Stephen King — [Turnul intunecat] 03 Tinuturile pustii

STEPHEN KING 
TINUTURILE PUSTII 


Seria Turnul Întunecat, III 


Traducere din limba engleză 
MIRCEA PRICAJAN 


Traducerea versurilor din poemul 
Infantele Roland la Turnul Întunecat sosit-a, de Robert 
Browning 
ANA-VERONICA MIRCEA 


Stephen King 
The Waste Lanas, 1991, 2003 


N 


Nemira, 2010 


STEPHEN EDWIN KING s-a născut în Portland, Maine, în 
1947, fiind al doilea fiu al lui Donald şi Nellie Ruth Pillsbury 
King. Când avea doar doi ani, tatăl său şi-a abandonat 
familia, iar micul Stephen a avut o copilărie grea, marcată 
de repetate mutări dintr-un oraş în altul. A îndrăgit 
matineele anilor '50, unde se proiectau mai ales filme de 
groază şi SF, iar în 1960 l-a descoperit pe H.P. Lovecraft, 
care a avut o influenţă decisivă asupra lui - s-a apucat să 
aştearnă poveşti la o maşină de scris căreia îi lipsea tasta 
„N“, pe care o vom întâlni mai târziu în Misery. 

Între 1962 şi 1966 a frecventat Liceul Lisbon Falls, iar 
între 1966 şi 1970 a urmat cursurile Universităţii Maine din 
Orono. În această perioadă a lucrat la biblioteca facultăţii şi 
a publicat primele sale povestiri în revista Maine Campus, 
unde a ţinut şi o rubrică permanentă. In iunie 1970 a 
obţinut licenţa în literatură, un certificat de profesor de 
liceu şi o diplomă pentru elocuţiune şi artă dramatică. 

În 1971 s-a căsătorit cu Tabitha Jane Spruce, viitoarea 
scriitoare şi poetă T. King, şi împreună au trei copii. O 
vreme a trăit într-o rulotă şi a lucrat într-o spălătorie 
industrială, apoi a devenit profesor de engleză la Hampden 
Academy, Maine. O viaţă grea, plină de lipsuri, care-l va 
duce la alcoolism. A început să scrie Carrie, dar, fiindcă 
romanul nu avansa deloc, l-a aruncat la gunoi. Tabitha însă, 
care nu se îndoia de talentul lui, a recuperat manuscrisul şi 
l-a convins să-l ducă la bun sfârşit. În 1973 declicul s-a 
produs: concernul editorial Doubleday a acceptat spre 
publicare Carrie, iar New American Library a cumpărat 
drepturile ediţiei de buzunar cu suma-record de 400 000 de 
dolari. În 1975 familia sa şi-a cumpărat prima casă la 
Bridgton, Maine, iar Stephen King a publicat Salem’s Lot. 
De acum înainte îşi va consacra viaţa exclusiv creaţiei 
literare şi, într-o mai mică măsură, producţiei 
cinematografice. Aproape toate romanele lui au fost 
ecranizate şi King acordă permisiunea studenţilor la regie 
să adapteze povestirile sale pentru suma simbolică de un 
dolar. 


Autor a peste patruzeci de romane şi două sute de 
povestiri, a doborât toate recordurile de vânzări şi a primit 
numeroase premii, printre care şi prestigioasa Medalie 
pentru Contribuţii Deosebite în Domeniul Literaturii 
Americane oferită de National Book Foundation. 

În 2006 venitul său anual a fost estimat la 40 de milioane 
de dolari. 


Acest al treilea volum al poveştii 
îi este dedicat cu recunoştinţă fiului meu 
OWEN PHILIP KING: 
Khef, Ka şi Ka-tet. 


ARGUMENT 


Ținuturile pustii este al treilea volum al unei poveşti mai 
lungi, inspirate şi, într-o anumită măsură, îndatorate 
poemului epic al lui Robert Browning /nfantele Roland la 
Turnul Întunecat sosit-a. 

Primul volum, Pistolarul, povesteşte cum Roland, ultimul 
pistolar dintr-o lume care „a mers mai departe“, îl 
urmăreşte şi în sfârşit îl ajunge din urmă pe omul în negru, 
un vrăjitor pe nume Walter care reclamase perfid prietenia 
tatălui lui Roland în zilele când unitatea Lumii de Mijloc încă 
rezista. A-l prinde pe acest aruncător de vrăji semiuman nu 
este scopul ultim al lui Roland, ci doar un pas de-a lungul 
drumului spre puternicul şi misteriosul Turn Întunecat, care 
se înalţă în nexul timpului. 

Cine este, de fapt, Roland? Cum arăta lumea lui înainte 
să „meargă mai departe“? Ce este Turnul şi de ce îl caută 
el? Avem doar răspunsuri fragmentare. Roland este în mod 
evident un soi de cavaler, unul dintre cei a căror sarcină 
este să menţină aşa cum este (sau poate să răscumpere) o 
lume pe care Roland şi-o aminteşte ca fiind „plină de iubire 
şi lumină“. Cât de aproape este de fapt amintirea lui Roland 
de felul în care arăta lumea rămâne însă o întrebare fără 
răspuns. 

Ştim că a fost forţat să treacă de timpuriu printr-o probă 
de bărbăţie, după ce a descoperit că mama lui a devenit 
amanta lui Marten, un vrăjitor mult mai mare decât Walter; 
ştim că Marten a pus la cale ca Roland să descopere 
aventura mamei sale, aşteptându-se ca el să nu treacă 
proba bărbăţiei şi să fie „trimis la Vest“, în pustiu; ştim că 
Roland a zădărnicit planurile lui Marten, trecând testul. 

Mai ştim că lumea pistolarului e înrudită cu a noastră 
într-un chip straniu, dar fundamental, şi că e posibil să treci 
dintr-o lume în alta. 

La o haltă pe un drum de diligenţe de mult părăsit, care 
străbate deşertul, Roland întâlneşte un băiat pe nume Jack, 


care a murit în lumea noastră, un băiat care a fost, de fapt, 
împins în calea unei maşini la un colţ de stradă din centrul 
Manhattanului. Jake Chambers a murit sub ochii omului în 
negru - Walter - şi s-a trezit în lumea lui Roland. 

Înainte să-l ajungă pe omul în negru, Jake moare din 
nou... acum deoarece pistolarul, pus în faţa celei mai 
cumplite alegeri din viaţa sa, a ales să-l sacrifice pe acest 
fiu simbolic. Având de ales între Turn şi copil, Roland alege 
Turnul. Ultimele cuvinte ale lui Jake, adresate pistolarului 
înainte să cadă în abis, sunt: „Du-te, atunci - există alte 
lumi în afară de astea.“ 

Confruntarea finală dintre Roland şi Walter are loc pe o 
golgotă prăfuită alcătuită din oase sfărâmate. Omul în 
negru îi prezice lui Roland viitorul, folosind un pachet de 
cărţi de tarot. Trei cărţi foarte ciudate - Prizonierul, Stăpâna 
Umbrelor şi Moartea („dar nu pentru tine, pistolarule“) - 
sunt aduse în mod special în atenţia lui Roland. 

Al doilea volum, Alegerea celor trei, începe pe malul Mării 
Vestului, nu la mult timp după ce confruntarea lui Roland 
cu Walter a luat sfârşit. Pistolarul, istovit, se trezeşte în 
toiul nopţii şi descoperă că mareea a adus cu ea o mulţime 
de creaturi târâtoare, carnivore - „homaroşenii“. Inainte să 
poată ieşi din zona lor limitată de acţiune, Roland a fost 
grav rănit ele, pierzându-şi primele două degete de la mâna 
dreaptă. Pe deasupra, este otrăvit de veninul 
homaroşeniilor şi, în vreme ce-şi reia drumul spre nord de-a 
lungul țărmului Mării Vestului, starea lui se agravează... 
este poate pe moarte. 

Întâlneşte trei uşi care stau de la sine în picioare, pe 
plajă. Fiecare uşă se deschide - pentru Roland şi doar 
pentru Roland - în lumea noastră; în oraşul în care a trăit 
Jake, de fapt. Roland vizitează New Yorkul în trei momente 
de-a lungul continuumului nostru temporal, deopotrivă în 
încercarea de a-şi salva viaţa şi de a-i alege pe cei trei care 
trebuie să-l însoţească în drumul către Turn. 

Eddie Dean este Prizonierul, un dependent de heroină din 
New York, de la sfârşitul anilor '80. Roland păşeşte prin uşa 
de pe plaja din lumea sa şi pătrunde în mintea lui Eddie 


Dean când acesta, aflat în slujba unui om pe nume Enrico 
Balazar, drept samsar de droguri, aterizează la Aeroportul 
JFK. De-a lungul grelelor aventuri prin care trec împreună, 
Roland izbuteşte să obţină o cantitate mică de penicilină şi 
să-l aducă pe Eddie Dean înapoi în lumea sa. Eddie, un 
narcoman care descoperă că a fost dus împotriva voinţei 
sale într-o lume în care nu există droguri (şi nici pui prăjit 
Popeye's, la o adică), nu e deloc bucuros că se află acolo. 

A doua uşă îl duce pe Roland la Stăpâna Umbrelor - de 
fapt, două femei într-un singur corp. De data aceasta, 
Roland se trezeşte în New York la începutul anilor '60, faţă 
în faţă cu o tânără activistă pentru drepturile civile ţintuită 
într-un scaun cu rotile, pe nume Odetta Holmes. Femeia 
care se ascunde înăuntrul Odettei este apriga şi veninoasa 
Detta Walker. Când această fiinţă cu personalitate dublă 
este adusă în lumea lui Roland, consecinţele sunt nesigure 
pentru Eddie şi pentru pistolarul tot mai bolnav. Odetta 
crede că trăieşte fie un vis, fie o iluzie; Detta, animată de 
un intelect mai brut şi mai direct, se dedică trup şi suflet 
misiunii de a-i ucide pe Roland şi Eddie, pe care îi vede ca 
pe doi diavoli albi, hotărâți să o tortureze. 

Jack Mort, un ucigaş în serie care se ascunde în spatele 
celei de-a treia uşi (New York la mijlocul anilor '70), este 
Moartea. Mort a provocat de două ori mari schimbări în 
viaţa Odettei Holmes/Dettei Walker, deşi niciuna dintre ele 
n-o ştie. Mort, al cărui mod de operare este fie să-şi 
împingă victimele, fie să arunce în ele cu ceva de sus, a 
acţionat în ambele feluri asupra Odettei de-a lungul 
dementei (şi totuşi atât de precautei) sale cariere. Când 
Odetta era un copil, Mort i-a aruncat o cărămidă în cap, 
făcând-o să intre în comă şi, în acelaşi timp, provocând 
naşterea Dettei Walker, sora secretă a Odettei. Cu ani mai 
târziu, în 1959, Mort se întâlneşte din nou cu Odetta şi o 
împinge în faţa unui metrou, în Greenwich Village. Odetta 
supravieţuieşte şi de data aceasta, plătind însă un preţ: 
trenul i-a retezat ambele picioare de la nivelul genunchilor. 
Doar prezenţa unui doctor tânăr şi eroic (şi, poate, a hâdei, 
dar îndărătnicei firi a Dettei Walker) o salvează... sau aşa s- 


ar părea. Lui Roland, aceste interrelaţionări îi sugerează o 
putere mai mare decât simpla coincidenţă; el crede că 
forţele titanice care înconjoară Turnul Intunecat au 
reînceput să se strângă. 

Roland află că Mort s-ar putea afla, totodată, în centrul 
unui alt mister, unul care ar putea fi în acelaşi timp un 
paradox năucitor. Căci victima pe care Mort o urmăreşte în 
momentul în care pistolarul intră în viaţa sa este nimeni 
altul decât Jake, băiatul pe care Roland l-a întâlnit la haltă şi 
pe care l-a pierdut sub munţi. Roland n-a avut nicio clipă 
motive să se îndoiască de povestea lui Jake despre felul în 
care a murit în lumea noastră sau de identitatea ucigaşului 
său - Walter, desigur. Jake l-a văzut îmbrăcat în rasă 
preoțească în timp ce mulţimea se aduna în jurul locului 
unde el zăcea pe moarte, iar Roland nu s-a îndoit deloc de 
acea descriere. 

Şi nici acum nu se îndoieşte; Walter a fost acolo, da, fără 
doar şi poate. Dar dacă Jack Mort, şi nu Walter, a fost cel 
care l-a împins pe Jake în calea Cadillac-ului? Este oare 
posibil aşa ceva? Roland nu poate şti, nu sigur, dar dacă 
aşa stau lucrurile, unde este Jake acum? Este el mort? In 
viaţă? Este prizonier undeva în timp? Şi dacă Jake 
Chambers trăieşte bine mersi în lumea lui, în Manhattan la 
mijlocul anilor '70, cum e posibil ca Roland să-şi amintească 
totuşi de el? 

In pofida acestor evoluţii confuze, cu potenţial periculos, 
proba uşilor - şi alegerea celor trei - se încheie cu succes 
pentru Roland. Eddie Dean îşi acceptă locul în lumea lui 
Roland, întrucât s-a îndrăgostit de Stăpâna Umbrelor. Detta 
Walker şi Odetta Holmes, ceilalţi doi membri ai trioului lui 
Roland, sunt forţate să formeze o singură personalitate, 
conţinând elemente atât din Detta, când şi din Odetta, când 
pistolarul izbuteşte într-un final să le facă pe cele două să 
se recunoască reciproc. Acest hibrid este capabil să 
accepte şi să răspundă la dragostea lui Eddie. Odetta 
Susannah Holmes şi Detta Susannah Walker devin astfel o 
femeie nouă, o a treia femeie: Susannah Dean. 

Jack Mort moare sub roţile aceluiaşi metrou - acel 


legendar tren de Linie A - care a lăsat-o pe Odetta fără 
picioare în urmă cu cincisprezece sau şaisprezece ani. 
Pagubă-n ciuperci. 

Şi pentru întâia oară în ani fără număr, Roland de Gilead 
nu mai este singur în drumul său către Turnul Intunecat. 
Cuthbert şi Alain, tovarăşii săi pierduţi de odinioară, au fost 
înlocuiţi de Eddie şi Susannah... Pistolarul are însă un mod 
al lui de a le fi un leac amar prietenilor. Un leac chiar foarte 
amar. 

Ținuturile pustii duce mai departe povestea acestor trei 
pelerini pe faţa Lumii de Mijloc, la câteva luni după 
confruntarea de lângă ultima uşă de pe plajă. Au avansat o 
bună bucată de drum în interiorul continentului. Perioada 
de odihnă se apropie de sfârşit şi a început o perioadă a 
învăţării. Susannah învaţă să tragă cu arma... Eddie învaţă 
să cioplească... şi pistolarul învaţă cum e să-ţi pierzi minţile, 
câte puţin o dată. (O ultimă notă: Cititorii mei din New York 
vor şti că mi-am luat anumite libertăţi de natură geografică. 
Pentru acestea, trag nădejde că voi fi iertat.) 


Doar un morman de imagini, frânte în lumina soarelui, 
Unde copacii morţii nu-ţi dăruie adăpost şi nici greierii 
uşurare, 

lar în pietrele sterpe nu se aude un susur de apă. Umbră 
Afli numai sub stânca aceasta roşcată, 

(Vino la umbra acestei stânci roşcate), 

Şi am să-ţi arăt ceva deosebit faţă de oricare 

Din umbrele tale matinale care-ţi urmează cu paşi mari 
Ori faţă de umbra ta vesperală, ridicându-se să-ţi vină în 
întâmpinare; 

Am să-ţi arăt frica într-un pumn de ţărână. 


T.S. ELIOT, Țara pustie! 


jalnică zdreanţă descăpăţânată 
Era orice scaiete sumeţit - 


1 T.S. Eliot, Poeme, trad. de Aurel Covaci, Ed. Albatros, 
1970 (n. tr.). 


Spre-a nu mai fi de semeni pizmuit. 
Cu orice frunză aspră şi crăpată 

Murea speranţa de-a-nverzi vreodată - 
De parc-o fiară viaţa-ar fi strivit. 


ROBERT BROWNING, Infantele Roland la Turnul Întunecat 
sosit-a 


— Ce râu e acesta? întrebă Millicent într-o doară. 

— E doar un pârâu. Bine, poate niţel mai mult de-atât. 
Se cheamă Pustiu. 

— Chiar aşa? 

— Da, zise Winifred, chiar aşa. 


ROBERT AICKMAN, Mâna în mănuşă 


19 


REDEMPŢIUNE 


CARTEA ÎNTÂI — JAKE _ _ 
FRICA ÎNTR-UN PUMN DE ŢĂRÂNĂ 


l 
URSUL ŞI OSUL 


1 


Pentru ea, era a treia oară cu gloanţe adevărate... şi 
prima dată când scotea pistolul din tocul cu care o 
încinsese Roland. 

Aveau gloanţe bune din belşug; Roland adusese cu el 
mai bine de trei sute din lumea în care Eddie şi Susannah 
Dean îşi duseseră vieţile până la momentul alegerii lor. 
Faptul că aveau gloanţe destule nu însemna însă că 
acestea puteau fi risipite; dimpotrivă. Zeii nu-i aveau la 
suflet pe risipitori. Roland fusese învăţat, întâi de tatăl său 
şi apoi de Cort, cel mai mare învăţător al lui, să creadă aşa, 
şi asta continua să-i fie credinţa. Poate că zeii aceia nu te 
pedepseau pe loc, dar mai curând sau mai târziu pedeapsa 
trebuia ispăşită... şi cu cât era aşteptarea mai lungă, cu 
atât devenea povara mai grea. 

La început nu fusese nevoie de gloanţe adevărate. 
Roland trăgea cu pistolul de mai mulţi ani decât ar fi putut 
crede frumoasa femeie tuciurie în scaun cu rotile. O 
corectase la început doar urmărindu-i direcţia când ea 
trăgea de probă în ţintele pregătite de el. Femeia prindea 
repede. Atât ea, cât şi Eddie prindeau repede. 

Cum bănuise, amândoi erau pistolari înnăscuţi. 

Astăzi, Roland şi Susannah veniseră într-o poiană aflată 
la mai puţin de un kilometru şi jumătate de tabăra din 
pădure, care le era casă deja de aproape două luni. Zilele 
trecuseră într-o dulce monotonie. Corpul pistolarului se 
vindecase în vreme ce Eddie şi Susannah învățau lucrurile 
pe care Roland trebuia să-i înveţe: cum să tragă cu pistolul, 
cum să vâneze, să eviscereze şi să curețe prada; cum 
prima dată să întindă, apoi să usuce şi să tăbăcească pieile 
acelor prăzi; cum să folosească la maximum părţile 


animalului, astfel încât să nu se irosească nimic din el; cum 
să afle nordul orientându-se după Steaua Bătrână şi sudul 
după Mama Bătrână; cum să asculte pădurea în care se 
găseau acum, la o sută de kilometri nord-est, sau mai bine, 
de Marea Vestului. Astăzi, Eddie rămăsese în urmă şi 
pistolarul nu era deranjat de asta. Lecţiile pe care le ţii 
minte cel mai bine, ştia Roland, sunt întotdeauna acelea pe 
care le înveţi singur. 

Totuşi, lecţia care fusese mereu cea mai importantă era 
şi acum cea mai importantă: cum să tragi cu pistolul şi cum 
să nimereşti ţinta de fiecare dată. Cum să ucizi. 

Marginile poienii erau trasate de brazi întunecaţi, cu 
miros dulce, dispuşi în jurul lui într-un semicerc 
aproximativ. Către sud, terenul cobora brusc o sută de 
metri într-o serie de praguri din marnă sfărâmicioasă şi 
stânci sparte, ca nişte scări pentru uriaşi. Un pârâu cu apă 
limpede ieşea din pădure şi străbătea poiana prin mijloc, 
bolborosind întâi printr-un canal adânc săpat în pământul 
buretos şi piatra friabilă, apoi curgând pe suprafaţa de rocă 
crăpată care cobora lin spre locul unde terenul se 
povârnea. 

Apa străbătea treptele într-o serie de cascade şi 
nenumărate curcubeie frumoase, unduitoare. Dincolo de 
marginea povârnişului era o vale magnifică, adâncă, plină şi 
ea de pini şi câţiva ulmi bătrâni şi mari, care refuzau a fi 
daţi deoparte. Aceştia se înălţau verzi şi luxurianţi, arbori 
care probabil erau bătrâni când tărâmul de pe care venea 
Roland era încă tânăr; nu vedea niciun semn cum că valea 
ar fi ars vreodată, deşi bănuia că trebuie să fi atras fulgere 
la un moment sau altul. lar fulgerele nici n-ar fi fost singurul 
pericol. Intr-un timp îndepărtat, în pădurea aceea locuiseră 
oameni; Roland dăduse peste urme lăsate de ei, în mai 
multe rânduri, de-a lungul ultimelor săptămâni. Erau 
artefacte primitive în cea mai mare parte, dar între ele se 
numărau cioburi de oale de lut care putuseră fi călite doar 
în foc. Şi focul era o materie diabolică; simţea plăcere în a 
scăpa din mâinile care au creat-o. 

Deasupra acestei scene bucolice se arcuia un cer 


albastru, fără pată, pe care câteva ciori zburau în cerc la 
distanţă de câţiva kilometri, croncănind cu vocile lor 
bătrâne şi aspre. Păreau agitate, ca şi când ar fi urmat o 
furtună, însă Roland adulmecase aerul şi nu simţise ploaie 
în el. 

În stânga pârâului se afla o stâncă. Roland pusese pe ea 
şase aşchii de piatră. Toate conţineau foiţe de mică şi 
sclipeau ca nişte lentile în lumina caldă a după-amiezii. 

— Ultima şansă, zise pistolarul. Dacă tocul e incomod - 
fie şi numai puţin - spune-mi acum. N-am venit aici să 
irosim muniţie. 

Ea îi aruncă o privire piezişă, sardonică, şi pentru un 
moment el o văzu pe Detta Walker acolo. Era ca o rază de 
lumină ceţoasă reflectată într-o bară de oţel. 

— Ce ai face dacă n-ar fi comod şi eu nu ţi-aş spune? 
Dacă aş rata toate bucăţelele alea? M-ai plesni peste cap, 
cum făcea învățătorul ăla al tău? 

Pistolarul zâmbi. În ultimele cinci săptămâni zâmbise mai 
mult decât în cei cinci ani care le precedaseră. 

— Nu pot face asta, şi tu ştii. Eram copii, unu la mână - 
copii care nu trecuseră încă prin ritualul bărbăţiei. Pe un 
copil îl poţi pălmui, ca să-l corectezi, dar... 

— În lumea mea, a-ţi pălmui plodul nu-i un lucru privit cu 
blândeţe de oamenii buni, zise Susannah, pe un ton sec. 

Roland ridică din umeri. Îi era greu să-şi imagineze o 
astfel de lume - oare nu spunea Marea Carte: „Să nu-ţi pară 
rău de vergea, ca să nu-ți cocoloşeşti copilul?“ - dar nu 
credea că Susannah minţea. 

— Lumea ta nu a mers mai departe, zise el. Multe lucruri 
sunt diferite acolo. N-am văzut eu oare cu ochii mei că aşa 
este? 

— Ba cred că ai văzut. 

— În orice caz, tu şi Eddie nu sunteţi copii. Ar fi o 
greşeală din partea mea să vă tratez ca şi când aţi fi. lar 
dacă a fost nevoie de teste, amândoi le-aţi trecut. 

Deşi n-o spuse cu voce tare, se gândea la felul în care se 
încheiaseră lucrurile pe plajă, când ea spulberase trei 
homaroşenii cât ai clipi, înainte să apuce să-i descărneze, 


pe el şi pe Eddie, până la os. Remarcă zâmbetul ei, în chip 
de răspuns, şi-şi spuse că poate îşi amintea şi ea acelaşi 
lucru. 

— Ce-o să faci, deci, dac-o să trag de rahat? 

— O să mă uit la tine. Cred că altceva nu va trebui să fac. 

Ea cumpăni ideea, apoi încuviinţă din cap. 

— Posibil. 

Încercă din nou cureaua. Era încinsă cu ea peste piept ca 
un toc de umăr (o practică pe care Roland o numea în gând 
„legătura docherului“) şi părea relativ simplă, dar îi luase 
multe săptămâni de încercări eşuate - şi multă meştereală 
- ca rezultatul să fie bun. Cureaua şi revolverul al cărui 
mâner din lemn de santal ros se iţea din tocul vechi, uns cu 
ulei, fuseseră ale pistolarului; tocul îi atârnase la şoldul 
drept. Petrecuse mult timp în ultimele cinci săptămâni 
convingându-se că nu avea să mai atârne acolo niciodată. 
Graţie homaroşeniilor, acum era un pistolar stângaci. 

— Cum e, deci? întrebă el din nou. De data aceasta, ea Îi 
râse în faţă. 

— Roland, cureaua asta veche-i atât de comodă cât va fi 
vreodată. Acum, vrei să trag cu pistolul sau doar să stăm 
aici şi să ascultăm croncănitul ciorilor de colea? 

Simţi cum degetele mici şi ascuţite ale tensiunii îşi fac loc 
sub pielea sa şi bănui că la fel simţise şi Cort uneori, 
dincolo de aspectul lui exterior aspru. Voia ca femeia să fie 
bine... avea nevoie ca ea să fie bine. A arăta însă cât de 
tare voia şi avea nevoie... asta putea duce la dezastru. 

— Spune-mi lecţia încă o dată, Susannah. 

Ea suspină, într-o exasperare jucată... dar în timp ce 
vorbea, zâmbetul i se şterse şi chipul ei întunecat, frumos, 
deveni solemn. Şi de pe buzele ei, el auzi din nou vechea 
litanie, înnoită acum de glasul ei. Nu se aşteptase niciodată 
să audă acele cuvinte de la o femeie. Cât de natural 
sunau... şi totuşi cât de ciudat şi de periculos, totodată. 

— „Nu ţintesc cu mâna mea; cea care ţinteşte cu mâna ei 
a uitat chipul tatălui. 

Ţintesc cu ochiul. 

Nu trag cu mâna mea; cea care trage cu mâna ei a uitat 


chipul tatălui. 

Trag cu mintea. 

Nu ucid cu arma mea...“ 

Se întrerupse şi arătă spre pietrele înspicate cu mică de 
pe bolovan. 

— Eu oricum n-o să ucid nimic... nu-s decât nişte 
pietricele. 

Expresia ei - niţel trufaşă, niţel obraznică - sugera că se 
aştepta ca Roland să fie exasperat, poate chiar nervos. 
Roland, totuşi, trecuse prin ceea ce trecea ea acum; nu 
uitase că pistolarii ucenici sunt neastâmpăraţi şi cu minţile 
aiurea, neobrăzaţi şi în stare să muşte în cel mai nepotrivit 
moment... şi descoperise o neaşteptată capacitate în sine. 
Putea să-i înveţe pe alţii. Mai mult, îi plăcea să-i înveţe şi se 
trezea întrebându-se, din când în când, dacă aşa stătuseră 
lucrurile şi-n cazul lui Cort. Bănuiala lui era că da. 

Acum, şi mai multe ciori începură să croncănească aspru, 
în pădurea din spatele lor. O parte a minţii lui Roland 
observă faptul că noile croncănituri erau agitate, nu doar 
certăreţe; păsările acelea păreau să fi fost speriate şi 
forţate să părăsească prada din care se înfruptau. Avea 
însă lucruri mai importante la care să se gândească, decât 
la motivul pentru care un stol de ciori se speriase, aşa că 
puse informaţia la păstrare şi se concentră din nou asupra 
lui Susannah. A nu face asta cu un ucenic însemna să ceri o 
a doua muşcătură, mai puţin glumeaţă. Şi cine ar fi de vină 
pentru asta? Cine altcineva, dacă nu profesorul? Căci nu el 
oare o învăţa să muşte? li învăţa pe amândoi să muşte. 
Oare nu asta era un pistolar, când dădeai la o parte cele 
câteva reguli stricte de conduită şi puţinele note bătute în 
piatră ale catehismului? Nu era oare el (sau ea) doar un 
şoim cu chip uman, învăţat să muşte la comandă? 

— Nu, zise el. Nu sunt pietre. 

Ea ridică sprâncenele şi începu să zâmbească din nou. 
Acum, văzând că el nu va răbufni, cum făcea uneori când 
ea era lentă şi neastâmpărată (sau cel puţin nu încă), ochii 
ei căpătară iarăşi sclipirea aceea perfidă, de lumină 
reflectată în oţel, pe care el o asocia cu Detta Walker. 


— Nu-s? 

Tonul şugubăţ din vocea ei era încă afabil, dar el credea 
că avea să capete accente răutăcioase, dacă-i permitea. 
Femeia era încordată, pregătită, cu ghearele deja scoase pe 
jumătate din teci. 

— Nu, nu sunt, zise el, tachinând-o la rândul său. Şi lui 
începu să-i revină zâmbetul pe buze, dar era un zâmbet 
rigid şi lipsit de umor. Susannah, ţi-aminteşti de fețele 
palide borâte? 

Surâsul ei dădu să se stingă. 

— Feţele palide borâte din Oxford Town? Surâsul îi 
dispăruse. 

— Ţi-aduci aminte ce au făcut fețele palide borâte cu tine 
şi cu prietenii tăi? 

— Aceea n-am fost eu, zise ea. Aceea a fost altă femeie. 

Ochii ei căpătaseră o uitătură mată, posacă. Roland ura 
privirea aceea, dar îi şi convenea de minune. Era privirea 
corectă, cea care spunea că vreascurile ard bine şi-n scurt 
timp butucii cei mari vor începe să se aprindă. 

— Da. Aşa e. Că-ţi place sau nu, era Odetta Susannah 
Holmes, fiica lui Sarah Walker Holmes. Nu tu aşa cum eşti, 
ci tu aşa cum ai; fost. Ţi-aminteşti furtunurile de pompieri, 
Susannah? Ţi-aminteşti dinţii de aur, cum i-ai văzut când au 
folosit furtunurile împotriva ta şi a prietenilor tăi, în Oxford? 
Cum i-ai văzut scânteind în timp ce ei râdeau? 

Ea le spusese lucrurile acestea, şi numeroase altele, în 
multe nopţi lungi, pe când focul ardea molcom în vatră. 
Pistolarul nu înţelesese totul, dar ascultase cu atenţie, chiar 
şi aşa. Şi ţinuse minte. Durerea era o unealtă, în definitiv. 
Uneori era cea mai bună unealtă. 

— Ce-i cu tine, Roland? De ce vrei să-mi aduci în gând 
porcăriile astea? Acum, ochii sumbri scânteiau la el 
periculos; îi aminteau de ochii lui Alain atunci când blânaul 
Alain era stârnit. 

— Pietrele alea de acolo-s oamenii aceia, rosti Roland 
încet. Oamenii care te-au închis într-o celulă şi te-au lăsat 
să faci pe tine. Oamenii cu bâte şi câini. Oamenii care ţi-au 
spus pizdă neagră. 


Arătă spre ele, mişcând degetul de la stânga la dreapta. 

— lată-l pe cel care te-a ciupit de sân şi a râs. lată-l pe 
cel care a spus c-ar fi mai bine să verifice dacă n-ai ceva 
îndesat în cur. lată-l pe cel care ţi-a spus cimpanzeu în 
rochie de cinci sute de dolari. lată-l pe cel care a lovit cu 
bastonul în spiţele scaunului tău cu rotile, până când ai 
crezut că sunetul te va scoate din minţi. lată-l pe cel care i- 
a spus prietenului tău Leon că-i un homalău. Şi cel din 
capăt, Susannah, este Jack Mort. 

Acolo. Pietrele alea. Oamenii ăia. 

Femeia respira repede acum, pieptul umflându-se şi 
coborând cu mişcări scurte şi iuți sub cureaua pistolarului, 
cu încărcătura ei grea de gloanţe. Ochii ei îl părăsiseră; se 
uitau la bucăţile de piatră pătate cu mică. Dincolo de ele, la 
oarecare distanţă, un copac se crăpă şi căzu la pământ. 
Alte ciori croncăniră în văzduh. Adânc în jocul care nu mai 
era un joc, niciunul dintre ei nu observă. 

— O, da? răsuflă ea. Aşa zici? 

— Aşa zic. Acum spune-ţi lecţia, Susannah Dean, şi fii 
sinceră. 

De data aceasta, cuvintele căzură de pe buzele ei ca mici 
bucăţi de gheaţă. Mâna ei dreaptă tremură uşor pe braţul 
scaunului cu rotile, ca un motor la ralanti. 

— „Nu ţintesc cu mâna mea; cea care ţinteşte cu mâna ei 
a uitat chipul tatălui. Eu ţintesc cu ochiul.“ 

— Bun. 

— „Nu trag cu mâna mea; cea care trage cu mâna ei a 
uitat chipul tatălui. Eu trag cu mintea.“ 

— Aşa a fost dintotdeauna, Susannah Dean. 

— „Nu ucid cu pistolul meu; cea care ucide cu pistolul ei 
a uitat chipul tatălui. 

Eu ucid cu inima.“ 

— Atunci, UCIDE-I, pentru numele tatălui tău! strigă 
Roland. UC/DE-I PE TOŢI! 

Mâna ei dreaptă fu o ceaţă între braţul scaunului şi 
mânerul revolverului lui Roland. Acesta ieşi din toc într-o 
secundă şi mâna ei stângă cobori, acţionând cocoşul cu 
mişcări la fel de iuți şi delicate ca zbaterile aripilor unui 


colibri. Şase pocnete scurte răsunară în vale şi cinci dintre 
cele şase pietre aşezate pe bolovan dispărură de pe faţa 
pământului. 

Un moment, niciunul nu scoase o vorbă - nici măcar nu 
respiră, parcă - în vreme ce ecoul se îndepărta, scăzând. 
Până şi ciorile amuţiră, cel puţin pentru moment. 

Pistolarul sparse tăcerea cu trei cuvinte atone şi totuşi 
straniu accentuate: 

— E foarte bine. 

Susannah se uită la pistolul din mâna ei ca şi când nu l-ar 
mai fi văzut niciodată până atunci. Un fuior de fum se ridica 
din ţeavă, perfect drept în aerul nemişcat, tăcut. Apoi, 
încet, femeia îl puse înapoi în toc, sub piept. 

— Bine, dar nu perfect, zise ea într-un sfârşit. Am ratat 
una. 

— Da? 

Roland se duse la stâncă şi luă în mână pietricica 
rămasă. O privi, după care i-o aruncă ei. 

Ea o prinse cu stânga; dreapta rămase aproape de pistol, 
văzu el mulţumit. Trăgea mai bine şi mai natural decât 
Eddie, dar nu învățase lecţia de acum la fel de repede ca 
Eddie. Dacă ar fi fost cu ei în timpul schimbului de focuri din 
clubul de noapte al lui Balazar, poate ar fi învăţat-o. Acum, 
înţelese Roland, în sfârşit învăţa şi ea. Femeia se uită la 
piatră şi văzu ciobitura, adâncă de abia de câţiva milimetri, 
în colţul de sus. 

— Doar ai atins-o, spuse el, întorcându-se la ea, dar într- 
un schimb de focuri, uneori nici nu ai nevoie de mai mult. 
Când zgării un ins, îl faci să-şi piardă ţinta... 

Tăcu. 

— De ce te uiţi aşa la mine? 

— Nu ştii, nu-i aşa? Chiar nu ştii? 

— Nu. Mintea ta e deseori ferecată pentru mine, 
Susannah. 

Vocea lui nu era deloc defensivă, şi Susannah clătină 
exasperată din cap. 

Invârtita rapidă a personalităţii ei uneori îl scotea din 
sărite; aparenta lui incapacitate de a spune altceva decât 


exact ce-i venea în gând avea fără greş acelaşi efect 
asupra ei. Era cel mai literal om pe care îl întâlnise 
vreodată. ` 

— Bine, zise ea. lţi voi spune de ce mă uit la tine aşa, 
Roland. Pentru că ce ai făcut a fost un truc ieftin. Ai spus că 
nu mă vei plesni, că nu mă poti plesni, chiar dacă aş feşteli- 
o... dar fie ai minţit, fie eşti foarte prost, şi eu știu că nu eşti 
prost. Oamenii nu pălmuiesc întotdeauna cu mâinile, după 
cum orice bărbat şi orice femeie din rasa mea poate 
depune mărturie. In locul din care vin eu avem o vorbă: 
„Pot fi rupt în bătaie...“ 

— „„..dar tachinările nu mă ating“, încheie Roland. 

— Ei, nu e tocmai aşa, dar cred că eşti pe aproape. 
Oricum, indiferent cum o spui, rămâne o gogoriţă. Doar nu 
de pomană se zice că ceea ce ai făcut tu e „bătaie cu 
gura“. Cuvintele tale mă dor, Roland - chiar vrei să stai 
acolo şi să spui că n-ai ştiut că va fi aşa? 

Ea şedea în scaunul cu rotile, uitându-se în sus la el cu o 
curiozitate sinceră, luminoasă, iar Roland gândi - nu pentru 
prima oară - că fețele palide borâte din lumea lui Susannah 
trebuie că fuseseră inşi fie foarte curajoşi, fie foarte proşti 
ca să i se opună ei, infirmă în scaun cu rotile sau nu. Şi, 
cum umblase printre ei, nu credea că răspunsul era 
bravura. 

— Nu m-am gândit şi nu-mi pasă de sentimentele tale, 
zise el, calm. Te-am văzut că-ţi arăţi dinţii şi am ştiut că 
vrei să muşti, aşa că ţi-am băgat o zăbală-n gură. Şi a 
funcţionat... nu-i aşa? 

Expresia ei era acum una de uimire rănită. 

— Nemernicule! 

In loc să-i dea un răspuns, Roland luă pistolul din tocul ei, 
deschise butoiaşul cu degetele rămase la mâna dreaptă şi 
începu să-l reîncarce cu mâna stângă. 

— N-am întâlnit niciodată unul mai arogant ca... 

— Aveam nevoie să muşti, zise el pe acelaşi ton calm. 
Dacă n-o făceai, ai fi tras complet aiurea - cu mâna şi 
pistolul în loc de ochi şi minte şi inimă. Dacă a fost un truc? 
Dacă a fost o aroganță? Nu cred. Cred, Susannah, că tu ai 


fost cea în al cărei suflet stătea cuibărită aroganţa. Cred că 
tu ai fost cea căreia mintea-i stătea la trucuri. Asta nu mă 
deranjează. Dimpotrivă. Un pistolar fără dinţi nu e pistolar. 

— Fir-ar să fie, eu nu sunt un pistolar! 

El o ignoră; îşi putea permite să o ignore. Dacă ea nu era 
pistolar, atunci el era un billy-bumbler. 

— Dacă ar fi fost un joc, poate că m-aş fi comportat 
altfel. Dar ăsta nu-i un joc. E... 

Duse mâna teafără la frunte şi o ţinu acolo un moment, 
cu degetele deasupra tâmplei drepte. Vârfurile degetelor, 
observă ea, tremurau niţel. 

— Roland, ce te doare? întrebă pe un ton scăzut. 

Mâna cobori încet. Pistolarul introduse butoiaşul la locul 
lui şi puse revolverul în tocul cu care era încinsă ea. 

— Nimic. 

— Ba e ceva. Am văzut eu. Şi Eddie a văzut. A început 
imediat ce am părăsit plaja. Ceva nu e bine şi se agravează 
mereu. 

— Totul e bine, repetă el. 

Ea întinse mâinile şi le luă pe ale lui. Furia o părăsise, cel 
puţin pentru moment. Se uită îngrijorată în ochii lui. 

— Eu şi Eddie... asta nu este lumea noastră, Roland. Fără 
tine, am muri aici. Am avea armele tale, şi ştim să tragem 
cu ele, ne-ai învăţat să facem asta destul de bine, însă tot 
am muri. Noi... noi depindem de tine. Aşa că spune-mi care 
e problema. Dă-mi voie să te ajut. Dă-ne voie amânaurora 
să te ajutăm. 

Roland nu fusese niciodată un om care să se înţeleagă pe 
sine profund sau să-i pese de asta; conceptul de conştiinţă 
de sine (darămite acela de autoanaliză) era străin de el. Pe 
el îl caracteriza acţiunea - îşi consulta iute fiinţa lăuntrică, 
complet misterioasă, şi acţiona. Dintre toţi, el fusese cel 
mai bine alcătuit, un om al cărui miez profund romantic era 
închis într-o cutie de o simplitate brută, ce consta din 
instinct şi pragmatism. Aruncă şi acum o privire grăbită 
spre interior şi ajunse la concluzia că trebuie să-i spună 
totul. Era ceva cu el. O, da. Într-adevăr. Era o problemă cu 
mintea, ceva la fel de simplu ca firea sa şi la fel de ciudat 


ca strania lui viaţă de rătăcitor spre care îl împinsese acea 
fire. 

Deschise gura pentru a rosti: îți zic eu care-i problema, 
Susannah, şi-ţi zic doar în trei cuvinte. Îmi pierd minţile. 
Inainte însă de a putea începe, în pădure se mai prăbuşi un 
copac - se prăbuşi cu un uruit puternic, strivitor. De data 
aceasta, copacul căzu mai aproape, iar ei nu mai erau 
concentrați pe un test de voinţă deghizat în lecţie. Îl auziră 
amândoi, amândoi auziră croncănitul agitat al ciorilor care-l 
urmă şi amândoi înţeleseră faptul că arborele căzuse 
aproape de tabăra lor. 

Susannah întorsese capul în direcţia sunetului, dar acum 
ochii ei, mari şi nedumeriţi, reveniră la chipul pistolarului. 

— Eddie! zise ea. 

Un strigăt se ridică din marea verde-crud a pădurii din 
spatele lor - un strigăt de furie, necuprins. Căzu alt copac, 
şi apoi altul. Sunetul produs semăna cu un tir de mortier. 
Lemn uscat, gândi pistolarul. Copaci morți. 

— Eddie! De data aceasta, Susannah strigă numele. 
Orice ar fi, e aproape de Eddie! 

Mâinile ei zburară la roţile scaunului şi începură greaua 
misiune de a-l întoarce pe loc. 

— Nu avem timp pentru asta. 

Roland o prinse de subsuori şi o ridică din scaun. O mai 
purtase în braţe înainte, atunci când drumul îngreuna 
mersul în scaun - amândoi bărbaţii o purtaseră -, însă ea 
tot fu uimită de rapiditatea lui stranie, nemiloasă. Într-un 
moment era în scaunul cu rotile, un obiect pe care ÎI 
cumpărase de la cel mai bun magazin cu articole medicale 
din New York City, în toamna lui 1962, şi-n următorul stătea 
într-un echilibru precar pe umerii lui Roland, ca o majoretă, 
coapsele ei musculoase strângându-i gâtul de o parte şi de 
alta, iar el cu palmele deasupra capului, apăsând-o pe şale. 
Incepu să alerge cu ea, cizmele lui scâlciate lovind 
pământul presărat cu ace de brad, între făgaşele lăsate de 
scaunul ei. 

— Odetta! strigă el, revenind în acest moment de stres la 
numele pe care ea îl purtase când o cunoscuse. Nu pierde 


pistolul! Pentru numele tatălui tău! 

Sprinta printre copaci acum. O broderie de umbre cu 
pete de soare trecea peste ei în mozaicuri mişcătoare, în 
vreme ce Roland mărea pasul. Mergeau la vale acum. 
Susannah ridică mâna stângă pentru a se feri de o ramură 
care voia să o doboare de pe umerii pistolarului. In aceeaşi 
clipă, coborî mâna dreaptă la mânerul anticului revolver, 
ţinându-l. 

Un kilometru şi jumătate, gândi ea. Cât îţi ia să parcurgi 
distanța asta în alergare? Cât, când el galopează în ritmul 
ăsta? Nu mult, dacă nu va aluneca pe acele astea de pe 
jos... dar poate prea mult. Fă, Doamne, să fie bine... fă ca 
Eddie al meu să fie bine. 

Parcă în răspuns, Susannah auzi bestia fără chip scoțând 
din nou un strigăt. Vocea aceea necuprinsă era ca un tunet. 
O osândă. 


2 


Era cea mai mare creatură din pădurea care odinioară 
fusese cunoscută sub numele de Marea Pădure de la Apus, 
şi cea mai vârstnică. Mulţi dintre ulmii vechi şi mari pe care 
Roland îi observase în vale fuseseră doar nişte mlădiţe 
înfipte în sol când ursul ieşise din străfundul neştiut al Lumii 
Dinafară, asemenea unui rege sălbatic, rătăcitor. 

Cândva, Oamenii Vechi trăiseră în Pădurea de la Apus 
(urmele lor le găsise Roland din loc în loc, în ultimele 
săptămâni) şi plecaseră de teama colosalului urs ce nu 
murea. |ncercaseră să-l ucidă, când descoperiseră că nu 
erau singuri pe noul teritoriu pe care veniseră, însă chiar 
dacă săgețile lor îl înfuriau, nu-i produceau nicio 
stricăciune. lar el nu era confuz în legătură cu sursa 
chinului său, cum erau celelalte bestii din pădure - chiar şi 
servalii prădători care sălăşluiau şi-şi făceau nevoile pe 
dealurile de nisip dinspre vest. Nu; el ştia de unde veneau 
săgețile, ursul acesta. Ştia. Şi pentru fiecare săgeată care 
îşi găsea ţinta în carnea de sub pielea lui lăsată, el lua trei, 


patru, poate chiar şi o jumătate de duzină dintre Oamenii 
Vechi. Copii, dacă putea pune laba pe ei; femei, dacă nu 
putea. Pe războinici îi dispreţuia, iar aceasta era culmea 
umilinţei. 

Intr-un sfârşit, când adevărata sa natură le devenise 
clară, încercările lor de a-l ucide încetaseră. El era, desigur, 
încarnarea unui demon - ori umbra unui zeu. l-au spus Mir, 
ceea ce pentru oamenii aceia însemna „lumea de dincolo 
de lume“. Avea o înălţime de douăzeci şi unu de metri şi, 
după optsprezece sau mai multe secole de domnie 
necontestată în Pădurea de la Apus, era pe moarte. Poate 
motivul morţii sale fusese la început un organism 
microscopic din ceva ce mâncase sau băuse; poate era 
vârsta înaintată; cel mai probabil era o combinaţie a celor 
două. Cauza nu avea importanţă; rezultatul final însă - o 
colonie de paraziți care se înmulţeau rapid şi îi scormoneau 
fabulosul creier - avea. După ani întregi de luciditate 
brutală, calculată, Mir o luase razna. 

Ursul prinsese de veste că din nou erau oameni în 
pădure; pădurea era regatul său şi, chit că era nemărginită, 
nimic important din ceea ce se petrecea acolo nu-i scăpa 
din vedere mult timp. Se retrăsese din calea nou-veniţilor, 
şi nu fiindcă s-ar fi temut de ei, ci fiindcă nu avea nicio 
treabă cu ei şi nici ei cu el. Apoi paraziţii îşi începuseră 
lucrarea şi pe măsură ce nebunia lui crescuse, el devenise 
tot mai sigur că era vorba din nou de Oamenii Vechi, că 
aceia care întindeau capcane şi dădeau foc pădurii se 
întorseseră şi că-n scurt timp îşi vor relua vechile obiceiuri 
proaste. Doar când zăcea în ultimul său bârlog, la 
aproximativ cincizeci de kilometri de nou-veniţi, mai bolnav 
la fiecare răsărit de soare decât fusese la apus, cu o zi în 
urmă, ajunsese să creadă că Oamenii Vechi reuşiseră în 
sfârşit să găsească o armă eficientă: otrava. 

Venea de data aceasta nu ca să se răzbune pentru cine 
ştie ce rană minoră, ci să-i stârpească până la ultimul, 
înainte ca otrava lor să-şi facă efectul complet... şi-n timp 
ce se apropia, orice gând îi pieri. Rămaseră doar furia roşie, 
băzâitul ruginit al instalaţiei de pe capul său - mecanismul 


rotitor dintre urechile lui, care îşi făcuse treaba într-o linişte 
dulce - şi un simţ olfactiv sporit în chip ciudat, care-l ducea 
fără greş spre tabăra celor trei pelerini. 

Ursul, al cărui nume real nu era Mir, ci cu totul altul, îşi 
croia drum prin pădurea ca o clădire mişcătoare, un turn 
răpciugos cu ochi roş-maronii. Ochii aceia străluceau de 
febră şi nebunie. Capul uriaş, împodobit acum cu o 
ghirlandă de ramuri rupte şi ace de brad, se clătina 
neîncetat dintr-o parte în alta. Din când în când, strănuta, o 
explozie înfundată - Hap-CIU! - şi nori de paraziți albi 
forfotitori ţâşneau din nările lui ude. Labele ursului, cu 
gheare curbate, lungi de un metru, smulgeau copacii. 
Umbla în două picioare, lăsând urme adânci în solul negru, 
moale, de sub arbori. Puţea a balsam proaspăt şi a 
excremente vechi, stătute. 

Instalaţia de pe capul său bâzâia şi scârţâia, scârţâia şi 
bâzâia. 

Traseul ursului era aproape neabătut: o linie dreaptă care 
avea să-l ducă la tabăra celor care cutezaseră să se 
întoarcă în pădurea sa şi să-i umple capul cu această 
agonie  verde-închis. Oameni Vechi sau Oameni Noi, 
moartea îi aştepta. Când întâlnea un copac mort, părăsea 
uneori drumul drept cât să-l doboare la pământ. Uruitul sec, 
exploziv, al căderii lui îl bucura; după ce arborele se 
prăbuşea cât era de lung sau rămânea proptit de un alt 
copac, ursul îşi continua drumul printre sulițe piezişe de 
lumină în care pluteau particule de rumeguș. 


3 


Cu două zile în urmă, Eddie Dean reîncepuse să 
cioplească - prima dată când încerca asta de la vârsta de 
doisprezece ani. Ţinea minte că-i făcea plăcere şi credea că 
se şi pricepuse la asta. Nu-şi aducea aminte partea aceea, 
nu foarte bine, însă avea cel puţin un indiciu în acest sens: 
Henry, fratele lui mai mare, ura să-l vadă cioplind. 

Oo, ui' la fetiță, spunea Henry. Azi ce faci, fetiță? O casă 


pentru păpuşi? Un ţucal în care să faci pipi? Oo... ce 
FRUMOS! 

Henry niciodată nu-i spunea direct lui Eddie să nu facă 
ceva; nu venea niciodată la el să spună: Nu vrei să termini 
cu aia, frate? Vezi tu, îți iese binişor, iar când faci ceva ce-ţi 
iese binişor, eu devin nervos. Fiindcă, vezi tu, eu sunt cel 
care trebuie să se priceapă binişor la treburi pe aici. Eu. 
Henry Dean. Aşa că, frate drag, cred c-o să te zgândăresc 
pentru te miri ce. N-o să vin să-ți zic direct: „Nu face asta, 
mă enervează“, pentru că aş părea, ştii tu, puțin dus cu 
pluta. Dar o să te zgândăresc, întrucât asta fac frații mai 
mari, nu? E o parte a imaginii. O să te zgândăresc şi o să 
fac glume pe seama ta până când tu... mama mă-sii... O SA 
TERMINI! Bine? 

Păi, nu era bine, nu tocmai, dar în casa Dean lucrurile de 
regulă mergeau aşa cum voia Henry să meargă. Şi până 
foarte de curând, asta păruse în ordine - nu bine, dar în 
ordine. Exista o diferenţă mică, dar crucială, dacă era 
permis. Existau două motive pentru care asta părea în 
regulă. Unul era un motiv principal; celălalt era unul 
secundar. 

Motivul principal era acela că Henry trebuise să Aibă 
Grijă de Eddie atunci când doamna Dean era la serviciu. 
Trebuise să Aibă Grijă tot timpul, fiindcă odată familia Dean 
avusese şi o fiică, dacă era permis. Ar fi avut cu patru ani 
mai mult ca Eddie şi cu patru mai puţin decât Henry, dacă 
ar fi trăit, dar tocmai asta era chestia, înţelegi, căci ea nu 
trăise. Ea fusese călcată pe un şofer beat când Eddie avea 
doi ani. Fetiţa urmărea un joc de şotron pe trotuar atunci 
când se întâmplase. 

În copilărie, Eddie se gândise uneori la sora lui atunci 
când îl asculta pe Mel Alien comentând meciuri la Yankee 
Baseball Network. Cineva lovea o minge zdravăn şi Mel 
urla: „Sfinte mare, a nimerit-o din plin! PA ŞI PUSI!“ Ei bine, 
beţivul o nimerise din plin pe Gloria Dean, sfinte mare, pa şi 
pusi. Gloria era acum pe puntea aia superioară din cer, şi 
asta nu se întâmplase fiindcă ea ar fi avut ghinion sau 
fiindcă statul New York hotărâse să nu suspende permisul 


ticălosului după a treia amendă pentru conducere sub 
influenţa băuturilor alcoolice, ori măcar fiindcă Dumnezeu 
se aplecase să ia o alună de pe jos; se întâmplase (aşa cum 
doamna Dean le spunea deseori fiilor ei) fiindcă nu era 
nimeni în preajmă să Aibă Grijă de ea. 

Datoria lui Henry era să se asigure că nimic de felul 
acesta nu i se întâmpla lui Eddie. Asta fusese datoria lui şi 
şi-o făcuse, dar nu fusese uşor. Henry şi doamna Dean erau 
de acord măcar asupra acestui lucru. Amândoi îi aminteau 
deseori lui Eddie cât de mult se sacrificase Henry păzindu-l 
de şoferi beţi şi tâlhari şi drogaţi şi posibil chiar de 
extratereştri răuvoitori care zburau probabil în apropierea 
punţii superioare, extratereştri care puteau hotărî oricând 
să coboare din OZN-urile lor pe jet-schiuri propulsate cu 
energie nucleară pentru a răpi copii mici, ca Eddie Dean. 
Aşa că era greşit să-l enerveze pe Henry mai mult decât îl 
enervase deja această teribilă responsabilitate. Dacă Eddie 
făcea totuşi ceva care îl enerva pe Henry, Eddie trebuia să 
înceteze imediat. Acesta era un mod de a-l răsplăti pe 
Henry pentru tot timpul petrecut Având Grijă de el. Când 
priveai lucrurile în felul acesta, înţelegeai că a face lucrurile 
mai bine decât Henry era foarte nedrept. 

Apoi, era motivul secundar. Acel motiv (lumea de dincolo 
de lume, s-ar putea spune) era mai puternic, întrucât 
niciodată nu putea fi rostit cu voce tare: Eddie nu-şi putea 
permite să fie mai bun decât Henry aproape la nimic, 
deoarece Henry, în cea mai mare parte, nu era bun la 
nimic... decât să Aibă Grijă de Eddie, desigur. 

Henry îl învățase pe Eddie să joace baschet pe terenul 
din apropierea blocului cu apartamente în care locuiau - 
situat într-o suburbie în care domnea betonul, unde 
turnurile din Manhattan se profilau la orizont ca un vis şi 
unde ajutorul social era rege. Eddie era cu opt ani mai mic 
decât Henry şi mult mai scund; era însă şi mult mai rapid. 
Avea un instinct natural pentru joc; îndată ce ajungea pe 
terenul cu beton crăpat, umflat, cu mingea în mâini, 
mişcările păreau să-i facă terminaţiile nervoase să sfârâie. 
Era mai iute, dar asta nu era cine ştie ce. Cel mai important 


era următorul lucru: era mai bun decât Henry. Dacă n-o ştia 
după rezultatele jocurilor ad hoc în care se implicau uneori, 
trebuia să o ştie după privirile mânioase şi pumnii tari pe 
care Henry i-i aplica deseori în braţ, în drum spre casă. 
Pumnii aceia erau, chipurile, glumiţe ale lui Henry - „Ai 
tresărit, ia două!“ striga Henry cu veselie, şi apoi paf-paf! în 
bicepsul lui Eddie, cu un deget ridicat, îndoit de la a doua 
falangă - doar că nu păreau glumiţe. Păreau avertismente. 
Păreau modul lui Henry de a spune: Să nu care cumva să- 
mi iei fata şi să mă faci să cad de fraier când sari la coş, 
frățioare,; să nu care cumva să uiţi că Eu am Grijă de Tine. 

La fel stăteau lucrurile cu cititul... baseballul... piua... 
matematica... chiar şi la coardă, care era un joc pentru fete. 
Că era mai bun la acestea, sau putea fi mai bun, era un 
secret ce trebuia păstrat cu orice preţ. Intrucât Eddie era 
fratele mai mic. Întrucât Henry Avea Grijă de el. Dar cea 
mai importantă parte a motivului secundar era şi cea mai 
simplă: aceste lucruri trebuiau tăinuite fiindcă Henry era 
fratele mai mare al lui Eddie şi Eddie îl adora. 


4 


În urmă cu două zile, pe când Susannah jupuia un iepure 
şi Roland pregătea cina, Eddie fusese în pădure, la sud de 
tabăra lor. Văzuse un ciot noduros pe buturuga unui copac 
proaspăt rupt. Un sentiment ciudat - bănuia că era cel pe 
care oamenii îl numeau déja-vu - îl năpădise şi el se trezise 
că priveşte fix mlădiţa, care aducea cu o clanţă deformată. 
Devenise vag conştient că i se uscase gura. 

După mai multe secunde, înţelese că se uita la ciotul 
care creştea din buturugă, dar se gândea de fapt la terenul 
de joacă din spatele clădirii în care locuiseră el şi Henry - se 
gândea la cum era să simtă betonul cald sub fund şi 
miasmele grele de gunoi ce veneau dinspre tomberonul de 
după colţ, pe alee. 

In această amintire avea o bucată de lemn în mâna 
stângă şi un cuţit de descoijit, luat din sertarul de lângă 


chiuvetă, în cea dreaptă. Ciotul de pe buturugă trezise 
amintirea acelei scurte perioade, când se îndrăgostise lulea 
de cioplitul în lemn. Doar că amintirea era atât de adânc 
îngropată, încât la început nici nu-şi dăduse seama ce era. 

Ce-i plăcuse cel mai mult la cioplit era partea cu văzutu/, 
care se petrecea chiar înainte să te pui pe treabă. Uneori 
vedeai o maşină sau un camion. Alteori un căţel sau o 
pisică. O dată, îşi amintea, fusese chipul unui idol - unul 
dintre monoliţii aceia înfricoşători de pe Insula Paştelui, pe 
care îi văzuse într-un număr din National Geographic, la 
şcoală. Acela se dovedise a fi unul bun. Jocul era să afli cât 
de mult puteai scoate din lemn fără să-l rupi. Nu puteai 
niciodată să scoţi totul, dar dacă aveai mare grijă, puteai 
uneori să obţii destul de mult. 

Era ceva în ciotul de pe marginea buturugii. Credea că ar 
putea fi capabil să o scoată destul de bine la iveală folosind 
cuțitul lui Roland - era cea mai ascuţită şi mai uşor de 
mânuit unealtă pe care o folosise vreodată. 

Ceva înlăuntrul lemnului, aşteptând docil pe cineva - 
cineva ca el! - care să vină şi să-i dea formă. Să-l elibereze. 

Oo, ui' la fetiță! Azi ce faci, fetiță? O casă pentru păpuşi? 
Un țucal în care să faci pipi? O praştie, ca să te poti preface 
că vânezi iepuri, fix ca băieții mari! Oo... ce FRUMOS! 

Simţi un val neaşteptat de ruşine, o senzaţie că greşeşte; 
acea senzaţie puternică a secretelor care trebuie păstrate 
cu orice preţ, şi atunci îşi aminti - din nou - că Henry Dean, 
care devenise în ultimii ani ai vieţii marele narcoman 
docent şi eminent, era mort. Înțelegerea acestui lucru încă 
nu-şi pierduse puterea de a surprinde; continua să-l 
afecteze în moduri diferite, uneori cu durere, uneori cu 
vinovăţie, alteori cu furie. In această zi, cu două zile înainte 
ca ursul cel mare să iasă din coridoarele verzi ale pădurii, îl 
afectase în cel mai surprinzător mod posibil. Simţise 
uşurare şi o bucurie crescândă. 

Era liber. 

Eddie împrumutase cuțitul lui Roland. Îl folosise pentru a 
tăia cu precizie în jurul ciotului de lemn, apoi îl adusese cu 
el şi se aşezase sub un copac, întorcându-l pe toate părţile. 


Nu se uita /a el; se uita în el. 

Susannah terminase cu iepurele. Carnea fu pusă în oala 
de pe foc; pielea o întinse pe două bețe, legând-o cu 
şnururi de piele din desaga lui Roland. Mai târziu, după 
masa de seară, Eddie urma să o curețe. Folosindu-se de 
forţa braţelor, ea se trase fără efort spre locul unde Eddie 
stătea cu spatele proptit de pinul bătrân şi înalt. La foc, 
Roland presăra nişte ierburi misterioase - şi fără îndoială 
delicioase - în oală. 

— Ce faci, Eddie? 

Eddie descoperi că-şi înfrânează o pornire absurdă de a 
ascunde la spate ciotul de lemn. 

— Nimic, zise el. Mă gândeam, ştii, să cioplesc ceva. Făcu 
o pauză, apoi adăugă: Nu sunt foarte priceput, însă. 

Sună ca o încercare de a o asigura pe ea de acest fapt. 

Susannah îl privi cu îndoială. Un moment, femeia păru pe 
cale să spună ceva, apoi ridică doar din umeri şi-l lăsă în 
pace. Nu avea idee de ce părea ruşinat că-şi petrecea puţin 
timp cioplind - tatăl ei o făcea deseori -, dar dacă era un 
subiect despre care Eddie simţea nevoia să vorbească, 
Susannah credea că el va vorbi la momentul oportun. 

Eddie ştia că sentimentul de vinovăţie era stupid şi inutil, 
însă ştia şi că se simţea mai în largul său atunci când 
cioplea, şi Roland şi Susannah erau plecaţi din tabără. 
Aparent, vechile obiceiuri mureau greu. A scăpa de heroină 
era un joc de copil pe lângă a scăpa de propria-ţi copilărie. 

Atunci când ei erau plecaţi (la vânătoare sau la tragere 
sau la straniul mod de şcolarizare al lui Roland), Eddie 
descoperea că este capabil să se ocupe de bucata lui de 
lemn cu o dibăcie surprinzătoare şi o plăcere sporită. Forma 
era acolo, în definitiv; în privinţa aceasta avusese dreptate. 
Era o formă simplă, iar cuțitul lui Roland o scotea la iveală 
cu o uşurinţă stranie. Credea că o va putea scoate aproape 
în totalitate şi asta însemna că praştia chiar se putea 
dovedi o armă practică. Sigur, nu se putea compara cu 
revolverele mari ale lui Roland, însă rămânea ceva făcut de 
mâna sa. Ceva al său. Şi această idee îl mulțumea nespus. 

Când primele ciori se ridicară în aer, croncănind speriate, 


el nu auzi. Se gândea deja - spera - că va găsi în scurt timp 
un copac înlăuntrul căruia să se ascundă un arc. 


5 


Auzi ursul apropiindu-se înaintea lui Roland şi a lui 
Susannah, dar nu cu mult înainte - era rătăcit în păcla 
aceea euforică a concentrării, care însoţeşte impulsul 
creator în momentul său cel mai dulce şi mai puternic. Îşi 
reprimase aceste impulsuri mare parte a vieţii, iar acum îl 
ţineau complet în stăpânire. Eddie era prizonier de 
bunăvoie. 

Fu scos din visare nu de sunetul copacilor care se 
prăbuşeau, ci de răpăitul rapid al unui pistol de calibru 45, 
spre sud. Ridică privirea, surâzând, şi îşi înlătură părul de 
pe frunte cu mâna plină de rumeguş. În acel moment, 
şezând cu spatele lipit de pinul înalt, în poiana care le 
devenise casă, cu faţa brăzdată de raze de lumină verde- 
aurie, filtrată de pădure, arăta într-adevăr chipeş - un tânăr 
cu păr negru în dezordine, care încerca neîncetat să-i cadă 
peste fruntea înaltă, un tânăr cu gură puternică, mobilă, şi 
ochi căprui. 

Un moment, ochii lui se mutară la cealaltă armă a lui 
Roland, atârnând în cureaua ei de o ramură din apropiere, 
şi se trezi întrebându-se când mai plecase Roland undeva 
fără să aibă la şold măcar unul dintre fabuloasele lui 
pistoale. Intrebarea aceasta duse la alte două. 

Ce vârstă avea el, omul care-i smulsese pe el şi pe 
Susannah din lumea şi din când-ul lor? Şi, mai important, ce 
era cu el? 

Susannah promisese că va aborda acest subiect... asta, 
desigur, dacă avea să tragă bine şi nu-l va enerva pe 
Roland. Eddie nu credea că Roland îi va spune - nu la 
început -, dar era timpul ca bătrânul, înalt şi urât, să ştie că 
ei ştiu că ceva era nelalocul lui. 

— Va fi apă, dacă asta va fi vrerea Domnului, rosti Eddie. 

Se întoarse la cioplit cu un zâmbet mic tremurându-i pe 


buze. Începuseră amândoi să preia vorbele de duh ale lui 
Roland... şi el pe ale lor. Era aproape ca şi când ar fi fost 
jumătăţi ale aceluiaşi... 

Atunci se prăbuşi un copac aproape în pădure şi Eddie 
sări în picioare într-o secundă, cu praştia cioplită pe 
jumătate într-o mână, cu cuțitul lui Roland în cealaltă. Se 
uită atent în cealaltă parte a poienii, în direcţia sunetului, 
cu inima bubuindu-i, cu toate simţurile în sfârşit alerte. 
Ceva se apropia. Acum îl auzea cum îşi croia drum fără 
oprire prin ierburi şi se minună trist de întârzierea cu care 
înţelegea. În străfundul minţii sale, o voce mică îi spunea că 
asta merita. Asta merita fiindcă făcea ceva mai bine decât 
Henry, fiindcă îl enerva pe Henry. 

Alt copac se prăbuşi cu un bufnet înfundat, spart. 
Uitându-se printr-un culoar inegal dintre brazii înalţi, Eddie 
văzu un nor de rumeguş ridicându-se în aerul neclintit. 
Creatura răspunzătoare de acel nor urlă pe neaşteptate - 
un sunet dement, care-ţi îngheţa sângele în vene. 

Indiferent ce ar fi fost, era o bestie uriaşă. 

Aruncă bucata de lemn din mână, apoi azvârli cuțitul lui 
Roland spre un copac aflat la cincisprezece paşi în stânga 
sa. Cuţitul se răsuci de două ori prin aer, după care lama lui 
se înfipse până la jumătate în lemn, vibrând. Eddie apucă 
revolverul lui Roland de unde atârna şi-l armă. 

Să stea sau să fugă? 

Descoperi însă că nu-şi mai putea permite luxul acestei 
întrebări. Arătarea era nu doar uriaşă, ci şi jute, şi acum era 
prea târziu să fugă. O siluetă gigantică începu să se 
desprindă în acel culoar dintre arbori, la nord de poiană, o 
siluetă pe care doar cei mai semeţi brazi o depăşeau în 
înălţime. Se îndrepta sincopat direct spre el şi, când ochii ei 
se aţintită asupra lui Eddie Dean, dădu glas altui urlet 
gutural. 

— O, mamă, am zbârcit-o, şopti Eddie când un alt copac 
se îndoi, pârâi ca un mortier, apoi se prăbuşi pe solul 
pădurii într-un nor de praf şi ace moarte. Acum arătarea 
venea drept spre poiana în care stătea el, un urs de 
dimensiunea lui King Kong. Paşii lui făceau pământul să se 


cutremure. 

Ce vei face, Eddie? întrebă dintr-odată Roland. Gândeşte! 
Acesta e singurul atu pe care îl ai în fața bestiei ăleia. Ce 
vei face? 

Nu credea că l-ar putea ucide. Poate cu o bazooka, însă 
nu cu revolverul pistolarului. Putea fugi, totuşi nutrea ideea 
că bestia care se apropia putea fi foarte rapidă, când voia. 
Bănuia că şansele de a ajunge chiseliţă între degetele 
ursului puteau fi şi de cincizeci-cincizeci. 

Ce va alege, deci? Să stea acolo şi să deschidă focul sau 
să o ia la fugă ca şi când ar fi avut un ardei iute înfipt în 
fund? 

li trecu prin gând că exista şi o a treia variantă. Se putea 
căţăra. 

Se întoarse cu faţa la copacul de care stătuse sprijinit. 
Era un pin uriaş, aspru, de departe cel mai înalt copac din 
acea parte a pădurii. Prima cracă se întindea deasupra 
solului într-un evantai verde des, la aproximativ doi metri şi 
jumătate înălţime. Eddie puse la loc cocoşul revolverului, 
după care îndesă arma la betelia pantalonilor. Sări spre 
cracă, o apucă şi execută cu sufletul la gură o tracţiune. În 
spatele lui, ursul dădu buzna în poiană, scoțând un alt urlet. 

Ursul i-ar fi făcut felul şi aşa, ar fi lăsat măruntaiele lui 
Eddie Dean atârnând în colaci zemoşi de ramurile de jos ale 
pinului, dacă în clipa aceea nu l-ar fi apucat un alt acces de 
strănut. Lovi cu piciorul rămăşiţele focului de tabără, iscând 
un nor negru, după care rămase aproape complet îndoit de 
mijloc, cu labele uriaşe din faţă pe coapsele lui imense, 
semănând pentru un moment cu un bătrân într-o haină de 
blană, un bătrân răcit. Strănută iar şi iar - HAP-CIU! HAP- 
CIU! HAP-CIU! - şi nori de paraziți îi ieşiră din bot. Un şuvoi 
de urină fiartă curse între picioarele lui şi sfârâi pe tăciunii 
răzleţi din vatră. 

Eddie nu irosi cele câteva cruciale momente câştigate. 
Se urcă în copac ca o maimuţă pe un băț, oprindu-se doar o 
dată, ca să se asigure că revolverul pistolarului mai era la 
betelia pantalonilor. Era îngrozit, deja pe jumătate convins 
că urmează să moară (la ce altceva se putea aştepta acum, 


că Henry nu mai era în preajmă să Aibă Grijă de el?), însă 
chiar şi aşa în gând auzea un hohot de râs dement. S-a 
refugiat în copac, gândi el. Ce ziceti de asta, voi, pasionați 
ai sportului? S-a refugiat în copac, din calea lui Urszilla. 

Creatura ridică iarăşi capul, dispozitivul care se rotea 
între urechile ei prinzând şi reflectând aşchii de lumină 
solară, şi atacă arborele lui Eddie. Ajunse sus cu o labă şi 
lovi în faţă, cu gândul de a-l dobori ca pe un con de pin. 
Laba reteză craca pe care stătea tocmai când el sări în sus, 
spre următoarea. Laba îi reteză şi un pantof, scoţându-i-l 
din picior şi făcându-l să zboare în două bucăţi neregulate. 

Nu face nimic, gândi Eddie. îi poti lua pe amândoi, frate 
Ursule, dacă vrei. Oricum erau scâlciați ca dracu’. 

Ursul răcni şi lovi copacul, săpând răni adânci în coaja lui 
străveche, răni din care se scurse sevă transparentă, 
răşinoasă. Eddie continuă să urce. Ramurile se subţiau de 
acum, şi când el riscă să arunce o privire în jos, se uită 
direct în ochii tulburi ai ursului. Sub capul lui lăsat pe spate, 
poiana devenise o ţintă al cărui centru era pata cenuşie a 
vetrei de foc. 

— M-ai ratat, jigodie păroasă ce..., începu Eddie, şi atunci 
ursul, cu capul în continuare lăsat pe spate pentru a se uita 
la el, strănută. Eddie se văzu imediat ud leoarcă, stropit de 
muci calzi, plini de mii şi mii de viermi albi, mici. Aceştia 
începură să fojgăiască pe cămaşa, antebraţele, gâtul şi faţa 
sa. 

Eddie strigă, stăpânit de un amestec de surprindere şi 
repulsie. Dădu să-şi curețe ochii şi gura, îşi pierdu echilibrul 
şi abia izbuti să se agaţe la timp cu braţul de creanga de 
lângă el. Se ţinu aşa şi se frecă pe piele, ştergând cât de 
bine putu flegma viermănoasă. Ursul răcni şi lovi iarăşi 
copacul. Pinul se clătină ca un catarg în furtună..., însă 
urmele proaspete de gheare care apărură erau la cel puţin 
doi metri sub creanga pe care stătea Eddie. 

Viermii mureau, înţelese el - probabil începuseră să 
moară imediat ce părăsiseră mlaştinile infecte dinlăuntrul 
corpului monstrului. Asta îl făcu să se simtă niţel mai bine, 
drept pentru care reîncepu să urce. Se opri după trei metri 


şi jumătate, neîndrăznind mai mult. Trunchiul pinului, cu un 
diametru de cel puţin doi metri şi jumătate la bază, nu avea 
acum o rază mai mare de patruzeci şi cinci de centimetri. 
Îşi distribuise greutatea pe două crengi, însă le simţea cum 
se arcuiau sub el. Acum putea vedea bine pădurea şi 
colinele dinspre vest, desfăşurate sub el sub forma unui 
covor unduitor. În alte împrejurări, ar fi fost o privelişte de 
admirat pe îndelete. 

În vârful lumii, mamă, gândi el. Coborî iarăşi ochii la faţa 
întoarsă în sus a ursului şi preţ de un moment orice gând 
coerent fu gonit din mintea sa de cea mai simplă uimire. 

Din craniul ursului creştea ceva, iar lui Eddie i se părea 
că semăna cu o mică antenă parabolică. 

Dispozitivul se rotea sincopat, reflectând razele soarelui, 
şi Eddie îi auzea scârţâitul subţire. Deţinuse câteva maşini 
vechi la viaţa lui - dintre cele care stăteau în parcul de 
maşini uzate şi pe al căror parbriz era scris cu săpun 
OFERTĂ SPECIALĂ - RECONDIŢIONATĂ - şi avea impresia că 
sunetul care venea dinspre dispozitiv era acela al 
angrenajelor care vor claca definitiv, dacă nu sunt 
schimbate în scurt timp. 

Ursul scoase un mârâit prelung, gutural. O spumă 
gălbuie, înţesată de viermi, ieşi printre labele lui în şuvoaie 
brânzite. Dacă nu văzuse niciodată chipul nebuniei extreme 
(deşi el credea că-l văzuse, cum stătuse ochi în ochi cu 
jivina aceea de categorie întâi, Detta Walker, şi nu o 
singură dată), îl vedea acum... dar acel chip era, din 
fericire, cu zece metri mai jos decât el, iar ghearele acelea 
ucigaşe nu puteau ajunge, oricât de tare se întindeau, la 
mai puţin de patru metri şi jumătate de tălpile lui. Şi spre 
deosebire de copacii pe care ursul îşi vărsase năduful 
apropiindu-se de poiană, acesta nu era mort. Ş 

— Răfuială mexicană, scumpete, gâfâi Eddie. Işi şterse 
sudoarea de pe frunte cu o mână lipicioasă din cauza sevei 
şi aruncă amestecul jos, în faţa ursului bolnav. 

Atunci, creatura pe care Oamenii Vechi o numiseră Mir 
îmbrăţişă copacul cu labele uriaşe din faţă şi începu să-l 
scuture. Când pinul se clătină dintr-o parte în alta, ca un 


pendul, Eddie se prinse de trunchi şi se ţinu cu îndârjire, 
strângând tare din ochi. 


6 


Roland se opri la marginea poienii. Susannah, cocoţată 
pe umerii lui, se uită incredulă în cealaltă parte a câmpului 
deschis. Creatura stătea la baza copacului lângă care îl 
lăsaseră pe Eddie când plecaseră din poiană, cu patruzeci 
şi cinci de minute în urmă. Vedea doar parţial corpul lui prin 
ecranul de crengi şi ace verde-închis. Cealaltă curea de 
pistol a lui Roland zăcea lângă o labă a monstrului. Tocul, 
observă el, era gol. 

— Dumnezeule, murmură Susannah. 

Ursul strigă asemenea unei femei demente şi începu să 
zdruncine copacul. Crengile se zbătură ca într-un vânt 
puternic. Ridicând ochii, văzu o formă întunecată aproape 
de vârf. Eddie strângea trunchiul în braţe în vreme ce 
arborele se clătina. Sub privirea ei, o mână a lui alunecă şi 
încercă sălbatic să se agaţe din nou. 

— Ce facem? strigă ea în jos, la Roland. O să scuture 
până ce Eddie o să cadă! Ce facem? 

Roland încercă să gândească, dar senzaţia aceea stranie 
revenise - îl însoțea acum pretutindeni şi stresul părea să o 
agraveze. Trăia impresia că doi oameni existau înăuntrul 
unui singur craniu. Fiecare avea propriul set de amintiri şi 
când începeau să se certe, fiecare insista că amintirile /ui; 
erau cele adevărate; pistolarul avea senzaţia că era sfâşiat 
în două. Făcu un efort disperat de reconciliere a celor două 
jumătăţi şi reuşi... cel puţin pe moment. 

— E unul dintre cei Doisprezece! strigă el. Unul dintre 
Gardieni! Trebuie să fie! Credeam însă că... 

Ursul răcni din nou în sus, la Eddie. Acum se apucă să 
pocnească arborele ca un boxer. Ramuri plesniră şi căzură 
claie peste grămadă la picioarele lui. 

— Ce? strigă Susannah. Care-i restul? 

Roland închise ochii. In capul său, o voce urlă: Numele 


băiatului era Jake! O altă voce ripostă: N-a EXISTAT niciun 
băiat! N-a EXISTAT niciun băiat, şi tu ştii asta! 

Dispăreţi amândoi! se răsti el, şi strigă cu voce tare: 

— Impuşcă-l! Impuşcă-l în cur, Susannah! O să se-ntoarcă 
şi o să atace! Atunci, uită-te după ceva de pe capul lui! E... 

Ursul chirăi din nou. Renunţă la plesnitul copacului şi 
reîncepu să-l scuture. Pocnete şi trosnete rău-prevestitoare 
veneau acum din partea superioară a trunchiului. 

Când putu auzi din nou, Roland strigă: 

_ — Cred că seamănă cu o pălărie! O pălărioară de oţel! 
Impuşc-o, Susannah! Şi nu rata! 

Ea simţi pe dată că o umple teroarea - teroare şi un alt 
sentiment, unul la care nu s-ar fi aşteptat: o singurătate 
zdrobitoare. 

— Nu! O să ratez! Trage tu, Roland! 

Incepu să scoată revolverul lui din cureaua pe care o 
purta, intenţionând să i-l dea lui. 

— Nu pot! strigă Roland. N-am unghi bun! Tu trebuie s-o 
faci, Susannah! Acesta-i adevăratul test, şi ar fi bine să-l 
treci! 

— Roland... 

— Vrea să rupă vârful copacului! răcni el. Nu vezi asta? 

Susannah se uită la revolverul din mâna sa. Se uită de 
cealaltă parte a luminişului, la ursul gigantic ascuns în norii 
de ace verzi. Se uită la Eddie, clătinându-se înainte şi înapoi 
ca un metronom. Eddie probabil că avea cealaltă armă a lui 
Roland, dar Susannah nu vedea cum o putea folosi fără a 
cădea de la înălţime ca o prună răscoaptă. De asemenea, 
poate că n-ar fi nimerit ţinta. 

Ridică revolverul. Stomacul i se strânsese de spaimă. 

— Ţine-mă nemişcată, Roland, zise ea. Dacă nu... 

— Nu-ţi face griji pentru mine! 

Trase de două ori, apăsând trăgaciul aşa cum o învățase 
Roland. Detunăturile grele acoperiră urletul ursului, ca două 
pocnete de bici. Susannah văzu ambele gloanţe atingând 
ţinta, fesa stângă a ursului, la mai puţin de cinci centimetri 
unul de celălalt. 

Arătarea urlă de surprindere, durere şi nervi. O labă mare 


din faţă ieşi din stratul dens de ramuri şi ace şi acoperi locul 
rănit. Când o îndepărtă, de pe ea cădeau picături stacojii. O 
ridică înapoi, făcând-o să dispară. Susannah îşi imagina 
bestia stând acolo şi examinându-şi palma însângerată. 
Apoi se auziră un foşnet şi un trosnet, când ursul se 
întoarse, aplecându-se în acelaşi timp, lăsându-se în patru 
labe pentru a prinde viteza maximă. Abia acum îi văzu ea 
chipul şi inima îi stătu în loc. Ursul avea spume la gură; 
ochii lui mari luminau ca nişte felinare. Capul miţos i se 
mişcă la stânga... înapoi la dreapta... şi se opri asupra lui 
Roland, care stătea cu picioarele depărtate şi cu Susannah 
Dean în echilibru pe umeri. 
Cu un răcnet asurzitor, ursul atacă. 


7 


Spune-ti lecţia, Susannah Dean, şi fii sinceră. 

Ursul veni spre ei în salturi greoaie; era ca şi când ai fi 
urmărit un utilaj de fabrică scăpat de sub control, peste 
care cineva aruncase o pătură mare, mâncată de molii. 

Seamănă cu o pălărie! O pălărioară de oțel! 

Susannah o văzu... dar ei nu i se păru că semăna cu o 
pălărie. Semăna cu o antenă radar - o versiune mult mai 
mică decât cele pe care le văzuse în reportajele despre linia 
DEW care proteja o lume întreagă de un atac-surpriză din 
partea Rusiei. Era mai mare decât pietrele în care trăsese 
mai devreme, însă şi distanţa era mai mare. Lumina şi 
umbrele creau jocuri înşelătoare pe ea. 

Nu țintesc cu mâna mea; cea care ţinteşte cu mâna ei a 
uitat chipul tatălui. Nu pot! 

Nu trag cu mâna mea; cea care trage cu mâna ei a uitat 
chipul tatălui. O să ratez! Ştiu c-o să ratez! 

Nu ucid cu pistolul meu, cea care ucide cu pistolul... 

— Împuşcă-l! răcni Roland. Susannah, împuşcă-l! 

Deşi nu apăsă încă pe trăgaci, văzu glonţul nimerind la 
fix, ghidat de la ţeavă la ţintă de nimic mai mult sau mai 
puţin decât de apriga dorinţă a sufletului ei ca traiectoria lui 


să fie corectă. Orice urmă de frică o părăsi. Ce rămase fu o 
senzaţie de răceală profundă şi ea avu timp să gândească: 
Asta-i ceea ce simte el. Dumnezeule - cum rezistă? 

— Eu ucid cu inima, potaie, zise ea şi revolverul 
pistolarului răsună în mâna ei. 


8 


Dispozitivul argintiu se rotea pe o tijă de oţel înfiptă în 
craniul ursului. Glonţul lui Susannah o nimeri drept în mijloc 
şi antena radar explodă într-o sută de fragmente 
scânteietoare. Tija însăşi fu imediat cuprinsă de flăcări 
albastre, pârâitoare, care se întinseră într-o reţea şi părură 
să cuprindă pentru un moment laturile feţei ursului. 

Acesta se ridică pe labele din spate, cu un mormăit 
ascuţit de durere, labele din faţă boxând fără ţintă în aer. 
Ursul se răsuci într-un cerc larg, inegal, şi începu să fluture 
din labe, ca şi când s-ar fi decis să-şi ia zborul. Încercă să 
răcnească din nou, dar ce-i ieşi din gură fu în schimb un 
straniu vaier ca de sirenă antiaeriană. 

— Foarte bine. Roland părea epuizat. Bine tras, simplu şi 
sincer. 

— Să mai trag o dată? întrebă ea, nesigură. 

Ursul continua să umble haotic în cerc, dar acum corpul 
lui începuse să se încline când înăuntru, când afară din 
cerc. Se lovi de un copac mic, ricoşă, aproape căzu la 
pământ, după care reluă mersul în cerc. 

— Nu-i nevoie, zise Roland. 

Ea simţi mâinile lui apucând-o de mijloc şi ridicând-o. Un 
moment mai târziu, şedea pe pământ, cu coapsele 
încrucişate sub ea. Eddie cobora încet şi sincopat din pin, 
dar ea nu-l vedea. Ea nu-şi putea dezlipi ochii de urs. 

Văzuse balenele la Seaquarium aproape de Mystic, în 
statul Connecticut, şi credea că ele fuseseră mai mari - 
mult mai mari, probabil - dar aceasta era categoric cea mai 
mare creatură terestră pe care o văzuse vreodată. Şi era în 
mod clar pe moarte. Răcnetele deveniseră sunete lichide, şi 


cu toate că ochii îi erau deschişi, ursul părea orb. Se 
împletici dezorientat prin tabără, doborând câteva stative 
cu piei puse la uscat, culcând la pământ micul adăpost pe 
care ea îl împărțea cu Eddie, doborând copaci. Susannah 
vedea tija de oţel care-i ieşea din cap. Fuioare de fum se 
ridicau în jurul ei, ca şi când glonţul i-ar fi dat foc creierului. 

Eddie ajunse la creanga cea mai de jos a copacului care-i 
salvase viaţa şi se aşeză călare pe ea. 

— Sfântă Maică Precistă, zise el. Mă uitam direct la el şi 
încă nu-mi vine să... Ursul o luă înapoi spre el. Eddie sări 
sprinten din copac şi veni spre Susannah şi Roland. Ursul 
nu băgă de seamă, ci mărşălui ameţit spre pinul în care se 
refugiase Eddie, încercă să-l prindă, nu izbuti şi căzu în 
genunchi. Acum, ei auzeau şi alte sunete venind dinăuntrul 
lui, sunete care-l duseră pe Eddie cu gândul la un motor 
uriaş de camion din care cad piese. 

Îl cuprinse un spasm, îl făcu să se îndoaie de spate. 
Labele din faţă se ridicară şi îşi gherui singur faţa. Se 
revărsă sânge infestat de viermi. Apoi ursul căzu, făcând 
pământul să se cutremure, şi rămase nemişcat. După 
atâtea secole, ursul pe care Oamenii Vechi îl numiseră Mir - 
lumea de dincolo de lume - era mort. 


9 


Eddie o ridică pe Susannah, o ţinu cu mâinile tremurânde 
împreunate la baza spatelui ei şi o sărută cu foc. Duhnea a 
transpiraţie şi sevă de pin. Ea îi atinse obrajii, gâtul; îşi 
plimbă mâinile prin părul lui ud. Simţi o dorinţă nebună de 
a-l atinge peste tot, pentru a se convinge complet de 
existenţa lui. 

— Era cât pe ce să pună laba pe mine, zise el. Parcă aş fi 
fost pe un carusel de carnaval. Ce ţintă! lisuse, Suze... ce 
ţintă! 

— Sper să nu fie nevoie să mai fac vreodată aşa ceva, 
zise ea..., dar o voce mică în mijlocul minţii ei o contrazise. 
Vocea aceea spune că ea abia aştepta să facă din nou aşa 


ceva. Şi era rece vocea aceea. Rece. 

— Ce era...? începu el, întorcându-se spre Roland, dar 
Roland nu se mai afla acolo. Pistolarul se îndrepta încet 
spre ursul care zăcea la pământ, cu genunchii miţoşi în sus. 
Din pieptul lui ieşeau o serie de icnete şi gâlgâieli 
înfundate, în vreme ce măruntaiele sale ciudate continuau 
să funcţioneze încet, tot mai încet. 

Roland îşi văzu cuțitul înfipt adânc într-un copac de lângă 
bradul bătrân şi zgâriat care-i salvase viaţa lui Eddie. Il 
smulse şi-l curăţă pe cămaşa de velur moale care înlocuise 
zdrenţele pe care le purtase atunci când toţi trei părăsiseră 
plaja. Se opri lângă urs, uitându-se în jos la el cu o expresie 
de milă şi mirare. 

Bună, străine, gândi el. Bună, vechi prieten. N-am crezut 
niciodată în tine, nu cu adevărat. Cred că Alain credea şi 
ştiu sigur că Cuthbert credea - Cuthbert credea în orice - 
însă eu eram în dubiu. Am crezut că nu eşti decât o poveste 
pentru copii... un alt vânt care sufla prin capul gol al vechii 
mele doici inainte să-i iasă, până la urmă, pe gura-i ca o 
moară stricată. Tu însă ai fost aici tot timpul, un alt refugiat 
din vechile timpuri, ca pompa de la haltă şi maşinăriile 
vechi de sub munți. Mutanţii Leneşi care venerau acele 
rămăşiţe frânte să fi fost oare ultimii descendenţi ai 
oamenilor care au trăit odată în această pădure şi au fugit 
în cele din urmă din calea mâniei tale? Nu ştiu, nu voi şti 
niciodată... dar aşa mi se pare. Da. Şi atunci am venit eu cu 
prietenii mei - noii mei prieteni periculoşi, care devin tot 
mai mult ca vechii mei prieteni periculoşi. Am venit, tesând 
un cerc magic în jurul nostru şi-n jurul a tot ce atingem, 
bucată otrăvită cu bucată, iar acum tu zaci aici, la 
picioarele noastre. Lumea a mers mai departe din nou, iar 
acum, vechi prieten, tu eşti cel lăsat în urmă. 

Trupul monstrului radia încă o căldură mare, 
bolnăvicioasă. Din gura şi nările lui sfâşiate ieşeau hoarde 
de paraziți, care mureau însă aproape imediat. Mormane de 
un alb lucios se ridicau de o parte şi de alta a capului 
ursului. 

Eddie se apropie încet. O mutase pe Susannah pe un 


şold, ţinând-o aşa cum îşi ţine o mamă copilaşul. 

— Ce era, Roland? Ştii? 

— L-a numit Gardian, cred, zise Susannah. 

— Da. Uimit, Roland lungea cuvintele. Credeam că au 
dispărut toţi, că trebuie să fi dispărut toţi... dacă au existat 
măcar în afara poveştilor din bătrâni. 

— Nu ştiu ce era, dar era o huidumă dată dracului, zise 
Eddie. Roland surâse firav. 

— Dacă ai trăi două sau trei mii de ani, şi tu ai fi dat 
dracului. 

— Două sau trei mii... Hristoase! Susannah zise: 

— E un urs? Serios? Şi aia ce-i? 

Arăta spre ceva ce semăna cu o etichetă metalică 
pătrată dispusă sus, pe un picior din spate al ursului. Era 
aproape complet acoperită de blană aspră, încâlcită, dar 
soarele de după-amiază căzuse pe suprafaţa ei de oţel 
inoxidabil, trimițând înapoi o singură rază puternică şi 
trădându-i existenţa. 

Eddie îngenunche şi întinse ezitant mâna spre ea, 
conştient că încă se mai auzeau sunete ciudate, înfundate, 
din adâncul uriaşului căzut. Se uită la Roland. 

— Dă-i drumul, îl îndemnă pistolarul. E terminat. 

Eddie dădu un mănunchi de blană deoparte şi se aplecă 
în faţă. In metal fuseseră ştanţate cuvinte. Erau destul de 
roase, el însă descoperi că, dacă se străduia puţin, le putea 
citi. 


NORTH CENTRAL POSITRONICS, LTD. 
Granite City 
Coridorul de Nord-Est 


Model 4 GARDIAN 
Seria nr. AA 24123 CX 755431297 L 14 
Tip/Specie URS 
SHARDIK 


**NR**INTERZIS A SE ÎNLOCUI 
CELULELE SUBNUCLEARE**NR** 


— lisuse Hristoase, chestia asta-i un robot, zise Eddie cu 
voce stinsă. 

— Imposibil, făcu Susannah. Când l-am împuşcat, a 
sângerat. 

— Poate, dar unui urs normal nu-i iese o antenă radar din 
cap. Şi din câte ştiu, un urs normal nu ajunge să trăiască 
două sau trei mii... Se întrerupse brusc, uitându-se la 
Roland. Când vorbi din nou, vocea sa era revoltată. Ce faci, 
Roland? 

Roland nu răspunse; nu era nevoie să răspundă. Ce făcea 
- scotea un ochi al ursului cu cuțitul - era evident. Extracţia 
fu efectuată rapid, expert şi precis. 

Când o încheie, ţinu un moment în echilibru pe lama 
cuţitului un glob maroniu, gelatinos, apoi îl azvărli în lături. 
Alţi câţiva viermi îşi croiră drum prin gaura proaspăt 
căscată, încercară să se târască pe botul ursului în jos şi 
muriră. 

Pistolarul se aplecă spre găvana lui Shardik, uriaşul urs 
Gardian, şi se uită înăuntru. 

— Haideţi amândoi să vedeţi, le zise. Să vă arăt o minune 
a zilelor recente. 

— Pune-mă jos, Eddie, ceru Susannah. 

Eddie îi dădu ascultare şi ea se mişcă ager, folosindu-se 
de mâini şi coapse, spre locul unde pistolarul stătea aplecat 
deasupra ursului. Eddie li se alătură, uitându-se printre 
umerii lor. Priviră toţi trei, într-o tăcere prostrată, preţ de 
aproape un minut întreg; singurul sunet venea dinspre 
ciorile certăreţe care continuau să zboare în cerc pe cer. 

Sângele se scurgea în râuleţe groase din orbita goală. 
Totuşi, nu era doar sânge, observă Eddie. Mai era şi un 
lichid transparent care emana un iz identificabil - banane. 
Şi, încastrat în țesătura delicată de tendoane care forma 
orbita, el văzu un amestec de ceva ce aducea a arcuri. 
Dincolo de ele, în fundul orbitei, era o scânteie roşie, care 
se stingea şi se aprindea. Aceasta ilumina o plăcuţă 
pătrată, presărată cu picături argintii de ceea ce nu putea fi 
decât fludor. 


— Ăsta nu-i urs, ci un walkman Sony, futu-i, murmură el. 
Susannah întoarse ochii spre el. 

— Poftim? 

— Nimic. Eddie aruncă o privire la Roland. Crezi că e 
periculos să bag degetele înăuntru? 

Roland săltă din umeri. 

— Nu cred. Dacă a existat un demon în creatura asta, și- 
a luat zborul. Eddie introduse degetul mic, pregătit să-l 
retragă dacă simţea fie şi cea mai mică înţepătură de 
electricitate. Atinse carnea aproape rece dinăuntrul 
găvanei, care avea aproape dimensiunea unei mingi de 
baseball, şi apoi atinse un arc. Doar că nu era arc; era o 
jurubiţă de oţel subţire ca firul de borangic. Işi retrase 
degetul şi văzu scânteia roşie clipind încă o dată înainte să 
se stingă de tot. 

— Shardik, murmură Eddie. Știu numele ăsta, dar nu ştiu 
de unde să-l iau. Ţie, Suze, nu-ţi spune nimic? 

Ea clătină din cap. _ 

— Chestia e... Eddie râse fără voia sa. Il asociez cu 
iepurii. Nu ţi se pare aiurea? Roland se ridică în picioare. 
Genunchii îi pocniră ca nişte focuri de armă. 

— Va trebui să ne mutăm tabăra, zise el. Aici pământul e 
pângărit. Cealaltă poiană, acolo unde mergem la trageri, va 
fi... 

Făcu doi paşi nesiguri, după care se prăbuşi în genunchi, 
cu capul lăsat în pământ, apăsându-şi tâmplele cu palmele. 


10 


Eddie şi Susannah schimbară o privire speriată şi apoi 
Eddie se repezi lângă Roland. 

— Ce este? Roland, care e problema? 

— A existat un băiat, rosti pistolarul cu o voce distantă, 
tulbure. Şi apoi, cu următoarea răsuflare: Nu a existat un 
băiat. 

— Roland? întrebă Susannah. Veni şi ea lângă el, 
petrecând un braţ pe după umerii lui, simţindu-l că 


tremură. Ce este, Roland? 

— Băiatul, spuse Roland şi se uită la ea cu ochi opaci, 
înlăcrimaţi. Băiatul este. Mereu băiatul. 

— Ce băiat? ţipă Eddie exasperat. Ce băiat? 

— Du-te, atunci, spuse Roland, există alte lumi în afară 
de astea. 

Şi leşină. 


11 


În noaptea aceea şezură toţi trei în jurul unui foc mare pe 
care Eddie şi Susannah îl aprinseseră în poiana pe care 
Eddie o numea „galeria de tir“. Pe timp de iarnă n-ar fi fost 
un loc bun de tabără, aşa deschis spre vale, dar acum era 
bun. Eddie bănuia că acolo, în lumea lui Roland, vara încă 
nu se terminase. 

Bolta întunecată a cerului se curba deasupra lor, spuzită 
aparent de galaxii întregi de stele. Aproape drept în faţă 
către sud, dincolo de râul de beznă care era valea, Eddie 
vedea cum Mama Bătrână răsărea de după linia 
îndepărtată şi nevăzură a orizontului. Aruncă o privire la 
Roland, care şedea ghemuit lângă foc, cu trei piei 
înfăşurate în jurul umerilor în pofida căldurii nopţii şi a 
dogorii focului. Alături de el era o farfurie cu mâncare 
neatinsă şi-n mâini strângea un os. Eddie întoarse ochii 
către cer şi se gândi la o poveste pe care pistolarul le-o 
spusese lui şi lui Susannah într-una dintre lungile zile pe 
care le petrecuseră îndepărtându-se de plajă, printre coline, 
şi-n cele din urmă în această pădure deasă, unde-şi 
găsiseră refugiu temporar. 

Cu mult, mult timp în urmă, zicea Roland, Stea Bătrână şi 
Mama Bătrână fuseseră doi tineri şi înflăcăraţi proaspăt 
însurăţei. Apoi, într-o zi, avusese loc o ceartă teribilă. Mama 
Bătrână (care în zilele acelea de demult era cunoscută sub 
numele ei real, adică Lydia) îl prinsese pe Stea Bătrână (al 
cărui nume real era Apon) pierzând vremea în compania 
unei femei tinere şi frumoase pe nume Cassiopeia. 


Avuseseră o ceartă zdravănă cei doi, o ceartă care se 
lăsase cu păr smuls, ochi scoşi, oale aruncate. Un ciob 
dintr-o asemenea oală aruncată devenise Pământul; un 
ciob mai mic, Luna; un cărbune din soba de la bucătărie 
devenise Soarele. Intr-un final, zeii puseseră piciorul în prag 
pentru ca Apon şi Lydia, în furia lor, să nu distrugă 
universul înainte ca acesta să se fi născut bine. Cassiopeia, 
juna nubilă care provocase necazul („Da, sigur - 
întotdeauna e vina femeilor“, spusese Susannah în acest 
punct), fusese izgonită pe veci pe un balansoar format din 
astre. Şi totuşi, nici măcar asta nu rezolvase problema. 
Lydia fusese dispusă să-i mai dea o şansă, dar Apon se 
arătase neînduplecat şi plin de mândrie („Mda, dă mereu 
vina pe bărbaţi“, bodogănise Eddie în acest punct). Aşa că 
se despărţiseră, iar acum se priveau reciproc cu un 
amestec de ură şi dor peste ruinele presărate cu stele ale 
divorţului lor. Apon şi Lydia au dispărut deja de trei miliarde 
de ani, le spusese pistolarul; au devenit de atunci Stea 
Bătrână şi Mamă Bătrână, nordul şi sudul, tânjind fiecare 
după celălalt, dar ambii prea mândri pentru a face un pas 
spre reconciliere... iar Cassiopeia stă deoparte în scaunul 
ei, legănându-se şi râzând de amândoi. 

Eddie tresări la o uşoară atingere pe braţ. Era Susannah. 

— Haide, spuse ea. Trebuie să-l facem să vorbească. 

Eddie o duse lângă vatră şi o puse cu grijă jos, în dreapta 
lui Roland. El se aşeză la stânga lui. Roland se uită întâi la 
Susannah, apoi la Eddie. 

— Ce aproape staţi de mine, remarcă el. Ca doi iubiţi... 
sau paznici într-o temniţă. 

— A sosit vremea să vorbeşti. Vocea lui Susannah era 
joasă, clară şi muzicală. Dacă suntem tovarăşii tăi, Roland - 
şi mi se pare că suntem, fie că-ţi place sau nu - a sosit 
vremea să încerci măcar a ne trata ca pe nişte tovarăşi. 
Spune-ne care e problema... 

— .„..Şi ce putem face în privinţa ei, încheie Eddie. Roland 
suspină adânc. 

— Nu ştiu cum să încep. A trecut atât timp de când n-am 
mai avut tovarăşi... sau o poveste de spus... 


— Începe cu ursul, îl îndemnă Eddie. 

Susannah se aplecă în faţă şi atinse falca pe care Roland 
o ţinea în mâini. O speria, însă o atinse. 

— Şi încheie cu asta. 

— Da. Roland ridică osul la nivelul ochilor şi îl privi un 
moment înainte să-l lase înapoi în poală. Va trebui să 
vorbim despre asta, nu-i aşa? E miezul chestiunii. 

Dar ursul fu primul. 


12 


— Aceasta este povestea pe care am auzit-o când eram 
copil, începu Roland. Când totul era nou, Marii Străbuni - nu 
erau zei, ci oameni ce posedau aproape toate cunoştinţele 
zeilor - au creat Doisprezece Gardieni care să stea de strajă 
la cele douăsprezece portaluri care duc înăuntru şi afară 
din lume. Uneori am auzit că aceste portaluri sunt lucruri 
naturale, asemenea constelaţiilor pe care le vedem pe cer, 
ori falia fără fund din pământ pe care o numim Mormântul 
Dragonului, datorită jetului mare de aburi pe care îl scotea 
o dată la treizeci sau patruzeci de zile. Dar alţi oameni - pe 
unul mi-l amintesc în special, bucătarul-şef de la castelul 
tatei, un om pe nume Hax - spunea că nu sunt naturale, că 
au fost create de Marii Străbuni înşişi, în zilele de dinainte 
ca ei să-şi pună, demni, ştreangul de gât şi să dispară de pe 
faţa pământului. Hax spunea că făurirea celor Doisprezece 
Gardieni a fost ultima faptă a Marilor Străbuni, încercarea 
lor de a-şi răscumpăra imensele nedreptăţi pe care şi le 
făcuseră unul altuia, şi pământului însuşi. 

— Portaluri, zise Eddie stins. Uși, adică. Ne întoarcem la 
ele. Uşile astea care duc înăuntru şi afară din lume se 
deschid în lumea din care venim eu şi Suze? Ca acelea pe 
care le-am găsit pe plajă? 

— Nu ştiu, răspunse Roland. Pentru fiecare lucru pe care 
îl ştiu sunt o sută de altele pe care nu le ştiu. Voi amândoi 
va trebui să vă împăcaţi cu gândul ăsta. Lumea a mers mai 
departe, spunem noi. Când s-a întâmplat asta, s-a dus ca 


un uriaş val în retragere, lăsând doar ruine în urmă... ruine 
care uneori aduc cu o hartă. 

— Ei, dă-ţi cu părerea! exclamă Eddie şi însufleţirea 
aprigă din vocea sa îi spuse pistolarului că tânărul nu 
renunţase nici acum la ideea de a se întoarce în lumea sa - 
şi a lui Susannah. Nu în întregime. 

— Lasă-l în pace, Eddie, îl temperă Susannah. Omul nu-şi 
dă cu părerea. 

— Nu-i aşa - uneori omul îşi dă, zise Roland, luându-i pe 
amândoi prin surprindere. Când doar asta mai rămâne de 
făcut, uneori el îşi dă cu părerea. Răspunsul este nu. Nu 
cred - nu sunt de părere - că aceste portaluri sunt ca uşile 
de pe plajă. Nu sunt de părere că duc într-un unde sau într- 
un când pe care le-am recunoaşte. Cred că uşile de pe plajă 
- cele care au dus în lumea din care aţi venit voi - au fost 
asemenea pivotului din mijlocul unui leagăn pentru copii. 
Ştiţi la ce mă refer? 

— Un scrânciob? întrebă Susannah şi făcu o mişcare 
demonstrativă cu capul, aplecându-l şi lăsându-l pe spate. 

— Da! aprobă Roland, părând mulţumit. Chiar aşa. Un 
capăt al acestui scârbciob... 

— Scrânciob, îl corectă Eddie, zâmbind puţin. 

— Da. Într-un capăt, ka-ul meu. În capătul opus, cel al 
omului în negru - Walter. Uşile erau centrul, creaţii ale 
tensiunii dintre două destine contrare. Aceste portaluri 
despre care vorbim sunt lucruri mult mai mari decât Walter 
sau decât mine sau decât restrânsa frăţie pe care am legat- 
o noi trei. 

— Vrei să spui, întrebă Susannah cu fereală, că 
portalurile unde stau de strajă aceşti Gardieni sunt în afara 
Ka-ului? Dincolo de ka? 

— Spun că asta cred eu. Le adresă un zâmbet scurt, o 
semilună subţire în lumina focului. Că asta e părerea mea. 

Tăcu o clipă, apoi luă un băț în mână. Dădu deoparte 
covorul de ace şi folosi băţul pentru a desena în ţărâna de 
dedesubt: 


— Aceasta este lumea aşa cum mi s-a spus mie în 
copilărie că există ea. X-urile sunt portalurile dispuse în 
cerc, la marginea ei eternă. Dacă am trasa şase linii, unind 
aceste portaluri în perechi... aşa... 


Ridică privirea. 

— Vedeţi că liniile se întâlnesc în mijloc? 

Eddie simţi că i se face pielea de găină pe spate şi pe 
braţe. Gura i se uscă pe dată. 

— Ăsta e, Roland? Ăsta e...? 

Roland încuviinţă. Chipul lui lung şi ridat era grav. 

— În acest nex se află Marele Portal, aşa-numita a 
Treisprezecea Poartă, care domină nu doar lumea aceasta, 
ci toate lumile. 

Lovi cu băţul în centrul cercului. 

— Aici se află Turnul Întunecat pe care-l caut de o viaţă 
întreagă. 


13 


Pistolarul reluă: 

— La fiecare dintre cele douăsprezece portaluri 
secundare, Marii Străbuni au aşezat câte un Gardian. În 
copilărie îi puteam numi pe toţi în versurile învăţate de la 
doica mea - şi de la bucătarul Hax... dar a trecut mult timp 
de atunci. Era Ursul, desigur, şi Peştele... Leul... Liliacul. Şi 
Ţestoasa - acesta era un Gardian important... 

Pistolarul ridică privirea spre cerul înstelat, cu fruntea 
încruntată de gânduri adânci. Apoi un uimitor zâmbet solar 
îi lumină trăsăturile şi recită: 


— Vezi ȚESTOASA cât e de mare! 

Poartă lumea toată în spinare. 
Gândeşte-ncet şi totuşi blând; 

În mintea ei noi stăm oricând. 

Pe spinarea ei legăminte se fac toate, 

Vede adevărul, dar nu vrea să ajute. 
lubeşte marea şi uscatul, iubeşte pe oricine, 
lubeşte chiar ş-un țânc ca mine. 


Roland râse scurt, amuzat. 

— Hax m-a învăţat asta, o cânta în timp ce amesteca 
glazura pentru un tort şi-mi dădea să gust de pe vârful 
lingurii. Uimitor ce ne aducem aminte, nu-i aşa? În orice 
caz, când am crescut, am ajuns să cred că Gardienii nu 
există cu adevărat - că erau simboluri mai degrabă decât 
făpturi fizice. Se pare că m-am înşelat. 

— Eu am spus robot, zise Eddie, dar nu asta e de fapt. 
Susannah are dreptate - când împuşti un robot, din el nu 
iese sânge, ci doar ulei Quaker State 10-40. Cred că era 
ceea ce oamenii din lumea mea numeau cyborg, Roland - o 
creatură în parte maşină, în parte carne şi sânge. Am văzut 
o dată un film... ţi-am povestit despre filme, nu-i aşa? 

Cu un zâmbet mic, Roland aprobă din cap. 

— Ei bine, filmul ăsta se numea Robocop şi tipul din rolul 
principal nu era foarte diferit de ursul ucis de Susannah. De 


unde ai ştiut unde trebuie împuşcat? 

— Mi-am amintit din poveştile vechi, aşa cum mi le-a 
spus Hax, răspunse el. Dacă ar fi fost după doica mea, 
Eddie, tu te-ai afla acum în burta ursului. Şi în lumea 
voastră li se spune copiilor zăpăciţi să-şi pună pe cap tichia 
gânditoare? 

— Da, spuse Susannah. Sigur că da. 

— Şi aici se spune aşa, iar vorba vine de la povestea 
Gardienilor. Se zicea că fiecare poartă un creier suplimentar 
în exteriorul capului. Intr-o tichie. Se uită la ei cu înfiorătorii 
săi ochi umbriţi şi surâse din nou. Nu prea semăna cu o 
tichie, nu-i aşa? 

— Nu, zise Eddie, dar povestea era suficient de aproape 
de adevăr ca să ne salveze pielea. 

— Cred acum că am căutat un Gardian de când am pornit 
la drum, mărturisi Roland. Când vom găsi portalul pe care-l 
păzea acest Shardik - iar asta ar trebui să însemne doar a 
merge înapoi pe urmele lui - în sfârşit vom avea un traseu 
clar de urmat. Va trebui să întoarcem spatele portalului şi 
să mergem pur şi simplu drept înainte. În centrul cercului... 
Turnul. 

Eddie deschise gura pentru a spune: Prea bine, hai să 
vorbim despre Turnul ăsta. În sfârşit, o dată pentru 
totdeauna, hai să vorbim despre el - ce este, ce înseamnă 
şi, cel mai important, ce se întâmplă cu noi odată ajunşi 
acolo. Dar niciun sunet nu ieşi şi, după un moment, închise 
gura la loc. Acum nu era momentul - nu acum, când Roland 
suferea, evident, atât de tare. Nu acum, când doar licărul 
focului ţinea noaptea la distanţă. 

— Acum ajungem, deci, la cealaltă parte, rosti Roland 
apăsat. In sfârşit mi-am găsit direcţia - după atâţia ani 
lungi, mi-am găsit direcţia - dar în acelaşi timp am impresia 
că-mi pierd sănătatea mintală. Simt cum se surpă pământul 
sub picioarele mele, ca un mal abrupt slăbit de ploaie. 
Aceasta este pedeapsa mea fiindcă am lăsat să moară un 
băiat care n-a existat niciodată. Şi asta tot ka este. 

— Cine e băiatul de care vorbeşti, Roland? întrebă 
Susannah. Roland aruncă o privire spre Eddie. 


— Tu ştii? 

Eddie clătină din cap. 

— Dar am vorbit despre el, zise Roland. De fapt, am 
delirat despre el, când infecția era avansată şi mai aveam 
puţin până să mor. Vocea pistolarului se ridică brusc cu o 
jumătate de octavă şi imitaţia sa a vocii lui Eddie fu atât de 
reuşită, că Susannah simţi un junghi de spaimă 
superstiţioasă. „Dacă mai vorbeşti despre băiatul ăla 
nenorocit, Roland, te sufoc cu propria-ţi cămaşă! M-am 
săturat să aud de el!“ Ţi-aminteşti că ai spus asta, Eddie? 

Eddie se gândi bine. Roland vorbise despre o mie de 
lucruri când ei doi îşi croiau anevoie drum pe plajă în sus, 
de la uşa marcată PRIZONIERUL la cea pe care scria 
STĂPÂNA UMBRELOR, şi menţionase o mie de nume în 
monologurile lui febrile - Alain, Cort, Jamie de Curry, 
Cuthbert (acesta mai des decât toate celelalte), Hax, Martin 
(sau poate Marten, ca animalul, Walter, Susan, chiar şi un 
tip cu improbabilul nume Zoltan. Eddie se săturase până 
peste cap să audă despre oamenii aceştia pe care el nu-i 
întâlnise niciodată (şi nici nu avea chef să-i întâlnească), 
dar sigur că Eddie avea şi el câteva probleme la vremea 
aceea, două dintre ele fiind sevrajul adus de lipsa heroinei 
şi debusolarea cauzată de decalajul dintre lumi. Şi, dacă 
era să fie onest, bănuia că Roland se săturase la fel de tare 
de propriile lui Basme Fracturate - cele în care el şi Henry 
crescuseră împreună şi deveniseră dependenţi de droguri - 
cum se săturase el de ale lui Roland. 

Nu-şi amintea totuşi să-i fi spus vreodată că-l va sufoca 
folosind propria lui cămaşă dacă mai vorbea despre cine 
ştie ce băiat. 

— Nu-ţi vine nimic în gând? întrebă Roland. Absolut 
nimic? 

Era oare ceva acolo? Un fior vag, asemenea 
sentimentului de déjaf-vu care îl încercase atunci când 
văzuse praştia ascunzându-se înăuntrul ciotului de lemn? 
Eddie încercă să găsească acel fior, dar dispăruse. Decise 
că nici nu existase vreodată; doar îşi dorise să existe, 
întrucât Roland suferea atât de tare. 


— Nu, zise el. Scuze, bătrâne. 

— Dar eu ţi-am spus. Tonul lui Roland era calm, totuşi 
urgenţa îl străbătea şi pulsa în spatele lui asemenea unui fir 
roşu. Băiatul numit Jake. L-am sacrificat - l-am ucis - ca să-l 
pot prinde în sfârşit pe Walter din urmă şi să-l fac să 
vorbească. L-am ucis sub munţi. 

Asupra acestui aspect, Eddie putea fi mai sigur. 

— Ei, poate că asta s-a întâmplat, însă altceva ai spus tu 
că s-a întâmplat. Ai zis că ai intrat sub munţi singur, pe un 
fel de drezină. Ai vorbit mult despre asta, Roland, când 
mergeam pe plajă. Despre cât de înfricoşător a fost să fii 
singur. 

— Mi-aduc aminte. Totuşi, îmi mai amintesc şi că ţi-am 
vorbit despre băiat şi despre cum a căzut el de pe traverse 
în hău. Şi tocmai distanţa dintre aceste două amintiri e cea 
care-mi sfâşie mintea. 

— Eu, una, nu pricep nimic, rosti Susannah cu îngrijorare. 

— Cred, spuse Roland, că eu abia încep să pricep. 

Mai aruncă nişte lemne în foc, făcând panglici groase de 
scântei roşii să urce în spirală către cerul întunecat, după 
care se aşeză înapoi, între ei. 

— Să vă spun o poveste adevărată, grăi el, şi apoi una 
care nu e... dar ar trebui să fie. 

Am cumpărat un catâr în Pricetown şi când în sfârşit am 
ajuns în Tull, ultimul oraş înainte de deşert, acesta era încă 
odihnit... 


14 


Astfel pistolarul începu cea mai recentă parte a lungii 
sale poveşti. Deşi Eddie auzise părţi disparate ale ei, 
ascultă cu maximă fascinaţie, la fel ca Susannah, pentru 
care istorisirea era nouă. Roland le spuse despre barul în 
care se desfăşura la nesfârşit jocul „Fiţi atenţi la mine“, 
într-un colţ, de pianistul numit Sheb, de femeia pe nume 
Allie, cu cicatrice pe frunte... şi de Nort, mâncătorul de 
iarbă care murise şi apoi fusese adus înapoi la un soi 


sumbru de viaţă, de omul în negru. Le spuse de Sylvia 
Pittston, acel avatar al nebuniei religioase, şi de masacrul 
final, apocaliptic, în care el, Pistolarul Roland, ucisese 
fiecare bărbat, femeie şi copil din oraş. 

— Sfinte moaşte! zise Eddie cu o voce joasă, nesigură. 
Acum ştiu de ce erai în pană de gloanţe, Roland. 

— Linişte! îl apostrofă Susannah. Lasă-l să termine! 

Roland continuă, spunându-şi povestea cu stoicismul cu 
care traversase deşertul după ce trecuse de cocioaba 
ultimului Locuitor, un tânăr al cărui păr zburlit, de culoarea 
zmeurei, îi ajungea aproape până la mijloc. Le spuse cum 
murise într-un final catârul său. Le spuse chiar şi cum 
pasărea de companie a Locuitorului, Zoltan, mâncase ochii 
catârului. 

Le spuse despre lungile zile din deşert şi de scurtele 
nopţi din deşert, care urmaseră, şi cum mersese pe urmele 
reci ale focurilor lui Walter, şi cum ajunsese într-un final, 
ametit şi aproape mort de deshidratare, la haltă. 

— Era goală. Cred că era goală încă din zilele când ursul 
de colo era nou-nouţ. Am stat o noapte şi am mers mai 
departe. Asta s-a întâmplat... dar acum am să vă spun o 
altă poveste. 

— Cea care nu este adevărată, dar ar trebui să fie? 
întrebă Susannah. 

Roland încuviinţă din cap. 

— În această poveste scornită - această fabulă - un 
pistolar pe nume Roland a întâlnit la haltă un băiat pe 
nume Jake. Acest băiat era din lumea voastră, din oraşul 
vostru New York, şi dintr-un când aflat undeva între anul 
1987 al lui Eddie şi 1963 al Odettei Holmes. 

Eddie stătea aplecat în faţă, atent. 

—E vreo uşă în povestea asta, Roland? O uşă 
inscripționată BAIATUL sau aşa ceva? 

Roland clătină din cap. 

— Uşa băiatului era moartea. Era în drum spre şcoală 
când un om - un om care eu cred că era Walter - l-a împins 
în stradă, unde a fost călcat de o maşină. Băiatul l-a auzit 
pe omul acesta că spune ceva de genul: „Dă-te la o parte, 


lasă-mă să trec, sunt preot.“ Jake /-a văzut pe omul acesta - 
doar o clipă - şi apoi s-a pomenit în lumea mea. 

Pistolarul pregetă, uitându-se în foc. 

— Acum vreau să las această poveste a băiatului care n- 
a fost niciodată acolo şi să mă întorc pentru un minut la ce 
s-a întâmplat de fapt. Bine? 

Eddie şi Susannah schimbară, nedumeriţi, o privire şi 
apoi Eddie făcu un gest de „Poftim, după tine, dragul meu 
Alphonse“ cu mâna. 

— Cum am spus, halta era pustie. Acolo, totuşi, am dat 
peste o pompă încă funcţională. Se afla în spatele grajdului 
în care erau adăpostiţi caii de trăsură. M-am luat după auz, 
dar aş fi găsit-o chiar şi dacă n-ar fi scos niciun sunet. 
Simţeam mirosul apei, înţelegeţi. După ce petreci un timp 
în deşert, când e cât pe ce să mori de sete, poţi simţi 
mirosul apei. Am băut şi apoi am dormit. Când m-am trezit, 
am băut din nou. Voiam să-mi continui numaidecât drumul 
- nevoia de a face asta era ca o febră. Leacul pe care tu, 
Eddie, mi l-ai adus din lumea ta - astina - e minunat, totuşi 
există febre pe care niciun leac nu le poate astâmpăra, iar 
aceea era una dintre ele. Ştiam că trupul meu avea nevoie 
de odihnă şi totuşi a fost nevoie de toată voinţa pentru a 
mă convinge să mai rămân o noapte. Dimineaţă m-am 
simţit odihnit, aşa că mi-am reumplut ploştile şi mi-am 
văzut de drum. N-am luat cu mine de acolo nimic altceva 
decât apă. Aceasta e cea mai importantă parte din ceea ce 
s-a întâmplat cu adevărat. 

Susannah vorbi pe cel mai rezonabil şi mai plăcut ton al 
vocii ei de Odetta Holmes: 

— Prea bine, asta s-a întâmplat cu adevărat. [i-ai 
reumplut ploştile şi ţi-ai văzut de drum. Acum spune-ne 
restul din ceea ce nu s-a întâmplat, Roland. 

Pistolarul lăsă osul fălcii în poală un moment, strânse 
pumnii şi se frecă la ochi cu ei - un gest curios de 
copilăresc. Apoi luă iarăşi falca în mână, ca pentru a-şi 
aduna curajul, şi continuă. 

— L-am hipnotizat pe băiatul care nu era acolo, spuse el. 
Am folosit pentru asta un glonţ al meu. E un truc pe care îl 


ştiu de mulţi ani şi l-am învăţat de la cea mai neaşteptată 
sursă - Marten, magicianul de curte al tatei. Băiatul a fost 
un subiect bun. Pe când se afla în transă, mi-a relatat 
circumstanţele morţii lui, aşa cum vi le-am spus eu vouă. 
Când am aflat destul din povestea lui cât simţeam că e 
posibil fără să-l destabilizez sau chiar să-i fac rău, i-am dat 
comanda să nu-şi amintească nimic despre moartea sa, 
când se va trezi. 

— Cine ar vrea să-şi amintească aşa ceva? murmură 
Eddie. 

Roland aprobă din cap. 

— Cine, într-adevăr? Băiatul a trecut din transă direct 
într-un somn natural. Am dormit şi eu. Când ne-am trezit, i- 
am spus că am de gând să-l prind pe omul în negru. Ştia la 
cine mă refeream; Walter se oprise şi el la haltă. Jake se 
speriase şi se ascunsese de el. Sunt sigur că Walter ştiuse 
de prezenţa lui, dar îi fusese mai bine să pretindă că nu 
ştie. Lăsase băiatul în urmă ca o capcană deschisă. L-am 
întrebat dacă este ceva de mâncare acolo. Mie mi se părea 
că trebuie să fie. Băiatul părea destul de zdravăn, iar clima 
deşertului e ideală pentru păstrarea alimentelor. Avea 
puţină carne uscată şi a spus că este o pivniţă. N-o 
explorase, fiindcă se temea. Aici, pistolarul le adresă o 
privire sumbră. Avea de ce să se teamă. Am găsit hrană... 
şi am găsit, totodată, un Demon Vorbitor. 

Eddie cobori privirea la osul fălcii, căscând ochii. Lumina 
portocalie a focului dansa pe curburile şi pe dinţii lui 
ameninţători, străvechi. 

— Demon Vorbitor? Te referi la treaba aia? 

— Nu, răspunse el. Da. Amândouă. Ascultă şi vei 
înţelege. 

Le spuse de mormăielile inumane pe care le auzise 
venind din pământul care înconjura pivnita; cum văzuse 
nisip curgând printre două blocuri vechi de piatră ce 
tapetau pereţii. Le spuse că se apropiase de crăpătura care 
se căsca acolo şi că Jake striga la el să urce. 

li comandase demonului să vorbească... şi demonul 
vorbise, vorbise cu vocea lui Allie, femeia cu cicatrice pe 


frunte, femeia care ţinea barul din Tull. Du-te încet pe lângă 
Vane, pistolarule. În timp ce tu călătoreşti cu băiatul, omul 
în negru călătoreşte cu sufletul tău în buzunar. 

— Vane? întrebă Susannah, descumpănită. 

— Da. Roland o privi îndeaproape. Asta îţi spune ceva, 
nu-i aşa? 

— Da... şi nu. i 

Femeia vorbi cu mare fereală. In parte, socoti Roland, 
asta era simpla reticență de a vorbi despre lucruri 
dureroase pentru ea. Considera însă că în mare parte era 
vorba şi de dorința de a nu amesteca lucruri deja confuze, 
spunând mai mult decât ştia sută la sută sigur. Admira 
asta. O admira pe ea. 

— Povesteşte doar lucruri de care poţi fi sigură, zise el. 
Nimic mai mult de atât. 

— Bine. Vanele era un loc de care ştia Detta Walker. Un 
loc la care Detta se gândea. E un termen argotic, unul pe 
care l-a reţinut ascultându-i pe adulţi atunci când aceştia 
stăteau pe verandă şi beau bere şi vorbeau despre zilele de 
demult. Înseamnă un loc pângărit, sau nefolositor, sau 
amândouă. Era ceva la Vane - la ideea de Vane - care o 
atrăgea pe Detta. Nu mă întreb ce; poate că am ştiut 
cândva, dar acum nu mai ştiu. Şi nici nu vreau să ştiu. 

Detta a furat farfuria de porțelan a Mătuşii Albastre - cea 
pe care ai mei i-au făcut-o cadou de nuntă - şi a dus-o la 
Vane - Vanele e; - pentru a o sparge. Locul acela era 
balastieră plină de gunoaie. O groapă de gunoi. Mai târziu, 
agăța uneori băieţi la restaurante de pe marginea drumului. 

Susannah lăsă capul în pământ un moment, strângând 
tare din buze. Apoi ridică privirea şi continuă. 

— Băieți a/bi. Şi când ei o duceau la maşinile lor din 
parcare, îi aţâţa şi dădea bir cu fugiţii. Parcările alea... şi 
alea erau Vane. Era un joc periculos, dar ea era destul de 
tânără, destul de iute şi destul de rea ca să-l joace până la 
limită şi să-i facă plăcere. Mai târziu, în New York, mergea 
în expediţii de furat din magazine... ştii de asta. Amândoi 
ştiţi. Mereu în magazine de lux - Macy's, Gimbels, 
Bloomingdale's - şi fura mizilicuri. lar când se hotăra să 


pornească într-o astfel de aventură, îşi spunea: Az’ mă duc 
la Vane. O s’ fur neşte chestii de la fețele palide. O s’ fur 
şeva spegeal ş-apoi o s’ fac ţândări treab-aia. 

Tăcu, buzele tremurându-i, uitându-se în foc. Când 
întoarse privirea, Roland şi Eddie văzură lacrimi în ochii ei. 

— Plâng, dar nu vă lăsaţi păcăliţi. Mi-amintesc că făceam 
lucrurile astea şi-mi amintesc că-mi plăcea. Cred că plâng 
fiindcă ştiu că aş face totul din nou, dacă împrejurările ar fi 
propice. 

Roland părea să-şi fi recăpătat ceva din vechea 
seninătate, din straniul lui echilibru. 

— În ţara mea avem un proverb, Susannah: „Hoţul 
deştept prosperă mereu.“ 

— Nu văd nimic deştept la furtul unui pumn de bijuterii 
ieftine, zise ea tăios. 

— Ai fost prinsă vreodată? 

— Nu... 

El depărtă mâinile ca pentru a zice: Poftim, exact ce 
spuneam. 

— Deci pentru Detta Walker, Vanele erau locuri rele? 
întrebă Eddie. Bine zic? Fiindcă nu mi se pare tocmai bine. 

— Bune şi rele în acelaşi timp. Erau locuri puternice, 
locuri unde ea... ea se reinventa, presupun că ai putea 
spune... dar erau şi locuri pierdute. Toate astea sunt pe 
lângă subiectul băiatului-fantomă despre care vorbeşte 
Roland, nu? 

— Poate nu, zise Roland. Vezi tu, şi noi, în lumea noastră, 
aveam Vane. Şi pentru noi era un termen argotic, iar 
sensurile sunt foarte asemănătoare. 

— Ce însemna pentru tine şi prietenii tăi? întrebă Eddie. 

— Asta varia uşor de la loc la loc şi de la situaţie la 
situaţie. Putea însemna groapă de gunoi. Putea însemna 
lupanar sau un loc unde bărbaţii veneau să joace jocuri de 
noroc ori să mestece iarba-diavolului. Dar cel mai banal 
sens din câte ştiu este şi cel mai simplu. 

Se uită la amândoi. 

— Vanele sunt locuri ale dezolării, spuse el. Vanele sunt 
ţinuturile pustii. 


15 


Acum, cea care mai aruncă lemne pe foc fu Susannah. În 
sud, Mama Bătrână lumina mai departe puternic, fără a 
pâlpâi. Ea ştia de la şcoală ce însemna asta: că era o 
planetă, nu o stea. Venus? se întrebă. Sau oare sistemul 
solar din care face parte lumea asta e la fel de diferit ca 
restul? 

O cuprinse din nou sentimentul acela de irealitate - 
sentimentul că toate acestea nu puteau fi decât un vis. 

— Continuă, îl îndemnă ea. Ce s-a întâmplat după ce 
vocea te-a prevenit în privinţa Vanelor şi a băieţelului? 

— Am vârât mâna în crăpătura prin care se scursese 
nisipul, cum am fost învăţat să fac în eventualitatea în care 
mi s-ar fi întâmplat un astfel de lucru. Ce am smuls de 
acolo a fost o falcă... dar nu aceasta. Falca pe care am 
scos-o din peretele haltei era mult mai mare; de la unul 
dintre Marii Străbuni, n-am aproape nicio îndoială. 

— Ce s-a întâmplat cu ea? întrebă Susannah încet. 

— Într-o noapte i-am dat-o băiatului, spuse Roland. Focul 
îi vopsea obrajii în dungi portocaliu-aprins şi umbre 
mişcătoare. Ca protecţie - un soi de talisman. Mai târziu, 
când am simţit că şi-a îndeplinit scopul, am aruncat-o. 

— Şi atunci, a cui e falca pe care o ai acolo? întrebă 
Eddie. 

Roland o ridică în aer, se uită la ea lung şi gânditor, după 
care o lăsă jos. 

— Mai târziu, după ce Jake... după ce a murit... l-am prins 
din urmă pe omul pe care îl urmăream. 

— Pe Walter, zise Susannah. 

— Da. Am stat la palavre, el şi cu mine... /ungi; palavre. 
La un moment dat am adormit şi, când m-am trezit, Walter 
era mort. Mort de cel puţin o sută de ani, probabil mai mult. 
Nu mai rămăseseră decât oase din el, lucru cât se poate de 
potrivit, dat fiind că ne aflam într-un loc al oaselor. 

— Mda, astea zic şi eu palavre lungi, rosti Eddie pe un 
ton sec. 

Susannah se încruntă puţin la asta, dar Roland se limită 


să aplece din cap. 

— Lungi, foarte lungi, rosti el, uitându-se în foc. 

— Ţi-ai venit în simţiri dimineaţa şi ai ajuns la Marea 
Vestului în seara aceleiaşi zile, spuse Eddie. In noaptea 
aceea au venit homaroşeniile, corect? 

Roland aplecă iarăşi din cap. 

— Da. Înainte însă de a pleca din locul în care eu şi 
Walter vorbiserăm... sau visaserăm... sau ce făcuserăm noi 
acolo... am luat asta de la craniul scheletului său. 

Ridică osul şi lumina portocalie se reflectă din nou pe 
dinţi. 

Falca lui Walter, gândi Eddie şi se simţi străbătut de un 
fior rece. Falca omului în negru. Ţine minte asta, Eddie 
băiete, data viitoare când îti mai trece prin cap că Roland e 
un om ca oricare altul. O poartă cu el de când l-ai întâlnit, 
ca şi când ar fi un soi de... de trofeu al unui canibal. lisuse! 

— Mi-amintesc ce am gândit când am luat-o, spuse 
Roland. Mi-amintesc foarte bine; e singura amintire pe care 
o păstrez de atunci şi care nu s-a întors împotriva mea. Mi- 
am spus: „A adus ghinion să arunc ce am găsit când l-am 
întâlnit pe băiat. Asta o va înlocui.“ Doar că atunci am auzit 
râsul lui Walter - râsul lui răuvoitor, hlizit. Şi am auzit 
vocea. 

— Ce spunea? întrebă Susannah. 

— „Prea târziu, pistolarule“, rosti Roland. Asta a spus. 
„Prea târziu - de acum în vecii vecilor vei avea doar ghinion 
- ăsta este ka-ul tău.“ 


16 


— Prea bine, spuse Eddie într-un târziu. Înţeleg paradoxul 
principal. Memoria ta este divizată... 

— Nu divizată. Dublată. 

— Bine; oricum, e cam acelaşi lucru, nu? Eddie apucă o 
surcea şi desenă ceva în nisip: 


Atinse linia din stânga. 

— Aceasta e memoria ta, înainte să ajungi la haltă... o 
singură linie. 

— Da. 

Atinse linia din dreapta. 

— Şi după ce ai ieşit de cealaltă parte a munţilor, în locul 
oaselor... locul unde te aştepta Walter... Toto singură linie. 

— Da. 

Acum Eddie indică zona din mijloc şi apoi trasă un cerc 
aproximativ în jurul ei. 


— lată ce trebuie să faci, Roland - să îngrădeşti linia asta 
dublă. Să ridici un zid în jurul ei, în mintea ta, şi apoi s-o dai 
uitării. Fiindcă nu înseamnă nimic, nu schimbă nimic, s-a 
dus, s-a terminat... 

— Dar nu e aşa. Roland ridică osul. Dacă amintirile mele 
legate de băiatul Jake sunt false - şi ştiu că sunt - cum e 
posibil să am asta? Am luat-o ca să o înlocuiască pe cea pe 
care am aruncat-o... dar pe cea pe care am aruncat-o o 
aveam din pivniţa haltei, iar conform întâmplărilor care ştiu 
că sunt adevărate, n-am coborât nicio clipă în pivniță! N-am 
vorbit nicio clipă cu demonul! Am mers mai departe, 
ducând cu mine apă proaspătă și nimic altceva! 

— Roland, ascultă la mine, zise Eddie serios. Dacă falca 
aia pe care o ţii în mână ar fi cea de la haltă, ar fi o chestie. 


Dar nu e oare posibil ca, dacă ţi-ai imaginat totul într-o 
halucinație - halta, puştiul, Demonul Vorbitor - să fi luat 
falca lui Walter fiindcă... 

— N-a fost o halucinație, întrerupse Roland. Se uită la 
amândoi cu ochii lui albastru-şters, de bombardier, şi apoi 
făcu ceva la care niciunul nu s-ar fi aşteptat... ceva ce 
Eddie ar fi jurat că Roland nu ştia că voia să facă. 

Pistolarul aruncă falca în foc. 


17 


Preţ de o clipă, osul rămase acolo, o relicvă albă, 
strâmbată într-un semirânjet. Apoi se făcu brusc de un roşu 
înflăcărat, îmbăind poiana într-o lumină stacojie orbitoare. 
Eddie şi Susannah strigară şi ridicară mâinile pentru a-şi 
apăra ochii de conturul ei arzător. 

Osul începu să se transforme. Nu să se topească, ci să se 
transforme. Dinţii care ieşeau strâmbi din ea, asemenea 
unor lespezi funerare, începură să se strângă laolaltă, 
grupuri. Curbura blândă a arcului superior se îndreptă, apoi 
extremităţile lui coborâră. 

Mâinile lui Eddie căzură în poală şi el se uită fix, cu gura 
deschisă, prostrat, la osul care nu mai era un os. Avea 
acum culoarea oţelului încins. Dinţii deveniseră trei V-uri 
inversate, cel din mijloc mai mare decât cele de pe 
margine. Şi imediat Eddie văzu în ce urma să se 
transforme, exact cum văzuse praştia în lemnul ciotului. 

Avea impresia că era o cheie. 

Trebuie să-ți aduci aminte forma, gândi el înfrigurat. 
Trebuie, trebuie. 

Ochii lui o urmăriră cu disperare - trei V-uri, cel din mijloc 
mai mare şi mai adânc decât cele de pe margini. Trei 
crestături... iar cea apropiată de capăt era o scobitură, 
forma superficială a unui s minuscul... 

Apoi forma din flăcări se transformă din nou. Osul care 
devenise ceva asemănător cu o cheie se trase în sine, 
concentrându-se în petale şi pliuri luminoase, suprapuse, la 


fel de închise la culoare şi de catifelate ca miezul unei nopţi 
de vară fără lună. Un moment, Eddie văzu un trandafir - un 
trandafir triumfal care e posibil să fi înflorit în zorii primei 
zile a acestei lumi, un lucru de o frumuseţe veşnică, 
nemărginită. Ochii lui vedeau şi sufletul lui era deschis. Era 
ca şi când toată iubirea şi viaţa s-ar fi ridicat dintr-odată din 
artefactul mort al lui Roland; era acolo în foc, arzând 
triumfal şi cu o minunată, incipientă semeţie, semn că 
disperarea era un miraj, şi moartea - un vis. 

Trandafirul! gândi el incoerent. Întâi cheia, apoi 
trandafirul! lată! lată deschiderea drumului spre Turn! 

Se auzi un sunet gros dinspre foc. Un evantai de scântei 
se desfăşură spre exterior. Susannah strigă şi se rostogoli 
în lături, lovind licuricii portocalii de pe rochia sa în timp ce 
flăcările ţâşneau spre cerul înstelat. Eddie nu se mişcă. 
Rămase încremenit în viziunea sa, prizonier în braţele unei 
mirări deopotrivă splendide şi teribile, nepăsându-i de 
scânteile ce dansau pe pielea sa. Apoi flăcările se prăbuşiră 
înapoi. 

Osul dispăruse. 

Cheia dispăruse. Trandafirul dispăruse. 

Ține minte, gândi el. Ține minte trandafirul... şi tine 
minte forma cheii. 

Susannah suspina, şocată şi îngrozită, dar el o ignoră 
pentru moment şi găsi surceaua cu care el şi Roland 
desenaseră. Şi în ţărână, cu o mână tremurândă, zgârie 
această formă: 


18 


— De ce ai făcut-o? întrebă Susannah până la urmă. De 
ce, pentru Dumnezeu - şi ce era? 


Se scurseseră cincisprezece minute. Focul fusese lăsat să 
ardă molcom; tăciunii risipiţi fuseseră fie stinşi cu piciorul, 
fie se stinseseră singuri. Eddie şedea cu braţele în jurul 
soţiei sale; Susannah îi şedea înainte, cu spatele lipit de 
pieptul lui. Roland era într-o parte, cu genunchii strânşi la 
piept, uitându-se îngândurat în cărbunii roş-portocalii. Din 
câte îşi dădea seama Eddie, niciunul dintre ei nu observase 
transformarea osului. Amândoi îl văzuseră înroşindu-se 
puternic şi Roland îl văzuse explodând (sau oare făcuse 
implozie? lui Eddie asta i se părea mai aproape de ce 
văzuse), dar atâta tot. Sau aşa credea el; Roland, totuşi, 
uneori cumpănea în sinea sa şi când se hotăra să-şi joace 
cărţile pe ascuns, aşa le juca, Eddie ştia asta din tristă 
experienţă. Se gândi să le spună ce văzuse - sau crezuse 
că vede - şi decise să-şi joace şi el cărţile pe ascuns, cel 
puţin pentru moment. 

De falcă în sine nu era niciun semn - nici măcar o aşchie. 

— Am făcut-o pentru că o voce mi-a vorbit în minte şi mi- 
a spus că trebuie să o fac, zise Roland. Era vocea tatălui 
meu; a tuturor taţilor mei. Când auzi o astfel de voce, a nu-i 
da ascultare - şi încă imediat - este de neconceput. Aşa am 
fost învăţat. Cât despre ce era, nu-mi dau seama... nu 
acum, cel puţin. Ştiu doar că osul şi-a spus ultimul cuvânt. 
L-am purtat atâta drum cu mine doar ca să-l aud. 

Sau să-l vezi, gândi Eddie, şi din nou: Ţine minte. Ține 
minte trandafirul. Şi tine minte forma cheii. 

— A fost cât pe ce să ne pârjolească! 

Susannah părea deopotrivă ostenită şi exasperată. 
Roland clătină din cap. 

— Cred că a fost mai degrabă ca genul de artificii pe care 
baronii obişnuiau să le tragă uneori spre cer la petrecerile 
de sfârşit de an. Luminoase şi impresionante, dar nu 
periculoase. 

Eddie nu avea idee. 

— Sentimentul de dublu din mintea ta, Roland... a 
dispărut? A plecat când a explodat osul, sau ce s-o fi 
întâmplat? 

Era aproape convins că aşa se întâmplase; în filmele pe 


care le văzuse, aceste proceduri dure de terapie prin şoc 
dădeau roade aproape de fiecare dată. Dar Roland clătină 
din cap. 

Susannah se foi în braţele lui Eddie. 

— Ai spus că începi să înţelegi. 

Roland încuviinţă. 

— Aşa cred, da. Dacă am dreptate, mă tem pentru Jake. 
Oriunde s-ar afla, oricând s-ar afla, mă tem pentru el. 

— Cum adică? întrebă Eddie. 

Roland se ridică în picioare, se duse la sulul său de piei şi 
începu să le întindă. 

— Gata cu poveştile şi emoţiile pentru noaptea asta. E 
timpul să ne culcăm. Dimineaţă vom merge pe urmele 
ursului şi vom vedea dacă putem găsi portalul pe care a 
fost pus să-l păzească. Vă voi spune pe drum ce ştiu şi ce 
cred că s-a întâmplat - ce cred că încă se întâmplă. 

Cu aceasta, se înfăşură într-o pătură veche şi o piele 
nouă de căprioară, se întoarse cu spatele la foc şi altceva 
nu mai spuse. 

Eddie şi Susannah se întinseră împreună. Când fură siguri 
că pistolarul adormise, făcură dragoste. Încă treaz, Roland 
le auzi neastâmpărul şi-i auzi cum discutară încet, după. 
Discuţia era în mare parte despre el. Păstră tăcerea, ochii 
lui deschişi uitându-se în întuneric mult timp după ce 
discuţia lor încetase şi respiraţia li se uniformizase într-o 
singură notă lejeră. 

Era, gândi el, bine să fii tânăr şi îndrăgostit. Până şi în 
cimitirul care devenise lumea aceea, era bine. 

Bucuraţi-vă cât mai puteți, gândi, pentru că ne aşteaptă 
moarte multă. Am ajuns la un pârâu de sânge. Că el ne va 
duce la un râu tot de sânge nu mă îndoiesc deloc. Și mai 
departe, la un ocean. In lumea aceasta, mormintele stau 
căscate şi niciun mort nu se odihneşte în pace. 

Când zorii prinseră a miji la răsărit, el închise ochii. Dormi 
puţin. Şi visă cu Jake. 


19 


Şi Eddie visă - visă că era înapoi în New York şi se plimba 
pe Second Avenue cu o carte în mână. 

In visul acesta era primăvară. Aerul era călduţ, oraşul 
înflorea şi dorul de casă fremăta în el ca o râmă cu un cârlig 
de pescuit adânc înfipt în ea. Bucură-te de visul ăsta şi 
trage de el cât de mult poți, gândi. Savurează-l... fiindcă 
acesta e singurul mod în care vei mai călca vreodată în 
New York. Nu te poți duce acasă, Eddie. S-a zis cu partea 
asta. 

Cobori privirea spre carte şi fu extrem de surprins să 
vadă că era Wu te mai poti întoarce acasă, de Thomas 
Wolfe. Pe coperta roşu-închis erau imprimate trei contururi; 
cheia, trandafirul şi uşa. Se opri un moment, deschise 
cartea şi citi primul rând. Omul în negru fugea în deşert, 
scrisese Wolfe, şi pistolarul se ținea după el. 

Eddie o închise şi merse mai departe. Era aproximativ 
nouă dimineaţa, socotea el, poate nouă treizeci, şi traficul 
pe Second Avenue era lejer. Taxiurile claxonau şi şerpuiau 
de pe o bandă pe alta, soarele de primăvară reflectându-se 
în parbrizele şi caroseria lor vopsită în galben. Un vagabond 
la colţul lui 2" cu 52°% Îi ceru pomană şi Eddie îi aruncă în 
poală cartea cu copertă roşie. Observă (tot fără 
surprindere) că vagabondul era Enrico Balazar. Şedea cu 
picioarele încrucişate în faţa unui magazin cu articole de 
prestidigitaţie. CASA DE CARŢI, scria pe afişul din uşă şi 
vitrina întruchipa un turn construit din cărţi de tarot. În 
vârful lui stătea o figurină King Kong. Din capul mai- 
muţoiului se iţea o mică antenă-radar. 

Eddie îşi văzu mai departe de drum, îndreptându-se 
leneş spre centru, indicatoarele stradale plutind pe lângă 
el. Ştiu încotro se ducea de îndată ce-l văzu: un magazinaş 
la colţul lui 2"“cu 46". 

Mda, gândi el şi îl cuprinse un sentiment de 
incomensurabilă uşurare. 

Acesta-i locul. Exact acesta. Vitrina era plină cu cărnuri şi 
brânzeturi. TOM ŞI GERRY - DELICATESE ARTISTICE, spunea 


firma. SPECIALITĂŢI PENTRU RECEPŢII! 

Pe când stătea cu privirea înăuntru, cineva cunoscut 
apăru de după colţ. Era Jack Andolini, îmbrăcat într-un 
costum la trei piese de culoarea îngheţatei de vanilie şi 
purtând un baston negru în mâna stângă. Jumătate din faţa 
lui lipsea, sfârtecată de cleştii homaroşeniilor. 

Intră, Eddie, îl îmboldi Jack, în trecere. În definitiv, există 
alte lumi în afară de astea şi trenul ăla idiot trece prin 
toate. 

Nu pot, replică Eddie. £ încuiată uşa. Nu ştia de unde ştia 
asta, dar ştia; o ştia fără nicio umbră de îndoială. 

Dad-a-chum, dud-a-chee, nicio grijă, ai tu cheia, rosti 
Jack, neuitându-se îndărăt. Eddie cobori privirea şi văzu că 
într-adevăr avea o cheie; un obiect primitiv cu trei 
crestături, ca nişte V-uri inversate. 

S-ul acela mic din capătul ultimei crestături este secretul, 
gândi el. Păşi sub marchiza de la Tom şi Gerry şi introduse 
cheia în încuietoare. Se roti fără probleme. Deschise uşa şi 
trecu pragul într-un uriaş câmp deschis. Se uită înapoi 
peste umăr şi văzu traficul grăbit de pe Second Avenue, 
după care uşa se trânti şi se prăbuşi. Nu era nimic în 
spatele ei. Absolut nimic. Eddie se întoarse pentru a trece 
în revistă locul în care se afla şi ceea ce văzu îl umplu de 
teroare la început. Câmpul era de un stacojiu intens, ca şi 
când acolo s-ar fi dus o luptă titanică şi pământul ar fi fost 
îmbibat cu atâta sânge, încât nu-l putuse absorbi pe tot. 

Apoi îşi dădu seama că nu era sânge ceea ce vedea, ci 
trandafiri. Sentimentul acela de bucurie şi triumf îl străbătu 
din nou, umflându-i inima până ce simţi că-i va plesni în 
piept. Ridică pumnii încleştaţi deasupra capului într-un gest 
de victorie... şi încremeni aşa. 

Câmpia se întindea pe kilometri întregi, urcând o pantă 
blândă, iar la orizont se înălța Turnul Întunecat. Era un 
pilastru de stâncă brută, care se ridica atât de mult spre 
cer, încât abia îi putea discerne vârful. Baza lui, înconjurată 
de trandafiri roşii, orbitori, era formidabilă, cu o greutate şi 
cu dimensiuni titanice, totuşi Turnul căpăta o graţie stranie 
pe măsură ce urca şi se subţia. Piatra din care fusese făcut 


nu era neagră, cum îşi imaginase că va fi, ci de culoarea 
funinginii. Geamuri înguste, ca nişte crestături, îl străbăteau 
într-o spirală ascendentă; sub geamuri se desfăşura o scară 
aproape nesfârşită de piatră, urcând şi ea în spirală. Turnul 
era un semn al exclamării gri-închis, înfipt în pământ şi 
ridicându-se deasupra câmpului de trandafiri sângerii. Cerul 
care se curba deasupra lui era albastru, însă plin de nori 
albi, pufoşi, ca nişte corăbii cu pânze. Pluteau într-un lanţ 
fără capăt peste şi în jurul Turnului Întunecat. 

Cât e de splendid! se minună Eddie. Cât de splendid şi 
straniu! Dar sentimentul de bucurie şi triumf dispăruse; 
rămăsese cu o senzaţie de profundă indispoziţie şi de 
osândă iminentă. Se uită în preajma sa şi pricepu dintr- 
odată, îngrozit, că stătea în umbra Turnului. Nu, nu doar 
stătea în ea; era îngropat de viu în ea. 

Strigă, iar strigătul său se pierdu în urletul de aur al unui 
corn colosal. Venea din vârful Turnului şi părea să umple 
lumea. In vreme ce acea notă de avertizare se prelungea şi 
se întindea peste câmpul pe care stătea el, din geamurile 
care împodobeau Turnul se revărsa întuneric. leşea pe ele 
şi se răspândea pe cer în şuvoaie unduitoare care se 
întâlneau şi formau o pată tot mai mare de întuneric. Nu 
semăna cu un nor; semăna cu o tumoare ce atârna 
deasupra pământului. Cerul era acoperit. Şi, văzu el, nu era 
un nor sau o tumoare, ci o formă, o tenebroasă şi ciclopiană 
formă avântându-se spre locul unde stătea el. N-ar fi ajutat 
la nimic să fugă de bestia aceea care se închega pe cer, 
deasupra câmpului de trandafiri; avea să-l ajungă, să-l 
prindă şi să-l ia cu ea. În Turnul Întunecat urma să-l ducă, 
iar lumina lumii nu avea să-l mai vadă nicicând. 

In întuneric apărură crăpături şi teribili ochi inumani, 
fiecare la fel de mare ca ursul Shardik care zăcea mort în 
pădure, se căscară asupra sa. Erau roşii - roşii ca 
trandafirii, roşii ca sângele. 

Vocea moartă a lui Jack Andolini îi bubui în urechi: O mie 
de lumi, Eddie - zece mii! - şi trenul ăla trece prin fiecare. 
Dacă reuşiți să-l porniţi. Şi dacă reuşiţi, necazurile voastre 
sunt abia la început, fiindcă huiduma aia e al naibii de greu 


de oprit. 

Vocea lui Jack devenise mecanică, melodică. A/ naibii de 
greu de oprit, Eddie băiete, fă bine şi ascultă la mine, 
huiduma asta e... 

— OPRIRE! OPRIREA VA FI ÎNCHEIATĂ ÎNTR-O ORĂ ŞI 
ȘASE MINUTE! 

În visul său, Eddie ridică mâinile pentru a-şi apăra ochii... 


20 


„„„Şi se trezi, şezând ţeapăn lângă vatra stinsă. Se uita 
printre degetele depărtate de la mână. Şi vocea aceea 
continua să bubuie, vocea unui necruţător comandant de 
Brigadă Specială urlând prin megafon. 

— NU EXISTĂ PERICOL! REPET, NU EXISTĂ PERICOL! 
CINCI CELULE SUBNUCLEARE SUNT LATENTE, DOUĂ CELULE 
SUBNUCLEARE SUNT ACUM ÎN FAZĂ DE OPRIRE, O CELULĂ 
SUBNUCLEARĂ OPEREAZĂ LA DOUĂ PROCENTE DIN 
CAPACITATE. ACESTE CELULE NU AU VALOARE! REPET, 
ACESTE CELULE NU AU VALOARE! RAPORTEAZĂ SITUAREA 
LA NORTH CENTRAL POSITRONICS, LIMITED! SUNĂ LA 1- 
900-44! CUVÂNTUL DE COD PENTRU ACEST DISPOZITIV 
ESTE „SHARDIK“. SE OFERĂ RECOMPENSĂ! REPET, SE 
OFERĂ RECOMPENSĂ! 

Vocea tăcu. Eddie îl văzu pe Roland cum stătea la 
marginea  poienii, ţinând-o pe Susannah în îndoitura 
braţului. Se uitau ţintă la sursa vocii şi când anunţul o luă 
de la capăt, Eddie izbuti în sfârşit să se lepede de fiorii reci 
ai coşmarului. Se ridică în picioare şi li se alătură lui Roland 
şi Susannah, întrebându-se câte secole trecuseră de când 
anunţul acela, programat să emită doar în eventualitatea 
unei defecţiuni totale a sistemului, fusese înregistrat. 

— ACEST DISPOZITIV, SE OPREŞTE! OPRIREA VA FI 
COMPLETĂ ÎNTR-O ORĂ ȘI CINCI MINUTE! NU EXISTĂ 
PERICOL! REPET... 

Eddie atinse braţul lui Susannah şi ea întoarse capul. 

— De când se aude asta? 


— De vreo cincisprezece minute. Tu dormeai lemn... Se 
întrerupse. Eddie, arăţi oribil! Ţi-e rău? 

— Nu. Doar că am avut un vis urât. 

Roland îl studia într-un fel care-l făcea să se simtă 
stânjenit. 

— Uneori visele spun adevărul, Eddie. Ce ai visat? 
Tânărul se gândi un moment, apoi clătină din cap. 

— Nu-mi amintesc. 

— Mă îndoiesc de asta, să ştii. 

Eddie ridică din umeri şi îi adresă lui Roland un zâmbet 
subţire. 

— N-ai decât să te îndoieşti, atunci... n-ai decât. Dar tu 
cum te simţi în dimineaţa asta, Roland? 

— La fel, spuse pistolarul. Ochii lui albastru-pal continuau 
să scruteze faţa lui Eddie. 

— Terminaţi, făcu Susannah. Vocea ei era aspră, dar 
Eddie detectă un ton de nervozitate în ea. Terminaţi 
amândoi. Am lucruri mai bune de făcut decât să vă văd 
cum vă daţi târcoale şi vă trageţi unul altuia la picioare, ca 
doi copilandri care joacă „Ai tresărit, ia două“. Mai ales în 
dimineaţa asta, când ursul ăla mort încearcă să dărâme 
lumea-ntreagă cu ţipetele lui. 

Pistolarul încuviinţă mut, dar nu-şi luă ochii de la Eddie. 

— Prea bine... dar eşti sigur că nu vrei să-mi spui ceva, 
Eddie? 

Tânărul se gândi la asta - chiar se gândi să-i spună. Ce 
văzuse în foc, ce văzuse în vis. Se hotări să nu o facă. Poate 
era doar amintirea trandafirului din foc şi a trandafirilor 
care acopereau acel câmp din vis, atât de deşi. Ştia că nu 
putea reproduce aceste lucruri aşa cum le văzuseră ochii 
săi şi aşa cum le simţise inima sa; nu putea decât să le 
banalizeze. Şi cel puţin pentru moment, voia să 
cumpănească singur asupra lor. 

Dar ţine minte, îşi spuse din nou... doar că vocea din 
mintea sa nu prea mai semăna cu vocea lui. Părea mai 
profundă, mai bătrână - vocea unui străin. 

Ține minte trandafirul... şi forma cheii. 

— O să, murmură el. 


— O să ce? întrebă Roland. 

— Spun, se eschivă Eddie. Dacă intervine ceva ce pare, 
ştii, foarte important, o să-ţi spun. O să vă spun 
amândurora. Acum, însă, nu am ce. Aşa că, dacă vrem să 
mergem undeva, Shane, bătrâne prieten, sus în şa. 

— Shane? Cine-i Shane ăsta? 

— O să-ţi spun şi asta altă dată. Până atunci, la drum cu 
noi. 

Strânseră lucrurile pe care le aduseseră cu ei de la 
vechea tabără şi o luară înapoi, Susannah mergând din nou 
în scaunul cu rotile. Eddie bănuia că nu avea să mai 
meargă mult timp în el. 


21 


Cândva, înainte ca Eddie să devină prea interesat de 
heroină ca să-l mai intereseze orice altceva, el şi doi 
prieteni merseseră cu maşina în New Jersey ca să vadă 
două formaţii de speed-metal - Anthrax şi Megadeth - care 
concertau la Meadowlands. Considera că Anthrax fuseseră 
doar puţin mai zgomotoşi ca anunţul repetat ce venea 
dinspre ursul căzut la pământ, dar nu era sută la sută sigur 
de asta. Roland le ceru să se oprească pe când mai aveau 
un kilometru până la poiana din pădure şi rupse şase fâşii 
mici de pânză din vechea sa cămaşă. Şi le îndesară în 
urechi şi merseră mai departe. Nici aşa însă, vocea 
răsunătoare şi egală nu slăbi cu mult. 

— ACEST DISPOZITIV SE OPREŞTE! răcni ursul când ei 
păşiră înapoi în poiană. Zăcea ca înainte, la rădăcina 
copacului în care se căţărase Eddie, un colos căzut, cu 
picioarele depărtate şi genunchii în aer, ca o femelă de 
gigant păros care murise pe când încerca să nască. 
OPRIREA VA FI COMPLETA ÎN PATRUZECI ȘI ŞAPTE DE 
MINUTE! NU EXISTA PERICOL... 

Ba există, gândi Eddie, culegând pieile risipite ce 
fuseseră sfâşiate fie în timpul atacului ursului, fie în 
zbaterile lui agonice, dinainte să moară. Există pericol din 


belşug. Pentru urechile mele, futu-i. Culese cureaua lui 
Roland şi, fără o vorbă, i-o înmână. Bucata de lemn la care 
lucrase era în apropiere; o luă în mână şi o îndesă în 
buzunarul din spatele scaunului lui Susannah, în timp ce 
pistolarul îşi legă încet cureaua lată de piele la şolduri şi 
înnodă nojiţele pe coapsă. i 

— ÎN FAZA DE OPRIRE, O CELULA SUBNUCLEARA 
OPEREAZA LA UN PROCENT DIN CAPACITATE. ACESTE 
CELULE... 

Susannah îl urmă pe Eddie, ţinând în poală o taşcă pe 
care o cususe ea însăşi. Pe măsură ce el îi dădea pieile, ea 
le îndesa în taşcă. După ce toate fură strânse, Roland îl 
atinse pe braţ şi-i dădu o raniţă. Aceasta conţinea în 
principal carne de căprioară, puternic sărată la o sărărie 
naturală pe care Roland o găsise la cinci kilometri în susul 
pârâului. Pistolarul îşi pusese deja pe umăr o raniţă 
asemănătoare. Desaga sa - plină din nou şi umflată cu tot 
soiul de lucruri - îi atârna pe celălalt umăr. 

De o ramură din apropiere era agăţat un straniu 
harnaşament artizanal, cu şezut din piele de căprioară. 
Roland îl luă, îl studie o clipă, apoi îl puse pe spate şi legă 
chingile sub stern. Susannah se strâmbă şi Roland observă. 
Nu încercă să vorbească - aşa aproape de urs, nu s-ar fi 
putut face auzit nici dacă striga din toţi rărunchii - dar 
ridică înţelegător din umeri şi depărtă braţele: 

Știi c-o să avem nevoie de el. 

Ridică şi ea din umeri. Ştiu... dar asta nu înseamnă că-mi 
şi place. 

Pistolarul arătă spre cealaltă parte a luminişului. Doi 
molizi înclinați şi zgâriaţi marcau locul unde Shardik, care 
fusese odinioară cunoscut drept Mir în părţile acelea, 
intrase în poiană. 

Eddie se aplecă spre Susannah, formă un cerc cu 
arătătorul şi degetul mare, apoi ridică întrebător din 
sprâncene. Okay? 

Ea aprobă din cap, apoi îşi apăsă podul palmelor pe 
urechi. Okay - dar hai să plecăm de aici până ce nu 
asurzesc. 


Porniră toţi trei prin poiană, Eddie împingând-o pe 
Susannah, care ţinea geanta cu piei în poală. Buzunarul din 
spatele scaunului gemea de alte lucruri; bucata de lemn în 
care praştia încă stătea în bună parte ascunsă era doar 
unul dintre ele. 

Din spatele lor, ursul continua să-şi mormăie ultimul 
mesaj către lume, spunându-le că oprirea va fi completă în 
patruzeci de minute. Eddie abia aştepta. Molizii rupţi 
stăteau aplecaţi unul spre celălalt, formând un fel de 
poartă, şi Eddie gândi: Aici începe cu adevărat drumul spre 
Turnul Intunecat al lui Roland, cel puțin pentru noi. 

Se gândi din nou la visul său - geamurile urcând în 
spirală, din care ieşeau vălătuci de întuneric, vălătuci care 
se întindeau deasupra câmpului de trandafiri ca o molimă - 
şi când trecură pe sub copacii înclinați, un tremur puternic 
puse stăpânire pe el. 


22 


Reuşiră să folosească scaunul cu rotile mai mult timp 
decât se aşteptase Roland. Brazii din acea pădure erau 
foarte bătrâni şi ramurile lor întinse creaseră un covor gros 
de ace care stopa creşterea majorităţii ierburilor. Braţele lui 
Susannah erau puternice - mai puternice decât ale lui 
Eddie, deşi Roland nu credea că situaţia va mai sta aşa 
mult timp - şi se putea propulsa singură, fără probleme, pe 
solul drept şi umbros al pădurii. Când ajungeau la câte un 
copac dărâmat de urs, Roland o ridica din scaun şi Eddie 
trecea scaunul peste obstacol. 

Din urma lor, doar puţin redus de distanţă, ursul le 
spunea, cât îl ţinea vocea lui artificială, că ultima celulă 
subnucleară operantă avea acum o capacitate neglijabilă. 

— Sper să ţii harnaşamentul ăla nenorocit gol pe umeri 
toată ziua! strigă Susannah la pistolar. 

Roland era de acord, dar peste mai puţin de 
cincisprezece minute terenul începu să se încline în jos şi 
porţiunea aceea veche a pădurii fu invadată de copaci mai 


mici, mai tineri: mesteceni, anini şi câţiva arţari pitici care- 
şi întinseseră rădăcinile voiniceşte, pentru a rămâne în 
picioare. Covorul de ace se subţie şi roţile scaunului 
începură să se agate în tufişurile joase şi tari care creşteau 
în spaţiile dintre copaci. Ramurile lor subţiri pocneau şi zăn- 
găneau în spiţele din oţel inoxidabil. Eddie îşi lăsă 
greutatea pe mânere şi reuşiră să mai meargă aşa încă o 
jumătate de kilometru. Apoi povârnişul deveni mai abrupt şi 
pământul se înmuie. 

— E timpul să te duc în cârcă, domniţă, zise Roland. 

— Să mai încercăm puţin cu scaunul, nu vrei? S-ar putea 
să fie mai uşor mai încolo... 

Roland clătină din cap. 

— Dacă-ncerci să cobori panta asta, o să te dai... cum 
spui tu, Eddie?... o să te dai de-a bustugolu? 

Eddie scutură din cap, rânjind. 

— Se zice de-a rostogolul, Roland. Un termen din zilele 
mele de glorie deşartă. 

— Oricum i-ai zice, înseamnă să cazi în cap. Haide, 
Susannah. Sus în cârcă. 

— Urăsc că sunt oloagă, spuse Susannah bosumflată, dar 
se lăsă scoasă de Eddie din scaun şi îl ajută să o aşeze bine 
în harnaşamentul din spinarea lui Roland. Odată aşezată, 
atinse mânerul pistolului. Vrei tu mândreţea asta? îl întrebă 
pe Eddie. 

Tânărul scutură din cap. 

— Tu eşti mai iute. Ştii asta. 

Ea icni şi îşi potrivi cureaua, aşa încât să-i fie uşor 
accesibilă la mâna dreaptă. 

— Vă ţin în urmă, băieţi, şi asta ştiu... dar de vom ajunge 
cumva la o şosea asfaltată cu două benzi, vă iau faţa cât ai 
zice peşte. Ă 

— Nu mă îndoiesc, spuse Roland... şi înclină capul. In 
pădure se lăsase liniştea. 

— Fratele Urs în sfârşit a aruncat prosopul, zise 
Susannah. Slăvit fie Domnul. 

— Credeam că mai are şapte minute, rosti Eddie. Roland 
ajustă chingile harnaşamentului. 


— Poate că i-a rămas ceasul în urmă, în ultimii cinci sau 
şase sute de ani. 

— Chiar crezi că era atât de bătrân, Roland? 

Roland încuviinţă. 

— Cel puţin. lar acum s-a stins... ultimul dintre cei 
Doisprezece Gardieni, din câte ştim. 

— Mda, vezi să nu-mi pese, replică Eddie şi Susannah 
râse. 

— Stai comod? o întrebă Roland. 

— Nu. Deja mă doare fundul. Dar dă-i bătaie. Numai să 
nu mă scapi. 

Roland aprobă din cap şi porni pe pantă în jos. Eddie îl 
urmă, împingând scaunul gol şi încercând să nu-l lovească 
prea tare de bolovanii care începuseră să iasă din pământ 
aidoma unor cioate mari şi albe. Acum, că ursul în sfârşit 
tăcuse, i se părea că e prea multă linişte în pădure - 
aproape că se simţea ca un personaj dintr-un film din acela 
vechi de aventuri, cu canibali şi maimuțe uriaşe. 


23 


Urmele ursului fură uşor de găsit, dar greu de urmat. La 
şapte sau opt kilometri de poiană, îi conduseră printr-o 
zonă joasă, mlăştinoasă, deşi nu era tocmai o mlaştină. 
Când terenul reîncepu să urce şi să se întărească puţin, 
jeanşii spălăciţi ai lui Roland erau leoarcă până la genunchi 
şi el respira în reprize lungi şi egale. Totuşi, era într-o stare 
mai bună decât Eddie, care descoperise că lupta cu scaunul 
lui Susannah, ce trebuia împins prin mocirlă şi apă 
stagnantă, nu era uşoară. 

— E timpul să ne odihnim şi să îmbucăm ceva, zise 
Roland. 

— O, mamă, vreau potol, făcu Eddie, istovit. O ajută pe 
Susannah să coboare din harnaşament şi o aşeză pe 
trunchiul unui copac căzut, cu urme de gheare săpate 
adânc în scoarţa sa. Apoi se aşeză şi el pe jumătate, iar pe 
jumătate se prăbuşi, lângă ea. 


— Mi-ai cam umplut scaunul de noroi, albule, zise 
Susannah. O să trec asta-n raport. 

El ridică o sprânceană spre ea. 

— Când dăm peste prima spălătorie de maşini, te împing 
înăuntru cu mâna mea. O să dau şi cu ceară pe blestemăţia 
aia. Okay? 

Ea zâmbi. 

— Batem palma, frumosule. 

Eddie avea o ploscă a lui Roland legată la brâu. O atinse 
cu mâna. 

— E-n ordine? 

— Da, răspunse Roland. Dar nu multă acum; o să mai 
bem toţi înainte s-o luăm din nou la pas. În felul ăsta n-o să 
suferim de crampe la stomac. 

— Roland, Vajnicul Cercetaş al lui Oz, proclamă Eddie şi 
râse în barbă, desprinzând plosca. 

— Ce-i cu Oz ăsta? 

— Un loc inventat, dintr-un film, explică Susannah. 

— Oz era mai mult decât atât. Fratele meu Henry îmi 
citea poveştile alea din când în când. O să-ţi spun una într-o 
seară, Roland. 

— Mi-ar face plăcere, replică pistolarul, serios. Vreau 
oricând să ştiu mai mult despre lumea voastră. 

— Oz nu este lumea noastră. Cum a spus Susannah, e un 
loc inventat... Roland le dădu bucăţi de carne ce fuseseră 
înfăşurate în frunze late. 

— Cel mai rapid mod de a afla despre un loc nou este să 
ştii la ce visează. Vreau să aud despre acest Oz. 

— Okay, batem palma şi pe asta. Suze îţi poate spune 
povestea lui Dorothy şi Toto şi a Omului de Tinichea, iar eu 
ţi le voi spune pe celelalte. 

Muşcă din bucata lui de carne şi dădu ochii peste cap, 
aprobator. Luase aroma frunzelor în care fusese rulată şi 
era delicioasă. Eddie îşi înfulecă porţia, tot timpul stomacul 
lui ghiorăind. Acum, că începea să-şi recapete suflul, se 
simţea bine - minunat, de fapt. Un strat solid de muşchi 
începea să-i acopere corpul şi simţea că toate părţile lui 
trăiesc într-o armonie deplină. 


Nu-ţi face griji, îşi spuse. Până diseară se vor certa din 
nou. Cred că Roland o să tragă de noi până când o să fiu 
gata să cad din picioare. 

Susannah mâncă mai delicat, sorbind câte o gură de apă 
o dată la două sau trei muşcături, întorcând carnea în 
mâini, consumând-o din exterior spre interior. 

— Termină ce ai început aseară, îl invită ea pe Roland. 
Spuneai că ai impresia că înţelegi aceste amintiri 
conflictuale ale tale. 

Roland încuviinţă. 

— Da. Cred că ambele seturi de amintiri sunt adevărate. 
Unele sunt mai adevărate decât celelalte, dar asta nu 
neagă adevărul celorlalte. 

— Pentru mine n-are sens, grăi Eddie. Băiatul ăsta, Jake, 
fie s-a aflat la haltă, fie nu. 

— E un paradox - ceva ce este şi nu este în acelaşi timp. 
Până când îl voi rezolva, voi continua să fiu divizat. Ca şi 
când asta n-ar fi de ajuns, falia se lărgeşte. Simt cum se 
întâmplă. Este... indescriptibil. 

— Care crezi că a fost cauza? întrebă Susannah. 

— V-am spus că băiatul a fost împins în faţa unei maşini. 
Împins. Acum, pe cine cunoaştem noi căruia îi plăcea să 
împingă oamenii în faţa vehiculelor? 

Peste chipul ei se lăsă umbra înţelegerii. 

— Pe Jack Mort. Vrei să spui că e/a fost cel care l-a 
împins pe băiatul ăsta în stradă? 

— Da. 

— Dar ai spus că omul în negru a făcut-o, obiectă Eddie. 
Amicul tău, Walter. Ai spus că băiatul l-a văzut - un om care 
aducea cu un preot. Nu l-a auzit chiar puştiul spunând că 
asta este? „Lăsaţi-mă să trec, sunt preot“, ceva de felul 
ăsta? 

— O, Walter a fost acolo. Amândoi au fost acolo şi 
amândoi l-au împins pe Jake. 

— Cineva să aducă tubul de Thorazine şi cămaşa de 
forţă, strigă Eddie. Roland tocmai a luat-o pe arătură. 

Roland nu-i dădu atenţie; începea să înţeleagă că 
glumele şi clovneriile lui Eddie erau modul lui de a face faţă 


stresului. Cuthbert nu fusese diferit... aşa cum Susannah nu 
era, în felul ei, diferită de Alain. 

— Ce mă exasperează la toate astea, spuse el, este că 
trebuia să ştiu. Am fost în Jack Mort, la urma urmei, şi am 
avut acces la gândurile lui, aşa cum am avut la ale tale, 
Eddie, şi ale tale, Susannah. L-am văzut pe Jake când eram 
în Mort. L-am văzut prin ochii lui Mort şi am ştiut că Mort 
plănuieşte să-l împingă. Nu doar asta; l-am împiedicat să o 
facă. N-a trebuit decât să intru în corpul lui. El n-a ştiut că 
despre asta a fost vorba; el se concentra atât de tare pe 
ceea ce voia să facă, încât a crezut de fapt că sunt o muscă 
aşezată pe gâtul lui. 

Eddie începea să înţeleagă. 

— Dacă Jake n-a fost împins în stradă, n-a murit. Şi dacă 
n-a murit, n-a venit niciodată în lumea asta. Şi dacă n-a 
venit niciodată în lumea asta, tu nu l-ai întâlnit la haltă. 
Corect? 

— Corect. Mi-a trecut prin minte şi gândul că, dacă Jack 
Mort voia să-l ucidă pe băiat, eu ar trebui să stau deoparte 
şi să-i îngădui să o facă. Pentru a evita tocmai acest 
paradox care mă sfâşie. Dar n-am putut face asta. N-am... 
n-am... 

— N-ai putut să-l ucizi pe puştiul ăsta de două ori, nu-i 
aşa? întrebă Eddie cu blândeţe. De fiecare dată când ajung 
la concluzia că eşti la fel de mecanic ca ursul acela, mă 
surprinzi cu ceva ce chiar pare uman. Fir-ar să fie. 

— Termină, Eddie, îl apostrofă Susannah. 

Eddie aruncă o privire la chipul uşor lăsat în jos al 
pistolarului şi făcu o grimasă. 

— Scuze, Roland. Mama obişnuia să spună că mă ia gura 
pe dinainte. 

— Nu face nimic. Am avut un prieten care păţea la fel. 

— Cuthbert? 

Roland încuviinţă. Se uită un moment lung la mâna sa 
dreaptă, împuţinată, apoi strânse degetele rămase în 
pumn, suspină şi ridică iarăşi privirea spre ei. Undeva în 
adâncul pădurii o ciocârlie cântă dulce. 

— Uite ce cred eu. Dacă n-aş fi intrat în Jack Mort atunci, 


el tot nu l-ar fi împins pe Jake în ziua aceea. Nu atunci. De 
ce nu? Ka-tet. Simplu. Pentru prima dată de când a murit şi 
ultimul dintre prietenii alături de care am pornit pe drumul 
acesta, mă regăsesc în mijlocul lui ka-tet. 

— Cvartet? întrebă Eddie cu îndoială. Pistolarul clătină 
din cap. 

— Ka - cuvântul căruia tu îi spui „destin“, Eddie, deşi 
sensul adevărat este mult mai complex şi mai greu de 
definit, cum se întâmplă aproape de fiecare dată cu 
cuvintele din Limba Nobilă. Şi tet, care înseamnă grup de 
oameni animați de aceleaşi interese şi țeluri. Noi trei 
suntem un tet, de pildă. Ka-tet este locul unde multe vieţi 
sunt unite de soartă. 

— Ca în The Bridge of San Luis Rey, murmură Susannah. 

— Asta ce-i? întrebă Roland. 

— O poveste despre nişte oameni care au murit 
împreună când podul pe care îl traversau s-a prăbuşit. E 
celebră în lumea noastră. 

Roland făcu semn din cap că înţelege. 

— În acest caz, ka-tet ne lega pe Jake, Walter, Jack Mort 
şi pe mine. Nu era nicio capcană, cum am bănuit la început 
când am înţeles cine voia Jack Mort să-i fie următoarea 
victimă, întrucât ka-tet nu poate fi schimbat sau modificat 
după voinţa unei singure persoane. Dar Kka-tet poate fi 
văzut, cunoscut şi înțeles. Walter a văzut şi Walter a ştiut. 
Pistolarul se lovi peste coapsă cu pumnul şi exclamă 
întristat: Ce mai râdea probabil în sinea lui când în sfârşit l- 
am dat în vileag! 

— Hai să ne întoarcem la ce s-ar fi întâmplat dacă n-ai fi 
dat peste cap planurile lui Jack Mort în ziua în care îl 
urmărea pe Jake, zise Eddie. Spui că, dacă tu nu l-ai fi oprit 
pe Mort, altcineva sau altceva ar fi făcut-o. Zic bine? 

— Da - pentru că nu era ziua potrivită pentru ca Jake să 
moară. Era aproape de ziua potrivită, dar nu era ziua 
aceea. Am simţit şi asta. Poate chiar înainte să treacă la 
fapte, Mort ar fi văzut pe cineva stând cu ochii pe el. Sau ar 
fi intervenit un străin. Sau... 

— Sau un sticlete, zise Susannah. Poate ar fi văzut un 


sticlete în locul şi momentul nepotrivite. 

— Da. Motivul exact - agentul lui ka-tet - nu are 
importanţă. Ştiu din experienţă personală că Mort era şiret 
ca o vulpe bătrână. Dacă ar fi simţit că cel mai mic detaliu 
era nelalocul lui, ar fi renunţat şi ar fi aşteptat altă zi. 

Mai ştiu însă ceva. leşea la vânat deghizat. În ziua în care 
a aruncat cărămida în capul Dettei Holmes, purta o căciulă 
croşetată şi un sveter vechi, mai mare cu câteva măsuri. 
Voia să semene cu un beţivan, pentru că a aruncat 
cărămida dintr-o clădire unde îşi făceau veacul mulţi 
vagabonzi. Inţelegeţi? 

Ei aprobară. 

— Într-o zi, după mulţi ani, când te-a împins în faţa 
metroului, Susannah, era îmbrăcat în salopetă de 
constructor. Purta o cască de protecţie şi avea mustață 
falsă. În ziua când avea să-l împingă de fapt pe Jake în 
trafic, provocându-i moartea, trebuia să fie îmbrăcat în 
preot. 

— lisuse, aproape şopti Susannah. Omul care l-a împins 
în New York era Jack Mort şi cel pe care l-a văzut la haltă 
era individul pe care îl urmăreai tu - Walter. 

— Da. 

— Şi băiatul a crezut că era unul şi acelaşi om, pentru că 
amândoi purtau aceeaşi rasă neagră? 

Roland aprobă cu o mişcare a capului. 

— Între Walter şi Jack Mort era şi o asemănare fizică. Nu 
ca şi când ar fi fost fraţi, nu la asta mă refer, dar amândoi 
erau înalţi, cu păr negru şi ten foarte palid. Şi ţinând cont 
că Jake era pe moarte când l-a văzut bine pe Mort, prima şi 
singura dată, şi că se afla într-un loc straniu şi era speriat 
rău când l-a văzut bine pe Walter, prima şi singura dată, 
cred că greşeala lui este de înţeles şi, totodată, de iertat. 
Dacă în tot tabloul acesta se găseşte un tâmpit, acela sunt 
eu, că nu am văzut adevărul mai repede. 

— Mort avea cum să ştie că este folosit? întrebă Eddie. 

Gândindu-se la propria sa experienţă şi la gândurile 
demente pe care le avusese atunci când Roland îi invadase 
mintea, nu vedea cum era posibil ca Mort să nu fi ştiut... 


dar Roland clătina din cap. 

— Walter trebuie să fi fost extrem de subtil. Mort trebuie 
să fi crezut că ideea straielor preoțești îi aparţinea lui... sau 
eu aşa zic. N-ar fi recunoscut vocea unui intrus - a lui 
Walter - şoptindu-i în adâncul minţii, spunându-i ce să facă. 

— Jack Mort, se minună Eddie. A fost Jack Mort tot timpul. 

— Da... cu ajutor din partea lui Walter. Aşa că eu totuşi 
am sfârşit salvând viaţa lui Jake. Când l-am făcut pe Mort să 
sară de pe peronul de metrou în faţa trenului, am schimbat 
totul. 

Susannah întrebă: 

— Dacă Walter ăsta putea intra în lumea noastră - 
utilizând la rândul lui o uşă, poate - când voia, nu este 
posibil să fi folosit pe altcineva pentru a-l împinge pe 
băieţelul tău? Dacă-i putea sugera lui Mort să se îmbrace în 
preot, atunci putea convinge şi pe altcineva să o facă... Ce- 
i, Eddie? De ce scuturi din cap? 

— Pentru că nu cred că Walter ar fi vrut asta. Ce voia 
Walter să se întâmple este ceea ce se întâmplă... ca Roland 
să-şi piardă minţile, puţin câte puţin. Nu am dreptate? 

Pistolarul aprobă mut. 

— Walter n-ar fi putut proceda aşa nici dacă ar fi vrut, 
adăugă Eddie, fiindcă era mort cu mult înainte ca Roland să 
găsească uşile de pe plajă. Când Roland a trecut pragul 
ultimei, intrând în capul lui Jack Mort, zilele de năzdrăvănii 
ale lui moş Walt se terminaseră. 

Susannah se gândi la asta, apoi aprobă şi ea. 

— Înţeleg... cred. Treaba asta cu călătoritul în timp e al 
dracului de buimăcitoare, nu-i aşa? 

Roland începu să-şi strângă lucrurile şi să le pună la locul 
lor. 

— E timpul să mergem mai departe. Eddie se ridică şi luă 
raniţa în spate. 

— Poţi fi liniştit măcar pentru un lucru, îi spuse el lui 
Roland. Tu - sau Kka-tet-ul ăsta - ai reuşit totuşi să salvezi 
puştiul. 

Roland înnoda chingile harnaşamentului pe piept. Acum 
ridică privirea şi claritatea radiantă a acelor ochi îl făcu pe 


Eddie să păşească în spate. 

— Aşa spui? întrebă el aspru. Chiar l-am salvat? Mă 
apropii de nebunie centimetru cu centimetru, încercând să 
trăiesc cu două versiuni ale aceleiaşi realităţi. Sperasem la 
început că una sau cealaltă va începe să se şteargă, dar nu 
se întâmplă aşa. De fapt, se întâmplă exact opusul: acele 
două realităţi sunt din ce în ce mai vii în capul meu, se 
răstesc una la cealaltă ca două facţiuni opuse care-n scurt 
timp vor ajunge să se războiască. Aşa că, spune-mi un 
lucru, Eddie: Tu cum crezi că se simte Jake? Ce crezi că 
simţi când ştii că eşti mort într-o lume şi viu în alta? 

Ciocârlia cântă din nou, dar niciunul dintre ei nu băgă de 
seamă. Eddie se uită fix în ochii albastru-deschis ce 
scăpărau pe chipul palid al lui Roland şi nu avea deloc 
habar ce să spună. 


24 


În noaptea aceea ridicară tabăra la aproximativ douăzeci 
de kilometri est de poiana în care zăcea cadavrul ursului, 
dormiră somnul celor istoviţi total (chiar şi Roland dormi 
toată noaptea, deşi visele lui fură adevărate curse de 
carnaval coşmareşti) şi a doua zi se treziră odată cu 
răsăritul soarelui. Eddie aţâţă un foc mic fără să scoată o 
vorbă şi aruncă o privire la Susannah, când un foc de pistol 
răsună aproape în pădure. 

— Micul dejun, anunţă ea. 

Roland se întoarse trei minute mai târziu cu o piele 
aruncată peste un umăr. Pe ea era întins corpul proaspăt 
eviscerat al unui iepure. Susannah îl găti. Mâncară şi 
plecară mai departe. 

Eddie continua să încerce să-şi imagineze cum ar fi să 
deţii amintirea propriei tale morţi. La acest gând se bloca 
mereu. 


25 


La scurt timp după prânz, intrară într-o zonă unde 
majoritatea copacilor fuseseră doborâţi şi tufişurile culcate 
la pământ - arăta ca şi când un ciclon s-ar fi abătut pe 
acolo cu mulţi ani în urmă, creând un culoar larg şi 
înfricoşător al distrugerii. 

— Suntem aproape de locul pe care îl căutăm, anunţă 
Roland. A doborât totul pentru a elibera câmpul vizual. 
Prietenul nostru, ursul, nu-şi dorea nicio surpriză. O fi fost el 
mare, dar nu era prost. 

— Nouă ne-o fi lăsat oare vreo surpriză? întrebă Eddie. 

— Este posibil să ne fi lăsat. Roland surâse şi atinse 
umărul lui Eddie. Dar avem un atu - ar fi vorba de nişte 
surprize vechi. 

Înaintarea prin zona aceea distrusă era lentă. Majoritatea 
copacilor căzuţi erau foarte bătrâni - mulţi se reîntorseseră 
deja în pământul din care răsăriseră - însă formau o reţea 
suficient de încâlcită ca să creeze un formidabil traseu cu 
obstacole. Ar fi fost destul de dificil şi dacă toţi trei erau 
întregi la corp, dar cu Susannah cocoţată în spinarea 
pistolarului, în harnaşament, totul devenea un exerciţiu de 
rezistenţă şi îndârjire. 

Arbuştii şi tufişurile culcate la pământ ascundeau urmele 
lăsate de urs, iar acest lucru contribuia şi el la reducerea 
vitezei. Până la mijlocul zilei urmaseră zgâărieturile de 
gheare, precise ca nişte semne cu vopsea, pe copaci. Aici 
însă, aproape de punctul lui de pornire, furia ursului nu 
ajunsese la apogeu şi acele utile semne ale trecerii lui 
dispăreau. Roland se mişca încet, uitându-se după 
excremente în tufişuri şi smocuri de blană pe trunchiurile 
copacilor pe care se căţărase ursul. Le luă toată după- 
amiaza să traverseze cei cinci kilometri ai acelui haos. 

Eddie tocmai trăsese concluzia că vor pierde lumina zilei 
şi vor trebui să ridice tabăra în locul acela înfiorător, când 
ajunseră la un pâlc mic de anini. Dincolo de el, auzea 
clipocitul unui pârâu care curgea peste pietre. În spatele 
lor, soarele la apus împrăştia sulițe de lumină roşie, posacă, 


peste terenul accidentat pe care tocmai îl traversaseră, 
transformând copacii căzuţi în forme negre, încrucişate, 
aidoma unor ideograme chinezeşti. 

Roland ceru oprirea şi o cobori încet pe Susannah din 
spate. Işi întinse spinarea, răsucindu-se dintr-o parte în 
alta, cu mâinile în şolduri. 

— Gata pentru azi? întrebă Eddie. Roland clătină din cap. 

— Dă-i lui Eddie pistolul tău, Susannah. 

Femeia făcu întocmai, uitându-se la el întrebător. 

— Haide, Eddie. Locul pe care îl căutăm e de cealaltă 
parte a copacilor ălora. O să aruncăm o ocheadă. Poate o 
să avem şi de lucru. 

— Ce te face să crezi... 

— Cască urechile. 

Eddie ascultă şi îşi dădu seama că auzea maşinării. Îşi 
mai dădu seama şi că le auzea deja de o bucată de vreme. 

— Nu vreau să o las singură pe Susannah. 

— Nu mergem departe şi ea are voce bună, puternică. Pe 
deasupra, dacă există vreun pericol, în faţă e - noi ne vom 
afla între el şi ea. 

Eddie se uită în jos, la Susannah. 

— Duceţi-vă - aveţi grijă doar să nu întârziaţi. Privi 
înapoi, de unde veniseră, cu ochi îngânduraţi. Nu ştiu dacă 
sunt sau nu fantome pe aici, dar am senzația că sunt. 

— Ne întoarcem înainte de lăsarea întunericului, promise 
Roland. O luă spre şirul de anini şi, după un moment, Eddie 
îl urmă. 


26 


După ce făcură cincisprezece metri printre copaci, Eddie 
înţelese că urmau o potecă, una pe care probabil o făcuse 
chiar ursul de-a lungul anilor. Aninii se aplecau deasupra 
lor, formând un tunel. Sunetele erau mai puternice acum şi 
el începu să le separe. Unul era un zumzet jos, profund. ÎI 
simţea în picioare - o vibraţie slabă, ca şi când o maşinărie 
mare ar fi fost pornită sub pământ. Deasupra lui, mai 


aproape şi mai urgent, erau sunete încrucişate, ca nişte 
zgrepţănări ascuţite - chelălăieli, cheunături, ciripituri. 

Roland apropie gura de urechea lui Eddie şi zise: 

— Cred că pericolul e mic dacă păstrăm liniştea. 

Mai merseră cinci metri şi Roland se opri din nou. Scoase 
pistolul şi folosi ţeava ca să dea deoparte o ramură ce 
atârna împovărată de frunzele luminate de apus. Eddie se 
uită prin acea mică deschizătură în poieniţa în care ursul 
trăise atât de mult - baza de operaţiuni din care pornise în 
multele lui expediţii de prăduire şi semănare a terorii. 

Nu erau deloc ierburi acolo; pământul fusese bătucit şi 
chelit de mult. Un pârâu izvora de la baza unui perete de 
stâncă înalt cam de cincisprezece metri şi curgea prin 
poiana în formă de săgeată. Pe malul lor, cu spatele lipit de 
perete, era o cutie metalică înaltă cam de trei metri. 
Acoperişul ei era boltit şi-i amintea lui Eddie de intrarea 
într-o gară de metrou. Partea din faţă era vopsită cu dungi 
diagonale galbene şi negre. Pământul din luminiş nu era 
negru, ca în pădure, ci un ciudat cenuşiu prăfos. Era 
presărat cu oase şi, după un moment, Eddie înţelese că 
ceea ce luase drept pământ cenuşiu era de fapt o pătură de 
oase, oase atât de vechi încât se preschimbau în praf. 

În colb se mişca totuşi ceva - lucrurile care scoteau acele 
chelălăieli. Patru... ba nu, cinci la număr. Mici dispozitive 
metalice, cel mai mare de dimensiunea unui pui de collie. 
Erau roboţi, îşi dădu seama Eddie, sau ceva ca nişte roboţi. 
Semănau între ei şi semănau cu ursul pe care fără îndoială 
îl slujiseră într-un fel sau altul; pe fiecare, o antenă-radar 
micuță se rotea cu viteză. 

Alte tichii gânditoare, îşi spuse Eddie. Dumnezeule, ce 
lume e asta, totuşi? 

Cel mai mare dintre dispozitive semăna cu tractorul 
Tonka pe care Eddie îl primise cadou de aniversare la şase 
ani; şenilele lui ridicau norişori cenuşii de praf de oase în 
timp ce rulau. Altul aducea cu un şobolan din inox. Un al 
treilea părea a fi un şarpe construit din segmente de oţel 
îmbinate - se zvârcolea şi înainta sincopat. Formau un cerc 
aproximativ de cealaltă parte a pârâului, parcurgând iar şi 


iar un traseu pe care îl săpaseră adânc în pământ. Uitându- 
se la ei, pe Eddie îl duse gândul la benzile desenate pe care 
le văzuse în teancurile cu vechile reviste Saturday Evening 
Post pe care mama lui, cine ştie de ce, le păstrase şi le 
depozitase în holul din faţă al apartamentului lor. 

În acele desene, bărbaţi îngrijoraţi săpau făgaşe în covor, 
tot plimbându-se şi fumând, aşteptând ca soțiile lor să 
nască. 

Pe măsură ce ochii lui se obişnuiră cu geografia simplă a 
poienii, Eddie văzu că acolo nu erau doar acei cinci roboţei 
ciudaţi, ci mult mai mulţi. Erau cel puţin alţi doisprezece, 
din câte vedea, şi probabil mai erau unii ascunşi după 
osemintele vechilor prăzi ale ursului. Diferenţa era că 
ceilalţi nu se clinteau. Membrii alaiului mecanic al ursului 
muriseră, unul câte unul, de-a lungul anilor, până când nu 
mai rămăsese decât grupuleţul acela de cinci... şi nici ei nu 
păreau foarte sănătoşi, după cum chelăiau şi chirăiau şi 
scârţâiau. Şarpele în special avea un aer ezitant, schilod, în 
timp ce mergea după şobolanul mecanic, în cerc. Din când 
în când, dispozitivul care venea după şarpe - un bloc de 
oţel care umbla pe picioare mecanice boante - îl prindea 
din urmă şi îi dădea un ghiont, ca şi când i-ar fi spus să se 
grăbească dracului odată. 

Eddie se întrebă care fusese rostul lor. Cu siguranţă nu 
să apere; ursul fusese construit să se apere singur, şi Eddie 
bănuia că dacă bătrânul Shardik i-ar fi atacat când era în 
floarea vârstei, i-ar fi mestecat şi i-ar fi scuipat cât ai zice 
peşte. Poate că roboţeii aceia fuseseră echipa de 
întreţinere, sau iscoade, sau mesageri. Bănuia că puteau fi 
periculoşi, dar numai dacă ar fi trebuit să se apere... sau să- 
şi apere stăpânul. Nu păreau foarte belicoşi. 

Aveau, de fapt, un aer deplorabil. Bună parte din echipă 
era acum defectă, stăpânul era mort şi Eddie credea că 
roboţeii ştiau asta cumva. Nu ameninţare era ceea ce 
inspirau, ci o stranie, inumană, tristeţe. Bătrâni şi aproape 
epuizați, mărşăluiau şi rulau şi şerpuiau fără odihnă pe 
făgaşul pe care îl săpaseră în poiana aceea uitată de 
Dumnezeu, iar lui Eddie i se părea că le putea citi şirul 


confuz al gândurilor: O, mamă, o, mamă, acum ce facem? 
Care e scopul nostru acum, că El e mort? Şi cine se va 
îngriji de noi acum, că El e mort? O, mamă, o, mamă, o, 
mamă... 

Eddie simţi o atingere în spatele piciorului şi fu cât pe ce 
să strige de teamă şi surprindere. Se răsuci, armă pistolul 
lui Roland şi o văzu pe Susannah uitându-se în sus cu ochii 
ei mari. Eddie expiră prelung şi lăsă cocoşul armei, cu grijă, 
în poziţia iniţială. Îngenunche, puse mâinile pe umerii lui 
Susannah, o sărută pe obraz, apoi îi şopti la ureche: 

— Puțin a lipsit să-ţi trag un glonţ în căpşorul ăsta prostuţ 
al tău... Ce cauţi aici? 

— Am vrut să văd, şopti la rândul ei, nepărând câtuşi de 
puţin jenată. Ochii i se mutară la Roland, când şi acesta se 
lăsă pe vine lângă ea. Pe deasupra, continuă, m-au luat 
fiorii să stau acolo singură. 

Se alesese cu câteva zgârieturi mici, când se târâse după 
ei prin ierburi, dar Roland trebuia să admită în sinea sa că 
femeia putea fi tăcută ca o nălucă, atunci când voia; nu 
auzise nici pâs. Luă o cârpă (ultima bucată rămasă din 
vechea sa cămaşă) din buzunarul de la spate şi şterse 
firicelele de sânge de pe braţele ei. Işi examină lucrarea un 
moment, apoi îi tamponă şi crestătura mică de pe frunte. 

— Uită-te, atunci, spuse el. Vocea lui abia depăşea 
mişcarea buzelor. Cred că ţi-ai câştigat dreptul ăsta. 

Deschise cu o mână un culoar de vedere, la nivelul ei, 
prin tufişurile înverzite, apoi aşteptă cât timp ea se uită în 
poiană. În cele din urmă, femeia se trase înapoi şi Roland 
lăsă tufişurile să se închidă la loc. 

— Îmi pare rău pentru ei, şopti ea. O prostie, nu-i aşa? 

— Deloc, şopti Roland. Sunt creaturi extrem de triste, 
cred, în felul lor ciudat. Eddie le va cruța suferinţa. 

Eddie începu imediat să clatine din cap. 

— Ba da, o vei face... doar dacă nu vrei să stai aici 
ghemuit în ceea ce tu numeşti „huci“ toată noaptea. 
Ţinteşte tichiile. Chestiile alea mici, rotitoare. 

— Şi dacă ratez? şopti Eddie cu furie. Roland dădu din 
umeri. 


Eddie se ridică în picioare şi, reticent, armă din nou 
revolverul  pistolarului. Se uită prin  tufişuri la 
servomecanismele care mergeau în cerc, învârtindu-se iar 
şi iar, singure, inutil. Ar fi ca şi cum aş trage în nişte pui de 
căţel, gândi el amărât. Atunci văzu unul dintre roboţei - cel 
care semăna cu o cutie umblătoare - scoțând un dispozitiv 
urât, ca o pensetă, din mijlocul său şi ciupindu-l scurt pe 
şarpe. Speriat, şarpele scoase un bâzâit şi sări în faţă. Cutia 
umblătoare îşi trase penseta înapoi. 

Ei... poate nu exact ca şi cum aş trage în nişte pui de 
căţel, decise Eddie. Se uită iar spre Roland. Acesta îl privi 
inexpresiv, cu braţele încrucişate. 

Al naibii de ciudat moment ţi-ai ales, amice, să ţii o 
lecție. 

Eddie se gândi la Susannah, împuşcându-l pe urs întâi în 
fund, apoi făcându-i ţăndări dispozitivul senzorial în timp ce 
namila se apropia de ea şi de Roland, şi i se făcu puţin 
ruşine. Şi mai era ceva: o parte din el voia să treacă la 
acţiune, la fel cum o parte din el voise să se ia la trântă cu 
Balazar şi cu echipa lui de mardeiaşi în Turnul inclinat. 
Impulsul era probabil nelalocul lui, însă asta nu schimba 
atracţia principală: Să vedem care pe care... hai să vedem. 

Da, asta era nelalocul ei, sigur că da. 

Prefă-te că e doar o galerie de tir şi că vrei să-i câştigi 
iubitei un cățeluş de pluş, gândi. Sau un ursulet de pluș. 
Luă cutia umblătoare în cătare şi apoi întoarse capul, 
deranjat, când Roland îl atinse pe umăr. 

— Spune-ţi lecţia, Eddie. Şi fii sincer. 

Eddie şuieră printre dinţi, enervat de deranj, dar ochii lui 
Roland nu tresăriră, aşa că inspiră adânc şi încercă să 
elimine totul din minte: cheunatul şi scârţâitul de aparat ce 
funcţiona de prea mult timp, durerile corpului său, 
conştiinţa faptului că Susannah era acolo, sprijinită în podul 
palmelor, privind, cunoştinţa altui fapt, anume că ea era 
mai aproape de sol şi că, dacă el rata roboţeii de acolo, ea 
avea să fie cea mai uşoară ţintă în eventualitatea în care 
aceştia se hotărau să riposteze. 

— „Nu trag cu mâna mea; cel care trage cu mâna saa 


uitat chipul tatălui.“ Asta era o glumă, gândi el; n-ar fi 
recunoscut chipul tatălui său nici dacă omul ar fi trecut pe 
lângă el pe stradă. Simţea însă efectul cuvintelor, îi 
limpezeau mintea şi-i calmau nervii. Nu ştia dacă era clădit 
să fie pistolar - ideea i se părea fabulos de improbabilă, 
chiar dacă era conştient că reuşise să se achite de datorie 
binişor în schimbul de focuri de la clubul lui Balazar - dar 
ştia că unei părţi din el îi plăcea răceala care se lăsa asupra 
lui atunci când rostea cuvintele străvechiului catehism pe 
care îl învăţaseră de la pistolar; răceala şi felul în care 
lucrurile păreau să iasă în evidenţă cu o claritate aparte, 
ce-ţi tăia răsuflarea. Mai era o parte din el care înţelegea că 
acesta era doar un alt drog mortal, nu foarte diferit de 
heroina care îl ucisese pe Henry, şi puţin lipsise să-l ucidă şi 
pe el; totuşi asta nu reducea cu nimic plăcerea concentrată 
a momentului. Aceasta vibra în el asemenea unor cabluri 
întinse care zbârnâie în bătaia vântului puternic. 

— „Nu ţintesc cu mâna mea; cel care ţinteşte cu mâna sa 
a uitat chipul tatălui. Eu ţintesc cu ochiul. Nu ucid cu arma 
mea; cel care ucide cu arma sa a uitat chipul tatălui.“ 
Atunci, fără a şti că asta voia să facă, ieşi dintre copaci şi li 
se adresă roboţeilor care se învârteau de cealaltă parte a 
poienii: 

— „Eu ucid cu inima.“ 

Roboții se opriră din mişcarea lor perpetuă. Unul dintre ei 
scoase un bâzâit ascuţit, ce putea fi un semnal de alarmă 
sau de avertizare.  Antenele-radar, toate neavând 
dimensiuni mai mari decât ale unui baton de ciocolată 
Hershey, se întoarseră spre sunetul vocii lui. 

Eddie deschise focul. 

Senzorii explodară ca nişte porumbei de lut, unul după 
altul. Mila dispăru din sufletul lui Eddie; rămaseră doar acea 
răceală şi ştiinţa faptului că nu se va opri, nu se va putea 
opri, decât după ce va fi dus treaba la bun sfârşit. 

Detunătura umplu poiana îmbăiată în lumina amurgului 
şi reverberă în peretele de rocă din capătul ei mai larg. 
Şarpele de oţel execută două tumbe prin aer şi ateriză în 
praf, zvâcnind. Cel mai mare dintre roboţi - cel care îi 


amintise lui Eddie de tractorul Tonka, din copilărie - încercă 
să scape cu fuga. Eddie îi făcu ţăndări antena-radar, tocmai 
când acesta alerga smucit pe marginea făgaşului. Robotul 
căzu în nasul său pătrăţos, cu flăcări albastre subţiri 
ţâşnind din găvanele de oţel în care erau încastraţi ochii de 
sticlă. 

Singurul senzor pe care îl rată fu cel al şobolanului de 
inox; glonţul ricoşă pe spinarea lui metalică, scoțând un 
ţiuit ca de ţânţar. Roboţelul sări din făgaş, ocoli pe jumătate 
obiectul în formă de cutie care mersese în urma şarpelui şi 
o luă la goană prin poiană cu o viteză uimitoare. Scotea un 
chiţăit furios şi, pe măsură ce reducea din distanţă, Eddie 
văzu că avea gura plină de ace lungi şi ascuţite. Nu 
aduceau cu nişte dinţi; semănau cu acele de maşină de 
cusut, care clănţăneau cu mare viteză. Nu, chiar nu mai 
credea că lucruşoarele acelea semănau cu nişte căţeluşi. 

— Doboară-l, Roland! strigă el cu disperare, dar când 
aruncă iute privirea în spate, văzu că pistolarul stătea în 
continuare cu braţele încrucişate pe piept, cu o expresie 
senină şi distantă. Putea la fel de bine să se gândească la 
rezolvarea unor probleme de şah sau la vechi scrisori de 
amor. 

Antena de pe spinarea şobolanului rămase dintr-odată 
nemişcată. Îşi schimbă uşor direcţia şi o luă drept spre 
Susannah Dean. 

A mai rămas un glonț, gândi Eddie. Dacă ratez, pocitania 
aia o să-i sfâşie fața. 

În loc să tragă, făcu un pas în faţă şi-l lovi pe şobolan cu 
piciorul cât de tare putu. Işi schimbase pantofii cu o 
pereche de mocasini din piele de căprioară, şi simţi junghiul 
până în genunchi. Şobolanul scoase un țipăt ruginit, 
sincopat, se dădu de-a berbeleacul prin ţărână şi rămase 
locului, pe spate. Eddie văzu ceva ce părea a fi o duzină de 
picioruşe mecanice pistonând necontenit. Fiecare avea în 
vârf o gheară ascuţită de oţel. Ghearele acelea se răsuceau 
iar şi iar pe giroscoape mari cât radiera de creion. 

O tijă de oţel se iţi din pântecul robotului şi cu ajutorul ei 
şobolanul se redresă. Eddie cobori revolverul lui Roland, 


ignorând impulsul de moment de a-l echilibra cu mâna 
liberă. Poate că aşa erau învăţaţi să tragă poliţiştii din 
lumea lui, dar acolo nu se proceda aşa. Când uiţi că pistolul 
există, când simţi că tragi de fapt cu degetul, îi învățase 
Roland, atunci te vei fi apropiat de adevăr. 

Eddie apăsă pe trăgaci. Mica antenă-radar, care 
reîncepuse să se învârtă, încercând să depisteze inamicii, 
dispăru într-un fulger albastru. Şobolanul scoase un sunet 
gâtuit - Gâ/! - şi căzu, mort, pe o rână. 

Eddie se întoarse, cu inima bubuindu-i în piept. Nu-şi 
amintea să mai fi fost atât de furios de când înţelesese că 
Roland intenţiona să-l ţină prizonier în lumea sa până ce 
afurisitul lui de Turn era cucerit sau pierdut... probabil până 
ce ajungeau cu toţii hrană pentru viermi, cu alte cuvinte. 

Îndreptă pistolul gol spre inima lui Roland şi vorbi cu o 
voce groasă, pe care cu greu şi-o recunoscu el însuşi. 

— Dacă ar mai fi rămas un glonţ pe ţeavă, ai fi putut 
scăpa de grija Turnului tău idiot chiar în clipa de faţă. 

— Termină, Eddie! îl apostrofă tăios Susannah. Tânărul 
se uită la ea. 

— Jie voia să-ţi vină de hac, Susannah, şi voia să te facă 
chiseliţă. 

— Dar n-a reuşit. l-ai venit tu de hac, Eddie. l-ai venit tu 
lui. 

— Nu graţie lui Roland. 

Eddie dădu să introducă pistolul înapoi în toc şi atunci se 
dumiri, cu şi mai mare dezgust, că nu avea în ce toc să-l 
introducă. Susannah purta tocul. 

— El şi lecţiile lui. El şi nenorocitele lui de /ecți;. Se 
întoarse spre pistolar. Îţi spun, fără preget... 

Expresia vag interesată a lui Roland suferi o modificare 
bruscă. Ochii lui se mutară spre un punct deasupra 
umărului stâng al lui Eddie. 

— CULCAT! strigă el. 

Eddie nu puse întrebări. Furia şi confuzia i se şterseră 
complet din minte. Se lăsă la pământ şi, făcând asta, văzu 
mâna stângă a  pistolarului coborând iute la şold. 
Dumnezeule, gândi el, încă în cădere, NU SE POATE să fie 


atât de rapid, nimeni nu poate fi atât de rapid, nu-s vreun 
nepriceput, dar Susannah mă face să par încet, iar el o face 
pe Susannah să pară o țestoasă care se căzneşte să urce o 
pantă de sticlă... 

Ceva trecu la mică distanţă pe deasupra capului său, 
ceva care şuieră la el cu o furie mecanică şi-i smulse un 
smoc de păr. Atunci pistolarul deschise focul de la nivelul 
şoldului, trei gloanţe grăbite ca trei pocnete de tunet, şi 
şuieratul încetă. O creatură care lui Eddie i se părea că 
seamănă cu un uriaş liliac mecanic pică greoaie la pământ 
între locul unde Eddie stătea acum lungit şi cel în care 
Susannah îngenunchea alături de Roland. Una dintre aripile 
lui modulare şi presărate cu rugină lovi pământul o dată, 
slab, parcă nervos că dăduse greş, după care încremeni 
locului. 

Roland veni la Eddie, călcând lejer în cizmele lui vechi, 
scâlciate. Întinse o mână. Eddie o acceptă şi-i îngădui lui 
Roland să-l ajute să se ridice în picioare. Rămăsese fără 
suflare şi descoperi că nu putea vorbi. Poate-i mai bine 
aşa... am impresia că de fiecare dată când deschid gura nu 
fac decât să debitez prostii. 

— Eddie! Eşti bine? 

Susannah traversa poiana spre locul unde stătea el cu 
bărbia în piept şi mâinile înfipte în şolduri, încercând să 
respire. 

— Da. Cuvântul ieşi ca un croncănit. Se îndreptă de spate 
cu mare efort. M-am ales doar cu o uşoară ajustare a 
tunsorii. 

— Era într-un copac, zise Roland cu calm. Nici eu nu l-am 
văzut, la început. Lumina e înşelătoare în acest moment al 
zilei. Făcu o pauză şi apoi urmă pe acelaşi ton molcom: Ea 
n-a fost nicio clipă în pericol, Eddie. 

Eddie încuviinţă. Roland, înţelese el acum, aproape că ar 
fi avut timp să mănânce un hamburger şi să bea un 
milkshake înainte să scoată pistolul. Atât era de rapid. 

— Prea bine. Să spunem doar că dezaprob metoda ta de 
învăţare, bine? Nu-mi voi cere iertare însă, aşa că dacă asta 
aştepţi, las-o baltă. 


Roland se aplecă, o ridică pe Susannah şi începu să o 
scuture de praf. Făcu asta cu un soi de afecţiune imparţială, 
ca o mamă care-şi scutură copilaşul după ce acesta a 
căzut, cum se întâmplă adesea, în praful din curtea din 
spate. 

— Nu aştept să-ţi ceri iertare şi nici nu mi se pare 
necesar să o faci, zise el. Eu şi Susannah am purtat o 
discuţie asemănătoare cu aceasta acum două zile. Nu-i aşa, 
Susannah? 

Ea aprobă cu o mişcare a capului. 

— Roland consideră că pistolarii începători care nu 
muşcă mâna care îi hrăneşte din când în când au nevoie de 
un şut bun în partea moale a corpului. 

Eddie se uită în jur, la prăpăd, şi începu încet să-şi 
scuture praful de oase de pe pantaloni şi cămaşă. 

— Şi dacă ţi-aş spune că nu vreau să fiu pistolar, Roland, 
bătrâne? 

— AŞ spune că nu prea contează ce vrei tu. 

Roland se uita la ghereta de metal lipită de peretele de 
stâncă şi părea să-şi fi pierdut interesul pentru conversaţie. 
Eddie o păţise şi el, la rândul lui. Când discuţia ajungea la 
chestiuni ipotetice, Roland aproape mereu îşi pierdea 
interesul. 

— Ka? întrebă Eddie, cu o urmă din vechea sa 
amărăciune. 

— Aşa e. Ka. Roland se duse la gheretă şi trecu mâna 
peste dungile galbene şi negre vopsite pe partea din faţă. 
Am găsit unul dintre cele douăsprezece portaluri care 
înconjoară marginea lumii... una dintre cele şase cărări 
către Turnul Intunecat. Şi asta este de asemenea Ka. 


27 


Eddie se duse înapoi, după scaunul lui Susannah. Nu 
trebuia să i-o ceară cineva; voia să fie un timp singur, să-şi 
recapete controlul. Acum, că se terminase cu focurile de 
armă, fiecare muşchi din corpul său părea că preluase o 


mică vibraţie proprie. Nu voia ca vreunul dintre ei să-l vadă 
în felul acesta - nu fiindcă ar fi putut crede, greşit, că-i este 
teamă, ci pentru că ar fi putut şti bine despre ce era de fapt 
vorba: exces de surescitare. li făcuse plăcere. Cu tot cu 
liliacul care lipsise puţin să-l scalpeze, lui îi făcuse plăcere. 

Asta-i o bazaconie, amice. Şi ştii bine. 

Problema era că nu ştia. Făcuse cunoştinţă cu ceva ce 
Susannah aflase singură după ce împuşcase ursul: putea 
vorbi despre faptul că nu voia să fie pistolar, că nu voia să 
hoinărească prin lumea aceea aiuritoare în care ei trei 
păreau a fi singurele forme de viaţă umană, că ceea ce voia 
de fapt mai mult ca orice altceva era să stea la colţul lui 
Broadway cu 42" Street, pocnind din degete, mâncând un 
chili-dog şi ascultând Creedence Clearwater Revival 
răsunând în căştile walkmanului în timp ce admira fetele 
care treceau prin faţa lui, fetele acelea uimitor de sexy din 
New York, cu gurile lor dispreţuitoare şi picioarele lungi, în 
fuste scurte. Putea vorbi despre lucrurile acestea până 
când se făcea albastru la faţă, dar inima lui ştia altceva. 
Ştia că-i plăcuse să facă ţăândări menajeria aceea 
electronică, cel puţin cât timp controlase jocul şi pistolul lui 
Roland fusese o furtună cu tunete proprie şi personală, în 
mâna lui. li p/ăcuse să-i tragă un şut şobolanului-robot, deşi 
îl duruse piciorul şi fusese speriat de moarte. Într-un fel 
straniu, partea aceea - partea cu speriatul - parcă îi sporise 
într-un fel plăcerea. 

Toate acestea erau suficient de rele, totuşi inima lui ştia 
ceva şi mai rău: că dacă o uşă care ducea înapoi în New 
York ar fi apărut înaintea lui chiar în clipa aceea, era posibil 
ca el să nu-i treacă pragul. Cel puţin nu până când nu va fi 
văzut Turnul Întunecat cu ochii lui. Începea să creadă că 
boala lui Roland era transmisibilă. 

În vreme ce se muncea cu scaunul lui Susannah prin 
încâlceala de anini sălbatici, înjurând crengile care îi 
biciuiau faţa şi încercau să-i scoată ochii, Eddie descoperi 
că putea accepta măcar unele dintre aceste lucruri, iar 
acceptarea îi temperă puţin furia. Vreau să văd dacă arată 
aşa cum l-am văzut în vis, gândi el. Să vezi aşa ceva... asta 


ar fi cu adevărat fantastic. 

Se făcu auzită încă o voce. Pun pariu că ceilalți prieteni ai 
lui - cei cu nume care sună ca şi când ar fi aduse direct de 
la Masa Rotundă de la curtea regelui Arthur - pun pariu că 
şi ei voiau asta, Eddie. Şi toți sunt morţi. Până la ultimul. 

Recunoscu vocea aceea, fie că-i plăcea, fie că nu. li 
aparţinea lui Henry şi asta făcea să fie o voce greu de 
ignorat. 


28 


Roland, cu Susannah în echilibru pe şoldul drept, stătea 
în faţa cutiei metalice care semăna cu o gură de metrou 
închisă peste noapte. Eddie lăsă scaunul cu rotile la 
marginea  poienii şi se apropie de ei. In acest timp, 
zumzetul egal şi vibrația de sub picioarele sale crescură. 
Maşinăria care producea acel sunet, pricepu el, se afla fie 
înăuntrul cutiei, fie sub ea. Avea impresia că-l auzea nu cu 
urechile, ci undeva adânc înăuntrul capului - şi în 
măruntaie. 

— Deci ăsta este unul dintre cele douăsprezece portaluri. 
Unde duce, Roland? La Disney World? 

Roland clătină din cap. 

— Nu ştiu unde duce. Poate nicăieri... poate pretutindeni. 
Sunt multe lucruri pe care nu le ştiu despre lumea mea - 
sigur v-aţi dat seama amândoi de asta. Şi sunt lucruri pe 
care le ştiam şi care s-au schimbat. 

— Pentru că lumea a mers mai departe? 

— Da. Roland îi adresă o privire. Aici, asta nu e o figură 
de stil. Lumea într-adevăr merge mai departe, şi merge tot 
mai repede. În acelaşi timp, lucrurile se erodează... se 
destramă... 

Lovi cu piciorul cadavrul mecanic al cutiei umblătoare, 
pentru a-şi ilustra ideea. 

Eddie se gândi la sumara schemă a portalurilor pe care 
Roland o desenase în ţărână. 

— Aceasta este marginea lumii? întrebă el, aproape 


timid. Adică, nu arată foarte diferit de orice alt loc. Râse 
puţin. Dacă o fi vreun hău pe aici, eu nu-l văd. 

Roland clătină din cap. 

— Nu e genul acesta de margine. Este locul unde începe 
una dintre Grinzi. Sau asta am fost învăţat să cred. 

— Grinzi? întrebă Susannah. Ce Grinzi? 

— Marii Străbuni nu au făurit lumea, ci au refăurit-o. Unii 
povestitori spun că Grinzile au salvat-o; alţii spun că ele 
sunt seminţele distrugerii lumii. Marii Străbuni au creat 
Grinzile. Sunt un fel de linii... linii care /eagă... şi susțin... 

— Vorbeşti cumva despre magnetism? întrebă Susannah 
cu fereală. 

Întregul lui chip se lumină, transformând suprafeţele şi 
făgaşele lui aspre în ceva nou şi uimitor şi, preţ de un 
moment, Eddie ştiu cum ar arăta Roland dacă chiar ar 
ajunge la Turnul său. 

— Da! Nu doar despre magnetism, dar asta este o parte 
a chestiunii... şi gravitația... şi aliniamentul corect al 
spaţiului, mărimii şi dimensiunii. Grinzile sunt forţele care 
leagă aceste lucruri laolaltă. 

— Bun venit la lecţia de fizică în casa de nebuni, rosti 
Eddie cu o voce joasă. Susannah îl ignoră. 

— Şi Turnul Întunecat? E el vreun fel de generator? O 
sursă centrală de energie pentru Grinzile astea? 

— Nu ştiu. 

— Dar ştii că acesta este punctul A, zise Eddie. Dacă am 
merge destul de mult în linie dreaptă, am ajunge la alt 
portal - să-i spunem punctul C - în cealaltă parte a lumii. 
Dar înainte de asta, am ajunge la punctul B. Punctul 
central. Turnul Întunecat. 

Pistolarul încuviinţă. 

— Cât de lung ar fi drumul? Ai idee? 

— Nu. Dar ştiu că e destul de lung şi că distanţa creşte 
cu fiecare zi care trece. 

Eddie se aplecase pentru a examina cutia umblătoare. 
Acum, se îndreptă de spate şi se uită semeţ la Roland. 

— Asta e imposibil. Părea un om care încearcă să-i 
explice unui copilaş că nu e niciun baubau în dulap, că e 


imposibil să fie, fiindcă baubaul nu există. Lumile nu cresc, 
Roland. 

— Nu? Când eram mic, Eddie, existau hărţi. Mi-amintesc 
una în mod deosebit. Se numea Măreţele Regate ale 
Pământului de Vest. Înfăţişa ţinutul meu, căruia i se spunea 
Gilead. Înfăţişa Baroniile Colinare, care au fost cuprinse de 
revolte şi război civil la un an după ce eu mi-am câştigat 
pistoalele, şi dealurile, şi deşertul, şi munţii, şi Marea 
Vestului. Era mare distanţa între Gilead şi Marea Vestului - 
o mie cinci sute de kilometri sau mai mult - dar mie mi-a 
luat peste douăzeci de ani să străbat acea distanță. 

— Imposibil, făcu Susannah cu iuţeală, înfrigurată. Nici 
dacă mergeai /a pas tot drumul nu putea să-ţi ia douăzeci 
de ani. 

— Ei, mai trebuie să te şi opreşti, să trimiţi vederi şi să 
bei o bere, zise Eddie, dar amândoi îl ignorară. 

— N-am mers la pas, ci am făcut cea mai mare parte din 
drum călare, zise Roland. Am fost... încetinit, să spunem... 
din când în când, dar cel mai mult am fost în mişcare. Mă 
îndepărtam de John Farson, conducătorul revoltei care a 
răsturnat lumea în care am crescut şi care-mi voia capul pe 
un stâlp în curtea lui - avea motive bune să dorească asta, 
presupun, dat fiind că eu şi compatrioţii mei eram 
răspunzători de moartea multor supuşi ai săi... şi fiindcă am 
furat ceva foarte drag lui. 

— Ce? întrebă Eddie plin de curiozitate. Roland clătină 
din cap. 

— Asta-i o poveste pentru altă zi... sau poate pentru 
niciodată. Acum nu vă gândiţi la asta, ci la următorul lucru: 
Am străbătut multe mii de kilometri. Pentru că lumea creşte 
continuu. 

— Un astfel de lucru pur şi simplu nu se poate întâmpla, 
reiteră Eddie, însă era puternic zguduit. S-ar produce 
cutremure... inundaţii... tsunami... ştiu eu ce altceva...? 

— Uite! zise Roland furios. Doar uită-te în jurul tău! Ce 
vezi? O lume a cărei rotire scade ca a titirezului unui copil, 
doar pentru a prinde viteză şi a se mişca într-un alt fel pe 
care niciunul dintre noi nu-l înţelege. Uită-te la victimele 


tale, Eddie! Uită-te la ele, pentru numele tatălui tău! 

Făcu doi paşi mari spre pârâu, ridică şarpele de oţel, îl 
examină scurt şi i-l aruncă lui Eddie, care îl prinse cu mâna 
stângă. Atunci, şarpele se rupse în două. 

— Vezi? E epuizat. Toate creaturile pe care le-am găsit 
aici au fost epuizate. Dacă n-am fi venit noi, oricum ar fi 
murit în scurt timp. Aşa cum ar fi murit şi ursul. 

— Ursul suferea de o boală, zise Susannah. 

Pistolarul aprobă din cap. 

— Paraziţi care i-au atacat părţile naturale ale corpului. 
Dar de ce nu i le-au atacat până acum? 

Susannah nu răspunse. 

Eddie examina şarpele. Spre deosebire de urs, părea a fi 
în totalitate artificial, un mecanism din metal, circuite şi 
metri (sau poate kilometri) de liţă. 

Şi totuşi, se vedea praf de rugină, nu doar la suprafaţa 
jumătăţii care-i rămăsese în mână, ci şi pe măruntaiele lui. 
Şi era o pată de umezeală acolo unde fie se scursese ulei, 
fie se infiltrase apă. Umezeala aceea distrusese o parte din 
fire şi o materie verzuie care semăna cu muşchiul de copac 
crescuse peste mai multe plăci cu circuite integrate mari 
cât unghia. 

Eddie întoarse şarpele pe cealaltă parte. O placă de oţel 
proclama că era produs de North Central Positronics, Ltd. 
Apărea un număr de serie, dar niciun nume. Probabil prea 
puțin important pentru a fi amintit, gândi el. Doar o 
sofisticată vidanjă mecanică, al cărei scop era să-i facă 
bătrânului Frate Urs câte o clismă din când în când, să-l ţină 
curățel, sau ceva la fel de dezgustător. 

Aruncă şarpele şi îşi şterse mâinile pe pantaloni. 

Roland luase de jos dispozitivul-tractor. Trase de una 
dintre şenile. Aceasta se desprinse cu uşurinţă, presărând 
un nor de rugină între cizmele sale. Îl aruncă în lături. 

— Totul în lumea asta fie stă locului, fie se destramă, 
spuse el fără nicio inflexiune. În acelaşi timp, forţele care se 
întrepătrund şi dau lumii coerenţă - în timp şi mărime, ca şi 
în spaţiu - slăbesc. Ştiam asta chiar şi în copilărie, dar nu 
aveam idee cum va fi timpul de la sfârşit. Cum am fi putut? 


Şi totuşi, acum trăiesc acele timpuri, şi nu cred că ele 
afectează doar lumea mea. O afectează şi pe a voastră, 
Eddie şi Susannah; e posibil să afecteze un miliard de 
altele. Grinzile se rup. Nu ştiu dacă asta este o cauză sau 
doar un alt simptom, dar ştiu că e adevărat. Veniţi! 
Apropiaţi-vă! Ascultaţi! 

Când Eddie se apropie de cutia metalică brăzdată în 
diagonal de dungi galbene şi negre alternative, o amintire 
puternică şi neplăcută puse stăpânire pe el - pentru prima 
oară în ani de zile se trezi că se gândeşte la o ruină 
victoriană din Dutch Hill, cam la un kilometru şi jumătate de 
cartierul în care el şi Henry crescuseră. Ruina aceea, 
cunoscută drept Conacul printre copiii din cartier, ocupa un 
teren buruienos, neîngrijit, pe Rhinehold Street. Eddie 
credea că toţi copiii din zonă, fără excepţie, auziseră 
poveşti înfricoşătoare despre Conac. Casa stătea gârbovită 
sub acoperişul ei abrupt, părând să arunce priviri aprige 
spre trecători din umbrele adânci aruncate de streşinile 
sale. Ferestrele lipseau, desigur - copiii pot arunca pietre în 
geamuri fără să se apropie prea mult de o casă - însă nu 
fusese acoperită cu inscripţii cu spray-ul şi nu devenise un 
loc favorit pentru giugiuleli sau trasul la ţintă. Cel mai 
straniu era simplul fapt al continuității existenţei sale: 
nimeni nu-i pusese foc pentru a încasa asigurarea sau doar 
ca să o vadă arzând. Copiii spuneau că este bântuită, sigur, 
şi într-o zi, când Eddie stătea pe trotuar cu Henry, uitându- 
se la ea (veniseră special pentru a vedea acel fabulos 
subiect al zvonurilor, deşi Henry îi spusese mamei lor că se 
duc doar să mănânce nişte îngheţată la Dahlberg's cu 
câţiva prieteni), chiar i se păruse că era bântuită. Nu 
simţise oare el o uriaşă şi neprietenoasă forţă ieşind pe 
geamurile acelea victoriene vechi şi umbroase, geamuri 
care păreau că se uită la el cu privirea fixă a unui lunatic 
periculos? Nu simţise oare o adiere vagă de vânt mişcându- 
i firele de păr de pe braţe şi de la ceafă? Nu avusese oare 
precisul sentiment că, dacă ar fi păşit înăuntrul acelei 
construcţii, uşa s-ar fi trântit şi încuiat după el şi pereţii ar fi 
începu să se apropie, măcinând oasele şoarecilor morţi, 


transformându-le în făină, dorind să sfarme şi oasele /u; în 
acelaşi fel? 

Bântuită. Bântuită. 

Il încerca acelaşi sentiment vechi de mister şi pericol 
acum, pe când se apropia de cutia metalică. Pe picioare şi 
braţe începea să i se facă piele de găină; părul de la ceafă 
se ridică şi deveni un darac aspru, cu dinţi suprapuşi. Simţi 
aceeaşi slabă adiere pe lângă el, deşi frunzele din copacii 
care împrejmuiau poiana stăteau perfect nemişcate. 

Şi totuşi se îndreptă către uşă (căci asta era, sigur că da, 
o altă uşă, deşi era încuiată şi aşa avea să rămână mereu în 
faţa celor ca el), neoprindu-se decât după ce îşi lipi urechea 
de ea. 

Fu ca şi când ar fi luat o doză zdravănă de acid cu o 
jumătate de oră în urmă şi tocmai începea să-i simtă 
efectul. Culori ciudate zburară prin întunericul din spatele 
globilor săi oculari. | se păru că aude voci care murmurau 
din capătul unor holuri lungi ca nişte gâtlejuri de piatră, 
holuri luminate cu făclii electrice chioare. Cândva, acele 
facle ale epocii moderne aruncaseră o lumină puternică 
pretutindeni, dar acum erau doar nişte nuclee palide de 
lumină albastră. Simţi goliciune... părăsire... dezolare... 
moarte. 

Maşinăria huruia neîncetat, dar nu se auzea oare un ton 
aspru dincolo de huruitul acela? Un fel de bufnet disperat, 
ca aritmia unei inimi bolnave? Un sentiment că maşinăria 
ce producea sunetul acela, deşi mult mai sofisticată chiar şi 
decât mecanismul dinăuntrul ursului, începea cumva să 
intre în dezacord cu sine însăşi? 

— E tăcere deplină pe culoarele morţilor, se auzi Eddie 
şoptind cu o voce slabă, vlăguită. Toate sunt uitate pe 
culoarele de piatră ale morţilor. Păzea la scările scufundate 
în întuneric; păzea la încăperile ruinate. Acestea sunt 
culoarele morţilor, unde roiesc păianjenii şi marile circuite 
amuţesc, unul după altul. 

Roland îl trase fără menajamente înapoi şi Eddie se uită 
la el cu ochi înceţoşaţi. 

— Ajunge, zise Roland. 


— Orice ar fi pus ei acolo înăuntru... nu-i merge prea 
bine, nu-i aşa? se auzi Eddie întrebând. Vocea lui tremurată 
părea să vină de departe. Încă mai simţea forţa care emana 
din cutia aceea. Il chema. 

— Nu. Nimic din lumea mea nu mai merge prea bine în 
zilele astea. 

— Dacă voi, băieţi, aveţi de gând să rămâneţi aici peste 
noapte, va trebui să o faceţi fără plăcerea companiei mele, 
anunţă Susannah. Chipul ei era o pată albă în lumina 
cenuşie a apusului. Eu mă duc mai încolo. Nu-mi place cum 
mă face treaba aia să mă simt. 

— Cu toții vom dormi mai încolo, spuse Roland. Să 
mergem. 

— Ce idee bună, făcu Eddie. 

Pe măsură ce se îndepărtară de cutie, sunetul de 
maşinărie începu să scadă. Eddie simţi cum scădea vraja în 
care îl ţinea prins, deşi continua să audă chemarea, 
invitaţia de a explora culoarele semiluminate, scările 
verticale, încăperile ruinate unde păianjenii roiau şi 
panourile de control se stingeau, unul după altul. 


29 


În visul din noaptea aceea, Eddie merse din nou la 
plimbare pe Second Avenue către Tom şi Gerry - Delicatese 
artistice, la colţul lui Second cu 46". Trecu pe lângă un 
magazin de discuri şi muzica Rolling Stones bubui din 
difuzoare: 


I see a red door and I| want to paint it black, 

No colours anymore, I want them to turn black, 

I see the girls walk by dressed in their summer clothes, 
I have to turn my head until my darkness 9oes...? 


2 „Văd o uşă roşie şi vreau să o vopsesc în negru, / Gata 
cu culorile, vreau să se facă negre, / Văd fetele cum se 
plimbă îmbrăcate în haine de vară, / Trebuie să întorc capul 
până ce întunericul se ridică...“ (n. tr.). 


Merse mai departe, trecând pe lângă un magazin numit 
Te reflectă, între 49 şi 48%. Se văzu într-una dintre 
oglinzile agăţate în vitrină. Îşi spuse că arăta mai bine 
decât arătase de ani întregi - cu părul niţel prea lung, dar 
bronzat şi în formă. Hainele, totuşi... nţ-nţ, prietene. 
Costumaţie scorţoasă de la un capăt la altul. Blazer 
albastru, cămaşă albă, cravată roşu-închis, pantaloni de 
stofă gri... niciodată în viaţa lui nu avusese o asemenea 
garderobă de funcţionar descreierat. 

Cineva îl scutura. 

Eddie încercă să se înfigă mai adânc în vis. Nu voia să se 
trezească acum. Nu înainte să ajungă la restaurant şi să 
folosească cheia pentru a trece pragul uşii, în câmpul de 
trandafiri. Voia să vadă totul din nou - acea necuprinsă 
pătură roşie, cerul albastru boltit unde norii aceia albi şi 
mari, ca nişte vapoare, navigau, şi Turnul Intunecat. Se 
temea de întunericul ce sălăşluia înăuntrul acelei coloane 
tainice, aşteptând să înghită pe orice se apropia prea tare, 
dar voia chiar şi aşa să-l vadă din nou. Avea nevoie să-l 
vadă. 

Mâna, însă, refuza să se oprească din scuturat. Visul 
începu să se întunece şi izul de eşapament de pe Second 
Avenue deveni miros de fum - fiindcă focul aproape se 
stinsese. 

Era Susannah. Părea speriată. Eddie se ridică în şezut şi o 
cuprinse cu braţul. Campaseră de cealaltă parte a crângului 
de anini, de unde puteau auzi clipocitul pârâului în poiana 
presărată cu oase. Dincolo de tăciunii aprinşi din fosta lor 
vatră, Roland dormea. Somnul lui nu era liniştit. Işi 
aruncase deoparte pătura şi stătea cu genunchii traşi 
aproape până la piept. Fără cizme, picioarele lui arătau albe 
şi înguste şi fără apărare. Degetul mare de la piciorul drept 
lipsea, victimă a arătării-homar care-l văduvise şi de o 
parte a mâinii drepte. 

Mormăia o frază nedesluşită, iar şi iar. După câteva 
repetări, Eddie înţelese că era fraza pe care o rostise 
înainte să capoteze în poiana în care Susannah împuşcase 
ursul: Du-te, atunci - există alte lumi în afară de astea. 


Cădea în tăcere un moment, apoi striga din nou numele 
băiatului: „Jake! Unde eşti? Jake!“ 

Dezolarea şi disperarea din vocea sa îl umpleau pe Eddie 
de oroare. Braţele lui se furişară pe după Susannah şi o 
traseră strâns lângă el. O simţea că tremură, deşi era o 
noapte călduţă. 

Pistolarul se rostogoli pe spate. Lumina stelelor i se 
reflectă în ochii deschişi. 

— Jake, unde eşti? strigă el în noapte. Întoarce-te! 

— O, lisuse - iar a luat-o razna. Ce ne facem, Suze? 

— Nu ştiu. Ştiu doar că singură nu l-aş mai putea asculta. 
Pare rupt de lume. Rupt de orice. 

— Du-te, atunci, murmură pistolarul, rostogolindu-se 
înapoi pe o parte şi trăgându-şi din nou genunchii la piept, 
există alte lumi în afară de astea. 

Rămase tăcut un moment. Apoi pieptul i se umflă şi rosti 
numele băiatului într-un strigăt prelung, care-ţi îngheţa 
sângele în vene. În pădurea din spatele lor, o pasăre mare 
îşi luă zborul, în fâlfâit sec de aripi, către o parte de lume 
mai puţin agitată. 

— Ai vreo idee? întrebă Susannah. Ochii ei erau mari şi 
umezi de lacrimi. Poate ar trebui să-l trezim? 

— Nu ştiu. Eddie văzu revolverul pistolarului, cel pe care 
îl purta la şoldul stâng. Fusese aşezat, în tocul lui, pe o 
piele împăturită frumos, aproape de locul în care zăcea 
Roland. Nu cred că îndrăznesc, adăugă el într-un târziu. 

— ÎI scoate din minţi. Eddie încuviinţă. 

— Ce să facem în privinţa asta? Eddie, ce să facem? 

Eddie nu ştia. Un antibiotic oprise infecția provocată de 
muşcătura arătării-homar; acum, Roland ardea din nou din 
cauza infecţiei, dar Eddie nu credea că exista vreun 
antibiotic pe lume care să-l poată vindeca de ceea ce-l 
chinuia de data aceasta. 

— Nu ştiu. Întinde-te cu mine, Suze. 

Eddie aruncă o piele peste amândoi şi, după un timp, 
tremuratul ei se potoli. 

— Dacă înnebuneşte, s-ar putea să ne facă rău, zise ea. 

— O ştiu prea bine. 


Această neplăcută idee îi veni în termenii ursului - ochii 
lui roşii, plini de furie (dar nu existase oare şi năuceală, 
îngropată adânc în profunzimile acelea roşii?) şi ghearele 
lui amenințătoare, mortale. Ochii lui Eddie se îndreptară 
spre revolver, aşezat atât de aproape de mâna stângă a 
pistolarului, şi îşi aminti din nou cât de rapid fusese Roland 
când văzuse liliacul mecanic coborând spre ei. Atât de 
rapid, încât mâna lui păruse că dispare. Dacă pistolarul 
înnebunea, şi dacă el şi Susannah deveneau ţinta nebuniei 
lui, nu aveau nicio şansă. Absolut nicio şansă. 

Îşi lipi faţa de scobitura călduţă a gâtului ei şi închise 
ochii. 

Nu după mult timp, Roland termină cu bolboroselile. 
Eddie ridică fruntea şi se uită spre el. Aparent, pistolarul 
dormea din nou normal. Eddie se uită la Susannah şi văzu 
că şi pe ea o furase somnul. Se lăsă jos lângă ea, sărutând 
tandru umflătura sânului ei, şi închise ochii. 

Nu tu, amice; tu o să stai treaz mult, mult timp. 

Mergeau însă de două zile şi Eddie era sleit de puteri. Se 
lăsă învăluit de torpoare... tras în jos. 

Înapoi în vis, gândi el în timp ce plana. Vreau să mă 
întorc pe Second Avenue... înapoi la Tom şi Gerry. Asta 
vreau eu. 

Visul nu se întoarse, totuşi, în noaptea aceea. 


30 


Mâncară un mic dejun frugal la răsăritul soarelui, îşi 
strânseră lucrurile şi le redistribuiră, după care se 
întoarseră în poiana în formă de ic. In lumina clară a 
dimineţii nu mai avea un aspect atât de înfiorător, însă toţi 
trei se străduiau din răsputeri să nu se apropie de cutia 
metalică vopsită în dungi negru cu galben, rău- 
prevestitoare. Dacă Roland îşi amintea cât de cât visele 
urâte care îl bântuiseră în cursul nopţii, nu trăda niciun 
semn. Executase operaţiunile de dimineaţă aşa cum le 
executa mereu, într-o linişte grea, indiferentă. 


— Cum ai de gând să o ţinem în linie dreaptă de aici? îl 
întrebă Susannah pe pistolar. 

— Dacă legendele sunt adevărate, asta n-ar trebui să fie 
o problemă. Ţi-aminteşti când ai întrebat de magnetism? 

Ea aprobă. 

El scotoci adânc în desaga sa şi în cele din urmă scoase 
un pătrat mic de piele veche, maleabilă. În ea era înfipt un 
ac lung, argintiu. 

— O busolă! făcu Eddie. Tu chiar că eşti un cercetaş! 
Roland clătină din cap. 

— Nu-i busolă. Ştiu ce înseamnă, desigur, dar în zilele 
astea mă ghidez după soare şi stele, şi chiar şi acum îmi 
sunt de mare ajutor. 

— Chiar şi acum? îngână Susannah, puţin nedumerită. El 
făcu semn din cap că da. 

— Şi direcţiile lumii sunt în derivă. 

— Hristoase, zise Eddie. 

Incercă să-şi imagineze o lume în care nordul aluneca 
încet către est sau vest şi renunţă aproape imediat. Îl făcea 
să se simtă niţel ameţit, aşa cum se simţea întotdeauna 
când se uita în jos din vârful unei clădiri înalte. 

— Asta e doar un ac, dar este de oţel şi ar trebui să ne 
ajute la fel de bine ca o busolă. Grinda este traseul nostru 
acum, iar acul ni-l va indica. 

Scotoci iarăşi în desagă şi scoase o cupă de lut ageamiu 
făcută. Pe o parte a ei se vedea o crăpătură. Roland lipise 
cu mâna lui acel artefact, pe care îl găsise la vechiul loc de 
tabără, cu răşină de pin. Acum se duse la pârâu, scufundă 
cupa în apă şi se întoarse cu ea acolo unde Susannah şedea 
în scaunul cu rotile. Puse cupa cu grijă pe mânerul 
scaunului şi, când suprafaţa apei se linişti, aruncă acul 
înăuntru. Acesta căzu până pe fund şi rămase acolo. 

— Extra! făcu Eddie. Minunat! Ţi-aş cădea la picioare, 
Roland, dar nu vreau să-mi stric dunga de la pantaloni. 

— Nu am terminat. Ţine cupa nemişcată, Susannah. 

Ea o ţinu şi Roland o împinse încet prin luminiş. Când mai 
erau aproximativ doisprezece paşi până la uşă, întoarse 
încet scaunul cu spatele la ea. 


— Eddie! strigă Susannah. Uită-te la asta! 

El se aplecă deasupra cupei de lut, vag conştient că apa 
se scurgea deja prin lipitura încropită de Roland. Acul se 
ridica încet la suprafaţă. Ajunse sus şi tresăltă vesel, ca un 
dop de plută. Direcţia indicată era o linie dreaptă care 
pornea de la portalul din spatele lor şi mergea spre pădurea 
bătrână şi deasă din faţă. 

— Dumnezeule mare - un ac plutitor. Acum chiar le-am 
văzut pe toate. 

— Ţine cupa, Susannah. 

Ea o ţinu nemişcată în timp ce Roland împinse scaunul 
mai departe în poiană, în unghi drept cu cutia. Acul îşi 
pierdu direcţia, ţopăi la întâmplare un moment, apoi se 
scufundă înapoi. Când Roland trase iarăşi scaunul la locul 
de pornire, acul se ridică din nou şi indică direcţia. 

— Dacă am avea pilitură de fier şi o foaie de hârtie, zise 
pistolarul, am putea presăra pilitura pe suprafaţa hârtiei şi 
am vedea-o cum se strânge într-o linie care ar indica 
aceeaşi direcţie. 

— Asta se va întâmpla când vom lăsa portalul în urmă? 
întrebă Eddie. 

Roland încuviinţă mut. 

— Şi asta nu e tot. Putem chiar să vedem Grinda. 

Susannah se uită peste umăr. Atunci, cotul ei atinse uşor 
cupa. Acul se roti fără ţintă în vreme ce apa clipoci... şi apoi 
se stabiliză înapoi, în poziţia iniţială. 

— Nu într-acolo, spuse Roland. Uită-te în jos, amândoi 
uitaţi-vă - Eddie la picioarele tale, Susannah în poală. 

Ei se executară. 

— Când vă spun să ridicaţi ochii, uitaţi-vă drept în faţă, în 
direcţia indicată de ac. Nu vă uitaţi la nimic altceva; lăsați- 
vă ochii să vadă ce doresc. Acum... ridicaţi capul! 

_ Asta făcură. Un moment, Eddie nu văzu decât pădurea. 
Incercă să-şi convingă ochii să se relaxeze... şi deodată era 
acolo, aşa cum fusese acolo forma praştiei, înăuntrul 
ciotului de lemn, şi ştiu de ce Roland le spusese să nu se 
uite la nimic în special. Efectul Grinzii era pretutindeni de-a 
lungul traseului ei, însă era subtil. Acele pinilor şi molizilor 


indicau direcţia aceea. Tufişurile creşteau uşor înclinat şi 
înclinația era pe direcţia Grinzii. Nu toţi copacii pe care 
ursul îi culcase la pământ pentru a-şi elibera câmpul vizual 
căzuseră de-a lungul acelei cărări camuflate - care mergea 
spre sud-est, dacă Eddie estima bine direcţiile - dar 
majoritatea o făcuseră, ca şi când forţa ce emana din cutie 
îi împinsese într-acolo, pe când stăteau să cadă. Cea mai 
clară dovadă era felul în care umbrele se întindeau peste 
pământ. Cum soarele răsărea la est, toate indicau vestul, 
desigur, dar când Eddie se uită la sud-est, văzu un desen 
aproximativ în zigzag, care exista doar de-a lungul liniei pe 
care o indicase acul din cupă. 

— Poate văd ceva, spuse Susannah cu îndoială, dar... 

— Uită-te la umbre! Umbrele, Suze! 

Eddie o văzu cum face ochii mari, înțelegând totul. 

— Dumnezeule! E acolo! Chiar acolo! E ca şi când cineva 
ar avea un cârlionţ natural în păr! 

Acum, că Eddie o văzuse, nu se mai putea preface că n-o 
vede; un culoar vag care brăzda încâlceala haotică ce 
înconjura luminişul, o linie dreaptă care era traseul Grinzii. 
Era dintr-odată conştient cât de mare trebuia să fie forţa ce 
plutea în jurul său (şi probabil trecea drept prin el, ca razele 
X) şi se văzu nevoit să-şi controleze pornirea de a păşi în 
lături, fie în stânga, fie în dreapta. 

— Spune, Roland, asta n-o să mă facă steril, nu-i aşa? 

Roland ridică din umeri, surâzând uşor. 

— E ca matca unui râu, se minună Susannah. O albie 
năpădită de buruieni atât de tare, încât abia o mai vezi... 
dar ea tot acolo e. Modelul umbrelor nu se va schimba 
niciodată atât timp cât rămânem pe traseul Grinzii, nu-i 
aşa? A 

— Nu, răspunse Roland. Işi vor schimba direcţia după 
cum se mişcă soarele pe cer, sigur, dar vom putea 
întotdeauna să vedem traseul Grinzii. Trebuie să ţineţi 
minte că fluxul de forţă a urmat acelaşi drum mii - poate 
Zeci de mii - de ani. Ridicaţi ochii, amândoi, spre cer! 

li ridicară şi văzură că norişorii subţiri adoptaseră şi ei 
acel desen zigzagat de-a lungul traseului Grinzii... şi că norii 


dinăuntrul culoarului de putere înaintau mai repede decât 
cei de pe margine. Erau împinşi spre sud-est. Erau împinşi 
pe direcţia Turnului Întunecat. 

— Vedeţi? Până şi norii trebuie să se supună. 

Un stol mic de păsări se apropie de ei. Când ajunseră la 
traseul Grinzii, fură toate deturnate spre sud-est pentru un 
moment. Deşi Eddie văzu clar asta, abia îi veni să-şi creadă 
ochilor. După ce păsările străbătură coridorul îngust al 
influenţei Grinzii, îşi reluară direcţia anterioară. 

— Ei, făcu Eddie, cred că ar trebui să o luăm din loc. Un 
drum de o mie cinci sute de kilometri începe cu un singur 
pas, cum se zice - şi toate celelalte bazaconii. 

— Aşteaptă un minut. Susannah se uită la Roland. Dar nu 
sunt doar o mie cinci sute de kilometri, nu-i aşa? Nu mai 
sunt. Despre ce distanţă este vorba, Roland? Cinci mii de 
kilometri? Zece mii? 

— Nu pot spune. Va fi foarte departe. 

— Şi cum naiba o să ajungem acolo, cu voi doi 
împingându-mă în scaunul ăsta blestemat? Vom fi norocoşi 
să facem cinci kilometri pe zi prin Vanele 'celea, şi tu ştii 
asta. 

— Calea a fost deschisă, spuse Roland înţelept, şi asta 
ajunge pentru moment. S-ar putea să vină un timp, 
Susannah Dean, când vom călători mai repede decât ţi-ar 
plăcea. 

— O, da? Se uită la el încruntată şi amândoi bărbaţii o 
văzură pe Detta Walker cântând din nou periculos la 
drâmbă în ochii ei. Te aşteaptă cumva un bolid de curse? 
Dacă da, ar fi al naibii de fain s-avem ş-un drum pe care să 
merem cu el! 

— Terenul şi felul de a merge pe el se vor schimba. Aşa e 
întotdeauna. 

Susannah flutură o mână spre pistolar; iauzi la el, 
spunea. 

— Vorbeşti ca maică-mea bătrână, când zicea că Domnul 
va purta de grijă. 

— Şi n-a purtat? întrebă Roland cu gravitate. 

Ea îl privi preţ de un moment, cufundată într-o tăcere 


surprinsă, apoi lăsă capul pe spate şi râse către cer. 

— Ei, presupun că depinde de felul în care priveşti 
problema. Tot ce spun e că, dacă asta-nseamnă să porţi de 
grijă, Roland, n-aş vrea să văd ce s-ar întâmpla dacă El s-ar 
decide să ne lase să facem foamea. 

— Hai să trecem la fapte, spuse Eddie. Vreau să plec din 
locul ăsta. Nu-mi place. 

Şi asta era adevărat, dar nu era totul. Simţea totodată o 
profundă dorinţă de a pune piciorul pe cărarea ascunsă, pe 
acea şosea tainică. Fiecare pas era un pas mai aproape de 
câmpul de trandafiri şi de Turnul care îl domina. Pricepu - 
nu fără un dram de mirare - că intenţiona să vadă Turnul 
acela... sau să moară încercând. 

Felicitări, Roland, gândi el. Ai reuşit. Sunt unul dintre 
convertiți. Să spună cineva aleluia. 

— Mai e un lucru, înainte să pornim. 

Roland se aplecă şi desfăcu nojiţa de la coapsa sa 
stângă. Apoi începu să-şi desfacă încet cureaua. 

— Care-i şpilul aici? întrebă Eddie. Roland trase de curea 
şi i-o întinse. 

— Ştii de ce fac asta, rosti el calm. 

— Pune-o la loc, bătrâne! Eddie simţi că înăuntrul său 
fierbea un amestec teribil de sentimente contradictorii; 
simţea că-i tremură degetele, deşi ţinea pumnii strânşi. Ce 
crezi că faci? 

— Îmi pierd mintea puţin câte puţin. Până ce rana din 
mine nu se închide - dacă se va închide vreodată - nu pot 
purta asta. Şi tu ştii. 

— la-o, Eddie, îl îndemnă Susannah încet. 

— Dacă seara trecută n-ai fi purtat blestemăţia asta, 
când m-a atacat liliacul, dimineaţa de azi m-ar fi găsit fără 
nimic de la nas în sus! 

Pistolarul răspunse continuând să ţină pistolul îndreptat 
spre Eddie. Postura corpului său spunea că era pregătit să 
rămână aşa toată ziua, dacă era nevoie. 

— Prea bine! strigă Eddie. Fir-ar să fie, bine! 

Luă cu o mişcare iute cureaua din mâna lui Roland şi şi-o 
prinse la mijloc, cu o serie de gesturi smucite. Ar fi trebuit 


să se simtă uşurat, bănuia - nu se uitase oare la arma 
aceasta, zăcând aproape de mâna lui Roland în mijlocul 
nopţii, şi nu se gândise la ce s-ar întâmpla dacă Roland într- 
adevăr şi-ar lua câmpii? Nu se gândiseră amândoi la asta, 
el şi Susannah? Nu simţea însă nicio uşurare. Ci doar teamă 
şi vinovăţie şi o stranie, dureroasă, tristeţe, mult prea 
intensă pentru a lăsa loc lacrimilor. 

Bărbatul arăta atât de ciudat fără pistoalele lui. Atât de 
nelalocul lui. 

— E bine? Acum, că ucenicii de două parale au armele şi 
maestrul e dezarmat, putem pleca, te rog? Dacă ne atacă 
ceva mare din tufişuri, Roland, poţi oricum să arunci cuțitul 
în el. 

— O, asta, murmură el. Era să uit. 

Luă cuțitul din desagă şi i-l întinse, cu plăselele înainte, 
lui Eddie. 

— Asta-i ridicol! strigă Eddie. 

— Viaţa e ridicolă. 

— Mda, scrie asta pe o vedere şi trimite-o dracului la 
Reader's Digest. Eddie îndesă cuțitul la curea, după care se 
uită sfidător la Roland. Acum putem pleca? 

— Mai este un ultim lucru, zise Roland. 

— Iisuse Hristoase! 

Zâmbetul atinse din nou buzele pistolarului. 

— Glumeam doar, făcu el. 

Eddie rămase gură-cască. Lângă el, Susannah reîncepu 
să râdă. Sunetul se înălţă, melodic ca nişte clopoței, în 
nemişcarea dimineţii. 


31 


Le luă aproape toată dimineaţa ca să părăsească zona 
distrusă care îl protejase pe ursul cel mare, dar drumul era 
puţin mai uşor de-a lungul traseului Grinzii şi, odată ce 
lăsară în urmă copacii căzuţi şi tufişurile încâlcite, desişul 
pădurii se înstăpâni din nou şi ei putură să se mişte cu o 
viteză mai mare. Pârâiaşul care ieşea din peretele de rocă 


din poiană curgea sprinten în dreapta lor. | se alăturaseră 
mai multe firişoare de apă şi acum sunetul lui era mai 
puternic. Erau mai multe animale acolo - le auzeau 
mişcându-se printre copaci, văzându-şi de treburile lor 
zilnice - şi de două ori văzură grupuri mici de căprioare. 
Unul dintre animale, un cerb cu coarne nobile pe capul 
ridicat întrebător, părea să aibă cel puţin o sută patruzeci 
de kilograme. Pârâul se îndepărtă de drumul lor, când ei 
reîncepură să urce. Şi, când după-amiaza prinse să se- 
ndrepte spre seară, Eddie văzu ceva. 

— Ne putem opri aici? Să ne odihnim un minut? 

— Ce este? întrebă Susannah. 

— Da, răspunse Roland. Ne putem opri. 

Deodată, Eddie simţi din nou prezenţa lui Henry, ca o 
greutate aşezându-i-se pe umeri. Oo, ui' la fetiță. Vede 
fetița ceva-n copac? Vrea fetița să cioplească ceva? Vrea? 
Oo... ce FRUMOS! 

— Nu e musai să ne oprim. Adică, nu-i cine ştie ce. Doar 
că... 

— „ai văzut ceva, încheie Roland în locul lui. Orice ar fi, 
termină cu trăncănitul şi treci la fapte. 

— Nu-i, de fapt, nimic. ` 

Eddie simţi că-i urcă sângele cald în față. Incercă să-şi ia 
privirea de la frasinul care-i reţinuse atenţia. 

— Ba este. E ceva ce îţi trebuie, iar asta nu-i nimic. Dacă 
tu ai nevoie de ceva, Eddie, atunci avem şi no; nevoie de 
acel ceva. Ce nu ne trebuie este un om care nu se poate 
descotorosi de inutila povară a amintirilor lui. 

Sângele cald deveni fierbinte. Eddie rămase cu faţa 
înflăcărată îndreptată spre mocasinii săi un moment 
prelung, trăind impresia că Roland se uitase direct în 
sufletul său confuz, cu ochii lui albastru-pal, de bombardier. 

— Eddie? întrebă Susannah curioasă. Ce este, scumpule? 

Vocea ei îi dădu curajul de care avea nevoie. Se duse la 
frasinul subţire şi drept, scoțând cuțitul lui Roland de la 
curea. 

— Poate nimic, murmură şi se forţă să adauge: Poate 
mult. Dacă n-o dau în bară, poate chiar mult. 


— Frasinul e un copac nobil, plin de putere, remarcă 
Roland din spatele lui, dar Eddie abia îl auzi. Vocea 
dispreţuitoare, superioară, a lui Henry dispăruse; ruşinea lui 
dispăruse odată cu ea. Se gândea doar la creanga care îi 
reţinuse privirea. Se îngroşa şi se umfla puţin acolo unde se 
îmbina cu trunchiul. Exact acea bucată groasă, cu formă 
stranie, era cea pe care o voia Eddie. 

Credea că forma cheii era îngropată în ea - cheia pe care 
o văzuse pentru scurt timp în foc, înainte ca rămăşiţele 
cuprinse de flăcări ale fălcii să se schimbe din nou şi să 
apară trandafirul. Trei V-uri inversate, cel din mijloc mai 
adânc şi mai lat decât celelalte două. Şi s-ul acela mic din 
capăt. Acela era secretul. 

O adiere a visului său îl revizită: Dad-a-chum, dud-a- 
chee, nicio grijă, ai tu cheia. Poate, gândi el. Dar acum va 
trebui să o scot cu totul. Cred că nouăzeci la sută pur şi 
simplu e inacceptabil. 

Lucrând cu mare grijă, tăie creanga din copac şi apoi 
reteză capătul îngust. 

li rămase o bucată groasă de frasin lungă cam de 
douăzeci de centimetri. O simţea grea şi vitală în mână, 
plină de viaţă şi dispusă să-şi dezvăluie forma secretă... 
unui om suficient de priceput să o ademenească la 
suprafaţă, desigur. 

Era el omul acela? Şi avea oare importanţă? 

Eddie Dean credea că răspunsul la ambele întrebări era 
afirmativ. 

Mâna stângă, cea bună, a pistolarului strânse mâna 
dreaptă a lui Eddie. 

— Cred că tu cunoşti un secret. 

— Poate că da. 

— Poţi vorbi? 

El clătină din cap. 

— Mai bine să nu, cred. Nu încă. 

Roland cumpăni ideea, apoi încuviinţă. 

— Bine. Vreau să-ţi pun o singură întrebare, apoi vom 
abandona subiectul. Ai găsit cumva un mod de a ajunge la 
miezul... problemei mele? 


Eddie îşi spuse: Mai mult de atât nu-şi va exprima 
niciodată disperarea care îl roade de viu. 

— Nu ştiu. Acum nu pot fi sigur. Dar sper că da, bătrâne. 
Sper sincer. 

Roland aprobă iarăşi şi-i dădu drumul mâinii. 

— Mulţumesc. Mai avem încă două ore de lumină bună - 
ce-ar fi să ne bucurăm de ele? 

— N-am nimic împotrivă. 

Merseră mai departe. Roland o împinse pe Susannah şi 
Eddie merse înaintea lor, ţinând în mână bucata de lemn în 
care era îngropată cheia. Părea că pulsează încărcată de 
propria-i căldură, secretă şi puternică. 


32 


În seara aceea, după ce mâncase de cină, Eddie luă 
cuțitul pistolarului de la curea şi începu să cioplească. 
Cuţitul era incredibil de ascuţit şi părea că nu se tocea 
niciodată. Eddie lucră încet şi cu grijă la lumina focului, 
întorcând bucata de frasin pe toate părţile în mâini, privind 
panglicile subţiri de lemne fin desprinzându-se în calea 
mişcărilor lui lungi şi sigure. 

Susannah se întinse pe pământ, îşi împleti mâinile sub 
cap şi se uită în sus la stelele care se mişcau încet pe cerul 
negru. 

La marginea taberei, Roland stătea dincolo de strălucirea 
focului şi asculta cum vocile nebuniei se iscau din nou în 
mintea sa confuză, îndurerată. 

A fost un băiat. 

N-a fost niciun băiat. 

A fost. 

N-a fost. 

A fost... 

Închise ochii, îşi prinse fruntea îndurerată într-o palmă 
rece şi se întrebă cât va mai trece până ce va ceda pur şi 
simplu asemenea unei corzi de arc întinse prea tare. 

O, Jake, gândi el. Unde eşti? Unde eşti? 


Şi deasupra lor, Stea Bătrână şi Mamă Bătrână se 
înălţară la locurile lor şi se sfidară reciproc peste ruinele 
înstelate ale străvechii lor căsnicii eşuate. 


II 
CHEIA ŞI TRANDAFIRUL 


1 


Vreme de trei săptămâni, John „Jake“ Chambers se luptă 
curajos cu nebunia care creştea în el. In acest răstimp se 
simți ca ultimul om rămas la bordul unui transatlantic ce se 
scufunda, acționând pompele ca un apucat, încercând să 
ţină vasul pe linia de plutire până când furtuna se va fi 
oprit, cerul se va fi curăţat şi putea sosi ajutor... ajutor de 
undeva. Ajutor de oriunde. La 31 mai 1977, cu patru zile 
înaintea vacanței de vară, recunoscu în sfârşit faptul că nu 
va veni niciun ajutor. Era timpul să se dea bătut; era timpul 
să se lase purtat de furtună. 

Picătura care a umplut paharul a fost eseul final la 
Compunere. 

John Chambers, căruia cei trei sau patru băieţi care-i 
erau aproape prieteni îi spuneau Jake (dacă tatăl lui ar fi 
cunoscut acest mic detaliu, fără-ndoială ar fi sărit până în 
tavan), încheia primul lui an la Piper School. Deşi avea 
unsprezece ani şi era într-a şasea, era mic pentru vârsta lui 
şi cei care îl întâlneau pentru prima dată deseori credeau 
că era mult mai tânăr. De fapt, fusese uneori confundat cu 
o fată, până acum un an sau aşa ceva, când făcuse atâta 
tărăboi cum că vrea să se tundă scurt, încât mama lui până 
la urmă se lăsase înduplecată şi acceptase. Cu tatăl lui, 
desigur, nu fusese nicio problemă legată de tunsoare. Tatăl 
lui doar rânjise în felul acela crispat şi de faţadă al său şi 
spusese: Puştiul vrea să arate ca un puşcaş marin, Laurie. 
Bravo lui. 

Pentru tatăl lui, el nu era niciodată Jake şi rareori John. 
Pentru tatăl lui, el era de regulă doar „puştiul“. 

Piper School, îi explicase tata cu o vară în urmă (Vara 
Bicentenară fusese aceea - peste tot numai fanioane şi 


panglici şi portul New York plin de corăbii cu pânze), era, 
cât se poate de simplu, Cea Mai Bună Şcoală Din Ţară 
Pentru Un Băiat De Vârsta Ta. Faptul că Jake fusese 
acceptat acolo nu avea nimic a face cu banii, explicase 
Elmer Chambers... aproape /insistase. Fusese al naibii de 
mândru de acest fapt, deşi, chit că avea zece ani, Jake 
bănuia că probabil nu era un fapt adevărat, că probabil era 
un hârdău de baliverne pe care tatăl lui îl transformase într- 
un fapt, astfel încât să-l poată aduce firesc în discuţie la 
prânz sau la câteva cocteiluri: Puştiul meu? O, a intrat la 
Piper. Cea Mai Bună Şcoală Din Ţară Pentru Un Băiat De 
Vârsta Lui. Să ştiţi că-n şcoala aia nu se intră pe bani; la 
Piper intri doar dacă ai minte. 

Jake era perfect conştient că în furnalul creierului lui 
Elmer Chambers carbonul brut al dorinţei şi opiniei deseori 
se preschimba în diamante dure pe care el le numea 
fapte... sau, în împrejurări mai informale, „factoide“. 
Expresia lui favorită, rostită deseori şi cu reverență, era 
Faptul este şi o folosea ori de câte ori avea ocazia. 

Faptul este că pe bani nimeni nu intră la Piper School, îi 
spusese tatăl lui în acea Vară Bicentenară, vara cerurilor 
albastre şi a fanioanelor şi a corăbiilor cu vele, o vară ce 
părea poleită cu aur în memoria lui Jake, întrucât pe atunci 
nu începuse încă să-şi piardă minţile şi nu avea altă grijă 
decât dacă se va descurca sau nu la Piper School, un loc 
care părea a fi un cuib pentru genii proaspăt ieşite din 
găoace. Singurul lucru care te ajută să intri la Piper este 
ceea ce aici aici, sus. Elmer Chambers se întinsese peste 
masa lui şi atinsese mijlocul frunţii fiului său cu un deget 
tare, pătat de nicotină. Pricepi, puştiule? 

Jake încuviinţase tăcut. Nu era necesar să i se adreseze 
prin viu grai tatălui său, întrucât tatăl îi trata pe toţi - 
inclusiv pe soţia lui - aşa cum îşi trata subalternii la reţeaua 
TV unde răspundea de programe şi era un recunoscut 
maestru al Răfuielii. Nu trebuia decât să asculţi, să 
încuviinţezi din cap când se impunea şi, după un timp, te 
lăsa în pace. 

Bun, zisese tatăl lui, aprinzându-şi una dintre cele optzeci 


de ţigări Camel pe care le fuma zi de zi, fără excepţie. 
Suntem înțeleşi, deci. Va trebui să pui sănătos burta pe 
carte, dar eşti capabil de aşa ceva. Nu ne-ar fi trimis asta, 
dacă nu erai. Ridicase scrisoarea de acceptare la Piper 
School şi o scuturase. Era un triumf sălbatic în gestul acela, 
ca şi când scrisoarea ar fi fost un animal pe care-l ucisese 
el în junglă, un animal pe care acum urma să-l jupoaie şi 
să-l mănânce. Așa că învaţă pe brânci. la note bune. Fă-ne 
mândri, pe mine şi pe mama ta. Dacă termini anul cu 
media 10, te aşteaptă o excursie la Disney World. Merită să 
ținteşti pentru asta, corect, puştiulică? 

Jake luase note bune - 10 pe linie (până în ultimele trei 
săptămâni, desigur). 

Işi făcuse, probabil, părinţii mândri de el, deşi ei erau atât 
de puţin prezenţi, încât îi venea greu să-şi dea seama. De 
regulă, nu era nimeni prezent când ajungea el acasă de la 
şcoală, decât Freta Shaw - menajera - aşa că-i arăta ei 
lucrările lui de nota 10. După aceea, ajungeau într-un colţ 
întunecat al camerei lui. Uneori, Jake se uita prin ele şi se 
întreba dacă însemnau ceva. Voia să însemne ceva, dar 
avea serioase îndoieli. 

Jake nu credea că avea să meargă la Disney World vara 
aceea, cu sau fără medie de 10. 

Credea că ospiciul era o posibilitate mai mare. 

Când intră pe uşile duble de la Piper School la ora 8.45 în 
acea dimineaţă de 31 mai, avu o viziune teribilă. Işi văzu 
tatăl în biroul lui de la Rockefeller Plaza nr. 70, aplecat 
peste masă cu un Camel în colţul gurii, vorbind cu un 
subaltern în vreme ce fumul albastru îi înfăşura capul. 
Întregul New York se întindea dincolo de tatăl lui, vuietul şi 
agitația lui fiind reduse la tăcere de două straturi de sticlă 
termopan. 

Faptul e că pe bani nu intră nimeni la Sunnyvale 
Sanitarium, îi spunea tatăl lui subalternului pe un ton de 
sumbră satisfacție.  Intinse mâna şi atinse fruntea 
subalternului. Singurul lucru care-ţi asigură intrarea într-un 
asemenea loc e că se petrece ceva grav aici, la mansardă. 
Asta s-a întâmplat cu puştiul. Dar el stă cu burta pe carte. E 


cel mai sârguincios de acolo, mi-au spus. Şi când îl vor 
pune pe liber - dacă-l vor pune vreodată - pe el îl aşteaptă 
o excursie. O excursie la... 

— „haltă, murmură Jake, apoi îşi atinse fruntea cu o 
mână ce voia să tremure. Vocile se întorceau. Voci 
ţipătoare, răstite, care îl scoteau din minţi. 

Eşti mort, Jake. Ai fost călcat de o maşină şi eşti mort. 

Nu fi prost! Uite - vezi posterul ăla? ŢINE MINTE PICNICUL 
CU CLASA, scrie pe el. Crezi că în viața de apoi se 
organizează Picnicuri cu Clasa? 

Nu ştiu. Dar ştiu că ai fost călcat de o maşină. 

Nu! 

Ba da. S-a întâmplat pe 9 mai la 8.25 dimineaţa. Ai murit 
după mai puțin de un minut. 

Nu! Nu! Nu! 

— John? 

Se uită înapoi, speriat. Domnul Bissette, profesorul de 
franceză, stătea acolo, cu un aer puţin îngrijorat. In spatele 
lui, restul corpului studenţesc intra ordonat în sala de 
festivități pentru adunarea de dimineaţă. Se auzeau foarte 
puţine vociferări şi niciun strigăt. Probabil că şi acestor 
elevi, ca lui Jake însuşi, le spuseseră părinţii cât erau de 
norocoşi să fie acceptaţi la Piper, unde nu banii contau 
(deşi taxa de şcolarizare era de douăzeci şi două de mii de 
dolari pe an), ci doar mintea. Probabil că multora dintre ei li 
se promiseseră excursii în vara aceea dacă notele lor vor fi 
suficient de bune. Probabil că părinţii norocoşilor câştigători 
de excursii aveau chiar să-i însoţească, în unele cazuri. 
Probabil... 

— John, te simţi bine? întrebă domnul Bissette. 

— Sigur, răspunse Jake. Bine. Am dormit ceva mai mult 
azi-dimineaţă. Încă nu m-am trezit complet, cred. 

Chipul domnului Bissette se relaxă şi omul surâse. 

— Se întâmplă şi la case mai mari. 

Nu şi tatălui meu. Stăpânul Răfuielii nu doarme niciodată 
mai mult decât trebuie. 

— Eşti pregătit pentru examenul final la franceză? 
întrebă domnul Bissette. 


Voulez-vous faire l'examen cet apries-midi? 

— Aşa cred, spuse Jake. 

De fapt, nu ştia dacă era pregătit sau nu pentru examen. 
Nu-şi amintea nici măcar dacă studiase sau nu pentru 
examenul final la franceză. În ultimele zile nimic nu părea 
să mai conteze, cu excepţia vocilor din capul său. 

— Vreau să-ţi spun din nou ce mult m-am bucurat să te 
am elev anul acesta, John. Am vrut să le-o spun şi alor tăi, 
dar n-au venit la Seara Părinților... 

— Sunt foarte ocupați, îi scuză Jake. Domnul Bissette 
încuviinţă. 

— Ei, m-am bucurat să te am elev. Voiam doar să spun 
asta... şi că abia aştept să te am din nou elev la franceză ll, 
anul viitor. 

— Mulţumesc, spuse Jake şi se întrebă ce ar spune 
domnul Bissette dacă ar adăuga: Dar nu cred că voi urma 
cursul de franceză Il anul viitor, decât poate dacă reuşesc 
să fac un curs prin corespondență de la bătrânul 
stabiliment Sunnyvale. 

Joanne Franks, secretara şcolii, apăru în uşa sălii de 
festivități cu clopoţelul ei argintiu în mână. La Piper School, 
toți clopoţeii erau manuali. Jake bănuia că, dacă erai 
părinte, acesta era unul dintre farmecele şcolii. Amintiri 
legate de propria viaţă de şcolar şi tot restul. El, unul, ura 
asta. Sunetul clopoţelului ăluia i se părea că i se înfige 
drept în cap... 

Nu mai rezist mult, gândi el cu disperare. Regret, dar mă 
pierd cu firea. Mă pierd de-adevăratelea cu firea. 

Domnul Bissette o zărise pe doamna Franks. Se întoarse 
cu spatele, apoi se răsuci la loc. 

— Chiar te simţi bine, John? Ai părut foarte preocupat în 
ultimele săptămâni. Supărat. Te macină ceva? 

Jake aproape cedă auzind bunătatea din vocea domnului 
Bissette, dar apoi îşi imagină ce figură ar face profesorul 
dacă i-ar spune: Da. Mă macină ceva. Un factoid mic şi 
enervant. Am murit, vedeți, şi am ajuns într-o altă lume. Şi 
acolo am murit din nou. O să spuneţi că aşa ceva nu se 
poate întâmpla şi sigur că aveţi dreptate, o parte din 


mintea mea ştie că aveți dreptate, dar cea mai mare parte 
a minții mele ştie că vă înşelați. S-a întâmplat cu adevărat. 
Am murit cu adevărat. 

Dacă ar fi spus aşa ceva, domnul Bissette l-ar fi sunat 
numaidecât pe Elmer Chambers, iar Jake credea că 
Sunnyvale Sanitarium probabil ar fi semănat cu o cură de 
odihnă după toate lucrurile pe care tatăl lui le-ar fi avut de 
spus pe subiectul puştilor cărora le intrau tot felul de idei 
ciudate în cap înaintea săptămânii examenelor finale. Al 
puştilor care făceau lucruri ce nu puteau fi discutate la cină 
sau la cocteiluri. Al Puştilor Care Călcau Pe Bec. 

Jake se forţă să-i zâmbească domnului Bissette. 

— Sunt puţin îngrijorat pentru examene, atâta tot. 
Domnul Bissette clipi zâmbind. 

— O să te descurci bine. 

Doamna Franks începu să sune Clopoţelul Adunării. 
Fiecare clinchet se înfipse în urechile lui Jake şi apoi păru 
să-i fulgere creierul ca o mică rachetă. 

— Haide, spuse domnul Bissette. Să nu întârziem. Nu 
putem întârzia în prima zi din săptămâna examenelor 
finale, nu-i aşa? 

Trecură pe lângă doamna Franks şi clopoţelul ei 
nesuferit. Domnul Bissette se îndreptă spre şirul de scaune 
numit Corul Profesorilor. Erau multe astfel de nume 
simpatice la Piper School; auditoriul era Sala de Festivităţi, 
pauza de prânz era leşirea, elevii din clasele a şaptea şi a 
opta erau Băieţii şi Fetele Mari şi, desigur, scaunele pliante 
de lângă pian (la care doamna Franks urma în scurt timp să 
cânte la fel de nemilos cum suna clopoţelul argintiu) erau 
Corul Profesorilor. Totul făcea parte din tradiţie, bănuia 
Jake. Dacă erai un părinte care ştia că plodul lui lese la 
prânz în Sala de Festivităţi în loc să înfulece un sandvici cu 
ton în cantină, stăteai liniştit, convins că totul este de nota 
10 în sectorul educaţional. 

Se strecură pe un scaun în fundul sării şi lăsă anunţurile 
de dimineaţă să treacă pe lângă el. Teroarea curgea 
neîncetat în mintea sa, făcându-l să se simtă ca un şoarece 
prizonier într-o roată de exerciţii. Şi când încercă să se 


gândească în perspectivă la un moment mai bun, mai 
luminos, nu vedea decât întuneric. 

Nava era luciditatea sa - şi se scufunda. 

Domnul Harley, directorul, se apropie de podium şi ţinu 
un scurt discurs despre importanţa săptămânii examenelor 
finale şi despre faptul că notele pe care le vor primi vor 
constitui un alt pas făcut pe Marele Drum al Vieţii. Le spuse 
că şcoala se baza pe ei, că e/se baza pe ei şi că părinţii lor 
se bazau pe ei. Nu le spuse că întreaga lume liberă se baza 
pe ei, dar sugeră apăsat că aşa ar putea fi. 

Incheie spunându-le că se va renunţa la clopoțel în cursul 
săptămânii examenelor finale (prima şi singura veste bună 
pe care Jake o primise în dimineaţa aceea). 

Doamna Franks, care-şi luase în primire locul la pian, 
dădu tonul. Corpul studenţesc, şaptezeci de băieţi şi 
cincizeci de fete, se întoarse într-un fel ordonat şi sobru, 
care trăda gustul şi stabilitatea financiară a familiilor; toţi 
se ridicară într-un suflet şi începură să cânte imnul şcolii. 
Jake îngână cuvintele şi se gândi la locul unde se trezise 
după ce murise. La început crezuse că se află în iad... şi 
când venise omul în strai negru cu glugă, fusese sigur de 
asta. 

Apoi, desigur, venise celălalt om. Un om pe care Jake 
ajunsese aproape să-l iubească. 

Dar m-a lăsat să cad. M-a ucis. 

Simţea că-i apăreau boabe mici de transpiraţie rece la 
ceafă şi între omoplaţi. 


Aşadar, iubim sălile din Piper, 
Jinem stindardul lui sus; 

Te iubim, a noastră alma mater, 
Piper, în suflet noi te-am pus! 


Doamne, ce imn căcăcios, îşi spuse Jake şi atunci îi trecu 
prin gând că tatălui lui i-ar fi plăcut. 


2 


Primul curs era cel de Compunere, singurul care nu 
presupunea un examen final. Tema lor de casă fusese să 
scrie un eseu final. Acesta trebuia să fie un document scris 
la maşină, cu lungimea cuprinsă între o mie cinci sute şi 
patru mii de cuvinte. Subiectul propus de doamna Avery 
era Cum înțeleg eu adevărul. Eseul final avea să însemne 
douăzeci şi cinci la sută din nota finală pe semestru. 

Jake intră şi îşi ocupă locul, în al treilea rând. Erau doar 
unsprezece elevi cu totul. Jake îşi amintea Ziua Orientării, 
în septembrie trecut, când domnul Harley le spusese că 
Piper are Cel Mai Mic Număr De Elevi Per Clasă Dintre Toate 
Gimnaziile Private Bune Din Est. Lovise cu pumnul în mod 
repetat în pupitru, în faţa sălii de festivități, pentru a 
sublinia acest fapt. Jake nu fusese extraordinar de 
impresionat, dar îi transmisese informaţia tatălui său. 
Credea că tatăl lui va fi impresionat - şi nu se înşelase. 

Trase fermoarul ghiozdanului şi scoase încet din el 
dosarul albastru care conţinea eseul lui final. Il puse pe 
masă, intenţionând să arunce o ultimă privire peste el, 
când atenţia îi fu atrasă spre uşa din partea stângă a sălii. 
Ştia că ducea la garderobă şi că azi era închisă, fiindcă erau 
douăzeci şi unu de grade în New York şi nimeni nu avea 
haine de pus la garderobă. Nu era nimic acolo înăuntru, 
decât o mulţime de cârlige de alamă dispuse în linie pe 
perete şi un covor lung de cauciuc pe podea, pentru cizme. 
Câteva cutii cu rechizite şcolare - cretă, manuale şi altele 
asemenea - erau depozitate într-un colţ din spate. 

Nicio scofală. 

Chiar şi aşa, Jake se ridică de la locul său, lăsând dosarul 
deschis pe masă, şi se îndreptă spre uşă. Işi auzea colegii 
cum murmurau încet între ei şi foşnetul paginilor în timp ce 
îşi verificau eseurile finale, ca nu cumva să le fi scăpat 
vreun adverb scris greşit sau vreo expresie folosită aiurea, 
însă aceste sunete păreau îndepărtate. 

Uşa era cea care îi reţinea atenţia. 

În ultimele aproximativ zece zile, pe măsură ce vocile din 


mintea sa erau tot mai puternice, Jake devenise tot mai 
fascinat de uşi - tot soiul de uşi. Probabil că o deschisese 
pe cea dintre camera lui şi holul de la etaj de cinci sute de 
ori doar în ultima săptămână, iar pe cea dintre camera lui şi 
baie de o mie. De fiecare dată, simţea în piept o minge de 
speranţă şi anticipare, ca şi când răspunsul la toate 
problemele lui s-ar fi aflat undeva dincolo de una dintre 
cele două uşi şi el cu siguranţă avea să îl afle... până la 
urmă. Dar de fiecare dată vedea doar holul sau baia sau 
trotuarul din faţă sau cine ştie ce altceva. 

Joia trecută se întorsese de la şcoală, se aruncase în pat 
şi adormise - somnul, se părea, era singurul refugiu care-i 
mai rămânea. Doar că atunci când se trezise, patruzeci şi 
cinci de minute mai târziu, stătea în cadrul uşii de la baie şi 
se uita ameţit înăuntru la nimic mai frapant decât vasul de 
toaletă şi chiuveta. Din fericire, nu-l văzuse nimeni. 

Acum, apropiindu-se de uşa garderobei, simţea aceeaşi 
năucitoare acumulare de speranţă, o siguranţă că uşa nu se 
va deschide spre debaraua umbroasă în care se aflau doar 
mirosurile persistente ale iernii - flanelă, cauciuc şi lână 
udă -, ci spre o altă lume, unde el va fi întreg din nou. O 
lumină încinsă, orbitoare, va cădea peste podeaua sălii de 
clasă într-un triunghi tot mai mare şi el va vedea păsări 
zburând în cerc pe un cer albastru-estompat, de culoarea 

(ochilor lui) 

unei perechi de jeanşi vechi. Un vânt deşertic îi va sufla 
părul pe spate şi-i va usca transpiraţia de pe frunte. 

Va păşi prin uşa aceea şi se va vindeca. 

Jake răsuci clanţa şi deschise uşa. lnăuntru erau doar 
întuneric şi un rând de cârlige de alamă sclipitoare. O 
mănuşă cu un deget, de mult uitată, zăcea în apropierea 
teancurilor de manuale din colţ. 

Îi stătu inima în loc şi, deodată, Jake simţi dorinţa de a se 
furişa în încăperea aceea întunecată, cu mirosurile ei triste 
de iarnă şi praf de cretă. Putea muta mănuşa şi să se aşeze 
în colţ, sub cârligele de haine. Se putea aşeza pe covoraşul 
de cauciuc pe care trebuia să-ţi pui ghetele pe timpul iernii. 
Putea sta acolo cu degetul mare în gură, cu genunchii 


strânşi la piept, cu ochii închişi şi... 

Şi să se dea bătut, pur şi simplu. 

Această idee - uşurarea adusă de această idee - era 
incredibil de atractivă. Ar fi însemnat sfârşitul terorii şi 
confuziei şi dislocării. Aceasta din urmă era, cumva, cea 
mai rea; sentimentul acela persistent că întreaga sa viaţă 
se preschimbase într-un labirint de oglinzi, ca la bâlci. 

Şi totuşi, Jake Chambers avea o voinţă de fier, aşa cum 
aveau Eddie şi Susannah. Şi acum îşi arunca lumina ei 
albastru-mohorât, ca un far în întuneric. A se da bătut ieşea 
din discuţie. Poate că orice ar fi fost nelalocul lui în el urma 
să-i destrame conştiinţa, totuşi el nu avea nicio intenţie să-i 
uşureze munca. Blestemat să fie dacă o va face. 

Niciodată! gândi el aprig. Niciodată! Nicio... 

— Când termini inventarul  rechizitelor şcolare în 
garderobă, John, poate ni te alături, zise doamna Avery din 
spatele lui, cu o voce serioasă, cultivată. 

Când Jake se întoarse cu spatele la garderobă, se auzi un 
val mic de chicoteli. Doamna Avery stătea la catedră cu 
buricele degetelor ei lungi aşezate pe tăblia mesei, uitându- 
se la el cu o expresie calmă şi inteligentă. Astăzi purta 
taiorul albastru şi îşi strânsese părul la spate, în coc. 
Nathaniel Hawthorne se uita peste umărul ei, încruntându- 
se la Jake de la locul lui de pe perete. 

— Scuze, bâigui Jake şi închise uşa. Fu imediat stăpânit 
de un puternic impuls de a o deschide din nou, să verifice 
iarăşi, să vadă dacă de data asta lumea cealaltă, cu soarele 
ei dogoritor şi peisaje deşertice, nu era cumva acolo. 

In schimb, se duse înapoi la locul lui. Petra Jesserling se 
uită la el cu ochi veseli, dănţuitori. 

— Data viitoare ia-mă pe mine cu tine acolo înăuntru, 
şopti ea. Atunci o să ai la cete uita. 

Jake surâse într-un fel distrat şi se strecură în scaun. 

— Mulţumesc, John, spuse doamna Avery cu vocea ei de 
un calm netulburat. Acum, înainte să predaţi eseurile finale 
- despre care presupun că vor fi toate foarte bune, foarte 
ordonate, foarte clare - aş vrea să vă comunic lista scurtă 
de lecturi pentru vacanţa de vară, propusă de catedra 


noastră de engleză. Voi avea un cuvânt de spus despre mai 
multe dintre aceste excelente cărţi... 

În timp ce vorbea, îi dădu un teanc de foi şapirografiate 
lui David Surrey. David începu să le distribuie şi Jake îşi 
deschise dosarul pentru a arunca o ultimă privire peste ce 
scrisese despre Cum înțeleg eu adevărul. Era sincer 
interesat de asta, întrucât nu-şi amintea când scrisese 
eseul final, mai mult decât îşi amintea cât studiase pentru 
examenul final la franceză. 

Se uită la pagina de titlu cu buimăcire şi tot mai tulburat. 
CUM ÎNȚELEG EU ADEVĂRUL, de John Chambers, scria 
frumos, centrat, pe acea foaie, şi asta era în regulă, dar, 
cine ştie de ce, sub aceasta lipise două fotografii. Una 
înfăţişa o uşă - credea că era cea de pe Downing Street nr. 
10, din Londra - şi cealaltă, un tren Amtrak. Erau poze 
color, fără-ndoială decupate dintr-o revistă. 

De ce am făcut asta? Şi când am făcut-o? 

Dădu pagina şi se uită la prima filă a eseului său de final 
de semestru, nevenindu-i să creadă şi neînţelegând ce 
vedea. Apoi, când înţelegerea începu să se infiltreze prin 
starea lui de şoc, încercă un sentiment puternic de groază. 

În sfârşit, se întâmplase; în sfârşit, îşi pierduse destul de 
mult minţile, încât ceilalţi să-şi poată da seama. 


3 


CUM ÎNȚELEG EU ADEVĂRUL 
de John Chambers 
Am să-ți arăt frica într-un pumn de țărână. 
— T.S. „BUTCH“ ELIOT 


Întâi gândit-am c-amăgiri sunt toate. 
— ROBERT „SUNDANCE“ BROWNING 


Pistolarul este adevărul. 
Roland este adevărul. 
Prizonierul este adevărul. 


Stăpâna Umbrelor este adevărul. E 

Prizonierul şi Stăpâna sunt căsătoriţi. Asta e adevărul. 
Halta este adevărul. 

Demonul Vorbitor este adevărul. 

Am intrat sub munţi şi ăsta e adevărul. 

Erau monştri sub munți. Asta e adevărul. 

Unul dintre ei avea o pompă de bezină Amoco între 
picioare şi pretindea că este penisul lui. Asta e adevărul. 
Roland m-a lăsat să mor. Asta e adevărul. 

Eu încă îl iubesc. 

Asta este adevărul. 


— Şi este foarte important ca toţi să citiţi Împăratul 
muştelor, spunea doamna Avery cu vocea ei clară, dar 
cumva palidă. Şi trebuie să vă puneţi anumite întrebări. Un 
roman bun seamănă adesea cu o serie de ghicitori în 
ghicitori, iar acesta este un roman foarte bun - unul dintre 
cele mai bune scrise în a doua jumătate a secolului 
douăzeci. Aşa că întrebaţi-vă întâi care ar putea fi 
semnificaţia simbolică a scoicii. Apoi... 

Departe, foarte, foarte departe. Jake întoarse a doua 
pagină a eseului său final, cu mâna tremurândă, lăsând o 
pată întunecată de sudoare pe prima pagină. 


Când o uşă nu este o uşă? Când este uşa-raiului, iar 
ăsta e adevărul. 

Blaine este adevărul. 

Blaine este adevărul. 

Ce zboară pe sus şi nu-l vezi? Vântul, iar ăsta e 
adevărul. 

Blaine este adevărul. 

Trebuie să fii mereu atent la Blaine, Blaine este hain, iar 
ăsta e adevărul. 

Sunt aproape sigur că Blaine este periculos, iar ăsta e 
adevărul. 

Ce este negru şi alb şi roşu din cap până-n picioare? O 
zebră îmbujorată, iar ăsta e adevărul. 

Blaine este adevărul. 


Vreau să merg înapoi şi ăsta este adevărul. 

Trebuie să merg înapoi şi ăsta este adevărul. 

Voi înnebuni dacă nu merg înapoi şi ăsta este adevărul. 
Nu mă pot întoarce acasă dacă nu găsesc o piatră un 
trandafir o uşă şi ăsta este adevărul. 

Uu-uu, şi ăsta este adevărul. 

Uu-uu. Uu-uu. 

Uu-uu. Uu-uu. Vu-uu. 

Uu-uu. UVu-uu, Uu-uu. Uu-uu. 

Mi-e teamă. Asta este adevărul. 

Uu-uu. 


Jake ridică încet privirea. Inima îi bătea atât de tare, încât 
văzu o lumină puternică, precum imaginea fantomatică a 
unui bec, dansând în faţa ochilor săi, o lumină care pulsa în 
ritmul bubuiturilor titanice ale inimii lui. 

O văzu pe doamna Avery înmânând eseul final mamei şi 
tatălui lui. Domnul Bissette stătea lângă doamna Avery, cu 
un aer grav. O auzi pe doamna Avery spunând cu vocea ei 
clară, palidă: Fiul dumneavoastră e grav bolnav. Dacă aveți 
nevoie de o dovadă, uitați-vă la acest eseu final. 

John nu e în apele lui de vreo trei săptămâni, adăugă 
domnul Bissette. Pare speriat o parte din timp şi năuc tot 
timpul... absent, dacă înțelegeţi ce vreau să spun. Je pense 
que John este fou... comprenez-vous? 

Doamna Avery din nou: Păstraţi, poate, antidepresive în 
casă, la care John ar putea avea acces? 

Jake nu ştia de antidepresive, dar ştia că tatăl lui ţinea 
mai multe grame de cocaină pe fundul sertarului mesei lui 
de birou. Tatăl lui cu certitudine ar crede că s-a servit din 
ea. 

— Acum să vă spun o vorbă despre Catch-22, continuă 
doamna Avery din faţa clasei. Aceasta este o carte foarte 
provocatoare pentru elevii de clasa a şasea şi a şaptea. 
Totuşi, o veţi găsi fermecătoare, dacă vă deschideţi mintea 
spre farmecul ei special. Puteţi considera acest roman, 
dacă vreţi, ca o comedie a irealităţii. 

Eu n-am nevoie să citesc așa ceva, gândi Jake. Eu trăiesc 


aşa ceva, şi nu e deloc o comedie. 

Întoarse la ultima pagină a eseului său final. Nu era 
niciun cuvânt acolo. 

În schimb, lipise o altă fotografie pe foaie. Era o poză a 
Turnului Înclinat din Pisa. Îl umpluse cu mâzgăleli de 
cariocă neagră. Liniile lucios-negre se curbau şi urcau într-o 
spirală nebunească. 

Nu-şi amintea să fi făcut asta. Absolut nimic din toate 
astea. 

Acum, îşi auzi tatăl spunându-i domnului Bissette: Fou. 
Da, e categoric fou. Un puşti care şi-a ratat şansa la o 
şcoală precum Piper e MUSAI să fie fou, nu sunteți de 
acord? Ei bine... rezolv eu problema. Cu asta mă ocup, de 
fapt. Răspunsul este Sunnyvale. E nevoie să petreacă un 
timp la Sunnyvale, unde să împletească din nuiele coşuri şi 
să-şi bage minţile în cap. Nu vă faceți griji pentru puştiul 
nostru, oameni buni; poate el să fugă... dar n-are unde să 
se ascundă. 

Oare ar fi fost în stare să-l trimită la nebuni, dacă liftul 
său începea să dea semne că nu mai ajungea până la 
ultimul etaj? Jake credea că răspunsul la această chestiune 
era un categoric da. Nici în ruptul capului tatăl său n-ar fi 
înghiţit să aibă un nebun în casă. Poate că numele 
sanatoriului în care l-ar fi trimis nu avea să fie Sunnyvale, 
însă geamurile tot aveau să fie zăbrelite şi pe coridoare tot 
ar fi patrulat bărbaţi tineri în halate albe şi pantofi de crep. 
Bărbaţii tineri ar fi avut muşchi mari şi ochi vigilenţi şi 
acces la seringi hipodermice pline cu somn artificial. 

Le vor spune tuturor că sunt plecat de acasă, gândi Jake. 
Vocile răstite din mintea lui fură pe moment reduse la 
tăcere de un val de panică. Vor spune că am plecat să stau 
un an la mătuşa şi unchiul din Modesto... sau în Suedia, ca 
elev au-pair... sau să repar sateliți în spațiul extraterestru. 
Mamei nu-i va plăcea... va plânge... dar va fi de acord. Ea 
are iubiții ei şi, pe deasupra, întotdeauna e de acord cu ce 
decide el. Ea... ei... eu... 

Simţi că-i vine să strige şi strânse tare din buze pentru a 
se stăpâni. Lăsă iar ochii în jos, la mâzgălelile negre făcute 


pe fotografia Turnului Înclinat şi gândi: Trebuie să ies de 
aici. Trebuie să ies imediat. 

Ridică mâna. 

— Da, John, ce este? 

Doamna Avery se uita la el cu o expresie de uşoară 
exasperare, pe care o rezerva pentru elevii care o 
întrerupeau. 

— Aş vrea să ies un moment, dacă se poate, spuse Jake. 

Acesta era un alt exemplu al modului de adresare la 
Piper. Elevii de la Piper nu trebuiau niciodată să „se 
uşureze“, să-şi „golească vezica“ sau, feri, Doamne, să 
„facă treaba mare“. Toţi presupuneau, fără însă a şi spune, 
că elevii de la Piper erau prea rafinaţi pentru a produce 
excreţii în cursul graţioasei lor treceri prin viaţă. Din când în 
când, cineva cerea permisiunea de a „ieşi un moment“, şi 
asta era tot. 

Doamna Avery suspină. 

— E neapărat, John? 

— Da, doamnă. 

— Bine. Intoarce-te cât poţi de repede. 

— Da, doamnă Avery. 

Ridicându-se, închise dosarul, îl luă în mână, apoi - fără 
tragere de inimă - îl lăsă la loc. Nu era bine. Doamna Avery 
s-ar întreba de ce ia cu el la toaletă eseul final. Ar fi trebuit 
să scoată paginile alea nenorocite din dosar şi să şi le fi 
îndesat în buzunar înainte să ceară permisiunea de a ieşi. 
Acum era prea târziu. 

Jake avansă pe interval spre uşă, lăsând dosarul pe masă 
şi ghiozdanul sub ea. 

— Sper să-ţi iasă totul bine, Chambers, şopti David 
Surrey şi chicoti în palmă. 

— Nu vorbi fără tine, David, îl admonestă doamna Avery, 
evident exasperată acum, şi toată clasa râse. 

Jake ajunse la uşa care ducea în hol şi, apucând clanţa, 
sentimentul acela de speranţă şi siguranţă crescu iar în el: 
Asta e - acum e acum. Voi deschide uşa şi soarele 
deşertului va străluci de după ea. Voi simti vântul acela 
uscat pe față. Voi trece pragul şi nu voi mai vedea niciodată 


sala asta de clasă. 

Deschise uşa şi de partea cealaltă nu era decât holul. 
Totuşi, avusese dreptate în privinţa unui lucru: nu mai văzu 
niciodată sala de clasă a doamnei Avery. 


4 


Păşi încet de-a lungul coridorului lambrisat şi slab 
luminat, transpirând uşor. Trecu pe lângă uşi pe care ar fi 
simţit dorinţa să le deschidă, dacă n-ar fi fost panourile de 
sticlă instalate în fiecare. Se uită în clasa de franceză Il a 
domnului Bissette şi în clasa de introducere în geometrie a 
domnului Knopf. 

În ambele săli, elevii şedeau cu creioanele în mână şi cu 
capetele aplecate peste manualele deschise. Se uită în 
clasa de arte oratorice a domnului Harvey şi-l văzu pe Stan 
Dorfman - un băiat pe care îl cunoştea, dar cu care nu era 
tocmai prieten - cum îşi începea discursul final. Stan părea 
speriat de moarte, însă Jake i-ar fi putut spune că habar nu 
avea ce însemna de fapt teama - teama adevărată. 

Eu am murit. 

Ba nu. N-am murit. 

Ba aa. 

Ba nu. 

Da. 

Nu. 

Ajunse la o uşă pe care scria FETE. O împinse, 
aşteptându-se să vadă cerul luminos al deşertului şi pâcla 
albastră a munţilor la orizont. În schimb, o văzu pe Belinda 
Stevens la o chiuvetă, uitându-se în oglindă şi storcându-şi 
un coş de pe frunte. 

— lisuse Hristoase, ce cauţi aici? întrebă ea. 

— Scuze. Am greşit uşa. Am crezut că e deşertul. 

— Ce? 

Dar el dăduse deja drumul uşii, care se închise, trasă de 
braţul ei pneumatic. Trecu pe lângă ţâşnitoare şi deschise 
uşa pe care scria BAIEŢI. Asta era, ştia, era sigur, asta era 


uşa care avea să-l ducă înapoi... 

Trei pisoare sclipeau imaculate în lumina tuburilor cu 
neon. Un robinet picura solemn într-o chiuvetă. Asta era 
tot. 

Jake lăsă uşa să se închidă. Merse mai departe pe hol, 
călcâiele lui scoțând ţăcănituri ferme pe gresie. Aruncă o 
privire în birou înainte să treacă prin faţa lui şi o văzu doar 
pe doamna Franks. Vorbea la telefon, răsucindu-se în 
scaunul rotativ şi jucându-se cu o şuviţă de păr. Clopoţelul 
placat cu argint stătea pe masă, lângă ea. Jake aşteptă să 
ajungă cu spatele la uşă şi trecu grăbit mai departe. Peste 
treizeci de secunde ieşi în lumina puternică a dimineţii de 
mai târziu. 

Am dezertat, gândi el. Nici tulburarea nu-l putea 
împiedica să fie uimit de această neaşteptată evoluţie a 
lucrurilor. Când nu mă voi întoarce de la toaletă, în cinci 
minute sau aşa ceva, doamna Avery va trimite pe cineva să 
vadă ce-i cu mine... şi atunci vor şti. Vor şti toţi că am 
plecat de la şcoală, că am dezertat. 

Se gândi la dosarul rămas deschis pe masa lui. 

ÍI vor citi şi vor crede că sunt nebun. Fou. Sigur că da. 
Sigur. Fiindcă asta sunt. 

O altă voce se făcu auzită. Era, credea el, vocea 
bărbatului cu ochi de bombardier, omul care purta două 
revolvere mari agăţate la şolduri. Vocea era rece... dar nu 
lipsită de confort. 

Nu, Jake, zise Roland. Wu eşti nebun. Eşti pierdut şi 
speriat, dar nu eşti nebun şi nu trebuie să te temi de 
propria-ţi umbră nici dimineaţa, când te urmăreşte grăbită, 
şi nici seara, când se întinde spre a-ţi veni în întâmpinare. 
Trebuie să-ți găseşti drumul către casă, atâta tot. 

— Dar unde să merg? şopti Jake. Rămase pe trotuarul 
străzii 56", între Park şi Madison, privind goana traficului. 
Un autobuz bârâi pe lângă el, lăsând în urmă o dâră subţire 
de gaz de eşapament albastru, înţepător, de motorină. 
Unde să merg? Unde mă-sa-i uşa? 

Vocea pistolarului, însă, tăcuse. 

Jake se întoarse la stânga, spre East River, şi începu să 


meargă orbeşte înainte. Nu avea idee încotro se ducea - 
nicio idee. Spera doar că picioarele îl vor purta la locul 
potrivit... aşa cum îl purtaseră la cel greşit nu cu mult timp 
în urmă. 


5 


Se întâmplase cu trei săptămâni în urmă. 

Nu se putea spune că Totul începuse cu trei săptămâni 
înainte, fiindcă lăsa impresia că existase un soi de 
progresie, iar asta nu era aşa. Exista o progresie a vocilor, a 
violenţei cu care fiecare insista asupra propriei sale versiuni 
a realităţii, dar restul se petrecuse dintr-odată. 

Plecă de acasă la ora opt. Voia să meargă pe jos până la 
şcoală - întotdeauna făcea asta când era vreme bună, iar 
vremea în acest mai fusese absolut minunată. Tatăl lui 
plecase la Reţea, mama era încă în pat şi domnişoara Greta 
Shaw era în bucătărie, unde bea cafea şi citea New York 
Post. 

— Pa, Greta, spuse el. Plec la şcoală. 

Ea ridică o mână spre el, fără a-şi lua ochii din ziar. 

— Să ai o zi bună, Johnny. 

Totul conform rutinei. Doar o altă zi de viaţă. 

Şi aşa fusese în următoarele o mie cinci sute de secunde. 
Apoi totul se schimbase pentru totdeauna. 

Merse alene cu ghiozdanul într-o mână, cu sufertaşul în 
cealaltă, uitându-se în vitrine. Înainte cu şapte sute 
douăzeci de secunde de sfârşitul vieţii lui aşa cum o ştiuse 
întotdeauna, se opri pentru a se uita în vitrină la Brendio's, 
unde manechine îmbrăcate în haine de blană şi costume 
edwardiene stăteau în poziţii rigide, care mimau o discuţie. 
Jake se gândea doar la o partidă de popice după-amiază, 
după şcoală. Punctajul lui mediu era de 158, un punctaj 
mare pentru un puşti de doar unsprezece ani. Ambiţia lui 
era ca, într-o bună zi, să ajungă popicar în turneul 
profesionist (şi dacă tatăl lui ar fi ştiut acest mic factoid, ar 
fi făcut ca toate alea). 


Se apropia acum - se apropia de momentul când 
sănătatea minţii sale va intra deodată în eclipsă. 

Traversă 39" Street şi-i mai rămaseră patru sute de 
secunde. Trebui să aştepte verdele la semaforul de la 41* 
şi-i mai rămaseră două sute şaptezeci. Se opri pentru a se 
uita în magazinul de suvenire de la colţul lui 5" cu 42" şi-i 
mai rămaseră o sută nouăzeci. lar acum, când îi rămâneau 
puţin peste trei minute din viaţa sa normală, Jake 
Chambers intră sub nevăzuta umbrelă a acelei forţe pe 
care Roland o numea ka-tet. 

Un sentiment straniu de nelinişte începu să pună 
stăpânire pe el. La început, crezu că era sentimentul de a fi 
privit, apoi înţelese că nu era deloc asta... sau nu tocmai 
asta. Simţea că mai fusese acolo, că retrăia un vis pe care îl 
uitase aproape complet. Aşteptă să treacă sentimentul, dar 
nu trecu. Deveni mai puternic, iar acum începu să se 
amestece cu o senzaţie pe care cu reticenţă o recunoscu ca 
fiind teroare. 

Înainte, la apropiatul colţ al 5* cu 43", un om negru cu 
pălărie Panama îşi instala ghereta cu covrigi şi sucuri. 

El e cel care ţipă „O, Doamne, a murit!“ gândi Jake. 

De colţul celălalt se apropia o doamnă masivă, cu o 
pungă Bloomingdale's în mână. 

Ea va scăpa punga. O va scăpa şi va duce mâinile la gură 
şi va striga. Punga se va sparge. In pungă e o păpuşă. E 
înfăşurată într-un prosop roşu. Eu voi vedea asta din stradă. 
De unde voi zăcea, în stradă, cu sângele îmbibându-mi 
pantalonii şi întinzându-se în jurul meu, făcând baltă. 

În spatele femeii masive era un bărbat înalt, într-un 
costum gri din stofă aspră. Avea o servietă. 

EI e cel care-şi va vomita pe pantofi. El e cel care-şi va 
scăpa servieta şi-şi va vomita pe pantofi. Ce mi se 
întâmplă? 

Şi totuşi, picioarele îl purtau amorţite către intersecţie, 
unde oamenii traversau într-un torent sprinten, compact. 
Undeva în urma sa, apropiindu-se, era un preot ucigaş. Ştia 
asta la fel cum ştia că mâinile preotului se vor întinde peste 
un moment pentru a împinge... însă nu se putea uita înapoi. 


Era ca şi când ar fi fost prizonierul unui coşmar în care 
lucrurile pur şi simplu trebuia să-şi urmeze cursul. 

Mai rămâneau cincizeci şi trei de secunde acum. Inaintea 
lui, vânzătorul de covrigi deschidea o uşiţă în lateralul 
gheretei. 

Va scoate o sticlă de Yoo-Hoo, gândi Jake. Nu o cutie, ci o 
sticlă. O va scutura şi o va bea dintr-o suflare. 

Vânzătorul de covrigi scoase o sticlă de Yoo-Hoo, o 
scutură viguros şi-i deşurubă capacul. 

Patruzeci de secunde rămase. 

Acum se va schimba culoarea semaforului. 

Se aprinse verdele. Roşul începu să pâlpâie rapid. Și 
undeva, la mai puţin de o jumătate de cvartal distanţă, un 
Cadillac mare şi albastru rula spre intersecţia 5" cu 43%. 
Jake ştia asta, la fel cum ştia că şoferul era un bărbat gras 
care purta o pălărie de un albastru aproape identic cu cel al 
maşinii sale. 

Voi muri! 

Voia să strige asta în gura mare celor care mergeau 
neabătuţi în jurul lui, dar maxilarele îi erau înţepenite. 
Picioarele îl duceau senine către intersecţie. Culoarea roşie 
a semaforului se opri din pâlpâit şi rămase aprinsă, 
imperativ. Vânzătorul de covrigi aruncă sticla goală de Yoo- 
Hoo în coşul de gunoi de la colţ. Doamna masivă se opri la 
colţul străzii, vizavi de Jake, ţinându-şi punga de 
cumpărături de mânere. Bărbatul în costum gri era direct în 
spatele ei. Acum mai rămâneau optsprezece secunde. 

E timpul să apară camionul cu jucării, gândi Jake. 

În faţa lui, o furgonetă cu imaginea unui hopa-mitică 
fericit şi cuvintele TOOKER'S - JUCARII PENTRU TOŢI pictate 
pe ea străbătu iute intersecţia, hurducându-se prin gropi. În 
spatele lui, ştia Jake, omul în mantie neagră începea să se 
mişte mai repede, reducând distanţa, întinzând acum 
mâinile lui lungi. Şi totuşi, el nu se putea uita înapoi, cum 
nu te poţi uita înapoi în vise, când ceva oribil se apropie de 
tine. 

Fugi! Dacă nu poti să fugi, pune.-te jos şi ține-te bine de 
un indicator cu Parcarea Interzisă! Numai nu lăsa să se 


întâmple! p 

Nu avea însă nicio putere să se opună. Inainte, la 
marginea curbei, era o tânără într-un sveter alb şi fustă 
neagră. In stânga ei era un tânăr cu o combină stereo. O 
piesă disco a Donnei Summer tocmai se încheia. Următorul 
cântec, Jake ştia, avea să fie „Dr. Love“ de Kiss. 

Se vor despărți... 

Chiar în timp ce avu acest gând, femeia făcu un pas în 
dreapta. Tânărul făcu un pas la stânga, creând un spaţiu 
între ei. Pe Jake îl trădară picioarele, făcându-l să intre în 
acel spaţiu. Nouăzeci de secunde acum. 

Pe stradă, soarele puternic de mai scânteie pe sigla de 
pe capota unui Cadillac. Era, ştia Jake, un Sedan de Ville 
model 1976. Şase secunde. Cadillacul accelera. Culoarea 
semaforului se pregătea să se schimbe şi bărbatul de la 
volanul maşinii, cel gras cu pălărie albastră cu pană înfiptă 
şăgalnic la bor, intenţiona să treacă prin intersecţie înainte 
de asta. Trei secunde. In spatele lui Jake, omul în negru se 
avânta înainte. La combina stereo a tânărului, „Love to 
Love You, Baby“ se termină şi „Dr. Love“ începu. 

Două. 

Cadillacul trecu pe banda de pe marginea străzii unde 
stătea Jake şi porni în trombă prin intersecţie, grilajul lui 
ucigaş rânjind. 

Una. 

Lui Jake i se tăie răsuflarea. Niciuna. 

— Ah! strigă Jake când mâinile îl loviră tare în spate, 
împingându-l, împingându-l în stradă, împingându-l afară 
din viaţa sa... 

Doar că nu era nicio mână. 

Cu toate acestea, se dezechilibră, fluturând mâinile în 
aer, descriind cu buzele un O negru de uimire. Tânărul cu 
combină stereo se întinse, îl apucă de braţ şi-l trase înapoi. 

— Ai grijă, micule erou, spuse acesta. Maşinile alea or să 
te facă chiseliţă. Cadillacul pluti mai departe. Jake îl 
observă pe bărbatul gras cu pălărie albastră uitându-se cu 
ochii mijiţi prin parbriz, după care dispăru. 

Şi acela fu momentul când se întâmplă; acela fu 


momentul când el suferi o dedublare şi deveni doi băieţi. 
Unul zăcea pe moarte în stradă. Celălalt stătea acolo, pe 
trotuar, uitându-se cu o năuceală tâmpă cum culoarea 
semaforului se schimbă iarăşi din roşu în verde şi cum 
oamenii începeau să treacă pe lângă el ca şi când nimic nu 
s-ar fi întâmplat... cum, la drept vorbind, nici nu se 
întâmplase. 

Sunt în viață! jubilă jumătate din mintea lui, strigând 
uşurată. 

Mort! ripostă cealaltă jumătate. Mort în stradă! Se strâng 
toți în jurul meu, iar omul în negru care m-a împins spune 
„Sunt preot. Lăsaţi-mă să trec.“ 

ÎI străbătură valuri de leşin care îi transformară gândurile 
în paraşute de mătase umflate de vânt. O văzu pe doamna 
masivă apropiindu-se şi, când îl depăşi, Jake se uită în 
plasă. Văzu ochii albaştri ai unei păpuşi iscodind de după 
marginea unui prosop roşu, exact cum ştia că se va 
întâmpla. Apoi femeia dispăru. Vânzătorul de covrigi nu 
striga O, Doamne, a murit, ci continua să-şi instaleze 
ghereta în vreme ce fluiera piesa Donnei Summer, care se 
auzise la radioul tânărului. 

Jake se întoarse, căutându-l agitat cu privirea pe preotul 
care nu era deloc preot. Nu era acolo. 

Jake icni. 

Termină odată! Ce problemă ai? 

Nu ştia. Ştia doar că acum ar fi trebuit să se afle întins pe 
asfalt, pregătindu-se să moară în vreme ce o femeie masivă 
striga şi tipul în costum vomita şi omul în negru îşi croia 
drum prin mulţimea de curioşi. 

Și într-o parte a minţii sale, asta chiar părea că se 
întâmplă. 

Senzaţia de leşin dădu să se întoarcă. Jake îşi aruncă 
deodată sufertaşul pe jos şi se pălmui peste faţă cât putu 
de tare. O femeie aflată în drum spre serviciu îi aruncă o 
privire contrariată. Jake o ignoră. Işi lăsă merindele pe 
trotuar şi plonjă în intersecţie, ignorând lumina roşie a 
semaforului, care reîncepuse să pâlpâie. Nu mai conta 
acum. Moartea se apropiase... şi apoi trecuse mai departe 


fără a se uita măcar o clipă înapoi. Nu aşa fusese scris să se 
întâmple şi, la cel mai adânc nivel al existenţei lui el ştia 
asta, totuşi nu se întâmplase. 

Poate că acum avea să trăiască veşnic. Gândul acesta îl 
făcu din nou să strige. 


6 


Când ajunse la şcoală, mintea îi era puţin mai limpede şi 
începuse munca de convingere că nimic nu era nelalocul 
lui, de fapt, absolut nimic. Poate că avusese loc ceva niţel 
ciudat, vreun fel de flash psihic, o ocheadă scurtă într-un 
viitor posibil, dar ce dacă? Nu era o mare scofală, nu? Ideea 
era de fapt interesantă, într-un fel - genul de lucru care 
apărea mereu în ziarele cu ciudăţenii, care se vindeau la 
supermarket şi pe care obişnuia Greta Shaw să le citească 
atunci când era sigură că mama lui Jake nu era în preajmă - 
ziare precum National Enquirer şi Inside View. Doar că, 
desigur, în ziarele acelea flash-ul psihic era întotdeauna un 
soi de lovitură nucleară tactică - o femeie care visa 
prăbuşirea unui avion şi îşi schimba rezervarea de zbor sau 
un tip care visa că fratele lui e ţinut prizonier într-o fabrică 
de fursecuri chinezeşti cu răvaşe şi lucrul acesta se 
dovedea a fi adevărat. Când flash-ul psihic consta în a şti ce 
cântec al formaţiei Kiss urma să fie difuzat la radio, că o 
doamnă masivă avea o păpuşă înfăşurată într-un prosop 
roşu în plasa ei Bloomingdale's şi că un vânzător de covrigi 
va bea o sticlă şi nu o cutie de Yoo-Hoo, ce mare 
importanţă putea avea? 

Las-o baltă, se sfătui el. S-a terminat. 

Minunată idee, numai că în a treia oră de curs el ştia deja 
că nu se terminase; că abia începea. Stătu la cursul de pre- 
algebră, urmărindu-l pe domnul Knopf cum rezolva ecuaţii 
simple pe tablă, şi îşi dădu seama cu groază că un întreg 
nou set de amintiri îi ieşea la suprafaţa minţii. Era ca şi 
când ai urmări cum se ridică obiecte ciudate din adâncul 
apelor unui lac nămolos. 


Sunt într-un loc pe care nu-l cunosc, gândi el. Adică, îl voi 
cunoaşte - sau l-aş fi cunoscut, dacă m-ar fi lovit Cadlillacul. 
E halta - dar partea din mine care e acolo nu ştie asta încă. 
Acea parte ştie doar că e în deşert undeva şi că nu e nici 
țipenie de om. Am plâns, fiindcă sunt speriat. Sunt speriat 
că acesta ar putea fi iadul. 

La ora trei, când ajunse la pista de popice Oraşul de 
Mijloc, ştiu că găsise pompa în grajduri şi că apucase să 
bea o gură de apă. Apa era foarte rece şi avea gust 
puternic de minerale. În curând se va duce înăuntru şi va 
găsi o rezervă mică de carne uscată într-o încăpere care 
odinioară servise drept bucătărie. Ştiu asta la fel de clar şi 
sigur cum ştiuse că vânzătorul de covrigi va alege o sticlă 
de Yoo-Hoo şi că păpuşa care îl ochea din punga 
Bloomingdale's avea ochi albaştri. 

Era ca şi când ar fi fost în stare să-şi amintească lucruri 
din viitor. 

jJucă doar două mingi - prima înscrise 96, a doua, 87. 
Timmy se uită la foaia lui, atunci când Jake o predă la casă, 
şi clătină din cap. 

— Azi ai o zi proastă, campionule, spuse el. 

— Nici nu ştii cât de proastă, recunoscu Jake. 

Timmy îl privi mai atent. 

— Te simţi bine? Eşi foarte palid. 

— Cred că mă paşte un virus. _ 

lar asta nu i se părea că e o minciună. In mod categoric îl 
păştea ceva. 

— Du-te acasă şi bagă-te în pat, îl sfătui Timmy. Bea 
multe lichide transparente - gin, vodcă, ceva de genul ăsta. 

Jake surâse îndatoritor. 

— Poate că aşa am să fac. 

Plecă acasă cu pas uşor. Intregul New York se desfăşura 
în jurul lui, New Yorkul în ce avea el mai seducător: o 
serenadă stradală de după-amiază târzie, cu câte un 
muzicant la fiecare colţ, toţi copacii în floare şi toată lumea 
părând binedispusă. Jake văzu toate acestea, dar văzu 
totodată şi dincolo de ele: se văzu pe sine ghemuit în 
umbrele bucătăriei, în vreme ce omul în negru bea ca un 


câine rânjitor de la pompa din grajd, se văzu pe sine 
suspinând de uşurare când omul - arătarea - plecă fără să-l 
descopere, se văzu pe sine căzând într-un somn adânc 
când soarele cobora la asfinţit şi stelele începeau să apară 
ca nişte bucăţi de gheaţă pe cerul aspru, purpuriu, al 
deşertului. 

Intră în apartamentul duplex folosind cheia lui şi se duse 
în bucătărie să-şi ia ceva de mâncare. Nu-i era foame, însă 
aşa obişnuia. Se îndrepta spre frigider, când ochii îi căzură 
pe uşa cămării şi se opri. Inţelese pe dată că halta - şi tot 
restul acelei alte lumi stranii în care-i era acum locul - se 
afla în spatele ei. Nu trebuia decât să o împingă şi să se 
realăture lui Jake, cel care exista deja acolo. Strania 
dedublare a minţii sale se va sfârşi; vocile care se 
contraziceau neîncetat dacă era sau nu mort aveau să tacă. 

Jake împinse uşa cămării cu ambele mâini, buzele lui 
începând deja să descrie un zâmbet solar de uşurare... şi 
atunci încremeni, când doamna Shaw, care stătea cocoţată 
pe un taburet în fundul cămării, strigă. Scăpă din mână 
cutia cu pastă de tomate. Femeia se clătină pe scaun şi 
Jake se grăbi să o ţină, ca nu cumva să se alăture pastei de 
tomate de pe jos. 

— Doamne fereastră şi o bucat' de uşă albastră! icni ea, 
scuturându-şi rapid cu mâna partea din faţă a rochiei ei de 
casă. M-ai speriat de era să-mi sară sufletul, Johnny! 

— Îmi pare rău, zise el. 

Chiar îi părea, însă era şi foarte dezamăgit. Nu era decât 
cămara, până la urmă. Şi fusese atât de sigur... 

— Ce cauţi aici, totuşi, aşa pe furiş? Azi e ziua de popice! 
Nu mă aşteptam să apari decât peste cel puţin o oră! Nici 
nu ţi-am pregătit gustărica încă, aşa că nu te aştepta la ea. 

— Nu face nimic. Oricum, nu mi-e foarte foame. Se 
aplecă şi luă cutia pe care o scăpase femeia. 

— N-aş fi zis, după cum ai dat buzna aici, mormăi ea. 

— Mi s-a părut că aud un şoarece sau ceva. Se pare că 
erai doar tu. 

— Aşa se pare. Cobori de pe taburet şi luă cutia. Arăţi ca 
şi când te-ar paşte gripa sau ceva, Johnny. Lipi mâna pe 


fruntea lui. Nu arde, dar asta nu înseamnă întotdeauna 
mare lucru. 

— Cred că sunt doar obosit, spuse Jake şi gândi: Măcar 
de ar fi asta totul. Poate c-o să beau un suc şi o să mă uit 
puţin la TV. 

Ea mormăi: 

— Ai vreo hârtie pe care vrei să mi-o arăţi? Dacă da, 
grăbeşte-te. Am întârziat cu pregătirea cinei. 

— Astăzi n-am, spuse el. 

leşi din cămară, luă un suc, apoi se duse în living. 
Deschise televizorul la Hollywood Squares şi se uită în gol, 
în timp ce vocile se contraziceau şi noile amintiri ale 
celeilalte lumi deşertice continuau să urce la suprafaţă. 


7 


Părinţii lui nu observară nimic ciudat la el - tatăl nici 
măcar nu ajunse acasă înainte de nouă şi jumătate - şi asta 
îi conveni lui Jake. Se duse la culcare la zece şi zăcu treaz în 
întuneric, ascultând zgomotele oraşului, care intrau pe 
geam: frâne, claxoane, sirene tânguitoare. 

Ai murit. 

Ba nu. Sunt aici, la loc sigur, în propriu-mi pat. 

Asta nu contează. Ai murit şi ştii bine. 

Mai rău era că ştia ambele lucruri. 

Nu ştiu care voce e adevărată, dar ştiu că aşa nu se mai 
poate. Aşa că, terminati amândouă. Nu vă mai contraziceți 
şi lăsați-mă în pace. Bine? Vă rog! 

Ele însă nu voiau. Sau nu puteau să-l lase în pace, din 
câte se părea. Şi lui Jake i se năzări că ar trebui să se ridice 
- chiar acum - şi să deschidă uşa de la baie. Cealaltă lume 
avea să fie acolo. Halta avea să fie acolo şi tot acolo avea 
să fie şi restul din e/, ghemuit sub o pătură veche în grajd, 
încercând să doarmă şi întrebându-se ce naiba se 
întâmplase. 

Eu îi pot spune, gândi Jake surescitat. Aruncă deoparte 
cuvertura, ştiind brusc că uşa de lângă bibliotecă nu mai 


ducea în baie, ci într-o lume care mirosea a căldură şi salvie 
purpurie şi frică şi un pumn de ţărână, o lume care se afla 
acum la umbra aripii nopţii. Eu îi pot spune, dar nu va 
trebui să o fac... fiindcă eu voi fi ÎN el... eu voi FI el! 

Străbătu grăbit încăperea întunecată, aproape râzând de 
uşurare, şi deschise uşa dintr-o mişcare. Şi... 

Şi era baia lui. Doar baia lui, cu posterul Marvin Gaye 
înrămat pe perete şi forma storurilor venețiene lungită pe 
gresia de pe jos, în dungi de lumină şi umbră. 

Rămase acolo mult timp, încercând să-şi reprime 
dezamăgirea. Nu reuşi. 

Şi asta îl duru. 

Îl duru tare. 


8 


Cele trei săptămâni scurse între acel moment şi prezent 
se întindeau ca un pustiu sumbru în memoria lui Jake - un 
ţinut coşmaresc în care nu avusese pace, nici odihnă, nici 
răgaz de la durere. Privise, cum priveşte un prizonier 
neputincios avuţiile unui oraş pe care cândva l-a dominat, 
cum mintea lui ceda sub presiunea mereu mai mare a 
vocilor şi amintirilor-fantomă. Sperase că amintirile vor 
înceta atunci când va atinge acel moment când omul pe 
nume Roland îl lăsase să cadă în hăul de sub munţi, dar nu 
fusese aşa. In schimb, doar se reciclaseră şi reîncepuseră 
să se deruleze, ca o casetă pusă pe repetare continuă, 
până când fie se rupe, fie vine cineva şi o opreşte. 

Pe măsură ce această teribilă falie se adâncea, percepţia 
sa asupra vieţii mai mult sau mai puţin reale de băiat care 
locuia în New York City deveni tot mai fragmentară. Îşi 
amintea că mergea la şcoală şi, în weekend, la filme, în 
oraş, duminica, să ia masa cu părinţii în urmă cu o 
săptămână (sau să fi fost două?), dar îşi amintea aceste 
lucruri aşa cum un om care a suferit de malarie îşi 
aminteşte cea mai profundă şi mai tenebroasă fază a bolii 
sale: oamenii deveneau umbre, vocile păreau să aibă ecou 


şi să se suprapună şi până şi un lucru simplu cum ar fi 
mâncatul unui sandvici sau cumpăratul unei cola de la 
automatul din sala de sport devenea o luptă. Jake trăise 
acele zile într-o nebunie de voci răstite şi amintiri duble. 
Obsesia lui pentru uşi - tot felul de uşi - se accentuă; 
speranţa că lumea pistolarului se află în spatele uneia 
dintre ele nu muri nicio clipă. lar asta nu era deloc ciudat, 
căci era singura speranţă pe care o avea. 

Începând de astăzi, însă, jocul se terminase. Oricum, 
nicio clipă nu avusese şanse să câştige. Nu avusese şanse 
reale. Renunţase. Dezertase. Jake se plimbă orbeşte către 
est de-a lungul reţelei de străzi, cu capul în pământ, fără 
idee încotro se îndrepta ori ce va face odată ajuns acolo. 


9 


După ce se plimbă o vreme, începu să iasă din acea 
visare tristă şi să observe cât de cât împrejurimile. Stătea la 
colţul lui Lexington Avenue cu 54" Street, neavând nici cea 
mai mică amintire a modului în care ajunsese acolo. 
Observă pentru întâia dată că era o dimineaţă splendidă. 9 
mai, ziua în care începuse această nebunie, fusese 
frumoasă, dar ziua de azi era de trei ori mai bună - acea zi, 
poate, când primăvara se uită în jur şi vede vara stând în 
apropiere, vânjoasă şi frumoasă şi cu un surâs cuceritor pe 
chipu-i bronzat. Soarele se reflecta puternic în pereţii de 
sticlă ai clădirilor din centru; umbra fiecărui pieton era 
neagră şi precisă. Văzduhul era de un albastru clar şi 
sincer, punctat ici şi colo de nori durdulii, de vreme bună. 

În lungul străzii, doi oameni de afaceri în costume 
scumpe, bine croite, stăteau lângă un zid de scânduri care 
fusese ridicat în jurul unui şantier. Râdeau şi-şi treceau 
ceva între ei. Curios, Jake porni în direcţia lor şi, apropiindu- 
se, văzu că cei doi afacerişti jucau X şi O pe perete, folosind 
un marker scump pentru a trasa careul şi a însemna X-urile 
şi O-urile. Lui Jake, asta i se păru culmea culmilor. Când se 
apropie, unul dintre ei făcu un 0 în colţul din dreapta sus al 


careului şi apoi trase pe diagonală o linie, care trecu prin 
mijloc. 

— lar m-am fript! zise prietenul lui. 

Apoi omul acela, care aducea cu un director de rang înalt 
sau un avocat sau un broker de bursă cu renume, luă 
markerul şi desenă un alt careu. 

Primul afacerist, câştigătorul, aruncă o privire la stânga 
şi-l văzu pe Jake. Zâmbi. 

— Ce zi frumoasă, nu-i aşa, puştiule? 

— Chiar aşa, făcu Jake, încântat să descopere că vorbea 
din suflet. 

— Prea frumoasă pentru a sta la şcoală, nu? 

De data aceasta, Jake chiar râse. Piper School, unde 
pauza de prânz se numea leşire şi unde uneori te cereai 
afară, dar niciodată nu te duceai să faci treaba mare, păru 
dintr-odată foarte departe şi nicidecum importantă. 

— Adevărat. 

— Vrei să joci? Billy aici de faţă nu mă putea bate când 
eram în clasa a cincea şi nu mă poate bate nici acum. 

— Lasă puştiul în pace, rosti al doilea afacerist, întinzând 
markerul. Acum te pun cu botul pe labe. 

Îi făcu cu ochiul lui Jake şi Jake se uimi făcându-i şi el. 
Merse mai departe, lăsându-i pe cei doi să joace singuri. 
Sentimentul că ceva minunat urmează să se întâmple - că 
probabil deja începuse să se întâmple - continuă să se 
dezvolte şi nu i se mai părea că picioarele-i ating solul. 

Culoarea verde a semaforului de la intersecţie se aprinse 
şi el începu să traverseze Lexington Avenue. Se opri în 
mijlocul străzii atât de brusc, încât un curier pe o bicicletă 
cu zece viteze fu cât pe ce să dea peste el. Era o minunată 
zi de primăvară - de acord cu asta. Insă el nu de aceea se 
simţea atât de bine, atât de brusc conştient de ceea ce se 
întâmpla în jurul lui, atât de sigur că un lucru măreț era pe 
cale să se producă. 

Vocile tăcuseră. 

Nu dispăruseră de tot - ştia asta, cumva - dar pentru 
moment tăcuseră. De ce? 

Jake se gândi imediat la doi oameni care se ceartă într-o 


cameră. Aceştia stau faţă în faţă, cu o masă între ei, 
încontrându-se tot mai tare. După un timp încep să se 
aplece unul spre celălalt, împingându-şi feţele belicos în 
faţă, îmbăindu-se reciproc cu o ploaie fină de salivă încinsă. 
În curând vor ajunge la pumni. Dar înainte să se întâmple 
asta, aud un bufnet monoton - sunetul unei tobe - şi apoi o 
înfloritură veselă de alămuri. Cei doi se opresc din ceartă şi 
se uită unul la altul, nedumeriţi. 

Ce-i asta? întrebă unul. 

Nu ştiu, răspunse celălalt. Sună a paradă. 

Se duc degrabă la fereastră şi într-adevăr este o paradă - 
o fanfară în uniformă mărşăluieşte în cadență, cu soarele 
reflectându-se în instrumente, majorete frumoase răsucind 
bastoane şi ridicând picioarele lor lungi şi bronzate, cu 
maşini decapotabile pline de flori şi cu celebrităţi care fac 
semne din mână. 

Cei doi se uită prostraţi pe geam. Au uitat cearta. Se vor 
întoarce fără-ndoială la ea, dar pentru moment stau umăr 
la umăr, ca buni prieteni, uitându-se la trecerea paradei... 


10 


Un claxon urlă, speriindu-l pe Jake, scoţându-l din 
această poveste la fel de vie ca un vis puternic. Observă că 
stătea şi acum în mijlocul lui Lexington şi că semaforul îşi 
schimbase culoarea. Se uită bezmetic în jur, aşteptându-se 
să vadă Cadillacul albastru năpustindu-se spre el, dar tipul 
care acţionase claxonul stătea la volanul unui Mustang 
galben decapotabil şi rânjea la el. Era ca şi când toată 
lumea în New York ar fi primit în ziua aceea o doză de gaz 
ilariant. 

Jake flutură din mână spre şofer şi sprintă spre cealaltă 
parte a străzii. Tipul din Mustang răsuci un deget în jurul 
urechii pentru a arăta că Jake e nebun, apoi flutură şi el din 
mână şi demară. 

Un moment, Jake rămase pe celălalt trotuar, cu faţa 
ridicată spre soarele de mai, surâzând, bucurându-se de zi. 


Bănuia că prizonierii condamnaţi la moarte în scaunul 
electric se simțeau la fel atunci când aflau că li s-a acordat 
un scurt răgaz. 

Vocile amuţțiseră. 

Întrebarea era ce însemna acea paradă care le răpise 
temporar atenţia? Să fie doar neobişnuita frumuseţe a 
acelei dimineţi de primăvară? 

Jake nu credea deloc asta. Nu credea, fiindcă senzaţia 
aceea de cunoaştere îl cuprindea şi-l străbătea din nou, cea 
care îl stăpânise cu trei săptămâni în urmă, când se apropia 
de colţul lui 5 cu 46". Dar în 9 mai, fusese un sentiment de 
pericol iminent. Astăzi era un sentiment de strălucire, o 
senzaţie de bine şi de anticipare. Era ca şi când... ca şi 
când... 

Alb. Acesta era cuvântul care-i veni în gând, şi-i răsună în 
minte cu claritate şi incontestabil adevăr. 

— E vorba de Alb! exclamă el cu voce tare. Venirea 
Albului! 

Păşi pe 44" Street în jos şi, când ajunse la colţul lui 2" cu 
44", trecu încă o dată pe sub umbrela lui ka-tet. 


11 


Coti la dreapta, se opri, se întoarse şi merse înapoi până 
la colţ. Simţea nevoia să meargă pe Second Avenue acum, 
da, indiscutabil, însă aceasta era din nou partea greşită. 
Când se schimbă culoarea semaforului, se grăbi să 
traverseze strada şi o luă iarăşi la dreapta. Sentimentul 
acela, senzaţia aceea de 

(Alb) 

adevăr creştea neîncetat, tot mai puternică. Se simțea 
înnebunit de bucurie şi de uşurare. Va fi bine. De data 
aceasta nu putea greşi. Se simțea sigur că în curând va 
începe să vadă oameni cunoscuţi, aşa cum îi recunoscuse 
pe doamna masivă şi pe vânzătorul de covrigi, şi că aceştia 
vor face lucruri pe care el şi le va aminti dinainte. 

În schimb, ajunse la o librărie. 


12 


Restaurant Spiritual al Manhattanului, scria pe firma din 
vitrină. Jake se duse la uşă. Acolo era atârnată o tăbliță 
care semăna cu cele pe care le vedeai pe pereţii 
restaurantelor şi cantinelor: 


SPECIALITĂŢILE ZILEI 


Din Florida! John D. MacDonald fiert în coajă 
Ediţii cartonate 3 la 2,50 $ 
Ediţii de buzunar 9 la 5,00 $ 


Din Mississippi! William Faulkner prăjit la tigaie 
Ediţii cartonate la preţul pieţei 
Ediţii de buzunar vechi 75 cenți bucata 


Din California! Raymond Chandler fiert tare 
Ediţii cartonate la preţul pieţei 
Ediţii de buzunar 7 la 5,00 $ 


ASTÂMPĂRAŢI-VĂ POFTA DE LECTURĂ 


Jake intră, conştient că, pentru prima oară în trei 
săptămâni, deschisese o uşă fără a spera cu toată fiinţa că 
va găsi o altă lume de cealaltă parte. Un clopoțel răsună 
deasupra capului său. Mirosul cald şi aromat de cărţi vechi 
îl lovi, şi mirosul era într-un fel ca o întoarcere acasă. 

Şi înăuntru, librăria era amenajată ca un restaurant. Deşi 
pereţii erau tapetaţi cu rafturi cu cărţi, în mijlocul încăperii 
trona o tejghea. De partea lui Jake erau câteva mescioare 
cu scaune de cofetărie. Pe fiecare masă erau aranjate 
specialităţile zilei: romane cu Travis McGee de John D. 
MacDonald, romane cu Philip Marlowe de Raymond 
Chandler, trilogia Snopes de William Faulkner. Un bileţel de 
pe masa cu Faulkner anunţa: Avem câteva ediţii princeps 
rare - vă rugăm întrebaţi. Un alt bileţel, acesta pus pe 
tejghea, spunea doar: FRUNZARIŢI! Doi clienţi exact asta 


făceau. Şedeau la tejghea, bând cafea şi citind. Jake credea 
că aceasta era, fără umbră de îndoială, cea mai bună 
librărie în care intrase vreodată. 

Întrebarea era de ce se afla el acolo. Din întâmplare sau 
era parte a acelui blând şi insistent sentiment că urmărea 
un traseu - un soi de rază a puterii care fusese lăsată 
tocmai cu scopul de a fi găsită de el? 

Aruncă o privire la cărţile dispuse pe o mescioară în 
stânga sa şi ştiu răspunsul. 


13 


Erau cărţi pentru copii. Nu era mult loc pe masă, astfel 
încât cărţile nu erau decât vreo duzină - Alice în Țara 
Minunilor, Hobbitul, Tom Sawyer, lucruri de genul acesta. 
Jake fusese atras de o carte cu poveşti care avea ca ţintă, 
evident, copiii foarte mici. Pe coperta de un verde aprins 
apărea o locomotivă antropomorfă care pufăia, urcând un 
deal. Botul ei (de un roz-tare) purta un rânjet ferice, iar 
farul era un ochi vesel care părea să-l invite pe Jake 
Chambers să deschidă cartea şi să-i citească povestea. 
Charlie, trenulețul Uu-uu, anunţa titlul. Poveste şi desene 
de Beryl Evans. Lui Jake îi zbură mintea înapoi la eseul său 
final, cu desenul trenului Amtrak de pe prima pagină şi 
cuvintele uu-uu scrise iar şi iar înăuntru. 

Luă cartea şi o strânse tare, ca şi când ar fi putut să-i 
zboare din mână dacă slăbea prinsoarea. Şi, când se uită în 
jos la copertă, Jake descoperi că nu credea în zâmbetul de 
pe faţa lui Charlie, trenuleţul Uu-uu. Pari fericit, dar eu cred 
că asta-i doar o mască, îşi spuse el. Nu cred nici cât negru 
sub unghie că eşti fericit. Și nu cred nici că Charlie e 
adevăratul tău nume. 

Acestea erau gânduri nebuneşti, fără-ndoială nebuneşti, 
şi totuşi nu simțea că erau nebuneşti. Simţea că erau 
normale. Simţea că erau adevărate. 

Alături de locul unde fusese Charlie, trenuleţul Uu-uu se 
afla o carte neîngrijită, cu coperte de hârtie. Coperta fusese 


ruptă şi lipită cu bandă adezivă, acum îngălbenită de 
vreme. Imaginea înfăţişa un băiat şi o fată pe al căror chip 
se citea nedumerirea şi deasupra cărora era un mănunchi 
de semne de întrebare. Titlul cărţii era Ghici ghicitoare ce-i! 
Autor nemenţionat. 

Jake puse la subsuoară Charlie, trenulețul Uu-uu şi luă 
cartea cu ghicitori. O deschise la întâmplare şi văzu 
aceasta: 

Când o uşă nu este o uşă? 

— Când e uşa raiului, murmură Jake. 

Simţea că-i iese transpiraţia pe frunte... şi pe braţe... şi 
pe tot corpul. 

— Când e uşa raiului! 

— Ai găsit ceva, fiule? întrebă o voce blândă. 

Jake se întoarse şi văzu un individ gras într-o cămaşă 
albă, descheiată la gât, stând la celălalt capăt al tejghelei. 
Avea mâinile îndesate în buzunarele pantalonilor vechi de 
gabardină. O pereche de ochelari în semilună erau ridicaţi 
pe domul lucios al capului său chel. 

— Da, răspunse pripit Jake. Astea două. Sunt de vânzare? 

— Tot ce vezi este de vânzare, îi spuse tipul gras. Şi 
clădirea ar fi de vânzare, dacă ar fi a mea. Dar, vai, o am 
doar în chirie. 

Întinse mâna după cărţi şi, un moment, Jake ezită. Apoi, 
cu fereală, i le dădu. O parte din el se aştepta ca tipul gras 
să fugă cu ele şi, dacă o făcea - dacă trăda cel mai mic 
semn că ar încerca - Jake avea de gând să-l placheze, să-i 
smulgă cărţile din mâini şi să se facă nevăzut. Avea nevoie 
de cărţile acelea. 

— Bun, hai să vedem ce te interesează, zise individul 
gras. Apropo, eu sunt Tower. Calvin Tower. 

Întinse mâna. 

Jake căscă ochii şi făcu involuntar un pas înapoi. 

— Poftim? 

Insul gras se uită la el cu un strop de interes. 

— Calvin Tower. Care dintre aceste două cuvinte e 
necuviincios în limba ta, o, Vagabond Hiperboreean? 

— Hă? 


— Doar că arăţi, puştiule, ca şi când cineva te-ar fi 
înjurat. 

— O! Scuze. 

Strânse mâna mare şi moale a domnului Tower, sperând 
că omul nu va duce discuţia mai departe. Numele îl făcuse 
într-adevăr să tresară, însă nu ştia de ce. 

— Eu sunt Jake Chambers. 

Calvin Tower îi strânse entuziast mâna. 

— Sună bine, partenere. Pare numele unui erou de roman 
western - tipul care intră valvârtej în Black Fork, Arizona, 
face curăţenie în oraş şi merge mai departe. Ceva scris de 
Wayne D. Overholser, poate. Doar că tu nu aduci a erou, 
Jake. Tu arăţi ca un elev care s-a hotărât că-i o zi puţin prea 
frumoasă ca să şi-o piardă la şcoală. 

— 0... nu. Am primit vacanţă vinerea trecută. 

Tower zâmbi larg. 

— Înî. Fac pariu. Şi e musai să ai cărţile astea două, nu? 
Ciudat ce ţin oamenii să aibă. Acum, tu... aş fi spus fără să 
clipesc că eşti genul de puşti căruia îi place Robert Howard 
şi caută să obţină un preţ bun pentru una dintre ediţiile 
alea vechi şi arătoase scoase de Donald M. Grant - alea cu 
ilustraţii de Roy Krenkel. Săbii însângerate, muşchi umflaţi 
şi Conan Barbarul spintecând în stânga şi în dreapta, 
croindu-şi drum prin hoardele stygiene. 

— Sincer să fiu, sună foarte bine. Acestea sunt pentru... 
ăă, fratele meu mai mic. Săptămâna viitoare e ziua lui. 

Calvin Tower îşi trase cu degetul mare ochelarii pe nas şi- 
i aruncă lui Jake o privire scrutătoare. 

— Serios? Mie-mi pari un copil singur la părinţi. Un copil 
singur la părinţi, da, unul care a chiulit de la şcoală ca să 
profite de mantia verde a domniţei Mai înainte de sosirea 
domnului lunie şi a cortegiului său. 

— Poftim? 

— Nu contează. Primăvara îmi dă întotdeauna o 
dispoziţie poetică. Oamenii sunt ciudaţi, dar interesanti, 
Tex... am dreptate? 

— Aşa cred, zise Jake precaut. 

Nu se putea decide dacă-i plăcea sau nu de omul acela 


straniu. 

Unul dintre cititorii de la tejghea se răsuci pe scaun. 
Ţinea o cană de cafea într-o mână şi un exemplar şifonat 
din Ciuma în cealaltă. 

— Nu-l mai lua pe puşti peste picior şi vinde-i cărţile alea, 
Cal, zise bărbatul. Dacă te grăbeşti, încă mai avem timp să 
terminăm partida asta de şah înainte să vină sfârşitul lumii. 

— Graba e exact opusul firii mele, spuse Cal, dar 
deschise Charlie, trenulețul Uu-uu şi miji ochii la preţul scris 
cu creionul pe pagina de gardă. Nu e deloc o raritate, dar 
exemplarul acesta e într-o stare neobişnuit de bună. Copiii 
de regulă fac ferfeniţă cărţile care le plac. Aş putea cere 
doisprezece dolari pe ea... 

— Hot neruşinat, făcu bărbatul care citea Ciuma, şi 
celălalt cititor râse. Calvin Tower nu le dădu atenţie. 

— ...dar nu mă îndur să te scutur de atâţia bani într-o zi 
ca aceasta. Şapte dolari şi e a ta. Plus TVA, desigur. Cartea 
cu ghicitori o poţi lua gratis. Consider-o un cadou din partea 
mea pentru un copil destul de isteţ încât să urce-n şa şi s-o 
ia la galop spre teritorii în ultima zi adevărată de 
primăvară. 

Jake îşi pescui portofelul şi îl deschise crispat, temându- 
se că plecase de acasă cu doar trei sau patru dolari la el. 
Avea noroc, însă. Găsi o bancnotă de cinci şi trei de unu. li 
întinse banii lui Tower, care vâri bancnotele frumos împătu- 
rite într-un buzunar şi din celălalt scoase restul. 

— Nu te grăbi să pleci, Jake. Acum, că eşti aici, vino la 
tejghea şi bea o cană de cafea. O să faci ochii cât cepele de 
uimire când voi face harcea-parcea leşinata apărare Kiev a 
lui Aaron Deepneau. 

— Ai vrea tu, zise omul care citea Ciuma - Aaron 
Deepneau, probabil. : 

— AŞ vrea, dar nu pot. Aă... trebuie să ajung undeva. 

— Bine. Atât timp cât nu te duci înapoi la şcoală. 

Jake surâse larg. 

— Nu... nu la şcoală. Acolo domneşte nebunia. 

Tower râse zgomotos şi îşi ridică iarăşi ochelarii pe cap. 

— Nu-i rău! Nu-i deloc rău! Poate că totuşi tânăra 


generaţie nu se va duce dracului, Aaron - ce crezi? 

— O, ba dracului se va duce, răspunse Aaron. Băiatul 
acesta e doar o excepţie de la regulă. Poate. 

— Nu-l lua în seamă pe băşinosul ăsta bătrân şi cinic, îl 
sfătui Calvin Tower. La drum, o, Vagabond Hiperboreean. 
Ce mi-aş dori să am iar zece sau unsprezece ani şi-naintea 
mea să se întindă o zi frumoasă ca asta. 

— Mulţumesc pentru cărţi, zise Jake. 

— N-ai pentru ce. De aceea suntem aici. Mai treci pe la 
noi. 

— Cu mare plăcere. 

— Ei, ştii unde să ne găseşti. 

Da, gândi Jake. Acum de-aş şti măcar unde mă găsesc 
eu. 


14 


Se opri în faţa librăriei şi deschise din nou cartea cu 
ghicitori, de data aceasta la prima pagină, unde figura o 
scurtă introducere nesemnată. 

„Ghicitorile sunt, poate, cele mai vechi jocuri pe care 
oamenii încă le mai joacă“, începu el. „Zeii şi zeițele din 
mitologia greacă se tachinau reciproc cu ghicitori, iar în 
Roma antică acestea erau folosite ca mijloace de învăţare. 
Biblia conţine şi ea multe ghicitori. Una dintre cele mai 
celebre a fost spusă de Samson în ziua când s-a căsătorit 
cu Dalila: 


Din cel ce mănâncă a ieşit ce se mănâncă, 
Și din cel tare a ieşit dulceaţă! 


Le-a spus această ghicitoare mai multor tineri care 
participau la nunta sa, convins că ei nu vor ghici răspunsul. 
Tinerii, însă, au tras-o pe Dalila deoparte şi ea le-a şoptit 
răspunsul. Samson s-a înfuriat şi tinerii au fost trimişi la 
moarte pentru trişare - în zilele de demult, înţelegeţi, 
ghicitorile erau luate mai în serios decât astăzi! 

Apropo, răspunsul la ghicitoarea lui Samson - şi la toate 


celelalte ghicitori din cartea de faţă - poate fi găsit în 
secţiunea de la sfârşit. Vă cerem doar să faceţi o încercare 
de a răspunde singuri la ele înainte să trageţi cu ochiul la 
soluţii!“ Jake dădu paginile până la sfârşitul cărţii, ştiind 
cumva ce va găsi încă înainte să ajungă acolo. Dincolo de 
pagina pe care scria SOLUŢII nu erau decât cotorul gol şi 
coperta a patra. Răspunsurile fuseseră rupte. 

Rămase acolo un moment, pe gânduri. Apoi, supunându- 
se unui impuls care nu lăsa de fapt deloc impresia unui 
impuls, Jake intră înapoi în Restaurantul Spiritual al 
Manhattanului. 

Calvin Tower ridică privirea de la tabla de şah. 

— Te-ai răzgândit în privinţa cănii de cafea, o, Vagabond 
Hiperboreean? 

— Nu. Vreau să vă întreb dacă ştiţi răspunsul la o 
ghicitoare. 

— Te ascult, îl invită Tower şi mută un pion. 

— A spus-o Samson. Tipul forţos din Biblie. Zice aşa... 

— „Din cel ce mănâncă a ieşit ce se mănâncă“, zise 
Aaron Deepneau, întorcându-se din nou cu faţa la Jake, „Şi 
din cel tare a ieşit dulceaţă.“ Asta? 

— Da, asta, aprobă Jake. De unde ştiaţi...? 

— O, nu-s pe faţa pământul de ieri, de alaltăieri. Ascultă 
aici. Lăsă capul pe spate şi cântă melodios cât îl ţinea 
vocea: 


Într-o zi, Samson s-a luat la trântă c-un leu, 
I-a sărit în spinare şi s-a tinut ca un zmeu. 
Labele unui leu sunt arme criminale, 

Dar Samson a prins bestia de maxilare! 

A călărit-o până când aceast-a murit, 

Şi albinele-au făcut miere în ţeasta sa, 
Unde s-au cuibărit. 


Aaron trase cu ochiul şi apoi râse, văzând expresia 
surprinsă a lui Jake. 

— Ţi-am răspuns la întrebare, prietene? Jake făcu ochii 
mari. 


— O! Bun cântec! Unde l-aţi auzit? 

— O, Aaron ştie toate cântecele, interveni Tower. Îşi 
făcea veacul pe Bleecker Street înainte ca Bob Dylan să- 
nveţe cum să scoată un acord la Hohner-ul lui. Cel puţin, 
aşa spune el. 

— E un gospel vechi, îi spuse Aaron lui Jake, apoi i se 
adresă lui Tower: Apropo, ţi-am dat şah, burdihan. 

— Nu pentru mult timp, zise Tower. 

Îşi mută nebunul. Aaron îl captură imediat. Tower mormăi 
ceva în barbă. Jake avu puternica impresie că era cuvântul 
jigodie. 

— Deci răspunsul este un leu, spuse Jake. Aaron clătină 
din cap. 

— Doar jumătate de răspuns. Ghicitoarea lui Samson e 
dublă, prietene. Cealaltă jumătate de răspuns este mierea. 
Ai înţeles? 

— Da, cred că da. 

— Bine, acum ascult-o pe asta. 

Aaron închise ochii un moment şi apoi recită: 


Cine umblă, dar n-are picioare, 
Cine are gură, dar nu vorbeşte, 
Cine are pat, dar nu doarme, 
Cine are brațe, dar n-are mâini? 


— Deşteptule, mârâi Tower la Aaron. 

Jake o întoarse în gând, apoi clătină din cap. Ar fi putut să 
se mai gândească - treaba asta cu ghicitorile i se părea 
fascinantă şi, totodată, fermecătoare - dar ceva îi spunea 
că trebuia să plece mai departe, că avea alte treburi de 
făcut pe Second Avenue în dimineaţa aceea. 

— Mă dau bătut. 

— Ba nu te dai, zise Aaron. Asta faci cu ghicitorile 
moderne. Dar ghicitorile adevărate nu sunt doar glume, 
ţâcă - sunt enigme. Reflectează la ea. Dacă tot nu găseşti 
soluţia, fă din asta o scuză să te întorci aici în altă zi. Dacă 
îţi trebuie altă scuză, burdihan aici de faţă chiar face o 
cafea a naibii de bună. 


— Bine, zise Jake. Mulţumesc. O să vin. 
Dar când ieşi din librărie avu o certitudine: că nu va mai 
intra niciodată în Restaurantul Spiritual al Manhattanului. 


15 


Jake păşi încet pe Second Avenue, ţinându-şi noile 
achiziţii în mâna stângă. La început, încercă să se 
gândească la ghicitoare - ce avea pat, dar nu dormea 
niciodată? - dar, încet-încet, întrebarea îi fu înlăturată din 
gând de un sentiment tot mai apăsat al anticipării. 
Simţurile lui păreau mai acute ca oricând; vedea miliarde 
de licăriri în pavaj, mirosea o mie de arome amestecate cu 
fiecare gură de aer pe care o lua şi avea impresia că aude 
alte sunete, sunete secrete, în fiecare zgomot pe care îl 
auzea. Se întrebă dacă asta simțeau căţeii înaintea 
furtunilor sau a cutremurelor de pământ, şi fu aproape 
sigur că răspunsul era afirmativ. Totuşi, senzaţia că 
întâmplarea iminentă nu era rea, ci bună, că va echilibra 
lucrul teribil care i se întâmplase cu trei săptămâni în urmă, 
continua să se accentueze. 

lar acum, când se apropia de locul unde avea să i se 
decidă soarta, acel sentiment de cunoaştere-în-avans îl 
cotropi din nou. 

Un vagabond îmi va cere nişte mărunțiş şi eu îi voi da 
banii primiți ca rest de la domnul Tower. Acolo va fi un 
magazin de discuri. Uşa e deschisă pentru a lăsa să intre 
aerul proaspăt şi eu, trecând pe acolo, voi auzi un cântec 
de Rolling Stones. Şi imi voi vedea reflexia într-o mulțime 
de oglinzi. 

Traficul pe Second Avenue era în continuare lejer. 
Taxiurile claxonau şi avansau şerpuit printre maşinile şi 
camionetele care înaintau lent. Soarele de primăvară 
scânteia în parbrize şi-n caroseriile galben-aprins. În timp 
ce aştepta să se schimbe culoarea unui semafor, Jake îl 
văzu pe vagabond de cealaltă parte a străzii, la colţul lui 219 
cu 52". Şedea cu spatele lipit de zidul de cărămită al unui 


mic restaurant şi, când se apropie de el, Jake văzu că 
numele restaurantului era Mama Chow-Chow. 

Uu-uu, gândi Jake. Şi ăsta e adevărul. 

— N-ai ceva biştari? întrebă vagabondul cu moleşeală şi 
Jake lăsă restul primit la librărie să cadă în poala lui, fără a 
întoarce măcar privirea. Acum urma să-i audă pe Rolling 
Stone, fix la timp: 


I see a red door and | want to paint it black, 
No colours anymore, I want them to turn black... 


Trecând pe acolo, văzu - la fel de nesurprins - că numele 
magazinului era Tower of Power.? 

Aparent, turnurile erau pretutindeni în ziua aceea. 

Jake merse mai departe, indicatoarele stradale plutind pe 
lângă el ca într-un vis. Între 49* şi 48", trecu prin faţa unui 
magazin numit Te reflectă. Întoarse capul şi surprinse o 
duzină de Jake în oglinzi, cum ştia că se va întâmpla - o 
duzină de băieţi pirpirii pentru vârsta lor, o duzină de băieţi 
îmbrăcaţi în haine curate de şcoală: blazere albastre, 
cămăşi albe, cravate roşu-închis, pantaloni de stofă gri. 
Piper School nu avea o uniformă oficială, dar aceasta era 
cea mai puţin oficială ţinută acceptată. 

Piper i se părea acum îndepărtată în timp şi spaţiu. 

Deodată, Jake înţelese încotro se ducea. Acest lucru îi 
umplu mintea ca o apă dulce şi răcoroasă, care iese dintr- 
un izvor subteran. £ un bufet cu delicatese, gândi el. Cel 
puțin, asta pare a fi. De fapt, e cu totul altceva - o uşă spre 
o altă lume. Lumea aceea. Lumea lui. Lumea cea bună. 

incepu să alerge, uitându-se cu speranţă înainte. 
Semaforul de traversare a bulevardului 47* era pe roşu, dar 
el îl ignoră, sărind de pe trotuar şi gonind sprinten între 
liniile albe şi late ale zebrei, aruncând doar o privire scurtă 
la stânga. Furgoneta unui serviciu de apă şi canal frână 
brusc în scrâşnet de roţi, iar Jake o zbughi drept prin faţa ei. 

— Hei! Ţi-ai pierdut cumva capul? ţipă şoferul, dar Jake îl 
ignoră. 


3 Turnul Puterii (n. tr.) 


Încă un cvartal. 

începu acum să sprinteze cu toate forţele. Cravata îi 
flutura în spate, pe umărul drept, părul îi era suflat de pe 
frunte; pantofii lui de şcoală bocăneau pe trotuar. Ignoră 
privirile - unele amuzate, altele doar curioase - ale 
trecătorilor, aşa cum ignorase strigătul disperat al şoferului. 

Acolo - acolo, la colț. Lângă papetărie. 

Un comisionar UPS în salopetă maro-închis apăru 
împingând un cărucior plin cu pachete. Jake depărtă braţele 
şi sări peste el ca un alergător la cursa cu obstacole. 
Poalele cămăşii albe îi ieşiră din pantaloni şi fluturară pe 
sub blazer ca tivul unui jupon. Ateriză şi fu cât pe ce să se 
lovească de căruţul cu copil în el pe care îl împingea o 
portoricană tânără. ÎI driblă ca un mijlocaş care a văzut o 
spărtură în linia de apărare şi simte miros de glorie. 

— Unde arde, frumosule? întrebă femeia tânără, dar Jake 
o ignoră şi pe ea. Trecu valvârtej prin faţa papetăriei cu 
vitrina ei plină de pixuri, carneţele şi calculatoare de birou. 

Uşa! gândi el extatic. Urmează să o văd! Şi să mă opresc 
în fața ei? Nici nu mă gândesc! O să trec drept prin ea, iar 
dacă e încuiată, o s-o culc la pământ în faţa... 

Atunci văzu ce se afla la colţul lui Second cu 46" şi se 
opri - se opri prin alunecare, de fapt, frânând cu tocurile 
pantofilor. Rămase acolo în mijlocul trotuarului, cu pumnii 
încleştaţi, respirând greu, cu părul căzându-i pe frunte în 
şuviţe transpirate. 

— Nu, şopti. Nu! 

Această negare aproape frenetică nu schimba însă ceea 
ce vedea, adică absolut nimic. Nu era nimic de văzut, decât 
un scurt gard de scânduri şi un teren plin de buruieni şi 
resturi dincolo de el. 

Clădirea care se aflase acolo fusese demolată. 


16 


Jake rămase în faţa gardului fără să se mişte preţ de 
aproape două minute, scrutând terenul cu ochi trişti. Din 


când în când, un colţ al gurii îi tremura. Simţea că-l 
părăseşte speranţa, convingerea absolută. Sentimentul 
care o înlocuia era cea mai adâncă şi mai amară disperare 
pe care o cunoscuse el vreodată. 

Doar o altă alarmă falsă, îşi spuse, după ce şocul scăzu 
destul cât să poată gândi. Altă alarmă falsă, altă fundătură, 
alt puț uscat. Acum, vocile o vor lua de la capăt, iar atunci, 
cred că o să-ncep să strig. Şi asta e în regulă. Fiindcă m-am 
săturat să opun rezistență. M-am săturat să-mi pierd 
mințile. Dacă asta înseamnă să-ți pierzi minţile, atunci 
vreau doar să ne grăbim şi să ajungem la capătul drumului, 
şi cineva să mă ducă la spital şi să mi se dea ceva care să 
mă scoată din joc. Mă predau. Aici e capătul liniei - mi-a 
ajuns. 

Dar vocile nu se întoarseră - cel puţin, nu încă. Şi când 
începu să se gândească la ceea ce vedea, observă că 
terenul nu era, totuşi, complet gol. În mijlocul gunoaielor şi 
al bălăriilor era o pancartă. 


FIRMA DE CONSTRUCŢII MILLS ŞI AGENŢIA IMOBILIARĂ 
SOMBRA CONTINUĂ RECONSTRUCȚIA MANHATTANULUI! 
IN CURAND, AICI SE VA CONSTRUI: COMPLEXUL 
REZIDENŢIAL DE LUX TURTLE BAY! SUNAŢI LA 555-6712 
PENTRU INFORMAŢII! 

NU VEŢI REGRETA! 


În curând? Poate... Totuşi, Jake se îndoia. Literele de pe 
pancartă erau şterse şi placajul cam umflat. Cel puţin un 
artist în arta graffiti, BRANGO SKANK pe numele lui, îşi 
lăsase urma pe schiţa viitorului Complex Rezidenţial de Lux 
Turtle Bay, cu vopsea albastru-fosforescent. Jake se întrebă 
dacă proiectul nu fusese cumva amânat sau dacă nu 
sucombase cu totul. Îşi amintea de tatăl lui vorbind la 
telefon cu consilierul său pe probleme de afaceri în urmă cu 
nici două săptămâni, ţipând la omul acela să nici nu se mai 
gândească la alte investiţii în complexuri rezidenţiale. „Mă 
doare în cot cât de profitabil e pe partea fiscală!“ aproape 
că strigase (acela era, din câte îşi dădea seama Jake, tonul 


normal pe care tatăl lui discuta chestiuni de afaceri - 
cocaina din sertarul mesei de scris probabil că jucase şi ea 
un rol în asta). „Când ţi se oferă un televizor nenorocit doar 
ca să vii să te uiţi la o schiță, ceva e putred!“ Gardul de 
scânduri care împrejmuia terenul îi ajungea lui Jake până la 
bărbie. Fusese tapetat cu afişe - Olivia Newton-John la 
Radio City, o formaţie numită G. Gordon Liddy and the 
Grots la un club din East Village, un film intitulat Războiul 
zombilor care se lansase şi dispăruse fără urmă în 
primăvara aceea. Anunţuri cu TRECEREA INTERZISA 
fuseseră, de asemenea, bătute în cuie la intervale regulate 
de-a lungul gardului, dar peste majoritatea fuseseră lipite 
diverse postere exclamative. Ceva mai încolo, fusese 
aplicat un alt graffiti - în ceea ce fără-ndoială că fusese 
cândva un roşu-aprins, dar care se ştersese acum şi 
devenise un roz fad ca al trandafirilor la sfârşitul verii. Jake 
rosti cuvintele în şoaptă, cu ochii măriţi de fascinatie: 


— Vezi ȚESTOASA cât e de mare! 
Poartă lumea toată în spinare. 

Să te joci voios de vrei, 

Urmează GRINDA azi, ce stai? 


Jake bănuia că sursa acestei poezioare ciudate (dacă nu 
şi sensul ei) era îndeajuns de clară. Partea aceea din East 
Side, din Manhattan, era cunoscută, în definitiv, ca Turtle 
Bay. Dar asta nu explica fiorii pe care îi simţea acum pe şira 
spinării sau senzaţia precisă că dăduse peste un alt 
indicator aflat de-a lungul unui fabulos drum ascuns. 

Işi descheie cămaşa şi îndesă înăuntru cele două cărţi 
recent cumpărate. Apoi se uită în jur, nu văzu pe nimeni 
care să-i dea atenţie şi se prinse cu mâinile de gard. Se 
săltă, trase un picior pe deasupra şi sări pe partea cealaltă. 
Piciorul stâng ateriză într-un morman de cărămizi care 
alunecară imediat sub el. Glezna cedă sub greutatea sa şi o 
flacără de durere îl săgetă pe picior în sus. Căzu cu un 
bufnet şi strigă într-un amestec de durere şi sperietură, în 
vreme ce alte cărămizi i se înfipseră între coaste aidoma 


unor pumni noduroşi, bădărani. 

Rămase pur şi simplu acolo un moment, aşteptând să-şi 
recapete suflul. Nu credea că se rănise tare, dar îşi răsucise 
glezna şi probabil că urma să i se umfle. Când va ajunge 
acasă, va şchiopăta. Nu avea însă de ales decât să strângă 
din dinţi şi să îndure; bani de taxi clar nu avea. 

Doar n-ai de gând să te duci acasă, nu? Or să te 
mănânce de viu. 

Ei, poate că da şi poate că nu. După cum vedea el 
lucrurile, nu prea avea de ales în această privinţă. lar grija 
asta era pentru mai târziu. În momentul de faţă voia să 
exploreze terenul acela care îl atrăsese la fel de tare cum 
un magnet atrage pilitura de fier. Sentimentul acela de 
putere continua să-l înconjoare, îşi dădu el seama, şi era 
mai intens ca oricând. Nu credea că era vorba de un simplu 
teren viran. Ceva se întâmpla acolo, ceva important. 
Simţea vibraţiile în aer, ca de curent electric scăpat din cea 
mai mare electrocentrală din lume. 

Când se ridică, văzu că avusese de fapt noroc când 
căzuse. În apropiere era un morman urât de cioburi de 
sticlă. Dacă ar fi căzut peste ele, s-ar fi tăiat foarte rău. 

Aceea era vitrina, îşi spuse. Când bufetul mai era aici, 
puteai să stai pe trotuar şi să te uiţi înăuntru la toate 
cărnurile şi brânzeturile. Le agățau pe sfori. Habar n-avea 
de unde ştia asta, dar o ştia - o ştia fără cea mai mică 
umbră de îndoială. 

Se uită atent în jur şi apoi se aventură mai departe. 
Aproape de mijlocul terenului, căzută şi pe jumătate 
îngropată sub o pătură deasă de buruieni primăvăratice, 
era o altă pancartă. Jake îngenunche lângă ea, o ridică şi 
îndepărtă pământul de pe ea. Literele erau şterse, dar încă 
se mai puteau desluşi: 


TOM ŞI GERRY - DELICATESE ARTISTICE 
SPECIALITAŢI PENTRU RECEPŢII! 


Şi mai jos, scrisă cu spray-ul în aceeaşi culoare de roşu 
transformat în roz, apărea strania propoziţie: NE ARE PE 


TOŢI ÎN A SA MINTE. 

Asta e locul, gândi Jake. O, aa. 

Lăsă pancarta să cadă, se ridică şi merse mai departe, 
mişcându-se încet, uitându-se peste tot. In timp ce se 
mişca, senzaţia aceea de putere creştea. Tot ce vedea - 
buruienile, sticla spartă, mormanele de cărămizi - părea să 
iasă în evidenţă cu o forţă teribilă. Până şi pungile de 
pufuleţi păreau frumoase, iar soarele transformase o sticlă 
de bere goală într-un cilindru de foc maroniu. 

Jake era conştient de propria-i respiraţie şi de soarele 
care cădea peste toate cele din jur ca o greutate din aur. 
Înţelese pe dată că stătea la marginea unui mare mister şi 
se simţi străbătut de un tremur - jumătate de teroare şi 
jumătate de mirare. 

Totul e aici. Totul. Totul e încă aici. 

Buruienile i se frecau de pantaloni; brusturii i se lipeau de 
şosete. Briza suflă un ambalaj de Ring-Dong în faţa lui; 
soarele se reflectă în el şi, un moment, ambalajul se umplu 
de o minunată şi teribilă strălucire lăuntrică. 

— Totul e încă aici, repetă el pentru sine, neştiind că şi 
chipul lui se umplea de o strălucire lăuntrică. Totul. 

Auzea un sunet - îl auzea de când intrase acolo. Era un 
murmur ascuţit, ademenitor, inexplicabil de clar şi 
inexplicabil de minunat. Ar fi putut fi sunetul unui vânt 
puternic pe o câmpie pustie, doar că era viu. Era, credea el, 
sunetul a o mie de voci cântând o arie măreaţă. Cobori 
privirea şi îşi dădu seama că erau chipuri în încâlceala de 
buruieni şi tufişuri pitice şi maldăre de cărămizi. Chipuri. 

— Ce sunteţi voi? şopti Jake. Cine sunteţi voi? 

Nu primi răspuns, dar i se păru că aude, dincolo de corul 
vocilor, sunet de copite pe pământul prăfos, şi foc de armă, 
şi îngeri ridicând osanale din umbre. Chipurile din 
dărâmături parcă se întoarseră după el. Parcă îi urmăreau 
înaintarea, fără însă a ascunde intenţii necurate. Jake 
vedea 46" Street şi marginea clădirii ONU dincolo de First 
Avenue, dar clădirile nu aveau importanţă - New York nu 
avea importanţă. Devenise la fel de palid ca o vitrină. 

Murmurul se înteţi. Acum nu erau o mie de voci, ci un 


milion, o pâlnie deschisă de voci ridicându-se din cel mai 
adânc hău al universului. Desluşi nume în acea voce 
colectivă, dar n-ar fi putut spune care erau. Unul putea fi 
Marten. Unul putea fi Cuthbert. Altul putea fi Roland - 
Roland de Gilead. 

Erau nume; era un vuiet de discuţii care putea însemna 
zece mii de poveşti întrepătrunse; dar mai presus de orice 
era acel murmur splendid, crescător, o vibraţie care voia 
să-i umple capul cu lumină albă, puternică. Era, înţelese 
Jake cu o bucurie atât de mare, încât ameninţa să-l 
spulbere, vocea lui Da; vocea lui A/b; vocea lui Mereu. Era 
un măreț cor al afirmației, şi răsuna pe acel teren viran. 
Cânta pentru el. 

Apoi, într-un mănunchi de brusturi prăfoşi, Jake văzu 
cheia... şi mai încolo de ea, trandafirul. 


17 


ÎI trădară picioarele şi căzu în genunchi. Era vag 
conştient că lăcrima şi era şi mai vag conştient că îşi udase 
puţin pantalonii. Se târî înainte în genunchi şi întinse mâna 
spre cheia din tufa de brusturi. Forma ei simplă părea a fi 
cea pe care o văzuse în vise: 


AREA 


Gândi: S-u/ mic din capăt - acela e secretul. 

Când strânse mâna în jurul cheii, vocile urcară într-un 
strigăt armonic de triumf. Strigătul lui Jake se pierdu în 
vocea acelui cor. Văzu cum cheia scăpăra albă între 
degetele lui şi simţi cum un colosal fior electric îi fulgeră 
braţul. Era ca şi când ar fi apucat un cablu de înaltă 
tensiune, fără a simţi însă nicio durere. 

Deschise Charlie, trenulețul Uu-uu şi puse cheia înăuntru. 
Apoi ochii i se îndreptară din nou spre trandafir şi înţelese 
că el era adevărata cheie - cheia tuturor lucrurilor. Se târî 


spre el, cu faţa un nimb scăpărător de lumină, cu ochii 
izvoare orbitoare de foc albastru. 

Trandafirul creştea într-un mănunchi de iarbă purpurie, 
nemaivăzută. Pe când Jake se apropia de acel mănunchi de 
iarbă stranie, trandafirul începu să se deschidă înaintea 
ochilor lui. Dezvălui un focar stacojiu-închis, petală după 
tainică petală, fiecare arzând cu propria-i tainică ardoare. 
Nu mai văzuse niciodată în viaţă un lucru atât de intens şi 
de neînchipuit de viu. 

lar acum, când întinse o mână murdară către acea 
minune, vocile începură să cânte numele lui... şi o teamă 
mortală dădu să-şi croiască drum, pe furiş, spre mijlocul 
inimii lui. Era rece ca gheaţa şi grea ca o stâncă. 

Ceva nu era bine. Simţea zvâcnirea unui defect, ca o 
zgârietură adâncă şi urâtă pe o nepreţuită operă de artă 
sau ca o febră letală mocnind sub pielea rece a frunţii unui 
invalid. 

Era ceva ca un vierme. Un vierme invadator. Şi o siluetă. 
Una care pândeşte imediat după prima cotitură. 

Atunci, căldura trandafirului se deschise pentru el, 
expunând o văpaie de lumină galbenă, şi toate gândurile îi 
fură măturate de un val de uimire. Jake crezu un moment 
că ceea ce vedea era doar polen dăruit cu strălucirea 
supranaturală aflată în miezul fiecărui obiect din acel loc 
pustiu - crezu asta chiar dacă nu auzise niciodată ca un 
trandafir să aibă polen. Se aplecă mai aproape şi văzu că 
cercul strâmt de galben scăpărător nu era polen. Era un 
soare: un focar uriaş arzând în mijocul acelui trandafir care 
creştea în iarba purpurie. 

Teama se întoarse, doar că acum se preschimbase în 
teroare curată. E bine, gândi el, totul aici e bine, dar poate 
s-o ia razna - a început deja s-o ia razna, cred. Mi se 
îngăduie să simt asta doar atât cât pot îndura... dar ce să 
fie? Şi ce pot face eu? 

Era ceva ca un vierme. 

Il simţea bătând ca o inimă bolnavă şi obscenă, în conflict 
cu frumuseţea senină a trandafirului, urlând blasfemii dure 
la adresa corului de voci care îl alinase şi îl înălţase atât de 


mult. 

Se aplecă mai tare spre trandafir şi văzu că în miezul lui 
nu era un singur soare, ci mai mulţi... poate toţi sorii care 
puteau să încapă în acel receptacul fragil, şi totuşi sălbatic. 

Dar e greşit. Totul e în pericol. 

Ştiind că aproape sigur ar muri dacă ar atinge acel 
microcosmos strălucitor, dar neputându-se opri, Jake întinse 
mâna. In spatele gestului său nu se afla nici curiozitatea, 
nici teroarea, ci doar o mare şi inefabilă nevoie de a proteja 
trandafirul. 


18 


La început, când îşi recăpătă simţirea, fu conştient doar 
că trecuse mult timp şi că îl durea foarte tare capul. 

Ce s-a întâmplat? M-a atacat cineva? 

Se rostogoli şi se ridică în şezut. Un nou junghi de durere 
îi străbătu capul. Duse o mână la tâmpla stângă şi, când o 
luă, degetele îi erau mânjite cu sânge. Se uită în jos şi văzu 
o cărămidă iţindu-se dintre buruieni. Colţul ei rotunjit era şi 
el roşu. 

Dacă ar fi fost ascuțit, probabil că acum eram mort sau în 
comă. 

Se uită la încheietura mâinii şi fu surprins să vadă că nu-i 
lipsea ceasul. Era un Seiko, nu foarte scump, dar în oraşul 
acela nu puteai moţăi într-un loc pustiu fără să-ţi pierzi 
bunurile personale. Scumpe sau nu, cineva ar fi fost mai 
mult decât fericit să te uşureze de ele. Aparent, de data 
aceasta avusese noroc. 

Era patru şi un sfert după-amiaza. Zăcea acolo, neştiut 
de nimeni, de cel puţin cinci ore. Tatăl lui probabil că deja 
pusese poliţia să-l caute, însă asta nu părea să conteze cine 
ştie cât. Jake avea impresia că ieşise de la Piper School în 
urmă cu o mie de ani. 

Străbătu jumătate din distanţa către gardul dintre terenul 
gol şi trotuarul de pe Second Avenue, apoi se opri. 

Ce, mai exact, se întâmplase cu el? 


Puțin câte puţin, amintirea îi reveni. Sărise gardul. 
Alunecase şi îşi răsucise glezna. Duse mâna jos, atinse şi se 
crispă. Da - asta, măcar, se întâmplase, sigur. Apoi ce? 

Ceva magic. 

Căută acel ceva ca un bătrân care pipăie pereţii unei 
camere întunecate. Totul fusese plin de o lumină proprie. 
Totul - până şi ambalajele şi sticlele de bere goale. 
Fuseseră voci - voci care cântau şi spuneau mii de poveşti 
suprapuse. 

— Şi chipuri, murmură el. 

Această amintire îl făcu să se uite temător în jur. Nu văzu 
niciun chip. Mormanele de cărămizi erau doar mormane de 
cărămizi, iar desişurile de buruieni erau doar desişuri de 
buruieni. Nu era niciun chip, dar... 

„„„dar au fost aici. Nu ţi-a jucat feste imaginația. 

Credea asta. Nu reuşea să captureze esenţa amintirii, 
frumuseţea şi calitatea ei transcendentală, însă părea 
perfect reală. Doar că amintirea acelor momente dinainte 
să-şi piardă cunoştinţa semăna cu nişte fotografii făcute în 
cea mai bună zi din viaţa lui. Îţi poţi aminti cum a fost ziua 
aceea - într-o anumită măsură, oricum - însă imaginile sunt 
plate şi aproape lipsite de forţă. 

Jake se uită de jur împrejur prin locul acela pustiu care 
acum se umplea de umbrele violete ale după-amiezii târzii 
şi gândi: Vreau să revii. Doamne, cât de mult vreau să 
redevii cum ai fost. 

Atunci văzu trandafirul. Creştea în tufa de iarbă purpurie, 
foarte aproape de locul în care se prăbuşise el. Inima îi sări 
în gât. Se împletici înapoi spre el, nepăsându-i de 
zvâcnetele de durere pe care fiecare pas i le trezea în 
gleznă. Se lăsă să cadă în genunchi în faţa lui, ca un 
adorator în faţa altarului. Se aplecă înainte, cu ochii mari. 

E doar un trandafir. Doar un tradafir, până la urmă. Şi 
iarba... 

larba nu era nici ea purpurie, observă. Erau pete purpurii 
pe frunze, da, dar culoarea de dedesubt era un verde 
perfect normal. Se uită puţin mai încolo şi văzu pete 
albastre pe o altă tufă de buruieni. În dreapta, un tufiş de 


brusture prezenta urme deopotrivă de roşu şi galben. Şi în 
spatele brusturilor era un morman mic de cutii de vopsele 
goale. Pe etichete scria Glidden Spread Satin. 

Doar asta a fost. Doar pete de vopsea. Doar că, aşa cu 
mintea încinsă cum erai, ai crezut că vezi... 

Aiurea. 

Ştia ce văzuse atunci şi ce vedea acum. 

— Camuflaj, şopti el. Totul a fost aici. Totul. Şi... încă 
este. 

Acum, că începeau să i se limpezească gândurile, simţea 
din nou puterea armonică şi constantă pe care o deţinea 
locul acela. Corul era tot acolo, vocea lui era la fel de 
muzicală, deşi acum mai stinsă şi mai îndepărtată. Se uită 
la o grămadă de cărămizi şi bucăţi vechi de tencuială şi 
văzu un chip abia întrezărit ascuns în ea. Era chipul unei 
femei cu o cicatrice pe frunte. 

— Allie? murmură Jake. Nu te cheamă cumva Allie? 

Nu primi răspuns. Chipul dispăruse. Se uita din nou doar 
la o grămadă banală de cărămizi şi tencuială. 

Întoarse ochii înapoi spre trandafir. Era, observă el, nu de 
culoarea roşu-întunecat pe care o vezi în miezul unui furnal 
aprins, ci de un roz prăfuit, fanat. Era foarte frumos, dar nu 
perfect. Unele petale se zbârciseră; marginile lor exterioare 
erau maro şi veştejite. Nu era genul de floare cultivată pe 
care o văzuse la florării; bănuia că era un trandafir sălbatic. 

— Eşti foarte frumos, spuse el şi, din nou, întinse mâna 
să-l atingă. 

Deşi nu sufla vântul, trandafirul se înclină spre el. Preţ de 
un singur moment, buricele degetelor lui îi atinseră 
suprafaţa, netetă şi catifelată şi minunat de vie, şi de jur 
împrejurul său vocea corului păru să crească. 

— Eşti bolnav, trandafirule? 

Nu primi răspuns, desigur. Când luă degetele de pe cupa 
roz-pal a florii, aceasta reveni în poziţia iniţială, dreaptă, 
ieşind din mănunchiul de buruieni stropite cu vopsea, în 
splendoarea ei liniştită, uitată. 

Trandafirii înfloresc oare tot anul? se întrebă Jake. Cei 
sălbatici? De ce ar creşte, totuşi, un trandafir sălbatic într- 


un loc pustiu? Şi dacă este unul, cum de nu sunt mai mulţi? 

Mai rămase puţin aşa, în mâini şi genunchi, apoi îşi dădu 
seama că ar putea sta acolo să se uite la trandafir tot restul 
după-amiezii (sau poate tot restul vieţii lui) şi tot să nu se 
apropie de rezolvarea misterului. II văzuse clar pentru un 
moment, aşa cum văzuse totul în acel colţ uitat, plin de 
mizerii, al oraşului; îl văzuse fără mască şi lipsit de orice 
camuflaj. Voia să vadă asta din nou, dar dorinţa nu era 
suficientă. 

Venise timpul să meargă acasă. 

Văzu cele două cărţi pe care le cumpărase de la 
Restaurantul Spiritual al  Manhattanului, căzute în 
apropiere. Luându-le de jos, un obiect argintiu alunecă 
dintre paginile lui Charlie, trenulețul Uu-uu şi căzu pe o 
porțiune cu ierburi uscate. Jake se aplecă, având grijă să 
nu-şi forţeze glezna scrântită, şi îl culese. Când făcu asta, 
corul păru să suspine mai tare, după care se întoarse la 
zumzetul lui aproape inaudibil. 

— Deci şi partea aceea a fost aievea, murmură el. 

Plimbă buricul degetului mare peste vârfurile boante ale 
cheii şi în adânciturile primitive în formă de V. Îl lăsă să 
alunece peste curbura blândă a s-ului din capătul celei de-a 
treia scobituri. Apoi o vâri adânc în buzunarul drept din faţă 
al pantalonilor şi porni şontăcăind înapoi spre gard. 

Ajunsese la el şi se pregătea să-l sară, când un gând 
teribil îi puse deodată stăpânire pe minte. 

Trandafirul! Dacă vine cineva aici şi-l culege? 

Un geamăt mic de groază îi scăpă printre buze. Se 
întoarse şi, după un moment, îl reperă cu privirea, deşi 
trandafirul era acum departe, în umbra unei clădiri din 
apropiere - o formă mică, rozalie, în penumbră, vulnerabilă, 
frumoasă şi singură. 

Nu-l pot lăsa aici - trebuie să-l apăr! 

Dar o voce se făcu auzită în mintea lui, o voce care 
aparţinea sigur omului pe care îl întâlnise la haltă în acea 
ciudată cealaltă viaţă. Nu-/ va culege nimeni. Şi nici nu-l va 
strivi sub călcâi vreun vandal, deoarece ochii săi nu pot 
îndura vederea frumuseții lui. Nu acesta este pericolul. Se 


poate apăra singur de astfel de lucruri. 

Jake încercă o senzaţie de profundă uşurare. 

Pot să mai vin aici şi să mă uit la el? întrebă băiatul 
vocea-fantomă. Când mă simt deprimat sau dacă se întorc 
vocile şi încep din nou să se certe? Pot să vin înapoi aici şi 
să mă liniştesc? 

Vocea nu răspunse şi, după ce stătu câteva momente cu 
urechile ciulite, Jake ajunse la concluzia că dispăruse. 
Îndesă Charlie, trenuleţul Uu-uu şi Ghici ghicitoare ce-i! la 
betelia pantalonilor - care, văzu el, erau murdari de pământ 
şi plini cu frunzuliţe de brusture -, după care se prinse cu 
mâinile de gard. Se săltă, trecu peste el şi ateriză înapoi pe 
Second Avenue, având grijă să sară pe piciorul teafăr. 

Pe bulevard, traficul - cel pietonal şi, deopotrivă, cel auto 
- era mult mai intens acum, când oamenii se întorceau 
acasă de la serviciu. Câţiva trecători se uitară la băiatul 
murdar cu blazer rupt şi cămaşă scoasă din pantaloni când 
acesta sări stângaci peste gard, dar nu mulţi. Newyorkezii 
sunt obişnuiţi să vadă oameni care fac lucruri stranii. 

Rămase acolo un moment, încercat de un sentiment al 
pierderii, dar înțelegând totodată un lucru: vocile certăreţe 
erau în continuare mute. Asta, măcar, era ceva. 

Aruncă o privire la gardul de scânduri - şi versurile scrise 
cu spray-ul părură să sară la el, poate fiindcă vopseaua 
avea aceeaşi culoare cu trandafirul. 

— Vezi ŢESTOASA cât e de mare, murmură Jake. Poartă 
lumea toată în spinare. Se cutremură. Ce mai zi! Mamă- 
mamă! 

Se întoarse şi, şchiopătând, o luă încet spre casă. 


19 


Portarul probabil că anunţase prin telefon îndată ce Jake 
intrase în hol, fiindcă tatăl lui stătea în faţa liftului atunci 
când uşa acestuia se deschise la etajul al patrulea. Elmer 
Chambers purta jeanşi prespălaţi şi cizme de cowboy care-l 
săltau de la unu cincizeci şi cinci la ameţitoarea înălţime de 


unu optzeci. Părul lui negru, tuns scurt, îi stătea ridicat 
măciucă; de când se ştia Jake, tatăl lui arătase ca un om 
care tocmai a suferit un şoc teribil, electrizant. Imediat ce 
păşi afară din lift, Chambers îl apucă de braţ. 

— Uită-te la tine! 

Ochii tatălui lui se mişcară iute de sus în jos, observând 
faţa şi mâinile murdare ale fiului său, sângele care i se usca 
pe obraz şi la tâmplă, pantalonii prăfuiţi, blazerul rupt şi 
frunza de brusture care-i stătea lipită de cravată ca un 
ciudat ac. 

— Treci înăuntru! Unde naiba ai fost? Maică-ta era să-şi 
iasă din minţi! Fără a-i oferi şansa de a răspunde, îl târî 
dincolo de uşa apartamentului. 

Jake o văzu pe Greta Shaw stând sub arcada dintre 
sufragerie şi bucătărie. Femeia îi aruncă o privire de 
compasiune reținută, apoi dispăru înainte ca ochii 
„stăpânului“ să cadă asupra ei. 

Mama lui Jake şedea în balansoarul ei. Când îşi văzu 
băiatul, se ridică în picioare, dar nu sări în picioare; şi nici 
nu dădu fuga prin hol ca să-l acopere cu sărutări şi dojeni. 
In vreme ce se apropia de el, Jake îi studie ochii şi estimă 
că înghiţise cel puţin trei pastile de Valium de la prânz 
încoace. Poate patru. Părinţii săi credeau cu tărie că 
pastilele îţi asigurau o viaţă mai bună. 

— Sângerezi! Unde ai fost? 

Rosti această întrebare pe tonul ei cultivat, de fostă 
studentă la Vassar, lungind inutil cuvântul „fost“. La fel de 
bine se putea adresa unei cunoştinţe implicate într-un 
minor accident de circulaţie. 

— Afară, răspunse el. 

Tatăl lui îl zgâlţâăi fără milă. Jake nu se aştepta la asta. Se 
împiedică şi îşi lăsă greutatea pe glezna scrântită. Durerea 
se aprinse din nou. Dintr-odată, se simţi cuprins de furie. 
Jake nu credea că tatăl era nervos fiindcă fiul lui dispăruse 
de la şcoală, lăsând în urmă doar compunerea dementă; 
tatăl era nervos fiindcă fiul său avusese îndrăzneala să-i 
dea peste cap preţiosul lui program. 

Până în acel moment al vieţii sale, Jake cunoscuse doar 


trei sentimente faţă de tatăl lui: nedumerire, teamă şi un 
soi de dragoste bleagă, confuză. Cu aceste sentimente 
neplăcute se amesteca senzaţia aceea de dor de casă. 
Aceasta era cea care ocupa acum cea mai mare parte a 
fiinţei sale, învăluind tot restul ca un fum. Se uită la obrajii 
înroşiţi ai tatălui şi la tunsoarea lui severă şi îşi dori să se 
afle înapoi pe terenul acela părăsit, uitându-se la trandafir 
şi ascultând vocea corului. Wu aici mi-e locul, gândi. Nu mai 
e aici. Am treabă de făcut. De aş şti măcar care este aceea. 

— Dă-mi drumul, spuse el. 

— Ce ai spus? 

Ochii albaştri ai tatălui se căscară. Erau puternic injectaţi 
în seara aceea. Jake bănuia că babacul se înfipsese din 
greu în rezerva lui de pudră magică şi că asta, probabil, 
făcea ca momentul să nu fie tocmai propice pentru a-l 
contrazice, însă descoperi că tot avea de gând să-l 
contrazică. Refuza să se lase smucit ca un şoarece în fălcile 
unui motan sadic. Nu în seara aceasta. Poate niciodată de 
aici încolo. Descoperi dintr-odată că o bună parte a furiei 
sale izvora dintr-un singur fapt simplu: nu putea discuta cu 
ei despre ceea ce se întâmplase - ceea ce încă se întâmpla. 
Părinţii lui închiseseră toate uşile. 

Dar eu am o cheie, îşi spuse şi atinse forma ei prin pânza 
pantalonilor. Şi-i veni în gând restul acelor stranii versuri: 
Să te joci voios de vrei / Urmează GRINDA azi, ce stai? 

— Am spus să-mi dai drumul, repetă el. Am glezna 
scrântită şi faci să mă doară. 

— O să fac se te doară mai mult decât glezna, dacă nu... 

Deodată, Jake se simţi animat de o forţă teribilă. Apucă 
mâna care-l strângea de braţ mai jos de umăr şi o împinse 
violent în lături. Tatăl lui rămase cu gura căscată. 

— Nu sunt vreun angajat al tău, zise Jake. Sunt fiu/ tău, 
ţi-aminteşti? Dacă ai uitat, du-te şi uită-te la poza de pe 
masa ta de lucru. 

Buza de sus a tatălui se subţire, dezgolindu-i dinţii 
perfect trataţi stomatologic într-un rânjet care exprima 
două părţi surprindere şi o parte furie. 

— Nu-mi vorbi aşa, domnule. Unde dracu' ţi-e respectul? 


— Nu ştiu. Poate l-am pierdut pe drumul spre casă. 

— Toată ziua eşti absent nemotivat şi, când apari, îţi dai 
drumul la gură ca ultimul om... 

— Terminaţi! Terminaţi amândoi! strigă mama lui Jake. 
Femeia părea în pragul lacrimilor, în ciuda tranchilizantelor. 

Tatăl lui Jake se întinse iar să-l apuce de braţ, dar apoi se 
răzgândi. Poate că asta se datora surprinzătoarei forţe cu 
care fiul lui îi înlăturase mâna cu un moment în urmă. Sau 
poate că se datora privirii din ochii lui Jake. 

— Vreau să ştiu unde ai fost. 

— Afară. Ti-am spus. Şi asta-i tot ce-ţi voi spune. 

— La dracu’ cu asta! Directorul şcolii a dat telefon, 
profesorul tău de franceză chiar a venit aici şi amândoi 
aveau beaucoup de întrebări pentru tine! La fel şi eu, şi 
vreau nişte răspunsuri! 

— Ai hainele murdare, observă mama lui, după care 
adăugă timid: Ai fost atacat, Johnny? Ai chiulit cumva şi ai 
fost atacat? 

— Sigur că n-a fost atacat, mârâi Elmer Chambers. Doar 
are ceasul la mână, nu? 

— Dar are sânge pe faţă. 

— Sunt bine, mamă. M-am lovit, atâta tot. 

— Dar... 

— Mă duc la culcare. Sunt foarte, foarte obosit. Dacă 
vreţi să vorbim despre asta dimineaţă, bine. Poate că 
atunci ne vom putea înţelege. Dar acum, n-am nimic de zis. 

Tatăl lui făcu un pas după el, întinzând mâna. 

— Nu, Elmer! aproape că strigă soţia lui. 

Chambers o ignoră. Il prinse pe Jake de spatele 
blazerului. 

— Nu-mi întoarce spatele..., începu el, dar Jake se răsuci, 
smulgându-i blazerul din mână. Cusătura de la subsuoara 
braţului drept, deja întinsă, se rupse cu un pârâit puternic. 

Tatăl îi văzu văpaia din ochi şi făcu un pas îndărăt. Furia 
de pe chipul lui se topi în ceva ce aducea a teroare. Văpaia 
nu era metaforică; ochii lui Jake păreau într-adevăr cuprinşi 
de flăcări. Mama lui dădu glas unui strigăt vlăguit, îşi 
acoperi gura cu palma, făcu doi paşi mari, împleticiţi, înapoi 


şi căzu în şezlongul ei cu un bufnet mic. 

— Lasă-mă... în... pace, zise Jake. 

— Ce s-a întâmplat cu tine? îl chestionă tatăl, şi acum 
tonul său era aproape rugător. Ce naiba s-a întâmplat cu 
tine? Fugi de la şcoală fără să sufli o vorbă cuiva, în prima 
zi de examene, te întorci acasă murdar din cap până-n 
picioare... şi te comporţi ca şi când ţi-ai fi pierdut minţile. 

Ei, iată concluzia rostită cu glas tare - te comporți ca şi 
când ţi-ai fi pierdut minţile. De asta se temea el de când 
vocile începuseră să se facă auzite, cu trei săptămâni în 
urmă. Temuta Acuzaţie. Doar că acum, odată articulată, 
Jake descoperi că nu-l mai speria atât de tare, poate pentru 
că în sfârşit se împăcase cu gândul. Da, ceva se întâmplase 
cu el. Încă se mai întâmpla cu el. Dar nu - nu îşi pierduse 
minţile. Cel puţin, nu încă. 

— O să discutăm dimineaţă despre asta, repetă el. 

Străbătu sufrageria şi, de data aceasta, tatăl lui nu mai 
încercă să-l oprească. Aproape ajunse în hol, când vocea 
mamei lui, îngrijorată, îl făcu să stea locului: 

— Johnny... chiar eşti bine? 

Ce putea să răspundă? Da? Nu? Ambele? Niciuna? Totuşi, 
vocile încetaseră, iar asta era ceva. Asta era, de fapt, destul 
de mult. 

— Sunt mai bine, rosti el într-un târziu. 

Se duse în camera lui şi închise uşa ferm în urma sa. 
Sunetul pe care-l scoase aceasta când se trânti între el şi 
restul lumii îl umplu de o neţărmurită uşurare. 


20 


Rămase puţin lângă uşă, ascultând. Vocea mamei lui era 
doar un murmur, însă cea a tatălui se auzea mai tare. 

Mama lui spuse ceva despre sânge. Şi un doctor. 

Tatăl spuse că puştiul e bine; singurul lucru nelalocul lui 
era mizeria care-i ieşea pe gură, dar de asta se va ocupa el. 

Mama spuse că ar trebui să se calmeze. Tatăl spuse că 
este calm. 


Mama spuse... 

El spuse, ea spuse, bla, bla, bla. Jake încă îi mai iubea - 
era aproape sigur că-i iubea, în orice caz - dar acum se 
întâmplaseră unele lucruri, iar aceste lucruri făcuseră să fie 
imperios necesar ca şi alte lucruri să se întâmple. 

De ce? Pentru că ceva nu era în regulă cu trandafirul. Şi 
poate fiindcă el voia să se joace voios... şi să vadă din nou 
ochii /u; - albaştri cum era cerul deasupra haltei. 

Jake se duse încet la masa lui de lucru, dezbrăcându-se 
de blazer din mers. Era harcea-parcea: o mânecă era ruptă 
aproape complet, căptuşeala atârna ca o velă pleoştită. Il 
agăţă pe spătarul scaunului, apoi se aşeză şi puse cărţile pe 
masă. In ultima săptămână şi jumătate dormise foarte 
prost, dar în noaptea aceea credea că va dormi bine. Nu-şi 
amintea să mai fi fost vreodată atât de obosit. Când se va 
trezi, dimineaţă, poate că va şti ce să facă. 

Se auzi o bătaie uşoară în uşă şi Jake se întoarse, stors 
de puteri. 

— Sunt doamna Shaw, John. Pot intra un minut? 

Jake zâmbi. Doamna Shaw... sigur că ea era. Părinţii o 
desemnaseră ca intermediar. Sau poate că translator era 
un termen mai potrivit. 

Du-te tu la el, trebuie să fi spus mama lui. Jie îţi va 
spune care e problema. Eu sunt mama lui şi omul ăsta cu 
ochii injectați căruia-i curge nasul este tatăl lui, iar tu eşti 
menajera noastră, dar tie îţi va spune ceea ce nouă nu vrea 
să ne spună. Pentru că tu te vezi cu el mai des decât ne 
vedem noi şi poate că vorbeşti pe limba lui. 

Va avea o tavă în mână, gândi Jake şi, când deschise uşa, 
zâmbi. 

Doamna Shaw într-adevăr avea o tavă în mână. Pe ea 
erau două sandviciuri, o felie de plăcintă cu mere şi un 
pahar de lapte cu ciocolată. Se uita la el uşor neliniştită, ca 
şi când s-ar fi aşteptat ca băiatul să sară la ea, încercând să 
o muşte. Jake privi peste umărul ei, dar părinţii lui nu se 
vedeau nicăieri. Şi-i imagină stând în living, trăgând 
încordaţi cu urechea. 

— M-am gândit că ai vrea să mănânci ceva, zise doamna 


Shaw. 

— Da, mersi. 

De fapt, îi era o foame de lup; nu mâncase nimic de la 
micul dejun. Se dădu într-o parte şi doamna Shaw intră 
(aruncându-i în trecere o altă privire precaută) şi puse tava 
pe masă. 

— O, uite la asta, zise ea, luând în mână Charlie, 
trenulețul Uu-uu. Am avut-o şi eu când eram mică. Azi ai 
cumpărat-o, Johnny? 

— Da. Ţi-au cerut părinţii mei să afli ce am făcut? 

Ea încuviinţă. Fără nicio prefăcătorie. Era doar o sarcină, 
cum era dusul gunoiului afară. Poţi să-mi spui, dacă vrei, 
zicea expresia de pe chipul ei, sau poţi să nu. Îmi placi, 
Johnny, dar pentru mine e totuna, oricum ar fi. Eu doar 
lucrez aici şi am depăşit deja programul cu o oră. 

Jake nu se simţea jignit de mesajul pe care îl transmitea 
expresia femeii; dimpotrivă, îl calma. Doamna Shaw era o 
altă cunoştinţă care nu intra tocmai la categoria prieteni... 
dar credea că-i era un prieten mai apropiat decât oricare 
dintre colegii de şcoală, şi mult mai apropiată decât mama 
sau tatăl lui. Doamna Shaw era cel puţin sinceră. Nu era 
făţarnică. Ce era în guşă era şi-n căpuşă şi întotdeauna tăia 
coaja sandviciurilor. 

Jake luă un sandvici şi muşcă zdravăn din el. Salam şi 
brânză, combinaţia lui preferată. Alt punct în favoarea 
doamnei Shaw - ea îi cunoştea toate preferinţele. Mama lui 
încă mai avea impresia că lui îi plăcea porumbul pe ştiulete 
şi că ura varza de Bruxelles. 

— Te rog, spune-le că sunt bine, o îndemnă el, şi spune-i 
tatei că-mi pare rău că am fost obraznic cu el. 

Nu-i părea rău, însă tatăl doar atât aştepta, să-şi ceară el 
scuze. Odată ce doamna Shaw i le va fi transmis, el avea să 
se relaxeze şi să-şi spună vechea minciună: că şi-a făcut 
datoria de părinte şi totul e bine, totul e tine, că totul e bine 
de la un capăt la altul. 

— Am învăţat din greu pentru examene, zise el, vorbind 
cu gura plină, şi cred că dimineaţă m-a prins oboseala din 
urmă. Am rămas blocat. Am avut impresia că dacă nu ies, o 


să mă sufoc. Atinse crusta de sânge uscat de pe frunte. Cât 
despre asta, te rog să-i spui mamei că nu e nimic. N-am 
fost atacat sau altceva; a fost doar un accident stupid. Mi-a 
ieşit în cale un comisionar UPS cu un cărucior şi am intrat 
direct în el. Tăietura nu e serioasă. Nu văd dublu sau 
altceva. Şi mi-a trecut şi durerea de cap acum. 

Femeia încuviinţă. 

— Inţeleg cum trebuie să fi fost... mergi la o şcoală cu 
standarde înalte şi toate alea. Doar te-ai speriat niţel. Nu ai 
de ce să-ţi fie ruşine, Johnny. Dar sincer îţi spun că n-a; fost 
în apele tale în ultimele două săptămâni. 

— Cred că acum va fi bine. Cred că va trebui să-mi refac 
eseul final la engleză, dar... 

— O! făcu doamna Shaw. Chipul îi fu străbătut de o 
expresie uimită. Lăsă Charlie, trenulețul Uu-uu înapoi pe 
masa lui Jake. Era să uit! Profesorul de franceză a lăsat 
ceva pentru tine. Mă duc să o aduc. 

Femeia ieşi din cameră. Jake speră că nu-l făcuse pe 
domnul Bissette să se îngrijoreze, era un om de treabă, dar 
bănuia că oricum se îngrijorase, dat fiind că venise personal 
la el acasă. Jake bănuia că vizitele la domiciliu erau lucruri 
destul de rare pentru profesorii de la Piper School. Se 
întrebă ce-i putuse lăsa domnul Bissette. Presupunea că o 
invitaţie la o discuţie cu domnul Hotchkiss, psihiatrul şcolii. 
Asta l-ar fi speriat dimineaţă; nu însă şi acum. 

Acum doar trandafirul părea să conteze. 

Se avântă asupra celui de-al doilea sandvici. Doamna 
Shaw lăsase uşa deschisă şi Jake o auzi discutând cu 
părinţii lui. Amândoi păreau acum ceva mai liniştiţi. Jake îşi 
bău laptele, apoi luă farfuria pe care era plăcinta cu mere. 
Câteva momente mai târziu, doamna Shaw se întoarse. 
Avea cu ea un dosar albastru, foarte cunoscut. 

Jake descoperi că nu-l părăsiseră toate spaimele. Probabil 
că toţi ştiau acum, sigur că da, elevi şi profesori deopotrivă, 
şi era prea târziu să mai facă ceva în privinţa asta, însă nu-i 
plăcea gândul că toţi ştiau că îşi luase câmpii. Că toţi 
discutau despre el. 

Un plic mic fusese prins cu o agrafă de coperta dosarului. 


Jake îl desprinse şi ridică privirea spre doamna Shaw, 
deschizându-l. 

— Ce fac ai mei acum? întrebă el. Ea îşi permise un 
zâmbet scurt. 

— Tatăl tău a vrut să te întreb de ce nu i-ai spus pur şi 
simplu că ai avut emoţii înaintea examenului. A spus că a 
simţit şi el asta o dată sau de două ori, când era copil. 

Pe Jake îl luă prin surprindere vestea; tatăl lui nu fusese 
niciodată genul de om care să aducă în discuţie amintiri 
care începeau cu: Stii tu, când eu eram copil... Incercă să 
şi-l imagineze copil, suferind de emoţii la examene, şi 
descoperi că-i era imposibil - nu reuşi decât să trezească 
neplăcuta imagine a unui pitic arţăgos într-un tricou Piper, 
un pitic în cizme de cowboy făcute la comandă, un pitic cu 
păr negru tuns scurt şi ridicat măciucă pe frunte. 

Biletul era din partea domnului Bissette. 


Dragă John, 

Bonnie Avery mi-a spus că ai plecat mai devreme. E 
foarte îngrijorată pentru tine. Şi eu sunt, deşi amândoi 
am mai trecut prin situatii similare, mai ales în 
săptămâna examenelor. Te rog, vino să discutăm mâine 
la prima oră, bine? Putem rezolva orice problemă ai avea. 
Dacă te simti surmenat - şi vreau să repet că lucrul 
acesta se întâmplă mereu - putem aranja amânarea 
examenelor. Întâia noastră grijă este starea ta de bine. 
Sună-mă în seara aceasta, dacă vrei; poți da de mine la 
555-7661. Voi fi treaz până târziu. 

Ține minte că ne eşti drag tuturor şi că toți suntem de 
partea ta. 

A votre santé 


dm Bit 


Jake simţi că-i dau lacrimile. Compasiunea era clar 
exprimată în acele cuvinte, şi asta era minunat, dar mai 
erau unele lucruri, lucruri neexprimate direct, care erau şi 


mai plăcute - căldură, preocupare şi o încercare (chiar dacă 
greşită) de a înţelege şi consola. 

Domnul Bissette făcuse o săgetuţă în partea de jos a 
biletului. Jake întoarse foaia şi citi: 

Apropo, Bonnie m-a rugat să-ți aduc asta - felicitări!! 

Felicitări? Ce naiba însemna asta? 

Deschise dosarul. O foaie de hârtie fusese prinsă de 
prima pagină a eseului său final. Purta antetul Bonitei Avery 
şi Jake citi rândurile drepte, scrise cu stiloul, cu o uimire 
crescândă. 


John, 

Leonard fără doar şi poate că iţi va transmite grija 
noastră, a tuturor - e extrem de priceput la asta - aşa că 
mie dă-mi voie să mă limitez la eseul tău final, pe care l- 
am citit şi notat în prima mea oră liberă. Este incredibil 
de original şi depăşeşte orice eseu pe care l-am citit în 
ultimii ani. Felul în care utilizezi repetiţia incrementală 
(„...Şi ăsta e adevărul“) este inspirat, dar sigur că 
repetiţia incrementală nu e de fapt decât un truc. 
Adevărata valoare a compunerii rezidă în calitatea ei 
simbolică, exprimată prima dată în imaginea trenului şi a 
uşii de pe pagina de titlu şi continuată splendid în 
cuprinsul textului. Aceasta ajunge la concluzia ei logică 
odată cu imaginea „turnului întunecat“, pe care o 
interpretez ca pe afirmația ta că ambițiile convenționale 
nu sunt doar false, ci şi periculoase. 

Nu pretind că înțeleg tot simbolismul (ex. „Stăpâna 
Umbrelor“, „pistolarul“), dar mi se pare clar că tu însuţi 
eşti „Prizonierul“ (şcolii, societății etc.) şi că sistemul 
educațional este „Demonul Vorbitor“. Este posibil ca 
„Roland“ şi „pistolarul“ să fie una şi aceeaşi figură 
autoritară - tatăl tău, poate? Atât de tare m-a intrigat 
această posibilitate, încât i-am căutat numele în dosarul 
tău. Observ că îl cheamă Elmer, dar mai observ şi că 
inițiala mijlocie este R. 

Găsesc acest lucru extrem de provocator. Ori este 
acest nume un dublu simbol, inspirat deopotrivă de tatăl 


tău şi de poemul lui Robert Browning, Infantele Roland la 
Turnul Intunecat sosit-a? Nu e o întrebare pe care aş 
adresa-o majorității studenților, dar sigur că ştiu cât de 
mult citeşti tu! 

În orice caz, sunt extrem de impresionată. Elevii mai 
tineri sunt deseori tentaţi să scrie lucruri sub imperiul 
aşa-numitului „flux al conştiinţei“, însă rareori sunt 
capabili să-l controleze. Tu te-ai descurcat de minune să 
îmbini fluxul conştiinţei cu limbajul simbolic. 

Bravo! 

Treci pe la mine imediat ce „revii în şa“ - vreau să 
discutăm posibilitatea publicării acestui text în primul 
număr de anul viitor al revistei literare a elevilor. 

B. Avery 


P.S. Dacă azi ai plecat de la şcoală pentru că te-ai 
îndoit de puterea mea de a întelege un eseu final de o 
bogăție atât de neaşteptată, sper că ti-am înlăturat 
temerile. 


Jake scoase foaia din agrafă, expunând pagina de titlu a 
eseului său uimitor de original şi de bogat în simboluri. 
Nota 10+ era scrisă şi încercuită cu cerneala roşie a 
stiloului de notat al doamnei Avery. Sub ea, profesoara 
scrisese EXCELENT!!! 

Jake izbucni în râs. 

Intreaga zi - ziua aceea lungă, înfricoşătoare, confuză, 
exuberantă, terifiantă, misterioasă - era concentrată în 
hohotele lui dezlănţuite de râs. Se trânti în scaun, cu capul 
pe spate, ţinându-se cu mâinile de burtă, cu lacrimile 
şiroindu-i pe faţă. Râse până ce răguşi. Fu cât pe ce să se 
oprească de câteva ori, apoi ochii îi cădeau pe o exprimare 
din binevoitorul comentariu critic al doamnei Avery şi 
începea să râdă şi mai abitir. Nu-l văzu pe tatăl lui când 
veni la uşă, se uită la el nedumerit, cu ochi temători, după 
care plecă înapoi, clătinând din cap. 

In cele din urmă, deveni conştient că doamna Shaw încă 
şedea pe patul lui, uitându-se la el cu o expresie de 


detaşare prietenească asezonată cu o vagă curiozitate. Jake 
încercă să vorbească, dar îl luă din nou râsul înainte să 
apuce. 

Trebuie să mă opresc, îşi spuse. Trebuie să mă opresc 
sau o să mor. O să fac o comotie cerebrală sau un atac de 
cord, sau altceva. 

Apoi îşi spuse: Mă-ntreb cum o fi interpretat „uu-uu, uu- 
uu“? şi reîncepu să râdă cu toată fiinţa sa. 

Până la urmă, spasmele începură să-i tempereze 
hohotele. Se şterse cu braţul la ochii înlăcrimaţi şi spuse: 

— Îmi pare rău, doamnă Shaw - doar că... ei bine... am 
primit un 10 plus pe eseul final. A fost o lucrare foarte... 
foarte bogată... şi foarte sim... sim... 

Dar nu putu încheia. Se îndoi de râs, ţinându-se de burta 
care îl durea. Doamna Shaw se ridică, surăzând. 

— Foarte frumos, John. Mă bucur că totul a ieşit bine şi 
sunt sigură că şi părinţii tăi se vor bucura. Am întârziat 
mult... cred că-i voi cere portarului să-mi cheme un taxi. 
Noapte bună şi somn uşor. 

— Noapte bună, doamnă Shaw, zise Jake, controlându-se 
cu greu. Şi mulţumesc. 

Îndată ce femeia plecă, băiatul începu din nou să râdă. 


21 


În următoarea jumătate de oră primi vizite separate din 
partea părinţilor. 

Într-adevăr, se calmaseră, iar nota de 10+ pusă pe eseul 
lui final păru să-i calmeze şi mai tare. Jake îi primi cu textul 
la franceză deschis pe masă înaintea sa, însă nici nu se 
uitase la el, şi nici nu avea vreo intenţie să se uite. Aştepta 
să rămână singur ca să poată studia cele două cărţi pe care 
le cumpărase dimineaţă. Avea o bănuială că adevăratele 
examene finale încă aşteptau dincolo de orizont şi simţea o 
dorinţă disperată de a le trece. 

Tatăl lui îşi vâri capul în cameră pe la zece şi un sfert, 
cam la douăzeci de minute după ce mama îşi încheiase 


scurta şi neclara vizită. Elmer Chambers ţinea o ţigară într- 
o mână şi un pahar de scotch în cealaltă. Părea nu doar mai 
calm, dar şi puţin cherchelit. Jake se întrebă scurt şi cu 
indiferenţă dacă nu dăduse iama cumva în rezerva de 
Valium a mamei lui. 

— Eşti bine, puştiule? 

— Da. 

Jake era din nou băieţelul cuminte, care se stăpânea 
mereu. Ochii pe care îi întoarse spre tatăl lui nu erau 
arzători, ci opaci. 

— Vreau să-ţi spun că-mi pare rău pentru adineaori. 

Tatăl lui nu era omul care să-şi ceară multe scuze, şi o 
făcea ca un ageamiu. Jake descoperi că-i era puţin milă de 
el. 

— Nu face nimic. 

— O zi grea, zise tatăl lui. Gesticulă cu paharul gol. Ce-ar 
fi să uităm amândoi ce s-a întâmplat? 

Vorbi ca şi când tocmai îi venise această măreaţă şi 
logică idee. 

— Eu am uitat deja. 

— Bun. Tatăl lui părea uşurat. E timpul să te culci, nu-i 
aşa? Mâine vei avea de dat nişte explicaţii şi câteva teste. 

— Aşa se pare, zise Jake. Mama e bine? 

— Foarte. Foarte. Eu mă duc în birou. Am multe hârtii de 
completat în seara asta. 

— Tată? 

Bărbatul întoarse îngrijorat ochii spre el. 

— Care-i numele tău mijlociu? 

Ceva pe chipul tatălui îi spuse lui Jake că se uitase la 
nota de pe eseul lui final, dar nu se sinchisise să citească 
lucrarea în sine ori comentariul critic al doamnei Avery. 

— N-am aşa ceva, zise el. E doar o iniţială, ca Harry S. 
Truman. Doar că a mea e R. Ce te-a făcut să întrebi asta? 

— Simpla curiozitate, răspunse Jake. 

Reuşi să-şi păstreze mina serioasă până ce plecă tatăl 
lui... dar imediat ce uşa se închise, dădu fuga la pat şi îşi 
îndesă faţa în pernă, ca să amortizeze un alt acces de râs 
sălbatic. 


22 


Când fu sigur că-i trecuse şi acest acces (deşi pufnete de 
râs încă-i mai urcau în gât, ca replicile unui cutremur) şi că 
tatăl lui va fi încuiat în siguranţă în biroul lui, cu ţigările, 
scotch-ul, hârtiile şi sticluţa lui cu pudră albă, Jake se 
întoarse la masa de scris, aprinse lampa şi deschise Charlie, 
trenulețul Uu-uu. Aruncă o privire rapidă la pagina tehnică 
şi văzu că volumul fusese publicat prima dată în 1942; 
exemplarul lui era din a patra ediţie. Se uită pe coperta a 
patra, dar nu apărea nicio informaţie despre Beryl Evans, 
autorul cărţii. 

Jake reveni la prima pagină, se uită la imaginea unui 
bărbat cu păr blond, care rânjea în cabina unei locomotive 
cu abur, studie rânjetul de mândrie de pe chipul omului, 
după care începu să citească. 


Bob Brooks era mecanic de locomotivă pentru 
compania de căi ferate Lumea de Mijloc, pe segmentul St 
Louis-Topeka. Mecanicul Bob era cel mai bun angajat pe 
care compania de căi ferate Lumea de Mijloc îl avusese 
vreodată, iar Charlie era cel mai bun tren! 

Charlie era o locomotivă cu abur 402 Big Boy şi 
mecanicul Bob era singurul căruia i se permisese să şadă 
în cabina ei şi să tragă de şnurul sirenei. Toată lumea 
cunoştea OUUU-UUU-ul sirenei lui Charlie şi de câte ori îl 
auzeau răsunând peste câmpiile din Kansas, oamenii 
spuneau: „Aştia-s Charlie şi mecanicul Bob, cea mai 
rapidă echipă dintre St Louis şi Topeka!“ 

Băieți şi fete dădeau fuga în curte să-i vadă pe Charlie 
şi mecanicul Bob trecând. Mecanicul Bob le zâmbea şi 
flutura din mână. Copiii zâmbeau şi fluturau înapoi. 

Mecanicul Bob avea un secret special. El era singurul 
care îl ştia. Charlie, trenuleţul Uu-uu, era de fapt viu. Intr- 
o zi, pe când străbăteau distanţa dintre Topeka şi St 
Louis, mecanicul Bob a auzit o voce care cânta foarte 
încet şi blând. 

— Cine-i în cabină cu mine? a zis sever mecanicul Bob. 


— Tre’ să te duci la psihiatru, mecanicule Bob, murmură 
Jake şi întoarse pagina. lată o imagine cu Bob aplecându-se 
pentru a se uita sub focarul automat al lui Charlie, 
trenuleţul Uu-uu. Jake se întrebă cine conducea trenul şi se 
uita după vaci (ca să nu mai zicem de băieţi şi fete) în timp 
ce Bob căuta pasageri clandestini, şi bănuia că Beryl Evans 
nu se prea pricepuse la trenuri. 


— Nu-ţi face griji, zise o voce joasă, groasă. Sunt doar 
eu. 

— Cine eu? întrebă mecanicul Bob. 

Vorbi pe cel mai sigur şi răsunător ton al său, deoarece 
încă mai credea că cineva îi juca o festă. 

— Charlie, răspunse vocea joasă, groasă. 

— Fugi  d-aci! făcu mecanicul Bob. Trenurile nu 
vorbesc! N-oi fi ştiind eu multe, dar asta ştiu! Dacă eşti 
Charlie, presupun că poţi să-ţi tragi singur sirena! 

— Sigur că da, zise vocea joasă, groasă, şi tocmai 
atunci sirena îşi trimise sunetul prelung, rostogolitor, 
peste câmpiile din Missouri: OUUU-UUU! 

— Sfinte Dumnezeule! zise mecanicul Bob. Chiar eşti 
tu! 

— Ţi-am spus, rosti Charlie, trenuleţul Uu-uu. 

— Cum de n-am ştiut până acum că eşti viu? întrebă 
mecanicul Bob. De ce nu mi-ai vorbit niciodată până 
acum? 

Şi atunci Charlie îi cântă mecanicului Bob următorul 
cântec, cu vocea lui joasă, groasă. 


Nu-mi pune întrebări copilăreşti, 
N-am să joc jocuri prosteşti. 
Sunt un simplu trenuleț uu-uu 
Și asta am să fiu continuu. 


Vreau doar să călătoresc 

Sub cerul clar, sărbătoresc, 

Și să fiu un trenuleț uu-uu ferice, 
Până în ziua când m-oi duce. 


— O să mai vorbeşti cu mine când vom mai fi pe 
drum? întrebă mecanicul Bob. Mi-ar face mare plăcere. 

— Sigur că da, zise Charlie. Te iubesc, mecanicule Bob. 

— Şi eu te iubesc, Charlie, răspunse mecanicul Bob, 
după care trase sirena el însuşi, doar ca să arate cât era 
de fericit. 

OUU-UUU! Era cel mai puternic şi mai robust sunet de 
sirenă pe care Charlie îl scosese vreodată, şi toţi cei care 
l-au auzit au venit să-l vadă. 


Imaginea care ilustra această ultimă scenă era cea de pe 
coperta cărţii. În imaginile anterioare (erau nişte desene 
sumare care-i aminteau lui Jake de pozele din cartea lui 
preferată din grădiniţă, Mike Mulligan şi lopata lui cu abur), 
locomotiva era o simplă locomotivă - animată, indiscutabil 
interesantă pentru băieţii din anii '40 care formaseră 
publicul-ţintă al acelei cărţi, însă era doar o maşinărie. În 
această imagine însă, avea clare trăsături umane, iar asta îi 
trezi lui Jake un fior puternic, în ciuda zâmbetului lui Charlie 
şi a duioşiei cam prea trase de păr a poveștii. 

Nu avea încredere în zâmbetul acela. 

Se întoarse la eseul său final şi scrută textul. Sunt 
aproape sigur că Blaine este periculos, citi el, iar ăsta e 
adevărul. 

Inchise dosarul, lovi gânditor cu degetele în el câteva 
momente, apoi se întoarse la Charlie, trenulețul Uu-uu. 


Mecanicul Bob şi Charlie petrecură multe zile fericite 
împreună şi discutară despre multe lucruri. Mecanicul 
Bob trăia singur, iar Charlie era primul prieten adevărat 
pe care îl avea de când îi murise soţia, cu mult timp în 
urmă, în New York. 

Apoi, într-o bună zi, când Charlie şi mecanicul Bob se 
întoarseră la depoul din St Louis, găsiră o nouă 
locomotivă diesel în locul de staţionare al lui Charlie. Și 
încă ce locomotivă diesel! Cinci mii de cai-putere! 
Tampoane din oţel nichelat! Motoare de tracţiune 


fabricate la Fabrica de Locomotive din Utica, New York! 
Şi pe acoperişul ei, în spatele generatorului, erau trei 
ventilatoare de răcire galben-aprins. 

— Ce-i asta? întrebă mecanicul Bob îngrijorat, dar 
Charlie nu făcu decât să-şi cânte cântecul cu vocea lui 
joasă, groasă: 


Nu-mi pune întrebări copilăreşti, 
N-am să joc jocuri prosteşti. 
Sunt un simplu trenuleț uu-uu 
Și asta am să fiu continuu. 


Vreau doar să călătoresc 

Sub cerul clar, sărbătoresc, 

Și să fiu un trenuleț uu-uu ferice, 
Până în ziua când m-oi duce. 


Domnul Briggs, directorul depoului, se apropie. 

— Aceasta e o frumoasă locomotivă diesel, zise 
mecanicul Bob, dar va trebui să o mutaţi din locul de 
staţionare al lui Charlie, domnule Briggs. Charlie trebuie 
uns chiar în această după-amiază. 

— Charlie nu va mai trebui uns niciodată, mecanicule 
Bob, spuse cu tristeţe în glas domnul Briggs. Va fi înlocuit 
cu ea - o locomotivă diesel Burlington Zephyr nou-nouţă. 
Odată, Charlie a fost cea mai bună locomotivă din lume, 
dar acum este bătrân şi boilerele lui scapă apă. Mă tem 
că a venit timpul ca Charlie să iasă la pensie. 

— Aiurea! Mecanicul Bob era furios! Charlie e încă plin 
de vlagă! Voi telegrafia la sediul central al companiei de 
căi ferate Lumea de Mijloc! li voi telegrafia preşedintelui, 
domnul Raymond Martin, eu însumi! Il cunosc, pentru că 
o dată mi-a acordat un Premiul de Merit, şi după aceea 
eu şi Charlie i-am plimbat fiica cea mică. Am lăsat-o să 
tragă de şnur şi Charlie a şuierat cât a putut de tare 
pentru ea! 

— Imi pare rău, Bob, spuse domnul Briggs, dar domnul 
Martin însuşi a cerut noua locomotivă diesel. 


Era adevărat. Aşa încât Charlie, trenuleţul Uu-uu, a fost 
tras pe o linie moartă în cel mai îndepărtat colţ al 
depoului Lumii de Mijloc din St Louis, să ruginească între 
buruieni. Şi astfel, pe traseul dintre St Louis şi Topeka se 
auzi TIIIT! TIIIT-ul lui Burlington Zephyr, iar Charlie tăcu 
pentru totdeauna. O familie de şoareci îşi găsi culcuş în 
scaunul pe care mecanicul Bob şezuse cândva atât de 
mândru, privind peisajul pe lângă care gonea cu viteză; o 
familie de rândunici îşi făcuse cuib în coşul lui de fum. 
Charlie rămase singur şi foarte trist. Ducea dorul şinelor 
de oţel şi al cerurilor albastre şi al spaţiilor largi, 
deschise. Uneori, noaptea târziu, se gândea la aceste 
lucruri şi plângea cu lacrimi negre de ulei. Asta făcea ca 
frumosul lui far Stratham să ruginească, dar lui nu-i păsa, 
întrucât acum farul Stratham era vechi şi nu se mai 
aprindea niciodată. 

Domnul Martin, preşedintele companiei de căi ferate 
Lumea de Mijloc, îi scrise mecanicului Bob şi-i făcu oferta 
de a conduce noul Burlington Zephyr. „E o locomotivă 
bună, mecanicule Bob“, spunea domnul Martin, „plină de 
vlagă, şi tu ar trebui să fii cel care s-o conducă! Dintre 
toţi mecanicii care lucrează pentru Lumea de Mijloc, tu 
eşti cel mai bun. lar fiica mea, Susannah, n-a uitat nicio 
clipă că ai lăsat-o să tragă vechea sirenă a lui Charlie.“ 

Dar mecanicul Bob spuse că, dacă nu-l mai poate 
conduce pe Charlie, zilele lui de mecanic s-au încheiat. 
„N-aş putea înţelege o locomotivă diesel atât de nouă şi 
de performantă“, răspunse mecanicul Bob, „şi ea nu m-ar 
înţelege pe mine.“ 

Îi fu încredinţată sarcina de a întreţine locomotivele de 
la depoul din St Louis, şi mecanicul Bob deveni îngrijitorul 
Bob. Uneori, ceilalţi mecanici care conduceau noile 
locomotive diesel performante râdeau de el. 

— Uite-l pe neghiobul ăla bătrân! ziceau eu. Nu poate 
înţelege că lumea a mers mai departe! 

Alteori, noaptea târziu, mecanicul Bob se ducea în 
fundul curţii depoului, acolo unde Charlie, trenuleţul Uu- 
uu, stătea pe şinele ruginite ale liniei moarte care-i 


devenise casă. Printre roţile lui crescuseră buruieni; farul 
era ruginit şi orb. Mecanicul Bob îi vorbea mereu lui 
Charlie, însă Charlie îi răspundea din ce în ce mai rar. În 
multe nopţi nu scotea nicio vorbă. 

Într-o noapte, mecanicului Bob îi veni o idee teribilă. 

— Charlie, eşti pe moarte? întrebă el şi, cu vocea lui 
joasă, groasă, Charlie răspunse: 


Nu-mi pune întrebări copilăreşti, 
N-am să joc jocuri prosteşti. 
Sunt un simplu trenuleț uu-uu 
Și asta am să fiu continuu. 


Vreau doar să călătoresc 

Sub cerul clar, sărbătoresc, 

Și să fiu un trenuleț uu-uu ferice, 
Până în ziua când m-oi duce. 


Jake privi îndelung imaginea care însoțea acest episod nu 
tocmai neaşteptat. Poate că era un desen sumar, însă era 
executat cu măiestrie. Charlie arăta bătrân, obosit şi uitat 
de toată lumea. Mecanicul Bob părea că şi-a pierdut ultimul 
prieten... ceea ce, potrivit poveştii, chiar aşa era. Jake îşi 
imagină copiii de pe tot cuprinsul Americii plângând din toţi 
rărunchii la acest episod, şi înţelese că erau multe poveşti 
pentru copii care conţineau asemenea lucruri, ce-ţi 
terfeleau emoţiile. Hansel şi Gretel abandonaţi în pădure, 
mama lui Bambi doborâtă de un vânător, moartea lui Old 
Yeller. Era uşor să-i răneşti pe copilaşi, uşor să-i faci să 
plângă, iar asta arăta o pornire ciudat de sadică la 
majoritatea  povestitorilor... inclusiv, aparent, la Beryl 
Evans. 

Dar, descoperi Jake, e/ nu era întristat de izgonirea lui 
Charlie în ţinuturile pustii şi buruienoase de la maginea 
depoului Lumea de Mijloc din St Louis. Ba dimpotrivă. 
Bravo, gândi el. Acolo îi e locul. Acolo, pentru că e 
periculos. N-are decât să putrezească acolo, şi nu te lăsa 
înşelat de lacrima din ochiul lui - se spune că şi crocodilii 


plâng. 

Citi repede restul poveştii. Avea un final fericit, desigur, 
deşi acel moment de disperare la marginea depoului era 
indiscutabil cel pe care copiii şi-l aminteau mult timp după 
ce finalul fericit cădea în uitare. 

Domnul Martin, preşedintele companiei de căi ferate 
Lumea de Mijloc, veni în St Louis să vadă cum merge 
treaba. Planul lui era să meargă cu Burlington Zephyr până 
la Topeka, unde fiica lui ţinea primul ei recital de pian, chiar 
în acea după-amiază. Doar că Zephyr nu voia să pornească. 
Motorina din rezervor conţinea apă, din câte se părea. 

(Oare tu, mecanicule Bob, să fi pus apă în ea? se întrebă 
Jake. Fac pariu că da, vulpe vicleană ce eşti!) 


Toate celelalte trenuri erau plecate pe traseu! Ce să 
facă? 

Cineva îl trase de braţ pe domnul Martin. Era 
îngrijitorul Bob, doar că nu mai arăta ca un îngrijitor de 
locomotive. Îşi scosese pantalonii pătaţi cu ulei şi 
îmbrăcase o salopetă curată. Pe cap avea vechea lui 
şapcă dungată, de mecanic. 

— Charlie e mai încolo, pe linia moartă, zise el. Charlie 
poate face drumul până la Topeka, domnule Martin. 
Charlie vă poate duce acolo la timp pentru recitalul de 
pian al fiicei dumneavoastră. 

— Locomotiva aia cu abur, veche? pufni domnul 
Briggs. Soarele va apune şi Charlie încă nu va fi nici la 
optzeci de kilometri de Topeka! 

— Charlie poate să o facă, insistă mecanicul Bob. Fără 
garnituri în spate, ştiu că poate! Vedeţi dumneavoastră, 
în timpul meu liber i-am curăţat motorul şi boilerul. 

— Să facem o încercare, acceptă domnul Martin. Mi-ar 
părea rău să pierd primul recital al lui Susannah! 

Charlie era pregătit de drum; mecanicul Bob îi făcuse 
plinul cu cărbuni şi focarul era atât de cald, încât pereţii 
lui se înroşiseră. Îl ajută pe domnul Martin să urce în 
cabină şi-l scoase pe Charlie de pe linia moartă, ruginită 
şi uitată, punându-l pe linia principală pentru prima dată 


în ani de zile. Apoi, când cuplă în prima viteză, trase de 
şnur şi Charlie scoase vechiul lui strigăt curajos: OUU- 
UUU! 

Pretutindeni în St Louis copiii auziră acel strigăt şi 
alergară din curţile lor ca să vadă vechea locomotivă cu 
abur trecând. 

— Uite! strigau ei. E Charlie! Charlie, trenuleţul Uu-uu 
s-a întors! Ura! Fluturau toţi din mână şi, când Charlie 
ieşea pufăind din oraş, prinzând viteză, trase singur 
sirena, exact cum făcea în zilele de demult: OUU-ULU! 

Clic-clac, clic-clac făceau roţile lui Charlie! 

Puf-puf, puf-puf făcea fumul pe coşul lui Charlie! 

Boc-boc, boc-boc făcea banda care alimenta cu 
cărbuni focarul! 

Ce viteză! Ce mai vlagă! Charlie nu mai mersese 
niciodată atât de repede! Peisajul gonea alături neclar! 
Depăşea maşinile de pe Route 41 ca şi când acestea ar fi 
stat pe loc! 

— Măiculiţă, maica mea! exclamă domnul Martin, 
fluturându-şi pălăria în aer. Asta zic şi eu locomotivă, 
Bob! Nu ştiu de ce am scos-o din funcţiune! Cum faci să 
ţii banda transportoare plină la viteza asta? 

Mecanicul Bob zâmbi, întrucât el ştia că Charlie se 
alimenta singur. Şi, peste clic-clac şi puf-puf şi boc-boc, îl 
auzea cântându-şi vechiul cântec cu vocea lui joasă, 
groasă: 


Nu-mi pune întrebări copilăreşti, 
N-am să joc jocuri prosteşti. 
Sunt un simplu trenuleț uu-uu 
Și asta am să fiu continuu. 


Vreau doar să călătoresc 

Sub cerul clar, sărbătoresc, 

Și să fiu un trenuleț uu-uu ferice, 
Până în ziua când m-oi duce. 


Charlie l-a dus pe domnul Martin la timp la recitalul de 


pian al fiicei sale (cum altfel?) şi Susannah s-a bucurat 
peste poate să-l revadă pe vechiul ei prieten, Charlie 
(cum altfel?), şi toţi s-au dus înapoi la St Louis împreună, 
Susannah trăgând cu toată forţa de şnurul sirenei cât a 
fost drumul de lung. Domnul Martin le-a găsit lui Charlie 
şi mecanicului Bob de lucru la nou-înfiinţatul parc de 
distracţii Lumea de Mijloc din California, să plimbe copiii, 
şi acolo îi veţi găsi şi astăzi, plimbând de colo-colo copii 
veseli în acea lume plină de lumini şi muzică şi distracţie 
pe cinste. Părul mecanicului Bob este alb, iar Charlie nu 
mai vorbeşte la fel de mult ca înainte, dar amândoi au 
încă destulă vlagă şi, din când în când, copiii îl aud pe 
Charlie cântându-şi vechiul cântec cu vocea lui joasă, 
groasă. 


SFÂRŞIT 


— Nu-mi pune întrebări copilăreşti, n-am să joc jocuri 
prosteşti, murmură Jake, uitându-se la ultima ilustrație. 

II înfăţişa pe Charlie, trenuleţul Uu-uu, trăgând două 
vagoane de pasageri descoperite, pline de copii veseli, de 
la montagnes-russes la roata Ferris. Mecanicul Bob stătea 
în cabină, trăgea şnurul sirenei şi părea fericit ca porcul în 
mocirlă. Jake bănuia că zâmbetul mecanicului Bob trebuia 
să exprime fericirea supremă, dar lui i se părea că era 
zâmbetul unui descreierat. Charlie şi mecanicul Bob arătau 
amândoi ca nişte descreieraţi... şi cu cât Jake se uita mai 
mult la copii, cu atât avea mai mult impresia că expresiile 
de pe chipurile lor aduceau cu nişte grimase de teroare. 
Lăsaţi-ne să coborâm, păreau să spună chipurile lor. vă 
rugăm, lăsați-ne să coborâm teferi şi nevătămați. 

Și să fiu un trenuleț uu-uu ferice până în ziua când m-oi 
duce. 

Jake închise cartea şi o privi căzut pe gânduri. Apoi o 
redeschise şi începu să o frunzărească, încercuind anumite 
cuvinte şi propoziţii care, i se părea lui, aveau o anumită 
importanţă. 

Compania de căi ferate Lumea de Mijloc... mecanicul 


Bob... o voce joasă, groasă... OUU-ULU... primul prieten 
adevărat pe care il avea de când îi murise soția, cu mult 
timp în urmă, în New York... domnul Martin... lumea a mers 
mai departe... Susannah... 

Lăsă pixul jos. De ce i se păreau importante aceste 
cuvinte şi propoziţii? Cea despre New York părea evidentă, 
dar celelalte? Şi, la urma urmei, de ce cartea aceasta? 
Faptul că îi fusese scris să o cumpere era incontestabil. 
Dacă n-ar fi avut bani în buzunar, era convins că ar fi luat-o 
pur şi simplu şi ar fi fugit cu ea din librărie. Dar de ce? Se 
simţea ca acul unei busole. Acul nu ştie nimic despre nordul 
magnetic; ştie doar că trebuie să indice într-o anumită 
direcţie, fie că-i place, fie că nu. 

Singurul lucru pe care Jake îl ştia sigur era că se simţea 
foarte, foarte obosit şi că, dacă nu se aşeza în pat curând, 
va adormi la masă. Îşi dădu jos cămaşa, apoi aruncă încă o 
privire la coperta lui Charlie, trenulețul Uu-uu. 

Zâmbetul acela. Pur şi simplu nu avea încredere în 
zâmbetul acela. Nici cât negru sub unghie. 


23 


Somnul nu veni atât de repede pe când se aşteptase 
Jake. Vocile reîncepură să se contrazică dacă el era viu sau 
mort, şi îl ţinură treaz. În cele din urmă, se ridică în capul 
oaselor cu ochii închişi şi apăsându-şi tâmplele cu pumnii 
încleştaţi. 

Terminati! strigă la ele. Terminati odată! Ati tăcut toată 
Ziua, tăceți din nou! Eu aş tăcea dacă ar recunoaşte că sunt 
mort, zise îmbufnată una dintre voci. Aș tăcea şi eu dacă ar 
arunca naibii o privire în jur şi ar recunoaşte că sunt în mod 
evident viu, ricană cealaltă. 

Îi venea să strige cât îl ţineau plămânii. Nu credea că se 
va mai putea controla; simţea că-i urca strigătul în gât ca 
voma. Deschise ochii, îşi văzu pantalonii aşezaţi pe spătarul 
scaunului de la birou şi-l fulgeră o idee. Cobori din pat, se 
duse la scaun şi pipăi în buzunarul drept din faţă al 


pantalonilor. 

Cheia argintie era tot acolo şi imediat ce degetele i se 
strânseră în jurul ei, vocile încetară. 

Spune-i, gândi el, neavând idee cui îi era adresat gândul. 
Spune-i să strângă cheia în mână. Cheia face vocile să 
dispară. 

Se întoarse în pat şi adormi cu cheia strânsă în mână, la 
trei minute după ce puse capul pe pernă. 


II 
USA ŞI DEMONUL 


1 


Tocmai când era să-l fure somnul, Eddie auzi clar în 
ureche o voce: Spune-i să strângă cheia în mână. Cheia 
face vocile să dispară. 

Se ridică ţeapăn în şezut, uitându-se speriat în jur. 
Susannah dormea buştean lângă el; vocea aceea nu putea 
să fi fost a ei. 

Şi nici a altcuiva, aparent. Mergeau prin pădure, de-a 
lungul cărării Grinzii, deja de opt zile, şi-n seara aceasta 
ridicaseră tabără pe fundul unei văi adânci. Aproape, în 
stânga, vuia un pârâu mare, curgând în aceeaşi direcţie în 
care se îndreptau ei: sud-est. In dreapta, pe o costişă 
abruptă creşteau brazi. Nu era niciun intrus acolo; doar 
Susannah care dormea şi Roland care stătea de veghe. 
Pistolarul era ghemuit sub pătura sa pe malul pârâului şi se 
uita în întuneric. 

Spune-i să strângă cheia în mână. Cheia face vocile să 
dispară. 

Eddie ezită preţ de un singur moment. Sănătatea 
mentală a lui Roland era în balanţă acum, iar balanţa se 
înclina în direcţia greşită. Şi partea cea mai rea era că 
nimeni nu ştia asta mai bine decât el însuşi. În acest punct, 
Eddie era dispus să se agaţe de orice pai. 

Folosea în chip de pernă o bucată împăturită de piele de 
căprioară. Băgă mâna sub ea şi scoase de acolo un pachet 
înfăşurat în piele. Se duse la Roland şi fu surprins că 
pistolarul nu-l observă decât în momentul în care era la mai 
puţin de patru paşi de spatele lui neprotejat. Fusese un 
timp - şi încă nu de mult - când Roland ar fi ştiut că Eddie 
era treaz încă dinainte ca el să se ridice în şezut. Ar fi 
sesizat schimbarea în respiraţia lui. 


Era mai vigilent atunci când eram pe plajă, când era pe 
jumătate mort din pricina muşcăturii homaroşeniei, gândi 
Eddie cu tristeţe. 

Într-un târziu, Roland întoarse capul şi se uită la el. Ochii 
lui ardeau de durere şi istovire, dar Eddie recunoscu aceste 
lucruri ca fiind doar un licăr de suprafaţă. Dincolo de el 
intuia o confuzie scăpărătoare care avea aproape sigur să 
se transforme în nebunie, dacă ar fi continuat să evolueze 
de capul ei. Îşi simţi inima grea de milă. 

— Nu poţi dormi? întrebă Roland. Vocea lui era moale, 
aproape amorţită. 

— Aproape că adormisem, şi apoi m-am trezit, începu 
Eddie. Ascultă... 

— Cred că mă pregătesc să mor. 

Roland îl ţintui cu privirea. Strălucirea îi părăsi ochii şi 
acum, privindu-i, era ca şi când s-ar fi uitat în două hăuri 
adânci şi întunecate, aparent fără sfârşit. Eddie se 
cutremură, mai mult din cauza acelei priviri goale decât din 
cauza celor rostite de Roland. 

— Şi ştii, Eddie, ce sper că se află în poiana unde se 
sfârşeşte drumul? 

— Roland... 

— Linişte, continuă celălalt. Doar linişte. Asta ar fi de 
ajuns. Un sfârşit pentru... asta. 

Îşi apăsă tâmplele cu pumnii şi Eddie gândi: Am mai 
văzut pe cineva făcând asta, şi nu de mult. Dar pe cine? 
Unde? 

Era ridicol, desigur; nu văzuse pe nimeni decât pe Roland 
şi Susannah de aproape două luni. Dar simțea că era 
adevărat. 

— Roland, lucrez de un timp la ceva, zise el. 

Pistolarul încuviinţă. Năluca unui zâmbet îi atinse buzele. 

— Ştiu. Ce este? Eşti pregătit în sfârşit să-mi spui? 

— Cred că poate fi o parte din treaba asta cu ka-tet-ul. 

Uitătura goală părăsi ochii lui Roland. li aruncă lui Eddie o 
privire atentă, dar nu spuse nimic. 

— Uite. 

Eddie începu să despăturească bucata de piele. 


Asta n-o să ajute la nimic! zise deodată vocea lui Henry 
pe un ton superior. Era atât de puternică, încât Eddie chiar 
tresări. Nu e decât o cioplitură fără noimă! O să râdă 
imediat ce o va vedea! O să râdă de tine! „Oo, ui’ la asta!“ 
va spune. „A cioplit fetița ceva?“ 

— Taci din gură, murmură Eddie. Pistolarul ridică din 
sprâncene. 

— Nutu. 

Roland aprobă din cap, fără surprindere. 

— Fratele tău te vizitează des, nu-i aşa, Eddie? 

Un moment, Eddie nu făcu decât să se uite fix la el, cu 
obiectul lui cioplit încă ascuns în pătratul de piele. Apoi 
zâmbi. Nu era un zâmbet agreabil. 

— Nu la fel de des ca înainte. Slavă Cerului pentru micile 
minuni. 

— Da, zise Roland. Prea multe voci apasă tare pe sufletul 
unui om... Ce este, Eddie? Arată-mi, te rog. 

Eddie ridică bucata de frasin. Cheia, aproape completă, 
ieşea din ea asemenea capului unei femei la prora unei 
corăbii... sau a mânerului unei săbii înfipte într-o stâncă. 
Eddie nu ştia cât de bine reuşise să reproducă forma cheii 
pe care o văzuse în foc (şi niciodată nu va şti, bănuia, decât 
dacă va găsi încuietoarea potrivită în care să o încerce), dar 
credea că o nimerise bine. De un singur lucru era cât se 
poate de sigur: era cea mai bună sculptură pe care o făcuse 
vreodată. De departe. 

— Pe toţi zeii, Eddie, e frumoasă! făcu Roland. Apatia îi 
dispăruse din glas; vorbi pe un ton de reverență surprinsă, 
pe care Eddie nu-l mai auzise până atunci. E gata? Nu e, 
nu-i aşa? _ 

— Nu... nu tocmai. Işi plimbă degetul mare în a treia 
scobitură, apoi peste s-ul de la capătul ultimei scobituri. Mai 
am puţin de lucrat aici, iar curbura de la capăt încă nu a 
ieşit bine. Nu ştiu de unde ştiu asta, dar aşa e. 

— Asta este secretul tău. 

Nu era o întrebare. 

— Da. Acum, de aş şti măcar ce înseamnă! 

Roland se uită în jur. Eddie îi urmări privirea şi o văzu pe 


Susannah. Se simţi puţin uşurat ştiind că Roland o auzise 
primul. 

— Ce faceţi, băieţi, atât de târziu? Trăncăniţi verzi şi 
uscate? Văzu cheia de lemn din mâna lui Eddie şi 
încuviinţă. Chiar mă întrebam când te vei hotărî să ne arăţi 
şi nouă aia. A ieşit bine. Nu ştiu la ce foloseşte, dara ieşit al 
naibii de bine. 

— N-ai idee ce uşă ar putea deschide? îl întrebă Roland 
pe Eddie. Asta n-a făcut parte din khef-ul tău? 

— Nu... dar s-ar putea să ajute la ceva, chit că nu e 
terminată. Întinse cheia spre Roland. Vreau să o ţii tu. 

Pistolarul nu făcu niciun gest de a o lua. Îl privi 
îndeaproape pe Eddie. 

— De ce? 

— Pentru că... ei bine... pentru că cineva cred că mi-a 
spus că aşa artrebui. 

— Cine? 

Băiatul tău, gândi Eddie imediat şi, imediat ce avu 
gândul, ştiu că era adevărat. Afurisitul tău de băiat. Nu 
voia, totuşi, să o spună cu voce tare. Nu voia să amintească 
deloc numele băiatului. Asta nu putea decât să-i facă din 
nou rău lui Roland. 

— Nu ştiu. Dar cred că ar trebui să încerci. 

Roland întinse încet mâna după cheie. Când degetele lui 
o atinseră, un licăr puternic păru să o lumineze, dar dispăru 
atât de repede, încât Eddie nu fu sigur dacă-l văzuse. Putea 
să fi fost doar lumina stelelor. 

Mâna lui Roland strânse cheia cioplită în bucata de lemn. 
Un moment, pe chipul lui nu se văzu nimic. Apoi fruntea i se 
încreţi şi capul se lăsă puţin pe o parte, ca şi când ar fi 
ascultat ceva. 

— Ce este? întrebă Susannah. Auzi... 

= 99S! 

Nedumerirea de pe chipul lui Roland era înlocuită încet 
de mirare. Se uită de la Eddie la Susannah şi înapoi la 
Eddie. Ochii i se umpleau de o emoție puternică, aşa cum o 
carafă se umple cu apă când e coborâtă într-un izvor. 

— Roland? întrebă Eddie îngrijorat. Te simţi bine? 


Roland şopti ceva. Eddie nu auzi ce. Susannah părea 
speriată. Aruncă o privire acuzatoare spre Eddie, ca pentru 
a-l întreba: Ce i-ai făcut? Eddie îi luă mâna în ambele sale 
mâini. 

— Cred că e bine. 

Roland strângea atât de tare în mână bucata de lemn, 
încât Eddie se temu pe moment că o va rupe în două, dar 
lemnul era puternic şi Eddie îl cioplise gros. Gâtul 
pistolarului se umflă; mărul lui Adam urcă şi cobori, în timp 
ce bărbatul se străduia să vorbească. Şi, dintr-odată, strigă 
spre cer cu o voce puternică şi clară: 

— AU DISPARUT! VOCILE AU DISPARUT! 

Intoarse privirea spre ei şi Eddie văzu ceva ce nu s-ar fi 
aşteptat niciodată să vadă - nici dacă ar fi trăit o mie de 
ani. 

Roland de Gilead plângea. 


2 


În noaptea aceea, pistolarul dormi neîntors şi avu un 
somn fără vise pentru prima dată de luni de zile, şi dormi 
strângând tare în mână cheia încă neterminată. 


3 


Într-o altă lume, dar sub umbra aceluiaşi ka-tet, Jake 
Chambers avea cel mai viu vis din viaţa sa. 

Umbla printr-o pădure bătrână, distrusă - o zonă moartă 
de copaci căzuţi şi tufişuri sălbatice care-l prindeau de 
glezne şi încercau să-i fure tenişii. Ajunse la o centură 
subţire de copaci mai tineri (anini, credea el, sau poate fagi 
- el era băiat de la oraş şi singurul lucru pe care îl ştia sigur 
despre copaci era că unii aveau frunze şi alţii aveau ace) şi 
descoperi o cărare printre ei. Işi croi drum de-a lungul ei, 
mişcându-se puţin mai repede. Inainte se vedea un fel de 
poiană. 

Se opri o dată înainte să ajungă la ea, când zări un soi de 


indicator din piatră la dreapta. Părăsi cărarea pentru a-l 
studia. Erau litere cioplite în el, însă erau atât de erodate, 
încât nu reuşea să le desluşească. În cele din urmă, închise 
ochii (nu mai făcuse asta niciodată într-un vis) şi îşi lăsă 
degetele să urmărească fiecare literă, ca un orb care 
citeşte Braille. Fiecare prinse formă în întunericul din 
spatele pleoapelor sale, până ce alcătuiră o propoziţie care 
apăru într-un nimb de lumină albastră: 


CĂLĂTORULE, AICI ÎNCEPE LUMEA DE MIJLOC 


Dormind în patul lui, Jake îşi trase genunchii la piept. 
Mâna în care ţinea cheia era sub pernă şi acum degetele o 
strânseră mai tare. 

Lumea de mijloc, gândi el, sigur că da. St Louis şi Topeka 
şi Oz şi Parcul de Distractii şi Charlie, trenulețul Uu-uu. 

Deschise ochii în vis şi merse mai departe. Poiana din 
spatele copacilor era pavată cu asfalt vechi, crăpat. Un cerc 
galben-şters fusese vopsit în mijloc. Jake îşi dădu seama că 
era un teren de baschet înainte să-l vadă pe băiatul din 
celălalt capăt, stând la linia de aruncare liberă şi dând la 
coş cu o minge Wilson veche. Le nimerea unul după altul, 
mingea intrând perfect prin cercul fără plasă al coşului. 
Coşul însuşi era fixat în ceva ce aducea cu un chioşc de 
metrou închis peste noapte. Uşa lui era vopsită în dungi 
galbene şi negre intercalate, pe diagonală. Din spatele ei - 
sau poate de sub ea - Jake auzea un murmur egal de 
maşinării puternice. Sunetul era cumva deranjant. Terifiant. 

Nu călca pe roboți, zise băiatul care arunca la coş, fără a 
se întoarce. Cred că sunt toţi morti, dar n-aş risca, în locul 
tău. 

Jake se uită în jur şi văzu împrăştiate pe jos mai multe 
dispozitive mecanice spulberate. Unul aducea cu un 
şoarece sau şobolan, altul cu un liliac. Un şarpe mecanic 
zăea rupt în două bucăţi ruginite, aproape de picioarele 
sale. 

Tu EŞTI eu? întrebă Jake, făcând un pas spre băiatul de la 
coş, dar chiar înainte ca acesta să se întoarcă, Jake ştiu că 


răspunsul era negativ. Băiatul era mai înalt decât el şi avea 
cel puţin treisprezece ani. Avea părul mai închis la culoare 
şi, când se uită la el, Jake văzu că ochii străinului erau 
căprui. Ai săi erau albaştri. 

Tu ce crezi? întrebă băiatul străin şi-i pasă mingea. 

Nu, sigur că nu, spuse Jake, parcă scuzându-se. Doar că 
de vreo trei săptămâni sunt rupt în două. Bătu mingea şi o 
aruncă de la mijlocul terenului. Aceasta făcu o boltă înaltă 
şi căzu fără zgomot direct prin cerc. Jake fu bucuros... dar 
descoperi că, în acelaşi timp, se temea de ce avea să-i 
spună băiatul acela străin. 

Știu, zise băiatul. Ţi-a făcut viața un calvar, nu-i aşa? 
Purta pantaloni scurţi ecosez şi un tricou galben pe care 
scria NU TE PLICTISEŞTI NICIODATĂ ÎN LUMEA DE MIJLOC. Îşi 
legase o bandană verde la frunte, ca să nu-i intre părul în 
ochi. Și-nainte să se-mbuneze lucrurile, se vor înrăutăţi şi 
mai tare. 

Ce-i locul acesta? întrebă Jake. Și tu cine eşti? 

E Portalul Ursului... dar este totodată Brooklyn. 

Asta nu suna logic şi totuşi, într-un fel, suna. Jake îşi 
spuse că lucrurile de genul acesta întotdeauna păreau aşa 
în vis, doar că ăsta nu lăsa impresia unui vis. 

Cât despre mine, eu nu contez cine ştie cât, spuse 
băiatul. Aruncă mingea peste umăr. Aceasta urcă, apoi 
cobori încet prin cercul coşului. Eu trebuie să te conduc, 
atâta tot. Te voi duce unde trebuie să mergi şi-ţi voi arăta 
ce trebuie să vezi, dar tu trebuie să fii cu băgare de seamă 
pentru că eu nu te cunosc. Şi străinii îl enervează pe Henry. 
Și Henry poate fi rău când e nervos, iar el e mai mare decât 
tine. 

Cine-i Henry? întrebă Jake. 

Nu contează. Numai nu te lăsa văzut de el. Nu trebuie 
decât să rămâi pe aici... şi să vii după noi. Apoi, când vom 
pleca... 

Băiatul se uită la Jake. Ochii aceia exprimau deopotrivă 
milă şi teamă. Jake înţelese pe dată că băiatul începea să 
se estompeze - putea să vadă dungile galbene şi negre de 
pe cutie direct prin tricoul galben al băiatului. 


Cum te voi găsi? Jake era deodată îngrozit că băiatul se 
va evapora cu totul înainte să-i poată transmite ce avea 
nevoie să audă. 

Fără probleme, răspunse băiatul. Vocea lui căpătase un 
ecou ciudat, metalic. /a doar metroul până la Co-Op City. O 
să mă găseşti. 

Ba n-o să te găsesc! protestă Jake. Co-Op City e uriaş! 
Acolo probabil că locuiesc o sută de mii de oameni! 

Acum, băiatul nu mai era decât un contur lăptos. Ochii lui 
căprui continuau totuşi să fie acolo, asemenea rânjetului 
pisicii de Cheshire din A/ice. 

Îl priveau cu compasiune şi anxietate. Wu-ţi face 
probleme, zise el. Doar ai găsit cheia şi trandafirul, nu-i 
aşa? La fel mă vei găsi şi pe mine. În după-amiaza asta, 
Jake. Pe la ora trei ar trebui să fie bine. Va trebui să ai grijă 
şi va trebui să te mişti repede. Făcu o pauză, un băiat- 
fantomă cu o minge veche de baschet aşezată lângă un 
picior transparent. Acum trebuie să plec... dar mi-a făcut 
plăcere să te întâlnesc. Pari un puşti de treabă şi nu mă 
surprinde că el te iubeşte. Jine minte, totuşi, că există 
pericole. Ai grijă... şi grăbeşte-te. 

Stai! strigă Jake şi străbătu în alergare terenul de baschet 
spre băiatul care dispărea. Lovi cu un picior într-un robot 
stricat care semăna cu un tractor de jucărie. Se împiedică şi 
căzu în genunchi, rupându-şi pantalonii. Ignoră arsura de 
durere. Stai! Trebuie să-mi spui despre ce-i vorba aici! 
Trebuie să-mi spui de ce mi se întâmplă lucrurile astea! 

Din cauza Grinzii, răspunse băiatul care nu mai era acum 
decât o pereche de ochi agăţaţi în aer, și din cauza 
Turnului. În cele din urmă, toate lucrurile, până şi Grinzile, 
slujesc Turnul Intunecat. Credeai că tu vei fi diferit? 

Jake lovi din mâini şi se opinti în picioare. ÎI voi găsi? ÍI voi 
găsi pe pistolar? 

Nu ştiu, răspunse băiatul. Vocea lui părea acum să vină 
de la un milion de kilometri depărtare. Știu doar că trebuie 
să încerci. În privinţa asta nu ai de ales. Băiatul dispăru. 

Terenul de baschet din pădure era gol. Singurul sunet 
rămăsese murmurul acela vag de maşinării şi lui Jake nu-i 


plăcea. Ceva nu era în regulă cu sunetul acela şi el credea 
că ceea ce nu era în regulă cu maşinăria afecta trandafirul - 
sau invers. Totul se lega, cumva. 

Luă de jos mingea de baschet veche şi roasă şi o aruncă. 
Intră perfect în coş... şi dispăru. 

Râul, suspină vocea băiatului străin. Fusese ca o adiere 
de vânt. Venise de nicăieri şi de pretutindeni. Răspunsul 
este râul. 


4 


Jake se trezi în prima lumină lăptoasă a zorilor, cu ochii în 
tavanul camerei lui. Se gândea la tipul de la Restaurantul 
Spiritual al Manhattanului - Aaron Deepneau, cel care îşi 
făcea veacul pe Bleecker Street când Bob Dylan nici nu ştia 
să scoată un acord pe Hohner-ul lui. Aaron Deepneau îi 
dăduse o ghicitoare. 


Cine umblă, dar n-are picioare, 
Cine are gură, dar nu vorbeşte, 
Cine are pat, dar nu doarme, 
Cine are brațe, dar n-are mâini? 


Acum ştia răspunsul. Râul umbla; râul avea gură; râul 
avea pat; râul avea braţe. Băiatul îi spusese răspunsul. 
Băiatul din vis. 

Şi dintr-odată se gândi la altceva ce spusese Deepneau: 
Asta e doar jumătate de răspuns. Ghicitoarea lui Samson e 
dublă, prietene. 

Jake aruncă o privire la ceasul de pe noptieră şi văzu că 
era şase şi douăzeci. Venise timpul să se mişte, dacă voia 
să iasă din casă înainte să se trezească părinţii. Astăzi nu 
avea să meargă la şcoală; Jake credea că, în ceea ce-l 
privea, şcoala se anulase pentru totdeauna. 

Aruncă în lături cuvertura, cobori picioarele pe podea şi 
văzu că avea zgârieturi pe ambii genunchi. Zgărieturi 
proaspete. Partea stângă şi-o  învineţise ieri, când 
alunecase pe cărămizi şi căzuse, şi la cap se lovise când 


leşinase lângă trandafir, însă nu păţise nimic la genunchi. 
— Asta s-a întâmplat în vis, şopti el şi descoperi că nu era 
deloc surprins. 
Incepu să se îmbrace cu mişcări grăbite. 


5 


În fundul şifonierului, sub un amalgam de tenişi vechi 
fără şireturi şi un maldăr de benzi desenate cu Omul 
Păianjen, găsi ghiozdanul cu care mergea la şcoală în 
clasele primare. Nimeni, nici picat cu ceară, n-ar fi venit cu 
ghiozdan la Piper - e prea, prea comun, scumpul meu - şi 
când Jake îl luă în mână, simţi un val de nostalgie pentru 
acele zile când viaţa păruse atât de simplă. 

Îndesă în el o cămaşă curată, o pereche de jeanşi curaţi, 
nişte chiloţi şi şosete, apoi adăugă Ghici ghicitoare ce-i! şi 
Charlie, trenulețul Uu-uu. Pusese cheia pe masă înainte să 
scotocească în şifonier după vechiul lui ghiozdan, şi vocile 
se întoarseră numaidecât, însă erau îndepărtate şi surde. 
Pe deasupra, era sigur că le putea face să dispară luând din 
nou cheia în mână, iar asta îl liniştea. 

Bine, gândi el, uitându-se în ghiozdan. Rămăsese loc 
destul chiar şi după ce pusese cărţile. Ce a/tceva? 

Un moment, îşi spuse că nu mai era nimic altceva... şi 
apoi ştiu. 


6 


Biroul tatălui mirosea a ţigări şi ambiţie. 

Era dominat de o masă uriaşă din lemn de tec. Vizavi de 
intrare, încastrate într-un perete altfel plin de cărţi, erau 
trei televizoare Mitsubishi. Fiecare era setat pe una dintre 
reţelele rivale şi noaptea, când tatăl lui stătea acolo, toate- 
şi rulau imaginile de ultimă oră cu sonorul redus la 
minimum. 

Draperiile erau închise şi Jake aprinse veioza de birou ca 
să vadă ceva. Se simţea agitat doar fiindcă era acolo, chiar 


şi aşa, cu tenişi în picioare. Dacă tatăl lui se trezea şi venea 
(lucru posibil; oricât de târziu se ducea la culcare sau cât de 
mult bea, Elmer Chambers dormea uşor şi se trezea 
devreme), avea să se enerveze. În cel mai bun caz, asta i- 
ar fi îngreunat evadarea altfel uşoară. Cu cât pleca mai 
repede de acolo, cu atât mai bine avea să se simtă. 

Sertarele mesei erau încuiate, dar tatăl lui nu făcuse 
niciodată un secret din locul în care ţinea cheia. Jake 
strecură degetele sub sugativă şi o extrase. Deschise al 
treilea sertar, întinse mâna pe lângă dosare şi atinse metal 
rece. 

O scândură scârţâi în hol şi el împietri. Trecură mai multe 
secunde. Când scârţâitul nu se repetă, Jake scoase arma pe 
care tatăl lui o ţinea pentru „protecţia domiciliului“ - un 
Ruger automat calibru 44. Tata îi arătase arma cu mare 
mândrie chiar în ziua când o cumpărase - cu doi ani în 
urmă. Fusese surd la cerinţele arzătoare ale soţiei de ao 
lăsa din mână înainte să fie rănit cineva. 

Jake găsi butonul de pe lateral care elibera încărcătorul. 
Acesta îi căzu în mână cu un pac! metalic ce păru foarte 
puternic în apartamentul tăcut. Aruncă din nou o privire 
temătoare spre uşă, apoi îşi întoarse atenţia spre 
încărcător. Era plin. Dădu să-l introducă înapoi în pistol şi 
apoi îl scoase iar. Să ţii un pistol încuiat într-un sertar de 
birou era un lucru; să porţi unul cu tine prin New York City 
era cu totul altceva. 

Vâri arma pe fundul ghiozdanului, apoi pipăi din nou în 
spatele dosarelor. De data aceasta scoase o cutie cu 
cartuşe, cam pe jumătate plină. Îşi amintea că tatăl lui 
exersase de câteva ori trasul la ţintă la poligonul poliţiei de 
pe First Avenue înainte să-şi piardă interesul. 

Scândura scârţâi iar. Jake voia să plece. 

Scoase una dintre cămăşile pe care le luase cu el, o 
aşeză pe masa tatălui şi înfăşură în ea încărcătorul şi cutia 
cu gloanţe. Apoi o puse înapoi în ghiozdan şi închise bine 
clapeta cu cataramele. Era pe cale să plece, când ochii îi 
căzură pe teancul mic de hârtii de lângă tăvile pentru 
corespondenţă. Ochelarii de soare Ray-Ban oglindiţi pe care 


tatălui îi plăcea să-i poarte erau împăturiţi peste ele. Jake 
luă o foaie de hârtie şi, după ce se gândi un moment, luă şi 
ochelarii de soare. Pe aceştia îi introduse în buzunarul de la 
piept. Apoi luă stiloul subţire, auriu, din stativul lui şi scrise 
Dragă tată şi dragă mamă sub antet. 

Se opri, încruntându-se la această formulă de salut. Ce 
urma după ea? Ce avea el, mai exact, de spus? Că-i iubea? 
Da, însă nu destul - acest adevăr central era străpuns de 
tot soiul de alte adevăruri neplăcute, ca nişte ace de oţel 
înfipte într-un ghem de aţă. Că îi va fi dor de ei? Nu ştia 
dacă asta era adevărat sau nu, lucru într-un fel oribil. Că 
spera că /orle va fi dor de e/? 

Înţelese deodată care era problema. Dacă ar fi avut de 
gând să lipsească doar pentru o zi, ar fi putut scrie ceva. 
Simţea însă o certitudine aproape absolută că nu era vorba 
doar de o zi, de o săptămână, de o lună, sau de vara aceea. 
Avea o idee că atunci când va ieşi din apartament, o va 
face pentru totdeauna. 

Aproape mototoli foaia de hârtie, apoi se răzgândi. 
Scrise: Vă rog să aveți grijă de voi. Vă iubesc, J. Cam sec, 
dar măcar era ceva. 

Bine. Acum vrei să nu-ți mai fortezi norocul şi să ieşi din 
casă? 

Voia. 

În apartament era o tăcere aproape mormântală. 
Traversă livingul pe vârfuri, auzind doar respiraţia părinţilor 
lui: sforăiturile slabe ale mamei, respiraţia mai grea a 
tatălui care, la fiecare umplere de plămâni, scotea un 
fluierat subţire. Frigiderul se cuplă tocmai când el ajunse la 
intrare şi Jake încremeni pentru moment, inima bubuindu-i 
în piept. Apoi ajunse la uşă. O descuie cât de încet putu, 
după care păşi afară şi o trase uşor după el. 

Când limba încuietorii intră la locul ei simţi că i se ridică o 
piatră de pe inimă şi-l cuprinse un sentiment puternic de 
anticipare. Nu ştia ce-l aştepta şi avea motive să creadă că 
va fi periculos, însă avea unsprezece ani - era prea tânăr ca 
să-şi refuze plăcerea care-l umplu pe dată. Il aştepta un 
drum - un drum ascuns care ducea adânc într-un teritoriu 


necunoscut. Erau secrete care puteau să i se dezvăluie, 
dacă el era deştept... şi dacă era norocos. Işi părăsise casa 
în lumina lungă a zorilor şi ceea ce îl aştepta era o mare 
aventură. 

Dacă rezist, dacă pot fi drept, voi vedea trandafirul, 
gândi el apăsând butonul de chemare a liftului. Ştiu asta... 
şi-l voi vedea şi pe el. 

Acest gând îl umplu de o nerăbdare atât de mare, încât 
era aproape un extaz. Trei minute mai târziu ieşi de sub 
marchiza care ţinea umbră intrării în clădirea în care el îşi 
trăise toată viaţa. Se opri un moment, apoi se întoarse la 
stânga. Decizia aceasta nu părea luată la întâmplare. Şi nici 
nu era. Se îndrepta spre sud-est, de-a lungul cărării Grinzii, 
reluându-şi propria călătorie întreruptă către Turnul 
Întunecat. 


7 


La două zile după ce Eddie îi dăduse lui Roland cheia 
neterminată, cei trei călători - transpiraţi, obosiţi şi răvăşiţi 
- răzbiră printr-o porţiune de tufişuri şi copaci pitici 
deosebit de deşi şi descoperiră ceea ce la prima vederea 
păreau a fi două cărări, mergând în tandem pe sub crengile 
împletite ale copacilor bătrâni care se îngrămădeau de o 
parte şi de alta. După câteva clipe de studiu, Eddie decise 
că nu erau simple cărări, ci urmele unui drum de mult 
abandonat. Tufişuri şi copaci pitici creşteau asemenea unor 
pene rebele de-a lungul a ceea ce fusese mijlocul lui. 
Adânciturile pline de iarbă erau făgaşele săpate de roţi şi 
ambele erau suficient de largi încât să poată încăpea 
scaunul cu rotile al lui Susannah. 

— Aleluia! strigă el. Să bem pentru asta! 

Roland încuviinţă fără cuvinte şi luă de la brâu plosca din 
piele. l-o întinse întâi lui Susannah, care şedea în ham, în 
spinarea sa. Cheia lui Eddie, legată acum la gâtul lui Roland 
pe o nojiţă, i se mişca sub cămaşă la fiecare mişcare. 
Susannah luă o înghiţitură şi-i dădu plosca lui Eddie. El bău, 


după care începu să desfacă scaunul. Ajunsese să urască 
drăcovenia aia; era ca o ancoră de fier, îi ţinea mereu în 
urmă. Cu excepţia unei spiţe rupte, încă era într-o stare 
bună. Uneori, Eddie credea că drăcovenia aceea le va 
supravieţui tuturor. Acum, însă, putea fi de folos... pentru o 
vreme, cel puţin. 

Eddie o ajută pe Susannah să iasă din ham şi o aşeză în 
scaun. Ea duse mâinile la şale, se întinse şi surâse de 
plăcere. Eddie şi Roland auziră amândoi pârâitul uşor pe 
care îl scoase coloana ei, întinzându-se. 

In faţă, o creatură mare care semăna cu un bursuc corcit 
cu un raton ieşi alene din pădure. Se uită la ei cu ochi mari, 
aurii pe margine, zvâcni din botul ascuţit şi mustăcios ca 
pentru a spune Ha! Mare scofală!, apoi traversă nepăsător 
restul drumului şi dispăru din nou. Inainte de asta, Eddie îi 
observă coada - lungă şi încovrigată, semăna cu un arc 
îmblănit. 

— Ce-a fost aia, Roland? 

— Un billy-bumbler. 

— E comestibil? 

Roland clătină din cap. 

— A tare. Acru. Mai degrabă aş mânca un câine. 

— Ai mâncat? întrebă Sussanah. Câine, vreau să zic. 

Roland încuviinţă, dar nu spuse mai mult. Eddie se trezi 
că se gândeşte la o replică dintr-un vechi film cu Paul 
Newman: Așa-i, doamnă - am mâncat căţei şi am dus o 
viață de căţel. 

Păsările cântau vesele în copaci. O briză uşoară sufla pe 
drum. Eddie şi Susannah întoarseră recunoscători feţele 
spre ea, apoi se uitară unul la celălalt şi zâmbiră. Eddie fu 
din nou copleşit de recunoştinţă faţă de ea - era înfri- 
coşător să ai pe cineva pe care să-l iubeşti, însă era şi 
foarte plăcut. 

— Cine a făcut drumul ăsta? întrebă Eddie. 

— Oameni care au dispărut de mult, răspunse Roland. 

— Aceiaşi care au făcut cupele şi farfuriile pe care le-am 
găsit? întrebă Susannah. 

— Nu... nu ei. Asta era un drum de trăsuri, îmi închipui, şi 


dacă e încă aici, după atâţia ani de uitare, trebuie să fi fost 
unul foarte mare... poate Marele Drum. Dacă am săpa, îmi 
imaginez că am găsi pietriş şi poate şi sistemul de 
scurgere. Dacă tot suntem aici, hai să îmbucăm ceva. 

— Mâncare! strigă Eddie. Adu-o aici! Pui florentin! Creveţi 
polinezieni! Sote de vițel cu ciuperci şi... 

Susannah îl înghionti cu cotul. 

— Termină, albule. 

— Ce să fac dacă am o imaginaţie bogată? zise Eddie 
vesel. 

Roland îşi dădu jos desaga de pe umăr, se lăsă pe vine şi 
începu să încropească un prânz mic, constând din carne 
uscată învelită în frunze măslinii. Eddie şi Susannah 
descoperiseră că acele frunze semănau puţin la gust cu 
spanacul, doar că aroma lor era mult mai pregnantă. 

Eddie o împinse pe Susannah până la el şi Roland îi dădu 
trei „burritos ă la pistolar“, cum le spunea Eddie. Ea începu 
să mănânce. 

Când Eddie se întoarse, Roland îi întinse şi lui trei bucăţi 
de carne înfăşurate în frunze - şi încă ceva. Era bucata de 
frasin din care creştea cheia. Roland o luase de pe nojiţa 
care, acum, îi încercuia gâtul, goală. 

— Hei, ai nevoie de asta, nu? întrebă Eddie. 

— Când o dau jos, vocile revin, dar sunt foarte 
îndepărtate, spuse Roland. Pot să le suport. De fapt, le aud 
chiar şi când o port - ca vocile unor oameni care vorbesc 
încet de cealaltă parte a dealului. Asta, cred, pentru că încă 
nu e gata cheia. N-ai mai lucrat la ea de când mi-ai dat-o. 

— Păi... o purtai, şi n-am vrut să... 

Roland nu spuse nimic, dar ochii lui albaştri îl priveau pe 
Eddie în felul acela răbdător, ca un profesor. 

— Bine, zise Eddie, mă tem să n-o dau în bară. Mulţumit? 

— După fratele tău, ai dat-o în bară cu totul... nu-i aşa? 
întrebă Susannah. 

— Susannah Dean, psiholoaga începătoare. Ţi-ai ratat 
vocaţia, dulceaţă. 

Susannah nu se simţi afectată de această dovadă de 
sarcasm. Ridică plosca pe cot, ca un ţăran care dă sticla 


peste cap, şi bău cu nesaţ. 

— Dar e adevărat, nu? 

Eddie, care îşi aminti că nu terminase nici praştia - nu 
încă, cel puţin - ridică din umeri. 

— Trebuie să o termini, zise Roland pe un ton blând. Cred 
că se apropie timpul când va fi nevoie să o foloseşti. 

Eddie dădu să vorbească, apoi închise gura. Suna uşor 
când o spuneai aşa, pe şleau, dar niciunul dintre ei nu 
înţelegea cu adevărat problema. lar problema era aceasta: 
şaptezeci la sută sau optzeci sau chiar nouăzeci şi opt şi 
jumătate pur şi simplu nu era de ajuns. Nu de data asta. ŞI 
dacă chiar avea să o dea în bară, nu putea să arunce 
lemnul peste umăr şi să-şi vadă de drum. Pentru început, 
de când tăiase bucata aceea de lemn nu mai văzuse niciun 
frasin. Cel mai mult îl dădea însă peste cap faptul că acum 
era totul sau nimic. Dacă greşea fie şi numai puţin, cheia nu 
avea să se rotească atunci când ei vor avea nevoie să se 
rotească. Şi avea tot mai multe emoţii din cauza s-ului 
aceluia mic de la capăt. Părea simplu, dar dacă formele nu 
erau exacte... 

Așa cum e acum, însă, nu va funcţiona; atâta lucru sigur 
ştii. 

Suspină, uitându-se la cheie. Da, atâta lucru ştia. Va 
trebui să încerce să o termine. Teama de eşec îi va 
îngreuna lucrul mai mult decât era necesar, însă va trebui 
să-şi reprime teama şi să încerce. Poate că avea într-adevăr 
să reuşească. Dumnezeu ştie că reuşise multe în 
săptămânile de când Roland intrase în mintea lui într-un 
avion Delta care se îndrepta spre aeroportul JFK. Faptul că 
era încă viu şi cu mintea întreagă era în sine o realizare. 

Eddie îi dădu cheia înapoi lui Roland. 

— Poart-o deocamdată, spuse. O să mă reapuc de cioplit 
când ne oprim peste noapte. 

— Promiţi? 

— Da. 

Roland aprobă, luă cheia şi începu să reînnoade nojiţa. 
Lucră încet, dar Eddie observă cu câtă dexteritate se 
mişcau degetele rămase la mâna sa dreaptă. Omul era 


culmea adaptabilităţii. 

— Ceva se va întâmpla, nu-i aşa? întrebă Susannah dintr- 
odată. Eddie ridică privirea către ea. 

— Ce te face să spui asta? 

— Dorm cu tine, Eddie, şi ştiu că acum visezi în fiecare 
noapte. Uneori şi vorbeşti. Nu par a fi coşmaruri, nu tocmai, 
dar e cât se poate de clar că ceva se petrece în mintea ta. 

— Da. Ceva se petrece. Doar că nu ştiu ce anume. 

— Visele sunt puternice, remarcă Roland. Nu ţi le 
aminteşti deloc? Eddie pregetă. 

— Puțin, dar sunt în ceaţă. Sunt din nou copil, asta ştiu. E 
după şcoală. Eu şi Henry frecăm menta pe vechiul teren de 
joacă de pe Markey Avenue, acolo unde acum este clădirea 
tribunalului pentru minori. Vreau ca Henry să mă ducă să 
văd ceva în Dutch Hill. O casă veche. Copiii obişnuiau să-i 
spună Conacul şi toţi ziceau că era bântuită. Poate chiar 
aşa era. Ştiu însă că-ţi îngheţa sângele în vene. Ti-l îngheţa 
de tot. 

Eddie clătină din cap, amintindu-şi. 

— M-am gândit la Conac pentru prima dată după atâţia 
ani când eram în poiana ursului şi am apropiat capul de 
cutia aia ciudată. Nu ştiu... poate din cauza asta am visul. 

— Dar tu nu crezi că e aşa, zise Susannah. 

— Nu. Cred că ceea ce s-a întâmplat e mult mai 
complicat decât o simplă amintire venită din senin. 

— Tu şi fratele tău aţi fost până la urmă acolo? întrebă 
Roland. 

— Da... l-am convins eu. 

— Şi s-a întâmplat ceva? 

— Nu. Dar a fost înfricoşător. Am stat acolo şi ne-am uitat 
la ea puţin, şi Henry m-a tachinat... spunând că mă va 
constrânge să intru şi să iau un suvenir, lucruri de felul 
ăsta... dar eu ştiam că nu vorbea serios. Era la fel de 
speriat ca mine de casa aceea. 

— Şi asta e tot? întrebă Susannah. Doar visezi că te duci 
acolo? La Conac? 

— E puţin mai mult decât atât. Vine cineva... şi doar stă 
acolo. Intr-un vis l-am observat, dar numai puţin... cam cu 


colţul ochiului, ştii? Dar ştiam că trebuia să ne prefacem că 
nu ne cunoaştem. 

— Chiar a fost persoana acolo în ziua aceea? întrebă 
Roland. Îl privea pe Roland cu interes. Sau e doar un 
personaj în visul tău? 

— Ziua aceea a trecut de mult. Nu puteam avea mai mult 
de treisprezece ani. Cum aş putea să-mi amintesc cu 
precizie aşa ceva? 

Roland nu spuse nimic. 

— Bine, făcu Eddie într-un final. Da. Cred că a fost acolo 
în ziua aia. Un puşti care purta fie o geantă sport, fie un 
ghiozdan, nu-mi amintesc ce anume. Şi ochelari de soare 
prea mari pentru faţa lui. Din aceia cu lentile gen oglindă. 

— Cine era persoana asta? întrebă Roland. 

Eddie rămase tăcut mult timp. Ţinea ultimul burritos à la 
Roland într-o mână, însă îşi pierduse pofta de mâncare. 

— Cred că e puştiul pe care l-ai întâlnit tu la haltă, zise el 
până la urmă. Cred că vechiul tău prieten Jake stătea acolo, 
uitându-se la mine şi la Henry în după-amiaza în care ne- 
am dus la Dutch Hill. Cred că ne-a urmărit. Fiindcă el aude 
vocile, exact ca tine, Roland. Şi fiindcă împarte visele cu 
mine. Cred că ceea ce-mi amintesc este ceea ce se 
întâmplă acum, în când-ul lui Jake. Puştiul încearcă să se 
întoarcă aici. Şi dacă cheia nu e gata atunci când el face 
mişcarea - sau dacă e cioplită greşit - probabil că va muri. 

Roland spuse: 

— Poate are şi el o cheie. E posibil asta? 

— Da, cred că este, răspunse Eddie, dar nu e de ajuns. 
Suspină şi îndesă ultimul burrito în buzunar pentru mai 
târziu. Şi cred că el nu ştie asta. 


8 


Merseră mai departe, Roland şi Eddie împingând cu 
schimbul scaunul lui Susannah. Aleseseră făgaşul din 
stânga. Scaunul sălta şi cobora şi, din când în când, Eddie şi 
Roland îl ridicau peste pietrele care ieşeau din ţărână ici şi 


colo, ca nişte dinţi bătrâni. Şi totuşi înaintau mai bine decât 
în ultima săptămână. Terenul urca şi, când Eddie se uită 
peste umăr, văzu pădurea desfăşurându-se în zare ca într-o 
serie de trepte blânde. Departe spre nord-vest, vedea o 
panglică de apă revărsându-se peste un perete de stâncă 
crăpat. Acela era, înţelese el cu uimire, locul pe care îl 
botezaseră „galeria de tir“. Acum era aproape pierdut în 
urma lor, în pâcla acelei după-amiezi de vară. 

— Şi acum ce, băiete! strigă Susannah pe un ton tăios. 

Eddie se întoarse la timp ca să nu intre cu căruciorul în 
Roland. Pistolarul se oprise şi se uita atent în tufişurile dese 
din stânga drumului. 

— Dacă mai faci din astea, îţi suspend permisul de şofer, 
îl admonestă Susannah. Eddie o ignoră. Urmărea privirea 
lui Roland. 

— Ce este? 

— Nu putem afla decât într-un fel. Se întoarse, o luă pe 
Susannah din scaun şi o aşeză pe şoldul său. Hai să 
aruncăm toţi o privire. 

— Pune-mă jos, uriaşule... pot merge singură. Şi încă mai 
uşor decât voi, băieţi, dacă vreţi să ştiţi. 

În timp ce Roland o lăsa încet jos în făgaşul cu iarbă, 
Eddie miji ochii spre pădure. Lumina târzie arunca acum 
cruci suprapuse de umbră, însă lui i se părea că vede ce-i 
reţinuse atenţia lui Roland. Era o stâncă înaltă şi gri, 
aproape complet ascunsă după o perdea de cârcei şi plante 
târâtoare. 

Susannah se furişă în pădurea de pe marginea drumului 
cu mişcări sinuoase, de ţipar. Roland şi Eddie merseră după 
ea. 

— E un indicator, nu-i aşa? 

Susannah stătea sprijinită în mâini şi studia stânca 
dreptunghiulară. Cândva fusese perfect verticală, dar acum 
era înclinată în dreapta, ca o veche lespede funerară. 

— Da. Dă-mi cuțitul tău, Eddie. 

Eddie i-l dădu, apoi se aplecă lângă Susannah în timp ce 
pistolarul tăia cârceii. Când aceşti căzură la pământ, el 
văzu litere erodate săpate în piatră şi ştiu ce spuneau 


înainte ca Roland să dezvelească măcar jumătate din 
inscripţie: 


CĂLĂTORULE, AICI ÎNCEPE LUMEA DE MIJLOC 


9 


— Ce înseamnă? întrebă Susannah. 

Vocea îi era moale şi impresionată; ochii ei nu conteneau 
să măsoare bucata de stâncă gri. 

— Inseamnă că ne apropiem de sfârşitul acestei prime 
etape. Chipul lui Roland era solemn şi gânditor. Îi dădu lui 
Eddie cuțitul înapoi. Cred că vom rămâne acum pe drumul 
ăsta vechi de trăsuri... sau, mai degrabă, el va rămâne cu 
noi. Merge pe calea Grinzii. Pădurea se va termina în 
curând. Mă aştept la o mare schimbare. 

— Ce este Lumea de Mijloc? întrebă Eddie. 

— Unul dintre marile regate care au dominat pământul în 
timpurile dinaintea acestora. Un regat al speranţei şi 
cunoaşterii şi luminii - genul de lucruri pe care noi, în ţara 
mea, încercam să le păstrăm înainte ca întunericul să ne 
cotropească. Intr-o zi, dacă vom avea timp, vă voi spune 
toate poveştile vechi... cele pe care le ştiu, cel puţin. 
Alcătuiesc un tablou mare, unul frumos, dar foarte trist. 

Vechile poveşti spun că un mare oraş s-a aflat odată la 
marginea Lumii de Mijloc - poate la fel de mare ca oraşul 
vostru New York. Acum sigur e în ruină, dacă încă mai 
există. Dar s-ar putea să fie oameni... sau monştri... sau 
amândouă. Va trebui să fim în gardă. 

Intinse mâna dreaptă cu trei degete şi atinse inscripţia. 

— Lumea de Mijloc, rosti el cu o voce joasă, meditativă. 
Cine ar fi crezut... Lăsă vorba neterminată. 

— Ei, nu putem face nimic, nu-i aşa? întrebă Eddie. 
Pistolarul clătină din cap. 

— Nu, nu putem. 

— Ka, zise Susannah deodată şi amândoi se uitară la ea. 


10 


Mai erau două ore de lumină, aşa că merseră mai 
departe. Drumul continua spre sud-est, de-a lungul căii 
Grinzii, şi alte două drumuri acoperite de ierburi - mai mici 
- se întâlniră cu cel pe care îl urmau ei. Pe o parte a celui 
de-al doilea erau rămăşiţele prăbuşite şi pline de muşchi a 
ceea ce trebuie să fi fost cândva un imens zid de piatră. In 
apropiere, o duzină de billy-bumbleri graşi stăteau cocoţaţi 
pe ruine şi priveau pelerinii cu ochii lor ciudaţi, încercuiți cu 
auriu. Lui Eddie i se părea că semănau cu un juriu care 
stabilise deja pedeapsa prin spânzurătoare. 

Drumul continuă să se lărgească şi să capete trăsături 
mai clare. De două ori trecură pe lângă pereţii unor clădiri 
de mult părăsite. A doua, zisese Roland, probabil că fusese 
o moară de vânt. Susannah spuse că părea bântuită. 

— Nu m-ar surprinde să fie aşa, răspunse pistolarul. 
Tonul lui dezinvolt îi înfrigură pe amândoi. 

Când întunericul îi forţă să se oprească, arborii erau tot 
mai rari şi boarea care îi însoţise toată ziua deveni un 
vânticel cald. Înainte, terenul continua să urce. 

— Într-o zi sau două vom ajunge pe culme, zise Roland. 
Atunci o să vedem. 

— Ce o să vedem? întrebă Susannah, dar Roland ridică 
doar din umeri. 

În noaptea aceea, Eddie reîncepu să cioplească, însă fără 
un sentiment real de inspiraţie. Increderea şi bucuria pe 
care le simţise atunci când cheia începuse să-şi arate forma 
îl părăsiseră. Îşi simţea degetele nepricepute. Pentru prima 
dată în luni de zile se gândi cu dor ce bine ar fi dacă ar 
avea nişte heroină. Nu multă; era sigur că o punguţă şi o 
bancnotă rulată de un dolar l-ar face să termine sculptura 
asta cât ai zice peşte. 

— De ce zâmbeşti, Eddie? întrebă Roland. 

Şedea de cealaltă parte a focului din vatră; flăcările 
joase, mânate de vânt, dansau sprintene între ei. 

— Zâmbeam? 

— Da. 


— Mă gândeam la cât de proşti pot fi unii oameni... îi pui 
într-o cameră cu şase uşi şi ei tot dau cu capul în pereţi. Și 
apoi ar avea tupeul să se plângă de asta. 

— Dacă te temi de ce s-ar găsi de cealaltă parte a uşilor, 
poate ţi se pare mai sigur să te dai cu capul de pereţi, zise 
Susannah. 

Eddie încuviinţă. 

— Poate că da. 

Lucră încet, încercând să vadă formele în bucata de lemn 
- s-ul acela mic, în mod special. Descoperi că devenise 
foarte neclar. 

Te rog, Doamne, ajută-mă să n-o dau în bară, gândi el, 
dar se temea foarte tare că deja începuse să facă asta. In 
cele din urmă renunţă, îi dădu cheia (care abia suferise 
câteva mici schimbări) înapoi pistolarului şi se ghemui sub 
una dintre piei. Cinci minute mai târziu, visul cu băiatul şi 
vechiul teren de joacă de pe Markey Avenue începu din nou 
să se depene. 


11 


Jake ieşi din clădirea sa cu apartamente la aproximativ 
şapte fără un sfert, ceea ce însemna că avea opt ore de 
pierdut. Se gândi să ia trenul imediat şi să iasă din 
Brooklyn, apoi decise că era o idee rea. Un copil care se 
plimbă brambura, deşi ar trebui să fie la şcoală, ar fi atras 
mai mult atenţia la periferie decât în inima unui oraş mare, 
iar dacă trebuia să caute locul şi băiatul cu care urma să se 
întâlnească acolo, deja o încurcase. 

Nu-ţi face probleme, zisese băiatul cu tricou galben şi 
bandană verde. Doar ai găsit cheia şi trandafirul, nu-i aşa? 
La fel mă vei găsi şi pe mine. 

Doar că Jake nu-şi mai aducea aminte cum găsise cheia 
şi trandafirul. Işi amintea doar bucuria şi siguranţa care-i 
umpluseră sufletul şi mintea. Nu avea încotro decât să 
spere că asta se va întâmpla din nou. Intre timp, va merge 
fără oprire. Acesta era cel mai bun mod de a nu fi observat 


în New York. 

Făcu aproape tot drumul până la First Avenue, apoi o luă 
înapoi pe unde venise, deviind doar câte puţin spre centru, 
profitând de culoarea verde a semafoarelor (şi ştiind poate, 
la un nivel profund, că şi ele slujeau Grinda). 

In jurul orei zece, se afla în faţa Muzeului Metropolitan de 
Artă de pe Fifth Avenue. Era încins, obosit şi deprimat. Voia 
un Suc, dar ştia că trebuia să ţină cât mai bine de puţinii 
bani pe care îi avea. Luase până la ultima leţcaie din cutia 
pe care o avea sub pat, însă tot nu strânsese decât opt 
dolari, plus sau minus câţiva cenți. 

Un grup de şcolari se încolonau pentru a începe o vizită 
cu ghid. Şcoală publică, Jake era aproape sigur - erau 
îmbrăcaţi la fel de lejer ca el. Fără blazere de la Paul Stuart, 
fără cravate, fără fustiţe simple care costă o sută douăzeci 
şi cinci de dolari la Miss So Pretty sau Tweenity. Toţi 
membrii acelui grup erau îmbrăcaţi de la K-Mart. Dând 
ascultare unui impuls, Jake se aşeză la coadă şi-i urmă 
înăuntrul muzeului. 

Turul luă o oră şi un sfert. Lui Jake îi plăcu. În muzeu era 
linişte. Şi mai bine, era aer condiţionat. Şi tablourile erau 
frumoase. A fost de-a dreptul fascinat de un mic grup de 
picturi ale lui Frederick Remington, intitulat Vechiul Vest, şi 
de un tablou mare de Thomas Hart Benton, în care apărea 
o locomotivă cu abur care traversa marile câmpii spre 
Chicago în vreme ce fermieri cărnoşi cu salopete şi pălării 
de pai stăteau pe ogoare şi priveau. N-a fost observat de 
niciunul dintre profesorii care însoțeau grupul - până la 
sfârşit. Atunci, o femeie de culoare frumuşică, într-un taior 
albastru sobru, îl atinse pe umăr şi-l întrebă cine este. 

Jake n-o văzuse când se apropiase şi, preţ de un 
moment, mintea i se blocă. Fără să se gândească la ce 
făcea, duse mâna în buzunar şi strânse degetele pe cheia 
argintie. Mintea i se limpezi imediat şi se simţi din nou 
calm. 

— Grupul meu este la etaj, zise el, zâmbind vinovat. Ar fi 
trebui să mergem la secţia de artă modernă, dar mie-mi 
plac mai mult tablourile de aici, pentru că ele reprezintă 


ceva. Aşa că am... în fine, ştiţi... 

— Te-ai sustras? sugeră profesoara şi se forţă să nu 
surâdă. 

— Păi, aş prefera să consider că mi-am luat o permisie. 
Pronunţă cuvintele fără să ştie ce voia să zică. 

Elevii care se holbau acum la Jake păreau nedumeriţi, 
însă de data aceasta profesoara chiar râse. 

— Fie nu ştii, fie ai uitat, spuse ea, dar în Legiunea 
Străină dezertorii erau împuşcaţi. Îţi sugerez să te întorci 
imediat la clasa ta, tinere. 

— Da, doamnă. Mulţumesc. Oricum, probabil că deja sunt 
aproape de capăt. 

— De la ce şcoală sunteţi? 

— De la Markey Academy, răspunse Jake. 

Şi aceasta îi veni pe negândite. 

Urcă la etaj, ascultând ecoul acorporal al paşilor şi vocilor 
joase în spaţiul amplu al rotondei şi întrebându-se de ce 
răspunsese aşa. Nu auzise niciodată în viaţa lui de un loc 
numit Markey Academy. 


12 


Aşteptă o vreme în holul de la etaj, apoi observă un 
paznic care se uita la el cu o curiozitate crescândă şi decise 
că n-ar fi înţelept să mai stea acolo - nu putea decât să 
spere că grupul în care se infiltrase pentru scurt timp 
plecase. 

Se uită la ceasul de la mână, afişă o expresie care voia 
să spună Doamne! Uite ce târziu s-a făcut! şi tropoti pe 
scări înapoi la parter. Clasa - şi frumuşica profesoară de 
culoare care râsese la ideea de permisie - plecase şi Jake 
hotărî că ar fi o idee bună să plece şi el. Se va mai plimba o 
vreme - încet, sfidând căldura - şi va lua un metrou. 

Se opri la un stand cu hotdogi la colţul lui Broadway cu 
42" şi renunţă la o parte din micul său buget în schimbul 
unui cârnăcior dulce şi un suc Nehi. Se aşeză să-şi ia 
prânzul pe scările clădirii unei bănci şi asta se dovedi a fi o 


mare greşeală. _ 

De el se apropie un poliţist. Işi rotea bastonul cu gesturi 
de jongler. Nu părea să fie atent la altceva decât la asta, 
dar când ajunse în dreptul lui Jake îşi vâri brusc bastonul în 
bridă şi se întoarse spre el. 

— Sal'tare, bărbate. N-ai şcoală azi? 

Jake tocmai îşi înfuleca hotdogul şi ultima muşcătură îi 
rămase pe dată în gât. Ce mai ghinion... dacă de ghinion 
putea fi vorba. Se aflau în Times Square, capitala 
americană a depravării; peste tot erau numai dealeri, 
drogaţi, târfe şi gălbejiţi... şi sticletele ăla îi ignora pe e; în 
favoarea lui. 

Inghiţi cu greu şi spuse: 

— E săptămâna examenelor finale la şcoală la mine. Azi 
n-am avut decât un test. Apoi am avut voie să plec. Făcuo 
pauză, neplăcându-i privirea scrutătoare, atentă, din ochii 
poliţistului. Am primit permisiune pentru asta, conchise el 
stânjenit. 

— Înî. Pot să văd un act de identitate? 

Lui Jake îi stătu inima în loc. Să fi sunat deja la poliţie 
părinţii săi? Bănuia că, după aventura de ieri, era destul de 
probabil. In împrejurări normale, departamentul de poliţie 
din New York nu şi-ar fi bătut prea tare capul cu un alt copil 
dispărut, mai ales cu unul care lipsea de numai jumătate de 
zi, dar tatăl lui era mare mahăr la Reţea şi se fudulea cu 
câte sfori poate să tragă. Jake se îndoia că polițistul acela 
avea poza lui... însă putea foarte bine să-i ştie numele. 

— Păi, zise Jake cu fereală, am cardul de reducere pentru 
elevi de la pista de popice Lumea de Mijloc, dar asta e tot. 

— Pista de popice Lumea de Mijloc? N-am auzit niciodată 
de ea. Unde e? In Queens? 

— Oraşul de Mijloc, vreau să zic, se grăbi Jake să se 
corecteze. (Doamne, sar din lac în puț... şi-ncă-mi iau 
avânt.) Ştiţi? Pe 33%. 

— Înî. Mi-ajunge asta. Polițistul întinse mâna. 

Un negru cu codițe împletite, revărsate peste costumul 
galben-canar, aruncă o privire spre ei. 

— Umvlă-l, dom’ ovizer! zise veselă arătarea. Umvlă-l p- 


albu’ ista mic! Fă-ţ' datoria! 

— Taci şi plimbă ursul, Eli, spuse polițistul fără să 
întoarcă privirea. Eli râse, expunând mai mulţi dinţi de aur, 
şi merse mai departe. 

— Lui de ce nu-i ceri actele de identitate? întrebă Jake. 

— Pentru că acum sunt ocupat cu tine. Mişcă-te, fiule. 

Polițistul fie îi ştia numele, fie simţise ceva în neregulă cu 
el - lucru deloc surprinzător, poate, dat fiind că el era 
singurul alb din zonă care nu făcea trotuarul. În orice caz, 
concluzia era aceeaşi: fusese o idee stupidă să se aşeze 
acolo ca să mănânce. Dar îl dureau picioarele şi-i era 
foame, fir-ar să fie - foame. 

N-o să mă opreşti tu, gândi Jake. Nu te pot lăsa să mă 
opreşti. Trebuie să mă întâlnesc cu cineva în după-amiaza 
asta în Brooklyn... şi nu voi rata întâlnirea. 

În loc să ducă mâna după portofel, o duse în buzunarul 
din faţă şi scoase cheia. l-o întinse poliţistului; soarele de 
dimineaţă târzie reflectă pete mici de lumină pe obrajii şi 
fruntea bărbatului. Ochii i se lărgiră. 

— Hei! zise el dintr-un suflu. Ce ai acolo, băiete? 

Întinse mâna şi Jake trase cheia înapoi puţin. Petele de 
lumină reflectată dansară hipnotic pe chipul poliţistului. 

— Nu e nevoie să-l luaţi, zise Jake. Îmi puteţi citi numele 
fără a pune mâna pe el, nu-i aşa? 

— Da, sigur. 

Curiozitatea se scursese de pe chipul poliţistului. Se uita 
doar la cheie. Privirea lui era fixă, dar nu tocmai goală. Jake 
citi deopotrivă uimire şi o neaşteptată fericire în privirea lui. 
Asta sunt eu, gândi Jake, împart bucurie şi bună înțelegere 
pe oriunde mă duc. Întrebarea e ce mă fac acum. 

O femeie tânără (probabil nu era bibliotecară, judecând 
după  pantalonaşii mulaţi de mătase verde, bluza 
transparentă şi pantofii violeţi cu tocuri cui) se apropie pe 
trotuar, unduind lasciv din şolduri. Aruncă întâi o privire la 
poliţist, apoi la Jake, pentru a vedea la ce se uita copoiul. 
Când văzu bine, se opri locului. Ridică încet o mână şi o lipi 
de gât. Un bărbat se lovi de ea şi îi spuse să se uite pe 
unde naiba merge. Tânăra care probabil că nu era 


bibliotecară nici nu-l băgă în seamă. Acum, Jake văzu că se 
mai opriseră patru sau cinci oameni. Toţi se uitau ţintă la 
cheie. Se strângeau cum fac de regulă oamenii în jurul unui 
prestidigitator ambulant foarte priceput la trucuri cu cărţi. 

Te descurci de minune să treci neobservat, îşi spuse. O, 
da. Se uită peste umărul poliţistului şi ochii îi căzură pe o 
firmă aflată de cealaltă parte a străzii. Pe ea scria Denby's 
Discount Drug. 

— Numele meu este Tom Denby, îi spuse el poliţistului. 
Chiar asta scrie aici, pe cardul meu de reducere la pista de 
popice... nu? 

— Da, da, zise polițistul fără suflu. 

Îşi pierduse tot interesul faţă de Jake; îl interesa doar 
cheia. Petele de lumină reflectată ţopăiau şi se învârteau pe 
faţa lui. 

— Şi nu căutaţi pe nimeni pe nume Tom Denby, aşa-i? 

— Aşa-i, răspunse polițistul. N-am auzit niciodată de el. 

Acum erau cel puţin şase oameni strânşi în jurul 
copoiului, toţi uitându-se într-o tăcere înmărmurită la cheia 
argintie din mâna lui Jake. 

— Deci pot să plec, nu? 

— Hă? O! O, sigur... du-te, pentru numele tatălui tău! 

— Mersi, spuse Jake, dar un moment nu fu sigur cum să 
plece. 

Era înconjurat de o mulţime tăcută de zombie care 
creştea cu fiecare clipă. Veneau doar ca să vadă care era 
problema, înţelese el, dar cei care zăreau cheia rămâneau 
locului, cu privirea împietrită. 

Se ridică în picioare şi păşi încet cu spatele pe scările 
băncii în sus, ţinând cheia în faţa lui, ca un îmblânzitor de 
lei cu un scaun în mână. Când ajunse în spaţiul mai larg de 
sus, o vâri înapoi în buzunarul pantalonilor, se întoarse şi o 
luă la fugă. 

Se opri doar o dată de cealaltă parte a spaţiului din capul 
scărilor şi se uită înapoi. Micul grup de oameni din jurul 
locului în care stătuse el revenea încet la viaţă. Se uitau în 
jur unul la altul cu expresii năuce, apoi se împrăştiau. 
Polițistul privi cu ochi goi în stânga, în dreapta, apoi drept 


în sus spre cer, ca şi când ar fi încercat să-şi aducă aminte 
cum ajunsese acolo şi ce intenţionase să facă. Jake văzuse 
destul. Era timpul să găsească o staţie de metrou şi să 
plece spre Brooklyn înainte să se mai întâmple ceva ciudat. 


13 


La două şi un sfert în după-amiaza aceea, urcă încet 
scările staţiei de metrou şi rămase la colţul lui Castle cu 
Brooklyn Avenue, uitându-se la turnurile de gresie ale Co- 
Op City. Aşteptă să se simtă copleşit de sentimentul acela 
de certitudine şi direcţie - sentimentul acela care semăna 
cu abilitatea de a-şi aminti din viitor. Nu veni. Nimic nu 
veni. Era doar un copil care stătea în căldură la un colţ de 
stradă din Brooklyn, cu umbra sa scurtă ghemuită la 
picioare, asemenea unui căţeluş obosit. 

Ei, aici sunt... acum ce fac? 

Jake descoperi că nu avea nici cea mai vagă idee. 


14 


Mica ceată de călători a lui Roland ajunse în vârful pantei 
lungi şi line a dealului pe care îl urcau şi rămase în loc, cu 
privirea spre sud-est. Mult timp, niciunul dintre ei nu vorbi. 
Susannah deschise gura de două ori, apoi o închise la loc. 
Pentru prima dată în viaţa ei de femeie, era complet fără 
cuvinte. 

Înaintea lor, o câmpie aproape nesfârşită somnola în 
lumina aurie şi prelungă a după-amiezii de vară. larba era 
luxuriană, de un verde-smarald, şi foarte înaltă. Ici şi colo 
se aflau pâlcuri de copaci cu trunchiuri lungi şi suple şi cu 
coroane ample. Susannah văzuse odată copaci 
asemănători, credea ea, într-un film de călătorie prin 
Australia. 

Drumul pe care îl urmaseră şerpuia în jos pe celălalt 
versant al dealului şi pornea în linie dreaptă spre sud-est, o 
alee de un alb intens, care brăzda iarba. 


Înspre vest, la distanţă de câţiva kilometri, vedea o 
turmă de animale mari care păşteau în linişte. Semănau cu 
nişte bivoli. Spre est, liziera pădurii forma o peninsulă 
curbată, care pătrundea în ţinutul ierbii. Forma aceea 
întunecată şi alambicată semăna cu un antebraţ terminat 
cu un pumn. 

Aceea era direcţia, îşi dădu ea seama, în care curseseră 
toate pâraiele şi râurile pe care le întâlniseră. Acelea erau 
afluenţi ai marelui fluviu care ieşea din braţul de pădure şi 
curgea, placid şi visător sub soarele verii, către marginea 
estică a lumii. Era larg fluviul acela - avea poate trei 
kilometri de la un mal la celălalt. 

Şi se vedea oraşul. 

Se afla drept în faţă, o adunătură neclară de turnuri care 
se ridicau deasupra orizontului. Acele metereze diafane 
puteau fi la o sută de kilometri distanţă, sau la două sute, 
sau la patru sute. Aerul acelei lumi părea deosebit de pur şi 
tocmai de aceea era inutil să estimezi distanţele. Tot ce ştia 
sigur era că vederea acelor turnuri vagi o umplea de o 
mirare tăcută... şi un profund şi dureros dor de New York. 
Gândi: Cred că aş face aproape orice doar să mai văd o 
dată Manhattanul de pe Triborough Bridge. 

Apoi trebui să zâmbească, fiindcă acesta nu era 
adevărul. Adevărul era că n-ar fi dat lumea lui Roland pe 
nimic. Misterul ei tăcut şi spaţiile goale erau ameţitoare. Și 
iubirea ei era aici. În New York - New Yorkul timpului ei, cel 
puţin - ar fi fost ţinta batjocurii, subiectul glumelor tuturor 
ghiolbanilor: o negresă de douăzeci şi şase de ani şi iubitul 
ei alb cu trei ani mai tânăr şi cu tendinţa de a vorbi gura 
fără el când era surescitat. lubitul ei alb care cu doar opt 
luni în urmă ducea în cârcă o maimuţă grea. Aici, nu era 
nimeni care să-i ia peste picior sau să râdă de ei. Aici, 
nimeni nu arăta cu degetul. Aici erau doar Roland, Eddie şi 
ea, ultimii trei pistolari de pe faţa pământului. 

Luă mâna lui Eddie şi o simţi strângându-se într-a ei, 
caldă şi liniştitoare. 

— Acela trebuie să fie Send River, spuse Roland cu voce 
joasă, arătând cu mâna. N-am crezut că-l voi vedea 


vreodată în viaţă... nu eram sigur nici măcar că există, aşa 
cum nu eram sigur nici de Gardieni. 

— E atât de frumos, murmură Susannah. 

Nu-şi putea desprinde ochii de la vastul peisaj care visa 
nestingherit în leagănul verii. Se pomeni urmărind umbrele 
copacilor întinse peste câmpie cale de kilometri întregi, 
aparent, în vreme ce soarele cobora spre linia orizontului. 

— Aşa trebuie că au arătat Marile noastre Câmpii înainte 
să fie populate - chiar înainte de venirea indienilor. 

Ridică mâna liberă şi arătă spre locul unde Drumul Mare 
se îngusta. 

— Acela e oraşul despre care vorbeai, zise ea. Nu-i aşa? 

— Da. 

— Arată în bună regulă, spuse Eddie. E posibil asta, 
Roland? Se poate să fi rămas în mare parte intact? Atât de 
buni constructori să fi fost străbunii? 

— Orice e posibil în timpurile astea, spuse Roland, dar 
părea neîncrezător. N-ar trebui totuşi să-ţi faci multe 
speranţe, Eddie. 

— Hă? Nu. 

Dar speranţele lui erau deja erau multe. Profilul acela 
slab schiţat al unui oraş trezise dorul de casă în inima lui 
Susannah, dar în a lui Eddie aţâţase o neaşteptată flacără a 
supoziţiei. Dacă oraşul era încă acolo - şi era clar lucrul 
acesta - poate că era încă populat, şi poate nu doar de 
fiinţele subumane cu care Roland se întâlnise sub munţi. 
Orăşenii puteau fi 

(americani, şopti subconştientul lui) 

inteligenţi şi săritori; puteau, de fapt, să însemne 
diferenţa dintre reuşită şi eşec pentru călătoria pelerinilor... 
ori chiar dintre viaţă şi moarte. În mintea lui Eddie, o 
viziune (parţial influenţată de filme precum The Last 
Starfighter şi The Dark Crystal) scânteie luminos: un 
consiliu al Bătrânilor Oraşului, acri, dar demni, care le vor 
oferi o masă copioasă extrasă din rezervele oraşului (sau 
poate din grădini speciale, adăpostite în bule de mediu) şi 
care, în timp ce el şi Roland şi Susannah se ghiftuiau, le vor 
explica pe îndelete ce îi aşteaptă şi ce înseamnă fiecare 


lucru. Darul lor la plecare va fi o hartă turistică Michelin pe 
care cea mai bună rută spre Turnul Întunecat era marcată 
cu roşu. 

Eddie nu cunoştea expresia deus ex machina, dar ştia - îl 
învățase viaţa - că asemenea oameni înţelepţi şi buni 
existau cu precădere doar în cărţi şi filme de categorie B. 
Ideea era totuşi ademenitoare: o insulă de civilizaţie în 
lumea aceea periculoasă şi aproape pustie; oameni-elfi 
bătrâni şi înţelepţi care le vor spune ce mama naibii aveau 
ei de făcut. Şi formele fabuloase ale oraşului aşa cum le 
arătau conturul lui ceţos făceau ca ideea să pară cel puţin 
posibilă. Chiar dacă oraşul era complet gol, locuitorii 
exterminați de mult de ciumă sau de izbucnirea unui război 
chimic, tot le putea servi ca un soi de uriaşă trusă cu unelte 
- un gigantic magazin cu articole din surplusul armatei 
unde se puteau echipa pentru drumul greu despre care 
Eddie era sigur că-i aştepta. Pe deasupra, el era un orăşean 
sadea, născut şi crescut într-o metropolă, şi vederea tuturor 
acelor turnuri înalte îi atinse în mod natural o coardă 
sensibilă. 

— Foarte bine! spuse el, aproape râzând cu gura până la 
urechi de bucurie. Haida, hai! Să mergem odată în vizită la 
elfii ăia înţelepţi! 

Susannah se uită la el nedumerită, dar zâmbind. 

— Ce tot îndrugi acolo, albule? 

— Nimic. Nu contează. Vreau doar să ne mişcăm. Ce 
spui, Roland? Vrei să... Dar ceva pe chipul pistolarului - sau 
privirea pierdută, visătoare, din ochii lui - îl făcu să tacă şi 
să o cuprindă pe Susannah cu braţul pe după umeri, ca 
pentru a o proteja. 


15 


După o privire scurtă şi neinteresată la profilul oraşului în 
zare, ochii lui Roland rămaseră aţintiţi spre ceva mult mai 
aproape de poziţia lor actuală, ceva ce îl umplu de nelinişte 
şi de un presentiment rău. Mai văzuse astfel de lucruri, şi 


ultima dată când întâlnise unul, Jake era cu el. Îşi amintea 
cum ieşiseră în sfârşit din deşert, urmele lăsate de omul în 
negru conducându-i printre dealuri, către munţi. Fusese un 
drum greu, dar măcar aveau din nou apă. Şi iarbă. 

Într-o noapte, se trezise şi descoperise că Jake lipsea. 
Auzise strigăte gâtuite şi disperate venind dinspre un crâng 
de sălcii aflat lângă un pârâu mic. Până când să străbată el 
poiana, strigătele băiatului încetaseră. Roland îl găsise 
stând într-un loc exact ca acela care se afla acum în faţa 
lor, ceva mai jos. Un loc de stânci; un loc al sacrificiului; un 
loc unde trăia un Oracol... şi unde vorbea, când era forţat s- 
o facă... şi unde ucidea ori de câte ori putea. 

— Roland? întrebă Eddie. Ce este? Care e problema? 

— Vezi aia? arătă Roland. E un cerc al vorbelor. Formele 
pe care le vezi sunt stânci înalte, puse în picioare. 

Se trezi că se uită fix la Eddie, pe care îl întâlnise întâia 
dată în teribila, dar minunata caleaşcă zburătoare, în acea 
ciudată altă lume unde pistolarii purtau uniforme albastre şi 
existau rezerve nesfârşite de zahăr, hârtie şi medicamente 
extraordinare precum astina. O expresie stranie - o 
premoniţie - adumbrea chipul lui Eddie. Lumina speranţei 
care-i aprinsese ochii când admira oraşul se stinse, 
redându-i un aer deopotrivă cenuşiu şi sumbru. Era 
expresia unui om care studiază spânzurătoarea în care va 
atârna nu peste mult timp. 

Întâi Jake, acum Eddie, gândi pistolarul. Roata care ne 
face viețile să se învârtă nu are remuşcări; se întoarce 
mereu în acelaşi loc. 

— O, la naiba, făcu Eddie. Vocea lui era seacă şi speriată. 
Cred că acela-i locul unde puştiul va încerca să treacă 
pragul. 

Pistolarul încuviinţă. 

— Foarte probabil. Sunt locuri subţiri şi sunt locuri 
atractive. L-am mai urmat o dată într-un asemenea loc. 
Oracolul care sălăşluia acolo a fost cât pe ce să-l ucidă. 

— De unde ştii asta? îl întrebă Susannah pe Eddie. Ai 
visat-o? El clătină doar din cap. 

— Nu ştiu. Dar în clipa în care Roland mi-a indicat locul 


acela... Se întrerupse şi se uită la pistolar. Trebuie să 
mergem acolo cât de repede putem. 

Eddie părea deopotrivă înspăimântat şi nerăbdător. 

— Se va întâmpla astăzi? întrebă Roland. În seara asta? 

Eddie clătină iar din cap şi îşi umezi buzele. 

— Nici asta nu ştiu. Nu sigur. Astă-seară? Nu cred. 
Timpul... nu e la fel aici, cum este acolo unde se află 
băiatul. Curge mai încet în unde-le şi când-ul lui. Poate 
mâine. 

Se opunea panicii, dar acum aceasta birui. Se întoarse şi- 
| prinse pe Roland de cămaşă cu degete reci şi transpirate. 

— Dar eu trebuia să termin cheia şi nu am terminat-o, şi 
mai trebuia să fac ceva, dar habar n-am ce. Şi dacă băiatul 
moare, va fi doar vina mea! 

Pistolarul strânse mâinile lui Eddie într-ale sale şi le 
smulse de pe cămaşă. 

— Stăpâneşte-te. 

— Roland, nu înţelegi... 

— Înţeleg că, dacă te smiorcăi, nu rezolvi problema. 
Înţeleg că ai uitat chipul tatălui tău. 

— Termină cu bazaconiile astea! Mă doare în cot de tatăl 
meu! strigă Eddie isteric şi Roland îl plesni peste faţă. 

Mâna lui scoase un sunet ca de creangă ruptă. 

Capul lui Eddie se clătină pe spate; ochii i se căscară, 
şocaţi. Îl privi fix pe pistolar, apoi ridică încet palma să 
atingă amprenta roşie de pe obraz. 

— Nenorocitule! şopti el. 

Duse mâna la revolverul pe care încă-l mai purta la şoldul 
stâng. Susannah încercă să pună prima mâinile peste el; 
Eddie i le împinse în lături. 

Și acum trebuie să-i dau încă o lecţie, gândi Roland, doar 
că acum o fac atât pentru viața mea, cred, cât şi pentru a 
lui. 

Undeva în depărtare o cioară sparse liniştea cu cârâitul ei 
aspru şi Roland se gândi pe moment la şoimul lui, David. 
Acum Eddie era şoimul lui... şi ca David, nu s-ar fi ferit să-i 
scoată ochiul dacă nu era atent fie şi numai o fracțiune de 
secundă. 


Să-i scoată ochiul sau să-i taie gâtul. 

— Vrei să mă împuşti? Aşa vrei să se termine totul, 
Eddie? 

— Mamă, aşa m-am săturat de trăncănelile tale! zise 
Eddie. Ochii-i erau înceţoşaţi de lacrimi şi furie. 

— N-ai terminat cheia, dar nu fiindcă te temi să o termini. 
Te temi să nu afli că nu poti să o termini. Te temi să cobori 
la locul stâncilor, dar nu fiindcă te-ai teme de ce s-ar putea 
întâmpla odată intrat în cerul lor. Te temi de ce nu s-ar 
putea întâmpla. Nu te temi de lumea largă, Eddie, ci de 
lumea mică dinăuntrul tău. Nu ai uitat chipul tatălui tău. 
Aşa că, fă-o. Împuşcă-mă, dacă îndrăzneşti. M-am săturat 
să te văd cum te smiorcăi. 

— Termină! strigă Susannah la el. Nu vezi că o va face? 
Nu vezi că-l fortezi să o facă? 

Roland îşi mută iute ochii spre ea. 

— ÎI forţez să se hotărască. Se întoarse la Eddie, şi faţa 
lui cu riduri adânci era serioasă. Ai ieşit de sub umbra 
heroinei şi de sub umbra fratelui tău, prietene. leşi şi de 
sub propria ta umbră, dacă ai curaj. leşi acum. leşi sau 
împuşcă-mă și pune punct odată. 

Preţ de un moment, crezu că Eddie chiar asta va face, şi 
că totul se va sfârşi acolo, pe creasta dealului, sub cerul 
fără nori al verii şi cu turlele oraşului scânteind la orizont 
aidoma unor năluci albastre. Apoi obrazul lui Eddie începu 
să zvâcnească. Linia fermă a buzelor lui se înmuie şi începu 
să tremure. Mâna lui căzu de pe mânerul din lemn de 
santal al pistolului lui Roland. Pieptul îi tresăltă o dată... de 
două ori... de trei ori. Deschise gura şi toată disperarea şi 
teroarea lui ieşiră într-un singur strigăt gros, în timp ce el 
se împletici spre pistolar. 

— Mi-e teamă, jigodie împuțită! Nu înţelegi asta? Roland, 
mi-e teamă! Picioarele i se împiedicară unul în altul. Căzu în 
faţă. Roland îl prinse şi-l ţinu aproape, simțind mirosul 
transpiraţiei şi murdăriei de pe pielea lui, simțind mirosul 
lacrimilor şi terorii lui. 

Pistolarul îl îmbrăţişă un moment, apoi îl întoarse spre 
Susannah. Eddie căzu în genunchi lângă scaunul ei, cu 


capul plecat trist în pământ. Ea puse o mână pe ceafa lui, 
lipindu-i capul de coapsa ei, şi-i spuse cu amar lui Roland: 

— Uneori te urăsc, albule. 

Roland îşi lipi podul palmelor de frunte şi apăsă tare. 

— Uneori şi eu mă urăsc. 

— Dar asta nu te face niciodată să te opreşti, nu-i aşa? 

Roland nu răspunse. Se uită la Eddie, care stătea cu 
obrazul lipit de coapsa lui Susannah şi cu ochii strâns 
închişi. Chipul lui era un studiu al suferinţei. Roland se 
descotorosi de oboseala acumulată, din cauza căreia îi 
venea să lase acea fermecătoare discuţie pe altă zi. Dacă 
Eddie avea dreptate, altă zi nu avea să existe. Jake era 
aproape gata să facă mişcarea. Eddie fusese ales să joace 
rolul de moaşă şi să-l aducă pe băiat în lumea aceasta. 
Dacă nu era pregătit să facă asta, Jake avea să moară la 
punctul de intrare, la fel de sigur ca un prunc care se 
strangulează dacă are cordonul ombilical înfăşurat în jurul 
gâtului atunci când încep contracţiile. 

— Ridică-te, Eddie. 

Un moment crezu că Eddie va continua să stea acolo 
ghemuit, ascunzându-şi faţa după piciorul femeii. Dacă aşa 
se întâmpla, totul era pierdut... dar şi asta era ka. Apoi, 
încet, Eddie se ridică în picioare. Rămase aşa cu toate - 
mâini, umeri, cap, păr - atârnând; nu era bine, dar era în 
picioare, iar ăsta era un început. 

— Uită-te la mine. 

Susannah se mişcă agitată, însă de data aceasta nu mai 
spuse nimic. 

Încet, Eddie ridică fruntea şi îşi dădu părul deoparte din 
ochi cu o mână tremurândă. 

— Asta e pentru tine. Am greşit luând-o, oricât de mare 
mi-ar fi durerea. Roland apucă nojiţa de la gât şi trase, 
rupând-o. Îi oferi cheia lui Eddie. Acesta întinse mâna după 
ea ca un om într-un vis, dar Roland nu-i dădu imediat 
drumul. 

— Vei încerca să faci ceea ce este nevoie? 

— Da. 

Vocea lui era aproape inaudibilă. 


— Ai ceva să-mi spui? 

— Îmi pare rău că mi-e teamă. 

Era ceva teribil în glasul lui Eddie, ceva care îi rănea 
sufletul lui Roland, şi el bănuia că ştia ce era: asistau la 
ultimele zbateri ale copilăriei lui Eddie înainte să-şi dea 
obştescul sfârşit între ei trei. Lucrul acesta nu se vedea, 
însă Roland îi auzea strigătele tot mai slabe. Incercă să nu 
plece urechea la ele. 

Încă o crimă comisă în numele Turnului. Scorul creşte 
continuu şi ziua când se va face totalul, ca factura unui 
betiv notoriu într-o bodegă, se apropie tot mai mult. Cum 
voi putea plăti oare? 

— Nu vreau scuzele tale, cu atât mai puţin fiindcă ţi-e 
teamă, spuse el. Fără teamă, ce am fi? Câini nebuni cu 
spumă la gură şi rahat uscat pe labele din spate. 

— Ce vrei, atunci? strigă Eddie. Ai luat tot restul... tot ce 
aveam de dat! Nu, nici măcar asta, pentru că până la urmă, 
ţi-am dat totul! Aşa că, ce altceva vrei de la mine? 

Roland ridică în lumină cheia care reprezenta jumătate 
din salvarea lui Jake Chambers şi nu spuse nimic. Ochii lui îi 
susţinură pe ai lui Eddie, şi soarele străluci pe întinderea 
verde a câmpiei şi pe panglica albastru-gri a Send River, şi 
undeva în depărtare cioara croncăni din nou peste 
distanţele aurii ale acelei după-amiezi târzii de vară. 

După o vreme, în ochii lui Eddie Dean începu să răsară 
lumina înţelegerii. Roland încuviinţă. 

— Am uitat chipul... _ 

Eddie se opri. Lăsă capul în pământ. Inghiţi. Ridică din 
nou ochii spre pistolar. Lucrul aflat pe moarte între ei se 
ridicase şi plecase mai departe - Roland ştia asta. Lucrul 
acela plecase. Aşa, pur şi simplu. Acolo, pe creasta însorită 
şi suflată de vânt a unui deal aflat la marginea lui 
pretutindeni, plecase definitiv. 

— Am uitat chipul tatălui meu, pistolarule... şi-ţi spun 
iartă-mă, rogu-te. Roland deschise mâna şi dădu înapoi 
mica povară a cheii celui despre care ka hotărâse că 
trebuie să o poarte. 

— Nu vorbi aşa, pistolarule, zise el în Limba Nobilă. Tatăl 


tău te vede prea bine... te iubeşte prea bine... la fel şi eu. 
Eddie strânse cheia în mână şi se întoarse cu spatele, cu 
lacrimile uscându-i-se pe faţă. 
— Să mergem, zise el, şi porniră toţi pe deal în jos, către 
câmpia care se întindea la poalele lui. 


16 


Jake păşea încet pe Castle Avenue, prin faţa pizzeriilor, a 
barurilor şi bodegilor unde femei bătrâne cu feţe acre 
împungeau cartofii şi  storceau roşiile.  Bretelele 
ghiozdanului îi iritaseră pielea la subsuori şi îl dureau 
picioarele. Trecu pe sub un termometru digital care anunţa 
că erau treizeci de grade. Lui i se părea că erau mai 
degrabă patruzeci. 

În faţă, o maşină de poliţie intră pe bulevard. Jake deveni 
pe dată extrem de interesat de o vitrină în care erau 
expuse obiecte de grădinărit. Urmări trecerea patrulei în 
oglinda vitrinei şi nu se mişcă până ce aceasta nu dispăru. 

Hei, Jake, bătrâne... unde te duci, mai exact? 

Nu avea nici cea mai vagă idee. Era convins că băiatul pe 
care îl căuta - cel cu bandană verde şi tricou galben pe 
care scria NU TE PLICTISESTI NICIODATĂ ÎN LUMEA DE 
MIJLOC - era undeva aproape, dar ce dacă? Pentru Jake 
continua să nu fie decât un ac ascuns în carul cu fân 
reprezentat de Brooklyn. ` 

Trecu pe lângă o alee împânzită de graffiti. In cea mai 
mare parte erau nume - EL TIANTE 91, SPEEDY 
GONZALES, MOTORVAN MIKE - dar ici şi colo fuseseră 
introduse câteva vorbe de duh, şi ochii lui Jake căzură pe 
două dintre acestea. 


UN TRANDAFIR E UN TRANDAFIR E UN TRANDAFIR 
fusese scris pe cărămizi cu un spray de o culoare care, 


datorită intemperiilor, ajunsese de acelaşi roz pal al 
trandafirului de pe terenul pustiu unde cândva se aflase 


restaurantul Tom şi Gerry - Delicatese artistice. Sub el, cu 
un albastru atât de întunecat, că era aproape negru, cineva 
scrisese această ciudăţenie: 


IARTĂ-MĂ, ROGU-TE 


Asta ce mai înseamnă? se întrebă Jake. Nu ştia - ceva din 
Biblie, poate - însă te vrăjea aşa cum se spune că un şarpe 
poate vrăji o pasăre. Într-un târziu, merse mai departe, 
încet şi căzut pe gânduri. Era aproape două treizeci şi 
umbra lui începea să crească. 

Ceva mai în faţă, văzu un bătrân care mergea pe stradă, 
ţinându-se la umbră cât mai mult posibil şi sprijinindu-se 
într-un baston noduros. În spatele ochelarilor groşi pe care 
îi purta, ochii lui cafenii pluteau ca două ouă gigantice. 

— lertaţi-mă, rogu-vă, domnule, zise Jake fără să se 
gândească sau fără a se auzi măcar pe sine. 

Bătrânul se întoarse către el, clipind a surprindere şi 
teamă. 

— Las'mă-n pace, băiete, zise el. 

Ridică bastonul şi-l agită neîndemânatic în direcţia lui 
Jake. 

— Nu ştiţi cumva, domnule, dacă e pe aici o Markey 
Academy? 

Era o încercare izvorâtă din disperare, însă altceva nu-i 
veni în gând să întrebe. Bătrânul lăsă bastonul jos. 
Folosirea apelativului „domnule“ îl calmase. Se uită la Jake 
cu interesul niţel nebun al celor bătrâni şi aproape senili. 

— Cum de nu eşti la şcoală, băiete? 

Jake zâmbi sictirit. Treaba asta cu şcoala începea să-l 
sece. 

— E săptămâna examenelor finale. Am venit aici să caut 
un vechi prieten care frecventează Markey Academy, asta e 
tot. lertaţi-mă că v-am deranjat. 

Trecu pe lângă bătrân (sperând că acesta nu va decide 
să-i ardă una peste fund cu bastonul, aşa, ca să-i poarte 
noroc) şi aproape ajunse la colţul străzii, când bătrânul 
strigă: 


— Băiete! Băieteeee!/ 

Jake se întoarse pe loc. 

— Nu e nicio Markey Akidimy p-acilea, zise bătrânul. 
Locuiesc aci de douăjdoi de ani, aşa că ştiu. Markey 
Avenue, da, dar nu Markey Akidimy. 

Stomacul lui Jake se strânse de emoție. Făcu un pas 
înapoi spre moşneag, care ridică imediat bastonul într-o 
poziţie de apărare. Jake se opri îndată, lăsând o zonă de 
siguranţă de douăzeci de paşi între ei. _ 

— Şi unde e Markey Avenue, domnule? Imi puteţi spune? 

— Da’ zigur, făcu bătrânul. Nu ţ-am zis adineaori c-aci 
locuiesc de douăjdoi de ani? La două străzi mai încolo. Fă-o 
la stânga la cinemau' Majestic. Da'-ţi zic sigur că nu există 
nicio Markey Akidimy. 

— Vă mulţumesc, domnule! Vă mulţumesc! 

Jake se întoarse şi se uită pe Castle Avenue. Da... vedea 
inconfundabilă formă a unei marchize de cinema întinsă pe 
trotuar la două străzi mai încolo. O luă la fugă într-acolo, 
apoi decise că asta ar putea atrage atenţia şi încetini pasul 
într-un marş forţat. 

Bătrânul îl însoţi cu privirea. 

— Domnule! zise el către sine pe un ton de vag 
amuzament. Domnule, ce mai! Chicoti spart şi merse mai 
departe. 


17 


Ceata lui Roland se opri la apus. Pistolarul săpă o vatră 
superficială şi aprinse focul. Nu le trebuia pentru a găti, 
însă aveau nevoie de ea. Lui Eddie îi trebuia. Dacă voia să 
termine de cioplit, avea nevoie de lumină. 

Pistolarul se uită în jur şi o văzu pe Susannah, o siluetă 
întunecată pe fundalul cerului albastru-matin, dar nu-l văzu 
pe Eddie. 

— Unde-i? întrebă el. 

— A rămas puţin în urmă. Să-l laşi în pace, Roland... Ai 
făcut destul. 


Roland încuviinţă, se aplecă deasupra vetrei şi lovi o 
bucată de cremene cu un drug de fier tocit. În curând, 
vreascurile pe care le strânsese luară foc. Adăugă 
beţişoare, unul câte unul, şi aşteptă ca Eddie să se 
întoarcă. 


18 


Cam la un kilometru înapoi pe unde veniseră, Eddie 
şedea turceşte în mijlocul Marelui Drum, cu cheia 
neterminată într-o mână, uitându-se la cer. 

întoarse ochii de-a lungul drumului, văzu licăr de foc şi 
ştiu exact ce făcea Roland... şi de ce. Apoi reveni cu 
privirea către cer. Niciodată nu se mai simţise atât de 
singur sau atât de speriat. 

Cerul era uriaş - nu-şi amintea să mai fi văzut vreodată 
atâta spaţiu neîntrerupt, atâta gol pur. Îl făcea să se simtă 
foarte mic, şi bănuia că nu era nimic greşit în asta. In 
marea schemă a lucrurilor, el chiar era foarte mic. 

Băiatul era aproape acum. Credea că ştie unde se afla 
Jake şi ce era pe cale să facă, şi asta îl umplea de o mirare 
tăcută. Susannah venise din 1963. El însuşi venise din 
1987. Între ei... Jake. Încercând să treacă pragul. Încercând 
să se nască. 

L-am întâlnit, gândi Eddie. Trebuie să-/ fi întâlnit, şi cred 
că-mi amintesc... cumva. Era chiar înainte ca Henry să intre 
în armată, nu-i aşa? Urma cursuri la Institutul Vocational 
Brooklyn şi-i plăcea foarte tare negrul - jeanşi negri, ghete 
negre de motociclist cu bombeuri de oțel, tricouri negre cu 
mânecile rulate. 

Ținuta lui de James Dean. Rebelul fără cauză. Asta 
credeam despre el, dar n-am spus-o niciodată cu voce tare, 
pentru că nu voiam să se supere pe mine. 

Îşi dădu seama că ceea ce aştepta se întâmplase în timp 
ce el gândea: Stea Bătrână răsărise. În cincisprezece 
minute, poate mai puţin, avea să i se alăture o întreagă 
galaxie de giuvaiere stelare, dar pentru moment strălucea 


singură în întunericul necuprins. 

Eddie ridică încet cheia până când Stea Bătrână străluci 
în adâncitura ei centrală. Şi atunci recită vechea poezioară 
din lumea sa, cea pe care o învățase de la mama lui pe 
când ea stătea îngenuncheată alături de el la geamul 
dormitorului, amândoi uitându-se spre luceafărul care 
domina întunericul ce urma să vină deasupra acoperişurilor 
din Brooklyn: 

— Licăr de stea, foc de peruzea, prim astru ce apari 
noaptea; Ascultă bine dorinţa mea şi împlineşte-o, de s-o 
putea. 

Stea Bătrână strălucea în scobitura cheii, un diamant 
încastrat în lemn de frasin. 

— Ajută-mă să-mi adun curajul, zise Eddie. Asta e dorinţa 
mea. Ajută-mă să-mi adun curajul de a încerca să termin 
blestemăţia asta. 

Rămase acolo încă un moment, apoi se ridică şi se duse 
încet în tabără. Se aşeză cât mai aproape de foc, luă cuțitul 
pistolarului fără a adresa vreun cuvânt către Roland sau 
Susannah, şi începu să lucreze. Din s-ul de la capătul cheii 
începură să se încovrige fâşiuţe de lemn. Lucră repede, 
întorcând cheia când pe o parte, când pe alta, închizând 
uneori ochii şi lăsând degetul mare să pipăie curburile 
blânde. Încercă să nu se gândească la ce s-ar întâmpla 
dacă forma ar fi să iasă greşit - asta l-ar fi blocat cu 
siguranţă. A 

Roland şi Susannah şezură lângă el, privind în tăcere. În 
cele din urmă, Eddie puse cuțitul deoparte. Faţa îi şiroia de 
transpiraţie. 

— Puştiul ăsta de care tot vorbeşti, zise el. Jake ăsta. Tre’ 
să fie un băiat dat naibii. 

— A fost curajos sub munţi, spuse Roland. Se temea, dar 
n-a dat înapoi nici măcar un pas. 

— Mi-aş dori să pot fi şi eu aşa. Roland ridică din umeri. 

— La Balazar, ai luptat bine, deşi ţi se luaseră hainele. E 
foarte greu pentru oricine să lupte gol, dar tu ai făcut-o. 

Eddie încercă să-şi amintească schimbul de focuri de la 
clubul de noapte, însă nu era decât o ceaţă în mintea sa - 


fum, zgomot şi lumină răzbătând printr-un perete în raze 
încrucişate, năucitoare. Credea că peretele acela fusese 
ciuruit de foc de armă automată, dar nu-şi aducea aminte 
bine. 

Ridică cheia astfel încât relieful ei să iasă bine în 
evidenţă pe fundalul flăcărilor. O tinu aşa mult timp, 
uitându-se la s-ul din final. Arăta exact cum şi-o amintea 
din vis şi din scurta imagine pe care o văzuse în foc... şi 
totuşi nu o simtea perfectă. Aproape, dar nu complet. 

E doar vina lui Henry, din nou. Şi toti aceşti ani când tu n- 
ai fost destul de bun... Acum ai reuşit, amice - doar că 
Henry din tine nu vrea s-o recunoască. 

Lăsă cheia să cadă pe pătratul de piele şi împături cu 
grijă marginile peste ea. 

— Am terminat. Nu ştiu dacă e bine sau nu, dar presupun 
că mai bine de atât nu sunt în stare. 

Se simţea ciudat de gol acum, că nu mai avea de lucru la 
cheie - lipsit de ţel şi de direcţie. 

— Vrei ceva de mâncare, Eddie? întrebă Susannah pe un 
ton scăzut. 

lată țelul tău, gândi el. lată direcția. Şade chiar acolo, cu 
mâinile împreunate în poală. Tot telul şi toată direcția de 
care vei avea nevoie vreo... 

Dar îi mai veni ceva în gând - veni dintr-odată. Nu un 
vis... nu o viziune... 

Nu, nu aşa ceva. E o amintire. Se întâmplă din nou - îti 
aminteşti din viitor. 

— Trebuie să fac altceva înainte, spuse el şi se ridică în 
picioare. 

De cealaltă parte a focului, Roland clădise grămăjoase de 
lemne uscate. Eddie scormoni prin ele şi găsi un băț lung 
cam de şaizeci de centimetri şi gros cam de zece la mijloc. 
II luă, se întoarse la locul său de lângă foc şi apucă iar 
cuțitul lui Roland. De data aceasta lucră mai repede, 
întrucât nu făcea decât să ascută băţul, transformându-l în 
ceva care aducea cu un mic ţăruş pentru cort. 

— Putem să pornim la drum înaintea zorilor? îl întrebă el 
pe pistolar. Cred că trebuie să ajungem la cercul acela cât 


mai repede posibil. 

— Da. Chiar mai repede, dacă e musai. Nu vreau să plec 
la drum pe întuneric - un cerc al vorbelor e un loc nesigur 
pe timp de noapte - dar dacă nu avem încotro, cu plăcere. 

— După expresia de pe faţa ta, bătrâne, mă îndoiesc că 
pe timp de zi cercurile alea de pietre sunt foarte sigure, 
spuse Susannah. 

Eddie puse cuțitul jos. Pământul pe care Roland îl 
scosese pentru a scobi locul de vatră era pus grămadă 
lângă piciorul drept al lui Eddie. Acum, el folosi vârful 
ascuţit al ţepuşei pentru a desena un semn de întrebare în 
el. Linia era perfect clară. 

— Bine, zise el, ştergându-l. Am terminat. 

— Atunci, mănâncă ceva, spuse Susannah. 

Eddie încercă, dar nu-i era foame. Când în sfârşit adormi, 
ghemuit lângă trupul cald al lui Susannah, somnul lui fu 
lipsit de vise, însă superficial. 

Până când pistolarul îl scutură, trezindu-l la patru 
dimineaţa, auzi neîncetat vântul suflând cu putere peste 
câmpia de jos şi i se păru că se duce şi el pe aripile lui, că 
zboară sus în noapte, departe de grijile prezente, în vreme 
ce Stea Bătrână şi Mamă Bătrână pluteau senine deasupra 
sa, împodobindu-i obrajii cu gheaţă. 


19 


— E timpul, spuse Roland. 

Eddie se ridică în şezut. Susannah se ridică şi ea, 
frecându-şi faţa cu palmele. Când i se limpeziră cât de cât 
gândurile, Eddie deveni conştient că timpul îi presa. 

— Da. Să mergem, fără întârziere. 

— Băiatul se apropie, nu-i aşa? 

— Foarte tare. 

Eddie se ridică în picioare, o prinse pe Susannah de 
mijloc şi o săltă în scaun. Ea îl privea cu un aer anxios. 

— Avem destul timp să ajungem acolo? Eddie aprobă din 
cap. 


— La limită. 

Trei minute mai târziu, mergeau din nou pe Drumul Mare, 
care tremura înaintea lor ca o fantomă. Şi peste o oră, pe 
când primele raze ale zorilor începeau să atingă cerul la 
răsărit, un sunet ritmic începu departe, în faţa lor. 

Sunet de tobe, îşi spuse Roland. 

Maşinării, îşi spuse Eddie. Nişte maşinării enorme. 

E o inimă, gândi Susannah. O inimă enormă, bolnavă, 
care bate... şi e în oraş, acolo unde trebuie să mergem noi. 

Două ore mai târziu, sunetul încetă la fel de brusc cum 
începuse. Nori albi şi fără formă începuseră să umple cerul 
deasupra lor, întâi umbrind soarele de dimineaţă, apoi 
ascunzându-l cu totul. Cercul de stânci verticale se afla 
acum la mai puţin de şapte sau opt kilometri distanţă, 
lucind în lumina difuză, asemenea dinţilor unui monstru 
răpus. 


20 


SĂPTĂMÂNA WESTERNULUI SPAGHETTI 
LA MAJESTIC! 


proclama marchiza ponosită şi tristă care se întindea 
peste colţul lui Brooklyn cu Markey Avenue. 


2 FILME CLASICE DE SERGIO LEONE 
PENTRU UN PUMN DE DOLARI 
ŞI BUNUL, RĂUL ŞI URÂTUL! 
AMBELE LA 99 c 


O fetişcană frumoasă, cu părul blond pus pe bigudiuri, 
stătea la ghişeu şi molfăia gumă de mestecat, ascultând 
Led Zeppelin la un radio cu tranzistori şi citind unul dintre 
tabloidele după care se dădea în vânt doamna Shaw. In 
stânga ei, în cealaltă vitrină de prezentare a 
cinematografului, era un poster cu Clint Eastwood. 

Jake ştia că ar trebui să meargă mai departe - nu mai era 


mult până la ora trei - dar se opri un moment pentru a se 
uita la posterul din spatele sticlei murdare şi crăpate. 
Eastwood purta un poncho mexican. Între dinţi strângea un 
trabuc. Ridicase poalele poncho-ului peste umăr, pentru a- 
şi elibera pistolul. Ochii lui erau de un albastru palid, şters. 
Ochi de bombardier. 

Nu e el, gândi Jake, dar e aproape el. Din pricina ochilor, 
în principal... ochii sunt aproape aceiaşi. 

— M-ai lăsat să cad, îi spuse omului din vechiul poster, 
omul care nu era Roland. M-ai lăsat să cad. De data asta ce 
o să se întâmple? 

— Hei, băiete, strigă vânzătoarea blondă, făcându-l să 
tresară. Ai de gând să intri sau doar să stai acolo şi să 
vorbeşti singur? 

— Nu, mulţumesc, refuză Jake. Am văzut deja filmele 
astea două. 

Se puse din nou în mişcare, cotind-o la stânga, pe 
Markey Avenue. Aşteptă din nou să-l încerce sentimentul de 
amintire din viitor, dar nu se întâmplă nimic. Aceasta nu era 
decât o stradă însorită, toropită de căldură, mărginită de 
clădiri cu apartamente, care lui Jake i se părea că semănau 
cu blocurile de celule ale unei închisori. Câteva femei tinere 
împingeau cărucioare cu copii, două câte două, şi discutau 
când şi când, însă în rest strada era pustie. Era neobişnuit 
de cald pentru luna mai... prea cald pentru a face plimbări. 

Ce caut eu aici? Ce? 

Din spatele lui se auzi un râs aspru de bărbat. Fu urmat 
de un strigăt subţire, feminin: 

— Dă-mi-l înapoi! 

Jake tresări, crezând că lui i se adresa vocea. 

— Dă-mi-l înapoi, Henry! Nu glumesc! 

Jake se întoarse şi văzu doi băieţi, unul de cel puţin 
optsprezece ani şi celălalt mult mai tânăr... de doisprezece 
sau treisprezece. Când îi căzură ochii pe al doilea, inima îi 
execută parcă un triplu salt mortal în piept. Puştiul purta 
pantaloni scurţi verzi, nu ecosez, dar tricoul galben era 
acelaşi, şi avea la subsuoară o minge de baschet veche şi 
zgâriată. Deşi era cu spatele la el, Jake ştiu că-l găsise pe 


băiatul care-i apăruse noaptea trecută în vis. 


21 


Fata care strigase era frumuşica de la ghişeul 
cinematografului. Băiatul cel mare - care, după cum arăta, 
aproape că putea fi numit bărbat - ţinea ziarul ei în mâini. 
Ea dădu să-l apuce. Hoţul de ziare - purta jeanşi şi un tricou 
negru cu mânecile rulate - îl ridică deasupra capului şi 
rânji. 

— Sari şi prinde-l, Maryanne! Sari, fată, sari! 

Tânăra îl fixă cu ochi mânioşi, cu obrajii îmbujoraţi. 

— Dă-mi-l! spuse ea. Nu te mai prosti şi dă-mi-l înapoi! 
Nerodule! 

— Ooo, i-auzi ata, Eddie! făcu băiatul mai mare. Şe limbaj 
ulât! Lău, lău! Flutură, rânjind, ziarul prin faţa blondei 
vânzătoare de bilete şi Jake înţelese pe dată. Cei doi se 
întorceau de la şcoală împreună - deşi probabil că nu 
frecventau aceleaşi cursuri, dacă estimase bine diferenţa 
de vârstă - şi băiatul mai mare se dusese la ghişeu, 
prefăcându-se că are ceva interesant să-i spună blondinei. 
Apoi băgase mâna prin deschizătura ghişeului şi-i luase 
ziarul. 

Chipul băiatului mai mare îi era cunoscut lui Jake; era 
chipul unui copil căruia i se pare culmea hazului să îmbibe 
coada unei pisici cu lichid de aprindere sau să-i dea unui 
căţel înfometat să mănânce un bulgăre de pâine în care a 
înfipt un cârlig de pescuit. Genul de copil care stătea în 
spatele clasei şi le trăgea pe fete de bretelele sutienului şi 
apoi spunea „Cine, eu?“ cu o privire tâmpă, când cineva se 
plângea până la urmă. Nu erau mulţi copii ca el la Piper, 
însă nici nu lipseau cu desăvârşire. Jake bănuia că existau 
câţiva în fiecare şcoală. Se îmbrăcau mai bine la Piper, 
sigur, dar chipul lor era acelaşi. Bănuia că, în trecut, 
oamenii ar fi spus că acela era chipul unui băiat care s-a 
născut spre a fi spânzurat. 

Maryanne sări după ziarul ei, pe care băiatul cel mare în 


pantaloni negri îl făcuse sul. Vlăjganul îl trase înapoi chiar 
când fata fu cât pe ce să-l prindă, apoi o plesni peste cap 
cu el, aşa cum ai plesni un căţel pentru că a făcut pipi pe 
covor. Fata începu să plângă acum - în mare parte de 
umilinţă, credea Jake. Faţa ei devenise atât de roşie, încât 
aproape strălucea. 

— Ţine-l, atunci! ţipă ea la el. Ştiu că nu ştii să citeşti, dar 
poţi măcar să te uiţi la poze! 

Dădu să se întoarcă. 

— De ce nu i-l dai înapoi? spuse fără vlagă băiatul mai 
mic - baschetbalistul lui Jake. 

Băiatul mai mare întinse ziarul făcut sul. Fata îl înşfăcă şi, 
chiar şi de la treizeci de paşi distanţă, Jake îl auzi rupându- 
se. 

— Eşti un căcat, Henry Dean! strigă ea. Un căcat cu ochi! 

— Hei, ce-i aşa mare lucru? Henry părea sincer rănit. A 
fost doar o glumă. Pe deasupra, s-a rupt doar într-un loc... 
încă-l mai poţi citi, pentru Dumnezeu. Ce te enervezi aşa? 

Şi chiar aşa era, credea Jake. Cei de teapa lui Henry 
întotdeauna duceau gluma prea departe... apoi se arătau 
răniţi şi neînţeleşi, când cineva urla la ei. 

Şi-ntotdeauna spuneau Care-i problema? şi Nu ştii de 
glumă? şi Ce te enervezi aşa? 

Ce cauţi cu el, puştiule? se întrebă Jake. Dacă eşti de 
partea mea, ce cauţi cu un ticălos ca ăsta? 

Dar când băiatul cel mic se întoarse şi îşi reluară 
amândoi drumul, Jake ştiu. Trăsăturile băiatului cel mare 
erau mai pronunţate, iar tenul lui era grav atacat de acnee, 
dar altminteri asemănarea era izbitoare. Cei doi băieţi erau 
fraţi. 


22 


Jake se întoarse şi începu să păşească alene pe trotuar, 
înaintea celor doi băieţi. Duse o mână nesigură în 
buzunarul de la piept, scoase ochelarii de soare ai tatălui 
său şi reuşi să şi-i aşeze pe nas. 


Vocile creşteau în urma lui, ca şi când cineva ar fi dat 
treptat volumul unui radio mai tare. 

— Nu trebuia să te legi de ea aşa, Henry. A fost urât din 
partea ta. 

— l-a plăcut, Eddie. Vocea lui Henry era plină de sine şi 
indulgentă. O să înţelegi când o să mai creşti puţin. 

— Dar plângea. 

— Probabil că era la ciclu, spuse Henry pe un ton 
filosofic. 

Erau foarte aproape acum. Jake se apropie de peretele 
clădirii. Ţinea capul în pământ şi mâinile adânc înfundate în 
buzunarele jeanşilor. Nu ştia de ce i se părea de o 
importanţă crucială să nu fie observat, dar aşa era. Henry 
nu conta, într-un fel sau altul, însă... 

Cel mai mic nu are voie să-şi amintească de mine, gândi 
el. Nu ştiu exact de ce, dar nu are voie. 

Trecură de el fără a-i arunca măcar o privire, cel pe care 
Henry îl numise Eddie mergând pe exterior, driblând 
mingea de baschet de lângă rigolă. 

— Tre’ să recunoşti că arăta comic, spunea Henry. 
Sprinţara Maryanne, sărind după ziar. Hau! Hau! 

Eddie ridică privirea spre fratele său cu o expresie care 
se dorea a fi dojenitoare... dar apoi lăsă garda jos şi izbucni 
în râs. Jake văzu dragostea necondiționată pe chipul acela 
şi bănui că Eddie avea să-i ierte multe fratelui său înainte 
să-şi dea seama că era o tactică greşită. 

— Atunci, mergem? întrebă Eddie. Ai spus că da. După 
şcoală. 

— Am spus poate. Nu ştiu dacă am chef să fac atâta 
drum până acolo. Mama deja tre' să fi ajuns acasă. Poate c- 
ar trebui s-o lăsăm baltă. Să mergem la etaj şi să ne uităm 
la televizor. 

Erau acum cu zece paşi în faţa lui Jake şi distanţa 
creştea. 

— O, haide! Ai promis! 

Dincolo de clădirea prin faţa căreia treceau acum băieţii 
era un gard de plasă cu o uşă deschisă. In spatele ei, văzu 
Jake, era terenul de joacă pe care îl visase noaptea 


trecută... deşi puţin diferit. Nu era înconjurat de copaci şi 
nu se vedea niciun chioşc ciudat de metrou cu peretele 
frontal brăzdat de dungi galbene şi negre, însă cimentul 
crăpat era acelaşi. La fel şi liniile galbene, şterse, ale 
careului. 

— Ei... poate. Nu ştiu. Jake îşi dădu seama că Henry îl 
tachina. Eddie însă nu; el era prea nerăbdător să ajungă 
acolo unde voia să meargă. Hai să dăm puţin la coş cât mă 
mai gândesc. 

Fură mingea de la fratele lui mai mic, intră pe teren 
driblând cu neîndemânare şi efectuă un salt cu aruncare. 
Mingea se lovi de placă şi ricoşă fără a atinge măcar 
marginea coşului. Henry se pricepea să fure ziare de la 
adolescente, gândi Jake, dar pe terenul de baschet era cel 
mai mare papă-lapte. 

Eddie intră pe poartă, descheindu-şi pantalonii de catifea 
şi dându-i jos. Sub ei avea pantalonii scurţi ecosez pe care îi 
purtase în visul lui Jake. 

— O, ui’ la el că poartă pantalonaşi! făcu Henry. Te 
flumooos! 

Aşteptă ca fratele lui să-şi găsească echilibrul într-un 
picior pentru a-şi da jos pantalonii lungi, apoi aruncă 
mingea spre el. Eddie reuşi să se ferească, probabil 
scăpând astfel cu nasul nespart, dar îşi pierdu echilibrul şi 
căzu grămadă la pământ. Nu se tăie, dar ar fi putut să se 
taie, observă Jake; o mulţime de cioburi de sticlă scânteiau 
în soare de-a lungul gardului. 

— Haide, Henry, termină odată, zise el, dar fără un real 
reproş în glas. Jake bănuia că Henry îi făcea rahaturi din 
astea de atât de multă vreme, încât Eddie nu le mai băga 
de seamă decât atunci când Henry le făcea altcuiva - cum 
ar fi blondina vânzătoare de bilete. 

— Haide, Henry, termină. 

Eddie se ridică în picioare şi intră cu paşi siguri pe teren. 
Mingea lovise gardul de plasă şi se întorsese la Henry. 
Acesta încercă acum să-l dribleze pe fratele său mai mic. 
Mâna lui Eddie se întinse, iute ca fulgerul, dar straniu de 
delicat, şi recuperă mingea. Se furişă cu uşurinţă pe sub 


braţul întins al lui Henry şi se îndreptă către coş. Henry o 
luă după el, încruntându-se furios, dar la fel de bine s-ar fi 
putut culca pe o ureche. Eddie îşi luă avânt, îndoi 
genunchii, sări şi introduse mingea în coş. Henry o luă şi 
driblă cu ea până la marginea careului. 

Nu trebuia să faci asta, Eddie, gândi Jake. Stătea imediat 
după locul unde se termina gardul, uitându-se la cei doi 
băieţi. Asta i se părea sigur, cel puţin pentru moment. Purta 
ochelarii de soare ai tatei şi cei doi băieţi erau atât de prinşi 
de ceea ce făceau, încât nu ar fi observat nici dacă 
preşedintele Carter s-ar fi oprit să-i privească. Jake se 
îndoia, oricum, că Henry ştia măcar cine era preşedintele 
Carter. 

Se aşteptase ca Henry să-şi faulteze fratele, poate chiar 
grav, ca răzbunare pentru că l-a deposedat de minge, dar 
subestimase agerimea lui Eddie. Henry făcu o fentă care n- 
ar fi păcălit-o nici pe mama lui Jake, dar Eddie se lăsă 
păcălit, aparent. Henry o zbughi pe lângă el, îndreptându- 
se către coş, ducând fără griji mingea în mână aproape tot 
drumul. Jake era cât se poate de sigur că Eddie l-ar fi putut 
prinde fără probleme şi l-ar fi putut deposeda din nou de 
minge, dar în loc să facă asta, puştiul rămase în urmă. 
Henry aruncă la coş - stângaci - şi mingea ricoşă în 
margine din nou. Eddie o recuperă... şi o lăsă să-i scape 
printre degete. Henry puse mâna pe ea, se întoarse şi o 
introduse în coşul fără plasă. 

— Unu la zero, gâfâi Henry. jucăm până la doişpe? 

— Sigur. 

Jake văzuse destul. Va fi un scor strâns, dar până la urmă 
va câştiga Henry. Va avea grijă Eddie de asta. L-ar fi ajutat 
nu doar să scape de bătăi; l-ar fi ajutat înveselindu-l pe 
Henry, făcându-l mai dispus să plece urechea la ceea ce 
Eddie voia să facă. 

Hei, viteazule - cred că frățiorul tău te joacă pe degete 
deja de mult timp şi tu n-ai nici cea mai vagă idee, nu-i 
așa? 

Se trase înapoi până când clădirea de apartamente din 
partea de nord a terenului îi tăie câmpul vizual spre fraţii 


Dean şi, în acelaşi timp, câmpul lor vizual spre el. Se sprijini 
de perete şi ascultă bubuitul mingii pe ciment. În scurt 
timp, Henry începu să pufăie precum Charlie, trenuleţul Uu- 
uu, urcând costişa unui deal abrupt. Era fumător, desigur; 
cei ca Henry erau întotdeauna fumători. 

Meciul dură aproape zece minute şi, când Henry îşi 
savura victoria, strada se umplea deja de copii aflaţi în 
drum spre casă. Câţiva îi aruncară lui Jake priviri curioase. 

— Bun meci, Henry, spuse Eddie. 

— N-a fost rău, gâfâi Henry. Încă mai pui botul la fente. 

Sigur că da, gândi Jake. Cred că va mai pune botul până 
când va mai lua vreo patruzeci de kilograme în greutate. 
Atunci s-ar putea să ai o surpriză. 

— Se pare că da. Hei, Henry, nu putem, te rog, să 
mergem acolo şi să aruncăm o privire? 

— Da, de ce nu? Să mergem. 

— Super! strigă Eddie. Se auzi plesnet de carne pe carne; 
probabil că Eddie bătu palma cu fratele lui. Tu eşti şeful! 

— Urcă până-n apartament. Spune-i mamei că ne- 
ntoarcem până la patru treizeci, cinci fără un sfert. Dar nu 
spune nimic despre Conac. Ar sări până-n tavan. Şi ea 
crede că-i bântuit. 

— Vrei să-i zic că mergem la Dewey's? 

Tăcere din partea lui Henry, cât timp se gândi. 

— Nu. Ar putea-o suna pe doamna Bunkowski. Spune-i... 
spune-i că mergem la Dahlie's să mâncăm nişte îngheţată 
Hoodsie Rocket. Asta o să creadă. Cere-i şi nişte gologani. 

— N-o să-mi dea nimic. Nu cu două zile înainte de salariu. 

— Aiurea. li poţi tu stoarce de la ea. Du-te, acum. 

— Bine. Dar Jake nu auzi că Eddie s-ar fi mişcat. Henry? 

— Ce-i? 

Enervat. 

— Chiar e Conacul bântuit, tu ce crezi? 

Jake se apropie puțin de terenul de joc. Nu voia să fie 
văzut, dar simțea cu toată ființa sa că trebuia să audă asta. 

— Nu. Nu există case bântuite de-adevăratelea... doar în 
filme. 

— O! 


În vocea lui Eddie se simţea, inconfundabil, uşurarea. 

— Dar dacă a existat vreodată una, reluă Henry (poate 
nu voia ca frăţiorul lui să se simtă prea uşurat, gândi Jake), 
aceea ar fi Conacul. Am auzit că acum vreo doi ani, doi 
copii de pe Norwood Street au intrat acolo ca să fumeze un 
joint şi copoii i-au găsit cu găturile tăiate şi cadavrele 
complet golite de sânge. Insă nu era pic de sânge pe ei sau 
în jurul lor. Pricepi? Sângele dispăruse tot. 

— Iţi baţi joc de mine? icni Eddie. 

— Nu. Dar asta n-a fost nimic. 

— Şi ce a fost? 

— Aveau părul complet alb, zise Henry. 

Vocea care ajunse la Jake era solemnă. Avea o bănuială 
că Henry nu mai glumea, că acum credea fiecare cuvânt pe 
care îl rostea. (Se îndoia de asemenea că Henry avea 
destulă minte cât să scornească o asemenea poveste.) 

— Amândoi, urmă Henry. Şi ochii lor erau larg deschişi şi 
ficşi, ca şi când ar fi văzut cel mai îngrozitor lucru din lume. 

— Ei, fugi de aici, făcu Eddie, dar vocea lui era moale, 
incredulă. 

— Mai vrei să mergem? 

— Sigur. Atât timp cât nu trebuie să... ştii tu, să ne 
apropiem prea tare. 

— Atunci, du-te la mama. Şi încearcă s-o scuturi de vreo 
doi dolari. Imi trebuie ţigări. Du sus şi mingea asta 
nenorocită. 

Jake bătu în retragere şi păşi în intrândul celei mai 
apropiate clădiri cu apartamente, tocmai când Eddie ieşi pe 
poarta terenului de joacă. 

Cu oroare văzu că băiatul în tricoul galben se întoarse în 
direcţia lui. 

Fir-ar să fie! gândi el, disperat. Dacă asta-i clădirea lui? 

Era. Jake avu timp doar cât să se întoarcă pe loc şi să- 
nceapă să scaneze numele de lângă şirul de sonerii înainte 
ca Eddie Dean să treacă pe lângă el atât de aproape, încât 
îi simţi transpiraţia adusă la suprafaţa pielii de efortul 
depus pe terenul de baschet. Pe jumătate simţi şi pe 
jumătate văzu privirea curioasă pe care băiatul o aruncă în 


direcţia sa. Apoi Eddie ajunse în hol şi o luă spre lifturi, cu 
pantalonii de şcoală sub un braţ şi cu mingea de baschet 
sub celălalt. 

Lui Jake îi bubuia inima în piept. În realitate, să urmăreşti 
pe cineva era mult mai greu decât în romanele cu detectivi 
pe care le citea el uneori. Traversă strada şi se opri între 
două blocuri, la jumătate de cvartal distanţă. De acolo 
putea să vadă deopotrivă intrarea în clădirea fraţilor Dean 
şi terenul de joacă. Acesta începea acum să se umple, în 
majoritate cu copii mici. Henry stătea sprijinit de plasa 
gardului, fumând o ţigară şi încercând să pară plin de furie 
adolescentină. Din când în când, întindea piciorul când câte 
un copil o zbughea la fugă spre el şi, înainte să se întoarcă 
Eddie, reuşi să împiedice trei. Ultimul plonjă pe burtă, 
lovindu-se cu faţa de ciment, şi o luă la picior pe stradă în 
sus, cu fruntea plină de sânge. Henry azvârli chiştocul după 
el şi râse vesel. 

lată un tip care se distrează, gândi Jake. 

După aceea, copiii mici se învăţară minte şi începură să-l 
ocolească pe departe. Henry ieşi ţanţoş de pe terenul de 
joacă şi păşi de-a lungul străzii, spre clădirea în care Eddie 
intrase cu cinci minute înainte. Când ajunse acolo, uşa se 
deschise şi pe ea ieşi Eddie. Se schimbase într-o pereche de 
jeanşi şi un tricou nou; îşi legase, de asemenea, o bandană 
verde, cea pe care o purtase în visul lui Jake, la frunte. 
Flutura triumfal două bancnote de un dolar. Henry i le luă, 
apoi îl întrebă ceva. Eddie încuviinţă şi amândoi băieţii 
plecară la drum. 

Rămânând la o distanţă de jumătate de cvartal, Jake 
merse după ei. 


23 


Stătea în iarba înaltă de pe marginea Drumului Mare, 
uitându-se la cercul vorbelor. 

Stonehenge, gândi Susannah şi se cutremură. Aşa arată. 
Ca Stonehenge. 


Deşi iarba deasă care acoperea câmpul creştea în jurul 
monoliţilor înalţi şi cenuşii, cercul pe care îl descriau era din 
pământ gol, presărat ici şi colo cu lucruri albe. 

— Ce-s alea? întrebă ea cu o voce pierită. Bucăţi de 
stâncă? 

— Mai uită-te o dată, o invită Roland. 

Ea se uită şi văzu că erau oase. Oase de animale mici, 
poate. Aşa spera ea. Eddie mută băţul ascuţit în mâna 
stângă, şterse palma dreaptă de cămaşă şi mută băţul 
înapoi. Deschise gura, dar niciun sunet nu ieşi din gâtul lui 
uscat. Işi drese glasul şi încercă din nou. 

— Cred că trebuie să intru acolo şi să desenez ceva în 
ţărână. 

Roland aprobă. 

— Acum? 

— Curând. Se uită la chipul lui Roland. E ceva aici, nu-i 
aşa? Ceva ce nu putem vedea. 

— Nu e aici acum, zise Roland. Cel puţin, nu cred că este. 
Dar va veni. Khef - forţa noastră vitală - o va atrage. Şi, 
desigur, îşi va apăra crâncen teritoriul. Dă-mi pistolul 
înapoi, Eddie. 

Eddie desfăcu catarama curelei şi i-l dădu. Apoi se 
întoarse la cercul de stânci înalte de şase metri. Ceva trăia 
acolo, fără-ndoială. li simţea mirosul, o putoare care îl duse 
cu gândul la tencuială umedă şi sofale mucegăite şi saltele 
vechi putrezind sub straturi de mucegai. Era un miros 
familiar. 

Conacul... simt mirosul lui acolo. Ziua în care l-am 
convins pe Henry să mă ducă să văd Conacul de pe 
Rhinehold Street, în Dutch Hill. 

Roland îşi prinse cureaua la brâu, apoi se aplecă să lege 
nojiţa pe picior. Făcând asta, ridică privirea spre Susannah. 

— S-ar putea să avem nevoie de Detta Walker, spuse el. 
E prin preajmă? 

— Jigodia aia-i întotdeauna prin preajmă. 

— Bun. Unul dintre noi va trebui să-l protejeze pe Eddie 
cât timp el va face ceea ce are de făcut. Celălalt nu va 
ajuta la absolut nimic. Locul acesta aparţine unui demon. 


Demonii nu sunt umani, dar sunt de gen masculin şi 
feminin. Sexul este deopotrivă arma şi slăbiciunea lor. 
Indiferent de ce gen ar fi demonul, îl va ataca pe Eddie. 
Pentru a-şi proteja locul. Pentru a împiedica folosirea lui de 
către un străin. Înţelegi? 

Susannah aprobă. Eddie părea să nu asculte. Îşi îndesase 
în cămaşă pătratul de piele în care era învelită cheia şi 
acum se uita ca hipnotizat la cercul vorbelor. 

— Nu avem timp s-o spun într-un fel blând sau ales, îi 
zise Roland. Unul dintre noi va... 

— Unul dintre noi va trebui să se ia în gură cu el pentru 
a-l apăra pe Eddie, îl întrerupse Susannah. O creatură de 
felul ăsta nu poate refuza niciodată un futai gratuit. La asta 
baţi, nu-i aşa? 

Roland încuviinţă mut. 

Ochii ei străluceau. Erau ochii Dettei Walker acum, 
deopotrivă înţelepţi şi cruzi, amuzaţi şi cinici, şi vocea ei 
adoptă încet pretinsul accent de plantație sudistă, specific 
Dettei. 

— De-i demon femeie, a ta-i. Da' de-i demon bărbat, e al 
meu. Cam asta-i treaba, nu? 

Roland încuviinţă din nou. 

— Da' dacă-i cu dublu filet? Ce zici de asta, moşule? 

Buzele lui Roland se strânseră într-un zâmbet abia 
schiţat. 

— Atunci ne vom ocupa de el împreună. [ine doar 
minte... 

Lângă ei, cu o voce slabă, distantă, Eddie murmură: 

— Nu e tăcere deplină pe culoarele morţii. Păzea, cel ce 
doarme se trezeşte. 

Îşi întoarse ochii terifiaţi, bântuiţi, spre Roland. Există un 
monstru. 

— Demonul... 

— Nu. Un monstru. Ceva între uşi... între /umi. Ceva ce 
aşteaptă. Și deschide ochii. 

Susannah aruncă o privire speriată spre Roland. 

— Rezistă, Eddie, zise Roland. Fii drept. Eddie inspiră 
adânc. 


— Voi rezista până ce mă va răpune, spuse el. Trebuie să 
merg acum. Incepe să se întâmple. 

— Mergem cu toţii, zise Susannah. Îşi arcui spatele şi 
cobori din scaun. Orice demon vrea s' ş-o tragă cu mine o 
să afle că ş-o trage c-o maestră absolută. O să-i trag io un 
futai de n-o să-l uite-n vecii vecilor. 

Când păşiră printre doi monoliţi şi pătrunseră în cercul 
vorbelor, începu să plouă. 


24 


Îndată ce Jake văzu casa, înţelese două lucruri: primul, că 
o mai văzuse înainte, în vise atât de teribile, încât partea 
raţională a minţii sale îi interzicea să şi le amintească; al 
doilea, că era un loc al morţii şi crimei şi nebuniei. Stătea la 
colţul îndepărtat al Rhinehold Street cu Brooklyn Avenue, 
cu şaptezeci de metri în urma lui Henry şi Eddie Dean, dar 
chiar şi de acolo putea simţi Conacul ignorându-i şi 
întinzând spre el hrăpăreţele sale mâini. Credea că la 
capătul acelor mâini avea gheare. Gheare ascuţite. 

Mă vrea şi eu nu pot să fug. Dacă intru, mă aşteaptă 
moartea... dar dacă nu intru, mă aşteaptă nebunia. Pentru 
că undeva înăuntrul acelei construcții există o uşă încuiată. 
Eu am cheia care o va deschide şi singura salvare la care 
pot spera se află de cealaltă parte. 

Cu sufletul greu, se uită fix la Conac, o casă care emana 
anormalitate. Stătea în mijlocul curţii buruienoase, ca o 
tumoare. 

Fraţii Dean străbătuseră nouă cvartale prin Brooklyn, 
mergând încet sub soarele dogoritor al după-amiezii, şi în 
cele din urmă intraseră într-o porţiune a oraşului care 
trebuia să fie Dutch Hill, date fiind numele prăvăliilor. Acum 
stăteau la jumătatea cvartalului, în faţa Conacului. Acesta 
arăta ca şi când ar fi fost părăsit de ani întregi. Şi totuşi, 
fusese victima unui număr remarcabil de mic de acte de 
vandalism. Şi odată, credea Jake, fusese într-adevăr un 
conac - căminul, poate, al unui neguţător bogat şi al marii 


lui familii. În zilele acelea de demult trebuie să fi fost alb, 
dar acum era de un cenuşiu mizer, o non-culoare. 
Ferestrele fuseseră scoase şi gardul din lemn scorojit 
fusese acoperit cu graffiti, însă casa în sine era intactă. 

Stătea povârnită în lumina toropitoare, o relicvă 
coşcovită cu acoperiş din ţigle, care creştea într-o curte 
plină de gunoaie, ducându-l cumva cu gândul pe Jake la un 
câine periculos, care se prefăcea că doarme. Acoperişul ei 
abrupt cobora peste veranda din faţă ca o sprânceană 
proeminentă. Scândurile verandei erau sparte şi răsucite. 
Obloanele care odinioară poate fuseseră verzi atârnau 
strâmb lângă geamurile fără sticlă; draperii antice încă se 
mai vedeau la unele dintre ele, legănându-se ca nişte fâşii 
de piele moartă. 

In stânga, un spalier bătrân se desprinsese de clădire, 
ţinut acum nu de cuie, ci doar de încâlceala mizeră a vieţii 
care se împletise cu el. Pe peluză era o pancartă şi mai era 
una pe uşă. De unde stătea, Jake n-o putea citit pe niciuna. 

Casa era vie. Ştia asta, îi simţea conştiinţa ieşind din 
spatele scândurilor şi acoperişului coşcovit, o simţea cum 
se revărsa în râuri din găvanele negre ale ferestrelor. Ideea 
de a se apropia de locul acela teribil îl umplea de spaimă; 
ideea de a intra acolo îl copleşea cu o groază de nedescris. 
Şi totuşi, nu avea încotro. Auzea un zumzet în urechi - 
sunetul unui stup într-o zi caniculară de vară - şi, pentru un 
moment, se temu că va leşina. Închise ochii... şi vocea /ui îi 
umplu capul. 

Trebuie să vii, Jake. Aceasta este calea Grinzii, drumul 
Turnului, şi acesta este timpul Alegerii tale. Fii drept; 
rezistă, vino la mine. 

Teama nu trecuse, dar acel teribil sentiment de panică 
iminentă, da. Deschise iarăşi ochii şi văzu că nu era 
singurul care simţise puterea şi conştiinţa trezită la viaţă a 
locului. Eddie încerca să se îndepărteze de gard. Se 
întoarse către Jake, care îi văzu ochii: largi şi neliniştiţi sub 
bandana verde. Fratele lui mai mare îl prinse de mână şi îl 
împinse către poarta ruginită, dar gestul fu prea moale ca 
să constituie o constrângere; oricât de încăpățânat ar fi 


fost, lui Henry nu-i plăcea Conacul mai mult decât lui Eddie. 

Se traseră niţel într-o parte şi rămaseră un timp cu 
privirea aţintită către casă. Jake nu putea distinge ce-şi 
spuneau, dar tonul vocilor era mirat şi tulburat. Jake şi-l 
aminti imediat pe Eddie spunând în visul său: Ține minte, 
totuşi, că există pericole. Ai grijă... şi grăbeşte-te. 

Dintr-odată, Eddie cel real, cel de cealaltă parte a străzii, 
ridică vocea destul cât Jake să audă cuvintele: 

— Putem merge acasă acum, Henry? Te rog! Nu-mi 
place. Vorbea pe un ton rugător. 

— Fetiţă smiorcăită ce eşti, făcu Henry, dar lui Jake i se 
păru că aude nu doar indulgență, ci şi uşurare în vocea lui. 
Haide. 

Intoarseră spatele casei ruinate care stătea ghemuită în 
spatele gardului prăbuşit şi se apropiară de stradă. Jake se 
dădu în spate, apoi se întoarse şi se uită în vitrina unei 
prăvălioare triste, Consignaţia Dutch Hill. Îi privi pe Henry şi 
pe Eddie, reflexii vagi şi fantomatice suprapuse pe un 
aspirator Hoover străvechi, cum traversară Rheinhold 
Street. 

— Eşti sigur că nu e cu adevărat bântuit? întrebă Eddie 
când păşiră pe trotuarul de pe partea lui Jake. 

— Ei, să-ţi spun ceva, zise Henry. Acum, că am venit aici, 
nu mai sunt chiar aşa de sigur. 

Trecură direct prin spatele lui Jake, fără să se uite la el. 

— Ai intra? întrebă Eddie. 

— Nici pentru un milion de dolari, răspunse prompt 
Henry. 

Dădură colţul. Jake se desprinse de lângă vitrină şi îi 
însoţi cu privirea. Mergeau înapoi pe unde veniseră, 
aproape unul de celălalt pe trotuar, Henry tropăind în 
bocancii lui cu bombeu de fier, cu umerii deja aplecaţi ca 
aceia ai unui om mult mai în vârstă, Eddie păşind pe lângă 
el cu o graţie ordonată, inconştientă. Umbrele lor, lungi şi 
proiectate peste drum, se suprapuneau. 

Se duc acasă, gândi Jake şi simţi un val de singurătate 
atât de puternică, încât avu impresia că-l striveşte. Se duc 
să mănânce de seară şi să-şi facă temele şi să se certe cine 


la ce seriale se uită şi apoi să se culce. O fi Henry un bătăuş 
neruşinat, dar au o viață cei doi, una care are sens... şi 
acum se întorc la ea. Mă întreb dacă au vreo idee cât sunt 
de norocoşi. Eddie poate că da. 

Jake se întoarse, îşi potrivi bretelele ghiozdanului şi 
traversă Rhinehold Street. 


25 


Susannah simţi mişcare pe terenul sterp dinăuntrul 
cercului de monoliţi: un suspin, un freamăt, o şoaptă. 

— Vine ceva, zise ea încordată. Vine repede. 

— Ai grijă, o sfătui Eddie, dar nu-l lăsa să se apropie de 
mine. Înţelegi? Nu-l lăsa să se apropie de mine. 

— Te-am auzit, Eddie. Tu doar fă ce ai de făcut. 

Eddie încuviinţă. Îngenunche în mijlocul cercului, ţinând 
băţul ascuţit în faţa sa, ca pentru a-i aprecia vârful. Apoi îl 
lăsă jos şi trasă o linie dreaptă în ţărână. 

— Roland, ai grijă de ea... 

— O să am dacă pot, Eddie. 

— ...dar nu-l lăsa să se apropie de mine. Vine Jake. 
Nebunul ăla chiar vine. Susannah vedea acum ierburile de 
la nord de cercul vorbelor despărţindu-se într-o linie lungă, 
întunecată, creând un făgaş care ducea direct la cercul de 
piloni. 

— Pregăteşte-te, spuse Roland. O să sară la Eddie. Unul 
dintre noi va trebui să-l prindă în ambuscadă. 

Susannah se ridică pe cioturile picioarelor ca un şarpe 
care iese din coşul unui fachir hindus. Mâinile ei, cu 
degetele strânse în pumni cafenii, erau ridicate de o parte 
şi de cealaltă a feţei. Ochii îi scăpărau. 

— Sunt pregătită, spuse ea şi apoi strigă: Haide, uriaşule! 
Haide odată! Am un cadou pentru tine! 

Ploaia începu să cadă mai tare când demonul care locuia 
acolo reintră în cerc cu o viteză răsunătoare. Susannah avu 
timp doar să simtă masculinitatea lui vârtoasă şi nemiloasă 
- ajunse la ea sub forma unui miros de gin şi ienupăr care-ţi 


făcea ochii să lăcrimeze - şi apoi acesta ţâşni spre mijlocul 
cercului. Ea închise ochii şi se întinse după el, dar nu cu 
braţele sau cu mintea, ci cu toată forţa feminină care 
sălăşluia în mijlocul fiinţei sale: Hei, uriaşule! Un’ te duci? 
Păs'rica-i acilea! 

Demonul se răsuci. Ea îi simţi surprinderea... şi apoi 
foamea sălbatică, la fel de atavică şi de urgentă ca pulsaţia 
unei artere. Sări asupra ei ca un violator ţâşnind din gura 
unei alei. 

Susannah urlă şi se lăsă pe spate, cu muşchii încordaţi 
reliefându-i-se pe gât. Rochia pe care o purta i se lipi întâi 
de sâni şi stomac, după care începu să se rupă fâşii. Auzea 
un gâfâit care venea de peste tot, ca şi când aerul însuşi ar 
fi decis să se împerecheze cu ea. 

— Suze! strigă Eddie şi dădu să se ridice în picioare. 

— Nu! strigă ea înapoi. Fă-o! ÍI am pe ticălosul ăsta fix 
unde... fix unde vreau eu! Dă-i drumul, Eddie! Adu copilul! 
Adu... 

Ceva rece o lovi în carnea fragedă dintre picioare. Ea 
icni, căzu pe spate... apoi se susţinu într-o singură mână şi 
se împinse îndârjită înainte şi-n sus. 

— Adu-l de partea noastră! 

Eddie se uită nesigur la Roland, care aprobă din cap. Se 
uită apoi din nou la Susannah, cu ochii plini de o durere 
neagră şi o teamă şi mai neagră, după care le întoarse 
hotărât spatele amândurora şi recăzu în genunchi. Întinse 
băţul ascuţit, care se preschimbase într-un condei ad hoc, 
ignorând ploaia rece care-i cădea peste braţe şi ceafă. 
Băţul începu să se mişte, desenând linii şi unghiuri, creând 
o formă pe care Roland o recunoscu imediat. 

Era o uşă. 


26 


Jake se întinse, puse mâinile pe poarta ponosită şi 
împinse. Aceasta se deschise încet, în scârţâit de balamale 
ruginite. Înaintea lui era o cărare de cărămizi inegală. În 


capătul ei era veranda. Dincolo de verandă era uşa. Şi uşa 
fusese bătută în scânduri. 

Păşi încet către casă, auzindu-şi inima cum telegrafia 
puncte şi liniuţe în gâtul său. Printre cărămizile afundate 
crescuseră buruieni. Le auzea cum foşneau, frecându-se de 
jeanşii săi. Toate simţurile lui păreau să se fi acutizat. Doar 
n-ai de gând să intri acolo, nu? întrebă o voce gâtuită de 
panică în mintea sa. 

Şi răspunsul care-i veni păru deopotrivă culmea nebuniei 
şi a raţiunii: 

Toate lucrurile slujesc Grinda. 

Pancarta de pe peluză spunea: 


INTRAREA STRICT INTERZISĂ 
PEDEAPSA CU INCHISOAREA! 


Bucata de hârtie îngălbenită şi pătată de rugină care 
fusese bătută în cuie pe una dintre scândurile care brăzdau 
uşa de la intrare era mai clară: 


PROPRIETATE CONDAMNATĂ 3 
PRIN ORDINUL AUTORITAŢII MUNICIPALE IN 
CONSTRUCŢII 


Jake se opri la baza scărilor, uitându-se în sus la uşă. 
Auzise voci pe terenul gol şi acum le auzea din nou... dar 
acesta era un cor al damnaţilor, o vociferare de ameninţări 
nebuneşti şi de promisiuni la fel de nebuneşti. Şi totuşi, el 
credea că toate erau o singură voce. Vocea casei; vocea 
unui gardian monstruos, trezit din lungul şi chinuitul lui 
somn. 

Se gândi scurt la Ruger-ul tatălui său, se gândi chiar să-l 
scoată din ghiozdan, dar la ce l-ar fi ajutat? In spatele lui, 
traficul curgea în ambele direcţii pe Rhinehold Street şi o 
femeie ţipa la fiica ei să nu se mai ţină de mână cu băiatul 
ăla şi să aducă înăuntru rufele, dar acolo era o altă lume, 
una dominată de o făptură diabolică, asupra căreia armele 
n-ar fi avut nicio putere. 


Fii drept, Jake - rezistă. 

— Bine, zise el cu voce joasă, tremurată. Bine, o să 
încerc. Dar ai face bine să nu mă scapi din nou. 

Incet, începu să urce scările verandei. 


27 


Scândurile cu care era acoperită uşa erau vechi şi 
putrezite, iar cuiele, ruginite. Jake le apucă pe cele două de 
sus acolo unde se suprapuneau şi trase. Acestea se 
desprinseră cu un scârţâit asemănător cu al porţii. Le 
aruncă peste balustrada verandei, în anticul rond de flori 
unde acum creşteau doar iarba-elefantului şi timoftică. Se 
aplecă, apucă scândurile încrucişate de jos... şi se opri un 
moment. 

Prin uşă se auzi un sunet cavernos; sunetul unui animal 
lipăind înfometat dinăuntrul unei troace adânci de ciment. 
Jake simţi că pe obraji şi pe frunte îi iese o peliculă uleioasă 
de transpiraţie. Era atât de speriat, încât nu se mai simţi 
real; i se păru că devenise un personaj în coşmarul altcuiva. 

Corul malefic, prezenţa malefică era îndărătul acelei uşi. 
Sunetul ei se prelingea afară, gros ca siropul. 

Smuci scândurile de jos. Acestea se desprinseră cu 
uşurinţă. A 

Sigur că da. Vrea să intru. li e foame şi eu s-ar presupune 
că sunt felul principal. Atunci, din senin, îşi aminti o strofă 
dintr-un poem pe care li-l citise doamna Avery. Vorbea 
despre suferinţa omului modern, care era izolat de toate 
rădăcinile şi tradiţiile sale, dar lui Jake i se păru dintr-odată 
că autorul lui trebuie să fi văzut casa aceea: Și am să-ți arăt 
ceva deosebit față de oricare / Din umbrele tale matinale 
care-ţi urmează cu paşi mari / Ori față de umbra ta 
vesperală, ridicându-se să-ți vină în întâmpinare; / Am să-ți 
arăt... 

— Am să-ţi arăt frica într-un pumn de ţărână, murmură 
Jake şi puse mâna pe clanţă. 

In clipa aceea, sentimentul clar de uşurare şi siguranţă îl 


năpădi din nou, sentimentul că acum era acum, că de data 
aceasta uşa se va deschide spre acea altă lume, că va 
vedea un cer neatins de smog şi fum industrial şi, la 
orizont, nu munţii-i va vedea, ci turnurile albastru-ceţoase 
ale unui splendid oraş nemaiîntâlnit. 

Strânse degetele pe cheia argintie din buzunar, sperând 
că uşa va fi încuiată, ca să o poată folosi. Nu era. Ţâţânile 
scârţâiră şi, când uşa se deschise, fire de rugină se 
scurseră de pe cilindrii lor. Mirosul degradării îl lovi ca un 
pumn: lemn ud, tencuială umflată, stinghii putrede, 
capitonaj străvechi. In spatele acestor mirosuri era altul - 
izul bârlogului unei bestii. În faţă era un hol întunecos şi 
umed. In stânga, o scară urca periculos spre umbrele 
primului etaj. Balustrada ei prăbuşită zăcea ţăndări pe 
podeaua holului, dar Jake nu era atât de nesăbuit încât să 
creadă că ceea ce vedea erau doarţăndări. Erau şi oase în 
grămada aceea - oase de animale mici. Unele nu arătau 
tocmai a oase de animal, iar la acelea Jake refuză să 
întârzie cu privirea; ştia că altfel nu-şi va putea strânge 
niciodată curajul necesar să meargă mai departe. Se opri în 
prag, îndemnându-se să facă primul pas. Auzi un sunet slab 
şi înfundat, rapid ca un foc de armă, şi îşi dădu seama că 
era clănţănitul propriilor lui dinţi. 

De ce nu mă opreşte cineva? îşi spuse panicat. De ce nu 
strigă cineva care trece pe trotuar „Hei, tu! N-ai ce căuta 
acolo... Nu ştii să citeşti?“ 

Dar ştia de ce. Pietonii rămâneau cel mai des de cealaltă 
parte a străzii, iar cei care treceau prin faţa casei nu 
zăboveau. 

Chiar dacă cineva ar fi să se uite, nu m-ar vedea, întrucât 
eu nu sunt cu adevărat aici. De bine, de rău, am lăsat deja 
lumea mea în urmă. Am început să trec dincolo. Lumea lui 
este undeva înainte. Asta... 

Asta era iadul intermediar. 

Jake păşi pe coridor şi, deşi strigă când uşa se închise în 
urma lui cu sunetul unei uşi de mausoleu care se trânteşte, 
nu fu surprins. 

In adâncul său, nu fu câtuşi de puţin surprins. 


28 


Odată ca niciodată fusese o femeie tânără pe nume 
Detta Walker, căreia îi plăcea să frecventeze tavernele şi 
barurile de pe Ridgeline Road la ieşirea din Nutley şi cele de 
pe Route 88, lângă liniile de înaltă tensiune, la ieşirea din 
Amhigh. Avea picioare în zilele acelea şi, cum spune 
cântecul, ştia să le folosească. Purta rochii strâmte şi 
ieftine, care păreau a fi făcute din mătase, dar nu erau, şi 
dansa cu băieţi albi în vreme ce formaţia cânta piese de 
petrecere precum „Double Shot of My Baby's Love“ şi „The 
Hippy-Hippy Shake“. În cele din urmă, alegea un chefliu din 
ceată şi-i permitea să o ducă la maşina lui din parcare. 
Acolo, se giugiulea cu el (nimeni nu ştia să mozolească mai 
bine ca Detta Walker, şi se pricepea de asemenea să-şi 
folosească mâinile fără a zgâria cu unghiile) până când îl 
aducea în pragul nebuniei... după care îi tăia macaroana. 
Ce se întâmpla apoi? Ei, asta era întrebarea, nu-i aşa? Asta 
era jocul. Unii dintre ei plângeau şi implorau - nu rău, dar 
nici perfect. Alţii se enervau şi făceau ca nebunii, ceea ce 
era mai bine. 

Şi chiar dacă fusese pălmuită peste cap, lovită cu pumnul 
în ochi, scuipată şi, o dată, lovită cu piciorul în fund atât de 
tare, că se lungise pe pietrişul parcării de la The Red 
Windmill, niciodată nu fusese violată. Toţi se duseseră 
acasă cu boaşele albastre, toţi, până la ultima faţă palidă 
nenorocită. Ceea ce însemna, după Detta Walker, că ea era 
campioană supremă, regina neînfrântă. A cui? A for. A 
tuturor acelor scursori cu părul tuns periuţă, cu cămaşa 
descheiată şi frustraţi. 

Până acum. 

Era imposibil să se opună demonului care locuia în cercul 
vorbelor. Nu avea o clanţă pe care să o prindă în mână, nici 
maşină din care să iasă, nici clădire în care să se înapoieze, 
nici obraz pe care să-l pălmuiască, nici faţă pe care să o 
gheruiască, nici boaşe în care să şuteze dacă scursura aia 
de faţă palidă nu pricepea mesajul. 

Demonul era deasupra ei... şi, cât ai clipi, era în ea. 


Simţea cum o apăsa în spate, chiar dacă nu-l vedea. Nu-i 
putea vedea mâinile, dar vedea acţiunile lor când fusta ei 
se rupse violent în mai multe locuri. Apoi, dintr-odată, 
durere. Avu impresia că este sfâşiată acolo jos şi, în agonia 
şi surprinderea ei, strigă. Eddie întoarse privirea, cu ochii 
îngustaţi. 

— Sunt bine! ţipă ea. Dă-i drumul, Eddie, lasă-mă pe 
mine! Sunt bine! 

Nu era, însă. Pentru prima dată de când Detta intrase pe 
câmpul de luptă sexuală la vârsta de treisprezece ani, 
pierdea. O răceală oribilă şi învârtoşată se avântă în ea; era 
ca şi când ar fi fost penetrată de un sloi de gheaţă. 

Vag, îl văzu pe Eddie întorcându-se şi reîncepând să 
deseneze în ţărână, expresia de caldă îngrijorare de pe 
chipul său redevenind acea răceală teribilă a concentrării 
pe care o simţea uneori la el. Ei, asta era în regulă, nu-i 
aşa? Doar ea îi spusese să meargă mai departe, să o lase 
pe ea, să facă ce trebuia făcut pentru a aduce băiatul de 
partea lor. Acesta era rolul ei în aducerea lui Jake şi nu avea 
niciun drept să-i urască pe cei doi bărbaţi, care nu o 
constrânseseră să facă asta, dar când răceala o îngheţă şi 
Eddie se întoarse cu spatele la ea, îi urî pe amândoi; ar fi 
fost în stare, de fapt, să le rupă naibii boaşele de albi 
borâţi. 

Atunci Roland veni lângă ea, mâinile lui puternice erau 
pe umerii ei şi, cu toate că nu spuse nimic, ea îl auzi: Nu te 
lupta. Nu poţi câştiga dacă te lupti - poți doar să mori. 
Sexul este arma lui, Susannah, dar este şi slăbiciunea lui. 

Da. /ntotdeauna era slăbiciunea lor. Singura diferenţă era 
că de data aceasta va trebui să cedeze ceva mai mult - dar 
poate că asta era în regulă. Poate că, în cele din urmă, va 
reuşi să-l facă pe demonul ăsta invizibil să plătească ceva 
mai mult. 

Se forţă să-şi relaxeze coapsele. Imediat, ele se 
depărtară, desenând evantaie lungi şi curbate în ţărână. 
Lăsă capul pe spate, cu faţa spre ploaia care cădea acum 
aprig şi simţi faţa demonului plutind deasupra ei, ochii lui 
înfruptându-se din fiecare grimasă care îi apărea ei pe chip. 


Duse o mână sus ca pentru a pălmui... şi, în schimb, o 
strecură pe după ceafa demonului violator. Fu ca şi când ar 
fi prins o palmă de fum solid. Şi-l simţi oare zvâcnind 
înapoi, surprins de mângăierea ei? Săltă puţin din pelvis, 
folosind ca punct de sprijin priza pe acel gât invizibil. În 
acelaşi timp, depărtă picioarele şi mai tare, rupând ce mai 
rămăsese din rochia ei pe cusăturile laterale. Doamne, ce 
mare era! 

— Haide, gâfâi ea. N-o să mă violezi tu. Nici poveste. Vrei 
s' mă fuţi? Te fut jo pe tine. Ţ-arăt un futai cum n-ai mai 
văzut niciodat“! Te omor în futai! 

Simti când învârtoşarea din ea tremură; simţi când 
demonul încercă, cel puţin pe moment, să se tragă înapoi şi 
să-şi recapete curajul. 

— Nţ-nţ, scumpule, croncăni ea. Strânse din coapse, 
ţintuindu-l. Distracţi-abia a-nceput. 

Porni să mişte ritmic, sus-jos, din fese, violând prezenţa 
invizibilă. Ridică mâna liberă, îşi împleti degetele cu 
degetele de la cealaltă mână şi se lăsă să cadă pe spate cu 
şoldurile ridicate, cu braţele încordate, părând să nu se ţină 
de absolut nimic. Îşi aruncă părul ud de transpiraţie din 
ochi; buzele i se depărtară într-un rânjet de rechin. 

Dă-mi drumul! strigă o voce în mintea ei. Dar în acelaşi 
timp simţi proprietarul vocii răspunzând fără voia sa. 

— Nici gând, iubire. Asta ai vrut... acuma asta o să 
primeşti. Zvăcni în sus, susţinându-se, concentrându-se 
puternic asupra răcelii de gheaţă dinăuntrul ei. O să-ţ 
topesc sloiu' ăla, dulceaţă, şi ce-o s' te faci cân’ nu l-oi mai 
avea? 

Bazinul ei se ridica şi cobora, se ridica şi cobora. Strânse 
coapsele fără milă, închise ochii, îşi înfipse unghiile şi mai 
adânc în gâtul nevăzut şi se rugă ca Eddie să se grăbească. 

Nu ştia cât timp putea să facă asta. 


29 


Problema, gândi Jake, era simplă: undeva în locul acela 


jilav şi teribil exista o uşă încuiată. Uşa bună. Tot ce trebuia 
să facă era să o găsească. Numai că era greu, întrucât 
simţea prezenţa din casă materializându-se. Sunetul acelor 
voci disonante începea să se unească într-un singur sunet - 
o şoaptă joasă, stridentă. 

Şi se apropia. 

In dreapta era o uşă deschisă. Lângă ea, prins cu pioneze 
pe perete, era un dagherotip estompat, care înfăţişa un 
spânzurat atârnând ca un rod putred într-un copac mort. 
Dincolo de uşă era o încăpere care cândva servise ca 
bucătărie. Soba dispăruse, dar un congelator străvechi - din 
acela cu tambur frigorific deasupra - stătea în partea 
opusă, pe linoleumul umflat şi şters. Uşa lui se căsca 
deschisă. O materie neagră şi urât mirositoare se coagulase 
înăuntru şi se scursese pe podea, unde formase o baltă de 
mult solidificată. Dulăpioarele erau deschise şi ele. intr-unul 
văzu ceva ce probabil că era cea mai veche cutie de Snow's 
Clam Fry-Ettes din lume. Din altul se iţea capul unui 
şobolan mort. Ochii lui erau albi şi parcă mişcători, dar 
după un moment Jake îşi dădu seama că orbitele acelea 
goale erau de fapt pline de viermi sprinteni. 

Ceva îi căzu în păr cu un pocnet înfundat. Luat prin 
surprindere, Jake strigă, duse mâna şi prinse ceva ce 
semăna cu o minge de cauciuc moale, păroasă. Indepărtă 
mâna şi văzu că era un păianjen, cu corpul umflat de 
culoarea unei vânătăi proaspete. Ochii lui îl priveau cu o 
răutate tâmpă. Jake îl aruncă în perete. Insecta se sparse şi 
rămase împroşcată acolo, cu picioarele zvâcnind slab. 

Altul îi căzu pe gât. Simţi imediat o muşcătură dureroasă 
puţin mai jos de linia părului. Dădu fuga înapoi în hol, se 
împiedică în balustrada prăbuşită, căzu greoi şi simţi 
păianjenul pocnind. Măruntaiele lui - umede, scârboase şi 
alunecoase - i se scurseră între omoplaţi ca gălbenuşul cald 
al unui ou. Acum vedea şi alţi păianjeni în uşa bucătăriei. 
Unii atârnau pe fire aproape invizibile, asemenea unor 
oribile globuri de Crăciun; alţii căzură pur şi simplu pe 
podea într-o serie de pocnete mocirloase şi mişunară 
degrabă în întâmpinarea lui. 


Jake se ridică împleticit, încă strigând. Simţi ceva în 
minte, ceva ca o frânghie deşirată, începând să cedeze. 
Bănuia că era luciditatea sa şi, înțelegând asta, 
considerabilul lui curaj în sfârşit se destrămă. Nu mai 
suporta, oricare ar fi fost miza. Ţâşni din loc, intenţionând 
să fugă dacă mai putea, şi îşi dădu seama prea târziu că se 
întorsese în direcţia greşită şi că, în loc să alerge spre 
verandă, alerga în adâncul Conacului. 

Dădu buzna într-un spaţiu prea mare pentru a fi un salon 
sau living; semăna cu o sală de bal. De pe tapet se hlizeau 
elfi cu ciudate zâmbete viclene pe chip, ochindu-l pe Jake 
de sub pălării verzi, ţuguiate. O canapea mucegăită era 
împinsă lângă un perete. In mijlocul podelei de lemn 
contorsionat zăcea un candelabru distrus, cu lanţul ruginit 
încolăcit printre mărgelele de sticlă spiralate şi pandan- 
tivele prăfuite, sub formă de lacrimă. Jake ocoli grămada, 
aruncând o privire îngrozită înapoi, peste umăr. Nu văzu 
niciun păianjen; de n-ar fi fost materia vâscoasă care încă i 
se prelingea pe spate, ar fi putut crede că-şi imaginase 
totul. 

Întoarse capul în faţă şi se opri brusc, patinând. În faţă, 
două uşi franţuzeşti stăteau pe jumătate deschise. Un alt 
hol se întindea dincolo de ele. In capătul celui de-al doilea 
coridor era o uşă închisă, cu mâner aurit. Pe tăblia ei - 
poate cioplit în ea - era cuvântul: 


BĂIATUL 


Mai jos de clanţă erau o placă argintie cu filigran şi o 
gaură de cheie. 

Am găsit-o! gândi el. În sfârşit am găsit-o! Asta e! Asta e 
uşa! 

In spatele lui se auzi un vaier scăzut, ca şi când casa ar fi 
început să se destrame. Jake se întoarse şi se uită prin sala 
de bal. Peretele din partea opusă începuse să se umfle, 
împingând canapeaua străveche. Tapetul vechi trepida; elfii 
începură să vălurească şi să danseze. In unele locuri, hârtia 
pur şi simplu se rupse, rulându-se în sus în fâşii lungi, ca 


nişte jaluzele eliberate prea repede. Tencuiala se bombă ca 
un pântece de gravidă. De sub el, Jake auzea pocnete 
uscate când stinghiile se rupeau, rearanjându-se într-o 
formă nouă, încă ascunsă. lar sunetul creştea în intensitate. 
Doar că nu mai era un vaier; acum, suna ca un mărâit. 

El se uită hipnotizat, neputându-şi desprinde ochii. 

Tencuiala nu se crăpă şi nu se precipită la podea în 
bucăţi; părea să fi devenit plastică şi, în timp ce peretele 
continua să se umfle, formând o băşică albă neregulată de 
pe care încă mai atârnau bucăţi zdrenţuite, suprafaţa 
începu să ia forma unor deluşoare şi curbe şi vâlcele. Dintr- 
odată, Jake îşi dădu seama că se uita la o uriaşă faţă de 
tencuială, care se forţa să iasă din perete. Era ca şi când ai 
fi privit pe cineva care a intrat cu capul într-un cearşaf ud. 

Se auzi un trosnet puternic când o bucată de stinghie 
ruptă se desprinse din peretele deformat. Deveni pupila 
longilină a unui ochi. Sub ea, peretele se schimonosi într-o 
gură rânjită, plină de dinţi ascuţiţi. Jake văzu fragmente de 
tapet atârnând de buzele şi gingiile ei. 

O mână de tencuială se rupse din perete, trăgând după 
sine o brățară deşirată, de fire electrice corodate. Apucă 
sofaua şi o aruncă în lături, lăsând urme albe de degete pe 
suprafaţa ei închisă la culoare. Când degetele de tencuială 
se îndoiră, alte stinghii plesniră la suprafaţă. Formară 
gheare ascuţite, aşchiate. Acum, chipul ieşise cu totul din 
perete şi se uita la Jake cu singurul lui ochi de lemn. 
Deasupra acestuia, în mijlocul frunţii, un elf încă mai dansa 
odată cu tapetul. Semăna cu un tatuaj ciudat. Se auzi un 
scrâşnet puternic când arătarea începu să alunece înainte. 
Uşa dinspre hol se desprinse şi deveni un umăr gârbovit. 
Singura mână liberă a arătării zgâria podeaua, împrăştiind 
lacrimile de sticlă ale candelabrului prăbuşit. 

Starea de paralizie a lui Jake luă sfârşit. Se întoarse, ţâşni 
pe uşile franţuzeşti şi goni de-a lungul celui de-al doilea hol 
cu ghiozdanul săltând şi mâna dreaptă bâjbâind după cheie 
în buzunar. Inima lui bătea ca o fabrică plină de maşinării 
dereglate. În urma sa, arătarea care se târa din lemnăria 
Conacului urlă la el şi, chiar dacă nu articulă niciun cuvânt, 


Jake ştiu ce spunea; îi comanda să stea locului, îi zicea că 
nu are rost să fugă, îi zicea că nu are cale de scăpare. 
Întreaga casă părea acum vie; aerul răsuna de trosnet de 
lemn şi scârţâit de grinzi. Vocea dementă a Gardianului era 
pretutindeni. 

Mâna lui reuşi să strângă cheia. Când dădu să o scoată 
din buzunar, un zimţ al ei se agăţă de pantaloni. Degetele 
lui, ude de transpiraţie, alunecară. Cheia căzu la podea, se 
roti, pică printr-o crăpătură dintre două scânduri deformate 
şi dispăru. 


30 


— E în pericol! auzi Susannah strigătul lui Eddie, dar 
sunetul vocii lui era îndepărtat. Şi ea era în pericol... numai 
că ea, totuşi, credea că se va descurca. 

O să-ț' topesc sloiu' ăla, dulceaţă, îi spusese demonului. 
O să-ț' topesc sloiu', şi ce-o s’ te faci cân’ nu l-oi mai avea? 

Nu i-l topise, dar i-l modificase. Membrul dinăuntrul ei 
categoric nu-i provoca nicio plăcere, însă cel puţin teribila 
durere scăzuse şi nu mai era rece. Era blocat, incapabil să 
se extragă. Şi ea nici nu-l ţinea înăuntru prin forţă fizică. Nu 
tocmai. Roland spusese că sexul era slăbiciunea şi, 
totodată, arma demonului, şi avusese dreptate, ca de 
obicei. O supusese, dar şi ea îl supusese pe el, iar acum era 
ca şi când fiecare ar fi avut un deget îndesat într-un tub din 
acela chinezesc care, atunci când încerci să te eliberezi, nu 
face decât să te strângă şi mai tare. 

Se agăţă cu toată fiinţa de o singură idee; nu avea 
încotro, fiindcă orice altă activitate a conştientului pierise. 
Trebuia să ţină făptura aceea detestabilă şi speriată în 
chingile propriei sale insaţiabile pofte carnale. Fremăta şi 
lovea şi se zbătea înăuntrul ei, strigând să fie lăsată să iasă 
în acelaşi timp în care îi folosea corpul cu o intensitate 
frenetică, dar ea refuza să-i dea drumul. 

Şi ce-o să se întâmple când o să-i dau drumul? se întrebă 
ea cu disperare. 


Cum o să se răzbune pe mine pentru ce i-am făcut? 
Nu ştia. 


31 


Ploaia cădea în averse, amenințând să transforme spaţiul 
dintre megaliţi într-o mare de noroi. 

— Ţine ceva deasupra uşii! strigă Eddie. Nu lăsa ploaia să 
o şteargă! 

Roland aruncă o privire spre Susannah şi văzu că ea încă 
se lupta cu demonul. Ochii săi erau pe jumătate închişi şi 
gura deformată într-un rictus. El, unul, nu vedea şi nici nu 
auzea demonul, dar îi simţea zbaterile furioase şi frenetice. 

Eddie întoarse către el chipul şiroind de apă. 

— M-ai auzit? strigă el. Adu ceva deasupra uşii ăsteia 
blestemate şi adu IMEDIAT! 

Roland luă o piele din desagă şi prinse cu mâinile de câte 
un colţ. Apoi întinse braţele şi se aplecă peste Eddie, 
creând un soi de cort. Vârful băţului lui Eddie se umpluse 
de noroi. Îl şterse pe braţ, lăsând o dâră de culoarea 
ciocolatei, apoi strânse din nou mâna pe el şi se aplecă 
deasupra desenului. Nu era exact de dimensiunea uşii din 
partea lui Jake - scara era probabl de 75 la 1 - darera 
destul de mare ca Jake să poată trece... dacă cheile se 
potriveau. 

Dacă el are o cheie, nu asta vrei de fapt să spui? se 
întrebă el. Dacă a scăpat-o... sau casa aceea l-a făcut să o 
scape? 

Desenă un chenar sub centrul care reprezenta clanţa, 
pregetă, apoi schiţă forma familiară a unei găuri de cheie în 
interiorul ei: 


o 


g 


Ezită. Mai era un lucru, dar care? Îi era greu să 


gândească, întrucât avea impresia că-n capul său se iscase 
o tornadă, una care învârtea gânduri disparate în loc de 
hambare şi toalete şi coteţe. 

— Haide, scumpule! strigă Susannah din spatele lui. Nu 
mai ţii ritmu'! Care-i baiu'? Te credeam un băiat cu sânge-n 
instalaţie! 

Băiat. Asta era. N 

Încetişor, pe panoul superior al uşii scrise BĂIAT cu vârful 
băţului. Imediat ce termină de zgâriat litera T, desenul se 
transformă. Cercul de pământ întunecat de ploaie pe care îl 
desenase se întunecă şi mai tare... şi ieşi în relief, devenind 
o clanţă neagră, sclipitoare. Şi în loc de pământul brun şi ud 
din forma găurii de cheie, văzu un licăr slab de lumină. 

În spatele lui, Susannah strigă din nou la demon, 
îndemnându-l să continue, dar acum vocea îi trăda 
oboseala. Treaba asta trebuia să se termine, şi încă repede. 

Eddie se aplecă în faţă ca un musulman care i se roagă 
lui Allah şi apropie ochiul de gaura de cheie pe care o 
desenase. Se uită prin ea în propria sa lume, în acea casă la 
care el şi Henry se duseseră în luna mai a anului 1977, 
neştiind (doar că el, Eddie, ştiuse totuşi; da, ştiuse cât de 
cât, chiar şi atunci) că un băiat din altă parte a oraşului îi 
urmărea. 

Văzu un hol. Jake era în mâini şi genunchi, trăgând 
disperat de o scândură. Ceva venea după el. Eddie vedea 
arătarea şi, în acelaşi timp, nu o vedea - era ca şi cândo 
parte din creierul său refuza să o vadă, ca şi când a o 
vedea ar fi dus la conştientizare şi conştientizarea la 
nebunie. 

— Grăbeşte-te, Jake! strigă el în gaura cheii. Pentru 
Hristos, grăbeşte-te! 

Deasupra cercului vorbelor, tunetul sfâşie cerul ca o 
lovitură de tun şi ploaia se transformă în grindină. 


32 


Pentru un moment după ce căzu cheia, Jake rămase 


locului, uitându-se prostrat la crăpătura îngustă dintre 
scânduri. 

Incredibil, i se făcuse somn. 

Asta nu trebuia să se întâmple, gândi el. E deja prea 
mult. Nu mai pot îndura - niciun minut, nici măcar o 
secundă. O să mă ghemuiesc lângă uşa aia. O să mă culc 
imediat, într-o clipită, şi când mă va apuca şi mă va târî 
spre gura lui, nici n-o să mă trezesc. 

Atunci, arătarea care se desprindea din perete mormăi şi, 
când Jake ridică privirea, dorinţa lui de a se da bătut 
dispăru într-o singură clipă de teroare. Acum ieşise cu totul 
din perete, un cap uriaş de tencuială cu un singur ochi de 
lemn plesnit şi o mână întinsă. Tigva era împodobită cu 
bucăţi de stinghii, aşa cum un copil ar desena părul. IlI văzu 
pe Jake şi deschise gura, expunând dinţi de lemn inegali. 
Mormăi din nou. Praf de tencuială ieşi din gura căscată, 
aidoma fumului de trabuc. 

Jake căzu în genunchi şi miji ochii în crăpătură. Cheia era 
un licăr slab de lumină argintie în întunericul de jos, dar 
crăpătura era mult prea îngustă pentru a putea băga 
degetele în ea. Apucă în schimb o scândură şi smuci cu 
toată forţa. Cuiele care o ţineau scrâşniră... dar rezistară. 

Se auzi o larmă de nedescris. Se uită de-a lungul holului 
şi văzu mâna, care era mai mare decât tot corpul său, 
apucând candelabrul prăbuşit şi azvârlindu-l în lături. Lanţul 
ruginit care odinioară îl ţinea suspendat se ridică aidoma 
unui bici şi apoi căzu cu un puternic răpăit metalic. O lampă 
stinsă, susţinută de un lanţ ruginit, zăngăni deasupra lui 
Jake, sticla ei murdară lovindu-se cristalin de braţele antice 
de bronz. 

Capul Gardianului, ataşat de acel singur umăr gârbovit şi 
de braţul întins, plană mai departe deasupra podelei. In 
urma lui, rămăşiţele peretelui se prăbuşiră într-un nor de 
praf. Un moment mai târziu, fragmentele se ridicară şi 
deveniră spatele contorsionat şi osos al creaturii. 

Gardianul îl văzu pe Jake că se uita şi păru să rânjească. 
Făcând asta, aşchii de lemn îi străpunseră obrajii zbârciţi. 
Se târî mai departe prin sala de bal plină de praf, 


deschizând şi închizând gura. Mâna lui uriaşă scormoni prin 
ruine, pipăind după ceva de care să se prindă, şi smulse de 
pe şine una dintre uşile franţuzeşti din capătul holului. 

Jake strigă fără vlagă şi începu să smucească din nou de 
scândură. Nu voia să cedeze, dar vocea pistolarului îi 
spuse: _ 

„Cealaltă, Jake! Incearc-o pe cealaltă!“ 

Lăsă scândura de care trăgea şi o apucă pe cealaltă. 
Când făcu asta, o altă voce se auzi. Pe aceasta o auzi nu cu 
gândul, ci cu urechile, şi înţelese că venea din cealaltă 
parte a uşii - uşa pe care o căuta încă din ziua când nu 
fusese călcat de maşină. 

— Grăbeşte-te, Jake! Pentru Hristos, grăbeşte-te! 

Când smuci cealaltă scândură, aceasta se desprinse atât 
de uşor, că el aproape se prăvăli pe spate. 


33 


Două femei stăteau în uşa consignaţiei aflate vizavi de 
Conac. Cea în vârstă era proprietara; tânăra fusese singura 
ei clientă atunci când începuse larma de pereţi doborâţi şi 
grinzi rupte. Acum, fără să ştie ce fac, se prinseră reciproc 
cu braţele de mijloc şi rămaseră aşa, tremurând ca două 
copile care aud un zgomot noaptea. 

Ceva mai încolo, trei băieţi aflaţi în drum spre terenul de 
sport al Ligii de Juniori Dutch Hill stăteau şi se uitau gură- 
cască la casă, căruciorul lor Red Ball Flyer plin cu mingi şi 
bâte de baseball fiind uitat în spate. Un şofer opri furgoneta 
de livrări lângă trotuar şi cobori să se uite. Clienţii prăvăliei 
lui Henry şi cei din Dutch Hill Pub veniră împleticit pe stradă 
în sus, uitându-se în jur, speriaţi. 

Acum, pământul începu să se cutremure şi un evantai de 
crăpături fine se întinse pe Rhinehold Street. 

— E cutremur? strigă şoferul la femeile care stăteau în 
faţa consignaţiei, dar în loc să aştepte răspunsul lor, sări 
înapoi la volan şi demară în trombă, virând pe contrasens 
pentru a ocoli casa ruinată care era epicentrul acelui seism. 


Întreaga casă părea să se plieze în sine. Şindrila plesni, 
sări de pe faţadă şi căzu în curte. Cascade gri-închis de 
ţigle se revărsară de la streşini. Se auzi un bubuit asurzitor 
şi o crăpătură lungă, zigzagată, brăzdă mijlocul Conacului. 
Uşa dispăru în ea şi apoi toată casa începu să se 
autodevoreze din interior spre exterior. 

Femeia tânără se desprinse brusc din braţele celei în 
vârstă. 

— Eu am plecat de aici, zise ea şi o rupse la fugă pe 
stradă, fără a se uita înapoi. 


34 


Un vânt straniu începu să bată de-a lungul coridorului, 
suflându-i lui Jake părul pe spate tocmai când degetele lui 
se strânseră pe cheia argintie. 

Înţelese acum la un nivel instinctual ce era locul acela şi 
ce se petrecea. Gardianul nu era doar în casă, el era casa: 
fiecare scândură, fiecare ţiglă, fiecare pervaz, fiecare 
streaşină. Şi acum forţa ieşirea, devenind o aiuritoare 
reprezentare haotică a adevăratei sale forme. Intenţiona 
să-l prindă înainte ca el să poată folosi cheia. In spatele 
giganticului cap alb şi al umărului noduros, Jake vedea 
scânduri şi şipci şi fire şi bucăţi de sticlă - chiar şi uşa de la 
intrare şi balustrada ruptă - zburând pe holul principal către 
sala de bal, alăturându-se formei care creştea acolo, 
completând tot mai mult hidoasa arătare de tencuială care 
bâjbâia chiar în clipa aceea după el cu degetele sale 
inumane. 

Jake smuci mâna din gaura din podea şi văzu că era 
acoperită de gândaci uriaşi. Lovi cu ea de perete pentru a-i 
face să cadă şi strigă când zidul întâi se deschise şi apoi 
încercă să se închidă în jurul încheieturii lui. Retrase mâna 
în ultima clipă, se răsuci şi înfipse cheia argintie în gaura 
din plăcuţa uşii. 

Arătarea de tencuială răcni din nou, dar vocea ei fu pe 
moment acoperită de un strigăt armonic pe care Jake îl 


recunoscu: îl auzise pe terenul gol, însă atunci era slab, 
poate oniric. Acum era un inconfundabil strigăt de triumf. 
Senzaţia aceea de certitudine - copleşitoare, incontestabilă 
- îl umplu din nou şi de data aceasta fu sigur că nu va fi 
dezamăgit. Auzea toată asigurarea de care avea nevoie în 
vocea aceea. Era vocea trandafirului. 

Lumina slabă din hol fu alungată când mâna de tencuială 
smulse şi cealaltă uşă franţuzească şi se îndesă în coridor. 
Chipul se  înfipse în deschizătură deasupra mâinii, 
holbându-se la Jake. Degetele de tencuială se târâră către 
el aidoma picioarelor unui păianjen ciclopic. 

Jake răsuci cheia şi simţi că braţul îi e străbătut de un 
neaşteptat curent electric. Auzi o bufnitură surdă, grea, 
când limba încuietorii se retrase în mecanism. Prinse de 
clanţă, o întoarse şi trase de uşă. Uşa se deschise larg. 
Văzând ce se afla dincolo de ea, Jake scoase un strigăt de 
oroare. 

Uşa era blocată de pământ, de sus până jos şi de la 
stânga la dreapta. Rădăcinile ieşeau din el ca nişte 
mănunchiuri de cabluri. Râme, aparent la fel de confuze ca 
Jake însuşi, se târau de colo-colo pe pământul tasat de 
forma uşii. Unele se grăbiră să intre înapoi în el; altele 
continuară doar să se târască, întrebându-se parcă unde a 
dispărut pământul care cu un moment în urmă era sub ele. 
Una căzu pe tenisul lui Jake. 

Forma găurii de cheie se păstră un moment, aruncând un 
spot de lumină albă difuză pe cămaşa lui. De cealaltă parte 
a ei - atât de aproape şi totuşi atât de departe - auzea 
sunet de ploaie şi bubuit înfundat de tunet pe un cer 
necuprins. Apoi forma găurii fu şi ea acoperită şi degete de 
tencuială gigantice se strânseră în jurul gleznei lui. 


35 
Eddie nu simţi înţepătura grindinei când Roland lăsă 


pielea din mâini, se ridică în picioare şi alergă spre locul 
unde se afla Susannah. 


Pistolarul o apucă de subsuori şi o târî - cât de blând fu în 
stare - până acolo unde Eddie stătea ghemuit. 

— Dă-i drumul când îţi spun eu, Susannah! strigă Roland. 
înţelegi? Când îti spun eu! 

Eddie nu văzu şi nu auzi nimic. El îl auzea doar pe Jake, 
care striga slab de cealaltă parte a uşii. 

Venise timpul să folosească cheia. 

O scoase din cămaşă şi o introduse în yala pe care o 
desenase. Încercă să o răsucească. Cheia nu voia să se 
clintească. Nici măcar un milimetru. Eddie ridică faţa spre 
grindina biciuitoare, nepăsându-i de gheaţa care îl lovea 
peste frunte şi obraji şi buze, lăsând umflături şi puncte 
roşii. 

— NU! urlă el. O, DOAMNE, TE ROG! NU! 

Dar Dumnezeu nu-i dădu niciun răspuns; primi doar un 
alt tunet şi dâra unui fulger pe cerul acoperit de nori grăbiţi. 


36 


Jake sări, prinse lanţul lămpii care atârna deasupra lui şi 
se eliberă din degetele hrăpăreţe ale Gardianului. Işi luă 
avânt, folosindu-se de pământul tare din cadrul uşii pentru 
a se împinge, şi se avântă în faţă ca Tarzan pe o liană. 
Ridică picioarele şi, când se apropie, lovi degetele lacome. 
Tencuiala explodă în bucăţi, dezvelind un schelet de şipci 
slab îmbinate. Făptura de tencuială răcni, cu un sunet de 
foame şi furie amestecate. Dincolo de strigăt, Jake auzi 
întreaga casă prăbuşindu-se, asemenea casei din povestea 
lui Edgar Allan Poe. 

Pendulă înapoi pe lanţ, lovi peretele de pământ 
compactat care bloca uşa, apoi se avântă din nou în faţă. 
Mâna se întinse după el şi Jake o lovi nervos, forfecând din 
picioare. Simţi un junghi de durere în piciorul drept când 
degetele acelea de lemn se strânseră. Când avântul îl purtă 
înapoi, avea un tenis mai puţin. 

încercă să prindă lanţul mai de sus, reuşi şi începu să se 
caţere spre tavan. Deasupra lui se auzi un pocnet surd, 


sincopat. Praf de tencuială începu să-i cadă peste faţa 
transpirată, întoarsă în sus. Tavanul începuse să facă burtă; 
lanţul lămpii ieşea din el câte o za o dată. Din capătul 
holului se auzi un scrâşnet gros, când arătarea de tencuială 
izbuti în sfârşit să-şi vâre faţa înfometată prin deschizătură. 
Strigând, Jake îşi luă având înapoi spre faţa aceea. 


37 


Teroarea şi panica lui Eddie se spulberară brusc. Mantia 
răcelii căzu peste el - o mantie pe care Roland de Gilead o 
purtase de multe ori. Era singura armură din dotarea unui 
adevărat pistolar... şi tot ce-i trebuia, de fapt. In acelaşi 
moment, o voce se făcu auzită în mintea sa. În ultimele trei 
săptămâni, astfel de voci îl tot bântuiseră; vocea mamei lui, 
a lui Roland şi, desigur, a lui Henry. Aceasta însă, îşi dădu 
seama cu uşurare, era chiar vocea sa, şi era cel puţin calmă 
şi raţională şi curajoasă. 

Ai văzut forma cheii în foc, ai văzut-o din nou în lemn şi 
de ambele dăți ai văzut-o perfect. Mai târziu, ţi-ai legat la 
ochi basmaua fricii. Dă-o jos. Dă-o jos şi uită-te din nou. S- 
ar putea să nu fie prea târziu - nici chiar acum. 

Era vag conştient că pistolarul îl săgeta cu o privire 
aprigă; vag conştient că Susannah ţipa la demon cu o voce 
mai slabă, dar încă îndârjită; vag conştient că, de cealaltă 
parte a uşii, Jake scotea strigăte de teroare - sau erau 
acum de agonie? 

Eddie le ignoră pe toate. Scoase cheia de lemn din yala 
pe care o desenase, o scoase din uşa care acum era reală, 
şi se uită fix la ea, încercând să recaptureze bucuria 
inocentă pe care uneori o cunoscuse în copilărie - bucuria 
de a vedea o formă coerentă ascunsă într-un nonsens. Și 
iată-l acolo, locul unde greşise, atât de vizibil, că nu putea 
înţelege cum de-l ratase până atunci. /ntr-adevăr, trebuie 
să fi fost legat la ochi, îşi spuse. Era vorba de s-ul din capăt, 
desigur. A doua curbură era puţin prea amplă. Doar puţin. 

— Cuţitul, ceru el şi întinse mâna ca un chirurg în sala de 


operaţie. Roland i-l trânti în palmă fără un cuvânt. 

Eddie apucă vârful lamei între degetul mare şi arătătorul 
de la mâna dreaptă. Se aplecă deasupra cheii, nepăsându-i 
de grindina care-i răpăia pe gâtul descoperit, şi forma din 
lemn ieşi în evidenţă mai bine - ieşi în evidenţă cu propria-i 
incontestabilă şi încântătoare realitate. 

Tăie. 

O dată. 

Cu delicateţe. 

O singură aşchie de frasin, atât de subţire că era aproape 
transparentă, se buclă din pântecele s-ului din capăt. 

De cealaltă parte a uşii, Jake Chambers strigă din nou. 


38 


Lanţul cedă cu un zăngănit apocaliptic şi Jake căzu greoi, 
aterizând în genunchi. Gardianul răcni triumfal. Mâna de 
tencuială îl prinse pe Jake deasupra şoldurilor şi începu să-l 
târască de-a lungul holului. Băiatul întinse picioarele în faţă 
şi înfipse călcâiele în podea, dar asta nu-l ajută cu nimic. 
Simti aşchii şi cuie tocite de rugină pătrunzându-i în piele în 
timp ce mâna strânse mai tare şi continuă să-l târască. 

Chipul părea blocat puţin după intrarea în hol, ca un dop 
într-o sticlă. Presiunea exercitată ca să ajungă până acolo 
forţase trăsăturile rudimentare să ia o formă nouă, aceea a 
unui trol monstruos, malformat. Gura se căscă spre a-l 
primi. Jake bâjbâi înnebunit după cheie, vrând să o 
folosească drept talisman al ultimei speranţe, dar sigur că o 
lăsase în uşă. 

— Târâtură infectă ce eşti! strigă el şi se aruncă îndărăt 
cu toată forţa, cabrându-şi spatele ca un înotător olimpic, 
nepăsându-i de scândurile rupte care îl strângeau ca o 
centură de cuie. Simţi că-i alunecau jeanşii pe şolduri în jos 
şi mâna scăpă un moment priza. 

Jake se opinti din nou. Mâna strânse fără milă, dar jeanşii 
lui alunecară până la genunchi şi el se trânti cu spatele de 
podea, ghiozdanul amortizând căzătura. Strânsoarea mâinii 


slăbi, dorindu-şi poate să-şi apuce mai bine prada. Jake 
reuşi să-şi tragă puţin genunchii sus şi, când mâna strânse 
din nou, el lovi cu picioarele în faţă. Mâna se smuci înapoi 
în acelaşi timp şi ceea ce Jake sperase se întâmplă: jeanşii 
lui (şi tenisul rămas) îi fură smulşi, eliberându-l din nou, cel 
puţin pe moment. Văzu mâna rotindu-se pe încheietura ei 
de scânduri şi tencuială sfărâmicioasă şi îndesându-i 
nădragii în gură. Atunci, el începu să se târască spre uşa 
blocată pe mâini şi genunchi, nepăsându-i de cioburile 
lămpii căzute, dorindu-şi doar să ajungă înapoi la cheie. 

Aproape ajunsese la uşă, când mâna îl prinse de 
picioarele goale şi începu să-l tragă iarăşi înapoi. 


39 


Acum, forma era acolo, în sfârşit era toată acolo. 

Eddie vâri cheia înapoi în yală şi aplică presiune. Un 
moment, întâmpină rezistenţă... apoi i se răsuci în mână. 
Auzi mecanismul mişcându-se, auzi limba retrăgându-se, 
simţi cheia crăpându-se în două imediat ce-şi împlini 
scopul. Prinse de clanţa lucioasă cu ambele mâini şi trase. 
Simţi ca o mare greutate care se mişca pe un pivot 
nevăzut. Avu senzaţia că braţul lui fusese dăruit cu o forţă 
fără margini. Şi ştiinţa clară că două lumi au intrat brusc în 
contact şi că o cale de comunicare s-a deschis între ele. 

Incercă un moment de ameţeală şi dezorientare şi, când 
se uită la uşă, înţelese de ce: deşi privea în jos - pe 
verticală - vedea pe orizontală. Era ca o stranie iluzie optică 
creată de prisme şi oglinzi. Apoi îl văzu pe Jake tras înapoi 
pe coridorul plin de sticlă şi tencuială, cu coatele înfipte în 
pardoseală, cu gleznele strânse laolaltă de o mână 
gigantică. Şi văzu gura monstruoasă care îl aştepta şi din 
care ieşea ceva ce putea să fie fum sau praf. 

— Roland! strigă Eddie. Roland, l-a prins... 

Atunci fu împins în lături. 


40 


Susannah fu conştientă că era săltată şi răsucită în aer. 
Lumea era un carusel neclar: pilaştri verticali, cer cenușiu, 
pământ presărat cu grindină... şi o gaură dreptunghiulară 
care aducea cu o trapă în pământ. Din ea ieşeau strigăte. 
Inăuntrul ei, demonul se zbătea disperat, dorindu-şi doar să 
scape, dar neputând s-o facă până ce nu-i dădea ea 
drumul. 

— Acum! strigă Roland. Dă-i drumul acum, Susannah! 
Pentru numele tatălui tău, dă-i drumul ACUM! 

Şi asta făcu. 

Construise (cu ajutorul Dettei) o capcană pentru demon 
în mintea sa, ceva ca o plasă împletită din papură, şi acum 
o tăie. Simti demonul ţâşnind imediat din ea şi urmă un 
moment de vid teribil. Această senzaţie fu pe dată copleşită 
de uşurare şi de un sentiment apăsător de pângărire. 

Când greutatea invizibilă dispăru, ea îl zări: o formă 
inumană, ca un diavol cu aripi uriaşe şi ceva ce aducea cu 
un nemilos cârlig pe pântece. Ea simţi/văzu arătarea 
zburând pe deasupra găurii din pământ. Văzu cum Eddie 
întoarse ochii mari în sus. Îl văzu pe Roland depărtând tare 
braţele pentru a prinde demonul. 

Pistolarul se împletici în spate, aproape doborât din 
picioare de nevăzuta greutate a demonului. Apoi îşi 
recăpătă echilibrul, cu braţele pline de nimic vizibil. 

Strângându-l bine, sări pe uşă şi dispăru. 


41 


Holul Conacului fu inundat cât ai clipi de o lumină albă; 
bucăţi de grindină loviră pereţii şi ricoşară în scândurile 
rupte ale duşumelei. Jake auzi strigăte confuze, apoi îl văzu 
pe pistolar trecând pragul. | se păru că sări pragul, ca şi 
când ar fi venit de sus. [inea braţele depărtate mult 
înaintea lui, cu vârfurile degetelor împletite. 

Jake simţi că-i intrau picioarele în gura Gardianului. 

— Roland! ţipă el. Roland, ajută-mă! 


Mâinile pistolarului se desprinseră una de cealaltă şi 
braţele îi fură imediat aruncate în lături. Se împletici înapoi. 
Jake simţi dinţi zimţaţi pe piele, gata să-i sfâşie carnea şi 
să-i zgârie osul, apoi ceva mare trecu în goană pe deasupra 
capului său, ca o rafală de vânt. Un moment mai târziu, 
dinţii dispărură. Mâna care îi strângea picioarele laolaltă se 
relaxă. Auzi un urlet nepământean de durere începând să 
iasă din gâtlejul prăfos al Gardianului, un urlet care fu apoi 
reprimat, refulat. 

Roland îl prinse pe Jake şi-l săltă în picioare. 

— Ai venit! strigă el. Chiar ai venit! 

— Am venit, da. Graţie zeilor şi curajului prietenilor mei, 
am venit. 

Când Gardianul răcni din nou, Jake izbucni în lacrimi de 
uşurare şi teroare. Acum, casa scotea sunete ca un vapor 
care se scufundă pe o mare zbuciumată. 

În jurul lor cădeau bucăţi de lemn şi tencuială. Roland îşi 
luă pe Jake în braţe şi fugi spre uşă. Mâna de tencuială, 
zvâcnind convulsiv, îl lovi peste un picior şi-l făcu să se 
izbească de perete, care încercă din nou să muşte. Roland 
se forţă să meargă mai departe, se întoarse şi scoase 
pistolul. Trase două gloanţe în mâna care se zvârcolea 
anapoda, spulberând unul dintre degetele ei de tencuială. 
În spatele lor, chipul Gardianului se făcuse de un negru- 
vineţiu, ca şi când s-ar fi înecat cu ceva - ceva ce zburase 
atât de repede, că intrase în gura monstrului şi rămăsese 
blocat în gâtlejul lui înainte să-şi dea seama ce făcea. 

Roland se întoarse înapoi şi trecu pragul uşii din alergare. 
Deşi acum nu mai exista vreo barieră vizibilă, rămase 
nemişcat un moment, ca şi când o plasă nevăzută ar fi fost 
aruncată peste pământ. 

Apoi simţi mâinile lui Eddie în părul său şi fu tras nu 
înainte, ci în sus. 


42 


leşiră în aerul ud şi grindina mai potolită ca doi nou- 


născuţi. Eddie era moaşa, aşa cum pistolarul îi spusese că 
va fi. Era trântit pe burtă, cu braţele dincolo de cadrul uşii, 
cu mâinile înfipte în părul lui Roland. 

— Suze! Ajută-mă! 

Ea se târî în faţă, se întinse şi puse o mână sub bărbia lui 
Roland. Pistolarul se ridică spre ea cu capul lăsat pe spate 
şi cu buzele depărtate într-un rictus de durere şi efort. 

Eddie simţi că ceva se smulge şi o mână a lui ieşi din 
pământ ţinând un mănunchi gros de păr cărunt. 

— Alunecă! 

— Ticălosul ăsta... nu se duce... nicăieri! icni Susannah şi 
trase cu toată forţa, ca şi când ar fi vrut să-i frângă gâtul lui 
Roland. 

Două mâini mici ţâşniră prin deschizătura uşii în mijlocul 
cercului şi se prinseră de o margine. Eliberat de greutatea 
lui Jake, Roland scoase un cot şi, un moment mai târziu, se 
opinti la suprafaţă. Când făcu asta, Eddie îl prinse pe Jake 
de încheieturi şi-l săltă afară. 

Jake se rostogoli pe spate şi rămase acolo, gâfâind. 

Eddie se întoarse spre Susannah, o luă în braţe şi începu 
să o acopere cu sărutări pe frunte, obraji şi gât. Râdea şi 
plângea în acelaşi timp. Ea se agăţă de el, respirând greu... 
dar pe buzele ei înflorise un zâmbet firav de satisfacţie şi o 
mână aluneca pe părul ud al lui Eddie, mângâindu-l încet, 
recunoscător. 

Din adâncul pământului răzbătu o adevărată cacofonie 
de sunete: ţipete, răcnete, bufnituri, bubuituri. 

Roland se târî departe de groapă, cu capul plecat. Părul îi 
stătea ridicat într-o chică rebelă. Fire de sânge îi şiroiau pe 
obraji. 

— Închide-o! icni el spre Eddie. Închide-o, pentru numele 
tatălui tău! Eddie puse uşa în mişcare şi balamalele acelea 
mari, nevăzute, făcură restul. 

Uşa se trânti cu un bubuit zdravăn, întrerupând toate 
sunetele care veneau de jos. Sub privirea lui, liniile care 
delimitau marginile ei redeveniră simple zgârieturi în 
pământ. Clanţa îşi pierdu a treia dimensiune şi fu din nou 
doar un cerc desenat cu un băț. Acolo unde fusese gaura 


cheii era acum doar o formă în care era împlântată o 
bucată de lemn, asemenea mânerului unei săbii înfipte într- 
o stâncă. 

Susannah se duse la Jake şi-l ridică încet în şezut. 

— Eşti bine, scumpule? 

Băiatul o privi cu ochi năuci. 

— Da, aşa, cred. Unde-i el? Pistolarul. Trebuie să-l întreb 
ceva. 

— Aici sunt, Jake, spuse Roland. 

Se ridică în picioare, se apropie nesigur de Jake şi se lăsă 
pe vine lângă el. Atinse obrazul neted al băiatului, aproape 
nevenindu-i să creadă. 

— De data asta n-o să mă mai laşi să cad, nu-i aşa? 

— Nu, zise Roland. Nici de data asta şi nici altă dată. 

Dar în adâncul întunecat al inimii lui, se gândi la Turn şi 
se întrebă dacă într-adevăr aşa era. 


43 


Grindina se transformă într-o ploaie aprigă, în rafale, dar 
Eddie vedea deja porţiuni luminoase de cer albastru 
apărând de după nori, spre nord. Furtuna avea să se 
termine curând; între timp însă, ei se udau până la piele. 

Descoperi că nu-i păsa. Nu-şi amintea când se mai 
simţise atât de calm, atât de împăcat cu sine, atât de sleit 
de puteri -, dar astăzi repurtaseră o mare victorie. 

— Suze? Îi îndepărtă părul de pe faţă şi se uită în ochii ei 
negri. Eşti bine? Ţi-a făcut rău? 

— Puțin, dar sunt bine. Cred că ticăloasa aia de Detta 
Walker încă e campioana de necontestat a birturilor, cu sau 
fără demon. 

— Ce înseamnă asta? 

Ea surâse maliţios. 

— Nu mare lucru, acum... slavă Domnului. Dar tu, Eddie? 
Eşti bine? Eddie ciuli urechile după vocea lui Henry şi nu o 
auzi. Avea o bănuială că vocea lui tăcuse pentru totdeauna. 

— Mai mult decât bine, spuse el şi, râzând, o cuprinse cu 


braţele din nou. 

Peste umărul ei, văzu ce mai rămăsese din uşă: doar 
câteva linii şi unghiuri neclare. În curând, ploaia avea să le 
şteargă şi pe acelea. 


44 


— Cum te cheamă? o întrebă Jake pe femeia ale cărei 
picioare se terminau sub genunchi. 

Dintr-odată, îşi dădu seama că-şi pierduse pantalonii în 
timp ce se lupta să scape de Gardian şi trase de poalele 
cămăşii în jos peste chiloţi. La o adică, nici din rochia ei nu 
mai rămăsese cine ştie ce. 

— Susannah Dean, răspunse ea. Eu îţi ştiu deja numele. 

— Susannah, rosti Jake gânditor. Tatăl tău e cumva 
proprietarul unei companii de căi ferate? 

Ea afişă un moment o expresie surprinsă, apoi lăsă capul 
pe spate şi râse. 

— O, nu, scumpule! A fost dentist. A inventat nişte lucruri 
şi s-a îmbogăţit. De ce întrebi asta? 

Jake nu răspunse. Işi întorsese atenţia spre Eddie. 
Teroarea i se scursese deja de pe chip şi ochii lui îşi 
recăpătaseră privirea aceea sigură şi calculată pe care 
Roland şi-o amintea bine de la haltă. 

— Salut, Jake, zise Eddie. Mă bucur să te văd, bătrâne. 

— Salut, făcu Jake. Ne-am întâlnit azi, ceva mai devreme, 
dar erai mult mai tânăr atunci. 

— Eram mult mai tânăr şi acum zece minute. Te simţi 
bine? 

— Da, spuse Jake. Am doar câteva zgărieturi, nimic 
altceva. Se uită în jur. Incă n-aţi găsit trenul. 

Nu era o întrebare. 

Eddie şi Susannah schimbară priviri nedumerite, dar 
Roland clătină doar din cap. 

— Nu l-am găsit. 

— Te-au părăsit vocile? 

Roland încuviinţă mut. 


— Toate. Pe tine? 

— S-au dus. Sunt din nou întreg. Ca tine. 

Se uitară în acelaşi moment, sub imperiul aceluiaşi 
impuls. Când Roland îl luă pe Jake în braţe, nenaturala 
stăpânire de sine a băiatului se destrămă şi el începu să 
plângă - lacrimile de epuizare şi uşurare ale unui copil care 
a fost mult timp pierdut, care a suferit mult şi acum este, în 
sfârşit, din nou în siguranţă. Roland îl strânse de mijloc şi 
Jake îşi strecură braţele pe după gâtul lui, strângând la 
rândul său cu toată forţa. 

— N-am să te mai las niciodată, spuse Roland şi acum îl 
podidiră şi pe el lacrimile. Ţi-o zic pe numele tuturor 
strămoşilor mei: N-am să te mai las niciodată. 

Şi totuşi, sufletul său, acel tăcut şi vigilent prizonier pe 
viaţă al ka, primi cuvintele acestei promisiuni nu doar cu 
mirare, ci şi cu îndoială. 


CARTEA A DOUA —LUD 
UN MORMAN DE IMAGINI FRANTE 


IV 
ORAŞUL ŞI KA-TET-UL 


1 


La patru zile după ce Eddie îl scosese pe uşa dintre lumi, 
fără pantaloni şi tenişi, dar încă în posesia ghiozdanului şi a 
vieţii sale, Jake se trezi simțind ceva călduţ şi umed 
pipăindu-i faţa. 

Dacă ar fi încercat o astfel de senzaţie în oricare dintre 
dimineţile anterioare, fără-ndoială că şi-ar fi trezit tovarăşii 
cu strigătele sale, întrucât fusese cuprins de febră şi 
somnul îi fusese bântuit de coşmaruri cu fiinţa de tencuială. 
În acele vise, pantalonii nu alunecau de pe el, Gardianul nu- 
| scăpa din mână şi îl îndesa în scârboasa lui gură, unde 
dinţii de închideau ca drugii temniţei unui castel. Jake se 
trezise din visele acelea tremurând din toate mădularele şi 
gemând neputincios. 

Febra i-o provocase muşcătura de păianjen de la ceafă. 
Când Roland o examinase a doua zi şi văzuse că arăta mai 
rău ca înainte, se sfătuise scurt cu Eddie şi-i dăduse o pilulă 
roz. 

— Va trebui să iei patru zilnic vreme de cel puţin o 
săptămână, zisese. Jake o privise cu îndoială. 

— Ce este? 

— Cheflet, răspunsese Roland, apoi se uitase dezgustat 
la Eddie. Spune-i tu. Mie tot nu-mi iese. 

— Keflex. O poţi lua liniştit, Jake; le am dintr-o farmacie 
cu autorizaţie de funcţionare din bătrânul New York. Roland 
a înghiţit şi el un pumn din ele şi e sănătos ca un cal. După 
cum vezi, chiar seamănă puţin cu unul. 

Jake se arătase uimit. 

— Cum ai făcut să iei medicamente din New York? 

— Poveste lungă, zisese pistolarul. Cu timpul o vei afla 
toată, dar deocamdată ia doar pilula. 


Jake o luase. Reacţia fusese deopotrivă rapidă şi 
multumitoare. Umflătura roşie din jurul muşcăturii începuse 
să scadă în primele douăzeci şi patru de ore, iar acum 
scăpase şi de febră. 

Lucrul acela călduţ îl mângâie din nou şi Jake se ridică în 
şezut dintr-o mişcare, deschizând brusc ochii. 

Creatura care îl lingea pe obraz făcu doi paşi grăbiţi în 
spate. Era un billy-bumbler, dar Jake nu ştia asta; el nu 
văzuse niciodată unul până atunci. Era mai costeliv decât 
cel pe care ceata lui Roland îl văzuse mai devreme, iar 
blana lui cu dungi negre şi cenuşii era încâlcită şi mată. Pe 
o parte avea un cheag de sânge vechi. Ochii lui negri, 
încercuiți cu auriu, îl priveau ager; fundul i se mişca plin de 
speranţă de la stânga la dreapta. Jake se relaxă. Bănuia că 
existau excepţii de la regulă, însă ceva îi spunea că o fiinţă 
care dădea din coadă - sau încerca să dea - probabil că nu 
era prea periculoasă. 

Lumina apăruse de puţin timp, probabil că era în jur de 
cinci treizeci dimineaţa. Jake nu putea estima mai bine, 
întrucât ceasul lui digital Seiko nu mai funcţiona... sau, mai 
degrabă, funcţiona într-un mod extrem de haotic. Când se 
uitase prima dată la el după ce-şi venise în simţiri, ceasul 
susţinea că era 98:71:65, o oră care, din câte ştia Jake, nu 
exista. După ce se uită mai bine, observă că acele mergeau 
înapoi. Dacă făcea asta în mod constant, bănuia că totuşi i- 
ar fi fost de ajutor, dar nu era aşa. O vreme, cifrele se 
derulau invers aparent cu viteza normală (Jake verifică 
aceasta rostind cuvântul „Mississippi“ între fiecare cifră), 
după care afişajul fie încremenea preţ de zece sau douăzeci 
de secunde - făcându-l să-şi spună că ceasul îşi dăduse 
obştescul sfârşit - fie apărea o serie lungă de cifre, 
fulgerător, toate deodată. 

li spusese de acest fapt ciudat lui Roland şi îi arătase 
ceasul, crezând că pistolarul va rămâne uimit, însă el îl 
examinase îndeaproape doar un moment sau două, apoi 
dăduse din cap într-un fel indiferent şi-i spusese că era un 
ceas interesant, dar, ca regulă, niciun orologiu nu mai 
funcţiona bine în zilele acelea. Aşa că Seiko al lui era inutil, 


însă lui Jake tot îi venea greu să-l arunce... pentru că, 
bănuia, era o bucată din vechea lui viaţă, din care nu mai 
rămăseseră decât foarte puţine. 

În clipa aceasta, Seiko susţinea că erau şaizeci şi două de 
minute trecute de patruzeci într-o marţi, miercuri şi 
sâmbătă din decembrie şi martie, deopotrivă. 

Dimineaţa era extrem de înceţoşată; dincolo de un cerc 
cu raza de cincisprezece sau douăzeci de metri, lumea pur 
şi simplu nu exista. Dacă ziua aceasta se asemăna cu cele 
trei anterioare, soarele avea să apară ca un cerc alb vag, 
peste aproximativ două ore, iar pe la nouă treizeci, ziua 
avea să fie senină şi toropitoare. Jake se uită în jur şi văzu 
că tovarăşii lui de drum (nu îndrăznea să-i numească 
prieteni, cel puţin pentru moment) dormeau sub păturile lor 
de piele - Roland în apropiere, Eddie şi Susannah strânşi 
laolaltă de cealaltă parte a vetrei stinse. 

Îşi îndreptă din nou atenţia spre animalul care îl trezise. 
Semăna cu o combinaţie dintre un raton şi o marmotă, cu o 
genă sau două de teckel aşa, de sămânță. 

— Ce faci, băiete? întrebă el încet. 

— Ete! răspunse billy-bumblerul imediat, continuând să-l 
privească ager. Vocea lui era joasă şi profundă, aproape un 
lătrat; vocea unui fotbalist englez suferind de angină. 

Surprins, Jake se trase îndărăt. Billy-bumblerul, speriat de 
mişcarea lui pripită, făcu mai mulţi paşi în spate, păru pe 
cale să fugă, dar apoi rămase locului. Coada lui flutură mai 
aprig ca înainte şi ochii negri-aurii continuară să-l privească 
aprig. Mustăţile de la bot vibrau. 

— Acesta e obişnuit cu oamenii, remarcă o voce peste 
umărul lui Jake. Băiatul se uită în spate şi-l văzu pe Roland 
stând pe vine la mică distanţă, cu antebraţele pe coapse şi 
cu palmele lui lungi atârnate între genunchi. Se uita la 
animal cu un interes mult mai mare decât manifestase 
pentru ceasul lui Jake. 

— Ce este? întrebă Jake încet. Nu voia să-l sperie din nou; 
era fermecat. Are ochi frumoşi! 

— Un billy-bumbler, zise Roland. 

— Umber! scuipă creatura şi se mai retrase un pas. 


— Vorbeşte! 

— Nu chiar. Bumblerii repetă doar ce aud - sau aşa 
făceau. N-am mai auzit de mulţi ani unul care s-o facă. 
Mititelul ăsta pare aproape mort de foame. Probabil a venit 
să scormonească după hrană. 

— Mă lingea pe faţă. li pot da de mâncare? 

— N-o să mai scăpăm niciodată de el, dacă-i dai, îl 
avertiză Roland, apoi zâmbi vag şi pocni din degete. Hei! 
Billy! 

Creatura imită cumva pocnetul degetelor; suna ca şi 
când ar fi cloncănit cu limba pe cerul gurii. 

— Ei! rosti el cu vocea lui aspră. Ei, Illy! 

Acum, coada lui încâlcită flutura de-a dreptul. 

— Hai, dă-i o îmbucătură. Am cunoscut cândva un rândaş 
bătrân care spunea că un bumbler bun aduce noroc. Acesta 
mi se pare că e unul bun. 

— Da, aprobă Jake. Pare. 

— Cândva erau blânzi şi fiecare baronie avea o jumătate 
de duzină prin castel sau conac. Nu erau buni la altceva 
decât să-i amuze pe copii şi să împiedice înmulţirea 
şobolanilor. Pot fi foarte credincioşi - sau aşa erau atunci - 
deşi n-am auzit niciodată ca vreunul să rămână la fel de 
loial ca un câine bun. Cei sălbatici sunt necrofagi. Nu-s 
periculoşi, dar sunt deranjanţi. 

— Anţi! strigă bumblerul. 

Ochii lui ageri continuau să se mişte iute de la Jake la 
pistolar. 

Jake duse mâna în ghiozdan încet, nedorind să sperie 
animăluţul, şi scoase ce-i mai rămăsese dintr-un burrito à la 
pistolar. l-I aruncă billy-bumblerului. Acesta sări înapoi şi se 
întoarse cu un strigăt firav, ca de copil, arătându-şi coada 
blănoasă, în tirbuşon. Jake fu sigur că va fugi, dar animalul 
se opri şi se uită nesigur peste umăr. 

— Haide, zise Jake. Mănâncă, băiete. 

— Ete, murmură bumblerul, dar nu se clinti. 

— Nu-l grăbi, spuse Roland. O să vină el, cred. 

Bumblerul se întinse în faţă, expunând un gât lung şi 
surprinzător de grațios. Nasul lui negru şi subţire zvâcni ca 


şi când ar fi adulmecat hrana. În cele din urmă, se apropie 
şi Jake observă că şchiopăta uşor. Bumblerul mirosi 
mâncarea, apoi se folosi de o labă pentru a separa bucata 
de carne de căprioară de frunză. Execută această 
operaţiune cu o delicateţe şi o solemnitate ieşite din 
comun. Odată carnea îndepărtată de frunză, bumblerul o 
înfulecă dintr-o singură muşcătură, după care ridică ochii 
către Jake. 

— Ete! zise el şi când băiatul râse, se retrase puţin în 
spate. 

— Ce uscat e! făcu Eddie somnoros din spatele lor. La 
auzul vocii sale, bumblerul se întoarse imediat şi se făcu 
nevăzut în ceaţă. 

— L-ai speriat! îl acuză Jake. 

— Îmi pare rău, zise Eddie. Îşi trecu o mână prin părul 
ciufulit de somn. Dacă ştiam că-i unul dintre prietenii tăi 
apropiaţi, Jake, aş fi scos la bătaie un croasant, futu-i. 

Roland îl lovi scurt pe Jake peste umăr. 

— O să se întoarcă. 

— Eşti sigur? 

— Dacă nu-l omoară cineva, da. Doar i-am dat de 
mâncare, nu? 

Înainte ca Jake să apuce să răspundă, ropotul de tobe se 
auzi din nou. Era a treia dimineaţă când îl auzeau şi de 
două ori sunetul ajunsese la ei când după-amiaza aluneca 
spre seară: un ropot slab, venind din direcţia oraşului. Deşi 
la fel de ininteligibil, sunetul era mai clar în dimineaţa 
aceasta. Jake îl ura. Era ca şi când undeva în cortina groasă 
şi amorfă a ceţii de dimineaţă ar fi bătut inima unui animal 
mare. 

— Tot n-ai nicio idee despre ce poate fi asta, Roland? 
întrebă Susannah. 

Îşi luase hainele pe ea, îşi legase părul la spate şi acum 
aduna păturile sub care dormiseră ea şi Eddie. 

— Nu. Dar sunt sigur că vom afla. 

— Foarte liniştitor, zise Eddie pe un ton acru. Roland se 
ridică în picioare. 

— Haideţi. Să nu pierdem ziua. 


2 


Ceaţa începu să se risipească după ce ei erau pe drum 
deja de o oră sau mai bine. Împingeau cu schimbul scaunul 
lui Susannah, care sălta anevoie pe drumul presărat acum 
cu pietre mari şi dure. Până la mijlocul dimineţii, ziua 
deveni clară, călduroasă şi senină; relieful oraşului se 
vedea limpede la orizont, spre sud-est. Lui Jake nu i se 
părea foarte diferit de relieful New Yorkului, deşi bănuia că 
aceste clădiri nu erau la fel de înalte. Dacă se năruiseră 
cumva, aşa cum aparent se întâmplase cu aproape toată 
lumea lui Roland, categoric nu-ţi puteai da seama de acolo. 
Asemenea lui Eddie, Jake începuse să întreţină nerostita 
speranţă că vor găsi ajutor în oraş... sau măcar o masă 
caldă cum scrie la carte. 

În stânga lor, la distanţă de cincizeci sau şaizeci de 
kilometri, vedeau panglica lată a râului Send. Stoluri mari 
de păsări zburau în cerc deasupra lui. Din când în când, una 
strângea aripile şi cădea ca o piatră, probabil pentru a 
prinde un peşte. Drumul şi râul se apropiau încet unul de 
celălalt, deşi punctul de întâlnire încă nu se putea vedea. 

Înainte se vedeau în schimb clădiri. Majoritatea semănau 
cu nişte ferme şi toate păreau părăsite. Unele se năruiseră, 
însă aceasta era, aparent, acţiunea timpului mai mult decât 
a violenţei, şubrezind speranţele lui Eddie şi Jake că vor 
găsi ceva în oraş - speranţe pe care ambii le ţinuseră strict 
pentru ei, ca nu cumva ceilalţi să le dea peste nas. Turme 
mici de animale jigărite păşteau pe câmpii. Se ţineau la 
mare distanţă de drum, mai puţin atunci când trebuiau să-l 
traverseze, iar asta o făceau repede, în galop, ca nişte 
grupuri de copilaşi care se tem de trafic. Jake avea impresia 
că semănau cu nişte bizoni... doar că văzu mai mulţi cu 
două capete. Menţionă lucrul acesta şi Roland încuviinţă. 

— Mutanţi. 

— Ca sub munţi? 

Jake auzi frica în propria-i voce şi ştiu că şi pistolarul 
trebuie s-o fi auzit, dar nu reuşi să şi-o reprime. Îşi amintea 
foarte bine acel nesfârşit drum de coşmar cu drezina. 


— Cred că aici gena mutantă începe să dispară. Ce am 
văzut noi sub munţi erau în plină regresie. 

— Dar acolo? Jake arătă spre oraş. Vom găsi mutanţi şi 
acolo sau... Descoperi că mai mult de atât nu putea da glas 
speranţei sale. Roland ridică din umeri. 

— Nu ştiu, Jake. Ţi-aş spune dacă aş şti. 

Tocmai treceau prin faţa unei clădiri goale - aproape 
sigur o casă de fermă - care fusese parţial arsă. Dar asta s- 
ar putea să fi fost din cauza unui fulger, gândi Jake şi se 
întrebă ce încerca să facă - să-şi dea o explicaţie sau să se 
păcălească singur? 

Roland, citindu-i poate gândurile, puse un braţ pe după 
umerii lui. 

— N-are rost să-ncerci să ghiceşti, Jake. Orice s-ar fi 
întâmplat aici, s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Arătă cu 
degetul. Ala de acolo a fost, probabil, un ţarc. Acum sunt 
doar câteva prăjini înfipte în iarbă. 

— Lumea a mers mai departe, nu-i aşa? 

Roland aprobă. 

— Dar oamenii? Crezi că s-au dus în oraş? 

— Unii s-ar putea să se fi dus, răspunse Roland. Alţii sunt 
încă pe aici. 

— Poftim? 

Susannah se răsuci brusc pentru a se uita, speriată, la el. 
Roland încuviinţă. 

— În ultimele două zile, am fost urmăriţi. Nu sălăşluiesc 
mulţi în clădirile astea vechi, dar sunt câţiva. Numărul lor 
va creşte pe măsură ce ne apropiem de civilizaţie. Făcu o 
pauză. Sau ceea ce era civilizaţie. 

— De unde ştii că sunt aici? întrebă Jake. 

— Le simt mirosul. Am văzut câteva grădini în spatele 
unor bancuri de buruieni intenţionat lăsate să crească 
pentru a ascunde recoltele. Şi am mai văzut cel puţin o 
moară de vânt funcţională departe, într-un crâng. In cea 
mai mare parte, însă, e doar o senzaţie... ca atunci când 
peste chipul tău cade umbra, nu soarele. Îmi imaginez că o 
veţi avea şi voi trei cu timpul. 

— Crezi că sunt periculoşi? întrebă Susannah. 


Se apropiau de o clădire mare şi părăginită care 
odinioară putea să fi fost un hambar sau un obor 
abandonat, şi ea îl privi tulburată, ducând mâna la tocul 
pistolului pe care îl purta pe piept. 

— Muşcă oare un câine străin? ricană pistolarul. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Eddie. Nu-mi place deloc 
când începi cu rahaturile tale de budist zen, Roland. 

— Inseamnă că nu ştiu, răspunse pistolarul. Şi ce e ăla 
budist zen? E un om la fel de înţelept ca mine? 

Eddie se uită la el un moment foarte lung, apoi trase 
concluzia că pistolarul glumea, aşa cum făcea uneori. 

— A, fugi de aici, zise el. 

Inainte să se întoarcă, văzu un colţ al gurii lui Roland 
zvâcnind. Când Eddie reîncepu să împingă scaunul lui 
Susanah, privirea îi fu reţinută de altceva. 

— Hei, Jake! strigă el. Cred că ţi-ai făcut un prieten! 

Jake se uită înapoi şi un zâmbet larg îi lumină faţa. La 
patruzeci de metri în urma lor, billy-bumblerul răpănos 
şontăcăia anevoie după ei, adulmecând ierburile care 
creşteau între pietrele sparte ale Drumului Mare. 


3 


Peste câteva ore, Roland ordonă oprirea şi le spuse să fie 
pregătiţi. 

— Pentru ce? întrebă Eddie. 

Roland îi aruncă o privire. 

— Pentru orice. 

Era probabil ora trei după-amiază. Stăteau într-un punct 
unde Drumul Mare trecea peste o morenă lunguiaţă care 
brăzda câmpul pe diagonală, asemenea unui fald pe cea 
mai mare cuvertură din lume. Jos, drumul trecea prin primul 
oraş adevărat pe care îl văzuseră până atunci. Părea pustiu, 
dar Eddie nu uitase discuţia din acea dimineaţă. Întrebarea 
lui Roland - Muşcă oare un câine străin? - nu i se mai părea 
atât de zen. 

— Jake? 


— Ce-i? 

Eddie înclină din cap spre mânerul Rugerului, care se 
vedea la betelia jeanşilor lui Jake - perechea de schimb pe 
care o vârâse în ghiozdan înainte să plece de acasă. 

— Vrei să-l duc eu? 

Jake se uită la Roland. Pistolarul ridică doar din umeri, ca 
pentru a spune Tu alegi. 

— Bine. 

l-I dădu. Dădu jos ghiozdanul, scormoni în el şi scoase 
încărcătorul plin. 

Îşi amintea când băgase mâna după el pe după dosarele 
din sertarul biroului tatălui său, dar asta i se părea că se 
întâmplase cu mult, mult timp în urmă. 

În zilele acestea, când se gândea la viaţa lui în New York 
şi la statutul de elev la Piper, trăia impresia că se uită 
invers printr-un binoclu. 

Eddie luă încărcătorul, îl examină, îl introduse în pistol, 
verifică siguranţa, apoi îndesă Rugerul la cureaua sa. 

— Deschideţi bine urechile, spuse Roland. Dacă sunt 
oameni pe aici, cel mai probabil sunt bătrâni şi mai speriaţi 
decât noi de ei. Tinerii vor fi plecat de mult. Este puţin 
probabil ca aceia rămaşi să aibă arme de foc - de fapt, ale 
noastre s-ar putea să fie primele arme pe care mulţi dintre 
ei le-ar vedea, cu excepţia câtorva poze din cărţi vechi. Nu 
faceţi niciun gest ameninţător. Şi se aplică regula din 
copilărie: nu vorbiţi neîntrebaţi. 

— Dar arcuri şi săgeți? întrebă Susannah. 

— Da, din astea s-ar putea să aibă. La fel şi sulițe şi bâte. 

— Nu uita de pietre, zise Eddie pe un ton sumbru, 
uitându-se în jos la grupul de clădiri din lemn. Semăna cu 
un oraş-fantomă, dar cine putea şti sigur? Şi dacă sunt în 
pană de pietre brute, au oricând pietrele din pavajul 
drumului. 

— Da, întotdeauna se găseşte ceva, fu Roland de acord. 
Dar noi înşine nu vom provoca probleme - e clar? 

Aprobară din cap. 

— Poate ar fi mai uşor să ocolim locul, propuse 
Susannah. 


Roland încuviinţă mut, nedesprinzându-şi ochii de la 
geometria simplă din faţa lor. Un alt drum se intersecta cu 
Drumul Mare în mijlocul oraşului, făcând clădirile 
dărăpănate să semene cu un centru de ţintă în vizorul 
telescopic al unei puşti cu lunetă. 

— Ar fi, dar nu o vom face. E uşor să te obişnuieşti cu 
ocolişurile. E întotdeauna mai bine să mergi drept înainte, 
decât dacă nu există un motiv temeinic să nu o faci. Eu nu 
văd aici vreun motiv să nu o facem. Şi dacă sunt oameni, ei 
bine, asta s-ar putea dovedi a fi un lucru bun. Ne-ar prinde 
bine nişte palavre. 

Susannah reflectă că Roland părea diferit acum, şi nu 
credea că asta se datora doar faptului că vocile din mintea 
lui tăcuseră. Aşa era el când încă avea războaie de purtat şi 
oameni de condus şi vechi prieteni împrejur, gândi ea. Aşa 
era înainte ca lumea să meargă mai departe şi el odată cu 
ea, pe urmele lui Walter ăla. Aşa era înainte ca Marele Vid 
să-l întoarcă în sine şi să-l transforme într-un străin. 

— Poate că ei ştiu ce sunt tobele alea, sugeră Jake. 

Roland încuviinţă din nou. 

— Orice ar şti ei - mai ales despre oraş - ne va prinde 
bine, dar nu are rost să ne gândim prea mult la oameni 
care s-ar putea să nici nu fie acolo. 

— Iţi spun sincer, interveni Susannah, că ev nu m-aş 
arăta la faţă dacă ne-aş vedea pe noi. Patru oameni, dintre 
care trei înarmaţi? Probabil că arătăm ca o ceată de 
proscrişi din poveştile tale, Roland... cum le spune? 

— Bandiţi. Mâna lui stângă căzu pe mânerul din lemn de 
santal al revolverului rămas şi îl scoase puţin din toc. Însă 
niciun bandit n-a purtat vreodată aşa ceva, şi dacă sunt 
niscai bătrâni în satul de acolo, vor şti asta. Să mergem. 

Jake aruncă o privire în spate şi-l văzu pe bumbler întins 
pe drum, cu botul între labele scurte din faţă, privindu-i 
atent. 

— Ete! strigă Jake. 

— Ete! repetă bumblerul şi se ridică imediat în picioare. 

O luară pe colină în jos spre oraş, Ete şontâcăind în urma 
lor. 


4 


Două clădiri de la periferie fuseseră arse; restul oraşului, 
deşi acoperit de praf, părea intact. Trecură prin faţa unui 
grajd de han pe stânga, o clădire care putea să fi fost piaţă 
pe dreapta, şi apoi ajunseră în centrul oraşului - atât cât 
era el. De o parte şi cealaltă a drumului se ridicau poate 
douăsprezece clădiri şubrede. Printre unele dintre ele 
treceau alei. Celălalt drum, de pământ năpădit în bună 
parte de ierburile câmpiei, venea dinspre nord-est şi 
mergea spre sud-vest. 

Susannah se uită la braţul lui de nord-est şi gândi: 
Odinioară erau barje pe râu şi undeva pe drumul ăsta era 
un debarcader, şi probabil un alt orăşel, alcătuit aproape 
doar din cârciumi şi hoteluri, construit în jurul lui. Acela era 
ultimul punct de negot înainte ca barjele să pornească spre 
oraşul cel mare. Căruțele treceau pe aici spre locul acela şi 
tot pe aici se întorceau. Cât timp să se fi scurs de atunci? 

Nu ştia - dar, după cum arăta locul, trebuia să fi fost 
mult. 

Undeva, o balama ruginită scârţâi monoton. Altundeva, 
un oblon bocănea trist, suflat de vântul câmpiei. 

In faţa clădirilor erau bare pentru legat caii, majoritatea 
rupte. Cândva fuseseră trotuare de scânduri, dar acum 
majoritatea lemnelor lipseau şi iarba creştea prin locul 
rămas gol. Firmele de pe clădiri erau şterse, însă unele erau 
încă lizibile, scrise în versiunea barbară de engleză pe care, 
bănuia ea, Roland o numea limba de rând. ALIMENTE ŞI 
CEREALE, spunea una, şi ea bănuia că asta trebuia să 
însemne de fapt furaje şi cereale. Pe faţada falsă de alături, 
sub un desen stângaci întruchipând un bivol de câmpie 
culcat în iarbă, erau cuvintele ODIHNĂ MÂNCARE BĂUTURĂ. 
Sub firmă, două uşi batante atârnau strâmb, mişcându-se în 
vânt. 

— Ala-i un saloon? 

Nu ştia prea bine de ce şoptea, doar că n-ar fi putut vorbi 
pe un ton normal. Ar fi fost ca şi când ar fi cântat „Clinch 
Mountain Breakdown“ la banjo la o înmormântare. 


— A fost, confirmă Roland. 

El nu şopti, însă vocea lui era joasă şi meditativă. Jake 
mergea aproape lângă el, uitându-se în jur agitat. In urma 
lor, Ete redusese distanţa cu zece metri. Păşea cu iuţeală, 
legănând capul dintr-o parte în cealaltă ca un pendul, 
examinând clădirile. 

Acum, începea să o încerce şi pe Susannah senzaţia că 
erau urmăriţi. Era exact cum spusese Roland că va fi, ca 
atunci când lumina soarelui dispare şi-n locul ei se lasă 
umbra. 

— Chiar sunt oameni, nu-i aşa? şopti ea. 

Roland încuviinţă. 

La colţul dinspre nord-est al răscrucii se ridica o clădire 
purtând o firmă pe care ea o recunoscu: HAN, spunea, şi 
PATURI. Cu excepţia unei biserici cu o clopotniţă înclinată în 
faţă, era cea mai înaltă clădire din oraş - două etaje. 
Susannah ridică privirea la timp ca să vadă ceva alb şi 
indistinct, în mod sigur un chip, retrăgându-se repede de la 
una dintre ferestrele fără sticlă. Dintr-odată, simţi că vrea 
să plece de acolo. Roland impunea însă, intenţionat, un 
ritm lent de mers, şi ea bănuia de ce. Dacă se grăbeau, le 
puteau lăsa impresia celor care îi priveau că erau speriaţi... 
şi că puteau fi captuaţi. Cu toate acestea... 

La răscruce, străzile se lărgeau, creând o piaţă centrală 
pe care, acum, iarba şi buruienile puseseră stăpânire. In 
centru era o bornă erodată. Deasupra ei, o cutie metalică 
atârna pe o bucată de cablu ruginit. 

Roland, cu Jake alături, se apropie de bornă. Eddie 
împinse scaunul lui Susannah după ei. larba şoptea în 
spiţele lui şi vântul mişca o buclă din părul ei, gâdilându-i 
obrazul. Ceva mai încolo pe stradă, oblonul pocnea şi 
balamaua scârţâia. Ea se cutremură şi îndepărtă bucla de 
păr. 

— Mi-aş dori să se grăbească, zise Eddie cu voce joasă. 
Locul ăsta îmi dă fiori. Susannah aprobă din cap. Se uită de 
jur împrejur prin piaţetă şi din nou văzu cum trebuia să fi 
fost într-o zi de târg - trotuarele pline de oameni, localnice 
cu coşuri pe braţe, căruţaşi şi barcagii sumar îmbrăcaţi (nu 


ştia de ce era atât de sigură de barje şi barcagii, dar era); 
căruțele treceau prin centrul oraşului, cele de pe drumul 
nepavat ridicând nori de praf galben înecăcios în vreme ce 
căruţaşii biciuiau caii (boi; erau boi) să meargă mai 
departe. Putea să vadă căruțele acelea, coviltire prăfuite 
legate peste suluri de pânze la unele şi piramide de butoaie 
sigilate cu catran la altele; vedea boii, legaţi în jug câte doi 
şi trăgând răbdători, zbătând din urechi ca să alunge 
muştele care le roiau în jurul capetelor; auzea voci şi râsete 
şi pianul din sa/oon cântând cu voioşie o piesă sprintenă 
precum „Buffalo Gals“ sau „Darlin' Katy“. 

E ca şi când aş fi trăit aici într-o altă viată, gândi ea. 
Pistolarul se aplecă spre inscripţia de pe bornă. 

— Drumul Mare, citi el. Lud, o sută şaizeci de roţi. 

— Roţi? întrebă Jake. 

— Un vechi sistem de măsură. 

— Ai auzit de Lud? întrebă Eddie. 

— Poate, răspunse pistolarul. Când eram foarte mic. 

— Rimează cu zălud, zise Eddie. Poate nu-i un semn prea 
bun. Jake examina latura dinspre răsărit a pietrei. 

— River Road. E scris ciudat, dar asta spune. Eddie se 
uită în partea apuseană a bornei. 

— Aici spune Jimtown, patruzeci de roţi. Nu ăsta-i locul de 
baştină al lui Wayne Newton, Roland? 

Pistolarul îi aruncă o privire aprigă. 

— Gata, îmi ţin gura, făcu Eddie şi-şi dădu ochii peste 
cap. 

În colţul sud-vestic al pieţei se găsea singura clădire de 
piatră din oraş - un cub mic, prăfuit, cu drugi ruginiţi la 
ferestre. Combinaţie de închisoare districtuală şi tribunal, 
îşi spuse Susannah. Văzuse unele asemănătoare în Sud; 
dacă adăugai câteva locuri de parcare în faţa ei, nu mai 
puteai face diferenţa. Ceva fusese scris pe faţada clădirii cu 
vopsea galbenă ştearsă. Putea citi cuvintele şi, cu toate că 
nu le înţelegea, îi sporiră şi mai mult dorinţa de a părăsi 
oraşul. MOARTE PUBERILOR, spunea. 

— Roland! Când îi atrase atenţia, arătă spre graffiti. Ce 
înseamnă asta? El îl citi, apoi clătină din cap. 


— Nu ştiu. 

Susannah se uită din nou în jur. Piaţa arăta acum mai 
mică, iar clădirile păreau să stea aplecate către ei. 

— Putem pleca de aici? 

— Imediat. 

Se aplecă şi desprinse o piatră din pavajul drumului. O 
făcu să salte evaluator în mâna stângă, uitându-se în sus la 
cutia metalică ce atârna deasupra bornei. Trase braţul în 
spate şi Susannah îşi dădu seama, un moment prea târziu, 
ce voia să facă. 

— Nu, Roland! strigă ea, apoi se crispă la auzul propriei 
sale voci îngrozite. El nu o băgă în seamă, ci aruncă piatra 
în sus. inta lui era la fel de precisă ca oricând şi piatra 
nimeri cutia drept în mijloc cu un bubuit metalic, cavernos. 
Dinăuntru se auzi activitatea unui mecanism şi un steguleţ 
verde ruginit se desprinse dintr-o fantă laterală. Când se 
opri, un clopoțel sună cristalin. Pe steguleţ scria cu litere 
mari şi negre TRECEŢI. 

— Fir-aş să fiu, făcu Eddie. E un semafor de modă veche. 
Dacă-l loveşti din nou, crezi că va spune STAŢI? 

— Nu suntem singuri, zise Roland încet şi arătă spre 
clădirea despre care Susannah credea că era tribunalul 
districtual. 

Un bărbat şi o femeie ieşiseră din ea şi coborau treptele 
de piatră. Ai câştigat la puncte, Roland, gândi Susannah. 
Amândoi sunt mai bătrâni ca Dumnezeu. 

Bărbatul purta salopetă şi un sombrero uriaş de pai. 
Femeia mergea cu o mână pe umărul lui gol, ars de soare. 
Purta haine simple şi o bonetă ţuguiată şi, când se 
apropiară de piaţă, Susannah văzu că era oarbă şi că 
accidentul care îi răpise vederea trebuie să fi fost cumplit. 
În locul ochilor avea doar două scobituri cicatrizate. Părea 
deopotrivă speriată şi confuză. 

— Crezi că-s bandiți, Si? zise ea cu o voce spartă, 
tremurată. Or să ne omoare din cauza ta, îţi spun! 

— Taci din gură, Mercy, răspunse el. Ca şi femeia, vorbea 
cu un accent pronunţat, pe care Susannah abia îl putea 
înţelege. Nu-s bandiți, nu ăştia. E un Puber cu ei, asta ţi-am 


spus... niciun bandit n-ar călători c-un Puber după el. 

Oarbă sau nu, ea încercă să se desprindă de el. Bărbatul 
înjură şi o prinse de braţ. 

— Termină, Mercy! Termină, îţi zic! O să cazi şi-o să te 
răneşti, fi-ar să fie! 

— Nu vă vrem râul, anunţă pistolarul. 

Folosi Limba Nobilă şi la auzul ei ochii bărbatului se 
luminară de incredulitate. Femeia se întoarse cu chipul ei 
orb în direcţia lor. 

— Un pistolar! făcu bărbatul. Vocea lui era hodorogită şi 
nesigură de emoție. Pentru Dumnezeu! Ştiam eu! Ştiam! 

O luă la fugă prin piaţă către ei, trăgând-o pe femeie 
după el. Ea se împletici neputincioasă şi Susannah aşteptă 
inevitabilul moment când avea să cadă. Dar bărbatul căzu 
primul, lăsându-se greoi în genunchi, şi ea se lungi alături 
de el pe pietrele Drumului Mare. 


5 


Jake simţi ceva blănos pe gleznă şi cobori ochii. Ete 
stătea ghemuit lângă el, cu un aer mai nerăbdător ca 
oricând. Jake întinse mâna şi-l mângâie blând pe cap, 
dorindu-şi să dea confort la fel de mult cât îşi dorea să 
primească. Blana lui era mătăsoasă, incredibil de moale. 
Preţ de un moment, crezu că bumblerul va fugi, însă el nu 
făcu decât să ridice privirea spre el, să-l lingă pe mână şi 
apoi să întoarcă ochii spre cei doi nou-veniţi. Bărbatul 
încerca să o ajute pe femeie să se ridice în picioare şi nu 
reuşea prea bine. Mercy lungea gâtul, mişcând capul dintr- 
o parte în alta, într-o stare de mare confuzie. 

Bărbatul pe nume Si se tăiase în palme pe pavaj, dar nu-l 
deranja. Renunţă s-o mai ajute pe femeie, îşi scoase 
sombreroul şi-l ţinu la piept. Lui Jake i se păru la fel de 
mare cât o baniţă. 

— Îţi urăm bine ai venit, pistolarule! strigă el. Bine ai 
venit, într-adevăr! Credeam că toţi de teapa ta au dispărut 
de pe faţa pământului, chiar aşa am crezut! 


— Îţi mulţumesc pentru primire, rosti Roland în Limba 
Nobilă. 

Puse cu blândeţe mâinile pe braţele femeii oarbe. 
Aceasta se crispă un moment, apoi se relaxă şi se lăsă 
ajutată de el. 

— Pune-ţi pălăria, moşule. Soarele e puternic. 

Şi-o puse, apoi rămase acolo, uitându-se la Roland cu o 
sclipire în ochi. După un moment sau două, Jake îşi dădu 
seama ce era acea sclipire. Si plângea. 

— Un pistolar! Ţi-am spus eu, Mercy! Am văzut revolverul 
şi ţi-am spus eu! 

— Nu-s bandiți? întrebă ea, parcă nevenindu-i să creadă. 
Eşti sigur, Si, că nu-s bandiți? 

Roland se întoarse către Eddie. 

— Vezi să fie siguranţa pusă şi apoi dă-i ei arma lui Jake. 

Eddie scoase Rugerul de la curea, verifică siguranţa şi 
apoi aşeză pistolul cu blândeţe în mâinile femeii oarbe. 
Bătrâna icni, aproape îl scăpă, apoi plimbă curioasă mâinile 
peste el. Intoarse orbitele goale în sus, spre bărbatul ei. 

— Un pistol! şopti. Pe a mea sfântă pălărie! 

— Aha, un fel de, răspunse bătrânul nepăsător, luându-l 
de la ea şi dându-i-l înapoi lui Eddie, dar pistolarul are unul 
adevărat, iar femeia are şi ea unul. Are şi pielea maronie, 
cum zicea tata că au oamenii din Garlan. 

Ete scoase un lătrat subţire, fluierat. Jake se întoarse şi 
văzu alţi oameni venind pe stradă - cinci sau şase. Ca Si şi 
Mercy, toţi erau bătrâni, iar unul dintre ei, o femeie care 
înainta sprijinită în baston ca o vrăjitoare într-un basm, 
arăta de-a dreptul matusalemică. Pe măsură ce se 
apropiau, Jake îşi dădu seama că doi dintre bărbaţi erau 
gemeni identici. Părul lung şi alb se revărsa peste umerii 
cămăşilor peticite, tesute în casă. Pielea lor era albă ca 
spuma laptelui, iar ochii - roz. A/binoşi, gândi el. 

Baba părea să fie conducătorul lor. Bocăni spre ceata lui 
Roland cu bastonul ei, privindu-i cu ochi sfredelitori şi verzi 
ca smaraldele. Gura ei ştirbă era scofâlcită. Tivul năframei 
vechi pe care o purta flutura în vântul de prerie. Ochii i se 
opriră la Roland. 


— Salutare, pistolarule! Bine te-am găsit! 

Vorbea Limba Nobilă şi, precum Eddie şi Susannah, Jake 
înţelese cuvintele perfect, deşi bănuia că ar fi fost o 
păsărească pentru el în lumea din care venea. 

— Bun venit în River Crossing! 

Pistolarul îşi scosese şi el pălăria şi făcu o plecăciune în 
faţa ei, atingându-şi gâtul de trei ori, repede, cu mâna 
dreaptă împuţinată. 

— Mulţam-sai, Mamă Bătrână. 

La aceasta, ea chicoti fără fereală şi Eddie înţelese 
imediat că Roland făcuse în acelaşi timp o glumă şi un 
compliment. Gândul pe care Susannah îl avusese deja îl 
vizită acum pe el: Aşa era el înainte... şi aşa se comporta. In 
parte, măcar. 

— Oi fi tu pistolar, da’ sub hainele alea nu eşti decât un 
alt nebun, zise ea, revenind la limba de rând. 

Roland se aplecă din nou. 

— Frumuseţea mi-a răpit întotdeauna minţile, Mamă. 

De data aceasta, femeia râse de-a dreptul în hohote. Ete 
se strânse lângă piciorul lui Jake. Unul dintre gemenii 
albinoşi se grăbi s-o prindă pe bătrână când aceasta se lăsă 
pe spate pe încălţările ei scâlciate şi pline de praf. Reuşi 
totuşi să-şi recapete singură echilibrul şi făcu un gest 
imperios cu mâna. Albinosul se retrase. 

— Pornit-ai oare-ntr-o căutare, pistolarule? 

Ochii ei verzi sclipeau vicleni la el; buzele ei pungite 
intrau şi ieşeau din gură. 

— Aha, făcu Roland. Suntem în căutarea Turnului 
Întunecat. 

Ceilalţi afişară expresii nedumerite, însă bătrâna se trase 
în spate şi făcu semnul deochiului - nu spre ei, observă 
Jake, ci spre sud-est, de-a lungul căii Grinzii. 

— Îmi pare rău să aud asta! zise ea. Căci nimeni care a 
plecat în căutarea acelui câine negru nu s-a mai întors 
vreodată! Aşa spus-a bunicul meu şi-nainte de asta bunicul 
lui! Nici măcar unul! 

— Ka, rosti pistolarul cu răbdare, ca şi când asta ar fi 
explicat totul... iar Jake începea să înţeleagă că pentru 


Roland chiar explica. 

— Aha, fu ea de acord, câinele ăla negru de ka! Ei, asta-i; 
o să faci ce ţi-e scris să faci, şi o să-ţi urmezi calea şi o să 
mori când ea va ajunge în poiană. Vrei să rupi pâine cu noi 
înainte să te duci mai departe, pistolarule? Tu şi ceata ta de 
cavaleri? 

Roland se aplecă. 

— Mult timp a trecut de când n-am mai rupt pâine în 
compania altora, Mamă Bătrână. Nu putem rămâne mult, 
dar da... vom mânca din hrana voastră cu mulţumiri şi 
plăcere. 

Bătrâna se întoarse spre ceilalţi. Vorbi cu o voce hârâită 
şi răsunătoare - şi totuşi cuvintele pe care le rosti, şi nu 
tonul, fură cele care trimiseră fiori pe spinarea lui Jake: 

— Fiţi atenţi la întoarcerea Albului! După zile grele şi rele, 
Albul se întoarce! Fiţi cu suflet bun şi ţineţi frunţile sus, căci 
aţi trăit să vedeţi cum roata ka se repune în mişcare! 


6 


Bătrâna, pe care o chema Tuşa Talitha, îi conduse prin 
piaţa oraşului spre biserica a cărei turlă era înclinată - 
Biserica Sângelui Veşnic, potrivit plăcii roase de pe peluza 
sălbăticită. Peste aceste cuvinte, cu vopsea verde 
estompată, fusese mâzgălit alt mesaj: MOARTE 
CĂRUNŢILOR. 

Îi conduse prin biserica ruinată, şontâcăind repede pe 
culoarul central, pe lângă stranele răsturnate şi rupte, pe 
câteva scări în jos şi într-o bucătărie atât de diferită de 
ruina de sus, încât Susannah clipi surprinsă. Acolo, totul era 
la locul lui. Podeaua de lemn era foarte veche, dar fusese 
unsă cu străşnicie şi strălucea cu propria-i lumină lăuntrică. 
Soba neagră ocupa un colţ întreg. Era imaculată şi lemnele 
stivuite în alcovul din spate, alături de ea, păreau bine 
alese şi bine uscate. 

Lor li se alăturaseră alţi trei cetăţeni seniori, două femei 
şi un bărbat care şchiopăta în cârjă, cu un picior de lemn. 


Două dintre femei se duseră la dulapuri şi începură să-şi 
facă de lucru; o a treia deschise gura sobei şi atinse un 
chibrit lung cu sulf de lemnele deja aşezate frumos 
înăuntru; o a patra deschise o altă uşă şi cobori nişte scări 
înguste spre ceea ce părea a fi o cămară. Tuşa Talitha, între 
timp, îi conduse printr-o intrare spațioasă din spatele 
bisericii. Flutură bastonul spre două mese aşezate pe capre 
şi puse la păstrare sub o prelată curată, dar răpciugoasă, şi 
cei doi albinoşi vârstnici se duseră imediat la ele şi se 
opintiră la prima. 

— Haide, Jake, zise Eddie. Să le dăm o mână de ajutor. 

— Nu! făcu Tuşa Talitha numaidecât. Om fi noi bătrâni, 
da' n-avem nevoie de ajutorul oaspeţilor! Nu încă, tinere! 

— Lasă-i cu ale lor, zise Roland. 

— Neghiobii ăia bătrâni or să-şi rupă şalele, murmură 
Eddie, dar îi urmă pe ceilalţi, lăsându-i pe bătrâni să rezolve 
treaba cu masa. 

Susannah icni când Eddie o ridică din scaun şi o purtă pe 
uşa din spate. Aceea nu era o peluză, ci o grădină botanică 
veritabilă, cu ronduri de flori care scăpărau ca nişte torţe în 
iarba verde, moale. Văzu unele pe care le recunoscu - 
gălbenele, cârciumărese, brumărele - dar multe altele-i 
erau străine. Sub privirea ei, o muscă ateriză pe o petală 
albastră... care se răsuci imediat şi se rulă strâns. 

— Uh! făcu Eddie, uitându-se în sus. Busch Gardens! 

Si spuse: 

— Acesta e singurul loc pe care îl păstrăm aşa cum era în 
zilele de demult, înainte ca lumea să meargă mai departe. 
Şi îl ţinem ascuns de cei care se află în trecere - Puberi, 
Cărunţi, bandiți. Aceştia l-ar arde, dacă ar şti... şi ne-ar 
omori pentru că îngrijim un asemenea loc. Ei urăsc tot ce 
este frumos - toţi, până la ultimul. E un lucru pe care toţi 
nemernicii ăia îl au în comun. 

Femeia oarbă îl trase de braţ ca să-l reducă la tăcere. 

— Nu mai sunt călători în zilele astea, spuse bătrânul cu 
picior de lemn. Nu mai sunt de mult timp. Rămân aproape 
de oraş. Presupun că acolo găsesc tot ce le trebuie pentru 
a-şi duce traiul. 


Gemenii albinoşi ieşiră anevoie cu masa. Una dintre 
femeile bătrâne îi urma, dându-le ghes să se grăbească şi 
să se ferească naibii din calea ei. Avea în fiecare mână câte 
o carafă de piatră. 

— Stai jos, pistolarule! îl pofti Tuşa Talitha, făcând un 
gest amplu cu mâna către iarbă. Staţi jos cu toţii! 

Susannah putea simţi mirosul a o mie de parfumuri 
diferite. O făcură să se simtă ameţită şi ireală, ca şi când ar 
fi fost într-un vis. Cu greu îi venea să creadă în existenţa 
acelui colţ straniu de rai, bine ascuns în spatele fațadelor 
dărăpăânate ale oraşului mort. 

O altă femeie veni cu o tavă cu pahare. Nu erau din 
acelaşi set, însă arătau imaculate, scânteiau în soare 
aidoma celui mai pur cristal. Întinse tava întâi către Roland, 
apoi spre Tuşa Talitha, Eddie, Susannah şi, la urmă, spre 
Jake. Când fiecare îşi luă paharul, prima femeie turnă un 
lichid auriu-închis în ele. 

Roland se aplecă spre Jake, care şedea cu picioarele 
încrucişate într-un rond oval de flori verde-aprins, cu Ete 
alături. Murmură: 

— Bea doar cât să fii politicos, Jake, altfel o să te ducem 
pe sus afară din oraş. Asta-i graf, o bere de mere tare. 

Jake aprobă din cap. Talitha ridică paharul şi, când 
Roland îi urmă exemplul, Eddie, Susannah şi Jake făcură la 
fel. 

— Dar ceilalţi? îi şopti Eddie lui Roland. 

— Vor fi serviţi după introducere. Taci, acum. 

— Vrei să ne adresezi un cuvânt, pistolarule? întrebă 
Tuşa Talitha. Pistolarul se ridică în picioare, cu paharul în 
mână. Lăsă capul în jos, parcă gândind. Cei câţiva locuitori 
rămaşi îl priviră cu respect şi, crezu Jake, cu puţină teamă. 
Într-un târziu, ridică din nou capul. 

— Vreţi să bem pentru pământ şi pentru zilele care au 
trecut peste noi? întrebă el. Vocea lui era aspră, tremura de 
emoție. Vreţi să bem pentru plinătatea a ceea ce a fost şi 
pentru prietenii care ne-au părăsit? Vreţi să bem pentru 
buna tovărăşie, pentru buna întâlnire? Ne insuflă curaj 
lucrurile acestea, Mamă Bătrână? 


Femeia plângea, văzu Jake, dar pe chipul ei apăru 
imediat un zâmbet de fericire radiantă... şi preţ de o clipă, 
fu aproape tânără. Jake se uită la ea cu mirare şi o bruscă, 
crescândă bucurie. Pentru întâia dată de când Eddie îl 
trăsese pe uşă, simţi că umbra Gardianului i se ridica într- 
adevăr de pe suflet. 

— Da, pistolarule! zise ea. Bine ai vorbit! Ne vor insufla 
mult curaj, chiar aşa! 

Înclină paharul şi bău până la ultima picătură. Când 
termină, Roland goli şi el paharul. Eddie şi Susannah băură 
şi ei, deşi nu până la fund. 

Jake îşi gustă băutura şi fu surprins să descopere că-i 
plăcea - nu era amară, cum se aşteptase, ci deopotrivă 
dulce şi înţepătoare, ca un cidru. Simţi însă efectele 
aproape imediat şi puse cu grijă paharul deoparte. Ete îl 
mirosi, apoi se trase îndărăt şi lăsă botul pe glezna lui Jake. 

În jurul lor, micul grup de bătrâni - ultimii locuitori din 
River Crossing - aplaudau. Majoritatea, precum Tuşa 
Talitha, lăcrimau fără a se ascunde. Şi acum fură distribuite 
alte pahare - nu la fel de arătoase, dar la fel de bune. 

începu petrecerea, şi ce petrecere straşnică fu în acea 
după-amiază de vară lungă, sub cerul larg de prerie! 


7 


Eddie era de părere că mâncarea din ziua aceea fusese 
cea mai bună pe care o mâncase de la legendarele ospeţe 
de aniversare din copilărie, când mama lui îşi făcea o 
datorie de onoare din a-l servi cu tot ce-i poftea sufletul - 
friptură şi cartofi copţi şi porumb pe ştiulete şi prăjitură 
diplomat cu îngheţată de vanilie alături. 

Simpla diversitate a preparatelor - mai ales după lunile 
pe care le petrecuseră mâncând doar carne de homar, de 
căprioară şi câteva verdeţuri amare pe care Roland le 
declara sigure - fără-ndoială avu o influenţă asupra plăcerii 
pe care o încercă mâncând, dar Eddie nu credea că acela 
era singurul răspuns; observă că băiatul îndesa în el cu 


farfuria (şi, o dată la câteva minute, mai dădea câte o 
bucată şi bumblerului ghemuit la picioarele lui), iar Jake nu 
era în lumea aceea decât de o săptămână. 

Erau ceaune cu tocăniţe (bucăţi de carne de bivol 
pluteau într-un sos maroniu gros, plin de legume), platouri 
cu biscuţi proaspeţi, oale cu unt alb dulce şi boluri cu frunze 
care păreau a fi de spanac, dar nu erau... chiar. Eddie nu se 
dăduse niciodată în vânt după verdeţuri, însă când gustă 
prima oară din acestea, o parte înfometată din el se trezi şi 
le ceru ritos. Mâncă bine din toate, totuşi pofta pentru 
verdeaţa aceea se apropie de lăcomie, şi văzu că şi 
Susannah se servea mereu din ea. Luaţi laolaltă, toţi cei 
patru călători goliră trei boluri cu frunze. 

Bătrânele şi gemenii albinoşi luară farfuriile şi se 
întoarseră cu bucăţi mari de prăjitură puse în grămezi pe 
două platouri albe şi cu un bol cu frişcă. Prăjitura împrăştia 
o aromă dulce, care-l făcu pe Eddie să creadă că a murit şi 
a ajuns în rai. 

— N-avem decât frişcă de bivol, zise Tuşa Talitha cu 
regret. Nu mai sunt vaci - ultima a-ntins copita acum 
treizeci de ani. Frişca de bivol nu-i o delicatesă, da-i mai 
bună decât nimic, pe Daisy! 

Prăjitura se dovedi a fi plină de afine. Eddie considera că 
întrecea de departe orice altă prăjitură pe care o mâncase 
el vreodată. Dădu gata trei bucăţi, se lăsă pe spate şi râgâi 
melodic înainte să apuce să-şi acopere gura cu mâna. Se 
uită în jur vinovat. 

Mercy, femeia oarbă, râse în barbă. 

— Te-am auzit! Cineva îi face complimente bucătarului, 
Tuşică! 

— Aha, zise Tuşa Talitha, râzând şi ea. Chiar aşa. 

Cele două femei care serviseră se întorceau încă o dată. 
Una aducea un urcior aburind; cealaltă ţinea în echilibru 
precar pe tavă un set de cupe din ceramică groasă. 

Tuşa Talitha şedea în capul mesei, cu Roland la dreapta 
sa. Acum, el se aplecă şi-i murmură ceva în ureche. Ea 
ascultă, zâmbetul ofilindu-i-se puţin, şi aprobă din cap. 

— Si, Bill şi Till, spuse ea. Voi trei rămâneţi. O să stăm 


niţel la palavre cu pistolarul şi prietenii lui, căci vor să 
meargă mai departe-n după-amiaza aceasta. Voi, ceilalţi, 
luaţi-vă cafeaua în bucătărie şi terminati cu trăncăneala. Nu 
uitaţi însă de maniere înainte să plecaţi! 

Bill şi Till, gemenii albinoşi, rămaseră aşezaţi la capătul 
mesei. Ceilalţi formară un rând şi trecură încet pe lângă 
călători. Dădură toţi mâna cu Eddie şi Susannah, apoi îl 
sărutară pe Jake pe obraz. Băiatul acceptă gestul cu 
eleganţă, dar Eddie observă că era surprins şi, în acelaşi 
timp, stânjenit. 

Când ajunseră la Roland, oamenii îngenuncheară şi 
atinseră mânerul din lemn de santal al revolverului ieşind 
din tocul pe care îl purta la şoldul stâng. El puse mâinile pe 
umerii lor şi le sărută frunţile bătrâne. Mercy fu ultima; ea îl 
cuprinse pe Roland cu mâinile de mijloc şi-i aplică pe obraz 
un sărut umed, zgomotos. 

— Domnul să te binecuvânteze şi să te apere, pistolarule! 
De te-aş putea vedea, măcar! 

— Poartă-te frumos, Mercy! o admonestă tăios Tuşa 
Talitha, însă Roland o ignoră şi se aplecă spre femeia 
oarbă. 

Îl luă mâinile cu tandreţe, dar ferm, în mâinile sale şi le 
duse la faţă. 

— Poţi să mă vezi cu acestea, frumoaso, zise el şi închise 
ochii în timp ce degetele femeii, ridate şi chircite de artrită, 
îi pipăiră încet fruntea, obrajii, buzele şi bărbia. 

— Da, pistolarule! răsuflă ea, ridicând orbitele goale spre 
ochii lui albaştri. Te văd prea bine! Ai o faţă frumoasă, dar 
plină de tristeţe şi îngrijorare. Mă tem pentru tine şi ai tăi. 

— Şi totuşi, suntem bucuroşi că ne-am întâlnit, nu-i aşa? 
întrebă el şi aplică un sărut uşor pe pielea netedă şi 
bătrână a frunţii ei. 

— Da... suntem. Suntem. Mulţumescu-ţi pentru sărutare, 
pistolarule. Din adâncul sufletului îţi mulţumesc. 

— Du-te, Mercy, spuse Tuşa Talitha, cu o voce mai 
blândă. Du-te şi bea-ţi cafeaua. 

Mercy se ridică în picioare. Bătrânul cu cârjă şi picior de 
lemn îi ghidă mâna spre betelia pantalonilor săi. Ea o apucă 


şi, cu un ultim salut adresat lui Roland şi cetei sale, îngădui 
să fie dusă de acolo. 

Eddie se şterse la ochi. | se umeziseră. 

— Cine a orbit-o? întrebă el gâtuit. 

— Bandliţii, răspunse Tuşa Talitha. Au făcut-o cu un fier 
înroşit în foc, chiar aşa. Au zis c-o fac fiindcă s-a uitat la ei 
cu sfidare. Douăzeci şi cinci de ani au trecut de atunci, 
chiar atât. Beţi-vă, acum, cafeaua! Caldă, e rea, dar rece e 
şi mai rea, ca mâlul. 

Eddie duse ceaşca la gură şi sorbi cu reţinere. N-ar fi 
mers atât de departe încât să-i spună mâl, însă nu era nici 
ambrozie. 

Susannah gustă şi ea şi păru uimită. 

— Ei, păi asta e cicoare? 

Talitha întoarse ochii către ea. 

— Asta nu ştiu. Ştiu doar că-i poşircă şi ştiu că doar asta 
avem de când am primit blestemul femeii... iar blestemul 
acela a fost ridicat acum mult, mult timp. 

— Dar cât sunteţi de bătrână, doamnă? întrebă Jake 
deodată. Tuşa Talitha se uită surprinsă la el, apoi chicoti. 

— Sinceră să fiu, flăcăule, nu-mi amintesc. Ţin minte că 
stăteam chiar în locul ăsta şi aveam o petrecere de 
aniversare, făceam optzeci de ani, dar erau peste cincizeci 
de oameni pe peluza asta, şi Mercy încă nu-şi pierduse 
vederea. 

Cobori ochii spre bumblerul de la picioarele lui Jake. Ete 
nu-şi dezlipi botul de glezna băiatului, însă ridică ochii săi 
încercuiți cu auriu spre a se uita la ea. 

— Un billy-bumbler, pe Daisy! A trecut mult timp de când 
n-am mai văzut un bumbler în tovărăşia oamenilor... se 
pare că au pierdut amintirea zilelor când erau nedespărţiţi 
de noi. 

Unul dintre gemenii albinoşi se aplecă să-l mângâie pe 
Ete, care se feri de el. 

— Odinioară erau folosiţi la strânsul oilor, îi spuse Bill 
(sau poate era Till) lui Jake. Ştiai asta, tinere? 

Jake clătină din cap. 

— Vorbeşte? întrebă albinosul. Unii vorbeau. 


— Da, vorbeşte. Se uită în jos la bumblerul care-şi lipise 
iar capul de glezna lui Jake imediat ce mâna străină 
dispăruse din apropierea sa. Spune-ţi numele, Ete. 

Ete nu făcu decât să se uite în sus la el. 

— Ete! îl îndemnă Jake, dar bumblerul rămase tăcut. Jake 
se uită la Tuşa Talitha şi la gemeni, puţin mâhnit. 
Vorbeşte... dar cred că numai atunci când vrea. 

— Băiatul nu pare să fie de pe aici, observă Tuşa Talitha, 
adresându-i-se lui Roland. Are straie ciudate... şi are ochi 
ciudaţi. 

— Nu e aici de mult timp. Roland îi zâmbi lui Jake şi Jake 
îi răspunse nesigur, zâmbind şi el. Peste o lună sau două, 
nimeni nu va mai vedea ceva ciudat la el. 

— Da? Mă-ndoiesc, sincer zic. Şi de unde vine? 

— De departe, răspunse pistolarul. De foarte departe. 
Femeia încuviinţă. 

— Şi când se va duce înapoi? 

— Niciodată, interveni Jake. Acum, asta e casa mea. 

— Zeii aibă milă de tine, atunci, spuse ea, căci soarele 
apune peste lumea asta. Şi apune pentru totdeauna. 

Susannah se foi neliniştită; duse o mână la pântece, ca şi 
când ar fi avut stomacul deranjat. 

— Suze? făcu Eddie. Te simţi bine? 

Ea încercă să zâmbească, dar nu avu sorţi de izbândă; 
obişnuita ei încredere şi stăpânirea de sine păreau să o fi 
părăsit pentru moment. 

— Da, sigur că da. A trecut o gâscă peste mormântul 
meu, atâta tot. 

Tuşa Talitha îi adresă o privire lungă, ce păru să o 
stânjenească pe Susannah... şi apoi zâmbi. 

— „O gâscă pe mormântul meu“ - ha! Pe asta n-am mai 
auzit-o de un car de ani. 

— Tata obişnuia să o spună mereu. Susannah îi zâmbi lui 
Eddie - un zâmbet mai sigur de data aceasta. Şi oricum, 
orice ar fi fost, acum a trecut. Sunt bine. 

— Ce ştii despre oraş şi despre pământurile dintre aici şi 
acolo? întrebă Roland, după care ridică ceaşca de cafea şi 
sorbi din ea. Sunt bandiți? Şi cine-s ceilalţi? Cărunţii şi 


Puberii ăia? 
Tuşa Talitha suspină din adâncul fiinţei sale. 


8 


— Nu ştim multe lucruri, pistolarule, iar tu ai multe 
întrebări. Un lucru pe care îl ştiu sigur e următorul: oraşul e 
un loc al răului, mai ales pentru tinerelul acesta. Pentru 
orice tinerel. Nu e posibil să găsiţi o cale de a-l ocoli? 

Roland ridică privirea şi observă forma acum familiară a 
norilor care pluteau de-a lungul căii Grinzii. Pe cerul vast de 
câmpie, forma aceea, ca un râu care curgea în văzduh, era 
imposibil de ratat. 

— Poate, zise el într-un târziu, dar vocea lui era reţinută, 
într-un chip straniu. Presupun că am putea ocoli Ludul spre 
sud-vest şi să reluăm drumul Grinzii pe partea cealaltă. 

— Urmăriţi Grinda, deci, zise ea. Aha, mă gândeam eu. 

Eddie, când venea vorba de oraş, nutrea măreaţa 
speranţă că, atunci când aveau să ajungă acolo - dacă 
aveau să ajungă - vor găsi ajutor - bunuri abandonate care 
îi puteau ajuta în drumul lor sau poate chiar o mână de 
oameni care să le spună mai multe despre Turnul Intunecat 
şi ce era de aşteptat din partea lor să facă odată ajunşi la 
el. Cei numiţi Cărunţi, de pildă... după nume, păreau a fi 
genul de elfi bătrâni şi înţelepţi la care îl tot purta 
imaginaţia. 

Tobele îi dădeau fiori, sigur că da, îi aminteau de o sută 
de filme cu buget redus a căror acţiune se petrecea în 
junglă (majoritatea urmărite la TV alături de Henry, cu un 
bol cu popcorn între ei), unde fabuloasele oraşe pierdute pe 
care le căutau exploratorii erau în ruină şi băştinaşii 
degeneraseră în triburi de canibali însetaţi de sânge, însă 
lui Eddie îi venea greu să creadă că aşa ceva s-ar fi putut 
întâmpla într-un oraş care semăna atât de mult, cel puţin 
de la distanţă, cu New Yorkul. Dacă elfi bătrâni şi înţelepţi 
sau bunuri abandonate nu erau, aveau să fie cu siguranţă 
cel puţin cărti; îl ascultase pe Roland când vorbise despre 


cât de rară era hârtia acolo, dar toate oraşele în care fusese 
Eddie vreodată se înecau de-a dreptul în cărţi. Era posibil 
să găsească până şi un mijloc de transport funcţional; 
echivalentul unui Land Rover ar fi prins bine. Acesta era, 
probabil, doar un vis prostesc, însă când aveai de străbătut 
mii de kilometri de teritoriu necunoscut, câteva vise 
proteşti erau indiscutabil normale, fie şi numai pentru a-ţi 
ține moralul ridicat. Şi, fir-ar să fie, nu erau oare aceste 
lucruri măcar posibile? 

Deschise gura să vorbească, dar Jake i-o luă înainte. 

— Nu cred că putem ocoli, spuse el, apoi roşi puţin când 
se întoarseră toţi spre el. Ete îşi schimbă poziţia la 
picioarele lui. 

— Nu? zise Tuşa Talitha. Şi de ce crezi asta, spune-mi, 
rogu-te? 

— Ştiţi ce sunt trenurile? întrebă Jake. 

Urmă o tăcere lungă. Bill şi Till schimbară o privire 
neliniştită. Tuşa Talitha îndreptă spre el o privire sigură. 
Jake nu-şi feri ochii. 

— Am auzit de unul, spuse ea. S-ar putea chiar să-l fi 
văzut. Uite acolo. Arătă în direcţia râului Send. Acum mult 
timp, când nu eram decât o copilă şi lumea nu mersese mai 
departe... sau cel puţin nu atât de departe cât a mers 
acum. De Blaine vorbeşti, băiete? 

Ochii lui Jake scăpărară a surpriză şi recunoaştere. 

— Da! Blaine! 

Roland îl studia îndeaproape. 

— Şi de unde ştii tu de Monoul Blaine? întrebă Tuşa 
Talitha. 

— Mono? 

Jake avea o privire indecisă. 

— Aha, aşa i se spunea. De unde ştii tu de hardughia aia 
veche? Jake se uită neputincios la Roland şi înapoi la Tuşa 
Talitha. 

— Nu ştiu de unde ştiu. 

Și ăsta e adevărul, gândi Eddie deodată, dar ăsta nu e tot 
adevărul. Ştie mai multe decât vrea să ne spună aici... şi 
cred că e speriat. 


— Asta e treaba noastră, cred, interveni Roland cu o voce 
rigidă. Trebuie să ne laşi să o descâlcim singuri, Mamă 
Bătrână. 

— Aha, făcu ea iute. Vă sfătuiţi voi între voi. Mai bine ca 
alde noi să nu ştie nimic. 

— Şi oraşul? reveni Roland. Ce ştii despre Lud? 

— Puţine lucruri, în prezent, dar ceea ce ştim vă vom 
spune. 

Şi îşi mai turnă o ceaşcă de cafea. 


9 


Gemenii Bill şi Till fură cei care vorbiră, de fapt, mai mult, 
fiecare continuând firesc povestea atunci când celălalt se 
întrerupea. Din când în când, Tuşa Talitha adăuga câte 
ceva sau aducea corecţii, şi gemenii aşteptau respectuoşi 
până ce erau siguri că bătrâna terminase de vorbit. Si nu 
deschise deloc gura - şezu doar cu cafeaua neatinsă în 
faţă, trăgând de paiele care ieşeau din borul larg al 
sombreroului său. 

Ştiau puţine, într-adevăr, îşi dădu Roland seama degrabă, 
chiar şi despre istoria propriului lor oraş (asta însă nu-l 
surprinse; în zilele acelea, amintirile se ştergeau repede şi 
toate, mai puţin cele recente, păreau să nici nu fi existat), 
însă ceea ce ştiau erau lucruri tulburătoare. Pe Roland nici 
asta nu-l surprinse. 

Pe vremea stră-stră-străbunicilor lor, River Crossing 
fusese oraşul pe care Susannah şi-l imaginase: un loc de 
negoţ pe traseul Drumului Mare, prosper într-un mod 
modest, un loc unde bunurile se vindeau uneori, dar cel mai 
des se dădeau la schimb. Făcuse parte măcar cu numele 
din Baronia Râului, deşi chiar de pe atunci baroniile şi 
moşiile căzuseră deja în desuetudine. 

Existau în vremurile acelea vânători de bivoli, deşi 
negoţul cu ei era în scădere; cirezile erau mici şi suferiseră 
grave mutații genetice. Carnea acelor bestii mutante nu era 
otrăvită, însă era tare şi amară. Şi totuşi, River Crossing, 


amplasat între un loc pe care îl numeau simplu 
Debarcaderul şi satul Jimtown, se bucurase de o anumită 
notorietate. Era situat pe Drumul Mare şi la distanţă de 
doar şase zile de mers pe jos şi trei cu barja faţă de oraşul 
cel mare. 

— Mai puţin atunci când râul era scăzut, spuse unul 
dintre gemeni. Atunci lua mai mult, şi bunicu' spunea că 
uneori erau barje eşuate în amonte până la Tom's Neck. 

Bătrânii nu ştiau nimic despre primii locuitori ai oraşului, 
desigur, sau despre tehnologiile folosite de ei la clădirea 
turnurilor; aceia erau Marii Străbuni şi istoria lor se pierduse 
în cea mai deasă negură a vremii încă de când stră- 
străbunicul Tuşei Talitha era copil. 

— Clădirile stau încă în picioare, observă Eddie. Mă întreb 
dacă maşinăriile folosite de Marii Străbuni la ridicarea lor 
încă mai funcţionează. 

— S-ar putea, spuse unul dintre gemeni. Dacă e aşa, 
tinere, nu mai există nimeni pe acolo care să ştie cum să le 
opereze... sau aşa cred eu, cel puţin. 

— Nu, făcu fratele lui, argumentativ, mă îndoiesc că 
vechile ştiinţe s-au pierdut pentru Cărunţi şi Puberi. Se uită 
la Eddie. Tata spunea că odată existau lumânări electrice în 
oraş. Unii susţin că acestea ar putea încă să ardă. 

— Ca să vezi, răspunse Eddie a mirare şi Susannah îl 
ciupi tare de picior, pe sub masă. 

— Da, făcu celălalt frate. Vorbi pe un ton serios, neatins 
de sarcasmul lui Eddie. Apăsai un buton şi se aprindeau - 
lumânări puternice, care nu degajă căldură, fără fitil sau 
rezervor pentru ulei. Şi am auzit spunându-se că odată, în 
zilele vechi, Quick, prinţul surghiunit, chiar s-a ridicat spre 
cer într-o pasăre mecanică. Dar una dintre aripile ei s-a rupt 
şi prinţul a murit, prăbuşindu-se ca Icar. 

Susannah rămase cu gura căscată. 

— Cunoşti povestea lui Icar? 

— Da, doamnă, făcu el, evident surprins că femeia găsea 
acest lucru ciudat. Cel cu aripi de ceară. 

— Poveşti pentru copii, amândouă, spuse Tuşa Talitha, 
pufnind. Ştiu că povestea luminilor nesfârşite este 


adevărată, căci le-am văzut cu ochii mei când eram 
fetişcană şi da, s-ar putea să strălucească şi acum din când 
în când; oameni în care am încredere spun că le-au văzut în 
nopţile senine, deşi au trecut mulţi ani de când eu însămi 
nu le-am mai zărit. Însă nimeni n-a zburat niciodată, nici 
măcar Marii Străbuni. 

Cu toate acestea, erau maşinării ciudate în oraş, 
fabricate pentru a face lucruri stranii şi uneori periculoase. 
Multe dintre ele poate că încă funcționau, însă gemenii 
vârstnici îşi făceau socoteala că niciunul dintre cei aflaţi 
acum în oraş nu ştia cum să le pornească, căci ele nu mai 
fuseseră auzite de ani întregi. 

Poate că asta se va schimba, totuşi, gândi Eddie, cu ochii 
scăpărând. Desigur, dacă va apărea un tânăr întreprinzător, 
pus pe călătorii, priceput întru câtva la maşinării ciudate şi 
la lumini veşnice. Ar putea fi doar o chestiune de găsire a 
comutatorului. Serios, s-ar putea să nu fie altceva mai 
complicat. Sau poate că doar au sărit câteva sigurante - 
gândiţi-vă la asta, prieteni şi vecini! Înlocuim vreo şase 
siguranțe de patru sute de amperi şi totul începe să 
lumineze ca Reno într-o noapte de sâmbătă! 

Susannah îi trase un cot şi întrebă, cu voce joasă, ce era 
aşa de comic. Eddie clătină din cap şi duse un deget la 
buze, ceea ce-i aduse o privire iritată din partea marii sale 
iubiri.  Albinoşii, între timp, îşi continuau povestea, 
predându-şi ştafeta cu uşurinţa inconştientă pe care 
probabil că doar apropierea lor strânsă de o viaţă o putea 
oferi. 

In urmă cu patru sau cinci generaţii, spuneau ei, oraşul 
era încă bine populat şi civilizat, deşi locuitorii conduceau 
căruţe şi şarete pe largile bulevarde pe care Marii Străbuni 
le construiseră pentru fabuloasele lor vehicule fără cai. 
Orăşenii erau  artizani şi ceea ce gemenii numeau 
„manufacturi“ şi negoţul - atât pe râu, cât şi deasupra lui - 
erau înfloritoare. 

— Deasupra lui? întrebă Roland. 

— Podul peste Send încă stă în picioare, spuse Tuşa 
Talitha, sau stătea acum douăzeci de ani. 


— Da, bătrânul Bill Muffin şi băiatul lui l-au văzut acum 
zece ani, confirmă Si, aducându-şi prima contribuţie la 
conversaţie. 

— Ce fel de pod? întrebă pistolarul. 

— O măreție din cabluri de oţel, spuse unul dintre 
gemeni. Se ridică spre cer ca pânza unui păianjen uriaş. 
Adăugă timid: Mi-ar plăcea să-l văd din nou înainte să mor. 

— Probabil s-a prăbuşit deja, zise Tuşa Talitha cu un gest 
nepăsător, şi mai bine e aşa. Lucrarea diavolului. Se 
întoarse către gemeni. Spuneţi-le ce s-a întâmplat de atunci 
şi de ce e atât de periculos oraşul acum - în afară de 
fantomele care bântuie pe acolo, desigur, şi v-avertizez că 
sunt destule. Oamenii aceştia vor să-şi vadă de drum, iar 
soarele se duce la culcare. 


10 


Restul poveştii nu se dovedi altceva decât o altă versiune 
a celei pe care Roland de Gilead o auzise de multe ori şi pe 
care, într-o anumită măsură, o trăise personal. Era 
fragmentară şi incompletă, fără-ndoială altoită cu mituri şi 
dezinformări, desfăşurarea ei liniară fiind distorsionată de 
straniile schimbări - atât ale timpului, cât şi ale direcţiei - 
care se produceau acum în lume, şi putea fi rezumată 
printr-o singură frază: Odată a fost o lume pe care o 
cunoşteam, dar lumea aceea a mers mai departe. 

Bătrânii din River Crossing nu ştiau despre Gilead mai 
multe decât ştia Roland despre Baronia Râului, iar numele 
lui John Farson, omul care adusese ruină şi anarhie în 
regiunea lui Roland, nu le spunea nimic, însă toate 
poveştile despre dispariţia vechii lumi erau asemănătoare... 
prea asemănătoare, gândea Roland, pentru a fi 
coincidenţe. 

Un mare război civil - poate în Garlan, poate într-o 
regiune mai îndepărtată numită Porla - izbucnise cu trei sau 
chiar patru sute de ani în urmă. Undele lui se propagaseră 
încet spre exterior, împingând înaintea lor anarhia şi 


disensiunile. Puţine regate, dacă nu cumva niciunul, 
reuşiseră să reziste în calea acelor valuri lente şi anarhia 
ajunsese în partea aceea de lume cu caracterul inexorabil 
cu care noaptea vine după apus. La un moment dat, întregi 
armii se aflaseră pe drumuri, uneori înaintând, alteori în 
retragere, mereu confuze şi fără scopuri pe termen lung. Pe 
măsură ce trecuse timpul, se spărseseră în grupuri mici, iar 
acestea degeneraseră în cete hoinare de bandiți. Comerţul 
scăzuse, apoi dispăruse complet. A călători devenise din 
ceva dificil ceva periculos. In cele din urmă, ajunsese 
aproape imposibil să mai călătoreşti. Comunicarea cu 
oraşul se redusese constant şi se întrerupsese definitiv în 
urmă cu o sută douăzeci de ani. 

Ca o sută de alte oraşe prin care Roland trecuse - întâi 
alături de Cuthbert şi ceilalţi pistolari izgoniți din Gilead, 
apoi singur, pe urmele omului în negru - River Crossing 
fusese izolat şi lăsat să se descurce singur. 

In acest punct, Si se ridică în picioare şi vocea lui reţinu 
imediat atenţia călătorilor. Vorbi pe tonul aspru şi cadenţat 
al unui povestitor de vocaţie - unul dintre acei neghiobi 
divini născuţi să îmbine amintirea şi scorneala în visuri de o 
splendoare la fel de aleasă precum pânzele de păianjen 
împodobite cu picături de rouă. 

— Ultima dată am trimis tribut la castelul Baroniei pe 
timpul străbunicului meu, spuse el. Douăzeci şi şase de 
oameni s-au dus cu o căruţă de piei - pe atunci nu mai 
exista monedă bătută, sigur, iar asta era tot ce puteau 
oferi. A fost o călătorie lungă şi periculosă, de aproape 
optzeci de roţi, şi şase au murit pe drum. Jumătate au căzut 
pradă bandiţilor porniţi să se alăture războiului din oraş; 
cealaltă jumătate au murit fie de boli, fie de iarba- 
diavolului. 

Când în sfârşit au ajuns, au găsit castelul pustiu, cu 
excepţia corbilor şi a mierlelor. Zidurile fuseseră sparte; 
buruienile năpădiseră Curtea Statului. Pe câmpiile dinspre 
vest avusese loc un mare măcel; era alb de oase şi roşu de 
rugina armurilor, aşa spus-a străbunicul meu, şi vocile 
demonilor urlau ca vântul de est prin maxilarele celor 


căzuţi acolo. Satul din spatele castelului fusese ars din 
temelii şi o mie sau mai bine de tigve erau puse de-a lungul 
zidurilor fortăreței. Oamenii noştri şi-au lăsat birul de piei în 
faţa porţii spulberate - căci niciunul nu voia să se 
aventureze în locul acela al fantomelor şi vocilor 
tânguitoare - şi au pornit înapoi spre casă. Alţi zece au 
căzut pe drumul de întoarcere, astfel că dintre cei şaizeci şi 
doi plecaţi doar zece s-au întors, printre ei şi străbunicul 
meu... dar a făcut un impetigo la gât şi piept, care nu s-a 
vindecat nici până în ziua morţii lui. Era boala radiaţiilor, 
sau aşa se spunea. După aceea, pistolarule, nimeni n-a mai 
ieşit din oraş. Am fost pe cont propriu. 

Se obişnuiseră cu prădăciunile bandiţilor, continuă Si cu 
vocea lui spartă, dar melodioasă. Fuseseră postate 
santinele; când hoarde de prădători erau văzute că se 
apropie - aproape întotdeauna mergând spre sud-est de-a 
lungul Marelui Drum şi al căii Grinzii, mergând la războiul 
care se purta la nesfârşit în Lud - orăşenii se ascundeau 
într-un adăpost mare, pe care îl săpaseră sub biserică. 
Stricăciunile cauzate oraşului nu erau remediate, ca să nu 
trezească curiozitatea bandiţilor. Şi pe cei mai mulţi 
curiozitatea îi ocolea; goneau în galop, cu arcurile şi 
securile de război agăţate de umeri, îndreptându-se spre 
zonele de conflict. 

— Despre ce război vorbeşti? întrebă Roland. 

— Da, făcu Eddie, şi ce-i cu ropotul ăla de tobe? 

Gemenii schimbară din nou o privire scurtă, aproape 
superstiţioasă. 

— Nu ştim nimic de tobele zeilor, le spuse Si. Nici cel mai 
mic lucru. Cât despre războiul din oraş... 

La început, războiul se purtase între bandiți şi proscrişi şi 
o confederație dezbinată de artizani şi „manufacturieri“, 
locuitori ai oraşului. Aceştia hotărâseră să lupte în loc să se 
lase prădaţi de bandiți, în loc să permită să le fie arse 
prăvăliile şi apoi supraviețuitorii trimişi în Marele Vid, unde 
aproape sigur aveau să moară. Şi pentru câţiva ani 
apăraseră cu succes oraşul Lud de aprigele, dar prost 
organizatele grupuri de prădători care încercau să atace 


traversând podul sau venind cu barca ori barja. 

— Orăşenii au folosit vechile arme, spuse unul dintre 
gemeni, şi cu toate că numărul lor era mic, bandiții nu au 
putut rezista acelei artilerii cu arcurile şi macetele şi 
topoarele lor de război. 

— Vrei să spui că orăşenii au folosit arme de foc? întrebă 
Eddie. Unul dintre albinoşi încuviinţă. 

— Da, arme de foc, dar nu doar din acestea. Erau unele 
care aruncau proiectile la un kilometru sau mai bine. 
Făceau explozii ca de dinamită, doar că mult mai puternice. 
Proscrişii - care acum sunt Cărunţii, cum probabil ştiţi - nu 
puteau face altceva decât să instituie asediu dincolo de 
râu, şi exact asta au făcut. 

Lud devenise, la drept vorbind, ultimul refugiu fortificat 
pentru lumea din urmă. Cei mai deştepţi şi mai puternici 
veneau acolo din zonele înconjurătoare, singuri sau câte 
doi. Ca test de inteligenţă, ultimul examen al noilor veniţi 
era să se furişeze prin taberele haotice şi primele linii ale 
asediatorilor. Majoritatea traversau  neînarmaţi ţinutul 
nimănui reprezentat de pod, iar cei care izbuteau să ajungă 
până acolo erau lăsaţi să treacă. Unii erau găsiţi inapţi şi 
trimişi înapoi, desigur, însă celor care aveau o meserie sau 
un talent (sau minte să înveţe ceva) li se permitea să 
rămână. Ştiinţa cultivării pământului era deosebit de 
apreciată; potrivit poveştilor, toate marile parcuri din Lud 
fuseseră transformate în grădini de legume. Cum oraşul era 
izolat de zonele agricole, dacă nu-şi cultivau singuri 
pământul, pe orăşeni îi aştepta moartea pe aleile dintre 
turnurile de sticlă şi metal. Marii Străbuni nu mai erau, 
maşinăriile lor reprezentau un mister, iar miracolele tăcute 
rămase erau necomestibile. 

incetul cu încetul, natura războiului se schimbase. 
Balanța de putere înclinase în favoarea Cărunţilor 
asediatori - numiţi aşa pentru că ei erau, în medie, mult 
mai bătrâni decât orăşenii. Şi aceştia îmbătrâneau, desigur, 
dar tot Puberi li se spunea, deşi în majoritatea cazurilor 
depăşiseră de mult vârsta pubertăţii. Şi până la urmă au 
uitat cum funcționau vechile arme sau le-au epuizat. 


— Probabil amândouă, mormăi Roland. 

Cu aproximativ nouăzeci de ani în urmă - după ce 
veniseră pe lume Si şi Tuşa Talitha - apăruse o ultimă ceată 
de proscrişi, una atât de mare, încât avangarda traversase 
River Crossing la răsărit şi ariergarda nu trecuse decât 
aproape când soarele era la apus. Era ultima armie văzută 
prin părţile acelea şi era condusă de un prinţ războinic pe 
nume David Quick - acelaşi individ despre care se spunea 
că mai târziu îşi aflase moartea căzând din cer. El 
organizase ceea ce mai rămăsese din cetele disparate de 
proscrişi care încă îşi mai făceau veacul la porţile oraşului, 
ucigând pe orice se opunea planurilor sale. Armata de 
Cărunţi a lui Quick nu a folosit nici bărci şi nici podul pentru 
a forţa intrarea în oraş, ci a construit un pod de pontoane 
lung de cincisprezece kilometri şi a atacat pe flanc. 

— De atunci, războiul mocneşte ca un foc în vatră, 
încheie Tuşa Talitha. Din când în când primim veşti de la cei 
care reuşesc să plece, da, aşa e. Acestea vin mai des acum, 
căci podul, se spune, e neapărat şi cred că focul aproape s- 
a stins. In oraş, Puberii şi Cărunţii se hărţuiesc reciproc 
pentru ce a mai rămas de jefuit, doar că eu cred că 
descendenţii bandiţilor care l-au urmat pe Quick peste 
podul de pontoare sunt adevărații Puberi acum, deşi încă li 
se spune Cărunţi. Descendenții primilor orăşeni trebuie să 
fie acum la fel de bătrâni ca noi, deşi încă mai sunt câţiva 
tineri printre ei, atraşi de vechile poveşti şi de ispita 
cunoaşterii care s-ar mai putea afla acolo. 

Aceste două tabere continuă să ducă mai departe vechea 
vrajbă, pistolarule, şi ambele l-ar vrea pe tânărul acesta 
căruia tu-i spui Eddie. Dacă femeia cu piele neagră e fertilă, 
n-ar ucide-o chiar dacă picioarele ei sunt scurtate; ar ţine-o 
să poarte rod, căci copiii sunt puţini acum şi, chiar dacă 
vechile boli dispar, unii încă se nasc cu anomalii. 

La aceasta, Susannah se foi, păru pe cale să spună ceva, 
apoi se mulţumi să bea ce mai rămăsese din cafea şi să-şi 
reia poziţia, atentă la ce se spunea. 

— Dar dacă le-ar plăcea să pună mâna pe tânărul şi pe 
femeia aceasta, pistolarule, pentru a-l înhăţa pe băiat cred 


că ar face orice. 

Jake se aplecă şi începu să-l mângâie din nou pe Ete. 
Roland îi văzu faţa şi ştiu la ce se gândea: trăia din nou 
episodul trecerii pe sub munţi, doar că acum era vorba de o 
altă versiune a Mutanţilor Leneşi. 

— Pe tine te-ar ucide numaidecât, spuse Tuşa Talitha, 
căci tu eşti un pistolar, un om ieşit din timpul şi locul său, 
nici peşte şi nici orătanie, de niciun folos pentru nicio 
tabără. Dar un băiat poate fi luat, folosit, învăţat să ţină 
minte unele lucruri şi să le uite pe toate celelalte. Ej oricum 
au uitat motivul pentru care au început să lupte; lumea a 
mers mai departe de atunci. Acum luptă doar pe sunetul 
acelui îngrozitor ropot de tobe, câţiva încă relativ tineri, 
majoritatea destul de bătrâni, ca noi, cei de aici, încât să 
picotească într-un şezlong, toţi nişe troglodiţi proşti care nu 
trăiesc decât ca să ucidă şi ucid ca să trăiască. Făcu o 
pauză. Acum, că ne-aţi ascultat până la capăt, nu credeţi că 
ar fi mai bine să ocoliţi Ludul şi să-i lăsaţi în plata lor? 

Înainte ca Roland să poată răspunde, Jake spuse cu o 
voce clară şi fermă: 

— Spuneţi-ne ce ştiţi despre Monoul Blaine. Vorbiţi 
despre Blaine şi mecanicul Bob. 


11 


— Mecanicul cine? întrebă Eddie, dar Jake nu-şi abătu 
privirea de la bătrâni. 

— Şina e acolo, răspunse Si într-un târziu. Arătă spre râu. 
O singură şină, montată sus pe un soclu de piatră făcut de 
om, cum obişnuiau Bătrânii să-şi facă străzile şi zidurile. 

— Un monorai! exclamă Susannah. Monoraiul Blaine! 

— Blaine este hain, murmură Jake. 

Roland întoarse ochii spre el, dar nu spuse nimic. 

— Trenul ăsta mai circulă? îl întrebă Eddie pe Si. 

Acesta clătină încet din cap. Pe chip avea o expresie 
neliniştită. 

— Nu, tinere domn - dar de când sunt eu pe lume, şi de 


când e Tuşica, a circulat. Când eram juni şi războiul din oraş 
încă făcea ravagii. Il auzeam înainte să-l vedem - un 
murmur jos, un sunet cum auzi uneori când se apropie o 
furtună aprigă de vară - una care aduce cu ea fulgere 
grămadă. 

— Mda, făcu Tuşa Talitha. Chipul ei era rătăcit şi visător. 

— Şi atunci venea - Monvoul Blaine, scânteind în soare, cu 
un bot ca un glonţ din revolverul tău, pistolarule. Lung de, 
poate, două roţi. Ştiu că pare imposibil şi poate chiar era 
(eram şi noi tineri, ţineţi minte, şi asta contează), dar eu 
încă cred că ăsta e adevărul, întrucât atunci când venea, 
părea să se întindă cât era orizontul de lung. Rapid, scund, 
se făcea nevăzut înainte s-apuci să-l admiri bine! 

Uneori, în zilele când vremea era rea şi aerul îmbâcsit, 
tipa ca o harpie apărând dinspre vest. Alteori venea 
noaptea cu un fascicul lung de lumină albă împrăştiat 
înaintea lui şi ţipătul acela ne trezea pe toţi. Era ca 
trompeta care se spune că-i va ridica pe morţi din 
morminte la sfârşitul lumii, da, aşa era. 

— Spune-le de bubuit, Si! rosti Bill sau Till cu o voce care 
tremura de venerație. Spune-le de bubuitul infernal care 
venea întotdeauna după! 

— Da, ajung şi la asta, răspunse Si, niţel deranjat. După 
ce trecea, câteva secunde... uneori poate chiar şi un 
minut... era linişte, după care se auzea o explozie care 
zguduia dulapurile şi dobora cănile de pe rafturi şi, uneori, 
chiar spărgea sticla din geamuri. Nimeni însă n-a văzut 
vreodată un fulger. Era ca o explozie din lumea spiritelor. 

Eddie o atinse pe Susannah pe umăr şi, când ea se 
întoarse spre el, rosti inaudibil două cuvinte: Bum sonic. Era 
o nebunie - nu se auzise niciodată de un tren care să 
depăşească viteza sunetului - însă era, în acelaşi timp, 
singurul lucru conform cu logica. 

Ea încuviinţă şi se întoarse iar spre Si. 

— E singura maşinărie construită de Marii Străbuni pe 
care am văzut-o cu ochii mei funcţionând, rosti el cu o voce 
moale, şi dacă aceea nu era opera diavolului, atunci 
înseamnă că diavolul nu există. Ultima odată l-am văzut în 


primăvara când m-am luat cu Mercy, iar asta tre' să fi fost 
acum şaizeci de ani. 

— Şaptezeci, îl corectă Tuşa Talitha cu autoritate. 

— Şi trenul acesta intra în oraş, spuse Roland. Venind din 
direcţia de unde venim noi... dinspre vest... din pădure. 

— Da, făcu pe neaşteptate o voce nouă, dar mai era 
unul... unul care ieşea din oraş... şi s-ar putea ca acela încă 
să funcţioneze. 


12 


Se întoarseră cu toţii. Mercy stătea lângă un rond de flori, 
între biserică şi masa la care se aflau ei. Venea încet spre 
sunetul vocilor lor, cu braţele întinse înainte. 

Si se ridică în picioare, se duse la ea cât putu de repede 
şi o luă de mână. Ea îşi petrecu braţul pe după mijlocul lui 
şi rămaseră amândoi aşa, părând cel mai bătrân cuplu din 
lume. 

— Tuşica ţi-a spus să-ţi bei cafeaua înăuntru! o dojeni el. 

— Mi-am terminat de mult cafeaua, spuse Mercy. E o 
băutură amară, pe care o urăsc. Pe deasupra, voiam să aud 
palavrele. Ridică un deget nesigur şi-l îndreptă în direcţia 
lui Roland. Voiam să aud vocea /u/. E blândă şi uşoară, chiar 
aşa. 

— lart-o, rogu-te, Tuşică, spuse Si, uitându-se la bătrână 
puţin temător. N-a fost niciodată întreagă la minte, iar anii 
n-au ajutat-o cu nimic. 

Tuşa Talitha se uită la Roland. Acesta încuviinţă aproape 
imperceptibil. 

— Las-o să vină alături de noi, îi spuse ea. 

Si o conduse la masă, mustrând-o continuu. Mercy se 
uita peste umărul lui cu ochii ei lipsiţi de vedere, cu gura 
strânsă într-o linie neuniformă. 

După ce Si o aşeză, Tuşa Talitha se aplecă în faţă şi 
întrebă: 

— Acum, ai ceva de spus, soră-sai, sau numai îţi aeriseai 
gura? 


— Ştiu ce aud. Auzul mi-e la fel de ascuţit ca oricând, 
Talitha... ba şi mai ascuţit! Mâna lui Roland cobori pentru 
un moment la curea. Când o puse înapoi pe masă, ţinea un 
cartuş între degete. l-l aruncă lui Susannah, care îl prinse. 

— Aşa să fie, sai? întrebă el. 

— Aud destul de bine, spuse ea, întorcându-se spre el, ca 
să ştiu că tocmai ai aruncat ceva. Femeii tale, cred - cea cu 
piele tuciurie. Ceva mic. Ce-a fost, pistolarule? Un biscuit? 

— Pe aproape, zise el, zâmbind. Auzi atât de bine cum te 
lauzi. Acum, spune-ne ce ai de spus. 

— Mai există un mono, zise ea, dacă nu cumva e acelaşi, 
mergând în direcţia opusă. Oricum, în direcţia cealaltă 
mergea un mono... până acum şapte sau opt ani, cel puţin. 
Îl auzeam când ieşea din oraş şi intra în ţinuturile pustii 
care încep de acolo. 

— Rahat pe băț! îi scăpă unuia dintre gemenii albinoşi. 
Nimeni nu merge în ţinuturile pustii! Nimic nu poate trăi 
acolo! 

Femea întoarse faţa către el. 

— Un tren are viaţă, Till Tudbury? întrebă ea. Se poate 
îmbolnăvi o maşină, să facă băşici şi să aibă accese de 
vomă? 

Păi, vru Eddie să spună, am întâlnit noi un urs... Se gândi 
însă mai bine şi decise că ar fi preferabil să tacă. 

— L-am fi auzit şi noi, insistă celălalt geamăn. Un zgomot 
ca acela pe care îl descrie Si... 

— Acesta nu scoatea niciun bubuit, recunoscu ea, dar 
auzeam celălalt sunet, zumzetul pe care îl auzi după ce 
fulgerul a lovit undeva aproape. Il auzeam când vântul era 
puternic şi sufla dinspre oraş. Scoase bărbia în faţă şi 
adăugă: Am auzit totuși şi bubuitul o dată. De foarte 
departe. În noptea când a venit Marele Vânt Charlie şi a 
fost cât pe ce să dărâme clopotniţa bisericii. Tre' să fi fost 
la două sute de roţi de aici. Poate două sute cincizeci. 

— Rahat ambalat! strigă geamănul. Ai mestecat iarba- 
diavolului sau ce? 

— O să te mestec eu pe tine, Bill Tudbury, dacă nu-ţi ţii 
fleanca. Şi n-ai dreptul să-i vorbeşti aşa unei doamne. De 


ce... 

— Termină, Mercy! şuieră Si, dar Eddie nici nu mai 
asculta acest schimb de amabilităţi rurale. 

Ceea ce spusese femeia oarbă avea logică pentru el. 
Sigur că nu exista bum sonic, nu din partea unui tren care 
pornea din Lud; nu-şi amintea bine care era viteza 
sunetului, dar bănuia că era undeva aproape de o mie de 
kilometri la oră. Unui tren care abia pleca de pe loc îi lua 
ceva timp să capete viteză, iar pe când o atingea, se afla 
deja în afara razei auditive... decât dacă nu se întâmpla să 
fie condiţii meteo favorabile, cum susţinea Mercy că 
fuseseră în noaptea când venise Marele Vânt Charlie - orice 
ar fi fost asta. 

Aici erau posibilităţi demne de analizat. Monoul Blaine nu 
era un Land Rover, dar poate... poate... 

— Spui, sai, că n-ai mai auzit acest al doilea tren de 
şapte sau opt ani? întrebă Roland. Eşti sigur că nu mai 
mult? 

— Imposibil, spuse ea, căci ultima dată a fost în anul 
când bătrânul Bill Muffin a făcut septicemie. Sărmanul Bill! 

— Asta a fost acum aproape zece ani, zise Tuşa Talitha şi 
vocea ei fu straniu de blândă. 

— De ce n-ai spus niciodată ce ai auzit? întrebă Si, care 
se uită apoi spre pistolar. Nu poţi crede tot ce zice ea, 
domnule... Mercy a mea-şi doreşte mereu să fie în centrul 
atenţiei. 

— Asta-i bună, nerod bătrân! strigă ea şi-l lovi peste braţ. 
N-am spus nimic pentru că n-am vrut să-ţi iau faţa... erai 
atât de mândru de povestea ta... dar acum, că are 
importanţă ce am auzit, nu pot să nu vorbesc! 

— Te cred, sai, spuse Roland, dar eşti sigură că de atunci 
n-ai mai auzit monoul? 

— Da, de atunci n-am mai auzit nimic. Îmi închipui că a 
ajuns în sfârşit la capătul drumului lui. 

— Oare...? făcu Roland. Tare curios sunt dacă e aşa. 

Cobori privirea la masă, gânditor, dintr-odată departe de 
toţi ceilalţi. 

Uu-uu, gândi Jake şi se cutremură. 


13 


O jumătate de oră mai târziu, erau din nou în piaţa 
oraşului, Susannah în scaunul ei cu rotile, Jake potrivindu-şi 
bretelele ghiozdanului, cu Ete care îl privea atent de jos. Se 
părea că doar bătrânii oraşului participaseră la cina din 
micul Eden din spatele Bisericii Sângelui Veşnic, întrucât, 
atunci când se întoarseră în piaţă, acolo îi aşteptau vreo 
zece de oameni. Aceştia se uitară la Susannah şi apoi ceva 
mai mult la Jake (tinereţea lui fiind, aparent, mai 
interesantă pentru ei decât pielea neagră a femeii), însă 
era evident că pe Roland veniseră de fapt să-l vadă; ochii 
lor miraţi erau plini de o veche venerație. 

Pistolarul e un vestigiu în viață al unui trecut pe care ei îl 
cunosc doar din poveşti, gândi Susannah. // privesc aşa 
cum habotnicii s-ar uita la un sfânt - Petru sau Pavel sau 
Matei - dacă acesta s-ar decide să vină pe nepusă masă la 
cina de sâmbătă şi să le spună poveşti despre cum a fost să 
hoinărească în jurul Mării Galileii împreună cu lisus 
dulgherul. 

Ritualul care încheiase masa se repetă acum, doar că de 
data aceasta participă toată suflarea omenească rămasă în 
River Crossing. Se apropiară încet în şir indian, dând mâna 
cu Eddie şi Susannah, sărutându-l pe Jake pe obraz ori 
frunte, apoi îngenunchind în faţa lui Roland pentru a primi 
atingerea şi binecuvântarea lui. Mercy îl cuprinse în braţe şi 
îşi lipi chipul orb de stomacul său. Roland o îmbrăţişă, la 
rândul lui, şi-i mulţumi pentru veştile aduse. 

— Nu vrei să rămâi peste noapte cu noi, pistolarule? 
Apusul se apropie repede şi-s sigură c-a trecut mult de 
când tu şi ai tăi n-aţi mai petrecut o noapte sub un 
acoperiş. 

— Într-adevăr, a trecut, dar e mai bine să ne vedem de 
drum. Mulţam, sai. 

— Ne vom revedea, pistolarule? 

— Da, spuse Roland, dar Eddie nu avea nevoie să se uite 
la chipul neobişnuitului său prieten ca să ştie că şansele 
erau mici. Dacă vom putea. 


— Da. Îl îmbrăţişă o ultimă dată, apoi se îndepărtă cu 
mâna pe umărul ars de soare al lui Si. Rămas-bun! 

Tuşa Talitha veni ultima. Când dădu să îngenuncheze, 
Roland o prinse de umeri. 

— Nu, sai. Nu face asta. 

Şi în faţa ochilor uimiţi ai lui Eddie, Roland îngenunche 
înaintea ei, în colbul din piaţa oraşului. 

— Mă binecuvântezi, Mamă Bătrână? Ne binecuvântezi 
pe toţi, înainte să pornim la drum? 

— Da, răspunse ea. Nu se simţea pic de surpriză în vocea 
ei, nu era urmă de lacrimă în ochii ei, însă glasu-i tremura 
de emoție. Văd că sufletul tău e curat, pistolarule, şi că 
respecţi vechile rânduieli ale stirpei tale; da, le respecţi cu 
sfinţenie. Te binecuvântez şi-i binecuvântez pe oamenii tăi 
şi am să mă rog ca niciun rău să nu se abată asupra 
voastră. Acum, ia asta, de pofteşti. 

Vâri mâna în corsajul rochiei sale ponosite şi scoase o 
cruce argintie agăţată pe un lănţişor argintiu subţire. 

Acum era rândul lui Roland să se arate surprins. 

— Eşti sigură? N-am venit să iau lucruri de la tine şi-ai tăi, 
Mamă Bătrână. 

— Mai sigură n-am cum să fiu. O port zi şi noapte de 
peste o sută de ani, pistolarule. Acum o vei purta tu şi o vei 
pune la baza Turnului Întunecat, şi vei rosti numele Talithei 
Unwin la celălalt capăt al pământului. 

Bătrâna îi strecură lănţişorul peste cap. Cruciuliţa căzu în 
gulerul descheiat al cămăşii lui de velur, ca şi când acolo i- 
ar fi fost locul. 

— Duceţi-vă, acum. Am rupt pâine împreună, am stat la 
palavre, am primit binecuvântarea voastră şi voi pe a 
noastră. Duceţi-vă în siguranţă pe drumul vostru. Răzbiţi şi 
fiţi drepţi. 

Vocea-i tremură şi se frânse la ultimul cuvânt. 

Roland se ridică în picioare, apoi se înclină şi îşi atinse 
gâtul de trei ori. 

— Mulţam, sai. 

Ea se înclină, dar nu spuse nimic. Acum, obrajii ei erau 
îmbăiaţi în lacrimi. 


— Sunteţi gata? întrebă Roland. 

Eddie aprobă din cap. Nu avea încredere să vorbească. 

— Prea bine. Să mergem. 

Porniră de-a lungul a ceea ce mai rămăsese din strada 
principală, Jake împingând scaunul lui Susannah. Când 
treceau prin faţa ultimei clădiri (NEGOŢ ŞI BURSA, scria pe 
firma ştearsă), băiatul se uită înapoi. Bătrânii rămăseseră 
strânşi în jurul bornei de piatră, o mână de oameni uitaţi de 
timp în mijlocul acelei câmpii vaste şi goale. Jake ridică 
palma. Până atunci izbutise să se ţină sub control, dar când 
mai mulţi bătrâni - printre ei Si, Bill şi Till - ridicară mâinile 
ca răspuns, băiatul izbucni şi el în lacrimi. 

Eddie îl prinse cu braţul pe după umeri. 

— Numai să nu te opreşti, băiete, spuse el cu o voce 
tulburată. Doar aşa poţi reuşi. 

— Dar sunt atât de bătrâni! suspină Jake. Cum putem să-i 
lăsăm aşa, pur şi simplu? Nu e corect! 

— E ka, rosti Eddie fără să gândească. 

— Da? Ei bine, ka e de rahat! 

— Mda, din belşug, fu Eddie de acord..., dar merse mai 
departe. 

La fel făcu şi Jake, şi nu se mai uită înapoi. Se temea că 
bătrânii tot acolo vor fi, în mijlocul oraşului lor uitat, 
însoţindu-i cu privirea până când Roland şi prietenii lui 
aveau să dispară din vedere. Şi ar fi avut dreptate. 


14 


Parcurseră mai puţin de doisprezece kilometri înainte să 
înceapă să se întunece şi apusul să coloreze bolta într-un 
portocaliu aprins. În apropiere era o pădurice de eucalipţi; 
Jake şi Eddie se duseră să caute lemne. 

— Nu înţeleg nicicum de ce n-am rămas, spuse Jake. 
Doamna oarbă ne-a invitat şi, oricum, n-am ajuns foarte 
departe. Sunt atât de sătul, încât abia mă târăsc. 

Eddie surâse. 

— Şi eu. Şi-ţi mai pot spune ceva: bunul tău prieten, 


Edward Cantor Dean, abia aşteaptă să se uşureze pe 
îndelete în păduricea asta mâine dimineaţă la prima oră. 
Habar n-ai cât sunt de sătul să mănânc carne de căprioară 
şi să mă răhăţesc ca un iepure. Dacă mi-ai fi spus acum un 
an că cel mai bun moment al unei zile din viaţa mea va fi să 
mă răhăţesc straşnic, ţi-aş fi râs în nas. 

— Numele tău mijlociu chiar este Cantor? 

— Da, însă ţi-aş rămâne recunoscător dacă n-ai bate toba 
cu asta. 

— N-o voi face. De ce nu am rămas, Eddie? Tânărul 
suspină. 

— Pentru că am fi aflat că au nevoie de lemne de foc. 

— Hă? 

— Şi după ce am fi adus lemnele de foc, am fi aflat că /e 
mai trebuie carne proaspătă, pentru că ne-au servit pe noi 
cu ultima. Şi am fi fost nişte ticăloşi dacă nu le-am fi făcut 
rost de alta în schimb, nu-i aşa? Mai ales că noi suntem 
înarmaţi, iar ei n-au decât, în cel mai bun caz, arcuri cu 
săgeți vechi de cincizeci sau o sută de ani. Aşa că ne-am fi 
dus la vânătoare în locul lor. Dar deja probabil că ar fi fost 
din nou noapte, iar când ne-am fi trezit a doua zi, Susannah 
ar fi spus că ar trebui cel puţin să facem nişte reparaţii 
înainte să mergem mai departe - o, nu la fațada oraşului, 
asta ar fi fost periculos, dar poate în hotel sau unde 
locuiesc ei. Doar câteva zile, şi ce înseamnă câteva zile, 
corect? 

Roland se materializă din beznă. Se mişca la fel de 
repede ca oricând, însă părea obosit şi preocupat. 

— Mă temeam că aţi căzut într-o râpă sau ceva, spuse el. 

— Nu. Tocmai îi spuneam lui Jake cum văd eu lucrurile. 

— Şi ce-ar fi fost rău în asta? întrebă Jake. Turnul 
Întunecat ăsta e ceea ce e de foarte mult timp, nu-i aşa? 
Doar nu se duce nicăieri, nu? 

— Câteva zile, apoi alte câteva, apoi alte câteva. 

Eddie se uită la creanga pe care tocmai o culesese de pe 
jos şi o aruncă în lături, dezgustat. Încep să vorbesc exact 
ca el, gândi. Şi totuşi ştia că nu rostea decât adevărul. 

— Poate am fi observat că izvorul lor se colmatează şi n- 


ar fi fost politicos să plecăm până ce nu-l vom fi curăţat. 
Dar de ce să ne oprim la asta, când am mai fi putut rămâne 
două săptămâni ca să construim o roată hidraulică, zic 
bine? Doar sunt bătrâni şi nu mai au forţă să lucreze. Se 
uită la Roland şi vocea lui se strânse de reproş. li spun 
ceva... când mă gândesc la Bill şi Till gonind o turmă de 
bivoli sălbatici, mă ia cu friguri. 

— Fac asta de mult timp, spuse Roland, şi-mi imaginez că 
ne-ar putea învăţa un lucru sau două. Se vor descurca. 
Până una, alta, hai să strângem lemne... Va fi o noapte 
răcoroasă. 

Jake însă nu epuizase subiectul. Se uita fix - aproape 
sever - la Eddie. 

— Vrei să spui că n-am fi putut face niciodată destule 
pentru ei? Eddie îşi răsfrânse buza de jos şi-şi suflă părul de 
pe frunte. 

— Nu tocmai. Vreau să spun că niciodată nu ne-ar fi fost 
mai uşor să-i părăsim decât ne-a fost astăzi. Mai greu, 
poate, dar nu mai uşor. 

— Mie tot nu mi se pare corect. 

Ajunseră la locul care avea să devină, odată ce focul era 
aprins, o altă tabără pe drumul spre Turnul Intunecat. 
Susannah coborâse singură din scaun şi stătea întinsă pe 
spate, cu mâinile sub cap, şi admira stelele. Acum, se ridică 
în şezut şi începu să aranjeze lemnele aşa cum Roland îi 
arătase cu luni în urmă. 

— Toată strădania noastră la corectitudine se reduce, 
spuse Roland. Dar dacă eşti prea atent la micile 
corectitudini, Jake - cele aflate sub ochii noştri - e uşor să le 
pierzi din vedere pe cele mari, care se află mai departe. 
Lucrurile sunt dezarticulate - merg din rău în mai rău. 
Vedem asta peste tot în jurul nostru, dar încă mai avem de 
mers pentru a găsi răspunsurile. In vreme ce i-am fi ajutat 
pe cei douăzeci sau treizeci de oameni rămaşi în River 
Crossing, alţi douăzeci sau treizeci de mii ar fi putut suferi 
sau agoniza în altă parte. Şi dacă există vreun loc în univers 
unde lucrurile acestea pot fi îndreptate, atunci acela este 
Turnul Întunecat. 


— De ce? Cum? întrebă Jake. Ce este acest Turn, totuşi? 

Roland se lăsă pe vine lângă lemnele de foc clădite de 
Susannah, scoase amnarul şi începu să scapere scântei 
lângă vreascuri. În scurt timp, flăcări mici prinseră viaţă 
între rămurele şi ghemele de iarbă uscată. 

— Nu pot răspunde la întrebările astea, replică el. Mi-aş 
dori să pot. 

Un răspuns extraordinar de inteligent, gândi Eddie. 
Roland spusese Nu pot răspunde... dar asta nu era la fel cu 
a zice Nu ştiu. Departe de aşa ceva. 


15 


Cina constă din apă şi verdeţuri. Încă îşi reveneau cu toţii 
de pe urma copioasei mese pe care o luaseră la River 
Crossing; după primele două sau trei firimituri oferite de 
Jake, până şi Ete refuză să mai mănânce. 

— Cum de n-ai vrut să vorbeşti în oraş? îl certă Jake pe 
bumbler. M-ai făcut să par un idiot! 

— Id-it! repetă Ete şi-şi lipi botul de glezna băiatului. 

— Vorbeşte din ce în ce mai bine, remarcă Roland. 
Începe chiar şi la voce să semene cu tine, Jake. 

— Ake, fu Ete de acord, fără a-şi ridica botul. 

Jake era fascinat de inelele aurii din jurul ochilor lui; în 
lumina pâlpâitoare a focului, acestea păreau să se învârtă 
încet. 

— Dar n-a vrut să le spună o iotă bătrânilor. 

— Bumblerii sunt mofturoşi în privinţa genului ăsta de 
lucruri, zise Roland. Sunt creaturi ciudate. Dacă ar fi să 
ghicesc, aş spune că cel de aici a fost alungat de propria lui 
haită. 

— De ce crezi asta? 

Roland arătă spre laba lui Ete. Jake curăţase sângele (lui 
Ete nu-i plăcuse, dar îndurase) şi muşcătura se vindeca, 
deşi bumblerul încă şchiopăta puţin. 

— Pun rămăşag pe un vultur că aia-i muşcătura unui alt 
bumbler. 


— Dar de ce l-ar alunga propria... 

— Poate s-au sictirit de flecăreala lui, propuse Eddie, care 
se întinsese alături de Susannah şi o cuprinsese cu braţul 
pe după umeri. 

— Da, poate că aşa e, spuse Roland, mai ales dacă el era 
singurul dintre ei care încă mai încerca să vorbească. 
Ceilalţi poate au tras concluzia că e prea deştept - sau prea 
cu nasul pe sus - pentru gustul lor. Animalele nu ştiu atâtea 
despre invidie ca oamenii, însă nici nu le este străină. 

Subiectul discuţiei lor închise ochii şi păru să adoarmă... 
dar Jake observă că urechile lui începură să tremure atunci 
când conversaţia se reluă. 

— Cât sunt de deştepţi? întrebă Jake. Roland ridică din 
umeri. 

— Bătrânul rândaş de care îţi spuneam - cel care zicea 
că un bumbler bun aduce noroc - jura că a avut unul în 
copilărie care ştia să facă adunări matematice. Spunea că-i 
dădea rezultatul fie zgâriind pe podeaua grajdului, fie 
împingând pietre laolaltă cu botul. Rânji. Asta îi lumină 
toată faţa, izgonind umbrele adânci care apăruseră după 
plecarea lor din River Crossing. Sigur că rândaşii şi pescarii 
sunt nişte mincinoşi înnăscuţi, adăugă el. 

O linişte plăcută se lăsă între ei şi Jake simţi că-l cuprinde 
moleşeala somnului. Credea că-n scurt timp urma să 
adoarmă, şi nu avea nimic împotrivă. 

Atunci începură tobele: veneau dinspre sud-est în valuri 
ritmice. Se ridică iute în şezut. Ascultară fără a scoate o 
vorbă. 

— E un tempo de rock'n'roll, spuse Eddie dintr-odată. 
Sunt sigur. Dacă înlături chitarele, asta rămâne. De fapt, 
seamănă mult cu Z.Z. Top. 

— Z.Z. cine? întrebă Susannah. 

Eddie rânji cu toți dinții. 

— Nu existau în când-ul tău, spuse el. Adică, probabil 
existau, dar în '63 nu erau decât nişte puşti care mergeau 
la şcoală în Texas. Al naibii să fiu dacă asta nu sună ca 
tempo-ul unor piese ca „Sharp-Dressed Man“ sau „Velctro 
Fly“. 


— „Velcro Fly“? spuse Jake. Ce nume idiot pentru un 
cântec! 

— Dimpotrivă, e comic, zise Eddie. L-ai ratat cu vreo zece 
ani, băiete. 

— Ar fi mai bine să punem geană pe geană, zise Roland. 
Dimineaţa vine devreme. 

— Eu nu pot dormi în gălăgia asta, făcu Eddie. Ezită, apoi 
spuse ceva care-i stătuse în minte încă din dimineaţa în 
care îl scoseseră pe Jake, alb la faţă şi ţipând, prin uşa 
dintre cele două lumi. Nu crezi, Roland, că e timpul să 
facem schimb de poveşti? S-ar putea să descoperim că ştim 
mai multe decât credem. 

— Da, aproape a venit timpul pentru asta. Dar nu pe 
întuneric. 

Roland se întoarse pe o parte, trase de pătură în sus şi 
păru să adoarmă. 

— lisuse! exclamă Eddie. Aşa, pur şi simplu. Fluieră scurt 
şi dizgraţios printre dinţi. 

— Are dreptate, spuse Susannah. Haide, Eddie... culcă-te. 
Tânărul surâse larg şi-i sărută vârful nasului. 

— Da, mami. 

Cinci minute mai târziu, el şi Susannah dormeau duşi, cu 
sau fără zgomot de tobe. Jake descoperi că, oricum, îi 
trecuse somnul. Rămase treaz, uitându-se în sus la stelele 
stranii şi ascultând ropotul acela ritmic, constant, care 
venea din întuneric. Poate erau Puberii, destrăbălându-se 
pe un cântec intitulat „Velcro Fly“ în vreme ce intrau într-o 
dispoziţie criminală. 

Se gândi la Monoul Blaine, un tren atât de rapid, încât 
străbătea lumea aceea mare şi bântuită lăsând în urmă un 
bum sonic, şi asta îl duse în mod natural la gânduri legate 
de Charlie, trenuleţul Uu-uu, care fusese tras pe o uitată 
linie moartă atunci când sosise noul Burlington Zephyr şi el 
devenise de domeniul trecutului. Se gândi la expresia de pe 
faţa lui Charlie, cea care se voia a fi veselă şi agreabilă, dar 
din cine ştie ce pricină nu era. Se gândi la Compania de căi 
ferate Lumea de Mijloc şi la terenurile goale dintre St Louis 
şi Topeka. Se gândi la Charlie care fusese gata de drum 


atunci când domnul Martin avusese nevoie de el, şi care 
trăsese sirena şi se alimentase singur. Se întrebă din nou 
dacă mecanicul Bob nu sabotase cumva locomotiva 
Burlington Zephyr pentru a-i dat scumpului său Charlie o a 
doua şansă. 

Într-un târziu - şi la fel de brusc cum începuse - bubuitul 
ritmic de tobe încetă şi pe Jake îl fură somnul. 


16 


Visă, dar nu cu omul de tencuială. 

Visă că stătea pe o porţiune de şosea undeva în Marele 
Vid din Missouri. Ete era cu el. Drumul era flancat de 
indicatoare de semnalizare la nivel cu calea ferată - X-uri 
albe cu lumini roşii în mijloc. Luminile pâlpâiau şi clopoţeii 
sunau. 

Atunci, un uruit începu să crească treptat dinspre sud- 
est. Suna ca un fulger într-o sticlă. 

Acum vine, îi spuse lui Ete. 

Ine! fu Ete de acord. 

Şi deodată, o uriaşă formă roz, lungă de două roţi, săgetă 
câmpia către ei. Era scundă şi de forma unui glonţ, şi când 
Jake o văzu, o teamă teribilă îi umplu inima. Cele două 
geamuri mari care scăpărau în soare pe faţa trenului 
semănau cu nişte ochi. 

Nu-i pune întrebări copilăreşti, îl instrui Jake pe Ete. N-are 
să joace jocuri prosteşti. E doar un simplu trenuleț uu-uu 
sinistru, şi numele lui e Blaine cel Hain. 

Dintr-odată, Ete sări pe şine şi se ghemui cu urechile 
culcate pe spate. Ochii lui aurii scăpărau. Dinţii erau 
dezgoliţi într-un rânjet disperat. 

Nu! strigă Jake. Nu, Ete! 

Ete însă nu-i dădu atenţie. Glonţul roz se apropia 
ameninţător de forma mititică şi dârză a billy-bumblerului, 
iar uruitul acela părea să i se târască lui Jake pe tot corpul, 
făcându-i nasul să sângereze şi spulberându-i plombele de 
la dinţi. 


Sări după Ete, Monoul Blaine (sau să fi fost Charlie, 
trenuleţul Uu-uu?) se năpusti spre el - şi Jake se trezi brusc, 
tremurând, lac de sudoare. Noaptea părea să-l apese cao 
greutate fizică. Se rostogoli pe o parte şi căută speriat după 
Ete. Preţ de un moment teribil, crezu că bumblerul nu mai 
era acolo, dar apoi degetele lui găsiră blana mătăsoasă a 
acestuia. Ete scoase un chiuit şi se uită la el cu o curiozitate 
somnoroasă. 

— E-n regulă, şopti Jake cu voce uscată. Nu există trenul. 
A fost doar un vis. Culcă-te la loc, băiete. 

— Ete, fu bumblerul de acord şi închise ochii la loc. 

Jake se rostogoli pe spate şi rămase cu ochii aţintiţi la 
stele. B/aine e mai mult decât hain, gândi el. E periculos. 
Foarte periculos. 

Da, poate. 

Nu încape niciun poate aici! insistă aprig mintea sa. 

Bine, Blaine era hain - de acord. Doar că eseul său final 
avusese ceva de spus pe tema lui Blaine, nu? 

Blaine este adevărul. Blaine este adevărul. Blaine este 
adevărul. 

— O, lisuse, ce încâlceală, şopti Jake. 

Închise ochii şi adormi în câteva secunde. De data 
aceasta nu visă nimic. 


17 


A doua zi, în jurul prânzului, ajunseră pe culmea altei 
coline şi văzură podul pentru prima oară. Traversa râul 
Send la un punct unde acesta se îngusta, cotea spre sud şi 
trecea prin faţa oraşului. 

— lisuse Hristoase, făcu Eddie încet. Nu ţi se pare 
familiar, Suze? 

— Ba da. 

— Jake? 

— Da... seamănă cu podul George Washington. 

— Cum te văd şi cum mă vezi, aprobă Eddie. 

— Dar ce să caute podul George Washington în Missouri? 


întrebă Jake. Eddie se uită la el. 

— Cum zici, băiete? 

Jake păru confuz. 

— Lumea de Mijloc, adică. Ştii tu. Eddie îl privea mai 
atent ca oricând. 

— De unde ştii tu că asta e Lumea de Mijloc? Nu erai cu 
noi când am întâlnit indicatorul ăla. 

Jake îşi îndesă mâinile în buzunare şi cobori privirea spre 
mocasinii săi. 

— Am visat, recunoscu el dintr-o suflare. Doar nu crezi că 
m-am înscris pentru excursia asta la agentul de voiaj al 
tatei, nu? 

Roland atinse umărul lui Eddie. 

— Lasă asta acum. 

Eddie aruncă o privire scurtă spre Roland şi încuviinţă. 

Rămaseră încă puţin cu privirea aţintită spre pod. Cu 
relieful oraşului avuseseră timp să se obişnuiască, dar 
acesta era ceva nou. Visa în zare, o formă vag schiţată pe 
fundalul albastru al cerului de la mijlocul dimineţii. Roland 
distingea patru seturi de turnuri metalice imposibil de înalte 
- câte unul la fiecare capăt al podului şi două în mijloc. Între 
ele, cabluri gigantice descriau prin aer arce lungi. Între 
aceste arce şi baza podului erau multe linii verticale - fie 
alte cabluri, fie grinzi metalice, nu-şi dădea seama ce. 
Vedea însă şi spaţii goale şi înţelese după mult timp că 
podul nu mai era perfect echilibrat. 

— Podul cela cred că-n scurt timp va sfârşi în râu, spuse 
Roland. 

— Ei, poate, admise reticent Eddie, dar mie nu mi se pare 
că arată atât de rău. Roland suspină. 

— Nu-ţi pune prea multe speranţe în asta, Eddie. 

— Ce vrei să spui? 

Eddie auzi iritarea din propria-i voce, dar era prea târziu 
ca să mai facă ceva în privinţa ei. 

— Adică vreau să-ţi crezi ochilor, Eddie - atâta tot. Când 
eram mic umbla o vorbă: „Numai un nerod crede că visează 
înainte să se trezească.“ Inţelegi? 

Eddie simţi o replică sarcastică pe vârful limbii şi o înghiţi 


cu câteva mici eforturi. Doar că Roland avea un mod al său 
- neintenţionat, era sigur, dar asta nu-l ajuta să i-l treacă cu 
vederea - de a-l face să se simtă ca un țânc. 

— Cred că da, spuse el, într-un sfârşit. Inseamnă acelaşi 
lucru ca vorba preferată a mamei mele. 

— Şi care era aceea? 

— Speră la ce e mai bine şi aşteaptă-te la ce e mai rău, 
recită Eddie cu tristeţe. Pe chipul lui Roland înflori un surâs. 

— Cred că-mi place mai mult vorba mamei tale. 

— Dar încă este în picioare! răbufni Eddie. De acord că 
nu e într-o formă fantastică - probabil nimeni n-a mai făcut 
o revizie ca lumea de o mie de ani sau mai bine - dar încă 
este acolo. Tot oraşul este! Ar fi o greşeală să sperăm că 
vom găsi acolo unele lucruri de folos pentru noi? Sau nişte 
oameni care să ne dea de mâncare şi să discute cu noi, ca 
bătrânii din River Crossing, în loc să ne împuşte? Ar fi o 
greşeală să sperăm că norocul va fi iarăşi de partea 
noastră? 

În liniştea care urmă, Eddie îşi dădu seama cu 
stânjeneală că ţinuse un discurs. 

— Nu. 

Nu era pic de bunătate în vocea lui Roland - bunătatea 
aceea care îl surprindea întotdeauna pe Eddie atunci când 
se manifesta. 

— Nu e niciodată greşit să speri. 

Se uită la Eddie şi la ceilalţi ca un om care iese dintr-un 
vis adânc. 

— Am terminat cu mersul pe ziua de azi. E timpul să 
stăm la palavre, cred, şi asta o să ne ia o vreme. 

Pistolarul părăsi drumul şi păşi în iarba înaltă fără a se 
uita în urmă. După un moment, ceilalţi trei îl urmară. 


18 
Până să-i întâlnească pe bătrânii din River Crossing, 


Susannah îl văzuse pe Roland strict în termenii serialelor de 
televiziune pe care rareori le urmărea: Cheyenne, The 


Rifleman şi, desigur, arhetipul absolut, Gunsmoke. Mai 
fusese unul pe care îl ascultase uneori la radio cu tatăl ei, 
înainte să se lanseze versiunea televizată (se gândi la cât 
de străină ar fi fost pentru Eddie şi Jake ideea de serial 
radiofonic - lumea lui Roland nu era, totuşi, singura care 
mersese mai departe). Încă-şi mai amintea ce spunea 
naratorul la începutul fiecărui episod: „Te face vigilent... şi 
puţin solitar.“ 

Până la River Crossing, asta îl rezumase perfect pe 
Roland pentru ea. Nu era el lat în umeri, cum fusese 
Marshal Dillon, şi nici pe departe la fel de înalt, iar chipul lui 
i se părea că aduce mai mult cu acela al unui poet istovit 
decât cu al unui şerif din Vestul Sălbatic, însă tot îl văzuse 
ca pe o versiune existenţială a acelui fictiv reprezentant al 
legii din Kansas, a cărui singură misiune în viaţă (în afară 
de a bea din când în când la The Longbranch cu prietenii 
lui, Doc şi Kitty) era de a face ordine în Dodge. 

Acum înţelegea că Roland fusese mult mai mult decât un 
copoi care bătea la picior un peisaj suprarealist ă la Dali 
către capătul lumii. Fusese un diplomat; un mediator; poate 
chiar un învăţător. Mai mult ca orice, fusese un soldat a 
ceea ce oamenii aceştia numeau „albul“, termen prin care 
bănuia că se refereau la forţele civilizatoare care-i 
împiedică pe oameni să se ucidă între ei pe perioade destul 
de lungi cât să se poată înregistra un progres. La vremea 
lui, fusese mai degrabă un cavaler rătăcitor decât un 
vânător de recompense. Şi în multe feluri, aceasta încă era 
vremea lui; locuitorii din River Crossing categoric credeau 
asta. Altfel, de ce-ar fi îngenuncheat în praf pentru a primi 
binecuvântarea lui? 

În lumina acestei noi percepții, Susannah vedea cu câtă 
isteţime îi manipulase pistolarul din acea îngrozitoare 
dimineaţă a cercului vorbelor. De fiecare dată când 
adoptau un subiect de discuţie care ar fi dus la compararea 
notiţelor - şi ce putea fi mai natural, dată fiind cataclismica 
şi inexplicabila „alegere“ prin care trecuseră toţi? - Roland 
era prezent, intervenea repede şi îndrepta conversaţia spre 
alte lucruri cu atâta uşurinţă, încât niciunul dintre ei (nici 


ea, care petrecuse aproape patru ani implicată până la gât 
în mişcarea de revendicare a drepturilor civile) nu 
observase ce făcea. 

Susannah credea că înţelege de ce... O făcuse pentru a-i 
lăsa lui Jake timp să se vindece. Inţelegerea motivelor lui 
nu-i schimba totuşi sentimentele - uluire, mâhnire - faţă de 
modul elegant în care îi manipulase. Işi amintea de ceva ce 
Andrew, şoferul ei, spusese cu scurt timp înainte ca Roland 
să o aducă în lumea lui. Ceva despre preşedintele Kennedy, 
cum că el era ultimul pistolar al lumii vestice. Atunci 
pufnise superior, dar acum credea că înţelege. Roland se 
regăsea mai mult în JFK decât în Matt Dillon. Bănuia că 
poseda puţin din imaginaţia lui Kennedy, însă când venea 
vorba de romantism... dedicare... charismă... 

ȘI viclenie, gândi ea. Nu uita de viclenie. 

Se surprinse, izbucnind pe nepusă masă în râs. 

Roland se aşezase cu picioarele încrucişate. Acum, se 
întoarse către ea cu sprâncenele ridicate. 

— Ceva comic? 

— Foarte. Spune-mi ceva... Câte limbi ştii să vorbeşti? 

Pistolarul se gândi. 

— Cinci, zise el apoi. Odinioară vorbeam dialectele 
selliane destul de bine, dar cred că am uitat totul, mai puţin 
înjurăturile. 

Susannah râse din nou. Era un sunet zglobiu. 

— Eşti un vulpoi, Roland, zise ea. Chiar eşti. Jake păru 
interesat. 

— Spune o înjurătură în strellerană, îl pofti el. 

— Selliană, îl corectă Roland. 

Se gândi un minut, după care rosti ceva foarte repede şi 
alunecos - lui Eddie i se păru că suna niţel ca şi când 
pistolarul ar fi făcut gargară cu un lichid foarte gros. Cafea 
veche de o săptămână, să spunem. In timp ce vorbi, Roland 
zâmbi. Jake zâmbi şi el. 

— Ce înseamnă? 

Roland îl cuprinse un moment cu braţul pe după umeri. 

— Că avem multe lucruri de vorbit. 


19 


— Noi suntem Ka-tet, începu Roland, ceea ce înseamnă 
un grup de oameni pe care îi uneşte soarta. Filosofii din 
regiunea mea spuneau că un Ka-tet nu poate fi destrămat 
decât de moarte sau de trădare. Învățătorul meu, Cort, 
spunea că din moment ce moartea şi trădarea sunt şi ele 
spiţe la roata lui ka, o astfel de unitate nu poate fi niciodată 
destrămată. Pe măsură ce trec anii şi eu văd mai multe 
lucruri, ajung să împărtăşesc din ce în ce mai mult părerea 
lui Cort. 

Fiecare membru al unui ka-tet e ca o piesă de puzzle. 
Luată singură, fiecare piesă este un mister, dar când sunt 
puse laolaltă, alcătuiesc o imagine... sau o parte a unei 
imagini. S-ar putea să fie nevoie de foarte multe ka-teturi 
pentru a definitiva o imagine. Nu trebuie să fiţi surprinşi 
dacă descoperiţi că vieţile voastre s-au atins în moduri pe 
care până acum nu le-aţi mai văzut. Pentru început, fiecare 
dintre voi trei este capabil să cunoască gândurile 
celorlalţi... 

— Poftim? făcu Eddie. 

— Aşa e. Împărţiţi atât de natural gândurile, încât nici nu 
v-aţi dat seama de asta, dar aşa este. Fără îndoială, pentru 
mine e mai uşor să văd, întrucât eu nu sunt un membru plin 
al acestui ka-tet - poate findcă nu sunt din lumea voastră - 
şi astfel nu deţin complet acest dar. Pot totuşi să vă trimit 
gânduri. Susannah... ţi-aduci aminte când eram în cerc? 

— Da. Mi-ai spus să dau drumul demonului la comanda 
ta. Dar nu ai spus-o cu voce tare. 

— Eddie... ţi-aminteşti când eram în poiana ursului şi te-a 
atacat liliacul mecanic? 

— Da. Mi-ai spus să mă las jos. 

— Nici n-a deschis gura, Eddie, replică Susannah. 

— Ba da, a deschis-o! Ai tipat! Te-am auzit, bătrâne! 

— Sigur că am tipat, dar am făcut-o cu mintea. Pistolarul 
se întoarse către Jake. 

— Tu-ţi aduci aminte? În casă? 

— Când scândura de care trăgeam nu voia să se 


desprindă, mi-ai spus să trag de cealaltă. Dar dacă tu nu-mi 
poţi citi gândurile, Roland, de unde ai ştiut în ce bucluc 
sunt? 

— Am văzut. N-am auzit nimic, dar am văzut - doar 
puţin, ca printr-un geam murdar. Ochii lui îi scrutară atent. 
Aceste apropieri şi suprapuneri a minţilor se numesc Khef, 
un cuvânt care înseamnă multe alte lucruri în limba 
originară a Vechii Lumi - apă, naştere şi forţă a vieţii sunt 
doar trei dintre ele. Fiţi conştienţi de el. Deocamdată, asta-i 
tot ce vreau. 

— Poţi fi conştient de un lucru în care nu crezi? întrebă 
Eddie. Roland zâmbi. 

— Fiţi doar cu mintea deschisă. 

— Asta pot face. 

— Roland? interveni Jake. Crezi că Ete ar putea să facă 
parte din ka-tet-ul nostru? Susannah surâse. Roland, nu. 

— Acum nu sunt pregătit nici să presupun, dar îţi spun un 
lucru, Jake: mă gândesc de o bună bucată de vreme la 
prietenul tău blănos. Ka nu e în toţi şi toate, iar 
coincidenţele încă există... dar brusca apariţie a unui billy- 
bumbler care încă-şi aminteşte de oameni mie nu mi se 
pare tocmai întâmplătoare. 

Aruncă fiecăruia câte o privire. 

— Voi începe eu. Eddie va vorbi după mine, continuându- 
mi povestea. Apoi Susannah. Jake, tu vei vorbi la urmă. 
Bine? 

Toţi încuviinţară mut. 

— Bun, zise Roland. Noi suntem Ka-tet - unul dintre 
multele. Să înceapă palavrele. 


20 


Discuţia se prelungi până la apus, întrerupându-se doar 
cât ei să mănânce hrană rece şi, când se încheie, Eddie se 
simţea ca şi când ar fi rezistat douăsprezece runde grele 
împotriva lui Sugar Ray Leonard. Nu se mai îndoia că 
„împărțeau acelaşi Khef', cum spunea Roland; el şi Jake 


chiar păreau să fi trăit unul viaţa celuilalt în visele lor, ca şi 
când ar fi fost două jumătăţi ale aceluiaşi întreg. 

Roland începu cu ce se întâmplase sub munţi, unde se 
încheiase prima viaţă a lui Jake în lumea aceea. Povesti 
despre vorbele schimbate cu omul în negru şi cuvintele 
ocolite ale lui Walter despre o Bestie şi despre cineva pe 
care el îl numise Străinul Fără Vârstă. Vorbi despre straniul 
şi derutantul vis pe care îl avusese, un vis în care întregul 
univers fusese înghiţit de o rază de fantastică lumină albă. 
Şi despre felul în care, la capătul acelui vis, fusese un 
singur fir de iarbă purpurie. 

Eddie se uită la Jake şi fu uimit să vadă ştiinţa - 
recunoaşterea - din ochii băiatului. 


21 


Părţi din această poveste Eddie le auzise bolborosite de 
Roland în perioada lui de delir, dar pentru Susannah era 
ceva nou, aşa că ascultă cu ochii mari cât cepele. Când 
Roland repetă lucrurile pe care i le spusese Walter, 
recunoscu frânturi din propria sa lume, asemenea unor 
reflexii într-o oglindă spartă: automobile, cancer, rachete 
către lună, inseminare artificială. Nu avea idee cine putea fi 
Bestia, dar recunoştea numele Străinului Fără Vârstă drept 
o variaţiune a numelui Merlin, magicianul despre care se 
bănuia că dirijase din umbră acţiunile regelui Arthur. Din ce 
în ce mai curios. 

Roland povesti cum se trezise şi-l găsise pe Walter mort 
de mulţi ani - timpul zburase cumva, poate o sută de ani, 
poate cinci sute. Jake ascultă, cufundat într-o tăcere 
născută din fascinaţie, când pistolarul povesti cum ajunsese 
la marginea Mării Vestului, cum pierduse două degete de la 
mâna dreaptă şi cum îi alesese pe Eddie şi Susannah 
înainte să-l întâlnească pe Jack Mort, al treilea membru. 

Pistolarul făcu semn spre Eddie, care continuă povestea 
cu venirea ursului mare. 

— Shardik?! exclamă Jake interogativ. Dar ăsta e numele 


unei cărți! O carte din lumea noastră! A fost scrisă de un 
om care a scris şi cartea aia celebră despre iepuri... 

— Richard Adams! strigă Eddie. Şi cartea despre iepuri se 
chema Watership Down! Ştiam eu că ştiu numele de 
undeva! Dar cum e posibil asta, Roland? Cum se face că 
oameni din lumea ta ştiu despre lucruri din lumea noastră? 

— Doar există uşi, nu-i aşa? răspunse Roland. N-am văzut 
noi oare deja patru dintre ele? Crezi că înainte n-au existat 
sau că nu vor mai exista de aici încolo? 

— Dar... 

— Toţi am văzut urmele lăsate de lumea voastră în a 
mea, iar când am fost în oraşul vostru New York, am văzut 
urme ale lumii mele în a voastră. Am văzut pistolari. 
Majoritatea erau molcomi şi lenți, dar tot pistolari erau, 
evident membri ai propriului lor ka-tet străvechi. 

— Roland, nu erau decât poliţişti. Le dai prea mult credit. 

— Nu şi ultimul. Când eu şi Jack Mort eram în staţia de 
metrou, acela aproape m-a doborât. De n-aş fi avut un 
noroc chior - amnarul lui Mort - ar fi şi făcut-o. Acela... i-am 
văzut ochii. Ştia chipul tatălui lui. Cred că-l ştia foarte bine. 
Şi atunci... ţi-aminteşti numele clubului lui Balazar? 

— Sigur, spuse Eddie. Turnul Înclinat. Dar putea fi o 
coincidenţă; tu însuţi ai spus-o: kanu e în toţi şi-n toate. 

Roland aprobă cu o mişcare a capului. 

— Chiar că semeni cu Cuthbert... Mi-amintesc ceva ce a 
spus când eram copii. Plănuiam o expediţie nocturnă în 
cimitir şi Alain nu voia să vină. Spunea că se teme să nu 
ofenseze umbrele strămoşilor lui. Cuthbert a râs de el. A 
spus că refuză să creadă în fantome până când nu prinde 
una cu dinţii. 

— Bravo lui! exclamă Eddie. Bravo! Roland zâmbi. 

— Mă gândeam eu c-o să-ţi placă. Oricum, să lăsăm 
fantoma asta deocamdată. Mergi mai departe cu povestea. 

Eddie descrise viziunea pe care o avusese atunci când 
Roland aruncase falca în foc - cea cu cheia şi trandafirul. Îşi 
povesti visul şi cum intrase pe uşa restaurantului Tom şi 
Gerry - Delicatese artistice şi pătrunsese pe un câmp de 
trandafiri dominat de un Turn înalt de culoarea funinginei. 


Vorbi despre întunericul care ieşise pe geamurile lui, 
alcătuind o formă pe cer, adresându-i-se direct lui Jake 
acum, întrucât Jake asculta cu o concentrare avidă şi o 
mirare crescândă. Încercă să transmită o parte din 
exaltarea şi teroarea care caracterizaseră visul şi văzu în 
ochii lor - în ai lui Jake, cel mai mult - fie că strădania sa 
avea un efect mai mare decât cel sperat... fie că şi ei înşişi 
avuseseră visul acela. 

Povesti cum merseseră înapoi pe urmele lăsate de 
Shardik spre Portalul Ursului şi cum, atunci când lipise 
urechea de el, îşi amintise de ziua când îşi convinsese 
fratele să-l ducă la Dutch Hill ca să vadă Conacul. Vorbi 
despre cupă şi despre ac, şi despre faptul că indicaţiile 
acului deveniseră inutile odată ce îşi dăduseră seama că 
puteau vedea efectul Grinzii asupra lucrurilor pe care ea le 
atingea, până şi asupra păsărilor din înaltul cerului. 

Din acest punct, povestea fu continuată de Susannah. 
Cât timp vorbi ea despre felul în care Eddie începuse să 
cioplească o versiune a cheii, Jake stătu întins pe spate, cu 
mâinile împletite sub cap, şi privi curgerea lentă a norilor 
spre oraş, urmând un neabătut traseu pe direcţia sud-est. 
Forma lor precisă demonstra prezenţa Grinzii la fel de clar 
cum fumul care iese dintr-un horn arată direcţia vântului. 

încheie cu povestea modului în care, în sfârşit, îl 
aduseseră pe Jake în lumea lui Roland, închizând falia care 
brăzda amintirile băiatului şi ale pistolarului la fel de brusc 
şi de complet cum închisese Eddie uşa din cercul vorbelor. 
Singurul lucru pe care îl lăsă pe dinafară nu era de fapt unul 
important - cel puţin, nu încă. În definitiv, nu suferise 
greţuri dimineaţă şi o menstruaţie lipsă nu însemna, în sine, 
nimic. Cum ar fi spus Roland, aceea era o poveste care 
putea rămâne mai bine pentru altă zi. 

Şi totuşi, când încheie, o surprinse dorinţa de a putea 
uita ce spusese Tuşa Talitha atunci când Jake afirmase că 
acum aceasta era casa lui: Zeii aibă milă de tine, atunci, 
căci soarele apune peste lumea asta. Și apune pentru 
totdeauna. 

— Şi acum e rândul tău, Jake, spuse Roland. 


Băiatul se ridică în capul oaselor şi se uită spre Lud, unde 
ferestrele turnurilor vestice reflectau lumina de după- 
amiază târzie în falduri aurii. 

— Totul e o nebunie, murmură el, însă aproape că are 
logică. Ca un vis atunci când te trezeşti. 

— Cred că te putem ajuta să-i dai un sens, spuse 
Susannah. 

— Poate că da. Cel puţin, mă puteţi ajuta să mă gândesc 
la tren. Eu, unul, m-am săturat să-ncerc să-i dau de cap lui 
Blaine. Ştiţi prin ce a trecut Roland când trăia două vieţi în 
acelaşi timp, aşa că peste partea asta pot sări. Oricum, nu 
cred că aş putea explica vreodată ce a însemnat, şi nici nu 
vreau s-o fac. A fost oribil. Cred că ar fi mai bine să încep 
cu eseul meu final, pentru că atunci am început în sfârşit 
să-mi spun că poate toată treaba asta nu va dispărea pur şi 
simplu. 

Se uită solemn la ei, pe rând. 

— Atunci m-am dat bătut. 


22 


Jake vorbi până dincolo de apusul soarelui. 

Le spuse tot ce-şi putea aminti, începând cu eseul Cum 
înțeleg eu adevărul şi terminând cu monstruosul Gardian 
care ieşise literalmente din lemnăria casei pentru a-l ataca. 
Ceilalţi trei ascultară fără a-l întrerupe măcar o dată. 

Când încheie, Roland se întoarse spre Eddie, cu ochii 
luminaţi de un amestec de emoţii pe care acesta îl luă la 
început drept mirare. Apoi îşi dădu seama că vedea o 
surescitare puternică... şi o teamă profundă. | se uscă gura. 
Deoarece dacă Roland se temea... 

— Te mai îndoieşti, Eddie, că lumile noastre se suprapun? 
El clătină din cap. 

— Sigur că nu. Am umblat pe aceeaşi stradă şi am făcut- 
o în hainele lui! Dar... jake, pot să văd cartea aia? Charlie, 
trenulețul Uu-uu? 

Jake se întinse după ghiozdan, dar Roland îi opri mâna. 


— Nu încă, zise el. Întoarce-te la terenul gol, Jake. Mai 
spune o dată partea aia. Incearcă să-ţi aminteşti totul. 

— Poate că ar trebui să mă hipnotizezi, rosti Jake ezitant. 
Cum ai mai făcut-o o dată la haltă. 

Roland clătină din cap. 

— Nu e nevoie. Ce ţi s-a întâmplat pe terenul acela a fost 
cel mai important lucru din viaţa ta, Jake. Din toate vieţile 
noastre. Îţi poţi aminti singur totul. 

Aşa că Jake mai povesti o dată. Le era clar tuturor că 
experienţa trăită de el pe terenul viran unde se aflase 
cândva restaurantul Tom şi Gerry era inima secretă a ka- 
tet-ului pe care îl împărțeau cu toţii. În visul lui Eddie, 
Delicatese artistice era încă în picioare; în realitatea lui 
Jake, fusese demolat, dar în ambele cazuri era un loc cu o 
putere enormă, talismanică. Roland nu se îndoia nici că 
terenul gol, cu cărămizile lui sparte şi cioburile de sticlă, era 
o altă versiune a ceea ce Susannah cunoştea drept Vanele 
şi a locului pe care îl văzuse el la finele viziunii pe care o 
avusese în locul oaselor. 

În timp ce depăna pentru a doua oară această parte a 
poveştii sale, vorbind foarte încet acum, Jake descoperi că 
ceea ce spusese pistolarul era adevărat: îşi amintea într- 
adevăr totul. Memoria i se îmbunătăţi până într-atât încât 
aproape i se păru că retrăieşte experienţa. Le spuse de 
pancarta pe care scria că un complex rezidenţial de lux 
numit Turtle Bay era programat să se ridice pe locul unde 
înainte se aflase restaurantul Tom şi Gerry. Îşi aminti chiar 
şi poezioara scrisă cu spray-ul pe gard, şi le-o recită: 


Vezi ŢESTOASA cât e de mare! 
Poartă lumea toată în spinare. 
să te joci voios de vrei 
Urmează GRINDA azi, ce stai! 


Susannah murmură: 

— „Gândeşte-ncet şi totuşi blând; În mintea ei noi stăm 
oricând...“ Nu aşa continua, Roland? 

— Poftim? întrebă Jake. Ce să continue? 


— O poezie pe care am învăţat-o în copilărie, spuse 
Roland. E o altă conexiune, una care ne spune cu adevărat 
ceva, deşi nu sunt sigur că e un lucru pe care avem nevoie 
să-l ştim... Totuşi, nu ştii niciodată când îţi prinde bine o 
informaţie în plus. 

— Douăsprezece portaluri legate între ele de şase Grinzi, 
spuse Eddie. Noi am început de la Urs. Nu mergem decât 
până în mijloc - la Turn - dar dacă ne-am duce până la 
celălalt capăt, am ajunge la Portalul Ţestoasei, nu-i aşa? 

Roland aprobă din cap. 

— Sunt sigur de asta. 

— Portalul Ţestoasei, rosti Jake gânditor, rostogolind 
cuvintele în gură, părând să le guste. 

Apoi încheie spunându-le din nou de minunata voce a 
corului, de înţelegerea faptului că erau chipuri şi poveşti şi 
istorii pretutindeni, şi de credinţa sa tot mai fermă că 
dăduse peste ceva foarte aproape de sâmburele întregii 
existenţe. La sfârşit, le spuse din nou cum găsise cheia şi 
văzuse trandafirul. Când amintirea se completă, Jake 
începu să plângă, deşi nu părea conştient de asta. 

— Când s-a deschis, am observat că mijlocul era de cel 
mai luminos galben pe care l-am văzut în viaţa mea. La 
început am crezut că era polen şi că părea luminos doar 
fiindcă totu/ pe terenul acela părea aşa. Până şi a te uita la 
ambalajele vechi de batoane de ciocolată şi la sticlele goale 
de bere era ca şi când te-ai uita la cele mai reuşite tablouri 
pe care le-ai văzut vreodată. Doar atunci mi-am dat seama 
că era un soare. Ştiu că sună deplasat, dar asta era. Şi nu 
era doar unul, ci mai mulţi. Erau... 

— Erau toți sorii, murmură Roland. Era tot ce este real. 

— Da! Şi era corect - dar era şi greşit. Nu pot explica în 
ce fel era greşit, dar era. Erau ca două bătăi de inimă, una 
înăuntrul celeilalte, iar cea dinăuntru era bolnavă. Sau 
infectată. Şi atunci am leşinat. 


23 


— Tu ai văzut acelaşi lucru în finalul visului tău, Roland, 
nu-i aşa? întrebă Susannah cu o voce îndulcită de mirare. 
Firul de iarbă pe care l-ai văzut la sfârşitul lui... ai crezut că 
firul acela era purpuriu fiindcă era stropit cu vopsea. 

— Nu înţelegi, spuse Jake. Într-adevăr era purpuriu. Când 
l-am văzut aşa cum era de fapt, era purpuriu. Nu semăna 
cu niciun alt fir de iarbă. Vopseaua era doar un camuflaj. 
Aşa cum Gardianul s-a camuflat ca să arate ca o casă 
veche şi părăsită. 

Soarele ajunsese la orizont. Roland îl întrebă pe Jake 
dacă le putea arăta acum cărticica Charlie, trenulețul Uu-uu 
şi apoi să le-o citească. Jake le-o dădu. Atât Eddie, cât şi 
Susannah priviră coperta îndelung. 

— Am avut cartea asta când eram mic, spuse Eddie până 
la urmă. Vorbi pe tonul plat al siguranţei depline. Apoi ne- 
am mutat din Queens în Brooklyn - nu aveam nici patru ani 
- şi am pierdut-o. Dar mi-amintesc imaginea de pe copertă. 
Şi simţeam ce simţi şi tu, Jake. Nu-mi plăcea. Nu aveam 
încredere în el. 

Susannah ridică privirea spre Eddie. 

— Şi eu am avut-o - cum aş putea uita vreodată fetiţa cu 
numele meu... deşi, desigur, pe atunci era numele meu 
mijlociu. Şi trenul îmi trezea aceleaşi sentimente. Nu-mi 
plăcea şi nu aveam încredere în el. Lovi coperta cărţii cu 
degetul, apoi i-o dădu lui Roland. Mi se părea că zâmbetul 
acela era fals de la un capăt la celălalt. 

Roland îi aruncă o privire pasageră, după care întoarse 
ochii spre Susannah. 

— Şi tu ai pierdut exemplarul tău? 

— Da. 

— Şi pun pariu că ştiu când, zise Eddie. Susannah 
încuviinţă. 

— Pun pariu că ştii. A fost după ce omul acela mi-a 
aruncat cărămida în cap. O aveam când am pornit spre 
nord, la nunta mătuşii Albastre. O aveam în tren. Mi- 
amintesc, pentru că-l tot întrebam pe tata dacă ne trage 


Charlie. Nu voiam să fie Charlie, întrucât noi trebuia să 
ajungem la Elizabeth, New Jersey, şi credeam că Charlie nu 
putea duce oriunde. N-a ajuns el cumva să plimbe copii în 
jurul unei fabrici de jucării sau ceva asemănător, Jake? 

— La un parc de distracţii. 

— Da, sigur că da. E o ilustrație cu el plimbând copii prin 
parcul acela, la sfârşitul cărţii, nu-i aşa? Toţi zâmbesc şi 
râd, doar că mie întotdeauna mi s-a părut că de fapt strigau 
să fie lăsaţi să coboare. 

— Da! făcu Jake. Da, chiar aşa! Exact aşa! 

— Credeam că Charlie ne va duce acasă /a e/- oriunde ar 
fi fost asta - şi nu la nunta mătuşii mele, şi că niciodată nu 
ne va permite să ne întoarcem acasă la noi. 

— Nici nu te mai poţi întoarce acasă, murmură Eddie şi 
îşi trecu, agitat, mâinile prin păr. 

— Cât am stat în trenul acela, n-am vrut să dau drumul 
cărţii din mână. Mi-amintesc chiar ce gândeam: „Dacă 
încearcă să ne răpească, o să-i rup paginile până se dă 
bătut.“ Dar sigur că am ajuns acolo unde trebuia, şi încă la 
timp. Tati m-a dus în faţă, ca să văd locomotiva. Era una 
diesel, nu cu abur, şi îmi amintesc că asta m-a bucurat. 
Apoi, după nuntă, Mort acela mi-a aruncat cărămida în cap 
şi am stat în comă mult timp. După aceea nu l-am mai 
văzut niciodată pe Charlie, trenulețul Uu-uu. Până acum. 
Ezită, apoi adăugă: Din câte ştiu, ăsta ar putea fi 
exemplarul meu... sau al lui Eddie. 

— Da, şi probabil că este, spuse Eddie. Era palid la faţă şi 
solemn... şi apoi rânji ca un copil. „Vezi ŢESTOASA, e 
şireată, da? Toate lucrurile slujesc Grinda.“ 

Roland se uită spre vest. 

— Soarele merge la culcare. Citeşte povestea, Jake, 
înainte să pierdem lumina. Jake întoarse la prima pagină, le 
arătă desenul cu mecanicul Bob în cabina lui Charlie şi 
începu: 

— „Bob Brooks era mecanic de locomotivă pentru 
compania de căi ferate Lumea de Mijloc, pe segmentul St 
Louis-Topeka...“ 


24 


— p...Şi, din când în când, copiii îl aud pe Charlie 
cântându-şi vechiul cântec cu vocea lui joasă, groasă“, 
încheie Jake. 

Le arătă ultima ilustrație - copiii veseli care poate că, de 
fapt, strigau - şi apoi închise cartea. Soarele se dusese la 
culcare; cerul era purpuriu. 

— Ei, nu se potriveşte perfect, spuse Eddie, ci e mai mult 
ca un vis în care apa curge uneori la deal; totuşi, se 
potriveşte destul de bine cât să mă sperie zdravăn. Aceasta 
este Lumea de Mijloc - teritoriul lui Charlie. Doar că aici 
numele lui nu e Charlie. Aici, numele lui este Monoul Blaine. 

Roland se uita la Jake. 

— Tu ce crezi? întrebă el. Ar trebui să ocolim oraşul? Să 
nu ne apropiem de trenul ăsta? 

Jake se gândi, cu capul plecat, cu mâinile mişcându-i-se 
prin blana deasă şi mătăsoasă a lui Ete. 

— Mi-ar plăcea, rosti el într-un final, dar dacă am înţeles 
eu bine cum stă treaba cu Kka-ul, cred că n-ar trebui să 
facem asta. 

Roland încuviinţă tăcut. 

— Dacă aşa este ka-ul, nici nu se mai pune problema 
dacă trebuie sau nu să facem asta; dacă am încerca să-l 
ocolim, am constata că suntem forţaţi să facem cale 
întoarsă. În cazul ăsta, e mai bine să îmbrăţişăm direct 
inevitabilul, decât să-l amânăm. Tu ce crezi, Eddie? 

Eddie medită la fel de mult ca Jake. Nu voia să aibă de-a 
face cu un tren vorbitor care mergea singur şi, indiferent 
dacă-i spuneai Charlie, trenuleţul Uu-uu, sau Monoul Blaine, 
tot ce le povestise şi citise Jake sugera că era o treabă tare 
nasoală. Aveau însă de parcurs o distanţă considerabilă şi 
undeva, la capătul drumului, se afla lucrul pe care îl căutau 
ei. Şi când avu gândul acesta, Eddie descoperi cu uimire că 
ştia exact ce credea şi ce voia. Ridică privirea şi poate 
pentru întâia oară de când venise pe lumea aceea, îşi aţinti 
ochii căprui în cei albaştri ai lui Roland. 

— Vreau să stau pe acel câmp de trandafiri şi vreau să 


văd Turnul de acolo. Nu ştiu ce urmează după aia. Probabil 
ne aşteaptă pe toţi moartea, dar nu-mi pasă. Vreau să stau 
acolo. Presupun că nu-mi pasă dacă Blaine e diavolul şi 
dacă trenul străbate iadul în drum spre Turn. Votez să 
mergem. 

Roland încuviinţă şi se întoarse spre Susannah. 

— Păi, eu n-am avut vise cu Turnul Intunecat, spuse ea, 
ca să pot analiza problema la nivelul acesta - nivelul 
dorinţei, cred că s-ar numi. Dar am ajuns să cred în ka şi 
nu-s atât de insensibilă încât să nu-mi dau seama când 
cineva mă bate cu cioturile degetelor în cap şi-mi spune: 
„Într-acolo, idioato.“ Dar tu, Roland? Tu ce crezi? 

— Cred că am vorbit destul pe ziua de azi şi că e timpul 
să luăm o pauză până mâine. 

— Cum rămâne cu Ghici ghicitoare ce-i!...? întrebă Jake. 
Vrei să te uiţi la ea? 

— Vom avea timp pentru asta în altă zi, răspunse Roland. 
Hai să ne culcăm. 


25 


Dar pistolarul rămase treaz mult timp, şi când ropotul 
ritmic de tobe reîncepu, el se ridică şi se înapoie la drum. 
Rămase cu privirea îndreptată către pod şi oraş. Intr- 
adevăr, era diplomat, aşa cum bănuia Susannah, şi ştiuse 
că trenul era următorul pas pe drumul pe care îl aveau de 
făcut, aproape din momentul în care auzise de el... dar 
simţise că ar fi imprudent să o spună cu voce tare. Eddie, în 
special, ura să fie împins de la spate; când simţea că se 
întâmpla asta, lăsa pur şi simplu bărbia în piept, înfigea 
picioarele în pământ, făcea glume prosteşti şi se 
încăpăţâna ca un catâr. De data aceasta voinţa lui era şi a 
lui Roland, totuşi asta nu însemna că nu-l putea contrazice 
oricând pe pistolar. Era mai sigur să lucreze cu mănuşi şi 
era şi mai sigur să întrebe în loc să proclame. 

Se întoarse pentru a merge înapoi... şi mâna-i zbură la 
armă când văzu o siluetă întunecată stând la marginea 


drumului şi uitându-se la el. Nu scosese pistolul, dar nici 
mult nu mai avusese pentru a o face. 

— Mă gândeam eu că nu vei putea dormi după micul 
spectacol de adineaori, spuse Eddie. 

— Nu te-am auzit. Incepi să înveţi... doar că de data asta 
puţin a lipsit să nu te alegi cu un glonţ în burtă. 

— Nu m-ai auzit fiindcă eşti preocupat de prea multe 
lucruri. 

Eddie i se alătură şi Roland văzu, chiar şi la lumina 
stelelor, că nu-l păcălise câtuşi de puţin. Respectul lui faţă 
de Eddie continua să crească. De Cuthbert îi aducea el 
aminte, dar în multe feluri Eddie îl depăşise deja. 

Dacă-l subestimez, gândi Roland, m-aş putea frige 
oricând. lar dacă îl dezamăgesc ori dacă fac ceva care lui îi 
va mirosi a trădare, probabil că va încerca să mă ucidă. 

— Tula ce te gândeşti, Eddie? 

— La tine. La noi. Vreau să ştii ceva. Cred că până-n 
seara aceasta am presupus că deja ştii. Acum nu mai sunt 
sigur. 

— Spune-mi, atunci. 

Gândi din nou: Ce bine seamănă cu Cuthbert! 

— Suntem cu tine pentru că aşa trebuie să fie - ăsta e 
Ka-ul tău afurisit. Dar suntem cu tine şi pentru că vrem să 
fim. Ştiu că aşa stau lucrurile în privinţa mea şi a lui 
Susannah, şi sunt aproape sigur că şi-n privinţa lui Jake. Ai 
o minte straşnică, bătrânul meu amic întru khef, dar cred 
că o ţii într-un adăpost antiaerian, fiindcă e al naibii de greu 
să ajungi la ea. Vreau să-l văd, Roland. Pricepi ce-ţi spun? 
Vreau să văd Turnul. 

Se uită atent la chipul lui Roland, aparent nu văzu ce 
sperase să găsească acolo şi ridică mâinile a exasperare. 

— Ce vreau să spun e că te rog să mă laşi de urechi. 

— Să te las de urechi? 

— Da. Pentru că nu mai trebuie să mă tragi după tine. 
Vin şi singur. Venim şi singuri. Dacă ai muri în somn 
noaptea asta, te-am îngropa şi am merge mai departe. 
Probabil că n-am rezista mult timp, dar măcar am muri pe 
drumul Grinzii. Acum înţelegi? 


— Da. Acum înţeleg. 

— Spui că mă înţelegi şi eu cred că aşa e... Dar mă şi 
crezi? 

Sigur că da, gândi el. Unde altundeva ai tu de mers, 
Eddie, în lumea asta atât de străină pentru tine? Şi ce 
altceva ai putea să faci? Ai fi un fermier de râsul curcilor. 

Asta era o răutate şi o nedreptate, ştia bine. Denigrarea 
liberului-arbitru confundându-l cu ka era mai rău decât o 
blasfemie; era o prostie inutilă. 

— Da, spuse el. Te cred. Pe sufletul meu, te cred. 

— Atunci, nu te mai comporta ca şi când am fi o turmă 
de oi şi tu ai fi ciobanul care merge în urma noastră, 
fluturând toiagul ca nu cumva proştii de noi să ieşim de pe 
drum şi să intrăm într-o zonă cu nisip mişcător. Deschide-ţi 
mintea către noi. Dacă va fi să murim în oraş sau în trenul 
acela, vreau să mor ştiind că am fost mai mult decât un 
pion pe tabla ta de joc. 

Roland simţi că i se aprind obrajii de furie, însă niciodată 
nu ştiuse să se mintă singur. Nu era furios fiindcă Eddie 
greşea, ci fiindcă îl citise bine. Roland fusese atent la 
evoluţia lui, văzuse cum îşi lăsase închisoarea tot mai în 
spate - la fel şi Susannah, căci şi ea fusese închisă - şi 
totuşi sufletul său nu acceptase nicio clipă pe deplin 
dovada simţurilor. Sufletul lui voia, aparent, să-i vadă mai 
departe ca pe nişte creaturi diferite, inferioare. 

Roland trase adânc aer în piept. 

— Pistolarule, iartă-mă, rogu-te. 

Eddie acceptă, dând afirmativ din cap. 

— Ne paşte un uragan de probleme... o simt şi sunt 
speriat de moarte. Dar nu sunt problemele tale, ci ale 
noastre. Bine? 

— Da. 

— Cât de gravă crezi că poate ajunge situaţia în oraş? 

— Nu ştiu. Ştiu doar că trebuie să facem tot posibilul să-l 
protejăm pe Jake, fiindcă tuşica bătrână zicea că ambele 
tabere îl vor vrea. În parte, totul depinde de cât ne va lua 
ca să găsim trenul ăla. In şi mai mare parte depinde de ce 
se întâmplă când îl găsim. Dacă am mai avea doi oameni, |- 


aş pune pe Jake într-o cutie şi l-aş păzi cu arme în ambele 
părţi. Cum nu avem, vom merge încolonaţi - eu primul, Jake 
împingând-o pe Susannah după mine şi tu în coadă. 

— Cât de mari pot fi problemele, Roland? Fă o 
presupunere. 

— Nu pot. 

— Ba eu cred că poţi. Nu cunoşti oraşul, dar ştii cum s-au 
comportat oamenii din lumea ta de când totul a-nceput să 
se ducă de râpă. Cât de mari pot fi problemele? 

Roland se întoarse spre ropotul continuu al tobelor şi 
căzu pe gânduri. 

— Poate nu foarte mari. Presupun că luptătorii care au 
mai rămas sunt bătrâni şi demoralizaţi. S-ar putea ca tu 
chiar s-o fi nimerit şi unii să ne ofere ajutor pe drum, cum a 
făcut Kka-tet-ul din River Crossing. S-ar putea să nici nu-i 
vedem - ne vor vedea ei, în schimb, vor vedea că suntem 
înarmaţi, aşa că vor cobori capetele în pământ şi ne vor 
lăsa să ne vedem de drum. De nu va fi aşa, sper că se vor 
împrăştia ca şobolanii, dacă doborâm câţiva. 

— Şi dacă hotărăsc să riposteze? Roland zâmbi sumbru. 

— Atunci, Eddie, ne vom aminti cu toți; chipurile taţilor 
noştri. 

Ochii lui Eddie sclipeau în întuneric. Roland îşi aminti din 
nou de Cuthbert - Cuthbert care spusese că va crede în 
fantome doar atunci când va prinde una în dinţi, Cuthbert 
împreună cu care împrăştiase odată firimituri de pâine sub 
braţul spânzurătorii. 

— Ţi-am răspuns la toate întrebările? 

— Nu... dar cred că acum ai fost sincer cu mine. 

— Atunci, noapte bună, Eddie. 

— Noapte bună. 

Eddie se întoarse şi plecă. Roland îl însoţi cu privirea. 
Acum, că era atent, îl auzea... dar foarte slab. O luă şi el 
înapoi, după care se întoarse spre întunericul unde se afla 
oraşul Lud. 

E ceea ce bătrâna a numit Puber. A spus că ambele 
tabere îl vor vrea. De data asta n-o să mă mai laşi să cad, 
nu-i aşa? 


Nu. Nici de data asta şi nici altă dată. 

El ştia însă ceva ce niciunul dintre ei nu mai ştia. Poate 
că, după discuţia pe care tocmai o avusese cu Eddie, ar fi 
trebuit să le spună... şi totuşi, credea că va mai păstra 
secretul puţin timp. 

În vechea limbă care odinioară fusese /ingua franca a 
lumii sale, majoritatea cuvintelor, precum Khef şi ka, aveau 
multe semnificaţii. Cuvântul char, însă - char din Charlie, 
trenuleţul Uu-uu, de pildă - avea doar una. 

Char însemna moarte. 


V 
PODUL ŞI ORAŞUL 


1 


Întâlniră avionul prăbuşit trei zile mai târziu. 

Jake îl arătă cu degetul primul, la mijlocul dimineţii - un 
licăr de lumină cam la şaisprezece kilometri depărtare, ca şi 
când o oglindă s-ar fi aflat în iarbă. Pe măsură ce se 
apropiară, văzură un obiect mare şi întunecat pe marginea 
Drumului Mare. 

— Seamănă cu o pasăre moartă, spuse Roland. Una 
uriaşă. 

— Aia nu-i pasăre, zise Eddie. AĂla-i un avion. Sunt mai 
mult ca sigur că licărul e lumina care se reflectă în parbrizul 
carlingii. 

O oră mai târziu, stăteau în linişte pe marginea drumului 
şi se uitau la antica epavă. Trei ciori durdulii şedeau 
cocoţate pe suprafaţa cojită a fuzelajului, holbându-se 
insolent la nou-veniţi. Jake desprinse o piatră de pe drum şi 
o aruncă spre ele. Ciorile se ridicară greoaie în aer, cârâind 
cu indignare. 

O aripă se rupsese în urma prăbuşirii şi zăcea la treizeci 
de metri distanţă, o umbră ca o placă de surf în iarba înaltă. 
Restul avionului era aproape intact. Parbrizul se crăpase 
într-o explozie de firicele acolo unde îl lovise capul pilotului. 
In epicentru era o pată mare, de culoarea ruginii. 

Ete merse săltat spre locul unde palele ruginite ale 
elicelor se ridicau din iarbă, le adulmecă, apoi se întoarse 
degrabă la Jake. 

Omul din carlingă era o mumie acoperită de praf, 
îmbrăcată într-o vestă de piele căptuşită şi o cască ce avea 
o ţintă în creştet. Buzele-i dispăruseră şi dinţii erau expuşi 
într-o grimasă finală a disperării. Degete care odată 
fuseseră mari cât nişte cârnaţi, dar care acum nu erau 


decât oase acoperite de piele, strângeau manşa. Ţeasta era 
adâncită acolo unde se lovise de parbriz şi Roland bănuia 
că solzii verzui-gri care-i acopereau partea stângă a feţei 
erau tot ce mai rămăsese din creier. Capul mortului era 
lăsat pe spate, ca şi când ar fi fost sigur, chiar şi-n clipa 
morţii, că ar putea recuceri cerul. Aripa rămasă se iţea din 
iarba biruitoare. Pe ea era o emblemă ştearsă, înfăţişând un 
pumn care strângea un fulger. 

— Se pare că Tuşa Talitha a greşit, totuşi, şi că bătrânul 
albinos a avut dreptate, spuse Susannah cu o voce mirată. 
Acesta trebuie să fie David Quick, prinţul proscris. Uită-te 
cât e de mare, Roland - trebuie să-l fi uns cu alifii ca să-l 
poată îndesa în carlingă! 

Roland încuviinţă. Căldura şi anii scurşi transformaseră 
omul din pasărea mecanică într-un simplu schelet înfăşurat 
în piele uscată, însă el încă vedea ce lat fusese în umeri şi 
ce masiv era capul lui deformat. 

— Astfel căzu Lord Perth, rosti el, şi pământul s-a 
cutremurat sub tunet. Jake se uită la el întrebător. 

— E dintr-un poem vechi. Lord Perth a fost un uriaş care 
s-a dus la război cu o mie de oameni, dar se afla încă în 
ţara lui când un băieţel a aruncat cu o piatră în el şi l-a 
nimerit în genunchi. Uriaşul s-a împleticit, greutatea armurii 
l-a biruit şi şi-a frânt grumazul în cădere. 

Jake spuse: 

— Ca-n povestea noastră cu David şi Goliat. 

— N-a fost niciun incendiu, observă Eddie. Fac pariu că a 
rămas pur şi simplu fără combustibil şi a încercat să 
efectueze o aterizare forţată pe drum. O fi fost el proscris 
sau barbar, însă avea curaj cu toptanul. 

Roland aprobă şi se uită la Jake. 

— Te simţi bine? 

— Da. Dacă tipul ar fi încă, ştii, viu, poate că n-aş fi. 

Jake se uită de la omul mort la oraş. Lud era mult mai 
aproape şi se vedea mult mai bine acum, şi chiar dacă se 
zăreau multe geamuri sparte în turnuri, el, ca şi Eddie, nu 
renunţase complet la speranţa de a găsi ajutor acolo. 

— Pun pariu că lucrurile pur şi simplu au luat-o razna în 


oraş odată cu moartea lui. 

— Cred că ai câştiga pariul, spuse Roland. 

— Ştii ceva? Jake studia din nou avionul. Oamenii care au 
construit oraşul poate că au construit şi avioane, dar sunt 
aproape sigur că acesta este unul de-al nostru. In clasa a 
cincea, am scris o compunere despre lupta aeriană şi cred 
că-l recunosc. Roland, pot să mă uit mai de aproape? 

Roland dădu afirmativ din cap. 

— Vin cu tine. 

Împreună, se apropiară de avion, iarba înaltă frecându-se 
de pantalonii lor şi foşnind. 

— Uite, zise Jake. Vezi mitraliera de sub aripă? E un 
model nemtesc cu răcire pe aer, iar ăsta e un Focke-Wulf 
dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Sunt sigur de 
asta. Şi atunci, ce caută aici? 

— Multe avioane dispar, interveni Eddie. la, de pildă, 
Triunghiul Bermudelor. Asta, Roland, e un loc deasupra 
unuia dintre oceanele noastre. Se spune că e o făcătură. 
Poate că e o uşă uriaşă între lumile noastre - una aproape 
întotdeauna deschisă. Eddie îşi strânse umerii şi efectuă o 
imitație proastă a lui Rod Serling: Legaţi-vă centurile de 
siguranţă şi pregătiţi-vă pentru turbulenţe: tocmai intraţi 
în... Zona Roland! 

Jake şi pistolarul, care stăteau acum sub singura aripă a 
avionului, îl ignorară. 

— Ridică-mă, Roland. 

Pistolarul scutură din cap. 

— Aripa asta pare solidă, dar nu e... chestia asta e aici de 
foarte mult timp, Jake. O să cazi. 

— Ţine-mi scara, atunci. 

Eddie spuse: 

— Îi ţin eu, Roland. 

Roland îşi studie preţ de o clipă mâna dreaptă 
împuţinată, ridică din umeri, apoi împleti degetele. 

— Ajunge aşa. E uşor. 

Jake îşi dădu jos mocasinul şi apoi călcă în scara făcută 
de Roland. Ete începu să latre ascuţit, însă Roland nu-şi 
dădea seama dacă e de emoție sau de panică. 


Pieptul lui Jake era lipit acum de un flaps ruginit al 
avionului şi băiatul se uita direct la desenul cu pumnul şi 
fulgerul. Pe o parte, se dezlipise puţin de pe aripă. Prinse de 
partea aceea şi trase. Abţibildul se desprinse atât de uşor, 
încât Jake ar fi căzut dacă Eddie, care stătea direct în 
spatele lui, nu l-ar fi echilibrat cu o mână pe fund. 

— Ştiam eu, zise Jake. 

Mai era un simbol sub cel cu pumnul şi fulgerul, iar acum 
era vizibil aproape complet. Era o svastică. 

— Voiam doar s-o văd cu ochii mei. Acum mă poţi lăsa 
jos. 

Porniră din nou la drum, dar putură să vadă coada 
avionului de fiecare dată când se uitară înapoi în după- 
amiaza aceea, ridicându-se din iarba înaltă aidoma 
monumentului funerar al lui Lord Perth. 


2 


În seara aceea fu rândul lui Jake să facă focul. Când 
lemnele erau aranjate pe placul pistolarului, acesta îi dădu 
băiatului amnarul. 

— Să vedem cum te descurci. 

Eddie şi Susannah şedeau într-o parte, cu braţele 
împletite afectuos pe după mijloc. Aproape de capătul zilei, 
Eddie găsise o floare galben-deschis alături de drum şi o 
culesese pentru ea. Astă-seară, Susannah o purta în păr şi 
de fiecare dată când se uita la Eddie, buzele i se curbau 
într-un zâmbet mic şi ochii i se umpleau de lumină. Roland 
observase aceste lucruri, şi-l bucurau. lubirea lor se 
adâncea, se întărea. Asta era bine. Trebuia să fie foarte 
adâncă şi tare ca să reziste lunilor şi anilor care urmau. 

Jake scoase o scânteie, care se stinse la câţiva centimetri 
buni de vreascuri. 

— Ţine piatra aproape, îl instrui Roland, şi tine-o 
nemişcată. Şi n-o /ovi cu fierul, Jake, ci abia atinge-o. 

Jake încercă din nou şi de data aceasta scânteia sări 
direct în vreascuri. leşi un firicel de fum, dar focul nu se 


aprinse. 

— Nu cred că mă pricep prea bine. 

— O să te pricepi. Între timp, gândeşte-te la asta. Ce se 
îmbracă la căderea nopţii şi se dezbracă la ivirea zorilor? 

— Hă? 

Roland mută mâinile lui Jake şi mai aproape de 
mormanul mic de vreascuri. 

— Cred că asta nu e-n cărţulia ta. 

— O, e o ghicitoare! 

Jake mai scăpără o scânteie. De data aceasta, o flacără 
mică licări în vreascuri înainte să se stingă. 

— Ştii şi din astea? 

Roland aprobă din cap. 

— Şi nu puţine. Când eram mic, cred că ştiam o mie. 
Făceau parte din educaţia mea. 

— Serios? De ce să studiezi ghicitori? 

— Vannay, profesorul meu, a spus că un băiat care ştie 
să rezolve ghicitori e un băiat care ştie să gândească prin 
ricoşeu. Ţinea concursuri de ghicitori la fiecare amiază de 
vineri, şi băiatul sau fata care câştiga putea pleca de la 
şcoală mai devreme. 

— Tu, Roland, ai plecat deseori mai devreme? întrebă 
Susannah. Pistolarul clătină din cap, surâzând în barbă. 

— Îmi plăceau ghicitorile, dar n-am fost niciodată bun la 
rezolvarea lor. Vannay spunea că de vină e faptul că 
gândesc prea adânc. Tata spunea, dimpotrivă, că am prea 
puţină imaginaţie. Cred că amândoi aveau dreptate..., dar 
cred că tata avea ceva mai multă. Am putut întotdeauna să 
scot arma mai repede decât colegii mei, şi să trag mai 
drept, dar nu m-am descurcat niciodată prea bine la 
gândirea prin ricoşeu. 

Susannah, care fusese atentă la modul în care Roland 
relaţionase cu bătrânii din River Crossing, credea că 
pistolarul se subestima, dar nu spuse nimic. 

— Uneori, în nopţile de iarnă, se ţineau concursuri de 
ghicitori în sala mare. Când erau doar tinerii, Alain câştiga 
mereu. Când jucau şi adulţii, câştigător ieşea Cort. El uitase 
mai multe ghicitori decât ştiuserăm noi vreodată şi, după 


Ziua Sărbătorii Ghicitorilor, Cort ducea întotdeauna gâsca 
acasă. Ghicitorile au mare putere şi toţi ştiu una sau două. 

— Până şi eu, spuse Eddie. De pildă, de ce a trecut 
drumul copilul mort? 

— Asta-i o prostie, Eddie, zise Susannah, dar surâdea. 

— Pentru că era capsat de pui! ţipă Eddie şi rânji când 
Jake izbucni în râs, lovind şi împrăştiind grămăjoara de 
vreascuri. Hi, hi, hi, am un milion de din astea, oameni 
buni! 

Roland, totuşi, nu râdea. El părea, de fapt, niţel ofensat. 

— lartă-mă c-o spun, Eddie, dar asta chiar că-i o prostie. 

— lisuse, Roland, îmi pare rău, făcu Eddie. Încă zâmbea, 
însă părea uşurel iritat. Uit mereu că ţi-ai pierdut simţul 
umorului în Cruciada Copiilor sau ce-o fi fost aia. 

— Doar că eu iau ghicitorile în serios. Am fost învăţat că 
abilitatea de a le rezolva e semnul unei minţi sănătoase şi 
raţionale. 

— Ei, n-or să înlocuiască niciodată operele lui 
Shakespeare, zise Eddie. Adică, hai să nu exagerăm. 

Jake se uita gânditor la Roland. 

— În cartea mea scrie că ghicitorile sunt cel mai vechi joc 
pe care oamenii încă-l mai joacă. In lumea noastră, adică. 
lar ghicitorile erau în trecut ceva foarte serios, nu doar 
simple glume. Oamenii se omorau din cauza lor. 

Roland se uita în zare, în întunericul tot mai adânc. 

— Da. Am văzut asta cu ochii mei. 

Îşi amintea o Zi a Sărbătorii Ghicitorilor care se încheiase 
nu cu oferirea gâştei ca premiu, ci cu omul saşiu cu pălărie 
înzorzonată prăbuşit în ţărână, cu un pumnal înfipt în piept. 
Pumnalul lui Cort. Omul fusese un cântăreţ şi acrobat 
ambulant care încercase să-l înşele pe Cort furând 
carneţelul arbitrului în care erau ţinute răspunsurile, pe 
fâşii mici de scoarță. 

— Ei, iartă-mă tare, făcu Eddie. Susannah se uita la Jake. 

— Am uitat complet de cartea cu ghicitori pe care ai 
adus-o cu tine. Pot să mă uit la ea acum? 

— Sigur. E-n ghiozdanul meu. Răspunsurile lipsesc, însă. 
Poate de aia mi-a dat-o domnul Tower... 


O mână îl prinse deodată de umăr, cu forţă. 

— Cum îl chema? întrebă Roland. 

— Domnul Tower, zise Jake. Calvin Tower. Nu ţi-am spus? 

— Nu. Roland relaxă încet strânsoarea de pe umărul 
băiatului. Dar acum, că-l aud, presupun că nu mă 
surprinde. 

Eddie deschisese ghiozdanul lui Jake şi găsise Ghici 
ghicitoare ce-i! l-o dădu lui Susannah. 

— Ştii, zise el, întotdeauna am crezut că gluma cu copilul 
mort e bunicică. De prost-gust, poate, dar bunicică. 

— Mie nu-mi pasă de gust, spuse Roland. N-are sens şi e 
imposibil de rezolvat, şi asta o face să fie o prostie. O 
ghicitoare bună n-are caracteristicile astea două. 

— lisuse! Da' chiar că voi luaţi în serios treburile astea, 
nu-i aşa? 

— Da. 

Jake, între timp, reaşezase vreascurile şi se gândise la 
ghicitoarea care stârnise discuţia. Acum, zâmbi brusc. 

— Focul. Asta-i răspunsul, nu-i aşa? Îl îmbraci noaptea, îl 
dezbraci dimineaţa. Dacă pui în loc de „a îmbrăca“, „a 
face“, răspunsul e simplu. 

— Aşa-i. 

Roland îi întoarse zâmbetul lui Jake, dar ochii îi rămaseră 
la Susannah, privind-o cum frunzărea cărţulia zdrenţuită. 
Văzând-o cum se încrunta şi observând felul cum îşi 
rearanjă floarea galbenă din păr atunci când aceasta dădu 
să cadă, crezu că doar ea ar simţi, eventual, că ponosita 
cărţulie cu ghicitori ar putea fi la fel de importantă ca 
Charlie, trenulețul Uu-uu... poate chiar mai importantă. Se 
uită de la ea la Eddie şi se simţi din nou iritat de nerozia 
ghicitorii tânărului. Acesta se mai asemăna într-un fel cu 
Cuthbert, un fel cam nefericit: lui Roland îi venea uneori să- 
| scuture până când să facă să-i sângereze nasul şi să-i 
cadă dinţii din gură. 

Uşurel, pistolarule... uşurel! Vocea lui Cort, aproape 
râzând, se făcu auzită în mintea sa şi Roland îşi înlătură 
fără tragere de inimă sentimentele puternice. Era mai uşor 
să facă asta atunci când îşi amintea că Eddie nu se putea 


împotrivi ocazionalelor expediţii pe tărâmul nonsensului; 
caracterul era şi el, măcar în parte, format de ka, şi Roland 
ştia bine că pe Eddie nu îl caracteriza doar nonsensul. De 
fiecare dată când făcea greşeala de a crede că aşa stăteau 
lucrurile, era bine să-şi aducă aminte de conversaţia lor de 
pe marginea drumului, cu trei nopţi în urmă, când Eddie îl 
acuzase că-i foloseşte ca pioni pe tabla lui de joc. Asta îl 
mâniase... dar se şi apropiase de adevăr destul de mult, 
încât să-l ruşineze. 

Din fericire nebănuind aceste gânduri, Eddie întrebă: 

— Ce e verde, cântăreşte o sută de tone şi trăieşte pe 
fundul oceanului? 

— Ştiu eu, spuse Jake. Moby Muci, Marea Balenă Verde. 

— O idioţie, murmură Roland. 

— Mda... şi tocmai de aici efectul comic, zise Eddie. Şi 
glumele urmăresc să te facă să gândeşti prin ricoşeu. Vezi 
tu... Se uită la chipul lui Roland, râse şi ridică mâinile în aer. 
Nu contează. Mă dau bătut. N-ai înţelege. Nici într-un milion 
de ani. Hai să ne uităm la cartea aia afurisită. O să-ncerc 
chiar să o iau în serios... dacă putem mânca înainte ceva la 
cină. 

— Fii atent la mine, zise pistolarul cu un zâmbet scurt. 

— Hă? 

— Asta înseamnă că ne-am înţeles. 

Jake frecă fierul de cremene. O scânteie sări şi de data 
aceasta vreascurile prinseră foc. Băiatul se aşeză satisfăcut 
mai în spate şi privi flăcările cum se întindeau, ţinând un 
braţ pe după gâtul lui Ete. Se simţea foarte mulţumit de 
sine. Aţâţase focul de seară... şi ghicise răspunsul la 
ghicitoarea lui Roland. 


3 


— Am eu una, spuse Jake când mâncau burritos de la 
cină. 

— E cumva una prostească? întrebă Roland. 

— Nu. E una adevărată. 


— Atunci, încearcă-mă cu ea. 

— Bine. Cine umblă, dar n-are picioare; cine are gură, dar 
nu vorbeşte; cine are pat, dar nu doarme; cine are braţe, 
dar n-are mâini? 

— E bună, spuse Roland bonom, dar e veche. Râul. Jake 
rămase puţin descumpănit. 

— Da' ştiu că eşti greu de încuiat. 

Roland aruncă ultima bucată de burrito lui Ete, care o 
acceptă vesel. 

— Eu, nu. Eu sunt ceea ce Eddie numeşte mator. Trebuia 
să-l vezi pe Alain. El colecţiona ghicitori aşa cum o doamnă 
colecţionează evantaie. 

— Amator, Roland, bătrâne, zise Eddie. 

— Mulţumesc. Încearcă asta: Cine stă culcată-n pat / Şi în 
picioare? / Întâi albă, apoi roşie pielea o are / Cu cât se face 
mai rotofeie / Cu atât place mai mult la femeie? 

Eddie izbucni în râs. 

— Un penis! urlă el. Vulgar, Roland! Dar îmi place! Îmi 
plaaaace! 

Roland clătină din cap. 

— Răspuns greşit. O ghicitoare bună este uneori un 
puzzle în cuvinte, ca a lui Jake despre râu, dar alteori e mai 
mult ca un truc de magician, te face să te uiţi într-o direcţie 
şi acţiunea e în altă parte. 

— E una dublă, spuse Jake. Explică ce spusese Aaron 
Deepneau despre Ghicitoarea lui Samson. 

Roland încuviinţă. 

— E cumva căpşuna? întrebă Susannah, apoi îşi răspunse 
singură: Sigur că este. E ca ghicitoarea cu focul. Conţine o 
metaforă ascunsă. Odată ce înţelegi metafora, poţi rezolva 
ghicitoarea. 

— Am metaforizat sexul, dar ea m-a plesnit peste faţă şi 
mi-a întors spatele când am întrebat-o, le zise Eddie cu 
tristeţe. Toţi îl ignorară. 

— Dacă înlocuieşti „se face“ cu „creşte“, continuă 
Susannah, e uşor. Întâi albă, apoi roşie pielea o are. Cu cât 
creşte mai rotofeie, cu atât place mai mult la femeie. 

Arăta mândră de sine. Roland aprobă cu o mişcare a 


capului. 

— Răspunsul auzit de mine mereu era grușună, dar sunt 
sigur că amândouă răspunsurile înseamnă acelaşi lucru. 

Eddie luă Ghici ghicitoare ce-i! şi începu să o 
frunzărească. 

— Ce zici de asta, Roland? Când o uşă nu e o uşă? Roland 
se încruntă. 

— Asta-i altă stupizenie de a ta? Pentru că răbdarea 
mea... 

— Nu. Am promis să le iau în serios şi asta fac... asta 
încerc, cel puţin. E-n cartea asta şi întâmplarea face să ştiu 
răspunsul. Am auzit-o când eram mic. 

Jake, care ştia şi el răspunsul, îi făcu cu ochiul lui Eddie. 
Eddie îi făcu şi el cu ochiul şi îl amuză să vadă că Ete 
încerca să-i imite. Bumblerul închidea însă ambii ochi şi, 
până la urmă, se dădu bătut. 

Roland şi Susannah, între timp, se frământau cu 
problema. 

— Trebuie să aibă ceva de-a face cu iubirea, spuse 
Roland. A door, adore. Când adorarea nu e adorare... 
Hmm... 

— Hmm... făcu şi Ete. 

Felul în care imită tonul gânditor al lui Roland era perfect. 
Eddie îi făcu iarăşi cu ochiul lui Jake. Jake îşi acoperi gura 
pentru a ascunde un zâmbet. 

— Răspunsul e iubirea falsă? întrebă Roland într-un 
târziu. 

— Nu. 

— Fereastra, spuse Susannah brusc şi hotărât. Când o 
uşă nu e o uşă? Când e fereastră. 

— Nu. 

Eddie surâdea cu gura până la urechi acum. Pe Jake însă 
îl uimea cât de departe de adevăr nimeriseră amândoi. 
Acolo acţiona magia, gândi el. O magie destul de banală, 
nici vorbă de covoare zburătoare sau elefanţi care dispar, 
însă era vorba de magie. Dintr-odată, văzu ceea ce făceau 
ei - un simplu joc de ghicitori în jurul focului - într-o lumină 


1 „O uşă“, „a adora“. Joc de cuvinte intraductibil (n. tr.). 


cu totul nouă. Era ca şi când ai juca baba oarba, doar că în 
jocul acesta ochii erau legaţi cu cuvinte. 

— Mă dau bătută, zise Susannah. 

— Şi eu, făcu Roland. Spune-ne răspunsul, dacă.-l ştii. 

— Răspunsul e uşa raiului. O uşă nu e o uşă când e uşa 
raiului. Pricepeţi? Eddie observă cum înţelegerea îşi lăsă 
amprenta pe trăsăturile lui Roland şi întrebă, puţin temător: 

— i se pare că e una rea? Incercam să fiu serios de data 
asta, Roland... sincer. 

— Nu-i deloc rea. Dimpotrivă, e foarte bună. Cort ar fi 
rezolvat-o, sunt sigur... probabil şi Alain. E foarte 
inteligentă. Am făcut ceea ce făceam întotdeauna la şcoală: 
am complicat-o mai mult decât era nevoie şi am sărit peste 
răspuns. 

— Chiar e ceva de capul ei, nu-i aşa? făcu Eddie gânditor. 

Roland încuviinţă, dar Eddie nu văzu; se uita în adâncul 
focului, unde zeci de trandafiri înfloreau şi se ofileau în 
tăciuni. 

Roland spuse: 

— Încă una şi ne culcăm. Doar că de acum încolo vom sta 
de strajă. Tu primul, Eddie, apoi Susannah. Eu iau ultimul 
cart. 

— Şi eu? întrebă Jake. 

— Poate mai târziu îţi vine şi ţie rândul. Acum, însă, e mai 
important să te odihneşti. 

— Chiar crezi că e necesar să stăm de pază? întrebă 
Susannah. 

— Nu ştiu. Şi ăsta-i cel mai bun motiv s-o facem. Jake, 
alege-ne o ghicitoare din cartea ta. 

Eddie îi dădu băiatului Ghici ghicitoare ce-i! Acesta o 
frunzări şi se opri aproape de final. 

— Ha! Asta-i bestială. 

— S-o auzim, spuse Eddie. Dacă n-o descâlcesc eu, o 
descâlceşte Suze. Ne ştiu toţi la toate sărbătorile de 
pretutindeni ca Eddie Dean şi Regina Ghicitorilor. 

— Ce spirituali suntem în seara asta, făcu Susannah. Mai 
vedem noi cât de spiritual o să fii după ce vei sta pe 
marginea drumului până la miezul nopţii, scumpişor. 


Jake citi: 

— „Este şi totuşi nu există, dar are un nume. E uneori 
lungă, alteori scurtă, stă cu voi şi vă ascultă.“ 

Discutară ghicitoarea preţ de aproape cincisprezece 
minute, însă niciunul nu se încumetă să dea un răspuns. 

— Poate o descâlcim în somn, propuse Jake. Aşa am 
rezolvat-o pe cea cu râul. 

— Ce carte ieftină, cu răspunsurile rupte, spuse Eddie. 

Se ridică şi îşi înfăşură pătura de piele în jurul umerilor ca 
pe o mantie. 

— Păi, chiar a fost ieftină. Domnul Tower mi-a dat-o 
gratis. 

— La ce să fiu atent, Roland? întrebă Eddie. Pistolarul 
ridică din umeri şi se întinse pe spate. 

— Nu ştiu, dar cred c-o să-ţi dai seama când o să vezi sau 
o să auzi ceva. 

— Trezeşte-mă când începe să te ia somnul, zise 
Susannah. 

— Fii sigură de asta. 


4 


Un şanţ năpădit de iarbă însoțea drumul pe o parte şi 
Eddie se aşeză de cealaltă parte a lui, cu pătura pe umeri. 
Un văl subţire de nori acoperise cerul nopţii, ascunzând o 
parte dintre stele. Un vânt puternic sufla dinspre vest. Când 
Eddie întoarse faţa în acea direcţie, simţi clar mirosul 
bivolilor care stăpâneau acum câmpiile acelea - un iz de 
blană încinsă şi balegă proaspătă. Ascuţimea simţurilor pe 
care o recăpătase în ultimele câteva luni era uimitoare... şi, 
în astfel de momente, totodată puţin înfricoşătoare. 

Foarte slab, auzi mugetul unui bivol. 

Se întoarse spre oraş şi, după un timp, începu să i se 
pară că vede scântei de lumină în depărtare - lumânările 
electrice din povestea gemenilor - însă era perfect 
conştient că probabil nu vedea decât ceea ce-şi dorea să 
vadă. 


Eşti foarte departe de 42" Street, iubire - speranța e un 
lucru mare, orice ar spune oamenii, dar nu spera atât de 
tare încât să pierzi din vedere ideea asta: eşti foarte 
departe de 42" Street. Acolo în față nu e New Yorkul, oricât 
de mult ţi-ai dori tu să fie. Acela e Lud, şi nimeni nu ştie ce 
este, de fapt. lar dacă ţii minte asta, poate că nu vei păți 
nimic. 

Işi petrecu timpul de pază încercând să găsească răspuns 
la ultima ghicitoare a serii. Perdaful pe care i-l trăsese 
Roland pentru gluma cu copilul mort nu-i picase bine şi i-ar 
fi plăcut să poată începe dimineaţa dându-le răspunsul 
corect. Sigur că nu puteau verifica niciun răspuns la 
sfârşitul cărţii, dar avea o bănuială că, în cazul ghicitorilor 
bune, un răspuns corect era de regulă evident. 

Uneori lungă, alteori scurtă. Considera că aceasta era 
cheia şi tot restul nu erau probabil decât indicaţii false. Ce 
era uneori lung şi alteori scurt? Pantalonii? Nu. Nu puteau fi 
pantalonii. Poveştile? Ca pantalonii, nu i se părea că sună 
bine. Băuturile erau uneori lungi şi alteori scurte... 

— Comanda, murmură el şi, preţ de un moment, crezu că 
găsise soluţia - ambele adjective se potriveau ca o mănuşă. 
O comandă lungă era un meniu complet; una scurtă era 
ceva ce îmbucai pe fugă la un restaurant - un hamburger 
sau o salată cu ton. Doar că nici comenzile lungi şi nici 
salatele cu ton nu stau cu voi şi vă ascultă. 

Simţi un val de frustrare şi nu putu să nu zâmbească în 
sinea sa, văzând cum se frământa pentru un joc de cuvinte 
dintr-o cărţulie pentru copii. Chiar şi aşa, găsea ceva mai 
uşor de crezut că oamenii chiar s-ar putea ucide unii pe alţii 
din cauza unor ghicitori... dacă miza era destul de mare şi 
dacă se trişa. 

Las-o baltă... faci exact ce a spus Roland, exagerezi 
problema. 

Totuşi, la ce altceva se putea gândi? 

Atunci, ropotul de tobe din oraş reîncepu şi el avu ceva la 
care să se gândească. Nu era în crescendo; într-un moment 
nu era acolo şi-n următorul bubuia cu forţă maximă, ca şi 
când ar fi fost apăsat un buton. Eddie se duse la marginea 


drumului, se întoarse către oraş şi ascultă. După câteva 
momente, se uită înapoi să vadă dacă tobele nu-i treziseră 
pe ceilalţi, dar era tot singur. Se răsuci spre Lud şi făcu 
palmele pâlnie la urechi. 

Bum... da-bum... da-bum-bumbum-bum. Bum... da-bum... 
da-bum-bumbum-bum. 

Eddie era din ce în ce mai convins că avusese dreptate 
privind ce anume era; că rezolvase măcar ghicitoarea 
aceasta. 

Bum... da-bum... da-bum-bumbum-bum. 

Ideea că stătea pe marginea unui drum pustiu într-o 
lume aproape pustie, că stătea la aproximativ două sute 
şaptezeci de kilometri depărtare de un oraş construit de o 
fabuloasă civilizaţie pierdută şi că asculta răpăit de tobe 
rock'n'roll... era o nebunie, însă era oare o nebunie mai 
mare decât un semafor care clincănea şi scotea un steguleţ 
verde ruginit pe care scria TRECEŢI? Era oare o nebunie 
mai mare decât să descoperi epava unui avion nemtesc din 
anii 1930? 

Eddie cântă în şoaptă versurile piesei Z.Z. Top: 


You need just enough of that sticky stuff 
To hold the seam on your fine blue-jeans 
Isay yeah, yeah... 


Se potriveau perfect cu ritmul. Era percuţia disco a piesei 
„Velcro Fly“. Eddie era sigur de asta. 

Peste scurt timp, sunetul se opri la fel de brusc cum 
începuse, şi el mai auzi doar vântul şi, mai slab, râul Send, 
care avea pat, dar nu dormea niciodată. 


5 


Următoarele patru zile fură lipsite de evenimente. 
Merseră; observară cum podul şi oraşul creşteau în 
dimensiune şi se vedeau tot mai clar; ridicară tabăra; 
mâncară; îşi spuseră ghicitori; stătură de strajă cu rândul 
(Jake îl bătuse la cap pe Roland să-l lase şi pe el să stea de 


pază cele două ore dinaintea zorilor); dormiră. Singurul 
incident remarcabil avu legătură cu albinele. 

In jurul prânzului, în a treia zi de la descoperirea 
avionului prăbuşit, ajunse la ei un bâzâit care crescu şi tot 
crescu, până ce doar asta se mai auzea. 

In cele din urmă, Roland se opri. 

— Acolo, spuse el şi arătă spre un pâlc de eucalipţi. 

— Par a fi albine, zise Susannah. 

Ochii albastru-şters ai lui Roland sclipiră. 

— Poate o s-avem un mic desert astă-seară. 

— Nu ştiu cum să-ţi spun, Roland, zise Eddie, dar mie nu- 
mi place să fiu înţepat. 

— Nimănui nu-i place, fu Roland de acord, dar azi nu 
suflă deloc vântul. Cred că le putem adormi cu fum şi să 
furăm fagurele de sub ele fără să dăm foc la o jumătate de 
lume. Hai să aruncăm o privire. 

O duse pe Susannah, care abia aştepta aventura, la fel 
ca pistolarul, spre pâlc. Eddie şi Jake veniră după ei şi Ete, 
trăgând aparent concluzia că discreţia era mai bună, 
rămase pe marginea Drumului Mare, gâfâind ca un căţel şi 
uitându-se după ei cu băgare de seamă. 

Roland se opri la marginea copacilor. 

— Rămâneţi unde sunteţi, le spuse el lui Eddie şi Jake, pe 
un ton moale. Mergem să aruncăm o privire. Vă fac eu 
semn să veniţi, dacă totul e bine. 

O purtă pe Susannah în umbrele pestriţe ale crângului, 
iar Eddie şi Jake rămaseră la soare, mijind ochii după ei. 

Era mai răcoare la umbră. Băzâitul albinelor era un sunet 
egal, hipnotic. 

— Sunt prea multe, murmură Roland. Vara e pe sfârşite; 
ar trebui să fie plecate la cules. Nu ştiu... 

Zări un cuib, o umflătură ca o tumoare în scobitura unui 
copac din mijlocul poienii, şi se întrerupse. 

— Ce-o fi cu ele? întrebă Susannah cu o voce moale, 
îngrozită. Roland, care o fi problema cu ele? 

O albină, durdulie şi leneşă ca o muscă tete în octombrie, 
bâzâi pe lângă capul ei. Susannah se feri. 

Roland le făcu semn celorlalţi să vină. Aceştia se 


apropiară şi rămaseră cu privirea aţintită la cuib, fără a 
scoate o vorbă. Despărţiturile nu erau hexagoane perfecte, 
ci găuri făcute la întâmplare, de toate formele şi mărimile; 
cuibul în sine părea topit în chip ciudat, ca şi când cineva l- 
ar fi pârlit cu aruncătorul de flăcări. Albinele care se târau 
leneşe pe suprafaţa lui erau albe ca zăpada. 

— N-o să avem miere-n seara asta, anunţă Roland. Ce 
am putea lua din fagurele ăla o fi dulce, dar ne-ar otrăvi la 
fel de sigur cum noaptea vine după zi. 

Una dintre groteştile albine albe zbură greoi pe lângă 
capul lui Jake. Băiatul se feri, cu o expresie de scârbă pe 
faţă. 

— Ce le-a făcut asta? întrebă Eddie. Ce le-a făcut-o, 
Roland? 

— Acelaşi lucru care a pustiit totul în jur; lucrul care încă-i 
face pe mulţi bivoli să vină pe lume ca nişte monştri sterili. 
L-am auzit numit Războiul Vechi, Marele Foc, Cataclismul şi 
Marea Otrăvire. Orice ar fi fost, a fost începutul tuturor 
problemelor noastre şi s-a petrecut cu mult timp în urmă, 
cu o mie de ani înainte ca stră-străbunicii locuitorilor din 
River Crossing să se fi născut. Efectele fizice - bivolii cu 
două capetele, albinele albe şi altele asemenea - s-au 
împuţinat odată cu trecerea timpului. Am văzut asta cu 
ochii mei. Celelalte modificări sunt mai mari, dar mai greu 
de văzut, şi încă mai continuă. 

Priviră albinele albe cum se târau, ameţite şi 
neputincioase, pe suprafaţa cuibului lor. Unele încercau, 
aparent, să lucreze; majoritatea doar se plimbau, lovindu- 
se cap în cap şi căţărându-se una peste cealaltă. Eddie îşi 
aminti dintr-odată o secvenţă de film pe care o văzuse 
cândva. Prezenta o ceată de supraviețuitori care părăseau 
zona în care explodase o magistrală de gaz, culcând la 
pământ aproape un întreg cvartal dintr-un oraş californian. 
Albinele îi aduceau aminte de acei supraviețuitori năuci, 
prostraţi. 

— Aţi avut un război nuclear, nu-i aşa? întrebă el aproape 
acuzator. Marii Străbuni ăştia despre care-ţi place să 
vorbeşti... şi-au aruncat în aer fundurile mari şi bătrâne de 


nu s-au văzut, nu-i aşa? 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat. Nimeni nu ştie. Înscrisurile 
acelor vremuri s-au pierdut şi puţinele poveşti rămase sunt 
confuze şi contradictorii. 

— Hai să plecăm de aici, propuse Jake cu voce tremurată. 
Mi se face rău să mă uit la insectele alea. 

— Şi mie, scumpule, spuse Susannah. 

Aşa că lăsară albinele să-şi vadă de viaţa lor dezaxată în 
pâlcul de copaci străvechi şi nu mâncară miere în acea 
seară. 


6 


— Când ai de gând să ne spui ceea ce știi? întrebă Eddie 
a doua zi dimineaţă. Ziua era luminoasă şi albastră, însă 
aerul era muşcător; prima toamnă petrecută în lumea acea 
era aproape de ei. 

Roland se uită în jur. 

— Cum adică? 

— Aş vrea să aud toată povestea ta, de la un capăt la 
altul, începând cu Gilead. Cum ai crescut acolo şi ce s-a 
întâmplat de s-a sfârşit totul. Vreau să ştiu cum ai aflat de 
Turnul Întunecat şi de ce ai plecat în căutarea lui. Vreau să 
aflu şi despre primul tău grup de prieteni. Şi ce s-a 
întâmplat cu ei. 

Roland îşi dădu jos pălăria, îşi şterse sudoarea de pe 
frunte, apoi o puse la loc. 

— Ai tot dreptul să ştii lucrurile astea, presupun, şi ţi le 
voi spune... dar nu acum. E o poveste foarte lungă. Nu mă 
aşteptam să o spun cuiva şi o voi spune doar o dată. 

— Când? insistă Eddie. 

— La momentul potrivit, răspunse Roland şi cu asta 
trebui să se mulţumească. 


7 


Roland se trezi cu un moment înainte ca Jake să-nceapă 


să-l scuture. Se ridică în capul oaselor şi se uită în jur, dar 
Eddie şi Susannah încă dormeau adânc şi, la prima lumină 
palidă a dimineţii, pistolarul nu vedea nimic nelalocul lui. 

— Ce este? întrebă cu voce joasă. 

— Nu ştiu. Lupte, poate. Vino să auzi. 

Roland aruncă pătura deoparte şi-l urmă pe Jake. 
Socotea că mai aveau doar trei zile de mers până la locul 
unde râul Send trecea prin faţa oraşului şi unde podul - 
construit drept pe traseul Grinzii - domina orizontul. 
înclinarea lui pronunţată era mai vizibilă ca oricând şi 
pistolarul vedea cel puţin o duzină de goluri acolo unde 
cablurile, supuse la prea mare tensiune, se rupseseră 
asemenea corzilor unei lire. 

Astă-seară, vântul sufla direct spre ei, cum stăteau aşa, 
întorşi spre oraş, şi sunetul pe care îl aducea cu el era slab, 
dar clar. 

— Lupte să fie? întrebă Jake. 

Roland încuviinţă şi duse un deget la buze. 

Auzi strigăte slabe, un uruit ca de obiect mare căzând şi - 
sigur - tobele. Acum se auzi încă un uruit, mai muzical: 
sunet de sticlă spartă. 

— Măiculiţă, şopti Jake şi se apropie de pistolar. 

Apoi răsunară sunetele pe care Roland sperase să nu le 
audă: răpăit grăbit şi sec de foc de arme mici, urmat de un 
bubuit puternic, spart - evident, o explozie de un fel sau 
altul. Se rostogoli pe câmpii spre ei ca o minge de bowling 
invizibilă. După aceea, strigătele, bufnetele şi zăngăniturile 
scăzură repede sub nivelul sonor al tobelor. După câteva 
secunde, tăcură şi tobele la fel de brusc ca până atunci şi 
oraşul se cufundă din nou în tăcere. Acum însă acea tăcere 
era încărcată de ameninţare. 

Roland cuprinse umerii lui Jack cu un braţ. 

— Incă nu e prea târziu să ocolim, spuse el. 

— Nu putem. 

— Din cauza trenului? 

Jake încuviinţă şi replică: 

— Blaine e hain, dar e musai să luăm trenul. Şi doar în 
oraş putem urca în el. Roland se uită meditativ la băiat. 


— De ce spui că e musai? Asta e ka? Fiindcă, Jake, 
trebuie să înţelegi că tu încă nu ştii multe despre ka - e 
genul de lucru despre care înveţi cât trăieşti. 

— Nu ştiu dacă e sau nu ka, dar ştiu că nu putem intra 
neprotejaţi în ţinuturile pustii, iar protecţie înseamnă 
Blaine. Fără el, vom muri, aşa cum albinele alea pe care le- 
am văzut vor muri la venirea iernii. Trebuie să fim protejaţi. 
Fiindcă ţinuturile pustii sunt otravă. 

— De unde ştii lucrurile astea? 

— Nu ştiu! zise Jake aproape mânios. Pur şi simplu, aşa e. 

— Bine, spuse Roland împăciuitor. Se uită din nou spre 
Lud. Dar va trebui să fim al naibii de atenţi. E puţin probabil 
să mai aibă încă praf de puşcă. Dacă au, totuşi, s-ar putea 
să aibă lucruri chiar şi mai puternice. Mă îndoiesc că ştiu să 
le folosească, dar asta nu face decât să crească pericolul. 
S-ar putea aprinde la mânie şi să ne arunce pe toţi în aer. 

— Er, rosti o voce gravă înapoia lor. 

Întoarseră amândoi privirea şi-l văzură pe Ete stând pe 
marginea drumului şi uitându-se la ei. 


8 


Mai târziu în ziua aceea, ajunseră la un drum nou, care 
venea spre ei dinspre vest şi se unea cu drumul lor. Dincolo 
de acel punct, Drumul Mare - acum mult mai larg şi brăzdat 
pe mijloc de un despărțitor dintr-o piatră neagră, lucioasă - 
începea să se afunde şi rambleurile năruite de ciment care 
se ridicau de o parte şi de alta le dădeau pelerinilor un 
sentiment de claustrofobie. Se opriră într-un loc unde unul 
dintre acele diguri de ciment fusese spart, deschizând 
câmpul vizual spre terenul liber de dincolo, şi luară o masă 
uşoară, nesatisfăcătoare. 

— De ce crezi că au afundat drumul în felul ăsta, Eddie? 
întrebă Jake. Vreau să zic că cineva /-a făcut intenţionat 
aşa, nu? 

Eddie se uită prin spărtura din ciment, unde câmpiile se 
întindeau mai netede ca oricând, şi încuviinţă. 


— Atunci, de ce? 

— Nu ştiu, băiete, răspunse Eddie, însă credea că ştie. 

Aruncă o privire spre Roland şi bănuia că şi el ştia. 
Drumul afundat care ducea la pod fusese o măsură de 
apărare. Soldaţii puşi în vârful pantelor de ciment puteau 
controla cele două redute bine concepute. Dacă 
apărătorilor nu le plăcea cum arătau oamenii care se 
apropiau de Lud pe Drumul Mare, puteau să dezlănţuie 
potopul distrugerii asupra lor. 

— Eşti sigurcă nu ştii? insistă Jake. 

Eddie îi adresă un zâmbet şi încercă să nu-şi mai 
imagineze că exista acolo un descreierat chiar în clipa 
aceea, unul care se pregătea să rostogolească spre ei, pe 
una dintre rampele acelea de ciment bătute de vreme, o 
bombă mare şi ruginită. 

— N-am nici cea mai mică idee, spuse el. Susannah 
şuieră dezgustător printre dinţi. 

— Drumul ăsta se duce dracului, Roland. Speram să 
terminăm cu harnaşamentul ăla nenorocit, da' n-ar fi rău 
să-l scoţi din nou. 

El aprobă şi scotoci în desagă, fără alte cuvinte. 

Starea Drumului Mare se deteriora pe măsură ce alte 
drumuri mai mici se uneau cu el, ca afluenții unui râu. Pe 
când se apropiau de pod, pietrele de pavaj fură înlocuite de 
o suprafaţă pe care Roland o crezu de metal şi ceilalţi de 
asfalt. Nu rezistase la fel de bine ca pavajul. Scurgerea 
timpului îşi spusese cuvântul; trecerea a nenumărați cai şi 
căruţe de când se făcuseră ultimele reparaţii şi-l spusese şi 
mai tare. Suprafaţa fusese transformată în pietriş înşelător. 
A merge pe jos avea să fie dificil, iar ideea de a împinge 
scaunul lui Susannah pe acolo era ridicolă. 

Malurile de pe ambele laturi se făcuseră tot mai abrupte, 
iar acum, pe culmea lor, se vedeau forme subţiri şi ascuţite 
profilate pe cer. Roland se gândi la vârfuri de săgeată - 
unele uriaşe, arme făcute de un trib de uriaşi. Tovarăşilor 
lui li se părea că semănau cu nişte rachete sau proiectile 
ghidate. Susannah se gândi la rachetele Redstone lansate 
de la Cape Canaveral; Eddie se gândi la rachetele SAM, 


unele construite spre a fi lansate de pe platformele 
camioanelor, depozitate pe tot cuprinsul Europei; Jake se 
gândi la rachetele ICBM ascunse în silozuri de beton 
ranforsat sub câmpiile din Kansas şi-n munţii nepopulaţi din 
Nevada, programate să riposteze la un atac venit din China 
sau URSS, în eventualitatea armaghedonului nuclear. Toţi 
simţiră ca şi când ar fi intrat într-o întunecată şi crâncenă 
zonă de umbră ori într-o regiune aflată sub un blestem 
vechi, dar încă puternic. 

La câteva ore după ce ajunseră în zona aceea - Jake o 
boteză Gauntlet - rambleurile de ciment se întrerupseră 
într-un loc unde se întâlneau şase drumuri de acces, ca 
firele unei pânze de păianjen, şi acolo terenul se deschidea 
din nou... lucru care îi linişti pe toţi, deşi niciunul n-o spuse 
cu voce tare. Deasupra intersecţiei atârna un alt semafor. 
Acesta le era mai familiar lui Eddie, Susannah şi Jake; 
cândva avusese lentile pe cele patru laturi, deşi sticla se 
spărsese cu mult timp în urmă. 

— Odinioară, fac pariu că drumul ăsta era a opta minune 
a lumii, spuse Susannah, şi uitaţi-vă la el acum. E un teren 
minat. 

— Vechile drumuri sunt uneori cele mai bune, aprobă 
Roland. Eddie arătă spre vest. 

— Uite! 

Acum, că barierele înalte de ciment nu mai erau, puteau 
vedea exact ceea ce bătrânul Si le descrisese în faţa 
ceştilor de cafea amară în River Crossing. 

„O singură şină“, spusese el, „montată sus pe un soclu 
de piatră făcută de om, cum obişnuiau Bătrânii să-şi facă 
străzile şi zidurile.“ Şina venea spre ei dinspre vest într-o 
linie subţire şi dreaptă, apoi urma cursul râului Send şi intra 
în oraş pe un postament auriu îngust. Era o construcţie 
simplă şi elegantă - şi singura pe care o văzuseră până 
acum pe care n-o atinsese deloc rugina - însă era, chiar şi 
aşa, puternic deteriorată. La jumătatea distanţei, o bucată 
mare din postament căzuse în râul învolburat. Ce rămăsese 
erau doi piloni lungi îndreptaţi unul către celălalt ca două 
degete acuzatoare. Din apă, mai jos de spărtură, ieşea un 


tub de metal. Odată fusese albastru-deschis, dar acum 
culoarea era estompată de solzii ruginii. Arăta foarte mic de 
la acea distanţă. 

— S-a zis cu Blaine, glăsui Eddie. Nu-i de mirare că nu l- 
au mai auzit. Pilonii au cedat până la urmă pe când el 
traversa râul şi a căzut în apă. Trebuie că decelera când s-a 
întâmplat, căci altfel ar fi zburat drept înainte şi n-am fi 
văzut decât o gaură mare ca un crater de bombă în malul 
opus. Ei, a fost o idee frumoasă, cât a durat. 

— Mercy spunea că mai este unul, îi reaminti Susannah. 

— Da. A mai spus şi că nu l-a mai auzit de şapte sau opt 
ani, iar Tuşa Talitha a zis că mai degrabă de zece. Tu ce 
crezi, Jake... Jake? Pământul către Jake, Pământul către 
Jake, răspunde, prietene. 

Jake, care se uita fix la rămăşiţele din râu ale trenului, 
ridică doar din umeri. 

— Eşti de mare ajutor, Jake, spuse Eddie. Un aport 
valoros - de aceea te iubesc eu. De aceea te iubim toți. 

Jake nu-i dădu atenţie. Ştia ce vedea, şi nu era Blaine. 
Rămăşiţele monoului care se iţeau din râu erau albastre. In 
visul său, Blaine fusese de un roz dulceag, ca guma de 
mestecat cu poze ale jucătorilor de baseball, cu care puteai 
face schimb. 

Roland, între timp, îşi strânsese pe piept curelele 
harnaşamentului lui Susannah. 

— Eddie, saltă-ţi doamna în drăcia asta. E timpul să 
mergem mai departe şi să vedem cu ochii noştri. 

Jake îşi mută acum privirea, uitându-se nervos către 
podul care se profila în faţă. Auzea un uruit puternic, 
fantomatic, în depărtare - sunetul vântului prin 
agăţătoarele de oţel care conectau cablurile de puntea de 
ciment. 

— Crezi că putem traversa în siguranţă? întrebă Jake. 

— O să aflăm mâine, răspunse Roland. 


9 


A doua zi dimineaţă, ceata de călători a lui Roland stătea 
la capătul podului lung şi ruginit, uitându-se peste el spre 
Lud. Visul lui Eddie de a întâlni elfi bătrâni şi înţelepţi care 
păstraseră utilaje funcţionale de care pelerinii se puteau 
folosi începea să se risipească. Acum, că erau atât de 
aproape, vedea găuri în peisajul urban acolo unde întregi 
cvartale de clădiri păreau să fi fost fie arse, fie aruncate în 
aer. Relieful acoperişurilor îi amintea de un maxilar bolnav, 
din care căzuseră deja mulţi dinţi. 

Era adevărat că majoritatea clădirilor încă stăteau în 
picioare, însă aveau un aspect precar, care-l umplea pe 
Eddie de o tristeţe necaracteristică, iar podul dintre călători 
şi acel labirint distrus de oţel şi ciment putea fi oricum, 
numai solid şi etern nu. Agăţătoarele verticale din partea 
stângă atârnau moi; cele rămase pe partea dreaptă erau 
atât de încordate, încât aproape urlau. Puntea fusese 
construită din cutii goale de ciment turnate în formă de 
trapez. Unele dintre acestea se înclinaseră, arătându-şi 
interiorul negru şi gol; altele alunecaseră din poziţie. Multe 
dintre ele se crăpaseră, dar altele erau de-a dreptul sparte, 
lăsând goluri suficient de mari încât să înghită camioane - 
camioane mari. Pe alocuri, acolo unde părţile inferioare şi 
cele superioare se spărseseră, puteau vedea malul noroios 
al râului şi apa gri-verzuie care îl uda. Eddie estima că 
distanţa dintre punte şi apă era de nouăzeci de metri în 
mijlocul podului. Şi aceasta era, probabil, o estimare 
indulgentă. 

Eddie se uită atent la chesoanele uriaşe de care erau 
ancorate cablurile principale şi i se păru că cel din dreapta 
podului arăta ca şi când ar fi fost parţial smuls din pământ. 
Decise că ar fi mai bine să nu le atragă atenţia şi celorlalţi 
asupra acestui fapt; era şi aşa destul de rău că podul se 
legăna încet, dar perceptibil. Doar privindu-l îl lua cu rău la 
stomac. 

— Ei? îl întrebă pe Roland. Ce crezi? 

Pistolarul indică spre dreapta podului. Acolo era un 


trotuar înclinat, lat de aproximativ un metru şi jumătate. 
Fusese construit pe o serie de cutii mici de ciment şi era, în 
fapt, o punte separată. Puntea aceea segmentată părea 
susţinută de jos de un cablu - sau poate era un drug gros 
de oţel - ancorat de cablurile principale de susţinere cu 
nişte coliere uriaşe. Eddie îl inspectă pe cel din apropiere cu 
interesul avid al unuia care în scurt timp avea să-şi 
încredinţeze viaţa obiectului astfel studiat. Colierul părea 
ruginit, dar încă solid. In metal fuseseră ştanţate cuvintele 
TURNATORIA LaMERK. Eddie descoperi cu fascinaţie că nu 
mai ştia dacă acele cuvinte erau în Limba Nobilă sau în 
engleză. 

— Cred că putem folosi trotuarul, spuse Roland. E afectat 
doar într-un loc. Vedeţi? 

— Da... nu prea ai cum să nu vezi. 

Podul, care trebuia că era lung de cel puţin un kilometru, 
poate că nu fusese îngrijit cum trebuie de peste o mie de 
ani, dar Roland bănuia că adevărata lui degradare avusese 
loc doar în ultimii cincizeci sau cam aşa ceva. Pe măsură ce 
agăţătoarele din partea dreaptă plesniseră, podul se 
înclinase din ce în ce mai tare în stânga. Torsiunea maximă 
se exercitase în mijlocul lui, între cele două turnuri de o 
sută douăzeci de metri, formate din cabluri. Acolo, în punte, 
se căscase o gaură în formă de ochi. Spărtura din trotuar 
era mai îngustă, dar chiar şi aşa, cel puţin două secţiuni de 
beton alăturate căzuseră în Send, lăsând un gol de 
minimum şase sau şapte metri lăţime. Acolo unde fuseseră 
acele secţiuni, se vedea clar drugul sau cablul de oţel 
ruginit care susţinea trotuarul. Pentru a trece, vor fi nevoiţi 
să calce pe el. 

— Cred că putem traversa, zise Roland, arătând calm cu 
degetul. Golul e un inconvenient, dar încă există balustrada 
laterală şi ne vom putea ţine de ea. 

Eddie încuviinţă, deşi simţea că inima-i bătea de să-i 
spargă pieptul. Porțiunea de armătură care susţinea 
trotuarul semăna cu o conductă mare din oţel sudat şi 
avea, poate, un metru lăţime în partea de sus. Cu ochiul 
minţii vedea cum urmau să-şi croiască drum pe acolo, 


călcând pe suprafaţa curbată a armăturii, strângând 
balustrada în mână, în timp ce podul se legăna încet, ca un 
vas pe o mare agitată. 

— lisuse, spuse el. Incercă să scuipe, dar nu ieşi nimic. 
Avea gura prea uscată. Eşti sigur, Roland? 

— Din câte văd, e singura variantă. 

Pistolarul arătă în aval şi Eddie văzu un al doilea pod. 
Acela se prăbuşise în Send cu mult timp în urmă. 
Rămăşiţele se iţeau din apă într-o încâlceală ruginită de 
oţel vechi. 

— Dar tu, Jake? întrebă Susannah. 

— Hei, nicio problemă, făcu el imediat. 

Băiatul chiar surâdea. 

— Te urăsc, puştiule, îi spuse Eddie. 

Roland se uita la Eddie cu o urmă de îngrijorare. 

— Dacă nu te simţi în stare s-o faci, spune. Să nu pornim 
la drum şi la jumătate să rămâi înlemnit. 

Eddie se uită îndelung la suprafaţa contorsionată a 
podului, apoi înclină din cap. 

— Cred că am să mă descurc. Nu m-am înţeles niciodată 
bine cu înălțimile, dar am să mă descurc. 

— Bine. Roland îi scrută cu privirea. Cu cât plecăm mai 
repede, cu atât mai bine. Merg eu primul, cu Susannah. 
Apoi Jake şi Eddie la urmă. Te descurci cu scaunul? 

— Hei, nicio problemă, zise Eddie înviorat. 

— Să mergem, atunci. 


10 


Îndată ce păşi pe trotuar, teama umplu toate locurile 
goale ale fiinţei lui Eddie ca o apă rece şi el începu să se 
întrebe dacă nu cumva făcuse o greşeală foarte 
periculoasă. Văzut de pe pământ solid, podul părea că se 
clătina doar puţin, însă odată ce pusese piciorul pe el, avea 
impresia că stătea pe pendulul celui mai mare orologiu din 
lume. Deşi foarte uşoară, mişcarea era neregulată, iar 
amploarea ei era mult mai mare decât anticipase. 


Suprafaţa trotuarului era extrem de crăpată şi înclinată cu 
cel puţin zece grade spre stânga. Betonul sfărâmicios 
scrâşnea sub picioarele lui şi scârţâitul segmentelor care se 
frecau unul de celălalt era constant. Dincolo de pod, 
acoperişurile oraşului se înclinau încet când pe o parte, 
când pe cealaltă, ca un orizont artificial în cel mai lent joc 
video din lume. 

Deasupra capului, vântul vâjâia constant în cablurile 
întinse. Jos, terenul cobora brusc spre malul nordic, 
mocirlos, al râului. Se afla la nouă metri înălţime... apoi la 
optsprezece... apoi la treizeci. Peste puţin timp ajunse 
deasupra apei. Scaunul cu rotile se lovea de piciorul lui 
stâng la fiecare pas. 

Ceva îmblănit alergă printre picioarele sale şi el se agăţă 
voiniceşte de balustrada ruginită cu mâna dreaptă, abia 
reţinându-şi un strigăt. Ete îl depăşi împleticit, aruncând o 
scurtă privire în sus, ca pentru a spune /artă-mă... doar 
vreau să trec. 

— Animal tâmpit! pufni el printre dinţii strânşi. 

Descoperi că, deşi nu-i plăcea să se uite în jos, avea o 
spaimă şi mai mare să se uite la agăţătoarele care încă mai 
reuşeau să ţină puntea şi cablurile de deasupra laolaltă. 
Erau acoperite de rugină şi Eddie vedea ghimpi de metal 
ieşind din majoritatea - ghimpii aceia semănau cu nişte fire 
de bumbac. Ştia de la unchiul lui, Reg, care lucrase atât la 
podul George Washington, cât şi la Triborough ca vopsitor, 
că agăţătoarele şi cablurile de sus erau „împletituri“ din mii 
de fire de oţel. La podul acela, împletitura începea să 
cedeze. Agăţătoarele de deşirau de-a dreptul şi firele 
plesneau. 

Dacă a rezistat până acum, o să mai reziste puţin. Crezi 
că podul ăsta o să cadă în râu doar fiindcă treci tu pe el? Nu 
te flata. 

Asta, totuşi, nu-l liniştea. Din câte ştia el, ei puteau fi 
primii oameni care încercau să treacă de zeci de ani. lar 
podul, în definitiv, tot urma să se prăbuşească, şi judecând 
după cum arătau lucrurile, momentul nu era departe. 
Greutatea lor, însumată, putea fi ultima picătură. 


Lovi cu mocasinul o bucată de beton şi privi timorat, dar 
neputându-şi desprinde ochii, cum bucata căzu şi iar căzu, 
întorcându-se în aer. Se auzi un plescăit mic - foarte mic - 
atunci când ajunse în apă. O pală de vânt răcoros suflă şi-i 
lipi cămaşa de pielea asudată. Podul gemu şi se clătină. 
Eddie încercă să-şi ia mâinile de pe balustradă, însă 
palmele păreau lipite de metalul măcinat. 

Inchise ochii un moment. N-o să te blochezi acum. Nu o 
să te blochezi. Ţi-o... ţi-o interzic. Dacă simți nevoia să te 
uiti la ceva, uită-te lung înainte. Eddie redeschise ochii, îi 
aţinti spre pistolar, îşi forţă mâinile să se descleşteze şi se 
repuse în mişcare. 


11 


Roland ajunse la spărtură şi se uită înapoi. Jake era la 
cinci paşi în urma lui. Ete era la picioarele sale. Bumblerul 
stătea ghemuit, cu gâtul lungit înainte. 

Vântul era mult mai puternic, direct deasupra râului, şi 
Roland vedea cum unduia blana animalului. Eddie era cam 
la şapte metri în spatele lui Jake. Era tras la faţă, însă 
continua să păşească împleticit, ducând în mâna stângă 
scaunul pliat al lui Susannah. Mâna dreaptă strângea cu 
forţă balustrada. 

— Susannah? 

— Da, răspunse ea imediat. Sunt bine. 

— Jake? A 

Băiatul ridică ochii. Incă surâdea şi pistolarul văzu că din 
partea lui nu avea să fie nicio problemă. Jake se distra ca 
niciodată în viaţă. Părul îi era suflat în valuri de pe fruntea 
netedă şi ochii-i scăpărau. Ridică în aer degetul mare. 
Roland zâmbi şi-i răspunse cu acelaşi gest. 

— Eddie? 

— Nu-ţi face griji pentru mine. 

Eddie părea că se uită la Roland, însă pistolarul conchise 
că se uita de fapt pe lângă el, la clădirile de cărămidă fără 
geamuri care se îngrămădeau pe malul apei, de cealaltă 


parte a podului. Asta era în regulă; dată fiind evidenta lui 
teamă de înălţimi, probabil că doar aşa se putea ţine sub 
stăpânire. 

— Bine, n-o să-mi fac, murmură Roland. Acum vom trece 
peste spărtură, Susannah. Stai nemişcată. Nu face mişcări 
pripite. Înţeles? 

— Da. 

— Dacă vrei să te aşezi mai bine, fă-o acum. 

— Sunt bine aşa, Roland, spuse ea cu calm. Sper doar că 
Eddie va fi bine. 

— Eddie e un pistolar acum. O să se comporte în 
consecinţă. 

Roland se întoarse spre dreapta, cu faţa direct spre râul 
de jos, şi se prinse de balustradă. Apoi începu să traverseze 
golul, călcând cu paşi mici pe cablul ruginit. 


12 


Jake aşteptă ca Roland şi Susannah să ajungă ceva mai 
încolo, după care porni şi el. Vântul sufla în rafale şi podul 
se clătina înainte şi înapoi, însă el nu simţea pic de teamă. 
Era, de fapt, în culmea extazului. Spre deosebire de Eddie, 
el nu suferise niciodată de teamă de înălţimi; lui îi plăcea 
acolo sus, de unde putea să vadă râul desfăşurat ca o 
panglică oţelită, sub un cer care începea să se acopere de 
nori. 

La jumătatea găurii din pod (Roland şi Susannah 
ajunseseră la locul unde reîncepea trotuarul şi stăteau cu 
ochii la ceilalţi), Jake se uită înapoi şi i se opri inima. 
Uitaseră de un membru al grupului atunci când discutaseră 
despre modul în care vor traversa. Ete stătea ghemuit, 
încremenit şi evident îngrozit, de cealaltă parte a găurii din 
trotuar. Adulmeca locul unde se termina betonul şi începea 
armătura ruginită şi curbată. 

— Haide, Ete! strigă Jake. 

— Ete! strigă bumblerul înapoi şi tremurul vocii lui aspre 
fu aproape uman. 


Întinse gâtul către Jake, dar nu se clinti. Ochii lui 
încercuiți cu auriu erau bulbucaţi şi speriaţi. 

O altă pală de vânt lovi podul, făcându-l să se legene şi 
corzi de chitară întinse până ce s-a rupt. Un fir de oţel 
plesnise la cel mai apropiat agăţător vertical, aproape 
zgâriindu-i obrazul. La trei metri distanţă, Ete se strânse 
temător, cu ochii aţintiţi la Jake. 

— Haide! strigă Roland. Se înteţeşte vântul! Haide, Jake! 

— Nu vin fără Ete! 

Jake o luă încet înapoi pe unde veniseră. Nici nu apucă să 
facă doi paşi, că Ete păşi precaut pe drugul de susţinere. 
Ghearele de la capătul picioruşelor lui crăcănate şi ţepene 
zgâriară suprafaţa rotunjită de metal. Eddie stătea în 
spatele bumblerului acum, simțindu-se neputincios şi 
speriat de moarte. 

— Asta e, Ete! îl încurajă Jake. Vino! 

— Ete-Ete! Ake-Ake! strigă bumblerul şi alergă pe drug. 

Aproape ajunse la Jake, când veni o nouă rafală de vânt. 
Podul se clătină. 

îngrozit, Ete zgârie cu ghearele drugul de susţinere, 
căutând sprijin, însă fără sorţi de izbândă. Labele din spate 
alunecară în gol. Încercă să se agaţe cu cele din faţă, dar 
nu avea de ce să se prindă. 

Jake dădu drumul balustradei şi sări după el, conştient de 
nimic altceva decât de ochii înconjurați cu auriu ai lui Ete. 

— Nu, Jake! strigară Roland şi Eddie într-un glas de pe o 
parte şi de cealaltă a golului, amândoi prea departe pentru 
a face altceva decât să privească. 

Jake ateriză pe cablu cu pieptul şi burta. Ghiozdanul îi 
săltă în spate şi el îşi auzi clănţănitul dinţilor, un sunet ca o 
bilă de biliard lovind în plin altă bilă. O nouă rafală. Se lăsă 
în voia ei, încolăcind mâna dreaptă pe drugul de susţinere 
şi întinzându-se cu stânga după Ete. Bumblerul dădu să 
cadă, şi prinse tare cu dinţii de mâna întinsă a băiatului. 
Durerea se manifestă imediat, cu o forţă cotropitoare. Jake 
strigă, dar îndură, rămânând pe poziţie, cu braţul drept 
strângând drugul, cu genunchii apăsând tare suprafaţa 


netedă. Ete atârna de mâna lui stângă aidoma unui acrobat 
de circ, uitându-se în sus cu ochii lui aurii, şi atunci Jake îşi 
văzu sângele curgând pe o parte şi pe cealaltă a capului 
bumblerului, în părâiaşe. 

Apoi veni o nouă rafală de vânt şi Jake începu să alunece. 


13 


Pe Eddie îl părăsi teama. În locul ei se instală acea 
stranie şi totuşi bine-venită răceală. Lăsă scaunul lui 
Susannah să cadă pe betonul crăpat şi alergă pe cablul de 
susţinere, fără a se mai sinchisi de balustradă. Jake atârna 
cu capul în jos deasupra golului, cu Ete legănându-se la 
capătul mâinii sale stângi, ca un pendul îmblănit. Şi mâna 
dreaptă a băiatului aluneca. 

Eddie depărtă picioarele şi se aşeză/prăbuşi în şezut. 
Boaşele sale neprotejate fură strivite, dureros, de osul 
pelvian, dar pentru moment şi această durere ascuţită i se 
păru ceva străin, ca un zvon dintr-o ţară îndepărtată. Il 
apucă pe Jake de păr cu o mână şi de o bretea a 
ghiozdanului cu cealaltă. Simţi că-ncepea să se încline şi el 
spre exterior şi, preţ de o clipă de coşmar, crezu că toţi trei 
voi plonja prin aer, ca un lanţ uman. 

Dădu drumul părului lui Jake şi strânse mai tare breteaua 
ghiozdanului, rugându-se ca băiatul să nu şi-l fi cumpărat 
de la un magazin cu produse ieftine. Flutura cu mâna liberă 
deasupra capului, după balustradă. După un moment 
interminabil, în care alunecarea lor combinată continuă, o 
găsi şi se apucă de ea. 

— ROLAND! urlă el. MI-AR PRINDE BINE PUŢIN AJUTOR! 

Roland era deja acolo, cu Susannah cocoţată încă în 
spinarea sa. Când se aplecă, ea încleştă braţele pe după 
gâtul său, ca să nu cadă din harnaşament. Pistolarul îl 
cuprinse pe Jack cu un braţ şi-l trase sus. Când picioarele lui 
erau din nou pe drugul de susţinere, Jake încolăci un braţ 
pe după trupuşorul scuturat de tremurături al lui Ete. Mâna 
lui stângă era o agonie de foc şi gheaţă. 


— Dă-mi drumul, Ete, icni el. Acum îmi poţi da drumul... 
suntem în siguranţă. O clipă teribilă, crezu că billy- 
bumblerul nu-l va asculta. Apoi, încet, maxilarele lui Ete se 
relaxară şi Jake îşi putu extrage mâna. Era plină de sânge şi 
prezenta un semicerc de găuri întunecate. 

— Ete, zise bumblerul fără vlagă şi Eddie văzu mirat că 
ochii ciudaţi ai animalului erau plini de lacrimi. Îşi întinse 
spatele şi-l linse pe Jake pe faţă cu limba însângerată. 

— E-n regulă, spuse Jake, lipindu-şi faţa de blana caldă. 
Plângea şi el, cu o expresie şocată şi îndurerată pe chip. 
Nu-ţi face griji, e-n regulă. N-ai avut de ales şi te înţeleg. 

Eddie se ridică încet în picioare. Era gri-murdar la faţă şi 
se simţea ca şi când cineva l-ar fi lovit în stomac cu o bilă 
de popice. Duse lent mâna stângă între picioare şi se pipăi. 

— A dracu’ vasectomie, zise el gâtuit. 

— O să leşini, Eddie? întrebă Roland. 

O nouă pală de vânt îi zbură pălăria de pe cap şi o aruncă 
în faţa lui Susannah. Ea o prinse şi i-o îndesă înapoi până la 
urechi, dându-i aspectul unui ţăran căzut în cap. 

— Nu, răspunse Eddie. Mai că mi-aş dori să pot, dar... 

— Uită-te la Jake, spuse Susannah. Sângerează rău. 

— Sunt bine, zise băiatul şi încercă să-şi ascundă mâna. 

Inainte să apuce, Roland i-o luă cu blândeţe în mâinile 
sale. Jake suferise cel puţin o duzină de împunsături pe 
dosul mâinii, în palmă şi pe degete. Majoritatea erau 
adânci. Era imposibil de spus dacă avea şi oase rupte sau 
tendoane secţionate până ce nu avea să-ncerce să o 
flexeze, iar acum nu era nici momentul, nici locul pentru 
astfel de experimente. 

Roland se uită la Ete. Billy-bumblerul îi întoarse privirea, 
în ochii săi expresivi citindu-se tristeţe şi frică. Nu se linsese 
pe bot de sângele lui Jake, deşi acesta ar fi fost cel mai 
natural lucru din lume pentru el. 

— Lasă-l în pace, îl instrui Jake şi strânse mai tare braţul 
cu care îl ţinea pe Ete. N-a fost vina lui. A fost a mea, 
fiindcă am uitat de el. L-a dezechilibrat vântul. 

— N-am să-i fac nimic, spuse Roland. 

Deşi era sigur că billy-bumblerul nu suferea de turbare, 


tot nu avea de gând să-i permită să guste din sângele lui 
Jake mai mult decât o făcuse deja. Cât despre vreo altă 
boală pe care bumblerul o putea purta în sânge... ei bine, 
ka avea să decidă, aşa cum, în cele din urmă, făcea mereu. 
Roland îşi scoase eşarfa de la gât şi-l şterse pe Ete la bot. 

— Poftim, spuse. Bravo, amice. Bravo, băiete. 

— Ete, rosti billy-bumblerul fără vlagă şi Susannah, care 
se uita peste umărul pistolarului, ar fi putut jura că auzise 
recunoştinţă în vocea lui. 

Îi lovi încă o pală de vânt. Vremea se înrăutăţea cu 
rapiditate. 

— Eddie, trebuie să coborâm de pe pod. Poţi să umbli? 

— Nu, stăpâne; da’ mi-oi târî picioarele după mine. 

Încă-l durea groaznic în zona pelviană şi-n capul 
stomacului, dar nu la fel de rău ca în urmă cu câteva 
minute. 

— Prea bine. Să ne mişcăm. Cât de repede putem. 

Roland se întoarse, dădu să facă un pas şi se opri. Un om 
stătea acum de cealaltă parte a golului, uitându-se 
inexpresiv la ei. 

Nou-venitul se apropiase cât timp atenţia lor fusese 
îndreptată spre Jake şi Ete. Avea un arc în spate. Purta o 
eşarfă galben-aprins legată la cap; capetele ei fluturau ca 
nişte fanioane în vântul puternic. La urechi îi atârnau cercei 
aurii rotunzi, cu cruci în centru. Un ochi era acoperit cu un 
petic alb de mătase. Faţa-i era plină de pustule purpurii, 
unele deschise şi supurânde. Putea să aibă treizeci, 
patruzeci sau şaizeci de ani. Ţinea o mână ridicată 
deasupra capului. În ea avea ceva ce Roland nu reuşea să 
distingă. Ştia doar că, judecând după forma ei regulată, nu 
putea fi o piatră. 

În spatele acestei apariţii, oraşul se profila cu o claritate 
bizară în lumina tot mai puţină a zilei. Când Eddie se uită 
peste grupurile de clădiri de pe celălalt mal - depozite de 
mult prădate de jefuitori, fără îndoială - la canioanele 
umbroase şi labirinturile de piatră, înţelese pentru prima 
dată ce tare se înşelase, ce greşeală teribil de prostească 
făcuse, sperând că vor găsi ajutor. Acum vedea fațadele 


spulberate şi acoperişurile sparte; acum vedea cuiburile de 
păsări clădite pe cornişe şi în geamurile fără sticlă, holbate; 
acum îşi permise să adulmece de-a dreptul oraşul, şi acel 
miros nu era de mirodenii fabuloase şi mâncăruri savuroase 
de felul celor pe care mama lui le aducea uneori acasă de 
la Zabar's, ci mai degrabă miasma unei saltele care a luat 
foc, a ars în voie şi apoi a fost stinsă cu apă de canal. 
Înţelese deodată oraşul Lud, îl înţelese pe deplin. Piratul 
rânjitor care apăruse în timp ce atenţia lor era în altă parte 
probabil că era cea mai apropiată versiune de elf bătrân şi 
înţelept care exista în locul acela pustiit, aflat pe moarte. 

Roland scoase revolverul. 

— Lasă-l jos, pretinu' mieu, zise bărbatul cu eşarfă 
galbenă, cu un accent atât de pronunţat, încât sensul 
cuvintelor lui aproape că se pierdu. Lasă-l jos, sufletu' 
mieu. Ai fi tu aprig, îhî, aiasta-i clar, da’ acuma ai pierdut. 


14 


Pantalonii nou-venitului erau din catifea verde şi peticiţi. 
Cum stătea aşa, pe marginea găurii din pod, semăna cu un 
corsar aflat la apusul carierei lui de jefuitor: bolnav, 
răpciugos şi încă periculos. 

— Şi dacă nu mă supun? întrebă Roland. Dacă aleg să-ţi 
trag pur şi simplu un glonţ în capul ăla bolnav? 

— Atuncia oi ajunge-n iad numa' cu atât mai repede- 
naintea ta cât să-ţi ţiu de uşă, spuse omul cu eşarfă 
galbenă, şi chicoti amical. Flutură mâna pe care o ţinea în 
aer. Pen' mine-i oricum acelaşi drac. 

Roland bănuia că acesta era adevărul. Omul arăta ca şi 
când ar mai avut cel mult un an de trăit... şi că ultimele luni 
ale acelui an aveau să fie probabil foarte neplăcute. 
Pustulele supurânde de pe faţa lui nu aveau nicio legătură 
cu radiaţiile; dacă Roland nu se înşela amarnic, omul acela 
era în ultima fază a ceea ce doctorii numeau blenoragie şi 
restul lumii numea boala curvăsăriei. Când erai în faţa unui 
om periculos, era întotdeauna de rău, dar măcar îţi puteai 


calcula şansele într-o astfel de întâlnire. Când erai în faţa 
unui mort, însă, totul se schimba. 

— Ştiţ' voi oare ce am io acilea, scumpii miei? întrebă 
piratul. Aveţ' idee pe ce a pus mâna pretinu' vost Gasher? E 
o grenado, ceva mumos ce-or lăsat în urmă Bătrânii, şi io i- 
am dat deja jos căciulia... fiindc-a sta acoperit 'nainte ca 
prezentările să fie făcute-i dovadă de proastă purtare, chiar 
aşa! 

Chicoti vesel un moment, apoi chipul îi rămase din nou 
imobil şi grav. 

Îl părăsi orice urmă de umor, ca şi când un buton ar fi 
fost apăsat undeva în creierul lui degenerat. 

— Acuma, scumpilor, numa’ deştu' mieu ce mai ţine 
cuiu'. De mă-mpuşti, o s-urmeze o bubuitură a dracu' de 
puternică. Tu şi fofoloanca de maimucă din spatele tău o să 
fit făcuţ' pulbere. Cre’ că şi plodu’, da. Junele care stă- 
napoia ta şi-ndreaptă spre mine pistolu' ăla de jucărie ar 
putea să trăiască, da’ numa’ pân-o să atingă apa... şi o s-o 
atingă sigur, pen' că podu' asta atârnă de un fir deja de 
patrujde ani, şi nu-i trebe decât un bobârnac ca să cadă. 
Aşa că vrei să pui revolveru' cela deoparte sau vrei să ne 
ducem tăţ' dracului în acelaş’ căruţ? 

Roland se gândi o clipă să încerce să tragă în obiectul pe 
care Gasher îl numea grenado şi să i-l zboare din mână, dar 
văzu cât de tare îl strângea şi puse arma la loc. 

— A, bun! făcu Gasher, din nou vesel. Ştiam io că ieşti 
om de omenie, numa' ce te-am văzut! O, da! Chiar aşe! 

— Ce vrei? întrebă Roland, deşi credea că ştia deja asta. 

Gasher ridică mâna liberă şi arătă cu un deget murdar 
spre Jake. 

— Plodu'. Dă-mi plodu’ şi restu’ puteţ' pleca. 

— Du-te şi te fute singur, zise Susannah imediat. 

— De ce nu? cârâi piratul. Dă-mi o bucată dă oglinză şi 
mi-o tai acuş şi-o vâr ‘napoi - de ce nu, la cât îmi folosește- 
n zilele astea? Păi, nu pot nici să mă uşurez făr' să mă ardă 
până-n gât! Ochii lui, care aveau o nuanţă calmă de 
cenuşiu, nu se desprinseră nicio clipă de pe faţa lui Roland. 
Tu ce spui, pretinu' mieu? 


— Ce se va întâmpla cu noi, ceilalţi, dacă ţi-l dau pe 
băiat? 

— Păi, vă vedeţ' liniştiţ' de drum făr' nicio problemă din 
partea noastră! răspunse prompt bărbatul cu eşarfă 
galbenă. Ai cuvântu' lu' Tic-Tac pentru asta. Că doară vorba 
lui v-o zic, chiar aşe, iar Tic-Tac e un om pe cinste, nu-ş' 
calcă vorba odată ce ş-o dat-o. Sigur, asta n-o pot zice şi 
despre Puberii peste care-o să daţ, da’ din partea lu’ 
Cărunţii lu’ Tic-Tac n-o s-aveţ' probleme. 

— Ce naiba vorbeşti, Roland? sări Eddie. Doar nu te 
gândeşti să faci asta, nu? Roland nu se uită în jos la Jake şi 
buzele nu i se mişcară când murmură: 

— O să-mi ţin promisiunea. 

— Da... ştiu că o vei ţine. Apoi Jake ridică glasul şi spuse: 
Pune pistolul deoparte, Eddie. Eu voi decide. 

— Jake, ţi-ai ieşit din minti! 

Piratul scoase un horcăit vesel. 

— Nici vorbă, pretine! Tu ţ-ai ieşit din minţ' de nu mă 
crezi. Cu noi măcar ar fi păzit de tobe, nu-i aşe? Gândeşte- 
te: de n-aş vorbi serios, v-aş fi zis din prima s-aruncaţ' 
armele peste bord! Nimic mai uşor! Da' am zis io asta? 
Noo! 

Susannah auzise schimbul de replici dintre Jake şi 
Roland. Avusese, de asemenea, ocazia să înţeleagă cât de 
sumbre le erau opţiunile. 

— Pune-l deoparte, Eddie. 

— De unde să ştim că n-o să arunci grenada în noi 
imediat ce o să ai băiatul? strigă Eddie. 

— O împugşc în aer, dacă încearcă, spuse Roland. O pot 
face, şi el ştie că pot. 

— Da, s-ar putea. Pari om dintr-o bucată, chiar aşe. 

— Dacă spune adevărul, continuă Roland, s-ar frige şi 
dacă n-aş nimeri jucărioara lui, pentru că podul s-ar prăbuşi 
şi am cădea cu toţii în râu. 

— Foarte dăştept, fiu’ mieu! zise Gasher. Chiar eşti dintr- 
o bucată, aşe-i? Râse hârâit, apoi redeveni serios şi sigur pe 
sine. Gata cu vorbăria, pretinu' mieu. Alege. Îmi dai băietu' 
sau ne-aflăm sfârşitu' toţ' deodată? 


Înainte ca Roland să poată spune un cuvânt, Jake se 
furişă pe lângă el, pe drugul de susţinere. Incă îl strângea 
pe Ete cu braţul drept. Îşi ţinea mâna stângă însângerată 
drept în faţă. 

— Jake, nu! strigă Eddie cu disperare. 

— O să vin după tine, zise Roland cu aceeaşi voce joasă. 

— Ştiu, răspunse Jake. 

Vântul suflă din nou. Podul se legănă şi gemu. Râul Send 
era presărat acum cu pete de spumă şi apa fierbea albă în 
jurul epavei monoului albastru care ieşea la suprafaţă în 
amonte. 

— Aşe, pretine! ugui Gasher. Buzele i se lăţiră, expunând 
puţinii dinţi rămaşi în gingiile albe, asemenea unor lespezi 
funerare roase. Aşe, plodu’ mieu! Vino numa’. 

— Roland, poate blufează! ţipă Eddie. Grenada aia ar 
putea fi moartă! Pistolarul nu răspunse. 

În timp ce Jake se apropia de cealaltă parte a găurii din 
trotuar, Ete îşi dezgoli şi el dinţii şi începu să mârâie la 
Gasher. 

— Azvârle jigărania aia vorbitoare, spuse piratul. 

— Du-te dracului, răspunse Jake cu aceeaşi voce calmă. 
Gasher păru surprins pentru un moment, apoi încuviinţă. 

— ii la el, aşe-i? Bine atuncia. Făcu doi paşi înapoi. 
Pune-l jos imediat ce-ajungi pe beton. Şi dacă sare la mine, 
promit că-i trag un şut de o să-i iasă creierii pe gaura din 
fund. 

— Gaura din fund, repetă Ete printre dinţii dezgoliţi. 

— Taci, Ete, îl apostrofă Jake în şoaptă. 

Ajunse la beton tocmai când cea mai puternică rafală de 
până atunci lovi podul. De data aceasta, ţiuitul firelor de 
cablu care se rupeau părea să vină de peste tot. Jake 
aruncă o privire înapoi şi-i văzu pe Roland şi pe Eddie 
ţinându-se de balustradă. Susannah îl privea peste umărul 
pistolarului, cu părul ei creţ suflat de vânt. Jake ridică mâna 
către ei. Roland o ridică şi el. 

De data asta n-o să mă mai laşi să cad, nu-i aşa? 
întrebase el. Nu - nici de data asta şi nici altă dată, 
răspunsese Roland. Jake îl credea... Se temea totuşi foarte 


tare de ce se putea întâmpla înainte să vină Roland. Îl puse 
pe Ete jos. Gasher se apropie degrabă în clipa următoare, 
lovind cu piciorul în micuțul animal. Ete se dădu într-o 
parte, ferindu-se de gheată. 

— Fugi! strigă Jake. 

Ete fugi, ţâşnind pe lângă ei şi luând-o spre capătul 
podului dinspre Lud cu capul în jos, ocolind găurile şi sărind 
peste crăpăturile din asfalt. Nu se uită înapoi. O clipă mai 
târziu, Gasher îl prinse pe Jake cu braţul pe după gât. Puţea 
a mizerie şi carne putredă, cele două izuri combinându-se 
într-o singură miasmă grea, pestilenţială. li ridică lui Jake 
stomacul în gât. 

Piratul lovi cu pelvisul în fesele lui Jake. 

— Poate că nu-s aşa d-amorţit cum credeam. Nu se zice 
oare că tinereţea-i vinu’ care-i îmbată pe bătrâni? Ne-om 
distra bine, aşe-i, pruncu' mieu? Aha, ne-om distra atât de 
bine că i-om face pe înjeri să cânte. 

O, lisuse, gândi Jake. Gasher ridică iarăşi vocea. 

— Acuma, noi plecăm, straşnicu' mieu pretin... Avem 
lucruri mari de făcut şi oameni mari de-ntâlnit, chiar aşe, 
da’ io-mi ţiu cuvântu'. Cât despre tine, o să stai acolo unde 
eşti încă v'o cinşpe minute bune, de ai minte-n cap. De te 
văd că faci o mişcare, ne ducem toţi pe copcă. Inţelesu-m- 
ai? 

— Da, spuse Roland. 

— Mă-nţelegi când zic că n-am ni'ca de pierdut? 

— Da. 

— Asta-i foarte bine, atuncia. Mişcă, băiete! Un-doi! 

Mâna lui Gasher îl strânse tot mai tare pe Jake de gât, 
până ce băiatul abia mai putea respira. În acelaşi timp, era 
tras înapoi. Se îndepărtară în felul acesta, cu faţa spre 
spărtura la care Roland stătea cu Susannah în cârcă şi 
Eddie puţin în spatele lui, încă ţinând în mână Rugerul pe 
care Gasher îl numise pistol de jucărie. Jake simţea cum 
răsuflarea caldă a piratului îl lovea în ureche în reprize 
scurte. Mai rău chiar, îi simţea mirosul. 

— Nu-ncerca nimic, şopti Gasher, c-altfel îţ' smulg 
bijuteriile şi ţi le-ndes în cur. Ş-ar fi păcat să le piezi “nainte 


s-apuci să le foloseşti, nu-i aşe? Foarte păcat, da. 

Ajunseră la capătul podului. Jake se crispă, crezând că 
Gasher va arunca totuşi grenada, dar piratul n-o făcu... cel 
puţin, nu imediat. IlI împinse pe Jake cu spatele prin spaţiul 
strâmt dintre două cubicule mici care probabil că serviseră, 
cândva, ca gherete de taxare. Dincolo de ele, depozitele 
din cărămidă se profilau aidoma unor blocuri cu celule de 
închisoare. 

— Acuma, pretine, o să-ţi iau mâna de pe gât, c-altfel te 
sufoci. Da' o să te ţin de braţ şi, dac-o iei la fugă ca vântu' 
şi ca gându', promit că ţi-o smulg din umăr şi te bat cu ea 
ca şi c-o bâtă. Înţelesu-m-ai? 

Jake încuviinţă şi, dintr-odată, presiunea teribilă dispăru 
de pe traheea sa. Imediat după aceea, îşi simţi din nou 
mâna - o simţi caldă şi umflată şi plină de foc. Apoi Gasher 
îl apucă de biceps cu degete ca de fier, şi uită complet de 
mână. 

— Tai-tai! făcu piratul într-un falsetto grotesc şi agită 
grenada în direcţia celorlalţi. Pa-pa, scumpilor! Apoi mârâi 
spre Jake: Acuma fugi, plodu’ mă-tii! Fugi! 

Jake fu întâi răsucit şi apoi smuls din loc, forţat să alerge. 
Zburau amândoi pe o rampă curbată în jos, spre nivelul 
străzii. Primul gând confuz al lui Jake fu că aşa ar fi arătat 
East River Drive la două sau trei sute de ani după ce o 
stranie ciumă a creierului ar fi ucis toţi oamenii raţionali de 
pe faţa pământului. 

Epavele antice şi ruginite ale ceea ce cu siguranţă 
fuseseră automobile stăteau la intervale de-a lungul 
ambelor borduri. Majoritatea erau roadstere în formă de 
bulă, care nu semănau cu nicio maşină dintre cele pe care 
le văzuse Jake vreodată (decât, poate, cu acelea pe care 
personajele cu mănuşi albe ale lui Walt Disney le 
conduceau în benzile desenate), dar printre ele zări o 
broscuţă Volkswagen veche, o maşină care putea fi un 
Chevrolet Corsair şi ceva ce credea că era un Ford model A. 
Niciuna dintre aceste bizare epave nu avea pneuri; fie 
fuseseră furate, fie se făcuseră de mult praf şi pulbere. ŞI 
tot ce era din sticlă fusese spart, ca şi când cetăţenii rămaşi 


în acel oraş ar fi disprețuit orice le-ar fi putut arăta 
reflexiile, chiar şi accidental. 

Sub şi între maşinile abandonate, rigolele erau pline cu 
grămezi de metal neidentificat şi licăriri puternice de sticlă. 
Copacii fuseseră plantați de-a lungul trotuarelor într-un 
timp îndepărtat şi mai ferice, însă acum erau atât de uscați, 
încât aduceau cu nişte sculpturi de metal, văzute pe 
fundalul cerului noros. Unele dintre depozite fuseseră fie 
bombardate, fie se prăbuşiseră de la sine, şi dincolo de 
maldărele de cărămizi care reprezentau tot ce mai 
rămăsese din ele, Jake vedea râul şi pilonii ruginiţi şi îndoiţi 
ai podului peste Send. Mirosul de putreziciune jilavă - un 
miros ce părea să ţi se înfigă aproape fizic în nas - era mai 
puternic ca oricând. 

Strada se îndrepta către est, depărtându-se de calea 
Grinzii, şi Jake văzu că era din ce în ce mai gâtuită de moloz 
şi deşeuri. La distanţă de şase sau şapte cvartale, părea că 
se gâtuia complet, şi totuşi în direcţia aceea îl târa Gasher. 
La început, ţinu pasul cu el, dar piratul impunea un ritm 
incredibil. Jake începu să gâfâie şi rămase un pas în urmă. 
Gasher aproape îl ridică de la sol, trăgându-l spre bariera 
de gunoaie şi ciment şi bârne ruginite care-i aştepta în faţă. 
Dopul - care lui Jake îi lăsa impresia unei construcţii - se 
afla între două clădiri late, cu faţade de marmură prăfuită. 
In faţa celei din stânga era o statuie pe care Jake o 
recunoscu imediat: era femeia numită Justiţia Oarbă, iar 
acesta era un semn aproape sigur că clădirea pe care o 
străjuia fusese un tribunal. Insă nu avu decât un moment 
ca să se uite; Gasher îl târa fără zăbavă către baricadă, şi 
nici prin gând nu-i trecea să încetinească pasul. 

O să ne omoare pe amândoi, dacă încearcă să trecem pe 
acolo! gândi Jake, dar Gasher - care fugea ca vântul în 
pofida bolii care-şi arăta prezenţa pe faţa lui - îngropă pur 
şi simplu degetele mai adânc în braţul lui şi-l trase mai 
departe. lar acum Jake văzu o alee îngustă în mormanul nu 
chiar atât de haotic de beton, mobilă spartă, ţevi corodate 
şi bucăţi de camioane şi automobile. 

Inţelese imediat. Labirintul acela avea să-l întârzie câteva 


ore bune pe Roland... însă pentru Gasher era o joacă de 
copii, şi ştia exact încotro se ducea. 

Gura mică şi întunecată a aleii era pe partea stângă o 
mormanului de reziduuri. Când ajunseră la ea, Gasher 
aruncă obiectul verde înapoi peste umăr. 

— Lasă capu’ jos, şcumpule! strigă el şi scoase o serie de 
chicote ascuţite, isterice. Un moment mai târziu, o explozie 
uriaşă zgudui strada. Una dintre maşinile în formă de bulă 
sări şase metri în aer şi apoi ateriză pe capotă. Un potop de 
cărămizi şuieră pe deasupra capului lui Jake şi ceva îl lovi 
tare în omoplatul stâng. Se împletici şi ar fi căzut, dacă 
piratul nu l-ar fi smucit în picioare, trăgându-l în 
deschizătura îngustă din gunoaie. Odată intraţi în pasajul 
de dincolo, umbre lungi se întinseră pofticioase şi-l 
înconjurară. 

Când dispărură din vedere, o formă mică şi blănoasă se 
furişă din spatele unui bolovan de beton. Era Ete. Rămase 
în gura pasajului un moment, cu gâtul întins înainte, cu 
ochii scânteind. Apoi merse pe urmele lor, ţinând nasul 
aproape de pământ şi adulmecând conştiincios. 


15 


— Haide, spuse Roland, imediat ce Gasher îşi luă 
picioarele la spinare. 

— Cum ai putut face asta? îl admonestă Eddie. Cum l-ai 
putut lăsa pe monstrul ăla să-l ia? 

— Pentru că n-am avut de ales. Adu scaunul cu rotile. O 
să avem nevoie de el. Ajunseseră la betonul aflat de 
cealaltă parte a spărturii, când o explozie zgudui podul, 
împroşcând moloz spre cerul întunecat. 

— Hristoase! făcu Eddie şi întoarse chipul palid şi speriat 
spre Roland. 

— Nu-ţi face încă griji, rosti Roland calm. Cei de teapa lui 
Gasher sunt rareori neatenţi cu jucăriile lor explozive. 

Ajunseră la gheretele de taxare din capătul podului. 
Roland se opri imediat după ele, în capul rampei curbate. 


— Ştiai că individul nu blufează, nu-i aşa? întrebă Eddie. 
Vreau să zic că nu bănuiai, doar... ştiai. 

— E un mort ambulant şi oamenii ca el nu au nevoie să 
blufeze. 

Vocea lui Roland era suficient de calmă, însă tot se 
simţea în ea o undă de amărăciune şi tristeţe. 

— Ştiam că se poate întâmpla aşa ceva şi, dacă l-am fi 
văzut pe individ mai repede, cât încă ne aflam în afara razei 
oului lui exploziv, l-am fi putut ţine la distanţă. Dar Jake a 
căzut şi el s-a apropiat prea tare. Imi imaginez că-şi spune 
că motivul pentru care am adus băiatul cu noi a fost ca să 
plătim tributul trecerii sigure prin oraş. La naiba! La naiba, 
ce ghinion! 

Roland se lovi cu pumnul în picior. 

— Ei, asta-i, hai să mergem după el! Pistolarul clătină din 
cap. 

— Aici, drumurile noastre se despart. Nu o putem duce 
pe Susannah acolo unde s-a dus ticălosul şi nici n-o putem 
lăsa singură. 

— Dar... 

— Ascultă şi nu te împotrivi... dacă vrei să-l salvăm pe 
Jake. Cu cât stăm mai mult aici, cu atât i se răcesc mai tare 
urmele. Şi e greu să mergi pe urme reci. Voi aveţi propria 
voastră misiune de îndeplinit. Dacă mai există un Blaine, şi 
sunt sigur că Jake crede că există, atunci tu şi Susannah 
trebuie să-l găsiţi. Trebuie să fie o gară sau ceea ce 
odinioară, pe tărâmurile îndepărtate, se numea leagăn. 
Înţelegi? 

În sfârşit, din fericire, Eddie nu se împotrivi. 

— Da. O să-l găsim. Şi atunci? 

— Trage câte un glonţ la fiecare jumătate de oră. O să 
vin după ce-l recuperez pe Jake. 

— Împuşcăturile vor atrage şi alţi oameni, spuse 
Susannah. 

Eddie o ajutase să coboare din harnaşament şi ea se 
făcea comodă în scaunul cu rotile. 

Roland îi scrută cu o privire rece. 

— Descurcă-te cu ei. 


— Bine. 

Eddie întinse mâna şi pistolarul i-o strânse scurt. 

— Găseşte-l, Roland. 

— O, îl voi găsi. Numai roagă-te zeilor tăi să-l găsesc 
destul de repede. Şi ţineţi minte amândoi chipurile taţilor 
voştri. 

Susannah încuviinţă: 

— Vom încerca. 

Roland se întoarse şi alergă în pas lejer pe rampă în jos. 
Când dispăru din vedere, Eddie se uită la Susannah şi nu fu 
surprins să vadă că femeia plângea. 

Şi lui îi venea să plângă. În urmă cu o jumătate de oră, 
erau o ceată strâns unită de prieteni. Frăția lor fusese 
făcută fărâme în doar câteva minute - Jake răpit, Roland 
plecat după el. Până şi Ete fugise. Eddie nu se simţise 
niciodată atât de singur. 

— Am sentimentul că nu-i vom mai revedea niciodată, 
spuse Susannah. 

— Ba sigur că-i vom revedea! replică Eddie aprig, dar ştia 
la ce se referea ea, întrucât şi el simţea la fel. 

Presentimentul că drumul lor ajunsese la sfârşit înainte 
să înceapă bine îi apăsa greu pe suflet. 

— Intr-o luptă cu Attila Hunul, i-aş da trei şanse la două 
lui Roland Barbarul. Haide, Suze... avem de prins un tren. 

— Dar unde? întrebă ea, mâhnită. 

— Nu ştiu. Poate c-ar trebui să-l oprim pe primul elf 
bătrân şi înţelept pe care-l întâlnim în cale şi să-l întrebăm, 
nu? 

— Ce tot vorbeşti acolo, Edward Dean? 

— Nimic, spuse el şi, cum asta era atât de al naibii de 
adevărat încât simţea că-i dau lacrimile, apucă mânerele 
scaunului cu rotile şi începu să-l împingă în jos pe rampa 
crăpată şi plină de sticlă spartă care ducea în oraşul Lud. 


16 


Jake  descinse repede într-o lume pâcloasă în care 


suferinţa constituia singurul reper: mâna care pulsa, 
bicepsul în care Gasher îşi înfipsese degetele ca nişte 
piroane de oţel, plămânii care-l ardeau. Înainte să ajungă 
prea departe, acestor dureri întâi li se alătură şi apoi le luă 
locul o usturime arzătoare în partea stângă a corpului. Se 
întrebă dacă Roland pornise deja după ei. Se mai întrebă şi 
cât timp va putea Ete să trăiască în lumea aceea atât de 
diferită de câmpiile şi pădurea pe care le cunoscuse el până 
acum. Apoi Gasher îl pocni peste faţă, însângerându-i nasul, 
şi gândurile i se pierdură într-un val de durere roşie. 

— Haide, bastard mic ce eşti! Mişcă-ţ' bucile! 

— Fug... cât pot de repede, gemu Jake şi abia reuşi să 
ocolească un ciob gros de sticlă care ieşea ca un dinte lung 
şi transparent din peretele de gunoaie din stânga sa. 

— Bine ar fi să nu fie aşa, fiin'c-atunci îţ' trag una de să-ţ' 
pierzi cunoştinţa şi te trag mai departe de păr! Hai odată, 
un-doi, bastard mic ce eşti! 

Jake găsi cumva resurse să fugă mai tare. Intrase pe alee 
cu ideea că-n scurt timp vor ieşi din nou pe bulevard, dar 
acum îşi dădea seama cu tristeţe că nu va fi aşa. Aceea era 
mai mult decât o alee; era un drum camuflat şi fortificat 
care ducea şi mai adânc pe teritoriul Cărunţilor. Zidurile 
înalte şi nesigure care se apropiau continuu de ei fuseseră 
clădite dintr-o gamă extraordinar de variată de materiale: 
maşini parţial sau complet turtite de calupurile de granit şi 
oţel aşezate peste ele; stâlpi de marmură; utilaje de fabrică 
înroşite de rugină acolo unde nu erau înnegrite de ulei; un 
peşte din crom şi cristal mare cât un avion particular, cu un 
cuvânt criptic în Limba Nobilă - ÎNCÂNTARE - inscripţionat 
delicat pe suprafaţa lui solzoasă; lanţuri încrucişate, cu 
fiecare verigă mare cât capul lui Jake, înfăşurate în jurul 
unui amalgam indistinct de mobile ce păreau să stea 
deasupra lor într-un echilibru precar, ca nişte elefanţi de 
circ pe platformele lor mici de oţel. 

Ajunseră la un loc unde cărarea aceea incredibilă se 
ramifica, şi Gasher alese braţul stâng fără nicio ezitare. 
Ceva mai departe, alte trei alei, atât de înguste încât erau 
aproape nişte tunele, se îndepărtau în direcţii diferite. De 


data aceasta, Gasher alese braţul din dreapta. Noua cărare, 
ce părea formată din bancuri de cutii putrede şi blocuri 
uriaşe de hârtie veche - hârtie care putea să fi fost cândva 
cărţi ori reviste - era prea îngustă pentru a le permite să 
alerge umăr la umăr. Gasher îl împinse pe Jake în faţă şi 
începu să-l lovească necontenit în spate pentru a-l face să 
meargă mai repede. Probabil că aşa se simte un juncan 
atunci când e împins spre abator, gândi Jake şi jură că, de 
va fi să scape cu viaţă, nu va mai mânca niciodată carne de 
vită. 

— Fugi, păsărică dulce de băiat! Fugi! 

Jake pierdu în scurt timp socoteala curbelor pe care le 
luau şi, pe măsură ce Gasher îl împingea mai adânc în acel 
haos de oţel contorsionat, mobile sparte şi utilaje 
dezafectate, începu să-şi piardă orice speranţă că va fi 
salvat. Nici chiar Roland nu-l va mai putea găsi acum. Dacă 
pistolarul încerca, avea să se piardă şi să hoinărească pe 
cărările gâtuite ale acelei lumi de coşmar până la moarte. 

Acum mergeau la vale şi zidurile de hârtie tasată 
făcuseră loc unor metereze de fişete, mormane de maşini 
de calcul şi grămezi de echipament IT. Era ca şi când ar fi 
alergat printr-o versiune de coşmar a unui depozit Radio 
Shack. Preţ de un minut întreg, peretele care gonea în 
stânga lui Jake păru construit doar din televizoare ori 
terminale video aruncate de-a valma. Se holbau la el 
aidoma ochilor opaci ai unor morţi. Şi-n vreme ce solul de 
sub picioarele lor continua să coboare, Jake îşi dădu seama 
că acum chiar erau într-un tunel. Fâşia de cer noros de 
deasupra lor se îngustase, devenind o panglică, iar panglica 
devenise şnur, după care şnurul devenise un fir de aţă. Se 
aflau într-o întunecată lume subpământeană, alergând ca 
doi şobolani printr-o gigantică groapă de gunoi. 

Dacă se prăbuşeşte totul peste noi? se întrebă Jake, dar 
în starea lui actuală de epuizare, acea posibilitate nu-l 
speria prea tare. Dacă se năruia acoperişul, putea măcar să 
se odihnească. 

Gasher îl mâna aşa cum un fermier îşi mână catârul, 
lovindu-l peste umărul stâng pentru a-l înştiinţa să o ia la 


stânga şi peste cel drept pentru a o lua la dreapta. Când 
drumul mergea în faţă, îl pocnea peste ceafă. Jake încercă 
să ocolească o ţeavă ieşită din pământ şi nu reuşi prea 
bine. Aceasta îl nimeri în şold şi-l făcu să se împleticească, 
fluturând din braţe prin pasajul îngust, către un amalgam 
de sticlă şi scânduri crăpate. Gasher îl prinse şi-l împinse 
iarăşi în faţă. 

— Fugi, plod împiedicat ce eşti! Nu ştii să fugi! De n-ar fi 
Omu’ Tic-Tac, ţ-aş da la buci chiar aci şi ţ-aş lua gâtu-n 
acelaşi timp, chiar aşe aş face! 

Jake alergă învăluit într-o pâclă roşie în care nu existau 
decât durerea şi bufnetul des al pumnilor lui Gasher, care-l 
loveau în umeri sau în ceafă. În cele din urmă, când fu sigur 
că nu mai putea fugi, Gasher îl apucă de gât şi-l opri atât de 
brusc, încât Jake se lovi de el cu un gâjâit strangulat. 

— Vezi aci un truc mic! gâfâi Gasher jovial. Uită-te drept 
“nainte şi-o să vezi două cabluri întinse-n X puţin deasupra 
pământului. Le vezi? 

La început, Jake nu le văzu. Era foarte întuneric acolo; 
mormane de ibrice uriaşe de cupru se ridicau în stânga, iar 
în dreapta erau maldăre de tuburi din oţel care păreau a 
face parte din echipamentul de scufundări. Jake credea că 
pe acestea din urmă le putea transforma într-o avalanşă 
dacă ar fi suflat o singură dată tare. Se şterse cu antebraţul 
la ochi, înlăturând şuviţe încâlcite de păr, şi încercă să nu 
se gândească la felul în care ar arăta el îngropat sub 
aproximativ şaisprezece tone de tuburi. Miji ochii în direcţia 
indicată de Gasher. Da, desluşea - cu greu - două linii 
subţiri şi argintii care aduceau cu corzile de chitară sau 
banjo. Coborau de pe marginile pasajului şi se încrucişau 
cam la şaizeci de centimetri deasupra pământului. 

— Târăşte-te pe dedesubt, scumpişor. Şi fii tare atent, că 
dacă atingi numa’ puţin unu’ din cablurile alea, jumate din 
oţelu' şi betonu’ din oraş o să-ţ' cadă-n scumpu' tău căpşor. 
Şi-n al meu, deşi mă-ndoiesc că asta ţ-ar provoca v-o 
tresărire, zic bine? Acuma, târăşte-te! 

Jake îşi dădu jos ghiozdanul din spate, se întinse la 
pământ şi-l împinse prin spaţiul dinaintea sa. Pe când îşi 


croia drum pe sub cablurile subţiri şi bine întinse, descoperi 
că totuşi voia să mai trăiască puţin. | se părea că poate să 
simtă toate acele tone de gunoaie aşezate într-un echilibru 
precar, aşteptând să se prăvălească peste el. Cab/urile 
astea probabil că țin în loc două chei de boltă atent alese, 
gândi el. Dacă una dintre ele se rupe... pa şi pusi, ne-am 
dus dracului. Atinse cu spatele unul dintre cabluri şi, 
undeva sus, ceva scârţâi. 

— Ai grijă, ţâcă! gemu Gasher. Ai maaare grijă! 

Jake se împinse pe sub cablurile încrucişate, folosindu-se 
de picioare şi coate. Părul ud de sudoare şi murdar îi căzu 
iar în ochi, dar el nu mai îndrăzni să-l dea la o parte. 

— Ai scăpat, icni Gasher într-un târziu şi se strecură pe 
sub cabluri cu uşurinţa mişcării îndelung exersate. Se ridică 
în picioare şi luă ghiozdanul lui Jake înainte ca băiatul să şi-l 
poată pune înapoi în spate. Ce ai acilea, ţâcă? întrebă el, 
desfăcând curelele şi uitându-se înăuntru. Ai ceva bun 
pentru bătrânu' tău pretin? Fiin'că lu' Gasher îi plac 
bunătăţile, chiar aşe! 

— N-am nimic acolo, decât... 

Mâna piratului se mişcă iute şi-i dădu capul pe spate cuo 
palmă zdravănă, care iscă un norişor de sânge înspumat în 
nasul lui. 

— De ce ai făcut asta? se plânse Jake, rănit şi enervat. 

— Ca să-nveţi să nu-mi mai zici ce pot să văd cu ochii 
mei! ţipă Gasher şi aruncă ghiozdanul în lături. Îşi dezgoli 
dinţii rămaşi într-un rânjet teribil şi periculos. Şi fiin'că era 
cât pe ce să ne-arunci în cap tot căcatu' de deasupra 
noastră! Făcu o pauză, apoi adăugă cu o voce mai 
cumpătată: Şi fiin'c-aşe am vrut io - tre’ să recunosc asta. 
Moaca ta de oaie proastă-mi trezeşte pofta să te plesnesc, 
“ţi zic sincer. Rânjetul se lăţi, expunându-i gingiile 
albicioase şi supurânde, o imagine de care Jake s-ar fi putut 
lipsi. Dacă duru' de pretin al tău vine după noi pân-aci, o s- 
aibă o surpriză cân' o să dea peste cablurile astea, zic bine? 
Gasher se uită în sus, rânjind în continuare. Undeva acolo 
sus, dacă-mi amintesc bine, e aşezat în echilibru un 
autobuz. 


Jake începu să verse lacrimi - lacrimi de sfârşeală şi 
deznădejde, care săpau canale înguste în murdăria de pe 
obrajii lui. 

Gasher ridică ameninţător palma desfăcută. 

— Mişcă-te, țâcă, ‘nainte să mă pun şi io pe plâns... 
fiin'că bătrânu' tău pretin e un tip foarte sentimental, chiar 
aşe, şi cân’ l-apucă bocitu', numa’ de aplică palme-n stânga 
şi-n dreapta-i mai apare un zâmbet pe buze. Fugi! 

Fugiră. Gasher alese aparent la întâmplare cărări care 
duceau mai adânc în labirintul acela urât mirositor şi plin de 
scârţâieli periculoase, anunţându-şi alegerile cu pumni tari 
în umerii băiatului. La un moment dat, sunetul de tobe 
reîncepu. Venea parcă de peste tot şi de nicăieri, iar pentru 
Jake aceasta fu ultima picătură. Abandonă orice speranţă şi 
orice judecată logică, şi îşi îngădui să se afunde până la 
capăt în coşmar. 


17 


Roland se opri în faţa baricadei care gâtuia strada dintr-o 
parte în cealaltă şi de sus până jos. Spre deosebire de Jake, 
el nu nutrea nicio speranţă că va ieşi la lumină dincolo. 
Clădirile care se întindeau la răsărit aveau să fie insule 
ocupate de santinele ieşind la suprafaţă dintr-o mare de 
gunoi, ustensile, artefacte... şi capcane, nu se îndoia. Unele 
dintre acele reziduuri erau acolo de cinci sau şapte sau o 
mie de ani, dar Roland credea că majoritatea fuseseră 
aduse de Cărunţi, bucată cu bucată. Partea răsăriteană a 
oraşului Lud devenise, de fapt, reduta Cărunţilor, şi Roland 
stătea acum în faţa zidului ei. 

Merse înainte încet şi văzu gura pasajului pe jumătate 
ascunsă în spatele unui bolovan de beton măcinat pe la 
colţuri. Erau urme de paşi în praful fin - două perechi, unele 
mari, celelalte mici. Pistolarul dădu să se ridice în picioare, 
se uită din nou şi se lăsă înapoi pe vine. Nu două prechi, ci 
trei, cea din urmă lăsată de lăbuţele unui animal mic. 

— Ete! strigă Roland încet. 


Un moment, nu primi niciun răspuns, dar apoi un lătrat 
solitar se auzi dintre umbre. Roland păşi în pasaj şi văzu 
ochii încercuiți cu auriu uitându-se la el de după primul colţ. 
Pistolarul se apropie cu paşi siguri de bumbler. Ete, căruia 
încă nu-i plăcea să se apropie prea tare de altcineva în 
afară de Jake, se dădu un pas înapoi şi rămase pe poziţie, 
uitându-se temător în sus, la Roland. 

— Vrei să mă ajuţi? întrebă pistolarul. 

Simţea cortina roşie a febrei luptei asaltându-l, dar acum 
nu era timp pentru asta. Avea să vină şi timpul acela, dar 
acum nu trebuia să-şi permită acea inexprimabilă uşurare. 

— Să mă ajuţi să-l găsesc pe Jake? 

— Ake! lătră Ete, scrutându-l în continuare pe Roland cu 
ochii lui temători. 

— Du-te, atunci. Găseşte.-l. 

Ete se întoarse imediat şi alergă cu viteză de-a lungul 
aleii, adulmecând cu botul pe jos. Roland îl urmă, aruncând 
doar rareori privirea în faţă, după Ete. În rest, rămase cu 
ochii aţintiţi spre trotuarul antic, căutând semne. 


18 


— lisuse, spuse Eddie. Ce fel de oameni sunt ăştia? 

Urmaseră bulevardul de la baza rampei cale de vreo 
două cvartale, văzuseră baricada (ratând intrarea lui 
Roland în pasajul parţial ascuns cu mai puţin de un minut) 
şi cotiseră la nord pe o arteră lată, care semăna cu Fifth 
Avenue. Nu îndrăznise să-i spună lui Susannah asta; era 
încă prea dezamăgit de oraşul acela ruinat şi urât mirositor 
ca să dea glas unei speranţe, fie ea cât de mică. 

„Fifth Avenue“ îi duse la o zonă cu clădiri mari de piatră 
albă, care-i amintea lui Eddie de felul cum arăta Roma în 
filmele acelea cu gladiatori pe care le urmărea la TV când 
era mic. Erau austere şi, în mare parte, încă într-o stare 
bună. Era aproape sigur că fuseseră clădiri publice - galerii, 
biblioteci, poate muzee. Una, cu un acoperiş mare în 
cupolă, care se crăpase ca un ou de granit, era posibil să fi 


fost un observator, deşi Eddie citise undeva că astronomilor 
le plăcea să fie departe de marile oraşe, întrucât luminile 
electrice îi încurcau în studierea stelelor. 

Erau spaţii deschise între acele edificii impunătoare şi, cu 
toate că iarba şi florile care creşteau odinioară acolo 
fuseseră sufocate de buruieni şi tufişuri încâlcite, zona încă 
păstra un aer grandios, iar Eddie se întrebă dacă nu cumva 
fusese centrul vieţii culturale din Lud. Sigur că zilele acelea 
apuseseră de mult; Eddie se îndoia că pe Gasher şi pe 
amicii lui îi interesa prea tare baletul sau muzica de 
cameră. 

El şi Susannah ajunseseră la o intersecţie mare, din care 
se desprindeau patru bulevarde late, radiind ca spiţele unei 
roţi. In mijlocul roții era o piaţetă mare, pavată. Pe 
marginea ei erau dispuse difuzoare în vârful unor stâlpi de 
oţel înalţi de doisprezece metri. In mijlocul piaţetei era un 
piedestal cu rămăşiţele unei statui - un aprig cal de luptă 
din cupru, verde de cocleală, cabrat, cu picioarele din faţă 
în aer. Războinicul care-l călărise cândva zăcea prăvălit, 
strângând într-o mână ceva ce aducea cu o mitralieră şi-n 
cealaltă o sabie. Picioarele lui erau încovoiate după forma 
calului pe care stătuse cândva, însă cizmele rămâneau 
sudate în marginile  monturii de metal. MOARTE 
CARUNŢILOR! era scris pe piedestal, cu litere de un 
portocaliu spălăcit. 

Uitându-se de-a lungul străzilor, Eddie văzu alţi stâlpi cu 
difuzoare. Câţiva căzuseră la pământ, dar majoritatea erau 
încă în picioare şi fiecare dintre ei fusese împodobit cu o 
sumbră ghirlandă de cadavre. Ca rezultat, piaţeta în care 
dădea „Fifth Avenue“ şi străzile care porneau de acolo erau 
toate străjuite de o mică armată de morţi. 

— Ce fel de oameni sunt ăştia? repetă Eddie întrebarea. 

Nu se aştepta la un răspuns şi Susannah nici nu i-l oferi... 
deşi ar fi putut. Mai avusese ocazii să zărească crâmpeie 
din lumea lui Roland, dar niciodată nu văzuse ceva atât de 
clar şi de precis ca acum. În toate ocaziile anterioare, ca 
atunci, în River Crossing, încercase ceva aproape de 
viziune; acum însă avu o singură străfulgerare, şi fu ca şi 


când ar fi văzut chipul contorsionat al unui maniac 
periculos, iluminat de o lovitură de fulger. 

Difuzoarele... cadavrele atârnate... tobele. Înţelese pe 
dată cum se potriveau toate, cu claritatea cu care 
înţelesese că trăsurile încărcate din greu care traversau 
River Crossing în drum spre Jimtown erau trase de boi şi nu 
de catâri ori cai. 

— Lasă gunoaiele astea, spuse ea şi vocea ei tremură 
doar puţin. Pe noi ne interesează trenul... Încotro crezi că 
trebuie să ne îndreptăm? 

Eddie ridică ochii spre cerul tot mai întunecat şi observă 
fără probleme calea Grinzii în forma norilor grăbiţi. Cobori 
privirea şi nu fu foarte surprins să vadă că intrarea străzii 
care urma cel mai aproape cărarea Grinzii era păzită de o 
ţestoasă mare din piatră. Capul ei de reptilă se itea de sub 
buza de granit a carapacei; ochii ei afundaţi păreau să-i 
scruteze cu mare curiozitate. Eddie înclină din cap spre ea 
şi izbuti să schiţeze un zâmbet anemic. 

— Vezi ţestoasa cât e de mare? 

Susannah aruncă şi ea o privire şi încuviinţă. El o împinse 
prin piaţeta oraşului şi mai departe, pe Strada Ţestoasei. 
Leşurile care o mărgineau emanau un miros uscat de 
scorţişoară, care-i făcu lui Eddie stomacul să se strângă... 
nu fiindcă ar fi fost insuportabil, ci fiindcă era mai degrabă 
chiar plăcut - aroma de mirodenie dulceagă pe care unui 
copil i-ar face plăcere să şi-o presare peste pâinea prăjită 
de la micul dejun. 

Strada Ţestoasei era largă, din fericire, şi chiar dacă 
majoritatea cadavrelor atârnate de stâlpii cu difuzoare erau 
aproape nişte mumii, Susannah văzu câteva relativ 
proaspete, cu muşte încă târându-se grăbite pe pielea 
înnegrită a feţelor umflate şi cu viermi încă mişunând în 
orbitele cu pupile putrezite. 

Şi după fiecare difuzor era câte un morman mic de oase. 

— Trebuie că sunt mii, spuse Eddie. Bărbaţi, femei şi 
copii. 

— Da. Glasul calm al lui Susannah i se părea chiar şi ei 
ciudat de distant. Au avut mult timp ca să ucidă. Şi l-au 


folosit fix pentru asta, ca să se omoare între ei. 

— Unde mă-sa or fi elfii ăia înţelepţi? întrebă Eddie şi 
râsul care urmă sună prea tare a suspin. 

Credea că începea în sfârşit să înţeleagă pe deplin ce 
însemna cu adevărat expresia aceea banală - /umea a mers 
mai departe. Câtă ignoranță şi cât rău cuprindea în ea. 

Şi ce profunzime avea. 

Difuzoarele au fost o măsură pe timp de război, gândi 
Susannah. Sigur că asta au fost. Numai Dumnezeu ştie ce 
război, sau acum cât timp, dar trebuie să fi fost devastator. 
Stăpânii din Lud au folosit difuzoarele pentru a face 
anunțuri în tot oraşul din cine ştie ce loc central, fortificat - 
un buncăr ca acela în care s-au retras Hitler şi înalții lui 
comandanți la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. 

Auzea în urechi vocea autoritară care se rostogolise din 
acele difuzoare - o auzea la fel de clar cum auzise scârţâitul 
căruţelor care treceau prin River Crossing, la fel de clar 
cum auzise pocnetul de bici pe spinările boilor istoviţi. 

Centrele A şi D de distribuire a rațiilor vor fi închise 
astăzi; vă rugăm să veniţi la centrele B, C, E şi F, 
prezentând cupoanele obligatorii. 

Echipele de miliție Nouă, Zece şi Doisprezece să se 
prezinte la Sendside. Bombardament aerian prevăzut între 
orele opt şi zece. Toţi cetățenii noncombatanți trebuie să se 
retragă în adăposturile la care au fost repartizați. Luaţi cu 
voi măştile antigaz. Repet, luați cu voi măştile antigaz. 

Anunţuri, da... şi o versiune denaturată de ştiri - o 
versiune militantă, propagandistică, pe care George Orwell 
ar fi numit-o limbă dublă. Şi între buletinele de ştiri şi 
anunţuri, muzică militară stridentă şi îndemnuri de a-i 
respecta pe cei căzuţi, trimițând alţi bărbaţi şi alte femei în 
gâtlejul însângerat al abatorului. 

Apoi războiul luase sfârşit şi se lăsase tăcerea... pentru o 
vreme. Dar la un moment dat, difuzoarele reîncepuseră să 
funcţioneze. Cu cât timp în urmă? O sută de ani? Cincizeci? 
Avea importanţă? Susannah credea că nu. Importanță avea 
faptul că atunci când difuzoarele fuseseră reactivate, 
singurul lucru pe care îl difuzau fusese o singură bandă 


rulată în buclă... banda cu înregistrarea tobelor. lar 
descendenţii primilor cetăţeni ai oraşului o luaseră drept... 
ce? Vocea Ţestoasei? Voința Grinzii? 

Susannah se forţă să-şi amintească momentul când îşi 
întrebase tatăl, un om tăcut, dar cinic, dacă credea că 
există un Dumnezeu în ceruri care dirijează cursul 
evenimentelor umane. Pă;, spusese el, da și nu, Odetta. 
Sunt sigur că există un Dumnezeu, dar nu cred că El mai 
are vreo legătură cu noi în ultima vreme; cred că după ce l- 
am ucis fiul, l-a intrat în sfârşit în cap că nu poate face 
nimic cu fiii lui Adam şi cu fiicele Evei, aşa că s-a spălat pe 
mâini de noi. Deştept tipul. 

Ea răspunsese (la aceste vorbe la care se aşteptase pe 
deplin; avea unsprezece ani atunci şi ştia destul de bine 
cum gândeşte tatăl ei) arătându-i o casetă din pagina 
Bisericilor Comunitare a ziarului local. Acolo se spunea că 
reverendul Murdock de la Biserica Metodistă a Slavei 
Cereşti va predica în duminica următoare pe marginea 
subiectului intitulat „Dumnezeu ne vorbeşte zi de zi“ - cu 
trimiteri la un text din Întâia epistolă a lui Pavel către 
Corinteni. Tatăl lui râsese atât de tare, că-i ieşiseră lacrimi 
la colţurile ochilor. Ei, presupun că auzim cu toți vocea 
cuiva, spusese el într-un târziu, și poti fi sigură de un lucru, 
scumpa mea: fiecare dintre noi - inclusiv acest reverend 
Murdock - aude vocea aceea spunând exact ceea ce vrea el 
să audă. E mai convenabil în felul ăsta. 

Ceea ce oamenii aceştia voiseră să audă, aparent, la 
ropotul de tobe înregistrat pe bandă era o invitaţie să 
comită ucideri ritualice. Şi acum, când tobele începeau să 
bubuie în sutele sau miile de difuzoare - o partitură 
zbuciumată care era doar linia de percuție a unui cântec al 
formaţiei Z.Z. Top intitulat „Velcro Fly“, dacă Eddie avea 
dreptate - acesta era semnalul lor pentru a scoate laţurile 
şi a mai spânzura câţiva cetăţeni de cei mai apropiaţi stâlpi 
cu difuzoare. 

Câţi? se întrebă ea în timp ce Eddie o împingea în 
scaunul cu rotile, cauciucurile lui dure scrâşnind peste 
cioburi de sticlă şi foşnind printre grămezile de hârtii. Câţi; 


vor fi fost ucişi de-a lungul anilor din cauză că un circuit 
electric aflat undeva sub oraş începuse să sughită? Să fi 
început totul deoarece ei recunoscuseră alteritatea 
esențială a muzicii, care venea cine ştie cum - ca noi, ca 
avionul şi ca unele dintre maşinile de pe străzile acestea - 
dintr-o altă lume? 

Nu ştia, dar ştia că ajunsese să împărtăşească punctul de 
vedere cinic al tatălui ei pe subiectul legat de Dumnezeu şi 
de fiicele Evei. Oamenii aceia căutaseră cu lumânarea un 
motiv de a se ucide între ei, atâta tot, iar tobele fuseseră 
un motiv la fel de bun ca oricare altul. 

Gândul i se întoarse la stupul pe care îl găsiseră - stupul 
deformat, cu albine albe, a căror miere i-ar fi otrăvit, dacă 
ar fi fost atât de nechibzuiţi încât să o mănânce. Acolo, de 
partea aceea a Sendului, se afla un alt stup muribund şi 
alte albine albe mutante, a căror înţepătură n-ar fi fost cu 
nimic mai puţin mortală, cu toată confuzia, precaritatea şi 
perplexitatea lor. 

Și câți alții vor trebui să moară înainte ca banda în sfârşit 
să se rupă? 

Ca şi când gândul ei ar fi influenţat realitatea, difuzoarele 
începură dintr-odată să transmită bătăile neobosite şi 
sincopate ale tobelor. Luat prin surprindere, Eddie strigă. 
Susannah strigă şi ea şi-şi acoperi urechile cu mâinile - dar 
înainte de asta, auzi vag restul muzicii: pista sau pistele 
care fuseseră amuţite cu zeci de ani în urmă, când cineva 
(probabil accidental) lovise butonul de „balance“, dându-l 
complet într-o parte şi reducând la tăcere chitarele şi 
vocea. 

Eddie continuă să o împingă pe Strada Ţestoasei, de-a 
lungul Căii Grinzii, încercând să se uite în toate direcţiile 
deodată şi să nu simtă izul de putrefacție. 

Slavă Cerului pentru vânt, îşi spuse el. 

Începu să împingă scaunul mai repede, scanând spaţiile 
năpădite de buruieni dintre clădirile mari şi albe, după linia 
graţioasă a unei şine de monorai suspendate. Abia aştepta 
să iasă din acel nesfârşit culoar al morţilor. Când mai trase 
o dată adânc în piept o gură de aer cu acel miros dulce de 


scorţişoară, i se păru că niciodată în viaţă nu-şi dorise ceva 
cu mai multă ardoare. 


19 


Jake ieşi brusc din torpoare atunci când Gasher îl apucă 
de guler şi-l smuci cu toată forţa unui călăreț nemilos, care 
frânează un cal în galop. În acelaşi timp, întinse un picior şi 
Jake se prăbuşi în spate peste el. Se lovi cu capul de 
caldarâm şi, preţ de o clipă, se făcu întuneric. Gasher, 
brutal cum era, îl aduse degrabă în simţiri, prinzându-l de 
buza de jos şi trăgând de ea în sus şi în afară. 

Jake strigă şi sări în şezut, lovind orbeşte cu pumnii. 
Gasher se feri cu uşurinţă, vâri cealaltă mână la subsuoara 
băiatului şi-l săltă în picioare. Jake rămase acolo, 
clătinându-se ca un beţiv înainte şi înapoi. Nu mai putea 
protesta acum; aproape că nu mai putea nici înţelege. Tot 
ce ştia era că fiecare muşchi din corpul său părea zdrobit şi 
că mâna rănită ţipa ca un animal prins în capcană. 

Aparent, Gasher avea nevoie de o pauză de respiraţie, şi 
de data aceasta îşi recăpătă suflul ceva mai greu. Rămase 
îndoit de mijloc, cu mâinile înfipte în genunchii pantalonilor 
săi verzi, gâfâind în reprize scurte, şuierătoare. Eşarfa 
galbenă se strâmbase pe capul lui. Ochiul teafăr sclipea ca 
un diamant fără valoare. Peticul de mătase albă era acum 
strâns şi fire de materie vâscoasă galbenă, cu aspect urât, 
îi curgeau pe obraji de sub el. 

— Vită-te deasupra, ţâcă, ş-o să vezi de ce te-am oprit 
aşa. Uită-te bine! Jake lăsă capul pe spate şi, în adâncurile 
şocului său, nu fu deloc surprins să vadă o fântână de 
marmură mare cât o rulotă, atârnată la un metru şi 
jumătate deasupra lor. El şi Gasher se aflau aproape direct 
sub ea. Fântâna era agăţată cu două cabluri ruginite, în 
mare parte ascunse în stive uriaşe şi nesigure de strane de 
biserică. Până şi-n starea lui nu tocmai ageră, Jake observă 
că acele cabluri erau mai roase decât fuseseră agăţătoarele 
rămase ale podului. 


— Vezi? întrebă Gasher, rânjind. Duse mâna stângă la 
ochiul acoperit, adună un cheag de materie purulentă de 
dedesubt şi o aruncă indiferent într-o parte. O mândreţe, 
aşe-i? O, Omu’ Tic-Tac e un glumet, chiar aşe, unu’ care nu 
glumeşte. (Unde-s tobele ale futute? Ar fi trebuit să-nceapă 
deja - dacă Viper-a uitat de ele, o să-i bag un băț atât de 
adânc în cur, c-o să simtă gust de scoarță.) Acuma, uită-te 
în faţă, plodu' mieu delicios. 

Jake se uită şi Gasher îl plesni imediat atât de tare, că el 
se împletici în spate şi căzu. 

— Nu-n aer, prostovane! Jos! Vezi alea doo pietre de 
pavaj negre? După un moment, Jake le văzu. Încuviinţă 
apatic. 

— N-ai vrea să calci p-alea, c-atunci ne-ar cădea totu-n 
cap, ţâcă, ş-apoi cine o vrea să te adune o s-aibă nevoie de 
o sugativă. “Ţeles? 

Jake încuviinţă din nou. 

— Bun. Gasher trase aer pentru ultima dată adânc în 
piept şi-l plesni pe Jake peste umăr. Dă-i drumu', atuncia, 
ce mai aştepţi? Un-aoi! 

Jake păşi peste prima piatră neagră şi văzu că nu era 
deloc o piatră de pavaj, ci o placă de metal rotunjită ca să 
semene cu una. A doua era chiar în faţa ei, viclean aşezată 
astfel încât, dacă un intrus neştiutor se întâmpla să o 
rateze pe prima, să calce aproape sigur pe a doua. 

Dă-i, atunci, drumul şi calcă, gândi el. De ce nu? 
Pistolarul n-o să te găsească niciodată în labirintul ăsta, aşa 
că dă-i drumul şi fă totul să cadă. Nu poate fi mai groaznic 
decât ceea ce-ţi pregătesc Gasher şi prietenii lui. Va fi însă 
mai rapid. 

Mocasinul său prăfuit ezită în aer deasupra capcanei. 
Gasher îl lovi cu pumnul în mijlocul spatelui, dar nu tare. 

— Te gândeşti să ne vii de petrecanie, aşe-i, ţâcă? 
întrebă el. Cruzimea veselă din vocea lui fusese înlocuită de 
o simplă curiozitate. Dacă se mai simţea în ea o altă 
emoție, atunci era vorba nu de teamă, ci de amuzament. 
Dă-i drumu', dacă asta vrei să faci, că io am deja bilet luat. 
Numa’ grăbeşte-te! Zeii spargă-ţi ochii! 


Piciorul lui Jake cobori lângă declanşatorul capcanei. 
Decizia sa de a mai trăi puţin nu se baza pe vreo speranţă 
că Roland îl va găsi; doar că asta ar fi făcut şi pistolarul - ar 
fi mers mai departe până când l-ar fi împiedicat cineva, şi 
atunci ar mai fi mers câţiva metri, dacă ar fi putut. 

Dacă o făcea acum, îl putea lua pe Gasher cu el, dar 
Gasher singur nu era de ajuns - o singură privire era 
suficientă ca să ştii precis că piratul spunea adevărul când 
afirma că oricum era deja pe moarte. Dacă mergea mai 
departe, poate că i se va ivi ocazia să-i ia cu el şi pe unii 
dintre prietenii lui Gasher - poate chiar pe aşa-numitul Om 
Tic-Tac. 

Dacă tot e să le vin de petrecanie, cum spune el, gândi 
Jake, mai bine s-o fac împreună cu cât mai multă lume. 

Roland ar fi înţeles. 


20 


Jake greşea cu privire la capacitatea pistolarului de a-i 
urma prin labirint; ghiozdanul lui era cea mai evidentă 
dovadă lăsată în urma lor, dar Roland înţelese degrabă că 
nu era nevoie să se oprească pentru a căuta semne. 
Trebuia doar să meargă după Ete. 

Se opri totuşi la mai multe pasaje care se intersectau, 
vrând să se asigure, şi de fiecare dată Ete se uita înapoi şi 
lătra o dată în felul lui jos şi nerăbdător, care părea să 
spună: Grăbeşte-te! Vrei să-i pierdem? După ce semnele pe 
care le văzu - o urmă, o bucată din cămaşa lui Jake, o fâşie 
de pânză galbenă de la eşarfa lui Gasher - îi confirmară de 
trei ori alegerile bumblerului, Roland se mulţumi să-l 
urmeze. Nu renunţă să se uite după semne, dar nu se mai 
opri pentru a le depista. Apoi începuseră tobele şi tocmai 
ele - plus curiozitatea lui Gasher pentru ce avea Jake în 
ghiozdan - fură cele care-i salvară viaţa în acea după- 
amiază. 

Se opri brusc, cizmele lui prăfuite alunecând, şi avea 
pistolul deja în mână înainte să-şi dea seama ce era acel 


sunet. Când înţelese, puse revolverul înapoi în toc, cu un 
geamăt nervos. Era gata să o ia din nou la pas, când 
privirea îi căzu pe ghiozdanul băiatului... şi apoi pe două 
dungi vagi care sclipeau în aer puţin la stânga. Îngustă 
ochii şi desluşi două fire subţiri care se încrucişau la nivelul 
genunchilor, la nici trei paşi în faţa lui. Ete, care era mic de 
statură, se furişase fără probleme prin V-ul inversat format 
de fire, dar de n-ar fi fost tobele şi ghiozdanul abandonat al 
lui Jake, Roland ar fi intrat direct în ele. Când ridică ochii, 
urmărind stivele aranjate nu chiar la întâmplare de o parte 
şi de cealaltă a pasajului în acel punct, gura lui se strânse. 
Fusese cât pe ce, şi doar ka îl salvase. 

Ete lătră agitat. 

Roland se lăsă pe burtă şi se târî pe sub cabluri, 
mişcându-se încet şi cu băgare de seamă - era mai mare 
decât Jake şi Gasher, şi îşi dădu seama că un om cu 
adevărat masiv n-ar fi putut trece pe dedesubt fără să 
declanşeze avalanşa atent pregătită. Tobele pompau şi-i 
bubuiau în urechi. Mă întreb dacă au innebunit cu toții, 
gândi el. Dacă ar trebui să ascult asta zi de zi, cred că eu aş 
înnebuni. 

Ajunse de cealaltă parte a cablurilor, luă ghiozdanul de 
jos şi se uită în el. Cărţile lui Jake şi câteva articole de 
îmbrăcăminte erau încă acolo, la fel şi comorile pe care le 
culesese băiatul de-a lungul drumului - o piatră cu reflexe 
galbene care păreau de aur, dar nu erau; un vârf de 
săgeată, probabil rămas de la bătrânii oameni ai pădurii, pe 
care Jake îl găsise într-un crâng la o zi după aducerea sa în 
lumea pistolarului; câteva monede din lumea lui; ochelarii 
de soare ai tatălui său; alte câteva lucruri pe care doar un 
băiat aflat în preadolescenţă le putea iubi şi înţelege la 
valoarea lor. Lucruri pe care le-ar fi vrut înapoi... asta, 
desigur, dacă Roland ajungea la el înainte ca Gasher şi 
prietenii lui să-l poată schimba, să-l rănească în feluri care-l 
puteau face să-şi piardă interesul pentru toate curiozităţile 
inocente ale unui băiat de vârsta lui. 

Chipul rânjit al lui Gasher pluti în mintea lui Roland 
aidoma chipului unui demon sau al unui djinn ieşit dintr-o 


sticlă: dinţii stricaţi, ochii goi, urmele sifilisului de pe obraji 
şi de sub liniile ţepoase ale maxilarelor. Dacă-i faci ceva... 
gândi el şi alungă imaginea, întrucât direcţia acelui gând 
ducea într-o fundătură. Dacă Gasher îi făcea ceva băiatului 
(Jake! insistă cu tărie mintea sa... Nu doar băiatul, ci Jake! 
Jake!), Roland avea să-l omoare, da. Actul în sine n-ar fi 
însemnat însă nimic, căci Gasher era deja un om mort. 

Pistolarul lungi curelele ghiozdanului, minunându-se de 
ingeniozitatea cataramelor care permiteau lucrul acesta, îl 
luă în spate şi se ridică în picioare. Ete se întoarse pentru a 
merge mai departe, dar Roland îl strigă pe nume şi 
bumblerul se uită înapoi. 

— La mine, Ete. 

Roland nu ştia dacă bumblerul putea înţelege (sau dacă 
va da ascultare, în cazul în care înţelegea), însă era mai 
bine - mai sigur - dacă stătea aproape de el. Acolo unde se 
afla o capcană, era posibil să se mai afle şi altele. Data 
viitoare, Ete putea să nu aibă la fel de mult noroc. 

— Ake! lătră Ete, neclintindu-se din loc. 

Lătratul era hotărât, dar lui Roland i se păru că ochii lui 
exprimau mai bine sentimentul pe care îl încerca - ochii 
erau întunecaţi de teamă. 

— Da, dar e periculos, spuse Roland. La mine, Ete. 

Înapoi de unde veneau, se auzi bufnitura unui lucru greu 
căzând, probabil desprins din loc de vibrația tobelor. Roland 
vedea acum stâlpi cu difuzoare ici şi colo, ieşind din deşeuri 
asemenea unor stranii animale cu gât lung. 

Ete se întoarse la el cu paşi mari şi ridică privirea, 
gâfâind. 

— Rămâi aproape. 

— Ake! Ake-Ake! 

— Da. Jake. 

O luă din nou la fugă şi Ete alergă alături de el, mai 
ascultător decât orice câine. 


21 


Pentru Eddie, cum spusese un om deştept cândva, totul 
era un déjaf -vu: alerga cu scaunul cu rotile, luându-se la 
întrecere cu timpul. Plaja fusese înlocuită de Strada 
Ţestoasei, dar altminteri totul era la fel. O, mai era totuși o 
diferenţă relevantă: acum căuta o gară (sau leagăn) şi nu o 
uşă stând în aer. 

Susannah şedea dreaptă, cu părul suflat de vânt în spate 
şi revolverul lui Roland în mâna dreaptă, cu ţeava 
îndreptată în sus, către cerul înnorat şi trist. Tobele 
ropoteau, atacându-i cu sunetul lor. Un obiect gigantic, în 
formă de disc, zăcea în stradă înaintea lor şi mintea 
surmenată a lui Eddie, poate influenţată de clădirile clasice 
din jurul lor, produse o imagine cu Jupiter şi Thor jucând 
frisbee. Jupiter efectuează o lansare superbă şi Thor lasă să 
cadă discul printr-un nor... Ce naiba, e timpul pentru o bere 
pe muntele Olimp, oricum. 

Frisbee pentru zei, gândi el, împingând-o pe Susannah 
printre două maşini ruginite. Ce concept! 

Săltă scaunul pe trotuar pentru a ocoli artefactul, care 
semăna cu un soi de antenă de telecomunicaţii acum, că 
ajunseseră foarte aproape de el. Tocmai cobora încet 
scaunul de pe bordură înapoi în stradă - trotuarul era prea 
plin de mizerii ca să poată înainta - când tobele amuţiră 
brusc. Reverberaţiile se stinseră într-o nouă tăcere, doar că 
nu era deloc o tăcere, înţelese Eddie. In faţă, intrarea 
boltită a unei clădiri de marmură stătea la intersecţia Străzii 
Ţestoasei cu un alt bulevard. Clădirea aceea fusese 
acoperită de viță-de-vie şi o plantă verde, hirsută, care 
semăna cu bărbile chiparoşilor, însă tot îşi păstra aerul 
magnific şi cumva demn. După ea, dincolo de colţ, o 
mulţime de oameni vociferau cu însufleţire. 

— Nu te opri! se răsti Susannah. Nu avem timp să... 

Un chiot isteric străbătu vociferările. Fu însoţit de ţipete 
de aprobare şi, incredibil, de genul de aplauze pe care 
Eddie le auzise în cazinourile hotelurilor din Atlantic City 
după prestaţia pianistului de serviciu. Chiotul se pierdu într- 


un gâlgâit lung, care semăna cu bâzâitul unei cicade. Eddie 
simţi că i se ridică părul pe ceafă. Aruncă o privire la 
cadavrele spânzurate de cel mai apropiat stâlp cu difuzor şi 
înţelese că Puberii petrecăreţi din Lud aveau încă o 
execuţie publică. 

Splendid, gândi el. Le mai lipseşte Tony Orlando şi Dawn 
care să cânte „Knock Three Times“, ca să poată muri 
fericiți. 

Eddie se uită curios la mormanul de pietre din colţ. Aşa, 
de aproape, lujerii care îl năpădiseră aveau un miros 
puternic de iarbă. Mirosul era amar de-ţi făcea ochii să 
lăcrimeze, însă lui tot îi plăcea mai mult decât duhoarea 
dulce-scorţişoară a cadavrelor mumificate. Bărbile de 
verdeață care creşteau din lujeri cădeau în valuri, creând 
cascade de vegetaţie acolo unde cândva fuseseră o serie 
de intrări boltite. Dintr-una dintre aceste cascade ieşi o 
siluetă, care se apropie iute de ei. Era un copil, îşi dădu 
seama Eddie, unul care scăpase de scutece nu de mulţi ani, 
judecând după cât era de mic. Purta o costumaţie ciudată, 
de Micul Lord Fantleroy, cu tot cu cămaşă albă cu volănaşe 
şi pantalonaşi din diftină. Avea panglici în păr. Eddie simţi 
pe neaşteptate o dorinţă aiuritoare de a flutura palma 
deasupra capului şi a striga: Se şpun e banal: 

„Lud e şenzazional!“ 

— Haideţi! strigă copilul pe o voce ascuţită, piţigăiată. 
Mai multe bucăţi de verdeață îi rămăseseră prinse în păr; le 
înlătură absent cu mâna stângă, din alergare. Or să-l 
spânzure pe Spanker! E rândul lui Spanker să meargă în 
ţara tobelor! Haideţi, altfel pierdeţi tot spectacolul, pe 
cinstea zeilor! 

Susannah era la fel de bulversată de aspectul copilului, 
dar când acesta se apropie, i se păru ceva extrem de ciudat 
şi de nelalocul lui în felul în care băiatul se curăța de 
verdeaţa care i se agăţase în părul legat cu panglici: se 
folosea doar de o mână. Pe cealaltă, când ieşise în fugă prin 
cascada verde, o ţinuse la spate şi acolo o ţinea în 
continuare. 

Ce incomod trebuie să fie! gândi ea şi atunci o casetă se 


derulă în mintea ei şi-l auzi pe Roland cum vorbise la 
capătul podului. Stiam că se poate întâmpla aşa ceva... 
dacă l-am fi văzut pe individ mai repede, cât incă ne aflam 
în afara razei oului lui exploziv... La naiba, ce ghinion! 

Indreptă pistolul lui Roland spre copilul care sărise deja 
de pe trotuar şi alerga spre ei. 

— Stai aşa! strigă ea. Tu, nu te mişca! 

— Ce faci, Suze? ţipă Eddie. 

Susannah îl ignoră. Într-un sens foarte real, Susannah 
Dean nici nu mai era acolo; acum, în scaun se afla Detta 
Walker, şi ochii ei sclipeau bănuitori, înfocaţi. 

— Stai sau trag! 

Micul Lord Fauntleroy putea fi şi surd, la efectul pe care-l 
avu avertismentul ei. 

— Lasă arma jos! strigă el vesel. O să pierdeţi tot 
spectacolul! Spanker o să... Mâna lui dreaptă începu în 
sfârşit să iasă de la spate. Atunci, Eddie îşi dădu seama că 
nu se uitau la un copil, ci la un pitic deformat, care 
depăşise de mult copilăria. Expresia pe care el o luase la 
început drept voioşie infantilă era, de fapt, un amestec 
înfiorător de ură şi furie. Obrajii şi fruntea piticului erau 
acoperite de petele decolorate şi supurânde ale afecțiunii 
pe care Roland o numise boala curvăsăriei. 

Susannah nici nu-i văzu faţa. Atenţia ei era îndreptată 
spre mâna dreaptă în mişcare şi spre sfera verde-mat pe 
care o ţinea. Altceva nu avea nevoie să vadă. Pistolul lui 
Roland răsună. Piticul fu aruncat în spate. Când ateriză pe 
trotuar, din gura lui mică ieşi un strigăt de durere şi furie. 
Grenada îi căzu din mână şi se rostogoli prin aer, descriind 
invers arcul de cerc pe care îl trasase piticul în cădere. 

Detta dispăru ca un vis şi Susannah se uită de la pistolul 
din care ieşea fum la silueta mică şi răşchirată pe trotuar. 
Se uită la ea cu surprindere, oroare şi panică. 

— O, lisuse! L-am împuşcat! Eddie, l-am împuşcat! 

— Moarte... Cărunților! 

Micul Lord Fauntleroy încercă să strige aceste cuvinte cu 
pizmă, însă ele ieşiră însoţite de o tuse înecată în sânge, 
sânge care-i îmbibă şi ultimele locuri încă albe ale cămăşii 


cu volănaşe. Se auzi o explozie înfundată în piaţeta 
interioară a clădirii de pe colţ şi cortinele răpănoase de 
verdeață care atârnau la arcade se umflară în exterior 
asemenea unor flamuri într-o vijelie. Odată cu ele ieşiră nori 
de fum gros, înţepător. Eddie se aruncă peste Susannah 
pentru a o proteja şi simţi o ploaie aspră de fragmente de 
ciment - toate de mici dimensiuni, din fericire - căzându-i 
pe spate, gât şi creştetul capului. In stânga sa se auziră o 
serie de plescăituri dizgraţioase. Deschise ochii puţin, se 
uită în acea direcţie şi văzu capul Micului Lord Fauntleroy 
oprindu-se în rigolă. Ochii piticului erau încă deschişi, gura 
lui descriind acel ultim rictus. 

Acum se auzeau alte voci, unele urlând, altele chiuind, 
toate furioase. Eddie se rostogoli de pe scaunul lui 
Susannah - care se clătină pe o roată înainte să se decidă 
să rămână în picioare - şi se uită în direcţia din care venise 
piticul. O ceată dezorganizată de aproximativ douăzeci de 
bărbaţi şi femei apăruse, unii venind de după colţ, alţii 
ieşind prin cortinele de frunze care ascundeau arcadele 
clădirii de pe colţ, materializându-se din fumul grenadei 
aidoma unor spirite malefice. Majoritatea purtau eşarfe 
albastre pe cap şi toţi aveau arme - o gamă diversificată (şi 
cumva demnă de milă), care includea săbii ruginite, cuțite 
tocite şi bâte roase. Eddie văzu un bărbat care legăna ame- 
ninţător un ciocan. Puberi, gândi Eddie. Le-am întrerupt 
petrecerea de legare a nodului la gât şi sunt nervoşi din 
cauza asta până la cer şi-napoi. 

O cacofonie de strigăte - Moarte Cărunților! Ucideţi-i pe 
amândoi! l-au făcut felul lui Luster, Domnul să le ia ochii! - 
se ridică din acel grup fascinant atunci când îi zăriră pe 
Susannah în scaunul ei cu rotile şi pe Eddie, care stătea 
într-un genunchi în faţa lui. Bărbatul din frunte purta o fustă 
ca un kilt şi agita o macetă. O flutură bezmetic prin aer (şi 
ar fi decapitat-o pe femeia corpolentă din apropierea lui, 
dacă aceasta nu s-ar fi lăsat în jos) şi apoi atacă. Ceilalţi îl 
urmară, chiuind veseli. 

Pistolul lui Roland tună în ziua vântoasă şi creştetul 
Puberului purtător de kilt se făcu pulbere. Pielea palidă a 


femeii care fusese cât pe ce să fie decapitată de macetă fu 
împroşcată de o ploaie roşie şi ea dădu glas unui lătrat de 
disperare. Ceilalţi trecură pe lângă ea şi bărbatul mort, 
făcând ca toate visele urâte, cu priviri bezmetice. 

— Eddie! strigă Susannah şi trase din nou. 

Un bărbat care purta o mantie cu căptuşeală de mătase 
şi cizme până la genunchi se prăbuşi în stradă. 

Eddie căută Rugerul pe pipăite şi trăi un moment de 
panică atunci când crezu că-l pierduse. Mânerul pistolului 
alunecase, cine ştie cum, după betelia pantalonilor. Strânse 
mâna pe el şi trase tare. Afurisitul nu voia să iasă. Cătarea 
de la capătul ţevii se agăţase în chiloţii lui. 

Susannah trase trei focuri unul după altul. Fiecare glonţ 
îşi găsi ţinta, însă Puberii tot nu încetiniră pasul. 

— Eddie, ajută-mă! 

Eddie îşi rupse pantalonii, simțindu-se ca o versiune de 
mâna a doua a lui Superman, şi izbuti în sfârşit să elibereze 
Rugerul. Trase siguranţa cu podul palmei stângi, aşeză 
cotul pe picior mai jos de genunchi şi începu să tragă. Nu 
era nevoie să gândească - nu era nevoie nici să ţintească. 
Roland le spusese că, în luptă, mâinile unui pistolar 
lucrează singure, şi Eddie descoperi acum că aşa era. 
Oricum, nici chiar un orb n-ar fi putut rata de la distanţa 
aceea. Susannah redusese numărul Puberilor porniţi la atac 
la cincisprezece; Eddie îi seceră pe cei rămaşi ca o 
vântoasă care culcă la pământ un lan de grâu, doborând 
patru în mai puţin de două secunde. 

Acum, chipul unic al cetei, acea expresie de sete oarbă, 
începu să se destrame. Bărbatul cu ciocanul îşi aruncă 
arma şi o rupse la fugă, şchiopătând pronunţat pe 
picioarele-i schimonosite de artrită. Il urmară alţi doi. 
Ceilalţi se opriră nesiguri în stradă. 

— Haideţi, pămpălăilor! mârâi un bărbat relativ tânăr. 

Purta eşarfa albastră legată la gât, ca un pilot de curse. 
Era chel, cu excepţia a doi zulufi de păr roşcat, câte unul de 
fiecare parte a capului. Lui Susannah, tipul i se părea că 
seamănă cu Clovnul Clarabell; lui Eddie - cu Ronald 
McDonald; amândurora li se părea că nu prevestea nimic 


bun. Omul aruncă o suliță artizanală care probabil că la 
origini fusese un picior de masă din oţel. Acesta ateriză în 
stradă, în dreapta lui Eddie şi a lui Susannah, zăngănind 
inofensiv. 

— Haideţi, vă zic! Le putem veni de hac dacă rămânem 
uni... 

— Scuze, băiete, murmură Eddie, şi-l împuşcă în piept. 

Clarabell/Ronald se împletici în spate, ducând o mână la 
cămaşă. Se holbă la Eddie cu ochi mari, ce-i spuneau 
povestea cu o claritate sfâşietoare: asta nu trebuia să se 
întâmple. Mâna îi căzu greu de o parte a corpului. Un singur 
pârâiaş de sânge, incredibil de roşu în ziua cenuşie, i se 
scurse de la colţul gurii. Când tânărul căzu în genunchi, cei 
câţiva Puberi rămaşi se chiorâră la el muţi, apoi unul dintre 
ei se întoarse pe călcâie, vrând să spele putina. 

— Nici nu te gândi, îl opri Eddie. Rămâi pe loc, prietenul 
meu retardat, altfel o să ai ocazia să vezi bine poiana în 
care ţi se termină cărarea. Ridică vocea: Lăsaţi armele jos, 
băieţi şi fete! Pe toate! Acum! 

— Tu... şopti omul pe moarte. Tu... pistolar? 

— Aşa-i, răspunse Eddie. 

Ochii lui îi scrutară pe Puberii rămaşi, cu o privire aprigă. 

— lartă-mă... rogu-te, gâfâi bărbatul cu şuviţe roşcovane, 
apoi căzu cu faţa înainte. 

— Pistolari? întrebă unul dintre ceilalţi. 

În tonul lui se citea un început de groază şi înţelegere. 

— Ei, sunteţi voi proşti, da' nu şi surzi, spuse Susannah. E 
şi asta ceva, totuşi. Mişcă ţeava pistolului care, Eddie era 
aproape sigur, nu mai conţinea niciun glonţ. Dacă se 
gândea bine, câte mai rămăseseră oare în Ruger? Îşi dădu 
seama că nu avea idee câte cartuşe conţinea încărcătorul şi 
se blestemă în gând pentru această scăpare... dar se 
gândise el vreodată că se va ajunge la aşa ceva? Răspunsul 
era negativ. 

— L-aţi auzit, oameni buni. Lăsaţi-le jos. Recreaţia e gata. 

Unul câte unul, oamenii se conformară. Femeia care avea 
pe faţă aproximativ o halbă de sânge spuse: 

— Nu t'ebuia să-l omori pă Winston, doamnă... era ziua 


lui, chiar aşa. 

— Ei, ar fi trebuit, atunci, să stea acasă şi să mai bage 
sub nas nişte tort, spuse Eddie. 

Dată fiind natura generală a acelei experienţe, nu găsi 
nici comentariul femeii şi nici răspunsul său deloc 
deplasate. 

Între Puberii rămaşi mai era o femeie, o aschimodie 
căreia părul lung şi blond îi cădea cu pumnii, ca şi când ar fi 
suferit de râie. Eddie observă că se apropia pe furiş de 
piticul mort - şi de adăpostul potenţial al arcadelor 
năpădite de iarbă de mai încolo - şi trase un glonţ în 
betonul crăpat, aproape de piciorul ei. Habar n-avea de ce 
făcuse asta, dar ştia că n-avea chef ca vreunul să le dea 
celorlalţi idei. Pentru început, se temea de ce ar putea face 
mâinile lui dacă oamenii bolnavi şi tâmpi din faţă ar fi 
încercat să fugă. Indiferent ce credea mintea sa despre 
pistolăritul acesta, mâinile lui descoperiseră că le plăcea la 
nebunie. 

— Rămâi pe loc, frumoaso. Ofiţerul Om-Bun îţi spune să 
fii chibzuită. Aruncă o privire la Susannah şi îl tulbură 
cenuşiul tenului ei. Suze, eşti bine? întrebă el cu o voce 
joasă. 

— Da. 

— N-o să leşini sau altceva, nu-i aşa? Pentru că... 

— Nu. Se uită la el cu ochi atât de întunecaţi, că erau ca 
nişte peşteri. Doar că n-am mai împuşcat pe nimeni până 
acum... pricepi? 

Păi, ar fi bine să te obişnuieşti cu asta - îi stătu pe limbă 
să spună. Îşi înghiţi însă cuvintele şi întoarse privirea la cei 
cinci oameni rămaşi înaintea lor. Aceştia se uitau la el şi la 
Susannah cu un soi de teamă tâmpă care, totuşi, nu 
atingea nivelul terorii. 

La dracu’, cei mai mulți dintre ei au uitat ce este 
teroarea, gândi el. Bucurie, tristețe, iubire... totu-i o apă şi 
un pământ. Cred că nu mai simt aproape nimic. Trăiesc în 
purgatoriu de prea mult timp. 

Apoi îşi aminti râsetele, chiotele de bucurie, aplauzele de 
salon, şi îşi revizui judecata. Mai era totuşi un lucru care le 


punea motoarele în mişcare, un lucru care îi stârnea. 
Spanker ar fi putut depune mărturie pentru asta. 

— Cine-i şeful aici? întrebă Eddie. 

Supraveghea cu mare atenţie intersecţia din spatele 
grupului, în caz că ceilalţi îşi adunau din nou curajul. Până 
acum nu văzuse şi nu auzise nimic alarmant de acolo. 
Probabil că ceilalţi îi lăsaseră pe nefericiţii aceştia în voia 
sorții. 

Oamenii se uitară nesiguri unii la alţii şi, în cele din urmă, 
femeia cu faţa stropită de sânge glăsui: 

— Spanker era, dar când s-au auzit de data asta tobele 
divine, piatra lui Spanker a ieşit din pălărie şi l-am pus să 
danseze. Cred că Winston ar fi fost următorul, da’ i-aţi făcut 
felul cu pistoalele voastre puturoase, chiar aşa aţi făcut. 

Işi şterse teatral sângele de pe obraz, se uită la el, apoi 
întoarse privirea posacă spre Eddie. 

— Păi, şi tu ce gânduri crezi că avea Winston pentru mine 
cu sulița aia puturoasă a lui? întrebă Eddie. Era dezgustat 
să descopere că femeia chiar reuşise să-l facă să se simtă 
vinovat. Crezi că voia să-mi aranjeze puţin favoriţii? 

— l-aţi ucis şi pe Frank şi Luster, continuă ea pe un ton 
smiorcăit. Şi ce sunteţi voi? Fie Cărunţi, ceea ce-i rău, fie 
doi străini puturoşi, ceea ce-i şi mai rău. Cine a mai rămas 
pentru Puberii din Oraşul de Nord? Topsy, presupun... Topsy 
Marinarul. Da' el nu-i aci, nu? Şi-a luat barca şi a pornit pe 
râu în jos, aha, chiar aşa a făcut. Domnul putrezească-l 
pentru asta, aşa zic io! 

Susannah renunţase să mai asculte; mintea ei se fixase 
cu o fascinaţie îngrozită pe ceva ce spusese femeia înainte. 
Piatra lui Spanker a ieşit din pălărie şi l-am pus să danseze. 
Îşi aminti că citise în colegiu povestirea „Loteria“ a lui 
Shirley Jackson şi înţelese că oamenii aceia, descendenţii 
degeneraţi ai primilor Puberi, trăiau coşmarul imaginat de 
Jackson. Nicio mirare, atunci, că nu erau capabili de emoţii 
puternice, când ştiau că trebuie să participe la o astfel de 
extragere criminală nu o dată pe an, ca în povestire, ci de 
două sau de trei ori în fiecare zi. 

— De ce? o întrebă ea pe femeia plină de sânge cu o 


voce aspră, oripilată. De ce faceţi asta? 

Femeia se uită la Susannah ca şi când ar fi fost cel mai 
prost om din lume. 

— De ce?! Pentru ca duhurile care trăiesc în maşinării să 
nu intre în trupurile celor care au murit aici - Puberi şi 
Cărunţi deopotrivă - şi să-i trimită sus prin găurile din 
stradă, ca să ne mănânce. Orice prost ştie asta. 

— Nu există duhuri, spuse Susannah şi glasul îi sună 
chiar şi ei a nesiguranţă. Ba sigur că existau. În lumea 
aceea, duhuri existau pretutindeni. Cu toate acestea, merse 
mai departe. 

— Ceea ce voi numiţi tobe divine nu e decât o bandă 
înregistrată, blocată într-un aparat. Doar asta e. O lovi 
brusc inspiraţia şi adăugă: Sau poate Cărunţii o fac 
intenţionat - v-aţi gândit vreodată la asta? Ei locuiesc în 
cealaltă parte a oraşului, nu-i aşa? Dar şi sub pământ, nu? 
Dintotdeauna au vrut să vă distrugă. Poate că în sfârşit au 
găsit un mod eficient de a vă convinge să o faceţi singuri. 

Femeia însângerată stătea lângă un vârstnic care purta 
ceva ce părea a fi cel mai vechi melon din lume şi o 
pereche de pantaloni kaki scurţi, zdrenţuiţi. Acum, acesta 
făcu un pas în faţă şi i se adresă cu o brumă de bună- 
cuviinţă care-i transforma disprețul latent într-un pumnal cu 
tăişuri ascuţite ca briciul. 

— Te înşeli amarnic, Madam Pistolar. Sunt o mulţime de 
maşinării mari sub Lud, şi-n toate sunt duhuri - spirite 
demonice care nu vor decât răul muritorilor de rând, 
bărbaţi şi femei deopotrivă. Aceste duhuri diabolice sunt 
foarte capabile să-i scoale pe morţi... iar în Lud, aceştia 
sunt legiuni întregi. 

— Ascultă, zise Eddie. Ai văzut vreodată un zombie din 
acesta cu ochii tăi, Jeeves? A văzut vreunul dintre voi? 

Jeeves îşi răsfrânse buza şi nu spuse nimic - totuşi, buza 
aceea răsfrântă spunea, de fapt, totul. La ce să te aştepţi, 
întreba ea, de la nişte străini care pun armele înaintea 
bunei înţelegeri? 

Eddie decise că cel mai bine era să pună capăt discuţiei. 
Oricum, nu era el croit pentru munca de misionar. Flutură 


Rugerul spre femeia stropită cu sânge. 

— Tu şi prietenul tău de colo - cel care arată ca un 
majordom englez într-o zi liberă - o să ne duceţi la gară. 
După aceea, ne putem lua toţi rămas-bun, şi să-ţi spun un 
adevăr: asta o să fie cea mai mare bucurie pentru mine. 

— Gară? întrebă individul care semăna cu majordomul 
Jeeves. Ce este o gară? 

— Duceţi-ne la leagăn, spuse Susannah. Duceţi-ne la 
Blaine. 

Asta îl zgudui, în sfârşit, pe Jeeves; o expresie de şoc şi 
groază înlocui disprețul cu care îi tratase până atunci. 

— Nu puteţi merge acolo! strigă el. Leagănul e pământ 
interzis, iar Blaine este cel mai periculos dintre toate 
duhurile din Lud! 

Pământ interzis? gândi Eddie. Splendid. Dacă e adevărat, 
măcar n-o să mai fie nevoie să ne facem griji din cauza 
voastră, găozarilor. Era, în acelaşi timp, plăcut să audă că 
încă mai exista un Blaine... sau cel puţin că oamenii aceia 
credeau că el exista. 

Ceilalţi se holbau la Eddie şi Susannah cu expresii de 
amuzament năuc; era ca şi când intruşii ar fi sugerat unei 
adunături de creştini renăscuţi că au găsit Chivotul 
Legământului şi l-au transformat într-o toaletă cu plată. 

Eddie ridică Rugerul până când mijlocul frunţii lui Jeeves 
ajunse în cătarea lui. 

— Noi oricum mergem, spuse el, şi dacă nu vreţi să vă 
alăturaţi strămoşilor voştri aici şi acum, vă sugerez să 
terminaţi cu codeala şi să ne duceţi acolo. 

jJeeves şi femeia însângerată schimbară o privire 
nesigură, dar când bărbatul cu melon întoarse ochii spre 
Eddie şi Susannah, chipul lui era serios. 

— Împuşcaţi-ne, dacă vreţi, spuse el. Preferăm să murim 
aici decât acolo. 

— Sunteţi o şleahtă de cretini cărora le stă mintea doar 
la moarte! strigă Susannah la el. Nimeni nu trebuie să 
moară! Duceţi-ne doar unde vrem să mergem, pentru 
numele lui Dumnezeu! 

Femeia rosti mohotără: 


— Dar înseamnă moarte să intri în leagănul lui Blaine, 
doamnă, chiar aşa. Căci Blaine doarme, iar cel care-i strică 
odihna are de plătit un preţ mare. 

— Haide, frumoaso, se răsti Eddie. N-ai cum să simţi 
mirosul cafelei dacă stai cu capu-n fund. 

— Nu ştiu ce înseamnă asta, spuse femeia cu o 
demnitate bizară şi descumpănitoare. 

— Înseamnă că ne puteţi duce la leagăn şi să riscaţi 
Mânia lui Blaine, sau vă puteţi încăpăţâna să staţi aici şi să 
simţiţi Mânia lui Eddie. Să ştiţi că nu e musai să fie o 
execuţie curată, cu un glonţ în cap. Vă pot rezolva câte o 
bucată o dată, şi chiar mă simt destul de întărâtat încât să 
o fac. Am o zi foarte proastă în oraşul vostru - muzica e de 
rahat, toată lumea duhneşte şi primul individ pe care l-am 
văzut a aruncat cu o grenadă în noi şi ne-a răpit un prieten. 
Aşa că, ce spuneţi? 

— De ce vreţi, totuşi, să mergeţi la Blaine? întrebă unul 
dintre ceilalţi. Nu s-a mai clintit de ani buni din locul lui din 
leagăn. Ba nici de vorbit pe multele lui voci n-a mai vorbit, 
şi nici de râs n-a mai râs. 

De vorbit pe multele lui voci şi de râs? gândi Eddie. Se 
uită la Susannah. Ea îi întoarse privirea şi ridică din umeri. 

— Ardis a fost ultimul care s-a apropiat de Blaine, rosti 
femeia însângerată. Jeeves încuviinţă sobru. 

— Ardis făcea mereu prostii la beţie. Blaine i-a pus 
câteva întrebări. Le-am auzit, dar pentru mine n-au avut 
nicio noimă - ceva despre mama corbilor, cred - şi când 
Ardis n-a răspuns, Blaine l-a nimicit cu foc albastru. 

— Electricitate? întrebă Eddie. 

Jeeves şi femeia însângerată aprobară la unison. 

— Da, zise femeia. Electricitate, aşa i se spunea în zilele 
de demult, chiar aşa. 

— Nu e nevoie să intraţi cu noi, propuse Susannah 
atunci. Duceţi-ne doar până unde putem vedea locul. 
Mergem restul drumului singuri. 

Femeia se uită la ea neîncrezătoare, după care Jeeves îi 
trase capul aproape de buzele lui şi-i şuşoti în ureche un 
timp. Ceilalţi Puberi rămaseră în spatele lor într-o linie 


inegală, uitându-se la Eddie şi Susannah cu ochii buimăciţi 
ai unor oameni care au supravieţuit unui puternic raid 
aerian. 

În cele din urmă, femeia întoarse privirea. 

— Da, făcu ea. Vă ducem până aproape de leagăn şi apoi 
ne scăpăm de puturoşeniile voastre. 

— Exact asta gândeam şi eu, spuse Eddie. Tu şi Jeeves. 
Voi, ceilalţi, împrăştierea. Îşi plimbă privirea peste grup, de 
la un capăt la celălalt. Dar ţineţi minte asta: dacă aruncaţi o 
singură suliță pe neaşteptate, o singură săgeată, o singură 
cărămidă, ăştia doi mor. 

Amenințarea păru atât de slabă şi fără sens, încât Eddie 
îşi dori să n-o fi făcut. Cum era posibil să le pese lor de cei 
doi, sau de orice alt membru al clanului lor, când le făceau 
felul la doi sau mai mulţi dintre ei în fiecare zi? Ei bine, 
gândi el, privindu-i pe ceilalţi cum se risipesc fără a arunca 
măcar o privire înapoi, era prea târziu să-şi facă griji pentru 
asta acum. 

— Haideţi, spuse femeia. Vreau să termin odată cu voi. 

— Sentimentul e reciproc, răspunse Eddie. 

Dar înainte ca ea şi Jeeves să-i conducă, femeia făcu 
ceva ce trezi în Eddie un sentiment de căinţă pentru 
gândurile sale: îngenunche, dădu pe spate părul bărbatului 
în kilt şi-i sărută obrazul murdar. 

— Rămas-bun, Winston, spuse ea. Aşteaptă-mă acolo 
unde copacii se dau în lături şi apa e dulce. Voi veni la tine, 
da, voi veni cu siguranţă, aşa cum zorii fac umbrele să fugă 
spre vest. 

— N-am vrut să-l ucid, explică Susannah. Vreau să ştii 
asta. Voiam însă şi mai puţin să mor eu însămi. 

— Da. 

Chipul care se întoarse spre Susannah era de piatră, fără 
urmă de lacrimi. 

— Dar dacă vrei să intri în leagănul lui Blaine, o să mori 
oricum. Şi sunt toate şansele să mori invidiindu-l pe 
sărmanul Winston. E nemilos, aşa e Blaine. Cel mai nemilos 
dintre toţi demonii din locul ăsta nemilos la culme. 

— Haide, Maud, spuse Jeeves şi o ajută să se ridice. 


— Da. Hai să terminăm cu ei. Îi scrută din nou pe 
Susannah şi pe Eddie, cu ochi aspri şi-n acelaşi timp cumva 
confuzi. Zeii să-mi afurisească ochii fiindc-au dat de voi. ŞI 
zeii afurisească armele pe care le purtaţi, căci ele au fost 
mereu sursa nenorocirilor noastre. 

Şi cu atitudinea asta, gândi Susannah, nenorocirile 
voastre vor dura cel puțin o mie de ani, scumpo. 

Maud impuse un pas iute de-a lungul Străzii Ţestoasei. 
Jeeves păşea sprinten alături de ea. Eddie, care o împingea 
pe Susannah în scaunul cu rotile, ajunse în scurt timp să 
gâfâie şi să facă eforturi pentru a se ţine după ei. Clădirile 
impunătoare care mărgineau drumul se depărtară până ce 
ajunseră să semene cu nişte case de ţară acoperite de 
iederă, la capătul unor peluze uriaşe, căzute pradă 
buruienilor. Eddie îşi dădu seama că intraseră în ceea ce 
odinioară fusese un cartier de lux. Inaintea lor, o clădire se 
ridica deasupra tuturor celorlalte. Era o construcţie pătrată, 
incredibil de simplă, ridicată din blocuri de piatră albă, al 
cărei acoperiş pronunţat se sprijinea pe nenumărați stâlpi. 
Eddie se gândi din nou la filmele cu gladiatori care-i 
bucuraseră copilăria. Lui Susannah, cu educaţia ei mai 
formală, îi amintea de Parthenon. Amândoi văzură şi se 
minunară de splendidul bestiar sculptat - Urs şi Ţestoasă, 
Peşte şi Şobolan, Cal şi Câine - care încercuia, în perechi, 
etajul clădirii şi înţeleseră că acela era locul pe care îl 
căutau. 

Sentimentul neplăcut că erau supravegheați de mulţi 
ochi - ochi plini de ură şi mirare, în părţi egale - nu-i părăsi 
nicio clipă. Tunetul bubui când zăriră şina monoraiului; 
asemenea furtunii, şina venea dinspre sud, intra pe Strada 
Ţestoasei şi o lua drept spre Leagănul din Lud. Şi pe 
măsură ce se apropiau de ea, de o parte şi de alta a lor, 
leşuri vechi începură să se răsucească şi să danseze în 
vântul întețit. 


22 


După ce alergară Dumnezeu ştie cât timp (tot ce ştia 
Jake sigur era că tobele se opriseră din nou), Gasher îl 
smuci iarăşi, făcându-l să se oprească. 

De data aceasta, reuşi să rămână în picioare. Îşi găsise 
ritmul. Gasher, care niciodată nu mai avea unsprezece ani, 
nu putea spune acelaşi lucru. 

— Hoo! Pompa mea bătrână dă rateuri, dulceaţă. 

— Păcat, zise Jake insensibil, apoi se împletici în spate 
când mâna noduroasă a piratului intră în contact cu obrazul 
său. 

— Mda, îs sigur c-ai vărsa lacrimi amare dac-aş pica mort 
aici, nu-i aşe? Absolut! Da' n-ai tu norocul ăsta, plodu' mieu 
- moş Gasher a văzut de toate şi nu m-am născut eu să cad 
lat la picioarele unui mucos mic ca tine. 

Jake ascultă impasibil aceste vorbe incoerente. Intenţiona 
să-l vadă mort înainte să se termine ziua. Gasher poate că 
avea să-l ia cu el, dar lui nu-i mai păsa de asta. Îşi şterse 
sângele de la buza proaspăt crăpată şi se uită la el 
meditativ, întrebându-se cât de repede putea dorinţa de a 
ucide să invadeze şi să cucerească sufletul unui om. 

Gasher observă că se uita la degetele însângerate şi 
rânji. 

— “Ţi curge bulionu’, eh? N-o să fie ultima oară când 
vechiu’ tău amic Gasher o să te ia la scatoalce, dacă-ţi mai 
uiţi lungu’ nasului... aşa că fii cu ochii pe el. 

Arătă cu degetul jos, la suprafaţa pietruită a aleii înguste 
pe care se aflau acum. Acolo se vedea un capac ruginit de 
canal şi Jake îşi dădu seama că mai văzuse cuvintele 
ştanţate în el nu cu mult timp în urmă: TURNĂTORIA 
LaMERK. 

— E un mâner pe margine, zise Gasher. Vezi? Apucă-l şi 
trage. Hai, mai cu talent şi poate o să ai încă toţi dinţii-n 
gură cân’ o să te-ntâlneşti cu Tic-Tac. 

Jake prinse de capacul de oţel şi trase. Trase tare, dar nu 
atât de tare cât ar fi fost în stare. Labirintul de străzi şi alei 
prin care îl alergase Gasher fusese rău, dar cel puţin putuse 


să vadă. Nici nu îndrăznea să-şi imagineze cum avea să fie 
în lumea de sub oraş, unde întunericul alunga şi visele 
evadării, şi nu intenţiona să afle decât dacă chiar nu mai 
avea încotro. 

Gasher îi demonstră imediat cât se putea de clar că el 
era de altă părere. 

— E prea greu pentru..., începu băiatul şi atunci piratul îl 
prinse gât şi-l ridică până ce ajunseră faţă în faţă. 

Lunga alergătură pe alei adusese o roşeaţă uşor asudată 
în obrajii săi şi dăduse pustulelor care-i săpau carnea o 
nuanţă urâtă, galben-purpurie. Cele deschise supurau o 
materie groasă, infectată, şi fire de sânge, în pulsaţii egale. 
Jake simţi doar o adiere a putorii lui dense înainte ca 
respiraţia să-i fie tăiată de mâna care-l prinsese de gât. 

— Ascultă, mucea prost ce eşti, şi ascultă bine, fiin'că 
asta-i ultimu’ avertisment. Ridică imediat capacu' ăla idiot, 
c-altfel îţ' bag mâna-n gură şi-ţ' smulg limba cât ai zice 
peşte. Şi n-ai decât să mă muşti cât pofteşti, fiin'că boala 
ce-o am îmi curge-n sânge şi o să vezi primii boboci pe 
moaca ta-nainte să se gate săptămâna... de o fi să trăieşti 
atâta. Ei, înţelegi acuma? 

Jake aprobă frenetic din cap. Faţa lui Gasher dispărea în 
falduri tot mai adânci de cenușiu şi vocea lui părea să vină 
de la mare depărtare. 

— Bine, atuncia. 

Gasher îl împinse în spate. Jake căzu grămadă lângă 
capacul de canal, tuşind şi scuipând. Reuşi până la urmă să 
tragă adânc în piept o gură de aer care-l arse pe gât ca un 
foc lichid. Scuipă un ghem de salivă vâscoasă cu fire de 
sânge în ea şi puţin lipsi să nu vomite văzând-o. 

— Acuma trage de capac, bucuria sufletului mieu, şi hai 
să terminăm cu codeala. Jake se târî spre canal, strecură 
mâna sub mâner şi de data aceasta trase cu toată forţa. 
Preţ de un moment teribil, crezu că nu va reuşi să-l 
urnească din loc. Apoi îşi imagină degetele lui Gasher 
vârându-i-se în gură şi apucându-i limba, şi găsi un strop de 
forţă în plus. Simti o durere agonică, surdă şi tot mai 
extinsă, la nivelul şalelor, când ceva cedă acolo, dar 


capacul circular alunecă încet într-o parte, scrâşnind pe 
pietrele pavajului şi expunând o semilună rânjită de 
întuneric. 

— Bun, ţâcă, bun! strigă Gasher vesel. Ce măgăruş eşti 
tu! Mai tare... nu te da bătut acuma! 

Când semiluna deveni o lună şi durerea de la şale deveni 
un foc alb, Gasher îl lovi cu gheata în fund, făcându-l să se 
lungească la pământ. 

— Foarte bine! zise piratul, trăgând cu ochiul înăuntru. 
Acuma, ţâcă, coboară uşurel pe scara de pe margine. Ai 
numa' grijă să nu aluneci şi să cazi naibii, fiin'că treptele 
alea-s al naibii de alunecoase. Îs v'o douăzeci, dacă ţiu bine 
minte. Şi cân' ajungi jos, stai cuminte locului ş-aşteaptă- 
mă. S-ar putea să te apuce chefu' s-o iei la fugă de bătrânu' 
tău amic, da’ crezi c-asta ar fi o idee bună? 

— Nu, răspunse Jake. Presupun că nu. 

— Foarte intelijent, fiu’ mieu! Buzele lui Gasher se lăţiră 
în zâmbetul lui hidos, expunându-i iarăşi cei câţiva dinţi 
rămaşi. E-ntuneric acolo jos şi-s o mie de tunele care se duc 
în toate direcţiile. Bătrânu' tău amic Gasher le cunoaşte ca 
pe propriu-i buzunar, chiar aşe, da' tu te-ai pierde cât ai 
clipi. Şi mai îs şobolanii - foarte mari şi foarte înfometați. 
Aşa că tu aşteaptă-mă numa’. 

— Aşa o să fac. 

Gasher îl scrută cu ochii mijiţi. 

— Vorbeşti ca o mogâldeaţă, da’ nu eşti un Puber - aş 
pune pariu p-orice c-aşa-i. De unde eşti tu, ţâcă? 

Jake tăcu. 

— T-a mâncat bumbleru' limba, cumva? Ei, n-are nimic; 
Tic-Tac o să scoată totu' de la tine, pariu. Are el un dar, 
aşa; le dezleagă el limbile la toţi. Ş-odată ce-i face să 
vorbească, oamenii vorbesc uneori atât de repede şi strig- 
atât de tare, că cineva tre' să-i lovească peste cap ca să-i 
tempereze. Bumblerii n-au voie să ţină pe nime’ de limbă în 
preajma lu' Omu' Tic-Tac, nici pe plozii ca tine. Acuma, 
coboară dracu’ odată pe scară. Un-aoi/ 

Lovi iute cu piciorul. De data aceasta, Jake fu pe fază şi 
se feri. Se uită în gaura de canal pe jumătate descoperită, 


văzu scara şi începu să coboare. Încă era cu jumătate de 
corp deasupra solului când o bubuitură incredibilă, ca de 
piatră sfărâmată, zgudui aerul. Veni de la o distanţă de 
aproximativ doi kilometri. Jake ştiu ce era fără a i se spune. 
Un strigăt de suferinţă pură i se desprinse de pe buze. 

Un rictus apăru la colţurile gurii lui Gasher. 

— Pretinu' tău ăl dur ţ-a găsit urma mai bine decât te 
aşteptai tu, nu-i aşe? Nu mai bine decât m-aşteptam /o, 
ţâcă, fiin'că io i-am văzut ochii - plini de neobrăzare şi 
impertinenţă. lo m-aşteptam să vină după bombonica lui 
dulce imediat, dacă tot era să vină, şi chiar a venit. A 
observat cablurile, da’ fântâna i-a venit de hac, aşa c-asta-i 
bine. Coboară, sufleţel. 

Lovi cu piciorul în direcţia capului lui Jake. Băiatul se feri, 
dar un picior îi alunecă pe scara prinsă de peretele 
canalului şi reuşi să se salveze de la cădere doar fiindcă se 
apucă de glezna râioasă a lui Gasher. Ridică privirea, 
rugător, şi nu văzu pic de duioşie pe chipul acela infect, 
muribund. 

— Te rog, spuse el şi auzi cuvintele încercând să se 
transforme în suspin. 

Îl vedea tot timpul pe Roland zăcând strivit sub uriaşa 
fântână. Ce spusese Gasher? Dacă va vrea să-l culeagă 
cineva, va trebui să folosească sugativa. 

— Roagă-te dacă vrei, scumpule. Da’ nu te aştepta să 
rezolvi ceva cu asta, fiin'că mila n-are ce căuta de partea 
asta a podului, chiar aşe. Acuma, coboară sau îţi trag la 
şuturi în cap până-ţi zboară creierii pe urechi. 

Aşa că Jake cobori şi, când ajunse la apa stătută de pe 
fundul canalului, pornirea de a plânge trecuse. Aşteptă, cu 
umerii lăsaţi şi cu capul în pământ, ca Gasher să coboare şi 
el şi să-l ducă spre destinul său. 


23 


Puțin lipsise ca Roland să acţioneze cablurile încrucişate 
care ţineau sub control avalanşa de reziduuri, dar fântâna 


atârnată era ceva absurd - o capcană care putea foarte 
bine să fi fost pregătită de un copil prost. Cort îi învățase să 
fie tot timpul cu ochii în patru când se mişcau pe teritoriul 
inamic, iar asta însemna să te uiţi în sus la fel de des ca în 
spate şi în jos. 

— Stai, îi spuse lui Ete, ridicând vocea pentru a se face 
auzit peste tobe. 

— Ai! aprobă Ete, apoi se uită în faţă şi adăugă imediat: 
Ake! 

— Da. 

Pistolarul mai aruncă o privire în sus, la fântâna de 
marmură suspendată, apoi examină strada, căutând 
declanşatorul. Erau două, observă el. Poate că odinioară 
camuflajul lor ca pietre de pavaj fusese eficient, dar timpul 
acela trecuse de mult. Roland se aplecă, ţinând mâinile pe 
genunchi, şi vorbi spre faţa întoarsă în sus a lui Ete. 

— O să te iau în braţe un minut. Să nu te zbaţi, Ete. 

— Ete! 

Roland îl cuprinse cu brațele. La început, Ete înțepeni şi 
încercă să se ferească. Apoi însă Roland simţi cum animalul 
se lăsă în voia lui. Deşi nu-i făcea plăcere să fie atât de 
aproape de cineva care nu era Jake, era clar că avea de 
gând să îndure. Roland se trezi din nou întrebându-se cât 
de inteligent era, de fapt, Ete. 

Îl purtă de-a lungul pasajului şi pe sub Fântâna Atârnată 
din Lud, călcând cu grijă peste pietrele false de pavaj. 
Odată ajunşi în siguranţă pe partea cealaltă, pistolarul se 
lăsă jos pentru a-l elibera pe Ete. In clipa aceea, tobele se 
opriră. 

— Ake! zise Ete agitat. Ake-Ake! 

— Da... dar întâi mai avem ceva de făcut. 

Îl conduse pe Ete cincisprezece metri mai departe pe 
alee, apoi se aplecă şi luă de jos o bucată de beton. O 
aruncă meditativ dintr-o mână în cealaltă şi, făcând asta, 
auzi dinspre est sunetul unui foc de pistol. Bubuitul 
amplificat al tobelor acoperise sunetul luptei lui Eddie şi 
Susannah cu ceata răpciugoasă de Puberi, însă această 
împuşcătură o auzi cu claritate şi zâmbi - aproape sigur 


însemna că soţii Dean ajunseseră la leagăn, şi asta era 
prima veste bună din ziua aceea, care deja părea lungă de 
cel puţin o săptămână. 

Roland se întoarse şi aruncă bucata de beton. Ţinta lui fu 
la fel de sigură cum fusese atunci când nimerise străvechiul 
semafor din River Crossing; proiectilul lovi drept în mijloc 
unul dintre declanşatorii decoloraţi şi un cablu ruginit plesni 
cu un zbârnâit aspru. Fântâna de marmură căzu, 
rostogolindu-se în aer când celălalt cablu mai rezistă un 
moment - destul cât un om cu reflexe iuți să se poată, 
oricum, pune la adăpost, socoti Roland. Apoi cedă şi el şi 
fântâna se prăvăli aidoma unei stânci rozalii, deformate. 

Pistolarul se lăsă pe vine în spatele unui morman de 
grinzi de oţel ruginit şi Ete îi sări numaidecât în poală, când 
fântâna ateriză în stradă cu un bubuit puternic. Bucăţi de 
marmură roz, unele mari cât un car, zburară prin aer. Mai 
multe aşchii mici înţepară faţa lui Roland. Pe altele le 
curăţă din blana lui Ete. Se uită peste baricada de ocazie. 
Fântâna se spărsese în două ca un platou uriaş. N-o să ne 
întoarcem pe aici, îşi spuse Roland. Pasajul, deja îngust, era 
acum blocat complet. 

Se întrebă dacă Jake auzise prăbuşirea fântânii şi, dacă 
da, ce crezuse că s-a întâmplat. Nu-şi pierdu vremea 
întrebându-se acelaşi lucru despre Gasher; piratul va fi 
crezut că el fusese făcut chiseliţă, adică exact ceea ce 
Roland voia ca el să creadă. Oare şi Jake credea asta? 
Băiatul trebuia să ştie că un pistolar nu poate fi ucis de un 
dispozitiv atât de rudimentar, dar dacă Gasher îl terorizase 
destul, probabil că nu mai gândea atât de clar. Ei bine, era 
prea târziu să-şi facă griji pentru asta acum, şi dacă ar fi 
fost s-o ia de la capăt, ar fi făcut exact acelaşi lucru. 
Muribund sau nu, Gasher dovedise deopotrivă curaj şi 
viclenie animalică. Dacă acum piratul era cu garda jos, 
trucul merita încercat. 

Roland se ridică în picioare. 

— Ete... găseşte-l pe Jake. 

— Ake! 

Ete îşi întinse gâtul lung, adulmecă în semicerc, găsi 


mirosul lui Jake şi o luă din nou la fugă, cu Roland după el. 
Zece minute mai târziu se opri la un capac de canal din 
stradă, mirosi de jur împrejurul lui, apoi ridică privirea spre 
Roland şi lătră ascuţit. 

Pistolarul se lăsă într-un genunchi şi observă deopotrivă 
amalgamul de urme şi zgârieturile din pavaj. Trase 
concluzia că gura aceea de canal era folosită destul de des. 
îngustă ochii când văzu ghemul de flegmă însângerată în 
scobitura dintre două pietre din apropiere. 

— Nemernicul îl loveşte continuu, murmură el. 

Trase de capac, se uită în jos, apoi desfăcu nojiţele cu 
care i se închidea cămaşa. Îl luă pe bumbler şi-l vâri la sân. 
Ete îşi dezgoli dinţii şi, pentru un moment, Roland îi simţi 
ghearele pe pielea pieptului şi burţii sale, ca nişte cuţitaşe 
ascuţite. Apoi se retraseră şi Ete se mulţumi să stea cu 
ochii larg deschişi, uitându-se de după cămaşa lui Roland şi 
pufăind ca un motor pe abur. Pistolarul simţea bătăile iuți 
ale inimii lui aproape de inima sa. Scoase nojiţa din găicile 
cămăşii şi mai găsi una, mai lungă, în desagă. 

— O să te leg în lesă. Nu-mi face plăcere şi ţie o să-ţi facă 
plăcere şi mai puţin, dar va fi întuneric acolo jos. 

Legă nojiţele una de cealaltă şi formă un laţ larg la un 
capăt, pe care îl strecură peste capul lui Ete. Se aşteptă ca 
bumblerul să-şi dezgolească dinţii din nou, poate chiar să-l 
muşte, dar Ete n-o făcu. Se uită doar în sus la Roland, cu 
ochii lui încercuiți cu auriu, şi lătră „Ake!“ din nou, cu vocea 
lui nerăbdătoare. 

Pistolarul prinse cu dinţii capătul liber al lesei artizanale, 
apoi se aşeză pe marginea gurii de canal... dacă într-adevăr 
asta era. Bâjbâi după prima treaptă a scării şi o găsi. Cobori 
încet şi cu băgare de seamă, mai conştient ca oricând că-i 
lipseau două degete de la o mână şi că treptele de oţel 
erau unse cu ulei şi acoperite cu ceva mai gros, care 
probabil era muşchi. Ete era o greutate caldă între cămaşa 
şi pieptul său, gâfâind din greu. Cercurile aurii ale ochilor lui 
sclipeau ca nişte medalioane în lumina slabă. 

În cele din urmă, piciorul precaut al pistolarului călcă în 
apa de pe fundul puţului. Aruncă o privire scurtă în sus la 


inelul de lumină albă de deasupra. De aici începe greul, 
gândi el. In tunel era cald şi umed şi mirosea ca într-un 
osuar antic. Undeva în apropiere, apa picura monoton, 
cavernos. Mai departe, Roland auzea uruit de maşinării. Il 
scoase pe Ete din cămaşă, care se bucură să fie scos, şi-l 
aşeză în apa puţin adâncă ce susura leneş pe fundul 
tunelului de scurgere. 

— Acum de tine depinde totul, murmură el în urechea 
bumblerului. La Jake, Ete. La Jake! 

— Ake! lătră bumblerul şi o luă iute la picior prin apă şi 
întuneric, mişcând capul dintr-o parte în cealaltă ca un 
pendul. Roland îl urmă, cu capătul lesei înfăşurat în jurul 
mâinii sale drepte, împuţinate. 


24 


Leagănul - era destul de mare încât să fi dobândit fără 
probleme statut de substantiv propriu în mintea lor - se afla 
în mijlocul unei pieţe de cinci ori mai mare decât aceea în 
care întâlniseră statuia năruită, şi când se uită atent la el, 
Susannah înţelese cât de vechi şi cenuşiu şi ponosit era de 
fapt restul oraşului Lud. Leagănul era atât de curat, încât 
aproape te dureau ochii. Nicio plantă agăţătoare nu-l luase 
în stăpânire; niciun graffiti nu-i mânjea pereţii albi şi scările 
şi coloanele. Praful galben de câmpie care acoperise totul 
lipsea acolo. Când se apropiară, Susannah văzu şi de ce: pe 
marginile Leagănului curgeau fără oprire şiroaie de apă, 
ieşind din duze ascunse în umbrele streşinilor placate cu 
cupru. Scările erau spălate şi ele la intervale regulate de 
apă împroşcată din alte duze ascunse, transformându-le în 
cascade intermitente. 

— Ha, făcu Eddie. Pe lângă asta, Grand Central seamănă 
cu o autogară Greyhound din Fundulumii, Nebraska. 

— Ce poetic eşti, dragule, i-o întoarse Susannah sec. 

Scările înconjurau întreaga clădire şi duceau la un hol 
mare, deschis. Acolo nu era nici urmă de cortină vegetală, 
dar Eddie şi Susannah descoperiră că tot nu puteau vedea 


bine înăuntru; umbrele aruncate de acoperişul pronunţat 
erau prea adânci. Totemurile Grinzii mărşăluiau de jur 
împrejurul clădirii, două câte două, dar colţurile erau 
rezervate unor creaturi pe care Susannah spera din tot 
sufletul să nu le întâlnească niciodată în afara ocazionalelor 
coşmaruri - hidoşi dragoni de piatră cu trupuri solzoase, cu 
mâini încleştate, prevăzute cu gheare, şi ochi scrutători, 
răuvoitori. 

Eddie o atinse pe umăr şi arătă mai sus. Susannah se 
uită... şi simţi că i se taie respiraţia. Pe muchia acoperişului, 
mult deasupra Totemurilor Grinzii şi a garguielor draconice, 
parcă dominându-le, stătea ca în şa un războinic auriu înalt 
de cel puţin douăzeci de metri. O pălărie răpciugoasă de 
cowboy era împinsă pe spate pentru a-i expune fruntea 
ridată şi împovărată de griji; o bandană îi atârna strâmb la 
gât, ca şi când tocmai fusese trasă jos după ce slujise 
îndelung ca apărătoare de gură şi nas împotriva prafului. 

Într-un pumn ridicat în aer ţinea un revolver; în celălalt, 
ceva ce semăna cu o ramură de măslin. 

Roland de Gilead stătea deasupra Legănului din Lud, 
îmbrăcat în auriu. 

Nu, gândi ea, amintindu-şi să respire din nou. Nu e el... 
dar într-un alt fel, el este. Omul acela a fost pistolar, iar 
asemănarea dintre el, care probabil e mort de o mie de ani 
sau mai bine, şi Roland exprimă tot adevărul ka-tet-ului pe 
care vei avea nevoie vreodată să-l cunoşti. 

Tunetul bubui spre sud. Fulgerul săgetă norii care goneau 
pe cer. Ea îşi dorea să aibă mai mult timp să studieze 
deopotrivă statuia aurită de deasupra Leagănului şi 
animalele care o înconjurau; fiecare dintre acestea păreau 
să aibă cuvinte cioplite şi Susannah bănuia că lucrurile 
scrise acolo puteau fi informaţii valoroase. În acele 
împrejurări, totuşi, nu era timp de pierdut. 

Pe pardoseală, în locul unde Strada Ţestoasei intra în 
Piaţa Leagănului, fusese trasată cu vopsea roşie o dungă 
lată. Maud şi individul pe care Eddie îl numea Jeeves 
Majordomul se opriră, prudenţi, la distanţă de ea. 

— Până aici, nu mai departe, le spuse Maud pe un ton 


plat. Puteţi să ne duceţi spre moarte, oricum fiecare om le 
este dator zeilor cu o moarte, dar eu voi muri de partea 
asta a liniei morţii, orice ar fi. Nu-l voi sfida pe Blaine pentru 
nişte venetici. 

— Nici eu, spuse Jeeves. 

Îşi dăduse jos melonul prăfuit şi-l ţinea la pieptul gol. Pe 
chipul lui se citea o expresie de reverență temătoare. 

— Bine, zise Susannah. Acum, ştergeţi-o amândoi de aici. 

— O să ne-mpuşcaţi în spate imediat ce ne-ntoarcem, 
spuse Jeeves cu voce tremurată. Pun pariu pe orice, chiar 
aşa. 

Maud clătină din cap. Sângele de pe faţa ei se uscase 
într-un desen maroniu grotesc. 

— N-a existat niciodată sub soare un pistolar care să te- 
mpuşte în spate... asta o pot zice sigur. 

— N-avem decât cuvântul /orcă asta sunt. 

Maud arătă spre revolverul cel mare cu mâner din lemn 
de santal pe care Susannah îl ţinea în mână. Jeeves se 
uită... şi, după un moment, întinse palma spre femeie. Când 
Maud i-o luă, imaginea pe care Susannah şi-o făcuse despre 
ei ca ucigaşi periculoşi se nărui. Aduceau mai mult cu 
Hansel şi Gretel decât cu Bonnie şi Clyde; osteniţi, speriaţi, 
confuzi şi rătăciţi de atât timp în pădure, încât au 
îmbătrânit acolo. Ura şi teama ei faţă de cei doi se risipiră. 
Ce le înlocui fu mila şi o tristeţe profundă, dureroasă. 

— Rămâneţi cu bine amândoi, spuse ea cu blândeţe. 
Mergeţi în pace şi nu vă temeţi de rău din partea mea şi a 
bărbatului meu. 

Maud încuviinţă. 

— Vă cred că nu ne vreţi răul şi vă iert că l-aţi împuşcat 
pe Winston. Dar ascultați la mine şi ascultați bine: nu intrați 
în Leagăn. Orice motive credeţi că aveţi ca să intraţi, nu 
sunt destul de bune. A intra-n Leagănul lui Blaine înseamnă 
moarte. 

— Nu avem de ales, zise Eddie şi tunetul hurui din nou în 
înaltul cerului, parcă aprobator. Acum daţi-mi voie să vă 
spun eu ceva. Nu ştiu ce se află sub Lud şi ce nu, dar ştiu 
că tobele alea care vă sucesc minţile sunt parte a unei 


înregistrări - a unei melodii - care a fost făcută în lumea din 
care venim eu şi soţia mea. Se uită la chipurile lor năuce şi 
ridică braţele a frustrare. lisuse Hristoase, taie şi spânzură, 
nu pricepeţi? Vă omorâţi unul pe altul pentru o piesă 
muzicală care nici măcar n-a fost lansată vreodată ca 
single! 

Susannah puse mâna pe umărul lui şi-i murmură numele. 
El o ignoră pentru un moment, ochii lui scăpărând de la 
Jeeves la Maud şi înapoi. 

— Vreţi să vedeţi monştri? Uitaţi-vă bine, atunci, unul la 
celălalt. Şi când vă-ntoarceţi la azilul de nebuni căruia-i 
spuneţi casă, uitaţi-vă bine la prietenii şi la rudele voastre. 

— Nu înţelegi, spuse Maud. Ochii ei erau întunecaţi şi 
sobri. Dar vei înţelege. Da... vei înţelege. 

— Duceţi-vă, acum, îi îndemnă Susannah încet. N-are 
rost să stăm la vorbe; irosim cuvintele. Duceţi-vă pe drumul 
vostru şi încercaţi să vă amintiţi chipurile taţilor voştri, căci 
cred că le-aţi pierdut din vedere de prea mult timp. 

Cei doi porniră înapoi pe unde veniseră, fără alte cuvinte. 
Se uitară însă peste umăr de câteva ori şi continuară să se 
ţină de mână: Hansel şi Gretel pierduţi în pădurea deasă şi 
întunecată. 

— Vreau să plec de aici, zise Eddie apăsat. Cobori 
siguranţa Rugerului, îl îndesă înapoi la betelia pantalonilor, 
apoi se frecă la ochii înroşiţi, cu podul palmelor. Nu vreau 
decât să plec, nu cer altceva. 

— Ştiu ce spui, frumosule. 

Era în mod evident speriată şi totuşi ţinea capul înclinat 
în felul acela sfidător pe care el ajunsese să-l recunoască şi 
să-l iubească. Îşi puse mâinile pe umerii ei, se aplecă şi o 
sărută. Nu îngădui nici ca locul şi nici ca furtuna care se 
pregătea să-l împiedice să facă o treabă cum scrie la carte. 
Când în sfârşit se îndepărtă, ea îl studie cu ochi largi, 
Zglobii. 

— Uh! Pentru ce a fost asta? 

— Pentru că te iubesc, spuse el, şi cred că asta-i tot ce 
contează. Nu ajunge? Privirea ei se înmuie. Un moment, se 
gândi să-i spună secretul pe care se putea sau nu să-l aibă, 


dar sigur că timpul şi locul erau nepotrivite - nu putea să-i 
spună acum că era posibil să fie însărcinată, aşa cum nu 
putea nici să stea să citească slovele săpate în piatra 
Totemurilor. 

— Ajunge, Eddie, spuse ea. 

— Eşti cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. 
Ochii lui căprui o priveau cu maximă concentrare. Imi vine 
greu să spun lucruri de genul ăsta - viaţa cu Henry a făcut 
să fie aşa, cred - dar e adevărat. Cred că am început să te 
iubesc pentru tu reprezinţi lumea de care m-a despărţit 
Roland - New Yorkul, adică - însă acum e mai mult decât 
atât, întrucât nu-mi mai doresc să merg înapoi. Tu? 

Ea se uită la Leagăn. O îngrozea ce puteau să găsească 
acolo. Şi totuşi... întoarse privirea către el. 

— Nu, nu vreau să merg înapoi. Vreau să-mi petrec tot 
restul vieţii mergând înainte. Atât timp cât eşti cu mine. E 
ciudat, ştii, să spui că ai început să mă iubeşti datorită 
tuturor lucrurilor de care te-a despărţit el. 

— De ce e ciudat? 

— Eu am început să te iubesc fiindcă m-ai eliberat de 
Detta Walker. Făcu o pauză, gândi, apoi clătină uşor din 
cap. Ba nu - e mai mult decât atât. Am început să te iubesc 
fiindcă m-ai eliberat de amândouă otrepele alea. Una era o 
hoaţă spurcată la gură care se lua de bărbaţi şi cealaltă o 
nesuferită înţepată. În ce mă priveşte, erau amândouă o 
apă şi-un pământ. Susannah Dean îmi place mai mult decât 
oricare dintre ele... şi tu ai fost cel care m-a eliberat. 

De data aceasta ea întinse mâna. li puse palma pe 
obrazul tepos, îl trase spre ea şi-l sărută tandru. Când el îi 
aşeză o mână uşoară pe sân, ea suspină şi o acoperi cu 
mâna ei. 

— Cred că ar fi mai bine să mergem mai departe, spuse 
ea, altfel o să ne întindem chiar aici în stradă... şi o să ne 
udăm, după cum se pare. 

Eddie se uită o ultimă dată în jur la turnurile tăcute, la 
ferestrele sparte, la pereţii acoperiţi de viţă. Apoi aprobă. 

— Da. Oricum, nu cred că oraşul ăsta are un viitor. 

O împinse înainte şi se crispară amândoi când roţile 


scaunului trecură peste ceea ce Maud numise linia morții, 
temându-se că vor declanşa cine ştie ce dispozitiv de 
protecţie antic şi vor muri împreună. Dar nu se întâmplă 
nimic. Eddie o împinse în piaţă şi, când se apropiau de 
scările care urcau spre Leagăn, o ploaie rece începu să 
cadă în averse. 

Deşi niciunul dintre ei n-o ştia, venise prima dintre marile 
furtuni de toamnă din Lumea de Mijloc. 


25 


Odată intraţi în bezna puturoasă a canalizării, Gasher 
încetini ritmul criminal pe care îl menţinuse la suprafaţă. 
Jake nu credea că asta avea vreo legătură cu întunericul; 
Gasher ştia, aparent, fiecare cotitură a drumului pe care îl 
urmau, exact aşa cum spusese. Probabil că asta se datora 
satisfacţiei călăului pentru faptul că Roland fusese strivit 
sub greutatea fântânii-capcană. 

El însuşi începuse să-şi pună întrebări. 

Dacă Roland observase cablurile - o capcană mult mai 
subtilă decât cea care urma - era oare posibil să nu fi zărit 
fântâna? Jake bănuia că era posibil, dar nu prea avea sens. 
Mai probabil era că Roland făcuse fântâna să cadă 
intenţionat, pentru a amorţi atenţia lui Gasher şi, poate, a-l 
încetini. Nu credea că Roland îi putea urma prin acel labirint 
de sub străzi - întunericul deplin ar fi biruit până şi 
abilităţile excepţionale ale pistolarului - totuşi sufletul îi 
surâdea la gândul că Roland poate că nu murise în 
încercarea de a-şi ţine promisiunea. 

Cotiră la dreapta, apoi iar la stânga. Pe măsură ce 
celelalte simţuri ale lui Jake se ascuţiră într-o încercare de 
compensare a pierderii vederii, avu o vagă percepţie a altor 
tunele în jurul său. Sunetele înfundate ale unor maşinării 
vechi şi hodorogite creşteau preţ de o clipă, apoi se 
estompau când fundaţiile de piatră ale oraşului se 
strângeau din nou în jurul lor. Pale de aer îi loveau cu 
intermitenţă pielea, uneori calde, alteori răcoroase. 


Plescăitul paşilor lor răsuna scurt atunci când treceau pe 
lângă tunelele perpendiculare din care suflau palele acelea 
urât mirositoare, şi o dată Jake fu cât pe ce să-şi piardă 
capul lovindu-se de un obiect metalic care cobora din 
tavan. Lovi cu palma în el şi simţi ceva ce putea fi o valvă 
mare. După aceea flutură mâinile în faţă la fiecare pas, 
încercând să preîntâmpine alte incidente. 

Gasher îl ghida cu ghionturi în umeri, aşa cum un căruţaş 
şi-ar ghida boii. Se mişcau cu un ritm bun. Nu alergau, ci 
făceau doar paşi mari. Gasher îşi recăpătă suflul destul cât, 
la început, să fredoneze şi apoi să înceapă să cânte cuo 
voce joasă, de tenor, surprinzător de melodică. 


Rible-ti-tible-ti-ting-ting-ting, 

Am găsit serviciu şi o să-ți iau un inel, 
O să m-apropii de tine-ncetinel, 
Ș-atunci țâţele o să ti le ating, 
Rible-ti-tible-ti-ting-ting-ting! 


O, rible-ti-tible, 
S-ar putea să te gâdile, 
Da’ eu tot mă joc cu ale tale ting-ting-ting! 


Şi urmau încă cinci sau şase versuri cam în aceeaşi linie. 

— Acuma cântă tu ceva, ţâcă. 

— Nu ştiu nimic, gâfâi Jake. 

Spera să sune mai obosit decât era de fapt. Nu ştia dacă 
asta-l va ajuta cu ceva sau nu, dar acolo, în întuneric, orice 
variantă merita încercată. 

Gasher cobori cotul în mijlocul spatelui său, aproape 
destul de tare ca să-l lungească în apa adâncă până la 
glezne care curgea leneş prin tunelul pe care îl traversau. 

— Ba să ştii ceva, dacă nu vrei să-ţ' zmulg şira spinării. 
Făcu o pauză, apoi adăugă: Acilea jos îs fantome, băiete. 
Trăiesc în maşinării, fute-m-aş, chiar aşe. Dacă le cânţi le ţii 
la distanţă... nu ştii atâta lucru? Acum cântă! 

Jake se gândi intens, nedorindu-şi încă o lovitură de 
iubire din partea lui Gasher, şi îşi aminti un cântecel pe 


care îl învățase în tabăra de vară, la vârsta de şapte sau 
opt ani. Deschise gura şi începu să-l urle în întuneric, 
ascultând ecourile cum se întorceau între sunetele apei 
care curgea, ale celei care cădea şi ale maşinăriilor 
străvechi care uruiau. 


Iubita mea e coafeză, ea e newyorkeză, 
li cumpăr orice ca să fie la modă, 

Are şolduri mari 

Ca două corăbii de corsari, 

O, mamă, aşa mă scutur eu de bani. 


Iubita mea e dili, vine din Philly, 
li cumpăr orice ca să fie la modă, 
Are ochi mari 

Ca două funduri de ochelari, 

O, mamă, aşa mă... 


Gasher întinse mâinile, îl prinse de urechi ca şi când ar fi 
fost două mânere de urcior şi-l scutură, făcându-l să se 
oprească. 

— E o groapă chiar 'naintea ta, zise el. La ce voce ai, 
țâcă, aş face un bine lumii de te-aş lăsa să cazi în ea, da’ 
Tic-Tac n-ar fi deloc de acord cu asta, aşe că mai ieşti în 
siguranţă niţeluş. 

Mâinile lui Gasher lăsară urechile băiatului, care ardeau 
ca focul, şi se agăţară de spatele cămâăşii lui. 

— Acuma apleacă-te înainte pân' o să simţi scara de p- 
ailaltă parte. Ş-ai grijă să nu aluneci şi să ne tragi p- 
amândoi jos! 

Jake se aplecă precaut în faţă, cu mâinile întinse, îngrozit 
că va cădea într-o groapă pe care n-o vedea. Când bâjbâi 
după scară, simţi aer cald - curat şi aproape aromat - 
suflându-i pe lângă faţă şi văzu jos licărul slab al unei lumini 
trandafirii. Degetele lui atinseră o treaptă de oţel şi se 
strânseră pe ea. Rănile de muşcătură de la mâna stângă se 
deschiseră din nou şi simţi sânge cald curgându-i în palmă. 

— Te-ai prins? întrebă Gasher. 


— Da. 

— Atuncia, coboară! Ce mai aştepţi, fiţ-ar zeii ai naibii! 

Gasher dădu drumul cămăşii şi Jake şi el şi-l imagină 
trăgând piciorul în spate, intenţionând să-l grăbească cu un 
şut un fund. Păşi peste groapa slab iluminată şi începu să 
coboare pe scară, folosindu-şi mâna rănită cât mai puţin 
posibil. De data aceasta, treptele nu aveau muşchi pe ele şi 
nici ulei, şi nu erau aproape deloc ruginite. Puţul era foarte 
lung şi, în timp ce cobora, grăbindu-se pentru ca Gasher să 
nu-l calce pe mâini cu ghetele lui cu talpă groasă, descoperi 
în amintire un film pe care-l văzuse odată la televizor - 
Călătorie spre centrul pământului. 

Uruitul de maşinării crescu în intensitate şi strălucirea 
trandafirie deveni mai puternică. Vuietul mecanic tot nu-i 
suna bine, dar urechile îi spuneau că utilajele acelea erau 
într-o stare mai bună decât cele de deasupra. Şi când în 
sfârşit ajunse la fund, descoperi că podeaua era uscată. 
Noul puț orizontal era pătrat, înalt cam de un metru 
optzeci, şi era placat cu inox nituit. Se întindea cât vedea 
Jake cu ochii în ambele direcţii, perfect drept. Ştiu 
instinctiv, fără a fi nevoie să se gândească la asta, că 
tunelul acela (care trebuia să se afle la cel puţin douăzeci 
de metri sub Lud) urma şi el calea Grinzii. Şi undeva la 
suprafaţă - Jake era sigur de asta, deşi n-ar fi putut spune 
de ce - trenul pe care veniseră să-l caute se afla direct 
deasupra lor. 

Grilaje înguste de ventilaţie erau încastrate de-a lungul 
pereţilor, puţin sub tavanul puţului; din ele ieşea aerul curat 
şi uscat. De unele atârnau muşchi în bărbi albastre-verzui, 
însă majoritatea erau neobturate. Sub fiecare al doilea 
grilaj era câte o săgeată galbenă cu un simbol care semăna 
cu un tmic. Săgeţile indicau direcţia în care mergeau ei. 

Lumina trandafirie venea de la tuburile de sticlă dispuse 
pe tavan în şiruri paralele. Unele - cam tot al treilea - erau 
stinse, altele pâlpâiau, dar cel puţin jumătate din ele erau 
încă funcţionale. Tuburi cu neon, gândi Jake, uimit. Ca să 
vezi! 

Gasher veni lângă el. Văzu expresia de surprindere de pe 


chipul lui şi rânji. 

— Frumos, aşe-i? Răcoare vara, călduros iarna, şi-atâta 
mâncare, că cinci sute de oameni n-ar putea-o mânca în 
cinci sute de ani. Şi ştii care-i partea mai bună, ţâcă? Partea 
cea mai bună din toată tărăşenia asta? 

Jake clătină din cap. 

— Puberii ăia idioţ' n-au nici a mai mică idee că locu’ ista 
există. lei crede c-aci jos îs monştri. Niciun Puber nu s- 
apropie la mai mult de şase metri de o gură de canal, decât 
dacă n-are-ncotro! 

Îşi azvârli capul pe spate şi râse cu poftă. Jake nu i se 
alătură, deşi o voce rece din spatele minţii îi spuse că aşa 
ar fi politicos să facă. Nu i se alătură întrucât ştia exact ce 
simțeau Puberii. Erau monştri sub oraş - troli şi korrigani şi 
orci. Nu fusese el oare capturat de unul? 

Gasher îl împinse în stânga. 

— lo-te... aproape am ajuns. Un-aoi! 

Alergară lejer mai departe, sunetul paşilor lor urmându-i 
într-o serie de ecouri. După zece sau cincisprezece minute 
astfel consumate, Jake văzu o trapă etanşă cam la două 
sute de metri în faţă. Apropiindu-se, zări o roată mare de 
valvă ieşind din ea. O cutie de comunicaţii era instalată pe 
perete, în dreapta. 

— Îs gata, gemu Gasher când ajunseră la uşa de la 
capătul tunelului. Genu' ăsta de activităţi ie prea mult 
pentr-un invalid ca bătrânu' tău amic, chiar aşe! Apăsă 
butonul interfonului şi răcni: L-am adus, Tic-Tac... îi teafăr 
cum îl voiai! Nu-i lipseşte niciun fir de păr! Nu ţ-am zis c- 
aşa oi face? Ai încredere-n Gasher, am zis, că ţi l-o aduce 
cât ai zice peşte! Acuma, deschide şi lasă-ne să intrăm! 

Eliberă butonul şi se uită nerăbdător la uşă. Roata de 
valvă nu se învârti. 

În schimb, o voce plată şi tărăgănată se auzi din interfon: 

— Care-i parola? 

Gasher se încruntă oribil, se scărpină în barbă cu 
unghiile-i lungi şi mizerabile, apoi ridică peticul de la ochi şi 
scobi de acolo încă un cheag de mucilagii verzi-gălbui. 

— Tic-Tac şi parolele lui! i se adresă el lui Jake. Părea 


îngrijorat şi, totodată, iritat. E un tip şmecher, da' asta le 
întrece pe toate, dacă mă-ntrebi pe mine, chiar aşe. 

Apăsă butonul şi ţipă: 

— Haide, Tic-Tac! Dacă nu-mi recunoşti vocea, ai nevoie 
de aparat auditiv! 

— O, dar ţi-o recunosc, se întoarse vocea tărăgănată. Lui 
Jake i se părea că semăna cu vocea lui Jerry Reed, cel care 
jucase alături de Burt Reynolds în Smokey şi banditul. Nu 
ştiu însă cine e cu tine, am dreptate? Sau ai uitat că 
videocamera de acolo s-a întors cu cracii-n sus anul trecut? 
Dă-mi parola, Gasher, că altfel acolo o să-ţi putrezească 
oasele! 

Gasher îşi îndesă degetul în nas, extrase un ghemuleţ de 
muci de culoarea jeleului cu mentă şi-l strivi în grilajul 
difuzorului. Jake urmări acest gest copilăresc de enervare 
cu o fascinaţie mută şi simţi un râs isteric, nelalocul lui, 
cum creştea în el. Să fi bătut atâta drum prin labirinturi 
minate şi tunele întunecoase ca să rămână blocaţi la uşa 
aceea etanşă doar pentru că Gasher nu-şi amintea parola 
Omului Tic-Tac? 

Piratul se uită la el plin de ură, apoi îşi plimbă mâna 
peste tigvă, dându-şi jos eşarfa galbenă leoarcă de 
sudoare. Craniul era chel dedesubt, cu excepţia câtorva 
peri negri ca ţepii unui porc spinos, şi adâncit tare deasupra 
tâmplei stângi. Gasher aruncă o privire în eşarfă şi scoase 
din ea o bucată de hârtie. 

— Domnu' binecuvânteze-l pe Hoots, murmură el. Hoots 
are grijă de mine ca o mamă, chiar aşe. 

Miji ochii spre hârtie, întorcând-o pe toate părţile, apoi i-o 
întinse lui Jake. Menţinu un ton scăzut, ca şi când Omul Tic- 
Tac l-ar fi putut auzi chiar dacă butonul interfonului nu era 
apăsat. 

— leşti un gentleman adevărat, aşe-i? Şi primu’ lucru pe 
care un gentleman îl învaţă după ce-a fo' învăţat să nu-şi 
halească rahatu' e să citească. Aşa că citeşte-mi cuvântu' 
de pe hârtia asta, că mie mi s-o şters din cap... aşe-i cum 
ZIC. 

Jake luă hârtia, se uită la ea, apoi ridică iarăşi ochii spre 


Gasher. 

— Şi dacă refuz? întrebă el dârz. 

Gasher fu pe moment descumpănit de răspunsul lui... şi 
apoi începu să rânjească cu o bună-dispoziţie periculoasă. 

— Păi, o să te iau de gât şi o să bat în uşă cu capu' tău, 
spuse el. Mă-ndoiesc că l-o convinge pe bătrânu Tic să-mi 
dea drumu' înăuntru - fiindcă-i încă nervos pe amicu' tău 
cel dur, aşe-i, da, da’ io m-aş simţi al dracu’ de uşurat să-ţ' 
văd creierii picurând pe roata aia. 

Jake se gândi la spusele lui, râsul acela bolnăvicios 
continuând să crească în el. Omul Tic-Tac era un tip într- 
adevăr şmecher - ştiuse că va fi dificil să-l convingi pe 
Gasher, care oricum era pe moarte, să rostească parola, 
chiar dacă Roland l-ar fi luat prizonier. Ce nu luase în calcul 
Tic-Tac era memoria defectuoasă a piratului. 

Să nu râzi. Dacă râzi, chiar o să te bată să-ţi zboare 
creierii. 

În ciuda bravelor lui cuvinte, Gasher îl privea cu reală 
anxietate, şi Jake înţelese un fapt cu potenţial puternic: 
poate că Gasher nu se temea de moarte... dar se temea de 
umilinţă. 

— Bine, Gasher, rosti el calm. Cuvântul de pe bucata asta 
de hârtie este generos. 

— Dă-mi-o aicea. 

Gasher smulse hârtia, o puse înapoi în eşarfă şi îşi 
înfăşură iute pânza galbenă în jurul capului. Apăsă cu 
degetul mare butonul interfonului. 

— Tic-Tac? Mai eşti acolo? 

— Unde altundeva să fiu? La marginea apuseană a lumii? 
Vocea tărăgănată suna acum uşor amuzată. 

Gasher scoase limba albicioasă la difuzor, însă glasul său 
era linguşitor, aproape servil. 

— Parola-i „generos“, şi ce cuvânt frumos e ăsta! Acuma, 
lasă-mă să intru, pe tăţi zeii! 

— Desigur, spuse Omul Tic-Tac. 

Un angrenaj se puse în mişcare undeva în apropiere, 
făcându-l pe Jake să tresară. Roata de valvă din mijlocul uşii 
se învârti. Când se opri, Gasher apucă de ea, o trase spre 


el, îl înşfăcă pe Jake de braţ şi-l împinse peste buza ridicată 
a uşii, în cea mai ciudată încăpere pe care o văzuse în viaţa 
lui. 


26 


Roland cobori în lumina roz, difuză. Ochii luminoşi ai lui 
Ete se uitau din V-ul deschis al cămăşii sale; ţinea gâtul 
întins cât era el de lung, şi era destul de lung, în timp ce 
adulmeca aerul cald care sufla prin grilajele de ventilaţie. 
Roland se bazase complet pe nasul bumblerului în pasajul 
întunecat de deasupra şi se temuse teribil că animalul va 
pierde mirosul lui Jake în apa care curgea... dar când auzise 
zvon de cântec - întâi Gasher, apoi Jake - venind spre ei 
prin conducte, se mai relaxase. Ete nu-l condusese în 
direcţia greşită. 

Şi Ete îl auzise. Până atunci se mişcase încet, precaut, 
chiar reluându-şi paşii din când în când pentru a se asigura, 
dar când auzi vocea lui Jake, o rupse la fugă, întinzând lesa 
de piele. Roland se temea că-l va striga pe Jake cu vocea lui 
ascuţită - Ake! Ake! - însă n-o făcuse. Şi tocmai când 
ajunseră la puţul care ducea la nivelurile inferioare ale 
acelui labirint al Minotaurului, Roland auzise sunet de 
maşinării noi - un fel de pompă, poate - urmat de bufnetul 
metalic, răsunător, al unei uşi trântite. 

Ajunse la baza tunelului pătrat şi aruncă o privire scurtă 
la şirurile paralele de tuburi luminoase care duceau în 
ambele direcţii. În ele ardea focul-de-mlaştină, observă el, 
ca în cazul firmei din faţa localului lui Balazar din oraşul 
New York. Se uită mai atent la găurile înguste de ventilaţie, 
cromate, din partea de sus a fiecărui perete, şi la săgețile 
de sub ele, apoi scoase laţul nojiţei de după gâtul lui Ete. 
Acesta scutură imediat din cap, în mod clar bucuros că 
scăpase de ea. 

— Suntem aproape, murmură el în urechea ciulită a 
bumblerului, aşa că trebuie să facem linişte. Inţelegi, Ete? 
Foarte multă linişte. 


— In-şte, răspunse Ete într-o şoaptă aspră, care ar fi fost 
comică în alte împrejurări. 

Roland îl puse jos şi Ete o luă imediat de-a lungul 
tunelului, cu gâtul întins, cu botul la podeaua de oţel. 
Pistolarul îl auzea cum murmura Ake-Ake! Ake-Ake! pe un 
ton jos. Îşi scoase pistolul din toc şi porni după el. 


27 


Când cerurile se deschiseră şi ploaia începu să cadă în 
torente, Eddie şi Susannah ridicară ochii spre vastul Leagăn 
al lui Blaine. 

— A naibii de mare clădirea asta, dar au uitat de rampele 
pentru handicapati! ţipă Eddie, ridicând vocea pentru a se 
face auzit peste ploaie şi tunete. 

— Lasă asta, zise Susannah grăbită, coborând din 
scaunul cu rotile. Hai să urcăm scările şi să ne adăpostim 
de ploaie. 

Eddie se uită neîncrezător în sus. Treptele erau mici... dar 
erau o grămadă. 

— Eşti sigură, Suze? 

— Ne luăm la întrecere, albule, spuse ea şi începu să 
urce târâş cu o uşurinţă ireală, folosindu-se de mâini, de 
antebraţele ei musculoase şi de cioturile picioarelor. 

Şi aproape că-l întrecu; Eddie trebuia să urce şi scaunul, 
şi asta îl încetini. Amândoi gâfâiau când ajunseră în vârf, şi 
fuioare de abur se ridicau din hainele lor ude. Eddie o 
apucă de sub braţe, o ridică în aer şi apoi o ţinu aşa, cu 
mâinile încleştate la nivelul şalelor ei, în loc să o pună 
înapoi în scaun, cum intenţionase. Se simţea excitat şi pe 
jumătate nebun, fără a avea nici cea mai vagă idee de ce. 

O, mai lasă-mă-n pace, gândi el. Ai ajuns până aici în 
viață; asta ţi-a pus glandele pe foc şi gata de distracție. 

Susannah îşi linse buza plină de jos şi îşi înfipse degetele 
puternice în părul lui. Trase. Îl duru... şi în acelaşi timp i se 
păru minunat. 

— Ţi-am spus că te întrec, albule, rosti ea cu voce joasă, 


aspră. 

— Fugi de aici. Te-am luat... cu jumătate de pas. 

încercă să nu pară aşa epuizat cum era şi descoperi că-i 
era imposibil. 

— Poate... dar am stors totul din tine, nu-i aşa? 

O mână îi ieşi din păr, alunecă în jos şi strânse cu 
tandreţe. Un surâs licări în ochii ei. 

— Ceva însă nu e stors. 

Tunetul zgudui cerul. Ei tresăriră, apoi râseră deodată. 

— Haide, spuse el. E o nebunie. Nu e deloc momentul. 

Ea nu-l contrazise, dar mai strânse o dată înainte să pună 
mâna înapoi pe umărul lui. Eddie simţi un junghi de regret 
când o aşeză în scaun şi o împinse pe lespezile mari de 
piatră, spre adăpostul acoperişului. Avu impresia că vedea 
acelaşi regret şi în ochii ei. 

Când scăpară de ploaie, Eddie se opri şi se uitară 
amândoi în spate. Piaţa Leagănului, Strada Ţestoasei şi 
întreg oraşul de dincolo de ele dispăreau cu rapiditate într-o 
cortină cenuşie mişcătoare. Lui nu-i părea câtuşi de puţin 
rău. Lud nu-şi câştigase un loc în clasorul său mental cu 
amintiri plăcute. 

— Uite, murmură Susannah. 

Arăta spre un burlan din apropiere. Avea jos un cap mare 
şi solzos de peşte care putea fi rudă apropiată cu garguiele- 
dragon care decorau colţurile Leagănului. Apa curgea din 
gura lui într-un torent argintiu. 

— Asta nu e doar o ploicică trecătoare, nu-i aşa? întrebă 
Eddie. 

— Nu. O să plouă până când o să se sature, şi atunci o să 
mai plouă puţin, doar de ciudă. Poate o săptămână; poate o 
lună. Nu că pentru noi va avea vreo importanţă, dacă 
Blaine se decide că nu îi place cum arătăm şi ne prăjeşte. 
Trage un foc ca să-i dai de ştire lui Roland că am ajuns aici, 
scumpule, şi apoi o să aruncăm o privire înăuntru. Să 
vedem ce e de văzut. 

Eddie îndreptă Rugerul către cerul cenuşiu, apăsă 
trăgaciul şi trase focul pe care Roland îl auzi la distanţă de 
aproape doi kilometri, în timp ce mergea pe urmele lui Jake 


şi Gasher prin labirintul minat. Eddie mai rămase un 
moment pe loc, încercând să se convingă că era posibil ca 
totul să iasă bine, că sufletul lui greşea insistând cu 
încăpățânare că nu-i vor mai vedea niciodată pe pistolar şi 
pe băiatul Jake. Apoi cobori piedica pistolului, îl puse înapoi 
la centura pantalonilor şi se întoarse la Susannah. Răsuci 
scaunul ei cu spatele la scări şi o împinse pe culoarul de 
coloane care ducea în adâncul clădirii. Ea desfăcu cilindrul 
armei lui Roland şi-l reumplu din mers. 

Sub acoperiş, ploaia scotea un sunet tainic, fantomatic; 
până şi bubuiturile tunetului erau mai slabe. Coloanele care 
susțineau structura aveau un diametru de cel puţin trei 
metri, iar vârfurile lor se pierdeau în semiîntuneric. De 
acolo sus, dintre umbre, Eddie auzea conversații uguite de 
porumbei. 

Acum, o pancartă ce atârna pe lanţuri groase de crom 
argintiu ieşi din penumbră: 


NORTH CENTRAL POSITRONICS 
VĂ UREAZĂ BUN VENIT 
ÎN LEAGĂNUL DIN LUD 
<—- DIRECŢIA SUD-EST (BLAINE) 
DIRECŢIA NORD-VEST (PATRICIA) —-> 


— Acum ştim numele celui căzut în râu, spuse Eddie. 
Patricia. S-au încurcat însă la culori. Rozul ar trebui să fie 
pentru fete şi albastrul pentru băieţi, nu invers. 

— Poate că sunt amândoi albaştri. 

— Nu sunt. Blaine e roz. 

— De unde ştii? 

Eddie afişă un aer confuz. 

— Nu ştiu cum... dar ştiu. 

Urmară săgeata care indica peronul lui Blaine, intrând în 
ceea ce trebuia să fie o sală mare de aşteptare. Eddie nu 
avea abilitatea lui Susannah de a vedea trecutul în 
străfulgerări clare, vizionare, dar imaginaţia sa umplu acel 
spaţiu vast, sprijinit pe piloni, cu o mie de oameni grăbiţi; 
auzi ţăcănit de tocuri şi murmur de voci, văzu îmbrăţişări 


de întoarcere acasă şi de despărţire. Şi peste toate acestea, 
difuzoarele susurând ştiri despre zeci de destinaţii diferite. 

Patricia urmează să plece spre Baroniile din Nord-Vest... 

Pasagerul Killington, pasagerul Killington este rugat să se 
prezinte la biroul de informații de la nivelul inferior! 

Blaine soseşte la linia 2... Acum erau doar porumbeii. 
Eddie se cutremură. 

— Uită-te la chipurile lor, murmură Susannah. Nu ştiu 
dacă ţie îţi dau fiori, dar mie sigur îmi dau. 

Arăta în dreapta. Sus pe perete, o serie de capete 
sculptate păreau să se desprindă din marmură, holbându- 
se în jos la ei dintre umbre - oameni aspri cu chipuri de 
călăi mulţumiţi de serviciul lor. Unele feţe căzuseră şi 
zăceau în bucăţi de granit cam la douăzeci de metri mai jos 
de semenii lor. Cele rămase erau împânzite de crăpături şi 
împroşcate cu găinaţ de porumbel. 

— Trebuie să fi fost Curtea Supremă sau ceva 
asemănător, opină Eddie, scrutând timorat toate acele buze 
subţiri şi toţi acei ochi crăpaţi şi goi. Numai nişte judecători 
pot avea un aer atât de sever şi, în acelaşi timp, să pară 
atât de enervaţi - ţi-o spune un om care ştie. Nu există unul 
care să pară că ar da doi bani pe tine. 

— „Doar un morman de imagini, frânte în lumina 
soarelui, unde copacii morţii nu-ţi dăruie adăpost“, 
murmură Susannah şi, la aceste cuvinte, Eddie simţi că i se 
face pielea de găină pe braţe şi pe piept şi pe picioare. 

— Ce-i asta, Suze? 

— Un poem scris de un om care trebuie să fi văzut oraşul 
Lud în vise, rosti ea. Haide, Eddie. Lasă-i în pace. 

— Uşor de zis, greu de făcut. 

Dar începu să o împingă din nou. 

În faţă, o barieră mare cu grilaj, ca o fortificaţie de castel, 
ieşi din semiîntuneric... şi dincolo de ea zăriră primele 
detalii ale Monoului Blaine. Era roz, exact cum spusese 
Eddie că va fi, o nuanţă delicată care se potrivea cu 
striaţiile din marmura stâlpilor. Blaine plutea deasupra 
peronului larg. Avea formă netedă şi aerodinamică de glonţ 
şi părea făcut mai degrabă din carne decât din metal. 


Suprafaţa lui era întreruptă doar o dată - de un geam 
triunghiular dotat cu un ştergător mare. Eddie ştia că va 
mai fi un geam triunghiular cu încă un ştergător mare de 
cealaltă parte a botului său, astfel încât dacă îl priveai din 
faţă, ar fi părut că Blaine avea un chip, exact ca Charlie, 
trenuleţul Uu-uu. Ştergătoarele ar fi semănat cu două 
pleoape coborâte uşor, exprimând viclenie. 

O lumină albă, care venea de la luminatorul de sud-est al 
Leagănului, cădea peste Blaine într-un dreptunghi lung, 
distorsionat. Lui Eddie, corpul trenului îi amintea de 
spinarea unei fabuloase balene roz - una aflată într-o 
nemişcare perfectă. 

— Ha, făcu el în şoaptă. L-am găsit. 

— Da. Monvoul Blaine. 

— Crezi că o fi mort? Pare a fi mort. 

— Nu este. Doarme, poate, dar nu e nici pe departe mort. 

— Eşti sigură? 

— Tu erai sigur că va fi roz? 

Nu era o întrebare la care Eddie trebuia să răspundă, aşa 
că n-o făcu. Chipul pe care Susannah îl ridică spre el era 
crispat şi purta amprenta vizibilă a spaimei. 

— Doarme, şi ştii ceva? Mă tem să-l trezesc. 

— Păi, o să-i aşteptăm pe ceilalţi, atunci. Ea clătină din 
cap. 

— Cred că ar fi mai bine să-ncercăm să fim pregătiţi 
pentru momentul când vor ajunge ei aici... fiindcă am o 
bănuială că vor veni pe fugă. Împinge-mă până la cutia de 
pe barele acelea. Seamănă cu un interfon. O vezi? 

O vedea, şi o împinse încet către ea. Era instalată de o 
parte a unei porţi închise, în mijlocul barierei care se 
întindea pe toată lungimea Leagănului. Barele verticale ale 
barierei erau fabricate din ceva ce semăna cu inoxul; cele 
ale porţii păreau a fi fier ornamental, iar capetele de jos 
dispăreau în găuri placate cu oţel, în podea. Le-ar fi fost 
imposibil, observă Eddie, să le mişte din loc. Golul dintre 
ele nu era mai mare de zece centimetri. Până şi lui Ete i-ar 
fi fost greu să se strecoare pe acolo. 

Porumbeii se foiau şi uguiau deasupra lor. Roata stângă a 


scaunului cu rotile scârţâia monoton. Un regat pentru o 
cutie cu ulei, gândi Eddie şi-şi dădu seama că nu era doar 
speriat. Ultima dată când simţise aşa o teroare fusese în 
ziua când el şi Henry stătuseră pe trotuarul de pe Rhinehold 
Street din Dutch Hill, uitându-se la ruina coşcovită a 
Conacului. În acea zi din 1977, nu intraseră, ci întorseseră 
spatele casei bântuite şi-şi văzuseră de drum, iar el îşi 
amintea că-şi jurase că niciodată, niciodată, niciodată nu se 
va mai întoarce acolo. Aceea fusese o promisiune pe care 
şi-o respectase, şi totuşi iată-l aici, într-o altă casă bântuită, 
iar sursa bântuirii se afla la mică distanţă de el - Monoul 
Blaine, o siluetă lungă şi joasă, de culoare roz, cu un geam 
ce se zgâia la el ca ochiul unui animal periculos, care se 
preface că doarme. 

Nu s-a mai clintit de ani buni din locul lui din Leagăn... Ba 
nici de vorbit pe multele lui voci n-a mai vorbit, şi nici de 
râs n-a mai râs... Ardis a fost ultimul care s-a apropiat de 
Blaine... şi când Ardis n-a răspuns, Blaine l-a nimicit cu foc 
albastru. 

Dacă-mi vorbeşte, probabil c-o să înnebunesc, gândi 
Eddie. 

Vântul sufla în rafale afară şi un val de picături fine intră 
pe uşa înaltă din lateralul clădirii. Văzu picăturile lovind 
geamul lui Blaine şi formând mărgele pe el. 

Eddie se cutremură deodată şi se uită în jur. 

— Suntem priviţi... simt. 

— Nu m-ar surprinde prea tare. Împinge-mă mai aproape 
de poartă, Eddie. Vreau să văd mai bine cutia. 

— Bine, dar nu o atinge. Dacă e electrificată... 

— Dacă Blaine vrea să ne prăjească, o va face, zise 
Susannah, uitându-se printre bare la spatele lui Blaine. Ştii 
asta, şi o ştiu şi eu. 

Şi fiindcă Eddie ştia că acesta era purul adevăr, nu spuse 
nimic. 

Cutia semăna cu o combinaţie între un interfon şi o 
alarmă antifurt. În jumătatea superioară era montat un 
difuzor prevăzut, alături, cu un buton de 
VORBIRE/ASCULTARE. Sub acesta erau cifre aranjate în 


formă de romb: 


37 38 39 4 
46 47 48 49 


2 43 44 45 
52 53 54 55 
56 57 58 59 1 62 63 64 
65 66 67 68 70 71 72 
73 74 75 76 77 78 79 
80 81 82 83 84 85 
86 87 88 89 90 
91 92 93 94 
95 96 97 
98 99 
100 


21 
18 
42 
32 
04 
50 
6 


O CukiwUuiWwW 
OO RppPLUNO= 


Sub romb erau alte două butoane deasupra cărora erau 
imprimate cuvinte în Limba Nobilă: COMANDA şi INTRA. 

Susannah părea dezorientată şi sceptică. 

— Ce crezi că o fi chestia asta? Seamănă cu un aparat 
dintr-un film ştiinţifico-fantastic. 

Sigur că aşa era, înţelese Eddie. Susannah probabil că 
văzuse, la vremea ei, unul sau două sisteme de siguranţă - 
locuise, totuşi, printre bogaţii din Manhattan, chiar dacă nu 
fusese primită cu braţele deschise de ei - însă exista o 
diferenţă ca de la cer la pământ între electronicele din 
când-ul ei, 1963, şi cele din al său, adică 1987. N-am 
discutat prea mult despre diferențe, gândi el. Mă întreb ce 
ar crede dacă i-a spune că Ronald Reagan era 
preşedintele Statelor Unite atunci când m-a luat Roland? 
Probabil ar zice că sunt nebun. 

— E un sistem de securitate, spuse el. 


Apoi, deşi nervii şi instinctele clamau să nu o facă, se 
forţă să întindă mâna dreaptă şi apăsă butonul 
VORBEŞTE/ASCULTĂ. 

Nu se auzi niciun pârâit electric; niciun foc albastru 
mortal nu-i străbătu braţul. Niciun semn că aparatul era 
măcar conectat. 

Poate că Blaine este mort. Poate că totuşi este mort. 

Nu credea însă asta. 

— Alo? făcu el şi îl văzu cu ochiul minţii pe nefericitul 
Ardis, strigând în timp ce era pârjolit de focul albastru care-i 
străbătea faţa şi corpul, topindu-i ochii şi aprinzându-i 
părul. Alo... Blaine? E cineva aici? 

Eliberă butonul şi aşteptă, încordat de tensiune. Mâna lui 
Susannah se furişă în a sa, rece şi mică. Nu veni niciun 
răspuns şi Eddie - acum mai precaut ca oricând - apăsă 
iarăşi butonul. 

— Blaine? 

Luă degetul. Aşteptă. Şi când tot nu primi răspuns, o 
veselie periculoasă îl cuprinse, cum se întâmpla deseori în 
clipe de stres şi teamă. Când veselia aceea punea stăpânire 
pe el, preţul ce trebuia plătit nu părea să mai conteze. 
Nimic nu mai conta. Aşa fusese atunci când îl păcălise pe 
omul de legătură pământiu la faţă al lui Balazar în Nassau, 
şi aşa era acum. lar dacă Roland l-ar fi văzut în clipa când 
nerăbdarea aceasta lunatică îl subjugase, ar fi văzut mai 
mult decât o simplă asemănare între Eddie şi Cuthbert; ar fi 
putut jura că Eddie era Cuthbert. 

Apăsă butonul cu degetul mare şi începu să urle în 
difuzor, adoptând un accent britanic apăsat (şi complet 
fals). 

— Salve, Blaine! Sal'tare, bătrâne! Sunt Robin Leanch, 
gazda emisiunii Viețile celor bogați şi fără minte, şi am 
venit să-ţi spun că ai câștigat şase miliarde de dolari şi un 
nou Ford Escort la tragerea la sorţi organizată de Reader's 
Digest! 

Porumbeii îşi luară zborul deasupra lor în explozii 
neaşteptate de aripi. Susannah icni. Chipul ei purta 
expresia năucă a unei credincioase care tocmai şi-a auzit 


soţul înjurând într-o catedrală. 

— Eddie, termină! Termină! 

Eddie nu se putea opri. Gura lui zâmbea, dar ochii 
sclipeau cu un amestec de teamă, isterie şi furie născută 
din frustrare. 

— Tu şi iubita ta monorai, Patricia, veţi petrece o lună în 
cel mai mare /ux în pitorescul Jimtown, unde veţi bea doar 
cele mai fine vinuri şi veţi mânca doar cele mai fine virgine? 
Veţi... 

— .ŞŞŞ... 

Eddie se întrerupse, uitându-se la Susannah. Era sigur că 
ea fusese cea care îl şâşâise - nu doar fiindcă încercase 
deja s-o facă, ci fiindcă ea era singura persoană alături de 
el - şi totuşi, în acelaşi timp, ştia că nu fusese Susannah. Că 
fusese o altă voce: vocea unui copil foarte mic şi foarte 
speriat. 

— Suze? Ai... 

Susannah clătină din cap şi ridică în acelaşi timp o mână 
în aer. Arătă în direcția cutiei interfonului şi Eddie văzu că 
butonul purtând inscripţia COMANDA strălucea într-un ton 
palid de roz. Era aceeaşi culoare a monoului care dormea în 
cala lui, de cealaltă parte a barierei. 

— $şş... nu-l treziti se tângui vocea de copil. Pluti 
dinspre difuzor, blândă ca o briză de seară. 

— Cum...? începu Eddie. 

Apoi scutură din cap, întinse mâna spre butonul 
VORBEŞTE/ASCULTA şi-l apăsă uşor. Când vorbi din nou, n-o 
mai făcu în acea imitație ţipătoare de Robin Leach, ci în 
şoaptă, ca un conspirator. 

— Ce eşti tu? Cine eşti tu? 

Lăsă butonul. El şi Susannah se priviră reciproc cu ochii 
mari ai unor copii care ştiu că împart casa cu un adult 
periculos - poate chiar psihotic. De unde le venise ideea 
asta? Păi, le-o dăduse un alt copil, unul care a trăit cu un 
adult psihotic mult timp, ascunzându-se în colţuri şi 
furişându-se afară doar când ştia că adultul doarme; un 
copil speriat, care se întâmplă să fie aproape invizibil. 

Nu veni niciun răspuns. Eddie lăsă secundele să se 


scurgă. Fiecare părea destul de lungă cât să-ţi permită să 
duci la capăt un roman întreg. Tocmai întindea mâna din 
nou spre buton, când lumina roz reapăru. 

— Eu sunt Micul Blaine, şopti vocea copilului. Ce/ pe care 
el nu-l vede. Cel pe care l-a uitat. Cel pe care crede că l-a 
lăsat în urmă, în încăperile ruinate şi pe culoarele morților. 

Eddie apăsă iarăşi butonul cu o mână care începuse să 
tremure. Auzea un tremur şi-n propria-i voce. 

— Cine? Cine este cel care nu vede? Ursul? 

Nu - nu ursul; nu el. Shardik zăcea mort în pădure, cu 
mulţi kilometri în urma lor; lumea mersese mai departe 
chiar şi de atunci. Eddie îşi aminti pe dată cum se simţise 
când lipise urechea de acea stranie uşă nedescoperită din 
poiana în care ursul îşi dusese violenta semiviaţă, acea uşă 
cu dungile ei teribile galbene şi negre. Totul era un întreg, 
înţelese el acum; totul făcea parte din acelaşi îngrozitor 
întreg decrepit, o reţea franjurată în al cărei mijloc se afla 
Turnul Întunecat, ca un incomprehensibil păianjen de 
piatră. Întreaga Lume de Mijloc devenise un singur conac 
bântuit în aceste bizare zile din urmă; întreaga Lume de 
Mijloc se preschimbase în Vane; întreaga Lume de Mijloc 
devenise un ţinut pustiu, bântuit şi bântuitor. 

Văzu buzele lui Susannah formând cuvintele adevăratului 
răspuns înainte ca vocea din interfon să poată vorbi din 
nou, şi acele cuvinte erau la fel de evidente ca rezolvarea 
unei ghicitori odată ce s-a găsit răspunsul. 

— Marele Blaine, şopti vocea acorporală. Marele Blaine 
este duhul din maşină - duhul din toate maşinile. 

Susannah dusese mâna la gât şi strânse, ca şi când ar fi 
avut de gând să se stranguleze. Ochii ei erau plini de 
teroare, însă nu erau sticloşi, nu erau uluiţi, ci ageri, 
ştiutori. Poate că ştia o voce ca aceea din când-ul ei - când- 
ul în care întregul reprezentat de Susannah fusese aruncat 
în umbră de personalităţile antagonice ale Dettei şi Odettei. 
Vocea copilărească o surprinsese la fel de tare ca pe el, 
însă ochii ei spuneau că nu era străină de conceptul 
enuntat. 

Susannah ştia foarte bine ce însemna nebunia dualității. 


— Eddie trebuie să plecăm, spuse ea. 

Teroarea transformase cuvintele într-un şuvoi auditiv 
fără inflexiuni. Eddie auzea aerul şuierând în gâtlejul ei ca 
un vânt rece într-un horn. 

— Eddie trebuie să plecăm Eddie trebuie să plecăm 
Eddie... 

— Prea târziu, zise vocea plăpândă, tânguitor. S-a trezit. 
Marele Blaine s-a trezit. Ştie că sunteţi aici. Şi vine. 

Dintr-odată, lumini - lămpi cu sodiu, de un portocaliu tare 
- începură să se aprindă câte două deasupra lor, îmbăind 
întinderea punctată de piloni a Leagănului într-o strălucire 
orbitoare care izgoni toate umbrele. Sute de porumbei 
plonjară şi se răsuciră în picaj, într-un zbor fără ţintă, 
speriaţi, goniţi din reţeaua lor de cuiburi împletite în înalt. 

— Stai! strigă Eddie. Te rog, stai! 

Agitat cum era, uită să apese butonul, dar asta nu mai 
conta; Micul Blaine răspunse oricum. 

— Nu! Nu-l pot lăsa să mă prindă! Nu-l pot lăsa să mă 
ucidă şi pe mine! 

Becul de pe cutia interfonului se stinse, însă doar pentru 
un moment. De data aceasta, se aprinseră şi COMANDA şi 
INTRA, iar culoarea lor nu era roz, ci roşul-închis al forjei 
unui fierar. 

— CINE SUNTEŢI VOI? răcni o voce, şi veni nu doar din 
cutie, ci din fiecare difuzor încă funcţional din oraş. 

Leşurile putrezite care atârnau de stâlpi tremurară sub 
vibraţiile acelei voci puternice; lăsa impresia că până şi 
morţii ar fi fugit de Blaine, dacă ar fi putut. 

Susannah se strânse în scaun, cu palmele apăsate pe 
urechi, cu faţa lungă de spaimă, cu gura schimonosită într- 
un strigăt mut. Eddie simţi că revine la toate terorile 
fantastice şi halucinatorii ale vârstei de unsprezece ani. 
Oare de vocea aceasta să se fi temut atunci când el şi 
Henry stăteau în faţa Conacului? Cea pe care, poate, chiar 
o anticipase? Nu ştia... dar ştia cum trebuia să se fi simţit 
Jack din povestea aceea veche atunci când îşi dăduse 
seama că scuturase vrejul de fasole de prea multe ori şi că- 
| trezise pe uriaş. 


— CUM ÎNDRĂZNIŢI SĂ-MI DERANJAŢI SOMNUL? SPUNEŢI- 
MI ACUM, ALTFEL VEŢI MURI PE LOC. 

Ar fi putut înlemni acolo, lăsându-l pe Blaine - pe Marele 
Blaine - să le facă orice-i făcuse lui Ardis (sau ceva şi mai 
rău); poate că ar fi trebuit să înlemnească, prizonier al 
acelei terori de basm, incredibile ca lumea de dincolo de 
vizuina iepurelui. Amintirea vocii plăpânde care vorbise 
întâi fu, însă, cea care-i permise să se mişte. Aceea fusese 
vocea unui copil îngrozit, un copil care încercase totuşi să-i 
ajute, îngrozit sau nu. 

Așa că acum trebuie să te ajuti singur, gândi el. Tu l-ai 
trezit; rezolvă situaţia, pentru Hristos! 

Eddie întinse mâna şi apăsă iarăşi butonul. 

— Numele meu este Eddie Dean. Femeia care e cu mine 
este soţia mea, Susannah. Suntem... 

Se uită la Susannah, care încuviinţă şi-i făcu semne 
frenetice să continue. _ 

— Suntem plecaţi la drum. Căutăm Turnul Intunecat, care 
se află pe Cărarea Grinzii. Suntem în tovărăşia altor doi, 
Roland de Gilead şi... şi Jake din New York. Şi noi suntem 
din New York. Dacă tu eşti... 

Pregetă un moment, reprimându-şi cuvintele Marele 
Blaine. Dacă le folosea, putea face ca inteligenţa aflată în 
spatele vocii să devină conştientă de faptul că ei mai 
auziseră o voce; un duh dinăuntrul duhului, se putea spune. 

Susannah  gesticulă din nou cu ambele mâini, 
îndemnându-l să continue. 

— Dacă tu eşti Monoul Blaine... ei bine... vrem să ne duci 
tu. 

Eliberă butonul. Nu veni niciun răspuns preţ de, aparent, 
foarte mult timp. Se auzi doar fâlfâitul agitat al porumbeilor 
de sus. Când Blaine vorbi din nou, vocea lui veni doar din 
difuzorul instalat pe poartă şi păru aproape umană. 

— NU-MI PUNE RĂBDAREA LA ÎNCERCARE. TOATE UŞILE 
ACELUI UNDE SUNT ÎNCHISE. GILEAD NU MAI EXISTĂ, IAR 
CEI CUNOSCUŢI CA PISTOLARI SUNT MORŢI CU TOŢII. 
ACUM, RASPUNDE-MI LA ÎNTREBARE: CINE SUNTEŢI? ASTA E 
ULTIMA VOASTRA ŞANSA. 


Se auzi un sfârâit. O rază de lumină albastră-albă cobori 
din tavan şi arse o gaură de mărimea unei mingi de golf în 
podeaua de marmură, la mai puţin de un metru şi jumătate 
în stânga scaunului lui Susannah. Din ea se ridică leneş fum 
care mirosea cum miroase aerul după ce a lovit fulgerul. Un 
moment, Susannah şi Eddie se uitară unul la celălalt cu o 
teroare mută, apoi Eddie sări la cutia de comunicare şi 
apăsă butonul. 

— Te înşeli. Într-adevăr venim din New York! Am venit pe 
uşile de pe plajă acum câteva săptămâni! 

— E adevărat! strigă Susannah. Jur că este! 

Tăcere. Dincolo de bariera lungă, spinarea roz a lui Blaine 
se curbă uşor. Geamul din faţă părea să-i privească aidoma 
unui ochi de sticlă inexpresiv. 

Ştergătorul ar fi putut fi o pleoapă pe jumătate închisă, 
ca şi când trenul ar fi făcut şmecher cu ochiul. 

— DEMONSTRAŢI-O, zise Blaine într-un târziu. 

— Hristoase, cum să fac asta? o întrebă Eddie pe 
Susannah. 

— Nu ştiu. 

Eddie apăsă din nou butonul. 

— Statuia Libertăţii! |ţi sună cunoscut? 

— CONTINUA, îl îndemnă Blaine. Acum, vocea părea 
aproape meditativă. 

— Empire State Building! Wall Street! World Trade 
Center! Coney Island! Radio City Music Hall! East Vil... 

Blaine îl întrerupse... Şi acum, incredibil, vocea care ieşi 
din difuzor era vocea tărăgănată a lui John Wayne: 

— BINE, PELERINULE. TE CRED. 

Eddie şi Susannah schimbară o altă privire, de confuzie şi 
uşurare. Dar când Blaine vorbi din nou, vocea lui era iar 
rece şi lipsită de emoție. 

— PUNE-MI O ÎNTREBARE, EDDIE DEAN DIN NEW YORK. ŞI 
AR FI BINE SĂ FIE UNA BUNĂ. Urmă o pauză, după care 
Blaine adăugă: PENTRU CĂ DACĂ NU E, TU ŞI FEMEIA TA 
VEŢI MURI, INDIFERENT DE UNDE VENIȚI. 

Susannah se uită de la cutia de pe poartă la Eddie. 

— Despre ce vorbeşte? şuieră ea. Eddie clătină din cap. 


— N-am nici cea mai vagă idee. 


28 


Lui Jake, încăperea în care îl trăsese Gasher i se părea că 
aducea cu un siloz de rachete Minuteman decorat de 
pacienţii unui azil de nebuni: parte muzeu, parte living, 
parte cuib de hippie. Deasupra capului, spaţiul se curba 
până la un tavan rotunjit şi, sub el, cobora douăzeci şi cinci 
sau treizeci de metri spre o bază la fel de rotunjită. Tuburi 
cu neon erau dispuse în linii verticale de-a lungul singurului 
perete curbat, în culori alternative: roşu, albastru, verde, 
galben, portocaliu, piersică, roz. Aceste tuburi lungi se 
întâlneau în grupuri ţipătoare în partea de sus şi-n cea de 
jos a silozului... dacă într-adevăr asta era. 

Incăperea ocupa o înălţime de aproximativ trei sferturi 
din vastul spaţiu în formă de capsulă şi planşeul ei era 
format dintr-un grilaj de fier ruginit. Covoare turceşti, după 
aspect (mai târziu, află că ele proveneau de fapt dintr-o 
baronie numită Kashmir), erau întinse ici şi colo pe podeaua 
de grilaj. Colţurile lor erau ţinute în loc de cufere cu 
ferecături de alamă ori lămpi cu picior sau de picioarele 
scurte ale unor fotolii tapisate. Altfel, ar fi fâlfâit asemenea 
unor fâşii de hârtie legate de un ventilator electric, întrucât 
un curent constant de aer cald venea cu viteză de jos. Un 
alt curent, ieşind dintr-un grup rotund de guri de ventilaţie 
asemenea celor din tunelul care-i adusese acolo, se 
învârtea cam la un metru şi jumătate deasupra capului lui 
Jake. De cealaltă parte a camerei era o uşă identică cu 
aceea pe care intraseră el şi Gasher, iar Jake bănuia că 
dincolo de ea se continua coridorul subteran care urma 
Calea Grinzii. 

In încăpere erau şase persoane, patru bărbaţi şi două 
femei. Jake bănuia că avea în faţa ochilor înaltul 
comandament al Cărunţilor - asta, desigur, dacă mai 
rămăseseră destui Cărunţi ca un înalt comandament să-şi 
aibă rostul. Niciunul nu era tânăr, dar toţi erau încă în 


floarea vârstei. Îl cercetau pe Jake cu aceeaşi curiozitate cu 
care îi cerceta şi el. 

In centrul camerei, cu un picior masiv aruncat lejer peste 
braţul unui fotoliu destul de mare ca să se poată numi tron, 
şedea un bărbat ce părea a fi o corcitură de luptător viking 
şi uriaş dintr-o poveste pentru copii. Bustul său musculos 
era gol, cu excepţia unei brățări argintii la un biceps, o 
teacă de cuţit legată peste un umăr şi o amuletă ciudată la 
gât. De la brâu în jos era înveşmântat în nădragi mulaţi de 
piele moale, îndesaţi în cizme înalte. În jurul unei cizme 
purta o eşarfă galbenă. Părul lui, un blond-gri murdar, 
curgea în cascadă aproape până la mijlocul spatelui lat; 
ochii erau la fel de verzi şi de curioşi ca ochii unui motan 
destul de bătrân ca să fie înţelept, dar nu destul încât să-şi 
fi pierdut acel rafinat simţ al cruzimii care trece drept 
distracţie în cercurile de feline. Pe spătarul fotoliului era 
agăţată o curea şi de ea atârna ceva ce aducea a mitralieră 
foarte veche. 

Jake studie mai atent podoaba de pe pieptul vikingului şi 
văzu că era o cutiuţă de sticlă în formă de sicriu pusă pe un 
lanţ de argint. Înăuntrul ei, un cadran mic de ceas auriu 
anunţa că era trei şi cinci minute. Sub cadran, un pendul 
minuscul de aur se mişca de la stânga la dreapta şi, în 
ciuda vuietului aerului care circula de sus şi de jos, Jake 
reuşea să audă tic-tac-ul pe care îl scotea. Braţele ceasului 
se mişcau mai repede decât ar fi trebuit şi Jake nu fu foarte 
surprins să vadă că se roteau înapoi. 

Se gândi la crocodilul din Peter Pan, cel care fugea mereu 
după căpitanul Hook, şi un zâmbet mic îi întinse buzele. 
Gasher văzu şi ridică mâna. Jake se feri, acoperindu-şi faţa 
cu palmele. 

Omul Tic-Tac scutură din deget la Gasher; un gest 
amuzant, ca de profesoară severă. 

— Ei, ei... nu-i nevoie de asta, Gasher, spuse el. 

Piratul lăsă imediat mâna jos. Chipul i se schimbă 
complet. Înainte, alternase între furie stupidă şi un soi de 
umor viclean, aproape existenţial. 

Acum, exprima doar adoraţie şi servilism. Asemenea 


celorlalţi din încăpere (şi lui Jake însuşi), Gasher nu-şi putea 
lua mult timp ochii de la Tic-Tac; privirea îi era atrasă 
inexorabil spre el. Jake înţelegea de ce. Omul Tic-Tac era 
singura persoană de acolo care părea să debordeze de 
energie, de sănătate şi de viaţă. 

— Dacă zici tu că nu-i nevoie, atuncia nu-i, rosti Gasher, 
dar îi aruncă lui Jake o privire întunecată înainte să-şi mute 
ochii înapoi la blondul uriaş de pe tron. Totuşi, ie foarte 
obraznic, Ticky. Foarte obraznic, Ticky. Foarte, foarte 
obraznic, chiar aşe, şi de vrei s-auzi părerea mea, o s-aibe 
nevoie de un dresaj serios! 

— Când o să am nevoie de părerea ta, o să ţi-o cer, i-o 
întoarse Omul Tic-Tac. Acum, închide uşa, Gash... Te-ai 
născut în grajd? 

O femeie cu păr negru râse piţigăiat, un sunet 
asemănător cu croncănitul unei ciori. Tic-Tac întoarse iute 
ochii către ea; femeia tăcu numaidecât şi lăsă ochii în 
grilajul podelei. 

Uşa pe care îl târâse Gasher era de fapt formată din două 
uşi. Dispozitivul îi amintea lui Jake de ecluzele pneumatice 
ale navelor spaţiale în filmele SF ceva mai inteligente. 
Gasher le închise pe amândouă şi se întoarse spre Tic-Tac, 
făcând semnul cu degetul mare ridicat. Omul Tic-Tac 
încuviinţă şi se întinse languros în sus, pentru a apăsa un 
buton montat într-o piesă de mobilier care semăna cu un 
podium de orator. O pompă se puse în mişcare în perete şi 
lumina tuburilor cu neon scăzu perceptibil. Se auzi un 
şuierat uşor de aer şi roata de valvă a uşii interioare se 
învârti. Jake bănuia că acelaşi lucru făcea şi cea a uşii 
exterioare. Deci era, de fapt, un soi de adăpost antibombă, 
nu încăpea îndoială. Când pompa se opri, lumina tuburilor 
lungi cu neon reveni la normal. 

— Poftim, spuse Tic-Tac satisfăcut. Ochii lui începură să-l 
măsoare pe Jake de sus până jos. Băiatul avu un sentiment 
clar şi foarte incomod că era catalogat de un expert. Acum 
suntem în deplină siguranţă. Stă bine, ca puricii-n blana 
unui câine. Aşa-i, Hoots? 

— Mda! răspunse prompt un bărbat înalt şi slab, într-un 


costum negru. Faţa lui era plină de un fel de urticarie pe 
care o scărpina obsesiv. 

— L-am adus, zise Gasher. [-am zis că poţ' avea- 
ncredere în mine pentru treaba asta, n-am zis? 

— Ai zis, confirmă Tic-Tac. Şi aşa a fost. M-am îndoit 
puţin la sfârşit, nu ştiam dacă-ţi vei aminti parola, dar... 

Femeia cu păr negru scoase încă un croncănit piţigăiat. 
Omul Tic-Tac se întoarse pe jumătate spre ea, zâmbetul 
acela leneş scobindu-i gropiţe în obraji, şi înainte ca Jake să 
poată înţelege ce se întâmpla - ce se întâmplase deja - ea 
se împletici în spate, cu ochii bulbucaţi de surprindere şi 
durere, pipăind cu mâinile o stranie umflătură din mijlocul 
pieptului, care cu o secundă înainte nu fusese acolo. 

Jake îşi dădu seama că Omul Tic-Tac făcuse o mişcare de 
un fel sau altul în timp ce se întorsese, o mişcare atât de 
iute, încât nu fusese decât o străfulgerare. Plăselele albe şi 
subţiri care înainte ieşeau din teaca prinsă pe umărul lui 
lipseau acum. Cuţitul ajunsese în cealaltă parte a încăperii, 
ieşind din pieptul femeii cu păr negru. Tic-Tac îl scosese şi-l 
aruncase cu o viteză incredibilă, pe care Jake era sigur că 
nici Roland n-ar fi întrecut-o. Fusese ca un truc de magie 
neagră. 

Ceilalţi priviră în tăcere cum femeia se împletici spre Tic- 
Tac, gâlgâind aspru, cu mâinile încleştate în jurul plăselelor. 
Şoldul ei se lovi de o lampă cu picior şi cel pe nume Hoots 
sări să o prindă înainte de a cădea. Tic-Tac nu se clinti; 
rămase cu piciorul aruncat peste braţul tronului, uitându-se 
la femeie cu zâmbetul lui leneş pe buze. 

Piciorul ei se agăţă sub un covor şi femeia se prăvăli cu 
capul înainte. Omul Tic-Tac se mişcă din nou cu viteza 
aceea înfricoşătoare, trăgându-şi piciorul de pe braţul 
fotoliului şi împingându-l apoi în faţă ca un piston. Se 
afundă în stomacul femeii cu păr negru, care schimbă 
direcţia, zburând în spate. Sângele îi ţâşni pe gură şi stropi 
mobila. Femeia se lovi de perete, alunecă la podea şi 
rămase cu bărbia sprijinită în stern. Lui Jake i se părea că 
semăna cu un mexican dintr-un film, care-şi făcea siesta 
tolănit lângă peretele unui bordei. li venea greu să creadă 


că femeia îşi pierduse viaţa cu o aşa rapiditate teribilă. 
Tuburile cu neon îi transformau părul într-un halou jumătate 
roşu şi jumătate albastru. Ochii ei pâcloşi îl fixau pe Omul 
Tic-Tac cu o stupefacţie finală. 

— l-am spus de râsul ăla, grăi Tic-Tac. Ochii i se mutară 
la cealaltă femeie, o roşcată corpolentă, care aducea cu un 
camionagiu de cursă lungă. Nu-i aşa, Tilly? 

— Da, făcu Tilly imediat. În ochii ei licăreau teama şi 
surescitarea, şi îşi lingea obsesiv buzele. l-ai spus, da, de 
multe, multe ori. Pun pariu pe orice c-aşa a fost. 

— Te-aş crede, dacă ţi-ai putea scoate capul din fundul 
ăla cât o baniţă, spuse Tic-Tac. Adu-mi cuțitul, Brandon, şi 
nu uita să-l ştergi de putoarea curvei ăleia înainte să mi-l 
pui în mână. 

Un om scund şi crăcănat sări să execute ordinul. La 
început, cuțitul nu vru să iasă; părea înţepenit în sternul 
nefericitei femei cu păr negru. Brandon aruncă îngrozit o 
privire peste umăr la Omul Tic-Tac şi apoi trase mai tare. 

Tic-Tac părea însă că uitase deopotrivă de Brandon şi de 
femeia pe care moartea o găsise, la propriu, râzând. 
Sclipitorii lui ochi verzi se aţintiseră asupra altui lucru, care 
îl interesa mai mult decât femeia moartă. 

— Vino aici, țâcă, spuse el. Vreau să te văd mai bine. 

Gasher îi dădu un brânci. Jake se împletici în faţă. Ar fi 
căzut, dacă mâinile vânjoase ale lui Tic-Tac nu l-ar fi prins 
de umeri. Apoi, când fu sigur că Jake nu-şi va pierde din nou 
echilibrul, Tic-Tac apucă încheietura stângă a băiatului şi o 
ridică. Ceea ce-i stârnise interesul era ceasul Seiko. 

— Dacă asta-i ce cred eu că este, atunci cu siguranţă e o 
prevestire, zise Tic-Tac. Spune-mi, băiete... ce-i acest siglu 
pe care îl porţi? 

Jake, care habar nu avea ce era un siglu, putea doar să 
spere. 

— E un ceas. Dar nu funcţionează, domnule Tic-Tac. 

Hoots chicoti la cuvintele lui, apoi îşi acoperi gura cu 
ambele mâini, când Omul Tic-Tac întoarse privirea spre el. 
După un moment, Tic-Tac se uită înapoi la Jake şi un surâs 
solar îi înlocui încruntarea. Văzând acel surâs aproape uitai 


că lângă perete zăcea o femeie moartă, şi nu un mexican 
care-şi făcea siesta, dintr-un film. Văzându-l, aproape uitai 
că oamenii aceia erau nebuni şi că Tic-Tac era foarte 
probabil cel mai nebun din tot azilul. 

— Ceas, repetă Tic-Tac, încuviinţând din cap. Aha, 
potrivit nume; în definitiv, la ce-ţi trebuie un orologiu dacă 
nu să te uiţi la el din când în când?5 

Aşa-i, Brandon? Aşa-i, Tilly? Aşa-i, Gasher? 

Aceştia aprobară numaidecât. Omul Tic-Tac îi cadorisi cu 
surâsul lui cuceritor, după care se întoarse la Jake. Acum, 
băiatul observă că zâmbetul, cuceritor ori nu, nu atingea şi 
ochii verzi ai bărbatului. Aceştia erau aşa cum fuseseră de 
la bun început: reci, cruzi şi curioşi. 

Întinse un deget spre Seiko-ul care susţinea că ora era 
şapte şi nouăzeci şi unu de minute - dimineaţa și seara - şi- 
| trase înapoi chiar înainte să atingă sticla de deasupra 
afişajului cu cristale lichide. 

— Spune-mi, dragă băiete... ceasul ăsta al tău e minat? 

— Hăâ? O! Nu. Nu, nu e minat. 

Jake atinse cu degetul lui cadranul ceasului. 

— Asta nu înseamnă nimic, dacă e setat pe frecvenţa 
corpului tău, zise Omul Tic-Tac. 

Vorbi pe tonul tăios şi dispreţuitor pe care îl folosea şi 
tatăl lui Jake atunci când nu voia ca oamenii să-şi dea 
seama că nu avea nici cea mai palidă idee despre ce 
vorbea. Tic-Tac aruncă o privire scurtă spre Brandon şi Jake 
îl văzu cum cântărea avantajele şi dezavantajele 
desemnării bărbatului crăcănat ca „degustător“ personal. 
Apoi abandonă gândul şi reveni la Jake. 

— Dacă trebuşoara asta îmi dă un şoc, micul meu 
prieten, o să mori sufocat cu propriile-ţi boaşe în treizeci de 
secunde. 

Jake înghiţi greu, dar nu spuse nimic. Omul Tic-Tac 
întinse iarăşi degetul şi de data aceasta îl lăsă să atingă 
cadranul ceasului Seiko. In clipa aceea, toate cifrele se 
mutară la zero şi numărătoarea reîncepu. 


5 Watch („ceas de mână“) în limba engleză înseamnă şi 
„a privi“ (n. tr.). 


Când Tic-Tac atinsese ceasul, ochii lui se îngustaseră într- 
o grimasă de durere aşteptată. Acum, colţurile lor se ridară 
sub efectul primului zâmbet veritabil pe care Jake îl văzuse 
din partea lui. Credea că asta se datora în parte propriului 
său curaj, însă cel mai mult se datora mirării şi interesului. 

— Mi-l dai mie? îl întrebă el pe Jake, mieros. Ca gest de 
bunăvoință din partea ta, să zicem? Imi plac mult ceasurile, 
dragul meu flăcău... chiar aşa. 

— Cu mare plăcere. 

Jake îşi dădu jos ceasul de la mână şi-l lăsă să cadă în 
palma întinsă a Omului Tic-Tac. 

— Vorbeşte ca un mic jentleman cu buci netede, nu-i 
aşe? zise Gasher vesel. În trecut, răsplata ar fi fost mare 
pentru ăl de aducea pe unu’ ca el, Ticky, da, chiar aşe-ar fi 
fost. Păi, tatăl mieu... 

— Taică-tău a murit atât de măcinat de sifilis, încât nici 
câinii nu voiau să-l mănânce, îl întrerupse Omul Tic-Tac. 
Taci odată, idiotule. 

La început, Gasher păru furios... şi apoi doar jenat. Se 
afundă într-un scaun din apropiere şi închise gura. 

Tic-Tac, între timp, examina brăţara elastică a ceasului 
Seiko cu o expresie de mirare. O lărgea, o lăsa să revină la 
poziţia iniţială, o lărgea din nou, o lăsa iarăşi să revină la 
poziţia iniţială. Lăsă o şuviţă de păr să cadă între verigile 
deschise, apoi râse când acestea se închiseră pe ea. Intr-un 
final, strecură ceasul pe mâna sa şi-l împinse până la 
jumătatea antebraţului. Lui Jake i se părea că acel suvenir 
din New York arăta foarte ciudat acolo, dar nu spuse nimic. 

— Deosebit! exclamă Tic-Tac. De unde-l ai, ţâcă? 

— L-am primit de ziua mea de la părinţi, răspunse Jake. 

Gasher se aplecă înainte, dorind poate să readucă în 
discuţie ideea recompensei. Dacă aşa era, mina serioasă a 
Omului Tic-Tac îl făcu să se răzgândească şi se aşeză înapoi 
fără a spune nimic. 

— Adevărat? se minună Tic-Tac, ridicând sprâncenele. 

Descoperise butonaşul care lumina cadranul şi-l tot 
apăsa, aprinzând şi stingând luminiţa. Apoi întoarse privirea 
la Jake şi ochii lui erau îngustaţi, din nou două tăieturi de un 


verde-deschis. 

— Spune-mi ceva, ţâcă... ăsta funcţionează cu circuit 
dipolar sau unipolar? 

— Cu niciunul, zise Jake, neştiind că evitând să-şi 
recunoască ignoranţa asupra acelor termeni avea să-şi 
atragă multe probleme pe viitor. Funcţionează cu o baterie 
nichel-cadmiu. Cel puţin, eu aşa ştiu. N-a trebuit s-o 
înlocuiesc până acum şi am pierdut de mult pliantul cu 
instrucţiuni. 

Omul Tic-Tac îl privi îndelung fără să vorbească şi Jake îşi 
dădu seama cu uimire că blondul încerca să decidă dacă îl 
luase sau nu peste picior. Dacă ajungea la concluzia că 7// 
luase, Jake bănuia că bătaia mâncată pe drum până acolo 
avea să pară o gâdilătură în comparaţie cu ce-i putea face 
Omul Tic-Tac. Deodată, jindui să-i distragă gândul de la 
asta - şi-o dorea mai mult ca orice pe lume. Şi spuse primul 
lucru despre care credea că-l va ajuta. 

— El a fost bunicul tău, nu-i aşa? 

Omul Tic-Tac ridică întrebător din sprâncene. Mâinile lui 
se întoarseră pe umerii lui Jake şi, deşi nu strângea tare, 
băiatul simţi fenomenala lui forţă. Dacă Tic-Tac alegea să 
strângă şi să tragă brusc în faţă, îi putea rupe claviculele ca 
pe nişte creioane. Dacă împingea, probabil că-i putea rupe 
spatele. 

— Cine a fost bunicul meu, ţâcă? 

Ochii lui Jake măsurară încă o dată capul masiv şi nobil şi 
umerii laţi ai Omului Tic-Tac. Işi aminti ce spusese 
Susannah: UVită-te cât e de mare, Roland - trebuie să-l fi uns 
cu alifii ca să-l poată îndesa în carlingă! 

— Omul din avion. David Quick. 

Ochii lui Tic-Tac se căscară a surprindere şi uimire. Apoi 
el lăsă capul pe spate şi scoase un hohot de râs care 
reverberă în tavanul boltit. Ceilalţi zâmbiră crispat. 
Niciunul, însă, nu îndrăzni să râdă liber... nu după ce păţise 
femeia cu păr negru. 

— Oricine ai fi şi de oriunde ai veni, băiete, eşti cel mai 
şmecher om pe care bătrânul Tic-Tac l-a văzut de mulţi ani. 
Quick a fost străbunicul, nu bunicul meu, dar ai nimerit-o pe 


aproape... Tu ce părere ai, Gasher, dragule? 

— Da, încuviinţă piratul. E şmecher, aşe-i, ţ-aş fi putut 
zice şi io asta. Da’ foarte obraznic, totuş'. 

— Da, spuse Omul Tic-Tac, pe gânduri. Mâinile i se 
strânseră pe umerii băiatului şi-l trase mai aproape de faţa 
aceea zâmbitoare, chipeşă, de lunatic. Văd şi eu că e 
obraznic. | se citeşte în ochi. Dar o să ne ocupăm noi de 
asta, nu-i aşa, Gasher? 

Nu lui Gasher i se adresează, gândi Jake. Ci mie. Crede că 
mă poate hipnotiza... şi s-ar putea să aibă dreptate. 

— Da, şopti piratul. 

Jake avea impresia că se îneacă în ochii aceia verzi şi 
mari. Deşi strânsoarea lui Tic-Tac nu era încă foarte 
puternică, el tot nu reuşea să tragă suficient aer în plămâni. 
Îşi adună toată forţa într-o încercare de a se elibera de 
influenţa blondului şi rosti din nou primele cuvinte care-i 
veniră în minte: 

— Astfel căzu Lord Perth, şi pământul s-a cutremurat sub 
tunet. 

Avu asupra lui Tic-Tac efectul unei lovituri peste faţă. Se 
trase înapoi, îngustând ochii verzi, strângând dureros 
mâinile pe umerii lui Jake. 

— Ce spui acolo? De unde ai auzit asta? 

— Mi-a şoptit o păsărică, răspunse Jake cu o obrăznicie 
calculată şi-n clipa următoare se trezi că zbura prin 
încăpere. 

Dacă s-ar fi lovit de peretele curbat cu capul, şi-ar fi 
pierdut cunoştinţa sau ar fi murit. Dar se lovi cu un şold, 
sări înapoi şi ateriză grămadă pe grilajul de fier. Scutură 
ameţit capul, se uită în jur şi se trezi faţă în faţă cu femeia 
care nu-şi făcea siesta. Scoase un strigăt speriat şi se târî 
pe mâini şi genunchi. 

Hoots îl lovi cu piciorul în piept, aruncându-l pe spate. 
Jake rămase aşa, gâfâind, uitându-se în sus la grupul de 
culori acolo unde se întâlneau tuburile cu neon. Un moment 
mai târziu, chipul lui Tic-Tac îi umplu câmpul vizual. Buzele 
omului erau strâns unite într-o linie dreaptă, dură, obrajii 
erau îmbujoraţi şi i se citea teama în ochi. Podoaba de 


sticlă în formă de sicriu pe care o purta la gât atârna direct 
în faţa ochilor lui Jake, legănându-se încet înainte şi înapoi 
pe lănţişorul ei argintiu, ca şi când ar fi imitat pendulul 
orologiului minuscul dinăuntrul ei. 

— Gasher are dreptate, spuse el. Strânse cămaşa lui Jake 
în pumn şi-l trase sus. Eşti obraznic. Dar cu mine nu e bine 
să fii obraznic, ţâcă. Cu mine niciodată nu e bine să fii 
obraznic. Ai auzit de oameni cărora le lipseşte o doagă? Ei 
bine, mie-mi lipsesc toate doagele, şi ar fi o mie de oameni 
care ar putea depune mărturie pentru asta, dacă nu i-aş fi 
scurtat deja de limbă. Să nu-mi mai vorbeşti niciodată de 
Lord Perth... niciodată, niciodată, niciodată... Altfel te 
scalpez şi-ţi mănânc creierii. În Leagănul Cărunţilor nu 
vreau să aud povestea aia ghinionistă. M-a; înțeles? 

Îl scutura pe Jake înainte şi înapoi ca pe o cârpă, şi 
băiatul izbucni în lacrimi. 

— Ai înțeles? 

— D-D-Da! 

— Bun. 

Îl aşeză în picioare, iar el se clătină ametit, ştergându-şi 
ochii înlăcrimaţi şi lăsând pe obraji dâre de mizerie atât de 
neagră, încât semănau cu urme de rimel. 

— Acum, plodul meu micuţ, o să ţinem o şedinţă de 
întrebări şi răspunsuri. Eu o să-ţi pun întrebările şi tu o să 
dai răspunsurile. Inţelegi? 

Jake nu răspunse. Se uita la un panou al grilajului de 
ventilaţie care punea în mişcare aerul din încăpere. 

Omul Tic-Tac îi prinse nasul între două degete şi strânse 
fără milă. 

— M-ai înțeles? 

— Da! strigă Jake. 

Ochii săi, udaţi acum de lacrimi nu doar de durere, ci şi 
de teroare, se întoarseră la faţa lui Tic-Tac. Voia să se uite 
înapoi la grilajul de ventilaţie, voia cu disperare să se 
convingă că ceea ce văzuse acolo nu era un simplu truc al 
minţii sale speriate şi suprasolicitate, dar nu îndrăznea. Se 
temea că altcineva - Tic-Tac însuşi, cel mai probabil - îi va 
urma privirea şi va vedea ce văzuse el. 


— Bun. 

Bărbatul blond îl trase de nas înapoi la fotoliul său, se 
aşeză şi îşi aruncă din nou piciorul peste mâner. 

— Haide atunci, să purtăm o discuţie scurtă. Să începem 
cu numele tău, ce zici? Care ar putea fi el, ţâcă? 

— Jake Chambers. 

Cu nările strânse, vocea i se auzea nazal şi neclară. 

— Şi eşti tu, Jake Chambers, un nasist? 

Preţ de o clipă, Jake se întrebă dacă acesta era un mod 
ciudat de a-l întreba dacă are nasul lung... dar, sigur că toţi 
puteau să vadă că nu-l avea. 

— Nu înţeleg ce... 

Tic-Tac îl scutură înainte şi înapoi de nas. 

— Nasist! Nasist! Nu te mai juca cu mine, băiete! 

— Nu înţeleg... începu Jake şi atunci se uită la mitraliera 
veche care atârna pe fotoliu şi se mai gândi o dată la 
aeronava Focke-Wulf prăbuşită. Elementele se uniră în 
mintea sa. 

— Nu... nu sunt nazist. Sunt american. Povestea asta s-a 
sfârşit cu mult înainte să mă nasc eu! 

Omul Tic-Tac dădu drumul nasului său, din care începură 
imediat să curgă şiroaie de sânge. 

— Puteai să-mi spui asta din prima şi n-ai mai fi suferit 
aşa, Jake Chambers... Dar măcar acum înţelegi cum 
procedăm aici, nu-i aşa? 

Jake aprobă din cap. 

— Aha. Foarte bine! Începem cu întrebările simple. 

Ochii lui Jake alunecară înapoi la grilajul de ventilaţie. 
Ceea ce văzuse înainte era tot acolo; nu fusese doar un joc 
al imaginaţiei lui. Doi ochi încercuiți cu auriu pluteau în 
întunericul din spatele fantelor cromate. 

Ete. 

Tic-Tac îl plesni peste faţă, făcându-l să cadă pe spate în 
braţele lui Gasher, care îl împinse imediat înainte. 

— A venit ora şcolii, scumpule, şopti Gasher. Fii atent la 
lecţii, acuma! Fii foarte atent! 

— Uită-te la mine când vorbesc cu tine, îl admonestă Tic- 
Tac. Dacă nu văd respect la tine, Jake Chambers, îţi tai 


coaiele. 

— Bine. 

Ochii verzi ai lui Tic-Tac sclipeau periculos. 

— Bine ce? 

Jake  căută răspunsul corect, împingând în lături 
amalgamul de întrebări şi brusca speranţă care-i răsărise în 
minte. Şi găsi ceva ce i-ar fi folosit la propriul său Leagăn al 
Puberilor... cunoscut şi sub numele de Piper School. 

— Bine, domnule? 

Tic-Tac surâse. 

— E şi ăsta un început, băiete, spuse el şi se aplecă 
înainte, cu antebraţele pe coapse. Acum... ce e acela 
american? 

Jake începu să vorbească, străduindu-se din toate forţele 
să nu se uite spre grilajul de ventilaţie. 


29 


Roland puse pistolul în toc, prinse roata de valvă cu 
ambele mâini şi încercă să o răsucească. Nici nu se clinti. 
Asta nu-l surprinse prea tare, însă ridica probleme serioase. 

Ete stătea lângă cizma lui stângă, uitându-se în sus fără 
stare, aşteptând ca Roland să deschidă uşa şi ei să poată 
continua căutarea lui Jake. Pistolarul îşi dorea să fie atât de 
simplu. Nu-i ajuta cu nimic să stea acolo şi să aştepte să 
iasă cineva; puteau trece ore sau chiar zile înainte ca unul 
dintre Cărunţi să se decidă să folosească din nou ieşirea 
aceea. Cât timp pistolarul aştepta să se întâmple aşa ceva, 
Gasher şi prietenii lui îşi puteau pune în cap să-l jupoaie pe 
Jake de viu. 

Apropie capul de oţelul uşii, da nu auzi nimic. Nici asta 
nu-l surprinse. Văzuse uşi precum aceea cu mult timp în 
urmă - nu puteai să le spargi încuietorile trăgând în ele şi-n 
mod clar nu puteai auzi nimic prin ele. Putea fi una singură; 
puteau fi două aşezate faţă în faţă, cu un spaţiu de aer 
mort între ele. Undeva, însă, trebuia să existe un buton 
care să facă roata din mijlocul uşii să se mişte şi, astfel, să 


elibereze încuietorile. Dacă Jake putea ajunge la acel buton, 
totul putea fi bine. 

Roland înţelegea că nu era membru deplin al acestui ka- 
tet; bănuia că până şi Ete era mai conştient decât el de 
viaţa secretă care exista în inima lui (se îndoia foarte tare 
că bumblerul mersese pe urma lui Jake ajutându-se doar de 
nas, străbătând tuneluri prin care apa curgea în pâraie 
poluate). Cu toate acestea, fusese capabil să-l ajute atunci 
când băiatul încerca să treacă din lumea lui în aceasta. 
Fusese capabil să vadă... şi atunci când Jake încercase să 
recupereze cheia pe care o scăpase, fusese capabil să-i 
trimită un mesaj. 

De data aceasta trebuia să fie foarte precaut cu trimisul 
de mesaje. În cel mai bun caz, Cărunţii aveau să-şi dea 
seama că se întâmpla ceva. În cel mai rău, Jake putea 
interpreta greşit ceea ce Roland încerca să-i spună şi risca 
să facă o prostie. 

Dar dacă putea să vadă... 

Roland închise ochii şi îşi direcţionă concentrarea spre 
Jake. Se gândi la ochii băiatului şi îşi trimise Ka-ul în 
căutarea lor. 

La început, nu se întâmplă nimic, dar în cele din urmă o 
imagine începu să se formeze. Era un chip încadrat de păr 
lung, blond-gri. Ochi verzi străluceau în orbite adânci ca 
nişte focuri-palide într-o peşteră. Roland înţelese degrabă 
că acela era Omul Tic-Tac şi că era un descendent al 
bărbatului care murise în caleaşca zburătoare - interesant, 
însă fără nicio valoare practică în situaţia dată. Incercă să 
se uite dincolo de Omul Tic-Tac, la restul încăperii în care 
era ţinut Jake şi la oamenii din ea. 

— Ake, şopti Ete, parcă reamintindu-i că nu era nici 
timpul şi nici locul să tragă un pui de somn. 

— Şşş, făcu pistolarul, fără a deschide ochii. 

Dar nu ajută la nimic. Văzu doar secvenţe înceţoşate, 
probabil fiindcă Jake se concentra atât de tare asupra 
Omului Tic-Tac; toţi şi toate celelalte nu erau decât o serie 
de forme învăluite în aure gri, la marginea percepţiei lui 
Jake. 


Roland redeschise ochii şi lovi uşor cu pumnul stâng în 
palma deschisă a mâinii drepte. Ceva îi spunea că putea 
insista să vadă mai multe... însă aşa îi putea anunţa 
băiatului prezenţa sa. Şi asta ar fi fost periculos. Gasher 
putea mirosi ceva nelalocul lui, iar dacă n-o făcea el, o 
făcea Omul Tic-Tac. 

Ridică privirea spre grilajele înguste de ventilaţie, apoi o 
cobori spre Ete. Se întrebase de multe ori cât era bumblerul 
de deştept, de fapt; acum părea că urma să afle. 

Pistolarul întinse în sus mâna stângă, cea teafără, îşi 
strecură degetele între lamelele orizontale ale grilajului de 
lângă trapa prin care fusese dus Jake, şi trase. Grilajul se 
desprinse într-o ploaie de rugină şi muşchi uscat. Gaura 
rămasă era mult prea mică pentru un om... dar nu şi pentru 
un billy-bumbler. Puse grilajul jos, îl ridică pe Ete şi-i vorbi 
încet în ureche. 

— Du-te... vezi... întoarce-te. Înţelegi? Nu te lăsa văzut. 
Doar du-te şi vezi şi întoarce-te. 

Ete se uită în sus, la chipul său. Nu spuse nimic, nu rosti 
nici măcar numele lui Jake. Roland nu avea idee dacă 
înţelesese sau nu, dar a pierde timpul nu-i ajuta cu nimic. Il 
puse pe Ete în tubul de ventilaţie. Bumblerul adulmecă 
bucăţile de muşchi uscat, strănută uşor, apoi rămase 
ghemuit acolo. Curentul de aer îi sufla blana lungă şi 
mătăsoasă. Se uita nesigur la Roland cu ochii lui ciudaţi. 

— Du-te şi vezi şi întoarce-te, repetă Roland în şoaptă, şi 
Ete dispăru printre umbre, păşind fără zgomot, cu ghearele 
retrase, pe perniţele labelor. 

Roland scoase iarăşi pistolul şi făcu cel mai greu lucru. 
Aşteptă. 

Ete se întoarse în mai puţin de trei minute. Roland îl luă 
din tub şi-l puse pe podea. Ete se uită în sus la el, cu gâtu-i 
lung întins. 

— Câţi, Ete? întrebă pistolarul. Câţi ai văzut? 

Un moment lung, crezu că bumblerul nu va face decât să 
se uite fix la el în felul lui anxios. Apoi Ete ridică nesigur 
laba dreaptă în aer, scoase ghearele şi se uită la ele, 
încercând parcă să-şi amintească ceva foarte dificil. In cele 


din urmă, începu să lovească în podeaua de oţel. 

O dată... de două... de trei... de patru ori. O pauză. Apoi 
încă de două ori, repede şi delicat, ghearele scoase 
păcănind uşor pe oţel: cinci, şase. Ete făcu o nouă pauză, 
cu capul plecat, semănând cu un copil pierdut în ghearele 
unei titanice lupte mentale. Apoi lovi cu ghearele o ultimă 
dată, ridicând în acelaşi timp ochii spre Roland. 

— Ake! 

Şase Cărunti... şi Jake. 

Roland îl luă în braţe şi-l mângâie. 

— Bravo! murmură în urechea lui. 

De fapt, era aproape copleşit de surprindere şi 
recunoştinţă. Sperase ceva, dar răspunsul primit era 
uimitor. Şi nu avea îndoieli mari cu privire la acurateţea 
numărătorii. 

— Bravo, băiete! 

— Ete! Ake! 

Da, Jake. Jake era problema. Jake, căruia îi făcuse o 
promisiune pe care avea de gând s-o respecte. 

Pistolarul gândi intens în felul lui straniu - acea 
combinaţie de pragmatism sec şi intuiție sălbatică, pe care 
probabil o moştenise de la strania lui bunică, Nebuna 
Deidre, şi care îl ţinuse în viaţă atâţia ani după dispariţia 
vechilor lui camarazi. Acum se baza pe ea pentru a-l ţine în 
viaţă pe Jake. 

Îl luă iarăşi pe Ete în braţe, ştiind că Jake poate va trăi - 
poate -, dar că bumblerul avea aproape sigur să moară. 
Şopti câteva cuvinte simple în urechea ciulită a animalului, 
repetându-le iar şi iar. În cele din urmă, termină de vorbit şi 
îl puse înapoi în tubul de ventilaţie. 

— Bravo, băiete, şopti el. Du-te, acum. Rezolvă treaba. 
Inima mea merge cu tine. 

— Ete! Ima! Ake! şopti bumblerul, după care dispăru 
iarăşi în întuneric. Roland aşteptă să se dezlănţuie iadul. 


30 


Pune-mi o întrebare, Eddie Dean din New York. Şi ar fi 
bine să fie una bună... dacă nu e, tu şi femeia ta veți muri, 
indiferent de unde veniți. 

Dumnezeule mare, cum să răspunzi la aşa ceva? 

Luminiţa roşu-închis se stinsese; acum se aprinse cea 
roz. 

— Grăbiţi-vă, îi îndemnă vocea Micului Blaine. £ mai rău 
ca oricând... grăbiţi-vă, altfel vă omoară! 

Eddie era vag conştient că stoluri de porumbei agitaţi 
încă zburau fără ţintă prin Leagăn şi că unii dintre ei 
intraseră cu capul în piloni şi căzuseră morţi la podea. 

— Ce vrea? şuieră Susannah spre difuzor şi spre vocea 
Micului Blaine, aflată undeva dincolo de acesta. Pentru 
Dumnezeu, ce vrea? 

Niciun răspuns. Şi Eddie simţi că perioada de graţie pe 
care poate c-o avuseseră se apropia repede de sfârşit. 
Apăsă butonul VORBEŞTE/ASCULTA şi spuse cu o vitalitate 
frenetică, în timp ce transpiraţia îi şiroia pe obraji şi pe gât. 

Pune-mi o întrebare. 

— Deci... Blaine! Ce ai mai făcut în ultimii ani? Se pare că 
n-ai mai mers pe traseul de sud-est, hă? Vreun motiv? N-ai 
mai avut chef? 

Niciun sunet, decât fâlfâitul porumbeilor. În mintea sa îl 
văzu pe Ardis încercând să strige în timp ce obrajii i se 
topeau şi limba-i lua foc. Îşi simţi părul de la ceafă cum i se 
ridică. Teamă? Ori acumularea de electricitate? 

Grăbiţi-vă... e mai rău ca oricând. 

— Cine te-a construit, totuşi? întrebă Eddie agitat, 
gândind: De-aş şti măcar ce vrea blestemăţia asta! Vrei să 
vorbim despre asta? Cărunţii au fost? Nu... probabil Marii 
Străbuni, nu? Sau... 

Lăsă vorba neterminată. Acum simţea tăcerea lui Blaine 
ca o greutate fizică pe pielea sa, ca nişte mâini cărnoase, 
tatonante. 

— Ce vrei? strigă el. Ce mama naibii vrei să auzi? 

Niciun răspuns - dar butoanele de pe cutie străluceau din 


nou cu o nuanţă mânioasă de roşu şi Eddie ştia că timpul se 
scursese aproape cu totul. Auzea un zumzăit scăzut în 
apropiere - un sunet ca de generator electric - şi nu credea 
că-şi imagina doar, oricât de mult şi-ar fi dorit asta. 

— Blaine! strigă dintr-odată Susannah. Blaine, mă auzi? 

Niciun răspuns... şi Eddie simţi cum aerul se umplu de 
electricitate la fel cum un bol se umple cu apă când e ţinut 
sub robinet. Simţea pârâitul ei muşcător în nări la fiecare 
respiraţie; îşi simţea plombele bâzâind ca nişte insecte 
nervoase. 

— Blaine, am eu o întrebare şi este una destul de bună! 
Ascultă! Susannah închise ochii pentru un moment, 
frecându-se cu degetele grăbit la tâmple, apoi îi redeschise. 
„Este şi totuşi... ăă... nu există, dar are un nume. E uneori 
lungă... alteori scurtă...“ 

Se întrerupse şi se uită la Eddie cu ochi mari, agonici. 

— Ajută-mă! Nu-mi amintesc cum e mai departe! 

Eddie nu făcu decât să se holbeze la ea ca şi când ar fi 
luat-o razna. Despre ce Dumnezeu vorbea? Apoi îşi aminti 
şi totul avu o logică stranie perfectă, iar restul ghicitorii îşi 
găsi locul în mintea sa la fel de uşor ca ultimele două piese 
ale unui puzzle. Se aplecă iarăşi către difuzor. 

— „Stă cu voi şi vă ascultă.“ Ce este? lată întrebarea 
noastră, Blaine... Ce este? Lumina roşie de pe butoanele 
COMANDA şi INTRA de sub cifrele aranjate în romb se 
stinse. Urmă un moment nesfârşit de tăcere înainte ca 
Blaine să vorbească din nou... dar Eddie era conştient că 
senzaţia de electricitate care i se târa pe piele scădea în 
intensitate. 

— UMBRA, DESIGUR, răspunse vocea lui Blaine. UNA 
UŞOARĂ... DAR NU REA. NU, DELOC REA. 

Vocea care se auzea din difuzor era marcată de o 
trăsătură meditativă... şi de altceva. Plăcere? Nostalgie? 
Eddie nu se putea decide, însă ştia că era ceva în voce 
care-i reamintea de Micul Blaine. Şi mai ştia ceva: 
Susannah le salvase pielea, cel puţin pentru moment. Se 
aplecă şi îi sărută fruntea rece, transpirată. 

— MAI ŞTIŢI ŞI ALTE GHICITORI? întrebă Blaine. 


— Da, o mulţime, zise Susannah deodată. Tovarăşul 
nostru, Jake, are o carte întreagă cu ghicitori. 

— DIN ACEL NEW YORK? întrebă Blaine şi acum tonul lui 
era perfect clar, cel puţin pentru Eddie. Blaine poate că era 
o maşină, însă Eddie fusese ani la rând dependent de 
heroină şi recunoştea semnele sevrajului atunci când le 
întâlnea. 

— Din New York, da, spuse el. Dar Jake a fost luat 
prizonier. L-a luat un om pe nume Gasher. 

Niciun răspuns... şi apoi butoanele se luminară din nou în 
nuanţa aceea ştearsă de roz-trandafiriu. 

— Bine până acum, şopti vocea Micului Blaine. Dar 
trebuie să aveți grijă... e şmecher... 

Luminile roşii reapărură cât ai clipi. 

— A VORBIT VREUNUL DINTRE VOI? 

Vocea lui Blaine era rece şi - Eddie ar fi putut jura asta - 
bănuitoare. 

Se uită la Susannah. Femeia îl privi la rândul ei cu ochii 
largi şi speriaţi ai unei fetiţe care a auzit ceva indescriptibil 
mişcându-se încet sub pat. g 

— Mi-am dres eu vocea, Blaine, spuse Eddie. Inghiţi şi îşi 
şterse sudoarea de pe frunte cu antebraţul. Sunt... rahat, la 
naiba cu bravura! Sunt speriat de moarte. 

— FOARTE INTELIGENT DIN PARTEA TA. GHICITORILE 
DESPRE CARE VORBIŢI... SUNT STUPIDE? N-AŞ ÎNGĂDUI SĂ- 
MI FIE PUSĂ RĂBDAREA LA ÎNCERCARE CU GHICITORI 
STUPIDE. 

— Majoritatea sunt inteligente, spuse Susannah, dar se 
uită temătoare la Eddie când o spuse. 

— MINŢI. NICI NU ŞTII CUM SUNT GHICITORILE ACELEA. 

— Cum poţi să...? 

— ANALIZA A VOCII. FRICATIVELE ŞI ACCENTUAREA 
EXAGERATĂ A DIFTONGILOR OFERĂ UN COEFICIENT VIABIL 
AL ADEVĂRULUI/NEADEVĂRULUI. FIABILITATEA 
PRONOSTICULUI ESTE DE 97 LA SUTĂ, PLUS SAU MINUS 0,5 
LA SUTĂ. 

Vocea tăcu un moment şi, când vorbi din nou, o făcu într- 
o tărăgănare amenințătoare, pe care Eddie o găsi foarte 


familiară. Era vocea lui Humphrey Bogart. 

— ÎŢI ŞUGEREZ SĂ TE LIMITEZI LA CE CUNOŞTI, ŞCUMPO. 
ULTIMUL CARE A-NCERCAT SĂ ASCUNDĂ ADEVĂRUL DE 
MINE A AJUNS PE FUNDUL RÂULUI ŞEND CU O PERECHE DE 
CIZME DE COWBOY DIN CIMENT ÎN PICIOARE. 

— Hristoase, făcu Eddie. Am bătut şase sute de kilometri 
ca să întâlnim versiunea electronică a lui Rich Little. Cum 
poţi să imiţi oameni precum John Wayne şi Humphrey 
Bogard, Blaine? Oameni din lumea noastră? 

Nimic. 

— Bine, la asta nu vrei să răspunzi. Ce zici de 
următoarea: dacă voiai ghicitori, de ce n-ai spus aşa? 

Nu veni nici acum vreun răspuns, însă Eddie descoperi că 
nu-i trebuia de fapt unul. Lui Blaine îi plăceau ghicitorile, 
aşa că le spusese /or una. Susannah o rezolvase. Eddie 
bănuia că, dacă ea n-ar fi făcut-o, amândoi ar fi semănat 
acum cu două calupuri de cărbune mărime supereconomică 
zăcând pe podeaua Leagănului din Lud. 

— Blaine? întrebă Susannah cu fereală. Nu primi răspuns. 
Blaine, mai eşti acolo? 

— DA. SPUNE-MI ÎNCĂ UNA. 

— Când o uşă nu este o uşă? întrebă Eddie. | 

— CÂND ESTE UŞA RAIULUI. VA TREBUI SĂ GĂSIŢI UNELE 
MAI BUNE, DACĂ CHIAR VĂ AŞTEPTAŢI SĂ VĂ DUC UNDEVA. 
PUTEŢI GASI UNELE MAI BUNE? 

— Dacă ajunge Roland aici, sunt sigură că putem, spuse 
Susannah. Indiferent cât de bune or fi ghicitorile din cartea 
lui Jake, Roland ştie cu sutele - el le-a studiat, de fapt, în 
copilărie. 

După ce spuse acestea, Susannah îşi dădu seama că nu 
şi-l putea imagina pe Roland copil. 

— Ne vei duce, Blaine? 

— S-AR PUTEA, spuse Blaine şi Eddie fu cât se poate de 
sigur că auzise un ton slab de cruzime în vocea lui. DAR VA 
TREBUI SĂ ACTIVAŢI POMPA CA SĂ MĂ PUNEŢI ÎN MIŞCARE, 
IAR POMPA MEA SE ACTIVEAZĂ INVERS. 

— Şi ce înseamnă asta? întrebă Eddie, uitându-se printre 
zăbrele la linia netedă şi roz a spatelui lui Blaine. 


Blaine însă nu răspunse nici la aceasta, nici la celelalte 
întrebări pe care i le mai puseră ei. Luminile portocaliu- 
deschis rămaseră aprinse, dar atât Marele Blaine, cât şi 
Micul Blaine păreau să fi intrat în hibernare. Eddie, totuşi, 
ştia că nu era aşa. Blaine era treaz. Blaine stătea cu ochii 
pe ei. Blaine le asculta fricativele şi accentuarea diftongilor. 

Se uită la Susannah. 

— „Va trebui să activaţi pompa, dar pompa mea se 
activează invers“, rosti el măsurat. E o ghicitoare, nu-i aşa? 

— Da, sigur. Se uită la geamul triunghiular, atât de 
asemănător cu un ochi semiînchis, viclean, şi apoi îl trase 
aproape ca să-i poată şopti în ureche. E nebun de legat, 
Eddie - schizofrenic, paranoic, probabil psihotic. 

— Mie-mi spui! făcu el tot în şoaptă. Avem de-a face cu 
un monorai duh-din-computer genial şi lunatic, căruia-i plac 
ghicitorile şi călătoreşte mai repede decât viteza sunetului. 
Bun venit în Zbor deasupra unui cuib de cuci, versiunea 
fantasy. 

— Ai idee care e răspunsul? 

Eddie clătină din cap. 

— Tu? 

— O furnicătură mică, în spatele minţii. O lumină falsă, 
probabil. Mă tot gândesc la ce a spus Roland: o ghicitoare 
bună e întotdeauna logică şi întotdeauna rezolvabilă. E ca 
trucul unui magician. 

— Înşelătoare. Ea încuviinţă. 

— Du-te să mai tragi un foc, Eddie... Anunţă-i că tot aici 
suntem. 

— Mda. Măcar dacă am putea fi siguri că şi ei sunt tot 
acolo... 

— Crezi că sunt, Eddie? 

Tânărul porni spre ieşire şi vorbi fără a se opri ori a se 
uita înapoi. 

— Nu ştiu - asta-i o ghicitoare la care nici măcar Blaine 
nu poate răspunde. 


31 


— Aş putea primi ceva de băut? întrebă Jake. 

Vocea lui se auzi înfundată şi nazală. Deopotrivă gura şi 
vata din nările abuzate se umflau. Semăna cu cineva care a 
fost bumbăcit zdravăn într-o încăierare de stradă. 

— O, da, răspunse Tic-Tac judicios. A; putea. Categoric, 
aş spune că ai putea. Avem multe de băut, nu-i aşa, 
Viperă? 

— Aha, zise un bărbat înalt, purtător de ochelari, într-o 
cămaşă de mătase albă şi o pereche de pantaloni de 
mătase neagră. Semăna cu un profesor de colegiu dintr-un 
desen Punch, de la pragul dintre secole. Nu bem cu raţia 
aici. 

Omul Tic-Tac, din nou aşezat lejer în fotoliul său ca un 
tron, se uită ironic la Jake. 

— Avem vin, bere, suc şi, desigur, apă curată. Uneori n-ai 
nevoie de altceva, nu-i aşa? Apă rece, curată, acidulată. 
Cum îţi sună, ţâcă? 

Gâtul lui Jake, umflat şi el şi uscat ca iasca, îl înţepa 
dureros. 

— Sună bine, şopti el. 

— Da’ ştiu că mi s-a făcut şi mie sete, mărturisi Tic-Tac. 
Buzele i se lăţiră într-un zâmbet. Ochii verzi scăpărară. Adu- 
mi un urcior de apă, Tilly - al naibii să fiu dacă ştiu unde mi- 
am lăsat bunele maniere. 

Tilly păşi printr-o trapă din cealaltă parte a încăperii - 
opusă celei prin care intraseră Jake şi Gasher. Jake o însoţi 
cu privirea şi îşi linse buzele umflate. 

— Acum, spuse Tic-Tac, întorcându-şi ochii la Jake, spui 
că oraşul american din care vii - New Yorkul ăsta - 
seamănă mult cu Lud. 

— Păi... nu tocmai... 

— Dar recunoşti unele dintre maşini, insistă Tic-Tac. 
Valve şi pompe şi altele. Ca să nu mai amintesc de tuburile 
cu foc-palid. 

— Da. Noi le spunem neon, dar e acelaşi lucru. 

Tic-Tac întinse mâna spre el. Jake se crispă, dar blondul îl 


mângâie doar pe umăr. 

— Da, da; pe aproape. Ochii-i scăpărau. Și; ai auzit de 
computere? 

— Sigur, dar... 

Tilly se întoarse cu urciorul şi se apropie cu teamă de 
tronul Omului Tic-Tac. Acesta îl luă şi i-l întinse lui Jake. 
Când băiatul vru să-l ia, Tic-Tac îl trase înapoi şi bău el. In 
timp ce privea apa cum şiroia de la gura lui Tic-Tac şi se 
scurgea pe pieptul lui gol, Jake începu să tremure. Nu se 
putu abţine. 

Omul Tic-Tac se uită peste urcior la el, parcă tocmai 
amintindu-şi că Jake era încă acolo. În spatele lui, Gasher, 
Viperă, Brandon şi Hoots rânjeau ca nişte şcolari care 
tocmai au auzit o glumă vulgară amuzantă. 

— Ei, m-am luat cu setea mea şi am uitat complet de 
tine! strigă Tic-Tac. Ce urât din partea mea, zeii blesteme- 
mi ochii! Dar, sigur, arăta atât de bine... şi chiar este 
bună... rece... curată... 

Întinse urciorul spre Jake. Când băiatul se întinse după el, 
Tic-Tac îl trase înapoi. 

— Întâi, ţâcă, spune-mi ce ştii despre computerele 
dipolare şi circuitele cu diode, rosti el cu răceală. 

— Ce... 

Jake se uită spre grilajul gurii de ventilaţie, dar ochii aurii 
încă lipseau. ` 

Începea să creadă că şi-i imaginase, totuşi. Îşi mută 
privirea înapoi la Omul Tic-Tac, înțelegând clar un lucru: nu 
avea să primească niciun strop de apă. Fusese o prostie să 
viseze că va primi. 

— Ce sunt computerele dipolare? 

Chipul Omului Tic-Tac se contorsionă de furie; aruncă apa 
rămasă în faţa învineţită şi umflată a băiatului. 

— Nu face pe prostul cu mine! ţipă el. Îşi dădu jos ceasul 
Seiko şi-l scutură în faţa lui Jake. Când te-am întrebat dacă 
ăsta funcționează cu circuit dipolar, ai spus că nu! Aşa că 
nu-mi spune că nu ştii despre ce vorbesc, când deja ai zis 
foarte clar că ştii! 

— Dar... dar... 


Jake nu putea să continue. Capul i se învârtea de teamă 
şi confuzie. Era conştient, într-un fel îndepărtat, că-şi lingea 
cât de multă apă putea de pe buze. 

— Sunt o mie de computere d-astea dipolare futute chiar 
sub oraşul ăsta futut, poate o SUTA de mii, şi singurul care 
încă funcționează nu face altceva decât să joace Fiţi atenti 
la mine şi să difuzeze tobele alea! Vreau computerele! 
Vreau să funcționeze pentru MINE! 

Omul Tic-Tac sări în faţă de pe tron, îl apucă pe Jake, îl 
scutură înainte şi înapoi, după care îl aruncă la podea. Jake 
lovi o lampă, o răsturnă şi becul se sparse cu un pocnet 
sec. Tilly scoase un țipăt scurt şi făcu un pas înapoi, cu 
ochii mari, speriată. Viperă şi Brandon se uitară nesiguri 
unul la celălalt. 

Tic-Tac se aplecă în faţă, cu coatele pe coapse, şi strigă 
în faţa lui Jake: 

— Le vreau ȘI INTENŢIONEZ SĂ LE AM! 

În încăpere se lăsă tăcerea, întreruptă doar de vuietul 
moale al aerului cald care ieşea din gurile de ventilaţie. 
Apoi furia schimonosită de pe chipul Omului Tic-Tac dispăru 
atât de repede, încât păru că nici nu existase vreodată. Fu 
înlocuită de un alt surâs fermecător. Se aplecă şi mai tare 
în faţă şi-l ajută pe Jake să se ridice în picioare. 

— Scuze. Când încep să mă gândesc la potenţialul locului 
ăstuia, uneori mă las purtat de val. Te rog, ţâcă, să-mi 
accepţi scuzele. Luă de jos urciorul răsturnat şi i-l aruncă lui 
Tilly. Umple.-l, căţea nefolositoare! Ce-i cu tine? 

Işi întoarse atenţia spre Jake, continuând să arboreze 
zâmbetul acela de prezentator de emisiune-concurs TV. 

— Bine; ţi-ai făcut jocul şi eu mi l-am făcut pe al meu. 
Acum, spune-mi tot ce ştii despre computerele dipolare şi 
circuitele cu diode. După aceea poţi să bei. 

Jake deschise gura să spună ceva - nu avea idee ce - şi 
atunci, incredibil, vocea lui Roland era în mintea sa, 
umplând-o. 

Distrage-le atenţia, Jake - şi dacă e vreun buton care 
deschide uşa, apropie-te de el. 

Omul Tic-Tac îl privea cu atenţie. 


— Tocmai ţi-a venit ceva în minte, nu-i aşa, ţâcă? 
Întotdeauna îmi dau seama. Aşa că hai, nu păstra secretul; 
spune-i bătrânului tău prieten, Ticky. 

Jake observă o mişcare cu colţul ochiului. Deşi nu cuteza 
să se uite în sus la panoul de ventilaţie - nu când atenţia lui 
Tic-Tac era îndreptată asupra sa - ştia că Ete se întorsese şi 
că trăgea cu ochiul printre lamele. 

Să le distragă atenţia... şi, dintr-odată, Jake ştiu exact 
cum să procedeze. 

— Într-adevăr, m-am gândit la ceva, spuse el, dar nu are 
legătură cu computerele. Are legătură cu vechiul meu amic, 
Gasher. Şi cu vechiul /u;i amic, Hoots. 

— l-auzi! l-auzi! strigă Gasher. Ce tot îndrugi acolo, 
băiete? 

— De ce nu-i spui lui Tic-Tac cine ţi-a dat de fapt parola, 
Gasher? Apoi eu îi voi spune lui Tic-Tac unde o ţii. 

Privirea întrebătoare a Omului Tic-Tac se mută de la Jake 
la Gasher. 

— Despre ce vorbeşte? 

— Ni'ca! făcu Gasher, însă nu-şi putu opri o privire iute 
aruncată spre Hoots. Bate numa' din gură, încearcă să 
scape de belea aruncând-o asupra mea, Ticky. Ţ-am zis io 
că-i şmecher! Nu ţ-am... 

— Uită-te în eşarfa lui, bine? zise Jake. Are o bucată de 
hârtie pe care e scris cuvântul. A trebuit să i-l citesc eu, 
fiindcă el nici de asta n-a fost în stare. 

Furia lui Tic-Tac nu se manifestă brusc; chipul i se 
întunecă treptat, ca un cer de vară înaintea unei furtuni 
teribile. 

— Dă-mi să-ţi văd eşarfa, Gasher, spuse el cu o voce 
groasă, mătăsoasă. Lasă-l pe vechiul tău amic să arunce o 
ocheadă. 

— Minte, “ţi spun! se văicări Gasher, punând mâinile pe 
eşarfă şi făcând doi paşi înapoi spre perete. Direct 
deasupra sa sclipeau ochii încercuiți cu auriu ai lui Ete. Nu 
tre’ decât să te uiţ' la faţa lui ca să ştii c-un ţâcă jmecher ca 
aista numa' de minciuni se ţine! 

Omul Tic-Tac îşi mută privirea la Hoots, care părea 


bolnav de teamă. 

— Ce spui de asta? întrebă blondul cu aceeaşi voce 
mătăsoasă, teribilă. Ce spui, Hoots? Ştiu că tu şi Gasher 
sunteţi nedespărţiţi de mult şi mai ştiu că ai mintea unei 
gâşte, dar cu siguranţă nici tu n-ai putea fi atât de prost 
încât să scrii pe hârtie parola de intrare în încăperea 
interioară... Mă înşel? Mă înşe!? 

— Am... am chezut numa'..., începu Hoots. 

— Taci! strigă Gasher. Îl săgetă pe Jake cu o privire de 
ură pură. O să te omor pentru asta, bombonel... să vezi de 
nu. 

— Dă-ţi jos eşarfa, Gasher, îi porunci Omul Tic-Tac. Vreau 
să mă uit în ea. Jake făcu un pas lateral, mai aproape de 
podiumul cu butoanele de control. 

— Nu! Mâinile lui Gasher se întoarseră la eşarfă şi o 
apăsară ca şi când aceasta şi-ar fi putut lua zborul de una 
singură. Al naibii să fiu dacă ţ-o dau! 

— Brandon, apucă.-l, zise Tic-Tac. 

Brandon sări la Gasher. Mişcarea piratului nu fusese la fel 
de rapidă ca a lui Tic-Tac, dar fusese suficient de iute; se 
aplecă, scoase un cuţit din cizmă şi-l îngropă în braţul lui 
Brandon. 

— O, ticălosule! strigă Brandon surprins, simțind durerea, 
în timp ce sângele începea să-i ţâşnească din braţ. 

— Uite ce-ai făcut! ţipă Tilly. 

— Chiar trebuie să fac totul aici de unul singur? urlă Tic- 
Tac, mai mult exasperat decât mânios, din câte se părea, şi 
se ridică în picioare. 

Gasher se retrase din faţa lui, fluturând cuțitul însângerat 
cu mişcări imprevizibile. Cealaltă mână o ţinea aşezată 
ferm pe creştetul capului. 

— Înapoi, gâfâi el. Te iubesc ca pe un frate, Ticky, da” 
dacă nu te dai înapoi, o s-ascund lama asta-n măruntaiele 
tale - chiar aşe. 

— Tu? Puțin probabil, spuse Omul Tic-Tac râzând. 

Îşi scoase şi el cuțitul din teacă şi-l ţinu delicat de 
plăselele din os. Toţi ochii erau îndreptaţi asupra celor doi 
bărbaţi. Jake făcu doi paşi rapizi spre podiumul cu noianul 


de butoane şi întinse mâna spre cel pe care îl apăsase Tic- 
Tac. 

Gasher se trăgea cu spatele pe lângă peretele curbat, 
tuburile luminoase vopsindu-i faţa roasă de pustule într-o 
succesiune de culori bolnăvicioase: verde-fiere, roşu-febră, 
galben-icter. Acum, Omul Tic-Tac era cel care stătea sub 
grilajul de ventilaţie, unde pândea Ete. 

— Pune-l jos, Gasher, zise blondul pe un ton rezonabil. Ai 
adus băiatul cum ţi-am cerut; dacă trebuie să cadă 
măgăreaţa pe capul cuiva pentru asta, acela va fi Hoots, nu 
tu. Arată-mi doar... 

Jake îl văzu pe Ete ghemuindu-se pentru a sări şi înţelese 
două lucruri: ce intenţiona bumblerul să facă şi cine-l 
pusese să o facă. 

— Ete, nu! strigă el. _ 

Se întoarseră toţi cu faţa la el. In acel moment, Ete sări, 
lovind şubredul grilaj de ventilaţie şi desprinzându-l din 
perete. Omul Tic-Tac se răsuci spre sursa sunetului şi Ete îi 
căzu peste faţa întoarsă în sus, muşcând şi zgâriind. 


32 


Roland auzi strigătul chiar şi prin uşile duble - Ete, nu! - 
şi inima îi stătu în loc. Aşteptă roata de valvă să se învârtă, 
dar nu se întâmplă nimic. Închise ochii şi trimise cu toată 
puterea: Ușa, Jake! Deschide uşa! 

Nu simţi niciun răspuns şi imaginile dispăruseră. Linia de 
comunicaţie cu Jake, precară încă de la început, fusese 
întreruptă. 


33 


Omul Tic-Tac se împletici în spate, înjurând şi strigând şi 
dând să apuce cu mâinile animalul care i se zvârcolea pe 
faţă, muşcându-l şi zgâriindu-l. Simţi ghearele lui Ete 
pătrunzându-i în ochiul stâng, spărgându-l, şi o oribilă 
durere roşie i se afundă în cap asemenea unei torţe 


aprinse, aruncate într-un puț adânc. În acel moment, furia 
copleşi durerea. Îl prinse pe Ete, îl smulse de pe faţă şi-l 
tinu deasupra capului, vrând să-l stoarcă precum o cârpă. 

— Nu! gemu Jake. 

Uită de butonul care descuia uşile şi luă arma care atârna 
pe spătarul fotoliului. 

Tilly ţipă. Ceilalţi fugiră care încotro. Jake îndreptă spre 
Omul Tic-Tac vechea mitralieră germană. Ete, cu capul în 
jos în mâinile acelea uriaşe şi îndoit gata să se rupă, se 
zvârcolea şi lovea cu dinţii în aer. Urla agonic - un sunet 
oribil, omenesc. 

— Lasă-l în pace, ticălosule! strigă Jake şi apăsă 
trăgaciul. 

Avu destulă prezenţă de spirit ca să ţintească jos. 
Detunătura armei Schmeisser de calibru 40 fu asurzitoare 
în spaţiul închis, deşi trase doar cinci sau şase gloanţe. Unul 
dintre tuburile aprinse pocni într-o explozie de foc 
portocaliu rece. O gaură apăru la doi centimetri deasupra 
genunchiului stâng al pantalonilor strâmţi de pe Omul Tic- 
Tac şi o pată roşu-închis începu să se lăţească. Gura 
blondului se deschise într-un O şocat, o expresie care 
spunea mai clar decât ar fi făcut-o cuvintele că, deşi 
inteligent, Tic-Tac se aşteptase să ducă o viaţă lungă şi 
fericită în care să împuşte oameni, dar în care el însuşi să 
nu fie împuşcat niciodată. Să se tragă asupra lui, poate, dar 
chiar să fie nimerit? Acea expresie de surprindere spunea 
că asta pur şi simplu nu avea ce căuta în schema lucrurilor. 

Bun venit în lumea reală, cretinule, gândi Jake. 

Tic-Tac îl scăpă pe Ete la podea, ca să se prindă cu 
mâinile de piciorul rănit. Viperă sări la Jake, îl prinse cu un 
braţ pe după gât şi-n clipa următoare Ete îl atacă, lătrând 
piţigăiat şi morfolindu-i glezna prin pantalonii de mătase 
neagră. Viperă strigă şi se îndepărtă dansând, scuturând 
din picior pentru a scăpa de Ete. Bumblerul se ţinea ca un 
scai. Jake se întoarse şi văzu că Omul Tic-Toc se târa spre 
el. Îşi recuperase cuțitul şi strângea acum lama între dinţi. 

— Adio, Ticky, zise Jake şi apăsă din nou trăgaciul 
mitralierei. 


Nu se întâmplă nimic. Jake nu ştia dacă era goală sau 
înţepenită, dar nu era timpul să stea pe gânduri. Făcu doi 
paşi în spate şi descoperi că retragerea îi era blocată de 
fotoliul mare, care-i servise lui Tic-Tac drept tron. Înainte 
să-l poată ocoli, punându-l între ei, Tic-Tac îl apucă de 
gleznă. Cealaltă mână a lui se duse la mânerul cuţitului. 
Rămăşiţele ochiului stâng îi atârnau pe obraz ca un glob de 
jeleu cu mentă; ochiul drept se holba în sus la Jake cu o ură 
dementă. 

Băiatul încercă să scape din strânsoarea mâinii şi se 
prăbuşi crăcănat pe tronul lui Tic-Tac. Privirea îi căzu pe un 
buzunar care fusese cusut în braţul drept. De sub buza lui 
elastică se iţea mânerul perlat şi crăpat al unui revolver. 

— O, ţâcă, ce-o să mai suferi! şopti extaziat Omul Tic- 
Tac. O-ul de surprindere fusese înlocuit de un rânjet larg, 
tremurat. O, ce-o să mai suferi! Şi ce fericit voi fi eu să... 
Ce...? 

Rânjetul bătu în retragere şi O-ul de surprindere începu 
să reapară, când Jake îndreptă spre el revolverul placat cu 
nichel şi-i trase cocoşul. Mâna care-l ţinea de gleznă 
continuă să strângă până ce el avu impresia că i se vor 
sfărâma oasele. 

— N-o să faci tu asta! rosti Tic-Tac într-o şoaptă aprigă. 

— Ba o s-o fac, zise Jake inflexibil şi apăsă trăgaciul 
pistolului obosit. 

Se auzi un pocet sec, mult mai puţin dramatic decât 
detunătura teutonică a Schmeisser-ului. O găurică neagră 
apăru sus, în dreapta frunţii lui Tic-Tac, care continuă să se 
holbeze la Jake, ochiul său bun exprimând incredulitate. 

Jake încercă să-şi adune forţele pentru a mai trage o dată 
şi nu reuşi. Dintr-odată, o bucată din scalpul lui Tic-Tac se 
descoji ca un tapet vechi şi-i căzu peste obrazul drept. 
Roland ar fi ştiut ce însemna asta; pentru Jake, însă, 
gândirea coerentă era de acum aproape o imposibilitate. O 
groază sumbră, izvorâtă din panică, i se învârtea prin minte 
ca pâlnia unei tornade. Se chirci în fotoliul mare, când 
mâna de pe glezna sa căzu şi Omul Tic-Tac se prăbuşi cu 
faţa înainte. 


Uşa. Trebuia să deschidă uşa şi să-l lase pe pistolar să 
intre. Concentrându-se la aceasta şi la nimic altceva, Jake 
lăsă pistolul cu mâner perlat să zăngănească pe grătarul de 
fier şi se împinse afară din fotoliu. Întindea din nou mâna 
spre butonul pe care îşi amintea că-l văzuse pe Tic-Tac 
apăsându-l, când două mâini îl prinseră de gât şi-l traseră 
înapoi, departe de podium. 

— Am zis c-o să te omor pentru asta, scârbă mică, şopti o 
voce în urechea lui, şi Gasher îş' ţine-ntotdeauna 
promisiunile. 

Jake lovi orbeşte în spate cu ambele mâini, dar nu întâlni 
decât aer. Degetele lui Gasher i se afundară în gât, 
sufocându-l fără milă. Lumea începu să se facă gri în faţa 
ochilor lui. Griul se transformă repede în purpuriu, iar 
purpuriul în negru. 


34 


O pompă porni şi roata de valvă din mijlocul trapei se 
răsuci iute. S/avă tuturor zeilor! gândi Roland. Apucă roata 
cu mâna dreaptă când aceasta nici nu se oprise bine şi 
trase de uşă. Cealaltă uşă era întredeschisă; din spatele ei 
veneau zgomote de oameni care se luptă şi lătratul lui Ete, 
acum ascuţit de panică şi furie. 

Roland lovi uşa cu cizma şi văzu că Gasher îl gâtuia pe 
Jake. Ete îl lăsase pe Viperă şi încerca acum să-l facă pe 
Gasher să-i dea drumul băiatului, dar cizma piratului avea 
un rol dublu: îl proteja pe purtător de dinţii bumblerului şi-l 
proteja pe Ete de infecția virulentă care curgea prin sângele 
lui Gasher. Brandon îl înjunghie din nou pe Ete în coaste, 
într-o încercare de a-l face să lase glezna piratului, dar 
bumblerul nu-l luă în seamă. Jake atârna în mâinile murdare 
ale călăului său, ca o marionetă ale cărei sfori au fost 
tăiate. Era alb-albăstrui la faţă, iar buzele umflate aveau o 
nuanţă delicată de lavandă. 

Gasher ridică privirea. 

— Tu, mărâi el. 


— Eu, aprobă Roland. 

Trase un foc şi partea stângă a capului lui Gasher se 
dezintegră. Bărbatul zbură în spate, eşarfa galbenă pătată 
de sânge desfăcându-se, şi ateriză peste Omul Tic-Tac. 
Picioarele lui loviră spasmodic grilajul de fier preţ de un 
moment, apoi se liniştiră. 

Pistolarul îl împuşcă pe Brandon de două ori, acţionând 
cocoşul revolverului cu podul palmei drepte. Brandon, care 
stătea aplecat deasupra lui Ete pentru a-i aplica o nouă 
lovitură, se răsuci, se lovi de perete şi alunecă încet, 
ţinându-se de un tub. Dintre degetele vlăguite se revărsa 
lumină verde de mlaştină. 

Ete şchiopătă spre locul unde zăcea Jake şi începu să-i 
lingă faţa palidă şi nemişcată. 

Viperă şi Hoots văzuseră destul. O luară la fugă umăr 
lângă umăr către uşiţa prin care Tilly se dusese să aducă 
urciorul de apă. Nu era momentul pentru acte de 
cavalerism; Roland îi împuşcă pe amândoi în spate. Trebuia 
să se mişte repede acum, foarte repede, şi nu voia să rişte 
ca ei să-l încurce în vreun fel, în caz că-şi adunau din nou 
curajul. 

Un ghem de luminiţe portocalii se aprinse în partea 
superioară a incintei în formă de capsulă şi se declanşă o 
alarmă: urlete prelungi şi groase care se loveau de pereţi. 
După un moment sau două, luminile de urgenţă începură să 
pulseze în ritm cu alarma. 


35 


Eddie se întorcea la Susannah, când alarma începu să 
urle. Luat prin surprindere, strigă şi ridică Rugerul, 
îndreptându-l aiurea, spre nimic. 

— Ce se întâmplă? 

Susannah clătină din cap - nu avea idee. Alarma era 
înfricoşătoare, dar asta nu constituia decât o parte a 
problemei; era suficient de zgomotoasă ca să producă 
durere la nivel fizic. Săgeţile acelea de sunet amplificat îl 


duceau pe Eddie cu gândul la claxonul unui tir ridicat la 
puterea a zecea. 

In clipa aceea, lămpile portocalii începură să pulseze. 
Când ajunse la scaunul lui Susannah, Eddie văzu că şi 
butoanele COMANDĂ şi INTRĂ pulsau roşu-aprins. Aduceau 
cu doi ochi care clipeau. 

— Blaine, ce se întâmplă? strigă el. Se uită în jur, dar nu 
văzu decât umbre care săltau haotic. Tu faci asta? 

Singurul răspuns al lui Blaine fu râsul - un râs mecanic şi 
teribil, care-l făcu să se gândească la clovnul mecanic din 
faţa Casei Ororilor de la Coney Island atunci când era el 
mic. 

— Blaine, termină! urlă Susannah. Cum să ne gândim la 
un răspuns la ghicitoarea ta cât sirena asta de antiaeriană 
nu tace? 

Râsul se opri la fel de brusc cum începuse, dar Blaine nu 
oferi niciun răspuns. Sau poate că o făcu; din spatele 
barelor care-i separau de peron, motoare uriaşe acționate 
de turbine cu transmisie lentă se treziră la comanda 
computerelor dipolare pe care Omul Tic-Tac şi le dorise atât 
de tare. Pentru prima dată în zeci de ani, Monoul Blaine era 
treaz şi accelera spre viteza sa de croazieră. 


36 


Alarma, care într-adevăr avusese ca scop avertizarea 
locuitorilor demult dispăruţi ai oraşului Lud de iminenţa 
unui atac aerian (şi care nici măcar nu fusese verificată 
vreme de aproape o sută de ani), învălui oraşul într-o 
cortină sonoră. Toate becurile încă funcţionale se aprinseră 
şi începură să pulseze în ritm. Puberii de la suprafaţă şi 
Cărunţii de sub pământ deveniră convinşi că sfârşitul de 
care se temuseră dintotdeauna era aproape. Cărunţii 
bănuiau că se produsese o cataclismică defecţiune 
mecanică. Puberii, mereu convinşi că duhurile ce bântuiau 
maşinăriile de sub oraş se vor trezi într-o zi pentru a se 
răzbuna pe viii rămaşi, se apropiau probabil cel mai mult de 


adevăr. 

În mod sigur rămăsese o inteligenţă în străvechile 
computere de sub oraş, un singur organism viu care 
încetase să funcţioneze raţional cu mult timp în urmă, în 
condiţii care, în interiorul implacabilelor lui circuite bipolare, 
nu puteau însemna decât o realitate absolută. Îşi pătrase 
logica tot mai străină în hotarele bancurilor lui de memorie 
vreme de opt sute de ani şi ar mai fi putut-o păstra alţi opt 
sute, de n-ar fi apărut Roland şi prietenii săi; şi totuşi, acea 
mens non corpus vegetase şi înnebunise tot mai mult cu 
fiecare an; chiar şi în perioadele ei tot mai lungi de latenţă 
se putea spune că visa, iar acele vise deveniseră din ce în 
ce mai anormale pe măsură ce lumea mergea mai departe. 
Acum, cu toate că inimaginabila maşinărie care menținea 
Grinzile slăbise, această inteligenţă nebună şi inumană se 
trezise în încăperile ruinate şi reîncepuse, acorporală ca 
orice duh, să hoinărească pe culoarele morţilor. 

Cu alte cuvinte, Monoul Blaine se pregătea să iasă din 
Dodge. 


37 


Îngenuncheat lângă Jake, Roland auzi paşi în spatele său 
şi se răsuci, ridicând pistolul. Tilly, cu faţa pământie 
transformată într-o mască a confuziei şi fricii superstiţioase, 
ridică mâinile şi strigă: 

— Nu mă ucide, sai! Te rog! Nu mă ucide! 

— Fugi, atunci, îi spuse Roland scurt şi, când Tilly începu 
să se mişte, îi lovi gamba cu ţeava revolverului. Nu într- 
acolo... ci pe uşa pe care am venit eu. Şi dacă ne-om mai 
vedea vreodată, voi fi ultimul lucru pe care-l vei mai zări în 
viaţa ta. Acum, du-te! 

Femeia dispăru între umbrele săltătoare, rotitoare. 

Roland cobori o ureche la pieptul lui Jake, pe cealaltă 
acoperind-o cu palma pentru a reduce strigătele alarmei. 
Auzi inima băiatului: bătea încet, dar puternic. Işi trecu 
braţele pe sub el şi, când făcu asta, ochii lui Jake se 


deschiseră uşor. 

— Nu m-ai lăsat să cad, de data asta. Vocea lui nu era 
decât o şoaptă aspră. 

— Nu. Nici de data asta şi nici altă dată. Nu-ţi forţa 
vocea. 

— Unde-i Ete? 

— Ete! lătră bumblerul. Ete! 

Brandon îl înjunghiase de mai multe ori, dar nicio rană nu 
părea mortală ori măcar gravă. Era evident că bumblerul 
suferea, însă era la fel de clar că exulta de fericire. Se uita 
la Jake cu ochi scânteietori, cu limba rozalie atârnându-i 
afară. 

— Ake, Ake, Ake! 

Jake izbucni în lacrimi şi se întinse după el; Ete şchiopătă 
în cercul braţelor lui şi se lăsă îmbrăţişat pentru un 
moment. 

Roland se ridică şi se uită în jur. Privirea îi rămase aţintită 
spre uşa aflată în cealaltă parte a încăperii. Cei doi bărbaţi 
pe care îi împuşcase în direcţia aceea se duseseră, iar 
femeia tot acolo voise să meargă. Pistolarul se apropie de 
uşă cu Jake în braţe şi Ete alături. Împinse cu piciorul pe 
unul dintre cei doi Cărunţi morţi şi, aplecându-se de spate, 
trecu pragul. Incăperea de dincolo era o bucătărie. 

In ciuda aparatelor încastrate şi a pereţilor placați cu 
inox, reuşea să semene cu o cocină; pe Cărunţi, aparent, 
nu-i interesa prea mult curăţenia. 

— Apă, şopti Jake. Te rog... foarte sete. 

Roland simţi atunci o dublare stranie, ca şi când timpul s- 
ar fi pliat în sine. Îşi aminti când ieşise din deşert, înnebunit 
de căldură şi pustiire. Îşi aminti când leşinase în grajdul 
haltei, pe jumătate mort de sete, şi când se trezise cu gust 
de apă rece curgându-i pe gât în jos. Băiatul îi dăduse jos 
cămaşa, o înmuiase sub jetul pompei şi-i dăduse să bea. 
Acum era rândul lui să facă acelaşi lucru pentru Jake. 

Se uită în jur şi văzu o chiuvetă. Se duse la ea şi deschise 
robinetul. Din el ieşi apă rece şi curată. Deasupra lor, în 
jurul lor, sub ei, alarma urla şi urla. 

— Poţi să stai în picioare? 


Jake aprobă din cap. 

— Aşa cred. 

Roland îl puse în picioare, pregătit să-l prindă dacă dădea 
vreun semn de instabilitate, dar Jake se agăţă de chiuvetă, 
apoi îşi băgă capul sub şuvoiul de apă. Pistolarul îl luă pe 
Ete şi îi studie rănile. Se închegau deja. Ai scăpat uşor, 
prietenul meu blănos, gândi Roland, după care duse mâna 
pe lângă Jake, ca să ia în căuşul palmei nişte apă pentru 
animal. Ete o bău pofticios. 

Jake se trase înapoi de la robinet, cu părul lipit de faţă. 
Încă era palid şi urmele cruntelor bătăi încasate erau 
vizibile, însă arăta mai bine decât atunci când Roland se 
aplecase prima dată deasupra lui. Preţ de un moment 
teribil, pistolarul fusese convins că era mort. 

Se trezi că-şi doreşte să se poată întoarce în timp şi să-l 
omoare pe Gasher din nou, iar asta îl duse la un alt gând. 

— Şi cel pe care Gasher l-a numit Omul Tic-Tac? L-ai 
văzut, Jake? 

— Da. Ete l-a atacat prin surprindere. l-a sfâşiat faţa. 
Apoi l-am împuşcat eu. 

— E mort? 

Buzele lui Jake începură să tremure. Le strânse cu 
fermitate. 

— Da. L-am nimerit în... Îşi atinse fruntea, deasupra 
sprâncenei drepte. Am avut... am avut noroc. 

Roland se uită apreciativ la el, apoi clătină încet din cap. 

— Mă îndoiesc de asta, să ştii. Dar nu contează acum. 
Vino. 

— Unde mergem? 

Vocea băiatului era în continuare un simplu murmur 
răguşit, iar el se tot uita peste umărul lui Roland spre 
încăperea în care fusese cât pe ce să moară. 

Roland arătă cu degetul spre cealaltă partea a bucătăriei. 
După o altă trapă, coridorul continua. 

— Pe acolo, pentru început. 

— PISTOLARULE, bubui o voce de pretutindeni. 

Roland se răsuci pe călcâie, strângându-l cu un braţ pe 
Ete şi ţinându-l pe celălalt pe după umerii lui Jake, însă nu 


avea pe cine să vadă. 

— Cine îmi vorbeşte? strigă el. 

— SPUNE-ŢI NUMELE, PISTOLARULE. 

— Roland de Gilead, fiul lui Steven. Cine îmi vorbeşte? 

— GILEAD NU MAI EXISTA, rosti vocea, ignorând 
întrebarea. 

Roland ridică privirea şi văzu mai multe cercuri 
concentrice pe tavan. Vocea venea de acolo. 

— NICIUN  PISTOLAR N-A MAI CĂLCAT ÎN LUMEA 
DINĂUNTRU SAU ÎN LUMEA DE MIJLOC DE APROAPE TREI 
SUTE DE ANI. 

— Eu şi prietenii mei suntem ultimii. 

Jake îl luă pe Ete. Bumblerul linse imediat faţa umflată a 
băiatului; ochii lui încercuiți cu auriu erau plini de adoraţie 
şi fericire. 

— Este Blaine, îi şopti Jake lui Roland. Nu-i aşa? 

Pistolarul aprobă. Sigur că da - însă ceva îi spunea că 
Blaine nu era doar un simplu tren monorai. 

— BĂIETE! TU EŞTI JAKE DIN NEW YORK? 

Jake se lipi mai tare de Roland şi se uită în sus, spre 
difuzoare. E 

— Da, răspunse el. EU sunt. Jake din New York. Aă... fiul 
lui Elmer. 

— MAI Al CARTEA CU GHICITORI? CEA DESPRE CARE AM 
AUZIT? Jake duse mâna peste umăr şi o expresie de 
dezolare îi umplu faţa când degetele lui nu atinseră decât 
spatele. Dar când se uită din nou la Roland, pistolarul ţinea 
întins ghiozdanul spre el şi, chiar dacă chipul îngust şi aspru 
cioplit al bărbatului era la fel de inexpresiv ca întotdeauna, 
Jake intui la colţurile gurii lui fantoma unui surâs. 

— Va trebui să potriveşti curelele, spuse Roland când 
Jake luă ghiozdanul. Le-am lungit eu. 

— Dar Ghici ghicitoare ce.-i!...? 

Roland încuviinţă. 

— Ambele cărţi sunt acolo. 

— CE Al PENTRU MINE, MICULE PELERIN? întrebă vocea 
într-un fel leneş, tărăgănat. 

— Fir-ar! făcu Jake. 


Ne aude, dar ne şi vede, gândi Roland şi, un moment mai 
târziu, observă un ochi mic de sticlă într-un colţ, mult 
deasupra câmpului vizual al unui om normal. Simţi că o 
răceală îi învăluie pielea şi ştiu atât după expresia 
nedumerită de pe chipul lui Jake, cât şi după felul în care 
braţele băiatului se strânseseră în jurul lui Ete, că nu era 
singurul care nu se simţea în apele lui. Vocea aceea 
aparţinea unei maşini, o maşină incredibil de deşteaptă, o 
maşină jucăuşă, însă era ceva foarte greşit cu ea. 

— Cartea, spuse Jake. Am cartea cu ghicitori. 

— BUN. Cu o satisfacţie aproape umană. EXCELENT, 
SINCER. 

Un individ bărbos şi răpciugos apăru dintr-odată în pragul 
uşii din celălalt capăt al bucătăriei. De bicepsul lui era 
legată o eşarfă galbenă, pătată cu sânge, care flutura. 

— Focuri în pereţi! strigă el. 

In panica lui, păru să nu-şi dea seama că Roland şi Jake 
nu făceau parte din mizerabilul lui ka-tet subpământean. 

— Fum la nivelurile inferioare! Oameni care-ş' iau viaţa! 
Ceva-i aiurea! La naiba, totu-i aiurea! Tre’ să... 

Uşa cuptorului se deschise deodată ca o gură. O rază 
groasă de foc albastru-alb ţâşni din el şi înfăşură capul 
bărbosului. Bărbatul fu aruncat în spate, cu hainele în 
flăcări şi pielea fierbându-i pe faţă. 

Jake se uită în sus la Roland, îngrozit. Roland puse un 
braţ pe umerii lui. 

— M-A ÎNTRERUPT, spuse vocea. A FOST NEPOLITICOS, 
NU? 

— Da, răspunse Roland calm. Extrem de nepoliticos. 

— SUSANNAH DIN NEW YORK SPUNE CĂ ŞTII MULTE 
GHICITORI PE DE ROST, ROLAND DE GILEAD. AŞA ESTE? 

— Da. 

Avu loc o explozie într-una dintre camerele în care se 
intra din braţul acela al coridorului; podeaua trepidă sub 
picioarele lor şi voci strigară într-un cor dezorganizat. 
Luminile care pâlpâiau şi sirena care urla se opriră pe 
moment, apoi reveniră cu forţă. Din gurile de ventilaţie 
ieşiră mici fuioare de fum înţepător. Ete adulmecă şi 


strănută. 

— SPUNE-MI O GHICITOARE, PISTOLARULE, î 
vocea. 

Era senină şi nederanjată, ca şi când ar fi stat toţi 
undeva, în piaţa unui sat liniştit, şi nu sub un oraş ce părea 
pe cale să se destrame. 

Roland se gândi un moment şi ceea ce-i veni în gând fu 
ghicitoarea preferată a lui Cuthbert. 

— Prea bine, Blaine, începu el, îţi spun. Ce e mai bun ca 
toţi zeii şi mai rău ca Bătrâna cu coasa? Morţii îl mănâncă; 
vii care îl mănâncă mor încet. 

Urmă o pauză lungă. Jake îşi îngropă faţa în blana lui Ete 
pentru a scăpa de duhoarea Căruntului pârlit. 

— AI grijă, pistolarule. 

Vocea era slabă ca o briză răcoroasă în cea mai toridă zi 
de vară. Vocea maşinii venise din toate difuzoarele, dar 
aceasta ieşi numai din difuzorul aflat chiar deasupra lor. 

— AI grijă, Jake din New York. Ţine minte că acestea sunt 
Vanele. Mergi încet şi fii cu mare băgare de seamă. 

Jake se uită la pistolar cu ochi tot mai mari. Roland 
clătină încet din cap şi ridică un deget. Arăta ca şi când s-ar 
fi scărpinat pe o parte a nasului, numai că degetul acela îi 
brăzda în acelaşi timp buzele şi Jake bănuia că Roland îi 
transmitea de fapt să tacă. 

— DEŞTEAPTĂ GHICITOARE, glăsui Blaine într-un final. În 
vocea lui se simţea, parcă, o adevărată admiraţie. 
RASPUNSUL ESTE NIMICUL, NU-I AŞA? 

— Aşa este, spuse Roland. Şi tu eşti deştept, Blaine. 

Când vocea vorbi din nou, Roland auzi ceea ce Eddie 
auzise deja: o lăcomie insaţiabilă şi incontrolabilă. 

— MAI SPUNE-MI UNA. Roland inspiră adânc. 

— Nu acum. 5 

— SPER CA NU MA REFUZI, ROLAND, FIUL LUI STEVEN, 
CACI ŞI ASTA E NEPOLITICOS. EXTREM DE NEPOLITICOS. 

— Du-ne la prietenii noştri şi ajută-ne să ieşim din Lud, 
spuse Roland. Atunci, s-ar putea să fie timp pentru ghicitori. 

— TE-AŞ PUTEA UCIDE PE LOC, spuse vocea şi acum era 
rece precum cea mai întunecată zi de iarnă. 


invită 


— Da, zise Roland. Sunt sigur că ai putea. Dar ghicitorile 
ar muri odată cu mine. 

— AŞ PUTEA LUA CARTEA BĂIATULUI. 

— Să furi e mai nepoliticos şi decât să refuzi sau să 
întrerupi pe cineva, remarcă Roland. 

Vorbi ca şi când n-ar fi făcut decât să umple timpul cu 
ceva, însă degetele rămase la mâna lui dreaptă strângeau 
tare umărul lui Jake. 

— Pe lângă asta, rosti Jake, uitându-se în sus la difuzorul 
din tavan, răspunsurile nu sunt în carte. Paginile acelea au 
fost rupte. Într-o clipă de inspiraţie, îşi atinse tâmpla cu 
degetul. Le am însă aici, continuă el. 

— SĂ NU UITAŢI CUMVA CĂ NIMENI NU IUBEŞTE UN ŞTIE- 
TOT, spuse Blaine. 

Se auzi încă o explozie, mai puternică şi mai aproape. Un 
grilaj de ventilaţie sări din locul lui şi brăzdă bucătăria ca un 
proiectil. Un moment mai târziu, doi bărbaţi şi o femeie 
intrară pe uşa care ducea către restul bârlogului Cărunţilor. 
Pistolarul ridică revolverul spre ei, apoi îl lăsă jos când 
aceştia se împleticiră prin bucătărie şi intrară în silozul de 
alături fără a arunca măcar o privire la el şi Jake. Lui Roland 
i se păru că semănau cu nişte animale care fug din calea 
unui incendiu de pădure. 

Un panou de inox din tavan se crăpă, expunând un 
dreptunghi de întuneric. Ceva argintiu sclipi în el şi, după 
câteva momente, o sferă de oţel, cu diametrul de 
aproximativ treizeci de centimetri, căzu din gaură şi rămase 
atârnată în aerul bucătăriei. 

— URMAȚI, spuse Blaine pe un ton plat. 

— Ne va duce la Eddie şi Susannah? întrebă Jake plin de 
speranţă. 

Blaine răspunse doar cu tăcere... dar când sfera începu 
să plutească de-a lungul coridorului, Roland şi Jake o 
urmară. 


38 


Jake nu-şi amintea clar perioada care urmase, şi probabil 
că era mai bine aşa. Îşi părăsise lumea cu mai mult de un 
an înainte ca nouă sute de oameni să se sinucidă împreună 
într-o ţărişoară sud-americană numită Guyana, dar ştia de 
existenţa pornirilor ucigaşe periodice la lemingi, iar ce se 
întâmpla în oraşul subpământean în curs de dezintegrare al 
Cărunţilor semăna cu asta. 

Erau explozii, unele la nivelul lor, dar majoritatea mult 
sub ei; fum înţepător ieşea uneori prin grilajele gurilor de 
ventilaţie, însă cele mai multe purificatoare de aer încă 
funcționau şi curăţau bună parte din fum înainte ca acesta 
să se poată aduna în nori înecăcioşi. Nu văzură niciun 
incendiu. Şi totuşi, Cărunţii reacţionau ca şi când venise 
momentul apocalipsei. Majoritatea fugeau panicaţi, cu 
chipurile lipsite de expresivitate, dar mulţi se sinuciseseră 
pe coridoare şi în încăperile interconectate prin care sfera 
de oţel îi conduse pe Roland şi Jake. Unii se împuşcaseră; 
cei mai mulţi îşi tăiaseră gâtul sau încheieturile mâinilor; 
câţiva păreau să fi înghiţit otravă. Pe chipurile tuturor 
morţilor se citea aceeaşi expresie de teroare 
atotstăpânitoare. Jake putea înţelege doar vag ce-i mânase 
să facă asta. Roland avea o idee mai bună privind ceea ce li 
se întâmplase - lor şi minți/or lor - atunci când oraşul mort 
mai întâi prinsese viaţă în jurul lor şi apoi păruse să înceapă 
a se destrăma. Şi tot Roland fu cel care înţelese că Blaine o 
făcea intenţionat. Că Blaine îi mâna la asta. 

Se feriră şi trecură pe lângă un om spânzurat de o 
conductă pentru încălzire din tavan şi tropotiră pe nişte 
scări de oţel în jos, în urma mingii de oţel plutitoare. 

— Jake! strigă Roland. Nu tu m-ai lăsat să intru, nu-i aşa? 

Jake clătină din cap. 

— Aşa mă gândeam şi eu. Blaine a fost. 

Ajunseră la baza scărilor şi se grăbiră de-a lungul unui 
coridor îngust, spre o trapă pe care scria INTRAREA 
ABSOLUT INTERZISĂ, cu literele ascuţite ale Limbii Nobile. 

— Blaine să fie? întrebă Jake. 


— Da... e un nume la fel de bun ca oricare altul. 

— Şi celălalt... 

— Taci! spuse Roland înnegurat. 

Mingea de oţel se opri în faţa trapei. Roata se învârti şi 
uşa se întredeschise. Roland o trase şi păşiră într-o uriaşă 
încăpere subterană, care se întindea în trei direcţii, din câte 
puteau ei să vadă. Era plină de aparent nesfârşite şiruri de 
panouri de control şi echipament electronic. Majoritatea 
panourilor erau stinse, dar în timp ce Jake şi Roland stăteau 
de cealaltă parte a uşii, uitându-se în jur cu ochi mari, 
văzură lumini-pilot aprinzându-se şi auziră maşini punându- 
se în funcţiune. 

— Omul Tic-Tac zicea că sunt mii de computere, rosti 
Jake. Se pare că avea dreptate. Doamne, uită-te! 

Roland nu înţelese cuvântul folosit de Jake şi de aceea nu 
spuse nimic. Privi doar cum, şir după şir, panourile se 
aprindeau. Un nor de scântei şi o limbă scurtă de foc verde 
ieşiră dintr-o consolă când o componentă străveche se 
defectă. 

Majoritatea aparatelor, însă, păreau să funcţioneze 
perfect. Ace care nu se mai mişcaseră de secole săriră 
deodată pe verde. Cilindri mari de aluminiu se învârtiră, 
scuipând informaţii înmagazinate pe cipuri de silion în 
băncile de memorie aflate din nou în stare de alertă 
maximă, gata să primească orice comandă. Monitoare 
digitale, indicând totul, de la presiunea slabă a apei în 
Baronia Râului de Vest la amperajul disponibil la Centrala 
Nucleară din Bazinul Send, se luminară afişând matrice cu 
puncte în roşu şi verde. Deasupra, bancuri de globuri 
agăţate începură să se aprindă, împrăştiind raze de lumină. 

Şi de jos, de sus şi din jurul lor - de peste tot - se auzi 
uruitul de bas al generatoarelor şi motoarelor cu transmisie 
lentă, care se trezeau din lungul lor somn. 

Jake dădea semne clare de epuizare. Roland îl ridică 
iarăşi în braţe şi alergă după mingea de oţel pe lângă 
maşinile ale căror funcţii şi rost nici nu le putea bănui. Ete 
fugea la picioarele lui. Mingea coti la stânga şi culoarul în 
care se aflau acum trecea printre şiruri de monitoare TV, 


mii la număr, stivuite pe rânduri asemenea blocurilor unui 
joc de construcţii pentru copii. 

Tatei i-ar plăcea la nebunie, gândi Jake. 

Unele secţiuni ale acelei vaste galerii video rămăseseră 
întunecate, însă majoritatea ecranelor erau aprinse. Arătau 
un oraş căzut pradă haosului - atât sus, cât şi jos. Cete de 
Puberi alergau fără ţintă pe străzi, cu ochii holbaţi, cu gurile 
mişcându-se fără a scoate vreun sunet. Mulţi săreau de pe 
clădirile înalte. Jake observă cu oroare că alte sute se 
strânseseră la Podul Send şi se aruncau în râu. Alte ecrane 
arătau camere mari, pline de paturi, ca nişte dormitoare. 
Unele dintre ele erau cuprinse de flăcări şi focul părea pus 
chiar de Cărunţii panicaţi - îşi incendiau propriile saltele şi 
mobile, din Dumnezeu ştie ce motiv. 

Un ecran arăta un gigant cu piept cât un butoi aruncând 
bărbaţi şi femei în ceva ce semăna cu o presă plină de 
sânge. Asta era destul de rău, însă era ceva şi mai rău: 
victimele stăteau singure la coadă, aşteptându-şi docile 
rândul. Călăul, cu eşarfa galbenă bine strânsă peste craniu 
şi cu capetele înnodate legănându-i-se sub urechi ca nişte 
cosiţe, apucă o femeie bătrână şi o săltă în aer, aşteptând 
răbdător ca blocul de metal inoxidabil să se ridice de pe 
nicovală, astfel încât să o poată arunca înăuntru. Bătrâna 
nu se împotrivea; părea, de fapt, că zâmbea. 

— ÎN ÎNCĂPERI, OAMENII VIN ŞI PLEACĂ, spuse Blaine. 
DAR EU NU CRED CĂ VREUNUL DINTRE El VORBEŞTE 
DESPRE MICHELANGELO. 

Râse deodată - un râs ciudat, piţigăiat, care suna ca 
nişte şobolani mişunând pe cioburi de sticlă. Sunetul îi 
trimise lui Jake fiori pe gât în sus. Nu voia să aibă nimic de- 
a face cu o inteligenţă care râdea în felul acela... Dar aveau 
ei de ales? 

Întoarse neputincios privirea spre monitoare... şi Roland îi 
răsuci imediat capul înapoi. O făcu cu blândeţe, dar cu 
fermitate. 

— Nu ai ce să vezi acolo, Jake, spuse el. 

— Dar de ce o fac? întrebă băiatul. Nu mâncase nimic 
toată ziua şi tot îi venea să vomite. De ce? 


— Pentru că sunt speriaţi şi Blaine le alimentează 
spaima. Mai degrabă însă, cred, pentru că au trăit prea 
mult în cimitirul strămoşilor şi s-au săturat. Înainte să-ţi fie 
milă de ei, ţine minte ce fericiţi ar fi fost să te ia cu ei în 
poiana în care se sfârşeşte cărarea. 

Mingea de oţel mai dădu iute un colţ, lăsând în urmă 
ecranele TV şi echipamentul electronic de monitorizare. In 
faţă, pe podea, era instalată o panglică lată dintr-un 
material sintetic. Sclipea ca smoala proaspătă între două 
dungi înguste de oţel cromat, care dispăreau într-un punct 
undeva, la ceea ce nu era partea opusă a încăperii, ci 
orizontul ei. 

Mingea tresăltă agitată deasupra panglicii negre şi, dintr- 
odată, banda - căci asta era - se puse încet în mişcare, 
târându-se între bordurile de oţel cu viteză de alergare 
uşoară. Mingea descrise arcuri mici în aer, îndemnându-i să 
urce. 

Roland păşi pe lângă banda mişcătoare până ce ajunse 
să egaleze cât de cât viteza ei, după care se conformă. Il 
puse pe Jake jos şi toţi trei - pistolarul, băiatul şi bumblerul 
cu ochi aurii - fură purtaţi repede prin acea câmpie 
subterană umbrită, unde străvechile maşini se trezeau la 
viaţă. Banda mişcătoare îi purtă la o zonă cu ceva ce 
păreau a fi fişete - şiruri după şiruri nesfârşite de fişete. 
Erau întunecate... dar nu erau moarte. Un murmur slab şi 
hipnotic venea dinăuntrul lor şi Jake văzu crăpături fine de 
lumină galben-deschis răzbătând printre panourile de oţel. 

Gândul îi zbură imediat la Omul Tic-Tac. 

Sunt poate o sută de mii de computere d-astea dipolare 
futute chiar sub oraşul ăsta futut! Vreau computerele alea! 

Păi, gândi Jake, încep să se trezească, aşa că aş spune că 
ai obținut ce voiai, Ticky... dar dacă ai fi aici, nu cred că ai 
mai vrea asta. 

Atunci îşi aminti de străbunicul lui Tic-Tac, care avusese 
curajul să urce într-un avion dintr-o altă lume şi să urce cu 
el spre cer. Având astfel de sânge în vene, Jake bănuia că, 
departe de a fi atât de speriat încât să se sinucidă, pe Tic- 
Tac l-ar fi bucurat la culme întorsătura aceasta... şi cu cât s- 


ar fi sinucis mai mulţi oameni de teroare, cu atât ar fi fost el 
mai bucuros. 

Prea târziu acum, Ticky, gândi el. Slavă Domnului! 

Roland vorbi cu voce moale, întrebătoare: 

— Toate cutiile astea... cred că străbatem mintea lucrului 
care-şi spune Blaine, Jake. Cred că-i străbatem mintea. 

Jake încuviinţă şi se trezi cu gândul la eseul său final. 

— Creierul Blaine e al naibii de hain. 

— Da. 

Jake se uită atent la Roland. 

— Oare o să ieşim acolo unde cred eu că o să ieşim? 

— Da, răspunse Roland. Dacă încă ne aflăm pe Calea 
Grinzii, o să ieşim în Leagăn. 

Jake aprobă. 

— Roland? 

— Ce-i? 

— Mersi că ai venit după mine. 

Roland încuviinţă mut şi puse un braţ pe după umerii 
băiatului. 

Departe înaintea lor, motoare uriaşe prinseră viaţă, 
huruind. Un moment mai târziu, un scrâşnet greu începu şi 
o nouă lumină - strălucirea necruțătoare a lămpilor 
portocalii cu sodiu - îi potopi. Jake vedea acum locul unde 
se oprea banda mişcătoare. După ea era o scară rulantă 
îngustă şi abruptă, care urca spre acea lumină portocalie. 


39 


Eddie şi Susannah auziră motoare grele pornind direct 
sub ei. O clipă mai târziu, o fâşie lată din podeaua de 
marmură începu să se tragă încet înapoi, deschizând o 
fantă lungă şi luminată. Podeaua dispărea în direcţia lor. 
Eddie apucă mânerele scaunului şi o împinse repede pe 
Susannah înapoi de-a lungul barierei de oţel dintre peronul 
monoraiului şi restul Leagănului. Erau mai mulţi stâlpi pe 
traseul dreptunghiului de lumină în continuă expansiune şi 
Eddie aşteptă ca ei să se prăbuşească în gaură pe măsură 


ce podeaua pe care se sprijineau dispărea de sub baza lor. 
Dar nu se prăbuşiră. Stâlpii rămaseră în picioare, părând să 
plutească în gol. 

— Văd o scară rulantă! strigă Susannah peste alarma 
care nu mai tăcea. Stătea aplecată în faţă şi se uita cu ochi 
mijiţi în gaură. 

— İhî, strigă Eddie înapoi. Dacă aici sus e gara, la subsol 
puteţi găsi raioanele de mercerie, parfumuri, lenjerie... 

— Poftim? 

— Nu contează! 

— Eddie! ţipă Susannah. 

Incântarea şi surprinderea izbucniră pe chipul ei ca 
focurile de artificii pe 4 iulie. Se aplecă şi mai tare, arătând 
cu degetul, şi Eddie se văzu nevoit să o ţină, ca să nu se 
răstoarne din scaun. 

— E Roland! Sunt amândoi! 

Se auzi o bufnitură şi se simţi un cutremur uşor când 
fanta din podea se deschise la maximum şi se opri. 
Motoarele care o făcuseră să se mişte pe şinele ascunse se 
opriră, uruind tot mai încet. Eddie alergă la marginea găurii 
şi-l văzu pe Roland pe o treaptă a scării rulante. Jake - alb 
la faţă, învineţit, însângerat, dar evident Jake şi evident în 
viaţă - stătea alături de el şi se sprijinea de umărul 
pistolarului. lar pe treapta din spatele lor, uitându-se în sus 
cu ochii lui luminoşi, era Ete. 

— Roland! Jake! ţipă Eddie. 

Sări în aer, fluturând mâinile deasupra capului şi, când 
ateriză, începu să danseze pe marginea fantei. Dacă ar fi 
purtat pălărie, ar fi aruncat-o în sus. 

Pistolarul şi băiatul se uitară la el şi fluturară din mâini. 
Jake surâdea, observă Eddie, ba chiar şi însoţitorul lui înalt 
şi aprig arăta cât pe ce să zâmbească. _ 

Minunile, gândi Eddie, nu mai încetau să apară. Işi simţea 
dintr-odată inima prea mare în piept şi dansă mai repede, 
fluturând din braţe şi chiuind. Se temea că, dacă nu se 
mişca mereu, bucuria şi uşurarea pe care le simţea chiar îl 
puteau face să explodeze. Până în momentul acela nu-şi 
dăduse seama cât de tare se convinsese că nu-i vor mai 


revedea niciodată pe Roland şi pe Jake. 

— Hei, băieţi! Grozav! Perfect! Mişcaţi-vă fundurile aici 
sus! 

— Ajută-mă, Eddie! 

Se întoarse. Susannah încerca din răsputeri să coboare 
din scaun, dar un pliu al pantalonilor din velur pe care îi 
purta se prinsese în mecanismul de frânare. Râdea şi 
plângea în acelaşi timp, ochii ei negri radiind bucurie. Eddie 
o ridică din scaun cu atâta violenţă, că acesta se răsturnă. 
Dansă cu ea în cerc. Ea se agăţă de gâtul lui cu o mână şi 
cu cealaltă flutură energic în aer. 

— Roland! Jake! Veniţi aici! Mişcaţi-vă bucile, m-auziţi? 

Când ajunseră sus, Eddie îl îmbrăţişă pe Roland, bătându- 
| pe spate, în vreme ce Susannah acoperi cu sărutări faţa 
răzătoare şi întoarsă în sus a lui Jake. Ete alerga în opturi 
strânse, lătrând subţire. 

— Scumpule! spuse Susannah. Eşti bine? 

— Da, spuse Jake. Încă surâdea, dar în ochi avea lacrimi. 
Şi mă bucur că sunt aici. Nici nu ştii cât de mult. 

— Aş putea ghici, scumpule. Pe-asta poţi pune pariu. Se 
întoarse spre Roland. Ce i-au făcut? Arată ca şi când l-ar fi 
călcat cineva cu buldozerul pe faţă. 

— Asta i se datorează în principal lui Gasher, zise Roland. 
Dar n-o să-l mai deranjeze niciodată pe Jake. Şi nici pe 
altcineva. 

— Dar tu, uriaşule? Tu eşti bine? 

Roland încuviinţă, uitându-se în jur. 

— Deci ăsta e Leagănul. 

— Da, spuse Eddie, care se uita atent în fantă. Ce-i acolo, 
jos? 

— Maşini şi nebunie. 

— Elocvent ca întotdeauna, văd. Ştii ce tare mă bucur să 
te văd, bătrâne? Ai măcar idee? 

— Da... cred că am. 

Roland zâmbi atunci, gândindu-se la felul în care se 
schimbă oamenii. Fusese un timp, şi nu foarte de mult, 
când lui Eddie puţin îi lipsise să-i taie gâtul tocmai cu cuțitul 
lui. 


Motoarele de jos reîncepură să huruie. Scara rulantă se 
opri. Fanta din podea începu să se închidă. Jake se duse la 
scaunul răsturnat al lui Susannah şi, în timp ce-l îndrepta, 
zări forma netedă şi roz din spatele barelor de fier. | se tăie 
respiraţia şi visul pe care îl avusese după ce părăsise River 
Crossing se întoarse cu toată forţa: vasta formă roz ca de 
glonţ brăzdând câmpiile goale din vestul Missouri, către el 
şi Ete. Două geamuri mari, triunghiulare, sclipind pe faţa 
goală a acelui monstru în atac, geamuri ca doi ochi... şi 
acum visul lui devenise realitate, exact cum ştiuse că se va 
întâmpla. 

E doar un groaznic tren uu-uu şi numele lui e Blaine cel 
Hain. 

Eddie se apropie şi îşi puse un braţ pe după umerii lui 
Jake. 

— Ei, iată-l aici, campionule... exact cum a fost vorba. Ce 
crezi despre el? 

— Nu-i mare lucru, sincer să fiu. 

Era o subestimare de zile mari, însă Jake era prea sleit de 
puteri pentru a fi în stare de o reacţie mai însufleţită. 

— Asta zic şi eu, rosti Eddie. Vorbeşte. Şi îi plac 
ghicitorile. 

Jake încuviinţă. 

Roland o săltase pe Susannah pe un şold şi împreună 
examinau cutia de control cu butoane numerotate dispuse 
în formă de romb. Jake şi Eddie li se alăturară. Eddie 
descoperi că se uita mereu în jos la Jake, pentru a se 
asigura că nu era doar o plăsmuire a imaginaţiei sale; 
băiatul era într-adevăr acolo. 

— Acum ce mai e? îl întrebă el pe Roland. 

Pistolarul plimbă uşor degetul peste butoanele 
numerotate şi clătină din cap. Nu ştia. 

— Fiindcă mie mi se pare că motoarele monoului se 
turează, spuse Eddie. Adică, e greu să-ţi dai seama cu 
alarma aia care urlă, dar cred că aşa e... Şi, la urma urmei, 
este un robot. Dacă pleacă fără noi? 

— Blaine! strigă Susannah. Blaine, eşti... 

— ASCULTAŢI CU ATENŢIE, PRIETENI, bubui vocea lui 


Blaine. SUB ORAŞ EXISTĂ STIVE URIAŞE CU CANISTRE 
CONȚINÂND SUBSTANŢE CHIMICE ŞI BIOLOGICE DE RAZBOI. 
AM DECLANŞAT UN PROGRAM CARE VA PROVOCA O 
EXPLOZIE ŞI VA ELIBERA ACESTE GAZE. EXPLOZIA SE VA 
PRODUCE ÎN DOUĂSPREZECE MINUTE. 

Vocea tăcu un moment, apoi glasul Micului Blaine, 
aproape complet acoperit de urletul neîncetat şi pulsatil al 
alarmei, li se adresă: 

— ...măğ temeam de aşa ceva... trebuie să vă grăbiţi... 

Eddie îl ignoră pe Micul Blaine; oricum, nu-i spunea ceva 
ce el să nu ştie deja. Sigurcă trebuia să se grăbească, însă 
acest fapt ocupa abia al doilea loc, la mare distanţă, în 
mintea sa în acel moment. Ceva mult mai important îl 
preocupa. 

— De ce? întrebă el. Pentru numele lui Dumnezeu, de ce 
ai făcut asta? , 

— AŞ SPUNE CA ESTE EVIDENT. NU POT DISTRUGE 
ORAŞUL FĂRĂ SĂ MĂ DISTRUG PE MINE ÎNSUMI. ŞI CUM V- 
AŞ PUTEA DUCE UNDE VREŢI SĂ MERGEŢI DACĂ AŞ FI 
DISTRUS? 

— Dar încă mai sunt mii de oameni în oraş, protestă 
Eddie. Pe ei îi vei ucide. , 

— DA, rosti Blaine calm. PA ŞI PUSI TUTUROR, RAMAS- 
BUN, NU UITAŢI SĂ-MI SCRIEŢI. 

— Dar de ce? strigă Susannah. De ce, fir-ai al naibii? 

— PENTRU CA El MA PLICTISESC. PE VOI PATRU, PE DE 
ALTĂ PARTE, VĂ GĂSESC DESTUL DE INTERESANŢI. 
DESIGUR, CÂT TIMP VOI CONTINUA SĂ VĂ GĂSESC 
INTERESANŢI VA DEPINDE DE CALITATEA GHICITORILOR 
VOASTRE. ŞI APROPO DE GHICITORI, N-AR FI MAI BINE SĂ 
ÎNCEPEŢI SA O REZOLVAŢI PE A MEA? MAI AVEŢI EXACT 
UNSPREZECE MINUTE ŞI DOUAZECI DE SECUNDE ÎNAINTE 
SĂ SE FISUREZE CANISTRELE. 

— Opreşte-te! urlă Jake peste sirena asurzitoare. Nu-i 
vorba doar de oraş - un gaz ca acela ar putea fi dus de vânt 
oriunde! l-ar putea ucide chiar şi pe locuitorii din River 
Crossing! 

— GHINIONUL LOR, A SPUS UN ALIGATOR, răspunse 


Blaine insensibil. DEŞI CRED CĂ El POT SĂ-ȘI MAI MĂSOARE 
CÂŢIVA ANI DIN VIAŢĂ ÎN LINGURI DE CAFEA; AU ÎNCEPUT 
FURTUNILE DE TOAMNĂ ŞI VÂNTURILE PUTERNICE VOR 
PURTA GAZELE ÎN DIRECŢIA OPUSĂ LOR. PENTRU VOI 
PATRU, ÎNSĂ, SITUAŢIA ESTE DIFERITĂ. AŢI FACE BINE SĂ 
VĂ PUNEŢI MINTEA LA CONTRIBUŢIE, CĂCI ALTFEL VĂ 
PAŞTE ŞI PE VOI PA ŞI PUSI, RAMAS-BUN, NU UITAŢI SA-MI 
SCRIEŢI. Vocea făcu o pauză. O ULTIMA INFORMAŢIE 
SUPLIMENTARĂ: GAZUL ACESTA NU ESTE NEDUREROS. 

— Dă înapoi! spuse Jake. Noi oricum îţi vom spune 
ghicitori, nu-i aşa, Roland? Îţi vom spune câte ghicitori vrei! 
Numai dă înapoi! 

Blaine începu să râdă. Râse mult timp, proiectând hohote 
ascuţite de veselie electronică în spaţiul larg şi gol al 
Leagănului, unde se amestecau cu urletul monoton şi 
sfredelitor al alarmei. 

— Opreşte-te! strigă Susannah. Opreşte-te! Opreşte-te! 
Opreşte-te! 

Blaine se opri. Un moment mai târziu, alarma se 
întrerupse brusc. Liniştea care urmă - întreruptă doar de 
ropotul ploii - fu asurzitoare. 

Acum, vocea care ieşi din difuzor era foarte blândă, 
măsurată şi lipsită de orice milă. 7 

— MAI AVEŢI ZECE MINUTE, spuse Blaine. SĂ VEDEM CÂT 
DE INTERESANŢI SUNTEŢI DE FAPT. 


40 


— ANDREW. 

Nu este niciun Andrew aici, străine, gândi el. Andrew a 
pierit de mult; Andrew nu mai este, cum nici eu nu voi mai 
fi, în curând. 

— Andrew! insistă vocea. 

Venea de departe. Venea din afara presei de cidru care 
cândva fusese capul său. 

Odinioară existase un băiat pe nume Andrew, şi tatăl lui îl 
dusese la un parc în partea vestică a oraşului Lud, un parc 


în care creşteau meri şi era o baracă de tinichea ruginită 
care arăta ca dracu' şi mirosea dumnezeieşte. Ca răspuns 
la întrebarea lui, tatăl lui Andrew i-a spus că se numeşte 
casa cidrului. Apoi l-a mângâiat pe cap, i-a spus să nu se 
teamă şi l-a condus pe uşa acoperită cu o pătură. 

Înăuntru, lângă pereţi erau stivuite coşuri nenumărate cu 
mere, şi mai era un bătrân costeliv pe nume Dewlap, ai 
cărui muşchi se mişcau pe sub piele ca viermii şi a cărui 
treabă era să răstoarne merele, coş cu coş, în aparatul 
clămpănitor, cu şuruburile slăbite, aflat în mijlocul încăperii. 
Pe ţeava din cealaltă parte a aparatului ieşea cidru dulce. 
Un alt om (nu-şi mai amintea care era numele acestuia) 
stătea acolo, datoria lui fiind să umple sticlă după sticlă cu 
cidru. Un al treilea bărbat stătea în spatele lui, şi treaba /u; 
era să-l pocnească în cap pe cel care umplea sticlele dacă 
se făcea prea mare risipă. 

Tatăl lui Andrew îi dăduse un pahar cu cidru înspumat şi, 
cu toate că el avusese parte de multe delicatese în anii 
petrecuţi în oraş, niciodată nu gustase ceva mai bun decât 
băutura aceea dulce şi răcoroasă. Avea impresia că 
înghiţise o pală de vânt de octombrie. Şi totuşi, ceea ce-şi 
amintea mai clar decât gustul cidrului sau mişcarea 
viermănoasă a muşchilor lui Dewlap când răsturna coşurile 
era felul nemilos în care aparatul transforma merele roşii- 
aurii în lichid. Două duzini de tamburi le purtau sub cilindrul 
rotitor de oţel cu găuri în el. Prima dată, merele erau 
strivite şi apoi crăpau de-a dreptul, împrăştiindu-şi sucurile 
pe un jgheab înclinat, în vreme ce sâmburii şi pulpa erau 
oprite de o sită. 

Acum, capul lui era presa de cidru şi creierii erau merele. 
În curând avea să crape la fel cum crăpau merele sub 
cilindru, şi întunericul binecuvântat urma să-l înghită. 

— Andrew! Ridică fruntea şi uită-te la mine. 

Nu putea... şi n-ar fi făcut-o nici dacă ar fi putut. Mai bine 
să rămână acolo întins şi să aştepte întunericul. Oricum, 
trebuia să fie mort; nu-i trăsese oare ţâncul ăla diabolic un 
glonţ în creier? 

— Nici măcar pe aproape de creier n-a trecut, puturosule, 


şi nu eşti pe moarte. Ai doar o durere de cap. Vei muri, 
însă, dacă nu te ridici din propriu-ţi sânge... şi o să mă 
asigur, Andrew, că moartea ţi se va părea o binecuvântare 
în comparaţie cu ceea ce simţi acum. 

Nu amenințările îl făcură pe bărbatul întins pe podea să 
ridice capul, ci mai degrabă felul în care deţinătorul acelei 
voci pătrunzătoare, şuierătoare, părea să-i fi citit gândurile. 
Ţeasta lui se ridică încet şi durerea fu sfâşietoare - obiecte 
grele păreau să alunece şi să se lovească de carcasa 
osoasă care conţinea rămăşiţele minţii sale, săpând în 
calea lor canale însângerate prin materia cenușie. li scăpă 
un geamăt prelung şi cleios. Încercă o senzaţie de 
furnicătură la obrazul drept, ca şi când o duzină de muşte s- 
ar fi târât pe sângele de acolo. Voia să le alunge, însă ştia 
că avea nevoie de ambele mâini ca să se susţină. 

Silueta care stătea în cealaltă parte a camerei, lângă 
trapa care ducea în bucătărie, arăta fantomatic, ireală. 
Asta, în parte datorită luminilor din tavan care încă 
pâlpâiau şi în parte fiindcă-l vedea pe nou-venit doar cu un 
ochi (nu-şi amintea ce se întâmplase cu celălalt şi nici nu 
voia să-şi amintească), însă avea o bănuială că motivul 
principal era acela că fiinţa era fantomatică şi ireală. Arăta 
ca un om... totuşi, individul care fusese cândva Andrew 
Quick nutrea convingerea că nu era, de fapt, deloc om. 

Străinul din faţa trapei purta o jachetă scurtă şi neagră 
strânsă la mijloc cu o curea, pantaloni de dril spălăciţi şi 
cizme vechi, colbuite - cizmele unui ţăran, ale unui cowboy 
sau... 

— Sau ale unui pistolar, Andrew? întrebă străinul şi se 
hlizi. 

Omul Tic-Tac se holbă disperat la silueta din prag, 
încercând să-i vadă chipul, dar jacheta scurtă avea glugă şi 
gluga era ridicată. Trăsăturile străinului erau pierdute în 
umbre. 

Sirena încetă brusc. Luminile de urgenţă rămaseră 
aprinse, dar măcar se opriră din pâlpâit. 

— Poftim, spuse străinul cu vocea lui  şoptită, 
pătrunzătoare. În sfârşit ne putem auzi gândurile. 


— Cine eşti? întrebă Omul Tic-Tac. 

Se mişcă puţin şi greutăţile acelea îi alunecară iarăşi prin 
cap, brăzdând canale noi în creierul său. Oricât era senzaţia 
aceasta de rea, gâdilăturile muştelor pe obrazul lui drept 
erau şi mai rele. 

— Sunt un om cu multe nume, partenere, rosti bărbatul 
din întunericul glugii sale şi, cu toate că vocea lui era gravă, 
Tic-Tac auzi nuanţa unui râs dincolo de suprafaţa ei. Unii 
îmi spun Jimmy şi alţii îmi spun Timmy; unii îmi spun Handy 
şi alţii - Dandy. Pot să mă cheme Ratatul sau pot să mă 
cheme Învingătorul, numai să nu mă cheme prea târziu la 
cină. 

Omul din prag lăsă capul pe spate şi râsul lui îl înfioră pe 

rănit, făcându-i pielea pe braţe şi spate să i se încreţească; 
era ca urletul unui lup. 
__— Mi s-a spus Străinul fără Vârstă, continuă bărbatul. 
Incepu să păşească spre Tic-Tac şi, văzându-l, omul de la 
podea gemu şi încercă să se târască înapoi. Mi s-a mai spus 
şi Merlin sau Maerlyn - dar cui să-i pese, întrucât eu n-am 
fost niciodată ă/a, deşi nici n-am spus că n-aş fi. Uneori mi 
se zice Magicianul... sau Vrăjitorul... dar sper că noi, 
Andrew, putem merge mai departe în termeni mai simpli. În 
termeni mai umani. 

Îşi lăsă gluga pe spate, arătându-şi chipul spân, cu frunte 
lată, care nu era, în pofida aspectului plăcut, nicidecum 
uman. Pomeţii Vrăjitorului erau puternic îmbujoraţi; ochii lui 
albaştri-verzui scânteiau cu o fericire impetuoasă mult prea 
sălbatică pentru a fi raţională; părul lui de un negru- 
albăstriu stătea ridicat în şuviţe caraghioase, ca penele 
unui corb; buzele roşietice se depărtară, pentru a expune 
dinţii unui canibal. 

— Spune-mi Fannin, rosti apariţia rânjitoare. Richard 
Fannin. N-o fi, poate, un nume perfect corect, dar socotesc 
că-i destul de bun pentru moment. 

Intinse o mână în palma căreia nu se vedea nicio linie. Ce 
spui, partenere? Strânge mâna care a zdruncinat lumea. 

Creatura care fusese cândva Andrew Quick şi căreia i se 
spusese pe coridoarele Cărunţilor Omul Tic-Tac ţipă şi 


încercă iarăşi să se târască în spate. Bucata de scalp 
desprinsă de glonţul de calibru mic care-i răzuise doar 
tigva, fără însă a o străpunge, flutura în voie; şuviţele lungi 
de păr blond-cenuşiu continuau să-i gâdile obrazul. Quick, 
însă, nu mai simţea. Uitase chiar şi durerea de cap şi 
pulsaţia din orbita ochiului stâng. Se concentra cu toată 
puterea minţii asupra unui singur lucru: Trebuie să scap de 
bestia asta cu înfăţişare umană. 

Dar când străinul îl prinse de mâna dreaptă şi i-o scutură, 
gândul acesta se risipi ca un vis dimineaţa, la trezire. 
Strigătul care stătuse prizonier în pieptul lui Quick îi ieşi de 
pe buze într-un geamăt coital. Se holbă tâmp în sus, la nou- 
venitul rânjitor. Bucata desprinsă de scalp fâlfâia. 

— Te deranjează aia? Precis. Poftim! 

Fannin prinse între degete bucata de scalp şi o rupse cu 
o mişcare iute de pe ţeasta lui Quick, expunând un petic 
lăptos de craniu. Se auzi un sunet ca de pânză groasă 
sfâşiată. Quick urlă din toţi rărunchii. 

— Cuminte, cuminte, doare doar o secundă. 

Bărbatul stătea acum pe vine în faţa lui şi vorbea ca un 
părinte indulgent unui copil cu o aşchie de lemn în deget. 

— Nu-i aşa? 

— D-d-da, bolborosi Quick. 

Şi aşa era. Deja durerea se risipea. Şi când Fannin întinse 
iarăşi mâna spre el, mângâindu-i partea stângă a feţei, 
Quick se smuci în spate doar din reflex şi se stăpâni 
degrabă. În vreme ce palma fără linii mângâia, el simţi că-i 
revin forţele. Ridică ochii spre nou-venit cu o recunoştinţă 
tâmpă, cu buzele tremurând. 

— Nu-i aşa că este mai bine, Andrew? Este, nu-i aşa? 

— Da! Da! 

— Dacă vrei să-mi mulţumeşti - şi sunt sigur că vrei - 
trebuie să spui ceva ce obişnuia să spună o veche 
cunoştinţă a mea. A ajuns până la urmă să mă trădeze, însă 
mi-a fost bun prieten destul de mult timp şi încă-i păstrez 
un loc cald în inimă. Spune: „Viaţa mea pentru tine“, 
Andrew - poţi spune asta? 

Putea şi chiar o spuse; de fapt, i se părea că nu se mai 


putea opri din a o spune. 

— Viaţa mea pentru tine! Viaţa mea pentru tine! Viaţa 
mea pentru tine! Viaţa mea... 

Străinul îi atinse iarăşi obrazul, numai că de data aceasta 
capul lui Andrew Quick fu săgetat de un junghi puternic de 
durere pură. Strigă. 

— Scuze pentru asta, dar timpul e scurt şi tu începeai să 
semeni cu o placă stricată. Andrew, îngăduie-mi să ţi-o 
spun verde în faţă: ţi-ar plăcea să-l ucizi pe ţâncul care te-a 
împuşcat? Ca să nu mai pomenesc de prietenii lui şi de 
durul care i-a adus aici - pe el, mai mult decât pe toţi 
ceilalţi. Chiar şi pe potaia care ţi-a scos ochiul, Andrew - ți- 
ar plăcea asta? 

— Da! icni fostul Om Tic-Tac. Îşi făcu palmele pumni. Da! 

— Asta-i bine, zise străinul şi-l ajută să se ridice în 
picioare, pentru că ei trebuie să moară - îşi bagă nasul 
unde nu le fierbe oala. Mă aşteptam ca Blaine să se ocupe 
de ei, însă lucrurile au mers mult prea departe ca să mă 
mai pot baza pe altceva... În definitiv, cine ar fi crezut că 
vor putea ajunge atât de departe? 

— Nu ştiu, admise Quick. 

Nu avea, de fapt, nici cea mai vagă idee despre ce 
vorbea străinul. Şi nici nu-i păsa; o senzaţie de exaltare îi 
acapara mintea ca un drog excelent şi, după durerea presei 
de cidru, asta-i era de ajuns. Mai mult decât de ajuns. 

Buzele lui Richard Fannin se strâmbară. 

— Ursul şi osul... cheia şi trandafirul... ziua şi noaptea... 
timpul şi mareea! Destul! Destul, am spus! Wu trebuie sub 
nicio formă să se apropie de Turn mai mult decât s-au 
apropiat până acum! 

Quick se împletici în spate când mâinile omului se 
mişcară cu viteza năucitoare a unui fulger. Una rupse 
lănţişorul care ţinea micuțul ceas cu pendulă închis sub 
sticlă; cealaltă îi smulse ceasul Seiko al lui Jake Chambers 
de pe antebraţ. 

— Pe astea le iau eu, pot? Vrăjitorul Fannin surâse 
fermecător, cu buzele uşor strânse peste acei dinţi 
înfiorători. Sau te împotriveşti? 


— Nu, răspunse Quick, renunțând fără a crâcni la 
ultimele simboluri ale lungii sale domnii (fără a fi, de fapt, 
conştient că făcea asta). Cu toată plăcerea. 

— Mulţumesc, Andrew, zise mieros omul întunecat. Acum 
trebuie să ne grăbim - în următoarele aproximativ cinci 
minute mă aştept la o schimbare drastică în atmosfera de 
aici. Înainte să se întâmple asta, trebuie să ajungem la cea 
mai apropiată debara în care se află măşti de gaze, şi cursa 
se preconizează a fi strânsă. Eu aş putea supravieţui fără 
probleme, dar mă tem că tu ai întâmpina unele dificultăţi. 

— Nu înţeleg despre ce vorbeşti, spuse Andrew Quick. 
Capul reîncepuse să-i zvâcnească şi mintea îi vâjâia. 

— Nici nu e nevoie să înţelegi, zise străinul pe un ton 
egal. Vino, Andrew, cred că trebuie să ne grăbim. O zi plină, 
plină, nu? Cu puţin noroc, Blaine îi va pârli chiar acolo, pe 
peron, unde fără-ndoială că încă se mai află - a devenit 
excentric de-a lungul anilor, sărmanul de el. Noi, însă, cred 
că trebuie să ne grăbim. 

Îşi petrecu braţul peste umerii lui Quick şi, chicotind, îl 
conduse prin trapa pe care Roland şi Jake o folosiseră cu 
doar câteva minute înainte. 


VI 
GHICITORILE ŞI ŢINUTURILE PUSTII 


1 


— Bun, spuse Roland. Ziceţi-mi ghicitoarea lui. 

— Cum rămâne cu oamenii de acolo? întrebă Eddie, 
arătând peste Piaţa Leagănului, mare şi plină de stâlpi, şi 
spre oraşul de dincolo. Ce putem face pentru ei? 

— Nimic, recunoscu Roland, dar încă avem posibilitatea 
să facem ceva pentru noi înşine. Acum, care e ghicitoarea? 

Eddie se uită la forma aerodinamică a monvoului. 

— A spus că trebuie să activăm pompa ca să-l punem în 
mişcare. Doar că pompa lui se activează invers. Are vreun 
sens pentru tine? 

Roland o întoarse atent pe toate feţele, apoi clătină din 
cap. Cobori ochii spre Jake. 

— Vreo idee, Jake? 

Băiatul clătină şi el din cap. 

— Eu nici măcar nu văd vreo pompă. 

— Asta probabil e cea mai uşoară parte, spuse Roland. 
Vorbim despre el ca despre o persoană, fiindcă Blaine pare 
a fi o fiinţă, însă tot maşină este - una sofisticată, dar 
maşină. Şi-a pornit singur motoarele, totuşi trebuie să fie 
nevoie de un cod sau de o combinaţie pentru a deschide 
poarta şi uşile trenului. 

— N-ar strica să ne grăbim, spuse Jake agitat. Cred că au 
trecut două sau trei minute de când ne-a vorbit ultima dată. 
Cel puţin. 

— Nu te baza pe asta, rosti Eddie pe un ton sumbru. 
Timpul curge ciudat aici. 

— Şi totuşi... 

— Mda, mada. 

Eddie aruncă o privire spre Susannah, numai că ea stătea 
pe şoldul lui Roland şi studia rombul de cifre cu o expresie 


visătoare. Întoarse privirea către pistolar. 

— Sunt aproape sigur că ai dreptate când spui că este o 
combinaţie - la asta trebuie să slujească toate butoanele 
astea numerice. Aşa e, Blaine? Am nimerit-o măcar pe 
asta? 

Niciun răspuns; doar huruitul grăbit al motoarelor 
monoului. 

— Roland, zise Susannah pripit. Trebuie să mă ajuţi. 

Expresia ei visătoare fu înlocuită de un amestec de 
oroare, uimire şi hotărâre. În ochii lui Roland, Susannah nu 
fusese niciodată mai frumoasă... sau mai singură. Stătuse 
pe umerii lui atunci când erau la marginea poienii şi priveau 
cum ursul încerca să-l doboare pe Eddie din copac, şi 
Roland nu-i văzuse expresia când îi spusese că ea trebuie 
să tragă. Dar ştia ce expresie fusese, întrucât o vedea 
acum. Ka era o roată, singura ei menire era să se învârtă şi, 
în cele din urmă, întotdeauna se întorcea la locul din care 
pornise. Aşa fusese dintotdeauna şi aşa era acum; 
Susannah era din nou în faţa ursului şi chipul ei spunea că 
era conştientă de acest lucru. 

— Ce-i? întrebă el. Ce este, Susannah? 

— Ştiu răspunsul, dar nu reuşesc să ajung la el. Mi-e 
blocat în mine aşa cum îţi rămâne în gât un os de peşte. 
Am nevoie de ajutorul tău ca să-mi aduc aminte. Nu chipul, 
ci vocea lui. Ce a spus el. 

Jake cobori privirea la încheietura mâinii şi fu surprins din 
nou de amintirea ochilor verzi ca de pisică ai Omului Tic- 
Tac atunci când văzu nu ceasul, ci doar locul unde fusese 
acesta - o formă albă, delimitată pe pielea sa puternic 
bronzată. Oare cât timp mai aveau? Cu siguranţă nu mai 
mult de şapte minute, iar asta cu indulgență. Ridică ochii şi 
văzu că Roland scosese un glonţ de la curea şi îl răsucea 
înainte şi înapoi pe încheieturile degetelor de la mâna 
stângă. Jake îşi simţi imediat pleoapele grele şi, cu iuţeală, 
îşi feri privirea. 

— Ce voce vrei să-ţi aminteşti, Susannah Dean? întrebă 
Roland cu o intonaţie joasă, cumpătată. 

Ochii lui nu erau aţintiţi spre faţa ei, ci spre cartuş, în 


timp ce acesta îşi executa nesfârşitul dans pe încheieturile 
degetelor... şi înapoi... pe partea cealaltă... şi iar înapoi... 

Nu trebuia să ridice privirea ca să ştie că Jake îşi luase 
ochii de la dansul glonţului, în vreme ce Susannah n-o 
făcuse. Începu să grăbească mişcarea, până când glonţul 
păru aproape să plutească deasupra mâinii sale. 

— Ajută-mă să-mi amintesc vocea tatălui meu, spuse 
Susannah Dean. 


2 


Preţ de o clipă, se lăsă tăcerea, întreruptă doar de o 
explozie zguduitoare, undeva departe în oraş, de ploaia 
care răpăia pe acoperişul Leagănului şi de huruitul gros al 
motoarelor cu transmisie lentă ale monoraiului. Apoi un 
şuierat hidraulic străbătu aerul. Eddie îşi luă privirea de la 
cartuşul ce dansa pe degetele pistolarului (avu nevoie de 
ceva efort; îşi dădea seama că în câteva clipe ar fi fost 
hipnotizat şi el) şi se uită cu ochii mijiţi printre barele de 
fier. O tijă argintie subţire ieşea din suprafaţa roz, curbată, 
dintre geamurile din faţă ale lui Blaine. Semăna cu o 
antenă. 

— Susannah? întrebă Roland cu aceeaşi voce joasă. 

— Ce-i? 

Ochii ei erau deschişi, însă glasul părea distant şi uşor - 
glasul cuiva care vorbeşte în somn. 

— Îţi aminteşti vocea tatălui tău? 

— Da..., dar nu o pot auzi. 

— ŞASE MINUTE, PRIETENI. 

Eddie şi Jake tresăriră şi se uitară spre difuzorul din cutia 
de control, dar Susannah păru să nu fi auzit nimic; ea se 
uita doar la cartuşul plutitor. Sub el, încheieturile degetelor 
lui Roland urcau şi coborau precum iţele unui război de 
ţesut. 

— Încearcă, Susannah, o îndemnă el şi, dintr-odată, o 
simţi schimbându-se în cercul braţului său drept. Păru să ia 
în greutate... şi, într-un fel indefinibil, păru să câştige 


vitalitate. Era ca şi cum esenţa ei se schimbase. 

Şi aşa era. 

— Da’ di ce vă pierdeţ' vremea cu curva aia? întrebă 
vocea aspră a Dettei Walker. 


3 


Detta suna deopotrivă exasperată şi amuzată. 

— N-a luat niciodată mai mult dă 6 la mate de cân’ se 
ştie. Şi nici p-ăsta nu l-ar fi luat de n-aş fi fo’ io s-o ajut. 

Făcu o pauză, după care adăugă cu duşmănie: 

— Şi tati. Şi iel a ajutat-o. lo ştiam de numerele speciale, 
da’ iel o fo’ ăl de ne-a arătat năvodu'. Mamă, ce m-am mai 
distrat pă sama asta! Motivu' pen’ care Suze nu-ş' 
aminteşte-i fi'ncă Odetta n-a-nţeles niciodată numerele 
speciale. 

— Ce numere speciale? întrebă Eddie. 

— Numerele prime! 

Pronunţă cuvântul prime într-un fel rotunjit. Se uită la 
Roland, părând din nou complet trează... doar că nu era 
Susannah, cum nu era nici aceeaşi creatură scârbavnică şi 
diabolică cunoscută înainte sub numele de Detta Walker, 
deşi suna la fel ca ea. 

— S-a dus la tati numa’ lacrimi pen’ că ierea cât pe ce să 
pice la cursu' de mate... şi nici nu ierea vorba decât de 
algebră simplă, pe d-asupra! Ştia să calculeze - dacă ştiam 
eu, ştia şi ea - da’ nu voia. “Ţelegi, o scorpie ca ea era prea 
bună pentr-o ţâră de ars mathematica. 

Detta lăsă capul pe spate şi râse, dar ţâfna ei otrăvită, 
seminebună, lipsea din acel sunet. Părea sincer amuzată de 
prostia gemenei ei mentale. 

— Şi tati a zis: „O să-ţ arăt un truc, Odetta. L-am învăţat 
în colegiu. Pe mine m-a ajutat să trec de treaba asta cu 
numerele prime, ş-o să te-ajute ş' pe tine. O s' te ajute să 
afli orice număr prim pofteşti.'“ Oh-detta, proastă ca 
noaptea, zice: „Profesoara spune că nu egzistă formulă 
pentru aflarea numerelor prime, tati.“ Şi tati răspunde 


imediat: „Nici nu egzistă. Da’ le poţi prinde, Odetta, dac-ai 
un năvod.“ Îi zicea Năvodu' lu’ Eratostene. Du-mă, Roland, 
la cutia aia din perete - o s' răspunz io la ghicitoarea 
computerului ăla cretin. O s-arung io un năvod ş-o să vă 
prinz o cursă cu trenu'. 

Roland o duse, urmat îndeaproape de Eddie, Jake şi Ete. 

— Dă-mi bucat-aia de cărbune de o ţii în desagă. 

Pistolarul scotoci şi scoase un ciot mic de băț înnegrit. 
Detta îl luă şi se uită printre gene la rombul de cifre. 

— Nu-i tocma' aşe cum mi-o arătat tati, da’ io crez că tot 
aia-i, rosti ea după un moment. Numerele prime mă plac - 
ale' normale ş-ale' speciale. Tre' să fie numere care nu se- 
mpart decât la unu şi la ele însele. Doi e prim, pen’ că-l poţi 
împărţi la unu ş' la doi, da’ e singuru’ număr par care-i 
prim. Niciun altu’ care-i par nu mai ie ş' prim. 

— M-am pierdut, recunoscu Eddie. 

— Asta pen' că nu eşti decât o faţă palidă cu capu' gol, 
spuse Detta, dar nu cu răutate. 

Se mai uită atentă la rombul de cifre, apoi începu să 
atingă rapid cu vârful cărbunelui toate butoanele cu 
numere pare, lăsând pe ele urme negre. 

— Trei e un număr prim, da' niciun număr înmulțit cu trei 
nu mai e prim, spuse ea şi, acum, Roland auzi un lucru 
straniu, dar minunat: Detta dispărea din vocea femeii; era 
înlocuită nu de Odetta Holmes, ci de Susannah Dean. Nu 
mai trebuia să o scoată el din transă; ieşea de una singură, 
într-un mod cât se poate de natural. 

Susannah începu să atingă cu cărbunele multiplii lui trei 
rămaşi acum, după ce numerele pare fuseseră deja 
eliminate: nouă, cincisprezece, douăzeci şi unu şi aşa mai 
departe. 

— La fel stau lucrurile cu cinci şi şapte, murmură ea şi, 
cât ai zice peşte, era trează şi din nou sută la sută 
Susannah Dean. Trebuie doar să le însemni pe cele impare, 
ca douăzeci şi cinci, care n-au fost deja bifate. 

Rombul de pe cutia de control arăta acum aşa: 


23 
45% 
78919 
11 3213445 
o 1738 192024 
22 23 24 25 2b 27 28 
37 38 39 40 41 42 43 44 45 
Ao 47 48 49 50 Și 62 53 54 55 
St 57 58 59 bO 61 b2 63 b4 
bE GG 67 b8 b9 Z0 71 73 
73 74 25 Z 72 28 79 
80 81 82 83 84 85 
86 87 88 8920 
94 92 93 94 
95 9% 97 
98 99 
10 


— Poftim, spuse ea, ostenită. Ce-a rămas în năvod sunt 
toate numerele prime dintre unu şi o sută. Sunt convinsă că 
asta e combinaţia care deschide poarta. , 

— MAI AVEŢI UN MINUT, PRIETENI. AŢI DOVEDIT CA 
SUNTEŢI MULT MAI AGERI DECAT SPERAM EU CA VEŢI FI. 

Eddie ignoră vocea lui Blaine şi îşi aruncă braţele în jurul 
lui Susannah. 

— Te-ai întors, Suze? Eşti trează? 

— Da. M-am trezit în mijlocul discursului ei, dar am mai 
lăsat-o să vorbească puţin. Mi se părea nepoliticos să o 
întrerup. Se uită la Roland. Ce spui? Vrei să încercăm? 

— CINCISPREZECE SECUNDE. 

— Da. Incearcă tu combinaţia, Susannah. Tu ai găsit 
răspunsul. 

Ea întinse mâna spre vârful rombului, însă Jake i-o 
acoperi cu mâna lui. 

— Nu, spuse el. „Pompa asta se activează înapoi.“ ŢI- 


aminteşti? 

Femeia păru speriată, apoi zâmbi. 

— Aşa e. Isteţ Blaine ăsta... Dar isteţ e şi Jake. 

Urmăriră toţi în linişte cum ea apăsă numerele pe rând, 
începând cu nouăzeci şi şapte. Se auzi câte un declic slab 
când fiecare buton în parte rămase apăsat. După ce-l apăsă 
pe ultimul, nu urmă nicio pauză plină de tensiune; poarta 
din mijlocul barierei începu imediat să alunece pe şine, 
zăngănind şi presărând fire de rugină de undeva de sus. 

— DELOC RĂU, spuse Blaine admirativ. ABIA AŞTEPT CE 
URMEAZĂ. POT SĂ VĂ SUGEREZ SĂ URCAŢI LA BORD CÂT 
DE REPEDE? DE FAPT, POATE VREŢI SĂ ALERGAŢI. ÎN ZONA 
ACEASTA SUNT MAI MULTE VALVE DE ELIBERARE A 
GAZULUI. 


4 


Trei fiinţe umane (una purtând o a patra pe şold) şi un 
animal mititel îmblănit trecură în pas alergător prin bariera 
care se deschidea şi sprintară spre Monoul Blaine. Acesta 
huruia pe loc în zona lui îngustă de îmbarcare, jumătate 
deasupra peronului şi jumătate sub el, semănând cu un 
glonţ gigantic - unul vopsit într-o nepotrivită nuanţă rozalie 
- aşezat pe ţeava unei puşti puternice. In imensitatea 
Leagănului, Roland şi ceilalţi semănau cu nişte pete 
mişcătoare. Deasupra lor, stoluri de porumbei - care mai 
aveau acum doar patruzeci de secunde de trăit - plonjau şi 
zburau în cerc sub străvechiul acoperiş al Leagănului. Când 
călătorii se apropiară de mono, o secţiune curbată a 
carcasei lui roz alunecă în sus, deschizând o uşă. Dincolo de 
ea se întindea un covor gros, albastru-pal. 

— Bun venit în Blaine, grăi o voce suavă, când ei dădură 
buzna la bord. Recunoscură cu toţii vocea; era o versiune 
ceva mai puternică, ceva mai încrezătoare a Micului Blaine. 
Lăudat fie Imperiul! Vă rog, asiguraţi-vă că aveţi permisele 
de tranzit la îndemână şi ţineţi minte că a călători 
clandestin este o gravă infracţiune care se pedepseşte 


conform legii. Nădăjduim că veţi avea o călătorie plăcută. 
Bun venit în Blaine. Lăudat fie Imperiul! Vă rog, asiguraţi-vă 
că aveţi permisele de tranzit... 

Vocea acceleră deodată ritmul, devenind întâi chiţăitul 
unei veveriţe şi apoi un geamăt piţigăiat, indistinct. Urmă o 
scurtă înjurătură electronică - BUUP! - după care se opri. 

— CRED CA NE PUTEM LIPSI DE BAZACONIILE ASTEA 
RASUFLATE, NU? întrebă Blaine. 

De afară se auzi o explozie uriaşă, zguduitoare. Eddie, 
care o purta acum pe Susannah, fu aruncat în faţă şi ar fi 
căzut, dacă Roland nu l-ar fi prins de braţ. Până în clipa 
aceea, Eddie se agăţase cu disperare de ideea că 
ameninţarea lui Blaine cu privire la gazul otrăvitor nu era 
decât o glumă nesărată. Trebuia să-ți dai seama că nu e 
aşa, gândi el. Oricine consideră că imitaţiile unor vechi 
actori de film sunt comice nu poate fi de încredere. Cred că 
asta e, într-un fel, o lege a naturii. 

În spatele lor, secţiunea curbată a carcasei alunecă 
înapoi cu un bufnet slab. Prin guri ascunse de aerisire 
începu să sufle aer şi Jake simţi un pocnet uşor în urechi. 

— Cred că tocmai a presurizat compartimentul. Eddie 
încuviinţă, uitându-se în jur cu ochi mari. 

— Am simtit-o şi eu. Uitaţi-vă la locul ăsta! Pfuu! 

Citise odată despre o companie de aviaţie - Regent Air 
poate că fusese - care efectua curse între New York şi Los 
Angeles pentru cei care doreau să zboare în stil mai elegant 
decât cel oferit de Delta sau United. Deservea zborurile cu 
o aeronavă 727 dotată inclusiv cu salon, bar, sală video şi 
compartimente pentru dormit. Îşi imagina că interiorul 
acelui avion trebuia să fi semănat puţin cu ceea ce vedea 
acum. 

Stăteau într-o încăpere lungă, tubulară, mobilată cu 
fotolii rotative tapisate în pluş şi sofale modulare. In capătul 
compartimentului, care probabil avea cel puţin douăzeci de 
metri, era o zonă care semăna nu cu un bar, ci cu un 
bistrou comod. Un instrument care putea fi un clavecin 
stătea pe un piedestal din lemn lustruit, luminat de un 
singur spot ascuns. Eddie aproape se aştepta să apară 


Hoagy Carmichael şi să-nceapă să cânte „Stardust“. 

Lumina indirectă strălucea din panouri amplasate sus de- 
a lungul pereţilor şi, la jumătatea compartimentului, din 
tavan atârna un candelabru. Lui Jake i se părea a fio 
replică mai mică a celui care zăcea în bucăţi pe podeaua 
sălii de bal din Conac. Şi nici nu-l surprindea lucrul acesta - 
începuse să ia astfel de conexiuni şi dubluri ca pe nişte 
lucruri normale. Singurul element din încăperea aceea 
splendidă care părea nelalocul lui era absenţa geamurilor. 

Piesa de rezistenţă se afla pe un piedestal sub 
candelabru. Era o sculptură în gheaţă întruchipând un 
pistolar, cu un revolver în mâna stângă. Mâna dreaptă ţinea 
hăţurile unui cal de gheaţă care venea, cu capul în pământ 
şi obosit, în urma sa. Eddie observă că la mâna aceasta, 
pistolarul nu mai avea decât trei degete: inelarul, degetul 
mic şi degetul mare. 

Jake, Eddie şi Susannah se uitau fascinaţi la chipul supt 
de sub pălăria îngheţată, când podeaua începu să uruie 
uşor sub picioarele lor. Asemănarea cu Roland era 
remarcabilă. 

— A TREBUIT SĂ LUCREZ ÎN PRIPĂ, MĂ TEM, spuse Blaine 
cu modestie. CE PARERE AVEŢI? 

— E extraordinar, replică Susannah. 

— MULŢUMESC, SUSANNAH DIN NEW YORK. 

Eddie încerca una dintre sofale cu mâna. Era incredibil de 
moale; atingând-o, îi venea să doarmă pentru cel puţin 
şaisprezece ore. 

— Da’ ştiu că Marii Străbuni călătoreau cu stil! 

Blaine râse din nou şi nota stridentă, puţin dementă, din 
râsul acela îi făcu să se privească reciproc, tulburaţi. 

— NU VA FACEŢI O IDEE GREŞITA, zise Blaine. ACESTA 
ERA COMPARTIMENTUL BARONIEI - CEEA CE CRED CĂ VOI 
AŢI NUMI CLASA ÎNTÂI. 

— Unde sunt celelalte vagoane? 

Blaine ignoră întrebarea. Sub picioarele lor, uruitul 
motoarelor continua să crească. Susannah îşi aminti cum 
turau piloţii motoarele înainte să pornească în trombă pe 
pista de la LaGuardia sau Idlewild. 


—VĂ ROG SĂ LUAŢI LOC, INTERESANŢII MEI NOI 
PRIETENI. Jake se trânti într-un fotoliu rotativ. Ete îi sări 
numaidecât în poală. Roland ocupă fotoliul de lângă el, 
aruncând o singură privire spre sculptura în gheaţă. Ţeava 
revolverului începea să picure încet în vasul de porțelan 
puţin adânc în care era plasată sculptura. 

Eddie se aşeză pe o sofa împreună cu Susannah. Era la 
fel de comodă pe cât îi spusese mâna lui că va fi. 

— Mai exact, unde mergem, Blaine? 

Blaine răspunse cu vocea răbdătoare a cuiva care îşi dă 
seama că vorbeşte unei persoane inferioare din punct de 
vedere mental şi că trebuie să se adapteze. 

— DE-A LUNGUL CAII GRINZII. CEL PUŢIN PÂNĂ ACOLO 
UNDE DUCE ŞINA MEA. 

— La Turnul Întunecat? întrebă Roland. 

Susannah îşi dădu seama că era prima dată când 
pistolarul deschidea gura, adresându-se duhului guraliv din 
maşina de sub Lud. 

— Doar până la Topeka, rosti Jake cu voce joasă. 

— DA, aprobă Blaine. TOPEKA ESTE NUMELE PUNCTULUI 
TERMINUS, DEŞI MĂ SURPRINDE CĂ ŞTII ASTA. 

La câte ştii despre lumea noastră, gândi Jake, cum de nu 
ştii că o doamnă a scris o carte despre tine, Blaine? Să fie 
din cauza numelui schimbat? Să fi fost suficient ceva atât 
de simplu ca să păcălească o maşină complicată ca tine şi 
s-o facă să-şi treacă cu vederea propria biografie? Dar Beryl 
Evans, femeia care, chipurile, a scris Charlie, trenuleţul Uu- 
uu? Ai cunoscut-o, Blaine? Unde este ea acum? 

Bune întrebări... dar Jake nu credea, cine ştie de ce, că 
era momentul potrivit să le dea glas. 

Pulsaţia motoarelor devenea treptat mai puternică. Un 
bufnet slab - nici pe departe la fel de puternic ca explozia 
care zguduise Leagănul când se îmbarcau ei - străbătu 
podeaua. O expresie de panică traversă chipul lui 
Susannah. 

— O, rahat! Eddie! Scaunul meu cu rotile! A rămas afară! 
Eddie o cuprinse cu braţul pe după umeri. 

— Prea târziu acum, iubito, rosti el când Monoul Blaine 


începu să se mişte, alunecând spre ieşirea din Leagăn 
pentru prima oară în zece ani... şi pentru ultima oară în 
lunga, foarte lunga lui istorie. 


5 


— COMPARTIMENTUL  BARONIEI BENEFICIAZĂ DE O 
FUNCŢIE VIZUALĂ DEOSEBIT DE BUNĂ, spuse Blaine. AŢI 
DORI SA O ACTIVEZ? 

Jake se uită la Roland, care ridică din umeri şi încuviinţă. 

— Da, te rog, zise Jake. 

Ce se întâmplă atunci fu atât de spectaculos, încât îi lăsă 
pe toţi gură-cască... deşi Roland, care nu ştia multe despre 
tehnologie, dar care îşi petrecuse toată viaţa în termeni 
cordiali cu magia, fu cel mai puţin impresionat dintre ei toţi. 
Fiindcă nu apărură pur şi simplu geamuri în pereţii curbați 
ai compartimentului; întregul vagon - pereţii, podeaua şi 
tavanul - se făcu lăptos, se făcu translucid, se făcu 
transparent şi apoi dispăru complet. În numai cinci 
secunde, Monoul Blaine parcă dispăru şi pelerinii avură 
impresia că gonesc pe aleile oraşului fără niciun ajutor ori 
sprijin. 

Susannah şi Eddie se strânseră reciproc precum doi 
copilaşi în calea unui animal pornit la atac. Ette lătră şi 
încercă să sară pe pieptul cămăşii lui Jake. Băiatul abia 
observă; el strângea marginile fotoliului şi se uita dintr-o 
parte în alta, cu ochii lărgiţi de uimire. Panica lui de la 
început lăsă loc unei desăvârşite încântări. 

Mobilele erau în continuare acolo, observă el; la fel şi 
barul, clavecinul şi sculptura de gheaţă pe care Blaine o 
crease ca atracţie principală, însă acum această întreagă 
configuraţie a vagonului părea să plutească la douăzeci de 
metri deasupra districtului central, potopit de ploaie, al 
oraşului Lud. La un metru şi jumătate în stânga lui Jake, 
Eddie şi Susannah pluteau pe una dintre canapele; la un 
metru în dreapta sa, Roland şedea într-un fotoliu rotativ 
albastru-pal, cu cizmele lui colbuite şi scâlciate aşezate pe 


nimic, zburând senin deasupra ținutului pustiu urban, plin 
de moloz. 

Jake simţea covorul sub mocasinii săi, dar ochii insistau 
că nici acesta, nici podeaua de dedesubt nu mai existau. Se 
uită înapoi peste umăr şi văzu gaura întunecată din 
peretele de piatră al Leagănului îndepărtându-se încet. 

— Eddie! Susannah! Fiţi atenţi! 

Jake se ridică în picioare, ţinându-l pe Ete înăuntrul 
cămăşii, şi începu să păşească încet pe ceea ce părea a fi 
spaţiu gol. Pentru a face primul pas avu nevoie de multă 
tărie, întrucât ochii îi spuneau că nu exista nimic între 
insulele plutitoare de mobilier, însă odată ce începu să se 
mişte, senzaţia de necontestat a podelei sub el uşură 
treaba. Lui Eddie şi Susannah, băiatul li se părea că umblă 
în aer în vreme ce clădirile părăginite şi degradate ale 
oraşului alunecau de o parte şi cealaltă a lui. 

— Nu face asta, băiete, zise Eddie fără vlagă. O să-mi 
vină rău. 

Jake îl ridică pe Ete cu grijă din cămaşă. 

— E-n regulă, îi spuse şi-l puse jos. Vezi? 

— Ete! fu de acord bumblerul, dar după ce aruncă o 
privire între labe la parcul oraşului care curgea acum pe 
sub ei, încercă să se târască pe picioarele băiatului şi să se 
aşeze pe mocasinii lui. 

Jake se uită în faţă şi văzu fâşia lată şi cenuşie a şinei 
monoraiului urcând uşor, dar constant, printre clădiri şi 
dispărând în ploaie. Plecă din nou ochii şi nu văzu decât 
strada şi membranele plutitoare ale norilor joşi. 

— De ce nu pot vedea şina de sub noi, Blaine? 

— IMAGINILE PE CARE LE VEDEŢI SUNT GENERATE DE 
COMPUTER, răspunse Blaine. COMPUTERUL ŞTERGE ŞINA 
DIN IMAGINEA CVADRANTULUI DE JOS, PENTRU A OFERI O 
PRIVELIŞTE MAI PLĂCUTĂ, DAR ŞI PENTRU A ÎNTĂRI ILUZIA 
CA PASAGERII ZBOARA. 

— E incredibil, murmură Susannah. Teama ei de la 
început trecuse şi acum se uita în jur cu interes. Parcă am fi 
pe un covor zburător. Mă tot aştept ca vântul să-mi sufle 
părul în spate... 


— POT OFERI SENZAŢIA ACEASTA, DACĂ VREI, spuse 
Blaine. LA FEL ŞI PUŢINA UMEZEALA, CA SA SE 
POTRIVEASCĂ, ÎNŢELEGI, CU CONDIŢIILE METEO DE AFARĂ. 
TOTUŞI, AR FI NECESAR UN SCHIMB DE HAINE. 

— Nu e nevoie, Blaine. N-are rost să ducem iluzia prea 
departe. 

Şina trecea printr-un grup de clădiri înalte care-i aminti 
lui Jake de zona Wall Street din New York. Când ieşiră dintre 
ele, şina cobori pentru a trece pe sub ceva ce aducea cu un 
drum supraelevat. Şi atunci văzură ei norul purpuriu şi o 
mulţime de oameni care fugeau din calea lui. 


6 


— Blaine, ce e aia? întrebă Jake, însă deja ştia. Blaine 
râse... şi alt răspuns nu dădu. 

Norul purpuriu ieşea din grilajele trotuarului şi din 
geamurile sparte ale clădirilor pustii, însă în cea mai mare 
parte părea să vină din gurile de canal precum aceea pe 
care o folosise Gasher pentru a intra în tunelele de sub 
străzi. Capacele de fier fuseseră aruncate în lături de 
explozia pe care ei o simţiseră atunci când urcaseră la 
bordul monoului. Priviră în tăcere, îngroziţi, cum gazul 
vineţiu se târa de-a lungul bulevardelor şi se întindea pe 
străzile lăturalnice, pline de dărâmături. li mâna pe 
locuitorii din Lud încă interesaţi de supravieţuire înaintea 
lui, ca pe vite. Majoritatea erau Puberi, judecând după 
eşarfe, dar Jake vedea şi câteva pete de galben-aprins. 
Vechile animozităţi fuseseră date uitării acum, că sfârşitul 
se apropia cu paşi repezi. 

Norul purpuriu începu să-i prindă din urmă pe cetăţeni - 
cei mai mulţi, bătrâni neputincioşi, incapabili să alerge. 
Aceştia căzură la pământ, zgăriindu-şi gâtul cu unghiile şi 
strigând fără a scoate un sunet, imediat ce gazul îi atinse. 
Jake văzu un chip schimonosit de agonie uitându-se în sus 
la el, incredul, văzu orbitele umplându-se imediat cu sânge 
- şi închise ochii. 


Înainte, şina monoraiului dispărea în pâcla purpurie care 
se apropia. Eddie gemu şi îşi ţinu răsuflarea când plonjară 
în ea, dar sigur că aceasta se depărtă în jurul lor, şi pe ei 
nu-i atinse niciun rotocol al morţii care învăluia oraşul. A te 
uita pe străzile de jos era cum te-ai uita printr-un geam cu 
vedere spre iad. 

Susannah îşi lipi faţa de pieptul lui. 

— Fă, Blaine, pereţii să revină, zise Eddie. Nu vrem să 
vedem asta. 

Blaine nu dădu niciun răspuns şi transparenţa din jurul 
lor rămase. Norul se risipea deja în fuioare purpurii răzlețe. 
După el, clădirile oraşului se micşorau şi se apropiau unele 
de altele. Străzile acelei secţiuni erau alei încâlcite, aparent 
fără ordine ori coerenţă. Pe alocuri, întregi cvartale păreau 
să fi fost arse din temelii... şi asta cu mult timp în urmă, 
căci câmpia reclama acele zone, îngropând molozul sub 
ierburile care, într-o bună zi, aveau să înghită întregul Lud. 
Aşa cum jungla a înghițit marile civilizații incaşe şi mayaşe, 
gândi Eddie. Roata ka-ului se învârte şi lumea merge mai 
departe. 

Dincolo de mahalale - căci, Eddie era sigur, asta fuseseră 
încă înainte să vină zilele răului - era un perete sclipitor. 
Blaine se mişca încet în acea direcţie. 

În piatra albă văzută o spărtură pătrată. Şina monoraiului 
trecea prin ea. 5 

— UITAȚI-VĂ SPRE PARTEA DIN FAŢA A 
COMPARTIMENTULUI, VĂ ROG, îi invită Blaine. 

Ei se uitară şi peretele din faţă reapăru - un cerc drapat 
în albastru ce părea că plutea în gol. Nu era prevăzut cu 
nicio uşă; dacă exista vreo cale de a intra în cabina 
operatorului, Eddie n-o vedea. Sub privirea lor, o zonă 
dreptunghiulară din acel zid din faţă se întunecă, devenind 
din albastru, violet, şi din violet - negru. O clipă mai târziu, 
o linie de un roşu-aprins apăru pe dreptunghi, şerpuind pe 
suprafaţa lui. Puncte violete apărură la intervale neregulate 
de-a lungul liniei şi, chiar înainte să apară nume alături de 
puncte, Eddie îşi dădu seama că se uita la o hartă de 
traseu, una nu foarte diferită de cele instalate în staţiile de 


metrou din New York şi chiar în garniturile de metrou. Un 
punct verde pâlpâitor apăru la Lud, care era baza de 
operaţiuni a lui Blaine şi, în acelaşi timp, punctul lui 
terminus. 


TIE FALLS OF 
THE HOUNDS 


OASHERVILLE 


— AVEŢI ÎN FAŢĂ RUTA NOASTRĂ DE PARCURS. DEŞI 
SUNT CÂTEVA COTITURI DE-A LUNGUL EI, VEŢI OBSERVA CĂ 
TRASEUL MERGE CONTINUU PE DIRECŢIA SUD-VEST - DE-A 
LUNGUL CĂII GRINZII. DISTANŢA TOTALĂ ESTE DE PUŢIN 
PESTE OPT MII DE ROŢI - SAU UNSPREZECE MII DE 
KILOMETRI, DACA PREFERAŢI ACEASTA UNITATE DE 
MĂSURĂ. ODINIOARĂ ERA MULT MAI PUŢIN, DAR ASTA SE 
ÎNTÂMPLA ÎNAINTE CA TOATE SINAPSELE TEMPORALE SĂ 
ÎNCEAPĂ SĂ SE TOPEASCĂ. 

— Cum adică, sinapse temporale? întrebă Susannah. 

Blaine scoase râsul lui neplăcut... dar nu-i răspunse. 

— CU VITEZA MEA MAXIMA, VOM AJUNGE LA PUNCTUL 
TERMINUS AL CURSEI ÎN OPT ORE ŞI PATRUZECI ŞI CINCI DE 
MINUTE. 

— Peste o mie trei sute de kilometri la oră deasupra 
solului, zise Susannah. Vocea ei era slăbită de mirare. 
lisuse Hristoase! ; 

— DESIGUR, SPUN ASTA PRESUPUNÂND CĂ DE-A LUNGUL 
TRASEULUI ŞINA A RĂMAS INTACTĂ. AU TRECUT NOUĂ ANI 
ŞI CINCI LUNI DE CÂND NU M-AM MAI SINCHISIT SĂ FAC 
DRUMUL, AŞA CA NU POT FI SIGUR. 

În faţă, zidul din partea sud-estică a oraşului se apropia. 
Era înalt şi gros şi erodat în partea de sus. Părea totodată a 
fi festonat cu schelete - mii şi mii de ludiţi morţi. Spărtura 
spre care se îndrepta Blaine încet părea adâncă de cel 
puţin şaizeci de metri şi, acolo, schelăria care susţinea şina 
era foarte înnegrită, ca şi când cineva ar fi încercat să o 


ardă sau să o arunce în aer. 

— Ce se întâmplă dacă ajungem la un loc unde şina a 
dispărut? întrebă Eddie. 

Işi dădu seama că ridica mereu vocea când i se adresa lui 
Blaine, ca şi când ar fi vorbit cu cineva la telefon şi legătura 
era slabă. i 

— LA O MIE TREI SUTE DE KILOMETRI LA ORA? Blaine 
părea amuzat. PA ŞI PUSI, RAMAS-BUN, NU UITA SA-MI 
SCRII. 

— Haide! făcu Eddie. Nu-mi spune că o maşină atât de 
sofisticată ca tine nu-şi poate monitoriza propria şină, ca să 
ştie dacă are defecţiuni. 

— PAI, AŞ FI PUTUT FACE ASTA, DAR... FIR-AR! MI-AM 
DISTRUS ACELE CIRCUITE CÂND NE-AM PUS ÎN MIŞCARE. 

Chipul lui Eddie era o mască a uimirii. 

— De ce? 5 

— E PUŢIN MAI PALPITANT ÎN FELUL ĂSTA, NU CREZI? 

Eddie, Susannah şi Jake schimbară priviri descumpănite. 
Roland, deloc surprins, din câte se vedea, şedea placid în 
fotoliul lui, cu mâinile împreunate în poală, uitându-se în jos 
pe când treceau la nouă metri deasupra bordeielor 
coşcovite şi a clădirilor ruinate care umpleau partea aceea 
de oraş. , NO 

— UITAȚI-VĂ BINE CÂND PĂRĂSIM ORAŞUL ŞI OBSERVAŢI 
CE VEDEŢI, le spuse Blaine. OBSERVAŢI BINE. 

Invizibilul Vagon al Baroniei îi purtă spre spărtura din zid. 
Trecură prin ea şi, când ieşiră de partea cealaltă, Eddie şi 
Susannah strigară la unison. Jake aruncă o singură privire şi 
îşi acoperi ochii cu mâinile. Ete începu să latre bezmetic. 

Roland se holbă în jos, cu ochii mari cât cepele, cu buzele 
strânse într-o linie albă, ca o cicatrice. Înțelegerea îl umplu 
ca o lumină orbitoare. 

Dincolo de Marele Zid al Oraşului Lud începeau 
adevăratele ţinuturi pustii. 


7 


Monoul cobora pe când se apropia de spărtura din zid, 
aduncându-i la nu mai mult de nouă metri deasupra solului. 
Asta le spori şocul... căci atunci când ieşiră pe partea 
cealaltă, pluteau la o înălţime înfiorătoare - două sute 
cincizeci de metri, poate trei sute. 

Roland se uită înapoi peste umăr la zidul care acum se 
îndepărta de ei. Păruse foarte înalt când mergeau către el, 
dar din acel unghi arăta de-a dreptul micuţ - o unghie 
ciobită de piatră atârnând la marginea unui vast şi steril 
promontoriu. Versanţi de granit, udaţi de ploaie, plonjau în 
ceea ce părea a fi, la prima vedere, un abis fără fund. 
Direct sub zid, stânca era presărată cu găuri mari, circulare, 
ca nişte orbite goale. Apă neagră şi fuioare de ceaţă 
purpurie ieşeau din ele în râuri negre, mocirloase, şi se 
împrăştiau în jos peste granit în evantaie puturoase, 
suprapuse, ce arătau aproape la fel de vechi ca stânca 
însăşi. Probabil că acolo se duc toate reziduurile oraşului, 
gândi pistolarul. Peste margine şi jos în groapă. 

Doar că nu era o groapă; era o câmpie scufundată. Era 
ca şi când terenul din afara oraşului s-ar fi aflat deasupra 
unui titanic lift cu acoperiş plat şi, la un anumit moment în 
trecutul lui sumbru şi neştiut, liftul ar fi coborât, luând o 
bucată uriaşă din lume cu el. Şina lui Blaine, centrată pe 
scheletul ei îngust, traversând pe deasupra acelei câmpii 
căzute şi pe sub norii îngreunaţi de ploaie, părea că 
pluteşte în gol. 

— Ce ne ţine sus? strigă Susannah. 

— GRINDA, DESIGUR, răspunse Blaine. TOATE LUCRURILE 
SLUJESC GRINDA, SĂ ŞTII. UITAȚI-VĂ ÎN JOS... VOI APLICA O 
MARIRE DE 4X PE ECRANELE DIN CVADRANTUL INFERIOR. 

Până şi Roland încercă o senzaţie de vertigo în viscere, 
când pământul de dedesubt urcă imediat spre locul unde 
pluteau ei. Imaginea care apăru era mai urâtă decât tot 
ceea ce văzuse el până atunci... şi, din păcate, văzuse 
multe lucruri urâte la viaţa lui. Solul fusese topit şi făcut 
pulbere în urma unui eveniment teribil - un cataclism 


dezastruos care, fără-ndoială, aruncase acea parte de lume 
adânc în sine încă de la început. Suprafaţa pământului 
devenise ca de sticlă neagră distorsionată, bombată din loc 
în loc în nişte forme ce nu se puteau numi chiar dealuri şi 
adâncită în crăpături şi falii adânci care nu se puteau numi 
chiar văi. Câţiva copaci pitici oribili ridicau ramuri 
schimonosite către cer; măriţi prin transfocare, aceştia 
păreau să se întindă spre călători ca braţele unor lunatici. 
Ici şi colo, grupuri de conducte groase ceramice ieşeau prin 
suprafaţa sticloasă a solului. Unele păreau scoase din uz 
sau puse pe pauză, dar în altele se vedea licăr tainic de 
lumină albastru-verzuie, ca şi când forje şi furnale titanice 
ar fi ars continuu în măruntaiele pământului. Vietăţi 
zburătoare deformate, care semănau cu pterodactilii, 
pluteau printre aceste conduce pe aripi pergamentoase, 
lovindu-se uneori între ele cu ciocuri încovoiate. Stoluri 
întregi de astfel de zburătoare oribile stăteau cocoţate pe 
vârfurile circulare ale altor hornuri, aparent încălzindu-se în 
aerul ce urca dinspre focurile eterne din străfund. 

Trecură pe deasupra unei fisuri care străbătea în zigzag 
ceva ce aducea cu albia unui râu secat... doar că nu era 
secat. În adâncul albiei se vedea o fâşie subţire de un 
stacojiu-închis, care pulsa aidoma unei inimi. Alte fisuri mai 
mici se ramificau din ea şi Susannah, care-l citise pe 
Tolkien, îşi spuse: Asta au văzut Frodo şi Sam atunci când 
au ajuns în inima lui Mordor. Acestea sunt Hăurile Osânaei. 

O jerbă de foc ţâşni direct sub ei, împroşcând în sus 
stânci înroşite şi cheaguri lungi de lavă. Preţ de un 
moment, li se păru că-i vor înghiţi flăcările. Jake ţipă şi îşi 
trase picioarele pe scaun, strângându-l pe Ete la piept. 

— NICIO GRIJĂ, MICULE MÂNĂ-IUTE, tărăgănă John 
Wayne. ŢINE MINTE CĂ VEZI TOTUL MAI MARE DECÂT ESTE 
ÎN REALITATE. 

Văpaia se stinse. Stâncile, multe mari cât nişte fabrici, 
căzură înapoi într-o furtună mută. 

Susannah se pomeni hipnotizată de ororile sumbre care 
se desfăşurau sub ei, prizonieră a unei fascinaţii mortale 
din braţele căreia nu se putea desprinde... şi simţi că latura 


întunecată a personalităţii ei, acea latură a Kkhefului său 
care era Detta Walker, nu se mulțumea doar să privească; 
acea latură a ei se îmbăta cu priveliştea, înţelegând-o, 
recunoscând-o. Într-un fel, era locul pe care Detta îl căutase 
dintotdeauna, replica fizică a minţii ei nebune şi a inimii ei 
pustii, demente. Dealurile sterpe de la nord şi est de Marea 
Vestului; pădurea spulberată din jurul Portalului Ursului; 
câmpiile goale de la nord-vest de Send; toate păleau în 
comparaţie cu acel fantastic şi nesfârşit tablou al dezolării. 
Ajunseseră la Vane şi intraseră în ţinuturile pustii; 
întunecimea otrăvită a acelui loc interzis îi împresura acum 
pe toţi. 


8 


Acele ţinuturi, deşi otrăvite, nu erau însă complet 
moarte. Din când în când, călătorii surprindeau siluete sub 
ei - arătări deformate, ce nu aveau nicio asemănare cu 
oamenii ori animalele - umblând alene ori tropăind în 
sălbăticiile fumegânde. Majoritatea se strângeau, aparent, 
fie în jurul grupurilor de hornuri ciclopice ieşite din 
pământul topit, fie pe marginile crevaselor înflăcărate care 
brăzdau peisajul. Era imposibil să vezi clar acele arătări 
albicioase,  săltăreţe, şi pentru asta erau cu toţii 
recunoscători. 

Printre creaturile mai mici hoinăreau altele mai mari - 
fiinţe rozalii ce se asemănau puţin cu berzele şi cu nişte 
trepiede însufleţite. Se mişcau încet, aproape cumpătat, ca 
nişte predicatori care meditează la iminenţa damnării, 
oprindu-se din când în când pentru a se apleca brusc în faţă 
şi, aparent, a ciuguli ceva de pe jos, aşa cum se apleacă 
bâtlanii pentru a prinde peşti. Era ceva extrem de 
respingător la acele creaturi - Roland simţea asta la fel de 
tare ca toţi ceilalţi - însă era imposibil de spus ce anume 
provoca acea senzație. Totuşi, existenţa ei era 
incontestabilă;  arătările-berze erau, în hidoşenia lor 
desăvârşită, aproape imposibil de privit. 


— Aici n-a avut loc niciun război nuclear, spuse Eddie. 
Aici... aici... Vocea lui slabă, oripilată, suna ca aceea a unui 
copil. 

— NU, aprobă Blaine. A FOST MULT MAI RĂU DE ATÂT. ŞI 
ÎNCĂ NU S-A TERMINAT. AM AJUNS ÎN PUNCTUL ÎN CARE, DE 
REGULĂ, ACCELEREZ. AŢI VĂZUT DESTUL? 

— Da, răspunse Susannah. O, Doamne, Dumnezeul meu, 
da. 

— POT ÎNCHIDE, ATUNCI, VIZOARELE? 

Nota crudă, îndărătnică, se întorsese în vocea lui Blaine. 
La orizont, un lanţ muntos zimţat, coşmaresc, se profila prin 
ploaie; piscurile sterile păreau să se înfigă în cerul cenuşiu 
aidoma unor coli. 

— Fă cum vrei, numai termină cu jocurile, spuse Roland. 

— PENTRU O PERSOANĂ CARE A VENIT SĂ MĂ ROAGE SĂ 
O DUC UNDEVA, EŞTI FOARTE NEOBRĂZAT, spuse posac 
Blaine. 

— Ne-am câştigat cursa, răspunse Susannah. Doar ţi-am 
rezolvat ghicitoarea, nu? 

— Pe deasupra, pentru asta ai fost construit, îi ţinu Eddie 
isonul. Ca să duci oamenii dintr-un loc în altul. 

Blaine nu răspunse în cuvinte, dar difuzoarele din tavan 
emiseră un şuierat de furie amplificat, ca de pisică, astfel 
că Eddie îşi dori să-şi fi ţinut naibii gura aia mare. În jurul 
lor, aerul începu să se umple de curbe colorate. Covorul 
albastru-închis reapăru, acoperind priveliştea sălbăticiei 
fumegânde de sub ei. Lumina indirectă reapăru şi ea, şi ei 
se pomeniră din nou în Vagonul Baroniei. 

Un murmur jos începu să vibreze prin pereţi. Pulsaţia 
motoarelor reîncepu să crească. Jake simţi o mână blândă 
şi nevăzută împingându-l înapoi în fotoliu. Ete se uită în jur, 
gemu tulburat şi începu să lingă faţa băiatului. Pe ecranul 
din capătul compartimentului, punctul verde - aflat acum 
uşor la sud-est de cercul violet alături de care era imprimat 
cuvântul LUD - începu să pâlpâie mai repede. 

— O să simţim? întrebă Susannah speriată. Atunci când 
va depăşi bariera sunetului? 

Eddie clătină din cap. 


— Nu. Relaxează-te. 

— Ştiu ceva, rosti Jake deodată. 

Ceilalţi întoarseră capul, dar Jake nu li se adresa lor. 
Băiatul se uita la hartă. Blaine nu avea un chip, desigur - 
precum Oz cel Mare şi Teribil, el era doar o voce fără corp - 
însă harta servea ca punct focal. 

— Ştiu ceva despre tine, Blaine. 

— NU ZĂU, MICULE MÂNĂ-IUTE! 

Eddie se aplecă în faţă, apropiindu-şi buzele de urechile 
lui Jake, şi şopti: 

— Ai grijă... nu cred că ştie de existenţa celeilalte voci. 

Jake încuviinţă uşor din cap şi se trase în spate, fără însă 
a-şi dezlipi ochii de la harta rutieră. 

— Ştiu de ce ai eliberat gazul acela şi de ce ai ucis toţi 
oamenii. Ştiu şi de ce ne-ai luat pe noi; şi n-ai făcut-o doar 
fiindcă ţi-am rezolvat ghicitoarea. 

Blaine râse în felul lui anormal (râsul acela, începeau ei 
să descopere, era mult mai neplăcut decât oricare dintre 
jalnicele lui imitații ori amenințările melodramatice şi 
cumva copilăreşti), dar nu spuse nimic. Sub ei, turbinele cu 
transmisie lentă ajunseseră la un huruit egal. Chiar dacă nu 
mai vedeau lumea din jur, senzaţia de viteză era foarte 
clară. 

— Ai de gând să te sinucizi, nu-i aşa? Jake îl ţinea pe Ete 
în braţe, mângâindu-l încet. Şi vrei să ne iei cu tine. 

— Nu! gemu vocea Micului Blaine. Dacă-/ provocati, îl 
împingeți la fapte! Nu vedeți... ? 

Dar vocea mică şi şoptită fu fie întreruptă, fie acoperită 
de râsul lui Blaine. Sunetul era strident şi sacadat - ca al 
unui bolnav în fază terminală care râde în delir. Luminile 
începură să pâlpâie, ca şi când forţa acelor hohote 
mecanice solicitau prea multă energie. Umbrele lor săltau 
pe pereţii curbați ai Vagonului Baroniei aidoma unor 
fantome neliniştite. 

— PA ŞI PUSI, rosti Blaine printre hohotele dezlănţuite; 
vocea lui, la fel de calmă ca oricând, părea a fi pe un canal 
separat, lucru care sublinia şi mai pregnant natura lui 
schizofrenică. RĂMAS-BUN, NU UITA SĂ-MI SCRII. 


Sub ceata de pelerini a lui Roland, motoarele cu 
transmisie lentă duduiau cu bătăi tari, ritmice. Pe harta 
rutieră din faţa compartimentului, punctul verde pulsatil 
începuse acum să se mişte perceptibil de-a lungul liniei 
luminate, către ultima oprire: Topeka, unde Monoul Blaine 
era evident că intenţiona să pună capăt vieţii lor, a tuturor. 


9 


Într-un târziu, râsul se opri şi lumina interioară radie din 
nou constant. , J 

— NU VREŢI PUŢINA MUZICA? întrebă Blaine. AM PESTE 
ŞAPTE MII DE CONCERTE ÎN ARHIVA MEA - O COLECŢIE DE 
PESTE TREI SUTE DE NIVELURI. CONCERTELE SUNT 
PREFERATELE MELE, DAR POT OFERI ŞI SIMFONII, OPERE ŞI 
O SELECŢIE APROAPE NESFÂRŞITĂ DE MUZICA POP. POATE 
V-AR PLĂCEA NIŞTE MUZICĂ DE CABRETĂ. CABRETA-I UN 
INSTRUMENT ASEMANATOR CU CIMPOIUL. E FOLOSIT LA 
UNUL DINTRE NIVELURILE SUPERIOARE ALE TURNULUI. 

— Cabretă? întrebă Jake. Blaine păstră tăcerea. 

— Cum adică „e folosit la unul dintre nivelurile superioare 
ale Turnului“? întrebă Roland. 

Blaine râse... şi apoi tăcu. 

— N-ai ceva de Z.Z. Top? se interesă Eddie cu acreală. 

— BA AM, zise Blaine. CE ZICI DE NIŞTE „TUBE-SNAKE 
BOOGIE“, EDDIE DIN NEW YORK? 

Eddie îşi dădu ochii peste cap. 

— Dacă mă gândesc mai bine, pas. 

— De ce? întrebă Roland brusc. De ce vrei să ne ucizi? 

— Pentru că e hain, zise Jake pe un ton sumbru. 

— MĂ PLICTISESC. ÎN ACELAŞI TIMP, SUNT PERFECT 
CONŞTIENT CĂ SUFĂR DE O BOALĂ DEGENERESCENTĂ PE 
CARE OAMENII O NUMESC NEBUNIE, PIERDEREA 
CONTACTULUI CU REALITATEA, LUATUL PE ARATURA, LIPSA 
UNEI  DOAGE, PITICI LA, MANSARDĂ „ET  CAETERA. 
DIAGNOSTICAREA REPETATA A EŞUAT SA EVIDENŢIEZE 
SURSA ACESTEI PROBLEME. POT TRAGE DOAR CONCLUZIA 


CĂ ESTE O AFECŢIUNE SPIRITUALĂ CE DEPĂŞEŞTE 
ABILITATEA MEA DE REMEDIERE. 

Blaine tăcu un moment, apoi urmă: i 

— DE-A LUNGUL ANILOR, AM SIMŢIT CA MINTEA MEA E 
TOT MAI CIUDATA. A-l SLUJI PE OAMENII DIN LUMEA DE 
MIJLOC A DEVENIT INUTIL CU SECOLE ÎN URMĂ. A-I SLUJI PE 
CEI CÂŢIVA OAMENI DIN LUD CARE DOREAU SA SE 
AVENTUREZE AFARA DIN ORAŞ A DEVENIT LA FEL DE 
AIUREA NU CU MULT TIMP DUPĂ, ŞI TOTUŞI AM MERS MAI 
DEPARTE PÂNĂ, LA SOSIREA LUI DAVID QUICK, ACUM O 
SCURTĂ BUCATĂ DE TIMP. NU-MI AMINTESC EXACT CÂND A 
FOST ASTA. CREZI TU, ROLAND DE GILEAD, CĂ MAŞINILE 
POT DEVENI SENILE? 

— Nu ştiu. 

Vocea lui Roland era distantă şi Eddie nu trebui decât să 
se uite la faţa lui ca să ştie că, chiar şi acum, gonind la trei 
sute de metri deasupra iadului, în strânsoarea unei maşini 
care o luase evident razna, mintea pistolarului se întorsese 
la Turnul lui afurisit. E E 

— ÎNTR-UN FEL, N/C/IODATĂ N-AM ÎNCETAT SĂ-I SLUJESC 
PE OAMENII DIN LUD, spuse Blaine. I-AM SLUJIT PÂNĂ ŞI 
CÂND AM ELIBERAT GAZUL ŞI I-AM UCIS. 

Susannah spuse: 

— Da’ chiar că eşti nebun, dacă crezi asta. 

— DA, DAR NU SUNT SM/NTIT, zise Blaine şi izbucni într-o 
nouă repriză de râs isteric. 

In cele din urmă, vocea robotică reveni. 

— LA UN MOMENT DAT, AU UITAT CA VOCEA MONOULUI 
ERA ŞI VOCEA COMPUTERULUI. NU LA MULT TIMP DUPA 
ACEEA, AU UITAT CĂ ERAM UN SLUJITOR ŞI AU ÎNCEPUT SĂ 
CREADĂ CĂ SUNT UN ZEU. CUM AM FOST CONSTRUIT SĂ 
SLUJESC, LE-AM ÎNDEPLINIT CERERILE ŞI AM DEVENIT CE 
DOREAU El - UN ZEU CARE ÎMPĂRȚEA DEOPOTRIVĂ 
FAVORURI ŞI PEDEPSE DUPA BUNUL SAU PLAC... SAU DUPA 
MEMORIA CU ACCES ALEATORIU, DACA PREFERAŢI. ASTA M- 
A AMUZAT O SCURTĂ PERIOADĂ. APOI, LUNA TRECUTĂ, 
SINGURA MEA COLEGA RAMASA - PATRICIA - S-A SINUCIS. 

Fie cade încet pradă senilității, gândi Susannah, fie 


incapacitatea lui de a estima curgerea timpului este o altă 
manifestare a demenţei sale; sau ăsta e un alt semn de cât 
de bolnavă a ajuns de fapt lumea lui Roland. 

— AVEAM DE GÂND SĂ-I URMEZ EXEMPLUL, CÂND AŢI 
APĂRUT VOI. OAMENI INTERESANŢI, CARE CUNOŞTEAU 
GHICITORI! 

— Stai aşa! făcu Eddie, ridicând mâna. Incă n-am înţeles 
bine. Presupun că pot pricepe dorinţa ta de a pune capăt 
întregii poveşti; oamenii care te-au construit nu mai sunt, n- 
au mai fost mulţi pasageri în ultimii două sau trei sute de 
ani, şi trebuie că a început să te plictisească să faci drumul 
de la Lud la Topeka tot timpul gol, dar... 

— EI, STAI AŞA UN MINUT, PARTENERE, rosti Blaine cu 
vocea lui John Wayne. N-AR FI BINE SA-ŢI FORMEZI IDEEA 
CĂ EU AŞ FI DOAR UN TREN. ÎNTR-UN FEL, BLAINE CU CARE 
VORBIŢI ESTE DEJA LA CINCI SUTE DE KILOMETRI ÎN URMA 
NOASTRĂ, ŞI COMUNICĂ PRIN INTERMEDIUL 
TRANSMISIUNILOR RADIO CODIFICATE ULTRARAPIDE. 

Jake îşi aminti imediat tija subţire argintie pe care o 
văzuse ieşind din fruntea lui Blaine. Antena Mercedes-Benz- 
ului tatălui său ieşea din teaca ei la fel atunci când 
deschideai radioul. 

Aşa comunică el cu bancurile de computere de sub oraş, 
îşi spuse. Dacă am putea întrerupe cumva semnalul 
antenei... 

— Dar ai intenţia să te sinucizi, indiferent unde s-ar afla 
adevăratul tău eu, nu-i aşa? insistă Eddie. 

Niciun răspuns - însă era ceva reţinut în tăcerea aceea. 
În ea, Eddie simţea că Blaine privea... şi aştepta. 

— Erai treaz când te-am găsit? întrebă Susannah. Nu 
erai, nu-i aşa? 

— FĂCEAM SĂ SE AUDĂ CEEA CE PUBERII NUMEAU 
TOBELE DIVINE, DIN PARTEA CĂRUNŢILOR, DAR ASTA ERA 
TOT. AŢI PUTEA SPUNE CĂ MOŢĂIAM. 

— Şi atunci, de ce nu ne duci pur şi simplu la capătul 
liniei şi pe urmă să te culci la loc? 

— Pentru că e hain, repetă Jake cu voce joasă. 

— DIN CAUZA VISELOR, spuse Blaine în exact acelaşi 


timp şi cu o voce înfricoşător de asemănătoare cu a Micului 
Blaine. 

— De ce n-ai pus punct atunci când Patricia s-a 
autodistrus? întrebă Eddie. Până la urmă, dacă creierul tău 
şi creierul ei sunt parte din acelaşi computer, cum de n-aţi 
făcut pasul împreună? 

— PATRICIA A ÎNNEBUNIT, zise Blaine încet, vorbind de 
parcă nu el însuşi ar fi recunoscut că acelaşi lucru i se 
întâmpla şi lui. ÎN CAZUL El, PROBLEMA IMPLICA PE LÂNGĂ 
O AFECŢIUNE SPIRITUALA, ŞI O DEFECŢIUNE TEHNICA. 
ASTFEL DE DEFECŢIUNI AR TREBUI SA FIE IMPOSIBILE LA 
TEHNOLOGIA CU TRANSMISIE LENTĂ, DAR SIGUR CĂ LUMEA 
A MERS MAI DEPARTE... NU-I AŞA, ROLAND DE GILEAD? 

— Aşa e, admise Roland. Se manifestă o boală gravă la 
Turnul Întunecat, care este inima tuturor lucrurilor, şi se 
răspândeşte. Ținuturile de sub noi sunt doar un alt semn al 
acestei boli. 

— NU POT GARANTA VERIDICITATEA ORI FALSITATEA 
ACESTEI AFIRMAŢII; ECHIPAMENTUL MEU DE 
MONITORIZARE DIN LUMEA DE CAPĂT, UNDE SE ÎNALȚĂ 
TURNUL ÎNTUNECAT, E SCOS DIN FUNCŢIUNE DE PESTE OPT 
SUTE DE ANI. CA URMARE, NU POT FACE RAPID DIFERENŢA 
DINTRE FAPT ŞI  SUPERSTIŢIE. LA DREPT VORBIND, 
DIFERENŢA DINTRE CELE DOUĂ PARE A FI FOARTE MICĂ ÎN 
PREZENT. E O SITUAŢIE FOARTE ANAPODA - CA SA NU ZIC 
NEPOLITICOASA - ŞI SUNT SIGUR CA A CONTRIBUIT LA 
APARIŢIA AFECŢIUNII MELE SPIRITUALE. 

Această afirmaţie îi amintea lui Eddie de ceva ce spusese 
Roland nu cu mult timp în urmă. Oare ce fusese? Incercă să 
afle cuvintele, dar nu găsi nimic... doar o vagă amintire a 
pistolarului vorbind într-un fel iritat, necaracteristic pentru 
comportamentul său normal. E 

— PATRICIA A ÎNCEPUT SĂ PLÂNGĂ CONTINUU, O STARE 
PE CARE AM GASIT-O DEOPOTRIVA NEPOLITICOASA ŞI 
NEPLACUTA. CRED CA NU ERA DOAR NEBUNA, CI ŞI 
SINGURĂ. DEŞI FOCUL ELECTRIC CARE A STAT LA BAZA 
PROBLEMEI INIŢIALE A FOST DEGRABA STINS, ERORILE DE 
LOGICĂ AU CONTINUAT SĂ SE RĂSPÂNDEASCĂ PE MĂSURĂ 


CE CIRCUITELE S-AU SUPRAÎNCĂRCAT ŞI SUBBANCURILE S- 
AU DEFECTAT. M-AM GÂNDIT SĂ PERMIT DEFECŢIUNILOR SĂ 
ACAPAREZE TOT SISTEMUL ŞI AM DECIS SĂ IZOLEZ ÎN 
SCHIMB, ZONA CU PROBLEME. AUZISEM ZVONURI, VEDEŢI 
VOI, CA UN PISTOLAR CALATOREA DIN NOU PE FAŢA 
PĂMÂNTULUI. CU GREU PUTEAM CREDE ASTFEL DE BASME, 
ŞI TOTUŞI VĂD CĂ AM FĂCUT BINE AŞTEPTÂND. 

Roland se foi în fotoliu. 

— Ce zvonuri ai auzit, Blaine? Şi de la cine le-ai auzit? 

Blaine alese să nu răspundă la această întrebare. 

— PÂNĂ LA URMĂ, ATÂT DE TARE M-AU DERANJAT 
SMIORCĂIELILE El, ÎNCÂT AM ŞTERS CIRCUITELE CARE-I 
CONTROLAU PULSIUNILE. AM EMANCIPAT-O, AŢI PUTEA 
SPUNE. A REACŢIONAT ARUNCÂNDU-SE ÎN RÂU. PA ŞI PUSI, 
PATRICIA. 

S-a simțit singură, nu se mai oprea din smiorcăit, s-a 
înecat şi tot ce poate face jigodia asta mecanică este să 
glumească pe seama ei, gândi Susannah. Se simţea 
aproape îngreţoşată de furie. Dacă Blaine ar fi fost o 
persoană în carne şi oase, şi nu doar o grămadă de circuite 
îngropate undeva, sub un oraş rămas acum mult în urma 
lor, ar fi încercat să-i lase nişte urme proaspete pe faţă, 
care să-i amintească de Patricia. Vrei ceva interesant, 
cretinule? Ţi-aş arăta eu ce înseamnă interesant, zău aşa. 

— SPUNEŢI-MI O GHICITOARE, îi invită Blaine. 

— Nu încă, zise Eddie. Nu mi-ai răspuns la întrebare. Îi 
acordă şansa să răspundă şi, când vocea computerului 
rămase mută, continuă: Când e vorba de sinucidere, eu 
sunt, cum să zic, pentru. Dar de ce vrei să ne iei cu tine? 
Vreau să zic, care e sensul? 

— Pentru că aşa vrea el, zise Micul Blaine într-o şoaptă 
îngrozită. 

— PENTRU CĂ AŞA VREAU EU, spuse Blaine. ĂSTA-I 
SINGURUL MOTIV PE CARE-L AM ŞI SINGURUL DE CARE AM 
NEVOIE. ACUM, SA TRECEM LA LUCRURI SERIOASE. VREAU 
NIŞTE GHICITORI ŞI LE VREAU IMEDIAT. DACĂ REFUZAŢI, N- 
O SA AŞTEPT SA AJUNGEM LA TOPEKA - NE FAC FELUL 
TUTUROR CHIAR AICI ŞI ACUM. 


Eddie, Susannah şi Jake întoarseră capul spre Roland, 
care continua să stea în fotoliul său cu mâinile împreunate 
în poală, uitându-se la harta rutieră din partea frontală a 
compartimentului. 

— Du-te-n mă-ta, spuse pistolarul. 

Nu ridică vocea. La fel de bine putea să-i spună lui Blaine 
că nişte muzică de cabretă ar fi fost, într-adevăr, oportună. 

Din difuzoarele de sus se auzi un suspin şocat, oripilat - 
Micul Blaine. 

— CE SPUI? 

Evident nevenindu-i să creadă, vocea Marelui Blaine se 
apropiase din nou foarte mult de vocea nebănuitului său 
geamăn. 

— Am spus să te duci în mă-ta, repetă Roland cu calm, 
dar dacă asta nu pricepi, o pot spune mai clar. Nu. 
Răspunsul este nu. 


10 


Un timp foarte, foarte lung nu veni răspuns de la niciunul 
dintre cei doi Blaine, iar când Marele Blaine răspunse totuşi, 
n-o făcu în cuvinte. În schimb, pereţii, podeaua şi tavanul 
începură să-şi piardă din nou culoarea şi soliditatea. 

În interval de zece secunde, Vagonul Baroniei încetase 
iarăşi să existe. Monoul zbura acum prin lanţul muntos pe 
care îl văzuseră la orizont: piscuri gri-fier goneau spre ei cu 
o viteză sinucigaşă, apoi rămâneau în urmă, dezvăluind văi 
sterile prin care cărăbuşi gigantici se târau aidoma unor 
țestoase de uscat. Roland văzu ceva ce aducea cu un şarpe 
uriaş descolăcindu-se pe neaşteptate din gura unei peşteri. 
Apucă unul dintre cărăbuşi şi-l trase înapoi în bârlogul său. 
Roland nu văzuse niciodată în viaţa lui asemenea animale 
ori asemenea peisaj, şi se i făcuse pielea de găină pe tot 
corpul. Erau amenințătoare, însă nu asta era problema. 
Erau nemaivăzute - şi asta era problema. Era ca şi când 
Blaine i-ar fi transportat într-o altă lume. 

— POATE CĂ AR TREBUI SĂ DERAIEZ AICI, spuse Blaine. 


Vocea lui era meditativă, dar dincolo de ea pistolarul auzi o 
profundă, zvâcnitoare ură. 

— Poate că aşa ar trebui să faci, rosti pistolarul cu 
indiferenţă. 

Nu se simţea însă indiferent şi ştia că era posibil ca 
Blaine să-i poată desluşi sentimentele în voce - le spusese 
doar că avea un astfel de echipament şi, chiar dacă era 
sigur că monoul putea să mintă, nu avea motive să se 
îndoiască în cazul de faţă. Dacă Blaine într-adevăr citea 
anumite accente în vocea pistolarului, jocul probabil că 
ajunsese deja la sfârşit. Era o maşină incredibil de 
sofisticată... şi totuşi era doar o maşină. Exista posibilitatea 
să nu poată înţelege că fiinţele umane sunt deseori 
capabile să meargă într-o direcţie chiar şi atunci când toate 
emoţiile şi instinctele le spun să n-o facă. Dacă depista în 
vocea pistolarului accente care indicau teamă, probabil că 
avea să presupună că Roland blufa. O asemenea greşeală 
putea însemna moarte pentru toţi. 

— EŞTI OBRAZNIC ŞI AROGANT, spuse Blaine. POATE CĂ 
ASTEA ŢIE ŢI SE PAR TRASATURI INTERESANTE, MIE ÎNSĂ 
NU MI SE PAR. 

Eddie afişa o expresie exasperată. Rosti pe muteşte 
cuvintele Ce crezi că FACI? Roland îl ignoră; era ocupat cu 
Blaine şi ştia foarte bine ce făcea. 

— O, pot să fiu şi mai obraznic. 

Roland de Gilead îşi desfăcu mâinile şi se ridică încet. 
Stătu aparent în gol, cu picioarele depărtate, cu mâna 
dreaptă pe şold şi cu stânga pe mânerul de santal al 
revolverului. Stătea aşa cum mai stătuse de atâtea ori 
înainte, pe străzile prăfuite a o sută de oraşe uitate, în zeci 
de canioane sterpe, în nenumărate baruri cu mirosurile lor 
de bere acră şi carne prăjită. Nu era decât o altă 
confruntare pe o altă stradă pustie. Atâta tot, şi asta era 
suficient. Era khef, ka şi ka-tet. Faptul că întotdeauna se 
ajungea la o confruntare era elementul central al vieţii sale 
şi axul pe care se învârtea ka-ul său. Că bătălia era purtată 
cu vorbe în loc de gloanţe nu avea acum nicio importanţă; 
avea să fie, chiar şi aşa o luptă până la moarte. Duhoarea 


morţii în aer era la fel de clară şi de precisă precum 
putoarea de stârvuri putrede într-o mlaştină. Atunci îl 
cuprinse furia luptei, aşa cum se întâmpla mereu... şi intră 
într-o altă stare a fiinţei proprii. 

— Pot spune că eşti o maşină arogantă, cu capul sec, 
neroadă, imbecilă. Pot spune că eşti o creatură proastă, 
care nu judecă mai mult decât suflul vântului de iarnă într-o 
scorbură de copac. 

— ÎNCETEAZĂ. 

Roland continuă pe acelaşi ton senin, ignorându-l 
complet pe Blaine. 

— Din nefericire, puterea mea de a fi obraznic are o 
limită, dat fiind că nu eşti decât o maşină... ceea ce Eddie 
numeşte „flecuşteţ“. 

— SUNT MULT MAI MULT DECÂT ATÂT... 

— Nu-ţi pot spune muist, de pildă, fiindcă n-ai nici gură, 
nici mădular. Nu pot spune că eşti mai infect decât cel mai 
infect vagabond care s-a târât vreodată prin şanţurile celei 
mai jegoase străzi, întrucât chiar şi o astfel de creatură e 
mai bună decât tine; tu n-ai genunchi pe care să te târăşti 
şi n-ai cădea în ei dacă ai face-o, căci tu nu cunoşti 
conceptul de milă, această slăbiciune omenească. Nu-ţi pot 
spune nici măcar să-ţi fuţi mama, pentru că n-ai avut aşa 
ceva. 

Roland pregetă cât să-şi tragă răsuflarea. Cei trei 
tovarăşi ai lui erau înmărmuriţi. De jur împrejurul lor, 
sufocantă, era tăcerea trăsnită a Monoului Blaine. 

— lţi pot spune creatură perfidă care şi-a lăsat propria 
parteneră să se sinucidă, un laş care s-a distrat torturându-i 
pe nerozi şi ucigându-i pe inocenți, un spiriduş mecanic 
pierdut şi smiorcăit care... : 

— ÎȚI PORUNCESC SĂ TE OPRESTI SAU VĂ UCID PE TOŢI 
PE LOC! 

In ochii lui Roland scăpăra un foc albastru atât de 
sălbatic, încât Eddie se feri de el. Vag, îi auzi pe Jake şi 
Susannah icnind. 

— Ucide-ne dacă vrei, dar nu-mi porunci nimic! răcni 
pistolarul. A; uitat chipurile celor care te-au făcut! Acum, fie 


ne ucizi, fie îți ţii gura şi mă asculti pe mine, Roland de 
Gilead, fiul lui Steven, pistolar şi lord al ținuturilor străvechi! 
N-am străbătut atâţia kilometri şi atâția ani ca să-ţi ascult 
balivernele copilăreşti! Ai înțeles? Acum ascultă-mă tu pe 
MINE! 

Urmă un moment de linişte şocată. Nimeni nu respira. 
Roland privea aprig înainte, cu fruntea sus, cu mâna pe 
mânerul pistolului. 

Susannah Dean îşi duse palma la gură şi pipăi surâsul 
slab de pe buze aşa cum o femeie pipăie un articol nou de 
îmbrăcăminte - o pălărie, poate - pentru a se asigura că-i 
stă drept. Se temea că acesta era sfârşitul vieţii ei, şi totuşi 
sentimentul predominant nu era teama, ci mândria. Aruncă 
o privire în stânga şi văzu că Eddie se uita la Roland cu un 
surâs năuc. Expresia lui Jake era şi mai simplă: adorare, nici 
mai mult, nici mai puţin. 

— Spune-i! rosti Jake cu răsuflarea tăiată. Arată-i tu! Aşa! 

— Ai face bine să fii atent, aprobă Eddie. Chiar îl doare în 
cot, Blaine. Nu de pomană i se zicea Câinele Turbat din 
Gilead. 

După un moment prelung, Blaine întrebă: 

— AŞA ŢI SE ZICEA, ROLAND, FIUL LUI STEVEN? 

— Se poate, încuviinţă Roland, stând calm în aer, 
deasupra dealurilor sterpe. , 

— LA CE-MI SUNTEŢI BUNI DACA NU-MI SPUNEŢI 
GHICITORI? întrebă Blaine. 

Acum suna ca un copil îmbufnat căruia i s-a permis să 
stea treaz dincolo de ora lui normală de culcare. 

— N-am spus că n-o vom face, zise Roland. 

— NU? făcu Blaine descumpănit. NU ÎNȚELEG. TOTUŞI, 
ANALIZA AMPRENTEI VOCALE INDICA UN DISCURS 
RAȚIONAL. TE ROG, EXPLICA. 

— Ai spus că le vrei acum, răspunse pistolarul. Eu asta 
refuzam. Nerăbdarea te-a făcut necuviincios. 

— NU ÎNȚELEG. 

— Te-a făcut obraznic. Asta înţelegi? Urmă o tăcere 
lungă, încărcată. Apoi: p _ 

— DACĂ CE AM SPUS ŢI S-A PĂRUT OBRĂZNICIE, ÎMI CER 


SCUZE. 

— Se acceptă, Blaine. Avem însă o problemă mai mare. 

— EXPLICA. 

Blaine părea acum nesigur pe sine şi Roland nu era 
tocmai surprins. Trecuse mult timp de când computerul nu 
mai primise alte răspunsuri din partea oamenilor în afara 
ignoranței, neglijării şi servilismului superstiţios. Dacă 
experimentase simplul curaj uman, asta se întâmplase cu 
mult timp în urmă. 

— Închide compartimentul din nou şi o voi face. 

Roland se aşeză ca şi când orice alt argument - şi 
perspectiva morţii imediate - ar fi fost acum de negândit. 

Blaine se execută. Pereţii se umplură de culoare şi 
peisajul coşmaresc de jos fu din nou ascuns vederii. 
Luminiţa de pe harta rutieră clipea acum aproape de 
punctul pentru Candleton. 

— Prea bine, spuse pistolarul. Obrăznicia se poate ierta, 
Blaine; aşa am fost învăţat în copilărie, iar lutul s-a uscat în 
forma lăsată de mâna olarului. Am fost învăţat însă şi că 
prostia e de neiertat. , 

— CÂND AM DAT EU DOVADĂ DE PROSTIE, ROLAND DE 
GILEAD? 

Vocea lui Blaine era moale şi reținută. Susannah se gândi 
imediat la o pisică ghemuită în faţa unei găuri de şoarece, 
dând din coadă, cu ochii verzi strălucind. 

— Noi avem ceva ce-ţi doreşti, spuse Roland, dar singura 
răsplată pe care ne-o oferi este moartea. Asta-i o prostie 
foarte mare. 

Urmă o pauză foarte, foarte lungă în timp ce Blaine 
cumpăni. După care, rosti: 

— CE SPUI TU E ADEVARAT, ROLAND DE GILEAD, NUMAI 
CĂ ÎNCĂ N-AŢI FĂCUT DOVADA CALITĂŢII GHICITORLOR. N- 
AM SĂ VĂ RECOMPENSEZ CU VIEŢILE VOASTRE PENTRU 
NIŞTE GHICITORI PROASTE. 

Roland încuviinţă. 

— Înţeleg, Blaine. Ascultă, acum, şi înţelege-mă şi tu. O 
parte din ce-ţi voi spune le-am spus-o deja prietenilor mei. 
Când eram mic în Baronia Gilead, erau şapte Sărbători în 


fiecare an - a lernii, a Pământului Larg, a Semănării, a 
Mijlocului Verii, a Pământului Plin, a Secerişului şi a 
Sfârşitului de An. Ghicitorile erau o parte importantă a 
fiecărei Sărbători, însă erau atracţia principală la 
Sărbătoarea Pământului Larg şi la aceea a Pământului Plin, 
întrucât se credea că pot aduce recolte bogate sau, 
dimpotrivă, sărace. 

— ASTA-I O SUPERSTIŢIE FĂRĂ NICIUN SUPORT REAL, 
spuse Blaine. O GĂSESC SUPĂRĂTOARE ŞI ENERVANTĂ. 

— Sigur că e o superstiție, fu Roland de acord, dar ai fi 
surprins cât de bine prevesteau ghicitorile recoltele. De 
pildă, ghiceşte asta, Blaine: Care este diferenţa dintre o 
bunică şi o budincă? , 

— ASTA-I FOARTE VECHE ŞI NU FOARTE INTERESANTA, 
rosti Blaine, care părea totuşi bucuros că avea ceva de 
rezolvat. BUDINCA POATE FI BUNICICA, DAR BUNICA NU 
POATE FI BUDINCICĂ. O GHICITOARE BAZATĂ PE 
REZONANŢA FONETICĂ. ÎNCĂ UNA DE GENUL ĂSTA, UNA 
SPUSĂ LA NIVELUL ÎN CARE SE AFLĂ BARONIA NEW YORK, 
ZICE AŞA: CARE E DIFERENŢA DINTRE UN GENERAL ŞI UN 
OROLOGIU? 

— Asta o ştiu, sări Jake. Orologiul are tictacul lui şi 
generalul tactica lui. 

— DA, aprobă Blaine. O GHICITOARE DINTRE CELE MAI 
PROSTEŞTI. 

— În sfârşit sunt de acord cu tine, bătrâne Blaine, spuse 
Eddie. 

— VREAU SĂ-MI MAI POVESTEŞTI DESPRE CONCURSURILE 
DE GHICITORI DIN GILEAD, ROLAND, FIUL LUI STEVEN. MI 
SE PARE DEOSEBIT DE INTERESANT. 

— La prânz, cu ocazia Pământului Larg şi a Pământului 
Plin, cam între şaisprezece şi treizeci de concurenţi se 
strângeau în Sala Străbunilor, care era deschisă pentru 
eveniment. Atunci erau singurele momente din an când 
plebea - neguţătorii şi fermierii şi alţii asemenea - avea 
voie să intre în Sala Străbunilor, şi în ziua aceea se 
îngrămădeau toţi acolo. 

Ochii pistolarului erau distanţi şi visători; era expresia pe 


care Jake o văzuse pe chipul lui în acea înnegurată cealaltă 
viaţă, când Roland îi povestise cum el şi prietenii lui, 
Cuthbert şi Jamie, se strecuraseră odată în balconul 
aceleiaşi Săli pentru a urmări un fel de dans ritualic. Jake şi 
Roland urcau pe munţi când Roland îi vorbise despre 
episodul acesta, erau aproape pe urmele lui Walter. 

Marten şedea lângă mama şi tata, spusese Roland. fi 
recunoşteam chiar şi de la înălțimea aceea - şi o dată ea şi 
Marten au dansat, încet şi învârtindu-se, iar ceilalţi le-au 
făcut loc pe ring şi au aplaudat când dansul s-a încheiat. 
Pistolarii nu au aplaudat însă... 

Jake se uită curios la Roland, întrebându-se din nou de 
unde venea omul acela ciudat şi distant... şi de ce. 

— In mijlocul podelei era aşezat un butoi mare, urmă 
Roland, şi în el fiecare concurent arunca o mână de 
pergamente cu ghicitori scrise pe ele. Multe erau vechi, 
ghicitori pe care le primiseră de la străbuni - chiar şi din 
cărţi, în unele cazuri - dar multe altele erau noi - scornite 
cu acea ocazie. Trei arbitri, unul întotdeauna un pistolar, 
dădeau verdictul atunci când ghicitorile erau spuse cu voce 
tare. Nu erau acceptate decât dacă arbitrii le considerau 
corecte. 

— DA, GHICITORILE TREBUIE SĂ FIE CORECTE, aprobă 
Blaine. 

— Aşa începea concursul de ghicitori, spuse pistolarul. 

Un zâmbet vag îi atinse buzele, gândindu-se la zilele 
acelea, zile când avea vârsta băiatului plin de vânătăi care 
şedea în faţa sa, cu billy-bumblerul în braţe. 

— Spuneau ghicitori ore în şir. Se forma un rând în 
centrul Sălii Străbunilor. Poziţia în rând era hotărâtă prin 
tragere la sorţi şi, cum era mult mai bine să te afli la coadă 
decât în capătul rândului, toţi sperau la un număr mare, 
deşi câştigătorul trebuia să răspundă corect la cel puţin o 
ghicitoare. 

— CATEGORIC. 

— Fiecare bărbat sau femeie - întrucât unii dintre cei mai 
buni concurenţi din Gilead erau femei - se apropia de butoi, 
extrăgea o ghicitoare şi i-o dădea Maestrului. Maestrul o 


citea şi, dacă ghicitoarea nu primea răspuns după ce nisipul 
din clepsidra de trei minute se scurgea, concurentul trebuia 
să părăsească rândul. 

— ŞI ACEEAŞI GHICITOARE | SE SPUNEA URMĂTORULUI 
DIN RÂND? 

— Da. 

— ACELA AVEA, DECI, MAI MULT TIMP DE GÂNDIRE. 

— Da. 

— ÎNȚELEG. SUNĂ STRAŞNIC. 

Roland se încruntă. 

— Straşnic? 

— Vrea să spună că sună distractiv, îi explică Susannah 
imediat. 

Roland ridică din umeri. 

— Era distractiv pentru spectatori, presupun, dar 
concurenţii tratau problema cu toată seriozitatea, şi deseori 
se iscau certuri şi lupte cu pumnii după încheierea 
concursului şi după premiere. 

— CARE ERA PREMIUL? 

— Cea mai mare gâscă din Baronie. Şi an de an 
învățătorul meu, Cort, ducea gâsca aceea acasă. 

— ÎNSEAMNĂ CĂ ERA UN CONCURENT REDUTABIL, zise 
Blaine plin de respect. MI-AR PLĂCEA SĂ FIE AICI, DE FAŢĂ. 

Suntem doi, deci, gândi Roland. 

— Acum ajung la propunerea mea, zise apoi pistolarul. 

— TE ASCULT CU MARE INTERES, ROLAND DE GILEAD. 

— Să zicem că următoarele ore vor fi Sărbătoarea 
noastră. Cum tu doreşti să auzi noi ghicitori, nu ne vei 
spune niciuna din milioanele pe care deja le ştii... 

— CORECT. 

— Pe cele mai multe oricum nu le-am putea rezolva, 
continuă Roland. Sunt sigur că ştii ghicitori care l-ar fi lăsat 
mască şi pe Cort, dacă ar fi fost extrase din butoi. 

Nu era deloc sigur de asta, însă trecuse vremea folosirii 
pumnului şi venise timpul pentru palma deschisă. 

— DESIGUR, acceptă Blaine. 

— Propun ca, în loc de gâscă, vieţile noastre să fie 
premiul, zise Roland. iți vom spune ghicitori pe traseu, 


Blaine. Dacă, atunci când vom ajunge la Topeka, tu vei fi 
rezolvat toate ghicitorile noastre, vei avea voie să-ţi pui în 
aplicare planul dintâi şi să ne ucizi. Asta este gâsca ta. Dar 
dacă noi te blocăm pe tine - dacă există o ghicitoare fie în 
cartea lui Jake, fie în mintea vreunuia dintre noi, la care tu 
să nu ştii să răspunzi - trebuie să ne duci la Topeka şi apoi 
să ne laşi liberi să ne vedem mai departe de drum. Asta 
este gâsca noastră. 

Tăcere. 

— Ai înţeles? 

— DA. 

— Eşti de acord? 

Din nou tăcere din partea Monoului Blaine. Eddie stătea 
rigid, cu braţele în jurul lui Susannah, uitându-se spre 
plafonul  Vagonului  Baroniei. Mâna stângă a femeii 
alunecase peste pântece, gândindu-se la un secret care era 
posibil să crească acolo. Jake mângâia uşor blana lui Ete, 
ocolind porțiunile încâlcite şi însângerate, unde bumblerul 
fusese înjunghiat. Aşteptară cât timp Blaine - adevăratul 
Blaine, acum departe în urma lor, ducându-şi cvasiviaţa sub 
un oraş în care toţi locuitorii zăceau morţi de mâna sa - 
cumpănea la propunerea pistolarului. 

— DA, spuse el într-un târziu. SUNT DE ACORD CA, DACĂ 
REZOLV TOATE GHICITORILE PE CARE MI LE SPUNEŢI, SĂ VĂ 
DUC CU MINE ÎN LOCUL UNDE CĂRAREA SE TERMINĂ ÎN 
LUMINIŞ. DACĂ UNUL DINTRE VOI SPUNE O GHICITOARE PE 
CARE EU NU O POT REZOLVA, VĂ VOI CRUŢA VIEŢILE ŞI VĂ 
VOI DUCE LA TOPEKA, UNDE VEŢI PĂRĂSI MONOUL ŞI VĂ 
VEŢI CONTINUA DRUMUL SPRE TURNUL ÎNTUNECAT. AM 
ÎNŢELES CORECT TERMENII ŞI LIMITELE PROPUNERII TALE, 
ROLAND, FIUL LUI STEVEN? 

— Da. 

— PREA BINE, ROLAND DE GILEAD. 

PREA BINE, EDDIE DIN NEW YORK. 

PREA BINE, SUSANNAH DIN NEW YORK. 

PREA BINE, JAKE DIN NEW YORK. 

PREA BINE, ETE DIN LUMEA DE MIJLOC. 

Ete ridică scurt ochii la auzul numelui său. 


— VOI SUNTEŢI KA-TET; UN TOT FORMAT DIN MAI MULŢI. 
LA FEL ŞI EU. ACUM VOM DOVEDI CARE KA-TET ESTE MAI 
PUTERNIC. 

Urmă o clipă de linişte, întreruptă doar de pulsaţia grea şi 
egală a turbinelor cu transmisie lentă, care îi purtau pe 
deasupra ținuturilor pustii, îi purtau spre Topeka, locul unde 
Lumea de Mijloc se sfârşea şi începea Lumea de Capăt. , 

— DECI, strigă vocea lui Blaine.  ARUNCAŢI-VA 
NĂVOADELE, RĂTĂCITORILOR! PUNEŢI-MĂ LA ÎNCERCARE 
CU ÎNTREBĂRILE VOASTRE. SĂ ÎNCEAPĂ CONCURSUL. 


NOTA AUTORULUI 


Al patrulea volum din povestea Turnului Întunecat ar 
trebui să apară - presupunând, desigur, că viaţa Scriitorului 
Fidel şi interesul Cititorului Fidel vor mai dăinui - în viitorul 
nu foarte îndepărtat. E greu să fiu mai exact de atât; 
niciodată nu mi-a fost uşor să găsesc uşile spre lumea lui 
Roland şi mi se pare că am nevoie de tot mai multă muncă 
pentru a ciopli cheile care să se potrivească în încuietorile 
acestora. Chiar şi aşa, dacă cititorii vor cere un al patrulea 
volum, acesta le va fi oferit, întrucât încă sunt capabil să 
găsesc lumea lui Roland atunci când îmi pun mintea la 
contribuţie, şi încă mă ţine în mreje... mai tare, în multe 
feluri, decât orice altă lume prin care imaginaţia mea a 
hoinărit. Şi asemenea acelor misterioase motoare cu 
transmisie lentă, această poveste pare că-şi află propriul 
ritm, tot mai rapid, pe măsură ce înaintez în ea. 

Sunt perfect conştient că unii cititori ai Ţinuturilor pustii 
vor fi nemulţumiţi de faptul că s-a terminat în felul acesta, 
lăsând atât de multe lucruri nerezolvate. Nici eu nu sunt 
foarte mulţumit că-i las pe Roland şi pe tovarăşii lui în grija 
nu foarte tandră a Monoului Blaine şi, chiar dacă nu sunteţi 
obligaţi să mă credeţi, trebuie totuşi să insist că am fost 
surprins de încheierea acestui al treilea volum, aşa cum s- 
ar putea să fie unii dintre cititorii mei. În acelaşi timp, 
cărţile care se scriu singure (şi aceasta aşa a făcut, în cea 
mai mare parte) trebuie de asemenea lăsate să se încheie 
singure, şi nu pot decât să te asigur pe tine, Cititorule, că 
Roland şi ceata lui au ajuns la una dintre vămile cruciale ale 
poveştii lor, şi că trebuie să-i lăsăm acolo pentru o vreme, 
să răspundă la întrebări şi să completeze formulare. Toate 
astea nu sunt decât un mod metaforic de a spune că 
povestea a ajuns, încă o dată, la un sfârşit provizoriu şi că 
inima mea a fost îndeajuns de înţeleaptă încât să mă 
oprească de la a încerca să forţez nota. 

Conţinutul următorului volum este încă neclar, deşi vă 


pot asigura că problema Monoului Blaine va fi rezolvată, că 
vom afla cu toţii mult mai multe despre tinereţea lui Roland 
şi că ne vom reîntâlni atât cu Omul Tic-Tac, cât şi cu 
fascinantul personaj Walter, aşa-numitul Vrăjitor sau Străin 
fără Vârstă. Cu acest teribil şi enigmatic personaj îşi începe 
şi Robert Browning poemul epic /nfantele Roland la Turnul 
Întunecat sosit-a, spunând despre el: 


Întâi gândit-am c-amăgiri sunt toate 
Vorbele spuse de un schilod ca el, 
Cărunt, cu ochii răi, privind mişel 

Cum i-ascultam minciunile sfruntate. 
Cu râsu-ascuns sub buzele-i strâmbate, 
Se veselea când m-osândea-n ăst fel. 


Acest mincinos maliţios, acest magician întunecat şi 
puternic este cel care deţine adevărata cheie a Lumii de 
Capăt şi a Turnului Întunecat... pentru cei suficient de 
curajoşi să o înşface. 

Şi pentru cei care au rămas. 

Bangor, Maine 
5 martie 1991