Stephen King — [Turnul intunecat] 02 Alegerea celor trei

NEMIRA 


Stephen King 


Alegerea celor trei 


Seria Turnul Întunecat, Il 


Traducere: Mircea Pricăjan 


Stephen King 
The drawing of the three, 1987 


N 


Nemira, 2009 


STEPHEN EDWIN KING s-a născut în Portland, Maine, în 
1947, al doilea fiu al lui Donald şi Nellie Ruth Pillsbury King. 
Când avea doi ani, tatăl său şi-a abandonat familia, iar 
micul Stephen a avut o copilărie grea, marcată de repetate 
mutări dintr-un oraş în altul. A îndrăgit matineele anilor '50, 
unde se proiectau mai ales filme de groază şi SF, iar în 
1960 l-a descoperit pe H.P. Lovecraft, care a avut o 
influenţă decisivă asupra lui - s-a apucat să aştearnă 
poveşti la o maşină de scris căreia îi lipsea tasta „N“, pe 
care o vom întâlni mai târziu în Misery. 

Între 1962 şi 1966 a frecventat Liceul Lisbon Falls, iar 
între 1966 şi 1970 a urmat cursurile Universităţii Maine din 
Orono. În această perioadă a lucrat la biblioteca facultăţii şi 
a publicat primele sale povestiri în revista Maine Campus, 
unde a ţinut şi o rubrică permanentă. 

În iunie 1970 a obţinut licenţa în literatură, un certificat 
de profesor de liceu şi o diplomă pentru elocuţiune şi artă 
dramatică. 

În 1971 s-a căsătorit cu Tabitha Jane Spruce, viitoarea 
scriitoare şi poetă T. King, şi împreună au trei copii. O 
vreme a trăit într-o rulotă şi a lucrat într-o spălătorie 
industrială, apoi a devenit profesor de engleză la Hampden 
Academy, Maine. O viaţă grea, plină de lipsuri, care-l va 
duce la alcoolism. A început să scrie Carrie, dar, fiindcă 
romanul nu avansa deloc, l-a aruncat la gunoi. Tabitha însă, 
care nu se îndoia de talentul lui, a recuperat manuscrisul şi 
l-a convins să-l ducă la bun sfârşit. In 1973 declicul s-a 
produs: concernul editorial Doubleday a acceptat spre 
publicare Carrie, iar New American Library a cumpărat 
drepturile ediţiei de buzunar cu suma record de 400 000 de 
dolari. În 1975 familia sa şi-a cumpărat prima casă la 
Bridgton, Maine, iar Stephen King a publicat Sa/lem's Lot. 
De acum înainte îşi va consacra viaţa exclusiv creaţiei 
literare şi, într-o mai mică măsură, producţiei 
cinematografice. Aproape toate romanele lui au fost 
ecranizate şi King acordă permisiunea studenţilor la regie 


să adapteze povestirile sale pentru suma simbolică de un 
dolar. 

Autor a peste patruzeci de romane şi două sute de 
povestiri, a doborât toate recordurile de vânzări şi a primit 
numeroase premii, printre care şi prestigioasa Medalie 
pentru Contribuţii Deosebite în Domeniul Literaturii 
Americane oferită de National Book Foundation. 

În 2006 venitul său anual a fost estimat la 40 de milioane 
de dolari. 


Lui 
Don Grant, 
care a riscat cu aceste romane, unul câte unul. 


Argument 


Alegerea celor trei este al doilea volum al unei poveşti 
mai lungi, intitulate Turnul Întunecat, o poveste inspirată şi, 
într-o anumită măsură, îndatorată poemului lui Robert 
Browning, /nfantele Roland la Turnul Întunecat sosit-a (care, 
la rândul lui, este îndatorat Regelui Lean). 

Primul volum, Pistolarul, povesteşte cum Roland, ultimul 
pistolar dintr-o lume care „a mers mai departe“, îl ajunge în 
sfârşit din urmă pe omul în negru... un vrăjitor pe care îl 
urmăreşte de foarte mult timp - cât de mult, mai exact, 
încă nu ştim. Omul în negru se dovedeşte a fi un individ pe 
nume Walter, care câştigase mişeleşte prietenia tatălui lui 
Roland în acele zile de demult, dinainte ca lumea să 
meargă mai departe. 

Scopul misiunii lui Roland nu este această creatură 
semiumană, ci Turnul Întunecat; omul în negru - şi, mai 
clar, ceea ce omul în negru ştie - reprezintă primul lui pas 
pe drumul care duce la acel loc misterios. 

Cine este, de fapt, Roland? Cum arăta lumea lui înainte 
să „meargă mai departe“? 

Ce este Turnul şi de ce îl caută pistolarul? Avem doar 
răspunsuri fragmentare. Roland este un pistolar, un soi de 
cavaler, unul dintre cei a căror sarcină este să menţină aşa 
cum este o lume pe care Roland şi-o aminteşte ca fiind 
„plină de iubire şi lumină“; să o împiedice să meargă mai 
departe. 

Ştim că Roland a fost nevoit să se supună unei timpurii 
probe a maturității, după ce a descoperit că mama lui a 
devenit amanta lui Marten, un vrăjitor mult mai mare decât 
Walter (care, fără ştiinţa tatălui lui Roland, este aliatul lui 
Marten); ştim că Marten a plănuit descoperirea lui Roland, 
aşteptându-se ca acesta să dea greş şi să fie „trimis la 
Vest“; ştim că Roland trece cu brio proba. 


Ce altceva mai ştim? Că lumea pistolarului nu este foarte 
diferită de cea a noastră. 

Lucruri precum pompe de benzină şi anumite cântece 
(Hey Jude, de pildă, sau fragmentul de cimilitură care 
începe cu „Fasole, fasole, al muzicii fruct...“) au 
supravieţuit; la fel şi obiceiuri şi ritualuri asemănătoare 
într-un mod straniu cu cele din imaginea noastră idealizată 
a Vestului american. 

Şi mai există un cordon ombilical care leagă într-un fel 
lumea noastră de lumea pistolarului. 

La o haltă de pe un drum de trăsuri de mult dat uitării, 
într-un deşert mare şi sterp, Roland întâlneşte un băiat pe 
nume Jake, care a murit în lumea noastră. Un băiat care, la 
drept vorbind, a fost împins de pe trotuar, la un colţ de 
stradă, de ubicuul (şi ticălosul) om în negru. Ultimul lucru 
pe care Jake, aflat în drum spre şcoală, cu legătura de cărţi 
într-o mână şi sufertaşul cu merinde în cealaltă, şi-l 
aminteşte din lumea lui - din lumea noastră - este faptul că 
a fost strivit sub roţile unui Cadillac... şi că a murit. 

Înainte să ajungă la omul în negru, Jake moare din nou... 
de data aceasta din cauză că pistolarul, pus pentru a doua 
oară în viaţă în faţa celei mai chinuitoare alegeri, decide 
să-l sacrifice pe acest fiu simbolic. Având de ales între Turn 
şi băiat, între posibilitatea damnării şi cea a izbăvirii, 
Roland alege Turnul. 

„Du-te, atunci“, îi spune Jake înainte să cadă în abis. 
„Există alte lumi în afară de astea.“ 

Confruntarea finală dintre Roland şi Walter are loc pe o 
golgotă prăfuită, alcătuită din oase sfărâmate. Omul în 
negru prezice viitorul lui Roland cu ajutorul unui pachet de 
cărţi de tarot. Cărţile acestea, înfăţişând un om numit 
Prizonierul, o femeie căreia i se spune Stăpâna Umbrelor şi 
o formă întunecată care întruchipează de-a dreptul Moartea 
(„dar nu pentru tine, pistolarule“, îi zice omul în negru), 
reprezintă profeţiile care fac subiectul acestui volum... şi al 
doilea pas al lui Roland pe lungul şi dificilul drum spre 
Turnul Întunecat. 


Pistolarul se sfârşeşte cu Roland şezând pe o plajă, pe 
malul Mării Vestice, şi privind apusul. Omul în negru este 
mort, iar viitorul pistolarului, neclar; A/egerea celor trei 
începe pe aceeaşi plajă, cu nici şapte ore mai târziu. 


Prolog 
MARINARUL 


Pistolarul se trezi dintr-un vis confuz ce părea format 
dintr-o singură imagine: aceea a Marinarului din teancul cu 
cărţi de tarot pe care omul în negru le folosise pentru a 
prezice (sau a pretinde că prezice) tristul viitor al 
pistolarului. 

Se ineacă, pistolarule, spunea omul în negru, și nimeni 
nu aruncă odgonul. 

Băiatul Jake. 

Dar ăsta nu era un coşmar. Era un vis frumos. Era frumos 
pentru că e/era cel care se îneca, iar asta însemna că el nu 
era Roland, ci Jake, şi considera asta o uşurare, deoarece 
era mult mai bine să se înece în pielea lui Jake decât să 
trăiască în pielea sa - un om care, pentru un vis iluzoriu, 
trădase un copil care îşi pusese încrederea în el. 

Bun, aşa să fie, mă voi îneca, îşi spuse, ascultând vuietul 
mării. Lasă-mă să mă înec. Însă acela nu era sunetul 
întinderilor nesfârşite de apă; era scrâşnetul pietrelor 
răscolite de valuri. Oare el era Marinarul? Dacă da, de ce 
era uscatul atât de aproape? Şi la drept vorbind, oare nu se 
afla el pe uscat? Avea senzaţia că... 

Apa rece ca gheaţa îi udă cizmele şi-i urcă pe picioare 
până la vintre. 

Atunci deschise brusc ochii, însă ceea ce-l smulse din vis 
nu fu senzaţia că-i îngheaţă boaşele, care i se strânseseră 
şi parcă se făcuseră cât două nuci, şi nici oroarea de care 
dădu cu ochii, ci gândul la pistoalele sale... pistoalele sale 
şi, mai important chiar, gloanţele sale. Când se udau, 
pistoalele puteau fi repede demontate, şterse, unse, şterse 
din nou, unse din nou şi montate la loc; când se udau 
cartuşele însă, ca în cazul chibriturilor ude, refolosirea lor 
depindea de noroc. 


Oroarea era o vietate târâtoare pe care probabil că o 
aruncase pe uscat valul dinainte. Işi târa anevoie corpul ud 
şi sclipitor pe nisip. Era lungă de vreun metru douăzeci şi se 
afla cam la patru metri în dreapta. Il privea pe Roland cu 
ochi goi, aşezaţi la capătul unor antene. Deschise ciocul 
lung şi zimţat şi începu să scoată sunete care semănau 
într-un mod straniu cu graiul oamenilor: rugătoare, ba chiar 
disperate întrebări într-o limbă străină. 

— Did-a-chick? Dum-a-chum? Dad-a-cham? Ded-a-check? 

Pistolarul văzuse homari la viaţa lui. Asta nu era un 
homar, cu toate că homarii erau singurele vietăţi pe care le 
văzuse vreodată, cu care creatura aceea semăna fie şi de 
departe. Nu părea câtuşi de puţin speriată de el. Pistolarul 
nu ştia dacă era sau nu periculoasă. Nu-l mai interesa 
starea de confuzie în care se afla - neputinţa temporară de 
a-şi aminti unde se află şi cum a ajuns acolo, dacă l-a prins 
într-adevăr pe omul în negru sau dacă toate acelea se 
întâmplaseră doar în vis. Ştia numai că trebuie să se 
îndepărteze de apă înainte ca aceasta să-i ude toate 
gloanţele. 

Auzi vuietul scrâşnit, crescând, al apei şi îşi luă privirea 
de la creatură (care se oprise în loc şi ţinea ridicate în aer 
ghearele cu ajutorul cărora se târâse până atunci, 
semănând în chip absurd cu un boxer care adoptă poziţia 
de deschidere, cea care, îl învățase Cort, se numea Poziţia 
de Onoare), şi se uită spre valul care se apropia, înspumat 
şi ameninţător. 

Aude valul, gândi pistolarul. Orice ar fi ea, are urechi. 
încercă să se ridice, dar picioarele, amorţite atât de tare 
încât nici nu le simţea, cedară sub greutatea lui. 

Încă visez, îşi spuse, dar chiar şi aşa confuz cum era, 
gândul i se părea mult prea seducător pentru a-i da cu 
adevărat crezare. Încercă din nou să se ridice, aproape 
reuşi, apoi căzu la loc. Valul se spărgea. Nu mai avea timp 
pentru o nouă încercare. Trebuia să se mulţumească să se 
mişte cam în aceeaşi manieră în care părea că se mişcă 
arătarea din dreapta lui: înfipse ambele mâini în nisip şi îşi 


trase fundul pe pietre în sus, departe de val. 

Nu înaintă destul cât să evite valul cu totul, dar ajunse 
suficient de departe ca să fie mulţumit. Valul îi acoperi doar 
cizmele. Îi ajunse aproape până la genunchi, după care se 
retrase. Poate că primul nu m-a udat atât de tare pe cât am 
crezut. Poate... 

Pe cer strălucea o semilună. O acoperea o perdea de 
ceaţă, însă împrăştia suficientă lumină ca să poată vedea 
că tocurile pistoalelor erau de o culoare prea închisă. 
Pistoalele, cel puţin, fuseseră udate. Era imposibil să-şi dea 
seama cât de gravă era situaţia, ori dacă gloanţele din 
butoiaşe sau cele din cartuşierele încrucişate la şolduri se 
udaseră şi ele. Înainte să verifice, trebuia să se îndepărteze 
de apă. Trebuia să... 

— Dod-a-chock? 

De data aceasta era mult mai aproape. Preocupat de 
apă, uitase de creatura adusă de ea. Intoarse capul şi văzu 
că acum se afla la doar un metru depărtare. 

Ghearele îi erau îngropate în nisipul presărat cu pietre şi 
scoici şi se târa mai departe. Işi ridică trupul cărnos şi 
zimţat, semănând pentru un moment cu un scorpion, numai 
că Roland nu vedea niciun ac în vârful cozii. 

Un nou vuiet scrâşnit, acum mult mai puternic. Creatura 
se opri numaidecât şi ridică iar ghearele în acea imitație 
stranie a Poziţiei de Onoare. 

Valul era mai mare. Roland reîncepu să se târască pe 
panta de nisip în sus, dar când întinse mâinile, creatura 
ţâşni cu o viteză pe care mişcările ei de până atunci n-o 
prevestiseră. 

Pistolarul simţi un fulger luminos de durere la mâna 
dreaptă, dar acum nu avea timp să se gândească la asta. 
Se împinse cu călcâiele cizmelor ude leoarcă, se trase 
disperat în mâini şi izbuti să scape de val. 

— Did-a-chick? întrebă hidoşenia cu vocea ei rugătoare, 
care părea să spună „Nu vrei să mă ajuţi? Nu vezi că sunt 
disperată?“, şi Roland privi cioturile arătătorului şi degetului 
mijlociu de la mâna sa dreaptă cum dispar în ciocul zimţat 


al creaturii. Arătarea ţâşni din nou şi Roland ridică mâna la 
timp pentru a-şi salva degetele rămase. 

— Dum-a-chum? Dad-a-cham? 

Pistolarul se opinti în picioare. Arătarea îi sfâşie jeanşii 
făcuţi ciuciulete, îi rupse o cizmă a cărei piele veche era 
fină, dar tare ca fierul, şi-i sfârtecă o halcă de carne din 
gambă. 

Pistolarul scoase pistolul cu mâna dreaptă şi îşi dădu 
seama că două dintre degetele de care avea nevoie pentru 
a-l folosi lipseau doar când revolverul căzu cu un bufnet 
surd în nisip. 

Creatura sări spre el cu lăcomie. 

— Nu, nenorocito! mârâi Roland şi lovi cu piciorul în ea. 

Parcă ar fi lovit o stâncă... una care muşca. Hidoşenia îi 
sfârtecă bombeul cizmei drepte, îi rupse bună parte din 
degetul mare, îi smulse cizma însăşi din picior. 

Pistolarul se aplecă, ridică revolverul, îl scăpă, înjură şi în 
cele din urmă reuşi să-l ţină în mână. Ceea ce odinioară era 
un lucru atât de uşor încât îl făcea inconştient devenise 
acum, într-o clipită, un fel de jonglerie. 

Creatura era ghemuită pe cizma pistolarului şi rupea 
bucăţi din ea în timp ce continua să-şi repete întrebările. Un 
val se rostogoli spre plajă, spuma de pe creasta lui părând 
palidă şi moartă în lumina zgârcită a  semilunii. 
Homaroşenia lăsă cizma în pace şi ridică ghearele în poziţia 
aceea de boxer. 

Roland scoase pistolul cu mâna stângă şi apăsă trăgaciul 
de trei ori. Clic, clic, clic. 

Acum măcar ştia cum stăteau lucrurile cu gloanţele din 
butoiaşe. 

Vâri pistolul înapoi în tocul stâng. Pentru a-l vâri pe 
celălalt în tocul drept trebuia să-i întoarcă ţeava în jos cu 
mâna stângă şi apoi să-l lase să cadă la locul lui. Mânerele 
roase, din lemn de santal, erau mânjite de sânge; pete de 
sânge erau şi pe toc, şi pe jeanşii vechi de care tocul era 
legat cu nojiţe. Sânge care-i curgea din cioturile degetelor 
retezate. 


Piciorul sfâşiat era încă prea amortit pentru a-l durea, 
însă mâna dreaptă era un mănunchi de văpăi. Duhurile 
talentatelor şi îndelung exersatelor degete care deja se 
descompuneau în sucurile gastrice din stomacul arătării 
strigau că încă sunt în viaţă, că ard devii. 

Întrevăd probleme serioase la orizont, îşi spuse pistolarul 
într-un colţ al minţii. 

Valul se retrase. Hidoşenia lăsă ghearele jos, mai smulse 
o bucată din cizma pistolarului, după care se decise că 
purtătorul fusese mult mai gustos decât bucata de piele de 
care se lepădase ca un şarpe. 

— Dud-a-chum? întrebă ea şi porni spre el cu o viteză 
năucitoare. 

Pistolarul bătu în retragere pe picioare pe care abia le 
simţea, înțelegând că arătarea era înzestrată cu un dram 
de inteligenţă; se apropiase de el cu băgare de seamă, 
venind probabil de la mare depărtare, neştiind ce anume 
este sau de ce ar putea fi capabil. Dacă valul acela nu l-ar fi 
trezit, creatura i-ar fi sfârtecat faţa cât el încă rătăcea pe 
tărâmul viselor. Acum trăsese concluzia că era nu doar 
gustos, ci şi vulnerabil; o pradă uşoară. 

Mai avea puţin şi-l ajungea, o arătare lungă de un metru 
douăzeci şi înaltă de treizeci de centimetri, o creatură care 
putea să cântărească chiar şi treizeci de kilograme şi pe 
care o mâna acelaşi instinct prădător ca pe David, şoimul 
pe care îl avusese în copilărie - însă lipsindu-i fărâma de 
loialitate de care David dăduse dovadă. 

Călcâiul stâng al pistolarului se împiedică într-o piatră 
ieşită din nisip şi bărbatul se clătină, mai-mai să cadă. 

— Dod-a-chock? întrebă arătarea, parcă îndatoritoare, şi-l 
studie cu ochii ei din vârful antenelor, în acelaşi timp 
întinzând ghearele... şi atunci veni un val, iar ghearele se 
ridicară iar în Poziţia de Onoare. 

Acum însă se clătinau puţin, şi pistolarul înţelese că 
hidoşenia reacţiona la sunetul valului, iar acum sunetul era 
- pentru creatură, cel puţin - mai stins. 

Făcu un pas în spate peste piatră, apoi se aplecă exact 


când valul se spărgea pe mal cu vuietul lui scrâşnit. Se afla 
cu capul la câţiva centimetri de faţa insectilă a creaturii 
care i-ar fi putut scoate uşor ochii cu o gheară. Numai că 
ghearele tremurânde, atât de asemănătoare cu doi pumni 
încleştaţi, rămaseră ridicate de o parte şi de cealaltă a 
ciocului ei ca de papagal. 

Pistolarul întinse mâna după piatra care fusese cât pe ce 
să-l culce la pământ. 

Era mare, pe jumătate îngropată în nisip, şi mâna lui 
dreaptă mutilată urlă când bucăţi de pământ şi pietricele 
colţuroase se înfipseră în carnea crudă, sângerândă. Însă el 
tot desprinse piatra şi o ridică, dezvelindu-şi dinţii. 

— Dad-a... începu hidoşenia, lăsând ghearele jos şi 
deschizându-le în timp ce valul se spărgea şi sunetul lui se 
stingea, iar pistolarul avântă piatra spre ea cu toată forţa. 

Când spinarea segmentată a creaturii se frânse, se auzi 
un păârâit puternic. 

Arătarea se zbătu bezmetic sub piatră, jumătatea 
posterioară ridicându-se şi lovind zdravăn solul, 
ridicându-se şi lovind. Interogaţiile ei deveniră exclamaţii 
ascuţite de durere. Ghearele i se deschiseră şi se închiseră 
în gol. Ciocul hrăpăreţ înşfăcă bulgări de nisip şi pietricele. 

Şi totuşi, când un alt val se sparse, încercă să-şi ridice iar 
ghearele, şi când făcu asta pistolarul o călcă pe cap cu 
cizma rămasă. Se auzi un sunet ca de mii de surcele rupte. 
Un lichid gros ţâşni de sub călcâiul cizmei lui Roland, în 
două direcţii. Părea a fi negru. Arătarea se arcui şi se 
zvârcoli agonic. Pistolarul apăsă şi mai tare cu cizma. 

Veni un val. 

Ghearele hidoşeniei se ridicară doi centimetri... patru... 
tremurară şi apoi căzură, deschizându-se şi închizându-se 
spasmodic. 

Pistolarul ridică cizma. Ciocul zimţat al arătării, care-l 
văduvise de două degete de la mână şi unul de la picior, se 
deschise şi se închise încet. O antenă zăcea frântă în nisip. 
Cealaltă zvâcnea haotic. 

Pistolarul călcă din nou. Şi din nou. 


Aruncă piatra în lături cu un icnet de efort şi făcu o tură 
pe partea dreaptă a hidoşeniei, călcând-o metodic cu cizma 
stângă,  zdrobindu-i carapacea, făcându-i măruntaiele 
albicioase să se reverse pe nisipul gri-închis. Era moartă, 
dar el voia să fie sigur; de când se ştia pe faţa pământului 
acestuia ciudat, nu fusese niciodată rănit atât de rău, şi 
totul se petrecuse atât de neaşteptat! 

Continuă s-o strivească până când văzu buricul unuia 
dintre degetele sale în chiseliţa pestilenţială a mortăciunii, 
văzu praful alb de sub unghie, praful de pe golgota pe care 
el şi omul în negru schimbaseră îndelung palavre, după 
care îşi feri privirea şi vomită. 

Se înapoie pe malul apei ca un beţiv, ţinându-şi mâna 
rănită lipită de cămaşă, uitându-se îndărăt din când în când 
pentru a se asigura că arătarea nu era încă în viaţă, aidoma 
unei viespi pe care o loveşti iar şi iar şi care tot se mişcă, 
ameţită, însă nu moartă; pentru a se asigura că nu vine 
după el adresându-i acele întrebări nemaiauzite, cu vocea 
ei disperată. 

La jumătatea plajei se opri nesigur pe picioare, 
uitându-se la locul unde fusese, aducându-şi aminte. 
Adormise, din câte se părea, puţin mai jos de linia fluxului 
maxim. Işi culese de pe jos desaga şi cizma sfâşiată. 

La lumina spână a lunii văzu alte creaturi de acelaşi soi, 
iar în pauza dintre un val şi următorul le auzi vocile 
întrebătoare. 

Pistolarul se retrase câte un pas o dată, se retrase până 
ce ajunse la marginea acoperită cu iarbă a plajei. Acolo se 
aşeză şi făcu tot ce ştia să facă: presără peste cioturile 
degetelor de la mână şi al celui de la picior tutunul pe care 
îl mai avea, pentru a opri sângerarea, îl presără într-un 
strat gros, în pofida noii usturimi (degetul lipsă de la picior 
se alăturase corului), după care doar şezu, transpirând în 
bătaia brizei răcoroase, gândindu-se la infecţii, gândindu-se 
cum se va descurca pe lumea aceea fără două degete de la 
mâna dreaptă (în privinţa armelor, ambele mâini erau la fel 
de pricepute, însă în alte privinţe mâna dreaptă fusese pe 


locul întâi), gândindu-se dacă nu cumva muşcătura arătării 
fusese veninoasă, un venin care poate deja îşi croia drum 
prin el, gândindu-se dacă va veni vreodată dimineaţa. 


1. PRIZONIERUL 


ki 


Capitolul 1. 
Uşa 


Trei. Acesta este numărul sorții tale. 

Trei? 

Da, trei este magic. Trei stă în miezul mantrei. 

Care trei? 

Primul are păr tuciuriu. E în pragul jafului şi al crimei. L-a 
infestat un demon. 

Numele demonului este HEROINĂ. 

Ce demon e ăsta? Nu-l cunosc, nu-l cunosc nici din 
poveştile pentru copii. 

Incercă să vorbească, dar nu mai avea voce; vocea 
oracolului, Curva Stelară, Târfa Vânturilor, dispăru şi ea; 
văzu o carte de joc fâlfâind în jos de nicăieri spre nicăieri, 
rotindu-se şi iar rotindu-se în bezna leneşă. Pe ea, un 
babuin rânjea peste umărul unui tânăr cu păr negru; 
degetele lui tulburător de umane erau îngropate atât de 
adânc în gâtul tânărului, încât vârfurile lor dispăruseră în 
carne. Vitându-se mai atent, pistolarul văzu că babuinul 
strângea un bici în mâinile acelea încleştate, strangulante. 
Chipul tânărului călărit părea schimonosit de o teroare 
mută. 

Prizonierul, şopti prieteneşte omul în negru (care 
odinioară fusese un om în care pistolarul avusese 
încredere, un om pe nume Walter). Putintel deranjant, nu-i 
aşa? Puţțintel deranjant... putintel deranjant... putintel... 


Pistolarul se trezi dintr-odată, fluturând după ceva cu 


mâna mutilată, convins că într-o clipă una dintre arătările 
monstruoase cu carapace, ieşite din Marea Vestului, îl va 
ataca, adresându-i disperată acea întrebare în limba ei 
străină în timp ce îi jupuia faţa de pe craniu. 

În schimb, o pasăre marină, atrasă de licărul soarelui de 
dimineaţă pe nasturii cămăşii lui, îşi luă zborul, speriată, cu 
un cârâit. 

Roland se ridică în şezut. 

Mâna lui pulsa cu tărie, fără oprire. La fel şi piciorul 
drept. Atât degetele de la mână, cât şi cel de la picior 
continuau să insiste asupra prezenţei lor. 

Jumătatea inferioară a cămăşii dispăruse; rămăsese doar 
ceva ce aducea cu o vestă zdrenţuită. Folosise o bucată din 
ea pentru a-şi lega mâna, iar pe cealaltă pentru a-şi 
bandaja piciorul. 

Dispăreți, le spuse părţilor absente ale corpului său. 
Sunteţi nişte năluci acum. Dispăreți. 

Îl ajută oarecum. Nu cine ştie cât. Erau năluci, sigur că 
da, dar nişte năluci vii. 

Pistolarul înghiţi carne uscată. Gura lui o voia puţin, 
stomacul şi mai puţin, dar el insistă. După ce-i ajunse în 
stomac, se simţi ceva mai în forţă. 

Însă nu-i mai rămăsese multă; rezerva era pe sfârşite. 

Şi totuşi avea treburi de făcut. 

Se ridică nesigur în picioare şi se uită în jur. Păsările se 
înălţau spre cer şi cădeau, dar lumea părea să le aparţină 
doar lor şi lui. Monstruozităţile dispăruseră. Poate că erau 
animale nocturne; poate veneau odată cu fluxul. 

În momentul acela, asta nu părea să aibă vreo relevanţă. 

Marea era enormă, se întâlnea cu orizontul într-un punct 
albastru ceţos, imposibil de determinat. Un moment, 
contemplând-o, pistolarul uită de agonia sa. Nu văzuse 
niciodată atâta apă la un loc. Auzise de ea în poveştile 
pentru copii, desigur, fusese asigurat de existenţa ei de 
învățătorii lui - de unii, cel puţin -, dar să o vadă cu ochii 
lui, acea imensitate, acea imposibilitate de apă după ani şi 
ani de pământ arid, era dificil de acceptat... dificil chiar de 


privit. 

Se uită la ea mult timp, vrăjit, convingându-se să o vadă, 
mirarea făcându-l să uite temporar de durere. 

Dar era dimineaţă şi avea treburi de făcut. 

Pipăi după falca din buzunarul de la spate, având grijă să 
facă asta cu palma dreaptă, nedorindu-şi să dea peste ea, 
dacă mai era acolo, cu cioturile degetelor, şi să preschimbe 
suspinele neîntrerupte ale acelei mâini în strigăte. 

Acolo era. 

Prea bine. 

Mai departe. 

Cu neîndemânare, desfăcu centurile şi le aşeză pe o 
stâncă însorită. Scoase pistoalele, deschise butoiaşele şi 
îndepărtă gloanţele nefolositoare. Le aruncă deoparte. O 
pasăre fu atrasă de licărul puternic împrăştiat de unul 
dintre ele, îl luă în plisc, apoi îi lăsă să cadă şi se ridică în 
zbor. 

Pistoalele însele trebuiau curățate, ar fi trebuit curățate 
dinainte, dar cum nicio armă pe lumea aceea sau oricare 
alta nu era decât un obiect contondent în lipsa muniției, 
înainte să facă altceva îşi aşeză centurile în poală şi plimbă 
atent mâna stângă peste pielea lor. 

Ambele erau umede de la cataramă până la punctul în 
care i se petreceau peste şolduri; de acolo păreau uscate. 
Scoate cu precauţie fiecare glonţ din porțiunile uscate. 
Mâna dreaptă încerca în continuare să se descurce singură, 
insistând să dea uitării pierderea suferită, în pofida durerii, 
iar el se trezi ducând-o la genunchi iar şi iar, ca un căţel 
prea prost sau neascultător. Ameţit de durere, o dată sau 
de două ori fu cât pe ce să se lovească la ea. 

Prevăd probleme serioase, îşi spuse din nou. 

Aşeză gloanţele acelea, în speranţa că mai erau bune, 
într-o grămăjoară deconcertant de mică. Douăzeci. Dintre 
acestea, câteva aveau aproape sigur să dea rateuri. Nu se 
putea baza pe niciunul. Le scoase şi pe celelalte şi le aşeză 
într-o altă grămăjoară. Treizeci şi şapte. 

Păi, oricum nu aveai multe, gândi, dar ştia să aprecieze 


diferenţa dintre cincizeci şi şapte de gloanţe bune şi ceea 
ce puteau fi doar douăzeci. Sau zece. 

Sau cinci. Sau unul. Sau niciunul. 

Puse gloanţele asupra cărora avea îndoieli într-o a doua 
grămăjoară. 

Incă mai avea desaga. Asta era bine. O trase în poală, 
după care, încet, dezasamblă pistoalele şi execută ritualul 
curăţirii. Când termină, trecuseră deja două ore şi durerea 
era atât de intensă, încât îi vâjâia capul; îi era dificil să 
gândească lucid. Voia să doarmă. Niciodată în viaţa lui nu-şi 
dorise asta mai mult. Dar în exerciţiul funcţiunii nu exista 
niciodată un motiv acceptabil pentru negare. 

— Cort, spuse cu o voce pe care nu o recunoştea şi râse 
sec. 

Incet, încet, îşi reasamblă revolverele şi le încărcă cu 
gloanţele pe care le bănuia a fi uscate. Când termină, îl 
ridică pe cel făcut pentru mâna stângă, îl armă... şi apoi 
cobori la loc, încet, cocoşul. Voia să ştie, da. Voia să ştie 
dacă se va auzi o detunătură satisfăcătoare atunci când va 
apăsa trăgaciul sau doar un alt clic din acelea zadarnice. 
Dar un clic n-ar fi însemnat nimic, iar o detunătură n-ar face 
decât să reducă douăzeci la nouăsprezece... sau la nouă... 
sau la trei... sau la niciunul. 

Işi rupse încă o bucată din cămaşă, puse celelalte 
gloanţe - cele care se udaseră - în ea şi o legă, folosindu-se 
de mâna stângă şi de dinţi. Le puse în desagă. 

Dormi, cerea corpul său. Dormi, trebuie să dormi acum, 
înainte să cadă întunericul, n-a mai rămas nimic, eşti stors 
de toate puterile... 

Se ridică anevoie în picioare şi se uită de-a lungul fâşiei 
de nisip. Avea culoarea lenjeriei nespălate de mult timp. 
Era presărată cu scoici fără o culoare precisă. Ici şi colo, din 
nisipul aspru se iţeau stânci mici acoperite cu guano, 
straturile mai vechi galbene ca nişte dinţi de bătrân, cele 
mai noi - pete albicioase. 

Linia de flux maxim era marcată de alge moarte. Lângă 
acea linie văzu bucăţi din cizma sa dreaptă şi ploştile. | se 


părea o minune că nu fuseseră luate de valurile puternice. 
Păşind încet, şchiopătând dureros, pistolarul îşi croi drum 
spre ele. Ridică una şi o scutură aproape de ureche. 
Cealaltă era goală. In aceasta mai rămăsese puţină apă. 
Majoritatea n-ar fi putut face diferenţa între cele două, dar 
pistolarul le distingea aşa cum o mamă distinge între 
gemenii ei identici. Călătorea cu ploştile acelea de mult, 
mult timp. 

Se auzea clipocit de apă înăuntru. Asta era bine - un dar. 
Creatura care îl atacase sau oricare dintre celelalte ar fi 
putut-o sfâşia pe aceasta ori pe cealaltă dintr-o singură 
muşcătură sau lovitură de cleşte, însă nu o făcuseră, iar 
marea o ignorase. Nu era nici urmă de creatură, cu toate că 
amândoi ajunseseră mult mai departe de linia fluxului. 
Poate că o luaseră alţi prădători; poate că semenii ei îi 
oferiseră o înmormântare vikingă, asemenea e/efaunților, 
uriaşe creaturi de care auzise în poveştile copilăriei, despre 
care se spunea că-şi îngroapă singuri morții. 

Săltă plosca pe cotul stâng, bău însetat şi simţi că-i revin 
cât de cât puterile. 

Cizma dreaptă era, desigur, distrusă... dar el simţi un 
licăr de speranţă. Piciorul era intact - rănit, dar intact - şi 
credea că va putea să o taie pe cealaltă pentru a încropi 
ceva care să dureze cel puţin o vreme... 

Il cuprinse o senzaţie de leşin. | se împotrivi, dar 
genunchii cedară şi el căzu în fund, muşcându-şi limba. 

N-o să-ți pierzi cunoştinţa, se admonestă el. Nu aici, nu 
unde o altă arătare se poate întoarce la noapte ca să 
termine treaba. 

Aşa că se ridică în picioare şi legă plosca goală la brâu, 
dar nu făcuse decât douăzeci de metri înapoi spre locul 
unde îşi lăsase pistoalele şi desaga, când căzu din nou, 
semileşinat. Rămase acolo o vreme, cu obrazul lipit de 
nisip, cu muchia unei scoici înfundată în marginea 
maxilarului, destul de adânc încât să-l taie până la sânge. 
Izbuti să bea din ploscă, după care se târî înapoi acolo unde 
se trezise. La douăzeci de metri pe pantă în sus era o yucca 


- un exemplar pitic, însă avea să-i ofere măcar puţină 
umbră. 

Lui Roland, cei douăzeci de metri i păreau douăzeci de 
kilometri. 

Chiar şi aşa, cu chiu cu vai îşi împinse lucrurile personale 
rămase în acea baltă mică de umbră. Se întinse acolo cu 
capul în iarbă, alunecând deja spre ceea ce putea fi somn 
sau inconştienţă sau moarte. Se uită spre cer şi încercă să 
stabilească ora. Nu era la prânz, dar mărimea porțiunii de 
umbră la care se odihnea spunea că prânzul nu era 
departe. Mai rezistă un moment, răsucind braţul drept şi 
apropiindu-l de ochi, căutând liniile roşii ale infecţiei, ale 
unei otrăvi care s-ar fi putut scurge neabătut spre interiorul 
corpului său. 

Palma era de un roşu-închis. 

De masturbat, mă masturbez cu stânga, îşi spuse, e şi 
asta ceva, măcar. 

Apoi îl învălui întunericul şi dormi următoarele 
şaisprezece ore cu vuietul constant al Mării Vestului în 
urechi. 


Când se trezi, marea era întunecată, dar se vedea o 
lumină palidă pe cer, spre răsărit. Dimineaţa era aproape. 
Se ridică în capul oaselor şi valurile de ameţeală aproape îl 
copleşiră. 

Plecă fruntea şi aşteptă. 

Când trecu starea de slăbiciune, se uită la mâna sa. Era 
infectată, nu încăpea urmă de îndoială - o umflătură roşie 
care se întindea pe palmă în sus, până la încheietură. Acolo 
se oprea, dar el vedea deja începutul altor linii roşii, care 
aveau să ajungă în cele din urmă la inimă şi să-l omoare. 
Simţea că-i e cald, era febril. 

Imi trebuie leacuri, gândi. Dar aici nu este niciun leac. 

Ajunsese, atunci, atât de departe doar ca să moară? Nici 


nu se gândea. 

Şi dacă era să moară în pofida voinţei sale de 
nestrămutat, avea să moară în drum spre Turn. 

Eşti remarcabil, pistolarule! chicoti omul în negru în 
mintea sa. Eşti îndărătnic! Eşti romantic în obsesia ta 
stupidă! 

— Du-te-n mă-ta, hărâi el şi bău. Nu mai era multă apă. 
Avea o mare întreagă în faţa ochilor, ca o ironie a sorții; 
apă, apă fără margini, dar niciun strop de băut. Nu avea 
importanţă. 

Îşi puse centurile, le legă de pulpe - acesta fu un proces 
care-i luă atât de mult timp, încât înainte să termine, prima 
lumină palidă a zorilor devenise lumina clară a începutului 
de dimineaţă - şi încercă să se ridice în picioare. 

Nu se convinse că va reuşi decât după ce chiar reuşi. 

Ţinându-se de yucca cu mâna stângă, culese plosca încă 
nu tocmai goală cu braţul drept şi o aruncă peste umăr. 
Apoi desaga. Când se îndreptă, ameţeala îl copleşi din nou 
şi pistolarul lăsă capul jos, aşteptând hotărât. 

Ameţeala trecu. 

Mergând cu paşii clătinaţi şi nesiguri ai unui om aflat în 
ultimele faze ale beţiei ambulatorii, pistolarul se întoarse pe 
plajă. Se opri, uitându-se la un ocean la fel de întunecat 
precum vinul de dud, după care scoase ultima bucată de 
carne uscată din desagă. Mâncă jumătate şi, de data 
aceasta, gura şi stomacul o acceptară, amândouă, puţin 
mai bine. Se întoarse şi mâncă cealaltă jumătate în timp ce 
privea răsăritul soarelui din spatele munţilor în care Jake 
murise - la început părând să rămână agăţat de colții 
nemiloşi şi despăduriţi ai acelor piscuri, apoi înălțându-se 
deasupra lor. 

Roland stătu cu faţa în soare, închise ochii şi surâse. 
Mâncă restul cărnii uscate. 

Îşi spuse: Prea bine. Acum sunt un om fără pic de hrană, 
cu două degete mai puţin la o mână şi unul la picior faţă de 
când m-am născut; sunt un pistolar cu gloanțe care ar 
putea să dea rateuri; sunt răpus de veninul muşcăturii unui 


monstru şi nu am niciun leac la îndemână; cu putin noroc, 
mai am apă doar pentru o zi, dacă mă forțez la maximum, 
s-ar putea să fiu în stare să parcurg pe jos vreo douăzeci de 
kilometri. Sunt, pe scurt, un om la capătul tuturor lucrurilor. 

Încotro trebuia să apuce? Venise de la răsărit; nu putea 
merge spre apus dacă nu avea puterile unui sfânt ori ale 
unui mântuitor. Rămâneau astfel miazănoapte şi miazăzi. 

Miazănoapte. 

Acesta era răspunsul pe care i-l dădea inima. Fără umbră 
de îndoială. 

Miazănoapte. 

Pistolarul porni la drum. 


iv 


Merse preţ de trei ore. Căzu de două ori şi a doua oară nu 
crezu că se va mai putea ridica. Atunci veni un val spre el, 
suficient de aproape încât să-l facă să-şi amintească de 
pistoale, şi sări în sus cât ai zice peşte, stând pe picioare 
care tremurau asemenea unor catalige. 

În acele trei ore, credea că reuşise să acopere în jur de 
şase kilometri. Acum, soarele începea să dogorească, dar 
nu îndeajuns de tare încât să explice felul în care îi pulsa 
capul sau transpiraţia care îi şiroia pe faţă; şi nici briza 
mării nu era atât de puternică încât să explice accesele 
neaşteptate de tremurat care îl cuprindeau din când în 
când, făcându-i pielea de găină şi dinţii să clănţănească. 

Febră, pistolarule, chicoti omul în negru. Ce-a mai rămas 
în tine a luat foc. 

Liniile roşii ale infecţiei erau mai pronunţate acum; 
urcaseră de la încheietura mâinii drepte până la jumătatea 
antebraţului. 

Mai parcurse un kilometru şi jumătate şi bău toată apa 
din ploscă. O legă la brâu alături de cealaltă. Peisajul era 
monoton şi necruţător. Marea în dreapta, munţii în stânga, 
nisipul cenuşiu, plin de scoici sub tălpile cizmelor lui tăiate. 


Valurile veneau şi se îndepărtau. Căută din priviri 
homaroşeniile şi nu văzu niciuna. Venea de nicăieri şi 
se-ndrepta spre nicăieri, un om dintr-un alt timp care, se 
părea, atinsese un punct al sfârşitului fără noimă. 

La scurt timp înaintea prânzului, căzu din nou şi ştiu că 
nu se putea ridica. 

Acela era locul, deci. Acolo. Acela era sfârşitul, deci. 

În mâini şi genunchi, ridică fruntea ca un luptător 
ameţit... şi la o oarecare distanţă în faţă, poate la un 
kilometru, poate la trei (era greu să estimeze distanţele pe 
întinderea aceea neschimbată de nisip, când febra ardea în 
corpul lui, făcându-i globii oculari să pulseze), văzu ceva 
nou. Ceva ce stătea vertical pe plajă. 

Ce să fie? 

(trei 

Nu conta. 

(trei este numărul sorții tale) g 

Pistolarul izbuti să se ridice iarăşi în picioare. Ingăimă 
ceva, vreo rugă pe care doar păsările marine care zburau în 
cerc o auziră (şi; ce fericite ar fi ele să-mi ciugulească ochii 
din cap, gândi el, ce fericite să aibă o imbucătură atât de 
gustoasă!), şi merse mai departe, clătinându-se mai tare 
acum, lăsând în urma lui dâre şerpuitoare ca nişte bucle 
stranii. 

Nu-şi luă ochii de la ceea ce se afla pe nisip, în faţă. Când 
îi căzu părul în ochi, îl înlătură degrabă. Părea să nu se 
apropie deloc. Soarele ajunsese la zenit, unde păru să 
rămână mult prea mult timp. Roland îşi imagina că se află 
iarăşi în deşert, undeva între coliba ultimului locuitor 

(a/ muzicii fruct cu cât mănânci mai mult cu atât mai 
mult te-ascult) 

şi halta unde băiatul 

(/saac al tău) 

îi aşteptase sosirea. 

Genunchii i se înmuiară, se îndreptară, se înmuiară, se 
îndreptată din nou. 

Când părul îi căzu iar în ochi, nu se mai sinchisi să-l 


înlăture; nu mai avea forţa de a-l înlătura. Stătea cu ochii la 
acel obiect, care acum arunca o umbră îngustă pe pantă în 
sus, şi continuă să meargă. 

Acum reuşea să-l desluşească, în pofida febrei. 

Era o uşă. 

La mai puţin de o jumătate de kilometru de ea, genunchii 
lui se înmuiară din nou şi, de data aceasta, nu le mai putu 
întări încheietura. Căzu, trăgând mâna dreaptă peste 
nisipul aspru şi peste scoici, cioturile degetelor urlând când 
crusta proaspătă fu zgândărită. Cioturile reîncepură să 
sângereze. 

Aşa că se târî. Se târî cu vuietul constant al fluxului şi 
refluxului Mării Vestice în urechi. Se trase în coate şi 
genunchi, săpând în nisipul de deasupra liniei de alge 
verde-murdar care marcau fluxul maxim. Bănuia că vântul 
încă sufla - aşa trebuia să fie, căci frigurile continuau să-i 
străbată şfichiuitor corpul - dar singurul vânt pe care îl 
auzea era vijelia năprasnică ce intra şi ieşea din plămânii 
lui. 

Uşa se apropie. 

Se apropie mai mult. 

În cele din urmă, în jurul orei trei în acea lungă zi 
delirantă, cu umbra începând să se alungească în stânga 
sa, pistolarul ajunse. Se lăsă pe vine şi, ostenit, cercetă 
uşa. 

Era înaltă de doi metri şi părea făcută din lemn de 
carpen, deşi cel mai apropiat carpen probabil că creştea la 
zece mii de kilometri de acolo, sau mai mult. 

Clanţa părea făcută din aur şi era filigranată cu un desen 
pe care pistolarul îl recunoscu, până la urmă: era faţa 
rânjită a babuinului. 

Clanţa nu avea gaură a cheii, nici deasupra, nici sub ea. 

Uşa avea balamale, dar nu erau încastrate în nimic - sau 
aşa pare, gândi pistolarul. Asta e un mister, un mister de 
necrezut, dar oare mai contează? Eşti pe moarte. Propriul 
tău mister - singurul care contează cu adevărat pentru 
orice om, în cele din urmă - se apropie. 


Chiar şi aşa, părea să conteze, într-adevăr. 

Uşa aceea. Uşa aceea acolo unde o uşă nu avea ce să 
caute. Stătea pur şi simplu acolo pe plaja cenuşie la 
douăzeci de paşi mai sus de linia fluxului maxim, aparent la 
fel de eternă ca marea însăşi, aruncând acum umbra 
piezişă a grosimii ei către răsărit, în vreme ce soarele 
apunea. 

Pe ea, la două treimi de jos în sus, cu litere negre, era 
scris un singur cuvânt în limba nobilă: 


PRIZONIERUL 


L-a infestat un demon. Numele demonului este HEROINĂ. 

Pistolarul auzea un zumzăit slab. La început avu impresia 
că era vântul sau ceva ce auzea doar el, în febra lui, dar 
deveni din ce în ce mai convins că era un sunet de 
motoare... şi că se auzea din spatele uşii. 

Deschide-o, atunci. Nu e încuiată. Ştii că nu e încuiată. 

Se ridică fără graţie în picioare, se apropie de uşă şi o 
ocoli, ajungând în partea cealaltă. 

Doar că cealaltă parte nu exista. 

Doar nisipul cenuşiu-închis, întinzându-se departe, tot 
mai departe. Doar valurile, scoicile, linia fluxului, urmele 
lăsate de el - amprente de cizme şi găuri făcute de coatele 
lui. Se uită din nou şi ochii i se căscară puţin. Uşa nu era 
acolo, dar umbra ei era. 

Dădu să întindă mâna dreaptă - o, atât de greu îşi învăţa 
noul ei loc în ceea ce mai rămăsese din viaţa lui - o lăsă să 
cadă şi o ridică în schimb pe cea stângă. 

Pipăi, aşteptându-se să întâlnească ceva solid. 

„Dacă o simt, o să ciocănesc în nimic, gândi pistolarul. 
Asta chiar că va fi un lucru interesant de făcut înainte de 
moarte! 

Mâna lui întâlni doar aer, cu mult dincolo de locul unde 
uşa - fie ea şi invizibilă - ar fi trebuit să se afle. 

Nici nu avea în ce să ciocănească. 

Şi sunetul de motoare - dacă asta fusese într-adevăr - nu 


se mai auzea. 

Acum se auzeau doar vântul, valurile şi bâzâitul 
bolnăvicios din capul său. 

Păşi încet înapoi, de partea cealaltă a ceea ce nu era 
acolo, spunându-şi deja că a fost o halucinație, o... 

Se blocă. 

Într-un moment se uita spre apus, la o privelişte 
neîntreruptă a unui val cenuşiu, rostogolitor, după care 
priveliştea fu întreruptă de grosimea uşii. Văzu latul 
broaştei, care părea şi ea de aur, cu limba de metal ieşită în 
afară. Roland mişcă doi centimetri capul către apus şi uşa 
dispăru. Îl mişcă înapoi în poziţia iniţială şi aceasta era din 
nou acolo. Nu apăru acolo, ci pur şi simplu acolo era. 

Îi dădu ocol şi rămase cu faţa la ea, clătinându-se. 

Se putea duce pe după ea şi pe partea cu marea, dar era 
convins că acelaşi lucru s-ar fi întâmplat, doar că acum ar fi 
căzut la pământ. 

Oare aş putea trece prin ea din partea în care ea nu 
există? 

O, multe lucruri putea să se întrebe, însă adevărul era 
simplu: înaintea lui era o uşă care stătea singură pe o plajă 
fără sfârşit şi nu putea face cu ea decât unul din două 
lucruri: să o deschidă sau să o lase închisă. 

Pistolarul înţelese cu o urmă palidă de umor că poate nu 
se stingea din viaţă atât de repede pe cât crezuse. Dacă ar 
fi fost aşa, oare s-ar mai fi simţit atât de speriat? 

Întinse mâna stângă şi apucă clanţa. Nici răceala 
cadaverică a metalului, nici căldura fină, înfocată, a runelor 
gravate pe ea nu-l surprinseră. 

Răsuci clanţa. Când trase, uşa se deschise spre el. 

Ceea ce văzu întrecea orice aşteptare. 

Pistolarul privi, încremeni, scoase primul strigăt de 
groază din viaţa lui de adult şi trânti uşa. Nu avea în ce 
anume să se trântească, dar ea totuşi se trânti, făcând 
păsările să-şi ia zborul cârâind de pe stâncile pe care se 
aşezaseră pentru a-l urmări. 


vV 


Ceea ce văzuse era pământul de sus, de la o mare, 
imposibilă distanță - kilometri întregi, i se părea. Văzuse 
umbrele norilor culcate pe pământ, plutind peste el ca 
visele. Văzuse ceea ce ar vedea un vultur dacă ar putea 
zbura de trei ori mai sus. 

A păşi pe o asemenea uşă ar fi însemnat să cadă, 
strigând, preţ de minute întregi parcă, şi să sfârşească 
înfigându-se adânc în pământ. 

Ba nu, ai văzut mai multe. 

Contemplă problema, şezând tâmp pe nisip în faţa uşii 
închise, cu mâna rănită în poală. Primele linii vagi 
apăruseră acum deasupra cotului. Infecția avea să-i ajungă 
la inimă nu peste mult timp, asta era sigur. 

Auzea în gând vocea lui Cort. 

Ciuliți urechile la mine, viermilor. Fiţi atenţi ca să trăiţi, 
căci asta ar putea însemna într-o bună zi. Niciodată nu 
vedeți tot ce vedeți. Unul dintre motivele pentru care ați 
fost trimişi la mine este ca să vă arăt ce nu vedeti în ceea 
ce vedeți - ce nu vedeţi când sunteți speriaţi, sau luptați, 
sau alergați, sau vă corditi. 

Nimeni nu vede tot ce vede, dar înainte să ajungeti 
pistolari - cei dintre voi care nu pleacă în vest, desigur - o 
să vedeți mai multe la o singură privire decăt văd unii într-o 
viață întreagă. Şi o parte din ce nu vedeți la acea privire o 
să vedeţi după aceea, cu ochiul memoriei - dacă trăiţi 
destul cât să vă amintiţi, desigur. 

Pentru că diferența dintre a vedea şi a nu vedea poate fi 
diferența dintre a trăi şi a muri. 

Văzuse pământul de la mare înălţime (şi într-un fel, 
fusese mult mai ameţitor şi mai denaturant decât viziunea 
creşterii, pe care o avusese cu puţin înaintea perioadei 
petrecute alături de omul în negru, pentru că ceea ce 
văzuse prin uşă nu fusese o viziune), dar cu ajutorul puţinei 
atenţii rămase, mai văzuse şi că pământul pe care îl privea 
nu era nici deşert, nici mare, ci un loc verde de o bogăţie 


incredibilă, cu interstiţii de apă care îl duseră cu gândul la o 
mlaştină, însă... 

Puţinul atenţiei tale rămase, îl îngână Cort cu ferocitate. 
Ai văzut mai mult! 

Aşa era. 

Văzuse alb. 

Margini albe. 

Bravo, Roland! strigă Cort în mintea lui şi lui Roland i se 
păru că simte lovitura acelei mâini dure, bătătorite. Se 
crispă. 

Se uitase printr-un geam. 

Pistolarul se ridică cu greu, întinse mâna, simţi în palmă 
linii reci şi arzătoare de căldură subţire. Deschise uşa din 
nou. 


vi 


Priveliştea la care se aştepta - pământul văzut de la o 
înălţime înfricoşătoare, inimaginabilă - dispăruse. Se uita la 
cuvinte pe care nu le înţelegea. Aproape le înţelegea; era 
ca şi când Literele Nobile ar fi fost schimonosite... 

Deasupra cuvintelor era imaginea unui vehicul fără cai, o 
căruţă cu motor de genul celor despre care se spunea că 
umpleau lumea înainte ca aceasta să meargă mai departe. 
Dintr-odată se gândi la ce zisese Jake la haltă, atunci când îl 
hipnotizase. 

Acel vehicul fără cai lângă care stătea o femeie purtând 
un guler de blană putea fi ceea ce îl călcase pe Jake în acea 
ciudată lume a lui. 

Asta este acea lume, gândi pistolarul. 

Dintr-odată imaginea... 

Nu se schimbă, ci se mută. Pistolarul se clătină pe 
picioare, simțind că-l apucă vertijul şi un val de greață. 
Cuvintele şi imaginea coborâră şi acum vedea un culoar, 
dincolo de care se afla un rând dublu de scaune. Câteva 
erau goale, dar majoritatea erau ocupate de oameni, 


oameni îmbrăcaţi în straie ciudate. Bănuia că erau 
costume, însă niciodată nu văzuse unele asemănătoare. 

Lucrurile de la gâtul lor puteau fi, la fel de bine, cravate, 
însă nici acelea nu semănau cu ce văzuse el înainte. Şi din 
câte îşi dădea seama, niciunul nu era înarmat - nu vedea 
nici pumnale, nici săbii, darămite pistoale. Ce fel de oiţe 
blajine erau oamenii aceia? Unii citeau ziare pline de 
cuvinte micuţe - cuvinte întrerupte ici şi colo de imagini - 
iar alţii scriau pe hârtii cu tocuri de un fel nemaivăzut de 
pistolar. Insă nu tocurile contau pentru el. Ci hârtia. El trăia 
într-o lume în care hârtia şi aurul aveau un preţ aproape 
egal. Nu văzuse niciodată atâta hârtie de când se ştia. 
Chiar atunci unul dintre oameni rupse o foaie dintr-un 
carnet galben aşezat în poală şi o mototoli, deşi nu scrisese 
decât pe partea de sus a unei feţe şi deloc pe cealaltă. 
Pistolarului nu-i era atât de rău încât să nu simtă un fior de 
groază şi dispreţ la vederea unei asemenea risipe 
strigătoare la cer. 

Dincolo de oameni erau un perete alb curbat şi un şir de 
geamuri. Câteva dintre acestea erau acoperite de un soi de 
obloane, dar în spatele celorlalte vedea cerul albastru. 

Atunci, o femeie se apropie de uşă, o femeie îmbrăcată 
într-un fel de uniformă, dar un fel complet străin lui Roland. 
Era de un roşu puternic şi partea de jos era formată din 
pantaloni. Vedea mult prea bine locul în care picioarele ei 
se întâlneau, formând pubisul. Aşa ceva nu văzuse 
niciodată la o femeie, decât dacă era dezbrăcată. 

Se apropie atât de tare de uşă, încât Roland avu impresia 
că va trece prin ea, drept pentru care el se împletici un pas 
în spate, doar norocul ajutându-l să nu cadă. Femeia îl privi 
cu exersata solicitudine a uneia care este deopotrivă 
slujnică şi propria ei stăpână. Asta nu-l interesa pe pistolar. 
Ce-l interesa era faptul că expresia ei nu se schimbă nicio 
clipă. Nu aşa te aşteptai ca o femeie - sau oricine, la o 
adică - să se uite la un om murdar, sleit de puteri, nesigur 
pe picioare, care poartă revolvere încrucişate la şolduri, cu 
o cârpă însângerată legată la mâna dreaptă şi jeanşi care 


păreau trecuţi prin ciur şi prin dârmon. 

— Aţi dori..., întrebă femeia în roşu. Mai spuse ea ceva, 
dar pistolarul nu înţelese ce voia să zică. De mâncat sau de 
băut, bănuia. Materialul acela roşu... nu era bumbac. 
Mătase? Semăna puţin cu mătasea, dar... g 

— Gin, răspunse o voce şi asta pistolarul înțelese. Intr-o 
clipită, înţelese şi mai multe: 

Aceea nu era o uşă. 

Era ochi. 

Oricât ar fi părut de nebunesc, se uita la o parte dintr-o 
caleaşcă ce zbura pe cer. Se uita prin ochii altcuiva. 

Ai cui? 

Dar asta ştia. Se uita prin ochii prizonierului. 


Capitolul 2. 
Eddie Dean 


Ca pentru a confirma această idee, aşa smintită cum era, 
ceea ce vedea pistolarul prin uşă se ridică dintr-odată şi se 
mişcă în lateral. Câmpul vizual se întoarse (senzaţia aceea 
de vertij din nou, sentimentul că stătea pe o platformă cu 
rotile, o platformă pe care mâini invizibile pentru el o 
mişcau de colo-colo), după care culoarul începu să treacă 
pe lângă marginile uşii. Trecu pe lângă un loc unde stăteau 
mai multe femei, toate îmbrăcate în aceleaşi uniforme roşii. 
Era un loc cu lucruri de oţel şi lui i-ar fi plăcut să facă 
imaginea mişcătoare să se oprească, în pofida durerii şi 
istovirii sale, astfel încât să vadă ce anume erau acele 
lucruri de oţel - maşinării de un fel sau altul. Una semăna 
puţin cu un cuptor. Femeia cazonă pe care o văzuse deja 
turna ginul pe care vocea îl ceruse. Sticla din care turna era 
foarte mică. Şi era făcută chiar din sticlă. Materialul din 
care era făcut recipientul în care turna semăna cu sticla, 
dar pistolarul credea că nu era tocmai sticlă. 

Imaginea oferită prin cadrul uşii se mişcă mai departe 
înainte ca el să poată vedea mai mult. Incă o răsucire din 
acelea ameţitoare şi ochii îi căzură peste o uşă metalică. 
Într-un dreptunghi mic era un anunţ luminat. Cuvântul 
acela, pistolarul îl putea citi. LIBER, spunea. 

Imaginea alunecă puţin în jos. O mână intră în cadru, din 
dreapta uşii prin care pistolarul privea, şi prinse clanţa uşii 
la care pistolarul se uita. Văzu manşeta unei cămăşi 
albastre, uşor trasă în sus, expunând fire de păr negru, 
răsucite. 

Degete lungi. Un inel pe unul dintre ele, cu un giuvaier 


montat în el, ceva ce putea fi rubin sau foc-palid sau o 
făcătură de rând. Pistolarul credea că ultima variantă era 
cea mai probabilă - era prea mare şi prea grosolan pentru a 
fi real. 

Uşa metalică se deschise şi pistolarul văzu cea mai 
ciudată privată din câte văzuse vreodată. Era toată din 
metal. 

Marginile uşii metalice curseră pe lângă marginile uşii de 
pe plajă. Pistolarul o auzi închizându-se şi fiind încuiată. Fu 
cruțat de încă o răsucire din aceea ameţitoare, aşa că 
probabil bărbatul prin ochii căruia privea o încuiase ducând 
mâna în spate, fără a se mai uita. 

Apoi imaginea se roti - nu complet, doar pe jumătate - şi 
ochii lui priviră o oglindă, văzură un chip pe care îl mai 
văzuse înainte... pe o carte de tarot. 

Aceiaşi ochi negri şi acelaşi păr negru, curgător. Chipul 
era calm, dar palid, iar în ochi - ochi prin care vedea acum 
reflexia lor - Roland observă o parte din spaima şi groaza 
creaturii aceleia călărite de babuin pe cartea de tarot. 

Omul tremura. 

Și el e bolnav. 

Atunci îşi aminti de Nort, mâncătorul de iarbă din Tull. 

Se gândi la Oracol. 

L-a infestat un demon. 

Pistolarul ajunse la concluzia că ştie ce este HEROINA, 
până la urmă: ceva asemănător cu iarba-diavolului. 

Puţțintel deranjant, nu-i aşa? 

Fără să stea pe gânduri, animat de simpla hotărâre care 
făcuse din el ultimul supravieţuitor al stirpei sale, ultimul 
care să meargă mai şi mai departe mult după ce Cuthbert 
şi ceilalți muriseră sau se  lăsaseră păgubaşi, se 
sinuciseseră sau apelaseră la trădare ori pur şi simplu se 
lepădaseră de întreaga idee a Turnului, cu încăpăţânarea şi 
îndârjirea oarbă care-l mânaseră prin deşert şi-n toţi anii 
petrecuţi pe urmele omului în negru, înainte să ajungă în 
deşert, pistolarul trecu pragul uşii. 


Eddie comandă un gin cu apă tonică - poate nu era o 
idee prea bună să treacă prin Vama New York beat, şi ştia 
că odată ce punea alcool în gură nu mai era cale de oprire - 
dar simţea nevoia să ia ceva. 

Când trebuie să cobori şi nu găseşti liftul, îi spusese 
Henry odată, trebuie să te descurci cum poți. Chiar dacă 
n-ai decât un hârleț. 

Apoi, după ce făcuse comanda şi stewardesa plecase, 
începuse să aibă o senzaţie de vomă. Nu că avea să şi 
vomite, era doar o posibilitate, dar mai bine să fie sigur. Să 
treci prin vamă cu câte o jumătate de kilogram de cocaină 
pură la fiecare subsuoară şi să-ţi mai şi miroasă respiraţia a 
gin nu era tocmai bine; să treci prin vamă în felul ăsta şi, pe 
deasupra, să ai vomă uscată pe pantaloni ar fi un dezastru. 
Aşa că mai bine să fie sigur. Senzaţia probabil că avea să-i 
treacă, aşa se întâmpla de obicei, dar mai bine să fie sigur. 

Problema era că trecea prin faza de sevraj cu febră. Cu 
febră, nu cu frisoane!. 

Alt joc înţelept de cuvinte din partea lui Henry Dean, 
ilustru narcoman eminent şi docent. 

Stăteau pe balconul apartamentului penthouse de la 
Regency Tower, nu erau drogaţi de-a binelea, dar nici mult 
nu mai aveau, soarele le încălzea feţele, se simţea atât de 
bine... în zilele bune de odinioară, când Eddie abia începuse 
să prizeze coca, iar Henry nu se împunsese încă niciodată. 

Toți vorbesc despre frisoanele sevrajului, spusese Henry, 
dar înainte să ajungi la asta tre’ să treci prin febra 
sevrajului. 

Şi Eddie, ameţit bine, se hlizise ca un nebun, pentru că 
ştia perfect despre ce vorbea Henry. Acesta, în schimb, nu 
schiţase nici măcar un zâmbet. 

În unele zile, febra e mai rea decât frisoanele, zisese 
Henry. Măcar când ajungi la frisoane, ŞTII că o să borăşti, 


1 În original, joc de cuvinte între cool şi cold turkey (n. 
tr.). 


ȘTII că o să tremuri, ŞTII că o să transpiri până ce o să ai 
impresia că te-neci în sudoare. Febra sevrajului este, 
într-un fel, blestemul aşteptării. 

Eddie îşi amintea că-l întrebase pe Henry cum se spune 
atunci când un seringar (ceea ce, în acele obscure zile 
apuse de care probabil că-l despărţeau hăt, şaisprezece 
luni bune, îşi spuneau amândoi cu solemnitate că nu vor 
deveni niciodată) se injectează cu ceva nasol. 

La ala i se spune friptană, răspunsese Henry cu 
promptitudine, după care păruse surprins, aşa cum face o 
persoană când spune ceva ce s-a dovedit a fi mult mai 
comic decât se aştepta, şi se priviseră reciproc, apoi 
izbucniseră în hohote de râs şi se ţinuseră unul pe altul. 
Friptană, foarte comic, dar acum nu mai era aşa de comic. 

Eddie străbătu culoarul spre toaletă, trecând pe lângă 
bucătărioară, verifică anunţul - LIBER - şi deschise uşa. 

Hei, Henry, o, ilustru frate mai mare, eminent & docent, 
dacă tot vorbim despre stări nasoale, vrei să auzi definiţia 
pe care o dau eu călcatului pe bec? E atunci când tipul de la 
Vama Kennedy îşi spune că e ceva ciudat la felul cum arăţi, 
sau e una din zilele alea când au acolo, şi nu la Autoritatea 
Portuară, câinii ăia cu nasuri dresate şi incep toţi să latre şi 
să se pişe peste tot şi din cauza ta mai că nu se 
strangulează în lese, la tine vor să ajungă, şi după ce tipii 
de la Vamă îti fac bagajele harcea-parcea, te duc într-o 
cămăruță şi te întreabă dacă ai ceva împotrivă să-ți dai jos 
cămaşa şi tu spui ba da, sigur că am multe împotrivă, am 
răcit puțin în Bahamas şi aerul condiționat de aici e dat 
foarte tare şi mă tem să nu fac pneumonie şi ei spun oh, 
chiar aşa, întotdeauna transpiri în halul ăsta atunci când 
aerul condiționat e dat prea tare, domnule Dean, nu zău, ei 
bine, să ne scuzi dracului, acu’ dă-o jos, şi tu o dai, şi ei 
spun că poate ar fi mai bine să dai jos şi tricoul, pentru că 
arăţi ca şi când ai avea o problemă medicală, prietene, 
umflăturile alea de la subsuori par să fie un fel de tumori 
limfatice sau ceva, şi tu nici nu te mai deranjezi să spui 
altceva, e ca un apărător exterior pe centru care nici nu se 


mai sinchiseşte să fugă după minge când aceasta e lovită 
într-un anumit fel, se întoarce doar şi se uită după ea cum 
zboară, pentru că atunci când s-a dus e bună dusă, aşa 
că-ți dai jos tricoul şi hei, uite-aci, ce noroc pe capul tău, 
copile, alea nu-s tumori, decât dacă nu-s ceea ce ai numi 
tumori pe corpul societății, ha-ha-ha, chestiile alea 
seamănă mai mult cu două pungi lipite cu bandă scotch, şi 
apropo, nu te preocupa de cioburile alea, flăcău, îs doar de 
la bec. Ai călcat pe el. 

Întinse mâna în spate şi trase ivărul. Becurile din toaletă 
se aprinseră. Sunetul motoarelor era un zumzăit moale. Se 
întoarse spre oglindă, voind să vadă cât de rău arăta, şi-l 
copleşi dintr-odată un sentiment teribil, atotstăpânitor: 
sentimentul că este privit. 

Hei, haide, termină cu asta, îşi spuse tulburat. Se zice 
doar că tu eşti cel mai neparanoic om din lume. De aia 
te-au trimis pe tine. De aia... 

Dar i se părea dintr-odată că aceia din oglindă nu erau 
ochii lui, nu erau ochii castanii, aproape verzi, ai lui Eddie 
Dean, care topiseră atâtea inimi şi-i dăduseră ocazia să 
desfacă atât de multe picioare frumoase în ultimul sfert al 
celor douăzeci şi unu de ani ai săi, nu erau ochii lui, ci ai 
unui străin. 

Nu erau castanii, ci un albastru ca de jeanşi Levis 
spălăciţi. Ochi reci, precişi, inimaginabile minuni ale 
calibrării. Ochi de bombardier. 

Reflectat în ei văzu - văzu clar - un pescăruş plonjând 
spre un val care se spărgea şi înşfăcând ceva din el. 

Avu timp să gândească Ce Doamne-i căcatu' ăsta? şi 
apoi ştiu că nu avea să treacă; avea să vomite, totuşi. 

In fracțiunea de secundă dinainte să vomite, în fracțiunea 
de secundă în care continuă să se uite în oglindă, văzu ochii 
aceia albaştri dispărând... dar înainte să se întâmple asta, îl 
încercă sentimentul că este doi oameni deodată... că este 
posedat, ca fetiţa aceea din Exorcistul. 

Simţi foarte bine prezenţa unei noi minţi în propria sa 
minte şi auzi un gând nu ca pe propriul său gând, ci mai 


degrabă ca o voce la radio: Am trecut de partea cealaltă. 
Sunt în caleaşca-zburătoare. 

Mai era ceva, dar Eddie nu auzi. Era prea ocupat să 
vomite în chiuvetă cât mai fără zgomot posibil. 

Când termină, înainte să se şteargă măcar la gură, se 
întâmplă ceva care nu i se mai întâmplase niciodată. Preţ 
de un moment înspăimântător nu fu nimic - doar un 
interval gol. Ca şi când un singur rând dintr-o coloană de 
ziar ar fi fost şters cu totul, precis. 

Ce-i asta? gândi Eddie neputincios. Ce mama dracului 
este rahatul ăsta? 

Apoi trebui să mai vomite o dată, şi poate că era mai 
bine aşa; oricâte i s-ar putea imputa, regurgitarea are 
măcar un merit: cât timp dai la boboci, nu te poţi gândi la 
altceva. 


Am trecut de partea cealaltă. Sunt în 
caleaşca-zburătoare, gândi pistolarul. 

Şi o clipă după aceea: Mă vede în oglindă! 

Roland se retrase - nu plecă înapoi, ci doar se retrase, ca 
un copil care se refugiază în cel mai îndepărtat colţ al unei 
camere foarte mari. Era înăuntrul caleştii-zburătoare; era 
de asemenea înăuntrul unui om care nu era el însuşi. 

Înăuntrul prizonierului. În acel prim moment, când fusese 
aproape în față (doar aşa putea descrie lucrurile), fusese 
mai mult decât doar înăuntru; aproape că se confundase cu 
el. Simţise boala lui, oricare ar fi fost aceea, şi simţise că 
omul era pe cale să vomite. Roland înţelese că, la nevoie, 
putea prelua controlul trupului acelui om. Ar fi îndurat 
durerile lui, l-ar fi călărit demonul-maimuţă care îl călărea 
pe el, dar la nevoie putea. 

Sau putea să stea acolo în spate, neobservat. 

După ce accesul de vomă al prizonierului trecu, pistolarul 
sări înainte - de data aceasta până în fată. Inţelegea foarte 


puţin din situaţia aceea stranie, iar a acţiona într-o situaţie 
pe care nu o pricepi înseamnă să te deschizi în faţa celor 
mai teribile consecinţe, dar avea nevoie să ştie două lucruri 
- şi avea nevoie să le ştie cu atâta disperare, încât nevoia 
cântărea mai greu decât consecinţele care se puteau ivi. 

Mai era acolo uşa prin care venise din lumea lui? 

Şi dacă da, corpul său fizic se afla tot acolo, prăbuşit, 
nelocuit, poate murind sau deja mort fără o conştiinţă care 
să pună instinctual în mişcare plămânii şi inima şi nervii? 
Chiar dacă trupul lui continua să trăiască, era posibil să o 
facă doar până la căderea nopţii. Atunci homaroşeniile 
aveau să iasă din apă pentru a-şi adresa întrebările şi a 
căuta de mâncare la cină, pe mal. 

Făcu să tresară capul care pentru moment era capul /u;, 
întorcându-l iute pentru a arunca o privire înapoi. 

Uşa era tot acolo, tot în spatele lui. Stătea deschisă spre 
lumea lui, cu balamalele îngropate în oţelul acelei private 
ciudate. Şi da, acolo era el, Roland, ultimul pistolar, întins 
pe o rână, cu mâna dreaptă, bandajată, pe stomac. 

Respir, gândi Roland. Va trebui să mă întorc şi să mă 
mişc. Dar mai întâi am treburi de făcut. Treburi... 

Se desprinse de mintea prizonierului şi se retrase, atent, 
aşteptând să vadă dacă prizonierul era conştient de 
prezenţa lui. 


iv 


După ce se opri din vomitat, Eddie rămase aplecat 
deasupra chiuvetei, cu ochii strâns închişi. 

Mi-am pierdut cunoştinţa o secundă. Nu ştiu ce-a fost. M- 
am uitat oare înapoi? 

Dibui după robinet şi lăsă să curgă apa rece. Cu ochii în 
continuare închişi, se stropi cu ea peste obraji şi frunte. 

Când nu mai putu evita, ridică privirea înapoi spre 
oglindă. 

De acolo îl priveau propriii lui ochi. 


Nu auzea nicio voce străină în minte. 

Sentimentul că este urmărit dispăruse. 

Ai avut o scăpare de moment, Eddie, îl linişti marele 
narcoman docent şi eminent. Un fenomen deloc rar pentru 
cineva care trece prin febra sevrajului. 

Eddie aruncă o privire la ceasul de la mână. O oră şi 
jumătate până la New York. Avionul era programat să 
aterizeze la 4.05 EDT, dar de fapt avea să fie toiul zilei. 
Momentul adevărului. 

Se întoarse la locul lui. Paharul cu băutură era pe tăblia 
dintre scaune. 

Sorbi de două ori şi stewardesa se întoarse pentru a-l 
întreba dacă nu-l mai poate servi cu ceva. El deschise gura 
să spună nu... şi atunci urmă încă unul dintre acele ciudate 
momente de inconştienţă. 


vV 


— Aş vrea ceva de mâncare, vă rog, zise pistolarul prin 
gura lui Eddie Dean. 

— Vom servi o gustare caldă peste... 

— Numai că mie mi-e o foame de lup, zise pistolarul cu 
toată sinceritatea. Orice e bine, chiar şi un pituns... 

— Pituns? se încruntă la el femeia cazonă şi pistolarul 
cercetă imediat mintea prizonierului. Senav;ş... cuvântul 
era la fel de îndepărtat ca murmurul într-o cochilie. 

— Un sendviş, chiar, zise pistolarul. 

Femeia cazonă păru nesigură. 

— Păi... am nişte peşte, ton... 

— Ar fi minunat, zise pistolarul, deşi nu auzise în viaţa lui 
de peştele tun. 

Calul de dar nu se caută la dinţi. 

— Păreţi într-adevăr puţin cam palid, zise femeia cazonă. 
Mă gândeam că e vorba de rău de zbor. 

— Doar foame. 

Ea îi adresă un zâmbet profesional. 


— Să văd ce pot înjgheba. 

Înjgheba? îşi spuse pistolarul năuc. În lumea lui, a 
înjgheba era un verb argotic pentru a lua o femeie cu forţa. 
Nu conta. Avea să primească mâncare. Nu ştia dacă o va 
putea duce cu el înapoi pe uşă la corpul care avea atâta 
nevoie de ea, dar câte un lucru o dată, câte un lucru o dată. 

Înjgheba, gândi din nou şi capul lui Eddie Dean se clătină 
a neîncredere, parcă. 

Apoi pistolarul se retrase iar. 


vi 


Nervi, îl asigură marele oracol şi narcoman eminent. Doar 
nervi. Face parte din experienţa febrei de sevraj, frățioare. 

Dar dacă era vorba de nervi, cum se făcea că se simţea 
cotropit de starea aceasta ciudată de somnolenţă - ciudată 
pentru că ar fi trebuit să nu aibă astâmpăr, să fie agitat, să 
simtă pornirea aceea de a râcâi şi a scărpina care preceda 
adevăratele frisoane; chiar dacă n-ar fi fost în stare 
„febrilă“, cum spunea Henry, rămânea faptul că era pe cale 
să treacă vama cu un kilogram de cocaină, o infracţiune 
pasibilă de o pedeapsă de nu mai puţin de zece ani într-o 
închisoare federală şi, pe deasupra, părea că mai suferă şi 
de episoade de inconştienţă. 

Şi totuşi, senzaţia aceea de somnolenţă. 

Sorbi iar din băutură, apoi îşi lăsă ochii să se închidă. 

De ce ţi-ai pierdut cunoştinţa? 

Nu mi-am pierdut-o, altfel stewardesa ar fi venit degrabă 
cu toată aparatura de prim ajutor pe care o au la dispoziţie. 

Ai avut o cădere, atunci. Nu-i a bună, în orice caz. Nu ai 
mai pățit asta niciodată. Da, cu leşin te-a mai luat, dar 
niciodată n-ai avut o cădere. 

Ceva era ciudat şi la mâna lui dreaptă. Părea să pulseze 
slab, de parcă s-ar fi lovit cu un ciocan peste ea. 

O flexă fără să deschidă ochii. Nicio durere. Nicio 
pulsaţie. Nici urmă de ochii de bombardier. Cât despre 


căderi, acestea erau doar o combinaţie între febra 
sevrajului şi ceea ce marele oracol şi eminent et cetera ar fi 
numit fără îndoială febra traficantului. 

Dar eu tot o să mă culc, gândi el. Ce zici de asta? 

Chipul lui Henry plutea lângă el asemenea unui balon 
neancorat. Nu-ţi face griji, spunea Henry. O să te descurci 
tu, frățioare. lei un avion spre Nassau şi te cazezi la hotelul 
Aquinas. Vineri seară o să te contacteze un individ. Unu’ 
dintre băieţii buni. O să te rezolve el, o să-ți lase destulă 
marfă cât să-ţi ajungă tot weekendul. Duminică seară o să 
vină cu coca şi tu o să-i dai cheia de la cutia de valori. Luni 
dimineață o să procedezi ca la carte, exact cum a spus 
Balazar. 

Omu’ ăsta ştie cum tre’ să meargă lucrurile. Luni la prânz 
iei avionul înapoi şi, cu o faţă de om cinstit ca a ta, o să 
treci prin vamă ca prin brânză şi, înainte să apună soarele, 
o să mâncăm Împreună friptură în Sparks. O să meargă ca 
pe roate, frăţioare, ca pe roate bine unse. 

Doar că, în cele din urmă, mersese ca pe roate îmbâăcsite. 

Problema lui şi a lui Henry era că semănau cu Charlie 
Brown şi Lucy?. 

Singura diferenţă era că, din când în când, Henry ţinea 
totuşi mingea ca Eddie să poată şuta - nu des, doar din 
când în când. Atunci când se afla într-o pasă din aceea 
eroică, Eddie chiar se gândise că ar trebui să-i scrie lui 
Charles Schultz o scrisoare. Dragă dle Schultz, ar fi spus. Vă 
scapă ceva făcând-o MEREU pe Lucy să tragă mingea în 
ultima secundă. Ar trebui să o ţină acolo jos din când în 
când. Nu atunci când Charlie Brown s-ar aştepta la asta, 
înțelegeți. Uneori să o ţină jos ca el să o poată şuta de trei, 
chiar patru ori la rând, apoi nimic pentru o lună, apoi o 
dată, şi apoi nimic pentru trei sau patru zile şi aşa mai 
departe, înțelegeți ideea. Asta l-ar zăpăci CU ADEVARAT pe 


2 Trimitere la un celebru serial de bandă desenată, 
Peanuts, creat de Charles Schultz, în care personajul 
principal, Charlie Brown, suferă constant fiindcă prietena 
lui, Lucy, îl păcăleşte mereu pe terenul de fotbal (n. tr.). 


puşti, nu credeți? 

Eddie știa că l-ar zăpăci cu adevărat pe puşti. 

Ştia din proprie experienţă. 

Unu’ dintre băieții buni, spusese Henry, dar tipul care 
venise fusese o arătare cu pielea albă şi accent britanic, o 
mustață subţire care părea inspirată dintr-un film noire al 
anilor patruzeci şi dinţi galbeni îndreptaţi toţi spre interior, 
ca dinţii unei foarte vechi capcane pentru animale. 

— Aveţi cheia, señor a întrebat el, doar că rostit cu 
accentul acela britanic de şcoală publică, sună cam aşa 
cum îi spui tatălui pentru a-l deosebi de fiul cu acelaşi 
nume. 

— Cheia e la loc sigur, a zis Eddie, dacă asta te 
interesează. 

— Atunci, dă-mi-o. 

— Nu aşa merge treaba. Trebuia să aduci ceva care 
să-mi ajungă peste weekend. Duminică seară mai trebuie 
să-mi aduci ceva. Abia apoi îţi dau cheia. lar luni dimineaţă, 
te duci în oraş şi o foloseşti pentru a obţine altceva în 
schimb. Nu ştiu ce, pen' că asta nu-i treaba mea. 

Dintr-odată, în mâna arătării palide apăruse un pistol 
semiautomat mic, albastru. 

— Ce-ar fi să mi-o dai şi basta, señor? Pe mine m-ai scuti 
de timp şi efort, iar ţie ţi-ai salva pielea. 

Narcoman sau nu, Eddie Dean era un om cu tărie de fier. 
Henry ştia asta; mai important de atât, o ştia şi Balazar. Din 
cauza aceasta fusese trimis el. 

Majoritatea crezuseră că acceptase misiunea doar pentru 
că era un dependent fără scăpare. El ştia asta, Henry ştia 
asta, la fel şi Balazar. Dar numai el şi Henry ştiau că ar fi 
acceptat şi dacă n-ar fi prins niciodată gustul drogului. 

Pentru Henry. Balazar nu ajunsese atât de departe cu 
deducţia, dar ducă-se dracului Balazar. 

— Ce zici să laşi jucăria aia deoparte, scursură pirpirie ce 
eşti? a întrebat Eddie. Sau poate vrei ca Balazar să trimită 
pe cineva aici şi să-ţi scoată ochii din cap cu un cuţit 
ruginit? 


Arătarea pământie a zâmbit. Arma a dispărut ca prin 
magie; în locul ei era un plic mic, întins spre Eddie. 

— O glumă nevinovată, atâta tot. 

— Dacă spui tu. 

— Ne vedem duminică seară. 

S-a întors spre uşă. 

— Mai bine aşteaptă. 

Arătarea pământie s-a întors cu sprâncenele ridicate. 

— Crezi că nu voi pleca, dacă asta vreau? 

— Cred că dacă pleci şi aici e marfă de rahat, mâine îmi 
iau zborul. Şi atunci tu o să fii în rahat până /a gât. 

Insul pământiu s-a răsucit, îmbufnat. A stat pe singurul 
scaun din cameră cât timp Eddie a desfăcut plicul şi a 
scuturat o cantitate mică de praf brun. 

Arăta ca naiba. Eddie s-a uitat la arătarea palidă. 

— Ştiu cum arată, arată de căcat, da' e marfă adevărată, 
s-a explicat fiinţa spectrală. E bună. 

Eddie a smuls o pagină din caietul de pe masă şi a 
separat o parte mică din grămăjoara de pudră brună. A 
vârât degetul în ea, apoi şi-a frecat degetul de cerul gurii. O 
clipă mai târziu, a scuipat în coşul de gunoi. 

— Vrei să mori? Asta e? Ai vreo ultimă dorinţă? 

— Asta-i tot ce e. 

Arătarea pământie părea mai îmbufnată ca oricând. 

— Am o rezervare făcută pentru mâine, a spus Eddie. Era 
o minciună, însă nu avea motive să creadă că năluca aceea 
deţinea resursele necesare pentru a-l verifica. Un zbor 
TWA. Am făcut-o din proprie iniţiativă, în caz că persoana 
de contact se întâmpla să fie o jigodie ca tine. Nu mă 
deranjează. Va fi o uşurare, de fapt. N-am fost făcut pentru 
genul ăsta de lucru. 

Năluca a rămas pe scaun, cumpănind. Eddie s-a aşezat şi 
s-a străduit să nu se mişte. Avea chef să se mişte; îi venea 
să ţopăie de pe un picior pe altul, să se răsucească, să se 
târască, să se scarpine unde-l mânca şi să-şi pocnească 
încheieturile. Simţea că ochii voiau să se întoarcă la 
grămăjoara de pudră brună, chiar dacă ştia că era otravă. 


Îşi luase doza la zece în dimineaţa aceea; acelaşi număr de 
ore trecuseră de atunci. Dar dacă făcea vreunul dintre 
lucrurile acelea, balanţa situaţiei avea să se schimbe. 
Năluca nu se limita să cumpănească; îl ţinea sub 
supraveghere, încerca să-i evalueze tăria. 

— Poate reuşesc să găsesc ceva, a spus în cele din urmă. 

— Dă-ţi silinţa, a zis Eddie. Dar după ora unşpe sting 
lumina şi pun semnul NU DERANJAŢI pe uşă. Oricine 
ciocăneşte după aia, sun la recepţie şi spun că mă 
deranjează cineva, să trimită un tip de la pază. 

— Eşti un tâmpit, a rostit arătarea pământie cu accentul 
ei britanic impecabil. 

— Ba nu, l-a contrazis Eddie, un tâmpit așteptai tu. Dar 
eu nu mă potrivesc profilului. Ai face bine să te prezinţi aici 
cu o marfă acceptabilă înainte de unşpe - nu trebuie să fie 
de top, ci doar acceptabilă - dacă nu vrei să fii o scursură 
din care s-a scurs tot sângele. 


vii 


Arătarea pământie s-a întors mult înainte de ora 
unsprezece; s-a întors la nouă treizeci. Eddie bănuia că 
marfa bună se aflase de la început în maşina lui. 

Ceva mai mult praf, de data aceasta. Nu alb, dar cel 
puţin de un ivoriu mat, lucru oarecum încurajator. 

Eddie a gustat. Părea în regulă. De fapt, mai mult decât 
în regulă. De-a dreptul bun. A răsucit o bancnotă şi a prizat. 

— Ei bine, atunci, pe duminică, a spus vioi năluca, 
ridicându-se în picioare. 

— Stai, l-a reţinut Eddie, de parcă arma ar fi fost la el. 
Într-un fel, aşa şi era. 

Arma era Balazar. Emilio Balazar era un mahăr de temut 
în minunata lume a drogurilor din New York. 

— Să stau? s-a întors năluca şi s-a uitat la Eddie ca şi 
când l-ar fi crezut un descreierat. Pentru ce? 

— Păi, chiar mă gândeam la tine, a spus Eddie. Dacă 


mă-mbolnăvesc rău de la ce mi-am băgat acuma-n corp, 
afacerea cade. Dacă mor, categoric cade. Mă gândeam 
doar că, dacă mi se face puțin rău, s-ar putea să-ţi mai 
acord o şansă. Inţelegi, ca-n povestea aia în care puştiul 
freacă o lampă şi primeşte trei dorinţe. 

— N-o să ţi se facă rău. Aia-i Alb de China. 

— Dacă asta-i Alb de China, a spus Eddie, eu sunt Dwight 
Gooden. 

— Cine? 

— N-are importanţă. 

Arătarea sălcie s-a aşezat. Eddie a luat loc la masă, cu 
grămăjoara de pudră albă la îndemână (cealaltă marfă, D- 
Con sau ce-o fi fost, o luase de mult pe budă-n jos). La 
televizor, Braves erau snopiţi la fundul gol de Mets, 
spectacol oferit de WTBS cu ajutorul uriaşei antene satelit 
de pe acoperişul hotelului Aquinas. Eddie încerca o slabă 
senzaţie de calm ce părea să vină din străfundul minţii 
sale... doar că ştia din revistele medicale pe care le citise 
că venea de fapt de la ghemul de fire vibrante de la baza 
coloanei vertebrale, locul unde se resimte dependenţa de 
heroină printr-o nenaturală îngroşare a măduvei spinării. 

Vrei un leac rapid? îl întrebase pe Henry odată. Rupe-ti 
coloana vertebrală, Henry. Picioarele nu-ți vor mai 
răspunde, nici cocoşelul, dar nici nu vei mai simţi nevoia să 
te injectezi, şi asta din secunda unu. 

Lui Henry nu i se păruse comic. 

La drept vorbind, nici lui Eddie nu i se păruse comic. 
Când singura modalitate rapidă de a scăpa de maimuța din 
spinare era să-ţi frângi spatele deasupra ghemului ăluia de 
nervi, aveai de-a face cu o maimuţă grea ca naiba. 

Nu era nici pe departe un capucin, nici mascota 
frumuşică a flaşnetarului; era un babuin mare, bătrân şi 
rău. 

Eddie a început să râdă înfundat. 

— Okay, a spus până la urmă. E bine aşa. Poţi părăsi 
clădirea, scursoare. 

Arătarea pământie s-a ridicat în picioare. 


— Am şi eu prieteni, a zis el. Ar putea veni aici să te 
aranjeze. Ai implora să-mi spui unde este cheia. 

— Eu nu, viteazule, a spus Eddie. Nu şi băiatul ăsta. 

Şi a zâmbit. Nu ştia cum arăta zâmbetul, dar probabil că 
nu foarte vesel, pentru că năluca a părăsit clădirea, a 
părăsit-o în graba mare, a părăsit-o fără să se uite înapoi. 

Când Eddie Dean a fost sigur că a rămas singur, şi-a 
pregătit o doză. 

Şi-a administrat-o. 

A dormit. 


viii 


Aşa cum dormea şi acum. 

Pistolarul, aflat cumva înăuntrul minţii acestui om (un om 
al cărui nume încă nu-l cunoştea; terchea-berchea pe care 
prizonierul îl numea „arătarea pământie“ nu-l ştiuse, aşa că 
nu-l rostise niciodată), asistă la acestea aşa cum, în 
copilărie, înainte ca lumea să meargă mai departe, asista la 
piese de teatru... sau aşa credea el că asista, pentru că la 
viaţa lui nu văzuse decât piese de teatru. 

Dacă ar fi văzut vreodată un film, la asta s-ar fi gândit 
înainte. Lucrurile pe care nu le văzuse la propriu putuse să 
le culeagă din mintea prizonierului, pentru că asocierile 
erau apropiate. Şi totuşi, era ciudat cu numele. Cunoştea 
numele fratelui prizonierului, dar nu şi pe al prizonierului 
însuşi. Dar sigur că numele erau lucruri secrete, pline de 
putere. 

lar printre lucrurile care contau, două la număr, nu se 
număra numele  prizonierului. Unul era slăbiciunea 
dependenţei. Celălalt era tăria îngropată în acea slăbiciune, 
ca o armă bună care se afundă în nisip mişcător. 

Omul acela trezea în pistolar dureroasa amintire a lui 
Cuthbert. 

Cineva venea. Prizonierul, cum dormea, nu auzi. 
Pistolarul în schimb, care nu dormea, auzi şi făcu iarăşi un 


pas în faţă. 


ix 


Minunat, reflectă Jane. Ími spune că e lihnit de foame şi 
eu îi pregătesc ceva, pentru că e un bărbat frumusel, iar pe 
el îl fură somnul. 

Apoi pasagerul - un tip ca la douăzeci de ani, înalt, cu 
jeanşi curaţi, puţin decoloraţi, şi o cămaşă ecosez - 
întredeschise ochii şi-i surâse. 

— Multam, sai, spuse el - sau aşa sună. 

Aproape arhaic... sau într-o altă limbă. Vorbeşte în somn, 
asta-i tot, gândi Jane. 

— Cu plăcere. Îi oferi cel mai iscusit zâmbet de 
stewardesă, convinsă că bărbatul va adormi din nou şi 
sendvişul va rămâne acolo, nemâncat, până la vremea 
servirii adevăratei mese. 

Ei bine, doar asta ai fost învățată să te aştepţi, nu? 

Se întoarse în bucătărioară, să tragă un fum. 

Scăpără chibritul, îl duse până aproape de ţigară şi acolo 
se blocă, uitat, pentru că asta nu era tot ce erai învăţat să 
aştepţi. 

Mi s-a părut frumuşel. În principal datorită ochilor. Ochilor 
lui căprui. 

Dar când bărbatul de pe locul 3A deschisese ochii în 
urmă cu o clipă, aceştia nu fuseseră căprui; fuseseră 
albaştri. Nu albaştri adorabil-sexy ca ochii lui Paul Newman, 
ci albaştri ca aisbergurile. Erau... 

— Au! 

Flacăra chibritului îi ajunsese la degete. ÎI scutură, 
stingându-l. 

— Jane? întrebă Paula. Te simţi bine? 

— Bine. Visam cu ochii deschişi. 

Aprinse alt chibrit şi de data aceasta nu mai pregetă. 
Trase o singură dată din ţigară, după care găsi o explicaţie 
perfect valabilă. Bărbatul purta lentile de contact. Sigur că 


da. Din acelea care îţi schimbau culoarea ochilor. Se dusese 
la toaletă. Stătuse acolo destul de mult încât ea să se 
îngrijoreze că i se făcuse rău de avion - avea tenul acela 
palid, mina unui om care nu se simte prea bine. Insă nu 
făcuse decât să-şi dea jos lentilele ca să poată dormi mai 
comod. Perfect valabil. 

S-ar putea să simtiti ceva, se răsti dintr-odată o voce din 
trecutul ei nu foarte îndepărtat. O furnicătură slabă. S-ar 
putea să vedeți ceva puțin nelalocul lui. 

Lentile de contact co/orate. 

Jane Dorning cunoştea personal peste două duzini de 
oameni care purtau lentile de contact. Majoritatea lucrau 
pentru linia aeriană. Niciunul nu spunea ceva despre asta, 
dar ea credea că motivul era acela că toţi intuiau că 
pasagerii nu s-ar simţi confortabil să vadă că cineva din 
personalul de zbor poartă ochelari - i-ar nelinişti. 

Dintre toţi aceştia, cunoştea poate patru care purtau 
lentile colorate. 

Lentilele normale erau scumpe; cele colorate costau o 
avere. Toate persoanele despre care Jane ştia că puseseră 
la bătaie atâta bănet erau femei, toate extrem de 
simandicoase. 

Și ce dacă? Şi bărbații pot fi simandicoşi. De ce nu? E 
arătos. 

Ba nu. Nu era. Frumuşel, poate, dar nu mai mult de atât, 
iar din cauza tenului palid se încadra în categoria 
frumuşeilor abia la limită. Aşa că de ce să poarte lentile 
colorate? 

Pasagerii liniilor aeriene se tem deseori să zboare. 

Într-o lume în care pirateria aeriană şi traficul cu droguri 
erau la ordinea zilei, personalul liniilor aeriene se temea 
deseori de pasageri. 

Vocea care generase aceste gânduri aparţinea unei 
instructoare de la şcoala de stewardese, o doamnă bătrână 
călită în focul vieţii şi care, după cum arăta, părea posibil să 
fi lucrat pe vremea poştei aeriene Wiley. Ea spunea: Wu vă 
desconsiderați bănuielile. Şi dacă uitaţi tot ce-ați învățat 


despre modul de abordare a unor potențiali sau reali 
terorişti, tineti minte asta: nu vă desconsideraţi bănuielile. 
În unele cazuri, membrii echipajului vor spune, în cursul 
anchetei, că n-au avut nici cea mai mică idee până când 
tipul a scos grenada şi a ordonat tineti-o la stânga către 
Cuba, că altfel o să se aleagă praful şi pulberea de toți din 
avionul ăsta. Dar în majoritatea cazurilor, două sau trei 
persoane - cel mai adesea însoţitoare de zbor, adică ceea 
ce veți deveni voi în mai puțin de o lună - vor spune că au 
simţit ceva. O furnicătură uşoară. Senzatia că era ceva 
nelalocul lui cu tipul de pe locul 91C sau cu tânăra de pe 
SA. Au simţit ceva, dar nu au făcut nimic. Vor fi concediate 
pentru asta? Hristoase, nu! Nu poți lega pe cineva fedeleş 
pentru că nu-ţi place cum işi zgândăreşte coşurile. 
Adevărata problemă e că au simţit ceva... şi apoi au uitat. 

Bătrâna călită în focul vieţii ridicase un deget gros. Jane 
Dorning, împreună cu colegele ei de clasă, ascultase cu 
gura căscată când ea spusese: Dacă simtiti furnicătura 
aceea uşoară, nu faceți nimic... dar nici să nu uitaţi. Pentru 
că există întotdeauna o mică şansă ca să puteţi să 
împiedicaţi ceva înainte ca inevitabilul să se producă... aşa 
cum ar fi o neplănuită escală de douăsprezece zile pe 
aeroportul cine ştie cărei tări arabe de căcat. 

Doar nişte lentile colorate, dar... 

Multam, sai. 

Cuvinte rostite în somn? Sau o scăpare, vorbe într-o altă 
limbă? 

Va sta în alertă, decise Jane. 

Şi nu va uita. 


Xx 


Acum, îşi spuse pistolarul. Acum o să vedem, nu-i aşa? 

Putuse veni din lumea lui în acest corp, trecând prin uşa 
de pe plajă. Ceea ce voia să afle era dacă putea sau nu să 
ducă lucruri înapoi. O, nu pe sine, era convins că el se 


putea întoarce prin uşă şi să reintre în propriul lui corp 
otrăvit, bolnav, oricând ar fi dorit. Dar alte lucruri? Lucruri 
fizice? Acolo, de pildă, în faţa lui, avea mâncare: ceva ce 
femeia în uniformă numise sendviş cu peşte tun. Pistolarul 
habar nu avea ce anume era peştele tun, dar ştia să 
recunoască un pituns atunci când îl vedea, chiar dacă 
acesta părea, în mod curios, negătit. 

Corpul lui avea nevoie de hrană şi corpul lui trebuia să 
bea, dar mai mult decât orice, corpul lui avea nevoie de un 
leac. Fără el, avea să moară din cauza muşcăturii acelei 
homaroşenii. Un astfel de leac se putea afla în lumea 
aceasta; într-o lume unde caleştile goneau prin aer mult 
mai sus decât putea zbura cel mai puternic vultur, orice 
părea posibil. Dar n-ar fi contat cât de multe leacuri eficace 
se aflau acolo, dacă el nu putea duce nimic de ordin fizic 
prin uşă. 

Ai putea trăi în corpul ăsta, pistolarule, şopti adânc în 
mintea sa vocea omului în negru. Lasă halca aia de carne 
vie acolo, pentru pocitaniile alea cu înfăţişare de homar. 
Nu-i decât un înveliş, la urma urmei. 

Nici nu se gândea să facă asta. O dată pentru că ar fi fost 
cea mai criminală formă de hoţie, pentru că nu s-ar fi 
mulţumit să fie doar un pasager mult timp, uitându-se prin 
ochii omului acestuia ca un călător pe geamul rădvanului la 
peisajul trecător. 

Şi apoi, el era Roland. Dacă îi era scris să moară, voia să 
moară în pielea sa. 

Voia să moară târându-se spre Turn, dacă asta-i era 
scrisa. 

Atunci, strania latură practică şi nemiloasă care locuia 
alături de latura sa romantică, asemenea unui tigru alături 
de o ciută, îşi făcu simțită prezenţa. 

Nu era cazul să se gândească la moarte, când încă nu 
făcuse experimentul. 

Luă pitunsul. Fusese tăiat în două. Ţinu în fiecare mână 
câte o jumătate. 

Deschise ochii prizonierului şi se uită la ele. La el nu se 


uita nimeni (deşi, în bucătărioară, Jane Dorning se gândea 
la el, şi încă foarte preocupată). 

Roland se întoarse către uşă şi trecu dincolo, ţinând 
jumătăţile de pituns în mâini. 


xi 


Întâi auzi vuietul rostogolitor al unui val care se apropia; 
apoi sporovăiala multor păsări marine venind dinspre 
stâncile de aproape, în timp ce el se străduia să se ridice în 
şezut (nenorocitele alea se furişau spre mine, gândi, şi nu 
peste mult timp ar fi ciugulit bucăți din mine, indiferente 
dacă respir sau nu - nu-s decât nişte vulturi spoiti frumos); 
apoi observă că o jumătate de pituns - cea din mâna 
dreaptă - căzuse pe nisipul cenuşiu, pentru că o ţinea cu o 
mână întreagă atunci când trecuse prin uşă, dar acum o 
ţinea - sau o ținuse - într-o mână care suferise o reducere 
cu patruzeci la sută. 

O luă de jos neîndemânatic, apucând-o între degetul 
mare şi inelar, înlătură de pe ea cât de mult nisip izbuti şi 
luă precaut o muşcătură. O clipă mai târziu o înfuleca pe 
nerăsuflate, nebăgând în seamă cele câteva fire de nisip 
care îi scrâşneau între dinţi. După câteva secunde, îşi 
îndreptă atenţia spre cealaltă jumătate. O termină din trei 
muşcătuuri. 

Pistolarul nu ştia ce anume era peştele tun, ci doar că era 
delicios. Mai mult nici nu-l interesa. 


xii 


În avion, nimeni nu văzu sendvişul cu ton dispărând. 
Nimeni nu văzu mâinile lui Eddie Dean strângând cele două 
jumătăţi atât de tare, încât lăsa urme adânci cu degetele 
mari în pâinea albă. 

Nimeni nu văzu sendvişul devenind translucid, apoi 
dispărând, lăsând în urmă doar câteva firimituri. 


La aproximativ douăzeci de secunde după această 
întâmplare, Jane Dorning îşi stinse ţigara şi trecu prin faţa 
şirurilor de scaune. Îşi scoase cartea din poşetă, însă ce 
voise cu adevărat era să mai arunce o privire la locul 3A. 

Pasagerul de acolo părea să doarmă adânc... dar 
sendvişul dispăruse. 

lisuse, gândi Jane. Nu l-a mâncat, ci l-a înghițit întreg. lar 
acum doarme din nou? Glumeşti? 

Orice ar fi fost ceea ce o neliniştea la pasagerul care 
ocupa locul 3A, domnul Ochi-Când-Căprui-Când-Albaştri 
continua să o preocupe. Ceva era nelalocul lui cu el. 

Ceva. 


Capitolul 3. 
Contactul şi aterizarea 


Pe Eddie îl trezi anunţul copilotului cum că, în 
aproximativ patruzeci şi cinci de minute, urmează să 
aterizeze pe aeroportul internaţional Kennedy, unde 
vizibilitatea era perfectă, vântul sufla cu şaisprezece 
kilometri pe oră dinspre vest, iar temperatura se situa la o 
plăcută valoare de douăzeci şi unu de grade. Le spuse că, 
în eventualitatea în care nu va mai avea ocazia, dorea să le 
mulţumească tuturor pentru că aleseseră compania Delta. 

Se uită în jur şi văzu că oamenii îşi verificau actele - 
venind din Nassau, permisul de conducere şi o carte de 
credit emisă de o bancă din State se presupunea că sunt de 
ajuns, dar majoritatea aveau paşaportul - şi Eddie simţi că 
un fir de oţel începe să se încordeze în el. Incă nu-i venea 
să creadă că dormise, şi încă atât de adânc. 

Se ridică şi se duse la toaletă. Pungile de cocaină de la 
subsuori păreau să stea bine-mersi, perfect lipite de 
conturul corpului său, ca în camera de hotel în care i le 
lipise un american molcom la vorbă pe nume William 
Wilson. După asta, omul al cărui nume Poe îl făcuse celebru 
(Wilson îi aruncase o privire goală lui Eddie când el făcuse o 
aluzie la acest fapt) îi dăduse cămaşa. O cămaşă ca oricare 
alta, ecosez, puţin spălăcită, de genul celor pe care orice 
student le-ar purta pe drumul de întoarcere dintr-o scurtă 
vacanţă înaintea examenelor... doar că aceasta era croită 
special pentru a ascunde protuberanţe bătătoare la ochi. 

— Mai verifică o dată totul înainte să aterizaţi, ca să fii 
sigur, spusese Wilson, dar n-ar trebui să ai probleme. 

Eddie nu ştia dacă va avea sau nu probleme, însă mai 


avea un motiv să facă o vizită la budă înainte să se aprindă 
beculeţul cu  LEGAŢI-VĂ CENTURILE DE SIGURANŢĂ. 
Împotrivindu-se tuturor tentaţiilor - iar mare parte din 
noaptea trecută nu fusese vorba de tentaţie, ci de nevoie 
imperioasă - reuşise să păstreze puţin din ceea ce arătarea 
pământie avusese tupeul să numească Alb de China. 

A trece vama când veneai din Nassau nu era ca atunci 
când veneai din Haiti sau Quincon sau Bogota, însă tot 
existau supraveghetori. Oameni antrenați. 

Avea nevoie de orice stimulent posibil. Dacă putea intra 
acolo puţin mai stăpân pe sine, doar puţin, poate că acesta 
era puţinul decisiv. 

Trase pudra pe nas, aruncă în vasul de toaletă hârtiuţa în 
care fusese, trase apa, apoi se spălă pe mâini. 

Sigur, dacă-ţi iese, n-o să ştii niciodată, nu-i aşa? gândi. 
Nu. Evident. Dar nu-i păsa de asta. 

Întorcându-se la locul lui, o văzu pe stewardesa care-i 
adusese băutura pe care nu o terminase. Îi surâse. Îi surâse 
şi el, se aşeză, îşi legă centura, luă revista pusă la 
dispoziţie de compania aeriană, întoarse paginile şi se uită 
la poze şi cuvinte. Nimic nu se lipea de el. Firul de oţel 
continua să se strângă în jurul măruntaielor sale, iar când 
beculeţul cu LEGAȚI- -VĂ CENTURILE DE SIGURANŢĂ chiar se 
aprinse, firul se încolăci de două ori şi rămase încordat. 

Heroina îşi făcuse efectul - faptul că-i curgea nasul 
dovedea - dar el sigur nu-l simțea. 

Un lucru pe care îl simţi totuşi cu puţin înaintea aterizării 
fu încă una dintre acele neliniştitoare perioade de 
absenţă... scurtă, dar incontestabilă. 

Aeronava 727 viră deasupra Long Island Sound şi începu 
să coboare. 


Jane Dorning se afla în bucătărioara de la clasa business, 
îi ajuta pe Peter şi pe Anne să pună la loc ultimele pahare în 


care se serviseră băuturile după masă, când individul cu 
alură de student intră în toaleta de la clasa întâi. 

Tocmai se întorcea la locul lui, când ea trase în lături 
perdeaua care despărţea clasa business de clasa întâi şi 
grăbi pasul fără să se gândească la asta, reţinându-l cu 
zâmbetul ei, făcându-l să ridice privirea şi să-i zâmbească şi 
el. 

Ochii lui erau din nou căprui. 

Bine, bine. S-a dus la budă şi le-a dat jos înainte să 
doarmă; s-a dus la budă şi le-a pus la loc după aceea. 
Pentru Hristos, Janey! Te comporți ca o smintită! 

Dar nu era adevărat. Nu putea spune sigur de ce, dar nu 
se comporta ca o smintită. 

E prea palid. 

Și ce dacă? Mii de oameni sunt prea palizi, inclusiv mama 
ta, de când i-a luat-o razna vezica biliară. 

Ochii lui albaştri erau izbitori - poate nu la fel de frumoşi 
ca lentilele căprui - dar categoric izbitori. Şi atunci, la ce 
bun efortul şi cheltuiala în plus? 

Pentru că îi place să-şi modifice aspectul. Nu te 
mulţumeşte explicaţia asta? 

Nu. 

Cu puţin înainte de LEGAŢI-VĂ CENTURILE DE SIGURANŢĂ 
şi ultima contraverificare, ea făcu ceva ce nu făcuse 
niciodată; o făcu cu gândul la instructoarea aia bătrână 
călită în focul vieţii. Umplu un termos cu cafea caldă şi puse 
capacul roşu de plastic fără să apese întâi dopul în gâtul 
termosului. Răsuci capacul doar până când simţi că agaţă 
primul rând al filetului. 

Susy Douglas făcea ultimul anunţ înainte de aterizare, 
spunându-le pasagerilor să stingă ţigările, spunându-le să-şi 
pună lucrurile la locul lor, spunându-le că un agent Delta îi 
va întâmpina la poarta de debarcare, spunându-le să 
verifice dacă au toate actele necesare la îndemână, 
spunându-le că acum vor trebui strânse toate cănile, 
paharele şi căâştile. 

Mă miră că nu trebuie să le verificăm şi scutecele, să 


vedem dacă nu le-au udat, gândi Jane distrată. Simţi şi ea 
că un fir de oţel i se strânge în jurul măruntaielor. 

— la-mi locul, spuse Jane când Susy închise microfonul. 

Susy aruncă o privire la termos, apoi la chipul lui Jane. 

— Jane? Ţi-e rău? Eşti albă ca... 

— Nu mi-e rău. la-mi locul. Îţi explic când te întorci. Jane 
se uită în treacăt la strapontinele din stânga, de lângă 
ieşire. Vreau să rămân în spate. 

— Dar, Jane... 

— la-mi locul. 

— Bine, zise Susy. Bine, Jane. Nicio problemă. 

Jane Dorning se aşeză pe strapontina de lângă interval. 
Ţinu termosul în mâini şi nu schiţă niciun gest de a-şi lega 
centura. Voia să menţină asupra termosului un control 
perfect, iar pentru asta avea nevoie de ambele mâini. 

Susy crede că mi-am pierdut o doagă. 

Jane spera să fie aşa. 

Dacă McDonald, căpitanul, nu aterizează lin, o să am 
băşici peste tot pe mâini. 

Işi asuma riscul. 

Avionul pierdea altitudine cu repeziciune. Pasagerul din 
3A, bărbatul cu ochi bicolori şi faţă palidă, se aplecă şi 
scoase o geantă de voiaj de sub scaun. 

Acum e acum, gândi Jane. Acum va scoate grenada sau 
pistolul automat sau cine ştie ce naiba are acolo. 

Şi în clipa în care avea să-l vadă, chiar în clipa aceea, 
Jane, cu mâini tremurând uşor, plănuia să desfacă iute 
capacul roşu al termosului. Şi atunci toţi aveau să vadă un 
Amic al lui Allah foarte surprins rostogolindu-se pe jos, pe 
intervalul aeronavei Delta, zborul 901, în vreme ce pielea i 
se băşica pe faţă. 

3A trase fermoarul genţii. 

Jane se pregăti. 


Pistolarul îşi spuse că omul acela, prizonier au ba, 
probabil era mai priceput la rafinata artă a supravieţuirii 
decât toţi ceilalţi pe care îi văzuse în caleaşca-zburătoare. 
Ceilalţi erau făpturi grase, în mare parte, şi chiar cei care 
păreau destul de în formă păreau, de asemenea, deschişi, 
cu garda jos, cu feţe de copii răsfăţaţi, feţe de oameni care 
s-ar înscrie în luptă - până la urmă - dar care s-ar codi la 
nesfârşit înainte să o facă; le puteai vărsa măruntaiele la 
picioare şi ultima lor expresie n-ar fi aceea de furie sau 
agonie, ci de surprindere tâmpă. 

Prizonierul era mai bun... dar încă nu destul de bun. Nici 
pe departe. 

Femeia cazonă. Ea a văzut ceva. Nu ştiu ce, dar a văzut 
ceva nelalocul lui. 

E atentă la el aşa cum nu e la ceilalți. 

Prizonierul se aşeză. Se uită la o cărţulie cu coperte moi 
pe care o numea în gând „Ravi-Stă“, cu toată că cine 
anume putea fi Ravi sau ce anume văzuse ea nu conta 
pentru Roland nici cât negru sub unghie. Pistolarul nu voia 
să se uite la o carte, oricât de uimitoare erau acele lucruri; 
el voia să se uite la femeia în uniformă militară. Impulsul de 
a ieşi în faţă şi a prelua controlul era cât se poate de 
puternic. Dar i se împotrivi... cel puţin pentru moment. 

Prizonierul se dusese undeva şi luase un drog. Nu drogul 
pe care el însuşi îl lua, nici cel care l-ar fi putut ajuta pe 
pistolar să-şi vindece trupul bolnav, ci unul pentru care 
oamenii plăteau mulţi bani, fiindcă era ilegal. Urma să-i dea 
acest drog fratelui său, care, la rândul lui, avea să-l dea 
unui om pe nume Balazar. Afacerea avea să se încheie 
când Balazar le dădea, în schimbul acestui drog, genul de 
drog pe care e; îl luau - asta, desigur, dacă prizonierul 
reuşea să ducă la bun sfârşit un ritual necunoscut 
pistolarului (iar o lume ciudată ca aceea nu se putea să nu 
aibă multe ritualuri ciudate); se numea Trecerea prin Vamă. 

Dar femeia îl vede. 


Oare putea ea să-l împiedice să Treacă prin Vamă? 
Roland credea că răspunsul era da. Şi atunci? La răcoare. 
lar dacă prizonierul era la răcoare, el nu mai avea cum să 
obţină genul de leac de care corpul lui infectat, muribund, 
avea nevoie. 

Trebuie să Treacă prin vamă cu orice preț, îşi spuse 
Roland. Cu orice preţ. 

Și trebuie să se ducă cu fratele lui la Balazar ăsta. Nu 
face parte din plan, fratelui nu-i va plăcea, dar e musai să 
meargă. 

Pentru că un om care se ocupa cu droguri trebuia fie să 
cunoască pe cineva, fie să fie e/ însuși unul care ştia să 
vindece bolnavii. Un om care să audă care erau simptomele 
şi apoi... poate... 

Trebuie musai să Treacă prin vamă, gândi pistolarul. 

Răspunsul era atât de mare şi de simplu, atât de aproape 
de el, încât puţin lipsi să nu-l vadă deloc. Desigur, drogul pe 
care prizonierul intenţiona să-l introducă ilegal în ţară era 
cel care avea să facă atât de dificilă Trecerea prin Vamă; 
probabil că exista un soi de Oracol care putea fi consultat în 
cazul celor care arătau dubios. Altfel, cugetă Roland, 
ceremonia Trecerii ar fi simplitatea însăşi, aşa cum era 
traversarea graniţei unui regat prieten în lumea lui. 

Făceai un semn al loialității faţă de monarhul acelui regat 
- un simplu gest simbolic - şi ţi se permitea trecerea. 

Putea duce lucruri din lumea prizonierului într-a sa. 
Pitunsul cu peşte tun dovedea asta. Avea să ducă pungile 
cu droguri aşa cum dusese pitunsul. Prizonierul avea să 
Treacă prin Vamă. Şi atunci Roland urma să aducă pungile 
înapoi. 

Dar poți tu să faci asta? 

Ah, aceasta era o întrebare îndeajuns de tulburătoare 
încât să-i distragă atenţia de la priveliştea întinderii de apă 
de jos... Ajunseseră deasupra a ceea ce părea a fi un ocean 
imens şi acum se întorceau spre coastă. In acest timp, apa 
se apropia neîncetat. Caleaşca-zburătoare cobora (Eddie 
aruncă doar o privire scurtă, trecătoare; pistolarul, în 


schimb, rămase vrăjit ca un prunc care vede prima 
ninsoare din viaţa lui). Putea /ua lucruri din lumea aceasta, 
sigur că da. Dar să le aducă înapoi? Acesta era un lucru pe 
care încă nu-l ştia. 

Va trebui să afle. 

Pistolarul vâri mâna prizonierului în buzunarul hainei lui 
şi apucă o monedă cu degetele. 

Trecu înapoi prin uşă. 


iv 


Când se ridică în şezut, păsările îşi luară zborul. De data 
aceasta nu îndrăzniseră să se apropie la fel de mult. ÎI 
dureau toate; era ameţit, în stare febrilă... şi totuşi, era 
uimitor cât de bine reuşise puţina hrană să-i redea forţele. 

Se uită la moneda pe care o adusese cu el acum. Părea a 
fi din argint, dar roşeaţa de pe margini sugera că era 
făcută, de fapt, dintr-un metal mai puţin valoros. Pe o faţă 
apărea profilul unui om al cărui chip avea o alură nobilă, 
curajoasă, încăpăţânată. Părul lui, deopotrivă buclat sub 
urechi şi lins pe ceafă, sugera şi puţină cochetărie. Întoarse 
moneda şi văzu ceva atât de uimitor, încât îl făcu să scoată 
un strigăt ca un croncănit, cu o voce ruginită. 

Pe cealaltă faţă a monedei apărea un vultur, blazonul 
care ornase propriul lui stindard, în zilele acelea de mult 
apuse când încă mai existau regate şi stindarde care să le 
poarte blazonul. 

Timpul trece. Du-te înapoi. Repede. 

Dar mai pregetă o clipă, căzut pe gânduri. Era greu să 
gândească în capul său - capul prizonierului nu era nici pe 
departe mai limpede, însă era, măcar temporar, un mediu 
mai curat decât al său. 

Incercarea de a duce şi aduce moneda cu el reprezenta 
doar jumătate din experiment, nu? 

Luă un glonţ din centură şi-l strânse în palmă, împreună 
cu moneda. 


După care păşi înapoi pe uşă. 


vV 


Moneda prizonierului era tot acolo, strânsă bine în pumn. 
Pentru a vedea dacă şi glonțul era, nu trebuia să jasă în 
fată; ştia că nu-l însoţise. 

Veni totuşi în față, pentru scurt timp, pentru că de un 
lucru trebuia să se convingă. Trebuia să-l vadă. 

Aşa că se întoarse, ca pentru a potrivi chestia aceea mică 
de hârtie de pe speteaza scaunului său (pe toţi zeii, hârtia 
era peste tot în lumea aceea) şi se uită prin uşă. Işi văzu 
corpul, prăbuşit ca înainte, acum cu un fir nou de sânge 
curgând de la o tăietură de pe obraz - o piatră trebuie să-l 
fi crestat atunci când plecase din sine şi trecuse dincoace. 

Glonţul pe care îl ţinuse laolaltă cu moneda se afla la 
baza uşii, pe nisip. 

Totuşi, răspunsul era satisfăcător. Prizonierul putea Trece 
prin Vamă. 

Străjile lor îl puteau căuta din cap până-n picioare, de la 
gaura fundului până la gaura gurii, tur şi retur. 

Nu aveau să găsească nimic. 

Pistolarul se retrase mulţumit, neştiind, cel puţin pentru 
moment, că încă nu stăpânea toate aspectele problemei. 


vi 
Aeronava 727 cobora lin deasupra mlaştinilor sărate din 
Long Island, lăsând în urmă dâre negre de combustibil ars. 
Trenul de aterizare cobori cu un huruit puternic şi o 
zdruncinătură. 
vii 


3A, omul cu ochi bicolori, se îndreptă de spate şi Jane 


văzu - chiar văzu - un Uzi cu ţeavă scurtă în mâinile lui, 
înainte să-şi dea seama că nu era decât formularul cu 
bunurile declarate la vamă şi o gentuţă cu fermoar de 
genul celor în care bărbaţii îşi ţin uneori actele. 

Avionul ateriză ca pe apă. 

Scoţând un suspin adânc, tremurat, ea strânse capacul 
roşu al termosului. 

— N-ai decât să-mi spui că-s dusă cu pluta, îi şopti ea lui 
Susy, legându-şi centura de siguranţă acum, că era prea 
târziu. La ultima manevră de aterizare, îi spusese lui Susy 
ce bănuială avea, astfel încât colega ei să fie pregătită. Ai 
tot dreptul. 

— Nu, zise Susy. Ai procedat corect. 

— Am reacţionat exagerat. Fac cinste cu cina. 

— Ba nici nu mă gândesc. Şi nu te uita la el. Uită-te la 
mine. Zâmbeşte, Janey. 

Jane zâmbi. Încuviinţă din cap. Se întrebă ce Dumnezeu 
se întâmpla acum. 

— Te uitai la mâinile lui, spuse Susy şi râse. Jane i se 
alătură. Eu mă uitam la cămaşa lui, când s-a aplecat după 
geantă. Are destulă marfă la subsuori ca să umple un raion 
întreg de la Woolworth's. Doar că nu cred că e genul de 
marfă pe care o poţi cumpăra de la Woolworth's. 

Jane lăsă capul pe spate şi râse din nou, simțindu-se ca o 
fantoşă. 

— Cum procedăm în cazul ăsta? 

Susy avea cinci ani de experienţă mai mult decât ea şi 
Jane, care cu doar un minut în urmă avea impresia că ţine 
situaţia sub un fel disperat de control, acum se simţea 
bucuroasă că o are pe Susy lângă ea. 

— Noi nu procedăm nicicum. Îi spunem căpitanului când 
vor începe procedurile de remorcare. Căpitanul va vorbi cu 
cei de la vamă. Amicul tău de acolo se va aşeza la rând, ca 
toată lumea, doar că apoi va fi scos din rând de câţiva 
oameni care-l vor escorta într-o cămăruţă. Aceea va fi 
pentru el, cred, prima dintr-un foarte lung şir de cămăruţe. 

— lisuse. 


Jane surâdea, dar fiori când calzi, când reci îi străbăteau 
corpul. 

Când retrofrânele se decuplară, apăsă butonul de 
deschidere a centurii, îi dădu termosul lui Susy, apoi se 
ridică şi ciocăni la uşa carlingii. 

Nu un terorist, ci un traficant de droguri. Slavă Domnului 
pentru micile favoruri. Şi totuşi, într-un fel ura asta. Tânărul 
era într-adevăr frumuşel. 

Frumos nu, dar frumuşel da. 


viii 


Dumnezeule! Încă nu şi-a dat seama, gândi pistolarul cu 
mânie şi o disperare crescânde. 

Eddie se aplecase să-şi ia actele necesare ritualului şi, 
când ridicase fruntea, femeia cazonă se uita ţintă la el, cu 
ochii ieşiţi din orbite, cu obrajii la fel de albi ca hârtiile de 
pe spetezele scaunelor. Tubul argintiu cu capac roşu, care 
la început crezuse că este un soi de gamelă, era aparent o 
armă. Acum îl ţinea între sâni. Roland crezu că într-o clipă 
sau două, ea îl va arunca sau va răsuci capacul şi-l va 
împuşca. 

Apoi ea se relaxă şi îşi legă centura, cu toate că 
zdruncinătura caleştii-zburătoare le spuse pistolarului şi 
prizonierului deopotrivă că aparatul aterizase deja. Se 
întoarse spre femeia cazonă lângă care şedea şi spuse 
ceva. 

Cealaltă femeie râse şi încuviinţă din cap, dar dacă acela 
era un râs adevărat, gândi pistolarul, el era un brotac. 

Pistolarul se mira cum era posibil ca omul a cărui minte 
devenise sălaşul temporar al Kka-ului său să fie atât de 
nesăbuit. O parte a explicaţiei, desigur, era ceea ce băga în 
el... una dintre versiunile de iarba-diavolului ale acestei 
lumi. 

O parte, dar nu toată explicaţia. Nu era un om molatic şi 
pasiv cum erau ceilalţi, dar cu timpul aşa avea să devină. 


Sunt aşa cum sunt pentru că trăiesc în lumină, gândi 
pistolarul. Acea lumină a civilizației pe care ai fost învățat 
să o adori mai presus de orice. Trăiesc într-o lume care nu a 
mers mai departe. 

Dacă aşa ajungeau oamenii într-o astfel de lume, Roland 
nu era sigur dacă nu prefera întunericul. „Asta era înainte 
ca lumea să meargă mai departe“, spuneau oamenii în 
lumea lui şi mereu o spuneau cu tristeţe... însă era, poate, 
o tristeţe nechibzuită. 

Ea a crezut că eulel am vrut să iau o armă atunci când 
eulel m-am aplecat după acte. Când a văzut actele, s-a 
relaxat şi a făcut ceea ce au făcut toți înainte ca această 
caleaşcă să atingă din nou solul. Acum, ea şi prietena ei 
discută şi râd, dar fetele lor - faţa ei, mai ales, fața femeii 
cu tubul metalic în mâini - nu arată bine. Discută, sigur, dar 
de râs doar se prefac că râd... şi asta pentru că subiectul 
discuţiei lor sunt eulel. 

Caleaşca-zburătoare înainta acum pe ceva ce semăna cu 
un drum lung de beton, unul dintre multele astfel de 
drumuri. Le supraveghea pe femei, dar la periferia 
câmpului său vizual pistolarul vedea alte caleşti-zburătoare 
mişcându-se ici şi colo pe alte drumuri. Unele mergeau 
încet, altele se mişcau cu o viteză incredibilă, deloc ca nişte 
caleşti, ci ca nişte proiectile trase din puşti sau tunuri, 
pregătindu-se să se ridice în aer. Oricât de disperată 
devenise situaţia lui, o parte din el voia foarte mult să iasă 
în față şi să întoarcă ochii pentru a vedea acele vehicule 
cum se înălţau spre cer. Erau făurite de mâna omului, dar 
la fel de fabuloase ca poveştile Marelui Featherex despre 
care se spunea că trăise cândva în îndepărtatul (şi probabil 
miticul) regat Garlan - și mai fabuloase, poate, doar pentru 
că acestea erau făurite de mâna omului. 

Femeia care îi adusese pitunsul îşi desfăcu centura (asta 
la mai puţin de un minut de când o legase) şi se duse 
înainte spre o uşă mică. Acolo stă vizitiul, gândi pistolarul, 
dar când uşa se deschise şi ea păşi înăuntru, văzu că era 
nevoie de trei vizitii pentru manevrarea caleştii-zburătoare 


şi înţelese de ce imediat ce zări în treacăt cele aparent un 
milion de cadrane, manete şi beculeţe. 

Prizonierul se uita la toate, dar nu vedea nimic - Cort ar fi 
pufnit la început superior, apoi l-ar fi izbit cu capul de cel 
mai apropiat perete. Mintea prizonierului era preocupată 
complet de scoaterea genţii de sub scaun şi a jachetei 
lejere din locaşul de sus... şi de purgatoriul viitorului ritual. 

Prizonierul nu vedea nimic; pistolarul vedea tot. 

Femeia a crezut că este un hoț sau un nebun. El- sau 
poate că eu, da, mai degrabă - a făcut ceva care s-o 
îndreptățească să creadă asta. Femeia s-a răzgândit, dar 
apoi cealaltă femeie i-a readus îndoiala în gânduri... doar că 
acum cred că ele ştiu ce este cu adevărat în neregulă. Ele 
ştiu că va încerca să nesocotească ritualul. 

Apoi, ca un fulger, înţelese restul problemei. Întâi, nu se 
reducea totul la aducerea pungilor în lumea lui, cum făcuse 
cu moneda; moneda nu fusese lipită de corpul prizonierului 
cu sfoara lipicioasă pe care prizonierul o avea înfăşurată iar 
şi iar în jurul bustului, astfel încât pungile să nu se 
desprindă de piele. Sfoara aceea lipicioasă nu era decât o 
parte a problemei. Prizonierul nu observase dispariţia 
temporară a unei monede dintre multe altele, dar când îşi 
va da seama că lucrul pentru care îşi riscase viaţa nu mai 
era de găsit, în mod categoric va face urât... şi atunci ce 
urma? 

Era mai mult decât posibil că prizonierul va începe să se 
comporte într-un fel atât de irațional, încât va ajunge să fie 
băgat la răcoare la fel de repede ca şi când ar fi fost prins 
asupra faptei de nesocotire a ritualului. Şocul pierderii va fi 
destul de puternic; dispariţia în neant a pungilor de la 
subsuori îl va face cu siguranţă să-şi spună că a luat-o 
razna de-a dreptul. 

Caleaşca-zburătoare, o simplă şaretă acum, că era la sol, 
făcu anevoie un viraj la stânga. Pistolarul înţelese că nu-şi 
mai permitea luxul să stea pe gânduri. Trebuia să facă mai 
mult decât să iasă în față; trebuia să ia legătura cu Eddie 
Dean. 


Fără întârziere. 


ix 


Eddie vârî în buzunarul de la piept formularul cu bunurile 
declarate la vamă şi paşaportul. Firul de oțel se răsucea 
acum continuu în jurul viscerelor lui, afundându-se din ce în 
ce mai adânc, făcându-i nervii să scânteieze şi să sfârâie. Şi 
dintr-odată, o voce vorbi în capul său. 

Nu un gând; o voce. 

Ascultă la mine, prietene. Ascultă cu atenție. Şi dacă nu 
vrei să ai probleme, nu lăsa să ţi se vadă pe față nimic care 
să trezească bănuiala femeilor ălora cazone. 

Dumnezeu ştie că deja sunt destul de bănuitoare. 

Eddie crezu la început că încă are căştile pe urechi şi că 
recepționează vreo transmisie ciudată din carlingă. Dar 
căştile fuseseră strânse cu cinci minute în urmă. 

Apoi crezu că cineva stătea lângă el şi vorbea. Aproape 
că întoarse iute capul spre stânga, dar asta era absurd. Că-i 
plăcea sau nu, crudul adevăr era că vocea venise 
dinăuntrul capului său. 

Poate că recepționa totuşi o transmisie - AM, FM sau 
VHF, cu ajutorul plombelor sale metalice. Auzise de astfel 
de lu... 

Stai drept, vierme! Deja sunt în alertă, nu mai e nevoie 
să pari că ai luat-o razna! 

Eddie se îndreptă de spate, ca şi când ar fi fost pălmuit. 
Vocea nu era a lui Henry, dar semăna atât de mult cu 
vocea lui de copil, atunci când ei nu erau decât copii şi 
locuiau în suburbie, Henry cu opt ani mai mare ca el, iar 
sora lor, care ar fi fost ca vârstă mijlocia familiei, doar o 
amintire; Selina fusese lovită de o maşină şi murise când 
Eddie avea doi ani şi Henry zece. Tonul acela aspru, 
poruncitor, ieşea la iveală ori de câte ori Henry îl vedea 
făcând ceva ce-l putea trimite între patru scânduri de pin 
înainte de vreme... cum păţise Selina. 


Ce pielea mea se întâmplă aici? 

Să ştii că nu auzi voci inexistente, reveni vocea din capul 
său. Nu, nu era vocea lui Henry - era mai bătrână, mai 
uscată... mai puternică. Dar semăna cu vocea lui Henry... şi 
era imposibil să nu-i dai crezare. Asta-i primul lucru. 

Să ştii că nu înnebuneşti. Eu SUNT o altă persoană. 

E vorba de telepatie? 

Eddie era vag conştient că faţa lui era complet 
inexpresivă. Işi spuse că, în alte împrejurări, asta l-ar fi 
calificat la Premiul Oscar pentru Cel mai bun actor al anului. 
Se uită pe geam şi văzu că avionul se apropia de secţiunea 
Delta a clădirii pentru sosiri din cadrul aeroportului 
internaţional Kennedy. 

Nu ştiu cuvântul ăsta. Dar ştiu că femeile alea cazone 
şi-au dat seama că ai la tine... 

Urmă o pauză. O senzaţie - indescriptibil de ciudată - de 
degete-fantomă scormonindu-i prin creier, de parcă ar fi 
fost un fişet însufleţit. 

„„„heroină sau cocaină. Nu-mi dau seama care dintre ele, 
decât... decât că trebuie să fie cocaină, pentru că o 
transporti pe cea pe care nu o consumi ca să o cumperi pe 
cea pe care o consumi. 

— Ce femei cazone? murmură Eddie cu voce joasă. Nici 
nu-şi dădea seama că vorbea cu voce tare. Despre ce 
dracu’ trăncăneşti aco... 

Din nou senzația aceea de pălmuire... atât de reală, încât 
simţi că-i vâjâie capul. 

Taci din gură, tâmpitule! 

Bine, bine! Hristoase! 

Acum apăruse din nou senzaţia de degete care 
scormonesc. 

Stewardese cazone, reluă vocea străină. Mă înţelegi? N- 
am timp să-ți dibuiesc fiecare gând, prizonierule! 

— Cum m-ai..., începu Eddie, apoi închise gura. Cum m-ai 
numit? 

Nu contează. Ascultă doar. Timpul e foarte, foarte scurt. 
Ele ştiu. Stewardesele cazone ştiu că ai cocaina asta. 


Cum e posibil? E ridicol! 

Nu ştiu cum au ajuns să ştie şi nici nu contează. Una 
dintre ele le-a spus vizitiilor. Vizitiii le vor spune preoților, 
sau ce-or fi ei, care înfăptuiesc ceremonia, Trecerea asta 
prin vamă... 

Limba vorbită de vocea din capul lui era atât de 
misterioasă, termenii atât de nepotriviţi, încât erau aproape 
adorabili... dar mesajul se transmise cât se poate de clar. 
Deşi faţa lui rămase inexpresivă, Eddie strânse dinţii cu un 
pocnet dureros şi inspiră printre ei scurt. 

Vocea spunea că jocul se sfârşise. Nici nu coborâse din 
avion şi jocul deja se sfârşise. 

Dar asta nu era real. Nu avea cum să fie real. Nu era 
decât mintea lui, atâta tot, mintea lui care suferea un acces 
de paranoia în ultimul minut. 

O va ignora. O va ignora şi totul se va... 

Ba NU o vei ignora, că altfel vei ajunge la închisoare şi eu 
voi muri! răcni vocea. 

Pentru Dumnezeu, cine eşti tu? întrebă Eddie cu fereală, 
temător, şi în capul său auzi pe cineva sau ceva scoțând un 
suspin adânc de uşurare. 


Xx 


Crede, gândi pistolarul. Lğudati fie toți zeii care au 
existat vreodată, crede! 


xi 


Avionul se opri. Becul LEGAŢI-VĂ CENTURILE DE 
SIGURANŢĂ se stinse. Pasarela se apropie şi se cuplă cu o 
lovitură surdă de uşa din faţă. 

Sosiseră. 


xii 


Există un loc unde o poti pune cât timp înfăptuieşti 
Trecerea prin Vamă, spuse vocea. Un loc sigur. Apoi, când 
vei fi trecut, o poți lua înapoi pentru a o duce la Balazar ăla. 

Oamenii începeau să se ridice, să-şi ia lucrurile din 
locşoarele de deasupra şi să-şi împăturească hainele care, 
după anunţul făcut de căpitan, erau prea groase pentru 
vremea de afară. 

la-ți geanta. la-ţi jacheta. Şi du-te iar la privată. 

Pr... 

Oh! Baie. Budă. 

Dacă sunt bănuit că transport droguri, or să creadă că 
încerc să scap de ele. 

Dar Eddie ştia bine că partea aceea nu conta. Nu ar fi dat 
buzna peste el, spărgând uşa, pentru că asta ar fi speriat 
pasagerii. Şi ar fi ştiut că n-ai cum să arunci un kilogram de 
coca într-o toaletă de avion fără să laşi urme. Asta numai 
dacă vocea nu spunea de fapt adevărul... că exista cine ştie 
ce loc sigur. 

Dar cum poate să fie aşa? | 

Lasă asta, fir-ar să fie! MIŞCA-TE! 

Eddie se mişcă. Pentru că în sfârşit înţelegea gravitatea 
situaţiei. Nu vedea tot ceea ce Roland, după mulţi ani de 
experienţă şi pregătire prin chin şi precizie, putea să vadă, 
dar vedea feţele stewardeselor - adevăratele lor feţe, cele 
din spatele zâmbetelor şi al serviabilităţii cu care le 
restituiau pasagerilor genţile cu haine şi cutiile depozitate 
în faţă. Vedea felul în care ochii lor fulgerau spre el, iute ca 
o lovitură de bici, iar şi iar. 

Îşi luă geanta. Îşi luă jacheta. Uşa spre pasarelă fusese 
deschisă şi oamenii avansau deja pe interval. Uşa carlingii 
era şi ea deschisă şi acolo era căpitanul, zâmbind şi el... dar 
uitându-se la pasagerii de la clasa întâi care încă-şi mai 
strângeau lucrurile, zărindu-l pe el - ba nu, țintuindu-l/ cu 
privirea - şi apoi uitându-se în altă parte, încuviinţând spre 
cineva, ciufulind părul unui băiat. 


Acum îi era frig. Nu avea frisoane de sevraj, ci-i era doar 
frig. Nu avea nevoie de vocea din capul lui ca să-i fie frig. 
Frig - uneori asta era bine. Trebuia doar să ai grijă să nu-ți 
fie atât de frig încât să îngheţi. 

Eddie se mişcă înainte, ajunse la punctul unde dacă o lua 
la stânga ajungea pe pasarelă - şi atunci duse iute mâna la 
gură. 

— Nu mă simt bine, murmură. Scuzaţi-mă. 

Trase uşa carlingii, care bloca parţial uşa de la toaleta 
clasei întâi, şi deschise uşa băii din dreapta. 

— Mă tem că va trebui să părăsiţi avionul, spuse pilotul 
tăios când Eddie deschise uşa băii. Este... 

— Cred că o să vomit şi nu vreau să vărs pe pantofii 
dumitale, spuse Eddie, dar nici pe ai mei. 

O clipă mai târziu era înăuntru, cu uşa încuiată. Căpitanul 
spunea ceva. 

Eddie nu reuşea să desluşească ce anume, nu voia să 
desluşească. Important era că vorbea firesc, nu striga. 
Avusese dreptate, nimeni nu va începe să strige când în jur 
de două sute cincizeci de pasageri încă aşteptau să 
debarce pe o singură uşă, cea din faţă. Era înăuntru, era 
pentru moment în siguranţă... dar la ce îl ajuta asta? 

Dacă eşti acolo, gândi, n-ar fi rău să faci ceva foarte 
repede, oricine ai fi. 

Preţ de un moment cumplit, nu se întâmplă absolut 
nimic. Fu un moment scurt, dar în mintea lui Eddie Dean 
acesta se întinse aproape la nesfârşit, ca acadelele 
Bonomo's Turkish Taffy pe care Henry i le cumpăra uneori 
vara, când erau copii; dacă era rău, Henry îl snopea în 
bătaie, dar dacă era cuminte, îi cumpăra Turkish Taffy. Aşa 
găsea Henry de cuviinţă să-şi îndeplinească rolul de frate 
mai mare în timpul vacanţelor de vară. 

Doamne, oh, Hristoase, mi-am închipuit totul, oh, Iisuse, 
ce prost am putut să fiu... 

Fii gata, spuse o voce sumbră. Nu mă descurc singur. Pot 
IEŞI ÎN FAŢĂ, dar pe tine nu te pot face să TRECI DINCOLO. 
Trebuie să o faci împreună cu mine. Întoarce-te. 


Eddie vedea dintr-odată prin două perechi de ochi, 
simţea cu două seturi de terminaţii nervoase (dar nu toate 
terminaţiile nervoase ale celeilalte persoane erau acolo; 
unele părţi din celălalt nu mai erau, le pierduse de curând 
şi durerea era uriaşă), percepea lucrurile cu zece simţuri, 
gândea cu două creiere, sângele îi era pompat de două 
inimi. 

Se întoarse. În peretele toaletei era o gaură, o gaură care 
semăna cu o uşă. 

Prin ea vedea o plajă cenuşie, nisipoasă, şi valuri de 
culoarea şosetelor vechi care se spărgeau pe ea. 

Auzea valurile. 

Simţea miros de sare, un miros înţepător ca al lacrimilor. 

Treci dincolo. 

Cineva bătea tare în uşa toaletei, îi spunea să iasă, că 
trebuie să debarce imediat. 

Treci dincolo, fir-ai să fii! 

Eddie, gemând, păşi prin uşă... se împletici... şi căzu 
într-o altă lume. 


xiii 


Se ridică încet în picioare, conştient că se tăiase la palma 
dreaptă în marginea unei scoici. Se uită cu un aer tâmp la 
sângele care curgea peste linia vieţii, apoi văzu alt om 
ridicându-se încet în picioare, în dreapta sa. 

Eddie dădu înapoi, sentimentele lui de dezorientare şi 
dislocare fiind înlocuite brusc de o teroare clară: omul acela 
era mort şi n-o ştia. Era tras la faţă, cu pielea întinsă peste 
oasele craniului ca nişte fâşii de pânză înfăşurate în jurul 
unei bucăţi subţiri de metal atât de tare, încât stau să 
plesnească. Pielea omului era lividă, cu excepţia unor pete 
roşii sus pe pomeţi, pe gât, sub colţul maxilarului în ambele 
părţi, şi a unei singure urme rotunde pe frunte, între ochi, 
ca încercarea unui copil de a imita simbolul hindus al 
apartenenţei la clasa privilegiată. 


Şi totuşi ochii lui - albaştri, siguri, lucizi - erau vii şi plini 
de o vitalitate teribilă şi dârză. Purta haine închise la 
culoare dintr-un material ţesut manual; cămaşa, cu 
mânecile sumese, era de un negru spălăcit, aproape 
cenuşiu, pantalonii - ceva care aducea cu jeanşii albaştri. 
La şolduri avea încrucişate două centuri cu pistoale, dar 
locaşurile pentru gloanţe erau aproape toate goale. 

În tocuri erau pistoale care păreau să fie de calibru 45 - 
însă unele de fabricaţie incredibil de veche. Lemnul neted 
al mânerelor părea să radieze lumină din interior. 

Eddie, care nu ştia că intenţiona să vorbească - nu ştia 
că ar avea ceva de spus - se auzi rostind totuşi ceva: 

— Eşti o fantomă? 

— Nu încă, spuse aspru omul înarmat. larba-diavolului. 
Cocaina. Cum i-oi spune tu. Dă-ţi jos cămaşa. 

— Braţele tale... 

Eddie le văzuse. Braţele unui om care semăna cu un 
pistolar bizar pe care-l puteai vedea doar într-un western 
spaghetti străluceau brăzdate de linii de un roşu puternic, 
bolnăvicios. Eddie ştia prea bine ce însemnau asemenea 
linii. 

Erau semnul septicemiei. Însemnau că diavolul nu se 
mulțumea să-ţi sufle pe fund în sus, ci se târa deja prin 
conductele care duceau la sala motoarelor tale. 

— Lasă naibii braţele mele! i se adresă apariţia palidă. 
Dă-ţi jos cămaşa şi îndepărtează ce ai sub ea! 

Auzea valuri; auzea vuietul singuratic al unui vânt care 
nu cunoştea obstacole; îl vedea pe omul acela muribund şi 
nimic altceva decât dezolare; şi totuşi, din spatele lui auzea 
murmurul vocilor pasagerilor care debarcau şi un bubuit 
constant, înfundat. 

— Domnule Dean! Vocea asta, gândi el, e într-o altă 
lume. Nu se îndoia de asta; încerca doar să şi o bage bine 
în cap aşa cum ai băga un cui într-o bucată groasă de 
mahon. Trebuie neapărat să... 

— O laşi aici şi o iei mai târziu, se răsti pistolarul. 
Dumnezeii tăi, nu-ţi dai seama că mă faci să vorbesc? Şi mă 


doare! Și nu este timp, idiotule! 

Pe unii, Eddie i-ar fi omorât dacă ar fi folosit cuvântul 
acela... însă avea o idee că nu i-ar fi foarte uşor să-l omoare 
pe cel din faţa lui, chiar dacă omul arăta ca şi când asta i-ar 
fi curmat suferinţele. 

Şi totuşi, în ochii aceia albaştri intuia adevărul; orice 
întrebare era anulată de privirea lor aprigă. 

Eddie începu să-şi descheie cămaşa. Primul lui impuls fu 
de a o rupe pur şi simplu, asemenea lui Clark Kent atunci 
când Lois Lane era legată de şinele de tren sau altceva, dar 
nu aşa mergeau lucrurile în viaţa adevărată; mai devreme 
sau mai târziu trebuia să explici cuiva de ce-ţi lipsesc 
nasturii aceia. Aşa că-i scoase frumos din butoniere, în timp 
ce în spatele lui bubuitul continua. 

Scoase cămaşa din jeanşi, o trase peste cap şi o lăsă să 
cadă, expunând banda adezivă care-i brăzda pieptul. 
Semăna cu un om în ultima fază a recuperării de pe urma 
unei grave fracturi costale. 

Aruncă o privire îndărăt şi văzu o uşă deschisă... latura ei 
de jos trasase o urmă de evantai în nisipul plajei când 
cineva - muribundul, probabil - o deschisese. 

Prin cadrul ei văzu toaleta de la clasa întâi, chiuveta, 
oglinda... şi în ea propria lui faţă disperată, cu părul negru 
revărsat peste frunte şi peste ochii căprui. In fundal îl văzu 
pe pistolar, plaja şi păsările în zbor, care chirăiau şi se 
certau pentru Dumnezeu ştie ce. 

Pipăi banda adezivă, neştiind de unde să înceapă, cum 
să-i găsească un capăt, şi peste el se lăsă un soi năuc de 
neputinţă. Probabil că aşa se simţea o căprioară sau un 
iepure când ajungea în mijlocul unui drum de ţară şi 
întorcea capul, țintuit fiind de lumina puternică a unor faruri 
care se apropie. 

Lui William Wilson, omul al cărui nume Poe îl făcuse 
celebru, îi luase douăzeci de minute să-l pregătească. Uşa 
de la toaleta clasei întâi avea să fie deschisă în cinci, cel 
mult şapte minute. 

— Nu pot da jos rahatul ăsta, îi spuse omului care se 


clătina în faţa lui. Nu ştiu cine eşti şi unde mă aflu, dar îţi 
spun că-i prea multă bandă pentru cât timp avem la 
dispoziţie. 


xiv 


Deere, copilotul, îi sugeră căpitanului McDonald să 
renunțe să mai dea cu pumnii în uşă când superiorul lui, 
enervat de lipsa de răspuns a pasagerului 3A, începu să-şi 
exprime frustrarea în felul acesta. 

— Unde să se ducă? întrebă Deere. Ce să facă? Să sară în 
WC şi să tragă apa? 

E prea mare. 

— Dar dacă are asupra lui..., începu McDonald. 

Deere, care el însuşi consumase cocaină nu de puţine ori, 
spuse: 

— Dacă are asupra lui, are o cantitate mare. Nu poate 
scăpa de ea. 

— Opriţi alimentarea cu apă, sări McDonald imediat. 

— Deja am oprit-o, spuse navigatorul (care la vremea sa 
trăsese pe nas mai mult decât doar aer). Dar nu cred că are 
vreo importanţă. Ce ajunge în fosele septice se dizolvă, dar 
nu dispare fără urmă. Erau strânşi în jurul uşii de la toaletă, 
unde anunţul OCUPAT strălucea vesel, şi toţi vorbeau în 
şoaptă. Cei de la Brigada Antidrog le pot goli, pot lua o 
mostră şi tipul e fript. 

— Poate spune oricând că a intrat cineva înaintea lui, 
replică McDonald. 

Vocea sa dobândi un ton aspru. Nu-i plăcea să vorbească 
despre asta; voia să facă ceva, să acţioneze, chiar dacă era 
perfect conştient de prezenţa pasagerilor încă la coadă, 
mulţi uitându-se mai mult decât curioşi la echipajul de zbor 
şi la stewardesele adunate la uşa toaletei. In ceea ce-i 
privea, membrii echipajului ştiau prea bine că o mişcare 
prea... ei bine, prea făţişă ar putea stârni spectrul 
ameninţător al terorismului care pândea acum în adâncul 


minţii fiecărui pasager al liniilor aeriene. McDonald ştia că 
navigatorul şi inginerul lui de zbor aveau dreptate, ştia că 
marfa se afla cel mai probabil în pungi de plastic pline de 
amprentele traficantului, şi totuşi auzi cum i se declanşau 
în minte sirenele de alarmă. Ceva nu era în regulă acolo. 
Ceva striga în el Repede! Repede!, ca şi când individul din 
3A ar fi fost un cartofor ordinar cu aşi în mânecă pe care nu 
s-ar fi dat în lături de la a-i juca. 

— Nu încearcă să tragă apa, spuse Susy Douglas. Nu 
încearcă nici măcar să deschidă robinetele. Am auzi 
gâlgâitul lor sec, dacă ar încerca. De auzit aud ceva, dar... 

— Pleacă, zise McDonald scurt. Întoarse repede ochii spre 
Jane Dorning. Şi tu. Ne ocupăm noi de asta. 

Jane se întoarse, îmbujorată, cu intenţia de a pleca. 

Susy spuse încet: 

— Jane s-a prins că tipul nu era în regulă şi eu i-am 
observat umflăturile de sub cămaşă. Cred că rămânem aici, 
căpitane McDonald. Dacă vrei să ne acuzi de 
insubordonare, o poţi face. Dar vreau să ţii minte că s-ar 
putea să tai craca de sub ceea ce ar putea fi o lovitură cu 
adevărat mare pentru Brigada Antidrog. 

Ochii lor se întâlniră. leşiră scântei ca dintr-un amnar. 

Susy spuse: 

— Am zburat cu tine de şaptezeci, optzeci de ori, Mac. 
Încerc doar să te ajut. 

McDonald se mai uită un moment la ea, apoi încuviinţă. 

— Rămâneţi, atunci. Dar vreau să vă daţi amândouă un 
pas mai în spate, spre carlingă. 

Se ridică pe vârfuri, se uită înapoi şi văzu capătul cozii 
tocmai ieşind din clasa turist şi intrând în business. Două 
minute, poate trei. 

Se întoarse spre agentul de debarcare din pragul uşii, 
care se uita la ei cu atenţie. Probabil intuise că era o 
problemă, pentru că scosese aparatul de emisie-recepţie şi 
îl ţinea în mână. 

— Spune-i că vreau să vină câţiva agenţi vamali, se 
adresă McDonald navigatorului. Trei sau patru. Inarmaţi. 


Imediat. 

Navigatorul îşi croi drum prin rândul de pasageri, 
scuzându-se cu un surâs subţire, şi discută în şoaptă cu 
agentul de debarcare, care duse aparatul la gură şi vorbi 
încet în el. 

McDonald - care de când se ştia nu luase nimic mai 
puternic ca aspirina, şi asta doar rar - se întoarse spre 
Deere. Strângea din buze - linie subţire şi albă, ca o 
cicatrice. 

— Imediat ce a coborât şi ultimul pasager, spargem uşa 
căcăstorii ăleia, zise el. Nu-mi pasă dacă au venit sau nu cei 
de la vamă. Ai înţeles? 

— 'Teles, făcu Deere şi urmări cum ultimii pasageri din 
rând ajungeau în spaţiul rezervat clasei întâi. 


XV 


— la cuțitul meu, spuse pistolarul. E-n desagă. 

Arătă spre o geantă de piele crăpată, aruncată pe nisip. 
Semăna mai mult cu un rucsac decât cu o desagă, genul 
acelora pe care le vedeai la hipioţi când călătoreau pe 
Appalachian Trail, îmbătându-se cu drogul naturii (şi poate, 
din când în când, cu câte un joint straşnic), doar că aceasta 
părea veritabilă, nu o simplă piesă de recuzită care să 
întregească imaginea de sine a cine ştie cărui zurliu; ceva 
care văzuse ani şi ani de grele - şi poate disperate - 
călătorii. 

Arătă, dar nu cu degetul. Nu putea să arate cu degetul. 
Eddie înţelese de ce omul avea o bucată de cămaşă 
murdară înfăşurată pe mâna dreaptă: îi lipseau câteva 
degete. 

— la-l, spuse el. Taie banda. Dar ai grijă să nu te tai şi tu. 
E uşor de făcut. 

Trebuie doar să fii atent, dar trebuie şi să te grăbeşti. Nu 
mai este mult timp. 

— Asta ştiu şi eu, zise Eddie şi îngenunche pe nisip. Nimic 


din toate astea nu era real. Da, ăsta era răspunsul. După 
cum ar fi spus Henry Dean, ilustrul narcoman eminent şi 
docent: Hopa-topa, tropa-popa, sari în sus şi sapă-ți groapa, 
viața-i vis şi lumea basnă, dă-i un Creedence şi s-o facem 
lată. 

Nimic nu era real, totul era doar o cădere extraordinar de 
realistă, aşa că cel mai bine era să tacă şi să asculte. 

Era o cădere realistă rău. Duse mâna după fermoarul 
„desagii“ omului - sau poate că era o bandă cu arici - şi 
întâlni în schimb mai multe nojiţe de piele legate încrucişat, 
unele care se rupseseră şi fuseseră atent reînnodate cu 
noduri destul de mici încât să treacă prin găicile tivite. 

Eddie trase de nodul de sus, depărtă marginile desagii şi 
găsi cuțitul sub un ghemotoc puţin umed care era bucata 
de cămaşă în care se aflau gloanţele. 

Mânerul ajunse ca să i se taie răsuflarea... avea 
adevăratul alb-cenuşiu mat al argintului veritabil, gravat cu 
o serie complexă de desene care reţineau ochiul, arătând... 

Durerea îi explodă în ureche, îi străbătu rapid capul şi-i 
aruncă pentru moment un nor roşu peste ochi. Căzu 
caraghios peste desaga deschisă, se lungi pe nisip şi se uită 
în sus la omul palid cu cizme tăiate în picioare. Asta 
categoric nu era o cădere psihică. Ochii albaştri care-l 
săgetau de pe chipul muribundului erau ochii adevărului 
suprem. 

— Admiră-l mai târziu, prizonierule, spuse pistolarul. 
Acum doar foloseşte-l. 

Simţea că-i pulsează urechea, că se umflă. 

— De ce-mi spui intruna aşa? 

— Taie banda, îi ordonă pistolarul. Dacă ăia dau buzna-n 
privată cât tu eşti aici, am sentimentul c-o să rămâi aici 
tare mult timp. Şi nu peste mult timp, doar un cadavru o 
să-ţi ţină tovărăşie. 

Eddie scoase cuțitul din teacă. Nu era vechi - era mai 
mult decât vechi, mai mult decât antic. Lama, ascuţită de 
aproape nici n-o vedeai când o priveai pe muchie, părea 
timpul însuşi transformat în metal. 


— Mda, pare să taie bine, zise el, şi nu cu o voce sigură. 


xvi 


Ultimii pasageri ieşeau încolonaţi pe pasarelă. Unul dintre 
ei, o doamnă de vreo şaptezeci de primăveri, cu acea 
splendidă expresie de confuzie pe care doar cei care zboară 
prima dată şi care duc în spate prea mulţi ani sau prea 
puţine cunoştinţe de limbă engleză par capabili să o poarte, 
se opri pentru a-i arăta lui Jane Dorning biletele. 

— Cum voi reuşi vreodată să găsesc avionul spre 
Montreal? întrebă ea. Dar genţile mele? Mi le vămuiesc aici 
sau acolo? 

— În celălalt capăt al pasarelei vă va întâmpina un agent 
de debarcare care vă va oferi toate informaţiile necesare, 
doamnă, spuse Jane. 

— Păi, nu văd de ce n-ai putea dumneata să-mi dai toate 
informaţiile necesare, replică bătrâna. Pasarela aia e încă 
plină de oameni. 

— Vă rog să treceţi mai departe, doamnă, spuse 
căpitanul McDonald. Avem o problemă. 

— Ei, scuzaţi-mă că fac umbră pământului, zise bătrâna 
îmbufnată, se pare că tocmai am căzut din dric! 

Şi trecu pe lângă el cu pas ţanţoş, cu nasul ridicat ca un 
căţel care adulmecă un foc la mare depărtare, cu geanta de 
umăr strânsă într-o mână, cu mapa de bilete (din care se 
iţeau atât de multe cotoare, încât ai fi fost tentat să crezi că 
femeia mai avea puţin şi încheia ocolul pământului cu 
avionul) în cealaltă. 

— lată o doamnă care s-ar putea să nu mai zboare 
niciodată cu Delta, murmură Susy. 

— Mă doare-n paişpe, poate să zboare şi-n chiloţii lui 
Superman, zise McDonald. E ultima? 

Jane ţâşni pe lângă ei, aruncă o privire spre scaunele de 
la clasa business, apoi vâri capul în cabina principală. Nu 
era nimeni. 


Se întoarse şi anunţă că avionul era gol. 

McDonald se întoarse spre pasarelă şi văzu doi agenţi 
vamali în uniformă care îşi croiau drum prin mulţime, 
scuzându-se, dar nesinchisindu-se să se uite înapoi la 
pasagerii pe care îi dădeau la o parte. Ultimul dintre aceştia 
era o femeie în vârstă, care îşi scăpă mapa de bilete. 
Hârtiile zburară, împrăştiindu-se care pe unde, şi ea urlă 
după ei ca o cioară furioasă. 

— Okay, zise McDonald, staţi pe loc, băieţi. 

— Domnule, suntem ofiţeri ai Vămii Federale... 

— Aşa-i, eu v-am chemat aici, şi mă bucur că aţi venit 
atât de repede. Acum staţi acolo, pentru că ăsta-i avionul 
meu şi tipul dinăuntru e pasagerul meu. Odată ce iese din 
avion şi calcă pe pasarelă, al vostru e şi puteţi face cu el tot 
ce poftiţi. Aplecă din cap spre Deere. O să-i mai dau 
nerodului încă o şansă, după care spargem uşa. 

— De acord, spuse Deere. 

McDonald lovi cu podul palmei în uşa toaletei şi strigă: 

— leşi de acolo, prietene! E ultima dată când te rog! 

Nu primi niciun răspuns. 

— Prea bine, zise McDonald. Să trecem la fapte. 


xvii 


Vag, Eddie auzi o bătrână: 

— Ei, scuzaţi-mă că fac umbră pământului! Se pare că 
tocmai am căzut din dric! 

Reuşise să desfacă jumătate din banda adezivă. Când 
vorbi bătrâna, îi tresări puţin mâna şi văzu un firicel de 
sânge curgându-i pe burtă în jos. 

— La naiba! exclamă Eddie. 

— Nu mai ai ce face acum, spuse pistolarul cu vocea lui 
aspră. Termină ce ai început. Sau ţi se face rău când vezi 
sânge? 

— Numai atunci când e sângele meu. 

Banda începuse chiar deasupra burţii. Cu cât tăia mai 


sus, cu atât îi era mai greu să vadă. Urcă încă vreo cinci 
centimetri şi fu cât pe ce să se taie iar, când îl auzi pe 
McDonald adresându-se agenţilor vamali: 

— Okay, staţi pe loc, băieţi. 

— Pot să termin eu şi poate o să mă spintec sau poţi 
încerca tu, spuse Eddie. Eu nu văd ce fac. Îmi stă în cale 
bărbia asta nenorocită. 

Pistolarul luă cuțitul în mâna stângă, care îi tremura. 
Văzând cum se zgâlţâia lama aceea, ascuţită sinucigaş de 
tare, Eddie atinse culmea nervozităţii. 

— Poate-i mai bine să încerc eu însu... 

— Stai. 

Pistolarul se uită fix la mâna sa stângă. Eddie nu credea 
în telepatie, dar nici nu-i nega existenţa. Acum însă, simţi 
ceva, ceva la fel de real şi de palpabil precum căldura 
dogorind dintr-un cuptor. După câteva secunde, înţelese ce 
era: omul acela ciudat îşi concentra voinţa. 

Cum naiba e posibil să fie pe moarte, când simt atât de 
tare forța lui? 

Mâna tremurătoare începu să-şi recapete siguranţa. În 
scurt timp, abia dacă mai tremura. După nu mai mult de 
zece secunde, era nemişcată ca o stâncă. 

— Acum, spuse pistolarul. Făcu un pas în faţă, ridică 
pumnalul şi Eddie simţi altceva dogorind dinspre el - o 
febră acră. 

— Eşti stângaci? întrebă Eddie. 

— Nu, răspunse pistolarul. 

— O, lisuse, făcu Eddie şi hotărî că se va simţi mai bine 
dacă va închide ochii un moment. Auzi şoapta aspră a 
benzii adezive cedând. 

— Poftim, zise pistolarul şi se dădu în spate. Acuma 
desprinde-o cât de mult poţi. Eu mă ocup de spate. 

Bătăile în uşă nu mai erau deloc reţinute, politicoase; 
acum tăblia era lovită cu pumnul. Pasagerii au debarcat, 
gândi Eddie. Gata cu amabilitățile. 

O, rahat! 

— leşi de acolo, prietene! E ultima dată când te rog! 


— Smulge-o! mârâi pistolarul. 

Eddie prinse cu câte o mână fiecare mănunchi gros de 
bandă şi trase cât de tare putu. Il duru, îl duru ca naiba. Nu 
te mai smiorcăi, îşi spuse. Se putea şi mai rău. Puteai să fii 
păros pe piept - ca Henry. 

Cobori privirea şi văzu o dungă roşie de piele iritată, lată 
cam de cincisprezece centimetri, de-a curmezişul sternului. 
Deasupra plexului solar era locul unde se înţepase. Sângele 
umplea scobitura şi curgea până la buric într-un râuleţ 
stacojiu. La subsuori, pungile cu droguri se legănau 
asemenea unor coburi prost legaţi. 

— Prea bine, spuse cuiva vocea înfundată din spatele uşii 
de toaletă. Să tre... 

Eddie nu mai auzi restul, asurzit de neaşteptata explozie 
de durere care îi brăzdă spatele când pistolarul smulse 
dintr-o mişcare restul corsetului. 

Îşi reţinu strigătul, scrâşnind din dinţi. 

— la-ţi cămaşa pe tine, spuse pistolarul. Chipul lui, care 
lui Eddie i se păruse că mai palid de atât nu putea fi, 
căpătase culoarea scrumului vechi. Ţinea corsetul de bandă 
adezivă (acum transformat într-un ghemotoc lipicios de 
care pungile mari cu pudră albă atârnau asemenea unor 
coconi ciudaţi) în mâna stângă. In clipa următoare, îl aruncă 
în lături. Eddie văzu sânge proaspăt îmbibând bandajul 
încropit la mâna dreaptă a pistolarului. la-o repede! 

Se auzi un bufnet surd. Nu mai era vorba de cineva care 
bătea, cerând să intre. Eddie ridică privirea la timp pentru a 
vedea uşa toaletei zdruncinându-se, pentru a vedea 
becurile de acolo pâlpâind. incercau să intre cu forţa. 

Işi luă cămaşa de jos cu degete care dintr-odată i se 
păreau prea mari, prea stângace. Mâneca stângă era 
întoarsă pe dos. Incercă să o îndese prin gaura de la umăr, 
îi rămase mâna înţepenită un moment, apoi o trase afară 
atât de tare, încât trase mâneca înapoi cu ea. 

Bum, Şi uşa toaletei se zgudui din nou. 

— Pe toţi zeii, cum poţi fi atât de neîndemânatic? 
murmură pistolarul şi înfipse pumnul în mâneca stângă a 


cămăşii. Eddie apucă de manşetă în timp ce pistolarul se 
trăgea în spate. Acum pistolarul îi ţinea cămaşa aşa cum un 
valet ar ţine haina stăpânului său. Eddie o trase pe el şi 
dibui după nasturele de jos. 

— Nu încă! se răsti pistolarul şi mai rupse o bucată din 
propria cămaşă, tot mai sumară. Şterge-te pe burtă! 

Eddie se şterse cât putu de bine. Din adâncitura pe care 
şi o făcuse cu cuțitul continua să iasă sânge. Da, era 
tăioasă lama. Ascuţită bine. 

Aruncă pe nisip cârpa plină de sânge, încropită din 
cămaşa pistolarului, şi se încheie la nasturi. 

Bum. De data aceasta, uşa nu se zgudui, ci se mişcă. 
Uitându-se prin cadrul uşii de pe plajă, Eddie văzu sticla cu 
săpun lichid căzând de pe marginea chiuvetei. Ateriză pe 
geanta lui cu fermoar. 

Avusese de gând să-şi îndese cămaşa, acum încheiată (şi 
încheiată bine, ca să vezi minune), în pantaloni, dar îi veni o 
idee mai bună. Se descheie în schimb la curea. 

— Nu este timp pentru asta! Pistolarul îşi dădu seama că 
încerca să strige şi nu putea. Uşa aia nu mai rezistă decât 
la o lovitură! 

— Ştiu ce fac, spuse Eddie, sperând să fie aşa, şi păşi 
înapoi pe uşa dintre lumi, desfăcând nasturele jeanşilor şi 
trăgând fermoarul în jos din mers. 

După un moment disperat şi disperant, pistolarul îl urmă; 
prezenţă fizică potopită de o durere fizică înflăcărată într-o 
clipă, nimic altceva decât ka revigorant în mintea lui Eddie 
în următoarea. 


xviii 


— Încă o dată, spuse McDonald îndârjit şi Deere aprobă 
din cap. Acum, că toți pasagerii părăsiseră nu doar avionul, 
ci şi pasarela, agenţii vamali scoseseră armele. 

— Acum! 

Cei doi se apropiară şi loviră uşa deodată. Aceasta se 


deschise fulgerător, o bucată din ea atârnând un moment 
de încuietoare şi apoi căzând la podea. 

Şi înăuntru era domnul 3A, cu pantalonii în vine şi cu 
poalele cămăşii lui ecosez spălăcite ascunzându-i - abia - 
mădularul. £; bine, chiar pare că l-am surprins asupra 
faptei, gândi căpitanul McDonald cu năduf. Singura 
problemă e că faptul asupra căruia l-am surprins nu 
contravine legii, din câte ştiu eu. 

Dintr-odată, simţi că-l doare umărul cu care lovise uşa - 
de câte ori? de trei? de patru? 

Cu voce tare, rosti: 

— Ce sfinţii mei faci acolo, domnule? 

— Păi, mă cam căcam, zise 3A, dar dacă voi toți nu vă 
mai puteţi ţine, presupun că de şters pot să mă şterg în 
terminal... 

— Să-nţeleg că nu ne-ai auzit, deşteptule? 

— Nu puteam să ajung la uşă. 3A întinse mâna pentru a 
le demonstra şi, cu toate că uşa stătea acum pe o rână 
lângă perete, în stânga lui, McDonald văzu că avea 
dreptate. Presupun că puteam să mă ridic, dar, cum să zic, 
aveam pe mâini o situaţie delicată. Doar că nu era tocmai 
pe mâini, dacă înţelegeţi aluzia. Şi nici nu voiam să o am pe 
mâini, dacă înţelegeţi și aluzia asta. 

3A le adresă un surâs cuceritor, puţin ţicnit, care 
căpitanului McDonald i se părea la fel de credibil ca o 
bancnotă de nouă dolari. Ascultându-l, ai fi spus că nimeni 
nu-l învățase vreodată simplul truc al aplecării în faţă. 

— Ridică-te, zise McDonald. 

— Cu plăcere. Puteţi numai să le spuneţi doamnelor să se 
ducă ceva mai în spate? 3A zâmbi fermecător. Ştiu că e 
demodat în vremurile pe care le trăim, dar nu mă pot 
abţine. Sunt pudic. Adevărul e că şi am de ce să fiu. 

Ridică în aer mâna stângă, cu degetul mare şi arătătorul 
la distanţă de aproximativ un centimetru şi jumătate, şi-i 
făcu cu ochiul lui Jane Dorning, care roşi puternic şi dispăru 
imediat pe pasarelă, urmată îndeaproape de Susy. 

Pudic? Nu pari pudic, gândi căpitanul McDonald. Mai 


degrabă, îmi laşi impresia unei pisici care tocmai a dat de 
smântână. 

După ce stewardesele plecară, 3A se ridică şi îşi trase la 
loc chiloţii şi jeanşii. 

Se întinse apoi după butonul rezervorului de apă şi 
căpitanul McDonald îl lovi imediat peste mână, îl apucă de 
umeri şi-l răsuci cu faţa spre interval. 

Deere îl prinse zdravăn de betelia pantalonilor. 

— N-o lua în nume de rău, zise Eddie. Vocea lui era 
degajată şi suna perfect neafectată - în orice caz, aşa i se 
părea lui - dar în sinea lui totul era în cădere liberă. ÎI 
simţea pe celălalt, îl simţea foarte clar. Era în mintea lui, îl 
supraveghea, stătea pe poziţie, gata să acţioneze dacă 
Eddie o zbârcea. Doamne, nu putea fi decât un vis, nu? Nu? 

— Nu te mişca, spuse Deere. 

Căpitanul McDonald aruncă o privire în vasul de WC. 

— loc rahat, zise el şi, când navigatorul scoase un behăit 
involuntar de râs, McDonald îl săgetă cu privirea. 

— Păi, ştiţi cum e, explică Eddie. Uneori ai noroc să fie o 
alarmă falsă. Am tras însă nişte băşini de zile mari. 
Adevărate gaze de mlaştină, nu vă mint. Dacă aţi fi aprins 
un chibrit acolo acum trei minute, aţi fi putut prăji un 
curcan de Ziua Recunoştinţei. Probabil că am mâncat ce nu 
trebuia înainte să urc în avion, dacă vă v... 

— Duceţi-l de aici, zise McDonald şi Deere, încă ţinându-l 
pe Eddie de betelia din spate a pantalonilor, îl împinse afară 
din avion, pe pasarelă, unde ofiţerii vamali îl luară fiecare 
de câte un braţ. 

— Hei! strigă Eddie. Daţi-mi geanta! Şi daţi-mi şi jacheta! 

— O, şi noi vrem să-ţi primeşti toate lucrurile, spuse unul 
dintre ofiţeri. 

Respirația lui, mirosind greu a Maalox şi a acid gastric, îl 
lovi pe Eddie în plină faţă. Ne interesează foarte tare 
lucrurile tale. Acum să mergem, prietene. 

Eddie le spuse tot drumul să nu se ambaleze, să stea 
lejer, că poate să meargă şi singur, dar mai târziu îşi aminti 
că probabil vârfurile pantofilor lui nu atinseseră podeaua 


pasarelei decât de trei sau patru ori între uşa aeronavei 
727 şi intrarea în terminal. Acolo se aflau încă trei ofiţeri 
vamali şi şase agenţi de pază ai aeroportului, primii 
aşteptându-l pe el, ceilalţi ţinând deoparte un grup mic de 
curioşi care, cu un interes avid şi o anumită înfrigurare, se 
holbară la el, în timp ce era escortat în altă parte. 


Capitolul 4. 
Turnul 


Eddie Dean şedea pe un scaun. Scaunul se afla într-o 
cămăruţă albă. Era singurul scaun din cămăruţa albă. În 
cămăruţa albă era înghesuială. 

Cămăruţa albă era plină de fum. Eddie era în chiloţi. Lui 
Eddie îi era poftă de o ţigară. Ceilalţi şase - ba nu, şapte - 
oameni din cămăruţa albă erau îmbrăcaţi. Ceilalţi oameni 
stăteau în jurul lui, în cerc. Trei - ba nu, patru - dintre ei 
fumau. 

Eddie nu avea astâmpăr. Eddie avea chef să se fâţâie. 

Eddie stătea neclintit, relaxat, uitându-se la oamenii din 
jurul lui cu un interes amuzat, ca şi când nu şi-ar fi dorit cu 
disperare o doză, ca şi când nu ar suferit pur şi simplu de 
claustrofobie. 

Celălalt din mintea lui era explicaţia. La început, celălalt 
îl îngrozise. 

Acum mulțumea cerului pentru că celălalt era acolo. 

Poate că celălalt era bolnav, poate chiar pe moarte, însă 
totuşi mai avea destulă tărie încât să împrumute din ea şi 
narcomanului acestuia timorat, de douăzeci şi unu de ani. 

— Foarte interesantă urma aia roşie de pe pieptul tău, 
spuse unul dintre vameşi. La colţul gurii îi atârna o ţigară. 
In buzunarul cămăşii avea pachetul. 

Eddie simţea că ar putea să ia cinci ţigări din pachetul 
acela, să le vâre pe toate în gură, de la un colţ la celălalt, 
apoi să le aprindă, să inhaleze adânc şi să-şi limpezească 
mintea. Arată ca o dungă. Arată ca şi când ai fi avut ceva 
lipit acolo, Eddie, şi dintr-odată ai hotărât că ar fi o idee 
bună să o dai jos şi să scapi de ea. 


— Am făcut o alergie în Bahamas, spuse Eddie. V-am 
spus. Doar am mai trecut prin povestea asta de mai multe 
ori. Încerc să-mi păstrez simţul umorului, dar e din ce în ce 
mai greu. 

— Mă cac în simţul tău al umorului, zise altul cu 
brutalitate şi Eddie recunoscu tonul acela. Aşa vorbea şi el 
când aştepta jumătate de noapte în frig şi dealerul nu 
venea. Pentru că şi tipii ăştia erau dependenţi. Doar că 
dependenţa lor era de cei de teapa lui şi a lui Henry. 

— Dar rana aia de pe burtă? Cu aia cum te-ai ales, Eddie? 
Ai luat-o prin corespondenţă? 

Un al treilea agent arăta spre locul unde Eddie se tăiase. 
Rana în sfârşit nu mai sângera, dar încă mai era acolo o 
mărgea de un purpuriu-închis care părea gata-gata să se 
rupă la cel mai mic semn. 

Eddie arătă dunga roşie unde fusese banda adezivă. 

— Mă mănâncă, spuse el. Şi nu minţea. Am adormit în 
avion - vorbiţi cu stewardesa dacă nu mă credeţi... 

— De ce să nu te credem, Eddie? 

— Ştiu şi eu? Aţi întâlnit des mari traficanţi de droguri 
care trag un pui de somn pe drum? Tăcu, oferindu-le o 
secundă să cumpănească la asta, apoi întinse mâinile. 
Câteva unghii erau zimţate. Celelalte erau crestate. Când te 
apuca febra sevrajului, descoperise el, rosul unghiilor 
devenea activitatea ta preferată. Am fost cuminţel şi nu 
m-am scărpinat, dar probabil că-n somn am avut o scăpare 
serioasă. 

— Sau când erai în vrie. Aceea ar putea fi o urmă de ac. 

Eddie îşi dădea seama că amândoi ştiau că asta era 
imposibil. Dacă te injectai atât de aproape de plexul solar, 
care era panoul de comandă al sistemului nervos, altă dată 
nu mai apucai să te injectezi. 

— Fugi de aici, zise Eddie. Mi-ai stat în moacă atât de 
aproape, ca să-mi vezi pupilele, încât am crezut c-o să mă 
săruţi cu foc. Ştii bine că nu eram în vrie. 

Al treilea agent vamal părea dezgustat. 

— Pentru un mieluşel nevinovat, ştii foarte multe despre 


droguri, Eddie. 

— Ce n-am învăţat din Miami Vice am reţinut din 
Reader's Digest. Acum, spuneţi-mi adevărul - de câte ori o 
s-o mai luăm de la capăt? 

Un al patrulea agent ridică în aer o punguţă de plastic. În 
ea erau mai multe mostre. 

— Astea sunt filamente. O să obţinem confirmarea 
laboratorului, dar ştim deja de ce fel sunt. Sunt filamente 
de bandă adezivă. 

— N-am făcut duş înainte să plec de la hotel, spuse Eddie 
pentru a patra oară. Eram afară, lângă piscină, stăteam la 
soare. Încercam să scap de iritaţie. De iritaţia a/ergică. Am 
adormit. Mare noroc am avut că am prins totuşi avionul. A 
trebuit să fug ca un apucat. Sufla vântul. Nu ştiu ce s-a lipit 
de pielea mea şi ce nu. 

Un altul întinse mâna şi plimbă un deget pe cei şapte 
centimetri de piele de la încheietura interioară a cotului lui 
stâng. 

— Şi astea nu-s urme de ac. 

Eddie îi îndepărtă mâna. 

— Muşcături de ţânţar. V-am spus. Aproape vindecate. 
lisuse Hristoase, doar se vede cu ochiul liber! 

Se vedea. Treaba asta nu fusese plănuită peste noapte. 
Eddie renunţase la injectabil cu o lună în urmă. Henry n-ar 
fi fost în stare de aşa ceva, iar acesta era unul dintre 
motivele pentru care se oferise Eddie, evident Eddie. Când 
era absolut nevoie de o doză, şi-o făcea foarte sus pe 
coapsa stângă, unde testiculul stâng ascundea pielea 
piciorului... aşa făcuse şi seara trecută, când arătarea 
pământie îi adusese în sfârşit nişte marfă acceptabilă. Cel 
mai des trăgea doar pe nas, un lucru cu care Henry deja nu 
se mai mulțumea. Asta stârnea în Eddie sentimente pe care 
nu le putea defini bine... un amestec de mândrie şi ruşine. 
Dacă l-ar fi cercetat acolo, dacă i-ai fi dat testiculul 
deoparte, s-ar fi trezit cu probleme serioase. O analiză a 
sângelui i-ar fi provocat probleme şi mai grave, dar la asta 
nu puteau apela în absenţa unor probe clare - şi tocmai 


probele le lipseau. Ştiau totul, dar nu puteau dovedi nimic. 
Asta-i diferenţa dintre a vrea şi a avea, ar fi spus scumpa 
lui mamă. 

— Muşcături de ţânţar. 

— Da. 

— lar dunga roşie e o reacţie alergică. 

— Da. O aveam când am plecat în Bahamas; doar că nu 
era atât de gravă. 

— O avea când a plecat, se adresă unul dintre bărbaţi 
altuia. 

— Îhî, făcu al doilea. Tu-l crezi? 

— Sigur. 

— Crezi în Moş Crăciun? 

— Sigur. O dată, când eram mic, chiar mi-am făcut o 
poză cu el. Se uită la Eddie. Ai vreo poză cu dunga asta 
roşie buclucaşă dinainte să pleci în excursie, Eddie? 

El nu răspunse. 

— Dacă nu ai ce ascunde, de ce nu accepţi o analiză de 
sânge? 

Vorbise din nou primul tip, tipul cu ţigara în colţul gurii. 
Aproape ajunsese la filtru. 

Eddie se simţi pe dată furios - furios la culme. Ascultă 
vocea interioară. 

Prea bine, răspunse vocea imediat şi Eddie sesiză mai 
mult decât înţelegere, sesiză un soi de aprobare degajată. 
Asta îl făcu să se simtă aşa cum se simţea când îl îmbrăţişa 
Henry, îi ciufulea părul, îl lovea cu pumnul în umăr şi 
spunea: 

Te-ai descurcat bine, tâcă - să nu ti se urce la cap, dar 
te-ai descurcat bine. 

— Dar ştiţi că nu am nimic de ascuns. Se ridică în 
picioare dintr-odată - atât de repede, încât ei se dădură în 
spate. Se uită la fumător, care era mai aproape de el. Şi-ţi 
spun ceva, dulcică, dacă nu iei cuiul ăla de coşciug din faţa 
mea, o să ţi-l scot din bot cu pumnul. 

Tipul se feri. 

— Precis aţi golit deja rezervorul cu căcat al avionului. 


Doamne, aţi avut la dispoziţie timp berechet să-l scotociţi 
de trei ori. Mi-aţi întors lucrurile pe dos. M-am aplecat în 
faţă şi l-am lăsat pe unul dintre voi să-mi vâre-n cur cel mai 
lung deget din lume. Dacă o verificare de prostată eo 
consultaţie, aia a fost un safari nenorocit. M-am temut să 
mă uit în jos. Credeam c-o să văd unghia tipului ăluia 
ieşindu-mi pe vârful măadularului. 

Le aruncă tuturor o privire ucigătoare. 

— Mi-aţi umblat prin cur, mi-aţi umblat prin lucruri, iar eu 
am stat cuminte aici într-o pereche de chiloţi în timp ce voi 
îmi suflaţi fum în faţă. Vreţi o analiză de sânge? Bine. 
Aduceţi pe cineva care s-o facă. 

Ei murmurară, se uitară unul la celălalt. Surprinşi. 
Nevenindu-le să creadă. 

— Dar dacă vă gândiţi s-o faceţi fără un ordin 
judecătoresc, spuse Eddie, cine o face ar fi bine să aducă o 
grămadă de ace şi fiole-n plus, pentru că al naibii să fiu 
dacă o să mi se recolteze doar mie sângele. Vreau să fie de 
faţă un procuror federal şi vreau ca fiecare dintre voi să 
facă aceeaşi analiză, şi vreau să văd numele şi seria actului 
de identitate ale fiecăruia pe fiecare fiolă în parte, şi vreau 
ca toate mostrele să intre în grija procurorului federal. Şi 
orice aţi căuta în sângele meu - urme de cocaină, heroină, 
amfetamină, marijuana, orice - vreau ca aceleaşi teste să 
fie făcute mostrelor prelevate de la voi, băieţi. Şi apoi vreau 
ca rezultatele să fie prezentate avocatului meu. 

— O, măiculiţă, AVOCATUL TAU, îngână unul dintre ei. La 
asta se ajunge întotdeauna cu voi, neisprăviţii, nu-i aşa, 
Eddie? O să vă contacteze AVOCATUL MEU. O să-l asmut 
asupra voastră pe AVOCATUL MEU. Porcăriile astea mă fac 
să-mi vină să vomit! 

— La drept vorbind, încă nu am un avocat, recunoscu 
Eddie şi acesta era adevărul. Nu credeam că voi avea 
nevoie de unul. Dar voi m-aţi făcut să mă răzgândesc. Nu 
aveţi nimic la mână, pentru că eu nu am nimic, dar muzica 
tot nu se opreşte, nu-i aşa? Vreţi să dansez, deci? Minunat. 
O să dansez. Dar n-o să dansez singur. Va trebui să dansaţi 


şi voi. 

Urmă o tăcere densă, dificilă. 

— Aş vrea să vă daţi din nou jos chiloţii, domnule Dean, 
vă rog, spuse unul dintre ei. 

Insul acesta era mai vârstnic. Părea să fie şeful lor. Eddie 
îşi spuse că poate - doar din întâmplare - insul acesta 
înţelesese în sfârşit unde s-ar putea afla urmele proaspete. 
Până acum nu-l verificaseră. Se uitaseră la braţe, la umeri, 
la picioare... dar nu şi acolo. Fuseseră prea siguri că 
lucrurile erau clare. 

— Ba nu-mi mai dau nimic jos, m-am săturat de şarada 
asta de prost-gust, zise Eddie. Fie aduceţi pe cineva aici ca 
să facem nişte analize de sânge, fie vă las cu ochii-n soare. 
Ei, ce alegeţi? 

Tăcerea aceea din nou. Şi când începură să schimbe 
priviri între ei, Eddie ştiu că ieşise învingător. 

ÎMPREUNĂ am ieşit învingători, se corectă el. Cum te 
cheamă, prietene? 

Roland. lar pe tine Eddie. Eddie Dean. 

Stii să asculti. 

Să ascult şi să privesc. 

— Daţi-i hainele, zise cu dezgust bărbatul mai în vârstă. 
Se uită la Eddie. Nu ştiu ce aveai la tine sau cum ai scăpat 
de ele, dar vreau să ştii că o să aflăm noi. 

Insul vârstnic îl măsură din priviri. 

— Uită-te la tine. Stai acolo şi mai că nu rânjeşti. Nu ce 
spui mă face să-mi vină să vomit, ci ceea ce eşti. 

— Eute fac pe tine să-ţi vină să vomiţi! 

— Ai auzit bine. 

— O, mamă, făcu Eddie. Ce-mi place asta. Stau aici într-o 
cămăruţă doar în chiloţi şi voi şapte staţi în jurul meu cu 
pistoalele la şold şi tot ție îţi vine să vomiţi? Mamă, da’ ştiu 
că ai o problemă. 

Eddie făcu un pas spre el. Vameşul rămase pe poziţie un 
moment, după care ceva în ochii lui Eddie - o culoare 
improbabilă, care părea jumătate cafenie, jumătate 
albastră - îl făcu să se dea un pas în spate, împotriva 


voinţei lui. 

— NU AM NIMIC ASUPRA MEA! se răsti Eddie. TERMINAŢI 
ACUM! TERMINAŢI ODATĂ! LĂSAŢI-MĂ ÎN PACE! 

Tăcere din nou. Apoi bătrânul se întoarse şi strigă la 
cineva: 

— N-aţi auzit ce-am spus? Aduceţi-i hainele! 

Şi asta a fost tot. 


— Crezi că suntem urmăriţi? întrebă taximetristul. Părea 
amuzat. 

Eddie se întoarse în faţă. 

— De ce spui asta? 

— Te tot uiţi prin lunetă. 

— Nicio clipă nu m-am gândit că am fi urmăriţi, spuse 
Eddie. Şi ăsta era adevărul gol-goluţ. Prima dată când se 
uitase în spate, într-adevăr văzuse maşini pe urmele lor. 
Mai multe, nu doar una. Nu trebuia să se tot uite în urmă 
pentru a le confirma prezenţa. Doar unor pacienţi externaţi 
de la un azil de retardaţi mintal le-ar fi fost greu să piardă 
din ochi taxiul lui Eddie în acea după-amiază de mai târziu; 
şoseaua expres Long Island era descongestionată. 

Imi place să studiez dinamica traficului rutier, atâta tot. 

— Oh, făcu taximetristul. 

În unele cercuri, o astfel de afirmaţie stranie ar fi iscat 
numaidecât întrebări, dar şoferii de taxi newyorkezi rareori 
puneau întrebări; în schimb, preferau să emită afirmaţii, de 
obicei cu grandilocvenţă. Majoritatea acestor afirmaţii 
începeau cu Oraşul ăsta! - ca şi când ar fi fost o invocaţie 
religioasă înaintea unei predici... şi de regulă, chiar asta 
era. In schimb, acesta spuse: 

— Pentru că, dacă chiar crezi că suntem urmăriţi, să ştii 
că nu e aşa. Mi-aş da seama. Oraşul ăsta! lisuse! Am 
urmărit mulţi oameni la viaţa mea. Ai fi surprins să afli câţi 
sar în taxiul meu şi-mi spun „Urmăreşte maşina aia“. Ştiu 


că sună ca în filme, corect? Corect. Dar cum se spune, arta 
imită viaţa şi viaţa imită arta. Se întâmplă cu adevărat! lar 
a scăpa de urmărire e uşor, dacă ştii cum să te joci cu 
individul. Tu... 

Eddie reduse sonorul vocii taximetristului, 
transformându-l într-un zumzet de fond, doar atât cât să 
poată încuviinţa din cap atunci când se cerea asta. Dacă te 
gândeai bine, turuiala şoferului era chiar amuzantă. Una 
dintre maşinile care îi urmăreau era un sedan 
albastru-închis. Eddie bănuia că aparţinea Vămii. Cealaltă 
era o camionetă acoperită, pe care scria GINELLI'S PIZZA. 

Apărea şi imaginea unei pizza, doar că făcută astfel încât 
să semene cu o faţă zâmbitoare de băiat, iar băiatul hlizit 
plescăia din buze, şi sub imagine era scris sloganul 
Mmmmm! Ce pizza BUUUUUNĂ! Doar că un tânăr artist al 
străzii, dotat cu un tub de spray şi un simţ al umorului 
rudimentar, trăsese o linie peste al doilea „z“ din pizza şi 
scrisese deasupra lui „d“. 

Ginelli. Eddie ştia un singur Ginelli; conducea un 
restaurant numit Four Fathers. Afacerea cu pizza era ceva 
secundar, o garanţie, o acoperire contabilă. 

Ginelli şi Balazar. Se înțelegeau ca pâinea şi untura. 

Potrivit planului iniţial, trebuia să-l aştepte o limuzină cu 
şofer în faţa terminalului, care să-l ducă imediat la localul 
lui Balazar, un bar din centru. 

Dar sigur că planul iniţial nu prevedea două ore 
petrecute într-o cămăruţă albă, două ore de interogatoriu 
continuu condus de o ceată de agenţi vamali, în vreme ce 
altă ceată mai întâi golea şi apoi draga fosele septice ale 
aeronavei care efectuase zborul 901, căutând pachetul cel 
mare a cărui existenţă o bănuiau, pachetul cel mare 
imposibil de evacuat, imposibil de dizolvat. 

Când ieşi, nu-l aştepta nicio limuzină, desigur. Şoferul cu 
siguranţă primise instrucţiuni: dacă samsarul nu iese din 
terminal în termen de aproximativ cincisprezece minute 
după ce au ieşit şi ultimii pasageri, pleacă de acolo în 
trombă. 


Şoferul de limuzină ştia că nu trebuie să folosească 
telefonul din maşină, care era de fapt un radio uşor de 
interceptat. Balazar probabil că sunase pe cineva, aflase că 
Eddie a întâmpinat probleme şi se pregătea să aibă şi el 
probleme. Poate că Balazar recunoscuse tăria lui Eddie, dar 
asta nu schimba cu nimic faptul că Eddie era un narcoman. 
lar pe un narcoman nu te poţi baza că-şi va ţine gura la 
greu. 

Asta însemna că n-ar fi fost ieşit din comun ca, la un 
moment dat, camioneta de pizza să intre pe banda de 
lângă taxi, cineva să scoată un pistol automat pe geam, iar 
apoi bancheta din spate a taxiului să devină ceva 
asemănător cu un ciur nenorocit. Eddie şi-ar fi făcut mai 
multe griji pentru asta dacă ar fi fost reţinut patru ore, nu 
două, şi ar fi fost îngrijorat la culme dacă ar fi fost şase ore, 
nu patru. Dar numai două... Bănuia că Balazar va avea 
atâta încredere în el, încât să creadă că rezistase măcar 
atât. Va vrea să ştie ce s-a ales de marfa lui. 

Adevăratul motiv pentru care Eddie se tot uita înapoi era 
uşa. 

Îl fascina. 

În vreme ce agenţii vamali îl duseseră jumătate pe sus, 
jumătate târâş pe scări în jos spre secţiunea administrativă 
a aeroportului Kennedy, se uitase peste umăr şi uşa era 
acolo, imposibilă, dar de netăgăduit, incontestabil reală, 
plutind la distanţă de aproximativ trei paşi. Văzuse valurile 
rostogolindu-se spre țărm, spărgându-se pe plajă; văzuse 
că acolo lumina zilei începea să se împuţineze. 

Uşa era asemenea unei poze din acelea ciudate, cu o 
imagine aparent ascunsă în ele; la început, pentru nimic în 
lume nu reuşeai să vezi partea aceea ascunsă, dar odată ce 
o vedeai, nu mai aveai cum s-o ocoleşti, oricât de mult te-ai 
fi străduit. 

Dispăruse în cele două rânduri când pistolarul se dusese 
înapoi fără el, iar asta fusese înfricoşător - Eddie se simţise 
ca un copil căruia i s-a ars becul de veghe. Prima dată, asta 
se întâmplase în timpul interogatoriului vameşilor. 


Trebuie să plec, răsunase clar vocea lui Roland peste 
întrebarea pe care oamenii aceia i-o aruncau atunci în faţă. 
Lipsesc doar câteva clipe. Nu te teme. 

De ce? întrebase Eddie. De ce trebuie să pleci? 

— Care-i problema? îl întrebase unul dintre vameşi. Pari 
brusc speriat. 

Brusc se simțea speriat, dar tăntălăul ăla n-ar fi înţeles 
nimic. 

Se uitase peste umăr şi vameşii se uitaseră şi ei. Numai 
că ei nu văzuseră decât un perete alb, gol, acoperit cu 
panouri albe găurite, pentru a amortiza sunetele; Eddie 
văzuse uşa, ca de obicei, la trei paşi distanţă (acum era 
încastrată în peretele încăperii, o trapă de evadare pe care 
niciunul dintre cei care îl interogau n-o putea vedea). 
Văzuse şi altceva. Văzuse chestii ieşind din valuri, chestii 
care păreau scoase dintr-un film horror în care efectele 
sunt puţin mai speciale decât ţi-ai dori să fie, destul de 
speciale încât totul să pară real. Semănau cu o hidoasă 
corcitură între un crevete, un homar şi un păianjen. 
Scoteau un sunet ciudat. 

— Începi să ai vedenii? întrebase un vameş. Vezi niscai 
gândaci mişunând pe perete, Eddie? 

Fusese atât de aproape de adevăr, încât Eddie aproape 
râsese. Inţelegea însă de ce bărbatul pe nume Roland 
trebuia să se întoarcă; mintea lui Roland era relativ în 
siguranţă - cel puţin pentru moment - dar creaturile se 
îndreptau spre trupul lui, iar Eddie bănuia că dacă Roland 
nu-l muta repede din locul pe care îl ocupa, mai târziu n-ar 
mai fi avut la ce corp să se întoarcă. 

Dintr-odată îl auzise în gând pe David Lee Roth, solistul 
trupei Van Halen, strigând: Aiii... sunt omul fără corp... şi de 
data aceasta chiar râsese. Nu se putuse stăpâni. 

— Ce-i aşa de comic? întrebase agentul vamal care se 
interesase dacă vedea gândaci. 

— Toată situaţia asta, răspunsese Eddie. Doar că-n ideea 
bizarului, nu a hilarului. Adică, dacă ar fi un film, ar fi mai 
degrabă un Fellini decât un Woody Allen, dacă pricepi de 


zic. 

O să te descurci? îl întrebase Roland. 

Da, sigur. Valea. 

Nu înțeleg. 

Du-te repede şi rezolvă cazul. 

O, da, sigur. N-o să întârzii mult. 

Şi cât ai clipi, celălalt nu mai era. Pur şi simplu nu mai 
era. Ca un fuior de fum atât de subţire, încât cea mai slabă 
pală de vânt îl poate risipi. Eddie se uitase iar în spate, nu 
văzuse decât panouri albe găurite, nicio uşă, niciun ocean, 
nicio monstruozitate bizară, şi simţise că i se strânge 
stomacul. Nu se punea, totuşi, problema să creadă că 
fusese totul o halucinație; drogul nu mai era, iar de altă 
dovadă Eddie nu mai avea nevoie. Dar Roland îl... ajutase, 
cumva. Făcuse totul mai uşor. 

— Vrei să agăţ un tablou acolo? întrebase unul dintre 
vameşi. 

— Nu, zisese Eddie şi scosese un suspin. Vreau să mă 
lăsaţi să plec de aici. 

— Imediat ce ne spui ce ai făcut cu heroina, sărise altul. 
Sau era de fapt cocaină? 

Şi uite aşa o luaseră de la capăt; iar şi iar, la infinit. 

Zece minute mai târziu - zece foarte /ungi minute - 
Roland se întorsese dintr-odată în mintea sa. Într-o secundă 
lipsea, în a doua era acolo. Eddie simţise că era extrem de 
epuizat. 

Ai rezolvat problema? întrebase el. 

Da. Îmi pare rău că a durat atât. O pauză. A trebuit să mă 
târăsc. 

Eddie s-a uitat iarăşi înapoi. Uşa se întorsese, dar acum 
oferea o imagine puţin diferită a acelei lumi, şi el şi-a dat 
seama că, aşa cum se mişca odată cu el aici, aşa se mişca 
şi cu Roland dincolo. Gândul l-a făcut să se cutremure 
puţin. 

Era ca şi când ar fi fost legat de celălalt printr-un ciudat 
cordon ombilical. 

Trupul pistolarului stătea prăbuşit în faţa ei, ca înainte, 


dar acum se uita de-a lungul unei porţiuni lungi de plajă 
spre linia şerpuitoare a fluxului, unde monştrii aceia se 
plimbau fără ţintă, mormăind şi zumzâăind. De fiecare dată 
când se spărgea un val, toţi ridicau cleştii în aer. Semănau 
cu publicul dintr-un documentar vechi, în care Hitler ţinea 
un discurs şi toţi răspundeau cu salutul acela vechi, seig 
heil, ca şi când le-ar fi depins viaţa de asta - şi probabil că 
aşa şi era, dacă te gândeai bine. Eddie vedea pe nisip 
urmele chinuite ale înaintării pistolarului. 

Sub ochii lui, una dintre hidoşeniile acelea s-a întins în 
sus cu viteza fulgerului şi a agăţat o pasăre marină care se 
întâmpla să zboare prea aproape de plajă. Vietatea a căzut 
pe nisip în două bucăţi din care ţâşnea sânge. Hidoşeniile 
cu carapace săriră peste ele înainte ca bucăţile să-şi 
încheie zbaterile. O singură pană albă s-a ridicat pe curenţii 
de aer. Un cleşte a adus-o înapoi jos. 

lisuse Hristoase, şi-a spus Eddie stupefiat. Uite ce clești 
au. 

— De ce te tot uiţi acolo, în spate? întrebase şeful 
vameşilor. 

— Din când în când îmi trebuie un antidot, a răspuns 
Eddie. 

— La ce? 

— La moaca ta. 


Taximetristul îl lăsă în faţa clădirii sale, îi mulţumi pentru 
bacşişul de un dolar şi plecă. Eddie rămase acolo un 
moment, cu geanta într-o mână, cu jacheta agăţată de un 
deget de la cealaltă, aruncată peste umăr. Acolo împărțea 
cu fratele lui un apartament de două camere. Rămase o 
clipă cu ochii ridicaţi spre clădire, un monolit dovedind stilul 
şi gustul unei megacutii de Saltines. 

In ochii lui, sumedenia de geamuri o făceau să semene 
cu o închisoare. Pe cât de deprimantă i se părea lui 


imaginea pe care o oferea, pe atât de uimitoare i se părea 
lui Roland. 

Niciodată, nici în copilărie, nu am văzut o clădire atât de 
mare, gândi Roland. Şi sunt atât de multe! 

Da, făcu Eddie. Trăim ca furnicile în muşuroi. Poate că tie 
ți se pare un lucru bun, dar îti spun, Roland, că te saturi. Te 
saturi în doi timpi şi trei mişcări. 

Maşina albastră trecu pe lângă el fără să se oprească; 
camioneta de pizza viră şi se apropie. Eddie se crispă şi 
simţi că şi Roland se crispase. Poate că totuşi intenționau 
să-i facă felul. 

Uşa? întrebă Roland. Nu trecem dincolo? Nu vrei? Eddie 
simţi că Roland era pregătit - pentru orice - dar vocea lui 
era calmă. 

Nu încă, spuse el. Poate vor doar să vorbim. Dar fii 
pregătit. 

Simţi că era inutil să spună asta; simţi că Roland era mai 
pregătit să acţioneze în cel mai adânc somn al său decât 
avea să fie vreodată Eddie în cel mai treaz moment al său. 

Camioneta de pizza cu băiatul zâmbitor pictat pe ea se 
apropie. Geamul pasagerului fu coborât. Eddie rămase la 
intrarea în clădirea lui, umbra alungindu-i-se de la vârfurile 
tenişilor în faţă, aşteptând să vadă ce va fi: o faţă sau o 
armă. 


iv 


A doua oară când îl părăsise Roland fusese la nu mai 
mult de cinci minute după ce vameşii în sfârşit renunţaseră 
şi-l lăsaseră liber. 

Pistolarul mâncase, dar nu destul; simţea nevoia să bea; 
mai mult chiar, avea nevoie de leacuri. Eddie încă nu-l 
putea ajuta cu leacul necesar (deşi bănuia că pistolarul 
avea dreptate şi Balazar ar fi putut... dacă Balazar ar fi 
vrut), dar simpla aspirină i-ar fi scăzut măcar febra pe care 
Eddie o simţise când pistolarul se apropiase pentru a tăia 


partea de sus a corsajului de bandă adezivă. 

În terminalul principal, se opri în faţa debitului de presă. 

Aveti aspirină acolo de unde vii tu? 

N-am auzit niciodată de ea. E ceva magic sau un leac? 

Amândouă, aş spune. 

Eddie intră şi cumpără o cutie de Anacin Extra-Forte. Se 
duse la barul cu minuturi şi cumpără doi hotdogi uriaşi şi un 
pepsi extra-large. Punea muştar şi ketchup pe crenvurşti 
(Henry numea hotdogii uriaşi Godzilla-dogs), când îşi aminti 
că nu erau pentru el. Din câte ştia, lui Roland puteau să 
nu-i placă muştarul şi ketchupul. Din câte ştia, Roland 
putea fi vegetarian. Din câte ştia, potolul acela îl putea 
ucide pe Roland. 

Ei bine, acum e prea târziu, îşi spuse. Când Roland 
vorbea - când Roland acționa - Eddie ştia că toate astea se 
întâmplau aievea. Când tăcea, sentimentul acela ameţitor 
că trebuie să fie un vis - un vis extraordinar de viu pe care 
îl avea în timp ce dormea în aeronava Delta, zborul 901, cu 
destinaţia aeroportul Kennedy - insista să reiasă la 
suprafaţă. 

Roland îi spusese că poate duce mâncare în lumea sa. 
Deja făcuse ceva asemănător o dată, spunea el, atunci 
când Eddie dormea. Lui i se părea aproape imposibil de 
crezut, dar Roland îl asigurase că aşa era. 

Păi, trebuie să fim totuşi extrem de atenți, zise Eddie. Au 
trimis doi vameşi să mă... să ne... pe scurt, să 
supravegheze ceea ce sunt eu acum. 

Știu că trebuie să fim atenți, replică Roland. Și nu sunt 
doi, ci cinci. Eddie încercă atunci una dintre cele mai 
ciudate senzaţii din viaţa lui. Nu-şi mişcă ochii, ci îi simţi 
fiind mişcaţi. Roland îi mişca. 

Un tip în tricou mulat care vorbea la telefon. 

O femeie care şedea pe o bancă, scotocindu-şi în poşetă. 

Un tânăr de culoare care ar fi fost extraordinar de chipeş 
dacă n-ar fi avut o buză de iepure doar parţial îndreptată de 
o intervenţie chirurgicală. Se uita la tricouri în chioşcul de 
ziare din care Eddie ieşise nu cu mult timp în urmă. 


Aparent nu era nimic suspect la ei, dar Eddie îi 
recunoscu. Fu ca imaginile acelea ascunse, pe care odată 
ce le vezi nu le mai poţi scăpa din ochi. 

Simţi o căldură surdă în obraji, pentru că fusese nevoie 
să-i arate cel/ă/alt ceea ce el ar fi trebuit să vadă din prima. 
El depistase doar doi. Aceştia trei erau ceva mai bine 
deghizați, însă nu cu mult; ochii celui care vorbea la telefon 
nu erau goi, imaginându-şi persoana cu care discuta, ci 
conştienţi, chiar priveau, iar locul unde se afla Eddie... 
acela era locul spre care ochii bărbatului cu telefonul se tot 
întorceau. Femeia cu poşeta nu găsea ce căuta, dar 
continua să  scotocească la nesfârşit. lar pretinsul 
cumpărător avusese timp să se uite la fiecare cămaşă de 
pe raftul rotativ de cel puţin o duzină de ori. 

Dintr-odată, Eddie simţi că are din nou cinci ani şi se 
teme să traverseze strada fără ca Henry să-l ţină de mână. 

Lasă, spuse Roland. Și nu-ți face griji nici pentru 
mâncare. Am mâncat eu şi gângănii, iar unele dintre ele 
erau atât de sprintene, încât mi-au alergat singure pe gât în 
Jos. 

Mda, răspunse Eddie, dar ăsta e New York. 

Duse hotdogii şi sucul la celălalt capăt al tejghelei şi se 
aşeză cu spatele la sala cea mare a terminalului. Apoi ridică 
ochii spre colțul stâng. Acolo era instalată o oglindă 
convexă, ca un ochi hipersensibil. Vedea în ea toţi 
urmăritorii, dar niciunul nu era destul de aproape să vadă 
mâncarea şi paharul cu suc, iar asta era bine, pentru că 
Eddie nu avea nici cea mai vagă idee ce urma să se 
întâmple cu ele. 

Pune astina pe chestiile alea cu carne. Apoi ține-le pe 
toate în mâini. 

Aspirină. 

Bine. Spune-i cum vrei, pri... Eddie. Numai fă-o. 

Eddie scoase Anacinul din punguţa capsată pe care o 
îndesase în buzunar, dădu să-l pună peste unul dintre 
hotdogi, apoi îşi aminti că lui Roland îi va fi greu să 
îndepărteze de pe cutie chiar şi numai ceea ce Eddie 


numea „protecţia antiotravă“, darămite să o desfacă. 

O desfăcu el însuşi, scutură trei pastile pe un şerveţel, 
pregetă, apoi mai adăugă trei. 

Trei acum, trei mai târziu, spuse el. Dacă va fi un mai 
târziu. 

Bine. Mulţumesc. 

Acum ce urmează? 

Ține-le pe toate în mâini. 

Eddie mai aruncase o privire în oglinda convexă. Doi 
dintre agenţi se plimbau nepăsători spre barul cu minuturi, 
poate neplăcându-le faptul că Eddie stătea întors cu 
spatele, poate intuind că se pregătea un mic truc de 
prestidigitaţie şi dorind să arunce o privire mai 
îndeaproape. Dacă urma să se întâmple ceva, ar fi fost bine 
să se întâmple repede. 

Cuprinse cu mâinile totul, simțind căldura crenvurştilor în 
chiflele lor moi şi albe, răcoarea pepsiului. In clipa aceea 
arăta ca un tip care se pregătea să ducă gustările copiilor 
lui... după care toate începură să se topească. 

Se uită în jos cu ochii mari, căscându-i şi mai tare, până 
când i se păru că-i vor cădea din orbite şi vor rămâne 
agăţaţi doar de nervii optici. 

Vedea crenvurştii prin chifle. Vedea sucul prin pahar, 
lichidul plin de gheaţă curbându-se după o formă pe care el 
nu o zărea. 

Apoi văzu tejgheaua roşie prin hotdog şi peretele alb prin 
pepsi. Mâinile lui alunecară una spre cealaltă, forţa de 
rezistenţa dintre ele scăzând din ce în ce mai tare... după 
care se  întâlniră, palmă pe palmă.  Mâncarea... 
şerveţelele... pepsiul... cele şase pastile de Anacin... toate 
lucrurile care se aflaseră între mâinile lui dispăruseră. 

Doamne apără şi păzeşte, îşi spuse Eddie năuc. Ridică 
iute ochii spre oglinda convexă. 

Uşa dispăruse... aşa cum dispăruse şi Roland din mintea 
sa. 

Poftă mare, prietene, gândi Eddie... Dar oare prezenţa 
aceea străină care-şi spunea Roland era prietenul lui? 


Lucrul acesta rămânea a fi dovedit, nu-i aşa? 

Adevărat, îi salvase pielea, dar asta nu însemna că era 
un generos. 

Chiar şi aşa, /ui îi plăcea de Roland. Se temea de el... dar 
îi şi plăcea de el. 

Bănuia că, odată cu timpul, l-ar putea iubi, aşa cum îl 
iubea pe Henry. 

Poftă bună, străine, gândi. Poftă bună, rămâi în viaţă... şi 
vino înapoi. 

În apropiere erau câteva şerveţele pătate de muştar, 
lăsate de consumatorul dinaintea lui. Eddie le mototoli în 
mână, le aruncă în coşul de gunoi de lângă uşă, ieşind, şi 
molfăi în gol, ca şi când ar fi terminat o ultimă îmbucătură 
din ceva. Reuşi chiar să simuleze un râgâit, când se apropie 
de individul de culoare, în drum spre plăcuţele care indicau 
direcţia pentru BAGAJE şi TRANSPORT LA SOL. 

— N-ai găsit un tricou pe gustul tău? întrebă Eddie. 

— Îmi cer scuze! zise tânărul de culoare, întorcându-se 
de la monitorul plecărilor American Airlines pe care se 
prefăcea că-l studiază. J 

— Mă gândeam că te uiţi după unul pe care să scrie VA 
ROG, DAŢI-MI DE-ALE GURII, LUCREZ PENTRU GUVERNUL 
SUA, zise Eddie şi-şi continuă drumul. 

Când o luă pe scări în jos, o văzu pe scotocitoarea-în- 
poşetă închizând în grabă geanta şi ridicându-se în picioare. 

O, mamă, o să fie ca parada de Ziua Recunoştinţei 
organizată de cei de la magazinul Macy's. 

Fusese o zi al naibii de interesantă şi Eddie era convins 
că nu se sfârşise încă. 


vV 


Când Roland văzu homaroşeniile ieşind iarăşi din valuri 
(venirea lor nu avea legătură cu fluxul, deci; întunericul era 
cel care le aducea), îl lăsă pe Eddie Dean pentru a se muta 
înainte să-l găsească şi să-l mănânce bestiile acelea. 


La durere se aşteptase şi era pregătit pentru ea. Trăia în 
preajma durerii de atât timp, încât aceasta era ca un vechi 
prieten. Era îngrozit, totuşi, de rapiditatea cu care îi 
crescuse febra şi-i scăzuseră puterile. Dacă înainte nu era 
pe moarte, acum categoric era. Oare exista ceva îndeajuns 
de tare în lumea prizonierului ca să împiedice lucrul acesta? 
Poate. Dar dacă nu punea mâna pe leacul potrivit în 
următoarele şase sau opt ore, credea că nu va mai avea 
niciun rost. Dacă lucrurile continuau să se agraveze, niciun 
leac ori magie din lumea aceea sau din oricare alta nu-l va 
repune pe picioare. 

Era imposibil să umble. Aşa că va trebui să se târască. 

Se pregătea să înceapă, când ochii îi căzură peste funiile 
răsucite de bandă lipicioasă şi pungile cu pudra-diavolului. 
Dacă le lăsa acolo, homaroşeniile aproape sigur aveau să 
rupă pungile şi briza mării avea să împrăştie pulberea în 
cele patru vânturi. Şi asta merită, îşi spuse pistolarul trist, 
dar nu putea permite aşa ceva. Când avea să vină 
momentul, Eddie Dean ar fi dat de cel mai negru drac din 
lume, dacă nu prezenta pudra aceea. Rareori era posibil să 
tragi pe sfoară genul de oameni din care bănuia el că face 
parte Balazar. Acesta avea să ceară să vadă pe ce dă banii 
şi, până nu vedea, Eddie avea să se afle sub ameninţarea 
atâtor arme încât ar fi putut înzestra o mică armată. 

Pistolarul trase spre sine frânghia răsucită de bandă 
lipicioasă şi o petrecu pe după gât. Apoi începu să-şi 
croiască drum pe plajă în sus. 

Se târâse douăzeci de metri - aproape suficient de 
departe cât să se considere în siguranţă - când îl lovi oribila 
(şi totuşi incredibil de comica) idee că lăsa uşa în spate. 
Pentru ce Dumnezeu mai trecea prin tot acest calvar? 

Întoarse capul şi văzu uşa nu jos pe plajă, ci la trei paşi în 
spatele lui. Un moment, Roland nu putut decât să se uite 
năuc şi să înţeleagă ceea ce ar fi recunoscut deja - dacă 
n-ar fi fost febra şi sunetul inchizitorilor, care-l potopeau 
neîntrerupt pe Eddie cu întrebări: Unde ai, cum ai, de ce ai, 
când ai (întrebări ce păreau să se suprapună în chip straniu 


pe întrebările monstruozităţilor hâde care ieşeau târâş din 
valuri: Dad-a-chock? Dad-a-chum? Did-a-chick?) - drept un 
simplu delir. Nu era aşa. 

Acum o iau cu mine oriunde aş merge, gândi, la fel ca el. 
Acum vine cu noi pretutindeni, urmându-ne ca un blestem 
de care nu mai poți scăpa. 

Lucrul acesta părea de un adevăr incontestabil... la fel ca 
altul. 

Dacă uşa dintre ei se închidea, închisă rămânea pe veci. 

Când se va întâmpla asta, gândi Roland încruntat, e/ 
trebuie să se afle de partea asta. Cu mine. 

Eşti un adevărat exemplu de virtute, pistolarule! râse 
omul în negru. Aparent, se stabilise cu căţel şi purcel în 
mintea lui Roland. L-a; ucis pe băiat; acela a fost sacrificiul 
care ţi-a permis să mă prinzi şi, presupun, să creezi uşa 
dintre lumi. Acum ai de gând să ti-i alegi pe cei trei, unul 
câte unul, şi să-i condamni pe toți la ceva ce nici tu însuți 
nu ţi-ai dori. o viată petrecută într-o lume străină, unde ei 
ar putea să moară la fel de uşor ca animalele dintr-o 
grădină zoologică eliberate într-un loc sălbatic. 

Turnul, îşi spuse Roland cu frenezie. Odată ce ajung la 
Turn şi fac ceea ce mi-e scris să fac acolo, odată ce 
înfăptuiesc actul fundamental de restaurare sau 
redemptiune pentru care m-am născut, atunci poate că ei... 

Dar râsul piţigăiat al omului în negru, omul care acum 
era mort, dar trăia mai departe în conştiinţa încărcată a 
pistolarului, nu-l lăsă să-şi ducă gândul la capăt. 

Totuşi, gândul la propria sa trădare nu-l putea face să se 
abată de la drum. 

Avansă încă zece metri, se uită înapoi şi văzu că nici cel 
mai mare dintre monştrii aceia tăârâtori nu se aventura mai 
departe de şase metri de linia fluxului. El parcursese deja 
de trei ori distanţa aceea. 

E bine, deci. 

Nimic nu e bine, replică vesel omul în negru, şi ştii şi tu 
asta. 

Taci odată, gândi pistolarul şi, minunea minunilor, vocea 


chiar tăcu. 

Roland împinse pungile cu praful-diavolului în crăpătura 
dintre două stânci şi le acoperi cu câţiva pumni de rogoz. 
Odată treaba asta terminată, se odihni puţin, capul 
zvâcnindu-i, pielea fiind când rece, când caldă, apoi se 
rostogoli înapoi prin uşă în cealaltă lume, în celălalt corp, 
lăsând pentru puţin timp în urmă infecția din ce în ce mai 
puternică. 


vi 


A doua oară când reveni la sine, intră într-un trup 
cufundat într-un somn atât de adânc, încât crezu un 
moment că era în comă... o stare în care funcţiile corpului 
erau atât de reduse, încât din clipă în clipă se aştepta să-şi 
simtă cunoştinţa luând-o în jos pe un tobogan lung spre 
întuneric. 

In schimb, îşi forţă trupul să se trezească, îl scoase în 
pumni din peştera întunecată în care se târâse. Işi făcu 
inima să accelereze, îşi făcu nervii să reaccepte durerea 
care-i sfârâia prin piele şi îşi trezi trupul la acea realitate 
agonică. 

Acum era noapte. Apăruseră stelele. Pitunsurile ciudate 
pe care i le cumpărase Eddie erau boţuri mici de căldură în 
răcoarea din jur. 

Nu se simţea în stare să le mănânce, dar exact asta avea 
să facă. Mai întâi, însă... 

Se uită la pilulele albe din mâna sa. Ast/ină, le spusese 
Eddie. Nu, n-o nimerise tocmai bine, însă Roland nu putea 
pronunţa cuvântul aşa cum o făcuse prizonierul. 

Un leac, asta era într-un simplu cuvânt. Un leac de pe 
cealaltă lume. 

Dacă mă va ajuta ceva din lumea ta, prizonierule, gândi 
Roland mâhnit, atunci cred că mai degrabă vor fi poţiunile 
decât pitunsurile. 

Totuşi, va trebui să încerce. Nu era ceea ce-i trebuia de 


fapt - sau aşa credea Eddie - însă era ceva ce avea să-i 
scadă febra. 

Trei acum, trei mai târziu. Dacă va fi un mai târziu. 

Puse trei pilule în gură, apoi îndepărtă capacul - un 
material alb nemaivăzut, care nu era nici hârtie, nici sticlă, 
dar care părea câte puţin din fiecare - de pe paharul de 
hârtie în care era băutura şi le înghiţi cu ea. 

Prima muşcătură îl uimi atât de tare, încât preţ de o clipă 
rămase nemişcat, proptit de stâncă, cu ochii atât de larg 
deschişi şi de ficşi şi plini de lumina stelelor, că în mod 
sigur ar fi fost crezut mort de oricine s-ar fi întâmplat să 
treacă pe acolo. Apoi bău cu lăcomie, ţinând paharul cu 
ambele mâini, abia observând durerea acidă, pulsatilă, a 
cioturilor degetelor, atât de tare îl absorbi băutul. 

Dulce! Pe toți zeii, ce dulceaţă! Ce dulceaţă! Ce... 

Unul dintre cuburile de gheaţă din băutură i se opri în 
gât. Tuşi, se lovi peste piept şi-l scuipă afară. Acum simţea 
o durere proaspătă în cap: durerea argintie care apare când 
bei prea repede ceva prea rece. 

Rămase neclintit, simţindu-şi inima cum pompează ca un 
motor ambalat, simțind un val nou de energie cum i se 
revarsă prin trup atât de repede, încât avea impresia că va 
exploda de-a dreptul. Fără să se gândească ce face, mai 
rupse o bucată din cămaşă - nu peste mult timp avea să 
rămână o simplă zdreanţă agăţată de gâtul lui - şi o aşeză 
peste un picior. După ce termina băutura, voia să toarne 
gheaţa în acea fâşie şi să facă o compresă pentru mâna 
rănită. 

Dar mintea îi zbura altundeva. 

Dulce! striga ea iar şi iar, încercând să-şi însuşească 
sensul sau să se convingă că exist un sens, cam aşa cum 
încercase Eddie să se convingă că celălalt este o fiinţă 
adevărată şi nu cine ştie ce aberaţie mintală, doar o altă 
parte a sa care încerca să-l ia peste picior. Du/ce! Dulce! 
Dulce! 

Băutura închisă la culoare era îndulcită cu zahăr, mai 
mult chiar decât îşi punea dimineaţa în cafea Marten - care, 


dincolo de înfăţişarea lui exterioară de ascet grav, fusese 
un mare gurmand. 

Zahăr... alb... pudră... 

Ochii pistolarului se îndreptară agale spre pungile abia 
vizibile sub iarba pe care o aruncase deasupra lor şi se 
întrebă în treacăt dacă substanţa din bău - tura aceea şi 
substanţa din pungi nu era cumva una şi aceeaşi. Ştia că 
Eddie îl înţelesese perfect aici, unde erau două făpturi fizice 
distincte; bănuia că dacă ar fi trecut fizic în lumea lui Eddie 
(şi înţelegea instinctiv că asta era posibil... cu toate că, 
dacă uşa se închidea când el era în ea, acolo avea să 
rămână pentru totdeauna, la fel cum Eddie ar fi rămas aici 
pentru totdeauna, dacă poziţiile lor s-ar fi inversat) ar fi 
înţeles la fel de bine limba lui. Ştia din perioada petrecută 
în mintea lui Eddie că limbile celor două lumi erau, în 
fundamentele lor, asemănătoare. Asemănătoare, dar nu 
una şi aceeaşi. Aici, sendvişul se numea pituns. Acolo, a 
înjgheba însemna a căuta ceva de mâncare. Deci... nu era 
oare posibil ca drogul pe care Eddie îl numea cocaină să se 
numească zahăr în lumea pistolarului? 

Reanalizând problema, părea puţin probabil. Eddie 
cumpărase băutura aceea pe faţă, ştiind că este privit de 
cei care slujeau drept Preoţi ai Vămii. Mai mult, Roland 
intuise că plătise relativ puţin pentru ea. Şi încă şi mai puţin 
pentru pitunsurile cu carne. Nu, zahărul nu era cocaină, dar 
Roland nu înţelegea de ce ar vrea cineva cocaină sau orice 
alt drog ilegal, la o adică, într-o lume unde o substanţă atât 
de puternică precum zahărul se găsea din abundență şi 
ieftin. 

Se uită iarăşi la pitunsurile cu carne, simţi primele 
crampe ale foamei... şi înţelese cu uimire şi o recunoştinţă 
confuză că se simțea mai bine. 

Băutura? Ea să fi fost? Zahărul din băutură? 

Asta s-ar putea să fie o parte a explicaţiei - dar o parte 
mică. Zahărul putea reda forţele o vreme, atunci când omul 
se simţea sleit; lucrul acesta îl ştia din copilărie. Dar nu 
putea reduce durerea sau stinge din focul febrei atunci 


când o infecţie ţi-a transformat corpul într-un furnal. Cu 
toate acestea, exact asta i se întâmplase lui... încă i se 
întâmpla. 

Tremurul convulsiv se oprise. Transpiraţia i se usca pe 
frunte. Acele de pescuit pe care le simţise înfipte în gât 
păreau să dispară unul câte unul. Oricât ar fi fost de 
incredibil, era de asemenea un fapt incontestabil, nu doar 
un rod al imaginaţiei sau al iluziilor deşarte (în fapt, 
pistolarul nu fusese de când se ştia capabil de frivolităţi 
precum cele din urmă). Degetele lipsă de la mână şi picior 
continuau să pulseze şi să plângă, dar i se părea că şi 
această durere era înfundată. 

Roland lăsă capul pe spate, închise ochii şi-i mulţumi lui 
Dumnezeu. 

Lui Dumnezeu şi lui Eddie Dean. 

Nu face greşeala de a-ţi pune inima aproape de mâna lui, 
Roland, rosti o voce din străfundurile minţii lui - nu era 
vocea încordată, piţigăiată de ranchiună a omului în negru 
şi nici vocea aspră a lui Cort; pistolarului i se părea că 
seamănă cu vocea tatălui său. Șt// că ce a făcut pentru tine 
a făcut dintr-o nevoie personală, aşa cum ştii că oamenii 
aceia - inchizitorii aceia - au dreptate parţial sau total în 
privința lui. E o ființă şubredă, iar motivul pentru care l-au 
reținut n-a fost nici fals, nici răuvoitor. Are tărie în el, nu 
contest asta. Dar are şi slăbiciune. E ca Hax, bucătarul. Hax 
a turnat otrava cu strângere de inimă... dar strângerea de 
inimă n-a oprit nicio clipă strigătele celor cărora, murind, le 
plesneau intestinele. Şi mai există un motiv să fii cu ochii în 
patru... 

Dar Roland nu avea nevoie să-i spună o voce care era 
celălalt motiv. Il văzuse în ochii lui Jake atunci când băiatul 
începuse în sfârşit să-i înţeleagă telul. 

Nu face greşeala de a-ţi pune inima aproape de mâna lui. 

Bun sfat. lţi faci rău cu mâna ta ca să te simţi bine faţă 
de cei cărora până la urmă trebuie să le faci rău. 

Ține-ţi minte datoria, Roland. 

— N-am uitat nicicând, şopti el pe când stelele străluceau 


nemilos şi valurile râcâiau malul şi homarii monstruoşi îşi 
strigau întrebările idioate. Am fost damnat pentru datoria 
mea. Şi cine spune că damnaţii nu ţin calea? 

Incepu să mănânce pitunsurile cu carne pe care Eddie îi 
numea „hotdogi“, căţei fierbinţi. 

Pe Roland nu-l deranja cine ştie cât ideea de a mânca 
potăi fierbinţi, iar chestiile acelea aveau gust de resturi 
menajere în comparaţie cu peştele tun, dar după minunata 
băutură, oare avea dreptul să se plângă? Credea că nu. 

Pe deasupra, era prea târziu să-şi facă griji pentru astfel 
de fineţuri. 

Mâncă totul şi se întoarse unde era Eddie acum, într-un 
vehicul magic care gonea pe un drum metalic plin de alte 
asemenea vehicule... zeci, poate sute, şi nici măcar una nu 
era trasă de cai. 


vii 


Când camioneta de pizza trase lângă el, Eddie stătea 
pregătit; Roland, înăuntrul lui, stătea şi mai pregătit. 

Doar o altă versiune a Visului Dianei, gândi Roland. Oare 
ce-o fi în cutie? 

O cupă de aur sau un şarpe veninos? Şi tocmai când ea 
răsuceşte cheia şi pune mâinile pe capac, o aude pe mama 
ei strigând: „Trezeşte-te, Diana! E timpul mulsului!“ 

Okay, gândi Eddie. Ce-o să fie? Femeia sau tigruh 

Un bărbat cu faţă palidă, acneică, şi dinţi mari ca de cal 
scoase capul pe geamul pasagerului. Era un chip pe care 
Eddie îl cunoştea. 

— Bună, Col, zise Eddie fără mult entuziasm. În spatele 
lui Col Vincent, la volan, era Moş Dublurât, porecla pe care 
Henry i-o dăduse lui Jack Andolini. 

Dar Henry nu i-a spus niciodată aşa în faţă, gândi Eddie. 
Nu, sigur că nu. 

A-i spune lui Jack aşa ceva în faţă ar fi un minunat mod 
de a-ţi căuta moartea cu lumânarea. Era un om masiv, cu 


frunte bombată, de om preistoric, şi un maxilar pătrăţos pe 
măsură. Era rudă prin alianţă cu Enrico Balazar... se 
căsătorise cu o nepoată sau o verişoară a lui, sau ceva de 
felul ăsta. Strângea volanul cu mâinile lui uriaşe ca o 
maimuţă care se ţine de o cracă. Din urechi îi ieşeau fire 
aspre de păr. Eddie vedea acum doar una dintre urechi, 
pentru că Jack Andolini stătea din profil, refuza să se uită 
spre el. 

Moş Dublurât. Dar nici măcar Henry (care, Eddie trebuia 
să recunoască, nu era întotdeauna cel mai receptiv tip din 
lume) nu făcuse greşeala de a-l numi Moş Dubluprost. Colin 
Vincent nu era decât un pălmaş umflat în pene. Jack, însă, 
avea destulă minte îndărătul frunţii aceleia de 
neanderthalian încât să fie întâiul locotenent al lui Balazar. 
Lui Eddie nu-i plăcea faptul că Balazar trimisese un om cu o 
asemenea importanţă. Nu-i plăcea câtuşi de puţin. 

— Bună, Eddie, zise Col. Am auzit c-ai avut niscai 
probleme. 

— Nimic deosebit. Le-am rezolvat singur, zise Eddie. 

Îşi dădu seama că se scărpina mai întâi pe un braţ, apoi 
pe celălalt, unul dintre ticurile tipice de narcoman pe care 
se străduise din răsputeri să-l evite cât timp a fost reţinut în 
custodie. Se forţă să se oprească. Dar Col surâdea şi Eddie 
simţi dorinţa arzătoare de a-i trage un pumn care să-i 
treacă drept prin surâsul ăla. Şi poate că ar fi făcut-o... 
dacă nu era Jack. Jack continua să se uite ţintă înainte, un 
om care părea preocupat de gândurile lui rudimentare în 
timp ce observa lumea în culorile simple, primare, şi 
mişcările elementare la care era limitată percepţia unuia cu 
un asemenea intelect (sau aşa ai fi spus, uitându-te la el). 
Şi totuşi, Eddie credea că Jake vedea mai multe într-o 
singură zi decât Col Vincent avea să vadă până la capătul 
vieţii sale. 

— A, bine, făcu Col. Asta-i bine. 

Tăcere. Col se uită la Eddie, surâzător, aşteptând ca 
Eddie să reînceapă Bâţâitul Narcomanului, să se scarpine, 
să se mişte de pe un picior pe celălalt ca un copil care 


trebuie să meargă la toaletă, aşteptând ca Eddie să întrebe 
ce se întâmplă şi, apropo, n-au cumva nişte marfă la ei? 

Eddie se uită doar la el, nescărpinându-se acum, 
nemişcându-se deloc. 

O pală de vânt suflă un ambalaj de Ring-Ding prin 
parcare. Fâşâitul pe care acesta îl producea în frecarea sa 
cu solul şi huruitul gutural al valvelor camionetei de pizza 
erau singurele sunete. 

Rânjetul superior al lui Col începu să şovăie. 

— Sari înăuntru, Eddie, zise Jack fără să întoarcă ochii. 
Hai la o plimbare. 

— Unde mergem? întrebă el, ştiind. 

— La Balazar. Jack nu întoarse capul. Strânse mâinile pe 
volan o dată. Un inel mare, de aur masiv cu excepţia pietrei 
de onix care se umfla pe el ca ochiul unei insecte gigantice, 
scânteie pe inelarul de la mâna dreaptă. Vrea să afle ce 
soartă a avut marfa lui. 

— Marfa lui e la mine. În siguranţă. 

— Bine. Atunci nimeni nu are de ce să-şi facă griji, spuse 
Jack Andolini şi nu se uită înapoi. 

— Întâi cred că vreau să merg sus, zise Eddie. Vreau 
să-mi schimb hainele, să vorbesc cu Henry... 

— Şi să-ţi faci o doză, nu uita de asta, completă Col şi 
rânji cu toţi dinţii lui mari şi galbeni. Numa’ că n-ai cu ce 
să-ţi faci doza, bada-bum. 

Dad-a-chum? gândi pistolarul în mintea lui Eddie şi 
amândoi se cutremurară. 

Col observă reacţia şi zâmbetul i se lărgi. O, iată-/ totuşi, 
spunea zâmbetul acela. Vechiul Bâtțâit al Narcomanului. 
Mi-am făcut griji din cauza ta un minut, Eddie. Dinţii expuşi 
de lărgirea zâmbetului nu erau cu nimic mai aspectuoşi faţă 
de cei arătaţi înainte. 

— Şi de ce, mă rog frumos? 

— Domnul Balazar s-a gândit că ar fi mai bine să ne 
asigurăm că apartamentul vostru este curat, zise Jack fără 
să se uite. Continuă să observe lumea despre care un 
observator ar fi crezut că este imposibil de observat de 


către un astfel de om. În caz că venea cineva în vizită. 

— Oameni cu un mandat federal de percheziţie, de 
exemplu, spuse Col. 

Faţa-i atârna, privindu-l chiorâş. Acum, Eddie simţea că şi 
Roland voia să-i tragă un pumn în dinţii aceia stricaţi care 
făceau rânjetul atât de patibular, atât de - cumva - 
incorigibil. Suprapunerea sentimentelor lor îl înveseli puţin. 

A trimis o echipă de curăţenie să spele pereţii şi să aspire 
covoarele şi n-o să vă ceară un sfanţ pentru asta, Eddie! 

Acum o să întrebi ce am, zicea rânjetul lui Col. O, aa, 
acum o să întrebi, Eddie dragule. Pentru că nu ţi-o fi 
plăcând tie de cofetar, dar îti plac la nebunie prăjiturile, nu-i 
aşa? lar acum, că ştii că Balazar a avut grijă ca rezerva ta 
personală să dispară... 

Un gând neaşteptat, deopotrivă urât şi înfricoşător, îi 
fulgeră în minte. 

Dacă rezerva nu mai era... 

— Unde-i Henry? spuse el dintr-odată, atât de mânios 
încât Col se trase în spate, luat prin surprindere. 

Jack Andolini întoarse în sfârşit capul. Îl întoarse încet, ca 
şi când ar fi fost ceva ce făcea foarte rar şi cu mare efort. 
Aproape te aşteptai să auzi vechile balamale neunse 
scârţâind înăuntrul gâtului său gros. 

— La loc sigur, spuse el, după care întoarse capul, la fel 
de încet, în poziţia iniţială. 

Eddie stătea lângă camioneta de pizza, luptându-se cu 
panica ce încerca să-i acapareze mintea şi să-i înece 
raţiunea. Brusc, nevoia de a se droga, pe care o ţinuse în 
frâu binişor până atunci, deveni de neînfrânt. Trebuia să se 
drogheze. 

Dacă se droga, putea să gândească, putea să-şi recapete 
controlul... 

Termină! se răsti Roland în capul său, atât de tare încât 
Eddie se crispă (şi Col, confundând grimasa lui de durere şi 
surprindere cu un alt pas mic al Bâţăielii Narcomanului, 
reîncepu să rânjească). Termină! iți dau eu tot controlul de 
care ai nevoie! 


Dar nu înţelegi! E vorba de fratele meu! De fratele meu, 
fir-ar să fie! Balazar îl are pe fratele meu! 

Vorbeşti de parcă ar fi un cuvânt străin pentru mine. Te 
temi pentru eh 

Da! Hristoase, da! 

Atunci, fă ce aşteaptă ei de la tine. Plângi. Smiorcăie-te şi 
imploră. Cere doza aia a ta. Sunt sigur că asta aşteaptă de 
la tine şi sunt sigur că o au. Fă toate lucrurile astea, fă-i să 
fie siguri de tine şi tu poți fi sigur că toate temerile tale vor 
fi justificate. 

Nu înțeleg ce vrei să... 

Vreau să spun că dacă o faci pe laşul, scumpul tău frate e 
ca şi mort. Asta-ţi doreşti? 

Bine. Voi fi cool. S-ar putea să nu pară aşa, dar voi fi cool. 

Aşa spui tu? Bine, atunci. Da. Fii cool. 

— Nu aşa trebuia să se desfăşoare afacerea, spuse 
Eddie, vorbind pe lângă Col şi adresându-se direct urechii 
stufoase a lui Jack Andolini. Nu pentru asta am avut grijă de 
marfa lui Balazar şi mi-am ţinut gura când altcineva ar fi 
turnat câte cinci nume pentru fiecare an redus din 
pedeapsă. 

— Balazar a crezut că fratele tău va fi mai în siguranţă cu 
el, zise Jack, neuitându-se decât în faţă. L-a reţinut pentru 
a-l apăra. 

— Prea bine, făcu Eddie. Mulţumeşte-i din partea mea şi 
spune-i că m-am întors, că marfa lui e-n siguranţă şi pot să 
am grijă de Henry exact cum Henry a avut întotdeauna 
grijă de mine. Spune-i că pun nişte bere la gheaţă şi când 
Henry o să se-ntoarcă, o s-o bem împreună, după care o să 
urcăm în maşină şi o să venim în oraş şi o să încheiem 
afacerea aşa cum trebuie ea încheiată. Aşa cum am vorbit 
înainte. 

— Balazar vrea să te vadă, Eddie, spuse Jack. Vocea lui 
era implacabilă, imperturbabilă. Nu întoarse capul. Urcă în 
maşină! 

— Bagăcţi-o, jigodie, acolo unde nu răzbate soarele 
niciodată, spuse Eddie şi porni spre uşile clădirii sale. 


viii 


Distanţa era scurtă, dar el ajunse abia până la jumătate, 
când mâna lui Andolini îl strânse de biceps cu forţa 
paralizantă a unei menghine. Respirația lui era caldă pe 
ceafa lui, ca respiraţia unui taur. Făcu asta în intervalul de 
timp care ai fi spus, uitându-te la el, că i-ar trebui creierului 
pentru a convinge mâna să tragă de clanţa portierei. 

Eddie se răsuci pe călcâie. 

Fii cool, Eddie, şopti Roland. 

Cool, răspunse Eddie. 

— AŞ putea să te omor pentru asta, spuse Andolini. 
Nimeni nu-mi spune să mi-o bag în cur, cu atât mai puţin un 
narcoman de rahat ca tine. 

— Omori tu pe dracu’! strigă Eddie la el - dar fu un 
strigăt calculat. 

Un strigăt cool, dacă aşa ceva era posibil. Stăteau acolo, 
siluete întunecate în lumina orizontală şi aurie a ultimului 
apus de primăvară, în pustiul cartierelor de locuinţe care 
este Co-Op City din Bronx, şi oamenii auziră strigătul, şi 
oamenii auziră cuvântul „omori“. lar dacă radiourile lor 
erau deschise, ei dădură sonorul mai tare, şi dacă radiourile 
lor erau închise, ei le deschiseră şi apoi dădură sonorul mai 
tare, pentru că aşa era mai bine, aşa era mai sigur. 

— Rico Balazar şi-a încălcat cuvântul! Eu i-am ținut 
partea şi el nu mi-a tinut-o mie! Aşa că iţi spun să ti-o bagi 
dracului în cur, îi spun lui să şi-o bage dracului în cur, spun 
cui vreau eu să şi-o bage dracului în cur! 

Andolini se uită la el. Ochii lui erau atât de maro, încât 
culoarea părea să i se fi scurs în cornee, dându-le galbenul 
pergamentelor vechi. 

— Ii spun şi preşedintelui Reagan să şi-o bage în cur, 
dacă nu-şi tine cuvântul fată de mine, şi să-şi fută dracului 
hemoroizii sau cine ştie ce altceva-i astupă gaura! 

Cuvintele se stinseră în ecouri purtate de cărămidă şi 
beton. Un singur copil, cu pielea foarte neagră în contrast 
cu pantalonii scurţi şi bascheţii albi, stătea pe terenul de 


joacă de peste drum, uitându-se la ei, cu o minge de 
baschet lipită lejer de coaste, la îndoitura cotului. 

— Ai terminat? întrebă Andolini când şi ultimul ecou se 
stinse. 

— Da, zise Eddie pe un ton absolut normal. 

— Bine, făcu Andolini. Depărtă degetele şi zâmbi... şi 
când zâmbi, două lucruri se întâmplară simultan: primul fu 
acela că radie un farmec atât de surprinzător, încât oricine 
l-ar fi văzut n-ar mai fi avut scăpare; iar al doilea fu acela 
că ieşi la lumină cât era el de inteligent, de fapt. Cât de 
periculos de inteligent. Acum o putem lua de la început? 

Eddie îşi trecu mâinile prin păr, îşi încrucişă scurt braţele, 
ca să se poată scărpina la amândouă în acelaşi timp, şi 
spuse: 

— Da, cred că am face bine, pentru că aşa nu ajungem 
nicăieri. 

— Bine, zise Andolini. Nimeni n-a spus nimic şi nimeni n-a 
jignit pe nimeni. 

Şi fără să întoarcă ochii sau să schimbe ritmul 
discursului, adăugă: Treci înapoi în maşină, prostule. 

Col Vincent, care coborâse tiptil din camionetă pe 
portiera pe care Andolini o lăsase deschisă, se retrase atât 
de repede, că se lovi la cap. Se strecură şi se tolăni pe locul 
lui, frecându-şi ţeasta cu un aer îmbufnat. 

— Tre’ să înţelegi că afacerea s-a schimbat când vameşii 
au pus mâna pe tine, spuse Andolini pe un ton raţional. 
Balazar e un om mare. Are interese de protejat. Oameni de 
protejat. Unul dintre aceşti oameni este, din întâmplare, 
fratele tău Henry. Crezi că vorbesc aiurea? Dacă da, ai face 
bine să te gândeşti la starea în care e Henry acum. 

— Henry e bine, spuse Eddie, dar ştia că nu era aşa şi nu 
putea face să nu se simtă asta în vocea lui. 

O simţi el şi ştia că o auzise şi Andolini. În ultima vreme, 
părea că Henry era mereu în vrie. Avea găuri în cămăşi de 
la arsurile de ţigară. Se tăiase serios la mână cu 
desfăcătorul electric de conserve când voia să deschidă o 
conservă de Calo pentru Potzie, pisica lor. Eddie habar nu 


avea cum puteai să te tai cu un desfăcător electric, dar lui 
Henry îi reuşise. Uneori, masa din bucătărie rămânea plină 
de pudră în urma lui Henry, ori Eddie găsea bucăţi negre de 
cărbune în chiuveta din baie. 

Henry, spunea el, Henry, trebuie să ai grijă cu asta, 
începe să-ţi scape din mână. Vrei să fii prins? Pentru că aşa 
te comporți! 

Da, bine, frățioare, răspundea Henry, nu te ambala, am 
totul sub control, dar uneori, uitându-se la faţa cadaverică 
şi la ochii lui stinşi, Eddie ştia că fratele lui nu va mai avea 
niciodată nimic sub control. 

Ce voia să-i spună lui Henry şi nu putea nu avea deloc 
legătură cu pericolul la care Henry îi expunea pe amândoi. 
Ce voia să-i spună era: Henry, parcă ţi-ai căuta moartea cu 
lumânarea. Mie aşa mi se pare şi vreau să termini dracului 
cu asta. Pentru că dacă mori, pentru ce aş mai trăi eu? 

— Henry nu e bine, îl corectă Jack Andolini. Are nevoie de 
cineva să-i poarte de grijă. Are nevoie... cum spune 
cântecul ăla? Un pod peste ape zbuciumate?. De asta are 
nevoie Henry. De un pod peste ape zbuciumate. 

II Roche este podul acela. 

II Roche e un pod care duce în iad, gândi Eddie. Cu voce 
tare spuse: 

— Acolo e Henry acum? La localul lui Balazar? 

— Da. 

— Dacă îi dau marfa îl primesc pe Henry? 

— Şi marfa ta, spuse Andolini, nu uita asta. 

— Afacerea revine la normal, cu alte cuvinte. 

— Corect. 

— Spune-mi că exact asta o să se întâmple. Haide, Jack. 
Spune-mi. Vreau să văd dacă o poţi spune verde-n faţă. ŞI 
dacă o poți spune verde-n faţă, vreau să văd cât de mult îţi 
creşte nasul. 

— Nu te înţeleg, Eddie. 

— Ba mă înţelegi. Balazar crede că eu am marfa lui? 


3 Aluzie la melodia Bridge Over Troubled Waters, cântată 
de Simon & Garfunkel (n. tr.). 


Dacă asta crede, probabil că e prost, iar eu ştiu că nu e 
prost. 

— Nu ştiu ce crede el, spuse Andolini cu seninătate. Nu e 
treaba mea să ştiu ce crede. Ştie că avea; marfa lui când ai 
plecat din Insule, ştie că vameşii te-au agăţat şi apoi te-au 
eliberat, ştie că eşti aici şi nu în drum spre închisoarea 
Rikers, ştie că marfa lui trebuie să fie undeva. 

— Şi mai ştie că vameşii încă se ţin după mine ca scaii de 
un câine, pentru că tu ştii asta şi i-ai transmis un fel de 
mesaj codificat prin radioul camionetei. 

Ceva de genul „Două rânduri de brânză, fără anşoa“, zic 
bine, Jack? 

Jack Andolini nu spuse nimic şi păru senin. 

— Doar că-i spuneai ceva ce deja ştia. Ca atunci când 
uneşti punctele unei imagini pe care deja o poţi desluşi. 

Andolini stătea în lumina aurie a apusului care se 
transforma încet într-un portocaliu-închis şi continuă să 
pară senin şi continuă să nu spună absolut nimic. 

— Crede că m-au convertit. Crede că mă coordonează. 
Crede că aş face prostia de a fugi. Nu pot spune că-l 
învinovăţesc. Adică, de ce nu? Un narcoman ar face orice. 
Vrei să verifici dacă port vreun microfon? 

— Ştiu că nu porţi, spuse Andolini. Am ceva în maşină. E 
ca un aparat antibruiaj, doar că recepționează transmisiile 
radio pe frecvenţă scurtă. Şi dacă ajută la ceva, eu nu cred 
că eşti de partea copoilor. 

— Da? 

— Da. Aşa că urcăm sau nu în maşină? 

— Am de ales? 

Nu, spuse Roland în capul său. 

— Nu, spuse Andolini. 

Eddie se întoarse la camionetă. Puştiul cu mingea de 
baschet stătea în continuare pe cealaltă parte a străzii, dar 
umbra lui era atât de lungă acum, încât semăna cu o 
macara. 

— Cară-te de aici, băiete, spuse Eddie. N-ai fost aici, n-ai 
văzut nimic şi pe nimeni. Şterge-o. 


Puştiul o rupse la fugă. 

Col rânjea la el. 

— Dă-te mai încolo, eroule, spuse Eddie. 

— Cred că ar trebui să stai între noi, Eddie. 

— Dă-te mai încolo, repetă Eddie. 

Col se uită la el, apoi la Andolini, care nu-l învrednici cu o 
privire, ci doar trase portiera şoferului şi se uită senin drept 
înainte, ca Buddha în ziua lui liberă, lăsându-i pe ei să se 
înţeleagă asupra locurilor. Col întoarse ochii spre Eddie şi 
hotări să se dea mai încolo. 

Porniră spre inima New Yorkului şi deşi pistolarul (care nu 
putea să se uite decât cu uimire la clădirile din ce în ce mai 
înalte şi mai graţioase, la podurile care se întindeau peste 
un râu lat ca nişte pânze de păianjen de oţel şi la 
caleştile-zburătoare cu elice care pluteau asemenea unor 
stranii insecte făurite de om) nu ştia, ei se îndreptau de 
fapt spre Turn. 


ix 


Precum Andolini, Enrico Balazar nu credea că Eddie Dean 
se dăduse de partea duşmanului; precum Andolini, Balazar 
ştia asta. i 

Barul era gol. Anunţul de pe uşă spunea INCHIS NUMA 
ASTĂ SARĂ. Balazar stătea în biroul lui, aşteptând ca 
Andolini şi Col Vincent să vină cu tânărul Dean. Cei doi 
bodyguarzi personali, Claudio Andolini, fratele lui Jack, şi 
'Cimi Dretto, erau cu el. Stăteau pe sofa, în stânga uriaşei 
mese a lui Balazar, urmărind fascinaţi cum edificiul 
construit de Balazar creştea. Uşa era deschisă. 

Dincolo de uşă se afla un hol scurt. La dreapta, acesta 
ducea spre spatele barului şi bucătărioara de dincolo de el, 
unde se pregăteau câteva reţete simple cu paste. La 
stânga se aflau biroul contabilului şi camera de depozitare. 
În biroul contabilului, alţi trei „gentlemeni“ - aşa erau ei 
cunoscuţi - ai lui Balazar jucau Trivial Pursuit cu Henry 


Dean. 

— Okay, zise George Biondi, uite una uşoară, Henry. 
Henry? Eşti cu noi, Henry? Pământul către Henry, 
pământenii au nevoie de tine. Răspunde, Henry. Repet: 
răspunde, He... 

— Aici sunt, aici sunt, spuse Henry. Vocea lui era vocea 
neclară a unuia care încă doarme, dar îi spune soţiei că 
este treaz ca să îl mai lase în pace cinci minute. 

— Okay. Categoria Arte şi Divertisment. Întrebarea este... 
Henry? Nu cumva să aţipeşti, cretinule! 

— Nu aţipesc! strigă Henry arţăgos. 

— Okay. Întrebarea este: „Ce roman celebru al lui William 
Peter Blatty, a cărui acţiune se desfăşoară în Georgetown, 
luxoasa suburbie a Washingtonului, tratează subiectul 
posedării demonice a unei tinere fete?“ 

— Johnny Cash, răspunse Henry. 

— lisuse Hristoase! strigă Tricks Postino. Asta spui la 
orice! Johnny Cash, asta spui la absolut orice! 

— Johnny Cash este orice, răspunse Henry grav şi urmă 
un moment de tăcere palpabilă în greutatea ei meditativă... 
apoi un hohot gros de râs nu doar din partea celor aflaţi în 
cameră cu Henry, ci şi a celor doi „gentlemeni“ din camera 
de depozitare. 

— Vreţi să închid uşa, domnule Balazar? întrebă încet 
'Cimi. 

— Nu, e bine aşa, spuse Balazar. 

Era sicilian de a doua generaţie, dar nu se simţea nicio 
urmă de accent în discursul lui, iar discursul însuşi nu era 
acela al unuia care s-a educat exclusiv pe străzi. Spre 
deosebire de mulţi dintre contemporanii din branşă, el 
absolvise liceul. De fapt, asta nu era tot: vreme de doi ani 
urmase cursurile facultăţii de management - NYU. Vocea, la 
fel ca metodele lui de a face afaceri, era ponderată şi 
cultivată şi americană, iar asta făcea ca aspectul său 
exterior să fie la fel de înşelător ca al lui Jack Andolini. Cei 
care îi auzeau pentru prima oară vocea americană clară, 
fără accent, se arătau întotdeauna uimiţi, ca şi când ar fi 


asistat la o demonstraţie reuşită de ventrilogie. Semăna cu 
un fermier sau un hangiu sau un mafioso mărunt care 
avusese succes mai mult prin virtutea faptului că se aflase 
la locul potrivit la timpul potrivit decât datorită inteligenţei. 

Semăna cu ceea ce glumeţii din generaţia anterioară ar fi 
numit „Mustăcilă“. 

Era un om gras care se îmbrăca aidoma unui ţăran. În 
seara aceasta purta cămaşă albă de bumbac, simplă, 
descheiată la gât (la subsuori se vedeau pete de sudoare) 
şi pantaloni de tul cenuşii, simpli şi ei. În picioarele grăsulii, 
fără şosete, purta mocasini maro atât de vechi, încât 
aduceau mai mult a şlapi decât a pantofi. Pe glezne îi 
şerpuiau vene varicoase albastre şi purpurii. 

"Cimi şi Claudio stăteau cu ochii la el, fascinaţi. 

In zilele de demult îl numeau // Roche - Stânca. Unii 
dintre bătrâni încă-l mai numeau aşa. În sertarul din 
dreapta mesei, unde alţi afacerişti ţineau carneţele, pixuri, 
agrafe de birou, lucruri de genul asta, Enrico Balazar ţinea 
întotdeauna trei pachete de cărţi de joc. Şi totuşi, nu la joc 
le folosea. 

Cu ele construia. 

Lua două cărţi şi le sprijinea una de cealaltă, formând un 
A fără liniuţa orizontală. 

Alături de el făcea un alt A. Deasupra celor două aşeza o 
carte, formând un acoperiş. Clădea A după A, 
suprapunându-le, până când pe masă apărea o casă din 
cărţi. Dacă te aplecai şi te uitai înăuntru, vedeai ceva care 
semăna cu un stup de triunghiuri. 'Cimi văzuse case ca 
acelea prăbuşindu-se de sute de ori (şi Claudio asistase la 
asta uneori, dar nu la fel de des, pentru că el avea cu 
treizeci de ani mai puţin decât 'Cimi, care aştepta să se 
retragă în scurt timp cu nevasta lui rea de meliţă la o fermă 
pe care o deţineau în nordul statului New Jersey, unde avea 
să-şi dedice tot timpul grădinii sale... şi supravieţuirii 
cotoroanţei cu care se însurase, nu soacrei; de mult 
abandonase orice speranţă că va apuca vreodată să 
mănânce fettucini la priveghiul celei supranumite La 


Monstra; 

La Monstra era eternă, însă pe cotoroanţă mai nutrea o 
speranţă s-o îngroape; tatăl lui avea o vorbă care, tradusă, 
suna cam aşa: „Dumnezeu ţi se pişă pe ceafă zi de zi, dar 
de înecat te îneacă o singură dată“, şi chiar dacă 'Cimi nu 
era întru totul sigur, credea că asta voia să însemne că 
Dumnezeu este totuşi un tip de treabă, drept pentru care 
putea să spere că-i va supravieţui uneia, dacă nu şi 
celeilalte), dar îl văzuse pe Balazar ieşindu-şi din fire din 
cauza unei asemenea prăbuşiri doar o dată. De cele mai 
multe ori, casa din cărţi de joc se dărâma din cele mai 
banale motive - cineva trântise uşa în cealaltă cameră sau 
un beţiv se lovise de perete; uneori, 'Cimi văzuse edificiul 
pe care domnul Balazar (pe care el îl numea în continuare 
Da Boss, ca un personaj dintr-o bandă desenată Chester 
Gould) petrecuse ore întregi construindu-l năruindu-se 
pentru că era dat prea tare basul la tonomat. Alteori, 
construcţiile acelea uşoare se prăbuşeau aparent fără 
niciun motiv. O dată - povestea aceasta o spusese de cel 
puţin cinci mii de ori şi aproape toţi oamenii pe care îi 
cunoştea (cu excepţia lui, desigur) se săturaseră de ea - Da 
Boss ridicase privirea de la ruine şi spusese: „Vezi asta, 
'Cimi? Pentru fiecare mamă care l-a blestemat vreodată pe 
Dumnezeu pentru că i-a lăsat copilul să moară în drum, 
pentru fiecare tată care l-a blestemat vreodată pe omul 
care l-a concediat de la fabrică, lăsându-l şomer, pentru 
fiecare copil care s-a născut vreodată în durere şi a întrebat 
de ce, ăsta e răspunsul. Vieţile noastre seamănă cu 
chestiile astea pe care le construiesc eu. Uneori se năruiesc 
dintr-un motiv clar, alteori se năruiesc fără absolut 
niciunul.“ 

Lui Carlocimi Dretto, aceasta i se părea cea mai profundă 
meditaţie asupra condiţiei omului pe care o auzise 
vreodată. 

Momentul când Balazar îşi ieşise din fire fiindcă i se 
prăbuşise o astfel de structură avusese loc cu doisprezece, 
poate paisprezece ani în urmă. Venise un tip să-l întrebe de 


nişte alcool. Un tip fără clasă, fără maniere. Un tip care 
mirosea de parcă ar fi făcut baie o dată pe an, şi asta cu 
indulgență. Un irlandez roşcovan, cu alte cuvinte. Şi sigur 
că-l interesa alcoolul. Pe roşcovani întotdeauna îi interesa 
alcoolul, niciodată drogurile. Şi roşcovanul ăla crezuse că 
ceea ce era pe masa lui Da Boss era o glumă. „Pune-ţi o 
dorinţă!“ strigase după ce Da Boss îi explicase, aşa cum un 
gentleman îi explică altui gentleman, de ce era imposibil ca 
ei doi să facă afaceri împreună. Şi atunci roşcovanul, unul 
dintre aceia cu păr creţ şi un ten atât de alb, încât părea 
bolnav de tuberculoză sau ceva, unul dintre aceia al căror 
nume încep cu O şi apoi au virguliţa aia între O şi numele 
adevărat, suflase peste biroul lui Da Boss, ca un nino 
stingând lumânările de pe tortul de aniversare, şi cărţile 
zburaseră peste tot în jurul capului lui Balazar, şi Balazar 
deschisese sertarul din stânga sus al mesei, sertarul în care 
alţi afacerişti ţin foile cu antet personalizat sau jurnalul sau 
altceva de felul ăsta, şi scosese un calibru 45, şi-l 
împuşcase pe roşcovan în cap, şi chipul lui Balazar nici nu 
tresărise, şi după ce 'Cimi şi un tip pe nume Truman 
Alexander care murise de infarct cu patru ani în urmă îl 
îngropaseră pe roşcovan sub un coteţ de găini undeva la 
ieşirea din Sedonville, Connecticut, Balazar îi spusese lui 
'Cimi: 

— Alegerea omului e să clădească, paisano. Alegerea lui 
Dumnezeu e să dărâme. Eşti de acord? 

— Da, domnule Balazar, spusese 'Cimi. Într-adevăr, era 
de acord. 

Balazar încuviinţase din cap, mulţumit. 

— Ai făcut cum am spus? L-ai pus undeva unde găinile 
sau rațele sau alte orătănii să se poată căca pe el? 

— Da. 

— Foarte bine, făcuse Balazar şi luase un pachet nou de 
cărţi din sertarul din dreapta. 

Un singur nivel nu-l satisfăcea pe Balazar, // Roche. Peste 
acoperişul primului nivel construia un al doilea, doar că nu 
la fel de lat; deasupra celui de-al doilea un al treilea; 


deasupra celui de-a treilea un al patrulea. Nu se oprea aici, 
dar de la al patrulea nivel în sus trebuia să te ridici în 
picioare ca să poţi clădi. Nu mai trebuia să te apleci pentru 
a te uita înăuntru, iar când te uitai, ceea ce vedeai nu erau 
şiruri de forme triunghiulare, ci o fragilă, uimitoare şi 
imposibil de fermecătoare panoplie de romburi. Dacă te 
uitai prea mult timp, te lua ameţeala. Odată, 'Cimi intrase 
în Labirintul Oglinzilor în Coney Island şi exact aşa se 
simţise. Altă dată nici nu mai intrase acolo. 

'Cimi spunea [i se părea că nimeni nu-l crede; adevărul 
era că tuturor li se fâlfâia) că o dată îl văzuse pe Balazar 
construind ceva ce nu mai era o casă, ci un turn din cărţi, 
unul care se înălţase pe nouă niveluri înainte să se 
prăbuşească. 

Că tuturor li se fâlfâia de asta, 'Cimi nu ştia, deoarece 
toţi cei cărora le spunea se prefăceau uimiţi, şi asta pentru 
că el era apropiat de Da Boss. Însă ar fi fost uimiţi 
de-adevăratelea, dacă el ar fi ştiut cum să îl descrie - ce 
delicat fusese, cum se ridicase aproape pe trei sferturi din 
distanţa de la tăblia mesei la tavan, o dantelărie de valeţi şi 
doiari şi regi şi decari şi aşi, o împletire roşie şi neagră de 
romburi din hârtie sfidând o lume care se rotea printr-un 
univers de mişcări şi forţe incoerente; un turn care în ochii 
fascinaţi ai lui 'Cimi părea o răsunătoare negare a tuturor 
paradoxurilor nedrepte ale vieţii. 

Dacă ar fi ştiut cum, ar fi spus: M-am uitat la ce a 
construit el şi am aflat explicația stelelor. 


Xx 


Balazar ştia cum vor trebui să decurgă lucrurile. 

Curcanii îl luaseră la ochi pe Eddie - poate că făcuse o 
prostie trimiţându-l pe Eddie, poate că începeau să-l înșele 
instinctele, dar Eddie păruse într-un fel varianta cea bună, 
varianta perfectă. Unchiul lui, primul om pentru care el 
lucrase în branşa aceasta, spunea că există excepţii la 


fiecare regulă, mai puţin la una: Nu te încrede niciodată 
într-un narcoman. Balazar nu spusese nimic - nu era de 
nasul unui băiat de cincisprezece ani să vorbească, chiar 
dacă fie şi numai pentru a-şi exprima aprobarea - dar în 
sinea lui gândise că singura regulă la care nu existau 
excepţii era aceea că existau unele reguli în cazul cărora 
asta nu era valabil. 

Dar dacă Tio Verone ar mai fi în viaţă, gândi Balazar, ar 
râde de tine şi ar spune, uite, Rico, întotdeauna ai fost prea 
deştept pentru propriu-ți bine, cunoşteai regulile, îți tineai 
gura când ăsta era un semn de respect, dar mereu ai avut 
privirea aia superioară în ochi. Mereu ai ştiut prea multe 
despre cât de deştept erai, aşa că până la urmă ai căzut în 
capcana propriei tale mânarii, aşa cum am ştiut de la 
început că vei păți. 

Formă un al doilea A şi puse o carte deasupra. 

Îl luaseră pe Eddie şi îl reţinuseră un timp, după care îl 
eliberaseră. 

Balazar îl luase pe fratele lui şi rezerva lor comună de 
droguri. Asta ar fi trebuit să-l stimuleze pe Eddie să vină... 
Voia să-l vadă. 

Voia să-l vadă pentru că fusese reţinut doar două ore şi 
asta nu era normal. 

Îl interogaseră la aeroport, nu pe 43rd Street, şi nici asta 
nu era normal. 

Asta însemna că Eddie reuşise să scape de bună parte 
sau de toată cocaina. 

Sau nu? 

Reflecta. Se întreba. 

Eddie ieşise din aeroportul Kennedy la două ore după ce 
curcanii federali îl culeseseră din avion. Un timp prea scurt 
pentru a-l fi putut scutura de informaţii şi prea lung pentru 
a ajunge la concluzia că Eddie nu avea nimic asupra lui, că 
o stewardesă se pripise şi greşise. 

Reflecta. Se întreba. 

Fratele lui Eddie era un zombie, dar Eddie nu-şi pierduse 
încă minţile, Eddie nu-şi pierduse încă tăria. Nu ar fi cedat 


în doar două ore... decât dacă nu era fratele lui la mijloc. 
Ceva în legătură cu fratele lui. 

Şi totuşi, cum de nu-l duseseră pe 43rd Street? Cum de 
nu aruncaseră în joc o furgonetă de-a Vămii, una dintre 
acelea care semănau cu camionetele poştale, numai că 
aveau geamurile din spate acoperite cu plasă de oţel? 
Pentru că Eddie făcuse într-adevăr ceva cu marfa? Scăpase 
de ea? O ascunsese? 

Imposibil să ascunzi droguri într-un avion. 

Imposibil să scapi de ele. 

Sigur că imposibil era şi să evadezi din anumite închisori, 
să jefuieşti anumite bănci, să ţii anumite ritmuri. Dar 
oamenii le făceau pe toate. Harry Houdini scăpase din 
cămăşi de forţă, cufere ferecate, futu-i, chiar din seifuri 
bancare. 

Dar Eddie Dean nu era Houdini. 

Nu? 

Ar fi putut cere ca Henry să fie ucis în apartament, pe 
Eddie l-ar fi putut lichida pe şoseaua expres Long Island 
sau, şi mai bine, tot în apartament, unde poliţiştilor li s-ar fi 
părut cazul tipic în care doi narcomani disperaţi, rămaşi 
fără droguri, uită că sunt fraţi şi se omoară reciproc. Însă 
prea multe întrebări ar fi rămas fără răspuns. 

Voia să obţină răspunsurile aici şi, în funcţie de ele, să se 
pregătească pentru viitor sau să-şi satisfacă doar 
curiozitatea. Apoi îi putea omori pe amândoi. 

Câteva răspunsuri în plus, doi narcomani în minus. Un 
câştig bunicel şi o pierdere neglijabilă. 

In cealaltă încăpere, jocul ajunsese din nou la Henry. 

— Okay, Henry, spuse George Biondi. Fii atent, pentru că 
asta-i cu şpil. Categoria Geografie. Intrebarea sună aşa: 
„Care este singurul continent pe care cangurii sunt o formă 
de viaţă indigenă?“ 

Tăcere mormântală. 

— Johnny Cash, zise Henry şi imediat se auziră hohote 
animalice de râs. 

Pereţii se cutremurară. 


'Cimi se încordă, aşteptând să se dărâme casa de cărţi 
(care avea să devină un turn doar dacă Dumnezeu sau 
forţele oarbe care guvernau universul în numele Lui doreau 
asta) a lui Balazar. 

Cărţile tremurară puţin. Dacă pica una, picau toate. 

Nu pică niciuna. 

Balazar ridică ochii şi-i zâmbi lui 'Cimi. 

— Paisa, spuse el. // Dio e buono; il Dio e cattivo; il tempo 
e poco-poco; sei un grande pipparolo. 

'Cimi surâse. 

— Si, signore, spuse el. Sono un grande pipparolo. Sono 
fanculo per tu. 

— Nessuno va fanculo, cazzaro, se răsti Balazar. Eddie 
Dean va fanculo.* 

Zâmbi cu blândeţe şi începu să clădească al doilea nivel 
al turnului său de cărţi. 


xi 


Când camioneta opri la trotuar, aproape de localul lui 
Balazar, Col Vincent se uită întâmplător la Eddie. Şi văzu 
ceva imposibil. Incercă să vorbească şi descoperi că nu 
poate. Limba i se lipise de cerul gurii şi nu reuşi să scoată 
decât un icnet înfundat. 


4 „Prietene, Dumnezeu e bun; Dumnezeu e rău; avem 
tare puţin timp; eşti un mare pişicher.“ 

„Da, domnule. Sunt un mare pişicher. O încasez pentru 
tine.“ 

„Nimeni nu încasează nimic, tontule. Eddie Dean o 
încasează“ (în limba italiană, în original) (n. tr.). 

„Prietene, Dumnezeu e bun; Dumnezeu e rău; avem tare 
puţin timp; eşti un mare pişicher.“ 

„Da, domnule. Sunt un mare pişicher. O încasez pentru 
tine.“ 

„Nimeni nu încasează nimic, tontule. Eddie Dean o 


încasează“ (în limba italiană, în original) (n. tr.). 


Văzu ochii lui Eddie devenind din căprui albaştri. 


xii 


De data aceasta, Roland nu luă conştient decizia de a /eş; 
în față. Sări pur şi simplu fără să gândească, o mişcare 
involuntară ca lăsatul la pământ şi scoaterea armelor atunci 
când cineva dădea buzna într-o cameră. 

Turnul! îşi spuse el îndârjit. Dumnezeule, e Turnul, Turnul 
e pe cer, Turnul! 

Văd Turnul pe cer, reliefat în linii roşii de foc! Cuthbert! 
Alan! Desmond! 

Turnul! Tur... 

Dar de data aceasta îl simţi pe Eddie zbătându-se - nu 
împotriva lui, ci încercând să vorbească cu el, încercând cu 
disperare să-i explice ceva. 

Pistolarul se retrase, ascultă - ascultă cu toată atenţia, în 
timp ce pe o plajă la o distanţă necunoscută în timp şi 
spaţiu, corpul lui inconştient zvâcnea şi tremura ca trupul 
unui om care trăieşte un vis de cel mai mare extaz şi cea 
mai adâncă oroare. 


xiii 


O firmă! striga Eddie în gând... striga la ce/ă/alt. 

E o firmă, doar o firmă cu neon, nu ştiu la ce turn te 
gândeşti tu, dar ăsta nu-i decât un bar, localul lui Balazar, 
Turnul Înclinat, i-a dat numele după cel din Pisa! E doar o 
firmă care reproduce imaginea afurisitului ăla de Turn 
Înclinat din Pisa! Calmează-te! Calmează-te! Vrei să murim 
amândoi înainte de a apuca să-i vedem la faţă? 

Pitsa? răspunse pistolarul cu îndoială şi se uită din nou. 

O firmă. Da, aşa era, acum vedea: nu era Turnul, ci un 
Semn. Era înclinat pe o parte şi avea multe volute zimţate 
şi era o minunăţie, dar atâta tot. Acum vedea că firma era o 
chestie făcută din tuburi, tuburi care fuseseră cumva 


umplute cu foc-de-mlaştină roşu strălucitor. În unele locuri, 
acesta părea să nu fie la fel de mult ca în altele; în acele 
locuri, liniile de foc pulsau şi băzâiau. 

Sub turn vedea acum litere modelate din tuburi; 
majoritatea erau Litere Nobile. TURNUL, citi el, şi da, 
ÎNCLINAT. TURNUL ÎNCLINAT. 

Vezi că e o firmă? întrebă Eddie. Vezi bine! 

Văd, răspunse pistolarul, întrebându-se dacă prizonierul 
într-adevăr credea ce spunea sau o spunea doar pentru a 
împiedica situaţia să scape de sub control, aşa cum părea 
să facă turnul desenat din linii de foc, întrebându-se dacă 
Eddie credea că orice Semn - chiar dacă îmbrăca forma 
unei firme - putea fi ceva banal. 

Atunci, potoleşte-te! Mă auzi? Potoleşte-te! 

Să fiu cool întrebă Roland şi amândoi simţiră că Roland 
zâmbea. 

Fii cool, aşa-i. Lasă-mă pe mine să rezolv lucrurile. 

Da. Bine. Avea să-l lase pe Eddie să rezolve lucrurile. 

Pentru o vreme. 


xiv 


Col Vincent reuşi în sfârşit să-şi dezlipească limba de 
cerul gurii. 

— Jack. 

Vocea lui era groasă ca un covor persan. 

Andolini opri motorul şi se uită la el, iritat. 

— Ochii lui. 

— Ce-i cu ochii lui? 

— Da, ce-i cu ochii mei? întrebă Eddie. 

Col se uită la el. 

Soarele apusese, lăsând în aer doar cenuşa zilei, dar era 
destulă lumină la care Col să vadă că ochii lui Eddie 
redeveniseră căprui. 

Dacă fuseseră vreo clipă altfel. 

Ai văzut-o, insistă o parte din el, dar aşa să fie? Col avea 


douăzeci şi patru de ani şi-n ultimii douăzeci şi unu nimeni 
nu-l considerase de încredere. Da, folositor uneori. 
Ascultător aproape întotdeauna... dacă nu i se dădea nas. 
Dar de încredere? Nu. Col ajunsese să creadă şi el asta. 

— Nimic, murmură el. 

— Atunci, să mergem, zise Andolini. 

Coborâră din camionetă. Cu Andolini în stânga şi Vincent 
în dreapta, Eddie şi pistolarul intrară în Turnul Înclinat. 


Capitolul 5. 
Momentul adevărului şi reglarea 
conturilor 


Într-o piesă blues din anii douăzeci, Billie Holiday, care 
într-o bună zi avea să descopere singur adevărul, cânta: 
Doctor told me: daughter you got to quit it fast | Because 
one more rocket gonna be your last.5 Ultima decolare a lui 
Henry Dean avu loc cu cinci minute înainte ca maşina să 
oprească în faţa Turnului Inclinat şi fratele lui să fie împins 
de la spate înăuntru. 

Pentru că stătea în dreapta lui, George Biondi - cunoscut 
prietenilor ca „Uriaşul George“ şi duşmanilor ca „Borcănilă“ 
- îi puse lui Henry o întrebare. 

Acum, în timp ce Henry picotea dus şi clipea apos în faţa 
tablei de joc, Tricks Postino puse zarul într-o mână care 
căpătase deja culoarea prăfoasă ce afectează extremităţile 
în urma dependenţei îndelungate de heroină, culoarea 
prăfoasă care precede cangrenarea. 

— E rândul tău, Henry, zise Tricks şi Henry lăsă zarul să-i 
cadă din mână. 

Când continuă să se uite în gol şi nu dădu niciun semn că 
ar vrea să mute pionul, îl mişcă Jimmy Haspio în locul lui. 

— Ca să vezi, Henry, zise el. Ai ocazia să mai câştigi o 
bucată de plăcinţică.€ 


5 „Doctorul mi-a spus: Fiica mea, renunţă acum / Înc-o 
decolare şi vei merge pe ultimul tău drum“ (n. tr.). 

6 La jocul Trivial Pursuit, concurenţii trebuie să 
completeze din bucăţi (felii) un rotund sub formă de 
plăcintă (n. tr.). 


— Bonbon Jellybon, zise Henry ca prin vis şi se uită în 
spate, parcă trezindu-se. Unde-i Eddie? 

— Vine imediat, îl linişti Tricks. Joacă mai departe. 

— Nu-mi daţi o doză? 

— Joacă acolo, Henry. 

— Bine, bine, nu vă mai sprijiniți de mine. 

— Nu te sprijini de el, îi spuse Kevin Blake lui Jimmy. 

— Bine, nu mai fac, replică Jimmy. 

— Eşti gata? zise George Biondi şi le făcu celorlalţi cu 
ochiul în timp ce Henry lăsă încet bărbia în piept şi o ridică 
înapoi - era ca şi când ai vedea un buştean îmbibat în apă 
care încă refuză să se scufunde cu totul. 

— Da, zise Henry. Sunt numai urechi. 

— E numai urechi! strigă vesel Jimmy Haspio. 

— Eşti numai urechi, futu-i! aprobă Tricks şi hohotiră toţi 
(în cealaltă cameră, edificiul lui Balazar, acum înalt de trei 
niveluri, tremură din nou, dar nu se prăbuşi). 

— Bine, ascultă atent, spuse George şi făcu iar cu ochiul. 
Deşi Henry era la categoria Sport, George anunţă categoria 
Arte şi Divertisment. Ce cântăreţ popular de muzică 
western şi country a avut hituri precum A Boy Named Sue, 
Folsom Prison Blues şi numeroase alte cântece bestiale? 

Kevin Blake, care chiar ştia să adune şapte cu nouă 
(dacă-i puneai la dispoziţie jetoane de pocher), râse 
descătuşat, strângându-şi genunchii şi aproape răsturnând 
planşa pe jos. 

Prefăcându-se în continuare că citea de pe cartonaşul din 
mână, George urmă: 

— Acest popular cântăreţ este cunoscut şi ca Omul în 
Negru. Tradus, prenumele lui înseamnă locul unde te duci 
să te pişi, iar numele e ceea ce ai în portofel dacă nu eşti 
un dependent nenorocit de heroină. 

Urmă o tăcere lungă. Aşteptau. 

— Walter Brennan, spuse Henry în cele din urmă. 

Hohote de râs. Jimmy Haspio îl apucă pe Kevin Blake. 
Kevin îl lovi repetat cu pumnul în umăr pe Jimmy. În biroul 
lui Balazar, casa de cărţi care începea să semene cu un 


turn de cărţi tremură din nou. 

— Potoliţi-vă! strigă 'Cimi. Da Boss construieşte! 

Se potoliră imediată. 

— Corect, spuse George. Pe asta ai nimerit-o, Henry. A 
fost una grea, dar te-ai descurcat. 

— Ca de obicei, spuse Henry. Mereu mă descurc la greu. 
Ce zici de o doză? 

— Bună idee! spuse George şi luă din spate o cutie de 
trabucuri Roi-Tan. 

Din ea scoase o seringă. Vâri acul ei în vena ciuruită a lui 
Henry şi fratele lui Eddie decolă pentru ultima oară. 


Exteriorul camionetei de pizza era neîngrijit, dar dincolo 
de praful drumului şi de vopsea se afla o minune high-tech 
pentru care băieţii de la Brigada Antidrog ar fi fost invidioşi. 
Cum Balazar spusese nu o singură dată, nu-i poţi învinge pe 
nemernici decât dacă te poţi pune cu ei - decât dacă ai 
echipament la fel de bun ca al lor. Erau lucruri scumpe, dar 
tabăra lui Balazar avea un avantaj: ei furau ceea ce Brigada 
Antidrog trebuia să cumpere la preţuri mult umflate. 
Existau întotdeauna angajaţi ai companiilor de electronice, 
până hăt pe Coasta de Est, dispuşi să vândă lucruri strict 
secrete la preţuri de nimic. Cazzaronii (Jack Andolini îi 
numea „Aspiratoare de coca din Silicon Valley“) aproape că 
te bombardau cu marfa asta. 

Sub tabloul de bord erau un dispozitiv antibruiaj, un 
antiradar UHF, un detector de transmisii radio de bandă 
largă/frecvenţă înaltă, o staţie de bruiaj BL/FI, un 
amplificator de impulsuri care ar fi arătat oricui încerca să 
urmărească maşina prin metode standard de triangulaţie 
că aceasta se afla simultan în Connecticut, Harlem şi 
Montauk, un radiotelefon... şi un buton mic şi roşu pe care 
Andolini îl apăsă imediat ce Eddie Dean cobori din 
camionetă. 


În biroul lui Balazar, interfonul scoase un ţârâit scurt. 

— Ei sunt, spuse el. Claudio, lasă-i să intre. 'Cimi, 
spune-le tuturor să nu facă zgomot. Din câte ştie Eddie 
Dean, aici suntem doar eu, tu şi Claudio. 'Cimi, du-te în 
camera de depozitare cu ceilalţi domni. 

Plecară, 'Cimi luând-o la stânga, Claudio Andolini la 
dreapta. 

Cu calm, Balazar începu un alt nivel al edificiului său. 


Lasă-mă pe mine să rezolv lucrurile, repetă Eddie când 
Claudio deschise uşa. 

Bine, spuse pistolarul, dar rămase în alertă, gata să iasă 
în față imediat ce lucrul acesta părea necesar. 

Zăngănit de chei. Pistolarul percepea foarte bine 
mirosurile - transpiraţie veche dinspre Col Vincent în 
dreapta, un aftershave înţepător, aproape tăios, dinspre 
Jack Andolini în stânga şi, când intrară în semiîntuneric, izul 
acru de bere. 

Atât, doar mirosul de bere îl recunoscu. Nu era vorba de 
un birt decrepit cu rumeguş pe jos şi scânduri aşezate pe 
capre în chip de bar - era exact opusul localului lui Sheb din 
Tull, estimă pistolarul. Peste tot scânteia sticlă, era mai 
multă sticlă în acea singură încăpere decât văzuse în toţi 
anii scurşi de când ieşise din copilărie, când aprovizionarea 
începuse să şchiopăteze, în parte din cauza raidurilor 
purtate de forţele rebele ale lui Farson, Omul cel Bun, dar 
mai mult, credea el, doar pentru că lumea mergea mai 
departe. Farson fusese nu cauza, ci un simptom al acelei 
mari mişcări. 

Vedea reflexiile lor pretutindeni - pe pereţi, pe barul 
acoperit cu sticlă şi în oglinda lungă din spatele lui; se 
vedeau reflectaţi chiar şi-n chip de miniaturi deformate în 
paharele de vin cu formă graţioasă, de clopot, agăţate 
deasupra barului... pahare splendide şi fragile asemenea 


unor găteli de sărbătoare. 

Într-un colţ era o sculptură de lumini care se aprindeau şi 
se schimbau, se aprindeau şi se schimbau, se aprindeau şi 
se schimbau. Din auriu în verde; din verde în galben; din 
galben în roşu; din roşu iar în auriu. Pe ea era scris, cu 
Litere Nobile, un cuvânt pe care îl putea citi, dar care nu-i 
spunea nimic: ROCKOLA. 

Nu conta. Aveau treabă de făcut acolo. Nu venise ca 
turist; nu trebuia să-şi permită luxul de-a se comporta ca 
unul, indiferent cât de frumoase sau de ciudate erau 
lucrurile acelea. 

Bărbatul care le deschisese era în mod evident fratele 
celui care condusese ceea ce Eddie numea camionetă (care 
deriva din cabrioletă, bănuia Roland), însă era mult mai 
înalt şi poate cu cinci ani mai tânăr. Purta pistol într-un toc 
legat de umăr. 

— Unde-i Henry? întrebă Eddie. Vreau să-l văd pe Henry. 
Ridică vocea. Henry! Hei, Henry! 

Niciun răspuns; doar tăcerea în care paharele agăţate 
deasupra barului păreau să vibreze cu o delicateţe ce scăpa 
auzului uman. 

— Domnul Balazar ar vrea să discute mai întâi cu tine. 

— l-aţi pus căluş şi l-aţi legat undeva, nu-i aşa? întrebă 
Eddie şi înainte să deschidă gura Claudio, el râse. Ba nu, 
mă gândesc că... l-aţi drogat, nimic mai mult. De ce să vă 
complicaţi cu frânghii şi căluşuri, când nu trebuie decât să-l 
injectaţi ca să-l faceţi să tacă? Bine. Du-mă la Balazar. Să 
terminăm odată cu asta. 


iv 


Pistolarul se uită la turnul de cărți de pe masa lui Balazar 
şi îşi spuse: Alt semn. 

Balazar nu ridică ochii - turnul de cărţi era deja prea înalt 
pentru asta - ci se uită mai degrabă pe deasupra lui. Pe 
chip avea o expresie de plăcere şi căldură. 


— Eddie, spuse el. Mă bucur să te văd, fiule. Am auzit că 
ai avut ceva probleme la Kennedy. 

— Nu-s fiul tău, replică Eddie inexpresiv. 

Balazar făcu un gest scurt care era în acelaşi timp comic, 
trist şi mincinos: 

Mă răneşti, Eddie, spunea, mă răneşti când spui aşa 
ceva. 

— Să nu mai pierdem vremea, reluă Eddie. Ştii bine că e 
una din două: fie lucrez pentru copoi, fie au trebuit să mă 
lase liber. Ştii că n-au stors nimic de la mine în doar două 
ore. Şi ştii că, dacă ar fi făcut-o, acum aş fi pe 43rd Street, 
răspunzând la întrebări, având dreptul la pauză doar cât să 
vomit în chiuvetă. 

— Lucrezi pentru ei, Eddie? întrebă Balazar pe un ton 
blând. 

— Nu. Au trebuit să-mi dea drumul. Mă urmăresc, dar 
n-am nicio legătură cu ei. 

— Deci ai scăpat de marfă, spuse Balazar. Fascinant. 
Să-mi spui şi mie cum poţi scăpa de un kilogram de cocaină 
într-un avion. Ar fi o informaţie utilă. Cam ca Misterul 
camerei închise. 

— N-am scăpat de ea, spuse Eddie, dar nici n-o mai am. 

— Şi cine o are? întrebă Claudio, apoi roşi când fratele lui 
îl privi cu ferocitate. 

— EI, zise Eddie, zâmbind şi arătând spre Enrico Balazar, 
în spatele turnului de cărţi. A fost deja livrată. 

Pentru prima dată de când Eddie fusese escortat în birou, 
o expresie veritabilă ilumină chipul lui Balazar: mirare. Apoi 
dispăru. Zâmbi politicos. 

— Da, spuse el. Într-un loc ce va fi dezvăluit mai târziu, 
după ce-ţi vei primi înapoi fratele şi marfa şi vă veţi fi cărat. 
În Islanda, poate. Aşa crezi că vor merge lucrurile? 

— Nu, zise Eddie. Nu înţelegi. Este aici. Livrată direct la 
domiciliu. Exact cum am căzut de acord. Pentru că şi-n ziua 
de azi există oameni care cred în respectarea învoielii aşa 
cum a fost făcută iniţial. Incredibil, ştiu, dar adevărat. 

Se holbau toţi la el. 


Cum mă descurc, Roland? întrebă Eddie. 

Cred că te descurci foarte bine. Dar nu-l lăsa pe Balazar 
să-şi recapete avantajul, Eddie. Cred că e periculos. 

Crezi, hă? Ei bine, de asta te-am luat, prietene. Eu ştiu că 
e periculos. Al dracului de periculos. 

Se uită iarăşi la Balazar şi-i făcu scurt cu ochiul. 

— De aia tu eşti acela care trebuie să aibă grijă la copoi, 
nu eu. Dacă vin cu un mandat de percheziţie, te-ai putea 
trezi că eşti futut fără să desfaci măcar picioarele, domnule 
Balazar. 

Balazar luase două cărţi. Mâinile începură pe dată să-i 
tremure şi le puse deoparte. Era imperceptibil, dar Roland 
văzu tremurul, şi-l văzu şi Eddie. 

O expresie de nesiguranţă - chiar teamă, poate - apăru 
şi apoi dispăru de pe faţa lui. 

— Ai grijă cum vorbeşti cu mine, Eddie. Ai grijă cum te 
exprimi şi te rog ţine minte că n-am rezerve nelimitate de 
timp şi răbdare pentru prostii. 

Jack Andolini păru alarmat. 

— A făcut un târg cu ei, domnule Balazar! Rahatul ăsta 
mic le-a dat cocaina şi ei au plasat-o cât timp se prefăceau 
că-l interoghează! 

— N-a intrat nimeni aici, spuse Balazar. Nimeni nu s-ar 
putea apropia, Jack, şi tu ştii asta. Se declanşează alarma şi 
când se băşeşte un porumbel pe acoperiş. 

— Dar... 

— Chiar dacă au reuşit să ne însceneze ceva, avem 
atâţia oameni în organizaţia lor, că le-am putea face praf 
cazul în trei zile. Am şti cine, când şi cum. 

Balazar se uită din nou la Eddie. 

— Eddie, spuse el, ai cincisprezece secunde să termini cu 
prostiile. Apoi o să-l chem înăuntru pe 'Cimi Dretto şi el o să 
te facă să te doară. Pe urmă, după ce te-a făcut să te doară 
o vreme, o să plece şi dintr-o cameră alăturată o să auzi 
cum îl face pe fratele tău să-l doară. 

Eddie se crispă. 

Uşurel, murmură pistolarul şi gândi: Ca să-/ răneşti nu 


trebuie decât să rosteşti numele fratelui lui. Ca şi când l-ai 
lovi cu bățul peste o rană deschisă. 

— O să intru în baia ta, zise Eddie. Arătă spre o uşă din 
colţul stâng al camerei, o uşă atât de bine mascată, încât 
putea fi doar un panou de perete. O să intru singur. Apoi o 
să ies cu o jumătate de kilogram de cocaină. 

Jumătate din transport. Tu o vei testa. Apoi îl vei aduce 
pe Henry aici, unde îl pot vedea. După ce-l văd, după ce mă 
conving că e teafăr, tu o să-i dai marfa noastră şi el o să 
plece acasă însoţit de unul dintre gentlemenii tăi. 

In timpul ăsta, eu şi... (Roland, aproape că spuse) ...eu şi 
ceilalţi băieţi pe care ştim amândoi că-i ai aici ne putem 
uita la tine cum construieşti treaba aia. Când Henry va 
ajunge în siguranţă acasă - şi asta înseamnă că nimeni nu 
va sta acolo cu arma la tâmpla lui - o să sune şi o să 
rostească un anumit cuvânt. Asta-i un aranjament pe care 
l-am făcut înainte să plec. Pentru orice eventualitate. 

Pistolarul verifică mintea lui Eddie pentru a vedea dacă 
asta era adevărat. 

Era, sau cel puţin Eddie credea că era. Roland văzu că 
Eddie credea de fapt că fratele lui, Henry, va muri înainte 
să apuce să rostească acel cuvânt. Pistolarul nu era atât de 
sigur. 

— Ai impresia că eu încă mai cred în Moş Crăciun, zise 
Balazar. 

— Ştiu că nu crezi. 

— Claudio. Percheziţionează-l. Jack, tu du-te în baie şi 
caută bine. Totul. 

— E vreun loc acolo de care n-am cunoştinţă? întrebă 
Andolini. 

Balazar tăcu un moment lung, măsurându-l atent pe 
Andolini cu ochii lui căprui-închis. 

— E un panou mic în spatele dulăpiorului cu 
medicamente, zise. Ţin câteva lucruri personale acolo. Nu-i 
destul de mare pentru a ascunde o jumătate de kilogram 
de droguri, dar nu strică să te uiţi şi acolo. 

Jack plecă şi, când intră în toaleta mică, pistolarul văzu 


fulgerând aceeaşi lumină albă pe care o văzuse în privata 
din caleaşca-zburătoare. Apoi uşa se închise. 

Ochii lui Balazar se întoarseră la Eddie. 

— Ce te face să spui astfel de minciuni sfruntate? întrebă 
el, aproape întristat. Te-am crezut băiat deştept. 

— Uită-te la faţa mea, zise Eddie încet, şi spune-mi că te 
mint. 

Balazar făcu ce-i ceruse Eddie. Se uită mult timp. Apoi se 
întoarse cu spatele, cu mâinile îndesate în buzunare atât de 
adânc, încât i se vedea puţin din despicătura fundului lui de 
ţăran. Era o poziţie ce trăda mâhnire - mâhnire provocată 
de un fiu neascultător - dar înainte să se întoarcă, Roland 
zărise pe chipul lui Balazar o expresie care nu era de 
mâhnire. Ceea ce Balazar văzuse pe faţa lui Eddie nu 
trezise în el mâhnirea, ci o tulburare profundă. 

— Dezbracă-te, zise Claudio, şi acum ţinea pistolul 
îndreptat spre Eddie. 

Eddie începu să-şi dea jos hainele. 


vV 


Asta nu-mi miroase a bine, gândi Balazar aşteptându-l pe 
Jack Andolini să iasă din baie. Era speriat, dintr-odată 
transpira nu doar la subsuori sau la vintre, locuri unde 
transpira chiar şi în crivățul iernii, când frigul îngheţa şi 
pietrele, ci peste tot. Când plecase, Eddie era un simplu 
narcoman - un narcoman deştept, dar un narcoman, o 
persoană care putea fi manevrată oricum, dacă-i arătai 
puţină heroină - şi la întoarcere părea că... părea că ce? Că 
crescuse într-un fel, se transformase. 

Parcă i-ar fi turnat cineva două găleți cu curaj proaspăt 
pe gât. 

Da. Asta era. Şi drogul. Drogul ăla nenorocit. Jack 
întorcea baia pe dos şi Claudio îl percheziţiona pe Eddie cu 
ferocitatea scrupuloasă a unui paznic de închisoare sadic; 
Eddie stătuse calm - cu un stoicism despre care Balazar ar 


fi spus că este imposibil de găsit la el sau oricare alt 
narcoman - cât timp Claudio îşi scuipase de patru ori în 
palma stângă, frecase temeinic flegma gâlmoasă peste 
mâna dreaptă, apoi o vârâse în fundul lui Eddie până la 
încheietură şi doi, trei centimetri mai mult de atât. 

Nu era nici urmă de droguri în baia lui, nici urmă de 
droguri asupra lui Eddie sau în el. Nu era pic de drog în 
hainele, jacheta sau geanta de voiaj a lui Eddie. Aşadar, nu 
era decât o cacealma. 

Uită-te la fața mea şi spune-mi că te mint. 

Aşa făcuse. Ce văzuse fusese tulburător. Văzuse că Eddie 
Dean era perfect încrezător: voia să intre în baie şi să iasă 
cu jumătate din marfa lui Balazar. 

Balazar aproape credea şi el. 

Claudio Andolini trase mâna înapoi. Degetele-i ieşiră din 
fundul lui Eddie Dean cu un plescăit surd. Gura lui Claudio 
se strâmbă ca o gută plină de noduri. 

—  Grăbeşte-te, Jack, mi-e plină mâna de rahatu' 
gunoiului ăstuia! strigă Claudio nervos. 

— Dacă ştiam că o să cauţi şi acolo, Claudio, m-aş fi şters 
la cur cu un picior de scaun ultima dată când m-am dus să 
mă cac, zise Eddie molcom. Nu te-ai fi murdărit aşa tare pe 
mână şi eu nu m-aş fi simţit acuma ca şi când m-ar fi violat 
Tăuraşul Ferdinand. 

— Jack! 

— Du-te şi spală-te la bucătărie, spuse Balazar încet. Eu 
şi Eddie nu avem motive să ne luăm la harţă. Aşa-i, Eddie? 

— Aşa-i, spuse Eddie. 

— E curat, în orice caz, zise Claudio. Ei bine, curat nu-i 
tocmai cuvântul potrivit. Vreau să zic că nu are nimic la el. 
De asta poţi fi sigur sută la sută. 

leşi, ţinând mâna în faţa lui, ca un peşte mort. 

Eddie se uită calm la Balazar, care se gândea din nou la 
Harry Houdini, şi la Blackstone, şi la Doug Henning, şi la 
David Copperfield. Peste tot se spunea că spectacolele de 
magie erau moarte, la fel ca vodevilul, dar Henning era un 
superstar şi tânărul Copperfield ridicase sala în picioare 


când Balazar fusese la un spectacol al lui în Atlantic City. Îi 
plăcuseră magicienii de prima dată când văzuse unul la un 
colţ de stradă, făcând trucuri cu cărţi pentru bani de 
buzunar. Şi ce făceau întotdeauna prima dată înainte să 
materializeze ceva - ceva ce stârnea suspine din partea 
publicului, iar apoi aplauze? Invitau pe cineva din public să 
se asigure că locul din care iepurele sau porumbelul sau 
frumoasa cu sânii goi sau orice urma să apară era absolut 
gol. Mai mult decât atât, să se asigure că nu exista 
posibilitatea de a băga ceva înăuntru. 

Cred că i-a reuşit. Nu ştiu cum şi nici nu-mi pasă. 
Singurul lucru pe care îl ştiu sigur e că nu-mi place nimic 
din toate astea, nu-mi place nici cât negru sub unghie. 


vi 


Nici lui George Biondi nu-i plăcea ceva. Şi se îndoia că 
Eddie Dean va fi extaziat. 

George era aproape sigur că, după ce 'Cimi venise în 
biroul contabilului şi stinsese becurile, Henry murise. Murise 
fără zgomot, fără zbateri, fără griji. Pur şi simplu se dusese 
ca un puf de păpădie pe o briză uşoară. George credea că 
se întâmplase cam când Claudio plecase în bucătărie să-şi 
spele rahatul de pe mână. 

— Henry? murmură George în urechea presupusului 
mort. Apropie gura atât de tare de ea, încât îi aminti de 
felul în care băieţii sărută urechile fetelor pe întuneric la 
cinema, şi imaginea îl scârbi puternic, mai ales dacă te 
gândeai că tipul probabil că era mort - era ca un fel de 
narcofobie sau cum naiba-i spunea - dar trebuia să ştie, iar 
peretele dintre încăperea aceasta şi biroul lui Balazar era 
subţire. 

— Care-i problema, George? întrebă Tricks Postino. 

— Linişte, făcu 'Cimi. Vocea lui era torsul uşor al unui 
camion la ralanti. 

Făcură linişte. 


George strecură o mână înăuntrul cămăşii lui Henry. O, 
era din ce în ce mai rău. Imaginea întâlnirii cu o fată la un 
cinematograf nu voia să-l părăsească. 

Acum uite ce făcea, îi pipăia sânii, doar că nu era o ea, ci 
un el, nu mai era vorba doar de narcofobie, ci era de-a 
dreptul homo-narcofobie, iar pieptul scobit de droguri al lui 
Henry nu se umfla, nu mai era nimic înăuntru care să facă 
bum-bum-bum. Pentru Henry Dean spectacolul se 
încheiase, pentru Henry Dean jocul de baseball se 
întrerupsese în a şaptea repriză. La el, în afara ceasului nu 
mai ticăia nimic. 

Intră în mirosul greu de ulei de măsline şi usturoi - 
atmosfera Vechii Patrii - care îl învăluia pe 'Cimi Dretto. 

— Cred că avem o problemă, şopti George. 


vii 


Jack ieşi din baie. 

— Nici urmă de drog acolo, spuse el şi ochii lui 
inexpresivi îl studiară pe Eddie. lar dacă te gândeai la 
geam, poţi să uiţi de el. Plasa aia-i din oţel cu ochiuri de 
zece. 

— Nu mă gândeam la geam şi drogul este acolo, spuse 
Eddie încet. Doar că nu ştii unde să te uiţi. 

— Îmi pare rău, domnule Balazar, spuse Andolini, dar mă 
simt depăşit. 

Balazar îl studie pe Eddie ca şi când nici nu l-ar fi auzit pe 
Andolini. Fiindcă se gândea profund. 

Se gândea la magicienii care scoteau iepuri din joben. 

Chemai un tip din public ce să vadă că jobenul este gol. 
Dar ce nu se schimba niciodată? Faptul că nimeni nu vedea 
în joben în afară de magician, desigur. Şi ce anume spusese 
puştiul? O să intru în baia ta. O să intru singur. 

De obicei, nu-l tenta să afle cum funcționau trucurile 
magice; dacă ştiai asta, nu mai era distractiv. 

De obicei. 


Acesta, însă, era un truc pe care abia aştepta să-l dea în 
vileag. 

— Bine, îi spuse lui Eddie. Dacă e acolo, du-te după el. 
Aşa cum eşti acum. 

În curul gol. 

— Prea bine, făcu Eddie şi porni spre uşa băii. 

— Dar nu singur, zise Balazar. Eddie încremeni, 
încordându-se din tot corpul, ca şi când Balazar l-ar fi lovit 
cu un harpon invizibil. Văzând asta, Balazar simţi că-i creşte 
inima. Pentru prima dată ceva nu mergea conform planului 
puştiului. O să te însoţească Jack. 

— Ba nu, ripostă Eddie. Nu aşa am... 

— Eddie, spuse Balazar blând, tu nu mă refuzi pe mine. 
Lucrul ăsta nu-l faci niciodată. 


viii 


E-n regulă, spuse pistolarul. Lasă-/să vină. 

Dar... dar... 

Eddie aproape că se bâlbâia, abia îşi mai ţinea firea. Nu 
era vorba doar de lovitura neaşteptată pe care i-o dăduse 
Balazar; era vorba de grija care îl rodea pentru Henry şi, 
începând treptat să acapareze totul, nevoia unei doze. 

Lasă-l să vină. Va fi bine. Ascultă. 

Eddie ascultă. 


ix 


Balazar se uită după el, un om subţire, în pielea goală, cu 
un început de piept scobit de droguri, cu capul înclinat pe o 
parte, şi-n timp ce se uita, simţi că i se evaporă încrederea 
de sine. Era ca şi când puştiul ar fi ascultat o voce pe care 
doar el o auzea. 

Acelaşi gândi îl avu şi Andolini, dar altfel articulat: Ce-i 
asta? Seamănă cu Nipper, cățelul de pe vechile discuri RCA 
Victor! 


Col voise să-i spună ceva despre ochii lui Eddie. 
Dintr-odată, Jack Andolini îşi dorea să-l fi ascultat. 

Dorinţa-ntr-o mână, rahatu-n cealaltă, gândi el. 

Dacă Eddie asculta voci lăuntrice, acestea fie tăcuseră, 
fie nu mai era el atent la ele. 

— Okay, spuse el. Haide, Jack. O să-ţi arăt a opta minune 
a lumii. 

Declanşă un surâs care nu-i atinse câtuşi de puţin nici pe 
Jack Andolini, nici pe Enrico Balazar. 

— Aşa zici? Andolini scoase un pistol din tocul legat de 
cureaua sa, în spate. O să rămân gură-cască? 

Zâmbetul lui Eddie se lărgi. 

— O, da. Cred că o să-ţi taie răsuflarea. 


Xx 


Andolini intră după Eddie în baie. Ţinea pistolul ridicat 
pentru că i se ridicase şi tensiunea. 

— Închide uşa, spuse Eddie. 

— Pe mă-ta, răspunse Andolini. 

— Închide uşa sau adio droguri, zise Eddie. 

— Pe mă-ta, repetă Andolini. 

Acum, puţin speriat, simțind că se petrecea ceva ce el nu 
înţelegea, Andolini părea mai deştept decât păruse în 
camionetă. 

— Nu vrea să închidă uşa, strigă el la Balazar. Mă bate 
gândul să te las baltă, domnule Balazar. Probabil că ai şase 
hăndrălăi în localul ăsta, fiecare cu aproximativ patru arme 
asupra lui, şi vă căcaţi pe voi din cauza unui puşti într-o 
budă. Un puşti narcoman. 

— Închide dracului uşa, Jack! strigă Balazar. 

— Aşa, făcu Eddie când Jack Andolini închise uşa cu 
piciorul, în urma lui. Bărbat eşti sau bă... 

— O, mamă, mi-a ajuns porcăria asta, spuse Andolini, 
adresându-se nimănui în mod special. Ridică pistolul cu 
mânerul înainte, cu intenţia de a-l lovi pe Eddie peste gură. 


Apoi înmărmuri cu pistolul deasupra capului, cu grimasa 
care-i dezgolea dinţii transformându-se într-o strâmbătură 
tâmpă şi buimacă, văzând ceea ce Col Vincent văzuse în 
camionetă. 

Ochii lui Eddie deveniră din căprui albaştri. 

— Acum prinde-l! spuse o voce joasă, autoritară, şi cu 
toate că ieşi pe gura lui Eddie, nu era deloc vocea lui. 

Schizo, îşi spuse Jack Andolini. A devenit schizo, al 
dracului de schi... 

Dar gândul i se întrerupse când mâinile lui Eddie îl 
prinseră de umeri, pentru că atunci când se întâmplă asta, 
Andolini văzu apărând dintr-odată o gaură în pânza 
realităţii, cam la trei paşi în spatele lui Eddie. 

Nu, nu o gaură. Dimensiunile ei erau prea perfecte 
pentru asta. 

Era o ușă. 

— Maică Precistă, ocrotitoarea noastră, zise Jack într-un 
geamăt surd, crispat. 

Prin uşa care plutea în gol la treizeci de centimetri 
deasupra podelei, în faţa duşului lui Balazar, vedea o plajă 
întunecată care cobora spre valuri înspumate. 

Pe plaja aceea mişunau vietăţi. Vietăți. 

Cobori pistolul, dar lovitura care trebuia să-i spargă lui 
Eddie toţi dinţii din faţă, până la gingie, nu făcu decât să-i 
zdrelească buzele puţin şi să i le pudreze cu sânge. Toată 
puterea se scurgea din el. Jack simțea cum se scurge. 

— Ţi-am spus că o să-ţi taie răsuflarea, Jack, zise Eddie, 
apoi îl trase. 

Jack înţelese în ultimul moment ce voia Eddie să facă şi 
începu să se zbată ca o pisică sălbatică, dar era prea târziu 
- cădeau cu spatele pe uşa aceea şi murmurul monoton al 
New Yorkului noaptea, atât de familiar şi de constant că nici 
nu-l mai auzea, decât când nu mai era prezent, fu înlocuit 
de vuietul valurilor şi de vocile scrâşnite, întrebătoare, ale 
monstruozităţilor abia  întrevăzute care forfoteau de 
colo-colo pe plajă. 


xi 


Va trebui să ne mişcăm repede, altfel o să ne trezim în 
focuri, spusese Roland şi Eddie era aproape sigur că asta 
însemna că, dacă nu atingeau viteza luminii, o încurcau rău 
de tot. Era de acord. Când venea vorba de băieţi duri, Jack 
Andolini era ca Dwight Gooden: îl puteai zdruncina, da, îl 
puteai şoca, dar dacă-l lăsai să-ţi scape în primele reprize, 
mai târziu avea să te calce în picioare. 

Mâna stângă! se admonestă Roland în timp ce treceau 
dincolo şi el se separă de Eddie. Ține minte! Mâna stângă! 
Mâna stângă! 

Îi văzu pe Eddie şi pe Jack împleticindu-se în spate, 
căzând, apoi rostogolindu-se pe grohotişul care mărginea 
plaja, luptându-se pentru pistolul din mâna lui Andolini. 

Roland avu timp doar cât să-şi spună ce glumă cosmică 
ar fi dacă, întorcându-se în lumea lui, ar descoperi că în 
absenţa sa trupul îi murise... dar apoi fu prea târziu. Prea 
târziu pentru întrebări, prea târziu pentru a merge înapoi. 


xii 


Andolini nu ştia ce se întâmplase. O parte din el era 
sigură că înnebunise, altă parte îşi spunea că Eddie îl 
drogase sau îl gazase sau îi făcuse ceva asemănător, iar 
restul credea că Dumnezeul răzbunător al copilăriei lui se 
săturase în sfârşit de relele sale şi-l smulsese din lumea pe 
care o cunoştea şi-l depusese în purgatoriul acela straniu. 

Apoi văzu uşa. Era deschisă şi împrăştia un evantai de 
lumină albă - lumina din toaleta lui Balazar - peste 
pământul pietros. Înţelese că era posibil să se ducă înapoi. 
Andolini era, mai presus de toate, un om cu simţ practic. 
Avea să-şi facă griji despre însemnătatea acestei păţanii 
mai târziu. Pe moment intenţiona să-i facă de petrecanie 
nenorocitului ăluia şi să se întoarcă pe uşa de acolo. 

Forţa care îl părăsise când îl lovise şocul surprizei 
începea acum să se reverse înapoi în el. Işi dădu seama că 


Eddie încerca să-i ia din mână micuțul, dar foarte eficientul 
Colt Cobra, şi că aproape reuşise. Jack îl trase înapoi cu o 
înjurătură, încercă să ţintească, dar Eddie îl reapucă 
imediat de braţ. 

Andolini ridică genunchiul, îl lovi pe Eddie în muşchiul 
coapsei drepte (gabardina scumpă a pantalonilor lui 
Andolini era acum plină de nisipul gri-murdar al plajei) şi 
Eddie strigă când muşchiul se contractă. 

— Roland! strigă el. Ajută-mă! Hristoase, ajută-mă! 

Andolini  răsuci repede capul şi ceea ce văzu îl 
descumpăni din nou. Acolo era un individ... doar că arăta 
mai mult a fantomă decât a individ. Şi nu era vorba de 
Casper, Fantoma Prietenoasă. Faţa albă şi suptă a siluetei 
tremurătoare era aspră de la ţepii bărbii. Cămaşa era o 
zdreanţă care flutura în vânt, expunându-i coastele slăbite 
de foame. În jurul mâinii drepte avea legată o cârpă 
mizerabilă. Părea bolnav, bolnav şi pe moarte, dar chiar şi 
aşa părea suficient de vânjos ca să-l facă pe Andolini să se 
simtă ca un ou fiert moale. 

Şi măscăriciul avea pistoale la şolduri. 

Păreau mai vechi decât dealurile, destul de vechi să fi 
provenit dintr-un muzeu al Vestului Sălbatic... dar tot 
pistoale erau, poate chiar funcţionale, şi Andolini înţelese 
instantaneu că va trebui să se ocupe fără întârziere de 
omul alb la faţă... poate doar dacă nu era într-adevăr o 
nălucă, iar dacă aşa era, nu conta câtuşi de puţin, deci nu 
avea rost să-şi facă griji pentru asta. 

Andolini îi dădu drumul lui Eddie şi se rostogoli dintr-o 
mişcare în dreapta, abia simțind piatra care-i rupse jacheta 
sport de cinci sute de dolari. În aceeaşi clipă, pistolarul 
scoase arma cu mâna stângă şi gestul lui avu firescul 
dintotdeauna, bolnav sau sănătos, perfect treaz sau încă 
semiadormit: mai rapid ca un fulger albastru de vară. 

Am pierdut, gândi Andolini, potopit de o mirare 
bolnăvicioasă. Hristoase, e mai rapid ca oricine! Am 
pierdut, Sfântă Maică Precistă, o să mă ciuruiască, o să... 

Omul în cămaşă zdrenţuită apăsă trăgaciul revolverului 


din mâna stângă şi Jack Andolini crezu - chiar crezu - că e 
mort înainte să-şi dea seama că nu se auzise decât un clic 
surd în locul detunăturii aşteptate. 

Un rateu. 

Surâzând, Andolini se ridică în genunchi şi îndreptă 
pistolul. 

— Nu ştiu cine eşti, dar poţi să-ţi iei adio de la viaţă, 
ciudăţenia dracului, spuse el. 


xiii 


Eddie se ridică în şezut, tremurând, tot numai piele de 
găină. II văzu pe Roland scoțând pistolul, auzi pocnetul sec 
care ar fi trebuit să fie o bubuitură, îl văzu pe Andolini 
ridicându-se în genunchi, îl auzi rostind ceva şi, înainte să-şi 
dea bine seama ce făcea, mâna lui găsi o bucată zimţată 
de stâncă. O smulse din pământul nisipos şi o aruncă, 
apelând la toată forţa lui. 

Piatra îl nimeri pe Andolini în ceafă şi căzu. Sângele ţâşni 
dintr-o rană ca un petic desfăcut pe scalpul lui Jack. 
Andolini deschise focul, dar glonţul care în mod sigur l-ar fi 
ucis pe pistolar urmă o cu totul altă traiectorie. 


xiv 


Nu cu totul alta, i-ar fi putut spune pistolarul lui Eddie. 
Când simti pe obraz vântul despicat de glonț, nu poti spune 
că acesta a urmat o cu totul altă traiectorie. 

Revenindu-şi de pe urma împuşcăturii lui Andolini, trase 
cocoşul pistolului şi apăsă din nou trăgaciul. De data 
aceasta, glonţul de pe ţeavă se aprinse - detunătura seacă, 
autoritară, reverberă de-a lungul şi de-a latul plajei. 
Pescăruşii care dormeau pe stânci departe de homaroşenii 
se treziră şi se ridicară în zbor cârâind, în stoluri speriate. 

Glonţul pistolarului în mod sigur l-ar fi rezolvat definitiv 
pe Andolini, în ciuda reacției lui involuntare de recul, dar 


Andolini era şi el în mişcare, căzând pe o rână, ameţit de 
lovitura de la cap. Pocnetul revolverului păru departe, dar 
vătraiul încins pe care i-l înfipse în braţul stâng, spulberând 
cotul, fu cât se poate de real. Il trezi din ameţeală şi el se 
ridică în picioare, cu un braţ atârnând frânt şi inutil, cu 
pistolul fluturând necoordonat în cealaltă mână, căutând o 
ţintă. 

Pe Eddie îl văzu primul, Eddie narcomanul, Eddie care-l 
adusese cumva în locul acela ireal. Eddie stătea acolo gol 
ca atunci când venise pe lume, tremurând în vântul rece, 
strângându-şi corpul cu ambele braţe. Ei bine, poate că aici 
îşi va lăsa oasele, dar va avea măcar plăcerea de a-l lua cu 
el pe neisprăvitul de Eddie Dean. 

Andolini ridică pistolul. Micuţul Cobra părea acum să 
cântărească zece kilograme, dar asta nu-l făcu să pregete. 


XV 


Sper din suflet ca ăsta să nu fie un rateu, îşi spuse 
Roland înverşunat şi trase iarăşi cocoşul. Prin larma 
pescăruşilor, auzi clicul fin, uns, al butoiaşului rotindu-se. 


xvi 


Nu fu un rateu. 


xvii 


Pistolarul nu ţintise spre capul lui Andolini, ci spre pistolul 
din mâna lui. 

Nu ştia dacă mai aveau nevoie de omul acela, dar era 
posibil să aibă; era important pentru Balazar şi, deoarece 
Balazar se dovedise a fi atât de periculos pe cât bănuise 
Roland, prudenţa era cea mai bună strategie. 

Ţinta lui era bună, dar asta nu era de mirare. Nu acelaşi 


lucru se putea spune şi despre ce se întâmplă cu pistolul lui 
Andolini şi, prin urmare, cu Andolini însuşi. Roland mai 
văzuse aşa ceva, dar numai de două ori în toţi anii de când 
vedea oameni împuşcându-se reciproc. 

Ghinionul tău, amice, gândi pistolarul în timp ce Andolini 
se-ndrepta spre plajă strigând, împleticindu-se. Pe cămaşă 
şi pe pantaloni îi curgea sânge. 

Mâna în care ţinuse pistolul dispăruse de la jumătatea 
palmei. Micul Colt Cobra era o bucată contorsionată de 
metal căzută în nisip. 

Eddie se holba năucit la el. Nimeni nu avea să-l mai 
judece greşit pe Jack Andolini după faţa lui de om preistoric, 
şi asta pentru că acum nu mai avea faţă; în locul ei nu mai 
era decât un amestec de carne crudă şi gaura neagră a 
gurii care continua să strige. 

— Dumnezeule, ce s-a întâmplat? 

— Probabil că glonţul meu i-a nimerit pe ţeavă în clipa în 
care el apăsa trăgaciul, spuse pistolarul. Vorbi pe tonul sec 
al unui profesor care ţinea un curs de balistică la academia 
de poliţie. Rezultatul a fost o explozie care i-a spulberat 
partea din spate a armei. Cred că au explodat şi vreo două 
cartuşe ale lui. 

— Impuşcă-l, spuse Eddie. Tremura mai tare ca oricând, 
iar acum asta nu se mai datora doar combinației dintre 
aerul nopţii, briza mării şi goliciunea corpului. Omoară-l. 
Curmă-i chinurile, pentru Dumnezeu... 

— Prea târziu, zise pistolarul cu o indiferenţă rece, care 
lui Eddie îi îngheţă şi măduva în oase. 

Şi el se întoarse prea târziu pentru a evita priveliştea 
oferită de homaroşeniile dând năvală la picioarele lui 
Andolini, făcându-i ferfeniţă mocasinii Gucci... cu picioarele 
lui încă în ei, desigur. Strigând, fluturând spasmodic braţele 
înaintea lui, Andolini căzu în faţă. Homaroşeniile năpădiră 
lacome peste el, chestionându-l fără încetare în timp ce-l 
mâncau de viu: Dad-a-chack? Did-a-chick? Dum-a-chum? 
Dod-a-chock? 

— lisuse, gemu Eddie. Ce facem acum? 


— Acum luăm din (prafu/-diavolului, spuse  pistolarul; 
cocaină, auzi Eddie) exact cât i-ai promis lui Balazar, nu 
mai mult şi nu mai puţin. Şi ne întoarcem. 

II privi drept în ochi. Doar că de data asta va trebui să vin 
împreună cu tine. In pielea mea. 

— lisuse Hristoase, spuse Eddie. Poţi să faci asta? ŞI 
imediat îşi răspunse singur: Sigur că poţi. Dar de ce? 

— Pentru că nu te descurci singur, zise Roland. Vino aici. 

Eddie se uită înapoi spre movila mişcătoare de creaturi 
cu cleşti. Nu-i plăcuse niciodată de Jack Andolini, însă tot 
simţi că i se revoltă stomacul. 

— Vino aici, repetă Roland nerăbdător. Mai avem puţin 
timp şi nu-mi place deloc ce trebuie să fac acum. N-am 
făcut niciodată asta. Niciodată nu m-am gândit că o voi 
face. Buzele i se strâmbară. Încep să mă obişnuiesc cu 
genul ăsta de lucruri. 

Eddie se apropie de silueta lui slabă încet, pe picioare 
care i se păreau din ce în ce mai mult că sunt din gumă. 
Pielea lui goală era albă şi strălucea în întunericul străin. 
Cine eşti tu, Roland? gândi el. Ce eşti tu? Şi ce căldură simt 
că radiază din tine - să fie doar febră? Ori vreun fel de 
nebunie? Cred că amândouă. 

Doamne, cât de tare-i trebuia o doză! Mai mult: merita o 
doză. 

— Ce nu ai mai făcut până acum? întrebă el. Despre ce 
vorbeşti? 

— la asta, spuse Roland şi arătă spre străvechiul revolver 
care-i atârna sub şoldul drept. Nu arătă cu degetul - nu 
avea cu ce deget să arate - ci cu toată mâna umflată, 
bandajată cu o cârpă. Mie nu mi-e de folos. Nu acum şi 
poate că niciodată de acum încolo. 

— Păi..., făcu Eddie, înghițind în sec. Nu vreau să-l ating. 

— Nici eu nu vreau să-l atingi, zise pistolarul cu o 
blândeţe stranie, dar mă tem că niciunul dintre noi nu are 
de ales. Vor avea loc schimburi de focuri. 

— Da? 

— Da. Pistolarul îl privi senin. Şi destul de multe, cred. 


xviii 


Balazar era din ce în ce mai neliniştit. Prea mult timp. 
Erau acolo înăuntru de prea mult timp şi era prea multă 
linişte. Departe, poate în cvartalul alăturat, auzea oameni 
strigând unul la celălalt şi apoi două răpăituri care probabil 
că pro veneau de la pocnitori... dar când activai în branşa 
lui Balazar, nu la pocnitori îţi zbura prima dată gândul. 

Un strigăt. Un strigăt să fi fost? 

Lasă. Orice s-ar întâmpla în cvartalul vecin n-are legătură 
cu tine. Te comporti ca o femeie bătrână. 

Cu toate astea, semnele erau rău augur. Foarte rău 
augur. 

— Jack? strigă el spre uşa închisă a băii. 

Nu primi niciun răspuns. 

Balazar deschise sertarul din stânga şi scoase pistolul. Nu 
era un Colt Cobra mic, numai cât să încapă într-un toc cât 
palma; era un Magnum 357. 

— 'Cimi! strigă el. Vino aici! 

Trânti sertarul. Turnul de cărţi se prăbuşi cu un foşnet 
moale. Balazar nici nu băgă de seamă. 

'Cimi Dretto umplu golul uşii cu cele o sută douăzeci de 
kilograme ale lui. 

Văzu că Da Boss scosese pistolul din sertar şi-l scoase şi 
el imediat pe al său de sub jacheta în carouri atât de 
ţipătoare, încât ar fi orbit pe oricine ar fi făcut greşeala să 
se uite la ea prea mult timp. 

— Să vină Claudio şi Tricks, zise el. Aduceţi-i repede. 
Puştiul pune ceva la cale. 

— Avem o problemă, spuse 'Cimi. 

Ochii lui Balazar săriră de la uşa băii la 'Cimi. 

— O, din astea am deja destule, zise el. Care-i cea nouă, 
'Cimi? 

'Cimi se linse pe buze. Nu-i plăcea să-i dea lui Da Boss 
veşti rele nici în cele mai fericite împrejurări, darămite când 
arăta aşa... 

— Păi, făcu el şi îşi umezi iar buzele. Vezi tu... 


— Vrei să te grăbeşti dracului odată? ţipă Balazar. 


XIX 


Mânerul din lemn de santal al revolverului era atât de 
neted, încât după ce-l primi, Eddie fu aproape să şi-l scape 
pe degetele de la picior. Arma era atât de mare încât părea 
un obiect preistoric şi atât de grea încât el ştiu că va trebui 
să o ridice cu ambele mâini. Recu/u/, îşi spune, sigur m-ar 
arunca prin cel mai apropiat perete. Asta dacă va funcţiona. 
Şi totuşi, o parte din el voia să-l ţină, o parte din el 
reacţiona la menirea lui perfect exprimată, simţea istoria lui 
sumbră şi sângeroasă şi voia să i se alăture. 

Doar cei mai buni au ținut frumusețea asta în mână, 
gândi Eddie. Până acum, cel puțin. 

— Eşti pregătit? întrebă Roland. 

— Nu, dar să trecem la fapte. 

Apucă încheietura stângă a lui Roland cu mâna sa 
stângă. Roland petrecu braţul drept, care ardea ca focul, pe 
după umerii goi ai lui Eddie. 

Impreună trecură pragul din întunericul vântos al plajei 
din lumea decadentă a lui Roland în lumina fluorescentă şi 
calmă a băii private a lui Balazar din Turnul Înclinat. 

Eddie clipi, acomodându-şi ochii cu lumina, şi-l auzi pe 
'Cimi Dretto în cealaltă cameră. „Avem o problemă“, 
spunea 'Cimi. Nu avem cu toții? gândi Eddie, după care 
ochii îi fură atraşi de trusa medicală a lui Balazar. Era 
deschisă. 

In gând, îl auzi pe Balazar spunându-i lui Jack să 
scotocească baia şi pe Andolini întrebând dacă e vreun loc 
acolo de care el nu ştie. Balazar pregetase o clipă înainte să 
răspundă. Æ un panou mic în spatele dulăpiorului cu 
medicamente, zisese. Ţin câteva lucruri personale acolo. 

Andolini dăduse la o parte panoul metalic, dar uitase să-l 
mai pună la loc. 

— Roland! şuşoti el. 


Roland ridică pistolul şi lipi ţeava de buze, făcându-i 
semn să tacă. Eddie se apropie încet de trusa medicinală. 

Câteva lucruri personale - era o sticlă cu supozitoare, un 
exemplar al unei reviste cu circuit închis intitulată Child's 
Play (pe copertă apăreau două fetiţe goale, cam de opt ani 
fiecare, sărutându-se cu foc)... şi opt sau zece cutii-mostră 
de Keflex. Eddie ştia ce este Keflex-ul. Narcomanii, 
predispuşi cum erau la infecţii deopotrivă generale şi 
locale, de regulă ştiau. 

Keflex era un antibiotic. 

— O, din astea am deja destule, spunea Balazar. Părea 
grăbit. Care-i cea nouă, 'Cimi? 

Dacă asta n-o să distrugă ce i-a atacat organismul, nu 
mai sunt speranțe, gândi Eddie. incepu să ia cutiile şi să le 
îndese în buzunare, când îşi dădu seama că nu avea 
buzunare şi scoase un hohot aspru care nici nu se apropia 
de sunetul unui râs. 

Incepu să le arunce în chiuvetă. Va trebui să le ia mai 
târziu... dacă va fi un mai târziu. 

— Păi, zicea 'Cimi, vezi tu... 

— Vrei să te grăbeşti dracului odată? ţipă Balazar. 

— E vorba de fratele puştiului, spuse 'Cimi şi Eddie 
îngheţă cu ultimele două cutii de Keflex în mână, cu capul 
înclinat. Acum semăna mai mult ca oricând cu Nipper, 
cățelul de pe vechile discuri RCA Victor. 

— Ce-i cu el? întrebă răstit Balazar. 

— A murit, răspunse 'Cimi. 

Eddie scăpă Keflex-ul în chiuvetă şi se întoarse spre 
Roland. 

— Mi-au omorât fratele, spuse el. 


XX 


Balazar tocmai deschidea gura ca să-i spună lui 'Cimi să 
nu-l deranjeze cu asemenea prostii când avea lucruri 
importante de care să se ocupe - cum ar fi fost sentimentul 


acela imposibil de alungat că puştiul avea să-l fenteze, cu 
tot cu încrederea pe care şi-o pusese în Andolini - când îl 
auzi pe puşti la fel de clar cum fără-ndoială că puştiul îi 
auzise pe el şi pe 'Cimi. 

— Mi-au omorât fratele, zise puştiul. 

Dintr-odată, lui Balazar nu-i mai păsa de marfă, de 
întrebările fără răspuns sau de orice altceva în afară de 
pecetluirea grabnică a situaţiei, înainte ca aceasta să 
avanseze şi mai mult pe tărâmul straniului. 

— Omoară-l, Jack! strigă el. 

Niciun răspuns. Apoi îl auzi pe puşti repetând: 

— Mi-au omorât fratele. L-au omorât pe Henry. 

Balazar ştiu atunci - ştiu sigur - că nu lui Jack i se adresa 
puştiul. 

— Cheamă toţi gentlemenii, îi porunci lui 'Cimi. Toţi, toti. 
O să-i punem curu' pe plită, iar după ce moare o să-l ducem 
în bucătărie şi o să-l descăpăţânez cu mâna mea. 


xxi 


— Mi-au omorât fratele, zise prizonierul. 

Pistolarul nu spuse nimic. Se uită doar şi gândi: 
Sticluțele. Din chiuvetă. 

De aia am nevoie - sau de aia crede el că am nevoie. 
Cutiile. Nu uita. Nu uita. 

Din cealaltă cameră: 

— Omoară-l, Jack! 

Nici Eddie şi nici pistolarul nu auziră asta. 

— Mi-au omorât fratele. L-au omorât pe Henry. 

In cealaltă cameră, Balazar spunea acum că va lua capul 
lui Eddie ca trofeu. 

Pistolarul găsi asta într-un fel reconfortant: aparent, nu 
totul în lumea aceasta era diferit de lumea lui. 

Cel pe nume 'Cimi începu să strige răguşit după ceilalţi. 
Se auzi un tropotit dezordonat de picioare care alergau. 

— Vrei să faci ceva în privinţa asta sau vrei doar să stai 


aici? întrebă pistolarul. 

— O, vreau să fac ceva, zise Eddie şi ridică revolverul 
pistolarului. Deşi cu doar câteva clipe în urmă credea că va 
avea nevoie de ambele mâini pentru asta, descoperi că nu-i 
cerea mare efort. 

— Şi ce anume vrei să faci? întrebă Roland, şi vocea i se 
părea lui însuşi departe. Era bolnav, răvăşit de febră, însă 
ceea ce i se întâmpla acum era începutul unui alt fel de 
febră, una care-i era mult prea familiară. Era febra care îl 
cuprinsese în Tull. Era focul luptei, cea care înceţoşa orice 
gând, lăsând liberă doar nevoia de a nu mai gândi şi a 
deschide focul. 

— Vreau să plec la război, zise Eddie Dean cu calm. 

— Nu ştii despre ce vorbeşti, spuse Roland, dar o să afli 
pe pielea ta. 

Când ieşim pe uşa aia, tu o iei la dreapta. Eu trebuie să o 
iau la stânga. Din cauza mâinii. 

Eddie încuviinţă. Şi plecară împreună la război. 


xxii 


Balazar se aşteptase să iasă Eddie, sau Andolini, sau 
amândoi. Insă nu se aşteptase să iasă Eddie şi un străin, un 
om înalt cu păr gri-închis murdar şi o faţă parcă cioplită în 
piatră de un zeu dement. O clipă nu fu sigur în ce direcţie 
să tragă. 

'Cimi însă nu avea asemenea dileme. Da Boss era nervos 
pe Eddie. Prin urmare, pe Eddie avea să-l rezolve întâi 
şi-ntâi şi abia după aceea avea să se ocupe de celălalt 
cazzaro. 'Cimi se întoarse greoi spre Eddie şi apăsă de trei 
ori trăgaciul pistolului său automat. Tuburile gloanţelor 
săriră, scânteind în aer. Eddie îl văzu răsucindu-se şi se 
lansă într-o patinare iute pe podea, şuierând ca un puşti la 
un concurs disco, un puşti atât de mult furat de moment 
încât nu-şi dădea seama că-şi uitase costumaţia de John 
Travolta, cu tot cu chiloţi; patină cu  mădularul 


bălăngănindu-i-se şi cu genunchii goi la început 
încălzindu-se, apoi, când forţa de frecare crescu, frigându-l. 
Deasupra capului, în panourile de plastic care imitau 
scânduri noduroase de pin, apărură găuri. Aşchii din ele îi 
căzură peste umeri şi în păr. 

Doamne, nu mă lăsa să mor gol-puşcă şi fără doza de 
heroină, se rugă el, ştiind că o astfel de rugăciune era mai 
mult decât blasfematorie; era o absurditate. 

Şi totuşi nu se putea abţine. Sunt gata să mor, dar te rog 
lasă-mă să mai iau Încă o... 

Revolverul din mâna stângă a pistolarului răsună. Pe 
plajă, sunetul lui fusese puternic; acolo era asurzitor. 

— O, lisuse! strigă 'Cimi Dretto cu o voce gâtuită, fără 
aer. Era de mirare că mai putea totuşi să strige. Pieptul i se 
afundă imediat, de parcă cineva ar fi lovit cu barosul un 
butoi. Pe cămaşa lui albă începură să apară pete roşii, ca şi 
cum i-ar fi înflorit maci pe ea. O, /isuse! O, Iisuse! O, lisu... 

Claudio Andolini îl împinse în lături. 'Cimi se prăbuşi cu 
un bufnet surd. 

Două dintre pozele înrămate de pe perete căzură şi se 
făcură ţăndări. Cea în care Da Boss apărea oferind trofeul 
Sportivul Anului unui tânăr surăzător la banchetul Ligii 
Atletice a Poliţiei ateriză în capul lui 'Cimi. Cioburi de sticlă 
îi curseră pe umeri. 

— O, Iisuse, şopti el cu o voce stinsă şi sângele începu să 
facă bulbuci la gura lui. 

După Claudio veniră Tricks şi unul dintre cei care 
aşteptau în camera de depozitare. Claudio avea câte un 
pistol automat în fiecare mână; tipul din camera de 
depozitare avea o puşcă Remington cu ţeava tăiată atât de 
scurt, încât semăna cu un pistol de buzunar suferind de 
oreion; Tricks Postino avea la el ceea ce numea 
Extraordinara Mitralieră Rambo - adică o armă de asalt M- 
16 cu foc repetat. 

— Unde-i fratele meu, seringar nenorocit? strigă Claudio. 
Ce i-ai făcut lui Jack? 

Răspunsul nu părea să-l intereseze prea tare, pentru că 


începu să tragă cu ambele arme cât încă striga. Sunt fript, 
gândi Eddie, şi atunci Roland trase din nou. Claudio Andolini 
fu propulsat în spate într-un nor format din propriu-i sânge. 
Pistoalele automate îi zburară din mâini şi alunecară peste 
masa lui Balazar. Căzură pe covor însoţite de un stol de 
cărţi de joc. Bună parte din maţele lui Claudio se lipiră de 
perete cu o secundă înaintea lui. 

— Pe el! striga Balazar. Prindeţi jigodia! Nu puştiu-i 
periculos! El nu-i decât un narcoman în curu’ gol! Prindeţi 
jigodia! Faceți-l fărâme! 

Apăsă de două ori trăgaciul armei. Magnumul era 
aproape la fel de zgomotos ca revolverul lui Roland. Nu 
făcu găuri perfecte în peretele lângă care Roland stătea pe 
vine; de o parte şi de cealaltă a capului pistolarului, în 
lemnul fals, gloanţele căscară plăgi mari prin care lumina 
albă răzbătu din baie în raze imprecise. 

Roland apăsă trăgaciul revolverului său. 

Doar un clic sec. 

Un rateu. 

— Eddie! strigă pistolarul şi Eddie ridică arma lui şi apăsă 
trăgaciul. 

Detunătura fu atât de puternică, încât preţ de un 
moment, crezu că pistolul îi explodase în mână, aşa cum se 
întâmplase cu pistolul lui Jack. Reculul nu-l proiectă în spate 
prin perete, dar îi săltă braţul cu violenţă într-un arc care-i 
întinse toate tendoanele. 

Văzu o parte din umărul lui Balazar dezintegrându-se 
într-o ploaie roşie, îl auzi pe Balazar chiuind ca o pisică 
rănită şi strigă: 

— Narcomanul nu-i periculos, aşa ai spus? Aşa, labă 
tristă? Te pui cu mine şi cu fratele meu? Iti arăt eu cine-i 
periculos? Iţi ar... 

Se auzi un bubuit ca de grenadă când tipul din camera 
de depozitare deschise focul cu puşca. Eddie se rostogoli şi 
în pereţi şi în uşa băii apărură o sută de găuri mici. Pielea 
lui goală fu arsă de alice în mai multe locuri, dar Eddie 
înţelese că dacă tipul ar fi fost mai aproape, unde raza de 


acţiune a armei era mai strânsă, ar fi fost spulberat. 

La naiba, oricum sunt deja mort, gândi, uitându-se cum 
tipul din camera de depozitare îndoi Remingtonul, introduse 
cartuşe noi, apoi îl îndreptă pe antebraţ. Rânjea. Dinţii lui 
erau extrem de galbeni - Eddie nu credea că mai văzuseră 
periuţa de dinţi de foarte mult timp. 

Hristoase, o să mor de mâna unui tăntălău cu dinţi 
galbeni, pe care nici măcar nu ştiu cum îl cheamă, gândi el 
în treacăt. Măcar am reuşit să-l rănesc pe Balazar. Măcar 
atât am făcut. Se întrebă dacă Roland mai avea un glonţ. 

Nu-şi amintea. 

— Al meu e! strigă vesel Tricks Postino. Dă-te la o parte, 
Dario! 

Şi înainte ca Dario să se poată feri sau să schiţeze măcar 
un gest, Tricks deschise focul cu Extraordinara Mitralieră 
Rambo. Bubuitul greu al focului de mitralieră umplu biroul 
lui Balazar. Primul rezultat al acestui baraj a fost salvarea 
vieţii lui Eddie Dean. Dario îl avea în cătarea puştii cu ţeava 
tăiată, dar înainte să poată apăsa trăgacele duble, Tricks îl 
tăie în două. 

— Termină, idiotule! strigă Balazar. 

Dar Tricks fie nu auzise, fie nu putea, fie nu voia să 
termine. Cu buzele trase în spate, aşa încât dinţii strălucind 
de salivă erau dezgoliţi într-un rânjet de rechin, mătură 
camera dintr-un capăt în celălalt, făcând ţăndări două 
dintre panourile de perete, transformând fotografiile 
înrămate în nori de cioburi zburătoare, smulgând din 
balamale uşa de la baie. Sticla givrată a duşului explodă. 
Trofeul pe care Balazar îl primise cu un an în urmă pentru 
meritele în lupta împotriva poliomielitei scoase un dangăt 
ca de clopot când un glonţ îl străpunse. 

În filme, oamenii chiar mor pe capete când tragi cu 
mitraliera. În viaţa reală, asta se întâmplă rareori. Şi când 
se întâmplă, se întâmplă doar la primele patru sau cinci 
gloanţe trase (cum ar fi putut mărturisi nefericitul Dario, 
dacă ar fi fost în stare să mai mărturisească ceva 
vreodată). După primele patru sau cinci, două lucruri se 


întâmplă cu persoana - chiar şi una vânjoasă - care 
încearcă să controleze o astfel de armă. Vârful ţevii începe 
să urce şi trăgătorul însuşi începe să se rotească fie spre 
dreapta, fie spre stânga, în funcţie de umărul cu care a 
avut proasta inspiraţie să primească reculul. Pe scurt, doar 
un cretin sau o vedetă de cinema ar încerca să folosească o 
asemenea armă; era ca şi când ai fi încercat să înţepi pe 
cineva cu un burghiu pneumatic. 

Un moment, Eddie nu fu în stare de ceva mai constructiv 
decât să asiste la acel exemplu perfect de idioţenie. Apoi 
văzu alţi oameni înghesuindu-se pe uşă în urma lui Tricks şi 
ridică revolverul lui Roland. 

— Al meu e! striga Tricks cu veselia isterică a unuia care 
a văzut prea multe filme pentru a mai fi în stare să facă 
distincţia între ceea ce scenariul din mintea sa spune că ar 
trebui să se întâmple şi ceea ce se întâmplă cu adevărat. 

Al meu e! Al meu! Al... 

Eddie apăsă trăgaciul şi-l spulberă pe Tricks de la 
sprâncene în sus. judecând după comportamentul omului, 
asta nu-l afecta cine ştie cât. 

lisuse Hristoase, da’ ştiu că atunci când arma asta se 
hotărăşte să tragă, face totul praf, nu se încurcă, gândi el. 

Din stânga lui Eddie se auzi un CA-BUM. Ceva cald îi 
perforă bicepsul stâng subdezvoltat. Îl văzu pe Balazar 
îndreptând Magnumul spre el, de după colţul mesei pline de 
cărţi de joc. Umărul lui era o chiseliţă supurândă. Când 
Magnumul bubui din nou, Eddie se trase în jos. 


xxiii 


Roland reuşi să se lase pe vine, ţinti spre primul dintre 
cei nou-intraţi pe uşă şi apăsă trăgaciul. Deschisese 
butoiaşul, aruncase gloanţele folosite şi pe cele oarbe pe 
covor şi-l încărcase la loc. Făcuse totul cu dinţii. Balazar îl 
ţintuise pe Eddie la pământ. Dacă şi glontul ăsta-i orb, cred 
că am sfeclit-o amândoi. 


Nu era. Pistolul răsună, îi tresări în mână şi Jimmy Haspio 
se roti pe o parte, 45-ul căzându-i dintre degetele moarte. 

Roland îl văzu pe celălalt ferindu-se înapoi. După aceea 
începu să se târască prin aşchiile de lemn şi cioburile de pe 
jos. Îşi lăsă revolverul să cadă înapoi în toc. Ideea unei noi 
reîncărcări când îi lipseau două degete era o glumă. 

Eddie se descurca bine. Pistolarul estimă cât de bine 
după faptul că lupta gol. 

Asta era greu de făcut. Uneori imposibil. 

Pistolarul luă unul dintre pistoalele automate pe care le 
scăpase Claudio Andolini. 

— Voi ceilalţi ce aşteptaţi? strigă Balazar. Iisuse! Luaţi-le 
gâtul ăstora doi! 

Uriaşul George Biondi şi celălalt gentleman din camera 
de depozitare dădură buzna pe uşă. Cel din camera de 
depozitare urla ceva în italiană. 

Roland se târî până la colţul biroului. Eddie se ridică, 
ţintind spre uşă şi spre oamenii care veneau de-a valma. 
Stie că Balazar e acolo, aşteaptă, dar crede că acum doar el 
e înarmat dintre noi doi, gândi Roland. /ată încă unul gata 
să moară pentru tine, Roland. Cu ce ai putut greşi cândva 
atât de tare, încât să inspiri o loialitate atât de aprigă în 
atât de mulţi oameni? 

Balazar se ridică, nevăzând că pistolarul era acum pe 
partea lui. Balazar se gândea doar la un singur lucru: să-i 
facă în sfârşit felul narcomanului nenorocit care-i adusese 
dezastrul ăsta pe cap. 

— Nu, zise pistolarul şi Balazar cobori privirea, cu o 
expresie de mirare adânc gravată în trăsăturile feţei. 

— Să te fu..., începu Balazar, întorcând Magnumul. 

Pistolarul îl împuşcă de patru ori cu pistolul automat al lui 
Claudio. Era o jucărioară ieftină, scârboasă la atingere, însă 
probabil că aşa trebuia să fie: un om abject ucis cu o armă 
abjectă. 

Enrico Balazar muri cu o expresie de mirare fatală pe 
rămăşiţele feţei lui. 

— Bună, George! spuse Eddie şi apăsă trăgaciul 


revolverului primit de la pistolar. 

Detunătura aceea satisfăcătoare se făcu auzită din nou. 
Niciun glonț orb în frumuseţea asta, îşi spuse Eddie cu 
încântare. Se pare că eu m-am ales cu aia bună. 

George izbuti să tragă un foc înainte ca glonţul lui Eddie 
să-l arunce înapoi peste cel care urla, doborându-l la 
pământ, dar nu-şi atinse ţinta. Îl năpădi un sentiment 
irațional, dar extrem de insistent: sentimentul că arma lui 
Roland deţinea o putere protectoare magică, talismanică. 
Atât timp cât îl avea în mână, nu putea să păţească nimic. 

Atunci se lăsă tăcerea, o tăcere în care Eddie nu auzea 
decât gemetele celui de sub Uriaşul George (când George 
aterizase peste Rudy Vecchio, cum îl chema pe nefericitul 
acela, îi fracturase trei coaste) şi ţiuitul ascuţit al urechilor 
sale. Se întrebă dacă va mai auzi vreodată bine. 
Impuşcăturile care acum păreau să se fi încheiat făceau, 
prin comparaţie, cel mai zgomotos concert rock să semene 
cu un radio auzit de la două cvartale distanţă. 

Biroul lui Balazar nu mai semăna deloc cu o cameră. 
Funcţia lui anterioară nu mai avea nicio însemnătate. Eddie 
se uită în jur cu ochii mari şi întrebători ai unui tânăr care 
vede aşa ceva pentru prima dată, dar pentru Roland era o 
imagine familiară, întotdeauna la fel. Că era un câmp de 
luptă pe care oamenii au murit cu miile răpuşi de tunuri, 
puşti, săbii şi halebarde, ori o cămăruţă unde cinci sau şase 
oameni s-au împuşcat între ei, era acelaşi lucru, 
întotdeauna era acelaşi lucru: o altă casă a morţii, puţind a 
cordită şi a carne crudă. 

Din peretele dintre baie şi birou nu mai rămăseseră decât 
câţiva stâlpi. 

Peste tot sclipeau cioburi de sticlă. Panourile de tavan 
ferfeniţite de extravaganta, dar inutila demonstraţie de 
forţă a lui Tricks Postino cu mitraliera M-16 atârnau ca nişte 
bucăţi de piele exfoliată. 

Eddie tuşi sec. Acum auzea şi alte sunete - un murmur 
de conversaţie aprinsă, voci care strigau afară din bar şi, în 
depărtare, tânguit de sirene. 


— Câţi? îl întrebă pistolarul pe Eddie. l-am eliminat oare 
pe toţi? 

— Da, aşa cred... 

— Am ceva pentru tine, Eddie, spuse Kevin Blake din hol. 
Mă gândeam c-o să-l vrei, un fel de suvenir, înţelegi? 

Ceea ce Balazar nu reuşise să-i facă celui mai tânăr 
dintre fraţii Dean, Kevin reuşise să-i facă celui mai mare. 
Aruncă prin uşă capul separat de corp al lui Henry Dean. 

Eddie văzu ce era şi strigă. Alergă spre uşă, nepăsător la 
cioburile de sticlă şi la aşchiile de lemn care-i înţepau 
picioarele goale, strigând, trăgând din mers ultimul glonţ 
din revolverul cel mare. 

— Nu, Eddie! strigă Roland, dar Eddie nu-l auzi. Era surd 
la tot ce se întâmpla. 

Trase, şi al şaselea glonţ se dovedi orb, dar deja nu mai 
era atent la altceva decât la faptul că Henry era mort, 
Henry, îi tăiaseră capul, un căcat puturos tăiase capul lui 
Henry, iar căcatul acela avea să plătească, o, da, putea fi 
sigur de asta. 

Aşa că alergă spre uşă, apăsând trăgaciul iar şi iar, 
nedându-şi seama că nu se întâmpla nimic, nedându-şi 
seama că picioarele i se înroşiseră de sânge, şi Kevin Blake 
păşi în prag în întâmpinarea lui, aplecat în faţă, cu un pistol 
automat Llama 38 în mână. Părul lui roşcat forma în jurul 
capului o aură de zulufi. Surâdea. 


xxiv 


O să tragă de jos, gândi pistolarul, ştiind că doar norocul 
îl putea ajuta să atingă ţinta cu jucărioara aceea 
amatorească, chiar dacă intuiţia lui se dovedea adevărată. 

Când văzu că şiretlicul soldatului lui Balazar avea să-l 
scoată pe Eddie din scenă, Roland se ridică în genunchi şi 
îşi ţinu mâna stângă cu cea dreaptă, ignorând cu dârzenie 
strigătul de durere scos de mâna aceea când se făcu pumn. 
Nu avea decât o şansă. Durerea nu conta. 


Atunci roşcovanul păşi în prag, zâmbind, şi ca de fiecare 
dată creierul lui Roland se făcu nevăzut; ochii lui văzură, 
mâna lui trase şi, cât ai clipi, roşcovanul zăcea la baza 
peretelui din coridor, cu ochii deschişi şi o gaură mică şi 
albastră în frunte. Eddie stătea deasupra lui, strigând şi 
suspinând, trăgând în gol cu revolverul cu mâner de santal 
iar şi iar, de parcă roşcovanul n-ar fi putut niciodată să fie 
destul de mort. 

Pistolarul aşteptă focul încrucişat care avea să-l taie pe 
Eddie în două şi când acesta nu veni, ştiu că înfruntarea se 
terminase cu adevărat. Dacă mai fuseseră alţi soldaţi, 
precis îşi luaseră tălpăşiţa. 

Se ridică obosit în picioare, se clătină, după care se 
apropie încet de locul unde stătea Eddie Dean. 

— Termină, spuse el. 

Eddie îl ignoră şi continuă să tragă în gol spre mort. 

— Termină, Eddie, a murit. Toţi au murit. lţi sângerează 
picioarele. 

Eddie îl ignoră şi continuă să apese trăgaciul revolverului. 
Vociferările de afară erau mai aproape. La fel şi sirenele. 

Pistolarul se întinse după pistol şi trase de el. Eddie se 
întoarse spre el şi, înainte ca Roland să-şi dea bine seama 
ce se întâmpla, tânărul îl lovi peste cap cu propria-i armă. 
Roland simţi un fir de sânge cald şi se sprijini de perete. 

Se strădui să rămână în picioare - trebuia să plece de 
acolo, şi încă repede. Dar în ciuda efortului, simţea cum 
aluneca pe lângă perete, după care lumea dispăru pentru 
scurt timp într-un ocean cenuşiu. 


XXV 


Lipsi preţ de nu mai mult de două minute, după care 
reuşi să repună lucrurile la locul lor şi să se ridice în 
picioare. Eddie nu mai era în hol. Pistolul lui Roland era 
aşezat pe pieptul mortului cu păr roşcat. Pistolarul se 
aplecă, împotrivindu-se unui val de ameţeală, îl luă şi-l lăsă 


să cadă în toc cu o mişcare încordată, nenaturală. 

Fir-ar să fie, îmi vreau degetele înapoi, gândi el obosit şi 
suspină. 

Se duse în biroul distrus, încercând să păşească normal şi 
reuşind doar să-şi tragă picioarele după el. Se opri, se 
aplecă şi culese toate hainele lui Eddie pe care le putu ţine 
cu braţul stâng îndoit. Sirenele aproape că ajunseseră la 
destinaţie. Roland credea că cei din spatele lor făceau 
probabil parte dintr-o miliţie, o organizaţie de apărare a 
legii, ceva de genul acesta... dar mai exista şi varianta să 
fie alţi oameni ai lui Balazar. 

— Eddie, hârâi el. 

II durea gâtul, îi pulsa din nou - mai rău decât locul 
umflat de la tâmplă, unde-l lovise Eddie cu revolverul. 

Eddie nu-l băgă în seamă. Şedea pe jos, cu capul fratelui 
lui în poală. Plângea şi tremura din tot corpul. Pistolarul se 
uită după uşă, n-o văzu şi simţi un junghi urât, parcă de 
teroare. Apoi îşi aminti. Cum amândoi erau de partea 
aceasta, singurul mod de a face uşa să apară era să ia 
contact fizic cu Eddie. 

Se întinse spre el, dar Eddie se feri, continuând să 
plângă. 

— Nu mă atinge, spuse el. 

— Eddie, s-a terminat. Sunt morţi toţi. Şi fratele tău e 
mort. 

— Nu te lega de fratele meu! strigă Eddie copilăreşte şi-l 
mai străbătu un acces de tremurat. Strânse capul retezat la 
piept şi-l legănă. Ridică ochii înlăcrimaţi spre faţa 
pistolarului. 

— Tot timpul a avut grijă de mine, bătrâne, zise el 
suspinând atât de tare, încât pistolarul abia îl înţelese. Tot 
timpul. Eu de ce n-am putut avea grijă de el măcar acum, 
după toţi anii câţi a avut el grijă de mine? 

Ce să spun, a avut grijă de tine, gândi Roland necruţător. 
Uită-te la tine cum stai acolo şi tremuri ca şi când ai fi 
mâncat un măr din copacul febrei. Mare grijă a avut el de 
tine! 


— Trebuie să plecăm. 

— Să plecăm? 

Pentru prima dată, o boare de înţelegere trecu peste 
chipul lui Eddie, urmată imediat de panică. 

— Nu mă duc nicăieri. Cu atât mai puţin în locul ăla, unde 
homarii ăia mari sau ce-or fi fost l-au mâncat pe Jack. 

Cineva bătea la uşă, striga să i se deschidă. 

— Vrei să rămâi aici şi să le explici toate cadavrele 
astea? întrebă pistolarul. 

— Nu-mi pasă, zise Eddie. Fără Henry, nu contează. 
Nimic nu mai contează. 

— Poate că pentru tine nu contează, spuse Roland, dar tu 
nu eşti singurul implicat, prizonierule. 

— Nu-mi spune aşa! se răsti Eddie. 

— Ba o să-ți spun aşa până când îmi demonstrezi că ai 
puterea să ieşi din celula în care te afli! se răsti şi Roland. Il 
durea gâtul să strige şi cu toate acestea striga. Aruncă din 
mâini bucata aia de carne putredă şi termină cu 
smiorcăitul! 

Eddie se uită la el. Avea obrajii uzi, ochii larg deschişi. 
Era înspăimântat. 5 

— ASTA-I ULTIMA ŞANSA! spuse de afară o voce 
amplificată. Lui Eddie, i se părea că seamănă cu vocea unui 
prezentator de emisiune-concurs. 5 

A AJUNS ECHIPA DE INTERVENŢIE RAPIDA. REPET: A 
AJUNS ECHIPA DE INTERVENȚIE RAPIDA! 

— Ce mă aşteaptă de cealaltă parte a uşii? îl întrebă 
Eddie pe pistolar în şoaptă. Haide, spune-mi. Dacă-mi poţi 
spune, poate că voi veni. Dar dacă minţi, o să-mi dau 
seama. 

— Probabil moartea, zise pistolarul. Dar până atunci, nu 
cred că o să te plictiseşti. Vreau să-mi fii alături pe drumul 
pe care îl am de făcut. Sigur, probabil că totul se va sfârşi 
în moarte - moarte pentru noi patru într-un loc străin. Dar 
dacă va fi să răzbim... Ochii îi scânteiară. Dacă răzbim, 
Eddie, o să vezi ceva ce va întrece tot ceea ce ai crezut 
vreodată în visele tale. 


— Ce? 

— Turnul Întunecat. 

— Unde-i Turnul ăsta? 

— Departe de plaja unde m-ai găsit. Cât de departe, asta 
nu ştiu. 

— Ce este Turnul? 

— Nici asta nu ştiu - decât că ar putea fi un soi de... un 
soi de pivot. Un ax central care ţine laolaltă toate planurile 
existenţei. Toate timpurile, toate dimensiunile. 

— Ai spus patru. Cine sunt ceilalţi doi? 

— Nu-i cunosc, căci ei încă aşteaptă să fie aleşi. 

— Cum am fost ales eu. Sau cum ai vrea tu să mă alegi. 

— Da. 

De afară se auzi o explozie ca un tir de mortier. Sticla 
vitrinei din faţă a Turnului Înclinat se sparse înăuntru. Sala 
barului începu să se umple cu nori sufocanţi de gaz 
lacrimogen. 

— Ei? întrebă Roland. 

Putea să-l apuce pe Eddie, să forţeze apariţia uşii prin 
atingerea lor şi să sară împreună cu el de partea cealaltă. 
Dar îl văzuse riscându-şi viaţa pentru el; îl văzuse pe omul 
acesta hăituit comportându-se cu toată demnitatea unui 
pistolar înnăscut, în pofida dependenţei lui şi a faptului că 
fusese forţat să lupte gol ca-n ziua în care venise pe lume, 
şi voia ca Eddie să decidă singur. 

— Căutări, aventuri, turnuri, lumi de cucerit, zise Eddie şi 
surâse strâmb. Niciunul dintre ei nu se întoarse când noi 
grenade cu gaz lacrimogen fură aruncate prin vitrina 
spartă, aterizând înăuntru, explodând şi începând să fâsâie. 
Primele fuioare înţepătoare de gaz se infiltrau acum în 
biroul lui Balazar. Sună mai bine decât o carte de-a lui 
Edgar Rice Burroughs despre Marte, din care Henry îmi 
citea uneori când eram mici. Ai uitat totuşi un element. 

— Care? 

— Fetele frumoase cu sânii goi. 

Pistolarul surâse. i 

— In drum spre Turnul Intunecat, spuse el, orice este 


posibil. 

Un nou fior zgudui trupul lui Eddie. Ridică la buze 
căpăţâna lui Henry, îi sărută un obraz rece şi cadaveric şi, 
cu tandreţe, puse relicva aceea mânjită de sânge deoparte. 
Se ridică în picioare. 

— Bine, zise el. Oricum nu aveam alte planuri pentru 
seara asta. 

— la astea, spuse Roland şi aruncă hainele spre el. la-ţi 
măcar încălţările, dacă nu şi altceva. Te-ai tăiat la picioare. 

Afară, pe trotuar, doi poliţişti cu măşti din plexiglas şi 
veste antiglonţ spărseseră uşa din faţă a Turnului Inclinat. 
În baie, Eddie (în chiloţi, tenişi şi nimic altceva) îi dădu 
cutiile-mostră de Keflex lui Roland una câte una şi Roland le 
puse în buzunarele jeanşilor noului său tovarăş de drum. 
După ce le văzu pe toate la loc sigur, Roland îşi petrecu 
iarăşi braţul drept pe după gâtul lui Eddie şi Eddie îl apucă 
pe Roland de mâna stângă. Uşa apăru dintr-odată, un 
dreptunghi de întuneric. Eddie simţi cum vântul din cealaltă 
lume îi sufla de pe frunte părul transpirat. Auzi valurile 
rostogolindu-se pe plaja aceea pietroasă. Simţi înţepătura 
izului salin de mare. Şi în ciuda tuturor lucrurilor, a durerii şi 
a chinului sufletesc, îşi dori brusc să vadă Turnul despre 
care vorbea Roland. Îşi dorea foarte tare să-l vadă. Şi cum 
Henry era mort, ce mai rămăsese pentru el pe lumea 
aceasta? Părinţii lor muriseră şi, de trei ani, de când se 
apucase serios de heroină, nu mai avusese o relaţie stabilă 
cu o fată, ci doar o nesfârşită paradă de târfe amatoare de 
cocaină şi heroină. Niciuna de treabă. 

La naiba cu viaţa aia. 

Păşiră dincolo, Eddie chiar puţin în faţă. 

De cealaltă parte îl cuprinseră dintr-odată noi fiori şi 
chinuitoare crampe musculare - primele simptome ale 
lipsei heroinei. Şi odată cu asta încercă şi primele semne de 
panică, primele regrete. E 

— Stai! strigă el. Vreau să mă întorc un minut! In masa 
lui! În masa lui sau în celălalt birou! Heroina! Dacă-l ţinea 
pe Henry drogat, tre’ să fie undeva! Heroina! Am nevoie de 


ea! Am nevoie de ea! 

Se uită rugător la Roland, dar faţa pistolarului era de 
piatră. 

— Partea aia a vieţii tale s-a sfârşit, Eddie, zise el şi 
întinse mâna stângă. 

— Ba nu! strigă Eddie, zgăriindu-l. Ba nu, nu pricepi, am 
nevoie de ea! AM NEVOIE DE EA! 

La fel de bine putea zgâria o stâncă. 

Pistolarul închise uşor uşa. 

Aceasta scoase un pocnet sec, expresia perfectă a 
ireversibilităţii, şi se prăbuşi pe spate în nisip. De sub ea se 
ridică puţin praf. Nu era nimic în spatele uşii, iar acum nici 
nu mai scria nimic pe ea. Portalul acela dintre lumi se 
închisese pe vecie. 

— NU! strigă Eddie şi pescăruşii strigară înapoi la el, 
parcă îngânându-l; homaroşeniile îi adresară întrebări, 
poate sugerându-i că le va auzi mai bine dacă s-ar apropia 
puţin, şi Eddie căzu pe o parte, plângând şi 
cutremurându-se şi zvârcolindu-se de crampe. 

— Nevoia va trece, spuse pistolarul şi reuşi să scoată din 
jeanşii lui Eddie, care semănau atât de mult cu ai săi, o 
cutie-mostră. Din nou, ştiu să citească o parte din litere, dar 
nu toate. Cheflet, părea să fie cuvântul. 

Cheflet. 

Leac din cealaltă lume. 

— Mori sau te vindeci, murmură Roland şi înghiţi pe sec 
două capsule. 

Apoi luă celelalte trei astine şi se întinse lângă Eddie. ÎI 
cuprinse cu braţele cât de bine putu şi, după un timp greu, 
adormiră amândoi. 


AMESTECARE 


amestecare 


Pentru Roland, timpul scurs după noaptea aceea fusese 
un timp frânt, timp care nu existase deloc ca timp 
adevărat. Ce-şi amintea era doar o serie de imagini, 
momente, discuţii rupte de context; imagini care defilau 
asemenea unor valeţi chiori, treiari şi nouari, Regină de 
Pică uneori, Târfa Neagră, ca într-o amestecare rapidă a 
unui jucător profesionist. 

Mai târziu îl întrebă pe Eddie cât ţinuse acel timp, dar nici 
Eddie nu ştia. Timpul fusese distrus pentru amândoi. Timpul 
nu există în iad şi fiecare se afla în propriul lui iad: Roland 
în iadul febrei şi al infecţiei, Eddie în iadul sevrajului. 

— Mai puţin de o săptămână, spuse Eddie. Asta-i tot ce 
ştiu sigur. 

— De unde ştii? 

— N-am avut să-ţi dau pastile decât pentru o săptămână. 
După asta, trebuia să faci singur una sau cealaltă. 

— Să mă însănătoşesc sau să mor. 

— Corect. 


amestecare 


Pe când lumina crepusculului se stinge în întuneric, se 
aude un foc de armă, un pocnet uscat care se suprapune 


pe sunetul inevitabil şi ineluctabil al valurilor care îşi dau 
duhul pe plaja pustie: CA-BUM! Simte iz de cordită. 
Probleme, gândeşte pistolarul fără vlagă şi dibuie după 
revolverele care nu sunt acolo. O, nu, e sfârşitul, e... 
Dar nu mai e nimic... şi ceva începe să miroasă 


amestecare 


bine în întuneric. Ceva, după atât timp în întuneric şi 
absenţă, ceva se găteşte. Nu e doar mirosul. Aude pocnetul 
vreascurilor, vede pâlpâitul portocaliu al focului în aer liber. 
Uneori, când vântul adie dinspre mare, pe lângă mirosul 
acela apetisant simte şi aroma fumului. Mâncare, gândeşte. 
Doamne, mi-e foame? Dacă mi-e foame, poate că mă 
însănătoşesc. E 

Eddie, încearcă el să spună, dar nu mai are voce. Il doare 
gâtul, îl doare atât de tare! Trebuia să fi adus şi nişte 
astină, gândeşte el, apoi încearcă să râdă: toate drogurile 
pentru el, nimic pentru Eddie. 

Eddie apare. Are o farfurie de tablă, una pe care 
pistolarul ar recunoaşte-o dintr-o mie: a scos-o, la urma 
urmei, din desaga lui. Pe ea sunt bucăţi aburinde de carne 
roz-albicioasă. 

Ce-i? încearcă să întrebe şi pe gură nu-i iese decât un 
ţiuit forţat, ca o băşină. 

Eddie îi citeşte pe buze. 

— De unde să ştiu eu? spune el îmbufnat. Tot ce ştiu e că 
nu m-a omorât. Mănâncă, fir-ai să fii! 

Vede că Eddie e foarte palid, Eddie tremură şi miroase 
ceva ce vine dinspre Eddie, ceva care este fie rahat, fie 
moarte, şi ştie că Eddie se simte rău. Intinde o mână 
nesigură, vrând să-i ofere alinare. Eddie i-o loveşte, 
îndepărtând-o. 

— Îţi dau să mănânci, spune el îmbufnat. Al dracului să 
fiu dacă ştiu de ce. Ar trebui să te omor. Şi aş face-o, dacă 
n-aş crede că aşa cum ai putut intra în lumea mea o dată, 


poate o vei mai face din nou. 

Eddie se uită în jur. 

— Şi dacă n-aş rămâne sigur. Cu excepţia /or. 

Se uită înapoi la Roland şi-l cuprinde un acces de 
tremurat - e atât de puternic, încât aproape că scapă 
bucăţile de carne din farfuria de tablă. În cele din urmă, îi 
trece. 

— Mănâncă, fir-ai blestemat! 

Pistolarul mănâncă. Carnea nu e nici pe departe rea; 
carnea e delicioasă. 

Reuşeşte să înghită trei bucăţi, după care totul devine 
neclar într-o nouă 


amestecare 


încercare de-a vorbi, dar nu reuşeşte decât să şoptească. 
Ghiocul urechii lui Eddie e lipit de buzele lui, doar că din 
când în când se îndepărtează, tremurând, când Eddie e 
cuprins din nou de spasme. El repetă. 

— Nord. Pe plajă în... în sus. 

— De unde ştii? 

— Ştiu, şopteşte el. 

Eddie îl priveşte. 

— Eşti nebun, spune. 

Pistolarul zâmbeşte şi încearcă să cadă în leşin, dar Eddie 
îl pălmuieşte, îl pălmuieşte tare. Ochii lui albaştri se deschid 
brusc şi un moment sunt atât de vii şi electrici, că Eddie 
rămâne descumpănit. Apoi buzele lui se întind într-un 
zâmbet care e mai mult rictus. 

— Da, poţi să adormi, spune el, dar mai întâi tre' să-ţi iei 
drogul. E timpul. 

Aşa spune soarele, cel puţin. Presupun. N-am fost 
niciodată cercetaş, aşa că nu ştiu bine. Dar e suficient 
pentru ce mi se cere. Gura mare, Roland. Gura mare pentru 
doctorul Eddie, răpitor nenorocit. 

Pistolarul deschide gura ca un bebeluş care aşteaptă 


sânul mamei. Eddie îi pune două pilule pe limbă şi apoi îi 
toarnă fără grijă apă în gură. Roland bănuieşte că provine 
dintr-un pârâu de undeva dinspre răsărit. Ar putea fi 
otrăvită; Eddie n-are de unde să ştie care e apă bună de 
băut şi care e rea. Pe de altă parte, Eddie pare să nu aibă 
nimic, aşa că nu prea are de ales, nu? Nu. 

înghite, tuşeşte şi aproape că se sufocă sub ochii 
indiferenți ai lui Eddie. 

Roland întinde mâna spre el. 

Eddie încearcă să se tragă în spate. 

Ochii de ţintaş ai pistolarului îi comandă. 

Roland îl trage aproape, atât de aproape că simte 
putoarea bolii lui Eddie şi Eddie o simte pe a sa; combinaţia 
îi îngreţoşează pe amândoi. 

— Doar două variante aici, şopteşte Roland. Nu ştiu cum 
e-n lumea ta, dar aici sunt doar două variante. Capul sus şi 
poate vei trăi sau mori în genunchi cu fruntea-n pământ şi 
cu putoarea propriilor subsuori în nas. Nimic... 

Tuşeşte. Nimic pentru mine. 

— Cine eşti? strigă Eddie la el. 

— Destinul tău, Eddie, şopteşte pistolarul. 

— Ce-ar fi să-ţi ţii gura şi să crăpi? îl întreabă Eddie. 

Pistolarul încearcă să vorbească, dar nu apucă şi cade în 
derivă, iar cărţile se 


amestecă 
CA-BUM! 
Roland deschide ochii şi vede un miliard de stele 
mişcându-se în întuneric, apoi îi închide la loc. 


Nu ştie ce se întâmplă, dar presupune că totul e bine. 
Jocul merge mai departe, cărţile continuă să se 


amestece 


Alte bucăţi dulci şi gustoase de carne. Se simte mai bine. 


Eddie arată mai bine şi el. Dar arată de asemenea 
îngrijorat. 

— Se apropie, spune el. Or fi ele urâte, dar nu-s tocmai 
proaste. Ştiu ce am făcut. Nu ştiu cum, dar ştiu şi nu le 
place. Noapte de noapte se apropie câte puţin. Ar fi bine să 
mergem mai departe la ivirea zorilor, dacă poţi. Altfel ar 
putea fi ultimii zori pe care-i vom vedea. 

— Ce? 

Asta nu este tocmai o şoaptă, ci un pas intermediar între 
şoaptă şi vorbire adevărată. 

— Ele, spune Eddie şi arată spre plajă. Dad-a-chacă, 
dum-a-chum şi toate celelalte prostii. Cred că sunt ca noi, 
Roland - ar mânca orice, dar nu le prea încântă ideea dea 
fi mâncate. 

Brusc, cu un fior de groază extremă, Roland înţelege ce 
au fost bucăţile de carne roz-albicioasă pe care i le-a dat 
Eddie să le mănânce. Nu poate vorbi; scârba îi răpeşte şi 
firava voce pe care a reuşit să o recapete. Dar Eddie vede 
pe faţa lui tot ce arvrea să spună. 

— Tu ce credeai că am făcut? aproape pufneşte el. Aveai 
impresia că am făcut o comandă la domiciliu la Homarul 
Roşu? 

— Sunt otrăvitoare, şopteşte Roland. De asta... 

— Da, de asta ai ajuns tu hors de combat. Insă, Roland, 
eu încerc să te-mpiedic să devii şi hors d'oeuvre. Cât 
despre otravă, se ştie că şerpii-cu-clopoţei sunt otrăvitori, şi 
oamenii tot îi mănâncă. Şarpele-cu-clopoţei e foarte gustos. 
Are gust de pui. Am citit asta undeva. lar bestiile astea mie 
mi se pare că seamănă cu homarii, aşa că am decis să faco 
încercare. Ce altceva era să mâncăm? Pământ? Am 
împuşcat una şi am fript-o până n-a mai ştiut de ea. Altceva 
nu era. Şi sincer să fiu, sunt destul de gustoase. Am 
împuşcat câte una pe noapte imediat ce soarele începea să 
apună. Nu sunt foarte agere decât după ce se face complet 
întuneric. Nu te-am văzut refuzându-le carnea. 

Eddie zâmbeşte. 

— Îmi place să cred că am nimerit-o pe aia care l-a 


mâncat pe Jack. Îmi place să cred că-l mănânc pe 
nesuferitul ăla. Mă linişteşte, înţelegi ce spun? 

— Una dintre ele a mâncat şi o parte din mine, rosteşte 
pistolarul fără vlagă. Două degete de la mână şi unul de la 
picior. 

— Şi asta-mi surâde, spune Eddie şi continuă să 
zâmbească. 

Faţa lui este palidă, aduce puţin cu un rechin... dar un 
dram din reavoinţa zugrăvită pe ea a dispărut acum, iar 
mirosul de rahat şi moarte care îl învăluise ca un giulgiu 
pare să se risipească şi el. 

— Du-te dracului, spune pistolarul. 

— la te uită! strigă Eddie. Roland îşi recapătă vlaga! 
Poate că totuşi n-o să mori, scumpule! Asta mi se pare 
fantastic! 

— Trăiesc, spune Roland. Vocea i-a redevenit o şoaptă. 
Gâtul i se strânge din nou. 

— Da? Eddie se uită la el, apoi încuviinţează şi-şi 
răspunde singur: Da. Te cred în stare. O dată am crezut că 
te vei stinge şi altă dată am crezut că te-ai stins deja. Acum 
pare că o să te faci mai bine. Te ajută şi antibioticele, 
presupun, dar cel mai mult cred că te ajută voința ta. 
Pentru ce? De ce te străduieşti din răsputeri să rămâi în 
viaţă pe plaja asta mizerabilă? 

Turnul, rosteşte el fără sunet, pentru că acum nici în 
şoaptă nu mai poate vorbi. 

— Tu şi Turnul tău nenorocit, zise Eddie, dă să se 
întoarcă, apoi revine cu faţa, surprins când mâna lui Roland 
îl apucă de braţ ca o cătuşă. 

Se privesc reciproc în ochi şi Eddie spune: 

— Prea bine. Prea bine! 

Nord, spune pistolarul pe muteşte. La nord, îti spun. Oare 
chiar i-a spus asta? Aşa crede, dar s-a pierdut. S-a pierdut 
în amestecare. 

— De unde ştii? strigă Eddie la el, dintr-odată frustrat. 
Ridică pumnii ca pentru a-l lovi pe Roland, apoi îi lasă jos. 

Știu şi atât - aşa că de ce-mi iroseşti timpul şi energia cu 


întrebări prosteşti? vrea el să răspundă, dar înainte să 
apuce, cărţile se 


amestecă 


este târât pe jos, sare şi tresaltă, capul mişcându-i-se 
neputincios dintr-o parte în cealaltă, legat de un soi ciudat 
de targă cu propriile centuri, şi-l aude pe Eddie Dean cum 
cântă ceva atât de familiar, încât, la început, Roland crede 
că acesta nu poate fi decât un vis, un delir: 

— Heyyy Jude... don't make it bad... take a saaad song... 
and make it better... 

Unde l-ai auzit? vrea să întrebe. M-ai auzit pe mine 
cântându-l, Eddie? Şi unde ne aflăm? 

Dar înainte să apuce să întrebe ceva 


amestecare 


Cort i-ar sparge puştiului capul dacă ar vedea drăcia 
asta, gândeşte Roland, uitându-se la targa pe care şi-a 
petrecut ziua, şi râde. Nu e un râs adevărat. 

Seamănă cu valurile care îşi depun pe plajă încărcătura 
de pietre. Nu ştie cât de departe au ajuns, dar trebuie să fie 
destul de departe, pentru că Eddie e sleit de puteri. Şade 
pe o stâncă în lumina lungă cu un revolver al pistolarului în 
poală şi o ploscă pe jumătate plină într-o parte. Buzunarul 
de la piept îi e puţin umflat. Înăuntru sunt gloanţele din 
partea din spate a centurilor - rezerva tot mai redusă de 
gloanţe „bune“. Eddie le-a legat într-o bucată din propria-i 
cămaşă. Principalul motiv pentru care rezerva de gloanţe 
„bune“ scade atât de repede este acela că unul la fiecare 
patru sau cinci s-a dovedit a fi tot un glonţ orb. 

Eddie, pe care aproape îl furase somnul, ridică acum 
ochii. 

— De ce râzi? întreabă. 

Pistolarul flutură a nepăsare din mână şi scutură din cap. 


Pentru că a greşit, îşi dă seama. Cort nu i-ar sparge capul 
lui Eddie pentru targă, chiar dacă aceasta era o făcătură 
ciudată. Roland crede că ar fi posibil ca bunul Cort chiar să-l 
complimenteze în felul său reţinut - un lucru atât de rar, 
încât băiatul căruia nu i se întâmpla aproape niciodată nu 
ştia ce reacţie să aibă; rămânea cu gura căscată ca un 
peşte tocmai scos din butoiul bucătarului. 

Barele principale erau două crengi de plop de 
aproximativ aceeaşi lungime şi grosime. Doborâte de vânt, 
bănuia pistolarul. Pentru a le uni folosise ramuri mai mici, 
legate cu tot ce găsise: centurile, banda adezivă cu care 
fusese lipit praful-diavolului de pieptul lui, chiar şi nojiţa de 
piele de la pălăria pistolarului şi propriile lui şireturi de la 
tenişi. Peste acestea întinsese pătura lui Roland. 

Cort nu l-ar fi lovit pentru că, aşa bolnav, Eddie măcar nu 
stătuse pe fund şi-şi jelise soarta. El făcuse ceva. /ncercase. 

Şi Cort i-ar fi oferit un compliment din acela abrupt, 
aproape morocănos, pentru că, indiferent cât de aiurea 
arăta, drăcia funcționa. Dârele lungi care coborau spre 
plajă, până la un punct în depărtare, unde păreau să se 
întâlnească, dovedeau asta. 

— Ai văzut vreuna? întreabă Eddie. 

Soarele apune, brăzdând o cărare portocalie peste apă, 
aşa încât pistolarul estimează că, de data aceasta, a dormit 
mai bine de şase ore. Se simte mai în putere. Se ridică în 
şezut şi se uită spre apă. Nici plaja, nici terenul care duce la 
colinele vestice ale munţilor nu s-au schimbat mult; vede 
mici variaţii ale peisajului şi resturi (un pescăruş mort, de 
pildă, într-o grămăjoară de pene, pe nisip, cam la douăzeci 
de metri în stânga sa şi la treizeci sau aşa ceva în direcţia 
apei), dar în afară de asta, la fel de bine s-ar putea afla în 
locul de unde au plecat. 

— Nu, spune pistolarul. Apoi: Ba da. Este una. . 

Indică locul. Eddie mijeşte ochii, apoi aprobă din cap. In 
timp ce soarele coboară şi dâra portocalie începe să 
semene din ce în ce mai mult cu o dâră de sânge, primele 
homaroşenii ies din valuri rostogolindu-se şi încep să se 


târască pe plajă în sus. 

Două dintre ele se avântă împiedicat spre pescăruşul 
mort. Câştigătoarea sare pe el, îl sfâşie şi începe să-şi 
îndese în gură bucăţile de carne putredă. 

— Did-a-chickt? întreabă ea. 

— Dum-a-chum? răspunde cea care a pierdut. Dod-a... 

CA-BUM! 

Pistolul lui Roland curmă întrebările celei de-a doua 
creaturi. Eddie se duce şi o ia de spate, cu ochii în patru la 
surata ei. Cealaltă, însă, nu prezintă niciun pericol; e 
ocupată cu pescăruşul. Eddie aduce prada înapoi. Incă 
zvâcneşte, ridicând şi coborând cleştii, dar în câteva clipe 
rămâne nemişcată. 

Coada se arcuieşte o ultimă oară, apoi pur şi simplu 
cade, în loc să se îndoaie în jos. Cleştii de boxer atârnă 
flasci. 

— Cina fa fi zervită imediat, ştăpâne, zise Eddie. La 
alegere: file de târâtoare spurcată sau file de târâtoare 
spurcată. Care vă surâde, ştăpâne? 

— Nu te-nţeleg, spune pistolarul. 

— Ba mă-nţelegi, zice Eddie. Doar că nu ai simţul 
umorului. Ce ai făcut cu el? 

— A pierit într-un război sau altul, presupun. 

Eddie zâmbeşte la asta. 

— Arăţi şi vorbeşti puţin mai cu vlagă-n seara asta, 
Roland. 

— Da, aşa mi se pare şi mie. 

— Ei, poate că mâine o să reuşeşti să faci şi câţiva paşi. 
Cu toată sinceritatea îţi spun, prietene, nu-i deloc floare la 
ureche să te trag după mine. 

— O să-ncerc. 

— Chiar te rog. 

— Şi tu arăţi puţin mai bine, se aventurează Roland. 
Vocea i se sparge la ultimele două cuvinte, ca vocea unui 
băieţel. Dacă nu mă opresc acum, îşi spune, n-o să mai pot 
vorbi niciodată. 

— N-o să mor, se pare. Se uită la Roland fără nicio 


expresie. Însă n-o să ştii niciodată cât de aproape am fost 
de asta de vreo două ori. O dată am luat un pistol de la tine 
şi mi l-am lipit de ţeastă. L-am armat, l-am ţinut acolo o 
vreme, apoi l-am îndepărtat. Am coborât încet cocoşul şi 
l-am pus înapoi în tocul tău. Într-o altă noapte am avut o 
convulsie. Cred că a fost a doua noapte, dar nu-s sigur. 
Clatină din cap şi spune ceva ce pistolarul înţelege şi, 
totodată, nu înţelege: Acum, Michigan mi se pare doar un 
vis. 

Deşi vocea i-a redevenit şoapta aceea uscată şi ştie că 
n-ar trebui să vorbească, pistolarul trebuie să afle un lucru: 

— Ce te-a împiedicat să apeşi pe trăgaci? 

— Păi, asta-i singura pereche de pantaloni pe care o am, 
spune Eddie. În ultima secundă mi-am spus că, dacă apăs 
trăgaciul şi am noroc de un glonţ orb, n-o să-mi mai adun 
niciodată curajul s-o fac din nou... şi odată ce te-ai căcat în 
pantaloni, tre' să-i speli imediat, altfel nu mai iese putoarea 
din ei. Aşa mi-a spus Henry. A spus că a învăţat-o în 
Vietnam. Şi cum era noapte şi Homarul Lester era în 
libertate, ca să nu mai zic nimic de prietenii lui... 

Dar pistolarul râde, râde în hohote, deşi de pe buze-i 
scapă doar câte un cârâit din când în când. Surâzând el 
însuşi, Eddie spune: 

— Am impresia că, în războiul ăla, nu ţi-ai pierdut simţul 
umorului decât de la cot încolo. 

Se ridică şi lui Roland i se pare că se pregăteşte să urce 
panta până acolo unde va găsi vreascuri pentru foc. 

— Stai, şopteşte şi Eddie îşi îndreaptă ochii spre el. 
Serios, de ce? 

— Cred că pentru că aveai nevoie de mine. Dacă m-aş fi 
sinucis, ai fi murit. Mai târziu, după ce-ţi vei recăpăta 
forţele, s-ar putea, cum se zice, să-mi reevaluez opţiunile. 

Se uită în jur şi suspină adânc. 

— Poate că undeva în lumea ta o fi existând un 
Disneyland sau o Coney Island, Roland, dar cât am văzut 
până acum din ea nu-mi prea stârneşte interesul. 

Dă să plece, se opreşte şi se uită înapoi la Roland. Are o 


expresie tristă pe chip, deşi paloarea bolnăvicioasă i s-a 
mai retras. Frisoanele au început să-l cuprindă mai rar. 

— Uneori chiar nu înţelegi ce spun, nu-i aşa? 

— Da, şopteşte pistolarul. Uneori nu înţeleg. 

— Atunci o să-ţi explic. Unii oameni au nevoie de oameni 
care să aibă nevoie de ei. Tu nu înţelegi pentru că nu faci 
parte dintre aceştia. Tu te-ai folosi de mine şi m-ai arunca 
la o parte ca pe o pungă de hârtie, dacă la asta s-ar ajunge. 
Dumnezeu şi-a bătut joc de tine, prietene. Ţi-a dat destulă 
judecată cât să te doară dacă faci asta şi destulă tărie cât 
să treci totuşi la fapte. N-ai putea să te înfrânezi. Dacă aş 
cădea pe plajă şi aş striga după ajutor, tu ai păşi peste 
mine, dacă m-aş afla între tine şi blestematul ăla de Turn al 
tău. Nu-i aşa că m-am apropiat de adevăr? 

Roland nu spune nimic, ci se uită doar la Eddie. 

— Dar nu toţi sunt aşa. Sunt oameni care au nevoie ca 
alţii să aibă nevoie de ei. Ca-n cântecul Barbarei Streisand. 
Dulceag, dar adevărat. Doar un alt fel de dependenţă. 

Eddie nu-l slăbeşte din ochi. 

— Dar tu, desigur, eşti imun la asta, nu? 

Roland îl scrutează cu privirea. 

— Cu excepţia Turnului tău. Eddie scoate un râs scurt. Tu 
eşti dependent de Turn, Roland. 

— Tu în ce război ai luptat? şopteşte pistolarul. 

— Poftim? 

— Cel în care ţi-ai pierdut simţul nobleţei şi-al voinţei? 

Eddie se dă în spate ca şi când Roland l-ar fi pălmuit. 

— Mă duc după nişte apă, spune el scurt. Fii cu ochii-n 
patru la târâtoarele alea spurcate. Am făcut drum lung azi, 
dar încă nu ştiu dacă vorbesc între ele sau nu. 

Apoi se întoarce, dar nu înainte ca Roland să vadă 
ultimele raze roşii ale apusului reflectându-se pe obrajii lui 
umezi. 

Roland se întoarce şi el. Se întoarce spre plajă şi priveşte. 
Homaroşeniile se târăsc şi întreabă, întreabă şi se târăsc, 
dar ambele activităţi par futile; deţin o urmă de inteligenţă, 
dar nu suficientă cât să comunice între ele. 


Dumnezeu nu-ți taie întotdeauna craca de sub picioare, 
gândeşte Roland. 

O face des, dar nu întotdeauna. 

Eddie se întoarce cu lemnele. 

— Ei? întrebă el. Ce părere ai? 

— Suntem în siguranţă, murmură pistolarul şi Eddie dă să 
spună ceva, dar Roland e obosit acum şi se lasă pe spate şi 
se uită la primele stele care se iţesc pe bolta cerului violet 


şi 


amestecare 


în următoarele trei zile, starea pistolarului se amelioră 
constant. Liniile roşii care îi urcau pe braţe începură să-şi 
inverseze sensul, apoi se estompară şi dispărură. În ziua 
următoare, când merse singur, când îl lăsă pe Eddie să-l 
tragă cu targa. În ziua de după aceea, nu mai trebui tras 
deloc; o dată la o oră sau două se opreau doar puţin, până 
când el simţea că-i revine forţa în picioare. 

In timpul acelor pauze şi-n perioada de după ce terminau 
de mâncat, dar înainte ca focul să se stingă de tot şi ei să 
adoarmă, pistolarul ascultă povestea fraţilor Dean. Îşi 
aminti că se întrebase ce se putuse întâmpla ca relaţia lor 
să se complice atât de tare, dar după ce Eddie începu să 
povestească, ezitant şi cu genul acela de mânie indignată 
care se naşte din marile dureri, pistolarul l-ar fi putut opri, 
i-ar fi putut spune: Nu te osteni, Eddie. Înţeleg totul. 

Numai că asta nu l-ar fi ajutat pe Eddie. Eddie nu vorbea 
pentru a-l ajuta pe Henry, pentru că Henry era mort. El 
vorbea pentru a-l îngropa definitiv pe Henry. Şi pentru a-şi 
reaminti că, deşi Henry era mort, el, Eddie, nu era. 

Aşa că pistolarul ascultă şi nu spuse nimic. 

Fondul problemei era simplu: Eddie credea că furase 
viaţa fratelui lui. Şi Henry credea asta. Poate că Henry 
ajunsese singur la o asemenea concluzie sau poate că-i 
fusese inculcată de mama lor, care-i ţinea mereu predici lui 


Eddie, reamintindu-i cât de multe sacrificaseră ea şi Henry 
pentru ca el să ducă o viaţă cât mai sigură posibil în oraşul 
acela ca o junglă, ca el să poată fi fericit, cât de fericit se 
putea în oraşul acela ca o junglă, ca el să nu ajungă ca 
sărmana lui soră pe care nici măcar n-o mai ţinea minte, 
dar care fusese atât de frumoasă, Domnul s-o aibă în pază. 
Ea era alături de îngeri, iar acela era categoric un loc 
frumos, dar ea nu voia ca Eddie să ajungă deocamdată 
alături de îngeri, călcat pe drum de vreun şofer beat, ca 
sora lui, sau spintecat de vreun copil drogat pentru cei 
douăzeci şi cinci de cenți din buzunar şi lăsat cu maţele 
scurse pe trotuar, şi pentru că nu credea că Eddie îşi dorea 
să ajungă deocamdată alături de îngeri, ar face bine să 
asculte de fratele lui mai mare şi să facă ce-i spune fratele 
lui mai mare şi să ţină mereu minte că Henry făcea un 
sacrificiu din iubire. 

Eddie îi spuse pistolarului că se îndoia că mama lui ştia 
ce făceau ei, de fapt - şterpeleau comicsuri de la bufetul de 
pe Rincon Avenue şi fumau în spatele fabricii Bonded 
Electroplate de pe Cohoes Street. 

O dată văzuseră un Chevrolet cu cheile în contact şi, cu 
toate că Henry nu prea ştia să conducă - avea şaisprezece 
ani pe atunci, iar Eddie opt - îşi vârâse fratele în maşină şi-l 
anunţase că vor merge la New York City. Eddie era speriat, 
plângea, Henry era speriat şi el, şi nervos pe Eddie, îi 
spunea să tacă din gură, îi spunea să nu facă naibii pe 
copilul, el avea zece dolari şi Eddie avea trei sau patru, 
puteau să se ducă la filme toată ziua şi să ia un tren 
Pelham şi să fie înapoi înainte ca mama lor să aibă timp să 
pună cina pe masă şi să se întrebe unde sunt ei. Dar Eddie 
continua să plângă şi aproape de podul Queensboro 
văzuseră o maşină de poliţie pe o stradă lăturalnică şi deşi 
Eddie era sigur că polițistul din ea nici măcar nu se uitase în 
direcţia lor, spusese Da când Henry îl întrebase în şoaptă, 
cu o voce tremurată, dacă credea că-i văzuse curcanul ăla. 
Henry se făcuse alb la faţă şi trăsese pe dreapta atât de 
repede, încât aproape amputase un hidrant. O luase la fugă 


pe stradă în jos în timp ce Eddie, cuprins şi el de panică, 
încă se lupta cu mânerul nefamiliar al portierei. Henry se 
oprise, venise înapoi şi-l trăsese afară din maşină. Îl mai şi 
pălmuise de două ori. Apoi făcuseră pe jos - ei bine, de fapt 
se furişaseră - tot drumul până în Brooklyn. Le luase 
aproape tot restul zilei şi când îi întrebase mama de ce erau 
atât de transpiraţi şi de obosiţi, Henry spusese că toată ziua 
îl învățase pe Eddie cum să joace baschet pe terenul din 
spatele străzii. 

Apoi au venit nişte băieţi mai mari şi ei au trebuit să 
fugă. Mama lor îl sărutase pe Henry şi lui Eddie îi aruncase 
o privire aprigă. Îl întrebase dacă nu-i aşa că are cel mai 
bun frate din lume. Eddie spusese da, aşa era. Şi o spunea 
cu sinceritate. Chiar avea cel mai bun frate din lume. 

— Atunci, şi el s-a temut la fel de mult ca mine, îi spuse 
Eddie lui Roland pe când şedeau şi urmăreau ultimele 
vestigii ale zilei stingându-se în apă, unde curând singura 
lumină va fi aceea a stelelor oglindite. Ba chiar mai mult, 
pentru că el a crezut că polițistul ne văzuse, iar eu ştiam că 
nu era aşa. De aia a şi fugit. Dar s-a întors. Asta-i partea 
importantă. S-a întors. 

Roland nu spuse nimic. 

— Inţelegi asta, nu-i aşa? 

Eddie se uita la Roland cu ochi aspri, întrebători. 

— Inţeleg. 

— Întotdeauna s-a temut şi întotdeauna s-a întors. 

Roland credea că ar fi fost mai bine pentru Eddie, mai 
bine pentru amândoi pe termen lung, dacă Henry ar fi 
continuat să alerge mâncând pământul în ziua aceea... sau 
în oricare alta. Dar cei ca Henry nu făceau niciodată asta. 

Cei ca Henry întotdeauna se întorceau, pentru că ştiau 
cum să se folosească de încredere. De fapt, acesta era 
singurul lucru pe care Henry ştia să-l folosească. 

Întâi transformau încrederea în nevoie, apoi transformau 
nevoia într-un drog, şi odată ce reuşeau asta, ei... care era 
cuvântul folosit de Eddie? 

A, da, „dealer“. Ei se transformau în dealeri. 


— Cred c-am să mă culc, spuse pistolarul. 


A doua zi, Eddie continuă povestea, dar Roland o ştia 
deja pe toată. Henry nu practicase sporturi în liceu pentru 
că Henry nu putea rămâne după cursuri la antrenament. 
Henry trebuia să aibă grijă de Eddie. Faptul că Henry era 
uscăţiv şi împiedicat şi că nu se dădea în vânt după sporturi 
nu avea nicio relevanţă, desigur; Henry ar fi devenit un 
fantastic aruncător de baseball sau un baschetbalist din 
aceia care săreau la coş, nu înceta să-i asigure mama lor. 

Notele lui Henry erau mici şi trebuia să repete câteva 
materii - dar asta nu pentru că Henry ar fi fost prost; Eddie 
şi doamna Dean ştiau amândoi că Henry era 
deşteptăciunea  întruchipată. Dar Henry trebuia să-şi 
petreacă timpul alocat studiului şi temelor de casă având 
grijă de Eddie (faptul că asta se întâmpla de obicei în 
livingul familiei Dean, unde amândoi băieţii stăteau tolăniţi 
pe sofa şi se uitau la televizor sau se luptau pe covor, nu 
părea să aibă nici el vreo relevanţă). După liceu, din cauza 
notelor mici, singura alegere care-i rămăsese lui Henry era 
Universitatea New York, dar ei nu-şi permiteau asta, pentru 
că din cauza notelor mici bursa de studiu ieşea din discuţie, 
aşa că Henry a fost luat în armată şi apoi a ajuns în 
Vietnam, unde Henry s-a ales cu genunchiul făcut ţăndări, 
şi durerea a fost insuportabilă, aşa că medicii i-au dat un 
medicament cu bază largă de morfină, iar când şi-a revenit 
i-au redus doza, doar că nu le-a ieşit prea bine, pentru că la 
întoarcerea în New York, Henry încă mai avea o maimuţă în 
spinare, o maimuţă înfometată care cerea mâncare, şi după 
o lună sau două se dusese la o întâlnire cu cineva, şi 
aproximativ patru luni mai târziu, la mai puţin de o lună 
după moartea mamei lor, Eddie îşi văzuse pentru prima 
dată fratele trăgând pe nas un praf alb presărat pe o 
oglindă. Eddie bănuise că era cocaină. Aflase apoi că era, 
de fapt, heroină. Şi dacă mergeai înapoi în timp, a cui era 
cu adevărat vina? 

Roland nu spuse nimic, dar auzi în gând vocea lui Cort: 


Vina se găseşte întotdeauna în acelaşi loc, copilaşii mei. la 
cel îndeajuns de slab încât să nu şi-o poată asuma. 

Când descoperise adevărul, Eddie fusese şocat, apoi 
nervos. Henry reacţionase nu promițând să se lase de 
droguri, ci spunându-i lui Eddie că nu-l învinovăţeşte fiindcă 
e nervos, ştia că Vietnamul îl transformase într-o cârpă 
nefolositoare, era slab, va pleca, asta era cel mai bine, 
Eddie avea dreptate, numai de un narcoman jegos, care 
să-i întoarcă lucrurile pe dos, nu avea el nevoie. Spera doar 
ca Eddie să nu-l învinuiască prea tare. Da, recunoștea, 
devenise slab; ceva din Vietnam îl făcuse slab, îl şubrezise 
aşa cum umezeala şubrezeşte şireturile tenişilor şi elasticul 
indispensabililor. Aparent, însă, în Vietnam era ceva care îţi 
şubrezea şi inima, îi spusese Henry cu lacrimi în ochi. 

Spera doar ca Eddie să-şi amintească toţi anii când 
încercase să fie tare. 

Pentru Eddie. 

Pentru mama. 

Aşa că Henry încercase să plece. Şi Eddie, sigur, nu-l 
putuse lăsa. Eddie era ros de vină. Eddie văzuse grozăvia 
cicatrizată care fusese cândva un picior perfect sănătos, un 
picior care acum avea în el mai mult teflon decât os. Au 
strigat unul la celălalt în hol, Henry stând acolo într-o 
pereche veche de pantaloni kaki, cu sacul lui de militar 
într-o mână şi cu cearcăne vineţii la ochi, Eddie îmbrăcat 
doar într-o pereche de boxeri îngălbeniţi, Henry spunând: 
Nu mai ai nevoie de mine aici, Eddie, sunt o otravă pentru 
tine şi tu ştii asta, şi Eddie strigându-i înapoi: Nu pleci 
nicăieri, treci înapoi în cameră, şi tot aşa până când 
doamna McGursky ieşise din camera e; şi ţipase: Du-te sau 
rămâi, mi se rupe-n paişpe, da” ai face bine să te hotărăşti 
repede, că altfel sun la poliție. 

Doamna McGursky păruse că mai vrea să adauge câteva 
ameninţări, dar tocmai atunci văzuse că Eddie nu avea pe 
el decât o pereche de chiloţi. Adăugase doar asta: Și; tu ești 
indecent, Eddie Dean! apoi dispăruse. Parcă ar fi văzut un 
drăcuşor pe arcuri filmat în sens invers. Eddie se uitase la 


Henry. Henry se uitase la Eddie. Se pare că vecinica a luat 
ceva-n greutate, a spus Henry cu o voce joasă, apoi 
amândoi au izbucnit în râs, ţinându-se reciproc şi lovindu-se 
cu pumnii, şi Henry s-a întors în cameră şi, aproximativ 
două săptămâni mai târziu, Eddie trăgea şi el praf pe nas şi 
nu reuşea să înţeleagă de ce naiba făcuse, totuşi, atâta 
tămbălău pe subiectul ăsta, trăgeai doar pe nas, prizai, la 
naiba, te deconecta, şi cum spunea Henry (pe care Eddie 
avea până la urmă să-l numească ilustrul narcoman 
eminent şi docent): Intr-o lume care se ducea clar dracului 
cu capul înainte, de ce era atât de rău să te simţi bine? 

Timpul trecu. Eddie nu spuse cât de mult. Pistolarul nu 
întrebă. Bănuia că Eddie ştia că existau o mie de scuze, dar 
niciun motiv, pentru a te droga, şi că el îşi ţinuse binişor 
sub control obiceiul. Şi că Henry reuşise şi e/să şi-l ţină sub 
control. Nu la fel de bine ca Eddie, dar destul pentru a nu se 
prăbuşi. 

Căci indiferent dacă Eddie înţelegea sau nu adevărul (în 
sinea lui, Roland credea că îl înţelegea), Henry sigur îl 
ştiuse: dată fiind situaţia, făcuseră schimb de locuri. Acum 
Eddie îl ţinea pe Henry de mână când traversau strada. 

Şi venise ziua în care Eddie îl surprinsese pe Henry nu 
prizând, ci injectându-se. Avusese loc o nouă ceartă 
isterică, o reluare aproape identică a primeia, doar că 
avusese loc în camera lui Henry. Se sfârşise exact în acelaşi 
fel, cu Henry plângând şi recurgând la acelaşi implacabil şi 
inatacabil sistem de apărare, cedarea definitivă, 
recunoaşterea absolută: Eddie avea dreptate, nu merita să 
facă umbră pământului, nu merita să mănânce din mizerii 
din şanţ. 

Va pleca. Eddie nu va trebui să-l mai vadă vreodată. 
Spera doar ca el să-şi amintească toţi... 

Totul se stingea într-un murmur nu foarte diferit de 
vuietul valurilor care se spărgeau pe plajă. Roland ştia 
povestea şi nu spunea nimic. Eddie era cel care nu ştia 
povestea, un Eddie care avea mintea limpede pentru prima 
dată în zece ani sau mai mulţi. Nu Eddie îi spunea lui 


Roland povestea; Eddie în sfârşit îşi spunea sieşi povestea. 

Asta era bine. Atâta vreme cât pistolarul vedea, timpul 
era ceva ce aveau din belşug. Vorba era un mod ca oricare 
altul pentru a-l umple. 

Eddie spuse că-l obseda genunchiul lui Henry, cicatricea 
care i se întindea pe picior (sigur că rana i se vindecase 
complet, Henry aproape că nu mai şchiopăta... decât atunci 
când se certa cu Eddie; atunci, şchiopătatul părea 
întotdeauna să se agraveze); îl obsedau toate lucrurile la 
care Henry renunţase pentru el şi îl obseda ceva mult mai 
pragmatic: Henry n-ar fi rezistat singur pe stradă. Ar fi fost 
ca un iepure eliberat într-o junglă plină de tigri. Singur, 
Henry ar fi ajuns la închisoare sau într-un azil înainte să 
treacă o săptămână. 

Aşa că-l implorase. Şi Henry, în cele din urmă, îi făcuse 
pe plac şi acceptase să nu plece. Şase luni mai târziu, Eddie 
avea şi el braţul plin de înţepături. 

Din acel moment, lucrurile începuseră să se mişte 
inevitabil şi constant într-o spirală descendentă care se 
terminase cu drumul lui Eddie în Bahamas şi neaşteptata 
apariţie a lui Roland în viaţa lui. 

Un alt om, mai puţin pragmatic şi mai introspectiv decât 
Roland, s-ar fi întrebat - sau ar fi întrebat cu voce tare: De 
ce el? De ce omul ăsta şi nu altul 

De ce un om care pare să promită slăbiciune şi 
anormalitate şi chiar ghinion, pur şi simplu? 

Întrebări pe care pistolarul nu doar că nu şi le puse, dar 
nici nu-i încolţiră în gând. Cuthbert ar fi întrebat; Cuthbert 
punea totul sub semnul întrebării, suferea de mania 
întrebării, murise cu o întrebare pe buze. Acum toţi erau 
morţi. Ultimii pistolari ai lui Cort, cei treisprezece 
supraviețuitori ai unei clase care la început numărase 
cincizeci şi şase de învăţăcei. Toţi morţi, mai puţin Roland. 
El era ultimul pistolar, urmându-şi cu obstinaţie drumul 
într-o lume care devenise stătută şi sterilă şi goală. 

Treisprezece, îşi amintea că spusese Cort în ziua 
dinaintea Ceremoniilor de Prezentare. Asta e un număr 


malefic. Şi în ziua următoare, pentru prima dată în treizeci 
de ani, Cort nu fusese prezent la Ceremonii. Ultimii 
absolvenţi se duseseră la coliba lui pentru a-i îngenunchea 
întâi la picioare, plecându-şi capetele vulnerabile, apoi 
pentru a se ridica, a primi sărutul de felicitare şi a-l lăsa pe 
el să le încarce pistoalele prima dată. Nouă săptămâni mai 
târziu, Cort era mort. Otrăvit, spuneau unii. La doi ani după 
moartea lui, ultimul război civil sângeros izbucnise. Măcelul 
atinsese ultima redută a civilizaţiei, a luminii şi raţiunii, şi 
răpise ceea ce toţi bănuiseră a fi nepieritor. Cu uşurinţa 
unui simplu val care dărâmă un castel de nisip pe plajă. 

El era, deci, ultimul, şi poate că supravieţuise deoarece 
simţul practic şi simplitatea  depăşeau  întunecatul 
romantism al firii sale. Înţelegea că doar trei lucruri aveau 
importanţă: moartea, ka şi Turnul. 

Destul cât să-i ţină mintea ocupată. 

Eddie îşi încheie povestea în jurul orei patru într-a treia zi 
a călătoriei lor spre nord, de-a lungul plajei uniforme. Plaja 
însăşi părea imuabilă. Dacă voiau un semn al înaintării lor, 
îl găseau doar uitându-se la stânga, spre răsărit. 

Acolo, piscurile zimţate ale munţilor începuseră să se 
îmblânzească şi să scadă puţin. Era posibil ca, mergând 
destul de mult spre nord, munţii să devină simple coline. 

Acum, că-şi spusese povestea, Eddie căzu în tăcere şi 
merseră fără să vorbească preţ de o jumătate de oră sau 
mai mult. Eddie arunca priviri furişe spre el. 

Roland ştia că tânărul nu-şi dădea seama că el observa 
aceste priviri; încă era pierdut în propriile gânduri. Roland 
ştia şi ce aştepta Eddie: un răspuns. 

Orice răspuns. De două ori tânărul deschise gura doar 
pentru a o închide la loc. 

În cele din urmă, întrebă ceea ce pistolarul ştia că va 
întreba. 

— Deci? Ce crezi? 

— Cred că tu eşti aici. 

Eddie se opri, cu pumnii înfipţi în şolduri. 

— Asta-i tot? 


— Asta-i tot ce ştiu, răspunse pistolarul. 

Degetele care-i lipseau la mână şi picior pulsau şi-l 
furnicau. Şi-ar fi dorit nişte ast/nă din aceea din lumea lui 
Eddie. 

— N-ai nicio părere despre ce naiba ar putea însemna 
totul? 

Pistolarul ar fi putut ridica mâna dreaptă mutilată, 
spunând: Gândeşte-te la ce inseamnă asta, caraghiosule, 
dar nu-i trecu prin gând să spună aşa ceva, cum nu-i 
trecuse nici să se întrebe de ce, dintre toţi oamenii din 
toate universurile posibile, tocmai pe Eddie îl alesese. 

— Este ka, spuse el, privindu-l răbdător pe tânăr. 

— Ce-i ka? Vocea lui Eddie era agresivă. N-am auzit 
niciodată de asta. Decât dacă o zici de două ori. Atunci iese 
ceea ce iese pe partea opusă gurii. 

— N-am de unde şti asta, zise pistolarul. Aici înseamnă 
datorie sau destin sau, în sens popular, un loc unde trebuie 
să ajungi. 

Eddie reuşi să pară în acelaşi timp consternat, dezgustat 
şi amuzat. 

— Atunci spune-o de două ori, Roland, pentru că astfel de 
cuvinte, după mine, tot a rahat miros. 

Pistolarul ridică din umeri. 

— Nu mă pricep la filosofie. Şi nici la istorie. Ştiu doar că 
trecutul e trecut şi că viitorul e în faţă. Asta din urmă este 
Ka, şi îşi e suficientă sieşi. 

— Da? Eddie se uită spre nord. Păi, tot ce văd în faţă sunt 
aproximativ nouă miliarde de kilometri de plajă din asta 
enervantă. Dacă asta e în faţă, ka şi caca sunt unul şi 
acelaşi lucru. Poate mai avem destule gloanţe bune ca să 
omorâm încă cinci sau şase homari d-ăia scârboşi, dar după 
aia nu ne mai rămâne decât să dăm cu pietre după ei. 
Aşadar, încotro ne îndreptăm? 

Roland se întrebă în treacăt dacă Eddie se gândise 
vreodată să-i pună fratelui său această întrebare. Dar asta 
n-ar fi fost decât o invitaţie la multe certuri fără rost. Aşa că 
arătă cu degetul mare spre nord şi spuse: 


— Încolo. Pentru început. 

Eddie se uită şi nu văzu decât aceeaşi întindere de 
prundiş cenuşiu presărat cu scoici şi stânci. Întoarse ochii 
înapoi la Roland, cu gândul de a-l lua peste picior, dar văzu 
siguranţa senină a chipului său şi se uită iar în zare. 

Miji ochii. Duse mâna dreaptă la faţă pentru a bloca 
lumina soarelui la apus. Voia cu disperare să vadă ceva, 
orice, la naiba, şi un miraj ar fi fost bine, dar nu era nimic. 

— Înşiră-mi câte gogoşi vrei, zise Eddie încet, dar eu tot 
la ideea mea rămân: toată treaba asta-i o glumă nesărată. 
Mi-am riscat viaţa pentru tine la Balazar. 

— Ştiu asta. Pistolarul zâmbi - o raritate care-i lumină 
faţa ca o rază trecătoare de soare într-o zi disperat de 
mohorâtă. De asta am fost tot timpul franc cu tine, Eddie. E 
acolo. Am văzut-o acum o oră. La început am crezut că nu e 
decât un miraj sau o nălucă născută din dorinţa mea de ao 
vedea, însă e acolo, sunt sigur. 

Eddie se uită din nou, se uită până când îi apărură lacrimi 
la colţurile ochilor. In cele din urmă, spuse: 

— Nu văd în faţă decât plaja asta nesfârşită. Şi am ochi 
de ochi. 

— Nu ştiu ce înseamnă asta. 

— Inseamnă că dacă ar fi ceva acolo, aş vedea! 

Dar se îndoia. Se întreba cu cât vedeau mai bine ochii 
albaştri de ţintaş ai pistolarului faţă de ai lui. Poate cu 
puţin. 

Poate cu mult. 

— O să o vezi, spuse pistolarul. 

— Ce să văd? 

— N-o să ajungem acolo azi, dar dacă ai ochi atât de buni 
pe cât zici, o să o vezi înainte ca soarele să se ducă la 
culcare. Asta dacă nu ai de gând să stai aici gură-cască, 
desigur. 

— Ka, spuse Eddie pe o voce pierdută. 

Roland încuviinţă. 

— Ka. 

— Caca, făcu Eddie şi râse. Haide, Roland. Să grăbim 


pasul. Şi dacă nu o să văd nimic până când soarele se va 
duce la culcare, îmi rămâi dator cu un pui fript la cină. Sau 
cu un Big Mac. Sau cu orice în afară de homar. 

— Să mergem. 

Porniră din nou la drum şi cu cel puţin o oră înainte ca 
discul solar să atingă linia orizontului, Eddie Dean începu să 
vadă forma din zare - vagă, tremurătoare, nedefinită, dar 
categoric prezentă. O prezenţă novă. 

— Okay, zise el. O văd. Se pare că ai ochi de Superman. 

— De ce? 

— Nu contează. Îţi dai seama ce falie culturală ne 
desparte? 

— Poftim? 

Eddie râse. 

— Nu contează. Ce avem acolo? 

— O să vezi. 

Pistolarul o luă iar din loc înainte ca Eddie să-l mai poată 
întreba ceva. 

Douăzeci de minute mai târziu, Eddie avu impresia că 
vede. După alte cincisprezece minute, fu sigur de asta. 
Până la obiectul de pe plajă mai erau trei, poate patru 
kilometri, dar el îl recunoscu imediat. O uşă, desigur. 

O altă uşă. 

Niciunul dintre ei nu dormi bine în noaptea aceea şi, 
înainte ca soarele să iasă de după contururile erodate ale 
munţilor, erau treji şi porniseră deja la drum. Ajunseră la 
uşă tocmai când primele raze de soare ale dimineţii, atât de 
sublime şi atât de încremenite, se răsfrânseră asupra lor, 
luminându-le obrajii ţepoşi ca nişte reflectoare. Pe pistolar îl 
făcură să pară iar de patruzeci de ani, iar pe Eddie nu mai 
bătrân decât fusese Roland când se dusese să se lupte cu 
Cort împreună cu şoimul său pe nume David. 

Uşa aceasta era exact ca prima. Mai puţin inscripţia de 
pe ea: 


STĂPÂNA UMBRELOR 


— lată-ne, deci, făcu Eddie încet, uitându-se la uşa care 
pur şi simplu stătea acolo cu balamalele înfipte într-un 
canat invizibil încastrat între două lumi, între două 
universuri. Stătea acolo, prezentându-şi mesajul gravat, 
reală ca stânca şi străină ca lumina stelelor. 

— lată-ne, deci, repetă pistolarul. 

— Ka. 

— Ka. 

— Aici îl vei alege pe al doilea dintre cei trei? 

— Aşa se pare. 

Pistolarul ştiu ce era în mintea lui Eddie chiar înaintea lui 
Eddie. Îl văzu pe Eddie mişcându-se înainte ca Eddie să ştie 
că se va mişca. S-ar fi putut întoarce să-i rupă braţul 
tânărului în două locuri înainte ca Eddie să-şi dea seama ce 
se întâmpla, dar nu schiţă niciun gest. Il lăsă pe Eddie să-i 
scoată pistolul din tocul drept. Era pentru prima dată în 
viaţa sa când lăsa pe cineva să-i ia o armă fără a-i da 
permisiunea. Şi totuşi, nu schiţă niciun gest de a-l opri. 

Se întoarse şi se uită la el calm, chiar blajin. 

Chipul lui Eddie era livid, încordat. În jurul irişilor, albul 
ochilor i se vedea mai mult ca de obicei. Ţinea revolverul 
greu cu ambele mâini şi totuşi vârful ţevii se clătina dintr-o 
parte în alta, prinzând centrul, îndepărtându-se, prinzându-l 
din nou şi din nou îndepărtându-se. 

— Deschide-o, spuse el. 

— Nu vorbi prostii, zise pistolarul cu aceeaşi voce blândă. 
Habar nu avem unde duce uşa aia. Nu e obligatoriu să se 
deschidă spre universul tău, darămite spre lumea ta. Din 
câte ştim amândoi, Stăpâna Umbrelor ar putea avea opt 
ochi şi nouă braţe, ca Suvia”. Şi chiar dacă se deschide spre 
lumea ta, s-ar putea să fie spre un timp cu mult înainte să 
te fi născut tu sau cu mult după ce vei fi murit. 

Eddie zâmbi strâmb. 

— Să-ţi spun ceva, drăguță: Sunt mai hotărât ca oricând 
să renunţ la găina de cauciuc şi la rahatul ăla de vacanţă 
pe malul mării în schimbul a ceea ce se află în spatele Uşii 


7 Cel mai probabil, zeul Shiva (n. tr.). 


Nr. 2. 

— Nu înţeleg ce vr... 

— Ştiu că nu înţelegi. Nu contează. Deschide odată uşa, 
fir-ar să fie. 

Pistolarul clătină din cap. 

Stăteau acolo în lumina zorilor, uşa aruncându-şi pieziş 
umbra către marea cu fluxul în scădere. 

— Deschide-o! strigă Eddie. Vin cu tine! Nu pricepi? Vin 
cu tine! Asta nu înseamnă că n-o să mă întorc. Poate că mă 
voi întoarce. Adică, probabi/ că mă voi întoarce. Presupun 
că măcar atâta îţi datorez. Ai fost sincer cu mine de la 
început, să nu crezi că n-am bifat lucrul ăsta. Dar cât timp 
tu te lămureşti cine-i Puicuţa asta a Umbrelor, eu o să dau o 
fugă la cel mai apropiat fast-food Chicken Delight şi o să iau 
nişte pui la pachet. Cred că meniul de familie, cu treizeci de 
bucăţi, ajunge pentru început. 

— Tu rămâi aici. 

— Crezi că nu vorbesc serios? 

Eddie ridica tonul acum, gata-gata să clacheze. Pistolarul 
aproape că-l vedea cum scruta abisul rece al propriei lui 
damnări. Eddie trase cocoşul străvechi al revolverului. 
Vântul se oprise odată cu venirea zorilor şi cu scăderea 
fluxului, şi declicul cocoşului când Eddie armă pistolul se 
auzi foarte clar. 

— Pune-mă doar la încercare. 

— Aşa o să şi fac, spuse pistolarul. 

— O să te impuşc! strigă Eddie. 

— Ka, răspunse pistolarul cu nepăsare şi se întoarse spre 
uşă. 

Mâna lui se duse către clanţă, dar inima rămase în 
aşteptare, curioasă să vadă dacă va trăi sau va muri. 

Ka. 


2 
STĂPÂNA UMBRELOR 


Capitolul 1. 
Detta şi Odetta 


Lăsând jargonul deoparte, iată ce a afirmat Adler: 
schizofrenicul ideal - dacă există aşa ceva - este nu atât 
persoana care nu-şi conştientizează celelalte personalităţi, 
cât cea care trăieşte cu impresia că nimic nu este ieşit din 
comun în viaţa sa. 

Adler ar fi trebuit să le întâlnească pe Detta Walker şi pe 
Odetta Holmes. 


— „ultimul pistolar, zise Andrew. 

Vorbea de ceva vreme, dar Andrew vorbea mereu şi, de 
obicei, Odetta lăsa cuvintele să curgă nebăgate în seamă, 
aşa cum curge apa caldă peste părul şi faţa ta atunci când 
faci duş. Dar asta nu-i reţinu pur şi simplu atenţia; i-o agăţă 
ca un spin. 

— Cum ai spus? 

— Oh, era într-un articol de ziar, spuse Andrew. Nu ştiu 
cine l-a scris. N-am băgat de seamă. Unu’ dintre 
comentatorii ăia politici. Probabil că dumitale, donşoară 
Holmes, ţ-ar zice ceva numele lui. L-am iubit ş-am plâns în 
sara când a fo' ales... 

Ea surâse, emoţionată fără să-şi dea seama. Andrew 
spunea că nu se putea împiedica să vorbească întruna, nu 
el era de vină, ci irlandezul din el, şi de cele mai multe ori 
vorbea lucruri neînsemnate - bârfe şi trăncăneli despre 
rude şi prieteni pe care ea nu avea să-i întâlnească 
niciodată, opinii politice semirumegate, ciudate comentarii 
ştiinţifice strânse de te miri unde (printre altele, Andrew 
credea cu tărie în existenţa farfuriilor zburătoare, cărora el 


le spunea voz-neliuri) - dar asta o atinse, pentru că şi ea 
plânsese în seara când el fusese ales. 

— Da' n-am plâns când căcatu' ăla puturos - iartă-mi 
limbaju', donşoară Holmes - când căcatu' ăla de Oswald l-a- 
mpuşcat, şi de atunci n-am mai plâns, ş-au trecut... cât, 
două luni? 

Trei luni şi două zile, gândi ea. 

— Aşa ceva, cred. 

Andrew încuviinţă. 

— Apoi am citit articolu' ista - în The Daily News, cred c-a 
fo’ - ieri, despre cum Johnson probabil c-o să facă o treabă 
bună, da' n-o să fie acelaşi lucru. Tipu' zicea că America a 
asistat la dispariţia ultimului pistolar din lume. 

— După părerea mea, John Kennedy n-a fost deloc aşa 
ceva, zise Odetta şi dacă vocea ei era mai tăioasă decât 
aceea pe care Andrew era obişnuit să o audă (şi aşa trebuia 
să fie, pentru că ea îl văzu aruncând o ocheadă în 
retrovizor, o ocheadă care aducea mai degrabă a crispare), 
asta se datora faptului că ea însăşi se simţea emoţionată. 
Era absurd, dar aşa era. Ceva în propoziţia aceea - America 
a asistat la dispariția ultimului pistolar din lume - rezona 
adânc în mintea ei. Era o afirmaţie urâtă, era o afirmaţie 
neadevărată - John Kennedy fusese un pacifist, nu un Billy 
the Kid necioplit, profilul ăsta i se potrivea mai mult lui 
Goldwater - dar, cine ştie de ce, îi făcuse pielea de găină. 

— Păi, tipu' a zis că lumea n-o să ducă niciodată lipsă de 
maniaci cu pistolu-n mână, continuă Andrew, studiind-o 
încordat în retrovizor. L-a menţionat pe Jack Ruby, pentru 
început, şi pe Castro, şi un tip din Haiti... 

— Duvalier, zise ea. Papa Doc. 

— Mda, el, şi fraţii D... 

— Fraţii Diem sunt morţi. 

— Ei, el a zis că Jack Kennedy era diferit, atâta tot. A zis 
că el scotea pistolul doar dacă cineva mai slab avea nevoie 
de ajutorul lui şi numa' dacă nu mai exista altă cale. A zis 
că avea înţelepciunea de a şti că uneori discuţiile nu ajută 
la nimic. A zis că ştia că, dacă potaia face spume la gură, 


tre’ s-o împuşti. 

Ochii lui continuau să o privească temători. 

— Pe d-altă parte, n-a fo’ decât un articol pe care l-am 
citit. 

Limuzina rula acum pe Fifth Avenue, îndreptându-se spre 
Central Park West. Sigla Cadillac de pe capotă despica aerul 
glacial de februarie. 

— Da, spuse Odetta cu blândeţe şi ochii lui Andrew se 
relaxară puţin. Înţeleg. Nu sunt de acord, dar înţeleg. 

Eşti o mincinoasă, se făcu auzită o voce în mintea ei. Era 
o voce pe care o auzea destul de des. li dăduse chiar şi un 
nume. Era vocea Ghesului. Înțe/egi foarte bine şi eşti întru 
totul de acord. Minte-l pe Andrew, dacă simţi că e nevoie, 
dar, pentru Dumnezeu, nu te minţi şi pe tine, femeie. 

Şi totuşi, o parte din ea protesta, îngrozită. Într-o lume 
care devenise un butoi cu praf nuclear pe care stăteau 
aproape un miliard de oameni, a crede că există o diferenţă 
între pistolarii buni şi pistolarii răi era o greşeală - poate 
una de proporţii sinucigaşe. Erau mult prea multe mâini 
nesigure care ţineau brichete aprinse aproape de prea 
multe fitiluri. Lumea aceasta nu era făcută pentru pistolari. 
Dacă existase vreodată un timp al lor, acesta trecuse. 

Nu-i aşa? 

Închise pentru scurt timp ochii şi îşi masă tâmplele. 
Simţea că-i vine din nou o migrenă. Uneori o amenințau, ca 
o acumulare rău prevestitoare de nori negri într-o după- 
amiază caniculară de vară, după care se retrăgeau... aşa 
cum furtunile alea urâte de vară uneori pur şi simplu îşi 
schimbau direcţia pentru a-şi descărca tunetele şi fulgere 
într-un alt loc. 

De data aceasta însă credea că furtuna se va dezlănţui. 
Va veni cu tot cu tunete, fulgere şi grindină mare cât 
mingile de golf. 

Lumina felinarelor de pe Fifth Avenue părea mult prea 
puternică. 

— Şi cum a fo' la Oxford, donşoară Holmes? întrebă 
Andrew cu fereală. 


— Umed. Foarte umed, chit că e februarie. Făcu o pauză, 
spunându-şi că nu va rosti cuvintele care îi dădeau buluc în 
gât ca fierea, că le va înghiţi. 

A le rosti ar fi fost o alegere inutil de brutală. Vorbăria lui 
Andrew despre ultimul pistolar din lume făcea doar parte 
din nesfârşita lui trăncăneală. Dar adăugată celorlalte 
probleme era pur şi simplu prea mult, drept pentru care ea 
le rosti totuşi, rosti ceea ce nu era cazul să rostească. 
Vocea ei suna la fel de calmă şi de fermă ca oricând, dar nu 
se lăsa ea păcălită: recunoştea o tiradă dintr-o mie. 
Garantul de cauţiuni a venit foarte prompt, desigur; fusese 
anunţat din timp. Pe noi, însă, ne-au ţinut cât au putut, şi 
eu am rezistat cât am putut, dar presupun că de data asta 
au câştigat ei, pentru că până la urmă mi-am dat drumul pe 
mine. Văzu ochii lui Andrew mijindu-se din nou şi îşi dori să 
se oprească, dar nu putu. Asta vor să te înveţe, înţelegi. 
Parţial pentru că sperie, presupun, şi sunt şanse mai puţine 
ca o persoană speriată să revină în Southlandul lor preţios 
ca să-i deranjeze din nou. Dar cred că cei mai mulţi dintre 
ei - chiar şi cei prostănaci, deşi nu toţi sunt prostănaci, nici 
pe departe - ştiu că schimbarea va veni până la urmă, orice 
ar face ei, aşa că profită de ocazie pentru a te umili cât încă 
mai pot. Ca să te înveţe că poți; fi umilit. Poţi jura înaintea 
lui Dumnezeu, a lui Hristos şi a întregii şlehte de Îngeri că 
sub nicio formă, absolut niciuna, nu-ţi vei da drumul pe 
tine, dar dacă ei te ţin suficient de mult, sigur că-ţi dai 
drumul. Lecţia spune că nu eşti decât un animal în cuşcă, 
nimic mai mult de atât, nimic mai bun de atât. Doar un 
animal în cuşcă. Aşa că mi-am dat drumul pe mine. Incă 
mai simt mirosul de urină uscată şi acela al celulei ăleia 
blestemate. Ei cred că noi ne tragem din maimuțe, înţelegi. 
Şi exact aşa simt că miros acum. 

Ca o maimuţă. 

Văzu ochii lui Andrew în retrovizor şi-i păru rău pentru 
felul în care arătau ochii aceia. Uneori, urina nu era singurul 
lucru pe care nu-l mai puteai ţine. 

— Îmi pare rău, donşoară Holmes. 


— Ba nu, spuse ea, masându-şi iar tâmplele. Mie îmi pare 
rău. Au fost trei zile dificile, Andrew. 

— Cred şi eu, spuse el cu o voce şocată, de fată bătrână, 
care o făcu să râdă fără voia ei. 

Dar, una peste alta, el nu râdea. Crezuse că ştie în ce se 
implică, şi că anticipase perfect cât de gravă putea deveni 
situaţia. Se înşelase. 

Trei zile dificile. Ei bine, se putea spune şi aşa. Altfel zis, 
acele trei zile petrecute în Oxford, Mississippi, fuseseră o 
scurtă escală în iad. Dar unele lucruri nu puteau fi rostite. 
Unele lucruri le duceai în mormânt... asta dacă nu erai 
chemat să te spovedeşti înaintea Tronului lui Dumnezeu, 
Tatăl Atotputernic, acolo unde, bănuia ea, până şi 
adevărurile care-ţi provocau năprasnice furtuni cu fulgere 
în acea bizară materie cenuşie dintre urechi (cercetătorii 
spuneau că în materia aceea cenuşie nu existau terminaţii 
nervoase, iar dacă asta nu era o bazaconie şi jumătate, ea 
nu ştia ce altceva mai putea fi) trebuiau recunoscute. 

— Vreau doar să ajung acasă şi să fac baie, baie, baie şi 
să dorm, dorm, dorm. Apoi, cred că o să fiu proaspătă ca o 
ploaie de primăvară. 

— Ei, sigur! Exact ca o ploaie de primăvară! 

Andrew voia să-şi ceară scuze pentru ceva, iar aceasta 
era cea mai bună performanţă de care era în stare. Dincolo 
de asta nu voia să mai lungească vorba. Aşa că străbătură 
în linişte restul drumului până la cenuşiul bloc cu 
apartamente în stil victorian de la colţul dintre Fifth şi 
Central Park South, un exclusivist bloc cu apartamente în 
stil victorian. Bănuia că asta făcea din ea un caz special. 
Stia că în apartamentele acelea luxoase locuiau oameni 
care n-ar fi vorbit cu ea decât dacă erau prinşi la colţ. Dar 
ei nu-i păsa. Pe lângă asta, ea era deasupra lor, iar ei ştiau 
asta. Nu o singură dată îi trecuse prin gând că precis unii 
dintre ei sufereau în taină, ştiind că o negresă locuia în 
apartamentul penthouse al acelei venerabile şi splendide 
clădiri victoriene, unde, în alte vremuri, singurele mâini 
negre admise erau îmbrăcate în mănuşi albe sau poate în 


mănuşile subţiri din piele neagră ale unui şofer. Spera din 
suflet ca ei să sufere tare, şi se dojenea singură fiindcă era 
rea, fiindcă o animau sentimente necreştineşti, însă tot îşi 
dorea asta. În Oxford, nu reuşise să împiedice urina să-i 
îmbibe finii chiloţi de mătase de import, iar acum nu reuşea 
să împiedice nici valul acesta de urină. Era o răutate, era un 
gest necreştinesc şi aproape la fel de grav... ba nu, mai 
grav, cel puţin în ceea ce privea Mişcarea, era 
contraproductiv. Avea să câştige drepturile ce trebuiau 
câştigate, şi probabil chiar în anul acela: Johnson, pătruns 
de moştenirea lăsată lui de preşedintele asasinat (şi poate 
sperând să mai bată un cui în sicriul lui Barry Goldwater), 
nu avea să se limiteze la vegherea aprobării proiectului de 
lege privitor la drepturile cetăţeneşti; la nevoie, avea să-l 
transforme în lege cu forța. Prin urmare, era necesară 
reducerea fricţiunilor. Mai erau lucruri de făcut. Ura nu avea 
s-o ajute să le facă. De fapt, ura avea s-o împiedice. 

Dar, uneori, nu puteai să pui hăţuri urii. 

Aceasta era cealaltă lecţie pe care o învățase în Oxford 
Town. 


Detta Walker nu manifesta absolut niciun interes pentru 
Mişcare şi avea preocupări mult mai modeste. Locuia în 
mansarda unei clădiri decrepite din Greenwich Village. 
Odetta nu ştia de mansardă şi Detta nu ştia de penthouse 
şi singurul care bănuia că ceva nu era tocmai în regulă era 
Andrew Feeny, şoferul. 

El intrase în serviciul tatălui Odettei pe când ea avea 
paisprezece ani şi Detta Walker aproape că nici nu exista. 

Uneori, Odetta dispărea. Putea fi vorba de câteva ore sau 
câteva zile. 

Vara trecută dispăruse trei săptămâni şi Andrew se 
pregătea să sune la poliţie, când Odetta îl sunase pe el 
într-o seară şi-i ceruse să treacă pe la ea cu maşina a doua 


zi în jur de ora zece - avea de gând să facă nişte 
cumpărături, spusese ea. 

li stătuse pe buze să strige cât putea Donşoară Holmes! 
Da’ unde ați fost? 

Dar o mai întrebase asta înainte şi primise doar priviri 
nedumerite - sincer nedumerite, era sigur. Chiar aici, 
spunea ea. Păi, chiar aici, Andrew - doar m-ai dus cu 
maşina în vreo două sau trei locuri în fiecare zi, nu? Sper că 
nu începi să te ramoleşti, nu? Apoi râdea şi, dacă se simţea 
deosebit de bine (cum deseori părea să se simtă după 
perioadele de absenţă), îl ciupea de obraz. 

— Prea bine, donşoară Holmes, spusese el atunci. La 
zece va fi. 

Andrew pusese receptorul jos, închisese ochii şi rostise o 
rugăciune scurtă închinată Sfintei Fecioare, mulţumind 
pentru întoarcerea cu bine a donşoarei Holmes. Apoi îl 
sunase pe Howard, uşierul de la clădirea ei. 

— La cât a venit? 

— Acum aproximativ douăzeci de minute, zisese Howard. 

— Cine a adus-o? 

— Nu şt'u. Ştii cum e. Altă maşină de fiecare dată. Uneori 
parchează după colţul străzii şi nu văd nimic, nici nu ştiu că 
s-a-ntors până n-aud interfonu' şi mă uit afară şi o văd 
acolo. Howard se oprise, apoi urmase: Are o vânătaie urâtă 
pe obraz. 

Howard avea dreptate. Era o vânătaie tare urâtă, iar 
acum se vindeca. 

Andrew nu voia să-şi imagineze cum arătase când fusese 
proaspătă. Donşoara Holmes apăruse prompt la ora zece în 
dimineaţa următoare, îmbrăcată într-o rochie de vară cu 
bretele subţiri (era la sfârşit de iulie) şi deja vânătaia 
începuse să se îngălbenească. Făcuse doar o tentativă 
palidă de a o acoperi cu machiaj, parcă ştiind că exagerând 
cu fondul de ten nu făcea decât să atragă şi mai mult 
atenţia asupra ei. 

— Cum v-aţi ales cu aia, donşoară Holmes? a întrebat el. 

Ea a râs veselă. 


— Ştii cum sunt, Andrew - mereu împiedicată. Mi-a 
alunecat ieri mâna pe bară când ieşeam din cadă - mă 
grăbeam să prind ştirile naţionale. Am căzut şi m-am lovit. 
(A cercetat cu atenţie faţa şoferului.) Te pregăteşti să-ncepi 
poliloghia cu doctorii şi analizele, aşa-i? Nu te deranja să-mi 
răspunzi; după atâţia ani ştiu să te citesc ca pe o carte. Nu 
mă duc, aşa că nu te deranja să întrebi. Mai bine nici că 
m-aş putea simţi. Să plecăm, Andrew! Am de gând să 
cumpăr jumătate din Saks, tot ce au la Gimbels şi, între ele, 
să trec pe la Four Seasons şi să mănânc tot ce au în meniu. 

— Da, donşoară Holmes, spusese el şi zâmbise. Era un 
zâmbet forţat şi nu-i fusese uşor să-l forţeze. Vânătaia aia 
nu era veche de o zi era veche de o săptămână, cel puţin... 
Şi el ştia asta, nu? In ultima săptămână o sunase seară de 
seară în jur de ora şapte, pentru că dacă aveai şanse să dai 
peste donşoara Holmes acasă, asta era doar în timpul 
emisiunii Huntley-Brinkley Report. Mare dependentă de 
ştiri, donşoara Holmes. O sunase seară de seară, mai puţin 
seara trecută. Atunci venise în persoană şi obținuse cheia 
ei de la Howard. Il rodea tot mai tare convingerea că 
suferise tocmai genul de accident pe care i-l descrisese... 
doar că în loc să se aleagă cu o vânătaie sau un os rupt, ea 
murise, murise singură, şi zăcea acolo moartă chiar în clipa 
aceea. Intrase în apartament, cu inima bubuindu-i tare, 
simțindu-se ca o pisică într-o cameră întunecată, plină de 
corzi de pian întinse. Doar că nu existase vreun motiv să-şi 
facă griji. Pe tejgheaua din bucătărie era o farfurioară 
pentru unt şi, chiar dacă untul fusese acoperit, era afară de 
destul de mult timp încât pe el să fi crescut o recoltă 
bogată de mucegai. Ajunsese acolo la şapte şi zece şi 
plecase cinci minute mai târziu. În cursul rapidei cercetări a 
apartamentului, aruncase o privire în baie. Cada era uscată, 
prosoapele frumos - chiar auster - aranjate, multele 
mânere de sprijin lustruite lună şi bec, fără nicio urmă de 
apă pe ele. 

Ştia că accidentul descris nu avusese loc. 

Dar Andrew nu crezuse nici că ea minţea. Ea credea ceea 


ce-i spusese. 

Se uită iarăşi în retrovizor şi văzu că ea îşi masa tâmplele 
cu vârful degetelor. Nu-i plăcea. O văzuse prea des făcând 
asta înainte să dispară. 


Andrew lăsă motorul pornit ca să nu se răcească în 
maşină, apoi cobori şi merse la portbagaj. Se uită la cele 
două valize ale ei cu o nouă crispare. 

Arătau ca şi când nişte oameni nervoşi cu minţi mici şi 
corpuri mari le şutaseră fără încetare de colo-colo, 
răvăşindu-le aşa cum îndrăzneala nu-i lăsa să o răvăşească 
pe donşoara Holmes însăşi - aşa cum l-ar fi răvăşit pe e/, de 
pildă, dacă ar fi fost acolo. Problema n-o constituia doar 
faptul că era femeie; era o negresă, o negresă impertinentă 
din Nord, care-şi vâra nasul unde nu-i fierbea oala, iar ei 
probabil că-şi făceau socoteala că o astfel de femeie merita 
cu prisosinţă tratamentul acela. Însă donşoara Holmes era, 
pe deasupra, o negresă bogată. Şi chiar mai mult, era 
cunoscută de publicul american aproape la fel ca Medgar 
Evers sau Martin Luther King. Şi, ca şi când asta n-ar fi fost 
destul, faţa ei de negresă bogată apăruse şi pe coperta 
revistei Time. Drept pentru care era puţin cam greu să 
cotonogeşti o astfel de persoană şi apoi să spui: Poftim? 
Nu, dom'le şăf, n-am văzt pe nime’ cum ziceti p-acilea şa, 
n-am dreptate, băieți? Mai mult, era puţin cam greu să te 
convingi să-i faci rău singurei moştenitoare a Holmes 
Dental Industries, când în însoritul Sud se găseau 
douăsprezece fabrici Holmes, dintre care una taman în 
ţinutul învecinat cu Oxford Town. 

Aşa că le făcuseră valizelor ei ceea ce nu-i putuseră face 
ei înseşi. 

Andrew studie aceste mărturii mute ale şederii ei în 
Oxford Town cu ruşine şi furie şi dragoste, emoţii la fel de 
mute ca urmele de pe bagajele care plecaseră la drum în 


perfectă stare şi reveneau întoarse pe dos. Le studie, 
pentru moment neputându-se clinti din loc, şi respiraţia lui 
scotea vălătuci de aburi în aerul glacial. 

Howard tocmai ieşea să ajute, dar Andrew mai pregetă 
un moment înainte să apuce mânerele valizelor. Cine 
sunteți, donşoară Holmes? Cine sunteți, de fapt? Unde 
mergeţi uneori şi ce faceti atât de rău, de trebuie să vă 
spuneți şi dumneavoastră înşivă poveşti mincinoase care să 
acopere orele sau zilele de absență? 

Şi mai gândi ceva în clipa dinainte să vină Howard, ceva 
ciudat de nimerit: 

Unde e restul ființei dumneavoastră? 

Nu mai gândi aşa, nu e bine. Dacă cineva de aici are 
dreptul să gândească aşa, aceea ar fi donşoara Holmes, dar 
ea n-o face şi nici tu n-ai de ce s-o faci. 

Andrew scoase valizele din portbagaj şi i le dădu lui 
Howard, care întrebă cu o voce joasă: 

— Se simte bine? 

— Aşa cred, răspunse Andrew tot cu o voce joasă. Doar 
obosită, atâta tot. 

Obosită până-n măduva oaselor. 

Howard încuviinţă din cap, luă valizele scâlciate şi plecă 
spre intrarea în clădire. Întârzie doar cât să-şi scoată 
pălăria în faţa Odettei Holmes - care era aproape invizibilă 
în spatele geamurilor fumurii - într-un salut respectuos. 

Când plecă, Andrew scoase din portbagaj angrenajul de 
oţel inoxidabil pliat şi începu să-l desfacă. Era un scaun cu 
rotile. 

Din 19 august 1959, cu aproximativ cinci ani şi jumătate 
în urmă, partea de la genunchi în jos a Odettei Holmes era 
un vid asemănător perioadelor ei de absenţă. 


iv 


Înaintea incidentului de la metrou, Detta Walker nu 
cunoscuse decât puține momente de luciditate - ca nişte 


insule de coral care îi par izolate celui care le priveşte de 
sus, dar care, de fapt, sunt doar protuberanţele spinării 
unui lung arhipelag aflat în cea mai mare parte sub ape. 
Odetta nu bănuia deloc existenţa Dettei, iar Detta habar nu 
avea de o persoană pe nume Odetta... dar Detta, cel puţin, 
ştia clar că ceva nu era bine, că cineva se juca tot timpul cu 
viaţa ei. Imaginaţia Odettei scornea tot soiul de lucruri care, 
chipurile, se petreceau atunci când Detta era stăpână pe 
corpul ei; Detta nu era atât de deşteaptă. Ea credea că-şi 
aminteşte ceva, ceva măcar, dar cel mai des nu-şi amintea 
nimic. 

Detta era, cel puţin, parţial conştientă de absente. 

Îşi amintea farfuria de porțelan. Asta îşi amintea. Îşi 
amintea că o strecurase în buzunarul rochiei, că se uitase 
continuu peste umăr, pentru a se asigura că Femeia 
Albastră nu era acolo, trăgând cu ochiul. Trebuia să fie 
sigură, pentru că farfuria de porțelan aparţinea Femeii 
Albastre. Farfuria de porțelan, înţelegea Detta într-un fel 
vag, era pentru ocazii speciale. Din cauza asta o luase ea. 
Detta îşi amintea că o dusese într-un loc pe care îl ştia (cu 
toate că habar nu avea cum de ştia asta) drept Vanele, o 
groapă de gunoi fumegând unde odată văzuse arzând un 
copil cu piele de plastic. Işi amintea că pusese farfuria atent 
pe pământul pietros şi apoi dăduse să calce pe ea şi se 
oprise, amintindu-şi să-şi dea jos chiloţeii de bumbac şi să-i 
pună în buzunar, în locul farfuriei, şi apoi să frece încet 
degetul arătător de la mâna stângă peste crestătura 
corpului ei, acolo unde Dumnezeu, Bătrânul Pişicher, o 
încheiase pe ea şi pe toate fetele şi femeile imperfect, dar 
ceva la locul acela trebuia să fie bun, pentru că îşi amintea 
fiorul, îşi amintea dorinţa de a apăsa, îşi amintea că nu 
apăsase, îşi amintea cât de bine se simţise cu păsărica 
goală, fără chiloţeii de bumbac între ea şi restul lumii, şi nu 
apăsase, n-o făcuse până când pantoful ei nu apăsase, 
pantoful ei de piele neagră, până când pantoful ei nu 
apăsase pe farfurie, apoi apăsase şi ea pe crestătură cu 
degetul, aşa cum apăsa cu piciorul pe farfuria de porțelan 


pentru ocazii speciale a Femeii Albastre, îşi amintea cum 
pantoful de piele neagră acoperise dantelăria delicată şi 
albastră de pe marginea farfuriei, îşi amintea apăsarea, da, 
îşi amintea cum apăsase în Vane, apăsase cu degetul şi cu 
piciorul, îşi amintea delicioasa promisiune a degetului şi 
crestăturii, îşi amintea că atunci când farfuria pocnise cu un 
pocnet  sfărâmicios, o similară plăcere sfărâmicioasă 
pornise în sus de la crestătura aceea, prin viscerele ei, ca o 
săgeată, îşi amintea strigătul care îi scăpase de pe buze, un 
cârâit neplăcut, ca sunetul scos de o cioară alungată 
dintr-un lan de porumb, îşi amintea că se uitase tâmp la 
bucăţile de farfurie şi apoi scosese încet din buzunarul 
rochiei chiloţeii de bumbac alb şi-i îmbrăcase, budigăi, aşa 
auzise ea că le spunea într-un timp căzut în uitare ca o 
piatră în apele unui lac de munte, budigăi, da, întâi îi 
dădeai jos pentru a-ţi rezolva treaba şi după aceea îi luai 
înapoi pe tine, mai întâi un pantof lucios de piele şi apoi 
celălalt, bun, chiloţeii erau buni, îşi amintea foarte clar că-i 
trăsese pe picioare în sus, îi trăsese peste genunchi, pe cel 
stâng era o coajă aproape gata să cadă şi să lase în urmă 
pielea roz şi nouă, ca de bebeluş, îşi amintea atât de clar, 
încât putea să nu fi trecut săptămână sau o zi de atunci, ci 
doar un singur moment, îşi amintea cum betelia ajunsese la 
tivul rochiei ei de petrecere, contrastul puternic al 
bumbacului alb pe pielea cafenie, ca frişca, da, chiar aşa, 
frişca dintr-o ulcică în clipa dinainte să întâlnească maroniul 
cafelei, textura, chiloţeii dispărând sub tivul rochiei, doar că 
atunci rochia era de un portocaliu aprins şi chiloţeii nu 
urcau, ci coborau, însă tot albi erau, dar nu de bumbac, 
erau de nailon, chiloţei de nailon ieftini, transparenţi, ieftini 
nu doar într-un singur sens, şi îşi amintea că şi-i trăsese de 
pe picioare, îşi amintea cum licăreau pe covoraşul 
autovehiculului Dodge DeSoto model '46, da, cât erau de 
albi, cât erau de ieftini, fata era ieftină şi era bine să fii 
ieftină, era bine să fii de vânzare, să fii pe trotuar nici 
măcar ca târfă, ci ca o scroafă de prăsilă; îşi amintea nu o 
farfurie rotundă de porțelan, ci faţa albă şi rotundă a unui 


băiat, un student beat şi năuc, el nu era o farfurie de 
porțelan, dar faţa lui era la fel de rotundă cum fusese 
farfuria de porțelan a Femeii Albastre, şi era o dantelărie pe 
obrajii lui, iar dantelăria aceea părea la fel de albastră cum 
fusese dantelăria de pe farfuria de porțelan pentru ocazii 
speciale a Femeii Albastre, dar asta numai pentru că neonul 
era roşu, neonul era puternic, în întuneric neonul care 
lumina firma tavernei făcea sângele care şiroia din locurile 
de pe obrajii lui unde ea îl zgâriase să pară albastru, şi el 
spusese De ce ai de ce ai de ce ai făcut, după care 
coborâse geamul ca să poată scoate capul afară şi să 
vomite şi ea îşi amintea că-l auzise pe Dodie Stevens la 
tonomat, cânta despre pantofi cafenii cu şireturi roz şi o 
pălărie panama mare cu bentiţă purpurie, îşi amintea că 
sunetul pe care îl scotea el când vomita semăna cu 
scrâşnetul pietrişului într-o betonieră, şi penisul lui, care cu 
câteva momente înainte fusese un semn de exclamare livid 
înălțându-se din tufişul încâlcit al părului pubian, se 
transforma într-un semn de întrebare alb, flasc; îşi amintea 
că sunetul ca de pietriş al vomitatului se oprise şi apoi 
începuse din nou şi ea îşi spusese: Eh, separe că încă n-a 
făcut destul pentru fundație, şi râsese şi apăsase degetul 
(care acum era dotat cu o unghie lungă, îngrijită) pe 
păsărica ei goală, dar nu cu adevărat, pentru că acum era 
acoperită şi ea de un tufiş încâlcit de păr aspru, şi avusese 
loc acelaşi trosnet sfărâmicios înăuntrul ei, şi era tot un 
amestec egal de durere şi plăcere (dar mai bine, mult mai 
bine, decât nimic), şi apoi el bâjbâise orbeşte după ea 
spunând pe un ton tremurat, îndurerat Negresă blestemată, 
pizdă neagră, şi ea continuase totuşi să râdă, împingându-l 
fără probleme şi luându-şi chiloţeii şi deschizând portiera 
din partea ei, simțind ultima atingere oarbă a degetelor lui 
pe spatele bluzei sale în timp ce ea alerga într-o noapte de 
mai în care se simţea deja parfum de caprifoi, lumina 
roz-roşiatică a unui neon pâlpâia reflectată în pietrişul unei 
parcări postbelice, îşi amintea că îndesase chiloţeii, ieftinii 
chiloţei de nailon lucios nu în buzunarul rochiei, ci într-o 


poşetă plină de o gamă adolescentină de cosmetice, alerga, 
lumina pâlpâia, şi apoi avea douăzeci şi trei de ani şi nu mai 
era vorba de chiloţei, ci de o eşarfă de vâscoză, şi o îndesa 
încet în poşetă când trecea pe lângă o casă de marcat de la 
raionul de mărunţişuri din Macy's - o eşarfă care, la vremea 
aceea, se vindea la preţul de 1,99 dolari. 

leftin. 

leftin precum chiloţeii albi de nailon. 

leftin. 

leftin 

Ca ea. 

Corpul pe care îl moştenise aparţinea unei femei care 
moştenise milioane, dar asta nu se ştia şi nu conta - eşarfa 
era albă, marginile albastre, şi simţise acelaşi fior 
sfărâmicios plăcut pe când stătea pe bancheta din spate a 
taxiului şi, nepăsându-i de şofer, ţinuse eşarfa într-o mână, 
privind-o fix, în vreme ce pe cealaltă o strecurase sub fusta 
de tweed şi sub elasticul chiloţeilor albi, şi degetul acela 
lung şi negru rezolvă treaba care trebuia rezolvată dintr-o 
singură mişcare violentă. 

Aşa că uneori se întreba, într-un fel distrat, unde se afla 
când nu era acolo, dar cel mai adesea nevoile ei erau prea 
bruşte şi prea presante pentru a se gândi prea mult la asta. 
Se limita să satisfacă ceea ce trebuia satisfăcut, făcea ceea 
ce se cerea făcut. 

Roland ar fi înţeles. 


vV 


Odetta ar fi putut merge cu limuzina oriunde, chiar şi în 
1959 - chiar dacă tatăl ei încă trăia şi ea nu era atât de 
extraordinar de bogată cum avea să devină la moartea lui, 
în 1962, banii puşi deoparte pentru ea deveniseră ai ei 
când împlinise douăzeci şi cinci de ani, aşa că avea 
libertatea de a face cam tot ce dorea. Însă ei nu-i plăcea 
deloc o expresie pe care editorialiştii conservatori o 


încetăţeniseră cu un an sau doi înainte - expresia era 
„liberal limuzină“ şi ea avea naivitatea vârstei de a nu-şi 
dori să fie confundată cu aşa ceva, chiar dacă aşa ceva era. 
Nu avea însă naivitatea (sau prostia) de a crede că cele 
câteva perechi de jeanşi prespălaţi şi cămăşi kaki pe care le 
purta de obicei îi schimbau în vreun fel real statutul 
fundamental, sau faptul că mergea cu autobuzul ori cu 
metroul, când ar fi putut folosi maşina (fusese însă destul 
de egoistă ca să nu vadă adânca nedumerire a lui Andrew, 
şi că şoferul se simţea jignit; lui îi plăcea de ea şi lua 
personal refuzul serviciilor sale). Vârsta îi mai dădea şi 
naivitatea de a crede că gestul acesta ar putea birui (sau 
cel puţin răsturna) uneori adevărul. 

În seara zilei de 19 august 1959, plăti pentru gestul 
acesta cu jumătate din picioare... şi cu jumătate din mintea 
sa. 


vi 


Odetta fusese întâi trasă, apoi împinsă şi-n cele din urmă 
prinsă în curentul care până la urmă avea să se transforme 
într-un val uriaş. În 1957, când se implicase ea, ceea ce 
urma să fie cunoscut drept Mişcarea nu avea un nume. 

Cunoştea o parte din istoria ei, ştia că lupta pentru 
egalitatea în drepturi începuse nu cu Proclamaţia de 
Emancipare, ci cu primii sclavi aduşi de peste ocean în 
America (în Georgia, de fapt, colonia pe care britanicii o 
fondaseră pentru a scăpa de criminalii şi datornicii lor), însă 
pentru Odetta părea să înceapă în acelaşi loc, cu aceleaşi 
cinci cuvinte: Nu mă misc de aici. 

Locul fusese un autobuz din Montgomery, Alabama, iar 
cuvintele fuseseră rostite de o femeie de culoare pe nume 
Rosa Lee Parks, iar ceea ce Rosa Lee Parks refuza era să se 
mute de pe un loc din faţă al autobuzului pe unul din spate, 
unde, desigur, era locul tuturor cioroilor în orice autobuz. 
Mult mai târziu, Odetta avea să cânte împreună cu ceilalţi 


„Pe noi nu ne mută nimeni“ şi întotdeauna gândul avea să-i 
zboare la Rosa Lee Parks, şi niciodată nu cânta fără să o 
cuprindă ruşinea. Ce uşor era să cânţi noi cu braţele legate 
de braţele unei mulţimi întregi; era uşor chiar şi pentru o 
femeie fără picioare. _ 

Ce uşor era să cânţi noi, ce uşor era să fii noi. In 
autobuzul acela, noi nu existase, în autobuzul acela în care 
trebuie să fi plutit mirosul greu al pielii vechi şi al fumului 
de trabuc şi ţigară strâns cu anii, autobuzul acela cu 
înscrisuri publicitare care spuneau LUCKY STRIKE L.S.M.F.T. 
şi MERGEŢI LA CE BISERICĂ DORIŢI, NUMAI MERGEŢI şi BEŢI 
OVALTINE! VĂ VA FACE „TARE BINE! şi CHESTERFIELD, 
DOUAZECI ŞI UNA DE ŢIGARI ALESE PENTRU DOUAZECI ŞI 
UNU DE MOMENTE RELAXANTE, nici urmă de no; sub 
privirile incredule ale şoferului şi ale pasagerilor albi între 
care Rosa Lee Parks şedea, sub privirile nu mai puţin 
incredule ale fraţilor şi surorilor de culoare din spate. 

Nici urmă de noi. 

Nici urmă de mulţimi mărşăluitoare. 

Doar Rosa Lee Parks, declanşând un val de proporţii cu 
câteva cuvinte: 

Nu mă mişc de aici. 

Odetta îşi spunea: Dacă aş putea să fac aşa ceva - dacă 
aş putea să fiu curajoasă - cred că aş putea să fiu fericită 
pentru tot restul vieţii mele. Dar felul ăsta de curaj nu-mi 
stă în fire. 

Citise despre incidentul Parks, dar la început nu se 
arătase foarte interesată. 

Interesul crescuse puţin câte puţin. Era greu de spus cu 
exactitate când sau cum îi fusese prinsă şi aprinsă 
imaginaţia de acel la început aproape surd seism rasial 
care începuse să scuture Sudul. 

Un an sau doi mai târziu, tânărul cu care se vedea 
oarecum regulat începu să o aducă în Village, unde câţiva 
dintre cântăreții folk tineri (şi albi, cei mai mulţi) îşi 
completaseră repertoriul cu cântece noi şi neaşteptate - 
dintr-odată, pe lângă vechile piese răsuflate despre John 


Henry care şi-a luat ciocanul şi a bătut mai multe piese 
decât noul ciocan cu abur din fabrică (pierzându-şi, printre 
altele, şi viaţa, o, Doamne, o, Doamne) şi despre Barbry 
Allen care şi-a refuzat cu cruzime peţitorul îmbolnăvit de 
dragoste (şi a sfârşit murind de ruşine, o, Doamne, o, 
Doamne), erau cântece despre cum era să te simţi cu 
moralul la pământ, ignorat în propriu-ţi oraş, despre cum 
era să nu primeşti o slujbă din cauză că nu aveai culoarea 
de piele potrivită, despre cum era să fii dus într-o celulă de 
închisoare şi biciuit de dl Charlie pentru că, deşi aveai 
pielea neagră, ai îndrăznit, o, Doamne, o, Doamne, să te 
aşezi în secțiunea rezervată albilor în cafeneaua 
magazinului F.W. Woolworths’ din Montgomery, Alabama. 

Incredibil sau nu, abia atunci începuse să fie curioasă cu 
privire la propriii părinţi, şi la părinţii /or, şi la părinţii 
părinților lor. Nu avea să citească niciodată Roots - ea se 
afla într-o altă lume şi-n alt timp, cu mult înainte ca Alex 
Haley să fi scris măcar un rând din acea carte sau poate 
chiar înainte ca acestuia să-i fi venit ideea de a o scrie - dar 
în acel moment absurd de întârziat al vieţii ei se întâmplă 
să înţeleagă bine că nu cu foarte multe generaţii în urmă, 
strămoşii ei fuseseră luaţi de albi ca sclavi. Cu siguranţă, 
informația îi ajunsese la urechi înainte, însă fără a o afecta 
la un nivel lăuntric. Ca o ecuaţie, niciodată ca un factor cu 
înrâuriri profunde asupra propriei sale vieţi. 

Odetta recapitulă, trase linie şi fu îngrozită să constate 
cât de puţine lucruri ştia. Ştia că mama ei se născuse în 
Odetta, Arkansas, oraşul după care ea (singurul copil) 
fusese botezată. Ştia că tatăl ei fusese un dentist de 
provincie care inventase şi patentase o nouă tehnică de 
aplicare a coroanelor dentare, care trecuse neobservată 
vreme de zece ani şi care, dintr-odată, îl transformase 
într-un om relativ bogat. Ştia că mai inventase câteva 
procedee dentare în cei zece ani dinainte şi în cei patru de 
după ce banii începuseră să vină, majoritatea de natură fie 
stomatologică, fie cosmetică, şi că la scurt timp după ce se 
mutase în New York împreună cu soţia şi fiica lui (care se 


născuse la patru ani după înscrierea brevetului iniţial), 
fondase o companie numită Holmes Dental Industries, care 
acum era pentru dantură ceea ce Squibb era pentru 
antibiotice. 

Dar când îl întreba cum trăise în toţi acei ani dinaintea 
reuşitei - anii când ea încă nu venise pe lume şi anii de 
după aceea - tatăl ei refuza să-i răspundă. 

Spunea tot soiul de lucruri, dar niciunul nu constituia un 
răspuns. Izola faţă de ea partea aceea a fiinţei lui. Într-o zi, 
mama Odettei, Alice - el îi spunea mami sau uneori Allie, 
dacă băuse puţin sau se simţea bine - îi zisese: 

„Povesteşte-i, Dan, de atunci când oamenii ăia au tras 
spre tine, când ai trecut peste podul acoperit cu Fordul“, şi 
Odetta îl văzuse aruncându-i lui mami o privire atât de 
sumbră, atât de peremptorie, încât mami, fire sensibilă, se 
făcuse mică în scaun şi altceva nu mai spusese. 

Odetta îşi mai iscodise mama o dată sau de două ori 
după seara aceea, dar efortul fusese în zadar. Dacă ar fi 
încercat înainte, poate că ar fi scos ceva de la ea, dar 
pentru că el refuza să vorbească, refuza şi ea - iar pentru 
el, înţelesese ea, trecutul - familia, drumurile de pământ 
roşu, magazinele, barăcile cu podele de pământ şi ferestre 
fără sticlă, ferestrele văduvite de cea mai ieftină perdea, 
momentele când suferise şi fusese umilit, copiii vecinilor 
care umblau îmbrăcaţi în halate confecţionate din foşti saci 
de făină - toate acestea erau îngropate pentru el ca nişte 
dinţi morţi sub coroane perfecte, de un alb orbitor. Refuza 
să vorbească, poate nu putea s-o facă, poate îşi 
autoindusese o amnezie selectivă; dintele cu coroană era 
viaţa lor în clădirea cu apartamente Greymarl din Central 
Park South. Tot restul era ascuns dincolo de învelişul acela 
impenetrabil. Trecutul lui era atât de bine păzit, încât nu 
fusese chip să se strecoare, să treacă de bariera acelei 
danturi impecabile şi să ajungă în gâtlejul revelaţiei. 

Detta ştia câte ceva, dar Detta nu avea cunoştinţă de 
Odetta şi nici Odetta de Detta, aşa că, încă o dată, dantura 
reprezenta un obstacol la fel de neted şi de inexpugnabil ca 


meterezele unei fortărețe. 

Avea în ea ceva din timiditatea mamei ei şi ceva din 
tenacitatea impasibilă (chiar dacă mută) a tatălui ei, şi 
singura dată când găsise îndrăzneala de a-l chestiona din 
nou asupra subiectului, de a-i sugera că ceea ce-i nega de 
fapt era încrederea pe care ea credea că o merită, se 
întâmplase într-o seară, în biblioteca de acasă. El scuturase 
puţin Wall Street Journal, pe care îl citea, îl închisese, îl 
împăturise şi-l pusese pe măsuţa cu de toate de lângă 
veioza cu picior. Işi dăduse jos ochelarii fără rame şi-i 
aşezase peste ziar. Apoi o privise, un bărbat negru slab, 
atât de slab încât ai fi spus că e în pragul emacierii, cu 
părul cărunt rărindu-se tot mai mult la scobiturile tot mai 
adânci ale tâmplelor unde vene fine, ca nişte arcuri de 
ceasornic, fremătau necontenit, şi-i spusese doar atât: 

Odetta, eu nu vorbesc niciodată despre partea aia a vieții 
mele, ba mai mult, nici nu mă gândesc la ea. N-ar avea 
niciun rost. Lumea a mers mai departe de atunci. 

Roland ar fi înţeles. 


vii 


Când Roland deschise uşa pe care scria STĂPÂNA 
UMBRELOR, văzu lucruri pe care nu le înţelegea defel - dar 
înţelegea că acestea nu aveau importanţă. 

Era lumea lui Eddie Dean, dar dincolo de asta nu era 
decât un talmeş-balmeş de lumini, oameni şi obiecte - mai 
multe obiecte decât văzuse el toată viaţa. 

Obiecte femeieşti, după cum arătau, şi aparent scoase la 
vânzare. Unele sub sticlă, altele aranjate în piramide 
ademenitoare şi pe rafturi. Niciunul nu conta mai mult 
decât mişcarea care făcea ca lumea aceea să treacă pe 
lângă marginile uşii din faţa sa. Uşa reprezenta ochii 
Stăpânei. Se uita prin ei aşa cum se uitase prin ochii lui 
Eddie atunci când el  înaintase pe intervalul 
caleştii-zburătoare. 


Eddie, pe de altă parte, era bulversat. Revolverul din 
mâna lui tremură şi cobori puţin. Pistolarul ar fi putut să i-l 
ia fără probleme, dar nu o făcu. Se mulţumi să rămână 
acolo, fără a scoate o vorbă. Acesta era un truc pe care îl 
învățase cu mult timp în urmă. 

Acum, imaginea din cadrul uşii făcu o rotire din acelea 
care pistolarului i se păreau atât de ameţitoare - însă 
aceeaşi răsucire bruscă lui Eddie i se păru, în chip straniu, 
reconfortantă. Roland nu văzuse niciodată un film. Eddie 
văzuse cu miile, iar asta era ca un efect cinematografic, 
vederea prin ochii protagonistului, cum văzuse în 
Halloween şi The Shining. Ştia chiar şi cum se numea 
şmecheria cu care cineaştii realizau lucrul acesta. Steadi- 
Cam. Asta era. 

— Şi în Războiul Stelelor, murmură el. Pe Steaua Morții. 
Fanta aia nenorocită, ţi-aminteşti? 

Roland se uită la el şi nu spuse nimic. 

Mâini - mâini de un maroniu-închis - intrară în cadrul a 
ceea ce Roland vedea ca fiind o uşă, iar Eddie deja începea 
să considere un fel de ecran magic de cinematograf... un 
ecran de cinematograf în care puteai intra, în anumite 
împrejurări, ca în Trandafirul roşu din Cairo, doar că tipul de 
acolo ieşea din ecran şi intra în lumea reală. Mişto film. 

Abia acum înţelegea Eddie cât de mişto. 

Doar că filmul acela nu fusese încă turnat de cealaltă 
parte a uşii prin care se uita el. Era vorba de New York, da - 
într-un fel, simplul sunet al claxoanelor de taxiuri, chiar aşa 
înfundat cum era, proclama lucrul ăsta - şi era vorba de un 
magazin universal din New York în care intrase şi el cândva, 
însă era... era... 

— E mai vechi, murmură Eddie. 

— Înaintea cândului tău? întrebă pistolarul. 

Eddie întoarse ochii spre el şi râse scurt. 

— Aha. Poţi spune şi aşa, dacă vrei. 

— Bună ziua, domnişoară Walker, spuse o voce ezitantă. 
Imaginea din cadrul uşii urcă atât de brusc, încât şi Eddie 
ameţi puţin. În cadru apăru o vânzătoare care era clar că 


recunoştea persoana ale căreia erau mâinile acelea negre - 
o recunoştea şi fie nu-i plăcea de ea, fie se temea de ea. 
Sau amândouă. Cu ce vă pot ajuta astăzi? 

— Cu asta. Proprietara mâinilor ridică o eşarfă albă cu 
margini albastru-intens. Nu te obosi să o împachetezi, 
scumpo, pune-o doar într-o pungă. 

— Cash sau... 

— Cash. Aşa e de fiecare dată, nu? 

— Da, domnişoară Walker. Prea bine. 

— Mă bucur că eşti de acord, scumpo. 

Pe faţa vânzătoarei licări o grimasă - Eddie o surprinse 
tocmai când ea se întorcea cu spatele. Reacţia putea fi 
pusă pe seama modului în care i se adresase o femeie pe 
care vânzătoarea o considera ca fiind o „negresă înţepată“ 
(iarăşi, gândul acesta se datora mai mult experienţei lui de 
cinefil decât vreunei cunoaşteri a istoriei ori măcar a vieţii 
pe care o dusese el pe străzi, pentru că acum avea 
impresia că se uită la un film care fie fusese turnat în anii 
şaizeci, fie reflecta atmosfera de atunci, ceva ca /n arșița 
nopții, cu Sidney Steiger şi Rod Poitier*, dar explicaţia putea 
fi şi ceva mai simplă: neagră sau albă, Stăpâna Umbrelor a 
lui Roland era o scorpie nesuferită. 

La drept vorbind, asta nu avea niciun dram de 
importanţă, nu? Nimic nu avea vreo importanţă. Lui îi păsa 
de un lucru şi doar de unul singur, iar acela era să scape 
dracului de acolo. 

Acela era New Yorkul, aproape că-i simţea mirosul. 

Şi cine spunea New York spunea heroină. 

Aproape că simţea şi mirosul ei. 

Doar că exista o chichiţă. 

O chichiţă mare cât roata carului. 


8 Greşeală intenţionată: protagoniştii filmului sunt, de 
fapt, Sidney Poitier şi Rod Steiger (n. tr.). 


viii 


Roland îl ţinu pe Eddie sub ochi şi, cu toate că ar fi putut 
să-l ucidă de câte şase ori o dată oricând ar fi vrut, alesese 
să rămână nemişcat şi mut şi să-l lase pe Eddie să rezolve 
singur situaţia. Eddie era în multe feluri, iar multe dintre ele 
nu erau plăcute (fiind el însuşi un om care lăsase un copil 
să cadă spre moarte sigură; pistolarul cunoştea diferenţa 
dintre drăguţ şi nu tocmai bine), dar Eddie categoric nu era 
prost. 

Era un tânăr deştept. 

Avea să se lămurească singur. 

Şi se lămurise. 

Intoarse ochii spre Roland, surâse fără a-şi arăta dinţii, 
roti revolverul pistolarului pe deget, nepriceput, parodiind 
gestul de final al unui trăgător la ţintă, apoi i-l întinse 
ţinându-l de ţeavă. 

— La cât îmi foloseşte mie, chestia asta ar putea foarte 
bine să fie un cârnat de căcat, am dreptate? 

Când vrei, ştii să vorbeşti frumos, gândi Roland. Şi atunci, 
de ce alegi mereu să vorbeşti prostii, Eddie? Să fie oare 
pentru că aşa ai impresia că se vorbea acolo unde fratele 
tău s-a dus înarmat până-n dinți? 

— Am dreptate? repetă Eddie. 

Roland încuviinţă din cap. 

— Dacă te-aş fi rezolvat, ce s-ar fi întâmplat cu uşa aia? 

— Nu ştiu. Presupun că nu putem afla decât încercând. 

— Ete na! Tu ce crezi că s-ar întâmpla? 

— Cred că ar dispărea. 

Eddie aprobă din cap. Asta credea şi el. Buf! Ca o 
demonstraţie de magie! 

Ochii la mine, prieteni, acum o vedeţi, e aici, şi iată, 
acum nu mai e. La drept vorbind, nu era cu nimic diferit de 
ce s-ar întâmpla dacă un proiecţionist de cinema ar scoate 
pistolul şi ar împuşca aparatul de proiecţie, nu? 

Dacă împuşcai aparatul de proiecţie, filmul se oprea. 

Eddie nu voia să se oprească filmul. 


Eddie voia să vadă ce plătise ca să vadă. 

— Poţi să treci dincolo de unul singur, zise Eddie încet. 

— Da. 

— Aşa ceva. 

— Da. 

— O să ajungi în capul ei. Aşa cum ai ajuns într-al meu. 

— Da. 

— Deci poţi intra cu autostopul în lumea mea, dar asta-i 
tot. 

Roland nu spuse nimic. Autostop era unul dintre 
cuvintele pe care Eddie le folosea uneori şi pe care el nu le 
înţelegea bine... dar reţinuse esenţialul. 

— Dar ai putut trece dincolo în corpul tău. Ca la Balazar. 
Vorbea cu voce tare, dar de fapt vorbea cu sine însuşi. Doar 
că pentru aia ai avut nevoie de mine, nu-i aşa? 

— Da. 

— Atunci, ia-mă cu tine. 

Pistolarul deschise gura, dar Eddie se grăbi să continue: 

— Nu acum, nu la acum mă refer, spuse el. Ştiu că ar ieși 
cu tămbălău sau ceva la fel de urât dacă pur şi simplu... 
ne-am materializa acolo. Râse cam isteric. Ca doi iepuri pe 
care iluzionistul îi scoate din joben... doar că jobenul nu 
există, clar. O să aşteptăm până când o să fie singură şi... 

— Nu. 

— Dar o să vin cu tine înapoi, spuse Eddie. [i-o jur, 
Roland. Da, ştiu că ai o treabă de făcut şi ştiu că eu sunt 
parte din ea. Ştiu că mi-ai salvat pielea la vamă, dar cred 
că eu ţi-am salvat-o pe a ta la Balazar - tu ce crezi? 

— Cred că ai dreptate, zise Roland. Işi amintea cum se 
ridicase Eddie din spatele mesei, nepăsându-i de riscul la 
care se expunea, şi un moment îl încercă îndoiala. 

Dar numai un moment. 

— Deci? Serviciu contra serviciu. O mână o spală pe 
cealaltă. Vreau să merg înapoi doar pentru câteva ore. Să 
iau nişte pui la pachet, poate o cutie de Dunkin Donuts. 
Eddie înclină din cap spre uşă, unde imaginea reîncepuse 
să se mişte. Deci, ce spui? 


— Nu, zise pistolarul, dar un moment gândul numai la 
Eddie nu-i stătu. 

Mişcarea aceea pe interval - Stăpâna, oricine ar fi fost 
ea, nu se mişca aşa cum se mişcă o persoană normală - nu 
se mişca, de pildă, aşa cum se mişcase Eddie atunci când 
Roland privise prin ochii lui sau (acum că se gândea mai 
bine, ceea ce nu făcuse niciodată înainte, la fel cum nu se 
gândise la prezenţa constantă a propriului său nas în partea 
de jos a vederii periferice) aşa cum el însuşi se mişca. Când 
o persoană păşea, imaginea pendula uşor: piciorul stâng, 
piciorul drept, stâng, drept, lumea legănându-se de la 
stânga la dreapta atât de uşor şi de blând, încât după o 
vreme - la scurt timp după ce învăţai să umbli, bănuia - pur 
şi simplu nu mai băgai de seamă. Mişcarea aceea 
pendulatoare lipsea din mersul Stăpânei - ea înainta lin 
de-a lungul intervalului, ca şi când ar fi mers pe şine. In 
mod ironic, Eddie remarcase şi el lucrul acesta... doar că el 
îl asemuise cu un cadru filmat folosind o Steadi-Cam. Dar i 
se păruse reconfortant pentru că era ceva familiar. 

Pentru Roland era complet străin... însă atunci vocea 
ridicată a lui Eddie răzbătu la suprafaţă. 

— De ce nu? Spune-mi de ce naiba nu? 

— Pentru că tu nu vrei pui, zise pistolarul. Ştiu bine cum 
le zici tu lucrurilor pe care le vrei, Eddie. Tu vrei o „doză“. 
Tu vrei să „te încarci“. 

— Şi ce dacă? strigă Eddie - aproape ţipă. Şi ce dacă 
vreau asta? Am spus c-o să vin înapoi cu tine! Ai 
promisiunea mea! Ce naiba, ai PROMISIUNEA mea! Ce mai 
vrei? Vrei să jur pe numele mamei mele? Bine, jur pe 
numele mamei mele! Vrei să jur pe numele fratelui meu 
Henry? Bine, jur! Jur! JUR! 

Enrico Balazar i-ar fi putut spune, dar pistolarul nu avea 
nevoie să primească lecţii de viaţă de la cei de teapa lui 
Balazar: Nu te încrede niciodată într-un narcoman. 

Roland înclină din cap spre uşă. 

— Până când ajungem la Turn, cel puţin, partea aia a 
vieţii tale s-a încheiat. După aia, nu-mi mai pasă. După aia 


eşti liber să te duci dracului în ce fel îţi place. Dar până 
atunci am nevoie de tine. 

— O, mincinos de două parale ce eşti, spuse Eddie pe un 
ton scăzut, lipsit de emoție. Pistolarul însă văzu licărul 
lacrimilor din ochii lui şi nu zise nimic. Ştii foarte bine că nu 
va fi un „după“, nici pentru mine, nici pentru ea, nici pentru 
oricine dă Dumnezeu să fie al treilea ales. Probabil că nici 
pentru tine - ai acelaşi aer sfârşit pe care îl avea Henry în 
momentele cele mai rele. Dacă n-o să murim în drum spre 
Turnul ăsta al tău, pun gâtul jos c-o să murim când 
ajungem acolo, așa că de ce mă minţi? 

Pistolarul simţi un soi surd de ruşine, dar se mulţumi să 
repete: 

— Măcar pentru moment, partea aia a vieţii tale s-a 
încheiat. 

— Da? făcu Eddie. Ei bine, am o veste pentru tine, 
Roland. Ştiu ce-o să se întâmple cu corpul tău rea/ după ce 
o să treci dincolo, în capul femeii ăleia. Ştiu pentru că am 
mai văzut asta. N-am nevoie de armele tale. Te-am prins de 
părţile alea unde părul creşte creţ, prietene. Dacă vrei, poţi 
chiar să întorci capul ei aşa cum l-ai întors pe al meu şi să 
asişti la ce-o să fac cu tine cât timp nu eşti altceva decât un 
Ka blestemat. Mi-ar plăcea să aştept căderea nopţii şi apoi 
să te târăsc lângă apă. Atunci o să poţi vedea homarii cum 
te molfăie până la ultima îmbucătură. Dar mă tem că n-o să 
poţi face asta, pentru c-o să fii prea ocupat să te-ntorci 
fuga-fuguţa. 

Eddie făcu o pauză. Vuietul valurilor care se spărgeau şi 
şuieratul necontenit şi cavernos al vântului păreau foarte 
puternice. 

— Aşa că mă gândesc să-ţi tai pur şi simplu gâtul cu 
propriu-ţi cuţit. 

— Şi să închizi uşa aia pentru totdeauna? 

— Ai spus că partea aia a vieţii mele s-a încheiat. Şi nu te 
refereai doar la heroină. Te refereai la New York, la 
America, la timpul meu, la tot. Dacă aşa stau lucrurile, 
vreau s-o lichidez şi cu partea asta. Decorul e de rahat, iar 


actorii put de la o poştă. Sunt momente, Roland, când în 
comparaţie cu tine, Jimmy Swaggart* pare aproape om 
sănătos la cap. 

— Ne aşteaptă mari minunăţii, spuse Roland. Mari 
aventuri. Mai mult decât atât, aveam de pornit într-o 
căutare, o ocazie de a-ţi recâştiga onoarea. Şi mai e ceva. 
Ai putea deveni pistolar. In definitiv, nu e musai să fiu eu 
ultimul. O ai în sânge, Eddie. O văd. O simt 

Eddie râse, dar acum lacrimile îi şiroiau pe obraji. 

— O, minunat. Minunat! Exact asta îmi trebuie. Fratele 
meu Henry. Ela fost un pistolar. Într-un loc numit Vietnam, 
acolo. l-a prins tare bine. De l-ai fi văzut când era serios 
drogat, Roland. Nici până la baie nu ştia să ajungă fără 
ajutor. Şi dacă nu era nimeni să-l ajute, rămânea pe loc şi 
se uita la Big Time Wrestling şi făcea în pantaloni. E 
minunat să fii pistolar. Imi dau seama şi singur. Fratele meu 
a fost un narcoman şi tu ţi-ai ieşit complet din minţi. 

— Poate că fratele tău a fost un om care nu ştia bine ce 
este onoarea. 

— Posibil. In suburbii, n-am avut niciodată ocazia să 
înţelegem ca lumea ce-i asta. Era doar un cuvânt care 
definea calitatea „instanţei“ când se întâmpla să fii prins 
fumând un joint sau furând capacele de la roţile 
Thunderbirdului cuiva şi erai târât în faţa justiţiei. 

Eddie plângea mai tare acum, dar şi râdea. 

— Să trecem la prietenii tăi. Tipu’ ăsta despre care 
vorbeşti în somn, de pildă, Cuthbert ăsta... 

Fără voia lui, pistolarul făcu ochii mari. Nici toţi lungii săi 
ani de pregătire nu-l puteau face să-şi înfrâneze privirea 
aceea. 

— Ei au avut parte de toate grozăviile astea despre care 
vorbeşti ca un sergent de recrutări pentru puşcaşii marini? 
Aventură, căutări, onoare? 

— Ei ştiau ce este onoarea, da, spuse Roland încet, 
gândindu-se la toţi cei dispăruţi. 


9 Pastor şi teleevanghelist implicat, în 1988, într-un 
scandal sexual (n. tr.). 


— Şi i-a ajutat la mai multe decât l-a ajutat pistolăritul pe 
fratele meu? 

Pistolarul nu spuse nimic. 

— Ştiu ce eşti, zise Eddie. Am văzut o grămadă de 
oameni ca tine. Eşti unul dintre mulţii scrântiţi care cântă 
„La luptă, soldaţi creştini“ cu un steag într-o mână şi o 
armă în cealaltă. Mie nu-mi trebuie onoare. Vreau doar 
nişte pui la masă şi o doză. In ordinea asta. Aşa că-ţi spun: 
treci dincolo. O poţi face. Dar în clipa în care ai plecat, s-a 
zis cu ce rămâne aici din tine. 

Pistolarul tăcu. 

Eddie zâmbi strâmb şi îşi şterse lacrimile de pe obraji cu 
dosul palmelor. 

— Ştii cum numim noi asta? 

— Cum? 

— Meci nul. 

Un moment, nu făcură altceva decât să se privească 
reciproc, după care Roland întoarse brusc ochii către uşă. 
Amândoi fuseseră parţial conştienţi - Roland ceva mai mult 
decât Eddie - că imaginea se rotise încă o dată, spre 
stânga. 

Acum se vedea un sortiment bogat de bijuterii 
scânteietoare. Unele erau sub panouri protectore de sticlă, 
dar cum majoritatea nu erau protejate în vreun fel, 
pistolarul trase concluzia că erau imitații... ceea ce Eddie ar 
fi numit bijuterii de duzină. Mâinile cafenii examinară 
câteva într-un fel aparent nepăsător, după care apăruse o 
altă vânzătoare. Avusese loc o conversaţie pe care niciunul 
dintre ei n-o urmărise cu adevărat, şi Stăpâna (halal 
Stăpână, gândi Eddie) ceruse să vadă altceva. Vânzătoarea 
plecase şi acela era momentul în care ochii lui Roland se 
întorseseră brusc spre uşă. 

Mâinile cafenii reapărură, doar că acum ţineau o poşetă. 
Aceasta se deschise. 

Şi dintr-odată, mâinile începură să verse bijuterii - 
aparent, aproape sigur, la întâmplare - în poşetă. 

— Ce să zic, îţi aduni o echipă de pomină, Roland, rosti 


Eddie amuzat şi trist. Întâi alegi un drogat alb, apoi alegi o 
hoaţă neagră... 

Dar Roland se apropia deja de uşa dintre lumi, 
mişcându-se ager, neuitându-se deloc la Eddie. 

— Vorbesc serios! strigă tânărul. Dacă treci pe uşa aia, îţi 
tai gâtul, îţi tai dracului gâ... 

inainte să termine, pistolarul dispăru. În urma lui rămase 
doar corpul său inert, dar viu, întins pe plajă. 

Un moment, Eddie încremeni locului, nevenindu-i să 
creadă că Roland o făcuse, că se aruncase cu capul înainte 
şi făcuse idioţenia asta în pofida faptului că-l avertizase - îi 
promisese cu toată sinceritatea, fără doar şi poate - ce 
consecinţe va avea asta. 

Rămase aşa un moment, dându-şi ochii peste cap ca un 
armăsar speriat la primele semne ale unei furtuni cu 
tunete... doar că, sigur, nu există o asemenea furtună, 
decât poate cea din capul său. 

Prea bine. Prea bine, fir-ar să fie. 

Era posibil să aibă la dispoziţie doar un moment. Poate 
că doar atât îi va lăsa pistolarul, iar Eddie ştia asta al naibii 
de bine. Aruncă o privire la uşă şi văzu mâinile negre 
încremenind cu un colier de aur jumătate înăuntrul şi 
jumătate în afara poşetei care scânteia deja ca adâncurile 
grotei cu comori a unui pirat. Deşi nu auzea nimic, Eddie 
simţea cumva că Roland vorbea cu proprietara acelor mâini 
negre. 

Scoase cuțitul din desaga pistolarului, după care rostogoli 
pe spate corpul inert şi viu întins în faţa uşii. Ochii erau 
deschişi, dar goi. Doar albul lor era vizibil. 

— Fii atent aici, Roland! strigă Eddie. Vântul acela 
monoton, imbecil, neîncetat îi sufla în urechi. Hristoase, 
altceva nu-ţi mai trebuia ca să-ţi iei câmpii. Fii foarte atent! 
Vreau să-ţi desăvârşesc dracului educaţia! Vreau să-ţi arăt 
ce se întâmplă când te pui cu fraţii Dean! 

Apropie cuțitul de gâtul pistolarului. 


Capitolul 2. 
Două din una 


August 1959: 

Când ieşi, o jumătate de oră mai târziu, George îl găsi pe 
Julio sprijinit de ambulanţa încă parcată în zona de urgente 
a spitalului Sisters of Mercy de pe 23rd Street. Tocul uneia 
dintre cizmele cu vârf ascuţit ale lui Julio era agăţat de bara 
din faţă. Se schimbase într-o pereche de pantaloni 
roz-aprins şi o cămaşă albastră pe al cărei buzunar din 
partea stângă era cusut, cu fir auriu, numele lui; era ţinuta 
lui de bowling. George se uită la ceasul de la mână şi văzu 
că echipa lui Julio - Supremaţia Hispanicilor - era, probabil, 
deja pe drum. 

— Credeam că ai plecat, spuse George Shavers, medic 
stagiar la Sisters of Mercy. Cum or să câştige colegii tăi fără 
Jucătorul Minune? 

— M-au înlocuit cu Miguel Basale. Are momente mai 
slabe, dar uneori se încinge. Or să se descurce ei. Julio făcu 
o pauză. Sunt curios cum a mers. 

El era şoferul ambulanţei, un cubanez cu un simţ al 
umorului pe care George nu era prea sigur că Julio ştia că-l 
are. Se uită în jur. Niciunul dintre paramedicii care-i 
însoțeau la urgente nu era prin zonă. 

— Unde au plecat? întrebă George. 

— Cine? Gemenii Bobbsey? Tu unde crezi că s-au dus 
nerozii ăia? In Village, să-şi găsească nişte fofoloance de 
Minnesota. Crezi că tipa o să supravieţuiască? 

— Nu ştiu. 

încerca să lase impresia că necunoscutul nu însemna 
nimic pentru el, atoateştiutorul. Dar după ce rezidentul de 


serviciu şi apoi doi chirurgi îi luaseră negresa de pe mâini 
mai repede decât ar fi putut spune Ave Maria cea plină de 
har (şi tocmai asta-i stătea pe limbă să spună - negresa 
într-adevăr nu părea că va rezista foarte mult), o astfel de 
tentativă era compromisă din start. 

— A pierdut al naibii de mult sânge. 

— Cred şi eu. 

George era unul dintre cei şaisprezece rezidenţi de la 
Sisters of Mercy şi unul dintre cei opt înregistraţi într-un 
nou program numit Unitatea Mobilă de Urgenţă. Teoria 
spunea că, dacă cei doi paramedici erau însoţiţi de un 
rezident, într-o situaţie de urgenţă asta putea să facă 
uneori diferenţa dintre viaţă şi moarte. George ştia că 
majoritatea şoferilor şi paramedicilor nutreau sentimentul 
că rezidenții cu caş la gură puteau salva un pacient în stare 
critică în aceeaşi măsură în care îl puteau ucide, dar 
George considera că noul sistem putea da rezultate. 

Uneori. 

În orice caz, spitalul avea de câştigat la nivelul imaginii 
şi, chiar dacă rezidenţilor înscrişi în program le plăcea să se 
plângă de cele opt ore suplimentare (neplătite) pe care li le 
răpea săptămânal, George Shavers credea că majoritatea 
încercau şi ei sentimentele sale de mândrie, dârzenie, 
utilitate. 

Apoi venise seara în care aeronava Tri-Star a companiei 
TWA se prăbuşise la ldlewind. Avea şaizeci şi cinci de 
pasageri la bord, dintre care pe şaizeci Julio Estavez îi 
trecuse pe listă la rubrica MPL - Morți pe Loc - iar trei dintre 
cei cinci rămaşi în viaţă semănau cu reziduurile de pe 
fundul unei centrale pe cărbuni... doar că reziduurile acelea 
nu gem şi nu strigă şi nu imploră să le dea cineva morfină 
sau să-i omoare, nu? Dacă poţi să faci față la asta, îşi 
spusese mai târziu, amintindu-şi membrele  retezate 
împrăştiate printre flapsurile de aluminiu şi umplutura 
scaunelor şi o bucată contorsionată de coadă pe care erau 
inscripţionate numărul 17 şi o literă T mare şi roşie şi o 
parte dintr-un W, amintindu-şi ochiul pe care îl văzuse pe o 


valiză Samsonite carbonizată, amintindu-şi ursuleţul de pluş 
cu ochi din nasturi zăcând lângă un tenis mic şi roşu din 
care încă ieşea picioruşul unui copil, dacă poti să faci față la 
asta, poti să faci față la orice. Şi făcuse faţă foarte bine. 
Făcuse faţă bine mersi tot drumul până acasă. Făcuse faţă 
bine mersi tot timpul cât mâncase o cină târzie constând 
dintr-o caserolă Swanson's cu carne de curcan. Reuşise să 
adoarmă fără absolut nicio problemă, ceea ce dovedea o 
dată în plus, fără umbră de îndoială, că făcea faţă bine 
mersi. Apoi, la o oră întunecată a dimineţii, se trezise 
dintr-un coşmar oribil în care, la locul prăbuşirii, văzuse nu 
ursuleţul de pluş, ci capul mamei lui, şi ochii se 
deschiseseră, şi ochii erau scrum; erau ochii holbaţi şi 
inexpresivi ai ursuleţului de pluş, ochi făcuţi din nasturi, şi 
gura se deschisese, expunând colții rupţi care înlocuiau 
dinţii pe care îi avusese înainte ca aeronava Tri-Star a 
companiei TWA să fie lovită de fulger în timpul ultimei 
manevre dinaintea aterizării, şi şoptise: Wu m-ai putut 
salva, George; ne-am strâmtorat pentru tine, am 
economisit pentru tine, am rămas fără de-ale gurii pentru 
tine, taică-tău s-a dat peste cap să te scape de necaz când 
ai călcat strâmb cu fata aia şi tu TOT NU M-AI PUTUT SALVA 
BLESTEMAT SA FII, şi se trezise strigând, şi auzea vag un 
bubuit în perete, dar deja intra valvârtej în baie, şi nici nu 
căzuse bine în genunchi, în poziţia penitenţei, în faţa 
altarului de porțelan, când cina urcă din stomac cu liftul de 
urgenţă. Livrare specială, caldă şi aburindă şi încă mirosind 
a curcan gătit. Stătuse îngenuncheat acolo, uitându-se în 
vasul de WC la bucăţile de carne semidigerată şi la cartofii 
care nu-şi pierduseră deloc culoarea vie, şi cuvintele 
acestea îi apăruseră în minte scrise cu litere mari, roşii: 


PREA MULT 


Corect. 
Era: 


PREA MULT. 
Avea să iasă din branşa felcerilor. Avea să iasă pentru că: 
CE-I PREA MULT E PREA MULT. 


Avea să iasă pentru că mottoul lui Popeye era: Asta-i tot 
ce pot suporta şi mai mult nu suport, şi Popeye avea 
perfectă dreptate. 

Trăsese apa şi se întorsese în pat şi adormise aproape 
imediat şi se trezise uimit să descopere că încă-şi mai 
dorea să devină doctor, iar ăsta era un lucru al naibii de 
bine de ştiut, poate şi numai datorită lui programul făcea 
toţi banii, fie că-i spunea Unitatea Mobilă de Urgenţă sau 
Sânge cu Găleata sau Câte Degete Vezi. 

Încă-şi mai dorea să devină doctor. : 

Cunoştea o femeie pricepută la lucrul de mână. li dăduse 
zece dolari - pe care cu greu şi-i permisese - pentru a-i face 
o broderie mică, puţin demodată după aspect. Pe ea scria: 


DACĂ POŢI SĂ FACI FAŢĂ LA ASTA, 
POŢI SĂ FACI FAŢĂ LA ORICE. 


Da. Corect. 
Nenorocirea sângeroasă de la metrou avu loc patru 
săptămâni mai târziu. 


— A naibii de ciudată femeia aia, ştii? zise Julio. 

George inspiră, suspinând pe dinăuntru. Dacă Julio n-ar fi 
deschis subiectul, el, unul, bănuia că n-ar fi avut curajul să 
o facă. El era rezident şi într-o zi avea să devină doctor cu 
acte în regulă, acum credea asta cu tărie, dar Julio era 
veteran şi nu cădea bine să spui ceva prostesc în faţa unui 
veteran. 


N-ar fi făcut decât să râdă şi să spună: La naiba, băiete, 
eu am văzut nenorociri din astea cu miile. Fă bine şi ia un 
prosop şi şterge-ți caşul de la gură, pen’ că-i ud şi-ţi curge 
pe piept. 

Dar din câte se părea, Julio nu văzuse nenorociri din 
acelea cu miile, iar asta era bine, pentru că George voia să 
discute despre asta. 

— Ciudată, că bine zici. Parcă ar fi fost două persoane 
distincte. 

Il uimi să vadă că acum Julio era cel care părea uşurat, şi 
asta îl făcu pe dată să se simtă ruşinat. Julio Estavez, care 
tot restul vieţii nu avea să facă altceva decât să conducă o 
maşină cu girofaruri roşii, tocmai dăduse dovadă de mai 
mult curaj decât reuşise el să arate. 

— Ai nimerit-o, doctore. Sută la sută. 

Scoase un pachet de Chesterfield şi îşi vâri o ţigară în 
colţul gurii. 

— Astea or să te omoare, bătrâne, spuse George. 

Julio încuviinţă fără un cuvânt şi-i întinse pachetul. 

O vreme, fumară în linişte. Paramedicii poate că 
plecaseră la vânătoare de fofoloance, cum spusese Julio... 
sau poate că pur şi simplu ajunseseră şi ei la concluzia că 
ce-i prea mult e prea mult. George fusese speriat, da, asta 
era clar. 

Dar ştia şi că e/ fusese cel care o salvase pe femeie, nu 
paramedicii, şi ştia că Julio ştia şi el asta. Poate că din 
cauza aceasta rămăsese Julio în urmă. Negresa bătrână 
fusese de ajutor, iar băiatul alb care sunase la poliţie în 
timp ce toţi ceilalţi (cu excepţia negresei bătrâne) stăteau 
gură-cască în jur ca şi când s-ar fi uitat la un film sau la un 
serial sau la ceva, la o scenă dintr-un episod din Peter 
Gunn, poate, dar în cele din urmă tot greul căzuse pe 
umerii lui George Shavers, un tânăr panicat care-şi făcea 
datoria cât putea de bine. 

Femeia aştepta garnitura pe care Duke Ellington o 
preţuia atât de tare: legendarul metrou de Linie A. O tânără 
femeie de culoare, frumuşică, îmbrăcată în jeanşi şi o 


cămaşă kaki, aşteptând legendarul metrou A, ca să poată 
ajunge undeva în centrul oraşului. 

Şi cineva o împinsese. 

George Shavers nu avea habar dacă poliţia îl prinsese pe 
descreieratul care o făcuse - asta nu era treaba lui. Treaba 
lui era femeia care căzuse pe şine în faţa legendarului 
metrou A, strigând. Era o minune că nu căzuse şi pe a treia 
şină; legendara a treia şină i-ar fi făcut ceea ce autorităţile 
statului New York le făceau la Sing-Sing băieţilor răi care 
primeau un bilet gratuit pe legendarul metrou A numit de 
condamnaţi Scaunul Puterii. 

O, miracolele electricităţii. 

Femeia încercase să se târască din calea pericolului, dar 
nu avusese destul timp şi legendarul metrou A intrase în 
staţie scrâşnind şi ţiuind şi scuipând scântei, deoarece 
conductorul o văzuse, dar era prea târziu, prea târziu 
pentru el şi prea târziu pentru ea. Roţile de oţel ale 
legendarului metrou A îi tăiaseră picioarele puţin deasupra 
genunchilor. Şi-n timp ce toată lumea (cu excepţia băiatului 
alb care sunase la poliţie) stătea acolo impasibilă cu 
mâinile în sân (sau în cur, i se părea mai potrivit lui 
George), negresa bătrână sărise pe linii, reuşind cu această 
ocazie să-şi disloce şoldul (mai târziu avea să primească o 
Medalie pentru Curaj din partea primarului), şi folosise 
năframa de pe cap în chip de garou, legând una dintre 
coapsele însângerate ale tinerei femei. 

Băiatul alb striga după o ambulanţă pe strada de lângă 
staţie şi negresa bătrână striga să o ajute cineva, să-i dea o 
cravată, pentru Dumnezeu, sau orice, absolut orice, şi-n 
cele din urmă un tip alb mai în vârstă, cu alură de afacerist, 
renunţase fără tragere de inimă la curea, şi negresa 
bătrână ridicase ochii spre el şi rostise cuvintele care, a 
doua zi, deveniseră titlul de primă pagină al New York Daily 
News, cuvintele care o transformaseră într-o autentică 
eroină americană de ocazie: „Mersi, frate.“ Apoi petrecuse 
cureaua în jurul piciorului stâng al tinerei femei, la 
jumătatea distanţei dintre pelvis şi locul unde fusese 


genunchiul înainte să vină legendarul metrou A. 

George auzise pe cineva spunându-i altcuiva că ultimele 
cuvinte ale tinerei negrese, înainte să leşine, fuseseră: CIN’ 
FU JGODIAIA? PUI IO LABA PĂ IEL ŞI-I IAU GÂTU" 

Cureaua nu avea destule găuri şi negresa bătrână nu o 
putuse strânge destul de tare, aşa că o ţinuse cu mâna, cu 
o voinţă de fier, până la sosirea lui Julio, a lui George şi a 
paramedicilor. 

George îşi amintea de linia galbenă, cum îi spusese 
mama lui că nu trebuie niciodată, niciodată, niciodată să 
treacă de linia galbenă cât timp aştepta metroul (legendar 
sau altcumva), îşi amintea izul greu de ulei şi electricitate 
când sărise pe şine, îşi amintea cât era de cald. Căldura 
emana în valuri din el, din negresa bătrână, din negresa 
tânără, din metrou, tunel, cerul nevăzut de sus şi iadul de 
jos. Işi amintea că-şi spusese incoerent: Dacă cineva mi-ar 
lua tensiunea acum, acul tensiometrului ar ieşi din cadran, 
apoi îşi recăpătase controlul şi strigase să i se aducă 
geanta, şi când unul dintre paramedici coborâse cu ea, el Îi 
spusese să se care dracului de acolo, şi paramedicul făcuse 
o figură mirată, ca şi când atunci l-ar fi văzut pentru prima 
dată pe George Shavers, după care se cărase dracului de 
acolo. 

George închisese cât de multe vene şi artere putuse şi 
când inima ei începuse să bată mai alert, îi administrase o 
doză întreagă de Digitalin. 

Veniseră pungile cu sânge. Le aduseseră poliţiştii. vre; 
s-o ducem sus, doctore? întrebase unul dintre ei şi George îi 
spusese că nu încă, şi scosese acul şi îi băgase sângele în 
venă ca şi când femeia ar fi fost o narcomană disperată 
după heroină. 

Apoi le dădu voie să o ducă sus. 

Apoi o duseseră la spital. 

Pe drum, ea se trezise. 

Apoi începuseră lucrurile ciudate. 


După ce paramedicii o urcară în ambulanţă, George îi 
făcu o injecție cu Demerol. Tânăra începuse să se agite şi 
să strige fără forţă. George îi dădu o doză suficient de 
mare, încât să fie sigur că pacienta va sta liniştită până 
când vor ajunge la Sisters of Mercy. Era nouăzeci la sută 
sigur că ea va mai fi printre ei odată ajunşi la destinaţie, iar 
ăsta era un punct marcat în favoarea echipei băieţilor buni. 

Totuşi, când erau la şase străzi distanţă de spital, 
pleoapele ei începură să fluture. Şi scoase un geamăt 
gutural. 

— Îi mai putem administra o doză, doctore, zise un 
paramedic. 

George nici nu băgă de seamă că era prima dată când un 
paramedic considerase de cuviinţă să-i spună altfel decât 
George sau, mai rău, Georgie. 

— Eşti nebun? Aş prefera să nu trec pe fişă „supradoză“ 
la motivul decesului înaintea internării, dacă n-ai nimic 
împotrivă. 

Paramedicul se trase în spate. 

George întoarse ochii spre tânăra negresă şi văzu că 
ochii care-i întorceau privirea erau treji şi conştienţi. 

— Ce s-a întâmplat cu mine? întrebă ea. 

George îşi aminti de bărbatul care-i spusese altui bărbat 
ce avea el impresia că rostise femeia (cum va pune ea laba 
pe jigodia aia şi-i va lua gâtul etc. etc.). 

Bărbatul acela era alb. George trase acum concluzia că 
aceea nu putea fi decât o pură scorneală inspirată fie de 
acea stranie dorinţă a oamenilor de a face ca situaţiile deja 
dramatice să pară şi mai dramatice, fie doar de o 
prejudecată rasială. 

Femeia era o persoană cultivată, inteligentă. 

— Ai suferit un accident, spuse el. Ai... 

Ea închise uşor ochii şi el crezu că va adormi la loc. Bun. 
N-avea decât să-i spună altcineva că îşi pierduse ambele 
picioare. Cineva care câştiga mai mult de şapte mii şase 


sute de dolari pe an. Se răsuci puţin la stânga, intenţionând 
să verifice din nou tensiunea arterială, când ea redeschise 
ochii. Privind-o atunci, George Shavers fu sigur că privea o 
cu totul altă femeie. 

— "tu-i gura lui, m-a tăiat pişoarele. Am simţit cân’ am 
rămas făr' ele. Unde-s acu', 'ntr-o ambulanţă? 

— D-d-da, făcu George. 

Dintr-odată, simţea nevoia să bea ceva. Nu neapărat 
alcool. Doar ceva lichid. 

Avea gâtul uscat. Era ca şi când l-ar fi văzut pe Spencer 
Tracy în Doctorul Jekyll şi domnul Hyde, doar că 
de-adevăratelea. 

— Pus-au laba pă jigodia dă faţă palidă? 

— Nu, zise George, iar în gând: Tipul a auzit bine, 
blestemăția naibii, tipul chiar a auzit bine. 

Era vag conştient că paramedicii, care până atunci 
stătuseră în preajmă (sperând poate ca el să o dea în bară 
cu ceva), se retrăgeau. 

— Bun. Pen’ că sticleţ-ăia oricum i-ar fi dat iară drumu’. 
Da’ pui io laba pe iel. Tai io pula lui. Gâtu' mă-sii dă jivină! 
Vă zâc io ce-i fac lu’ jivină ăla! Vă zâc un lucru, feţe palide 
borâte! O s' vă zâc... zâc... 

Din nou o fluturare a pleoapelor şi George îşi spuse: Da, 
culcă-te, te rog să te culci, nu-s plătit pentru asta, nu 
înțeleg asta, ne-au tinut cursuri despre starea de şoc, dar 
nimeni n-a suflat o vorbă cum că schizofrenia ar fi unul 
dintre... 

Ochii se deschiseră. Era prima femeie. 

— Ce fel de accident a fost? întrebă ea. Mi-amintesc că 
ieşeam din Mare... 

— Din mare? spuse el tâmp. 

Ea surâse. Era un surâs mic, dureros. 

— Din Sete Mare. E o cafenea. 

— O, da, aşa e. 

Cealaltă, furioasă sau nu, îl făcuse să se simtă murdar şi 
puţin scârbit. 

Aceasta îl făcea să se simtă ca un cavaler al Mesei 


Rotunde, un cavaler care tocmai a izbutit să o salveze pe 
Domnița bălaie din ghearele dragonului. 

— Mi-amintesc că eram pe scări, coboram spre peron, şi 
după aia... 

— Te-a împins cineva. 

Suna absurd, spus aşa. Şi de ce nu? Chiar era absurd. 

— M-a împins în faţa metroului? 

— Da. 

— Mi-am pierdut picioarele? 

George încercă să înghită şi nu reuşi. Părea că nu mai are 
nimic în gât ca să ungă angrenajul. 

— Nu de tot, zise el lamentabil şi ea închise ochii. 

Fă să fie un leşin, îşi spuse el atunci, te rog, fă să fie un 
le... 

Se deschiseră, aruncând foc şi pară. O mână se ridică şi 
brăzdă iute de cinci ori aerul la doi centimetri de faţa lui - 
puţin mai aproape şi George, în loc să stea la o ţigară cu 
Julio Estavez, ar fi ajuns la Urgenţe pentru a-i fi cusut 
obrazul. 

— NU SUNTEŢ” NI'C AL'CEVA DĂCÂT O ŞLEAHTĂ DE FEŢE 
PALIDE JIGARITE! strigă ea. Faţa ei era monstruoasă, cu 
ochii aprinşi de lumina iadului. Nu era nici măcar faţa unei 
fiinţe umane. O S’ IAU GÂTU' LA TĂTE FEŢELE PALIDE DĂ 
CARE DAU CU OCHII. VĂ JUGĂNESC ÎNTR-O CLIPITĂ! VĂ TAI 
COAIELE ŞI VI LE-ARUNC ÎN MUTRĂ! VĂ... 

Era o nebunie. Femeia vorbea ca o negresă din desenele 
animate, Butterfly McQueen versiunea Loony Tunes. Pe 
deasupra, ea - sau monstrul ăla - părea animată de o forţă 
supraumană. Arătarea aceea urlătoare, zvârcolitoare, era 
imposibil să fi suferit cu doar o jumătate de oră în urmă o 
operaţie ad hoc de amputare din partea unei garnituri de 
metrou. Dădea să muşte. Dădea să-l zgârie iar şi iar. Îi 
săreau mucii din nas. Îi sărea saliva de pe buze. Din gură i 
se revărsau numai mizerii. 

— Fă-i un calmant, doctore! ţipă unul dintre paramedici. 
Era alb la faţă. Hristoase mare, fă-i un calmant! 

Paramedicul se întinse spre trusa medicală. George îl lovi 


peste mână. 

— Valea, fricosule. 

George se întoarse la pacienta lui şi văzu ochii calmi şi 
cultivați ai celeilalte femei uitându-se la el. 

— O să trăiesc? întrebă ea pe tonul unei discuţii la ora 
ceaiului. 

El îşi spuse: Nu ştie de momentele de absenţă. Nu ştie 
absolut nimic. Şi, după un moment: La drept vorbind, nici 
cealaltă nu ştie. 

— Păi... 

Înghiţi în sec, îşi masă inima zbuciumată prin vestă, apoi 
îşi comandă să-şi recapete controlul. Doar îi salvase viaţa. 
Problemele ei mentale nu-l priveau. 

— Dar tu eşti bine? întrebă ea şi îngrijorarea sinceră din 
vocea ei îl făcu să surâdă puţin - ea îl întreba pe el. 

— Da, doamnă. 

— La care întrebare îmi răspunzi acum? 

Un moment, el nu înţelese, apoi se lămuri. 

— La amândouă, zise şi o luă de mână. Ea îl strânse şi el 
se uită în ochii ei strălucitori şi gândi: Ji-ar fi uşor să te 
îndrăgosteşti de ea, şi-n clipa aceea mâna ei se transformă 
într-o gheară şi începu să-i spună că este o faţă palidă 
borâtă şi că lui n-o să-i smulgă numa’ coaiele, o să i le şi 
ronțăie, în morţii mă-sii. 

El se trase înapoi, uitându-se dacă nu sângera la mână, 
spunându-şi incoerent că dacă sângera, va trebui să se 
dezinfecteze, pentru că femeia era plină de otravă, femeia 
era veninoasă, şi că a fi muşcat de ea ar fi cam cum te-ar 
muşca un şarpe-mocasin sau un şarpe-cu-clopoţei. Nici 
urmă de sânge. 

Şi când se uită iar la ea, era din nou cealaltă femeie - 
prima. 

— Te rog, spuse ea. Nu vreau să mor. Te... 

Şi atunci chiar adormi, iar asta era bine. Pentru toată 
lumea. 


iv 


— Deci ce crezi tu? întrebă Julio. 

— Despre cine o să intre în campionat? George stinse 
chiştocul sub tocul pantofului. White Sox. Aşa zice 
pronosticul meu. 

— Ce crezi despre femeia aia? 

— Cred că e posibil să fie schizofrenică, spuse George 
răspicat. 

— Da, asta ştiu. Ce-o să se întâmple cu ea, asta zic. 

— Nu ştiu. 

— Are nevoie de ajutor, prietene. Cine o să i-l dea? 

— Păi, eu am ajutat-o deja o dată, spuse George, dar îşi 
simţea faţa încinsă, ca şi când s-ar fi îmbujorat. 

Julio se uită la el. 

— Dacă i-ai dat deja tot ajutorul pe care i-l poţi da, 
doctore, atunci trebuia s-o laşi să moară. 

George se uită la Julio un moment, dar descoperi că nu 
putea îndura ce vedea în ochii lui - nu acuzare, ci tristeţe. 

Aşa că plecă. 

Avea treabă. 


Momentul Alegerii: 

După accident, cea mai mare parte a timpului tot Odetta 
Holmes menţinuse controlul, însă Detta Walker ieşise la 
suprafaţă din ce în ce mai mult, iar ceea ce-i plăcea cel mai 
mult Dettei era să fure. Nu avea importanţă că prada ei era 
întotdeauna lipsită de valoare, aşa cum nu avea importanţă 
nici că deseori o arunca mai târziu. 

Important era faptul că o /ua. 

Când pistolarul intră în capul ei în magazinul Macy's, 
Detta strigă cu o combinaţie de furie şi groază şi teroare, 
mâinile încremenindu-i pe bijuteriile de două parale pe care 
le îngrămădea în poşeta sa. 

Strigă pentru că, atunci când Roland intră în mintea ei, 


atunci când el veni în fată, ea o simţi pentru un moment pe 
cealaltă, ca şi când o uşă ar fi fost deschidă în capul ei. 

Şi strigă pentru că prezenţa invadatoare şi violatoare era 
o faţă palidă. 

Nu avea cum să-l vadă, însă putea să simtă albul pielii 
lui. 

Oamenii întoarseră capul. Un paznic văzu femeia care 
striga în scaunul cu rotile, văzu mâna ei îngheţând în timp 
ce îndesa bijuterii ieftine într-o poşetă care, după cum arăta 
(şi de la treizeci de paşi depărtare), valora de trei ori mai 
mult decât lucrurile pe care femeia le fura. 

— Hei, Jimmy! strigă paznicul şi Jimmy Halvorsen, unul 
dintre detectivii de casă ai magazinului Macy's, întoarse 
capul şi văzu ce se petrecea. 

Porni în pas alergător spre negresă. Nu putea să nu fugă 
- vreme de optsprezece ani fusese poliţist şi reacţia 
aceasta îi intrase în sânge - dar deja îşi spunea că va fi 
nasol. Copii, handicapaţi, călugăriţe; întotdeauna ieşea 
nasol cu ei. Prinzându-i asupra faptei era ca şi când i-ai fi 
tras un şut unui beţiv. Plângeau puţin în faţa judecătorului 
şi scăpau basma curată. Era greu să convingi judecătorii că 
şi handicapaţii pot fi canalii. 

Dar el porni în pas alergător. 


vi 


Pe moment, Roland fu îngrozit de haznaua plină de ură şi 
repulsie în care se trezi... apoi o auzi pe femeie strigând, îl 
văzu pe bărbatul masiv şi pântecos alergând spre ea/el, îi 
văzu pe oamenii care se zgâiau şi preluă controlul. 

Brusc, Roland fu femeia cu mâini tuciurii. Simţi o 
dualitate stranie înăuntrul ei, dar acum nu se putea 
concentra pe asta. 

Roti scaunul şi dădu să-l împingă înainte. Intervalul 
începu să defileze pe lângă el/ea. Oamenii se feriră din 
cale, trăgându-se de o parte şi de alta. 


Poşeta căzu, împrăştiind pe jos, într-o trenă lungă, actele 
Dettei şi comorile furate. Bărbatul cu burtă mare patină pe 
lănţişoare din aur fals şi tuburi de ruj şi ateriză în fund. 


vii 


Rahat! îşi spuse furios Halvorsen şi, preţ de un moment, 
mâna lui dibui sub haina sport unde ţinea un calibru 38 
într-un toc mic. Apoi luciditatea îşi reintră în drepturi. Aici 
nu era vorba de o operaţiune de arestare a vreunor 
traficanţi de droguri sau de un jaf armat; aici era vorba de o 
negresă oloagă într-un scaun cu rotile. Sigur, îl manevra ca 
şi când ar fi fost un bolid de cursă, însă tot o simplă 
negresă oloagă rămânea. Ce voia să facă, să o împuşte? 

Asta ar fi de pomină, nu-i aşa? Şi unde oare avea ea să 
se ducă? In capătul intervalului nu erau decât două cabine 
de probă. 

Se ridică de la pământ, masându-şi fundul afectat, şi 
porni după ea, şchiopătând puţin. 

Scaunul cu rotile dispăru cu viteză în una dintre cabine. 
Uşa se trânti, trecând la câţiva milimetri de mânerele de 
împingere ale scaunului. 

Te-am prins, cătea, gândi Jimmy. Si-ti arăt eu acum ce 
înseamnă să-ţi fie frică. Puțin îmi pasă dacă ai cinci copii 
orfani şi doar un an de trăit. N-o să pun mâna pe tine, dar, 
scumpo, o să-ți pun nervii pe bigudiuri. 

Ajunse la cabina de probă înaintea paznicului şi deschise 
uşa violent cu umărul stâng. Cabina era goală. 

Nici urmă de negresă. 

Nici urmă de scaun cu rotile. 

Nici urmă de nimic. 

Se uită la paznic cu o privire năucă. 

— Cealaltă! ţipă paznicul. Cealaltă! 

Inainte ca Jimmy să se poată mişca, paznicul trântise 
deja de perete uşa celeilalte cabine. O femeie într-o jupă de 
nailon şi un sutien Playtex Living urlă sfredelitor şi îşi 


încrucişă braţele peste piept. Era extrem de albă şi 
categoric nu era oloagă. 

— Scuzaţi-mă, spuse paznicul, simțind că-i iau foc obrajii. 

— leşi de aici, perversule! strigă femeia în jupă de nailon 
şi sutien. 

— Da, doamnă, spuse paznicul şi închise uşa. 

La Macy's, clientul avea întotdeauna dreptate. 

Se uită la Halvorsen. 

Halvorsen se uită înapoi la el. 

— Ce înseamnă drăcovenia asta? întrebă Halvorsen. A 
intrat acolo sau nu? 

— Da, a intrat. 

— Şi atunci unde este? 

Paznicul nu putu decât să clatine din cap. 

— Hai înapoi, să strângem de pe jos. 

— Strânge tu de pe jos, zise Jimmy Halvorsen. Eu mă 
simt ca şi când tocmai mi-aş fi fracturat curu-n nouă locuri. 
Făcu o pauză. Sincer să fiu, bunul meu prieten, mă simt şi 
extrem de confuz. 


viii 


Imediat ce pistolarul auzi uşa cabinei de probă 
închizându-se în urma lui, roti căruciorul o jumătate de 
cursă, căutând cealaltă uşă. Dacă Eddie îşi ţinuse 
promisiunea, aceasta n-ar mai fi fost de găsit. 

Dar era acolo, încă deschisă, şi Roland o împinse prin ea 
pe Stăpâna Umbrelor. 


Capitolul 3. 
Odetta de cealaltă parte 


Nu după mult timp, Roland avea să-şi spună: Orice altă 
femeie, oloagă sau nu, împinsă fără veste pe intervalul 
magazinului în care-şi făcea cumpărăturile - din care fura, 
mai degrabă - de un străin din capul său, împinsă într-o 
cameră mică în vreme ce un bărbat urla în spatele ei să se 
oprească, apoi răsucită dintr-o mişcare, împinsă iarăşi acolo 
unde n-ar mai fi trebuit să fie loc de împingere, ca apoi să 
se trezească într-o clipită într-o lume cu totul diferită... Cred 
că orice altă femeie, în împrejurările astea, cel mai probabil 
ar fi întrebat „Unde mă aflu?“ înainte de orice. 

În schimb, Odetta Holmes întrebă aproape afabil: 

— Tinere, ce ai de gând să faci cu cuțitul acela, mai 
exact? 


Roland ridică ochii spre Eddie, care stătea ghemuit cu 
cuțitul la mai puţin de o jumătate de centimetru deasupra 
pielii lui. În ciuda vitezei sale incredibile, pistolarul nu s-ar fi 
putut mişca suficient de iute pentru a scăpa de lamă, dacă 
Eddie se hotăra să o folosească. 

— Da, spuse Roland. Ce ai de gând să faci cu el? 

— Nu ştiu, zise Eddie, părând complet dezgustat de sine. 
Tai momeală, am impresia. Fiindcă, după câte se pare, 
sigur n-am venit aici ca să pescuiesc, nu-i aşa? 

Azvârli cuțitul spre scaunul Stăpânei, dar mult în dreapta. 
Acesta se înfipse în nisip, trepidând, până la plăsele. 

Atunci Stăpâna întoarse capul şi începu: 


— Mă întrebam dacă ai putea, te rog, să-mi explici unde 
m-ai adu... 

Se opri. Spusese Mă întrebam dacă înainte să poată 
întoarce capul suficient încât să vadă că nu era nimeni în 
spatele ei, dar pistolarul observă cu un oarecare interes că 
ea totuşi continuă să vorbească un moment, pentru că 
starea ei medicală reclama în viaţa ei un set de adevăruri 
elementare - cum ar fi, de pildă, acela că dacă se mişcase, 
cineva trebuia s-o fi împins. Dar nu era nimeni în spatele ei. 

Absolut nimeni. 

Se uită înapoi spre Eddie şi pistolar, cu ochii negri 
tulburaţi, confuzi şi alarmaţi, şi acum întrebă: 

— Unde mă aflu? Cine m-a împins? Cum e posibil să fiu 
aici? Cum e posibil să fiu îmbrăcată, când de fapt eram 
acasă şi mă uitam la ştirile de la douăsprezece, în capot? 
Cine sunt eu? Unde e locul ăsta? Voi cine sunteţi? 

„Cine sunt eu?“ a întrebat, gândi pistolarul. Digul s-a 
spart şi acum venea potopul întrebărilor, asta era de 
aşteptat. Dar întrebarea aceea - „Cine sunt eu?“ - nici 
acum nu cred că ştie că a rostit-o. 

Sau când a rostit-o. 

Pentru că o rostise înainte. 

Inainte să fi întrebat cine erau ei, întrebase cine era ea. 


Eddie se uită de la încântătorul chip tânăr/bătrân al 
negresei din scaunul cu rotile la faţa lui Roland. 

— Cum de nu ştie? 

— Nu-mi dau seama. Din cauza şocului, presupun. 

— Din cauza şocului îşi aminteşte doar că era în living, 
înainte să plece la Macy's? Vrei să spui că ultimul lucru pe 
care şi-l aminteşte e că stătea în capot şi urmărea nu ştiu 
ce ins spilcuit vorbind despre cum l-au găsit ei pe tăntălăul 
ăla în insulele Floridei şi că avea mâna stângă a Cristei 
McAuliff agăţată pe peretele din salon alături de adoratul lui 


peşte-spadă împăiat? 

Roland nu răspunse. 

Mai nedumerită ca oricând, Stăpâna spuse: 

— Cine este Crista McAuliff? E cumva unul dintre 
Militanţii pentru Libertate dispăruţi? 

Acum fu rândul lui Eddie să nu răspundă. Militanţii pentru 
Libertate? 

Aştia cine naiba erau? 

Pistolarul aruncă o ocheadă spre el şi Eddie recunoscu 
dojana lui: Nu vezi că femeia e în stare de şoc? 

Știu ce spui, prietene Roland, dar are şi şocul limitele lui. 
Și eu m-am simţit puțin şocat când ai dat buzna în capul 
meu ca un Walter Payton drogat, dar asta nu m-a făcut 
să-mi pierd o bună parte din memorie. 

Că venise vorba de şoc, suferise şi el unul frumuşel când 
apăruse femeia. 

Stătea îngenuncheat deasupra trupului inert al lui 
Roland, cu cuțitul la mică distanţă de pielea vulnerabilă a 
gâtului... dar adevărul era că Eddie oricum n-ar fi putut face 
nimic - nu atunci, în orice caz. Se uita hipnotizat la uşă, 
urmărind cum intervalul din Macy's gonea în faţă - îşi 
reamintise din nou de The Shining, când vedeai ce vedea 
băieţelul ăla când mergea cu tricicleta pe holurile acelui 
hotel bântuit. Îşi amintea că băieţelul văzuse pe unul dintre 
holuri două fete gemene sinistre. Capătul intervalului era 
însă mult mai banal: o uşă albă. Pe ea erau imprimate 
cuvintele VA RUGAM NU INTRAŢI CU MAI MULT DE DOUĂ 
PIESE VESTIMENTARE, cu litere discrete. Mda, Macy's era, 
clar. Fără îndoială. 

O mână neagră se întinse şi trânti uşa de perete în timp 
ce vocea bărbătească (o voce de poliţist, recunoscuse 
Eddie, şi el auzise multe voci de poliţişti la viaţa lui) strigă 
din spate să se oprească, pe acolo nu avea ieşire, nu făcea 
decât să-şi înrăutăţească situaţia, şi Eddie o zări scurt pe 
negresa în scaun cu rotile în oglinda din stânga, şi îşi 
amintea că-şi spusese: /isuse, Roland a pus stăpânire pe 
ea, asta-i sigur, da’ ea e clar că nu pare bucuroasă de asta. 


Apoi imaginea pivotă și Eddie se văzu pe sine însuşi. 
Imaginea se apropia fulgerător de privitor şi el vru să ridice 
mâna în care ţinea cuțitul pentru a-şi feri ochii, deoarece 
dintr-odată senzaţia că privea prin două perechi de ochi era 
prea intensă, prea buimăcitoare, avea să-i fure minţile dacă 
nu o înlătura, dar totul se întâmplă prea repede pentru ca 
el să facă ceva. 

Scaunul cu rotile trecu prin uşă. Abia încăpu; Eddie îi auzi 
osiile scrâşnind pe canaturi. În aceeaşi clipă, auzi un alt 
sunet: un sfâșiat gros care-l duse cu gândul la un cuvânt 

(placentar) 

pe care nu reuşea să-l articuleze şi asta pentru că nu ştia 
că-l ştie. Apoi femeia veni spre el pe nisipul tasat şi nu mai 
părea nebună - de fapt, aproape că nu mai semăna deloc 
cu femeia pe care Eddie o zărise în oglindă, dar bănuia că 
asta nu era surprinzător; când treceai într-o clipă dintr-o 
cabină de probă din Macy's pe plaja unei lumi uitate de 
Dumnezeu, unde homarii erau mari cât nişte căţeluşi Collie, 
ţi se cam tăia avântul. Asupra acestui lucru Eddie Dean 
simţea că poate depune personal mărturie. 

Înainte să se oprească, ea se apropie aproximativ patru 
paşi, iar asta doar pentru că terenul era înclinat şi nisipul 
pietros bine tasat. Nu mai acţiona roţile cu mâinile, cum 
trebuie să fi făcut înainte (când o să te trezeşti mâine cu 
dureri de umeri o să poți da vina pe Sir Roland, lady, îşi 
spuse Eddie cu amărăciune). 

Le duse în schimb la braţele scaunului şi le strânse bine, 
privindu-i atentă pe cei doi bărbaţi. 

În spatele ei, uşa deja dispăruse. Dispăruse? Nu tocmai. 
Păruse mai degrabă să se pl/ieze în sine, ca un film dat 
înapoi. Asta începu să se întâmple tocmai când detectivul 
magazinului intra pe cealaltă uşă, mai ordinară - cea dintre 
magazin şi cabina de probă. Intra valvârtej, aşteptându-se 
ca hoaţa să fi încuiat uşa, şi Eddie îşi spuse că va trage o 
lovitură zdravănă în peretele opus, dar Eddie nu avea să-şi 
vadă profeția confirmată sau infirmată. Înainte ca spaţiul de 
trecere dintre cele două lumi să se închidă complet, Eddie 


văzu totul de cealaltă parte îngheţând în loc. 

Filmul devenise o fotografie. 

Nu rămaseră decât cele două urme făcute de roţile 
scaunului, imprimate în nisip pe o distanţă de patru paşi. 

— Vă rog, nu vrea cineva să-mi explice unde mă aflu şi 
cum am ajuns aici? întrebă femeia din cărucior, aproape 
rugător. 

— Păi, un lucru e sigur, Dorothy, zise Eddie. Nu mai eşti 
în Kansas. 

Ochii femeii se umplură de lacrimi. Eddie vedea că 
încerca să şi le reprime, dar fără prea mult succes. Incepu 
să suspine. 

Furios (dar şi dezgustat de sine), Eddie se întoarse spre 
pistolar, care se chinuia să se ridice în picioare. Roland se 
mişcă, dar nu spre Stăpâna plângătoare. 

Se duse să-şi ia cuțitul de jos. 

— Spune-i! strigă Eddie. Tu ai adus-o, aşa că n-ai decât 
să-i spui, bătrâne! 

După un moment, adăugă pe un ton mai scăzut: Şi mie 
să-mi zici cum de nu-şi aminteşte cine este. 


iv 


Roland nu răspunse. Nu imediat. Se aplecă, prinse 
plăselele cuțitului între degetele rămase la mâna dreaptă, îl 
transferă cu mare băgare de seamă în mâna stângă şi-l vări 
în teaca de la şold. Incă încerca să înţeleagă ce simţise în 
mintea  Stăpânei. Spre deosebire de Eddie, ea i se 
împotrivise, se împotrivise ca o pisică, din clipa în care el 
jeşise în față până când trecuseră prin uşă. 

Lupta începuse din clipa în care îl simţise. Nu fusese loc 
de preget, pentru că nu fusese loc de surpriză. Trecuse prin 
asta, dar nu înţelegea câtuşi de puţin fenomenul. Niciun 
semn de mirare la apariţia străinului invadator din mintea 
sa, doar furie, teroare şi începutul luptei de a scăpa de el. 
Femeia nu fusese nicio clipă pe punctul de a câştiga - nu 


putea, bănuia el - dar asta nu o împiedicase să dea tot ce 
putea. Roland simţise o femeie înnebunită de teamă şi furie 
şi ură. 

Simţise doar întuneric în ea - aceea era o minte 
îngropată într-o surpare de galerie. 

Doar că... 

Doar că, în clipa în care ieşiseră pe uşă şi se separaseră, 
el îşi dorise - îşi dorise cu disperare - să mai poată zăbovi 
un moment. Un moment în plus i-ar fi spus atât de multe. 
Pentru că femeia pe care o aveau acum înaintea lor nu era 
femeia în mintea căreia se aflase el. În mintea lui Eddie 
fusese ca într-o cameră cu pereţi fremătători, transpiraţi. In 
mintea Stăpânei fusese ca într-o beznă impenetrabilă, unde 
zăceai gol la pământ în vreme ce peste tine mişunau şerpi 
veninoşi. 

Până la sfârşit. 

La sfârşit, ea se schimbase. 

Şi mai fusese ceva, ceva ce el considera a fi de o 
importanţă vitală, dar nici nu înţelegea ce, nici nu-şi 
amintea. Ceva asemănător cu 

(o privire) 

uşa însăşi, doar că în mintea ei. Ceva despre 

(ai spart farfuria pentru ocazii speciale tu ai făcut-o) 

un brusc fior de înţelegere. Ca la studii, când în sfârşit 
vedeai... 

— Oh, duce-te-ai dracului, zise Eddie dezgustat. Nu eşti 
altceva decât o maşinărie blestemată. 

Trecu în pas alert pe lângă Roland, se duse la femeie, 
îngenunche lângă ea şi când ea îl cuprinse în braţe, 
strângându-l cu forţa panicii, ca un om pe cale să se înece, 
el nu se trase înapoi, ci o cuprinse şi el în braţe. 

— E-n regulă, spuse el. Adică, nu e ceva de vis, dar e-n 
regulă. 

— Unde ne aflăm? plânse ea. Eram acasă şi mă uitam la 
televizor, ca să văd dacă prietenii mei au scăpat teferi de la 
Oxford, şi acum sunt aici şi NICI MACAR NU ŞTIU CE 
ÎNSEAMNĂ AICI! 


— Ei bine, nici eu nu ştiu, spuse Eddie ţinând-o strâns, 
începând să o legene puţin, dar se pare că suntem 
împreună. Şi eu sunt de unde eşti tu, bătrânul New York 
City, şi am trecut prin acelaşi lucru - ei bine, a fost puţin 
diferit, dar principiul e la fel - şi o să-ţi fie bine. Ca şi când 
tocmai i-ar fi venit ideea, completă: Atât timp cât îţi place 
homarul. 

Ea îl îmbrăţişă şi plânse şi Eddie o ţinu şi o legănă şi 
Roland îşi spuse: 

Pentru el, acum va fi bine. Fratele lui e mort, dar are pe 
altcineva de care să se îngrijească, aşa că va fi bine. 

Dar asta îi strânse inima, îi dădu un junghi dureros de 
reproş. Era în stare să tragă cu arma - cu mâna stângă, 
măcar - să ucidă, să reziste, să străbată fără a crâcni 
kilometri şi ani, chiar şi dimensiuni, se părea, în căutarea 
Turnului. 

Era în stare să supravieţuiască, uneori chiar să apere - îl 
salvase pe Jake de la moarte lentă la haltă şi, la baza 
munţilor, de hrăpăreaţa poftă sexuală a Oracolului, dar în 
cele din urmă lăsase ca Jake să moară. Şi nici măcar 
dintr-un accident; comisese un act conştient de damnare. 
Se uită la cei doi, se uită la Eddie cum o ţinea în braţe, 
asigurând-o că totul va fi bine. El n-ar fi fost în stare de 
asta, iar acum căinţei din sufletul său i se alătură o teamă 
tainică. 

Dacă ai fi renunţat la suflet pentru Turn, Roland, deja ai fi 
pierdut. O creatură fără suflet este o creatură fără iubire, 
iar o creatură fără iubire este o bestie. Poate că e suportabil 
să fii bestie, cu toate că cel care devine asta îşi va plăti în 
timp tributul iadului, dar dacă ar fi să-ţi atingi obiectivul? 
Dacă, aşa fără suflet, ar fi să ataci Turnul Intunecat şi să-l 
cucereşti? Dacă în sufletul tău nu se află decât întuneric, ce 
altceva ai putea face dacă nu să degenerezi din bestie în 
monstru? 

A-ţi atinge obiectivul în chip de bestie ar fi doar 
necruţător de comic, cum ar fi să-i dai o lupă unui elefant. 
Dar a-ti atinge obiectivul în chip de monstru... 


A plăti tributul iadului e una. Dar chiar vrei să fie al tău? 

Se gândi la Allie şi la fata care, cândva, îl aşteptase la 
fereastră, se gândi la lacrimile pe care le vărsase peste 
trupul neînsufleţit al lui Cuthbert. Oh, atunci iubise. Da. 
Atunci. 

Dar vreau să iubesc! plânse el, însă cu toate că Eddie 
plângea şi el puţin odată cu femeia din cărucior, ochii 
pistolarului rămaseră uscați ca deşertul pe care îl 
traversase pentru a ajunge la marea aceasta neînsorită. 


vV 


Avea să răspundă la întrebarea lui Eddie mai târziu. Avea 
să o facă deoarece credea că ar fi spre binele lui Eddie să 
fie în gardă. Motivul pentru care ea nu-şi amintea era 
simplu: nu era o singură femeie, ci două. 

Şi una dintre ele era periculoasă. 


vi 


Eddie îi spuse ce putu, exagerând episodul reglării 
conturilor, dar relatând restul cu sinceritate. 

Când termină, femeia păstră o tăcere absolută o vreme, 
cu mâinile împreunate în poală. 

De pe munţii scunzi se scurgeau pârâiaşe care, la câţiva 
kilometri spre est, dispăreau. Din acestea îşi luaseră Roland 
şi Eddie apa în drumul lor spre nord. La început, o luase 
Eddie pentru că Roland era prea slăbit. Mai târziu făcuseră 
cu rândul, nevoiţi mereu să meargă puţin mai departe şi să 
caute puţin mai mult înainte să găsească un pârâu. Pe 
măsură ce munţii descreşteau, cursul râurilor devenea tot 
mai leneş, dar apa nu-i îmbolnăvise. 

Până acum. 

Roland se dusese ieri şi, chiar dacă asta însemna că azi 
era rândul lui Eddie, se dusese din nou, aruncându-şi pe 
umeri ploştile din piele şi plecând fără o vorbă. Eddie găsi 


gestul acesta straniu de discret. Nu voia să se lase 
emoţionat de el - de nimic ce avea legătură cu Roland, la 
drept vorbind - dar descoperi că era, puţin. 

Ea îl ascultă cu atenţie, fără a spune nimic, cu ochii 
aţintiţi spre el. Intr-un moment, Eddie ar fi spus că are cu 
cinci ani mai mult ca el, dar în următorul ar fi spus că are 
cu cincisprezece. Totuşi, în privinţa unui lucru nu avea nicio 
îndoială: începea să se îndrăgostească de ea. 

Când termină, ea păstră un moment tăcerea, uitându-se 
acum nu la el, ci dincolo de el, uitându-se la valurile care, la 
căderea nopţii, aveau să aducă homarii cu întrebările lor 
stranii, imperative. Eddie le făcuse o descriere amănunţită. 
Mai bine ca ea să fie puţin speriată acum decât foarte 
speriată când arătările ieşeau la joacă. Bănuia că va refuza 
să-i mănânce, mai ales după ce auzise ce-i făcuseră lui 
Roland cu mâna şi piciorul, mai ales după ce va fi apucat 
să-i vadă bine. Dar până la urmă foamea avea să-şi spună 
cuvântul în faţa tuturor acelor did-a-chick şi dum-a-chum. 

Ochii ei erau distanti. 

— Odetta? întrebă el după ce trecuseră aproximativ cinci 
minute. 

li spusese cum o cheamă. Odetta Holmes. Lui i se părea 
un nume splendid. 

Ea întoarse ochii către el, trezită din reverie. Surâse 
puţin. Rosti un singur cuvânt: 

— Nu. 

Se uită la ea, neputând să-i ofere un răspuns. Îşi spuse că 
până atunci nu înţelesese niciodată nemărginirea pe care o 
putea exprima o simplă negaţie. 

— Nu pricep, spuse el până la urmă. La ce spui nu? 

— La toate astea. 

Odetta făcu o mişcare amplă cu braţul (avea braţe foarte 
puternice, observă el - catifelate, dar foarte puternice), 
arătând spre mare, spre cer, spre plajă, spre colinele 
răsfirate unde pistolarul acum căuta după apă (sau poate 
era mâncat de viu de cine ştie ce nou şi interesant 
monstru, lucru la care Eddie nu avea chef să se 


gândească). Arătând, pe scurt, spre întreaga lume. 

— Înţeleg cum te simţi. La început, nici mie nu mi-a venit 
să cred ce vedeam. 

Dar aşa era? Privind înapoi, i se părea că pur şi simplu 
acceptase situaţia, poate pentru că era bolnav, tremura 
mai-mai să se facă ţăndări, în sevraj. 

— Îţi trece. 

— Nu, spuse ea din nou. Cred că s-a întâmplat unul din 
nouă lucruri, şi indiferent care ar fi, încă mă aflu la Oxford, 
Mississippi. Nimic din toate astea nu e real. 

Continuă să vorbească. Dacă vocea ei ar fi fost mai tare 
(sau poate dacă el nu ar fi căzut în mrejele iubirii), aproape 
că ar fi sunat ca o predică. Aşa însă, părea mai mult 
peroraţie poetică decât predică. 

Numai că, trebuia el să-şi tot reamintească, de fapt nu-i 
decât un mare rahat, iar tu trebuie să o convingi de asta. 
Pentru binele ei. 

— Poate că am suferit o lovitură la cap, spuse ea. Cei din 
Oxford Town sunt celebri pentru priceperea cu care 
mânuiesc topoare şi bâte. 

Oxford Town. 

Asta atinse încet o coardă a memoriei în mintea lui Eddie. 
Femeia rosti cuvintele cu o anumită cadență pe care el, 
cine ştie de ce, o asocia cu Henry... 

Henry şi scutece ude. De ce? Cum? Nu conta acum. 

— Incerci să spui că, după tine, ăsta nu-i decât un vis pe 
care îl ai în timp ce eşti în stare de inconştienţă? 

— Sau în comă, spuse ea. Şi nu e nevoie să te uiţi la mine 
ca şi când ai crede că e ceva strigător la cer, pentru că nu 
este. Uite aici. 

Işi dădu părul pe stânga şi Eddie văzu că-l purta în felul 
acela nu pentru că îi plăcea cum arăta. Rana veche de sub 
podoaba părului ei era cicatrizată şi urâtă, nu maronie, ci 
alb-cenuşie. 

— Am impresia că ghinionul s-a cam ţinut scai de tine, 
zise el. 

Ea ridică din umeri cu nepăsare. 


— Ghinion cu carul şi noroc cu camionul, spuse ea. 
Presupun că există un echilibru. Ţi-am arătat-o doar pentru 
că am stat în comă vreme de trei săptămâni când aveam 
cinci ani. Am visat mult atunci. Nu-mi amintesc despre ce, 
dar ştiu că mama zicea că ei ştiau că nu voi muri atât timp 
cât continuam să vorbesc şi se pare că am vorbit întruna, 
chiar dacă ei au spus că n-au reuşit să priceapă mare lucru. 
Îmi amintesc, totuși, că visele erau foarte vii. 

Făcu o pauză, uitându-se în jur. 

— La fel de vii cum pare să fie şi locul ăsta. Şi tu, Eddie. 

Când îi rosti numele, pe el îl furnicară braţele. O, i se 
aprinseseră călcâiele, sigur. Luaseră foc de-a dreptul. 

— Şi e/, urmă femeia străbătută de un fior. El pare a fi 
mai viu decât orice. 

— E de înţeles. Doar suntem reali, orice ai crede tu. 

Ea îi adresă un surâs blând. Exprima neîncrederea ei 
totală. 

— Cum ai căpătat-o? întrebă el. Rana de la cap, mă refer. 

— Nu contează. Subliniam doar că ceea ce s-a întâmplat 
o dată e foarte posibil să se întâmple din nou. 

— Nu, dar sunt curios. 

— M-a lovit o cărămidă. Era primul nostru drum în Nord. 
Am ajuns într-un oraş numit Elizabeth, New Jersey. Am 
ajuns cu trenul, cu vagonul Jim Crow. 

— Ce-i aia? 

Ea se uită la el neîncrezătoare, aproape dispreţuitoare. 

— Unde ai trăit, Eddie? Într-un adăpost antiatomic? 

— Sunt dintr-un alt timp, spuse el. Pot să te întreb câţi 
ani ai, Odetta? 

— Suficienţi ca să pot vota şi insuficienţi ca să fiu luată în 
evidenţă de asigurările sociale. 

— Bun, m-ai pus la locul meu, am impresia. 

— Dar cu tact, sper, spuse ea şi zâmbi în felul acela 
radios care lui îi dădea furnicături pe braţe. 

— Eu am douăzeci şi trei, zise el, dar m-am născut în 
1964 - anul în care te-a luat Roland. 

— Vorbeşti fără tine. 


— Ba nu. Când m-a luat pe mine, era anul 1987. 

— Ei, ce să zic, spuse ea după un moment. Treaba asta 
cu siguranţă aduce un argument în plus pledoariei tale cum 
că asta ar fi realitatea, Eddie. 

— Vagonul Jim Crow... era cumva cel rezervat negrilor? 

— Celor de culoare, îl corectă ea. Nu ţi se pare că a ne 
spune „negri“ e puţin nepoliticos? 

— Până-n 1980, mai mult sau mai puţin, toţi o să vă 
spuneţi singuri aşa, zise Eddie. Când eram eu mic, dacă-i 
spuneai „negru“ unui băiat de culoare, sărea la bătaie. Era 
aproape ca şi când i-ai fi spus „negrotei“. 

Un moment, ea se uită nedumerită la el, apoi clătină 
iarăşi din cap. 

— Povesteşte-mi despre cărămidă, atunci. 

— Sora mai mică a mamei urma să se mărite, spuse 
Odetta. O chema Sophia, dar mama îi spunea mereu Sora 
Albastră, pentru că îi plăcea tare mult culoarea asta. „Sau 
cel puţin îi plăcea să-i placă“, aşa zicea mama. Aşa că eu Îi 
spuneam Mătuşa Albastră, chiar dinainte să o întâlnesc. A 
fost o nuntă foarte frumoasă. După ea a avut loco 
petrecere. Mi-amintesc toate cadourile. 

Râse. 

— Cadourile au ceva minunat pentru un copil, nu-i aşa, 
Eddie? 

El zâmbi. 

— Ah, categoric. Nu uiţi niciodată un cadou. Nici ce ai 
primit tu, nici ce a primit altcineva. 

— Tata începuse deja să facă bani, dar eu ştiam doar că 
progresăm. Aşa spunea mereu mama şi o dată, când i-am 
zis că o fetiţă cu care mă jucam a întrebat dacă tata e 
bogat, mama m-a instruit că asta trebuie să spun dacă 
vreun alt prieten îmi pune aceeaşi întrebare. Că progresam. 
Aşa că şi-au permit să-i dăruiască Mătuşii Albastre un set 
minunat de porţelanuri şi-mi amintesc... 

Vocea îi tremură. Duse o mână la tâmplă şi se masă 
absentă, ca şi când ar fi simţit un început de migrenă. 

— Ce-ţi aminteşti, Odetta? 


— Mi-amintesc că mama i-a dat o farfurie pentru ocazii 
speciale. 

— O ce? 

— Imi pare rău. Mă doare capul şi mi s-a încâlcit limba. Și 
oricum, nu ştiu de ce pierd vremea spunându-ţi toate astea. 

— Te deranjează? 

— Nu. Nu mă deranjează. Voiam să spun că mama i-a dat 
un platou special. Era alb cu broderii albastre delicate pe 
margine. 

Odetta surâse puţin. Lui Eddie nu i se păru un surâs întru 
totul liniştit. 

Ceva o deranja la amintirea aceasta, iar repeziciunea cu 
care părea să fi trimis în plan secund situaţia extrem de 
ciudată în care se găsea Odetta, o situaţie care ar fi trebuit 
să-i reţină toată sau mare parte din atenţie, îl deranja pe el. 

— Văd farfuria aia la fel de bine cum te văd pe tine acum, 
Eddie. Mama i-a dat-o Mătugşii Albastre şi a plâns cu lacrimi 
uriaşe când a văzut-o. Cred că văzuse una asemănătoare 
când ea şi mama erau mici, doar că părinţii lor sigur că 
nu-şi puteau permite aşa ceva. Nimeni nu avea parte în 
copilărie de ceva pentru ocazii speciale. După petrecere, 
Mătuşa Albastră şi soţul ei au plecat în luna de miere în 
Smoky Mountains. Au plecat cu trenul. 

Odetta se uită la Eddie. 

— Cu vagonul Jimmy Crow, spuse el. 

— Aşa e! Cu vagonul Crow! Pe atunci, oamenii de culoare 
doar cu ăsta călătoreau, acolo şi mâncau. Asta încercăm 
noi să schimbăm în Oxford Town. 

Se uită la el, aproape sigur aşteptându-se ca el să insiste 
că ea era acolo, însă el era prins din nou în țesătura 
propriei memorii: scutece ude şi cuvintele alea. Oxford 
Town. Doar că, dintr-odată, îi veniră şi alte cuvinte, o 
singură propoziţie, dar şi-l amintea pe Henry cântând-o iar 
şi iar, până când mama îl întrebase dacă nu poate să tacă 
din gură, ca să-l asculte pe Walter Cronkite. 


Cineva să cerceteze lucrurile iute"*. Astea erau cuvintele. 
Cântate iar şi iar de Henry, nazal şi monoton. Incercă să-şi 
mai amintească ceva, dar nu reuşi. 

Şi nu era de mirare; la vremea aceea, el nu putea să aibă 
mai mult de trei ani. 

Cineva să cerceteze lucrurile iute. Cuvintele astea îi 
dădeau fiori. 

— Eddie, te simţi bine? 

— Da. De ce? 

— Tremurai. 

El râse. 

— Mi-o fi călcat pe mormânt Răţoiul Donald. 

Ea râse. 

— În orice caz, măcar n-am stricat nunta. S-a întâmplat 
când ne întorceam la gară. Peste noapte am stat la o 
prietenă a Mătuşii Albastre, iar dimineaţa tata a chemat un 
taxi. Maşina a venit aproape imediat, dar când şoferul a 
văzut că eram de culoare, a plecat de parcă i-ar fi luat foc 
capul şi se temea să nu i se aprindă şi fundul. Prietena 
Mătuşii Albastre plecase deja înainte cu bagajele noastre - 
şi aveam destule, pentru că urma să petrecem o 
săptămână în New York. Mi-amintesc că tata a spus că abia 
aşteaptă să vadă cum mi se luminează faţa când ceasul din 
Central Park va marca ora exactă şi toate animalele vor 
dansa. 

Tata a propus să mergem pe jos până la gară. Mama a 
fost de acord în doi timpi şi trei mişcări, lăudându-i ideea, 
nu era decât un kilometru şi ceva până acolo şi ne-ar prinde 
bine să ne întindem picioarele după cele trei zile petrecute 
în tren la venire şi încă o jumătate de zi care ne aştepta. 
Tata a încuviinţat, şi pe deasupra, vremea era splendidă, 
dar cred că am înţeles chiar şi la cinci ani că el era nervos 
şi ea ruşinată şi amândoi se temeau să mai cheme un taxi, 
pentru că puteau păţi acelaşi lucru. 


10 Vers din piesa Oxford Town compusă şi cântată de 
Bob Dylan, despre evenimentele petrecute în oraşul 
omonim (n. tr.). 


Aşa că am luat-o pe jos de-a lungul străzii. Eu mergeam 
pe interior, pentru că mama se temea să nu mă apropii 
prea mult de maşinile de pe stradă. [Ţin minte că mă 
întrebam dacă tati voia să spună că faţa mea chiar va 
începe să strălucească atunci când aveam să văd ceasul 
din Central Park, şi dacă asta nu mă va durea, şi atunci 
mi-a căzut cărămida în cap. Totul s-a întunecat o vreme. 
Apoi au început visele. Vise vii. 

Ea zâmbi. 

— Ca visul ăsta, Eddie. 

— Cărămida a căzut singură sau a aruncat-o cineva 
intenţionat? 

— N-au găsit pe nimeni. Poliţia (mama mi-a spus la mult 
timp după, când aveam şaisprezece ani sau aşa ceva) a 
găsit presupusul loc unde se aflase cărămida înainte, dar 
mai lipseau şi altele şi unele erau desprinse. Era chiar sub 
geamul unei camere de la etajul trei al unei clădiri cu 
apartamente care fusese trecută pe lista de demolare. Dar 
sigur că, indiferent de asta, mulţi oameni stăteau prin 
preajmă. Mai ales noaptea. 

— Sigur, spuse Eddie. 

— Nimeni n-a văzut pe cineva ieşind din clădire, aşa că 
s-a tras concluzia că a fost un accident. Mama spunea că ea 
asta şi crede că a fost, dar eu cred că minţea. Nu s-a 
deranjat nici măcar să-mi spună ce părere avea tata. 
Continuau să discute  încinşi despre felul în care 
taximetristul aruncase o privire la noi şi plecase. Asta mai 
mult ca orice îi făcea să creadă că cineva fusese acolo sus, 
la fereastră, şi ne văzuse venind, şi hotărâse să arunce cu 
cărămida în negrotei. N-o să vină în curând creaturile alea 
de care ziceai, homarii? 

— Nu, spuse Eddie. Doar la apus. Deci una dintre ideile 
tale este că tot ce vezi e un vis pe care îl ai în stare de 
comă, ca acelea pe care le-ai avut când ţi-a căzut o 
cărămidă în cap. Doar că acum bănuieşti că lovitura a fost 
de bâtă sau de altceva. 

— Da. 


— Care-i cealaltă idee? 

Chipul şi vocea Odettei erau relativ calme, dar mintea îi 
era plină de o sumedenie de imagini urâte care duceau, 
într-un fel sau altul, la Oxford Town, Oxford Town. Cum 
spunea cântecul? Sub clar de lună, două cadavre mute | 
Cineva să cerceteze lucrurile iute. Nu tocmai aşa, dar pe 
aproape. Pe aproape. 

— Că am luat-o razna, răspunse ea. 


vii 


Primele cuvinte care-i veniră lui Eddie în minte fură: Dacă 
crezi că ai luat-o razna, Odetta, eşti țicnită. 

La o scurtă analiză, totuşi, modul acesta de abordare i se 
păru contraproductiv. 

Rămase tăcut un timp, şezând lângă scaunul cu rotile, cu 
genunchii la piept, ţinându-se cu mâinile de încheieturi. 

— Ai fost într-adevăr dependent de heroină? 

— Încă sunt, spuse el. E ca şi cu alcoolul sau crack-ul. 
Nu-i ceva ce poţi lăsa în urmă. Înainte, auzeam asta şi 
ziceam: „Da, da, da, da“, în cap, ştii, dar acum înţeleg. Incă 
mai simt dorinţa şi o parte din minte presupun că o va simţi 
mereu, dar partea fizică a renunţat la ea. 

— Ce-i aia crack? întrebă ea. 

— Ceva ce nu s-a inventat în cândul tău. E un procedeu 
de preparare a cocainei, doar că e ca şi cum ai transforma 
dinamita într-o bombă atomică. 

— Ai făcut şi tu asta? 

— Hristoase, nu. Eu eram cu heroina. Ţi-am spus. 

— Nu semeni cu un dependent. 

De fapt, Eddie era destul de stilat... asta, desigur, dacă 
ignorai mirosul de vânat pe care îl emanau corpul şi hainele 
sale (putea să se spele şi chiar o făcea, putea să-şi spele 
hainele şi chiar o făcea, dar în lipsa săpunului rezultatul era 
nemulţumitor). Când Roland intrase în viaţa lui, Eddie avea 
părul scurt (ca să treacă mai uşor prin vamă, dragul meu, şi 


ce mare glumă se dovedise a fi asta) şi încă mai avea o 
lungime respectabilă. Se bărbierea în fiecare dimineaţă, 
folosind tăişul ascuţit al cuţitului lui Roland, precaut la 
început, dar apoi din ce în ce mai hotărât. Când Henry 
plecase în Vietnam, el era prea tânăr pentru ca bărbieritul 
să fie o parte a vieţii sale, iar pe atunci nici pentru Henry nu 
reprezenta o mare problemă; nu-şi lăsase niciodată barbă, 
dar uneori treceau trei sau patru zile înainte ca mama să-l 
tachineze, spunându-i să-şi „tundă gazonul“. Dar când se 
întorsese, Henry devenise un maniac pe acest subiect (cum 
era şi pe alte câteva - pudra pentru picioare după duş; 
periatul dinţilor de trei sau patru ori pe zi, fiecare repriză 
fiind urmată de o gargară cu apă de gură; hainele puse 
întotdeauna pe umeraş) şi-l transformase şi pe Eddie 
într-un fanatic. Gazonul era tuns în fiecare dimineaţă şi-n 
fiecare seară. Acum, obiceiul era adânc inculcat, asemenea 
celorlalte deprinse de la Henry. Inclusiv, desigur, cel pentru 
care aveai nevoie de un ac şi o seringă. 

— Sunt prea bine făcut? o întrebă el, rânjind. 

— Eşti prea alb, spuse ea tăios, apoi tăcu un moment, 
uitându-se cu severitate către mare. 

Şi Eddie păstră tăcerea. Dacă la asta mai puteai spune 
ceva, el habar n-avea ce. 

— Îmi pare rău, zise ea. A fost nedrept din partea mea şi 
foarte necaracteristic mie. 

— Nu face nimic. 

— Ba face. E ca şi când un alb ar spune ceva de genul: 
„lisuse, n-aş fi spus nici în ruptul capului că eşti negrotei“ 
cuiva cu un ten foarte deschis. 

— Îţi place să te consideri o persoană imparţială, zise 
Eddie. 

— Cum ne considerăm şi cum suntem cu adevărat sunt 
rareori unul şi acelaşi lucru, aş zice, dar da... îmi place să 
mă consider o persoană imparţială. Aşa că te rog să-mi 
accepţi scuzele, Eddie. 

— Cu o singură condiţie. 

— Care? 


Odetta surâdea iarăşi puţin. Asta era bine. Îi plăcea când 
o făcea să surâdă. 

— Dă-i şi /a asta o şansă egală. lată condiţia. 

— Cui să dau o şansă egală? 

Părea puţin amuzată. Pe Eddie l-ar fi ofensat tonul acela 
în vocea altcuiva, i-ar fi lăsat impresia că persoana în cauză 
se plictiseşte, dar cu ea era altfel. Cu ea era în regulă. 
Bănuia că în relaţia cu ea aproape orice ar fi fost în regulă. 

— Că există o a treia variantă. Că asta se întâmplă 
aievea. Adică... Eddie îşi drese vocea. Nu mă pricep foarte 
bine la filosofiile astea de rahat sau, ştii, la metamorfoze 
sau cum mama naibii îi spuse... 

— Vrei să spui „metafizică“? 

— Poate. Nu ştiu. Aşa cred. Dar ştiu că nu poţi continua 
să negi ce-ţi spun simţurile. Păi, dacă ideea ta cum că totul 
e un vis este corectă... 

— N-am spus un vis... 

— Orice-ai fi spus, la asta se reduce, nu? O realitate 
falsă? 

Dacă ar fi fost ceva chiar şi doar vag condescendent în 
vocea ei cu un moment în urmă, acum nu mai era. 

— Poate că propensiunea ta nu sunt filosofia şi 
metafizica, Eddie, dar sunt sigură că la şcoală ai fost un 
partener de dezbateri redutabil. 

— N-am participat niciodată la cercul de dezbateri. Aia 
era o chestie pentru gay şi pentru urâte şi pentru tăntălăi. 
La fel şi clubul de şah. Cum adică propensiune? Ce-i aia 
propensiune? 

— O înclinaţie, ceva ce-ţi place. Dar tu, cum adică gay? 
Ce-i aia gay? 

El o privi un moment, apoi ridică din umeri. 

— Homo, curişti. Nu contează. Am putea sta toată ziua să 
facem schimb de argou şi tot n-am ajunge nicăieri. Ce 
încerc să spun este că, dacă totul e un vis, acela ar fi visul 
meu, nu al tău. Tu ai putea fi o plăsmuire a imaginaţiei 
mele. 

Surâsul ei se ofili. 


— Tu... pe tine nu te-a pocnit nimeni. 

— Nici pe tine nu te-a pocnit nimeni. 

Acum zâmbetul ei dispăruse complet. 

— Nimeni de care să-mi amintesc, sări ea cu o corecție. 

— Şi eu la fel! spuse el. Ziceai că cei din Oxford sunt 
aprigi. Ei bine, nici tipii de la vamă n-au fost în culmea 
fericirii când n-au găsit drogurile pe care le căutau. Unul 
dintre ei putea să mă fi lovit peste cap cu mânerul 
pistolului. Aş putea să zac într-o secţie din Bellevue chiar 
acum, visându-te pe tine şi pe Roland în vreme ce ei îşi 
scriu rapoartele, explicând cum, în timpul interogatoriului, 
am devenit violent şi au fost nevoiţi să mă readucă la 
ordine. 

— Nu-i acelaşi lucru. 

— De ce? Pentru că eşti o negresă inteligentă, activă 
social, fără picioare, iar eu nu sunt decât un tip de la 
periferie? 

O spuse cu un rânjet, cu intenţia de a face o poantă 
jovială, dar ea îl săgetă cu privirea. 

— Mi-aş dori să nu-mi mai spui negresă! 

El suspină. 

— Okay, da' o să-mi ia ceva timp să mă obişnuiesc. 

— Oricum, ar fi trebuit să faci parte din clubul de 
dezbateri. 

— Mă fut, exclamă el şi felul în care ea căscă ochii îl făcu 
să înţeleagă din nou că diferenţa dintre ei nu se limita doar 
la culoarea pielii; îşi vorbeau unul altuia de pe două insule 
distincte. Apa dintre ei era timpul. Nu conta. Cuvântul îi 
reţinuse atenţia. Nu vreau să port o dezbatere cu tine. 
Vreau să te trezesc la realitatea faptului că eşti trează, 
atâta tot. 

— AŞ putea cel puţin să mă conformez provizoriu 
principiilor celei de a treia ipoteze enunțate de tine atât 
timp cât... situaţia asta... continuă să persiste, cu excepţia 
unui lucru: Există o diferenţă fundamentală între ce ţi s-a 
întâmplat ţie şi ce mi s-a întâmplat mie. Atât de mare, încât 
tu n-ai văzut-o. 


— Atunci, arată-mi-o. _ 

— Conştiinţa ta nu a înregistrat nicio ruptură. Intr-a mea 
există una foarte mare. 

— Nu înţeleg. 

— Spun că tu ştii ce ai făcut clipă de clipă, zise Odetta. 
Povestea ta nu arde etapele: avionul, invadarea de către... 
de către... el... 

Înclină din cap spre coline cu un dezgust evident. 

— Dosirea drogurilor, ofiţerii care te-au luat în custodie, 
tot restul. E o poveste fantastică, nu-i lipseşte nicio verigă. 
Cât despre mine, eu m-am întors din Oxford, mă aştepta 
Andrew, şoferul meu, care m-a dus la clădirea mea. 

Am făcut baie şi am vrut să mă culc - simţeam începutul 
unei migrene cumplite şi somnul este singurul medicament 
care mă ajută cât de cât cu cele cu adevărat rele. Dar era 
aproape de miezul nopţii şi m-am gândit să mă uit întâi la 
ştiri. Câţiva fuseserăm eliberaţi, dar destul de mulţi 
rămăseseră acolo. 

Voiam să aflu dacă se rezolvaseră cazurile lor. M-am 
şters cu prosopul, am luat capotul pe mine şi m-am dus în 
living. Am deschis televizorul la ştiri. 

Prezentatorul a început să vorbească despre un discurs 
pe care Hruşciov tocmai îl ţinuse cu privire la prezenţa 
americană în Vietnam. El spunea: „Avem un reportaj filmat 
din partea...“, după care a dispărut şi eu m-am trezit în 
cărucior pe plaja asta. Tu spui că m-am văzut într-o uşă 
fermecată care acum nu mai e şi că eram în Macy's şi că 
furam. Toate acestea sunt, sigur, suficient de scandaloase, 
dar chiar dacă ar fi aşa, cred că aş găsi de furat ceva mai 
bun decât nişte bijuterii de duzină. Eu nu port bijuterii. 

— Ai face bine să te uiţi din nou la mâinile tale, Odetta, 
spuse Eddie răspicat. 

Foarte mult timp, ea se uită de la „diamantul“ de pe 
degetul mic de la mâna stângă, prea mare şi prea grosolan 
pentru a fi altceva decât un fals, la uriaşul opal de pe 
inelarul mâinii drepte, care părea prea mare şi prea 
grosolan pentru a nu fi veritabil. 


— Nimic din asta nu e real, repetă ea cu fermitate. 

— Parcă ai fi un disc stricat! Pentru întâia dată, Eddie era 
sincer enervat. De fiecare dată când cineva îţi demontează 
o bucăţică din povestioara ta frumoasă, apelezi imediat la 
porcăria asta cu „nimic nu e real“. Trebuie să-ţi vină mintea 
la cap, 'Detta. 

— Nu-mi spune aşa! Urăsc numele ăsta! răbufni ea atât 
de violent, încât Eddie se trase în spate. 

— Scuze. lisuse! Nu ştiam. 

— Am făcut saltul de la noapte la zi, de la capot la haine 
de stradă, din livingul meu pe plaja asta pustie. Şi 
explicaţia e că un poliţai necioplit cu burta mare m-a lovit 
peste cap cu o bâtă și asta e tot! 

— Dar amintirile tale nu se opresc în Oxford, spuse el 
încet. 

— Po-poftim? 

Din nou nesiguranţă. Sau poate refuza să-şi creadă 
ochilor. Ca în cazul inelelor. 

— Dacă ai fost pocnită în Oxford, cum de amintirile nu ţi 
se opresc acolo? 

— Lucrurile de felul acesta nu sunt întotdeauna foarte 
logice. larăşi se masa la tâmple. lar acum, dacă nu ai nimic 
împotrivă, Eddie, aş prefera să închidem discuţia. Mi-a 
revenit migrena. Şi e una urâtă. 

— Presupun că rolul logicii în treaba asta depinde de ce 
vrei tu să crezi. Te-am văzut în Macy's, Odetta. Te-am văzut 
furând. Tu spui că nu faci aşa ceva, dar tot tu mi-ai spus că 
nu porţi bijuterii. Mi-ai spus asta chiar dacă te-ai uitat la 
mâinile tale de mai multe ori în timp ce discutam. Inelele 
alea erau acolo şi atunci, dar e ca şi când nu le-ai putut 
vedea până când nu ţi-am atras eu atenţia asupra lor şi 
te-am forțat să le vezi. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta! strigă ea. Mă doare 
capul! 

— Prea bine. Dar ştii când ai pierdut şirul timpului şi ştii 
că nu a fost în Oxford. 

— Lasă-mă în pace, zise ea surd. 


Eddie îl văzu pe pistolar înapoindu-se cu două ploşti 
pline, una legată la brâu şi cealaltă aruncată peste umăr. 
Arăta extrem de obosit. 

— Mi-aş dori să te pot ajuta, zise Eddie, dar pentru a face 
asta, presupun că ar trebui să fiu real. 

Rămase lângă ea încă un moment, dar ea ţinea capul 
plecat, masându-şi tâmplele cu buricele degetelor. 

Eddie se duse în întâmpinarea lui Roland. 


viii 


— Stai jos. Eddie luă ploştile. Pari sleit de puteri. 

— Aşa mă şi simt. Îmi revine boala. 

Eddie se uită la fruntea şi la obrajii înroşiţi ai pistolarului, 
la buzele lui crăpate, şi aprobă din cap. 

— Speram să nu se întâmple, dar nu mă surprinde atât 
de tare, bătrâne. N-ai ieşit din perioada de risc. Balazar n-a 
avut destul Keflex. 

— Nu te înţeleg. 

— Dacă nu iei un medicament pe bază de penicilină 
destul de mult timp, nu distrugi infecția. O faci doar să se 
retragă, iar după câteva zile revine. O să mai avem nevoie 
de pastile, dar măcar mai avem o uşă de deschis. Între 
timp, va trebui să nu depui efort. 

Dar Eddie se gândea întristat la picioarele lipsă ale 
Odettei şi la drumurile din ce în ce mai lungi pe care erau 
nevoiţi să le facă pentru a găsi apă. Se întrebă dacă Roland 
nu-şi putuse alege un moment mai rău să se 
reîmbolnăvească. 

Bănuia că era posibil; doar că nu vedea cum. 

— Trebuie să-ţi spun ceva despre Odetta. 

— Aşa o cheamă? 

— Îhî. 

— E foarte frumos, zise pistolarul. 

— Da. Aşa am spus şi eu. Ce nu-i la fel de frumos e 
reacţia ei la locul ăsta. 


Crede că, de fapt, nici nu e aici. 

— Ştiu. Şi nu-i place de mine, nu-i aşa? 

Nu, gândi Eddie, dar asta n-o împiedică să creadă că eşti 
o halucinație dată naibii. N-o spuse cu voce tare. Aprobă 
doar din cap. 

— Motivele sunt aproape aceleaşi, spuse pistolarul. Vezi 
tu, ea nu-i femeia pe care am adus-o din partea cealaltă. 
Absolut deloc. 

Eddie făcu ochii mari, apoi, dintr-odată emoţionat, 
încuviinţă. Imaginea aceea neclară zărită în oglindă... faţa 
aceea  schimonosită... Pistolarul avea dreptate. lisuse 
Hristoase, sigur că aşa era! Aceea nu fusese Odetta. 

Apoi îşi aminti mâinile care scotociseră cu nepăsare 
printre eşarfe şi, cu aceeaşi nepăsare, trecuse la îndesatul 
bijuteriilor false în poşeta ei mare - aproape ca şi când, ai fi 
spus, femeia ar fi vrut să fie prinsă. 

Inelele fuseseră pe degete. 

Aceleaşi inele. 

Dar asta nu e musai să însemne că şi mâinile erau 
aceleaşi, gândi el aproape isteric, dar supoziţia aceasta nu 
rezistă decât o secundă. Îi studiase bine mâinile. 

Erau aceleaşi; degete lungi şi delicate. 

— Nu, continuă pistolarul. Nu este. 

Ochii lui albaştri îl studiau atent pe Eddie. 

— Dar mâinile ei... 

— Ascultă, îl întrerupse pistolarul, şi ascultă bine. Vieţile 
noastre ar putea să depindă de asta - a mea pentru că mă 
atacă iarăşi boala şi a ta pentru că te-ai îndrăgostit de ea. 

Eddie nu protestă. 

— Ele sunt două femei în acelaşi corp. Era o femeie când 
am intrat în ea şi o alta când m-am întors aici. 

Acum, Eddie nu putea să protesteze. 

— Dar mai era ceva, ceva ciudat, şi fie n-am înţeles eu, 
fie am înţeles şi mi-a scăpat printre degete. Părea 
important. 

Roland se uită pe după Eddie, se uită la scaunul cu rotile 
eşuat, stând singur la capătul urmelor din nisip care veneau 


de nicăieri. După aceea se uită înapoi la Eddie. 

— Inţeleg foarte puţin din treaba asta şi nu înţeleg 
aproape deloc cât de gravă ar putea să fie, dar tu trebuie 
să fii în gardă. Ai înţeles? 

— Da. 

Eddie simţea că are foarte puţin aer în plămâni. Înţelegea 
- sau, cel puţin, cinefilul din el înţelegea despre ce anume 
vorbea pistolarul - dar nu avea suflu să explice, nu încă. Se 
simţea ca şi când Roland l-ar fi lovit în plex, lăsându-l fără 
aer. 

— Bine. Pentru că femeia în care am intrat de cealaltă 
parte a uşii era la fel de periculoasă ca homarii ăia hidoşi 
care ies din mare noaptea. 


Capitolul 4. 
Detta de cealaltă parte 


Trebuie să fii în gardă, spusese pistolarul şi Eddie 
consimţise, însă pistolarul ştia că Eddie habar nu avea 
despre ce vorbea el; mesajul nu ajunse în partea lui de 
creier unde instinctul de supravieţuire există sau nu. 

Pistolarul văzuse asta. 

Norocul lui Eddie că o văzuse. 


În crucea nopţii, ochii Dettei Walker se deschiseră brusc. 
Erau plini de lumina stelelor şi perfect conştienţi de situaţie. 

Îşi amintea totul: cum se luptase cu ei, cum o legaseră în 
scaun, cum o tachinaseră, spunându-i curvă neagră, curvă 
neagră. 

Îşi amintea monştri care ieşeau din valuri şi îşi amintea 
cum unul dintre bărbaţi - cel mai în vârstă - omorâse unul. 
Cel tânăr făcuse focul şi-l gătise şi apoi, rânjind, îi oferise 
carne de monstru afumată pe băț. Işi amintea că-l scuipase 
în faţă, îşi amintea rânjetul lui transformându-se într-o 
încruntare de faţă palidă furioasă. O lovise peste faţă şi-i 
spusese: Ei bine, nu face nimic, o să te dai tu pe brazdă, 
curvă neagră. Aşteaptă şi o să vezi. Apoi el şi Omul Foarte 
Rău râseseră şi Omul Foarte Rău scosese o pulpă de vită pe 
care o trăsese în ţepuşă şi o prăjise încet deasupra focului 
de pe plaja locului aceluia străin în care o aduseseră. 

Mireasma cărnii de vită prăjindu-se încet fusese 
ademenitoare, dar ea nu-şi trădase pofta. Chiar şi atunci 
când tânărul îi fluturase o îmbucătură prin faţa gurii, 


cântând Muşcă din ea, curvă neagră, haide, muşcă, ea 
rămăsese ca o stană de piatră, controlându-se. 

Apoi dormise, iar acum era trează şi frânghiile cu care o 
legaseră dispăruseră. Nu mai stătea în scaun, ci era întinsă 
pe o pătură şi era acoperită cu alta, departe de linia 
fluxului, unde homarii ăia hidoşi încă hoinăreau şi puneau 
întrebări şi doborau din aer câte un pescăruş nefericit. 

Se uită în stânga şi nu văzu nimic. 

Se uită în dreapta şi-i văzu pe cei doi bărbaţi dormind 
înfăşuraţi în pături, două mormane indefinite. Tânărul era 
mai aproape, iar Omul Foarte Rău îşi dăduse jos curelele cu 
pistoale şi le aşezase alături de el. 

Pistoalele erau în tocuri. 

Mare greşeal-ai făcut, jigodie, gândi Detta şi se rostogoli 
pe dreapta. 

Scrâşnetul şi scârţâitul scoase de trupul ei pe nisip fură 
acoperite de vânt, de valuri, de creaturile întrebătoare. Se 
târî încet pe nisip (ca o homaroşenie din aceea), ochii 
licărindu-i. 

Ajunse la curele şi scoase un pistol din toc. 

Era foarte greu, mânerul era neted şi, în mâna ei, arma 
părea cumva mortală, independent de ea. Faptul că era 
grea nu o deranja. Detta Walker avea braţe puternice. 

Se târî puţin mai departe. 

Tânărul era ca o stâncă sforăitoare, dar Omul Foarte Rău 
se mişcă puţin în somn şi ea îngheţă cu buzele 
schimonosite până când el se linişti din nou. 

lel e o jigodie tare jmecheră. Verifică, Detta. Verifică să fii 
sigură. 

Găsi piedica butoiaşului, încercă să tragă de ea, nu reuşi, 
aşa că o împinse. 

Butoiaşul se deschise. 

Incă'cat! Zuper, cum trebe! Te ocupi prima-ntăi d-ăla 
tânăr şi dacă Omu’ Foa'tte Rău deşchide ochii, i-arăți un 
rânjet maaare: râzi, scumpişor, ca s’ te văd ma’ bine - 
ş-apoi îi faci felu’ cum ştii tu. 

Impinse butoiaşul la loc, începu să tragă cocoşul... apoi 


aşteptă. 
Când vântul se înteţi, trase cocoşul până la capăt. 
Detta îndreptă pistolul lui Roland spre tâmpla lui Eddie. 


Pistolarul asista la toate acestea cu un ochi întredeschis. 
Febra se întorsese, dar încă nu era mare, nu atât de mare 
încât să nu mai poată avea încredere în el însuşi. Aşa că 
aşteptă, acel ochi întredeschis fiind degetul aşezat pe 
trăgaciul corpului său, corpul care întotdeauna fusese 
revolverul lui atunci când nu avea la îndemână un revolver 
adevărat. 

Ea apăsă pe trăgaci. 

Clic. 

Sigur că Clic. 

Când el şi Eddie se întorseseră cu ploştile după ce 
stătuseră la palavre, Odetta Holmes dormea adânc în 
cărucior, căzută pe o parte. li pregătiseră patul pe nisip cât 
de bine se pricepuseră şi o duseseră încet de la scaun la 
păturile întinse pe jos. Eddie fusese sigur că se va trezi, dar 
Roland ştia că nu va fi aşa. 

El vânase, Eddie făcuse focul şi mâncaseră împreună, 
punând deoparte o porţie pentru Odetta, pentru dimineaţă. 

Apoi discutaseră şi Eddie spusese ceva care avusese 
asupra lui Roland efectul unei neaşteptate lumini de fulger. 
Era prea luminoasă şi prea scurtă pentru a aduce 
înţelegerea totală, dar văzuse multe, aşa cum o singură 
izbucnire de fulger te poate ajuta să discerni relieful 
terenului din jur într-o fracțiune de secundă. 

l-ar fi putut spune lui Eddie atunci, dar n-o făcuse. 
înţelegea că el trebuia să fie Cort pentru Eddie, iar când 
unul dintre elevii lui Cort avea de suferit şi sângera în urma 
unei lovituri neaşteptate, răspunsul lui Cort era întotdeauna 
acelaşi: Copilul nu pricepe ce-i acela ciocan până când nu-şi 
dă cu el peste un deget. Ridică-te şi nu te mai smiorcăi, 


vierme! Ai uitat chipul tatălui tău! 

Aşa că Eddie adormise, chiar dacă Roland îi spusese că 
trebuie să stea de gardă, iar când Roland era sigur că 
amândoi dormeau (aşteptase mai mult după Stăpână, care 
putea să se prefacă, bănuia el), încărcase pistoalele cu 
tuburi goale, le dezlegase de la şolduri (asta îi provocase un 
fior de durere) şi le aşezase lângă Eddie. 

Apoi aşteptase. 

O oră; două; trei. 

La jumătatea celei de a patra ore, când trupul lui ostenit 
şi febril încerca să moţăie, o simţi mai mult decât o văzu pe 
Stăpână trezindu-se şi se trezi complet şi el. 

Se uită la ea cum se rostogoli. Se uită la ea cum îşi 
transformă mâinile în gheare şi se târî pe nisip spre locul 
unde erau curelele lui cu pistoale. Se uită la ea cum scoase 
unul din toc, cum se apropie de Eddie şi apoi pregetă, cu 
capul înclinat, cu nările umflându-i-se şi dezumflându-i-se, 
nu doar adulmecând aerul, ci gustânau-l. 

Da. Aceasta era femeia pe care o adusese din partea 
cealaltă. 

Când femeia cobori ochii spre pistolar, el nu se prefăcu 
doar că doarme, pentru că ea ar fi simţit înşelătoria; el 
adormi de a dreptul. Când simţi privirea ei îndepărtându-se, 
se trezi şi întredeschise din nou ochiul. O văzu cum ridică 
pistolul - făcu asta cu mai puţin efort decât vădise Eddie 
prima dată când Roland îl văzuse făcând acelaşi lucru - şi-l 
îndreptă spre capul tânărului. Apoi se opri, trăsăturile feţei 
ei umplându-se de o viclenie inexprimabilă. 

În acel moment îi aminti de Marten. 

încercă să deschidă butoiaşul, nu reuşi la început, apoi 
înţelese mecanismul şi-l deschise. Se uită la capetele 
gloanţelor. Roland se încordă, aşteptând să vadă dacă-şi va 
da seama că gloanţele aveau capsele deja explodate, 
aşteptând apoi să vadă dacă va întoarce pistolul, dacă se 
va uita în celălalt capăt al butoiaşului şi va vedea că în loc 
de plumbi era gol (se gândise să încarce pistolul cu gloanţe 
care deja dăduseră rateu, dar abandonase repede gândul; 


Cort îi învățase că fiecare armă în parte nu răspunde decât 
în faţa Încornoratului şi că un glonţ care a dat rateu o dată 
s-ar putea să nu dea şi a doua oară). Dacă avea să facă 
asta, el n-ar mai fi stat pe gânduri nicio secundă şi ar fi 
acţionat. 

Dar ea împinse butoiaşul la loc, începu să tragă cocoşul... 
şi se opri din nou. 

Se opri în aşteptarea vântului care să acopere păcănitul 
lui sec. 

Roland îşi spuse: Uite încă unul. Doamne, e malefică şi 
nu are picioare, dar e un pistolar la fel de adevărat cum 
este Eddie. 

Aşteptă odată cu ea. 

Vântul suflă. 

Ea trase cocoşul până la capăt şi apropie ţeava la un 
centimetru de tâmpla lui Eddie. Cu un rânjet ca grimasa 
unui hoţ de cadavre, apăsă trăgaciul. 

Clic. 

Roland aşteptă. 

Femeia îl apăsă din nou. Şi din nou. Şi din nou. 

Clic-clic- clic. 

— Zda MĂA-SII strigă ea şi întoarse pistolul cu o graţie 
fluidă. 

Roland se încordă, dar nu sări. Copilul nu pricepe ce-i 
acela ciocan până când nu-şi dă cu el peste un deget. 

Dacă-l omoară pe el, te omoară şi pe tine. 

Nu contează, răspunse inexorabil vocea lui Cort. 

Eddie se trezi. Şi reflexele lui erau rele; se mişcă destul 
de iute încât să scape de riscul de a fi ucis sau aruncat în 
inconştienţă. În loc să cadă peste tâmpla lui vulnerabilă, 
mânerul greu al pistolului îl pocni peste maxilar, într-o 
parte. 

— Ce... lisuse! i 

— ZDAMĂ-TIII ZDAMĂ-TII FAŢĂ PALIDĂ! urlă Detta şi 
Roland o văzu ridicând pistolul încă o dată. 

Şi chiar dacă ea era infirmă şi Eddie se rostogolise pe o 
parte, pistolarul nu îndrăzni să întârzie mai mult. Dacă 


Eddie nu învăţa acum lecţia, nu avea să o înveţe niciodată. 
Data viitoare când Roland îi va spune să fie în gardă, Eddie 
va fi în gardă. Şi, pe deasupra, vipera aia era iute. N-ar fi 
fost înţelept să se bizuie mai mult de atât pe agilitatea lui 
Eddie sau pe infirmitatea Stăpânei. 

Se desprinse de la sol, sărind peste Eddie şi doborând-o 
pe femeie pe spate, rămânând deasupra ei. 

— Vrei şi tu, jigodie? strigă ea la el, frecându-se în acelaşi 
timp cu pubisul de vintrele lui şi ridicând deasupra capului 
mâna în care încă mai ţinea pistolul. 

Vrei şi tu? “Ţi dau şi ție, cum nu! 

— Eddie! strigă el din nou, nu un simplu strigăt acum, ci 
o comandă. 

Un moment, Eddie rămase acolo tânguindu-se, cu ochii 
larg deschişi, cu sângele picurându-i de pe bărbie (începuse 
deja să se umfle), nevenindu-i să-şi creadă ochilor. 
Mişcă-te, nu poţi să te mişti? îşi spuse. Sau oare nu vrei să 
te mişti? 

Îl lăsau puterile acum şi următoarea lovitură de pistol 
avea să-i rupă braţul... asta dacă apuca să-l ridice la timp. 
Dacă nu, femeia avea să-i spargă capul. 

Atunci Eddie se mişcă. Prinse pistolul în timp ce acesta 
descria un arc de cerc prin aer şi femeia urlă, întorcându-se 
spre el, dând să-l muşte ca un vampir, înjurându-l într-un 
grai atât de accentuat sudist, că Eddie nici nu-l înţelegea; 
lui Roland i se părea că femeia începuse brusc să 
vorbească într-o limbă străină. 

Dar Eddie izbuti să-i smulgă pistolul din mână şi acum, că 
obiectul amenințării dispăruse, Roland reuşi să o ţintuiască 
la pământ. 

Nici atunci ea nu se dădu bătută, ci continuă să se 
zvârcolească şi să înjure, cu faţa neagră plină de 
transpiraţie. 

Eddie era prostrat, deschizând şi închizând gura ca un 
peşte. Îşi atinse ezitant maxilarul, se crispă, îşi trase 
degetele înapoi şi cercetă sângele de pe ele. 

Femeia urla că-i va omori pe amândoi; puteau încerca să 


o violeze, dar ea-i va omori cu pizda ei, să fie siguri de asta, 
avea o văgăună dată naibii, cu dinţi la intrare, şi dacă voiau 
să încerce s-o exploreze, aveau să afle pe pielea lor. 

— Ce mama naibii..., făcu Eddie debusolat. 

— O curea, gâfâi pistolarul aspru spre el. Adu-o. O să mă 
rostogolesc cu ea peste mine şi tu o să-i apuci mâinile şi o 
să i le legi la spate. 

— Ba nici POHVESTE! ţipă Detta şi zvâcni din trupul ei 
olog cu o asemenea forţă, încât aproape îl dădu jos pe 
Roland de pe ea. El o simţi că încerca să lovească în sus cu 
ciotul coapsei drepte, iar şi iar, vrând să-l lovească în 
boaşe. 

— Eu... eu... ea... 

— Mişcă-te, blestemat fie chipul tatălui tău! răcni Roland 
şi, în sfârşit, Eddie se mişcă. 


iv 


În timp ce o legau, de două ori aproape că o pierduseră 
de sub control. Dar Eddie reuşi până la urmă să înfăşoare 
cureaua lui Roland pe după încheieturile ei, când Roland - 
apelând la toată forţa lui - îi aduse amândouă mâinile la 
spate (ferindu-se continuu de muşcătura ei, ca o mangustă 
de un şarpe; de muşcătură reuşi să se ferească, dar înainte 
ca Eddie să termine, pistolarul era leoarcă de salivă) şi 
Eddie o târî de acolo, trăgând-o de bucata scurtă de curea 
rămasă. Nu voia să rănească vietatea aceea zbuciumată, 
strigătoare, cu gura spurcată. Era de departe o privelişte 
mai urâtă decât a homaroşeniilor, din pricina gradului 
ridicat de inteligenţă pe care o poseda, dar ştia că putea fi 
şi o fiinţă frumoasă. Nu voia s-o rănească pe cealaltă 
persoană aflată undeva înăuntrul acelei făpturi (ca un 
porumbel viu adânc în compartimentele secrete ale cutiei 
unui magician). 

Odetta Holmes se afla undeva înăuntrul vietăţii aceleia 
demente. 


vV 


Deşi ultimul lui mijloc de transport - un catâr - murise de 
prea mult timp pentru ca amintirea lui să mai dăinuie, 
pistolarul încă mai păstra o bucată din funia lui de priponire 
(care, la rândul ei, fusese cândva un excelent lasou). 

Se folosiră de ea pentru a o lega în scaunul cu rotile, aşa 
cum ea îşi închipuise (sau îşi amintise greşit, deşi, până la 
urmă, erau unul şi acelaşi lucru, nu?) că ei făcuseră deja. 
Apoi se îndepărtară de ea. 

Dacă n-ar fi fost târâtoarele acelea cu chip de homar, 
Eddie s-ar fi dus la apă ca să se spele pe mâini. 

— Am impresia că o să vomit, spuse el cu vocea nesigură 
a unui adolescent. 

— Ce-aț' zice dacă v-aț' hali unu’ altuia PULELE? cârâi 
arătarea zbuciumată din cărucior. Ce-aţ' zice s’ faceț' asta, 
dacă v-i frică de păzărica unei negreze? Daţi-i drumu”! Cum 
nu! Sujeţi-vă cariciu' unu’ la altu"! Faceţi-o cât mai aveţ' 
ocazia, pen’ că Detta Walker o s' scape dân scaunu' ista ş-o 
s’ vă taie zbârciturile alea albe la amândoi ş-o să le dau la 
bâzdâgăniile alea de colo-şa să le halească! 

— Ea e femeia în care am intrat. Acum mă crezi? 

— Te-am crezut şi înainte, spuse Eddie. Ţi-am spus doar. 

— Ai crezut că crezi. Ai crezut la suprafaţa minţii. Acum 
crezi cu toată mintea? Până în ultimul cotlon al ei? 

Eddie se uită la fiinţa zvârcolitoare din cărucior, apoi se 
uită în altă parte, alb la faţă cu excepţia tăieturii de la 
barbă, din care sângele încă mai curgea puţin. Partea 
aceea a feţei lui începea să semene puţin cu un balon. 

— Da, spuse el. Doamne, da. 

— Femeia asta e un monstru. 

Eddie începu să plângă. 

Pistolarul ar fi vrut să-l consoleze, dar nu putea comite un 
asemenea sacrilegiu (îşi amintea mult prea bine de Jack), 
aşa că plecă în noapte cu febra reaprinsă chinuitor în corp. 


vi 


Mult mai devreme în noaptea aceea, când Odetta încă 
dormea, Eddie spuse că s-ar putea să înţeleagă ce nu este 
în regulă cu ea. S-arputea. Pistolarul îi ceru să detalieze. 

— Ar putea să sufere de schizofrenie. 

Roland clătină din cap şi atât. Eddie îi explică ce 
înţelegea el că este schizofrenia, informaţii culese din filme 
precum Cele trei fețe ale Evei şi diverse seriale TV (în cea 
mai mare parte telenovele la care el şi Henry se uitau 
deseori când erau drogaţi). Roland dădu din cap. Da. Boala 
descrisă de el părea să se potrivească. O femeie cu două 
feţe, una luminoasă şi alta întunecată. O faţă ca aceea pe 
care omul în negru i-o arătase pe a cincea carte de tarot. 

— Şi ei nu ştiu - schizofrenicii ăştia - că au o altă 
personalitate? 

— Nu, spuse Eddie. Dar... 

Lăsă vorba  neîncheiată, uitându-se  îngândurat la 
homaroşeniile care se târau şi întrebau, se târau şi 
întrebau. 

— Dar ce? 

— Nu-s scormonitor de creiere, spuse Eddie, aşa că nu 
ştiu prea bine... 

— Scormonitor de creiere? Ce-i asta? 

Eddie se lovi cu degetul la tâmplă. 

— Doctor pentru căpăţână. Doctor pentru minte. Se 
numesc de fapt psihiatri. 

Roland aprobă din cap. Îi plăcea mai mult scormonitor de 
creiere şi asta pentru că mintea Stăpânei era într-o 
dezordine cumplită. Avea mare nevoie de cineva care să-i 
scormonească în ea şi să i-o ordoneze. 

— Dar cred că schizofrenicii ştiu întotdeauna că ceva nu 
e în regulă cu ei, continuă Eddie. Pentru că au perioade de 
absenţă. Poate greşesc, dar întotdeauna am avut impresia 
că sunt de fapt doi oameni care se cred bolnavi de amnezie 
parţială, din cauza golurilor de memorie care apar atunci 
când la cârmă este cealaltă personalitate. Ea... ea spune 


că-şi aminteşte totul. Ea chiar crede că-şi aminteşte totul. 

— Parcă ziceai că a refuzat să creadă că toate astea se 
întâmplă aievea. 

— Da, făcu Eddie, dar lasă asta pentru moment. Incerc să 
spun că orice ar crede ea, amintirile ei fac un salt din 
livingul ei, unde stătea în capot şi urmărea ştirile de la 
miezul nopţii, direct aici. Fără conştiinţa vreunei rupturi. Nu 
are nici măcar impresia că o altă persoană a preluat 
controlul din acel punct până când ai înşfăcat-o tu din 
Macy's. Asta, fir-ar să fie, ar putea însemna o perioadă de o 
zi sau chiar de câteva săptămâni. Ce ştiu e că era tot iarnă, 
pentru că majoritatea cumpărătorilor din magazin purtau 
paltoane... 

Pistolarul încuviinţă. Simţul observaţiei la Eddie era tot 
mai ascuţit. Asta era bine. Nu observase ghetele şi fularele, 
mănuşile care se iţeau din buzunarele paltoanelor, dar era 
un început. 

— „dar altfel e imposibil să ne dăm seama cât timp 
Odetta a fost cealaltă femeie, pentru că ea, una, nu ştie. 
Cred că e într-o situaţie în care n-a mai fost niciodată şi 
modul ei de a-şi proteja flancurile e povestea asta despre 
cum a fost lovită în cap. 

Roland încuviinţă din nou. 

— Şi inelele. A fost foarte zdruncinată când le-a văzut. A 
încercat să nu lase să se vadă, dar s-a văzut, şi încă bine. 

Roland întrebă: 

— Dacă cele două femei nu ştiu că există în acelaşi corp 
şi dacă nici măcar nu bănuiesc că ar putea fi ceva nelalocul 
lui, dacă fiecare are propriul ei şir al amintirilor, parţial 
reale, dar parţial născocite pentru a acoperi timpul cât 
cealaltă este activă, ce putem noi să facem cu ea? Cum o 
să putem convieţui cu ea? 

Eddie ridică din umeri. 

— Nu mă întreba pe mine. E problema ta. Tu eşti cel care 
spune că are nevoie de ea. Fir-ar, ţi-ai riscat gâtul pentru a 
o aduce aici. 

Eddie cumpăni la asta un moment, îşi aminti cum stătuse 


aplecat deasupra corpului lui Roland cu cuțitul la gâtul lui, 
şi râse brusc şi fără umor. 

LITERALMENTE ţi-ai riscat gâtul, bătrâne, îşi spuse. 

Intre ei se lăsă tăcerea. Odetta deja respira regulat. 
Tocmai când pistolarul voia să-i reamintească lui Eddie să 
fie în gardă şi să-i strige (suficient de tare încât să audă şi 
Stăpâna, dacă doar se prefăcea că doarme) că el se va 
duce la culcare, Eddie spuse acel lucru care lumină mintea 
lui Roland cu claritatea unui fulger, lucrul care-l făcu să 
înţeleagă măcar o parte din ceea ce avea atâta nevoie să 
ştie. 

La sfârşit, când trecuseră prin uşă. 

Ea se transformase la sfârşit. 

Şi el văzuse ceva, ceva... 

— Să-ţi spun un lucru, zise Eddie, scormonind îngândurat 
în rămăşiţele focului cu o bucată de cleşte rămasă din 
prada acelei nopţi, când ai trecut cu ea în lumea asta, am 
avut impresia că eu însumi sunt schizofrenic. 

— De ce? 

Eddie se gândi la întrebare, apoi ridică din umeri. Era 
prea greu de explicat sau poate că era el prea obosit. 

— Nu e important. 

— De ce? 

Eddie se uită la Roland, văzu că acesta punea o întrebare 
serioasă dintr-un motiv serios - sau aşa credea el - şi stătu 
un moment pe gânduri. 

— E tare greu de descris, bătrâne. Faptul că m-am uitat 
în uşa aia. Asta m-a îngrozit la culme. Când te uiţi la cineva 
care se mişcă în cadrul uşii e ca şi când te-ai mişca şi tu 
odată cu el. Ştii despre ce vorbesc. 

Roland încuviinţă. 

— Păi, am privit totul ca şi când ar fi fost un film - nu 
contează, asta nu e important - până aproape de sfârşit. 
Apoi tu ai întors-o spre partea asta a uşii şi pentru prima 
dată m-am văzut pe mine însumi. A fost ca şi când... Îşi 
căută cuvintele şi nu găsi nimic. Nu ştiu. Ar fi trebuit să fie 
ca şi când m-aş uita într-o oglindă, presupun, dar n-a fost 


aşa, pentru că... pentru că a fost ca şi când m-aş fi uitat la 
o altă persoană. Ca şi când aş fi fost întors pe dos. Ca şi 
când aş fi fost în două locuri simultan. Aiurea, nu ştiu. 

Dar pistolarul avu o revelaţie. Asta simţise el când 
trecuse de partea aceasta; asta se întâmplase cu ea, nu, nu 
doar cu ea, cu ele: preţ de o clipă, Detta şi Odetta se 
priviseră una pe cealaltă, dar nu aşa cum ţi-ai privi 
imaginea din oglindă, ci ca dovă persoane distincte; oglinda 
devenise o fereastră şi, un moment, Odetta o văzuse pe 
Detta şi Detta o văzuse pe Odetta şi amândouă fuseseră la 
fel de îngrozite. 

Au ştiut amândouă, îşi spuse pistolarul, înfrigurat. Poate 
că înainte n-au ştiut, dar atunci au ştiut. Pot încerca să o 
ascundă de ele insele, dar pentru un moment au văzut, au 
ştiut. Şi această ştiinţă sigur persistă şi acum. 

— Roland? 

— Ce-i? 

— Voiam să fiu sigur că n-ai adormit cu ochii deschişi. 
Pentru că un minut aşa mi s-a părut. Ştii tu, că eşti plecat 
departe în timp şi spaţiu. 

— Dacă aşa a fost, acum m-am întors, spuse pistolarul. 
Mă duc la culcare. Ţine minte ce ţi-am zis, Eddie: ţine garda 
sus. 

— O să stau de veghe, promise, dar Roland ştia că, 
bolnav sau nu, el va fi cel care va sta de veghe în noaptea 
aceea. 

Toate celelalte veniră după asta. 


vii 


După încăierare, Eddie şi Detta Walker adormiră la loc 
până la urmă (ea nu căzu în somn, ci mai degrabă într-o 
stare de inconştienţă, atârnând pe o parte în scaun, ţinută 
de frânghia cu care era legată). 

Pistolarul, însă, rămase treaz. 

Va trebui să le fac să se înfrunte reciproc, gândi el, dar 


nu avea nevoie să-i spună un „scormonitor de creiere“ 
de-ai lui Eddie că o astfel de luptă ar putea fi pe viaţă şi pe 
moarte. Dacă partea luminoasă, Odetta, ar fi să câştige 
lupta, încă s-ar putea să iasă bine totul. Dar dacă ar fi să 
câștige cea întunecată, cu siguranță totul va fi pierdut 
pentru ea. 

Şi totuşi, simţea că ceea ce trebuia făcut, de fapt, era nu 
să distrugă, ci să îmbine. Deja recunoscuse mult din ce 
avea valoare pentru el - pentru ei; - în tăria viscerală a 
Dettei Walker, şi o voia - dar o voia ţinută sub control. Era 
drum lung până acolo. Detta credea că el şi Eddie erau 
monştri dintr-o specie pe care o numea Fete Pa/ide Borâte. 
Asta nu era decât o iluzie periculoasă, dar ei aveau să 
întâlnească monştri adevăraţi de-a lungul drumului - 
homaroşeniile nu erau nici primii, nici ultimii. Femeia gata 
să lupte până la ultima suflare în care intrase şi care ieşise 
din ascunzătoare din nou în noaptea aceea se putea dovedi 
foarte utilă într-o luptă cu astfel de monştri, dacă putea fi 
temperată de calmul şi umanitatea Odettei Holmes - mai 
ales acum, când el avea cu două degete mai puţin la o 
mână, când aproape rămăsese fără gloanţe şi febra îi 
creştea tot mai mult. 

Dar mai e până la asta. Cred că, dacă reuşesc să le 
conving să-şi admită reciproc existența, confruntarea va fi 
inevitabilă. Dar cum să fac asta? 

Rămase treaz cât fu noaptea de lungă, cumpănind, şi 
chiar dacă simţi febra crescând în el, nu găsi răspuns la 
întrebarea sa. 


viii 


Eddie se trezi la scurt timp după ivirea zorilor, îl văzu pe 
pistolar aşezat lângă cenuşa focului din noaptea trecută, 
înfăşurat cu pătura ca un indian, şi se duse lângă el. 

— Cum te simţi? întrebă Eddie cu o voce joasă. 

Stăpâna încă dormea legată fedeleş, chiar dacă uneori 


tresărea şi bâiguia şi gemea. 

— Bine. 

Eddie îi aruncă o privire critică. 

— Nu mi se pare că arăţi bine. 

— Mulţumesc, Eddie, spuse sec pistolarul. 

— Tremuri. 

— O să-mi treacă. 

Stăpâna tresări şi gemu din nou, bâiguind - de data 
aceasta un cuvânt aproape inteligibil. Oxford, probabil. 

— Doamne, nu-mi place să o văd aşa legată, murmură 
Eddie. Ca un vițel în grajd. 

— Imediat o să se trezească. Tot ce se poate s-o 
dezlegăm atunci. 

Mai mult de atât nu îndrăznea niciunul dintre ei să spună 
cu voce tare - că, atunci când Stăpâna din cărucior va 
deschide ochii, i-ar putea întâmpina privirea calmă, dar 
puţin nedumerită, a Odettei Holmes. 

Cincisprezece minute mai târziu, când primele raze de 
soare apărură peste dealuri, ochii aceia chiar se deschiseră 
- dar ce văzură ei nu fu privirea calmă a Odettei Holmes, ci 
căutătura nebună a Dettei Walker. 

— De câte ori m-aţ' violat cât am fo' adormită? întrebă 
ea. 'Mi simt pizda lipicioasă ş-umflată ca ş' când mi-ar fi 
sfredelit-o cineva cu doo cariciuri d-ălea mici şi albe la care 
voi, albicioşii borâţi, le ziceţi pule. 

Roland suspină. 

— Să mergem, spuse el şi se ridică în picioare, făcând o 
grimasă de durere. 

— lo nu mă duc nicăieri cu vo;, jigodii, protestă Detta cu 
dispreţ. 

— Ba o să vii, spuse Eddie. Sunt dezolat, scumpa mea. 

— Şi un' crezi că m-oi duce? 

— Păi, făcu Eddie, ce era în spatele Uşii Numărul Unu nu 
mă prea încânta, iar ce era în spatele Uşii Numărul Doi nici 
pe atât, aşa că acum, în loc să ne dăm bătuţi ca nişte 
oameni sănătoşi la cap, o să ţinem drumul drept şi o să 
vedem ce-i dincolo de Uşa Numărul Trei. După cum au mers 


lucrurile, cred că sunt şanse bune să dăm peste Godzilla 
sau peste Hidra, Monstrul cu Trei Capete, dar, vezi tu, eu 
sunt un optimist incurabil. Încă sper să dăm peste setul de 
oale din inox. 

— lo nu mă duc. 

— Aşa e, ai dreptate, spuse Eddie şi se duse în spatele 
scaunului. 

Ea începu iar să se zbată, dar pistolarul făcuse trei noduri 
şi zbaterile ei doar le strângeau mai tare. În scurt timp 
înţelese şi ea asta şi se opri. Era plină de venin, dar nici pe 
departe proastă. Se uită peste umăr la Eddie cu un rânjet 
care-l făcu pe tânăr să se tragă puţin în spate. Lui i se păru 
cea mai malefică expresie pe care o văzuse vreodată pe 
faţa unui om. 

— Ei, poa’ c-o să merg o ţâr', zise ea, da’ poa’ că n-atât 
de departe cât crezi tu, albuşule. Ş' sigur n-atât de repede. 

— Cum adică? 

Din nou rânjetul acela peste umăr. 

— O s' vezi tu, albuşule. Ochii ei, demenţi, dar 
convingători, se mutară scurt la pistolar. Amnâdoi o s' 
vedeţi cum. 

Eddie strânse mâinile pe mânerele din spatele 
căruciorului şi porniră din nou spre nord, acum lăsând după 
ei pe plaja aparent nesfârşită nu doar urme de paşi, ci şi 
dârele paralele ale scaunului Stăpânei. 


Ziua fu un coşmar. 

Era greu să calculezi distanţa parcursă când străbăteai 
un peisaj atât de puţin variat, dar Eddie ştia că abia se 
târau. 

Şi ştia cine era răspunzător pentru asta. 

O, da. 

Amnâdoi o s’ vedeţi cum, spusese Detta şi nu porniseră 
la drum decât de o jumătate de oră, că şi începuseră să 


vadă cum. 

Împinsul. 

Ăsta era primul lucru. Împinsul scaunului cu rotile pe o 
plajă cu nisip fin ar fi fost imposibil, aşa cum era să conduci 
maşina printr-un strat gros de zăpadă. Pe plaja aceea, cu 
suprafaţa ei pietroasă, împinsul scaunului era posibil, dar 
nici pe departe uşor. O vreme, roţile rulau destul de bine, 
spărgând sub ele scoici şi aruncând pietricele de o parte şi 
de alta a cauciucurilor tari... apoi întâlneau o adâncitură 
umplută de vânt cu nisip mai fin şi Eddie trebuia să împingă 
din toţi rărunchii, icnind, pentru a reuşi să scoată de acolo 
scaunul cu ocupantul lui impasibil. Roţile se afundau în 
nisipul hulpav. Trebuia să împingi şi, în acelaşi timp, să-ţi 
arunci toată greutatea în mânerele scaunului, apăsând, 
altfel ocupantul lui legat s-ar fi prăvălit cu capul înainte. 

In timp ce el încerca să înainteze fără a o răsturna, Detta 
hohotea. 

— "Ţi mere bine colo-n spate, scumpişol? întreba ea de 
fiecare dată când scaunul intra într-o groapă cu nisip. 

Când pistolarul venea să-i dea o mână de ajutor, Eddie îi 
făcea semn să plece. 

— O să-ţi vină şi ţie rândul, spunea. Când facem schimb. 

Dar am impresia că rândurile tale vor fi mult mai lungi 
decât ale lui, rosti o voce în mintea sa. După cum arată, nu 
peste mult timp o să-i fie greu să-şi mişte propriile picioare, 
darămite să mişte scaunul femeii. Nu, dom'le Eddie, mă 
tem că asta-i sarcina ta. Răzbunarea lui Dumnezeu, 
înţelegi? După atâţia ani în care ai tras pe nas, uite c-a 
venit vremea să mai şi împingi! 

Scoase un râs scurt şi fără vlagă. 

— Ce-i 'şa comic, albuşule? întrebă Detta şi, cu toate că 
Eddie avu impresia că voia să fie sarcastică, vorbele femeii 
părură doar puţin nervoase. 

După ea, n-am voie să găsesc nimic comic în situația 
asta, gândi el. Absolut nimic. 

— N-ai înţelege, drăguță. Las-o moartă. 

— Pui pariu că pe tine o să te las mort, 'nainte să s' gate 


tărăşeni-asta, spuse ea. O s' vă las pă tine şi pă duru' 
d-amicu' tău morţi pă plaj-asta-n bucăţi. Cum nu. Da-ntre 
timp, bine ar fi să nu-ţ' iroseşti suflu’ şi să-mpingi colo-şa. 
Deja parc-ar 'ncepe să-ţ piară suflu’. 

— Ei, atunci vorbeşte tu şi pentru mine, gâfâi Eddie. Am 
impresia că tu nu rămâi niciodată fără suflu. 

— lo o s' trag un suflu pă cur, palidule! O s' ţi-l trag drept 
în faţă cân' n-o să mai respiri! 

— Promisiuni, promisiuni. 

Eddie scoase roţile din nisip, împingându-le pe suprafaţa 
relativ mai compactă - pentru o vreme, cel puţin. Soarele 
nu urcase complet pe cer, dar el deja era lac de sudoare. 

O să fie o zi amuzantă şi educativă, gândi. Deja se vede 
asta. 

Oprirea. 

Asta era următorul lucru. 

Ajunseseră pe o porţiune de plajă mai compactă. Eddie 
împinse scaunul mai repede, spunându-şi într-un colţ al 
minţii că dacă va putea menţine viteza, poate va reuşi să 
treacă din avânt peste următoarea groapă cu nisip pe care 
o va întâlni. 

Şi dintr-odată, scaunul se opri. Încremeni în loc. Bara 
spătarului îl lovi tare în piept. Icni. Roland întoarse capul, 
dar nici măcar reflexele de felină ale pistolarului nu puteau 
împiedica scaunul Stăpânei să basculeze aşa cum 
ameninţase la fiecare capcană de nisip. Acum se răsturnă şi 
Detta se răsturnă odată cu el, legată, neputincioasă, dar 
hohotind bezmetic. Încă mai hohotea când Roland şi Eddie 
în sfârşit reuşiră să repună scaunul pe roţi. Frânghia se 
strânsese atât de tare în unele locuri, încât probabil că-i 
întrerupsese circulaţia spre extremităţi; era tăiată la frunte 
şi sângele îi şiroia în sprâncene. Şi ea totuşi continua să 
hohotească. 

Când scaunul era din nou pus pe roţi, amândoi bărbaţii 
gâfâiau cu răsuflarea tăiată. Greutatea lui, combinată cu a 
femeii, probabil că ajungea la o sută douăzeci de 
kilograme, procentul cel mai mare venind din partea 


scaunului. Lui Eddie îi trecu prin gând că, dacă pistolarul ar 
fi adus-o pe Detta din cânau/ lui, 1987, scaunul ar fi putut 
cântări şi cu treizeci de kilograme mai puţin. 

Detta chicotea, pufnea pe nas, clipea pentru a alunga 
sângele din ochi. 

— lha-ha, băieţ', că m-aţ' răzturnat, zise ea. 

— Sună-ţi avocatul, murmură Eddie. Dă-ne în judecată. 

— Ş' v-aţ' spetit să m-aduceţ iar la verticală. Arătaţ' ca 
dracu’. Cre’ că v-a luat v'o zece minute, dacă nu ma’ mult. 

Pistolarul rupse o bucată din cămaşă - ce mai rămase din 
ea aproape că nu mai conta - şi întinse mâna stângă pentru 
a şterge sângele de la tăietura de pe fruntea ei. Femeia sări 
la el şi, judecând după pocnetul sălbatic pe care îl scoaseră 
dinţii ei întâlnindu-se, Eddie crezu că dacă Roland s-ar fi 
ferit cu o clipă mai târziu, Detta Walker i-ar mai fi ciuntit 
mâna de un deget. 

Ea ricană şi îl ţintui cu ochi vesel-malefici, dar pistolarul 
văzu în spatele lor, ascunsă bine, teama. Femeia se temea 
de el. Se temea pentru că el era Omul Foarte Rău. 

De ce era el Omul Foarte Rău? Poate pentru că, la un 
nivel profund, Detta simţea ce ştia el despre ea. 

— Cât pe ce s' te prind, palidule, spuse ea. Câtpeces'te 
prind acuma. 

Şi chicoti, hlizindu-se ca o vrăjitoare. 

— Ţine-o de cap, spuse liniştit pistolarul. Muşcă mai rău 
ca o nevăstuică. 

Eddie o ţinu şi pistolarul îi curăţă temeinic rana. Nu era 
largă şi nu părea adâncă, dar Roland nu voia să rişte; se 
duse încet până la apă, înmuie bucata de cămaşă în marea 
sărată, apoi se întoarse. 

La apropierea lui, ea începu să strige. 

— Nu cumva s' m-atingi cu câcatu' ăla! Nu cumva s’ 
m-atingi cu apă din care ies bestiile alea otrăvitoare! Pleacă 
d-aci cu ea! Pleacă d-acicu ea! 

— Ţine-o de cap, zise Roland la fel de liniştit. Detta îl 
smucea dintr-o parte în alta. Nu vreau să risc. 

Eddie o ţinu... şi o strânse când ea încercă să scape. 


Femeia înţelese că treaba era serioasă şi imediat rămase 
nemişcată, nemaitemându-se de cârpa umedă. Nu fusese 
decât o prefăcătorie, în definitiv. 

Îi surâse lui Roland în timp ce el îi oblojea tăietura, 
îndepărtând cu grijă ultimele fire de nisip. 

— Tu văz acuma că n-arăţ' numa’ ca dracu’, rosti Detta. 
Tu pari bolnav, palidule. Nu crez că ieşti în stare de drum 
lung. Nu crez deloc că ieşti în stare. 

Eddie cercetă comenzile rudimentare ale scaunului. Avea 
o frână de mână care bloca roţile. Detta furişase mâna pe 
ea, aşteptase răbdătoare până când crezuse că Eddie 
prinsese suficientă viteză şi apoi acţionase frâna, 
răsturnându-se intenţionat la pământ. De ce? Ca să le 
încetinească înaintarea, de aceea. Nu exista un motiv 
pentru o asemenea faptă, dar Eddie credea că o femeie ca 
Detta nu avea nevoie de motive. O femeie ca Detta era 
oricând pregătită să facă aşa ceva din răutate pură. 

Roland îi desfăcu puţin legăturile, astfel încât sângele să 
poată circula mai liber, apoi îi legă bine mâna, departe de 
maneta de frână. 

— Ista nu face nimic, dom'le bărbat, zise Detta, oferindu-i 
un zâmbet radios plin de prea mulţi dinţi. Tot aia-i. Oi găsi 
io alte moduri de a vă-ncetini, băieţi. Tot soiu’ de moduri. 

— Să mergem, propuse apatic pistolarul. 

— Eşti bine, bătrâne? întrebă Eddie. 

Pistolarul părea foarte palid. 

— Da. Să mergem. 

Porniră mai departe pe plajă. 


Xx 


Pistolarul insistă să împingă şi el o oră şi Eddie îi făcu loc 
cu reticenţă. 

Roland trecu singur de prima capcană de nisip, dar Eddie 
trebui să-i dea o mână de ajutor la a doua. Pistolarul gâfâia, 
cu fruntea plină de broboane mari de sudoare. 


Eddie îl mai lăsă să meargă puţin şi Roland se dovedi 
destul de priceput în a evita locurile unde nisipul era 
suficient de fin încât să împotmolească roţile, dar până la 
urmă scaunul se blocă din nou şi Eddie îndură doar câteva 
momente să-l vadă pe Roland cum se opintea să-l scoată 
de acolo, gâfâind, pieptul tresăltându-i, în vreme ce 
vrăjitoarea (căci asta ajunsese Eddie să o considere) râdea 
în hohote şi chiar îşi arunca greutatea în spate pentru a 
zădărnici şi mai mult eforturile bărbatului - şi atunci îl 
împinse pe pistolar deoparte şi scoase roţile din nisip 
dintr-o singură smucitură nervoasă. Scaunul se clătină şi el 
o văzu/simţi pe femeie cum îşi muta greutatea în față, atât 
de mult cât îi permiteau legăturile, făcând asta cu o stranie 
intuiţie a momentului perfect care i-ar fi permis să 
răstoarne din nou scaunul. 

Roland se lăsă cu toată forţa pe spătarul scaunului, 
alături de Eddie, şi tentativa ei eşuă. 

Detta întoarse capul şi le făcu repede cu ochiul cu o 
complicitate atât de obscenă, încât Eddie simţi că i se face 
pielea de găină pe braţe. 

— Cât pe ce s' mă răzturnaţ' din nou, băieţ', spuse ea. 
Aţ' face bine s-aveţ' grijă de mine. Nu-s decât o bătrână 
oloagă, aş că aveţ grijă de mine. 

Râse... râse cu gura până la urechi. 

Cu toate că Eddie ţinea la cealaltă femeie care ocupa 
corpul ei - aproape că o iubea, şi asta doar după puţinul 
timp petrecut cu ea în discuţii - simţi că-l furnică mâinile să 
o strângă de gât şi să-i sufoce râsul ăla, să-l sufoce până 
când ea n-ar mai fi putut râde niciodată. 

Femeia trase iar o ocheadă în spate, văzu ce gândea 
Eddie ca şi când ar fi avut gândurile imprimate pe faţă cu 
cerneală roşie şi râse cu atât mai tare. 

Ochii ei îl provocau. Hai, palidule. Hai. Vrei s-o faci. Hai şi 
fă-o. 

Cu alte cuvinte, nu răsturna doar scaunul, răstoarnă 
femeia, gândi Eddie. 

Răstoarn-o o dată pentru totdeauna. Asta-şi doreşte. 


Pentru Detta, a fi ucisă de un alb s-ar putea să fie singurul 
țel adevărat pe care şi l-a fixat în viață. 

— Haide, spuse el şi reîncepu să împingă. O să facem un 
tur al coastei, scumpete, că-ţi place ori ba. 

— Să te fut, ripostă ea. 

— Ţine-ţi pliscul, scârbă, răspunse Eddie afabil, pornind 
la drum. 

Pistolarul îl urmă cu ochii în pământ. 


xi 


Când soarele anunța cu aproximație ora unsprezece, 
ajunseră la un grup mare de stânci şi acolo se opriră pentru 
aproape o oră, adăpostindu-se la umbră cât timp astrul 
urca spre zenit. Eddie şi pistolarul mâncară ce rămăsese 
din carnea de cu seară. Eddie îi oferi o porţie Dettei, care 
refuză din nou, spunându-i că ştie ea ce vor ei să facă şi că, 
dacă voiau s-o facă, era mai bine să treacă la fapte cu 
mâinile goale, nu să încerce să o otrăvească. Asta, spuse 
ea, era metoda laşilor. 

Eddie are dreptate, gândi pistolarul. Femeia asta şi-a 
clădit propriul şir de amintiri. Ştie tot ce i s-a întâmplat 
noaptea trecută, chiar dacă, de fapt, dormea buştean. 

Credea că ei îi dăduseră bucăţi de carne care miroseau a 
moarte şi putreziciune în timp ce ei înşişi mâncau vită 
sărată şi beau din butelci un soi de bere. 

Credea că ei, din când în când, îi întinseseră bucăţi din 
hrana lor nepângărită şi, când ea încerca să le apuce cu 
dinţii, le trăgeau în ultimul moment - râzând, desigur. In 
lumea (sau cel puţin în mintea) Dettei Walker, Fetele Pa/ide 
Borâte nu le făceau decât două lucruri femeilor mai închise 
la culoare: le violau sau râdeau de ele. Sau amândouă în 
acelaşi timp. 

Era aproape comic. Eddie Dean văzuse vită ultima dată 
în timpul drumului cu caleaşca-zburătoare, iar Roland nu 
văzuse nicio fărâmă de când înghiţise ultima bucată de 


carne uscată şi numai Dumnezeu ştia cât timp trecuse de 
atunci. Cât despre bere... Se întoarse cu mintea în timp. 

Tull. 

Fusese bere în Tull. Bere şi vită. _ 

Doamne, ce bine ar fi să bea o bere. Il ustura gâtul şi i-ar 
pica atât de bine să bea o bere, i-ar alina usturimea aceea. 
Ar fi fost mai bună chiar şi decât astina din lumea lui Eddie. 

Se duseră la oarecare distanţă de ea. 

— Nu-s o comp'nie dăstul dă bună pen’ nişte albituri ca 
voi? urlă ea în urma lor. Sau vreţ' numa’ să vă trageţ' puţân 
unu’ de cariciu' ăluilalt? 

Lăsă capul pe spate şi izbucni într-un râs puternic, care 
sperie pescăruşii, făcându-i să se ridice în zbor, cârâind, de 
pe stâncile pe care se adunaseră la sfat, cinci sute de metri 
mai încolo. 

Pistolarul se aşeză cu mâinile atârnate între genunchi, 
căzut pe gânduri. 

In cele din urmă, ridică fruntea şi-i spuse lui Eddie: 

— Din zece cuvinte pe care le scoate nu înţeleg decât cel 
mult unul. 

— i-am luat-o înainte, replică Eddie. Eu pricep cel puţin 
două din trei. Dar nu contează. Cele mai multe se reduc la 
fețe palide borâte. 

Roland încuviinţă. 

— De unde vii tu sunt mulţi oameni închişi la piele care 
vorbesc aşa? Cealaltă vorbea normal. 

Eddie clătină din cap şi râse. 

— Nu. Şi o să-ţi spun ceva oarecum nostim - cel puţin 
mie mi se pare oarecum nostim, dar asta poate doar pentru 
că pe aici nu găseşti multe motive să râzi. Nu e 
de-adevăratelea. Nu e deloc şi ea nici măcar nu ştie asta. 

Roland se uită la el fără a scoate un cuvânt. 

— Ţi-aminteşti când i-ai curăţat fruntea, cum s-a prefăcut 
că se teme de apă? 

— Da. 

— Ţi-ai dat seama că se preface? 

— Nu la început, dar am înţeles repede. 


Eddie aprobă din cap. 

— A fost un rol şi ea ştia că este un rol. Dar e o actriţă 
destul de bună şi ne-a dus de nas pe amândoi câteva 
secunde. Şi felul cum vorbeşte ţine de rol. Da' interpretarea 
lasă de dorit. E atât de prostesc, atât de al naibii de fals! 

— Crezi că se preface bine doar atunci când ştie că o 
face? 

— Da. Pare o încrucişare dintre negroteiul dintr-o carte 
intitulată Mandingo pe care am citit-o odată şi Butterfly 
McQueen, care a jucat în Pe aripile vântului. Ştiu că numele 
astea nu-ţi spun nimic, dar ideea mea e că ea vorbeşte în 
clişee. Cunoşti cuvântul ăsta? 

— |Inseamnă ceva ce spun sau cred oamenii care 
gândesc puţin sau deloc. 

— Da. N-aş fi putut găsi o definiţie mai bună. 

— N-aţ' terminat de frecat cariciu', băieţ'? Vocea Dettei 
era mai aspră şi spartă. Sau poa’ că nu-l găsiţ'. Asta-i? 

— Haide, zise pistolarul şi se ridică încet în picioare. Se 
clătină un moment, văzu că Eddie se uită la el şi zâmbi. Mă 
descurc. 

— Cât timp? 

— Atâta cât va fi nevoie, răspunse pistolarul şi 
seninătatea din vocea lui îi îngheţă lui Eddie inima. 


xii 


În seara aceea, pistolarul folosi ultimul cartuş de care era 
sigur pentru a aduce carne la masă. A doua zi avea să 
înceapă să le testeze sistematic pe cele despre care credea 
că erau oarbe, dar considera că situația stătea, în linii mari, 
aşa cum o descrisese Eddie: Ajunseseră să omoare 
blestemăţiile alea în bătaie. 

Lucrurile decurseră ca în celelalte seri: pregătirea focului, 
prăjirea cărnii, mâncatul - acesta din urmă fu marcat acum 
de lentoare şi apatie. We a/imentăm doar, gândi Eddie. li 
oferiră hrană Dettei, care strigă şi râse şi înjură şi întrebă 


cât timp o vor mai lua de proastă, apoi începu să se 
bălăngănească sălbatic dintr-o parte în alta, nepăsându-i că 
legăturile se strângeau mai tare, încercând doar să 
răstoarne scaunul pentru ca ei să fie nevoiţi să o ridice 
înainte să se poată aşeza la masă. 

Cu o clipă înainte să-i iasă schema, Eddie o apucă ferm şi 
Roland aşeză pietre de ambele părţi ale roţilor. 

— Desfac puţin frânghia, dacă nu te mai agiţi, îi spuse 
Roland. 

— Mâncă-mi câcatu' drept din cur, jigodie! 

— N-am înţeles dacă asta înseamnă da sau nu. 

Femeia se uită la el cu ochii mijiţi, bănuind un ghimpe 
maliţios îngropat în calmul vocii lui (şi Eddie era în dubiu) 
şi, după un moment, spuse posomorâtă: _ 

— Nu m-agit. 'S prea-nfometată ca să fac ca dracu’. Imi 
daţ', băieţ', ceva mâncare adevărată sau mă lăsaţ' s’ mor 
de foame? Asta vreţ'? N-aveţ' sânge-n voi să mă strângeţ' 
de gât şi io n-o să-nghit-n veci otravă, aşa că ăsta tre’ să vă 
fie planu’. Scăpaţ' de mine-nfometându-mă. Ei, om vedea, 
cum nu. Om vedea noi. Sigur c-om vedea. 

Le oferi din nou rânjetul ei ca o seceră, care îngheţa şi 
măduva în oase. 

Nu mult timp după, adormi. 

Eddie atinse obrazul lui Roland. Pistolarul se uită la el, 
dar nu se feri de atingerea lui. 

— Sunt bine. 

— Mda, eşti un model de bine. Ei, îţi spun un lucru, 
modelule, azi n-am ajuns prea departe. 

— Ştiu. 

Şi mai era problema ultimului glonţ bun pe care îl 
folosise, dar lucrul acesta Eddie putea să nu-l afle - cel 
puţin, în seara aceea. Eddie nu era bolnav, dar era istovit. 
Prea istovit pentru a primi noi veşti rele. 

Nu, nu e bolnav, nu încă, dar dacă o să-i lipsească odihna 
prea mult timp, dacă se oboseşte destul, sigur o să se 
îmbolnăvească. 

Într-un fel, Eddie deja era bolnav; amândoi erau. La 


colţurile gurii lui apăruseră băşicuţe de herpes şi avea 
porţiuni de piele jupuite. Pistolarul simţea că i se mişcă 
dinţii în gingii şi pielea dintre degetele de la picioare 
începuse să-i crape şi să sângereze, la fel şi cea dintre 
degetele rămase de la mâini. Nu sufereau de malnutriție, 
dar mâncau acelaşi lucru zi de zi. Puteau continua în felul 
acesta o vreme, dar în cele din urmă aveau să moară sigur. 

Suferim de scorbut, îşi spuse Roland. Boa/a marinarilor 
pe uscat. Simplu ca bună ziua. Ce ciudat! Avem nevoie de 
fructe. Avem nevoie de verdețuri. 

Eddie înclină din cap spre Stăpână. 

— O să continue să ne facă viaţa un calvar. 

— Doar dacă cealaltă din ea nu se întoarce. 

— Mi-ar plăcea să fie aşa, dar nu ne putem baza pe asta, 
zise Eddie. Luă o bucată de cleşte înnegrit şi începu să 
scurme în ţărână desene fără sens. Ai idee cât ar mai putea 
fi până la următoarea uşă? 

Roland clătină din cap. 

— Întreb doar pentru că, dacă distanţa dintre Numărul 
Doi şi Numărul Trei este aceeaşi cu distanţa dintre Numărul 
Unu şi Numărul Doi, s-ar putea să dăm de dracu”. 

— Am dat deja de el. 

— Şi-ncă cum, aprobă Eddie indispus. Mă întreb doar cât 
voi mai rezista stresului. 

Roland îl lovi peste umăr, un gest de afecţiune atât de 
rar, încât lui Eddie i se umeziră ochii. 

— Ăsta-i un lucru pe care Stăpâna nu-l ştie, spuse el. 

— Hm? Care? 

— Că noi, Fetele Palide Borâte, rezistăm mult la stres. 

Eddie râse, râse bine, acoperindu-şi gura cu braţul ca să 
nu o trezească pe Detta. Se săturase de ea pe ziua aceea, 
mulţumesc foarte mult. 

Pistolarul îl privi cu un zâmbet. 

— Mă duc la culcare, spuse. Să fii... 

— ...în gardă. Da, o să fiu. 


xiii 


Urmă strigătul. 

Eddie adormi în clipa în care puse capul pe cămaşa 
făcută ghem şi, parcă doar cinci minute mai târziu, Detta 
începu să strige. 

Se trezi pe dată, pregătit pentru orice, chiar şi pentru 
Regele Homar ieşit din adâncuri în dorința de a-şi răzbuna 
copiii ucişi sau pentru vreun monstru coborât dintre coline. 
| se păru că este dintr-odată treaz, în orice caz, dar 
pistolarul era deja în picioare, cu pistolul în mâna stângă. 

Când văzu că amândoi erau treji, Detta se opri imediat 
din strigat. 

— Vroiam numa’ să vă trag alarma, băieț'’, zise ea. Ar 
putea s' fie lupi. Pare c-au loc dăstul p-aci. Vroiam să fiu 
sigură că dac’ văz un lup apropiindu-se, vă poci traje 
alarma. 

Dar în ochii ei nu se vedea nici urmă de frică; în ei licărea 
o veselie răutăcioasă. 

— Hristoase, spuse Eddie somnoros. 

Luna era pe cer, dar urcase puţin; dormeau de nici două 
ore. 

Pistolarul puse pistolul în toc. 

— Nu mai face asta, o sfătui pe Stăpâna din cărucior. 

— Şi ce-o s' faci dac’ mai fac? Mă violez’? 

— Dacă voiam să te violăm, deja ai fi violată temeinic de 
la un capăt la altul, spuse pistolarul monoton. Nu mai face 
asta. 

Se întinse la loc, trăgând pătura peste el. 

Dumnezeule, Doamne Dumnezeule, gândi Eddie, ce bâlci 
e aici, a dracului de..., şi mai departe nu ajunse cu gândul, 
căci alunecă din nou, epuizat, în somn. După care Detta 
sfredeli aerul cu noi ţipete, ţipete ca o alarmă de pompieri, 
şi Eddie sări din nou, adrenalina gonindu-i prin organism, 
încleştând pumnii. Apoi ea începu să râdă, cu vocea aspră 
şi tăioasă. 

Eddie ridică ochii şi văzu că luna înaintase mai puţin de 


zece grade de când ea-i trezise prima oară. 

Nu are de gând să se oprească, îşi spuse el istovit. Are de 
gând să stea trează cu ochii la noi, iar când va fi sigură că 
dormim adânc, că am ajuns cu mintea în locul acela unde-i 
reîncarci bateriile, va deschide gura şi va reîncepe să urle. 

Va urla şi va urla şi va urla până când va rămâne fără 
voce. 

Râsul ei se opri brusc. Roland se apropia de ea, o siluetă 
întunecată decupată în clarul de lună. 

— Nu t-apropia d' mine, palidule, zise Detta, dar i se 
simţea un tremur în voce. S' nu pui mâna pe mine. 

Roland rămase în faţa ei şi, un moment, Eddie fu sigur, 
absolut sigur, că pistolarul ajunsese la capătul răbdării şi o 
va distruge ca pe o muscă. În schimb, uimitor, se lăsă 
într-un genunchi înaintea ei, ca un peţitor care voia să o 
ceară în căsătorie. 

— Ascultă, spuse el şi Eddie cu greu se convinse că 
auzea bine tonul blând din vocea lui Roland. Vedea şi pe 
chipul Dettei o uimire aproape la fel de mare, doar că acolo 
se mai găsea şi teama. Ascultă la mine, Odetta. 

— Cui zici tu O-Detta? Ista nu-i numele meu. 

— Tacă-ţi fleanca, scorpie, spuse pistolarul scrâşnit şi 
apoi, reluându-şi vocea blândă: Dacă mă auzi şi dacă o poţi 
controla cât de cât... 

— Di ce-mi vorbeşti 'şa? Di ce vorbeşti ca ş' când ai vorbi 
c-altcineva? Termină cu jmecheri-asta dă faţă palidă! 
Termină acuma, m-auz'? 

— „.fă-o să tacă. Îi pot pune căluş în gură, dar nu vreau 
să fac asta. E periculos să fac asta. S-ar putea sufoca. 5 

— TERMINĂ ACUMA, JIGODIE VOODOO CU FAŢA PALIDA 
BORÂTĂ! 

— Odetta. 

Vocea lui era o şoaptă, ca primele picături de ploaie. 

Ea tăcu, uitându-se la el cu ochi mari. Eddie nu văzuse în 
viaţa lui o atare combinaţie de ură şi teamă în ochii cuiva. 

— Nu cred că scorpiei ăsteia i-ar păsa dacă ar muri 
sufocată de căluş. Ea vrea să moară, poate chiar mai mult, 


vrea să mori tu. Dar tu nu ai murit, până acum, şi nu cred 
că Detta e o noutate absolută în viaţa ta. Se simte prea 
acasă în tine, aşa că poate reuşeşti să auzi ce spun şi poate 
reuşeşti să menţii un oarecare control asupra ei, chiar dacă 
încă nu poţi ieşi la suprafaţă. N-o lăsa să ne trezească a 
treia oară, Odetta. Nu vreau să-i pun căluş. Dar dacă n-o să 
am încotro, o voi face. 

Pistolarul se ridică, plecă fără să se uite înapoi, se 
înfăşură cu pătura şi adormi cât ai clipi. 

Ea continua să se uite la el cu ochi mari, cu nările 
fremătând. 

— Căcat voodoo dă faţă palidă, şopti ea. 

Eddie se întinse pe spate, dar acum îi luă mai mult să-l 
cuprindă somnul, în ciuda oboselii accentuate. Ajungea în 
pragul somnului, se aştepta să audă strigăte şi se trezea 
imediat. 

Aproximativ trei ore mai târziu, când luna începea să 
coboare pe cer, în sfârşit adormi. 

Detta nu mai strigă noaptea aceea, fie pentru că Roland 
o speriase, fie pentru că voia să-şi păstreze vocea pentru 
viitoare alarme, fie - o posibilitate îndepărtată - pentru că 
Odetta auzise şi exercitase controlul pe care i-l ceruse 
pistolarul. 

Eddie adormi până la urmă, dar se trezi lac de sudoare şi 
tot obosit. Se uită spre scaun, sperând cu naivitate că acolo 
va fi Odetta, te rog, Doamne, fă să fie Odetta în dimineaţa 
asta... 

— "'Neaţa, albuşor, zise Detta şi-i arătă rânjetul ei de 
rechin. Credeam c-o s' dormi pân’ la prânz. Da’ tu asta nu 
poci s' fa', n'aşa? Tre' să ne luăm pişoarel'a spinare, ca s' 
zic aşa, n'adevărat? Cum nu! Şi crez că tu ieşti âl' ce tre’ să 
tragă ma’ tare, pen’ c-ălălal', âl' cu ochi voodoo, ăla-i tăt 
ma' stins, pă bune că da! Da! lo nu crez c-o ma' mânca 
ceva mul' timp, nici carn-aia afumată pă care voi, 
albicioşilor, o ţineţ' pen’ când aţ' terminat s' vă frecaţ' unu’ 
altuia cariciu'. Aşa că să plecăm, albuşor! Detta nu vrea s' 
vă ţină-n loc. 


Vocea ei scăzu puţin şi pleoapele coborâră peste ochii 
care-l priveau viclean. 

— Nu, Detta nu vre-asta. 

Oi țin’ tu minte Ziu-asta, albuşule, promiteau ochii ei 
vicleni. O; tin’ tu minte Zziu-asta mul”, tare mul' timp. 

Cum nu. 


xiv 


Făcură cinci kilometri în ziua aceea, poate ceva mai 
puţin. Scaunul Dettei se răsturnă de două ori. O dată îl 
răsturnă chiar ea, furişând din nou degetele spre maneta 
de frână şi trăgând-o. A doua oară reuşi Eddie isprava fără 
niciun ajutor, împingând prea tare într-o capcană din aceea 
de nisip nenorocită. Asta era spre sfârşitul zilei şi el intră de 
a dreptul în panică, spunându-şi că de data asta nu va fi în 
stare să o scoată, pur şi simplu nu va fi. Aşa că împinsese 
cu toată forţa, braţele tremurându-i, şi sigur că exagerase, 
iar ea se prăvălise pe o rână ca Humpty Dumpty căzând de 
pe zid, şi el şi Roland se luptaseră pentru a o readuce la 
verticală. Terminaseră treaba tocmai la timp. Frânghia de 
sub sânii ei era acum încordată peste trahee. Nodul mobil 
expert făcut de pistolar risca să o omoare prin sufocare. Se 
făcuse de un albăstriu ciudat la faţă, era pe punctul de a-şi 
pierde cunoştinţa, însă tot continua să hohotească 
dizgraţios. 

De ce te mai sinchiseşti? aproape că-l întrebă Eddie pe 
Roland, când acesta se aplecă înainte ca să slăbească 
nodul. Las-o să se sufoce! Nu ştiu dacă vrea să moară, cum 
ai spus tu, dar ştiu că vrea să ne vină NOUA de 
petrecanie... aşa că las-o naibii! 

Atunci îşi aminti de Odetta (deşi întâlnirea lor fusese atât 
de scurtă şi părea atât de îndepărtată în timp, încât 
amintirea ei începea să se şteargă) şi sări să-l ajute. 

Pistolarul îl împinse iute cu o mână. 

— Nu-i loc decât pentru unul. 


După ce frânghia fu slăbită şi Stăpâna gâfâia aspru după 
aer (pe care îl scotea din piept în rafale de râs dement), 
Roland se întoarse şi-l privi grav pe Eddie. 

— Cred că ar trebui să ne oprim până mâine. 

— Încă puţin. (Aproape îl implora.) Mai pot merge încă 
puţin. 

— Cum nu! Tipu'-i tare rezistent. Ar putea s' mai taie un 
rând de bumbac ş-încă s' mai aibă forţ' să-ţ' sugă caricu’ ca 
la carte, la noapte. 

Detta refuza în continuare să mănânce şi începea să 
slăbească la faţă. Ochii ei scânteiau în fundul găvanelor tot 
mai adânci. 

Roland n-o băgă în seamă; îl iscodi bine pe Eddie. Intr-un 
final, încuviinţă. 

— Bine, încă puţin. Nu mult. 

Douăzeci de minute mai târziu, Eddie aruncă şi el 
prosopul. Îşi simţea braţele ca de jeleu. 

Se aşezară la umbra stâncilor, ascultând pescăruşii, 
uitându-se la flux, aşteptând să coboare soarele şi să iasă 
homaroşeniile şi să-şi înceapă interogatoriile. 

Roland îi spuse lui Eddie cu o voce prea joasă pentru a fi 
auzită de Detta că nu mai aveau gloanţe uscate. Eddie 
strânse puţin din buze, dar atât. Roland era mulţumit. 

— Aşa că va trebui să omori una cu mâinile goale, zise 
Roland. Eu sunt prea slăbit pentru a ridica o piatră suficient 
de mare ca s-o omor pe loc. 

Acum fu rândul lui Eddie să-l iscodească. Nu-i plăcea 
deloc ce vedea. 

Pistolarul făcu un gest de indiferenţă. 

— Nu contează, spuse el. Nu contează, Eddie. Ce va fi va 
fi. 

— Ka, zise Eddie. 

Pistolarul încuviinţă şi surâse slab. 

— Ka. 

— Kaka, rosti Eddie şi se priviră reciproc şi râseră 
amândoi. 

Roland păru surprins şi poate chiar puţin speriat de 


hârâitul uscat care-i ieşi pe gură. Râsul lui nu ţinu mult. 
Când încetă, el părea distant şi melancolic. 

— Dac’ râdeţ' înseamnă c-aţ' reuşit să v-o frecaţ'? strigă 
Detta spre ei cu o voce aspră şi slăbită. Cân’ o să treceţ' la 
cordeală? lo aia voi s' văz! Cordeala! 


XV 


Eddie doborî un homar. 

Detta refuză să mănânce, ca înainte. Eddie muşcă 
demonstrativ jumătate de bucată şi oferi jumătatea 
rămasă. : 

— Nu zău! făcu ea cu un licăr în ochi. Nu ZAU! Ai pus 
otrava-n capătu' ăl'lalt. ĂI' de-ncerci să mi-l dai mie. 

Fără alt cuvânt, Eddie luă cealaltă bucată, o puse în gură, 
o mestecă, o înghiţi. 

— Nu mă convinji, spuse Detta ursuză. Las'-mă-n pace, 
palidule. 

Eddie refuză. Îi aduse altă bucată. 

— Rupe-o tu în două. Dă-mi care bucată vrei tu şi o voi 
mânca. Apoi tu mănânci ce-a rămas. 

— Nu pui io botu’ la trucurile tale dă faţă palidă, dom’ 
Cha'lie. Las'-mă-n pace ţ-am zis ş-asta vreau s' faci. 


xvi 
Nu scoase strigăte în cursul nopţii... dar dimineaţă tot ea 
era acolo. 
xvii 


În ziua aceea făcură doar trei kilometri, chiar dacă Detta 
nu încercă deloc să răstoarne scaunul; Eddie credea că 
începea să fie prea slăbită pentru alte tentative de sabotaj. 
Sau poate înţelesese că nu mai era nevoie. Trei factori 


concurau la instituirea unei probleme inexorabile: 
epuizarea lui Eddie, terenul - care, după nesfârşite zile de 
nesfârşită monotonie, în sfârşit începea să se modifice - şi 
starea tot mai gravă a sănătăţii lui Roland. 

Capcanele de nisip erau mai puţine, dar asta nu le uşura 
greul. Terenul devenea treptat mai zgrunţuros, semăna din 
ce în ce mai mult cu pământul nefertil şi din ce în ce mai 
puţin cu nisipul (pe alocuri creşteau smocuri de iarbă, 
părând aproape stinghere acolo), şi acum ieşeau atât de 
multe stânci din această combinaţie ciudată de nisip cu 
pământ, încât Eddie se văzu nevoit să le ocolească aşa cum 
înainte ocolea capcanele de nisip. Şi nu peste mult timp, 
vedea bine, plaja avea să dispară complet. Dealurile, 
cocoaşe maronii şi mohorâte, erau tot mai aproape. Eddie 
vedea viroagele care şerpuiau printre ei, despicături parcă 
făcute de un uriaş neîndemânatic înarmat cu un satâr bont. 

In noaptea aceea, înainte să adoarmă, auzi departe, între 
dealuri, ceva ce semăna cu strigătul unei enorme pisici 
sălbatice. 

Plaja păruse nesfârşită, dar acum începea să vadă că 
totuşi se sfârşea undeva. 

Undeva înainte, dealurile acelea aveau pur şi simplu s-o 
strângă până nu mai rămânea nimic din ea, apoi aveau să 
se avânte către mare şi să pătrundă în ea. 

Acolo, dealurile s-ar fi transformat într-un promontoriu 
sau un soi de peninsulă, apoi într-o serie de arhipelaguri. 

Asta îl îngrijora, dar ce-l îngrijora şi mai tare era 
sănătatea lui Roland. 

Acum, pistolarul părea nu atât să ardă, cât să se stingă, 
pierzându-şi substanţa, devenind translucid. 

Liniile roşii reapăruseră şi urcau fără oprelişti pe partea 
interioară a antebraţului drept, către cot. 

In ultimele două zile, Eddie ţinuse ochii drept în faţă, 
mijindu-i în depărtare, sperând să vadă o uşă, acea uşă, 
uşa magică. In ultimele două zile, aşteptase întruna 
reapariţia Odettei. 

Aşteptări zadarnice. 


Înainte să adoarmă în noaptea aceea, două gânduri 
teribile îl vizitară, ca o glumă cu poantă dublă: 

Şi dacă nu exista încă o uşă? 

Şi dacă Odetta Holmes era moartă? 


xviii 


— Trezirea, faţă palidă! urlă Detta, smulgându-l din coma 
sa nocturnă. Cre’ c-am rămas numa’ noi doi, şcumpule. Cre’ 
că pretinu' tău a dat în sfârşit ortu’ popii. Cre’ că pretinu' 
tău dă acu’ mâna cu dracu-n fundu’ iadului. 

Eddie se uită la forma ghemuită a corpului lui Roland şi 
preţ de o clipă îngrozitoare crezu că scorpia avea dreptate. 
Apoi pistolarul se mişcă, gemu slab şi se ridică cu greu în 
şezut. 

— Ei, ca s' vezi! 

Detta strigase atât de mult, încât acum erau momente în 
care vocea îi dispărea aproape complet, transformată într-o 
simplă şoaptă stranie, ca vântul de iarnă pe sub uşă. 

— T-am crezut mort, dom’ Bărbat! 

Roland se ridica încet în picioare. Mişcările lui îl duceau 
pe Eddie cu gândul la un om care se ţine de treptele unei 
scări invizibile. Tânărul simţi un soi mânios de milă, iar ăsta 
era un sentiment familiar, nostalgic într-un fel ciudat. 

După un moment, înţelese. Era ca atunci când el şi Henry 
urmăreau la televizor meciuri de lupte libere şi unul dintre 
luptători îl lovea pe celălalt, îl lovea tare, iar şi iar, şi 
mulţimea ovaţiona însetată de sânge, şi Henry ovaţiona 
însetat de sânge, dar Eddie nu se clintea, încremenit în 
sentimentul acela de milă mânioasă, în acel dezgust 
paralizant; stătea acolo şi-i spunea telepatic arbitrului: 

Opreşte lupta, prietene, eşti orb sau ce naiba? Omu’ ăla 
moare acolo! MOARE! Opreşte-n mă-ta lupta! 

Dar lupta aceasta nu putea fi oprită. 

Roland se uită la ea cu ochii înroşiţi de febră şi hăituiţi. 

— Mulți au crezut asta, Detta. Întoarse privirea spre 


Eddie. Eşti pregătit? 

— Da, aşa cred. Dar tu? 

— Da. 

— Eşti în stare? 

— Da. 

Merseră mai departe. 

În jurul orei zece, Detta începu să-şi maseze tâmplele. 

— Staţi, spuse ea. Mi-e rău. Cre’ c-o să vomit. 

— Probabil fiindcă ai mâncat prea mult aseară, spuse 
Eddie şi continuă să împingă. Trebuia să sari peste desert. 
Ţi-am spus că prăjitura aia cu ciocolată e grea la stomac. 

— O s' vomit! O... 

— Stai, Eddie! spuse pistolarul. 

Eddie se opri. 

Femeia din cărucior se contorsionată dintr-odată 
fulgerător, ca şi când ar fi străbătut-o o undă de curent 
electric. Ochii i se deschiseră larg, holbându-se în gol. ; 

— IO J-AM SPART FARFURIA BĂTRÂNĂ ALBASTRĂ 
PUTUROASĂ! strigă ea. /O T-AM SPART-O ŞI-S ÎN AL NOULEA 
CER PEN’ C-AM FA... 

Fără veste, se lăsă grea înainte. Dacă n-ar fi fost 
legăturile, ar fi căzut din scaun. 

Hristoase, a murit, a făcut o comotie cerebrală şi a murit, 
gândi Eddie. Dădu să ocolească scaunul, îşi aminti cât de 
vicleană ştia femeia să fie şi se opri la fel de repede cum se 
pusese în mişcare. Se uită la Roland. Roland se uită la el, 
fără ca ochii lui să trădeze ceva. 

Apoi femeia gemu. Şi deschise ochii. 

Ochii e. 

Ochii Odettei. 

— Dumnezeule mare, iar am leşinat, aşa-i? întrebă ea. 
Îmi pare rău că a trebuit să mă legaţi. Picioarele astea 
blestemate! Acum cred că m-aş putea ridica puţin dacă... 

Dar în clipa aceea picioarele lui Roland fură cele care se 
tăiară de sub el şi pistolarul îşi pierdu cunoştinţa la 
aproximativ cincizeci de kilometri de locul unde plaja Mării 
Vestului se sfârşea. 


RE-AMESTECARE 


Lui Eddie Dean nu i se mai părea că el şi Stăpâna 
avansează greoi pe porţiunea de plajă rămasă. | se părea 
că zboară. 

Roland încă nu-i inspira Odettei Holmes nici afecţiune, 
nici încredere, asta era clar, dar ea înţelegea cât de 
disperată devenise starea lui şi reacţiona în consecinţă. 
Acum, în loc să împingă o masă inertă de oţel şi cauciuc de 
care se găsea ataşat un om, Eddie aproape avea impresia 
că împinge un planor. 

Du-te cu ea. Înainte trebuia să-ți port de grijă, şi asta era 
important. Acum doar v-aş ține în urmă. 

Aproape din prima clipă îşi dăduse seama că pistolarul 
avea dreptate. 

El împingea scaunul şi Odetta acţiona roţile. 

La betelia pantalonilor avea unul dintre revolverele 
pistolarului. 

Ți-aduci aminte când ţi-am spus să fii în gardă şi tu n-ai 
fost? 

Da. 

Îţi repet îndemnul. Fii în gardă. Clipă de clipă. Dacă se 
întoarce cealaltă, nu sta nicio clipă pe gânduri. Loveşte-o în 
cap. 

Și dacă o omor? 


Atunci totul s-a sfârşit. Dar asta e valabil şi dacă te 
omoară ea pe tine. Şi dacă o să se întoarcă, o să încerce s-o 
facă. O să încerce. 

Eddie nu voise să-l lase singur. Nu era vorba doar de 
strigătul acela de pisică sălbatică din toiul nopţii (deşi tot la 
el se gândea), ci pur şi simplu de faptul că Roland devenise 
singura lui legătură cu lumea aceasta în care nici el, nici 
Odetta nu-şi aveau locul. 

Şi totuşi, înţelegea că pistolarul avusese dreptate. 

— Vrei să te odihneşti? o întrebă el pe Odetta. Mai este 
mâncare. Puţină. 

— Nu încă, răspunse ea, deşi după voce părea obosită. 
Imediat. 

— Bine, dar măcar nu mai învârti roţile. Eşti slăbită. 
Stomacul tău... 

— Bine. 

Ea se întoarse (avea faţa plină de transpiraţie) şi-i oferi 
un surâs care avu asupra lui două efecte contrare: îi slăbi 
puterile şi-l umplu de forţă. Şi-ar fi dat viaţa pentru un 
asemenea zâmbet... şi bănuia că tocmai asta va face, dacă 
împrejurările aveau să i-o ceară. 

Sigur, spera din suflet să nu i-o ceară, dar această 
posibilitate categoric nu putea fi scoasă din discuţie. Timpul 
devenise un factor dureros de hotărâtor. 

Odetta îşi aşeză mâinile în poală şi el continuă să 
împingă. Urmele lăsate de scaun erau acum mai puţin 
vizibile; plaja devenise tot mai compactă, dar era de 
asemenea presărată cu pietre care puteau provoca 
accidente. La viteza cu care înaintau nu era nevoie de cine 
ştie ce ajutor pentru asta. Un accident foarte grav ar fi 
putut-o răni pe Odetta şi asta era rău; în urma unui astfel 
de accident şi scaunul ar fi putut avea de suferit, iar asta ar 
fi fost rău pentru ei, dar probabil că şi mai rău ar fi fost 
pentru pistolar, care aproape sigur ar fi murit singur. ŞI 
dacă Roland murea, ei aveau să rămână blocaţi în lumea 
aceea pentru totdeauna. 

Cum Roland era prea bolnav şi slăbit ca să meargă pe 


picioare, Eddie fusese nevoit să recunoască un adevăr 
simplu: erau trei la număr acolo, dar doi dintre ei erau 
infirmi. 

Care era speranţa, deci? Care era soluţia? 

Scaunul. 

Scaunul era speranţa, singura speranţă şi nimic altceva 
decât o speranţă. 

Aşa că, Domnul fie cu ei. 


Pistolarul îşi recăpătase cunoştinţa la scurt timp după ce 
Eddie îl trăsese la umbra unui grup de stânci. Faţa lui, acolo 
unde nu era pământie, era de un roşu aprins. Pieptul i se 
umfla şi se dezumfla cu rapiditate. Braţul drept era o reţea 
de linii roşii şerpuite. 

— Dă-i să mănânce, hărâi el la Eddie. 

— Tu... 

— Lasă-mă pe mine. O să fiu bine. Dă-i să mănânce. 
Acum cred că o să mănânce. Şi o să ai nevoie de forţa ei. 

— Roland, dar dacă numai se preface că este... 

Pistolarul gesticulă agitat. 

— Nu se preface decât că nu ştie de existenţa celeilalte 
personalităţi. Ştim amândoi asta. | se citeşte pe faţă. Dă-i 
să mănânce, pentru numele tatălui tău, şi cât timp 
mănâncă, tu vino înapoi la mine. Acum contează fiecare 
minut. 

Fiecare secundă. 

Eddie se ridică şi pistolarul îl trase înapoi cu mâna 
stângă. Bolnav sau nu, forţa nu-i scăzuse deloc. 

— Şi nu scoate o vorbă despre cealaltă. Orice ţi-ar spune 
ea, orice ţi-ar explica, nu o contrazice. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Ştiu doar că ar fi o greşeală. Acum fă cum 
ţi-am spus şi nu mai pierde timpul! 

Odetta stătea în scaunul ei şi se uita la mare cu o 


expresie de uimire blândă. 

Când Eddie îi oferi bucăţile de homar rămase din seara 
precedentă, ea surâse cu tristeţe. 

— Cu plăcere, dacă aş putea, dar ştii ce se întâmplă. 

Eddie, care habar nu avea la ce se referea, ridică doar 
din umeri şi spuse: 

— N-ar strica să mai încerci o dată, Odetta. Trebuie să 
mănânci, ştii asta. Trebuie să mergem cât de repede 
putem. 

Ea râse puţin şi-i atinse mâna. El se simţi străbătut ca de 
un curent electric. 

Ea era, sigur; Odetta. Ştia asta la fel de bine ca Roland. 

— Te iubesc, Eddie. Te-ai străduit atât de mult. Ai fost 
atât de răbdător. 

La fel şi e/... Înclină din cap spre locul unde pistolarul 
zăcea sprijinit de stânci, alert. Dar el e un om greu de iubit. 

— Da. Mie-mi spui? 

— O să mai încerc o dată. 

— Pentru tine. 

Ea surâse şi el simţi că lumea întreacă se mişca pentru 
ea, din cauza ei, şi îşi spuse: Te rog, Doamne, n-am avut 
niciodată multe, aşa că te rog să nu o iei din nou de lângă 
mine. Te rog. 

Femeia luă bucăţile de carne de homar, strâmbă din nas 
într-un gest comic nereușit şi se uită în sus la el. 

— E musai? 

— Fă doar o încercare, zise el. 

— N-am mai mâncat niciodată crustacee, spuse ea. 

— Poftim? 

— Credeam că ţi-am povestit. 

— Tot ce se poate, zise el şi râse nervos. 

Ce-i spusese pistolarul, că nu trebuie sub nicio formă să 
sufle o vorbă în faţa ei despre cealaltă, îi reveni atunci în 
gând cu toată forţa. 

— Am avut aşa ceva la masă odată, când aveam zece 
sau unsprezece ani. Nu mi-a plăcut deloc gustul lor, ca 
nişte mingiuţe de gumă, şi mai târziu am vomitat tot. N-am 


mai mâncat niciodată de atunci. Dar... Suspină. Cum spui 
tu, o să fac o încercare. 

Puse o bucată în gură, ca un copil care acceptă o 
linguriţă de sirop despre care ştie că are gust rău. Mestecă 
încet la început, apoi mai repede. Înghiţi. 

Mai luă o bucată. Mestecă, înghiţi. Încă una. Acum 
aproape că le înfuleca. 

— Hopa, ia-o încet! spuse Eddie. 

— Probabil că-i alt soi! Asta-i, sigur că da! Se uită la 
Eddie cu un aer vesel. Am înaintat pe plajă şi am întâlnit 
altă specie! Se pare că nu mai sunt alergică! Nu are gust 
rău, ca înainte... şi doar am încercat să nu vărs, nu-i aşa? 

Se uită la el cu sinceritate. Am încercat foarte tare. 

— Da. 

În propriile-i urechi, vocea sa părea că iese dintr-un radio 
care nu prinde bine semnalul. Crede că a mâncat zilnic şi 
apoi a dat totul la boboci. Crede că din cauza asta e atât de 
slăbită. Dumnezeule mare. 

— Da, ai încercat cu stoicism. 

— Are gust... Cuvintele acestea erau greu de desluşit 
pentru că ea vorbea cu gura plină. Are gust atât de bun! 
Râse. Sunetul era delicat şi încântător. N-o să mai vărs! O 
să mă pot alimenta! Ştiu asta! Simt asta! 

— Numai să nu exagerezi, o povăţui el şi-i dădu plosca. 
Nu eşti obişnuită cu mâncarea. După atâta... Înghiţi şi se 
auzi (auzi el, cel puţin) un clic în gât. 

După atâta vărsat. 

— Da. Da. 

— Trebuie să discut cu Roland câteva minute. 

— Bine. 

Dar înainte să plece, ea îl prinse din nou de mână. 

— Mulţumesc, Eddie. Mulţumesc fiindcă eşti atât de 
răbdător.  Mulţumeşte-i şi /ui. Făcu o pauză gravă. 
Mulţumeşte-i, dar nu-i spune că mă sperie. 

— Nu-i spun, o linişti Eddie şi se întoarse la pistolar. 


Chiar şi când nu învârtea roţile, Odetta era de ajutor. ÎI 
dirija cu precizia unei femei care a petrecut mult timp 
conducând un scaun cu rotile într-o lume care doar peste 
ani şi ani avea să devină conştientă de persoanele cu 
handicapul ei. 

— Stânga, spunea ea şi Eddie vira la stânga, ocolind un 
bolovan care se iţea din pământul păstos ca un colţ putred. 
Poate că l-ar fi văzut şi singur... dar poate că nu. 

— Dreapta, striga ea şi Eddie vira la dreapta, evitând la 
mustață una dintre tot mai rarele capcane de nisip. 

In cele din urmă, se opriră şi Eddie se întinse pe pământ, 
respirând greu. 

— Dormi, spuse Odetta. O oră. Te trezesc eu. 

Eddie se uită la ea. 

— Nu te mint. Am văzut în ce stare e prietenul tău, 
Eddie... 

— Nu e tocmai prietenul meu, în... 

— ...Şi ştiu ce important e timpul. N-o să te las să dormi 
mai mult de o oră din cine ştie ce sentiment greşit de milă. 
Ştiu să citesc ceasul după soare destul de bine. Nu-i faci 
omului niciun bine dacă te forţezi până la epuizare, nu 
crezi? 

— Aşa-i, zise el, gândind: Dar nu înţelegi. Dacă dorm şi 
Detta Walker se întoarce... 

— Dormi, Eddie, insistă ea şi, cum Eddie era prea istovit 
(şi prea îndrăgostit) pentru a nu se încrede în ea, îi dădu 
ascultare. 

Dormi şi ea îl trezi când spusese că o va face şi era tot 
Odetta, şi merseră mai departe, şi acum ea manevra iarăşi 
roţile, ajutându-l. Se grăbiră pe plaja tot mai îngustă către 
uşa pe care Eddie o căuta întruna din priviri, înfrigurat, şi 
pe care încă nu o vedea. 


iv 


Când o lăsă pe Odetta să mănânce pentru prima dată de 
câteva zile bune şi se întoarse la pistolar, Roland părea 
puţin mai întremat. 

— Lasă-te jos, îi spuse el lui Eddie. 

Eddie se lăsă. 

— Dacă-mi laşi plosca pe jumătate plină, altceva nu-mi 
mai trebuie. Du-te cu ea să cauţi uşa. 

— Şi dacă nu... 

— O găseşti? O vei găsi. Dacă le-am găsit pe primele 
două, o vei găsi şi pe asta. Dacă ajungi azi înainte să apună 
soarele, aşteaptă să se întunece şi atunci omoară doi 
homari. Trebuie să-i laşi mâncare şi să te asiguri că e 
adăpostită cât mai bine posibil. Dacă nu ajungi azi, omoară 
trei. Poftim. 

li dădu unul dintre pistoalele sale. 

Eddie îl acceptă cu deferenţă, surprins la fel ca prima 
dată de greutatea lui. 

— Credeam că toate gloanţele sunt oarbe. 

— Probabil că sunt. Dar le-am pus în el pe cele despre 
care cred că s-au udat ultimele - trei de la cureaua stângă, 
de lângă cataramă, şi trei de la cureaua dreaptă, din 
acelaşi loc. S-ar putea să explodeze unul. Două, dacă ai 
noroc. Nu le irosi pe homaroşenii. Ochii lui îl scrutară scurt. 
S-ar putea să vă aştepte alte lucruri acolo. 

— Ai auzit-o şi tu, nu-i aşa? 

— Dacă te referi la ceva care urla între dealuri, da. Dacă 
te referi la Omul Negru, cum spun ochii tăi, atunci nu. Am 
auzit o pisică sălbatică în hăţişuri, atâta tot, una poate cu o 
voce de patru ori mai mare decât corpul ei. Ar putea fi ceva 
ce poţi pune pe fugă cu un băț. Dar trebuie să te gândeşti 
la ea. Dacă se întoarce cealaltă, s-ar putea să fii nevoit să... 

— Refuz să o omor, dacă la asta te gândeşti! 

— S-ar putea să fii nevoit să o împuşti în aripă. Înţelegi? 

Eddie încuviinţă cu reticenţă. Gloanţele alea nenorocite 
probabil că oricum nu vor exploda, aşa că nu avea rost să 


se burzuluiască din cauza asta. 

— Când ajungi la uşă, las-o acolo. Adăposteşte-o cât de 
bine poţi şi întoarce-te după mine cu scaunul. 

— Şi pistolul? 

Ochii pistolarului scăpărară atât de tare, încât Eddie trase 
capul în spate, ca şi când Roland ar fi dat să-l lovească în 
faţă cu o torţă aprinsă. 

— Pe toţi zeii! Eşti zălud? S-o laşi cu o armă încărcată, 
când cealaltă se poate întoarce în orice moment? 

— Dar gloanţele... 

— Să le fut de gloanţe! strigă pistolarul şi o scădere 
neaşteptată a vântului permise cuvintelor să răsune 
departe. Odetta întoarse capul, se uită la ei un moment 
lung, după care îşi întoarse privirea spre mare. Nici să nu te 
gândeşti să-l laşi cu ea! 

Eddie menţinu un ton jos, în caz că vântul s-ar fi domolit 
din nou. 

— Dacă vine ceva din hăţişuri cât eu sunt pe drum 
încoace? Vreo pisică sălbatică de patru ori mai mare decât 
vocea ei, şi nu invers? Ceva ce nu poţi pune pe fugă cu un 
băț! 

— Adună-i o grămadă de pietre, spuse pistolarul. 

— Pietre! lisuse Hristoase! Bătrâne, eşti un căcat 
ambulant! 

— Eu, unul, gândesc, spuse pistolarul. Lucru de care tu 
pari incapabil. Ţi-am dat pistolul ca să o poţi apăra de 
pericolul despre care vorbeşti pe jumătate din drumul pe 
care îl ai de făcut. Ti-ar conveni să iau revolverul înapoi? 
Aşa poate că ai muri pentru ea. Asta ţi-ar conveni? Foarte 
romantic... doar că atunci, în loc să o încurce doar ea, o 
încurcăm toţi trei. 

— Foarte logic. Dar tot un căcat ambulant rămâi. 

— Du-te sau stai. Dar nu mă mai jigni. 

— Ai uitat ceva, spuse Eddie furios. 

— Şi ce, mă rog? 

— Ai uitat să-mi spui să mă maturizez. Asta-mi spunea 
Henry mereu. „O, maturizează-te, băiete.“ 


Pistolarul zâmbi; un zâmbet palid, straniu de frumos. 

— Cred că deja te-ai maturizat. Deci: pleci sau stai? 

— Plec, spuse Eddie. Tu ce-o să mănânci? A ras ea ce 
rămăsese. 

— Căcatul ambulant se va descurca singur. Căcatul 
ambulant se descurcă singur de ani întregi. 

Eddie îşi feri privirea. 

— Îmi... Îmi pare rău că ţi-am spus aşa, Roland. A fost... 
Râse dintr-odată isteric. A fost o zi foarte solicitantă. 

Roland zâmbi din nou. 

— Da, spuse el. A fost. 


v 


În ziua aceea scoaseră cel mai bun timp de când 
plecaseră la drum, dar uşa tot nu se vedea în depărtare 
când soarele începu să-şi arunce dâra aurie peste apă. Deşi 
ea îi spuse că poate merge încă o jumătate de oră fără nicio 
problemă, el anunţă că atât ajunge şi o ajută să coboare 
din scaun. O duse pe braţe la o porţiune dreaptă de pământ 
care părea relativ netedă, scoase pernele de pe şezutul şi 
spătarul scaunului şi le strecură sub ea. 

— Doamne, ce bine e să-ţi întinzi oasele, suspină ea. 
Dar... Fruntea i se încruntă. Mă tot gândesc la cel pe care 
l-am lăsat în urmă, la Roland, de unul singur, şi nu pot să 
mă bucur. Eddie, cine e el? Ce este el? Şi, aproape ca un 
gând de pe urmă: Şi de ce strigă atât de mult? 

— Asta e firea lui, presupun, spuse Eddie şi, fără veste, 
plecă să strângă pietre. 

Roland nu striga aproape niciodată. Bănuia că Odetta se 
referă la dimineaţa aceea - Să le FUT de gloanțe! - dar şi la 
alte zile scoase din amintiri false: timpul când credea că 
fusese Odetta. 

Omori trei homari, cum îl instruise pistolarul, şi ultima 
pradă îi acapară atenţia atât de tare, încât puţin lipsi să 
devină el însuşi a patra pradă. 


Homaroşenia se apropiase din dreapta şi, când el văzu 
cleştii pocnind în aer acolo unde cu o clipă înainte se aflase 
piciorul său, gândul îl duse imediat la degetele lipsă ale 
pistolarului. 

Prăji vietăţile la un foc de lemne uscate - apropierea 
dealurilor şi vegetaţia mai bogată uşurau şi grăbeau mult 
căutarea combustibilului, asta era sigur - în timp ce 
ultimele vestigii ale zilei dispăreau pe cer înspre apus. 

— Uite, Eddie! strigă ea, arătând cu degetul în sus. 

El se uită şi văzu o singură stea licărind pe cerul nopţii. 

— Nu-i aşa că e frumoasă? 

— Da, spuse el şi, dintr-odată, fără motiv, ochii i se 
umplură de lacrimi. 

Unde naiba fusese toată viaţa? Unde fusese, ce făcuse, 
cine fusese cu el în tot acel timp şi de ce se simţea acum 
atât de brutal, atât de fundamental abuzat de existenţă? 

Chipul ei ridicat spre înaltul cerului era de o frumuseţe 
teribilă în lumina aceea, dar propria-i frumuseţe îi era 
necunoscută posesoarei ei, care se uita la steaua de pe cer 
cu ochi mari de mirare şi râdea adorabil. 

— Licăr de stea, foc de peruzea, spuse ea şi se opri. Se 
uită la el. O ştii, Eddie? 

— Da. 

Eddie rămase cu ochii în pământ. Vocea lui era suficient 
de clară, dar dacă ar fi ridicat privirea, ea ar fi văzut că 
lăcrima. 

— Atunci, ajută-mă. Dar trebuie să te uiţi. 

— Bine. 

El îşi şterse lacrimile cu palma şi ridică ochii către stea 
împreună cu ea. 

— Licăr de stea... Odetta se uită la el şi el i se alătură: 
Foc de peruzea... 

Ea întinse mâna ezitant şi el i-o luă într-a sa, una de 
maroniul delicios al ciocolatei uşoare, cealaltă de albul 
delicios al pieptului de porumbel. 

— Prim astru ce apari noaptea, rostiră împreună, cu 
solemnitate, deveniți acum băiatul şi fata, nu bărbatul şi 


femeia cum aveau să fie mai târziu, când întunericul era 
complet şi ea îl va întreba dacă doarme şi el va spune nu şi 
ea va întreba dacă nu vrea să o ţină în braţe pentru că-i 
este frig. Ascultă bine dorinţa mea... 

Se priviră unul pe celălalt şi el văzu lacrimi şiroind pe 
obrajii ei. Începu şi el să lăcrimeze din nou, şi nu se mai 
ascunse de ea. Nu era o ruşine, ci o inexprimabilă uşurare. 

Îşi surâseră. 

— Şi împlineşte-o, de s-o putea, spuse Eddie şi gândi: Te 
rog, tu pentru totdeauna. 

— Şi împlineşte-o, de s-o putea, repetă ea şi gândi: De va 
fi să mor în locul acesta straniu, te rog să nu fie o moarte 
grea şi te rog să-l am alături pe tânărul acesta bun. 

— Îmi pare rău că am plâns, spuse ea, ştergându-şi ochii. 
Nu plâng de obicei, dar a fost... 

— O zi foarte solicitantă, încheie el în locul ei. 

— Da. Şi tu trebuie să mănânci, Eddie. 

— La fel şi tu. 

— Sper doar să nu mi se facă iarăşi rău. 

El îi zâmbi. 

— Nu cred că ţi se va face. 


vi 


Mai târziu, când galaxii neştiute dansau menuet 
deasupra lor, se abandonară unul celuilalt, împărțind 
sentimentul că niciodată nu mai trăiseră actul iubirii cu 
atâta tandreţe, cu atâta plenitudine. 


vii 


Plecară la drum odată cu ivirea zorilor, într-un suflu, şi 
spre ora nouă, Eddie începu să regrete că nu-l întrebase pe 
Roland ce să facă dacă ajungeau la locul unde dealurile 
închideau plaja şi uşa continua să nu se arate. Părea o 
întrebare destul de importantă, deoarece plaja urma să se 


termine, asta era clar. 

Dealurile se apropiau tot mai mult, venind pe diagonală 
către apă. 

Plaja în sine deja nu mai era deloc o plajă, nu cu 
adevărat; solul era acum ferm şi relativ neted. Ceva - un 
curs de apă, bănuia el, sau inundaţiile dintr-un anotimp 
ploios (de când era el în lumea aceea nu căzuse nicio 
picătură; cerul se înnorase de câteva ori, dar apoi norii se 
risipiseră) - îndepărtase majoritatea pietrelor. 

La nouă treizeci, Odetta strigă: 

— Stai, Eddie! Stai! 

El se opri atât de brusc, încât ea trebui să se ţină de 
braţele scaunului ca să nu cadă. Intr-o clipă, el veni în faţa 
ei. 

— Îmi pare rău, spuse Eddie. Eşti bine? 

— Da. 

Eddie văzu că luase emoția drept spaimă. Ea arătă cu 
degetul. 

— Acolo în faţă! Vezi ceva? 

El îşi duse mâna streaşină la ochi, dar nu văzu nimic. 
Strânse din pleoape. 

Preţ de-o singură clipă i se păru... ba nu, erau cu 
siguranţă doar valuri de căldură ridicându-se din solul 
compact. 

— Nu cred, spuse el şi zâmbi. Decât poate proiecția 
dorinţei tale. 

— Eu cred că văd! Întoarse spre el chipul zâmbitor, plin 
de emoție. O formă singură, în picioare! Aproape de locul în 
care se termină plaja. 

Eddie se uită din nou, strânse şi mai tare din pleoape, 
atât de tare, încât ochii începură să i se umple de lacrimi. 
Din nou i se păru, pentru o clipă, că vede ceva. Ba a; văzut, 
îşi spuse şi zâmbi. Ai văzut proiecția dorinței ei. 

— Poate, zise el nu pentru că ar fi crezut asta, ci pentru 
că o credea ea. 

— Să mergem! 

Eddie se duse în spatele scaunului, ezitând o clipă pentru 


a-şi masa şalele, unde i se instalase o durere intensă. Ea se 
uită înapoi. 

— Ce mai aştepţi? 

— Chiar crezi că ai văzut bine, nu-i aşa? 

— Da! 

— Ei bine, atunci să mergem! 

Eddie reîncepu să împingă. 


viii 


O jumătate de oră mai târziu, o văzu şi el. /isuse, gândi, 
are ochi la fel de buni ca Roland. Poate şi mai buni. 

N-ar fi vrut să se oprească la prânz, dar amândoi simțeau 
nevoia să mănânce. Îşi încropiră în grabă ceva şi plecară 
mai departe. Fluxul începea să crească şi Eddie se uită în 
dreapta - spre asfinţit - cu o tulburare crescândă. 

Erau în continuare mult deasupra liniei de alge care 
marca fluxul maxim, dar credea că atunci când vor ajunge 
la uşă se vor afla într-un neliniştitor unghi îngust, format de 
mare într-o parte şi de dealuri în cealaltă. Acum vedea 
foarte clar acele dealuri. Nu era nimic plăcut la ele. Erau 
stâncoase, presărate cu arbuşti pitici care-şi răsuceau 
rădăcinile în pământ ca nişte degete artritice, agăţându-se 
de el cu îndârjire, şi cu tufişuri aparent spinoase. 

Nu erau foarte abrupte, însă erau categoric prea abrupte 
pentru a fi urcate cu scaunul cu rotile. Poate că ar fi reuşit 
să o ducă pe braţe un timp, poate că tocmai asta va fi 
nevoit să facă, la drept vorbind, dar nu-i surâdea ideea de a 
o lăsa singură acolo. 

Pentru prima dată, auzea zumzet de insecte. Sunetul 
semăna puţin cu al greierilor, dar era mai ascuţit şi-i lipseau 
curent. Pentru prima dată, vedea alte păsări în afară de 
pescăruşi. Unele erau chiar mari, zburau în cerc deasupra 
uscatului, cu aripi vânjoase. Soimi, îşi spuse el. Le văzu cum 
îşi strângeau aripile din când în când şi plonjau asemenea 


unor bolovani. Vânau. Dar ce vânau? Păi, animale mici. Asta 
era în regulă. 

Şi totuşi, el continua să se gândească la urletul pe care îl 
auzise în cursul nopţii. 

Spre mijlocul după-amiezii, a treia uşă se distingea clar. 
Asemenea celorlalte două, era o imposibilitate care totuşi 
se afirma cu forţa evidenţei. 

— Uimitor, o auzi el pe Odetta spunând încet. De-a 
dreptul uimitor. 

Se afla exact unde bănuise el că va fi, în unghiul care 
marca sfârşitul porțiunii de drum spre nord care, acum 
vedea, fusese porţiunea cel mai uşor de parcurs. Stătea la 
mică distanţă de linia fluxului şi la mai puţin de nouăzeci de 
metri de locul unde dealurile se înălţau brusc din pământ ca 
o mână de uriaş acoperită nu cu păr, ci cu iarbă gri-verzuie. 

In timp ce soarele cobora vertiginos spre apă, fluxul 
atinse punctul maxim. 

Când probabil că era ora patru - aşa spunea Odetta şi, 
cum ea afirmase că ştie să citească ceasul după poziţia 
soarelui (şi pentru că era iubita lui), Eddie o credea - 
ajunseră la uşă. 


ix 


Rămaseră cu privirea încremenită la ea, Odetta în scaun 
cu mâinile în poală, Eddie alături de ea, pe partea dinspre 
mare. Intr-un fel, o priviră aşa cum priviseră luceafărul în 
seara precedentă - cu alte cuvinte, aşa cum se uită copiii la 
lucruri - dar o priviră şi-n alt fel. Când îşi puseseră o dorinţă 
cu ochii la stea, fuseseră doi copii fericiţi. Acum erau 
solemni, gânditori, ca doi copii care se uită la întruchiparea 
clară a unui lucru care nu-şi are locul decât într-un basm. 

Pe uşă era scris un singur cuvânt. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Odetta într-un târziu. 

— Nu ştiu, spuse Eddie, dar acel cuvânt trezi în el fiorul 
rece al disperării; simţi că sufletul i se întunecă de umbra 


unei eclipse. 

— Serios? întrebă ea, studiindu-l îndeaproape. 

— Nu. Eu... Înghiţi. Nu. 

Ea îl mai ţinu sub ochi un moment. 

— Împinge-mă după ea, te rog. Vreau să văd ce e acolo. 
Ştiu că vrei să te întorci la el, dar îmi faci serviciul ăsta? 

Cum să nu i-l facă? 

Dădură să o ocolească pe partea opusă apei. 

— Stai! strigă ea. Ai văzut? 

— Ce? 

— Du-te înapoi! Uite! Fii atent! 

De data aceasta fu atent la uşă şi nu la eventualele 
obstacole din faţă. Apropiindu-se de ea, o văzu cum se 
îngustează în perspectivă, îi văzu balamalele, balamale 
aparent încastrate în absolut nimic, îi văzu cantul... 

Şi atunci dispăru. 

Cantul uşii dispăru. 

Imaginea apei ar fi trebuit să fie acoperită de opt, poate 
zece centimetri de lemn solid (uşa părea extraordinar de 
robustă), dar nici urmă de aşa ceva. 

Uşa dispăruse. 

Umbra ei era prezentă, dar uşa în sine dispăruse. 

Trase scaunul înapoi doi paşi, astfel încât să se afle la 
mică distanţă de locul unde era uşa, şi cantul ei reapăru. 

— Vezi şi tu asta? întrebă cu o voce nesigură. 

— Da! A reapărut! 

Împinse scaunul un pas înainte. Uşa era tot acolo. Încă 
cincisprezece centimetri. Tot acolo. Încă cinci centimetri. 
Tot acolo. Încă doi centimetri... şi dispăru. Se volatiliză. 

— lisuse, şopti el. lisuse Hristoase! 

— Crezi că ai putea-o deschide? întrebă ea. Sau eu? 

El păşi încet în faţă şi prinse cu mâna clanţa uşii pe care 
era scris un singur cuvânt. 

încercă să o rotească în sensul acelor de ceasornic; 
încercă şi-n sens invers. 

Clanţa nu se clinti. 

— Prea bine. Vocea ei era calmă, resemnată. E pentru el, 


deci. Cred că amândoi ştiam asta. Du-te după el, Eddie. 
Imediat. 

— Mai întâi trebuie să te pregătesc pe tine. 

— Mă descurc eu. 

— Ba nu. Eşti prea aproape de linia fluxului. Dacă te las 
aici, când se întunecă or să iasă homarii şi tu o să le fii ci... 

Venind dinspre dealuri, un urlet gutural de pisică 
sălbatică îi tăie brusc vorbele, ca un cuţit care taie un şnur. 
Era la o distanţă apreciabilă, dar mai aproape decât fusese 
înainte. 

Ochii ei fugiră un moment spre revolverul pistolarului, 
îndesat la betelia pantalonilor lui Eddie, apoi spre chipul lui. 
El simţi o căldură surdă în obraji. 

— Ţi-a spus să nu mi-l laşi, nu-i aşa? rosti ea blând. Nu 
vrea să fie la mine. Din cine ştie ce motiv, nu vrea să fie la 
mine. 

— Gloanţele s-au udat, spuse el stângaci. Probabil că 
oricum n-ar exploda. 

— Înţeleg. Du-mă puţin pe pantă în sus, Eddie, bine? Ştiu 
cât de tare trebuie să te doară spatele - Andrew numeşte 
asta Junghi de Cărucior - dar dacă mă duci ceva mai sus, 
voi fi ferită de homari. Şi mă îndoiesc că vreo altă vietate se 
apropie foarte tare de teritoriul lor. 

Eddie îşi spuse: Probabil că aşa este când fluxul e la cotă 
maximă... dar ce se întâmplă când începe să se retragă? 

— Dă-mi ceva de mâncare şi câteva pietre, zise ea şi 
faptul că, fără să ştie, repetă ce spusese pistolarul îl făcu 
pe Eddie să roşească din nou. Işi simţea obrajii şi fruntea ca 
pereţii unui cuptor de cărămizi. 

Ea îl privi, zâmbi şters şi clătină din cap ca şi când el ar fi 
vorbit cu voce tare. 

— N-o să ne certăm din cauza asta. Am văzut cum merg 
lucrurile cu el. l-a rămas foarte puţin timp. Nu avem timp 
de discuţii. Du-mă ceva mai sus, dă-mi de mâncare şi 
câteva pietre, apoi ia scaunul şi du-te. 


Xx 


O instală cât de repede fu în stare, apoi scoase revolverul 
pistolarului şi i-l întinse ţinându-l de ţeavă. Dar ea clătină 
din cap. 

— O să se mânie pe amândoi. Pe tine pentru că mi l-ai 
dat şi pe mine şi mai tare pentru că l-am luat. 

— Aiurea! strigă Eddie. De unde ţi-a venit ideea asta? 

— Ştiu, spuse ea şi o spuse cu o voce imperioasă. 

— Bine, să presupunem că aşa este. Să presupunem de 
dragul discuţiei. Dacă nu îl iei, voi fi eu mânios pe tine. 

— Pune-l la loc. Nu-mi plac armele. Nu ştiu să le folosesc. 
Dacă mă atacă ceva pe întuneric, primul lucru pe care îl fac 
e să-mi dau drumul pe mine. Al doilea e să ţin pistolul 
invers şi să mă împuşc singură. Se opri, uitându-se solemn 
la Eddie. Dar mai e ceva şi nu are rost să ţi-o ascund. Nu 
vreau să ating nimic ce-i aparţine lui. Nimic, nimic. Asupra 
mea, cred că lucrurile lui ar putea avea ceea ce Ma 
obişnuia să numească hoodoo. Îmi place să mă consider o 
femeie modernă... dar nu vreau să am niciun hoodoo cât 
timp eşti plecat şi întunericul mă împresoară. 

Eddie se uită de la armă la Odetta şi ochii lui păreau în 
continuare întrebători. 

— Pune-l /a loc, insistă ea, severă ca o profesoară. Eddie 
izbucni în râs şi se supuse. 

— De ce râzi? 

— Pentru că, spunând asta, ai semănat cu domnişoara 
Hathaway, învăţătoarea mea din clasa a treia. 

Ea zâmbi scurt, fără a-şi dezlipi de el ochii luminoşi, şi 
cântă melodios, dulce: 

— Heavenly shades of night are falling... it's twilight 
time... 

Lungi ultimele silabe şi se uitară amândoi spre 
soare-apune, dar steaua căreia îşi adresaseră dorinţa seara 


11 „Divinele umbre-ale nopţii se lasă peste noi... e ora 
apusului...“ - versuri din celebra melodie Twilight Time 
(1958) a formaţiei The Platters (n. tr.). 


trecută nu apăruse încă, deşi umbrele lor se alungiseră. 

— Sigur nu-ţi mai lipseşte nimic, Odetta? 

Eddie simţea nevoia să întârzie momentul plecării. 
Bănuia că-l va părăsi odată pornit la drum, dar acum 
dorinţa de a profita de orice scuză pentru a rămâne părea 
foarte puternică. 

— Un sărut. M-aş mulţumi cu atât, dacă nu te deranjează. 

Aşa că o sărută prelung şi când îşi dezlipiră buzele, ea îl 
apucă de încheietura mâinii şi-l privi intens. 

— Până noaptea trecută n-am făcut niciodată dragoste 
cu un alb, spuse ea. Nu ştiu dacă asta e important pentru 
tine sau nu. Nu ştiu nici măcar dacă e important pentru 
mine. Dar mă gândeam că trebuie să ştii. 

El cumpăni. 

— Pentru mine, nu, spuse. Pe întuneric, cred că amândoi 
eram gri. Te iubesc, Odetta. 

Îi acoperi mâna cu a ei. 

— Eşti un tânăr dulce şi poate că te iubesc şi eu, deşi e 
prea devreme pentru amândoi ca să... 

În clipa aceea, dând parcă o replică, o pisică sălbatică 
scoase un urlet în ceea ce pistolarul numise hăţişuri. Incă 
părea la distanţă de şapte sau opt kilometri, dar asta era cu 
şapte sau opt kilometri mai aproape decât ultima dată când 
o auzise, şi părea un animal mare. 

Întoarseră amândoi capul spre locul de unde venise 
sunetul. Eddie simţi firele de păr de la ceafă încercând să 
se ridice şi nereuşind prea bine. Scuze, părule, îşi spuse el 
fără noimă. Cred că acum eşti puțin prea lung. 

Urletul crescu în intensitate până când deveni ceva ce 
aducea cu ţipătul agonic al unei fiinţe prinse în ghearele 
unei morţi oribile (putea fi, la o adică, doar semnalul unei 
împerecheri reuşite). Se prelungi un moment aproape 
insuportabil şi apoi scăzu, trecând prin registre din ce în ce 
mai scăzute, până când se stinse sau dispăru sub vuietul 
neîncetat al vântului. Aşteptară să-l audă din nou, dar nu se 
repetă. În ce-l privea pe Eddie, asta nu avea importanţă. 

Scoase din nou pistolul de la betelie şi i-l întinse Odettei. 


— la-l şi nu te mai împotrivi. Dacă va trebui să-l foloseşti, 
nu va fi bun de nimic - aşa merg întotdeauna lucrurile 
astea - dar ia-l. 

— Vrei să ne certăm? 

— O, tu poţi să te cerţi. Poţi să te cerţi cât pofteşti. 

După ce-l privi gânditoare în ochii aproape căprui, Odetta 
surâse puţin obosită. 

— Presupun că n-o să mă cert. Luă pistolul. Te rog să te 
grăbeşti cât poţi. 

— Aşa o să fac. 

O sărută din nou, mai scurt de data aceasta, şi aproape îi 
spuse să aibă grijă... dar serios acuma, cât de atentă putea 
să fie, dată fiind situaţia în care se afla? 

Işi croi drum pe pantă în jos printre umbrele tot mai 
adânci (homaroşeniile nu ieşiseră încă, dar nici mult nu mai 
era până să-şi facă apariţia, ca în fiecare noapte) şi se uită 
din nou la cuvântul scris pe uşă. Acelaşi fior îi străbătu 
corpul. 

Cât era de adevărat cuvântul acela! Doamne, crunt de 
adevărat. După care se uită înapoi, în susul pantei. Un 
moment, nu reuşi să o vadă, dar apoi zări ceva 
mişcându-se. Maroniul mai deschis al unei palme. Îi făcea 
cu mâna. 

li răspunse şi el cu acelaşi gest, după care întoarse 
scaunul şi începu să alerge apăsându-i spătarul, aşa încât 
roţile mai mici şi delicate din faţă să nu atingă pământul. 
Alergă spre sud, înapoi pe unde venise. În prima jumătate 
de oră, umbra sa alergă odată cu el, umbra improbabilă a 
unui uriaş filiform lipit de el la nivelul tenişilor şi alungit cale 
de mulţi metri spre răsărit. Apoi soarele apuse, umbra lui 
dispăru şi homaroşeniile începură să se târască afară din 
valuri. 

Trecuseră aproximativ zece minute de când auzise 
primele zumzete, când ridică ochii şi văzu luceafărul 
strălucind calm pe catifeaua albastru-închis a cerului. 

Heavenly shades of night are falling... it's twilight time... 

Fă să fie în siguranţă. Deja îl dureau picioarele, simţea 


aerul din plămâni prea cald şi greu şi, pe lângă drumul de 
întoarcere, îl mai aştepta unul, de data aceasta cu scaunul 
ocupat de pistolar. Chiar dacă ştia că Roland precis avea cu 
vreo patruzeci şi cinci de kilograme mai mult decât Odetta 
şi că ar fi trebuit să-şi păstreze forţele, Eddie nu încetini 
ritmul. Fă să fie în siguranţă, asta-i dorința mea, fă ca iubita 
mea să fie în siguranţă. 

Şi ca un semn rău-prevestitor, o pisică sălbatică ţipă 
undeva în râpele şerpuite care brăzdau dealurile... doar că 
această pisică sălbatică păru mare cât un leu care rage 
într-o junglă africană. 

Eddie alergă mai repede, împingând scaunul gol. În scurt 
timp, vântul începu să scoată un vaier subţire, fantomatic, 
suflând printre spiţele roţilor mici din faţă. 


xi 


Pistolarul auzi apropierea unui oftat subţire, se încordă 
un moment, apoi o respiraţie gâfâită şi se relaxă. Era Eddie. 
Ştia asta şi fără să deschidă ochii. 

Când oftatul se stinse şi paşii grăbiţi încetiniră, Roland 
deschise ochii. 

Eddie stătea gâfâind înaintea lui, cu transpiraţia 
curgându-i şiroaie pe faţă. Avea cămaşa lipită de piept, 
mototolită şi întunecată. Ultimele rămăşiţe ale alurii de 
student asupra căreia insistase Jack Andolini dispăruseră. 
Părul îi atârna peste frunte. Pantalonii i se crăpaseră între 
picioare. Imaginea era întregită de cearcănele viorii de sub 
ochi. Eddie Dean era într-o stare deplorabilă. 

— Am reuşit, spuse el. Am ajuns. Se uită în jur, apoi 
întoarse privirea spre pistolar, ca şi când nu i-ar fi venit să 
creadă. lisuse Hristoase, chiar am ajuns. 

— l-ai dat ei pistolul. 

Lui Eddie i se părea că pistolarul arăta rău - la fel de rău 
ca înaintea primei runde scurte de Keflex, poate puţin mai 
rău. Căldura febrei părea să emane din el în valuri şi ştia că 


ar fi trebuit să-i fie milă de el, dar pe moment părea 
incapabil să simtă altceva decât o furie oarbă. 

— Mă dau peste cap să ajung înapoi în timp-record şi tot 
ce poţi spune este „l-ai dat ei pistolul“. Mersi, bătrâne. 
Adică, mă aşteptam să dai dovadă de puţină recunoştinţă, 
dar asta e de-a dreptul cop/eşitor. 

— Cred că am spus singurul lucru care contează. 

— Ei bine, dacă tot ai amintit de asta, da, i l-am dat, 
spuse Eddie, punând mâinile în şolduri şi uitându-se 
încruntat la pistolar. Acum ai de ales. Poţi urca în scaun sau 
îl pot plia şi pot face o încercare de a ţi-l îndesa pe cur în 
sus. Ce preferi, stăpâne? 

— Nici una, nici alta. Roland surâdea palid, surăsul unui 
om care nu vrea să surâdă, dar nu se poate abţine. Întâi o 
să dormi puţin, Eddie. Restul, o să vedem când o să vină 
timpul pentru văzut, dar acum ai nevoie de somn. Eşti 
epuizat. 

— Vreau să mă întorc la ea. 

— Şi eu. Dar dacă nu te odihneşti, o să cazi pe drum. 
Nimic mai complicat. Rău pentru tine, mai rău pentru mine 
şi cel mai rău pentru ea. 

Eddie rămase o clipă în cumpănă. 

— Ai scos un timp bun, admise pistolarul. Miji ochii spre 
soare. Acum e ora patru, poate şi un sfert. Dormi cinci, 
poate şapte ore, şi o să fie complet întuneric... 

— Patru. Patru ore. 

— Prea bine. Până se lasă noaptea; cred că asta e 
important. Apoi mănânci. Apoi ne punem în mişcare. 

— Mănânci şi tu. 

larăşi zâmbetul acela palid. 

— O să încerc. Se uită la Eddie cu calm. Viaţa ta e-n 
mâinile mele acum; cred că ştii asta. 

— Da. 

— Eu te-am răpit. 

— Da. 

— Vrei să mă omori? Dacă da, mai bine fă-o acum, decât 
să ne supui pe toţi trei la... 


Respirația lui şuieră moale. Eddie auzi hârâitul din pieptul 
lui şi nu se lăsă deloc impresionat. 

— ...la neplăceri inutile, încheie pistolarul. 

— Nu vreau să te omor. 

— Atunci... Fu întrerupt de un neaşteptat acces de tuse 
aspră... Întinde-te jos. 

Eddie se întinse. Somnul nu-l învălui ca o aripă, cum se 
întâmpla uneori, ci îl cuprinse cu mâinile dure ale unei 
amante orbite de dorinţă. Îl auzi (sau poate că nu fu decât 
un vis) pe Roland spunând: Dar nu trebuia să-i dai pistolul, 
după care rămase în întuneric o perioadă indefinită de timp 
şi apoi Roland îl trezi, zgâlţâindu-l, şi când în sfârşit se 
ridică în şezut, în corpul lui nu părea să existe decât durere: 
durere şi greutate. Muşchii i se transformaseră în scripeţi 
ruginii într-o clădire părăsită. Încercarea de a se ridica în 
picioare nu dădu roade. Căzu greoi înapoi pe nisip. Reugşi 
totuşi la a doua încercare, dar i se păru că-i va lua douăzeci 
de minute doar ca să se întoarcă în loc. Şi că-l va durea să 
o facă. 

Ochii lui Roland erau aţintiţi asupra lui, întrebători. 

— Eşti pregătit? 

Eddie încuviinţă. 

— Da. Dar tu? 

— Da. 

— Eşti în stare? 

— Da. 

Aşa că mâncară... după care Eddie începu al treilea şi 
ultimul său drum de-a lungul acelei porţiuni blestemate de 
plajă. 


xii 


Parcurseră o distanță bună în noaptea aceea, dar Eddie 
tot se arătă dezamăgit când pistolarul propuse un popas. 
Nu se împotrivi pentru că era pur şi simplu prea obosit ca 
să continue fără a se odihni, dar sperase să ajungă mai 


departe. Greutatea. Asta era marea problemă. În 
comparaţie cu Odetta, a-l împinge pe Roland era ca şi cum 
ar împinge o legătură cu drugi de fier. 

Eddie mai dormi patru ore înaintea zorilor, se trezi când 
soarele ieşea de după dealurile erodate, tot ce mai 
rămăsese din munţi, şi-l auzi pe pistolar cum tuşea. Era o 
tuse slabă, hârâită, tusea unui bătrân pe care-l paşte 
pneumonia. 

Li se întâlniră ochii. Accesul de tuse al lui Roland se 
transformă în râs. 

— Incă nu s-a zis cu mine, Eddie, indiferent cum aş 
horcăi. Tu? 

Eddie se gândi la ochii Odettei şi clătină din cap. 

— Nu, dar mi-ar prinde bine un cheeseburger şi o Bud. 

— O Bud! zise pistolarul nedumerit, gândindu-se la merii 
înfloriţi din Grădinile Curţii Regale!?. 

— Lasă. Hopa sus în scaun, bătrâne. N-are cilindri în V şi 
nici geamuri automate, dar tot o să gonim cu o sută la oră. 

Şi goniră, dar la apusul celei de-a doua zile de când Eddie 
o lăsase pe Odetta singură, încă mai aveau de mers până la 
a treia uşă. Eddie se întinse pe pământ, gândindu-se să mai 
tragă un somn de patru ore, dar strigătul dement al uneia 
dintre pisicile acelea sălbatice îl smulse din somn după doar 
două ore. Îi galopa inima în piept. Doamne, animalul acela 
părea după sunet de-a dreptul uriaș. 

Îl văzu pe pistolar stând într-un cot, cu ochii licărindu-i în 
întuneric. 

— Eşti pregătit? întrebă Eddie. 

Se ridică încet în picioare, cu o grimasă de durere. 

— Dar tu? întrebă Roland din nou, foarte încet. 

Eddie îşi răsuci spatele. Se auzi un răpăit ca exploziile 
unui şirag de pocnitori mici. 

— Mda. Dar aş prefera să mă-nfrupt din cheeseburgerul 
ăla. 

— Parcă vorbeai de pui. 

Eddie gemu. 


12 Bud - „mugur“, „boboc“ (n. tr.). 


— Mai lasă-mă-n pace, amice. 

Când soarele urca deasupra dealurilor, cea de-a treia uşă 
apăru clar în depărtare. Două ore mai târziu, ajunseră la ea. 

Din nou toţi împreună, gândi Eddie, gata să cadă în fund. 

Dar se înşela, din câte se părea. Nu era nici urmă de 
Odetta Holmes. 

Absolut niciuna. 


xiii 


— Odetta! strigă Eddie şi acum vocea lui era spartă şi 
aspră ca vocea celeilalte feţe a Odettei. 

Nu primi ca răspuns nici măcar un ecou, ceva ce să poată 
confunda măcar cu vocea Odettei. Dealurile acelea joase şi 
erodate refuzau să reverbereze sunetele. 

Se auzea doar vuietul valurilor, mult mai puternic în 
spaţiul acela strâmt, bubuitul ritmic şi cavernos al fluxului 
lovindu-se de fundul unui tunel pe care îl săpase în roca 
friabilă, şi şuieratul constant al vântului. 

— Odetta! 

De data aceasta strigă atât de tare, că vocea i se 
întrerupse şi, un moment, ceva ascuţit - ca aşchia unui os 
de peşte - îi sfredeli corzile vocale. Ochii lui cercetau 
frenetic dealurile, căutând pata de maro-deschis a palmei 
ei, căutând vreo mişcare în timp ce se ridica... uitându-se 
(Dumnezeu să-l ierte) după urme roşii de sânge proaspăt 
pe suprafaţa roasă a stâncilor. 

Se întrebă ce ar face dacă ar vedea sânge sau dacă ar 
găsit revolverul, acum cu urme adânci de dinţi în lemnul 
neted de santal al mânerului. O imagine ca aceasta îl putea 
arunca în braţele isteriei, putea chiar să-i fure minţile, însă 
el totuşi o căută cu privirea - sau căuta orice altă imagine. 

Ochii lui nu vedeau nimic; urechile nu auzeau nici cel mai 
slab strigăt. 

Intre timp, pistolarul studie a treia uşă. Se aşteptase la 
alt cuvânt, la cuvântul pe care omul în negru îl folosise 


când întorsese a şasea carte de tarot pe golgota de pulbere 
unde pălăvrăgiseră. Moartea, spusese Walter, dar nu 
pentru tine, pistolarule. 

Pe uşa aceasta nu scria MOARTEA... scria cu totul 
altceva. Citi cuvântul din nou, mişcând din buze fără sunet: 
UCIGAŞUL” 

Și totuşi, sensul este moartea, gândi Roland şi ştia că aşa 
era. 

Ce-l făcu să întoarcă privirea în spate fu sunetul vocii lui 
Eddie, îndepărtându-se. Tânărul începuse să urce prima 
pantă, continuând să strige numele Odettei. 

Un moment, Roland se gândi să-l lase să meargă. 

Poate că avea să o găsească, poate chiar în viaţă, nu 
foarte grav rănită şi încă ea însăşi. Bănuia că amândoi ar 
putea chiar să-şi încropească o viaţă împreună acolo, că 
dragostea lui Eddie pentru Odetta şi a ei pentru el ar putea 
într-un fel să sufoce buruiana care-şi spunea Detta Walker. 
Da, între ei doi bănuia că era posibil ca Detta să fie strânsă 
până la dispariţie. În felul lui dur, Roland era un romantic... 
însă era şi destul de realist ca să ştie că uneori dragostea 
chiar triumfă în pofida tuturor. Cât despre el... Chiar dacă 
reuşea să obţină leacurile din lumea lui Eddie, care înainte 
aproape îl vindecaseră, oare de data aceasta îl vor mai 
putea vindeca - ori măcar să-l repună cât de cât pe 
picioare? Acum era foarte bolnav şi se trezea întrebându-se 
dacă nu cumva lucrurile merseseră prea departe. Il dureau 
braţele şi picioarele, capul îi zvâcnea, îşi simţea pieptul 
greu şi plin de flegmă. Când tuşea simţea în partea stângă 
un râcâit dureros, ca şi când ar fi avut coastele rupte. 
Urechea stângă îi ardea. Poate că venise timpul să pună 
capăt la tot, îşi spunea; să se dea pur şi simplu bătut. 

La aceasta, toată fiinţa lui protestă. 

— Eddie! strigă el şi acum nu mai tuşi. Vocea lui era 
profundă şi puternică. 


13 Pusher, în original - cel care împinge, dar şi dealer de 
droguri (ceea ce explică fiorii simţiţi de Eddie înainte) (n. 
tr.). 


Eddie se întoarse, cu un picior pe pământ, cu celălalt 
urcat pe o limbă de stâncă. 

— Du-te, spuse el şi făcu din mână un gest straniu, de 
îndemn, un gest care spunea că vrea să scape de pistolar 
ca să se poată ocupa de adevărata lui treabă, de treaba 
cea importantă, găsirea Odettei şi, dacă situaţia o cerea, 
salvarea ei. E-n regulă. Treci dincolo şi ia ce-ţi trebuie. Te 
aşteptăm amândoi aici la întoarcere. 

— Mă îndoiesc de asta. 

— Trebuie să o găsesc. Eddie se uită la Roland şi privirea 
lui era foarte tânără şi de o sinceritate totală. Nu vorbesc 
aiurea, chiar trebuie să o găsesc. 

— iți înţeleg dragostea şi nevoia, spuse pistolarul, dar 
vreau să vii cu mine de data asta, Eddie. 

Eddie se uită la el mult timp, încercând parcă să priceapă 
ce auzise. 

— Să vin cu tine, repetă el până la urmă, năucit. Să vin 
cu tine! Doamne sfinte, acum cred că le-am auzit 
într-adevăr pe toate. Pe toate-toate. Ultima dată erai aşa de 
hotărât să rămân aici, încât ai fost chiar dispus să-ţi asumi 
riscul ca eu să-ţi tai gâtul. lar acum vrei să rişti ca nu ştiu 
ce creatură să o sfâşie pe ea în bucăţi! 

— E posibil ca asta să se fi întâmplat deja, spuse Roland, 
deşi ştia că nu era aşa. Stăpâna poate că era rănită, dar 
ştia că nu era moartă. 

Din nefericire, şi Eddie ştia. O săptămână sau zece zile 
de abstinenţă îi ascuţise mintea extraordinar de tare. Arătă 
cu degetul spre uşă. 

— Ştii că nu-i aşa. Dacă ar fi aşa, blestemăţia aia ar fi 
dispărut. Doar dacă nu minţeai când ai spus că totul e 
pierdut fără noi trei. 

Eddie se întoarse cu faţa la urcuş, dar ochii lui Roland îl 
ţineau în loc. 

— Bine, spuse pistolarul. Vocea lui era aproape la fel de 
blândă ca atunci când vorbise cu femeia prizonieră în 
spatele măştii pline de ură a Dettei. E în viaţă. Dacă aşa 
stau lucrurile, de ce nu-ţi răspunde la chemare? 


— Păi... poate că o pisică din aia sălbatică a dus-o 
departe. 

Dar vocea lui Eddie era slabă. 

— O pisică ar fi ucis-o, ar fi mâncat din ea pe săturate şi 
ar fi lăsat restul în urmă. Cel mult, i-ar fi tras corpul la 
umbră, ca să se poată întoarce la noapte şi să mănânce 
carnea pe care soarele nu a apucat să o strice. Dar dacă ar 
fi aşa, uşa ar fi dispărut. Pisicile sălbatice nu sunt ca unele 
insecte, care-şi paralizează prada şi o duc cu ele pentrua o 
mânca mai târziu, ştii asta. 

— Asta nu e neapărat adevărat, zise Eddie. Un moment o 
auzi pe Odetta spunând: Ar fi trebuit să faci parte din clubul 
de dezbateri, Eddie, şi alungă gândul. S-ar putea să o fi 
atacat o pisică şi ea să fi încercat să tragă, dar primele 
gloanţele din pistolul tău au dat rateu. La naiba, poate chiar 
primele patru sau cinci. Pisica a ajuns la ea, a muşcat-o şi 
înainte să o omoare... BUM! Eddie lovi cu pumnul în palmă, 
văzând clar totul cu ochiul minţii, ca şi când ar fi asistat la 
scenă. Glonţul a omorât pisica sălbatică, sau doar a rănit-o, 
sau poate doar a pus-o pe fugă. Ce zici de asta? 

Cu calm, Roland spuse: 

— Am fi auzit o împuşcătură. 

Preţ de o clipă, Eddie nu putu decât să stea acolo mut, 
nevenindu-i în gând niciun contraargument. Sigur că ar fi 
auzit-o. Prima dată când auziseră urletul unei pisici 
sălbatice, animalul trebuia să se fi aflat la distanţă de 
douăzeci şi cinci, poate treizeci de kilometri. Un foc de 
pistol... 

Se uită la Roland cu o neaşteptată viclenie. 

— Poate că tu l-ai auzit, spuse. Poate că tu ai auzit o 
împuşcătură în timp ce eu dormeam. 

— Te-ar fi trezit. 

— Nu la cât eram de obosit, bătrâne. Când am adormit, 
parcă am fost... 

— Parcă ai fost mort, spuse pistolarul cu aceeaşi voce 
calmă. Cunosc sentimentul. 

— Atunci înţelegi... 


— Dar nu e ca atunci când chiar eşti mort. Noaptea 
trecută aşa ai dormit, dar când a urlat o pisică, te-ai trezit şi 
ai fost în picioare în câteva secunde. Datorită grijii pe care 
i-o porţi. N-a fost nicio împuşcătură, Eddie, şi ştii şi tu asta. 
Ai fi auzit-o. Datorită grijii pe care i-o porţi. 

— Atunci, poate că a lovit-o cu o piatră! strigă Eddie. De 
unde dracu' să ştiu eu, când stau aici şi mă cert cu tine în 
loc să verific posibilităţile? Adică, ar putea să zacă undeva 
pe acolo rănită, amice! Rănită sau sângerând de moarte! 
Ce-ai zice dacă aş veni cu tine pe uşa aia şi ea ar muri până 
să ne întoarcem? Ce-ai zice dacă te-ai uita înapoi şi ai 
vedea uşa de acolo, apoi te-ai uita din nou şi ai vedea că a 
dispărut, ca şi când n-ar fi fost nicicând, pentru că eaa 
dispărut? Atunci ai fi tu blocat în lumea mesa, şi nu invers! 

Se opri, gâfâind şi săgetându-l pe pistolar cu privirea, 
strângând tare din pumni. 

Roland se simţi puţin exasperat. Cineva - poate că fusese 
Cort, dar mai posibil era să fi fost tatăl lui - avea o vorbă: 
Mai bine bei toată apa din ocean cu lingura decât să te 
contrazici cu un îndrăgostit. Dacă era nevoie de vreo 
dovadă a adevărului acestei vorbe, dovada se afla ceva mai 
sus de el, într-o postură care exprima sfidare şi defensivă. 
Să te aud, spunea ţinuta lui Eddie Dean. Să te aud, am 
răspuns la orice întrebare mi-ai pune. 

— Poate că nu o pisică sălbatică a găsit-o, spuse el acum. 
O fi asta lumea ta, dar nu cred că ai fost în partea asta a ei 
mai mult decât am fost eu în Borneo. Habar n-ai ce vietăţi 
ar putea cutreiera dealurile alea, nu-i aşa? Poate că a luat-o 
o maimuţă sau ceva asemănător. 

— Ceva a luat-o, asta-i sigur, spuse pistolarul. 

— Ei, slavă cerului că boala nu ţi-a răpit toată logica... 

— Şi ştim amândoi cine a luat-o. Detta Walker. Ea a 
luat-o. Detta Walker. 

Eddie deschise gura, dar pentru scurtă vreme - doar 
câteva secunde, însă destule ca amândoi să recunoască 
adevărul - chipul inexorabil al pistolarului îi reduse la tăcere 
orice argument. 


xiv 


— Nu ea musai să fie aşa. 

— Vino puţin mai aproape. Dacă e să vorbim, hai să 
vorbim. De fiecare dată când trebuie să strig ca să mă auzi 
peste zgomotul valurilor, rămân fără o bucată din gât. Sau 
cel puţin asta simt. 

— Ce ochi mari ai, bunicuţă, zise Eddie, fără a se mişca. 

— Ce naiba spui acolo? 

— Un basm. Eddie cobori totuşi puţin panta - patru metri, 
nu mai mult. Şi basme ai tu în cap dacă crezi că mă poţi 
convinge să mă apropii destul de mult de scaunul ăla. 

— Destul de mult ca să ce? Nu înţeleg, spuse Roland, 
deşi înţelegea perfect. 

De la aproximativ o sută cincizeci de metri în sus şi poate 
cinci sute spre est, ochi negri - ochi pe cât de inteligenţi, pe 
atât de nemiloşi - urmăreau cu atenţie acest tablou. Era 
imposibil să-ţi dai seama ce spuneau cei doi; vântul, 
valurile şi bubuitul cavernos al fluxului care îşi săpa canalul 
sub pământ aveau grijă de asta, dar Detta nu avea nevoie 
să audă ce spuneau ca să ştie despre ce vorbeau. Nu-i 
trebuia un telescop ca să vadă că Omul Foarte Rău era 
acum şi Omul Foarte Bolnav şi că poate Omul Foarte Rău 
era dispus să întârzie câteva zile sau chiar câteva 
săptămâni torturând o femeie de culoare fără picioare - 
după cum stăteau lucrurile pe acolo, era al naibii de greu să 
găseşti un mod de a te amuza - dar credea că Omul Foarte 
Bolnav îşi dorea un singur lucru, şi acela era să-şi care de 
acolo curu' lui de faţă palidă. Să folosească uşa aia magică 
şi să şi-l care dincolo. Dar înainte nu se grăbea să-şi care 
curu’. _ 

Inainte nu se grăbea să care nimic. Inainte, Omul Foarte 
Rău nu se afla altundeva decât în capul ei. Incă nu-i plăcea 
să se gândească la asta, la cum se simţise, la cât de uşor Îi 
respinsese toate încercările de a-l împinge afară, departe, 
de a-şi recăpăta controlul propriei fiinţe. Fusese îngrozitor. 
Teribil. Şi ce făcea să fie şi mai rău era lipsa ei de 


înţelegere. Care era, mai exact, adevărata sursă a terorii 
ei? Căci intruziunea în sine nu era îndeajuns de 
amenințătoare. 

Ştia că ar putea înţelege dacă s-ar examina mai 
îndeaproape, dar nu voia să facă asta. O atare examinare 
ar putea-o duce într-un loc ca acela de care marinarii se 
temeau în Antichitate, un loc care era nici mai mult şi nici 
mai puţin decât marginea lumii, un loc pe care cartografii îl 
marcaseră cu legenda AICI SUNT ŞERPI. Partea hidoasă a 
intruziunii Omului Foarte Rău fusese sentimentul de 
familiaritate pe care-l adusese cu el, ca şi când lucrul 
acesta incredibil s-ar fi întâmplat şi înainte - nu o dată, ci 
de multe ori. Dar, speriată ori nu, ea îşi interzisese să intre 
în panică. Era cu ochii în patru chiar în timp ce se lupta, şi 
îşi amintise că se uitase în cadrul uşii aceleia atunci când 
pistolarul folosise mâinile ei ca să rotească scaunul 
într-acolo. Îşi amintise că văzuse trupul Omului Foarte Rău 
întins pe nisip şi pe Eddie ghemuit deasupra lui cu un cuţit 
în mână. 

Ce n-ar fi dat ca Eddie să fi înfipt cuțitul ăla în gâtul 
Omului Foarte Rău! 

Mai ceva ca sacrificarea unui porc! De zece ori mai bine! 

Nu o făcuse, dar ea văzuse corpul Omului Foarte Rău. 
Respira, dar mai degrabă cadavru era cuvântul potrivit; nu 
fusese decât un obiect inutil, ca un sac aruncat la voia 
întâmplării, în care un idiot a îndesat buruieni sau pănuşe 
de porumb. 

Poate că mintea Dettei era spurcată ca o ladă de gunoi, 
dar era mai ageră decât a lui Eddie. Omu’ Foarte Rău de 
colo ierea numa’ pară şi foc. Da’ acu’ nu mai ie. El ştie că-s 
acilea sus ş' nu vrea decât s’ plece-nainte s' cobor şi să-i 
iau gâtu”. Da’ pretinuşu' lui... iel încă-i în fort’ ş'ncă nu s-a 
săturat s’ dea-n mine. Vrea s’ vin-aci ş' să mă bată. Nu-i 
pas’ de cum ie Omu’ Foarte Rău. Cum nu. lel “şi zice: O 
curv’ neagră făr' picioare nu se poa’ pune c-un jmecher 
mare ca min’. 

Nu vreau s’ fug. Vreau s’ bat la curv-aia neagră de să-i 


meargă fuljii. Îi trag una sau doo, apoi ne putem duce cum 
vrei tu. Asta-ş' zice, da’ nu-i bai. le numa’ bine, palidule. 
Dac” crez” că te poț' pune cu Detta Walker, vino num-aci-n 
Vanele istea ş! fă o-ncercare. O s-afli că cân’ te pui cu mine, 
te pui cu ăla mai bun, dulcicule! O s-afli că... 

Dar fu întreruptă din goana gândurilor de un sunet care 
ajunse până la ea clar în ciuda valurilor şi a vântului: 
bubuitul greu al unui foc de pistol. 


XV 


— Cred că înţelegi mai bine decât laşi să se vadă, spuse 
Eddie. Mult mai bine. Ai vrea să mă apropii cât să poţi pune 
mâna pe mine, asta cred eu. Mişcă iute din cap spre uşă 
fără să-şi dezlipească ochii de la faţa lui Roland. Neştiind că 
nu foarte departe cineva gândea exact asta, adăugă: Bine, 
ştiu că eşti bolnav, dar poate că te prefaci mai bolnav decât 
eşti în realitate. Poate că exagerezi cu bună ştiinţă. 

— Poate, spuse Roland, nezâmbitor, şi completă: Dar nu 
e aşa. 

Insă era... puţin. 

— Dar câţiva paşi în plus nu te costă nimic, nu? N-o să 
mai pot striga mult timp. Ultima silabă se transformă 
într-un orăcăit de broască, parcă pentru a-i sublinia ideea. 
Şi vreau să ştiu că reflectezi bine la ce faci... la ce ai de 
gând să faci. Dacă nu te pot convinge să vii cu mine, poate 
reuşesc măcar să te pun în gardă... din nou. 

— De dragul Turnului tău preţios, pufni Eddie, dar se lăsă 
totuşi să alunece până la jumătatea porțiunii pe care o 
urcase, tenişii lui scâlciaţi iscând norişori de praf brun. 

— De dragul Turnului meu preţios şi al sănătăţii ta/e 
preţioase, spuse pistolarul. Ca să nu mai vorbesc de 
preţioasa ta viață. 

Scoase revolverul rămas din tocul stâng şi se uită la el cu 
o expresie deopotrivă tristă şi ciudată. 

— Dacă ai impresia că mă poţi speria cu ăla... 


— Nu am. Ştii bine că nu te pot împuşca, Eddie. Dar cred 
că ai nevoie de un exemplu concret pentru a vedea cât s-au 
schimbat lucrurile. Cât de mult s-au schimbat. 

Roland ridică pistolul cu ţeava îndreptată nu spre Eddie, 
ci spre oceanul învolburat, şi trase cocoşul. Eddie se pregăti 
pentru bubuitul greu al armei. 

Ghinion. Doar un declic sec. 

Roland trase iar cocoşul. Butoiaşul se roti. Apăsă 
trăgaciul şi din nou se auzi un declic sec. 

— Nu te mai obosi, spuse Eddie. De unde vin eu, 
Ministerul Apărării te-ar fi angajat după primul rateu. La fel 
de bine ai pu... 

Dar violentul CA-BUM al revolverului reteză finalul 
cuvântului la fel de precis cum Roland retezase crenguţe 
din copaci în perioada formării sale, când exersa trasul la 
ţintă. Eddie tresări. Detunătura reduse pe moment la tăcere 
acel riiii constant al insectelor de pe dealuri. Reîncepură să 
se facă auzite încet, timid, doar după ce Roland aşeză 
pistolul în poală. 

— Ce naiba dovedeşte asta? 

— Presupun că totul depinde de ce alegi să asculţi şi ce 
refuzi să auzi, zise Roland puţin cam tăios. Ar trebui să 
dovedească faptul că nu toate gloanţele sunt oarbe. Mai 
mult, sugerează - sugerează apăsat - că unele, poate chiar 
toate gloanţele din pistolul pe care i l-ai dat Odettei ar 
putea fi bune. 

— Prostii! Eddie făcu o pauză. De ce? 

— Pentru că pistolul cu care tocmai am tras l-am încărcat 
cu gloanţe din partea din spate a curelelor - cu gloanţe 
care s-au udat cel mai tare, altfel spus. Am făcut-o doar ca 
să-mi treacă timpul cât ai fost plecat. Nu că ar lua mult să 
încarci o armă, chiar dacă-ţi lipsesc vreo două degete, 
înţelegi? Roland râse scurt şi râsul se transformă într-o tuse 
pe care şi-o înfundă cu pumnul ciuntit. Când îşi reveni, 
continuă: Dar după ce ai încercat să tragi cu gloanţe ude, 
trebuie să desfaci arma şi să o cureţi. Desfaceţi arma, 
curăţaţi arma, viermilor - asta ne-a băgat în cap Cort, 


instructorul nostru, prima dată. Nu ştiam cât îmi va lua să 
desfac pistolul, să-l curăţ şi să-l montez la loc doar cu o 
mână şi jumătate, dar mi-am spus că dacă am de gând să 
mai trăiesc - şi am, Eddie, chiar am - n-ar strica să aflu. Să 
aflu şi apoi să învăţ să mă mişc repede, nu eşti de acord cu 
mine? Vino puţin mai aproape, Eddie! Vino puţin mai 
aproape, pentru numele tatălui tău! 

— Ca să te văd mai bine, copila mea, zise Eddie, dar făcu 
doi paşi spre Roland. Doar doi. 

— Când glonţul a pornit de pe ţeavă la prima apăsare de 
trăgaci, era să fac pe mine, mărturisi pistolarul. Râse din 
nou. Şocat, Eddie îşi dădu seama că Roland ajunsese în 
pragul delirului. Primul glonţ, dar crede-mă când îţi spun că 
era ultimul lucru la care mă aşteptam. 

Eddie încercă să decidă dacă pistolarul minţea, dacă 
minţea în legătură cu pistolul, dar şi în legătură cu starea 
lui de sănătate. De bolnav era bolnav, sigur. 

Dar era oare într-adevăr atât de bolnav? Eddie nu ştia. 
Dacă Roland se prefăcea, treaba îi ieşea de minune; cât 
despre pistoale, Eddie nu avea cum să-şi dea seama, 
pentru că el nu avea deloc experienţă în domeniu. Trăsese 
cu pistolul poate de trei ori în viaţă înainte să se trezească 
într-un schimb de focuri în localul lui Balazar. Henry ar fi 
ştiut, dar Henry era mort - un gând care reuşea mereu să-l 
surprindă şi să-i retrezească suferinţa. 

— Niciunul dintre celelalte n-a explodat, continuă 
pistolarul, aşa că am curăţat arma, am reîncărcat-o şi am 
tras din nou toate gloanţele din butoiaş. 

De data aceasta am folosit gloanţe luate de mai aproape 
de cataramă, care se udaseră mai puţin. Cele pe care le-am 
folosit ca să vânăm, cele uscate, erau cele mai apropiate de 
cataramă. 

Făcu o pauză ca să tuşească sec în palmă, apoi continuă. 

— La a doua încercare am avut două explozii. Am 
desfăcut iar arma, am curăţat-o şi am reîncărcat-o a treia 
oară. Tocmai m-ai văzut trăgând trei gloanţe din acea a 
treia încărcătură. Surâse firav. Ştii, după primele două 


declicuri am crezut că aş avea un noroc dat naibii să fi 
umplut butoiaşul doar cu gloanţe ude. N-ar fi fost foarte 
convingător, nu-i aşa? Poţi să te mai apropii puţin, Eddie? 

— Deloc foarte convingător, spuse Eddie, şi cred că mai 
aproape de atât nu vin, mersi mult. Ce lecţie ar trebui să 
învăţ din toate astea, Roland? 

Roland se uită la el cum te-ai uita la un imbecil. 

— Să ştii că nu te-am trimis aici ca să mori. Nu v-am 
trimis pe niciunul dintre voi doi ca să muriţi aici. Zeilor 
mari, Eddie, unde ţi-e mintea? Femeia are la ea gloanțe 
bune! Ochii lui îl studiară bine. E undeva pe dealurile astea. 
Poate-ţi spui că îi poţi da de urmă, dar n-o să reuşeşti dacă 
terenul e la fel de pietros cum pare de aici. Aşteaptă acolo 
nu Odetta, ci Detta, aşteaptă acolo cu pistolul încărcat în 
mână. Dacă te las să te duci după ea, o să-ţi zboare matele 
pe gaura curului. 

Incă un acces de tuse. 

Eddie se uita atent la omul chinuit din scaunul cu rotile şi 
valurile bubuiau şi vântul sufla pe aceeaşi notă monotonă. 

În cele din urmă, se auzi spunând: 

— Poate ai păstrat un glonţ despre care ştiai sigur că 
este bun. Te-aş crede în stare de asta. 

Şi, odată spusă cu voce tare, ştiu că este adevărat: nu 
doar de asta îl credea în stare pe Roland, ci şi de orice 
altceva. 

Pentru Turnul lui. 

Pentru Turnul lui blestemat. 

Şi viclenia de a pune ultimul glonţ bun în a/ treilea 
butoiaş! Pentru a lasă necesara impresie a realităţii, nu? 
Atât cât să-ţi fie greu să nu crezi. 

— În lumea mea avem o vorbă, spuse Eddie. „Tipu' ăla ar 
fi în stare să vândă frigidere eschimoşilor.“ Asta-i vorba. 

— Ce înseamnă? 

— Înseamnă că tipul în chestiune e un şmecher şi 
jumătate. 

Pistolarul se uită la el mult timp, după care aprobă din 
cap. 


— Vrei să rămâi. Prea bine. Cât e Detta, femeia e mai 
bine păzită de... de vieţuitoarele care hoinăresc pe aici... 
decât dacă ar fi Odetta, iar tu ar fi mai bine să nu te apropii 
de ea - cel puţin pentru moment - dar înţeleg situaţia. 
Nu-mi place, dar nici n-am timp să mă contrazic cu un 
nerod. 

— Asta înseamnă că nici pe tine n-a încercat nimeni să te 
contrazică pe tema Turnului ăluia Intunecat la care eşti aşa 
chitit să ajungi? întrebă politicos Eddie. 

Roland surâse obosit. 

— Ba au încercat mulţi. Presupun că de asta ştiu că nu te 
vei răzgândi. Nerozii se recunosc între ei. În orice caz, sunt 
prea slăbit ca să te prind, iar tu eşti prea precaut ca să te 
laşi convins să vii destul de aproape încât să te înhaţ, şi nu 
mai e timp de discuţii. Nu pot decât să plec şi să spercă va 
ieşi cât mai bine. Înainte să plec, totuşi, îţi mai spun o 
ultimă dată, iar tu, Eddie, ascultă bine: Fi; în gardă. 

Apoi Roland făcu ceva care pe Eddie îl determină să se 
ruşineze de toate îndoielile lui (fără însă a-l clinti din 
hotărârea sa): deschise butoiaşul revolverului cu o mişcare 
iute şi expertă din încheietura mâinii, scutură toate 
gloanţele oarbe şi le înlocui cu altele din găicile curelelor, 
aproape de catarame. 

Cu o altă mişcare iute din încheietură, închise butoiaşul 
la loc. 

— Acum nu mai este timp să curăţ arma, spuse, da’ bag 
seama că asta nici n-o să conteze. Acum prinde-o şi vezi să 
n-o scapi - şi n-o murdări mai tare decât este deja. N-au 
mai rămas multe arme în lumea mea care să funcţioneze. 

Aruncă pistolul. Înflăcărat cum era, Eddie aproape că-l 
scăpă. Apoi arma se odihni în siguranţă, la betelia 
pantalonilor lui. 

Pistolarul cobori din scaun, fu cât pe ce să cadă când 
acesta alunecă în spate sub apăsarea mâinilor lui, după 
care se împletici către uşă. Prinse clanţa cu degetele; în 
mâna ui, clanţa se roti fără probleme. Eddie nu reuşi să 
vadă decorul spre care se deschise uşa, dar auzi larma 


înfundată a traficului. 
Roland se uită înapoi la el, ochii albaştri de ţintaş sclipind 
pe faţa lui de un alb cadaveric. 


xvi 


Detta urmări toate acestea din ascunzătoarea ei, cu ochi 
ce sclipeau a ură neastâmpărată. 


xvii 


— Să nu uiţi, Eddie, spuse el cu o voce aspră şi trecu 
pragul. 

Trupul lui se prăbuşi la pământ ca şi când ar fi întâlnit un 
zid de piatră şi nu un spaţiu gol. 

Eddie simţi o dorinţă aproape de nestăpânit să se ducă la 
uşă, să se uite prin ea şi să vadă unde - şi în ce când - 
dădea. In schimb, se întoarse şi scrută din nou dealurile, cu 
mâna pe mânerul pistolului. 

Iti mai spun o ultimă dată. 

Brusc, scrutând dealurile brune şi pustii, Eddie se simţi 
speriat. 

Fii în gardă. 

In faţă, nu se mişca nimic. Nimic ce putea vedea el, cel 
puţin. Şi totuşi, simţea prezenţa ei. 

Nu a Odettei; pistolarul avusese dreptate în privinţa asta. 

El simţea prezenţa Dettei. 

Înghiţi şi auzi un zgomot sec în gât. 

In gardă. 

Da. Dar de când se ştia nu simţise o atât de mare dorinţă 
de a dormi. Avea să-l cuprindă în curând; dacă nu ceda, 
somnul avea să-l fure. 

Şi în timp ce el va dormi, Detta va veni. 

Detta. 

Eddie se împotrivi oboselii, se uită spre dealurile liniştite 
cu ochi umflaţi şi grei şi se întrebă cât ar putea trece până 


ce Roland se va întoarce cu al treilea - Ucigaşul, oricine ar 
fi fost acesta. 

— Odetta? strigă el fără mari speranţe. 

Doar tăcerea îi răspunse, şi pentru el începu timpul 
aşteptării. 


3 
UCIGAŞUL 


Li 


Capitolul 1. 
Leacul amar 


Când pistolarul intrase în Eddie, acestuia, un moment, i 
se făcuse greață şi avusese sentimentul că este privit (asta 
i-o spusese Eddie, pentru că el nu simţise nimic). Cu alte 
cuvinte, fusese vag conştient de prezenţa pistolarului. 

In cazul Dettei, Roland fusese nevoit să /asă în fată 
imediat, cu sau fără voia lui. Ea nu doar îl simţise, ci într-un 
fel bizar, fusese ca şi când l-ar fi aşteptat - pe el sau pe un 
alt vizitator mai frecvent. În orice caz, ea fusese întru totul 
conştientă de prezenţa lui, chiar din clipa în care intrase în 
ea. 

Jack Mort nu simţi nimic. 

El era prea preocupat de băiat. De două săptămâni 
stătea cu ochii pe băiat. 

Astăzi avea de gând să-l împingă. 


Chiar şi stând cu spatele la ochii prin care el se uita 
acum, Roland îl recunoscu pe băiat. Era cel pe care îl 
întâlnise la halta din deşert, băiatul pe care îl salvase de 
Oracolul din Munţi, băiatul a cărui viaţă o sacrificase când 
trebuise în cele din urmă să aleagă între el şi a-l prinde din 
urmă pe omul în negru; băiatul care spusese Du-te, atunci - 
există alte lumi în afară de astea înainte să plonjeze în abis. 
Şi aşa era, băiatul avusese dreptate. 

Băiatul era Jake. 

Ţinea o pungă de hârtie maro într-o mână şi în cealaltă o 
geantă de pânză albastră. judecând după colţurile care 


întindeau pânza, pistolarul bănuia că înăuntru se aflau cărţi. 

Strada pe care băiatul aştepta să o traverseze era 
extrem de aglomerată - o stradă în acelaşi oraş din care îi 
luase pe prizonier şi pe Stăpână, îşi dădu el seama, dar 
pentru moment asta nu avea importanţă. Nimic nu avea 
importanţă decât ce urma sau nu să se întâmple în 
următoarele câteva secunde. 

Jake nu fusese adus în lumea pistolarului printr-o uşă 
magică; el trecuse pragul într-un fel mai puţin insolit: se 
născuse în lumea lui Roland, murind în propria sa lume. 

Fusese ucis. 

Mai precis, fusese împins. 

Împins în stradă; călcat de o maşină în drum spre şcoală, 
cu punga cu mâncare într-o mână şi cărţile în cealaltă. 

Împins de omul în negru. 

O s-o facă! O s-o facă chiar acum! Asta va fi pedeapsa 
pentru că l-am ucis în lumea mea - să asist la asasinarea lui 
în lumea asta fără a avea putinţa de a face ceva! 

Dar Roland îşi consacrase toată viaţa luptei cu nemilosul 
destin - acesta fusese ka-ul lui, altfel spus, aşa că ieşi în 
fată fără a mai sta pe gânduri, acţionând mânat de reflexe 
atât de adânc înrădăcinate în fiinţa sa, încât aproape că 
deveniseră instincte. 

Şi făcând asta, un gând deopotrivă oribil şi ironic îl 
fulgeră: Dar dacă trupul în care intrase era chiar cel al 
omului în negru? Şi dacă, ieşind la suprafață pentru a-l 
salva pe băiat, îşi vedea propriile mâini întinzându-se şi 
împingându-h 

Dacă sentimentul acesta de control nu era decât o iluzie 
şi ultima glumă nesărată a lui Walter era ca Roland însuşi 
să-l ucidă pe băiat? 


Preţ de o singură clipă, Jack Mort îşi pierdu firul subţire al 
concentrării. 


Pe punctul de a sări în faţă şi a-l împinge pe puşti în 
mijlocul traficului, simţi ceva ce mintea lui traduse greşit, la 
fel cum corpul poate transfera durerea de la o parte a sa la 
alta. 

Când pistolarul ieși în fată, Jack crezu că un fel de gâză îi 
aterizase pe ceafă. Nu o viespe sau o albină, nu ceva ce 
chiar împungea, ci o insectă care muşca şi ustura. Un 
ţânţar, poate. Pe asta dădu el vina pentru că-şi pierdu 
concentrarea în momentul decisiv. Se lovi cu palma peste 
ceafă şi se întoarse spre băiat. 

| se păru că asta se petrecuse într-o clipă; de fapt, 
trecuseră şapte secunde. 

Nu simţi nici pasul iute al pistolarului în faţă, nici pasul lui 
la fel de iute înapoi, şi niciunul dintre oamenii din jurul lui 
(oameni care mergeau la serviciu, majoritatea ieşiţi din 
staţia de metrou de pe strada vecină, cu feţele încă buhăite 
de somn, cu ochii semivisători întorşi spre înăuntru) nu 
observă ochii lui Jack transformându-se din obişnuitul lor 
albastru intens într-un albastru mai deschis în spatele 
ochelarilor cu rame aurii subţiri, pe care îi purta. Nimeni nu 
observă ochii aceia revenind la nuanţa lor normală de 
cobalt, dar când se întâmplă asta şi el refocaliză privirea 
asupra băiatului, văzu cu o furie şi o frustrare la fel de 
ascuţite ca un spin că ratase ocazia. Lumina semaforului se 
schimbase. 

II privi pe băiat cum traversa odată cu restul turmei, 
după care Jack făcu cale-ntoarsă şi porni nervos împotriva 
fluxului de pietoni. 

— Hei, domnule! Ai gri... 

O adolescentă cu tenul ca de lapte pe care n-o văzuse. 
Jack o împinse în lături, o împinse tare, neîntorcând ochii 
după ea când aceasta strigă nervoasă, toate cărţile de 
şcoală din braţele ei împrăştiindu-se pe jos. O luă pe Fifth 
Avenue, îndepărtându-se de 43rd Street, unde plănuise ca 
băiatul să moară azi. 

Stătea cu ochii în pământ, cu buzele strânse atât de tare 
încât părea să nu aibă gură, ci doar cicatricea unei răni de 


mult vindecate deasupra bărbiei. 

Odată scăpat din aglomeraţia de la colţ, nu încetini pasul, 
ci îl grăbi şi mai tare, străbătând 42nd Street, apoi 4lst şi 
40th. Undeva în mijlocul următoarei străzi trecu pe lângă 
clădirea în care locuia băiatul. Nu-i aruncă decât o privire 
fugitivă, deşi de acolo îl urmărise pe băiat în fiecare zi de 
şcoală în ultimele trei săptămâni, îl urmărise de la clădire 
până la colţul aflat la trei cvartale şi jumătate de 40th 
Street, colţul pe care îl numise simplu Locul de Împingere. 

Fata de care se lovise striga după el, dar Jack Mort nu-i 
dădu importanţă, aşa cum un colecţionar de fluturi n-ar fi 
dat importanţă unui lepidopter de rând. 

Jack semăna mult, în felul lui, cu un colecţionar de fluturi. 

Profesia pe care o exercita cu succes era aceea de expert 
contabil. 

Impinsul nu era decât un hobby. 


iv 


Pistolarul se întoarse în străfundul minţii bărbatului şi 
acolo leşină. Dacă simţea un dram de uşurare, asta era 
doar pentru că bărbatul în care intrase nu era omul în 
negru, nu era Walter. 

Dar tot restul era o oroare absolută... o conştientizare 
totală. 

Separată de corp, mintea lui - ka-ul lui - era la fel de 
teafără şi de ageră ca oricând, dar acea conștientizare 
bruscă îl lovi ca o daltă în tâmplă. 

Conştientizarea nu venise când /eşise în față, ci când 
fusese sigur că băiatul era în siguranţă şi se retrăsese la 
loc. Văzu legătura dintre omul acesta şi Odetta, un fapt 
prea fantastic şi totuşi prea hidos de pertinent pentru a fi o 
coincidenţă, şi înţelese ce putea însemna adevărata 
alegere a celor trei şi cine puteau fi cei aleşi. 

Al treilea nu era omul acesta, Ucigaşul; al treilea pe care 
îl numise Walter fusese Moartea. 


Moartea... dar nu pentru tine. Asta spusese Walter, 
viclean până în ultima clipă, viclean ca Satana. Un răspuns 
de avocat... atât de aproape de adevăr încât adevărul se 
putea ascunde la umbra lui. Nu moartea era pentru el, ci el 
era pentru moarte un instrument. 

Prizonierul, Stăpâna. 

Moartea era a treia alegere. 

A treia alegere, despre care ştiu pe dată că era el însuşi. 


vV 


Roland jeşi în față doar ca un proiectil, o rachetă 
neinteligentă programată să lanseze corpul în care se afla 
împotriva omului în negru în clipa în care avea să-l vadă. 

Gândul la ce s-ar întâmpla dacă l-ar împiedica pe omul în 
negru să-l ucidă pe Jake nu-i veni decât mai târziu - 
posibilul paradox, fisura în timp şi spaţiu care ar putea 
anula tot ce se întâmplase după sosirea lui la haltă... căci în 
mod sigur, dacă îl salva pe Jake în lumea aceasta, la haltă 
nu l-ar mai fi aşteptat nimeni, şi tot ce se petrecuse după 
aceea s-ar schimba. 

Cum s-ar schimba? Nici măcar o idee nu-şi putea face. 
Aceea că acolo s-ar fi putut încheia drumul lui nici nu-i 
trecu  pistolarului prin minte. Şi, categoric, asemenea 
speculaţii a posteriori erau discutabile; dacă avea să-l vadă 
pe omul în negru, nici consecinţele, nici paradoxul şi nici 
soarta implacabilă nu-l puteau opri să aplece pur şi simplu 
capul celui în trupul căruia se afla şi să buşească cu el 
pieptul lui Walter. Roland n-ar fi putut proceda altfel, aşa 
cum un pistol nu se poate opune degetului care apasă 
trăgaciul şi face glonţul să plece pe ţeavă. 

Dacă totul se ducea naibii, naibii să se ducă. 

Cercetă repede oamenii strânşi grămadă la colţul străzii, 
studiind fiecare chip (le studie pe femei la fel de atent ca 
pe bărbaţi, convingându-se că nu era vreuna care doar se 
prefăcea că este femeie). 


Walter nu era acolo. 

Treptat, se relaxă - aşa cum un deget strâns pe trăgaci 
se poate relaxa în ultima clipă. Nu; Walter nu era nicăieri în 
preajma băiatului şi pistolarul fu sigur, într-un fel 
inexplicabil, că acesta nu era cânaul potrivit. Încă nu. 
Cândul acela era aproape - la distanţă de două săptămâni, 
o săptămână, poate chiar o singură zi - dar nu era acum. 

Aşa că se duse în spate. 

Făcând asta, văzu... 


vi 


„„.Şi forţa şocului îi amorţi toate simţurile: omul spre a 
cărui minte se deschidea a treia uşă stătuse cândva în 
aşteptare, dincolo de fereastra unei camere părăsite dintr-o 
clădire plină de camere părăsite - asta neluând în calcul 
vagabonzii şi demenţii care-şi petreceau deseori nopţile 
acolo. Simţeai prezenţa vagabonzilor prin mirosul de 
transpiraţie al disperării lor şi al furiei îmbibate de urină. Le 
simţeai prezenţa pentru că puteai simţi putoarea gândurilor 
lor demente. Singurele piese de mobilier din camera aceea 
erau două scaune. Jack Mort le folosea pe amândouă: pe 
unul şedea şi pe celălalt îl proptise de uşa care dădea în 
hol, împiedicând-o să se deschidă. Nu se aştepta să fie 
deranjat fără veste, dar era mai bine să nu rişte. Stătea 
destul de aproape de geam ca să se uite afară, dar şi destul 
de departe de linia piezişă a umbrei ca să nu poată fi văzut 
de nimeni. 

Avea în mână o cărămidă roşie, sfărâmicioasă. 

O desprinsese de sub fereastră, de afară, unde erau 
destule cărămizi desprinse. 

Era veche, erodată la colţuri, dar rea. Bucăţi de mortar 
erau lipite de ea ca nişte scaieţi. 

Bărbatul avea de gând să lase cărămida să cadă în capul 
cuiva. 

Nu-i păsa în capul cui; când venea vorba să ucidă, Jack 


Mort nu făcea discriminare între clienţi. 

La scurt timp, o familie cu trei membri apăru pe trotuarul 
de jos: tata, mama şi fetiţa lor. Fata mergea pe interior, 
probabil ca să fie ferită de maşini. 

Traficul era destul de aglomerat atât de aproape de gară, 
dar pe Jack Mort nu-l interesa traficul. Pe el îl interesa că 
vizavi de el nu era nicio clădire; toate fuseseră deja 
demolate, în urma lor rămânând un pustiu de lemne rupte, 
cărămizi crăpate, sticlă spartă. 

Va sta aplecat pe geam doar câteva secunde, iar ochii-i 
erau ascunşi după o pereche de ochelari de soare şi părul 
blond sub un fes croşetat, nepotrivit cu anotimpul. Toate 
erau o precauţie, ca scaunul înfipt sub clanţa uşii. Chiar 
dacă riscurile erau aproape inexistente, nu strica să elimini 
acel „aproape“ din ecuaţie. 

Mai purta şi un sveter mult prea mare pentru el - îi 
ajungea cam până la mijlocul coapselor. Asta, în cazul că 
era observat, ar îngreuna estimarea înălţimii şi constituţiei 
lui (era relativ slab). Dar mai servea la ceva: de câte ori 
„lansa o grenadă antisubmarin“ (căci aşa-i plăcea lui să 
spună, că „lansa o grenadă antisubmarin“) se îmbrăca în 
pantaloni. Sveterul lălâu mai ajuta şi la acoperirea petei de 
urină care-i apărea invariabil pe jeanşi. 

Acum erau mai aproape. 

Nu te pripi, aşteaptă, aşteaptă puțin... 

Se apropie înfrigurat de geam, întinse cărămida în faţă, o 
trase înapoi lângă stomac, o întinse iar, o retrase (dar acum 
doar pe jumătate), apoi se aplecă afară, perfect calm. Aşa 
era mereu în penultimul moment. 

Dădu drumul cărămizii din mână şi se uită după ea. 

Cărămida căzu prin aer, răsucindu-se. Jack văzu clar 
scaieţii de mortar în lumina soarelui. În acel moment, totul 
era mai clar ca oricând, totul se reliefa cu o precizie 
geometrică; iată un lucru care se concretizase datorită lui, 
aşa cum un sculptor dăltuieşte piatra pentru a-i schimba 
forma şi a crea un lucru nou din ca/dera brută; iată cel mai 
remarcabil lucru din lume: logică şi extaz deopotrivă. 


Uneori rata sau lovea pieziş, aşa cum un sculptor poate 
ciopli greşit sau în van, dar lovitura aceasta fu perfectă. 
Cărămida o lovi pe fetiţa în rochiţă cadrilată drept în cap. 
Văzu sângele - era mai deschis la culoare decât cărămida, 
dar până la urmă, uscându-se, avea să ajungă la acelaşi 
maroniu - ţâşnind în sus. O auzi pe mamă începând să 
strige. Apoi se puse în mişcare. 

Traversă camera şi aruncă în colţ scaunul care blocase 
uşa (pe celălalt - în care şezuse aşteptând - îl lovise cu 
piciorul când traversase camera). Trase de sveter în sus şi 
scoase o bandană din buzunarul de la spate. O folosi pentru 
a răsuci de clanţă. 

Era interzis să laşi amprente. 

Doar Nătăfleţii lasă amprente. 

Când uşa încă nici nu se deschisese bine, el îndesă 
bandana înapoi în buzunarul de la spate. Străbătând 
coridorul, adoptă un mers uşor clătinat. Nu se uită înapoi. 

Tot Nătăfleţi erau şi cei care se uitau înapoi. 

Isteţii ştiau că a încerca să vezi dacă te-a observat cineva 
e un mod sigur de a fi observat. Faptul că te-ai uitat înapoi 
era genul de lucru pe care un martor putea să şi-l 
amintească după accident. Apoi vreun poliţai zelos putea 
decide că era vorba de un accident suspect şi urma o 
anchetă. Totul din cauza unei priviri agitate întoarse 
îndărăt. Jack nu credea că cineva putea face legătura între 
el şi crimă, chiar dacă cineva decidea că „accidentul“ era 
suspect şi urma o anchetă, dar... 

Asumă-ţi doar riscurile acceptabile. Pe celelalte redu-le la 
minimum. 

Cu alte cuvinte, propteşte mereu un scaun sub clanţă. 

Aşa că merse cu pas normal pe coridorul prăfuit unde, pe 
alocuri, prin tencuială se vedeau şipcile de susţinere, merse 
cu capul plecat, bolborosind în barbă asemenea ciudaţilor 
de pe stradă. Încă o mai auzea pe femeie - mama fetiţei, 
bănuia - cum striga, dar sunetul acela venea din faţa 
clădirii; era slab şi neimportant. Toate lucrurile care se 
întâmplau după - strigătele, agitația, urletele răniților (dacă 


răniții mai erau în stare să urle) - nu erau lucruri care să 
conteze pentru Jack. Ce conta era lucrul care transforma 
cursul normal al situaţiei şi sculpta linii noi în fluxul vieţii... 
şi, poate, al destinului - nu doar al victimelor, ci şi al celor, 
cât mai mulţi, din jurul lor, ca vălurelele iscate de o piatră 
aruncată într-o baltă cu ape liniştite. 

Cine putea spune că el nu sculptase cosmosul astăzi, sau 
în viitorul apropiat? 

Dumnezeule, nu era de mirare că-şi uda jeanşii? 

Coborând cele două paliere, nu întâlni pe nimeni, dar nu 
renunţă la prefăcătorie: continuă să meargă clătinat, însă 
cu măsură. Cineva care se clătina pe picioare trecea 
neobservat. Nu însă şi unul care abia se ţinea pe picioare. 

Bolborosea, dar nu spunea de fapt nimic inteligibil pentru 
altcineva. Era oricând preferabil să renunţi la prefăcătorie 
decât să exagerezi. 

leşi pe uşa dărâmată din spate. Ajunse pe o alee plină de 
dejecţii şi sticle sparte, care scânteiau în soare ca mii de 
galaxii. 

Işi plănuise fuga din timp, aşa cum plănuia totul 
(asumă-ţi doar riscurile acceptabile, minimalizează-le pe 
cele rămase, fii un lIsteţ în tot ce faci); datorită plăcerii lui 
de a înjgheba planuri, colegii îl categorisiseră drept un tip 
care va ajunge departe (şi într-adevăr voia să ajungă 
departe, dar unul dintre locurile în care nu voia să ajungă 
era închisoarea - sau scaunul electric). 

Câţiva oameni alergau pe strada spre care ducea aleea, 
se grăbeau să vadă ce era cu strigătele acelea şi niciunul 
nu se uită la Jack Mort, care îşi dăduse jos fesul împletit, dar 
nu şi ochelarii de soare (care, într-o zi atât de luminoasă, 
nu păreau nelalocul lor). 

Intră pe altă alee. 

leşi pe altă stradă. 

Acum se plimba pe o alee nu atât de mizerabilă ca 
primele două - de fapt, aproape o stradelă. Aceasta dădea 
într-o altă stradă şi de acolo, la un cvartal distanţă, era o 
staţie de autobuz. La mai puţin de un minut după ce ajunse 


în staţie, veni şi autobuzul - şi asta făcea parte din plan. 

Când uşile se deschiseră, pliindu-se, Jack urcă şi 
introduse cincisprezece cenți în automatul de bilete. Şoferul 
nici nu se uită la el. Asta era bine, dar chiar dacă s-ar fi 
uitat, n-ar fi văzut decât un tip ca oricare altul, în jeanşi, un 
tip probabil fără serviciu - sveterul pe care îl purta părea 
primit de la Armata Salvării. 

Fii pregătit pentru orice, fii un Isteț. 

Acesta era secretul succesului lui Jack Mort atât la 
serviciu, cât şi în timpul liber. 

Nouă cvartale mai departe era o parcare. Jack cobori din 
autobuz, intră în parcare, îşi descuie maşina (un Chevrolet 
anodin de la mijlocul anilor cincizeci, încă în stare bună) şi 
se întoarse la volanul ei în New York City. 

Nu-l străbătea niciun fior de grijă. 


vii 


Pistolarul văzu toate acestea doar într-o clipă. Înainte ca 
mintea lui să reacționeze la şocul acestor imagini 
închizându-se pur şi simplu, mai văzu ceva. 

Nu mult, dar destul. Destul. 


viii 


Îl văzu pe Mort decupând un articol din pagina a patra 
din The New York Daily Mirror, având mare grijă ca lama să 
nu depăşească chenarul. FETIŢĂ DE CULOARE ÎN COMĂ ÎN 
URMA UNUI ACCIDENT TRAGIC, spunea titlul. Îl văzu pe 
Mort aplicând lipici pe partea din spate a articolului, cu 
pensula de pe capacul cutiei cu lipici. II văzu aşezând 
decupajul în mijlocul unei pagini albe a unui maculator, 
care, după arătau paginile dinainte, umflate şi ondulate, 
conţinea multe alte decupaje. Văzu primele rânduri ale 
articolului: „Odetta Holmes, în vârstă de cinci ani, venită în 
Elizabethtown, NJ, pentru a sărbători un eveniment fericit, a 


căzut victimă unui accident cumplit. După ce cu două zile în 
urmă participaseră la nunta unei mătuşi, fetiţa şi părinţii ei 
se îndreptau spre gară când o cărămidă a căzut...“ 

Dar aceea nu fusese prima dată când Jack Mort se 
întâlnise cu ea, nu? Nu. 

Pe toţi zeii, nu. 

În anii scurşi între dimineaţa aceea şi seara în care 
Odetta îşi pierduse picioarele, Jack Mort lăsase să cadă 
multe lucruri şi împinsese mulţi oameni. 

Apoi o întâlnise din nou pe Odetta. 

Prima dată împinsese un lucru peste ea. 

A doua oară o împinsese pe ea în fața unui lucru. 

Ce fel de om e ăsta de care trebuie să mă folosesc? Ce 
fel de om... 

Dar apoi se gândi la Jake, se gândi la brânciul care-l 
trimisese pe Jake dintr-o lume în alta şi i se păru că aude 
râsul omului în negru, şi asta puse capac. 

Roland leşină. 


ix 


Când îşi reveni în simţiri, văzu în faţa ochilor un şir de 
cifre scrise frumos pe o foaie de hârtie verde. Hârtia fusese 
liniată pe verticală şi pe orizontală, aşa încât fiecare cifră 
semăna cu un prizonier într-o celulă. 

Îşi spuse: Altceva. 

Nu doar râsul lui Walter. Altceva - un plan? 

Nu, pe toţi zeii, nu - nimic atât de complex sau de 
încurajator. 

Dar o idee, cel puţin. Ideea unei idei. 

Cât timp am fost leşinat? se întrebă el, dintr-odată 
alarmat. Probabil că era ora nouă când am venit pe uşă, 
poate ceva mai devreme. Cât timp...? 

Şi ieşi în față. 

Jack Mort - care acum nu era decât o fantoşă umană 
controlată de pistolar - ridică puţin ochii şi văzu că acele 


costisitorului ceas cu cuarţ de pe masa lui indicau ora unu 
şi un sfert. 

Pe toți zeii, atât de târziu? Atât de târziu? Dar Eddie... era 
atât de obosit, e imposibil să fi rămas treaz atât de... 

Pistolarul întoarse capul lui Jack. Uşa era tot acolo, dar ce 
se vedea în cadrul ei era mult mai rău decât şi-ar fi 
imaginat. 

Într-o parte a uşii erau două umbre, una a scaunului cu 
rotile, cealaltă a unei fiinţe umane... dar fiinţa umană era 
incompletă, se susţinea pe braţe, pentru că jumătate din 
picioare îi fuseseră retezate cu aceeaşi sălbăticie ca 
degetele lui Roland. 

Umbra se mişcă. 

Roland întoarse pe dată capul lui Jack Mort, mişcându-se 
cu viteza fulgerătoare a loviturii de şarpe. 

Ea nu trebuie să se uite încoace până când nu voi fi 
pregătit. Până atunci, să nu vadă decât ceafa omului ăstuia. 

Detta Walker oricum nu avea cum să-l vadă pe Jack Mort, 
pentru că persoana care se uita pe uşa deschisă vedea 
doar ceea ce vedea gazda. N-ar fi văzut chipul lui Mort 
decât dacă acesta s-ar fi uitat în oglindă (deşi asta putea 
duce, la rândul ei, la urmări terifiante marcate de paradox 
şi repetiţie), dar nici atunci Stăpâna, oricare dintre cele 
două ar fi fost în clipa aceea la cârmă, n-ar fi înţeles nimic; 
şi mai mult, nici Jack Mort n-ar fi înţeles nimic din chipul 
Stăpânei. Chiar dacă de două ori avuseseră întâlniri de o 
intimitate mortală, niciodată nu se văzuseră reciproc. 

Ce nu voia pistolarul era ca o Stăpână să o vadă pe 
cealaltă Stăpână. 

Nu încă, cel puţin. 

Licărul intuiţiei prinde tot mai bine conturul unui plan. 

Dar era târziu acolo - intensitatea luminii îi spuse că 
trebuia să fie trei după-masa, poate chiar patru. 

Cât mai era până ce apusul avea să aducă homaroşeniile 
- şi sfârşitul vieţii lui Eddie? 

Trei ore? 

Două? 


Se putea întoarce ca să încerce să-l salveze pe Eddie... 
dar exact asta îşi dorea Detta. Îi întinsese o capcană, aşa 
cum sătenii care se tem de un lup fioros sacrifică un miel 
pentru a atrage fiara. S-ar fi întors în corpul lui bolnav... dar 
nu pentru mult timp. Motivul pentru care îi văzuse doar 
umbra era acela că ea stătea lângă uşă cu revolverul lui 
strâns în mână. Imediat ce corpul său s-ar fi mişcat, ea ar fi 
deschis focul şi i-ar fi curmat viaţa. 

Sfârşitul /u;, pentru că ea se temea de el, ar fi rapid, cel 
puţin. 

Al lui Eddie ar fi o agonie. 

| se părea că aude vocea vicleană a Dettei Walker: 

Vrei s” te pui cu min”, palidule? Cum s' nu vrei să te pui 
cu min”! Doar nu te temi tu de o negresă oloagă! 

— Există o singură cale, murmură gura lui Jack. Doar una. 

Uşa biroului se deschise şi un chel cu lentile în faţa 
ochilor se uită înăuntru. 

— Cum te descurci cu cazul Dorfman? întrebă chelul. 

— Nu mă simt bine. Cred că am mâncat ceva stricat la 
prânz. Cred că nu mai stau. 

Chelul păru îngrijorat. 

— Probabil că-i un virus. Am auzit că circulă unul urât. 

— Posibil. 

— Păi... atât timp cât termini treaba cu Dorfman până 
mâine după-masă la cinci... 

— Da. 

— Pentru că ştii ce lichea poate să fie... 

— Da. 

Chelul, acum părând puţin tulburat, încuviinţă. 

— Da, du-te acasă. Nu pari deloc în apele tale. 

— Nici nu sunt. 

Chelul ieşi pe uşă în pripă. 

Mi-a simţit prezența, gândi pistolarul. Asta e o explicație. 
Una, dar nu şi singura. 

Lumea se teme de el. Nimeni nu ştie de ce, dar toți se 
tem de el. Şi au dreptate să se teamă. 

Trupul lui Jack Mort se ridică, găsi servieta pe care 


bărbatul o avea în mână când pistolarul intrase în el şi 
îndesă în ea toate hârtiile de pe masă. 

Simţi imboldul de a se uita înapoi spre uşă şi i se 
împotrivi. Nu avea să se mai uite decât atunci când va fi 
pregătit să rişte totul şi să se ducă înapoi. 

Până una-alta, nu avea mult timp la dispoziţie, dar avea 
multe de făcut. 


Capitolul 2. 
Borcanul cu miere 


Detta stătea întinsă la umbră, într-o văgăună adâncă 
formată de două stânci care se sprijineau una pe alta ca doi 
bătrâni împietriţi în timp ce-şi împărtăşeau un secret 
straniu. Îl urmărea pe Eddie cum urca şi cobora pantele 
pietroase ale dealurilor, strigând de să-l lase vocea. Puful 
de pe obrajii lui începea să semene cu o barbă şi l-ai fi 
putut confunda cu un bărbat în toată firea, dar când 
trecuse, de trei sau patru ori, prin apropierea ei (o dată se 
apropiase destul cât ea să poată întinde mâna şi să-l apuce 
de gleznă, dacă ar fi vrut), Detta văzu că încă nu era decât 
un flăcău, şi încă unul frânt de oboseală, pe deasupra. 

Odettei i-ar fi fost milă de el; Detta se simţea doar 
pregătită de atac, ca un animal de pradă. 

Când se târâse acolo simţise sub mâini mişcare ca de 
frunze uscate în timpul unei vijelii în pădure. După ce i se 
adaptară ochii, văzu că nu erau frunze, ci oscioare de 
animale mici. Un prădător, plecat de mult dacă oasele 
acelea îngălbenite spuneau adevărul, îşi avusese odată 
sălaş acolo, ceva de genul unei nevăstuici sau al unui dihor. 
Probabil că ieşea noaptea, urmându-şi mirosul mai departe 
în Vane, unde copacii şi tufişurile erau mai dese - 
urmându-şi mirosul după pradă. Ucidea, se înfrupta şi 
aducea rămăşiţele în bârlog, pentru a avea ce mânca a 
doua zi, cât timp aştepta venirea nopţii şi momentul unei 
noi vânători. 

Acum, acolo se afla un prădător mai mare şi, la început, 
Detta se gândi să procedeze cam aşa cum procedase 
chiriaşul anterior: să aştepte până când Eddie avea să 


adoarmă, căci fără îndoială avea să facă asta, apoi să-l 
ucidă şi să-i târască acolo sus cadavrul. Pe urmă, având 
asupra ei ambele arme, se putea târî jos, până la uşă, şi să 
aştepte ca Omul Foarte Rău să se întoarcă. Primul ei gând 
fusese să omoare corpul Omului Foarte Rău imediat ce-l va 
fi rezolvat pe Eddie, dar asta nu era bine, nu? Dacă Omul 
Foarte Rău nu avea în ce corp să revină, Detta rămânea 
blocată acolo, nemaiputându-se întoarce în lumea ei. 

Oare îl putea convinge pe Omul Foarte Rău să o ducă 
înapoi? 

Poate că nu. 

Dar poate că da. 

Dacă Omul Foarte Rău ştia că Eddie încă este în viaţă, 
poate că da. 

Şi asta-i dădu o idee şi mai bună. 


Era extrem de şmecheră. Ar fi râs descătuşat de oricine 
ar fi îndrăznit să sugereze asta, dar era şi extrem de 
nesigură de sine. Din această din urmă cauză, pe prima o 
atribuia oricărei persoane despre care i se părea că se 
apropie din punct de vedere intelectual de ea. Asta simţise 
şi în privinţa pistolarului. Auzise o împuşcătură şi când se 
uitase văzuse că din ţeava armei lui ieşea fum. 

Bărbatul reîncărcase pistolul şi i-l aruncase lui Eddie 
înainte să treacă pragul uşii. 

Ştia ce trebuia să însemne asta pentru Eddie: nu toate 
gloanţele erau ude; pistolul avea să-l protejeze. Mai ştia şi 
ce trebuia să însemne pentru ea (căci, sigur, Omul Foarte 
Rău ştiuse că se uită la ei; chiar dacă dormea atunci când ei 
începuseră să se certe, împuşcătura trebuia s-o fi trezit): Nu 
te apropia de el. 

E înarmat şi periculos. 

Dar diavolii sunt cunoscuţi pentru subtilitatea lor. 

Dacă spectacolul acela scurt fusese pus în scenă pentru 


ochii ei, nu era oare posibil ca Omul Foarte Rău să mai aibă 
ceva în gând, ceva ce nici ea, nici Eddie nu trebuiau să 
deducă? Nu era oare posibil ca Omul Foarte Rău să fi 
gândit: Dacă ea vede că pistolul ăsta are gloanţe bune, va 
trage concluzia că şi cel pe care l-a primit de la Eddie are? 

Dar să presupunem că el bănuise că pe Eddie îl va fura 
somnul. Nu ştia el oare că ea tocmai asta va aştepta, să-i 
şterpelească pistolul şi să se furişeze înapoi la loc sigur? Ba 
da, era posibil ca Omul Foarte Rău să fi prevăzut toate 
astea. Era deştept, pentru o faţă palidă. Destul de deştept, 
în orice caz, încât să vadă că Detta îl va păcăli pe băieţaşul 
acela alb. 

Deci era foarte posibil ca Omul Foarte Rău să fi încărcat 
intenţionat pistolul acela cu gloanţe oarbe. O dată o 
păcălise; de ce să n-o păcălească din nou? 

De data aceasta, ea avusese grijă să verifice dacă 
butoiaşul nu era cumva încărcat cu tuburi goale, dar nu, 
păreau a fi gloanţe adevărate, dar asta nu însemna că erau 
şi bune. Omul nu putea să rişte nici măcar ca unul dintre 
ele să fie îndeajuns de uscat încât să explodeze, nu? Putea 
să le fi măsluit în vreun fel. În definitiv, armele erau 
domeniul Omului Foarte Rău. Dar de ce să facă asta? Păi, 
pentru a o determina să iasă din ascunzătoare, desigur! 
Atunci, Eddie o va nimeri cu arma care într-adevăr 
funcţiona, şi nu va repeta greşeala dinainte, obosit ori nu. 
La drept vorbind, va avea deosebită grijă să nu repete 
greşeala tocmai pentru că era obosit. 

Bună-ncercare, față palidă, gândi Detta în umbra 
bârlogului, locul acela strâmt, dar, într-un fel, confortabil, 
unde pământul era presărat cu oasele fragile ale unor 
animale mici. Bună-ncercare, da’ nu pui io botu’ la asta. 

La urma urmei, nu era musai să-l împuşte pe Eddie; 
trebuia doar să aştepte. 


Singura ei temere era că pistolarul se va întoarce înainte 
ca Eddie să adoarmă, dar încă nu se întorsese. Trupul inert 
de la baza uşii nu se mişca. Poate că întâmpinase probleme 
să obţină medicamentul de care avea nevoie - sau alt fel 
de probleme, din câte ştia ea. Problemele se lipeau ca 
scaiul de cei de teapa lui. 

Trecură două ore în care Eddie o căută pe femeia pe care 
o numea „Odetta“ (o, ce tare ura ea cum suna numele 
acela!), gonind întruna pe dealurile joase şi strigând din toţi 
rărunchii. 

În cele din urmă, Eddie făcu ceea ce aştepta ea: se 
întoarse pe limba mică de plajă şi se aşeză lângă scaunul 
cu rotile, uitându-se neconsolat în jur. Atinse una dintre 
roţile scaunului şi atingerea aproape că fu o mângâiere. 
Apoi mâna îi căzu şi el scoase un suspin adânc. 

Suspinul provocă o durere ascuţită în gâtul Dettei; 
durerea îi brăzdă capul dintr-o parte în cealaltă ca un fulger 
de vară şi ei i se păru că aude o voce care striga... striga 
sau reclama. 

Nu, nici nu mă gândesc, îşi spuse ea, neavând habar cu 
cine vorbea. Nici nu mă gândesc, nu de data asta, nu acum. 
Nu acum şi poate nicio altă dată. 

Fulgerul acela de durere îi brăzdă iarăşi capul şi ea 
încleştă pumnii. Faţa i se crispă, schimonosindu-se într-un 
rictus de concentrare - o expresie remarcabilă şi izbitoare 
în amestecul ei de urâţenie şi fermitate aproape atractivă. 

Fulgerul de durere nu se repetă. La fel, nici vocea care 
părea uneori să însoţească asemenea dureri. 

Detta aşteptă. 

__ Eddie îşi propti bărbia în pumni, ţinându-şi capul ridicat. 
In scurt timp, acesta începu totuşi să se lase în jos, pumnii 
alunecându-i pe obraji în sus. Detta aşteptă, cu ochii negri 
scânteind. 

Capul lui Eddie se ridică dintr-odată. Tânărul se opinti în 
picioare, se duse la apă şi se stropi pe faţă. 


Bravo, albuşor. Mar' păcat că nu-s anti-zomnifere-n 
lumea asta, c-ai lua şi d-alea, n’ aşa? 

Eddie se aşeză în scaun de data aceasta, dar era clar că i 
se părea prea comod. Aşa că, după ce se uită lung pe uşă 
(ce vez’ acolo, albuşor? Detta-ţ' dă dooj' de dolari să-i spui), 
se trânti iarăşi cu fundul pe nisip. 

Îşi propti din nou capul în mâini. 

În scurt timp, acesta începu iar se cadă. 

De data aceasta nu-l mai opri nimic. Bărbia i se opri pe 
piept şi, în pofida vuietului mării, ea îi auzi sforăiturile. Nu 
peste mult, tânărul căzu pe o parte şi îşi trase picioarele la 
piept. 

Fu surprinsă, dezgustată şi înspăimântată de acutul 
sentiment de milă care o încercă faţă de albuşorul de acolo. 
Semăna cu un copil care a încercat să stea treaz până la 
miezul nopţii de Revelion şi a pierdut cursa. Apoi îşi aminti 
cum el şi Omul Foarte Rău încercaseră să o forţeze să 
mănânce hrană otrăvită şi cum o tachinaseră cu mâncarea 
lor, luându-i-o mereu în ultima secundă... cel puţin până 
când se temuseră că va muri. 

Dacă se temeau că vei muri, de ce să te mai forțeze să 
mănânci hrană otrăvită? 

Întrebarea o sperie aşa cum o speriase clipa aceea scurtă 
de milă. Nu era obişnuită să-şi pună la îndoială gândurile şi, 
mai mult, vocea care formulase întrebarea în mintea ei nu 
semăna deloc cu vocea ei. 

Păi, nu vroiau s’ m-omoare cu otrav-aia. Vroiau numa’ 
să-mi fie rău. S’ stea colo-şa şi s' râdă-n timp ce io jemeam 
şi boram, crez io. 

Aşteptă douăzeci de minute, după care o luă în jos spre 
plajă, trăgându-se cu braţele vânjoase, unduindu-se ca un 
şarpe, fără a-şi lua ochii de la Eddie. 

Ar fi preferat să mai aştepte o oră, poate şi numai o 
jumătate de oră; era mai bine ca jigodia aia pricăjită să fi 
făcut pe tărâmul somnului zece kilometri în loc de doar unul 
sau doi. Dar aşteptarea era un lux pe care pur şi simplu nu 
şi-l permitea. Omul Foarte Rău se putea întoarce din clipă 


în clipă. 

Apropiindu-se de locul unde zăcea Eddie (încă sforăia, 
făcea ca un fierăstrău circular într-un gater care nu mai are 
mult şi clachează), luă de jos o piatră satisfăcător de 
netedă pe o parte şi la fel de satisfăcător de zgrunţuroasă 
pe cealaltă. 

Închise palma peste partea ei netedă şi continuă să se 
târască şerpeşte spre Eddie, cu ochii acoperiţi de pojghiţa 
mată a intenţiei criminale. 


iv 


Ce avea de gând Detta să facă era de o simplitate 
brutală: să-l lovească pe Eddie cu partea zgrunțuroasă a 
pietrei până când avea să fie la fel de mort ca piatra însăşi. 
Apoi voia să-i ia pistolul şi să aştepte întoarcerea lui Roland. 

Când trupul lui avea să se ridice în şezut, ea voia să-i dea 
de ales: să o ducă înapoi în lumea ei sau să refuze şi să 
moară. Orișicum ai lua-o, şcumpule, cu min’ o s-ai 
conturile-ncheiate, îi va spune ea, şi cum pretinu' tău e 
mort, nu mai pof’ face ni'ic din ce-ai zis că vrei s’ faci. 

Dacă pistolul pe care Omul Foarte Rău i-l dăduse lui 
Eddie nu funcţiona - era posibil; nu întâlnise niciodată un 
om pe care să-l urască şi de care să se teamă la fel de tare 
ca de Roland şi îl credea în stare de cea mai mare perfidie - 
ea tot avea să-i vină de hac. Avea să-i vină de hac cu piatra 
sau cu mâinile goale. Omul era bolnav şi, pe deasupra, îi 
lipseau două degete. Il putea răpune uşor. 

Dar apropiindu-se de Eddie, îi veni un gând neliniştitor. 
Era sub forma unei alte întrebări şi, din nou, păru că vocea 
care o formulă nu era a ei. 

Și dacă el ştie? Dacă ştie ce ai făcut chiar în clipa în care 
îl omori pe Eddie? 

Ba n-o s' ştie ni'ica. O s’ fie prea ocupat să-ş' ia 
medicamentu'. Sau, din câte şt'u io, să ş-o tragă cu cineva. 

Vocea nu-i răspunse, dar sămânţa îndoielii fusese sădită. 


Îi auzise vorbind când credeau că ea doarme. Omul Foarte 
Rău trebuia musai să facă ceva. Ea nu ştia ce anume. Avea 
legătură cu un turn, asta-i tot ce ştia Detta. Probabil că 
Omul Foarte Rău credea că turnul ăla era plin cu aur sau 
giuvaiere sau ceva de felul ăsta. Spunea că are nevoie de 
ea şi de Eddie şi de încă cineva pentru a ajunge acolo, iar 
Detta credea că ăsta era adevărul. Altfel, de ce ar mai fi 
existat uşile acelea? 

Dacă era vorba de magie şi ea îl ucidea pe Eddie, 
pistolarul putea să ştie. 

Dacă ea închidea drumul lui către turn, bănuia că era 
posibil să distrugă singurul lucru pentru care trăia faţa aia 
palidă borâtă. Şi dacă ştia că nu mai are pentru ce să 
trăiască, jigodia putea fi în stare de orice, pentru că jigodiei 
nu i-ar mai fi păsat de nimic nici cât negru sub unghie. 

Gândul la ce s-ar putea întâmpla dacă Omul Foarte Rău 
se întorcea în această stare o făcu pe Detta să se 
cutremure. 

Dar dacă nu putea să-l omoare pe Eddie, ce mai făcea ea 
acolo? Putea lua pistolul de la el cât timp dormea, dar când 
Omul Foarte Rău se întorcea, putea oare să le facă faţă 
amândurora? 

Pur şi simplu nu ştia. 

Ochii ei se opriră o clipă asupra scaunului cu rotile, 
dădură să treacă mai departe, dar se întoarseră repede. 
Speteaza de piele avea un buzunar adânc. 

Din el se iţea o buclă din frânghia cu care ei o legaseră în 
scaun. 

Uitându-se la ea, înţelese cum putea să procedeze. 

Detta schimbă direcţia şi începu să se târască spre trupul 
inert al pistolarului. 

Voia să ia ce-i trebuia din rucsacul pe care el îl numea 
„desagă“, apoi să ia frânghia... cât de repede era în stare... 
dar preţ de un moment încremeni locului, uitându-se la uşă. 

Asemenea lui Eddie, interpretă ceea ce vedea în termeni 
cinematografici... doar că acum părea o scenă dintr-un 
serial poliţist de televiziune. Decorul era o farmacie. Vedea 


un farmacist care părea speriat de moarte şi Detta nu-l 
putea învinovăţi. Un pistol era aţintit drept spre faţa lui. 
Farmacistul spunea ceva, dar vocea lui era îndepărtată, 
distorsionată, trecând parcă prin deflectoare de sunet. Nu 
reuşea să desluşească ce spunea. Nu putea nici să vadă 
cine ţinea pistolul, dar nici nu era nevoie de asta, nu? Ştia 
cine era jefuitorul, cum nu. 

Era Omul Foarte Rău. 

Poate că nu arată ca el acolo, poate că arată ca un 
boschetar grăsun şi scund, poate că arată chiar ca un frate, 
dar pe dinăuntru tot el e, cum nu. Nu i-a luat mult să 
găsească altă armă, nu? Pun pariu că niciodată nu-i ia. Şi tu 
nu mai sta gură-cască, Detta Walker. 

Deschise desaga lui Roland şi din ea se împrăştie aroma 
vagă şi nostalgică a tutunului de mult cules, dar şi de mult 
terminat. Într-un fel, semăna cu o poşetă femeiască, plină 
cu la fel de multe nimicuri, la o primă vedere... dar, dacă te 
uitai mai atent, vedeai o veritabilă trusă de călătorie a unui 
om pregătit pentru aproape orice urgenţă. 

Bănuia că Omul Foarte Rău se afla pe drumul către 
Turnul lui de foarte mult timp. Dacă aşa era, nu puteai să 
nu fii uimit că-i mai rămăseseră lucruri în desagă, fie şi 
puţine. 

Nu mai căsca gura aiurea, Detta Walker. 

Luă ce-i trebuia şi îşi croi drum încet, unduindu-se, înapoi 
la scaunul cu rotile. Când ajunse, se sprijini într-o mână şi 
trase frânghia din buzunar ca un pescar care mulinează 
firul. Din când în când, îşi aruncă privirea la Eddie doar ca 
să fie sigură că tânărul dormea. 

Eddie nu se mişcă decât când Detta îi aruncă ochiul 
frânghiei pe după gât şi-l strânse tare. 


vV 


Fu târât în spate. La început, crezu că încă doarme şi că 
acesta era doar un coşmar oribil, că era îngropat de viu sau 


poate sufocat. 

Apoi simţi durerea când laţul îl strânse de gât, simţi 
salivă caldă curgându-i pe bărbie când tuşi. Nu era un vis. 
Dibui să apuce frânghia cu unghiile şi încercă să se ridice în 
picioare. 

Ea îl smuci tare cu braţele ei vânjoase. Eddie căzu pe 
spate cu un bufnet. 

Începea să se învineţească la faţă. 

— Dă-te bătut! şuiera Detta în spatele lui. Nu te omor 
dac’ te dai bătut, da’ dacă nu te dai, te sufoc pân’ ce mori. 

Eddie lăsă mâinile jos şi încercă să stea nemişcat. Laţul 
mobil pe care femeia i-l aruncase în jurul gâtului se desfăcu 
destul cât să-i permită să respire puţin, dureros. Dar era 
mai bine decât să nu respire deloc. 

Când bătăile zbuciumate ale inimii încetiniră puţin, Eddie 
încercă să întoarcă privirea. Laţul se strânse imediat. 

— Las-asta. Uită-te-n continuare la ocean, albiciosule. 
Ţine ochii la el, altceva nu-ţ; zic. 

Întoarse privirea spre ocean şi nodul se destinse cât să-i 
permită din nou acele respiraţii zgârcite, arzătoare. Duse 
pe furiş mâna stângă la betelia pantalonilor (dar ea văzu 
mişcarea şi, chiar dacă el nu ştia, Detta rânji). Nu era nimic 
acolo. Îi luase pistolul. 

S-a apropiat de tine când dormeai, Eddie. Era vocea 
pistolarului, desigur. Nu ajută la nimic să-ți amintesc că 
ti-am zis eu, dar... ţi-am zis eu. Aici te aduce dragostea - cu 
gâtul în lat şi păzit de undeva din spate de o femeie nebună 
cu două pistoale. 

Dar dacă voia să mă omoare, deja ar fi făcut-o. Ar fi 
făcut-o în timp ce dormeam. 

Și tu, Eddie, ce crezi că o să facă? O să-ți ofere un sejur 
all inclusive pentru două persoane la Disney Worla? 

— Ascultă, spuse el. Odetta... 

Nici nu-i ieşi bine cuvântul din gură, că laţul se strânse 
din nou puternic. 

— Tu s' nu-mi mai zâci 'şa. Data viitoare cân’ îmi zâci 'şa 
altceva n-o s' mai zâci-n viaţ' ta. Pe min’ mă cheamă Detta 


Walker şi dac' vrei s' mai respiri, spurcătură palidă, ai face 
bin' să ţii minte. 

Eddie gâjâi şi tuşi sec, scărmănând cu degetele laţul. 
Pete mari şi negre începură să-i explodeze în faţa ochilor, 
ca nişte flori diabolice. 

În cele din urmă, chinga din jurul gâtului slăbi din nou. 

— Priceput-ai, jigodie? 

— Da, spuse el, dar nu-i ieşi decât un gâfâit aspru. 

— Atuncea zi-l. Zi-mi numele. 

— Detta. 

— Zi-mi tăt numele! 

Vocea ei tremura periculos, isteric, şi în clipa aceea Eddie 
se bucură că n-o putea vedea. 

— Detta Walker. 

— Bun. Laţul mai slăbi puţin. Acum-ascultă la min’, albuş, 
ş-ascult' bine, de vrei s' mai trăieşti la apusu' soarelui. 
Nu-ncerca s' faci pe jmecheru', cum am văzt că-ncercai 
mai-nainte, cân’ voiai s' scoţ' pistolu' pe car” ţi l-am luat în 
somn. Nu-ncerca s-o pâcăleşti pe Detta, are ochi buni. 
Gândeşte bine-nainte să-ncerci ceva. Cum nu. Şi nu-ncerca 
jmecherii nici pen’ că n-am picioare. Am învăţat s' fac multe 
de cân’ le-am pierdut, ş-acu' am amândouă pistoalele ale 
lu' jigodi-aia băloasă, ş-ast-ar tre'i să-nsemne ceva. Nu 
crez'? 

— Ba da, croncăni Eddie. Nu încerc şmecherii. 

— Ei, brava. Asta-i taaare bine, spuse ea şi chicoti. Cât ai 
dormit tu, io n-am stat dejaba. Am pus la cale tăt treaba 
ista. Uite ce-o s' faci tu, albuş: du mârnile-n spate pân' 
găseşti un laţ ca ăl' de-l ai la gât. Is trei dă toate. Cât-ai 
dormit, io am împletit, leneşule! (Chicoti din nou.) Dup' ce 
găseşti laţu', pui mâ'nile laolaltă şi le baji în el. Poio s' 
simţ” mâna mea strângând nodu’ cela bine, şi cân’ simţ! 
asta, o să-ţ' zici: „Acu-i momentu’ s-acţionez. Chiar acu', 
cât curv-aia neagră nu țin’ de frânghie.“ Da’... (Aici, vocea 
Dettei căpătă un şi mai pronunţat accent sudist, aproape 
caricatural.) ...ai faş' bine s' te uiţ'napoi 'nainte s’ te 
pripeşti la ceva. 


Eddie se uită înapoi. Detta semăna mai mult ca oricând 
cu o vrăjitoare, o apariţie murdară, ciufulită, care ar fi băgat 
spaima în suflete mult mai rezistente decât al lui. Rochia pe 
care o purta la Macy's când o răpise pistolarul era acum 
mizerabilă şi ruptă. Folosise cuțitul pe care îl luase din 
desaga pistolarului - cel pe care el şi Roland îl folosiseră ca 
să taie banda adezivă - pentru a-şi cresta rochia în alte 
două locuri, încropindu-şi tocuri de armă deasupra 
umflăturii şoldurilor. 

In ele se vedeau capetele roase ale mânerelor 
revolverelor lui Roland. 

Accentul mai pronunţat se datora capetelor de frânghie 
pe care le ţinea strâns între dinţi. Un capăt proaspăt tăiat îi 
ieşea din gura rânjită; restul frânghiei, partea care ducea la 
latul de la gâtul lui, ieşea prin partea cealaltă. Era ceva atât 
de prădător şi barbar în imaginea aceasta - frânghia prinsă 
între dinţi - încât el încremeni, uitându-se la ea cu o groază 
care nu făcea decât să-i lărgească rânjetul. 

— Dacă-ncerci jmecherii cât m-ocup de legăturile tale, 
spuse ea cu voce înfundată, 'ţi strâng traheea cu dintii, 
albitură. Ş-atunci nu-i mai dau drumu. 'Ţelegi? 

Eddie nu avea încredere în propria-i voce, aşa că 
încuviinţă din cap. 

— Brava. Poat' că totuş' o s' trăieşti puţin mai mul'. 

— Dacă nu, cârâi el, tu n-o să mai ai niciodată plăcerea 
de a fura din Macy's, Detta. Pentru că el o să ştie şi atunci 
chiar s-a încheiat petrecerea. 

— Gura, zise Detta... aproape tărăgănat. [Ţine-ţ' gura. 
Las’ tu gânditu' la ăi’ de-s în stare s' gândească. Tu nu tre’ 
decât s' pipăi dup’ laţu' ălălalt. 


vi 
Cât ai dormit, io am împletit, spusese ea şi, cu dezgust şi 


tot mai panicat, Eddie descoperi că exact asta voise să 
spună. Frânghia devenise o serie de trei noduri mobile. Pe 


primul i-l petrecuse în jurul gâtului în somn. Al doilea îi lega 
mâinile la spate. Apoi ea îl împinse fără milă pe o parte şi-i 
spuse să îndoaie picioarele până ce atingea fesele cu 
călcâiele. Eddie înţelese ce urma şi se împotrivi. Ea scoase 
un pistol din tăietura rochiei, îl armă şi-i lipi vârful ţevii de 
tâmplă. 

— Ori o faci tu, ori o fac io, palidule, zise ea cu aceeaşi 
voce tărăgănată. Numa’ că dac-o fac io, tu o să fii mort cân’ 
oi face-o. 'Ţi acopăr cu nisip creierii de-or să-ţ' zboare din 
cap ş-o să-ţ trag păru' peste gaura din ţastă. El o s’ creadă 
că dormi! 

Chicoti din nou spart. 

Eddie îndoi picioarele şi ea îi petrecu repede al treilea 
nod mobil pe după glezne. 

— Aşa. Legat ca lumea ca un vițel la un ro-dero. 

Ce comparaţie potrivită, îşi spuse Eddie. Dacă încerca să 
întindă picioarele dintr-o poziţie deja incomodă, laţul care-l 
strângea de glezne s-ar fi strâns şi mai tare. Asta ar fi făcut 
ca bucata de frânghie dintre glezne şi încheieturi să se 
întindă, strângând şi laţul de la mâini, iar frânghia dintre 
încheieturi şi laţul de la gât... 

Femeia îl târa, cine ştie cum îl târa pe plajă. 

— Hei! Ce... 

încercă să se tragă înapoi şi simţi că se strânge totul şi 
că nu mai poate respira. Se lăsă cât mai moale posibil (şi să 
ţii picioarele îndoite în spate, nu uita de asta, cretinule, 
pentru că dacă laşi picioarele jos prea tare, o să te 
strangulezi) şi se lăsă târât pe terenul dur. Muchia unei 
pietre îl crestă pe obraz şi el simţi căldura sângelui. Femeia 
gâfâia aspru. Sunetul valurilor şi bubuitul fluxului în tunelul 
de stâncă erau mai puternice. 

Să mă înece? Dumnezeule mare, oare asta vrea să facă? 

Nu, sigur că nu. Ideea a ce voia ea să facă îi veni chiar 
înainte să treacă prin algele care marcau linia fluxului, o 
materie moartă duhnind a sare şi rece ca degetele unor 
marinari înecaţi. 

Îşi aminti ceva ce spusese Henry odată: Uneori era 


împuşcat unul de-ai noştri. Un american, adică - ştiau că nu 
ajuta la nimic să aleagă un tip din armata regulată, pentru 
că niciunul dintre noi nu s-ar fi dus după un gălbejit în 
tufişuri. Numai dacă nu era vreun pifan tocmai adus din 
State. ÍI împuşcau în stomac, îl lăsau să strige şi-i secerau 
pe rând pe cei care încercau să-l salveze. 

Făceau asta întruna, până când tipul îşi dădea duhul. Ştii 
cum numeau ei un tip ca ăsta, Eddie? 

Eddie clătinase din cap, timorat, sub impresia imaginii pe 
care o vedea în minte. 

Îi spuneau borcan cu miere, zisese Henry. Ceva dulce. 
Ceva care să atragă muştele. Sau poate chiar un urs. 

Asta făcea şi Detta: îl folosea pe post de borcan cu miere. 

Îl lăsă la vreo doi metri mai jos de linia fluxului, îl lăsă 
fără un cuvânt, îl lăsă cu faţa spre ocean. Nu valurile care 
veneau, amenințând să-l înece, trebuia să le vadă 
pistolarul, uitându-se pe uşă, pentru că fluxul era în 
scădere şi nu avea să crească din nou decât peste alte şase 
ore. Şi mult înainte de asta... 

Eddie dădu puţin ochii peste cap şi văzu că soarele lăsa o 
brazdă lungă de aur pe suprafaţa oceanului. Cât să fie? 
Patru? Cam aşa. Apusul venea în jur de şapte. 

Până să-şi facă griji pentru flux, întunericul avea să se fi 
lăsat de mult. 

Şi când se lăsa întunericul, homaroşeniile ieşeau din 
valuri, rostogolindu-se; aveau să urce pe plajă întrebând 
necontenit, aveau să ajungă la locul unde el zăcea legat 
fedeleş, neajutorat, şi aveau să-l sfâşie în bucăţi. 


vii 


Intervalul acela de timp se întinse la infinit pentru Eddie 
Dean. Însăşi ideea de timp devenise o glumă. Până şi 
groaza a ceea ce urma să i se întâmple la lăsarea 
întunericului se estompă când picioarele începură să-i 
zvâcnească într-un fel neplăcut, care urcă pe scala 


senzaţiilor până la durere şi-n cele din urmă la agonie 
insuportabilă. Îşi relaxa muşchii, toate laţurile se întindeau 
şi, când ajungea în pragul sufocării, reuşea cumva să ridice 
iar gleznele, reducând presiunea şi reuşind să tragă puţin 
aer în piept. Nu mai era sigur că va rezista până la căderea 
întunericului. Poată că avea să vină momentul când pur şi 
simplu nu va mai putea ridica picioarele. 


Capitolul 3. 
Roland îşi ia leacul 


Acum Jack Mort ştia de prezenţa pistolarului. Dacă ar fi 
fost un alt gen de om - un Eddie Dean sau o Odetta Walker, 
de pildă - Roland ar fi stat la palavre cu el, fie şi numai 
pentru a-i reduce panica şi confuzia resimţite la aflarea 
faptului că fusese aruncat în scaunul pasagerului de cineva 
care stătea acum la volanul corpului său. 

Dar pentru că Mort era un monstru - mai mult decât 
fusese sau putea să fie vreodată Detta Walker - nu se obosi 
să-i explice sau să deschidă măcar discuţia. Auzea 
vociferările omului - Cine eşti? Ce se întâmplă cu mine? - 
dar nu le luă în seamă. Pistolarul se concentră asupra 
scurtei lui liste de lucruri necesare, folosind mintea omului 
fără pic de remuşcare. Vociferările deveniră strigăte de 
teroare. Pistolarul continuă să nu le ia în seamă. 

Singurul mod de a rămâne în haznaua care era mintea 
omului aceluia era să-l privească doar ca pe o combinaţie 
dintre un atlas şi o enciclopedie. 

Mort deţinea toate informaţiile necesare lui Roland. 
Planul pe care şi-l făcuse era rudimentar, dar de multe ori 
aşa era mai bine. Când venea vorba de planuri, în univers 
nu existau două creaturi mai diferite decât Roland şi Jack 
Mort. 

Când planul era rudimentar, aveai loc de improvizație. Şi 
improvizaţia pe moment fusese întotdeauna unul dintre 
punctele forte ale lui Roland. 


Un om gras cu lentile în faţa ochilor, asemenea chelului 
care-şi vârâse capul în biroul lui Mort cu cinci minute 
înainte (aparent, în lumea lui Eddie multă lume purta lentile 
din acelea, pe care Mortciclopedia lui le numea „ochelari“), 
urcă în lift împreună cu el. Se uită la servieta din mâna 
celui care credea că este Jack Mort şi apoi la Mort însuşi. 

— Te duci să te vezi cu Dorfman, Jack? 

Pistolarul nu spuse nimic. 

— Dacă speri să-l convingi să renunţe la subînchiriere, îţi 
spun de-acum că-ţi pierzi timpul, zise grasul, apoi clipi când 
colegul lui făcu iute un pas în spate. 

Uşile cuştii se închiseră şi, dintr-odată, începură să cadă. 

Scormoni în mintea lui Mort, ignorându-i strigătele, şi află 
ce însemna asta. Căderea era controlată. 

— Dacă m-a luat gura pe dinainte, îmi pare rău, zise 
grasul. Pistolarul gândi: 

Și ăstuia îi e frică. Tu te-ai descurcat cu nemernicul ăla 
mai bine decât oricine din firmă, asta cred eu. 

Pistolarul nu spuse nimic. Aştepta doar să iasă din 
coşciugul acela căzător. 

— Asta le spun şi altora, continuă grasul cu vrednicie. 
Păi, chiar ieri eram la prânz cu... 

Capul lui Jack Mort se întoarse şi în spatele ochelarilor cu 
rame aurii ai lui Jack Mort, ochi care păreau cumva de o 
nuanţă diferită de albastrul obişnuit al ochilor lui Jack se 
uitară ţintă la omul gras. 

— Taci din gură, zise inexpresiv pistolarul. 

Grasului îi dispăru culoarea din obraji şi făcu doi paşi iuți 
în spate. Fesele lui fleşcăite se loviră de panourile de lemn 
fals din spatele coşciugului mişcător, care se opri brusc. 
Uşile se deschiseră şi pistolarul, purtând corpul lui Jack Mort 
ca pe un set de haine fixe, păşi afară fără a se uita îndărăt. 
Individul gras ţinu degetul apăsat pe butonul de deschidere 
a uşilor şi aşteptă înăuntru până când Mort dispăru din 
vedere. /ntotdeauna i-a lipsit o doagă, gândi grasul, dar 


acum ar putea fi ceva serios. Ar putea fi vorba de o criză. 
Grasului i se părea foarte liniştitoare ideea de a-l şti pe 
Jack Mort închis undeva într-un azil de nebuni. 
Pistolarul n-ar fi fost surprins. 


Undeva între încăperea  cavernoasă pe care 
Mortciclopedia o identifica drept vestibul - de fapt, un loc 
de intrare şi ieşire din birourile care umpleau acel turn înalt 
până la cer - şi lumina puternică a soarelui din stradă 
(Mortciclopedia identifica strada ca fiind deopotrivă 6th 
Avenue şi Bulevardul Americilor) strigătele gazdei lui 
Roland încetaseră. Mort nu murise de spaimă; pistolarul 
simţea în acelaşi fel profund instinctual care se confunda cu 
certitudinea că, dacă Mort murea, ka-urile lor ar fi fost 
expulzate pe veci în vidul posibilităţii care se afla dincolo de 
toate lumile fizice. Nu era mort - ci leşinat. Leşinase sub 
povara terorii şi stranietăţii situaţiei, aşa cum i se 
întâmplase lui Roland însuşi când intrase în mintea lui şi 
descoperise secretele de acolo, o întrepătrundere a 
destinelor prea ieşită din comun pentru a fi o simplă 
coincidenţă. 

Se bucura că Mort leşinase. Atâta vreme cât starea de 
inconştientă a omului nu-i zădărnicise accesul la 
cunoştinţele şi amintirile lui - şi asta nu se întâmplase - era 
bucuros că scăpase de el. 

Maşinile galbene erau mijloace de transport public 
numite  Tac-siuri. Triburile care le conduceau, conform 
Mortcilopediei, erau două: Spix şi Mockies!1. 

Pentru a opri unul, ridicai mâna ca un elev la clasă. 

Aşa procedă şi Roland şi, după ce mai multe Tac-siuri 
evident goale cu excepţia şoferului trecură fără să 
oprească, văzu că acestea aveau lumina de pe capotă 


14 Termeni peiorativi pentru persoane de origine 
hispanică (spic) şi pentru evrei (mockie) (n. tr.). 


stinsă. Aşteptă, apoi ridică iar mâna. De data aceasta, un 
Tac-siu opri la trotuar. Pistolarul urcă pe bancheta din 
spate. Simţi miros stătut de fum, transpiraţie, parfum. 
Mirosea ca o caleaşcă din lumea lui. 

— Încotro, prietene? întrebă şoferul. 

Roland nu avea habar dacă aparţinea tribului Spix sau 
Mockies şi nici nu intenţiona să întrebe. Putea fi un semn de 
impoliteţe în lumea aceasta. 

— Nu sunt sigur, zise el. 

— Aici nu frecăm menta, prietene. Aici facem bani. 

Spune-i să pornească  kilometrajul, îl  informă 
Mortciclopedia. 

— Porneşte kilometrajul, zise Roland. 

— Asta o să taxeze numai staționarea, replică şoferul. 

Spune-i că-i dai cinci dolari  bacşiş, îl sfătui 
Mortciclopedia. 

— Îţi dau cinci dolari bacşiş, zise Roland. 

— Să-i vedem, replică şoferul. Banii fac lumea să 
se-nvârtă. 

Întreabă-l dacă vrea banii sau vrea să se ducă-n aia a 
mă-sii, îl sfătui pe loc Mortciclopedia. 

— Vrei banii sau vrei să te duci în aia a măctii? întrebă 
Roland cu o voce rece, neutră. 

O clipă, taximetristul aruncă o privire furioasă în 
retrovizor, dar nu mai spuse nimic. 

De data aceasta, Roland consultă mai bine depozitul de 
cunoştinţe al lui Jack Mort. Taximetristul ridică iar privirea, 
în treacăt, în cele cincisprezece secunde în care clientul lui 
nu făcu decât să stea acolo cu capul plecat şi cu mâna 
stângă la frunte, ca şi când ar fi avut o migrenă cumplită. 
Taximetristul tocmai se hotărâse să-i spună tipului să 
coboare dracului din maşină dacă nu vrea să cheme un 
poliţai, când clientul ridică privirea şi spuse cu blândeţe: 

— AŞ vrea să ajung la 7th Avenue colţ cu 49th Street. 
Pentru asta o să-ţi dau zece dolari peste ce spune 
taximetrul, indiferent de tribul din care faci parte. 


Un deraiat, gândi şoferul (un WASP'5 din Vermont care 
încerca să pătrundă în lumea spectacolului), dar poate un 
deraiat bogat. Introduse maneta în viteză. 

— Imediat ajungem, amice, zise el şi, înscriindu-se în 
trafic, adăugă în gând: 

ȘI cu cât mai repede, cu atât mai bine. 


iv 


Improvizează. Ăsta era cuvântul. 

Când cobori, pistolarul văzu maşina albastru cu alb 
parcată în josul străzii şi citi Poteră în loc de Poliţie, fără a 
mai consulta depozitul de cunoştinţe al lui Mort. In maşină 
erau doi pistolari care beau ceva - cafea, poate - din 
pahare albe de hârtie. Pistolari, da... dar graşi şi pasivi. 

Scotoci în punga lui Jack Mort (cuvântul corect era 
portofel, dar „pungă“ se număra printre sinonimele oferite 
de Mortciclopedie şi-l amuza pe pistolar, care nu-şi putea 
imagina cum ar încăpea toate lucrurile lui într-o desagă 
atât de mică) şi-i dădu şoferului o bancnotă pe care scria 
20. Taximetristul plecă în graba mare. 

Era de departe cel mai mare bacşiş pe care avea să-l 
facă în ziua aceea, dar individul era atât de ciudat, încât 
simţea că meritase fiecare cent din ce-i dăduse. 

Pistolarul se uită la panoul de deasupra magazinului. 

CLEMENTS - ARME ŞI ARTICOLE SPORTIVE. MUNIȚIE, 
ECHIPAMENT DE PESCUIT, IMPRIMATE TIPIZATE. 

Nu înţelegea toate cuvintele, dar o singură privire în 
vitrină era de ajuns pentru a înţelege de ce-l adusese Mort 
acolo. In vitrină se aflau brățări, insigne... şi arme. Puşti, 
cele mai multe, dar şi pistoale. Erau legate cu lanţuri, dar 
asta nu conta. 

Va şti ce-i trebuia imediat ce o vedea... dacă o vedea. 

Roland consultă mintea lui Jack Mort - o minte şireată 


15 White Anglo-Saxon Protestant - alb protestant de 
sorginte anglo-saxonă (n. tr.). 


exact cât îi trebuia lui - şi de data aceasta îi luă mai mult 
de un minut. 


vV 


Unul dintre poliţiştii din maşină îl înghionti pe celălalt. 

— Ei, făcu el, ăla mai zic şi eu cumpărător indecis. 

Partenerul lui râse. 

— O, Doamne, făcu el cu o voce efeminată în timp ce 
bărbatul în costum şi cu ochelari aurii îşi încheie studiul 
mărfii din vitrină şi intră în magazin. Cred că tocmai s-a 
desis asupra cătuselor aselora mooov. 

Primului poliţist îi rămase în gât o gură de cafea călâie şi, 
izbucnind în râs, o scuipă toată înapoi în paharul de 
polistiren. 


vi 


Un vânzător apăru aproape imediat şi întrebă dacă-l 
poate ajuta cu ceva. 

— Mă întrebam, replică bărbatul în costum albastru 
clasic, dacă nu ai o hârtie... Făcu o pauză, păru să 
gândească intens, apoi ridică privirea. Un tabe/, adică, în 
care să apară imagini cu gloanţe de revolver. 

— Un tabel al calibrelor, vrei să spui? întrebă vânzătorul. 

Clientul ezită, apoi spuse: 

— Da. Fratele meu are un revolver. Am tras şi eu cu el, 
dar au trecut mulţi ani de atunci. Cred că aş recunoaşte 
gloanţele dacă le-aş vedea. 

— Păi, aşa crezi dumneata, răspunse vânzătorul, dar e 
greu să distingi între ele. Era un calibru 22? Un 38? Sau 
poate... 

— Dacă îmi arăţi un tabel, voi şti, spuse Roland. 

— O secundă. 

Vânzătorul se uită un moment cu îndoială la bărbatul în 
costum albastru, apoi ridică din umeri. În mă-sa, clientul 


are întotdeauna dreptate, chiar şi când greşeşte... asta, 
desigur, dacă are bani să plătească. Banii fac lumea să se 
învârtă. 

— Am o Biblie a Trăgătorului. Poate că prin ea ar trebui 
să te uiţi. 

— Da. 

Surse. Biblia Trăgătorului. Nobil nume pentru o carte. 

Omul scotoci sub tejghea şi scoase un volum şifonat cu 
nimic mai gros decât rarele cărţi pe care pistolarul le 


văzuse la viaţa lui - şi totuşi, omul acela părea să îl 
manevreze ca şi când n-ar fi fost mai valoros decât o mână 
de pietre. 


Îl deschise pe tejghea şi-l roti. 

— Uită-te. Deşi dacă au trecut ani buni, tragi la ţintă pe 
întuneric. (Păru surprins, apoi surâse.) lartă-mi jocul de 
cuvinte. 

Roland nu-l auzi. Era aplecat deasupra cărţii, studiind 
imaginile care păreau aproape la fel de reale ca lucrurile pe 
care le reprezentau, imagini minunate pe care 
Mortciclopedia le identifica drept Futogravi;;. 

Dădu paginile încet. Nu... nu...nu... 

Aproape că-şi pierdu speranţa, când îl văzu. Ridică ochii 
spre vânzător cu o emoție atât de intensă, încât omului din 
spatele tejghelei i se făcu puţin teamă. 

— lată-l! spuse el. lată-l! Chiar ăsta! 

Fotografia pe care i-o arăta era a unui glonţ de pistol 
Winchester calibru 45. 

Nu era chiar ca gloanţele lui, pentru că nu fusese 
manufacturat, dar vedea şi fără să consulte cifrele (care 
oricum nu i-ar fi spus mai nimic) că ar încăpea în butoiaş şi 
ar ieşi pe ţeava pistoalelor lui. 

— Ei, foarte bine, se pare că l-ai găsit, spuse vânzătorul, 
da' nu te entuziasma prea tare, amice. Nu-s decât nişte 
gloanțe, asta zic. 

— Ai din astea? 

— Sigur. Câte cutii vrei? 

— Câte sunt într-o cutie? 


— Cincizeci. 

Vânzătorul începu să se uite la pistolar cu o reală 
suspiciune. Dacă tipul avea de gând să cumpere gloanţe, 
trebuia să ştie că era musai să prezinte un permis de 
portarmă cu fotografie. Fără permis, ciuciu muniţie - cel 
puţin pentru armele de mână; aşa spunea legea în zona 
Manhattan. Şi dacă individul avea permis pentru o armă de 
mână, cum de nu ştia câte gloanţe intrau într-o cutie 
standard? 

— Cincizeci! 

Acum, individul se uita la el cu gura căscată. Clar, era 
sărit de pe fix. 

Vânzătorul se mişcă puţin spre stânga, puţin mai 
aproape de casa de marcat... şi, nu întâmplător, puţin mai 
aproape de propria-i armă, un Magnum 357 pe care îl ţinea 
încărcat într-o clemă cu arc sub tejghea. 

— Cincizeci! repetă pistolarul. Se aşteptase la cinci, zece, 
poate chiar o duzină, dar asta... asta... 

Câţi bani ai? întrebă el Mortciclopedia. Mortciclopedia nu 
ştia, nu cu exactitate, dar credea că are cel puţin şaizeci de 
dolari în pungă. 

— Şi cât costă o cutie? 

Costa mai mult de şaizeci de dolari, bănuia el, dar poate 
reuşea să-l convingă pe om să-i vândă o parte dintr-o cutie 
sau... 

— Şapteşpe cincizeci, zise vânzătorul. Dar, domnule... 

Jack Mort era contabil şi de data aceasta nu fu loc de 
întârziere: traducerea şi răspunsul veniră simultan. 

— Trei, spuse pistolarul. Trei cutii. 

Lovi cu degetul în Futogravia care înfăţişa gloanţele. O 
sută cincizeci de bucăţi! Zei şi zeițe! Ce rezerve incredibile 
de bogăţie avea lumea asta! 

Vânzătorul nu se mişca din loc. 

— Nu ai atâtea, spuse pistolarul. Nu se simţea cu 
adevărat surprins. Ar fi fost prea bine ca să fie adevărat. Un 
vis. 

— O, dar am gloanţe de Winchester 45, am cu vârf şi 


îndesat. Vânzătorul mai făcu un pas la stânga, un pas mai 
aproape de casa de marcat şi de armă. 

Dacă individul era dus cu pluta, lucru pe care vânzătorul 
se aştepta să-l afle sigur din clipă în clipă, avea să fie un 
plutaş cu o gaură extrem de largă în burtă. 

Am muniţie de 45 cât pentru o armată întreagă. Ce vreau 
să ştiu, domnu’ meu, e dacă tu ai card. 

— Card? 

— Permis de portarmă cu poză. Nu-ţi pot vinde muniţie 
de pistol decât dacă-mi arăţi un permis. Dacă vrei să 
cumperi muniţie fără permis, tre' să te duci la Westchester. 

Pistolarul se uită tâmp la om. Totul era o bolboroseală 
pentru el. Nu înţelegea nimic. Mortciclopedia sa avea o 
noţiune vagă privind ceea ce voia omul să spună, dar ideile 
lui Mort erau prea neclare pentru a fi de încredere în cazul 
de faţă. Mort nu deținuse niciodată o armă. El avea alte 
metode de a-şi pune-n practică planurile diabolice. 

Bărbatul mai făcu un pas la stânga, fără să-şi ia ochii de 
la faţa clientului, şi pistolarul gândi: Are o armă. Se 
aşteaptă să-i fac probleme... sau poate vrea să-i fac 
probleme. Vrea o scuză ca să mă împuşte. 

Improvizează. 

Îşi aminti de pistolarii din caleaşca lor albastru cu alb din 
capătul străzii. 

Pistolari, da, apărători ai păcii, oameni care trebuia să 
aibă grijă ca lumea să nu meargă mai departe. Dar aceia 
păruseră - cel puţin la o privire trecătoare - să fie aproape 
la fel de molâi şi de pasivi ca toţi ceilalţi oameni din lumea 
asta de mâncători de lotus; doar doi oameni simpli în 
uniformă şi cu şepci pe cap, tolăniţi în scaunele caleştii lor, 
bând cafea. Poate că-i judecase greşit. Pentru binele 
tuturor, spera din suflet... să nu fi făcut asta. 

— O! Înţeleg, spuse pistolarul şi declanşă un zâmbet 
afabil pe faţa lui Jack Mort. Îmi pare rău. Se pare că n-am 
ţinut cont de cât de mult a mers mai departe... s-a 
schimbat lumea de când n-am mai avut o armă. 

— Nicio supărare, spuse vânzătorul, relaxându-se cât de 


cât. Poate că tipul era totuşi sănătos la cap. Sau poate că 
juca doar o farsă. 

— Pot să mă uit la trusa aceea de curăţare? 

Roland arătă spre raftul din spatele vânzătorului. 

— Sigur. 

Vânzătorul se întoarse după ea şi, când făcu asta, 
pistolarul scoase punga din buzunarul interior al sacoului lui 
Mort. Execută mişcarea cu viteza fulgerătoare cu care 
scotea pistolul din toc. Vânzătorul stătu cu spatele la el mai 
puţin de patru secunde, dar când se întoarse cu faţa la 
Mort, portofelul era pe podea. 

— E o mândreţe, spuse omul, surâzând, convins acum că 
individul era totuşi cu minţile acasă. La naiba, ştia bine ce 
aiurea te simţeai când te făceai de cacao. 

O păţise şi el de multe ori când era la Puşcaşii Marini. Şi 
nu-ţi trebuie un permis afurisit ca să cumperi o trusă de 
curăţare. Nu-i aşa că libertatea e o splendoare? 

— Da, zise pistolarul cu seriozitate şi se prefăcu, expert, 
că studiază îndeaproape trusa de curăţare, deşi văzuse 
dintr-o singură privire că era o chestie de doi bani într-o 
cutie de doi bani. În timp ce o cerceta, împinse încet 
portofelul lui Mort sub tejghea, cu piciorul. 

După un moment, i-o întinse înapoi vânzătorului cu o 
expresie pasageră de regret. 

— Mă tem că trebuie să spun pas. 

— Bine, zise vânzătorul, pierzându-şi brusc interesul. 

Cum era clar că individul nu era dus cu pluta, ci mai 
degrabă un privitor decât un cumpărător, relaţia lor se 
încheiase. Lumea se învârte mai departe. 

— Altceva? întrebă el, dar cu ochii îl îndemna pe domnul 
în costum albastru să-şi vadă de drum. 

— Nu, mulţumesc. 

Pistolarul ieşi fără o privire înapoi. Portofelul lui Mort era 
bine pitit tub tejghea. Roland îşi plasase şi el propriul 
borcan cu miere. 


vii 


Ofițerii Carl Delevan şi George O'Mearah îşi terminaseră 
cafeaua şi erau pe punctul de a merge mai departe, când 
bărbatul în costum albastru ieşi din magazinul lui Clements 
- despre care amândoi poliţiştii credeau că era un corn 
pentru praful de puşcă (argou polițienesc pentru magazin 
legal de arme care vinde uneori armament jefuitorilor 
independenţi cu recomandări dovedite şi care face afaceri, 
uneori angro, cu mafia) - şi se apropie de maşina lor de 
patrulă. 

Bărbatul se aplecă şi se uită prin geamul pasagerului la 
O'Mearah. 

O'Mearah se aştepta ca tipul să aibă vorba mieroasă - 
probabil la fel de mieroasă ca scălâmbăiala lui despre 
cătuşele mooov... pe scurt, un pidosnic. Lăsând armele 
deoparte, Clements vindea bine de tot cătuşe. Erau legale 
în Manhattan şi majoritatea celor care le cumpărau nu erau 
Houdini amatori (poliţiştilor nu le plăcea asta, dar când se 
întâmplase ca părerea poliţiştilor să schimbe vreodată 
ceva?). Cumpărătorii erau homosexuali cu unele apucături 
sado-maso. Dar individul nu vorbea deloc ca un pidosnic. 
Vocea lui era egală şi inexpresivă, politicoasă, dar cumva 
moartă. 

— Neguţătorul de acolo mi-a luat portofelul, spuse el. 

— Cine? 

O'Mearah se îndreptă imediat în scaun. De un an şi 
jumătate îl mâncau degetele să-l prindă cu ceva pe Justin 
Clements. Dacă le ieşea faza, poate că ei doi reuşeau în 
sfârşit să schimbe uniforma asta albastră cu două insigne 
de detectiv. 

Poate că era doar un vis irealizabil - era prea frumos ca 
să fie adevărat - dar... 

— Neguţătorul... O pauză scurtă. Vânzătorul. 

O'Mearah şi Carl Delevan schimbară o privire. 

— Păr negru? întrebă Delevan. Puțin bondoc? 

Din nou o scurtă pauză. 


— Da. Avea ochi cafenii. Şi o cicatrice mică sub unul 
dintre ei. 

Era ceva la tipul ăsta... O'Mearah nu putea spune precis 
ce în clipa aceea, dar îşi aminti mai târziu, când nu avea 
atât de multe lucruri la care să se gândească. Intre ele, cel 
mai important era, desigur, simplul fapt că insigna aurie de 
detectiv nu conta; mai important, un real miracol, era să-şi 
păstreze slujbele pe care le aveau. 

Dar peste ani şi ani, când O'Mearah îşi duse cei doi fii la 
Muzeul de Ştiinţă din Boston, trăi un scurt moment de 
revelaţie. Acolo aveau un aparat - un computer - pe care 
jucau X şi O şi, dacă nu puneai X-ul în pătrăţelul din mijloc 
la prima mutare, aparatul ţi-o trăgea la fundul gol de 
fiecare dată. Dar întotdeauna făcea o pauză cât timp îşi 
verifica memoria pentru toate mişcările posibile. 

El şi băieţii lui fuseseră fascinaţi. Dar era ceva 
înfricoşător în treaba aia... şi atunci îşi aminti de domnul în 
costum albastru. Îşi aminti pentru că domnul în costum 
albastru avusese acelaşi obicei nenorocit. Când vorbeai cu 
el parcă te-ai fi adresat unui robot. 

Pe Delevan nu-l încercau astfel de sentimente, dar nouă 
ani mai târziu, când avea să-şi ducă şi el fiul (atunci în 
vârstă de optsprezece ani şi pe cale să înceapă colegiul) la 
cinematograf într-o seară, Delevan avea să se ridice pe 
neaşteptate în picioare, cam la treizeci de minute după 
începutul filmului, şi să strige: 

El e! Ala e EL! Ala-i nenorocitul în costum albastru! Tipu 
de la Cle... 

Cineva avea să strige Hei, tu din față, stai jos!, deşi n-ar 
fi trebuit să-şi răcească gura de pomană; Delevan, 
cântărind cu treizeci şi cinci de kilograme mai mult decât 
greutatea normală şi fiind un fumător înveterat, avea să 
sufere un infarct fatal înainte ca spectatorul înfuriat din 
spate să ajungă la al doilea cuvânt. Bărbatul în costum 
albastru care se apropiase de maşina lor în ziua aceea şi le 
spusese de portofelul lui furat nu semăna cu vedeta 
filmului, nu la înfăţişare, dar felul mort în care rostise 


E 


cuvintele era acelaşi; cum acelaşi era şi felul cumva ferm şi 
totuşi grațios în care se mişca. 
Filmul, desigur, era Terminatorul. 


viii 


Poliţiştii schimbară o privire între ei. Omul despre care 
vorbea tipul în costum albastru nu era Clements, ci 
cumnatul lui Clements, Johnny „Grăsanul“ Holden. Asta era 
aproape la fel de bine, dar să faci o prostie atât de mare şi 
să furi portofelul cuiva era o... 

„„.era o chestie demnă de zevzecul ăla, încheie O'Mearah 
în gând şi trebui să-şi acopere gura cu mâna pentru a-şi 
ascunde surâsul de moment. 

— Spuneţi-ne mai bine exact ce s-a întâmplat, îl sfătui 
Delevan. Puteţi începe cu numele dumneavoastră. 

Din nou, răspunsul omului i se păru puţin aiurea lui 
O'Mearah, puţin nelalocul lui. In oraşul acela, unde uneori ţi 
se părea că şaptezeci la sută din populaţie credea că Du-te- 
n mă-ta e traducerea americană pentru Vă doresc o zi 
bună, s-ar fi aşteptat din partea tipului la ceva de genul: 
Hei, idiotul ăla mi-a luat portofelul Aveţi de gând să mi-l 
aduceţi înapoi sau o să stăm aici şi o să ne jucăm de-a 
Întrebare şi Răspuns? 

Dar individul purta costum frumos croit şi avea unghiile 
manichiurate. Era un tip obişnuit, probabil, să aibă de a 
face cu rahaturi birocratice. În fapt, lui George O'Mearah 
nu-i prea păsa de asta. Gândul prinderii lui Johnny Grăsanul 
Holden şi al folosirii lui ca mijloc de presiune împotriva lui 
Arnold Clements îi lăsa gura apă. Preţ de un moment 
ameţitor îşi permise să fantazeze cum ar fi să-l folosească 
pe Holden pentru a ajunge la Clements şi pe Clements 
pentru a ajunge la unul dintre tipii cu adevărat barosani - 
macaronarul ăla de Balazar, de pildă, sau poate Ginelli. 
Asta n-ar fi tocmai exclus. Nu, nu era de/oc exclus. 

— Numele meu este Jack Mort, spuse omul. 


Delevan scosese din buzunarul de la spate un carneţel 
care luase forma fundului său. 

— Adresa? 

Ezitarea aceea scurtă. Ca un automat, gândi iarăşi 
O'Mearah. Un moment de linişte, apoi un clic aproape 
audibil. 

— Park Avenue South nr. 409. 

Delevan notă. 

— Numărul de asigurare socială? 

După o altă ezitare scurtă, Mort îl recită. 

— Vreau să înţelegeţi că vă-ntreb lucrurile astea doar ca 
să vă stabilim identitatea. Dacă individul v-a luat portofelul, 
dă bine să spun că mi-aţi dat anumite informaţii înainte să 
pun mâna pe el. inţelegeţi, da? 

— Da. Acum se simţea un dram de nerăbdare în vocea 
bărbatului. Fără o explicaţie clară, asta-l făcea pe O'Mearah 
să aibă sentimente mai bune faţă de el. 

Numai să nu tărăgănăm lucrurile mai mult decât e 
nevoie. Timpul trece şi... 

— Nu se ştie niciodată, da, pricep. 

— Nu se ştie niciodată, repetă aprobator omul în costum 
albastru. Da. 

— Aveţi în portofel o fotografie anume? 

O ezitare. Apoi: 

— Am o poză cu mama în faţa Empire State Building. Pe 
spate e scris: „A fost o zi minunată şi o panoramă 
splendidă. Cu dragoste, mama.“ 

Delevan notă în pripă, după care închise repede 
carneţelul. 

— Bine. Ar trebui să ajungă. Ar mai trebui doar să vă 
cerem să ne daţi un specimen de semnătură, după ce 
recuperăm portofelul, ca să o comparăm cu cele de pe 
permisul de conducere, cărţile de credit şi alte lucruri de 
genul ăsta. Bine? 

Roland încuviinţă din cap, deşi o parte din el înţelegea 
că, în vreme ce se putea folosi cât dorea de amintirile şi 
cunoştinţele lui Jack Mort despre lumea aceasta, nu avea 


nicio şansă să reproducă semnătura lui câtă vreme el era în 
stare de inconştienţă, ca acum. 

— Spuneţi-ne ce s-a întâmplat. 

— Am intrat să cumpăr gloanţe pentru fratele meu. Are 
un revolver Winchester 45. Omul m-a întrebat dacă am 
permis de portarmă. Am spus că am. Mi-a cerut să-l vadă. 
Ezitare. Am scos portofelul. | l-am arătat. Doar că, întorcând 
portofelul spre el, trebuie să fi văzut că aveam în el şi 
destul de multe... (scurtă ezitare) ... bancnote de douăzeci. 
Sunt expert contabil. Am un client pe nume Dorfman care 
tocmai a câştigat un proces cu fiscul şi a obţinut restituirea 
unei părţi din... (ezitare) ... impozit. Suma nu era decât de 
opt sute de dolari, dar Dorfman ăsta este... (ezitare) ... cel 
mai de soi puţoi de la noi din butoi. (ezitare) Scuzaţi-mi 
jocul de cuvinte. 

O'Mearah reluă în gând ultimele cuvinte ale bărbatului şi 
brusc înţelese jocul. Cel mai de soi puţoi din butoi. Nu era 
rău. Râse. Din minte îi dispărură imaginile cu roboţi şi jocuri 
mecanice de X şi 0. Tipul era cât se poate de real; puţin 
tulburat, doar, dar încerca să-şi ascundă sentimentele sub 
masca unui calm perfect. 

— In orice caz, Dorfman a vrut bani lichizi. A insistat să i 
se dea bani lichizi. 

— Credeţi că lui Johnny Grăsanul i-au căzut ochii pe banii 
clientului dumneavoastră, spuse Delevan. 

El şi O'Mearah coborâră din maşina de patrulă. 

— Aşa-i spuneţi omului din magazin? 

— O, uneori îi spunem şi altfel, mai urât, rosti Delevan. 
Ce s-a întâmplat după ce i-aţi arătat permisul de portarmă, 
domnule Mort? 

— A vrut să se uite mai de aproape. l-am dat portofelul, 
dar el nu s-a uitat la poză, ci l-a aruncat la podea. L-am 
întrebat de ce a făcut asta. A spus că întreb aiurea. Apoi eu 
i-am cerut să-mi dea portofelul înapoi. Eram nervos. 

— Sunt sigur de asta. 

Deşi, uitându-se la chipul lui, Delevan credea că omul 
acela nu s-ar putea enerva niciodată. 


— A râs. Eu am dat să intru după tejghea şi să-l iau. 
Atunci a scos arma. 

Se îndreptau spre magazin, dar acum se opriră. Poliţiştii 
păreau mai mult surescitaţi decât speriaţi. 

— Armă? întrebă O'Mearah, vrând să se asigure că auzise 
bine. 

— Era sub tejghea, lângă casă, spuse bărbatul în costum 
albastru. 

Roland îşi aminti momentul când aproape că renunţase 
la planul iniţial şi dăduse să-i ia omului arma. Acum le 
spuse acestor pistolari de ce n-o făcuse. 

Voia să se folosească de ei, nu să-i vadă morţi. 

— Cred că era într-o gheară de docher. 

— Intr-o ce? făcu O'Mearah. 

O ezitare mai lungă, de data aceasta. Bărbatului i se 
încreţi fruntea. 

— Nu ştiu cum să-i spun mai exact... o chestie în care-ţi 
pui arma. Nimeni n-o poate lua acolo decât dacă ştiu cum 
să apese... 

— O clemă cu arc! zise Delevan. Sfinte Doamne! 

Un nou schimb de priviri între parteneri. Niciunul nu voia 
să fie primul care să-i spună tipului că Johnny Grăsanul 
probabil deja îi golise portofelul de gologani, ieşise pe uşa 
din dos şi-l aruncase peste zidul aleii din spatele clădirii... 
dar o armă într-o clemă cu arc... asta era altă mâncare de 
peşte. Dacă acuzaţia de jaf rămânea o posibilitate, cea 
pentru arme ascunse părea dintr-odată un lucru sigur. 
Poate nu o variantă la fel de bună, dar era un pas înainte. 

— Şi atunci? întrebă O'Mearah. 

— Atunci mi-a spus că n-am avut portmoneu la mine. A 
spus că m-au atacat... (ezitare) ... pungraşii - pungaşii, 
adică - pe stradă şi că aş face bine să nu uit asta dacă 
vreau să-mi fie bine. Mi-am amintit că am văzut o maşină 
de poliţie parcată ceva mai sus şi m-am gândit că aţi putea 
fi tot acolo. Aşa că am plecat. 

— Bine, zise Delevan. Eu şi partenerul meu o să intrăm 
primii. Valvârtej. Lăsaţi-ne un minut - un minut întreg - în 


caz că apar ceva probleme. Apoi veniţi după noi, dar 
rămâneţi lângă uşă. Aţi înţeles? 

— Da. 

— Bine. Hai să punem laba pe lepădătura asta. 

Cei doi poliţişti intrară. Roland aşteptă treizeci de 
secunde şi merse după ei. 


ix 


Johnny „Grăsanul“ Holden nu se limita să protesteze. Urla 
din toţi rărunchii. 

— Tipu-i dus cu pluta! Vine aici, nici nu ştie ce vrea, apoi, 
când îl vede în Biblia Trăgătorului, nu ştie câte-s într-o 
cutie, cât costă, şi ce zice el, c-am vrut să mă uit mai bine 
la permisul lui, e o minciună mare cât roata carului, pentru 
că nici n-avea permis... Johnny Grăsanul se întrerupse. 
Uite-l! Uite-l pe ciudat! Chiar acolo! Te văd, amice! Îţi văd 
faţa! Data viitoare când o să mi-o vezi şi tu pe a mea o să-ţi 
pară al naibii de rău! lţi garantez că aşa o să fie! Jur pe 
mă-ta c-aşa o să fie... 

— Adică nu ai portmoneul omului acestuia? întrebă 
O'Mearah. 

— Da' ştii că nu am portmoneul lui! 

— Te deranjează dacă aruncăm o privire în spatele 
acestei vitrine? replică Delevan. Ca să fim siguri, doar. 

— lisuse mare şi sfinte apără şi păzeşte! Vitrina-i din 
sticlă! Vedeţi vreun portofel acolo? 

— Nu, nu acolo... aici vreau să zic, îl lămuri Delevan, 
mişcându-se spre casa de marcat. 

Vocea lui era tors de pisică. Din acel punct încolo, în 
spatele rafturilor din vitrină era aplicată o placă de oţel 
cromat ranforsat, lată de peste jumătate de metru. Delevan 
se uită înapoi la omul în costum albastru, care încuviinţă. 

— Vreau să ieşiţi imediat de aici, zise Johnny Grăsanul. Îşi 
cam pierduse din culoarea obrajilor. Dacă vă-ntoarceţi cu 
un mandat, mai stăm de vorbă. Dar acum vreau să ieşiţi 


dracului de aici. Încă trăim într-o ţară liberă, mama ei, şt... 
Hei! Hei! HEI, ÎNAPOI! 

O'Mearah trăgea cu ochiul peste tejghea. 

— E ilegal ce faci! urla Johnny Grăsanul. £ ilegal, futu-i, 
Constituţia... chem dracului avocatul... treci imediat înapoi 
sau... 

— Voiam doar să văd mai bine marfa, spuse O'Mearah cu 
duhul blândeţii, pentru că sticla vitrinei ăsteia e al naibii de 
murdară. De asta mă uitam peste. Nu-i aşa, Carl? 

— Aşa-i cum mă vezi şi cum te văd, amice, zise solemn 
Delevan. 

— Şi uite ce am găsit. 

Roland auzi un clic şi, imediat, pistolarul în uniformă 
albastră ţinea în mână o armă extrem de mare. 

Johnny Grăsanul, care înţelese în sfârşit că era singura 
persoană din încăpere care putea contrazice povestea de 
adormit copiii pe care o debitase polițistul care-i luase 
Magnum-ul, se întoarse posac. 

— Am permis, spuse. 

— De portarmă? întrebă Delevan. 

— Da. 

— De portarmă ascunsă? 

— Da. 

— E-nregistrată arma asta? întrebă O'Mearah. Este? 

— Păi.. s-ar putea să fi uitat. 

— S-ar putea să fie de contrabandă şi cred c-ai uitat şi 
asta. 

— În mă-ta. Îmi chem avocatul. 

Johnny Grăsanul dădu să se întoarcă. Delevan îl apucă. 

— Atunci rămâne întrebarea dacă ai sau nu permis de a 
ascunde o armă letală într-un dispozitiv cu clemă cu arc, 
spuse el cu aceeaşi voce blândă, torcătoare. E o întrebare 
interesantă, pentru că, din câte ştiu eu, autorităţile oraşului 
New York nu e/iberează astfel de permise. 

Poliţiştii se uitau la Johnny Grăsanul; Johnny Grăsanul îi 
săgeta şi el cu privirea. Aşadar, nimeni nu-l observă pe 
Roland când întoarse anunţul de la uşă cu partea pe care 


scria ÎNCHIS spre exterior. 

— Poate că începem să rezolvăm problema găsind 
portofelul acestui domn, zise O'Mearah. Satana însuşi n-ar 
fi fost în stare să mintă cu atâta sinceră convingere. Poate 
că l-a scăpat doar, ştii. 

— Dar v-am spus! Nu ştiu nimic despre portofelul tipului! 
Omu’ n-are toate mințile acasă! 

Roland se aplecă. 

— Uite-l, remarcă el. Se vede de aici. Stă cu piciorul pe 
el. 

Asta era o minciună, dar Delevan, care încă-l ţinea pe 
Johnny Grăsanul de umăr, îl împinse pe vânzător în spate 
atât de repede, încât era imposibil să mai ştii dacă omul 
ținuse sau nu piciorul pe el. 

Acum trebuia acţionat. Roland se apropie pe tăcute de 
tejghea în timp ce pistolarii în uniformă se aplecară pentru 
a se uita dedesubt. Deoarece stăteau unul lângă celălalt, 
între capetele lor nu era mare distanţă. O'Mearah încă avea 
în mâna dreaptă arma pe care vânzătorul o ţinuse sub 
tejghea. _ 

— Fir-ar să fie, chiar e acolo! zise Delevan surescitat. Il 
văd! 

Roland aruncă o ocheadă la omul pe care ei îl strigaseră 
Johnny Grăsanul, vrând să se asigure că nu va avea 
surprize din partea lui. Dar vânzătorul stătea cu spatele la 
perete - se împingea în el, de fapt, ca şi când ar fi vrut să 
treacă prin el - cu mâinile atârnate pe lângă corp şi cu ochii 
mari de mirare. Arăta ca un om căruia nu-i vine să creadă 
că horoscopul nu i-a spus că va fi o zi de care să se 
ferească. 

Nicio problemă cu el. 

— Da! repetă vesel O'Mearah. Se uitau amândoi sub 
tejghea, cu mâinile pe genunchii pantalonilor de uniformă. 
Acum, mâna stângă a lui O'Mearah se întinse după portofel. 
Îl văd... 

Roland făcu un ultim pas în faţă. Cuprinse într-o mână 
obrazul drept al lui Delevan şi în cealaltă obrazul stâng al 


lui O'Mearah şi, cât ai clipi, o zi despre care Johnny 
Grăsanul Holden crezuse că atinsese apogeul ghinionului 
urcă pe noi culmi ale dezastrului. Arătarea în costum 
albastru lovi capetele poliţiştilor unul de celălalt cu destulă 
forţă încât să se audă un sunet ca de pietre înfăşurate în 
pâslă izbindu-se între ele. 

Poliţiştii căzură grămadă. Bărbatul cu ochelarii aurii se 
îndreptă de spate. 

Avea în mână Magnum-ul 357 şi-l ţinea îndreptat spre 
Johnny Grăsanul. 

Gaura ţevii părea suficient de mare încât să poată lansa 
o rachetă. 

— N-o să avem probleme, nu-i aşa? întrebă arătarea cu 
vocea aceea moartă. 

— Nu, domnule, răspunse imediat Johnny Grăsanul, 
niciuna. 

— Rămâi pe loc. Dacă fundul tău pierde contactul cu 
peretele, tu însuţi o să pierzi contactul cu viaţa aşa cum ai 
ştiut-o dintotdeauna. Ne-am înţeles? 

— Da, domnule, zise Johnny Grăsanul, ne-am înţeles 
bine. 

— Perfect. 

Roland îi despărţi pe poliţişti, împingându-i. Erau 
amândoi în viaţă. Asta era bine. Indiferent cât de lenți şi de 
placizi erau, rămâneau totuşi doi pistolari, oameni care 
încercaseră să ajute un străin la ananghie. Nu-i dădea ghes 
deloc dorinţa de a-i ucide pe cei de teapa sa. 

Dar înainte o făcuse, nu-i aşa? Da. Căci nu murise Alan 
însuşi, unul dintre fraţii lui de sânge, chiar sub pistoalele lor 
fumegânde, al său şi al lui Cuthbert? 

Fără să-şi ia ochii de la vânzător, pipăi sub tejghea cu 
vârful pantofului Gucci al lui Jack Mort. Simţi portofelul. ÎI 
lovi. Acesta ieşi de sub tejghea, răsucindu-se, pe partea 
vânzătorului. Johnny Grăsanul tresări şi strigă ca o fată 
sperioasă care vede un şoricel. Fundul lui pierdu contactul 
cu peretele preţ de un moment, dar pistolarul închise un 
ochi la asta. Nu-l mâna nici intenţia de a-l împuşca pe omul 


acela. Mai degrabă l-ar ciomăgi decât să deschidă focul. O 
armă atât de mare probabil că ar atrage atenţia tuturor pe 
o rază de jumătate din cvartal. 

— Ridică-l, spuse pistolarul. Incet. 

Johnny Grăsanul se aplecă şi, când prinse portofelul în 
mână, îi scăpă o băşină zgomotoasă şi strigă. Cu o urmă 
vagă de amuzament, pistolarul înţelese că omul 
confundase sunetul propriei băşini cu un foc de armă şi 
crezuse că-i sunase ceasul. 

Când Johnny Grăsanul se îndreptă de spate, obrajii-i erau 
roşii ca para focului. În partea din faţă a pantalonilor avea o 
pată mare de umezeală. 

— Pune punga pe tejghea. Portofelul, adică. 

Johnny Grăsanul se execută. 

— Acum gloanţele. Cele de Winchester 45. Şi ţine mâinile 
la vedere. 

— Trebuie să bag mâna în buzunar. După chei. 

Roland aprobă cu o aplecare din cap. 

În timp ce Johnny Grăsanul întâi descuie şi apoi deschise 
dulapul în care erau aşezate cutiile cu gloanţe, Roland stătu 
pe gânduri. 

— Dă-mi patru cutii, spuse el într-un târziu. 

Nu-şi imagina că-i vor trebui atât de multe, dar tentaţia 
de a le avea era imposibil de reprimat. 

Johnny Grăsanul puse cutiile pe tejghea. Roland deschise 
una, încă nevenindu-i să creadă că nu era o glumă sau o 
farsă. Dar erau gloanţe, sigur că da, curate, sclipitoare, 
nemarcate, neexplodate, nereîncărcate vreodată. Ridică 
unul la lumină un moment, apoi îl puse înapoi în cutie. 

— Acum scoate o pereche de brățări. 


— Brăţări...? 
Pistolarul consultă Mortciclopedia. 
— Cătuşe. 


— Domnule, nu ştiu ce vrei. Casa de marcat e... 

— Fă ce-ţi spun. Acum. 

Hristoase, n-o să se termine niciodată, se smiorcăi 
Johnny Grăsanul în gând. 


Deschise un alt dulăpior şi scoase o pereche de cătuşe. 

— Cheia? întrebă Roland. 

Johnny Grăsanul puse cheia cătuşelor pe tejghea. Unul 
dintre poliţiştii inconştienţi scoase pe nepregătite un sforăit 
şi Johnny scânci subţire. 

— Întoarce-te, spuse pistolarul. 

— N-o să mă împuşti, nu-i aşa? Spune că nu! 

— Nu, zise Roland fără vreo inflexiune în glas. Atât timp 
cât te întorci acum. Dacă nu, te împuşc. 

Johnny Grăsanul se întoarse, începând să bălmăjească. 
Sigur că tipul zice că nu, dar începea să miroasă prea tare a 
lovitură mafiotă. Nici măcar nu lăsase multe nescrise în 
condici. Bălmăjeala lui se transformă în văicăreli gâtuite. 

— Te rog, domnule, de dragul mamei mele, nu mă 
împuşca. Mama e bătrână. E oarbă. E... 

— E blestemată cu un fiu fricos, zise pistolarul mâhnit. 
Apropie mâinile. 

Smiorcăindu-se, cu pantalonii uzi lipiţi de vintre, Johnny 
Grăsanul le apropie. Într-o fracțiune de secundă, brăţările 
de oţel i se închiseră la încheieturi. 

Habar nu avea cum reuşise arătarea să vină după 
tejghea atât de repede. 

Şi nici nu voia să aibă. 

— Rămâi acolo şi uită-te la perete până-ţi spun eu că te 
poţi întoarce. Dacă te întorci înainte, te omor. 

Speranţa lumină mintea lui Johnny Grăsanul. Poate că 
totuşi tipul nu avea de gând să-l rezolve. Poate că nu era 
dus cu pluta, ci doar puţin deranjat la mansardă. 

— Nu mă întorc. Jur pe Dumnezeu. Jur în faţa tuturor 
sfinţilor Lui. Jur în faţa tuturor îngerilor Lui. Jur în faţa 
tuturor arh... 

— Şi eu jur că dacă nu taci din gură, îţi trag un glonţ în 
gât, zise arătarea. 

Johnny Grăsanul tăcu. | se păru că rămase o veşnicie cu 
faţa la perete. De fapt, nu se scurseră decât aproximativ 
douăzeci de secunde. 

Pistolarul se lăsă în genunchi, puse arma vânzătorului pe 


podea, aruncă o privire pentru a fi sigur că viermele acela 
era cuminte, apoi îi rostogoli pe cei doi pe spate. Amândoi 
erau inconştienţi, dar nu erau răniţi grav, văzu Roland. 
Amândoi respirau regulat. Din urechea celui pe care îl 
chema Delevan curgea un firicel de sânge, dar asta era tot. 

Aruncă încă o privire la vânzător, apoi desprinse 
cataramele curelelor de la brâul pistolarilor şi le înlătură. 
Scoase sacoul albastru al lui Mort şi se încinse cu centurile. 
Pistoalele nu erau cele potrivite, dar era un sentiment 
plăcut să fie din nou înarmat. A/ naibii de plăcut. Mai plăcut 
decât ar fi crezut. 

Două arme. Una pentru Eddie şi una pentru Odetta... 
când şi dacă Odetta avea să fie pregătită să primească o 
armă. |lmbrăcă iar sacoul lui Jack Mort, vâri în buzunarul 
drept două cutii de gloanţe şi pe celelalte două în cel stâng. 
Sacoul, impecabil înainte, acum era deformat. Luă de jos 
Magnum-ul 357 al vânzătorului şi puse gloanţele în 
buzunarul pantalonilor. 

Apoi aruncă arma în cealaltă parte a încăperii. Când 
aceasta ateriză pe jos, Johnny Grăsanul tresări, scoase încă 
un strigăt subţire şi mai scăpă puţin lichid cald în pantaloni. 

Pistolarul se îndreptă de spate şi-i spuse lui Johnny 
Grăsanul să se întoarcă. 


Xx 


Când Johnny Grăsanul aruncă încă o privire la arătarea în 
costum albastru şi cu ochelari aurii, îi căzu falca. O clipă fu 
absolut convins că omul care intrase în magazinul lui se 
transformase într-o fantomă cât timp stătuse el cu spatele. 
Lui Johnny Grăsanul i se părea că prin omul acela putea să 
vadă o siluetă mult mai reală, unul dintre pistolarii aceia 
legendari despre care se făceau filme şi seriale TV când era 
el mic: Wyatt Earp, Doc Holliday, Butch Cassidy, unul ca 
aceştia. 

Apoi ochii i se limpeziră şi îşi dădu seama ce făcuse 


descreieratul: luase curelele cu pistoale ale poliţiştilor şi şi 
le pusese la brâu. În costum şi cu cravată, efectul ar fi 
trebuit să fie ridicol, dar, cine ştie de ce, nu era. 

— Cheia brăţărilor e pe tejghea. O să te dezlege poteraşii 
când se trezesc. 

Luă portofelul, îl deschise şi, incredibil, înainte să-l îndese 
înapoi în buzunar, puse patru bancnote de douăzeci de 
dolari pe sticla tejghelei. 

— Pentru muniţie, zise Roland. Am luat gloanţele din 
arma ta. Am de gând să le arunc după ce ies din magazin. 
Cred că, având arma descărcată şi negăsind vreo urmă de 
portofel, nu te vor putea acuza de nicio fărădelege. 

Johnny Grăsanul înghiţi în sec. Aceea fu una dintre rarele 
ocazii din viaţa lui când rămase fără cuvinte. 

— Acum, unde-i cea mai apropiată... (Ezitare.) 
farmacie? 

Johnny Grăsanul înţelese imediat - sau crezu că înţelege 
- totul. Tipul era un drogat, desigur. Asta era răspunsul. 
Nicio mirare că era aşa ciudat. Probabil era dopat de-i 
zbârnâiau globii oculari. 

— Este una la colţ. O jumate de stradă mai jos de 49th. 

— Dacă minţi, mă întorc şi-ţi trag un glonţ în creier. 

— Nu mint! strigă Johnny Grăsanul. Jur în faţa Tatălui 
Ceresc! Jur în faţa tuturor Sfinţilor! Jur pe numele ma... 

Dar atunci, uşa se închidea deja. Johnny Grăsanul rămase 
un moment într-o tăcere absolută; nu-i venea să creadă că 
nebunul plecase. 

Apoi ieşi cât putu el de repede de după tejghea şi se 
duse la uşă. Se întoarse cu spatele la ea şi căută pe pipăite 
încuietoarea. O găsi şi o închise. Mai căută puţin şi reuşi să 
închidă şi ivărul. 

Doar atunci îşi permise să alunece în şezut, icnind şi 
gemând şi jurând pe Dumnezeu şi toţi sfinţii şi îngerii Lui că 
se va duce la biserica St Anthony chiar în după-amiaza 
aceea, imediat ce porcii ăia se trezeau şi-i desfăceau 
cătuşele, nu mai devreme. Voia să se spovedească, să se 
căiască şi să se împărtăşească. 


Johnny Grăsanul Holden voia să se împace cu Dumnezeu. 
Trecuse prea aproape de o întâlnire faţă în faţă cu El. 


xi 


Soarele la apus deveni un semicerc deasupra Mării 
Vestului. Se îngustă într-o simplă linie luminoasă care-i răni 
lui Eddie ochii. Dacă te uitai îndelung la o astfel de lumină, 
te puteai alege cu o arsură de retină. Acesta era doar unul 
dintre multele lucruri interesante pe care le învăţai în 
şcoală, lucruri care te ajutau să obţii o slujbă de viitor cum 
era aceea de barman cu jumătate de normă sau un hobby 
interesant precum căutarea cu normă întreagă a heroinei 
pe străzi şi a gologanilor cu care să o poţi cumpăra. Eddie 
nu-şi feri privirea. Nu credea că va mai conta mult timp 
dacă suferea sau nu arsuri de retină. 

Nu se rugă de vrăjitoarea din spatele lui. Înainte de toate, 
n-ar fi ajutat la nimic. Apoi, ar fi scăzut în propriii lui ochi. 
Toată viaţa trăise în degradare, iar acum descoperise că 
nu-şi dorea să se umilească şi mai tare în ultimele câteva 
minute pe care le mai avea de trăit. Căci acum doar câteva 
minute mai avea. Doar atât va mai trece până când linia 
aceea luminoasă avea să dispară, aducând după ea vremea 
homaroşeniilor. 

Renunţase la speranţa că o transformare miraculoasă o 
va aduce pe Odetta înapoi în ultima clipă, la fel cum 
renunţase la speranţa că Detta va înţelege că moartea lui 
aproape sigur o va lăsa pentru totdeauna în lumea aceea. 
Până în urmă cu cincisprezece minute crezuse că femeia 
joacă la cacealma; acum ştia că greşise. 

Păi, mai bine aşa decât să mor strangulat puţin câte 
putin, îşi spuse, dar după ce văzuse hidoşeniile cu aspect 
de homar noapte după noapte, sincer nu credea că era aşa. 
Spera că va reuşi să moară fără să strige. Nu credea că va 
fi posibil, dar intenţiona să încerce. 

— Or s' vin’ dup’ tine, faţ' palidă! scrâşni Detta. Or s’ vin’ 


din clip-n clipă! O s' fii a mai bună masă pe care-or avut-o 
vr'odat' drăgălăşeniile alea! 

Nu era doar o cacealma, Odetta nu urma să se întoarcă... 
şi nici pistolarul. 

Cumva, asta din urmă durea cel mai tare. Fusese sigur că 
el şi pistolarul deveniseră... ei bine, parteneri, dacă nu chiar 
fraţi... în timpul petrecut străbătând plaja şi că Roland va 
face măcar o încercare de a-i fi alături. 

Dar Roland nu avea să vină. 

Poate nu înseamnă că nu vrea să vină. Poate că îi este 
imposibil să vină. 

Poate că e mort, ucis de un agent de pază într-o 
farmacie... la naiba, ce ironie ar fi asta, ultimul pistolar din 
lume ucis de un politai de-nchiriat... sau poate l-a călcat un 
taxi. Poate că e mort şi uşa a dispărut. Poate din cauza asta 
nu joacă ea la cacealma. 

Poate cacealmaua şi-a pierdut orice sens. 

— Din clipă-n clip-acu'! strigă Detta şi atunci Eddie nu 
mai trebui să-şi facă probleme pentru retina lui, pentru că 
ultima felie de lumină a zilei dispăru, lăsând în urmă doar 
paloarea crepusculului. 

Eddie rămase cu ochii la valuri, lumina începând să-i 
pălească în amintire, şi aşteptă ca primele homaroşenii să 
se reverse pe uscat. 


xii 


Eddie încercă să întoarcă faţa, pentru a se feri de prima, 
dar se mişcă prea încet. Monstruozitatea îi sfâşie cu 
cleştele o bucată din pomet, spărgându-i ochiul stâng şi 
făcând osul să sclipească alb în lumina apusului, totul în 
timp ce bestia punea întrebări şi Femeia Foarte Rea 
râdea... 

Încetează, îşi comandă Roland. Gândurile astea nu doar 
că nu ajută la nimic, dar îti mai şi distrag atenția. Şi nu e 
musai să fie aşa. S-ar putea să mai fie timp. 


Şi încă mai era - atunci. Când Roland se grăbea pe 49th 
Street în corpul lui Jack Mort, legănând din braţe, cu ochii 
de ţintaş îndreptaţi ferm spre firma pe care scria 
FARMACIE, nepăsându-i de privirile pe care le atrăgea şi de 
felul în care oamenii se fereau din calea lui, soarele era încă 
pe cer în lumea lui. Marginea de jos nu avea să atingă locul 
unde marea se întâlnea cu cerul decât peste vreo 
cincisprezece minute. Dacă pe Eddie îl aştepta agonia, 
aceasta era încă departe. 

Totuşi, pistolarul nu ştia asta sigur; ştia doar că era mai 
târziu acolo decât aici şi, deşi soarele trebuia să fie pe cer 
acolo, presupunerea că timpul în lumea aceasta şi în lumea 
lui se scurgea cu aceeaşi viteză putea fi una fatală... mai 
ales pentru Eddie, care avea să moară într-un fel oribil şi 
inimaginabil, un fel pe care mintea lui insista totuşi să şi-l 
imagineze. 

Impulsul de a se uita înapoi, de a vedea, era aproape 
irepresibil. Şi totuşi, nu îndrăznea. Nu trebuia. 

Vocea lui Cort îi întrerupse brusc şirul gândurilor: 
Controlează lucrurile pe care le poti controla, vierme. Pe 
toate celelalte lasă-le să potopească peste tine şi, de va fi 
să cazi răpus la pământ, cazi cu pistoalele ridicate, 
scuipând glonț după glont. 

Da. 

Dar era greu. 

Foarte greu, uneori. 

Ar fi văzut şi ar fi înţeles de ce oamenii se holbau la el şi-l 
evitau dacă n-ar fi fost atât de fixat să-şi ducă treaba la 
capăt în lumea asta cât mai curând posibil şi să plece naibii 
de acolo, dar asta n-ar fi schimbat nimic. Se îndrepta atât 
de repede spre firma albastră de unde, conform 
Mortciclopediei, putea face rost de Keflex-ul acela care-i 
trebuia corpului său, încât sacoul lui Mort flutura în urma lui 
în pofida greutăților din buzunare. Curelele cu pistoale de la 
şolduri erau perfect vizibile. Le purta nu aşa cum le 
purtaseră cei dinaintea lui, drepte şi ordonate, ci cum le 
purta el pe ale sale, încrucişate, atârnate pe şolduri. 


În ochii cumpărătorilor şi vânzătorilor ambulanți de pe 
49th, arăta cam aşa cum arătase în ochii lui Johnny 
Grăsanul: ca un desperado. 

Roland ajunse la farmacia Katz şi intră. 


xiii 


Pistolarul cunoscuse la viața lui magicieni, vrăjitori şi 
alchimişti. Unii fuseseră şarlatani isteți, alții farsori proşti în 
care doar cei mai proşti decât ei puteau să creadă (dar 
lumea nu suferise niciodată din lipsă de proşti, aşa încât şi 
farsorii proşti supravieţuiau; de fapt, majoritatea chiar 
prosperau), dar câţiva, puţini, puteau într-adevăr să facă 
lucrurile acelea negre despre care oamenii vorbeau în 
şoaptă - aceşti puţini puteau invoca demonii şi chema 
morţii, puteau ucide cu un blestem sau vindeca boli cu 
poţiuni stranii. Unul dintre aceştia fusese o creatură despre 
care pistolarul credea că era ea însăşi un demon, o 
creatură care se prefăcea că este om şi îşi spunea Flagg. ÎI 
văzuse doar pentru scurt timp şi asta aproape de sfârşit, 
când haosul şi lovitura finală se apropiau de pământul său. 
Imediat în urma lui veneau doi tineri care păreau disperaţi 
şi totuşi îndârjiţi, pe nume Dennis şi Thomas. Aceştia trei 
străbătuseră doar o parte mică din ceea ce fusese o 
perioadă tulbure şi tulburătoare a vieţii pistolarului, dar 
niciodată nu uitase că-l văzuse pe Flagg transformând un 
om care-l enervase într-un câine urlător. Îşi amintea asta 
mult prea bine. Apoi venise omul în negru. 

Şi mai fusese Marten. 

Marten, care o sedusese pe mama lui în absenţa tatălui 
său, Marten, care încercase să-i aducă lui Roland moartea 
şi în schimb îi adusese maturizarea înainte de vreme, 
Marten, pe care, bănuia el, era posibil să-l reîntâlnească 
înainte să ajungă la Turn... sau acolo. 

Asta însemna că experienţa lui în privinţa magiei şi 
magicienilor îl făcuse să se aştepte la ceva mult diferit faţă 


de ceea ce găsi de fapt în farmacia Katz. 

Se aşteptase la o încăpere slab luminată de lumânări, 
plină de aburi înţepători, borcane cu prafuri şi lichide 
necunoscute, multe acoperite de un strat gros de praf sau 
înfăşurate în pânze de păianjen vechi de un secol. Se 
aşteptase la un om cu mantie şi glugă, un om periculos, 
poate. Prin vitrina transparentă din sticlă văzu oameni 
mişcându-se înăuntru cu nepăsarea cu care s-ar fi mişcat în 
orice alt magazin şi îşi spuse că probabil erau o iluzie. 

Dar nu erau. 

Aşa că, un moment, pistolarul rămase în pragul uşii, la 
început uimit, apoi amuzat într-un fel ironic. lată-l într-o 
lume care-l bulversa cu noi minuni aparent la fiecare pas, o 
lume în care caleştile zburau prin aer şi hârtia părea ieftină 
ca nisipul. Şi cea mai nouă minune era că, pur şi simplu, 
pentru oamenii aceia minunea se golise de sens: aici, 
într-un loc al miracolelor, vedea doar feţe posace şi trupuri 
greoaie. 

Erau mii de sticluţe, erau poţiuni, dar Mortciclopedia le 
identifica pe toate cu false remedii. Aici era un balsam care 
se spunea că-ţi redă părul căzut, dar n-o făcea; acolo, o 
cremă care promitea să şteargă neplăcutele pete de pe 
mâini şi braţe, dar minţea. Acolo erau leacuri pentru lucruri 
ce nu aveau nevoie de leac: lucruri pentru a-ţi pune maţele 
în mişcare sau a le face să stea, pentru a-ţi face dinţii albi şi 
părul negru, lucruri care să-ţi facă respiraţia să miroasă mai 
bine, de parcă nu puteai face asta mestecând scoarță de 
anin. Nu erau lucruri magice acolo, ci doar banalităţi - deşi 
erau astină şi alte câteva remedii care, după nume, păreau 
folositoare. Dar în cea mai mare parte, pe Roland locul 
acela îl îngrozea. Într-un loc ce promitea alchimie, dar 
vindea mai mult parfumuri decât poţiuni, era oare de 
mirare că minunea se devalorizase? 

Dar când consultă din nou Mortciclopedia, descoperi că 
adevărul acelui loc nu se găsea doar în lucrurile la care se 
uita el. Poţiunile care aveau într-adevăr efect erau păstrate 
la loc sigur, ferite de ochii lumii. Pe acelea le puteai obţine 


doar dacă aveai autorizaţia unui vraci. În lumea aceasta, 
vracii se numeau DOKTORI şi îşi scriau formulele magice pe 
foi de hârtie pe care Mortciclopedia le numea TZIDULE. 
Pistolarul nu cunoştea cuvântul. Bănuia că ar fi putut 
cerceta mai bine problema, dar nu se obosi. Ştia ce îi 
trebuia şi o scurtă privire în Mortciclopedie îi spuse unde 
anume putea găsi lucrul acela în magazin. 

Se îndreptă cu paşi mari spre o tejghea înaltă, deasupra 
căreia scria ELIBERARE REŢETE. 


xiv 


Katz cel care, în 1927, deschisese pe 49th Street 
farmacia şi debitul de limonadă Katz (Articole diverse 
pentru domni şi doamne) era mort de mult şi nici singurul 
lui fiu nu părea să se simtă prea bine. Deşi nu avea decât 
patruzeci şi şase de ani, arăta cu douăzeci mai în vârstă. 
Era aproape chel, avea pielea îngălbenită şi o constituţie 
plăpândă. Ştia că lumea spunea că arată ca moartea 
călare, dar nimeni nu înţelegea de ce. 

Ca doamna Rathbun, de pildă, scârba care-l ţinea acum 
la telefon, dându-i înainte că-l va da în judecată dacă nu-i 
eliberează din nou reţeta de Valium şi asta imediat, CHIAR 
ÎN CLIPA ASTA. 

Și ce crezi, doamnă, c-o să-ți trimit pastilele prin telefon? 
Dacă putea face asta, măcar ea i-ar fi făcut un serviciu şi ar 
fi tăcut. Ar înclina receptorul şi ar deschide larg gura. 

Gândul acesta trezi un rânjet palid, care-i expuse dinţii 
gălbui. 

— Nu înţelegeţi, doamnă Rathbun, o întrerupse el după 
ce-i ascultase turuiala un minut - un minut întreg, 
cronometrat la secundă pe ceasul lui de la mână. l-ar fi 
plăcut, măcar o dată, să poată spune: Nu mai tipa la mine, 
scârbă proastă ce eşti! Ţipă la DOCTORUL tău! El te-a făcut 
să fii dependentă de porcăriile alea! Aşa-i. Felcerii ăia 
prescriau Valium ca şi când ar fi fost gumă de mestecat, iar 


când hotărau să întrerupă tratamentul, ghici cine încasa tot 
rahatul? Felcerii? O, nu! £E/îl încasa! 

— Cum adică nu înţeleg? Vocea care-i vorbea în ureche 
era ca o viespe furioasă care bâzâie într-un borcan. Înţeleg 
că fac multe cumpărături de la dugheana dumitale, înţeleg 
că am fost client fidel atâţia ani, înţeleg... 

— Trebuie să vorbiţi cu... Aruncă din nou o privire la 
cardul Rolodex al scârbei prin ochelarii lui bifocali ...cu 
doctorul Brumhall, doamnă Rathbun. V-a expirat reţeta. E o 
infracţiune federală să eliberăm Valium fără reţetă. 

Și infracțiune ar trebui să fie şi prescrierea lui... 
exceptând situatia în care, prescriindu-l, îi dădeai 
pacientului şi numărul tău de telefon nelistat, desigur, 
gândi el. 

— A fost o scăpare! strigă femeia. 

Acum se simţea un accent de panică în vocea ei. Eddie ar 
fi recunoscut tonul acela pe dată: era strigătul Păsării 
Narcomane sălbatice. 

— Atunci, sunaţi-l şi cereţi-i să o rectifice, spuse Katz. Are 
numărul meu. 

Da. Toţi aveau numărul lui. Tocmai asta era problema. 
Arăta la patruzeci şi şase de ani ca un muribund din cauza 
doctorilor fershlugginer. 

Și tot ce trebuie să fac pentru a fi sigur că şi ultima marjă 
de profit pe care o mai aduce afacerea asta se va spulbera 
în vânt este să le spun celor câtorva scorpii narcomane să 
se ducă-n aia a mă-sii. Atâta tot. 

— NU POT SA-L SUN! strigă ea. Vocea ei îi sfredeli 
dureros urechea. EL ŞI PRIETENUL LUI HOMO SUNT ÎN 
VACANȚĂ UNDEVA ŞI NIMENI NU VREA SĂ-MI SPUNĂ UNDE! 

Katz simţi că încep să i se activeze secrețiile acide în 
stomac. Avea două ulcere, unul vindecat, celălalt încă activ, 
şi sursa lor erau femeile ca scorpia aceea. Închise ochii. Aşa 
că nu-şi văzu asistentul studiindu-l pe omul în costum 
albastru şi cu ochelari aurii, care se apropia de ghişeul 
pentru reţete şi nu-l văzu nici pe Ralph, paznicul bătrân şi 
gras (Katz îl plătea mizerabil şi tot regreta amarnic că 


arunca banii pe fereastră; tată/ lui nu avusese niciodată 
nevoie de un paznic, dar tată!/ lui, Dumnezeu putrezească-l, 
trăise într-un timp când New York era un oraş şi nu un vas 
de toaletă), cum ieşi dintr-odată din moţăiala lui obişnuită 
şi duse mâna la pistolul de la şold. Auzi o femeie strigând, 
dar crezu că asta se datora descoperirii faptului că toate 
produsele Revlon erau puse la reducere - fusese nevoit să 
pună la reducere produsele Revlon din cauza concurenţei 
neloiale pe care i-o făcea jigodia aia de Dollentz, ceva mai 
încolo pe stradă. 

Când pistolarul se apropie ca o încarnare a sorții 
implacabile, el nu se gândea decât la Dollentz şi la 
nesuferita de la telefon, se gândea ce minunat ar fi să-i 
vadă pe amândoi goi-puşcă şi rostogoliţi prin miere şi legaţi 
în arşiţa soarelui deasupra unor muşuroaie de furnici. 
Fiecare cu furnicarul lui. Minunat! 

Îşi spunea că mai rău de atât nu se putea, că trăia răul 
absolut. Tatăl lui fusese atât de hotărât ca singurul lui fiu 
să-i urmeze exemplul, încât refuzase să plătească pentru 
altceva în afara unei diplome în farmacologie, aşa că el 
urmase exemplul tatălui şi, Dumnezeu putrezească-i 
oasele, acum era categoric cel mai greu moment dintr-o 
viaţă plină de momente grele, o viaţă care-l îmbătrânise 
înainte de vreme. 

Acesta era nadirul absolut. Sau aşa gândea el cu ochii 
închişi. 

— Dacă treceţi pe aici, doamnă Rathbun, v-aş putea da o 
duzină de pastile de cinci miligrame. E bine aşa? 

— În sfârşit, ţi-a venit mintea la cap! Slavă Domnului că 
ţi-a venit mintea la cap! 

Şi femeia închise. Aşa. Fără o vorbă de mulţumire. Dar 
când îl va vedea din nou pe găozarul ăla împuţit care-şi 
spunea doctor, mai că nu va cădea la pământ şi nu-i va 
lustrui vârful pantofilor Gucci cu nasul, mai că nu-i va face o 
felaţie, mai că nu... 

— Domnule Katz, zise asistentul cu o voce care părea 
ciudat de ştearsă. Cred că avem o prob... 


Se auzi încă un strigăt. Fu urmat de bubuitul unei arme, 
speriindu-l atât de tare încât crezu un moment că inima-i va 
face un triplu salt mortal în piept şi apoi se va opri pentru 
totdeauna. 

Deschise pleoapele şi se pomeni uitându-se ţintă în ochii 
pistolarului. 

Katz cobori privirea şi văzu pistolul din mâna omului. Se 
uită la stânga şi-l văzu pe paznicul Ralph ţinându-se de o 
mână şi holbându-se la hoţ cu ochii ieşiţi din orbite. Pistolul 
lui Ralph, un calibru 38 pe care-l purtase conştiincios cu el 
vreme de optsprezece ani, cât fusese ofiţer de poliţie (şi cu 
care trăsese doar în poligonul de la subsolul Secţiei 23; 
totuşi, spunea că deschisese de două ori focul în exerciţiul 
funcţiunii... dar cine să-l creadă?), era acum ţăndări într-un 
colţ. 

— Vreau Keflex, zise inexpresiv bărbatul cu ochi de 
ţintaş. Vreau mult. Acum. Şi lasă naibii TZIDULA. 

Un moment, Katz nu putu decât să se uite la el cu gura 
căscată, cu inima zbătându-i-se în piept, cu stomacul 
transformat într-o furtună de acid gastric. 

Crezuse că mai rău de atât nu se poate? 

Chiar crezuse? 


XV 


— Nu înţelegeţi, reuşi Katz să spună până la urmă. Vocea 
îi suna ciudat în urechi, dar asta nu era nimic ieşit din 
comun, pentru că-şi simţea gura ca o cămaşă de flanel şi 
limba ca o fâşie de vatelină. Nu avem cocaină aici. Nu este 
un drog pe care să-l găsiţi eliberat de... 

— Dar nu am spus cocaină, rosti bărbatul în costum 
albastru şi ochelari cu rame aurii. Am spus Keflex. 

Asta am crezut eu că ai spus, aproape că-i zise Katz 
acelui momser nebun, după care decise că asta l-ar putea 
întărâta. Auzise de farmacii jefuite cu arma pentru speed, 
pentru amfetamine, pentru o jumătate de duzină de alte 


lucruri (inclusiv pentru preţiosul Valium al doamnei 
Rathbun), dar credea că acesta ar putea fi primul furt de 
penicilină din istorie. 

Vocea tatălui său (Dumnezeu putrezească-l pe nemernic) 
îi spuse să nu mai tragă mâţa de coadă, să nu mai stea ca 
un tâmpit şi să facă ceva. 

Dar nu-i venea în gând nimic ce să facă. 

Bărbatul înarmat îi dădu o pistă. 

— Mişcă! Mă grăbesc. 

— C-cât doriţi? întrebă Katz. 

Ochii îi scăpărară o clipă peste umărul jefuitorului şi văzu 
ceva ce cu greu îi venea să creadă. Nu în oraşul ăsta. Dar 
părea că se întâmpla. Noroc? 

Era oare posibil ca farmacistul Katz să aibă noroc? Asta 
putea intra în Cartea Recordurilor! 

— Nu ştiu, spuse bărbatul cu pistol. Cât intră într-o 
pungă. O pungă mare. 

Şi fără niciun preaviz, se roti şi pistolul din mâna lui 
răsună din nou. 

Un bărbat urlă. Sticla vitrinei explodă pe trotuar şi în 
stradă într-o ploaie de cioburi. Mai mulţi pietoni aflaţi în 
trecere fură tăiaţi, dar niciunul grav. În farmacia lui Katz, 
femeile (şi nu puţini bărbaţi) strigară. Alarma antifurt 
începu şi ea să urle aspru. Clienţii intrară în panică şi 
începură să se îngrămădească spre uşă şi să dea buzna 
afară. Bărbatul înarmat se întoarse spre Katz şi expresia lui 
nu se schimbase defel: chipul purta aceeaşi mină de 
răbdare înspăimântătoare (dar nu şi inepuizabilă), ca la 
început. 

— Fă repede cum îţi spun. Mă grăbesc. 

Katz înghiţi în sec. 

— Da, domnule, spuse el. 


xvi 


Pistolarul văzuse şi admirase oglinda curbată din colțul 


din stânga, sus, al magazinului când încă nu ajunsese bine 
la tejgheaua în spatele căreia ţineau poţiunile puternice. La 
felul în care stăteau lucrurile acum, niciun meseriaş din 
lumea lui n-ar fi fost în stare să făurească o asemenea 
oglindă curbată, deşi fusese un timp când astfel de lucruri - 
şi multe dintre celelalte pe care le văzuse în lumea lui Eddie 
şi a Odettei - puteau fi realizate. Văzuse rămăşiţele unora 
în tunelul de sub munţi şi le mai văzuse şi în alte locuri... 
relicve străvechi şi misterioase asemenea lespezilor Druite 
care se aflau uneori în locurile unde veneau demonii. 
înţelegea de asemenea scopul oglinzii. 

Observase puţin cam târziu mişcarea paznicului - încă 
mai descoperea cât de tare îi afectau vederea periferică 
lentilele pe care le purta Mort în faţa ochilor - dar tot 
avusese destul timp să se întoarcă şi să-i arunce pistolul din 
mână cu un foc de armă. Era o lovitură pe care Roland o 
considera de rutină, deşi fusese nevoit să se grăbească 
puţin. Paznicul, însă, avea o altă părere. 

Ralph Lennox ar fi jurat până la capătul zilelor lui că 
individul făcuse un lucru imposibil... Posibil însă, poate, 
doar în serialele alea western din copilărie, precum Annie 
Oakley. 

Grație oglinzii, care fusese evident aşezată acolo pentru 
depistarea hotilor, Roland putu să-l anihileze mai repede pe 
celălalt. 

Văzuse ochii alchimistului săgetând peste umărul lui un 
moment şi privise imediat în sus, la oglindă. În ea văzuse 
un bărbat în jachetă de piele apropiindu-se pe intervalul 
central, în spatele lui. Avea un cuţit lung în mână şi, 
fără-ndoială, mintea-i era încinsă de gânduri glorioase. 

Pistolarul se întoarse şi trase un singur glonţ, ţinând 
pistolul la nivelul şoldului, conştient că ar putea rata prima 
lovitură fiindcă trăgea cu o armă străină, dar nedorindu-şi 
să-l rănească pe vreunul dintre clienţii care stăteau stană 
de piatră în spatele pretinsului erou. Mai bine să tragă de 
două ori de la nivelul şoldului, să tragă gloanţe care să 
rezolve problema dintr-un unghi ascendent care să-i 


protejeze pe ceilalţi decât să omoare, poate, o femeie a 
cărei singură greşeală fusese să-şi aleagă ziua greşită 
pentru a cumpăra parfum. 

Pistolul era bine îngrijit. Tinta lui bine calibrată. 
Amintindu-şi aspectul lălâu şi stătut al pistolarilor de la care 
luase armele acelea, i se părea că se îngrijiseră mai bine de 
armele lor decât de armele care erau ei. Părea un 
comportament ciudat, dar sigur că lumea aceasta era în 
sine ciudată şi Roland nu putea emite judecăţi peremptorii; 
nici nu avea timp să emită judecăţi, la o adică. 

Împuşcătura fu una reuşită, care reteză cuțitul bărbatului 
de la baza lamei, lăsându-l în mână doar cu plăselele. 

Roland îl scrută atent pe bărbatul în haină de piele şi 
ceva din privirea lui trebuie să-l fi făcut pe pretinsul erou 
să-şi amintească de o altă întâlnire presantă, căci se răsuci 
pe călcâie, aruncă din mână rămăşiţele cuţitului şi se 
alătură valului amplu de cumpărători în exod. 

Roland se întoarse şi-i dădu alchimistului ordine. Gata cu 
prostiile, că altfel o să înceapă să curgă sânge. Când 
alchimistul se întoarse cu spatele, Roland îl lovi uşor în 
omoplatul osos cu ţeava pistolului. Omul scoase un /i/jc! 
strangulat şi se întoarse. 

— Nu tu. Tu stai aici. Lasă-l pe ucenic să se ducă. 

— C-cine? 

— Peel. 

Pistolarul gesticulă grăbit spre asistent. 

— Ce să fac, domnule Katz? 

Urmele de acnee adolescentină ieşeau puternic în 
evidenţă pe faţa albă ca varul a asistentului. 

— Fă ce spun, fraiere! Adu Keflex! 

Asistentul se duse la un raft din spatele tejghelei şi luă 
un flacon. 

— Întoarce-l ca să văd ce scrie pe el, spuse pistolarul. 

Asistentul îl întoarse. Roland nu putu să citească; prea 
multe litere in - existente în alfabetul lui. Consultă 
Mortciclopedia. Keflex, confirmă acesta, şi Roland, chiar în 
timp ce verifica, îşi dădu seama că pierduse timpul inutil. 


El ştia că nu poate să citească totul în lumea asta, dar 
oamenii aceia nu ştiau. 

— Câte pastile sunt în flaconul ăla? 

— Păi, sunt capsule, de fapt, spuse agitat asistentul. 
Dacă vă interesează antibiotice sub formă de pastilă... 

— Lasă asta. Câte doze sunt? 

— O! Aă... Asistentul tulburat se uită la flacon şi aproape 
îl scăpă din mâini. Două sute. 

Roland se simţi cum se simţise când descoperise câte 
gloanţe se puteau cumpăra în lumea asta pentru o sumă 
modică. În compartimentul secret al trusei medicinale a lui 
Enrico Balazar fuseseră nouă flacoane-mostră de Keflex, 
treizeci şi două de doze în total, şi el, după ce le luase, se 
simţise din nou bine. Dacă nu putea ucide infecția cu dovă 
sute de doze însemna că infecția nu putea fi ucisă. 

— Dă-mi-l, spuse bărbatul în costum albastru. 

Asistentul îi dădu flaconul. 

Pistolarul ridică mâneca sacoului, scoțând la iveală 
Rolex-ul lui Jack Mort. 

— Bani nu am, dar asta cred că este o compensație 
potrivită. Aşa sper, în orice caz. 

Se întoarse, înclină din cap spre paznic, care încă stătea 
la pământ lângă taburetul lui răsturnat şi se uita la pistolar 
cu ochi mari, şi ieşi în stradă. 

Nimic mai simplu. 

Vreme de cinci secunde, în farmacie nu se auzi altceva 
decât behăitul alarmei, care făcea o gălăgie destul de mare 
încât să acopere vociferările oamenilor din stradă. 

— Dumnezeule din Cer, domnule Katz, ce ne facem 
acum? şopti asistentul. 

Katz luă ceasul şi-l cântări în mână. 

Aur. Aur masiv. 

Nu-i venea să creadă. 

Dar trebuia să creadă. 

Un nebun venise din stradă, împuşcase pistolul din mâna 
paznicului şi cuțitul din mâna altcuiva, totul ca să obţină cel 
mai banal medicament la care-i putea zbura mintea. 


Keflex. 

Keflex în valoare de, poate, şaizeci de dolari. 

Pentru care plătise cu un ceas Rolex în valoare de şase 
mii cinci sute de dolari. 

— Să facem? întrebă Katz. Să facem? Primul lucru pe 
care o să-l faci tu e să pui ceasul ăsta sub tejghea. Nu l-ai 
văzut niciodată. Se uită la Ralph. Şi nici tu. 

— Nu, domnule, aprobă imediat Ralph. Atât timp cât îmi 
primesc partea după ce-l vindeţi, n-am văzut deloc ceasul 
ăla. 

— Or să-l împuşte ca pe un câine în stradă, zise Katz cu o 
inconfundabilă satisfacţie. 

— Keflex! Şi tipu’ nu părea nici măcar să aibă nasul 
înfunaat! zise asistentul în continuare mirat. 


Capitolul 4. 
Extragerea 


Când partea inferioară a cercului solar atingea Marea 
Vestului în lumea lui Roland, împrăştiind peste apă o dâră 
de foc auriu până la locul unde Eddie zăcea legat ca un 
curcan, ofiţerii O'Mearah şi Delevan îşi reveneau ameţiţi în 
simţiri, în lumea din care Eddie fusese răpit. 

— Nu vreţi, vă rog, să-mi desfaceţi cătuşele astea? 
întrebă Johnny Grăsanul cu o voce umilă. 

— Unde s-a dus? zise O'Mearah cu limba împleticită şi se 
pipăi după tocul pistolului. Dispăruse. Tocul, cureaua, 
gloanţele, pistolul. Pistolul. 

O, rahat! 

Începu să se gândească la întrebările pe care i le vor 
pune rahaţii din Departamentul de Afaceri Interne, indivizi 
care învăţaseră tot ce ştiau despre viaţa pe stradă de la 
Jack Webb din Dragnet?$, şi valoarea în bani a armei sale 
pierdute deveni imediat cam la fel de relevantă pentru el ca 
populaţia Irlandei sau principalele rezerve de minereuri ale 
Uruguayului. Se uită la Carl şi văzu că şi lui îi fusese luată 
arma. 

O, lisuse, aduceți clovnii, îşi spuse O'Mearah cu mâhnire 
şi când Johnny Grăsanul îl întrebă dacă nu e bun să ia cheia 
de pe tejghea şi să-i deschidă cătuşele, răspunse: 

— Ba mai bine aş... 

Şi se opri, pentru că voise să spună: Ba mai bine te-aş 
împuşca în burtă, dar era clar că nu-l putea împuşca pe 


16 Celebru serial poliţist radiofonic şi de televiziune din 
anii cincizeci, avându-l ca erou pe actorul Jack Webb în rolul 
sergentului Joe Friday (n. tr.). 


Johnny Grăsanul, nu? Armele de acolo erau legate cu lanţuri 
şi ciudatul acela cu ochelari aurii, ciudatul care păruse un 
cetăţean onorabil, le luase pe a lui şi a lui Carl cu aceeaşi 
uşurinţă cu care el însuşi, O'Mearah, ar fi luat o puşcă de 
jucărie de la un copilaş. 

În loc să termine fraza, luă cheia şi-i deschise cătuşele. 
Observă Magnumul 357 pe care Roland îl aruncase în colţ. Il 
ridică şi-l îndesă la betelia pantalonilor. 

— Hei, ăla-i al meu! se smiorcăi Johnny Grăsanul. 

— Da? ÎI vrei înapoi? O'Mearah trebuia să vorbească 
încet. Îl durea îngrozitor capul. În clipa aceea, nu-şi dorea 
decât să-l găsească pe domnul Ochelari cu Rame Aurii şi 
să-l pironească de cel mai apropiat zid. Cu piroane boante. 
Am auzit că tipii graşi ca tine sunt la mare căutare în Attica, 
Johnny. Au o vorbă acolo: „Cu cât e curu' mai mare, cu 
atâta poţi împinge mai tare.“ Eşti sigur că-l vrei înapoi? 

Johnny Grăsanul se întoarse fără un cuvânt, dar nu 
înainte ca O'Mearah să vadă lacrimile din ochii lui şi pata de 
pe pantaloni. Nu-i era deloc milă. 

— Unde-i? întrebă Carl Delevan cu o voce încleiată, 
nedesluşită. 

— A plecat, zise sec Johnny Grăsanul. Asta-i tot ce ştiu. A 
plecat. Am crezut c-o să mă omoare. 

Delevan se ridică încet în picioare. Simţea ceva lipicios şi 
neplăcut pe o parte a feţei şi îşi studie degetele. Sânge. 
Mama mă-sii! Dibui după armă şi continuă să dibuie, să 
dibuie şi să spere, cu mult după ce degetele îl asigurară că 
arma şi tocul dispăruseră. O'Mearah avea doar o migrenă; 
Delavan avea impresia că cineva îi folosise interiorul ţestei 
ca loc de testare a armelor nucleare. 

— Tipu’ mi-a luat pistolul, îi spuse lui O'Mearah. 

Vocea lui era atât de cleioasă, încât cuvintele erau 
aproape imposibil de desluşit. 

— Bun venit în club. 

— Mai e aici? 

Delevan făcu un pas spre O'Mearah, se înclină pe partea 
stângă, ca şi când ar fi fost pe puntea unei nave pe o mare 


agitată, după care reuşi să se îndrepte. 

— Nu. 

— De când? 

Delevan se uită la Johnny Grăsanul, care nu răspunse, 
poate pentru că Johnny Grăsanul, care era întors cu 
spatele, credea că Delevan încă vorbea cu partenerul lui. 
Delevan, un om pe care nu-l caracterizau un temperament 
molcom şi un comportament cumpătat în cele mai bune 
împrejurări, răcni la vânzător, chiar dacă asta-i dădu 
impresia că i se va sparge capul într-o mie de bucăţi: 

— Ţi-am pus o întrebare, grăsan împuţit! De cât timp a 
plecat spurcăciunea aia? 

— De cinci minute, poate, zise inexpresiv Johnny 
Grăsanul. Şi a luat gloanţele şi pistoalele voastre. Făcu o 
pauză. Pentru gloanţe a plătit. Nu mi-a venit să cred. 

Cinci minute, gândi Delevan. Tipul venise cu taxiul. Stând 
în maşina lor şi bând cafea, îl văzuseră când coborâse. Se 
apropia ora de vârf. Era greu să găseşti un taxi la ora aia. 
Poate... Ș 

— Haide, i se adresă el lui George O'Mearah. Incă mai 
avem o şansă să-l înhăţăm. Ne trebuie o armă de la jigăritul 
asta... 

O'Mearah îi arătă Magnum-ul. La început, Delevan văzu 
două arme, apoi imaginea se clarifică încet. 

— Bun. 

Delevan începea să-şi revină - nu dintr-odată, dar era pe 
drumul cel bun, ca un boxer care a încasat una zdravănă în 
bărbie. 

— Ţine-l tu. Eu o să iau arma de sub bord. 

Porni spre uşă şi de data aceasta nu se clătină doar; se 
împletici şi trebui să se sprijine de perete ca să nu cadă. 

— Te descurci? întrebă O'Mearah. 

— Numai dacă-l prindem, spuse Delevan. 

Plecară. Johnny Grăsanul nu se bucura de plecarea lor la 
fel de tare ca de plecarea arătării ăleia în costum albastru, 
dar pe aproape. Pe aproape. 


Delevan şi O'Mearah nici nu aveau nevoie să discute 
despre direcţia în care o putuse lua agresorul după ce 
ieşise din magazinul de arme. Era suficient să asculte 
comunicatul dispecerului prin staţia radio. 

— Cod 19, repeta acesta iar şi iar. Jaf în curs de 
desfăşurare, focuri de armă. 

Cod 19, cod 19. Locaţie: 395, 49th Street West, Farmacia 
Katz, agresor înalt, păr grizonant, costum albastru... 

Focuri de armă, gândi Delevan, durându-l capul mai tare 
ca oricând. 

Mă întreb dacă au fost trase cu arma lui George sau a 
mea. Sau cu amândouă? 

Dacă zdreanta aia a ucis pe cineva, am belit-o. Doar dacă 
nu punem laba pe el. 

— Demarează, îi spuse scurt lui O'Mearah, care nu 
aşteptă să i se mai spună o dată. 

înţelegea situaţia la fel de bine ca Delevan. Aprinse 
girofarurile şi porni sirena şi se înscrise vertiginos în trafic. 
Deja începea să se aglomereze, începea ora de vârf, aşa că 
O'Mearah conduse cu două roţi în rigolă şi două pe trotuar, 
făcând pietonii să se împrăştie ca orătăniile. Agăţă bara din 
spate a unei camionete de aprovizionare care intra pe 49th. 
În faţă, pe trotuar, se vedea licăr de cioburi de sticlă. 
Auzeau amândoi urletul strident al alarmei. Pietonii se 
adăposteau în intrânduri şi după mormane de gunoi, dar 
locuitorii din apartamentele de deasupra se uitau pe geam 
curioşi, ca şi când ar fi asistat la o emisiune TV bună sau la 
un film pentru care nu trebuie să plăteşti bilet de intrare. 

Pe porţiunea aceea de stradă nu se vedea nicio maşină; 
taxiurile şi navetiştii deopotrivă se împrăştiaseră, plecând 
care încotro. 

— Sper doar să mai fie acolo, spuse Delevan şi descuie 
cu o cheie barele scurte de oţel care blocau patul şi ţeava 
puştii de sub bord. O scoase din cleme. Sper doar că 
spurcăciunea aia infectă mai este acolo. 


Ce nu înţelegea niciunul dintre ei era că, atunci când 
aveai de-a face cu pistolarul, de obicei era mai bine să-l laşi 
în pace. 


Când Roland ieşi din farmacia Katz, flaconul mare de 
Keflex se alăturase cutiilor cu muniţie din buzunarele 
sacoului lui Jack Mort. În mâna dreaptă avea pistolul de 
serviciu, calibru 38, al lui Carl Delevan. Ce bine era să 
poată ţine o armă cu o mână dreaptă întreagă! 

Auzi sirena şi văzu maşina venind în trombă pe stradă. 
Ei, îşi spuse. Începu să ridice pistolul şi apoi îşi aminti: şi ei 
erau pistolari. Pistolari care îşi făceau datoria. Se întoarse şi 
intră înapoi în atelierul alchimistului. 

— Stai aşa, nenorocitule! strigă Delevan. 

Ochii lui Roland zburară la oglinda convexă la timp 
pentru a-l vedea pe unul dintre pistolari - cel căruia îi 
sângerase urechea - aplecat pe geam cu o puşcă cu foc 
repetat în mâini. În timp ce partenerul lui opri caleaşca în 
scrâşnet de roţi şi-n fum de cauciucuri, el introduse un 
cartuş pe ţeavă. 

Roland se trânti la pământ. 


iv 


Katz nu avea nevoie de oglindă ca să vadă ce se 
întâmpla. Prima dată tipul nebun, acum poliţaii nebuni. Oy 
vay. 

— La pământ! îi strigă el asistentului şi lui Ralph, 
paznicul, şi se lăsă în genunchi după tejghea, fără a aştepta 
să vadă dacă ei îi urmau sau nu îndemnul. 

Apoi, cu o fracțiune de secundă înainte ca Delevan să 
apese trăgaciul puştii, asistentul căzu deasupra lui ca un 
înaintaş zelos placându-l pe fundaş într-un meci de fotbal 
american, făcându-l pe Katz să dea cu capul de podea şi 


fracturându-i maxilarul în două locuri. 

Prin vuietul brusc al durerii care-i străbătu capul, auzi 
detunătura armei, auzi sticla rămasă a vitrinei 
sfărâmându-se - împreună cu sticluţele de aftershave, apă 
de colonie, parfum, apă de gură, sirop de tuse, Dumnezeu 
ştie ce altceva. O mie de mirosuri se împrăştiară, creând o 
miasmă insuportabilă şi, înainte să leşine, Katz îl invocă din 
nou pe Dumnezeu să putrezească oasele tatălui său pentru 
că-i legase de picior, ca pe o ghiulea, farmacia asta 
blestemată. 


vV 


Roland văzu sticle şi cutii explodând în spate într-un 
uragan. Un dulap-vitrină conţinând ceasuri se dezintegră. 
Se  dezintegrară şi majoritatea ceasurilor dinăuntru. 
Bucăţile explodară într-un nor sclipitor. 

N-au de unde să ştie dacă mai sunt sau nu oameni 
nevinovați aici, înăuntru, îşi spuse el. N-au de unde să ştie 
şi totuşi folosesc focul repetat! 

Era incredibil. Simţi că urcă furia în el şi şi-o reprimă. 
Erau pistolari. Mai bine să creadă că aveau creierii 
zdruncinaţi de la loviturile încasate decât să creadă că 
procedau aşa cu bună ştiinţă, fără să le pese pe cine ar 
putea răni sau ucide. 

Se aşteptau din partea lui fie să dea bir cu fugiţii, fie să 
răspundă la foc. 

In schimb, el se târî înainte, rămânând la podea. 
Cioburile de sticlă îl zgâriară deopotrivă pe mâini şi pe 
genunchi. Durerea îl făcu pe Jack Mort să-şi recapete 
cunoştinţa. Roland se bucura de întoarcerea lui. Va avea 
nevoie de el. Cât despre mâinile şi genunchii lui Mort, nu-i 
păsa de asta. El suporta fără probleme durerea, iar rănile 
apăreau pe corpul unui monstru care nu merita altceva. 

Ajunse în zona de sub ce mai rămăsese din vitrină. Era în 
dreapta uşii. 


Rămase ghemuit acolo. Puse în toc pistolul pe care îi 
ţinea în mâna dreaptă. 
Nu va mai avea nevoie de el. 


vi 


— Ce faci, Carn strigă O'Mearah. 

În minte văzu un titlu pe prima pagină din Daily News: 
POLIŢIST UCIDE PATRU OAMENI ÎNTR-UN SCHIMB DE 
FOCURI LA O FARMACIE DIN WEST SIDE. 

Delevan îl ignoră şi introduse un cartuş nou pe ţeavă. 

— Hai să punem mâna pe rahatu' ăla. 


vii 


Se întâmplă exact cum sperase pistolarul. 

Furioşi că fuseseră păcăliţi şi dezarmaţi fără efort de un 
om care probabil că nu-i considera mai periculoşi decât 
orice alt civil de pe străzile acestui oraş aparent nesfârşit, 
încă ameţiţi în urma loviturii la cap, dădură buzna înăuntru. 

Primul intră idiotul care trăsese cu puşca. Alergară puţin 
aplecaţi, ca soldaţii care atacă o poziţie inamică, dar 
aceasta era singura concesie pe care o făceau ideii că 
adversarul lor s-ar mai putea afla înăuntru. În mintea lor, 
acesta ieşise deja prin spate şi fugea pe aleea de acolo. 

Aşa că traversară trotuarul, sticla scrâşnindu-le sub 
picioare, şi când pistolarul cu puşca în mână deschise uşa 
de sticlă şi intră valvârtej, Roland se ridică în picioare. Ţinea 
mâinile împreunate într-un singur pumn, pe care-l avântă 
spre ceafa ofițerului Carl Delevan. 

In depoziţia din faţa comisiei de anchetă, Delevan va 
susţine că nu-şi amintea nimic după momentul când se 
lăsase în genunchi la Clements şi văzuse portofelul 
făptaşului sub tejghea. Membrilor comisiei li se părea 
extrem de convenabilă amnezia aceasta, date fiind 
împrejurările, şi Delevan avu noroc să scape cu o 


suspendare de şaizeci şi una de zile fără plată. Roland, 
însă, l-ar fi crezut şi, în alte împrejurări (dacă neghiobul n-ar 
fi deschis focul într-un magazin care putea fi plin de oameni 
nevinovaţi, de pildă), poate chiar l-ar fi compătimit. Când 
primeai două lovituri zdravene la cap într-un interval de 
jumătate de oră, amintirile aveau într-adevăr tendinţa să se 
împrăştie. 

Când Delevan căzu la podea, dezarticulat ca un sac cu 
ovăz, Roland îi luă puşca din mâinile flasce. 

— Stai aşa! strigă O'Mearah, vocea lui fiind un amestec 
de furie şi uimire. 

Dădea să ridice Magnum-ul lui Johnny Grăsanul, dar 
Roland avusese dreptate: pistolarii din lumea acesta erau 
jignitor de lenți. L-ar fi putut împuşca pe O'Mearah de trei 
ori, dar nu era nevoie de asta. Roti doar puşca într-un arc 
ascendent, aprig. Când patul armei luă contact cu obrazul 
stâng al lui O'Mearah se auzi un pocnet sec, sunetul pe 
care îl scoate o minge de baseball când este lovită de un 
jucător vânjos. Dintr-odată, toată faţa lui O'Mearah de la 
obraz în jos se mută cinci centimetri la dreapta. Avea să fie 
nevoie de trei operaţii şi patru cleme de oţel pentru a-l 
readuce la normal. Rămase acolo un moment, incredul, 
după care îşi dădu ochii peste cap. I se înmuiară genunchii 
şi se prăbuşi. 

Roland rămase în prag, nepăsându-i de sirenele care se 
apropiau. Desfăcu în două puşca, apoi apăsă butonul de 
ejectare şi lăsă să cadă toate cartuşele roşii peste trupul lui 
Delevan. Pe urmă aruncă peste trupul lui Delevan şi puşca. 

— Eşti un neghiob periculos care ar trebui trimis în vest, i 
se adresă el omului inconştient. Ai uitat chipul tatălui tău. 

Păşi peste el şi se duse la caleaşca pistolarilor, al cărei 
motor încă mergea la ralanti. Urcă pe uşa opusă şoferului şi 
se strecură la volan. 


viii 


Stii să conduci caleaşca asta? o întrebă pe entitatea 
zbuciumată şi îngălată care era Jack Mort. 

Nu primi un răspuns coerent; Mort continuă doar să 
strige. Pistolarul înţelese că individul era cuprins de isterie, 
însă o isterie nu sută la sută veritabilă. 

Jack Mort făcea istericale intenţionat, ca mijloc de a evita 
orice discuţie cu straniul lui răpitor. 

Ascultă, îi spuse pistolarul. Am timp să-ți spun asta - şi 
tot restul - o singură dată. Mi-a rămas foarte puțin timp. 
Dacă nu-mi răspunzi la întrebare, o să-ți înfig degetul mare 
de la mâna dreaptă în ochiul drept. O să-l înfig cât de adânc 
merge, după care o să-ţi scot ochiul din orbită şi-o să-l şterg 
pe scaunul caleştii ăsteia ca pe un muc. Mă pot descurca 
foarte bine cu un singur ochi. Şi, în definitiv, nu-i ca şi când 
ar fi ochiul meu. 

Nu-l putea minţi pe Mort, aşa cum nici Mort nu-l putea 
minţi pe el; relaţia lor era rece şi potrivnică de ambele 
părţi, însă era mult mai intimă decât cel mai pasional act 
sexual. Aici era vorba, până la urmă, nu de o îmbinare a 
trupurilor, ci de suprema întâlnire a două minţi. 

Spusese cât se poate de serios ceea ce spusese. 

Şi Mort ştia asta. 

Istericalele se opriră brusc. Știu să o conduc, spuse Mort. 
Era prima replică logică pe care Roland o obținea din partea 
lui Mort de când intrase în capul lui. 

Atunci, condu. 

Unde vrei să mergi? 

Ai auzit de un loc numit „Village“? 

Da. 

Du-te acolo. 

Unde în Village? 

Pentru moment, porneşte doar. 

Am merge mai repede dacă aş da drumul sirenei. 

Bine. Dă-i drumul. Dă drumul şi becurilor ălora 
pâlpăitoare. 


Pentru prima oare de când pusese stăpânire pe el, 
Roland se trase puţin în spate şi-i permise lui Mort să preia 
controlul. Când capul lui Mort se întoarse pentru a inspecta 
bordul maşinii lui Delevan şi O'Mearah, Roland fu doar 
spectator. Dar dacă ar fi fost o prezenţă fizică şi nu doar 
propriul ka acorporal, s-ar fi ridicat pe vârfuri, gata să sară 
în faţă şi să pună mâna pe hăţuri la cel mai mic semn de 
revoltă. 

Dar nu era niciun semn. Omul acela ucisese şi schilodise 
Dumnezeu ştie câţi oameni nevinovaţi, dar nu avea deloc 
intenţia să-şi piardă preţioşii ochi. 

Apăsă butoane, trase o manetă şi, imediat, erau în 
mişcare. Sirena se tânguia şi pistolarul vedea lumini roşii 
pulsând pe capota caleştii. 

Condu repede, îi comandă el cu îndârjire. 


ix 


În ciuda girofarului şi a sirenei şi a claxonului pe care Jack 
Mort îl acţiona continuu, le luă douăzeci de minute să 
ajungă în Greenwich Village prin traficul infernal de la ora 
de vârf. În lumea pistolarului, speranţele lui Eddie Dean se 
năruiau ca digurile în timpul unei ruperi de nori. În scurt 
timp aveau să dispară complet. 

Marea înghiţise jumătate din soare. 

Ei, făcu Jack Mort, am ajuns. Şi spunea adevărul [i-ar fi 
fost imposibil să mintă), deşi lui Roland totul de acolo i se 
părea că seamănă cu orice alt loc prin care trecuse: o 
îngrămădeală de clădiri, oameni şi caleşti. Caleştile 
sugrumau nu doar străzile, ci şi aerul însuşi - cu larma lor 
nesfârşită şi cu fumul sufocant pe care îl scoteau. Acesta 
provenea, bănuia el, de la combustibilul pe care îl ardeau în 
procesul lor de funcţionare. Era de mirare că oamenii aceia 
puteau totuşi să trăiască sau că femeile puteau da naştere 
la copii care să nu semene cu Mutanţii Leneşi de sub munţi. 

Acum încotro mergem? întrebă Mort. 


Asta avea să fie partea grea. Pistolarul se pregăti... se 
pregăti cât putu de bine, în orice caz. 

Opreşte sirena şi luminile. Opreşte lângă trotuar. 

Mort trase maşina lângă un hidrant. 

Sunt căi ferate sub oraşul ăsta, spuse pistolarul. Vreau să 
mă duci la o stație unde se opresc trenurile pentru a 
permite pasagerilor să urce şi să coboare. 

La care? întrebă Mort. Gândul avea culoarea mentală a 
panicii. Mort nu putea ascunde nimic de Roland, dar nici 
Roland de Mort - nu pentru mult timp, cel puţin. 

Acum câțiva ani - nu ştiu câţi - ai împins o tânără în fața 
unui tren într-una dintre stațiile astea subpământene. La 
aia vreau să mă duci. 

Urmă o luptă scurtă şi violentă. Pistolarul câştigă, dar îi 
fu surprinzător de greu să câştige. În felul său, Jack Mort 
era la fel de dedublat ca Odetta. Nu era schizofrenic ca ea; 
ştia foarte bine ce făcea, din când în când. Dar îşi ţinea 
persoana secretă - partea care se numea Ucigaşul - 
încuiată bine, aşa cum un delapidator şi-ar încuia 
adevăratele registre fiscale. 

Du-mă acolo, bastardule, repetă pistolarul. Ridică încet 
degetul mare spre ochiul drept al lui Mort. Când cedă, era 
la mai puţin de un centimetru de el şi continua să se 
apropie. 

Mâna dreaptă a lui Mort mişcă iar maneta de lângă volan 
şi porniră spre staţia Christopher Street unde, cu 
aproximativ trei ani în urmă, legendarul metrou A tăiase 
picioarele unei femei pe nume Odetta Holmes. 


Xx 


— Ei, uite, uite, făcu ofiţerul Andrew Staunton către 
partenerul /ui, Norris Weaver, când maşina lui Delevan şi 
O'Mearah opri la jumătatea străzii. 

Nu erau locuri de parcare şi şoferul nici nu se sinchisi să 
caute unul. Parcă pur şi simplu în paralel şi lăsă coloana de 


maşini din spate să se chinuiască să-l ocolească prin spaţiul 
rămas, ca un fir de sânge care încearcă să alimenteze o 
inimă definitiv sufocată de colesterol. 

Weaver verifică numerele de pe lateral, de lângă farul din 
dreapta. 744. 

Da, sigur, ăsta era numărul pe care-l primiseră prin 
staţie. 

Girofarurile erau pornite şi totul părea cuşer - până când 
se deschise portiera şi şoferul cobori. Purta un costum 
albastru, aşa era, dar nu de genul celor cu nasturi aurii şi 
insignă argintie. Pantofii lui nu erau poliţieneşti, decât dacă 
Staunton şi Weaver nu primiseră cumva vreo informare 
oficială cum că de aici înainte încălţările personalului vor fi 
oferite de firma Gucci. Puțin probabil. 

Foarte probabil însă era că-l aveau sub ochi pe 
nenorocitul care-i atacase pe cei doi poliţişti în centru. 
Indiferent la claxoanele şi strigătele de protest ale şoferilor 
care încercau să-l depăşească, bărbatul abandonă 
autovehiculul. 

— Fir-ar să fie, făcu Andy Staunton. 

Abordați-l cu maximă precauție, spusese dispecerul. 
Omul e inarmat şi extrem de periculos. Dispecerii de obicei 
vorbeau precum cei mai plictisiţi oameni de pe faţa 
pământului - din câte ştia Andy Staunton, aşa şi erau - 
drept pentru care accentul aproape apăsat pus pe cuvântul 
extrem îi rămăsese în minte ca un zbârnâit. 

Scoase arma pentru prima dată în cei patru ani de când 
era în poliţie şi aruncă o privire la Weaver. Weaver scosese 
şi el pistolul. Stăteau amândoi în faţa unui restaurant, cam 
la treizeci de paşi de gura staţiei de metrou. Se cunoşteau 
de destul timp ca să fie acordaţi pe aceeaşi lungime de 
undă, aşa cum doar poliţiştii şi soldaţii profesionişti pot fi. 
Fără să schimbe o vorbă, păşiră înapoi în intrândul 
restaurantului, cu armele ridicate. 

— Metroul? întrebă Weaver. 

— Da. 

Andy aruncă o privire spre intrare. Aglomeraţia de 


după-amiază atinsese punctul maxim şi scările metroului 
erau pline de oameni care se îndreptau spre garniturile ce 
aveau să-i ducă acasă. 

— Trebuie să-l abordăm acum, înainte să se apropie de 
mulţime. 

— Să-i dăm drumul. 

leşiră din intrând în tandem perfect, pistolari pe care 
Roland i-ar fi recunoscut pe dată drept adversari mult mai 
redutabili decât primii doi. Erau mai tineri, pentru început; 
şi chiar dacă el nu ştia, un dispecer fără nume îl etichetase 
ca fiind extrem de periculos, iar pentru Andy Staunton şi 
Norris Weaver asta făcea din el echivalentul unui tigru 
înfometat. Dacă nu se opreşte în clipa în care-i spun să se 
oprească, e mort, gândi Andy. 

— Stai aşa! strigă el, lăsându-se pe vine cu pistolul întins 
în ambele mâini. 

Lângă el, Weaver făcuse acelaşi lucru. Poliția! Pune 
mâinile pe... 

Doar atât apucă să spună înainte ca tipul să o ia la fugă 
spre gura de metrou. 

Alerga cu o viteză supranaturală. Şi totuşi, Andy 
Staunton era în priză şi toate acele indicau valoarea 
maximă. Se roti pe călcâie, simțind că peste el se lasă o 
mantie de indiferenţă rece - Roland ar fi recunoscut şi asta. 
O simţise şi el de multe ori în situaţii similare. 

Andy luă un mic avans faţă de silueta în mişcare, apoi 
apăsă trăgaciul. 

Îl văzu pe omul în costum albastru răsucindu-se, 
încercând să se ţină în picioare. 

Apoi căzu la pământ şi navetiştii care cu doar câteva 
secunde în urmă fuseseră concentrați asupra supravieţuirii 
încă unui drum acasă cu metroul începură să strige şi să se 
împrăştie care încotro. Descoperiseră că, în după-amiaza 
aceea, aveau de supravieţuit nu doar călătoriei spre casă. 

— 'Tu-i muma mă-sii, partenere, zise Norris Weaver. L-ai 
doborât ca pe o frunză. 

— Ştiu, spuse Andy. Nu-i tremura vocea. Pistolarul l-ar fi 


admirat pentru asta. Hai să vedem cine era. 


xi 


Am murit! striga Jack Mort. Am murit, ai reuşit să mă faci 
să mor, am murit, am... 

Ba nu, răspunse pistolarul. Prin fanta ochilor îi văzu pe 
poliţişti apropiindu-se cu armele scoase. Mai tineri şi mai 
rapizi decât cei care se aflau lângă magazinul de arme. Mai 
rapizi. Şi cel puţin unul dintre ei era un ţintaş 
nemaipomenit. 

Mort - şi Roland împreună cu el - arfi trebuit să fie mort, 
pe moarte sau grav rănit. Andy Staunton trăsese cu intenţia 
de a-l ucide şi glonţul lui trecuse prin reverul stâng al 
sacoului lui Mort. Trecuse de asemenea prin buzunarul 
cămăşii Arrow - dar acolo se şi oprise. Viaţa amândurora, a 
celui dinăuntru şi a celui din afară, fu salvată de bricheta lui 
Mort. 

Mort nu fuma, dar şeful lui - al cărui post Mort era 
încrezător că-l va obţine el însuşi anul viitor pe vremea 
aceasta - fuma. Prin urmare, Mort cumpărase de la 
Dunhill's o brichetă de argint în valoare de două sute de 
dolari. Nu aprindea fiecare ţigară pe care domnul 
Framingham şi-o îndesa în bot când erau împreună - asta 
l-ar fi făcut să semene prea tare a lingău. 

Doar din când în când... şi de obicei când era prezent 
cineva şi mai înalt în rang, cineva care ştia să aprecieze a) 
gestul tăcut de politeţe al lui Jack Mort şi b) bunul lui gust. 

Isteţii ştiau să aducă toate şansele de partea lor. 

De data asta, aducerea şanselor de partea lui salvase 
deopotrivă viaţa sa şi a lui Roland. Glonţul lui Staunton 
nimeri bricheta de argint în loc să nimerească inima lui 
Mort (lucru de-a dreptul simbolic; pasiunea lui Mort pentru 
lucrurile de firmă - lucrurile de firmă a/easă - se limita din 
fericire la suprafaţa lor). 

Insă avu de suferit. Când te lovea un glonţ de calibru 


mare, era imposibil să nu simţi nimic. Bricheta i se afundă 
în piept suficient de tare încât să lase o scobitură. Se turti şi 
apoi se dezintegră, lăsând şănţuleţe superficiale în pielea 
lui Mort; o aşchie de şrapnel îi secţionă sfârcul stâng 
aproape în jumătate. 

Glonţul încins aprinse de asemenea vatelina îmbibată în 
benzină a brichetei. 

Cu toate acestea, pistolarul rămase nemişcat în timp ce 
ei se apropiau. Cel care deschisese focul asupra lui le 
spunea oamenilor să rămână în spate, să rămână naibii în 
spate. 

Am luat foc! striga Mort. Am luat foc, stinge-mă! 
Stinge-mă! STINGE-MĂĂAĂ.. 

Pistolarul nu se clinti, ascultând scrâşnetul scos de 
pantofii celorlalţi pistolari pe caldarâm, ignorând strigătele 
lui Mort, încercând să ignore tăciunele care-i licărea lipit de 
piept şi mirosul de carne prăjită. 

Un picior se strecură sub cutia lui toracică şi, când se 
ridică, pistolarul se lăsă rostogolit inert pe spate. Ochii lui 
Jack Mort erau deschişi. Faţa lui era lăsată. 

În ciuda rămăşiţelor încinse ale brichetei, nu se 
întrevedea deloc omul care striga pe dinăuntru. 

— Dumnezeule, murmură cineva, l-ai împuşcat cu un 
trasor, omule? 

Din gaura făcută în reverul sacoului se ridica un firicel 
subţire de fum. 

Pe după marginile reverului ieşea în fuioare ceva mai 
groase. Poliţiştii simţiră miros de carne arsă în timp ce 
vatelina brichetei sparte, îmbibată cu lichid Ronson, începu 
să ardă cu flacără. 

Andy Staunton, care până acum îşi făcuse datoria fără 
cusur, comise singura lui greşeală, una pentru care Cort l-ar 
fi trimis acasă cu urechea umflată, în ciuda evoluţiei 
admirabile dinainte, spunându-i că o singură greşeală e 
suficientă pentru ca, de cele mai multe ori, cineva să 
moară. Staunton reuşise să-l împuşte pe individ - un lucru 
de care niciun poliţist nu ştie cu adevărat că este în stare 


până când nu e confruntat cu o situaţie în care trebuie să 
afle - dar ideea că glonţul lui îl incendiase cine ştie cum pe 
individ îl umplea de o groază paralizantă. Aşa că se aplecă 
să stingă flăcările fără să stea pe gânduri şi piciorul 
pistolarului îl izbi în stomac înainte ca el să apuce să facă 
altceva decât să observe văpaia conştiinţei în acei ochi 
despre care ar fi jurat că erau morţi. 

Staunton căzu pe spate, fluturând din mâini, peste 
partenerul lui. Pistolul îi zbură din mână. Weaver nu dădu 
drumul la al său, dar când reuşi să-l dea la o parte pe 
Staunton, auzi o împuşcătură şi arma lui dispăru ca prin 
magie. 

Işi simţea amorţită mâna în care o ţinuse, ca şi când ar fi 
fost lovită cu un ciocan uriaş. 

Tipul în costum albastru se ridică în picioare, se uită la ei 
un moment şi spuse: 

— Sunteţi buni. Mai buni decât ceilalţi. Aşa că 
ascultaţi-mi sfatul. Nu mă urmaţi. E aproape gata. Nu vreau 
să vă omor. 

Apoi se răsuci şi alergă spre scările metroului. 


xii 


Scările erau pline de oamenii care, când începuseră 
strigătele şi împuşcăturile, se întorseseră din drum şi acum 
stăteau, animați de curiozitatea aceea morbidă şi cumva 
unică a newyorkezilor, care îi mâna să vadă cât de grav şi 
cât sânge fusese vărsat pe betonul murdar. Şi totuşi, 
aceştia găsiră cumva o cale de a se feri de bărbatul în 
costum albastru care dădu buzna pe scări în jos. Nu era de 
mirare: tipul ţinea un pistol în mână şi mai avea unul legat 
la mijloc. 

Pe deasupra, părea că e în flăcări. 


xiii 


Roland ignoră strigătele tot mai puternice de durere ale 
lui Mort când cămaşa, maioul şi sacoul începură să ardă 
mai abitir, când argintul brichetei începu să se topească şi 
să i se prelingă pe piept până la pântece, săpând făgaşe 
sfârâitoare. 

Percepea mişcarea aerului îmbâcsit, auzea huruitul unui 
metrou care se apropia. 

Momentul era aproape; momentul când îl va alege pe al 
treilea sau va pierde totul. Pentru a doua oară avu impresia 
să simte lumile fremătând şi învârtindu-se în jurul său. 

Ajunse pe peron şi aruncă pistolul. Descheie pantalonii lui 
Jack Mort şi-i trase cu nepăsare în jos, expunând o pereche 
de chiloţi albi asemănători cu chiloţeii unei curve. Nu avea 
timp să reflecteze asupra acestei ciudăţenii. 

Dacă nu se mişca repede, putea să nu se mai preocupe 
că va arde de viu; gloanţele pe care le cumpărase aveau să 
se încingă destul ca să explodeze şi corpul pe care îl locuia 
avea pur şi simplu să se dezintegreze. 

Pistolarul îndesă cutiile cu gloanţe în chiloţi, scoase 
flaconul de Keflex şi procedă la fel. Acum, chiloţii erau 
umflaţi într-un fel grotesc. Işi dădu jos sacoul arzător, dar 
nu se mai sinchisi să-şi scoată şi cămaşa. 

Auzea garnitura de metrou apropiindu-se de peron, îi 
vedea lumina. Nu avea cum să ştie că era o garnitură care 
urma aceeaşi rută cu metroul care o călcase pe Odetta, dar 
el ştiu. In privinţa celor ce ţineau de Turn, soarta devenea 
un lucru fericit, ca bricheta care-i salvase viaţa, şi dureros 
ca focul pe care îl aprinsese miracolul. Asemenea roţilor 
metroului care se apropia, aceasta urma un traseu 
deopotrivă logic şi strivitor de brutal, un traseu împotriva 
căruia doar tăria personală şi candoarea se puteau ridica. 

Săltă pantalonii lui Mort şi reîncepu să fugă, abia 
conştient de oamenii care se fereau din calea lui. Cum la 
foc ajungea tot mai mult aer, mai întâi gulerul cămăşii şi 
apoi părul începură să-i ardă. Cutiile grele din chiloţii lui 


Mort se loveau de boaşele lui iar şi iar, stâlcindu-i-le; în 
viscere îi urcă o durere sfâşietoare. Sări peste turnichet, un 
om transformat în meteorit. Stinge-mă! striga Mort. 
Stinge-mă înainte să ard de tot! 

Ai merita să arzi, spuse înrăit pistolarul. Ce urmează să ţi 
se întâmple e mai blând decât meriţi. 

Cum adică? CUM ADICA? 

Pistolarul nu răspunse; de fapt, îl anihilă în timp ce se 
avânta spre marginea peronului. Simţi una dintre cutiile cu 
gloanţe cum încerca să alunece din ridicolii chiloţi ai lui 
Mort şi o ţinu cu o mână. 

Trimise toată forţa lui mentală către Stăpână. Nu avea 
idee dacă o astfel de comandă telepatică putea fi 
percepută sau dacă cel care o percepea putea fi îndemnat 
să i se supună, dar el tot o trimise - un gând aprig, ascuţit 
ca o săgeată: 

UŞA! UITĂ-TE PE UŞĂ! ACUM! ACUM! 

Tunetul metroului umplu lumea. O femeie strigă: O, 
Doamne, o să sară! 

O mână îl atinse pe umăr, încercând să-l tragă înapoi. 
După aceea, Roland împinse corpul lui Jack Mort dincolo de 
linia galbenă de siguranţă şi sări peste marginea peronului. 
Căzu în calea garniturii ce venea, cu mâinile strângându-şi 
vintrele, ţinând lucrurile pe care voia să le ducă înapoi... 
asta, desigur, dacă era destul de rapid şi ieşea din Mort în 
momentul potrivit. 

Căzând, strigă din nou spre ea - spre ele: : 

ODETTA HOLMES! DETTA WALKER! UITAŢI- VA ACUM! 

În timp ce striga, în timp ce metroul se avânta spre el, 
roțile lui învârtindu-se cu o necruțătoare viteză argintie, 
pistolarul întoarse în sfârşit capul şi se uită înapoi pe uşă. 

Şi se uită direct la faţa ei. 

Fete! 

Amândouă, le văd pe amândouă în acelaşi timp... 

NUU...! strigă Mort şi în ultima fracțiune de secundă 
înainte ca metroul să-l calce, tăindu-l în două nu deasupra 
genunchilor, ci de la brâu, Roland sări spre uşă... şi trecu 


prin ea. 

Jack Mort muri singur. 

Cutiile de muniţie şi flaconul cu pastile apărură alături de 
corpul fizic al lui Roland. Mâinile lui le strânseră spasmodic, 
apoi se relaxară. Pistolarul se ridică anevoie în picioare, 
conştient că este din nou în corpul lui bolnav şi zvâcnind de 
durere, conştient că Eddie Dean striga, conştient că Odetta 
striga şi ea, dar pe două voci. Se uită - doar pentru un 
moment - şi văzu exact ce auzise: nu o femeie, ci două. 
Ambele erau infirme, ambele aveau pielea închisă la 
culoare, ambele femei foarte frumoase. Chiar şi aşa, una 
dintre ele era o hoaşcă, urâţenia ei lăuntrică neputând fi 
ascunsă de frumuseţea exterioară, ci dimpotrivă, pusă în 
valoare. 

Roland se uită la aceste gemene care nu era deloc 
gemene, ci imagini negative şi pozitive ale aceleiaşi femei. 
Se uită cu o intensitate febrilă, hipnotică. 

Apoi Eddie strigă din nou şi pistolarul văzu homaroşeniile 
ieşind din valuri şi avansând spre locul unde Detta îl lăsase 
legat şi neajutorat. 

Soarele apusese. Venise întunericul. 


xiv 


Detta se văzu pe sine în cadrul uşii, se văzu pe sine prin 
propriii ei ochi, se văzu pe sine prin ochii p'stol/arului, şi 
senzaţia de dislocare care o încercă veni dintr-odată, aşa 
cum venise şi pentru Eddie, însă mult mai violent. 

Era aici. 

Era acolo, în ochii pistolarului. 

Auzea apropierea metroului. 

Odetta! strigă ea, înțelegând pe dată totul: ce era ea şi 
ce se întâmplase. 

Detta! strigă ea, înțelegând pe dată totul: ce era ea şi 
cine o făcuse. 

O scurtă senzaţie de a fi întoarsă pe dos... şi apoi una 


mult mai chinuitoare. 
Era ruptă în două. 


XV 


Roland se împletici pe panta scurtă, spre locul unde 
zăcea Eddie. Se mişca asemenea unui om care şi-a pierdut 
oasele. Unul dintre homari lovi cu cleştele spre faţa lui 
Eddie. Tânărul strigă. Pistolarul îl pocni cu piciorul. Se 
aplecă greoi şi-l prinse pe Eddie de braţe. Incepu să-l tragă 
înapoi, dar era prea târziu, avea prea puţine forţe rămase, 
hidoşeniile aveau să-l prindă pe Eddie, la naiba, pe 
amândoi... 

Eddie strigă din nou când o homaroşenie întrebă did-a- 
chick? şi sfâşie o bucată din pantalonii lui şi, odată cu ea, o 
halcă din carnea piciorului. Eddie încercă să mai strige o 
dată, dar nu-i ieşi decât un gâlgâit sufocat. Se strangula în 
laţurile făcute de Detta. 

Vietăţile erau peste tot în jurul lor, se apropiau, 
clămpănind înfometate din cleşti. Pistolarul puse ultimele 
lui forţe într-o smucitură finală... şi se prăbuşi pe spate. Le 
auzi apropiindu-se, vietăţile cu întrebările lor diabolice şi 
cleştii lor clămpănitori. Poate nu era atât de rău, îşi spuse. 
Pusese totul la bătaie şi doar atât pierduse. 

Tunetul propriilor lui arme îl umplu de-o mirare tâmpă. 


xvi 


Femeile stăteau față în față, cu trupurile ridicate aidoma 
şerpilor gata de atac, cu degetele purtând amprente 
identice încleştate pe gâturi ce erau brăzdate de linii 
identice. 

Femeia încerca să o ucidă, dar femeia nu era reală, aşa 
cum nici fetita nu fusese reală; era un vis creat de căderea 
unei cărămizi... dar acum visul era real, visul o strângea de 
gât şi incerca să o ucidă în timp ce pistolarul încerca să-şi 


salveze prietenul. Visul-devenit- realitate scrâşnea 
obscenități şi o împroşca în fată cu salivă fiartă. „Am luat 
farfuria albastră pentru că din cauza femeii ăleia am ajuns 
la spital şi pe deasupra eu n-aveam o farfurie pentru ocazii 
speciale ş-am spart-o pen’ că trebuia spartă ş' cân’ am 
văzut un băiat alb pe care-l puteam cotonogi păi îl 
cotonogeam nu glumă cotonogeam băieții albi pen’ că 
trebuia cotonogiți am furat doar din magazine care vând 
lucruri care pentru albi sunt pentru ocazii speciale în vreme 
ce frații şi surorile mor de foame în Harlem şi şobolanii le 
mănâncă pruncii, eu sunt, târfă, eu... eu... eu!“ 

Ucide-o, gândi Odetta şi ştiu că nu putea. 

Nu putea s-o ucidă pe hoaşcă şi să supravieţuiască, aşa 
cum nici hoaşca n-o putea ucide pe ea şi să rămână cu 
suflu. Se puteau strânge de gât până la moarte în timp ce 
Eddie şi 

(Ro/ana)/(Omul Foarte Rău) 

cel care îi strânsese laolaltă erau mâncaţi de vii lângă 
marginea apei. Asta ar aduce sfârşitul tuturor. Sau putea 
renunţa la 

(dragoste)/(ură) 

pentru totdeauna. 

Odetta îşi luă mâinile de pe gâtul Dettei, ignorând 
degetele vânjoase care o zguduiau, care-i zdrobeau 
traheea. În loc să-şi folosească mâinile pentru a o sugruma 
pe cealaltă, le folosi pentru a o îmbrăţişa. 

— Nu, târfă! strigă Detta, dar strigătul acela fu de o 
complexitate infinită, deopotrivă plin de ură şi de 
recunoştinţă. Nu, /as-mă-n pace, las-mă... 

Odetta nu avea voce ca să răspundă. Când Roland lovi cu 
piciorul în prima homaroşenie pornită la atac şi când a doua 
dădu să se avânte spre o halcă din braţul lui Eddie, ea nu 
putu decât să şoptească în urechea vrăjitoarei: 

— Te iubesc. 

Un moment, mâinile se crispară, formând un laţ ucigaș... 
după care se destinseră. 

Dispărură. 


Era întoarsă din nou pe dos... şi apoi, dintr-odată, din 
fericire, redeveni întreagă. Pentru prima dată de când un 
om pe nume Jack Mort aruncase o cărămidă în capul unei 
copile care se aflase în locul în care fusese lovită doar 
pentru că un taximetrist alb aruncase o singură privire şi 
plecase (şi tatăl ei, în mândria lui, refuzase să încerce din 
nou, de teamă să nu fie refuzat a doua oară), era întreagă. 
Era Odetta Holmes, dar cealaltă...? 

Grăbeşte-te, târfă! ţipă Detta... dar era tot vocea ei; ea şi 
Detta se uniseră. 

Fusese una singură; fuseseră două; acum, pistolarul 
extrăsese o a treia din ea. 

Grăbeşte-te, c-altfel îi haleşte cu totu”! 

Se uită la gloanţe. Nu avea timp să le folosească; până 
când ar fi reuşit să reîncarce pistoalele, totul s-ar fi 
terminat. Nu putea decât să spere. 

Dar putem face vreodată altceva? se întrebă ea şi scoase 
pistolul. 

Şi, imediat, mâinile ei maronii aduseră tunetul. 


xvii 


Eddie văzu o homaroşenie profilându-se deasupra feţei 
lui, cu ochii ei rugoşi morţi şi scânteind totuşi hidos a viaţă. 
Cleştii ei coborâră spre chipul său. 

Dod-a..., începu şi apoi fu proiectată în spate, în hălci şi 
zgârciuri. 

Roland văzu una mişunând spre mâna lui stângă şi îşi 
spuse: S-a zis şi cu mâna asta... şi apoi homaroşenia deveni 
o țesătură din bucăţi de carapace şi măruntaie verzi 
împrăştiindu-se în aerul nopţii. 

Se răsuci şi văzu o femeie a cărei frumuseţe era 
răpitoare, a cărei furie era copleşitoare. 

— HAIDEŢ”, JIGODII striga ea. HAIDEŢ' NUMA" HAIDEŢ” 
DUP’ EI! VĂ FAC OCHII S' VĂ ZBOARE DREPT PĂ CUR! 

Spulberă o a treia vietate, care se târa repede între 


picioarele legate ale lui Eddie, vrând să se ospăteze din el 
şi, în acelaşi timp, să-l castreze. Zbură ca o sfârlează. 

Roland  bănuise că aveau o anumită inteligenţă 
rudimentară; acum vedea dovada. Celelalte băteau în 
retragere. 

Cocoşul unui revolver lovi capătul unui glonţ orb, după 
care femeia făcu terci unul dintre monştrii puşi pe fugă. 

Ceilalţi o luară şi mai repede înapoi, spre apă. Se părea 
că-şi pierduseră apetitul. 

Între timp, Eddie se zvârcolea. 

Roland încercă să agaţe frânghia care i se afundase în 
gât. Vedea chipul lui Eddie trecând încet de la vineţiu la 
negru. Zbaterile tânărului erau tot mai vlăguite. 

Apoi mâinile îi fură împinse la o parte de mâini mai 
puternice. 

— Mă ocup eu. 

Era un cuţit în mâna ei... cuțitul /ui. 

Te ocupi de ce? gândi el în timp ce îşi pierdea luciditatea. 
De ce anume o să te ocupi tu, acum că suntem amândoi la 
mila ta? 

— Cine eşti tu? întrebă el hârâit în timp ce un întuneric 
mai adânc ca noaptea începea să-l tragă în jos. 

— Eu sunt trei femei, o auzi spunând şi era ca şi când i-ar 
fi vorbit de pe marginea unui puț adânc în timp ce el cădea. 
Eu care am fost; eu care nu aveam dreptul să fiu, dar am 
fost; eu sunt femeia pe care tu ai salvat-o. lţi mulţumesc, 
pistolarule. 

Îl sărută, Roland ştiu asta, dar mult timp după aceea nu 
mai cunoscu decât întunericul. 


ULTIMA AMESTECARE 


Pentru prima oară parcă într-o mie de ani, pistolarul nu 
se gândea la Turnul Intunecat. Se gândea doar la căprioara 
care venise la iazul din luminiş ul pădurii. 

Ochi peste buşteanul căzut, cu mâna stângă. 

Carne, îşi spuse şi trase în timp ce saliva i se aduna caldă 
în gură. 

Rateu, gândi în milisecunda de după detunătură. S-a dus. 
Toată îndemânarea mea... s-a dus. 

Căprioara căzu moartă la marginea iazului. 

Curând, Turnul avea să-l umple din nou, dar acum slăvea 
doar zeii că încă nu-l trădase braţul şi se gândea la carne şi 
la carne şi la carne. Puse pistolul - singurul pe care îl purta 
acum - înapoi în toc şi trecu peste buşteanul după care 
stătuse răbdător în timp ce după-amiaza se apropia de 
apus, aşteptând să vină la iaz un animal suficient de mare. 

Mă însănătoşesc, îşi spuse cu o doză de amuzament, 
scoțând cuțitul. Chiar mă însănătoşesc. 

N-o văzu pe femeia care stătea în spatele lui, privind cu 
ochi cafenii şi inteligenţi. 


Nu mâncaseră decât carne de homar şi nu băuseră decât 


apă sălcie de pârâu în cele şase zile de după confruntarea 
din capătul plajei. Roland îşi amintea foarte puţine din 
perioada aceea: delirase. Il strigase uneori pe Eddie Alain, 
alteori Cuthbert şi-ntotdeauna femeii îi spusese Susan. 

Febra îi scăzuse puţin câte puţin şi porniseră la 
chinuitorul drum peste dealuri. 

Eddie o împinsese pe femeie cu scaunul o vreme, dar 
alteori în el se aşeza Roland şi Eddie o purta pe ea în cârcă, 
ea ţinându-se cu mâinile de gâtul lui. 

Mare parte din timp, terenul făcea imposibilă înaintarea 
lor în cărucior, iar asta le îngreuna parcursul. Roland ştia 
cât de epuizat era Eddie. Şi femeia ştia, dar Eddie nu se 
plânse niciodată. 

Aveau mâncare; în zilele când Roland zăcu între viaţă şi 
moare, arzând de febră, aiurând despre timpuri demult 
apuse şi oameni demult morţi, Eddie şi femeia vânară iar şi 
iar şi iar. Din ce în ce, homaroşeniile începură să nu se mai 
apropie de porţiunea lor de plajă, dar ei deja aveau deja 
suficientă carne şi când în sfârşit ajunseră într-o zonă unde 
creşteau ierburi de tot felul, schimbară toţi trei regimul. 
Erau înfometați după verdeţuri, orice fel de verdeţuri. Şi, 
puţin câte puţin, iritaţiile de pe pielea lor începură să 
dispară. Unele ierburi erau amare, altele dulci, dar ei 
mâncară indiferent de gust... cu o singură excepţie. 

Pistolarul se trezise dintr-un somn superficial şi o văzuse 
pe femeie trăgând de un mănunchi de iarbă pe care el o 
recunoscu mult prea bine. 

— Nu! Nu aia! hârâi el. Niciodată aia! Uită-te bine la ea şi 
ţine minte! Niciodată aia! 

Ea îl privi un moment lung şi lăsă iarba deoparte fără a 
cere vreo explicaţie. 

Pistolarul se întinse pe spate, înfrigurat de cât de 
aproape fusese. Poate că şi alte ierburi le puteau fi fatale, 
dar ce smulsese femeia ar fi damnat-o. Căci era vorba de 
iarba-diavolului. 

Keflex-ul îi provocase explozii în stomac şi ştia că Eddie 
era îngrijorat din pricina asta, dar iarba îi controlase imediat 


digestia. 

În cele din urmă ajunseră la adevărata pădure şi vuietul 
Mării Vestului scăzu, transformându-se într-un foşnet 
monoton pe care îl auzeau doar când vântul bătea din 
direcţia potrivită. 

lar acum... carne. 


Pistolarul întinse mâna spre căprioară şi încercă să o 
spintece cu cuțitul pe care îl ţinea între inelarul şi degetul 
mic de la mâna dreaptă. Nicio şansă. 

Degetele nu aveau forţa necesară. Mută cuțitul în mâna 
stângă şi reuşi să facă o tăietură neîndemânatică de la 
vintrele animalului până la piept. Cuţitul lăsă să curgă 
şuvoiul de sânge înainte ca acesta să se închege în carne şi 
să o strice... însă tot era o tăietură proastă. Şi un copil cu 
muci la nas s-ar fi descurcat mai bine. 

O să înveţi să faci de toate, îi spuse el mâinii stângi şi se 
pregăti să taie din nou, mai adânc. 

Mâinile cafenii se strânseră peste mâna sa şi luară 
cuțitul. 

Roland se uită înapoi. 

— O fac eu, spuse Susannah. 

— Ai mai făcut-o vreodată? 

— Nu, dar o să-mi spui tu cum se face. 

— Bine. 

— Carne, spuse ea şi-i zâmbi. 

— Da, zise el şi-i zâmbi şi el. Carne. 

— Ce se întâmplă? strigă Eddie. Am auzit o împuşcătură. 

— Se pregăteşte o masă copioasă! răspunse ea. Vino să 
ne ajuţi! 

Mai târziu mâncară ca doi regi şi o regină şi, în timp ce 
pistolarul moţăia cu ochii spre stele, bucurându-se de 
răcoarea aerului de la acea altitudine, îşi spuse că 
trecuseră ani fără număr de când nu mai simţise măcar 


jumătate din plenitudinea pe care o simţea acum. 
Şi adormi. Şi visă. 


iv 


Era Turnul. Turnul Întunecat. 

Se înălța la orizontul unei câmpii necuprinse, ce avea 
culoarea sângelui în lumina violet a apusului unui soare 
muribund. Nu vedea scările care urcau în spirală sus şi tot 
mai sus, înăuntrul învelişului de cărămidă, dar vedea 
ferestrele care urcau în spirală odată cu scara aceea şi prin 
ele zărea nălucile tuturor oamenilor pe care-i cunoscuse 
vreodată. Urcau sus şi tot mai sus şi un vânt sterp aduse 
până la el zvonul vocilor care-i strigau numele. 

Roland... vino... Roland... vino... vino... vino... 

— Vin, şopti el şi se trezi stând drept în şezut, 
transpirând şi tremurând ca şi când febra încă i-ar fi 
stăpânit corpul. 

— Roland? 

Eddie. 

— Da. 

— Un vis urât? 

— Urât. Frumos. Întunecat. 

— Turnul? 

— Da. 

Se uitară spre Susannah, dar ea continua să doarmă, 
nederanjată. Odată fusese o femeie pe care o chema 
Odetta Susannah Holmes; mai târziu, fusese o alta pe care 
o chema Detta Susannah Walker. Acum era o a treia: 
Susannah Dean. 

Roland o iubea pentru că ar fi luptat până la ultima 
suflare; se temea pentru ea, deoarece ştia că ar sacrifica-o 
- pe ea, ca şi pe Eddie - fără a crâcni. 

Pentru Turn. 

Blestematul acela de Turn. 

— E timpul să-ţi iei pastila, spuse Eddie. 


— Nu mai vreau să le iau. 

— la-o şi taci. 

Roland o înghiţi cu apă rece de pârâu dintr-o ploscă, apoi 
râgâi. Nu-l supără. 

Era un râgâit cu aromă de carne. 

Eddie întrebă: 

— Ştii încotro mergem? 

— Către Turn. 

— Ei, mda, făcu Eddie, dar asta-i ca şi cum ai fi un 
ţărănoi din Texas fără hartă rutieră, care spune că merge în 
Fundătura Curului, Alaska. Unde-i asta? In ce direcţie? 

— Adu-mi desaga. 

Eddie se duse după ea. Susannah se mişcă şi Eddie 
pregetă, cu faţa plină de umbre negre şi dungi roşii în 
lumina tăciunilor aproape stinşi din vatră. 

Când ea se linişti din nou, se întoarse la Roland. 

Pistolarul scotoci prin desaga care, acum, era grea din 
pricina tuturor gloanţelor aduse din cealaltă lume. Nu-i luă 
mult să găsească ce-i trebuia între vestigiile vieţii lui. 

Falca. 

Falca omului în negru. 

— O să rămânem aici o vreme, spuse el, şi eu o să mă 
întremez. 

— O să ştii când te-ai întremat? 

Roland zâmbi. Fiorii se retrăgeau, transpiraţia se usca în 
răcoarea brizei de noapte. Dar el continua să vadă cu ochiul 
minţii acele siluete, acei cavaleri şi prieteni şi iubite şi 
duşmani din trecut, urcând sus şi tot mai sus, îi zărea la 
ferestre o clipă şi apoi dispăreau; văzu umbra Turnului în 
care ei erau zăvorâţi, întinzându-se neagră şi lungă peste o 
câmpie de sânge şi moarte şi încercări necruțătoare. 

— Eu n-o să ştiu, zise el şi înclină din cap spre Susannah. 
Dar eao să ştie. 

— Şi atunci? 

Roland ridică falca lui Walter. 

— Asta a vorbit odată. Se uită la Eddie. Va vorbi din nou. 

— E periculos. 


Vocea lui Eddie era plată. 

— Da. 

— Nu doar pentru tine. 

— Nu. 

— O iubesc, bătrâne. 

— Da. 

— Dacă-i faci ceva... 

— O să fac ceea ce trebuie să fac, spuse pistolarul. 

— Şi noi nu contăm? Aşa e? 

— Vă iubesc pe amândoi. 

Pistolarul se uită la Eddie şi Eddie văzu că obrajii lui 
Roland scânteiau roşii în ceea ce mai rămăsese din licărul 
muribund al tăciunilor din vatră. Lăcrima. 

— Asta nu răspunde la întrebare. Vei merge mai departe, 
nu-i aşa? 

— Da. 

— Până la capăt. 

— Da. Până la capăt. 

— Orice ar fi. 

Eddie se uită la el cu dragoste şi ură şi cu toată 
afecțiunea tristă a disperării şi neputinței pe care o poate 
oferi cineva spiritului şi dorinţei şi nevoii altuia. 

Vântul făcu arborii să geamă. 

— Vorbeşti ca Henry, bătrâne. Eddie începuse şi el să 
plângă. Nu voia asta. Ura să plângă. Avea şi el un turn, doar 
că nu era întunecat. Îşi aduci aminte că ţi-am vorbit despre 
turnul lui Henry? Eram fraţi, dar presupun că eram şi 
pistolari. Aveam un Turn Alb şi el mi-a cerut să-l căutăm 
împreună în singurul mod în care putea el să ceară, aşa că 
am urcat în şa. Pentru că era fratele meu, înţelegi? Şi am 
ajuns la el. Am găsit Turnul Alb. Doar că era un turn otrăvit. 
Şi l-a ucis. M-ar fi ucis şi pe mine. M-ai văzut cum eram. 
Mi-ai salvat nu numai viaţa. Mi-ai salvat şi sufletul. 

Eddie îl îmbrăţişă pe Roland şi-l sărută pe obraz. Simţi 
gustul lacrimilor lui. 

— Şi acum, ce-mi ceri? Să urc din nou în şa? Să merg să-l 
întâlnesc pe tip? 


Pistolarul nu scoase un cuvânt. 

— Vreau să zic că n-am văzut încă mulţi oameni, dar ştiu 
că ei ne aşteaptă şi că oriunde este un Turn, este şi un tip. 
Il aştepţi pe tip pentru că tre’ să-l întâlneşti şi, în cele din 
urmă, banii fac lumea să se învârtă, sau poate că aici mai 
degrabă e vorba de gloanţe, gloanţele fac lumea să se 
învârtă. Deci de asta e vorba? Sus în şa? Hai să-l întâlnim 
pe tip? Pentru că dacă va fi doar o reluare a vechii poveşti 
urâte, trebuia să mă lăsaţi amândoi pradă homarilor. Eddie 
se uită la el cu ochi înneguraţi. Am fost în rahat, bătrâne, şi 
dacă am învăţat ceva, acel ceva e că nu vreau să mor în 
rahat. 

— Nu-i acelaşi lucru. 

— Nu? Vrei să-mi spui că tu nu eşti dependent? 

Roland nu spuse nimic. 

— Cine o să iasă pe o uşă magică să te salveze pe tine, 
bătrâne? Ştii cine? Eu ştiu. Nimeni. Ai ales tot ce ai avut de 
ales. De acum înainte nu mai poţi alege decât să scoţi 
arma, pentru că doar asta ţi-a mai rămas. Exact ca Balazar. 

Roland nu spuse nimic. 

— Vrei să ştii care-i singurul lucru pe care l-am învăţat de 
la fratele meu? 

Vocea îi tremura şi era înecată în lacrimi. 

— Da, spuse pistolarul. 

Se aplecă în faţă, privindu-l pe Eddie drept în ochi. 

— M-a învăţat că, dacă ucizi ceea ce iubeşti, eşti 
blestemat. 

— Eu deja sunt blestemat, spuse Roland cu calm. Dar 
poate că şi cei blestemaţi pot fi salvaţi. 

— Ai de gând să ne aduci tuturor moartea? 

Roland nu spuse nimic. Eddie apucă de zdrenţele cămăşii 
lui Roland. 

— Ai de gând să-i aduci ei moartea? 

— Toţi murim cu timpul, zise pistolarul. Nu doar lumea 
merge mai departe. Se uită neabătut la Eddie, ochii lui 
albaştri căpătând aproape culoarea ardeziei în lumina 
aceea. Dar noi vom fi magnifici. Făcu o pauză. Avem mai 


mult de o singură lume de cucerit, Eddie. Nu aş risca viaţa 
ta şi a ei - şi nu l-aş fi lăsat pe băiat să moară - dacă asta 
ar fi fost tot. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Despre tot ce este, zise calm pistolarul. O să pornim la 
drum, Eddie. O să intrăm în luptă. O să avem de suferit. Şi 
în cele din urmă o să răzbim. 

Acum fu rândul lui Eddie să nu spună nimic. Nu ştia ce să 
spună. 

Roland îl strânse uşor de braţ. 

— Până şi cei blestemaţi iubesc, spuse el. 


vV 


Eddie dormi până la urmă alături de Susannah, al treilea 
pistolar pe care Roland fusese nevoit să-l aleagă pentru a 
forma o nouă treime. Dar Roland rămase treaz şi ascultă 
voci în noapte în timp ce vântul îi usca lacrimile pe obraji. 

Osândă? 

Mântuire? 

Turnul. 

Va ajunge la Turnul Întunecat şi, acolo, va cânta numele 
lor. Acolo, va cânta numele lor. Toate numele lor. 

Soarele mânjea cerul la răsărit într-un trandafiriu 
vesperal şi, în cele din urmă, Roland, care nu mai era 
ultimul pistolar, ci unul dintre ultimii trei, dormi şi visă 
visele lui aprige, străbătute de un singur fir albastru, 
liniştitor: 

Acolo, voi cânta toate numele lori 


POSTFAŢĂ 


Astfel se încheie a doua dintre şase sau şapte cărţi care 
alcătuiesc o poveste lungă, intitulată Turnul Intunecat. A 
treia, Ținuturile pustiite, detaliază jumătate din călătoria 
celor trei - Roland, Eddie şi Susannah - în drum spre Turn; 
al patrulea, Vrăjitorul şi globul de cristal, vorbeşte despre 
vrajă şi seducţie, dar cel mai mult vorbeşte despre 
peripeţiile prin care a trecut Roland înainte ca publicul să-l 
întâlnească pe urmele omului în negru. 

Mirarea mea faţă de buna primire a primului volum din 
această serie - care nu seamănă deloc cu poveştile pentru 
care sunt mai bine cunoscut - e depăşită doar de 
recunoştinţa faţă de cei care l-au citit şi l-au apreciat. Seria 
aceasta pare a fi propriul meu Turn; personajele ei mă 
bântuie, Roland mai mult decât oricare altul. Ştiu 
într-adevăr ce este acest Turn şi ce-l aşteaptă pe Roland 
acolo (dacă va ajunge la el, şi trebuie să fiţi pregătiţi pentru 
posibila variantă ca nu el să fie cel care, până la urmă, va 
ajunge acolo)? Da... şi nu. Ştiu doar că povestea mi-a 
reclamat atenţia iar şi iar vreme de şaptesprezece ani. 
Acest al doilea volum, deşi mai lung, lasă totuşi multe 
întrebări fără răspuns şi punctul culminant undeva departe 
în viitor, dar am sentimentul că e un volum mult mai 
închegat decât primul. 

Şi Turnul este mai aproape. 


Stephen King 
1 decembrie 1986