Stephen King — [Turnul intunecat] 04 Vrajitorul si globul de cristal

STEPHEN KING 


VRĂJITORUL SI GLOBUL DE 
CRISTAL 


Seria Turnul Întunecat, IV 


Traducere din limba engleză 
MIRCEA PRICAJAN 


Traducerea versurilor din poemul 
Infantele Roland la Turnul Întunecat sosit-a, de Robert 
Browning 
ANA-VERONICA MIRCEA 


Stephen King 
Wizard and glass, 1997, 2003 


N 


Nemira, 2011 


STEPHEN EDWIN KING s-a născut în Portland, Maine, în 
1947, fiind al doilea fiu al lui Donald şi Nellie Ruth Pillsbury 
King. Când avea doar doi ani, tatăl său şi-a abandonat 
familia, iar micul Stephen a avut o copilărie grea, marcată 
de repetate mutări dintr-un oraş în altul. A îndrăgit 
matineele anilor '50, unde se proiectau mai ales filme de 
groază şi SF, iar în 1960 l-a descoperit pe H.P. Lovecraft, 
care a avut o influenţă decisivă asupra lui - s-a apucat să 
aştearnă poveşti la o maşină de scris căreia îi lipsea tasta 
„N”, pe care o vom întâlni mai târziu în Misery. 

Între 1962 şi 1966 a frecventat Liceul Lisbon Falls, iar 
între 1966 şi 1970 a urmat cursurile Universităţii Maine din 
Orono. În această perioadă a lucrat la biblioteca facultăţii şi 
a publicat primele sale povestiri în revista Maine Campus, 
unde a ţinut şi o rubrică permanentă. In iunie 1970 a 
obţinut licenţa în literatură, un certificat de profesor de 
liceu şi o diplomă pentru elocuţiune şi artă dramatică. 

În 1971 s-a căsătorit cu Tabitha Jane Spruce, viitoarea 
scriitoare şi poetă T. King, şi împreună au trei copii. O 
vreme a trăit într-o rulotă şi a lucrat într-o spălătorie 
industrială, apoi a devenit profesor de engleză la Hampden 
Academy, Maine. O viaţă grea, plină de lipsuri, care-l va 
duce la alcoolism. A început să scrie Carrie, dar, fiindcă 
romanul nu avansa deloc, l-a aruncat la gunoi. Tabitha 
însă, care nu se îndoia de talentul lui, a recuperat 
manuscrisul şi l-a convins să-l ducă la bun sfârşit. În 1973 
declicul s-a produs: concernul editorial Doubleday a 
acceptat spre publicare Carrie, iar New American Library a 
cumpărat drepturile ediţiei de buzunar cu suma-record de 
400 000 de dolari. În 1975 familia sa şi-a cumpărat prima 
casă la Bridgton, Maine, iar Stephen King a publicat 
Salem's Lot. De acum înainte îşi va consacra viaţa exclusiv 
creaţiei literare şi, într-o mai mică măsură, producţiei 
cinematografice. Aproape toate romanele lui au fost 
ecranizate şi King acordă permisiunea studenţilor la regie 
să adapteze povestirile sale pentru suma simbolică de un 


dolar. 

Autor a peste patruzeci de romane şi două sute de 
povestiri, a doborât toate recordurile de vânzări şi a primit 
numeroase premii, printre care şi prestigioasa Medalie 
pentru Contribuţii Deosebite în Domeniul Literaturii 
Americane oferită de National Book Foundation. 

În 2006 venitul său anual a fost estimat la 40 de 
milioane de dolari. 


Această carte le este dedicată lui Julie Eugley şi 
Marsha DeFilippo. Ele se ocupă de corespondenţă şi, 
în cea mai mare parte, în ultimii doi ani, aceasta s-a 
referit la Roland de Gilead - pistolarul. 

Julie şi Marsha m-au convins să mă întorc la 
procesorul de cuvinte pur şi simplu bătându-mă la 
cap. Julie, tu m-ai sâcâit cu cea mai mare eficienţă, 
aşa că numele tău apare primul. 


ARGUMENT 


Vrăjitorul şi globul de cristal este al patrulea volum dintr-o 
poveste mai lungă, inspirată de poemul epic al lui Robert 
Browning /nfantele Roland la Turnul Întunecat sosit-a. 

În primul volum, Pistol/arul, se povesteşte cum Roland de 
Gilead îl urmăreşte şi, într-un sfârşit, îl prinde pe Walter, 
omul în negru, care se prefăcuse a fi prietenul tatălui lui 
Roland, dar care îl slujise de fapt pe Marten, un mare 
vrăjitor. Ţelul lui Roland nu este să-l prindă pe semi-omul 
Walter, ci să ajungă la Turnul Întunecat, unde el speră că 
va putea pune capăt acceleratei distrugeri a Lumii de 
Mijloc, poate chiar s-o inverseze. 

Roland e un fel de cavaler, ultimul din stirpea sa, iar 
Turnul, atunci când facem cunoştinţă cu el, e obsesia lui, 
singura lui rațiune de a trăi. Aflăm despre o timpurie probă 
de bărbăţie la care îl supune Marten, care a sedus-o pe 
mama sa. Marten se aşteaptă ca Roland să nu treacă 
proba şi să fie „trimis la Vest“, astfel încât armele tatălui 
său să-i fie pe veci inaccesibile. Roland însă zădărniceşte 
planurile lui Marten, trecând testul... datorită, în principal, 
modului inteligent în care îşi alege arma. 

Descoperim că lumea pistolarului se înrudeşte cu a 
noastră într-un chip teribil, dar fundamental. Această 
legătură ni se arată atunci când Roland îl întâlneşte pe 
Jake, un băiat din New York-ul anului 1977, la o haltă din 
deşert. Există uşi între lumea lui Roland şi a noastră; una 
dintre ele este moartea, şi-n felul acesta ajunge Jake prima 
oară în Lumea de Mijloc, împins în faţa unei maşini pe 43“ 
Street. Criminalul era un om pe nume Jack Mort... doar că 
fiinţa care se ascundea în mintea lui Mort, ghidându-i 
mâinile criminale în acel moment, era Walter, vechiul 
duşman al lui Roland. 

Înainte ca Jake şi Roland să-l prindă pe Walter din urmă, 
Jake moare a doua oară... acum deoarece pistolarul, pus în 


faţa unei teribile alegeri între fiul său simbolic şi Turnul 
Întunecat, alege Turnul. Ultimele cuvinte ale lui Jake, 
înainte să plonjeze în abis, sunt: „Du-te, atunci - există 
alte lumi în afară de astea.” 

Confruntarea finală dintre Roland şi Walter are loc în 
apropierea Mării Vestului. În cursul unei lungi nopţi de 
palavre, omul în negru îi prezice lui Roland viitorul folosind 
un ciudat pachet de cărţi de Tarot. Trei cărţi - Prizonierul, 
Stăpâna Umbrelor şi Moartea („dar nu pentru tine, 
pistolarule“) - sunt aduse în mod special în atenţia lui 
Roland. 

Al doilea volum, A/egerea celor trei, începe pe malul Mării 
Vestului, nu la mult timp după ce Roland se trezeşte în 
urma confruntării cu vechiul său duşman şi descoperă că 
Walter a murit de mult, nemairămânând din el decât oase 
într-un loc plin de oase. Istovit, pistolarul este atacat de o 
mulţime de „homaroşenii” carnivore şi, înainte să poată 
scăpa de ele, este grav rănit, pierzând arătătorul şi 
degetul mijlociu de la mâna dreaptă. Mai mult, muşcătura 
lor l-a otrăvit şi, pe când îşi reia drumul spre nord de-a 
lungul Mării Vestului, Roland e din ce în ce mai bolnav... 
poate pe moarte. 

În drumul său întâlneşte trei uşi care stau de la sine în 
picioare, pe plajă. Acestea se deschid în oraşul New York, 
în trei când-uri diferite. Din 1987, Roland îl aduce pe Eddie 
Dean, prizonier al heroinei. Din 1964, o aduce pe Odetta 
Susannah Holmes, o femeie care şi-a pierdut partea 
inferioară a picioarelor într-o nefericită întâmplare la 
metrou... una care n-a fost deloc un accident. Ea este de 
fapt stăpâna umbrelor, având o a doua personalitate 
malefică ascunsă înăuntrul tinerei femei de culoare 
devotate cauzelor sociale, pe care o cunosc prietenii ei. 
Această femeie ascunsă, violenta şi abila Detta Walker, e 
hotărâtă să-i ucidă pe Roland şi pe Eddie, atunci când 
pistolarul o aduce în Lumea de Mijloc. 

Între situarea temporală a acestora doi, din nou în 1977, 
Roland intră în mintea diabolică a lui Jack Mort, care i-a 


făcut rău Odettei/Dettei nu o dată, ci de două ori. 
„Moartea”, îi spusese omul în negru lui Roland, „dar nu 
pentru tine, pistolarule.” Mai mult decât atât, Mort nu este 
cel de al treilea despre care vorbea profeția lui Walter; 
Roland îl împiedică pe acesta să-l ucidă pe Jake Chambers 
şi, la scurt timp după aceea, Mort îşi găseşte sfârşitul sub 
roţile aceluiaşi tren care a lăsat-o pe Odetta fără picioare 
în 1959. Astfel, Roland nu reuşeşte să-l aducă pe psihopat 
în Lumea de Mijloc... însă, se întreabă el, chiar şi-ar fi dorit 
ca asta să se întâmple? 

Totuşi, zădărnicirea împlinirii viitorului prezis are un 
preţ, ca întotdeauna. Ka, vierme, ar fi spus Cort, bătrânul 
învăţător al lui Roland. Aceasta-i o roată mare care se 
învârteşte neincetat. Nu sta-n fața ei atunci, c-altfel vei fi 
zdrobit sub ea, şi aşa se va zice cu al tău creier prost şi ale 
tale inutile mate. 

Roland crede că a adus de fapt trei, aducându-i doar pe 
Eddie şi Odetta, dat fiind că aceasta are personalitate 
dublă, însă atunci când Odetta şi Detta se îmbină, 
transformându-se în Susannah (graţie în mare parte iubirii 
şi curajului lui Eddie Dean), pistolarul înţelege că nu este 
aşa. Şi mai înţelege un lucru: că-l chinuiesc gânduri legate 
de Jake, băiatul care, murind, a vorbit de alte lumi. De 
fapt, jumătate din logica pistolarului spune că băiatul n-a 
existat niciodată. Împiedicându-l pe Jack Mort să-l împingă 
pe Jake în faţa maşinii care ar fi trebuit să-l ucidă, Roland a 
creat un paradox temporal care îl sfâşie. Şi care, în lumea 
noastră, îl sfâşie şi pe Jake Chambers. 

Ținuturile pustii, al treilea volum din serie, începe cu 
acest paradox. După ce ucid un urs uriaş pe nume Mir 
(după vechii oameni care au plecat de teama lui) sau 
Shardik (după Marii Străbuni care l-au construit... întrucât 
ursul se dovedeşte a fi un cyborg), Roland, Eddie şi 
Susannah merg pe urmele bestiei şi descoperă Calea 
Grinzii. Există şase astfel de grinzi care leagă cele 
douăsprezece portaluri ce marchează marginile Lumii de 
Mijloc. La punctul de intersecţie a grinzilor - în mijlocul 


lumii lui Roland, poate centrul tuturor lumilor - pistolarul 
crede că el şi prietenii lui vor găsi în sfârşit Turnul 
întunecat. 

De acum Eddie şi Susannah nu mai sunt prizonieri în 
lumea lui Roland. Indrăgostiţi şi deveniți ei înşişi pistolari 
aproape desăvârşiţi, sunt participanţi deplini la căutare şi 
îl urmează de bunăvoie de-a lungul Căii Grinzii. 

Intr-un cerc al vorbelor, nu departe de Portalul Ursului, 
timpul este îndreptat, paradoxul ajunge la sfârşit şi 
adevăratul al treilea este în sfârşit adus. Jake reintră în 
Lumea de Mijloc în urma unui periculos rit când toţi patru - 
Jake, Eddie, Susannah şi Roland - îşi amintesc chipul taţilor 
lor şi se ridică la înălţimea aşteptărilor. Nu la mult timp 
după aceea, cvartetul devine cvintet, atunci când Jake se 
împrieteneşte cu un billy-bumbler. Bumblerii, care par o 
combinaţie între bursuc, raton şi câine, deţin o limitată 
abilitate de vorbire. Jake îşi botează noul prieten Ete. 

Calea pelerinilor îi duce spre Lud, un pustiu urban unde 
supraviețuitorii degeneraţi din două vechi facţiuni, Puberii 
şi Cărunţii, întreţin mai departe un vechi conflict. Înainte 
să ajungă la oraş, intră într-un orăşel numit River Crossing, 
în care mai trăiesc câţiva locuitori bătrâni. Aceştia 
recunosc în Roland un vestigiu al zilelor vechi, dinainte ca 
lumea să meargă mai departe, şi-i onorează pe el şi pe 
tovarăşii lui. După aceea, bătrânii le spun de un vechi tren 
monorai care ar mai putea încă să circule de la Lud în 
ţinuturile pustii, de-a lungul Căii Grinzii şi către Turnul 
întunecat. 

Jake e speriat de această veste, însă nu întru totul 
surprins; înainte de a fi scos din New York, el a obţinut 
două cărţi dintr-o librărie deţinută de un om purtând 
suspectul nume de Calvin Tower. Una este o culegere de 
ghicitori cu paginile cu răspunsurile rupte. Cealaltă, 
Charlie, trenulețul Uu-uu, este o carte pentru copii despre 
un tren. O povestioară amuzantă, ar spune cei mai mulţi... 
însă lui Jake i se pare că Charlie are ceva ce nu este deloc 
amuzant. Ceva înfiorător. Roland mai ştie un lucru: în 


Limba Nobilă din lumea sa, cuvântul char înseamnă 
moarte. 

Tuşa Talitha, conducătoarea locuitorilor din River 
Crossing, îi dă lui Roland o cruce de argint pe care să o 
poarte, iar călătorii îşi văd de drum. Inainte de a ajunge la 
Lud, ei descoperă un avion prăbuşit din lumea noastră - un 
avion de luptă german din anii '30. In carlingă este 
îngrămădit cadavrul mumificat al unui gigant, aproape 
sigur proscrisul David Quick, figură semimitologică. 

Pe când traversează dărăpănatul pod peste râul Send, 
puţin lipseşte ca Jake şi Ete să piară într-un accident. In 
vreme ce Roland, Eddie şi Susannah sunt preocupaţi de 
aceasta, grupul lor este atacat de un proscris muribund (şi 
foarte periculos) pe nume Gasher. Acesta îl răpeşte pe 
Jake şi îl duce sub pământ la Omul Tic-Tac, ultimul 
conducător al Cărunţilor. Adevăratul nume al lui Tic-Tac 
este Andrew Quick; el e strănepotul omului care a murit 
încercând să aterizeze cu un avion dintr-o altă lume. 

În timp ce Roland (ajutat de Ete) pleacă după Jake, 
Eddie şi Susannah găsesc Leagănul din Lud, unde Monoul 
Blaine se trezeşte. Blaine este ultima componentă de 
deasupra solului a unui vast sistem computerizat aflat sub 
oraşul Lud şi doar un singur lucru îl mai interesează: 
ghicitorile. Promite să-i ducă pe călători la ultima staţie a 
monoraiului, dacă ei reuşesc să rezolve o ghicitoare pe 
care le-o spune. Altfel, ameninţă Blaine, singura călătorie 
pe care o vor face va fi spre locul unde poteca se sfârşeşte 
în luminiş... spre moarte, cu alte cuvinte. În cazul acesta, 
nu vor fi deloc singuri, deoarece Blaine plănuieşte să 
elibereze rezervele de gaz paralizant care-i vor ucide pe 
toţi cei rămaşi în Lud: Puberi, Cărunţi şi pistolari 
deopotrivă. 

Roland îl salvează pe Jake, lăsându-l pe Omul Tic-Tac 
mort... însă Andrew Quick nu e mort. Pe jumătate orb, 
desfigurat, acesta e salvat de un om care îşi spune Richard 
Fannin. Fannin se prezintă însă şi ca Străinul Fără Vârstă, 
un demon cu privire la care Roland a fost pus în gardă de 


Walter. 

Roland şi Jake se reîntâlnesc cu Eddie şi Susannah la 
Leagănul din Lud, iar Susannah - cu puţin ajutor din partea 
„jigodiei ăleia“ de Detta Walker - reuşeşte să rezolve 
ghicitoarea lui Blaine. Li se permite să urce, ignorând de 
nevoie avertismentele îngrozite ale conştiinţei lucide şi 
totuşi extrem de slăbite a lui Blaine (Eddie numeşte vocea 
aceasta Micul Blaine), doar pentru a descoperi că Blaine 
intenţionează să se sinucidă cu ei la bord. Faptul că 
adevărata minte care operează monoul se află în 
computere ce rămân din ce în ce mai mult în urma lor, 
funcţionând sub un oraş transformat într-un ţarc de 
abator, nu va avea nicio importanţă atunci când glonţul 
roz va sări de pe şine undeva de-a lungul liniei, cu o viteză 
de aproape o mie trei sute de kilometri la oră. 

Există o singură şansă de supravieţuire: pasiunea lui 
Blaine pentru ghicitori. Roland de Gilead propune, în 
disperare, un târg. Cu acest târg se încheie Ținuturile pustii 
şi tot cu acest târg începe Vrăjitorul şi globul de cristal. 


Romeo: Copilă, jur pe sfânta Lună care 
Chenar de-argint pe vârf de pomi brodează... 


Julieta: O, nu jura pe Luna-nşelătoare, 
Ce-şi schimbă discu-n fiecare lună, 
Nu vreau să fii şi tu din cei ce mint... 
Romeo: Pe ce să jur, dar? 


Julieta: Nu jura deloc! 
Sau jură doar pe nobilul tău suflet! 
Pe sfântul idol din altarul meu, 
Şi te voi crede... 
William Shakespeare, Romeo şi Julieta! 


Într-a patra zi, spre marea ei bucurie, Oz o chemă 


1 Traducere de Şt. O. losif, ediţia Adevărul Holding, 
2009. 


la el, iar când fetiţa intră în Sala Tronului, omuleţul o 
salută amabil: 

— la loc, draga mea. Cred că am găsit o cale să te 
scot din acest ţinut. 

— Şi să mă duci înapoi în Kansas? întrebă ea cu 
nerăbdare. 

— Mă rog, nu ştiu dacă chiar în Kansas, zise Oz, 
căci n-am nici cea mai vagă idee unde se află. Dar 
mai întâi trebuie să traversezi deşertul. 

lar după aceea ar trebui să fie uşor să-ţi găseşti 
drumul spre casă. 

L. Frank Baum, Vrăjitorul din Oz? 


Eu am chemat din urmă-un chip senin 
Pentru-a spera că fac ce se cuvine. 
Gândeşte-ntâi, apoi te baţi mai bine, 
Când guşti trecutul, totul e deplin. 
Robert Browning, Infantele Roland la Turnul 
întunecat sosit-a 


* Traducere de Cristiana Vişan, Ed. Univers, ediţia 
Cotidianul, 2008. 


19 


RESPECT 


PROLOG 
BLAINE 


— SPUNEŢI-MI O GHICITOARE, îi invită Blaine. 

— Du-te-n mă-ta, zise pistolarul. 

— CE SPUI? 

Evident nevenindu-i să creadă, vocea Marelui Blaine se 
apropiase din nou foarte mult de vocea nebănuitului său 
geamăn. 

— Am zis să te duci în mă-ta, repetă Roland cu calm, dar 
dacă asta nu pricepi, o pot spune mai clar. Nu. Răspunsul 
este nu. 

Un timp foarte, foarte lung nu veni răspuns de la 
niciunul dintre cei doi Blaine, iar când Marele Blaine 
răspunse totuşi, n-o făcu în cuvinte. În schimb, pereţii, 
podeaua şi tavanul începură să-şi piardă din nou culoarea 
şi soliditatea. În interval de zece secunde, Vagonul 
Baroniei încetase iarăşi să existe. Monoul zbura acum prin 
lanţul muntos pe care îl văzuseră la orizont: piscuri gri-fier 
goneau spre ei cu o viteză sinucigaşă, apoi rămâneau în 
urmă, dezvăluind văi sterile prin care cărăbuşi gigantici se 
târau aidoma unor țestoase de uscat. Roland văzu ceva ce 
aducea cu un şarpe uriaş descolăcindu-se pe neaşteptate 
din gura unei peşteri. Apucă unul dintre cărăbuşi şi-l trase 
înapoi în bârlogul său. Roland nu văzuse niciodată în viaţa 
lui asemenea animale ori asemenea peisaj, şi i se făcuse 
pielea de găină pe tot corpul. Erau amenințătoare, însă nu 
asta era problema. Erau nemaivăzute - şi asta era 
problema. Era ca şi când Blaine i-ar fi transportat într-o 
altă lume. 

— POATE AR TREBUI SĂ DERAIEZ AICI, spuse Blaine. 

Vocea lui era meditativă, dar dincolo de ea pistolarul 
auzi o profundă, zvâcnitoare ură. 

— Poate aşa ar trebui să faci, rosti pistolarul cu 


indiferenţă. 

Nu se simțea însă indiferent şi ştia că era posibil ca 
Blaine să-i poată desluşi sentimentele în voce - le spusese 
doar că avea un astfel de echipament şi, chiar dacă era 
sigur că monvoul putea să mintă, Roland nu avea motive să 
se îndoiască în cazul de faţă. Dacă Blaine într-adevăr citea 
anumite accente în vocea pistolarului, jocul probabil că 
ajunsese deja la sfârşit. Era o maşină incredibil de 
sofisticată... şi totuşi era doar o maşină. Exista 
posibilitatea să nu poată înţelege că fiinţele umane sunt 
deseori capabile să meargă într-o direcţie chiar şi atunci 
când toate emoţiile şi instinctele le spun să n-o facă. Dacă 
depista în vocea pistolarului accente care indicau teamă, 
probabil că avea să presupună că Roland blufa. O 
asemenea greşeală putea însemna moarte pentru toţi. i 

— EŞTI OBRAZNIC ŞI AROGANT, spuse Blaine. POATE CA 
ASTEA ŢIE ŢI SE PAR TRASATURI INTERESANTE, MIE ÎNSĂ 
NU MI SE PAR. 

Eddie afişa o expresie exasperată. Rosti pe muteşte 
cuvintele Ce crezi că FACI? Roland îl ignoră; era ocupat cu 
Blaine şi ştia foarte bine ce făcea. 

— O, pot să fiu şi mai obraznic. 

Roland de Gilead îşi desfăcu mâinile şi se ridică încet. 
Stătu aparent în gol, cu picioarele depărtate, cu mâna 
dreaptă pe şold şi cu stânga pe mânerul de santal al 
revolverului. Stătea aşa cum mai stătuse de atâtea ori 
înainte, pe străzile prăfuite a o sută de oraşe uitate, în zeci 
de canioane sterpe, în nenumărate baruri cu mirosurile lor 
de bere acră şi carne prăjită. Nu era decât o altă 
confruntare pe o altă stradă pustie. Atâta tot, şi asta era 
suficient. Era khef, ka şi ka-tet. Faptul că întotdeauna se 
ajungea la o confruntare era elementul central al vieţii 
sale şi axul pe care se învârtea ka-ul său. Că bătălia era 
purtată cu vorbe în loc de gloanţe nu avea nicio 
importanţă; avea să fie, chiar şi aşa, o luptă până la 
moarte. Duhoarea morţii în aer era la fel de clară şi de 
precisă precum putoarea de stârvuri putrede într-o 


mlaştină. Atunci îl cuprinse furia luptei, cum se întâmpla 
mereu... şi intră într-o altă stare a fiinţei proprii. 

— Pot spune că eşti o maşină arogantă, cu capul sec, 
neroadă, imbecilă. Pot spune că eşti o creatură proastă, 
care nu judecă mai mult decât suflul vântului de iarnă într- 
o scorbură de copac. 

— ÎNCETEAZĂ. 

Roland continuă pe acelaşi ton senin, ignorându-l 
complet pe Blaine. 

— Din nefericire, puterea mea de a fi obraznic are o 
limită, dat fiind că nu eşti decât o maşină... ceea ce Eddie 
numeşte „flecuşteţ". 

— SUNT MULT MAI MULT DECÂT ATÂT... 

— Nu-ţi pot spune muist, de pildă, fiindcă n-ai nici gură, 
nici mădular. Nu pot spune că eşti mai infect decât cel mai 
infect vagabond care s-a târât vreodată prin şanţurile celei 
mai jegoase străzi, întrucât chiar şi o astfel de creatură e 
mai bună decât tine; tu n-ai genunchi pe care să te târăşti 
şi n-ai cădea în ei dacă ai face-o, căci tu nu cunoşti 
conceptul de milă, această slăbiciune omenească. Nu-ţi 
pot spune nici măcar să-ţi fuţi mama, pentru că n-ai avut 
aşa ceva. 

Roland pregetă cât să-şi tragă răsuflarea. Cei trei 
tovarăşi ai lui erau înmărmuriţi. De jur împrejurul lor, 
sufocantă, era tăcerea trăsnită a Monoului Blaine. 

— Îți pot spune creatură perfidă care şi-a lăsat propria 
parteneră să se sinucidă, un laş care s-a distrat 
torturându-i pe nerozi şi ucigându-i pe inocenți, un spiriduş 
mecanic pierdut şi smiorcăit care... 5 

— ÎȚI PORUNCESC SĂ TE OPRESTI SAU VĂ UCID PE TOŢI PE 
LOC! 

În ochii lui Roland scăpăra un foc albastru atât de 
sălbatic, încât Eddie se feri de el. Vag, îi auzi pe Jake şi 
Susannah icnind. 

— Ucide-ne dacă vrei, dar nu-mi porunci nimic! răcni 
pistolarul. A; uitat chipurile celor care te-au făcut! Acum, fie 
ne ucizi, fie îţi tii gura şi mă asculti pe mine, Roland de Gilead, 


fiul lui Steven, pistolar şi lord al ținuturilor străvechi! N-am 
străbătut atâția kilometri şi atâţia ani ca să-ţi ascult 
balivernele copilăreşti! Ai înţeles? Acum ascultă-mă tu pe 
MINE! 

Urmă un moment de linişte şocată. Nimeni nu respira. 
Roland privea aprig înainte, cu fruntea sus, cu mâna pe 
mânerul pistolului. 

Susannah Dean îşi duse palma la gură şi pipăi surâsul 
slab de pe buze aşa cum o femeie pipăie un articol nou de 
îmbrăcăminte - o pălărie, poate - pentru a se asigura că-i 
stă drept. Se temea că acesta era sfârşitul vieţii ei, şi 
totuşi sentimentul predominant nu era teama, ci mândria. 
Aruncă o privire în stânga şi văzu că Eddie se uita la 
Roland cu un surâs năuc. Expresia lui Jake era şi mai 
simplă: adorare, nici mai mult, nici mai puţin. 

— Spune-i! rosti Jake cu răsuflarea tăiată. Arată-i tu! 
Aşa! 

— Ai face bine să fii atent, aprobă Eddie. Chiar îl doare 
în cot, Blaine. Nu de pomană i se zicea Câinele Turbat din 
Gilead. 

După un moment prelung, Blaine întrebă: 

— AŞA ŢI SE ZICEA, ROLAND, FIUL LUI STEVEN? 

— Se poate, încuviinţă Roland, stând calm în aer, 
deasupra dealurilor sterpe. : 

— LA CE-MI SUNTEŢI BUNI DACA NU-MI SPUNEŢI 
GHICITORI? întrebă Blaine. 

Acum părea un copil îmbufnat căruia i s-a permis să 
stea treaz dincolo de ora lui normală de culcare. 

— N-am spus că n-o vom face, zise Roland. 

— NU? făcu Blaine descumpănit. NU ÎNȚELEG. TOTUŞI, 
ANALIZA AMPRENTEI VOCALE INDICA UN DISCURS 
RAȚIONAL. TE ROG, EXPLICA. 

— Ai spus că le vrei acum, răspunse pistolarul. Eu asta 
refuzam. Nerăbdarea te-a făcut necuviincios. 

— NU ÎNȚELEG. 

— Te-a făcut obraznic. Asta înţelegi? 

Urmă o tăcere lungă, încărcată. Apoi: 


— DACĂ CE AM SPUS ŢI S-A PĂRUT OBRĂZNICIE, ÎMI CER 
SCUZE. 

— Se acceptă, Blaine. Avem însă o problemă mai mare. 

— EXPLICĂ. 

Blaine părea acum nesigur pe sine şi Roland nu era 
tocmai surprins. Trecuse mult timp de când computerul nu 
mai primise alte răspunsuri din partea oamenilor în afara 
ignoranței, neglijării şi servilismului superstiţios. Dacă 
experimentase simplul curaj uman, asta se întâmplase cu 
mult timp în urmă. 

— Închide compartimentul din nou şi o voi face. 

Roland se aşeză ca şi când orice alt argument - şi 
perspectiva morţii imediate - ar fi fost acum de negândit. 

Blaine se execută. Pereţii se umplură de culoare şi 
peisajul coşmaresc de jos fu din nou ascuns vederii. 
Luminiţa de pe harta rutieră clipea acum aproape de 
punctul pentru Candleton. 

— Prea bine, spuse pistolarul. Obrăznicia se poate ierta, 
Blaine; aşa am fost învăţat în copilărie, iar lutul s-a uscat 
în forma lăsată de mâna olarului. Am fost învăţat însă şi că 
prostia e de neiertat. 

— CÂND AM DAT EU DOVADĂ DE PROSTIE, ROLAND DE 
GILEAD? 

Vocea lui Blaine era moale şi reţinută. Susannah se 
gândi imediat la o pisică ghemuită în faţa unei găuri de 
şoarece, dând din coadă, cu ochii verzi strălucind. 

— Noi avem ceva ce-ţi doreşti, spuse Roland, dar 
singura răsplată pe care ne-o oferi este moartea. Asta-i o 
prostie foarte mare. 

Urmă o pauză foarte, foarte lungă, în timp ce Blaine 
cumpăni. După care, rosti: 

— CE SPUI TU E ADEVĂRAT, ROLAND DE GILEAD, NUMAI 
CĂ ÎNCĂ N-AŢI FĂCUT DOVADA CALITĂŢII GHICITORILOR. 
N-AM SĂ VĂ RECOMPENSEZ CU VIEŢILE VOASTRE PENTRU 
NIŞTE GHICITORI PROASTE. 

Roland încuviinţă. 

— Înţeleg, Blaine. Ascultă, acum, şi înţelege-mă şi tu. O 


parte din ce-ţi voi spune le-am spus-o deja prietenilor mei. 
Când eram mic în Baronia Gilead, erau şapte Sărbători în 
fiecare an - a lernii, a Pământului Larg, a Semănării, a 
Mijlocului Verii, a Pământului Plin, a Secerişului şi a 
Sfârşitului de An. Ghicitorile erau o parte importantă a 
fiecărei Sărbători, însă erau atracţia principală la 
Sărbătoarea Pământului Larg şi la aceea a Pământului Plin, 
întrucât se credea că pot aduce recolte bogate sau, 
dimpotrivă, sărace. FRA 

— ASTA-I O SUPERSTIŢIE FARA NICIUN SUPORT REAL, 
spuse Blaine. O GASESC SUPARATOARE ŞI ENERVANTA. 

— Sigur că e o superstiție, fu Roland de acord, dar ai fi 
surprins cât de bine prevesteau ghicitorile recoltele. De 
pildă, ghiceşte asta, Blaine: Care este diferenţa dintre o 
bunică şi o budincă? Și 

— ASTA-I FOARTE VECHE ŞI NU FOARTE INTERESANTA, 
rosti Blaine, care părea totuşi bucuros că avea ceva de 
rezolvat. BUDINCA POATE FI BUNICICĂ, DAR BUNICA NU 
POATE FI  BUDINCICĂ. O GHICITOARE BAZATĂ PE 
REZONANŢA FONETICĂ. ÎNCĂ UNA DE GENUL ĂSTA, UNA 
SPUSĂ LA NIVELUL ÎN CARE SE AFLĂ BARONIA NEW YORK, 
ZICE AŞA: CARE E DIFERENŢA DINTRE UN GENERAL ŞI UN 
OROLOGIU? 

— Asta o ştiu, sări Jake. Orologiul are tic-tacul lui şi 
generalul tactica lui. 

— DA, aprobă Blaine. O GHICITOARE DINTRE CELE MAI 
PROSTEŞTI. 

— In sfârşit sunt de acord cu tine, bătrâne Blaine, spuse 
Eddie. 

— VREAU SĂ-MI MAI POVESTEŞTI DESPRE 
CONCURSURILE DE GHICITORI DIN GILEAD, ROLAND, FIUL 
LUI STEVEN. MI SE PARE DEOSEBIT DE INTERESANT. 

— La prânz, cu ocazia Pământului Larg şi a Pământului 
Plin, cam între şaisprezece şi treizeci de concurenţi se 
strângeau în Sala Străbunilor, care era deschisă pentru 
eveniment. Atunci erau singurele momente din an când 
plebea - neguţătorii şi fermierii şi alţii asemenea - avea 


voie să intre în Sala Străbunilor, şi în ziua aceea se 
îngrămădeau toți acolo. 

Ochii pistolarului erau distanţi şi visători; era expresia 
pe care Jake o văzuse pe chipul lui în acea înnegurată 
cealaltă viaţă, când Roland îi povestise cum el şi prietenii 
lui, Cuthbert şi Jamie, se strecuraseră odată în balconul 
aceleiaşi Săli pentru a urmări un fel de dans ritualic. Jake 
şi Roland urcau pe munţi când Roland îi vorbise despre 
episodul acesta, erau aproape pe urmele lui Walter. 

Marten şedea lângă mama şi tata, spusese Roland. f 
recunoşteam chiar şi de la înălţimea aceea - şi o dată ea şi 
Marten au dansat, încet şi învârtindu-se, şi ceilalți le-au făcut 
loc pe ring şi au aplaudat când dansul s-a încheiat. Pistolarii 
nu au aplaudat însă... 

Jake se uită curios la Roland, întrebându-se din nou de 
unde venea omul acela ciudat şi distant... şi de ce. 

— In mijlocul podelei era aşezat un butoi mare, urmă 
Roland, şi în el fiecare concurent arunca o mână de 
pergamente cu ghicitori scrise pe ele. Multe erau vechi, 
ghicitori pe care le primiseră de la străbuni - chiar şi din 
cărţi, în unele cazuri - dar multe altele erau noi - scornite 
cu acea ocazie. Trei arbitri, unul întotdeauna un pistolar, 
dădeau verdictul atunci când ghicitorile erau spuse cu 
voce tare. Nu erau acceptate decât dacă arbitrii le 
considerau corecte. 

— DA, GHICITORILE TREBUIE SĂ FIE CORECTE, aprobă 
Blaine. 

— Aşa începea concursul de ghicitori, spuse pistolarul. 

Un zâmbet vag îi atinse buzele, gândindu-se la zilele 
acelea, zile când avea vârsta băiatului plin de vânătăi care 
şedea în faţa sa, cu billy-bumblerul în braţe. 

— Spuneau ghicitori ore în şir. Se forma un rând în 
centrul Sălii Străbunilor. Poziţia în rând era hotărâtă prin 
tragere la sorţi şi, cum era mult mai bine să te afli la coadă 
decât în capătul rândului, toţi sperau la un număr mare, 
deşi câştigătorul trebuia să răspundă corect la cel puţin o 
ghicitoare. 


— CATEGORIC. 

— Fiecare bărbat sau femeie - întrucât unii dintre cei 
mai buni concurenţi din Gilead erau femei - se apropia de 
butoi, extrăgea o ghicitoare şi i-o dădea Maestrului. 
Maestrul o citea şi, dacă ghicitoarea nu primea răspuns 
după ce nisipul din clepsidra de trei minute se scurgea, 
concurentul trebuia să părăsească rândul. 

— ŞI ACEEAŞI GHICITOARE | SE SPUNEA URMĂTORULUI 
DIN RÂND? 

— Da. 

— ACELA AVEA, DECI, MAI MULT TIMP DE GÂNDIRE. 

— Da. 

— ÎNȚELEG. SUNĂ STRAŞNIC. 

Roland se încruntă. 

— Straşnic? 

— Vrea să spună că sună distractiv, îi explică Susannah 
imediat. 

Roland ridică din umeri. 

— Era distractiv pentru spectatori, presupun, dar 
concurenţii tratau problema cu toată seriozitatea, şi 
deseori se iscau certuri şi lupte cu pumnii după încheierea 
concursului şi după premiere. 

— CARE ERA PREMIUL? 

— Cea mai mare gâscă din Baronie. Şi an de an, 
învățătorul meu, Cort, ducea gâscă aceea acasă. 

— ÎNSEAMNĂ CĂ ERA UN CONCURENT REDUTABIL, zise 
Blaine plin de respect. MI-AR PLĂCEA SĂ FIE AICI, DE FAŢĂ. 

Suntem doi, deci, gândi Roland. 

— Acum ajung la propunerea mea, zise apoi pistolarul. 

— TE ASCULT CU MARE INTERES, ROLAND DE GILEAD. 

— Să zicem că următoarele ore vor fi Sărbătoarea 
noastră. Cum tu doreşti să auzi noi ghicitori, nu ne vei 
spune niciuna din milioanele pe care deja le ştii... 

— CORECT. 

— Pe cele mai multe oricum nu le-am putea rezolva, 
continuă Roland. Sunt sigur că ştii ghicitori care l-ar fi lăsat 
mască şi pe Cort, dacă ar fi fost extrase din butoi. 


Nu era deloc sigur de asta, însă trecuse vremea folosirii 
pumnului şi venise timpul pentru palma deschisă. 

— DESIGUR, acceptă Blaine. 

— Propun ca, în loc de gâscă, vieţile noastre să fie 
premiul, zise Roland. lţi vom spune ghicitori pe traseu, 
Blaine. Dacă, atunci când vom ajunge la Topeka, tu vei fi 
rezolvat toate ghicitorile noastre, vei avea voie să-ţi pui în 
aplicare planul dintâi şi să ne ucizi. Asta este gâsca ta. Dar 
dacă noi te blocăm pe tine - dacă există o ghicitoare fie în 
cartea lui Jake, fie în mintea vreunuia dintre noi, la care tu 
să nu ştii să răspunzi - trebuie să ne duci la Topeka şi apoi 
să ne laşi liberi să ne vedem mai departe de drum. Asta 
este gâscă noastră. 

Tăcere. 

— Ai înţeles? 

— DA. 

— Eşti de acord? 

Din nou tăcere din partea Monoului Blaine. Eddie stătea 
rigid, cu braţele în jurul lui Susannah, uitându-se spre 
plafonul  Vagonului  Baroniei. Mâna stângă a femeii 
alunecase peste pântece, gândindu-se la un secret care 
era posibil să crească acolo. Jake mângâia uşor blana lui 
Ete, ocolind porțiunile încâlcite şi însângerate, unde 
bumblerul fusese înjunghiat. Aşteptară cât timp Blaine - 
adevăratul Blaine, acum departe în urma lor, ducându-şi 
simulacrul de viaţă sub un oraş în care toţi locuitorii 
zăceau morţi de mâna sa - cumpănea la propunerea 
pistolarului. 

— DA, zise el într-un târziu. SUNT DE ACORD CA, DACĂ 
REZOLV TOATE GHICITORILE PE CARE MI LE SPUNEŢI, SĂ 
VĂ DUC CU MINE ÎN LOCUL UNDE CĂRAREA SE TERMINĂ ÎN 
LUMINIŞ. DACA UNUL DINTRE VOI SPUNE O GHICITOARE PE 
CARE EU NU O POT REZOLVA, VĂ VOI CRUŢA VIEŢILE ŞI VĂ 
VOI DUCE LA TOPEKA, UNDE VEŢI PĂRĂSI MONOUL ȘI VĂ 
VEŢI CONTINUA DRUMUL SPRE TURNUL ÎNTUNECAT. AM 
ÎNŢELES CORECT TERMENII ŞI LIMITELE PROPUNERE TALE, 
ROLAND, FIUL LUI STEVEN? 


— Da. 

— PREA BINE, ROLAND DE GILEAD. 

PREA BINE, EDDIE DIN NEW YORK. 

PREA BINE, SUSANNAH DIN NEW YORK. 

PREA BINE, JAKE DIN NEW YORK. 

PREA BINE, ETE DIN LUMEA DE MIJLOC. 

Ete ridică scurt ochii la auzul numelui său. 

— VOI SUNTEŢI KA-TET; UN TOT FORMAT DIN MAI MULŢI. 
LA FEL ŞI EU. ACUM VOM DOVEDI CARE KA-7ET ESTE MAI 
PUTERNIC. 

Urmă o clipă de linişte, întreruptă doar de pulsaţia grea 
şi egală a turbinelor cu transmisie lentă, care îi purtau pe 
deasupra ținuturilor pustii, îi purtau spre Topeka, locul 
unde Lumea de Mijloc se sfârşea şi începea Lumea de 
Capăt. 

— DECI, strigă vocea lui Blaine.  ARUNCAŢI-VĂ 
NĂVOADELE, RĂTĂCITORILOR! PUNEŢI-MĂ LA ÎNCERCARE 
CU ÎNTREBĂRILE VOASTRE. SĂ ÎNCEAPĂ CONCURSUL. 


PARTEA ÎNTÂI 
GHICITORILE 


l 
SUB LUNA DEMONULUI 


1 


Oraşul Candleton era o ruină otrăvită şi iradiată, însă 
mort nu era; după atâtea secole, în el încă mişunau forme 
de viaţă tenebroase - cărăbuşi mari cât ţestoasele, păsări 
cu aspect de libelule mici şi diforme, câţiva roboţi 
împiedicaţi care intrau şi ieşeau din clădirile dărăpănate ca 
nişte zombie din inox, cu încheieturile scârţâind, cu ochii 
nucleari pâlpâind. 

— Arată-ţi permisul de trecere, partenere! strigă cel 
care era blocat de două sute treizeci şi patru de ani într-un 
colţ al holului de la intrarea în Hotelul Călătorilor. 

In rombul ruginit al capului său era ştanţată o stea cu 
şase colţuri. De-a lungul timpului, reuşise să adâncească 
superficial peretele îmbrăcat în oţel care îi ţinea calea, dar 
asta era tot. 

— Arată-ţi permisul de trecere, partenere! Posibil nivel 
ridicat de radiaţii la sud şi est de oraş! Arată-ţi permisul de 
trecere, partenere! Posibil nivel ridicat de radiaţii la sud şi 
est de oraş! 

Un şobolan umflat, orb şi trăgându-şi maţele după el 
într-un sac ca de placentă putredă, se căţără anevoie 
peste picioarele robotului de poliţie. 

Robotul nu-l observă, ci continuă să dea cu scăfârlia-i de 
oţel în peretele de oţel. 

— Arată-ţi permisul de trecere, partenere! Posibil nivel 
ridicat de radiaţii, fir-ar mama ei a naibii! 

În spatele lui, în barul hotelului, tigvele celor care 
intraseră pentru o ultimă băutură înainte să-i prindă 
cataclismul rânjeau ca şi când ar fi murit râzând. Poate că 
unii dintre ei aşa făcuseră. 


Când Monoul Blaine străbătu noaptea pe sus, ca un 
glonţ ieşind pe ţeava armei, geamurile se sparseră, praful 
se scutură şi mai multe cranii se dezintegrară precum 
nişte oale antice de lut. Afară, un uragan scurt de pulbere 
radioactivă se iscă pe stradă şi coloana lui spiralată înghiţi 
bara de legat caii din faţa restaurantului Elegant Beef & 
Pork. În piaţa oraşului, Fântâna Candleton se rupse în 
două, împrăştiind pe jos nu apă, ci doar praf, şerpi, 
scorpioni muţi şi câţiva cărăbuşi-ţestoase orbi. 

Apoi fantoma ce se avântase pe deasupra oraşului 
dispăru ca şi când nici n-ar fi existat, Candleton revenind 
la activitatea leneşă care-i ţinea loc de viaţă de două 
secole şi jumătate... şi atunci bumul sonic veni din urmă, 
bubuind deasupra oraşului pentru întâia oară în şapte ani, 
provocând vibrații destul de puternice ca să năruiască 
merceria din spatele fântânii. Robotul de poliţie încercă să 
mai dea glas unui ultim avertisment: „Posibil nivel...“, 
după care tăcu pe vecie, întorcându-se cu faţa spre colţul 
său, ca un copil care a fost rău. 

La două sau trei sute de roţi de la ieşirea din Candleton, 
pe direcţia Căii Grinzii, nivelul de radiaţii şi concentrațiile 
de DEP3 din sol scădeau brusc. Acolo, şina monoului 
cobora până la mai puţin de trei metri de pământ şi, tot 
acolo, o căprioară ce părea aproape normală ieşi elegant 
din pădurea de pin pentru a se adăpa dintr-un pârâu ale 
cărui ape se curăţaseră pe trei sferturi. 

Căprioara nu era normală - un al cincilea picior 
nedezvoltat îi atârna din mijlocul pântecelui ca un uger, 
bălăngănindu-se nevertebrat de la stânga la dreapta în 
timp ce păşea, şi un al treilea ochi orb se holba lăptos din 
partea stângă a botului. Şi totuşi, era un animal fertil, iar 
ADN-ul ei era relativ ordonat, ţinând cont de faptul că era 
un mutant de a douăsprezecea generaţie. 

In cei şase ani de viaţă ai ei, căprioara dăduse naştere 
la trei pui vii. Doi dintre ei fuseseră nu doar viabili, ci chiar 
normali - altoi bun, i-ar fi numit Tuşa Talitha din River 
Crossing. Al treilea, o oroare jupuită şi urlătoare, fusese 


ucis degrabă de părintele lui. 

Lumea - acea parte a ei, în orice caz - începuse să se 
vindece. 

Căprioara îşi vâri botul în apă, începu să bea, apoi ridică 
privirea, cu ochii largi, cu apa picurându-i de pe bot. In 
depărtare putea auzi un zumzet jos. O clipă mai târziu, 
acestuia i se alătură o geană de lumină. Un semnal de 
alarmă străbătu nervii căprioarei, însă, deşi reflexele ei 
erau bune şi lumina, când o zări, se afla încă la multe roţi 
distanţă peste ţinutul sterp, nu avu nicio clipă şansa de a 
scăpa. Inainte să apuce măcar să-şi încordeze muşchii, 
scânteia îndepărtată crescuse, devenind o lumină 
pătrunzătoare ca un ochi de lup, care îşi revărsă orbirea 
peste pârâu şi poiană. Odată cu lumina veni vuietul 
înnebunitor al motoarelor cu transmisie lentă ale lui 
Blaine, funcţionând la capacitate maximă. Ceva roz fulgeră 
pe deasupra muchiei de beton care susţinea şina; imediat 
se iscă o volbură de praf, pietre, animale mici 
dezmembrate şi frunze împrăştiate, o volbură precum 
coada unui cocoş. Căprioara fu ucisă pe loc de şocul 
trecerii lui Blaine. Prea mare pentru a fi trasă după mono, 
fu smucită totuşi aproape şaptezeci de metri în faţă, cu 
apa picurându-i de pe bot şi copite. O bună bucată din 
piele (şi acel al cincilea picior fără oase) îi fu smulsă de pe 
corp şi trasă după Blaine ca o haină abandonată. 

Urmă o tăcere scurtă, subţire ca un strat nou de piele 
sau prima gheaţă pe un iaz la Capătul Anului, după care 
bumul sonic năvăli din urmă ca o creatură sonoră 
întârziată la o petrecere de nuntă, spulberând tăcerea, 
doborând din văzduh o pasăre-mutant solitară - era posibil 
să fi fost un corb. Pasărea căzu ca o piatră şi ateriză în 
pârâu. 

In depărtare, un ochi roşu tot mai mic: farul din spate al 
lui Blaine. 

Pe cer, o lună plină ieşi de după o pătură de nori, 
zugrăvind poiana şi pârâul în tonurile ţipătoare ale unor 
bijuterii de amanet. Era un chip pe lună, însă nu unul la 


care amanţii şi-ar dori să-şi întoarcă privirea. Părea a fi 
chipul supt al unui craniu, precum cele din Hotelul 
Călătorilor; un chip care veghea, amuzat ca un lunatic, 
peste acele câteva fiinţe aflate încă în viaţă şi care 
mişunau pe pământ. In Gilead, înainte ca lumea să fi mers 
mai departe, luna plină a Capătului de An fusese numită 
Luna Demonului şi se credea că aduce ghinion să te uiţi 
direct la ea. 

Acum, însă, aceste lucruri nu mai contau. Acum, erau 
demoni peste tot. 


2 


Susannah se uită la harta rutieră şi văzu că punctul 
verde care le marca poziţia actuală se afla acum aproape 
la jumătatea distanței dintre Candleton şi  Rilea, 
următoarea staţie a lui Blaine. Dar cine se mai opreşte 
acum? se întrebă ea. 

De la harta rutieră se întoarse spre Eddie. Privirea lui 
era încă îndreptată spre plafonul Vagonului Baroniei. O 
urmă şi văzu un pătrat ce nu putea fi decât un chepeng 
(doar că, atunci când era vorba de o bazaconie futuristă ca 
un tren vorbitor, bănuia că-i spuneai trapă ori cumva şi 
mai beton). Pe el era gravat un desen simplu în roşu, care 
înfăţişa un om ieşind pe acolo. Susannah încercă să-şi 
imagineze cum ar fi să urmeze instrucţiunea sugerată şi să 
iasă pe tren la aproape o mie trei sute de kilometri la oră. 
O vizită iute imaginea clară a unei femei căreia îi este 
smuls capul de pe umeri ca o floare de pe tulpină; văzu 
scăfârlia zburând în spate de-a lungul Vagonului Baroniei, 
poate săltând o dată şi apoi dispărând în întuneric, cu ochii 
holbaţi şi părul făâlfâind. 

Indepărtă imaginea cât putu de repede. Oricum, 
chepengul de sus era aproape sigur bine închis. Monoul 
Blaine nu avea nicio intenţie să-i lase să plece. Îşi puteau 
câştiga dreptul de a pleca, însă Susannah tot nu credea că 
va fi aşa, chiar dacă reuşeau să-l încuie cu vreo ghicitoare. 


Scuze că-ți zic asta, da’ mi se pare că vorbeşti fix ca o față 
palidă borâtă, scumpule, îşi spuse pe o voce mentală care 
nu era întru totul a Dettei Walker. N-am încredere în curu’ 
tău mecanic. Infrânt ai putea fi mai periculos decât cu 
panglica albastră de câştigător agățată de bancurile tale de 
memorie. 

Jake îi întindea pistolarului culegerea sa ponosită de 
ghicitori, ca şi când n-ar mai fi vrut răspunderea de ao 
purta. Susannah ştia cum se simţea puştiul; viaţa lor era 
foarte probabil să stea în paginile acelea soioase, îndelung 
frunzărite. Nici ea nu era sigură că şi-ar fi dorit 
răspunderea de ao ţine. 

— Roland! şopti Jake. Nu vrei asta? 

— Ata! zise Ete, aruncându-i pistolarului o privire 
încrâncenată. Olan-ei-ata! 

Bumblerul prinse cartea între dinţi, i-o luă lui Jake din 
mână şi îşi întinse gâtul disproporționat de lung spre 
Roland, oferindu-i Ghici ghicitoare ce-i! 

Roland privi cartea un moment, cu un chip distant şi 
preocupat, după care clătină din cap. 

— Nu încă. 

Se uită spre harta rutieră. Blaine nu avea un chip, aşa că 
harta trebuia să le folosească drept punct de referinţă. 
Acum, punctul verde pâlpâitor era mai aproape de Rilea. 
Susannah se întrebă în treacăt cum arăta zona pe care o 
străbăteau şi decise să nu voia, de fapt, să ştie. Nu, după 
ce văzuseră când părăseau oraşul Lud. 

— Blaine! rosti Roland. 

— DA. 

— Poţi să ne laşi singuri? Trebuie să ne sfătuim. 

Eşti nebun dacă crezi c-o să facă asta, gândi Susannah, 
dar răspunsul lui Blaine fu prompt şi sincer. 

— DA, PISTOLARULE. ÎMI VOI ÎNTRERUPE TOŢI SENZORII 
DIN VAGONUL BARONIEI. CÂND SFATUL VOSTRU SE VA 
ÎNCHEIA ŞI VEŢI FI PREGĂTIŢI SĂ ÎNCEPEM CONCURSUL DE 
GHICITORI, MĂ VOI ÎNTOARCE. 

— Mda, tu şi generalul MacArthur, bâigui Eddie. 


— CE Al SPUS, EDDIE DIN NEW YORK? 

— Nimic. Vorbeam singur, nimic mai mult. 

— PENTRU A MĂ CHEMA, ATINGEŢI DOAR HARTA 
RUTIERĂ, spuse Blaine. ATÂT TIMP CÂT HARTA ESTE 
ROŞIE, SENZORII MEI SUNT OPRIȚI. PA ŞI PUSI TUTUROR, 
RĂMAS-BUN, NU UITAŢI SĂ-MI SCRIEŢI. O pauză. După 
care: ULEI DE MĂSLINE, DAR NU DE CASTOR. 

Dreptunghiul hărţii rutiere din partea din faţă a 
vagonului deveni deodată de un roşu atât de puternic, 
încât Susannah nu se putu uita la el fără să strângă din 
ochi. 

— Ulei de măsline, dar nu de castor? întrebă Jake. Ce 
naiba înseamnă asta? 

— Nu contează, răspunse Roland. Nu avem mult timp. 
Monoul înaintează la fel de repede spre punctul terminus 
indiferent dacă Blaine e sau nu cu noi. 

— Doar nu crezi că ne-a lăsat cu adevărat singuri, nu? 
chestionă Eddie. Un viclean ca el? Haide, fii serios. Trage 
cu ochiul, îţi garantez. 

— Mă îndoiesc foarte tare, spuse Roland şi Susannah 
hotărî că era de acord cu el. Pentru moment, cel puţin. S-a 
auzit în glasul lui cât a fost de emoţionat de ideea unui 
concurs de ghicitori după atâţia ani de pauză. Şi... 

— Şi e încrezător, spuse Susannah. Nu se aşteaptă să 
aibă mari probleme din partea unora ca noi. 

— Va avea? îl întrebă Jake pe pistolar. Va avea probleme 
din partea noastră? 

— Nu ştiu, recunoscu Roland. Nu am un as ascuns în 
mânecă, dacă asta întrebi. E un joc cinstit... însă e măcar 
un joc pe care l-am mai jucat înainte. Toti l-am mai jucat 
înainte, cel puţin într-o anumită măsură. Şi mai e aia. 

Înclină din cap spre cartea pe care Jake o luase înapoi 
de la Ete. 

— Aici acţionează nişte forţe, unele mari, şi nu toate 
acţionează pentru a ne ţine departe de Turn. 

Susannah îl auzea pe el, însă de gândit se gândea la 
Blaine - Blaine care plecase şi-i lăsase singuri, ca la v-aţi 


ascunselea, când copilul care trebuie să caute îşi acoperă 
ascultător ochii în timp ce colegii lui de joacă se ascund. Şi 
nu asta erau ei, de fapt? Colegii de joacă ai lui Blaine? 
Gândul era cumva mai rău decât imaginea pe care o 
avusese cu descăpăţânarea sa în timpul încercării de a 
fugi pe chepeng. 

— Şi atunci, ce facem? întrebă Eddie. Probabil ai o idee, 
altfel nu l-ai fi pus să plece. 

— Uriaşa lui inteligenţă - cuplată cu lunga perioadă de 
singurătate şi inactivitate forţată - s-ar putea să-l fi făcut 
mai uman decât crede. Asta sper eu, cel puţin. Inainte, 
trebuie să stabilim un fel de geografie. Trebuie să stabilim, 
dacă putem, care este punctul lui slab şi care este punctul 
puternic, când e sigur de joc şi când nu e sigur. Ghicitorile 
nu ţin doar de isteţimea celui care le rezolvă, nici pe 
departe. Ţin şi de punctele slabe ale celui care le spune. 

— Şi el are puncte slabe? întrebă Eddie. 

— Dacă nu are, răspunse Roland cu calm, ne vom pierde 
viaţa în acest tren. 

— Îmi place cum ştii tu să ne linişteşti la greu, făcu 
Eddie cu un zâmbet subţire. Aceasta-i una dintre multele 
tale calităţi fermecătoare. 

— Pentru început îi vom spune patru ghicitori, zise 
Roland. Una uşoară, una nu aşa de uşoară, una destul de 
grea şi una foarte grea. Va răspunde la toate patru, de 
asta sunt sigur, numai că noi vom fi atenţi cum va 
răspunde el. 

Eddie încuviinţă, iar Susannah simţi un licăr palid, 
aproape inexistent, de speranţă. Părea a fi maniera 
potrivită de abordare, într-adevăr. 

— Apoi îl vom trimite iar de aici şi vom sta la palavre, 
grăi pistolarul. S-ar putea să ne vină vreo idee încotro să 
ne trimitem caii. Aceste prime ghicitori pot veni de 
oriunde, dar - aplecă din cap spre carte - pe baza poveștii 
lui Jake despre librărie, răspunsul de care avem cu 
adevărat nevoie ar trebui să se găsească acolo, nu în vreo 
amintire pe care o păstrez eu din timpul concursurilor de 


ghicit de la Ziua Sărbătorii. Trebuie să fie acolo. 

— O întrebare, rosti Susannah. 

Roland se uită la ea, cu sprâncenele ridicate deasupra 
ochilor săi spălăciţi, periculoşi. 

— O întrebare ne interesează pe noi, nu un răspuns, 
spuse ea. De data aceasta răspunsurile sunt cele care ne- 
ar putea pricinui pieirea. 

Pistolarul aprobă din cap. Prea nedumerit - frustrat, 
chiar, şi aceasta nu era o expresie care lui Susannah să-i 
placă să o vadă pe chipul lui. Dar de data asta, când Jake 
întinse cartea, Roland o luă. O ţinu pentru o clipă în mâini 
(coperta ei roşie, ştearsă, dar încă veselă, arăta ciudat în 
mâinile lui mari şi arse de soare... mai ales în cea dreaptă, 
scurtată aşa cum era de două degete) şi i-o dădu lui Eddie. 

— Tu o iei pe aia uşoară, zise Roland, întorcându-se spre 
Susannah. 

— Poate, răspunse ea, cu urma unui zâmbet, însă nue 
un lucru foarte frumos de spus unei doamne, Roland. 

El se întoarse către Jake. 

— Tu vei fi al doilea, cu cea puţin mai grea. Eu voi fi al 
treilea. Tu vei fi ultimul, Eddie. Alege una din culegere 
care pare grea... 

— Cele grele sunt către sfârşit, sugeră Jake. 

— ... dar fără prostii, ai grijă. Acum e pe viaţă şi pe 
moarte. A trecut timpul prostiilor. 

Eddie se uită la el - lunganul aprig şi urât, care 
Dumnezeu ştie câte lucruri urâte făcuse în numele 
ajungerii la Turn - şi se întrebă dacă Roland avea vreo 
idee cât de tare durea asta. Acel banal avertisment de a 
nu se comporta ca un copil, rânjind şi făcând glumiţe 
acum, că miza era viaţa lor. 

Deschise gura pentru a spune ceva - o replică specială 
Eddie Dean, ceva ce să fie în acelaşi timp comic şi 
înţepător, genul de remarcă acidă care-l scotea 
întotdeauna din minţi pe fratele lui, Henry - şi o închise la 
loc. Poate că lunganul aprig şi urât avea dreptate; poate 
că era timpul să-şi lase deoparte poantele. Poate că era în 


sfârşit timpul să se comporte ca un adult. 


3 


După încă trei minute de consultări murmurate şi 
frunzăriri grăbite ale culegerii Ghici ghicitoare ce-i! din 
partea lui Eddie şi Susannah (Jake ştia deja cu ce 
ghicitoare voia să-l încerce înainte pe Blaine), Roland se 
duse în partea din faţă a Vagonului Baroniei şi puse palma 
pe dreptunghiul ce strălucea violent acolo. Harta rutieră 
reapăru pe dată. Deşi senzaţia de mişcare lipsea, acum, că 
vagonul era închis, punctul verde era mai aproape ca 
oricând de Rilea. 

— DECI, ROLAND, FIUL LUI STEVEN! făcu Blaine. Lui 
Eddie i se păru că era mai jovial; părea aproape vesel. E 
PREGĂTIT KA-TET-UL TĂU SĂ ÎNCEPEM? 

— Da. Susannah din New York va deschide prima rundă. 

Se întoarse către ea, cobori puţin vocea (nu că asta ar fi 
ajutat cine ştie cât, credea ea, dacă Blaine voia să audă) şi 
spuse: 

— Tu nu va trebui să faci un pas în faţă, ca noi ceilalţi, 
din cauza picioarelor, dar trebuie să vorbeşti sincer şi să i 
te adresezi pe nume de fiecare dată când îi vorbeşti. Dacă 
- şi când - îţi răspunde corect la ghicitoare, zici: „Mulţam- 
sai, Blaine, adevărat e al tău răspuns.” Atunci, Jake va ieşi 
la interval şi îşi va spune ghicitoarea. Bine? 

— Şi dacă nu nimereşte răspunsul sau dacă nu răspunde 
deloc? 

Roland surâse perfid. 

— Cred că pentru asta nu trebuie să ne facem griji încă. 

Ridică din nou vocea: 

— Blaine? 

— DA, PISTOLARULE. 

Roland inspiră adânc. 

— Acum începem. 

— EXCELENT! 

Roland încuviinţă spre Susannah. Eddie o strânse de o 


mână şi Jake o mângâie pe cealaltă. Ete se uită vrăjit la ea, 
cu ochii lui încercuiți cu auriu. 

Susannah le adresă un surâs crispat şi ridică privirea 
spre harta rutieră. 

— Bună, Blaine. 

— SALTARE, SUSANNAH DIN NEW YORK. 

Inima îi bubuia, se umezise la subsuori şi redescoperi 
ceva ce aflase demult, în clasa întâi: era greu să începi. 
Era greu să te ridici în faţa clasei şi să fii primul care 
cântă, spune o glumă, citeşte compunerea despre cum şi- 
a petrecut vacanţa de vară... sau spune o ghicitoare, în 
cazul de faţă. Cea asupra căreia se oprise era una din 
aiuristicul eseu la engleză al lui Jake Chambers, pe care 
băiatul li-l recitase aproape ad litteram în timpul lungilor 
lor palavre, după ce-i lăsaseră în urmă pe bătrânii din 
River Crossing. Eseul, purtând titlul „Cum înţeleg eu 
adevărul”, conţinuse două ghicitori, dintre care pe una 
Eddie i-o spusese deja lui Blaine. 

— SUSANNAH? EŞTI PREZENTĂ, VĂCĂRIŢĂ MICĂ? 

lar o tachina, însă acum o făcea degajat, afabil. Amuzat. 
Blaine putea fi fermecător atunci când obținea ce-şi dorea. 
Ca unii copii răsfăţaţi pe care ea îi cunoscuse. 

— Da, Blaine, aici sunt şi iată ghicitoarea mea. Ce 
zboară pe sus şi nu-l vezi? 

Se auzi un plescăit straniu, ca şi când Blaine ar fi imitat 
sunetul făcut de un om care loveşte cu limba în cerul gurii. 
Fu urmat de o pauză scurtă. Când Blaine replică, o bună 
parte din jovialitate îi dispăruse din glas. 

— VANTUL, DESIGUR. O GHICITOARE PENTRU COPIL 
DACĂ CELELALTE GHICITORI ALE VOASTRE NU-S MAI BUNE 
DE ATÂT, ÎMI VA PĂREA FOARTE RĂU CĂ V-AM SALVAT 
VIAŢA FIE ŞI NUMAI PENTRU PUŢIN TIMP. 

Harta rutieră pâlpâi, nu roşu de data aceasta, ci roz 
palid. 

— Nu-l înfuriați, imploră vocea Micului Blaine. 

De fiecare dată când se făcea auzită, Susannah se 
trezea imaginându-şi un chelios mic şi asudat, care părea 


să se screamă la fiecare mişcare. Vocea Marelui Blaine 
venea de peste tot (precum vocea lui Dumnezeu într-un 
film de Cecil B. Demille, credea Susannah), însă a Micului 
Blaine venea dintr-o singură direcţie: difuzorul aflat direct 
deasupra lor. 

— Vă rog să nu-l înfuriaţi, oameni buni; deja a adus 
monoul în zona roşie, din cauza vitezei, iar compresoarele 
de şină abia mai fac faţă. Reţeaua feroviară s-a degradat 
mult de ultima dată când am trecut pe aici. 

Susannah, care călătorise destul la viaţa ei cu troleibuze 
şi metrouri hurducăitoare, nu simţea nimic - mergeau în 
continuare la fel de lin ca atunci când ieşiseră din 
Leagănul din Lud - şi totuşi îl credea pe Micul Blaine. 
Bănuia că, dacă aveau să simtă o hurducătură, acela avea 
să fie ultimul lucru pe care îl vor simţi cu toţii. 

Roland o înghionti cu cotul în coaste, aducând-o înapoi 
la realitatea prezentă. 

— Mulţam-sai, zise ea, şi, ca şi când abia şi-ar fi amintit, 
îşi atinse de trei ori, repede, gâtul cu degetele de la mâna 
dreaptă. Aşa făcuse şi Roland când vorbise cu Tuşa Talitha 
prima dată. 

— MULŢUMESC PENTRU POLITEŢE, spuse Blaine. Părea 
amuzat din nou, iar Susannah socotea că asta era de bine, 
chiar dacă el se amuza pe socoteala ei. NU SUNT INSA 
FEMEIE. DACA AR FI SA AM SEX, AŞ FI BARBAT. 

Susannah se uită la Roland, năucă. 

— Pentru bărbaţi e mâna stângă, spuse el. Pe stern. 

Se atinse demonstrativ. 

— O! 

Roland se întoarse spre Jake. Băiatul se ridică, îl puse pe 
Ete pe scaunul lui (ceea ce nu ajută la nimic; Ete sări 
imediat jos şi se duse după el, când băiatul ieşi la interval 
cu faţa spre harta rutieră) şi îşi îndreptă atenţia spre 
Blaine. 

— Bună, Blaine, aici Jake. Ştii tu, fiul lui Elmer. 

— ROSTEŞTE-ŢI GHICITOAREA. 

— Cine umblă, dar n-are picioare; cine are gură, dar nu 


vorbeşte; cine are pat, dar nu doarme; cine are braţe, dar 
n-are mâini? 

— NU-I RĂU! SPER CĂ SUSANNAH VA ÎNVĂŢA DIN 
EXEMPLUL TĂU, JAKE, FIUL LUI ELMER. RASPUNSUL 
TREBUIE SĂ FIE DE LA SINE EVIDENT PENTRU ORICE 
PERSOANĂ CÂT DE CÂT INTELIGENTĂ, ÎNSĂ TREBUIE SĂ 
PRESUPUNĂ UN OARECARE EFORT DE GÂNDIRE. RÂUL. 

— Mulţam-sai, Blaine, adevărat e al tău răspuns. 

Se lovi cu degetele de la mâna stângă, strânse laolaltă, 
în osul sternului şi se aşeză. Susannah îl cuprinse cu braţul 
şi-l strânse scurt. Jake se uită la ea recunoscător. 

Atunci se ridică Roland. 

— Heil, Blaine, zise el. 

— HEIL, PISTOLARULE. 

Din nou, Blaine părea amuzat... probabil de salutare, pe 
care Susannah n-o mai auzise Înainte. Heil ce? se întrebă 
ea. Îi veni în minte Hitler, şi asta o duse cu gândul la 
avionul prăbuşit pe care îl găsiseră la intrare în Lud. Un 
Focke-Wulf, afirmase Jake. Ea nu ştia dacă era aşa, dar ştia 
că înăuntrul lui se aflase un hăitaş perfect mort, prea 
bătrân pentru a mai puţi, măcar. E 

— ROSTEŞTE-ŢI GHICITOAREA, ROLAND, ŞI FIE CA EA SA 
MĂ ÎNCÂNTE. 

— Te încântă doar ce-i pe măsura ta, Blaine. În orice 
caz, poftim: Ce are patru picioare dimineaţa, două picioare 
după-amiaza şi trei picioare noaptea? , 

— ÎNTR-ADEVĂR ÎNCÂNTĂTOR, admise Blaine. SIMPLĂ, 
DAR CHIAR ŞI AŞA ÎNCÂNTĂTOARE. RĂSPUNSUL E FIINŢA 
UMANĂ, CARE SE TÂRĂŞTE ÎN MÂINI ŞI GENUNCHI ÎN 
PRUNCIE, UMBLĂ PE DOUĂ PICIOARE CÂND E ADULT ŞI 
MERGE SPRIJINIT ÎN BASTON LA BĂTRÂNEȚE. 

Blaine părea categoric mândru de sine şi atunci, 
deodată, Susannah descoperi un fapt destul de interesant: 
dispreţuia creatura aceea criminală şi  îngâmfată. 
Maşinărie ori nu, e/ sau ea, îl dispreţuia pe Blaine. Bănuia 
că la fel ar fi simţit şi dacă nu le-ar fi cerut să-şi pună viaţa 
la bătaie într-un concurs de ghicitori. 


Roland însă nu părea câtuşi de puţin deranjat. 

— Mulţam-sai, Blaine, adevărat e al tău răspuns. 

Se aşeză fără a-şi atinge sternul şi se uită la Eddie. 
Acesta se ridică şi ieşi la interval. 

— Ce se întâmplă, bătrâne Blaine? întrebă el. 

Roland se strâmbă şi clătină din cap, ridicând iute mâna 
dreaptă mutilată pentru a-şi umbri ochii. 

Tăcere din partea lui Blaine. 

— Blaine? Eşti aici? 

— DA, DAR N-AM CHEF DE FRIVOLITĂŢI, EDDIE DIN NEW 
YORK. ROSTEŞTE-ŢI GHICITOAREA. PRESUPUN CĂ VA FI 
DIFICILĂ, ÎN CIUDA ATITUDINII TALE NEGHIOABE. ABIA 
AŞTEPT SĂ O AUD. 

Eddie aruncă o privire spre Roland, care flutură o mână 
către el - Haide, pentru numele tatălui tău, haide! - şi apoi 
întoarse privirea la harta rutieră, unde punctul verde 
tocmai trecuse de locul care marca Rilea. Susannah văzu 
că Eddie suspecta ceea ce ea însăşi ştia aproape sigur: că 
Blaine înţelegea că ei încercau să-i testeze abilităţile cu o 
gamă variată de ghicitori. Blaine ştia... şi primea. 

Atunci, când toate speranţele că vor găsi o modalitate 
uşoară şi rapidă de a scăpa cu viaţă se volatilizară, 
Susannah îşi simţi inima grea. 


4 


— Păi, făcu Eddie, nu ştiu cât de grea o să ţi se pară ţie, 
însă mie mi s-a părut una dificilă rău. 

Şi nici măcar nu-i cunoştea răspunsul, dat fiind că acea 
secţiune din Ghici ghicitoare ce-i! fusese ruptă, dar nu 
credea că asta avea vreo importanţă; faptul ca ei să 
cunoască răspunsurile nu făcuse parte din regulile de 
principiu. 

— SA O AUD ŞI O VOI REZOLVA. 

— Dacă îmi spui pe nume, nu mai sunt aici. Cine sunt? 

— LINIŞTEA. ŞI TU NU VEI FI NICIODATĂ ASTA, EDDIE DIN 
NEW YORK, zise Blaine fără nicio pauză, iar Eddie simţi că-i 


stă puţin inima în loc. 

Nu era nevoie să se consulte cu ceilalţi; răspunsul era 
evident de la sine. lar ceea ce-l descumpănea era faptul 
că-l primise atât de repede. Eddie n-ar fi recunoscut-o 
niciodată, dar întreţinuse speranţa - aproape o convingere 
secretă - că-l va pune pe Blaine cu botul pe labe cu o 
singură ghicitoare, uite aşa, una-două. Aceeaşi convingere 
secretă, bănuia, pe care o întreţinuse de fiecare dată când 
lua în mână o pereche de zaruri în cine ştie ce odaie 
dosnică, de fiecare dată când mai cerea o carte la 
blackjack, deşi avea deja şaptesprezece puncte în mână. 
Sentimentul acela că nu poţi da greş, pentru că eşti tu, cel 
mai bun, singurul şi inimitabilul. 

— Mda, zise el, suspinând. Liniştea, un lucru cam străin 
mie. Mulţam-sai, Blaine, adevărat e al tău răspuns. 

— SPER CA AŢI DESCOPERIT CEVA CARE SA VA AJUTE, 
spuse Blaine şi Eddie gândi: Mincinos mecanic nenorocit. 

Tonul autosuficient reapăruse în glasul lui Blaine şi 
Eddie găsi de un oarecare interes faptul că o maşinărie 
putea exprima o asemenea varietate de emoţii. Oare Marii 
Străbuni îl prevăzuseră cu ele sau Blaine îşi crease singur 
un curcubeu emoţional la un moment dat? O mică 
frumuseţe dipolară care să-i ţină companie de-a lungul 
deceniilor şi secolelor? F , 

— VREŢI SA PLEC DIN NOU, CA SA VA PUTEŢI 
CONSULTA? 

— Da, răspunse Roland. 

Harta lumină roşu-intens. Eddie se întoarse spre 
pistolar. Roland îşi luă repede un chip serios, dar înainte 
de asta Eddie văzu ceva oribil: o expresie scurtă de 
deznădejde totală. Nu mai văzuse niciodată aşa ceva pe 
chipul lui Roland, nici atunci când pistolarul era pe moarte 
din pricina muşcăturilor de homaroşenii, nici când Eddie 
ţinea pistolul lui Roland îndreptat spre el, nici chiar atunci 
când hidosul Gasher îl luase pe Jake prizonier şi dispăruse 
în Lud cu el. 

— Ce facem acum? întrebă Jake. Mai jucăm o tură? 


— Cred că asta nu ne-ar ajuta mult, zise Roland. Blaine 
precis ştie mii de ghicitori - poate milioane - şi asta e rău. 
Mai rău, mult mai rău e că înţelege mecanismul 
ghicitorilor... locul unde trebuie să meargă mintea pentru 
a le concepe şi a le rezolva. 

Se întoarse spre Eddie şi Susannah, care stăteau din nou 
cu braţele unul pe după celălalt. 

— Am dreptate în privinţa asta? îi întrebă. Sunteţi de 
acord? 

— Da, răspunse ea şi Eddie încuviinţă cu fereală. El nu 
voia să fie de acord... însă era. 

— Şi atunci? chestionă Jake. Ce facem, totuşi, Roland? 
Adică, trebuie să existe o cale de ieşire... nu? 

Minte-l, nenorocitule, îşi trimise Eddie gândul în direcţia 
lui Roland, care, probabil auzindu-l în minte, făcu tot ce 
putu. Atinse părul lui Jake cu mâna sa împuţinată şi i-l 
ciufuli. 

— Cred că întotdeauna există un răspuns, Jake. 
Adevărata întrebare este dacă vom avea sau nu timp să 
găsim ghicitoarea potrivită. Spunea că-i ia puţin sub nouă 
ore ca să facă tot traseul... 

— Opt ore, patruzeci şi cinci de minute, completă Jake.... 
Şi asta nu mai înseamnă mult. Suntem pe drum deja de 
aproape o oră... 

— Şi dacă harta aceea arată bine, aproape am ajuns la 
jumătatea distanţei spre Topeka, rosti Susannah cu o voce 
pierită. S-ar putea ca amicul nostru mecanic să ne fi minţit 
cu privire la lungimea traseului. Şi-a dat un mic avantaj. 

— Posibil, aprobă Roland. 

— Şi atunci, ce facem? repetă Jake. 

Roland trase aer în piept, îl ţinu acolo, apoi îl scoase. 

— Lăsaţi-mă să joc singur cu el, pentru moment. li voi 
spune cele mai grele ghicitori pe care mi le amintesc din 
Zilele de Sărbătoare ale tinereţii mele. După aceea, Jake, 
dacă ne apropiem de punctul... dacă ne apropiem de 
Topeka cu aceeaşi viteză şi Blaine e în continuare ferm pe 
poziţie, cred că ar trebui ca tu să-i spui ultimele ghicitori 


din cartea aceea. Cele mai grele. 

Îşi masă distrat obrazul şi se uită la sculptura de gheaţă. 
Acea copie înfiorătoare a înfăţişării sale se topise acum, 
devenind ceva de nerecunoscut. 

— Eu continui să cred că răspunsul trebuie să fie în 
carte. Altfel, de ce să fi fost tu atras spre ea înainte să te 
întorci în lumea aceasta? 

— Şi noi? întrebă Susannah. Eu şi cu Eddie ce facem? 

— Gândlţi, zise Roland. Gândiţi, pentru numele taţilor 
voştri. 

— „Nu trag cu mâna mea“, recită Eddie. 

Deodată, se simţi departe, un străin pentru sine însuşi. 
Aşa se simţise când văzuse prima dată praştia şi mai 
târziu cheia în bucăţile de lemn, aşteptând doar ca el să le 
elibereze, cioplindu-le... şi, în acelaşi timp, sentimentul de 
acum nu semăna deloc cu acela. 

Roland se uită ciudat la el. 

— Da, Eddie, adevăr grăieşti. Un pistolar trage cu 
mintea. La ce te-ai gândit? 

— La nimic. 

Ar fi putut spune mai mult, dar atunci, pe nepregătite, o 
imagine stranie - o amintire stranie - interveni: Roland 
stând pe vine lângă Jake în timpul uneia dintre opririle lor 
în drum spre Lund. Amândoi în faţa unei vetre stinse. 
Roland ţinând din nou una dintre nesfârşitele lui lecţii. 
Acum era timpul lui Jake. Băiatul cu amnarul, încercând să 
aţâţe focul. Scânteie după scânteie scăpărând şi 
stingându-se în întuneric. Şi Roland spusese că se prostea. 
Că pur şi simplu... ei bine... se prostea. 

— Ba nu, zise Eddie. N-a spus deloc asta. Cel puţin, nu i- 
a spus-o puştiului. 

— Eddie? 

Susannah. Îngrijorată. Aproape speriată. 

Păi, de ce nu-l întrebi pe el ce a spus, frate? Aceasta era 
vocea lui Henry, vocea llustrului Narcoman Eminent şi 
Docent. Prima dată în mult timp. Întreabă-/, e chiar lângă 
tine, dă-i drumul şi întreabă-l ce a spus. Nu te mai fâstâci ca 


un prunc cu scutecul plin. 

Doar că asta era o idee proastă, întrucât nu aşa 
funcționau lucrurile în lumea lui Roland. În lumea lui 
Roland totul era o ghicitoare, nu trăgeai cu mâna, ci cu 
mintea, fir-ar mama mă-sii, cu mintea, Şi ce-i spuneai cuiva 
care nu reuşea să aţâţe vreascurile? Ţine piatra mai 
aproape, desigur, şi exact asta spusese Roland: Ține piatra 
mai aproape şi tine-o nemişcată. 

Numai că acum nu era vorba despre nimic de felul 
acesta. Era aproape, da, dar aproape e deja prea departe, 
cum îi plăcea lui Henry Dean să spună înainte să devină 
llustrul Narcoman Eminent şi Docent. Lui Eddie, memoria îi 
dădea puţin rateuri, pentru că Roland îl stânjenise... îl 
ruşinase... făcuse o glumă pe socoteala sa. 

Probabil nu intenţionat, dar... ceva. Ceva ce-l făcuse să 
se simtă aşa cum îl făcea Henry să se simtă mereu, sigur 
că da, cum altfel s-ar explica prezenţa lui Henry acum, 
după o absenţă aşa de îndelungată? 

Se uitau toţi la el, acum. Chiar şi Ete. 

— Dă-i drumul, i se adresă el lui Roland pe un ton niţel 
tăios. Voia să ne gândim şi noi asta facem. Deja. 

El însuşi se gândea atât de intens 

(Trag cu mâna mea) 

încât aproape că-i luaseră foc creierii, însă refuza să-i 
spună lunganului aprig şi urât asta. 

— Dă-i drumul şi spune-i lui Blaine nişte ghicitori. Fă-ţi 
partea. 

— Cum ţi-e vrerea, Eddie. 

Roland se ridică de pe scaunul său, avansă şi puse 
mâna din nou pe dreptunghiul stacojiu. Harta rutieră 
reapăru pe dată. Punctul verde se îndepărtase şi mai mult 
de Rilea, însă lui Eddie îi era clar că monoul redusese 
semnificativ viteza, fie dând ascultare unui program 
încorporat, fie pentru că Blaine se distra prea bine ca să se 
grăbească. , 

— ESTE PREGĂTIT KA-TET-UL TĂU SĂ NE CONTINUĂM 
CONCURSUL SARBATORESC DE GHICITORI, ROLAND, FIUL 


LUI STEVEN? 

— Da, Blaine, răspunse Roland şi lui Eddie vocea sa i se 
păru că suna grea. O vreme, îţi voi spunea doar eu 
ghicitori. Dacă nu ai vreo obiecţie. 

— ÎN CALITATE DE DINH ȘI PĂRINTE AL KA - TET-ULUI 
TĂU, Al ACEST DREPT. ESTE VORBA CUMVA DE GHICITORI 
DE LA ZIUA SĂRBĂTORII? 

— Da. 

— BUN. (O satisfacţie dezgustătoare în acea voce.) 
VREAU SĂ MAI AUD DIN ACELEA. 

— Prea bine. 

Roland inspiră adânc şi începu: 

— Alimentează-mă şi voi trăi. Dă-mi de băut şi voi muri. 
Cine sunt? 

— FOCUL. 

Fără ezitare. Toată acea autosuficienţă insuportabilă, un 
ton care spunea Asta era veche pentru mine când bunică-ta 
era tânără, mai încearcă o dată! De secole întregi nu m-am 
distrat mai bine, aşa că incearcă din nou! 

— Trec prin faţa soarelui, Blaine, şi totuşi nu am umbră. 
Cine sunt? 

— VÂNTUL. 

Fără ezitare. 

— Adevăr grăieşti, sai. Următoarea. Deşi e uşoară ca 
fulgul, nimeni n-o poate ţine mult timp. 

— RESPIRAȚIA. 

Fără ezitare. 

Și totuşi a ezitat puțin, gândi Eddie imediat. Jake şi 
Susannah îl priveau pe Roland cu o concentrare teribilă, cu 
pumnii încleştaţi, îndemnânau-l să-i spună lui Blaine 
ghicitoarea corectă, încuietoarea, cea care să ascundă 
biletul salvator. El îşi cobori privirea spre mâini, încleştate 
şi ele, şi le forţă să i se deschidă în poală. Era surprinzător 
de greu de făcut. De la interval îl auzi pe Roland cum 
continua să recite ghicitorile din tinereţea sa. 

— Răspunde-mi la asta, Blaine: Dacă mă frângi, eu merg 
totuşi mai departe. Dacă mă poţi atinge, menirea mea s-a 


împlinit. Dacă mă pierzi, trebuie să mă găseşti degrabă c- 
un inel. Cine sunt? 

Susannah îşi ţinu respiraţia un moment şi, deşi se uita în 
jos, Eddie ştiu că se gândea la ce se gândea şi el: aceea 
era o ghicitoare bună, una a naibii de bună, poate... 

— SUFLETUL OMENESC, răspunse Blaine, tot fără cea 
mai mică ezitare. GHICITOAREA ACEASTA SE BAZEAZĂ ÎN 
MARE PARTE PE CONCEPTE POETICE OMENEŞTI; VEZI DE 
PILDĂ JOHN AVERY, SIRONIA HUNTZ, ONDOLA, WILLIAM 
BLAKE, JAMES TATE, VERONICA MAYS ŞI ALŢII. 
REMARCABIL MODUL ÎN CARE FIINȚELE OMENEŞTI SE 
ÎNALȚĂ PRIN IUBIRE. LUCRUL ACESTA E O CONSTANTĂ DE 
LA UN NIVEL AL TURNULUI LA URMATORUL. CHIAR ŞI ÎN 
ACESTE ZILE DEGENERATE. CONTINUA, ROLAND DE 
GILEAD. 

Susannah îşi recăpătă suflul. Mâinile lui Eddie voiau să 
se încleşteze din nou, însă el le împiedică. Ține piatra mai 
aproape, gândi el cu vocea lui Roland. Ține piatra mai 
aproape, pentru numele tatălui tău! 

Şi Monoul Blaine gonea mai departe, spre sud-est, sub 
Luna Demonului. 


II 
CASCADA OGARILOR 


1 


Jake nu ştia cât de uşoare sau de dificile avea Blaine să 
considere ultimele zece ghicitori din Ghici ghicitoare ce-i, 
însă lui i se păreau destul de grele. Sigur, îşi aminti, el nu 
era o maşinărie gânditoare care să poată apela la 
resursele unui banc de computere mare cât un oraş. El nu 
putea decât să facă o încercare; Dumnezeu urăşte laşii, 
cum spunea uneori Eddie. Dacă ultimele zece nu-şi 
atingeau ţinta, avea să încerce ghicitoarea cu Samson a lui 
Aaron Deepneau (Din cel ce mănâncă a ieşit ce se mănâncă 
şi aşa mai departe). Dacă nici aceasta nu avea succes, 
probabil că... la naiba, habar nu avea ce va face, ori măcar 
cum se va simţi. Adevărul e, gândi Jake, că m-am fript. 

Şi de ce nu? În ultimele aproximativ opt ore, trecuse 
printr-un vârtej extraordinar de emoţii. Întâi, teroarea de a 
fi sigur că el şi Ete vor cădea de pe podul în suspensie, 
aflându-şi sfârşitul în râul Send; de a fi împins prin 
labirintul dement, care era Lud, de către Gasher; de a 
trebui să se uite în teribilii ochi verzi ai Omului Tic-Tac şi a 
răspunde la imposibilele lui întrebări despre timp, nazişti şi 
natura circuitelor tranzitive. Interogatoriul lui Tic-Tac 
semănase cu un examen final în lad. 

Apoi euforia de a fi salvat de Roland (şi Ete; fără Ete, 
aproape sigur acum ar fi fost fript), mirarea privind tot 
ceea ce văzuseră sub oraş, uimirea stârnită de felul în care 
Susannah rezolvase ghicitoarea porţii lui Blaine şi ultima 
goană nebunească de a urca la bordul monoului înainte ca 
Blaine să elibereze stocurile de gaz paralizant depozitate 
sub Lud. 

După ce supravieţuise tuturor acestor încercări, îl 


copleşise un soi de certitudine comodă - sigur că Roland îl 
va încuia pe Blaine, care îşi va respecta atunci partea de 
învoială şi-i va lăsa să coboare teferi şi nevătămaţi la 
ultima lui staţie (care se numea Topeka în lumea aceea). 
După care ei vor găsi Turnul Întunecat şi vor face orice ar 
fi ceea ce trebuiau să facă, vor îndrepta ce trebuia 
îndreptat, vor repara ce trebuia reparat. Şi apoi? Apoi 
aveau să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi, desigur. 
Ca nişte personaje de basm. 

Numai că... 

Îşi ştiau unul altuia gândurile, spusese Roland; în parte, 
asta înseamnă Ka-tet, să împărţi Kkheful. lar ceea ce 
pătrundea în gândurile lui Jake încă de când Roland ieşise 
la interval şi începuse să-l încerce pe Blaine cu ghicitori 
din zilele tinereţii lui era un sentiment al osândei. Şi nu 
venea doar din direcţia pistolarului; Susannah trimitea 
acelaşi fel de vibraţie sumbră, albastră-neagră. Doar Eddie 
n-o emana, iar asta datorită faptului că plecase cu mintea 
undeva, pe urmele propriilor lui gânduri. Asta putea fi de 
bine, însă nu exista nicio garanţie şi... 

„„. Şi Jake începu să fie iar speriat. Mai rău, se simţea 
disperat, ca o creatură împinsă tot mai tare în ultimul colţ 
de un duşman neobosit. Degetele lui se mişcau neîncetat 
în blana lui Ete şi, când se uită în jos la ele, înţelese un 
lucru uimitor: mâna în care Ete îşi înfipsese dinţii ca să nu 
cadă de pe pod nu-l mai durea. Vedea găurile lăsate de 
colții bumblerului şi încă avea crustă de sânge în palmă şi 
la încheietură, dar mâna în sine nu-l mai durea. O îndoi 
precaut. Simţea o urmă de durere, însă era slabă şi 
îndepărtată, aproape inexistentă. 

— Blaine, ce poate urca pe un horn în jos, dar nu poate 
coborî pe un horn în sus? 

— O UMBRELA, răspunse Blaine pe tonul acela de 
satisfacţie veselă pe care şi Jake începea să-l urască la 
culme. 

— Mulţam-sai, Blaine, încă o dată adevărat e al tău 
răspuns. Următoarea... 


— Roland? 

Pistolarul întoarse capul spre Jake şi expresia sa de 
concentrare se lumină puţin. Nu fu tocmai un zâmbet, 
însă-n acea direcţie merse, cel puţin, şi Jake fu mulţumit. 

— Ce este, Jake? 

— Mâna mea. Mă durea ca naiba, iar acum nu mă mai 
doare! k 

— BLESTEMAŢIE, rosti Blaine cu vocea tărăgănată a lui 
John Wayne. N-AŞ PUTEA ÎNDURA SĂ VĂD UN OGAR 
SUFERIND AŞA, CU LABA DIN FAŢA STRIVITA, DARAMITE 
UN MIC COWBOY DE ISPRAVA CA TINE. AŞA CA TE-AM 
VINDECAT. 

— Cum? întrebă Jake. J 

— UITA-TE PE BRAŢUL SCAUNULUI TAU. 

Jake se uită şi văzu o reţea vagă de linii. Semăna puţin 
cu difuzorul radioului cu tranzistori pe care îl avusese la 
şapte sau opt ani. LU 

— UN ALT BENEFICIU AL CALATORIEI LA CLASA 
BARONIE, urmă Blaine pe vocea lui autosuficientă. Lui Jake 
îi trecu prin minte că Blaine s-ar fi integrat perfect la Piper 
School. Primul tocilar dipolar, cu transmisie lentă, din 
lume. SCANOMANOGRAFUL CU LUPA SPECTRALA ESTE UN 
APARAT DE DIAGNOSTICARE CAPABIL TOTODATA SA 
ADMINISTREZE PRIMUL AJUTOR, AŞA CUM AM FĂCUT EU 
PENTRU TINE. ESTE ÎN ACELAŞI TIMP UN SISTEM DE 
DISTRIBUIRE A SUBSTANŢELOR NUTRITIVE, UN DISPOZITIV 
DE ÎNREGISTRARE A UNDELOR CEREBRALE, UN 
ANALIZATOR DE TENSIUNE ŞI UN AMPLIFICATOR DE EMOŢII 
CARE POATE STIMULA ÎN MOD NATURAL PRODUCŢIA DE 
ENDORFINE. SCANOMANOGRAFUL ESTE DE ASEMENEA 
CAPABIL SA CREEZE VIZIUNI ŞI HALUCINAŢII FOARTE 
VEROSIMILE. I-AR PLACEA SA Al PRIMA EXPERIENŢA 
SEXUALĂ CU O CELEBRĂ ZEIȚĂ A SEXULUI DE LA NIVELUL 
TAU AL TURNULUI, JAKE DIN NEW YORK? MARILYN 
MONROE, POATE, RAQUEL WELCH SAU EDITH BUNKER? 

Jake râse. Bănuia că a râde de Blaine putea fi riscant, 
dar de data aceasta chiar nu se putu abţine. 


— Edith Bunker nu există, spuse el. E doar un personaj 
într-un serial TV. Pe actriţă o cheamă, hm, Jean Stapleton. 
Pe lângă asta, seamănă cu doamna Shaw, care e menajera 
noastră. Frumoasă, dar nu... înţelegi, o frumuseţe 
răpitoare. 

O lungă tăcere din partea lui Blaine. Când vocea 
computerului reveni, o anumită răceală înlocuise tonul ei 
jovial. 

— ÎŢI CER IERTĂCIUNE, JAKE DIN NEW YORK. ÎMI RETRAG 
TOTODATĂ OFERTA UNEI EXPERIENŢE SEXUALE. 

Aşa o să mă-nvăț minte, gândi Jake, ridicând o mână 
pentru a-şi ascunde zâmbetul. Cu voce tare (şi pe un ton 
care spera să fie cuviincios de umil) spuse: 

— Nu face nimic, Blaine. Oricum, cred că sunt încă prea 
mic pentru asta. Susannah şi Roland se priveau reciproc. 
Susannah nu ştia cine era Edith Bunker - All in the Family 
nu se difuza în când-ul ei - dar bănuia că pricepea, totuşi, 
esenţa situaţiei. 

Jake îi văzu buzele pline formând un cuvânt mut şi 
trimiţându-l spre pistolar ca un mesaj într-o bulă de săpun: 

Greşeală. 

Da. Blaine făcuse o greşeală. Mai mult, Jake Chambers, 
un băiat de unsprezece ani, îl prinsese cu ea. lar dacă 
Blaine făcuse una, putea face şi altele. Poate că exista 
totuşi o speranţă. Jake decise să trateze această 
posibilitate aşa cum tratase graf-ul la River Crossing şi să- 
şi îngăduie o porţie mică. 


2 


Roland înclină imperceptibil din cap spre Susannah şi se 
întoarse în partea din față a vagonului, probabil pentru a 
relua şirul ghicitorilor. Înainte de a putea deschide gura, 
Jake îşi simţi corpul împins înainte. Era ciudat; nu simţeai 
nimic atunci când monoul rula constant, dar în clipa când 
începea să decelereze, ştiai. 

— TREBUIE NEAPĂRAT SĂ VEDEŢI CEVA, spuse Blaine. 


Părea din nou vesel, numai că Jake nu avea încredere în 
acel ton; de câteva ori îl auzise pe tatăl lui începând 
discuţii telefonice în felul acela (de regulă cu vreun 
subordonat care o ZCD, Zbârcise Ca Dracu’) şi până să le 
încheie, Elmer Chambers era în picioare, aplecat peste 
masă ca un om suferind de crampe la stomac şi urlând cât 
îl ţineau bojocii, cu obrajii roşii ca ridichile şi cu 
semicercurile de carne de sub ochi purpurii ca o vânătă. 

„— ORICUM TREBUIE SA OPRESC AICI, ÎNTRUCÂT TREBUIE 
SA TREC PE BATERII DIN ACEST PUNCT ŞI ASTA ÎNSEAMNĂ 
CĂ TREBUIE SĂ LE ÎNCARC. 

Monoraiul se opri cu o zdruncinătură abia sesizabilă. 
Culoarea se scurse iar din pereţi, care se făcură apoi 
transparenţi. Susannah icni de teamă şi uimire. Roland se 
duse în stânga, pipăi peretele vagonului ca să nu lovească 
cu capul, după care se aplecă înainte cu mâinile pe 
genunchi şi ochii micşoraţi. Ete reîncepu să latre. Numai 
Eddie părea indiferent la priveliştea uluitoare pe care le-o 
oferea sistemul de vizualizare al Vagonului Baroniei. Se 
uită în jur o dată, cu o mină preocupată şi într-un fel 
îngândurată, după care cobori ochii înapoi spre mâini. 
Curios, Jake îl privi scurt, după care îşi întoarse ochii la 
privelişte. 

Erau la jumătatea distanţei deasupra unui abis uriaş şi 
planau, parcă, în aerul plin de praf selenar. In spatele lor, 
Jake vedea un râu larg, învolburat. Nu Send, decât dacă 
râurile, în lumea lui Roland, puteau cumva să curgă în 
direcţii diferite în locuri diferite ale cursurilor lor (şi Jake nu 
ştia destule despre Lumea de Mijloc, încât să înlăture 
complet această posibilitate); pe deasupra, râul nu era 
calm, ci furios, un torent care se rostogolea violent de pe 
munţi, ca o fiinţă înfuriată, căutând prilej de sfadă. 

Un moment, Jake se uită la copacii care îmbrăcau 
pantele abrupte de pe malurile acelui râu, observând 
uşurat că arătau cât de cât normal - genul de brazi pe 
care te-ai aştepta să-i vezi în munţii din Colorado sau în 
Wyoming, să spunem - şi atunci privirea îi fu atrasă înapoi 


la marginea prăpastiei. Acolo, torentul se împrăştia şi 
cădea într-o cascadă atât de largă şi de adâncă, încât lui 
Jake i se părea că făcea ca Niagara, unde el fusese cu 
părinţii (una dintre cele trei vacanțe cu familia pe care şi le 
aducea aminte; două fuseseră întrerupte de apeluri 
telefonice de urgenţă din partea Reţelei tatălui său), să 
semene cu o cascadă pe care ai putea-o vedea într-un 
parc de distracţii tematic de mâna a treia. Aerul din 
semicercul cascadei era încărcat de o negură care ţâşnea 
de jos în sus şi aducea cu aburul; în el, o jumătate de 
duzină de curcubeie lunare luminau aidoma unor coliere 
ţipătoare, înlănţuite. Lui Jake îi aminteau de cercurile 
suprapuse care formau simbolul olimpic. 

Din mijlocul cascadei, poate la şaizeci de metri mai jos 
de punctul unde râul se vărsa peste margine, se înălţau 
doi pinteni uriaşi de piatră. Cu toate că Jake nu ştia cum 
un sculptor (sau o echipă întreagă de sculptori) ar fi putut 
ajunge acolo jos, i se părea de-a dreptul imposibil să 
creadă că stânca fusese pur şi simplu erodată în felul 
acela. Pilonii semănau cu capetele unor uriaşi câini care 
mârâiau. 

Cascada Ogarilor, îşi spuse în gând. Mai era o singură 
oprire după aceasta - Dasherville - şi urma Topeka. Ultima 
staţie. Toată lumea jos. 

— UN MOMENT, spuse Blaine. TREBUIE SĂ AJUSTEZ 
VOLUMUL CA SĂ VĂ PUTEŢI BUCURA DE ÎNTREGUL EFECT. 

Se auzi, scurt, un hârâit şoptit - ca dresul unui gât 
mecanic - şi fură atacați de un vuiet necuprins. Era al apei 
- un miliard de litri pe minut, din câte ştia Jake - 
revărsându-se peste buza prăpastiei şi căzând poate 
şaizeci de metri în bazinul adânc de stâncă de la baza 
cascadei. Fuioare de ceaţă pluteau pe lângă chipurile 
oarbe ale câinilor proeminenţi, ca aburul ieşit din supapele 
iadului. Nivelul sonor urca mereu. Acum, lui Jake îi vibra 
tot capul din pricina lui şi, când îşi acoperi urechile cu 
palmele, îi văzu pe Roland, Eddie şi Susannah făcând la 
fel. Ete lătra, însă Jake nu-l auzea. Susannah mişca iarăşi 


din buze şi el, iarăşi, putu citi cuvintele - Termină, Blaine, 
termină! - dar nu le auzi mai mult decât putea auzi lătratul 
lui Ete, deşi era convins că Susannah striga din răsputeri. 

Şi totuşi, Blaine ridică volumul cascadei până când Jake 
îşi simţi ochii mişcându-se în orbite şi fu sigur că urechile îi 
vor exploda precum două difuzoare supuse la prea multe 
chinuri. 

Apoi se termină. Erau în continuare deasupra hăului 
neguros, curcubeiele lunare încă se învârteau încet, ca 
într-un vis, înaintea cortinei de apă ce cădea fără încetare, 
chipurile de piatră ude şi brutale ale câinilor-gardieni 
continuau să iasă semeţ din torent, însă tunetul acela 
apocaliptic încetase. 

Un moment, Jake se gândi că lucrul de care se temuse 
avusese loc, că asurzise. După care îşi dădu seama că-l 
putea auzi pe Ete, încă lătrând, şi pe Susannah plângând. 
La început, aceste sunete părură distante şi slabe, ca şi 
când urechile lui ar fi fost pline cu firimituri de biscuiţi, dar 
începură treptat să se clarifice. 

Eddie îşi petrecu braţele pe după umerii lui Susannah şi 
se uită spre harta rutieră. 

— Bravo, Blaine. , F , 

— MĂ GÂNDEAM DOAR CĂ V-AR PLĂCEA SĂ AUZIŢI 
CASCADA LA VOLUM MAXIM, spuse Blaine. Vocea lui 
răsunătoare părea amuzată şi rănită în acelaşi timp. MA 
GÂNDEAM CĂ V-AR PUTEA AJUTA SĂ-MI UITAŢI 
REGRETABILA GREŞEALĂ LEGATĂ DE EDITH BUNKER. 

Eu sunt de vină, gândi Jake. O fi Blaine doar o maşină, şi 
încă una cu tendinţe sinucigaşe, însă tot nu-i place să se râdă 
pe seama lui. 

_ Se aşeză lângă Susannah şi o cuprinse şi el in braţe. 
Incă mai auzea Cascada Ogarilor, deşi sunetul era 
îndepărtat acum. 

— Ce se întâmplă aici? întrebă Roland. Cum îţi schimbi 
bateriile? 

— VEI VEDEA ÎN SCURT TIMP, PISTOLARULE. PÂNĂ 
ATUNCI, ÎNCEARCĂ-MI PUTERILE CU O GHICITOARE. 


— Prea bine, Blaine. lată una născocită de Cort, una 
care i-a încurcat pe mulţi. 

— AŞTEPT SA O AUD, CU MARE INTERES. 

Roland, pregetând poate pentru a-şi aduna gândurile, 
ridică ochii spre locul unde fusese plafonul vagonului şi 
unde, acum, nu era decât o pătură de stele întinsă peste 
cerul negru (Jake le identifică pe Aton şi Lydia - Stea 
Bătrână şi Mamă Bătrână - şi, deşi părea ciudat, îl linişti să 
le vadă încă aruncându-şi priviri aprige de acolo, de unde 
le ştia el). Apoi pistolarul se întoarse spre dreptunghiul 
luminat care reprezenta pentru ei chipul lui Blaine. 

— „Suntem mici şi drăgălaşe; avem trăsături poznaşe. 
Prima e-n cuvântul mamă; alta e-n cuvântul temă. Cealaltă 
o vezi în vin, iar a patra dă un ordin. Pe a cincea de-o 
urmezi, toată viaţa ai s-o vezi. Cine suntem?” 

— A, E, |, O, U, răspunse Blaine. VOCALELE DIN LIMBA 
NOBILA. Tot fără ezitare, nici cât negru sub unghie. Ci doar 
vocea aceea superioară, care cu greu se stăpânea să nu 
râdă; vocea unui băieţel nemilos care se uită la gândaci 
cum aleargă pe plita încinsă a unei sobe. DAR 
GHICITOAREA ASTA N-A NĂSCOCIT-O ÎNVĂŢĂTORUL TĂU, 
ROLAND DE GILEAD; EU O ŞTIU DE LA JONATHAN SWIFT 
DIN LONDRA - UN ORAŞ DIN LUMEA DIN CARE VIN 
PRIETENII TĂI. 

— Mulţam-sai, rosti Roland şi sai sună ca un suspin. 
Adevărat e al tău răspuns, Blaine, şi fără-ndoială adevărat 
e şi ce crezi tu despre originea ghicitorii. Cort ştia de 
existenţa altor lumi, asta bănuiam de mult. Cred că a stat 
la palavre cu manni care locuiau în afara oraşului. 

— PUŢIN ÎMI PASĂ MIE DE MANNI, ROLAND DE GILEAD. 
AU FOST ÎNTOTDEAUNA O SECTĂ DE NEROZI. ÎNCEARCĂ- 
MĂ CU ALTĂ GHICITOARE. 

— Prea bine. Ce are... E 

— STAI, STAI. FORŢA GRINZII CREŞTE. NU VA UITAŢI 
DIRECT LA OGARI, INTERESANŢII MEI NOI PRIETENI! ŞI 
OCROTIŢI-VĂ OCHH! 

Jake îşi luă privirea de la colosalele sculpturi în stâncă 


care ieşeau din apele cascadei, dar nu reuşi să ridice 
mâna la timp. În câmpul periferic văzu acele capete fără 
trăsături căpătând deodată ochi ce străluceau într-un 
albastru-intens. Din ei ţăşniră fulgere zimţate, care se 
îndreptară spre monorai. Atunci, Jake se trezi pe covorul 
Vagonului Baroniei, cu palmele adânc înfipte în ochii 
închişi şi auzind tânguitul lui Ete cu o ureche ce-i ţiuia 
uşor. Peste Ete, auzea pârâitul curentului electric în timp 
ce înconjura violent monoul. 

Când Jake redeschise ochii, Cascada Ogarilor dispăruse; 
Blaine opacizase vagonul. Încă mai auzea sunetul, totuşi - 
o cascadă de electricitate, o forţă extrasă cumva din 
Grindă şi aruncată prin ochii capetelor de piatră. Blaine se 
alimenta cu ea, cine ştie cum. Când vom merge mai 
departe, gândi Jake, e/ va funcționa cu baterii. Atunci, Lud 
chiar va fi rămas în urma noastră. Definitiv. 

— Blaine, spuse Roland. Cum e stocată puterea Grinzii 
în locul acela? Ce o face să iasă prin ochii dulăilor ălora de 
piatră? Cum o foloseşti tu? 

Tăcere din partea lui Blaine. 

— Şi cine i-a cioplit? întrebă Eddie. Marii Străbuni? Nu ei, 
nu-i aşa? Au fost oameni chiar şi înainte de ei. Sau... Erau 
oameni? 

Din nou, tăcere din partea lui Blaine. Şi poate că asta 
era bine. Jake nu era sigur cât de mult voia să ştie despre 
Cascada Ogarilor sau despre ce se întâmpla în spatele ei. 
Mai fusese în partea întunecată a lumii lui Roland şi văzuse 
destul ca să ştie că cele mai multe lucruri care creşteau 
acolo nu erau nici bune, nici paşnice. 

— Mai bine să nu-l întrebaţi pe el, se scurse peste el 
vocea Micului Blaine. Mai sigur. 

— Nu-i pune întrebări copilăreşti, n-are să joace jocuri 
prosteşti, grăi Eddie. 

Expresia aceea distantă şi visătoare îi reapăruse pe faţă 
şi, când Susannah îi rosti numele, tânărul păru să nu audă. 


3 


Roland se aşeză vizavi de Jake şi, încet, îşi masă cu 
mâna dreaptă obrazul drept ţepos, un gest inconştient la 
care apela, după toate aparențele, doar când se simţea 
obosit sau nehotărât. 

— Am cam terminat ghicitorile, zise el. 

Speriat, Jake întoarse privirea spre el. Pistolarul îi 
spusese computerului cincizeci sau chiar mai multe, şi Jake 
bănuia că asta însemna mult, când trebuia să-ţi storci 
mintea fără pregătire, dar când te gândeai că ghicitorile 
erau atât de apreciate în locul în care crescuse Roland... 

Pistolarul păru să citească o parte din aceste gânduri pe 
chipul lui Jake, întrucât un zâmbet subţire, amar, îi atinse 
colţurile gurii, şi încuviinţă ca şi când băiatul ar fi vorbit cu 
voce tare. 

— Nici eu nu înţeleg. Dacă m-ai fi întrebat ieri sau 
alaltăieri, ţi-aş fi spus că am cel puţin o mie de ghicitori 
depozitate în tomberonul pe care îl ţin în spatele minţii. 
Poate chiar două mii. Totuşi... 

Ridică un umăr a neştiinţă, clătină din cap şi îşi frecă 
iarăşi obrazul cu palma. 

— Nu-i ca şi când le-aş fi uitat. E ca şi când n-ar fi fost 
niciodată acolo. Ce se întâmplă restului lumii mi se 
întâmplă şi mie, presupun. 

— Mergi mai departe, spuse Susannah şi se uită la 
Roland cu o expresie de milă pe care pistolarul o putu 
îndura doar o secundă sau două; era ca şi când privirea ei 
l-ar fi ars. Ca toate celelalte lucruri de aici, urmă ea. 

— Da, mă tem că aşa e. Se uită la Jake, cu buzele 
strânse, cu ochii ageri. Vei fi pregătit cu ghicitorile din 
cartea ta, când te voi numi? 

— Da. 

— Bun. Şi fii brav. N-am terminat încă. 

Afară, pârâitul slab de electricitate se opri. , 

— MI-AM ALIMENTAT BATERIILE ŞI TOTUL E ÎN REGULĂ, 
anunţă Blaine. 


— Minunat, rosti Susannah pe un ton sec. 

— Nat! aprobă Ete, surprinzând perfect tonul sarcastic al 
femeii. 

— AM DE ÎNDEPLINIT O SERIE DE FUNCŢII DE REGLAJ. ÎN 
CEA MAI MARE PARTE SUNT AUTOMATE ŞI VA DURA ÎN JUR 
DE PATRUZECI DE MINUTE. CÂT SE VOR DESFĂŞURA 
ACEASTA OPERAȚIUNE ŞI CONTROALELE AFERENTE, NOI 
NE PUTEM CONTINUA CONCURSUL. ÎMI PLACE FOARTE 
MULT CUM DECURGE. 

— E ca atunci când trebuie să comuţi de la electricitate 
la diesel în trenul spre Boston, spuse Eddie, încă vorbind 
ca şi când n-ar fi fost întru totul prezent. La Hartford sau 
New Haven sau la vreo altă localitate în care nimeni 
zdravăn la minte nu şi-ar dori să locuiască. 

— Eddie? întrebă Susannah. Ce crezi că... 

Roland o atinse pe umăr şi clătină din cap. 

— LASAŢI-L PE EDDIE DIN NEW YORK, zise Blaine pe 
vocea sa expansivă, de distracţie supremă. 

— Aşa.-i, făcu Eddie. Lăsaţi-l pe Eddie din New York. 

— EL NU ŞTIE NICIO GHICITOARE BUNA. DAR TU ŞTII 
MULTE, ROLAND DE GILEAD. ÎNCEARCĂ-MĂ CU ÎNCĂ UNA. 

Şi, când Roland se supuse, Jake se gândi la eseul său 
final. Blaine e hain, scrisese în el. Blaine e hain şi ăsta e 
adevărul. Într-adevăr, ăsta era adevărul. 

Durul adevăr. 

Peste ceva mai mult de o jumătate de oră, Monoul 
Blaine se puse iar în mişcare. 


4 


Crispată şi fascinată, Susannah urmări cum punctul 
pâlpâitor se apropie de Dasherville, trecu de el şi porni pe 
ultimul segment de drum spre destinaţie. Mişcarea 
punctului spunea că Blaine înainta mai încet acum, că 
trecuse pe baterii, iar ei i se părea că lumina în Vagonul 
Baroniei era puţin mai slabă, însă nu credea că asta va 
avea vreo importanţă, până la urmă. Blaine putea ajunge 


la Topeka, punctul terminus, cu o viteză de o mie de 
kilometri la oră în loc de o mie trei sute, însă ultimul lui 
grup de pasageri tot avea să fie făcut chiseliţă. 

Şi Roland încetinea, scotocind din ce în ce mai adânc în 
tomberonul său mental în căutarea ghicitorilor. Şi totuşi le 
găsea, refuzând să pună armele jos. Ca întotdeauna. De 
când începuse să o înveţe să tragă cu pistolul, Susannah 
simţise o dragoste reţinută faţă de Roland de Gilead, un 
sentiment ca un amestec de admiraţie, teamă şi milă. 
Considera că nu-i va plăcea niciodată de el (şi că Detta 
Walker îl va urî pe veci pentru felul în care o subjugase şi o 
scosese, în zbateri, la lumină), însă dragostea ei era, chiar 
şi aşa, puternică. In definitiv, el salvase viaţa şi sufletul lui 
Eddie Dean; îl salvase pe iubitul ei. Măcar pentru asta, 
dacă nu pentru altceva, era obligată să-l iubească. Îl iubea 
însă chiar mai mult, bănuia, pentru îndârjirea lui, pentru că 
niciodată nu se dădea bătut. Cuvântul abandon nu părea a 
face parte din vocabularul său, nici atunci când era 
descurajat... aşa cum era acum, atât de evident. 

— Blaine, unde poţi găsi drumuri fără căruţe, păduri fără 
copaci, oraşe fără case? 

— PE O HARTĂ. 

— Adevăr grăieşti, sai. Următoarea. Am o sută de 
picioare, dar nu pot sta pe ele, am gât lung, dar n-am şi 
cap şi-nghit viaţa menajerei. Cine sunt? 

— MĂTURA, PISTOLARULE. O ALTĂ VARIANTĂ SE ÎNCHEIE 
„ŞI UŞUREZ VIAŢA MENAJEREI”. A TA-MI PLACE MAI MULT. 

Roland ignoră replica. 

— Nu poate fi văzut, nu poate fi simţit, nu poate fi auzit, 
nu poate fi mirosit. Stă în spatele stelelor şi sub dealuri. 
Pune capăt vieţii şi taie buna dispoziţie. Ce este, Blaine? 

— ÎNTUNERICUL. 

— Mulţam-sai, adevărat grăit-ai. 

Mâna lui dreaptă, împuţinată, îi alunecă pe obrazul drept 
în sus - vechiul gest de nervozitate - şi scrâşnetul abia 
perceptibil produs de bătăturile degetelor lui o făcu pe 
Susannah să se cutremure. Jake şedea cu picioarele 


încrucişate pe jos, uitându-se la pistolar cu un soi de 
intensitate feroce. 

— N-are mâini şi totuşi bate, bate-ntruna zi şi noapte, 
şade oriunde l-ai pune, de-l priveşti, timpul ţi-l spune! Ce 
este, Blaine? 

— CEASUL. 

— La naiba, şopti Jake, strângând din buze. 

Susannah întoarse ochii spre Eddie şi simţi un junghi 
trecător de iritare. Tânărul părea să-şi fi pierdut interesul 
pentru tot ce se întâmpla - se „debranşase“, folosind 
straniul lui limbaj al anilor '80. Se gândi să-i tragă un cot în 
coaste, să-l trezească niţel, apoi şi-l aminti pe Roland 
clătinând din cap spre ea şi n-o făcu. N-ai fi spus că se 
gândea, nu după expresia goală a chipului său, dar poate 
că asta făcea. 

Dacă da, n-ar fi rău să te grăbeşti puțin, scumpule, îşi zise 
ea. Punctul de pe harta rutieră era încă mai aproape de 
Dasherville decât de Topeka, însă avea să ajungă la 
jumătatea distanţei cam în următorul sfert de oră. 

lar meciul continua neabătut, Roland servind întrebări şi 
Blaine răspunzându-i din scurt, pe deasupra plasei, jos, 
mingi imposibil de respins. 

Ce clădeşte castele, prăbuşeşte munţi, pe unii-i orbeşte, 
iar pe alţii-i face să vadă? NISIPUL. 

Mulţam-sai. 

Ce trăieşte iarna, moare vara şi creşte cu rădăcina în 
sus? UN ŢURŢURE. 

Blaine, adevărat grăit-ai. 

Stă în apă pân’ la brâu şi te trece peste râu. PODUL. 

Mulţam-sai. 

O paradă aparent nesfârşită de ghicitori trecu pe lângă 
ea, una după alta, până când ea pierdu complet sensul lor 
jucăuş şi haios. Oare aşa să fi fost şi-n zilele tinereţii lui 
Roland, se întrebă, în timpul concursurilor de ghicitori 
organizate cu ocazia Pământului Larg şi a Pământului Plin, 
când el şi prietenii lui (deşi ea bănuia că nu toti îi fuseseră 
prieteni, nu, nici poveste) se luptau pentru gâscă de Ziua 


Sărbătorii?  Presupunea că răspunsul era afirmativ. 
Câştigător probabil că era cel care reuşea să rămână în 
formă cel mai mult timp, să-şi păstreze cumva sărmanul 
creier oxigenat. 

Dezarmant era modul în care Blaine venea cu răspunsul 
atât de al naibii de prompt de fiecare dată. Oricât de 
dificilă i s-ar fi părut ei ghicitoarea, Blaine o întorcea 
numaidecât în jumătatea lor de teren, ka-s/am. 

— Blaine, ce are ochi şi tot nu vede? 

— EXISTA PATRU RASPUNSURI, replică Blaine. ACELE, 
CICLOANELE, CARTOFII ŞI ÎNDRĂGOSTIŢII. 

— Mulţam-sai, Blaine, adevărat... 

— ASCULTA, ROLAND DE GILEAD. ASCULTAŢI, KA-TET. 

Roland tăcu pe dată, mijind din ochi, cu capul uşor lăsat 
pe o parte. 

— ÎN SCURT TIMP ÎMI VEŢI AUZI MOTOARELE INTRÂND ÎN 
VITEZA SUPERIOARA, spuse Blaine. NE AFLAM ACUM LA 
APROXIMATIV ŞAIZECI DE MINUTE DE TOPEKA. ÎN ACEST 
PUNCT... 

— Dacă suntem pe drum de şapte ore sau mai mult, să- 
mi spui cuţu', făcu Jake. 

Susannah se uită în jur cu teamă, aşteptându-se la un 
nou mic act de cruzime ca răspuns la sarcasmul băiatului, 
dar Blaine nu făcu decât să chicotească. Când vorbi din 
nou, o făcu din nou cu vocea lui Humphrey Bogart. , 

— TIMPUL CURGE ALTFEL AICI, SCUMPO. TREBUIE SA 
ŞTII ASTA DE ACUM. DAR NU TE ÎNGRIJORA: LUCRURILE 
FUNDAMENTALE ÎŞI REIAU LOCUL ODATĂ CU TRECEREA 
TIMPULUI. V-AŞ MINŢI EU? 

— Da, murmură Jake. 

Remarca aceasta, aparent, îi gâdilă lui Blaine coarda 
umorului, întrucât începu să râdă din nou - râsul acela 
dement, mecanic, care o ducea pe Susannah cu gândul la 
atracțiile din parcurile de distracţie mizerabile sau la 
bâlciurile de pe marginea drumului. Când lumina începu să 
pulseze sincron cu râsul, ea închise ochii şi îşi acoperi 
urechile cu palmele. 


— Încetează, Blaine! încetează! 

— CER IERTARE, DOAMNA, tărăgănă vocea lui Jimmy 
Stewart. PARE TARE RĂU DACĂ V-AM AFECTAT URECHILE 
CU ACCESU' MEU DE HILARITATE. 

— Afectează pe mă-ta, ia de aici, zise Jake şi ridică 
degetul mijlociu spre harta rutieră. 

Susannah se aşteptă ca Eddie să râdă - puteai fi sigur 
că se va amuza de un gest vulgar în orice moment din zi 
sau noapte, credea ea - însă tânărul rămase în continuare 
cu privirea în poală, cu fruntea încreţită, cu ochii goi, cu 
gura atârnând uşor întredeschisă. Semăna puţin prea tare 
cu prostul satului, gândi Susannah, şi trebui din nou să se 
reţină de la a-i trage un cot în coaste pentru a-i alunga 
mina aceea tâmpă de pe faţă. Nu avea să se mai poată 
reţine mult timp; dacă urmau să moară la capătul traseului 
lui Blaine, voia să aibă braţele lui Eddie în jurul ei în acel 
moment, ochii lui Eddie asupra ei, mintea lui Eddie pe o 
undă cu a sa. 

Pentru moment însă, era mai bine să-l lase în pace. 

— ÎN ACEST PUNCT, reluă Blaine cu vocea lui normală, 
AM DE GAND SĂ ÎNCEP CEEA CE EU CONSIDER A FI CURSA 
MEA KAMIKAZE. ACEASTA-MI VA GOLI REPEDE BATERIILE, 
ÎNSĂ CRED CĂ A TRECUT TIMPUL CONSERVĂRII, VOI NU? 
VOI AJUNGE LA OPRITOARELE FIXE DE LA CAPĂTUL LINIEI 
CU O VITEZA DE PESTE O MIE PATRU SUTE DE KILOMETRI 
LA ORA - CINCI SUTE TREIZECI DE ROŢI, MAI EXACT. PA ŞI 
PUSI TUTUROR, RĂMAS-BUN, NU UITAŢI SĂ-MI SCRIEŢI. VĂ 
SPUN ASTA ÎN SPIRITUL FAIRPLAY-ULUI, INTERESANŢII MEI 
NOI PRIETENI. DACA V-AŢI PASTRAT CELE MAI BUNE 
GHICITORI PENTRU LA URMĂ, POATE N-AR FI RĂU SĂ MI LE 
SPUNEŢI ACUM. 

Inconfundabila lăcomie din vocea lui Blaine - dorinţa lui 
nedisimulată de a auzi şi rezolva cele mai bune ghicitori 
înainte să-i omoare - o făcu pe Susannah să se simtă 
obosită şi bătrână. 

— Nici aşa s-ar putea să nu am timp să-ţi spun toate 
ghicitorile mele cele mai bune, rosti Roland pe un ton 


normal, nepăsător. Şi ar fi păcat de asta, nu? 

Urmă o pauză - scurtă, însă o ezitare mai vădită decât 
tot ce acordase computerul oricărei ghicitori a lui Roland - 
şi apoi Blane chicoti. Susannah urî sunetul râsului lui 
dement, dar era o nuanţă cinică în chicotul acela, care o 
înfioră şi mai tare. Poate pentru că era aproape lucidă. 

— BRAVO, PISTOLARULE. LĂUDABIL EFORT. DAR TU NU 
EŞTI ŞEHEREZADA, ŞI NICI NU AVEM O MIE ŞI UNA DE 
NOPȚI ÎN CARE SĂ STĂM LA PALAVRE. 

— Nu înţeleg ce spui, n-am auzit de Şeherezada asta. | 

— NU CONTEAZĂ. TE POATE INFORMA SUSANNAH, DACĂ 
VREI MUSAI SĂ AFLI. POATE CHIAR ŞI EDDIE. IDEEA, 
ROLAND, ESTE CĂ NU MĂ VOI LĂSA ADEMENIT DE 
PROMISIUNEA MAI MULTOR GHICITORI.  CONCURAM 
PENTRU GÂSCĂ. ODATĂ AJUNŞI LA TOPEKA, PE ACEASTA O 
VA PRIMI CINEVA, ÎNTR-UN FEL SAU ALTUL. ÎNŢELEGI CE 
SPUN? 

Din nou, mâna împuţinată a pistolarului urcă la obraz; 
din nou, Susannah auzi hârşâitul slab al degetelor pe ţepii 
sârmoşi ai bărbii lui. 

— jucăm pe bune. Nimeni nu dă înapoi. 

— CORECT. NIMENI NU DĂ ÎNAPOI. 

— Foarte bine, Blaine, jucăm pe bune şi nimeni nu dă 
înapoi. Uite-o pe următoarea. , 

— CA DE OBICEI, O AŞTEPT CU PLACERE. 

Roland se uită în jos la Jake. 

— Fii pregătit cu ale tale, Jake; eu aproape că mi le-am 
epuizat pe ale mele. 

Jake aprobă din cap. 

Sub ei, motoarele cu transmisie lentă ale monoului 
continuau să accelereze - acel vup-vup-vup pe care 
Susannah nu atât îl auzea, cât îl simţea în articulațiile 
maxilarului, în golurile tâmplelor, în punctele de puls ale 
încheieturilor de la mână. 

Nu se va întâmpla decât dacă-n cartea lui Jake nu se 
găseşte una încuietoare, gândi ea. Roland nu-l poate birui pe 
Blaine, şi cred că el o ştie. Cred că o ştia şi acum o oră. 


— Blaine, mă produc o dată pe minut, de două ori în 
fiecare clipă, dar nici măcar o dată la o sută de mii de ani. 
Cine sunt? 

Şi aşa concursul avea să continue, îşi dădu seama 
Susannah, Roland punând întrebări şi Blaine răspunzând 
cu tot mai teribila lui lipsă de ezitare, ca un zeu 
atoatevăzător şi atoateştiutor. Susannah stătu cu mâinile 
reci strânse în poală şi privi punctul luminos cum se 
apropia de Topeka, locul unde toate serviciile feroviare 
ajungeau la capăt, locul unde cărarea ka-tet-ului lor avea 
să se termine în poiană. Se gândi la Ogarii de la Cascadă, 
la cum aceştia ieşeau din spuma furioasă şi ceața apei sub 
cerul întunecat, presărat cu stele; se gândi la ochii lor. 

La ochii lor de un albastru electric. 


III 
GÂSCĂ DE ZIUA SĂRBĂTORII 


1 


Eddie Dean - care nu ştia că Roland îi spunea uneori în 
gând ka mai, tontul ka-ului - auzi totul şi nu auzi nimic; 
văzu totul şi nu văzu nimic. Singurul lucru care îl afectă cât 
de cât, odată concursul de ghicitori început, fu focul care 
ţâşni din ochii de piatră ai Ogarilor; când ridică mâna 
pentru a-şi proteja ochii de lumina acelor fulgere în lanţ, 
se gândi la Portalul Grinzii din Poiana Ursului, la felul în 
care îşi lipise urechea de el şi auzise huruit îndepărtat de 
maşinării. 

Privind ochii Ogarilor luminându-se, ascultând cum 
Blaine trăgea acel curent în bateriile sale, alimentându-se 
pentru ultima porţiune de drum prin Lumea de Mijloc, 
Eddie gândise: Wu e tăcere chiar deplină pe culoarele 
morților şi în încăperile ruinate. Şi acum funcţionează unele 
dintre lucrurile rămase de la Străbuni. Şi tocmai asta e partea 
îngrozitoare, nu crezi? Da. Exact asta e oroarea. 

Eddie mai fusese alături de prietenii lui puţin timp după 
aceea, mental şi totodată fizic, dar apoi recăzuse iar în 
propriile-i gânduri. Eddie e-n tranză, ar fi stâlcit Henry. 
Lăsaţi-l în pace. 

Imaginea lui Jake frecând cremenea cu bucata de oţel 
nu înceta să vină iar şi iar; îşi îngăduia să stăruie asupra ei 
o secundă sau două, ca o albină aterizând pe o floare 
dulce, şi se îndepărta din nou. Pentru că nu amintirea 
aceea şi-o dorea el; aceea era doar calea de intrare în 
ceea ce-şi dorea, o altă uşă precum cele de pe malul Mării 
Vestului, sau cea pe care o scrijelise în pământ, în cercul 
vorbelor, înainte să-l aducă pe Jake... numai că această 
uşă era în mintea sa. Ce voia el se afla îndărătul ei; ce 


făcea el era, într-un fel... ei bine... să forţeze încuietoarea. 

Era în tranză, pe limba lui Henry. 

Fratele lui irosise cea mai mare parte a timpului 
umilindu-l pe Eddie - pentru că Henry se temea de el şi 
era invidios pe el, ajunsese Eddie să înţeleagă - însă îşi 
amintea o zi când Henry îl uimise spunând ceva frumos. 
Mai mult decât frumos, de fapt: năucitor. 

Stăteau mai mulţi pe aleea din spatele lui Dahlie's, unii 
mâncând Popsicles şi Hoodsie Rockets, alţii fumând ţigări 
Kent dintr-un pachet pe care Jimmie Polino - Jimmie Polio îi 
spuneau toţi, pentru că avea defectul acela numit picior 
strâmb - îl şterpelise din sertarul scrinului mamei lui. 
Henry, cât se poate de previzibil, se număra printre cei 
care fumau. 

Gaşca din care făcea parte Henry (şi din care Eddie, ca 
frate mai mic al lui, făcea şi el parte) avea un mod propriu 
de exprimare; argoul micului lor ka-tet jigărit. În gaşca lui 
Henry, niciodată nu băteai pe cineva, ci îl băgai în service la 
reparații. Niciodată nu te giugiuleai cu o fată, ci +0 trăgea; 
boarfei până plângea. Niciodată nu te drogai, ci o muşcai pe 
orbită. Şi niciodată nu te încăierai cu altă gaşcă, ci te băga; 
căcătoare. 

In ziua aceea se discuta despre persoana pe care ai vrea 
s-o ai lângă tine dacă te băgai într-o căcătoare. Jimmi Polio 
(el avea primul dreptul la cuvânt pentru că el adusese 
ţigările, pe care băieţaşii lui Henry le numeau cuie de 
COŞCiug) îl alese pe Skipper Brannigan, întrucât, spunea el, 
Skipper nu se temea de nimeni. Odată, spunea Jimmie, lui 
Skipper îi sărise muştarul pe un profesor - la o seară 
dansantă de vineri era asta - şi-l bătuse de nu se mai 
văzuse. || băgase pe CACATUL ALA DE SUPRAVEGHETOR în 
service la reparaţii, dacă le venea să creadă. Asta era 
hoavărul lui, Skipper Brannigan. 

Toţi ascultară acestea cu solemnitate, încuviinţând în 
timp ce-şi mâncau batoanele Rocket, îşi sugeau acadelele 
Popsicle sau îşi fumau Kenturile. Toţi ştiau că Skipper 
Brannigan era un fătălău de nota zece şi că Jimmie scotea 


căcat pe gură, dar nimeni nu-l contrazise. Hristoase, nici 
vorbă. Dacă nu se prefăceau că cred în balivernele lui 
Jimmie Polio, nimeni nu avea să se prefacă a crede în ale 
lor. 

Tommy Fredericks îl alese pe John Parelli. Georgie Pratt 
merse pe mâna lui Csaba Drabnik, cunoscut şi ca Unguru’ 
Nebun. Frank Duganelli îl nominaliză pe Larry Mccain, deşi 
Larry era închis la Centrul pentru Minori; Larry era tata /or, 
spunea Frank. 

Şi atunci îi veni rândul lui Henry Dean, care acordă 
problemei greutatea pe care o merita, cumpănind, apoi îşi 
puse braţul pe după umerii frăţiorului lui surprins. Eddie, 
spuse. Frate-mio. El e omu 

Toţi se uitaseră la el, sideraţi - şi niciunul nu era mai 
siderat ca Eddie. Maxilarul îi căzuse aproape până la 
catarama curelei. Şi atunci, Jimmie Polio zisese: Haide, 
Henry, termină cu căcaturile. Asta-i o chestie serioasă. Cine ai 
vrea să-ți păzească spatele dac-ar fi se împută lucrurile? 

Da’ sunt serios, replicase Henry. 

De ce Eddie? întrebase Georgie Pratt, dând glas 
întrebării din mintea lui Eddie însuşi. N-ar fi-n stare să 
spargă nici măcar o nucă. Nici dacă nuc-ar fi deja spartă. $S- 
atunci de ce dracu’? 

Henry a mai stat puţin pe gânduri - nu fiindcă n-ar fi 
ştiut de ce, era Eddie convins, ci pentru că trebuia să se 
gândească la felul în care să formuleze motivaţia. Apoi a 
spus: Pentru c-atunci când Eddie e dracului în tranză, l-ar 
putea convinge pe dracu’ să-şi dea singur foc. 

Imaginea lui Jake se întoarse, o amintire călcând pe alta. 
Jake frecând oţelul pe cremene, trimițând scântei în 
vreascurile din vatra lor, scântei care se stingeau înainte 
să poată aţâţa focul. 

L-ar putea convinge pe dracu’ să-şi dea singur foc. 

Ține piatra mai aproape, spuse Roland şi atunci apăru o a 
treia amintire, una cu Roland la uşa peste care dăduseră la 
capătul plajei, Roland arzând de febră, aproape de moarte, 
tremurând, tuşind, cu ochii lui de bombardier aţintiţi 


asupra lui Eddie, Roland spunând: Vino putin mai aproape, 
Eddie... vino puțin mai aproape, pentru numele tatălui tău! 

Pentru că voia să pună mâna pe mine, gândi Eddie. Vag, 
aproape ca şi când ar fi venit pe una dintre uşile acelea 
magice dintr-o altă lume, îl auzi pe Blaine spunându-le că 
a început runda finală; dacă şi-au ţinut cele mai bune 
ghicitori pentru la urmă, acum era timpul să le dea glas. 
Mai aveau o oră. 

O oră! Doar o oră! 

Mintea lui încercă să se fixeze pe asta şi Eddie îi dădu 
un ghiont. Ceva se întâmpla înăuntrul său (cel puţin, el se 
ruga să fie aşa), un joc disperat al asocierilor, şi nu-şi 
putea lăsa mintea să se blocheze la termene-limită şi 
urmări şi toate căcaturile astea; dacă o lăsa, pierdea orice 
şansă. Era, într-un fel, ca atunci când vedeai ceva într-o 
bucată de lemn, ceva ce puteai aduce pe lume cioplind - 
un arc, o praştie, poate o cheie care să deschidă o uşă 
inimaginabilă. Nu te puteai uita prea mult, totuşi, cel puţin 
la început. O pierdeai, dacă te uitai. Era aproape ca şi 
când ar fi trebuit să ciopleşti întors cu spatele. 

Simţea motoarele lui Blaine accelerând sub el. Cu ochiul 
minţii văzu cremenea scăpărând în contact cu oţelul şi cu 
urechea minţii îl auzi pe Roland spunându-i lui Jake să ţină 
piatra aproape. Și n-o lovi cu fierul, Jake, ci abia atinge-o. 

De ce sunt aici? Dacă nu asta vreau, de ce se tot întoarce 
mintea mea la locul ăsta? 

Pentru că mai aproape de atât nu pot ajunge fără a avea de 
suferit. Doar o suferință de intensitate medie, la drept 
vorbind, însă asta m-a dus cu gândul la Henry. La felul în care 
îl umilea Henry. 

Henry a spus că l-ai putea convinge pe dracu' să-şi dea 
singur foc. 

Da. Întotdeauna l-am iubit pentru asta. A fost 
nemaipomenit. 

Şi acum Eddie îl văzu pe Roland împingând mâinile lui 
Jake (într-una ţinea cremenea şi-n cealaltă fierul) mai 
aproape de vreascuri. Jake era emoţionat. Eddie vedea 


clar asta; şi Roland o văzuse. Şi pentru a-l linişti, pentru a-i 
lua gândul de la responsabilitatea aprinderii focului, 
Roland... 

l-a spus puştiului o ghicitoare. 

Eddie Dean suflă în gaura cheii memoriei sale şi, de data 
aceasta, tamburii se învârtiră. 


2 


Punctul verde se apropia de Topeka şi, pentru prima 
dată, Jake simţi o vibraţie... ca şi când şina de sub ei s-ar fi 
uzat atât de tare, încât egalizatorii lui Blaine nu mai 
puteau face complet faţă problemei. Odată cu senzaţia de 
vibraţie veni, în cele din urmă, senzaţia vitezei. Pereţii şi 
plafonul Vagonului Baroniei erau în continuare opaci, dar 
Jake descoperi că nu era nevoie să vadă peisajul trecând 
pe lângă ei ca să-şi poată imagina. Blaine rula acum cu 
viteză maximă, împrăştiind în urmă ultimul său bum sonic 
peste ţinuturile pustii, către locul unde Lumea de Mijloc se 
sfârşea, şi Jake descoperi că-i era uşor să-şi imagineze şi 
opritoarele fixe de la capătul monoraiului. Aveau să fie 
vopsiți în dungi diagonale galbene şi negre. Îi era imposibil 
să spună de unde ştia asta, dar o ştia. 

— DOUAZECI ŞI CINCI DE MINUTE, zise Blaine afabil. 
VREI SĂ MĂ MAI PUI O DATĂ LA ÎNCERCARE, PISTOLARULE? 

— Cred că nu, Blaine. Roland părea istovit. Am terminat 
cu tine; m-ai înfrânt. Jake? 

Jake se ridică în picioare şi se îndreptă cu faţa spre harta 
rutieră. În pieptul lui, bătăile inimii păreau foarte rare, dar 
foarte tari, fiecare fiind ca un pumn lovind într-o tobă. Ete 
se ghemuli între picioarele sale, uitându-se speriat în sus la 
chipul lui. 

— Bună, Blaine, rosti Jake şi îşi umezi buzele. 

— BUNA, JAKE DIN NEW YORK. 

Vocea era blândă - vocea, poate, unui bătrânel simpatic 
care are obiceiul să molesteze copiii pe care, din când în 
când, îi duce în tufişuri. 


— VREI SĂ MĂ PUI LA ÎNCERCARE CU GHICITORI DIN 
CARTEA TA? TIMPUL NOSTRU ÎMPREUNĂ SE SCURTEAZĂ. 

— Da, răspunse Jake. Vreau să te pun la încercare cu 
aceste ghicitori. Spune-mi cum înţelegi tu adevărul 
fiecăreia în parte, Blaine. 

— FRUMOS Al VORBIT, JAKE DIN NEW YORK. VOI FACE 
CUM ÎMI CERI. 

Jake deschise cartea la locul pe care îl ţinea marcat cu 
degetul. Zece ghicitori. Unsprezece, socotind-o şi pe cea 
cu Samson, pe care o ţinea pentru la urmă. Dacă Blaine 
răspundea la toate (cum credea acum că va face), Jake 
urma să se aşeze lângă Roland, să-l ia pe Ete în braţe şi să 
aştepte sfârşitul. Existau, în definitiv, şi alte lumi în afară 
de asta. 

— Ascultă, Blaine: Într-un tunel întunecat pândeşte o 
bestie de fier. Poate ataca doar dacă e trasă înapoi. Ce 
este? 

— UN GLONT. 

Fără ezitare. 

— De le calci vii, nu zic nici pâs. De le calci moarte, se 
apucă de plâns. Cine sunt ele? 

— FRUNZELE CAZUTE DIN COPACI. 

Fără ezitare, iar dacă Jake chiar ştia în adâncul său că 
jocul era pierdut, de ce simţea o aşa de mare disperare, o 
aşa de mare amărăciune, o aşa de mare furie? 

Pentru că e hain, uite de ce. Blaine e chiar FOARTE hain, şi 
mi-ar plăcea să-l văd găsindu-şi naşul, măcar o dată. Cred că 
şi a-l face să inceteze vine după asta pe lista mea de 
obiective. 

Jake întoarse pagina. Era de acum foarte aproape de 
secţiunea cu răspunsuri ruptă din colecţia Ghici ghicitoare 
ce-i!; o putea simţi sub deget, un fel de ciot zimţat. Foarte 
aproape de sfârşitul cărţii. Se gândi la Aaron Deepneau de 
la Restaurantul Spiritual al  Manhattanului, Aaron 
Deepneau spunându-i să se întoarcă oricând, să joace 
puţin şah şi, oh, apropo, burdihanul acolo de față făcea o 
cafea a naibii de bună. Il năpădi un val de nostalgie atât 


de puternic, încât mirosea a moarte. Simţea că şi-ar fi 
vândut şi sufletul ca să mai vadă o dată New York-ul; la 
naiba, şi l-ar fi vândut şi pentru o doză bună de aer de pe 
42" Street la ora de vârf. 

| se împotrivi şi trecu la următoarea ghicitoare. 

— Sunt smaralde şi diamante, pierdute de lună. Soarele 
mă găseşte şi degrabă mă cunună. Cine sunt? 

— ROUA. 

Tot dintr-o suflare. Tot fără ezitare. 

Punctul verde se apropia de Topeka, micşorând ultima 
parte a traseului pe harta rutieră. Una după cealaltă, Jake 
îşi spuse ghicitorile; una după alta, Blaine le rezolvă. Când 
Jake întoarse ultima pagină, văzu într-o casetă un mesaj 
din partea autorului sau editorului sau cum i s-o fi spunând 
celui care alcătuia genul acela de cărţi: Sperăm că v-a 
plăcut această combinaţie unică de imaginație şi logică pe 
care o numim GHICITOARE! 

Nu mi-a plăcut, îşi spuse Jake în gând. Nu mi-a plăcut 
câtuşi de puţin şi sper să crăpi. Totuşi, când se uită la 
întrebarea de deasupra mesajului, simţi un fir subţire de 
speranţă. | se părea că, în acel caz cel puţin, chiar 
păstraseră ce era mai bun pentru la urmă. 

Pe harta rutieră, punctul verde se afla acum la nu mai 
mult de lăţimea unui deget de Topeka. 

— Grăbeşte-te, Jake, murmură Susannah. 

— Blaine? 

— DA, JAKE DIN NEW YORK. 

— Zbor fără de aripi. Văd fără de ochi. Mă caţăr fără de 
braţe. Sunt mai fioroasă ca orice bestie, mai puternică 
decât orice duşman. Sunt vicleană, nemiloasă şi infinită; în 
cele din urmă, domin tot ce mişcă. Cine sunt? 

Pistolarul ridicase privirea, cu ochii albaştri scânteind. 
Susannah dădu să se întoarcă, nerăbdătoare, de la Jake la 
harta rutieră. Şi totuşi, răspunsul lui Blaine fu la fel de 
prompt ca până atunci: 

— IMAGINAȚIA OMULUI. 

Jake se gândi în treacăt să-l contrazică, dar îşi spuse: De 


ce să pierd timpul? Ca întotdeauna, răspunsul, atunci când 
era corect, era aproape de la sine evident. 

— Mulţam-sai, Blaine, adevărat e al tău răspuns. 

— GÂSCA DE ZIUA SARBATORII E APROAPE A MEA, AM 
IMPRESIA. NOUASPREZECE MINUTE ŞI CINCIZECI DE 
SECUNDE PÂNĂ LA FINIŞ. MAI Al CEVA DE SPUS, JAKE DIN 
NEW YORK? SENZORII VIZUALI SPUN CA Al AJUNS LA 
SFÂRŞITUL CĂRŢII TALE, CARE NU ESTE, TREBUIE S-O 
RECUNOSC, ATÂT DE BUNĂ PE CÂT MĂ AŞTEPTAM. 

— Toată lumea ştie să critice, fir-ar să fie, făcu 
Susannah încet. 

Işi şterse o lacrimă de la colţul unui ochi; fără a se uita 


direct la ea, pistolarul îi luă mâna liberă. Ea o strânse 
puternic. 

— Da, Blaine, mai am una, spuse Jake. 

— EXCELENT. 


— Din cel ce mănâncă a ieşit ce se mănâncă, şi din cel 
tare a ieşit dulceaţă. i 

— GHICITOAREA ASTA E DIN CARTEA SFÂNTĂ 
CUNOSCUTA DREPT „VECHIUL TESTAMENT DIN BIBLIA 
REGELUI IACOB“. Blaine părea amuzat şi Jake simţi cum 
ultimul dram de speranţă dispare. Credea că-i va veni să 
plângă - nu atât de teamă, cât de frustrare. A FOST SPUSA 
DE SAMSON CEL PUTERNIC. CEL CE MĂNÂNCĂ ESTE LEUL; 
DULCEAŢA ESTE MIEREA FACUTA DE ALBINELE CE SE 
OPLOŞISERĂ ÎN ŢEASTA LEULUI. URMĂTOAREA? MAI Al 
ÎNCĂ OPTSPREZECE MINUTE, JAKE. 

Jake clătină din cap. Lăsă culegerea de ghicitori să cadă 
şi zâmbi când Ete o prinse expert cu gura şi apoi îşi întinse 
gâtul lung spre el, dându-i-o. 

— Le-am spus pe toate. Am terminat. | 

— VAI, MICULE MÂNĂ-IUTE, CE MARE PĂCAT, făcu Blaine. 
Date fiind împrejurările, Jake găsea de-a dreptul 
insuportabilă această imitație a lui John Wayne. SE PARE 
C-AM CÂŞTIGAT GÂSCĂ 'CEEA, NUMA’ DE NU MAI VOIEŞTE 
CINEVA SĂ ZICĂ CEVA. TU, ETE DIN LUMEA DE MIJLOC? Al 
VREO GHICITOARE, MICU' MEU BUMBLER? 


— Ete! răspunse billy-bumblerul, cu vocea înfundată din 
cauza cărţii. 

Încă surâzând, Jake o luă şi se aşeză lângă Roland, care 
îl cuprinse cu un braţ. 

— SUSANNAH DIN NEW YORK? 

Ea clătină din cap, neuitându-se în sus. Întorsese mâna 
lui Roland în palma sa şi mângâie tandru cioturile 
vindecate ale celor două degete lipsă. 

— ROLAND, FIUL LUI STEVEN? ŢI-AI MAI AMINTIT VREO 
GHICITOARE DE LA ZIUA SĂRBĂTORII DIN GILEAD? 

Roland clătină şi el din cap... şi atunci Jake văzu că 
Eddie Dean ridică privirea. Era un zâmbet straniu pe 
buzele lui, un licăr straniu în ochii lui, şi Jake descoperi că, 
totuşi, speranţa nu-l părăsise. Se revărsă deodată cu forţe 
noi în mintea sa, roşie şi încinsă şi vie. Ca... ei bine, ca un 
trandafir. Un trandafir în febra verii lui. 

— Blaine? întrebă Eddie pe un ton scăzut. 

Lui Jake, vocea lui i se părea că suna gâtuită. 

— DA, EDDIE DIN NEW YORK. 

Dispreţ inconfundabil. 

— Am eu câteva ghicitori, zise Eddie. Doar ca să trecem 
timpul până ce ajungem la Topeka, înţelegi. 

Nu, îşi dădu seama Jake, Eddie nu vorbea ca şi când s-ar 
fi gâtuit; vorbea ca şi când ar fi încercat să-şi înghită râsul. 

— GLĂSUIEŞTE, EDDIE DIN NEW YORK. 


3 


Stând şi ascultându-l pe Jake cum îşi prezenta ultimele 
ghicitori, Eddie meditase la povestea lui Roland despre 
gâscă de Ziua Sărbătorii. De acolo, mintea lui se întorsese 
la Henry, ajungând de la Punctul A la Punctul B prin magia 
gândirii asociative. Sau, apelând la gândirea Zen, via 
Trans-Aviar Airlines: de la gâscă la curcan?. El şi Henry 


3 Asociere care porneşte de la expresia co/d turkey = 
sevraj („curcan rece“, literal) (n. tr.). 


avuseseră odată o discuţie despre renunţarea la heroină. 
Henry susţinuse că abandonul brusc şi, implicit, frisoanele 
de sevraj nu erau singura modalitate; mai exista ceva, 
spusese el, ce se numea abandon treptat, care implica o 
febră a sevrajului. Eddie îl întrebase pe Henry cum i se 
spune unui seringar care tocmai şi-a administrat ceva 
nasol, la care, fără cea mai mică ezitare, Henry 
răspunsese: Astuia i se spune friptană. Ce mai râseseră... 
dar acum, după atât timp, i se părea că victima glumei 
avea să fie cel mai tânăr dintre fraţii Dean, fără a mai 
pomeni de noii prieteni ai celui mai tânăr dintre fraţii 
Dean. După toate aparențele, nu peste mult timp ei toţi 
aveau să fie nişte friptane. 

Doar dacă nu reuşeşti să te foloseşti de tranză. 

Da. 

Atunci, f-o, Eddie. Era vocea lui Henry din nou, acel 
vechi locatar din capul său, însă acum Henry părea treaz, 
cu mintea limpede. Henry părea a-i fi prieten, nu duşman, 
ca şi când toate vechile lor conflicte s-ar fi rezolvat în 
sfârşit, toate vechile securi de luptă ar fi fost îngropate. 
Fă-o - fă-l pe dracu’ să-şi dea singur foc. O să doară putin, 
poate, dar ai suferit tu şi mai mult la viața ta. La naiba, eu 
însumi te-am făcut să suferi mai mult de atât şi ai 
supraviețuit. Ai supraviețuit bine mersi. Şi ştii unde să te uiţi. 

Desigur. La palavrele lor din jurul focului pe care Jake 
reuşise până la urmă să-l aprindă. Roland îi spusese 
puştiului o ghicitoare, pentru a-l calma, Jake scăpărase o 
scânteie în vreascuri şi atunci stătuseră toţi în jurul focului, 
discutând. Discutând şi spunând ghicitori. 

Şi Eddie mai ştia un lucru. Blaine răspunsese la sute de 
ghicitori în timp ce ei călătoreau spre sud-est de a lungul 
Căii Grinzii, iar ceilalţi credeau că le rezolvase pe fiecare în 
parte fără cea mai mică ezitare. Şi Eddie crezuse asta... 
dar acum, când analiza desfăşurarea concursului, îşi dădea 
seama de un lucru interesant: Blaine ezitase. 

O dată. 

Și a fost enervat. Cum a fost Roland. 


Pistolarul, deşi deseori exasperat de Eddie, demonstrase 
adevărată furie pe el doar o singură dată, de când acesta 
cioplise cheia, atunci când Eddie puţin lipsise să se sufoce. 
Roland se străduise să acopere profunzimile acelei furii - 
să o facă să pară nimic altceva decât exasperare - însă 
Eddie intuise ce se afla dedesubt. Trăise alături de Henry 
Dean mult timp şi încă era fin acordat la toate emoţiile 
negative. Îl duruse şi pe el - nu tocmai furia lui Roland în 
sine, ci disprețul cu care fusese altoită. Dispreţul fusese 
mereu una dintre armele favorite ale lui Henry. 

De ce a trecut drumul copilul mort? întrebase Eddie. 
Pentru că era capsat de pui, hi-hi-hi! 

Mai târziu, când Eddie încercase să-şi apere ghicitoarea, 
argumentând că era lipsită de gust însă nu şi de sens, 
răspunsul lui Roland semănase ciudat de mult cu al lui 
Blaine: Mie nu-mi pasă de gust. N-are sens şi e imposibil de 
rezolvat, şi asta o face să fie o prostie. O ghicitoare bună n-are 
caracteristicile astea două. 

Dar când Jake îşi termină ghicitorile pentru Blaine, Eddie 
înţelese un lucru minunat, eliberator: adjectivul bună 
putea însemna orice. Aşa fusese mereu şi aşa avea să fie 
mereu. Chiar dacă cel care-l folosea avea o mie de ani şi 
ştia să tragă ca Buffalo Bill, adjectivul acela tot avea să 
însemne orice. Roland însuşi admisese că niciodată nu 
fusese foarte bun la jocul ghicitului. Invăţătorul lui susţinea 
că gândea prea adânc; tatăl lui credea că suferea de o 
lipsă a imaginaţiei. Indiferent de motiv, Roland de Gilead 
nu câştigase niciodată un concurs de ghicitori la Ziua 
Sărbătorii. Le supravieţuise tuturor contemporanilor săi, 
iar acesta era categoric un fel de premiu, însă niciodată nu 
dusese acasă o gâscă de premiu. Am putut întotdeauna să 
scot arma mai repede decât colegii mei, dar nu m-am 
descurcat niciodată prea bine la gândirea prin ricoşeu. 

Eddie îşi amintea că încercase să-i spună lui Roland că 
glumele erau ghicitori menite să te ajute să-ţi dezvolţi acel 
talent deseori trecut cu vederea, dar Roland îl ignorase. 
Aşa cum, bănuia Eddie, un daltonist ar ignora descrierea 


unui curcubeu. 

Eddie credea că şi Blaine era posibil să aibă probleme cu 
gândirea prin ricoşeu. 

Îşi dădu seama că-l auzea pe Blaine întrebându-i pe 
ceilalţi dacă mai au vreo ghicitoare - îl întreba chiar şi pe 
Ete. Auzea zeflemeaua din vocea lui Blaine, o putea auzi 
foarte bine. Sigur că putea. Pentru că se întorcea. Revenea 
din tranza aceea specială. Revenea să vadă dacă-l putea 
convinge pe dracu' să-şi dea singur foc. De data aceasta, 
niciun pistol nu avea să-l ajute, dar poate că asta era în 
regulă. Poate că asta era în regulă deoarece... 

Poate că eu trag cu mintea. Cu mintea mea. Doamne, 
ajută-mă să trag în calculatorul ăsta trufaş cu mintea mea. 
Ajută-mă să trag în el cu ricoşeu. 

— Blaine? spuse el şi apoi, după ce computerul îi acordă 
atenţie: Am eu câteva ghicitori. 

Vorbind, descoperi un lucru minunat: se străduia să-şi 
înghită râsul. 


4 


— GLĂSUIEŞTE, EDDIE DIN NEW YORK. 

Nu avea timp să le spună celorlalţi să fie în gardă, că se 
poate întâmpla orice, şi văzându-i, înţelese că nici nu era 
nevoie s-o facă. Eddie uită de ei şi işi întoarse întreaga 
atenţie spre Blaine. 

— Ce zboară pe sus şi nu-l vezi? 

— VÂNTUL, CUM AM SPUS DEJA. 

Dezaprobare - şi neplăcere? Mda, probabil - aproape 
dând pe afară din vocea aceea. i 

— AŞA PROST SAU NEATENT SĂ FIl ÎNCÂT SĂ NU-ŢI 
ADUCI AMINTE? ASTA A FOST PRIMA GHICITOARE PE CARE 
MI-AI SPUS-O. 

Da, gândi Eddie. Şi ce ne-a scăpat tuturor - pentru că 
eram chitiţi să te încuiem cu cine ştie ce ghicitoare deşteaptă 
din trecutul lui Roland sau din cartea lui Jake - e că acest 
concurs aproape s-a încheiat atunci. 


— Nu ţi-a plăcut asta, nu-i aşa, Blaine? 

— O GASESC EXTREM DE PROASTA, aprobă Blaine. 
POATE „CĂ DE ACEEA Al SPUS-O DIN NOU. CINE SE 
ASEAMANA SE ADUNA, EDDIE DIN NEW YORK, SAU NU-I 
AŞA? 

Un zâmbet lumină chipul lui Eddie; flutură din degete 
spre harta rutieră. 

— Mă poţi rupe în bătaie, dar vorbele tale nu mă vor 
atinge niciodată. Sau, cum spuneam noi în cartier: „Poţi să 
mă bagi şi să mă scoţi de unde vrei şi eu tot n-o să-mi 
pierd erecţia care m-a ajutat să i-o trag lu’ mă-ta. “ 

— Grăbeşte-te! îi şopti Jake. Dacă poţi face ceva, fă-o! 

— Nu-i plac întrebările prosteşti, spuse Eddie. Nu-i plac 
jocurile prosteşti. Şi noi știm asta. O ştim din Charlie, 
trenulețul Uu-uu. Cum am putut fi aşa de proşti? La naiba, 
aia e cartea cu răspunsurile, nu Ghici ghicitoare ce-i!, dar 
noi nu ne-am dat seama. 

Eddie căută cealaltă ghicitoare din eseul final al lui Jake, 
o găsi şi îi dădu glas. 

— Blaine, când o uşă nu e o uşă? 

Incă o dată, pentru prima oară de când Susannah îl 
întrebase pe Blaine ce are patru picioare şi zboară, se auzi 
un plescăit straniu, ca un om care loveşte cu limba în cerul 
gurii. Pauza fu mai scurtă decât cea care urmase ghicitorii 
lui Susannah, însă există - Eddie o auzi. 

— CAND E UŞA RAIULUI, DESIGUR, răspunse Blaine, 
părând trist şi nemulţumit. TREISPREZECE MINUTE ŞI CINCI 
SECUNDE PÂNĂ LA TERMINARE, EDDIE DIN NEW YORK - 
CHIAR VREI SĂ MORI CU AŞA GLUME PROASTE ÎN GURĂ? 

Eddie stătea drept de spate şi se uita ţintă la harta 
rutieră şi, cu toate că simţea o boabă caldă de transpiraţie 
şiroindu-i pe spinare, zâmbetul de pe buze i se lăţi. 

— Nu te mai văicări, amice. Dacă vrei să ai privilegiul de 
a ne împrăştia prin tot locul, va trebui pur şi simplu să 
înduri câteva ghicitori care nu se ridică la nivelul 
standardului tău de logică. 

— ÎŢI INTERZIC SĂ-MI VORBEŞTI AŞA. 


— Şi ce-mi faci? Mă omori? Nu mă face să râd. Joacă, 
doar. Ai fost de acord cu jocul; acum, joacă-l. 

Pe harta rutieră pâlpâi scurt o lumină roz palidă. 

— ÎI înfuriaţi, se jelui Micul Blaine. O, atât de tare îl 
înfuriaţi. 

— Cară-te, mucea, făcu Eddie, deloc amabil, şi când 
lumina roz se stinse, lăsând din nou vederii punctul verde 
pâlpâitor care se afla acum aproape în dreptul lui Topeka, 
Eddie spuse: Răspunde la asta, Blaine: Dacă şi cu Parcă 
stăteau pe podul peste Send. Parcă Dacă a căzut. Cine a 
rămas pe pod? , 

— ASTA-I NEDEMN DE CONCURSUL NOSTRU. REFUZ SA 
RASPUND. 

La ultimul cuvânt, vocea lui Blaine trecu într-un registru 
inferior, făcându-l si pară un copil de paisprezece ani 
căruia i se schimbă glasul. 

Ochii lui Roland nu mai sclipeau acum, ci de-a dreptul 
ardeau. 

— Ce spui, Blaine? Te înțeleg bine? Vrei să spui că te dai 
bătut? 

— NU! SIGUR CĂ NU! DAR... 

— Atunci, răspunde, dacă poţi. Răspunde la ghicitoare. 

— NU E O GHICITOARE! aproape se văicări Blaine. E O 
GLUMĂ, CEVA CE SĂ LE DEA COPIILOR PROŞTI MOTIV SĂ 
SE HLIZEASCĂ ÎN CURTEA ŞCOLII! 

— Răspunde acum sau declar concursul încheiat şi ka- 
tet-ul nostru câştigător, spuse Roland. 

Vorbi pe tonul încrezător, sec, pe care Eddie îl auzise 
prima oară în oraşul River Crossing. 

— Trebuie să răspunzi, căci de prostie te plângi tu, nu 
de încălcarea regulilor asupra cărora am căzut cu toţii de 
acord. 

Incă un plescăit din acela, dar acum era mult mai 
puternic - atât de puternic, de fapt, încât Eddie se crispă. 
Ete îşi lipi urechile de cap. Fu urmat de cea mai lungă 
pauză de până atunci; trei secunde, cel puţin. După care: 

— AMÂNDOI, FIINDCĂ DACĂ NU ERA, PARCĂ PICA, 


răspunse Blaine bosumflat. MĂ SIMT MURDAR ŞI NUMAI 
RĂSPUNZÂND LA GHICITOAREA ASTA NEDEMNĂ DE MINE. 

Eddie ridică mâna dreaptă şi frecă degetul mare şi 
arătătorul. 

— CE ÎNSEAMNĂ ASTA, CREATURĂ NEGHIOABĂ? 

— E cea mai mică vioară din lume care cântă „Inima-mi 
iubeşte inteligenţa ta idioată“, zise Eddie şi Jake căzu 
pradă unui incontrolabil acces de râs. Dar să lăsăm 
mostrele de umor newyorkez ieftin; înapoi la concurs. De 
ce poartă agenţii de poliţie centuri? 

Becurile din Vagonul Baroniei începură să pâlpâie. Ceva 
ciudat se întâmpla cu pereţii: începură să se închidă şi să 
se deschidă, înclinând spre transparenţă, poate, şi apoi 
opacizându-se la loc. Văzând acest fenomen chiar şi cu 
colţul ochiului, Eddie se simţi puţin ameţit. 

— Blaine? Răspunde. 

— Răspunde, întări Roland. Răspunde, sau declar 
concursul închis şi-ţi cer să-ţi ţii promisiunea. 

Ceva atinse cotul lui Eddie, care se uită în jos şi văzu 
mâna mică şi frumoasă a lui Susannah. O luă, o strânse, îi 
zâmbi. Spera că zâmbetul transmitea mai multă încredere 
decât simţea cel care îl afişa. Aveau să câştige concursul - 
era aproape sigur de asta - însă habar nu avea ce urma să 
facă Blaine dacă şi când se întâmpla asta. 

— CA SĂ... CA SĂ NU LE CADĂ PANTALONII? Vocea lui 
Blaine deveni fermă şi repetă întrebarea ca afirmaţie: CA 
SĂ NU LE CADĂ PANTALONII. O GHICITOARE BAZATĂ PE 
EXAGERATA SIMPLITATE A... 

— Corect. Bravo, Blaine, dar nu mai trage de timp... n-o 
să-ţi meargă. Următoarea... 

— INSIST SA TERMINI CU PROSTIILE ASTEA... 

— Atunci, opreşte trenul, spuse Eddie. Dacă eşti aşa de 
supărat, opreşte chiar aici şi o să termin şi eu. 

— NU. 

— Bine, atunci, mergem mai departe. Ce e mic, negru şi 
mănâncă pietre? 

Se auzi încă un plescăit, acum atât de puternic, încât îţi 


lăsa impresia că cineva ţi-a străpuns timpanul cu o 
săgeată boantă. O pauză de cinci secunde. Acum, punctul 
verde pâlpâitor de pe hartă era atât de aproape de 
Topeka, încât lumina cuvântul ca un tub cu neon de 
fiecare dată când se aprindea. Apoi: 

— MICUL NEGRU MÂNCĂTOR DE PIETRE. 

Acesta era răspunsul corect la o glumă-ghicitoare pe 
care Eddie o auzise prima dată pe aleea din spatele lui 
Dahlie's sau într-un alt loc de adunare asemănător, însă 
Blaine aparent plătise un preţ pentru că-şi forţase mintea 
pe o direcţie care să-l poată oferi: luminile Vagonului 
Baroniei pâlpâiau mai tare ca oricând, iar Eddie auzea un 
bâzâit scăzut dinăuntrul pereţilor - genul de sunet pe care 
îl face un difuzor cu puţin înainte să se ducă dracului. 

Harta rutieră se lumină în roz. 

— Terminaţi! se plânse Micul Blaine, cu o voce atât de 
nesigură încât semăna cu vocea unui personaj dintr-un 
vechi desen animat al Warner Bros. Terminaţi, îl ucideţi! 

ȘI el ce crezi că încearcă să ne facă nouă, mucea? îşi spuse 
Eddie. 

Se gândi să-i livreze lui Blaine una pe care Jake o zisese 
pe când stăteau în jurul focului în noaptea aceea - Ce-i 
verde, cântăreşte o sută de tone şi trăieşte pe fundul 
oceanului? Moby Muci! - dar n-o făcu. Voia să rămână mai 
departe în graniţele logicii... şi o putea face. Nu considera 
că va trebui să treacă mai mult pe teritoriul suprarealului 
decât, să zicem, un puşti de clasa a treia deţinător al unei 
colecţii bunicele de cartonaşe cu bancuri pentru a i-o trage 
lui Blaine temeinic... şi definitiv. Întrucât, indiferent câte 
sentimente îi permiseseră fistichiile lui circuite dipolare să 
imite, e/ era totuşi o maşină, - un computer. Rațiunea lui 
Blaine avusese de suferit urmându-l pe Eddie chiar numai 
până în acel punct al Zonei Ghicitorilor Crepusculare. 

— De ce se bagă oamenii în pat, Blaine? , 

— PENTRU CA... PENTRU CA... BLESTEMAT SA FII DE ZEI, 
PENTRU CĂ... 

De sub ei prinse a se auzi un țiuit scăzut şi, deodată, 


Vagonul Baroniei se legănă violent de la dreapta la stânga. 
Susannah strigă. Jake fu aruncat în poala ei. Pistolarul îi 
prinse pe amândoi. , 

— PENTRU CĂ PATUL NU SE POATE BĂGA ÎN El, FIR-AI TU 
SĂ FII! NOUĂ MINUTE ŞI CINCIZECI DE SECUNDE! 

— Renunţă, Blaine, spuse Eddie. Opreşte-te înainte de a 
mă împinge să-ţi fac mintea praf. Dacă nu termini, asta o 
să se întâmple. Ştim amândoi. 

— NU! 

— Am un milion de jucărele d-astea. Toată viaţa le-am 
auzit şi mi s-au lipit de creier la fel cum muştele se lipesc 
de miere. Hei, pentru unii oameni asta e reţeta. Ce spui, 
deci? Te dai bătut? 

— NU! NOUĂ MINUTE ŞI TREIZECI DE SECUNDE! 

— Bine, Blaine. Tu ai cerut-o. lat-o pe cea zdrobitoare. 
De ce a trecut drumul copilul mort? 

Monoul mai execută o mişcare din aceea smucită; Eddie 
nu putea înţelege cum făcea de mai rămânea pe şină, însă 
iată că rămânea. [iuitul de sub ei crescu în intensitate; 
pereţii, podeaua şi plafonul vagonului începură să oscileze 
înnebunitor între  opacitate şi transparenţă. Într-un 
moment, erau toţi închişi, iar în următorul înaintau 
fulgerător, la lumina zilei, pe deasupra unui peisaj cenuşiu 
care se întindea neted şi fără trăsături spre zarea care 
mărginea lumea într-o linie dreaptă. 

Vocea care se auzi din difuzoare era, acum, aceea a 
unui copil panicat: 

— ŞTIU RĂSPUNSUL, DOAR UN MOMENT, ÎL ŞTIU, 
CĂUTARE ÎN CURS DE DESFĂŞURARE, TOATE CIRCUITELE 
LOGICE ÎN FUNCŢIUNE... 

— Răspunde, îl somă Roland. , 

— AM NEVOIE DE UN RĂGAZ! TREBUIE SĂ MI-L ACORZI! 
Acum era un soi de triumf precar în vocea aceea spartă. N- 
AM STABILIT NICIO LIMITĂ TEMPORALĂ PENTRU A 
RĂSPUNDE, ROLAND DE GILEAD, ODIOS PISTOLAR DINTR- 
UN TRECUT CE AR FI TREBUIT SĂ RĂMÂNĂ MORT! 

— Nu, aprobă Roland, n-am stabilit nicio limită 


temporală, aici ai dreptate, însă nu ne poţi ucide când încă 
n-ai răspuns la o ghicitoare, Blaine, iar Topeka se apropie. 
Răspunde! 

Vagonul Baroniei redeveni invizibil şi Eddie văzu ceva 
asemănător cu un înalt siloz de cereale, tot ruginit, 
trecând cu viteză pe lângă ei; îl avu în faţa ochilor destul 
cât să-l identifice. Acum reuşi să aprecieze viteza dementă 
cu care călătoreau; poate cu cinci sute de kilometri la oră 
mai mult ca un avion comercial navigând la viteza de 
croazieră. _ 

— Lăsaţi-l în pace! se tângui vocea Micului Blaine. Il 
ucideţi, vă spun! Ñ ucideţi! 

— Nu asta şi-a dorit el, oare? întrebă Susannah cu vocea 
Dettei Walker. Să moară? Asta spunea. lar pe noi nu ne 
deranjează. Tu nu eşti de colea, Micule Blaine, însă chiar şi 
o lume distrusă ca aceasta nu poate fi decât mai bună 
odată ce fratele tău mai mare a plecat dintre noi. De la 
bun început, noi ne-am împotrivit doar ideii de a ne lua cu 
el. 

— Ultima şansă, spuse Roland. Răspunde sau renunţă la 
gâscă, Blaine. 

— EU... EU... VOI... ȘAISPREZECE LOGARITM DIN 
TREIZECI ŞI TREI... TOATE SUBSCRIPTELE COSINUS... 
ANTI... ANTI... ÎN TOŢI ANIIH ACEŞTIA... GRINDĂ... POTOP... 
PITAGORIC... LOGICĂ CARTEZIANĂ... POT EU... CUTEZ EU... 
O  PIERSICĂ... MĂNÂNCĂ O  PIERSICĂ... ALLMAN 
BROTHERS... PATRICIA... LACRIMI DE CROCODIL ŞI ZÂMBET 
NĂPRASNIC... CEAS CU CADRANE... TIC-TAC, ORA 
UNSPREZECE, OMUL E PE LUNA ŞI HE'S READY TO ROCK... 
INCESSAMENT... INCESSAMENT, MON CHER... OH, CAPUL 
MEU... BLAINE... BLAINE  CUTEAZA... BLAINE VA 
RĂSPUNDE... EU... 

Blaine, strigând acum cu glasul unui nou-născut, trecu la 
o altă limbă şi începu să cânte. Eddie bănui că era vorba 
de franceză. Recunoştea câteva cuvinte, dar când 
interveniră tobele, recunoscu foarte bine şi cântecul: 
„Velcro Fly“ de Z.Z. Top. 


Sticla care acoperea harta rutieră explodă. O clipă după 
aceea, harta însăşi explodă din locul ei, dând la iveală 
beculeţe clipitoare şi un labirint de plăci integrate în 
spatele ei. Beculeţele pâlpâiau în ritm cu tobele. Deodată, 
ţâşni: limbă de foc albastru, făcând marginile găurii din 
perete să sfârâie, înnegrindu-le. Din adâncul acelui perete, 
dinspre botul bont, sub formă de glonţ, al lui Blaine, se 
auzi un scrâşnet gros. 

— A trecut drumul pentru că era capsat de pui, idiotu' 
dracului! ţipă Eddie. 

Se ridică şi o luă spre gaura fumegândă unde fusese 
harta rutieră. Susannah dădu să-l prindă de spatele 
cămăşii, însă Eddie nici nu băgă de seamă. De fapt, abia 
dacă ştia unde se afla. Focul luptei se pogorâse asupra sa, 
arzându-i întreaga fiinţă cu dogoarea dreptăţii lui, orbindu- 
|, frigându-i sinapsele şi pârlindu-i inima în lumina lui 
sfântă. Pe Blaine îl avea în cătare şi, cu toate că arătarea 
din spatele vocii era deja rănită mortal, el nu se putea 
convinge să ia degetul de pe trăgaci: Eu trag cu mintea. 

— Care-i diferenţa dintre un camion cu bile de popice şi 
un camion cu marmote moarte? deliră Eddie. Un camion 
cu bile de popice nu poate fi descărcat cu furca! 

Un țipăt teribil de furie şi agonie, amestecate, ieşi din 
gaura ce apăruse în locul hărţii rutiere. Fu urmat de o 
limbă de foc albastru, ca şi când undeva în partea din faţă 
a Vagonului Baroniei un dragon electric ar fi expirat 
violent. Jake strigă o avertizare, deşi Eddie nu avea 
trebuinţă de ea; reflexele sale fuseseră înlocuite cu lame 
de ras. Se eschivă şi săgeata de electricitate trecu pe 
deasupra umărului său drept, făcându-i firele de pe acea 
parte a gâtului să se ridice. Scoase apoi pistolul pe care îl 
purta - un calibru 45 greu, cu mâner uzat din lemn de 
santal, unul dintre cele două revolvere pe care Roland le 
adusese cu el din ruinele Lumii de Mijloc. Apropiindu-se de 
partea din faţă a vagonului, nu încetini pasul... şi, desigur, 
nici nu tăcu. Cum spusese Roland, Eddie voia să moară 
vorbind. Aşa cum i se întâmplase vechiului său prieten, 


Cuthbert. Eddie putea găsi multe moduri mai rele de ao 
sfecli - şi doar unul mai bun. 

— Spune, Blaine, pocitanie sadică ce eşti! Dacă tot 
vorbim de ghicitori, care-i cea mai mare ghicitoare a 
Orientului? Mulţi chinezi fumează, numa' Fu Manchu, nu! 
Te-ai prins? Nu? Pale lău, ştlăine! Ce zici de asta? De ce și- 
a numit femeia fiul Şapte Jumate? Pentru că i-a scos 
numele dintr-o pălărie! 

Ajunsese la pătratul pulsatil. Acum ridică pistolul lui 
Roland şi tunetul umplu pe dată Vagonul Baroniei. Trase 
toate cele şase gloanţe în gaura din perete, acţionând 
percutorul cu podul palmei aşa cum le arătase Roland, 
ştiind doar că aşa era bine, aşa era corect... ăsta era Ka, 
fir-ar să fie, nenorocitul de ka, aşa puneai capăt lucrurilor 
dacă erai pistolar. Sigur, el făcea parte din tribul lui 
Roland, sufletul îi era menit să ajungă în cea mai adâncă 
hrubă a iadului, şi totuşi n-ar fi schimbat asta nici pe toată 
heroina din Asia. 

— VA URASC! strigă Blaine cu vocea lui de copil. Nu mai 
era nesigură, acum; devenea curgătoare, maleabilă. VA 
URASC PE VECI! 

— Nu moartea te enervează, nu-i aşa? întrebă Eddie. 

Becurile din gaura unde fusese harta începeau să se 
stingă. Ţâşniră noi limbi de foc albastru, însă nici nu trebui 
să-şi ferească mâna; flăcările erau mici şi slabe. În scurt 
timp, Blaine avea să fie mort ca Puberii şi Cărunţii din Lud. 

— Ce te enervează este faptul că pierzi. 

— URASC... PE VECIIIiii.... 

Vorba degeneră într-un tânguit. Tânguitul deveni un soi 
de bocet. Apoi se stinse. 

Eddie se uită în jur. Roland era acolo, ţinând-o pe 
Susannah cu un braţ pe după fundul ei, aşa cum ai ţine un 
copil. Coapsele ei îi strângeau mijlocul. Jake stătea de o 
parte a pistolarului, cu Ete la picior. 

Din gaura unde fusese harta rutieră ieşea un miros 
ciudat de ars, însă nu foarte neplăcut. Lui Eddie îi mirosea 
a frunze de octombrie arse. Altfel, gaura era moartă şi 


întunecată precum ochiul unui cadavru. Se stinseseră 
toate becurile din ea. 

Te-ai fript cu gâsca, Blaine, gândi Eddie, iar din curcan ti- 
am făcut friptană. O Zi a Recunoștinței frumoasă, idiotule! 


5 


Ţiuitul de dedesubtul monoului încetă. De sus se mai 
auzi un ultim bufnet scrâşnit, după care încetară şi 
sunetele acelea. Roland îşi simţi picioarele şi şoldurile 
mişcându-se uşor înainte şi întinse mâna liberă pentru a se 
echilibra. 

Corpul său ştiu înaintea minţii ce se întâmplase: 
motoarele lui Blaine se opriseră. Înaintau acum doar din 
inerție. Însă... 

— Înapoi, spuse el. Până în spate. Mergem fără motor. 
Dacă ne aflăm destul de aproape de punctul terminus al 
lui Blaine, s-ar putea totuşi să ne ciocnim. 

Îi conduse pe lângă balta rămasă din sculptura în gheaţă 
de bun venit a lui Blaine, către partea din spate a 
vagonului. 

— Şi nu vă apropiaţi de chestia aia, spuse arătând 
instrumentul ce aducea cu o încrucişare dintre un pian şi 
un clavecin. Era urcat pe o platformă mică. S-ar putea 
mişca. Pe toţi zeii, mi-aş dori să pot vedea unde ne aflăm! 
La pământ. Mâinile deasupra capului. 

Ei îi dădură ascultare. Roland procedă la fel. Se întinse 
la pământ, cu bărbia înfiptă în covorul albastru regal, cu 
ochii închişi, gândindu-se la ceea ce tocmai se întâmplase. 

— lartă-mă, rogu-te, Eddie, rosti el. Cum se învârte 
roata ka-ului! Odată a trebuit să-i cer acelaşi lucru 
prietenului meu Cuthbert... şi din acelaşi motiv. Sufăr de 
un soi de orbire. O orbire datorată aroganței mele. 

— Nu cred că-i nevoie să-ţi ceri iertare, făcu Eddie, pe 
un ton stânjenit. 

— Ba eu cred că este. Am făcut haz de glumele tale, iar 
ele, acum, ne-au salvat viaţa. lartă-mă, rogu-te. Am uitat 


chipul tatălui meu. 

— Nu-mi datorezi nicio scuză şi n-ai uitat chipul nimănui, 
întări Eddie. Nu te poţi opune firii tale, Roland. 

Pistolarul cugetă atent şi descoperi ceva deopotrivă 
minunat şi cumplit: ideea aceea nu-i trecuse niciodată prin 
gând. Nici măcar o dată în viaţă. Că era captiv al ka-ul ăsta 
ştia din fragedă pruncie. Dar firea sa... însăşi firea sa... 

— Mulţumesc, Eddie. Cred că... 

Înainte ca Roland să poată spune ce credea, Monoul 
Blaine îşi încheie cursa într-o larmă implacabilă. Toţi patru 
fură aruncaţi violent pe culoarul central al Vagonului 
Baroniei, Ete în braţele lui Jake, lătrând. Peretele din faţă 
al compartimentului se curbă şi Roland intră cu umărul în 
el. Chiar şi căptuşit (peretele era acoperit cu mochetă şi, 
la atingere, părea matlasat pe dedesubt cu un material 
elastic), şocul fu destul de puternic ca să-l amorţească. 
Lustra, sub efectul smuciturii, se desprinse din plafon, 
presărând peste ei pandantive de sticlă. Jake se rostogoli 
într-o parte, ferindu-se la timp din zona de impact. Pianul- 
clavecin zbură de pe podium, se lovi de o sofa şi se 
răsturnă, oprindu-se cu un brrannggg discordant. Monoul 
se înclină pe dreapta şi pistolarul îşi adună forţele, 
intenţionând să-i protejeze pe Jake şi pe Susannah cu 
propriul său corp, dacă trenul avea să se răstoarne 
complet. Dar apoi acesta se reechilibră, podeaua 
rămânând încă puţin înclinată, dar nemişcată. 

Călătoria se încheiase. 

Pistolarul se ridică. Umărul încă-i era amorţit, însă braţul 
îi susţinea greutatea, iar acesta era un semn bun. In 
stânga sa, Jake se ridica în şezut şi îşi culegea cioburi de 
sticlă din poală cu o expresie năucă. In dreapta, Susannah 
badijona o tăietură de sub ochiul stâng al lui Eddie. 

— E bine, spuse Roland. Cine e ră... 

Deasupra lor se înregistră o explozie, un Bum! sec care 
îi aminti lui Roland de petardele pe care Cuthbert şi Alain 
le aprindeau uneori şi le aruncau pe gurile de scurgere sau 
în latrinele din spatele spălătorului, ca să se distreze. Şi 


odată Cuthbert aruncase nişte petarde cu praştia. Aceea 
nu fusese o poznă, o prostie copilărească. Aceea fusese... 

Susannah scoase un strigăt scurt - mai mult de 
surprindere decât de mirare, socoti pistolarul - după care 
peste faţa lui se revărsă lumina ceţoasă a zilei. Era bine. 
Gustul aerului care intra pe uşa explodată a ieşirii de 
urgenţă era şi mai bun - înmiresmat de ploaie şi de 
pământul jilav. 

Se auzi un răpăit ca de oase şi o scară - părea dotată cu 
trepte făcute din cabluri răsucite de oţel - căzu dintr-o 
fantă de sus. 

— Înainte dau cu lustra după tine, apoi îţi arată uşa, zise 
Eddie. Se opinti în picioare, după care o ajută şi pe 
Susannah să se ridice. Bine, ştiu când nu sunt dorit. Hai s- 
o ştergem, ca buretele. 

— Foarte de acord. 

Ea întinse iar mâna spre tăietura de pe faţa lui Eddie. 
Eddie îi luă degetele, le sărută şi îi spuse să nu mai atingă 
exponatele. 

— Jake? întrebă pistolarul. Eşti bine? 

— Da, răspunse băiatul. Dar tu, Ete? 

— Ete! 

— Cred că şi el e bine, confirmă Jake. 

Ridică mâna rănită şi îi aruncă o privire mâhnită. 

— lar te doare, nu-i aşa? întrebă pistolarul. 

— Mda. Nu ştiu ce i-a făcut Blaine, dar efectul dispare. 
Nu-mi pasă, însă... mă bucur doar că sunt încă în viaţă. 

— Da. Viaţa e bună. La fel ca astina. Au mai rămas 
câteva. 

— Aspirină, vrei să zici. 

Roland încuviinţă. Pilula avea proprietăţi magice, însă 
numele ei era un cuvânt din lumea lui Jake pe care el 
niciodată nu va fi în stare să-l pronunţe corect. 

— Nouă din zece doctori recomandă Anacin, scumpule, 
făcu Susannah şi când Jake nu reacţionă, ci doar îi aruncă 
o privire întrebătoare, adăugă: Să-nţeleg că nu se mai 
foloseşte asta în când-ul tău, hă? Nu contează. Suntem 


aici, dulceaţă, chiar aici şi suntem bine, şi asta contează. 

Îl trase pe Jake în braţele ei şi-i aplică un sărut între 
ochi, pe nas, după care unul drept pe gură. Jake râse şi se 
făcu roşu ca racul. 

— Aşa e, iar acum ăsta-i singurul lucru din lume care 
contează. 


6 


— Primul ajutor poate să aştepte, spuse Eddie. 

Cuprinse umerii lui Jake cu braţul şi-l conduse către 
scară. 

— Te poţi folosi de mâna aia ca să urci? 

— Da. Dar nu-l pot lua şi pe Ete. Roland, îl iei tu? 

— Da. 

Roland îl ridică pe Ete şi-l îndesă în cămaşă, aşa cum 
făcuse şi când coborâse în puţul de sub oraş, aflat pe 
urmele lui Jake şi Gasher. Ete îl scrută de acolo pe Jake cu 
ochii lui luminoşi, înconjurați cu auriu. 

— Hopa sus. 

Jake urcă. Roland îl urmă atât de aproape, încât Ete putu 
mirosi călcâiele puştiului, întinzându-şi gâtul lung. 

— Suze? întrebă Eddie. Ai nevoie de ajutor? 

— Şi să-ţi pui mâinile murdare pe funduleţul meu 
fâşneţ? Nici nu mă gândesc, albule! 

Apoi îi făcu cu ochiul şi începu să urce cu uşurinţă, 
folosindu-se de braţele-i vânjoase şi păstrându-şi echilibrul 
cu cioturile picioarelor. Urcă repede, însă nu prea repede 
pentru Eddie, care întinse mâna în sus şi o ciupi uşor acolo 
unde îi place femeii să fie ciupită. 

— O, neprihănirea mea! se plânse Susannah, râzând şi 
dându-şi ochii peste cap. 

Şi dispăru. Doar Eddie mai rămase, stând la piciorul 
scării şi uitându-se în jur la luxosul vagon despre care 
crezuse că va fi, cel mai probabil, sicriul Ka-tet-ului lor. 

Ti-a ieşit, țâcă, spuse Henry. L-ai făcut să-şi dea singur foc. 
Stiam c-o să îţi iasă, bravos. Ți-aminteşti când le-am spus asta 


golanilor ălora din spatele lui Dahlie's? Lui Jimmie Polio şi 
celorlalţi băieţi? Şi ce bine au râs? Dar ţi-a ieşit. Futu-i, l-ai 
băgat în service la reparații. 

Ei, a funcţionat, atât, gândi Eddie şi atinse mânerul 
pistolului lui Roland fără a şti măcar ce făcea. A funcționat 
destul de bine cât noi să mai scăpăm o dată teferi şi 
nevătămați. 

Urcă două trepte, apoi se uită peste umăr în jos. 
Vagonul Baroniei părea deja mort. Mort de mult, la drept 
vorbind, doar un alt artefact dintr-o lume care mersese 
mai departe. 

— Adios, Blaine, salută Eddie. Rămas-bun, partenere. 

După care îşi urmă prietenii, ajungând la lumină pe 
ieşirea de urgenţă din plafon. 


TOPEKA 


Jake stătea pe acoperişul uşor înclinat al Monvoului 
Blaine, uitându-se spre sud-est pe direcţia Căii Grinzii. 
Vântul îi flutura părul (acum destul de lung ca să încalce 
categoric regulile de la Piper School) de la tâmple şi de pe 
frunte în valuri. Avea ochii mari de surprindere. 

Nu ştia ce se aşteptase să vadă - o versiune mai mică şi 
mai provincială a Ludului, poate - însă categoric nu se 
aşteptase la ceea ce se profila deasupra arborilor unui 
parc din apropiere. Era un indicator rutier verde (pe 
fundalul gri anost al cerului de toamnă, culoarea lui era 
aproape ţipătoare) pe care era fixată o emblemă albastră: 


Roland veni lângă el, îl scoase cu blândeţe pe Ete din 
cămaşă şi îl puse jos. Bumblerul adulmecă suprafaţa roz a 
acoperişului lui Blaine, apoi se uită spre partea din faţă a 
monoului. Acolo, netezimea de glonţ a trenului era 
pângărită de bucăţi de metal încreţit sub forma unor aripi 
zimţate. Două rupturi negre - începeau la botul monoului 
şi se întindeau până la aproximativ zece metri de locul 
unde stăteau Jake şi Roland - străbateau acoperişul în linii 
paralele. In capătul fiecăreia era câte un stâlp lat de metal 
vopsit în dungi galbene şi negre. Acestea păreau să iasă 
din acoperişul monoului cu puţin înainte de Vagonul 
Baroniei. Lui Jake i se părea că aduceau puţin cu doi stâlpi 


de poartă pe un teren de fotbal american. 

— Acelea sunt opritoarele de care spunea că se va lovi, 
murmură Susannah. 

Roland aprobă din cap. 

— Am scăpat uşor, uriaşule, îţi dai seama? Dacă drăcia 
asta mergea mai repede... 

— Ka, rosti Eddie din spatele lor. 

Glasul lui trăda un zâmbet. 

Roland încuviinţă. 

— Întocmai. Ka. 

Jake lăsă opritoarele fixe şi se întoarse spre indicator. 
Era pe jumătate convins că va fi dispărut ori că pe el va 
scrie altceva (PUNCT DE PLATĂ LA INTRAREA ÎN LUMEA DE 
MIJLOC, poate, sau ATENŢIE LA DEMONI), însă tot acolo era 
şi pe el scria acelaşi lucru. 

— Eddie? Susannah? Vedeţi aia? 

Se uitară amândoi în direcţia indicată de degetul său. 
Un moment - unul destul de lung pentru ca Jake să se 
teamă că are o halucinație - niciunul dintre ei nu spuse 
nimic. Apoi, încet, Eddie rosti: 

— Fir-ar să fie. Ne-am întors acasă? Dacă da, unde-s toţi 
oamenii? Şi dacă ceva precum Blaine făcea opriri în 
Topeka - Topeka noastră, cea din Kansas - cum e posibil să 
nu fi văzut nimic despre asta la Sixty Minutes? 

— Ce este Sixty Minutes? întrebă Susannah. 

Ţinea mâna streaşină la ochi, uitându-se spre sud-est, la 
indicator. 

— O emisiune de televiziune, explică Eddie. Ai ratat-o cu 
cinci sau zece ani. Nişte bătrâni albi cu cravată. N-are 
importanţă. Indicatorul ăla... 

— Kansas e, categoric, zise Susannah. Kansasul nostru. 
Presupun. 

Mai zărise un indicator, abia vizibil pe deasupra 
copacilor. Arătă apoi spre el până când Jake, Eddie şi 
Roland îl observară şi ei: 


— Există un Kansas şi-n lumea ta, Roland? 

— Nu, răspunse pistolarul, uitându-se la indicatoare, ne 
aflăm departe de graniţele lumii pe care o cunosc eu. 
Eram departe de o bună bucată din lumea pe care o 
cunosc cu mult înainte să vă întâlnesc pe voi trei. Locul 
asta... 

Se opri şi lăsă capul pe o parte, ca şi când ar fi ascultat 
un sunet prea îndepărtat pentru a fi auzit. lar expresia de 
pe chipul său... Lui Jake nu-i plăcea. 

— Să vă văd, copilaşi! rosti Eddie zglobiu. Astăzi 
studiem Geografia Bizară a Lumii de Mijloc. Vedeţi voi, 
băieţi şi fete, în Lumea de Mijloc începeţi în New York, 
călătoriţi pe direcţia sud-est spre Kansas, apoi mergeţi de- 
a lungul Căii Grinzii până când ajungeţi la Turnul 
Întunecat... care, întâmplător, se află taman în mijlocul 
tuturor lucrurilor. Întâi, luptaţi-vă cu homarii uriaşi! După 
aceea, hopa sus în trenul psihotic! lar apoi, după o vizită la 
bufetul nostru pentru un pituns ori două... 

— Voi nu auziţi ceva? îl întrerupse Roland. Niciunul? 

Jake ascultă. Auzea vântul suflând printre copacii 
parcului din apropiere - frunzele lor tocmai începuseră să 
se usuce - şi auzea ticăitul ghearelor lui Ete în timp ce 
bumblerul se întorcea spre ei pe acoperişul Vagonului 
Baroniei. Atunci Ete se opri, aşa încât chiar şi acel sunet... 

O mână îl apucă de braţ, făcându-l să tresară. Era 
Susannah. Ţinea şi ea capul înclinat pe o parte, avea ochii 
căscaţi. Eddie asculta şi el. La fel şi Ete; urechile lui erau 
ciulite şi scotea un scâncet din fundul gâtului. ` 

Jake îşi simţi braţele acoperite de pielea-găinii. In acelaşi 
timp, îşi simţi gura strâmbându-se într-o grimasă. Sunetul, 
deşi foarte slab, era echivalentul auditiv al muşcării dintr-o 


lămâie. Şi mai auzise ceva asemănător înainte. Pe când nu 
avea decât cinci sau şase ani, era un tip nebun în Central 
Park care se credea muzician... ei, erau mulți tipi nebuni în 
Central Park care se credeau muzicieni, însă acesta era 
singurul pe care Jake îl văzuse cântând la o unealtă de 
lucru. Individul avea un cartonaş lângă pălăria sa întoarsă 
cu susul în jos, un cartonaş pe care scria: cel mai mare 
cântăreţ la fierăstrău din lume! Al ZICE CA-I MUZICA 
HAWAIIANĂ! VĂ ROG, CONTRIBUIŢI LA BUNĂSTAREA MEA! 

Greta Shaw era cu Jake prima dată când îl întâlnise pe 
cântăreţul la fierăstrău şi Jake îşi amintea de felul în care 
ea grăbise pasul pe lângă individ. Şedea acolo, pur şi 
simplu, ca un violoncelist într-o orchestră simfonică, doar 
că peste picioarele depărtate ţinea un fierăstrău manual 
pătat de rugină; Jake îşi aducea aminte expresia comică de 
oroare de pe chipul doamnei Shaw şi tremurul buzelor ei 
strânse, ca şi când... da, ca şi când tocmai ar fi muşcat 
dintr-o lămâie. 

Sunetul acesta nu era exact ca acela 

(Al ZICE CA-I MUZICA HAWAIIANA) 

pe care îl scotea tipul din parc, făcând să vibreze lama 
fierăstrăului, însă era pe aproape: un sunet vălurit, 
tremurat, metalic, care îţi lăsa senzaţia că ţi se înfundă 
sinusurile şi că-n scurt timp din ochi ţi se va revărsa apă. 
Venea oare din faţa lor? Jake nu-şi dădea seama. Părea să 
vină de peste tot şi de nicăieri; în acelaşi timp, era atât de 
slab, încât ar fi fost tentat să creadă că totul era doar în 
imaginaţia sa, numai că ceilalţi... 

— Atenţie! strigă Eddie. Ajutaţi-mă, oameni buni! Cred 
că va leşina! 

Jake se răsuci spre pistolar şi văzu că acesta se albise la 
faţă ca brânza, ceea ce contrasta cu nonculoarea 
pământie a cămăşii sale. Un colţ al gurii îi zvâcnea 
spasmodic, ca şi când ar fi fost agăţat cu un cârlig de 
pescuit invizibil. 

— Jonas şi Reynolds şi Depape, glăsui el. Marii Vânători 
ai Coşciugului. Şi ea. De pe Cos. Ei au fost. Ei au fost cei 


care... 
Stând pe acoperişul monoului în cizmele lui colbuite şi 
scâlciate, Roland se clătina. Pe chipul său se citea cea mai 
profundă expresie de durere pe care Jake o văzuse 
vreodată. 
— O, Susan, rosti el. O, iubita mea. 


2 


Îl prinseră, formară un cerc protector în jurul său şi 
pistolarul simţi că-l arde sentimentul de vinovăţie şi 
dezgust de sine. Ce făcuse să merite nişte protectori atât 
de devotați? Ce, în afară de a-i smulge din vieţile lor 
comune şi comode cu aceeaşi cruzime cu care un grădinar 
smulge buruienile din grădină? 

Incercă să le spună că-i este bine, că se pot da lao 
parte, îi este bine, însă nicio vorbă nu-i ieşi pe gură; acel 
teribil sunet vălurit îl transportase cu ani in urmă la râpa 
aflată la vest de Hambry. Depape şi Reynolds şi şchiopul 
acela bătrân de Jonas. Cel mai mult, însă, pe femeia de pe 
deal o ura, iar sentimentul avea profunzimile negre pe 
care doar un om foarte tânăr le poate atinge. Ah, dar cum 
ar fi putut simţi altceva pentru ea, decât ură? Ea îi 
frânsese sufletul. lar acum, după atâţia ani, trăia impresia 
că cel mai cumplit fapt al existenţei umane era că inimile 
frânte se vindecau. 

Intâi gândit-am c-amăgiri sunt toate / vorbele spuse de un 
schilod ca el, / Cărunt, cu ochii răi, privind mişel... 

Ce vorbe? Ce poem? 

Nu ştia, dar ştia că femeile puteau minţi; femei care 
ţopăiau şi rânjeau şi vedeau prea multe cu colţul ochilor 
lor bătrâni şi urduroşi. Nu conta cine scrisese versurile; 
vorbele erau vorbe adevărate, şi asta era tot ce conta. Nici 
Eldred Jonas si nici cotoroanţa de pe deal nu se ridicau la 
înălţimea lui Marten - şi nici măcar la a lui Walter - în 
privinţa afuriseniei, însă şi ei fuseseră îndeajuns de 
afurisiţi. 


Apoi, după... în râpa de la vest de oraş... sunetul acela... 
acela, şi strigătele oamenilor şi cailor răniţi... o dată în 
viaţă, chiar şi de regulă volubilul Cuthbert rămăsese mut. 

Toate acestea însă fuseseră tare demult, într-un alt 
când; aici şi acum, sunetul modulat fie se stinsese, fie 
scăzuse pe moment sub pragul audibilului. Aveau să-l 
audă din nou, totuşi. Ştia asta la fel de bine cum ştia că 
drumul pe care apucase ducea la osândă. 

Ridică privirea spre ceilalţi şi izbuti să schiţeze un 
zâmbet. Tremurul de la colţul gurii dispăruse, şi asta era 
ceva. 

— Sunt bine, spuse. Dar ascultaţi-mă cu atenţie: suntem 
foarte aproape de capătul Lumii de Mijloc, foarte aproape 
de începutul Lumii de Capăt. Prima mare etapă a căutării 
noastre s-a încheiat. Ne-am descurcat bine; ne-am amintit 
chipurile taţilor noştri; am rămas uniţi şi ne-am fost loiali. 
Dar acum am ajuns la o deşirare. Trebuie să fim foarte 
atenţi. 

— Deşirare? întrebă Jake, uitându-se speriat în jur. 

— Sunt locuri unde pânza existenţei s-a uzat aproape 
complet. Sunt mai multe de când forţa Turnului Întunecat 
a început să scadă. Vă amintiţi ce am văzut sub noi când 
am ieşit din Lud? 

Încuviinţară solemn, amintindu-şi solul care se topise 
devenind sticlă neagră, conductele străvechi care 
împrăştiau sclipiri de un turcoaz malefic, monstruoasele 
păsări diforme cu aripi aidoma unor uriaşe vele de piele. 
Deodată, Roland nu mai putea îndura să-i aibă strânşi în 
jurul lui, uitându-se în jos la el cum se uitau oamenii la un 
bătăuş căzut la pământ în timpul unei încăierări într-un 
bar. 

Ridică mâinile spre prietenii săi - spre noii săi prieteni. 
Eddie le luă şi-l ajută să se ridice. Pistolarul îşi concentră 
enorma sa voinţă pentru a nu se clătina şi îşi păstră 
echilibrul. 

— Cine a fost Susan? întrebă Susannah. 

Ridul care-i brăzda fruntea sugera că era nedumerită, şi 


probabil nu doar de  întâmplătoarea asemănare 
onomastică. 

Roland se uită la ea, apoi la Eddie, apoi la Jake, care se 
lăsase într-un genunchi ca să-l poată scărpina pe Ete după 
urechi. 

— Vă voi spune, răspunse el, dar nu acum şi nu aici. 

— Asta zici mereu, îl dojeni Susannah. Sper că nu vrei 
doar să ne amâni din nou, nu? 

Roland scutură din cap. 

— Veţi auzi povestea - cel puţin partea aceasta din ea - 
dar nu pe carcasa asta de metal. 

— Mda, făcu Jake. Cum stăm aici, parcă ne-am juca pe 
un dinozaur mort sau altceva. Mă tot aştept ca Blaine să 
revină la viaţă şi să înceapă, ştiu eu, să ne încurce iarăşi 
minţile. 

— Sunetul acela a dispărut, zise Eddie. Chestia aia suna 
ca o pedală. 

— Mi-a amintit de un bătrân pe care îl tot vedeam în 
Central Park, spuse Jake. 

— Tipul cu fierăstrăul? întrebă Susannah. Jake ridică 
spre ea ochii căscaţi de uimire, iar ea încuviinţă. Doar că 
nu era bătrân când l-am văzut eu. Aici, nu doar geografia e 
aiurea, ci şi cronologia. 

Eddie o cuprinse cu braţul pe după umeri şi o strânse 
scurt. 

— Amin. 

Susannah se întoarse spre Roland. Deşi privirea nu era 
acuzatoare, ochii ei aveau ceva deschis şi sincer, ceva ce 
pistolarul nu putea să nu admire. 

— N-am să te las să-ţi uiţi promisiunea, Roland. Vreau să 
aflu totul despre tiza mea. 

— Şi vei afla, repetă Roland. Pentru moment, însă, hai 
să coborâm din spinarea monstrului ăstuia. 


3 


Uşor de zis, greu de făcut. Blaine se oprise puţin de-a 


curmezişul unei versiuni în câmp deschis a Leagănului din 
Lud (o trenă de bucăţi metalice roz contorsionate se 
întindea pe o parte, marcând capătul ultimei călătorii a lui 
Blaine), şi erau mai bine de şapte metri de pe acoperişul 
Vagonului Baroniei până la betonul peronului. Dacă exista 
o scară de coborâre, precum cea care ieşise, convenabil, 
pe trapa de urgenţă, aceasta se blocase atunci când trenul 
se oprise forţat. 

Roland îşi luă desaga de pe umăr, scotoci în ea şi scoase 
harnaşamentul din velur în care o transportaseră pe 
Susannah atunci când drumul devenise prea accidentat 
pentru scaunul cu rotile. Măcar acum nu mai trebuia să-şi 
bată capul cu scaunul, reflectă pistolarul; îl abandonaseră 
în goana lor nebună de a urca la bordul lui Blaine. 

— La ce-ţi trebuie aia? întrebă Susannah cu agresivitate. 

Agresivitatea ei ieşea mereu la suprafaţă odată cu 
reapariţia harnaşamentului. Vrăsc fețele alea palide borâte 
dân Miss'ippi mai tare decât urăsc harnaşamentu' ăla, îi 
spusese odată lui Eddie cu vocea Dettei Walker, da uneori, 
dulceaţă, aproape că nu pot face diferenţa. 

— Uşurel, Susannah Dean, uşurel, o potoli pistolarul, 
zâmbind timid. 

Desfăcu  încrengătura de chingi care alcătuiau 
harnaşamentul, puse şezutul deoparte, apoi le împleti la 
loc şi le legă de ultima sa bucată solidă de frânghie cu un 
nod simplu, de modă veche. Lucrând, ascultă trilul 
deşirării... aşa cum toţi patru ascultaseră tobele zeilor; aşa 
cum el şi Eddie aşteptaseră ca homaroşeniile să-şi înceapă 
tirada întrebărilor („Dad-a-cham? Did-a-chee? Dum-a- 
chum?“) în vreme ce se rostogoleau afară din valuri în 
fiecare noapte. 

Ka este o roată, gândi el. Sau, cum îi plăcea lui Eddie să 
spună, totul circulă-n natură. 

Când se termină frânghia, făcu o buclă în partea de jos a 
porțiunii împletite. Jake introduse un picior în ea cu toată 
încrederea, prinse frânghia cu o mână şi-l aşeză pe Ete în 
scobitura celuilalt braţ. Animalul se uită agitat în jur, 


scânci, lungi gâtul şi-l linse pe Jake pe faţă. 

— Doar nu te temi, nu? îl întrebă băiatul pe bumbler. 

— Temi, aprobă Ete, însă vorbi încet în timp ce Roland şi 
Eddie îl coborau pe Jake pe o parte a Vagonului Baroniei. 

Frânghia nu era destul de lungă încât să-l ducă până jos; 
totuşi, Jake reuşi fără probleme să-şi scoată piciorul, 
răsucindu-l, şi să sară de la un metru şi ceva înălţime. |! 
puse jos pe Ete. Bumblerul se îndepărtă cu pas ţanţoş, 
adulmecând şi ridicând piciorul la peretele clădirii 
terminalului. Gara nu era deloc măreaţă precum Leagănul 
din Lud, avea însă un aer demodat care-i plăcea lui Roland 
- scânduri albe, streşini proeminente, ferestre înalte şi 
înguste, acoperiş cu şindrilă. Avea un aer de western. Cu 
foiţă de aur, pe o pancartă agăţată deasupra şirului de uşi 
al terminalului scria: 


ATCHISON, TOPEKA ŞI SANTA FE 


Oraşe, bănuia Roland, iar cel din urmă îi suna cunoscut, 
întrucât nu existase oare un Santa Fe în Baronia de Mejis? 
Asta îl ducea însă cu gândul înapoi la Susan, minunata 
Susan la geam, cu părul împletit şi lăsat pe spate, mirosul 
ei ca de iasomie şi trandafiri şi caprifoi şi fân vechi, dulce, 
mirosuri pe care oracolul din munţi le reprodusese doar 
vag. Susan lăsându-se pe spate şi privindu-l solemn, apoi 
surâzând şi întinzând braţele, astfel încât sânii ei se 
ridicaseră, tânjind parcă după atingerea sa. 

Dacă mă iubeşti, Roland, iubeşte-mă... pasăre şi urs, iepure 
şi peşte... 

— ... următoarea? 

Întoarse capul spre Eddie, nevoit să-şi folosească toată 
puterea voinţei pentru a se extrage din când-ul Susanei 
Delgado. Existau deşirări acolo, în Topeka, fără doar şi 
poate, deşirări de multe feluri. 

— Îmi rătăcea mintea, Eddie. lartă-mă, rogu-te. 

— Susannah e următoarea? Asta am întrebat. 

Roland clătină din cap. 


— Urmezi tu, apoi Susannah. Eu voi fi ultimul. 

— O să te descurci? Cu mâna ta... 

— Fără probleme. 

Eddie încuviinţă şi îşi vâri piciorul în laţ. Când tânărul 
venise în Lumea de Mijloc, Roland l-ar fi putut cobori el 
însuşi cu uşurinţă, cu sau fără cele rouă degete de la 
mână, însă Eddie nu se mai drogase de luni bune şi pusese 
pe el şase sau şapte kilograme de muşchi. Roland acceptă 
bucuros ajutorul lui Susannah şi îl coborâră împreună. 

— Acum tu, doamnă, zise pistolarul şi-i adresă un 
zâmbet. li venea mai uşor să zâmbească în ultimele zile. 

— Da, răspunse ea, şi totuşi, pe moment rămase locului, 
muşcându-şi buza ie jos. 

— Ce este? 

Ea duse mâna la stomac şi se masă, ca şi când ar fi 
durut-o. Roland crezu că ea va vorbi, însă femeia clătină 
din cap şi spuse doar: 

— Nimic. 

— Nu te cred. De ce-ţi masezi pântecele? Te doare 
ceva? Ai păţit ceva când am oprit? 

Ea îşi luă mâna de pe tunică, de parcă tocmai i s-ar fi 
încins carnea mai jos de buric. 

— Nu. Sunt bine. 

— Chiar eşti? 

Susannah păru să mediteze atent. 

— O să discutăm, rosti ea până la urmă. O să stăm la 
palavre, dacă aşa-ţi place mai mult. Dar ai avut dreptate 
înainte, Roland... acum nu este nici timpul, nici locul 
potrivit. 

— Toţi patru sau doar eu, tu şi Eddie? 

— Doar eu şi cu tine, Roland, răspunse ea şi introduse 
ciotul piciorului în buclă. Doar găina şi cocoşul, cel puţin 
pentru început. Acum, lasă-mă jos, dacă nu te superi. 

O cobori, sperând cu tărie că prima lui idee - cea care-i 
venise în gând imediat ce-i văzuse mâna masând agitat - 
era greşită. Deoarece ea se aflase în cercul vorbelor, iar 
demonul care-şi avea sălaş acolo îşi făcuse mendrele cu 


ea în timp ce Jake încerca să treacă dintr-o lume în alta. 
Uneori - deseori - contactul demonic schimba lucrurile. 

Niciodată în bine, judecând după experienţa lui Roland. 

După ce Eddie o prinse pe Susannah de mijloc şi o ajută 
să ajungă pe peron, pistolarul trase frânghia sus. Se duse 
spre unul dintre pilonii care pătrunseseră în botul de glonţ 
al trenului, legând din mers capătul frânghiei într-o buclă 
uşor de desfăcut. O introduse peste pilon, o strânse 
(având grijă să nu tragă de frânghie spre stânga), apoi 
cobori şi el pe peron, îndoit de mijloc şi lăsând urme de 
cizmă pe peretele roz al lui Blaine. 

— Îmi pare rău că pierdem frânghia şi harnaşamentul, 
remarcă Eddie când Roland ajunse lângă ei. 

— Mie, de harnaşament nu-mi pare rău, făcu Susannah. 
Prefer să mă târăsc pe jos până când mă umplu pe 
antebraţe de gumă de mestecat. 

— Dar nu pierdem nimic, rosti Roland. 

Îşi băgă mâna în bucla pentru picior şi trase tare de 
frânghie în partea stângă. Aceasta se desfăcu de pe pilon 
şi Roland o strânse aproape toată înainte să atingă solul. 

— Fain truc! zise Jake. 

— Ain! Tuc! repetă Ete. 

— Cort? întrebă Eddie. 

— Cort, aprobă Roland, zâmbind. 

— Instructorul diabolic, făcu Eddie. Mai bine tu decât eu, 
Roland. Mai bine tu decât eu. 


4 


Pe când se îndreptau spre uşile care duceau înăuntrul 
gării, sunetul acela jos, lichid, vibrant se auzi din nou. 
Roland se amuză să-i vadă pe toţi trei însoțitorii săi 
strâmbând din nas şi lăsând colţurile buzelor în jos în 
acelaşi timp; mai mult decât componenți ai unui ka-tet, 
asta-i făcea să pară membrii de sânge ai unei familii. 
Susannah arătă spre parc. Indicatoarele care se 
întrezăreau deasupra arborilor tremurau vag, ca în valurile 


căldurii. 

— Aia-i din cauza deşirării? întrebă Jake. 

Roland aprobă din cap. 

— Vom putea trece pe lângă ea? 

— Da. Degşirările nu sunt mai periculoase decât nişte 
mlaştini pline de nisip mişcător şi saliguri. Aţi auzit de 
astea? 

— De nisip mişcător am auzit, răspunse Jake. lar dacă 
saligurile sunt nişte vietăţi lungi şi verzi cu dinţi mari, am 
auzit şi de ele. 

— Asta sunt. 

Susannah se întoarse pentru a se uita o ultimă dată la 
Blaine. 

— Fără întrebări copilăreşti şi fără jocuri prosteşti. 
Cartea avea dreptate în privinţa asta. Crezi că Beryl Evans, 
autoarea lui Charlie, trenulețul Uu-uu, face parte din 
povestea asta? Că s-ar putea chiar să o întâlnim? Mi-aş 
dori să-i nulţumesc. Eddie a găsit rezolvarea, dar ea... 

— E posibil, presupun, zise Roland, însă dacă mă 
gândesc mai bine, poate că nu. Lumea mea e ca o navă 
uriaşă care s-a scufundat destul de aproape de mal încât 
bună parte din epavă să ajungă pe plajă. Multe dintre 
lucrurile pe care le găsim sunt fascinante, unele ar putea fi 
folositoare, cu voia lui ka, dar toate nu sunt decât părţi din 
epavă. Bucăţi fără noimă. Se uită în jur. Ca locul acesta, 
cred. 

— N-aş spune că-i tocmai o epavă, glăsui Eddie. Uită-te 
la tencuiala gării - e puţin ruginie de la jgheaburile de sub 
streşini, însă nu văd să se fi scorojit pe undeva. Se opri în 
faţa uşilor şi îşi plimbă degetele pe un panou de sticlă. În 
urma lor rămaseră patru dâre transparente. Praf, mult 
praf, dar nicio crăpătură. Clădirea asta aş spune că e 
neîntreţinută cel mult... de la începutul verii, poate? 

Se uită la Roland, care ridică din umeri şi aprobă din 
cap. Asculta doar cu o ureche şi era doar pe jumătate 
atent. In rest se concentra asupra a două lucruri: 
murmurul deşirării şi încercarea de a ţine la distanţă 


amintirile care voiau să-l cotropească. 

— Totuşi, Lud era în ruină de secole, interveni Susannah. 
Locul ăsta... c-o fi sau nu Topeka, mie-mi seamănă cu 
orăşelele alea sumbre din Zona Crepusculară. Voi poate nu 
mai ţineţi minte, dar... 

— Ba eu ţin minte, spuseră Eddie şi Jake la unison, după 
care se priviră reciproc şi râseră. Eddie întinse mâna şi 
Jake o lovi cu palma. 

— Incă se difuzează în reluare, explică Jake. 

— Mda, neîncetat, adăugă Eddie. De regulă, cu 
sponsorizarea avocaţilor specializaţi în cazuri de faliment, 
care seamănă cu nişte terieri cu blană scurtă. Şi ai 
dreptate. Locul ăsta nu seamănă cu Lud. De ce ar semăna? 
Nu e în aceeaşi /ume cu Lud. Nu ştiu când am trecut 
graniţa, dar... 

Arătă din nou la indicatorul albastru Interstate 70, ca şi 
când asta i-ar fi dovedit spusele fără nicio umbră de 
îndoială. 

— Dacă e Topeka, unde sunt oamenii? întrebă 
Susannah. 

Eddie săltă din umeri şi ridică mâinile - cine ştie? 

Jake lipi fruntea de sticla uşii din mijloc, puse mâinile 
făcute căuş de o parte şi de cealaltă a feţei, şi se uită 
înăuntru. Se uită preţ de mai multe secunde, apoi văzu 
ceva care-l făcu să se ferească iute. 

— O-o! făcu el. Nu-i de mirare că e atâta linişte-n oraş. 

Roland veni în spatele lui Jake şi se uită pe deasupra 
capului băiatului, punând şi el mâinile la tâmple ca să 
reducă reflexia sa în sticlă. Inainte să vadă ce văzuse Jake, 
pistolarul trase două concluzii. Prima era că, deşi aceea 
era categoric o gară, în fapt nu era deloc un... /eagăn, ca al 
lui Blaine. A doua era că gara aparţinea într-adevăr lumii 
lui Eddie, Jake şi Susannah... deşi poate că nu acelui unde 
al lor. 

E deşirarea. Va trebui să fim cu băgare de seamă. 

Pe una dintre lungile bănci care ocupau bună parte din 
încăpere, două cadavre se sprijineau reciproc; de n-ar fi 


fost chipurile lor lăsate şi smochinite şi mâinile înnegrite, 
puteau foarte bine să fie călători pe care-i furase somnul 
în gară după o petrecere grozavă şi care pierduseră 
ultimul tren spre casă. Pe zidul din spatele lor era un 
panou intitulat PLECARI, pe care numele oraşelor mici şi 
mari şi al baroniilor se plimbau în linie, DENVER, spunea 
unul. WICHITA, spunea altul. OMAHA, spunea al treilea. 
Roland cunoscuse odată un cartofor chior pe nume 
Omaha; murise cu un cuţit înfipt în gât la o masă de „Fiţi 
atenţi la mine”. Păşise în poiana de la capătul cărării cu 
capul lăsat pe spate, iar ultima sa suflare împroşcase 
sânge până pe tavan. Din tavanul acelei încăperi (pe care 
mintea neştiutoare şi leneşă a lui Roland insista să o 
numească popas de diligenţe, de parcă aceasta ar fi fost o 
haltă pe cine ştie ce drum dat pe jumătate uitării, precum 
acela care-l adusese la Tuli) atârna un minunat ceas cu 
patru feţe. Braţele lui se opriseră la 4.14 şi Roland bănuia 
că nu se vor mai mişca niciodată. Era un gând trist... însă 
toată acea lume era tristă. Alţi morţi nu mai vedea, dar 
experienţa îi spunea că acolo unde erau doi, cel mai 
probabil, acolo undeva unde nu-i putea vedea, mai erau 
patru. Sau patru duzini. 

— Intrăm? întrebă Eddie. 

— De ce? contră pistolarul. N-avem ce căuta aici; nu e 
pe direcţia Căii Grinzii. 

— Ai fi un ghid turistic strălucit, făcu Eddie cu mâhnire. 
„Rămâneţi laolaltă, oameni buni, vă rog să nu vă 
îndepărtați...” 

Jake îl întrerupse cu o solicitare pe care Roland n-o 
înţelese. 

— N-are careva dintre voi un sfert? 

Băiatul se uita la Eddie şi la Susannah. Lângă el se afla o 
cutie metalică pătrată. Pe ea scria cu albastru: 


Topeka Capital-Journal vă prezintă Kansasul ca 
nimeni altcineva! Cotidianul oraşului vostru! Citiţi-/ 
zilnic! 


Amuzat, Eddie clătină din cap. 

— Am pierdut tot mărunţişul la un moment sau altul. 
Probabil căţărându-mă într-un copac, înainte să ni te 
alături, încercând din răsputeri să nu devin hrană pentru 
un urs robot. Scuze. 

— Stai o clipă... stai o clipă... 

Susannah îşi deschisese poşeta şi scotocea prin ea într- 
un fel care-l făcu pe Roland să surâdă larg, în ciuda tuturor 
gândurilor sale. Era ceva atât de al naibii de femeiesc, într- 
un fel. intoarse pe dos batiste Kleenex mototolite, le 
scutură să vadă dacă nu rămăsese ceva în ele, scoase o 
pudrieră, o studie, o aruncă înapoi în poşetă, dădu peste 
un pieptene, îl aruncă şi pe acesta înapoi... 

Era prea ocupată ca să ridice privirea atunci când 
Roland trecu pe lângă ea, scoțând în acelaşi timp pistolul 
din tocul pe care el însuşi i-l făcuse. Trase un singur glonţ. 
Susannah scoase un strigăt scurt, scăpându-şi poşeta şi 
lovind cu palma peste tocul gol montat sus, sub sânul ei 
stâng. 

— Faţă Palidă, m-ai speriat de era să fac pe mine! 

— Ai mai mare grijă de armă, Susannah, sau data 
viitoare când ţi-o va lua cineva, gaura va fi între ochii tăi şi 
nu într-o... ce-i asta, Jake? O cutie aducătoare de ştiri? Sau 
e destinată depozitării de hârtie? 

— Amândouă. 

Jake părea speriat. Ete se retrăsese spre jumătatea 
peronului şi se uita la Roland cu neîncredere. Băiatul 
atinse cu degetul gaura lăsată de glonţ în mijlocul 
mecanismului de închidere al cutiei cu ziare. Un fir mic de 
fum ieşea din ea. 

— Haide, zise Roland. Deschide-o. 

Jake trase de mâner. Un moment se împotrivi, apoi o 
bucată de metal căzu cu zgomot undeva înăuntru şi uşiţa 
se deschise. Cutia era goală; pe peretele din spate scria 
CÂND SE TERMINĂ TOATE ZIARELE, VĂ RUGĂM SĂ LUAŢI 
EXEMPLARUL AFIŞAT. Jake îl desprinse din clema de 


prindere. Se strânseră toţi în jurul lui. 

— Pentru Dumnezeu, ce €...? şopti Susannah deopotrivă 
îngrozită şi acuzatoare. Ce înseamnă asta? Ce Dumnezeu 
s-a întâmplat? 

Sub numele ziarului, ocupând aproape toată jumătatea 
superioară a primei pagini, scria cu litere negre, 
amenințătoare: 


SUPERGRIPA NUMITĂ „CAPTAIN TRIPS“ 
FACE RAVAGII SI NU POATE FI OPRITĂ 
Șefii guvernului se pare ca au fugit din țară 
Spitalele din Topeka, pline de bolnavi şi de 
morți 
Milioane de oameni se roagă pentru un 
leac 


— Citeşte cu voce tare, spuse Roland. Literele sunt în 
limba voastră, nu le pot desluşi şi vreau să aflu despre ce 
este vorba. 

Jake se uită la Eddie, care încuviinţă agitat. 

Băiatul desfăcu ziarul, scoțând la iveală o poză punctată 
(Roland mai văzuse asemenea poze; se numeau „foute 
grafii”) care îi şocă pe toţi: înfăţişa un oraş pe malul 
lacului, cu clădirile în flăcări. INCENDIILE AU RAVAŞIT 
CLEVELANDUL, spunea legenda. 

— Citeşte, copile! îi zise Eddie. 

Susannah nu spuse nimic; ea citea deja articolul - 
singurul de pe prima pagină - peste umărul lui. Jake îşi 
drese glasul, de parcă i s-ar fi uscat brusc gâtul, şi începu. 


5 


— Articolul e semnat John Corcoran, plus redacţia şi 
rapoarte AP. Asta înseamnă că au lucrat mulţi la 
redactarea lui, Roland. Bun. Incep. 

„Cea mai mare criză pe care a cunoscut-o America - şi 


lumea întreagă, poate - s-a adâncit peste noapte, în 
vreme ce aşa-numita supergripă, zisă Gât-Gros în Midwest 
şi Captain Trips în California, continuă să facă ravagii. 

Deşi numărul morţilor nu poate fi decât estimat, experţii 
în medicină spun că totalul, în acest moment, depăşeşte 
orice închipuire: între douăzeci treizeci de milioane de 
morţi numai în zona continentală a SUA este estimarea 
oferită de dr. Morris Hackford de la Spitalul şi Centrul 
Medical St Francis din Topeka. Cadavrele sunt arse, de la 
Los Angeles, California, la Boston, Massachusetts, în 
crematorii, furnale industriale şi gropi de gunoi publice. 

Aici, în Topeka, supraviețuitorii aflaţi încă în putere sunt 
îndemnați să-şi ducă morţii într-unul dintre următoarele 
trei locuri: instalaţia de distrugere a deşeurilor radioactive 
aflată la nord de Oakland Biliard Park; terenul de curse de 
la Heartland Park; groapa de gunoi de pe Southeast 61% 
Street, la est de Forbes Field. La groapa de gunoi accesul 
se face pe Berryton Road; în California, surse autorizate 
informează că circulaţia a fost blocată de maşinile 
accidentate şi de cel puţin o aeronavă de transport a 
Forţelor Aeriene, prăbuşită." 

Jake ridică speriat ochii spre prietenii săi, se uită în 
spate la gara tăcută, după care cobori privirea la ziar. 

— „Dr. April Montoya de la Centrul Medical Regional 
Stormont-Vail avertizează că totalul victimelor de până 
acum, oricât ar fi de oribil, constituie doar o parte a 
acestei teribile poveşti. «La fiecare persoană care a murit 
până acum ca urmare a acestei noi tulpini de gripă», a 
spus Montoya, «sunt cel puţin alte şase care zac bolnave 
în casele lor, poate chiar o duzină. Pe deasupra, din câte 
am putut stabili până în clipa de faţă, rata de vindecare 
este zero.» Tuşind, a mai declarat  reporterului 
următoarele: «În ce mă priveşte, nu-mi fac niciun plan 
pentru weekend.» 

Alte informaţii pe plan local: 

Toate zborurile comerciale cu plecare de la Forbes şi 
Phillip Biliard au fost anulate. 


Toate cursele Amtrak au fost suspendate, nu doar în 
Topeka, ci pe tot cuprinsul statului Kansas. Gara Amtrak 
de pe Gage Boulevard a fost închisă până la noi dispoziţii. 

De asemenea, toate şcolile din Topeka au fost închise 
până la noi dispoziţii. Aici sunt incluse districtele 437, 345, 
450 (Shawnee Heights), 372 şi 501 (centrul Topeka). 
Inchise sunt şi Colegiul Luteran şi Colegiul Tehnic din 
Topeka, precum şi Universitatea Kansas din Lawrence. 

În zilele şi săptămânile următoare, locuitorii oraşului 
Topeka se pot aştepta la întreruperi temporare sau chiar 
permanente ale curentului electric. Compania de 
Electricitate din Kansas, Power & Light, a anunţat o 
«uşoară reducere a activităţii» a centralei nucleare de pe 
râul Kaw din Wamego. Deşi nimeni de la biroul de relaţii 
publice al Kawnuke n-a răspuns apelurilor venite din 
partea ziarului nostru, un mesaj înregistrat ne linişteşte că 
nu există o situaţie de urgenţă, că aceasta este doar o 
măsură de siguranţă. Kawnuke îşi va relua funcţionarea la 
putere maximă, se încheie mesajul, «după ce criza prin 
care trecem se va fi sfârşit». Orice sentiment de calm 
insuflat de acest comunicat este în bună parte alungat de 
ultimele cuvinte înregistrate pe bandă, care nu sunt nici 
«Rămas-bun», nici «Vă mulţumim de telefon», ci «Domnul 
să ne aibă în pază în aceste clipe de restrişte»." 

Jake se întrerupse pentru a urmări articolul pe pagina 
următoare, unde mai apăreau unele poze: un camion ars şi 
răsturnat pe scările Muzeului Naţional de Istorie Kansas; 
traficul pe podul Golden Gate din San Francisco blocat 
bară la bară; mormane de cadavre în Times Square. Unul 
dintre ele, observă Susannah, fusese agăţat de un felinar, 
iar asta îi trezi amintiri coşmareşti ale goanei ei şi a lui 
Eddie spre Leagănul din Lud, după despărţirea de pistolar; 
amintiri legate de Luster, Winston, Jeeves şi Maud. Când s- 
au auzit de data asta tobele-divine, piatra lui Spanker a ieşit 
din pălărie, spusese Maud. L-am pus să danseze. Doar că ea 
voise de fapt să spună că îl puseseră să se spânzure. La fel 
cum, se pare, mai spânzuraseră oameni acasă, în bătrânul 


New York. Când lucrurile o luau destul de rău la vale, 
aparențele arătau că cineva întotdeauna găsea un lat. 

Ecouri. Totul reverberează acum. Ecourile ricoşau dintr-o 
lume în alta, nu stingându-se ca orice ecou normal, ci 
crescând şi devenind tot mai teribile. Ca tobe/e-divine, 
gândi Susannah şi se cutremură. 

— „Pe plan naţional”, citi Jake, „oamenii sunt tot mai 
convinşi că, după ce au negat existenţa supergripei în 
primele zile ale apariţiei ei, când măsurile de carantină 
poate că ar mai fi avut efect, şefii de stat s-au refugiat în 
adăposturi subterane create pentru minţile luminate în caz 
de război nuclear. Vicepreşedintele Bush şi membrii-cheie 
ai cabinetului Reagan n-au fost văzuţi în ultimele patruzeci 
şi opt de ore. Reagan însuşi n-a mai fost văzut de 
duminică dimineaţă, când a participat la slujba religioasă 
de la biserica metodistă din Green Valley, în San Simeon. 

«Au coborât în buncăre ca Hitler şi ceilalţi şobolani 
nazişti la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial», a 
declarat reprezentantul Steve Sloan. Intrebat dacă are 
ceva împotrivă să-i fie pomenit numele, reprezentantul 
republican de Kansas aflat la primul mandat a râs, 
spunând: «De ce să am? M-a lovit şi pe mine supergripa. 
Săptămâna viitoare, pe vremea asta, nu voi mai fi decât 
praf în vânt.» 

Incendiile, cel mai probabil provocate, continuă să facă 
ravagii în Cleveland, Indianapolis şi Terre Haute. 

O explozie de proporţii care s-a produs în apropiere de 
Riverfront Stadium din Cincinnati se pare că nu a fost de 
natură nucleară, cum existau temeri, ci a fost urmarea 
unei acumulări de gaze naturale provocate de...“ 

Jake lăsă ziarul să-i cadă din mâini. O pală de vânt îl 
prinse şi-l plimbă de-a lungul peronului, cele câteva pagini 
împăturite despărţindu-se pe drum. Ete lungi gâtul şi 
înşfăcă din zbor una. Veni iute la Jake cu ea în gură, 
ascultător ca un căţel aducând un băț. 

— Nu, Ete, nu o vreau, spuse băiatul pe un ton rănit şi 
foarte tânăr. 


— Ştim măcar unde sunt toţi oameni, zise Susannah, 
aplecându-se şi luând foaia de la Ete. 

Erau ultimele două pagini, doldora de necrologuri 
tipărite cu cel mai mic corp de literă posibil. Fără poze, 
fără cauza morţii, fără data slujbei funerare. Doar cine a 
murit, rudă iubită a lui cutare şi cutare. Totul cu litere 
minuscule, inegale. Însăşi inegalitatea fontului o convingea 
că totul era real. 

Și totuşi, cât de tare s-au străduit să-şi onoreze morții, chiar 
şi la sfârşit, gândi ea şi un nod i se puse în gât. Cât de tare 
s-au străduit! 

Împături foaia de ziar şi se uită pe verso - ultima pagină 
a Capital-Journal. Prezenta o imagine cu lisus Hristos, cu 
tristeţe în ochi, cu mâinile întinse, cu fruntea purtând 
urmele coroanei de spini. Sub ea, trei cuvinte cu litere 
uriaşe: 


RUGATI-VĂ PENTRU NOI 


Ridică privirea acuzator spre Eddie, apoi îi dădu ziarul, 
atingând cu degetu-i maroniu data din partea de sus. Era 
24 iunie 1986. Eddie fusese adus în lumea pistolarului un 
an mai târziu. 

Tânărul îl tinu mult timp, plimbându-şi neîncetat 
degetele peste dată, de parcă atingerea sa ar fi făcut-o 
cine ştie cum să se schimbe. După aceea ridică ochii spre 
ei şi clătină din cap. 

— Nu. Nu pot explica oraşul ăsta, ziarul ăsta sau morţii 
din gara asta, dar vă pot lămuri în privinţa unui lucru - 
când am plecat eu, în New York totul era bine. Nu-i aşa, 
Roland? 

Pistolarul avea un aer niţel acru. 

— Nimic din oraşul tău nu mi s-a părut foarte bine, însă 
oamenii de acolo nu mi-au lăsat impresia că ar fi 
supraviețuitorii unei asemenea molime, nu. 

— A existat ceva numit Boala Legionarului, zise Eddie. Şi 
SIDA, desigur... 


— Asta-i cea cu transmitere sexuală, nu-i aşa? întrebă 
Susannah. Cea care circulă în rândul pidosnicilor şi 
dependenţilor de droguri? 

— Da, numai că homosexualilor nu li se spunea pidosnici 
în când-ul meu, răspunse Eddie. 

Zâmbi subţire, însă i se păru un zâmbet rigid şi 
nenatural, aşa că şi-l reprimă. 

— Deci... asta nu s-a întâmplat nicicând, zise Jake, 
atingând cu fereală chipul lui Hristos de pe ultima pagină a 
ziarului. 

— Dar s-a întâmplat, insistă Roland. S-a întâmplat în 
seminţişul de iunie al anului o mie nouă sute optzeci şi 
şase. Şi iată-ne aici, după consumarea acelei ciume. Dacă 
Eddie are dreptate în privinţa timpului scurs de atunci, 
această epidemie de „supergripă“ s-a produs după 
seminţişul de iunie a anului prezent. Ne aflăm în Topeka, 
statul Kansas, în Secerişul lui optzeci şi şase. Acesta este 
când-ul. Cât despre unde, tot ce ştim e că nu vorbim 
despre unde-le lui Eddie. Ar putea fi al tău, Susannah, sau 
al tău, Jake, deoarece tu ţi-ai părăsit lumea înainte să vină 
asta. Atinse cu degetul data de pe ziar, apoi se uită la 
Jake. La un moment dat, mi-ai spus ceva. Mă îndoiesc că 
tu-ţi mai aminteşti, dar eu da; e unul dintre cele mai 
importante lucruri pe care mi le-a spus cineva vreodată: 
„Du-te, atunci, există alte lumi în afară de astea.” 

— lar o ghicitoare, făcu Eddie, încruntându-se. 

— Nu e oare un fapt dovedit că Jake Chambers a murit o 
dată şi acum stă înaintea noastră, teafăr şi nevătămat? Ori 
te-ndoieşti de vorbele mele când spun că băiatul a murit 
sub munţi? Că tu te-ai îndoit de sinceritatea mea din când 
în când nu mi-e un lucru străin. Şi presupun că ai motivele 
tale. 

Eddie medită la aceasta şi clătină din cap. 

— Deşi tu minţi de câte ori îţi ajută la ceva, cred că 
atunci când ne-ai povestit despre Jake erai prea bulversat 
ca să debitezi altceva decât adevărul. 

Roland fu uimit să descopere că vorbele lui Eddie îl 


răneau - Tu minţi de câte ori iţi ajută la ceva - dar merse 
mai departe. În definitiv, aşa era. 

— Noi ne-am întors la iazul timpului, rosti pistolarul, şi l- 
am tras afară înainte să se înece. 

— Tu l-ai scos afară, îl corectă Eddie. 

— M-ati ajutat şi voi, spuse Roland, fie şi numai ţinându- 
mă în viaţă, m-aţi ajutat, dar să lăsăm asta pe moment. E 
pe lângă subiect. Mai la subiect e faptul că există multe 
lumi posibile şi o infinitate de uşi de intrare în ele. Asta e 
una dintre aceste lumi; deşirarea pe care o auzim e una 
dintre uşi... doar că una mult mai mare decât cele pe care 
le-am întâlnit pe plajă. 

— Cât de mare? chestionă Eddie. Mare cât o uşă de 
depozit sau mare cât tot depozitul? 

Roland clătină din cap şi ridică mâinile cu palmele spre 
cer - cine ştie? 

— Deşirarea asta..., zise Susannah. Noi nu ne aflăm doar 
aproape de ea, nu-i aşa? Am trecut prin ea. Aşa am ajuns 
aici, în versiunea asta de Topeka. 

— E posibil, admise Roland. A simţit vreunul dintre voi 
ceva ciudat? O senzaţie de vertij sau o stare trecătoare de 
ameţeală? 

Ei clătinară din cap. Ete, care îl studia pe Jake 
îndeaproape, clătină şi el din cap. 

— Nu, spuse Roland, ca şi când s-ar fi aşteptat la asta. 
Numai că noi ne concentram pe ghicitori... 

— Ne concentram să nu fim ucişi, mormăi Eddie. 

— Da. Am trecut, deci, de cealaltă parte fără să ne dăm 
seama. În orice caz, deşirările nu sunt naturale - sunt 
inflamații pe pielea existenţei, iar existenţa lor se 
datorează mersului greşit al lucrurilor. Al lucrurilor din 
toate lumile. 

— Pentru că lucrurile merg rău la Turnul Întunecat, 
spuse Eddie. 

Roland încuviinţă. 

— Şi chiar dacă locul ăsta - acest câna, acest unde - nu 
este ka-ul lumii tale acum, ar putea deveni acel ka. Molima 


aceasta - sau altele şi mai grave - se poate extinde. La fel 
cum deşirările vor continua să se extindă, crescând în 
dimensiune şi număr. Am văzut, cred, vreo şase de-a 
lungul anilor de când caut Turnul şi am auzit, poate, de 
patru ori mai multe. Pe prima... pe prima am văzut-o când 
eram foarte tânăr. Aproape de un oraş numit Hambry. 

Îşi masă din nou obrazul cu mâna şi nu fu surprins să 
găsească boabe de sudoare printre ţepii bărbii. /ubeşte-mă, 
Roland. Dacă mă iubeşti, iubeşte-mă. 

— Orice s-ar fi întâmplat cu noi, am fost aruncaţi afară 
din lumea ta, Roland, spuse Jake. Am căzut de pe Grindă. 
Uite. 

Arătă spre cer. Norii se mişcau încet deasupra lor, însă 
nu mai mergeau în direcţia indicată de botul sfărâmat al 
lui Blaine. Sud-est-ul era în continuare sud-est şi totuşi 
semnele Grinzii pe care ei se obişnuiseră să le urmeze se 
făcuseră nevăzute. 

— Are asta vreo importanţă? întrebă Eddie. Adică... 
poate că Grinda a dispărut, dar Turnul există în toate 
lumile, nu-i aşa? 

— Ba da, răspunse Roland, însă ar putea fi imposibil de 
atins din toate lumile. 

Cu un an înainte de a-şi începe minunata şi deosebita 
carieră ca dependent de heroină, Eddie îndeplinise pentru 
scurt timp şi nu cu mare succes rolul de mesager pe 
bicicletă. Acum îşi amintea anumite lifturi din clădiri de 
birouri în care urcase pentru a face livrări, clădiri ce 
adăposteau bănci sau firme de investiţii, cel mai des. Erau 
unele etaje la care nu puteai opri cabina ca să cobori 
decât dacă deţineai un card special pe care să-l introduci 
într-o fantă dintre taste. Când liftul ajungea în dreptul 
acelor etaje cu acces restrâns, cifrele de pe ecran erau 
înlocuite de un X. 

— Cred că trebuie să găsim din nou Grinda, spuse 
Roland. 

— Eu sunt convins de asta, zise Eddie. Hai să ne punem 
în mişcare. 


Făcu doi paşi, apoi se întoarse spre Roland cu o 
sprânceană ridicată. 

— Încotro? 

— Pe direcţia pe care mergeam, spuse Roland ca şi când 
asta ar fi fost evident, şi păşi pe lângă Eddie în cizmele 
sale scâlciate şi colbuite, îndreptându-se spre parcul de 
vizavi. 


V 
LA DRUM ÎNTINS 


1 


Roland merse până la capătul peronului, lovind cu 
piciorul în bucăţi de metal roz. La scări, se opri şi se uită 
sobru înapoi la ei. 

— Mai sunt morţi. Fiţi pregătiţi. 

— Nu-s... hm... scurşi, nu-i aşa? întrebă Jake. 

Roland se încruntă, apoi chipul i se limpezi, înțelegând 
la ce se referea băiatul. 

— Nu. Nu-s scurşi. Sunt uscati. 

— Atunci, e-n ordine, făcu Jake, dar întinse mâna spre 
Susannah, pe care în momentul acela o ţinea Eddie în 
braţe. Ea îi adresă un zâmbet şi strânse degetele pe ale 
sale. 

La baza scărilor ce coborau la parcarea navetiştilor din 
lateralul gării, şase cadavre zăceau laolaltă precum o 
căpiţă din tulpini de porumb prăbugşită. Două erau femei, 
trei erau bărbaţi. Al şaselea era un copilaş în cărucior. O 
vară întreagă petrecută la soare, în căldură şi în ploaie 
(fără a mai aminti de pisicile vagaboande, ratonii şi 
marmotele care puteau trece pe acolo), îi dăduse 
pruncului un aer de înţelepciune ancestrală şi mister, ca o 
mumie-copil descoperită intr-o piramidă incaşă. Judecând 
după costumaşul albastru-pal pe care îl purta, Jake bănuia 
că fusese băiat, însă nu putea fi sigur. Lipsindu-i ochii, 
buzele, cu pielea devenită de un cenuşiu vesperal, genul 
nu mai însemna nimic - de ce a trecut drumul copilul 
mort? Pentru că era capsat de supergripă. 

Şi aşa, pruncul părea să fi trecut prin lunile de după 
molima din Topeka mai bine decât adulţii din jurul său. 
Aceştia nu mai erau decât nişte schelete cu păr. Intr-un 


mănunchi meschin de oase înfăşurate în piele, care 
odinioară fuseseră degete, unul dintre bărbaţi strângea 
mânerul unei valize asemănătoare cu modelele Samsonite 
ale părinţilor lui Jake. Ca în cazul copilului (ca în cazul 
tuturor), ochii îi lipseau; găvane uriaşe şi goale se holbau la 
Jake. Sub ele, un semicerc de dinţi decoloraţi stăteau 
răşchiraţi într-un rânjet dispreţuitor. De ce ai întârziat atâta, 
copile? parcă întreba bărbatul mort care încă-şi ţinea valiza 
bine strânsă în mână. Te-arn aşteptat şi a fost o vară a naibii 
de lungă şi călduroasă! 

Voi unde sperati să ajungeţi? se întrebă Jake. Unde 
credeati că puteţi fi destul de adăpostiţi în lumea asta 
puturoasă de rahat? Des Moines? Sioux City? Fargo? Pe Lună? 

Coborâră scările, Roland primul, ceilalţi după el, Jake 
ţinând-o în continuare pe Susannah de mână şi Ete 
însoţindu-l la picioare. Bumblerul, datorită corpului său 
lung, cobora fiecare treaptă parcă în doi paşi, ca un 
camion cu remorcă trecând peste şicane de limitare a 
vitezei. _ 

— Mai încet, Roland, îl atenţionă Eddie. Inainte să 
plecăm vreau să arunc o privire în locurile pentru handi. 
Poate avem noroc. 

— Locurile pentru handi? zise Susannah. Ce-s astea? 

Jake ridică din umeri. Nici el nu ştia, cum nu ştia nici 
Roland. 

Susannah îşi îndreptă atenţia spre Eddie. 

— Întreb, dulceaţă, doar pentru că sună puţin neplăcut. 
înţelegi, cum le-ai spune negrilor  „cioroi“ sau 
homosexualilor „pidosnici“. Ştiu că nu-s decât o negresucă 
ignorantă din Evul Mediu al anului 1964, dar... 

— Acolo. 

Eddie arătă spre un şir de indicatoare care marcau 
locurile de parcare aflate cel mai aproape de gară. Erau de 
fapt două indicatoare pe fiecare stâlp, partea superioară a 
fiecărei perechi vopsită în albastru şi alb, iar partea 
inferioară în roşu şi alb. Când se apropiară ceva mai mult, 
Jake văzu că acela de sus afişa simbolul scaunului cu 


rotile. Cel de jos era un avertisment: 200 $ AMENDĂ 
PENTRU OCUPAREA NEJUSTIFICATA A SPAŢIULUI DE PARCARE 
PENTRU  HANDICAPAŢI. SUB RĂSPUNDEREA STRICTĂ A 
DEPARTAMENTULUI DE POLIŢIE TOPEKA. 

— Vezi asta! zise Susannah pe un ton triumfal. Asta ar fi 
trebuit făcută acum mult timp! Măiculiţă, în când-ul meu 
aveai noroc şi numai dacă reuşeai să intri cu scaunul cu 
rotile pe uşa unui magazin. La naiba, erai norocos dacă 
puteai urca trotuarul cu el! Ce, locuri speciale de parcare? 
Nici poveste, scumpule! 

Parcarea era plină aproape până la refuz, însă şi atunci, 
în pragul sfârşitului lumii, doar două maşini care nu aveau 
simbolul scaunului cu rotile pe plăcuţele de înmatriculare 
ocupau şirul de „locuri pentru handi“, cum le spunea 
Eddie. 

Jake bănuia că respectarea „locurilor pentru handi“ era 
pur şi simplu unul dintre lucrurile cu o misterioasă 
influenţă asupra oamenilor, precum notarea codurilor 
poştale pe scrisori, pieptănatul cu cărare sau spălatul pe 
dinţi înaintea micului dejun. 

— Şi uite acolo! strigă Eddie. Nu vă ambalaţi, oameni 
buni, dar cred că avem Bingo! 

Cu Susannah încă aşezată pe şold - lucru de care ar fi 
fost incapabil pentru o lungă perioadă de timp chiar şi cu o 
lună în urmă - Eddie se grăbi spre corpul lung şi impunător 
al unui Lincoln. Pe acoperiş era legată o bicicletă de curse, 
complexă după aspect; din portbagajul întredeschis ieşea 
un scaun cu rotile. Şi acesta nu era singurul; scrutând şirul 
de „locuri pentru handi“, Jake zări cel puţin alte patru 
scaune cu rotile, majoritatea ancorate pe capota maşinilor, 
unele îndesate în partea din spate a furgonetelor şi unul 
(părea bătrân şi înfiorător de mare) aruncat pe platforma 
unei camionete. 

Eddie o puse pe Susannah jos şi se aplecă să examineze 
angrenajul care ţinea scaunul în portbagaj. Erau o mulţime 
de cabluri electrice încrucişate, plus un soi de bară de 
înzăvorâre. Eddie scoase Ruger-ul pe care Jake îl luase din 


sertarul biroului tatălui său. 

— Capul la cutie, rosti el vesel şi, înainte ca vreunul 
dintre ei să se poată gândi măcar să-şi acopere urechile, 
apăsă trăgaciul şi distruse încuietoarea barei de siguranţă. 

Sunetul se rostogoli în tăcerea de acolo, reverberând 
imediat. Murmurul deşirării se întoarse odată cu el, ca şi 
când focul de armă l-ar fi trezit la viaţă. Aí zice că-i muzică 
hawaiiană, nu-i aşa? gândi Jake şi făcu, dezgustat, o 
grimasă. Cu o jumătate de oră în urmă n-ar fi crezut că un 
sunet putea fi la fel de deranjant fizic ca... ei bine, ca 
mirosul de carne putredă, să spunem, dar acum credea. 
Ridică privirea spre indicatoarele de autostradă. Din 
unghiul acela nu le putea vedea decât vârfurile, însă asta 
era destul ca să ştie că tremurau din nou. Degajă un soi de 
câmp, gândi Jake. Aşa cum mixerele şi aspiratoarele bruiază 
radioul sau televizorul, sau aşa cum ciclotronul ăla mi-a ridicat 
părul când domnul Kingery l-a adus la curs şi a cerut voluntari 
care să vină să stea lângă el. 

Eddie înlătură bara de înzăvorâre şi folosi cuțitul lui 
Roland pentru a tăia cablurile electrice. Apoi scoase 
scaunul cu rotile din portbagaj, îl examină, îl desfăcu şi 
asigură suportul care brăzda speteaza la nivelul şezutului. 

— Voilà! făcu el. 

Susannah se proptise într-o mână - Jake credea că 
semăna puţin cu femeia din acel tablou de Andrew Wyeth 
care-i plăcea lui, Lumea Christinei - şi examina scaunul nu 
fără un dram de curiozitate. 

— Dumnezeule mare, ce mic şi uşor pare! 

— O capodoperă a tehnicii moderne, scumpo, zise 
Eddie. Pentru asta am purtat războiul din Vietnam. Hopa 
sus! 

Se aplecă să o ajute. Ea nu se împotrivi, însă când 
tânărul o aşeză în scaun, avea chipul serios şi încruntat. 
Ca şi când s-ar fi aşteptat ca scaunul să se prăbuşească 
sub ea, gândi Jake. Apoi, treptat, în timp ce îşi plimbă 
mâinile peste braţele noului său mijloc de locomotie, 
expresia i se relaxă. 


Jake se îndepărtă puţin, mergând pe lângă un alt şir de 
maşini, plimbându-şi degetele peste capotele lor, lăsând 
dâre în praf. Ete o luă după el, oprindu-se o dată pentru a 
ridica piciorul şi a stropi o roată, totul cu uşurinţa unui 
gest repetat o viaţă întreagă. 

— Te prinde dorul de casă, dragule? întrebă Susannah 
din spatele băiatului. Probabil credeai că n-o să mai vezi 
niciodată un automobil american adevărat, am dreptate? 

Jake cugetă şi hotărî că nu avea dreptate. Niciodată nu-i 
trecuse prin gând că va rămâne pe veci în lumea lui 
Roland; că exista posibilitatea să nu mai vadă niciodată o 
maşină. Nu credea că asta l-ar deranja, la drept vorbind, 
dar nici nu credea că acest viitor fusese scris deja. Nu 
încă, cel puţin. Exista un anumit loc vacant în New York-ul 
din care venise el. Era la colţul Second Avenue cu 46" 
Street. Cândva, acolo se aflase un restaurant - Tom şi 
Gerry, Specialităţi pentru recepții - dar acum erau doar 
moloz şi buruieni şi sticlă spartă şi... 

... Şi un trandafir. Doar un trandafir sălbatic crescând pe 
un teren viran unde urmau să se construiască la un 
moment dat mai multe blocuri cu apartamente de lux, însă 
Jake avea o bănuială că nicăieri pe faţa Pământului nu mai 
creştea ceva asemănător. Poate nici în vreuna dintre 
lumile de care amintise Roland. Trandafiri erau în 
apropierea Turnului întunecat; trandafiri cu miile, după 
spusele lui Eddie, hectare întregi de trandafiri sângerii. li 
văzuse într-un vis. Totuşi, Jake bănuia că trandafirul său 
era diferit de aceia... şi că până ce soarta avea să-i fie 
decisă, într-un fel sau altul, nu încheiase conturile cu 
lumea maşinilor şi televizoarelor şi a poliţiştilor care voiau 
să ştie dacă ai la tine vreun act de identitate şi cum îi 
cheamă pe părinţii tăi. 

Apropo de părinţi, s-ar putea să nu fi încheiat conturile nici 
cu ei, gândi Jake. Ideea aceasta îi grăbi ritmul cardiac cu 
un amestec de speranţă şi panică. 

Se opriră la jumătatea şirului de maşini, Jake uitându-se 
cu ochi goi de cealaltă parte a unei străzi largi (Gage 


Boulevard, presupunea) în vreme ce medita la toate 
acestea. Acum, Roland şi Eddie îi ajunseră din urmă. 

— Frumuseţea asta o să fie floare la ureche după ce am 
împins două luni Fecioara de Fier, rosti Eddie cu un rânjet. 
Fac pariu că l-ai putea împinge şi numai suflând. 

Inspiră adânc în spatele scaunului cu rotile pentru a 
demonstra. Jake se gândi să-i spună lui Eddie că probabil 
mai erau şi altele în „locurile pentru handi“, din cele 
motorizate, apoi înţelese ceea ce Eddie trebuia să fi ştiut 
de la început: bateriile lor ar fi fost terminate. 

Pentru moment, Susannah îl ignoră; pe ea Jake o 
interesa. 

— Nu mi-ai răspuns, dragule. Toate maşinile astea îţi 
dau dor de casă? 

— Nu. Eram însă curios dacă sunt sau nu toate maşini 
pe care le cunosc. Mă gândeam că poate... dacă versiunea 
asta a anului 1986 a evoluat într-o altă lume decât a 
anului meu 1977, îmi voi da seama cumva. Dar nu îmi pot 
da seama. Pentru că lucrurile se schimbă atât de al naibii 
de repede. Chiar şi în nouă ani... Ridică din umeri şi se uită 
la Eddie. Tu ai putea să-ţi dai seama, totuşi. Tu chiar ai 
trăit în 1986. 

Eddie gemu. 

— Am trăit în el, dar nu l-am observat cu adevărat. Cea 
mai mare parte din timp am fost într-o altă sferă. Totuşi... 
presupun... 

Eddie reîncepu să o împingă pe Susannah pe 
macadamul neted al parcării, arătând spre diverse maşini 
atunci când se afla în dreptul lor. 

— Ford Explorer... Chevrolet Caprice... şi aia de acolo e 
un Pontiac vechi, îţi dai seama după grilajul despicat... 

— Pontiac Bonneville, spuse Jake. 

Era amuzat şi puţin mişcat de mirarea din ochii lui 
Susannah - pentru ea, majoritatea acelor maşini erau la fel 
de futuriste ca nişte nave de recunoaştere marca Buck 
Rogers. Asta îl făcea să se întrebe cum le vedea Roland - 
şi întoarse ochii spre el. 


Pistolarul nu afişa niciun interes pentru maşini. El se uita 
lung peste drum, în parc, spre autostradă... doar că Jake 
nu credea că se uita la vreunul dintre lucrurile acelea. Jake 
avea o bănuială că Roland îşi scruta pur şi simplu propriile 
gânduri. Dacă aşa era, expresia de pe chipul său sugera că 
nu găsea nimic bun acolo. 

— Acela e un Chrysler K, modelele alea mici, spuse 
Eddie, arătând cu degetul, iar ăla-i un Subaru. Mercedes 
SEL 450, excelent, maşina campionilor... Mustang... 
Chrysler Imperial, frumoasă formă, dar probabil că-i mai 
veche ca Dumnezeu... 

— Vezi ce vorbeşti, băiete, îl admonestă Susannah cu 
ceea ce lui Jake i se păru a fi adevărată asprime în voce. 
Pe aia o recunosc şi eu şi mi se pare nouă. 

— Scuze, Suze. Sincer. Asta-i o Cougar... un alt Chevy... 
şi încă unul... Locuitorii din Topeka adoră marca General 
Motors, halal surpriză... Honda Civic... VW Rabbit... un 
Dodge... un Ford... un... 

Eddie se opri, uitându-se la o maşinuţă aflată aproape 
de capătul rândului, albă cu finisaje roşii. 

— Un Takuro, spuse el, mai mult pentru sine, dându-i 
ocol pentru a se uita la portbagaj. Un Takuro Spirit, mai 
exact. Ai auzit vreodată de marca şi modelul ăsta, Jake din 
New York? 

Jake clătină din cap. 

— Nici eu, zise el. Nici eu, futu-i. 

Eddie începu să o împingă pe Susannah spre Gage 
Boulevard (Roland era alături de ei, deşi era tot în propria-i 
lume lăuntrică, mergea când mergeau ei, se oprea când se 
opreau ei). Cu puţin înainte de intrarea automată în 
parcare (opriţi luaţi tichetul), Eddie se opri. 

— În ritmul ăsta, o să-mbătrânim până s-ajungem la 
parcul de acolo şi o să ne găsească moartea înainte să 
călcăm pe autostradă, grăi Susannah. 

Acum, Eddie nu se mai scuză, nu păru nici măcar să o 
audă. Se uita la abţibildul de pe bara din faţă a unui vechi 
AMC Pacer ruginit. Abţibildul era albastru cu alb, precum 


indicatoarele care marcau „locurile pentru handi”. Jake se 
lăsă pe vine ca să vadă mai bine şi, când Ete îşi lăsă capul 
pe genunchiul său, băiatul îl mângâie absent. Cealaltă 
mână o întinse şi atinse abţibildul, ca pentru a se convinge 
că era adevărat. KANSAS CITY MONARCHS, spunea. O-ul din 
Monarchs era o minge de baseball cu linii desenate în 
urma ei, pentru a sugera viteza. 

— Corectează-mă, tinere, dacă greşesc, zise Eddie, 
fiindcă ştiu zero barat despre baseball la vest de Yankee 
Stadium, dar n-ar trebui să scrie Kansas City Royals? Ştii 
tu, George Brett şi restul găştii? 

Jake aprobă din cap. Auzise de Royals şi auzise de Brett, 
deşi acesta fusese un tânăr jucător în când-ul lui Jake şi 
trebuie să fi fost unul relativ bătrân în al lui Eddie. 

— Kansas City Athletics, vrei să spui, interveni Susannah 
pe un ton năuc. 

Roland ignoră toate acestea; el continua să planeze în 
propriu-i strat de ozon lăuntric. ` 

— Nu şi-n '86, scumpo, zise Eddie cu blândeţe. In '86, 
Athletics erau în Oakland. Se uită de la abţibild la Jake. O 
echipă din a doua divizie, poate? întrebă el. Sau poate a 
treia? 

— Royals din a treia divizie tot Royals sunt, spuse Jake. 
Şi joacă în Omaha. Să mergem mai departe. 

Nu ştia de ceilalţi, dar el, unul, merse mai departe cu 
inima ceva mai uşoară. Poate era o prostie, dar se simţea 
uşurat. Nu credea că molima aceea teribilă pândea lumea 
sa, întrucât în lumea sa nu exista echipa Kansas City 
Monarchs. Probabil că informaţia aceasta era insuficientă 
pentru a trage o concluzie, însă el simţea că aşa era. Și 
era o uşurare enormă să poată crede că părinţii lui nu 
aveau să fie răpuşi de un virus pe care oamenii îl numeau 
Captain Trips şi să fie îngropaţi într-o... groapă de gunoi 
sau altundeva. 

Doar că lucrul acesta nu era atât de sigur, chit că 
aceasta nu era versiunea anului 1986 din lumea în care 
trăise el în anul 1977. Deoarece chiar dacă molima aceea 


îngrozitoare izbucnise într-o lume în care existau maşini 
numite Takuro Spirits şi în care George Brett juca la K.C. 
Monarchs, Roland spunea că necazurile se extind... că 
lucrurile asemenea  supergripei  erodează textura 
existenţei aşa cum acidul de baterie descompune o bucată 
de pânză. 

Pistolarul vorbise despre iazul timpului, o expresie care 
la început i se păruse lui Jake de o seducătoare factură 
romantică. Dar dacă apele iazului începeau să se tulbure şi 
iazul însuşi se transforma într-o mlaştină? Şi dacă acele 
lucruri, asemănătoare cu Triunghiul Bermudelor, pe care 
Roland le numea deşirări, odată extrem de rare, începeau 
să devină regulă mai mult decât excepţie? Dacă - oh, iată 
un gând oribil, unul care sigur te putea ţine treaz până-n al 
treilea ceas al nopţii - realitatea însăşi ceda pe măsură ce 
instabilitatea structurală a Turnului Intunecat creştea? 
Dacă urma o prăbuşire, un nivel căzând peste celălalt... şi 
peste celălalt... şi peste celălalt... până când... 

Când Eddie îl prinse de umăr şi strânse, Jake trebui să-şi 
muşte limba ca să nu strige. 

— Îţi faci singur sânge rău, spuse Eddie. 

— Ce ştii tu despre asta? 

Replica sună a neobrăzare, însă era furios. Fiindcă era 
speriat sau fiindcă îl „citise“? Nu ştia. Şi nici nu-i păsa. 

— În privinţa sângelui rău am state vechi, zise Eddie. Nu 
ştiu precis ce te preocupă, dar orice ar fi, acum e un 
moment excelent să nu te mai preocupe. 

Acesta, decise Jake, era probabil un sfat bun. Traversară 
strada împreună. Spre parcul Gage şi spre unul dintre cele 
mai mari şocuri din viaţa lui Jake. 


2 


Trecând pe sub arcada din fier forjat pe care scria 
PARCUL GAGE cu litere înflorate, demodate, se treziră pe o 
cărare de cărămidă ce străbătea o grădină care îmbina în 
proporţii egale stilul englez formal şi aspectul de junglă 


ecuatorială. Neavând cine să o îngrijească în torida vară 
de Midwest, plantele din ea crescuseră necontrolat; 
neavând cine să o îngrijească toamna, plantele din ea îşi 
împrăştiaseră seminţele. Imediat după arcadă, un indicator 
anunţa că aceea era Grădina de Trandafiri Reinische, şi 
într-adevăr erau trandafiri acolo; erau cât vedeai cu ochii. 
Cei mai mulţi se ofiliseră, însă câţiva dintre cei sălbatici 
rezistaseră, ducându-l pe Jake cu gândul la trandafirul de 
pe terenul viran de la 46" colţ cu Second şi trezindu-i un 
dor atât de puternic, încât îl durea. 

Cum intrai în parc, într-o parte era un carusel frumos, de 
modă veche, cu bidiviii surprinşi păşind ţanţoş şi armăsarii 
alergând, stând acum nemişcaţi pe stâlpişorii lor. Însăşi 
tăcerea caruselului, luminile lui pâlpâitoare şi muzica 
diafană de flaşnetă întrerupte pe vecie îi dădeau lui Jake 
fiori. De grumazul unui cal atârna pe un şiret de piele 
mănuşa de baseball a unui copil. Jake abia fu în stare să se 
uite la ea. 

In spatele caruselului, frunzişul se îndesea şi mai tare, 
inundând cărarea şi forțând călătorii să se aşeze în şir 
indian, precum nişte copii rătăciţi într-o pădure de basm. 
Spinii tufişurilor de trandafiri neîngrijiţi agăţară şi rupseră 
hainele băiatului. Cine ştie cum, ajunsese în fruntea 
coloanei (probabil fiindcă Roland era încă afundat în 
gândurile sale) şi din această cauză el îl văzu primul pe 
Charlie, trenuleţul Uu-uu. 

Apropiindu-se de şinele înguste care traversau cărarea - 
erau, de fapt, aproape ca şinele unui trenuleţ de jucărie - 
gândul său era doar la vorbele pistolarului, ka e ca o roată, 
se întoarce mereu la locul de început. We bântuie tranaafirii 
şi trenurile, gândi el. De ce? Nu ştiu. Cred că-i doar o altă 
ghicit... 

Atunci se uită în stânga şi pe gură îi ieşi un 
„ODoamneapărăşipăzeşte“, totul într-un singur cuvânt. | 
se tăiară picioarele şi se aşeză. Vocea-i suna lichidă şi 
îndepărtată în propriile-i urechi. Nu leşină, nu tocmai, dar 
lumea înconjurătoare îşi pierdu culoarea, până când 


ierburile crescute în devălmăşie in partea vestică a 
parcului ajunseră de un cenuşiu aproape aidoma celui al 
cerului tomnatic de deasupra lor. 

— Jake! Jake, ce s-a întâmplat? 

Era Eddie, iar Jake auzea sincera îngrijorare din glasul 
lui, recepționat parcă printr-o legătură telefonică proastă, 
la mare distanţă. Din Beirut, să spunem, sau poate de pe 
Uranus. Şi simţea mâna sigură a lui Roland pe umărul său, 
însă părea la fel de îndepărtată ca vocea lui Eddie. 

— Jake! spuse Susannah. Ce este, scumpule? Ce... 

Şi atunci văzu cu ochii ei şi se întrerupse. Văzu şi Eddie, 
şi se opri şi el din vorbit. Mâna lui Roland căzu. Rămaseră 
toţi, în picioare, uitându-se... mai puţin Jake, care şedea şi 
se uita. Bănuia că până la urmă îşi va recăpăta puterea în 
picioare şi se va putea ridica, dar pe moment şi le simţea 
ca două macaroane moi. 

Trenul era garat cu cincisprezece metri mai în faţă, 
lângă o gară de jucărie care o imita pe cea de peste drum. 
De streaşina ei atârna o pancartă pe care scria TOPEKA. 
Acela era Charlie, trenuleţul Uu-uu, până la ultimul detaliu; 
o locomotivă cu abur Big Boy 402. Şi Jake ştia că, dacă ar 
fi avut forţa necesară să se ridice în picioare şi să se 
apropie, ar fi găsit o familie de şoareci culcuşită în scaunul 
pe care odinioară şedea mecanicul (al cărui nume fusese, 
indubitabil, Bob Cutare). S-ar mai fi aflat încă o familie, de 
rândunici, aceasta culcuşită în horn. 

Și lacrimi negre, uleioase, gândi Jake, uitându-se la 
trenuleţul din faţa gării lui miniaturale şi simțind că i se 
încreţeşte pielea pe tot corpul şi că boaşele şi stomacul i 
se strâng ghem. Noaptea, plânge lacrimi negre, uleioase, 
care-i ruginesc ca naiba frumosul far Stratham. Dar la vremea 
ta, Charlie-băiete, ai transportat destui copii, nu-i aşa? Mereu 
de jur împrejurul parcului Gage mergeai, iar pruncii râdeau, 
doar că unii dintre ei nu râdeau de-adevăratelea; unii dintre 
ei, cei care te înțeleseserâ, strigau. Aşa cum aş striga şi eu 
acum, dacă aş avea putere. 

Puterea însă-i revenea şi, când Eddie îl prinse cu o mână 


de sub un braţ şi Roland de sub celălalt, Jake reuşi să se 
ridice. Se clătină o dată, apoi rămase sigur în picioare. 

— Pentru conformitate, nu dau vina pe tine, zise Eddie 
cu o voce abătută, la fel ca mina sa. Şi mie-mi cam vine să 
cad. E cel din cartea ta; e copia lui în mărime naturală. 

— Deci acum ştim de unde s-a inspirat domnişoara Beryl 
Evans pentru Charlie, trenulețul Uu-uu, spuse Susannah. Fie 
locuia aici, fie cândva înainte de 1942, când a fost 
publicată cărţulia asta blestemată, a vizitat Topeka... 

— ... Şi a văzut trenuleţul pentru copii care circulă prin 
Grădina de trandafiri Reinisch şi prin parcul Gage, încheie 
Jake. 

Incepea să-şi revină după sperietură şi - nu doar copil 
singur la părinţi, ci aproape toată viaţa sa un copil singur, 
pur şi simplu - simţi un val de dragoste şi recunoştinţă 
pentru prietenii săi. Văzuseră şi ei ceea ce văzuse el, 
înţeleseseră sursa spaimei sale. Desigur - împreună erau 
Ka-tet. 

— Nu va răspunde la întrebări copilăreşti, nu va juca 
jocuri prosteşti, rosti Roland pe un ton meditativ. Poţi 
merge mai departe, Jake? 

— Da. 

— Eşti sigur? întrebă Eddie şi, când Jake încuviinţă, 
tânărul o împinse pe Susannah peste şinele de cale ferată. 
Urmă Roland. Jake pregetă o clipă, amintindu-şi un vis pe 
care îl avusese - el şi Ete se aflau la o trecere la nivel cu 
calea ferată şi bumblerul sărise deodată pe şine, lătrând 
dezlănţuit la farul ce se apropia. 

Acum, Jake se aplecă şi-l luă pe Ete în braţe. Se uită la 
trenul ruginit care sta tăcut în gara sa, farul lui stins 
semănând cu un ochi mort. 

— Nu mi-e frică, rosti el cu voce joasă. Nu mă tem de 
tine. 

Farul se aprinse şi scăpără o dată spre el, scurt, o 
lumină puternică, vie: Ştiu că nu-i aşa; ştiu că nu-i aşa, tâcă 
scump. 

Şi se stinse. 


Niciunul dintre ceilalţi nu văzuse. Jake mai aruncă o 
privire la tren, aşteptându-se ca farul să pâlpâie din nou - 
aşteptându-se, poate, ca blestemăţia chiar să-şi pornească 
motorul şi să ţâşnească spre el - dar nu se întâmplă nimic. 

Cu inima bătându-i tare în piept, Jake se grăbi după 
tovarăşii săi. 


3 


Grădina Zoologică Topeka (De renume mondial, conform 
pancartelor) era plină de cuşti goale şi animale moarte. 
Unele dintre animalele care fuseseră eliberate lipseau, dar 
altele muriseră în apropiere. Maimuţele cele mari erau 
încă în zona marcată Habitatul Gorilelor şi păreau să fi 
murit mână-n mână. Cine ştie de ce, asta-l făcu pe Eddie 
să plângă. De când organismul i se curăţase şi de ultima 
urmă de heroină, sentimentele sale erau mereu pe punctul 
de a se stârni într-un ciclon. Vechii lui amici ar fi râs. 

După Habitatul Gorilelor, un lup sur zăcea mort pe 
cărare. Ete se apropie de el cu fereală, adulmecă, apoi 
întinse lungu-i gât şi începu să urle. 

— Fă-l să tacă, Jake, mă auzi? zise Eddie ursuz. 

Îşi dădu seama deodată că simţea miros de animale 
putrezite. Izul era vag, risipit în bună parte de zilele 
caniculare ale verii care tocmai trecuse, însă ceea ce 
rămăsese îl făcea să-i vină să verse. Nu că şi-ar fi amintit 
precis când mâncase ultima dată. 

— Ete! Vino aici! 

Bumblerul mai urlă o dată şi se întoarse la Jake. Se opri 
pe picioarele băiatului, uitându-se în sus cu ochii săi 
stranii, înconjurați cu auriu. Jake îl luă în braţe, îl purtă în 
cerc în jurul lupului, după care îl puse înapoi jos, pe 
cărarea de cărămidă. 

Cărarea ducea la un set abrupt de scări (buruienile 
începuseră deja să răzbată printre pietre) şi, ajuns în capul 
lor, Roland se uită înapoi la zoo şi la grădină. De acolo se 
vedea uşor circuitul descris de şinele trenului, permiţându- 


le pasagerilor lui Charlie să facă un tur complet al 
perimetrului parcului Gage. Dincolo de el, frunzele căzute 
foşneau pe Gage Boulevard, împinse de coada unui vânt 
rece. 

— Astfel căzut-a Lord Perth, murmură Roland. 

— Şi pământul s-a cutremurat sub tunet, încheie Jake. 

Roland îl cercetă surprins, ca un om care se trezeşte 
dintr-un somn adânc, apoi zâmbi şi puse un braţ pe după 
umerii băiatului. 

— L-am jucat pe Lord Perth în tinereţe, zise el. 

— Chiar aşa? 

— Da. Nu peste mult timp, vei auzi totul. 


4 


Dincolo de scări era un coteţ plin cu păsări exotice 
moarte; dincolo de coteţ era un bufet care se lăuda (cam 
fără milă, dat fiind locul) cu CEI MAI BUNI BURGERI DE 
BIVOLI DIN TOPEKA; dincolo de bufet era încă o arcadă din 
fier forjat cu o pancartă pe care scria REVENIŢI ÎN PARCUL 
GAGE FĂRĂ ÎNTÂRZIERE! Dincolo de acesta era povârnişul 
lin al unei rampe de intrare pe o autostradă cu acces 
limitat. Deasupra ei se vedeau bine indicatoarele pe care 
le zăriseră prima oară din cealaltă parte a parcului. 

— La drum întins, din nou, făcu Eddie cu o voce aproape 
prea joasă pentru a fi auzită. La naiba! 

Şi suspină. 

— Ce vrei să spui, Eddie? 

Jake nu credea că Eddie îi va răspunde; când Susannah 
întoarse capul, lungind gâtul, pentru a se uita la el cum 
stătea cu degetele strânse pe mânerele noului scaun cu 
rotile, Eddie îşi feri privirea. După care întoarse ochii, întâi 
la Susannah, apoi spre Jake. 

— Nu-i plăcut. Nimic n-a fost plăcut în viaţa mea, de 
când Gary Cooper aici de faţă m-a tras peste Marele Prag. 

— Nu trebuie să... 

— Dar în acelaşi timp, nu-i cine ştie ce. Ne adunam mai 


mulţi - eu, fratele meu Henry, Bum O'Hara, de regulă, pen' 
că el avea maşină, Sandra Corbitt şi poate, prietenul lui 
Henry căruia-i spuneam Jimmie Polio - şi ne băgăm toate 
numele într-o căciulă. Cel pe care-l extrăgeam era... ghidul 
de drum, obişnuia Henry să-l numească. El - sau ea, dacă 
era vorba de Sandi - trebuia să rămână treaz. Cât de cât, 
măcar. Toţi ceilalţi se făceau pulbere cum scrie la carte. 
Apoi ne îngrămădeam toţi în Chryslerul lui Bum şi o luam 
pe l-95 spre Connecticut sau, poate, mergeam pe Taconic 
Parkway spre nordul New York-ului... doar că noi îi 
spuneam Catatonic Parkway. Ascultam Creedence sau 
Marvin Gaye sau, poate, chiar Elvis’ Greatest hits la 
casetofonul maşinii. 

Era mai bine noaptea, cel mai bine când era lună plină. 
Mergeam uneori ore întregi cu capul scos pe geam, ca 
nişte căţei, uitându-ne în sus la lună şi vânând stele 
căzătoare. Asta numeam noi mers la drum întins. Eddie 
surâse. Păru ceva greu de făcut. Fermecătoare viaţă, 
oameni buni. 

— Sună distractiv, zise Jake. Nu partea cu drogurile, 
sigur, ci călătoritul împreună cu amicii noaptea, privind la 
lună şi ascultând muzică... asta sună excelent. 

— Chiar era, mărturisi Eddie. Până şi îndopaţi atât de 
tare cu pastile de Seconal, încât nu mai făceam diferenţa 
dintre tufiş şi propriii pantofi atunci când ne pişam, era 
excelent. Şi asta-i partea oribilă, înţelegi? 

— La drum întins, zise pistolarul. Să pornim. 

Părăsiră parcul Gage şi traversară drumul spre rampa de 
intrare. 


5 


Cineva scrisese cu vopsea peste ambele indicatoare ce 
anunțau curba ascendentă a rampei. Pe cel inscripţionat 
cu ST LOUIS 215, cineva mâzgălise 


PĂZEA LA MOMÂIA AMBULANTĂ 


cu negru. Pe cel inscripţionat cu URMĂTORUL POPAS 16 
KM, 


TRĂIASCĂ REGELE PURPURIU! 


fusese scris cu litere groase, roşii. Stacojiul acela era 
încă destul de aprins, chiar şi după o vară întreagă. 
Ambele indicatoare fuseseră decorate cu câte un simbol... 


— Ai idee ce înseamnă sloganurile astea, Roland? 
întrebă Susannah. Pistolarul clătină din cap, însă părea 
tulburat, iar expresia aceea introspectivă nu-i părăsi nicio 
clipă privirea. Merseră mai departe. 


6 


Acolo unde rampa se întâlnea cu autostrada, cei doi 
bărbaţi, băiatul şi bumblerul se strânseră în jurul lui 
Susannah, care stătea în noul ei scaun cu rotile. Se uitară 
toţi spre est. 

Eddie nu ştia cum aveau să fie condiţiile de mers odată 
ieşiţi din Topeka, dar acolo toate benzile, cele de dus şi 
cele de întors, de partea lor, erau aglomerate de maşini 
mici şi camionete. Majoritatea vehiculelor erau încărcate 
cu vârf cu bunuri personale care ruginiseră după ce le 
bătuse ploaia un anotimp întreg. 

Însă traficul era cea mai mică dintre grijile lor, în timp ce 
stăteau acolo, uitându-se tăcuţi spre răsărit. Oraşul 
continua cale de aproximativ un kilometru în ambele 
direcţii - puteau vedea clopotniţe de biserică, un lanţ de 


localuri fast-food (Arby's, Wendy's, Mcdonald's, Pizza Hut 
şi unul de care Eddie nu auzise niciodată, numit Boing 
Boing Burgers), reprezentanţe auto, acoperişul unei 
popicării numite Heartland Lanes. Vedeau înainte o altă 
ieşire de pe autostradă, indicatorul de pe margine 
anunțând Spitalul de Stat Topeka şi 6 S-V. Dincolo de 
rampa de ieşire se profila un masiv edificiu din cărămidă 
roşie cu geamuri mici, ca nişte ochi mijiţi care priveau 
disperaţi pe sub iedera căţărătoare. Eddie socotea că un 
loc ce semăna atât de tare cu Attica trebuia să fie un 
spital, probabil genul de purgatoriu al celor care trăiesc 
din ajutor social şi unde săracii aşteptau cu orele în scaune 
incomode din plastic, pentru ca un doctor să se uite la ei 
ca şi când ar fi fost nişte rahaţi de potaie. 

Dincolo de spital, oraşul se sfârşea brusc şi începea 
deşirarea. 

Lui Eddie i se părea că semăna cu un val de apă stătută 
într-o mlaştină uriaşă. Argintie şi clipocitoare, se înghesuia 
până la parapetele elevate ale 1-70, de ambele părti, 
făcând indicatoarele şi balustradele şi maşinile oprite să 
tremure ca nişte miraje; emana murmurul acela lichid ca o 
putoare. 

Susannah îşi acoperi urechile cu mâinile şi lăsă buzele în 
jos. 

— Nu ştiu cât pot suporta. Sincer. Nu vreau să mă vait 
inutil, dar deja simt că-mi vine să vomit şi n-am mâncat 
nimic toată ziua. 

Eddie simţea acelaşi lucru şi totuşi, aşa îngreţoşat cum 
era, nu-şi putea desprinde ochii de la deşirare. Era ca şi 
când irealităţii i-ar fi fost dat... ce? Un chip? Nu. Undele 
clipocitoare, extinse, argintii şi vibrante din faţa lor nu 
aveau un chip, erau exact opusul unui chip, însă aveau un 
corp... un aspect... o prezenţă. 

Da; aceasta din urmă era exprimarea corectă. Aveau o 
prezenţă, aşa cum avea şi demonul care venise la cercul 
de stânci în timp ce ei încercau să-l aducă pe Jake în 
lumea lor. 


Între timp, Roland scotocea adânc în desaga sa. Ajunse, 
parcă, până la fundul ei înainte să găsească ce voia: un 
pumn de gloanţe. Desprinse mâna dreaptă a lui Susannah 
de pe braţul scaunului şi îi puse două gloanţe în palmă. 
Mai luă două şi şi le vâri, cu plumbii înainte, în urechi. 
Susannah asistă întâi uimită, apoi amuzată, apoi îndoită. În 
cele din urmă, îi urmă exemplul. Aproape imediat o 
expresie ferice de uşurare îi umplu chipul. 

Eddie îşi dădu jos din spinare raniţa şi scoase din ea 
cutia pe jumătate plină cu cartuşe de calibru 44, cele 
potrivite pentru Rugerul lui Jake. Pistolarul clătină din cap 
şi întinse mâna. Mai erau patru gloanţe în ea, două pentru 
Eddie şi două pentru Jake. 

— Astea de ce nu-s bune? 

Eddie scutură două cartuşe din cutia provenită din 
spatele dosarelor agăţate în sertarul biroului lui Elmer 
Chambers. 

— Sunt din lumea ta şi nu blochează sunetul. Nu mă 
întreba cum ştiu asta; pur şi simplu, ştiu. Poţi să le încerci, 
dacă vrei, dar nu te vor ajuta cu nimic. 

Eddie arătă spre gloanţele pe care i le oferea Roland. 

— Şi acelea sunt din lumea noastră. Magazinul de 
muniţie de la Seventh colţ cu 49%. Clements’, parcă aşa se 
numea, nu? 

— Astea nu-s de acolo. Astea-s ale mele, Eddie, 
reîncărcate des, dar cumpărate iniţial din ţara verde. Din 
Gilead. 

— Adică sunt gloanţele ude? întrebă Eddie incredul. 
Ultimele gloanţe ude de pe plajă? Cele care s-au făcut 
ciuciulete? 

Roland aprobă. 

— Spuneai că acelea nu vor mai putea fi folosite 
niciodată! Oricât de tare se vor usca! Că praful s-a.... Cum 
spuneai? A, da, „fâsâit”. 

Roland aprobă din nou. 

— Şi de ce le-ai păstrat? De ce să aduci atâta drum un 
pumn de gloanţe nefolositoare? 


— Ce te-am învăţat să spui după ce ucizi ceva, Eddie? 
Ca să-ţi concentrezi mintea? 

— „Tată, ghidează-mi mâinile şi sufletul, astfel încât să 
nu se irosească nimic din animalul acesta.” 

Roland aprobă a treia oară. Jake luă două gloanţe şi le 
vâri în urechi. Eddie le luă pe ultimele două, dar înainte le 
încercă pe cele luate din cutia sa: reduceau sunetul 
deşirării, însă nu-l înlăturau cu totul, vibra în mijlocul 
frunţii lui, făcându-i ochii să lăcrimeze ca atunci când era 
răcit, dându-i impresia că-i va exploda puntea nasului. Le 
scoase şi le introduse pe cele mai mari - cele din anticele 
revolvere ale lui Roland - în locul lor. Îmi bag gloanțe în 
urechi, gândi. Mama s-ar urca pe pereți. Dar asta nu conta. 
Sunetul deşirării tăcu - ori fu redus cel puţin la un zumzet 
îndepărtat - şi asta conta. Când se întoarse şi i se adresă 
lui Roland, se aşteptă ca vocea să-i fie înfundată, ca atunci 
când purtai dopuri de urechi, însă descoperi că se putea 
auzi singur destul de bine. 

— Este vreun lucru pe care să nu-/ ştii? îl întrebă pe 
pistolar. 

— Da, răspunse Roland. Sunt destule. 

— Şi Ete? se interesă Jake. 

— Ete nu va păţi nimic, cred, zise Roland. Haideţi să 
facem câţiva kilometri înainte de căderea nopţii. 


7 


Ete nu părea deranjat de murmurul deşirării; totuşi, 
rămase aproape de Jake Chambers toată acea după- 
amiază, uitându-se neîncrezător la maşinile oprite, care 
blocau benzile Interstatalei 70 pe direcţia est. Şi totuşi, 
observă Susannah, maşinile acelea nu blocau autostrada 
complet. Ambuteiajul se degajă treptat, pe măsură ce 
călătorii lăsară centrul oraşului în urmă, dar chiar şi acolo 
unde traficul fusese aglomerat, unele dintre autovehiculele 
abandonate fuseseră trase pe o parte sau pe alta; câteva 
fuseseră scoase de-a dreptul de pe autostradă, împinse pe 


banda mediană, care, în zona metropolitană, era din beton 
şi, afară din oraş, din iarbă. 

Cineva ar spune că a făcut curat un autocamion de 
depanare, gândi Susannah. Ideea o bucură. Nimeni nu s-ar 
fi sinchisit să degajeze un culoar pe centrul autostrăzii în 
timp ce molima era încă în toi, iar dacă cineva o făcuse 
după aceea - dacă cineva mai fusese prezent să o facă 
după - însemna că molima nu le venise de hac tuturor, că 
necrologurile acelea înghesuite nu spuneau toată 
povestea. 

Erau cadavre în unele maşini, dar acestea, precum cele 
de la baza scărilor gării, erau uscate, nu scurse - mumii 
purtând centuri de siguranţă, cel mai des. Majoritatea 
maşinilor erau goale. Mulţi dintre şoferii şi pasagerii prinşi 
în ambuteiaje probabil că încercaseră deja să iasă din zona 
de infecţie mergând pe jos, însă bănuia că acela nu era 
singurul motiv pentru care o luaseră la pas. 

Susannah ştia că ea însăşi ar fi trebuit să fie legată cu 
lanţuri de volan ca să rămână într-o maşină odată ce ar fi 
înţeles că se instalează simptomele unei boli fatale; dacă 
tot era să moară, ar fi vrut să moră la aer, sub cerul lui 
Dumnezeu. Pe un deal ar fi fost cel mai bine, un loc puţin 
elevat, dar chiar şi un lan de grâu ar fi fost bun, la o adică. 
Orice, numai să nu-şi dea ultima suflare tuşind, şi-n acelaşi 
timp să simtă mirosul brăduţului agăţat de oglinda 
retrovizoare. 

La un moment dat, Susannah credea că ar fi putut 
vedea multe dintre cadavrele celor pe care moartea îi 
prinsese pe fugă, dar nu acum. Datorită deşirării. Se 
apropiară treptat şi Susannah ştiu exact când pătrunseră 
în ea. Corpul îi fu străbătut de un tremur ce o făcu să-şi 
tragă picioarele oloage sus, şi scaunul cu rotile se opri un 
moment. Când se întoarse, îi văzu pe Roland, pe Eddie şi 
pe Jake ţinându-se de burtă şi strâmbându-se. Arătau ca şi 
când pe toţi i-ar fi apucat durerea de burtă în acelaşi timp. 
Apoi Eddie şi Roland se îndreptară de spate. Jake se aplecă 
să-l mângâie pe Ete, care îl privea crispat. 


— Vă simţiţi bine, băieţi? întrebă Susannah. 

Intrebarea fu rostită cu vocea pe jumătate îndârjită şi 
jumătate amuzată a Dettei Walker. Apelă la vocea ei fără 
să-şi fi dorit asta; uneori, ieşea pur şi simplu la suprafaţă. 

— Mda, făcu Jake. Am impresia că mi-a urcat o bulă de 
aer în gât, însă. 

Se uita speriat la deşirare. Negreala ei argintie îi 
înconjura acum din toate părţile, ca şi când întreaga lume 
s-ar fi transformat într-un ţinut mlăştinos din Norfolk în 
zori. In apropiere, arborii îşi scoteau capul din suprafaţa ei 
argintie, aruncând reflexii distorsionate care nicio clipă nu 
stăteau locului şi nici nu-şi păstrau claritatea. Ceva mai 
departe, Susannah vedea un grânar sub formă de turn ce 
părea să plutească. Pe peretele lui, cu litere roz care ar fi 
fost roşii în condiţii normale, scria ALIMENTE GADDISH. 

— Mie mi se pare că am o bulă de aer în minte, zise 
Eddie. Măiculiţă, uitaţi-vă la căcatul ăla cum unduieşte. 

— O mai poţi auzi? întrebă Susannah. 

— Mda, dar slab. E suportabil pentru mine. Pentru tine? 

— Înî. Să mergem. 

Era ca şi când ai zbura prin nori răzleţi într-un avion cu 
carlingă neacoperită, decise Susannah. Mergeau kilometri 
întregi, parcă, prin acea strălucire vibratoare ce nu era nici 
ceaţă şi nici apă, uneori zărind siluete (un hambar, un 
tractor, o pancartă Stuckey's) profilându-se din ea, apoi 
pierdeau totul, mai puţin drumul, care mergea complet 
deasupra suprafeţei luminoase şi, cumva, indistincte a 
deşirării. 

După aceea, deodată, ieşeau la liman. Murmurul scădea 
în intensitate, devenind o şoaptă abia audibilă; puteau 
chiar să-şi destupe urechile fără ca asta să-i deranjeze cu 
ceva, cel puţin până când ajungeau la capătul porțiunii. 
Acolo, vedeau din nou panorama... 

Ba nu, asta era prea mult, Kansas nu avea de fapt 
panorame, însă avea câmpii deschise şi, ici-colo, crânguri 
de copaci tomnatici marcând câte un izvor sau un iaz de 
adăpare a vacilor. Nici urmă de Marele Canion sau de 


valuri care să se spargă în Farul Portland, dar puteai 
măcar să vezi un orizont adevărat în zare şi să te scuturi 
puţin de sentimentul acela neplăcut de claustrofobie. Apoi 
intrau înapoi în pâclă. Jake descrisese cel mai bine 
lucrurile, credea ea, când spusese că a fi în deşirare era ca 
şi când în sfârşit ai atinge mirajul ca de apă lucitoare pe 
care-l vedeai deseori, în zilele toride, deasupra autostrăzii. 

Orice ar fi fost şi oricum ai fi descris lucrurile, a te afla în 
deşirare era un purgatoriu al claustrofobiei, dispărea totul 
în jur, mai puţin cele două sensuri de mers ale autostrăzii 
şi epavele maşinilor, precum nişte nave abandonate pe un 
ocean îngheţat. 

Te rog, ajută-ne să ieşim din asta, i se rugă Susannah unui 
Dumnezeu în care nu mai credea de mult - credea în 
continuare în ceva, dar de când se trezise în lumea lui 
Roland, pe plaja Mării Vestului, modul ei de abordare a 
lumii invizibile suferise modificări considerabile. Te rog, 
ajută-ne să găsim iar Grinda. Te rog, ajută-ne să scăpăm din 
lumea asta tăcută şi moartă. 

Aproape de un indicator care anunţa BIG SPRINGS 3 KM, 
intrară în cea mai mare zonă liberă de până atunci. In 
spatele lor, în vest, soarele la apus strălucea printr-o 
spărtură mică în nori, aruncând raze stacojii peste deşirare 
şi luminând geamurile şi farurile maşinilor oprite în tonuri 
aprinse. De o parte şi de alta a lor, câmpia se întindea 
până în zare. Pământul Plin a venit şi a plecat, gândi 
Susannah. Secerişul a venit şi el şi a plecat. Asta-i ceea ce 
Roland numeşte închiderea anului. Gândul o făcu să 
tremure. 

— Rămânem aici peste noapte, anunţă Roland imediat 
ce trecură de rampa de ieşire spre Big Springs. 

În faţă vedeau deşirarea coborând din nou peste 
autostradă, însă asta era la câţiva kilometri buni - puteai 
vedea pe o distanţă mare în estul Kansasului, descoperi 
Susannah. 

— Putem strânge lemne de foc fără a ne apropia prea 
mult de deşirare, iar murmurul ei nu va fi foarte supărător. 


Poate că vom reuşi chiar să dormim fără gloanţe în urechi. 

Eddie şi Jake se căţărară peste balustradă, coborâră 
malul şi căutară lemne de-a lungul unei albii de pârâu 
secate, rămânând uniţi, aşa cum îi sfătuise Roland. Când 
se întoarseră, norii înghiţiseră iarăşi soarele şi un 
crepuscul cenuşiu, neinteresant, începuse să se furişeze 
peste lume. 

Pistolarul făcu vreascuri din rămurele, apoi le aşeză în 
maniera sa obişnuită, clătind un soi de horn pe banda de 
avarie. In timp ce făcea asta, Eddie se duse pe banda 
mediană şi rămase acolo, cu mâinile în buzunare, uitându- 
se spre est. După câteva momente, Jake şi Ete i se 
alăturară. 

Pistolarul scoase amnarul, îl scapără în golul hornului şi, 
în scurt timp, focul se aprinse. 

— Roland! strigă Eddie. Suze! Veniţi aici! Uitaţi-vă la 
asta! 

Susannah se îndreptă cu scaunul spre Eddie, apoi 
Roland - după ce verifică o ultimă oară vatra - prinse de 
mânere şi o împinse. 

— La ce să ne uităm? întrebă femeia. 

Eddie arătă cu degetul. La început, Susannah nu văzu 
nimic, deşi autostrada era perfect vizibilă chiar şi dincolo 
de locul unde deşirarea îşi reintra în drepturi, la distanţă 
de poate cinci kilometri. Apoi... da, parcă văzu ceva. 
Parcă. O siluetă la graniţa câmpului vizual. De n-ar fi fost 
lumina puţină a zilei pe sfârşite... 

— E cumva o clădire? întrebă Jake. Măi să fie, pare că a 
fost ridicată direct pe autostradă! 

— Ce zici de aia, Roland? chestionă Eddie. Tu ai cei mai 
buni ochi din univers. 

Un timp, pistolarul nu spuse nimic, ci se uită doar de-a 
lungul benzii mediane, cu degetele mari agăţate în curea. 
Într-un târziu, zise: 

— O să vedem mai bine când ne vom apropia de ea. 

— O, haide! făcu Eddie. Adică, fir-ar ea de treabă! Ştii ce 
este sau nu? 


— O să vedem mai bine când ne vom apropia de ea, 
repetă pistolarul... ceea ce, desigur, nu reprezenta defel 
un răspuns. 

Fără a-şi dezlipi ochii, traversă benzile de mers spre est 
pentru a verifica focul, tocurile cizmelor sale bocănind pe 
asfalt. Susannah se uită la Jake şi la Eddie, şi ridică din 
umeri. Făcură şi ei acelaşi gest... şi atunci Jake izbucni în 
hohote vesele de râs. De regulă, gândi Susannah, puştiul 
se comporta mai mult ca un adolescent de optsprezece ani 
decât ca un băiat de unsprezece, însă râsetul acela îl făcu 
să pară că avea nouă şi mergea pe zece. Asta n-o 
descumpănea deloc. 

Cobori privirea spre Ete, care îi studia atent şi se 
străduia, fără sorţi de izbândă, să imite ridicatul din umeri. 


8 


Mâncară delicatesele înfăşurate în frunze pe care Eddie 
le numea burritos pistoleşti, trăgându-se aproape de foc şi 
alimentându-l cu lemne, în vreme ce întunericul cobora 
peste lume. Undeva spre sud, o pasăre strigă - cel mai 
solitar sunet pe care îl auzise în viaţa sa, îşi spuse Eddie. 
Niciunul dintre ei nu prea avea chef de vorbă, iar lui îi 
trecu prin gând că, în acel moment al zilei, nimeni nu prea 
mai avea. De parcă momentul când pământul schimba 
ziua pe noapte ar fi fost special, un moment care, cine ştie 
cum, îi separa de puternica frăţie pe care Roland o numea 
Ka-tet. 

Jake îi dădu lui Ete să mănânce bucăţi mici de carne 
uscată de căprioară din ultimul său burrito; Susannah 
şedea pe sacul ei de dormit, cu picioarele încrucişate sub 
pledul de piele, privind visătoare în foc; Roland se sprijinea 
pe coate, întins pe spate, studiind cerul pe care norii 
începuseră să se risipească, dezvăluind stelele. Uitându-se 
şi el în sus, Eddie văzu că Stea Bătrână şi Mamă Bătrână 
dispăruseră, locul lor fiind luat de Steaua Polară şi Carul 
Mare. Poate că aceea nu era lumea lui - automobile 


Takuro, echipa Kansas City Monarchs şi un lanţ 
restaurante fast-food numit Boing Boing Burgers, toate 
sugerau asta - dar Eddie considera că asemănarea era 
prea mare pentru ca el să-şi poată păstra liniştea 
sufletească. Poate, gândi el, voi avea mai mult noroc cu 
lumea vecină. 

Când pasărea strigă iarăşi în depărtare, se ridică şi se 
uită la Roland. 

— Parcă aveai ceva să ne spui, i se adresă. O poveste 
emoţionantă din tinereţea ta, cred. Susan - aşa o chema, 
nu? 

Preţ de încă un moment, pistolarul continuă să se uite 
spre văzduh - acum probabil că Roland era cel care se 
pierdea printre constelații, înţelese Eddie - după care îşi 
mută privirea spre prietenii săi. Avea un aer straniu de 
tristeţe, de tulburare. 

— Ai crede că încerc să trag de timp, spuse el, dar aş 
mai cere o zi răgaz să mă gândesc la lucrurile astea. Sau 
poate că-mi trebuie de fapt o noapte în care să visez la 
ele. Sunt lucruri de demult, lucruri moarte, însă eu... 
Ridică mâinile într-un gest oarecum distrat. Unele lucruri 
nu se odihnesc bine nici atunci când sunt moarte. Oasele 
lor strigă din pământ. 

— Există fantome, zise Jake şi, în ochii săi, Eddie 
observă umbra groazei pe care trebuie să o fi simţit 
înăuntrul casei de pe Dutch Hill, a groazei pe care trebuie 
să o fi simţit atunci când Gardianul a ieşit din perete şi s-a 
întins după el. Uneori există fantome şi uneori se întorc 
printre vii. 

— Da, aprobă Roland. Uneori există şi uneori se întorc. 

— Poarte că e mai bine să nu stai pe gânduri, propuse 
Susannah. Uneori - mai ales când ştii că ceva va fi greu - e 
mai bine să urci pe cal şi să porneşti în galop. 

Roland medită grav la aceasta, apoi ridică ochii spre ea. 

— La focul de mâine seară vă voi povesti despre Susan, 
spuse el. Vă promit asta pe numele tatălui meu. 

— E musai să auzim? întrebă Eddie brusc, aproape uluit 


să audă această întrebare ieşindu-i pe gură; nimeni nu 
fusese mai curios de trecutul pistolarului decât el însuşi. 
Vreau să zic, dacă durerea e mare, Roland... dacă e mare 
de tot... poate... 

— Nu sunt sigur dacă e musai să auziţi, dar cred că eu 
trebuie să spun povestea. Viitorul nostru este Turnul şi, 
pentru a merge spre el cu sufletul împăcat, trebuie să 
ajung, pe cât îmi stă-n puteri, la o reconciliere cu propriu- 
mi trecut. N-aş avea cum să vă povestesc totul - în lumea 
mea, până şi trecutul e în mişcare, rearanjându-se în 
multe feluri vitale - însă această poveste poate fi 
reprezentativă pentru toate celelalte. 

— E cumva o poveste western? întrebă Jake pe nepusă 
masă. 

Roland se uită la el, buimac. 

— Nu pricep ce spui, Jake. Gilead este o Baronie din 
Lumea Vestului, da, la fel şi Mejis, dar... 

— Va fi o poveste western, sublinie Eddie. Toate 
poveştile lui Roland sunt western, dacă stai să le analizezi. 

Se întinse pe spate şi trase pătura peste el. Vag, din est 
şi vest deopotrivă, auzea murmurul deşirării. Căută în 
buzunare gloanţele pe care i le dăduse Roland şi încuviinţă 
mulţumit când le găsi. Bănuia că noaptea asta va putea 
dormi fără ele, însă a doua zi cu siguranţă aveau să-i 
prindă bine. Incă nu ajunseseră la capătul drumului întins. 

Susannah se aplecă deasupra lui şi îl sărută pe vârful 
nasului. 

— Gata pe ziua de azi, dragul meu? 

— Aha, făcu Eddie şi îşi împleti degetele sub cap. Nu mi 
se întâmplă în fiecare zi să călătoresc cu cel mai rapid tren 
din lume, să distrug cel mai deştept computer din lume şi 
apoi să descopăr că omenirea a fost răpusă de gripă. Şi 
totul înainte de cină, pe deasupra. Rahaturile de genul 
ăsta te obosesc, nu glumă. 

Eddie surâse şi închise ochii. Încă surâdea, când îl fură 
somnul. 


9 


În visul său, stăteau toţi la colţul lui Second Avenue cu 
46 Street, uitându-se peste gardul de scânduri la 
buruienosul teren viran din spatele său. Purtau straiele lor 
din Lumea de Mijloc - o combinaţie pestriță de velur şi 
cămăşi vechi, abia însăilate - totuşi niciunul dintre pietonii 
care se grăbeau pe Second nu părea să observe. Nimeni 
nu observa nici billy-bumblerul din braţele lui Jake ori 
armele pe care le aveau asupra lor. 

Asta pentru că suntem fantome, gândi Eddie. Suntem 
fantome şi nu avem odihnă. 

Pe gard erau afişe - unul pentru Sex Pistols (turneul de 
reîntregire a formaţiei, conform posterului, iar Eddie îşi 
spuse că asta era de-a dreptul comic - Pistols era o 
formaţie care niciodată nu avea să se reunească), unul 
pentru un comedian, Adam Sandler, de care Eddie nu 
auzise niciodată, unul pentru un film intitulat The Craft, 
despre vrăjitoare adolescente. Lângă acesta, cu litere roz- 
închis ca trandafirii vara, scria: 


Vezi URSUL cât e de mare! 
LUMEA toată-i în a sa privire. 
TIMPUL se destramă, 
Trecutul e o ghicitoare, un joc; 
TURNUL te aşteaptă în mijloc. 


— Acolo, spuse Jake, arătând. Trandafirul. Vedeţi cum ne 
aşteaptă, acolo, în mijlocul terenului. 

— Da, e foarte frumos, zise Susannah. Apoi arătă spre 
panoul de lângă Trandafir, cu faţa spre Second Avenue. În 
vocea şi în privirea ei se citea nedumerirea. Dar ce e cu 
ala? 

Conform panoului, două antreprize - Firma de 
Construcţii Mills şi Agenţia Imobiliară Sombra - urmau să-şi 
unească forţele pentru a construi ceva numit Complexul 
Rezidenţial de Lux Turtle Bay, chiar în locul acela. Când? 


ÎN CURÂND, aceasta era singura informaţie. 

— Eu nu mi-aş face probleme pentru asta, spuse Jake. 
Panoul ăsta e aici de mult. Probabil că e mai vechi ca ti... 

In clipa aceea, în aer reverberă sunetul unui motor 
turat. Din spatele gardului, de partea cu 46" Street a 
terenului, vălătuci de gaze de eşapament maroniu- 
murdare se ridicară precum nişte semnale cu fum 
aducătoare de veşti proaste. Deodată, scândurile din 
partea aceea fură spulberate şi un buldozer roşu uriaş 
călcă peste ele. Până şi lama lui era roşie, chiar dacă 
literele vopsite pe cupa sa - SLAVIŢI-L TOŢI PE REGELE 
PURPURIU - erau de un galben viu ca panica. În scaunul din 
cabină, cu faţa-i descărnată rânjind la ei de deasupra 
manetelor, şedea cel care-l răpise pe Jake pe podul peste 
râul Send - vechiul lor prieten Gasher. Pe partea din faţă a 
căştii sale lăsate pe spate, cuvintele TURNATORIA LAMERK 
se reliefau scrise cu negru. Deasupra lor fusese pictat un 
ochi larg deschis. 

Gasher cobori lama buldozerului, care brăzdă terenul pe 
diagonală, strivind cărămizi, pulverizând sticle de bere şi 
suc, transformându-le în praf sclipitor, scoțând scântei din 
pietre. Direct în calea lui, trandafirul înclina delicata-i 
corolă. 

— Să vă văz acu'cum puneţi întrebări copilăreşti de-ale 
voastre! strigă apariţia aceea nedorită. întrebaţi cât poftiti, 
scumpii mei amici, de ce nu? Pretinu vost' Gasher e mare 
amator de ghicitori! Să-nțelegeți numa * că, orice ať’ întreba, 
eu tot o să calc puturoşenia aia, o s-o fac una cu pământu', 
aha, chiar aşe! Ş-apoi o să mai trec o dată peste ea! Fărâme, 
fărâmițe, pretinii mei dragi! Aha, fărâme-fărâmiţe! 

Susannah ţipă când lama stacojie a buldozerului se 
năpusti asupra trandafirului şi Eddie se prinse cu mâinile 
de gard. Voia să sară peste el, să se arunce peste 
trandafir, încercând să-l protejeze... 

... doar că era prea târziu. Şi el ştia asta. 

Ridică iar ochii spre arătarea flecară din scaunul 
buldozerului şi văzu că Gasher dispăruse. Acum, la 


comenzi era Mecanicul Bob, din Charlie, trenulețul Uu-uu. 

— Opreşte-te! strigă Eddie. Pentru numele lui Hristos, 
opreşte-te! 

— Nu pot, Eddie. Lumea a mers mai departe şi eu nu mă 
pot opri. Trebuie să merg odată cu ea. 

Şi-n vreme ce umbra buldozerului căzu peste trandafir, 
în vreme ce lama secţionă unul dintre stâlpii care 
susțineau panoul (Eddie observă că IN CURAND se 
transformase în ACUM), îşi dădu seama că omul de la 
comenzi nu mai era nici Mecanicul Bob. 

Acum era Roland. 


10 


Eddie se ridică în şezut pe banda de avarie a autostrăzii, 
respirând sacadat aer pe care îl putea vedea în faţa sa şi 
cu transpiraţia deja răcindu-i-se pe pielea încălzită. Era 
convins că strigase, trebuia să fi strigat, deşi Susannah 
dormea în continuare lângă el şi doar capul ei ieşea din 
sacul de dormit pe care îl împărțeau, iar Jake sforăia uşor 
în stânga, cu un braţ scos de sub pătură şi petrecut pe 
după Ete. Bumblerul dormea şi el. 

Roland însă era treaz. Şedea calm de cealaltă parte a 
vetrei stinse, curăţându-şi armele şi uitându-se la Eddie. 

— Vise urâte. 

Nu era o întrebare. 

— Mada. 

— O vizită din partea fratelui tău? 

Eddie clătină din cap. 

— Turnul, atunci? Câmpul de trandafiri şi Turnul? 

Chipul lui Roland rămase impasibil, însă Eddie simţea 
unda de interes care îi răzbătea întotdeauna în voce atunci 
când venea vorba despre Turnul întunecat. Eddie spusese 
odată că pistolarul era dependent de Turn şi Roland nu 
negase. 

— De data asta, nu. 

— Ce, atunci? 


Eddie tremură. 

— E frig. 

— Da. Mulţumeşte-le zeilor tăi că cel puţin nu plouă. 
Ploile de toamnă e bine să le eviţi de câte ori poţi. Ce vis ai 
avut? 

Eddie continua să ezite. 

— Tu nu ne-ai trăda niciodată, nu-i aşa, Roland? 

— Nimeni nu poate spune asta sigur, Eddie, iar eu am 
jucat deja rolui trădătorului mai mult decât o singură dată. 
Spre ruşinea mea. Dar... cred că zilele acelea au apus. 
Suntem o singură entitate, ka-tet. Dacă ar fi să-l trădez pe 
unul dintre voi - chiar şi pe prietenul îmblănit al lui Jake - 
ar însemna să mă trădez pe mine însumi. De ce întrebi 
asta? 

— Şi nu ţi-ai trăda niciodată misiunea. 

— Să renunţ la Turn? Nu, Eddie. Nu, asta niciodată. 
Spune-mi ce vis ai avut. 

Eddie îi povesti şi nu lăsă nimic deoparte. Când termină, 
Roland cobori încruntat, privirea la armele sale. Păreau să 
se fi reasamblat singure în timp ce Eddie vorbise. 

— Ce înseamnă, deci, că te-am văzut conducând 
buldozerul acela la sfârşit? Că încă nu am încredere în 
tine? Că în subconştient... 

— Asta înseamnă ologia psihicului? Cabala despre care 
v-am auzit vorbind pe tine şi pe Susannah? 

— Da, presupun că asta este. 

— E de rahat, zise Roland neînduplecat. Bălmăjeli ale 
minţii. Vise care fie nu înseamnă nimic, fie înseamnă totul 
- şi atunci când înseamnă totul, aproape mereu vin ca 
mesaje de la... ei bine, de la alte niveluri ale Turnului. li 
aruncă lui Eddie o privire cu subiînţeles. Şi nu toate 
mesajele sunt trimise de prieteni. 

— Cineva sau ceva îşi bate joc de mintea mea? Asta vrei 
să spui? 

— Cred că e posibil. Trebuie totuşi să fii cu ochii pe 
mine. Cum bine ştii. Trebuie să fiu supravegheat. 

— Am încredere în tine, spuse Eddie şi simpla stângăcie 


cu care le rosti dădu cuvintelor sale sinceritate. 

Roland păru mişcat, aproape zguduit, şi Eddie se întrebă 
cum de putuse gândi fie şi numai o clipă că omul acela era 
un robot lipsit de sentimente. O fi fost Roland cam în pană 
de imaginaţie, însă categoric avea sentimente. 

— Un singur lucru mă îngrijorează foarte tare la visul 
tău, Eddie. 

— Buldozerul? 

— Maşinăria, da. Amenințarea la adresa trandafirului. 

— Jake a văzut trandafirul, Roland. Era în bună stare. 

Roland încuviinţă. 

— În cânduul lui, când-ul acelei zile specifice, trandafirul 
prospera. Dar asta nu înseamnă că aşa va fi mereu. Dacă 
se începe construirea complexului despre care vorbea 
panoul... dacă bul/dozerul va veni... 

— Există alte lumi în afară de astea, rosti Eddie. ŢIi- 
aminteşti? 

— Unele lucruri poate că există doar într-una. Într-un 
singur unde, într-un singur când. Roland se lăsă jos şi ridică 
ochii spre stele. Trebuie să protejăm trandafirul, spuse. 
Trebuie să-l protejăm cu orice preţ. 

— Crezi că e o altă uşă, nu-i aşa? Una care se deschide 
spre Turnul Întunecat. 

Pistolarul îl privi cu ochi luminaţi de stele. 

— Cred că ar putea să fie Turnul, răspunse el. Şi dacă e 
distrus... 

Închise ochii. Altceva nu mai spuse. 

Eddie rămase treaz până târziu. 


11 


Zorii zilei următoare aduseră prospeţime şi frig. În 
lumina puternică a dimineţii, ceea ce Eddie zărise în seara 
precedentă se vedea mult mai clar... insă el tot nu-şi putea 
da seama ce anume era. O altă ghicitoare, şi începea să se 
cam sature de ele. 

Rămase uitându-se cu ochii mijiţi la conturul acela, 


ţinând mâna streaşină pentru a se proteja de soare, cu 
Susannah de o parte a sa şi Jake de cealaltă. Roland se 
întorsese la vatră, strângând ceea ce el numea gunna, 
termen ce părea a însemna toate bunurile lor personale. 
Nu se arăta preocupat de silueta din depărtare şi nici ce 
era nu ştia. 

La ce distanţă? Cincizeci de kilometri? Optzeci? Aparent, 
răspunsul depindea de distanţa la care puteai vedea peste 
câmpia aceea plată, iar Eddie nu cunoştea răspunsul. Un 
lucru de care se simţea sigur era acela că Jake avusese 
dreptate în cel puţin două privinţe - era un fel de clădire şi 
se întindea peste toate cele patru benzi ale autostrăzii. 
Aşa trebuie să fie, căci cum altfel ar fi putut-o ei vedea? S- 
ar fi pierdut în deşirare... nu? 

Poate se află într-o porțiune din acelea deschise - ceea ce 
Suze numeşte „goluri in nori”. Sau poate că deşirarea se 
termină înainte să ajungem până acolo. Sau poate e o 
halucinație blestemată. În orice caz, ai putea foarte bine să ţi-o 
scoţi din cap pentru moment. Mai aveți ceva drum de făcut. 

Totuşi, clădirea îl fascina. Semăna cu o diafană 
construcţie orientală din albastru şi auriu, ca în O mie şi 
una de nopți... doar că Eddie bănuia că albastrul provenea 
de la cer şi auriul de la soarele tocmai răsărit. 

— Roland, vino aici o secundă! 

La început, nu crezu că pistolarul va veni, dar apoi 
Roland strânse o nojiţă la raniţa lui Susannah, se ridică, 
duse mâna la şale, se întinse şi veni la el. 

— Pe toţi zeii, ai zice că nimeni din ceata asta, în afară 
de mine, nu ştie să facă bagajele, se plânse pistolarul. 

— O să dăm o mână de ajutor, zise Eddie, aşa facem 
mereu, nu? Dar uită-te întâi la chestia aia. 

Roland se uită, dar numai în treacăt, de parcă nici n-ar fi 
vrut să o observe. 

— E din sticlă, nu-i aşa? întrebă tânărul. 

Roland mai aruncă, pripit, o privire. 

— Socot, spuse el. 

Asta, rostită de el, suna ca Eu aşa aş zice, partenere. 


— Avem multe clădiri de sticlă în lumea din care vin, dar 
cele mai multe sunt blocuri cu birouri. Chestia aia din faţă 
seamănă mai mult cu ceva din Lumea Disney. Ştii cumva 
ce este? 

— Nu. 

— Atunci, de ce nu vrei să te uiţi la ea? întrebă 
Susannah. 

Roland se uită încă o dată în zare la lumina reflectată de 
sticlă, dar şi acum o făcu la repezeală - aproape doar un 
tras cu ochiul. 

— Pentru că e de rău, spuse el, şi pentru că e în drumul 
nostru. Vom ajunge acolo în timp. Nu-i nevoie să ne facem 
gânduri rele înainte ca răul să se producă. 

— Ajungem acolo azi? se interesă Jake. 

Roland ridică din umeri, cu chipul încă impenetrabil. 

— Va fi apă, dacă asta va fi vrerea Domnului, rosti el. 

— Hristoase, ai fi putut face o avere scriind răvaşe, zise 
Eddie. 

Sperase să-i trezească măcar un zâmbet, dar fu 
dezamăgit. Roland traversă doar drumul, se lăsă într-un 
genunchi, îşi luă desaga şi raniţa peste umăr şi-i aşteptă 
pe ceilalţi. Când fură pregătiţi, pelerinii îşi reluară marşul 
spre est de-a lungul Interstatalei 70. Pistolarul conducea, 
mergând cu capul în pământ şi cu ochii pe bombeurile 
cizmelor sale. 


12 


Roland fu tăcut toată ziua aceea şi, pe măsură ce 
clădirea din faţa lor se apropia (e de rău, şi e în drumul 
nostru, zisese el), Susannah ajunse să înţeleagă că nu era 
vorba de morocăneală sau de îngrijorare faţă de orice s-ar 
afla în calea lor. De fapt, Roland se gândea la povestea pe 
care promisese să le-o spună, şi era mai mult decât 
îngrijorat. 

Când se opriră să ia masa de prânz, puteau vedea clar 
clădirea din faţă - un palat cu multe turnuri, ce părea făcut 


în totalitate din sticlă reflectorizantă. Deşirarea se întindea 
până aproape în jurul lui, însă palatul se ridica senin 
deasupra ei, turnurile lui semeţindu-se spre cer. Sigur că 
era extrem de ciudat acolo, în întinderea plată a 
Kansasului de Est; totuşi, Susannah credea că era cea mai 
frumoasă clădire pe care o văzuse în viaţa ei; chiar mai 
frumoasă decât Chrysler Building, iar aceasta era un reper 
greu de egalat. 

Apropiindu-se, ei îi veni din ce în ce mai greu să se uite 
în altă parte. Privind reflexiile norilor pufoşi plutind peste 
zidurile şi cortinele albastru-celest ale castelului de cleştar 
era cum ai privi o splendidă iluzie... şi totuşi avea o 
anumită consistenţă. Avea ceva peremptoriu. In parte, 
asta se datora probabil doar umbrei pe care o arunca - 
mirajele, din câte ştia ea, nu aveau umbră - dar asta nu 
era tot. Pur şi simplu, era. Nu avea habar ce căuta un 
asemenea lucru fabulos acolo, în lumea lui Stuckey şi 
Hardee (fără a mai aminti de Boing Boing Burgers), însă 
iată-l acolo. Socotea că timpul avea să-i lămurească restul 
nedumeririlor. 


13 


Ridicară tabăra în linişte, îl urmăriră pe Roland cum clădi 
în linişte hornul de lemne care avea să fie focul lor, după 
care şezură înaintea lui în linişte, privind cum apusul 
transforma uriaşul edificiu de cleştar din faţa lor într-un 
castel de foc. Turnurile şi crenelurile lui străluciră întâi 
într-un roşu-aprins, apoi în portocaliu, apoi într-un auriu 
care se stinse cu iuţeală în ocru, pe când Stea Bătrână 
apăru pe firmament deasupra lor... 

Ba nu, gândi ea cu vocea Dettei. Wu aia-i, fată. Da’ deloc. 
Aia-i Steaua Nordului. Aceeaşi pe care o vedeai d-acasă de la 
tine, cân’ şedeai în poala lu’ tati. 

Totuşi, ea descoperi că pe Stea Bătrână o voia; Stea 
Bătrână şi Mamă Bătrână. O ului să afle că-i era dor de 
lumea lui Roland şi se întrebă de ce ar trebui să fie aşa 


surprinsă. În definitiv, era o lume în care nimeni nu-i 
spusese curvă tuciurie (cel puţin, nu încă), o lume în care- 
şi găsise persoana iubită... şi-şi făcuse, pe deasupra, 
prieteni buni. Asta din urmă o făcea puţin să-i dea 
lacrimile. II strânse pe Jake la piept. Băiatul se lăsă 
îmbrăţişat, zâmbind, cu ochii întredeschişi. La oarecare 
distanţă, neplăcută, dar suportabilă şi fără dopuri în 
urechi, deşirarea îşi murmura cântecul de jale. 

Când ultimele nuanţe de galben începură să se şteargă 
de pe castelul din lungul drumului, Roland îi lăsă şezând 
pe banda de mers a autostrăzii şi se întoarse la focul său. 
Prăji altă carne de căprioară înfăşurată în frunze şi împărţi 
mâncarea tuturor. Mâncară în linişte (Roland nu mâncă, de 
fapt, aproape nimic, observă Susannah). Când terminară, 
putură vedea Calea Lactee desfăşurată pe pereţii 
castelului, puncte luminoase reflectate, care ardeau 
precum focul în apa stătătoare. 

Eddie fu cel care sparse într-un final tăcerea. 

— Nu este nevoie, spuse el. Eşti scuzat. Sau absolvit. 
Sau ce naiba o mai fi nevoie ca să-ţi ştergi de pe faţă 
expresia aia. 

Roland îl ignoră. Bău, ridicând plosca pe cot ca un 
ţărănoi care soarbe poşircă dintr-o sticlă, cu capul pe 
spate, cu ochii la stele. Ultima gură o scuipă pe marginea 
drumului. 

— Viaţă lungă recoltei tale, zise Eddie, fără a zâmbi. 

Roland nu spuse nimic, dar se făcu alb la faţă, de parcă 
ar fi văzut o fantomă. Sau ar fi auzit una. 


14 


Pistolarul se întoarse către Jake, care îi adresă o privire 
serioasă. 

— Am trecut proba bărbăţiei la vârsta de paisprezece 
ani, cel mai tânăr din ka-tet-ul meu - din clasa mea, ai zice 
tu - şi poate cel mai tânăr din toate timpurile. Ti-am 
povestit o parte din asta, Jake. Îţi aminteşti? 


Ne-ai spus tuturor o parte din asta, îl corectă Susannah în 
gând, dar îşi ţinu gura şi-l avertiză şi pe Eddie, din priviri, 
să facă la fel. Roland nu fusese în apele lui cu acea ocazie; 
cum Jake era deopotrivă mort şi viu în mintea sa, omul se 
lupta cu nebunia. 

— Adică atunci când îl urmăream pe Walter, spuse Jake. 
După haltă, dar înainte ca eu... să cad. 

— Da, atunci. 

— Mi-amintesc puţin, nu cine ştie ce. Aşa cum îţi 
aminteşti ce ai visat. 

Roland încuviinţă. 

— Ascultă, atunci. Am să-ţi spun mai mult de data asta, 
Jake, pentru că eşti mai mare. Cu toţii suntem, presupun. 

Susannah fu la fel de fascinată de poveste şi a doua 
oară; cum se întâmplase ca băiatul Roland să-l descopere 
pe Marten, sfătuitorul tatălui său (vrăjitorul tatălui său), în 
apartamentul mamei lui. Doar că nu fusese deloc o 
întâmplare, desigur; băiatul ar fi trecut pe lângă uşa ei 
fără să-i arunce o privire dacă Marten n-ar fi deschis-o şi 
nu l-ar fi invitat să intre. Marten îi spusese lui Roland că 
mama lui vrea să-l vadă, însă o singură privire la zâmbetul 
ei crispat şi la ochii ei adumbriţi, cum şedea acolo în 
scaunul cu spetează scundă, îi spusese băiatului că el era 
ultima persoană de pe faţa pământului pe care Gabrielle 
Deschain îşi dorea s-o vadă în clipa aceea. 

Roşeaţa din obrajii ei şi urmele de muşcături de pe o 
parte a gâtului îi spuseseră tot restul. 

Astfel fusese împins de Marten spre o timpurie probă de 
bărbăţie şi, apelând la o armă la care învățătorul său nu se 
aşteptase - şoimul lui, David - Roland îl înfrânsese pe Cort, 
îi luase toiagul... şi îşi făcuse un duşman pe viaţă din 
Marten Broadcloak.* 

Grav bătut, cu faţa umflată într-atât încât semăna cu 
masca de gnom a unui copil, Cort avusese timp, înainte 
să-şi piardă cunoştinţa şi să intre în comă, să-i ofere un 
sfat noului său ucenic pistolar: mai păstrează o vreme 


+ Mantie-Largă, în traducere liberă (n. tr.). 


distanţa faţă de Marten. 

— Mi-a spus să las povestea luptei noastre să se 
transforme în legendă, le povesti pistolarul lui Eddie, 
Susannah şi Jake. Să aştept ca propriei mele umbre să-i fi 
crescut păr pe faţă şi să-l fi bântuit pe Marten în visele 
sale. 

— Şi i-ai ascultat sfatul? întrebă Susannah. 

— Nici n-am avut ocazia, spuse Roland şi chipul său fu 
marcat de un zâmbet dureros, pătimaş. Voiam să meditez 
la asta, şi încă serios, dar înainte să mă pot pune bine pe 
gânduri, lucrurile... s-au schimbat. 

— Mereu se întâmplă aşa, nu crezi? făcu Eddie. 
Dumnezeule mare, chiar aşa.-i. 

— Mi-am îngropat şoimul, prima armă pe care am 
folosit-o vreodată, şi poate cea mai bună. Apoi - şi partea 
asta sunt sigur că nu ţi-am spus-o înainte, Jake - m-am dus 
în oraşul de jos. Căldura acelei veri s-a dezlănţuit în furtuni 
cu tunete şi grindină, şi într-o încăpere de deasupra unuia 
dintre bordelurile în care lui Cort îi plăcea să-şi facă 
veacul, m-am culcat cu o femeie pentru întâia oară. 

Gânditor, scormoni cu un băț în foc, păru să 
conştientizeze simbolismul inconştient al gestului său şi îl 
aruncă, descriind un rânjet strâmb. Băţul ateriză, mocnind, 
aproape de pneul unui Dodge Aspen abandonat şi se 
stinse. 

— A fost bine. Sexul a fost bun. Nu măreţul lucru la care 
eu şi prietenii mei ne gândeam şi despre care şuşoteam şi 
care ne stârnea curiozitatea, desigur... 

— Cred că în rândul tinerilor există o tendinţă de 
supraestimare a fofoloancelor de închiriat, scumpule, zise 
Susannah. 

— Am adormit ascultându-i pe beţivanii de la parter 
lălăind împreună cu pianul şi răpăitul grindinei în geam. M- 
am trezit a doua zi în... ei... să spunem că m-am trezit într- 
un fel în care niciodată nu m-aş fi aşteptat să mă trezesc 
într-un loc ca acela. 

Jake puse lemne peste foc. Flăcările se ridicară, 


reliefând obrajii lui Roland, desenându-i semiluni de umbră 
sub sprâncene şi mai jos de buza inferioară. Şi-n timp ce 
vorbea, Susannah descoperi că putea aproape să vadă ce 
se întâmplase în acea dimineaţă de demult ce trebuie să fi 
mirosit a macadam ud şi a aer de vară îndulcit de ploaie; 
ce se întâmplase în hogeacul unui târfe de deasupra unei 
bodegi în oraşul de jos din Gilead, reşedinţa de Baronie a 
Noului Canaan, un petic de pământ situat în regiunile 
vestice ale Lumii de Mijloc. 

Un băiat, încă suferind de pe urma luptei din ziua 
precedentă şi proaspăt iniţiat în misterele sexului. Un 
băiat, arătând acum de paisprezece ani în loc de 
doisprezece, genele sale dese atingând pomeţii, pleoapele 
acoperind ca două jaluzele acei extraordinari ochi albaştri; 
un băiat cu mâna susţinând lejer sânul unei târfe, cu 
încheietura zgâriată de şoim aşezată pe cuvertură. Un 
băiat trăind ultimele clipe ale ultimului său somn bun din 
viaţă, un băiat care în scurt timp va fi în mişcare, care va 
cădea aşa cum cade o piatră desprinsă dintr-o costişă 
abruptă şi accidentată; o piatră care cade şi antrenează în 
cădere încă una, şi încă una, şi încă una, toate acele pietre 
angrenând în cădere şi mai multe, până ce întreaga 
costişă e-n mişcare şi pământul e zguduit de vuietul 
alunecării de teren. 

Un băiat, o piatră pe o costişă desţelenită şi gata să 
alunece. 

Un ciot explodă în foc. Undeva în acel Kansas oniric, un 
animal ţipă. Susannah privi scânteile ridicându-se înaintea 
chipului incredibil de bătrân al lui Roland şi văzu în acel 
chip băiatul adormit într-o dimineaţă de vară, întins in 
patul unei codoaşe. Şi apoi văzu uşa întredeschizându-se, 
punând capăt ultimului vis agitat al Gileadului. 


15 


Omul care intră cu pas grăbit, străbătând încăperea 
către pat înainte ca Roland să apuce să deschidă ochii (şi 


înainte ca femeia de lângă el să fi auzit măcar sunetul), 
era înalt, subţire, îmbrăcat în jeanşi spălăciţi şi o cămaşă 
prăfuită de batist albastru. Pe cap avea o pălărie gri-închis 
cu bentiţă din piele de şarpe. La şolduri îi atârnau două 
tocuri vechi de piele. Din ele ieşeau mânerele din lemn de 
santal ale pistoalelor pe care băiatul urma într-o bună zi să 
le poarte pe tărâmuri la care omul acela încruntat cu ochi 
albaştri furioşi nu avea să viseze nicicând. 

Roland se puse în mişcare încă dinainte să-şi poată 
dezlipi pleoapele, rostogolindu-se pe partea stângă, 
dibuind sub pat după ce se afla acolo. Se mişcă repede, 
înfricoşător de repede, dar - şi Susannah văzu asta, o văzu 
clar - omul în jeanşi spălăciţi fu şi mai rapid. Il prinse pe 
băiat de umăr şi smuci, trăgându-l gol din pat, pe podea. 
Băiatul se lungi acolo, întinzându-se din nou după ce se 
afla sub pat, cu o iuţeală de fulger. Omul în jeanşi îl călcă 
pe degete înainte ca ele să poată strânge ceva. 

— Nenorocitule! icni băiatul. O, neno... 

Acum însă ochii săi erau deschişi, se uită în sus şi văzu 
că nenorocitul picat pe nepusă masă era tatăl său. 

Târfa se ridica acum în şezut, cu ochii umflaţi, cu faţa 
lăsată şi bosumflată. 

— Hei! strigă ea. Hei, hei! Nu poţi da buzna aşa, chiar nu 
poţi! Păi, de-ar fi să ridic vocea... 

Ignorând-o, bărbatul întinse mâna sub pat şi scoase de 
acolo două centuri. Aproape de capătul fiecăreia era câte 
un revolver în toc. Erau mari şi surprinzătoare în lumea 
aceea în care armele nu prea aveau ce căuta, însă nu erau 
la fel de mari ca acelea purtate de tatăl lui Roland, iar 
mânerele erau din plăci metalice roase, nu din lemn 
incrustat. Când târfa văzu pistoalele de la şoldurile 
intrusului şi pe cele din mâinile lui - cele pe care tânărul ei 
client din noaptea trecută le purtase până ce ea îl dusese 
la etaj şi-l despuiase de toate armele, mai puţin de cea cu 
care ea era cel mai bine familiarizată - expresia de 
bosumflare somnoroasă îi părăsi chipul. În locul ei apăru 
mina vicleană a unei supraviețuitoare înnăscute. Se ridică, 


sări din pat, traversă odaia şi ieşi pe uşă înainte ca fundul 
său gol să poată străluci în soarele dimineţii mai mult de o 
clipă scurtă. 

Nici tatăl care stătea lângă pat şi nici fiul care zăcea gol 
pe podea, la picioarele sale, n-o învredniciră măcar cu o 
privire. Omul în jeanşi întinse centurile pe care, în după- 
amiaza anterioară, Roland le luase din armurăria de sub 
cazarma ucenicilor, folosind cheia lui Cort pentru a 
deschide uşa arsenalului. Omul scutură curelele chiar sub 
nasul lui Roland, aşa cum ai ţine o haină ruptă sub botul 
căţeluşului neştiutor care a rupt-o. Le scutură atât de tare, 
că una dintre arme căzu. În ciuda stupefacţiei, Roland o 
prinse în aer. _ 

— Credeam că eşti în vest, spuse băiatul. In Cressia. 
După Farson şi ai lui... 

Tatăl său îl pălmui atât de tare, încât Roland se rostogoli 
până în cealaltă parte a odăii, într-un colţ. Sângele începu 
să-i curgă pe la comisura buzelor. Îngrozit, primul său 
instinct fu să ridice arma pe care încă o avea în mână. 

Steven Deschain se uită la el, cu mâinile în şolduri, 
citindu-i acest gând chiar înainte că el să fie articulat 
complet. Buzele sale se întinseră într-un rânjet scârbit, 
care îi expuse toţi dinţii şi gingiile aproape întregi. 

— Împuşcă-mă, dacă asta vrei. De ce nu? Du până la 
capăt oroarea. Ah, pe toţii zeii, aş primi moartea cu braţele 
deschise! 

Roland puse pistolul pe podea şi-l împinse de lângă el, 
folosind dosul palmei pentru asta. Deodată, nu mai dorea 
să-şi ştie degetele aproape de trăgaci. Nu mai erau 
complet sub controlul său, degetele acelea. Descoperise 
asta cu o zi în urmă, aproximativ atunci când îi spărsese 
nasul lui Cort. 

— Tată, am fost supus unei probe ieri. Am luat toiagul 
lui Cort. Am câştigat. Sunt bărbat. 

— Eşti un prost, se răsti tatăl lui. Rânjetul dispăruse 
acum; arăta tras la faţă şi bătrân. Se aşeză greu pe patul 
târfei, se uită la centurile din mâinile sale şi le lăsă să-i 


cadă printre picioare. Eşti un prost de paisprezece ani, 
continuă el, şi ăsta-i cel mai grav şi mai disperat fel de 
prost. Ridică privirea, din nou furios, dar pe Roland nu-l 
deranja; era mai bine să-l vadă furios decât aşa de sfârşit. 
Aşa de bătrân. De când erai un ţânc am ştiut că nu vei fi 
un geniu, dar niciodată, până aseară, n-aş fi crezut că eşti 
un idiot. Să-i permiţi să te mâne ca pe o vacă la 
mulgătoare! Pe toţi zeii! Ai uitat chipul tatălui tău! Spune- 
o! 

Asta trezi furia şi-n băiat. Tot ce făcuse cu o zi în urmă 
făcuse cu chipul tatălui său bine fixat în gând. 

— Nu-i adevărat! strigă el de unde stătea, cu fundul gol 
pe scândurile aspre ale hogeacului târfei şi cu spatele la 
perete, soarele intrând pe fereastră şi căzând peste puful 
obrazului său bălai, neprihănit. 

— Ba este adevărat, potaie! Potaie neghioabă! Spune că 
te căieşti sau te belesc de piele... 

— Erau împreună! izbucni el. Soţia ta şi sluga ta - 
magicianul tău! Am văzut urma gurii lui pe gâtul ei! Pe 
gâtul mamei mele! Se întinse după armă şi o ridică, dar 
chiar şi aşa ruşinat şi înfuriat avu grijă ca degetele să nu-i 
ajungă aproape de trăgaci; ţinu revolverul de ucenic doar 
de ţeava lui metalică simplă, nedecorată. Astăzi îi voi 
curma viaţa de trădător şi seducător cu asta, iar dacă tu 
nu eşti destul de bărbat ca să mă ajuţi, poţi cel puţin să 
stai deoparte şi să mă laşi să... 

Unul dintre revolverele de la şoldul lui Steven fu scos din 
toc şi strâns în mână înainte ca ochii lui Roland să poată 
vedea altceva. Se auzi o singură împuşcătură, asurzitoare 
ca tunetul într-o cameră mică; trecu un minut întreg 
înainte ca Roland să poată auzi larma de întrebări şi 
vociferări venind de la parter. Între timp, arma de ucenic îi 
fusese zburată din mână, lăsând în urmă doar un soi de 
furnicătură zbârnâitoare. Zbură pe geam, dispărând din 
vedere, cu mânerul de metal făcut pulbere, ieşind definitiv 
din lunga poveste a pistolarului. 

Roland se uită la tatăl său, şocat şi uimit. Steven se uită 


înapoi, nespunând nimic timp îndelungat. Acum însă purta 
chipul pe care Roland şi-l amintea din prima copilărie: 
calm şi sigur. Sfârşeala şi expresia de furie semiapatică se 
îndepărtaseră precum furtuna aprigă din noaptea trecută. 

În cele din urmă, tatăl vorbi: 

— Am greşit spunând ce am spus, şi-mi cer scuze. Nu 
mi-ai uitat chipul, Roland. Ai fost, totuşi, nesocotit - te-ai 
lăsat manipulat de un ticălos viclean cum tu nu vei fi 
niciodată în viaţa ta. Doar graţie proniei divine şi ka-ului n- 
ai fost trimis în vest, încă un pistolar adevărat eliminat din 
calea lui Marten... eliminat din calea lui John Farson... şi 
eliminat din calea creaturii care-i domină pe aceştia. Se 
ridică şi întinse braţele. De te-aş fi pierdut, Roland, aş fi 
murit. 

Roland se ridică în picioare şi se duse, despuiat, la tatăl 
său, care îl îmbrăţişă cu foc. Când Steven Deschain îl 
sărută întâi pe un obraz şi apoi pe celălalt, Roland începu 
să plângă. După aceea, în urechea băiatului, Steven 
Deschain şopti cinci cuvinte. 


16 


— Care? întrebă Susannah. Care cinci cuvinte? 

— „Ştiu totul de doi ani“, rosti Roland. Asta mi-a şoptit 
atunci. 

— Sfinte Hristoase, făcu Eddie. 

— Mi-a spus că nu mă pot întoarce la palat. Dacă mă 
întorceam, până la căderea nopţii aveam să fiu mort. A zis: 
„Destinul ţi-a hărăzit ceva ce Marten, orice ar face, nu 
poate împiedica; şi totuşi, el a jurat să te ucidă înainte să 
poţi creşte şi să devii o problemă pentru el. Din câte se 
pare, câştigător al probei sau nu, trebuie să părăseşti 
totuşi Gileadul. Doar pentru o vreme, însă, şi te vei duce la 
est, nu la vest. Şi nu te voi trimite singur, sau fără un 
scop.“ Apoi, aproape ca un gând secundar, adăugă: „Sau 
cu o pereche de revolvere jalnice de ucenic.“ 

— Ce scop? întrebă Jake. Era evident că povestea îl 


captivase; ochii lui străluceau aproape la fel de puternic ca 
ai lui Ete. Şi ce prieteni? 

— Despre lucrurile acestea vă voi povesti în continuare, 
zise Roland, iar felul în care mă veţi judeca se va revela cu 
timpul. 

Scoase un suspin - suspinul adânc al unui om confruntat 
cu o treabă grea - după care mai aruncă nişte lemne în 
foc. Când flăcările se ridicară, împingând umbrele ceva 
mai în spate, începu să vorbească. Vorbi cât fu de lungă 
acea noapte, şi fu straniu de lungă, neterminând povestea 
Susanei Delgado decât la răsăritul soarelui, când razele lui 
zugrăviră castelul de cleştar din zare în tonurile puternice 
ale unei noi zile, dându-i în acelaşi timp o ciudată 
luminiscenţă verzuie, care era adevărata lui culoare. 


PARTEA A DOUA 
SUSAN 


> [] zi pa 
A o Îi ai 
[) r [=] 
AT PA dei ... 
57 i ene, (i 
tn atu |. o 
ELI LA 
+ 4 
rA i Mj e 
` Pf Y 
+ i r +, 


l 
SUB LUNA SĂRUTĂRILOR 


1 


Un disc argintiu perfect - Luna Sărutărilor, cum i se 
spunea în Pământul Plin - atârna deasupra liniei zimţate a 
colinei, la opt kilometri est de Hambry şi şaisprezece sud 
de Canionul Ochet. La poalele dealului încă persista 
căldura stătută a verii târzii, sufocantă chiar şi la două ore 
după apus, însă în vârful lui Coos era ca şi când Secerişul 
ar fi venit deja, cu vânturile lui puternice şi aerul înţepător 
de gheaţă. Pentru femeia care locuia acolo doar în 
compania unui şarpe şi a unei bătrâne pisici mutante, 
aceasta avea să fie o noapte lungă. 

Dar nu contează, nu contează, scumpa mea. Mâinile 
ocupate sunt mâini fericite. Chiar aşa. 

Aşteptă ca bocănitul de copite al cailor vizitatorilor să se 
stingă, stând tăcută la fereastra din camera mare a colibei 
sale - în afară de aceea, mai avea o singură cameră, un 
dormitor ceva mai mare ca o debara. Musty, pisica ei cu 
şase picioare, îi şedea pe umăr. Poala-i era plină de lumina 
lunii. 

Trei cai care duceau de acolo trei bărbaţi. Marii Vânători 
ai Coşciugului, îşi spuneau ei. 

Ea pufni. Bărbaţii erau comici, mda, chiar erau, şi cel 
mai amuzant lucru la ei era faptul că habar nu aveau de 
asta. Bărbaţii, cu fudulia lor de a-şi pune nume grave. 
Bărbaţii, aşa mândri de muşchii lor, de rezistenţa la alcool, 
de câtă mâncare pot băga în ei; mândri până-n pânzele 
albe de mădularele lor. Da, chiar şi-n vremurile acelea, 
când mulţi dintre ei nu erau în stare să dea decât sămânță 
îndoielnică, slabă, care producea copii buni doar de înecat 
în cel mai apropiat puț. A, dar nu era niciodată vina lor, 


nu-i aşa, scumpa mea? Nu, întotdeauna era a femeii - 
pântecele ei, vina ei. Bărbaţii erau nişte laşi fără seamăn. 
Nişte laşi plini de sine. Aceia trei nu fuseseră cu nimic 
diferiţi de oricare alţii. Cel mai în vârstă şi şchiop merita 
ţinut sub ochi - mda, chiar merita, ochii lui limpezi şi mult 
prea curioşi o studiaseră bine... însă ea nu văzuse în ei 
nimic care să o pună în dificultate, de s-ar fi ajuns la asta. 

Bărbaţii! Nu putea să înţeleagă de ce atâtea femei se 
temeau de ei. Nu-i făcuseră oare zeii cu cele mai 
vulnerabile părţi ale corpului atârnând la exterior, ca o 
bucată de intestin greşit poziționată? Trage-le un şut 
zdravăn acolo şi li se topeşte creierul. Oricine se îndoia de 
asta trebuia doar să se uite la trebuşoara ei din acea 
noapte, cea care încă o aştepta. Thorin! Primarul din 
Hambry! Şeful Gărzii Baroniei! Nu există prost mai mare 
ca un prost bătrân! 

Şi totuşi, niciunul dintre aceste gânduri nu avea cu 
adevărat putere asupra ei ori vreo influenţă nefastă 
asupra lor, cel puţin nu acum; cei trei bărbaţi care îşi 
spuneau Marii Vânători ai Coşciugului îi aduseseră o 
minune, iar ea voia să o admire; mda, să-şi umple ochii cu 
ea, asta voia. 

Şchiopul, Jonas, insistase ca ea să o ascundă - i se 
spusese că avea un loc pentru genul acela de lucruri, nu c- 
ar fi vrut să-l vadă cu ochii lui, nici acela şi niciun alt loc 
secret al ei, ferească zeii (la această paranteză, Depape şi 
Reynolds râseseră ca nişte troli) - şi aşa făcuse, însă 
bocănitul de copite al cailor fusese înghiţit de vânt acum şi 
ea putea face tot ce dorea. Fata ai cărei sâni furaseră 
puţina minte a lui Hart Thorin nu avea să ajungă acolo 
decât peste o oră, cel puţin (bătrâna insistase ca fata să 
vină din oraş pe jos, aducând ca argument valoarea 
purificatoare a unei astfel de plimbări sub clar de lună, 
dorindu-şi de fapt doar să-şi ofere o marjă de timp între 
cele două întâlniri ale sale) şi-n cursul orei aceleia putea 
să facă ce voia. 

— O, e frumos, sigură-s că-i aşa, şopti ea şi simţi oare o 


anumită căldură în locul acela unde se întâlneau bătrânele 
ei picioare crăcănate? O anumită umezeală în matca 
secată ce se afla acolo? Pe toţi zeii! 

— Mda, i-am simţit splendoarea chiar şi prin cutia în 
care l-au adus. Atât de frumos, Musty, ca tine. Luă pisica 
de pe umăr şi o ţinu în faţa ochilor. Bătrânul motan toarse 
şi îşi întinse faţa teşită spre a ei. Bătrâna îi pupă vârful 
nasului. În extaz, pisica închise ochii gri-verzui. Atât de 
frumos, ca tine... chiar 'şa, chiar 'şa! Hii! 

Puse pisica jos. Aceasta se duse spre vatra în care 
tândălea un foc târziu, ronţăind obosit dintr-un singur 
buştean. Coada lui Musty, despicată la vârf astfel încât 
semăna cu coada unui diavol dintr-un desen vechi, se 
mişcă de colo-colo în slaba lumină portocalie din odaie. 
Labele ei în plus, atârnându-i de la coaste, zvâcneau ca- 
ntr-un vis. Umbra care se lungi pe podea şi urcă pe perete 
era o oroare: o făptură aducând cu o încrucişare între o 
pisică şi un păianjen. 

Bătrâna se ridică şi intră în camera ei de dormit, unde 
dusese lucrul pe care i-l încredinţase Jonas. 

— Dacă-l pierzi, îţi vei pierde şi capul, zisese el. 

— Nu-ţi fie teamă, bunul meu prieten, răspunsese ea, 
aruncând un zâmbet umil peste umăr, tot timpul 
spunându-şi: Bărbaţii! Ce creaturi neghioabe şi ţanţoşe 
sunt! 

Acum se duse la capătul patului, îngenunche şi plimbă o 
mână peste podeaua de pământ. Făcând asta, în ţărâna 
bătătorită apărură linii. Formau un pătrat. Bătrâna împinse 
degetele într-una dintre aceste linii; cedă sub atingerea sa. 
Ea ridică panoul ascuns (ascuns în aşa fel încât nimeni 
care nu deţinea talentul ei nu l-ar fi putut descoperi), 
expunând un compartiment lat de treizeci de centimetri şi 
de două ori mai adânc. În el se găsea o cutie din lemn de 
fier. Deasupra cutiei stătea încolăcit un şarpe verde, 
subţire. Când îi atinse spinarea, el îşi sumeţi capul şi 
căscă, producând un şuierat mut şi arătându-şi patru 
perechi de colţi - două sus şi două jos. 


Luă şarpele în mână, cântându-i ceva nedesluşit. Când 
acesta îşi ridică faţa plată spre faţa bătrânei, căscă gura şi 
mai tare şi şuieratul se făcu auzit. Femeia deschise şi ea 
gura; printre buzele gri şi zbârcite scoase limba gălbuie, 
urât mirositoare ca o cârpă. Două picături de otravă - 
suficiente ca să-i omoare pe toţi participanţii la o 
petrecere de seară, dacă erau amestecate cu punci - 
căzură pe ea. Le înghiţi, simțind că o ard gura, gâtul şi 
pieptul, ca de la un lichior tare. Un moment, odaia se 
învârti, înceţoşându-se, şi ea auzi voci murmurând în aerul 
puturos al colibei - vocile celor pe care îi numea „prieteni 
nevăzuţi”. Ochii săi vărsară apă lipicioasă de-a lungul 
făgaşelor pe care timpul le săpase în obrajii ei. Apoi expiră 
şi încăperea se opri din mişcare. Vocile se stinseră. 

II sărută pe Ermot între ochii săi fără pleoape (e timpu 
Lunii Sărutărilor, sigur că da, gândi ea), după care îl puse 
jos. Şarpele se furişă sub patul femeii, se încolăci şi se uită 
cum ea îşi plimba palmele pe deasupra cutiei din lemn de 
fier. Bătrâna îşi simţea muşchii braţelor tremurând, iar 
căldura aceea dintre coapse era mai accentuată. 
Trecuseră ani de când nu mai simţise chemarea sexului, 
însă acum o simţea, chiar aşa, şi nu era opera Lunii 
Sărutărilor, sau nu întru totul. 

Cutia era încuiată, iar Jonas nu-i dăduse nicio cheie, însă 
asta nu însemna nimic pentru ea, care dusese o viaţă 
lungă şi învățase multe şi făcuse negoţ cu creaturi de care 
majoritatea bărbaţilor, cu toată vorbăria lor fudulă şi 
gesturile bombastice, ar fi fugit ca din gură de şarpe şi 
numai dacă le-ar fi zărit de departe. Întinse o mână spre 
încuietoare, pe care erau incrustate forma unui ochi şi un 
motto în Limba Nobilă (EU VAD CINE MA DESCHIDE), apoi o 
retrase. Deodată, simţi ceea ce nasul ei nu mai simţea în 
condiţii normale: miros de mosc şi praf, şi saltea murdară, 
şi firimituri de mâncare consumată în pat; izul amestecat 
de cenuşă şi tămâie stătută; odoarea unei femei bătrâne 
cu ochi umezi şi (de regulă, cel puţin) fofoloancă uscată. 
Nu voia să deschidă acolo acea cutie şi nu voia să se uite 


7 


la minunea pe care o conţinea; avea să se ducă afară, 
unde aerul era curat şi singurele mirosuri erau cele de 
salvie şi de mesquit. 

Avea să se uite la lumina Lunii Sărutărilor. 

Rhea de pe Coos extrase cutia din compartiment cu un 
geamăt, se ridică în picioare cu un alt geamăt (acesta 
venit din zona inferioară), luă cutia la subsuoară şi ieşi din 
odaie. 


2 


Coliba se afla destul de departe de buza dealului ca să 
fie ferită de palele cele mai tari ale vântului de iarnă care 
cutreierau aproape constant zonele acelea colinare de la 
Seceriş până la sfârşitul Pământului Larg. O cărăruie ducea 
pe deal în sus, până la cel mai înalt loc; sub clarul lunii 
pline, aceasta era ca un şanţ de argint. Bătrâna o urcă 
anevoie, gâfâind, cu păru-i cernit înconjurându-i capul în 
şuviţe murdare şi cu sânii bătrâni legănându-se dintr-o 
parte în alta sub rochia neagră. Motanul venea în umbra 
ei, sunetul de tors ridicându-se dinspre el ca o miasmă. 

In vârful dealului, vântul îi suflă părul de pe faţa 
schimonosită şi-i aduse şoapta tânguită a deşirării care îşi 
croise drum până în celălalt capăt al Canionului Ochet. Era 
un sunet pe care puţini îl luau în seamă, femeia ştia asta, 
însă ea, una, îl adora; pentru Rhea de pe Coos, suna ca un 
cântec de leagăn. Deasupra ei, luna trona, umbrele de pe 
suprafaţa ei luminoasă schiţând chipurile amorezilor 
sărutându-se... asta, desigur, dacă le dădeai crezare 
neghiobilor de rând de pe pământ. Neghiobii de rând de 
pe pământ vedeau câte un chip diferit sau mai multe 
chipuri în fiecare lună plină, dar cotoroanţa ştia că exista 
doar unul singur - chipul Demonului. Chipul morții. 

Ea însă nu se simţise niciodată mai vie. 

— O, frumuseţea mea, şuşoti ea şi atinse încuietoarea 
cu degetele-i noduroase. Un palid licăr roşu răzbătu printre 
încheieturile ei strânse şi se auzi un clic. Respirând greu, 


ca o femeie care a încheiat o cursă, puse cutia jos şi o 
deschise. 

Din ea se revărsă o lumină trandafirie, mai palidă decât 
aceea aruncată de Luna Sărutărilor, dar infinit mai 
frumoasă. Atinse chipul distrus ce plutea deasupra cutiei 
şi, preţ de o clipă, îl transformă într-un chip de fetiţă. 

Musty adulmecă, cu capul întins în faţă, cu urechile pe 
spate, cu ochii bătrâni încercuiți de lumina aceea 
trandafirie. Rhea fu pe dată invidioasă. 

— Pleacă de aici, prostule, nu-i pentru ăi’ de teapa ta! 

Alungă motanul cu mâna. Musty se trase îndărăt, 
şuierând ca un ceainic, şi se retrase supărat spre măgura 
care marca vârful dealului Coos. Rămase acolo, cu un aer 
dispreţuitor, lingându-şi o labă în timp ce vântul îi pieptăna 
furios blana. 

În cutie, trăgând cu ochiul dintr-o pungă de mătase cu 
şiret, era un glob de cristal plin de acea lumină trandafirie, 
care se revărsa din el în valuri blânde, asemenea bătăii 
unei inimi liniştite. _ 

— O, splendoarea mea, murmură ea, ridicându-l. II ţinu 
sus înaintea ochilor; lăsă emanaţiile lui ritmice să-i curgă 
peste ridurile feţei ca apa de ploaie. O, trăieşti, o, chiar 
'Şal 

Dintr-odată, culoarea din glob se întunecă spre stacojiu. 
Femeia îl simţi vibrându-i în mâini, precum un motor cu o 
putere imensă, şi iarăşi simţi acea uimitoare umezeală 
între picioare, acel zvâcnet oscilant pe care îl crezuse de 
mult pierdut. 

Apoi vibrația se stinse şi lumina din glob păru să-şi 
strângă petalele. În locul ei se afla acum o penumbră 
rozalie... şi, ieşind din ea, trei călăreţi. La început, 
baborniţa crezu că erau bărbaţii care-i aduseseră globul - 
Jonas şi ceilalţi. Dar nu, aceştia erau mai tineri, mai tineri 
chiar decât Depape, care avea în jur de douăzeci şi cinci 
de ani. Cel din stânga părea să aibă un craniu de pasăre 
fixat pe oblâncul şeii - ciudat, dar aşa era. 

Apoi, el şi cel din dreapta dispărură, înghiţiţi cumva de 


puterea cristalului, lăsându-l doar pe cel din mijloc. Rhea 
observă jeanşii şi cizmele pe care le purta, pălăria cu 
boruri drepte care-i ascundea jumătatea superioară a 
feţei, felul lejer în care se ţinea pe spinarea calului, şi 
primul ei gând panicat fu: Un pistolar! Venit la est din 
Baroniile Centrale, mda, poate chiar din Gilead! Însă ea nu 
trebuia să-i vadă jumătatea superioară a feţei ca să ştie că 
nu era decât un copilandru şi că nu purta nicio armă la 
şolduri. Şi totuşi, nu credea că tânărul venea neînarmat. 
Dacă ar fi putut vedea ceva mai bine... 

Apropie globul de vârful nasului şi şopti: 

— Mai aproape, scumpete! Şi mai aproape! 

Nu ştia la ce să se aştepte - absolut nimic părea 
varianta cea mai probabilă - dar în cercul întunecat al 
globului, silueta veni într-adevăr mai aproape. 

Înotă mai aproape, parcă, precum un cal şi un călăreț 
sub apă, iar ea văzu că băiatul avea o tolbă cu săgeți în 
spinare. Înaintea lui, pe oblâncul şeii, nu era un craniu, ci 
un arc scurt. lar în partea dreaptă a şeii, acolo unde un 
pistolar ar fi purtat o puşcă într-o teacă, se afla o lance 
împodobită cu pene. Nu era unul dintre Oamenii Vechi, 
chipul lui nu avea nimic din expresia lor... totuşi, 
cotoroanţei nu i se părea nici că ar fi fost din Arcul Extern. 

— Da’ cin’ să fii tu, ţâcă? zise ea, expirând. Şi cum să te 
recunosc eu? Ţi-ai tras pălăria aşa tare peste frunte, că nu- 
ţi pot vedea nici măcar ochii, pe toţi zeii lumii! După calu’ 
tău, poate... sau poate după... pleacă de aici, Musty! De ce 
nu-mi dai pace? Uffff! 

Motanul se întorsese de la punctul de observare şi i se 
învârtea pe după gleznele bătrâne şi umflate, mieunând cu 
o voce ruginită. Când bătrâna dădu cu piciorul spre el, 
Musty se feri cu agilitate... apoi se întoarse imediat şi o luă 
de la capăt, uitându-se în sus la ea cu ochi în care 
strălucea luna şi mieunând în felul acela moale. 

Rhea dădu iar cu piciorul spre el, cu acelaşi rezultat ca 
prima dată, după care întoarse ochii spre globul de cristal. 
Calul şi interesantul lui tânăr călăreț se făcuseră nevăzuţi. 


Lumina trandafirie se stinsese şi ea. Ţinea acum în mână 
un simplu glob de cristal orb, singura lui lumină fiind cea a 
lunii pe care o reflecta. 

Vântul suflă, lipindu-i rochia de epava corpului. Musty, 
nedescurajat de şuturile anemice ale stăpânei sale, sări în 
faţă şi reîncepu să i se împletească în jurul gleznelor, 
chirăind continuu în sus, spre ea. 

— Uite, vezi ce ai făcut, spurcăciune plină de purici şi 
boli ce eşti! S-a dus lumina din el, s-a dus tocmai când 
eu... 

Atunci auzi un sunet venind dinspre drumul de căruţe 
care urca la coliba ei şi înţelese de ce se gudurase Musty. 
Auzi zvon de cântec. O auzi pe fată. Fata venise devreme. 

Schiţând o grimasă oribilă - ura să fie luată prin 
surprindere, iar domniţa de colo avea să plătească pentru 
asta - se aplecă şi puse globul înapoi în cutia lui. Interiorul 
era căptuşit cu mătase şi globul se potrivea perfect, ca oul 
de la micul dejun în păhărelul meseanului. Şi totuşi, de pe 
deal răsuna (nesuferitul ăla de vânt bătea din direcţia 
greşită, altfel ar fi auzit ea mai devreme), sunetul fetei 
care cânta, acum mai aproape ca oricând: 


Iubire, o, iubire, o, nesăbuită iubire 
Uite ce-a făcut nesăbuita, iubire. 


— Îți dau io ţie iubire nesăbuită, zdreanţă virgină, rosti 
bătrâna. Putea să simtă izul acru de la subsuorile sale, 
însă cealaltă umezeală se uscase iarăşi. lţi dau io răsplată 
pentru c-ai venit mai devreme la baba Rhea, chiar 'şa! 

Îşi trecu degetele peste încuietoarea din faţă a cutiei, 
dar aceasta refuză să se închidă. Bănuia că fusese prea 
nerăbdătoare să o deschidă şi că rupsese ceva înăuntrul ei 
atunci când îşi folosise talentul. Ochiul şi mottoul păreau 
să râdă de ea: EU VAD CINE MA DESCHIDE. O putea repara, 
şi-ncă într-o clipită, dar acum nu avea o clipită. 

— Pizdă nesuferită! se tângui ea, ridicând scurt capul 
spre vocea care se apropia (era aproape acolo acum, pe 


toţi zeii, cu patruzeci şi cinci de minute mai repede!). Apoi 
închise capacul cutiei. O străbătu un junghi făcând-o, 
întrucât globul prindea din nou viaţă, umplându-se cu acea 
strălucire trandafirie, însă nu era timp să se uite sau să 
viseze acum. Mai târziu, poate, după ce va fi plecat 
obiectul scârboasei pasiuni tomnatice a lui Thorin. 

Trebuie să te abtii a-i face ceva prea urât fetei, se preveni 
ea. Jine minte că vine aici din cauza lui, şi cel puțin nu-i una 
dintre fetişcanele alea cu burta la gură şi un iubit care nu vrea 
să audă de căsătorie. E bunul lui Thorin, la ea se gândeşte el 
după ce hoaşca de nevastă-sa adoarme şi el şi-o ia în mână și- 
ncepe să şi-o frece de seara; e bunul lui Thorin, el are vechea 
lege de partea lui, el are putere. Mai mult, şi ce se află-n cutia 
ala e bunul lui, iar dacă Jonas află că te-ai uitat la el... că l-ai 
folosit... 

Mda, dar nicio frică. Şi-ntre timp, posesia echivalează cu 
nouă zecimi din proprietate, nu? 

Luă cutia la subsuoară, îşi săltă rochia cu mâna liberă şi 
alergă înapoi pe cărăruie spre colibă. Incă era în stare să 
alerge, atunci când era nevoie, mda. Deşi puţini ar fi 
crezut-o. 

Musty fugi pe urmele ei, cu coada-i bifurcată ridicată în 
aer şi cu labele în plus bălăngănindu-se în lumina lunii. 


II 
PROBA CINSTEI 


1 


Rhea intră valvârtej în coliba sa, trecu prin faţa focului 
care ardea mocnit şi se opri în pragul uşii minusculului ei 
dormitor, trecându-şi mâna prin păr într-un gest distrat. 
Lepădătura n-o văzuse afară din colibă - sigur s-ar fi oprit 
din lălăială sau, cel puţin, s-ar fi fâstâcit văzând-o - şi asta 
era bine, dar nenorocita aia de ascunzătoare din podea se 
acoperise singură la loc, iar asta era rău. Nu mai avea timp 
s-o deschidă. Rhea se duse degrabă la pat, îngenunche şi 
împinse cutia departe în umbrele de dedesubt. 

Mda, era bine şi aşa; trebuia să fie bine până ce 
fluşturatica Suzie va fi plecat. Zâmbind cu partea dreaptă 
a gurii (stânga era aproape paralizată), Rhea se ridică, îşi 
scutură rochia şi se duse la a doua întâlnire a serii. 


2 


În spatele ei, capacul neîncuiat al cutiei se deschise. Se 
ridică mai puţin de doi centimetri, însă fu suficient ca pe 
acolo să iasă o rază de lumină trandafirie vibrantă. 


3 


Susan Delgado se opri la aproximativ patruzeci de metri 
de coliba vrăjitoarei, transpiraţia răcindu-i-se pe braţe şi la 
ceafă. Zărise oare o femeie bătrână (cu siguranță cea la 
care venise în vizită) gonind pe ultima porțiune a cărăruii 
ce cobora din vârful dealului? Da, aşa i se păruse. 

Nu te opri din cântat - când o bătrână se grăbeşte aşa, nu 


vrea să fie văzută. Dacă te opreşti din cântat, va înțelege că a 
fost observată. 

Un moment, Susan crezu că se va opri oricum - că 
memoria i se va închide ca o mână surprinsă şi-i va 
interzice un alt vers al vechiului cântec pe care ii cânta 
încă din pruncie. Insă următorul vers îi veni în gând şi ea 
merse mai departe (cu picioarele, dar şi cu vocea): 


Odată, grijile mele erau departe, 
Da, grijile mele erau departe, odată, 
lar acum iubirea mea este deşartă, 
ȘI suferința mi-a înecat inima toată. 


Un cântec nepotrivit pentru o seară ca aceea, poate, dar 
inima ei avea propriul drum, şi nu-i păsa cine ştie cât de ce 
gândea sau voia mintea sa; aşa fusese mereu. O speria să 
fie în aer liber, în bătaia lunii, când se spunea că ies 
vârcolacii, o speria datoria pe care o avea de îndeplinit şi o 
speria ce putea să derive din acea datorie. Şi totuşi, când 
ajunsese la Drumul Mare afară din Hambry şi inima îi 
ceruse să fugă, fugise - în lumina Lunii Sărutărilor şi cu 
poalele ridicate deasupra genunchilor galopase ca un 
ponei, cu umbra galopând alături de ea. Alergase mai bine 
de doi kilometri, până când fiecare muşchi din corp 
începuse să o furnice şi aerul pe care îl trăgea în piept 
semăna la gust cu un lichid dulce încălzit. Şi când ajunsese 
la drumul de munte care urca la înălţimea aceea sinistră, 
se apucase de cântat. Pentru că asta-i ceruse inima. Și 
bănuia că nu fusese o idee atât de rea; dacă nu altceva, îi 
alungase în bună partea melancolia. Cântatul ajuta la asta, 
măcar. 

Acum merse până la capătul cărării, cântând refrenul 
piesei „Nesăbuita iubire”. Când păşi în lumina puţină care 
cădea prin uşa deschisă în verandă, din umbră se auzi o 
voce aspră ca de cuc: 

— Termină cu lălăitu' ăla, domniţă - mă zgârie pe creier 
ca un cui! 


Susan, căreia i se spusese toată viaţa că are o voce 
frumoasă, melodioasă, un dar de la bunica, fără-ndoială, 
tăcu pe dată, ruşinată. Rămase în verandă cu mâinile 
împreunate în faţă, pe şort. Pe sub şorţ purta, dintre cele 
două rochii pe care le avea, pe a doua în ordinea 
eleganţei. Sub ea, inima îi bătea foarte tare. 

Intâi apăru în pragul uşii o pisică - o fiinţă hidoasă cu 
două labe în plus care-i ieşeau din corp în dreptul 
coastelor precum nişte furculiţe înfipte într-o friptură. 
Ridică privirea spre ea, părând s-o măsoare, apoi îşi 
schimonosi faţa într-o expresie înfricoşător de umană: 
dispreţ. Şuieră la ea, după care ţâşni în noapte. 

Ei, o seară bună-ți doresc şi ție, gândi Susan. 

Atunci apăru în prag bătrâna la care fusese ea trimisă. O 
măsură pe Susan de sus până jos cu aceeaşi expresie de 
dispreţ nedisimulat, apoi se trase în spate. 

— Intră. Ş-ai grijă să-nchizi bine uşa. Vântu' are obiceiu' 
s-o deschidă singur, cum bine vezi! 

Susan păşi înăuntru. Nu voia să se închidă în camera 
aceea urât mirositoare singură cu o femeie bătrână, dar 
când nu aveai de ales, a ezita era întotdeauna o greşeală. 
Aşa spusese tatăl ei, fie că era vorba despre adunare şi 
scădere, fie despre cum să te comporţi cu băieţii la 
dansurile câmpeneşti atunci când mâinile lor deveneau 
prea aventuroase. Trase uşa cu fermitate, pe deasupra, şi 
auzi căzându-i ivărul. 

— Uită-te aici, făcu baborniţa şi-i oferi un zâmbet 
grotesc de bun venit. Era un zâmbet care ar fi dus-o cu 
gândul la poveştile copilăriei până şi pe cea mai curajoasă 
dintre fete - poveşti de iarnă cu cotoroanţe cu dinţi 
strâmbi şi cazane bolborositoare cu lichid verde ca 
broasca. Deasupra focului din acea odaie nu era niciun 
cazan (şi nici focul însuşi nu era cine ştie ce, după părerea 
Susanei), însă fata bănuia că-n unele împrejurări fusese, 
şi-n el se aflau lucruri la care era mai bine să nu te 
gândeşti. Că femeia aceea era o vrăjitoare adevărată, şi 
nu doar o bătrânică pozând drept una, era un fapt de care 


Susan se simţise sigură din momentul în care o văzuse pe 
Rhea ţâşnind înapoi în coliba ei, urmată îndeaproape de 
pisica aceea malformată. Era un adevăr pe care aproape 
că-l puteai mirosi, ca izul de sudoare pe care-l împrăştia 
pielea babei. g 

— Da, zise ea, surâzând. Incercă să-l schiţeze bine, un 
surâs luminos şi netemător. lată-mă aici. 

— Ş-ai venit devreme, dulceaţa mea mică. Tare 
devreme! Hii! 

— Am fugit o parte din drum. Cred că mi-a intrat luna în 
sânge. Aşa ar fi spus tata. 

Oribilul zâmbet al bătrânei se lăţi, devenind ceva ce o 
făcu pe Susan să se gândească la felul în care ţiparii par 
uneori că rânjesc, după ce au murit, chiar înainte să-i 
arunci în oală. 

— Mda, da' acu-i mort, mort de cinci ani, Pat Delgado 
cel cu păr şi barbă roşă, i-a strivit viaţa-n el chiar al său 
cal, mda, şi s-a dus în poiana de la capătu' cărării 
sunându-i în urechi muzica propriilor oase frânte, da, chiar 
'Şal 

Zâmbetul crispat se şterse de pe buzele Susanei, ca şi 
când ar fi fost pălmuită. Ca întotdeauna când se amintea 
numele tatălui ei, simţi lacrimi arzând-o la colţul ochilor. 
Refuza totuşi a le lăsa să curgă. Nu sub privirea hoaştei 
ăleia bătrâne şi fără inimă, cel puţin. 

— Să trecem la subiect şi să isprăvim odată, zise ea cu 
glas sec, departe de glasul ei obişnuit, care era vesel şi 
zglobiu. 

Era însă copilul lui Pat Delgado, fiica celui mai bun văcar 
din Povârnişul Vestic şi îşi amintea chipul lui mult prea 
bine; putea da dovadă de tărie de caracter, dacă era 
nevoie, aşa cum în mod clar era acum. Bătrâna 
intenţionase să o zgândărească în cel mai urât fel posibil, 
şi cu cât eforturile i-ar fi fost încununate cu mai mult 
succes, cu atât s-ar fi simţit mai încurajată să continue. 

Cotoroanţa, între timp, o privea cu viclenie, cu mâinile-i 
noduroase înfipte în şolduri, în vreme ce motanul i se 


împleticea printre picioare. Avea urdori la ochi, dar Susan 
îi putea vedea destul de bine ca să-şi dea seama că aveau 
aceeaşi nuanţă gri-verzuie ca ochii pisicii, şi să se întrebe 
ce soi de magie cumplită stătea în spatele acestui 
fenomen. Simţi un imbold - unul puternic - de a lăsa 
privirea în pământ, şi i se împotrivi. Era în regulă să simtă 
teamă, însă uneori era o idee foarte rea să şi-o arate. 

— Te uiţi la mine strâmb, domniţă, făcu Rhea într-un 
târziu. Zâmbetul i se dizolvă încet într-o încruntătură 
adâncă. 

— Ne, mamă bătrână, răspunse Susan fără a se pierde 
cu firea. Mă uit doar ca o persoană care vrea să 
isprăvească treaba pentru care a venit şi să plece. Mă aflu 
aici la cererea lordului meu, primarul de Mejis, şi la aceea 
a tuşii mele Cordelia, sora tatei. A scumpului meu tată, 
despre care refuz să aud orice vorbă de rău. 

— Eu vorbesc aşa cum vreau, făcu bătrâna. Cuvintele ei 
erau peremptorii şi totuşi în glasul cotoroanţei se simţea 
un ton de slugărnicie. Susan nu-i dădu nicio importanţă; 
era un ton pe care o fiinţă precum aceea din faţa ei îl 
adoptase probabil toată viaţa şi care-i venea automat ca 
respiraţia. Trăiesc singură de mult timp, urmă Rhea, fără 
altă stăpână în afară de mine şi, odată ce-i dau frâu liber, 
limba mea merge încotro vrea ea. 

— Atunci, uneori poate c-ar fi mai bine să nu-i dai frâu 
liber. 

Ochii babei scăpărară otrăviţi. 

— Ai tu grijă de limba ta, fetiţă, dacă nu vrei să-ţi 
moară-n gură, unde să putrezească şi să-l facă pe primar 
să stea de două ori pe gând 'nainte să te sărute, când i-o 
simţi putoarea, mda, chiar şi sub o lună ca aiasta! 

Sufletul Susanei se umplu de suferinţă şi uimire. Venise 
acolo cu un singur lucru în gând: să termine cât mai 
repede ce avea de făcut, un ritual obscur ce se putea 
dovedi dureros şi care categoric era ruşinos. Acum, 
bătrâna aceea se uita la ea cu o ură sinceră, nedisimulată. 
Cum era posibil ca lucrurile să fi degenerat atât de brusc? 


Sau aşa se întâmpla întotdeauna cu vrăjitoarele? 

— Am început cu stângul, doamnă... O putem lua de la 
capăt? întrebă Susan deodată şi întinse mâna. 

Cotoroanţa păru luată prin surprindere, dar întinse mâna 
şi o acceptă pe a fetei, buricele zbârcite ale degetelor sale 
atingând degetele cu unghii scurte ale tinerei de 
şaisprezece ani care stătea în faţa ei cu chipu-i curat 
radiind şi cu părul lung împletit pe spate. Susan trebui să 
facă un adevărat efort pentru a zâmbi la acea atingere, 
aşa scurtă cum fu. Degetele bătrânei erau reci ca ale unui 
cadavru, dar Susan mai atinsese până atunci degete reci 
(„Cine are mâini reci are suflet cald“, spunea uneori Tuşa 
Cord). Adevărata neplăcere i-o provocă textura lor, 
senzaţia de carne rece puhavă şi abia ţinându-se pe oase, 
de parcă femeia căreia îi aparţineau degetele s-ar fi înecat 
şi ar fi zăcut mult timp într-un heleşteu. 

— Ne, ne, n-o putem lua de la capăt, zise baba, da’ am 
putea să continuăm mai bine decât am început. Ai un 
prieten puternic în primar şi n-aş vrea să-l am de duşman. 

Măcar e sinceră, gândi Susan, apoi trebui să râdă în sinea 
sa. Femeia aceea putea fi sinceră doar când nu avea 
încotro; lăsată după capul ei, ar fi minţit despre orice - 
despre vreme, recolte, zborul păsărilor odată venit 
Secerişul. 

— Ai venit 'nainte de ora la care te aşteptam, ş-asta m-a 
scos din ţâţâni, chiar 'şa. Adusu-mi-ai ceva, domniţă? Ai 
adus, sper! 

Ochii îi scăpărau din nou, acum animați nu de furie. 

Susan duse mâna sub şort (ce prostie să poarte şorţ 
când avea de mers în inima pustiului, însă aşa cerea 
obiceiul) şi o vâri în buzunar. Acolo, legată de o sfoară ca 
să nu poată fi uşor pierdută (de fete tinere, poate, pe care 
le apucă deodată dorul de alergat sub clar de lună) era o 
pungă de pânză. Susan rupse bucata de sfoară şi scoase 
punga la vedere. O aşeză în palma întinsă în faţa sa, o 
palmă atât de roasă, încât liniile care o brăzdau nu mai 
erau decât nişte năluci. Avu grijă să nu o mai atingă pe 


Rhea... deşi hoaşca avea să o atingă pe ea din nou, 
curând. 

— Şuieratul vântului, oare, te face să tremuri? întrebă 
Rhea, deşi Susan ştia că mintea ei se concentra aproape 
exclusiv asupra pungii; degetele erau ocupate să tragă de 
nodul şiretului de la gura ei. 

— Da, vântul. 

— Aşa şi trebuie. Ce auzi tu-n vânt sunt vocile celor 
morţi, iar când strigă aşa, o fac fiindcă regretă... ah! 

Nodul cedă. Baba slăbi şiretul şi rostogoli în mână două 
monede de aur. Erau inegal bătute şi brute - nimeni nu 
mai făcuse din acelea de generaţii întregi - însă erau 
grele, iar vulturii gravaţi pe ele aveau o anumită putere. 
Rhea duse una la gură, depărtă buzele, arătând câţiva 
dinţi oribili, şi muşcă. Apoi se uită la urmele superficiale 
lăsate de dinţii săi în aur. Vrăjită, se uită preţ de mai multe 
secunde, după care strânse tare degetele peste monede. 

În vreme ce atenţia lui Rhea era acaparată de monede, 
Susan se uită din întâmplare pe uşa deschisă în stânga ei, 
se uită în ceea ce bănuia că era camera de dormit a 
vrăjitoarei. Şi acolo văzu un lucru straniu şi neliniştitor: o 
lumină sub pat. O lumină roz, pâlpâitoare. Părea să vină 
de la un soi de cutie, deşi nu putea fi foarte... 

Vrăjitoarea ridică privirea şi Susan se grăbi să-şi mute 
ochii spre colţul odăii, unde o plasă conţinând trei sau 
patru fructe albe, ciudate, atârna agăţată într-un cui. Apoi, 
când bătrâna se mişcă şi uriaşa ei umbră se îndepărtă 
greoi de acea parte a peretelui, Susan băgă de seamă că 
nu erau deloc fructe, ci tigve. Simţi că i se întoarce 
stomacul pe dos. 

— Trebuie întețit focul, domniţă. Du-te lângă casă şi adu 
un braţ de lemne. Ne trebuie butuci măricei şi să nu te aud 
plângându-te că nu-i poţi aduce. Eşti destul de zdravănă, 
chiar 'şa! 

Susan, care nu se mai plângea de ce avea de făcut cam 
de când încetase să-şi mai ude patul, nu spuse nimic... 
deşi îi trecu totuşi prin gând să o întrebe pe Rhea dacă toţi 


cei care-i aduceau galbeni erau poftiţi să-i care lemne-n 
casă. Sinceră să fie, n-o deranja; afară, aerul urma să aibă 
gust de vin, după putoarea din colibă. 

Aproape ajunsese la uşă, când lovi cu piciorul în ceva 
cald şi moale. Motanul urlă. Susan se împiedică şi puţin 
lipsi să nu cadă. Din spatele ei, bătrâna scoase o serie de 
icnete, sunete gâtuite pe care Susan le recunoscu într-un 
târziu ca fiind hohote de râs. 

— Ai grijă la Musty, dulceaţa mea mică! Poznaş ie 
dânsu'! Şi uneori te pozneşte de nu te vezi, chiar 'şa! Hii! 

Şi astfel dezlănţui un nou hohot. 

Pisoiul ridică privirea spre Susan, cu urechile date pe 
spate, cu ochii gri-verzui larg deschişi. O stupi. Şi Susan, 
neştiind că o va face decât după ce o făcu, stupi înapoi. 
Precum expresia sa de dispreţ, mina surprinsă a lui Musty 
fu straniu - şi comic - de umană. Se întoarse şi o zbughi 
spre dormitorul lui Rhea, fluturând din coada-i despicată. 
Susan deschise uşa şi ieşi, să aducă lemne. Avea deja 
impresia că se afla acolo de o mie de ani şi că vor mai 
trece alţi o mie înainte să poată pleca spre casă. 


4 


Aerul era pe atât de dulce pe cât sperase, poate chiar 
mai dulce, şi pentru o clipă ea stătu în verandă, trăgându-l 
în piept, încercând să-şi curețe plămânii... şi mintea. 

După cinci inhalări bune, se puse în mişcare. Dădu ocol 
casei... dar pe partea greşită, aparent, întrucât acolo nu se 
afla nicio stivă de lemne. Era însă un simulacru de 
fereastră îngustă, pe jumătate îngropată sub o plantă 
agăţătoare dură şi neplăcută la vedere. Era amplasată 
spre spatele colibei şi dădea, probabil, spre cămăruţa de 
dormit a babei. 

Nu te uita înăuntru, nu-i treaba ta ce are ea sub pat, orice ar 
fi, iar de te va prinde... 

Se duse la fereastră în pofida acestor avertismente şi 
trase cu ochiul înăuntru. 


Era puţin probabil ca Rhea s-o fi putut vedea prin desişul 
iederei porcine chiar dacă hârca s-ar fi uitat în acea 
direcţie, şi nu se uita. Bătrâna stătea în genunchi, cu 
punga prinsă între dinţi, întinzându-se sub pat. 

Scoase o cutie şi-i săltă capacul, care era deja 
întredeschis. Chipul îi fu inundat de o lumină roz, blândă, 
şi Susan suspină. Pentru o clipă, acela fu chipul unei fete 
tinere - însă un chip ce exprima nu doar tinereţe, ci şi 
cruzime, chipul unui copil încăpățânat, hotărât, din cele 
mai rele motive, să înveţe cele mai rele lucruri. Chipul 
fetei care fusese cândva cotoroanţa aceea, poate. Lumina 
venea, aparent, de la un soi de glob de cristal. 

Bătrâna îl privi mai multe momente, cu ochii bulbucaţi şi 
fascinaţi. Buzele i se mişcară ca şi când i s-ar fi adresat 
sau, poate, chiar i-ar fi cântat; punguţa pe care Susan o 
adusese din oraş, cu şiretul încă strâns între dinţii 
vrăjitoarei, tresălta în timp ce ea vorbea. Apoi, cu o doză 
mare de efort, închise cutia, blocând lumina trandafirie. 
Susan descoperi că se simţea uşurată - era în ea ceva ce 
nu-i plăcea. 

Bătrâna plimbă o mână peste încuietoarea argintie din 
mijlocul capacului şi o lumină stacojie radie pentru scurt 
timp de sub degetele ei. Toate acestea cu punguţa 
atârnându-i de la gură. După aceea aşeză cutia pe pat, 
îngenunche şi începu să-şi plimbe mâinile peste pământ, 
chiar sub marginea patului. Deşi atinse colbul doar cu 
palmele, în el apărură linii, ca şi când ar fi folosit un obiect 
de desenat. Liniile acelea se întunecară, devenind ceea ce 
păreau a fi nişte şănţuleţe. 

Lemnele, Susan! Du lemnele înainte să-şi dea seama ce 
mult a trecut de când ai plecat! Pentru numele tatălui tău! 

Susan ridică poalele rochiei până la mijloc - nu voia ca 
bătrâna să vadă pământ sau frunze pe hainele ei când va 
intra în casă, nu voia să răspundă la întrebările pe care le 
putea trezi vederea unor asemenea murdării - şi se târî pe 
sub fereastră cu chiloţii albi de bumbac sclipind în lumina 
lunii. Odată ce trecu de ea, se ridică în picioare şi se duse 


grăbită de cealaltă parte a colibei. Acolo, găsi stiva de 
lemne acoperită cu o piele veche, mirosind a mucegai. Luă 
şase butuci măricei şi porni înapoi spre faţa casei cu ei în 
braţe. 

Când intră, întorcându-se din profil ca să nu scape vreun 
butuc pe jos, bătrâna era din nou în odaia principală şi se 
uita încruntată în vatră, unde nu se mai găseau decât 
nişte tăciuni. Punguţa cu şiret nu se vedea nicăieri. 

— Ţi-a luat cam mult, domniţă, o dojeni Rhea, rămânând 
cu ochii în vatră, ca şi când Susan n-ar fi însemnat nimic... 
însă cu un picior lovea podeaua mai jos de tivul murdar al 
rochiei şi avea sprâncenele unite. 

Susan traversă încăperea, uitându-se pe deasupra 
lemnelor din braţe, fiind cât putea ea mai atentă. N-ar fi 
surprins-o s-o zărească pe pisică pândind în apropiere, 
sărind ca să o împiedice. 

— Am văzut un păianjen, se scuză ea. Am scuturat 
şorţul spre el ca să-l fac să fugă. Nu-mi place deloc cum 
arată, chiar aşa. 

— Nu peste mult timp o să vezi ceva ce-o să-ţi placă şi 
mai puţin cum arată, făcu Rhea, rânjind în felul ei strâmb, 
doar cu jumătate de gură. De sub cămaşa de noapte a lui 
Thorin o să iasă, ţeapăn ca un băț şi roşu ca rubarba! Hii! 
Stai un pic, fată; pe toţi zeii, da' ştiu c-ai adus destul 
pentr-un foc de Ziua Sărbătorii. 

Rhea luă doi buşteni groşi din stiva Susanei şi-i aruncă 
indiferentă peste cărbuni. Tăciuni aprinşi urcară-n spirală 
în hăul întunecat şi vuind slab al hornului. Wa, c-ai 
împrăştiat şi ce mai rămăsese din focul ăsta vechi, bătrână 
proastă, şi o să trebuiască, cel mai probabil, să-l reaprinzi, 
gândi Susan. Atunci, Rhea întinse peste vatră o mână cu 
degetele răşchirate, rosti un cuvânt gutural şi buştenii se 
aprinseră ca stropiţi cu petrol. 

— Pune-i pe ceilalţi acolo, zise ea, arătând spre lada de 
lemne. Şi-ai grijă să nu-mi faci mizerie nici c-o aşchie, 
domniţă. _ 

Cum, să stric eu toată curăţenia asta? îşi spuse Susan. Işi 


muşcă interiorul obrajilor pentru a înăbuşi din faşă 
zâmbetul ce ar fi vrut să-i apară pe buze. 

Rhea parcă ar fi simţit asta, cumva; când Susan se 
îndreptă de spate, bătrâna o studia cu o mină acră, 
ştiutoare. 

— Prea bine, tânără domniţă, să ne facem treaba şi să 
terminăm. Ştii de ce te afli aici? 

— Am venit la dorinţa primarului Thorin, repetă Susan, 
ştiind că acesta nu era de fapt un răspuns. Era speriată 
acum - mai speriată decât când se uitase pe fereastră şi o 
văzuse pe babă uguind spre globul de cristal. Soţia lui a 
ajuns fără copii la capătul perioadei ei fertile. El îşi doreşte 
să aibă un fiu înainte ca şi el să devină incapabil să... 

— Hai-hai, lasă-mă cu tâmpeniile şi vorbele frumoase. 
Vrea ţâţe şi cur în care să nu-i intre degetele şi o scorbură 
care să strângă ce are el de-mpins în ea. Asta dacă maie 
bărbat destul ca să poată împinge. Şi de o fi să iasă şi un 
fiu din asta, mda, bine, ţi-l va da ţie să-l ţii şi să-l creşti 
pân-ajunge la vârsta şcolii, după care n-o să-l mai vezi în 
veci. lar de fiică fi-va, ţi-o va lua mai mult ca sigur şi o va 
da noului lui slujbaş, şchiopul cu păr de fată, să o înece în 
cel mai apropiat iaz de vite. 

Susan făcu ochii mari, şocată. 

Bătrâna văzu expresia şi râse. 

— Nu-ţi place cum sună adevărul, zic bine? Puţini sunt 
cei cărora le place, domniţă. Da’ asta n-are nicio 
importanţă; mătuşă-ta şi-a ştiut întotdeauna interesul şi l-a 
fi bunghit bine pe Thorin şi a lui comoară. Galbenii ce-ţi va 
fi dat să-i vezi nu ţin de mine... şi nu ţin nici de tine, dacă 
nu vei fi cu ochii-n patru! Hii! Dă-ţi jos hainele! 

Niciodată era cuvântul care-i veni ei pe buze, dar apoi? 
să fie dată afară din coliba aceea (şi să fie dată afară cam 
aşa cum venise, şi nu ca o şopârlă ori broască, ceea ce ar 
fi fost, probabil, cea mai fericită variantă la care putea 
spera) şi trimisă la vest aşa cum era acum, fără măcar 
cele două monede de aur cu care venise? Şi asta nu era 
decât cea mai mică parte a problemei. Cea mai mare era 


că-şi dăduse cuvântul. La început se opusese, dar când 
Tuşa Cord invocase numele tatălui ei, cedase. Cum făcea 
mereu. De fapt, nu avea de ales. Şi atunci când nu aveai 
de ales, a ezita era întotdeauna o greşeală. 

Işi netezi şorţul, de care erau agăţate acum bucăţi mici 
de scoarță, apoi îl dezlegă şi-l dădu jos. II împături, îl puse 
pe o rogojină mică şi soioasă aflată lângă vatră şi îşi 
descheie rochia până la brâu. Scutură din umeri pentru a o 
da jos şi păşi afară din ea. O împături şi o aşeză peste şorţ, 
încercând să nu bage de seamă felul lacom în care Rhea 
de pe Coos se holba la ea în lumina focului. Pisica se 
apropie cu mişcări lascive, cu cele două labe groteşti în 
plus bălăngănind, şi se aşeză la picioarele babei. Afară, 
vântul se înteţi. Era cald înăuntru, însă Susanei tot îi era 
frig, de parcă vântul acela ar fi intrat cumva înăuntrul ei. 

— Grăbeşte-te, fată, pentru numele tatălui tău! 

Susan îşi trase combinezonul peste cap, îl împături 
peste rochie şi rămase doar în indispensabili, cu braţele 
împletite peste sâni. Focul zugrăvea pe coapsele ei desene 
calde, portocalii, şi cercuri negre de umbră în scobitura 
suavă din spatele genunchilor. 

— Şi-ncă nu-i goală-puşcă! râse hoaşca bătrână. Vai, da’ 
pudice suntem, mda, chiar 'şa, suntem! Dă-ţi jos chiloţii 
ceia, domniţă, şi arată-te aşa cum te-a adus mumă-ta pe 
lume! Chiar dacă atunci nu aveai atâtea trebuşoare care 
să-i aţâţe pe cei de teapa lui Hart Thorin, aşe-i? Hii! 

Simţindu-se ca prinsă într-un coşmar, Susan făcu 
precum i se ceruse. Cu muntele lui Venus la vedere, i se 
păru inutil să-ncerce să-şi mai acopere sânii. Lăsă braţele 
pe lângă corp. 

— A, nu-i de mirare că te râvneşte! zise cotoroanţa. La 
cât eşti de frumoasă!... Zic bine, Musty? 

Pisica mieună. 

— Ai pământ pe genunchi, observă deodată Rhea. Cum 
se face? 

Susan se simţi pe moment cuprinsă de o panică teribilă. 


Işi ridicase poalele rochiei ca să se târască pe sub 


fereastra vrăjitoarei... şi, făcând asta, se dăduse singură 
de gol. 

Atunci îi veni pe buze un răspuns şi îl rosti cu îndeajuns 
calm. 

— Când am dat cu ochii de coliba ta, mi s-a făcut teamă. 
M-am lăsat în genunchi ca să mă rog şi mi-am ridicat 
rochia, să n-o murdăresc. 

— M-ai emoţionat... să vrei să te prezinţi cu rochia 
curată în faţa cuiva ca mine! Da' ce fată cumsecade! Zic 
bine, Musty? 

Pisica mieună, apoi începu să-şi lingă o labă din faţă. 

— Treci la treabă, spuse Susan. Ai fost plătită şi eu mă 
voi supune, dar încetează cu vorbele-n doi peri şi termină 
treaba. 

— Ştii ce am eu de făcut, domniţă. 

— Nu ştiu, făcu Susan. Era din nou în pragul lacrimilor, îi 
ardeau ochii, însă nici în ruptul capului nu le-ar fi lăsat să 
curgă. Nici în ruptul capului. Am o bănuială, dar când am 
întrebat-o pe Tuşa Cord dacă am dreptate, ea a spus că te 
vei ocupa dumneata „de educaţia mea în această 
privinţă”. 

— N-a vrut să-şi spurce gura cu acele cuvinte, aşa-i? Ei, 
nu face nimic. Tuşa ta Rhea nu-i atât de sclifosită ca Tuşa 
Cordelia şi o să-ţi spună. Voi verifica dacă eşti intactă din 
fizic şi spirit, domniţă. Proba cinstei, aşa-i spuneau 
bătrânii, si e un nume foarte bun. Chiar 'şa. Vino la mine. 

Susan făcu doi paşi în faţă, cu fereală, astfel încât 
degetele ei goale de la picioare aproape atingeau saboţii 
cotoroanţei şi sânii-i goi aproape atingeau rochia. 

— Dacă un diavol sau demon ţi-a pângărit spiritul, ceea 
ce ar putea pângări si copilul pe care-l vei purta, vor fi 
rămas urme. Cel mai des e vorba de o vânătaie sau 
muşcătură din iubire, dar sunt şi altele... deschide gura! 

Susan o deschise şi, când bătrâna se aplecă, putoarea ei 
fu atât de puternică, încât fetei i se strânse stomacul. Işi 
tinu răsuflarea, rugându-se ca totul să se termine repede. 

— Scoate limba. 


Susan scoase limba. 

— Acuma suflă-mi în faţă. 

Susan eliberă aerul pe care îl ţinea în plămâni. Rhea îi 
inspiră şi apoi, ca o izbăvire, îşi trase capul puţin în spate. 
Stătuse îndeajuns de aproape încât Susan să vadă 
păduchii ţopăindu-i în păr. 

— Destul de dulce, aprecie baborniţa. Mda, apetisant 
de-a dreptul. Acuma întoarce-te. 

Susan se întoarse şi simţi degetele bătrânei vrăjitoare 
coborându-i pe spate, până la fese. Vârfurile lor erau reci 
ca mocirla. 

— Apleacă-te în faţă şi depărtează-ţi bucile, domniţă, nu 
fi timidă, Rhea a văzut destule poponeţe la viaţa ei! 

Imbujorată - îşi simţea bătăile inimii în mijlocul frunţii şi 
în scobiturile tâmplelor - Susan făcu ce i se ceruse. Şi 
atunci simţi un deget ca de cadavru îndesându-i-se în 
anus. Fata îşi muşcă buzele ca să nu strige. 

Violarea fu, din fericire, de scurtă durată... avea totuşi 
să mai urmeze una, se temea Susan. 

— Întoarce-te. 

Ea se întoarse. Bătrâna îşi plimbă mâinile peste sânii 
fetei, lovi uşor sfârcurile cu degetele mari şi palpă cu 
atenţie latura lor de jos. Rhea strecură un deget în căuşul 
buricului ei, îşi săltă poalele rochiei şi se lăsă în genunchi 
cu un icnet de efort. Işi trecu palmele peste picioarele 
Susanei, în jos, întâi prin faţă, apoi prin spate. Păru 
interesată în mod deosebit de zona de sub gambe, acolo 
unde se întindeau tendoanele. 

— Ridică piciorul drept, fată. 

Susan îl ridică şi scoase un râset crispat, piţigăiat, când 
Rhea o atinse cu o unghie pe interiorul călcâiului. 
Baborniţa îi depărtă degetele de la picior, cercetând între 
ele. 

După ce repetă această procedură şi cu celălalt picior, 
baba - tot în genunchi - spuse: 

— Ştii ce urmează. 

— Mda. 


Cuvântul îi ieşi de pe buze pripit, puţin tremurat. 

— Stai nemişcată, domniţă - în rest, totul e bine, curat- 
lună, chiar 'şa, da' acuma am ajuns la scorburicea moale şi 
caldă care-l interesează pe Thorin mai presus de orice; am 
ajuns acolo unde cinstea trebuie cu adevărat probată. Aşa 
că stai nemişcată! 

Susan închise ochii şi se gândi la cai alergând de-a 
lungul Povârnişului - de drept, aceia erau caii Baroniei, 
aflaţi în grija lui Rimer, cancelarul lui Thorin şi ministru al 
Inventarului înseşi, însă caii nu ştiau asta; ei credeau că 
sunt liberi, iar dacă erai liber în sinea ta, ce altceva mai 
conta? 

Ingăduie-mi să fiu liberă în sinea mea, liberă precum caii pe 
marginea Povârnişului, şi n-o lăsa pe babă să-mi facă rău. Te 
rog, n-o lăsa să-mi facă rău. Şi de ar fi să-mi facă, te rog ajută- 
mă să îndur în linişte, cu decentă. 

Degete reci îi despărţiră părul pufos de sub buric; urmă 
o ezitare, după care două degete la fel de reci se furişară 
înăuntrul ei. Simti durere, dar numai pentru un moment, şi 
nu mare; o duruse mai tare când se lovise la picior sau îşi 
zdrelise glezna în drum spre latrina de afară, în toiul 
nopţii. Partea neplăcută era umilinţa - şi repulsia trezită de 
atingerea matusalemicei Rhea. 

— Da’ strâmtă eşti, chiar 'şa! strigă baborniţa. 
Neîncepută! Da' o s-aibă grijă Thorin de asta, vezi să nu! 
Cât pentru tine, fetiţa mea, ţi-oi zice un secret pe care 
sclifosită de mătuşă-ta cu nasu’ ei lung, ţâţe cât nişte nuci 
şi strânsă la pungă nu l-a ştiut vreodată: nici chiar o fătucă 
nepângărită nu trebuie să-şi refuze un fior de plăcere din 
când în când, dacă ştie cum! 

Retrăgându-şi degetele, vrăjitoarea strânse uşor 
mugurul de carne din partea de sus a despicăturii Susanei. 
Preţ de o secundă înfiorătoare, fata crezu că o va ciupi în 
locul acela sensibil, care uneori o făcea să inspire adânc 
dacă se freca şi numai puţin de oblâncul şeii atunci când 
călărea, însă degetele o mângâiară... apoi apăsară... şi 
fata fu îngrozită să simtă o căldură deloc neplăcută 


aprinzându-i-se în pântece. 

— Ca un mugurel de mătase, ugui baborniţa şi 
neastâmpăratele-i degete se mişcară mai repede. 

Susan îşi simţi şoldurile unduindu-se în faţă, animate 
parcă de o voinţă proprie, şi apoi se gândi la chipul lacom 
şi concentrat al bătrânei vrăjitoare, roz ca faţa unei 
prostituate în lumina lămpii cu petrol, când stătuse 
deasupra cutiei deschise; se gândi la felul în care punguţa 
cu şiret în care se aflau galbenii atârnase din gura ei 
smochinită ca o bucată de carne regurgitată, şi căldura pe 
care o simţea se stinse. Se trase înapoi, tremurând, cu 
pielea de pe braţe, pântece şi sâni făcându-i-se ca de 
găină. 

— Ai terminat ce ai fost plătită să faci, zise Susan, cu un 
glas aspru şi sec. 

Chipul lui Rhea se adumbri. 

— Nu-ţi permit să-mi spui tu mie da, nu sau poate, fată 
neruşinată! Numai eu ştiu când am terminat, eu, Rhea, 
Vrăjitoreasa de pe Coos, şi... 

— Ciocu' mic şi ridică-te în picioare până ce nu-ți trag un 
picior şi te arunc în foc, fiinţă denaturată. 

Buzele cotoroanţei dezveliră puţinii dinţi rămaşi într-un 
rânjet câinesc, şi atunci, înţelese Susan, ea şi vrăjitoarea 
reveniră la punctul din care plecaseră: gata să-şi scoată 
una alteia ochii. 

— Ridică la mine mâna sau piciorul, pizdă neruşinată, şi 
arătarea ce-o să iasă din casa mea o să plece fără mână, 
fără picior şi făr-un ochi. 

— Nu mă îndoiesc că poţi face asta, dar Thorin va fi 
ofensat, contră Susan. 

Era pentru prima oară în viaţa ei când invoca numele 
unui bărbat pentru propria-i protecţie. Inţelegând asta, se 
simţi ruşinată... mică, într-un fel. Nu ştia de unde reacţia 
aceasta, mai cu seamă fiindcă acceptase să doarmă în 
patul lui şi să-i poarte odorul, însă aşa era. 

Bătrâna  căscă ochii, chipu-i brăzdat de riduri 
schimonosindu-se până când reuşi să schiţeze o parodie 


de zâmbet mult mai neplăcut ca rânjetul dinainte. Gâfâind 
şi trăgându-se de braţul scaunului, Rhea se ridică în 
picioare. În acest timp, Susan începu iute să se îmbrace. 

— Mda, ofensat ar fi. Tu ştii, poate, mai bine asta, 
domniţă; am avut o seară ciudată şi-n mine s-au trezit 
părţi ce-ar fi fost mai bine să rămână adormite. Orice s-ar 
mai fi întâmplat, ia-o ca un compliment pentru tinereţea şi 
puritatea ta... dar şi pentru frumuseţea ta. Mda. Eşti o 
făptură frumoasă, asta-i neîndoielnic. Părul tău, acum... 
când îl despleteşti, cum vei face pentru Thorin, socot, 
atunci când te vei culca cu el... străluce ca soarele, n-aşa? 

Susan nu voia s-o forţeze pe baborniţa să renunţe la 
noua sa dispoziţie sufletească, însă nici nu voia să 
încurajeze comentariile acelea nedorite. Nu când încă mai 
putea să vadă ura în ochii ei urduroşi, nu când încă mai 
putea să simtă atingerea hoaştei pe pielea sa, furnicând-o 
ca picioarele unor cărăbuşi. Nu spuse nimic, ci doar îşi luă 
rochia pe ea, şi-o potrivi pe umeri şi începu să o încheie în 
faţă. 

Rhea înţelese, poate, şirul gândurilor ei, întrucât 
zâmbetul i se şterse de pe buze şi atitudinea sa redeveni 
distantă. Susan găsi că asta era o mare uşurare. 

— Ei, să lăsăm asta. Te-ai dovedit a fi cinstită; poţi să te 
îmbraci şi să pleci. Da' nu sufla o vorbă lui Thorin despre 
ce am discutat, ai grijă! Discuţiile femeieşti nu-i nevoie să 
tulbure urechile bărbaţilor, mai ales unele mari ca ale lui. 
(Totuşi, Rhea nu-şi putu înfrâna un rânjet nesigur. Susan 
nu-şi dădea seama dacă bătrâna era conştientă de asta 
sau nu.) Ne-am înţeles? 

Orice, orice, numai să pot pleca de aici. 

— Eşti gata să-mi recunoşti cinstea? 

— Mda, Susan, fiica lui Patrick. Într-adevăr, sunt. Da’ nu 
ce spun eu contează. Acum... aşteaptă... undeva pe aici... 

Dibui de-a lungul poliţei şemineului, împingând în toate 
părţile farfurioare în care erau lipite cioturi de lumânări, 
ridicând întâi o lampă cu kerosen şi apoi o lanternă cu 
baterii, uitându-se fix, pentru un moment, la un desen 


înfăţişând un băiat tânăr, şi punându-l deoparte. 

— Unde... unde... aaaa... aici! 

Înşfăcă un caiet cu copertă negricioasă (CITGO era 
imprimat pe ea cu litere aurii străvechi) şi un ciot de 
creion. Dădu paginile aproape până la capătul lui înainte 
să găsească una goală. Pe ea mâzgăli ceva şi rupse foaia 
de pe spirala de fier din partea de sus a caietului. l-o 
întinse Susanei, care o luă şi o privi. Pe ea era scris un 
cuvânt pe care, la început, nu-l înţelese: 


CESTITĂ 


Sub el apărea un simbol: 


— Ce-i asta? întrebă ea, atingând cu degetul micul 
desen. 

— Rhea, semnul ei. Cunoscut în şase Baronii din jur, şi 
nu poate fi copiat. Arată-i hârtia asta mătuşii tale. Apoi lui 
Thorin. Dacă mătuşă-ta vrea să i-o ducă ea însăşi lui 
Thorin - o cunosc, vezi tu, şi-i cunosc trufia - spune-i nu, 
Rhea zice nu, nu are voie să o țină la ea. 

— Şi dacă o vrea Thorin? 

Rhea ridică nepăsătoare din umeri. 

— Lasă-l să o ţină sau să-i dea foc sau, la cât mă 
interesează pe mine, să se şteargă la cur cu ea. Nici 
pentru tine nu valorează nimic, căci tu ştii c-ai fost cinstită 
tot timpu', chiar 'şa. Adevărat? 

Susan încuviinţă. Odată, întorcându-se acasă după un 
dans, lăsase un băiat să-i strecoare mâna sub fustă un 
moment sau două. Dar asta nu conta. Ea era cinstită. Şi-n 
mai multe feluri decât spunea creatura aceea scârboasă. 

— Nu pierde însă hârtia aia. Doar dacă nu vrei să ne mai 
vedem o dată şi să mai facem o dată ce am făcut acum. 


Zeii păzească-mă şi numai de acest gând, îşi spuse Susan 
şi reuşi să nu se cutremure. Puse hârtia în buzunar, acolo 
unde ţinuse punguţa cu şiret. 

— Acum, vino la uşă, domniţă. 

Vrăjitoarea vru parcă să o ia de braţ, dar se răzgândi. 
Merseră amândouă, umăr la umăr, până la uşă, atente atât 
de tare să nu se atingă, încât păreau nelalocul lor. Odată 
ajunse acolo, Rhea o prinse totuşi pe Susan de braţ. Apoi, 
cu cealaltă mână, arătă spre discul argintiu şi luminos care 
atârna deasupra dealului Coos. 

— Luna Săruturilor, zise baborniţa. Aia din mijlocul verii. 

— Da. 

— Spune-i lui Thorin să nu te cheme-n patul său - ori în 
fânul din şură, ori pe podeaua spălătorului, sau oriunde 
altundeva - până când Luna Demonului nu urcă până-n 
creştetul cerului. 

— Până la Seceriş? 

Asta însemna trei luni - o viaţă de om, i se părea ei. 
Susan încercă să nu-şi arate bucuria pe care o simţea 
conştientizând acest răgaz. Crezuse că Thorin îi va fi luat 
virginitatea până la răsăritul lunii, a doua zi. Nu era oarbă 
la felul în care o privea. 

Rhea, între timp, se uita la lună, părând să calculeze. 
Mâna ei se duse la coada lungă a părului fetei şi o 
mângâie. Susan îndură cât putu de bine, şi tocmai când 
crezu că nu va mai putea îndura, Rhea îşi lăsă mâna să 
cadă înapoi pe lângă corp şi încuviinţă din cap. 

— Mda, nu doar până la Seceriş, da’ chiar pân’ la fin de 
ano - Noaptea Sărbătorii, spune-i aşa. Spune-i că te poate 
avea după focul de tabără. Ai înţeles? 

— Numai la fin de ano, da. 

Abia îşi putea ascunde bucuria. 

— Când focul Inimii Verzi va arde mocnit şi ultimii 
oameni cu mâini roşii se vor fi preschimbat în cenuşă, zise 
Rhea. Atunci şi nu până atunci. Aşa trebuie să-i spui. 

— Îi voi spune. 

Mâna se ridică şi începu să-i mângâie părul din nou. 


Susan o îndură. După asemenea veşti bune, gândi ea, ar fi 
fost necuvenit să facă altfel. 

— Timpul ce se va scurge de acum până la Seceriş îl vei 
petrece meditând şi adunânduc-ţi forţele să aduci pe lume 
băiatul pe care şi-l doreşte primarul... sau poate doar 
călărind pe lângă Povârniş şi culegând ultimele flori ale 
fecioriei tale. Ai înţeles? 

— Da. Făcu o reverență. Mulţam-sai. 

Rhea descrise un gest discret, ca şi când reverenţa n-ar 
fi fost de nasul ei. 

— Să nu vorbeşti despre ce am discutat, te previn. Asta 
nu-i treaba nimănui, decât a noastră. 

— Nu voi vorbi. Am terminat ce aveam de făcut? 

— Păi... poate ar mai fi un /ucruşor... 

Rhea zâmbi, pentru a-i arăta că era într-adevăr ceva 
neînsemnat, apoi ridică mâna stângă în faţa ochilor fetei, 
cu trei degete lipite şi unul depărtat. În despicătura dintre 
ele scânteia un medalion de argint, apărut parcă din 
neant. Ochii tinerei rămaseră imediat lipiţi de el. Asta doar 
până când Rhea rosti un singur cuvânt gutural. 

Apoi se închiseră. 


5 


Rhea o admiră pe tânăra care dormea în picioare pe 
veranda ei, sub clarul lunii. Când îşi vâri medalionul înapoi 
în mânecă (degetele sale erau bătrâne şi noduroase, dar 
se mişcau cu destulă dexteritate atunci când era nevoie, 
o, da), expresia distantă îi dispăru de pe chip şi fu înlocuită 
de una de furie. Miji din ochi. Voia; să mă arunci în foc, 
otreapă? Să mă dai în gât lui Thorin? Ameninţările şi 
neobrăzarea ei nu fuseseră însă cele mai grave lucruri. Mai 
grav fusese să vadă expresia de repulsie de pe chipul fetei 
atunci când se ferise de atingerea ei. 

Era prea bună pentru Rhea, ei! Şi se credea prea bună 
pentru Thorin, fără-ndoială, ea, cu părul ei bălai de 
fecioară de şaisprezece ani curgându-i pe spate, păr în 


care Thorin fără doar şi poate că visa să-şi înfigă mâinile în 
timp ce-şi înfigea altceva, nărăvaş, mai jos. 

N-o putea face pe fată să sufere, oricât de mult şi-ar fi 
dorit asta şi oricât de mult ar fi meritat-o tânăra; dacă nu 
altceva, Thorin îi putea lua globul de cristal, iar Rhea n-ar 
fi putut suporta asta. Nu încă, în orice caz. Aşa că n-o 
putea face pe fată să sufere, dar putea face ceva care să-i 
strice bărbatului plăcerea de o o poseda, măcar pentru o 
vreme. 

Rhea se aplecă spre fată, prinse coada lungă, împletită, 
ce curgea pe spatele ei şi începu să-şi plimbe mâna de-a 
lungul ei, plăcându-i acea netezime mătăsoasă. 

— Susan, şopti ea. M-auzi, Susan, fiica lui Patrick? 

— Da. 

Ochii ei nu se deschiseră. 

— Atunci, ascultă. 

Lumina Lunii Sărutărilor cădea peste faţa lui Rhea, 
transformând-o într-o tigvă argintie. 

— Ascultă-mă bine, şi ţine mine. [ine minte în hruba 
adâncă unde mintea ta, când eşti trează, nu ajunge 
niciodată. 

Işi plimba iar şi iar cosiţa fetei prin palma strânsă. 
Mătăsoasă şi netedă. Ca mugurele mic dintre picioarele ei. 

— Ţin minte, rosti fata din pragul uşii. 

— Mda. Vei face un lucru după ce el îţi va lua fecioria. ÎI 
vei face imediat, fără a sta măcar să te gândeşti la el. 
Acum, ascultă la mine, Susan, fiica lui Patrick, şi auzi-mă 
foarte bine. 

Continuând să mângâie părul fetei, Rhea îşi apropie 
buzele zbârcite de ghiocul urechii Susanei şi începu să 
şoptească în bătaia lunii. 


III 
O ÎNTÂLNIRE PE DRUM 


1 


Niciodată în viaţa ei nu mai trăise o noapte atât de 
ciudată şi, probabil, nu era deloc surprinzător că nu auzi 
călărețul apropiindu-se din spate decât după ce acesta 
ajunsese aproape în drept cu ea. 

Lucrul care o neliniştea cel mai mult, în timp ce îşi croia 
drum înapoi spre oraş, era noua lumină în care vedea 
învoiala pe care o făcuse. Era bine să aibă un răgaz - 
câteva luni până la momentul când trebuia să-şi respecte 
partea ei de înţelegere - însă un răgaz nu schimba 
termenii problemei: când Luna Demonului avea să fie 
plină, ea urma să-şi dea virginitatea primarului Thorin, un 
om deşirat, fără astâmpăr, cu păr cărunt şi rar ce-i stătea 
ca un nor în jurul cheliei din creştetul capului. Un bărbat a 
cărui soţie îl privea cu o anumită tristeţe, dureros de 
evidentă. Hart Thorin era un bărbat care râdea din toţi 
rărunchii atunci când o trupă de actori punea în scenă o 
piesă în care personajele se băteau cap în cap sau se 
prefăceau că-şi dau pumni sau aruncau în toate părţile cu 
fructe putrede, dar care nu putea să pară decât debusolat 
în faţa unei poveşti emoţionante sau de-a dreptul tragice. 
Un om fără maniere, căruia îi plăcea să-şi trosnească 
degetele şi să te bată peste spate, un om care avea 
obiceiul să se uite temător spre cancelarul său aproape la 
fiecare două cuvinte, ca pentru a se asigura că nu-l 
ofensase pe Rimer în cine ştie ce fel. 

Susan observase toate acestea deseori; tatăl ei fusese 
ani la rând responsabil cu caii Baroniei şi călătorise adesea 
la Faleză cu afaceri. În multe rânduri o luase cu el pe prea- 
iubita sa fiică. O, îl văzuse des pe Hart Thorin de-a lungul 


anilor şi el, la rândul lui, o văzuse des pe ea. Prea des, 
poate! Astfel, cel mai important rămânea faptul că avea cu 
aproape cincizeci de ani mai mult ca fata ce urma, poate, 
să-i poarte fiul. 

Acceptase târgul cu prea uşoară inimă... 

Ba nu, nu cu inimă uşoară, asta era nedrept faţă de ea 
însăşi... însă nu o tulburase prea tare situaţia, asta măcar 
era adevărat. După ce ascultase toate argumentele Tuşei 
Cord, îşi spusese: Păi, prețul e mic, de fapt, dacă în schimb 
vom primi înscrisul de proprietate asupra terenului; să fim în 
sfârşit proprietarii micii noaste felii de Povârniş atât în fapt, cât 
şi prin traditie... să avem acte oficiale, unul în casa noastră şi 
unul în dosarele lui Rimer, care să ne ateste dreptul. Da, şi să 
avem cai din nou. Doar trei, adevărat, dar asta-nseamnă cu 
trei mai mult decât avem acum. Si-n schimb pentru asta? Să 
mă culc cu el o dată sau de două ori, şi să port un prunc, lucru 
pe care milioane de femei l-au făcut înaintea mea fără a le 
pricinui vreun rău. În definitiv, nu mi se cere să mă-mpreunez 
cu un mutant sau un lepros, ci doar un bătrân căruia îi 
trosnesc oasele. Și nu-i pentru vecie, ci, aşa cum zice Tuşa 
Cord, m-aş putea mărita mai târziu, dacă timpul şi ka vor vrea 
asta; n-aş fi prima femeie care să ajungă în patul bărbatului ei 
deja mamă. Şi face din mine târfă treaba asta? Legea spune 
că nu, dar cui ii pasă de ea? Contează doar legea inimii mele, 
iar inima mea spune că, de-ar fi să obțin în schimb pământul 
ce i-a aparținut tatei şi trei cai cu care să-l cutreier, atunci târtă 
să fiu. 

Mai era ceva: Tuşa Cord se folosise - cam fără inimă, 
vedea Susan acum - de inocenţa unei copile. Despre copil 
tot turuise Tuşa Cord, adorabi/ copilaş pe care l-ar fi avut 
ea. Tuşa Cord ştiuse că Susanei, care nu foarte de mult 
lăsase deoparte păpuşile copilăriei, i-ar plăcea ideea de a 
avea un copil numai al ei, o păpuşică însufleţită pe care să 
o îmbrace, să o hrănească şi cu care să doarmă în 
toropeala după-amiezii. 

Ce ignorase Cordelia (poate e prea candidă ca să fi luat 
asta în considerare, măcar, gândea Susan, deşi nu credea) 


era ceea ce cotoroanţa îi spusese foarte clar în seara 
aceea: Thorin voia mai mult decât un copil. 

Vrea tâte şi cur în care să nu-i intre degetele şi o scorbură 
care să strângă ce are el de-mpins în ea. 

Doar amintirea acelor cuvinte îi făcea faţa să 
zvâcnească în timp ce umbla prin întunericul de după 
apusul lunii spre oraş (nu mai alerga înviorată, de data 
asta; şi nici nu mai cânta). Avea o vagă idee despre cum 
se împreunau animalele domestice, care erau lăsate să 
încerce şi iar să încerce până când „sămânţa prindea”, 
după care erau despărțite. Dar acum ştia că Thorin era 
posibil să o vrea iar şi iar, ba mai mult, că probabil avea să 
o vrea iar şi iar, şi legea comună, rămasă neschimbată de 
două sute de generaţii, spunea că el putea continua să se 
culce cu ea până când cea care îşi dovedise consortului 
cinstea îşi va dovedi, cu cinste, şi capacitatea de a 
procrea, şi că progenitura însăşi e cinstită... şi nu un 
monstru mutant. Susan se interesase pe furiş şi ştia că 
această a doua probă se va desfăşura în a patra lună a 
sarcinii... cam pe atunci când sarcina se va vedea, chiar şi 
îmbrăcată fiind. Judecata aceasta i-ar fi revenit tot lui 
Rhea... iar Rhea nu o avea la inimă. 

Acum, că era prea târziu - acum, că acceptase învoiala 
prezentată formal de cancelar; acum, că îşi demonstrase 
cinstea în faţa cotoroanţei aceleia hâde - se căia de 
alegerea făcută. Gândul îi zbura aproape doar la cum va 
arăta Thorin cu pantalonii în vine, la picioarele lui albe şi 
slabe, aidoma picioarelor unei berze, şi la felul în care, pe 
când se vor împreuna, îi va auzi oasele trosnind: 
genunchii, spatele, coatele, gâtul. 

Și degetele. Nu uita de degete. 

Da. Degete mari şi păroase de bătrân. Susan chicoti la 
acest gând, atât era de comic, dar în acelaşi timp o 
lacrimă caldă i se scurse neobservată de la colţul unui ochi 
şi i se prelinse pe obraz în jos. O şterse fără a-şi da seama, 
aşa cum nu fu conştientă nici de bocănitul tot mai apropiat 
de copite în colbul fin al drumului. Mintea sa era încă 


departe, întorcându-se la straniul lucru pe care îl văzuse 
pe fereastra baborniţei - lumina blândă, dar cumva 
neplăcută, împrăştiată de globul roz, felul hipnotic în care 
hoaşca îl studiase... 

Când Susan auzi într-un târziu apropierea calului, primul 
său gând speriat fu că trebuia să se furişeze în pâlcul de 
copaci prin care trecea şi să se ascundă. Posibilitatea ca la 
ora aceea târzie pe acolo să treacă o persoană de bine i se 
părea mică, mai cu seamă acum, că peste Lumea de Mijloc 
se lăsaseră vremuri atât de rele... Insă era prea târziu 
pentru asta. 

Să sară în şanţ, atunci, şi să stea culcată. Cum luna 
apusese, avea măcar o şansă ca trecătorul să-şi vadă de 
drum fără... 

Înainte însă de a se putea întoarce măcar în acea 
direcţie, călăreţul care i se furişase în spate cât timp ea 
era ocupată cu acele gânduri negre deja o salută. 

— iți dau bineţe, tânără domniţă, şi fie ce zilele tale să 
fie lungi pe faţa pământului. 

Ea se întoarse, spunându-şi: Dacă e unul dintre oamenii 
cei noi care işi fac veacul pe la Casa Primarului sau la Popasul 
Călătorilor? Nu cel mai în vârstă, vocea nu-i tremurată ca a lui, 
dar poate unul dintre ceilalţi... ar putea fi cel cărora-i spun 
Depape... 

— iți dau bineţe, se auzi ea spunându-i siluetei de pe 
calul înalt. Fie ca şi zilele tale să fie lungi şi luminoase. 

Vocea ei nu tremură, din câte auzi ea. Nu credea că 
acela era Depape şi nici chiar cel pe nume Reynolds. 
Singurul lucru pe care îl putea spune despre individ cu 
certitudine era că purta o pălărie cu boruri drepte, de 
genul celor pe care le asocia cu oamenii din Baroniile 
Centrale, în vremurile când călătoriile între est şi vest erau 
ceva mai comun decât acum. Înainte să fi venit John 
Farson - Omul de Bine - şi să fi început vărsarea de sânge. 

Când străinul veni în dreptul ei, Susan se iertă puţin 
pentru că nu-l auzise apropiindu-se - omul nu purta nimic 
zornăitor, din câte vedea, şi totul era legat bine, astfel 


încât să nu fâlfâie deloc. La cum era echipat, aproape ca-i 
fi spus că era un proscris sau un bandit (bănuia că Jonas, 
cel cu voce tremurată, şi cei doi prieteni ai săi fuseseră 
ambele, în alte vremuri şi-n alte locuri) ori chiar un 
pistolar. Omul acela însă nu purta nicio armă, decât dacă 
nu avea una ascunsă. Un arc pe oblâncul şeii şi ceva ce 
aducea cu o lance într-o teacă, asta era tot. Şi pe 
deasupra, niciodată nu existase, socotea ea, un pistolar 
atât de tânăr precum acela. 

Străinul cloncăni cu limba în obraz, aşa cum făcea 
întotdeauna tatăl ei (şi ea însăşi, desigur) şi calul se opri 
pe dată. Când îşi avântă un picior peste şa, ridicându-l 
mult şi cu o graţie inconştientă, Susan spuse: 

— Ne, ne, nu te deranja, străine, ci du-te pe drumul tău! 

Dacă bărbatul auzise panica din vocea ei, nu-i dădu 
nicio atenţie. Cobori de pe cal, eliberându-şi piciorul fără 
probleme din scăriţă, şi ateriză sprinten în faţa ei, praful 
drumului ridicându-se în jurul cizmelor sale cu bombeuri 
drepte. La lumina stelelor, fata văzu că era într-adevăr 
tânăr, aproape de vârsta ei. Purta straiele unui muncitor, 
chiar dacă noi. 

— Will Dearborn, la dispoziţia dumneavoastră, rosti el, 
apoi îşi scoase pălăria, întinse un picior, sprijinindu-l pe 
călcâi, şi execută o plecăciune aşa cum se făcea în 
Baroniile Centrale. 

O atare absurdă demonstraţie de reverență acolo, în 
mijlocul pustiului, cu mirosul acru al exploatării petroliere 
de la marginea oraşului deja în nări, îi alungă teama şi-i 
provocă un hohot de râs. Işi spuse că asta cel mai probabil 
îl va ofensa, însă tânărul zâmbi. Un zâmbet sincer şi firesc, 
dezgolind un şir de dinţi egali. 

Îi adresă şi ea o plecăciune, ţinându-şi cu mâna o parte 
a rochiei. 

— Susan Delgado, asemenea. 

El îşi atinse gâtul de trei ori cu mâna dreaptă. 

— Mulţam-sai, Susan Delgado. Ne-ntâlnim într-un ceas 
bun, sper. N-am vrut să te sperii... 


— M-ai speriat puţin. 

— Da, mă gândeam eu. Imi cer iertare. 

Da. Nu mda, ci da. Un bărbat tânăr din Baroniile 
Centrale, după vorbă. Se uită la el cu un nou interes. 

— Ne, n-ai de ce să te scuzi, căci eram adâncită în 
gândurile mele, se explică ea. Am fost în vizită la... o 
prietenă... şi nu mi-am dat seama de cât timp s-a scurs 
decât după ce am văzut că luna a coborât. De te-ai oprit 
de grija mea, tare-ţi mulţumesc, străine, dar îţi poţi vedea 
de drum, cum şi eu de al meu îmi pot vedea. Doar până la 
marginea satului mă duc... La Hambry. E aproape, de 
acum. 

— Frumos discurs şi adorabile sentimente, răspunse el 
cu un surâs larg, dar e târziu, tu eşti singură şi cred că ar fi 
mai bine să ne ţinem tovărăşie. Ştii să călăreşti, sai? 

— Da, dar sincer... 

— Hopa sus, fă cunoştinţă cu prietenul meu Rusher, 
atunci. Te va purta pe ultimii trei kilometri. E un jugan, sai, 
şi-i tare blând. 

Susan îl privi pe Will Dearborn cu un amestec de 
amuzament şi iritare. Gândul care-i străbătu mintea fu: 
Dacă-mi mai spune sai o dată, de parc-aş fi vreo profesoară ori 
strămătuşa lui ramolită, o să-mi dau jos şorțul ăsta nenorocit şi 
o să-l bat cu el. 

— Nu m-a deranjat niciodată puţin nărav la un cal destul 
de blând să poarte şa. Până să moară, tata s-a îngrijit de 
caii primarului... şi-n părţile acestea, primarul este şi şeful 
Gărzii Baroniei. Călăresc de când mă ştiu. 

Crezu că tânărul îşi va prezenta scuzele, poate chiar se 
va bâlbâi, însă el doar încuviinţă, înţelegător şi calm, lucru 
care pe ea o surprinse plăcut. 

— Atunci, pune piciorul în scăriţă, domniţa mea. Eu vin 
pe lângă şi nu te deranjez cu vorbe, dacă aşa preferi. E 
târziu şi unii zic că odată ce luna a apus, vorbele amuţesc. 

Ea scutură din cap, îndulcindu-şi refuzul cu un zâmbet. 

— Ne. Mulţumescu-ţi pentru a ta bunătate, dar n-ar fi 
bine, pentru mine, să fiu văzută călărind calul unui tânăr 


A 


străin la ora unşpe după ceas. Reputația pătată a unei 
tinere nu se curăţă cu zeamă de lămâie, ca o bluză pătată, 
să ştii. 

— Nu e nimeni aici ca să te vadă, zise tânărul pe un ton 
dezarmant de cumpătat. lar că eşti obosită, asta văd bine. 
Haide, sai... 

— Te rog, nu-mi mai spune aşa. Mă face să mă simt 
bătrână ca o... 

Ezită o clipă scurtă, reconsiderând cuvântul 

(vrăjitoare) 

care-i venise primul în minte. 

— ... ca o babă. 

— Domniţă Delgado, atunci. Eşti sigur că nu vrei să 
mergi călare? 

— Mai sigură nu se poate. În orice caz, nu stau călare în 
şa îmbrăcată în rochie, domnule Dearborn... nici dacă ai fi 
frate-meu. N-ar fi adecvat. 

Tânărul se urcă el însuşi în scăriţă, se întinse spre 
cealaltă parte a şeii (Rusher îndură cu destulă docilitate, 
scuturându-şi doar urechile, pe care şi Susanei i-ar fi 
plăcut să şi le scuture, dacă ar fi fost în locul lui Rusher - 
atât erau de frumoase) şi cobori înapoi cu o piesă de 
îmbrăcăminte rulată în mâini. Era legată cu o sfoară de 
piele. Susan credea că era un poncho. 

— Poţi întinde asta peste poală şi picioare, ca pe o 
pătură, spuse el. E destul de mare ca să acopere totul - a 
fost a tatei şi el era mai înalt ca mine. 

Se uită pentru o clipă spre dealurile de la vest şi ea văzu 
că era chipeş, într-un fel aspru care contrasta cu tinereţea 
sa. Susan simţi un tremur lăuntric scurt şi îşi dori pentru a 
mia oară ca bătrâna aceea scârboasă să-şi fi ţinut mâinile 
la locul ei, oricât de tenebros ar fi fost locul acela. Susan 
nu voia să se uite la acel străin chipeş şi să-şi amintească 
atingerea lui Rhea. 

— Ne, făcu ea cu duhul blândeţii. Mulţam din nou, îţi 
apreciez bunătatea, dar trebuie să refuz. 

— Atunci o să merg şi eu pe jos, iar Rusher ne va ţine 


companie, zise el voios. Până la marginea oraşului, cel 
puţin, nu vor fi ochi să ne vadă şi să gândească de rău 
despre o tânără femeie întru totul cumsecade şi un tânăr 
bărbat cât de cât cumsecade. Şi odată ajunşi acolo, îmi voi 
înclina pălăria şi-ţi voi ura o noapte foarte bună. 

— Mi-aş dori să n-o faci. Sincer, completă ea, trecându- 
şi o mână peste frunte. Uşor pentru tine să spui că nu sunt 
ochi să vadă, dar uneori sunt ochi chiar şi acolo unde n-ar 
trebui să fie. Şi poziţia mea este... puţin delicată în 
momentul de faţă. 

— Te voi însoţi, chiar şi aşa, repetă el, iar acum chipul 
lui era serios. Acestea nu sunt timpuri uşoare, domniţă 
Delgado. Aici, în Mejis, sunteţi departe de marile 
probleme, dar uneori problemele-şi întind braţul. 

Ea deschise gura - să se împotrivească din nou, bănuia, 
poate să-i spună că fiica lui Pat Delgado ştia să se apere 
singură - şi apoi se gândi la oamenii cei noi ai primarului şi 
la felul rece în care îşi plimbaseră ochii peste ea când 
atenţia lui Thorin era în altă parte. Îi văzuse pe cei trei 
chiar în seara aceea, pe când pleca spre coliba vrăjitoarei. 
Pe ei îi auzise apropiindu-se, şi încă destul de repede ca să 
părăsească drumul şi să se aşeze îndărătul unui arbore 
pinon (refuza să se gândească la locul acela ca la o 
ascunzătoare). Înapoi spre oraş se-ndreptau ei, şi Susan 
bănuia că-n clipa aceea beau la Popasul Călătorilor - şi 
acolo aveau să bea până ce Stanley Ruiz urma să închidă 
barul - însă nu ştia asta cu certitudine. Se puteau întoarce. 

— Dacă nu te pot face să te răzgândeşti, prea bine, 
spuse ea, suspinând cu un aer de resemnare vexată pe 
care nu-l simţea cu adevărat. Dar numai până la prima 
cutie poştală - a doamnei Beech. Aceea marchează 
marginea oraşului. 

El îşi atinse iarăşi gâtul şi mai făcu o plecăciune din 
aceea absurdă, fermecătoare - cu piciorul întins în faţă, ca 
şi când ar fi vrut să pună piedică unei persoane, cu 
călcâiul înfipt în pământ. 

— Mulţam, domniţă Delgado! 


Măcar nu mi-a spus sai, gândi ea. E şi ăsta un început. 


2 


Crezuse că tânărul va trăncăni ca o moară stricată, deşi 
promisese că va păstra tăcerea, întrucât asta făceau 
băieţii în preajma sa - nu se închipuia extraordinar de 
frumoasă, dar ştia că era frumuşică, fie şi numai fiindcă 
băieţii nu-şi puteau ţine gura ori nu-şi găseau locul în jurul 
ei. lar străinul acela avea să-i pună o mulţime de întrebări 
la care băieţii din oraş ştiau răspunsul - câţi ani avea, 
locuia de mică în Hambry, trăiau părinţii ei şi alte cincizeci 
la fel de plictisitoare - însă toate ar fi dat să se apropie de 
una singură: avea ea un iubit? 

Will Dearborn din Baroniile Centrale n-o întrebă însă 
despre şcoală sau familie sau prieteni (cel mai banal mod 
de abordare a subiectului existenţei unui potenţial rival 
amoros, descoperise ea). Will Dearborn merse doar în pas 
cu ea, cu o mână înfăşurată pe după frâul lui Rusher, 
uitându-se în zare către est, către Marea Limpede. Erau 
îndeajuns de aproape de ea acum, încât mirosul înţepător 
de sare să se amestece cu izul greu al petrolului, chit că 
vântul sufla dinspre sud. 

Treceau pe lângă Citgo acum şi ea era bucuroasă de 
prezenţa lui Will Dearborn, chiar dacă tăcerea lui era puţin 
deranjantă. Întotdeauna i se păruse puţin înfricoşătoare 
exploatarea petrolieră, cu pădurea ei de schele. 
Majoritatea acelor turnuri de oţel se opriseră de mult din 
forat, şi nu mai existau nici piesele, nici nevoia şi nici 
cunoştinţele necesare pentru repararea lor. lar cele care 
încă mai pompau anevoie - nouăsprezece din aproximativ 
două sute - nu puteau fi oprite. Pur şi simplu pompau şi iar 
pompau, zăcământul de petrol de sub ei părând 
inepuizabil. O mică parte era încă utilizată, dar o parte 
foarte mică - cel mai mult se scurgea înapoi în puţurile de 
sub staţiile de pompare dezafectate. Lumea mersese mai 
departe şi locul acela îi amintea de un straniu cimitir 


mecanic în care unele cadavre nu renunţaseră să... 

Ceva rece şi neted îi atinse şalele şi ea nu reuşi să-şi 
reţină un strigăt mic. Will Dearborn se răsuci spre ea, 
ducând mâinile la curea. Apoi se relaxă şi surâse. 

— Aşa ştie Rusher să spună că se simte ignorat. Îmi pare 
rău, domniţă Delgado. 

Ea se uită la cal. Rusher întoarse spre ea o privire 
blândă şi lăsă capul în pământ ca pentru a spune că şi lui îi 
părea rău că o speriase. 

Prostii, fată, gândi ea, auzind vocea afectuoasă şi directă 
a tatălui său. Vrea să ştie de ce eşti aşa distantă, atâta tot. Şi 
asta vreau să ştiu şi eu. Nu-ţi stă deloc în fire, dar deloc. 

— Domnule Dearborn, m-am răzgândit, zise ea. Am chef 
să merg călare. 


3 


Tânărul se întoarse cu spatele şi se uită spre Citgo cu 
mâinile în buzunare cât timp Susan aşternu poncho-ul întâi 
peste rezemătoarea şeii (o şa neagră simplă, de muncitor, 
fără emblema vreunei Baronii ori a vreunui ranch) şi apoi 
urcă în scăriţă. Işi săltă poalele rochiei şi aruncă o privire 
tăioasă înapoi, convinsă că tânărul va trage cu ochiul, însă 
acesta era tot cu spatele la ea. Părea fascinat de sondele 
petroliere ruginite. 

Ce-i aşa interesant la ele, amice? se întrebă ea niţel 
îmbufnată - asta din cauza orei înaintate, bănuia ea, şi a 
urmelor lăsate de emoţiile răscolite. Mizerii/e alea vechi sunt 
acolo de şase secole şi mai bine, iar eu le-am suportat 
putoarea de când mă ştiu pe lume. 

— Stai liniştit, băiete, spuse ea odată ce-şi fixă piciorul 
în scăriţă. 

Cu o mână se ţinea de cornul oblâncului, cu cealaltă 
ţinea frâiele. Rusher, între timp, scutura din urechi ca şi 
când ar fi spus că va sta liniştit, sigur că da, dacă asta voia 
ea. 

Se săltă, o coapsă lungă şi goală strălucind în lumina 


stelelor, şi simţi exaltarea de a se afla pe cal pe care o 
simţea mereu... doar că în noaptea aceea părea ceva mai 
puternică, ceva mai dulce, ceva mai precisă. Poate fiindcă 
bidiviul era atât de mândru, poate fiindcă bidiviul era 
străin... 

Poate fiindcă stăpânul bidiviului e un străin, îşi zise ea. Un 
străin frumos. 

Asta era o nerozie, desigur... şi poate o nerozie 
periculoasă. Era însă adevărat. Tânărul era frumos. 

Când desfăcu poncho-ul şi şi-l întinse peste picioare, 
Dearborn începu să fluiere. Şi ea îşi dădu seama, cu un 
amestec de surprindere şi teamă superstiţioasă, că piesa 
era „Nesăbuita iubire”. Exact cântecul pe care îl cântase 
ea în drum spre coliba lui Rhea. 

Poate-i mâna ka-ului, fată, şopti vocea tatălui ei. 

Nu există aşa ceva, i-o întoarse ea imediat. Refuz să văd 
ka-ul/ în fiecare vânt şi umbră trecătoare, ca bătrânele care se 
adună în Inimă Verde în serile de vară. E o piesă veche; toată 
lumea o ştie. 

Poate-i mai bine dacă ai tu dreptate, replică vocea lui Pat 
Delgado. Întrucât dacă-i mâna ka-ului, va veni ca vântul şi 
planurile tale nu vor rezista în calea lui mai mult decât a 
rezistat hambarul tatei în calea ciclonului, atunci când a venit. 

Niciun Ka; nu voia să se lase sedusă de întuneric, de 
umbre şi de siluetele sumbre ale sondelor de petrol să 
creadă că asta era. Niciun ka, ci doar o întâlnire 
întâmplătoare cu un tânăr simpatic pe drumul solitar 
înapoi în oraş. 

— Gata, sunt prezentabilă, spuse ea cu o voce seacă, ce 
nu prea semăna cu vocea ei. Poţi să te întorci, dacă vrei, 
domnule Dearborn. 

El se întoarse, sigur, şi o admiră. Un moment, tânărul nu 
spuse nimic, dar Susan îi văzu îndeajuns de bine privirea 
din ochi ca să ştie că şi el o găsea frumoasă. Şi deşi asta o 
neliniştea - poate din pricina piesei pe care o fluierase el - 
o şi bucura. Apoi străinul spuse: 

— Îţi şade bine acolo sus. Văd că ştii să te ţii în şa. 


— Şi nu peste mult timp voi avea caii mei pe care să 
stau, spuse ea. Acum va veni întrebarea, continuă în gând. 

El însă doar aprobă din cap, de parcă deja ar fi ştiut asta 
despre ea, şi reîncepu să meargă spre oraş. Simţindu-se 
niţel dezamăgită şi neştiind de ce, Susan cloncăni cu limba 
în obraz la Rusher şi îl îmboldi cu genunchii. Calul se puse 
în mişcare, ajungându-şi din urmă stăpânul, care îl 
mângâie camaradereşte pe bot. 

— Cum i se spune locului de colo? întrebă el, arătând 
spre sonde. 

— Exploatării petroliere? Citgo. 

— Unele dintre sonde încă pompează? 

— Mda, şi n-avem cum să le oprim. Nimeni nu mai ştie 
cum se face. _ 

— Oh, făcu el, şi asta fu tot - doar oh. Işi părăsi însă 
locul de lângă botul lui Rusher pentru un moment, când 
ajunseră la cărarea buruienoasă care mergea spre Citgo, 
ducându-se să se uite la ghereta veche şi abandonată a 
paznicului. În copilăria ei, pe ea fusese un panou anunțând 
ACCES PERMIS DOAR PERSONALULUI autorizat, dar fusese 
luată de vânt într-o furtună, cândva. Will Dearborn studie 
locul şi se întoarse cu pas legănat la calul său, cu cizmele 
ridicând în aer praful verii, afişând un aer degajat în 
straiele lui noi. 

Se duseră spre oraş, un tânăr ce purta o pălărie cu 
boruri drepte mergând pe jos şi o tânără călare, cu un 
poncho întins în poală şi pe picioare. Lumina stelelor cădea 
peste ei aşa cum cade peste flăcăi şi fete din prima oră a 
timpului, şi o dată ea a ridicat privirea şi a văzut un 
meteorit săgetând pe cer - o dâră portocalie scurtă şi 
strălucitoare brăzdând bolta. Susan se gândi să-şi pună o 
dorinţă, dar apoi, cu un fior ca de panică, îşi dădu seama 
că nu avea idee ce să-şi dorească. Absolut nicio idee. 


4 


Păstră şi ea tăcerea până când ajunseră cam la doi 


kilometri de oraş, după care puse întrebarea care-i stăruia 
în minte. Avusese de gând să-l întrebe şi ea unele lucruri 
imediat ce ar fi început el să o interogheze, şi o 
nemulţumea că tocmai ea trebuia să spargă tăcerea, însă 
în cele din urmă curiozitatea o birui. 

— De unde vii tu, domnule Dearborn, şi ce te aduce în 
părticica noastră din Lumea de Mijloc... de nu te 
deranjează întrebarea? 

— Deloc, spuse tânărul, uitându-se în sus la ea cu un 
zâmbet pe buze. Îmi face plăcere să vorbesc şi tocmai mă 
gândeam cum aş putea începe. Dialogul nu-i specialitatea 
mea. 

ȘI care ar fi, atunci, Will Dearborn? se întrebă ea. Da, era 
foarte curioasă, întrucât atunci când se făcuse comodă în 
şa, pusese mâna pe pătura făcută sul în spate... şi 
atinsese ceva ascuns înăuntrul acelei pături. Ceva ce 
părea a fi o armă. Sigur, nu era musai să fie asta, însă îşi 
amintea felul în care mâinile lui se duseseră instinctiv la 
curea auzind strigătul ei de surprindere. 

— Vin din Lumea Dinăuntru. Dar am o bănuială că asta 
ai ghicit şi singură. Avem noi un fel special de a vorbi. 

— Mda. Din ce Baronie eşti de baştină, pot să-ntreb? 

— Din Noul Canaan. 

Susan simţi un fior de emoție sinceră, auzind asta. Noul 
Canaan! Centrul Afiliaţiei! Categoric, asta nu mai însemna 
ce însemnase odinioară, dar... 

— Doar nu din Gilead? întrebă ea, detestând unda de 
pripă feciorelnică pe care o simţi în propria-i voce. Şi poate 
mai mult decât o simplă undă. 

— Nu, răspunse el, râzând. Nu vin dintr-un oraş aşa de 
mare ca Gilead. Vin doar din Hemphill, un sat aflat la 
distanţă de aproximativ patruzeci de roţi la vest de Gilead. 
E mai mic decât Hambry, socot. 

Roţi, gândi ea, minunându-se de acest arhaism. A spus 
roți. 

— Şi ce vânt te aduce la Hambry, atunci? Poţi a-mi 
spune? 


— De ce nu? Am venit însoţit de doi prieteni, domnul 
Richard Stockwort din Pennilton, Noul Canaan, şi domnul 
Arthur Heath, un tânăr haios care într-adevăr din Gilead se 
trage. Ne aflăm aici la ordinul Afiliaţiei şi am venit în 
calitate de numărători. 

— Şi ce numărați? 

— Numărăm orice ar putea ajuta Afiliaţia în anii 
următori, răspunse el şi Susan nu simţi nici urmă de 
degajare în vocea sa acum. Treaba cu Omul de Bine a 
devenit serioasă. 

— Intr-adevăr? Noi primim puţine veşti adevărate atât 
de departe, la sud-est de centru. 

El încuviinţă. 

— Depărtarea Baroniei de centru e şi motivul pentru 
care ne aflăm aici. Mejis a fost întotdeauna loială Afiliaţiei, 
iar de va fi nevoie să ne luăm provizii din partea asta a 
Externelor, ele vor fi trimise. Întrebarea care are nevoie de 
răspuns este pe cât se poate baza Afiliaţia. 

— Pe cât din ce? 

— Da, făcu el, de parcă ea ar fi rostit o afirmaţie, nu o 
întrebare. Şi pe cât din ce. 

— Vorbeşti ca şi când Omul de Bine ar fi o ameninţare 
reală. E doar un bandit, cu siguranţă, un bandit care-şi 
poleieşte  hoţiile şi crimele cu discursuri despre 
„democraţie” şi „egalitate”, nu? 

Dearborn ridică din umeri şi ea crezu pentru o clipă că 
acesta avea să fie singurul lui comentariu pe marginea 
chestiunii, dar apoi el spuse, fără tragere de inimă: 

— Poate că aşa a fost odată. Vremurile s-au schimbat. 
La un moment dat, banditul a devenit general, iar acum 
generalul vrea să devină conducător în numele poporului. 
Făcu o pauză, după care adăugă pe un ton grav: Baroniile 
din Nord şi Vest sunt în flăcări, domniţă. 

— Astea sunt la mii de kilometri distanţă, sigur! 

Discuţia era neliniştitoare şi, curios, în acelaşi timp 
emoţionantă. Cel mai mult părea exotică, după viaţa 
anostă de zi cu zi din Hambry, unde fântâna secată a cuiva 


putea fi subiect de discuţii animate trei zile încheiate. 

— Da, spuse el. Nu mda, ci da - sunetul era deopotrivă 
străin şi plăcut urechii ei. Dar vântul suflă-n direcţia 
aceasta. Se întoarse spre ea şi zâmbi. Din nou, zâmbetul îi 
îndulci trăsăturile dure şi frumoase, făcându-l să semene 
mai mult cu un copil rămas treaz dincolo de ora de 
culcare. Nu cred însă că-l vom vedea pe John Farson în 
noaptea asta, corect? 

Ea îi răspunse tot cu un surâs. 

— Dacă l-am vedea, domnule Dearborn, m-ai apăra de 
el? 

— Neîndoielnic, răspunse el, încă zâmbind, dar aş face-o 
cu mai mare plăcere, socot, de mi-ai permite să-ţi spun pe 
numele pe care ţi l-a dattatăl tău. 

— Atunci, în interesul propriei mele siguranţe, ai 
permisiunea mea. Şi presupun că, în numele aceluiaşi 
interes, eu ar trebui să-ţi zic Will. 

— Frumos şi înţelept spus, deopotrivă, grăi tânărul, 
zâmbetul lărgindu-i-se, devenind cuceritor. Eu... 

Atunci, umblând aşa, cu chipul întors peste umăr şi-n 
sus la ea, noul prieten al Susanei se împiedică într-o piatră 
ieşită din drum şi fu cât pe ce să cadă. Rusher necheză pe 
nas şi se cabră puţin. Susan râse zglobiu. Poncho-ul se 
mişcă, expunând un picior gol, şi ea întârzie un moment 
înainte să-l aranjeze la loc. li plăcea de el, mda, chiar aşa. 
Şi ce putea fi rău în asta? Era doar un băiat, în definitiv. 
Când zâmbea, Susan vedea că lăsase doar de un an sau 
doi joaca în hambarul cu fân. (Gândul că ea însăşi 
abandonase această joacă doar de curând îi zburase 
cumva din minte.) 

— De regulă nu-s împiedicat, se scuză el. Sper că nu te- 
am speriat. 

Câtuşi de puțin, Will; băieţii se lovesc cu piciorul în te miri ce 
în preajma mea încă de când mi-au crescut sânii. 

— Câtuşi de puţin, spuse cu voce tare şi reveni la 
subiectul dinainte. O interesa foarte tare. Deci tu şi 
prietenii tăi aţi venit aici la îndemnul Afiliaţiei ca să ne 


numărați bunurile, nu-i aşa? 

— Da. Motivul pentru care m-am arătat interesat de 
exploatarea petrolieră de acolo este acela că unul dintre 
noi va trebui să se întoarcă şi să numere sondele 
funcţionale... 

— Te pot scuti eu de asta, Will. Sunt nouăsprezece. 

El aprobă cu o aplecare a capului. 

— Îţi rămân dator. Dar va trebui să aflăm - dacă putem - 
şi cât petrol aduc la suprafaţă alea nouăsprezece sonde. 

— Au mai rămas destule maşinării care funcţionează cu 
petrol în Noul Canaan încât să conteze lucrul ăsta? Şi 
stăpâniţi procedeul alchimic de transformare a petrolului 
în combustibilul folosit de maşinăriile acelea? 

— În cazul de faţă, e vorba de rafinare mai mult decât 
de alchimie - cel puţin aşa am impresia - şi cred că mai 
există o rafinărie încă funcţională. Dar nu, nu avem atâtea 
maşini, deşi în Sala Mare din Gilead mai sunt câteva lămpi 
cu filament. 

— Ce frumos! făcu ea, încântată. Văzuse imagini 
înfăţişând lămpi cu filament şi torţe electrice, dar niciodată 
nu le văzuse de-adevăratelea. Ultimele din Hambry (li se 
spunea „becuri“ în partea aceea de lume, însă era 
convinsă că erau acelaşi lucru) se arseseră cu două 
generaţii în urmă. 

— Spuneai că tatăl tău a îngrijit de caii primarului până 
la moarte, zise Will Dearborn. Îl chema cumva Patrick 
Delgado? Aşa-l chema, nu-i aşa? 

Ea se uită în jos la el, speriată şi revenind pe dată cu 
picioarele pe pământ. 

— De unde ştii asta? 

— Numele lui era inclus în instrucţiunile misiunii noastre. 
Avem datoria să numărăm vitele, oile, porcii, boii... şi caii. 
Dintre toate animalele noastre, caii sunt cei mai 
importanţi. Patrick Delgado era omul cu care trebuia să ne 
întâlnim pentru treaba asta. Îmi pare rău să aud că a ajuns 
în poiana de la capătul cărării, Susan. Îmi accepţi, te rog, 
condoleanţele? 


— Mda, şi îţi mulţumesc. 

— A avut un accident? 

— Mda. 

Spera ca vocea ei să transmită ce ar fi vrut să spună, 
adică abandonează subiectul, nu mai pune întrebări. 

— Ingăduie-mi să fiu sincer cu tine, rosti el şi pentru 
prima oară ei i se păru că aude o notă falsă. Poate doar îşi 
imagina. Indubitabil, experienţa ei în lume era mică (Tuşa 
Cord îi amintea asta aproape zilnic), însă ceva îi spunea că 
oamenii care începeau discuţia cu îngăduie-mi să fiu sincer 
cu tine aveau să continue spunându-ţi verde-n faţă că 
ploaia cade în sus, banii cresc în copaci si că pruncii sunt 
aduşi de Marele Păsăroi. 

— Mda, Will Dearborn, răspunse ea, pe un ton puţin cam 
sec. Se spune că sinceritatea-i cea mai bună armă, chiar 
aşa. 

Tânărul se uită la ea cu puţină îndoială, după care 
zâmbetul îi reapăru pe buze. Zâmbetul acela era periculos, 
îşi spuse ea - un zâmbet ca nisipul mişcător: uşor să-i cazi 
victimă, mai greu, poate, să te eliberezi. 

— Nu mai e multă Afiliaţie în rândul Afiliaţiei, în zilele 
astea. In parte, aşa se explică de ce Farson a rezistat atât 
de mult, asta a permis ca ambițiile lui să se dezvolte. A 
ajuns departe faţă de banditul care a început ca jefuitor de 
diligenţe în Garlan şi Desoy, şi va ajunge şi mai departe 
dacă Afiliaţia nu e repusă pe picioare. Poate chiar până în 
Mejis. 

Susan nu-şi putea imagina de ce l-ar fi interesat pe 
Omul de Bine orăşelul ei adormit din Baronia cea mai 
apropiată de Marea Limpede, dar păstră tăcerea. 

— In orice caz, nu Afiliaţia ne-a trimis aici, de fapt, urmă 
el. Nu aşa departe ca să numărăm vaci, sonde de petrol şi 
hectare de pământ cultivat. 

Pregetă un moment, uitându-se în jos la drum (atent 
parcă la alte pietre în care s-ar fi putut împiedica) şi 
mângâind botul lui Rusher cu o tandreţe inconştientă. 
Susanei i se părea stânjenit, poate chiar ruşinat. 


— Am fost trimişi de taţii noştri. 

— Deta... 

Şi atunci înţelese. Erau băieţi neascultători trimişi într-o 
expediţie-pedeapsă ce nu se numea tocmai exil. Bănuia că 
adevărata lor misiune în Hambry era aceea de a-şi curăța 
onoarea. Ei, gândi ea, asta explică într-adevăr zâmbetul său 
ca nisipul mişcător, nu-i aşa? Ai grijă la el, Susan; e genul care 
arde poduri şi dărâmă cutii poştale, apoi îşi vede vesel de 
drum fără măcar o privire în urmă. Şi nu de răutate, ci dintr-o 
simplă nepăsare copilărească. 

Asta o duse iar cu gândul la cântecul acela vechi, cel pe 
care îl cântase ea, cel pe care îl fluierase el. 

— De taţii noştri, da. 

Susan Delgado făcuse şi ea o boacănă sau două (sau 
poate două duzini) la viaţa ei, şi simţea compasiune faţă 
de Will Dearborn, nu doar prudenţă. Şi preocupare. Băieţii 
neascultători puteau fi amuzanţi... până la un anumit 
punct. intrebarea era cât de neascultători fuseseră Will şi 
amicii săi? 

— V-aţi dat în petic? întrebă ea. 

— Ne-am dat în petic, recunoscu el, vorbind tot pe un 
ton abătut, însă gura şi ochii lui începeau parcă să exprime 
voioşie. Am fost avertizaţi; da, avertizaţi bine. Am luat la 
bord... o anumită cantitate de alcool. 

Și ați pipăit câteva fete cu mâna care nu era ocupată să 
strângă paharul de băutură? Aceasta era o întrebare pe care 
nicio fată cuminte n-ar fi putut-o rosti fără ocolişuri, era 
însă totodată o întrebare pe care n-o putea împiedica să-i 
treacă prin gând. 

Acum, zâmbetul care-i apăruse pentru scurt timp pe 
buze dispăru. 

— Am întins prea mult coarda şi distracţia s-a terminat. 
Numai nerozii ştiu să facă asta. Într-o noapte s-a ţinut o 
cursă. O noapte fără lună. După miezul nopţii. Toţi eram 
beţi. Unul dintre cai şi-a prins copita într-o gaură de 
popândău şi şi-a rupt piciorul din faţă. A trebuit eutanasiat. 

Susan se strâmbă. Nu era cel mai rău lucru la care se 


putea gândi, însă era destul de rău. Şi când tânărul 
deschise din nou gura, povestea se agravă. 

— Calul era un pursânge, unul dintre cei trei pe care-i 
avea tatăl prietenului meu Richard, care nu e înstărit. Au 
avut loc scene în casele noastre pe care nu-mi doresc 
deloc să mi le aduc aminte, darămite să le reproduc. O să 
scurtez povestea şi o să spun că, după lungi parlamentări 
şi multe propuneri de pedepse, am fost trimişi aici, în 
această misiune. Ideea i-a aparţinut tatălui lui Arthur. Cred 
că babacul lui a fost întotdeauna o ţără îngrozit de fiul său. 
Fără-ndoială, Arthur nu şi-a moştenit năravul din partea de 
familie a lui George Heath. 

Susan surâse în barbă, gândindu-se la Tuşa Cordelia 
care spunea: „Categoric n-a moştenit nimic din partea 
noastră a familiei.” Apoi o ezitare calculată, urmată de: „A 
avut o strămătuşă din partea mamei care a luat-o razna... 
nu ştiai? Da! Şi-a dat singură foc şi s-a aruncat de pe 
Povârniş. În anul cometei, atunci a fost asta.” 

— În orice caz, reluă Will, domnul Heath ne-a trimis la 
drum cu o zicală învățată de la tatăl lui: „Când ai de 
meditat, trebuie să meditezi în purgatoriu.” Aşa că, uite-ne 
aici. 

— Hambry nu e nici pe departe un purgatoriu. 

Tânărul execută din nou plecăciunea aceea emfatică. 

— Dacă ar fi, toată lumea şi-ar dori să fie atât de rea 
încât să fie trimisă aici şi să le întâlnească pe frumoasele 
locuitoare. 

— Mai ai de lucrat la replica asta, spuse ea cu cel mai 
distant glas posibil. E încă necizelată, mă tem. Poate... 

Tăcu brusc, dându-şi seama de ceva uluitor: va trebui să 
spere că băiatul acela va accepta să participe la o 
conspirație mică. Altfel, s-ar găsi într-o postură 
stânjenitoare. 

— Susan? 

— Mă gândeam doar. Eşti deja aici, Will? Oficial, adică? 

— Nu, răspunse el, înțelegând imediat la ce se referea 
ea şi, cel mai probabil, intuind deja încotro se îndrepta 


discuţia. Părea destul de isteţ, în felul lui. Am ajuns în 
Baronie doar în această după-amiază, iar tu eşti prima 
persoană cu care a vorbit vreunul dintre noi... doar dacă, 
sigur, Richard şi Arthur n-au întâlnit şi ei pe cineva. Nu 
aveam somn, aşa că am plecat să călăresc şi să meditez 
puţin. Ne-am făcut tabără acolo, arătă el cu degetul. Pe 
taluzul acela lung care coboară către mare. 

— Mda, Povârniş îi zice. 

Ea înţelese că Will şi camarazii lui se putea să fi adăstat 
chiar pe ceea ce, nu peste mult timp, avea să fie terenul 
ei, prin lege. Gândul era amuzant şi emoţionant şi puţin 
surprinzător. 

— Mâine vom intra în oraş şi ne vom prezenta 
complimentele lordului primar, Hart Thorin. Potrivit celor 
ce ni s-au spus înainte să plecăm din Noul Canaan, e un 
om puţin dus cu pluta. 

— Chiar vi s-a spus asta? întrebă ea, ridicând o 
sprânceană. 

— Da, că-i place să vorbească fără el, că are o 
slăbiciune pentru băutură şi-ncă una, mai mare, pentru 
fete tinere, explică Will. E adevărat, tu ce spui? 

— Cred că trebuie să te convingi singur, răspunse 
tânăra, reţinându-şi cu oarecare efort un zâmbet. 

— În orice caz, ne vom prezenta şi-n faţa onorabilului 
Kimba Rimer, cancelarul lui Thorin, şi am înţeles că el e cu 
capul pe umeri. Şi că, pe deasupra, stie cât fac unu şi cu 
unu. 

— Thorin vă va primi la cină la Casa Primarului, zise 
Susan. Poate nu mâine seară, dar cu siguranţă în seara de 
după. 

— O cină de stat în Hambry, se fuduli Will, surăzând şi 
încă mângâind botul lui Rusher. Pe toţi zeii, cum voi putea 
oare suporta agonia aşteptării? 

— Ţine-ţi gura aia ca o meliţă, îl preveni fata, şi ascultă 
doar, dacă vrei să-mi fii prieten. E important. 

Zâmbetul său se şterse şi ea văzu din nou - cum văzuse 
pentru un moment sau două înainte - bărbatul care avea 


el să devină nu peste mulţi ani. Chipul dur, ochii scrutători, 
gura nemiloasă. Era un chip înfricoşător, într-un fel - o 
perspectivă înfricoşătoare - şi totuşi, locul pe care îl 
atinsese cotoroanţa se încălzise şi Susanei îi venea greu 
să-şi dezlipească ochii de la el. Cum era oare, se întreba 
ea, părul lui sub pălăria aceea caraghioasă pe care o 
purta? 

— Spune-mi, Susan. 

— Dacă tu şi prietenii tăi veţi veni la masă la Thorin, s-ar 
putea să ne întâlnim acolo. În cazul ăsta, Will, prefă-te că 
ne vedem pentru prima oară. Întâlneşte-o pe domniţa 
Delgado, aşa cum şi eu îl voi întâlni pe domnul Dearborn. 
Inţelegi ce spun? 

— Intru totul. Se uita la ea căzut pe gânduri. Eşti 
slujnică? Sigur, dacă tatăl tău era şeful îngrijitorilor de cai 
din Baronie, tu nu... 

— Lasă ce sunt sau ce nu sunt eu. Promite-mi doar că 
dacă ne întâlnim la Faleză, ne întâlnim pentru întâiaşi 
dată. 

— Promit. Dar... 

— Gata cu întrebările. Aproape am ajuns la locul unde 
drumurile noastre se despart şi vreau să îţi dau o vorbă de 
avertizare - răsplata cuvenită pentru că m-ai lăsat să 
călăresc bidiviul ăsta mândru al tău, poate. De va fi să 
cinaţi cu Thorin şi cu Rimer, nu veţi fi singurii străini de la 
masă. E foarte probabil să mai fie trei oameni pe care 
Thorin i-a angajat să-i slujească drept gărzi private în casă. 

— Nu ca ajutoare de şerif? 

— Ne, aceştia nu răspund decât în faţa lui Thorin... sau, 
s-ar putea, în faţa lui Rimer. Numele lor sunt Jonas, 
Depape şi Reynolds. Mie mi se par a fi băieţi duri... deşi 
copilăria lui Jonas e atât de departe, încât îmi imaginez c-a 
şi uitat că a trăit-o vreodată. 

— Jonas e conducătorul? 

— Mda. Şchioapătă, are păr care-i cade până pe umeri, 
frumos ca părul unei fete, şi vocea-i tremurată ca unui 
moşulică de la ţară care-şi petrece zilele lustruind cu turul 


pantalonilor scaunul de lângă vatră... cred însă că e cel 
mai periculos dintre toţi trei. Am impresia că trioul acela 
şi-a dat în petic de mai multe ori decât veţi avea vreodată 
ocazia să o faceţi tu şi prietenii tăi. 

De ce-i spusese toate acestea, oare? Nu ştia prea bine. 
Din recunoştinţă, poate. Tânărul promisese că va păstra 
secretul acelei întâlniri târzii şi avea aerul unuia care se 
ţinea de cuvânt, indiferent de cum se înţelegea cu tatăl 
lui. 

— Voi fi cu ochii pe ei. Şi-ţi mulţumesc pentru sfat. 

Urcau acum o pantă lungă şi blândă. Deasupra, Mamă 
Bătrână scăpăra neobosită. 

— Gărzi de corp, reflectă el. Gărzi de corp într-un orăşel 
adormit ca Hambry. Ce timpuri ciudate, Susan! Ciudate, 
într-adevăr. 

— Mda. 

Se minunase şi ea de Jonas, Depape şi Reynolds, şi nu 
reuşea să găsească niciun motiv temeinic al prezenţei lor 
în oraş. Rimer să fi fost în spatele lor, acestuia să-i fi 
aparţinut decizia? Părea probabil - Thorin nu era genul de 
om care să se gândească măcar la gărzi de corp, ar fi spus 
ea; şeriful îl mulţumise întotdeauna destul - şi totuşi... de 
ce? 

Ajunseră pe culmea dealului. De cealaltă parte, jos, se 
afla un grup de clădiri - satul Hambry. Doar câteva lumini 
erau încă aprinse. Cea mai mare concentrare marca 
Popasul Călătorilor. De acolo, pe briza călduroasă, Susan 
auzea pianul interpretând „Hey Jude“ şi un cor de voci 
ameţite distrugând cu voioşie refrenul. Nu însă cei trei 
oameni de care îl prevenise pe Will Dearborn; aceia precis 
stăteau la bar, scrutând încăperea cu ochii lor goi. Cei trei 
nu erau genul care să cânte. Fiecare avea câte un mic 
sicriu albastru tatuat pe mâna dreaptă, în despicătura 
dintre degetul mare şi arătător. Se gândi să-i spună asta 
lui Will, apoi îşi dădu seama că tânărul o va vedea cu ochii 
lui nu peste mult timp. În schimb, arătă ceva mai departe 
pe pantă în jos, spre un contur întunecat ce atârna peste 


drum agăţat de un lanţ. 

— Vezi aia? 

— Da. Scoase un suspin adânc şi comic. Acela e obiectul 
de care mă tem mai mult decât de orice? Este cumva 
conturul înspăimântător al cutiei poştale ce-i aparţine 
doamnei Beech? 

— Mda. Şi acolo trebuie să ne despărţim. 

— Dacă tu spui că trebuie, atunci trebuie. Şi totuşi, eu 
mi-aş dori... 

Chiar atunci vântul îşi schimbă direcţia, aşa cum făcea 
uneori vara, şi suflă o pală puternică dinspre vest. Mirosul 
salin de mare dispăru pe dată, la fel şi sunetul vocilor de 
cântăreţi chercheliţi. Le înlocui un sunet infinit mai 
sinistru, unul care de fiecare dată îi făcea pielea de găină 
pe spinare: un zgomot jos, atonal, precum urletul unei 
sirene manuale acţionate de cineva care nu mai avea mult 
de trăit. 

Lărgind ochii, Will făcu un pas în spate şi Susan observă 
din nou că mâinile lui coborau spre centură, dând parcă să 
apuce ceva ce nu era acolo. 

— Pe toţi zeii, ce e asta? _ 

— E o deşirare, spuse ea pe ton molcom. In Canionul 
Ochet. N-ai auzit niciodată de aşa ceva? 

— Am auzit vorbindu-se despre asta, da, dar niciodată 
n-am auzit una. Pentru numele zeilor, cum o suportaţi? 
Sună ca şi când ar fi vie! 

Susan nu se gândise niciodată la ea în aceşti termeni, 
dar acum, ascultând într-un fel cu urechile lui, credea că 
tânărul avea dreptate. Era ca şi când o parte bolnavă a 
nopţii dobândise voce şi se străduia să cânte. 

Se cutremură. Rusher simţi presiunea genunchilor ei şi 
necheză uşor, întorcând capul să se uite la ea. 

— De regulă, nu se aude atât de clar în perioada asta a 
anului, spuse ea. Toamna, bărbaţii îi dau foc ca să tacă. 

— Nu înţeleg. 

Cine înţelegea? Cine mai înţelegea ceva? Pe toţi zeii, nu 
erau în stare nici că oprească cele câteva sonde de petrol 


de la Citgo care încă funcționau, deşi jumătate dintre ele 
scârţâiau ca nişte porci la abator. In zilele acelea, erai de 
obicei mulţumit să găseşti lucruri care mai funcționau cât 
de cât. 

— Vara, când este timp, îngrijitorii de cai şi cowboy-ii 
adună frunze în gura canionului, explică ea. Frunzele 
uscate sunt bune şi ele, însă cele verzi sunt şi mai bune, 
pentru că e nevoie de fum, şi cu cât e fumul mai gros, cu 
atât mai bine. Ochet e o râpă, una foarte scurtă şi cu 
pereţi abrupți. Aproape ca un horn întins pe orizontală, 
înţelegi? 

— Da. 

— Prin tradiție, focurile se aprind în Dimineaţa 
Secerişului - a doua zi după sărbătoare şi focul de tabără. 

— Prima zi de iarnă. 

— Mda, deşi prin părţile astea iarna nu seamănă a iarnă 
atât de repede. În orice caz, asta nu-i o regulă; frunzele 
sunt uneori aprinse mai repede, dacă vânturile îşi fac de 
cap sau dacă zgomotul e deosebit de puternic. Deranjează 
animalele, vezi tu - vacile dau puţin lapte când sunetul 
deşirării e puternic - şi îngreunează somnul. 

— Cred şi eu. 

Will se uita tot spre nord şi o pală şi mai aprigă de vânt 
îi zbură pălăria de pe cap. Îi căzu pe spate, şiretul din piele 
strângându-se pe gât. Părul astfel scos la iveală era puţin 
lung şi negru ca pana corbului. Susan simţi pe dată o 
dorinţă greu de stăpânit de a-şi prefira degetele prin el, de 
a le lăsa să-i simtă textura - aspru, neted sau mătăsos? ŞI 
oare cum mirosea? La aceasta, mai simţi un fior de căldură 
în adâncul pântecelui. Tânărul se întoarse spre ea de 
parcă i-ar fi citit gândurile şi ea se înroşi, bucurându-se de 
faptul că Will nu avea cum să-i vadă îmbujorarea din 
obraji. 

— De când e acolo? 

— Dinainte să mă nasc eu, răspunse ea, dar nu dinainte 
să se nască tata. El spunea că pământul s-a cutremurat 
înainte să apară. Unii spun că acel cutremur a creat-o, alţii 


susţin că aceasta-i o superstiție fără noimă. Tot ce ştiu e 
că a fost întotdeauna acolo. Fumul o reduce la tăcere un 
timp, aşa cum reduce la tăcere un stup de albine sau 
viespi, dar sunetul revine mereu. Mormanul de frunze din 
gura râpei slujeşte şi ca barieră în calea animalelor 
domestice - uneori, acestea sunt atrase de ea, zeii ştiu de 
ce. Dar dacă o vacă sau o oaie se întâmplă să intre - după 
arderea frunzelor şi înainte ca mormanul din anul următor 
să fi început să crească - nu mai iese. Orice ar fi deşirarea, 
îi este foame. 

Puse poncho-ul lui deoparte, ridică piciorul drept peste 
şa, fără a atinge măcar oblâncul, şi cobori de pe spinarea 
lui Rusher - totul dintr-o singură mişcare fluidă. Era o 
ispravă menită purtătorilor de pantaloni, nu de rochii, şi 
înţelese după felul în care el căscă ochii că văzuse destul 
de mult din ea... însă nimic ce trebuia să spele cu uşa de 
la baie închisă, deci care era problema? lar felul acela 
rapid de a descăleca fusese întotdeauna un truc preferat 
al ei atunci când era într-o dispoziţie acrobatică. 

— Frumos! exclamă tânărul. 

— Am învăţat-o de la tata, zise ea, reacţionând mai mult 
la caracterul inocent al complimentului său. Totuşi, 
zâmbetul ei atunci când îi dădu frâiele sugera că era 
dispusă să accepte complimentul indiferent de sensul lui 
intenţionat. 

— Susan? Tu ai văzut vreodată deşirarea? 

— Mda, o dată sau de două ori. De sus. 

— Şi cum arată? 

— Urât, răspunse ea imediat. 

Până în noaptea de faţă, când observase de aproape 
zâmbetul lui Rhea şi îi îndurase degetele iscoditoare, ar fi 
spus că era cel mai urât lucru pe care îl văzuse vreodată. 

— Seamănă niţel cu un foc de turbă care arde mocnit şi 
niţel cu o mlaştină plină de apă verde scârboasă. De pe 
suprafaţa ei se ridică o ceaţă, care uneori seamănă cu 
nişte braţe lungi şi slabe. Cu mâini la capătul lor. 

— Şi creşte? 


— Mda, aşa se spune, că orice deşirare creşte, dar 
creşte încet. Nu va ieşi din Canionul Ochet în timpul vieţii 
noastre. 

Ridică ochii spre cer şi văzu că, în timp ce ei vorbeau, 
constelaţiile  continuaseră să-şi urmeze cursul. Avea 
impresia că ar fi putut discuta cu el toată noaptea - despre 
deşirare, sau despre Citgo, sau despre mătuşa ei 
nesuferită, sau despre aproape orice altceva - şi ideea 
aceasta o dezarma. De ce i se întâmpla aşa ceva acum, 
pentru numele zeilor? După trei ani în care respinsese 
băieţii din Hambry, de ce să întâlnească acum un băiat 
care să o intereseze într-un chip atât de ciudat? De ce era 
viaţa aşa nedreaptă? 

O vizită din nou gândul dinainte, cel pe care îl auzise 
rostit de glasul tatălui ei: Dacă-i mâna ka-ului, va veni ca 
vântul şi planurile tale nu vor rezista în calea lui mai mult 
decât un hambar în calea ciclonului. 

Dar nu. Şi nu. Şi nu. Se împotrivea, cu toată fermitatea 
ei considerabilă, acestei idei. Acum nu era vorba de un 
hambar; acum era vorba de viața ei. 

Susan întinse mâna şi atinse tabla ruginită a cutiei 
poştale a doamnei Beech, ca pentru a-şi regăsi locul în 
lume. Micile ei speranţe şi visuri nu însemnau foarte mult, 
poate, dar tatăl ei o învățase să-şi ia măsura după 
abilitatea sa de a face lucrurile pe care spunea că le va 
face, iar ea refuza să nesocotească învăţăturile lui doar 
pentru că întâmplarea făcuse să întâlnească un tânăr 
arătos într-un moment când corpul şi sentimentele ei erau 
puse pe jar. 

— Te las aici să te-ntorci la prietenii tăi sau să-ţi vezi 
mai departe de drum, spuse ea. Gravitatea pe care o auzi 
în propriul glas o întrista puţin, căci era gravitate de adult. 
Dar aminteşte-ţi promisiunea, Will: de mă vei vedea la 
Faleză - Casa Primarului - şi de vrei să-mi fii prieten, vezi- 
mă acolo pentru-ntâiaşi oară. Aşa cum te voi vedea şi eu. 

El încuviinţă şi Susan îşi văzu seriozitatea reflectată 
acum pe chipul lui. La fel şi tristeţea, poate. 


— N-am întrebat niciodată o fată dacă vrea să 
călărească cu mine sau dacă acceptă o vizită din partea 
mea. Te-aş întreba pe tine, Susan, fiica lui Patrick - ţi-aş 
aduce chiar şi flori, ca să-mi sporesc şansele - dar cred că 
n-ar ajuta la nimic. 

Ea clătină din cap. 

— Ne. N-ar ajuta. 

— Ţi-a fost promisă mâna? Ştiu că e o întrebare directă, 
dar întreb cu sufletul curat. 

— Sunt sigură de asta, îns-aş prefera să nu răspund. 
Poziţia mea e delicată-n clipa asta, cum ţi-am spus. Pe 
deasupra, e târziu. Aici drumurile noastre se despart, Will. 
Dar stai... încă un moment... 

Scotoci în buzunarul şorţului şi scoase o jumătate de 
prăjitură înfăşurată într-o frunză verde. Cealaltă jumătate 
o mâncase în drum spre Coos... în ceea ce acum i se părea 
a fi cealaltă jumătate a vieţii sale. Îi întinse lui Rusher ce 
mai rămăsese din meschina ei masă de seară. Calul o 
mirosi, apoi o mâncă şi-i mângâie mâna cu nasul. Fata 
surâse, plăcându-i atingerea lui catifelată în căuşul palmei. 

— Mda, eşti un cal bun, chiar aşa. 

Se uită la Will Dearborn, care stătea în drum, bătând 
pasul pe loc în cizmele-i colbuite şi privind-o nefericit. 
Acum, expresia dură îi pierise de pe faţă; arăta din nou de 
vârsta ei - sau mai tânăr. 

— Ne-am întâlnit cu bine, nu-i aşa? întrebă el. 

Ea făcu un pas în faţă şi, înainte de a-şi îngădui să se 
gândească la ce face, puse mâinile pe umerii lui, se ridică 
în vârful degetelor şi-l sărută pe gură. Sărutul fu scurt, însă 
nu frăţesc. 

— Mda, foarte bine ne-am întâlnit, Will. 

Dar când el dădu să se apropie de ea (la fel de natural 
ca o floare care îşi întoarce faţa către soare), dorindu-şi să 
repete experienţa, ea îl împinse un pas înapoi, blând, dar 
ferm. 

— Ne, asta a fost doar de mulţumire, iar un singur gest 
de mulţumire ar trebui să fie suficient pentru un 


gentleman. Du-te pe drumul tău în pace, Will. 

El luă frâiele ca un om într-un vis, se uită la ele un 
moment de parcă n-ar fi avut habar ce erau, după care 
întoarse privirea la ea. Susan vedea bine cât se străduia 
să-şi clarifice gândurile şi sentimentele de efectul pe care 
îl avusese sărutul ei. Îi plăcea de el pentru asta. Şi era 
foarte bucuroasă că o făcuse. 

— Şi tu pe al tău, răspunse el, sărind în şa. Abia aştept 
să te întâlnesc pentru întâiaşi oară. 

Îi zâmbi, iar ea văzu deopotrivă dor şi dorinţe în 
zâmbetul acela. Apoi el dădu pinteni calului, se întoarse şi 
o luă înapoi pe unde veniseră - ca să mai arunce o privire 
la exploatarea petrolieră, poate. Ea rămase locului, lângă 
cutia poştală a doamnei Beech, rugându-se ca el să se 
întoarcă şi să fluture din mână, ca ea să-i vadă chipul încă 
o dată. Era sigură că o va face... însă tânărul nu o făcu. 
Apoi, tocmai când ea era pe cale să se răsucească pe 
călcâie şi să pornească pe deal în jos spre oraş, Will se 
întoarse şi mâna lui se ridică, fluturând preţ de o clipă în 
întuneric, ca un fluture de noapte. 

Susan ridică şi ea mâna, după care, simțindu-se fericită 
şi nefericită în acelaşi timp, se duse pe drumul ei. Totuşi - 
şi acesta era, poate, cel mai important lucru - nu se mai 
simţea  pângărită. Când atinsese buzele băiatului, 
atingerea lui Rhea păruse să-i părăsească pielea. O magie 
mică, poate, însă bine-venită. 

Merse mai departe, surâzând niţel şi uitându-se în sus la 
stele mai des decât îi stătea în obicei atunci când afară era 
întuneric. 


IV 
CU MULT DUPĂ SCĂPĂTATUL LUNII 


1 


Vreme de două ore, el călări fără odihnă de-a lungul şi 
de-a latul a ceea ce fata numise Povârniş. Îl mână pe 
Rusher doar la trap, deşi ar fi dorit să-l mâne la galop până 
când i s-ar mai fi răcorit puţin sângele. 

O să ţi se răcorească destul dacă atragi atenţia asupra ta, 
gândi el, şi s-ar putea chiar să nu fii nevoit tu să-l răcoreşti. 
Nerozii sunt singurii oameni de pe fata pământului care pot fi 
siguri că vor obține ceea ce merită. Această veche zicală îl 
duse cu gândul la omul crăcănat şi plin de cicatrice care 
fusese cel mai mare învăţător din viaţa sa, şi zâmbi. 

In cele din urmă, întoarse calul pe pantă în jos spre firul 
de apă care curgea acolo şi urmă pârâiaşul doi kilometri în 
amonte (pe lângă mai multe grupuri de cai, care îl studiară 
pe Rusher cu un soi de surpriză molcomă), spre un pâlc de 
sălcii. Un cal necheză încet din mijlocul lor. Rusher 
necheză înapoi, lovind dintr-o copită şi mişcând sus-jos din 
cap. 

Călărețul lăsă şi el capul jos, trecând printre ramurile 
sălciilor, şi deodată se ivi înaintea lui un chip subţire şi 
inuman de alb, cu jumătatea superioară dominată aproape 
complet de doi ochi negri, fără pupile. 

Tânărul duse mâna spre arme - pentru a treia oară în 
noaptea aceea şi, pentru a treia oară, nu găsi nimic. Nu c- 
ar fi avut vreo importanţă; recunoscuse deja ce atârna 
înaintea sa pe o sfoară: craniul idiotului ăluia fără creier. 

Tânărul care acum îşi spunea Arthur Heath îl dăduse jos 
de pe şa (îl amuza să spună că tigva aninată acolo era 
santinela lor, „urâtă ca o gheonoaie, da' foarte ieftină de 
întreţinut”) şi îl agăţase acolo în glumă, ca semn de bun- 


venit. El şi poantele lui! Stăpânul lui Rusher îl dădu la o 
parte destul de tare încât să rupă sfoara şi să proiecteze 
craniul în beznă. 

— Pfoai, Roland! făcu o voce din umbră. 

Vorbise pe un ton de reproş, dar dincolo de acesta vibra 
râsul... ca întotdeauna. Deşi Cuthbert era cel mai vechi 
prieten al său - urmele primilor lor dinţi rămăseseră 
imprimate în multe jucării - Roland nu-l înţelesese 
niciodată, în unele privinţe. Şi nu era vorba doar de râsul 
lui; în îndepărtata zi când Hax, bucătarul de la palat, urma 
să fie spânzurat ca trădător pe Dealul Spânzurătorii, 
Cuthbert fusese copleşit de groază şi remuşcare. li 
spusese lui Roland că nu poate rămâne, nu poate asista... 
însă-n cele din urmă le făcuse pe amândouă. Intrucât nici 
glumele idioate şi nici sentimentele uşoare nu-l 
reprezentau pe adevăratul Cuthbert Allgood. 

Pe când Roland intra în luminişul din mijlocul crângului, 
o siluetă întunecată ieşi dintre copaci, unde se ascunsese. 
La jumătatea poienii, căpătă trăsăturile unui băiat deşirat, 
desculţ şi cu pieptul gol, purtând doar o pereche de jeanşi. 
Într-o mână ţinea un enorm revolver antic - din acelea 
care erau uneori numite „butoaie de bere”, din pricina 
dimensiunii butoiaşului. 

— Pfoai, repetă Cuthbert, de parcă i-ar fi plăcut 
sonoritatea cuvântului, arhaic nu doar în sălbăticiile uitate 
precum Mejis. Frumos ştii să tratezi ţeasta santinelei, 
plesnindu-l pe sărmanul cap de schelet şi făcându-l să 
zboare până aproape de următorul lanţ muntos! 

— Dacă eram înarmat, praf şi pulbere-l făceam, precis, 
şi aş fi trezit din somn jumătate de sat. 

— Ştiam că nu vei pleca înarmat, răspunse Cuthbert pe 
un ton blând. Eşti extraordinar de pocit, Roland, fiul lui 
Steven, dar prost nu eşti, deşi te apropii de avansata 
vârstă de cincisprezece ani. 

— Parcă eram de acord să folosim numele sub care 
călătorim. Chiar şi între noi. 

Cuthbert întinse piciorul, cu călcâiul gol înfipt în iarbă, şi 


se înclină cu braţele depărtate şi mâinile îndoite forţat de 
la încheieturi - o imitație reuşită a genului de om pentru 
care curtea a devenit carieră. Semăna, în acelaşi timp, 
remarcabil de tare cu un bâtlan stând într-o mlaştină, şi 
Roland râse pe înfundate, incapabil să se abţină. Apoi îşi 
atinse fruntea cu încheietura mâinii stângi, pentru a vedea 
dacă nu are febră. Se simţea destul de înfierbântat 
înăuntrul craniului, zeii îi erau martori, însă pielea de 
deasupra ochilor era rece. 

— lartă-mă, rogu-te, pistolare, zise Cuthbert, cu ochii şi 
mâinile îndreptate în continuare, umil, spre pământ. 

Zâmbetul nu se şterse de pe buzele lui Roland. 

— Şi nu-mi mai spune aşa, Cuthbert. Te rog. Nici aici şi 
nici în altă parte. Dacă ţii la mine. 

Cuthbert renunţă imediat la poziţie şi veni degrabă la 
locul unde Roland se oprise călare. Părea sincer afectat. 

— Roland... Will... îmi pare rău. 

Roland îl lovi peste umăr. 

— Nu face nimic. Ţine doar minte de aici înainte. O fi 
Mejis la capătul lumii... dar este încă parte a lumii. Unde-i 
Alain? 

— Dick, vrei să spui? Tu unde crezi? 

Cuthbert arătă de cealaltă parte a luminişului, unde o 
movilă întunecată fie sforăia, fie murea sufocându-se 
încet. 

— Ala, zise Cuthbert, ar dormi şi-n timpul unui cutremur 
de pământ. 

— Dar tu m-ai auzit venind şi te-ai trezit. 

— Da, spuse Cuthbert. Ochii lui erau lipiţi de faţa lui 
Roland, cercetând-o cu o intensitate care-l stânjenea 
puţin. Ţi s-a întâmplat ceva? Pari schimbat. 

— Da? 

— Da. Surescitat. Istovit, într-un fel. 

Dacă voia să-i spună lui Cuthbert de Susan, acum era 
momentul. Se decise fără a sta cu adevărat pe gânduri 
(majoritatea deciziilor sale, categoric cele mai bune dintre 
ele, erau luate în acelaşi fel) să nu scoată o vorbă. Dacă 


urma să o întâlnească la Casa Primarului, avea să fie 
prima lor întâlnire şi-n ceea ce-i privea pe Cuthbert şi 
Alain. Ce era rău în asta? 

— Sunt într-adevăr istovit, recunoscu el, descălecând şi 
aplecându-se să dezlege chingile şeii. Am hoinărit şi am 
văzut lucruri cu adevărat interesante. 

— Ah? Vorbeşte, tovarăşul celui mai drag chiriaş al 
pieptului meu. 

— Cred c-o să aştept până mâine, când ursul ăla de 
hibernează colo se va fi trezit, în sfârşit. Aşa va trebui să 
povestesc doar o dată. Pe deasupra, sunt ostenit. Ţi-oi 
spune însă un lucru: sunt prea mulţi cai prin părţile astea, 
chiar şi pentru o Baronie renumită pentru hergheliile ei. 
Prea mulţi, de departe. 

Înainte ca amicul lui să mai poată întreba ceva, Roland 
trase şaua de pe spinarea lui Rusher şi o aşeză lângă trei 
cuşti mici de nuiele care fuseseră legate laolaltă cu nojiţe 
pentru a putea fi puse pe spatele unui cal. Înăuntru, trei 
porumbei cu inele albe în jurul gâtului uguiau somnoros. 
Unul scoase capul de sub aripă, trase cu ochiul la Roland, 
apoi şi-l vâri la loc. 

— Băieţii ăştia sunt bine? întrebă Roland. 

— Foarte bine. Ciugulesc şi se cacă într-o veselie pe 
paiele lor. În ce-i priveşte, sunt în vacanţă. Ce voiai să spui 
Cu... 

— Mâine, insistă Roland şi Cuthbert, înțelegând că nu va 
mai scoate nimic de la el, încuviinţă doar şi se duse la 
santinela sa slabă şi osoasă. 

Douăzeci de minute mai târziu, după ce Rusher fusese 
descărcat şi ţesălat şi pus să mănânce alături de Buckskin 
şi Glue Boy (Cuthbert nu putea nici să-şi boteze calul ca un 
om normal), Roland stătea întins pe spate în sacul lui de 
dormit, uitându-se în sus la ultimele stele de pe cer. 
Cuthbert se culcase la loc, adormind la fel de uşor cum se 
trezise la auzul copitelor lui Rusher, însă Roland nu se mai 
simţise niciodată în viaţă atât de treaz. 

Mintea sa se întoarse înapoi cu o lună, la odaia 


prostituatei, la tatăl lui şezând pe patul ei şi privindu-l cum 
se îmbrăca. Vorbele pe care le rostise acesta - Știu totul de 
doi ani - reverberaseră ca un gong în capul lui Roland. 
Bănuia că asta aveau să continue să facă pentru tot restul 
vieţii sale. 

Tatăl lui avusese totuşi mult mai multe de spus. Despre 
Marten. Despre mama lui Roland, care era, poate, mai 
mult victima păcatului decât cea care păcătuia. Despre 
bandiți care-şi spuneau patrioţi. Şi despre John Farson, 
care într-adevăr fusese în Cressia şi care acum plecase de 
acolo - dispăruse cum îi stătea în fire, precum fumul într- 
un vânt puternic. Înainte să plece, el şi oamenii lui 
incendiaseră  Indrie, reşedinţa  Baroniei,  reducând-o 
aproape complet la cenuşă. Victimele se număraseră cu 
sutele şi, poate, nu era deloc o surpriză că Cressia 
repudiase de atunci Afiliaţia şi se plecase în faţa Omului de 
Bine. Guvernatorul Baroniei, primarul de Indrie şi şeriful 
sfârşiseră toţi ziua de vară timpurie care încheiase vizita 
lui Farson cu capetele pe zidul ce păzea intrarea în oraş. 
Asta era, spusese Steve Deschain, „o mişcare politică 
destul de convingătoare”. 

Era un joc al Castelelor în care ambele armii ieşiseră din 
spatele  Movilelor lor şi ultimele mişcări începuseră, 
spusese tatăl lui Roland, şi cum se întâmpla atât de des în 
cazul revoluțiilor populare, jocul acela avea să se încheie 
înainte ca mulţi din Baroniile Lumii de Mijloc să fi înţeles că 
John Farson reprezenta o gravă ameninţare... sau, dacă 
erai unul dintre cei care credeau cu tărie în ideea sa de 
democraţie şi-n ceea ce el numea „sclavagism de masă şi 
basme străvechi”, un grav agent al haosului. 

Tatălui său şi restrânsului ka-tet de pistolari al lui, 
Roland aflase cu uimire, puţin le păsa de Farson, orice ar fi 
reprezentat acesta; îl priveau ca pe o mică scofală. Priveau 
Afiliaţia însăşi ca pe o mică scofală, dacă tot era vorba de 
asta. 

Te trimit de aici, spusese Steven, şezând acolo pe pat şi 
privindu-şi grav singurul fiu, singurul care trăise. N-a mai 


rămas niciun loc cu adevărat sigur în Lumea de Mijloc, dar 
Baronia de Mejis de pe malul Mării Limpezi pare a fi cel mai 
sigur loc în zilele acestea... aşa că acolo te vei duce tu, 
împreună cu cel puţin doi dintre colegii tăi. Alain, presupun, ar 
fi unul. Te rog doar ca al doilea să nu fie băiatul ăla hăhăit. ŢI- 
ar fi mai bine dacă ai lua un câine lătrător. 

Roland, care în orice altă zi a vieţii sale ar fi fost în 
culmea fericirii la ideea de a vedea o parte din lumea 
largă, se împotrivise cu înverşunare. Dacă bătăliile finale 
împotriva Omului de Bine stăteau să înceapă, voia să lupte 
în ele de-a dreapta tatălui său. La urma urmei, acum era şi 
el pistolar, chiar dacă numai ucenic, şi... 

Tatăl lui clătinase din cap, încet şi apăsat. Nu, Roland. Nu 
înţelegi. Dar vei înțelege; vei înțelege cât de bine va fi posibil. 

Mai târziu, se plimbaseră împreună pe meterezele înalte 
de deasupra ultimului oraş viu din Lumea de Mijloc - 
Gilead cel verde şi splendid în soarele dimineţii, cu 
fanioanele lui fâlfâind, şi cu vânzătorii lui ambulanți pe 
străzile Vechiului Cartier, şi cu bidiviii lui tropăind pe 
drumeagurile ce radiau de la palatul care stătea în mijlocul 
tuturor lucrurilor. Tatăl lui îi mai povestise ceva (nu totul), 
iar el înţelesese mai mult (nu tot - nici tatăl lui nu 
înţelegea tot). Turnul întunecat nu fusese pomenit de 
niciunul dintre ei, însă acesta plutea deja în mintea lui 
Roland, o posibilitate ca un nor de furtună departe în zare. 

Despre Turn era vorba în toate acestea, de fapt? Nu 
despre un bandit smintit cu visuri de a conduce Lumea de 
Mijloc, nu despre vrăjitorul care-i vrăjise mama, nu despre 
globul de cristal pe care Steven şi ai lui speraseră să-l 
găsească în Cressia... ci despre Turnul întunecat? 

Nu pusese întrebarea. 

Nu îndrăznise să pună întrebarea. 

Acum se răsuci în sacul de dormit şi închise ochii. Văzu 
chipul fetei încă o dată; îi simţi buzele apăsând ferm 
buzele sale şi simţi mireasma pielii ei. II cuprinse pe dată o 
fierbinţeală, din creştetul capului până la baza şirei 
spinării, şi o răceală glacială de la baza şirei spinării până 


la vârfurile degetelor de la picioare. Apoi se gândi la felul 
în care picioarele ei străluciseră atunci când sărise de pe 
spinarea lui Rusher (de asemenea, licărul lenjeriei de sub 
rochia ce i se ridicase pentru scurt timp) şi cele două 
jumătăţi ale corpului său, cea înfierbântată şi cea rece ca 
gheaţa, făcură rocada. 

Târfa îi luase virginitatea, dar refuzase să-l sărute,; 
întorsese capul pe o parte când el încercase să o sărute. li 
permisese să facă orice poftea, dar nu asta. Pe moment 
fusese foarte dezamăgit. Acum, era bucuros. 

Ochiul minţii sale adolescentine, deopotrivă neliniştit şi 
limpede, admiră cosiţa care-i cădea pe spate până la brâu, 
gropiţele moi care se formaseră la colţurile gurii ei când 
zâmbea, unduirea vocii ei, felul demodat de a spune mda 
şi ne. Se gândi la cum simţise mâinile ei pe umerii săi, 
atunci când fata se întinsese să-l sărute, şi crezu că ar da 
orice numai să-i mai simtă o dată mâinile, atât de uşoare 
şi atât de ferme. Şi gura pe a sa. Era o gură care ştia 
puţine despre sărutări, bănuia, însă şi asta era mai mult 
decât ştia el însuşi. 

Ai grijă, Roland - nu permite ca sentimentele tale față de 
fata asta să dea lucrurile peste cap. Nu e liberă, oricum - a 
spus-o chiar ea. Nu-i căsătorită, dar e promisă într-un fel sau 
altul. 

Roland era departe de fiinţa neastâmpărată care avea 
să devină într-un târziu, dar seminţele acelui neastâmpăr 
erau acolo - mici, tari ca piatra, dar aveau, cu timpul, să 
se dezvolte, devenind arbori cu rădăcini adânci... şi fructe 
amare. Acum, una dintre acele seminţe se desfăcu şi 
scoase prima frunză ascuţită. 

Ce-a fost promis se poate lua înapoi, iar ce-a fost făcut 
poate fi desfăcut. Nimic nu e sigur, dar... O vreau. 

Da. Acesta era un lucru pe care îl ştia, şi îl ştia la fel de 
bine cum ştia chipul tatălui său: o voia. Nu aşa cum o 
voise pe târfă atunci când ea zăcea goală pe pat, cu 
picioarele depărtate şi cu ochii întredeschişi uitându-se în 
sus la el, ci în felul în care voia hrană când îi era foame ori 


apă când îi era sete. Aşa cum bănuia că voia să târască 
după calul său trupul prăfuit al lui Marten de-a lungul 
Drumului Mare din Gilead, ca pedeapsă pentru ceea ce 
vrăjitorul îi făcuse mamei sale. 

O voia; o voia pe fata Susan. 

Roland se întoarse pe o rână, închise ochii şi adormi. 
Odihna lui fu superficială şi luminată de vise schematice şi 
poetice pe care doar adolescenţii le au, vise în care 
atracţia sexuală şi iubirea romantică se întâlnesc şi 
rezonează mai puternic decât oricând. In acele viziuni ale 
năzuinţei sale, Susan Delgado punea mâinile pe umerii lui 
iar şi iar, îi săruta buzele iar şi iar, îi spunea iar şi iar să 
vină la ea pentru prima dată, să fie cu ea pentru prima 
dată, să o vadă pentru prima dată, să o vadă foarte bine. 


2 


La aproximativ opt kilometri distanță de locul unde 
Roland dormea şi îşi visa visele, Susan Delgado stătea 
întinsă în pat, se uita pe geam şi privea cum Stea Bătrână 
începea să pălească odată cu apropierea zorilor. Somnul 
nu era mai aproape acum decât fusese atunci când se 
întinsese, şi simţea un zvâcnet între picioare, acolo unde 
cotoroanţa o atinsese. Era deranjant, deşi nu mai era 
neplăcut, întrucât acum îl asocia cu băiatul pe care Îl 
întâlnise pe drum şi pe care îl sărutase, dintr-un impuls, 
sub clar de stele. De fiecare dată când îşi mişca picioarele, 
zvâcnetul acela creştea într-o durere scurtă şi plăcută. 

Când ajunsese acasă, Tuşa Cord (care s-ar fi aflat în 
patul ei deja de o oră într-o seară normală) şedea în 
balansoarul ei de lângă şemineu - stins şi rece şi curăţat 
de cenuşă în perioada aceea din an - cu poala plină deo 
dantelă asemănătoare cu spuma mării pe fundalul rochiei 
sale negre. O lucra cu o viteză care Susanei i se părea 
aproape supranaturală, şi nu ridicase privirea când uşa se 
deschisese şi nepoata ei intrase învăluită într-o pală de 
vânt. 


— Te aşteptam acum o oră, spuse Tuşa Cord. După care 
adăugă, deşi nu părea: Mi-am făcut griji. 

— Mda? întrebă Susan şi altceva nu mai spuse. 

Se gândi că în orice altă noapte şi-ar fi prezentat 
bălmăjit scuzele, care întotdeauna sunau a minciună în 
propriile sale urechi - acesta era efectul pe care Tuşa Cord 
îl avusese asupra ei de când se ştia - dar acum nu era o 
noapte ca oricare alta. Niciodată în viaţa ei nu mai fusese 
o noapte ca aceea. Descoperi că nu şi-l putea scoate pe 
Will Dearborn din minte. 

Tuşa Cord ridicase ochii săi apropiaţi, mici ca două 
mărgele şi iscoditori, deasupra nasului ascuţit ca o lamă. 
Unele lucruri nu se schimbaseră de când Susan plecase 
către Coos; încă putea simţi ochii mătuşii sale plimbându-i- 
se pe faţă şi pe corp în jos, ca mici periuţe cu peri rigizi. 

— Ce ţi-a luat aşa de mult? chestionase Tuşa Cord. Ai 
avut probleme? 

— N-am avut nicio problemă, răspunsese Susan, dar 
pentru un moment se gândi la felul în care stătuse 
vrăjitoarea lângă ea în cadrul uşii, trecându-şi cosiţa ei 
prin tubul noduros format de pumnul strâns lejer. Işi 
amintea că-şi dorise să plece şi îşi amintea că o întrebase 
pe Rhea dacă terminaseră ce aveau de făcut. 

Poate ar mai fi un lucruşor, spusese baba... sau aşa 
credea Susan. Dar care fusese acel lucruşor? Nu-şi putea 
aminti. Şi, sincer, ce importanţă avea? Terminase cu Rhea 
până când pântecele avea să-nceapă să i se umfle cu 
pruncul lui Thorin... şi dacă nu puteau face pruncul până la 
Noaptea Secerişului, nu avea să se întoarcă la Coos decât, 
cel mai curând, spre sfârşitul iernii. Un secol! Şi chiar mai 
mult, dacă sămânţa urma să se prindă greu... 

— Nu m-am grăbit întorcându-mă acasă, Tuşică. Asta-i 
tot. 

— Şi atunci, de ce arăţi aşa? voise să ştie Tuşa Cord, 
sprâncenele-i rare apropiindu-se de linia verticală care-i 
brăzda fruntea. 

— Aşa cum? întrebase Susan, dându-şi şorţul jos, 


înnodând bretelele şi agăţându-l în cârligul de pe dosul uşii 
de la bucătărie. 

— Îmbujorată. Spumoasă. Ca laptele proaspăt muls. 

Aproape că râsese. Tuşa Cord, care ştia despre bărbaţi 
la fel de puţine lucruri pe cât ştia Susan despre stele şi 
planete, o nimerise la fix. Exact îmbujorată şi spumoasă se 
simţea. 

— Doar aerul nopţii, presupun, spusese ea. Am văzut un 
meteorit, Tuşică. Şi am auzit deşirarea. Vibrează puternic 
în noaptea asta. 

— Mda? făcuse mătuşa dezinteresată, apoi se întoarse 
la subiectul care o interesa. Te-a durut? 

— Puțin. 

— Ai plâns? 

Susan scutură din cap. 

— Bun. E mai bine aşa. Întotdeauna e mai bine. Hoaştei 
îi place când fetele plâng, am auzit. Acum, Sue... ţi-a dat 
ceva? Ai primit ceva de la fofoloanca aia bătrână? 

— Mada. 

Duse mâna în buzunar şi scoase hârtia pe care scria 


CESTITĂ 


O întinse şi mătuşa ei o înşfăcă pe dată cu o privire 
lacomă. În ultima lună, Cordelia fusese cu ea dulce ca 
mierea, dar acum, că avea ce voia (şi acum, că Susan 
mersese prea departe şi promisese prea multe pentru a se 
mai putea răzgândi), redevenise femeia acră, trufaşă, 
deseori suspicioasă cu care crescuse Susan; cea pe care 
fratele ei flegmatic şi pasiv o făcea săptămânal să aibă 
accese de furie. Într-un fel, era o uşurare. Fusese de-a 
dreptul enervant să o vadă pe Tuşa Cord jucând rolul 
Zânei Bune zi după zi. 

— Mda, mda, aiasta-i pecetea ei, într-adevăr, spusese 
mătuşa sa, urmărind cu degetul partea din jos a paginii. O 
copită de diavol, asta-nseamnă, zic unii, da' nouă ce ne 
pasă, eh, Sue? Aşa creatură scârboasă şi oribilă cum e, tot 


a reuşit să facă posibil ca două femei să mai înainteze c-un 
pas pe lume. Şi nu va mai trebui s-o vizitezi decât o dată, 
probabil în jurul Capătului de An, când vei fi prins rod. 

— Va fi mai târziu, îi spusese Susan. N-am voie să mă 
culc cu el decât după ce Luna Demonului va fi plină. După 
Sărbătoarea Secerişului şi focul de tabără. 

Tuşa Cord rămăsese cu ochii larg căscaţi, cu gura 
deschisă. 

— Aşa spus-a ea? 

Mă faci mincinoasă, Tuşică? gândise ea într-un fel tăios 
care nu-i stătea în fire; de regulă, firea ei se asemăna mai 
mult cu a tatălui. 

— Mda. 

— Da' de ce? De ce atât de mult timp? 

Tuşa Cord era în mod evident deranjată şi dezamăgită. 
Până atunci, din târgul acesta scosese opt arginţi şi patru 
galbeni; erau depozitaţi în locul secret în care Tuşa Cord 
îşi dosea banii (şi Susan bănuia că aceştia erau destul de 
mulţi, deşi Cordeliei îi plăcea să facă pe săraca ori de câte 
ori avea ocazia), şi încă o dată pe atâta rămânea de 
plătit... dar asta numai după ce cearşaful pătat de sânge 
avea să ajungă la spălătoreasă Casei Primarului. Aceeaşi 
sumă avea să fie achitată din nou după ce Rhea va fi 
confirmat băiatul şi sănătatea lui. Un purcoi de bani, toţi 
laolaltă. Un mare purcoi, pentru un locşor ca acela şi 
pentru nişte oameni neînsemnaţi ca ei. lar acum, ca plata 
să fie amânată atât de mult... 

Apoi Susan comisese un păcat pentru care se rugase 
(deşi fără mare entuziasm) înainte să urce în pat: îi făcuse 
plăcere să vadă expresia frustrată de om înşelat de pe 
chipul Tuşei Cord - expresia de avar nesatisfăcut. 

— De ce atât de mult timp? repetase ea. 

— Presupun că te-ai putea duce pe Coos să o întrebi. 

Buzele Cordeliei Delgado, şi aşa subţiri, se strânseseră 
atât de tare, că aproape dispăruseră cu totul. 

— Faci pe deşteapta, domniţă? Faci pe deşteapta cu 
mine? 


— Nu. Sunt prea obosită ca să fac pe deşteapta cu 
oricine. Vreau să mă spăl - încă-i mai simt mâinile pe 
mine, zău aşa - şi să merg la culcare. 

— Atunci, aşa fă. Poate că dimineaţă vom putea discuta 
în termeni mai femeieşti. Şi trebuie, desigur, să mergem în 
vizită la Hart. 

Împături hârtia pe care Rhea i-o dăduse Susanei, părând 
satisfăcută de gândul unei vizite la Hart Thorin, şi duse 
mâna spre buzunarul rochiei. 

— Nu, făcuse Susan şi vocea ei fusese neobişnuit de 
tăioasă - destul ca mâna mătuşii ei să încremenească în 
aer. 

Cordelia se uitase la ea, sincer speriată. Susan se 
simţise puţin stânjenită de acea privire, dar nu-şi ferise 
ochii, iar când întinsese mâna, aceasta fusese îndeajuns 
de sigură. 

— Eu trebuie să păstrez aia, Tuşică. 

— Cine te-a învăţat să vorbeşti aşa? întrebase Tuşa 
Cord, vocea ei aproape scăpărând de furie - era aproape o 
blasfemie, bănuia Susan, dar pentru un moment vocea 
Tuşei Cord îi amintise de sunetul pe care îl scotea 
deşirarea. Cine te-a învăţat să vorbeşti aşa cu femeia care 
a crescut o fată fără mamă? Cu sora sărmanului tată mort 
al acelei fete? 

— Ştii cine, zisese Susan, cu mâna în continuare întinsă. 
Eu trebuie să o păstrez şi eu trebuie să i-o dau primarului 
Thorin. A spus că ei nu-i pasă ce se întâmplă cu ea atunci, 
că primarul se poate şterge la fund cu ea, din cât îi pasă 
ei. Roşeaţa care urcă pe faţa mătuşii sale la aceste cuvinte 
o bucurase peste poate. Dar că până atunci, hârtia trebuie 
să rămână în seama mea. 

— N-am auzit nicicând de aşa ceva, pufnise Tuşa 
Cordelia... dar îi dăduse înapoi bucata soioasă de hârtie. 
Să  încredinţezi spre păstrare un document aşa de 
important unei mucoase... 

Și totuşi nu-s destul de mucoasă încât să nu pot fi metresa 
lui Thorin, nu-i aşa? Să zac sub el şi să-i ascult oasele cum 


pârâie şi să-i primesc sămânţa şi, poate, să-i port progenitura. 

Când pusese hârtia înapoi în buzunar, coborâse ochii 
într-acolo, nedorindu-şi ca Tuşa Cord să vadă indignarea 
din ei. 

— Du-te sus, o îndemnase Tuşa Cord, înlăturând cu 
mâna broderia din poală, făcând-o să cadă în coşul de 
lucru manual. Şi când te speli, spală-te mai cu seamă pe 
gură. Curăţ-o de neruşinarea şi lipsa de respect faţă de cei 
care au renunţat la multe pentru a iubi-o pe cea care o 
poartă. 

Susan plecase tăcută, reţinându-şi o mie de răspunsuri 
aspre, urcând scările aşa cum o făcuse deseori, fremătând 
de un amestec de ruşine şi revoltă. 

lar acum stătea în pat, încă trează, în vreme ce stelele 
păleau departe şi primele nuanţe mai deschise începeau 
să coloreze cerul. Întâmplările din noaptea care tocmai se 
încheia îi treceau prin gând cu o viteză fantastică, precum 
nişte cărţi de joc amestecate - iar cea care se întorcea cel 
mai des purta chipul lui Will Dearborn. Se gândi cum putea 
acel chip să fie dur într-un moment şi blând, atât de 
neaşteptat, în următorul. Şi era el un chip frumos? Mda, 
aşa credea ea. Pentru ea, ştia că aşa era. 

N-am întrebat niciodată o fată dacă vrea să călărească cu 
mine sau dacă acceptă o vizită din partea mea. Te-aş întreba 
pe tine, Susan, fiica lui Patrick. 

De ce acum? De ce a trebuit să-l întâlnesc acum, când 
nimic bun nu poate ieşi din asta? 

Dacă-i mâna ka-ului, va veni ca vântul. Ca un ciclon. 

Se întoarse de pe o parte a patului pe cealaltă, apoi în 
sfârşit se rostogoli înapoi pe spate. Nu avea să poată 
dormi în cât mai rămăsese din noapte, credea. Putea la fel 
de bine să iasă afară, să se plimbe pe Povârniş şi să 
admire răsăritul soarelui. 

Şi totuşi, rămase în continuare în pat, simțindu-se într- 
un fel rău şi bine deopotrivă, uitându-se în umbre şi 
ascultând primele strigăte ale păsărilor de dimineaţă, 
gândindu-se la cum simţise gura lui pe a ei, la catifelarea 


ei şi la cum îi simţise dinţii în spatele buzelor; la mirosul 
pielii sale, la textura aspră a cămâşii lui sub palmele ei. 

Puse acum acele palme peste cămaşa de noapte şi îşi 
prinse sânii cu degetele. Sfârcurile erau tari, asemenea 
unor pietricele. Şi când le atinse, căldura dintre picioarele 
ei se aprinse deodată. 

Ar fi putut dormi, credea. Ar fi putut, dacă s-ar fi ocupat 
de căldura aceea. Dacă ar fi ştiut cum. 

Şi ştia. Cotoroanţa îi arătase. Wici chiar o fătucă 
nepângărită nu trebuie să-şi refuze un fior de plăcere din când 
în când... Ca un mugurel de mătase, chiar aşa-i. 

Susan îşi schimbă poziţia în pat şi strecură o mână 
adânc sub plapumă. Işi alungă din gând ochii luminoşi şi 
obrajii scobiţi ai bătrânei - nu era deloc greu de făcut, 
odată ce-ţi puneai mintea la contribuţie, descoperi ea - şi 
le înlocui cu chipul băiatului cu juganul cel mare şi pălărie 
caraghioasă, cu boruri teşite. Pentru un moment, viziunea 
deveni atât de clară şi de dulce, încât era reală, iar tot 
restul vieţii ei - doar un crâmpei de vis. In acea viziune, el 
o săruta iar şi iar, gurile lor căscându-se, limbile lor 
atingându-se; ce expira el inspira ea. 

Ardea. Ardea în pat ca o torţă. Şi când soarele se ridică 
în sfârşit deasupra orizontului, după o scurtă perioadă, 
Susan dormea adânc, cu un zâmbet vag pe buze şi cu 
părul despletit acoperindu-i jumătate de faţă şi perna, ca 
aurul viu. 


3 


În ultima oră dinaintea zorilor, în sala centrală a 
Popasului Călătorilor era o linişte deplină. Gazul care 
transforma lampadarul într-o nestemată luminoasă până la 
două noaptea, cel mai des, era acum redus la minimum şi 
pâlpâitoarele flăcări albastre aruncau în încăperea lungă şi 
înaltă umbre spectrale. 

Intr-un colţ se vedea un morman de bucăţi de lemn - ce 
mai rămăsese din două scaune zdrobite într-o luptă iscată 


din pricina unei partide de Fiţi atenţi la mine (combatanții 
domiciliau acum în celula pentru beţivi a şerifului). 

Intr-un alt colţ se vedea o baltă destul de mare de vomă 
închegată. Pe platforma elevată din capătul răsăritean al 
sălii se afla un pian ca vai de el; de băâncuţa lui era 
proptită bâta din lemn de fier care-i aparţinea lui Barkie, 
agentul de ordine al tavernei şi, în general, durul din 
localitate. Barkie însuşi, cu movila goală a pântecelui plină 
de cicatrice ridicându-se deasupra beteliei pantalonilor de 
catifea reiată aidoma unui aluat de pâine dospit, zăcea sub 
bancă, sforăind. Intr-o mână ţinea o carte de joc: doiarul 
de romb. 

In capătul apusean al încăperii se aflau mesele de cărţi. 
Doi beţivi stăteau cu capetele culcate pe una dintre 
acestea, sforăind şi salivând pe postavul verde, cu mâinile 
întinse atingându-li-se. Deasupra lor, pe perete, erau o 
imagine cu Arthur, Marele Rege de Eld, călare pe 
armăsarul său alb, şi un înscris care zicea (într-un curios 
amestec de Limbă Nobilă şi Limbă de Rând): NU TE- 
MPOTRIVI MÂINII CE-ŢI FU DATĂ-N CĂRŢI ORI ÎN VIAŢĂ. 

În spatele barului, care se întindea cât era sala de lungă, 
era agăţat un trofeu monstruos: un elan bicefal cu nişte 
coarne dese ca o pădurice şi patru ochi scăpărători. Bestia 
era cunoscută localnicilor obişnuiţi ai Popasului drept 
Trofeul. Nimeni n-ar fi putut spune de ce. Peste două 
ramuri ale coarnelor sale cineva trăsese cu grijă două 
prezervative făcute din ţâţe de scroafă. Chiar pe bar şi 
direct sub privirea dezaprobatoare a trofeului stătea 
întinsă Micuța Nărăvaşă, una dintre dansatoarele şi 
metresele Popasului... deşi Micuța nu mai era de mult fată, 
şi-n scurt timp avea să ajungă să-şi facă treaba în 
genunchi în dosul Popasului, nu la etaj, într-unul dintre 
micile hogeacuri. Picioarele ei durdulii erau depărtate, unul 
atârna de pe bar pe interior, celălalt pe exterior, iar fusta 
murdară şi boţită era strânsă între ele. Respira cu 
sforăituri prelungi, picioarele şi degetele ei grase zvâcnind 
din când în când. Singurele sunete care se mai auzeau 


erau vuietul vântului cald de vară şi pocnetul moale şi 
regulat al cărţilor întoarse una câte una. 

În apropierea uşilor batante care dădeau spre Strada 
Mare din Hambry se afla o mescioară solitară; acolo stătea 
Coral Thorin, proprietăreasa Popasului Călătorilor (şi sora 
primarului), în nopţile când cobora din apartamentul său, 
„pentru a se alătura companiei”. Când cobora, cobora 
devreme - pe când la barul vechi şi zgâriat încă se serveau 
mai multe fripturi decât whisky - şi se întorcea la etaj cam 
când Sheb, pianistul, se aşeza şi începea să-şi masacreze 
hidosul instrument. Primarul nu venea niciodată în 
persoană, deşi toată lumea ştia că el deţinea cel puţin o 
jumătate din Popas. Clanului Thorin îi conveneau banii pe 
care îi aducea localul; nu-i convenea însă felul cum arăta 
după miezul nopţii, când rumeguşul împrăştiat pe podea 
începea să absoarbă berea şi sângele vărsate. Şi totuşi 
Coral, care cu douăzeci de ani în urmă fusese numită „un 
copil sălbatic”, avea o trăsătură puternică. Era mai tânără 
decât fratele ei politician, nu la fel de subţire la trup şi 
frumoasă în felul acela ochios, cu capul ei de nevăstuică. 
Nimeni nu se aşeza la masa ei cât timp taverna era 
deschisă publicului - Barkie ar fi împiedicat pe oricine ar fi 
încercat s-o facă, şi asta cât ai clipi - însă acum era în 
afara orelor de funcţionare, beţivii plecaseră aproape toţi 
sau erau leşinaţi la etaj, Sheb stătea ghemuit şi dormea 
buştean în colţ, în spatele pianului său. Băiatul slab de 
înger care curăța localul era plecat de la ora două sau aşa 
ceva (pus pe fugă de glume grosolane, insulte şi halbe cu 
bere aruncate prin aer, cum se întâmpla de fiecare dată; 
Roy Depape, în special, nu-l avea deloc la suflet pe flăcăul 
acela). Avea să se întoarcă în jurul orei nouă, pentru a 
începe să pregătească vechiul palat al distracţiei pentru 
încă o noapte de veselie, dar până atunci bărbatul care 
şedea la masa stăpânei Thorin era singur în tavernă. 

Înaintea lui, cărţile fuseseră dispuse într-o pasienţă: 
negru pe roşu, roşu pe negru, un careu de figuri deasupra 
tuturor, exact ca între oameni. In mâna stângă jucătorul 


ţinea restul pachetului. În timp ce întorcea cărţile una câte 
una, tatuajul de pe mâna sa dreaptă se mişca. Era 
deconcertant, într-un fel, ca şi când sicriul ar fi respirat. 
Jucătorul de cărţi era un ins bătrâior, nu la fel de costeliv 
ca primarul sau sora acestuia, dar slab. Părul lui lung şi alb 
îi cădea pe spate. Era puternic bronzat, mai puţin pe gât, 
unde soarele îl ardea întotdeauna; acolo, carnea atârna în 
pliuri mici. Purta mustață atât de lungă, încât capetele ei 
cărunte şi roase îi atârnau aproape până la barbă - o falsă 
mustață de pistolar, mulţi spuneau, însă nimeni nu folosea 
cuvântul „fals“ în faţa lui Eldred Jonas. Purta o cămaşă de 
mătase albă şi un revolver cu mâner negru îi atârna la 
şold, jos. Ochii săi mari şi înconjurați de roşeaţă păreau 
trişti la prima privire. Dacă te mai uitai o dată, mai atent, 
descopereai că erau doar umezi. În privinţa expresivităţii, 
erau la fel de morţi ca ochii Trofeului. 

Întoarse cu faţa în sus asul de inimă neagră. Nu se 
potrivea nicăieri. 

— Pfui, fir-ai tu să fii, zise el cu o voce spartă, piţigăiată. 
Pe deasupra, era tremurată ca vocea unui om în pragul 
lacrimilor. Se potrivea perfect cu ochii lui umezi şi înroşiţi. 
Adună cărţile cu mâna. 

Înainte să le poată amesteca, o uşă se deschise şi se 
închise încet la etaj. Jonas puse cărţile deoparte şi duse 
mâna la patul pistolului. Apoi, recunoscând sunetul 
cizmelor lui Reynolds apropiindu-se de-a lungul holului, 
dădu drumul armei şi scoase în loc punga cu tutun de la 
curea. Apăru tivul pelerinei pe care Reynolds o purta 
mereu, după care apăru şi el coborând scările, cu faţa 
proaspăt spălată şi părul roşcat şi cârlionţat căzut peste 
urechi. Tare mândru de cum arăta era bătrânul domn 
Reynolds, şi de ce nu? Îşi trimisese mădularul în 
explorarea mai multor văgăuni umede şi calde decât 
văzuse Jonas în toată viaţa sa, iar Jonas avea de două ori 
vârsta lui. 

La baza scărilor, Reynolds veni pe lângă bar, oprindu-se 
doar cât să strângă una dintre coapsele durdulii ale 


Micuţei, după care traversă spre locul unde Jonas şedea cu 
tutunul şi pachetul lui de cărţi. 

— Sara bună, Eldred. 

— Neaţa, Clay. 

Jonas desfăcu punguţa, scoase o foiţă de hârtie şi 
presără tutun pe ea. Vocea îi tremura, însă mâinile-i erau 
sigure. 

— Vrei o ţigară? 

— Mi-ar prinde bine una. 

Reynolds trase un scaun, îl întoarse şi se aşeză cu 
braţele încrucişate pe speteaza lui. Când Jonas îi dădu 
ţigara, Reynolds o făcu să danseze pe dosul degetelor, un 
vechi truc de pistolar. Marii Vânători ai Coşciugului ştiau 
multe trucuri ale pistolarilor. 

— Unde-i Roy? Cu Maiestatea Sa? 

Se aflau în Hambry deja de puţin peste o lună şi-n acest 
răstimp Depape dezvoltase o pasiune pentru o prostituată 
de cincisprezece ani pe nume Deborah. Mersul ei crăcănat 
şi felul în care mijea din ochi când se uita în zare îl făceau 
pe Jonas să creadă că nu era decât o simplă ţărăncuţă 
dintr-o lungă descendență, dar fata avea maniere alese. 
Clay era cel care începuse să-i spună Maiestatea Sa sau 
Prinţesă sau, uneori (când era beat), „Pizda încoronată a 
lui Roy“. 

Reynolds încuviinţă acum. 

— Parcă l-ar fi îmbătat tipa. 

— O să-i treacă lui. Nu ne dă pe noi deoparte pentru o 
sclifosită cu pistrui pe ţâţe. Măi să fie, e atât de ignorantă, 
că nici „pisică“ nu ştie cum se scrie. Nu, nici măcar 
„pisică”. Am întrebat-o. 

Jonas mai rulă o ţigară, scoase un chibrit cu sulf din 
punguţă şi-l scăpără cu unghia de la degetul mare. Aprinse 
mai întâi ţigara lui Reynolds, apoi pe a sa. 

O javră mică cu blană galbenă intră pe uşile batante. 
Bărbaţii o  priviră tăcuţi, fumând. Potaia traversă 
încăperea, adulmecă întâi voma coagulată din colţ şi 
începu să o înfulece. Ciotul ei de coadă flutura în timp ce 


îşi punea burta la cale. 

Reynolds înclină din cap spre înscrisul de pe perete, cel 
care vorbea despre mâna de cărţi care-ţi este dată în 
viaţă. 

— Jigodia aia cred că ar înţelege zicala. 

— Nici vorbă, nici vorbă, negă Jonas. Nu-i decât un 
câine, nimic mai mult, un câine mâncător de vomă. Am 
auzit un cal acu' douăzeci de minute. Inainte venind, apoi 
plecând. E posibil să fi fost una dintre santinelele pe care 
le-am năimit? 

— Nu-ţi scapă nimic, nu-i aşa? 

— Şi nici nu mă sinchisesc, da’ chiar deloc. O santinelă a 
fost? 

— Mda. Tipu’ care lucrează pentru unul dintre micii 
răzeşi de pe latura estică a Povârnişului. l-am văzut 
venind. Trei. Tineri. Copii. (Reynolds pronunţă ultimul 
cuvânt ca în Baroniile din Nord: copchii.) Nimic serios. 

— Ei, ei, nu ştim asta, făcu Jonas, vocea lui tremurată 
făcându-l să pară un bătrân şovăitor. Ochii tineri văd 
departe, se zice. 

— Ochii tineri văd ce li se arată, replică Reynolds. 

Câinele trecu pe lângă el, lingându-se pe bot. Reynolds 
îl ajută să avanseze cu un şut pe care potaia nu izbuti să-l 
evite. O zbughi înapoi pe sub uşile batante, scoțând 
scheunături firave care-l făcură pe Barkie să geamă greu 
din locul lui de odihnă de sub banca pianului. Mâna sa se 
deschise şi cartea de joc căzu din ea. 

— Poate da, poate nu, făcu Jonas. In tot cazul, sunt plozi 
ai Afiliaţiei, fii ai marilor moşieri din Zonele Centrale, dacă 
Rimer şi imbecilul ăla pentru care lucrează au înţeles bine. 
Asta înseamnă că vom fi foarte, foarte grijulii. Vom păşi 
Uşor, ca pe ouă. Păi, mai avem trei luni de stat aici, cel 
puţin! Şi tinereii ăia s-ar putea să stea şi ei tot acest timp, 
numărând în stânga şi-n dreapta şi notând totul pe hârtie. 
Nu ne prind bine în clipa asta oameni care fac inventare. 
Nu celor ca noi, însărcinaţi cu aprovizionarea. 

— Haide, fii serios! Ce fac copiii ăia nu-i muncă 


adevărată, ci doar pedeapsă pentru vreo boacănă. Tăticii 
lor... 

— Tăticii lor ştiau că Farson deţine acum controlul 
întregii Extremităţi Sud-Vestice şi că ocupă o poziţie sus- 
pusă. Plozii poate cunosc şi ei lucrurile astea - că s-a cam 
terminat cu joaca pentru  Afiliaţie şi scârboasa ei 
suveranitate. N-ai de unde şti, Clay. Cu oameni ca ei, n-ai 
de unde şti în ce parte or să sară. În cel mai bun caz, ar 
putea încerca să facă tot posibilul pentru a reintra în graţia 
părinţilor lor. O să înţelegem mai bine când i-om vedea, 
dar îţi spun un lucru: nu putem să le punem pur şi simplu 
pistoalele la ceafă şi să le facem felul ca unor cai cu 
picioarele rupte dacă văd ce nu trebuie să vadă. Or fi 
supăraţi tăticii pe ei în viaţă, da' cred că i-ar copleşi 
dragostea pentru ei odată morţi - aşa-s făcuţi tăticii, pur şi 
simplu. Va trebui să fim prudenţi, Clay; cât de prudenţi 
putem fi. 

— Mai bine să nu-l amestecăm şi pe Depape în asta, 
atunci. 

— Roy se va descurca bine, spuse Jonas cu glasul lui 
tremurat. Aruncă chiştocul ţigării pe podea şi-l strivi cu 
călcâiul cizmei. Ridică privirea spre ochii sticloşi ai 
Trofeului şi se uită printre gene, parcă socotind. Astă- 
noapte, a spus prietenul tău? Au ajuns astă-noapte, plozii 
ăştia? 

— Mda. 

— Atunci, se vor duce în faţa lui Avery probabil mâine. 

Era vorba de Heck Avery, şeriful de Mejis şi şeful poliţiei 
din Hambry, un om masiv şi moale ca un morman de rufe. 

— Aşa cred, zise Clay Reynolds. Să-şi prezinte hârtiile şi 
tot restul. 

— Da, dom'le, într-adevăr. Încântat de cunoştinţă, 
încântat de cunoştinţă şi, din nou, încântat de cunoştinţă. 

Reynolds nu spuse nimic. Deseori nu-l înţelegea pe 
Jonas, însă călărea alături de el de la vârsta de 
cincisprezece ani şi ştia că de regulă era mai bine să nu 
pui întrebări lămuritoare. Dacă o făceai, te puteai trezi 


ascultând o predică despre alte lumi pe care vicleanul 
moşneag le vizitase trecând prin ceea ce el numea „uşi 
speciale”. In ceea ce-l privea pe Reynolds, avea şi aşa 
destul de furcă cu uşile normale din lumea în care trăia. 

— O să discut cu Rimer şi Rimer o să discute cu şeriful 
despre unde ar trebui să stea ei, spuse Jonas. Mă gândesc 
la căminul vechiului ranch Bar K. Ştii unde zic? 

Reynolds ştia. Intr-o Baronie ca Mejis învăţai repede 
care erau puţinele locuri importante. Bar K era un domeniu 
pustiu aflat la nord-vest de oraş, nu foarte departe de 
canionul ăla ciudat care guiţa. Oamenii aprindeau focuri în 
gura canionului în fiecare toamnă şi o dată, cu şase sau 
şapte ani în urmă, vântul îşi schimbase direcţia şi suflase 
spre oraş, arzând aproape complet bună parte din Bar K - 
hambare, grajduri, casa-reşedinţă. Cruţase totuşi căminul 
şi acela avea să fie un loc bun pentru cei trei copilandri din 
Baroniile Centrale. Era departe de Povârniş; era totodată 
departe de exploatarea petrolieră. 

— ţi place, nu-i aşa? întrebă Jonas, adoptând un accent 
de Hambry forţat. Mda, “ţi place tare mult, se vede cu 
ochiu' liber, pretinu' mieu. Ştii cum se zice-n Cressia? 
„Dacă vrei să furi argintăria din sala de mese, închide mai 
întâi cățelul în cămară.” 

Reynolds încuviinţă. Era un sfat bun. 

— Şi camioanele alea? Cum le zice... cisternele alea? 

— Stau bine unde sunt, zise Jonas. Nu că le-am putea 
muta acum fără să atragem o atenţie nedorită, eh? Tu şi 
Roy ar fi bine să vă duceţi acolo şi să le acoperiţi cu 
crengi. Acoperiţi-le bine. O să mergeţi poimâine. 

— Şi tu unde o să fii cât timp noi o să ne spetim la 
Citgo? 

— In timpul zilei? O să mă pregătesc pentru cina de la 
Casa Primarului, tontule - cina pe care Thorin o va 
organiza pentru a-şi prezenta oaspeţii din Lumea Largă 
meschinei societăţi a lumii strâmte. 

Jonas începu să-şi ruleze altă ţigară. Se uita mai mult în 
sus la Trofeu decât la ce făcea şi totuşi reuşi să nu scape 


decât un fir de tutun. 

— O să fac o baie, o să mă bărbieresc, o să-mi tund din 
buclele astea încâlcite de om bătrân... Poate chiar o să-mi 
văcsuiesc mustaţa, Clay, ce zici de asta? 

— Să nu te oboseşti prea tare, Eldred. 

Jonas râse, scoțând un sunet destul de ascuţit încât să-l 
facă pe Barkie să bombăne şi pe Micuţă să se foiască 
deranjată în patul ei încropit pe tejgheaua barului. 

— Deci eu şi Roy nu suntem invitaţi la chiolhanul ăsta. 

— Veţi fi invitaţi, cum nu, veţi fi invitaţi cu toată 
amabilitatea, îl linişti Jonas şi-i dădu lui Reynolds ţigara 
cea nouă. Începu să ruleze şi pentru el una. O să vă 
prezint eu scuzele. O să vă reprezint cu mândrie, bazaţi-vă 
pe mine. Or să le dea lacrimile până şi celor mai duri din 
asistenţă. 

— Şi totul numai ca noi să ne putem petrece ziua afară 
în praf şi putoare, acoperind utilajele alea. Eşti prea bun, 
Jonas. 

— O să pun şi întrebări, continuă Jonas pe un ton 
visător. O să mă vântur pe acolo... elegant şi mirosind a 
ciumărea... şi punând discret întrebări. Am cunoscut 
oameni din branşa noastră care, pentru a afla ultimele 
bârfe, abordează tipi graşi şi volubili - vreun hangiu ori 
barman, poate vreun ţiitor de grajduri sau un individ din 
aceia grăsulii care-şi fac veacul pe lângă închisori ori 
tribunale, cu degetele agăţate în buzunarele de la vestă. 
Eu însă, Clay, găsesc că o femeie e o alegere mai bună, şi 
cu cât e mai slabă, cu atât mai bine - una cu nas mai 
proeminent ca ţâţele. Caut una care nu-şi spoieşte buzele 
şi care-şi ţine părul strâns la spate. 

— Te gândeşti la cineva anume? 

— Aha. Cordelia Delgado o cheamă. 

— Delgado? 

— Cunoşti numele, e pe buzele tuturor în oraşul ăsta, 
am impresia. Susan Delgado, viitoarea metresă a 
stimatului nostru primar. Cordelia e mătuşă-sa. Acum, 
ascultă ce am descoperit despre natura umană: oamenii 


sunt mai înclinați să-şi deşerte sacul uneia ca ea, care-i o 
persoană rezervată, decât unor gură-spartă ai locului 
mereu dispuşi să-ţi facă cinste cu o tărie. lar doamna 
noastră-i într-adevăr o persoană rezervată. O să mă 
strecor lângă ea la masă şi o voi complimenta pentru 
parfumul cu care pun pariu că se va da, şi o să am grijă să 
aibă paharul întotdeauna plin. Ei, cum îţi sună planul ăsta? 

— Ce-aş vrea eu să ştiu e la ce foloseşte planul tău. 

— La jocul Castelelor pe care s-ar putea să-l avem de 
jucat, răspunse Jonas şi din vocea sa dispăru complet 
lejeritatea. Se aşteaptă din partea noastră să credem că 
băieţii ăştia au fost trimişi aici mai mult ca pedeapsă decât 
ca să facă într-adevăr o treabă serioasă. Şi e chiar 
plauzibil. Am cunoscut destui zurlii la viaţa mea şi chiar 
sună plauzibil. Cred asta zi de zi până pe la trei noaptea, 
după care mă-ncearcă unele mici îndoieli. Şi vrei să ştii un 
lucru, Clay? 

Reynolds clătină din cap. 

— Am dreptate să mă îndoiesc. Exact cum am avut 
dreptate să merg cu Rimer la bătrânul Thorin şi să-l 
conving că globul de cristal al lui Farson ar fi mai bine să 
stea în grija vrăjitoarei, pentru moment. Ea-l va ţine într- 
un loc unde un pistolar nu-l va putea găsi, darămite un 
puşti băgăreţ care încă n-a pus mâna pe o muiere. Trăim 
vremuri ciudate. Se apropie o furtună. Şi când ştii că va 
sufla vântul, e mai bine să-ţi ţii lucrurile la adăpost. 

Studie ţigara pe care o rulase. O rostogolea pe degete, 
cum făcuse Reynolds mai devreme. Jonas îşi dădu părul pe 
spate şi puse ţigara după ureche. 

— N-am chef de fumat, zise el, ridicându-se şi 
întinzându-se. Spatele lui pocni uşor. Nu face bine să 
fumezi la ora asta a dimineţii. Prea multe ţigări îl pot ţine 
treaz pe un moş ca mine. 

Se duse către scări, oprindu-se doar cât să o strângă pe 
Micuţă de piciorul gol, imitând tot un gest al lui Reynolds. 
La baza treptelor, se uită înapoi. 

— Nu vreau să-i omor. Şi aşa, situaţia-i destul de 


delicată. Şi de ar fi să miros ceva suspect la ei, nu voi 
ridica un deget, nu, nici măcar un deget. Dar... aş vrea să-i 
fac să înţeleagă care e locul lor în marea schemă a 
lucrurilor. 

— Scutură-i niţel. 

Jonas se lumină la faţă. 

— Intr-adevăr, partenere, poate că fix asta o să fac. Să-i 
conving să stea de două ori pe gânduri înainte să se 
amestece în treaba Marilor Vânători ai Coşciugului mai 
târziu, când ne-ar incomoda. Să-i conving să ne dea ocol 
pe departe când ne-or vedea în calea lor. Da, dom'le, la 
asta merită să mă gândesc. Chiar merită. 

O luă pe scări în sus, chicotind în barbă, şchiopătând 
destul de tare - handicapul i se agrava noaptea târziu. Era 
un şchiopătat pe care Cort, bătrânul învăţător al lui 
Roland, l-ar fi recunoscut, întrucât Cort fusese martor la 
lovitura care i-l provocase. Chiar tatăl lui Cort o aplicase cu 
un ciomag din lemn de fier, rupându-i lui Eldred Jonas 
piciorul în curtea din spatele Sălii Mari din Gilead înainte 
să-l dezarmeze şi să-l trimită în exil, în vest. 

În cele din urmă, bărbatul care devenise băiatul acela 
găsise un pistol, desigur; exilaţii întotdeauna găseau, 
dacă-şi doreau destul de tare. Faptul că acele arme nu 
puteau fi niciodată la fel de bune precum marile revolvere 
cu mâner din lemn de santal îi putea bântui tot restul 
vieţii, însă cei care aveau nevoie de arme tot le puteau 
găsi, chiar şi-n lumea aceea. 

Reynolds îl însoţi cu privirea până ce dispăru, apoi se 
aşeză la masa lui Coral Thorin, amestecă pachetul de cărţi 
şi continuă jocul pe care Jonas îl lăsase neterminat. 

Afară, soarele urca pe cer. 


V 
BUN VENIT ÎN ORAŞ 


1 


La două nopţi după ce sosiseră în Baronia Mejis, Roland, 
Cuthbert şi Alain trecură călare pe sub o arcadă de chirpici 
deasupra căreia erau scrise cuvintele VENIȚI IN PACE. 
Dincolo se afla o curte pietruită, luminată de torţe. Răşina 
cu care acestea erau îmbibate fusese lucrată într-un fel 
anume, astfel încât torţele străluceau în culori diferite: 
verde, roşu-portocaliu, un soi de roz scăpărător care-l duse 
pe Roland cu gândul la focuri de artificii. Auzea sunet de 
chitare, murmur de glasuri, râset de femei. In aer pluteau 
miresmele acelea care-ntotdeauna aveau să-i amintească 
de Mejis: sare marină, petrol şi pin. 

— Nu ştiu dacă pot face asta, bâigui Alain. 

Era un băiat înalt, cu o chică de păr blond rebel 
revărsându-i-se de sub pălăria de văcar. Se curăţase bine 
- toţi o făcuseră - dar Alain care, nici în cele mai bune 
situaţii nu era foarte sociabil, părea speriat de moarte. 
Cuthbert se descurca mai bine, însă Roland bănuia că 
alura de indiferenţă a vechiului său prieten nu avea 
rădăcini foarte adânci. Dacă se punea problema să 
conducă cineva, atunci el trebuia să o facă. 

— O să poţi, îi spuse lui Alain. Numai... 

— O, la cum arată, sigur o să poată, rosti Cuthbert cu un 
râs crispat, pe când traversau curtea. De cealaltă parte a 
ei se afla Casa Primarului, o hacienda de chirpici lăbărţată, 
cu multe aripi, de pe ferestrele căreia păreau să se 
reverse lumină şi râsete. Alb ca varul, urât ca... 

— Taci, îl repezi Roland şi surâsul răutăcios dispăru 
imediat de pe buzele lui Cuthbert. Roland observă aceasta, 
după care se întoarse la Alain. Numai să nu bei nimic ce 


conţine alcool. Ştii ce să spui despre asta. [ine minte şi 
restul poveştii noastre. Zâmbeşte. Fii plăcut. Foloseşte-te 
de puţina ta graţie socială. Aminteşte-ţi cum s-a dat şeriful 
peste cap ca să ne facă să ne simţim bine-veniţi. 

Alain încuviinţă, părând niţel mai încrezător. 

— Cât despre graţia socială, zise Cuthbert, nici ei n-or să 
aibă prea multă, aşa că ar trebui să fim cu un pas înainte. 

Roland aprobă din cap, apoi văzu că tigva de pasăre se 
întorsese pe oblâncul şeii lui Cuthbert. 

— Şi ia aia de acolo! 

Cu un aer vinovat, Cuthbert îndesă degrabă „santinela” 
în desaga sa. Doi bărbaţi îmbrăcaţi în livrele albe, 
pantaloni albi şi sandale se apropiau de ei, făcând 
plecăciuni şi surâzând. 

— Păstraţi-vă calmul, rosti Roland, lăsând glasul jos. 
Amândoi. Amintiţi-vă de ce sunteţi aici. Şi amintiţi-vă 
chipurile taţilor voştri. Il lovi cu palma peste umăr pe Alain, 
care încă părea nesigur. Apoi se întoarse spre grăjdari. 
Sara bună, domnilor, spuse el. Fie ca zilele voastră să fie 
lungi pe faţa pământului. 

Amândoi zâmbiră larg, dinţii sclipindu-le în lumina 
puternică a torţelor. Cel mai în vârstă se înclină. 

— Şi ale voastre, la fel, tineri domni. Bun venit la Casa 
Primarului. 


2 


Cu o zi înainte, şeriful îi primise cu la fel de multă 
bucurie precum grăjdarii. Până în clipa aceea, toţi îi 
primiseră cu bucurie, chiar şi căruţaşii pe lângă care 
trecuseră când intrau în oraş, şi doar acest fapt, luat 
singur, îi trezise lui Roland bănuieli şi-l făcuse să fie în 
gardă. Credea că, cel mai probabil, exagera - sigur că 
localnicii erau prietenoşi şi săritori, de aceea fuseseră ei 
trimişi acolo, deoarece Mejis se afla departe şi, totodată, 
era loial Afiliaţiei - şi probabil că exagera, însă considera 
că era mai bine să stea cu ochii în patru, chiar şi aşa. Să 


fie niţeluş mai încordat. În definitiv, ei trei nu erau decât 
nişte copii şi, dacă aveau să dea de bucluc acolo, numai 
credulitatea lor în faţa aparenţelor ar fi fost de vină. 

Combinația de birou al şerifului şi închisoare a Baroniei 
era situată pe Strada Dealului, cu faţa spre golf. Roland nu 
era sigur, dar bănuia că puţini beţivi mahmuri şi soţi care- 
şi abuzau soțiile din orice alt loc al Lumii de Mijloc nu se 
trezeau dând ochii cu privelişti atât de pitoreşti: un şir de 
case plutitoare multicolore către sud, docurile direct jos, 
unde băieţi şi bărbaţi bătrâni pescuiau în vreme ce femeile 
cârpeau năvoadele şi velele; dincolo de ei, mica flotă a 
Hambry-ului forfotea de colo-colo pe apa albastră- 
scânteietoare a golfului,  întinzându-şi  năvoadele 
dimineaţa, trăgându-le afară după-amiaza. 

Majoritatea clădirilor de pe Strada Mare erau din 
chirpici, dar acolo sus, tronând deasupra cartierului 
negustoresc din Hambry, erau clădite din cărămidă ca 
orice casă de pe aleile înguste din Vechiul Cartier al 
Gileadului. Totodată, erau bine întreţinute, cu porţi din fier 
forjat în faţa celor mai multe şi alei umbrite de copaci. 
Acoperişurile erau din olane portocalii, iar obloanele erau 
închise, pentru a ţine la distanţă soarele verii. Era greu de 
crezut, mergând călare pe strada aceea şi copitele cailor 
clămpănind pe macadamul măturat, că partea nord- 
vestică a Afiliaţiei - străvechiul pământ al Eldului, regatul 
lui Arthur - se putea afla în flăcări şi-n pericol de 
prăbuşire. 

Inchisoarea era doar o versiune mai mare a oficiului 
poştal şi de cadastru; o versiune mai mică a Sălii 
Comunale. Desigur, cu excepţia zăbrelelor de la ferestrele 
ce dădeau spre micul port de jos. 

Şeriful Herk Avery era un bărbat pântecos în pantaloni şi 
cămaşă kaki de ofiţer al legii. Trebuie că-i urmărise pe 
vizorul din mijlocul uşii legate în fier a închisorii, întrucât 
uşa fu aruncată în lături înainte ca Roland să apuce măcar 
să-ntindă mâna spre clopoțel. Şeriful Avery apăru pe 
verandă, pântecele precedându-l aşa cum un aprod îl 


precede pe judecător în sala de judecată. Avea braţele 
deschise în cel mai afabil gest de salut. 

Se înclină adânc în faţa lor (Cuthbert spuse mai târziu că 
se temuse ca omul să nu cumva să-şi piardă echilibrul şi 
să se dea de-a dura pe scări în jos, să se rostogolească, 
poate, până la port) şi le ură în mod repetat o dimineaţă 
bună, atingându-şi tot timpul baza gâtului ca un nebun. 
Zâmbetul său era atât de larg, încât părea că-i secţiona 
capul în două. Trei adjuncţi cu un aer distinct de fermieri, 
îmbrăcaţi în kaki precum şeriful, se îngrămădiră în uşă, în 
spatele lui Avery, belind ochii. Exact asta făcură, da, îşi 
beliră ochii; pur şi simplu nu exista alt cuvânt pentru genul 
acela de curiozitate făţişă şi priviri de-a dreptul holbate. 

Avery strânse mâna fiecărui băiat în parte, continuând 
să se încline, şi nimic din ce spuse Roland nu-l putu face 
să se oprească până ce nu termină. Apoi îi pofti înăuntru. 
In birou era o răcoare plăcută, în pofida soarelui necruţător 
de vară. Acesta era avantajul cărămizilor, desigur. Era o 
încăpere mare şi mai curată decât orice birou de şerif pe 
care Roland îl văzuse până atunci... şi intrase în cel puţin o 
jumătate de duzină în ultimii trei ani, însoţindu-l pe tatăl 
său în mai multe drumuri scurte şi-ntr-o misiune de 
patrulare ceva mai lungă. 

In mijloc se afla o masă cu tăblie basculantă, în dreapta 
uşii era un afişier (aceleaşi foi de hârtie-concept fuseseră 
mâzgălite iar şi iar; hârtia era un lux rar în Lumea de 
Mijloc) şi, în colţul opus, două puşti în vitrine închise cu 
lacăte. Erau nişte espingole atât de vechi, că Roland se 
întreba dacă mai exista muniţie pentru ele. Se întreba 
dacă, la nevoie, ar fi funcţionat. In stânga rastelului, o uşă 
deschisă dădea în închisoarea propriu-zisă - trei celule de 
o parte şi de cealaltă a unui coridor scurt şi un iz puternic 
de săpun cu leşie adiind spre ei. 

Au făcut curățenie înaintea venirii noastre, gândi Roland. 
Era amuzat, mişcat şi stânjenit. Au făcut curățenie ca şi 
când am fi o ceată de soldaţi călare ai Baroniei Centrale 
dornici să pună în operă o inspecţie zeloasă, şi nu doar trei 


puşti care-şi ispăşesc pedeapsa primită. 

Era însă chiar atât de ciudată grija crispată pe care o 
demonstrau gazdele lor? În definitiv, ei veneau din Noul 
Canaan, iar oamenii din acel colţ îndepărtat al lumii era 
foarte posibil să-i vadă ca pe un soi de os domnesc 
descălecat în vizită. 

Şeriful Avery îşi prezentă adjuncţii. Roland le strânse 
mâna tuturor, fără a se strădui să le reţină numele. 
Cuthbert era cel care se ocupa de asta şi rareori i se 
întâmpla să aibă un lapsus. Al treilea, un tip chel cu 
monoclu agăţat la gât pe un şnur, chiar se lăsă într-un 
genunchi înaintea lor. 

— Nu face asta, idiotule! se răsti Avery, săltându-l de 
gulerul hainei. Or să te creadă un tolomac. Pe deasupra, i- 
ai făcut să se simtă prost, chiar aşa! 

— Nu face nimic, rosti Roland, care se simţea, într- 
adevăr, foarte prost, deşi se străduia să n-o arate. Nu 
suntem de fapt cu nimic speciali, să ştiţi... 

— Cu nimic speciali! zise Avery, râzând. Roland observă 
că burdihanul lui nu se scutura, cum ai fi putut crede; era 
mai dur decât părea. Acelaşi lucru putea fi valabil şi în 
privinţa purtătorului lui. Cu nimic speciali, spune! Opt sute 
de kilometri, sau mai bine, au făcut din Lumea Dinăuntru, 
primii noştri vizitatori din partea Afiliaţiei de când un 
pistolar a trecut pe Drumul Mare acum patru ani, şi totuşi 
el zice că nu-s cu nimic speciali! Nu staţi jos, băieţi? Avem 
graf, da’ asta n-oţi vrea aşa devreme - poate n-oţi vrea 
deloc, la vârsta voastră (şi nădăjduiesc că mi-oţi ierta 
curajul de a vă observa tinereţea, căci tinereţea nu-i ceva 
de care să ne ruşinăm, chiar deloc, toţi am fost tineri 
odată) şi mai am ceai alb cu gheaţă, pe care vi-l recomand 
din inimă, căci nevasta lui Dave îl face şi ea-i tare 
pricepută la majoritatea celor potabile. 

Roland se uită la Cuthbert şi la Alain, care încuviinţară şi 
zâmbiră (şi se străduiră să pară în largul lor), apoi îşi 
întoarse privirea la şeriful Avery. 

— Nişte ceai alb ar curge bine pe un gâtlej colbuit, 


spuse el. 

Unul dintre adjuncţi se duse să-l aducă, fură scoase 
scaune şi aşezate în şir de-o parte a mesei cu tăblie 
basculantă a şerifului, şi se trecu la treburile zilei. 

— Voi ştiţi cine sunteţi şi de unde veniţi, şi asta ştiu şi 
eu, făcu şeriful Avery, aşezându-se pe scaun (care scoase 
un geamăt uşor sub greutatea sa, dar rezistă bine). Aud 
accentul Lumii Dinăuntru în glasul vostru, dar mai 
important e că văd trăsăturile specifice pe ale voastre 
chipuri. 

Noi, totuşi, ne păstrăm vechile obiceiuri aici, în Hambry, 
aşa molatici şi de la ţară cum om fi: mda, ne ţinem drumul 
şi ne amintim chipurile taţilor noştri cât putem mai bine. 
Aşadar, deşi n-am de gând să vă rețin mult de la datoria 
voastră, şi de-mi veţi ierta insolenţa, aş vrea să văd orice 
documente şi permise de trecere se-ntâmplă s-aveţi la voi, 
venind în oraş. 

Se întâmpla că aveau la ei toate documentele, iar Roland 
era sigur că şeriful Avery ştia foarte bine asta. Li le 
inspectă destul de încet pentru un om care promisese să 
nu-i reţină de la datoria lor, urmărind foile atent împăturite 
(conţinutul lor de in era atât mare încât documentele erau 
poate mai aproape de pânză decât de hârtie) cu un deget 
durduliu, mişcând din buze. Din când în când, degetul 
bătea în retragere, atunci când el recitea câte un rând. 
Ceilalţi doi adjuncţi stăteau în spatele lui, uitându-i-se cu 
un aer înţelept peste umerii mari. Roland se întreba dacă 
vreunul dintre ei ştia măcar să citească. 

Wiliam Dearborn. Fiu de îngrijitor de cai. 

Richard Stockworth. Fiu de fermier. 

Arthur Heath. Fiu de crescător de vite. 

Actul de identitate al fiecăruia era semnat de un garant: 
James Reed (din Hemphill) în cazul lui Dearborn, Piet 
Ravenhead (din Pennilton) în cazul lui Stockworth, Lucas 
Rivers (din Gilead) în cazul lui Heath. Totul în ordine, cu 
descrieri care corespundeau. Documentele le fură 
înmânate cu mulţumiri profunde. Roland îi dădu apoi lui 


Avery o scrisoare pe care o scoase din portofel cu grijă. 
Avery o manevră în acelaşi mod, căscând ochii atunci când 
văzu semnătura din partea de jos. 

— Pe sufletu' mieu, băieţi! Asta o scris-o un pistolar! 

— Mda, întocmai, aprobă Cuthbert, evident minunat. 
Roland îi trase un şut în gleznă - tare - fără a-şi lua 
privirea respectuoasă de la chipul lui Avery. 

Scrisoarea de deasupra semnăturii era din partea unui 
anume Steven Deschain din Gilead, un pistolar (adică un 
cavaler, moşier, pacificator şi Baron... ultimul titlu 
neavând aproape nicio semnificaţie în clipa aceea, în ciuda 
tuturor vociferărilor lui John Farson) din a douăzeci şi noua 
generaţie de descendenţi ai lui Arthur din Eld, într-o linie 
laterală (cu alte cuvinte, descendentul îndepărtat al 
progeniturii uneia dintre multele metrese ale lui Arthur). 
Primarului Hartwell Thorin, cancelarului Kimba Rimer şi 
şerifului Herkimer Avery le trimitea salutări şi li-i 
recomanda pe cei trei tineri care aduceau documentul 
prezent, domnişorii Dearborn, Stockworth şi Heath. Aceştia 
fuseseră trimişi cu misiune specială de Afiliaţie pentru a 
îndeplini rolul de numărători ai tuturor materialelor ce ar 
putea servi Afiliaţiei la nevoie (cuvântul război; era evitat în 
scrisoare, dar răzbătea din fiecare rând). Steven Deschain, 
din partea Afiliaţiei Baroniilor, le solicita domnilor Thorin, 
Rimer şi Avery să le ofere înainte pomeniţilor numărători 
tot ajutorul necesar îndeplinirii sarcinii lor, toate proviziile 
de hrană şi toate formele de transport. Dearborn, 
Stockworth şi Heath aveau să se afle în Mejis vreme de cel 
puţin trei luni, scria Deschain, poate chiar şi un an. 
Documentul se încheia cu invitaţia adresată oricăruia sau 
tuturor adresanţilor oficiali publici de a „ne scrie cu privire 
la aceşti tineri şi comportamentul lor, în toate amănuntele 
ce vă imaginaţi că ne-ar interesa". Şi-i ruga: „Să nu aveţi 
reţineri în această privinţă, pentru binele nostru." 

Spuneţi-ne dacă au fost cuminţi, cu alte cuvinte. 
Spuneţi-ne dacă şi-au învăţat lecţia. 

Adjunctul cu monoclu se întoarse în timp ce şeriful citea 


documentul. Aducea o tavă cu patru pahare conţinând 
ceai alb şi se înclină cu ea ca un valet. Roland mulţumi în 
şoaptă şi împărţi paharele celorlalţi. Ultimul îl luă pentru 
sine, îl duse la buze şi-l văzu pe Alain că-l scruta, ochii lui 
albaştri luminând puternic pe chipu-i impasibil. 

Alain îşi scutură paharul - doar cât să facă gheaţa să 
zornăie - şi Roland răspunse cu o înclinare abia 
perceptibilă din cap. Se aşteptase la ceai rece într-o carafă 
ţinută într-o pivniţă din apropiere, însă paharele conţineau 
gheaţă adevărată. Gheaţă în toiul verii. Interesant. 

lar ceaiul era, conform promisiunii, delicios. 

Avery termină de citit scrisoarea şi i-o dădu înapoi lui 
Roland cu aerul cuiva care predă o relicvă sfântă. 

— Să ţii asta mereu la tine, Will Dearborn - mda, tine-o 
la loc sigur! 

— Da, domnule. 

Îndesă scrisoarea şi actul de identitate înapoi în boccea. 
Prietenii lui, „Richard” şi „Arthur”, procedau la fel. 

— Excelent ceaiul acesta alb, domnule, zise Alain. N-am 
băut niciodată unul mai bun. 

— Mda, spuse Avery, sorbind din paharul său. Mierea-l 
face extraordinar. Nu, Dave? 

Adjunctul cu monoclu surâse din locul său de lângă 
afişier. 

— Aşa cred, deşi Judy refuză să-mi spună. Are reţeta de 
la mama ei. 

— Mda, trebuie să ne amintim şi chipurile mamelor 
noastre, chiar trebuie. 

Şeriful Avery afişă o clipă un aer sentimental, dar 
Roland bănuia că faţa mamei era cel mai îndepărtat lucru 
în mintea sa atunci. Se întoarse spre Alain şi mina 
sentimentală fu înlocuită de o surprinzătoare viclenie. 

— Eşti curios cu privire la gheaţă, domnişorule 
Stockworth. 

Alain tresări. 

— Păi, eu... 

— Nu te aşteptai la un aşa lux într-o văgăună ca 


Hambry, fac pariu, zise Avery şi, deşi vocea lui avea o notă 
Zzglobie, Roland credea că dincolo de aceasta se mai afla 
ceva. 

Nu-i place de noi. Nu-i place ceea ce el consideră că sunt 
„manierele noastre de orăşeni”. Nu ne cunoaşte de destul 
timp ca să ştie ce fel de maniere avem, dacă avem, însă deja 
nu-i plac. Crede că suntem un trio de mucoşi; că-l vedem pe 
el şi pe toți ceilalţi de aici ca pe nişte tărănoi nespălați. 

— Nu doar în Hambry, răspunse Alain încet. În zilele 
astea, gheaţa e la fel de rară în Arcul Central ca oriunde 
altundeva, şerifule Avery. Când eram mic, o priveam doar 
ca pe o delicatesă la petrecerile de aniversare şi altele 
asemenea. 

— Intotdeauna aveam gheaţă de Ziua Strălucirii, 
completă Cuthbert, vorbind într-un fel foarte 
necaracteristic, pe un ton cumpănit. Pe lângă focurile de 
artificii, acesta-i celălalt motiv pentru care ne place 
sărbătoarea aceea. 

— Nu zău, nu zău, făcu şeriful Avery pe un ton uimit, ba 
chiar mirat. 

Poate că lui Avery nu-i plăcea felul în care veniseră, nu-i 
convenea să-şi irosească ceea e probabil că numea 
„jumătate din dimineaţa asta nenorocită” cu ei; nu-i 
plăceau hainele lor, actele de identitate fistichii, accentele 
sau tinereţea lor. Cel mai puţin dintre toate, tinereţea. 
Roland putea înţelege asta, dar se întreba dacă asta era 
tot. Şi dacă mai era ceva la mijloc, ce anume era? 

— In Sala Comunală sunt un frigider şi o maşină de gătit 
pe bază de gaz, explică Avery. Amândouă funcţionează. La 
Citgo - exploatarea petrolieră la est de oraş, aţi trecut pe 
lângă ea venind încoace, socot - este destul gaz fosil. 

Încuviinţară toţi din cap. 

— Maşina de gătit nu mai e decât o curiozitate în zilele 
astea - o lecţie de istorie pentru şcolari - dar frigiderul 
prinde bine, sigur că da. Avery ridică paharul şi se uită prin 
el. Mai ales vara. 

Sorbi nişte ceai, plescăi din buze şi-i zâmbi lui Alain. 


— Vezi? Nu-i niciun mister. 

— Pentru petrol presupun că n-aţi găsit nicio 
întrebuințare, zise Roland. Nu sunt generatoare în oraş, 
domnule şerif? 

— Ba da, or fi patru sau cinci, spuse Avery. Cel mai 
mare e la ferma Rocking B a lui Francis Lengyll şi mi- 
amintesc când funcţiona. E un HONDA. Auzit-aţi numele 
acesta, băieţi? HONDA? 

— L-am văzut o dată sau de două ori, răspunse Roland, 
pe vechi biciclete cu motor. 

— Mda? In orice caz, niciun generator nu vrea să 
funcţioneze cu petrol de la exploatarea Citgo. E prea dens. 
Nu-i decât mâzgă smoloasă. N-avem nicio rafinărie aici. 

— Inţeleg, spuse Alain. In orice caz, gheaţa vara-i o 
desfătare. Indiferent de modul prin care-ţi ajunge în pahar. 

Lăsă o bucată de gheaţă să-i alunece în gură şi o scrâşni 
între dinţi. 

Avery se mai uită la el un moment, ca pentru a se 
asigura că subiectul era închis, apoi întoarse privirea la 
Roland. Chipul lui grăsuliu era mai radiant cu zâmbetul 
acela larg şi pehlivan pe buze. 

— Primarele Thorin m-a rugat să vă transmit cele mai 
bune urări ale sale şi regrete că nu este aici astăzi - tare 
ocupat e al nost’ dom’ primar, chiar tare ocupat. Da’ a 
pregătit o petrecere la casa lui, mâine seară - ora şapte 
pentru majoritatea invitaţilor, ora opt pentru voi, tineri 
domni... ca să vă faceţi intrarea cu efect, îmi imaginez, să 
fie niţel teatrală, cum ar veni. Şi nu mai tre' să spun unora 
ca voi, care probabil au participat la mai multe petreceri 
decât câte cine calde am avut eu la viaţa mea, c-ar fi cel 
mai bine să ajungeţi la fix. 

— Ţinuta e obligatorie? întrebă Cuthbert neliniştit. Pentru 
că noi am făcut cale lungă, aproape patru sute de roţi, şi 
nu ne-am luat, niciunul dintre noi, haine de gală şi 
lavaliere. 

Avery chicotea - cu ceva mai multă sinceritate, de data 
asta, credea Roland, poate deoarece intuia că „Arthur” 


afişase puţină lipsă de siguranţă şi sofisticărie. 

— Ne, tinere domn, Thorin înţelege c-aţi venit aici cu 
treabă - sunteţi aproape ca nişte muncitori! Aveţi grijă să 
nu vă pună apoi să trageţi şi năvoadele-n golf! 

Din colţ, Dave - adjunctul cu monoclu - scoase pe 
neaşteptate un nechezat de râs. Probabil era genul de 
glumă pe care doar localnicii o înțelegeau, socotea Roland. 

— Îmbrăcaţi-vă cu ce aveţi mai bun şi bine o fi. Oricum, 
nimeni n-o să poarte acolo lavaliere - nu aşa se poartă 
lumea în Hambry. 

Din nou, Roland fu uimit de modul constant în care 
bărbatul, cu zâmbetul pe buze, îşi denigra oraşul şi 
Baronia... şi de disprețul lui faţă de tot ce era străin. 

— În orice caz, mâine seară o să vă treziţi mai mult 
muncind decât jucând, îmi închipui. Hart i-a invitat pe toţii 
marii fermieri, crescători şi proprietari de vite din partea 
asta a Baroniei... nu c-ar fi atât de mulţi, înţelegeţi, dat 
fiind că Mejis e aproape de deşert, imediat ce treci la vest 
de Povârniş. Da’ acol-or fi toţi ăi ale căror bunuri şi 
animale aţi fo' trimişi să le numărați, şi crez că i-oţi găsi pe 
toţi oameni loiali Afiliaţiei dornici să fi de ajutor. Este 
Francis Legyll de la Rocking B... John Croydon de la Piano 
Ranch... Henry Wertner, care-i nu doar reproducătorul 
Baroniei, ci ş-un respectat crescător de cai... Hash 
Renfrew, proprietarul lui Lazy Susan, cea mai mare fermă 
de cai din Mejis (nu că asta ar însemna cine ştie ce faţă de 
standardele cu care sunteţi voi obişnuiţi, socot)... şi vor 
mai fi şi alţii. O să vi-i prezinte Rimer şi o să vă puteţi 
apuca numaidecât de lucru. 

Roland înclină din cap şi se întoarse spre Cuthbert. 

— Mâine seară va trebui să dai tot ce poţi. 

Cuthbert aprobă din cap. 

— Nu te teme pentru mine, Will, voi fi cu ochii-n patru la 
toţi. 

Avery mai sorbi nişte ceai, ochindu-i pe deasupra 
paharului cu o expresie şmecherească atât de falsă, încât 
îl făcea pe Roland să nu mai aibă astâmpăr. 


— Cei mai mulţi dintre ei au fiice bune de măritiş, şi le 
vor aduce cu ei. Aţi face bine să fiţi pe fază, băieţi. 

Roland decise că-i ajunsese cât ceai şi ipocrizie înghiţise 
în dimineaţa aceea. Aprobă din cap, îşi goli paharul, surâse 
(sperând să pară mai sincer decât i se părea lui Avery 
acum) şi se ridică în picioare. Cuthbert şi Alain îi urmară 
exemplul. 

— Îţi mulţumim pentru ceai şi pentru buna primire, 
spuse Roland. Te rog, trimite-i un mesaj primarului Thorin, 
mulţumindu-i pentru bunătatea sa şi spunându-i că ne 
vom vedea mâine, la ora opt fix. 

— Bine. Aşa voi face. 

Roland se întoarse spre Dave. Adjunctul fu surprins atât 
de tare că era din nou luat în seamă, încât se trase îndărăt 
şi puţin lipsi să dea cu scăfârlia în afişier. 

— Şi te rog mulţumeşte-i soţiei tale pentru ceai. A fost 
deosebit. 

— Aşa voi face. Mulţam-sai. 

leşiră înapoi, şeriful Avery împingându-i de la spate ca 
un câine ciobănesc vesel şi supraponderal. 

— Cât despre unde veţi sta... începu el în vreme ce 
coborau scările şi păşeau pe alee. Imediat ce ieşiră în 
bătaia soarelui, şeriful începu să transpire. 

— O, fir-ar, am şi uitat să te întreb de asta, zise Roland, 
lovindu-se cu podul palmei peste frunte. Ne-am făcut 
tabără pe panta aceea lungă, plină de cai, cred că ştii la 
care mă refer.... 

— Mda, la Povârniş. 

— ... dar am făcut-o fără a avea permisiunea cuiva, 
întrucât nu ştim încă de la cine s-o cerem. 

— Acela este terenul lui John Croydon şi-s sigur că nu va 
avea nimic împotrivă, dar aveam în gând ceva mai bun. La 
nord-vest de aici e un teren mare, Bar K. Înainte aparţinea 
familiei Garber, însă l-au abandonat şi s-au mutat 
altundeva după un incendiu. Acum aparţine Asociaţiei 
Crescătorilor de Cai - asta-i o mică grupare locală formată 
din fermieri. Am vorbit cu Francis Lengyll despre voi - ele 


preşedintele actual al ACC - şi a zis: „Să-i cazăm la vechea 
reşedinţă Garber, de ce nu?“ 

— De ce nu? aprobă Cuthbert pe un ton blând şi visător. 

Roland îl săgetă cu o privire tăioasă, dar Cuthbert se 
uita în jos spre port, unde micile ambarcaţiuni de pescuit 
se mişcau în toate direcţiile ca nişte țânțari de apă. 

— Mda, exact asta am spus şi eu: „Chiar aşa, de ce nu?“ 
Casa cea mare a ars din temelii, dar dormitorul e încă-n 
picioare; la fel şi grajdul şi bucătăria de alături. La ordinele 
primarului Thorin, mi-am luat libertatea de a aproviziona 
cămara şi a pune ca dormitorul să fie măturat şi aranjat 
niţel. S-ar putea să mai daţi peste câte un gândăcel, da’ n- 
o să vedeţi nimic ce muşcă ori înţeapă... şi nici şerpi nu-s, 
decât de n-or fi câţiva sub podea, şi de sunt, acolo lăsaţi-i 
să stea. Auziţi, băieţi? Acolo lăsaţi-i să stea! 

— Îi lăsăm să stea acolo, sub podea, unde-s fericiţi, 
aprobă Cuthbert, tot cu privirea spre port, jos, cu braţele 
împletite pe piept. 

Avery îi adresă o privire scurtă, nesigură, zâmbetul lui 
tremurând puţin la colţurile gurii. Apoi se întoarse spre 
Roland şi zâmbetul prinse din nou putere. 

— Acoperişul n-are nicio spărtură, băiete, şi de o fi să 
plouă, n-o să vă ude. Ce ziceţi de asta? Vă sună bine? 

— Mai bine decât am merita. Cred că ai fost foarte atent 
şi că primarul Thorin a fost mult prea bun. Şi asta o credea 
sincer. Întrebarea era de ce. Îi apreciem însă grija pe care 
ne-o poartă. Nu-i aşa, băieţi? 

Cuthbert şi Alain aprobară cu fermitate. 

— Şi acceptăm cu mulţumirile de rigoare. 

Avery înclină din cap. 

— O să-i spun. Duceţi-vă în siguranţă, băieţi. 

Ajunseseră la bara de priponire. Avery le strânse din nou 
mâinile tuturor, de data aceasta păstrându-şi privirea cea 
mai atentă pentru caii lor. 

— Pe mâine seară, atunci, tineri domni? 

— Pe mâine seară, aprobă Roland. 

— Credeţi c-oţi reuşi să găsiţi singuri Bar K? 


Roland fu atins din nou de disprețul nerostit şi 
condescendenţa inconştientă ale bărbatului. Şi totuşi, 
poate era spre bine. Dacă şeriful îi considera proşti, cine 
ştie ce putea ieşi din asta? 

— II găsim noi, zise Cuthbert, sărind în şa. 

Avery privea cu îndoială craniul de corb de la oblâncul 
şeii lui Cuthbert. Băiatul îi observă privirea, însă de data 
aceasta izbuti să-şi ţină gura. Roland fu deopotrivă uimit şi 
plăcut surprins de această neaşteptată dovadă de 
stăpânire de sine. 

— Rămas-bun, dom’ şerif. 

— Rămas-bun şi ţie, băiete. 

Incremeni acolo, lângă bara de priponire, un om masiv 
în cămaşă kaki cu pete de sudoare la subsuori şi cizme 
negre mult prea lucioase pentru picioarele unui şerif 
muncitor. Și unde o fi calul care să-l țină-n spinare o zi- 
ntreagă de patrulare? se întrebă Roland. Mi-ar plăcea să văd 
ce statură are. 

Avery le însoţi plecarea cu fluturări din mână. Adjuncţii 
veniră pe trotuar, conduşi de Dave. Fluturară şi ei din 
mână. 


3 


Imediat ce plozii Afiliaţiei dădură colţul şi o luară pe 
Strada Mare la vale, călare pe caii scumpi ai taţilor lor, 
şeriful şi ajutoarele ale nu mai fluturară din mâini. Avery 
se întoarse spre Dave Hollis, a cărui expresie de mirare 
oarecum tâmpă fusese înlocuită de una întrucâtva mai 
inteligentă. 

— Tu ce crezi, Dave? 

Dave duse monoclul la gură şi începu să-i ronţăie agitat 
montura de alamă, un obicei pentru care şeriful Avery 
renunţase deja de mult timp să-l mai cicălească. Chiar şi 
Judy, soţia lui Dave, renunţase la asta, iar Judy Hollis - al 
cărei nume de fată era Judy Wertner - nu se lăsa cu una, 
cu două atunci când voia să obţină ceva. 


— Moi, zise Dave. Moi ca ouăle tocma' căzute din curu' 
găinii. 

— S-ar putea, făcu Avery, agăţându-şi degetele mari la 
cingătoare şi clătinându-se masiv în spate şi în faţă, da’ ăl' 
de a vorbit cel mai mult, âl' cu pălărie turtită, ăla nu crede 
că-i moale. 

— Nu contează ce crede el, zise Dave, continuând să-şi 
morfolească monoclul. Acum e-n Hambry şi-aş zice că va 
trebui să-şi schimbe modul de a gândi dup-al nostru. 

In spatele lui, ceilalţi adjuncţi râseră. Chiar şi Avery 
zâmbi. Aveau să-i lase în pace pe băieţii bogaţi dacă 
băieţii bogaţi aveau să-i lase în pace pe ei - acestea erau 
ordinele, direct de la Casa Primarului - însă Avery 
recunoştea că nu l-ar fi deranjat o mică încleştare cu ei, 
zău aşa. l-ar fi plăcut să-i tragă un şut in boaşe celui cu 
craniul ăla idiot de pasăre pe cornul şeii - cum stătea 
acolo şi-şi râdea de el, spunându-şi tot timpul că Herk 
Avery era doar un ţărănoi prostovan care nu ştia ce pune 
el la cale - dar ceea ce i-ar fi plăcut cu adevărat ar fi fost 
să-l bată de să-i zboare ochii din cap puştiului cu pălărie 
turtită de predicator, să vadă o expresie ardentă de teamă 
apărând în ei atunci când domnul Will Dearborn din 
Hemphill îşi dădea seama că Noul Canaan era departe şi 
că bogătanul de taică-său nu-l poate ajuta. 

— Mda, zise el, lovindu-l pe Dave cu palma peste umăr. 
Putea-s-ar să-şi schimbe modul de a gândi. Zâmbi - un 
zâmbet foarte diferit de cele pe care le adresase 
numărătorilor Afiliaţiei. Putea-s-ar ca toţi să şi-l schimbe. 


4 


Cei trei băieţi merseră în şir indian până ce trecură de 
Popasul Călătorilor (un bărbat tânăr şi evident retardat, cu 
păr negru în neorânduială, ridică privirea de la cărămizile 
verandei pe care le freca şi-i salută din mână; îl salutară şi 
ei în acelaşi fel). Apoi începură să urce umăr la umăr, cu 
Roland în mijloc. 


— Cum vi s-a părut noul nostru prieten, şeriful? întrebă 
Roland. 

— Eu n-am nicio părere, zise Cuthbert pe un ton deschis. 
Nu, absolut niciuna. Părerile ţin de politică, iar politica e un 
rău care i-a trimis pe mulţi la ştreang în floarea vârstei. Se 
aplecă înainte şi lovi craniul de corb cu încheieturile 
degetelor. Santinelei nu i-a prea fost pe plac, însă. Îmi 
pare rău să spun că vrednica noastră santinelă a văzut în 
şeriful Avery un sac gras de mate fără niciun oscior de 
demnitate-n el. 

Roland se întoarse spre Alain. 

— Şi tu, tinere domn Stockworth? 

Alain stătu pe gânduri o vreme, cum îi era obiceiul, 
mestecând un fir de iarbă pe care se aplecase din şa să-l 
culeagă de pe marginea drumului. În cele din urmă, grăi: 

— Dacă ne-ar întâlni pe stradă şi ar vedea că suntem în 
flăcări, nu cred că s-ar sinchisi să se pişe pe noi ca să ne 
stingă. 

Cuthbert râse din tot sufletul la aceasta. 

— Şi tu, Will? Tu ce spui, scumpă căpetenie? 

— EI, ca om, nu mă interesează cine ştie cât... dar ceva 
ce a spus mi-a stârnit interesul. Ţinând cont de faptul că 
pajiştea cailor căreia ei îi spun Povârniş trebuie să aibă cel 
puţin treizeci de roţi în lungime şi să se întindă pe cinci 
sau mai multe până la praful deşertului, de unde credeţi 
voi că şeriful Avery a ştiut că noi ne-am stabilit pe acea 
zonă din ea care face parte din Piano Ranch al lui 
Croydon? 

Se uitară la el, întâi cu surprindere, apoi meditativ. După 
un moment, Cuthbert se aplecă în faţă şi mai ciocăni o 
dată în tigva de corb. 

— Suntem supravegheați şi tu n-ai suflat o vorbă despre 
asta? In seara asta te culci cu burta goală, dom'le, şi de o 
fi să se mai întâmple, carcera-i a ta! 

Inainte să ajungă departe, gândurile lui Roland 
referitoare la şeriful Avery făcură loc unor gânduri mai 
plăcute, referitoare la Susan Delgado. În seara următoare 


avea să o vadă, de lucrul acesta era sigur. Se întreba dacă 
avea să aibă părul desfăcut pe spate. 
Abia aştepta să afle. 


5 


Acum, iată-i ajunşi la Casa Primarului. Să înceapă jocul, 
gândi Roland, neştiind bine ce însemna asta chiar în timp 
ce  cuvintele-i treceau prin gând, în mod evident 
negândindu-se la Castele... nu atunci. 

Grăjdarii le luară caii şi, preţ de un moment, rămaseră 
toţi trei la baza scărilor - aproape strânşi unii în alţii, cum 
fac caii când vremea e neprietenoasă - cu chipurile spâne 
îmbăiate de lumina torţelor. Dinăuntru, chitarele cântau şi 
vocile urcau într-un nou val de râsete. 

— Ciocănim? întrebă Cuthbert. Sau deschidem şi intrăm 
direct? 

Roland fu scutit de la a răspunde. Uşa principală a 
haciendei fu aruncată în lături şi două femei păşiră afară, 
ambele îmbrăcate în rochii lungi cu guler alb care le 
aminteau celor trei băieţi de rochiile pe care le purtau 
soțiile crescătorilor de vite în partea lor de lume. Aveau 
părul strâns în plase care, în lumina torţelor, scânteiau 
precum o spuză de diamante. 

Cea mai durdulie dintre ele făcu un pas în faţă, 
surâzând, şi execută o reverență adâncă. Cerceii ei, 
semănând cu două focuri-palide pătrate, tresăltară şi 
scăpărară. 

— Voi sunteţi tinerii din partea Afiliaţiei, chiar aşa, şi 
bine sunteţi veniţi, într-adevăr. Sara bună, domnişorilor, şi 
fie ca zilele voastre să fie lungi pe acest pământ! 

Se înclinară la unison, întinzând piciorul, şi-i mulţumiră 
în cor, fără să vrea, lucru care o făcu pe femeie să râdă şi 
să bată din palme. Insoţitoarea ei, mai înaltă, le oferi un 
zâmbet la fel de firav cum era şi al său trup. 

— Eu sunt Olive Thorin, rosti femeia corpolentă, soţia 
primarului. Aceasta este cumnata mea, Coral. 


Coral Thorin, afişând în continuare surâsul acela îngust 
(abia de-i zbârcea buzele şi ochii nu i-i atingea câtuşi de 
puţin), schiţă o reverență. Roland, Cuthbert şi Alain se 
înclinară din nou, fiecare cu un picior întins în faţă. 

— Fiţi bine-veniţi la Faleză, zise Olive Thorin, a cărei 
înaltă  poziţie-n societate era confirmată de surâsul 
nedisimulat şi de sincera emoție pe care o încerca la 
apariţia tinerilor săi vizitatori veniţi din Lumea Dinăuntru. 
Păşiţi în casa noastră cu bucurie. Vă urez astfel din tot 
sufletul, chiar aşa. 

— Şi aşa va fi, madam, răspunse Roland, căci urarea ta 
ne-a bucurat. 

Îi luă mâna şi, fără a sta deloc pe gânduri, o ridică la 
buze şi o sărută. Râsul ei de încântare îl făcu să 
zâmbească. Olive Thorin îi merse la suflet din prima clipă, 
şi poate era bine să întâlnească o astfel de persoană din 
timp, întrucât, cu problematica excepţie a Susanei 
Delgado, toată seara aceea nu mai întâlni pe nimeni care 
să-i placă, pe nimeni care să-i inspire încredere. 


6 


În ciuda brizei mării, era destul de cald, iar garderobierul 
din foaier aproape că stătea cu mâinile-n sân. Roland nu fu 
surprins să vadă că acesta era adjunctul Dave, cu puţinele 
şuviţe de păr rămase date pe spate cu un soi de pomadă 
strălucitoare şi cu monoclul aşezat acum pe pieptul alb ca 
zăpada al sacoului de serviciu. Roland înclină capul spre 
el. Dave, cu mâinile strânse la spate, îi răspunse la fel. 

Doi bărbaţi - şeriful Avery şi un domn vârstnic lung şi 
slab ca bătrânul doctor Moarte într-un desen animat - veni 
spre ei. În spate, prin două uşi duble acum larg deschise, 
se vedea o încăpere plină de oameni care stăteau cu cupe 
cristaline de punci în mână, discutând şi ciugulind 
mâncare de pe tăvile care circulau printre ei. 

Roland avu timp doar cât să arunce o privire mijită spre 
Cuthbert: Totul. Fiecare nume, fiecare chip... fiecare nuanţă. 


Mai ales astea. 

Cuthbert ridică o sprânceană - versiunea lui discretă a 
unei aplecări din cap - şi apoi Roland fu tras, vrând- 
nevrând, în dinamica serii, prima lui seară adevărată în 
serviciu ca pistolar. Şi rareori muncise mai din greu. 

Bătrânul doctor Moarte se dovedi a fi Kimba Rimer, 
cancelarul lui Thorin şi ministru al Inventarului (Roland 
bănuia că titlul acesta fusese scornit special pentru vizita 
lor). Era cu peste zece centimetri mai înalt ca Roland, 
considerat înalt în Gilead, şi avea pielea albă ca varul. Nu 
avea un aer bolnav; era doar palid. Aripi de păr cenușiu ca 
fierul i se deschideau de la tâmple, diafane ca pânza de 
păianjen. Avea creştetul capului complet chel. Pe nasul 
borcănat avea un pince-nez. 

— Băieţii mei! zise el, după ce prezentările fuseseră 
făcute. Avea vocea catifelată şi de o sinceritate tristă ca a 
unui politician ori a unui antreprenor de pompe funebre. 
Bun venit în Mejis! În Hambry! Şi la Faleză, umila noastră 
Casă a Primarului! 

— Dacă aceasta este umilă, aş fi curios să văd cum ar 
arăta palatul pe care l-ar construi oamenii dumneavoastră, 
zise Roland. 

Fusese o remarcă îndeajuns de blândă, mai mult afabilă 
decât muşcătoare (de regulă, Roland lăsa zeflemeaua pe 
seama lui Bert), dar cancelarul Rimer râse în hohote. La fel 
şi şeriful Avery. 

— Veniţi, băieţi! îi pofti Rimer, după ce păru mulţumit de 
amuzamentul afişat. Primarul vă aşteaptă cu nerăbdare, 
sunt sigur. 

— Mda, zise o voce timidă din spatele lor. 

Coral, cumnata costelivă, dispăruse, dar Olive Thorin era 
încă acolo, măsurându-i pe nou-veniţi cu mâinile strânse 
teatral înaintea acelei zone a corpului său care odinioară 
era posibil să fi fost mijlocul. Zâmbea în continuare în felul 
ei plăcut, plin de speranţă. 

— Foarte nerăbdător să vă întâlnească, aşa-i Hart, 
foarte nerăbdător, într-adevăr. Să-i conduc eu, Kimba, 


sau... 

— Ne, ne, nu te obosi, când ai atâţia alţi oaspeţi de 
întreţinut, spuse Rimer. 

— Ai dreptate, presupun. 

Făcu o ultimă reverență în faţa lui Roland şi a tovarăşilor 
săi şi, deşi zâmbea în continuare şi zâmbetul ei i se părea 
sută la sută sincer lui Roland, tânărul gândi: Ceva totuşi o 
nemulțumeşte. O deranjează la culme, cred. 

— Domnilor? întrebă Rimer. Dinţii pe care-i scoase la 
iveală zâmbetul său erau tulburător de mari. Veniţi? 

Îi conduse pe lângă şeriful care rânjea şi-i introduse în 
sala de recepţie. 


7 


Roland nu se simţi deloc copleşit; în definitiv, fusese în 
interiorul Sălii Mari din Gilead - Sala Străbunilor, i se 
spunea uneori - şi chiar trăsese cu ochiul la petrecerea 
care se ţinea acolo an de an, aşa-numitul Bal de Paşti, 
care marca sfârşitul Pământului Larg şi începutul 
Semănării. În Sala Mare erau cinci candelabre, nu doar 
unul, şi acele candelabre erau luminate cu globuri 
electrice, nu cu lămpi pe ulei. Ţinuta petrecăreţilor (mulţi 
dintre ei erau tineri şi tinere de bani gata, care niciodată în 
viaţa lor nu puseseră mâna pe lucru, un fapt despre care 
John Farson vorbea cu fiece ocazie) era mai bogată, 
muzica era mai amplă, compania avea descendenţe mai 
mari şi mai nobile, apropiindu-se din ce în ce mai tare, 
mergând înapoi pe firul timpului, până la Arthur Eld, cel cu 
bidiviu alb şi sabie unificatoare. 

Totuşi, şi aici era însufleţire, şi încă destulă. Era o 
vigoare care lipsea în Gilead, şi nu doar cu ocazia Paştelui. 
Atmosfera care-l învălui atunci când păşi în sala de 
recepţie a Casei Primarului era din aceea, reflectă Roland, 
căreia nu-i duceai deloc dorul odată dispărută, deoarece 
se sfârşea pe tăcute şi pe nesimţite. Precum sângele dintr- 
o vână tăiată scurgându-se într-o cadă plină cu apă caldă. 


Încăperea - aproape, dar nu suficient de mare pentru a 
fi o sală - era rotundă, iar pereţii ei lambrisaţi erau 
decoraţi cu tablouri (majoritatea cam nereuşite) înfăţişând 
primari din trecut. Pe un piedestal aflat în dreapta uşilor ce 
duceau în zona de luat masa, patru chitarişti care se 
hlizeau, îmbrăcaţi în jachete tati şi cu sombrero-uri, cântau 
ceva ce suna a vals condimentat cu piper. În mijlocul 
podelei era o masă ce susţinea două boluri de punci din 
sticlă şlefuită, unul încăpător şi preţios, celălalt mai mic şi 
mai simplu. Individul în livrea albă însărcinat cu umplerea 
paharelor era unul dintre adjuncţii lui Avery. 

Contrar celor ce le spusese şeriful cu o zi în urmă, mai 
mulţi bărbaţi purtau lavaliere de diverse culori, însă 
Roland nu se simţi prea nelalocul lui în cămaşa sa de 
mătase albă, cu şnur negru la gât, şi o pereche de 
pantaloni de gală, cu tăietură dreaptă. Pentru fiecare 
purtător de lavalieră observă trei purtând genul de sacou 
demodat şi croit după acelaşi calapod pe care îl asocia cu 
crescătorii de vite duşi la biserică, şi mai văzu alţi câţiva 
(bărbaţi mai tineri, în cea mai mare parte) care nu purtau 
deloc sacou. Unele femei aveau bijuterii (deşi nimic la fel 
de costisitor precum cerceii de foc-palid ai lui sa; Thorin) şi 
câteva arătau ca şi când ar fi sărit peste multe mese, dar 
şi ele purtau haine recognoscibile lui Roland: rochii lungi, 
cu gulere rotunde, de regulă cu dantela vreunui furou 
colorat ieşind de sub tiv, pantofi închişi la culoare cu tocuri 
joase, plase de păr (majoritatea scânteind de praf de 
nestemate, cum fuseseră ale lui Olive şi Coral Thorin). 

Şi atunci văzu una care era foarte diferită. 

Era Susan Delgado, desigur, radiind o frumuseţe 
aproape imposibilă, într-o rochie albastră de mătase cu 
brâu înalt şi bustieră dreaptă, care-i expunea curbura 
superioară a sânilor. La gât avea un pandantiv din safir 
care făcea de ruşine cerceii lui Olive Thorin. Stătea alături 
de un bărbat ce purta o lavalieră de culoarea cărbunilor 
într-o vatră încinsă. Acel roşu-portocaliu intens era 
culoarea Baroniei şi Roland bănuia că bărbatul în cauză 


era gazda lor, însă pe moment abia îl observă. Privirea lui 
era acaparată de Susan Delgado: rochia albastră, pielea 
bronzată, triunghiurile de culoare, prea palide şi perfecte 
ca să fie machiaj, care-i îmbujorau discret obrajii; cel mai 
mult, părul ei, care nu era legat în seara aceea şi-i cădea 
până la mijloc într-o unduire ca de mătase diafană. Dintr- 
odată şi complet, o dorea; o dorea cu disperare, cu o 
intensitate vecină cu boala. Tot ce era el şi tot ce venise 
să facă, aparent, cădea pe al doilea plan, după ea. 

În clipa aceea, ea se întoarse şi-l zări. Ochii ei (erau 
cenuşii, observă el) se lărgiră imperceptibil. Lui i se păru 
că obrajii ei căpătară o culoare mai aprinsă. Buzele ei - 
buze care le atinseseră pe ale sale pe când stăteau pe 
drumul întunecat, se gândi el cu mirare - se depărtară 
puţin. Atunci, bărbatul care stătea lângă Thorin (înalt şi el, 
costeliv şi el, cu mustață şi păr lung şi alb căzând peste 
umerii întunecaţi ai sacoului) spuse ceva şi ea se întoarse 
spre el. Un moment mai târziu, grupul din jurul lui Thorin 
râse, inclusiv Susan. Bărbatul cu păr alb nu li se alătură, 
dar zâmbi subţire. 

Roland, sperând că faţa sa nu trăda faptul că inima-i 
bubuia ca un ciocan, fu condus direct la acel grup, care 
stătea aproape de bolurile cu punci. Ca de departe, simţea 
mănunchiul de degete osoase ale lui Rimer strângându-i 
braţul deasupra cotului. Mai clar simţea amestecul de 
parfumuri, uleiul lămpilor de pe pereţi, aroma oceanului. Și 
gândi, fără niciun motiv: O, sunt pe moarte. Sunt pe moarte. 

Nu te pierde cu firea, Roland din Gilead. Termină cu 
neroziile astea, pentru numele tatălui tău. Stăpâneşte-te! 

încercă... izbuti într-o anumită măsură... şi ştiu că va fi 
pierdut data viitoare când ea avea să se uite spre el. Ochii 
ei erau de vină. Noaptea trecută, în întuneric, nu putuse 
vedea ochii aceia de culoarea negurii. Nici nu știam cât de 
norocos eram, gândi el cu angoasă. 

— Primar Thorin? întrebă Rimer. Pot să ţi-i prezint pe 
oaspeţii noştri din Baroniile Centrale? 

Thorin se întoarse cu spatele la bărbatul cu păr lung şi 


alb şi la femeia care-i stătea alături, luminându-se la faţă. 
Era mai scund decât cancelarul său, însă la fel de deşirat, 
şi constituţia lui corporală era ciudată: un trunchi scurt şi 
cu umeri înguşti aşezat pe două picioare imposibil de lungi 
şi de slabe. Arăta, credea Roland, ca genul acela de pasăre 
pe care o vezi într-o mlaştină în zori, ciugulindu-şi micul 
dejun. 

— Mda, poţi! strigă el cu o voce puternică şi piţigăiată. 
Cum să nu poţi, aşteptam cu nerăbdare, cu mare 
nerăbdare acest moment! Bună-i a noastră-ntâlnire, foarte 
bună! Bun venit, domnişorilor! Fie ca seara ce-o veţi 
petrece-n astă casă al cărei vremelnic proprietar sunt eu 
să fie ferice, şi fie ca zilele voastre să fie lungi pe faţa 
pământului! 

Roland acceptă mâna osoasă pe care i-o întinse, auzi 
încheieturile ei pârâind sub strânsoarea sa, căută o 
expresie de disconfort pe chipul primarului şi fu uşurat să 
nu vadă niciuna. Se înclină adânc peste piciorul întins în 
faţă. 

— William Dearborn, domnule primar Thorin, în slujba 
dumneavoastră. Vă mulţumesc pentru primirea oferită şi 
fie ca şi zilele domniei voastre să fie lungi pe acest 
pământ. 

„Arthur Heath“ făcu prezentarea apoi, urmat de 
„Richard Stockworth”. Zâmbetul lui Thorin se lărgi cu 
fiecare plecăciune adâncă. Rimer se strădui din răsputeri 
să surâdă, dar părea neobişnuit cu asta. Bărbatul cu păr 
lung şi alb luă un pahar cu punci, i-l pasă însoţitoarei sale 
şi continuă să zâmbească subţire. Roland era conştient că 
toţi cei aflaţi în încăpere - oaspeţii erau în număr de, 
poate, cincizeci cu toţii - se uitau la ei, dar ceea ce simţea 
cel mai mult pe pielea sa, atingându-l ca o aripă moale, 
era privirea ei. Vedea mătasea albastră a rochiei sale cu 
colţul ochiului, însă nu cuteza să se uite la ea direct. 

— Aţi călătorit greu? tocmai întreba Thorin. Aţi avut 
parte de aventuri şi aţi trecut prin pericole? Vrem să aflăm 
toate amănuntele în timpul cinei, zău aşa, căci primim 


puţini oaspeţi din Arcul Intern zilele acestea. Surâsul lui 
zelos şi puţin deranjant păli; sprâncenele lui stufoase se 
apropiară una de cealaltă. Aţi întâlnit patrule ale lui 
Farson? 

— Nu, Excelenţă, spuse Roland. Noi... 

— Ne, flăcău, ne... lasă Excelenţa, nu primesc, şi nici de 
aş primi, pescarii şi crescătorii de vite de aici n-ar şti ce-i 
asta. Zi-mi doar primarul Thorin, de nu ţi-e cu supărare. 

— Vă mulţumesc. Am văzut multe lucruri ciudate în 
cursul călătoriei noastre, primare Thorin, dar pe Oamenii 
de Bine nu i-am întâlnit. 

— Oamenii de Bine! pufni Rimer şi buza lui superioară 
se ridică într-un zâmbet care-l făcu să semene cu un câine. 
Oameni de Bine, într-adevăr! 

— Vrem să auzim totul, până la ultimul cuvânt, întări 
Thorin. Dar înainte să-mi uit manierele, cuprins de 
curiozitate, tineri domni, îngăduiţi-mi să vi-i prezint pe cei 
din jurul meu. Pe Kimba l-aţi întâlnit; acest individ 
formidabil din stânga mea este Eldred Jonas, şeful noului 
meu corp de pază. Zâmbetul lui Thorin păru pe moment 
stânjenit. Nu sunt convins că am nevoie de pază 
suplimentară, şeriful Avery a fost întotdeauna capabil să 
păstreze liniştea şi ordinea în colţul nostru de lume, dar 
Kimba insistă. Şi când Kimba insistă, primarul trebuie să se 
înduplece. 

— Foarte înţelept, domnule, zise Rimer, înclinându-se. 

Râseră toţi, mai puţin Jonas, care îşi păstră doar surâsul 
subţire. 

Jonas încuviinţă. 

— Încântat, domnilor, sunt sigur. 

Vocea lui era un tremur mlădios. Le ură apoi zile lungi 
pe pământ, tuturor, lăsându-l pe Roland la urmă pentru a-i 
strânge mâna. Strânsoarea sa era uscată şi fermă, perfect 
neatinsă de tremurul vocii. Şi atunci Roland observă 
strania formă albastră tatuată pe dosul mâinii lui drepte, în 
țesătura dintre degetul mare şi arătător. Semăna cu un 
sicriu. 


— Zile lungi, nopţi uşoare, rosti Roland aproape fără să 
se gândească. 

Era o urare din copilăria sa şi doar mai târziu avea să-şi 
dea seama că era una ce putea fi asociată mai mult cu 
Gilead decât cu orice altă aşezare rurală precum Hemphill. 
O simplă scăpare mică, însă începea să creadă că marja 
lor pentru asemenea scăpări era, poate, mult mai mică 
decât ar fi crezut tatăl lui atunci când îl trimisese acolo ca 
să-l scape de Marten. 

— Şi ţie, la fel, spuse Jonas. 

Ochii lui luminoşi îl măsurară pe Roland cu o atenţie 
soră cu insolenţa, continuând să-l ţină de mână. Apoi i-o 
eliberă şi făcu un pas înapoi. 

— Cordelia Delgado, rosti primarul Thorin, înclinându-se 
spre femeia care vorbea cu Jonas. În timp ce şi Roland se 
înclina în direcţia sa, văzu asemănarea de familie... doar 
că ceea ce exprima generozitate şi iubire pe chipul lui 
Susan arăta ţuguiat şi stafidit pe faţa aflată înaintea lui în 
clipa aceea. Nu era mama fetei; Roland bănuia că această 
a doua Delgado era prea tânără pentru asta. 

— Şi prietena noastră specială, domnişoara Susan 
Delgado, încheie Thorin, părând tulburat. 

Roland presupunea că fata ar fi avut acel efect asupra 
oricărui bărbat, chiar şi asupra unuia în vârstă, ca 
primarul. Thorin o pofti să vină în faţă, clătinând din cap şi 
rânjind, cu o mână noduroasă apăsând-o pe şale, şi Roland 
trăi o clipă de gelozie otrăvitoare. Ridicol, dată fiind vârsta 
bărbatului şi prezenţa durduliei şi afabilei sale soţii; totuşi, 
sentimentul era prezent, sigur că da, şi era înţepător. 
Înţepător ca acul unei albine, ar fi spus Cort. 

Atunci, chipul ei se înclină în sus spre al său, şi el o privi 
din nou în ochi. Auzise într-un poem ori într-o poveste 
despre înecatul în ochii unei femei şi considerase că era 
ridicol. Încă-l mai considera ridicol, însă înţelegea că era 
perfect posibil. Şi ea o ştia. Roland văzu grijă în ochii ei, 
poate chiar teamă. 

Promite-mi că dacă ne întâlnim la Casa Primarului, ne 


întâlnim pentru întâiaşi oară. 

Amintirea acelor cuvinte avu un efect de aducere la 
realitate, de clarificare, şi parcă-i lărgi puţin câmpul vizual. 
Destul cât să bage de seamă că femeia de lângă Jonas, 
cea care avea unele dintre trăsăturile Susanei, se uita la 
fată cu un amestec de curiozitate şi panică. 

Se înclină adânc, dar nu făcu decât să atingă mâna ei 
întinsă, care nu purta niciun inel. Chiar şi aşa, simţi ceva 
ca o scânteie scăpărând între degetele lor. judecând după 
felul în care ochii ei se măriră pentru o clipă, crezu că o 
simţise şi ea. 

— Incântat de cunoştinţă, sai, zise el. 

Incercarea sa de a fi nepăsător sună fals în propriile-i 
urechi. Totuşi, începuse, avea senzaţia că lumea întreagă 
se uita la el (la ef) şi nu avea ce altceva să facă decât să 
meargă mai departe. Işi atinse gâtul de trei ori. 

— Fie ca zilele tale să fie lungi... 

— Mda, şi ale tale, domnule Dearborn. Mulţam-sai. 

Se întoarse spre Alain cu o rapiditate aproape nesimţită, 
apoi spre Cuthbert, care se înclină, îşi atinse gâtul cu 
mâna, după care spuse pe un ton grav: 

— Pot să mă întind puţin la picioarele tale, domniţă? 
Frumuseţea ta mi-a slăbit genunchii. Sunt sigur că-mi voi 
reveni după câteva momente petrecute uitându-mă în sus 
la profilul tău, cu capul aşezat pe lespezile acelea reci. 

Râseră toţi - chiar şi Jonas şi domnişoara Cordelia. 
Susan se îmbujoră adorabil şi îl lovi pe Cuthbert peste 
dosul mâinii. Roland binecuvântă de data aceasta 
neobositul comportament prostesc al prietenului său. 

Un alt bărbat se alătură grupului de lângă bolul de 
punci. Nou-venitul era îndesat şi, din fericire, ne-costeliv în 
fracul său. Obrajii-i ardeau de o culoare ce părea a se 
datora muşcăturii vântului mai mult decât băuturii, iar 
ochii săi spălăciţi erau înconjurați de reţele de riduri. Un 
fermier; Roland îl însoţise destul de des pe tatăl său ca să 
ştie cum arăta unul. 

— Fi-vor domniţe multe să vă-ntâlnească astă seară, 


băieţi, grăi nou-venitul cu un zâmbet prietenos. Şi o să vă- 
mbătaţi cu parfum, de n-oţi fi cu băgare de seamă. Da’ aş 
vrea să schimb două vorbe cu voi înainte să le-ntâlniţi. 
Fran Lengyll, în slujba voastră. 

Strângerea mâinii lui fu puternică şi grăbită; n-o însoţi 
nicio plecăciune ori altă bazaconie. 

— Al meu e Rocking B... sau eu sunt al lui, în funcţie de 
cum vrei să priveşti lucrurile. Sunt totodată şeful Asociaţiei 
Crescătorilor de Cai, asta cel puţin până m-or pune 
membrii ei pe liber. Bar K a fost ideea mea. Sper că vă veţi 
simţi bine. 

— E perfect, domnule, răspunse Alain. E curat şi uscat şi 
este loc pentru douăzeci de oameni. Vă mulţumim. Aţi fost 
prea bun. 

— Aiurea, făcu Lengyll, părând totuşi mulţumit când 
dădu peste cap un pahar cu punci. Suntem toţi de aceeaşi 
parte, băiete. În zilele astea, John Farson nu-i decât unul 
dintre multele fire de iarbă rea care au năpădit un câmp 
întreg al prostiei fudule. Lumea a mers mai departe, zice 
lumea. Hm! Aşa e, mda, şi a mers bine pe drumul către 
iad. Datoria noastră e să facem tot posibilul pentru a 
întârzia cât mai mult momentul în care focul va ajunge la 
paie. Şi asta în numele copiilor noştri chiar mai mult decât 
al taţilor noştri. 

— Aşa-i, aşa-i, rosti primarul Thorin cu un glas ce 
încerca să atingă o notă solemnă înaltă şi nu reuşea decât 
să cadă cu graţie în trufie. 

Roland observă că bătrânul deşirat o strângea pe Susan 
de o mână (fata părea aproape să nu-şi dea seama, fiindcă 
se uita atentă la Lengyll) şi, deodată, înţelese: primarul 
era fie unchiul ei, fi un văr de vreun grad anume. Lengyll îi 
ignora pe amândoi, uitându-se în schimb la cei trei nou- 
veniţi, măsurându-i pe fiecare din priviri şi încheind cu 
Roland. 

— Cu orice putem fi de ajutor, băiete, noi, ăştia din 
Mejis, nu trebuie decât să ceri - de la mine, de la John 
Croydon, de la Hash Renfrew, de la Jake White, de la Hank 


Wertner, de la oricare sau de la toţi. Vei face cunoştinţă cu 
ei în seara asta, mda, la fel cu nevestele şi copiii lor, şi nu-i 
nevoie decât să ceri. Om fi noi cam departe de centrul din 
Noul Canaan aici, da' suntem, chiar şi aşa, foarte loiali 
Afiliaţiei. Mda, foarte loiali. 

— Bine spus, grăi Rimer pe un ton scăzut. 

— Şi acum, zise Lengyll, vom toasta cum se cuvine în 
cinstea venirii voastre. Şi aşa aşteptaţi de prea mult timp 
pentru o duşcă de punci. Probabil c-aveţi gâtul uscat ca 
iasca. 

Se întoarse spre bolurile cu punci şi întinse mâna spre 
polonicul din cel mai mare şi mai ornat, împingându-l pe 
slujitor în lături, dorindu-şi în mod evident să le facă o 
onoare, servindu-i el însuşi. 

— Domnule Lengyll, rosti Roland pe un ton uşor, deşi în 
vocea sa se simţea o forţă poruncitoare. 

Fran Lengyll o auzi şi se întoarse. 

— În bolul cel mic e punci uşor, nu-i aşa? 

Lengyll se gândi la aceasta, la început neînţelegând. 
Apoi ridică sprâncenele. Pentru prima oară păru să-i 
considere pe Roland şi ceilalţi doi nu ca pe nişte simboluri 
în viaţă ale Afiliaţiei şi Baroniilor Centrale, ci ca pe nişte 
fiinţe umane. Din acelea tinere. Simpli băieţi, dacă voiai să 
fii sincer până la capăt. 

— Mda? 

— Nouă turnaţi-ne din acela, dacă sunteţi bun. 

Acum simţea toţi ochii asupra lor. Ochii e;, în special. Pe 
ai săi îi tinu îndreptaţi ferm spre fermier, dar stătea bine 
cu vederea periferică, drept pentru care era perfect 
conştient că zâmbetul subţire al lui Jonas reapăruse. Jonas 
ştia deja despre ce era vorba acolo. Roland bănuia că şi 
Thorin şi Rimer ştiau. Şoarecii aceia de ţară ştiau multe. 
Mai multe decât ar fi trebuit, iar el trebuia să se 
gândească bine la aceasta mai târziu. Totuşi, pe moment 
asta era cea mai mică grijă a sa. 

— Am uitat chipurile taţilor noştri într-o chestiune cu o 
oarecare însemnătate pentru trimiterea noastră la 


Hambry. 

Că-i plăcea sau nu, Roland era conştient că ţinea un 
discurs. Nu se adresa întregii asistenţe - slavă zeilor 
pentru micile binecuvântări - însă cercul de ascultători 
crescuse, depăşind limitele grupului iniţial. Şi totuşi, nu 
mai putea da înapoi; barca fusese lansată. 

— Nu e nevoie să intru în detalii - şi nici domniile 
voastre nu vă aşteptaţi la asta, ştiu - dar trebuie să spun 
că am promis să nu ne dedulcim la alcoolice cât timp ne 
vom afla aici. Ca penitenţă, înţelegeţi. 

Privirea ei. Încă o simţea pe piele. 

Un moment, grupul restrâns din jurul holurilor cu punci 
se cufundă într-o tăcere deplină. Apoi Lengyll spuse: 

— Tatăl tău ar fi mândru să te audă vorbind cu atâta 
sinceritate, Will Dearborn - mda, chiar ar fi. Şi ce băiat cât 
de cât cu capul pe umeri nu s-a lăsat din când în când luat 
de val? 

ÎI lovi pe Roland peste umăr şi, deşi strânsoarea mâinii 
sale era fermă şi zâmbetul lui părea sincer, privirea-i era 
greu de citit, simple licăriri iscoditoare în reţelele acelea 
de riduri adânci. 

— Pot fi eu mândru în locul său? 

— Da, răspunse Roland, zâmbind la rândul lui. Cu toate 
mulţumirile mele. 

— Şi ale mele, zise Cuthbert. 

— La fel, şi ale mele, rosti Alain încet, acceptând cupa 
de punci slab şi înclinându-se în faţa lui Lengyll. 

Lengyll mai umplu câteva cupe şi le împărţi iute în jur. 
Cei care aveau deja cupe în mână se treziră cu ele 
înlocuite cu unele pline cu punci slab. După ce toţi cei din 
grupul din apropiere aveau cupe, Lengyll se întoarse, 
intenţionând aparent să ţină el însuşi toastul. Rimer îl 
atinse pe umăr, clătină uşor din cap şi arătă din ochi spre 
primar. Înaltul funcţionar se uita la ei cu ochii bulbucaţi şi 
cu maxilarul puţin căzut. Lui Roland îi lăsă impresia unui 
spectator încremenit în scaunul său pe unul dintre ultimele 
rânduri ale unei săli de teatru; nu-i lipseau decât cojile de 


portocale care să-i umple poala. Lengyll urmări privirea 
cancelarului şi dădu aprobator din cap. 

Rimer prinse apoi privirea chitaristului aflat în mijlocul 
muzicanţilor. Acesta se opri din cântat, iar ceilalţi îl 
imitară. Oaspeţii se uitară într-acolo, apoi spre centrul 
încăperii, unde Thorin îşi începea discursul. Nu era nimic 
ridicol în privinţa vocii lui atunci când o folosea ca în clipa 
aceea - era susţinută şi captivantă. 

— Doamnelor şi domnilor, prietenii mei, spuse el. Vă 
invit să mă ajutaţi să le urăm bun venit acestor trei noi; 
prieteni - bărbaţi tineri din Baroniile Centrale, bărbaţi 
tineri de calitate care au înfruntat distanţe lungi şi multe 
pericole în numele Afiliaţiei şi-n serviciul ordinii şi păcii. 

Susan Delgado îşi puse cupa de punci deoparte, îşi 
eliberă mâna (cu oarecare dificultate) din strânsoarea 
unchiului ei şi începu să aplaude. | se alăturară şi alţii. 
Ropotul care mătură sala fu scurt, dar călduros. Eldred 
Jonas, observă Roland, nu-şi lăsă cupa jos pentru a 
participa. 

Thorin se întoarse spre Roland, surăzând. Săltă cupa în 
aer. 

— Will Dearborn, pot să vă ofer un sfat? 

— Mda, sigur că puteţi, şi vă mulţumesc, zise Roland. 

Modul lui de exprimare iscă râsete şi noi aplauze. 

Thorin săltă cupa şi mai sus în aer. Toţi cei prezenţi în 
încăpere îi urmară exemplul; cristalul scânteie ca stelele în 
lumina candelabrului. 

— Doamnelor şi domnilor, vi-i prezint pe Will Dearborn 
din Hemphill, Richard Stockworth din Pennilton şi Arthur 
Heath din Gilead. 

Gemete şi murmure la auzul ultimului nume, de parcă 
primarul lor l-ar fi prezentat pe Arthur Heath din Rai. 

— Primiţi-i cum se cuvinte, fiţi generoşi cu ei, îndulciţi-le 
zilele în Mejis şi-ndulciţi-le şi amintirile. Ajutaţi-i în munca 
lor şi asistaţi-i în cauzele ce ne sunt atât de dragi tuturor. 
Fie ca zilele lor să fie lungi pe pământ. Aşa grăit-a primarul 
vostru. 


— AŞA GÂNDIM ŞI NOI! răspunseră toţi, ca un tunet. 

Thorin bău; ceilalţi îi urmară exemplul. Se auziră noi 
aplauze. Roland se întoarse, neputându-se controla, şi găsi 
iarăşi ochii Susanei. Un moment, ea îl privi fără ocolişuri şi- 
n ochii ei sinceri văzu că fata era la fel de zdruncinată de 
prezenţa sa cum era şi el de a ei. Apoi femeia mai 
vârstnică ce-i semăna se aplecă şi-i şopti ceva la ureche. 
Susan se răsuci, transfigurată la chip... însă el îi văzuse 
privirea din ochi. Şi se gândi din nou că ceea ce fusese 
făcut putea fi desfăcut, iar ceea ce fusese rostit putea fi 
retras. 


8 


Când intrară în sala de mese, în care fuseseră instalate 
cu acea ocazie patru mese lungi pe capre (atât de aproape 
încât abia mai era loc de trecere printre ele), Cordelia o 
trase pe nepoata sa de mână, desprinzând-o de lângă 
primar şi Jonas, care se luaseră la vorbe cu Fran Lengyll. 

— De ce v-aţi uitat aşa la el, domniţă? şuşoti Cordelia cu 
înverşunare. Linia verticală îi apăruse pe frunte. In seara 
aceea părea adâncă precum un şanţ. Ce v-a trecut prin 
căpşorul ăla frumuşel şi tont? 

V-a. Numai asta şi era destul ca Susan să ştie că mătuşa 
ei era foarte furioasă. 

— La cine m-am uitat? Şi cum? 

Tonul ei suna bine, considera ea, dar oh, sufletul său... 

Mâna care o ţinea o strânse tare, făcând-o să o doară. 

— Nu face pe proasta cu mine, scumpa mea domniţă - 
oh, atât de tânără şi frumuşică! L-ai mai văzut undeva pe 
pehlivanul ăla? Spune-mi adevărul! 

— Nu, unde să-l văd? Mă doare, Tuşică. 

Tuşa Cord zâmbi încruntată şi o strânse şi mai tare. 

— Mai bine să te doară puţin acum decât mai mult mai 
târziu. Ţine-ţi în frâu neruşinarea. Şi ţine-ţi în frâu ochii 
dulci. 

— Tuşică, nu ştiu despre ce... 


— Ba eu cred că ştii, zise Cordelia pe un ton sumbru, 
împingându-şi nepoata mai aproape de lambriurile de 
lemn, pentru a le permite oaspeţilor să treacă pe lângă 
ele. 

Când le salută fermierul care deţinea casa plutitoare de 
lângă a lor, Tuşa Cord îi zâmbi afabil şi-i ură o seară bună, 
înainte de a se întoarce la Susan. 

— Fii atentă la mine, domniţă... fii tare atentă la mine. 
Dacă eu te-am văzut făcând ochi dulci, poţi fi sigură că 
jumătate dintre cei prezenţi aici te-au văzut. Ei, ce-a fost a 
fost, dar până aici. Gata cu jocurile astea de fetişcană 
nubilă. M-ai înţeles? 

Susan păstră tăcerea, chipul ei adoptând trăsăturile 
acelea de încăpățânare care o scoteau cel mai tare din 
sărite pe Cordelia; era o expresie care o făcea întotdeauna 
să-i vină s-o plesnească pe neruşinata de nepoată-sa până 
ce avea să-i dea sângele pe nas şi ochii ei mari şi cenuşii 
de căprioară aveau să se umple de lacrimi. 

— Ai depus un jurământ şi ai semnat un contract. Actele 
au trecut dintr-o mână în alta, vrăjitoarea te-a consultat, 
banii au fost plătiţi. Și; tu ti-ai dat promisiunea. Dacă asta 
nu-nseamnă nimic pentru tine, fată, aminteşte-ţi ce ar 
însemna pentru taică-tău. 

Ochii Susanei se umplură iarăşi de lacrimi, iar Cordelia 
se bucură să le vadă. Fratele ei fusese un nesuferit mână- 
largă, capabil doar să ajute la aducerea pe lume a 
fetişcanei ăsteia mult prea frumoase... însă chiar şi mort, 
iată că putea fi de folos. 

— Acum, promite-mi că-ţi vei ţine ochii acasă şi că, de-l 
vei vedea pe băiatul acela venind, te vei feri din calea lui - 
mda, te vei feri cât de bine vei putea. 

— Promit, Tuşică, şopti Susan. Promit. 

Cordelia surâse. Era de fapt destul de arătoasă când 
surâdea. 

— Bine, atunci. Să mergem. Se uită lumea la noi. Tine- 
mă de braţ, copilă! Susan apucă braţul pudrat al mătuşii 
sale. Intrară în sală umăr la umăr, cu rochiile foşnind, cu 


pandantivul de safir de pe umflătura pieptului Susanei 
scânteind, şi mulţi remarcară cât de tare se asemănau şi 
cât de mândru ar fi fost de ele sărmanul Pat Delgado. 


9 


Roland stătea lângă capul mesei din centru, între Hash 
Renfrew (un fermier chiar mai mare şi mai îndesat ca 
Lengyll) şi Coral, sora cam ursuză a lui Thorin. Renfrew se 
descurcase bine cu punciul; acum, când supa era adusă la 
masă, se puse pe treabă, dovedindu-se la fel de priceput 
cu berea. 

Vorbi despre pescuit („nu mai ie ce-a fo' odat’, băiete, 
deşi pe-acum se scot în plase mai puţini mutanţi, ş-asta-i o 
binecuvântare”), despre agricultură („pe-aci, oamenii pot 
să cultive aproape orice, atât timp cât cultivă porumb sau 
fasole”) şi-ntr-un final despre acele lucruri care-i erau în 
mod evident mai aproape de suflet: caii, reproducerea şi 
creşterea lor. 

„Activităţile astea merg "nainte ca oricând, mda, chiar 
aşa, deşi n-a fo’ uşor în ultimii aproximativ patruj’ de ani în 
Baroniile de păşune şi coastă.” 

Nu-ncepeau rasele să se curețe? întrebă Roland. De 
unde venea el, procesul începuse deja. 

Mda, aprobă Renfrew, ignorând supa de cartofi din faţa 
sa şi înfulecând în schimb fâşii de carne la grătar. Le 
culegea cu mâna goală şi le ajuta pe gât în jos cu şi mai 
multă bere. Mda, tinere stăpân, rasele se curăţau binişor, 
chiar 'şa, trei mânji din fiecare cinci erau normali - la 
pursânge ca şi la rasele normale, i-auzi - iar al patrulea 
putea fi păstrat şi pus la lucru, nu reprodus. În zilele astea, 
numa’ unu din fiecare cinci se năştea cu picioare sau ochi 
în plus ori cu măruntaie pe dinafară, iar asta era bine. Da' 
naşterile scăzuseră mult la număr, chiar 'şa; armăsarii 
erau la fel de tari în puşcoace, se părea, da' n-aveau la fel 
de multă pulbere şi alice. 

— lertaţi-mă, doamnă, rogu-vă, zise Renfrew, 


aplecându-se scurt peste Roland, spre Coral Thorin. 

Femeia surâse în felul ei subţire (îi aminti lui Roland de 
Jonas), îşi trase lingura prin supă şi nu replică. Renfrew îşi 
goli cupa de bere, plescăi tare din buze şi o întinse iar. In 
timp ce era reumplută, el se întoarse spre Roland. 

Lucrurile nu mergeau bine, nu aşa cum merseseră 
odată, da' se putea şi mai rău. Avea să fie mai rău, dacă 
pişăciosul ăla de Farson era lăsat să-şi facă de cap. (De 
data aceasta nu se mai sinchisi să-şi ceară scuze de la sai 
Thorin.) Trebuia să facă toţi front comun, asta era soluţia 
salvatoare - bogaţii şi săracii, cei mici şi cei mari, şi asta 
cât timp a face front comun încă mai era o idee bună. Şi 
apoi îl secondă pe Lengyll, spunându-i lui Roland că orice- 
şi doreau el şi prietenii lui, orice aveau nevoie, nu trebuia 
decât să le spună. 

— Informaţiile ar trebui să ajungă, zise Roland. Numărul 
diverselor lucruri. 

— Mda, nu poţi fi numărător fără să ai numere, aprobă 
Renfrew şi împroşcă bere, râzând. 

În stânga lui Roland, Coral Thorin ciuguli ceva verdeţuri 
(de fâşiile de carne nici nu se atinsese), zâmbi subţire cum 
ştia ea şi continuă să-şi plimbe lingura prin supă. Roland 
nu credea că femeia era totuşi tare de urechi şi bănuia că 
fratele ei avea să primească un raport complet asupra 
conversaţiei lor. Ori poate că avea să-l primească Rimer. 
Întrucât, deşi era prea devreme pentru a fi sigur, Roland 
presupunea că Rimer era adevărata autoritate de acolo. 
Împreună, poate, cu sai Jonas. 

— De pildă, zise Roland, câţi cai de călărit crezi că am 
putea raporta Afiliaţiei că sunt? 

— Cu zecimea sau în total? 

— În total. 

Renfrew puse cupa jos şi păru să calculeze. În acest 
timp, Roland se uită de cealaltă parte a mesei şi-i văzu pe 
Lengyll şi pe Henry Wertner, reproducătorul Baroniei, 
schimbând o privire rapidă. Auziseră. Şi mai văzu un lucru, 
când îşi întoarse atenţia spre comeseanul său: Hash 


Renfrew era beat, dar foarte probabil nu atât de beat pe 
cât voia să-l facă pe tânărul Will Dearborn să creadă că 
era. 

— În total, zici... nu doar ce datorăm Afiliaţiei ori ce am 
putea trimite pe loc. 

— Da. 

— Păi, să vedem, tinere sai. Fran tre’ s-aibă o sută 
patruj’ de capete; John Croydon are aproape o sută. Hank 
Wertner are patruzeci pe numele lui şi tre’ că mai are 
şaizeci pe lângă  Povârniş, ai  Baroniei. Herghelia 
conducerii, domnule Dearborn. 

Roland zâmbi. 

— Cunosc bine rasa. Au copite despicate, capul în 
pământ, sunt lenți şi bagă-n ei ca-ntr-un sac fără fund. 

Renfrew râse zdravăn, încuviinţând... Roland era însă în 
dubiu dacă omul chiar se amuza. In Hambry, apele de 
suprafaţă şi cele de profunzime păreau să curgă în direcţii 
diferite. 

— Cât despre mine, am avut zece sau doisprezece ani 
răi - cataracte, meningită cabalină, scabie. Odată, pe 
Povârniş alergau două sute de cai, toţi cu însemnul Lazy 
Susan pe ei; acum, nu pot fi mai mulţi de optzeci. 

Roland dădu afirmativ din cap. 

— Deci vorbim despre patru sute douăzeci de capete. 

— O, mai mult de atât, zise Renfrew, râzând. 

Dădu să ridice cupa cu bere, o lovi cu latul mâinii sale 
roase de muncă şi de vreme, o răsturnă, înjură, o culese 
de jos, apoi îl înjură de băiatul care veni prea încet să i-o 
reumple. 

— Mai mult de atât? îl iscodi Roland, după ce Renfrew fu 
în sfârşit satisfăcut şi gata să reia acţiunea. 

— Tre’ să ţii minte, domnu’ Dearborn, c-aici ne ocupăm 
mai mult cu creşterea cailor decât cu pescuitul. Ne luăm 
peste picior reciproc, noi şi pescarii, da' mulţi zgârie-solzi 
au îndărătul casei câte un cal, ori în grajdurile baroniei, 
dacă ei înşişi n-au un acoperiş deasupra capului, care să-i 
apere de ploaie. Sărmanu' de taică-său a fo' âl' de se- 


ngrijea de grajdurile Baroniei. 

Renfrew înclină din cap spre Susan, care stătea de 
cealaltă parte a mesei şi la trei scaune distanţă de Roland 
însuşi - chiar lângă primar, adică, primar care şedea, 
desigur, în capul mesei. Roland găsea aşezarea ei acolo 
oarecum stranie, mai ales ţinând cont de faptul că doamna 
primarului fusese aşezată aproape în capătul opus al 
mesei, cu Cuthbert de o parte şi un fermier căruia nu-i 
fuseseră încă prezentaţi de cealaltă. 

Roland bănuia că unui bătrân ca Thorin îi plăcea să aibă 
o rudă tânără şi inimoasă aproape, pentru a-l ajuta să 
atragă atenţia asupra sa, sau pentru a-i bucura ochii, însă 
tot părea ciudat. Aproape o insultă la adresa soţiei. Dacă 
omul era sătul să discute cu ea, de ce n-o pusese în capul 
altei mese? 

Au obiceiurile lor aici, asta-i tot, iar obiceiurile pământului 
nu-s grija ta. Grija ta e năucitorul recensământ cabalin al 
omului ăstuia. 

— Câţi alţi cai de alergare ar mai fi? îl întrebă pe 
Renfrew. În total. 

Renfrew îi aruncă o privire vicleană. 

— Dacă-ţi răspund sincer, asta nu se va-ntoarce 
împotriva mea, nu-i aşa, fiule? Sunt de partea Afiliaţiei... 
într-adevăr, sunt un afiliat până-n măduva oaselor, pe 
lespedea mea funerară va sta gravat Excalibur, cel mai 
probabil... dar nu vreau să văd Hambry şi Mejis golite de 
toate comorile lor. 

— Asta nu se va întâmpla, sai. Cum am putea să vă 
forţăm să renunţaţi la ceva la ce nu vreţi să renunţaţi? 
Forţele pe care le avem sunt toate masate în nord şi vest, 
împotriva Omului de Bine. 

Renfrew cumpăni la aceasta, apoi încuviinţă tăcut. 

— Şi n-ai putea să-mi spui pe nume? 

Renfrew se lumină, aprobă din cap şi întinse mâna 
pentru a doua oară. Rânji larg când Roland i-o strânse cu 
ambele mâini, strânsoarea aceea cu o mână deasupra şi 
una dedesubt, preferată de crescători şi de cowboy. 


— Trăim vremuri rele, Will, şi asta a dus la dezvoltarea 
unor reacţii urâte. Aş spune că mai sunt o sută cincizeci de 
cai în şi-n jurul Mejisului. Din aceia buni, la asta mă refer. 

— Animale de prima mână. 

Renfrew aprobă, îl lovi pe Roland peste spate, înghiţi o 
duşcă serioasă de bere. 

— De prima mână, mda. 

Din preajma primarului izbucni un hohot de râs. 
Aparent, Jonas spusese ceva comic. Susan râdea fără 
rezerve, cu capul dat pe spate şi cu mâinile strânse sub 
pandantivul de safir. Cordelia, care o avea pe fată în 
stânga sa şi pe Jonas în dreapta, râdea şi ea. Thorin era 
de-a dreptul schimonosit, legănându-se înainte şi înapoi în 
scaun, ştergându-se la ochi cu un şerveţel. 

— Delicioasă fată, zise Renfrew. 

Vorbi aproape cu reverență. Roland n-ar fi jurat, dar avu 
impresia că un sunet slab - un Pmmpfitmmin, poate - se 
auzi din partea lui. Se uită într-acolo şi o văzu pe sai Thorin 
încă jucându-se cu supa. Intoarse privirea înapoi spre 
capul mesei. 

— Primarul este unchiul sau vărul ei? întrebă Roland. 

Ce se întâmplă apoi avu o claritate sporită în memoria 
sa, de parcă cineva ar fi amplificat toate culorile şi 
sunetele lumii. Podoabele de catifea din spatele Susanei 
părură deodată a fi de un roşu mai aprins; râsul behăit 
care ieşea din gura lui Coral Thorin era sunetul unei ramuri 
care se rupe. Era, credea Roland, fără doar şi poate 
îndeajuns de puternic pentru a-i face pe toţi din preajmă 
să se oprească din discuţii şi să se uite la ea... Doar că de 
tăcut tăcură numai Renfrew şi cei doi fermieri aflaţi de 
cealaltă parte a mesei. 

— Unchiul ei! 

Era prima dată când femeia scotea o vorbă în seara 
aceea. 

— Unchiul ei, asta-i bună. Nu, Rennie? 

Renfrew nu zise nimic, ci împinse doar cupa cu bere 
deoparte şi se apucă în sfârşit să-şi mănânce supa. 


— Mă  surprinzi, tinere, chiar aşa. Oi fi tu Lumea 
Dinăuntru, da' of, Doamne, cin' s-a ocupat de educaţia ta 
în lumea reală - aia din afara cărţilor şi hărților - s-a oprit 
cam repede, aş zice. Ea e... 

Şi urmă un cuvânt atât de puternic impregnat de 
dialectul locului, încât Roland habar nu avu ce însemna. 
Ceva ca si;fin ori poate şivin. 

— Îmi pare rău, cum aţi spus? 

Surâdea, dar simţea surâsul rece şi fals pe propriile-i 
buze. Avea ceva greu în stomac, ca şi când punciul şi supa 
şi singura fâşie de carne pe care o mâncase doar din 
politeţe i s-ar fi făcut ghem în burtă. Eşti s/ujnică? o 
întrebase el, referindu-se la faptul că se ocupa de casă. 
Poate că într-adevăr slujea, însă cel mai probabil o făcea 
într-o încăpere separată, nu în toată casa. Deodată, nu mai 
avea chef să audă nimic din toate astea; nu nutrea nici cel 
mai mic interes să afle sensul cuvântului folosit de sora 
primarului. 

Un alt hohot de râs zdruncină capul mesei. Susan râse 
cu capul dat pe spate, cu obrajii aprinşi, cu ochii 
scânteind. O bretea de la rochie îi alunecase pe braţ în jos, 
afişându-i scobitura fragedă a umărului. Sub privirea lui, 
cu inima plină de teamă şi dor, fata o săltă absentă la loc 
cu palma. 

— Asta înseamnă „femeiuşcă tăcută”, explică Renfrew, 
evident incomodat. E un termen vechi, care nu se 
foloseşte prea des în zilele noastre... 

— Termină, Rennie, zise Coral Thorin. Şi, adresându-i-se 
lui Roland: E doar un cowboy bătrân care nu se poate 
abţine de la rânit balegă nici atunci când e departe de 
prea-iubitele lui gloabe. Sivin înseamnă concubină. Pe 
vremea străbunicii mele însemna curvă... da' una de un fel 
anume. Se uită c-un ochi palid la Susan, care sorbea acum 
bere, apoi se întoarse la Roland. Era un soi de amuzament 
posac în privirea sa, o expresie care lui Roland nu-i plăcea. 
Curvă de felul celor pe care trebuia să le plăteşti în bani 
peşin, de felul celor prea rafinate pentru oamenii de rând. 


— E metresa lui? întrebă Roland, simţindu-şi buzele ca 
de gheaţă. 

— Mda, răspunse Coral. Relaţia nu se va consuma decât 
după Seceriş - şi-ţi pot zice că frate-miu nu-i prea bucuros 
de asta - dar fata-i cumpărată şi achitată fix ca-n zilele de 
demult. Chiar aşa. Coral făcu o pauză şi spuse: Taică-său 
ar muri de ruşine, dacă ar putea-o vedea. 

Vorbi cu un soi de satisfacţie melancolică. 

— Nu cred că trebuie să-l judecăm prea aspru pe primar, 
opină Renfrew cu o voce stânjenită, dar sigură pe sine. 

Coral nu-l luă în seamă. Ea studie linia maxilarului 
Susanei, umflătura blândă a pieptului de deasupra 
marginii de mătase a corsajului, cascada părului. Trăsătura 
fină de umor dispăruse de pe chipul femeii. Pe el se citea 
acum un soi întrucâtva înfiorător de dispreţ. 

Fără voia sa, Roland se trezi imaginându-şi mâinile 
noduroase ale primarului trăgând în jos bretelele rochiei 
Susanei, pipăindu-i umerii goi, plonjând precum doi crabi 
cenuşii în peştera de sub părul ei. lşi feri privirea, 
îndreptând-o spre capătul opus al mesei, şi ceea ce văzu 
acolo nu-l bucură mai tare. Ochii îi căzură peste Olive 
Thorin - Olive, care fusese izgonită la capătul mesei, Olive, 
care se uita lung la oamenii veseli din celălalt capăt. Se 
uita la soţul ei, care o înlocuise cu o fetişcană frumoasă 
căreia îi dăduse în dar un pandantiv ce făcea cerceii ei din 
foc-palid să pară un fleac, prin comparaţie. Pe chipul ei nu 
era imprimat niciun dram din ura şi disprețul mânios de pe 
al lui Coral. Poate c-ar fi fost mai uşor să o privească, dacă 
era aşa, însă femeia se uita la soţul ei cu ochi ce exprimau 
umilire, speranţă şi nefericire. Acum, Roland înţelegea de 
ce îi lăsase impresia că era tristă. Avea toate motivele să 
fie. 

Noi râsete din preajma primarului; Rimer se aplecase de 
la cealaltă masă, pe care o prezida, pentru a contribui cu o 
vorbă de duh. Trebuie că fusese una bună. De data 
aceasta, până şi Jonas râdea. Susan îşi duse o mână la 
piept, apoi luă şerveţelul şi-l ridică pentru a-şi şterge o 


lacrimă de la colţul ochiului. Thorin îi acoperi cealaltă 
mână. Ea se uită în direcţia lui Roland şi îi întâlni privirea, 
încă râzând. El se gândi la Olive Thorin, stând izgonită în 
capătul mesei, printre solniţe şi boluri cu mirodenii, cu un 
bol de supă neatinsă în faţă şi zâmbetul acela nefericit pe 
buze. Şedea acolo unde fata o putea vedea, pe deasupra. 
Şi îşi spuse că, de ar fi avut armele la el, ar fi scos una şi 
ar fi tras un glonţ în inimioara rece de otreapă a Susanei 
Delgado. 

Şi gândi: Pe cine crezi că păcăleşti? 

Atunci, unul dintre servitori îşi făcu apariţia, aşezând o 
farfurie cu peşte în faţa sa. Roland credea că niciodată în 
viaţă nu avusese mai puţină poftă de mâncare... dar avea 
să mănânce, totuşi, şi pe deasupra îşi va întoarce 
gândurile la întrebările ridicate de conversaţia cu Hash 
Renfrew de la ferma Lazy Susan. Îşi va aminti chipul tatălui 
său. 

Da, mi-l voi aminti foarte bine, îşi zise. De l-aş putea numai 
uita pe cel de deasupra safirului. 


10 


Cina se întinse la infinit şi, după terminarea ei, nu fu 
cale de scăpare. Masa din mijlocul sălii de recepţie fusese 
înlăturată şi când oaspeţii se întoarseră pe acolo - ca un 
val ajuns la înălţimea sa maximă şi care acum scade - 
formară două cercuri alăturate la îndrumarea unui 
roşcovan tinerel şi sprinţar, pe care Cuthbert îl porecli mai 
târziu Ministrul Animator al primarului Thorin. 

Alternanţa de  băiat-fată, băiat-fată, băiat-fată fu 
înfăptuită cu mare entuziasm şi oarecare dificultate 
(Roland bănuia că aproximativ trei sferturi dintre invitaţi 
erau acum destul de bine abţiguiţi), după care chitariştii 
atacară o quesa. Aceasta se dovedi a fi un fel de dans 
scoţian simplu. Cercurile se învârtiră în direcţii opuse, toţi 
ţinându-se de mâini, până ce muzica se opri un moment. 
Atunci, cuplul creat în locul unde cele două cercuri se 


atingeau dansă în centrul cercului partenerei, în timp ce 
toată lumea aplauda şi chiuia. 

Muzicantul principal duse la capăt această veche şi 
evident îndrăgită tradiţie cu un ochi atent la factorul 
ridicol, oprindu-şi ai săi muchachos pentru a crea cele mai 
amuzante cupluri: femeie înaltă-bărbat scund, femeie 
grasă-bărbat  costeliv, femeie  bătrână-bărbat tânăr 
(Cuthbert se trezi făcând echipă cu o femeie la fel de 
bătrână ca străbunica sa, printre râsetele ei sparte şi 
urletele aprobatoare ale mulţimii). 

Apoi, tocmai când Roland se gândea că dansul acela 
stupid nu se va termina niciodată, muzica se opri şi el se 
trezi faţă în faţă cu Susan Delgado. 

Preţ de o clipă, nu fu în stare să facă altceva decât să se 
uite fix la ea, având impresia că-i săreau ochii din orbite, 
părându-i-se că nu-şi mai putea mişca picioarele 
neascultătoare. Atunci, ea ridică braţele, muzica începu, 
cercul (care îi includea pe primarul Thorin şi pe Eldred 
Jonas, care zâmbea subţire şi era numai ochi) aplaudă şi el 
o purtă în dans. 

La început, pe când o învârtea într-o figură (picioarele 
sale, amorţite sau nu, se mişcau cu toată graţia şi precizia 
dintotdeauna), se simţi ca un om din sticlă. Apoi deveni 
conştient de corpul ei atingându-l pe al său, de foşnetul 
rochiei ei, şi redeveni din nou mult prea uman. 

Fata se apropie doar pentru un moment, şi când vorbi, 
răsuflarea ei îi gâdilă urechea. Se întrebă dacă o femeie te 
putea duce la nebunie - literalmente, la nebunie. Până în 
seara aceea n-ar fi crezut că era posibil, dar acum totul se 
schimbase. 

— iți mulţumesc pentru discreţia şi buna ta cuviinţă, 
şopti Susan. 

Se depărtă puţin de ea şi, în acelaşi timp, o răsuci, 
punându-i mâna pe şale - palma pe satin rece, degetele 
atingând piele caldă. Picioarele ei le urmară pe ale sale 
fără a ezita măcar o clipă; se mişcară cu o graţie perfectă, 
fără a se teme de labele lui mari şi încălţate în cizme, deşi 


erau protejate doar de nişte pantofiori de mătase subţire. 

— Ştiu să fiu discret, sai, spuse el. Cât despre buna- 
cuviinţă... Mă surprinde că ştii cuvântul. 

Ea ridică privirea spre chipul lui rece, zâmbetul 
ştergându-i-se de pe buze. Roland văzu că-n locul lui 
apărea furia, dar înainte de furie apăru durerea, de parcă 
el ar fi pălmuit-o. Se simţi deopotrivă bucuros şi întristat. 

— De ce vorbeşti aşa? şopti ea. 

Muzica se opri înainte să apuce el să răspundă... deşi 
cum ar fi răspuns nu avea habar. Susan făcu o reverență şi 
el se înclină, în vreme ce oamenii din jur aplaudară şi 
fluierară. Se întoarseră la locurile lor, la cercurile lor, şi 
chitarele îşi reluară cântul. Roland îşi simţi mâinile strânse 
de cei de o parte şi de cealaltă a lui şi începu să se 
întoarcă din nou odată cu cercul. 

Răzând. Săltând. Ţinând ritmul. Simţind-o pe ea undeva 
în spatele lui, făcând acelaşi lucru. Intrebându-se dacă şi 
ea îşi dorea la fel de tare ca el să plece de acolo, să se afle 
în întuneric, să fie singură în întuneric, acolo unde putea 
da deoparte chipul fals înainte ca adevăratul chip de sub 
el să se încingă atât de tare, încât să-i dea foc. 


VI 
SHEEMIE 


1 


În jurul orei zece, trioul de tineri din Baroniile Centrale 
îşi luă rămas-bun de la gazde şi se furişară afară, în 
noaptea aromată de vară. Cordelia Delgado, care se 
întâmpla să stea lângă Henry Wertner, reproducătorul 
Baroniei, spuse că probabil erau obosiţi. Wertner râse şi 
răspunse cu un accent atât de pronunţat, că era aproape 
comic: 

— Ne, doamnă, băieţii de vârsta lor îs ca şobolanii 
explorând o stivă de lemne dup-o ploaie zdravănă, chiar 
'şa. Or trece ore bune pân-or să se întindă pe păturile de 
la Bar K. 

Olive Thorin părăsi încăperile publice la scurt timp după 
băieţi, invocând o migrenă. Era destul de palidă la faţă, 
încât scuza să fie credibilă. 

La unsprezece, primarul, cancelarul său şi şeful noului 
său serviciu de pază şi protecţie discutau în biroul 
primarului împreună cu ultimii oaspeţi întârziaţi (toţi 
fermieri, toţi membri ai Asociaţiei Crescătorilor de Cai). 
Discuţia dură puţin, dar fu intensă. Mai mulţi fermieri îşi 
exprimară uşurarea faţă de faptul că emisarii Afiliaţiei erau 
atât de tineri. Eldred Jonas nu spuse nimic, ci doar să uită 
în jos la mâinile-i albe, cu degete lungi, şi îşi arătă surâsul 
subţire. 

La miezul nopţii, Susan era acasă şi se dezbrăca de 
culcare. Măcar nu mai trebuia să poarte de grijă safirului; 
aceea era o bijuterie a Baroniei şi fusese pitită înapoi în 
caseta de siguranţă din Casa Primarului înainte de 
plecarea ei, în pofida a ceea ce Will Dearborn, domnul cu 
nasul pe sus, credea despre el şi ea. Insuşi primarul Thorin 


(nu se putea convinge să-i spună Hart, deşi el îi ceruse să 
o facă - nici măcar în sinea ei nu o putea face) i-l luase. Pe 
hol, cum ieşeai din sala de recepţie, acolo se întâmplase, 
lângă tapiseria înfăţişându-l pe Arthur Eld ieşind cu sabia 
din piramida în care aceasta fusese îngropată. Şi el 
(Thorin, nu Eld) profitase de ocazie ca să o sărute pe gură 
şi să-i pipăie iute sânii - o parte pe care şi-o simţise mult 
prea despuiată în cursul acelei interminabile seri. 

— Ard de nerăbdare să vină Secerişul, îi şuşotise el 
melodramatic în ureche. Respirația îi puţea a brandy. 
Fiecare zi a verii ăsteia pare o veşnicie. 

Acum, în camera ei, pe când îşi peria părul cu mişcări 
grăbite şi dure şi se uita la luna care pălea, credea că 
niciodată în viaţa ei nu mai fusese aşa nervoasă cum era 
acum: nervoasă pe Thorin, nervoasă pe Tuşa Cort, furioasă 
pe nesuferitul ăla îngâmfat de Will Dearborn. Mai mult, 
însă, era nervoasă pe ea însăşi. 

„În orice situaţie poţi face trei lucruri, fata mea“, îi 
spusese odată tatăl ei. „Poţi decide să faci un lucru, poţi 
decide să nu faci un lucru... sau poţi decide să nu decizi 
nimic.” Varianta din urmă, deşi tatăl ei n-o spusese 
niciodată verde-n faţă (nu era nevoie s-o facă), era 
alegerea celor slabi şi a nerozilor. Susan îşi promisese că 
ea, una, n-o va alege nicicând... şi totuşi îşi îngăduise să 
alunece în situaţia aceea urâtă. Acum, toate variantele 
păreau rele şi lipsite de onoare, toate drumurile erau fie 
blocate de pietre, fie înnămolite până la osii. 

În camera ei de la Casa Primarului (nu mai împărţise o 
cameră cu Hart de zece ani, niciun pat, fie şi pentru scurt 
timp, de cinci), Olive stătea într-o rochie de noapte de 
bumbac alb nedecorat, uitându-se şi ea la luna ce pălea. 
După ce se închisese în locul acela sigur şi intim, 
plânsese... dar nu pentru mult timp. Acum avea ochii 
uscați şi se simţea goală pe dinăuntru ca un copac mort. 

Şi ce era mai rău? Că Hart nu înţelegea ce umilitor era, 
şi nu doar pentru ea însăşi. Era prea ocupat să se umfle în 
pene şi să se fudulească (dar şi prea ocupat să tot încerce 


să se uite cu fiece ocazie în decolteul rochiei lui sai 
Delgado) pentru a şti că oamenii - printre care se număra 
şi cancelarul lui - râdeau de el pe la spate. Chinul putea 
lua sfârşit când fata se va fi întors la mătuşa ei cu burta la 
gură, însă asta nu avea să se întâmple decât peste luni 
bune. Vrăjitoarea se ocupase de asta. Avea să dureze 
chiar mai mult, dacă fetişcana nu putea rămâne grea cât 
ai clipi. Şi care era cel mai umilitor şi mai neghiob lucru 
dintre toate? Că ea, Olive, fiica lui John Haverty, încă-şi 
iubea bărbatul. Hart nu era decât un bădăran arogant, 
fanfaron şi fudul, dar ea încă-l mai iubea. 

Şi mai era ceva, ceva destul de diferit de faptul că Hart 
se transformase, spre sfârşitul vârstei sale mijlocii, într-un 
moş smintit: ea bănuia că se punea la cale o cabală, ceva 
periculos şi foarte probabil dezonorant. Hart ştia câte ceva 
despre asta, dar ea bănuia că ştia doar cât Kimba Rimer şi 
şchiopul acela hidos voiau ca el să ştie. 

Fusese un timp, şi nu foarte îndepărtat, când Hart nu s- 
ar fi lăsat dat la o parte într-o aşa manieră de unul de 
teapa lui Rimer, un timp când ar fi aruncat o singură 
privire la Eldred Jonas şi prietenii lui şi i-ar fi trimis la vest 
înainte s-apuce să-şi umple burţile fie şi numai cu o 
singură cină caldă. Dar asta era înainte ca lui Hart să i se 
aprindă călcâiele după sai Delgado şi ochii ei cenuşii, 
pieptul zvelt şi pântecele plat. 

Olive reduse intensitatea lămpii, stinse flacăra şi se târi 
spre pat, unde avea să stea trează până-n zori. 

La ora unu, în sălile publice din Casa Primarului nu mai 
rămaseră decât patru femei de serviciu, care îşi făceau 
lucrul în tăcere (şi crispare) sub privirea lui Eldred Jonas. 
Când una dintre ele ridică privirea şi văzu că bărbatul 
plecase de pe scaunul de la geam în care şezuse şi fumase 
până atunci, murmură ceva încet spre prietenele ei şi 
toate se destinseră puţin. Nu se auzea însă niciun cântec, 
niciun râset. // spectra, bărbatul cu sicriul albastru pe 
mână, era posibil să se fi retras doar între umbre. Era 
posibil să le supravegheze în continuare. 


La ora două, plecară chiar şi femeile de serviciu. Era o 
oră la care o petrecere în Gilead abia ar fi atins apogeul 
strălucirii, dar Gilead era departe, nu doar într-o altă 
Baronie, dar aproape într-o altă lume. Aia era Arcul 
Exterior, iar în părţile acelea chiar şi membrii clasei de sus 
se culcau devreme. 

Totuşi, la Popasul Călătorilor nu era niciun membru al 
nobilimii, iar sub privirea atotcuprinzătoare a Trofeului, 
noaptea era încă destul de tânără. 


2 


Într-un capăt al barului, pescari încă încălţaţi cu cizmele 
lor rulate în jos beau şi jucau Fiţi atenţi la mine pe mize 
mici. În dreapta lor era o masă de pocher; în stânga, un 
grup de bărbaţi vocali şi agitaţi - văcari, cei mai mulţi - 
stăteau de-a lungul tejghelei şi urmăreau saltul zarului pe 
suprafaţa înclinată de mătase. În celălalt capăt al 
încăperii, Sheb McCurdy cânta cu osârdie un boogie 
sincopat, mâna dreaptă zburându-i pe clape, stânga 
pătându-le ca un ciocan, sudoarea curgându-i pe gât şi pe 
obrajii palizi. Lângă şi mai sus de el, şezând beată pe un 
taburet, Micuța Nărăvaşă îşi scutura fundul enorm şi 
răcnea versurile cântecului cât o ţineau bojocii: Vino aici, 
iubire, avem pui în hambar, ce hambar, al cui hambar, 
hambarul meu! Vino aici, iubire, c-am prins taurul de coarne... 

Sheemie se opri lângă pian, cu găleata de cămilă într-o 
mână, rânjind în sus spre ea şi încercând să o 
acompanieze. Micuța îl plesni, îndemnându-l să-şi vadă de 
ale lui, fără a se întrerupe din cântat şi din zbânţuit, iar 
Sheemie se îndepărtă cu râsul lui straniu, care era 
strident, dar nu neplăcut. 

Un joc de darts era în desfăşurare; într-un separeu 
aproape de spate, o prostituată care-şi spunea Contesa 
Jillian din Up'ard Killian (os regal exilat din îndepărtatul 
Garlan, dragii mei, oh, ce speciali suntem noi) reuşea să 
facă două felaţii manuale în timp ce fuma o pipă. lar la 


bar, sub capul dublu al Trofeului, stăteau în şir indian şi 
beau oameni de toate soiurile şi meseriile: bătăuşi, 
hoinari, văcari, căruţaşi, rotari, actori ambulanți, tâmplari, 
şarlatani, crescători de vite, barcagii şi purtători de 
pistoale. 

Singurii adevărați purtători de pistoale din local se aflau 
la capătul barului, doi la număr, şi beau singuri. Nimeni nu 
încerca să li se alăture, şi nu doar fiindcă purtau pistoale în 
tocuri ce le atârnau şi erau legate după obiceiul 
pistolarilor. Armele erau lucruri neobişnuite, dar nu şi 
necunoscute în Mejis la vremea aceea, şi nu stârneau 
neapărat teama, însă cei doi aveau alura posacă a unora 
care au petrecut o zi lungă făcând ceva ce n-ar fi vrut să 
facă - alura unora care ar fi sărit la bătaie din nimic şi ar fi 
fost bucuroşi să-şi încheie ziua expediind acasă soţul unei 
proaspete văduve cu o căruţă de urgenţă. 

Stanley, barmanul, le servea whisky după whisky, fără a 
face vreo încercare de a intra în vorbă, nici măcar cu: 
„Caldă zi, domnilor, n'aşa?“ Bărbaţii puţeau a transpiraţie 
şi aveau mâinile negre de răşină. Nu erau însă destul de 
murdare încât Stanley să nu poată vedea sicriele albastre 
tatuate pe ele. Măcar prietenul lor, bătrânul acela cu păr 
de fată şi picior beteag, nu era cu ei. După părerea lui 
Stanley, Jonas era de departe cel mai periculos dintre Marii 
Vânători ai Coşciugului, dar şi cei doi de faţă erau destul 
de ameninţători, iar el n-avea intenţia să-i calce pe 
bătături, dacă se putea abţine. Cu niţel noroc, nimeni nu 
avea s-o facă; păreau îndeajuns de osteniţi ca să încheie 
noaptea devreme. 

Reynolds şi Depape erau într-adevăr istoviţi - 
petrecuseră toată ziua în aer liber la Citgo, ascunzând 
vederii un şir de rezervoare goale de oţel pe care erau 
scrise cuvinte fără sens (TEXACO, CITGO, SUNOCO, EXXON), 
un milion de crengi de pin căraseră acolo - însă nu aveau 
deloc de gând să termine devreme cu băutul. Poate că 
Depape ar fi făcut asta dacă Maiestatea Sa ar fi fost 
disponibilă, dar tinerica aceea frumoasă (Gert Moggins, pe 


numele ei adevărat) avea treabă la fermă şi nu urma să se 
întoarcă decât peste două nopţi. 

— Şi o să lipsească chiar o săptămână, de i-or oferi 
destui bani peşin, zise Depape îmbufnat şi îşi împinse 
ochelarii pe nas în sus. 

— S-o fuţi, ricană Reynolds. 

— Exact asta aş face, dacă aş putea, da’ nu pot. 

— Eu mă duc să-mi umplu o farfurie cu haleală de colo, 
zise Reynolds, arătând spre celălalt capăt al barului, unde 
fusese aşezată o găleată de tablă plină cu scoici aburinde 
tocmai aduse din bucătărie. Vrei şi tu? 

— Chestiile alea seamănă cu nişte cheaguri de muci şi 
fix aşa le simţi pe gât în jos. Adu-mi o fâşie de carne 
uscată. 

— Bine, partenere. 

Reynolds merse de-a lungul barului. Oamenii îi făcură 
loc să treacă; făcură loc destul chiar şi mantalei sale 
căptuşite cu mătase. 

Depape, mai ursuz ca oricând acum, că se gândise la 
Maiestatea Sa smulgând carnea de pe costiţe suculente în 
compania cowboy-ilor săi la Piano Ranch, îşi dădu băutura 
peste cap, se strâmbă la izul de răşină de pe mână, după 
care întinse paharul în direcţia lui Stanley Ruiz. 

— Umple-o, potaie! strigă el. 

La auzul vocii sale, un văcar care stătea sprijinit de bar 
cu spatele şi coatele sări în faţă şi doar de atât fu nevoie 
ca să se pornească scandalul. 

Sheemie se grăbea spre culoarul prin care scoicile 
tocmai îşi făcuseră apariţia, ţinând în ambele mâini întinse 
în faţă găleata de cămilă. Mai târziu, când localul avea să 
fi-nceput să se golească, datoria lui era să facă curăţenie. 
Pentru moment, totuşi, trebuia doar să se învârtă pe acolo 
cu găleata şi să golească în ea tot ce rămânea prin 
pahare. Elixirul rezultat ajungea într-o sticlă, în spatele 
barului. Sticla purta o etichetă potrivită - PIŞAT DE CĂMILA 
- şi un pahar dublu putea fi obţinut pentru trei penny. Era 
o băutură doar pentru cei nesăbuiţi ori rupţi în coate, însă 


pe sub privirea opacă a Trofeului treceau noapte de 
noapte destui din ambele categorii; Stanley rareori avea 
probleme să golească sticla. lar dacă nu era goală la 
capătul nopţii, ei bine, venea întotdeauna şi noaptea 
următoare. Şi odată cu ea veneau, inutil de amintit, 
regimente noi de neghiobi însetaţi. 

De data aceasta, totuşi, Sheemie nici nu ajunse la sticla 
cu Pişat de Cămilă din spatele barului. Se împiedică în 
cizma cowboy-ului care sărise în faţă şi căzu în genunchi 
cu un icnet de surprindere. Conţinutul găleţii se vărsă şi, 
urmând Prima Lege Satanică a Ghinionului - adică: dacă ce 
e mai rău se poate întâmpla, de regulă se va întâmpla - 
Roy Depape se trezi udat ciuciulete de la genunchi în jos 
într-un amestec de bere, graf şi fulger-alb. 

La bar, discuţiile încetară şi asta îi făcu să tacă şi pe 
oamenii strânşi în jurul mesei de zaruri. Sheb se întoarse, 
îl văzu pe Sheemie îngenuncheat în faţa unuia dintre 
oamenii lui Jonas şi se opri din cântat. Micuța, cu ochii 
strânşi în timp ce cânta cu tot sufletul, continuă să 
execute o a capella preţ de trei sau patru măsuri înainte 
să bage de seamă tăcerea care se întindea ca o undă pe 
apă. Se opri din cântat şi deschise ochii. Genul acela de 
linişte de regulă însemna că cineva urma să fie ucis. Dacă 
aşa era, ea una nu avea de gând să rateze scena. 

Depape rămase perfect nemişcat, inspirând valurile de 
iz acru de alcool care urcau. Nu-l deranja mirosul; măcar 
acoperea putoarea de răşină. Nu-l deranja nici faptul că 
pantalonii i se lipiseră de genunchi. Poate că l-ar fi iritat 
puţin dacă zeama aceea bahică i-ar fi intrat în cizme, dar 
nu intrase. 

Duse mâna la mânerul pistolului. Pe toţi zeii şi zeițele, 
iată în sfârşit ceva ce să-i distragă atenţia de la mâinile 
sale lipicioase şi de la prostituata plecată din oraş. Pentru 
puţină distracţie mai că merita să se ude niţel. 

Acum, localul era învăluit în linişte. Stanley stătea 
teapăn ca un soldat în spatele barului, trăgându-se agitat 
de una dintre bretelele de la cămaşă. În celălalt capăt al 


tejghelei, Reynolds întoarse capul spre partenerul său, 
alert şi interesat. Luă o scoică aburindă din găleată şi o 
lovi de marginea barului ca pe un ou fiert. La picioarele lui 
Depape, Sheemie se uita în sus cu ochii căscaţi şi temători 
sub chica rebelă a părului său negru. Se străduia din 
răsputeri să zâmbească. 

— Ei, ei, băiete, făcu Depape. M-ai udat cum scrie la 
carte. 

— Scuze, uriaşule, da’ m-am 'piedicat. 

Sheemie făcu un gest smucit cu mâna peste umăr; de 
pe buricele degetelor lui zburară picături mici de pişat de 
cămilă. Undeva, cineva îşi curăţă ostentativ gâtul: hää- 
haa! încăperea era plină de ochi şi liniştea era destul de 
adâncă încât toţi să poată auzi vântul şuierând pe la 
streşini şi valurile spărgându-se pe stâncile de la Hambry 
Point, la trei kilometri depărtare. 

— Ba bine că nu, exclamă văcarul care tresărise. Avea 
în jur de douăzeci de ani şi, deodată, se temea că nu-şi va 
mai revedea niciodată mama. Nu-ncerca să dai vina pe 
mine, ţicnitule. 

— Nu-mi pasă cum s-a întâmplat, spuse Depape. 

Era conştient că evolua în faţa unui public şi ştia că 
dorinţa oricărui public era să fie înveselit. Sai R.B. Depape, 
actor dintotdeauna, avea de gând să le facă pe plac. 

Îşi ciupi pantalonii de cord deasupra genunchilor şi trase 
de craci în sus, arătându-şi bombeurile cizmelor. Erau ude 
şi străluceau. 

— Uită-te aici. Uite ce mi-ai făcut cu cizmele. 

Sheemie se uită în sus la el, surăzând înspăimântat. 

Stanley Ruiz ajunse la concluzia că nu putea permite ca 
lucrurile să degenereze fără a face măcar o încercare de a 
se împotrivi. O cunoscuse pe Dolores Sheemer, mama 
băiatului; exista chiar posibilitatea ca el însuşi să fie tatăl 
băiatului. În orice caz, îi plăcea de Sheemie. Băiatul era 
netot, dar avea un suflet bun, nu bea niciodată şi mereu îşi 
făcea treaba. De asemenea, întotdeauna găsea un zâmbet 
pentru tine, chiar şi-n cea mai friguroasă şi ceţoasă zi de 


iarnă. Acesta era un talent pe care mulţi oameni mai 
răsăriţi la minte nu-l aveau. 

— Sai Depape, rosti el, făcând un pas în faţă şi vorbind 
pe un ton scăzut, plin de respect. Imi pare foarte rău 
pentru asta. Cu toată bucuria v-aş face cinste tot restul 
serii, dacă am putea uita acest regretabil... 

Mişcarea lui Depape fu atât de iute, încât aproape fu 
invizibilă. Şi totuşi, nu asta îi uimi pe oamenii aflaţi în 
seara aceea la Popas; ei se aşteptau ca un partener al lui 
Jonas să fie rapid. Ce-i uimi fu faptul că omul nici nu 
întoarse capul pentru a-şi găsi ţinta. Îl localiză pe Stanley 
doar după voce. 

Depape scoase pistolul şi-l îndreptă spre dreapta într-un 
arc ascendent. Il lovi pe Stanley Ruiz drept în gură, 
strivindu-i buzele şi spărgându-i trei dinţi. Sângele 
împroşcă oglinda din spatele barului; câteva picături 
ajunseră să decoreze botul din stânga al Trofeului. Stanley 
strigă, acoperindu-şi faţa cu palmele, şi se împletici înapoi, 
lovindu-se de raftul din spate. În liniştea din local, 
clinchetul sticlelor se auzi foarte tare. 

În josul barului, Reynolds mai sparse o scoică şi asistă, 
fascinat. Interesant ca o scenetă, chiar aşa era. 

Depape îşi întoarse atenţia la băiatul îngenuncheat. 

— Curăţă-mi cizmele, ordonă el. 

Pe chipul lui Sheemie se imprimă o expresie ştearsă de 
uşurare. Să-i curețe cizmele! Da! Categoric! Imediat! 
Scoase din buzunarul de la spate o cârpă pe care o avea 
mereu la el. Nici măcar nu era murdară încă. Nu foarte 
murdară, cel puţin. 

— Nu, făcu Depape răbdător. Sheemie ridică ochii spre 
el, cu gura căscată, nedumerit. Pune zdreanţa aia înapoi 
de unde ai luat-o - nici nu vreau să mă uit la ea. 

Sheemie o îndesă înapoi în buzunarul de la spate. 

— Linge-le cu limba, zise Depape pe acelaşi ton 
răbdător. Asta vreau să zic. Linge-mi cizmele până-s 
curate din nou, atât de curate încât să-ţi poţi vedea în ele 
faţa aia de iepure cretin. 


Sheemie ezită, de parcă încă n-ar fi fost sigur ce i se 
cerea. Sau poate că doar procesa informaţia. 

— În locul tău, băiete, aş face-o, îl sfătui Barkie Callahan 
de unde se afla, într-un loc pe care-l considera sigur, în 
spatele pianului lui Sheb. Fă-o fără să stai pe gânduri, de 
vrei să vezi răsăritul de soare mâine. 

Depape hotărâse deja în forul său interior că tolomacul 
acela nu avea să mai vadă un răsărit de soare, nu în 
lumea aceea, dar îşi ţinu gura. Nimeni nu-i mai linsese 
vreodată cizmele. Voia să vadă cum era. Dacă avea să-i 
placă - într-un fel lasciv - poate că urma să-i ceară şi 
Maiestăţii Sale să o facă. 

— Chiar e musai? Ochii lui Sheemie se umpleau cu 
lacrimi. Nu pot numa' să-mi cer scuze şi să le lustruiesc 
bine de tot? 

— Linge, catâr slab de minte, se răsti Depape. 

Lui Sheemie îi căzu părul peste frunte. Limba-i ieşi 
nesigură printre buze şi, când cobori capul spre cizmele lui 
Depape, prima lacrimă se desprinse şi căzu. 

— Stop, stop, stop, grăi o voce. 

Avu un efect şocant în acea tăcere - nu fiindcă se făcu 
auzită din senin şi categoric nu fiindcă era furioasă. Efectul 
se datoră tonului ei amuzat. 

— Pur şi simplu nu pot permite asta. Nu, nu. Aş permite- 
o de aş putea, dar nu pot. Vezi tu, nu e sănătos. Cine ştie 
ce boală se va răspândi în felul ăsta. Ţi se sparie mintea! 
Ţi se spahrie de-a dreptul! 

Cel care livrase această tiradă nesăbuită şi eventual 
fatală stătea chiar în faţa uşilor batante: un bărbat tânăr 
de înălţime medie, cu pălăria turtită înclinată pe spate, 
pentru a expune o coamă vălurită de păr castaniu. Doar că 
bărbat tânăr nu era descrierea corectă, observă Depape; 
bărbat tânăr era o exagerare flagrantă. Nu era decât un 
puşti. La gât, zeii ştiau de ce, avea agăţat un craniu de 
pasăre ca un enorm pandantiv comic. Era agăţat pe un 
lanţ petrecut prin găvanele ochilor. lar în mână, băiatul nu 
ţinea un pistol (de unde să fi făcut rost de o armă un mucea 


cu caş la gură ca el? se întrebă Depape), ci o nenorocită de 
praştie. Depape izbucni în râs. 

Râse şi puştiul, înclinând din cap ca şi când ar fi înţeles 
cât de ridicolă era situaţia, cât de teribi/ de ridicolă era 
situaţia. Râsul lui era molipsitor; Micuța, încă pe taburet, 
se hlizi şi ea, apoi îşi acoperi iute gura cu palmele. 

— Asta nu-i un loc pentru un băieţel ca tine, zise 
Depape. 

Avea revolverul, unul vechi cu tambur cu cinci cartuşe, 
scos; era aşezat pe tejghea şi-l strângea în pumn, iar de 
pe cătarea lui picura sângele lui Stanley Ruiz. Depape, fără 
a-l ridica de pe lemnul de fier, îl mişcă uşurel. 

— Băieţaşii care vin în locuri d-astea se aleg cu 
apucături proaste, ţâcă. Una dintre ele ar fi să-ntindă 
copita. Aşa că-ţi dau o singură şansă. Dispari de aici. 

— Mulţumesc, domnule, apreciez această şansă, rosti 
băiatul. 

Vorbi cu mare şi cuceritoare sinceritate... dar nu se clinti 
din loc. Rămase în continuare lângă uşile batante, cu 
elasticul lat al praştiei întins. Depape nu reuşea să vadă 
bine ce se afla în ochiul ei de piele, dar obiectul sclipea în 
lumina lămpilor cu gaz. O bilă de metal de un fel sau altul. 

— Deci? mârâi Depape. 

Treaba asta începea să-l enerveze. 

— Ştiu că sunt un ghimpe în coaste, domnule - ca să nu 
mai zic de un buboi pe cur şi o picătură albicioasă pe 
vârful unei spuze inflamate - dar dacă n-ai nimic 
împotrivă, dragul meu prieten, aş vrea să-mi cedez şansa 
tânărului care stă-n genunchi în faţa ta. Lasă-l să-şi ceară 
scuze, lasă-l să-ţi lustruiască cizmele cu cârpa aia pân-oi fi 
mulţumit pe deplin şi lasă-l să-şi vadă mai departe de 
viaţă. 

Aceasta stârni un vag murmur de aprobare din zona de 
unde priveau jucătorii de cărţi. Lui Depape nu-i plăcu deloc 
acel sunet şi luă brusc o hotărâre. Băiatul avea să moară şi 
el, executat pentru păcatul impertinenţei. Tolomacul care 
vărsase pe el găleata cu poşircă era-n mod evident 


retardat mintal. Ţâncul acela îngâmfat, pe de altă parte, 
nu avea nici măcar scuza asta. Se credea doar tare şi 
mare. 

Cu colţul ochiului, Depape îl văzu pe Reynolds 
apropiindu-se de băiat cu mişcări alunecoase ca mătasea 
unsă cu ulei. Depape aprecia gândul, însă nu credea că-i 
va trebui cine ştie ce ajutor în confruntarea cu expertul 
prăştiaş. 

— Băiete, cred că ai făcut o greşeală, rosti el cu o voce 
blândă. Cred sincer... 

Ochiul praştiei cobori puţin... sau lui Depape aşa i se 
păru. Trecu la acţiune. 


3 


În Hambry, se vorbi despre întâmplare ani la rând; la trei 
decenii după căderea lui Gilead şi sfârşitul Afiliaţiei, 
oamenii continuau să vorbească. Pe atunci erau mai bine 
de cinci sute de boşorogi (şi câteva baborniţe) care 
susțineau sus şi tare că se aflaseră în seara aceea la 
Popas, bând bere, şi că au văzut totul cu ochii lor. 

Depape era tânăr şi avea agilitatea unui şarpe. Cu toate 
acestea, nu apucă să tragă nici măcar un glonţ spre 
Cuthbert Allgood. Se auzi un ZBRANG! când elasticul fu 
eliberat, se văzu o rază metalică străbătând fumul din 
încăpere ca o linie pe o placă de ardezie, după care 
Depape strigă. Revolverul lui căzu la podea şi un picior îl 
făcu să alunece, învârtindu-se, prin rumeguşul de pe jos 
(nimeni nu recunoscu gestul cât timp Marii Vânători ai 
Coşciugelor încă se aflau în Hambry; sute îl revendicară 
după plecarea lor). Continuând să strige - nu putea 
suporta durerea - Depape ridică mâna însângerată şi o 
privi cu ochi neîncrezători, agonici. De fapt, avusese 
noroc. Bila lui Cuthbert îi zdrobise vârful degetului mijlociu 
şi-i smulsese unghia. Dacă-l nimerea mai jos, Depape şi-ar 
fi putut sufla rotocoale de fum prin propria palmă. 

Cuthbert, între timp, îşi încărcase din nou peticul de 


piele al praştiei şi întinsese iarăşi elasticul. 

— Acum, spuse el, dacă ţi-am reţinut atenţia, bunule 
domn... 

— Nu pot vorbi în locul lui, zise Reynolds din spatele 
său, dar mie mi-ai reţinut-o, partenere. Nu ştiu dacă eşti 
expert în mânuirea drăciei ăleia sau dacă n-ai avut cumva 
doar un noroc chior, dar, oricum ar fi, până aici ţi-a fost. 
Lasă elasticul şi pune praştia jos. Pe masa aia din faţa ta 
vreau s-o văd pusă. 

— Am fost prins pe picior greşit, zise Cuthbert cu 
tristeţe. Am fost trădat încă o dată de propria-mi vârstă 
fragedă. 

— Nu ştiu ce-i cu vârsta ta fragedă, frate, da' ştiu sigur 
c-ai fost prins pe picior greşit, aprobă Reynolds. 

Stătea în spatele şi puţin în stânga lui Cuthbert, iar 
acum împinse arma în faţă până când băiatul îi simţi vârful 
ţevii lipit de ceafă. Reynolds trase cocoşul cu degetul 
mare. |n insula de tăcere care devenise Popasul 
Călătorilor, sunetul fu foarte puternic. 

— Acum, pune prăştiuţa aia jos. 

— Cred, bunule domn, că sunt nevoit să-mi prezint 
regretele şi să refuz. 

— Cum? 

— Vezi dumneata, vrednica mea praştie e-ndreptată 
spre capul sincerului tău prieten... începu Cuthbert, şi 
când Depape se foi lângă bar, vocea lui Cuthbert căpătă 
un ton poruncitor, câtuşi de puţin fraged. Stai pe loc! Dacă 
te mai mişti, eşti mort! 

Depape se supuse, ţinându-şi mâna însângerată lipită 
de cămaşa plină de răşină. Pentru prima dată, părea 
înspăimântat şi pentru prima dată-n seara aceea - pentru 
prima dată de când se înhăitase cu Jonas, de fapt - 
Reynolds simţi că-ncepe să piardă controlul situaţiei... 
Cum era însă posibil? Cum era posibil, când reuşise să-i 
dea târcoale mucosului ăluia impertinent şi să-l ţină sub 
cătare? Totul trebuia să se fi terminat. 

Coborând vocea la tonul colocvial - şi-n acelaşi timp 


jucăuş - dinainte, Cuthbert spuse: 

— Dacă mă împuşti, dau drumul la bilă şi o să moară şi 
amicul tău. 

— Nu te cred, făcu Reynolds, dar nu-i plăcu ce auzi în 
vocea sa. Părea a fi un ton de îndoială. Nimeni nu poate 
trage atât de bine. 

— Ce-ar fi să-l lăsăm pe prietenul tău să decidă? 
Cuthbert ridică vocea într-un salut jovial: Hei-ha, domnu' 
ochelarist! Vrei ca prietenul tău să mă împuşte? 

— Nu! strigă Depape piţigăiat, în pragul panicii. Nu, 
Clay! Nu trage! 

— Deci e remiză, zise Reynolds, perplex. Şi imediat, 
perplexitatea se transformă în oroare, când simţi lama 
unui cuţit foarte mare atingându-i gâtul. li apăsa pielea 
delicată de deasupra mărului lui Adam. 

— Ba nu e, rosti încet Alain. Pune arma jos, prietene, 
altfel îţi tai gâtul. 


4 


Stând afară, dincolo de uşile batante, ajuns din pură 
întâmplare la timp pentru a asista la acel spectacol demn 
de Tandea şi Mandea, Jonas privea cu uimire, dispreţ şi 
ceva apropiat de groază. Întâi, unul dintre plozii Afiliaţiei îl 
scoate din joc pe Depape şi când Reynolds restabileşte 
echilibrul, puştiul cel mare cu faţă rotundă şi umeri de 
plugar îi pune lui Reynolds un cuţit la gât. Niciunul dintre 
mucoşi n-are mai mult de cincisprezece ani şi niciunul nu 
poartă armă. Splendid. | s-ar fi părut o reprezentaţie mai 
bună ca aceea a unui circ ambulant, de n-ar fi fost 
problemele ce puteau decurge dacă lucrurile nu erau 
aduse pe făgaşul lor normal. Ce mai puteau ei spera să 
facă în Hambry dacă începea să umble vorba că zmeii se 
temeau de copii şi nu invers? 

Este timpul să intervii înainte să-şi piardă cineva viața, dacă 
vrei. Spune-mi, vrei? 

Jonas decise că voia; dacă jucau corect, încă mai puteau 


ieşi învingători. Mai decise şi că, în improbabila 
eventualitate că progeniturile Afiliaţiei ar fi avut un noroc 
extraordinar, copiii aceia nu aveau să plece vii din Baronia 
Mejis. 

Unde o fi celălalt? Dearborn? 

Bună întrebare. O întrebare importantă. Ruşinea s-ar fi 
transformat într-o totală umilire, dacă şi el avea să cadă în 
aceeaşi capcană ca Roy şi Clay. 

Dearborn nu se afla în bar, asta era sigur. Jonas se 
întoarse pe călcâie şi scrută Strada Mare de Sus în ambele 
direcţii. Era lumină aproape ca-n toiul zilei sub Luna 
Sărutărilor trecută doar de două nopţi de faza ei plină. Nu 
era nimeni acolo, nu pe stradă, nici de cealaltă parte, unde 
se găsea magazinul universal din Hambry. Magazinul avea 
o verandă, dar pe ea nu se afla nimic altceva decât un şir 
de totemuri cioplite, ilustrându-i pe Gardienii Grinzii: Ursul, 
Ţestoasa, Peştele, Vulturul, Leul, Liliacul şi Lupul. Şapte 
din doisprezece, albi ca marmura sub clarul lunii şi fără- 
ndoială foarte iubiţi de copiii mici. Nici ţipenie de om 
acolo, însă. Bun. Minunat. 

Jonas miji şi mai tare ochii spre aleea îngustă dintre 
magazinul universal şi carmangerie, zărind o umbră în 
spatele unor cutii aruncate la grămadă, se încordă, apoi se 
relaxa când văzu licărul ochilor verzi ai unei pisici. 
Incuviinţă din cap şi se întoarse la oile sale, împingând în 
lături partea stângă a uşii batante şi păşind în Popasul 
Călătorilor. Alain auzi scârţâitul unei balamale, însă avea 
deja pistolul lui Jonas lipit de tâmplă înainte să apuce 
măcar să se întoarcă. 

— Flăcăule, de nu cumva eşti vreun bărbier, cred c-ar fi 
mai bine să pui cuțitul ăla jos. A doua oară nu-ţi mai spun. 

— Nu, refuză Alain. 

Jonas, care nu se aşteptase decât să i se dea ascultare 
şi nu se pregătise pentru altceva, rămase înlemnit. 

— Cum? 

— M-ai auzit bine, rosti Alain. Am spus nu. 


5 


După ce-şi luase rămas-bun şi se scuzase, părăsind Casa 
Primarului, Roland îşi abandonase prietenii, lăsându-i să se 
distreze după bunul lor plac - aveau să ajungă până la 
urmă la Popasul Călătorilor, bănuia el, însă nu aveau să 
stea mult şi nici în belele n-aveau să intre, dat fiind că nu 
aveau bani de stricat la cărţi şi că altceva mai tare decât 
ceai rece nu puteau bea. El intrase în oraş prin altă parte, 
îşi priponise calul la o bară publică în cea mai de jos dintre 
cele două pieţe orăşeneşti (Rusher reacţionase cu un 
singur nechezat perplex la acest tratament, nimic mai 
mult) şi de atunci hoinărea pe străzile pustii şi adormite cu 
pălăria trasă peste ochi şi mâinile strânse tare la spate. 

Mintea îi roia de întrebări - erau lucruri care nu mergeau 
bine în localitatea aceea, lucruri foarte grave. La început 
crezuse că de vină era doar imaginaţia sa, partea 
copilărească din el care găsea probleme imaginare şi 
intrigi de basm, deoarece fusese îndepărtat de miezul 
adevăratei acţiuni. Dar după discuţia sa cu „Rennie“ 
Renfrew, ştia că nu era aşa. Întrebările erau legitime, 
existau adevărate mistere, şi cel mai insuportabil lucru era 
că nu se putea concentra asupra lor, darămite să facă un 
progres, câte de mic, spre descâlcirea lor. De fiecare dată 
când încerca, îi apărea chipul Susanei Delgado... chipul ei, 
sau mişcarea părului ei, ori chiar felul frumos şi netemător 
în care picioarele ei încălţate în pantofiori de mătase 
urmaseră cizmele sale în timpul dansului, neîntârziind şi 
neezitând nicio clipă. lar şi iar, auzea ultimul lucru pe care 
i-l spusese el, vorbind pe tonul înţepat şi superior al unui 
june predicator. Ar fi renunţat la aproape orice pentru a-şi 
retrage atât tonul, cât şi cuvintele. La venirea Secerişului, 
fata avea să se afle în patul lui Thorin, căruia urma să-i 
aducă pe lume un copil înainte să cadă prima zăpadă, 
poate un moştenitor. Şi ce era cu asta? Oamenii bogaţi, 
oamenii celebri şi cei cu sânge albastru îşi luau metrese 
încă de la începutul timpului; Arthur Eld însuşi avusese mai 


bine de patruzeci, conform poveştilor. Deci, sincer, ce-l 
apucase? 

Cred că m-am îndrăgostit de ea. Asta m-a apucat. 

O idee consternantă, însă nu una de neînchipuit; îşi 
cunoştea mult prea bine peisajul propriului suflet. O iubea, 
foarte probabil să fie aşa, dar o parte din el o şi ura, şi 
continua să nutrească şocantul gând pe care îl avusese în 
timpul cinei: că ar fi fost în stare să-i tragă Susanei 
Delgado un glonţ în inimă, dacă ar fi venit înarmat. O parte 
din aceasta se datora geloziei, dar asta nu era tot; poate 
nu era nici cea mai mare parte. Făcuse o vagă, dar 
puternică legătură între Olive Thorin - surâsul ei trist, dar 
dârz în capătul mesei - şi mama sa. Nu văzuse oare 
aceeaşi expresie îndurerată şi mâhnită în ochii mamei lui 
în ziua când dăduse peste ea şi sfătuitorul tatălui său? 
Marten cu cămaşa descheiată la gât, Gabrielle Deschain cu 
o bretea căzută de pe umăr, toată odaia puţind de ceea ce 
făcuseră ei doi în acea dimineaţă toridă? 

Mintea sa, aşa oţelită cum era deja, se înfioră de 
această imagine. Se întoarse în schimb la aceea a Susanei 
Delgado - ochii ei cenuşii şi părul strălucitor. 

O văzu râzând, cu bărbia ridicată, cu mâinile strânse în 
faţa safirului primit de la Thorin. 

Roland bănuia că-i putea ierta treaba cu metresa. Ce nu 
putea ierta, în ciuda atracției faţă de Susan, era zâmbetul 
acela crispat de pe buzele Olivei Thorin în timp ce o privea 
ocupând ceea ce ar fi trebuit să fie locul ei. Ocupând locul 
ei şi râzând. 

Acestea erau lucrurile care îi goneau prin minte în 
vreme ce se plimba în bătaia lunii. Gândurile acestea nu 
erau treaba lui, Susan Delgado nu reprezenta motivul 
pentru care se afla el acolo, cum nu erau nici ridicolul 
primar căruia-i trosneau încheieturile şi sărmana lui soţie... 
Şi totuşi, nu le putea da deoparte ca să se ocupe de ceea 
ce era treaba lui. Uitase chipul tatălui său şi se plimba sub 
clar de lună, sperând să şi-l reamintească. 

Astfel ajunse pe adormita şi poleita Stradă Mare, 


mergând de la nord la sud, gândindu-se vag că poate era 
mai bine să li se alăture lui Cuthbert şi Alain la un pahar 
de ceva şi o partidă sau două de zaruri, înainte să se 
întoarcă la Rusher şi să pună capăt nopţii. Şi aşa se făcu 
că-l zări întâmplător pe Jonas - silueta deşirată a 
bărbatului şi părul lui lung şi alb erau imposibil de 
confundat - stând în faţa uşilor batante ale Popasului 
Călătorilor şi trăgând cu ochiul înăuntru. Jonas făcea asta 
cu o mână pe tocul pistolului şi într-o postură încordată, 
care alungă imediat orice altceva din mintea lui Roland. Se 
întâmpla ceva, iar dacă Bert şi Alain se aflau înăuntru, era 
posibil să fie implicaţi. În definitiv, ei erau străinii din oraş 
şi se putea - era probabil - ca nu toţi locuitorii din Hambry 
să iubească Afiliaţia cu ardoarea afişată la cina din seara 
aceea. Ori poate că prietenii lui Jonas aveau probleme. 
Ceva se cocea, în orice caz. 

Fără a şti prea bine de ce o făcea, Roland urcă încet 
scările spre veranda magazinului universal. Erau un şir de 
animale cioplite acolo (şi probabil ancorate bine de 
duşumea, pentru ca beţivii de la barul de vizavi să nu le 
poată lua şi duce, cântând cântece  copilăreşti, 
progeniturilor lor). Roland păşi după ultimul din rând - 
Ursul - şi îndoi genunchii astfel încât să nu i se vadă calota 
pălăriei. Şi rămase nemişcat ca o statuie. Îl văzu pe Jonas 
când se întoarse, uitându-se peste drum, apoi în stânga, 
mijind ochii spre ceva... 

Foarte slab, un sunet: Miau! Miau! 

E o pisică. Pe alee. 

Jonas mai rămase un moment cu ochii în direcţia aceea, 
după care intră în local. Roland ieşi imediat de după ursul 
cioplit, cobori treptele şi ajunse în stradă. Nu avea 
hipersensibilitatea lui Alain, însă avea intuiţii care uneori 
se dovedeau puternice. Acum, intuiţia îi spunea că trebuie 
să se grăbească. 

Pe cer, Luna Sărutărilor intră după un nor. 


6 


Micuța Nărăvaşă stătea şi acum pe taburet, dar nu se 
mai simţea ameţită de băutură şi ultimul lucru la care se 
gândea era să cânte. Abia îi venea să-şi creadă ochilor: 
Jonas îl ameninţa pe un băiat care îl ameninţa pe Reynolds 
care îl ameninţa pe un alt băiat (cel din urmă purta la gât, 
agăţat pe lanţ, un craniu de pasăre) care, la rândul său, îl 
ameninţa pe Roy Depape. Care, de fapt, îl rănise până la 
sânge pe Roy Depape. lar când Jonas îi spusese băiatului 
înalt să pună jos cuțitul pe care îl ţinea la gâtul lui 
Reynolds, băiatul refuzase. 

Imi puteţi cânta prohodul şi să mă trimiteţi în poiana de la 
capătul cărării, gândi Micuța, căci acum le-am văzut pe toate, 
chiar aşa. Bănuia c-ar fi trebuit să coboare de pe scaun - 
din clipă în clipă puteau porni împuşcăturile, şi încă 
destule la număr - dar uneori trebuia pur şi simplu să-ţi 
asumi riscul. 

Pentru că uneori pur şi simplu spectacolul era prea bun 
ca să-l ratezi. 


7 


— Ne aflăm în acest oraş cu treabă de la Afiliaţie, spuse 
Alain. 

Avea o mână înfiptă adânc în părul asudat al lui 
Reynolds; cealaltă menținea presiunea cuţitului la gâtul 
bărbatului. Nu apăsa destul de tare ca să-i taie pielea. 

— Dacă ne faceţi ceva, Afiliaţia va fi informată. La fel şi 
taţii noştri. Veţi fi vânaţi ca nişte câini şi spânzurați cu 
capul în jos, cel mai probabil, când veţi fi prinşi. 

— Fiule, nu există nicio patrulă a Afiliaţiei la două sute 
de roţi distanţă de aici, poate chiar trei sute, zise Jonas, şi- 
n cot m-ar durea de ar exista vreuna chiar şi dincolo de 
dealu' de colea. Şi mi se rupe de taţii voştri. Pune cuțitul 
ăla jos, altfel îşi împrăştii creierii. 

— Nu. 


— Modul în care va evolua chestiunea asta nu poate fi 
decât minunat, zise Cuthbert cu voioşie... deşi sub 
flecăreala lui se auzea acum vibrația încordării. Nu a fricii, 
poate nici a nervozităţii, ci doar a încordării. Din aceea 
bună, cel mai probabil, socotea Jonas cu amărăciune. Îi 
subestimase mult pe băieţii aceia; dacă nimic altceva nu 
era clar, asta era. Tu-l împuşti pe Richard şi Richard îi taie 
gâtul domnului Manta fix în clipa în care domnul Manta mă 
împuşcă pe mine; sărmanele mele degete muribunde 
eliberează elasticul şi trimit o bilă de fier în ceea ce trece 
drept creier la domnul ochelarist. Tu, cel puţin, pleci teafăr 
şi nevătămat, şi presupun că asta va fi o chestie 
confortabilă pentru amicii tăi morţi. 

— Să declarăm remiză, se adresă Alain bărbatului care-i 
ţinea pistolul la tâmplă. Şi toţi ne vedem de drum. 

— Nu, fiule, zise Jonas. 

Glasul său era răbdător şi nu credea că furia pe care o 
simţea se vedea, însă de crescut creştea. Pe toţi zeii, să fie 
încuiat în felul acela, chiar şi pentru câteva secunde! 

— Nimeni nu le poate face asta Marilor Vânători ai 
Coşciugului. Asta-i ultima ta şansă de a... 

Ceva tare şi rece şi foarte hotărât se lipi de spatele 
cămăşii sale, fix în mijlocul spaţiului dintre omoplaţi. Ştiu 
pe dată ce era şi cine-l ţinea, înţelese că meciul era 
pierdut, dar nu putea pricepe cum fusese posibilă o 
asemenea ridicolă şi înnebunitoare întoarcere de situaţie. 

— Pune arma în toc, rosti vocea dindărătul vârfului 
ascuţit de metal. Era goală, într-un fel - nu doar calmă, ci 
lipsită de emoție. Fă-o acum, altfel asta îţi intră în inimă. 
Gata cu palavrele. S-a terminat. Fă-o sau mori. 

Jonas auzi două lucruri în acea voce: tinereţe şi 
sinceritate. Işi puse pistolul în toc. 

— Tu, cel cu păr negru. la-ţi arma din urechea 
prietenului meu şi pune-o înapoi în toc. Acum! 

Clay Reynolds nu trebui poftit de două ori şi scoase un 
suspin prelung şi tremurat când Alain îi luă lama de la gât 
şi se retrase în spate. Cuthbert nu se uită în jur, ci rămase 


cu elasticul praştiei întins şi cotul ridicat. 

— Tu, de la bar, zise Roland. Pistolul în toc. 

Depape se execută, făcând o grimasă de durere când se 
lovi cu degetul rănit de centură. Doar când arma acestuia 
era la locul ei se relaxă şi Cuthbert şi lăsă bila să-i cadă în 
palmă. 

În timp ce efectele se derulau, cauza întregii tărăşenii 
fusese dată uitării. Acum, Sheemie se ridică în picioare şi 
străbătu grăbit încăperea, cu obrajii plini de lacrimi. Il 
prinse pe Cuthbert de o mână, i-o sărută de mai multe ori 
(cu ţocăituri ce ar fi fost comice în alte împrejurări) şi o 
tinu lipită de obrazul său un moment. Apoi îl dădu pe 
Reynolds la o parte, împinse aripa dreaptă a uşii batante şi 
nimeri drept în braţele şerifului încă pe jumătate beat şi cu 
ochii cârpiţi de somn. Sheb fusese cel care dăduse fuga la 
închisoare, unde şeriful Baroniei dormea într-una dintre 
celule, revenindu-şi de pe urma cinei ceremoniale a 
primarului. 


8 


— Faină dandana, nu-i aşa? 

Avery vorbise. Nimeni nu-i răspunse. Nu se aşteptase ca 
vreunul s-o facă, asta dacă cei din faţa lui ştiau ce era bine 
pentru ei. 

Zona de închisoare dedicată biroului era prea mică 
pentru trei adulţi, trei tineri robuşti şi un şerif extra-large, 
aşa că Avery îi condusese în Sala Comunală din apropiere, 
în care răsunau fâlfâitul slab al porumbeilor pe grinzi şi 
ticăitul egal al orologiului din spatele podiumului. 

încăperea era simplă, dar rămânea însă o alegere 
inspirată. Acolo se reuneau de sute de ani orăşenii şi 
moşierii Baroniei pentru a lua decizii, a adopta legi şi, 
uneori, a trimite la vest câte o persoană care călcase pe 
bec. Întunecimea ei străpunsă de razele lunii emana o 
impresie de seriozitate şi Roland credea că până şi 
bătrânul Jonas simţea ceva din ea. In mod categoric, 


aceasta îl învestea pe şeriful Herk Avery cu o autoritate pe 
care altfel n-ar fi putut-o avea. 

Sala era plină de ceea ce în locul şi la momentul acela 
se numea „bănci tari“ - strane din stejar fără perne pentru 
fund ori spate. Erau şaizeci cu toatele, câte treizeci de 
ambele părţi ale unui culoar central larg. Jonas, Depape şi 
Reynolds şedeau pe prima bancă de pe rândul din stânga. 
Roland, Cuthbert şi Alain şedeau vizavi de ei, pe dreapta. 
Reynolds şi Depape păreau supăraţi şi ruşinaţi; Jonas 
părea distant şi calm. Mica ceată a lui Will Dearborn păstra 
tăcerea. Roland îi aruncase lui Cuthbert o privire pe care 
spera că băiatul ştia s-o interpreteze: O singură remarcă 
ironică şi o să-ți smulg limba din gură. Credea că mesajul 
fusese recepționat. Bert îşi dosise idioata lui de „santinelă” 
undeva, ceea ce era un semn bun. 

— Faină dandana, repetă Avery şi, suspinând greu, suflă 
spre ei o boare de aer cu iz de alcool. 

Şedea pe marginea scenei cu picioarele-i scurte 
atârnând în gol şi se uita la ei cu un soi de mirare 
dezgustată. 

_ Uşa laterală se deschise şi pe ea intră adjunctul Dave. 
Işi dăduse jos sacoul alb de serviciu şi avea monoclul vârât 
în buzunarul cămăşii kaki, ceva mai lejere. Într-o mână 
ţinea o cană; în cealaltă, o bucată împăturită de ceea ce 
lui Roland i se părea că semăna cu scoarţa de mesteacăn. 

— Ai fiert prima jumătate, David? întrebă Avery, care 
afişa acum o expresie iscoditoare. 

— Mda. 

— Ai fiert-o de două ori? 

— Mda, de două. 

— Căci aşa au fost instrucţiunile. 

— Mada, repetă Dave cu voce resemnată. 

li dădu lui Avery cana şi, când şeriful o întinse către el, 
adjunctul aruncă în ea ce mai rămăsese din scoarţa de 
mesteacăn. 

Avery amestecă licoarea, se uită în cană cu o privire 
neîncrezătoare şi resemnată, apoi bău. Se strâmbă. 


— O, scârbos! strigă el. De ce-o fi aşa scârboasă băutura 
asta? 

— Ce-i în ea? întrebă Jonas. 

— Praf împotriva durerilor de cap. Praf împotriva 
mahmurelii, s-ar putea spune. De la vrăjitoarea aia 
bătrână. Aia care trăieşte sus pe C5os. Ştii unde zic? 

Avery îi aruncă lui Jonas o privire cu subiînţeles. Bătrânul 
mercenar se prefăcu că nu observă, însă Roland credea că 
observase. Şi ce însemna asta? Un nou mister. 

Depape ridică privirea auzind cuvântul C6os, şi reîncepu 
să-şi sugă degetul rănit. În spatele lui, Reynolds şedea cu 
mantaua strânsă-n jurul său, uitându-se posac în poală. 

— Are efect? întrebă Roland. 

— Mda, băiete, da’ orice leac de la vrăjitoare are preţul 
lui. Ţine minte asta: întotdeauna plăteşti un preţ. Asta te 
scapă de durerea de cap dac-ai băut prea mult punci d-ăla 
blestemat acasă la primarul Thorin, da’ te strânge de mate 
ceva de speriat, chiar aşa. lar băşinile...! 

Flutură demonstrativ o palmă în faţa nasului, mai sorbi o 
gură din cană, după care o puse deoparte. Redeveni grav 
ca înainte, dar atmosfera se degajase niţel în încăpere; toţi 
o simțeau. 

— Acum, ce avem de făcut în privinţa trebii ăsteia? 

Herk Avery îi scrută încet cu privirea, pe rând, de la 
Reynolds, din dreapta sa, până la Alain - „Richard 
Stockworth” - în stânga. 

— Eh, băieţi? Avem oamenii primarului de o parte şi 
oamenii... Afiliaţiei... de cealaltă, şase inşi gata să se 
omoare între ei, şi pentru ce? Pentru un tăntălău fără 
creier şi o găleată cu poşircă vărsată. 

Arătă întâi spre Marii Vânători ai Coşciugului, apoi spre 
numărătorii Afiliaţiei. 

— lar la mijloc, două butoiaşe de pulbere şi un şerif 
gras. Deci ce aveţi de zis despre asta? Vorbiţi, nu fiţi 
timizi, n-aţi fost timizi în bordelul lui Coral din josu' 
drumului, nu fiţi timizi nici aici! 

Nimeni nu zise nimic. Avery mai sorbi puţin din băutura 


sa scârboasă şi puse cana jos şi se uită la ei cu ochi 
hotărâți. Ce spuse apoi nu-l surprinse prea tare pe Roland; 
era exact ce s-ar fi aşteptat el să audă din gura unui om ca 
Avery, până la tonul care sugera că se considera insul în 
stare să ia decizii grele la nevoie, pe toţi zeii. 

— Vă spun eu ce-o să facem: o să dăm totul uitării. 

Işi luă aerul unuia care se aşteaptă la împotriviri şi este 
pregătit să le înfrunte. Când nimeni nu vorbi şi nici măcar 
nu se foi, păru încurcat. Şi totuşi, avea o datorie de onorat, 
iar noaptea începea să se lungească. Işi sumeţi umerii şi 
merse mai departe: 

— N-am de gând să pierd următoarele trei sau patru luni 
aşteptând să văd care dintre voi l-a ucis pe care. Ne! Şi 
nici nu accept să fiu pus în postura de a o încurca din 
cauza disputei voastre prosteşti din pricina tăntălăului de 
Sheemie. Fac apel la firile voastre practice, băieţi, când 
subliniez faptul că pot să vă fiu ori prieten, ori duşman pe 
timpul şederii voastre aici... dar aş greşi dacă n-aş face 
apel şi la firile voastre mai nobile, care nu mă-ndoiesc că 
sunt deopotrivă generoase şi sensibile. 

Şeriful încercă apoi să arboreze o expresie exaltată, însă 
după părerea lui Roland, efortul nu se soldă c-un mare 
succes. Avery îşi întoarse atenţia spre Jonas. 

— Sai, nu-mi vine să cred că eşti în stare să faci 
probleme la trei tineri veniţi din partea Afiliaţiei... Afiliaţia 
care a fost ca laptele mamei şi mâna protectoare a tatălui 
preţ de mai bine de cincizeci de generaţii; n-ai cum să fii 
atât de lipsit de respect, nu-i aşa? 

Jonas clătină din cap, afişându-şi zâmbetul subţire. 

Avery încuviinţă din nou. Lucrurile avansau bine, spunea 
gestul său. 

— Aveţi fiecare treburile voastre şi niciunul dintre voi 
nu-şi doreşte ca o boacănă ca asta să vă împiedice să vi le 
faceţi, nu-i aşa? 

De data aceasta, toţi clătinară din cap. 

— Aşadar, ce vreau să faceţi e să vă ridicaţi în picioare, 
să staţi unul în faţa celuilalt, să vă strângeţi mâinile şi să 


vă cereţi scuze reciproc. Dacă nu faceţi asta, în ce mă 
priveşte pân' la răsăritul soarelui puteţi părăsi toţi oraşul, 
pe direcţia vest. 

Luă cana şi sorbi o gură zdravănă. Roland observă că 
omului îi tremura puţin mâna, şi asta nu-l surprinse. Totul 
era o gargară, desigur. Şeriful trebuia să fi înţeles că 
Jonas, Reynolds şi Depape ieşeau de sub autoritatea sa 
îndată ce văzuse sicriele mici şi albastre tatuate pe 
mâinile lor; după seara aceasta, acelaşi lucru trebuie că-l 
ştia şi despre Dearborn, Stockworth şi Heath. Nu putea 
decât să spere că toţi vor înţelege care le erau interesele. 
Roland înţelegea. Aparent, şi Jonas înţelegea, întrucât 
atunci când Roland se ridică în picioare, Jonas îl urmă. 

Avery se trase niţel în spate, parcă aşteptându-se ca 
Jonas să ducă mâna la umăr şi Dearborn la cuțitul de la 
curea, cel pe care-l ţinea îndreptat spre spinarea lui Jonas 
atunci când el, Avery, ajunsese gâfâind la bar. 

Totuşi, nimeni nu scoase nici pistolul, nici cuțitul. Jonas 
se întoarse spre Roland şi întinse mâna. 

— Are dreptate, flăcăule, spuse bătrânul cu vocea lui 
spartă, tremurată. 

— Da. 

— Vrei să dai mâna cu un moş şi să juri c-o luăm de la 
capăt? 

— Da. 

Roland întinse mâna. 

Jonas i-o luă. 

— lartă-mă, rogu-te. 

— lartă-mă şi tu, domnule Jonas, rogu-te. 

Roland îşi atinse gâtul cu mâna stângă, cum cerea 
eticheta atunci când te adresai astfel unuia mai în vârstă 
ca tine. 

Când cei doi se aşezară, se ridicară Alain şi Reynolds şi 
o făcură cu precizia unor participanţi la o ceremonie 
exersată. Ultimii se ridicară Cuthbert şi Depape. Roland 
era aproape convins că nerozia jovială a lui Cuthbert va 
scoate capul la lumină precum o jucărie pe arcuri - 


nerodul pur şi simplu nu se va putea abţine, deşi fără- 
ndoială înţelegea că Depape nu era omul cu care să 
glumeşti în seara aceea. 

— lartă-mă, rogu-te, rosti Bert în mod admirabil, fără pic 
de glumă în glas. 

— Rogu-te, iartă-mă şi tu, bolborosi Depape şi întinse 
mâna pătată de sânge. 

Roland avu o viziune de coşmar în care Bert îi strângea 
acestuia mâna cât putea el de tare, făcându-l pe roşcovan 
să urle ca o bufniţă pusă pe o sobă încinsă, dar 
strânsoarea lui Bert fu la fel de reţinută precum glasul. 

Avery stătu pe marginea scenei cu picioarele-i dolofane 
atârnate în aer şi urmări toate acestea cu o veselie 
paternă. Până şi adjunctul Dave zâmbea. 

— Acu' propun să vă strâng şi eu mâna tuturor, apoi să 
vă las să vă vedeţi de drum, căci ora e târzie, chiar aşa, şi 
oamenii ca mine au nevoie să-şi facă odihna de frumuseţe. 

Râse pe înfundate şi arătă din nou incomodat când 
nimeni nu i se alătură. Cobori însă de pe scenă prin 
alunecare şi începu să strângă mâini, făcând asta cu 
entuziasmul unui preot care a reuşit în sfârşit să 
căsătorească o pereche de iubiţi încăpăţânaţi, după o 
lungă şi zvăpăiată perioadă de tatonare. 


9 


Când ieşiră la aer, luna era jos şi primele fulgere 
începuseră să se vadă la orizont, deasupra Mării Limpezi. 

— S-ar putea să ne reîntâlnim, sai, zise Jonas. 

— S-ar putea, răspunse Roland şi urcă în şa. 


10 


Marii Vânători ai Coşciugului stăteau în casa paznicului, 
la aproximativ un kilometru şi jumătate sud de Faleză - 
asta era la distanţă de opt kilometri faţă de oraş. 


La jumătatea drumului, Jonas se opri la o cotitură lângă 
drum. De acolo, terenul cobora într-o pantă bruscă şi 
pietroasă către marea tot mai luminată. 

— Dă-te jos, domnule, spuse el, adresându-i-se lui 
Depape. 

— Jonas... Jonas, eu... 

— Dă-te jos. 

Muşcându-şi agitat buza, Depape se dădu jos. 

— la-ţi ochelarii de la ochi. 

— Jonas, despre ce-i vorba aici? Eu n-am... 

— Sau de vrei să-i vezi sparţi, lasă-i acolo. Mie mi-e 
totuna. 

Muşcându-şi acum şi mai tare buza, Depape îşi luă de pe 
nas ochelarii cu rame aurii. Nici nu şi-i dădu bine jos, că 
Jonas îi şi păli una zdravănă peste faţă. Depape strigă şi se 
împletici spre povârniş. Jonas înaintă, mişcându-se cu 
aceeaşi iuţeală cu care-l lovise, şi-l prinse de cămaşă cu o 
secundă înainte ca el să se prăvălească peste margine. 
Jonas răsuci mâna în materialul cămăşii şi-l trase pe 
Depape spre sine. Inspiră adânc, inhalând mirosul de 
răşină şi izul de sudoare al bărbatului. 

— Ar trebui să te arunc în gol fără preget, suflă el. Ştii 
cât rău ai făcut? 

— Eu... Jonas, n-am vrut nicio clipă... numai puţină 
distracţie, nimic altceva... de unde era să ştim noi că ei... 

Incet, mâna lui Jonas se relaxă. Ultimele cuvinte bâlbâite 
îl atinseseră. De unde era să ştie ei, într-adevăr. Şi de n-ar 
fi fost seara aceea, era posibil ca ei să nici nu ştie. Dacă 
priveai problema astfel, Depape le făcuse chiar un 
serviciu. Diavolul pe care îl cunoşti este întotdeauna 
preferabil diavolului pe care nu-l cunoşti. Totuşi, vorba 
avea să-nceapă să circule şi oamenii aveau să râdă. Poate 
însă că şi asta era în regulă. Râsetele aveau să-nceteze 
până la urmă. 

— Jonas, iartă-mă, rogu-te. 

— Tacă-ţi fleanca, se răsti Jonas. 

inspre est, peste scurt timp soarele avea să iasă 


deasupra orizontului, aruncându-şi primele raze peste o 
nouă zi în lumea aceea de chin şi durere. 

— N-o să te azvârl în gol, pentru că ar trebui să-l azvâri 
şi pe Clay şi să vă urmez şi eu. Ne-au prins pe toţi cu 
garda jos deodată, corect? 

Depape voia să aprobe, dar în noaptea aceea putea fi 
periculos să o facă. Prudent, păstră tăcerea. 

— Coboară şi tu, Clay. 

Clay se dădu jos de pe cal. 

— Acum, lăsaţi-vă pe vine. 

Se lăsară toţi trei pe vine, ridicând călcâiele. Jonas 
smulse un fir de iarbă şi-l prinse între buze. 

— Nouă ni s-a spus că nu-s decât nişte copilanari 
răsfăţaţi ai Afiliaţiei şi n-aveam niciun motiv să nu credem 
asta, spuse el. Băieți neascultători trimişi taman până în 
Mejis, o Baronie adormită de pe malul Mării Limpezi, 
însărcinaţi cu o treabă uşoară care e două părţi penitenţă 
şi trei părţi pedeapsă. Nu aşa ni s-a spus, oare? 

Cei doi aprobară din cap. 

— O mai credeţi, după noaptea asta? 

Depape clătină din cap. La fel făcu şi Clay. 

— Or fi fiind ei băieţi bogaţi, da’ asta nu-i tot ce sunt, 
rosti Depape. La cum s-au comportat în noaptea asta... 
erau ca nişte... 

Lăsă vorba neîncheiată, nedorindu-şi s-o ducă până la 
capăt. Era absurd. 

Jonas, în schimb, îşi dorea: 

— S-au comportat ca nişte pistolari. 

Nici Jonas şi nici Reynolds nu răspunseră la început. Apoi 
Clay Reynolds spuse: 

— Da' sunt prea tineri, Eldred. Prea tineri cu ani întregi. 

— Nu-s prea tineri să fie ucenici, poate. În orice caz, o să 
aflăm noi. Se întoarse spre Depape: Tu ai de călărit niţel, 
colega. 

— Ooo, Jonas...! 

— Niciunul dintre noi nu poate spune că s-a încununat 
de glorie, dar dintre noi tu eşti tontul care a pus gaz pe 


foc. Se uită la Depape, dar Depape nu se uita decât în 
pământ, între ei. Tu te vei duce pe urmele lor, Roy, şi o să 
pui întrebări până când o să obţii răspunsurile despre care 
crezi că-mi vor satisface curiozitatea. Eu şi Clay vom 
aştepta. Şi vom sta în alertă. Vom juca, dacă vreţi, cărţi cu 
ei. Când voi simţi că s-a scurs destul timp ca să ne putem 
vâri puţin nasul fără să fim mirosiţi, poate că asta vom 
face. 

Muşcă din firul de iarbă pe care îl avea în gură. Bucata 
mai mare îi căzu la picioare, între cizme. 

— Ştii de ce i-am strâns mâna? Afurisitului ăluia de 
Dearborn? Pentru că nu ne permitem să facem valuri, 
băieţi. Nu acum, când ne apropiem de mal. Latigo şi cei pe 
care-i aşteptăm vor porni spre noi foarte curând. Până să 
ajungă-n părţile astea, interesul nostru e să menţinem 
pacea. Da' vă spun următorul lucru: nimeni nu-i pune 
cuțitul lui Eldred Jonas în spate şi trăieşte. Acum, ascultă, 
Roy. Nu mă face să repet ceva din toate astea. 

Jonas începu să vorbească, aplecându-se în faţă peste 
genunchi, spre Depape. După o vreme, Depape începu să 
încline aprobator din cap. Până la urmă, poate că avea să-i 
placă o mică excursie. După recenta comedie de la 
Popasul Călătorilor, o schimbare de aer putea să-i prindă 
bine. 


11 


Băieţii aproape ajunseseră înapoi la Bar K şi soarele se 
ridica deasupra orizontului, când Cuthbert rupse tăcerea. 

— Ei! A fost o seară amuzantă şi educativă, nu? 

Nici Roland şi nici Alain nu răspunseră, aşa încât 
Cuthbert se aplecă spre craniul de corb pe care-l pusese 
înapoi la locul lui, pe cornul şeii. 

— Tu ce spui, vechi prieten? Ne-a plăcut sau nu seara? 
Cină, dans în cerc şi, colac peste pupăză, puţin a lipsit să 
fim ucişi. Ţie ţi-a plăcut? 

Santinela se holbă în faţa calului lui Cuthbert cu ochii ei 


mari şi întunecaţi. 

— Spune că-i prea obosit ca să vorbească, rosti 
Cuthbert, apoi căscă. La fel şi eu, de fapt. Se uită la 
Roland. După ce a dat mâna cu tine, Will, am apucat să 
mă uit bine-n ochii domnului Jonas. Vrea să te ucidă. 

Roland încuviinţă. 

— Vor să ne ucidă pe toţi, spuse Alain. 

Roland încuviinţă din nou. 

— O să le îngreunăm misiunea, însă acum ştiu despre 
noi mai mult decât ştiau la cină. N-o să-i mai prindem 
niciodată cu garda jos ca acum. 

Se opri, exact cum se oprise şi Jonas la nici cinci 
kilometri distanţă de locul unde se aflau ei acum. Doar că 
în loc să se uite direct peste Marea Limpede, Roland şi 
prietenii lui se uitau în jos de-a lungul pantei lungi a 
povârnişului. O herghelie de cai mergea de la vest la est, 
aproape doar nişte umbre în lumina aceea. 

— Ce vezi, Roland? întrebă Alain, aproape timid. 

— Probleme, răspunse Roland, şi încă-n drumul nostru. 

Apoi dădu pinteni calului şi merse mai departe. Inainte 
să ajungă la dormitorul de la Bar K, se gândea din nou la 
Susan. La cinci minute după ce puse capul pe perna turtită 
şi aspră, visa deja la ea. 


VII 
PE POVÂRNIŞ 


1 


Trei săptămâni trecuseră de la cina organizată la Casa 
Primarului în cinstea venirii lor şi de la incidentul petrecut 
la Popasul Călătorilor. Nu mai avuseseră loc încleştări între 
Ka-tet-ul lui Roland şi cel al lui Jonas. Pe cerul nopţii, Luna 
Sărutărilor pălise şi Luna Neguţătorului îşi făcuse prima 
apariţie. Zilele erau luminoase şi călduroase; chiar şi 
bătrânii recunoşteau că era una dintre cele mai frumoase 
veri de când se ştiau ei. 

Într-o dimineaţă târzie la fel de frumoasă ca oricare din 
vara aceea, Susan Delgado călărea în galop un ros;//o de 
doi ani pe nume Pylon, mergând spre nord de-a lungul 
Povârnişului. Vântul îi usca lacrimile pe obraji şi îi trăgea în 
spate părul nelegat. Îl îmboldi pe Pylon să meargă mai 
repede, lovindu-i uşor coastele cu cizmele sale fără 
pinteni. Pylon grăbi treptat pasul, zbătând din urechi, 
lovind din coadă. Susan, îmbrăcată în jeanşi şi-n cămaşa 
kaki spălăcit prea mare pentru ea (era de-a tatălui ei) care 
provocase tot necazul, se aplecă peste şaua uşoară de 
antrenament, ţinând cornul cu o mână şi cu cealaltă 
mângâind gâtul vânjos şi catifelat al calului. 

— Mai mult! şopti ea. Mai mult şi mai repede! Haide, 
băiete! 

Pylon mai grăbi puţin pasul. Că putea să accelereze cu 
încă o treaptă, Susan era sigură; că mai avea una dincolo 
de aceasta, bănuia. 

Goniră de-a lungul muchiei celei mai înalte a 
Povârnişului şi ea abia dacă vedea magnificul versant de 
sub ea, tot numai verde şi auriu, ori felul în care se 
pierdea în ceața albăstrie a Mării Limpezi. In orice altă zi, 


priveliştea şi briza răcoroasă şi mirosind a sare i-ar fi 
ridicat moralul. Astăzi însă nu voia decât să audă tunetul 
egal şi jos al copitelor lui Pylon şi să simtă încordarea 
muşchilor lui sub ea; astăzi, voia să gonească mai repede 
decât propriile-i gânduri. 

Şi totul fiindcă dimineaţă coborâse echipată de călărie 
cu una dintre vechile cămăși ale tatălui ei. 


2 


Tuşa Cord era la sobă, înfăşurată în halat şi cu părul 
încă prins în plasă, îşi pregăti un bol cu ovăz şi-l aduse la 
masă. Susan ştiuse că ceva nu era bine îndată ce mătuşa 
ei se întorsese către ea, cu bolul în mână; văzuse atunci 
zvâcnetul de nemulţumire al buzelor Tuşei Cord şi privirea 
dezaprobatoare pe care o aruncase portocalei pe care 
Susan o descojea. Pe mătuşa ei încă o râcâia ideea 
arginţilor şi galbenilor pe care se aşteptase să-i aibă deja 
în mână, monede ce aveau să-i fie refuzate încă o vreme 
pentru că o vrăjitoare capricioasă decretase că Susan 
trebuie să se păstreze virgină până la toamnă. 

Aceasta nu era însă principala problemă, iar Susan o 
ştia. Cât se poate de simplu spus, se cam săturaseră una 
de cealaltă. Banii erau doar una dintre sursele 
dezamăgirilor Tuşei Cord; mizase pe faptul că va avea 
casa de la marginea Povârnişului doar pentru ea în vara 
aceea... cu excepţia, poate, a ocazionalei vizite din partea 
domnului Eldred Jonas, faţă de care Cordelia părea să aibă 
o slăbiciune. În schimb, iată-le acolo, o femeie care se 
apropie de apusul vieţii, cu buze subţiri şi dezamăgite pe 
un chip subţire şi dezamăgit, sâni cât nişte mere sub 
rochiile sale cu gât înalt şi guler strâmb (Gâtul, îi spunea 
deseori Susanei, este Primul Lucru Care Te Lasă), părul 
pierzându-şi vechea strălucire castanie şi arătând firişoare 
cărunte; cealaltă, tânără, inteligentă, agilă şi apropiindu-se 
de vârful vârstei frumuseţii sale fizice. Se zgândăreau 
reciproc, fiecare cuvânt părând să producă o scânteie, iar 


asta nu era surprinzător. Bărbatul care le iubise pe 
amândouă destul cât să le facă să se iubească reciproc 
plecase în lumea drepţilor. 

— Te duci să călăreşti? spusese Tuşa Cord, punând bolul 
jos şi aşezându-se într-o rază de soare matinal. 

Era un loc nepotrivit, unul în care n-ar fi permis 
niciodată să fie surprinsă, dacă domnul Jonas ar fi fost de 
faţă. Lumina puternică îi făcea chipul să semene cu o 
mască cioplită. La un colţ al gurii i se dezvolta o bubă; 
întotdeauna păţea aşa când nu dormea bine. 

— Mda, răspunse Susan. 

— Ar trebui să mănânci mai mult de atât, atunci. N-o să- 
ţi ţină de foame până la ora nouă, fată. 

— Ba o să-mi ţină, replicase ea, mâncând mai repede 
feliile de portocală. 

Vedea încotro mergea discuţia, vedea expresia de 
dezgust şi dezaprobare din ochii mătuşii ei, şi voia să 
plece de la masă înainte să înceapă problemele. 

— Lasă-mă să-ţi aduc un bol cu d-astea, vrei? întrebă 
Tuşa Cord şi îşi aruncă lingura în terciul de ovăz. 

În urechile Susanei sună precum copita unui cal călcând 
în noroi - sau în rahat - şi i se strânse stomacul. 

— O să-ţi ţină de foame până la prânz, dac-ai de gând să 
călăreşti până atunci. Presupun c-o domniţă fină ca tine nu 
poate fi deranjată cu treburi casnice... 

— Sunt toate făcute. 

Și ştii şi tu asta, nu mai adăugă ea. Le-am făcut în timp ce 
tu şedeai în fața oglinzii, zgândărindu-ţi buba aia de la gură. 

Tuşa Cord lăsă să cadă o bucată de unt în terci - Susan 
habar nu avea cum de femeia aceea îşi păstra silueta, 
sincer nu avea - şi o privi cum începea să se topească. Un 
moment, păru că micul dejun avea totuşi să se încheie 
într-o notă destul de civilizată. 

Apoi începu treaba cu cămaşa. 

— Înainte să ieşi din casă, Susan, vreau să-ţi dai jos 
zdreanţa aia de pe tine şi să-ţi iei una dintre noile bluze de 
călărie pe care ţi le-a trimis Thorin acum două săptămâni. 


Măcar atâta poţi face şi tu ca să-ţi arăţi... 

Orice ar mai fi spus mătuşa ei din acel punct încolo s-ar 
fi pierdut în izbucnirea de furie chiar dacă Susan n-ar fi 
întrerupt-o. Işi trecu o mână pe mânecă în jos, admirându-i 
textura - era aproape mătăsoasă, după atâtea spălări. 

— Zdreanta asta era a tatei! 

— Mda, a lu' Pat. Tuşa Cord pufni. E prea mare pentru 
tine şi-i prea roasă, şi oricum nu se cuvine s-o porţi. Când 
erai mică poate că era-n regulă să porţi o cămaşă 
bărbătească cu nasturi în faţă, da' acuma, că ai bust de 
femeie... 

Bluzele de călărie se aflau pe umeraşe în colţ; sosiseră 
cu patru zile în urmă şi Susan nu se sinchisise nici măcar 
să şi le ducă sus în cameră. Erau trei, una roşie, una 
verde, una albastră, toate de mătase, toate fără îndoială 
valorând o mică avere. Detesta aspectul lor pretenţios şi 
croiul prea bufant: mâneci ample care să fluture teatral în 
vânt, gulere mari şi lălâi... şi, desigur, decolteul adânc de 
care cel mai probabil Thorin nu şi-ar mai fi dezlipit ochii, 
dacă ea ar fi apărut în faţa lui îmbrăcată cu una dintre ele. 
Lucru pe care, cu voia zeilor, nu avea să-l facă nicicând. 

— „Bustul meu de femeie“, cum îi spui, puţin mă 
interesează pe mine şi n-are cum interesa pe nimeni 
altcineva atât timp cât călăresc, spuse Susan. 

— Poate da, poate nu. Dacă unul dintre îngrijitorii de cai 
ai Baroniei te-ar vedea - chiar Rennie, el se vântură prin 
părţile alea mai mereu, cum bine ştii - nu l-ar durea nimic 
să-i spună lui Hart că te-a văzut purtând una dintre 
camisas pe care cu atâta generozitate ţi le-a dăruit el. Nu 
zic bine? De ce tre’ să fii mereu aşa ţâfnoasă, fată? De ce 
eşti mereu aşa inflexibilă, aşa nedreaptă? 

— Tu ce bai ai cum sunt eu? întrebase Susan. Tu ai 
banii, nu? Şi o să ai şi mai mulţi. După ce o să mă fută el. 

Tuşa Cord, albă la faţă şi afişând o mină şocată şi 
furioasă, se aplecase peste masă şi o pălmuise. 

— Cum cutezi să rosteşti cuvântul ăla în casa mea, 
malhablaaa ce eşti? Cum cutezi? 


În clipa aceea începuseră să-i curgă lacrimile - auzind-o 
spunând că era casa ei. 

— A fost casa tatălui meu! A lui şi a mea! Tu erai de 
capul tău, nu aveai unde te duce, decât poate la ospiciu, şi 
el te-a primit sub acoperişul lui! Ţi-a dat un adăpost, Tuşică! 

Ultimele două felii de portocale erau încă în mâna ei. Le 
aruncă în faţa mătuşii, apoi se împinse de la masă cu atâta 
violenţă încât scaunul i se clătină, se înclină şi căzu cu ea 
cu tot la podea. Umbra mătuşii ei căzu peste ea. Cu părul 
atârnându-i, cu obrazul pălmuit pulsând, cu ochii arzând-o 
de lacrimi şi cu gâtul umflat şi încins, Susan se târî cu 
frenezie de sub ea. Într-un târziu, izbuti să stea în picioare. 

— Fată nerecunoscătoare ce eşti, zise mătuşa ei. Vocea 
sa era moale şi atât de plină de venin, încât era aproape 
mângâietoare. După toate câte am făcut pentru tine şi 
după toate câte a făcut Hart Thorin pentru tine. Păi, până 
şi gloaba pe care vrei s-o călăreşti în dimineaţa asta a fost 
darul din respect al lui Hart pentru... 

— PYTON A FOST AL NOSTRU! strigă ea, aproape orbită 
de furie auzind acea intenţionată ascundere a adevărului. 
TOATE AU FOST! CAII, PĂMÂNTUL... AU FOST ALE NOASTRE! 

— Lasă vocea mai jos, spuse Tuşa Cord. 

Susan inspiră adânc şi încercă să-şi găsească o fărâmă 
de control. Îşi îndepărtă părul de pe faţă, expunând urma 
roşie lăsată de mâna Tugşei Cord pe obrazul său. Cordelia 
tresări puţin, văzând-o. 

— Tata n-ar fi îngăduit niciodată asta, spuse Susan. N-ar 
fi îngăduit niciodată să devin metresa lui Hart Thorin. 
Oricare ar fi fost opinia lui despre Hart ca primar... sau ca 
patrono... niciodată n-ar fi îngăduit asta. Şi tu o ştii. O ştii 
bine. 

Tuşa Cord îşi dădu ochii peste cap, apoi răsuci un deget 
în jurul urechii, ca pentru a sugera că Susan îşi luase 
câmpii. 

— Tu însăţi ai fost de acord cu asta, scumpa mea 
domniţă, oh, atât de tânără şi frumuşică. Mda, chiar aşa. Și 
dac-acuma sufleţelul tău impresionabil de fetiţă îţi dă ghes 


să-ţi iei cuvântul înapoi... 

— Mda, aprobă Susan. Am fost de acord cu târgul, 
adevărat. După ce m-ai bătut tu la cap zi şi noapte, după 
ce ai venit la mine în lacrimi... 

— Asta n-am făcut niciodată! strigă Cordelia, înţepată. 

— Aşa repede ai uitat, Tuşică? Mda, se pare. Aşa cum 
până diseară vei fi uitat că m-ai pălmuit la micul dejun. Ei, 
eu n-am uitat. Ai plâns, ba bine că nu, ai plâns şi mi-ai 
spus că te temi că vom fi izgonite de pe pământ, cum nu 
mai deţinem drept legal asupra lui, că ne vom afla pe 
drumuri, ai plâns şi ai spus... 

— Ajunge! ţipă Tuşa Cord. Nimic n-o deranja mai mult pe 
lume decât să-i fie întoarse vorbele. N-ai dreptul să-mi 
vorbeşti aşa cum n-ai nici dreptul să te plângi ca o oaie 
proastă! Haide! Pleacă de aici! 

Susan continuă însă. Furia ei dăduse peste margini şi nu 
mai putea fi controlată. 

— Ai plâns şi ai spus că vom fi izgonite, alungate la vest, 
că nu vom mai vedea niciodată casa tatei sau Hambry-ul.. 
Şi apoi, când am fost destul de speriată, ai vorbit despre 
adorabilul copilaş pe care-l voi avea. Despre faptul că ne 
vom primi înapoi pământul care oricum era al nostru încă 
de la început. Despre faptul că ne vom primi înapoi caii 
care oricum erau şi ei deja ai noştri. Ca semn de 
sinceritate din partea primarului, am un cal pe care eu 
însămi l-am ajutat să vină pe lume. Şi ce am făcut ca să 
merit aceste lucruri care oricum ar fi fost ale mele, de nu 
s-ar fi pierdut o singură foaie de hârtie? Ce am făcut ca el 
să-ţi dea ţie bani? Ce am făcut dacă nu să promit că-l voi 
fute în vreme ce nevastă-sa de patruzeci de ani doarme în 
camera alăturată? 

— Să-nţeleg, atunci, că banii-i vrei? întrebă Tuşa Cord, 
zâmbind crispată. Da, da, chiar aşa? Îi vei avea, atunci. la- 
i, ia-i, pierde-i, dă-i de mâncare la porci, puţin îmi pasă! 

Se întoarse spre taşca ei, care stătea agăţată de un 
stâlp lângă sobă. Începu să scotocească prin ea, însă 
mişcările sale pierdură repede din viteză şi convingere. In 


stânga uşii de la bucătărie era atârnată o oglindă ovală şi 
în ea Susan zări chipul mătuşii ei. Ce văzu acolo - un 
amestec de ură, disperare şi lăcomie - o făcu să-i stea 
inima în loc. 

— Lasă, Tuşică. Văd că-ţi vine greu să te desparţi de ei, 
iar eu oricum nu i-aş primi. Sunt bani de curvit. 

Tuşa Cord se întoarse înapoi la ea, cu chipul şocat, 
uitând imediat de taşcă. 

— Asta nu-i curvăsărie, prostănaco! Păi, unele dintre 
cele mai mari femei din istorie au fost metrese, iar unii 
dintre cei mai mari bărbaţi s-au născut din metrese. Asta 
nu-i curvăsărie! 

Susan smulse bluza de mătase roşie de unde era 
agăţată şi o ridică în aer. Cămaşa i se mulă pe sâni de 
parcă ar fi tânjit dintotdeauna să-i atingă. 

— Atunci, el de ce-mi trimite hainele astea de curvă? 

— Susan! 

Tuşa Cord avea lacrimi în ochi. 

Susan azvârli bluza spre ea la fel cum făcuse cu feliile 
de portocală. Aceasta ateriză la picioarele femeii. 

— Ridic-o şi trage-o pe tine, dacă asta vrei. Depărtează- 
ţi tu picioarele pentru el, dacă asta vrei. 

Se răsuci şi ieşi pe uşă. 

Ţipătul semiisteric al mătuşii ei o urmase: 

— Să nu cumva să-ţi faci gânduri prosteşti, Susan! 
Gândurile prosteşti duc la fapte prosteşti, şi-i prea târziu 
pentru amândouă! Ai fost de acord! 

Susan ştia asta. Şi oricât de repede îl călărea pe Pylon 
de-a lungul Povârnişului, nu avea cum să lase-n urmă ceea 
ce ştia. Fusese de acord şi indiferent cât de îngrozit ar fi 
fost Pat Delgado de aranjamentul în care se băgase fiica 
lui, un singur lucru l-ar fi văzut clar: Susan făcuse o 
promisiune, iar promisiunile trebuie respectate. Pe cei care 
n-o făceau îi aştepta iadul. 


3 


Întoarse uşor calul cât acesta încă mai avea destul suflu. 
Se uită înapoia ei, văzu că străbătuse aproape un 
kilometru şi jumătate şi-l mai îndemnă să coboare puţin - 
în galop mic, la trap, apoi în pas energic. Trase adânc aer 
în piept şi-l eliberă. Pentru prima oară în acea dimineaţă 
observă frumuseţea clară a zilei - pescăruşi zburând în 
cerc în văzduhul ceţos spre vest, ierburi înalte de jur 
împrejurul ei şi flori în fiecare spărtură umbroasă: 
albăstrele, cafeluţe, brumărele şi preferatele ei, delicatele 
flori de mătase albastre. De pretutindeni se auzea 
zumzetul somnolent al albinelor. Sunetul o calma şi, pe 
când valul înalt al sentimentelor sale începu să scadă 
puţin, reuşi să recunoască un lucru în sinea ei... să-l 
recunoască şi apoi să-i dea glas. 

— Will Dearborn, rosti ea şi se cutremură la sunetul 
numelui pe buzele ei, chiar dacă nu era nimeni acolo să-l 
audă, decât Pylon şi albinele. 

Aşa că-l rosti din nou, iar când cuvintele îi ieşiră pe gură, 
întoarse brusc încheietura mâinii, ducând-o la buze, şi o 
sărută acolo unde sângele fremăta cel mai aproape de 
suprafaţă. Mişcarea o şocă, întrucât nu ştia că urma să o 
facă, şi o şocă şi mai tare deoarece gustul pielii şi al 
sudorii sale o excită imediat. Simţi o poftă de a se răcori 
aşa cum făcuse în pat, după ce-l întâlnise pe băiat. La cum 
se simţea, nici nu avea să-i ia mult timp. 

În schimb, mârâi sudalma preferată a tatălui ei - „O, 
Muşc-o!“ - şi scuipă pe lângă cizma sa. Will Dearborn 
fusese răspunzător pentru prea multe neplăceri în viaţa ei, 
în ultimele trei săptămâni; Will Dearborn cu tulburătorii lui 
ochi albaştri, părul lung închis la culoare şi atitudinea sa 
fermă, moralizatoare. Ştiu să fiu discret, doamnă. Cât despre 
buna-cuviință? Mă surprinde că ştii cuvântul. 

Ori de câte ori se gândea la asta, sângele-i cânta cu ură 
şi ruşine. Mai mult cu ură. Cum îndrăznea el să o judece? 
El, care crescuse beneficiind de tot luxul, fără-ndoială cu 


servitori care-i făceau orice moft şi cu atât de mult aur, 
încât cel mai probabil nu-i trebuia la nimic - i se dădea 
orice poftea pe gratis, ca favoare. Ce ştia un băiat ca el - 
căci doar asta era, de fapt, doar un băiat - despre grelele 
alegeri pe care le făcuse ea? La o adică, cum putea cineva 
precum domnul Will Dearborn din Hemphill să înţeleagă că 
ea nici măcar nu făcuse alegerile acelea? Că fusese 
transportată spre ele aşa cum o pisică îşi transportă un pui 
îndărătnic înapoi în culcuş, ducându-l de pielea gâtului? 

Totuşi, tânărul nu-i ieşea din gând; ea ştia, chiar dacă 
Tuşa Cort nu bănuia nimic, că la cearta lor de dimineaţă 
asistase o a treia persoană nevăzută. 

Şi mai ştia un lucru, ceva ce ar fi necăjit-o pe mătuşa ei 
peste poate. 

Faptul că nici Will Dearborn nu uitase de ea. 


4 


La aproximativ o săptămână după cina de bun venit şi 
dezastruos de dureroasa remarcă a lui Dearborn faţă de 
ea, retardatul împiedicat de la Popasul Călătorilor - 
Sheemie îi spuneau oamenii - îşi făcuse apariţia la casa pe 
care Susan şi mătuşa ei o împărțeau. Ţinea în mâini un 
buchet mare, compus în principal din flori sălbatice care 
creşteau pe Povârniş, dar presărat şi cu câţiva trandafiri 
sălbatici de culoare închisă. Semănau cu nişte semne de 
punctuație roz. Când deschise poarta, neaşteptând să fie 
invitat, pe chipul băiatului era imprimat un zâmbet larg, 
solar. 

La momentul acela Susan mătura trotuarul din faţă; 
Tuşa Cort era în spate, în grădină. Noroc că era aşa, deşi 
faptul nu era foarte surprinzător; în ultimele zile, ele se 
înțelegeau cel mai bine atunci când drumurile li se 
intersectau cât mai puţin posibil. 

Susan îl privise pe Sheemie apropiindu-se pe alee, 
surâsul lui radiind din spatele buchetului de flori pe care îl 
ţinea ridicat, cu un amestec de fascinaţie şi groază. 


— Ziua bună, Susan Delgado, fiica lui Pat, rosti vesel 
Sheemie. Vin la tine ca trimis şi-ţi cer iertare dacă te 
deranjez cumva, o mda, căci eu sunt pacoste pentru 
oameni, şi o ştiu la fel de bine ca ei. Astea-s pentru tine. 
Poftim. 

Întinse florile şi fata văzu un pliculeţ împăturit şi pitit 
printre ele. 

— Susan? 

Vocea Tuşei Cord, venind de după casă... şi apropiindu- 
se. 

— Susan, ai auzit poarta? 

— Da, mătuşă! strigă ea înapoi. 

Blestemate fie urechile ascuţite ale femeii! Susan culese 
iute plicul dintre brumărele şi margarete. Îl piti în 
buzunarul rochiei. 

— Is de la al treilea cel mai bun prieten al meu, explică 
Sheemie. Am trei feluri de prieteni acum. Atâtea. 

Ridică două degete, se încruntă, mai adăugă două, după 
care surâse sincer. 

— Arthur Heath e primul meu cel mai bun prieten, Dick 
Stockworth e al doilea cel mai bun prieten al meu. Al 
treilea cel mai bun prieten... 

— Taci! făcu Susan cu voce joasă şi pripită, care făcu 
zâmbetul lui Sheemie să pălească. Să nu sufli o vorbă 
despre cei trei prieteni ai tăi. 

Fata se îmbujoră niţel, pielea i se înroşi aproape ca luată 
de febră - îi cobori, parcă, de la obraji pe gât, apoi până 
jos de tot, la picioare. In ultima săptămână se vorbise mult 
în Hambry despre noii prieteni ai lui Sheemie - aveai 
impresia că despre nimic altceva nu se mai vorbea. 
Poveştile pe care le auzise ea erau ciudate, însă dacă nu 
erau adevărate, de ce versiunile povestite de martori atât 
de diferiţi semănau aşa de tare? 

Susan încă se străduia să-şi recapete controlul, când 
Tuşa Cord veni de după colţ. Văzând-o, Sheemie făcu un 
pas înapoi, tulburarea sa transformându-se în uimire 
sinceră. Mătuşa fetei era alergică la înţepătura albinelor şi 


în momentul acela era înfăşurată din creştetul pălăriei de 
pai şi până la tivul rochiei verde-şters într-un văl de tifon 
care o făcea să arate bizar în lumina puternică a soarelui şi 
de-a dreptul înfricoşătoare la umbră. Ca o tuşă finală, într- 
o mână vârâtă în mănuşă ţinea o foarfecă de grădină 
murdară de pământ. 

Văzu buchetul şi se năpusti asupra lui, cu foarfeca 
ridicată. Când ajunse la nepoata sa, vâri foarfeca într-o 
gaică a curelei (aproape cu reticenţă, i se păru nepoatei) şi 
îşi ridică vălul de pe faţă. 

— Cine ţi-a trimis astea? 

— Nu ştiu, Tuşică, răspunse Susan, mult mai calm decât 
se simţea. Acesta e tânărul de la han... 

— Han! pufni Tuşa Cord. 

— Nu pare să ştie cine l-a trimis, urmă Susan. 

Numai de-ar fi reuşit să-l trimită pe Sheemie de acolo! 

— El e... păi, presupun că ai putea spune că e... 

— E un prost, da, ştiu asta. 

Tuşa Cord îi aruncă Susanei o privire scurtă, iritată, apoi 
îşi îndreptă atenţia spre Sheemie. Vorbind cu mâinile 
înmănuşate aşezate pe genunchi, strigându-i direct în faţă, 
femeia întrebă: 

— CINE... A... TRIMIS... FLORILE... ASTEA... TINERE? 

Faldurile voalului ei de faţă, care fuseseră împinse 
deoparte, căzură la loc. Sheemie mai făcu un pas îndărăt. 
Părea speriat. E 

— A FOST... POATE... CINEVA DE LA... FALEZA?... DE LA... 
PRIMARELE... THORIN?... SPUNE-MI... ŞI EU... ÎTI VOI... DA... 
UN PENNY. 

Susanei îi stătu inima în loc, convinsă că tânărul va 
vorbi, că nu va avea minte să înţeleagă că-i va provoca ei 
necazuri. Da, cel mai probabil aşa avea să fie. 

Sheemie însă clătină doar din cap. 

— Nu tiu minte. Am capu’ gol, sai, aşa-l am. Stanley zice 
că-s zevzec. 

Surâsul îi apăru din nou pe buze, un zâmbet splendid 
plin de dinţi albi, egali. Tuşa Cord îi răspunse cu o grimasă. 


— O, prostule! Pleacă, atunci. Du-te aţă înapoi în oraş - 
nu tândăli p-aci, sperând să capeţi o pană de gâscă. Un 
băiat care nu-şi aminteşte nu merită nici măcar un penny! 
Şi să nu te mai prind p-aci, indiferent cin' te pune să-i 
aduci flori tinerei sai. Auzitu-m-ai? 

Sheemie încuviinţase energic din cap. Apoi: 

— Sai? 

Tuşa Cord se încruntă la el. Linia verticală de pe fruntea 
ei fusese foarte adâncă-n ziua aceea. 

— De ce eşti înfăşurată toată-n pânze de păianjen, sai? 

— Dispari de aici, neruşinatule! strigă Tuşa Cord. 

Avea o voce puternică atunci când voia să o folosească, 
iar Sheemie sări înapoi din calea ei, panicat. 

Când fusese sigură că flăcăul o luase înapoi pe Drumul 
Mare spre oraş şi că n-avea nicio intenţie să se întoarcă la 
poarta lor pentru a trage de timp în speranţa unui bacşiş, 
Tuşa Cord se răsucise spre Susan. 

— Pune-le în apă până ce nu se veştejesc, scumpa mea 
domniţă, oh, atât de tânără şi frumuşică, şi să nu te văd cu 
capu-n nori, întrebându-te cine ar putea fi admiratorul tău 
secret. 

Atunci, Tuşa Cord zâmbise. Un zâmbet adevărat. Ce o 
îndureră cel mai tare pe Susan, ce o tulbură cel mai tare, 
fu faptul că mătuşa ei nu era un căpcăun dintr-o poveste 
pentru copilaşi, nu era o vrăjitoare ca Rhea de pe Cos. În 
faţa ei nu se afla un monstru, ci doar o fată bătrână cu 
câteva ambiţii sociale, o pasiune pentru aur şi argint şi 
nutrind teama de a nu ajunge în mizerie, fără niciun sfanţ. 

— Cei ca noi, Susie dragă, zisese ea, vorbind pe un 
apăsat ton mieros, e mai bine să se dedice treburilor 
casnice şi să lase visurile celor care şi le permit. 


5 


Fusese sigură că florile erau din partea lui WIII, şi 
avusese dreptate. Scrisul lui era clar şi destul de elegant: 
Dragă Susan Delgado, 


Am vorbit fără mine seara trecută, şi îţi cer iertare. 
Putem să ne vedem, ca să-ţi vorbesc? Trebuie să fie între 
patru ochi. £ o chestiune importantă. Dacă accepti, 
transmite-mi mesajul prin băiatul care ţi-a adus florile. E 
de încredere. 

WILL DEARBORN 


O chestiune importantă. Subliniat. Simţea o puternică 
dorinţă de a afla ce era atât de important pentru el şi se 
puse în gardă să nu facă nimic prosteşte. Poate că băiatul 
se îndrăgostise de ea... şi dacă era aşa, a cui era vina? 
Cine vorbise cu el, cine-i călărise calul, cine-i arătase 
picioarele goale, descălecând ca la carnaval? Cine-i pusese 
mâinile pe umeri şi-l sărutase? 

O ardeau obrajii şi fruntea, gândindu-se la asta, şi un alt 
cerc înflăcărat i se părea că-i coboară încet pe corp. Nu 
era sigură că regreta sărutul, dar fusese o greşeală, cu sau 
fără regrete. A-l vedea din nou acum ar fi fost o greşeală şi 
mai mare. 

Şi totuşi, îşi dorea să-l vadă şi ştia în adâncul sufletului 
că era pregătită să pună deoparte furia faţă de el. Făcuse 
însă o promisiune. 

Promisiunea aceea nenorocită. 

În noaptea aceea zăcu fără somn, frământându-se în 
pat, spunându-şi întâi că ar fi mai bine, mai demn, să 
păstreze pur şi simplu tăcerea, apoi compunând în gând 
mesaje de răspuns: unele răutăcioase, altele reci şi altele 
cu o tentă marginală de flirt. 

Când auzise clopotul sunând miezul nopţii, semn că o zi 
se încheiase şi că începea una nouă, trăsese concluzia că 
totul are o limită. Sărise din pat, se dusese la uşă, o 
deschisese şi-şi iţise capul pe hol. Când auzise sunetele ca 
de flaut ale Tuşei Cord sforăind, închisese uşa la loc, 
traversase spre pupitrul de lângă fereastră şi aprinsese 
lampa. Luase una dintre foile de pergament din sertarul de 
sus, o rupsese în jumătate (în Hambry, singura crimă mai 
mare decât irosirea hârtiei era irosirea animalelor de rasă 


nobilă), şi apoi scrise cu iuţeală, ştiind intuitiv că cea mai 
mică ezitare o putea condamna la alte ore de indecizie. 
Fără nicio formulă de salut şi fără a se semna, scrise 
răspunsul dintr-o suflare: 


Nu pot să te văd. N-ar fi cuvenit. 


Împăturise mic hârtia, stinsese lampa şi se întorsese în 
pat, unde piti bileţelul la loc sigur, sub pernă. În două 
minute, dormea. A doua zi, când mersese la oraş cu 
treburi, îşi făcuse drum pe la Popasul Călătorilor, care, la 
ora unsprezece a dimineţii, emana tot şarmul unei vietăţi 
care şi-a întâlnit crunta moarte pe marginea drumului. 

Curtea din faţă a tavernei era un pătrat de pământ 
bătut, tăiat la jumătate de o bară lungă pentru priponit 
sub care se afla un jgheab de adăpat. Sheemie împingea o 
roabă de-a lungul barei, culegând cu o lopată balegile 
cailor legaţi acolo noaptea trecută. Purta un sombrero roz 
comic şi cânta „Golden Slippers“. Susan se îndoia că mulţi 
dintre clienţii Popasului aveau să se trezească într-o 
dispoziţie la fel de bună ca Sheemie în dimineaţa aceea... 
aşa că, dacă te gândeai bine, cine era mai zevzec? 

Se uită în jur pentru a se asigura că n-o spiona nimeni şi 
se apropie de Sheemie şi-l atinse pe umăr. Tânărul păru 
speriat la început, şi Susan nu-l învinui - conform 
poveştilor pe care le auzise, Depape, prietenul lui Jonas, 
aproape că-l omorâse pe sărmanul băiat fiindcă vărsase 
băutură pe cizmele lui. 

Apoi Sheemie o recunoscu. 

— Bună, Susan Delgado de acolo de la marginea 
oraşului, zise el jovial. O zi bună-ţi doresc, sai. 

Se înclină - o imitație amuzantă a felului specific 
Baroniilor Centrale în care se înclinau cei trei noi prieteni 
ai săi. Zâmbind, fata îi răspunse cu o reverență scurtă 
(îmbrăcată în jeanşi, trebuia să se ţină de poalele unei 
rochii imaginare, însă femeile din Mejis se obişnuiseră să 
facă asta). 


— Vezi florile mele, sai? întrebă el, arătând spre latura 
nevopsită a Popasului. 

Ce văzu acolo o mişcă profund: un şir de flori de mătase 
asortate, albastre şi albe, crescând de-a lungul bazei 
clădirii. Aveau un aer deopotrivă brav şi jalnic, fremătând 
în adierea slabă a vântului de dimineaţă, având în faţă 
curtea stearpă şi plină de balegi, iar în spate scândurile 
negeluite ale tavernei. 

— Tu le-ai cultivat, Sheemie? 

— Mda, chiar eu. Şi domnul Arthur Heath din Gilead mi-a 
promis din cele galbene. 

— N-am văzut niciodată flori de mătase galbene. 

— O, nu, nici eu, da’ domnu’ Arthur Heath zice că au din 
acelea în Gilead. 

Se uită la Susan cu un aer solemn, ţinând lopata în 
mână aşa cum un soldat ar ţine o puşcă sau o suliță. 

— Domnu' Arthur Heath mi-a salvat viaţa. Aş face orice 
pentru el. 

— Chiar aşa, Sheemie? întrebă ea, mişcată. 

— Totodată, el are o santinelă! E un cap de pasăre! Şi 
când el îi vorbeşte, prefăcându-se, mamă ce mai râd! Mda, 
să te tăvăleşti pe jos! 

Ea se uită din nou în jur ca să se asigure că nu trăgea 
nimeni cu ochiul (cu excepţia totemurilor cioplite de 
vizavi) şi scoase biletul, împăturit mic, din buzunarul 
jeanşilor. 

— Îi poţi da asta domnului Dearborn din partea mea? Şi 
el ţi-e prieten, aşa-i? 

— Will? Mda! 

Luă biletul şi-l puse cu grijă în buzunar. 

— Şi nu spune nimănui. 

— Şşşş! făcu el aprobator, ducând un deget la buze. 
Avea ochii amuzant de rotunzi sub acea ridicolă pălărie roz 
de damă pe care o purta. Ca atunci când ţi-am adus florile. 
Gura mică! 

— Aşa-i, gura mică. Să ne vedem cu bine, Sheemie. 

— Aşa să fie, Susan Delgado. 


Apoi, tânărul se reapucase de făcut curăţenie. Susan 
mai rămăsese acolo, uitându-se, un moment, simțindu-se 
încurcată şi nelalocul ei. Acum, că biletul fusese transmis 
cu succes, ceva îi dădea ghes să i-l ceară înapoi lui 
Sheemie, să taie tot ce scrisese şi să promită că-l va 
întâlni. Fie şi numai ca să-i vadă din nou ochii albaştri, 
fermi, uitându-se la ea. 

Atunci, celălalt prieten al lui Jonas, cel care purta manta, 
ieşi cu pas ţanţoş din magazinul universal. Susan era 
sigură că n-o văzuse - bărbatul ţinea capul în pământ şi-şi 
rula o ţigară - însă nu avea de gând să-şi forţeze norocul. 
Reynolds discuta cu Jonas, iar Jonas discuta - mult prea 
mult! - cu Tuşa Cord. Dacă Tuşa Cord afla că nepoata ei 
stătuse la poveşti cu băiatul care-i adusese flori, cel mai 
probabil aveau să apară întrebări. Din cele la care ea nu 
voia să răspundă. 


6 


Toate astea tin acum de trecut, Susan - ce-i dus e bun dus. 
Mai bine să te întorci cu gândul în prezent. 

Îl făcu pe Pylon să se oprească şi se uită în josul 
Povârnişului la caii care se mişcau şi păşteau acolo. Erau 
într-un număr surprinzător de mare în dimineaţa aceea. 

Nu mergea. Mintea i se întorcea întruna la Will 
Dearborn. 

Ce ghinion avusese să-l întâlnească! De n-ar fi fost 
întâlnirea aceea întâmplătoare pe când se întorcea de pe 
Cos, deja poate că s-ar fi împăcat cu situaţia - era o fată 
practică din fire, la urma urmei, iar o promisiune era o 
promisiune. Categoric, nu s-ar fi aşteptat niciodată să-şi 
facă gânduri negre şi să tremure la gândul că-şi va pierde 
fecioria, iar perspectiva de a purta şi a aduce pe lume un 
copil chiar o entuziasmase. 

Numai că Will Dearborn schimbase totul; îşi făcuse loc în 
mintea ea şi acum nu se mai dădea dus, un chiriaş care se 
împotriva expulzării. Remarca pe care o făcuse în timp ce 


dansau îi stăruia în gând ca un cântec pe care îl fredonezi 
fără să vrei, deşi îl deteşti. Fusese necruțătoare şi ipocrită 
remarca aceea... totuşi, oare nu conţinea ea şi un grăunte 
de adevăr? Rhea avusese dreptate în privinţa lui Hart 
Thorin, măcar de acest lucru Susan nu se mai îndoia. 
Presupunea că vrăjitoarele aveau dreptate în privinţa 
poftelor bărbaţilor chiar şi atunci când se înşelau în toate 
celelalte privinţe. Acesta nu era un gând plăcut, însă 
foarte probabil era unul adevărat. 

Inoportuna intruziune a lui Will Dearborn fusese cea 
care îi îngreunase ei sarcina de a accepta ceea ce trebuia 
acceptat, el era cel care o împinsese la certuri în care 
abia-şi mai recunoştea propria voce ascuţită şi disperată, 
el era cel care o vizita în vise - vise în care o cuprindea cu 
braţele de mijloc şi o săruta, o săruta, o săruta. 

Descălecă şi merse puţin pe deal în jos cu frâiele 
înfăşurate în pumn. Pylon o urmă ascultător şi, când fata 
se opri pentru a se uita spre ceața albăstrie dinspre sud- 
vest, lăsă capul în jos şi reîncepu să pască. 

Credea că avea nevoie să-l mai vadă o dată pe Will 
Dearborn, fie şi numai pentru a acorda acelei înnăscute 
părţi practice din ea o şansă de a se reafirma. Avea nevoie 
să îl vadă la dimensiunea lui normală şi nu la aceea pe 
care i-o croise mintea sa în gândurile-i calde şi-n visele şi 
mai calde. Odată treaba asta îndeplinită, putea să-şi vadă 
de viaţă şi să facă ce trebuia făcut. Poate de aceea 
apucase pe cărarea aceasta - aceeaşi pe care o străbătuse 
şi ieri, şi alaltăieri, şi răsalaltăieri. Tânărul se plimba prin 
acea parte a Povârnişului; aşa auzise ea în piaţa de la 
periferie. 

Se întoarse cu spatele la Povârniş, ştiind deodată că Will 
va fi acolo, ca şi când gândul ei l-ar fi chemat - sau ka-ul 
ei. 

Văzu doar cerul albastru şi linia joasă a colinelor care se 
curba blând precum linia coapsei, şoldului şi mijlocului 
unei femei care stă întinsă în pat, pe o parte. Susan simţi 
că o umple un sentiment amar de dezamăgire. Aproape ii 


simţi gustul în gură, ca nişte frunze de ceai ude. 

O luă înapoi spre Pylon, intenţionând să se întoarcă 
acasă şi să rezolve cu scuzele pe care socotea că trebuia 
să le prezinte. Cu cât o făcea mai repede, cu atât se 
rezolva problema mai repede. Intinse mâna spre scăriţa 
stângă, care era răsucită puţin, şi când făcu asta, un 
călăreț apăru la orizont, profilându-se pe cer în locul care- 
n imaginaţia ei semăna cu un şold de femeie. Omul 
rămase acolo, o simplă siluetă călare, dar ea ştiu pe dată 
cine era. 

Fugi! îşi comandă deodată, cuprinsă de panică. Suie în şa 
şi ia-o la galop! Pleacă de aici! Repede! Înainte să se întâmple 
ceva teribil... înainte să fie într-adevăr vorba de ka, venit să 
te ia pe tine şi toate planurile tale pe sus, ca vântul, şi să te 
poarte peste întinsul cerului departe, tare departe! 

Nu fugi. Rămase cu frâiele lui Pylon într-o mână şi-i 
murmură ceva când armăsarul rosi/lo ridică privirea şi 
necheză în semn de salut spre juganul cel mare şi murg 
care cobora dealul. 

Apoi Will fu acolo, întâi deasupra ei şi privind-o de sus, 
după care descălecă dintr-o singură mişcare lejeră, lichidă, 
pe care Susan nu credea c-ar fi putut-o egala, cu toţi anii 
ei de echitație. De data aceasta, flăcăul nu întinse piciorul, 
înfigând călcâiul în pământ, şi nici nu descrise o mişcare 
amplă cu pălăria, însoţind astfel o plecăciune comică în 
solemnitatea ei; acum, privirea pe care i-o aruncă fu 
fermă, gravă şi tulburător de matură. 

Se priviră unul pe altul în liniştea deplină de pe Povârniş, 
Roland din Gilead şi Susan din Mejis, şi-n sufletul ei fata 
simţi iscându-se o boare de vânt. Se temea de ea și o 
primea totodată cu braţele deschise. 


7 


— 'Neaţa bună, Susan, zise el. Mă bucur să te revăd. 
Ea nu spuse nimic, rămânând atentă în aşteptare. Oare-i 
auzea şi el bătăile inimii la fel de clar cum şi le auzea ea? 


Sigur că nu; asta era o bazaconie romantică. Totuşi, ei i se 
părea că oricine se afla pe o rază de cincizeci de metri îi 
putea auzi inima bubuind. 

Will făcu un pas în faţă. Ea făcu unul în spate, privindu-l 
cu neîncredere. El lăsă capul în pământ o clipă, apoi îl 
ridică înapoi, strângând din buze. 

— lartă-mă, rogu-te, spuse el. 

— Nu zău! 

Vocea ei era rece. 

— Ce-am spus în seara aceea a fost neîntemeiat. 

La aceasta, Susan simţi o scânteie de furie adevărată. 

— Puțin îmi pasă că a fost neîntemeiat; îmi pasă că a 
fost nedrept. Că m-a rănit. 

O lacrimă i se revărsă din ochiul stâng şi curse pe obraz. 
Se pare că ochii nu-i secaseră, totuşi. 

Crezu că ceea ce spusese îl va ruşina, dar, deşi obrajii 
tânărului se înroşiră puţin, ochii lui rămaseră ferm aţintiţi 
spre ai ei. 

— M-am îndrăgostit de tine, spuse el. De aceea am 
spus-o. S-a întâmplat încă dinainte să mă săruţi, cred. 

Fata râse... dar simplitatea cu care Will rostise cuvintele 
făcu râsul să-i sune fals în propriile-i urechi. Spart. 

— Domnule Dearborn... 

— Will. Te rog. 

— Domnule Dearborn, insistă ea, răbdătoare ca o 
învăţătoare care lucrează cu un elev slab la minte, ideea 
este ridicolă. În urma unei singure întâlniri? A unui singur 
sărut? Un sărut ca de la o soră? Acum ea era cea care 
roşea, dar continuă fără zăbovire: Astfel de lucruri se 
întâmplă în poveşti, dar în viaţa reală? Nu cred. 

Ochii lui nu se desprinseră însă nicio clipă de ai săi, şi în 
ei Susan văzu o parte din sinele adevărat al lui Roland: 
romantismul profund al sufletului său, precum un fabulos 
filon de metal îngropat în granitul caracterului său practic. 
Tânărul accepta iubirea mai mult ca fapt al vieţii, iar asta 
anihila blândul ei dispreţ faţă de ei amândoi. 

— lartă-mă, rogu-te, repetă flăcăul. 


Era un soi de încăpățânare brută în el. Asta o exaspera, 
o amuza şi o îngrozea pe Susan, toate în acelaşi timp. 

— Nu-ţi cer să-mi întorci iubirea, nu de aceea mi-am 
spus cuvântul. Mi-ai zis că situaţia ta e complicată... 

Acum, ochii lui îi slăbiră pe ai ei, şi se uită lung spre 
Povârniş. Chiar râse puţin. A 

— L-am făcut până şi prostănac, nu-i aşa? In faţa ta. 
Deci cine-i prostănacul, până la urmă? 

Ea zâmbi; nu se putu abţine. 

— Ai mai spus şi că ţi-a ajuns la ureche că-i plac 
băuturile tari şi fetele în floare. 

Roland se lovi cu podul palmei peste frunte. Dacă 
prietenul lui, Arthur Heath, ar fi făcut asta, fata l-ar fi luat 
drept un gest intenţionat, comic. Nu însă şi-n cazul lui Will. 
Ceva îi spunea că tânărul nu prea gusta comedia. 

Din nou, tăcere între ei, de data aceasta nu la fel de 
stânjenitoare. Cei doi cai, Rusher şi Pylon, păşteau 
satisfăcuţi unul lângă celălalt. Dacă am fi cai, totul ar fi mult 
mai uşor, gândi ea şi aproape râse în barbă. 

— Domnule Dearborn, tu înţelegi că eu am fost de acord 
cu un aranjament? 

— Mada. 

Roland zâmbi când ea ridică sprâncenele, surprinsă. 

— Nu te iau peste picior, dialectul e de vină. Pur şi 
simplu... îl adopţi inconştient. 

— Cine ţi-a vorbit de situaţia mea? 

— Sora primarului. 

— Coral. 

Susan strâmbă din nas şi decise că nu era surprinsă. Şi 
bănuia că erau alţii care ar fi putut explica situaţia ei în 
termeni chiar mai cruzi. Eldred Jonas, de pildă. Rhea de pe 
Coos, la fel. Mai bine să nu pună la suflet. 

— Deci dacă înţelegi şi dacă nu-mi ceri să-ţi întorc... 
orice ar fi ceea ce crezi că simţi... de ce mai stăm de 
vorbă? De ce mă cauţi? Cred că te pune într-o anumită 
stânjeneală... 

— Da, spuse el, după care adăugă, ca enunţând un fapt 


simplu: Mă stânjeneşte, sigur că da. Abia mă pot uita la 
tine fără să-mi pierd capul. 

— Atunci poate ar fi mai bine să nu te uiţi, să nu 
vorbeşti, să nu gândeşti! 

Vocea ei era deopotrivă tăioasă şi puţin nesigură. Cum 
de avusese el curajul să spună asemenea lucruri, să le 
enunţe pur şi simplu aşa direct, privind-o în ochi? 

— De ce mi-ai trimis buchetul şi biletul ăla? Nu ştii oare- 
n ce bucluc aş fi putut intra? De ai cunoaşte-o pe mătuşă- 
mea...! Mi-a vorbit deja despre tine şi dacă ar şti despre 
bilet... sau dacă ne-ar vedea împreună aici... 

Se uită în jur, verificând dacă încă erau singuri. Erau, cel 
puţin din câte vedea ea. Tânărul întinse mâna şi-i atinse 
umărul. Ea îl privi şi el îşi retrase degetele, ca şi când ar fi 
atins ceva încins. 

— Am spus ce am spus ca tu să înţelegi, rosti el. Asta e 
tot. Simt ce simt şi tu nu eşti răspunzătoare pentru asta. 

Dar sunt, gândi ea. Te-am sărutat. Cred că sunt 
responsabilă destul pentru ceea ce simţim amândoi, Will. 

— Ce-am spus în timp ce dansam regret din tot sufletul. 
Nu vrei să-mi dai iertare? 

— Mda, zise ea şi, dacă Will ar fi luat-o în braţe în clipa 
aceea, l-ar fi lăsat, la naiba cu toate consecinţele. El însă 
îşi luă doar pălăria de pe cap şi execută o plecăciune 
scurtă, încântătoare, şi vântul se opri. 

— Mulţam-sai. 

— Nu-mi spune aşa. Nu-mi place. Mă cheamă Susan. 

— Îmi spui şi tu Will? 

Ea aprobă din cap. 

— Bun. Susan, vreau să te întreb ceva, dar nu în pielea 
celui care te-a insultat şi te-a făcut să suferi fiindcă era 
gelos. E cu totul altceva. Pot? 

— Mda, presupun, zise ea precaută. 

— Eşti de partea Afiliaţiei? 

Susan îi aruncă o privire, descumpănită. Era ultima 
întrebare din lume la care s-ar fi aşteptat... dar el se uita 
la ea cu seriozitate. 


— Mă aşteptam ca tu şi ai tăi prieteni să număraţ' vaci, 
arme, sulițe, bărci şi cine ştie ce altceva, zise ea, nu mă 
gândeam însă că veţ' pune la socoteală şi susţinătorii 
Afiliaţiei. 

Văzu expresia lui surprinsă şi zâmbetul mic de la colţul 
gurii. De data aceasta, zâmbetul îl făcu să arate imposibil 
de bătrân. Susan îşi reconsideră cuvintele, înţelese ce 
trebuia să i se fi părut lui comic şi râse scurt, de jenă. 

— Mătuşa mea are obiceiul să vorbească aşa. Şi tata-l 
avea. Provine de la o sectă de Oameni Bătrâni care-şi 
spuneau Prietenii. 

— Ştiu. Avem şi-n partea mea de lume Oameni 
Prietenoşi. 

— Serios? 

— Da... sau mda, dacă-ţi place mai mult cum sună aşa; 
mie începe să-mi placă. Şi-mi place cum vorbesc Prietenii. 
Limbajul lor are o sonoritate plăcută. 

— Nu şi atunci când îl foloseşte mătuşa mea, zise Susan, 
amintindu-şi cearta stârnită de cămaşă. Ca să-ţi răspund la 
întrebare, mda... sunt de partea Afiliaţiei, presupun. 
Pentru că tata era. De mă-ntrebi dacă-s devotată Afiliaţiei, 
presupun că răspunsul ar fi nu. In zilele astea, vedem şi 
auzim puţine lucruri care ţin de ea. Majoritatea sunt 
zvonuri sau poveşti aduse de văcarii şi neguţătorii 
ambulanți care se aventurează atât de departe. Acum, că 
nu mai există cale ferată... 

Ridică din umeri. 

— Majoritatea muncitorilor de rând cu care am vorbit 
par să fie de aceeaşi părere. Şi totuşi, primarul tău 
Thorin... 

— El nu e primarul meu Thorin, zise ea, mai tăios decât 
intenţionase. 

— Şi totuşi, primarul Baroniei Thorin ne-a oferit tot 
ajutorul de care avem nevoie, şi altul, pe deasupra, de 
care nu avem nevoie. Trebuie doar să pocnesc din degete 
şi Kimba Rimer se înfiinţează în faţa mea. 

— Atunci, nu pocni din ele, spuse ea, uitându-se în jur 


fără să vrea. 

Incercă să zâmbească şi să-i arate că fusese o glumă, 
dar nu-i reuşi. 

— Orăşenii, pescarii, fermierii, cowboy-ii... toţi vorbesc 
de bine Afiliaţia, dar fără implicare. Totuşi, primarul, 
cancelarul şi membrii Asociaţiei Crescătorilor de Cai, 
Lengyll şi Garber şi toată ceata... 

— li cunosc, zise ea scurt. 

— Ei sunt gata să ajute cu tot entuziasmul. Aminteşte-i 
şerifului Avery de Afiliaţie şi mai că nu-ţi dansează. În 
fiecare salon de fermă ni se oferă să bem din cupa 
comemorativă a lui Eld, am impresia. 

— Să beţi ce? întrebă ea, niţel cam răutăcioasă. Bere? 
Graf? 

— Dar şi vin, whisky şi pettibone, spuse el, nerăspunzând 
la zâmbetul ei. Aproape aş putea crede că vor să ne 
încălcăm jurământul. Nu ţi se pare ciudat? 

— Mda, puţin. Sau e doar un semn al ospitalităţii din 
Hambry. In părţile acestea, când cineva - mai ales un 
tânăr - spune că a făcut un legământ, oamenii au tendinţa 
să nu-l ia prea în serios. 

— Şi vesela susţinere a Afiliaţiei în rândul edililor şi 
barosanilor locului? Asta cum ţi se pare? 

— Straniu. 

Şi aşa era. Prin natura muncii, Pat Delgado intrase în 
contact aproape zilnic cu acei moșieri şi crescători de cai, 
drept pentru care şi ea, care se ţinea coadă după tatăl ei 
ori de câte ori acesta o lăsa, îi văzuse deseori. Îi considera 
o adunătură de ţâfnoşi, mai mult sau mai puţin. Nu şi-l 
putea imagina pe John Croydon sau pe Jake White ridicând 
pocalul lui Arthur Eld într-un toast sentimental... mai ales 
nu în toiul zilei, când aveau animale de îngrijit şi vândut. 

Will o privea cu ochii larg căscaţi, ca şi când i-ar fi citit 
acele gânduri. 

— Dar tu probabil că nu-i vezi pe barosani la fel de des 
ca odinioară, zise el. Ca înainte să plece dintre noi tatăl 
tău, vreau să spun. 


— Poate că nu... dar învaţă oare bumblerii să vorbească 
de-a-ndoaselea? 

Nici urmă de zâmbet precaut de data aceasta; acum, 
tânărul rânji de-a dreptul. Îi lumină întregul chip. Pe toţi 
zeii, cât era de chipeș! 

— Presupun că nu. Nu mai mult decât îşi schimbă 
pisicile locul, cum spunem noi. lar primarul Thorin nu-ţi 
vorbeşte despre cei ca noi - eu şi prietenii mei - atunci 
când sunteţi doar voi doi? Sau aceasta e o întrebare pe 
care n-am dreptul s-o pun? Poate am fost indiscret. 

— N-am de unde şti, zise ea, scuturând adorabil din cap 
destul de tare încât să-şi facă părul lung să se legene. Eu 
nu prea înţeleg cum e cu buna-cuviinţă, după cum cineva 
a fost destul de bun să sublinieze. 

N-o bucură însă atât de tare cât se aşteptase privirea 
posomorâtă şi ruşinea care-i înroşi tânărului obrajii. 
Cunoştea fete cărora le plăcea să tachineze în timp ce 
flirtau, şi încă să tachineze rău, unele dintre ele - ei se 
părea totuşi că nu-i făcea plăcere. Fără-ndoială, nu avea 
nicio dorinţă să-şi înfigă ghearele în el, şi când vorbi, vorbi 
cu duhul blândeţii. 

— Nu sunt singură cu el, în orice caz. 

O, şi cum ştii să minţi, gândi ea cu tristeţe, amintindu-şi 
cum Thorin o ruşinase în hol în seara petrecerii, pipăindu-i 
sânii ca un copil care încearcă să-şi vâre mâna într-un 
borcan cu bomboane, spunându-i că ardea pentru ea. O, 
mare mincinoasă eşti. 

— În orice caz, Will, părerea lui Hart despre tine şi 
prietenii tăi n-are cum să te preocupe, nu-i aşa? Voi aveţi o 
treabă de făcut, atâta tot. Dacă el vă ajută, de ce nu 
acceptaţi de-a dreptul şi să fiţi mulţumiţi? 

— Pentru că ceva e putred aici, zise el şi tonul serios, 
aproape sobru, al vocii sale o sperie puţin. 

— Putred? Cu primarul? Cu Asociaţia Crescătorilor de 
Cai? Despre ce vorbeşti? 

Roland o măsură cu privirea, apoi păru să ajungă lao 
concluzie. 


— Voi avea încredere în tine, Susan. 

— Nu-s sigur c-a ta încredere-mi trebuie mai mult decât 
a ta iubire, răspunse ea. 

El încuviinţă. 

— Şi totuşi, pentru a face treaba pe care am fost trimis 
s-o fac, trebuie să mă încred în cineva. Poţi înţelege asta? 

Ea se uită în ochii lui, apoi aprobă mut. 

El păşi alături de ea, atât de aproape încât ea îşi 
imagină că putea simţi căldura pielii lui. 

— Uită-te acolo jos. Spune-mi ce vezi. 

Ea se uită, după care ridică din umeri. 

— Povârnişul. Ca întotdeauna. Surâse timid. La fel de 
frumos. Acesta a fost mereu locul meu preferat din toată 
lumea. 

— Mda, e frumos, fără-ndoială. Ce altceva vezi? 

— Cai, desigur. 

Zâmbi, ca să arate că asta era o glumă (una veche a 
tatălui ei, de fapt), dar el nu zâmbi. Plăcut la vedere, şi 
curajos, dacă poveştile care începuseră deja să circule prin 
oraş erau adevărate - iute atât la gând, cât şi la mână, pe 
deasupra. Nu prea avea însă simţul umorului. Ei, existau 
cusururi şi mai mari. Să apuci o fată de piept atunci când 
nu se aşteaptă putea fi unul dintre ele. 

— Cai. Da. Dar ţi se pare că numărul lor este cel corect? 
Tu ai văzut cai pe Povârniş de când te ştii şi nu mă-ndoiesc 
că nimeni dintre cei care nu fac parte din Asociaţia 
Crescătorilor de Cai nu e mai calificat decât tine să ofere o 
estimare. 

— Şi în cei din Asociaţie tu n-ai încredere? 

— Ne-au dat tot ce le-am cerut şi sunt prietenoşi ca 
nişte căţei sub masa de cină - şi totuşi nu, nu cred că am. 

— Ai însă în mine. 

Roland o scrută fără ruşine cu ochii lui frumoşi şi 
înfiorători - erau de un albastru mai intens decât acela pe 
care-l vor avea mai târziu, neafectaţi încă de soarele ao 
mie de zile de umblat fără ţintă. 

— Trebuie să mă încred în cineva, repetă el. 


Ea cobori privirea, aproape ca şi când tânărul ar fi 
dojenit-o. El întinse mâna, o atinse tandru cu degetele sub 
bărbie şi-i ridică chipul spre al său. 

— i se pare că numărul lor e cel corect? Gândeşte-te 
bine! 

Dar acum, că o făcuse să fie atentă la asta, mai că nici 
nu trebuia să se gândească. Bănuia că era conştientă de 
schimbare deja de un timp, dar aceasta se produsese 
treptat şi fusese uşor de trecut cu vederea. 

— Nu, răspunse ea într-un târziu. Nu e cel corect. 

— Sunt prea puţini sau prea mulţi? Care? 

Ea pregetă un moment. Trase aer în piept. Îl eliberă într- 
un suspin prelung. 

— Prea mulţi. Mult prea mulţi. 

Will Dearborn ridică pumnii încleştaţi la nivelul umerilor 
şi îi scutură energic o singură dată. Ochii săi albaştri 
străluceau aidoma becurilor despre care Susan îşi amintea 
că-i povestise bunicul. 

— Ştiam eu, zise. Ştiam eu. 


8 


— Câţi cai sunt acolo, jos? întrebă el. 

— Mai jos de noi? Sau pe tot Povârnişul? 

— Doar mai jos de noi. 

Se uită atentă, fără a face vreo încercare de a număra. 
Asta nu dădu roade; o derută doar. Văzu patru grupuri de 
dimensiuni apreciabile, fiecare cuprinzând aproximativ 
douăzeci de cai, plimbându-se alene pe verdele ierbii şi 
imitând aproape la perfecţie mişcarea păsărilor pe 
albastrul cerului, deasupra lor. Erau poate nouă grupuri 
mai mici, numărând între opt şi patru membri... mai multe 
perechi (acestea-i aminteau ei de iubiţi, însă aparent totul 
îi amintea de asta, în ziua aceea)... şi câţiva care galopau 
singuri: armăsari tineri, cei mai mulţi... 

— O sută şaizeci? propuse el cu voce joasă, aproape 
ezitantă. 


Susan îl privi surprinsă. 

— Mda. O sută şaizeci e numărul pe care-l aveam şi eu 
în gând. La fix. 

— Şi cât vedem acum din Povârniş? Un sfert? O treime? 

— Mult mai puţin. Îi adresă un surâs mic, înclinând 
capul. Cum cred că ştii şi tu. O şesime din totalul păşunii, 
poate. 

— Dacă sunt o sută şaizeci de cai care pasc liberi pe 
fiecare şesime, asta înseamnă că... 

Ea aşteptă ca Roland să ajungă la suma de nouă sute 
şaizeci. Când asta spuse el, ea aprobă din cap. Tânărul 
mai rămase o clipă cu privirea în jos şi icni a surprindere 
când Rusher îl atinse cu botul la baza spatelui. Susan duse 
o palmă strânsă la gură, pentru a-şi înăbuşi râsul. După 
felul supărat în care el împinse botul calului, ea bănui că 
tânărul încă nu vedea ce era aşa comic în asta. 

— Câţi alţii sunt în grajd sau la manej sau la muncă, 
după tine? întrebă el. 

— Unu la fiecare trei dintre cei de acolo. Cu aproximaţie. 

— Deci ar fi vorba de o mie două sute de capete. Toţi 
normali, niciun mutant. 

Ea îl privi cu o vagă surprindere. 

— Mda. Aproape că nu mai avem niciun mutant aici, în 
Mejis... în oricare dintre Baroniile Externe, la drept vorbind. 

— Vi se nasc trei normali la fiecare cinci? 

— Ni se nasc toți normali! Sigur, din când în când vine 
pe lume un pui malformat pe care trebuie să-l eliminăm, 
dar... 

— Nu aveţi un malformat la fiecare cinci fătări? Unul din 
cinci născut cu... Cum se exprimase Renfrew? Cu picioare 
în plus ori cu măruntaie pe dinafară? 

Privirea ei şocată era un răspuns suficient. 

— Cine ţi-a spus poveşti din astea? 

— Renfrew. Tot el mi-a mai zis că în Mejis sunt în jur de 
cinci sute şaptezeci de animale normale. 

— Asta-i de-a dreptul... Fata râse discret, nevenindu-i să 
creadă. E de-a dreptul incredibil! Dacă tata ar fi aici... 


— Dar nu este, spuse Roland şi vocea lui sună sec 
precum o creangă care se rupe. E mort. 

Un moment, ea nu păru să sesizeze schimbarea tonului 
său. Apoi, de parcă o eclipsă ar fi început să se producă 
undeva înăuntrul minţii ei, faţa i se întunecă. 

— Tata a avut un accident. Înţelegi asta, Will Dearborn? 
Un accident. A fost teribil de trist, dar genul ăsta de lucru 
se întâmplă uneori. A căzut un cal peste el. Spuma 
Oceanului. Fran zice că Spuma a văzut un şarpe în iarbă. 

— Fran Lengyll? 

— Mda. 

Avea pielea palidă, cu excepţia a doi trandafiri sălbatici 
- roz, asemenea celor din buchetul pe care îl trimisese el 
prin Sheemie - care-i împodobeau pomeţii. 

— Fran a călărit mulţi kilometri cu tata. Nu erau foarte 
buni prieteni - aparţineau unor clase sociale diferite - dar 
călăreau împreună. Am o scufie pusă bine undeva, pe care 
mi-a făcut-o soţia lui Fran pentru botez. Călăreau pe poteci 
împreună. Nu-mi vine să cred că Fran Lengyll ar minţi 
despre modul în care a murit tata, darămite că el ar 
avea... vreo legătură cu asta. 

Şi totuşi se uita întrebătoare la caii care alergau mai jos 
de ei. Atât de mulţi. Prea mulţi. Tatăl ei ar fi observat. Și 
tatăl ei s-ar fi întrebat ce se întreba ea acum: ce semn era 
înfierat pe cei în plus? 

— Întâmplarea face că Fran Lengyll şi prietenul meu 
Stockworth au purtat o discuţie despre cai, spuse Will. 
Deşi vocea lui suna aproape nepăsător, pe chip nu i se 
citea niciun pic de nepăsare. Pe când beau nişte pahare cu 
apă de izvor, după ce-i oferise bere şi o refuzase. Au vorbit 
despre ei la fel cum am făcut-o eu cu Renfrew la cina de 
bun venit organizată de primarul Thorin. Când Richard i-a 
cerut lui sai Lengyll să estimeze numărul cailor de călărit, 
acesta a spus că sunt aproximativ patru sute. 

— Copilării. 

— Aşa pare, aprobă Will. 

— Nu-şi dau seama că atunci când pasc, toţi caii sunt la 


vedere, deci şi sub ochii voştri? 

— Ei ştiu că abia ne-am apucat de treabă, zise el, şi că 
am început cu pescarii. Va mai trece o lună, sunt sigur că- 
şi spun ei, până să ajungem la chestiunea cailor. Şi până 
atunci, atitudinea pe care au adoptat-o ei faţă de noi este 
de... cum să spun? Ei, nu asta contează. Nu-s eu priceput 
la cuvinte, dar prietenul meu Arthur îi spune „dispreţ 
afabil”. Lasă caii în faţa ochilor noştri, presupun, deoarece 
cred că noi nu vom şti la ce ne uităm. Sau deoarece îşi 
imaginează că nu vom crede ceea ce vedem. Mă bucur 
tare mult că te-am găsit aici. 5 

Doar ca să-ți ofer o numărătoare mai precisă a cailor? Asta 
să fie singurul motiv? 

— Dar voi veti ajunge să numărați caii. Până la urmă. 
Vreau să spun că de aceştia sigur Afiliaţia are mare 
nevoie. 

Roland îi aruncă o privire stranie, de parcă i-ar fi scăpat 
ceva ce ar fi trebuit să fie evident. Susan se simţi, din 
cauza aceasta, stânjenită. 

— Ce-i? Ce este? 

— Poate se aşteaptă ca, până să ajungem noi în faza 
aceasta a misiunii noastre, caii în plus să se facă nevăzuţi. 

— Şi unde să dispară? 

— Nu ştiu. Dar nu-mi place. Susan, vei păstra secretul 
acestei discuţii, nu-i aşa? 

Ea aprobă cu o mişcare din cap. Ar fi fost o dovadă de 
nebunie ca tocmai ea să spună cuiva că fusese cu Will 
Dearborn, nesupravegheaţi, cu excepţia lui Rusher şi a lui 
Pylon, sus pe Povârniş. 

— Până la urmă, poate nu e nimic, dar dacă e, poate fi 
periculos să ştii. 

Ceea ce ducea înapoi la tatăl ei. Lengyll îi spusese ei şi 
Tuşei Cord că Pat fusese aruncat şi că Spuma Oceanului se 
rostogolise peste el. Niciuna dintre ele nu avusese vreun 
motiv să se îndoiască de povestea bărbatului. Fran Lengyll 
îi mai spusese însă prietenului lui Will că erau doar patru 
sute de capete de cai în Mejis, iar asta era o minciună 


sfruntată. 

Will se întoarse spre calul său şi ea se bucură pentru 
asta. 

O parte din ea voia ca tânărul să rămână - să stea 
aproape de ea în timp ce norii îşi trimiteau umbrele lungi 
în zbor peste păşune - dar erau împreună acolo deja de 
prea mult timp. Nu avea motiv să creadă că putea veni 
cineva să-i vadă, dar în loc să o liniştească, ideea aceasta, 
cine ştie de ce, o agita mai mult ca oricând. 

Roland îndreptă scăriţa care atârna lângă teaca lăncii 
sale (Rusher necheză din adâncul gâtului, ca pentru a 
spune Era şi timpul să ne punem în mişcare), după care se 
întoarse spre ea. Pe Susan o luă de-a dreptul cu leşin când 
privirea lui căzu asupra ei, iar acum ideea de ka era 
aproape prea puternică pentru a fi negată. Încercă să-şi 
spună că era doar vina retrăirii - acel sentiment că 
retrăieşti un moment anume - dar nu asta era; avea 
senzaţia că găsise un drum pe care îl căuta de mult. 

— Vreau să mai spun un lucru. Nu-mi place să revin de 
unde am plecat, dar nu am încotro. 

— Nu, zise ea fără vlagă. Am închis subiectul, te rog. 

— Ţi-am spus că te iubesc şi că sunt gelos, rosti el şi, 
pentru prima dată, vocea lui se auzi puţin nesigură, 
tremurându-i în gât. Fata fu alarmată să vadă că băiatul 
avea lacrimi în ochi. Mai era ceva. Incă ceva. 

— Will, nu vreau să... 

Se întoarse orbeşte după calul ei. Roland o prinse de 
umăr şi o răsuci spre el. Nu o smuci, însă gestul lui avu o 
inexorabilitate care o sperie. Ridică neputincioasă chipul 
spre al lui, văzu că era tânăr şi departe de casă, şi înţelese 
deodată că n-avea să-l poată ţine la distanţă mult timp. Il 
dorea atât de tare, încât o durea. Şi-ar fi dat un an din 
viaţă doar ca să-i poată pune palmele pe faţă şi să-i simtă 
pielea. 

— Ţi-e dor de tatăl tău, Susan? 

— Mda, şopti ea. Cu toată fiinţa mea. 

— Aşa mi-e dor şi mie de mama. 


Acum o ţinea de ambii umeri. O lacrimă i se revărsă pe 
obraz, trasând o linie argintie. 

— A murit? 

— Nu, dar s-a întâmplat ceva. | s-a întâmplat ei ceva, cu 
ea. La naiba! Cum să pot vorbi despre asta când nici măcar 
nu ştiu cum să gândesc lucrurile? Într-un fel, chiar a murit. 
Pentru mine. 

— Asta-i teribil, Will. 

El aprobă mut. 

— Ultima dată când am văzut-o s-a uitat la mine într-un 
fel care mă va bântui până în mormânt. Ruşine şi iubire şi 
speranţă, toate laolaltă. Ruşine faţă de ceea ce văzusem şi 
ştiam despre ea, speranţă, poate, că voi înţelege şi o voi 
ierta... Inspiră adânc. In seara petrecerii, spre capătul 
mesei, Rimer a spus ceva comic. Aţi râs cu toţii... 

— Dacă am râs şi eu, am făcut-o doar fiindcă ar fi părut 
ciudat dacă eram singura care nu râdea, explică Susan. 
Nu-mi place de el. Îl consider un uneltitor şi un prefăcut. 

— Aţi râs cu toţii şi eu m-am uitat întâmplător în celălalt 
capăt al mesei. Spre Olive Thorin. Şi pentru un moment - 
un singur moment - mi s-a părut că o văd pe mama. Avea 
aceeaşi expresie pe chip, înţelegi? Aceeaşi pe care am 
văzut-o în dimineaţa când am deschis uşa greşită în 
momentul greşit şi am dat peste mama şi alei... 

— Opreşte-te! strigă ea, eliberându-se de mâinile lui. 

Inlăuntrul ei, deodată totul era în mişcare, toate 
odgoanele şi cataramele şi clemele pe care le folosise 
pentru a se ţine în loc părură să se topească într-o clipită. 

— Opreşte-te, termină acum, nu suport să te aud 
vorbind despre ea! 

Dibui după Pylon, dar acum lumea întreagă se 
transformase într-o mulţime de prisme ude. Începu să 
plângă în hohote. Simţi mâinile lui pe umeri, întorcând-o 
din nou, şi nu li se împotrivi. 

— Mi-e aşa ruşine, zise ea. Mi-e aşa ruşine şi frică şi-mi 
pare rău. Am uitat chipul tatălui meu şi... şi... 

Și niciodată nu voi mai putea să-l regăsesc, voia să 


continue, însă nu era nevoie să spună nimic. Roland îi 
acoperi gura cu sărutări. La început, ea se lăsă pur şi 
simplu sărutată... după care îl sărută şi ea, îl sărută 
aproape cu furie. Cu gesturi mici şi tandre, şterse 
umezeala de sub ochii lui şi îşi lăsă palmele să-i alunece 
pe obraji în sus, cum tânjea de mult să facă. Senzaţia fu 
divină; chiar şi asprimea bărbii lui mici fu divină. lşi 
strecură braţele pe după gâtul lui, cu gura deschisă pe a 
lui, strângându-l şi sărutându-l cât putea de tare, 
sărutându-l acolo, între caii care se uitară doar unul la 
celălalt, apoi reîncepură să pască iarba. 


9 


Acelea fură cele mai bune sărutări din viaţa lui Roland, 
şi nu le uită niciodată: moliciunea fermă a buzelor ei şi 
conturul puternic al dinţilor de sub ele, urgenţa golită de 
orice timiditate; aroma respirației, linia dulce a corpului ei 
lipit de al său. Îşi furişă o mână în sus spre sânul ei stâng, 
îl strânse uşor şi-i simţi inima cum galopa sub el. Cealaltă 
mână i se duse la părul ei şi-l prefiră printre degete, 
simţindu-l cât era de mătăsos la tâmple. Nu-i uită 
niciodată textura. 

Apoi ea se îndepărtă, cu chipul arzând de pasiune, 
ducând o mână la buzele pe care el le sărutase până ce 
acestea se umflaseră. Un firicel de sânge curgea de la 
colţul celei de jos. Ochii ei, uitându-se mari într-ai lui. 
Pieptul ei umflându-se şi dezumflându-se, de parcă fata 
tocmai ar fi alergat într-o cursă. Şi între corpurile lor un 
curent care nu se asemăna cu nimic din ce simţise el de 
când se ştia. Curgea ca un râu şi fremăta ca o febră. 

— Ajunge, zise ea cu voce tremurată. Ajunge, te rog. 
Dacă într-adevăr mă iubeşti, nu mă lăsa să-mi pierd 
onoarea. Am făcut o promisiune. Mai târziu, după ce-o voi 
fi respectat-o, se poate întâmpla orice, presupun... dacă 
încă mă vei dori... 

— Aş aştepta la infinit, rosti el calm, şi aş face orice 


pentru tine, mai puţin să stau pe margine şi să te văd 
plecând cu alt bărbat. 

— Atunci, dacă mă iubeşti, pleacă de lângă mine. Te 
rog, Will! 

— Incă un sărut. 

Susan făcu imediat un pas în faţă, ridicându-şi 
încrezătoare chipul spre al său, iar el înţelese că putea 
face tot ce poftea cu ea. In acel lung moment, ea nu mai 
era propria ei stăpână; putea fi, prin urmare, a sa. Putea 
face cu ea orice făcuse Marten cu mama lui, dacă asta îşi 
dorea. 

Gândul îi spulberă pasiunea, o transformă în tăciuni care 
se împrăştiară într-o ploaie de lumină, stingându-se unul 
după altul într-o consternare întunecată. Ucenicul tatălui 
său 

(ştiu totul de doi ani) 

era în multe feluri cea mai rea parte a ceea ce i se 
întâmplase lui anul acela; cum putea să se îndrăgostească 
de fata aceea - de orice fată - într-o lume în care 
asemenea răutăţi ale sufletului păreau necesare, şi puteau 
chiar să se repete? 

Şi totuşi, o iubea. 

In locul sărutului pasional pe care şi-l dorea, îşi aşeză 
buzele uşor pe colţul gurii ei, acolo de unde curgea firicelul 
de sânge. Sărută, simțind un gust sărat precum al 
propriilor lui lacrimi. Închise ochii şi tremură când mâna ei 
îi mângâie părul de la ceafă. 

— N-aş face-o pe Olive Thorin să sufere pentru nimic în 
lume, îi şopti ea în ureche. La fel cum nici pe tine nu te-aş 
face să suferi, Will. N-am înţeles ce înseamnă asta, iar 
acum e prea târziu să îndrept lucrurile. Dar îţi mulţumesc 
fiindcă nu... nu ai luat ce puteai lua. Şi am să te păstrez 
mereu în gând. Am să-mi amintesc cum a fost să fiu 
sărutată de tine. E cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat 
vreodată, aşa cred. Ca o îngemănare dintre cer şi pământ, 
mda. 

— Şi eu am să te păstrez în gând. 


O privi când sări în şa şi-şi aminti cum picioarele ei 
goale scăpăraseră în bezna nopţii când o întâlnise prima 
oară. Şi, deodată, nu putu să o lase să plece, întinse mâna 
şi îi atinse cizma. 

— Susan... 

— Nu, făcu ea. Te rog. 

El se trase în spate. Într-un fel. 

— Asta e secretul nostru, spuse ea. Da? 

— Mda. 

Susan îi surâse... dar surâsul ei era trist. 

— Să nu te mai apropii de mine de acum înainte, Will. Te 
rog. lar eu n-am să mă mai apropii de tine. 

Roland se gândi. 

— De vom putea. 

— Nu avem de ales, Will. Nu avem de ales. 

Fata plecă în galop. Roland rămase lângă scăriţa lui 
Rusher, însoţind-o cu privirea. Şi când ea dispăru dincolo 
de linia orizontului, el rămase mai departe cu ochii în zare. 


10 


Şeriful Avery, adjunctul Dave şi adjunctul George 
Riggins şedeau pe veranda din faţa biroului şerifului, când 
domnul Stockworth şi domnul Heath (cel din urmă având şi 
acum craniul ăla idiot de pasăre montat pe oblâncul şeii) 
trecură pe dinaintea lor cu pas hotărât. În urmă cu un sfert 
de oră sunase clopotul de prânz, iar şeriful Avery îşi făcea 
socoteala că tinerii mergeau să ia masa, poate la Moară 
sau poate la Popas, unde se mânca destul de bine. 
Pitunsuri şi altele asemenea. Lui Avery îi plăcea ceva niţel 
mai săţios; o jumătate de pui sau o pulpă de vită îi 
ajungea de minune. 

Domnul Heath flutură din mână către ei şi le adresă un 
surâs. 

— O zi bună, domnilor! Viaţă lungă! Vânturi blânde! 
Sieste fericite! 

Fluturară şi ei din mână şi surâseră. După ce tinerii se 


făcură nevăzuţi, Dave spuse: 

— Toată dimineaţa şi-au petrecut-o la docuri, numărând 
năvoade. Năvoade! Îţi vine să crezi? 

— Da, dom'le, făcu şeriful Avery, săltându-şi o fesă 
masivă de pe şezutul balansoarului şi trăgând o 
zgomotoasă băşină. Da, dom'le, îmi vine să cred. Mda. 

— De nu s-ar fi luat de băieţii lui Jonas aşa cum au făcut- 
o, aş fi zis că-s o ceată de neghiobi, opină George. 

— Şi nici nu i-ar fi deranjat asta, zise Avery. 

Îi aruncă o privire lui Dave, care îşi răsucea monoclul pe 
şnur şi se uita în direcţia în care o luaseră băieţii. Erau 
oameni în oraş care începuseră să-i numească pe mucoşii 
Afiliaţiei Micii Vânători ai Coşciugului. Avery nu era sigur 
ce să creadă despre asta. Calmase lucrurile între ei şi 
mercenarii lui Thorin şi, pentru eforturile sale, primise 
laude şi un galben din partea lui Rimer, dar... ce să creadă 
despre ei? 

— În ziua-n care au venit, i se adresă el lui Dave, ai 
crezut că-s blegi. Acuma ce mai spui? 

— Acuma? 

Dave îşi mai răsuci monoclul o dată, apoi şi-l puse la 
ochi şi îl scrută pe şerif prin el. 

— Acuma cred că totuşi s-ar putea să fie ceva mai breji. 

Într-adevăr, aşa-i, gândi Avery. Dar cine-i breaz nu- 
nseamnă că-i şi deştept, slavă zeilor. Maa, slavă zeilor pentru 
asta. 

— Mi-e o foame de taur, zău aşa, spuse el, ridicându-se. 

Se aplecă, îşi înfipse mâinile în genunchi şi mai trase o 
băşină zdravănă. Dave şi George se uitară unul la celălalt. 
George îşi făcu vânt cu o mână în faţa nasului. Şeriful 
Herkimer Avery, şeriful Baroniei, se îndreptă de spate, 
arătându-se deopotrivă uşurat şi nerăbdător. 

— Afară-i mai mult loc decât înăuntru, grăi el. Haideţi, 
băieţi. Hai să mergem mai încolo şi să ne punem burţile la 
cale. 


11 


Nici măcar apusul nu reuşea să îmbunătăţească 
priveliştea pe care o aveai de pe veranda dormitorului de 
la Bar K. Clădirea - cu excepţia barăcii pentru gătit şi a 
grajdului, singura rămasă în picioare în urma incendiului - 
avea formă de L, iar veranda fusese construită pe 
interiorul braţului scurt. Pe ea se aflau doar trei locuri de 
şezut, exact câte le trebuia lor: două balansoare ciobite şi 
o ladă de lemn căreia îi fusese ataşată o scândură 
instabilă în chip de spetează. 

În acea seară, Alain ocupa unul dintre balansoare, iar 
Cuthbert şedea pe ladă, locul lui preferat, aparent. Pe 
balustradă, uitându-se peste pământul tasat al curţii către 
corpul ars al casei Garber, stătea santinela. 

Lui Alain îi intrase oboseala în oase şi, chiar dacă 
amândoi se îmbăiaseră în pârâul care curgea aproape de 
capătul vestic al domeniului, încă i se părea că emana 
miros de peşte şi alge. Îşi petrecuseră ziua numărând 
năvoade. Nu se dădea înapoi de la munca grea, nici atunci 
când era monotonă, însă nu-i plăcea să muncească fără 
rost. Şi ei asta făcuseră. Hambry era împărţit în două: 
partea pescarilor şi partea crescătorilor de cai. Ce-i 
interesa pe ei nu se afla printre pescari şi, după trei 
săptămâni, toţi trei ştiau asta. Răspunsurile se aflau pe 
Povârniş, pe care până atunci nu făcuseră decât să-l bată 
cu privirea. La ordinul lui Roland. 

Vântul se înteţi şi, un moment, ei auziră sunetul jos, 
mormăit şi ascuţit al deşirării. 

— Urăsc sunetul ăla, spuse Alain. 

Cuthbert, neobişnuit de tăcut şi de căzut pe gânduri în 
seara aceea, aprobă din cap şi spuse doar: „Mda.“ Toţi 
adoptaseră deja cuvântul acesta, fără a mai aminti de 
„chiar aşa“. Alain bănuia că nu se vor putea descotorosi de 
limbajul din Hambry mult timp după ce-şi vor fi scuturat 
praful locului de pe cizme. 

Din spatele lor, venind din dormitor, se auzi un sunet 


ceva mai plăcut - uguitul porumbeilor. Şi apoi, din lateralul 
clădirii, un al treilea sunet, unul pe care el şi Cuthbert ÎI 
aşteptau fără să-şi dea seama, stând acolo şi admirând 
apusul: copite de cal. Rusher. 

Roland veni de după colţ, călărind uşor, şi atunci se 
întâmplă ceva ce lui Alain i se păru, cine ştie de ce, de rău 
augur. Se auzi fâlfâit de aripi, în aer apăru o umbră 
întunecată şi, deodată, o pasăre se aşeză pe umărul lui 
Roland. 

Colegul lor nu tresări, ci întoarse doar capul. Se apropie 
de bara de priponit şi rămase acolo, cu mâna întinsă. 

— Aici, spuse el uşor şi porumbelul i se aşeză în palmă. 

De un picior al lui era legată o capsulă. Roland o luă, o 
deschise şi scoase din ea o fâşie mică de hârtie, rulată 
bine. Întinse apoi cealaltă mână, cea pe care stătea 
porumbelul. 

— Aici, zise Alain, întinzând şi el mâna. 

Porumbelul zbură spre ea. În timp ce Roland descălecă, 
Alain duse porumbelul în dormitor, unde coliviile fuseseră 
aşezate sub o fereastră deschisă. Trase uşiţa celei din 
mijloc şi întinse mâna. Porumbelul tocmai sosit ţopăi 
înăuntru; porumbelul din colivie ţopăi afară, în palma sa. 
Alain închise uşiţa, o legă, traversă încăperea şi ridică 
perna de pe patul lui Bert. Sub ea se afla un plic de pânză 
în care erau câteva fâşii de hârtie albă şi un mic stilou cu 
rezervor. Luă o fâşie şi stiloul cu rezervor de cerneală 
încorporat. Se înapoie pe verandă. Roland şi Cuthbert 
studiau fâşiuţa rulată pe care porumbelul o adusese din 
Gilead. Pe ea erau desenate mai multe figuri geometrice 
mici: 


26604 (Âg DOT oNN 


— Ce spune? întrebă Alain. 


Codul era relativ simplu, însă el nu reuşise să-l înveţe pe 
de rost sau să-l interpreteze la prima vedere, precum 
Roland şi Bert. Talentele lui Alain - abilitatea lui de a găsi 
urma, uşurinţa cu care aplica hipersensibilitatea - 
mergeau în alte direcţii. 

— „Farson înaintează spre est“, citi Cuthbert. „Forţele se 
împart, una mare, una mică. Vezi ceva ieşit din comun.“ 
Se uită la Roland, aproape ofensat. Ceva ieşit din comun, 
ce înseamnă asta? 

Roland clătină din cap. Nu ştia. Se îndoia că măcar 
oamenii care trimiseseră mesajul - dintre care aproape 
sigur făcea parte şi tatăl său - ştiau. 

Alain îi dădu lui Cuthbert fâşia şi stiloul. Cu un deget, 
Bert mângâie căpşorul porumbelului care uguia încet. 
Acesta îşi scutură aripile, nerăbdător parcă să plece spre 
vest. 

— Ce să scriu? întrebă Cuthbert. Acelaşi lucru? 

Roland încuviinţă din cap. 

— Dar noi am văzut lucruri ieşite din comun! protestă 
Alain. Şi ştim că aici lucrurile sunt în neregulă! Caii... şi 
ferma aceea mică departe spre sud... Nu-mi amintesc cum 
îi zice. 

Cuthbert îşi amintea. 

— Rocking H. 

— Mda, Rocking H. Acolo sunt boi. Boi! Pe toţi zeii mei, n- 
am văzut niciodată aşa ceva decât în pozele din cărţi! 

Roland afişă un aer alarmat. 

— Ştie cineva că i-ai văzut? 

Alain ridică imediat din umeri. 

— Nu cred. Erau văcari prin preajmă... trei, poate 
patru... 

— Patru, mda, zise Cuthbert încet. 

— ... dar nu ne-au dat atenţie. Chiar şi atunci când 
vedem ceva, ei cred că nu vedem. 

— Şi aşa trebuie să rămână lucrurile. 

Roland îşi plimbă ochii de la unul la celălalt, dar pe 
chipul său se citea o absenţă, ca şi când ar fi fost cu 


gândurile departe. Se întoarse cu privirea spre apus şi 
Alain văzu ceva pe gulerul cămăşii sale. Îl culese cu 
degetele, o mişcare prea rapidă şi abilă pentru ca însuşi 
Roland să o poată simţi. Bert n-ar fi putut face asta, gândi 
Alain cu o urmă de mândrie. 

— Mda, dar... 

— Acelaşi mesaj, decretă Roland. 

Se aşeză pe treapta de sus şi se uită în zare spre cerul 
roşu de seară. 

— Răbdare, domnilor Richard Stockworth şi Artur Heath. 
Ştim anumite lucruri şi alte lucruri doar le bănuim. Dar ar 
face John Farson atâta amar de drum doar pentru a se 
aproviziona cu cai? Nu prea cred. Nu-s sigur, caii sunt 
valoroşi, mda, chiar aşa... dar nu-s sigur. Aşa că aşteptăm. 

— Bine, bine, acelaşi mesaj. 

Cuthbert netezi fâşia de hârtie pe balustrada verandei, 
apoi desenă pe ea o serie scurtă de simboluri. Mesajul 
acesta îl putu interpreta şi Alain; văzuse aceeaşi 
combinaţie de mai multe ori de când veniseră în Hambry. 

— Mesaj recepționat. Suntem bine. Nimic de raportat 
pentru moment. 

Mesajul fu introdus în capsulă şi capsula legată de 
piciorul porumbelului. Alain cobori treptele, se opri lângă 
Rusher (care încă aştepta docil să fie deşeuat) şi ridică 
pasărea în aer, spre apusul şters. 

— Zboară! 

Porumbelul se ridică şi plecă în fâlfâit de aripi. Preţ doar 
de o clipă îl văzură, o formă întunecată pe fundalul stins al 
cerului. 

Roland rămase cu privirea după el. Expresia aceea 
visătoare i se citea în continuare pe faţă. Alain se trezi 
întrebându-se dacă Roland luase decizia corectă în seara 
aceea. Niciodată în viaţa sa nu mai avusese un astfel de 
gând. Şi nici nu se aşteptase să aibă. 

— Roland? 

— Hmmm? 

Ca un om trezit pe jumătate dintr-un somn adânc. 


— Îl deşeuez eu, dacă vrei. Înclină din cap spre Rusher. 
ŞI-I ţesal. 

Niciun răspuns timp îndelungat. Alain se pregătea să 
întrebe din nou, când Roland spuse: 

— Nu. O fac eu. Intr-un minut sau două. 

Şi se întoarse să contemple apusul. 

Alain urcă treptele verandei şi se aşeză în balansoar. 
Bert îşi reluase locul pe ladă. Erau amândoi în spatele lui 
Roland acum, iar Cuthbert se uită la Alain cu sprâncenele 
ridicate. Arătă spre tovarăşul lor, după care se uită din nou 
la Alain. 

Alain îi dădu ceea ce culesese de pe gulerul lui Roland. 
Deşi era aproape prea subţire ca să poată fi văzut în 
lumina aceea, ochii lui Cuthbert erau ochi de pistolar, şi-l 
luă cu delicateţe, fără să-i tremure degetele. ` 

Era un fir lung de păr de culoarea aurului pur. Işi dădea 
seama după chipul lui Bert că acesta ştia de la cine 
provenea. De când sosiseră în Hambry, întâlniseră o 
singură fată cu păr bălai şi lung. Privirile celor doi băieți se 
întâlniră. În ochii lui Bert, Alain văzu părţi egale de 
consternare şi umor. 

Cuthbert Allgood duse degetul arătător la tâmplă şi 
imită apăsarea unui trăgaci. 

Alain aprobă din cap. 

Şezând pe scări cu spatele la ei, Roland se uita spre 
adâncul apus cu ochi visători. 


VIII 
SUB LUNA NEGUŢĂTORULUI 


1 


Oraşul Ritzy*, aflat la aproximativ şase sute cincizeci de 
kilometri vest de Mejis, numai elegant nu putea fi numit. 
Roy Depape intră în el cu trei nopţi înainte ca Luna 
Neguţătorului - numită de unii Luna Sfârşitului de Vară - 
să se împlinească şi-l părăsi o zi mai târziu. 

Ritzy era, la drept vorbind, un mizerabil sătuc minier 
situat pe panta estică a munţilor Vi Castis, la aproximativ 
optzeci de kilometri distanţă de trecătoarea omonimă. 
Localitatea nu avea decât o singură stradă, iar strada 
aceea era brăzdată de şanţuri săpate de roţile căruţelor în 
pământul acum tare ca fierul; la trei zile după începutul 
furtunilor de toamnă, uliţa avea să devină un lac de noroi. 
Acolo se aflau magazinul universal Ursul şi Ţestoasa, unde 
Compania Vi Castis le interzicea minerilor să-şi facă 
cumpărăturile, şi o dugheană a companiei din care numai 
săracii aveau voie să cumpere; tot acolo mai era clădirea 
care adăpostea închisoarea şi Sala Comunală, iar în faţa ei 
se găsea o moară de vânt care, la nevoie, slujea şi ca 
spânzurătoare; erau, totodată, şase taverne zgomotoase, 
una mai sordidă, mai depravată şi mai periculoasă ca alta. 

Ritzy se asemăna cu un cap hâd pitit între doi umeri 
uriaşi - colinele. Spre sud se aflau barăcile dărăpănate în 
care Compania îşi adăpostea minerii; fiecare adiere de 
vânt aducea cu ea putoarea insalubrelor haznale comune. 
Către nord erau minele însele: puțuri periculoase şi 
nesecurizate care coborau drept cincisprezece metri sub 
pământ şi de acolo se ramificau în galerii ca nişte degete 


5 Ritzy - elegant, cu clasă, şic (n. tr.). 


hrăpăreţe, dornice să apuce aur, argint, cupru şi 
ocazionalul zăcământ de fac-palid. Din exterior, erau doar 
nişte găuri săpate în pământul sterp şi stâncos, găuri 
aidoma unor ochi holbaţi, fiecare cu mormanul ei de 
pământ şi deşeuri lângă gura de acces. 

Cândva, acolo fuseseră şi mine independente, dar 
dispăruseră toate, înghiţite de Compania Vi Castis. Depape 
cunoştea bine povestea, întrucât Marii Vânători ai 
Coşciugului jucaseră şi ei un rol în piesa aceea. Asta se 
întâmplase imediat după ce el se aliase cu Jonas şi cu 
Reynolds. Păi, tatuajele acelea cu coşciugele şi le făcuseră 
pe mână la nici optzeci de kilometri de locul acela, într-un 
oraş numit Wind, o cloacă chiar mai puţin elegantă decât 
Ritzy. Cât să fi trecut de atunci? Nu ştia precis, deşi credea 
că ar fi trebuit să stie. Când venea însă vorba să estimeze 
timpul scurs, Depape deseori se simţea neputincios. Îi era 
greu să-şi amintească şi câţi ani avea. Deoarece lumea 
mersese mai departe, iar timpul curgea altfel acum. Mai 
moale. 

Un lucru îşi amintea totuşi foarte bine - memoria-i era 
împrospătată de fiecare dată când îşi lovea degetul rănit. 
Acel lucru era promisiunea pe care si-o făcuse, că-i va 
vedea pe Dearborn, Stockworth şi Heath lungiţi în şir la 
pământ, morţi, mână de mână, precum păpuşile de hârtie 
ale unei fetiţe. Intenţiona să ia în mână acea parte a lui 
care tânjise atât de tare după Maiestatea Sa în ultimele 
trei săptămâni şi s-o folosească pentru a le face fleaşcă 
feţele moarte. Cea mai mare parte a udului o va păstra 
pentru Arthur Heath din Gilead, Noul Canaan. Pe jigodia 
aia glumeaţă o păştea o baie cum scrie la carte. 

Depape ieşi din Ritzy prin partea răsăriteană a uliţei, îşi 
îmboldi calul în sus pe costişa primului deal şi se opri pe 
coama lui ca să arunce o ultimă privire în urmă. Noaptea 
trecută, când discutase cu ticălosul acela bătrân în spatele 
localului lui Hattigan, Ritzy fremăta de viaţă. În dimineaţa 
aceea avea aspectul fantomatic al Lunii Neguţătorului, 
care încă atârna pe cer deasupra buzei colinelor secătuite. 


Auzea totuşi  t/inc-tonc-ul minelor. Sigur că-l auzea. 
Minunăţiile alea îşi vedeau de treabă şapte zile pe 
săptămână. Netrebnicii nu au odihnă... şi bănuia că-n 
categoria aceea intra şi el. Cu obişnuita-i forţă brută, îşi sili 
calul să se întoarcă, îl lovi cu cizmele în coaste şi o luă 
spre est, gândindu-se în timp ce mergea la nemernicul 
acela bătrân. Considera că-l tratase destul de bine. li 
promisese o recompensă şi-l plătise pentru informaţiile 
date. 

— Mdie, făcu Depape, ochelarii scânteindu-i în soarele 
tânăr (erau rare dimineţile în care nu suferea de 
mahmureală şi se simţea îndeajuns de vesel), eu zic că 
moşneagul ăla nu se poate plânge. 

Depape mersese înapoi pe urmele tinerilor fără 
probleme; aparent, încă din Noul Canaan aceştia o 
ţinuseră mereu pe Drumul Mare, venind spre est, şi-n 
fiecare oraş în care se opriseră fuseseră remarcaţi. Deseori 
fuseseră remarcaţi şi dacă nu se opriseră. Şi de ce nu? 
Nişte tineri pe cai buni, fără cicatrice pe faţă, fără tatuaje 
de mercenari pe mâini, înveşmântaţi în straie bune, cu 
capetele acoperite de pălării scumpe. Oamenii şi-i 
aminteau cel mai bine la hanuri şi taverne, acolo unde ei 
se opriseră să se răcorească, dar nu puseseră pic de alcool 
în gură. Nici bere şi nici graf. Da, oamenii şi-i aminteau. 
Băieți pe drum, băieţi care mai că nu străluceau. Ca şi 
când ar fi venit dintr-un timp anterior, un timp mai bun. 

O să mă piş pe fețele lor, gândi Depape în timp ce 
călărea. Unul după altul. Pe domnul Arthur „Ha-Ha “ Heath îl 
las la urmă. O să țin destul în mine cât să te-nece, de n-oi fi 
cumva la capătul cărării şi-n poiană deja. 

Fuseseră observați, sigur că da, dar asta nu ajungea - 
dacă se întorcea la Hambry doar cu atât, Jonas era în stare 
să-l împuşte în nas. Şi ar fi meritat-o. Or fi fiind ei băieți 
bogați, da’ asta nu-i tot ce sunt. El însuşi spusese asta. Ce 
altceva erau - asta era întrebarea. Şi până la urmă, în 
putoarea de rahat şi sulf din Ritzy, Depape aflase. Nu 
totul, poate, dar suficient cât să poată face cale-ntoarsă 


înainte să se trezească-n mă-sa hăt, departe în Noul 
Canaan. 

Vizitase două alte taverne, sorbind bere îndoită cu apă 
în fiecare, înainte să-şi facă intrarea în Hattigan's. Mai 
comandase o bere cu apă şi se pregătise să intre în vorbă 
cu barmanul. Inainte de a apuca măcar să scuture copacul, 
mărul pe care-l voia îi căzuse drept în mână, fain-frumos. 

Era vocea unui bătrân (vocea unui ticălos bătrân), 
stridentă de-ţi spărgea timpanele, aşa cum numai vocea 
unor bătrâni ticăloşi turmentaţi putea fi. 

Vorbea despre vremurile vechi, cum fac mereu ticăloşii 
bătrâni, despre cum lumea a mers mai departe, şi despre 
cum totul era mult mai bine pe când era bunica fată. Apoi 
spusese ceva care-l făcuse pe Depape să ciulească 
urechile: ceva cum că vremurile vechi s-ar putea întoarce, 
întrucât nu văzuse el oare trei domnişori acu' nici două 
luni, poate mai puţin, şi chiar îl cinstise pe unu' dintre ei c- 
un pahar, deşi-n paharu’ cela nu era decât suc de salcie? 

— Tu ai fi-n stare să confuzi un domnişor şi c-o scârnă, îl 
apostrofase o fetişcană căreia-i rămăseseră, parcă, fix 
patru dinţi în mânadra-i guriţă. 

Replica aceasta stârnise râsul tuturor. Bătrânul ticălos 
se uitase în jur, ofensat. 

— Ba ştiu bine ce vorbesc, zisese el. Am uitat la viaţa 
mea mai multe lucruri decât ai s-apuci tu să ştii vreodată, 
chiar aşa. Măcar unu’ dintre ei era din spiţa lui Eld, căci pe 
faţa lui l-am văzut pe tat-su... văzutu-l-am aşa bine cum îţ' 
văd ţie, Jolene, ţâţele lăsate. 

Şi atunci bătrânul ticălos făcuse ceva ce trezise 
admiraţia lui Depape - trăsese de pieptul bluzei uşuraticei 
aceleia şi-i turnase în sân tot restul berii sale. Nici chiar 
hohotele de râs şi aplauzele furtunoase care 
întâmpinaseră gestul nu putuseră acoperi complet urletul 
disperat al fetei, ori strigătele bătrânului când aceasta 
începuse să-l pălmuiască şi să-i tragă pumni în cap şi în 
umeri. Strigătele lui fuseseră doar de indignare la început, 
dar când fata apucase halba ticălosului bătrân şi i-o 


spărsese de tâmplă, deveniseră ţipete de durere. Sânge - 
amestecat cu câteva şiroaie de bere răsuflată - începuse 
să curgă pe faţa moşneagului. 

— Cară-te de aici! urlase ea şi-l îmbrâncise către uşă. 

ÎI ajutaseră să avanseze şi câteva şuturi voinice din 
partea minerilor din public (care schimbaseră tabăra la fel 
de uşor cum vântul îşi schimbă direcţia). 

— Şi să nu te mai întorci! Îți simt iarba-n respiraţie, 
muist ramolit ce eşti! Dispari şi ia-ţi cu tine poveştile alea 
afurisite despre vremurile vechi şi domnişori! 

Bătrânul ticălos fusese astfel transportat prin încăpere, 
pe lângă trompetistul afon care-i bine-dispunea pe clienţii 
tavernei lui Hattigan (tânărul muzicant purtător de 
gambetă contribui şi el cu un şut în turul pantalonilor 
prăfuiţi ai bătrânului fără a rata o singură notă a piesei 
„Play, Ladies, Play“) şi pe uşile batante afară, unde se 
prăbuşise cu faţa înainte în stradă. 

Depape grăbise pasul după el şi-l ajutase să se ridice. 
Făcând asta, simţise un iz acru - nu de bere - în respiraţia 
bătrânului şi văzuse petele grăitoare verzi-cenuşii de la 
comisurile buzelor sale. Bătrânul ticălos probabil că abia 
se apucase de consumat iarba-diavolului (şi încă din 
motivele obişnuite: iarba creştea în voie pe dealuri şi era 
gratuită, spre deosebire de berea şi whisky-ul care se 
vindeau în oraş), însă odată ce te apucai, sfârşitul venea 
repede. 

— N-au pic de respect, zisese boşorogul pe un ton 
aspru. Şi nici nu înţeleg nimic. 

— Mda, asta aşa-i, replicase Depape, care nu scăpase 
încă de accentul de la malul mării şi de pe Povârniş. 

Moşul rămăsese cu gura căscată, uitându-se la el, 
ştergându-şi în zadar sângele care-i curgea pe obrajii 
smochiniţi de la scalpul rănit. 

— Fiule, n-ai cumva bani pentru un pahar? Aminteşte-ţi 
chipul tatălui tău şi dă-i unui suflet bătrân bani pentru un 
pahar! 

— Mila nu prea e de mine, moşule, răspunsese Depape, 


da’ poate că-ţi vei câştiga singur banii pentru un pahar. 
Fă-te încoace, vino-n biroul meu şi hai să vedem ce iese. 

Il condusese pe bătrânul ticălos din stradă înapoi pe 
trotuarul de scânduri, alegând un loc destul de departe în 
stânga uşilor batante negre, pe deasupra şi pe dedesubtul 
cărora lumina se revărsa în raze aurii. Aşteptase ca un 
grup de trei mineri să treacă mai departe, cântând cât îi 
ţineau bojocii (Femeia ce-o cunosc... e-naltă şi solidă... îşi 
mişcă trupul... ca o cărămidă..), după care, încă ţinându-l pe 
bătrân de cot, îl trăsese pe aleea dintre Hattigan's şi oficiul 
de pompe funebre de vizavi. Pentru unii, gândise Depape 
melancolic, o vizită în Ritzy putea fi şi ultima: bei bine, 
înghiţi un glonţ şi te culci între patru scânduri vizavi. 

— Birou’ tău, cârâise bătrânul când Depape îl conduse 
de-a lungul aleii spre gardul de scânduri şi mormanele de 
gunoi din capătul ei. 

Vântul sufla şi aducea dinspre mine miasme de sulf şi 
carbolic care-i înţepau lui Depape nasul. In dreapta lor, 
larma orgiei bahice bubuia prin peretele tavernei lui 
Hattigan. 

— Birou” tău, bună asta. 

— Mda, biroul meu. 

Bătrânul mijise ochii la el în lumina lunii, care domina 
felia de cer de deasupra aleii. 

— Eşti cumva din Mejis? Sau din Tepachi? 

— Poate din una, poate din alta, poate din niciuna. 

— Te ştiu cumva? 

Bătrânul îl studia acum mai atent, ridicându-se pe 
vârfuri ca şi când ar fi sperat să primească un sărut. Pfua! 

Depape îl împinsese în spate. 

— Nu aşa aproape, tataie. 

Se simţise totuşi încurajat, într-un fel. El, Jonas şi 
Reynolds mai fuseseră acolo, iar dacă bătrânul îşi amintea 
chipul lui, cel mai probabil nu spunea braşoave când se 
referea la oameni pe care îi văzuse de dată mai recentă. 

— Vorbeşte-mi despre cei trei domnişori, bătrâne. 

Depape bătuse darabana în peretele tavernei. 


— Pe ăia dinăuntru nu-i interesa, da' pe mine mă 
interesează. 

Bătrânul ticălos îl cercetase cu o privire confuză, dar 
chibzuită. 

— O să-mi pice un ban ori doi pentru asta? 

— Mdie, făcuse Depape. Dacă-mi spui ce vreau să aud, o 
să-ţi dau bani. 

— De aur? 

— Spune-mi şi o să vedem. 

— Nu, domnule. Întâi ne punem de acord, apoi îţi spun. 

Depape îl prinsese de braţ, îl răsucise şi-i ridică moşului 
încheietura firavă a mâinii până la omoplaţii săi numai 
piele şi os. 

— Fă pe deşteptu' cu mine, tataie, şi o să-ncepem 
rupându-ţi braţul. 

— Dă-mi drumul! strigase fără aer moşul. Dă-mi drumul, 
mă-ncred în generozitatea ta, fiindc-ai o faţă de om 
generos! Da! Zău aşa! 

Depape îi dăduse drumul. Bătrânul ticălos îl ochise cu 
teamă, masându-şi umărul. În lumina lunii, sângele care i 
se usca pe obraji părea negru. 

— Trei erau la număr, începuse el. Trei flăcăianari 
înstăriți. 

— Flăcăiandri sau domnişori? Care din două, tataie? 

Bătrânul cumpănise bine la întrebare. Sticla spartă-n 
cap, aerul nopţii şi mâna răsucită la spate păreau să-l fi 
trezit din ameţeală, măcar pentru o vreme. 

— Ambele, aş zice, răspunsese el într-un târziu. Unu’ era 
sigur de viţă nobilă, orice ar crede ăia dinăuntru. Fiindcă io 
l-am văzut pe taică-său, iar taică-său purta pistoale. Nu 
dintr-astea ieftine cum porţi mătăluţă - cer iertare, ştiu că- 
s cele mai bune în zilele astea - ci pistoale adevărate, cum 
se vedeau pe când era tata băiat. Din alea mari cu mâner 
din lemn de santal. 

Depape căscase ochii la bătrân, simțind un val de 
emoție... şi totodată un soi de mirare reţinută. S-au 
comportat ca nişte pistolari, spusese Jonas. Când Reynolds 


protestate, zicând că erau prea tineri, Jonas argumentase 
că puteau fi ucenici, iar acum se părea că şefu' avusese 
dreptate. 

— Mânere din lemn de santal? întrebase el. De santal, 
tataie? 

— Mda. 

Bătrânul îi observase emoția şi faptul că-l credea. Se 
umflă vizibil în pene. 

— Un pistolar, vrei să zici. Babacul tinerelului purta 
pistoale mari. 

— Mda, un pistolar. Unul dintre ultimii seniori. Stirpea lor 
se stinge, acum, dar taic-al meu îl cunoştea bine. Steven 
Deschain, din Gilead. Steven. Fiul lui Henry. 

— lar cel pe care l-ai văzut acum nu mult timp... 

— Fiul lui. Nepotul lui Henry cel înalt. Şi ceilalţi păreau 
din familii bune. Ca şi când ar fi fost şi ei din descendență 
seniorială, dar cel pe care l-am văzut se trăgea chiar din 
Arthur Eld, dintr-o parte a familiei sau alta. Nu mi-am 
câştigat încă banii? 

Depape se gândise să spună da, apoi îşi dăduse seama 
că nu ştia despre care dintre cei trei mucoşi vorbea 
bătrânul ticălos. 

— Trei tineri domni, rostise el visător. Trei tinerei de 
familie bună. Şi erau cumva înarmaţi? 

— Nu le-aveau la vedere, un' să le poată vedea pungaşii 
din oraşu' ăsta, răspunsese moşul şi râsese într-un fel 
dezagreabil. Da' erau înarmaţi, sigur că da. Le aveau 
ascunse probabil în păturile făcute sul. Aş fi gata să-mi 
pun gâtu' la bătaie pentru treaba asta. 

— Mda, făcuse Depape. Sunt sigur c-ai fi gata. Trei tineri 
domni, dintre care unu’ e fiul unui senior. Al unui pistolar, 
crezi tu. Steven din Gilead. 

Numele-i era cunoscut, mda, chiar îi era. 

— Steven Deschain din Gilead, mai exact. 

— Şi cu ce nume s-a prezentat domnişorul ăsta? 

Bătrânul ticălos se schimonosise la faţă într-un fel 
alarmant, încercând să-şi amintească. 


— Deerfield? Deerstine? Nu ţiu minte bine... 

— Nu contează, îl ştiu eu. lar tu ţi-ai câştigat gologanii. 

— Serios? Moşneagul se apropiase iarăşi, cu respiraţia 
lui dulce de-ţi venea să verşi, din pricina ierbii. Galbeni sau 
arginţi? Care din două, prietene? 

— Plumbi, răspunsese Depape, după care scosese 
pistolul şi-l împuşcase de două ori în piept. li făcuse un 
serviciu, dacă se gândea mai bine. 

Acum călărea înapoi spre Mejis - avea să străbată 
drumul mai repede, cum nu mai trebuia să se oprească în 
fiecare orăşel jegos şi să pună întrebări în stânga şi în 
dreapta. 

Deasupra capului său, aproape, se auzi fâlfâit de aripi. 
Un porumbel - cenuşiu-închis era, c-un cerc alb în jurul 
gâtului - se aşeză pe o stâncă în faţa lui, ca pentru a se 
odihni. Interesantă pasăre. Nu era un porumbel sălbatic, 
îşi spuse Depape. Să-i fi scăpat cuiva din colivie? Nu-şi 
închipuia că cineva din pustietăţile acelea ar fi ţinut ca 
animal de casă orice altceva în afara vreunui câine 
semisălbăticit care să sfâşie pe oricine ar încerca să se 
dedea la furtişaguri (deşi ce anume ar fi putut avea 
oamenii de pe acolo care să merite a fi furat era o 
întrebare la care n-ar fi putut răspunde), bănuia însă că 
orice era posibil. În orice caz, la căderea serii, când avea 
să se oprească, un porumbel prăjit i-ar fi prins tare bine. 

Depape scoase arma, dar înainte să-i poată trage 
piedica, porumbelul îşi luase deja zborul spre răsărit. 
Depape trase totuşi după el. Uneori îţi surâdea norocul, 
dar aparent lui nu-i surâse atunci; porumbelul cobori puţin, 
apoi îşi reveni şi dispăru în direcţia pe care Depape însuşi 
o urma. Rămase în şaua calului un moment, nu tocmai 
dezamăgit; credea că Jonas va fi foarte mulţumit de ce 
aflase. 

După un timp, îşi lovi calul în coaste cu cizma şi porni în 
galop mic spre est, de-a lungul Drumului Spre Mare al 
Baroniei, înapoi spre Mejis, unde băieţii care îl făcuseră de 
ruşine aşteptau să-şi primească pedeapsa cuvenită. Or fi 


fost ei seniori, or fi fost ei fii de pistolari, dar în zilele din 
urmă, chiar şi cei asemenea lor puteau muri. Aşa cum 
chiar bătrânul ticălos ar fi putut fără-ndoială depune 
mărturie, lumea mersese mai departe. 


2 


Într-o după-amiază târzie, la trei zile după ce Roy 
Depape părăsi Ritzy şi îşi îndreptă calul înapoi spre 
Hambry, Roland, Cuthbert şi Alain călăreau la nord-vest de 
oraş, luând-o întâi de-a lungul coamei Povârnişului şi apoi 
pe întinderea savanei pe care locuitorii din Hambry o 
numeau larbă Rea, pătrunzând în cele din urmă în 
deşerticele ţinuturi pustii. Imediat ce ajunseră înapoi în 
câmp deschis, înaintea lor, perfect vizibile, apărură mai 
multe faleze erodate şi prăbuşite. In mijlocul acestora se 
vedea o despicătură întunecată, aproape vaginală, cu 
margini atât de imprecise încât părea să fi apărut pe lume 
sub barda unui zeu furios. 

Distanţa dintre capătul Povârnişului şi faleze era de, 
poate, zece kilometri. După ce parcurseră trei sferturi din 
drum, trecură pe lângă singura formă adevărată de relief 
din acel şes: un afloriment vertical care semăna cu un 
deget îndoit la prima falangă. La baza lui era o bucată 
mică de pajişte, sub formă de bumerang, iar când 
Cuthbert scoase un strigăt prelung, unduitor, pentru a-şi 
auzi vocea reverberată în falezele din faţă, o ceată de 
billy-bumbleri sporovăitori se desprinseră din zona verde şi 
o luară la goană înapoi spre sud-est, către Povârniş. 

— Aceea e Stânca Suspendată, spuse Roland. E un izvor 
la baza ei - singurul din părţile astea, se zice. 

Alte cuvinte nu mai schimbară între ei cât fu drumul de 
lung, însă Cuthbert şi Alain îşi aruncară reciproc o 
inconfundabilă privire de uşurare în spatele lui Roland. In 
ultimele trei săptămâni, nu făcuseră decât să bată pasul 
pe loc, în timp ce vara se desfăşura în jurul lor. Lui Roland 
îi era uşor să spună că trebuie să aştepte, că trebuie să fie 


cât se poate de atenţi la lucruri aparent fără însemnătate 
şi să pună la socoteală şi acele lucruri zărite cu colţul 
ochiului, dar niciunul dintre ei nu avea încredere în aerul 
visător şi deconectat pe care Roland îl afişa în ultima 
vreme, ca şi când s-ar fi înfăşurat într-o versiune personală 
a mantalei lui Clay Reynolds. Nu discutau despre aceasta 
între ei; nu era necesar. Amândoi ştiau că, dacă Roland 
începea s-o curteze pe frumuşica pe care primarul Thorin 
şi-o dorea de metresă (şi cui altcuiva putea să-i aparţină 
firul acela lung de păr blond?), aveau să dea de mare 
bucluc. Roland nu dădea însă niciun semn în acest sens, 
niciunul dintre ei nu mai zărise vreun alt fir de păr pe 
gulerul cămăşilor sale, iar în seara aceea tovarăşul lor 
părea a fi mai în apele sale, ca şi când s-ar fi lepădat de 
mantia care-l izola de lume. Pentru un timp, poate. Pentru 
totdeauna, dacă aveau noroc. Nu puteau decât să aştepte 
şi să vadă. In cele din urmă, ka avea să-şi spună cuvântul, 
aşa cum se întâmpla mereu. 

La distanţă de aproximativ doi kilometri de faleze, 
puternica briză a mării care îi suflase din spate tot drumul 
se stinse deodată şi ei auziră ţipătul slab şi atonal ce 
venea dinspre despicătura ce purta numele de Canionul 
Ochet. Alain îşi opri calul, strâmbându-se ca un om care a 
muşcat dintr-un fruct exagerat de acru. Nu se putea gândi 
decât la o mână de pietricele ascuţite, strânse şi măcinate 
una de cealaltă într-o mână vânjoasă. Uliii zburau în cerc 
deasupra canionului, ca atraşi de sunet. 

— Santinelei nu-i e pe plac, Will, rosti Cuthbert, lovind 
cu încheieturile degetelor în ţeastă. Nici mie nu-mi place. 
De ce am venit aici? 

— Ca să numărăm, răspunse Roland. Am fost trimişi să 
numărăm totul şi să vedem totul, iar asta e ceva de 
numărat şi de văzut. 

— O, mda, făcu Cuthbert. Îşi ţinea calul pe loc cu oarece 
efort; vaierul jos şi scrâşnit al deşirării îl agita. Şase sute 
paisprezece năvoade, şapte sute zece bărci mici, două 
sute paisprezece bărci mari, şaptezeci de boi pe care nu-i 


revendică nimeni şi, în partea de nord a oraşului, o 
deşirare. Orice blestemăţie ar însemna asta. 

— Vom afla, spuse Roland. 

Intrară în perimetrul de sunet şi, deşi niciunuia nu-i 
plăcea, nu propuse nimeni să se întoarcă. Veniseră tot 
drumul până acolo şi Roland avea dreptate - asta era 
datoria lor. Pe deasupra, erau curioşi. 

Gura canionului fusese astupată binişor cu crengi, exact 
aşa cum îi spusese Susan lui Roland că se putea întâmpla. 
La venirea toamnei, majoritatea probabil că aveau să fie 
uscate, însă acum ramurile puse una peste alta încă 
purtau frunze şi blocau câmpul vizual spre canion. O 
cărare ducea prin mijlocul mormanului de crengi, dar era 
prea îngustă pentru cai (care oricum s-ar fi opus trecerii) 
şi-n lumina palidă a înserării, Roland aproape că nu reuşea 
să distingă nimic. 

— Vrei să intrăm? întrebă Cuthbert. Rog ca îngerul 
Cronicar să consemneze că sunt împotrivă, deşi nu mă voi 
opune în niciun fel. 

Roland nu intenţiona să-i ducă prin mormanul de crengi 
spre sursa sunetului. Nu atunci când avea doar o vagă 
idee a ceea ce era de fapt o deşirare. Pusese câteva 
întrebări despre acest subiect în ultimele săptămâni, însă 
răspunsurile nu-l ajutaseră prea tare. „Eu nu m-aş 
apropia”, sunase sfatul primit din partea şerifului Avery. 
Până în clipa aceea, cea mai bună informaţie continua să 
fie tot cea oferită de Susan în noaptea primei lor întâlniri. 

— Şezi blând, Bert. Nu mergem înăuntru. 

— Bun, rosti Alain încet şi Roland zâmbi. 

Pe partea vestică a canionului se afla o potecă, abruptă 
şi îngustă, dar practicabilă dacă erau cu băgare de seamă. 
Merseră în şir indian, oprindu-se o singură dată pentru a 
elibera drumul de stâncile căzute, aruncând bucăţi de 
marnă şi corneană în râpa tânguitoare din dreapta lor. 
Când terminară şi tocmai se pregăteau toţi trei să urce 
înapoi în şa, o pasăre mare de un soi neştiut - poate o 
găinuşă-de-munte, poate un cocoşel-de-prerie - se înălţă 


deasupra buzei canionului într-un freamăt exploziv de 
pene. Roland duse mâna la pistoale şi observă că acelaşi 
lucru îl făcură amândoi prietenii săi. Lucru destul de comic, 
ţinând cont de faptul că armele lor de foc erau înfăşurate 
în muşama protectoare şi ascunse în siguranţă sub 
duşumelele de la dormitorul Bar K. 

Se uitară unul la celălalt, nu spuseră nimic (comunicară 
doar din priviri, şi acestea erau destul de grăitoare) şi îşi 
văzură mai departe de drum. Roland descoperi că efectul 
apropierii de deşirare era cumulativ - nu era un sunet cu 
care să te poţi obişnui. Ba dimpotrivă: cu cât te aflai mai 
mult în imediata vecinătate a Canionului Ochet, cu atât 
sunetul te zgâria mai tare pe creier. iți pătrundea în dinţi 
la fel cum îţi pătrundea în urechi; vibra în ghemul de nervi 
de sub stern şi părea să roadă țesutul umed şi delicat din 
spatele ochilor. Mai mult ca orice, totuşi, îţi intra în cap şi- 
ţi spunea că toate lucrurile de care te-ai temut vreodată se 
află după următoarea curbă a cărării sau sub mormanul de 
stânci căzute de colea, aşteptând să iasă din bârlog şi să 
te prindă. 

Odată ce ajunseră pe terenul drept şi sterp din culmea 
cărării şi cerul se redeschise deasupra lor, fu niţel mai 
bine, însă lumina dispăruse aproape cu totul, iar când 
descălecară şi se duseră pe jos până la marginea fragilă a 
canionului, nu văzură mai mult decât nişte umbre. 

— Nu-i a bună, zise Cuthbert dezgustat. Trebuia să 
plecăm mai devreme, Roland... Will, adică. Ce tonţi putem 
fi! 

— Îmi poţi spune Roland aici, dacă vrei. Şi vom vedea ce 
am venit să vedem şi vom număra ce am venit să 
numărăm - o deşirare, exact cum ai spus tu. Aşteaptă 
numai. 

Aşteptară şi, peste douăzeci de minute, Luna 
Neguţătorului se ridică deasupra orizontului - o lună 
perfectă de vară, uriaşă şi portocalie. Se profila pe 
întinderea violet-închis a cerului ca o planetă distrusă. Pe 
chipul ei, la fel de clar ca oricând, se vedea Neguţătorul. 


Cel care ieşise din Nones cu sacul plin de suflete urlătoare. 
O siluetă gârbovită alcătuită din umbre şterse, cu-n sac 
perfect vizibil peste un umăr chircit. În spatele lui, lumina 
portocalie părea să scapere ca focul iadului. 

— ligh, făcu Cuthbert. Nu-i plăcut să vezi asta când auzi 
sunetul ce vine de jos. 

Şi totuşi, rămaseră în loc (ţinându-şi în acelaşi timp şi 
caii, care smuceau periodic de frâie ca pentru a le spune 
că ar fi trebuit să plece deja din locul acela) şi luna se 
ridică pe cer, împuţinându-se în timp ce se mişca şi 
devenind argintie. Până la urmă se ridică destul cât să-şi 
arunce lumina albicioasă înăuntrul Canionului Ochet. Cei 
trei băieţi rămaseră cu privirea în jos. Niciunul nu vorbi. 
Roland nu ştia despre prietenii lui, dar el, unul, nu credea 
că ar fi putut vorbi, chiar de ar fi fost rugat s-o facă. 

O râpă, una foarte scurtă şi cu pereti abrupți, spusese 
Susan, iar descrierea aceea se potrivea perfect. Fata mai 
spusese şi că Ochet arăta ca un horn întins pe o parte, iar 
Roland bănuia că şi acest lucru era adevărat, dacă 
admiteai că un horn s-ar rupe puţin, în cădere, la 
momentul impactului, şi ar rămâne întins la pământ uşor 
îndoit de la mijloc. 

Până la cotul acela, solul canionului părea cât se poate 
de normal; nici chiar oasele împrăştiate ici-colo, pe care le 
evidenția luna, nu erau ieşite din comun. Multe animale 
care intrau în râpe ca aceea nu mai ştiau să găsească 
drumul de întoarcere, iar în cazul Canionului Ochet 
posibilitatea de evadare era şi mai redusă de crengile 
care-i astupau intrarea. Pereţii laterali erau mult prea 
abrupți pentru a putea fi urcați, poate cu excepţia unui 
singur loc, cu puţin înainte de cotul acela mic. Apoi Roland 
observă un soi de făgaş care brăzda în sus peretele 
canionului, iar în acel făgaş se vedeau aflorimente într-un 
număr - poate! - suficient pentru a oferi prizele necesare. 
Nu avea niciun motiv aparte pentru care să observe acest 
lucru; îl observă instinctiv, aşa cum avea să continue tot 
restul vieţii să observe potenţiale căi de scăpare. 


Dincolo de cot, pe podeaua canionului era ceva ce 
niciunul dintre ei nu mai văzuse vreodată... şi când 
ajunseră înapoi la dormitor, câteva ore mai târziu, se 
arătară toţi de acord că nu ştiau exact ce anume văzuseră. 
Partea din spate a Canionului Ochet era acoperită de o 
materie lichidă argintie din care se ridicau şerpişori de fum 
ori ceaţă. Lichidul părea să se mişte greoi, lovind pereţii 
care îl ţineau închis. Mai târziu, aveau să descopere că 
deopotrivă acel lichid şi ceața erau de un verde-deschis şi 
că numai lumina lunii le făcuse să pară argintii. 

Sub privirea lor, o întunecată formă zburătoare - poate 
aceeaşi care îi speriase înainte - plonjă spre suprafaţa 
deşirării. Inşfăcă ceva din aer - o insectă? o altă pasăre 
mai mică? - şi începu să urce din nou. Inainte să apuce, un 
braţ argintiu de lichid se ridică de pe solul canionului. 
Pentru un moment, huruitul acela scrâşnit urcă o treaptă şi 
deveni aproape o voce. Braţul culese pasărea din aer şi o 
trase în jos. O lumină verzuie, scurtă şi nefocalizată, 
scapără peste suprafaţa deşirării ca un curent electric, 
apoi dispăru. 

Cei trei băieţi holbară ochii unul la celălalt, speriaţi. 

Sari, pistolarule, strigă deodată o voce. Era vocea 
deşirării; era vocea tatălui său; era totodată vocea lui 
Marten vrăjitorul, Marten seducătorul. Şi mai teribil, era 
propria sa voce. 

Sari şi abandonează toate grijile. Nu e iubire de fete care să 
te chinuiască aici jos şi nici doliu după mame pierdute care să- 
ți apese sufletul de copil. E doar murmurul cavităţii în creştere 
din centrul universului; doar dulceata coaptă a cărnii putrede. 

Vino, pistolarule. Devino parte din deşirare. 

Cu o expresie visătoare şi ochii goi, Alain începu să 
meargă de-a lungul marginii prăpastiei, cu cizma dreaptă 
atât de aproape de ea, încât călcâiul ridică norişori de praf 
deasupra hăului şi aruncă în el pietricele. Inainte să poată 
face mai mult de cinci paşi, Roland îl prinse de curea şi-l 
smuci cu forţă în spate. 

— Unde crezi că te duci? 


Alain îl privi cu ochi de somnambul. Începeau să i se 
limpezească însă, încet. 

— Nu... ştiu, Roland. 

Mai jos de ei, deşirarea murmura şi mormăia şi cânta. Şi 
mai era un sunet: un bolborosit noroios. 

— Ştiu, spuse Cuthbert. Ştiu unde ne ducem toţi. Înapoi 
la Bar K. Hai s-o ştergem de aici. 

Se uită rugător la Roland. 

— Te rog. E îngrozitor. 

— Bine. 

Dar înainte să-i conducă înapoi la cărare, se apropie de 
margine şi se uită în jos la vâscozitatea argintie şi 
fumegândă de acolo. 

— Număr o deşirare, zise el pe un ton sincer sfidător. 
Una singură. Apoi, coborând vocea: 

— Şi a dracului să fii. 


3 


Pe drumul de întoarcere le mai veni sufletul la loc - briza 
mării care-i lovea în faţă avea un minunat efect fortifiant 
după mirosul de mortăciune şi cumva de copt al canionului 
şi deşirării. 

In timp ce urcau călare Povârnişul (pe o diagonală 
lungă, ca să-şi menajeze puţin caii), Alain spuse: 

— Şi acum ce facem, Roland? Ai idee? 

— Nu. Chiar nu ştiu. 

— Am putea începe cu masa de seară, propuse Cuthbert 
jovial şi lovi cu subînţeles ţeasta goală a santinelei. 

— Ştii la ce mă refer. 

— Da, aprobă Cuthbert. Şi-ţi spun un lucru, Roland... 

— Will, te rog. Acum, că ne-am întors pe Povârniş, dă-mi 
voie să fiu Will. 

— Mada, bine. Îţi spun un lucru, Will: nu putem continua 
să numărăm năvoade, bărci, războaie de ţesut şi cercuri 
de roţi. Incep să se împuţineze lucrurile fără importanţă. 
Cred că ne va fi mult mai greu să facem figură de proşti 


odată ce vom începe să ne dedicăm creşterii cailor, ţinând 
cont de importanţa acestei activităţi aici, în Hambry. 

— Mda, făcu şi Roland. 

II opri pe Rusher şi se uită înapoi de unde veniseră. Pe 
moment, rămase fermecat de vederea cailor, afectaţi 
aparent de un soi de nebunie a lunii, spumegând şi 
alergând pe iarba argintie. 

— Dar vă spun amândurora din nou, aici nu e vorba doar 
de cai. Are Farson nevoie de ei? Mda, tot ce se poate. La 
fel, şi Afiliaţia are nevoie de ei. Şi de boi. Dar cai sunt 
peste tot - poate nu la fel de buni ca aceştia, recunosc, 
dar orice port e bun pe timp de furtună, cum se spune. 
Atunci, dacă nu e vorba despre cai, despre ce e? Până să 
ştim, sau până să ne convingem că nu vom şti niciodată, 
mergem înainte ca până acum. 

O parte a răspunsului îi aştepta înapoi la Bar K. Stătea 
cocoţat pe bara de priponire şi scutura impertinent din 
coadă. Când porumbelul sări în mâna lui Roland, tânărul 
văzu că pasărea avea o aripă zburlită. Vreun animal - 
probabil o pisică - se apropiase destul de mult de el încât 
să-l atace, socotea Roland. 

Mesajul purtat de biletul legat la picioruşul porumbelului 
era scurt, dar explica în bună măsură ceea ce ei nu 
înţeleseseră. 

Va trebui să o văd din nou, gândi Roland după ce-l citi şi 
simţi un val de bucurie. Pulsul i se acceleră şi în lumina 
rece şi argintie a Lunii Neguţătorului, zâmbi. 


CITGO 


Luna Neguţătorului începu să pălească; la plecare, avea 
să ducă cu ea partea cea mai caldă şi mai frumoasă a 
verii. Într-o după-amiază la patru zile după faza ei plină, 
bătrânul mozo de la Casa Primarului (Miguel se afla acolo 
cu mult înaintea timpului lui Hart Thorin şi cel mai probabil 
acolo avea să fie şi mult după ce Thorin se va fi întors la 
ferma sa) se înfiinţă la casa pe care Susan o împărțea cu 
mătuşa ei. Ducea de căpăstru o minunată iapă castanie. 
Era al doilea dintre cei trei cai promişi, iar Susan o 
recunoscu numaidecât pe Felicia. lapa fusese una dintre 
preferatele ei, în copilărie. 

Susan îl îmbrăţişă pe Miguel şi-i acoperi obrajii bărboşi 
cu sărutări. Surâsul larg al bătrânului ar fi expus toţi dinţii 
din gură, de i-ar mai fi rămas vreunul pe care să-l arate. 

— Gracias, gracias, mulţumesc de o mie de ori, tată 
bătrân, îi spuse ea. 

— De nada, replică el şi-i dădu căpăstrul. E cel mai 
sincer dar al primarului. 

Când bătrânul plecă, ea îl însoţi cu privirea, zâmbetul 
ştergându-i-se încet de pe buze. Felicia rămase docilă 
lângă ea, pielea ei brun-închis strălucind ca un vis în 
lumina soarelui de vară. Acela nu era însă un vis. La 
început aşa păruse - senzaţia acea de irealitate fusese o 
iluzie menită să o atragă în capcană, acum ştia asta - dar 
nu era un vis. Cinstea-i fusese dovedită; acum se trezea 
primind „daruri sincere” din partea unui om bogat. 
Expresia era pur convenţională, desigur... sau o glumă 
amară, în funcţie de dispoziţia sau poziţia din care priveai 
lucrurile. La fel ca Pylon, nici Felicia nu era un dar - erau în 


schimb respectări pas cu pas ale contractului cu care se 
legase. Tuşa Cord se putea arăta şocată, dar Susan ştia 
adevărul: avea să devină o târfă, pur şi simplu. 

Tuşa Cord stătea în geamul de la bucătărie când Susan 
îşi duse darul (care, din punctul ei de vedere, era doar un 
bun redat proprietarului de drept) la grajd. Îi strigă ceva 
vesel, cum că-i prindea bine un cal, că îngrijindu-se de el 
va avea mai puţin timp pentru gândurile negre. Susan 
simţi pe buze un răspuns înflăcărat, dar şi-l reţinu. Între 
ele două se încheiase un precar armistițiu, de când cu 
cearta despre cămaşă, iar Susan nu voia să fie cea care îl 
încălca. Avea prea multe în gând şi pe suflet. Credea că o 
nouă ceartă cu mătuşa ei ar fi făcut-o doar să plesnească 
precum un vreasc uscat sub o cizmă. Pentru că deseori 
tăcerea e cea mai bună alegere, îi spusese tatăl ei când, la 
vârsta de aproximativ zece ani, ea îl întrebase de ce era 
mereu atât de tăcut. Răspunsul o nedumerise atunci, dar 
acum îl înţelegea mai bine. A 

O aşeză pe Felicia lângă Pylon, o ţesălă şi o hrăni. In 
vreme ce iapa mânca ovăz, Susan îi examină copitele. Nu-i 
plăceau potcoavele pe care le avea - aşa ştiau să se 
îngrijească de cai la Faleză - aşa că luă din cuiul de lângă 
uşa grajdului traista cu potcoave a tatălui ei, îşi petrecu 
breteaua peste cap şi umăr, astfel încât traista să-i atârne 
la şold, şi făcu cei trei kilometri până la fierăria lui Hookey. 
Simţind traista de piele cum i se lovea de şold, îşi aminti 
de tatăl ei într-un fel atât de viu şi clar, încât durerea o 
străpunse din nou şi o aduse în pragul lacrimilor. Credea 
că el ar fi fost îngrozit de situaţia ei actuală, poate chiar 
dezgustat. Şi i-ar fi plăcut de Will Dearborn, de lucrul 
acesta era sigură - i-ar fi plăcut de el şi ar fi acceptat ca el 
să-i curteze fiica. Aceasta fu picătura care umplu paharul 
amărăciunii sale. 


2 


Învăţase cum se potcoveşte de mică, şi chiar îi plăcea să 


o facă, atunci când era în dispoziţia potrivită; era o muncă 
mizerabilă, prozaică, prezentând mereu posibilitatea de a 
încasa o copită sănătoasă în coaste, de să te lecuiască de 
plictiseală şi să te aducă înapoi cu picioarele pe pământ. 
Despre făcutul potcoavelor nu ştia însă nimic, şi nici nu-şi 
dorea să ştie. Le lucra Brian Hookey la forja sa din spatele 
hambarului şi hanului său; Susan alese cu uşurinţă patru 
noi de mărimea trebuincioasă, bucurându-se totodată de 
mirosul cailor şi al fânului proaspăt. Şi de acela al vopselei 
proaspete. Fierăria lui Hookey arăta într-adevăr foarte 
bine. Ridicând privirea, nu văzu nici măcar o singură gaură 
în acoperişul hambarului. După toate aparențele, lui 
Hookey îi mergea afacerea bine. 

Încă purtând şorţul de fierar şi mijind tare dintr-un ochi 
la propriile-i cifre, Hookey notă cele patru potcoave noi pe 
o grindă. Când Susan începu să-i vorbească şovăielnic 
despre plată, el râse, îi spuse că ştia că-şi va achita 
datoria îndată ce va putea, zeii binecuvânteze-o, da. Pe 
deasupra, niciunul dintre ei nu pleca nicăieri, n'aşa? Nop, 
nop. Şi-n tot acest timp o împingea cu blândeţe prin 
aromele înmiresmate de fân şi cai către uşă. În urmă cu un 
an n-ar fi tratat cu atâta delicateţe o chestiune chiar şi aşa 
măruntă cum erau patru potcoave de fier, dar acum ea era 
buna prietenă a primarului Thorin, şi lucrurile se 
schimbaseră. 

Lumina soarelui de după-amiază era orbitoare după 
întunecimea din hambarul lui Hookey şi ea rămase pe 
moment fără vedere, înaintând pe dibuite către stradă cu 
traista de piele lovindu-i-se de şold şi cu potcoavele 
zăngănind înăuntrul ei. Avu doar un moment la dispoziţie 
pentru a observa o siluetă profilându-se în lumină, apoi 
silueta se lovi de ea suficient de tare să-i facă dinţii să 
clănţănească şi noile potcoave ale Feliciei să zornăie. Ar fi 
căzut la pământ dacă n-ar fi fost mâinile puternice care se 
întinseră cu rapiditate, apucând-o de umeri. Dar ochii i se 
adaptau deja şi văzu cu uimire şi amuzament că tânărul 
care aproape o lungise în ţărână era unul dintre prietenii 


lui Will - Richard Stockworth. 

— O, sai, cer iertare! spuse el, scuturându-i mânecile 
rochiei ca şi când chiar ar fi doborât-o din picioare. Te simţi 
bine? Ai păţit ceva? 

— N-am păţit nimic, îl linişti ea, zâmbind. Te rog să nu te 
scuzi. 

Simţi deodată un impuls sălbatic de a se ridica pe 
vârfuri şi a-l săruta pe gură, spunându-i: Dă-i asta lui Will şi 
spune-i să uite ce i-arn zis! Spune-i că mai am încă o mie ca 
aceasta! Spune-i să vină şi să le primească pe toate, pe rând! 

In schimb, se fixă asupra unei imagini comice: acel 
Richard Stockworth trăgându-i lui Will un mozol pe cinste 
şi spunându-i că era din partea Susanei Delgado. Începu 
să râdă pe înfundate. Duse mâinile la gură, dar asta nu o 
ajută. Sai Stockworth îi surâse... nesigur, precaut. Probabi/ 
mă crede nebună... şi chiar sunt! Chiar sunt! 

— Ziua bună, domnule Stockworth, zise ea şi trecu mai 
departe înainte să se poată face de ruşine şi mai tare. 

— Ziua bună, Susan Delgado, răspunse el. 

Ea se uită înapoi o dată, când era cam la cincizeci de 
metri distanţă pe stradă, dar băiatul plecase deja. Nu 
intrase la Hookey, însă; de lucrul acesta era cât se poate 
de sigură. Se întreba ce o fi putut căuta domnul 
Stockworth în acel capăt de oraş. 

O jumătate de oră mai târziu, când scoase noile 
potcoave din traista tatălui ei, află. Între primele două 
potcoave de sus era pitită o bucată de hârtie împăturită, şi 
chiar înainte de a o desface, înţelese că ciocnirea ei cu 
domnul Stockworth nu fusese un accident. 

Recunoscu imediat scrisul lui Will după biletul din 
buchet. 


Susan, 

Poţi veni la Citgo în seara asta sau mâine seară, 
ca să ne întâlnim? Foarte important. Are legătură cu 
ce am discutat înainte. Te rog. 

W. 


P.S. Ar fi mai bine să arzi biletul ăsta. 


Îl arse fără întârziere şi în timp ce privea flăcările 
înteţindu-se şi apoi stingându-se, murmură iar şi iar 
cuvintele din mesaj care o mişcaseră cel mai tare: Te rog. 


3 


Ea şi Tuşa Cord luară o masă de seară tăcută şi simplă - 
pâine şi supă - şi când terminară, Susan o luă pe Felicia şi 
călări până pe Povârniş, unde urmări apusul soarelui. Nu 
avea să se întâlnească cu el în seara aceea, nu. Datora 
deja prea multă durere comportamentului său impulsiv şi 
nesocotit. Dar mâine? 

De ce Citgo? 

Are legătură cu ce am discutat înainte. 

Da, probabil. Nu se îndoia de onoarea lui, deşi ajunsese 
să se îndoiască puternic că el şi prietenii lui erau cine 
spuneau ei că sunt. Probabil că el voia să o vadă dintr-un 
motiv ce avea legătură cu misiunea sa (cu toate că Susan 
nu reuşea să priceapă ce legătură putea fi între 
exploatarea petrolieră şi caii prea mulţi de pe Povârniş), 
dar exista ceva între ei acum, ceva dulce şi periculos. 
Poate că aveau să înceapă vorbind, dar până la urmă 
aveau să ajungă să se sărute... şi săruturile aveau să fie 
abia începutul. Faptul că ştia asta nu schimba totuşi ceea 
ce simţea; voia să îl vadă. Avea nevoie să îl vadă. 

Aşa că rămase călare pe noul ei cal - o altă plată în 
avans din partea lui Hart Thorin pentru virginitatea ei - şi 
urmări cum soarele se umfla şi se înroşea spre vest. 
Ascultă bolborositul vag al deşirării şi pentru prima dată în 
şaisprezece ani se simţi sfâşiată cu adevărat de o 
indecizie. Tot ce-şi dorea era contrar tuturor credințelor 
sale despre onoare, iar mintea ei vuia cuprinsă de conflict. 
În jurul tuturor, precum un vânt întețit în jurul unei case 
instabile, simţea cum creştea ideea de ka. Şi totuşi, era 
prea uşor să renunţe la onoare din acel motiv, nu? Să 


scuze căderea în dizgrație invocând atotputernicul ka. Era 
o laşitate. 

Susan se simţea la fel de orbită ca atunci când părăsise 
întunericul hambarului lui Brian Hookey şi ieşise în lumina 
străzii. La un moment dat, plânse pe tăcute de frustrare, 
fără a fi măcar conştientă de acest lucru. Fiecare încercare 
a sa de a gândi clar şi raţional era străbătută de dorinţa de 
a-l săruta din nou şi de a-i simţi mâna pe sânul ei. 

Nu fusese niciodată religioasă, avea puţină credinţă în 
neştiuţii zei ai Lumii de Mijloc, aşa încât, în timp ce soarele 
cobora şi cerul deasupra punctului de apus se transforma 
din roşu în purpuriu, încercă să se roage tatălui ei. Şi 
răspunsul veni, deşi ea nu ştia dacă de la el sau din 
propriu-i suflet. 

Lasă ka-ul să-şi urmeze cursul, spuse vocea din mintea ei. 
Oricum va face asta; întotdeauna o face. Dacă va fi ca 
onoarea să-ți fie luată de ka, aşa să fie; până atunci, Susan, 
doar tu o poţi apăra. Lasă ka-ul în pace şi vezi de-ți respectă 
promisiunea, aşa grea cum o fi ea. 

— Bine, spuse ea cu voce tare. 

In starea în care se afla, descoperi că orice decizie - 
chiar şi una care ar costa-o o nouă ocazie de a-l vedea pe 
Will - era o uşurare. 

— Imi voi onora promisiunea. Ka-ul să-şi urmeze cursul. 

In umbrele tot mai adânci, cloncăni cu limba spre Felicia 
şi porni înapoi spre casă. 


4 


A doua zi era duminică, ziua tradiţională a odihnei 
pentru cowboy. Şi micul grup al lui Roland îşi luă această 
zi liberă. 

— Mi se pare corect, spuse Cuthbert, ţinând cont de 
faptul că oricum habar nu avem cu ce ne umplem timpul. 

In acea duminică - a şasea de la venirea lor în Hambry - 
Cuthbert se afla în piaţa de sus (piaţa de jos era mai 
ieftină, cât de cât, însă mirosea prea tare a peşte), admira 


nişte poncho-uri viu colorate şi se străduia să nu plângă, 
întrucât mama lui avea un poncho, ţinea mult la el şi, 
gândindu-se la cum călărea ea uneori cu el fluturându-i în 
spate de la umeri, dorul de casă îl prinsese cu gheare 
sălbatice. „Arthur Hearth“, ka-mai-ul lui Roland, ducând 
dorul mămucii sale atât de tare, că i se umeziseră ochii! 
Era o glumă demnă de... ei bine, demnă de Cuthbert 
Allgood. 

Cum stătea el aşa, uitându-se la poncho-uri şi la un şir 
de pături dolia agăţate pe un rastel, cu mâinile strânse la 
spate ca un client într-o galerie de artă (şi clipind tot 
timpul, ca să-şi reprime lacrimile), simţi o atingere uşoară 
pe umăr. Se întoarse şi o văzu pe fata cu păr blond. 

Nu-l mira deloc faptul că lui Roland îi sfârâiau călcâiele 
după ea. Îţi tăia pur şi simplu răsuflarea, chiar şi îmbrăcată 
în jeanşi şi cămaşă de lucru. Părul îi era strâns la spate cu 
nişte şireturi de piele aspră şi avea cei mai luminoşi ochi 
gri pe care-i văzuse el vreodată. Cuthbert se minuna şi 
numai că Roland reuşise să se concentreze la celelalte 
aspecte ale vieţii sale, până şi la spălatul dinţilor. 
Categoric, apariţia ei fu ca un leac pentru el; dorul amarnic 
după mama lui dispăru cât ai zice peşte. 

— Sai, rosti el. 

Altceva nu fu în stare să spună, cel puţin la început. 

Fata înclină din cap şi întinse ceea ce oamenii din Mejis 
numeau corvette - „pacheţel” era definiţia literală; 
„poşetuţă“ era cea practică. Accesoriile acelea mici de 
piele, în care încăpeau câteva monede, dar nimic mai 
mult, erau purtate mai des de doamne decât de domni, 
deşi aceasta nu era o regulă bătută în cuie. 

— Ţi-a scăpat asta, prietene, spuse ea. 

— Ne, mulţam-sai. 

Aceea putea foarte bine să fie proprietatea unui bărbat - 
era din piele neagră simplă, fără zorzoane - însă n-o mai 
văzuse niciodată. Niciodată nu purtase o corvette, la drept 
vorbind. 

— E a ta, insistă fata, iar privirea ei era acum atât de 


intensă, încât Cuthbert simţea că-i ardea pielea. 

Băiatul ar fi înţeles imediat, dacă n-ar fi fost orbit de 
apariţia ei neaşteptată. Dar şi de isteţimea ei, recunoscu 
el. Cine ştie de ce, nu te aşteptai la isteţime din partea 
fetei aceleia frumoase; fetele frumoase, ca regulă, nu 
trebuie să fie isteţe. Din câte-şi dădea el seama, tot ce 
trebuia să facă fetele frumoase era să se trezească 
dimineaţa. 

— Chiar este, întări ea. 

— O, mda, făcu el, aproape smulgându-i poşetuţa. 
Simţea cum i se lăţea pe faţă un rânjet prostesc. Acum, că 
spui aşa, sai... 

— Susan. Chipul ei era grav şi prevăzător deasupra 
buzelor zâmbitoare. Îngăduie-mi, rogu-te, să fiu Susan 
pentru tine. 

— Cu plăcere. lartă-mă, rogu-te, Susan, doar că mintea 
şi memoria mea, înțelegând că e duminică, s-au luat de 
mână şi au plecat împreună în vacanţă - au fugit ca doi 
amorezi, s-ar putea spune - şi m-au lăsat pe moment fără 
creier în cap. 

Ar fi putut continua să dea din gură o oră întreagă (o 
mai făcuse înainte; pentru aceasta, atât Roland, cât şi 
Alain puteau depune mărturie), dar fata îl opri cu iuţeala 
degajată a unei surori mai mari. 

— Poţi înţelege fără probleme că nu ai niciun control 
asupra minţii tale, domnule Heath - sau a limbii din gură - 
dar poate că pe viitor vei avea mai mare grijă de poşeta 
ta. O zi bună. 

Plecă înainte ca el să mai poată scoate un cuvânt. 


5 


Bert îl găsi pe Roland acolo unde acesta se afla atât de 
des în ultimele zile: în acea parte a Povârnişului pe care 
mulţi localnici o numeau Belvedere. Oferea o privelişte 
frumoasă asupra oraşului, care-şi petrecea duminica 
visând într-o ceaţă albastră, însă Cuthbert se cam îndoia 


că imaginea Hambry-ului era ceea ce-l atrăgea pe vechiul 
său prieten acolo, iar şi iar. Considera că un motiv mai 
credibil era faptul că de acolo se vedea bine reşedinţa 
Delgado. 

În ziua aceea, Roland era împreună cu Alain şi niciunul 
dintre ei nu scotea o vorbă. Lui Cuthbert nu-i venea greu 
să accepte ideea că unii oameni puteau petrece lungi 
perioade fără a-şi vorbi, dar nu credea că o va întelege 
vreodată. 

Se apropie de ei în galop, duse mâna sub cămaşă şi 
scoase poşetuţa. 

— De la Susan Delgado. Mi-a dat-o în piaţa de sus. E 
frumoasă şi e, totodată, vicleană ca un şarpe. Spun asta 
cu maximă admiraţie. 

Chipul lui Roland se umplu de lumină şi viaţă. Când 
Cuthbert îi aruncă obiectul, el îl prinse cu o mână şi trase 
de şiretul lui cu dinţii. Înăuntru, unde un călător şi-ar fi 
ţinut puţinii bani, se afla o singură bucată de hârtie 
împăturită. Roland o citi fără zăbavă şi lumina i se stinse 
din ochi, iar zâmbetul i se şterse de pe buze. 

— Ce spune? întrebă Alain. 

Roland îi dădu biletul şi se întoarse cu privirea în lungul 
Povârnişului. Doar când văzu foarte reala pustiire din ochii 
lui înţelese Cuthbert pe deplin cât de tare afectase Susan 
Delgado viaţa lui Roland - şi, prin asta, viaţa lor, a tuturor. 

Alain îi dădu şi lui biletul. Conţinea un singur rând, două 
fraze: 

E mai bine să nu ne întâlnim. Îmi pare rău. 

Cuthbert îl citi de două ori, ca şi când asta ar fi putut 
schimba mesajul, apoi îi dădu hârtia înapoi lui Roland, care 
o puse la loc în corvette, legă şiretul, după care strecură 
poşetuţa sub cămaşa sa. 

Cuthbert ura tăcerea mai mult decât pericolul (tăcerea 
era un pericol, în mintea sa), dar orice început de discuţie 
părea nedemn şi insensibil, dată fiind expresia de pe 
chipul prietenului său. Era ca şi când Roland ar fi fost 
otrăvit. Pe Cuthbert îl dezgusta gândul la acea adorabilă 


fată dându-se în bărci cu lunganul şi costelivul primar din 
Hambry, însă expresia afişată de Roland îi trezea acum 
emoţii mai puternice. Pentru asta o putea uri. 

În cele din urmă, Alain sparse tăcerea, aproape timid. 

— Şi acum, Roland? Mergem să explorăm locul ăla fără 
ea? 

Cuthbert admira asta la el. Când îl întâlneau prima oară, 
mulţi oameni rămâneau cu impresia că Alain Johns era 
cam nătâng. Lucrul acesta era departe de adevăr. Acum, 
într-un fel diplomatic pe care Cuthbert nu l-ar fi putut 
stăpâni niciodată, tânărul arătase că nefericita primă 
experienţă amoroasă a lui Roland nu le afecta 
responsabilităţile. 

Şi Roland răspunse, trăgându-se în şa şi îndreptându-se 
de spate. Puternica lumină aurie a acelei după-amiezi de 
vară îi lumina faţa în tonuri aspre, contrastante, şi preţ de 
un moment chipul lui fu bântuit de fantoma omului care 
avea să devină. Cuthbert văzu fantoma aceea şi se 
cutremură - neştiind ce vedea, dar ştiind că era îngrozitor. 

— Marii Vânători ai Coşciugului, rosti el. l-ai văzut 
cumva în oraş? 

— Doar pe Jonas şi pe Reynolds, răspunse Cuthbert. De 
Depape nu e încă nici urmă. Cred că Jonas l-a sugrumat şi 
l-a aruncat în mare, de pe faleză, orbit de furie, după ce s- 
a întâmplat în noaptea aia la bar. 

Roland clătină din cap. 

— Jonas are prea mare nevoie de oamenii săi de 
încredere ca să se poată lipsi de ei - a întins coarda la fel 
de mult ca noi. Nu, Depape a fost doar trimis din localitate 
pentru o vreme. 

— Unde? întrebă Alain. 

— Acolo unde va trebui să-şi facă nevoile în tufişuri şi să 
doarmă în ploaie, dacă se înrăutăţeşte vremea. Roland 
râse scurt, fără mult umor. Cel mai probabil, Jonas l-a pus 
pe Depape să meargă înapoi pe urmele noastre. 

Alain icni încet, nu întru totul surprins. Roland şedea 
lejer în spinarea lui Rusher, privind în zare peste 


profunzimile visătoare ale terenului, la caii care păşteau. 
Cu o mână dezmierda inconştient corvette-ul pe care îl 
pusese sub cămaşă. Într-un târziu, îşi întoarse privirea 
spre ei. 

— Vom mai aştepta puţin, spuse. Poate că fata se va 
răzgândi. 

— Roland..., începu Alain, iar blândeţea din tonul lui era 
ultimativă. 

Roland ridică mâinile înainte ca Alain să poată continua. 

— Nu te îndoi de mine, Alain... vorbesc ca fiu al tatălui 
meu. 

— Prea bine. 

Alain întinse mâna şi-l strânse scurt pe Roland de umăr. 
Cuthbert însă avea rezervele sale. Roland putea sau nu să 
acţioneze ca fiu al tatălui său; Cuthbert credea totuşi că în 
momentul acela prietenul lui nu mai era stăpân pe propria- 
i minte. 

— Ţi-aminteşti care spunea Cort că este principala 
slăbiciune a viermilor ca noi? întrebă Roland cu urma unui 
zâmbet. 

— „Fugiţi fără să vă gândiţi şi cădeţi într-o groapă“, cită 
Alain, oferind o imitație apăsată a învățătorului lor, care-l 
făcu pe Cuthbert să râdă cu voce tare. 

Zâmbetul lui Roland se lărgi puţin. 

— Mda. Astea-s vorbe pe care am de gând să le ţin 
minte, băieţi. Nu vreau să tulbur apele ca să văd ce-i în 
ele... decât dacă nu am altă variantă, încă se mai poate ca 
Susan să se răzgândească, dacă-i lăsăm un răgaz de 
gândire. Cred că ar fi fost deja de acord să ne întâlnim, 
dacă... n-ar fi existat alte probleme între noi. 

Făcu o pauză şi, preţ de un scurt răstimp, între ei se lăsă 
tăcerea. 

— Îmi doresc ca taţii noştri să nu ne fi trimis, rosti Alain 
până la urmă... deşi doar tatăl lui Roland fusese cel care-i 
trimisese, şi toţi trei ştiau asta. Suntem prea tineri pentru 
astfel de chestiuni. Cu mulţi ani prea tineri. 

— Ne-am descurcat onorabil în noaptea aia, la Popas, 


replică Cuthbert. 

— Acolo şi-a spus cuvântul antrenamentul, nu şiretenia - 
iar ei nu ne-au luat în serios. Asta nu se va repeta. 

— Nu ne-ar fi trimis - nici tatăl meu şi nici al tău - dacă 
ar fi ştiut ce vom găsi, zise Roland. Dar acum, că am găsit 
ceva, trebuie să ne facem datoria. Da? 

Alain şi Cuthbert încuviinţară. Trebuiau să-şi facă 
datoria, sigur că da - în privinţa asta nu mai părea să 
existe nicio îndoială. 

— În orice caz, e prea târziu să ne mai facem griji acum. 
Vom aştepta şi vom spera în cooperarea Susanei. N-aş 
vrea să ne apropiem de Citgo neînsoţiţi de cineva din 
Hambry care cunoaşte zona... dar dacă Depape se 
întoarce, va trebui să ne asumăm riscul. Numai Dumnezeu 
ştie ce ar putea afla, sau ce poveşti ar putea născoci 
pentru a-i face pe plac lui Jonas, sau de ce ar fi în stare 
Jonas după ce vor sta la palavre. Ar putea avea loc 
schimburi de focuri. 

— După atâta tatonare, aproape că mi-aş dori să se 
întâmple asta, zise Cuthbert. 

— Vrei să-i mai trimiţi un mesaj, Will Dearborn? întrebă 
Alain. 

Roland cumpăni la aceasta. Cuthbert puse pariu cu sine 
însuşi în ce direcţie va înclina Roland balanţa. Şi pierdu. 

— Nu, răspunse el până la urmă. Va trebui să-i dăm 
timp, oricât ne-ar fi de greu. Şi să sperăm că o va împinge 
curiozitatea să se răzgândească. 

Cu acestea, îl întoarse pe Rusher spre dormitorul 
abandonat care le slujea acum drept casă. Cuthbert şi 
Alain îl urmară. 


6 


Susan munci din greu restul acelei duminici, curăţând 
grajdurile, ducând apă, spălând toate scările. Tuşa Cord o 
privi tot timpul în linişte, cu o expresie de îndoială 
amestecată cu uimire. Pe Susan puţin o interesa cum o 


privea mătuşa ei - voia doar să obosească şi astfel să 
evite încă o noapte nedormită. Se terminase. Acum avea 
s-o ştie şi Will, iar asta era spre bine. Ce era făcut era bun 
făcut. 

— Te-ai scrântit, fată? doar atât o întrebă Tuşa Cort în 
timp ce Susan arunca ultima vadră de apă murdară în 
spatele bucătăriei. E duminică! 

— Nu m-am scrântit deloc, răspunse ea tăios, fără a 
întoarce privirea. 

Prima jumătate a obiectivului şi-o atinse, ducându-se la 
culcare după răsăritul lunii cu braţele ostenite, durând-o 
picioarele şi simțind că-i pulsează spatele - somnul însă 
tot refuză să vină. Zăcu în pat cu ochii larg deschişi şi 
nefericită. Orele trecură, luna apuse, şi Susan tot nu 
reuşea să doarmă. Se uita în întuneric şi se întreba dacă 
exista vreo posibilitate, fie ea cât de măruntă, ca tatăl său 
să fi fost ucis. Pentru a i se închide gura şi ochii. 

În cele din urmă ajunse la concluzia la care Roland 
ajunsese deja: dacă n-ar fi fost niciun pic de atracţie în 
ochii lui, sau în atingerea mâinilor şi buzelor lui, ar fi fost 
de acord cât ai clipi cu întâlnirea râvnită de el. Fie şi numai 
pentru a-şi linişti mintea zbuciumată. 

Înţelegând asta, o cuprinse uşurarea şi reuşi să doarmă. 


7 


Mai târziu în după-amiaza aceea, în timp ce Roland şi 
prietenii lui luau masa la Popasul Călătorilor (sendvişuri cu 
friptură de vită rece şi litri de ceai alb cu gheaţă - nu la fel 
de bun ca acela făcut de soţia adjunctului Dave, dar nici 
rău), Sheemie intră de afară, unde udase florile. Purta 
sombrero-ul lui roz şi un rânjet larg. Într-o mână ţinea un 
pacheţel. 

— Sal'tare, Mici Vânători ai Coşciugului! strigă el cu 
veselie şi execută o plecăciune amuzantă care imita bine 
felul lor de a se înclina. Lui Cuthbert îi făcu deosebită 
plăcere să vadă acel gest de reverență executat în sandale 


de grădină. Ce mai faceţi? Bine, sper, chiar aşa! 

— Mai bine nu se poate, zise Cuthbert, dar niciunuia 
dintre noi nu-i place să fim numiţi Mici Vânători ai 
Coşciugului, aşa că poate renunţi la partea asta, da? 

— Mda, făcu Sheemie, cât se poate de vesel. Mda, 
domnule Arthur Heath, bunul domn care mi-a salvat viaţa! 

Pregetă şi păru tulburat un moment, ca şi când nu şi-ar 


fi putut aminti de ce li se adresase. Apoi ochii i se 
limpeziră, surâsul răzbătu la lumină şi întinse pachetul 
spre Roland. 


— Pentru tine, Will Dearborn! 

— Serios? Ce este? 

— Seminte! Chiar aşa! 

— Din partea ta, Sheemie? 

— O, nu. 

Roland luă pacheţelul - un simplu plic împăturit o dată şi 
sigilat. Nici pe faţa şi nici pe spatele lui nu scria nimic, iar 
buricele degetelor sale nu simțeau nicio sămânță înăuntru. 

— Din partea cui, atunci? 

— Nu-mi aduc aminte, spuse Sheemie, care-şi aruncă 
apoi privirea într-o parte. 

Tânărul avea mintea destul de deranjată, reflectă 
Roland, încât să nu poată niciodată rămâne nefericit mult 
timp şi să nu poată minţi câtuşi de puţin. După aceea, 
ochii lui, plini de speranţă şi timizi, se întoarseră la ai lui 
Roland. 

— Mi-aduc aminte totuşi ce trebuie să-ţi spun. 

— Mda? Atunci spune, Sheemie. 

Vorbind ca şi când ar fi recitat o replică memorată cu 
mare chin, deopotrivă mândru şi crispat, zise: 

— Astea-s seminţele pe care le-ai împrăştiat pe 
Povârniş. 

Ochii lui Roland scăpărară atât de tare, încât Sheemie 
se împletici un pas în spate. Işi trase iute de sombrero, se 
întoarse şi se grăbi înapoi la adăpostul florilor lui. li plăcea 
de Will Dearborn şi de prietenii lui (mai ales de domnul 
Arthur Heath, care spunea uneori lucruri care-l făceau pe 


Sheemie să râdă până ce-l durea burta), dar în clipa aceea 
văzu ceva în ochii lui Will-sai care-l înspăimântă teribil de 
tare. În momentul acela înţelese că Will era un ucigaş pe 
măsura celui în manta, sau a celui care voise ca Sheemie 
să-i lingă cizmele, sau a bătrânului cărunt Jonas cu voce 
tremurată. 

La fel de rău ca ei, sau chiar mai rău. 


8 


Roland strecură „pacheţelul cu seminţe” în sân şi nu-l 
deschise decât după ce toţi trei erau înapoi pe veranda de 
la Bar K. In depărtare, deşirarea bolborosea, făcându-le 
caii să scuture agitaţi din urechi. 

— Ei? întrebă Cuthbert într-un sfârşit, nemaiputându-se 
abţine. 

Roland luă plicul din cămaşă şi-l rupse, deschizându-l. 
Făcând asta, reflectă la faptul că Susan îşi alesese bine 
cuvintele. La perfecţie. 

Când despături bucăţica de hârtie dinăuntru, ceilalţi se 
aplecară spre el, Alain în stânga şi Cuthbert în dreapta. 
Roland observă din nou scrisul simplu şi ordonat, mesajul 
nu mai lung ca anteriorul. Conţinutul era, totuşi, foarte 
diferit. 


La un kilometru şi jumătate de oraş, pe drumul către 
Citgo, este un crâng de portocali. Ne vedem acolo la 
răsăritul lunii. Vino singur. S. 


Şi sub aceste cuvinte, cu litere mici, stăruitoare: ARDE 
BILETUL ASTA. 

— Noi vom sta de pază, spuse Alain. 

Roland aprobă din cap. 

— Mda. Dar de la distanţă. 

Apoi arse biletul. 


9 


Crângul de portocali era un dreptunghi bine îngrijit 
conţinând aproximativ o duzină de şiruri la capătul unui 
drum de căruţe parţial acoperit de ierburi. Roland ajunse 
acolo după căderea întunericului, însă cu o jumătate de 
oră bună înainte ca Luna Neguţătorului, din ce în ce mai 
subţire acum, să se ivească din nou deasupra orizontului. 

In vreme ce băiatul se plimba fără ţintă de-a lungul 
unuia dintre şiruri, ascultând sunetele întru câtva 
scheletice venind dinspre exploatarea petrolieră de la nord 
(scârţâit de pistoane, scrâşnet de roţi dinţate, bubuit de 
arbori de transmisie), îl lovi un dor cumplit de casă. Sursa 
acestuia era aroma fragilă a florilor de portocal - o 
panglică luminoasă aşezată peste negreala izului de 
petrol. Crângul acela mic nici nu se compara cu marile 
livezi de mere din Noul Canaan... doar că, într-un fel, se 
compara. Domnea acolo acelaşi sentiment de demnitate şi 
civilizaţie, a unui timp îndelungat dedicat unui lucru ce nu 
era strict necesar. lar în acel caz, bănuia el, a unui lucru 
care nu era nici foarte folositor. Portocalele cultivate atât 
de departe la nord de latitudinile calde erau probabil acre 
ca lămâile. Totuşi, când briza mişca arbuştii, mirosul îl 
făcea să se gândească la Gilead cu amarnic dor, şi pentru 
prima dată luă în calcul posibilitatea că nu-şi va mai 
revedea niciodată casa - că devenise un rătăcitor pe lume 
la fel cum era pe cer bătrâna Lună a Neguţătorului. 

O auzi apropiindu-se, dar numai când ajunse lângă el - 
dacă ar fi fost un duşman, iar nu prieten, poate că totuşi ar 
mai fi avut timp să scoată arma şi să tragă, dar s-ar fi 
expus unui mare pericol. Îl umplu admiraţia pentru ea şi, 
văzându-i chipul în lumina stelelor, simţi că-i surâdea 
sufletul. 

Când se întoarse spre ea, fata se opri şi rămase 
privindu-l, cu mâinile împreunate înaintea sa, la mijloc, 
într-un fel copilăresc, dulce şi inconştient. Roland făcu un 
pas spre ea şi fata ridică mâinile într-un gest pe care el îl 


interpretă ca fiind de alarmă. Se opri, confuz. Se înşelase 
însă, din pricina luminii precare. Susan s-ar fi putut opri 
atunci, dar alese să n-o facă. Păşi hotărâtă către el, o 
femeie tânără, înaltă, îmbrăcată într-o rochie despicată, de 
călărie, şi cizme simple, negre. Sombrero-ul îi era lăsat pe 
spate, pe funia împletită a părului. 

— Will Dearborn, ne întâlnim cu bine şi-n acelaşi timp cu 
rău, zise ea cu glas tremurat, şi-n clipa următoare Roland 
o sărută. 

Fremătară de ardoare, îmbrăţişaţi, în timp ce Luna 
Neguţătorului răsărea în ultimul ei pătrar famelic. 


10 


Înăuntrul colibei sale solitare cocoţate sus pe Cos, 
Rhea şedea la masa din bucătărie, aplecată deasupra 
globului de cristal pe care Marii Vânători ai Coşciugului i-l 
aduseseră în urmă cu o lună şi jumătate. Avea chipul 
îmbăiat în lumina lui roz, şi nimeni nu l-ar mai fi confundat 
acum cu chipul unei fete. Avea o extraordinară vitalitate 
care o însoţise mulţi ani (doar cei mai vârstnici locuitori 
din Hambry aveau o idee despre vârsta adevărată a lui 
Rhea de pe Coos, şi aceea doar vagă), dar globul de cristal 
i-o absorbea - o golea de ea aşa cum un vampir goleşte un 
corp de sânge. În spatele ei, odaia cea mare a colibei era 
mai murdară şi mai aglomerată ca de obicei. În ultimele 
zile nu avusese timp să pună la loc nici măcar un ac; 
globul de cristal i-l ocupa pe tot. Când nu se uita în el, se 
gândea să se uite în el... şi oh, ce lucruri văzuse! 

Ermot se încolăci pe un picior descărnat al ei, şuierând 
agitat, însă ea nici nu-l băgă în seamă. In schimb, se 
aplecă şi mai aproape de otrăvitoarea strălucire roz a 
globului, fermecată de ceea ce vedea acolo. 

Era fata care venise la ea pentru a-i fi dovedită cinstea 
şi tânărul pe care-l văzuse întâia dată când se uitase în 
globul de cristal. Cel pe care îl confundase cu un pistolar, 
până când îi remarcase tinereţea. 


Nesăbuita fată care venise la Rhea cântând şi plecase 
cufundată într-o tăcere mai cuvenită se dovedise cinstită 
şi se prea putea să-şi fi păstrat cinstea până acum 
(categoric îl săruta şi-l atingea pe băiat cu amestecul de 
lăcomie şi timiditate al unei virgine), dar nu avea să 
rămână cinstită mult timp, dacă între ei lucrurile evoluau 
aşa cum începuseră. lar pe Hart Thorin nu avea oare să-l 
aştepte o surpriză atunci când urma să-şi ducă în pat 
tânăra metresă presupus castă? Existau moduri de a-i 
păcăli pe bărbaţi în legătura cu asta (bărbaţii /mp/orau de- 
a dreptul să fie păcăliţi în privinţa asta), un păhărel cu 
sânge de porc ar fi chiar suficient, însă ea nu avea cum să 
ştie asta. O, dar ce distracţie bună! Să poată asista la 
dezonorarea domniţei înţepate, privind în acel magnific 
glob de cristal! O, era prea frumos! De-a dreptul delicios! 

Se apropie şi mai tare, găvanele adânci ale ochilor săi 
umplându-se de foc roz. Ermot, simțind că baborniţa 
rămânea imună la gudurările sale, se târî neconsolat pe 
podea în căutare de insecte. Musty se feri ţanţoş de el, 
scuipându-i înjurături feline, umbra lui cu şase picioare 
profilându-se uriaşă şi deformată pe peretele luminat de 
foc. 


11 


Roland simţi că era pe cale să-i fure momentul. Reugşi 
cumva să facă un pas în spate. Făcu şi ea la fel, cu ochii 
larg deschişi şi obrajii îmbujoraţi - Roland vedea acea 
îmbujorare chiar şi în lumina lunii proaspăt răsărite. Îi 
pulsau testiculele. Îşi simţea vintrele pline de plumb lichid. 

Fata se întoarse din profil şi Roland observă că 
sombrero-ul i se mişcase pe spate. Întinse o mână 
tremurândă şi-l aşeză la loc. Ea îi prinse degetele într-o 
strânsoare scurtă, dar puternică, apoi se aplecă să-şi ia 
mănuşile de călărie, pe care şi le dăduse jos din dorinţa de 
a-i atinge pielea cu pielea ei. Când se ridică, sângele i se 
scurse brusc din faţă şi se clătină. De n-ar fi fost mâinile 


lui pe umerii ei, echilibrând-o, probabil că ar fi căzut. Se 
întoarse spre el, cu privirea îndurerată. 

— Ce ne facem? O, Will, ce ne facem? 

— Facem tot ce putem, spuse el. Cum am făcut până 
acum. Aşa cum ne-au învăţat taţii noştri. 

— E o nebunie. 

Roland, care nu simţise niciodată în viaţă ceva mai 
raţional - până şi durerea surdă din vintre i se părea 
raţională şi corectă - nu spuse nimic. 

— Ştii oare cât de periculos e? întrebă ea şi continuă 
înainte ca el să poată răspunde. Mda, ştii. Văd că ştii. Şi 
numa’ de am fi zăriţi împreună ar fi un lucru grav. 
Darămite să fim văzuţi ca mai-nainte... 

Fata se cutremură. El se întinse spre ea şi Susan păşi în 
spate. 

— Mai bine nu, Will. Dacă mă atingi, vom petrece tot 
restul nopţii schimbând sărutări şi mângâieri. Sau asta era 
intenţia ta? 

— Ştii că nu e aşa. 

Ea încuviinţă. 

— Ţi-ai pus prietenii să stea de veghe? 

— Mda, recunoscu el şi chipul îi fu luminat de acel 
zâmbet neaşteptat pe care-l adora ea. Dar nu acolo de 
unde să ne poată vedea. 

— Slavă zeilor pentru asta, zise ea şi râse cam distrasă. 
Apoi se apropie de el, veni atât de aproape încât el cu 
greu se putu abţine să nu o cuprindă din nou în braţe. Fata 
îi scrută curioasă chipul. Cine eşti cu adevărat, Will? 

— Aproape cine spun că sunt. Exact asta-i ironia 
situaţiei, Susan. Eu şi prietenii mei n-am fost trimişi aici 
fiindcă ne-am fi îmbătat şi am fi făcut nefăcute, însă n-am 
fost trimişi nici să dăm în vileag vreun complot sau o 
conspirație secretă. Suntem doar nişte băieţi trimişi de 
acasă pentru a fi feriţi de pericol. Tot ce s-a întâmplat de 
atunci... 

Clătină din cap pentru a-şi arăta deznădejdea, iar Susan 
se gândi din nou la spusele tatălui ei: ka este ca vântul - 


când vine îţi ia pe sus găinile, casa, hambarul. Ba chiar şi 
viaţa. 

— Şi este Will Dearborn numele tău adevărat? 

El ridică din umeri. 

— Un nume-i la fel de bun ca oricare, socot, dacă 
sufletul care răspunde la el este sincer. Susan, astăzi ai 
fost la Casa Primarului, întrucât prietenul meu Richard te-a 
văzut mergând călare... 

— Mda, la probe, spuse ea. Căci eu am fost aleasă să-i 
fiu Fata Secerişului anul ăsta. A fost ideea lui Hart, să fie 
clar că eu m-aş fi lipsit de asta cu dragă inimă. Nu-i decât 
o mare pacoste şi o durere în plus pentru Olive. 

— Vei fi cea mai frumoasă Fată a Secerişului care a 
existat vreodată, zise el şi sinceritatea debordantă din 
vocea lui o făcu să vibreze de plăcere; i se înfierbântară 
din nou obrajii. 

Intre festinul de prânz şi focul în aer liber de la apus, 
Fata Secerişului avea de schimbat cinci costume, fiecare 
mai elaborat decât celălalt (în Gilead erau nouă la număr; 
pentru asta, Susan nici nu ştia cât de norocoasă era) şi le- 
ar fi purtat pe toate cu bucurie pentru Will, dacă el ar fi 
fost Băiatul Secerişului. (Anul acela, Băiatul era Jamie 
McCann, un înlocuitor palid şi tras la faţă al lui Hart Thorin, 
care depăşea cu aproximativ patruzeci de ani vârsta 
necesară rolului şi era prea pământiu.) Cu şi mai mare 
bucurie ar fi purtat al şaselea costum - unul argintiu cu 
bretele subţirele şi tiv care se oprea deasupra coapselor. 
Acela era un costum pe care nimeni în afară de Maria, 
slujnica sa, Conchetta, croitoreasa ei, şi Hart Thorin nu 
avea să-l vadă. Era cel pe care urma să-l poarte atunci 
când avea să se ducă pe divanul bătrânului ca metresă a 
lui, după sărbătoare. 

— Când ai fost acolo, i-ai văzut cumva pe cei care-şi 
spun Marii Vânători ai Coşciugului? 

— l-am văzut pe Jonas şi pe cel cu manta, stăteau 
împreună în curte şi vorbeau, răspunse ea. 

— Şi pe Depape nu? Pe roşcovan? 


Ea negă din cap. 

— Cunogşti jocul numit Castele, Susan? 

— Mda. Mi l-a arătat tata când eram mică. 

— Atunci ştii că piesele roşii stau într-o parte a tablei şi 
cele albe în cealaltă. Ştii că vin pe după Movilă şi se 
apropie pe furiş unele de celelalte, creând paravane de 
apărare. Ce se întâmplă aici, în Hambry, seamănă mult cu 
asta. Şi, ca în joc, totul s-a redus acum la cine va ieşi 
primul din ascunzătoare. Înţelegi? 

Ea înclină afirmativ din cap, o dată. 

— In joc, primul care iese de după Movilă e vulnerabil. 

— La fel şi-n viaţă. Întotdeauna. Dar uneori e dificil să 
stai ascuns. Eu şi prietenii mei am numărat aproape tot ce 
am cutezat să numărăm. Pentru a număra restul... 

— Caii de pe Povârniş, de pildă. 

— Mda, exact. Pentru că a-i număra pe aceia ar însemna 
să ieşim din ascunzătoare. Sau boii despre care am aflat... 

Ea ridică imediat din sprâncene. 

— Nu este niciun bou în Hambry. Trebuie că te înşeli 
despre asta. 

— Nu mă înşel deloc. 

— Unde? 

— La Rocking H. 

Acum, fata cobori sprâncenele într-o  încruntare 
meditativă. 

— Aceea-i ferma lui Laslo Rimer. 

— Mda... fratele lui Kimba. Şi acelea nici nu-s singurele 
comori ascunse în Hambry, în zilele din urmă. Mai sunt şi 
căruţe cu  coviltir, furaje suplimentare ascunse în 
hambarele aparţinând membrilor Asociaţiei Crescătorilor 
de Cai, provizii suplimentare de hrană... 

— Will, nu! 

— Ba da. Toate astea şi altele pe deasupra. Dar a le 
număra - a fi văzuți numărându-le - înseamnă să ieşim din 
ascunzătoare. Să riscăm a fi prinşi în Castele. Ultimele zile 
au fost pentru noi destul de urâte - ne străduim să lăsăm 
impresia că suntem ocupați fără a trece Povârnişul de 


partea Hambry-ului, unde aşteaptă pericolul cel mai mare. 
Asta e din ce în ce mai greu de făcut. Apoi am primit un 
mesaj... 

— Un mesaj? Cum? De la cine? 

— Cred că e mai bine să nu ştii lucrurile astea. Dar ne-a 
făcut să credem că unele dintre răspunsurile pe care le 
căutăm s-ar putea afla la Citgo. 

— Will, crezi că ceea ce se află aici te-ar putea ajuta să 
afli mai multe despre ce s-a întâmplat cu tata? 

— Nu ştiu. E posibil, presupun, dar nu probabil. Tot ce 
ştiu sigur este că am în sfârşit şansa să număr ceva ce 
contează şi să nu fiu văzut făcând-o. 

Sângele i se răcorise destul cât să poată întinde mâna 
spre ea. Şi al Susanei se răcorise destul cât să i-o accepte 
cu încredere. Îşi pusese mănuşa la loc, totuşi. Mai bine să 
nu rişte nimic. 

— Vino, zise ea. Cunosc eu o cărare. 


12 


În lumina spectrală a lunii, Susan îl conduse afară din 
crângul de portocali, spre bubuitul şi scârţâitul exploatării 
petroliere. Sunetele acelea îi făceau lui Roland pielea de 
găină pe spate; îl făceau să-şi dorească una dintre armele 
ascunse sub duşumelele dormitorului de la Bar K. 

— Poţi avea încredere în mine, Will, dar asta nu 
înseamnă că-ţi voi fi de mare ajutor, rosti ea pe un ton 
puţin mai tare ca o şoaptă. Toată viaţa m-am aflat la mică 
distanţă de Citgo, însă aş putea număra pe degetele de la 
ambele mâini dăţile când am fost într-adevăr acolo, chiar 
aşa. Primele două sau trei dăţi am făcut-o la provocarea 
prietenilor. 

— Şi apoi? 

— Apoi cu tata. Mereu am fost interesaţi de Oamenii 
Vechi, iar mătuşa mea mereu spunea că pe tata îl paşte un 
sfârşit nefericit, dacă îşi mai bagă nasul în treburile lor. 
înghiţi greu. Şi într-adevăr a avut un sfârşit nefericit, deşi 


mă îndoiesc că răspunzători pentru asta sunt Oamenii 
Vechi. Sărmanul tata. 

Ajunseseră la un gard de sârmă. Dincolo de el, sondele 
de petrol se profilau pe cer ca nişte santinele înalte cât 
Lord Perth. Câte spusese ea că erau încă în stare de 
funcţionare?  Nouăsprezece, credea. Sunetul lor era 
fantomatic - sunetul unor monştri sugrumaţi. Sigur că era 
genul de loc în care copiii se provocau reciproc să intre; un 
soi de casă bântuită sub cerul liber. 

Depărtă două sârme astfel încât să se poată strecura 
printre ele. La fel procedă şi ea, odată ajunsă dincolo. In 
timp ce trecea, Roland observă un şir de cilindri albi de 
porțelan dispuşi de-a lungul stâlpului din apropierea sa. O 
sârmă a gardului trecea prin fiecare. 

— Ştii cumva ce sunt astea? Ce erau? o întrebă pe 
Susan, atingând unul dintre cilindri. 

— Mda. Pe aici trecea electricitatea, atunci când mai 
exista aşa ceva. Se opri, apoi adăugă timid: Aşa mă simt şi 
eu când mă atingi. 

El îi sărută obrazul imediat sub ureche. Ea se cutremură 
şi îşi lipi o clipă mâna de obrazul său, înainte să se 
îndepărteze. 

— Sper că prietenii tăi sunt cu ochii în patru. 

— Sunt. 

— Aveţi vreun semnal? 

— Trilul unui caprimulg. Să sperăm că nu-l vom auzi. 

— Mda, aşa să fie. 

Susan îl luă de mână şi-l trase în perimetrul exploatării 
petroliere. 


13 


Prima dată când jetul de gaz se aprinse înaintea lor, Will 
scuipă o înjurătură în barbă (una obscenă şi vârtoasă pe 
care fata n-o mai auzise de la moartea tatălui ei) şi duse la 
centură mâna care n-o ţinea pe a ei. 

— Stai liniştit! E doar candela! Conducta de gaz! 


El se relaxă încet. 

— Pe aceea o folosesc, nu-i aşa? 

— Mda. Pentru funcţionarea unor aparate - aproape 
doar nişte jucării. Pentru a face gheaţă, în principal. 

— Mi-au pus nişte gheaţă în pahar când m-am întâlnit cu 


şeriful. 
Când flacăra se aprinse din nou - galben-intens cu miez 
albăstrui - Roland nu mai tresări. Aruncă o privire 


nepăsătoare spre cele trei rezervoare de gaz aflate în 
spatele a ceea ce locuitorii din Hambry numeau „candelă”. 
In apropiere era o stivă de canistre ruginite în care gazul 
putea fi îmbuteliat şi transportat. 

— Ai mai văzut aşa ceva înainte? întrebă ea. 

El negă din cap. 

— Baroniile Centrale trebuie că sunt foarte ciudate şi 
minunate, făcu Susan. 

— Incep să cred că nu sunt mai ciudate ca acelea din 
Arcul Extern, zise el, întorcându-se încet şi arătând cu 
degetul. Ce-i clădirea de acolo? A rămas de la Oamenii 
Vechi? 

— Mada. 

La est de Citgo, terenul cobora brusc pe o pantă bogat 
împădurită, străbătută pe mijloc de o potecă. Aceasta se 
vedea clar în lumina lunii ca o cărare pieptănată în păr. Nu 
departe de baza costişei se afla o clădire năruită, 
înconjurată de moloz. Acesta din urmă era ceea ce mai 
rămăsese din multele hornuri prăbuşite 

— Asta se putea intui după singurul horn rămas încă în 
picioare. Indiferent ce altceva ar mai fi făcut Oamenii 
Vechi, făcuseră categoric mult fum. 

— Când tata era copil, aici se găseau multe lucruri 
folositoare, spuse ea. Hârtie şi altele asemenea - chiar şi 
câteva obiecte de scris cu cerneală care încă funcționau... 
pentru puţin timp, măcar. Dacă le scuturai tare de tot. 

Arătă spre stânga clădirii, unde se aflau un pătrat mare 
de pavaj crăpat şi câteva epave ruginite care fuseseră 
ciudatul mijloc de transport fără cai al Oamenilor Vechi. 


— Cândva, acolo erau lucruri care semănau cu 
rezervoarele de gaz, doar că mult, mult mai mari. Ca nişte 
uriaşe cutii argintii, aşa erau. Nu rugineau ca acela din 
stânga. Nu-mi dau seama ce s-a întâmplat cu ele, doar 
dacă nu şi le-a însuşit careva pentru a ţine provizii de apă. 
Eu n-aş fi făcut asta nici în ruptul capului. Chiar dacă nu 
erau contaminate, puteau aduce ghinion. 

Işi întoarse chipul spre al tânărului şi el o sărută pe gură 
sub clarul lunii. 

— O, Will. Ce păcat trebuie să fie pentru tine. 

— Ce păcat e pentru amândoi, o corectă el şi atunci 
schimbară o privire din aceea lungă şi îndurerată, de care 
doar adolescenţii sunt capabili. 

Intr-un târziu, îşi feriră privirile şi porniră mai departe, 
mână în mână. 

Susan nu se putea decide ce o speria mai tare: cele 
câteva sonde care continuau să pompeze sau duzinile care 
căzuseră în amorţire. Un lucru pe care-l ştia sigur era că 
nicio putere de pe faţa pământului n-ar fi putut-o convinge 
să treacă dincolo de gardul acela, fără a avea aproape un 
prieten. Pompele cârâiau; din când în când, câte un 
cilindru ţipa ca o persoană înjunghiată; la intervale 
periodice, „candela” scuipa foc cu un sunet ca o răsuflare 
de dragon, proiectându-le umbrele lungi în faţă. Susan 
stătea cu urechile ciulite după trilul strident, pe două note, 
al caprimulgului, dar nu auzea nimic. 

Ajunseră la un drum larg - care, fără-ndoială, odinioară 
fusese un drum de întreţinere - care tăia exploatarea 
petrolieră pe din două. Pe mijlocul lui era fixată o conductă 
de oţel cu îmbinări ruginite. Fusese aşezată într-un făgaş 
adânc de beton, cu arcul superior al circumferinței sale 
corodate ieşind deasupra pământului. 

— Asta ce-i? întrebă el. 

— Conducta care transporta ţiţeiul la clădirea de colo, 
presupun. Nu e bună la nimic, e uscată de ani de zile. 

Roland se lăsă într-un genunchi, strecură cu grijă mâna 
în spaţiul dintre făgaşul de beton şi peretele ruginit al 


conductei. Ea îl privi crispată, muşcându-şi buza ca să nu 
spună ceva ce ar fi sunat cu siguranţă specific femeiesc: 
Dacă erau acolo, în bezna aia uitată de lume, păianjeni 
care muşcau? Sau dacă-i rămânea mâna înţepenită? Ce ar 
face ei atunci? 

Cel din urmă pericol imaginat ieşea din discuţie, observă 
ea când el îşi scoase mâna: era unsă şi înnegrită de petrol. 
— Uscată de ani de zile? întrebă el cu un zâmbet mic. 

Ea nu putut decât să scuture din cap, confuză. 


14 


Merseră după conductă spre un loc unde o poartă roasă 
de rugină bara drumul. Conducta (Susan vedea acum 
petrolul curgând pe la îmbinările ei vechi, chiar şi la 
lumina slabă a lunii) intra pe sub poartă; ei merseră pe 
deasupra ei. Fata consideră mâinile băiatului puţin prea 
curajoase, ajutând-o să treacă, şi se bucură de fiecare 
atingere a lor. Dacă nu încetează, o să-mi explodeze 
creştetul capului ca o „candelă“, gândi ea şi râse. 

— Susan? 

— Nu-i nimic, Will, doar stresul. 

Stând de cealaltă parte a porţii, mai schimbară o privire 
grăitoare, după care coborâră împreună dealul. În timp ce 
mergeau, ea observă un lucru ciudat: mulţi dintre pini 
fuseseră goliţi de ramurile de jos. Urmele de secure şi 
lacrimile de răşină se vedeau clar în lumina lunii, şi păreau 
noi. li arătă lui Will, care încuviinţă din cap, fără însă a 
spune ceva. 

La poalele dealului, conducta ieşea din pământ şi, 
susţinută de o serie de jgheaburi din oţel, străbătea o 
distanţă de aproximativ şaptezeci de metri spre clădirea 
abandonată înainte să se oprească brusc, secţionată 
brutal, ca un braţ amputat pe câmpul de luptă. Acolo, jos, 
se afla ceva ce aducea cu un lac mic de petrol lipicios, 
aproape uscat. Că acesta se afla acolo deja de o vreme 
bună, Susan deducea după numeroasele leşuri de păsări 


pe care le vedea împrăştiate pe suprafaţa lui - coborâseră 
din zbor ca să cerceteze locul, rămăseseră lipite şi 
muriseră într-un chip fără îndoială cumplit. 

Privi cu ochii larg deschişi, nevenindu-i să creadă, până 
când Will o atinse pe picior. Se lăsă şi ea în genunchi şi, 
tot mai confuză, urmă mişcarea largă a degetului său. 
Erau urme. Foarte mari. Puteau fi lăsate doar de... 

— Boi, spuse ea. 

— Mda. Au venit de acolo. Arătă spre locul unde se 
termina conducta. Şi au mers... 

Se întoarse pe tălpile cizmelor, în continuare stând pe 
vine, şi arătă înapoi spre panta unde începea pădurea. 
Acum, că i le arătase, Susan vedea cu uşurinţă ceea ce ar 
fi trebuit să vadă imediat ea, fiica unui crescător de cai. 
Cineva încercase fără mare râvnă să ascundă urmele şi 
porţiunea  răscolită de pământ pe unde târâse sau 
rostogolise ceva greu. Trecerea timpului mai netezise şi ea 
terenul, însă urmele erau vizibile. Susan credea chiar că 
ştia ce trăseseră boii şi vedea că şi Will ştia. 

Urmele se despărţeau de la capătul conductei în două 
arce. Susan şi Will Dearborn merseră pe direcţia celui din 
dreapta. Fata nu fu surprinsă să vadă printre urmele boilor 
şi urme de roţi. Erau superficiale - fusese o vară 
secetoasă, în bună parte, şi pământul era tare ca betonul - 
însă erau prezente. Că încă puteau fi văzute cât de cât era 
dovada faptului că obiectul târât fusese foarte greu. Mda, 
sigur că aşa era; altfel de ce ar fi fost nevoie de boi? 

— Uite, spuse Will pe când se apropiau de liziera pădurii, 
la poalele pantei. 

Până la urmă văzu şi ea ce-i reţinuse lui atenţia, dar 
trebuia să se lase pe mâini şi genunchi pentru asta - ce 
ochi ageri avea! Aproape supranatural de ageri. Acolo erau 
urme de cizme. Deşi nu proaspete, erau mult mai noi 
decât urmele lăsate de boi şi de roţi. 

— Astea-s ale celui cu manta, spuse el, indicând două 
urme evidente. Ale lui Reynolds. 

— Will! N-ai de unde şti asta! 


El păru surprins şi râse. 

— Ba sigur că am. Omul păşeşte cu un picior întors puţin 
pe o parte - piciorul stâng. Uite aici. 

Agită deasupra urmelor buricul unui deget, după care 
râse iarăşi văzând cum se uita fata la el. 

— Asta nu-i vrăjitorie, Susan, fiica lui Patrick; e doar 
rodul bunei instruiri în găsirea urmelor. 

— De unde ştii atâtea, la o vârstă aşa de fragedă? 
întrebă ea. Cine eşti tu, Will? 

Roland se ridică în picioare şi se uită în jos, în ochii fetei. 
Nu trebuia să se uite departe; Susan era înaltă pentru o 
fată. 

— Numele meu nu este Will, ci Roland, mărturisi el. lar 
acum mi-am pus viaţa în mâinile tale. Asta nu are 
importanţă, dar s-ar putea să-ţi fi pus şi ţie viaţa în pericol. 
Trebuie să păstrezi secretul până la moarte. 

— Roland, rosti ea cu mirare, gustând numele. 

— Mda. Care-ţi place mai mult? 

— Cel adevărat, zise ea fără preget. E un nume nobil, 
chiar aşa. 

El surâse, uşurat, şi acela era surâsul care-l făcea să 
arate din nou tânăr. 

Fata se ridică pe vârfuri şi îşi lipi buzele de ale lui. 
Sărutul, care la început fu cast, cu gura închisă, înflori pur 
şi simplu: se deschise, deveni lent şi umed. Ea îi simţi 
limba atingându-i buza de jos şi îi veni în întâmpinare, 
timid la început, cu propria-i limbă. Mâinile lui îi acoperiră 
spatele, apoi alunecară spre faţă. Îi atinse sânii, tot timid 
la început, după care îşi lăsă palmele să urce încet pe 
curbura lor, spre sfârcuri. Fata scoase un suspin mic, ca un 
geamăt, direct în gura lui. Şi atunci când el o trase mai 
aproape şi începu să o sărute pe gât în jos, Susan simţi 
mădularul tare ca piatra sub catarama curelei lui, zvelt şi 
cald, numai potrivit pentru senzaţia de topire pe care o 
avea şi ea tot acolo; cele două locuri erau menite unul 
pentru celălalt, întocmai cum ea era pentru el şi el pentru 
ea. Era ka, la urma urmei - ka precum vântul, şi ea avea să 


se lase purtată de el fără împotrivire, dând uitării orice 
onoare şi toate promisiunile. 

Deschise gura pentru a-i spune lui Roland aceasta şi 
atunci o învălui o senzaţie stranie, dar extrem de 
puternică: erau urmăriţi. Ridicol, dar aşa era; simţea chiar 
că ştia cine îi urmărea. Făcu un pas în spate, cu tocurile 
cizmelor sale nesigure pe urmele parţial şterse ale boilor. 

— Cară-te de aici, jigodie bătrână, expiră ea. De ne 
spionezi cumva, nu ştiu cum, dispari acum! 


15 


Pe dealul C6os, Rhea se îndepărtă de globul de cristal, 
scuipând înjurături cu o voce atât de joasă şi de aspră, 
încât semăna cu propriu-i şarpe. Nu ştia ce spusese Susan 
- globul nu oferea decât imagini, nu şi sunet - însă ştia că 
fata o simţise. Şi în clipa aceea, vederea îi fusese blocată. 
Globul de cristal se luminase într-un roz-deschis, apoi se 
întunecase, şi nicio incantaţie pe care o rostise deasupra 
lui nu-l luminase la loc. 

— Mda, bine, fie cum vrei, zise ea într-un târziu, 
renunțând. 

Şi-o aminti pe nesuferita fată, înţepată cum era (deşi cu 
tânărul acela nu mai era aşa înţepată, nu?), stând 
hipnotizată în pragul casei sale, îşi aminti ce-i spusese 
fetei să facă după ce-şi va fi pierdut fecioria, şi începu să 
rânjească, recăpătându-şi buna dispoziţie. Intrucât, dacă-şi 
pierdea fecioria cu băiatul acela rătăcitor şi nu cu Hart 
Thorin, primarul din Mejis, situaţia avea să fie cu atât mai 
comică, nu? 

Rhea şezu în umbrele colibei sale puturoase şi începu să 
râdă pe înfundate. 


16 


Roland se uită năuc la ea, cu ochii larg deschişi, şi în 


timp ce Susan îi povesti în amănunt despre Rhea (lăsă 
deoparte ultimele examinări umilitoare care presupuneau 
„dovedirea cinstei” sale), dorinţa lui se potoli destul cât 
să-şi poată recăpăta controlul de sine. Aceasta nu avea 
nicio legătură cu periclitarea poziţiei pe care el şi prietenii 
lui încercau să o menţină în Hambry (sau aşa îşi spunea 
el), ci numai şi numai cu protejarea Susanei - importantă 
era poziţia, însă şi mai importantă era onoarea ei. 

— Îmi închipui că doar ţi-ai imaginat, spuse când ea 
termină. 

— Nu cred, rosti fata pe un ton rece. 

— Atunci, vreun proces de conştiinţă? 

La aceasta, fata lăsă ochii în pământ şi nu spuse nimic. 

— Susan, nu te-aş răni pentru nimic în lume. 

— Şi mă iubeşti? 

— Mda, te iubesc. 

— Atunci, e mai bine să nu mă mai săruţi şi nici să mă 
atingi. Nu-n seara aceasta. N-aş rezista. 

Roland încuviinţă fără alte cuvinte şi întinse mâna. Ea o 
acceptă şi porniră amândoi în direcţia pe care mergeau 
înainte să se întrerupă într-un mod atât de plăcut. 

Pe când mai aveau încă zece metri până la liziera 
pădurii, văzură amândoi licărul metalului, în ciuda 
frunzişului des. Prea des, îşi spuse ea. Mult prea des. 

Acelea erau ramurile de pin, desigur; cele care fuseseră 
rupte din copacii de pe costişă. Fuseseră aşezate una 
peste alta pentru a camufla canistrele mari, argintii, care 
lipseau acum de pe zona pavată. Canistrele portocalii de 
depozitare fuseseră târâte până acolo - cu ajutorul boilor, 
cel mai probabil - şi apoi ascunse. Dar de ce? 

Roland inspectă linia de crengi de pin încâlcite, apoi se 
opri şi îndepărtă câteva. Creă astfel o deschizătură ca o 
uşă. Îi făcu semn fetei să intre. 

— Fii cu ochii-n patru, îi spuse. Mă îndoiesc că s-au 
deranjat să monteze capcane, dar nu strică niciodată să fii 
atent. 

îndărătul ramurilor de camuflaj, rezervoarele fuseseră 


aliniate ordonat ca nişte soldaţi de jucărie şi Susan văzu 
pe dată un motiv pentru care fuseseră ascunse: erau 
prevăzute cu roţi, din cele solide, din lemn de stejar, înalte 
până la pieptul ei. Fiecare fusese bătută cu câte o bandă 
subţire de fier. Roţile erau noi, la fel şi benzile, iar osiile 
fuseseră făcute la comandă. Susan cunoştea un singur 
fierar în Baronie capabil de o asemenea muncă: Brian 
Hookey, la care se dusese ea după potcoave noi pentru 
Felicia. Brian Hookey, care zâmbise şi o lovise peste umăr 
ca un compadre, atunci când ea intrase cu traista tatălui ei 
atârnându-i la şold. Brian Hookey, care fusese unul dintre 
cei mai buni prieteni ai lui Pat Delgado. 

Îşi amintea că se uitase în jur şi-şi spusese că lui sai 
Hookey îi mergeau bine afacerile, şi sigur că avusese 
dreptate. Meseria de fierar fusese foarte solicitată. Hookey 
fabricase multe roţi şi benzi de roţi, iar cineva trebuie să-l 
fi plătit pentru asta. Eldred Jonas era o posibilitate; Kimba 
Rimer era una şi mai bună. Hart? Pur şi simplu nu-i venea 
să creadă asta. Lui Hart îi stătea mintea - aşa puţină câtă 
avea - la alte lucruri în vara aceea. 

În spatele rezervoarelor era un soi de cărare puţin 
bătută. Roland merse încet de-a lungul ei, păşind ca un 
predicator cu mâinile împreunate la şale, citind cuvintele 
de neînțeles scrise pe spatele canistrelor: CITGO, SUNOCO, 
EXXON, CONOCO. Se opri o singură dată şi citi cu voce tare, 
şovăitor: 

— Combustibil mai curat pentru o zi de mâine mai bună. 
Pufni încet. Aiurea! Azi; e ziua de mâine. 

— Roland... Will, adică... la ce folosesc astea? 

El nu răspunse la început, dar se întoarse şi merse 
înapoi de-a lungul liniei de canistre lucioase de oţel. 
Paisprezece la număr de partea aceea a misterios 
reactivatei conducte de alimentare cu petrol şi, bănuia ea, 
tot cam atâtea de partea cealaltă. In timp ce mergea, 
Roland lovi cu pumnul în peretele fiecărui recipient. 
Sunetul era sec şi spart. Erau pline de ţiţei extras de pe 
exploatarea petrolieră Citgo. 


— Îmi închipui că au fost aduse aici de un timp destul de 
lung, spuse el. Mă îndoiesc că Marii Vânători ai Coşciugului 
au făcut totul ei înşişi, însă e evident că au supravegheat 
lucrarea... întâi potrivirea noilor roţi în locul vechilor rotiţe 
de cauciuc, care putreziseră, apoi umplerea canistrelor. S- 
au folosit de boi pentru a le alinia aici, la baza dealului, 
fiindcă era convenabil. Aşa cum e convenabil să lase caii în 
plus să alerge liberi pe Povârniş. Apoi, când am apărut noi, 
li s-a părut necesar să ia măsuri de precauţie şi să le 
acopere. Om fi fost noi nişte copii zevzeci, dar poate 
aveam destulă minte să ne punem întrebări în legătură cu 
douăzeci şi opt de rezervoare de petrol pline, prevăzute cu 
roţi noi. Aşa că au venit aici şi le-au acoperit. 

— Jonas, Reynolds şi Depape. 

— Mda. 

— Dar de ce? 

Susan îl luă de braţ şi îi mai puse o dată întrebarea: 

— La ce folosesc? 

— Sunt pentru Farson, răspunse Roland cu un calm pe 
care nu-l simţea. Pentru Omul de Bine. Afiliaţia ştie că a 
găsit un număr de maşini de război; provin fie de la 
Oamenii Vechi, fie dintr-un alt unde. Şi totuşi, Afiliaţia nu 
se teme de el, deoarece nu funcţionează. Sunt tăcute. Unii 
îl cred pe Farson nebun să-şi pună încrederea în asemenea 
lucruri stricate, dar... 

— Dar poate că nu sunt stricate. Poate că au doar 
nevoie de combustibil. Şi poate că Farson ştie asta. 

Roland încuviinţă din cap. 

Susan atinse peretele unui rezervor. Degetele îi 
rămaseră uleioase. Frecă buricele unul de altul, mirosi, 
apoi se aplecă şi smulse un smoc de iarbă cu care să se 
şteargă. 

— Treaba asta nu e bună pentru maşinile noastre. Am 
încercat. Le înfundă. 

Roland dădu iar din cap. 

— Şi ta... şi oamenii mei din Baroniile Centrale ştiu asta. 
Şi se bazează pe ea. Dar dacă Farson s-a obosit atât de 


tare - şi a detaşat câţiva oşteni pentru a veni să ia 
rezervoarele astea, cum avem vorbă că a făcut - fie 
cunoaşte o metodă de subţiere a combustibilului astfel 
încât să poată fi folosit, fie crede asta. Dacă reuşeşte să 
atragă forţele Afiliaţiei într-o bătălie într-un loc închis unde 
retragerea rapidă e imposibilă, şi dacă poate folosi maşini 
de război asemenea celor care merg pe şenile, ar putea 
câştiga mai mult decât o bătălie. Ar putea măcelări zeci de 
mii de luptători călare şi ar câştiga războiul. 

— Dar taţii voştri ştiu fără-ndoială asta... 

Roland clătină din cap, frustrat. Cât de mult ştiau taţii 
lor era o chestiune. Ce înțelegeau din ceea ce ştiau era 
alta. Ce forţe îi împingeau - nevoia, teama, mândria 
fantastică ce fusese în acelaşi timp transmisă din tată în 
fiu, în descendența lui Arthur Eld - era o a treia. Nu putea 
decât să-i spună decât bănuiala sa cea mai puternică. 

— Cred că nu cutează să mai aştepte mult pentru a-i 
aplica lui Farson o lovitură mortală. În caz contrar, Afiliaţia 
va fi roasă pur şi simplu din interior. Şi dacă se întâmplă 
asta, o bună parte din Lumea de Mijloc va dispărea odată 
cu ea. 

— Dar... 

Ea se opri, muşcându-şi buza, clătinând din cap. 

— Cu siguranţă, chiar şi Farson trebuie să ştie... să 
înţeleagă... 

Ridică spre el ochii ei mari. 

— Căile Oamenilor Vechi sunt căile morţii. Toată lumea 
ştie asta, chiar aşa. 

Roland de Gilead fu surprins să-şi amintească de un 
bucătar pe nume Hax, atârnând la capătul unei frânghii în 
vreme ce corbii ciuguleau firimiturile de pâine împrăştiase 
sub picioarele mortului. Hax murise pentru Farson. Înainte 
de asta însă, otrăvise copii pentru Farson. 

— Moartea, spuse el, este însuşi spiritul lui John Farson. 


17 


Din nou în livadă. 

Deşi iubiţilor (căci asta erau acum, în toate sensurile, 
mai puţin cel strict fizic) li se părea că trecuseră ore 
întregi, nu se scurseseră de fapt mai mult de patruzeci şi 
cinci de minute. Ultima lună a verii, împuţinată, dar încă 
luminoasă, continua să strălucească deasupra lor. 

Susan deschise drumul pe una dintre alei, spre locul 
unde îşi legase calul. Pylon înclină din cap şi necheză încet 
la Roland. Pistolarul observă că armăsarul fusese pregătit 
să nu facă zgomot: fiecare cataramă era înfăşurată în 
cârpe, iar scăriţele erau înfăşurate în pâslă. 

Apoi se întoarse spre Susan. 

Cine îşi mai aminteşte chinurile şi dulceaţa acelor ani ai 
tinereţii? Nu ne aducem aminte prima iubire adevărată 
mai clar decât ne aducem aminte iluziile care ne-au făcut 
să aiurăm în timpul unei febre mari. In noaptea aceea şi 
sub luna împuţinată, Roland Deschain şi Susan Delgado 
erau aproape rupti în două de dorinţa lor unul pentru 
celălalt; se străduiau să facă ce era corect şi fremătau 
munciţi de sentimente deopotrivă disperate şi profunde. 

Asta înseamnă că făcură un pas unul spre celălalt, 
făcură altul în spate, se priviră reciproc în ochi cu un soi de 
fascinaţie neputincioasă, se apropiară iarăşi un pas şi se 
opriră. Ea îşi aminti cu oarecare oroare ce spusese băiatul: 
că ar face orice pentru ea, numai să nu o împartă cu alt 
bărbat. Ea nu voia - sau nu putea - să-şi încalce 
promisiunea făcută primarului Thorin, şi se părea că 
Roland nu voia (sau nu putea) să o încalce în locul ei. Şi 
acesta era cel mai oribil dintre toate lucrurile: aşa puternic 
precum vântul cum poate era ka, se părea totuşi că 
onoarea şi promisiunile făcute aveau să se dovedească 
mai puternice. 

— Ce vei face acum? întrebă ea printre buzele uscate. 

— Nu ştiu. Trebuie să mă gândesc şi trebuie să discut cu 
prietenii mei. Vei avea probleme cu mătuşa ta când te vei 


întoarce acasă? Va vrea să ştie unde ai fost şi ce ai făcut? 

— Pentru mine îţi faci probleme sau pentru tine şi 
planurile tale, Willy? 

El nu răspunse, ci doar se uită la ea. După un moment, 
Susan lăsă ochii în pământ. 

— Îmi pare rău, am fost nemiloasă. Nu, nu mă va dojeni. 
Deseori ies să călăresc noaptea, deşi nu aşa departe de 
casă. 

— Doar nu va şti cât de departe ai fost! 

— Ne. Plus că-n ultimele zile ne cam ocolim. E ca şi cum 
ai avea în aceeaşi casă două camere de muniţie. 

Întinse mâinile. Îşi prinsese mănuşile la curea şi 
degetele care apucară degetele lui erau reci. 

— Asta n-o să se sfârşească bine, şopti ea. 

— Nu spune asta, Susan. 

— Ba da, o spun. Trebuie. Dar orice va fi, eu te iubesc, 
Roland. 

El o luă în braţe şi o sărută. Când îi eliberă buzele, fata 
le duse la urechea sa şi şopti: 

— Dacă mă iubeşti, atunci iubeşte-mă. Fă-mă să-mi 
încalc promisiunea. 

Preţ de un moment prelung, în care inima ei nu bătu, 
băiatul nu dădu niciun răspuns şi ea îşi permise să spere. 
Apoi el clătină din cap - doar o dată, însă ferm. 

— Susan, nu pot. 

— Onoarea ţi-e, deci, mult mai mare decât iubirea ce 
spui c-o simţi pentru mine? Atunci aşa să fie. 

Se retrase din braţele lui, începu să plângă, ignorându-i 
mâna pe cizmă atunci când sări în şa. Îi ignoră şi strigătul 
slab de a aştepta. Desfăcu dintr-o mişcare nodul cu care 
Pylon fusese priponit şi întoarse calul cu un picior fără 
pinteni. Roland continua să o strige, mai tare acum, dar ea 
îl îndemnă pe Pylon la galop şi plecă de lângă el înainte ca 
scurtu-i acces de furie să se poată manifesta. El nu avea s- 
o primească începută, iar promisiunea ei faţă de Thorin 
fusese făcută înainte ca ea să ştie măcar de existenţa lui 
Roland. Aşa stând lucrurile, cum îndrăznea el să insiste că 


pierderea onoarei şi ruşinea ce decurgea din asta să fie 
doar ale ei? Mai târziu, zăcând fără somn în pat, avea să-şi 
dea seama că tânărul nici nu insistase. Şi nici măcar nu 
ieşise din pâlcul de portocali, când ridică mâna stângă la 
obraz, simțind umezeala de acolo, şi înţelese că şi el 
plânsese. 


18 


Roland călări pe drumurile din afara oraşului până târziu 
după apusul lunii, încercând să-şi ţină sub control 
sentimentele zbuciumate. O bucată de timp se întrebă ce 
va face după ceea ce descoperiseră la Citgo, apoi 
gândurile i se întoarseră la Susan. Greşise oare fiindcă n-o 
primise atunci când ea voise să fie primită? Fiindcă nu 
împărţise ceea ce ea voise să împartă? Dacă mă iubeşti, 
atunci iubeşte-mă. Cuvintele acelea aproape îl frânseseră în 
două. Şi totuşi, în încăperile adânci ale sufletului său, 
încăperi unde cea mai clară voce era aceea a tatălui său, 
simţea că nu greşise. Şi nici nu era doar o chestiune de 
onoare, indiferent ce ar fi crezut ea. Dar mai bine să 
creadă ea asta, mai bine să-l urască puţin, poate, decât să 
înţeleagă cât de mare era pericolul care-i păştea pe 
amândoi. 

In jurul orei trei, pe când se pregătea să se întoarcă spre 
Bar K, auzi ropot rapid de copite pe drumul principal, 
apropiindu-se dinspre vest. Fără a se gândi de ce părea 
atât de important să o facă, Roland se întoarse în direcţia 
aceea, după care îl opri pe Rusher în spatele unor tufişuri 
înalte, sălbăticite. Vreme de aproape zece minute, sunetul 
copitelor continuă să crească - orice sunet se auzea de 
departe în liniştea profundă a dimineţii timpurii - şi asta-i 
ajunse ca să fie convins că ştie cine se întorcea în Hambry, 
într-un galop nebun, cu doar două ore înaintea zorilor. Şi 
nu se înşela. Luna era jos, însă el nu avu nicio problemă, 
chiar şi prin desişul sălbatic al tufişului, să-l recunoască pe 
Roy Depape. Până la ivirea zorilor, Marii Vânători ai 


Coşciugului aveau să fie iarăşi trei. 
Roland îl întoarse pe Rusher înapoi pe direcţia iniţială şi 
porni spre a se realătura prietenilor săi. 


xX 
PASĂRE ŞI URS, IEPURE ŞI PEŞTE 


1 


Cea mai importantă zi din viaţa Susanei Delgado - ziua 
pe care viața ei se rotea precum o lespede pe un pivot - 
sosi la aproximativ două săptămâni după expediția sub 
clar de lună la exploatarea petrolieră în tovărăşia lui 
Roland. De atunci, îl mai văzuse doar de vreo şase ori, 
mereu de la distanţă, şi ridicaseră mâna aşa cum fac două 
cunoştinţe oarecare atunci când căile li se intersectează. 
De fiecare dată când se întâmpla asta, ea simţea o durere 
ascuţită ca un cuţit răsucindu-se în ea... şi chiar dacă era 
fără-ndoială o dovadă de cruzime, spera ca şi Roland să 
simtă aceeaşi răsucire de cuţit. Dacă existase un lucru bun 
în legătură cu acele două săptămâni chinuitoare, era că 
marea ei teamă - că vor începe bârfele despre ea şi 
tânărul care îşi spunea Will Dearborn - scăzuse, iar ea fu 
chiar surprinsă că-i părea rău să o simtă dispărând. Bârfă? 
Nu exista niciun motiv de bârfă. 

Apoi, într-o zi între dispariţia Lunii Neguţătorului şi 
apariţia Lunii Vânătoresei, în sfârşit ka veni şi o luă pe sus 
- cu tot cu casă şi hambar şi toate cele. 

Incepu cu venirea cuiva la uşa sa. 


2 


Când se auzi ciocănitul, ea tocmai termina cu spălatul, o 
treabă destul de uşoară când nu aveai de spălat decât 
după două femei. 

— Dacă e peticarul, trimite-l de aici, fă bine! strigă Tuşa 
Cord din cealaltă cameră, unde schimba aşternuturile de 


pat. 

Însă nu era peticarul, ci Maria, slujnica ei de la Faleză. 
Părea pierdută cu firea. A doua rochie pe care Susan 
trebuia să o poarte în Ziua Secerişului - cea de mătase 
pentru prânzul la Casa Primarului şi recepţia de după - era 
distrusă, spuse Maria, şi ea era de vină. Avea să fie trimisă 
înapoi la Onnie's Ford, dacă nu avea noroc, şi ea era 
singurul sprijin pe care-l aveau părinţii săi - o, ce greu era, 
mult prea greu, chiar aşa. Nu putea Susan să vină? O ruga 
frumos. 

Susan venea cu bucurie - în zilele din urmă, întotdeauna 
era bucuroasă să plece din casă şi să scape de vocea 
cicălitoare a viclenei sale mătuşi. Cu cât se apropia 
Secerişul, cu atât păreau ele să se înţeleagă mai puţin. 

Il luară pe Pylon, care fu fericit să ducă două fete în 
spinare prin răcoarea dimineţii, şi Maria îşi spuse repede 
povestea. Susan înţelese aproape imediat că poziţia Mariei 
la Faleză nu era de fapt periclitată; micuța slujnică 
oacheşă se folosise doar de înnăscuta (şi destul de 
fermecătoarea) ei înclinaţie spre melodramă, exagerând 
ceva ce nu era deloc dramatic. 

A doua rochie de Seceriş (pe care Susan o numea în 
gând Rochia Albastră cu Mărgeluţe; prima, rochia de mic 
dejun, era Rochia Albă cu Brâu înalt şi Mâneci Bufante) 
fusese ţinută separată de celelalte - încă mai necesita 
puţin lucru - şi o vietate intrase în camera de cusut de la 
parter şi o rosese, făcând-o ferfeniţă. Dacă acela ar fi fost 
costumul pe care ea urma să-l poarte la focul în aer liber, 
sau cel pe care avea să-l poarte la dansul de după 
aprinderea focului în aer liber, ar fi fost într-adevăr o 
problemă serioasă. Dar Rochia Albastră cu Mărgeluţe nu 
era în esenţă decât o rochie de zi ceva mai împodobită şi 
putea fi uşor înlocuită în cele două luni care mai 
rămăseseră între momentul prezent şi Seceriş. Doar două! 
Cândva - în noaptea când cotoroanţa îi oferise un răgaz - i 
se păruse că vor trece ere până să-şi înceapă datoria de 
metresă a primarului Thorin. lar acum mai erau doar două 


luni! Acest gând o făcu să tresară într-un fel de protest 
involuntar. 

— Mami? întrebă Maria. 

Susan nu-i permitea fetei să-i spună sai, iar Maria, care 
nu părea să fie în stare să-i spună stăpânei sale pe numele 
de botez, apelase la acest compromis. Susan găsea 
termenul amuzant, dat fiind faptul că nu avea decât 
şaisprezece ani şi Maria era cu doi sau trei mai mare decât 
ea. 

— Mami, ţi-e bine? 

— Doar un junghi la spate, Maria, nimic altceva. 

— Mda, mi se pun şi mie din astea. Rele-s, zău aşa. Am 
avut trei mătuşi care au murit de boala care te topeşte şi, 
de fiecare dată când mi se pun junghiuri, mă tem să nu... 

— Ce fel de animal a ros Rochia Albastră? Ai idee? 

Maria se lăsă în faţă ca să poată vorbi fără frică în 
urechea stăpânei sale, ca şi când s-ar fi aflat pe o alee de 
piaţă aglomerată şi nu pe drumul spre Faleză. 

— Se zice că un raton a pătruns pe o fereastră ce a fost 
deschisă în timpul caniculei de peste zi şi a fost apoi uitată 
aşa, peste noapte, dar eu am adulmecat bine prin camera 
aceea, şi a adulmecat şi Kimba Rimer, când a venit să 
inspecteze. Chiar înainte să mă trimită după tine, atunci a 
fost. 

— Ce miros ai simţit? 

Maria se apropie din nou şi de data aceasta chiar şopti, 
deşi nu era nimeni pe drum care să o audă: 

— Băşini de câine. 

Urmă un moment de tăcere năucă, apoi Susan începu să 
râdă. Râse până când o duru stomacul şi pe obraji 
începură să-i şiroiască lacrimi. 

— Vrei să spui că L-L-Lupu... chiar câinele primarului... a 
intrat în şifonierul de la parter al croitoresei şi mi-a ros 
rochia pentru Recep... 

Însă nu reuşi să termine. Râdea pur şi simplu prea tare. 

— Mda, rosti Maria cu vigoare. 

Nu părea să găsească nimic nelalocul lui în râsul 


Susanei... şi acesta era unul dintre lucrurile pe care Susan 
le iubea la ea. 

— Dar nu el e de vină, spun eu, întrucât câinii îşi 
urmează instinctele naturale, dacă le este deschisă calea 
spre a face asta. Slujnicele de la parter... Presupun că nu-i 
vei spune primarului sau lui Kimba Rimer asta, nu, mami? 

— Maria, mă surprinde că mă întrebi... Aşa proastă 
părere ai despre mine? 

— Nu, mami, am o părere foarte bună, chiar aşa, dar nu 
strică niciodată să fii sigur. Voiam să spun doar că, în zilele 
caniculare, slujnicele de la parter intră uneori în odaia 
aceea ca să mănânce. E direct în umbra turnului de veghe, 
ştii, şi e cea mai răcoroasă odaie din casă... chiar mai 
răcoroasă decât încăperile principale de primire. 

— O să ţin minte asta, zise Susan. 

Se gândi la cum ar fi să ţină Prânzul şi Recepţia în 
camera croitoresei din spatele bucătăriei, atunci când 
avea să vină ziua cea mare, şi începu din nou să 
chicotească. 

— Spune mai departe. 

— Nu mai am ce să spun, mami, zise Maria, ca şi când 
tot restul ar fi fost prea evident pentru a mai fi rostit. 
Slujnicele îşi mănâncă prăjiturelele şi lasă firimituri. 
Presupun că Lupu a simţit mirosul şi de data asta uşa era 
deschisă. După ce a terminat firimiturile, a încercat rochia. 
Ca pe felul doi, cum arveni. 

Acum râseră amândouă. 


3 


Când ajunse acasă însă, nu mai râdea. 

Cordelia Delgado, care credea că cea mai fericită zi din 
viaţa ei avea să fie aceea când o va vedea pe sâcâitoarea 
de nepoată-sa ieşită pe uşă şi enervanta treabă a deflorării 
ei în sfârşit înfăptuită, sări din scaun şi se duse degrabă la 
geamul de la bucătărie când auzi tropot de copite 
apropiindu-se în galop, la aproximativ două ore după ce 


Susan plecase împreună cu slujnica aceea mititică la o 
probă pentru a-i fi refăcută una dintre rochii. Nicio clipă nu 
se îndoi de faptul că era Susan întorcându-se, şi nicio clipă 
nu se îndoi de faptul că era de rău. În împrejurări normale, 
scrântita aceea n-ar fi mers niciodată cu calul în galop într- 
o zi toridă. 

Frângându-şi mâinile, se uită cum Susan îl opri pe Pylon 
într-un fel necaracteristic, apoi descălecă, sărind ca un 
bărbat. Cosiţa i se despletise pe jumătate, împrăştiindu-i 
afurisitul de păr blond, care-i era deopotrivă dar şi 
blestem, în toate direcţiile. Era albă la faţă, cu excepţia a 
două pete de culoare care-i ardeau pe umerii obrajilor. 
Cordeliei nu-i plăcea deloc ce vedea. Pat se îmbujora 
mereu în acelaşi loc atunci când era speriat sau mânios. 

Rămase la chiuvetă, muşcându-şi acum şi buzele, nu 
doar frângându-şi mâinile. O, ce bine avea să fie s-o vadă 
dusă pe sâcâitoarea aia mică. 

— N-ai făcut vreo boacănă, sper, şopti ea în timp ce 
Susan trase şaua de pe spinarea lui Pylon şi apoi duse 
calul către hambar. Sper că nu, scumpa mea domniţă, oh, 
atât de tânără şi frumuşică. Nu într-un moment atât de 
înaintat. Sper că nu. 


4 


Când Susan intră douăzeci de minute mai târziu, nu se 
mai vedea nici urmă de încordare şi furie în atitudinea 
mătuşii sale; Cordelia le pusese deoparte aşa cum ai pune 
o armă periculoasă - un pistol, să spunem - pe raftul de 
sus al dulapului. Se aşezase din nou în balansoar, croşeta, 
şi chipul pe care îl întoarse spre Susan afişa o seninătate 
de suprafaţă. O urmări pe fată când aceasta se duse la 
chiuvetă, pompă apă rece în lavoar şi apoi se stropi cu ea 
pe faţă. In loc să întindă mâna după un prosop cu care să 
se usuce, Susan rămase cu ochii pe geam, cu o expresie 
care o înspăimântă pe Cordelia. In mod sigur, fata credea 
că expresia aceea era bântuită şi disperată; Cordeliei îi 


părea doar una de o încăpățânare copilărească. 

— Prea bine, Susan, zise ea cu voce calmă, modulată. 

Fata nu avea să ştie niciodată de câtă voinţă avusese ea 
nevoie pentru a atinge acel ton, darămite pentru a-l 
menţine. Doar dacă, sigur, într-o bună zi nu avea şi ea să 
fie pusă în faţa unei adolescente încăpăţânate. 

— Ce te-a făcut să te burzuluieşti aşa? 

Susan se întoarse spre ea - Cordelia Delgado, şezând 
acolo în balansoarul ei, calmă ca o lespede de piatră. In 
clipa aceea, Susan simţi că ar fi putut zbura la mătuşa ei şi 
să-i facă fâşii cu ghearele faţa subţire şi superioară, 
strigând: Asta-i vina ta! A ta! Numai a ta! Se simţea 
pângărită - nu, acesta nu era un cuvânt destul de 
puternic; se simţea murdărită, deşi nu se întâmplase cu 
adevărat nimic. Într-un fel, asta era partea oribilă. Nimic 
nu se întâmplase cu adevărat încă. 

— Se vede? Doar atât izbuti ea să spună. 

— Sigur că da, replică mătuşa ei. Acum, spune-mi, fată. 
S-a dat el la tine? 

— Da... nu... nu. 

Tuşa Cord rămase în scaun, cu andrelele în poală, cu 
sprâncenele ridicate, aşteptând mai mult. 

În cele din urmă, Susan îi povesti ce se întâmplase, 
vorbind pe un ton în cea mai mare parte egal - spre sfârşit 
se făcu simţit un tremur, însă asta era tot. Tuşa Cord 
începu, precaută, să se simtă puţin uşurată. Poate că, la 
urma urmei, nu era vorba decât de agitația unei fete 
neştiutoare! 

Rochia înlocuitoare, precum toate rochiile înlocuitoare, 
nu fusese terminată; erau prea multe altele de făcut. 
Maria o lăsase deci pe Susan pe mâna Conchettei 
Morgenstern cea cu faţă ascuţită, cusătoreasa-şefă, care o 
dusese în odaia de cusut de la parter fără a-i spune nimic - 
dacă vorbele nerostite ar fi fost aur, Susan reflectase 
uneori, Conchetta trebuia să fie deja la fel de bogată cum 
se spunea că era sora primarului. 

Rochia Albastră cu Mărgeluţe era trasă peste un 


manechin fără cap înghesuit sub o streaşină joasă şi, deşi 
Susan vedea locuri roase de-a lungul tivului şi o gaură 
mică în spate, nu era deloc haina numai franjuri la care se 
aşteptase. 

— Nu poate fi salvată? întrebă ea, cam cu fereală. 

— Nu, zise Conchetta tăios. Dă-ţi jos pantalonii, fată. Și 
cămaşa. 

Susan făcu ce i se ceruse, rămânând în picioarele goale 
în cămăruţa răcoroasă, cu braţele încrucişate peste piept... 
nu că femeia ar fi manifestat vreodată cel mai mic interes 
pentru felul în care arăta ea, din spate ori din faţă, de sus 
sau de jos. 

Rochia Albastră cu Mărgeluţe urma, aparent, să fie 
înlocuită cu Rochia Roz cu Dantele. Susan intră în ea, 
ridică bretelele şi aşteptă răbdătoare în timp ce Conchetta 
se aplecă şi măsură, bolborosind, uneori folosind o bucată 
de cretă pentru a scrie numere pe o lespede de piatră, 
alteori apucând un pliu de material şi strângându-l mai 
tare la şoldul sau la mijlocul Susanei, uitându-se tot timpul 
în oglinda de pe peretele opus, în mărime naturală, pentru 
a vedea cum îi venea. Ca întotdeauna când făcea asta, 
Susan evadă cu gândul, lăsându-şi mintea să se ducă 
acolo unde voia. In zilele acelea, cel mai des voia să se 
ducă într-o reverie în care ea se vedea călărind pe 
Povârniş cu Roland, unul lângă celălalt, şi-n cele din urmă 
oprindu-se într-un crâng de sălcii pe care-l ştia ea pe malul 
Pârâului Hambry. 

— Stai acolo cât poţi de nemişcată, zise Conchetta tăios. 
Vin imediat. 

Susan aproape nici nu băgă de seamă că femeia plecă; 
aproape nici nu băgă de seamă că se afla în Casa 
Primarului. Acea parte din ea care conta cu adevărat nu 
era acolo. Acea parte era în crângul de sălcii împreună cu 
Roland. Simţea parcă parfumul vag, jumătate dulce şi 
jumătate înţepător, al copacilor şi simţea zvonul molcom al 
pârâului în timp ce ei stăteau întinşi la pământ, laolaltă, 
frunte la frunte. El îi urmărea forma feţei cu palma sa 


dreaptă, apoi o lua în braţe... 

Visarea aceasta era atât de puternică, încât, la început, 
Susan răspunse braţelor care o cuprinseră pe după mijloc 
din spate, arcuindu-şi spinarea în vreme ce ele îi 
mângâiară întâi stomacul şi apoi urcară spre a-i cuprinde 
sânii. Atunci auzi în ureche o respiraţie căznită, 
sforăitoare, mirosind a tutun şi înţelese ce se întâmpla. Nu 
Roland îi atingea sânii, ci degetele lungi şi osoase ale lui 
Hart Thorin. Se uită în oglindă şi-l văzu profilându-se peste 
umărul ei stâng. Ochii îi erau ieşiţi din orbite, pe frunte 
avea broboane mari de transpiraţie, în ciuda răcorii din 
odaie, şi limba-i atârna de-a dreptul din gură, ca unui 
câine într-o zi toropitoare. Scârba i se ridică în gât ca 
gustul de mâncare stricată. Incercă să se dea în lături şi 
mâinile bărbatului strânseră mai tare, trăgând-o către el. 
Incheieturile degetelor sale trosniră obscen, şi-n clipa 
aceea fata simţi umflătura tare de la mijlocul corpului lui. 

Uneori, în cursul ultimelor săptămâni, Susan îşi 
permisese să spere că, atunci când timpul avea să vină, 
Thorin va fi incapabil... că nu va reuşi să-şi întărească 
fierul la forjă. Auzise că asta li se întâmpla deseori 
bărbaţilor când îmbătrâneau. Mădularul dur şi fremătător 
care o împungea în fese îi alungă imediat gândul acesta 
frumos. 

Reuşise să dea dovadă măcar de un dram de diplomaţie 
punând pur şi simplu mâinile peste ale lui şi încercând să i 
le tragă de pe sâni în loc să se ferească de el din nou 
(Cordelia, senină, nu-şi arătă marea uşurare pe care o 
simţi auzind aceasta). 

— Primare Thorin... Hart... nu trebuie... acesta nu e locul 
şi nici momentul să... Rhea a spus... 

— Ducă-se dracului ea şi toate vrăjitoarele! 

Cultivatul lui ton de politician fusese înlocuit de un 
accent la fel de apăsat ca acela din vocea oricărui ţărănoi 
din Onnie's Ford. 

— Trebuie să primesc ceva, o bombonică, mda, chiar 
trebuie. Ducă-se dracului vrăjitoarea, zic! Mânca-o-ar 


jăraticul! 

Izul de tutun forma un halou dens în jurul capului ei. 
Avea impresia că urma să vomite dacă mai trebuia să-l 
simtă în nas mult timp. 

— Numa’ nu te mişca, fată. Nu te mişca, ispita mea. 
Ascultă la mine! 

Reuşi cumva să nu se mişte. Exista însă chiar o parte 
îndepărtată a minții sale, o parte dedicată total 
autoconservării, care spera că bătrânul va confunda 
tremurul ei de repulsie cu excitarea feciorelnică. O trăsese 
aproape lângă el, masându-i energic sânii, respirându-i în 
ureche onctuos, ca o locomotivă cu abur. Ea stătu cu 
spatele la el, cu ochii închişi, lacrimile ieşindu-i de sub 
pleoape şi trecându-i prin genele suave. 

Nu-i luă mult moşului. Se legănă înainte şi înapoi lipit de 
ea, gemând ca apucat de crampe la stomac. La un 
moment dat, îi linse lobul urechii şi Susan crezu că pielea i 
se va zbârci din cap până-n picioare de scârbă. In cele din 
urmă, din fericire, îl simţi începând să se convulsioneze 
lângă ea. 

— O, mda, ieşi, otravă afurisită! zise cu o voce aproape 
ca un guiţat. 

Impinse atât de tare, încât ea trebui să se sprijine de 
perete ca să nu fie proiectată cu capul înainte în el. După 
care, în sfârşit, bărbatul făcu un pas în spate. 

Un moment, Susan rămase unde se găsea, cu palmele 
pe piatra aspră şi rece a peretelui din odaia de cusut. ll 
vedea pe Thorin în oglindă şi-n imaginea lui zări soarta 
comună apropiindu-se în goană de ea, soarta comună pe 
care întâmplarea aceea doar o prevestea: sfârşitul 
fecioriei, sfârşitul romantismului, sfârşitul visurilor în care 
ea şi Roland stăteau împreună în crângul de sălcii, cu 
frunţile lipite. Omul din oglindă semăna şi el în chip ciudat 
cu un băiat, unul care a făcut ceva despre care nu ar vorbi 
niciodată cu mama lui. Doar un flăcăiandru înalt şi deşirat, 
cu ciudat păr cărunt şi umeri înguşti, tremurători, şi o pată 
umedă pe partea din faţă a pantalonilor. Hart Thorin arăta 


ca şi când n-ar fi ştiut prea bine unde se afla. În acel 
moment, pofta trupească îi dispăru de pe chip, însă ceea 
ce o înlocui nu fu cu nimic mai bun - o confuzie goală. Era 
ca şi când ar fi fost o găleată cu fundul găurit: indiferent 
ce ai fi pus în ea, sau cât de mult, în scurt timp tot goală 
rămânea. 

O va face din nou, îşi spuse ea şi se simţi copleşită de o 
nemărginită osteneală. Acum, că a făcut-o o dată, o va face 
cel mai probabil de fiecare dată când va prinde ocazia. De 
acum înainte, a veni aici va fi ca... ei bine... 

Ca jocul numit Castele. A 

Thorin o mai studie un moment cu privirea. Incet, ca un 
om într-un vis, îşi scoase poalele cămăşii albe din 
pantaloni şi le lăsă să-i cadă peste şolduri ca o fustă, 
acoperind pata umedă. Bărbia îi lucea; surescitat, salivase. 
Parcă simţi asta şi se şterse cu podul palmei, uitându-se la 
ea tot timpul cu ochii aceia goi. Apoi, o urmă de 
expresivitate pătrunse în sfârşit în ei şi, fără un cuvânt, se 
întoarse şi plecă din cameră. 

În hol se auzi un bufnet scurt când bătrânul se ciocni de 
cineva. Susan îl auzi bâiguind „Scuze! Scuze!” în barbă 
(ceea ce nu considerase necesar să-i spună şi ei, bâiguit 
ori nu), după care Conchetta se întoarse în odaie. Bucata 
de pânză după care se dusese era petrecută peste umerii 
săi ca un patrafir. Observă imediat faţa palidă şi obrajii 
udaţi de lacrimi ai Susanei. Nu va spune nimic, gândi fata. 
Nimeni nu va spune, aşa cum nimeni nu va ridica un deget ca 
să mă ajute să ies din încurcătura asta în care singură m-am 
băgat. „Ţi-ai făcut-o cu mâna ta, fetiță”, vor spune dacă le voi 
cere ajutorul, şi asta va fi scuza lor pentru a mă lăsa să mă 
zbat. 

Concheta însă o luase prin surprindere. 

— Viaţa e grea, domniţă, chiar aşa. Cel mai bine e să te 
obişnuieşti cu asta. 


5 


Vocea Susanei - uscată, golită aproape complet de 
sentiment - într-un final cedă. Tuşa Cord îşi puse deoparte 
lucrul de mână, se ridică şi aşeză ceainicul pe foc. 

— Faci din ţânţar armăsar, Susan. 

Rosti cuvintele cu o voce care se străduia să fie 
deopotrivă blândă şi înţeleaptă, fără însă a reuşi. 

— Asta-i o trăsătură pe care ai moştenit-o de la 
Manchesteri, din partea mamei - jumătate dintre ei se 
credeau poeţi, cealaltă jumătate se credeau pictori şi 
aproape toţi îşi petreceau nopţile prea beţi ca să mai 
poată dansa step. Ei şi, te-a prins de ţâţişoare şi te-a 
călărit pe uscat, atâta tot. N-ai de ce să fii aşa supărată. 
Cu siguranţă, nu-i un motiv pentru care să nu poţi dormi. 

— Tu de unde ştii? întrebă Susan. 

Era o lipsă de respect, dar ei nu-i mai păsa de acum. 
Credea că ajunsese la un punct în care ar fi putut îndura 
orice din partea mătuşii sale, mai puţin tonul acela 
superior. O înţepa ca o zgârietură proaspătă. 

Cordelia ridică o sprânceană şi vorbi fără ranchiună. 

— Ce mult îţi place să-mi arunci asta-n faţă! Tuşa Cord, 
bătrâna secătură Tuşa Cord, fata bătrână. Tuşa Cord, 
virgina căruntă. Mda? Ei bine, scumpa mea domniţă, oh, 
atât de tânără şi frumugşică, o! fi eu virgină, dar am avut un 
amant sau doi în tinereţe... înainte ca lumea să meargă 
mai departe, ai putea spune. S-ar putea ca unul să fi fost 
marele Fran Lengyll. 

ȘI s-ar putea să nu fi fost, gândi Susan; Fran Lengyll era 
mai mare decât mătuşa ei cu cel puţin cincisprezece ani, 
poate chiar cu douăzeci şi cinci. 

— Am simţit şi eu în spate cornul ţapului Tom o dată sau 
de două ori, Susan. Mda, şi l-am simţit şi-n faţă. 

— A fost cumva vreunul dintre amanţii ăştia un bătrân 
de şaizeci de ani, cu respiraţie puturoasă şi degete cărora 
să le pocnească încheieturile atunci când îţi strângeau 
ţâţişoarele, Tuşică? A-ncercat vreunul dintre ei să te 


împingă prin zidul din faţă atunci când bătrânul Tom a 
început să scuture din cap şi să facă bee-bee-bee? 

Furia la care se aşteptă nu veni. Veni însă ceva mai rău 
- o expresie aproape de privirea goală pe care o văzuse pe 
chipul lui Thorin în oglindă. 

— Ce-i făcut e făcut, Susan. 

Un zâmbet, efemer şi oribil, atinse faţa îngustă a mătuşii 
ei ca o pleoapă clipind. 

— Ce-i făcut e făcut, chiar aşa. 

Exprimând un fel de teroare, Susan strigă: 

— Tata ar fi urât asta! Ar fi urât-o! Şi te-ar fi urât pe tine 
fiindcă permiţi să se întâmple! Fiindcă o încurajezi! 

— Tot ce se poate, zise Tuşa Cord şi zâmbetul oribil clipi 
din nou la ea. Tot ce se poate, da. Şi vrei să ştii care e 
singurul lucru pe care l-ar urî cel mai tare? Dezonoarea 
unei promisiuni încălcate, ruşinea unei copile fără cuvânt. 
Ar vrea să mergi mai departe cu asta, Susan. Dacă tu-ți 
aminteşti chipul lui, atunci trebuie să mergi mai departe. 

Susan se uită la ea, cu gura trasă în jos într-un arc 
tremurând, cu ochii plini din nou de lacrimi. Am întâlnit o 
persoană pe care o iubesc! Asta i-ar fi spus dacă ar fi putut. 
Nu înţelegi că asta schimbă lucrurile? Am întâlnit o persoană 
pe care o iubesc! Dar dacă Tuşa Cord ar fi fost genul de om 
căruia să-i poată mărturisi un astfel de lucru, cel mai 
probabil Susan nu ar fi ajuns în situaţia aceea. Aşa că se 
întoarse şi ieşi împleticit din casă fără a mai spune ceva, 
ochii înlăcrimaţi înceţoşându-i vederea şi umplând lumea 
acelei veri târzii de culori sumbre. 


6 


Călărea fără a şti încotro se ducea. Totuşi, o parte din ea 
trebuie să fi avut o destinaţie foarte clară în minte, 
întrucât la patruzeci de minute după ce ieşise din casă, se 
văzu apropiindu-se de crângul de sălcii la care visase cu 
ochii deschişi atunci când Thorin se furişase în spatele ei, 
precum un spiriduş malefic dintr-o poveste pentru copii. 


Între sălcii era o răcoare plăcută. Susan o priponi pe 
Felicia (pe care o luase neînşeuată) de o ramură, apoi 
străbătu încet luminişul mic aflat în mijlocul crângului. Pe 
acolo trecea pârâul şi acolo se aşeză ea, pe muşchiul 
moale care acoperea poieniţa. Sigur că venise acolo; acela 
era locul unde-şi adusese toate suferinţele şi bucuriile 
secrete încă de când descoperise luminişul, la vârsta de 
opt sau nouă ani. Acolo venise, iar şi iar, în zilele aproape 
fără sfârşit de după moartea tatălui său, când trăise 
impresia că lumea însăşi - versiunea ei, cel puţin - se 
sfârşise odată cu Pat Delgado. Doar acea poieniţă auzise 
măsura întreagă şi dureroasă a suferinţei sale; pârâului i-o 
descrisese, iar pârâul o purtase departe. 

Acum o podidiră din nou lacrimile. Îşi sprijini capul de 
genunchi şi plânse zbuciumat - suspine zgomotoase, 
necaracteristice unei  domniţe, asemănătoare cu 
croncănitul unor ciori ciorovăitoare. În acel moment 
credea că ar fi dat orice - orice - ca să-l aibă înapoi pe 
tatăl ei pentru un moment, ca să-l întrebe dacă trebuia să 
meargă mai departe cu promisiunea făcută. 

Lăcrimă deasupra pârâului şi, când auzi trosnet de 
ramuri rupte, tresări şi se uită înapoi peste umăr, speriată 
şi mâhnită. Acela era locul ei secret şi nu voia să fie găsită 
acolo, mai ales atunci când se smiorcăia ca un copilaş care 
a căzut şi s-a lovit la cap. O altă ramură trosni. Cineva era 
acolo, categoric, îi invada locul secret în cel mai prost 
moment posibil. 

— Pleacă! strigă ea cu o voce înnodată de lacrimi, pe 
care abia şi-o recunoscu. Pleacă, oricine ai fi, ai decenţa 
de a mă lăsa în pace! 

Dar silueta - acum o putea zări - continua să se apropie. 
Când văzu cine era crezu la început că Will Dearborn 
(Roland, gândi, numele lui real este Roland) trebuia să fie o 
plăsmuire a imaginaţiei sale încordate. Nu fu întru totul 
convinsă că era aievea decât când băiatul îngenunche şi o 
cuprinse cu braţele. Atunci, ea îl îmbrăţişă cu panică, 
strângându-l tare. 


— De unde ai ştiut că sunt... 

— Te-am văzut călărind pe Povârniş. Eram în locul unde 
mă duc uneori să meditez şi te-am văzut. Nu te-aş fi 
urmărit, dar am văzut că mergeai fără şa. M-am gândit că 
ceva trebuie să nu fie în ordine. 

— Nimic nu e în ordine. 

Perfect conştient, cu ochii larg deschişi şi serioşi, el 
începu să-i sărute obrajii. O făcuse de mai multe ori pe 
ambele părţi înainte ca ea să-şi dea seama că-i săruta de 
fapt lacrimile. Apoi Roland o prinse de umeri şi o ţinu la 
distanţă de el, ca să i se poată uita în ochi. 

— Spune-o din nou şi am să te ascult, Susan. Nu ştiu 
dacă asta-i o promisiune sau un avertisment, sau ambele 
în acelaşi timp, dar... spune-o din nou şi am să te ascult. 

Nu era nevoie să-l întrebe la ce se referea. Susanei i se 
părea că pământul i se mişca sub picioare, iar mai târziu 
avea să-şi spună că pentru prima şi singura oară în viaţa ei 
chiar simţise Ka-ul, un vânt care venea nu din înaltul 
cerului, ci din pământ. A venit totuşi după mine, îşi spuse 
ea. Ka-ul meu, că e bine sau e rău. 

— Roland! 

— Da, Susan. 

Lăsă mâna să-i cadă sub catarama centurii lui şi prinse 
ce se afla acolo, nedesprinzându-şi nicio clipă ochii de ai 
lui. 

— Dacă mă iubeşti, atunci iubeşte-mă. 

— Mda, dulce domniţă. Aşa voi face. 

Roland îşi descheie cămaşa, fabricată într-o parte a 
Lumii de Mijloc pe care ea nu avea s-o vadă nicicând, şi o 
luă pe fată în braţe. 


Ka: 

Se ajutară reciproc cu hainele; se întinseră îmbrăţişaţi şi 
goi pe muşchi văratici mai catifelaţi ca orice saltea din 
pene de gâscă. Se întinseră cu frunţile lipite, ca în reveria 


ei, şi când băiatul îşi găsi drumul în ea, fata simţi durerea 
topindu-se în dulceaţă precum o plantă sălbatică şi exotică 
pe care o poţi gusta doar o singură dată în viaţă. Ţinu de 
gust cât de mult putu, până când în sfârşit dulceaţa îl 
copleşi, iar ea cedă în calea ei, gemând în adâncul gâtului 
şi frecându-şi antebraţele de lateralele gâtului lui. Făcură 
dragoste în crângul de sălcii, lăsând deoparte chestiunea 
onoarei, încălcând promisiuni fără a se uita o clipă înapoi, 
şi-n cele din urmă Susan descoperi că dulceaţa nu era 
totul; mai era un soi de încordare delirantă a nervilor care 
începu în partea ei care se deschisese ca o floare înaintea 
lui; începu acolo şi îi umplu tot corpul. Strigă de plăcere iar 
şi iar, spunându-şi că nu putea exista atâta plăcere în 
lumea muritorilor; avea să moară din pricina ei. Roland îşi 
alătură şi el vocea, şi sunetul apei rostogolindu-se peste 
pietre le învălui pe amândouă. Când ea îl trase mai 
aproape, împreunându-şi gleznele în spatele genunchilor 
lui şi acoperindu-i faţa cu sărutări aprige, el îşi lăsă 
pasiunea să explodeze, încercând parcă să o prindă pe a ei 
din urmă. Astfel se împreunară amanţii în Baronia Mejis, 
aproape de sfârşitul ultimei mari epoci, şi muşchiul verde 
de sub locul unde coapsele ei se întâlneau se făcu de un 
roşu viu, când ea îşi pierdu virginitatea; astfel se 
împreunară şi astfel îşi pecetluiră soarta. 
Ka. 


8 


Rămaseră îmbrăţişaţi, dându-şi sărutări molcome sub 
privirea calmă a Feliciei, şi Roland se simţi furat de somn. 
Un lucru de înţeles: în vara aceea fusese supus unei 
presiuni enorme şi dormise pe sponci. Deşi nu ştia asta 
atunci, tot restul vieţii avea să doarmă aşa. 

— Roland? 

Vocea ei, îndepărtată. Dar şi dulce. 

— Da? 

— Vei avea grijă de mine? 


— Da. 

— Nu mă pot duce la el când va veni sorocul. Îi pot 
îndura atingerile şi-i pot îndura micile furtişaguri - dacă te 
am pe tine, pot - dar nu mă pot duce la el în Noaptea 
Secerişului. Nu ştiu dacă am uitat chipul tatălui meu sau 
nu, dar nu pot urca în patul lui Hart Thorin. Există, cred, 
moduri prin care se poate ascunde lipsa virginităţii unei 
fete, însă eu nu le voi folosi. Pur şi simplu nu pot merge în 
patul lui. 

— Foarte bine, spuse el, bun. 

Şi apoi, când ea făcu ochii mari de uimire, el se uită în 
jur. Nu era nimeni acolo. Intoarse privirea spre Susan, 
complet treaz acum. 

— Ce? Ce este? 

— S-ar putea să port deja copilul tău, spuse fata. Te-ai 
gândit la asta? 

Nu se gândise. Dar acum se gândea. Un copil. O altă 
verigă în lanţul care se întindea înapoi în negura timpului, 
până la momentul când Arthur Eld îşi condusese pistolarii 
în bătălie cu marea sabie Excalibur ridicată deasupra 
capului încununat cu coroana Lumii întregi. Dar asta nu 
conta; ce avea să creadă însă tatăl lui? Sau Gabrielle, să 
afle că a devenit bunică? 

Un zâmbet mic se formase la colţurile gurii sale, dar 
gândul la mama lui i-l alungă. Se gândi la urma de pe 
gâtul ei. Când îşi amintea de ea în zilele acelea, 
întotdeauna se gândea la urma pe care i-o văzuse pe gât 
atunci când intrase pe neaşteptate în apartamentul ei. Și 
la surâsul firav şi mâhnit de pe chipul ei. 

— Dacă-mi porţi copilul, norocul mi-a surâs, spuse el. 

— Şi mie. 

Acum era rândul ei să zâmbească. Avu totuşi ceva trist 
în el, zâmbetul acela. 

— Suntem prea tineri, presupun. Aproape că noi înşine 
suntem doar nişte copii. 

Roland se rostogoli pe spate şi scrută cerul albastru. Ce 
spusese ea poate că era adevărat, însă nu avea 


importanţă. Adevărul nu era întotdeauna egal cu realitatea 
- aceasta era una dintre certitudinile aflate în locul gol şi 
cavernos din miezul naturii sale divizate. Faptul că se 
putea ridica deasupra amândurora şi că putea îmbrăţişa 
nebunia romantismului era un dar din partea mamei lui. 
Tot restul naturii sale era dominat de rațiune şi luciditate... 
Şi, poate mai important, era privat de metafore. Că erau 
prea tineri pentru a fi părinţi? Ce conta asta? Dacă-şi 
lăsase sămânţa, aceasta avea să crească. 

— Orice se va întâmpla, vom face ce trebuie făcut. Şi eu 
te voi iubi mereu, indiferent ce se va întâmpla. 

Ea zâmbi. O spusese ca pe un adevăr universal valabil: 
cerul este sus, pământul este jos, apa curge spre sud. 

— Roland, tu câţi ani ai? 

O neliniştea uneori ideea că, aşa tânără cum era ea, 
Roland era chiar mai tânăr. Atunci când se concentra la 
ceva, putea căpăta un aspect atât de dur, încât o speria. 
Dar atunci când surâdea, arăta nu ca un amant, ci ca un 
frate mai mic. 

— Sunt mai matur ca atunci când am venit aici, 
răspunse el. Mult mai matur. Şi dacă va trebui să mai stau 
în preajma lui Jonas şi a oamenilor lui încă şase luni, voi 
umbla anevoie şi-mi va trebui un şut în fund ca să pot urca 
pe cal. 

Fata surâse şi-l sărută pe nas. 

— Şi vei avea grijă de mine? 

— Mda, făcu el şi-i întoarse surâsul. 

Susan încuviinţă din cap, apoi se întoarse şi ea pe spate. 
Rămaseră în felul acela, şold la şold, uitându-se în sus la 
cer. Ea îi luă o mână şi i-o aşeză pe pieptul ei. Când Roland 
îi dezmierdă sfârcul cu degetul mare, acesta îşi sumeti 
capul, se întări şi începu să o furnice. Senzaţia aceea i se 
transmise repede prin corp în jos spre locul care încă îi 
pulsa între picioare. Strânse coapsele şi fu deopotrivă 
încântată şi îngrozită să descopere că, făcând asta, mai 
tare agrava lucrurile. 

— Trebuie să ai grijă de mine, rosti ea cu voce joasă. Am 


pariat totul pe tine. Nimic altceva nu mai contează. 

— Voi face tot ce-mi stă în puteri, zise el. Să nu te 
îndoieşti niciodată de asta. Dar pentru moment, Susan, 
trebuie să mergi mai departe ca până acum. Trebuie să 
mai treacă ceva timp; ştiu asta pentru că Depape s-a 
întors şi-şi va fi spus povestea, însă ei n-au făcut până 
acum nicio mişcare împotriva noastră. Orice ar fi aflat el, 
Jonas încă mai crede că e-n interesul lui să aştepte. Asta îl 
poate face şi mai periculos atunci când chiar va acţiona, 
dar pe moment încă jucăm Castele. 

— Dar după Focul Secerişului... Thorin... 

— Nu vei ajunge în patul lui. Pe asta te poţi bizui. la-o ca 
pe o promisiune solemnă. 

Nitel şocată de propria sa îndrăzneală, Susan duse mâna 
la vintrele lui. 

— Asta e o promisiune pe care o iau cu dragă inimă, 
dacă vrei să mi-o dai, spuse ea. 

El voia. Putea. Şi i-o dădu. 

Când terminară (pentru Roland fu chiar mai dulce decât 
prima dată, dacă aşa ceva era posibil), el o întrebă: 

— Sentimentul acela pe care l-ai avut la Citgo, Susan... 
că suntem observați. L-ai avut şi de data asta? 

Ea îl privi prelung, cu un aer meditativ. 

— Nu ştiu. Mi-a stat mintea la altele, aş zice. 

II atinse cu blândeţe, apoi râse când el tresări - nervii 
din locul jumătate tare şi jumătate moale pe care palma ei 
îl masa erau, aparent, încă foarte activi. 

Susan îşi retrase mâna şi ridică privirea spre porţiunea 
rotundă de cer aflată deasupra crângului. 

— Ce frumos e aici, murmură şi ochii i se închiseră. 

Roland simţi şi el toropeala. Era ironic, gândi. De data 
aceasta ea nu avusese senzaţia că erau observați... dar o 
avusese el. Şi totuşi ar fi putut jura că nu era nimeni în 
apropierea crângului. 

Nu avea importanţă. Sentimentul, închipuit sau real, 
dispăruse acum. Luă mâna Susanei şi-i simţi degetele 
strecurându-se natural printre ale sale, împletindu-se. 


Închise ochii. 


9 


Toate acestea Rhea le văzu în globul de cristal, şi ce 
spectacol foarte interesant era, mda, foarte interesant, 
într-adevăr. Ea însă mai văzuse partide de dat în bărci - 
uneori cu trei, patru sau chiar mai mulţi participanţi 
simultan (şi uneori cu parteneri nu întru totul vii) - şi toată 
hârjoneala aceea nu era foarte interesantă pentru ea, la 
vârsta ei înaintată. Ce o interesa era ceea ce avea să 
urmeze după hârjoneală. 

Am terminat ce aveam de făcut? întrebase fata. 

Poate ar mai fi un lucruşor, răspunsese Rhea, şi apoi îi 
spusese obraznicei otrepe ce să facă. 

Mda, îi oferise fetei instrucţiuni foarte clare pe când 
stăteau amândouă în pragul colibei, Luna Sărutărilor 
strălucind peste ele, Susan Delgado cufundată în somnul 
acela straniu şi Rhea mângâindu-i cosiţa şi şoptindu-i 
instrucţiuni în ureche. Acum avea să vină împlinirea acelui 
interludiu... şi asta era ceea ce voia ea să vadă, nu doi 
copii trăgându-şi-o ca şi când ei ar fi fost primii doi oameni 
de pe pământ care descopereau cum se făcea treaba aia. 

De două ori o făcură, luând o scurtă pauză de taclale 
între reprize (şi ea ar fi dat mult ca să audă acele taclale). 
Rhea nu era surprinsă; la vârsta lui fragedă, bănuia că 
tinerelul avea destulă sămânță în desagă ca să-i poată 
oferi  fetişcanei o săptămână întreagă numai de 
reprezentanţii duble, şi după cum se comporta curviştina, 
poate că asta ar fi fost pe gustul ei. Unele dintre ele o 
descopereau şi niciodată nu mai voiau altceva; ea era una 
dintre ele, credea Rhea. 

Dar să vedem cât de sexy o să te simţi peste câteva 
minute, târtă ţâfnoasă ce eşti, îşi spuse ea şi se apropie mai 
tare de lumina roz fremătătoare împrăştiată de glob. 
Simţea uneori lumina aceea producându-i durere chiar în 
oasele feţei... dar era o durere bună. Mda, foarte bună, 


într-adevăr. 

În sfârşit, cei doi terminară... pentru moment, cel puţin. 
Se luară de mână şi adormiră. 

— Acum, murmură Rhea. Acum, mititico. Fii fată 
cuminte şi fă cum ţi s-a spus. 

Parcă auzind-o, ochii Susanei se deschiseră - însă nu era 
nimic în ei. Erau treji şi în acelaşi timp dormeau. Rhea o 
văzu luându-şi uşor mâna din mâna băiatului. Se ridică în 
şezut, strângându-şi coapsele goale la pieptul gol, şi se 
uită în jur. Se opinti în picioare... 

Şi atunci se întâmplă că Musty, motanul cu şase 
picioare, sări în poala lui Rhea, mieunând fie după hrană, 
fie după afecţiune. Bătrâna ţipă de surprindere şi globul 
vrăjitoresc se întunecă pe dată - se stinse ca flacăra unei 
lumânări într-o pală de vânt. 

Rhea ţipă din nou, de data aceasta de furie, şi apucă 
pisica înainte să poată fugi. O azvârli de cealaltă parte a 
încăperii, în vatră. Aceea era o văgăună stinsă cum numai 
o vatră în timpul verii putea să fie, totuşi când Rhea 
întinse o mână osoasă şi deformată spre ea, o limbă 
galbenă de foc se ridică din singurul buştean pe jumătate 
ars aflat acolo. Musty chiui şi fugi din vatră cu ochii 
bulbucaţi şi coada despicată fumegând ca un trabuc 
neglijent stins. 

— Fugi, mda! scuipă Rhea după ea. Dispari, spurcătură! 

Se întoarse înapoi la globul de cristal şi deschise 
palmele deasupra lui, cu degetele mari atingându-se. Dar 
deşi se concentră cu toată puterea, deşi se sforţă până ce 
inima-i bătu cu furie bolnăvicioasă în piept, nu reuşi 
altceva decât să readucă naturala strălucire roz a globului. 
Nu apăru nicio imagine. Mare dezamăgire, însă nu putea 
face nimic. Şi cu timpul avea să vadă rezultatele cu propriii 
ei ochi, dacă se îndura să iasă în oraş pentru asta. 

Toți aveau să vadă. 

Din nou bine-dispusă, Rhea aşeză globul de cristal 
înapoi în ascunzătoarea sa. 


10 


Cu doar câteva clipe înainte să se afunde prea tare în 
somn pentru a mai putea auzi ceva, un clopoțel de 
avertizare se declanşă în mintea lui Roland. Asta se datoră 
poate vagii realizări că degetele ei nu mai erau împletite 
cu ale sale, poate unei intuiţii primare. Ar fi putut ignora 
acel clopoțel slab, şi aproape îl ignoră, dar până la urmă 
antrenamentele sale se dovediră prea puternice. Se ridică 
din pragul somnului adevărat, luptându-se să ajungă 
înapoi la lumină aşa cum un scufundător s-ar lupta să 
ajută la suprafaţa unui lac. Îi fu greu la început, dar deveni 
mai uşor; apropiindu-se de starea de trezie, panica sa 
crescu. 

Deschise ochii şi se uită în stânga. Susan nu mai era 
acolo. Se ridică în şezut, se uită în dreapta şi nu văzu 
nimic dincolo de albia pârâului... şi totuşi, simţea că ea era 
în acea direcţie. 

— Susan? 

Niciun răspuns. Se ridică, îşi luă pantalonii şi Cort - un 
vizitator la care nu s-ar fi aşteptat niciodată într-un locşor 
romantic ca acela - se făcu auzit în mintea sa. Nu ai timp, 
vierme, spuse acesta cu severitate. 

Se duse gol până la mal şi se uită în jos. Susan era 
acolo, într-adevăr, goală şi ea, cu spatele la el. Işi 
despletise părul, care-i atârna acum, aur prefirat, aproape 
până la lira şoldurilor. Aerul răcoros care se ridica de pe 
suprafaţa pârâiaşului îi făcea vârfurile să tremure, creând 
iluzia unui fuior de ceaţă. 

Stătea într-un genunchi la marginea apei curgătoare. Un 
braţ era vârât în apă aproape până la cot; după toate 
aparențele, căuta ceva. 

— Susan! 

Niciun răspuns. Atunci, Roland avu un gând care-l 
îngheţă: A fost infectată de un demon. In timp ce eu 
dormeam, neatent, alături de ea, Susan a fost infestată de un 
demon. Şi totuşi, nu era convins că într-adevăr credea 


asta. Dacă s-ar fi aflat un demon în apropierea poieniţei, el 
i-ar fi simţit prezenţa. Cel mai probabil, amândoi i-ar fi 
simţit prezenţa; la fel şi caii. Însă ceva nu era în ordine cu 
ea. 

Fata ridică de pe fundul apei un obiect şi îl ţinu în faţa 
ochilor, în mâna udă. O piatră. O examină, apoi o aruncă 
înapoi - pleosc. Vâri iar mâna, cu capul aplecat, două 
şuviţe de păr plutind acum pe apă, pârâul trăgându-le în 
joacă în direcţia în care curgea. 

— Susan! 

Niciun răspuns. Fata mai scoase o piatră din albie. 
Aceasta era o bucată cuarţ alb, triunghiulară, cizelată într- 
o formă asemănătoare cu un vârf de suliță. Susan lăsă 
capul pe stânga şi luă o şuviţă de păr în mână, ca o femeie 
care intenţionează să îşi descâlcească firele. Dar ea nu 
avea niciun pieptene, ci doar piatra cu margine tăioasă şi, 
preţ de încă o clipă, Roland rămase pe mal, încremenit de 
oroare, convins că ea voia să-şi taie gâtul de ruşine, 
simțindu-se vinovată de ceea ce făcuseră. In săptămânile 
ce aveau să urmeze, Roland fu bântuit de un lucru de care 
era absolut sigur: dacă fata ar fi vrut să-şi taie gâtul, el n-ar 
fi ajuns la timp să o împiedice. 

Apoi paralizia se risipi şi el cobori malul, nepăsându-i de 
pietrele ascuţite care îl înţepau în tălpi. Înainte să ajungă 
la ea, fata folosise deja muchia cuarţului pentru a tăia o 
porţiune din şuviţa aurie din mână. 

Roland o prinse de încheietura mâinii şi o trase în spate. 
Acum îi vedea clar faţa. Ceea ce de sus, de pe mal, putea 
trece drept seninătate îşi revelă atunci adevărata 
identitate: absenţă, gol. 

Când o apucă, netezimea chipului ei fu înlocuită de un 
zâmbet slab şi crispat; buzele îi tremurară ca şi când fata 
ar fi simţit o durere vagă, şi un sunet aproape amorf de 
negatie îi ieşi pe gură: 

— Nnnnnn... 

Câteva fire din părul pe care îl tăiase îi ajunseseră pe 
coapsă, ca nişte sârmuliţe de aur; cele mai multe căzuseră 


în pârâu şi fuseseră purtate de apă. Susan i se împotrivi lui 
Roland, încercând să ducă muchia ascuţită înapoi la păr, 
vrând să-şi continue tunsoarea nebunească. Se luptară 
unul cu altul ca doi clienţi ai unui bar. Şi Susan era în 
câştig. Din punct de vedere fizic, el era mai puternic, însă 
nu era mai puternic decât vraja care pusese stăpânire pe 
ea. Puțin câte puţin, triunghiul alb de cuarţ se apropia iar 
de păr. Sunetul acela înfricoşător - WNnnnnnn - continua să-i 
iasă pe gură. 

— Susan! încetează! Trezeşte-te! 

— Nnnnnn... 

Braţul ei gol tremura vizibil în aer, cu muşchii strânşi la 
un loc aidoma unor pietricele tari. Şi cuarțul se apropia din 
ce în ce mai tare de păr, de obraz, de orbita ochiului ei. 

Fără a sta pe gânduri - aşa acţiona el când avea cei mai 
mari sorţi de izbândă - Roland îşi apropie faţa de tâmpla 
ei, mai cedând pentru asta zece centimetri pumnului care 
ţinea piatra. Işi apropie buzele de ghiocul urechii ei şi apoi 
cloncăni cu limba, lovind-o de cerul gurii. Cloncăni cu o 
parte a gurii, de fapt. 

Susan tresări la acel sunet, care trebuie să-i fi trecut 
prin cap ca o suliță. Pleoapele i se mişcară cu rapiditate şi 
presiunea pe care o aplica strânsorii lui Roland slăbi puţin. 
El profită de ocazie şi-i răsuci încheietura mâinii. 

— Au! Auuuu! 

Piatra îi zbură din palma deschisă şi ateriză plescăind în 
apă. Susan se uită spre el, acum perfect trează, cu ochii 
plini de lacrimi, uluiţi. Îşi masa încheietura mâinii... Roland 
credea că cel mai probabil avea să i se umile. 

— M-ai rănit, Roland! De ce m-ai ră... 

Lăsă fraza neîncheiată, uitându-se în jur. Acum, nu doar 
chipul, ci întreaga postură a corpului ei exprima uluire. 
Dădu să se acopere cu mâinile, apoi înţelese că erau în 
continuare singuri şi le lăsă să-i cadă pe lângă şolduri. 
Aruncă o privire peste umăr la urmele de paşi - toate de 
picioare goale - care coborau malul. 

— Cum am ajuns aici jos? întrebă ea. M-ai adus tu pe 


sus, după ce am adormit? Şi de ce m-ai rănit? O, Roland, 
te iubesc... de ce m-ai rănit? 

El ridică firele de păr care încă se mai aflau pe coapsa ei 
şi le ţinu în faţă. 

— Aveai o piatră cu muchie ascuţită. Încercai să te tai cu 
ea şi nu voiai să te opreşti. Te-am rănit deoarece eram 
speriat. Mă bucur doar că nu ţi-am rupt mâna... cel puţin, 
nu cred că ţi-am rupt-o. 

Roland o luă şi o răsuci uşor în ambele direcţii, atent la 
orice sunet care ar fi prevestit o fractură. 

Nu auzi nimic şi încheietura mâinii se răsucea fără 
oprelişti. Sub privirea năucă şi confuză a Susanei, o duse 
la buze şi o sărută pe partea interioară, deasupra reţelei 
delicate de vene. 


11 


Roland îl legase pe Rusher destul de departe între sălcii 
încât juganul cel mare să nu poată fi văzut de nimeni care 
s-ar fi întâmplat să aibă drum pe Povârniş. 

— Uşurel, zise Roland, apropiindu-se. Mai fii cuminte 
încă puţin, dragule. 

Rusher lovi din copite şi necheză, parcă spunând că 
putea fi cuminte până la capătul erei, dacă asta era 
necesar. 

Roland deschise desaga şi scoase o ustensilă de oţel 
care servea fie ca oală, fie ca tigaie, în funcţie de 
necesităţi. Dădu să plece, apoi se întoarse. În spatele şeii 
era legat sacul său de dormit - plănuise să petreacă 
noaptea pe Povârniş, meditând. Dacă atunci avea multe 
lucruri la care să mediteze, acum avea şi mai multe. 

Trase de una dintre nojiţele de piele, vâri mâna 
înăuntrul păturilor şi scoase o cutiuţă metalică. Pe aceasta 
o deschise cu o cheiţă pe care şi-o scoase de la gât. În 
cutie se afla un medalion mic şi pătrat pe un lănţişor 
argintiu (înăuntrul medalionului era un desen înfăţişând-o 
pe mama lui) şi un pumn de gloanţe - aproape o duzină. 


Luă unul, îl strânse în pumn şi se înapoie la Susan. Ea îl 
privi cu ochi mari, speriaţi. 

— Nu-mi aduc aminte nimic după ce am făcut dragoste 
a doua oară, mărturisi ea. Doar că mă uitam spre cer, 
spunându-mi cât de bine mă simţeam, după care am 
adormit. O, Roland, cât de grav pare a fi? 

— Nu-i grav, aş zice, dar tu vei şti mai bine decât mine. 
Poftim. 

Îşi umplu vasul cu apă şi-l puse pe mal. Susan se aplecă 
deasupra lui cu teamă, lăsând părul de pe partea stângă a 
capului să-i cadă peste antebraţ, apoi mişcând braţul încet 
în sus, întinzând cosiţa într-un evantai auriu-deschis. Văzu 
imediat tăietura inegală. O examină cu atenţie, apoi lăsă 
părul să cadă cu un suspin mai mult de uşurare decât de 
tristeţe. 

— ÎI pot ascunde, spuse ea. Când e împletit, nimeni nu-şi 
va da seama. Şi-n definitiv, e doar păr - nimic mai mult 
decât febleţea femeii. Mătuşa mea mi-a spus asta de 
destule ori. Dar Roland, de ce? De ce am făcut-o? 

Roland avea o bănuială. Dacă părul era febleţea unei 
femei, atunci ciopârţirea părului era cel mai probabil 
dovada răutăţii unei femei - un bărbat mai că nu s-ar fi 
gândit deloc la asta. Soţia primarului, oare ea să fi fost de 
vină? Nu credea. | se părea mai posibil ca Rhea, acolo sus 
pe colina care privea la nord spre larbă Rea, Stânca 
Suspendată şi Canionul Ochet, pregătise acea capcană 
urâtă. Primarul Thorin trebuia să se trezească în dimineaţa 
de după Seceriş mahmur şi cu o metresă cheală. 

— Susan, pot să încerc ceva? 

Ea îi oferi un zâmbet. 

— Ceva ce n-ai încercat deja? Mda, fă cum pofteşti. 

— Nimic de felul ăla. 

Deschise palma pe care o ţinuse strânsă, arătând 
cartuşul. 

— Vreau să încerc să aflu cine ţi-a făcut asta şi de ce. 

Şi alte lucruri, de asemenea. Doar că încă nu ştiau care 
erau acelea. 


Fata se uită la cartuş. Roland începu să-l mişte pe dosul 
palmei, făcându-l să danseze înainte şi înapoi într-o 
vălurire abilă. Încheieturile sale se ridicau şi coborau 
precum cocleţii unui război de ţesut. Ea urmări fascinată şi 
încântată ca un copil. 

— De unde ai învăţat asta? 

— Acasă. Nu are importanţă. 

— Vrei să mă hipnotizezi? 

— Mda... şi nu cred că ar fi pentru prima dată. 

Făcu glonţul să danseze puţin mai repede - când la 
dreapta de-a lungul încheieturilor sale unduitoare, când la 
stânga. 

— Îmi dai voie? 

— Mda, spuse ea. Dacă poţi. 


12 


Putea, sigur că da; rapiditatea cu care Susan căzu în 
transă confirma faptul că asta i se mai întâmplase înainte, 
şi încă de curând. Şi totuşi, el nu reuşi să obţină ce voia de 
la ea. Fata fu perfect cooperantă (unii au somnul generos, 
ar fi spus Cort), însă refuza să treacă dincolo de un punct 
anume. Şi asta nu se datora etichetei sau modestiei - în 
timp ce dormea cu ochii deschişi lângă pârâu, îi spuse cu o 
voce distantă, dar calmă, despre examinarea bătrânei şi 
despre felul în care Rhea încercase să „se joace cu ea“. 
(La aceasta, Roland strânse pumnii atât de tare, încât 
unghiile i se înfipseră în palme.) Ajungea totuşi la un punct 
de unde nu-şi mai putea aminti nimic. 

Ea şi Rhea merseseră în uşa colibei, spunea Susan, şi 
acolo stătuseră cu Luna Sărutărilor luminându-le feţele. 
Bătrâna îi atinsese părul, asta îşi amintea. Atingerea o 
revoltase, mai ales după atingerile anterioare ale 
vrăjitoarei, dar Susan nu putuse face nimic ca să o 
împiedice. Îşi simţise braţele prea grele pentru a le ridica 
şi limba prea grea pentru a vorbi. Nu putuse decât să stea 
acolo în timp ce vrăjitoarea îi susura în ureche. 


— Ce? întrebă Roland. Ce ţi-a şoptit? 

— NU ştiu, spuse Susan. Restul e roz. 

— Roz? Cum adică? 

— Roz, repetă ea. 

Părea aproape amuzată, de parcă ar fi crezut că Roland 
se făcea în mod intenţionat că nu înţelege. 

— Mi-a spus: „Mda, scumpo, uite aşa, ce fată cuminte 
eşti tu“, apoi totul era roz. Roz şi luminos. 

— Luminos. 

— Mda, ca luna. Şi apoi... Apoi cred că a devenit luna. 
Luna Sărutărilor, poate. O Lună a Sărutărilor roz şi 
luminoasă, rotundă şi plină ca un grepfrut. 

Incercă alte metode de a-i accesa memoria fără niciun 
succes - fiecare drum pe care îl încerca sfârşea în 
luminozitatea aceea roz, care-i ascundea întâi amintirile, 
după care se preschimba într-o lună plină. Nu însemna 
nimic pentru Roland; auzise de luni albastre, însă niciodată 
de cele roz. Singurul lucru de care era sigur era acela că 
baborniţa îi dăduse Susanei o comandă puternică de a 
uita. 

Se gândi să o ducă mai adânc - fata putea asta - dar nu 
îndrăzni. Experienţa sa se baza în principal pe hipnotizarea 
prietenilor - exerciţii de manual neserioase şi uneori 
bizare. Întotdeauna fusese prezent Cort sau Vannay ca să 
îndrepte lucrurile dacă o luau razna. Acum nu era niciun 
profesor ca să intervină; la bine sau la rău, elevii fuseseră 
lăsaţi să se descurce singuri. Dacă o ducea prea adânc şi 
n-o mai putea aduce înapoi? Pe deasupra, i se spusese că 
existau demoni şi-n străfundurile minţii. Dacă mergeai 
până jos, unde sălăşluiau ei, demonii ieşeau uneori din 
bârlog ca să-ţi vină în întâmpinare... 

Dincolo de toate acestea, începea să se facă târziu. Nu 
era prudent să mai stea mult timp acolo. 

— Susan, mă auzi? 

— Mda, Roland, te aud foarte bine. 

— Bun. Acum am să-ţi recit o poezioară şi tu te vei trezi. 
Când voi termina, vei fi perfect trează şi-ţi vei aminti tot ce 


am spus. Înţelegi? 

— Mda. 

— Ascultă: Pasăre şi urs, iepure şi peşte, dă-i iubirea 
mea celei ce mă iubeşte. 

Surâsul ei pe când îşi recăpăta cunoştinţa fu unul dintre 
cele mai frumoase lucruri pe care le văzuse el vreodată. 
Fata se întinse, apoi îşi petrecu braţele pe după gâtul lui 
şi-i acoperi faţa cu sărutări. 

— Tu, tu, tu, tu, spuse ea. Tu eşti iubirea mea, Roland. 
Tu eşti singura mea iubire. Tu şi numai tu, în vecii vecilor. 

Făcură din nou dragoste acolo, pe mal, lângă pârâul 
şopotitor, strângându-se în braţe cât de tare putură, 
răsuflând unul în gura celuilalt şi trăind din aceeaşi 
respiraţie. Tu, tu, tu, tu. 


13 


Douăzeci de minute mai târziu, el o săltă în spinarea 
Feliciei. Susan se aplecă, îi prinse faţa în palme şi-l sărută 
zgomotos. 

— Când te voi vedea din nou? întrebă ea. 

— Curând. Dar trebuie să fim foarte atenţi. 

— Mda. La fel de atenţi cum au fost dintotdeauna doi 
iubiţi, cred. Slavă Domnului că eşti deştept. 

— Ne putem folosi de Sheemie, dacă nu apelăm la el 
prea des. 

— Mda. Şi, Roland... ştii pavilionul din Inimă Verde? 
Aproape de locul unde se servesc ceai şi prăjituri şi alte 
lucruri atunci când vremea e frumoasă? 

Roland ştia. La aproximativ cincizeci de metri pe Strada 
Dealului în sus ie la închisoare şi de la Sala Comunală, 
Inimă Verde era unul dintre cele mai plăcute locuri din 
oraş, cu potecile lui frumoase, mesele cu umbrele, 
pavilionul de dans cu iarbă şi cu menajeria lui. 

— E un zid de piatră în spate, spuse ea. Între pavilion şi 
menajerie. Dacă nu mai poţi fără mine... 

— Nu pot nicio clipă fără tine, zise el. 


Seriozitatea tonului lui o făcu să zâmbească. 

— Dacă te uiţi jos, între pietrele zidului este una roşcată. 
O vei vedea. Eu şi prietena mea Amy obişnuiam să ne 
lăsăm reciproc mesaje acolo când eram mici. Mă voi uita 
acolo când voi putea. Fă şi tu la fel. 

— Bine. 

Sheemie avea să le fie de folos o vreme, dacă erau 
atenţi. Piatra roşie putea să le fie şi ea de folos o vreme, 
dacă erau atenţi. Însă indiferent cât erau ei de atenţi, până 
la urmă aveau să facă un pas greşit, deoarece Marii 
Vânători ai Coşciugului probabil ştiau acum mai multe 
despre Roland şi prietenii lui decât şi-ar fi dorit Roland 
vreodată să ştie. Trebuia totuşi să o vadă, indiferent la ce 
riscuri se expunea. Dacă n-o vedea, simţea că avea să 
moară. Şi nu trebuia decât să se uite la ea ca să ştie că 
Susan îi împărtăşea sentimentul. 

— Fii atentă mai ales la Jonas şi la ceilalţi doi, o sfătui el. 

— Voi fi. Încă un sărut, de nu ţi-e cu bănat. 

El o sărută bucuros şi la fel de bucuros ar fi tras-o jos din 
spinarea iepei pentru o a patra partidă... dar era timpul să 
nu mai fie nesăbuit şi să fie atent. 

— Să ne vedem cu bine, Susan. Te iub... 

Se opri, apoi zâmbi. 

— Te iubesc. 

— Şi eu pe tine, Roland. Inima mea e a ta, toată. 

Şi avea o inimă mare, gândi el în timp ce fata pleca 
printre sălcii, şi deja îi simţea povara pe inima sa. Aşteptă 
până când fu sigur că ea făcuse o bună bucată de drum, 
apoi se duse la Rusher şi plecă în direcţia opusă, ştiind că 
începuse o fază nouă şi periculoasă a jocului. 


14 


Nu la mult timp după ce Susan şi Roland se despărţiră, 
Cordelia Delgado ieşi din magazinul universal al oraşului 
cu o cutie de cumpărături şi mintea îngrijorată. Aceasta 
din urmă se datora Susanei, desigur, întotdeauna Susanei, 


iar teama Cordeliei că fata va face o prostie înainte de 
Seceriş fu până la urmă confirmată. 

Aceste gânduri îi fură smulse din minte exact când două 
mâini - mâini puternice - îi smulseră cutia de cumpărături 
din braţe. Cordelia strigă de surpriză, umbrindu-şi ochii în 
calea soarelui, şi-l văzu pe Eldred Jonas stând între 
totemurile Ursului şi Ţestoasei şi surâzându-i. Părul lui, 
lung şi alb (şi frumos, după părerea ei), îi curgea pe umeri. 
Cordelia simţi că inima începe să-i bată mai repede. 
Intotdeauna avusese o slăbiciune pentru bărbaţii ca Jonas, 
capabili să zâmbească şi să facă băşcălie până la limitele 
suportabilului... dar care ştiau să păstreze tot timpul o 
ţinută marţială. 

— Te-am speriat. Îmi cer iertare, Cordelia. 

— Ne, făcu ea, auzind bine că avea răsuflarea tăiată. E 
doar soarele... atât de puternic la ora asta a zilei... 

— Te ajut o bucată de drum, dacă-mi dai permisiunea. 
Mă duc pe Principală doar până la colţ, apoi o iau pe 
Dealului în sus, dar pot să te ajut până acolo? 

— Cu mulţumirile mele, acceptă ea. 

Coborâră treptele şi porniră pe trotuarul de scânduri, 
Cordelia aruncând în jur priviri furişe ca să vadă cine-i 
observa - ea lângă chipeşul sai Jonas, care întâmplător îi 
ducea cumpărăturile. Numărul de privitori era mulţumitor. 
O zări pe Millicent Ortega, de pildă, uitându-se din buticul 
Rochiile lui Ann cu un satisfăcător O de surpriză pe moaca 
ei de vacă proastă. 

— Sper că nu te deranjează că-ţi spun Cordelia. 

Jonas luă la subsuoară, fără dificultate, cutia pe care ea 
fusese nevoită să o ţină în ambele mâini. 

— De la cina de bun venit organizată la casa primarului 
Thorin, am senzaţia că te cunosc. 

— E-n regulă Cordelia. 

— Poţi să-mi spui şi tu Eldred? 

— Cred că „domnul Jonas“ va fi bine încă un timp, zise 
ea, apoi îi adresă ceea ce speră că era un zâmbet cochet. 
Inima îi bătea acum şi mai tare. (Nu-i trecu totuşi prin 


gând că Susan poate că nu era singura gâsculiţă toantă 
din familia Delgado.) 

— Aşa să fie, rosti Jonas cu o expresie de dezamăgire 
atât de comică, încât ea râse. Şi nepoata ta? E bine? 

— Destul de bine, mersi de întrebare. E niţel mai greu cu 
ea uneori... 

— A existat vreodată o fată de şaisprezece ani cu care 
să nu fie? 

— Presupun că nu. 

— Şi totuşi, toamna asta ai poveri în plus în privinţa ei. 
Mă îndoiesc că ea înţelege asta, însă. 

Cordelia nu spuse nimic - n-ar fi fost convenabil - dar îi 
aruncă o privire cu subînţeles, care spuse destule. 

— Transmite-i tot binele meu, te rog. 

— Aşa voi face. 

Touşi, nu avea s-o facă. Susan dezvoltase un mare (şi 
irațional, după părerea Cordeliei) dispreţ faţă de gărzile 
personale ale primarului Thorin. A încerca să o convingă să 
renunţe la sentimentul acela probabil că n-ar fi ajutat la 
nimic; fetele tinere credeau că le ştiu pe toate. Trase o 
ocheadă la steaua care se zărea uşor de sub aripa vestei 
lui Jonas. 

— Înţeleg că ai preluat responsabilităţi sporite în 
orăşelul nostru meschin, sai Jonas. 

— Mda, îi dau o mână de ajutor şerifului Avery, aprobă 
el. Vocea lui avea un tremur uşor care Cordeliei i se părea, 
cumva, şarmant. Unul dintre adjuncţii lui... Claypool îl 
cheamă... 

— Frank Claypool, mda. 

— ... a căzut din barcă şi şi-a rupt piciorul. Cum să cazi 
dintr-o barcă şi să-ţi rupi piciorul, Cordelia? 

Femeia râse cu veselie (ideea că toţi locuitorii din 
Hambry stăteau cu ochii pe ei era cu siguranţă greşită... 
însă ea chiar asta simţea, iar sentimentul nu era neplăcut) 
şi spuse că nu ştia. 

Bărbatul se opri la colţul Principalei cu Camino Vega, 
afişând o mină plină de regret. 


— Aici ne despărţim. Îi dădu cutia înapoi. Eşti sigură că o 
poţi duce? Presupun că te-aş putea însoţi până la tine 
acasă... 

— Nu e nevoie, nu e nevoie. Mulţumesc. Mulţumesc, 
Eldred. 

Simţea că roşeaţa care-i cuprinse gâtul şi obrajii o ardea 
ca focul, dar zâmbetul lui merita fiecare grad de 
temperatură. El îi adresă un salut scurt cu două degete şi 
o luă pe deal în sus, cu pas sprinţar, spre oficiul şerifului. 

Cordelia merse mai departe spre casă. Cutia, care i se 
păruse o mare povară când ieşise din magazinul universal, 
nu mai cântărea acum aproape nimic. Sentimentul acesta 
dură cale de aproximativ un kilometru, însă pe când casa 
ei apăru în câmpul vizual, ea deveni din nou conştientă de 
sudoarea care-i şiroia pe coaste şi de durerea din braţe. 
Slavă zeilor că vara era pe sfârşite... şi nu era oare Susan 
aceea, tocmai ducându-şi iapa de căpăstru pe poartă? 

— Susan! strigă ea, revenită acum destul cu picioarele 
pe pământ încât vechea ei iritare faţă de fată să i se audă 
clar în voce. Vino să mă ajuţi, înainte să scap totul pe jos şi 
să sparg ouăle! 

Susan veni, lăsând-o pe Felicia să pască în curtea din 
faţă. Cu zece minute mai devreme, Cordelia n-ar fi 
observat nimic la aspectul fetei - gândurile ei se 
concentrau prea tare asupra lui Eldred Jonas pentru a mai 
face loc altor chestiuni. Numai că soarele toropitor îi mai 
răpise din romantism şi o readusese la realitate. Aşa că, 
atunci când Susan luă cutia de la ea (manevrând-o 
aproape la fel de uşor ca Jonas), Cordelia îşi spuse că nu-i 
plăcea atitudinea fetei. Pentru început, îşi schimbase 
dispoziţia sufletească - de la confuzia semiisterică în care 
plecase trecuse la un calm plăcut şi ferice. Aceea era 
Susan din anii trecuţi, picătură de apă... nu însă 
adolescenta rebelă şi melancolică din ultimul an. Nu era 
nimic pe care Cordelia să poată pune degetul, decăt... 

Era, totuşi. Un singur lucru. Intinse mâna şi prinse cosiţa 
fetei, care părea necaracteristic de răvăşită în după- 


amiaza aceea. Sigur că Susan călărise; asta putea explica 
neorânduiala. Nu explica însă cât de închis la culoare era 
părul ei, ca şi când mănunchiul acela auriu-deschis ar fi 
început să-şi piardă luciul. Şi fata tresări, aproape 
vinovată, atunci când simţi atingerea sa. De ce, mă rog 
frumos, făcuse asta? 

— Ai părut umed, Susan, zise ea. Ai fost să înoţi pe 
undeva? 

— Ne! M-am oprit şi mi-am băgat capul sub pompa din 
faţa hambarului iui Hookey. Pe el nu-l deranjează - are un 
puț adânc. E aşa de cald! Poate o să cadă o ploaie mai 
târziu. Sper că o să cadă. Am adăpat-o şi pe Felicia. 

Ochii fetei erau la fel de direcţi şi de candizi ca oricând, 
dar Cordeliei totuşi i se părea că ceva nu era în regulă cu 
ei. Nu ştia ce. Ideea că Susan putea ascunde ceva 
important şi grav nu-i trecu imediat prin minte; ar fi spus 
că nepoata ei era incapabilă să păstreze un secret mai 
mare decât un cadou de aniversare sau o petrecere- 
surpriză... şi nici măcar astfel de secrete nu le putea ţine 
mai mult de o zi sau două. Şi totuşi, ceva era în neregulă 
cu ea. Cordelia lăsă degetele să-i cadă pe gulerul cămâăşii 
de călărie a fetei. 

— Şi ăsta e murdar. 

— Am avut grijă, spuse ea, privind-o pe mătuşă-sa cu 
ochi nedumeriţi. Mizeria se lipeşte şi mai tare de o cămaşă 
udă. Chiar tu m-ai învăţat asta, mătuşă. 

— Ai tresărit când ţi-am atins părul, Susan. 

— Mda, spuse fata, aşa e. Exact aşa mi l-a atins şi 
cotoroanţa aia. De atunci nu-mi mai place. Acum, pot duce 
cumpărăturile înăuntru şi să-mi adăpostesc calul de arşiţa 
soarelui? 

— Nu face pe deşteapta cu mine, Susan. 

Totuşi, încordarea din vocea nepoatei sale chiar o 
liniştea într-un fel ciudat. Sentimentul că Susan se 
schimbase, cine ştie cum - sentimentul acela de detaşare - 
începea să scadă în intensitate. 

— Atunci, nu fi nesuferită. 


— Susan! Cere-mi scuze imediat! 

Susan inspiră adânc, ţinu aerul în plămâni, apoi îl 
eliberă. 

— Da, Tuşică. Scuze. Dar e cald. 

— Mda. Pune alea în cămară. Şi-ţi mulţumesc. 

Susan se duse spre casă cu cutia în braţe. Când fata 
avansă destul cât să nu fie nevoie să meargă împreună, 
Cordelia porni după ea. Era o nerozie din partea sa, fără 
îndoială - suspiciuni trezise de propriul ei flirt cu Eldred - 
însă fata era la o vârstă periculoasă, şi multe depindeau 
de bunul ei comportament în următoarele şapte 
săptămâni. După aceea avea să devină problema lui 
Thorin, dar până atunci era a mătuşii ei. Cordelia credea 
că, până la urmă, Susan avea să-şi respecte promisiunea; 
chiar şi aşa, până la Sărbătoarea Secerişului avea de gând 
să stea cu ochii pe ea. Când la mijloc se afla virginitatea 
unei fete, era mai bine să fii vigilent. 


INTERLUDIU 
KANSAS, UNDEVA, CANDVA 


Eddie se foi. În jurul lor, deşirarea continua să se vaite 
ca o soacră sâcâitoare; deasupra lor, stelele scăpărau 
luminoase ca nişte noi speranţe... sau nişte intenţii rele. 
Tânărul se uită la Susannah, care şedea cu cioturile 
picioarelor adunate sub ea; se uită la Jake, care mânca un 
burrito; se uită la Ete, al cărui bot se odihnea pe glezna lui 
Jake şi care se uita în sus la băiat cu o expresie de calmă 
adoraţie. 

Focul era mic, dar încă ardea. Acelaşi lucru era adevărat 
şi despre Luna Demonului, departe spre vest. 

— Roland. 

Işi auzi propria voce bătrână şi ruginită. 

Pistolarul, care se oprise pentru a sorbi o gură de apă, 
se uită la el cu sprâncenele ridicate. 

— Cum se face de cunoşti fiecare ungher al poveştii 
ăsteia? 

Roland se arătă amuzat. 

— Nu cred că asta vrei de fapt să ştii, Eddie. 

Avea dreptate în privinţa asta - lunganul aprig şi urât îşi 
făcuse un obicei din a avea dreptate. Aceasta era, în ceea 
ce-l privea pe Eddie, una dintre cele mai enervante 
caracteristici ale sale. 

— Prea bine. De când vorbeşti? Asta vreau de fapt să 
ştiu. 

— Ţi-e incomod? Vrei să mergi la culcare? 

Mă ia peste picior, gândi Eddie... dar chiar când îi veni 
această idee, ştiu că nu era adevărată. Şi nu, nu îi era 
incomod. Nu-i înţepeniseră deloc încheieturile, deşi stătea 
cu picioarele încrucişate de când Roland începuse să le 
povestească despre Rhea şi globul de cristal, şi nu simţea 
nevoia să meargă la toaletă. Nu-i era nici foame. Jake 
mesteca ultimul burrito rămas, însă probabil din acelaşi 
motiv pentru care oamenii urcau pe Muntele Everest... 
fiindcă era acolo. Şi de ce ar fi trebuit să-i fie foame sau 
somn sau să fie înţepenit? De ce, când focul încă ardea şi 
luna nici nu apusese încă? 


Se uită la ochii amuzaţi ai lui Roland şi văzu că pistolarul 
îi citea gândurile. 

— Nu, nu vreau să mă duc la culcare. Ştiu că nu vreau. 
Dar, Roland... vorbeşti de mult timp. Făcu o pauză, se uită 
în jos la mâinile sale, apoi ridică iar privirea, surâzând 
stânjenit. De câteva zile, aş putea să spun. 

— Dar timpul este altfel aici. Ţi-am spus asta; acum o 
simţi tu însuţi. În ultima vreme nu toate nopţile au aceeaşi 
durată. Nici zilele... numai că observăm trecerea timpului 
mai bine noaptea, nu? Da, eu aşa cred. 

— Deşirarea întinde timpul? 

Acum, că amintise de ea, Eddie o auzi în toată gloria ei 
sinistră - un sunet ca de metal vibrând, sau poate precum 
cel mai mare ţânţar din lume. 

— Probabil că ajută şi asta, dar în principal aşa sunt pur 
şi simplu lucrurile în lumea mea. 

Susannah se foi ca o femeie care se trezeşte parţial 
dintr-un vis care o ţine captivă ca un nisip mişcător 
ademenitor. Îi aruncă lui Eddie o privire deopotrivă 
distantă şi nerăbdătoare. 

— Lasă omul să vorbească, Eddie. 

— Da, făcu Jake. Lasă omul să vorbească. 

Şi Ete, fără a-şi ridica botul de pe glezna băiatului: 

— Mul. Ască. 

— Foarte bine, cedă Eddie. Nicio problemă. 

Roland Îi privi. 

— Sunteţi siguri? Restul este... 

Nu păru capabil să încheie, şi Eddie înţelese că Roland 
era speriat. 

— Zi mai departe, îl îndemnă tânărul imediat. Fie restul 
cum o fi. Cum a fost. 

Se uită în jur. Kansas, se aflau în Kansas. Undeva, 
cândva. Doar că simţea că Mejis şi oamenii aceia pe care 
nu-i văzuse niciodată - Cordelia şi Jonas, Brian Hookey şi 
Sheemie, Micuţa Nărăvaşă şi Cuthbert Allgood - erau toţi 
foarte aproape acum. Că Susan, iubita pierdută a lui 
Roland, era foarte aproape şi ea. Intrucât realitatea era 


subţire acolo - la fel de subţire ca turul unei vechi perechi 
de jeanşi - şi întunericul o să dureze atât timp cât avea 
Roland nevoie să dureze. Eddie se îndoia că pistolarul 
observa măcar întunericul, în mod special. De ce ar fi 
făcut-o? Eddie bănuia că-n mintea lui Roland era noapte 
de mult, mult timp... şi că zorii nu erau în continuare 
foarte departe. 

Se întinse spre el şi-i atinse mâna bătătorită de criminal. 
l-o atinse cu blândeţe şi cu afecţiune. 

— Spune mai departe, Roland. Spune-ţi povestea. 
Spune-o până la capăt. 

— Până la capăt, rosti Susannah ca prin vis. Deşartă-ţi 
sacul. 

Ochii ei erau plini de lumina lunii. 

— Până la capăt, repetă şi Jake. 

— Apăt, şopti Ete. 

Roland ţinu mâna lui Eddie un moment, apoi îi dădu 
drumul. Se uită în focul mic fără a spune imediat ceva, şi 
Eddie îl simţi cum încerca să-şi găsească drumul. Încerca 
uşi, una după cealaltă, până când găsi una care se 
deschise. Ce văzu dincolo de ea îl făcu să zâmbească şi să 
ridice ochii către Eddie. 

— lubirea adevărată e plictisitoare, rosti el. 

— Poftim? 

— lubirea adevărată e plictisitoare, repetă Roland. La fel 
de plictisitoare ca orice alt drog puternic care dă 
dependenţă. Şi, ca în cazul oricărui alt drog... 


i PARTEA A TREIA 
HISA INCEAPA SECERIŞUL 


l 
SUB LUNA VÂNĂTORESEI 


1 


lubirea adevărată, ca orice alt drog puternic care dă 
dependență, este plictisitoare - odată ce povestea 
întâlnirii şi descoperirii este spusă, sărutările devin iute 
neinteresante şi mângâierile obositoare... mai puţin, 
desigur, pentru cei care împart sărutările, pentru cei care 
dau şi primesc mângâierile în timp ce fiecare sunet şi 
fiecare culoare a lumii par să se aprofundeze şi să se 
lumineze în jurul lor. Ca în cazul oricărui alt drog puternic, 
iubirea adevărată este interesantă doar pentru cei care i- 
au căzut prizonieri. 

Şi, cum se întâmplă în cazul oricărui drog puternic care 
dă dependenţă, prima iubire adevărată este periculoasă. 


2 


Pentru unii, Luna Vânătoresei era ultima lună din vară; 
pentru alţii, era prima din toamnă. Oricum ar fi fost, 
aceasta anunţa o schimbare a vieţii în Baronie. Pe când 
vânturile începeau să sufle din ce în ce mai zdravăn pe 
direcţia autumnală est-vest, şi făcând asta începeau să fie 
tot mai tăioase, oamenii care ieşeau în golf îmbrăcau 
svetere pe sub impermeabilele de ploaie. In marile livezi 
ale Baroniei la nord de Hambry (şi în cele mai mici 
deţinute de John Croydon, Henry Wertner, Jake White şi 
taciturna, dar bogata, Coral Thorin), culegătorii începeau 
să apară încolonaţi, purtându-şi straniile scări deşelate; 
erau urmaţi de căruţe trase de cai pline cu butoaie goale. 
Când vântul sufla dinspre fabricile de cidru - mai ales 


dinspre marele stabiliment baronial aflat la un kilometru şi 
jumătate nord de Faleză - aerul era plin de aroma dulce a 
fructelor strivite în cantităţi considerabile. Departe de 
malul Mării Limpezi, zilele rămâneau calde în vreme ce 
Vânătoreasa creştea pe un cer senin zi şi noapte, însă 
adevărata căldură a verii plecase odată cu Luna 
Neguţătorului. Ultima cosire a fânului începea şi se 
termina în decurs de o săptămână - ultima recoltă era 
întotdeauna săracă, iar fermierii şi proprietarii liberi o 
blestemau deopotrivă,  scărpinându-se în cap şi 
întrebându-se de ce se mai sinchisiseră... dar odată cu 
venirea bătrânului martie ploios şi vântos, când fânăriile şi 
silozurile lor se goleau cu repeziciune, găseau întotdeauna 
răspunsul. În grădinile Baroniei - cele mari ale fermelor, 
cele mici ale proprietarilor liberi şi grădinițele localnicilor - 
bărbaţii, femeile şi copiii apăreau în hainele lor vechi şi în 
cizme, cu capetele acoperite de sombreros şi sombreras. 
Veneau cu cracii pantalonilor legaţi bine la glezne, întrucât 
în timpul Vânătoresei, şerpii şi scorpionii soseau în număr 
mare dinspre deşert. Pe când bătrâna Lună a Demonului 
începea să se îngraşe, un şir de crotali aveau să atârne pe 
barele de priponire atât din faţa Popasului Călătorilor, cât 
şi a magazinului universal de vizavi. Şi alţi comercianţi 
aveau să-şi împodobească în chip asemănător barele de 
priponire, însă când se acorda premiul pentru cele mai 
multe piei adunate în Ziua Secerişului, întotdeauna câştiga 
fie hanul, fie magazinul. Pe ogoare şi în grădini, coşurile de 
cules erau împinse de-a lungul şirurilor de femei cu părul 
strâns în năframe, cu amulete ascunse în sân. Ultimele 
roşii erau culese, la fel şi ultimii castraveți, ultimul 
porumb, ultimele parey şi mingo. După acestea, pe măsură 
ce zilele se înăspreau şi furtunile de toamnă începeau să-şi 
facă simțită prezenţa, avea să vină rândul dovlecilor, 
napilor iuți şi cartofilor. În Mejis, era timpul recoltei, iar pe 
cer, din ce în ce mai vizibilă printre stelele nopţii, Luna 
Vânătoresei îşi încorda arcul şi se uita la răsărit peste 
misterioasele întinderi de apă pe care niciun om din 


Lumea de Mijloc nu le văzuse vreodată. 


3 


Cei aflaţi în stăpânirea unui drog puternic - heroină, 
iarba-diavolului, iubirea adevărată - deseori se surprind 
încercând să menţină un echilibru precar între tăinuire şi 
extaz, în timp ce umblă pe sârma întinsă a vieţii lor. A-ți 
ţine echilibrul pe sârmă e dificil şi-n cele mai lucide 
împrejurări; a face asta când eşti în stare de delir este 
aproape imposibil. Întru totul imposibil, pe termen lung. 

Roland şi Susan erau în delir, însă aveau măcar slabul 
avantaj că ştiau lucrul acesta. lar secretul nu trebuia ţinut 
pentru totdeauna, ci doar până la Ziua Sărbătorii 
Secerişului, cel mai târziu. Lucrurile se puteau sfârşi chiar 
mai devreme de atât, dacă Marii Vânători ai Coşciugului 
ieşeau din ascunzătoare. Prima mişcare putea fi făcută de 
fapt de unul dintre ceilalţi jucători, socotea Roland, dar 
indiferent cine mişca primul, Jonas şi oamenii lui aveau să 
fie acolo, parte integrantă. Partea ce se putea dovedi a fi 
cea mai periculoasă pentru cei trei băieţi. 

Roland şi Susan erau atenţi - atât de atenţi cât pot fi 
oamenii în delir, în orice caz. Nu se întâlneau niciodată în 
acelaşi loc de două ori la rând, nu se întâlneau niciodată în 
acelaşi moment al zilei de două ori la rând, nu se furişau 
niciodată atunci când mergeau la locul de întâlnire. În 
Hambry, călăreţii erau la ordinea zilei, însă oamenii care 
se furişau erau degrabă observați. Susan nu încercă nicio 
clipă să-şi acopere „plimbările călare” solicitând ajutorul 
vreunui prieten (deşi avea prieteni care i-ar fi făcut 
serviciul acesta); oamenii care aveau nevoie de alibiuri 
erau oameni care păstrau secrete. Simţise că Tuşa Cord 
era tot mai îngrijorată de plimbările sale - mai ales de cele 
pe care le făcea la primele ore ale serii - însă până atunci 
acceptase scuza pe care Susan o găsea deseori: că avea 
nevoie de timp să fie singură, să mediteze asupra 
promisiunii făcute şi să-şi accepte responsabilitatea. Ironic 


era că aceste sugestii veniseră din partea vrăjitoarei de pe 
Cos. 

Se întâlniră în crângul de sălcii, în mai multe case 
plutitoare abandonate nărulirii în partea nordică a golfului, 
în coliba unui cioban departe în pustietatea de la Cos, în 
baraca părăsită a unui pustnic, pitită într-un loc uitat din 
larbă Rea. Decorurile erau, în linii mari, la fel de sordide 
precum acelea în care dependenţii se reunesc pentru a-şi 
practica viciul, numai că Susan şi Roland nu vedeau pereţii 
coşcoviţi ai barăcii sau găurile din acoperişul colibei, nu 
simțeau mirosul năvoadelor care putrezeau în colţurile 
vechilor case plutitoare igrasioase. Ei erau drogaţi, 
amorezaţi până peste cap, şi pentru ei, fiecare cicatrice de 
pe faţa lumii era un semn de frumuseţe. 

În două rânduri, la începutul acelor săptămâni de delir, 
folosiră piatra roşcată din zidul din spatele pavilionului 
pentru a-şi stabili întâlnirile, după care o voce se făcu 
auzită în adâncul minţii lui Roland, spunându-i că trebuie 
să termine cu asta - piatra o fi fost ea numai bună pentru 
copiii care se joacă de-a secretele, însă el şi iubita lui nu 
mai erau copii; dacă-i descoperea cineva, izgonirea avea 
să fie cea mai uşoară pedeapsă la care puteau spera. 
Piatra roşcată era prea evidentă, iar scrierea unor mesaje 
anonime şi intenționat vagi constituia un pericol 
inacceptabil. 

Amândurora li se părea mai sigur să se folosească de 
Sheemie. Superficialitatea sa surâzătoare ascundea o 
surprinzătoare profunzime de... ei bine, discreţie. Roland 
stătuse mult pe gânduri înainte să se decidă asupra 
acestui cuvânt, şi era cuvântul corect: o abilitate de a 
păstra tăcerea mai demnă ca simpla viclenie. Viclenia 
oricum nu era de nasul lui Sheemie, şi aşa avea să fie 
mereu - un om care putea spune o minciună fără să-şi 
ferească ochii de ai tăi era un om care nu putea fi 
niciodată considerat viclean. 

Se folosiră de Sheemie de vreo şase ori în cursul celor 
cinci săptămâni în care se iubiră fizic cu cea mai mare 


ardoare - de trei ori o făcură pentru a-şi stabili întâlniri, de 
două pentru a schimba locul întâlnirii şi o dată pentru a 
anula o întâlnire când Susan zărise călăreţi de la Piano 
căutând animale rătăcite în apropierea barăcii din larbă 
Rea. 

Vocea acea profundă nu-l preveni niciodată pe Roland în 
legătură cu Sheemie aşa cum o făcuse în legătură cu 
pericolele reprezentate de piatra roşcată... îi vorbi în 
schimb conştiinţa, şi când îi pomeni până la urmă Susanei 
de aceasta (pe când stăteau îmbrăţişaţi goi, înfăşuraţi în 
pătura şeii), descoperi că şi pe ea o apăsa conştiinţa. Nu 
era corect să-l pună pe băiat în calea posibilelor lor 
probleme. După ce ajunseră la această concluzie, Roland 
şi Susan îşi aranjară întâlnirile fără niciun intermediar. 
Dacă ea nu putea veni, propusese Susan, avea să agaţe o 
cămaşă roşie la pervazul ferestrei sale, ca pentru a se 
usca. Dacă nu putea veni el, trebuia să lase o piatră albă 
în colţul nordic al curţii, peste drum de Grajdul lui Hookey, 
unde se găsea pompa oraşului. Ca ultimă soluţie, aveau să 
folosească piatra roşcată din pavilion, aşa riscant cum era, 
mai bine decât să-l amestece din nou pe Sheemie în 
treburile lor - în aventura lor. 

Cuthbert şi Alain urmăriră procesul prin care Roland 
devenea tot mai tare victima dependenţei, întâi cu 
neîncredere, invidie şi amuzament crispat, apoi cu un soi 
de oroare mută. Fuseseră trimişi într-o loc care ar fi trebuit 
să însemne siguranţă pentru ei şi descoperiseră în schimb 
un loc al conspirației; veniseră să facă recensământul într- 
o Baronie unde majoritatea oamenilor de vază îşi dăduseră 
aparent loialitatea celui mai înverşunat duşman al 
Afiliaţiei; îşi făcuseră inamici personali trei oameni duri, 
care probabil uciseseră destule persoane cât să umple un 
cimitir măricel. Şi totuşi, se simţiseră la înălţimea situaţiei, 
întrucât veniseră acolo sub conducerea prietenului lor, 
care dobândise un statut semimitic în minţile lor biruindu-l 
pe Cort - cu un şoim în chip de armă! - şi devenise pistolar 
la nemaiauzita vârstă de paisprezece ani. Faptul că 


primiseră ei înşişi arme în misiunea cu care fuseseră 
însărcinaţi însemnase mult pentru ei atunci când plecaseră 
din Gilead şi absolut nimic când ajunseseră să înţeleagă 
dimensiunea lucrurilor care se petreceau în Hambry şi în 
Baronia din care oraşul făcea parte. La momentul când 
pricepuseră acest lucru, Roland era arma pe care se bazau 
ei. lar acum... 

— E ca un revolver aruncat în apă! exclamă Cuthbert 
într-o seară, nu la mult timp după ce Roland plecase la 
întâlnire cu Susan. Deasupra verandei dormitorului, Luna 
Vânătoresei răsărea în primul ei pătrar. Numai zeii ştiu 
dacă va mai funcţiona vreodată, chiar dacă e recuperat şi 
pus la uscat. 

— Taci, aşteaptă, spuse Alain şi se uită spre balustrada 
verandei. Sperând să-i redea lui Cuthbert buna dispoziţie 
(lucru destul de uşor de făcut în împrejurări normale), 
Alain urmă: Unde-i santinela? S-a dus în sfârşit la culcare 
odată cu găinile? 

Asta nu reuşi decât să-l irite şi mai tare pe Cuthbert. Nu 
mai văzuse craniul de corb de câteva zile bune - nu ştia 
precis de câte - şi lua pierderea lui ca pe un semn rău. 

— S-a dus, dar nu la culcare, replică el, apoi se uită 
încruntat spre apus, unde Roland dispăruse în spinarea 
armăsarului său mare. S-a pierdut, presupun. Asemenea 
minţilor, sufletului şi bunei judecăţi a unui cunoscut al 
nostru. 

— Totul va fi bine, rosti Alain cu jumătate de gură. ÎI 
cunoşti la fel de bine ca mine, Bert - îl ştim de când lumea. 
Totul va fi bine. 

Molcom, fără cea mai mică urmă a umorului său 
congenital, Cuthbert spuse: 

— Acum nu mai simt că-l cunosc. 

Încercaseră amândoi în toate felurile să stea de vorbă 
cu Roland şi amândoi primiseră cam acelaşi răspuns. Adică 
nu primiseră cu adevărat niciun răspuns. In timpul acelor 
monologuri, expresia abstractă de visare (şi poate de 
tulburare) din ochii lui Roland i-ar fi fost cunoscută oricui 


încercase vreodată să-i bage minţile în cap unui 
dependent de droguri. Era o expresie care spunea că 
mintea lui Roland era ocupată exclusiv de chipul Susanei, 
de mireasma pielii ei, de senzaţia atingerii corpului ei. lar 
ocupată era un cuvânt prea cuminte, unul care nu exprima 
lucrurile până la capăt. Nu era vorba de o ocupare, ci deo 
obsesie. 

— O urăsc puţin pentru ce a făcut, mărturisi Cuthbert şi- 
n glasul lui era o notă pe care Alain n-o mai auzise până 
atunci - un amestec de invidie, frustrare şi teamă. Poate 
mai mult decât puţin. 

— Nu trebuie! Alain se strădui să nu pară şocat, dar nu 
se putu abţine. Ea nu e răspunzătoare pentru... 

— Nu e? S-a dus la Citgo împreună cu el. A văzut şi ea 
ce a văzut el. Numai Dumnezeu ştie câte i-a povestit el 
după ce au terminat cu datul în bărci. Şi numai proastă nu 
poţi spune că este. Ajunge doar să vezi abilitatea cu care 
şi-a jucat rolul în aventura lor, ca să ştii asta. 

Bert se gândea, bănuia Alain, la trucul cu acel corvette 
pe care fata îl jucase la perfecţie. 

— Nu se poate să nu ştie că a devenit ea însăşi o parte a 
problemei. Nu are cum să nu ştie asta! 

Acum, amărăciunea lui era înfiorător de evidentă. £ 
invidios pe ea fiindcă i-a furat cel mai bun prieten, gândi 
Alain, dar asta nu e totul. E invidios şi pe cel mai bun prieten 
al său, deoarece acesta a cucerit-o pe cea mai frumoasă fată 
pe care ne-au căzut tuturor ochii de când ne ştim. 

Alain se aplecă în faţă şi-l prinse pe Cuthbert de umăr. 
Când Bert se întoarse, renunțând la încruntata examinare 
a curţii, pentru a se uita la prietenul său, îl sperie 
îndârjirea de pe chipul lui Alain. 

— Asta e ka, spuse Alain. 

Cuthbert aproape pufni. 

— Dacă aş fi avut câte o cină caldă de fiecare dată când 
cineva a dat vina unui furt sau a unei pofte trupeşti sau a 
oricărei alte stupizenii pe ka... 

Mâna lui Alain strânse până ce provocă durere. Cuthbert 


s-ar fi putut feri, dar n-o făcu. Îl privi pe Alain îndeaproape. 
Umorul, măcar pentru moment, dispăruse. 

— Exact cu atribuirea vinii nu ne putem permite noi doi 
să pierdem vremea, spuse Alain. Nu pricepi asta? Şi dacă e 
mâna ka-ului cea care i-a răpit, nu avem voie să-i învinuim. 
Nu putem să-i învinuim. Trebuie să ne ridicăm deasupra 
situaţiei. Avem nevoie de el. Şi s-ar putea să avem nevoie 
şi de ea. 

Cuthbert se uită în ochii lui Alain un timp care păru 
foarte lung. Alain văzu furia lui Bert luptându-se cu 
înţelepciunea sa practică. În cele din urmă (şi poate doar 
pentru moment), înţelepciunea ieşi învingătoare. _ 

— Prea bine. Ka să fie, calul de bătaie preferat de toţi. In 
definitiv, la asta e bună şi marea lume nevăzută, nu? Ca să 
nu fim nevoiţi să ne recunoaştem vina pentru faptele 
noastre nesăbuite. Acum, dă-mi drumul, Al, înainte să-mi 
sfărâmi umărul. 

Alain îi dădu drumul şi se lăsă pe speteaza scaunului, 
uşurat. 

— Acum, de am şti măcar ce să facem în legătură cu 
Povârnişul. Dacă nu începem numărătoarea acolo curând... 

— Sincer să fiu, mi-a venit o idee în privinţa asta, rosti 
Cuthbert. Mai trebuie doar elaborată puţin. Sunt sigur că 
Roland ar putea ajuta... asta, desigur, dacă vreunul dintre 
noi reuşeşte să-i atragă atenţia pentru câteva minute. 

Şezură un timp fără să vorbească, uitându-se în gol spre 
curte. Înăuntrul dormitorului, porumbeii - un alt măr al 
discordiei între Roland şi Bert în ultimele zile - uguiau. 
Alain îşi rulă o ţigară. O făcu încet şi produsul final arăta 
puţin comic, dar nu se desfăcu atunci când o aprinse. 

— Taică-tău te-ai jupui de viu dacă ar vedea ce ai în 
mână, remarcă Bert, însă vorbi cu o anumită admiraţie. 

Până când Luna Vânătoresei avea să răsară din nou anul 
următor, toţi trei aveau să fie fumători convinşi, bărbaţi 
tineri arşi de soare, în ochii cărora expresia copilăriei va fi 
rămas o simplă amintire. 

Alain încuviinţă. Tutunul puternic din regiunea aceea îi 


dădea o senzaţie de ameţeală şi o usturime în gât, însă 
ţigara întotdeauna îi calma nervii, iar în clipa aceea 
nervilor săi le prindea bine puţin calm. Nu ştia dacă şi Bert 
o simţea, dar de câteva zile el sesiza miros de sânge în 
aer. Poate unele picături aveau să curgă din venele lor. 
Deşi nu era tocmai înfricoşat - nu încă, cel puţin - era 
foarte, foarte îngrijorat. 


4 


Cu toate că de mici fuseseră pregătiţi pentru a deveni 
pistolari, Cuthbert şi Alain încă mai întreţineau o enormă 
credinţă comună multor băieţi de vârsta lor, şi anume că 
cei mai în vârstă erau totodată mai buni ca ei, cel puţin în 
privinţa isteţimii şi a unor chestiuni precum întocmirea 
planurilor; ei chiar credeau că oamenii mari ştiau ce 
făceau. Roland ştia că altfel stăteau lucrurile, chiar şi aşa 
îmbolnăvit de amor cum era, însă prietenii lui uitaseră că 
la jocul Castelelor, ambele tabere erau legate la ochi. Ar fi 
fost surprinşi să afle că cel puţin doi dintre Marii Vânători 
ai Coşciugului deveniseră extrem de agitaţi din pricina 
celor trei tineri din Lumea Dinăuntru şi sătui până peste 
cap de jocul aşteptării pe care ambele tabere îl jucau. 

La primele ore ale dimineţii, pe când Luna Vânătoresei 
se apropia de zenit, Reynolds şi Depape coborâră 
împreună la parter de la primul etaj al Popasului 
Călătorilor. În sala principală era linişte, cu excepţia 
câtorva sforăituri şi a unor şuierături flegmatice. In cel mai 
frecventat bar din Hambry, petrecerea se încheiase pentru 
încă o noapte. 

La masa lui Coral din stânga uşilor batante, Jonas, 
acompaniat de un oaspete tăcut, era ocupat cu împărţirea 
cărţilor la un joc de Solitaire al Cancelarilor. In seara aceea 
îşi luase pe el halatul şi respiraţia sa împrăştia deasupra 
cărţilor norişori de aburi. Nu era destul de frig pentru 
îngheţ - nu încă - dar îngheţul avea să vină curând. 
Răcoarea din aer prevestea asta fără putinţă de tăgadă. 


Şi respiraţia oaspetelui său aburea. Corpul scheletic al 
lui Kimba Rimer era aproape complet îngropat într-un 
poncho gri împodobit cu panglici de un portocaliu-palid. 
Cei doi tocmai se pregăteau să treacă la treabă, când Roy 
şi Clay (Tandea şi Mandea, îşi spuse Rimer) îşi făcură 
apariţia. Aparent, isprăviseră şi ei cu tăvăleala în 
hogeacurile de la etaj. 

— Eldred, rosti Reynolds, apoi: Sai Rimer. 

Rimer înclină din cap în semn de salut, uitându-se de la 
Reynolds la Depape uşor scârbit. 

— Zile lungi şi nopţi uşoare, domnilor. 

Sigur că lumea mersese mai departe, gândi el. O 
dovedea faptul că puteai găsi doi nătărăi precum aceia în 
poziţii atât de însemnate. Jonas însuşi nu era cu mult mai 
răsărit. 

— Putem schimba o vorbă cu tine, Eldred? întrebă Clay 
Reynolds. Am discutat, eu şi cu Roy... 

— Riscant lucru, remarcă Jonas în felul său tremurat. 

Rimer n-ar fi fost surprins să afle, la capătul vieţii sale, 
că vocea îngerului Morţii semăna cu vocea lui Jonas. 

— Când discuţi, poţi ajunge să gândeşti, iar asta e 
periculos pentru nişte băieţi ca voi. E ca şi cum te-ai scobi 
în nas cu vârful unui glonţ. 

Depape râse în felul lui afurisit, ca un măgar, de parcă 
n-ar fi înţeles că el era ţinta glumei. 

— Jonas, ascultă, începu Reynolds, apoi se uită nesigur 
la Rimer. 

— Poţi vorbi în faţa lui sai Rimer, zise Jonas, împărțind o 
mână nouă de cărţi. În definitiv, el este angajatorul nostru 
şef. Joc Solitaire-ul Cancelarilor în cinstea sa, zău aşa. 

Reynolds păru surprins. 

— Mă gândeam... voiam să zic, credeam că primarul 
Thorin este... 

— Hart Thorin nu vrea să audă amănuntele 
aranjamentului nostru cu Omul de Bine, explică Rimer. Nu- 
| interesează decât o parte din profit în treaba asta, 
domnule Reynolds. Principala grijă a primarului în clipa de 


faţă este ca Ziua Sărbătorii Secerişului să decurgă bine şi 
ca aranjamentul său cu tânăra domniţă să... se consume 
fără probleme. 

— Mda, eşti diplomat, la cum ai întors cuvintele, observă 
Jonas cu un apăsat accent de Mejis. Dar cum Roy pare 
puţin perplex, îţi traduc eu. În ultimele zile, primarul Thorin 
îşi petrece cea mai mare parte a timpului în privată, 
trăgându-se de cocoşel şi visând că pumnul său e scorbura 
Susanei Delgado. Fac pariu că atunci când în sfârşit se va 
afla-n faţa păsăricii ei, nu va fi în stare să-i facă nimic - îi 
va exploda inima de excitare şi va cădea lat peste ea, 
chiar aşa. Mdie! 

Depape necheză din nou ca un măgar. Îi trase un cot lui 
Reynolds. 

— Că bine a zis-o, nu, Clay? Parcă-i şi văd! 

Reynolds rânji, însă ochii săi nu păreau îngrijoraţi. Rimer 
izbuti să schiţeze un zâmbet subţire ca o pojghiţă de 
gheaţă în noiembrie şi arătă spre şeptarul care tocmai 
ieşise din pachet. 

— Roşu pe negru, dragul meu Jonas. 

— Eu nu-s dragul nimănui, protestă Jonas, punând 
şeptarul de romb peste un optar de treflă, şi ai face bine 
să ţii minte asta. Apoi, către Reynolds şi Depape: Acum, 
voi ce vreţi, băieţi? Eu şi cu Rimer tocmai voiam să stăm 
niţel la palavre. 

— Poate ne punem toți capul la contribuţie, zise 
Reynolds, aşezând mâna pe spătarul unui scaun. Să 
vedem dacă se potriveşte ce gândim fiecare. 

— Nu cred, făcu Jonas, strângându-şi cărţile. Părea iritat, 
iar Clay Reynolds îşi luă degrabă mâna de pe spătarul 
scaunului. Spuneţi ce aveţi de spus şi terminaţi odată. E 
târziu. 

— Ne gândeam că e timpul să mergem la Bar K, rosti 
Depape. Să aruncăm o privire. Să vedem dacă nu găsim 
ceva care să confirme cele spuse de bătrânul din Ritzy. 

— Şi să vedem ce mai au ei pe acolo, interveni 
Reynolds. Momentul se apropie, Eldred, şi nu ne permitem 


să ne asumăm niciun risc. Ar putea să aibă... 

— Mda? Pistoale? Becuri electrice? Zâne în sticluţe? Cine 
ştie? O să mă gândesc la asta, Clay. 

— Dar... 

— Am spus c-o să mă gândesc la asta. Acuma întoarceţi- 
vă amândoi la etaj, la zânele voastre. 

Reynolds şi Depape se uitară la el, se uitară unul la 
celălalt, apoi se îndepărtară de masă. Rimer îi urmări cu 
zâmbetul său subţire pe buze. 

La baza scărilor, Reynolds se întoarse. Jonas se opri din 
amestecatul cărţilor şi se uită la el, cu stufoasele-i 
sprâncene ridicate. 

— l-am subestimat o dată şi ne-au făcut să părem nişte 
maimuțe. Nu vreau să se mai repete. Asta-i tot. 

— Incă îţi mai ţâţâie curul după treaba aia, nu-i aşa? Ei, 
şi mie la fel. Şi-ţi repet că vor plăti pentru ce au făcut. Am 
pregătit deja factura şi, când va veni momentul, le-o voi 
prezenta, cu toată dobânda de rigoare. Până atunci, n-au 
să mă convingă să fac prima mişcare. Timpul e de partea 
noastră, nu a lor. Inţelegi asta? 

— Da. 

— O să-ncerci să ţii minte? 

— Da, repetă Reynolds. 

Părea satisfăcut. 

— Roy? Ai încredere în mine? 

— Mda, Eldred. Până la capăt. 

Jonas îl lăudase pentru ceea ce făcuse în Ritzy şi Depape 
se bucurase pentru asta aşa cum se bucură un căţel când 
simte miros de căţea. 

— Atunci, duceţi-vă sus amândoi şi lăsaţi-mă să schimb 
palavre cu şeful, ca să putem termina treaba. Sunt prea 
bătrân pentru nopţi din astea albe. 

După ce plecară, Jonas împărţi o nouă mână de cărti, 
apoi se uită de jur împrejur prin încăpere. Erau poate o 
duzină de oameni, inclusiv Sheb pianistul şi Barkie 
bodyguardul, care trăgea la aghioase. Nimeni nu se afla 
destul de aproape încât să poată auzi conversaţia şoptită a 


celor doi bărbaţi de lângă uşă, chiar dacă vreunul dintre 
beţivii sforăitori doar s-ar fi prefăcut că dormea, din cine 
ştie ce motiv. Jonas puse o regină de roşu peste un valet 
de negru, apoi ridică privirea spre Rimer. 

— Spune ce ai de spus. 

— Au spus-o cei doi în locul meu, de fapt. Sai Depape nu 
va avea niciodată de suferit din cauza surplusului de 
inteligenţă, însă Reynolds e destul de deştept pentru un 
mercenar, nu crezi? 

— Clay e ascuţit la minte când toate planetele se 
aliniază, aprobă Jonas. Vrei să spui că ai venit taman de la 
Faleză ca să-mi comunici că plozii ăia trei trebuie 
inspectaţi mai îndeaproape? 

Rimer ridică din umeri. 

— Poate că aşa este, iar eu sunt omul care să facă asta, 
aici m-ai nimerit. Dar ce aş putea afla? 

— Asta rămâne de văzut, răspunse Rimer şi lovi cu 
degetul într-o carte a lui Jonas. Acela-i un Cancelar. 

— Mda. Aproape la fel de hâd ca ăla alături de care şed. 

Jonas puse Cancelarul - era Pavel - deasupra mâinii sale 
de cărţi. Următoarea mână îl scoase la iveală pe Luca, pe 
care el îl puse alături de Pavel. Asta însemna că mai 
rămâneau să iasă din tufiş Petru şi Matei. Jonas îl privi pe 
Rimer cu şiretenie. 

— Te ascunzi mai bine ca amicii mei, însă eşti la fel de 
încordat ca ei. Vrei să afli ce se găseşte în dormitorul lor? 
Iti spun eu: cizme de schimb, poze cu mămicile lor, şosete 
care put până-n slava cerului, cearşafuri tari ale unor 
băieţi care au fost învăţaţi că doar ţărănoii şi-o trag cu 
oile... şi arme ascunse undeva. Sub duşumele, cel mai 
probabil. 

— Chiar crezi că au arme? 

— Mda, Roy a intuit bine asta. Copiii sunt din Gilead, cel 
mai probabil din descendența lui Eld sau din a unora 
cărora le place să creadă că se trag din el, şi cel mai 
probabil sunt ucenici pistolari trimişi la drum înarmaţi cu 
arme pe care nu şi-au câştigat încă dreptul să le poarte. 


Mă intrigă puţin cel înalt cu privire sfidătoare. El s-ar putea 
să fie deja pistolar... dar este asta posibil? Nu prea cred. Și 
chiar dacă este, l-aş putea răpune în luptă dreaptă. Eu ştiu 
asta şi o ştie şi el. 

— Atunci, de ce au fost trimişi aici? 

— Nu fiindcă cei din Baroniile Centrale te-ar bănui de 
trădare, sai Rimer... fii liniştit în privinţa asta. 

Capul lui Rimer ieşi de sub poncho când se îndreptă de 
spate şi se înnegură la faţă. 

— Cum cutezi să mă faci trădător? Cum cutez;? 

Eldred Jonas îl învrednici pe ministrul Inventarului din 
Hambry cu un zâmbet neplăcut. Acesta îl făcu pe bărbatul 
cu păr alb să semene cu un jder. 

— De când mă ştiu spun lucrurilor pe nume şi n-am să 
mă opresc acum. Tot ce trebuie să te intereseze pe tine 
este că niciodată nu mi-am înjunghiat pe la spate un 
angajator. 

— Dacă n-aş crede în cauza... 

— La naiba cu ce crezi tu! E târziu şi vreau să mă duc la 
culcare. Oamenii din Noul Canaan şi Gilead n-au nici cea 
mai palidă idee despre ce se întâmplă sau nu se întâmplă 
în capătul ăsta de lume. Sunt gata să pariez că nu sunt 
mulţi printre ei cei care au fost vreodată aici. Sunt prea 
ocupați, în zilele astea, să facă tot ce le stă în puteri ca 
lumea să nu se prăbuşească în jurul lor, ca să mai şi 
călătorească. Nu, tot ce ştiu ştiu din cărţile ilustrate din 
care li s-a citit când ei înşişi erau copii: cowboy fericiţi 
galopând după vite, pescari veseli trăgând peşti uriaşi în 
bărci, oameni bulucindu-se la serbări câmpeneşti şi bând 
carafe mari de graf în pavilionul Inimă Verde. Pentru 
numele lui lisus Omul, Rimer, nu face şi tu pe prostul cu 
mine - am parte de asta cât să-mi ajungă o mie de ani. 

— Ei văd Mejisul ca pe un loc liniştit şi sigur. 

— Mda, splendoare bucolică, fix aşa, nu încape îndoială. 
Ei ştiu că întregul lor mod de viaţă - cu spiritul lor nobil, 
cavaleresc, cultul străbunilor şi toate alea - a intrat în 
criză. Bătălia finală o fi având ea loc la distanţă de chiar şi 


două sute de roţi nord-vest de graniţele lor, însă când 
Farson îşi va folosi caleştile de foc şi roboții pentru a le 
spulbera armata, dezastrul se va propaga spre sud cu 
mare iuţeală. In Baroniile Centrale sunt oameni care au 
mirosit încă de acum douăzeci de ani sau mai mult că se 
va întâmpla asta. Nu i-au trimis pe ţâncii ăia aici ca să-ţi 
dea secretele în vileag, Rimer; oamenii de soiul lor nu-şi 
trimit copiii în calea pericolului în mod intenţionat. l-au 
trimis aici ca să-i pună în siguranţă, atâta tot. Asta nu 
înseamnă că ei ar fi orbi sau proşti, dar pentru numele 
tuturor zeilor, hai să fim serioşi. Sunt doar nişte mucoșşi. 

— Ce altceva ai putea afla, dacă ar fi să te duci acolo? 

— Vreun mod de a transmite mesaje, poate. Un 
heliograf, cel mai probabil. Şi dincolo de Ochet, vreun 
păstor sau poate un proprietar liber uşor de mituit - un om 
pe care ei l-au învăţat să preia mesajul şi să-l transmită 
mai departe sau să-l ducă personal la destinaţie. Insă nu 
peste mult timp, va fi prea târziu pentru ca mesajele să 
mai ajute la ceva, nu? 

— Poate, dar încă nu e prea târziu. Şi ai dreptate. 
Mucogşi sau nu, cei trei mă îngrijorează. 

— N-ai niciun motiv, îţi spun. În curând, eu voi fi bogat şi 
tu vei fi de-a dreptul putred de bogat. Te vei putea numi 
singur primar, dacă vei dori. Cine să te oprească? Thorin? 
El e o glumă. Coral? Ea te-ar ajuta să-l dai deoparte, socot. 
Sau poate ţi-ar plăcea să fii baron, în eventualitatea că 
aceste titluri ar fi reinstituite? 

Văzu un licăr trecător în ochii lui Rimer şi râse. Matei ieşi 
din pachetul de cărţi şi Jonas îl puse lângă ceilalţi 
Cancelari. 

— Mdie, observ că asta-ţi doreşte sufletul. Luxul şi 
bogăţiile îţi aduc satisfacţii, dar nimic nu se compară cu 
imaginea oamenilor înclinându-se şi zdrelindu-şi genunchii 
înaintea ta, zic bine? 

Rimer răspunse: 

— Ar fi trebuit să înceapă deja cu vitele. 

Mâinile lui Jonas se opriră deasupra cărţilor împărţite. 


Acesta era un gând pe care-l avusese şi el nu o singură 
dată, mai ales în ultimele două săptămâni. 

— Cât timp crezi că ia să numeri năvoade şi bărci şi să 
întocmeşti un grafic al capturilor de peşte? întrebă Rimer. 
Acum ar trebui să se afle pe Povârniş, numărând vaci şi 
cai, cercetând grajdurile, studiind registrele naşterilor. Ar fi 
trebuit, de fapt, să se afle acolo de două săptămâni. Doar 
dacă nu ştiu deja ce ar găsi. 

Jonas înţelese ce sugera Rimer, dar nu-i venea să 
creadă. Nu voia să creadă. Un aşa avansat grad de viclenie 
din partea unor băieţi care se bărbiereau doar o dată pe 
săptămână? 

— Nu, spuse el. Astea-s lucruri pe care ţi le şopteşte 
sufletu-ţi vinovat. Doar că sunt hotărâți să facă totul ca la 
carte şi nu se grăbesc, merg înainte ca nişte moşi cu 
vederea stricată. Voi ajunge pe Povârniş în scurt timp şi 
vor număra cu atâta râvnă, încât să le sară inima din 
piept. 

— Şi dacă nu? 

Bună întrebare. Vom scăpa de ei cumva, bănuia Jonas. O 
ambuscadă, poate. Trei gloanţe dintr-un loc ferit şi gata cu 
copilaşii. Va fi rumoare după aceea - băieţii le căzuseră cu 
tronc localnicilor - dar Rimer putea rezolva asta până la 
Ziua Sărbătorii, iar după Seceriş nu avea să mai conteze. 
Totuşi... 

— O să arunc o privire la Bar K, promise Jonas până la 
urmă. De unul singur... N-am de gând să-i iau pe Clay şi pe 
Roy cu mine, să mă dea de gol. 

— Îmi sună bine. 

— Poate vrei tu să vii şi să-mi dai o mână de ajutor. 

Kimba Rimer îşi declanşă surâsul lui glacial. 

— Nu prea cred. 

Jonas încuviinţă şi începu să împartă din nou cărţile. 
Dacă se ducea la Bar K risca mult, însă nu se aştepta la 
vreo problemă reală - mai ales dacă mergea singur. Erau 
doar nişte băieți, la urma urmei, şi bună parte din zi erau 
oricum plecaţi. 


— Când să aştept un raport, sai Jonas? 

— Când voi fi pregătit să ţi-l dau. Nu mă grăbi. 

Rimer ridică mâinile sale subţiri, arătându-şi palmele. 

— lartă-mă, rogu-te, sai, zise el. 

Jonas dădu afirmativ din cap, ceva mai îmbunat. 
întoarse altă carte. Era Petru, Cancelarul Cheilor. Aşeză 
cartea pe rândul de sus şi apoi rămase cu privirea fix 
asupra ei, în acelaşi timp prefirându-şi degetele prin părul 
alb. Se uită de la carte la Rimer, care îi întoarse privirea, 
ridicând din sprâncene. 

— Zâmbeşti, observă Rimer. 

— Mdie! făcu Jonas şi reîncepu să împartă cărţile. Sunt 
bucuros! Au ieşit toţi Cancelarii. Cred că am să câştig 
partida asta. 


5 


Pentru Rhea, perioada Vânătoresei fusese una dominată 
de frustrare şi de pofte neostoite. Planurile ei o luaseră 
razna şi graţie saltului inoportun al hidoasei sale pisici, nu 
ştia nici de ce şi nici cum. Mocofanul care-i luase fecioria 
Susanei Delgado probabil că o  împiedicase să-şi 
ciopârţească părul... dar cum? Şi cine era el de fapt? Se 
întreba asta din ce în ce mai des, însă curiozitatea-i era 
depăşită de furie. Rhea de pe Cos nu era obişnuită să-i fie 
puse bețe în roate. 

Se uită spre celălalt colţ al odâii, unde Musty stătea 
ghemuit şi o privea cu atenţie. In mod normal s-ar fi 
relaxat în vatră (părea să-i placă boarea răcoroasă care 
cobora pe horn), dar de când cotoroanţa îi pârlise blana, 
motanul prefera grămada de lemne. Dată fiind dispoziţia 
ei, probabil că era o alegere înţeleaptă. 

— Ai noroc că te-am lăsat să trăieşti, spurcăciune, 
bolborosi bătrâna. 

Se întoarse la globul de cristal şi începu să mişte din 
mâini pe deasupra lui. Globul însă continuă să emane 
lumină roz - nu apăru nici măcar o singură imagine în el. 


Rhea se ridică până la urmă, se duse la uşă, o deschise 
dintr-o smucitură şi se uită spre cerul nopţii. Luna se 
împlinise ceva mai mult, trecând de jumătate, şi pe chipul 
ei luminos se desluşea mai bine Vânătoreasa. Rhea aruncă 
spre femeia din lună şuvoiul de imprecaţii pe care nu 
îndrăznise să-l arunce spre globul de cristal (cine ştia ce 
entitate putea sălăşlui în el, aşteptând să se înfurie la 
asemenea cuvinte?). De două ori izbi cu pumnul ei osos şi 
bătrân în buiandrugul uşii în timp ce înjura, scoțând pe 
gură toate cuvintele murdare la care se putea gândi, chiar 
şi vorbele de ocară pe care copiii şi le aruncă unii altora 
când se joacă în praful curţii. Niciodată nu fusese mai 
furioasă. Îi dăduse fetei o comandă, iar fata, din cine ştie 
ce motiv, n-o ascultase. Pentru că i se împotrivise lui Rhea 
de pe Cos, târfa merita să moară. g 

— Dar nu imediat, şopti baborniţa. Intâi trebuie 
rostogolită în ţărână, apoi udată cu pişat până ce ţărâna 
se face noroi care să-i umple părul bălai. Umilită... rănită... 
scuipată... 

Lovi din nou cu pumnul în canatul uşii şi de data aceasta 
îi sări sângele de la încheieturile degetelor. Nu era vorba 
doar de faptul că fata nu-i ascultase comanda hipnotică. 
Mai era o chestiune, înrudită, dar mult mai serioasă: Rhea 
însăşi era acum prea tulburată ca să mai poată folosi 
globul, decât pentru perioade scurte şi imprevizibile. 
Mişcările pe care le făcea cu mâinile pe deasupra lui şi 
incantaţiile pe care le rostea erau zadarnice, ştia bine; 
vorbele şi gesturile erau doar modul prin care ea se 
concentra. La asta reacţiona globul: la forţa voinţei şi la 
gândurile sale concentrate. Acum, din vina fetei ăleia 
neruşinate şi a iubitului ei, Rhea era prea furioasă pentru a 
se mai putea concentra cât era nevoie ca să risipească 
ceața roz care se învolbura înăuntrul globului de cristal. 
Era, de fapt, prea furioasă ca să vadă. 

— Cum pot face să fie ca înainte? întrebă ea femeia 
întrezărită în lună. Spune-mi! Spune-mi! 

Vânătoreasa nu-i spuse însă nimic, şi-n cele din urmă 


Rhea se întoarse în colibă, sugându-şi încheieturile 
însângerate ale degetelor. 

Musty o văzu venind şi se ghemui în spaţiul plin de 
pânze de păianjen dintre grămada de lemne şi horn. 


II 
FATA DE LA FEREASTRĂ 


1 


Acum, Vânătoreasa îşi „umfla pântecele”, cum spuneau 
bătrânii - chiar şi la prânz putea fi zărită pe cer, o palidă 
femeie-vampir surprinsă de lumina puternică a soarelui 
autumnal. În faţa localurilor precum Popasul Călătorilor şi 
pe veranda unor case mari precum Rocking B a lui Lengyll 
şi Lazy Susan a lui Renfrew, începură să apară păpuşi de 
paie îmbrăcate în salopete vechi. Fiecare purta câte un 
sombrero; fiecare ţinea în braţe câte un coş cu produse 
agricole; fiecare scruta lumea tot mai goală cu ochi cusuţi 
cu aţă albă în formă de cruce. 

Drumurile erau aglomerate de căruţe pline cu dovleci; 
pe lângă pereţii hambarelor erau clădite mormane întregi 
de dovleci portocalii şi napi iuți purpuriu-deschis. Pe 
ogoare, căruțele de cartofi mergeau în faţă, urmate de 
culegători. În faţa magazinului universal apărură ca prin 
farmec amulete de seceriş, atârnate de Gardienii ciopliţi 
asemenea unor clopoței de vânt. 

Pe tot cuprinsul Mejisului, fetele îşi coseau costumele 
pentru Noaptea Secerişului (şi uneori plângeau din cauza 
lor, dacă munca nu mergea bine) în timp ce visau la băieţii 
cu care aveau să danseze în pavilionul Inimă Verde. 

Frăţiorii lor începeau să nu mai aibă somn, tot gândindu- 
se la jocurile şi la premiile pe care le puteau câştiga la 
carnaval. Chiar şi cei mai vârstnici rămâneau treji, în ciuda 
mâinilor inflamate şi a durerilor de spate, gândindu-se la 
plăcerile Secerişului. 

Vara plecase cu o reverență, expunându-şi pentru 
ultima dată rochia de verdeață; venise timpul recoltei. 


2 


Lui Rhea puţin îi păsa de dansurile şi jocurile 
carnavaleşti de Seceriş şi totuşi, asemenea celor cărora le 
păsa, nici ea nu avea somn. În majoritatea nopţilor stătea 
întinsă pe priciul ei urât mirositor până în zori, capul 
vâjâindu-i de furie. Într-o noapte, nu la mult timp după 
discuţia lui Jonas cu Cancelarul Rimer, se hotărî să bea 
până ce nu avea să mai ştie de ea. Nu-i pică însă deloc 
bine când descoperi că butelca de graf era aproape goală; 
înjurăturile ei spurcară aerul. 

Trăgea aer în plămâni pentru a mai elibera un şuvoi, 
când îi veni o idee. O minunată idee. Una sclipitoare. Voise 
ca Susan Delgado să-şi taie părul. Asta nu funcţionase şi 
nu ştia de ce... însă ştia ceva despre fată, nu? Ceva 
interesant, mda, chiar aşa, foarte interesant, într-adevăr. 

Rhea nu simţea nicio dorinţă de a se duce la Thorin cu 
ceea ce ştia; nutrea o dulce (şi neghioabă, cel mai 
probabil) speranţă că primarul uitase de minunatul său 
glob de cristal. Mătuşa fetei, totuşi, ei bine... Dacă apriga 
Cordelia Delgado ar fi descoperit nu doar că nepoata sa îşi 
pierduse virginitatea, dar şi că fata apucase pe calea 
devenirii unei stricate experimentate? Rhea credea că nici 
Tuşa Cord nu avea să se ducă la primar - femeia aceea era 
o fudulă, dar nu era proastă - şi totuşi avea să pună pisica 
între porumbei, nu? 

— Miau! 

Că tot se gândise la pisici, Musty era acolo, stătea pe 
verandă în lumina lunii şi se uita la ea cu un amestec de 
speranţă şi neîncredere. Rhea, rânjind hidos, deschise 
braţele. 

— Vino la mine, preţiosul meu! Vino, dulcele meu! 

Musty, înțelegând că totul fusese dat iertării, se grăbi în 
braţele stăpânei lui şi începu să toarcă zgomotos, în timp 
ce Rhea îi lingea blana cu limba sa bătrână şi îngălbenită. 
În noaptea aceea, bătrâna de pe C6os dormi buştean 
pentru prima oară într-o săptămână, iar când luă globul de 


cristal în braţe a doua zi dimineaţă, negura din el se 
limpezi pe dată. Petrecu toată ziua vrăjită de el, spionând 
oameni pe care-i detesta, bând puţin şi nemâncând nimic. 
In preajma apusului, ieşi din transă destul cât să-şi dea 
seama că nu făcuse încă nimic în privinţa impertinentei 
aceleia mici. Dar asta nu era o problemă; ştia cum putea 
să procedeze... şi putea urmări rezultatele în glob! Toate 
protestele, toate strigătele şi acuzaţiile! Avea să vadă 
lacrimile Susanei. Asta avea să fie cel mai bine, să-i vadă 
lacrimile. 

— O mică recoltă proprie şi personală, îi spuse ea lui 
Ermot, care-i urcă pe picior spre locul unde-i plăcea ei cel 
mai mult să-l simtă. Nu erau mulţi bărbaţi care ştiau să 
facă ceea ce făcea Ermot, zău aşa. Stând acolo cu şarpele 
în poală, Rhea începu să râdă. 


3 


— Ţine-ţi minte promisiunea, spuse Alain crispat, când 
auziră apropiindu-se tropotul copitelor lui Rusher. Ţine-te 
cu firea. 

— Bine, zise Cuthbert, deşi avea unele îndoieli. 

Când Roland veni de după aripa lungă a dormitorului şi 
ajunse în curte, umbra urmându-l în lumina apusului, 
Cuthbert strânse pumnii, încordat. Îi îndemnă să se 
deschidă şi aceştia se deschiseră. Apoi, în timp ce-l 
urmărea pe Roland cum descăleca, se strânseră la loc, 
unghiile înfigându-i-se în palme. 

Încă o ceartă, gândi Cuthbert. Pe toţi zeii, sunt aşa sătul de 
ele. Sătul până peste cap. 

Cea din noaptea trecută fusese despre porumbei - din 
nou. Cuthbert voia să folosească unul pentru a trimite un 
mesaj înapoi în vest despre rezervoarele de petrol; Roland 
încă se împotrivea. Aşa că se certaseră. Doar că (iar 
acesta era un alt lucru care-l înfuria la el, care îl călca pe 
nervi precum sunetul deşirării) Roland nu participă la 
ceartă. În ultimele zile, Roland nu se preta la certuri. Ochii 


lui mențineau mereu expresia aceea distantă, ca şi când 
doar cu corpul ar fi fost acolo. Restul fiinţei sale - mintea, 
sufletul, spiritul, ka-ul - era cu Susan Delgado. 

— Nu, spusese el simplu. E prea târziu pentru asta. 

— N-ai de unde să ştii asta, ripostase Cuthbert. Şi chiar 
dacă e prea târziu să primim ajutor din Gilead, nu e prea 
târziu să primim sfaturi de acolo. Chiar aşa orb eşti încât să 
nu vezi asta? 

— Ce sfaturi ne-ar putea trimite ei? 

Roland nu părea să fi auzit asprimea din vocea lui 
Cuthbert. Vocea sa era calmă. Rezonabilă. Şi perfect 
deconectată, i se păruse lui Cuthbert, de urgenţa situaţiei. 

— Dacă am şti asta, replicase el, n-ar mai trebui să le 
cerem, Roland, nu crezi? 

— Nu putem decât să aşteptăm şi să-i oprim atunci când 
vor face o mişcare. Ce-ţi doreşti tu, Cuthbert, e confort, nu 
sfaturi. 

Adică să aşteptăm cât timp tu i-o tragi fetei în toate felurile 
şi-n toate locurile la care te poate duce mintea, gândise 
Cuthbert. Pe dinăuntru, pe dinafară, de sus în jos şi de jos în 
Sus. 

— Nu gândeşti limpede despre treaba asta, rostise 
Cuthbert cu răceală. Il auzise pe Alain că icnise. Niciunul 
dintre ei nu-i spusese un astfel de lucru lui Roland de când 
se ştiau, şi odată vorbele ieşite pe gură, aşteptase 
înfrigurat explozia ce avea să urmeze. 

Nu urmase nimic. 

— Ba da, replicase Roland, gândesc limpede. 

Şi plecase în dormitor fără alt cuvânt. 

Acum, privindu-l pe Roland cum desfăcea chingile lui 
Rusher şi-i lua şaua din spinare, Cuthbert îşi spuse: Dar nu 
e aşa, să ştii. Şi ar fi mai bine să gândeşti clar la treaba asta. 
Pe toți zeii, ar fi bine să faci aşa. 

— Salve, zise el când Roland aduse şaua pe verandă şi o 
aşeză pe treaptă. Ai avut o după-amiază plină? 

Simţi un şut în gleznă din partea lui Alain şi îl ignoră. 

— Am fost cu Susan, spuse Roland. 


Fără a se apăra, fără a protesta, fără a se scuza. ŞI 
pentru un moment Cuthbert avu o viziune de o claritate 
şocantă: îi văzu pe cei doi într-o colibă de undeva, soarele 
de după-amiază târzie pătrunzând prin găurile din acoperiş 
şi luminându-le corpurile. Ea era deasupra, îl călărea. 
Cuthbert îi văzu genunchii pe scândurile vechi şi poroase 
ale podelei, şi încordarea coapselor ei lungi. Văzu ce 
bronzate-i erau braţele, ce alb pântecele. Văzu cum 
mâinile lui Roland îi cuprindeau globii sânilor, strângându-i 
în timp ce ea se legăna înainte şi înapoi deasupra lui, şi 
văzu cum soarele îi aprindea părul, transformându-l într-o 
broderie ţesută din fir diafan. 

De ce trebuie tu să fii întotdeauna primul? strigă la Roland 
în forul său interior. De ce trebuie mereu să fii tu? Zeii să te 
afurisească, Roland! Zeii să te afurisească! 

— Noi am fost la docuri, zise Cuthbert, pe un ton care 
imita fals obişnuita sa deschidere. Am numărat cizme şi 
ustensile marinăreşti şi ceea ce oamenii numesc plase-de- 
moluşte. Şi ce bine ne-am mai distrat, nu, Al? 

— Aţi fi avut nevoie de ajutorul meu pentru asta? 
întrebă Roland. Se întoarse la Rusher şi luă de pe el pătura 
şeii. De aceea vorbeşti cu atâta ţâfnă? 

— Dacă ţi se pare că vorbesc cu ţâfnă e fiindcă 
majoritatea pescarilor râd de noi pe la spate. Ne tot văd 
venind la ei. Roland, ne cred nişte prostovani. 

Roland încuviinţă. 

— Mai bine aşa, spuse el. 

— Poate, rosti Alain încet, dar Rimer nu ne crede nişte 
proşti - asta se vede în felul cum ne priveşte când trecem 
pe lângă el. La fel şi Jonas. Şi dacă nu ne cred proşti, ce 
cred oare despre noi? 

Roland rămase pe a doua treaptă, cu pătura şeii uitată 
pe braţ. Măcar o dată păreau să-i fi atras atenţia, gândi 
Cuthbert. Aleluia, miracolele nu se termină niciodată. 

— Ei cred că ocolim Povârnişul pentru că ştim deja ce se 
află acolo, zise Roland. Şi dacă nu asta cred, o vor crede 
curând. 


— Cuthbert are un plan. 

Privirea lui Roland - blândă, interesată, începând deja să 
pară absentă - se mută la Cuthbert. Cuthbert glumeţul. 
Cuthbert ucenicul, care nu făcuse absolut nimic pentru a-şi 
câştiga arma cu care venise la est, în Arcul Extern. 
Cuthbert virginul şi eternul ocupant al locului doi. Pe zeii 
mei, nu vreau să-l urăsc. Nu vreau, dar acum e atât de uşor. 

— Noi doi ar trebui să mergem mâine să-i facem o vizită 
şerifului Avery, spuse Cuthbert. Ne vom prezenta sub 
auspiciile unei vizite de curtoazie. Doar ne-am câştigat 
deja statutul de tineri afabili, chiar dacă niţel tonţi, nu? 

— Intocmai, aprobă Roland, zâmbind. 

— Îi vom spune că în sfârşit am terminat cu partea 
dinspre mare a Hambry-ului şi că nutrim speranţa că vom 
fi la fel de meticuloşi în partea cu fermele şi crescătoriile 
de animale. Numai că ultimul lucru pe care ni-l dorim e să 
provocăm neplăceri sau să stânjenim pe cineva. La urma 
urmei, acum e partea cea mai ocupată din an - pentru 
fermieri deopotrivă - şi chiar nişte tonţi de la oraş cum 
suntem noi ştiu asta. Aşa că-i vom da bunului şerif o listă... 

Ochii lui Roland se luminară. Aruncă pătura peste 
balustrada verandei, îl prinse pe Cuthbert pe după umeri 
şi-i oferi o îmbrăţişare puternică. Cuthbert simţi o 
mireasmă de liliac la gulerul prietenului său şi îl încercă o 
nebunească, dar puternică dorinţă de a-l apuca de gât şi a 
încerca să-l sugrume. In schimb, îl lovi încet cu palma 
peste spate. 

Roland se retrase, surâzând larg. 

— O listă a fermelor pe care le vom vizita, spuse el. 
Mda! Având un preaviz, proprietarii îşi vor putea muta 
toate animalele pe care nu vor să le vedem la ferma 
următoare, sau la ultima de pe listă. Acelaşi lucru îl pot 
face cu furajele, hrana, echipamentul... Ce idee deşteaptă, 
Cuthbert! Eşti un geniu! 

— Departe de asta, grăi Cuthbert. Mi-am luat doar puţin 
timp ca să mă gândesc la o problemă care ne priveşte pe 
toţi. Una care priveşte întreaga Afiliaţie, poate. Aveam 


nevoie să gândim. Nu eşti de acord? 

Alain se crispă, dar Roland nu păru să observe. El încă 
surâdea. Chiar şi la paisprezece ani, o asemenea expresie 
pe chipul său era îngrijorătoare. Adevărul era că atunci 
când Roland zâmbea, părea uşor dement. 

— Mai ştii, ar putea să aducă chiar şi câteva animale 
mutante pentru ochii noştri, doar ca să continuăm să 
credem minciunile pe care le-au spus despre impuritatea 
raselor. Făcu o pauză, păru dus pe gânduri, apoi continuă: 
Ce zici, Bert, ca tu şi Alain să mergeţi să-l vedeţi pe şerif? 
Cred că asta ar fi o mişcare foarte bună. 

In clipa aceea, Cuthbert aproape se aruncă asupra lui 
Roland, vrând să strige: Da, de ce nu? Aşa tu vei putea 
petrece nu numai dimineaţa de mâine dându-i fetei la buci, ci 
şi după-amiaza! Idiotule! Eşti un idiot fără minte, orbit de 
iubire! 

Al fu cel care îl salvă - cel care îi salvă, poate, pe toţi 
trei. 

— Nu fi nerod, zise el tăios şi Roland se răsuci spre el, 
aparent surprins. Nu era obişnuit cu un asemenea ton din 
partea lui. Tu eşti conducătorul nostru, Roland - aşa te văd 
Thorin, Avery şi toţi localnicii. Aşa te vedem şi noi. 

— Nu m-a numit nimeni în funcţia asta... 

— Nici nu era nevoie s-o facă! strigă Cuthbert. Tu ţi-ai 
câştigat dreptul la arme! Poate că celor de aici le-ar veni 
greu să creadă asta - abia-mi vine şi mie s-o cred, în 
ultima vreme - dar tu eşti un pistolar. Tu trebuie să te duci! 
Simplu ca bună ziua! Nu are importanţă care dintre noi te 
va însoţi, dar tu trebuie să te duci! 

Ar fi putut continua, dar dacă o făcea, oare unde s-ar fi 
ajuns? Cel mai probabil, prietenia lor avea să sufere o 
ruptură ireparabilă. Aşa că strânse din dinţi - acum nu mai 
fu nevoie ca Alain să-i dea un ghiont - şi aşteptă din nou 
explozia. Nici acum aceasta nu se produse. 

— Foarte bine, zise Roland în noua sa manieră - felul 
acela calm şi indiferent care-l făcea pe Cuthbert să-i vină 
să-l muşte pentru a-l trezi la realitate. Mâine dimineaţă. Tu 


şi cu mine, Bert. La opt e bine? 

— Mai bine nu se poate, răspunse Cuthbert. 

Acum, că discuţia se încheiase şi decizia fusese luată, lui 
Bert îi bătea inima cu sălbăticie şi îşi simţea muşchii 
coapselor ca de gumă. Aşa se simţise şi după confruntarea 
lor cu Marii Vânători ai Coşciugului. 

— Vom fi mai amabili ca oricând, spuse Roland. Doi 
băieţi simpatici din Baroniile Centrale, plini de bune 
intenţii, dar fără prea mult creier în cap. Perfect. 

Şi plecă înăuntru, abandonându-şi rânjetul acela larg 
(asta era o uşurare), dar adoptând un surâs blând. 

Cuthbert şi Alain se priviră reciproc şi expirară în acelaşi 
timp. Bert înclină din cap spre curte şi cobori treptele. 
Alain îl urmă şi cei doi băieţi se opriră în mijlocul 
perimetrului, cu spatele la dormitor. Către est, luna plină 
care răsărea era ascunsă de o perdea de nori. 

— Fata l-a vrăjit, spuse Cuthbert. Intenţionat sau nu, 
până la urmă ne va duce la moarte. Stai să vezi dacă nu 
va fi aşa. 

— N-ar trebui să spui asta nici măcar în glumă. 

— Bine, să zicem atunci că ne va încorona cu giuvaierele 
lui Eld şi că vom trăi pentru totdeauna. 

— Trebuie să termini cu furia asta a ta faţă de el, Bert. 
Trebuie. 

Cuthbert îi aruncă o privire înnegurată. 

— Nu pot. 


4 


Până la sosirea aprigelor furtuni ale toamnei mai era 
încă o lună sau mai mult, dar dimineaţa zilei următoare 
aduse burniţă şi cer închis. Roland şi Cuthbert se 
înfăşurată în poncho-uri şi o luară spre oraş, lăsându-l pe 
Alain să se ocupe de puţinele treburi ale casei. La curea, 
Roland avea programul fermelor - începând cu cele trei 
parcele mici deţinute de Baronie - pe care îl stabiliseră toţi 
trei cu o seară în urmă. Ritmul propus de acel grafic era 


aproape ridicol de lent - avea să-i ţină ocupați pe Povârniş 
şi în livezi aproape până la Serbarea Capătului de An - dar 
era în acord cu ritmul pe care îl avuseseră deja la docuri. 

Acum călăreau amândoi spre oraş, pierduţi în propriile 
lor gânduri. Drumul îi purtă pe lângă casa Delgado. Roland 
ridică privirea şi o văzu pe Susan la fereastră, o apariţie 
solară în lumina cenuşie a acelei dimineţi de toamnă. li 
tresări inima şi deşi nu ştiu atunci, aşa avea să şi-o 
amintească cel mai clar pentru totdeauna - adorabila 
Susan, fata de la fereastră. Astfel trecem pe lângă 
fantomele care mai târziu ne vor bântui viaţa; stau 
aproape nebăgate în seamă pe marginea drumului ca nişte 
sărmani cerşetori, iar noi le zărim doar cu colţul ochiului. 
Uneori nu le zărim deloc. Ideea că ele ne aşteaptă acolo 
rareori ne trece prin gând. Şi uneori nu ne trece deloc. Şi 
totuşi ele aşteaptă, iar după ce noi am trecut, îşi adună 
desaga cu amintiri şi vin după noi. Călcându-ne pe urmele 
paşilor şi prinzându-ne din spate, puţin câte puţin. 

Roland ridică o mână spre ea. La început o duse către 
gură, dorind să-i trimită un sărut, dar asta ar fi fost o 
nebunie. Continuă mişcarea mâinii înainte ca aceasta să 
poată atinge buzele şi îşi atinse în schimb fruntea într-un 
salut scurt. 

Susan zâmbi şi-i răspunse la fel. Nimeni nu o văzu pe 
Cordelia, care ieşise în burniţă ca să verifice câţi dovleci şi 
napi iuți îi mai rămăseseră. Femeia rămase în loc, cu 
sombrero-ul îndesat pe cap aproape până la linia ochilor, 
pe jumătate ascunsă după momâia de paie care străjuia 
şirurile de bostani. Îi urmări cu privirea pe Roland şi pe 
Cuthbert (pe acesta abia îl observă; pe ea o interesa 
celălalt). De la băiatul călare ridică ochii spre Susan, care 
stătea acolo la fereastră, fredonând veselă ca o pasăre 
într-o colivie aurită. 

O ascuţită aşchie de suspiciune se înfipse încet în inima 
Cordeliei. Schimbarea de temperament a Susanei - de la 
accese de tristeţe şi furie temătoare la un soi de acceptare 
năucă, dar în general veselă - fusese atât de bruscă. Poate 


că de fapt nu era vorba de o acceptare. 

— Eşti neroadă, îşi şopti ea, dar continuă să strângă 
mâna pe coada macetei pe care o avea cu ea. Se lăsă într- 
un genunchi în noroiul grădinii şi începu deodată să taie 
tulpini de napi iuți, azvârlind rădăcinile spre lateralul casei 
cu iuţeală şi precizie. Nu e nimic între ei. Aş şti. Copiii de 
vârsta lor nu pot fi mai discreţi decât... decât beţivii de la 
Popas. 

Dar felul în care îşi zâmbiseră... Felul în care îşi 
zâmbiseră reciproc. 

— Absolut normal, şopti ea, tăind şi azvârlind. Tăie un 
nap iute aproape în jumătate, distrugându-l, fără să 
observe. Treaba cu şoptitul începuse să o practice doar de 
curând, pe măsură ce Ziua Secerişului se apropia şi stresul 
convieţuirii cu dificila fiică a fratelui ei creştea. Oamenii 
deseori îşi zâmbesc unii altora, asta e tot. 

La fel cu salutul şi fluturatul din mână cu care Susan 
răspunsese. Jos, chipeşul cavaler îi face o reverență 
frumoasei domniţe; sus, domniţa însăşi se arată încântată 
să primească reverenţa unuia ca el. Doi tineri care 
rezonează, atâta tot. Şi totuşi... 

Expresia din ochii lui... şi expresia din ai ei. 

Absurd, desigur. Dar... 

Dar tu ai văzut ceva. 

Da, poate. Pentru un moment i se păruse că tânărul 
avea să-i trimită Susanei un sărut... apoi îşi luase seama în 
ultima clipă şi transformase gestul într-un salut. 

Chiar dacă ai văzut asta, nu înseamnă nimic. Tinerii cavaleri 
sunt impertinenţi, mai ales când scapă de sub observația 
taților lor. lar ăştia trei au deja precedente, cum bine ştii. 

Totul cât se poate de adevărat, însă nimic nu reuşea să-i 
scoată aşchia aceea de gheaţă din inimă. 


5 


Când Roland bătu la uşa oficiului şerifului, cel care le 
deschise fu Jonas. Purta pe cămaşă steaua de ajutor de 


şerif şi se uita la ei cu ochi inexpresivi. 

— Băieți, spuse el. Intraţi la loc uscat. 

Păşi înapoi pentru a-i lăsa să intre. Şchiopăta mai tare 
decât îl văzuse Roland vreodată; umezeala din aer îi dădea 
de furcă, bănuia el. Ş 

Roland şi Cuthbert păşiră înăuntru. In colţ era un 
calorifer pe gaz - extras din „candela” de la Citgo, fără 
îndoială - şi-n odaia cea mare, în care era răcoare în ziua 
când fuseseră prima oară acolo, era o căldură moleşitoare. 
În cele trei celule se găseau cinci beţivi care afişau mine 
năpăstuite, doi bărbaţi şi o femeie singură în celula din 
mijloc, care şedea pe prici cu picioarele larg depărtate, 
expunând o pereche mare de chiloţi roşii. Roland se temea 
că dacă avea să-şi vâre şi mai tare degetul în nas, nu şi-l 
va mai putea scoate niciodată. Clay Reynolds stătea 
sprijinit de avizier şi se scobea între dinţi cu un pai de 
mătură. La masa cu tăblie basculantă stătea adjunctul 
Dave; îşi mângâia bărbia şi se uita încruntat prin monoclu 
la tabla care fusese aşezată acolo. Roland nu fu deloc 
surprins să observe că el şi Bert întrerupseseră un joc de 
Castele. 

— Ei, uite aici, Eldred! rosti Reynolds. Sunt doi dintre 
băieţii din Lumea Dinăuntru! Ştiu mămicile voastre că aţi 
plecat de acasă, copilaşi? 

— Ştiu, răspunse Cuthbert pe un ton vesel. Şi tu arăţi 
foarte bine, sai Reynolds. Umezeala din aer ţi-a ascuns 
puţin vărsatul-de-vânt, nu-i aşa? 

Fără a se uita la Bert sau a-şi reprima micul zâmbet 
afabil, Roland trase un cot în umărul prietenului său. 

— lartă-l pe amicul meu, sai. Glumele lui depăşesc de 
regulă graniţele bunului-gust; se pare că-i e imposibil să se 
abţină. N-are niciun rost să ne zgândărim reciproc - doar 
am fost de acord să uităm trecutul, nu? 

— Mda, categoric, a fost doar o neînțelegere, spuse 
Jonas. 

Se întoarse şchiopătând la masă şi la tabla de joc. Când 
se aşeză de partea lui, zâmbetul i se transformă într-o 


mică grimasă de durere. 

— Sunt mai rău ca un câine bătrân, spuse el. Cineva ar 
trebui să-mi facă felul zău aşa. O fi rece-n pământ, da' 
măcar nu mai simţi durere, nu, băieţi? 

Se uită înapoi la tabla de joc şi mută un pion de o parte 
a Movilei sale. Începuse manevra de Castel şi astfel era 
vulnerabil... dar oricum nu foarte tare, îşi spuse Roland; 
adjunctul Dave nu lăsa impresia că ar fi fost un adversar 
redutabil. 

— Văd că acum lucrezi pentru binele Baroniei, zise 
Roland, înclinând din cap spre steaua de pe cămaşa lui 
Jonas. 

— Exact despre binele comun e vorba, spuse Jonas 
îndeajuns de bonom. Un tip şi-a rupt piciorul. Eu dau o 
mână de ajutor, atâta tot. 

— Şi sai Reynolds? Sai Depape? Dau şi ei o mână de 
ajutor? 

— Mdie, aş zice, răspunse Jonas. Cum vă merge treaba 
printre pescari? încet, am auzit. 

— E gata, în sfârşit. Munca n-a mers încet, ci noi. Dar 
ne-a fost suficient să venim aici în dizgrație - nu aveam 
nicio intenţie să şi plecăm aşa. Cine nu se grăbeşte nu 
greşeşte, cum se spune. 

— Într-adevăr, aprobă Jonas. Aşa se zice. 

De undeva din adâncul clădirii se auzi clipocitul apei 
trase la un scaun de toaletă. Oficiul şerifului din Hambry 
beneficiază de tot luxul unui cămin decent, gândi Roland. 
Clipocitul fu urmat curând de paşi grei coborând o scară şi, 
câteva clipe mai târziu, Herk Avery apăru. Cu o mână se 
încheia la cataramă; cu cealaltă îşi ştergea fruntea lată şi 
asudată. Roland admiră dexteritatea omului. 

— Pfiu! exclamă şeriful. Fasolea aia ce-am mâncat-o 
aseară a luat-o pe scurtătură, vă spun. 

Se uită de la Roland la Cuthbert şi înapoi la Roland. 

— Ei, băieţi! E prea umed afară pentru numărat 
năvoade, nu-i aşa? 

— Sai Dearborn tocmai ne spunea că zilele lor de 


numărat năvoade s-au încheiat, îl informă Jonas. _ 

Îşi pieptănă părul lung pe spate cu vârfurile degetelor. În 
spatele lui, Clay Reynolds îşi reluase poziţia leneşă, 
rezemat de avizier, şi se uita la Roland şi la Cuthbert cu o 
dezaprobare făţişă. 

— Mdie? Ei, asta-i bine, asta-i bine. Ce urmează, 
tinerilor? Şi vă putem ajuta în vreun fel noi, cei de aici? 
Căci asta ne-am dori cel mai mult să facem, să dăm o 
mână de ajutor acolo unde este nevoie. Chiar aşa. 

— La drept vorbind, chiar ne-aţi putea ajuta, spuse 
Roland. Duse mâna la curea şi scoase lista. Trebuie să ne 
mutăm cu treaba pe Povârniş, dar nu vrem să încurcăm pe 
nimeni. 

Rânjind, adjunctul Dave îşi mută Valetul taman până în 
faţa  Movilei sale. Jonas îi dădu imediat Castel, 
deschizându-l pe Dave cu totul pe flancul stâng. Rânjetul 
dispăru de pe faţa ajutorului de şerif, lăsând în loc o 
expresie goală de nedumerire. 

— Cum ai făcut asta? 

— Uşor. 

Jonas zâmbi, apoi se împinse de lângă masă pentru a-i 
cuprinde şi pe ceilalţi cu privirea. 

— Să nu uiţi niciodată, Dave, că eu joc ca să câştig. Nu 
mă pot abţine; asta e firea mea, pur şi simplu. 

Îşi îndreptă toată atenţia spre Roland. Zâmbetul i se 
lărgi. 

— Cum i-a spus scorpionul domniţei în timp ce ea trăgea 
să moară: „Ştiai că-s veninos când m-ai luat de jos.“ 


6 


Când Susan intră în casă după ce termină de hrănit 
animalele, se duse direct la cămară după suc, aşa cum îi 
era obiceiul. N-o văzu pe mătuşa ei stând în colţul hornului 
şi urmărind-o, iar când Cordelia vorbi, fata se sperie 
cumplit. Asta nu doar fiindcă nu se aştepta să-i audă 
vocea, ci şi din pricina răcelii din ea. 


— ÎI cunoşti? 

Sticla de suc îi alunecă pe degete şi Susan puse cealaltă 
mână sub ea ca să nu o scape. Sucul de portocale era prea 
preţios pentru a fi risipit, mai ales atât de târziu în an. Se 
întoarse şi o văzu pe mătuşa ei lângă lada cu lemne. 
Cordelia îşi agăţase sombrero-ul într-un cui din antreu, 
însă avea în continuare poncho-ul pe ea şi cizmele 
înnoroite în picioare. Cucbi/lo-ul ei zăcea peste mormanul 
de lemne, cu frunze verzi de nap iute încă agăţate de 
margine. Tonul ei era rece, dar ochii îi ardeau de 
suspiciune. 

Mintea şi toate simţurile Susanei se iluminară brusc. 
Dacă spui „Nu”, ti-ai pecetluit soarta, gândi ea. O pățeşti şi 
numai dacă întrebi la cine se referă. Trebuie să spui... 

— Îi cunosc pe amândoi, răspunse ea într-un chip 
neinteresat. l-am întâlnit la petrecere. Şi tu la fel. M-ai 
speriat, Tuşică. 

— De ce te-a salutat aşa? 

— De unde să ştiu? Poate că aşa i-a venit. 

Mătuşa ei sări înainte, alunecă pe cizmele pline de noroi, 
îşi redobândi echilibrul şi o prinse pe Susan de braţe. 
Acum ochii îi scăpărau. 

— Nu fi obraznică cu mine, fată! Nu face pe deşteapta 
cu mine, scumpa mea domniţă, oh, atât de tânără şi 
frumuşică... 

Susan se trase înapoi atât de tare, încât Cordelia se 
dezechilibră şi fu cât pe ce să cadă din nou, însă masa era 
aproape şi se agăţă de ea. In spatele ei, urmele de noroi 
murdăreau acuzator podeaua curată a bucătăriei. 

— Dacă-mi mai spui o dată aşa te... te plesnesc! strigă 
Susan. Jur că aşa am să fac! 

Buzele Cordeliei dezveliră dinţii într-un zâmbet sec şi 
feroce. 

— Ai fi tu în stare s-o plesneşti pe singura rudă de sânge 
încă în viaţă a tatălui tău? Ai fi tu aşa rea? 

— De ce nu? Tu nu o faci, Tuşică? 

O parte din înflăcărare se stinse în ochii mătuşii şi 


zâmbetul i se şterse de pe buze. 

— Susan! N-am făcut-o aproape niciodată! Nici de şase 
ori de când erai un copilaş care trăgea de orice lucru la 
care ajungea cu mâinile, chiar şi de o oală cu apă iartă 
pe... 

— Tu mă loveşti mai mult cu gura în ultima vreme, se 
plânse Susan. Am înghiţit-o până acum - neroada de mine 
- dar mi-a ajuns. Nu mai suport. Dacă sunt destul de mare 
ca să fiu trimisă în patul unui bărbat în schimbul banilor 
înseamnă că sunt destul de mare ca tu să-mi vorbeşti 
civilizat. 

Cordelia deschise gura pentru a se apăra - mânia fetei o 
speriase, la fel şi acuzaţiile ei - şi atunci îşi dădu seama cu 
câtă abilitate era îndepărtată de subiectul băieţilor. Al 
băiatului. 

— İl ştii doar de la petrecere, Susan? La Dearborn mă 
refer. 

Cum cred că ştii bine. 

— L-am văzut şi prin oraş, spuse Susan. 

Întâlni ochii mătuşii ei fără teamă, deşi avu nevoie de 
mare putere; minciunile veneau după jumătăţile de adevăr 
la fel cum întunericul vine după apus. 

— l-am văzut pe toţi trei prin oraş. Eşti mulţumită? 

Nu, observă Susan cu disperare crescândă, nu era. 

— Imi juri, Susan... pe numele tatălui tău, îmi juri că nu 
te-ai întâlnit cu Dearborn ăsta? 

Toate plimbările cu calul la primele ore ale serii, gândi 
Susan. Toate scuzele. Toată grija ca nimeni să nu vadă. şi 
totul se năruie din cauza unui salut oarecare într-o dimineață 
ploioasă. Ce uşor e să rişti totul. Credeam noi oare că poate fi 
altfel? Chiar atât de nesăbuiţi am fost? 

Da... şi nu. Adevărul era că fuseseră nechibzuiţi. Şi încă 
erau. Susan continua să-şi amintească privirea din ochii 
tatălui ei în cele câteva ocazii când o prinsese cu 
minciuna. Privirea aceea de dezamăgire îmbinată de 
curiozitate. Sentimentul că minciunile ei, aşa nevinovate 
cum fuseseră, îl răniseră ca zgâărietura unui spin. 


— N-am să jur nimic, spuse ea. N-ai niciun drept să-mi 
ceri asta. 

— Jură! ţipă Cordelia. 

Dibui iar după masă şi se prinse de ea, ca pentru a avea 
echilibru. 

— Jură! Jură! Ăsta nu-i un joc sau glumă! Tu nu mai eşti 
un copil! Jură-mi! Jură-mi că eşti încă pură! 

— Nu, spuse Susan şi se întoarse ca să plece. 

Inima îi bătea nebuneşte, însă claritatea aceea 
înfiorătoare încă-i domina percepţia asupra lumii. Roland 
ar fi ştiut ce era: vedea cu ochi de pistolar. Bucătăria avea 
o fereastră de sticlă care dădea spre Povârniş şi-n aceasta 
Susan văzu reflexia fantomatică a Tuşii Cord venind spre 
ea, cu un braţ ridicat, cu mâna de la capătul lui strânsă în 
pumn. Fără a se întoarce, Susan ridică şi ea mâna într-un 
gest de oprire. 

— Nu ridica pumnul la mine, spuse ea. Nu-l ridica, 
târâtură. 

Văzu ochii-fantomă ai reflexiei căscându-se şocaţi şi 
îngroziţi. Văzu pumnul-fantomă relaxându-se, redevenind 
o mână, căzând pe lângă corpul femeii-fantomă. 

— Susan, rosti Cordelia cu glas pierit, îndurerat. Cum 
poţi să-mi spui aşa? Ce ţi-a înăsprit atât tare limba şi felul 
în care mă priveşti? 

Susan ieşi din casă fără a răspunde. Traversă curtea şi 
intră în grajd. Acolo, mirosurile pe care le ştia din pruncie 
- cai, cherestea, fân - îi umplură mintea şi alungară 
claritatea aceea înfiorătoare. Fu împinsă înapoi spre 
copilărie, se pierdu din nou în umbrele confuziei. Pylon se 
întoarse cu ochii spre ea şi necheză. Susan îşi lipi capul de 
grumazul lui şi plânse. 


7 


— Poftim! spuse şeriful Avery după ce sai Dearborn şi 
sai Heath plecaseră. E aşa cum ai spus - au lucrat încet, 
atâta tot, au avut grijă mare. 


Ridică la lumină lista scrisă cu atenţie, o studie un 
moment, apoi râse în barbă, fericit. 

— Şi uită-te la asta! Ce frumuseţe! Ah! Putem muta cu 
zile bune înainte orice nu vrem ca ei să vadă, zău aşa. 

— Sunt nişte tolomaci, opină Reynolds... care fremăta 
totuşi de dorinţa de a le aplica o lecţie. Dacă Dearborn 
chiar credea că  încheiaseră conturile în privinţa 
întâmplării de la Popasul Călătorilor, era mai mult decât 
prost, era de-a dreptul idiot. 

Adjunctul Dave nu spuse nimic. El se uita nefericit prin 
monoclu la tabla de Castele, unde armata lui albă fusese 
spulberată din şase mişcări iuți. Forţele lui Jonas se 
revărsaseră pe după Movila Roşie ca apa şi speranţele lui 
Dave fuseseră luate pe sus de viitură. 

— Mă tentează să mă încotoşmănez bine şi să merg la 
Faleză cu treaba asta, spuse Avery. 

Încă hohotea cu hârtia în faţă, cu lista ei ordonată de 
ferme şi date propuse pentru inspecţie. Până la Capătul 
Anului şi dincolo de acesta se întindea. Pe toţi zeii! 

— Şi de ce nu faci asta? întrebă Jonas şi se ridică în 
picioare. Durerea îi săgetă piciorul ca un fulger aprig. 

— Încă o partidă, sai Jonas? întrebă Dave, începând să 
rearanjeze piesele. 

— Mai degrabă joc împotriva unui câine erbivor, spuse 
Jonas şi-l bucură nespus roşeaţa care-i apăru lui Dave pe 
gât şi-i mânji faţa inocentă de prostănac. 

Se duse şchiopătând până la uşă, o deschise şi ieşi pe 
verandă. Burniţa se transformase într-o ploaie uşoară, 
egală. Strada Dealului era pustie, iar pietrele de pavaj 
luceau ude. 

Reynolds venise după el. 

— Eldred... 

— Pleacă de aici, spuse Jonas fără a se întoarce. 

Clay ezită un moment, apoi se întoarse înăuntru şi 
închise uşa după el. 

Ce naiba te-a apucat? se întrebă Jonas. 

Ar fi trebuit să-l bucure cei doi căţeluşi şi lista lor - să 


fie la fel de bucuros ca Avery, aşa cum avea să fie şi 
Rimer auzind de acea vizită matinală. La urma urmei, nu 
el îi spusese lui Rimer cu nici trei zile în urmă că băieţii 
vor ajunge în curând pe Povârniş, numărând de mama 
focului? Ba da. Atunci, de ce se simţea aşa neliniştit? Aşa 
de al naibii de irascibil? Pentru că încă nu primiseră nicio 
veste de la Latigo, omul lui Farson? Pentru că Reynolds se 
întorsese cu mâna goală de la Stânca Suspendată într-o zi 
şi Depape venise la fel în următoarea? Cu siguranţă nu. 
Latigo avea să vină, aducând cu el un detaşament măricel 
de oameni, însă era prea devreme pentru ei, iar Jonas ştia 
asta. Până la Seceriş mai era aproape o lună. 

ȘI atunci, să fie doar vremea rea care îti afectează piciorul, 
răscolindu-ți rana cea veche şi punându-te într-o proastă 
dispoziție? 

Nu. Durerea era mare, dar fusese şi mai mare înainte. 
Problema era în mintea sa. Jonas se sprijini de un stâlp al 
acoperişului, ascultând cum bătea ploaia în ţigle, şi se 
gândi la felul în care, uneori în jocul Castelelor, un jucător 
isteţ putea arunca o ocheadă pe după Movila lui doar 
pentru o clipă, pentru ca după aceea să se tragă înapoi. 
Aşa avea senzaţia acum - lucrurile mergeau atât de bine, 
încât mirosea a rău. O idee prostească, însă într-un fel 
perfect logică. 

— încerci să joci Castele cu mine, mucosule? murmură 
Jonas. Dacă da, în scurt timp îţi vei dori să fi rămas acasă 
la mămica ta. Zău aşa. 


8 


Roland şi Cuthbert porniră înapoi spre Bar K de-a lungul 
Povârnişului - în ziua aceea nu aveau să facă nicio 
numărătoare. La început, în ciuda ploii şi a cerului 
cenuşiu, Cuthbert îşi recăpătă aproape complet buna 
dispoziţie. 

— l-ai văzut? întrebă el, râzând. l-ai văzut, Roland... 
Will, adică? Au muşcat-o, nu crezi? Au înghiţit momeala 


întreagă, chiar aşa! 

— Da. 

— Ce facem mai departe? Care e următoarea noastră 
mişcare? 

Roland se uită la el inexpresiv preţ de o clipă, ca trezit 
dintr-o visare. 

— Următoarea mişcare le aparţine. Noi numărăm. ŞI 
aşteptăm. 

Veselia lui Cuthbert se prăbuşi dintr-odată şi tânărul se 
trezi din nou pus în faţa nevoii de a-şi reprima un şuvoi de 
acuzaţii, toate gravitând în jurul a două idei elementare: 
aceea că Roland îşi neglija datoria ca să se poată bălăci în 
continuare în grațiile inconfundabile ale unei anumite 
tinere domniţe şi - mai important - că Roland îşi pierduse 
minţile atunci când întreaga Lume de Mijloc avea mai 
mare nevoie de ele. 

Dar ce datorie îşi neglija de fapt Roland? Şi ce-l făcea 
pe el să fie aşa de sigur că Roland greşea? Logica? 
Intuiţia? Sau doar vechea şi jalnica lui invidie? Cuthbert se 
pomeni gândindu-se la felul lejer în care Jonas decimase 
armata adjunctului Dave atunci când acesta ieşise prea 
repede din ascunzătoare. Numai că viaţa nu era ca un joc 
de Castele... nu? Nu ştia. Simţea totuşi că intuia cel puţin 
un lucru valid: Roland se îndrepta spre dezastru. Şi îi lua şi 
pe eicuel. 

Trezeşte-te, îşi zise Cuthbert. Te rog, Roland, trezeşte-te 
înainte să fie prea târziu. 


III 
O PARTIDĂ DE CASTELE 


1 


Urmă o săptămână cu vreme din aceea care-i face pe 
oameni să-şi dorească să se târască înapoi în pat după 
masa de prânz, să tragă un pui de somn lung, pentru a se 
trezi apoi năuci şi dezorientaţi. Amenințarea de viitură era 
departe, însă condiţiile meteo făceau ca faza finală a 
culesului de mere să fie periculoasă (se înregistrară mai 
multe picioare rupte, iar în Livada Unsprezece Kilometri o 
tânără femeie căzu din vârful scării, frângându-şi spatele) 
şi culturile de cartofi deveniră greu de lucrat; aproape la 
fel de mult timp fu consumat cu scoaterea căruţelor din 
noroiul câmpului ca şi cu recoltatul propriu-zis. In Inimă 
Verde, puţinele decoraţiuni pregătite pentru Sărbătoarea 
Secerişului se udară fleaşcă, fiind apoi strânse. Voluntarii 
aşteptau într-o stare tot mai pronunţată de nervozitate ca 
vremea să se îmbuneze şi ei să-şi poată relua munca. 

Era o vreme nefavorabilă şi pentru tinerii a căror treabă 
era să întocmească inventarul, cu toate că reuşiră în 
sfârşit să-şi înceapă vizitele la grajduri şi să numere vitele. 
Era însă o vreme favorabilă pentru un tânăr şi o tânără 
care descoperiseră plăcerile iubirii fizice, se putea spune, 
numai că Roland şi Susan se întâlniră doar de două ori în 
acea perioadă cenuşie. Pericolul iscat de ceea ce făceau 
ei era aproape palpabil acum. 

Prima dată se  întâlniră într-o casă plutitoare 
abandonată de pe Drumul Spre Mare. A doua oară în 
fundul clădirii părăginite aflate la est de Citgo - făcură 
dragoste cu o intensitate furioasă pe una dintre păturile 
de şa ale lui Roland. Întinseseră pătura pe podeaua a ceea 
ce cândva fusese cantina rafinăriei. Când Susan atinse 


orgasmul, îi strigă numele iar şi iar. Speriaţi, porumbeii 
umplură incăperile bătrâne şi umbroase şi coridoarele 
năruite cu uguitul lor moale. 


2 


Tocmai când părea că burniţa nu se va mai opri 
nicicând şi că scrâşnetul deşirării răsunând în aerul 
nemişcat îi va împinge la nebunie pe toţi locuitorii din 
Hambry, un vânt puternic - aproape o vijelie - suflă 
dinspre ocean şi împrăştie norii. Oraşul se trezi într-o zi şi 
cerul era senin ca oţelul albastru. Soarele transformă 
golful în aur dimineaţa şi-n foc alb după-amiaza. Senzaţia 
aceea de letargie dispăruse. Pe câmpurile cu cartofi, 
căruțele se mişcară cu mai multă energie. In Inimă Verde, 
o armată de femei reîncepu să decoreze cu flori podiumul 
unde Jamie McCann şi Susan Delgado aveau să fie 
încununaţi Băiatul şi Fata Secerişului din acel an. 

Pe Povârniş, pe partea dinspre Casa Primarului, Roland, 
Cuthbert şi Alain îşi reluară cu forţe noi expedițiile, 
numărând caii marcați cu semnul Baroniei pe crupă. Cerul 
luminos şi vântul sprinten îi umplea de energie şi voie 
bună, şi preţ de câteva zile - trei sau poate patru - 
galopară împreună, în şir indian, chiuind, strigând, râzând, 
simțind din nou vechea prietenie care-i lega unul de 
celălalt. 

Într-una dintre acele zile însorite, Eldred Jonas ieşi din 
oficiul şerifului şi porni pe Strada Dealului către Inimă 
Verde. În dimineaţa aceea, scăpase deopotrivă de Depape 
şi de Reynolds - care plecaseră la Stânca Suspendată 
împreună, să se uite după soliile lui Latigo, care ar fi 
trebuit de acum să vină - şi planul lui Jonas era simplu: să 
bea un pahar de bere în pavilion şi să urmărească 
pregătirile care se desfăşurau acolo - săparea gropilor 
pentru fript carne, aşezarea vreascurilor pentru focul de 
tabără, discuţiile aprinse despre cum să fie aranjate 
mortierele care aveau să lanseze focurile de artificii, 


femeile care împodobeau cu flori scena pe care Băiatul şi 
Fata din acel an urmau să fie prezentaţi spre admiraţia 
oraşului. Poate, gândi Jonas, că-şi va lua una dintre 
organizatoarele frumuşele pentru o oră sau două de 
recreere. Pe curvele rodate de la tavernă le lăsa doar în 
seama lui Roy şi Clay, însă o fetişcană proaspătă de 
aproximativ şaptesprezece ani era altă poveste. 

Odată cu vremea ploioasă se dusese şi durerea pe care 
o simţise la şold; felul chinuit şi şontăcăit în care se 
mişcase în ultima săptămână redevenise un simplu 
şchiopătat. Poate că doar o bere sau două în aer liber 
aveau să fie de ajuns, dar gândul la o fată nu părea să-i 
dea pace. Tânără, albă la piele, cu piept mare. Respirație 
proaspătă şi dulce. Buze proaspete şi dulci... 

— Domnule Jonas? Eldred? 

Se întoarse, surâzător, spre persoana care vorbise. 
Acolo nu se afla o fecioară bălaie cu ochi mari şi umezi, cu 
buzele întredeschise, ci o femeie costelivă apropiindu-se 
de capătul vârstei de mijloc - cu pieptul plat, cu fundul 
plat, cu buzele palide strânse, cu părul lipit atât de tare pe 
craniu, încât aproape striga de durere. Doar ochii ei mari 
corespundeau viziunii sale feerice. Am impresia că am făcut 
o cucerire, îşi spuse Jonas cu sarcasm. 

— Salut, Cordelia! spuse el, întinzând mâinile şi 
cuprinzând în ele mâinile femeii. Ce minunat arăţi în 
dimineaţa aceasta! 

In obrajii ei apăru o uşoară roşeaţă şi Cordelia râse 
puţin. Pentru un moment, păru să aibă patruzeci şi cinci 
de ani, nu şaizeci. Şi nici nu are şaizeci, gândi Jonas. Ridurile 
din jurul gurii şi umbrele de sub ochi... sunt noi. 

— Eşti foarte amabil, răspunse ea, dar ştiu că nu e aşa. 
N-am dormit bine în ultima vreme, iar când femeile de 
vârsta mea nu dorm, îmbătrânesc repede. 

— Regret să aud că ai somnul tulburat, zise el. Dar 
acum, că s-a schimbat vremea, poate... 

— Nu vremea e de vină. Pot să vorbesc cu tine, Eldred? 
M-am tot gândit, şi tu eşti singurul către care îndrăznesc 


să mă întorc pentru un sfat. 

Zâmbetul ei se lărgi. Eldred îi aşeză mâna pe braţul său, 
apoi i-o acoperi cu palma. Atunci, roşeaţa femeii se 
aprinse ca focul. Aşa înflăcărată cum era, probabil că avea 
să vorbească ore în şir. Şi Jonas nutrea o bănuială că 
fiecare vorbă avea să fie interesantă. 


3 


În cazul femeilor de o anumită vârstă şi cu un anumit 
temperament, ceaiul era mai eficient decât vinul atunci 
când se punea problema descâlcirii limbii. Jonas îşi 
abandonă planurile de a bea bere (şi, poate, de a se 
dedulci la o fecioară) fără a sta măcar pe gânduri. O pofti 
pe sai Delgado să se aşeze într-un colţ însorit al 
pavilionului Inimă Verde (era departe de piatra roşcată pe 
care Roland si Susan o ştiau bine) şi comandă o carafă 
mare de ceai. Şi prăjituri, pe deasupra. Cât aşteptară 
mâncarea şi băutura, urmăriră pregătirile pentru 
Sărbătoarea Secerişului. Parcul îmbăiat în soare vibra de 
ciocănituri şi hârşâit de fierăstraie, de strigăte şi hohote 
de râs. 

— Toate Zilele de Sărbătoare sunt frumoase, dar 
Secerişul ne face pe toţi din nou copii, nu crezi? întrebă 
Cordelia. 

— Da, într-adevăr, admise Jonas, care nu se simţise 
copil nici atunci când asta fusese. 

— Totuşi, ce-mi place mie cel mai mult e focul în aer 
liber, mărturisi ea, uitându-se spre stiva mare de crengi şi 
scânduri care se clădea în celălalt capăt al parcului, vizavi 
de scenă. Semăna cu o uriaşă colibă indiană din lemn. Îmi 
place mult când localnicii îşi aduc momâile de paie şi le 
aruncă în flăcări. E un obicei barbar, însă mie îmi dă 
întotdeauna un fior de plăcere atât de puternic. 

— Mda, făcu Jonas şi se întrebă dacă ar mai simţi un fior 
de plăcere asemănător dacă ar şti că trei dintre momâile 
de paie aruncate în focul din Noaptea Secerişului din acel 


an aveau să miroasă a porc şi să strige ca nişte harpii în 
timp ce ardeau. Dacă norocul era de partea lui, cel care 
avea să strige cel mai mult timp urma să fie mucosul cu 
ochi de un albastru-deschis. 

Ceaiul şi prăjiturile sosiră, şi Jonas nu aruncă nici măcar 
o ocheadă pieptului voluptuos al fetei când aceasta se 
aplecă să-i servească. Avea ochi doar pentru fascinanta 
sai Delgado, cu mişcările ei scurte şi agitate şi privirea 
stranie, disperată. 

După ce fata plecă, el turnă în ceşti, puse ceainicul 
înapoi pe trepiedul lui, apoi îi acoperi mâinile cu ale sale. 

— Acum, Cordelia, rosti el pe cel mai cald ton de care 
era în stare. Îmi dau bine seama că te chinuieşte ceva. 
Eliberează-te. Mărturiseşte-i prietenului tău, Eldred. 

Femeia strânse atât de tare din buze, încât acestea 
aproape se făcură nevăzute, dar nici chiar efortul acela nu 
le putu reprima tremurul. Ochii i se umplură de lacrimi, 
care în câteva clipe i se şi revărsară pe obraji. Eldred luă 
şervetul şi, aplecându-se peste masă, i le şterse. 

— Spune-mi, o îndemnă el cu gingăşie. 

— Îți spun. Trebuie să-i spun cuiva, altfel înnebunesc. 
Dar trebuie să-mi faci o promisiune, Eldred. 

— Sigur, scumpo. 

Văzu că femeia se îmbujora şi mai tare auzind acel 
cuvânt şi o strânse de mână. 

— Orice. 

— Nu trebuie să-i spui lui Hart. Şi nici păianjenului ăluia 
dezgustător de Cancelar, dar mai ales primarului. Dacă 
bănuiala mea se dovedeşte adevărată şi el află, ar putea- 
o trimite la vest! 

Aproape că gemu, ca şi când ar fi înţeles pentru prima 
oară inevitabilitatea consecinţelor. 

— Ne-ar putea trimite pe amândouă la vest! 

Menţinându-şi zâmbetul înţelegător, Eldred spuse: 

— Nu voi sufla o vorbă primarului Thorin şi nici lui 
Kimba Rimer. Promit. 

Pentru un moment avu impresia că femeia nu va mai 


dori să se confeseze... sau poate nu va mai putea. Apoi, 
cu voce joasă, fără suflu, ca sunetul unei pânze sfâşiate, 
Cordelia rosti un singur cuvânt. 

— Dearborn. 

Când auzi ieşind de pe buzele ei numele care-i stăruia şi 
lui în gând de o vreme, Jonas simţi că-i tresare inima şi, 
deşi continuă să zâmbească, nu se putu înfrâna să n-o 
strângă o dată tare de degete, făcând-o să se crispeze de 
durere. 

— Îmi pare rău, zise el. Doar că m-ai luat puţin pe 
nepregătite. Dearborn... un flăcău destul de cumsecade, 
însă nu ştiu în ce măsură e demn de încredere. 

— Mă tem că a fost cu Susan a mea. 

Acum fu rândul ei să strângă, dar pe Jonas nu-l deranjă. 
Abia simţi, de fapt. El zâmbea mai departe, sperând că nu 
lăsa să transpară uluirea care pusese stăpânire pe el. 

— Mă tem că a fost cu ea... ca un bărbat cu o femeie. O, 
ce lucru oribil! 

Plânse în tăcere, cu amăreală, aruncând ocheade scurte 
în jur ca să se asigure că nu erau observați. Jonas văzuse 
coioţi şi câini sălbatici aruncând asemenea ocheade în 
timp ce-şi consumau prada putredă. O lăsă să se descarce 
cât de mult putu - voia ca ea să fie calmă; incoerenţele nu 
aveau să-l ajute - si când văzu că lacrimile începeau să-i 
sece, îi întinse o cană de ceai. 

— Bea asta. 

— Da. Mulţumesc. 

Licoarea era încă destul de caldă încât să aburească, 
dar ea o bău cu lăcomie. Probabi/ că are gâtlejul uscat ca 
jasca, îşi spuse Jonas. Femeia puse cana jos şi, cât timp el 
i-o reumplu, îşi folosi panvelo-ul dantelat ca să-şi şteargă 
lacrimile aproape cu furie de pe faţă. 

— Nu-mi place de el, spuse ea. Nu-mi place, nu am 
încredere în niciunul dintre ei, cu cochetele lor plecăciuni 
din Lumea Dinăuntru şi cu privirile insolente, cu modul lor 
ciudat de a vorbi. Dar de el în mod special. Şi totuşi, dacă 
s-a întâmplat ceva între ei doi (şi mă tem că aşa este), 


urmările le va îndura ea, nu? În definitiv, femeia e cea 
care trebuie să-şi reprime instinctele animalice. 

Bărbatul se aplecă peste masă, privind-o cu caldă 
compasiune. 

— Povesteşte-mi totul, Cordelia. 

Ea îi povesti. 


4 


Rhea adora totul la globul de cristal, dar ce-i plăcea în 
mod special era felul în care îi arăta fără greş pe oameni 
în momentele lor cele mai cumplite. Niciodată în 
profunzimile lui rozalii nu văzuse un copil mângâindu-l pe 
altul după o căzătură în timpul jocului, sau un soţ obosit 
stând cu capul în poala soţiei, sau bătrâni cinând liniştiţi 
împreună la capătul zilei; aparent, lucrurile acestea nu 
erau de interes pentru globul de cristal, cum nu erau nici 
pentru ea. 

In schimb, văzuse acte de incest, mame bătându-şi 
copiii, soţi bătându-şi soțiile. Văzuse o gaşcă de băieţi la 
periferia oraşului (ar fi amuzat-o pe Rhea să ştie că ţâncii 
aceia fuduli de opt ani îşi spuneau Marii Vânători ai 
Coşciugului) ademenind câini vagabonzi cu un os şi apoi 
retezându-le cozile, doar pentru propriul lor amuzament. 
Văzuse jefuitori şi, într-un final, un ucigaş: un hoinar care- 
şi înjunghiase tovarăşul cu o furcă după o ceartă stârnită 
din te miri ce. Asta se întâmplase în prima noapte cu 
burniţă. Cadavrul încă zăcea, adunând putregai, într-un 
şanţ de pe marginea Drumul Mare de la Vest, acoperit de 
un strat de paie şi ierburi. Poate că avea să fie descoperit 
înainte ca furtunile de toamnă să se abată asupra 
oraşului; poate însă că nu. 

li zărise totodată pe Cordelia Delgado şi pe mercenarul 
acela, Jonas, stând în Inimă Verde la una dintre mesele de 
afară şi vorbind despre... ei bine, sigur că nu ştia despre 
ce. Văzuse însă privirea din ochii tărâturii ăleia bătrâne, 
înnebunită după el, aşa era, toată rumenă la faţă. In limbă 


după un om fără scrupule şi un pistolar ratat. Era comic, 
mdie, şi Rhea se gândea să-i ţină sub observare, din timp 
în timp. Foarte interesant avea să fie. 

După ce îi arătă pe Cordelia şi pe Jonas, globul de cristal 
se închise din nou. Rhea îl puse înapoi în cutia cu ochi pe 
încuietoare. Văzând-o pe Cordelia în glob, cotoroanţa îşi 
amintise că avea o treabă de dus la capăt în privinţa 
nepoatei uşuratice a femeii ăleia. Faptul că Rhea încă nu 
trecuse la acţiune era ironic, dar de înţeles îndată ce 
găsise un mod de a-i pune bețe în roate tinere: sai, 
mintea şi emoţiile sale îşi regăsiseră pacea, imaginile 
reapăruseră pe globul de cristal şi, fascinată de ele, Rhea 
uitase pe moment de existenţa Susanei Delgado. Acum 
însă, îşi aminti planul dintâi. Să arunce pisica între 
porumbei. Şi apropo de pisici... 

— Musty! lu-hu, Musty, unde eşti? 

Pisica se prelinse din lada cu lemne, ochii ei strălucind 
în întunecimea mizeră a colibei (când se îmbunase 
vremea, Rhea trăsese obloanele), fluturând din coada 
despicată. li sări în poală. 

— Am o treabă pentru tine, îi spuse ea, aplecându-se să 
lingă pisica. 

Gustul ameţitor al blănii lui Musty îi umplu gura şi gâtul. 

Musty toarse şi îşi arcui spatele sub buzele ei. Pentru o 
pisică mutantă cu şase picioare, n-ar fi putut cere mai 
mult de la viaţă. 


5 


Jonas se descotorosi de Cordelia cât de repede putu - 
deşi nu la fel de repede pe când i-ar fi plăcut, întrucât 
trebuia să-şi protejeze bunele rapoarte cu slăbănoaga 
aceea. Putea să-i fie de folos pe viitor. În cele din urmă, o 
sărutase pe colţul gurii (lucru care o făcuse să se 
înroşească atât de tare, încât el se temuse că va suferi o 
comoţie cerebrală) şi-i promisese că va investiga el 
chestiunea care o apăsa pe inimă. 


— Dar cu discreţie! zisese ea, alarmată. 

Da, o liniştise el, conducând-o spre casă, va fi discret; el 
şi discreţia erau rude bune. Ştia că femeia nu avea - nu 
putea - să fie liniştită până ce nu primea informaţii sigure, 
însă bănuia că totul nu avea să se dovedească doar o 
impresie. Adolescenţilor le plăcea să dramatizeze, nu? lar 
dacă tânăra domnişoară vedea că mătuşa ei se temea de 
ceva, putea foarte bine să-i alimenteze temerile în loc săi 
le aplaneze. 

Cordelia se oprise lângă gărduleţul alb care separa 
grădina sa de drum, pe chip apărându-i o expresie de 
sublimă uşurare. Lui Jonas i se părea că arăta ca un catâr 
scărpinat pe spate cu o perie aspră. 

— Păi, nu m-am gândit niciodată la asta... dar e 
probabil, nu? 

— Destul de probabil, admisese Jonas, da' eu tot am să 
verific cu maximă atenţie. Nu strică să fim siguri. O 
sărutase din nou pe colţul gurii. Şi nu voi sufla o vorbă 
celor de la Faleză. Nici măcar o aluzie. 

— Mulţam, Eldred! O, mulţam! 

Şi-l îmbrăţişase înainte să fugă în casă, sânii ei mici 
împungându-l ca două pietre în piept. 

— S-ar putea să-mi vină totuşi somnul la noapte! 

Ei poate că da, însă-n privinţa lui, Jonas se îndoia. 

Porni spre grajdul lui Hookey, unde îşi ţinea el calul, cu 
capul în pământ şi mâinile împreunate la spate. Un grup 
de băieţi veni în fugă pe cealaltă parte a străzii; doi dintre 
ei fluturau în mâini cozi de câine cu cheaguri de sânge la 
un capăt. 

— Vânători ai Coşciugului! Suntem Marii Vânători ai 
Coşciugului, exact ca tine! îi strigă unul cu impertinenţă. 

Jonas scoase pistolul şi-l îndreptă spre ei - o făcu într-o 
clipită şi, preţ de un moment, băieţii îngroziţi îl văzură aşa 
cum era cu adevărat; cu ochii scăpărând şi buzele întinse 
peste dinţi, Jonas arăta ca un lup cu blana albă în haine de 
om. 

— Valea de aici, jigodii mici! mârâi el. Căraţi-vă până ce 


nu vă spulber din papuci şi nu le dau taţilor voştri prilej de 
sărbătoare! 

Îngheţară pe moment, după care o luară la fugă 
deodată, strigând. Unul îşi lăsase trofeul în urmă; coada 
de căţel zăcea pe trotuarul de scânduri ca un evantai 
sinistru. Jonas se strâmbă, văzând-o, îşi puse pistolul în 
toc, îşi prinse mâinile la spate şi porni mai departe cu 
aerul cuiva care meditează la natura zeilor. Şi, pentru 
numele tuturor zeilor, ce fusese în capul lui să scoată 
pistolul la o ceată de copii împieliţaţi? 

Fiindcă sunt neliniştit, îşi spuse el. Fiindcă sunt îngrijorat. 

Şi era îngrijorat, într-adevăr. Bănuielile hoaştei ăleia 
fără ţăţe îl neliniştiseră. Nu din pricina lui Thorin - dacă 
era după el, Dearborn o putea călări pe fată şi-n piaţa 
oraşului la ora prânzului în Ziua Sărbătorii Secerişului - ci 
fiindcă povestea aceea sugera că Dearborn l-ar fi putut 
păcăli şi cu alte lucruri. 

Ji s-a mai furişat o dată pe la spate şi ai jurat că n-o va mai 
face nicicând. Dar dacă s-a dat în bărci cu fata aia înseamnă 
că a făcut-o deja. Nu? 

Mda, cum se spunea prin părţile acelea. Dacă băiatul 
avusese impertinenţa să înceapă o aventură cu viitoarea 
metresă a primarului şi incredibila şiretenie de a scăpa 
basma curată, cum rămânea cu imaginea pe care Jonas şi- 
o formase despre cei trei mucoşi din Lumea Dinăuntru ca 
fiind nişte tăntălăi care nu erau în stare să-şi nici să-şi 
găsească fundul cu ajutorul ambelor mâini şi al unei 
lumânări? 

l-am subestimat o dată şi ne-au făcut să părem nişte 
maimuțe, spusese Clay. Nu vreau să se mai repete. 

Se repetase, oare? Cât de mult ştiau, de fapt, Dearborn 
şi prietenii lui? Cât de multe aflaseră? Şi cu cine vorbiseră 
despre asta? Dacă Dearborn reuşise să-şi ascundă 
aventura cu aleasa primarului... să facă un lucru aşa de 
important să treacă neobservat pentru Eldred Jonas... şi 
pentru toată lumea... 

— Ziua bună, sai Jonas, zise Brian Hookey. 


Omul surâdea larg, aproape ploconindu-se înaintea lui 
Jonas, cu sombrero-ul strâns la pieptul mare de fierar. 

— Nu doriţi un graf proaspăt, sai? Tocmai mi-a venit de 
la teasc şi... 

— Nu doresc decât calul meu, rosti Jonas scurt. Adu-l 
repede şi termină cu trăncăneala. 

— Mda, imediat, bucuros, mulţam-sai. 

Se grăbi să-i dea ascultare, aruncând o singură privire 
speriată peste umăr, rânjind, pentru a fi sigur că nu va fi 
împuşcat pe la spate. 

Zece minute mai târziu, Jonas mergea spre vest pe 
Drumul Mare. Simţea o ridicolă, dar puternică dorinţă de a 
da pinteni calului în galop şi a lăsa în urmă toate neroziile 
acelea: Thorin, amorezul tomnatic şi cărunt, Roland şi 
Susan cu iubirea lor adolescentină categoric siropoasă, 
Roy şi Clay cu mâinile lor iuți şi minţile lente, Rimer cu 
ambițiile sale, Cordelia Delgado cu incredibilele ei viziuni 
cu ei doi într-o vâlcea umbroasă, el cel mai probabil 
recitând poezii în timp ce ea împletea o coroană de flori 
pentru fruntea lui. 

| se mai întâmplase să lase totul baltă, atunci când 
intuiţia îi şoptea s-o facă; de multe ori. Acum însă nu se 
punea problema să fugă. Jurase că se va răzbuna pe 
mucoşi, şi chiar dacă faţă de alţii îşi încălcase o droaie de 
promisiuni, niciodată nu încălcase una pe care şi-o făcuse 
lui însuşi. 

Plus că trebuia să se gândească şi la John Farson. Jonas 
nu vorbise niciodată cu Omul de Bine în persoană (şi nici 
nu voia s-o facă; se zvonea că Farson avea toane, că 
suferea de o nebunie periculoasă), însă mai făcuse afaceri 
cu George Latigo, cel care probabil că avea să conducă 
detaşamentul oamenilor lui Farson, care urma să 
sosească din zi în zi. Latigo era cel care-i angajase pe 
Marii Vânători ai Coşciugului, plătind o sumă uriaşă în 
avans (pe care Jonas încă n-o împărţise cu Reynolds şi 
Depape) şi promițând un şi mai mare procent din prada de 
război în cazul în care principalele forţe ale Afiliaţiei erau 


spulberate în sau în preajma Munţilor Pleşuvi. 

Latigo nu era un om pe care să-l iei peste picior, sigur, 
dar nici nu se compara cu dementul care venea după el. 
Şi pe deasupra, niciodată nu primeai o recompensă mare 
fără să ai de înfruntat riscuri. Dacă aveau să livreze caii, 
boii, căruțele cu legume proaspete, furajele, petrolul, 
globul de cristal - mai ales acesta - totul avea să fie bine. 
Dacă nu, cel mai probabil Farson şi locotenenţii lui aveau 
să le folosească scăfârliile pe post de minge la partidele 
lor nocturne de polo. Era posibil şi Jonas ştia asta. Fără- 
ndoială, într-o zi avea să se întâmple. Însă când capul 
avea să-i fie luat de pe umeri, cu reuşita nu aveau să se 
fălească nişte jigodii ca Dearborn şi amicii lui, indiferent 
din stirpea cui se trăgeau. 

Dar dacă are o aventură cu bucăţica promisă lui Thorin... 
dacă a reuşit să păstreze un asemenea secret, oare ce alte 
secrete a mai ţinut? Poate că într-adevăr se joacă de-a 
Castelele cu tine. 

Dacă era aşa, jocul nu avea să ţină mult. Cu prima 
ocazie când tânărul domn Dearborn avea să scoată nasul 
de după Movila sa, Jonas avea să fie acolo ca să i-l 
spulbere cu un glonţ. 

Intrebarea pentru moment era unde să se ducă înainte. 
La Bar K, să arunce o îndelung amânată privire la 
domiciliul temporar al băieţilor? Ar fi putut: ei erau plecaţi 
să numere caii Baroniei pe Povârniş, toţi trei. Totuşi, nu 
din pricina cailor îşi putea el pierde capul, nu-i aşa? Nu, 
caii erau doar o mică atracţie suplimentară, după cât îl 
interesau pe Omul de Bine. 

Jonas porni în schimb spre Citgo. 


6 


Întâi verifică rezervoarele. Erau exact cum fuseseră şi 
cum trebuia să fie - aliniate într-un şir ordonat, cu noile 
lor roţi pregătite să se învârtă la venirea sorocului şi 
ascunse în spatele noului baraj de camuflaj. Unele dintre 


crengile de pin din baraj începeau să se îngălbenească la 
vârfuri, însă recenta perioadă ploioasă le păstrase pe cele 
mai multe foarte proaspete. Din câte vedea el, nu 
fuseseră deranjate. 

Apoi urcă dealul, mergând pe lângă conductă şi 
oprindu-se din ce în ce mai des ca să-şi tragă sufletul; 
când ajunse la poarta ruginită dintre pantă şi exploatarea 
petrolieră, piciorul beteag îl durea îngrozitor. Studie 
poarta, încruntându-se la urmele pe care le văzu pe bara 
de sus. Poate că nu însemnau nimic, dar Jonas credea că 
un intrus ar fi preferat să se caţere peste poartă decât să 
rişte a o deschide şi a se trezi cu ea căzând din balamale. 

Petrecu ora următoare plimbându-se încet printre 
sonde, iscodindu-le cu mare atenţie pe cele încă 
funcţionale, căutând semne. Găsi multe urme, dar era 
imposibil (mai ales după o săptămână de vreme ploioasă) 
să le interpreteze cu o cât de mică precizie. Era posibil că 
băieţii din Lumea Dinăuntru să fi fost acolo, însă era 
posibil să fi fost şi ceata aceea de copii obraznici din oraş, 
la fel cum puteau să fi fost şi Arthur Eld cu întreaga lui 
liotă de cavaleri. Incertitudinea aceasta îl indispunea, aşa 
cum întotdeauna îl indispunea orice incertitudine (mai 
puţin aceea dintr-o partidă de Castele). 

O luă înapoi pe unde venise, intenţionând să coboare 
panta până la calul său şi să se înapoieze în oraş. II durea 
piciorul ceva de speriat şi simţea nevoia unei tării care să 
i-l amorţească. Dormitorul de la Bar K putea să aştepte 
până a doua zi. 

Ajunsese până la jumătatea distanţei către poartă, când 
văzu porţiunea de drumeag buruienos care lega Citgo de 
Drumul Mare şi suspină. Nu avea rost să spere că va găsi 
ceva interesant acolo, dar acum, că bătuse atâta cale, 
măcar să ducă treaba până la capăt. 

Ducă-se dracului treaba, eu am chef de o băutură. 

Însă Roland nu era singura persoană care se trezea 
uneori că dorinţele-i erau nesocotite de simţul datoriei. 
Jonas suspină, îşi masă piciorul, apoi se întoarse la 


drumeagul plin de ierburi, cu cele două urme de roţi ale 
lui. Unde, după câte se părea, era totuşi ceva de găsit. 

Se afla între buruienile din şanţ, cam la doisprezece 
paşi de locul unde vechiul drum se intersecta cu Drumul 
Mare. La început, el văzu doar o formă albă şi netedă în 
ierburi şi crezu că era o piatră. Apoi văzu ceva rotund şi 
negru ce nu putea fi decât un găvan. Nu era o piatră, deci, 
ci un craniu. 

Icnind, Jonas îngenunche şi-l culese în timp ce puţinele 
sonde funcţionale continuau să scârţâie şi să bufnească în 
spatele său. Un craniu de corb. Il mai văzuse înainte. La 
naiba, presupunea că aproape tot oraşul îl văzuse. li 
aparţinea clovnului aceluia, Arthur Heath... care, ca toţi 
clovnii, avea nevoie de unele mici accesorii de scenă. 

— El îi spunea santinelă, murmură Jonas. Il punea pe 
cornul şeii uneori, nu? Şi alteori îl purta la gât ca pe un 
pandantiv. 

Da. Tinerelul îl purta aşa în noaptea aceea la Popasul 
Călătorilor, când... 

Jonas întoarse craniul de pasăre. Ceva zornăi înăuntru 
ca un ultim gând singuratic. Jonas îl înclină, îl scutură 
deasupra palmei sale deschise şi o bucată de lănţişor din 
aur căzu. Pe acela îl purta băiatul. Intr-un moment, 
lănţişorul se rupsese, craniul căzuse în şanţ şi sai Heath 
nu se deranjase nicio clipă să se ducă să-l caute. Gândul 
că cineva îl putea găsi probabil nici nu-i trecuse prin cap. 
Băieţii erau neatenţi. Era de mirare dacă ajungeau până la 
urmă să devină bărbaţi. 

Chipul lui Jonas rămăsese calm în timp ce stătea acolo 
îngenuncheat şi examina craniul de pasăre, însă în 
spatele frunţii sale netede furia vuia cum nu mai vuise 
niciodată. Băieţii fuseseră acolo, indubitabil - iată încă un 
lucru pe care l-ar fi considerat aiuristic doar cu o zi în 
urmă. Era de presupus că văzuseră rezervoarele, cu sau 
fără camuflaj, şi dacă el n-ar fi găsit din întâmplare 
craniul, n-ar fi ştiut asta niciodată. 

— Când o să termin cu ei, găvanele or să le fie la fel de 


goale ca ale tale, domnule corb. O să le scobesc cu mâna 
mea. 

Dădu să arunce craniul, dar se răzgândi. Îi putea fi de 
folos. Ducându-l într-o mână, porni înapoi spre locul unde- 
şi lăsase calul. 


7 


Coral Thorin mergea pe Strada Mare spre Popasul 
Călătorilor. Îi vâjâia capul şi o durea inima în piept. Era 
trează doar de o oră şi totuşi suferea de o migrenă atât de 
cruntă, încât deja avea impresia că trecuse o zi. Bea prea 
mult în ultima vreme şi era conştientă de lucrul acesta - 
aproape seară de seară - dar avea mare grijă să nu dea 
pe gât mai mult de unul sau două pahare (şi întotdeauna 
din cele mici) în văzul lumii. Până acum, credea că nimeni 
nu intrase la idei. Şi atâta vreme cât nimeni nu intra la 
idei, bănuia că putea continua aşa. Cum altfel să-l poată 
îndura pe idiotul de frate-său? Sau tot oraşul acela idiot? 
Şi, desigur, ştiinţa faptului că toţi fermierii din Asociaţia 
Crescătorilor de Cai şi cel puţin jumătate dintre marii 
proprietari de terenuri erau trădători? 

— S-o ia dracu’ de Afiliaţie, şopti ea. Mai bine pasărea 
din mână. 

Avea însă într-adevăr o pasăre în mână? Avea vreunul 
dintre ei? Avea Farson să-şi respecte promisiunile - 
promisiuni făcute de un om pe nume Latigo şi transmise 
mai departe de inimitabilul lor Kimba Rimer? Coral avea 
dubiile ei; despoţii aveau convenabila tendinţă de a-şi uita 
promisiunile, iar păsările din mână enervanta apucătură 
de a-ţi ciuguli degetele, a ţi se găinăţa în palmă şi apoi a- 
şi lua zborul. Nu că acum ar mai fi contat; Coral îşi 
aşternuse deja patul. Pe deasupra, oamenii vor căuta 
întotdeauna să bea, să joace la noroc şi să se 
împerecheze, indiferent în faţa cui s-ar fi ploconit sau în 
numele cui le-ar fi fost luate birurile. 

Totuşi, atunci când vocea bătrânului demon al 


conştiinţei şoptea, câteva pahare ajutau la pecetluirea 
buzelor lui. 

Se opri în faţa oficiului de pompe funebre al lui Craven, 
uitându-se de-a lungul străzii spre băieţii care râdeau 
cocoţaţi pe scări. Agăţau lampioane pe stâlpi şi pe 
streşinile clădirii. Lampioanele acelea colorate aveau să 
fie aprinse în noaptea Sărbătorii Secerişului, umplând 
strada principală a oraşului într-o sută de tonuri de lumini 
calde, contrastante. 

Pentru un moment, Coral îşi aminti de copilul care 
fusese,  admirând  lampioanele de hârtie colorată, 
ascultând strigătele şi pocnetul focurilor de artificii, auzind 
muzica de dans care venea dinspre Inimă Verde în timp ce 
tatăl ei o ţinea de mână... şi, de cealaltă parte a lui, îl 
ţinea de mână pe Hart, fratele mai mare. În acea amintire, 
Hart purta mândru prima lui pereche de pantaloni lungi. 

Un val de nostalgie o cuprinse, dulce la început, apoi 
amar. Copilul devenise o femeie pământie care deţinea o 
tavernă şi un lupanar (dar şi o bucată mare de pământ pe 
Povârniş), o femeie al cărei singur partener sexual în 
ultima vreme era Cancelarul fratelui său, o femeie al cărei 
principal scop când se trezea, în ultimele zile, era să-şi 
anestezieze mahmureala cu alcool cât mai repede posibil. 
Cum de ajunsese aşa, mai exact? Femeia aceea ai cărei 
ochi îi folosea era ultima femeie în care copilul care fusese 
s-ar fi aşteptat să se transforme. 

— Unde am greşit? se întrebă ea şi râse. O, preamărite 
lisus-Omul, unde a greşit copilul acesta păcătos? Poţi 
spune aleluia. 

Semăna atât de mult cu predicatoarea rătăcitoare care 
trecuse prin oraşul lor în urmă cu un an - Pittston, o 
chema, Sylvia Pittston - încât râse din nou, acum aproape 
natural. Porni mai departe spre Popas ceva mai 
binedispusă. 

Sheemie era afară, se îngrijea de florile-de-mătase 
rămase. Băiatul flutură din mână spre ea şi o salută. 
Flutură şi ea din mână şi-l salută. Băiat bun, Sheemie, şi 


chiar dacă ar fi putut găsi altul destul de uşor, era 
bucuroasă că Depape nu-l ucisese. 

Barul era aproape gol, însă puternic luminat, toate 
lămpile cu gaz ardeau. Era şi curat. Deşi Sheemie trebuie 
că golise scuipătorile, Coral bănuia că femeia durdulie din 
spatele tejghelei se ocupase de tot restul. Machiajul nu îi 
putea ascunde paloarea obrajilor, goliciunea ochilor sau 
felul în care gâtul începuse să i se zbârcească (când 
vedea pielea aceea ca de şopârlă pe gâtul unei femei, 
Coral întotdeauna se cutremura pe dinăuntru). 

De bar se ocupa Micuța Nărăvaşă, sub privirea severă a 
Trofeului, şi dacă ar fi fost lăsată, ar fi continuat s-o facă 
până când Stanley apărea s-o alunge. Micuța nu-i spusese 
nimic cu voce tare lui Coral - ştia ce era bine pentru ea - 
dar îşi exprimase şi aşa destul de clar dorinţele. Zilele ei 
de preacurvie erau aproape la sfârşit. Işi dorea cu ardoare 
să înceapă să se ocupe de bar. Exista un precedent pentru 
asta, Coral ştia - la Copacii Pădurii din Trecerea Fluviului 
era o barmaniţă, şi mai fusese una la Glencove, pe coastă 
în sus, în Tavares, până când murise de sifilis. Ceea ce 
Micuța refuza să vadă era că Stanley Ruiz era mai tânăr 
cu cincisprezece ani şi că avea o sănătate mult mai bună 
decât ea. El avea să toarne de băut sub Trofeu mult timp 
după ce Micuța ar fi putrezit (nemaifiind nărăvaşă) într-un 
cimitir al săracilor. 

— Sara bună, sai Thorin, zise Micuța. 

Şi înainte ca femeia să apuce să deschidă măcar gura, 
prostituata puse un pahar pe bar şi îl umplu până la buză 
cu whisky. Coral se uită uluită la el. Chiar ştiau toţi? 

— Nu-mi trebuie, se răsti ea. De ce mi-ar trebui, pentru 
numele lui Eld? Nici n-a apus soarele! Toarnă-l înapoi în 
sticlă, fie-ţi tatăl lăudat, şi apoi dispari de aici. Pe cine 
crezi că serveşti la ora cinci? Fantomele? 

Micuţei îi căzu faţa; stratul gros de machiaj păru să i se 
crape. Luă pâlnia de sub tejghea, o înfipse în gâtul sticlei 
şi turnă whisky-ul înapoi. Câteva picături ajunseră pe 
tejghea, cu tot cu pâlnia aceea; mâinile ei durdulii (acum 


fără inele, pe care le dăduse de mult la schimb pentru 
mâncare la magazinul de peste drum) tremurau. 

— Îmi pare rău, sai. Chiar aşa. Voiam doar... 

— Nu-mi pasă ce voiai doar, zise Coral, apoi întoarse un 
ochi injectat spre Sheb, care şedea pe banca pianului şi 
frunzărea partituri vechi. Acum se uita ţintă către bar, cu 
gura larg deschisă. Şi tu, broscoiule, la ce te uiţi? 

— La nimic, sai Thorin. Eu... 

— Atunci, du-te şi uită-te în altă parte. la-o cu tine şi pe 
scroafa asta. Trage-i şi un futai bun, nu vrei? O să-i facă 
bine la ten. Poate o să-ţi facă bine şi ţie. 

— Eu... 

— Afară! Sunteţi surzi amândoi? 

Micuța şi Sheb plecară nu spre hogeacurile de sus, ci 
spre bucătărie, însă lui Coral îi era totuna. Se puteau duce 
şi dracului, la cât o interesa pe ea. Oriunde, numai în faţa 
ochilor ei să nu fie. _ 

Se duse în spatele barului şi se uită în jur. In colţul 
opus, doi bărbaţi jucau cărţi. Incruntatul acela de 
Reynolds îi privea şi sorbea bere. In celălalt capăt al 
barului mai era un bărbat, dar acesta se uita în gol, 
pierdut în lumea lui. Nimeni nu-i acorda atenţie lui sai 
Coral Thorin, şi ce ar fi însemnat dacă-i acordau? Dacă 
Micuța ştia, ştiau toţi. 

Îşi plimbă degetul prin whisky-ul scurs pe tejgheaua 
barului, şi-l supse, îl mai plimbă o dată, îl supse din nou. 
Apucă sticla, dar înainte să poată turna, o monstruozitate 
ca un păianjen cu ochi gri-verzui sări, şuierând, pe bar. 
Coral urlă şi se dădu în spate, scăpând sticla de whisky 
între picioare... unde, minune, nu se sparse. Pentru o clipă 
avu impresia că i se va sparge în schimb capul - că tigva îi 
va fi crăpată ca o coajă de ou putred de creierul său 
înfierbântat, aflat în continuă creştere. Se auzi un bufnet 
când jucătorii de cărţi îşi răsturnară masa, ridicându-se. 
Reynolds scosese arma. 

— Ne, făcu ea cu voce tremurată, pe care abia şi-o 
recunoştea. 


Globii oculari îi pulsau şi inima i-o luase la galop. Se 
putea muri de spaimă, îşi dădu ea seama atunci. 

— Ne, domnilor, totul e bine. 

Hidoşenia cu şase picioare cocoţată pe bar deschise 
gura, îşi dezgoli colții ascuţiţi şi şuieră din nou. 

Coral se aplecă (şi când capul îi ajunse mai jos de 
nivelul mijlocului, avu din nou convingerea că va exploda), 
culese sticla, văzu că era încă pe un sfert plină şi bău 
direct din ea, nemaideranjând-o cine o vedea făcând asta 
sau ce credeau oamenii despre ea. _ 

Ca auzindu-i gândurile, Musty şuieră din nou. In acea 
după-amiază purta o zgardă roşie care, la gâtul lui, îi 
dădea mai mult un aer trist decât jucăuş. Sub ea era 
prinsă o bucată albă de hârtie. 

— Vrei să trag în arătare? zise tărăgănat o voce. Trag, 
dacă vrei. Un glonţ şi nu mai rămâne nimic, decât gheare. 

Era Jonas, la un pas de uşile batante, înăuntru, şi chiar 
dacă după cum arăta n-ai fi zis că-i era mai bine decât ei, 
Coral nu se îndoia că era în stare să facă ceea ce 
promisese. 

— Ne. Cotoroanţa aia ne-ar transforma pe toţi în lăcuste 
sau altceva, dacă i-am ucide animalul. 

— Ce cotoroanţă? întrebă Jonas, traversând odaia. 

— Rhea Dubativo. Rhea de pe Cos, cum i se spune. 

— Ah! Vrăjitoarea. 

— Exact. 

Jonas mângâie pisica pe spinare. Animalul se lăsă 
mângâiat, ba chiar se arcui sub palma lui, însă Jonas îl 
mângâie doar o dată. Blana era neplăcută la atingere, 
udă. 

— N-ai vrea să împărţi aia? întrebă el, înclinând din cap 
spre sticlă. E devreme, dar mă doare piciorul ca un diavol 
scârbit de păcate. 

— Piciorul tău, capul meu, devreme sau târziu. Din 
partea casei. 

Jonas ridică din sprâncenele-i albe. 

— Fie-ţi binecuvântat numele, bună doamnă. 


Coral se întinse spre Musty. Pisoiul şuieră din nou, daro 
lăsă să-i scoată biletul de sub zgardă. Femeia îl deschise 
şi citi cuvintele scrise pe el: 


îS pe Sec, TRMITE BăiaTuU 


— Pot să văd? întrebă Jonas. 

Acum, că dăduse pe gât prima duşcă şi simţea alcoolul 
încălzindu-i pântecele, totul arăta mai bine. 

— De ce nu? 

Femeia îi dădu biletul. Jonas se uită şi i-l dădu înapoi. 
Aproape uitase de Rhea, iar asta nu era deloc bine. A, dar 
era greu să-şi amintească fiecare lucru, nu? In ultima 
vreme, Jonas se simţea tot mai puţin ca un mercenar şi tot 
mai mult ca un bucătar care se străduieşte să prepare 
toate cele nouă feluri ale unei cine oficiale şi să fie gata la 
timp. Din fericire, hoaşca aceea bătrână îşi reamintise ea 
însăşi de prezenţa lui. Zeii binecuvânteze-i setea. Dar şi 
pe a lui, întrucât asta-l adusese acolo la momentul 
potrivit. 

— Sheemie! urlă Coral. 

Simţea şi ea efectul whisky-ului; se simţea din nou 
aproape om. Se întrebă chiar dacă pe Eldred Jonas nu l-ar 
interesa o seară de dezmăţ cu sora primarului... cine ştie 
ce putea grăbi trecerea orelor? 

Sheemie intră pe uşile batante, murdar pe mâini, cu 
sombrero-ul roz săltându-i pe spate la capătul şnurului. 

— Mada, Coral Thorin! Aicea mi-s! 

Femeia se uită pe după el la cer, cu o privire 
apreciativă. Nu în seara aceea, nici măcar pentru Rhea; 
refuza să-l trimită pe Sheemie acolo sus după căderea 
întunericului, asta era decizia ei finală. 

— Nimic, spuse ea cu o voce mai blândă ca de obicei. 
Întoarce-te la florile tale şi ai grijă să le acoperi bine. Nu 
rezistă la îngheţ. 

Întoarse pe dos biletul de la Rhea şi mâzgăli un singur 
cuvânt pe el: 


mâine 


ÎI împături şi i-l dădu lui Jonas. 

— Bagă-l sub zgarda puturoşeniei ăleia, bine? Nu vreau 
s-o ating. 

Jonas făcu ce i se ceru. Pisica le mai aruncă o ultimă 
privire verde sălbatică, apoi sări de pe bar şi dispăru pe 
sub uşile batante. 

— Timpul e scurt, rosti Coral. 

Habar nu avea ce voia să spună, însă Jonas încuviinţă, 
părând că înţelegea perfect. 

— N-ai chef să vii la etaj cu o beţivă care se ascunde? 
N-oi fi cine ştie ce frumuseţe, dar încă mai pot depărta 
tare picioarele şi nu stau ca o momâie-n loc. . 

El se gândi o clipă, apoi aprobă din cap. li scânteiau 
ochii. Femeia din faţa lui era slabă precum Cordelia 
Delgado... dar ce diferenţă, eh? Ce diferenţă! 

— Foarte bine. 

— Mi s-a spus că am gura spurcată... ca să ştii de pe- 
acum. 

— Scumpă doamnă, voi fi numai urechi. 

Ea zâmbi. Îi trecuse migrena. 

— Mda. Fac pariu că vei fi. 

— Dă-mi un minut. Nu te mişca un pas. 

Se duse spre locul unde şedea Reynolds. 

— Trage-ţi un scaun, Eldred. 

— Nu, mersi. Mă aşteaptă o doamnă. 

Privirea lui Reynolds se îndreptă iute către bar. 

— Glumeşti. 

— N-am glumit niciodată despre femei, Clay. Acum, fii 
atent la mine. 

Reynolds se aplecă în faţă, căscând ochii. Jonas era 
bucuros că-naintea lui nu se afla Depape. Roy făcea ceea 
ce-i cereai, şi de regulă destul de bine, dar numai după 
ce-i explicai de vreo şase ori. 

— Du-te la Lengyll, spuse el. Spune-i că vrem să punem 


cam doisprezece oameni - nu mai puţin de zece - de pază 
la exploatarea petrolieră. Oameni pricepuţi care ştiu şi să- 
şi ţină capul la cutie ca să nu se dea de gol, dacă e nevoie 
de o ambuscadă. Spune-i că Brian Hookey va fi şeful. El e 
cu capul pe umeri, lucru pe care nu-l pot spune despre 
majoritatea nevolnicilor de aici. 

Ochii lui Reynolds erau înflăcăraţi şi fericiţi. 

— li aştepţi pe mucoşi? ) 

— Au fost acolo o dată, s-ar putea să meargă din nou. In 
cazul ăsta, vor trebui prinşi în foc încrucişat şi culcaţi la 
pământ. Imediat şi fără avertizare. Ai înţeles? 

— Mdie! Şi ce spunem după? 

— Păi, că pe ei îi interesau de fapt petrolul şi 
rezervoarele, zise Jonas cu un zâmbet strâmb. Să fie duse 
la Farson, la comanda lor şi de complici anonimi. Până la 
Seceriş, localnicii ne vor purta pe umeri pe străzile 
oraşului. Vom fi aclamaţi drept oamenii care i-au 
deconspirat pe trădători. Unde-i Roy? 

— S-a dus înapoi la Stânca Suspendată. L-am văzut la 
prânz. Spune că oamenii se apropie, Eldred; spune că 
atunci când vântul suflă dinspre est, aude tropot de cai 
apropiindu-se. 

— Poate că aude doar ceea ce vrea să audă. 

Bănuia însă că Depape avea dreptate. Dispoziţia 
sufletească a lui Jonas, foarte proastă atunci când păşise 
în Popasul  Călătorilor, începuse acum să se 
îmbunătăţească. 

— Vom începe să mutăm rezervoarele curând, fie că 
mucoşii vor veni, fie că nu. Noaptea, şi două câte două, ca 
animalele urcând la bordul Arcei Tataiei. Râse. Dar vom 
lăsa câteva, eh? Ca brânza într-o cursă de şoareci. 

— Şi dacă şoarecii nu vor veni? 

Jonas ridică din umeri. 

— Dacă nu într-un fel, atunci în altul. Am de gând să-i 
mai presez puţin mâine. Vreau să fie nervoşi şi vreau să 
fie confuzi. Acum, du-te şi fă ce ţi-am spus. Pe mine mă 
aşteaptă doamna. 


— Mai bine tu decât eu, Eldred. 

Jonas încuviinţă. Bănuia că de atunci într-o jumătate de 
oră va fi uitat complet de durerile de picior. 

— Aşa-i, zise el. Pe tine te-ar mânca de viu. 

Se înapoie la bar, unde Coral stătea cu braţele 
împletite. Acum şi le despleti şi-i luă mâinile. Pe cea 
dreaptă i-o aşeză pe sânul ei stâng. Sfârcul era tare şi 
erect sub degetele lui. Arătătorul mâinii sale stângi femeia 
îl vâri în gură şi-l muşcă uşor. 

— Luăm sticla cu noi? întrebă Jonas. 

— De ce nu? zise Coral Thorin. 


8 


Dacă s-ar fi culcat la fel de beată cum îşi făcuse un 
obicei să se culce în ultimele luni, scârţâitul patului n-ar fi 
trezit-o - n-ar fi trezit-o nici chiar o explozie. Dar deşi 
duseseră sticla cu ei, aceasta încă stătea pe noptiera din 
dormitorul pe care îl păstra la Popas (era mare cât toate 
celei trei hogeacuri ale prostituatelor puse laolaltă), iar 
nivelul whisky-ului era neschimbat. Simţea că o doare tot 
corpul, însă mintea îi era limpede; măcar la atâta era bun 
şi sexul. 

Jonas era la fereastră, se uita afară la primele raze 
cenuşii ale soarelui şi îşi trăgea pantalonii pe el. Spinarea 
sa goală era plină de cicatrice încrucişate. Se gândi să-l 
întrebe cine îl biciuise într-un mod atât de brutal şi cum 
de supravieţuise, apoi decise că era mai bine să-şi ţină 
gura. 

— Unde pleci? îl întrebă. 

— Cred c-am să încep căutând nişte vopsea - e bună de 
orice culoare - şi o potaie vagaboandă care încă să aibă 
coada întreagă. După aceea, sai, nu cred că vrei să ştii ce 
am să fac. 

— Prea bine. 

Se întinse pe spate şi trase cuvertura până sub bărbie. 
Avea impresia că ar putea dormi o săptămână 


neîntreruptă. 

Jonas îşi trase cizmele în picioare şi se duse la uşă, 
încheindu-şi cureaua. Se opri cu mâna pe clanţă. Femeia 
se uită la el, cu ochii cenuşii aproape toropiţi din nou de 
somn. 

— A fost cea mai bună partidă din viaţa mea, rosti el. 

Coral surâse. 

— Aşa-i, frumosule, zise ea. Şi din a mea. 


IV 
ROLAND SI CUTHBERT 


1 


Roland, Cuthbert şi Alain ieşiră pe veranda dormitorului 
lor de la Bar K aproape la două ore după ce Jonas plecase 
din odaia lui Coral de la Popasul Călătorilor. Pe atunci 
soarele se ridicase mult deasupra orizontului. Nu le stătea 
în fire să se trezească târziu, însă cum spunea Cuthbert: 
„Avem de păstrat o anumită imagine de locuitori ai Lumii 
Dinăuntru. Nu ne caracterizează lenevia, ci relaşul.“ 

Roland se întinse, ridicând braţele spre cer într-un Y 
larg, apoi se aplecă şi se prinse de bombeurile cizmelor. 
Asta-i făcu spatele să trosnească. 

— Urăsc sunetul ăla, se plânse Alain. 

Părea morocănos şi adormit. De fapt, toată noaptea 
fusese chinuit de vise stranii şi premoniţii - lucruri la care, 
dintre ei trei, doar el era predispus. Datorită 
hipersensibilităţii, poate - în cazul lui, aceasta fusese 
întotdeauna puternică. 

— De aia o şi face, explică Cuthbert şi îl lovi pe Alain 
peste umăr. Inveseleşte-te, bătrâne. Eşti prea chipeş ca să 
fii posomorât. 

Roland se îndreptă şi porniră toţi trei prin curtea 
prăfoasă spre grajduri, la jumătatea distanţei, Roland se 
opri atât de brusc, încât Alain fu cât pe ce să dea peste el. 
Tovarăşul lor se uita spre est. 

— Oh, făcu el cu o voce ciudată, năucă. Ba chiar zâmbi 
puţin. 

— Oh? îl imită Cuthbert. Ce oh, mare conducător? Oh, 
ce bucurie, la prânz o voi vedea pe-nmiresmata domniţă, 
sau oh, la naiba, am de lucrat cu unicii mei puturoşi cât e 
ziua de lungă? 


Alain cobori ochii spre cizmele sale, noi şi comode 
atunci când plecaseră din Gilead, acum scâlciate, roase, 
puţin coborâte la călcâie şi comode doar atât cât pot fi 
nişte cizme de lucru. Era mai bine să se uite la ele decât 
la prietenii lui, pentru moment. În ultimele zile, Cuthbert 
era cam tăios; vechiul lui simţ al umorului fusese înlocuit 
de o răutate neplăcută. Alain se tot aştepta ca Roland să 
răbufnească la una dintre balivernele lui Cuthbert, ca 
bucata de fier lovită de cremenea ascuţită, şi să-l 
trântească lat pe Bert la pământ. Într-un fel, Alain aproape 
că-şi dorea asta. Se putea detensiona atmosfera. 

Nu se întâmplă însă în dimineaţa aceea. 

— Doar oh şi atât, făcu Roland încet şi merse mai 
departe. 

— lartă-mă, rogu-te, căci ştiu că nu vei vrea să auzi, dar 
ţin s-aduc din nou vorba despre porumbei, zise Cuthbert 
în timp ce-şi înşeuau caii. Încă mai cred că mesajul 
acela... 

— Îţi fac o promisiune, rosti Roland, surâzând. 

Cuthbert îi aruncă o privire cam neîncrezătoare. 

— Mda? 

— Dacă mâine dimineaţă încă vei mai dori să trimitem 
mesaj pe calea aerului, asta o să facem. Alegi chiar tu 
porumbelul pe care-l vom trimite la vest spre Gilead cu un 
mesaj compus de tine legat de picior. Ce spui, Arthur 
Heath? Ţi se pare corect? 

Cuthbert se uită la el un moment cu o neîncredere care- 
i răni sufletul lui Alain. Apoi surâse şi el. 

— Corect, spuse. Mulţumesc. 

Şi atunci Roland zise ceva ce lui Alain i se păru straniu 
şi care făcu acea parte hipersensibilă a fiinţei sale să 
tremure de nelinişte. 

— Nu-mi mulţumi încă. 


2 


— Nu vreau să merg acolo, sai Thorin, se smiorcăi 


Sheemie. 

O expresie neobişnuită îi schimonosise chipul neted - o 
încruntare adusă de grijă şi teamă. 

— Doamna aia mă sperie. Mă sperie tare. Are un neg pe 
nas, chiar aici. 

Îşi atinse cu degetul mare vârful nasului, care era mic şi 
neted şi bine modelat. 

Coral, care cu doar o zi în urmă l-ar fi făcut troacă de 
porci, era neobişnuit de răbdătoare în ziua aceea. 

— Aşa e, acceptă ea. Dar, Sheemie, te-a cerut special 
tine, şi femeia dă bacşiş. Ştii că-i aşa, şi încă gras. 

— N-o să m-ajute dacă mă transformă într-un gândac, 
zise Sheemie bosumflat. Gândacii nu pot cheltui bani. 

Chiar şi aşa, se lăsă condus spre locul unde era legat 
Caprichoso,  catârul hanului. Barkie încărcase două 
butelcuţe pe spinarea animalului. Una, plină cu nisip, era 
doar pentru echilibru. Cealaltă conţinea graf proaspăt 
stors, din cel pe gustul lui Rhea. 

— Ziua Sărbătorii se apropie, zise Coral bucuroasă. Nu 
mai sunt nici trei săptămâni de acum. 


— Mda. 
Sheemie păru mai îmbunat. li plăceau tare mult Zilele 
de Sărbătoare - luminile, artificiile, dansurile, jocurile, 


râsetele. Când venea Ziua Sărbătorii, toţi erau fericiţi şi 
nimeni nu vorbea urât. 

— Un tânăr domn cu bănuţi în buzunar are distracţia 
asigurată la Sărbătoare, îl îmbrobodi Coral. 

— Asta-i sigur, sai Thorin. 

Sheemie făcu figura unuia care tocmai a descoperit 
marile principii ale vieţii. 

— Mda, sigur-sigur, chiar aşa. 

Coral puse în palma flăcăului căpăstrul lui Caprichoso 
şi-i strânse degetele pe el. 

— Să călătoreşti bine, băiete. Fii politicos cu baba, 
înclină-te cum ştii tu mai bine... şi ai grijă să te întorci 
înainte de întuneric. 

— Cu mult înainte, mda, făcu Sheemie, cutremurându- 


se numai la gândul de a se afla sus pe Cos după căderea 
nopţii. Cu mult înainte, nici nu mă gândesc altfel. 

— Bravo, băiete. 

Coral îl însoţi cu privirea. Sheemie îşi pusese pe cap 
sombrero-ul roz şi ducea catârul bătrân şi îndărătnic de 
căpăstru. Şi, când dispăru după coama primului deluşor, 
ea spuse din nou: 

— Bravo, băiete. 


3 


Jonas aşteptă pe marginea unei creste, culcat pe burtă 
în iarba înaltă, până ce mucoşii lipseau deja de o oră de la 
Bar K. Merse apoi călare până pe culme şi-i zări, trei 
puncte la peste şase kilometri distanţă, pe panta brună. 
Ducându-se să-şi facă treaba pe ziua aceea. Niciun semn 
că ar fi bănuit ceva. Erau mai deştepţi decât îi crezuse el 
la început... însă nici pe departe la fel de deştepţi pe cât 
se credeau ei. 

Se apropie până la jumătate de kilometru de Bar K - cu 
excepţia dormitorului şi grajdului, acesta era o epavă arsă 
în lumina puternică a acelei dimineţi de toamnă - şi îşi 
priponi calul într-un crâng de plopi care creşteau în jurul 
sursei de alimentare cu apă a fermei. Acolo, băieţii îşi 
lăsaseră la uscat nişte rufe. Jonas trase pantalonii şi 
cămăşile de pe crengile de jos pe care fuseseră agăţate, 
le adună grămadă, urină pe ele, după care se întoarse la 
calul său. 

Când Jonas scoase coada de căţel dintr-o desagă, 
animalul lovi energic cu copita în pământ, vrând parcă să 
spună că se bucura să scape de ea. Şi Jonas avea să fie 
bucuros să scape de ea. Incepuse să emane o aromă 
inconfundabilă. Din cealaltă desagă scoase un borcan mic 
de sticlă cu vopsea roşie şi o pensulă. Pe acestea le 
procurase de la fiul cel mare al lui Brian Hookey, care se 
îngrijea de grajdurile hanului în ziua aceea. Sai Hookey 
probabil că deja ajunsese la Citgo. 


Jonas se apropie de dormitor pe jos, fără a încerca să se 
ascundă... nu că ar fi avut după ce să se ascundă pe 
acolo. Şi oricum nu avea de cine să se ascundă, acum, că 
băieţii plecaseră. 

Unul dintre ei lăsase o carte veritabilă - Omilii şi 
meditații, de Mercer - pe un balansoar de pe verandă. 
Cărţile erau adevărate rarităţi în Lumea de Mijloc, mai 
ales pe măsură ce te îndepărtai de centru. Aceasta era 
prima, cu excepţia celor câtorva ţinute la Faleză, pe care 
Jonas o vedea de când venise în Mejis. O deschise. Citi un 
scris ferm de femeie: Scumpului meu fiu, din partea MAMEI 
lui iubitoare. Jonas rupse pagina, deschise borcanul cu 
vopsea şi-şi înmuie în lichid vârfurile a două degete. 
Acoperi complet cuvântul MAMEI cu buricul inelarului şi, 
folosind unghia degetului mic în chip de creion, scrise 
PIZDEI deasupra lui. Agăţă foaia într-un cui ruginit la loc 
vizibil, apoi făcu ferfeniţă cartea şi călcă foile în picioare. 
Oare a cărui băiat era? Spera să fie a lui Dearborn, însă 
asta nu prea conta. 

Primul lucru pe care îl observă când intră fură 
porumbeii care uguiau în colivii. El credea că mucoşii 
foloseau un helio pentru a-şi trimite mesajele, nu 
porumbei! Măi, să fie! Asta era o şmecherie şi mai dihai! 

— Mă întorc la voi în câteva minute, le promise. Aveţi 
răbdare, scumpilor; ciuguliţi şi găinăţaţi-vă cât încă mai 
puteţi. 

Se uită în jur cu un dram de curiozitate, uguitul blând al 
porumbeilor picurându-i ca un calmant în urechi. 
Flăcăiandri sau domnişori? îl întrebase Roy pe bătrânul din 
Ritzy. Bătrânul spusese că, poate, ambele. Nişte 
flăcăiandri ordonaţi, cel puţin, judecând după cum îşi 
păstrau locul de dormit, gândi Jonas. Bine antrenați. Trei 
paturi, toate trei aranjate. Trei grămezi cu mâncare la 
picioarele fiecăruia, clădite la fel de ordonat. În fiecare 
grămadă găsi câte o poză cu o mamă - o, ce copii cuminţi 
erau - şi câte o poză cu ambii părinţii. Sperase să 
găsească nume, sau documente de un fel sau altul (chiar 


scrisorele de amor din partea fetei, poate), însă nu era 
nimic de felul acesta. Flăcăiandri sau domnişori, erau 
destul de atenţi. Jonas scoase pozele din rame şi le făcu 
bucăţi. Mâncarea o împrăştie în toate colţurile încăperii, 
distrugând cât putu de mult în timpul limitat pe care-l 
avea la dispoziţie. Când găsi o batistă de olandă în 
buzunarul unei perechi de pantaloni de gală, îşi suflă 
nasul în ea şi apoi o întinse bine pe bombeurile cizmelor 
de gală ale băiatului, astfel încât mucii lui verzi să fie 
expuşi. Ce putea fi mai enervant - mai deranjant - decât 
să te întorci acasă după o zi de muncă grea, făcând 
recensământul animalelor, şi să găseşti mucii unui străin 
pe unul dintre lucrurile tale personale? 

Porumbeii erau agitaţi acum; nu ştiau să se răstească 
precum gaiţele sau corbii, dar încercară să zboare din 
calea lui atunci când el deschise coliviile. Nu-i ajută cu 
nimic, desigur. Jonas îi prinse unul câte unul şi le răsuci 
capetele. Odată treaba asta înfăptuită, piti câte o pasăre 
sub perna de paie a fiecărui băiat. 

Sub una dintre perne găsi un mic bonus: fâşii de hârtie 
şi un stilou cu rezervor, fără-ndoială păstrate cu scopul 
compunerii de mesaje. Frânse stiloul şi-l azvârli prin 
cameră. Fâşiile şi le băgă în buzunar. Hârtia era 
întotdeauna folositoare. 

_ Cum îi rezolvase pe porumbei, putea să audă mai bine. 
Incepu să se plimbe încoace şi încolo pe duşumele, cu 
capul pe o parte, ciulind urechile. 


4 


Când Alain se apropie de el în galop, Roland ignoră 
chipul alb şi ochii arzători, speriaţi, ai băiatului. 

— Am numărat treizeci şi unu pe partea mea, spuse el, 
toţi cu însemnul Baroniei, coroana şi scutul. Tu? 

— Trebuie să ne întoarcem, spuse Alain. Ceva nu e bine. 
Mi-o spune instinctul. N-am simţit niciodată mai clar asta. 

— Tu câţi ai numărat? întrebă Roland din nou. 


Erau momente, ca acum, când găsea abilitatea lui Alain 
de a-şi folosi hipersensibilitatea mai mult enervantă decât 
utilă. 

— Patruzeci. Sau patruzeci şi unu, am uitat. Şi ce 
importanţă are? Au mutat ce nu voiau să numărăm. 
Roland, nu m-ai auzit? Trebuie să ne întoarcem! Ceva nu e 
bine! Ceva nu e bine la dormitorul nostru! 

Roland aruncă o privire spre Bert, care călărea liniştit 
cam la cinci sute de metri de ei. Apoi se uită la Alain, cu 
sprâncenele ridicate într-o întrebare mută. 

— Bert? Instinctul lui e atrofiat complet şi aşa a fost 
mereu - ştii bine. Al meu nu. Ştii că e aşa! Roland, te rog! 
Oricine ar fi, va vedea porumbeii! Poate ne va găsi armele! 

Alain cel flegmatic din fire era aproape în pragul 
lacrimilor, surescitat şi tulburat. 

— Dacă nu vrei să te întorci cu mine, dă-mi voie să mă 
întorc singur! Dă-mi voie, Roland, pentru numele tatălui 
tău! 

— Pentru numele tatălui tãu, nu-ți dau, zise Roland. 
Numărătoarea mea e treizeci şi doi. A ta e patruzeci. Da, 
să zicem patruzeci. Patruzeci e un număr bun - la fel de 
bun ca oricare, socot. Acum vom schimba locurile şi vom 
număra din nou. 

— Ce e cu tine? aproape şopti Alain. 

Se uita la Roland ca şi când prietenul lui ar fi înnebunit. 

— Nimic. 

— Tu ştiai! Ştiai când am plecat azi-dimineaţă! 

— O, poate că am văzut ceva, zise Roland. O reflexie, 
poate, dar... ai încredere în mine, Al? Cred că asta 
contează. Ai încredere în mine sau crezi că mi-am pierdut 
şi minţile odată cu inima? Aşa cum crede el? 

Mişcă din cap în direcţia lui Cuthbert. Roland îl privea 
pe Alain cu un zâmbet palid pe buze, însă ochii lui erau 
nemiloşi şi distanţi - aceea era privirea sa care trecea 
dincolo de orizont. Alain se întrebă dacă Susan Delgado 
văzuse până atunci expresia aceea, şi dacă da, ce părere 
avea despre ea. 


— Am încredere în tine. 

De acum Alain era atât de confuz, încât nu mai ştia 
sigur dacă asta era o minciună sau adevărul. 

— Bun. Atunci, schimbă locul cu mine. Numărătoarea 
mea e treizeci şi unu, repet. 

— Treizeci şi unu, aprobă Alain. 

Ridică mâinile, apoi le lăsă să-i cadă pe coapse cu un 
pocnet atât de puternic, încât calul său de regulă apatic 
dădu urechile pe spate şi se scutură puţin sub el. 

— Treizeci şi unu. 

— Cred că astăzi ne putem întoarce mai devreme 
acasă, dacă asta te face fericit, rosti Roland şi se 
îndepărtă. 

Alain se uită după el. Mereu se întrebase ce se întâmpla 
în capul lui Roland, dar niciodată mai mult ca în clipa 
aceea. 


Scârț. Scârț-scârț. 

Asta aştepta el să audă şi Jonas auzi tocmai când se 
gândea să abandoneze. S-ar fi aşteptat să găsească 
ascunzătoarea ceva mai aproape de paturi, dar băieţii 
erau şmecheri, într-adevăr. 

Se lăsă într-un genunchi şi folosi lama cuţitului ca să 
desprindă scândura care scârţâise. Sub ea erau trei 
obiecte învelite în panglici de bumbac închis la culoare, 
umede la atingere şi mirosind plăcut a ulei de armă. Jonas 
scoase obiectele şi le dezveli, curios să vadă ce calibre îşi 
cumpăraseră tinereii. Răspunsul se dovedi banal, dar 
funcţional. Două erau revolvere simple cu cinci gloanţe, 
un model căruia atunci i se spunea (dintr-un motiv 
necunoscut de mine) „cioplitor”. A treia legătură conţinea 
două arme cu şase gloanţe de calitate superioară. De 
fapt, îi stătu inima în loc un moment când crezu că dăduse 
peste două revolvere mari de pistolar - mânere din lemn 
de santal şi ţevi din oţel albastru veritabil cu găuri mari 


cât gurile unor puțuri de mină. Nişte arme precum acelea 
n-ar fi putut lăsa în urmă, indiferent cum s-ar fi repercutat 
lucrul acesta asupra planurilor sale. Prin urmare, când le 
văzu mânerele simţi un soi de uşurare. Niciodată nu-ţi 
doreai să fii dezamăgit, însă în clipa aceea dezamăgirea îi 
limpezi mintea într-un fel minunat. 

Înfăşură pistoalele la loc şi le puse înapoi de unde le 
luase, apoi fixă şi scândura în podea. O şleahtă de mucoşi 
puşi pe rele din oraş era posibil să vină acolo şi era posibil 
să  vandalizeze dormitorul rămas  nesupravegheat, 
împrăştiind tot ceea ce nu distrugeau, dar să găsească o 
ascunzătoare ca aceea? Nici vorbă, fiule. Puțin probabil. 

Tu chiar crezi că ei vor da vina pentru asta pe nişte huligani 
din oraş? 

Era posibil; doar fiindcă îi subestimase la început nu 
însemna că de acum înainte trebuia să se întoarcă la o 
sută optzeci de grade şi să-i supraestimeze. Pe deasupra, 
el beneficia de luxul de a nu fi nevoit să-i pese. Oricum, 
mucoşii aveau să se înfurie. Aveau să fie îndeajuns de 
furioşi încât, cine ştie, să dea buzna afară de după Movila 
lor. Să arunce precauţia pe apa sâmbetei... şi să se lase 
duşi de val. 

Jonas prinse un capăt al cozii de câine între zăbrelele 
unei colivii, în aşa fel încât să semene cu o uriaşă pană 
zeflemitoare. Folosindu-se de vopsea, scrise pe pereţi 
dulci sloganuri copilăreşti precum 


MUE VOO! 


MarŞ acaS BogaTani 
DraquLui 


Apoi plecă, oprindu-se un moment pe verandă pentru a 


se asigura că era în continuare singur la Bar K. Sigur că 
era. Şi totuşi, o clipă sau două, spre sfârşit, se simţise 
agitat - aproape ca şi când ar fi fost mirosit. Printr-un fel 
de telepatie din Lumea Dinăuntru, poate. 

Există aşa ceva; ştii bine. Hipersensibilitate i se spune. 

Mda, dar asta era unealta pistolarilor, artiştilor şi 
lunaticilor. Nu a băieţaşilor, fie ei domnişori ori doar 
flăcăiandri. 

Jonas se întoarse totuşi la calul său aproape alergând, 
urcă în şa şi porni la trap spre oraş. Lucrurile începeau să 
se încingă şi mai erau încă multe de făcut înainte ca Luna 
Demonului să urce plină pe bolta cerească. 


6 


Coliba lui Rhea, cu pereţii ei de piatră şi plăcile crăpate 
de guijarros de pe acoperiş, pline de licheni, stătea 
ghemuită pe ultima ridicătură a colinei Cos. In spatele ei 
se întindea magnifica panoramă a nord-vestului - larbă 
Rea, deşertul, Stânca Suspendată, Canionul Ochet - însă 
lui Sheemie numai la admirat privelişti frumoase nu-i 
stătea mintea pe când îl trăgea pe Caprichoso în curtea 
cotoroanţei, nu la mult timp după prânz. Cam de o oră îl 
rodea foamea, dar acum senzaţia dispăruse. Ura locul 
acela mai mult ca pe oricare alt loc din Baronie, mai mult 
chiar decât Citgo, cu turnurile lui înalte care făceau 
încontinuu scârţa-scârţ şi tronca-tronc. 

— Sai! strigă el, trăgând catârul în curte. 

Apropiindu-se de colibă, Capi se împotrivi, înfigându-şi 
copitele în pământ si lăsând capul jos, dar când băiatul 
trase de căpăstru, se lăsă din nou. Lui Sheemie aproape 
că-i părea rău pentru asta. 

— Doamnă? Bătrânică simpatică şi bună care n-ai face 
rău nici unei muşte? Eşti acasă? Sunt Sheemie cel de 
treabă, am venit cu graful. 

Zâmbi şi întinse mâna liberă, cu palma în sus, pentru a- 
şi demonstra candid inofensivitatea, însă nu primi niciun 


răspuns dinspre colibă. Sheemie îşi simţi stomacul întâi 
strângându-se, apoi întorcându-se pe dos. Un moment, 
crezu că va face în pantaloni ca un ţânc, după care trase 
un vânt şi se simţi ceva mai bine. La intestine, măcar. 

Merse mai departe, displăcându-i situaţia tot mai tare 
cu fiecare pas. Curtea era plină de pietre şi buruieni 
vânoase şi gălbui, ca şi când stăpâna colibei ar fi pustiit 
pământul însuşi cu atingerea sa. Era şi o grădină, iar 
Sheemie văzu că legumele din ea - dovleci şi napi iuți, în 
principal - erau mutante. Apoi observă momâia de paie 
din grădină. Şi ea era mutantă, o arătare oribilă cu două 
capete în loc de unul şi ceva ce aducea cu o mână de 
femeie îmbrăcată într-o mănuşă de satin ieşindu-i din 
zona pieptului. 

Sai Thorin nu mă va mai convinge niciodată să vin aici, îşi 
spuse. Nici pentru toți bănuţii din lume. 

Uşa colibei era deschisă. Lui Sheemie i se părea că 
semăna cu o gură căscată. Pe ea ieşea o putoare râncedă 
şi revoltătoare. 

Sheemie se opri la aproximativ cincisprezece paşi de 
casă, iar când Capi îi atinse fundul cu botul (ca pentru a-l 
întreba ce-i ţinea în loc), băiatul scoase un chiot scurt. 
Sunetul aproape îl puse pe fugă şi reuşi să stea locului 
doar printr-un imens efort de voinţă. Era o zi luminoasă, 
dar acolo sus, pe deal, soarele părea neînsemnat. Nu era 
pentru prima dată când venea acolo, iar pe dealul lui Rhea 
niciodată nu era plăcut să fii, însă acum era cumva şi mai 
rău. Il făcea să se simtă ca atunci când se trezea în toiul 
nopţii şi auzea sunetul deşirării. Ca şi când ceva înfiorător 
s-ar fi apropiat lin spre el - ceva cu ochi demenţi şi gheare 
roşii, hrăpăreţe. 

— S-S-Sai? E cineva aici? E... 

— Vino mai aproape. 

Vocea ieşi pe uşa deschisă. 

— Vino unde te pot vedea, băiat idiot. 

Străduindu-se să nu geamă sau să strige, Sheemie făcu 
ce-i ceruse vocea. Ceva îi spunea că nu avea să mai 


coboare nicicând dealul acela. Caprichoso, poate că da, 
dar el nu. Sărmanul de Sheemie avea să ajungă în oala de 
mâncare - o masă caldă diseară, mâine supă, gustări reci 
până la Capătul Anului. Asta se va alege de el. 

Fără tragere de inimă, mergând pe picioare ca de 
gumă, îşi croi drum spre veranda cotoroanţei - dacă ar fi 
ţinut genunchii mai aproape unul de altul, ar fi pocnit ca 
nişte castaniete. Nici măcar vocea baborniţei nu semăna 
cu cea obişnuită. 

— S-Sai? Mi-e frică. Chiar a-a-aşa. 

— Aşa şi trebuie, spuse vocea. 

Venea din colibă ca adusă de vânt, ieşea la lumina 
soarelui ca un fuior de fum înecăcios. 

— Da’ nu te gândi la asta... fă doar ce-ţi spun. Vino mai 
aproape, Sheemie, fiul lui Stanley. 

Sheemie se supuse, deşi teroarea îi îngreuna fiecare 
pas. Catârul veni după el, cu capul în pământ. Capi 
gâgâise ca o gâscă tot drumul până acolo - gâgâise 
neîncetat - dar acum tăcea mălc. 

— Uită-te aici, deci, şopti vocea îngropată în umbrele 
acelea. Uită-te aici, într-adevăr. 

Bătrâna păşi în lumina care cădea prin uşa deschisă, 
strâmbându-se o clipă, orbită de ea. In mâini strângea 
butelca de graf goală. În jurul gâtului, încolăcit ca un 
colier, era Ermot. 

Sheemie mai văzuse şarpele până atunci şi de fiecare 
dată se întrebase ce chinuri ar fi îndurat înainte să moară, 
dacă târâtoarea aia l-ar fi muşcat. In ziua aceea nu avu 
astfel de gânduri. În comparaţie cu Rhea, Ermot părea 
normal. Obrajii hoaştei se uscaseră, făcându-i capul să 
semene cu un craniu. Puncte maronii îi mişunau în părul 
rar şi pe fruntea bombată ca o armată de insecte 
invadatoare. Sub ochiul stâng avea o pustulă deschisă şi 
rânjetul ei lăsa să i se vadă puţinii dinţi rămaşi în gură. 

— Nu-ţi place cum arăt, nu-i aşa? întrebă ea. lţi face 
inima de gheaţă, nu? 

— N-nu, făcu Sheemie, după care adăugă, fiindcă 


răspunsul nu i se păru cel potrivit: Adică da! 

Dar, pe toţi zeii, acesta părea şi mai rău. 

— Eşti frumoasă, sai! bolborosi el. 

Femeia râse aproape inaudibil şi aruncă butelca goală 
în braţele lui destul de tare cât aproape să-l doboare în 
fund. Atingerea degetelor ei fu scurtă, însă el tot simţi că i 
se încreţeşte pielea. 

— Ei, lasă. Frumos nu-i ceea ce-i frumos, ci ceea ce ne 
place, nu aşa se zice? Si mie-mi convine. Mda, îmi convine 
de minune. Adă-mi graf-ul, copil idiot. 

— Da-da, sai! Imediat, sai! 

Duse butelca goală la catâr, o aşeză bine, apoi dezlegă 
corzile cu care era legată butelca plină. Era perfect 
conştient de ochii ei şi asta-l făcea neîndemânatic, dar 
până la urmă reuşi să o dezlege. Fu cât pe ce să-i alunece 
din mâini, şi trăi un moment de coşmar când crezu că 
aceasta va cădea pe pământul pietros şi se va sparge. O 
prinse totuşi în ultima clipă. l-o duse bătrânei, îi trebui 
doar o secundă să-şi dea seama că nu mai avea şarpele la 
gât, apoi îl simţi târându-i-se peste cizme. Ermot ridică 
ochii spre el, şuierând şi dezgolindu-şi colții într-un rânjet 
teribil. 

— Nu te mişca prea repede, băiete. N-ar fi înţelept... 
Ermot e indispus astăzi. Pune butoiaşul după prag, aici. E 
prea greu pentru mine. Am sărit peste nişte mese-n 
ultima vreme, zău aşa. 

Sheemie se îndoi de la mijloc (înc/ină-te cum ştii tu mai 
bine, spusese Sai Thorin, şi uite că exact asta făcea), 
schiţând o grimasă şi neîndrăznind să reducă tensiunea 
spinării mişcându-şi picioarele, întrucât şarpele încă 
stătea pe ele. Când se ridică, Rhea ţinea întins un plic 
vechi şi pătat. Clapeta fusese sigilată cu o picătură de 
ceară roşie. Sheemie era îngrozit să se gândească ce 
putea să fi fost prelucrat pentru a obţine o asemenea 
ceară. 

— la ăsta şi dă-i-l Cordeliei Delgado. O cunoşti? 

— M-mada, reuşi să bâiguie Sheemie. Mătuşa Susanei- 


sai. 

— Aşa-i. 

Sheemie se întinse cu fereală după plic, dar vrăjitoarea 
îl trase înapoi pentru o clipă. 

— Nu ştii să citeşti, nu-i aşa, băiat idiot? 

— Ne. Cuvintele şi literele nu se lipesc de mine. 

— Bun. Ai grijă să n-arăţi asta nimănui care ştie, altfel o 
să-l găseşti pe Ermot într-o noapte aşteptându-te sub 
pernă. Eu văd departe, Sheemie, înţelegi ce spun? Eu văd 
departe. 

Nu era decât un plic, însă părea greu şi cumva scârbos 
între degetele lui Sheemie, de parcă ar fi fost făcut din 
piele de om, nu din hârtie. Pe deasupra, ce fel de 
scrisoare îi putea trimite Rhea Cordeliei Delgado? 
Sheemie îşi aminti ziua când văzuse faţa lui sai Delgado 
acoperită toată cu pânze de păianjen, şi se cutremură. 
Oribila creatură care se afla în pragul colibei, în faţa lui, 
putea fi chiar creatura care ţesuse acele pânze. 

— Dacă-l pierzi, o să ştiu, şopti Rhea. Dacă-l arăţi cui nu 
trebuie, o să ştiu. Ţine minte, fiu al lui Stanley, eu văd 
departe. 

— Voi avea grijă, sai. 

Poate era mai bine dacă într-adevăr avea să piardă 
plicul, dar asta nu avea să se întâmple. Sheemie era slab 
la minte, toţi o ştiau, dar nu atât de slab încât să nu 
priceapă de ce fusese chemat acolo: nu să ducă o butelca 
cu graf, ci să primească scrisoarea aceea şi să o ducă 
destinatarului. 

— N-ai vrea să intri puţin? şopti ea, apoi arătă cu 
degetul spre prohabul băiatului. Dacă-ţi dau să mănânci o 
bucăţică de ciupercă - una specială - pot arăta ca oricine 
vrei tu. 

— O, nu pot, se scuză el, strângându-se de pantaloni şi 
afişând un zâmbet larg pe care-l simţi precum un strigăt 
ce încerca să-i iasă prin piele. Trebuşoara aia enervantă 
mi-a căzut săptămâna trecută, zău aşa. 

Pentru un moment, Rhea rămase gură-cască, sincer 


surprinsă, cum doar de puţine ori în viaţă mai fusese, 
după care izbucni din nou într-un hohot de râs surd. Işi 
tinu stomacul cu mâinile-i precum ceara şi se clătină 
înainte şi-napoi. Amuzată peste poate. Ermot, speriat, se 
furişă în casă târându-se pe pântecele lui lung şi galben. 
De undeva din adâncul colibei, pisica şuieră la el. 

— Du-te, zise Rhea, încă râzând. 

Se aplecă în faţă şi-i lăsă să cadă în buzunarul cămăşii 
trei sau patru monede. 

— Pleacă de aici, hoţomanule! Şi să nu pierzi vremea 
aiurea, holbându-te la flori! 

— Nu, sai... 

Înainte să poată continua, uşa se trânti atât de tare, 
încât printre scândurile ei ieşiră norişori de praf. 


7 


La ora două, Roland îl surprinse pe Cuthbert cu 
propunerea de a se întoarce la Bar K. Când Bert întrebă de 
ce, Roland doar ridică din umeri şi nu mai spuse altceva. 
Bert se uită la Alain şi văzu pe chipul lui o stranie expresie 
visătoare. 

Pe măsură ce se apropiau de dormitor, un sentiment 
rău-prevestitor îl cuprinse pe Cuthbert. Ajunseră pe o 
culme şi se uitară în jos la Bar K. Uşa dormitorului era 
deschisă. 

— Roland! strigă Alain. 

Arătă spre crângul de plopi unde se afla sursa de 
alimentare cu apă a fermei. Hainele lor, agăţate ordonat 
la uscat când plecaseră, erau acum imprăştiate care pe 
unde. 

Cuthbert descălecă şi alergă într-acolo. Luă de jos o 
cămaşă, o mirosi, o azvârli cât acolo. 

— S-au pişat pe ea! urlă el, indignat. 

— Haide, spuse Roland. Să vedem care sunt pagubele. 


8 


Pagubele erau multe. Cum te şi aşteptai, gândi Cuthbert, 
scrutându-l pe Roland. Apoi se întoarse spre Alain, care 
părea posomorât, dar nu întru totul surprins. Cum vă 
aşteptaţi amândoi, de fapt. 

Roland se aplecă spre unul dintre porumbeii morţi şi 
culese ceva atât de mic, încât la început Cuthbert nici nu 
desluşi ce anume era. Apoi se îndreptă de spate şi întinse 
obiectul spre prietenii lui. Un singur fir de păr. Unul foarte 
lung şi foarte alb. Depărta degetul mare de arătător şi-l 
lăsă să plutească spre podea, unde rămase printre 
bucăţile fotografiei cu părinţii lui Cuthbert Allgood. 

— Dacă ştiai că şchiopul ăla bătrân e aici, de ce nu te-ai 
întors ca să-i pui capăt zilelor? se auzi Cuthbert întrebând. 

— Pentru că nu era momentul, răspunse Roland pe un 
ton blând. 

— El ar fi făcut-o, dacă era vreunul dintre noi în locul lui, 
distrugându-i lucrurile. 

— Noi nu suntem ca el, zise Roland pe acelaşi ton. 

— O să-l găsesc şi o să-i spulber dinţii cu cap cu tot. 

— Nici vorbă, făcu Roland, la fel de blând ca înainte. 

Dacă Bert avea să mai audă un singur cuvânt rostit în 
felul acela de Roland, avea s-o ia razna. Îi pieri orice gând 
legat de prietenie şi ka-tet, şi peste mintea sa se lăsă o 
cortină roşie ca furia. Jonas fusese acolo. Jonas urinase pe 
hainele lor, o făcuse pizdă pe mama lui Alain, le rupsese 
cele mai preţioase fotografii, scrisese cu vopsea 
obscenităţi copilăreşti pe pereţi, le omorâse porumbeii. 
Roland ştiuse... nu făcuse nimic... şi intenționa să continue 
să nu facă nimic. Decât să i-o tragă iubitei lui. Asta avea 
s-o facă de multe ori, mda, pentru că acum doar de asta îi 
mai păsa. 

Dar fetei n-o să-i mai placă moaca ta data viitoare când o 
să urci în şa, gândi Cuthbert. Am să mă ocup eu de asta. 

Trase pumnul în spate. Alain îl prinse de încheietura 
mâinii. Roland se întoarse cu spatele şi începu să culeagă 


de pe jos păturile împrăştiate, de parcă faţa furioasă a lui 
Cuthbert şi pumnul lui pregătit să lovească pur şi simplu 
nu l-ar fi impresionat. 

Cuthbert strânse celălalt pumn, având de gând să-l facă 
pe Alain să îi dea drumul, într-un fel sau altul, însă văzând 
chipul rotund şi sincer al prietenului său, inocent şi uluit, 
furia îi scăzu puţin. Disputa lui nu era cu Alain. Cuthbert 
era sigur că şi el ştiuse că ceva rău se petrecea acolo, dar 
era la fel de sigur şi că Roland insistase ca Alain să nu 
facă nimic până după plecarea lui Jonas. 

— Vino cu mine, murmură Alain, petrecându-şi un braţ 
pe după umerii lui Bert. Afară. Pentru numele tatălui tău, 
haide. Trebuie să te răcoreşti. Nu-i momentul să ne batem 
între noi. 

— Nu-i momentul nici ca acela ce ne conduce să judece 
cu puta, făcu Cuthbert, fără a se sinchisi să vorbească în 
şoaptă. 

Dar când Alain îl trase a doua oară, Bert se lăsă purtat 
spre uşă. 

Îmi reprim furia față de el pentru ultima oară, gândi, dar 
cred - ştiu - că până aici mi-a fost. Îi voi cere lui Alain să-i 
spună asta. 

Ideea de a-l folosi pe Alain ca om legătură între el şi cel 
mai bun prieten al său - recunoaşterea faptului că 
lucrurile ajunseseră până acolo - îl umplea pe Cuthbert de 
o furie oarbă şi, la uşa spre verandă, se întoarse spre 
Roland. 

— Ea a făcut din tine un laş, spuse în Limba Nobilă. 

Lângă el, Alain inspiră brusc. 

Roland încremeni pe dată ca o stană de piatră, cu 
spatele la ei, cu braţele pline de pături. In acel moment, 
Cuthbert fu sigur că Roland se va întoarce şi va sări la el. 
Aveau să se bată, cel mai probabil până când unul dintre 
ei avea să moară sau să orbească sau să rămână 
inconştient. Cel mai probabil, acela avea să fie el, însă nu- 
i mai păsa de asta. 

Roland nici nu se întoarse. În schimb, vorbind aceeaşi 


limbă, rosti: 

— A venit să ne fure avantajul şi precauţia. În cazul tău, a şi 
reuşit. 

— Ba nu, sări Cuthbert, vorbind din nou în limba de 
rând. Ştiu că o parte din tine chiar crede asta, dar nu e 
aşa. Adevărul e că tu ţi-ai pierdut busola. l-ai spus iubire 
neglijenţei tale şi ai făcut din iresponsabilitate o virtute. 
Eu... 

— Pe toţi zeii, vino! aproape mârâi Alain şi-l trase pe 
uşă afară. 


9 


Nemaiavându-l pe Roland în faţa ochilor, Cuthbert îşi 
simți furia îndreptându-se fără voia sa spre Alain; se 
întoarse ca o giruetă atunci când vântul îşi schimbă 
direcția. Rămaseră amândoi față în faţă în curtea îmbăiată 
în soare, Alain părând nefericit şi distras, Cuthbert cu 
mâinile strânse atât de tare în pumni, încât îi tremurau pe 
lângă corp. 

— De ce-i găseşti mereu o scuză? De ce? 

— Când eram pe Povârniş, m-a întrebat dacă am 
încredere în el. Am spus că am. Şi într-adevăr am. 

— Atunci eşti un prost. 

— lar el e un pistolar. Dacă el spune că trebuie să mai 
aşteptăm, atunci asta trebuie să facem. 

— E pistolar doar din întâmplare! E un bătut în cap! Un 
mutant! 

Rămas fără replică din cauza şocului, Alain îl fixă cu 
privirea. 

— Vino cu mine, Alain. E timpul să punem capăt jocului 
ăstuia nebunesc, îl vom găsi pe Jonas şi-l vom ucide. Ka- 
tet-ul nostru s-a destrămat. Vom face unul nou, tu şi cu 
mine. 

— Nu s-a destrămat. Dacă asta totuşi se va întâmpla, va 
fi doar din cauza ta. Şi nu te voi ierta niciodată. 

Acum veni rândul lui Cuthbert să rămână fără replică. 


— Du-te la plimbare cu calul, bine? Una lungă. Aşteaptă 
să te răcoreşti. Prea multe depind de prietenia noastră... 

— Asta să i-o spui lui! 

— Ba nu, îţi spun ție. Jonas a scris un cuvânt scârbos 
despre mama. Crezi că nu m-aş duce cu tine doar ca să-i 
plătesc asta, dacă n-aş crede că Roland are dreptate? Că 
asta-i ceea ce vrea Jonas? Ca noi să ne pierdem minţile şi 
să ieşim ca orbii de după Movilă? 

— Ai dreptate, dar în acelaşi timp nu ai, zise Cuthbert. 

Şi totuşi, pumnii i se descleştau încet şi degetele i se 
depărtau. 

— Tu nu vezi şi eu n-am cuvintele necesare să-ţi explic. 
Dacă spun că Susan a otrăvit izvorul ka-tet-ului nostru, vei 
zice că sunt gelos. Totuşi, eu asta cred că a făcut, fără să 
ştie şi fără să vrea. l-a otrăvit mintea şi uşa iadului s-a 
deschis. Roland simte căldura care iese pe uşa aceea şi 
crede că o emană sentimentele lui pentru ea... dar noi 
trebuie să fim mai presus, Al. Trebuie să gândim mai 
limpede. Pentru el ca şi pentru noi înşine şi pentru taţii 
noştri. 

— Vrei să spui că ea e duşmanul nostru? 

— Nu! Într-adevăr, ar fi mai uşor aşa. 

Inspiră adânc, scoase aerul din plămâni, mai inspiră o 
dată, îl mai scoase o dată, inspiră a treia oară şi-l scoase 
iar. Cu fiecare nouă respiraţie se simţea puţin mai normal, 
puţin mai stăpân pe sine. 

— N-are importanţă. Nu e nimic de spus despre asta pe 
moment. Sfatul tău e bun. Cred că am să merg să faco 
plimbare. Una lungă. 

Bert porni spre calul său, apoi se întoarse. 

— Spune-i că greşeşte. Spune-i asta: chiar dacă are 
dreptate cu aşteptatul, are dreptate din motive greşite, iar 
asta-l face să greşească în toate cele. Ezită. Spune-i ce ți- 
am zis despre uşa iadului. Spune-i că asta-mi zice mie 
intuiţia. Îi spui asta? 

— Da. Nu te apropia de Jonas, Bert. 

Cuthbert urcă în şa. 


— Nu promit nimic. 

— Nu eşti bărbat. 

Alain părea dezolat; în pragul lacrimilor, de fapt. 

— Niciunul dintre noi nu este bărbat. 

— Sper că greşeşti în privinţa asta, zise Cuthbert, 
pentru că ne aşteaptă o muncă de bărbaţi. 

Intoarse calul şi plecă în galop. 


10 


Merse departe pe Drumul Spre Mare, la început 
străduindu-se să nu se gândească la nimic. Descoperise 
că uneori lucruri neaşteptate îţi intrau în cap dacă lăsai 
uşa deschisă. Lucruri folositoare, de cele mai multe ori. 

In acea după-amiază, nu se întâmplă aşa. Confuz, trist 
şi fără nicio idee mai răsărită în minte (sau măcar 
speranţa de a avea vreuna), Bert o luă într-un sfârşit 
înapoi spre Hambry. Străbătu Strada Mare de la un capăt 
la celălalt, fluturând din mână sau vorbind cu oamenii 
care-l salutară. Întâlniseră toţi trei mulţi oameni buni prin 
părţile acelea. Pe unii îi socotea prieteni şi simţea că 
locuitorii de rând din oraş îi adoptaseră - nişte tineri aflaţi 
departe de căminul şi familiile lor. Şi cu cât cunoştea mai 
mulţi şi se vedea mai des cu oamenii aceia, cu atât mai 
puţin îi bănuia Bert că făceau parte din urâtul joc al lui 
Rimer şi Jonas. De ce să fi ales Omul de Bine Hambry-ul, 
dacă nu fiindcă îi oferea o acoperire atât de bună? 

Mulţi locuitori ieşiseră din case în ziua aceea. Piaţa de 
legume fremăta, dughenele erau aglomerate, copiii 
râdeau la un spectacol cu Tandea şi Mandea (Mandea îl 
fugărea în momentul acela pe Tandea şi-l lovea pe 
sărmanul bătrân cu o mătură), iar decoraţiunile de 
Sărbătoarea Secerişului avansau cu mare rapiditate. Şi 
totuşi, Cuthbert simţea puţină bucurie şi nerăbdare, 
gândindu-se la Sărbătoare. Oare fiindcă nu era a lui, 
fiindcă nu era Secerişul din Gilead? Poate... dar în 
principal doar fiindcă avea mintea şi sufletul atât de 


încărcate. Dacă asta însemna să te maturizezi, îşi spunea 
că ar fi preferat să evite experienţa. 

leşi călare din oraş, lăsând oceanul în urmă, mergând 
cu soarele direct în faţă, umbra alungindu-i-se şi mai mult 
în spate. Se gândea că în scurt timp va ieşi de pe Drumul 
Mare şi va trece peste Povârniş, îndreptându-se spre Bar 
K. Dar înainte să poată face asta, îl întâlni pe vechiul său 
prieten Sheemie, care ducea un măgar de căpăstru. 
Sheemie stătea cu capul în pământ, cu umerii lăsaţi, cu 
sombrero-ul său roz pe o rână, cu cizmele pline de praf. 
Lui Cuthbert îi lăsa impresia că venea pe jos taman de la 
capătul pământului. 

— Sheemie! strigă el, anticipând deja surâsul vesel şi 
vorba zglobie a băiatului. Zile lungi şi nopţi uşoare! Ce 
mai fa... 

Sheemie ridică fruntea şi când chipul lui apăru de sub 
borul sombrero-ului. Cuthbert tăcu brusc. Văzu pe dată 
spaima imprimată pe faţa băiatului - obrajii palizi, ochii 
bântuiţi, tremurul gurii. 


11 


Sheemie ar fi putut ajunge la reşedinţa Delgado deja de 
două ore, dacă ar fi vrut, dar mersese cu lentoarea unei 
țestoase, scrisoarea din sânul lui părând să-i apese fiecare 
pas. Era îngrozitor, atât de îngrozitor! Nici nu se putea 
gândi la asta, întrucât mecanismul gândirii sale era 
stricat, zău aşa. 

Cuthbert cobori de pe cal într-o clipită şi dădu fuga la 
Sheemie. Puse mâinile pe umerii băiatului. 

— Care e problema? Spune-i vechiului tău amic. Nu voi 
râde, chiar deloc. 

Auzind vocea blândă a lui Arthur Heath şi văzându-i 
expresia îngrijorată, Sheemie începu să plângă. Porunca 
lui Rhea de a nu vorbi cu nimeni îi zbură imediat din cap. 
Incă  suspinând, povesti tot ce se întâmplase din 
dimineaţa aceea încoace. De două ori Cuthbert trebui să-i 


ceară să vorbească mai încet, iar când Bert îl conduse pe 
băiat la un copac la umbra căruia se aşezară împreună, 
Sheemie reuşi în sfârşit să-i dea ascultare. Cuthbert 
ascultă tot mai neliniştit. La sfârşitul poveştii, Sheemie 
scoase un plic de sub cămaşă. 

Cuthbert rupse sigiliul şi citi ce se afla înăuntru, făcând 
ochii tot mai mari. 


12 


Când Jonas se întoarse binedispus din expediţia sa la 
Bar K, Roy Depape îl aştepta la Popasul Călătorilor. In 
sfârşit sosise un emisar, îl anunţă Depape, iar dispoziţia 
lui Jonas se îmbunătăţi şi mai tare. Doar că Roy nu arăta 
la fel de bucuros cum s-ar fi aşteptat Jonas. Nu era 
bucuros deloc. 

— Individul s-a dus la Faleză, unde presupun că e 
aşteptat, zise Depape. Vrea să te vadă numaidecât. In 
locul tău n-aş zăbovi aici să mănânc - nici măcar un 
pituns. Nici la un pahar n-aş sta. Vei vrea să ai mintea 
limpede când vei discuta cu omul ăsta. 

— Azi eşti generos cu sfaturile, nu-i aşa, Roy? întrebă 
Jonas. 

Vorbi pe un ton sarcastic, dar când Micuţa îi aduse un 
pahar de whisky, îl trimise înapoi şi ceru apă în schimb. 
Roy nu arăta prea bine, decise Jonas. Mult prea palid, 
chiar aşa era bătrânul Roy. lar când Sheb se aşeză la pian 
şi atinse o clapă, Depape sări în direcţia aceea, ducând o 


mână la mânerul pistolului. Interesant. Şi puțin 
neliniştitor. 

— Varsă sacul, fiule: ce te-a făcut să te burzuluieşti 
aşa? 


Roy clătină posac din cap. 

— Nici nu ştiu bine. 

— Cum îl cheamă pe omul ăsta? 

— N-am întrebat şi el nu s-a prezentat. Mi-a arătat însă 
sigulul lui Farson. Ştii tu. Depape cobori puţin glasul. 


Ochiul. 

Jonas ştia, sigur că da. Ura ochiul acela holbat, nu-şi 
putea imagina ce-l apucase pe Farson să-l aleagă. De ce 
nu un pumn îmbrăcat în mănuşă de zale? Două săbii 
încrucişate? Sau o pasăre? Un şoim, de pildă - un şoim ar 
fi fost un sigul bun. Dar ochiul acela... 

— Prea bine, zise el, luând paharul de apă. 

Il unse pe gât mai bine decât ar fi făcut-o whisky-ul, 
asta era sigur - uscat ca iasca îi era gâtul, zău aşa. 

— Restul voi afla singur, bine? 

Când ajunse la uşile batante şi le dădu deoparte, 
Depape îl strigă pe nume. Jonas se întoarse. 

— Pare normal, spuse Depape. 

— Cum adică? 

— Nici nu ştiu. 

Depape părea stânjenit şi mirat... dar şi îndârjit. Ferm 
pe poziţie. 

— Am vorbit doar cinci minute, dar imediat ce mi-au 
căzut ochii pe el am crezut că-i ticălosul ăla bătrân din 
Ritzy - ăla pe care l-am împuşcat. Ceva mai târziu i-am 
aruncat o ocheadă şi mi-am spus: „Pe flăcările iadului, zici 
că-i bătrânul de taică-meu.“ Apoi impresia a dispărut şi 
individul mi s-a părut din nou normal. 

— Şi asta cum vine? 

— O să vezi cu ochii tăi, presupun. Nu ştiu totuşi dac-o 
să-ţi placă de el. 

Jonas rămase cu o aripă a uşii deschisă, căzut pe 
gânduri. 

— Roy, nu e Farson în persoană, nu? Omul de Bine 
deghizat în vreun fel? 

Depape ezită, încruntându-se, apoi clătină din cap. 

— Nu. 

— Eşti sigur? L-am văzut doar o dată, ţine minte, şi nu 
de aproape. 

Li-l arătase Latigo. Asta fusese cu şaisprezece luni în 
urmă, mai mult sau mai puţin. 

— Sunt sigur. Ţi-aminteşti ce mare era? 


Jonas încuviinţă. Farson nu era Lord Perth, dar avea 
aproape doi metri înălţime şi era lat cam cât un dulap sau 
chiar mai bine. 

— Omul ăsta e de-nălţimea lui Clay, sau mai mic. ŞI 
rămâne la fel de înalt indiferent cu cine seamănă. 

Depape pregetă un moment, după care adăugă: 

— Râde ca un mort. Abia am putut îndura să-l aud 
râzând. 

— Cum adică râde ca un mort? 

Roy Depape clătină din cap. 

— Nu ştiu cum să-l descriu altfel. 


13 


Douăzeci de minute mai târziu, Eldred Jonas trecea pe 
sub pancarta pe care scria VENIȚI ÎN PACE şi intra în curtea 
reşedinţei Faleză, neliniştit din cauza faptului că se 
aşteptase la Latigo... şi, dacă Roy nu greşea flagrant, nu 
pe Latigo îl primise. 

Miguel se apropie cu paşi târşâiţi, rânjind în felul lui 
gomos, şi luă frâiele calului lui Jonas. 

— Reconocimiento. 

— Por nada, jefe. 

Jonas intră, o văzu pe Olive Thorin şezând în salonul din 
faţă ca o stafie uitată şi înclină din cap spre ea. Femeia îi 
răspunse cu acelaşi gest şi reuşi să schiţeze un zâmbet 
palid. 

— Sai Jonas, ce bine arăţi. Dacă-l vezi pe Hart... 

— Cer iertare, doamna mea, dar eu pe Cancelar am 
venit să-l văd, o întrerupse Jonas. 

Urcă repede scările spre apartamentul Cancelarului, 
apoi de-a lungul unui hol de piatră îngust, luminat (deşi nu 
prea bine) de lămpi cu gaz. 

Când ajunse la capătul coridorului, ciocăni în uşa 
masivă de stejar şi alamă încastrată în arcada de acolo. 
Pe Rimer nu-l interesau aventurile cu fetişcane precum 
Susan Delgado, însă adora atributele puterii; asta-i ridica 


lui moralul şi nu numai. Jonas ciocăni. 

— Intră, prietene, strigă o voce, dar nu a lui Rimer. 

Fu urmată de un râs piţigăiat care-i încreţi lui Jonas 
carnea pe oase. Râde ca un mort, spusese Roy. 

Jonas împinse uşa şi păşi înăuntru. Lui Rimer îi plăcea 
tămâia nu mai mult decât îi plăceau nurii femeilor, dar 
atunci în cameră ardea tămâie - emana un miros lemnos 
care-l duse pe Jonas cu gândul la curtea din Gilead şi la 
marile recepții din Sala Mare. Lămpile ardeau cu flacără 
mare. Draperiile - catifea purpurie, culoarea regalității, 
preferata absolută a lui Rimer - tremurau aproape 
imperceptibil în bătaia brizei marine care intra pe 
ferestrele deschise. Nu era nici urmă de Rimer. Sau de 
oricine altcineva, la o adică. Era şi un balconaş, însă uşile 
care dădeau spre el erau deschise şi nu se vedea nimeni 
acolo. 

Jonas mai făcu câţiva paşi în încăpere, trăgând cu ochiul 
într-o oglindă cu ramă poleită de pe peretele opus pentru 
a vedea în spatele său fără să întoarcă privirea. Nici acolo 
nu era nimeni. Inainte şi în stânga se afla o masă cu 
tacâmuri aşezate pentru două persoane, dar niciunul 
dintre scaune nu era ocupat. Şi totuşi, cineva îi vorbise. 
Cineva care se afla direct de cealaltă parte a uşii, 
judecând după sunet. Jonas scoase pistolul. 

— Hai să nu, zise vocea care-l poftise să intre. Se auzi 
direct din spatele umărului său stâng. Nu-i nevoie de asta, 
suntem toţi prieteni aici. Toţi de aceeaşi parte, ştii tu. 

Jonas se întoarse pe călcâie, simțindu-se deodată 
bătrân şi lent. Acolo stătea un bărbat de înălţime medie, 
vânjos după cum arăta, cu ochi albaştri luminoşi şi obraji 
rumeni fie datorită sănătăţii bune, fie a vinului bun. 
Buzele lui depărtate, surâzătoare, expuneau dinţi mici 
atât de ascuţiţi, încât probabil erau piliţi - o asemenea 
ascuţime nu putea fi naturală. Purta o robă neagră, 
precum a unui călugăr, cu gluga dată pe spate. Primul 
gând al lui Jonas, acela că individul era chel, fusese greşit, 
observa acum. Părul lui era pur şi simplu atât de scurt 


tuns, încât nu mai era decât un puf. 

— Pune pistolul la loc, îl invită omul în negru. Suntem 
prieteni aici, ţi-am spus - de-a dreptul la cataramă. Vom 
rupe pâine şi vom discuta despre multe lucruri - despre 
boi şi rezervoare de petrol şi dacă Frank Sinatra a fost cu 
adevărat un interpret mai bun ca Der Bingle. 

— Cine? Un ce mai bun? 

— Nu-l ştii şi oricum nu contează. 

Omul în negru se hlizi din nou. Era genul de sunet, îşi 
spuse Jonas, pe care te aştepţi să-l auzi ieşind pe 
geamurile zăbrelite ale unui ospiciu. 

Se întoarse. Se uită în oglindă din nou. De data aceasta 
îl văzu pe omul în negru stând acolo şi zâmbindu-i, în 
carne şi oase. Pe toţi zeii, să fi fost acolo de la început? 

Da, dar tu nu l-ai putut vedea decât când el a fost pregătit 
să fie văzut. Nu ştiu dacă e magician, dar ştiu că-i un om 
aparte. Poate chiar vrăjitorul lui Farson. 

Se întoarse. Omul în rasă continua să zâmbească. Acum 
nu mai avea dinţi ascuţiţi. Insă fuseseră ascuţiţi. Jonas ar fi 
jurat pe orice. 

— Unde-i Rimer? 

— L-am trimis să lucreze cu tânăra sai Delgado la 
catehismele ei de Ziua Secerişului, spuse omul în negru. 

Işi petrecu un braţ, camaradereşte, pe după umerii lui 
Jonas şi începu să-l ducă spre masă. 

— E mai bine să schimbăm palavre singuri, cred. 

Jonas nu voia să-l ofenseze pe omul lui Farson, dar nu 
putea să suporte atingerea acelui braţ. Nu ştia sigur de 
ce, dar era insuportabilă. Pestilenţială. Se scutură de el şi 
se duse la unul dintre scaune, străduindu-se să nu 
tremure. Nu era de mirare că Depape se întorsese de la 
Stânca Suspendată aşa tras la faţă. Chiar nu era de 
mirare. 

În loc să fie ofensat, omul în negru se hlizi din nou. (Da, 
gândi Jonas, chiar că râde ca un mort, exact ca un mort, zău 
aşa.) Preţ de o clipă, Jonas avu impresia că era în aceeaşi 
încăpere cu Fardo, tatăl lui Cort, cel care îl trimisese în 


vest cu atâţia ani în urmă, şi duse iarăşi mâna la pistol. 
Apoi în faţa lui era doar omul în negru, zâmbindu-i într-un 
fel neplăcut de ştiutor, ochii aceia albaştri dansând ca 
două flăcări de lămpi cu gaz. 

— Ai văzut ceva interesant, sai Jonas? 

— Mda, zise Jonas, aşezându-se. Potol. 

Luă o bucată de pâine şi şi-o azvârli în gură. Pâinea i se 
lipi de limba uscată, însă el mestecă cu hotărâre. 

— Cuminte băiat. 

Se aşeză şi celălalt şi turnă vin, umplând întâi paharul 
lui Jonas. 

— Acum, prietene, spune-mi tot ce ai făcut de când au 
sosit cei trei băieţi, şi tot ce ştii, şi tot ce ai plănuit. Te 
sfătuiesc să nu laşi deoparte nimic. 

— Întâi arată-mi sigulul. 

— Desigur. Ce prudent eşti! 

Omul în negru vâri mâna sub robă şi scoase un pătrat 
de metal - argint, bănuia Jonas. Îl aruncă pe masă şi 
acesta zornăi până la farfuria lui Jonas. Pe el era gravat 
ceea ce se aşteptase el - hidosul acela de ochi holbat. 

— Mulţumit? 

Jonas aprobă din cap. 

— Aruncă-mi-l înapoi. 

Jonas se întinse spre el, dar de data aceasta mâna lui, 
destul de sigură de obicei, semăna cu vocea lui spartă, 
nesigură. Işi privi tremurul degetelor un moment, apoi 
lăsă repede mâna pe masă. 

— Nu... nu vreau. 

Nu. Nu voia. Deodată ştiu că dacă avea să-l atingă, 
ochiul gravat în argint se va întoarce... şi se va uita direct 
la el. 

Omul în negru se hlizi şi făcu un gest de chemare cu 
degetele de la mâna dreaptă. Catarama de argint (căci cu 
aşa ceva i se părea lui Jonas că semăna) alunecă spre el... 
şi-i urcă pe mâneca robei. 

— Abracadabra! Bul! Sfârşit! Acum, continuă omul în 
negru, sorbind delicat din vin, dacă am terminat cu 


formalităţile astea obositoare... 

— Incă una, spuse Jonas. Tu-mi ştii numele; aş vrea să-l 
ştiu şi eu pe al tău. 

— Spune-mi Walter, îl pofti omul în negru şi zâmbetul îi 
dispăru brusc de pe buze. Bunul şi bătrânul Walter, eu 
sunt acesta. Acum să vedem unde ne aflăm şi încotro ne 
îndreptăm. Pe scurt, hai să schimbăm palavre. 


14 


Când Cuthbert intră înapoi în dormitor, căzuse deja 
noaptea. Roland şi Alain jucau cărţi. Făcuseră curăţenie şi 
totul arăta aproape ca înainte (graţie terebentinei găsite 
într-un dulap din biroul fostului şef de echipă, chiar şi 
sloganurile scrise pe pereţi erau doar nişte fantome 
rozalii), iar acum erau adânciţi într-un joc de Casa Fuerte, 
sau Cataplasmă, cum i se spunea în partea lor de lume. 
Oricum s-ar fi numit, în esenţă era o versiune pentru doi 
jucători a Fiţi atenţi la mine, jocul de cărţi care era jucat în 
baruri, dormitoare şi-n jurul focurilor de tabără de când 
lumea era tânără. 

Roland ridică imediat privirea, încercând să interpreteze 
temperatura emoţională a lui Bert. Pe dinafară, Roland era 
la fel impasibil ca oricând, ajunsese chiar la remiză cu 
Alain în patru partide diferite, însă pe dinăuntru era 
frământat de durere şi indecizie. Alain îi transmisese ce 
avusese Cuthbert de spus pe când ei doi fuseseră în curte, 
şi erau lucruri teribile de auzit din partea unui prieten, 
chiar şi atunci când le auzeai prin intermediar. Şi totuşi, 
ce-l neliniştea mai tare era ceea ce Bert spusese înainte 
de a pleca: /-ai spus iubire neglijenței tale şi ai făcut din 
iresponsabilitate o virtute. Exista oare chiar şi numai o 
şansă ca el să fi făcut asta? lar şi iar îşi spunea că nu - că 
traseul pe care le ordonase să-l urmeze era greu, dar 
logic, singurul traseu firesc. Strigătele lui Cuthbert izvorau 
doar din mânie, erau rezultatul nervilor... şi al furiei 
fiindcă le fusese răvăşit dormitorul într-un mod atât de 


scandalos. Totuşi... 

Spune-i că are dreptate din motivele greşite, iar asta-l face 
să greşească în toate cele. 

Asta era imposibil. 

Nu? 

Cuthbert surâdea şi era îmbujorat, de parcă ar fi 
galopat tot drumul. Părea tânăr, frumos şi energic. Părea 
fericit, de fapt, aproape ca în zilele lui bune - acel 
Cuthbert capabil să turuie verzi şi uscate unui craniu de 
corb până când îl implora cineva să tacă. 

Roland însă nu avea încredere în ceea ce vedea. Era 
ceva nelalocul lui la zâmbetul acela, culoarea din obrajii 
prietenului său putea fi un semn de furie şi nu de 
înviorare, iar scânteia din ochii lui aducea a febră, în loc 
de umor. Roland nu lăsă nimic să i se citească pe faţă, dar 
inima i se strânse. Sperase că furtuna se va opri de la sine 
în scurt timp, dar nu credea că aşa se întâmplase. Aruncă 
o privire spre Alain şi văzu că şi acesta simţea la fel. 

Cuthbert, se va termina totul în trei săptămâni. De aş putea 
măcar să-ți spun asta. 

Gândul care îi răspunse fu uimitor în simplitatea lui: Şi 
de ce nu poți? 

Îşi dădu seama că nu ştia. De ce păstrase taina? Cu ce 
scop? Fusese într-adevăr orb? Pe toţi zeii, fusese? 

— Salut, Bert, îl întâmpină el, ţi-a prins bine plim... 

— Da, foarte bine, a fost o plimbare foarte plăcută, una 
instructivă. Vino afară. Vreau să-ţi arăt ceva. 

Lui Roland îi plăcea pojghiţa de ilaritate din ochii 
prietenului său din ce în ce mai puţin, însă puse cărţile pe 
masă, cu faţa în jos, în evantai, şi se ridică. 

Alain îl trase de mânecă. 

— Nu! 

Vocea lui era joasă şi plină de panică. 

— Nu vezi cum arată? 

— Văd, spuse Roland. 

Şi simţi că i se strânge inima. 

Pentru prima dată, apropiindu-se de prietenul care nu 


mai arăta ca un prieten, lui Roland îi trecu prin gând că 
luase decizii într-o stare vecină cu beţia. Dar luase măcar 
decizii? Nu mai era sigur. 

— Ce vrei să-mi arăţi, Bert? 

— Ceva minunat, zise Bert şi râse. 

Se simţea ură în acel sunet. Poate chiar crimă. 

— Vei vrea să te uiţi bine la asta. Ştiu că vei vrea. 

— Bert, ce e cu tine? întrebă Alain. 

— Cu mine? Nu e nimic cu mine, Al... sunt fericit ca un 
liliac la răsăritul soarelui, ca o albină pe o floare, ca un 
peşte în ocean. 

Şi întorcându-se pentru a ieşi pe uşă, râse din nou. 

— Nu te duce afară, spuse Alain. Şi-a pierdut minţile. 

— Dacă prietenia noastră s-a rupt, orice şansă de a 
pleca din Mejis teferi şi nevătămaţi este spulberată, spuse 
Roland. Aşa stând lucrurile, prefer să mor de mâna unui 
prieten decât de a unui duşman. 

Şi ieşi. După un moment de ezitare, Alain îl urmă. Pe 
chipul lui se citea cea mai sinceră disperare. 


15 


Luna Vânătoresei plecase şi Luna Demonului nu 
începuse încă să se arate la faţă, însă cerul era spuzit de 
stele, iar acestea aruncau suficientă lumină asupra 
pământului. Calul lui Cuthbert, încă înşeuat, era legat de 
bara de priponire. În spatele lui, curtea colbuită şi pătrată 
strălucea ca o boltă de argint înnegrit. 

— Ce este? întrebă Roland. 

Niciunul dintre ei nu purta arme. Măcar ăsta era un 
lucru bun. 

— Ce vrei să-mi arăţi? 

— E aici. 

Cuthbert se opri la jumătatea distanţei dintre dormitor 
şi rămăşiţele carbonizate ale casei principale. Arătă cu 
mare siguranţă, însă Roland nu reuşi să vadă nimic ieşit 
din comun. Se apropie de Cuthbert şi se uită în jos. 


— Nu văd... 

O lumină puternică - precum a stelelor înmulțită cu o 
mie - îi explodă în cap când pumnul lui Cuthbert îl izbi în 
vârful bărbiei. Era pentru prima dată când Bert îl lovea, cu 
excepţia acelor dăţi când se jucau, iar asta se întâmplase 
când erau foarte mici. Roland nu-şi pierdu cunoştinţa, dar 
îşi pierdu controlul asupra braţelor şi picioarelor. Deşi le 
simţea, parcă s-ar fi aflat într-o altă ţară, zbătându-se 
asemenea membrelor unei păpuşi din cârpe. Căzu pe 
spate. În jurul lui se ridică praful. Ciudat, stelele părură să 
se mişte, să descrie arcuri şi să lase în urma lor dâre 
lăptoase. Auzea un ţiuit puternic în urechi. 

De la mare depărtare îl auzi pe Alain strigând: 

— O, idiotule! Idiotul dracului! 

Printr-un efort incredibil, Roland izbuti să întoarcă 
privirea. Îl văzu pe Alain pornind spre el şi îl văzu pe 
Cuthbert, nemaisurăzând, împingându-l deoparte. 

— Asta-i între noi doi, Al. Tu nu te amesteca. 

— L-ai lovit fără avertizare, ticălosule! 

Alain, încet la mânie, era cuprins acum de o furie pe 
care Cuthbert avea poate să o regrete. 

Trebuie să mă ridic, gândi Roland. Trebuie să intervin între 
ei până când nu se întâmplă ceva şi mai rău. Braţele şi 
picioarele sale începură să înoate fără vlagă în praf. 

— Da... aşa s-a jucat şi el cu noi, spuse Cuthbert. N-am 
făcut decât să-i întorc favoarea. 

Se uită în jos. 

— Asta voiam să-ţi arăt, Roland. Bucata asta de 
pământ. Praful în care zaci acum. Gustă-l bine. Poate o să 
te trezească la realitate. 

Acum furia începea să crească şi în Roland. Simţi 
răceala scurgându-i-se în gânduri, i se împotrivi şi înţelese 
că pierdea. Jonas încetă să mai conteze; rezervoarele de 
la Citgo încetară să mai conteze; conspirația aprovizionării 
pe care o descoperiseră încetă să mai conteze. In scurt 
timp, Afiliaţia şi ka-tet-ul pe care se străduise atât de tare 
să-l menţină unit aveau să înceteze şi ele să mai conteze. 


Amorţeala de suprafaţă îi părăsea picioarele şi el se 
opinti în şezut. Sprijinindu-se cu mâinile în pământ, se uită 
cu calm în sus la Bert cu o expresie serioasă. În ochi îi 
înota lumina stelelor. 

— Te iubesc, Cuthbert, dar mi-au ajuns insubordonarea 
şi accesele tale de invidie. Dacă ar fi să te pedepsesc 
pentru toate, presupun că vei ajunge fărâme, aşa că am 
să te pedepsesc doar fiindcă m-ai lovit fără avertizare. 

— Nu mă îndoiesc că poţi asta, colega, zise Cuthbert, 
apelând fără efort la graiul din Hambry. Da' înainte poate 
vrei să arunci un ochi la asta. 

Aproape cu dispreţ, aruncă spre el o foaie de hârtie 
împăturită, care îl lovi pe Roland în piept şi-i căzu în poală. 

Roland o culese, simțind furia care-l stăpânea începând 
să scadă. 

— Ce e asta? 

— Desfă-o şi vezi. Stelele aruncă destulă lumină ca să 
poţi citi. 

Încet, cu degete împleticite, Roland despături foaia de 
hârtie şi citi ce era scris pe ea. 


Nu Mai E PURĂ! WiLL DEARBORN i-a traS-o ÎN 
ToaTe GăURILE! EŞTI MULŢUMITĂ? 


O reciti. A doua oară îi fu chiar mai greu, întrucât 
mâinile începuseră să-i tremure. Văzu fiecare loc în care 
el şi Susan se întâlniseră - casa plutitoare, coliba, baraca 
- şi acum le văzu într-o lumină nouă, ştiind că şi altcineva 
le văzuse. Şi el care crezuse că erau abili. Câtă încredere 
avuseseră în discreţia şi în secretul lor! Şi totuşi, cineva 
stătuse cu ochii pe ei tot timpul. Susan avusese dreptate. 
Cineva văzuse. 

Am riscat totul. Viaţa ei şi viețile noastre, deopotrivă. 

Spune-i ce ţi-am zis despre uşa iadului. 

Dar şi vocea Susanei: Ka este ca vântul... dacă mă 
iubeşti, atunci iubeşte-mă. 

Şi aşa făcuse, crezând în trufia tinereţii sale că totul va 


fi bine din simplul motiv - da, în adâncul sufletului crezuse 
asta - că e/era el, iar ka trebuia să slujească iubirii sale. 

— Am fost o unealtă, spuse el. 

Vocea îi tremura ca mâinile. 

— Da, într-adevăr, spuse Cuthbert. Asta ai fost. 

Căzu în genunchi în praf, cu faţa la Roland. 

— Acum, dacă vrei să mă loveşti, loveşte-mă. Cât de 
tare vrei şi de câte ori eşti în stare. N-am să ripostez. Am 
făcut tot ce mi-a stat în puteri ca să-ţi reamintesc ce 
responsabilităţi ai. Dacă tu încă eşti cu capul în nori, aşa 
să fie. Oricum însă, eu tot te iubesc. 

Bert puse mâinile pe umerii lui Roland şi sărută scurt 
obrazul prietenului său. 

Roland începu să plângă. Erau în parte lacrimi de 
gratitudine, dar mai mult de un amestec de ruşine şi 
confuzie; exista chiar şi o parte mică şi întunecată din el 
care îl ura pe Cuthbert şi avea să-l urască mereu. Acea 
parte îl ura pe Cuthbert mai mult din cauza sărutului 
decât a pumnului aplicat din senin în maxilarul său; mai 
mult din cauză că-l iertase decât fiindcă îl trezise la 
realitate. 

Se ridică în picioare, încă ţinând scrisoarea într-o mână 
plină de praf, iar cu cealaltă curăţându-se inutil pe obraji 
şi lăsând urme umede pe ei. Când se clătină şi Cuthbert 
întinse o mână să-l echilibreze, Roland îl împinse atât de 
tare, încât Cuthbert însuşi ar fi căzut, dacă Alain nu l-ar fi 
tinut de umeri. 

Apoi, încet, Roland căzu la loc - de data aceasta în faţa 
lui Cuthbert, cu mâinile ridicate şi capul plecat. 

— Roland, nu! strigă Cuthbert. 

— Ba da, zise Roland. Am uitat chipul tatălui meu şi-ţi 
cer iertare. 

— Da, bine, pentru numele zeilor, da! 

Cuthbert părea acum că plânge şi el. 

— Numai... te rog, ridică-te! Mi se rupe sufletul să te 
văd aşa! 

Și mie mi se frânge inima să fiu aşa gândi Roland. Să fiu 


umilit aşa. Dar mi-am făcut-o cu mâna mea, nu? Curtea asta 
întunecată, capul care-mi pulsează şi inima plină de ruşine şi 
teamă. Astea sunt ale mele, le merit cu vârf şi îndesat. 

Îl ajutară să se ridice şi Roland se lăsă ajutat. 

— Ai o stângă zdravănă, Bert, zise el cu o voce care 
aproape trecu drept normală. 

— Doar când se îndreaptă spre cineva care nu ştie ce-l 
aşteaptă, replică Cuthbert. 

— Scrisoarea asta... cum ai dat peste ea? 

Cuthbert îi povesti despre Sheemie, pe care îl chinuia 
propria disperare, aşteptând parcă intervenţia ka-ului... şi, 
în persoana lui Arthur Heath, ka intervenise. 

— De la vrăjitoare, rosti Roland meditativ. Da, dar ea de 
unde ştia? Căci ea nu pleacă niciodată de pe Cos, sau 
aşa mi-a spus Susan. 

— Nu-mi dau seama. Şi nici nu-mi pasă. Ce mă 
interesează în momentul de faţă e să mă asigur că 
Sheemie n-a păţit nimic din cauza a ceea ce mi-a spus şi 
mi-a dat. După asta, mă interesează ca vrăjitoarea aia 
bătrână de Rhea să nu încerce să comunice din nou ceea 
ce a încercat să comunice o dată. 

— Am făcut cel puţin o greşeală teribilă, spuse Roland, 
însă nu socotesc că iubirea mea pentru Susan e o 
greşeală. Asta n-a depins de mine. Şi n-a depins nici de 
ea. Crezi asta? 

— Da, spuse Alain imediat. 

După un moment, aproape fără tragere de inimă, 
Cuthbert spuse şi el: 

— Mda, Roland. 

— Am fost arogant şi prost. Dacă biletul acesta ar fi 
ajuns la mătuşa ei, Susan putea fi trimisă în exil. 

— lar noi diavolului, atârnaţi în ştreang, adăugă 
Cuthbert sec. Deşi ştiu că asta-i o chestiune minoră 
pentru tine în comparaţie cu cealaltă. 

— Şi cu vrăjitoarea? întrebă Alain. Ce facem cu ea? 

Roland schiţă un zâmbet firav şi se întoarse spre nord- 
vest. 


— Rhea, zise el. Orice altceva ar mai fi, sigur e o 
pacoste de primă mână, nu? lar cei de soiul acesta trebuie 
puşi la respect. 

O luă înapoi spre dormitor, păşind apăsat, cu capul în 
pământ. Cuthbert se uită la Alain şi văzu că şi acesta avea 
lacrimi în ochi. Bert întinse mâna. Pentru o clipă, Alain 
doar se uită la ea. Apoi încuviinţă - parcă pentru sine mai 
mult decât pentru Cuthbert - şi i-o strânse. 

— Ai făcut ce a trebuit să faci, zise Alain. La început am 
avut unele îndoieli, dar acum nu le mai am. 

Cuthbert expiră prelung. 

— Şi am procedat aşa cum trebuia să procedez. Dacă 
nu l-aş fi luat pe nepregătite... 

— ... te-ar fi învineţit cu totul. 

— M-ar fi făcut în toate culorile, spuse Cuthbert. Aş fi 
arătat ca un curcubeu. 

— Ba chiar precum Curcubeul Vrăjitorului, completă 
Alain. Într-o infinitate de nuanţe. 

Asta îl făcu pe Cuthbert să râdă. Porniră amândoi spre 
dormitor, unde Roland punea şaua pe calul lui Bert. 

Cuthbert se întoarse într-acolo pentru a da o mână de 
ajutor, dar Alain îl ţinu în spate. 

— Lasă-l singur pentru o vreme, îi spuse. E mai bine 
aşa. 

Merseră mai departe şi când Roland intră, zece minute 
mai târziu, îl găsi pe Cuthbert jucându-i mâna de cărţi. Și 
câştigând. 

— Bert, îl strigă el. 

Cuthbert ridică privirea. 

— Mâine, tu şi cu mine avem o treabă de făcut. Sus pe 
Coos. 

— Vrei să o omorâm? 

Roland căzu pe gânduri şi rămase aşa îndelung. Într-un 
târziu, ridică privirea, muşcându-şi buza. 

— Aşa ar trebui. 

— Mda. Aşa ar trebui. Dar asta vom face? 

— Numai dacă nu avem încotro, presupun. 


Mai târziu avea să regrete amarnic această decizie - 
dacă era într-adevăr o decizie - însă nicio clipă nu avea să 
n-o înţeleagă. În toamna aceea în Mejis, fusese un băiat 
nu mai în vârstă decât Jake Chambers, iar decizia de a 
ucide nu le vine uşor sau normal celor mai mulţi băieţi. 

— Numai dacă nu ne lasă de ales. 

— Poate ar fi mai bine să nu ne lase, spuse Cuthbert. 

Deşi aceasta era o afirmaţie dură de pistolar, chipul lui 
exprima doar îndoială. 

— Da. Poate ar fi mai bine. Puțin probabil, totuşi, nu din 
partea unei persoane viclene ca ea. Pregăteşte-te să te 
trezeşti devreme. 

— Prea bine. Vrei să reluăm jocul? 

— Când mai ai puţin ca să-l faci arşice? Nici poveste. 

Roland trecu pe lângă ei, îndreptându-se spre patul său. 
Acolo, se aşeză cu privirea la mâinile împreunate în poală. 
Poate că se ruga; poate însă că doar medita adânc. 
Cuthbert se uită la el un moment, apoi se întoarse la 
cărţile sale. 


16 


Soarele abia răsărise când Roland şi Cuthbert porniră la 
drum în dimineaţa zilei următoare. Povârnişul, încă 
acoperit de roua dimineţii, parcă ardea cu flăcări 
portocalii în prima lumină a zilei. Respirația lor şi a cailor 
lor scotea abur în aerul rece. Era o dimineaţă pe care 
niciunul dintre ei nu avea s-o uite vreodată. Pentru prima 
dată în viaţa lor porneau la drum cu revolverele în toc; 
pentru prima dată în viaţa lor plecau în lume ca doi 
pistolari. 

Cuthbert nu scoase o vorbă - ştia că dacă ar fi început, 
n-ar fi făcut decât să debiteze obişnuitele sale baliverne - 
iar Roland era tăcut din fire. Doar o singură dată 
dialogară, şi atunci pentru scurt timp. 

— Am spus că am făcut cel puţin o greşeală gravă, îi 
spuse Roland. Una pe care biletul acesta - îşi atinse 


buzunarul de la piept - m-a făcut să o înţeleg. Ştii care e 
greşeala? 

— Nu că o iubeşti - asta nu, zise Cuthbert. Ai spus că 
asta e ka, iar eu spun la fel. 

Era o uşurare să poată spune asta, una cu atât mai 
mare cu cât credea sincer ce spunea. Cuthbert credea 
chiar că ar putea-o accepta pe Susan - nu ca pe iubita 
celui mai bun prieten al său, o fată pe care şi-o dorise el 
însuşi de când o văzuse prima oară, ci ca parte a 
destinului lor comun. 

— Nu, spuse Roland. Nu că o iubesc, ci că am crezut că 
iubirea poate fi separată de toate celelalte. Că aş putea 
duce două vieţi - una cu tine şi Al şi datoria noastră aici, 
una cu ea. Am crezut că iubirea mă poate ridica deasupra 
ka-ului, aşa cum aripile pot purta o pasăre pe deasupra 
tuturor vietăţilor care ar putea-o ucide şi mânca. Inţelegi 
ce spun? 

— Te-a orbit. 

Cuthbert vorbi cu o blândeţe străină tânărului care 
avusese de suferit în ultimele două luni. 

— Da, rosti Roland cu tristeţe. M-a orbit... dar acum 
văd. Hai niţel mai repede, te rog. Vreau să terminăm 
odată treaba asta. 


17 


Merseră pe drumeagul de căruţe desfundat pe care 
venise Susan (o Susan mult mai inocentă întru cele 
lumeşti) cântând „Nesăbuita iubire” sub clarul Lunii 
Sărutărilor. Acolo unde drumeagul se deschidea în curtea 
lui Rhea, se opriră. 

— Minunată privelişte, murmură Roland. De aici poţi 
vedea tot deşertul. 

— Nu acelaşi lucru îl pot spune şi despre priveliştea din 
faţa noastră. 

Asta aşa era. Grădina era plină de legume mutante 
neculese, iar momâia de paie care domnea asupra lor era 


fie o glumă proastă, fie un semn rău. În curte se afla un 
singur copac, care îşi scutura frunzele urâte de toamnă 
asemenea unui vultur bătrân care îşi schimbă penele. 
Dincolo de copac era coliba însăşi - făcută din piatră 
necioplită şi pe acoperiş cu un horn înnegrit de funingine, 
pe care era desenat un semn de deochi într-un galben 
ţipător. În colţul din spate, în spatele unei ferestre 
acoperite de tufişuri, era o stivă de lemne. 

Roland văzuse multe colibe ca aceea - trecuseră toţi 
trei pe lângă destule venind din Gilead - însă niciodată nu- 
i căzuseră ochi pe una care să-i inspire un sentiment atât 
de negativ. Nu zărea nimic anormal şi totuşi avea 
senzaţia, prea puternică pentru a fi negată, unei prezenţe. 
Una care privea şi aştepta. 

Şi Cuthbert o simţea. 

— Chiar trebuie să ne apropiem? înghiţi în sec. Chiar 
trebuie să intrăm? Pentru că... Roland, uşa e deschisă. 
Vezi? 

Vedea. De parcă baborniţa i-ar fi aşteptat. De parcă i-ar 
fi invitat să intre, aşteptându-i să ia împreună un mic 
dejun scârbos. 

— Rămâi aici. 

Roland îl îmboldi pe Rusher să meargă. 

— Ba nu! Vin şi eu! 

— Nu, acoperă-mi spatele. Dacă va trebui să intru, te 
voi striga să vii cu mine... dar dacă va trebui să intru, 
bătrâna care locuieşte aici nu va mai răsufla. Cum 
spuneai, asta ar putea fi numai spre bine. 

Cu fiecare pas mic pe care îl făcea Rusher, acel 
presentiment negativ se adâncea în inima şi mintea lui 
Roland. Locul acela emana o miasmă, un iz ca de carne 
putredă şi roşii stricate. Venea dinspre colibă, bănuia el, 
însă părea totodată că se ridica chiar din pământ. Şi cu 
fiecare pas, tânguitul deşirării părea mai puternic, ca şi 
când atmosfera locului l-ar fi amplificat. 

Susan a venit aici singură şi pe întuneric, îşi spuse el. Pe 
toți zeii, eu nu-s sigur că aş fi putut veni aici pe întuneric nici 


măcar însoțit de prieteni. 

Se opri sub copac, uitându-se pe uşa deschisă, la 
douăzeci de paşi distanţă. Văzu ceea ce putea fi o 
bucătărie; picioarele unei mese, spătarul unui scaun, 
vatra mizerabilă. Nici urmă de stăpâna casei. Dar ea era 
acolo. Roland îi simţea ochii plimbându-i-se pe corp ca 
nişte insecte scârboase. 

N-o pot vedea pentru că şi-a folosit puterile ca să se facă 
străvezie... dar e acolo. 

Şi poate că totuşi o vedea. Aerul tremura într-un fel 
ciudat dincolo de prag, în dreapta uşii, de parcă ar fi fost 
încălzit. Lui Roland i se spusese că poţi vedea pe cineva 
care s-a făcut străveziu întorcând capul şi uitându-te cu 
colţul ochiului. Asta făcu şi el în clipa aceea. 

— Roland? îl strigă Cuthbert din spate. 

— Până acum totul e bine, Bert. 

Aproape că nici nu era atent la cuvintele pe care le 
rostea, întrucât... da! Tremurul acela era clar acum, şi 
aproape că avea forma unei femei. Sigur, putea fi doar 
imaginaţia lui, dar... 

Dar în acel moment, ca şi când ar fi înţeles că îl văzuse, 
tremurul se retrase mai tare între umbre. Roland zări 
mişcarea legănată a tivului unei rochii negre şi vechi. Apoi 
dispăru. 

Nu conta. Nu venise să o vadă, ci doar să-i dea un unic 
avertisment. 

— Rhea! 

Vocea lui avu tonul imperios al unui adult sigur pe sine. 
Două frunze galbene căzură din copac, parcă scuturate de 
glasul lui, şi una ateriză pe părul său negru. Dinspre colibă 
se auzi doar o tăcere grea... apoi chirăitul discordant şi 
zeflemitor al unei pisici. 

— Rhea, fiica nimănui! Ţi-am adus ceva înapoi, femeie! 
Ceva ce trebuie că ai pierdut! 

Scoase din sânul cămăşii plicul împăturit şi-l aruncă pe 
pământul desţelenit. 

— Astăzi ţi-am fost prieten, Rhea... Dacă ăsta ar fi ajuns 


la destinaţie, ai fi plătit cu viaţa. 

Făcu o pauză. Din copac mai căzu o frunză. Aceasta 
ateriză pe coama lui Rusher. 

— Ascultă-mă bine, Rhea, fiica nimănui, şi înţelege-mă 
bine. Am venit aici sub numele de Will Dearborn, dar 
Dearborn nu este numele meu şi Afiliaţia o slujesc. Asta 
nu e tot, reprezint tot ce se află în spatele Afiliaţiei - 
reprezint puterea Albului. Te-ai pus în calea Ka-ului nostru 
şi te avertizez o singură dată: Să nu te mai pui. Ai înţeles? 

Doar tăcerea aceea grea. 

— Să nu te atingi de un singur fir de păr din capul 
băiatului care ţi-a dus misiva veninoasă, altfel vei muri. Să 
nu mai sufli o vorbă nimănui - nici Cordeliei Delgado, nici 
lui Jonas, nici lui Rimer, nici lui Thorin - despre lucrurile 
alea pe care le ştii sau pe care crezi că le ştii, altfel vei 
muri. Vezi-ţi de lucrurile tale şi noi ne vom vedea de ale 
noastre. Dacă nu, te vom reduce pe veci la tăcere. Ai 
înţeles? 

Tot tăcere. Geamuri murdare holbându-se la el ca nişte 
ochi. O adiere de vânt mai stârni o ploaie de frunze în 
jurul său şi făcu momâia de paie să scârţâie oribil pe 
stâlpul ei. Roland se gândi în treacăt la bucătarul Hax, 
răsucindu-se la capătul frânghiei. 

— Ai înţeles? 

Niciun răspuns. Acum nu mai vedea nici măcar un 
tremur pe uşa deschisă. 

— Foarte bine, spuse Roland. Tăcerea înseamnă 
aprobare. 

işi îndemnă calul să se întoarcă. În momentul acela 
ridică puţin capul şi văzu ceva verde mişcându-se 
deasupra lui, printre frunzele galbene. Se auzi un sâsâit 
slab. 

— Roland, păzea! Şarpe! strigă Cuthbert, dar înainte să-i 
iasă al doilea cuvânt din gură, Roland îşi scosese arma. 

Se lăsă pe o parte în şa, ţinându-se cu piciorul stâng 
când Rusher se cabră. Trase trei gloanţe, tunetul uriaşului 
pistol străpungând aerul nemişcat şi apoi întorcându-se 


dintre dealurile din apropiere. Cu fiecare împuşcătură, 
şarpele mai sări puţin în sus, sângele lui împrăştiind 
picături roşii pe fundalul cerului albastru şi al frunzelor 
galbene. Ultimul glonţ îi reteză capul, iar când şarpele 
căzu, ateriză pe pământ în două bucăţi. Dinăuntrul colibei 
se auzi un vaier de durere şi furie atât de crunt, încât lui 
Roland îi îngheţă şira spinării. 

— Ticălosule! urlă o voce de femeie dintre umbre. O, 
jigodie criminală! Prietenul meu! Prietenul meu! 

— Dacă-ţi era prieten, nu trebuia să-l asmuţi asupra 
mea, spuse Roland. Ţine minte, Rhea, fiica nimănui. 

Vocea mai scoase un țipăt şi tăcu. Roland se întoarse la 
Cuthbert, punându-şi pistolul în toc. Bert avea ochii 
căscaţi de uimire. 

— Ce ţintă, Roland! Pe toţi zeii, ce ţintă! 

— Hai să plecăm de aici. 

— Dar încă n-am aflat de unde ştia! 

— Crezi că ne va spune? 

In vocea lui Roland se simţea un tremur uşor. Felul în 
care şarpele ieşise din copac, atacându-l... încă nu-i venea 
să creadă că nu era mort. Slavă zeilor pentru mâna sa, 
care preluase comanda. 

— Am putea-o constrânge să vorbească, zise Cuthbert, 
dar Roland îşi dădea seama după vocea lui că Bert nu 
avea chef de asta. Poate mai târziu, poate după ani de 
bătut drumurile călare, ca un adevărat pistolar, dar în 
clipa aceea nu avea stomac pentru tortură mai mult decât 
avea pentru o crimă cu sânge rece. 

— Chiar dacă am reuşi, n-am putea-o face să spună 
adevărul. Cei de teapa ei mint aşa cum alţii respiră. Dacă 
am convins-o să-şi ţină gura, am făcut destul pe ziua de 
azi. Haide. Locul ăsta îmi dă fiori. 


18 


În timp ce se întorceau spre oraş, Roland spuse: 
— Trebuie să ne întâlnim. 


— Toţi patru. La asta te referi, nu? 

— Da. Vreau să vă spun tuturor ce ştiu şi ce cred. Vreau 
să vă comunic planul meu, atât cât este. Motivul pentru 
care am aşteptat atât. 

— Asta ar fi într-adevăr un lucru bine-venit. 

— Susan ne poate ajuta. 

Roland vorbea parcă pentru sine. Cuthbert fu amuzat să 
vadă că încă mai avea în păr frunza aceea palmată. 

— Era menit ca Susan să ne ajute. Oare de ce n-am 
văzut asta? 

— Pentru că dragostea e oarbă, zise Cuthbert. 

Râse pe înfundate şi-l lovi pe Roland peste umăr. 

— Dragostea este oarbă, bătrâne. 


19 


Când fu sigură că băieţii plecaseră, Rhea se târî pe uşă 
afară şi ieşi în odioasa lumină a soarelui. Se duse 
şontâcăind spre copac şi se prăbuşi în genunchi lângă 
corpul sfârtecat al şarpelui, plângând zgomotos. 

— Ermot, Ermot! plânse ea. Vezi ce s-a ales de tine?! 

Capul căzuse din copac cu fălcile desfăcute şi colții 
dubli încă picurând venin - lichid transparent care 
împrăştia în prisme lumina tot mai puternică a zilei. Ochii 
opaci stăteau holbaţi. II culese pe Ermot de jos, îi sărută 
gura solzoasă, linse ultimul venin de pe colții expuşi, 
văicărindu-se şi plângând tot timpul. 

Apoi luă de jos, cu cealaltă mână, corpul lung şi 
zdrenţuit, gemând la vederea găurilor din pielea lucioasă 
a lui Ermot, la vederea găurilor şi a cărnii roşii sfâşiate de 
dedesubt. De două ori puse capul lângă corp şi rosti 
incantaţii, dar nimic nu se întâmplă. Sigur că nu. Ermot nu 
mai putea fi ajutat de nicio vrajă. Sărmanul Ermot. 

Strânse capul lui la un sân bătrân şi turtit, iar corpul la 
celălalt. După aceea, în timp ce ultimele picături de sânge 
ale şarpelui îi udau corsetul rochiei, se uită în direcţia în 
care plecaseră odioşii aceia de băieţi. 


— O să mi-o plătiţi, şopti ea. Pe toţi zeii care au existat 
vreodată, o să mi-o plătiţi. Când o să vă aşteptaţi mai 
puţin, Rhea o să vi-o plătească şi urletele or să vă spargă 
gâtul. Mă auziţi? Urletele or să vă spargă gâtul! 

Mai rămase un moment îngenuncheată, apoi se ridică şi 
se întoarse şontâcăind spre coliba sa, ţinându-l pe Ermot 
la piept. 


V 
CURCUBEUL VRĂJITORULUI 


1 


Într-o după-amiază, la trei zile după vizita lui Roland şi a 
lui Cuthbert pe Cos, Roy Depape şi Clay Reynolds 
mergeau de-a lungul coridorului de la etajul Popasului 
Călătorilor spre dormitorul spaţios pe care Coral Thorin îl 
avea acolo. Clay ciocăni. Jonas le răspunse să intre, că era 
deschis. 

Primul lucru pe care îl văzu Depape când intră fu sai 
Thorin însăşi, într-un balansoar lângă fereastră. Purta o 
cămaşă de noapte diafană, din mătase albă, şi o bufanda 
roşie pe cap. În poală ţinea materialul de croşetat. 
Depape o privi surprins. Femeia le oferi lui şi lui Reynolds 
un zâmbet enigmatic, spuse „Bună, domnilor” şi se 
întoarse la lucrul său de mână. Afară se auzea răpăit de 
focuri de artificii (tinerii nu puteau aştepta niciodată până 
la ziua cea mare; dacă le stătea capul la pocnitori, musai 
era să le dea foc), nechezatul agitat al unui cal şi râsetele 
aspre ale unor băieţi. 

Depape se întoarse către Reynolds, care ridică din 
umeri şi apoi îşi încrucişă braţele pentru a-şi ţine reverele 
mantalei. În felul acela îşi exprima îndoiala sau 
dezaprobarea sau pe amândouă. 

— Vreo problemă? 

Jonas stătea în cadrul uşii de la baie, îşi ştergea spuma 
de ras de pe faţă cu capătul unui prosop aşezat pe umăr. 
Era gol până la mijloc. Depape îl mai văzuse aşa de multe 
ori, însă cicatricele vechi şi albe, încrucişate, întotdeauna 
îi întorceau puţin stomacul pe dos. 

— Păi... ştiam că vom folosi camera doamnei, nu ştiam 
totuşi că va fi şi doamna de faţă. 


— Este. 

Jonas aruncă prosopul în baie, traversă până la pat şi îşi 
luă cămaşa agăţată pe un stâlp al patului. In spatele lui, 
Coral ridică ochii, aruncă o singură privire lacomă la 
spatele lui gol, după care se întoarse din nou la munca sa. 
Jonas îşi luă cămaşa pe el. 

— Cum stau lucrurile la Citgo, Clay? 

— E linişte. Dar va fi gălăgie dacă unii vagabonaos tineri 
îşi vâră nasul în oală. 

— Câţi sunt acolo şi cum sunt dispuşi? 

— Zece pe timp de zi. Doisprezece noaptea. Eu sau Roy 
suntem prezenţi la fiecare schimb, dar cum spuneam, a 
fost linişte până acum. 

Jonas aprobă din cap, deşi nu era bucuros. Sperase că-i 
va atrage deja pe băieţi la Citgo, aşa cum sperase că-i va 
atrage într-o confruntare vandalizându-le dormitorul şi 
ucigându-le porumbeii. Şi totuşi, aceştia încă stăteau 
ascunşi după Movila lor blestemată. Se simţea ca un om 
pe un câmp cu trei tauri tineri. Avea capa roşie la el, acest 
torero de strânsură, şi o scutura de o luau toţi dracii, şi 
totuşi cei trei toros refuzau să atace. De ce? 

— Cum avansează operaţiunea de mutare? 

— Ca pe apă, spuse Reynolds. Patru rezervoare pe 
noapte, în perechi, în ultimele patru nopţi. Renfrew e 
responsabil, proprietarul fermei Lazy Susan. Mai vrei să 
laşi şase ca momeală? 

— Mdie, făcu Jonas şi se auzi un ciocănit la uşă. 

Depape tresări. 

— E tipul... 

— Nu, îl calmă Jonas. Prietenul nostru în robă neagră a 
ridicat ancora. Se duce poate să le ridice moralul 
soldaţilor Omului de Bine înaintea bătăliei. 

La aceasta, Depape râse ca un câine care latră. Lângă 
fereastră, femeia în cămaşă de noapte se uită la andrelele 
sale şi nu spuse nimic. 

— E deschis! strigă Jonas. 

Cel care păşi înăuntru era îmbrăcat ca un fermier sau 


vaguero - sombrero, poncho şi sandalis - însă era alb la 
faţă şi şuviţa de păr care-i ieşea de sub borul sombrero- 
ului era blondă. Era Latigo. Un dur cu care întotdeauna 
era mai bine să nu glumeşti, dar chiar şi aşa era un 
vizitator de o mie de ori mai bine-venit decât omul în 
negru, cu râsul lui ciudat. 

— Mă bucur să vă văd, domnilor, zise el, intrând şi 
închizând uşa. 

Chipul lui - înnegurat, încruntat - era al unuia care nu s- 
a mai bucurat de ceva de ani mulţi. Poate de la naştere. 

— Jonas? Eşti bine? Merg lucrurile? 

— Sunt şi merg, răspunse Jonas. 

Îi întinse mâna. Latigo o strânse iute, fără sentiment. Nu 
făcu la fel cu Depape sau Reynolds, deşi lui Coral îi aruncă 
o ocheadă. 

— Zile lungi şi nopţi uşoare, doamnă. 

— Fie ca tu să ai de două ori mai multe, sai Latigo, 
spuse ea fără a ridica privirea din poală. 

Latigo se aşeză pe capătul patului, scoase o pungă cu 
tutun de sub poncho şi începu să-şi ruleze o ţigară. 

— Nu stau mult, spuse el. 

Vorbea pe tonurile pripite şi frânte din nordul Lumii 
Dinăuntru, unde - sau aşa auzise Depape - sportul 
principal încă era considerat fututul renilor. Asta dacă erai 
mai împiedicat la fugă decât soră-ta. 

— N-ar fi înţelept. Nu mă potrivesc cu peisajul, dacă e 
să te uiţi atent. 

— Aşa-i, spuse Reynolds, părând amuzat. Nu te 
potriveşti. 

Latigo îl săgetă cu o privire tăioasă, apoi îşi întoarse 
atenţia la Jonas. 

— Majoritatea oamenilor mei sunt campaţi la treizeci de 
roţi de aici, în pădurea de la vest de Canionul Ochet... 
Apropo, ce-i zgomotul ăla nesuferit din canion? Sperie caii. 

— O deşirare, spuse Jonas. 

— Sperie şi oamenii, dacă se apropie prea tare, 
completă Reynolds. Mai bine să nu te apropii, căpitane. 


— Câţi sunteţi? întrebă Jonas. 

— O sută. Şi bine înarmaţi. 

— Aşa s-a spus şi despre oamenii lui Lord Perth. 

— Nu vorbi prostii. 

— Au participat la vreo luptă? 

— La destule ca să ştie cu ce se mănâncă, răspunse 
Latigo şi Jonas ştiu că minţea. 

Farson îşi ţinuse veteranii în văgăunile lor din munţi. 
Acesta era un mic detaşament expediționar din care fără- 
ndoială doar sergenţii erau în stare să-şi folosească 
mădularele şi la altceva decât la golirea vezicii. 

— La Stânca Suspendată am o duzină, păzesc 
rezervoarele pe care le-au adus până acum oamenii tăi, 
spuse Latigo. 

— Mai mult decât suficient, probabil. 

— N-am riscat să vin în oraşul ăsta de rahat ca să discut 
aranjamentele mele cu tine, Jonas. 

— Cer iertăciune, rogu-te, sai, replică Jonas, dar fără 
sinceritate. 

Se aşeză pe podea lângă balansoarul lui Coral şi începu 
să-şi ruleze şi el o ţigară. Femeia puse lucrul de mână 
deoparte şi începu să-l mângâie pe păr. Depape habar nu 
avea ce găsea Eldred aşa fascinant la ea - el însuşi nu 
vedea decât o curvă bătrână cu nas mare şi ţâţe cât nişte 
alune. 

— Cât despre cei trei tinerei, zise Latigo cu aerul unui 
individ care trece direct la subiect. Omul de Bine s-a 
arătat tulburat când a aflat că sunt vizitatori din Lumea 
Dinăuntru în Mejis. lar acum tu-mi spui că nu sunt cei care 
susţin ei că sunt. Deci, ce sunt, de fapt? 

Jonas îşi înlătură mâna lui Coral din păr ca şi când ar fi 
fost o insectă sâcâitoare. Nederanjată, ea se întoarse la 
croşetatul ei. 

— Nu sunt tinerei, ci nişte simpli băieţi, iar dacă venirea 
lor aici se datorează Ka-ului - care ştiu că pe Farson ÎI 
preocupă intens - atunci poate e vorba de ka-ul nostru şi 
nu al Afiliaţiei. 


— Din păcate, va trebui să ne abţinem de la a-l ilumina 
pe Omul de Bine cu aceste concluzii teologice ale tale, 
rosti Latigo. Am adus radiouri, dar sunt fie stricate, fie nu 
acţionează la aşa mare distanţă. Nimeni nu ştie care 
anume. Oricum, eu urăsc toate jucăriile de felul ăsta. Zeii 
îşi râd de ele. Suntem pe cont propriu, prietene. La bine şi 
la rău. 

— Nu-i nevoie ca Farson să-şi facă griji inutile, zise 
Jonas. Omul de Bine vrea ca flăcăianarii ăştia să fie trataţi 
ca o ameninţare la adresa planurilor sale. Presupun că şi 
Walter ţi-a spus acelaşi lucru. 

— Mda. Şi n-am uitat o iotă. Sai Walter e un om de 
neuitat. 

— Da, aprobă Latigo. E indicatorul Omului de Bine. 
Principalul motiv pentru care a venit la tine este ca să-i 
indice pe băieţii ăştia. 

— Şi asta a şi făcut. Roy, spune-i lui sai Latigo despre 
vizita ta la şerif de alaltăieri. 

Depape îşi drese glasul, crispat. 

— Şeriful... Avery... 

— Îl cunosc, un grăsan ca un porc de Pământul Plin, 
chiar aşa, zise Latigo. Zi mai departe. 

— Unul dintre adjuncţii lui Avery le-a dus un mesaj celor 
trei băieţi pe când aceştia numărau cai pe Povârniş. 

— Ce mesaj? 

— Să nu vină în oraş de Ziua Secerişului; să nu vină pe 
Povârniş de Ziua Secerişului; cel mai bine, să stea 
aproape de dormitorul lor în Ziua Secerişului, întrucât 
locuitorilor Baroniei nu le place să vadă străini, nici chiar 
pe cei pe care-i stimează, atunci când îşi ţin festivalurile. 

— Şi ei cum au reacţionat? 

— Au fost de acord imediat să-şi vadă de ale lor de 
Seceriş, spuse Depape. De când au venit se comportă aşa, 
acceptă cu braţele deschise tot ce li se cere. Ei ştiu cum 
stau lucrurile, fără îndoială - nu există un obicei aici 
împotriva străinilor cum nu există în nicio altă parte. De 
fapt, e un lucru normal să-i faci pe străini să participe la 


distracţie, şi sunt sigur că băieţii ştiu asta. Ideea... 

— ... este să-i facem să creadă că plănuim să ne 
mişcăm chiar de Ziua Sărbătorii, da, da, încheie Latigo 
nerăbdător. Ce vreau să ştiu e dacă sunt convinşi de asta? 
Sunteţi în stare să-i prindeţi cu o zi înainte de Seceriş, cum 
aţi promis, sau vor fi pe poziţie, aşteptând? 

Depape şi Reynolds se uitară la Jonas, care se întinse în 
spate şi puse mâna pe coapsa subţire, dar nu 
neinteresantă, a lui Coral. Acum e acum, îşi spuse. Avea 
să răspundă pentru ceea ce spunea mai departe, şi încă 
cum. Dacă avea dreptate, Marii Vânători ai Coşciugului 
urmau să primească mulţumiri şi răsplată... poate şi un 
bonus. Dacă greşea, cel mai probabil aveau să fie aruncaţi 
în ştreang la aşa mare înălţime, încât aveau să fie 
descăpăţânări de laţ. 

— li vom sălta un-doi, ca pe nişte păsări de pe pământ, 
zise Jonas. Acuzaţi de trădare. Trei tinerei, toţi de viţă 
nobilă, în slujba lui John Farson. Şocant. Ce ar putea fi mai 
elocvent pentru zilele sumbre pe care le trăim? 

— Strigi o dată trădare şi lumea se adună? 

Jonas îi oferi lui Latigo un zâmbet glacial. 

— Drept concept, trădarea ar putea să nu fie la 
îndemâna oamenilor de rând, chiar şi atunci când sunt 
beţi şi pileala a fost adusă şi plătită de Asociaţia 
Crescătorilor de Cai. Uciderea însă... mai ales a unui 
preaiubit primar... 

Ochii speriaţi ai lui Depape zburară la sora primarului. 

— Ce tragedie, rosti femeia şi suspină. Suferinţa m-ar 
putea împinge să conduc eu însămi ceata de linşatori. 

Depape îşi spuse că în sfârşit înţelegea atracţia lui 
Eldred: aceea era o femeie cu sânge la fel de rece ca al lui 
Jonas însuşi. 

— Incă o chestiune, spuse Latigo. Un obiect ce-i 
aparţine Omului de Bine v-a fost trimis spre păstrare. Un 
anumit glob de cristal. 

Jonas încuviinţă. 

— Da, într-adevăr. Frumos bibelou. 


— Înţeleg că l-aţi lăsat în grija unei bruja a locului. 

— Da. 

— Trebuie să-l recuperezi. Curând. 

— Nu-l învăţa pe un bătrân cum se soarbe un ou, rosti 
Jonas, puţin ciufut. Aştept întâi ca băieţii să o muşte. 

Reynolds murmură, curios: 

— Tu l-ai văzut, sai Latigo? 

— Nu de aproape, dar am văzut oameni care l-au văzut. 
Latigo făcu o pauză. Unul dintre ei a luat-o razna şi a 
trebuit împuşcat. Singura dată când am mai văzut pe 
cineva într-o asemenea stare a fost acum treizeci de ani, 
la marginea marelui deşert. Era un bordeian care fusese 
muşcat de un coiot turbat. 

— Binecuvântată fie Ţestoasa, bolborosi Reynolds şi îşi 
atinse de trei ori gâtul. 

Era îngrozit de turbare. 

— Nu vei mai binecuvânta nimic dacă intri sub vraja 
Curcubeului Vrăjitorului, rosti Latigo pe un ton sumbru şi 
îşi întoarse atenţia spre Jonas. Să ai şi mai mare grijă când 
îl vei recupera decât atunci când i l-ai dat. Cotoroanţa 
probabil că de acum e subjugată de splendoarea lui. 

— Am de gând să-i trimit pe Rimer şi pe Avery. Avery 
nu-i foarte zdravăn la cap, dar Rimer e băiat isteţ. 

— Mă tem că nu e bine, spuse Latigo. 

— Nu? întrebă Jonas. 

Mâna i se strânse pe piciorul lui Coral şi schiţă un 
zâmbet neplăcut spre Latigo. 

— Poate îi spui şi umilului tăi serv de ce nu e bine? 

Îi răspunse însă Coral: 

— Pentru că, atunci când bucata din Curcubeul 
Vrăjitorului pe care o ţine Rhea va fi recuperată, 
Cancelarul va fi ocupat să-l însoţească pe fratele meu spre 
ultimul lui loc de odihnă. 

— Despre ce vorbeşte ea, Eldred? întrebă Depape. 

— Că şi Rimer va muri, zise Jonas. Incepu să ranjească. 
Încă o crimă odioasă de pus în cârca mucoşilor veniţi să 
spioneze treburile lui John Farson. 


Coral aprobă fericită cu un zâmbet, îşi puse mâinile 
peste mâna lui Jonas, i-o mută mai sus pe coapsă, după 
care se reapucă de croşetat. 


2 


Fata, deşi tânără, era căsătorită. 

Băiatul, deşi frumos, era instabil. 

Fata îl întâlni într-o noapte într-un loc izolat pentru a-i 
spune că aventura lor, aşa dulce cum fusese, trebuia să 
se încheie. El răspunse că nu se va încheia nicicând, că 
aşa era scris în stele. Ea admise că putea fi aşa, dar spuse 
că la un moment dat constelaţiile se schimbaseră. Poate 
că el începu să lăcrimeze. Poate că ea râse - de 
nervozitate, cel mai probabil. Oricare ar fi fost cauza, 
râsul acela se auzi în cel mai nepotrivit moment. El luă o 
piatră de jos şi sfărâmă capul fetei cu ea. Apoi, venindu-şi 
în fire şi dându-şi seama ce făcuse, se aşeză cu spatele 
lipit de stânca de granit, trase căpşorul ei strivit în poală 
şi îşi tăie singur gâtul în timp ce o bufniţă privea dintr-un 
copac din apropiere. Muri acoperindu-i chipul cu sărutări, 
şi când fură găsiţi, buzele lor erau pecetluite cu sângele 
lui și al ei. 

O veche poveste. Fiecare oraş are o versiune a ei. 
Decorul e de obicei ascunzătoarea amorezilor din zonă, 
sau o porţiune izolată pe malul râului, sau cimitirul 
localităţii. Odată ce amănuntele celor ce se întâmplaseră 
cu adevărat au fost deformate destul cât să-i satisfacă pe 
romanticii înveteraţi, apar cântecele. Acestea sunt de 
obicei cântate de virgine fremătând de dor, care nu ştiu 
să strunească o chitară sau mandolină şi nici să păstreze 
linia melodică. In refren apar deseori expresii lacrimogene 
precum: Aoleu şi văleleu, Impreun-au murit, vă spui eu. 

In versiunea din Hambry a acestei povestioare trăsnite 
apar iubiţi pe nume Robert şi Francesca, iar cele povestite 
se întâmplaseră demult, tare demult, înainte ca lumea să 
meargă mai departe. Locul presupusei crime-sinucideri 


era cimitirul din Hambry, piatra cu care fusese sfărâmată 
țeasta Francescăi era o lespede funerară, iar zidul de 
granit de care se sprijinise Robert atunci când îşi retezase 
gâtlejul era mausoleul Thorin. (Puțin probabil să fi existat 
vreun Thorin în Hambry sau Mejis cu cinci generaţii în 
urmă, însă poveştile din popor sunt, în cel mai bun caz, 
nişte simple minciuni puse pe rime.) 

Adevărat sau fals, cimitirul era considerat bântuit de 
fantomele amorezilor, care puteau fi văzuţi (se spunea) 
plimbându-se mână în mână printre pietrele de mormânt, 
plini de sânge şi cu un aer melancolic. Astfel, era rareori 
vizitat la ceas de noapte, ceea ce făcea din el locul 
potrivit unde Roland, Cuthbert, Alain şi Susan să se 
întâlnească. 

Până când avu loc întâlnirea, Roland începuse să se 
simtă tot mai îngrijorat... chiar disperat. Susan era 
problema - sau, mai exact, mătuşa Susanei. Chiar şi fără 
ajutorul otrăvitoarei scrisori a lui Rhea, bănuielile Cordeliei 
legate de Susan şi Roland se transformaseră aproape în 
certitudini. Într-o zi cu mai puţin de o săptămână înaintea 
întâlnirii din cimitir, Cordelia începuse să ţipe la Susan 
aproape îndată ce fata intrase pe uşa casei cu coşul pe 
braţ. 

— Ai fost cu el! Ai fost, fată rea, ţi se citeşte pe toată 
faţa! 

Susan, care în ziua aceea nici nu se apropiase de 
Roland, nu putu decât să se uite mirată la mătuşa ei. 

— Cu cine am fost? 

— O, nu face pe deşteapta cu mine, scumpa mea 
domniţă, oh, atât de tânără şi frumuşică! Nu face pe 
deşteapta, ai grijă! Cine-i cel ce mai că flutură din limbă la 
tine atunci când trece pe lângă uşa noastră? Dearborn, 
uite cine! Dearborn! Dearborn! O spun de o mie de ori! O, 
ruşine să-ţi fie! Uită-te la pantalonii tăi! Verzi de la iarba 
în care v-aţi rostogolit amândoi, zău aşa! Mă miră că nu ți- 
s şi rupţi între picioare! 

Deja, Tuşa Cord aproape urla. Venele de la gât i se 


vedeau ca nişte funii. 

Susan, năucă, se uitase în jos la vechii pantaloni kaki pe 
care îi purta. 

— Tuşică, e vopsea - nu vezi că asta e? Eu şi Chetta ne- 
am ocupat de decoraţiunile pentru Ziua Sărbătorii la Casa 
Primarului. Pe fund m-am murdărit când Hart Thorin - nu 
Dearborn, ci Thorin - s-a dat la mine în magazia în care 
sunt ţinute decoraţiunile şi artificiile. S-a decis că erau 
locul şi timpul potrivite să mai dea o dată din fund. S-a 
urcat pe mine, s-a descărcat iarăşi în pantaloni şi a plecat 
fericit. Fredona, chiar. 

Îşi zbârci nasul, deşi în zilele acelea nu simţea pentru 
Thorin decât, cel mult, un trist dezgust. Teama de el îi 
trecuse. 

Tuşa Cord, între timp, o privise cu ochi înflăcăraţi. 
Pentru prima dată. Susan se întrebă dacă mătuşa ei era 
sănătoasă la cap. 

— Plauzibilă poveste, şopti ea într-un sfârşit. 

Deasupra sprâncenelor se vedeau broboane mici de 
sudoare şi reţelele de vinişoare albastre de la tâmple 
ticăiau ca nişte ceasuri. În ultimele zile, femeia emana 
chiar şi un miros aparte, indiferent dacă se spăla sau nu - 
un iz rânced, acru. 

— Aţi scornit-o împreună, tu şi el, în timp ce stăteaţi 
îmbrăţişaţi după? 

Susan făcuse un pas în faţă, prinsese încheietura 
osoasă a mâinii mătuşii sale şi-i lipise palma de pata de 
pe un genunchi. Cordelia strigă şi încercă să se tragă 
înapoi, dar Susan o ţinu bine. li ridică apoi palma la nas, 
ţinând-o acolo până ce fu sigură că mirosise ce era de fapt 
pe ea. 

— Nu simţi, Tuşică? Vopsea! Am aplicat-o pe hârtia de 
orez pentru lampioanele colorate! 

Încordarea dispăruse încet din încheietura mâinii pe 
care o strângea Susan. Ochii care se uitau într-ai ei îşi 
recăpătară un dram de claritate. 

— Mda, spusese ea până la urmă. Vopsea. Urmă o 


pauză, după care adăugă: De data asta. 

De atunci, Susan întorsese de multe ori capul şi văzuse 
o siluetă îngustă în şolduri venind după ea pe stradă sau 
una dintre multele prietene ale mătuşii sale urmărind-o cu 
ochi bănuitori. Când călărea pe Povârniş, avea mereu 
senzaţia că e privită. De două ori înainte ca ei patru să se 
reunească în cimitir, fusese de acord să-i întâlnească pe 
Roland şi pe prietenii lui. De ambele dăți fusese nevoită 
să-şi încalce promisiunea, a doua oară chiar în ultimul 
moment. Cu acea ocazie, îl văzuse pe fiul cel mare al lui 
Brian Hookey uitându-se la ea cu o intensitate stranie. 
Fusese doar o intuiţie... însă una puternică. 

Ce agrava mai tare lucrurile pentru ea era faptul că-şi 
dorea o întâlnire la fel de tare ca Roland însuşi, şi nu doar 
pentru palavre. Simţea nevoia să-i vadă chipul şi să-i 
strângă mâna în palme. Restul, oricât era de dulce, putea 
să aştepte, dar avea nevoie să-l vadă şi să-l atingă; avea 
nevoie să se asigure că nu era doar un vis ţesut de o fată 
singură şi speriată pentru a-şi aduce alinare. 

În cele din urmă o ajutase Maria - zeii binecuvânteze-o 
pe slujnica micuță, care înţelegea poate mai mult decât ar 
fi putut bănui vreodată Susan. Maria fusese cea care se 
înființase la Cordelia cu un bilet care spunea că Susan 
avea să-şi petreacă noaptea în aripa pentru oaspeţi de la 
Faleză. Biletul era din partea lui Olive Thorin şi, în ciuda 
tuturor bănuielilor ei, Cordelia nu putea crede că era un 
fals. Şi nici nu era. Olive îl scrisese, cu indiferenţă şi fără a 
pune întrebări, la solicitarea Susanei. 

— Ce are nepoata mea? se răstise Cordelia. 

— E obosită, sai. Şi suferă de dolor de garganta. 

— O doare gâtul? Aşa aproape de Ziua Sărbătorii? 
Ridicol! Nu cred! Susan nu se îmbolnăveşte niciodată! 

— Dolor de garganta, repetase Maria, impasibilă cum 
numai o ţărancă poate fi în faţa neîncrederii, şi cu aceasta 
Cordelia fusese mulţumită. 

Maria însăşi nu avea nicio idee ce plănuia Susan, iar 
asta era exact ce îşi dorea Susan. 


Coborâse cu agilitate de la balcon pe cârceii împletiţi ai 
viţei-de-vie care creştea pe peretele nordic al clădirii, 
coborâse cale de aproape cinci metri şi ieşise din curte pe 
uşa slujitorilor. Acolo o aştepta Roland şi, după două 
minute pasionale despre care nu e nevoie să spunem mai 
multe, plecaseră amândoi călare pe Rusher către cimitir, 
unde aşteptau Cuthbert şi Alain, plini de nerăbdare şi 
speranţă. 


3 


Susan se uită întâi la blondul placid cu faţă rotundă, al 
cărui nume nu era Richard Stockworth, ci Alain Johns. Apoi 
la celălalt - cel din partea căruia simţise atâta îndoială 
faţă de ea şi poate chiar furie. Cuthbert Allgood îl chema. 

Stăteau umăr lângă umăr pe o lespede funerară 
prăbuşită şi năpădită de iederă, cu picioarele într-un 
pârâiaş de ceaţă. Susan cobori uşor de pe spinarea lui 
Rusher şi se apropie de ei încet. Băieţii se ridicară în 
picioare. Alain făcu o plecăciune ca în Lumea Dinăuntru, 
cu piciorul în faţă, genunchiul întins, călcâiul înfipt în 
pământ. 

— Doamnă, spuse el. Zile lungi... 

Atunci veni şi celălalt lângă el - subţire şi tuciuriu, cu un 
chip ce ar fi fost atrăgător dacă nu era atât de crispat. 
Ochii lui negri erau de fapt chiar frumoşi. 

— ... şi nopţi uşoare, încheie Cuthbert, imitând 
plecăciunea lui Alain. 

Amândoi semănau atât de bine cu nişte curteni dintr-o 
caricatură de Ziua Sărbătorii, încât Susan râse. Nu se putu 
abtine. După care se înclină înaintea lor adânc, depărtând 
braţele pentru a imita ridicarea tivului rochiei pe care n-o 
purta. 

— Şi fie ca voi să aveţi de două ori mai multe, domnilor. 

Apoi rămaseră pur şi simplu privindu-se unul pe altul, 
trei tineri care nu ştiau prea bine cum să continue. Roland 
nu îi ajută; el şedea călare pe Rusher şi doar se uita cu 


atenţie. 

Susan făcu un pas mic în faţă, nemairâzând acum. Încă 
avea gropiţe la colţurile buzelor, însă în ochi îi apăruse o 
privire îngrijorată. 

— Sper că nu mă urâţi, spuse ea. Aş înţelege dacă ar fi 
aşa - am intervenit în planurile voastre... şi între voi trei - 
dar n-a fost alegerea mea. 

Mâinile îi stăteau nemişcate pe lângă corp. Acum le 
ridică spre Alain şi Cuthbert, cu palmele în sus. 

— II iubesc. 

— Nu te urâm, spuse Alain. Aşa-i, Bert? 

Pentru un moment teribil, Cuthbert rămase tăcut, 
uitându-se peste umărul Susanei, părând să studieze faţa 
palidă a Lunii Demonului. Fata simţi că-i stă inima în loc. 
Apoi privirea lui se întoarse la ea şi îi oferi un zâmbet atât 
de adorabil, încât un gând confuz, dar precis (Dacă l-as fi 
întâlnit pe el primul..., aşa începea), îi trecu prin minte ca o 
cometă. 

— Ce iubeşte Roland iubesc şi eu, spuse Cuthbert. 

Se întinse, îi luă mâinile şi o trase în faţă astfel încât 
fata ajunse să stea între el şi Alain, ca o soră alături de cei 
doi fraţi ai săi. 

— Intrucât suntem prieteni de când purtam scutece şi 
vom continua să fim prieteni până când unul dintre noi va 
părăsi cărarea şi va intra în poiană. 

După care rânji ca un copil. 

— S-ar putea să găsim toţi capătul cărării împreună, la 
felul în care merg lucrurile. 

— Şi asta curând, completă Alain. 

— Nu mă deranjează, încheie Susan Delgado, atât timp 
cât mătuşa mea Cordelia nu vine cu noi ca bonă. 


4 


— Noi suntem Ka-tet, spuse Roland. Suntem o singură 
fiinţă formată din mai mulţi. 
Se uită pe rând la fiecare şi nu văzu în ochii lor nici 


urmă de dezaprobare. Se regrupaseră la mausoleu. 
Scoteau aburi pe gură şi pe nas, respirând. Roland stătea 
pe vine, uitându-se la ceilalţi trei, care şedeau în linie pe o 
bancă de piatră pentru meditaţie, flancată de buchete 
scheletice în vaze de piatră. Pe jos erau împrăştiate petale 
de trandafiri ofiliţi. Cuthbert şi Alain, de o parte şi de 
cealaltă a Susanei, o cuprinseseră cu braţele într-un gest 
aproape inconştient. Din nou Roland se gândi la o soră şi 
doi fraţi protectori. 

— Suntem mai puternici decât înainte, zise Alain. Simt 
asta. 

— Şi eu o simt, rosti Cuthbert şi se uită în jur. Bun loc 
de întâlnire ne-am găsit. Mai ales pentru un ka-tet ca al 
nostru. 

Roland nu zâmbi; replicile spirituale nu erau punctul lui 
forte. 

— Să discutăm despre ce se întâmplă în Hambry, 
propuse el, şi apoi vom vorbi despre viitorul imediat. 

— N-am fost trimişi aici în misiune, să ştii, se adresă 
Alain Susanei. Am fost trimişi de taţii noştri ca să nu fim 
acolo, asta e tot. Roland a trezit duşmănia unui om care, 
cel mai probabil, face parte din suita lui John Farson... 

— „A trezit duşmănia”, cită Cuthbert. Frumos spus. Ţi se 
rostogoleşte pe limbă. Am de gând s-o ţin minte şi să 
folosesc expresia cu fiecare ocazie. 

— Controlează-te, îl admonestă Roland. N-am de gând 
să stau aici toată noaptea. 

— ţi cer iertăciune, o, preamărite, spuse Cuthbert, dar 
ochii i se mişcau zglobii într-un fel care nu trăda pic de 
căinţă. 

— Am venit cu porumbei călători pentru a putea trimite 
şi primi mesaje, continuă Alain, dar cred că aceştia ne-au 
fost daţi doar ca părinţii noştri să se poată asigura că 
suntem bine. 

— Da, spuse Cuthbert. Ce încearcă Alain să spună e că 
am fost luaţi prin surprindere. Eu şi Roland am avut... 
păreri diferite... despre cum să procedăm mai departe. El 


a vrut să aşteptăm. Eu nu. Acum sunt încredinţat că a 
avut dreptate. 

— Dar din motivele greşite, completă Roland pe un ton 
sec. În orice caz, ne-am rezolvat diferendele. 

Susan se uita când la unul, când la celălalt, cu un aer 
destul de alarmat. Până la urmă, privirea îi rămase la 
vânătaia de pe maxilarul lui Roland, în stânga, perfect 
vizibilă chiar şi în lumina slabă care pătrundea prin uşa 
întredeschisă a sepulturei. 

— Le-aţi rezolvat? 

— Nu are importanţă, spuse Roland. Farson pune la cale 
o bătălie, sau poate mai multe, în Munţii Pleşuvi, la nord- 
vest de Gilead. Pentru forţele Afiliaţiei care vor avansa 
spre el, va părea că este prins în cursă. Dacă lucrurile ar fi 
evoluat într-un mod firesc, probabil chiar aşa s-ar fi 
întâmplat. Farson are de gând să-i angajeze în luptă, să-i 
prindă la strânsoare şi să-i distrugă cu armele Oamenilor 
Vechi, pe care le va face să funcţioneze cu petrol de la 
Citgo. Petrolul din rezervoarele pe care le-am văzut noi, 
Susan. 

— Şi unde va fi el rafinat pentru ca Farson să-l poată 
folosi? 

— Într-un loc la vest de aici, de-a lungul drumului, spuse 
Cuthbert. Noi credem că cel mai probabil în Vi Castis. Ai 
auzit de el? E un ţinut minier. 

— Am auzit de el, dar n-am ieşit niciodată din Hambry. 

ÎI privi pe Roland drept în ochi. 

— Cred că asta se va schimba curând. 

— În munţii de acolo au rămas multe maşinării din zilele 
Oamenilor Vechi, urmă Alain. Cele mai multe în râpe şi 
canioane, se spune. Roboţi şi lumini ucigaşe - raze-lame, 
li se spune, pentru că te pot tăia perfect în jumătate dacă 
treci prin ele. Numai zeii ştiu ce altceva mai e acolo. Unele 
sunt indubitabil simple legende, însă nu iese fum fără foc. 
În orice caz, acela pare cel mai probabil loc pentru 
rafinare. 

— Şi apoi vor duce combustibilul acolo unde aşteaptă 


Farson, zise Cuthbert. Nu că partea asta ar conta pentru 
noi; avem destule pe cap aici, în Mejis. 

— Am aşteptat să aflu tot, interveni Roland. Fiecare 
detaliu al planului ăstuia nenorocit. 

— În caz că nu ai observat, prietenul nostru e puţintel 
ambițios, zise Cuthbert şi făcu un semn cu ochiul. 

Roland nu-i dădu atenţie. El se uita spre Canionul 
Ochet. În noaptea aceea, dintr-acolo nu se auzea niciun 
zgomot; vântul îşi schimbase direcţia, cum făcea toamna, 
lăsând oraşul în spate. 

— Dacă reuşim să dăm foc petrolului, restul se va 
rezolva de la sine... şi oricum, petrolul e cel mai important 
lucru. Vreau să-l distrug şi vreau să ne cărăm naibii de 
aici. Toţi patru. 

— Au de gând să acţioneze în Ziua Secerişului, nu-i aşa? 
întrebă Susan. 

— O, da, aşa se pare, răspunse Cuthbert şi râse. 

Fu un sunet amplu, molipsitor - râsul unui copil - şi-n 
timp ce râdea, se clătină înainte şi înapoi şi se ţinu de 
stomac aşa cum ar fi făcut un copil. 

Susan păru nedumerită. 

— Ce? Ce este? 

— Nu pot spune, răspunse el, bufnind. E prea tare 
pentru mine. Aş râde continuu şi Roland se va supăra. 
Spune tu, Al. Povesteşte-i Susanei despre vizita pe care 
ne-a făcut-o adjunctul Dave. 

— A venit la noi la Bar K, spuse Alain, zâmbind şi el. Ne- 
a vorbit ca un unchi. Ne-a spus că locuitorilor din Hambry 
nu le plac străinii la Sărbătorile lor şi că ar fi mai bine să 
rămânem acasă în ziua lunii pline. 

— Asta e o nebunie! 

Susan vorbi cu indignare, aşa cum vorbeşte oricine 
atunci când îşi aude oraşul natal denigrat pe nedrept. 

— Noi îi primim pe străini cu brațele deschise la serbările 
noastre, sincer, şi aşa a fost mereu! Nu suntem o gloată 
de... de sălbatici! 

— Uşor, uşor, făcu Cuthbert, chicotind. Ştim asta, dar 


adjunctul Dave nu ştia că noi ştim, nu-i aşa? El ştie că 
nevastă-sa face cel mai bun ceai alb pe o distanţă de un 
kilometru şi jumătate, dar în afară de asta Dave e cam în 
ceaţă. Şeriful Herk ştie puțin mai mult, aş zice, dar nu 
foarte mult. 

— Încercarea lor de a ne descuraja să participăm 
înseamnă două lucruri, luă Roland cuvântul. Primul e 
acela că au de gând să acţioneze în ziua Sărbătorii 
Secerişului, exact cum ai spus tu, Susan. Al doilea e că se 
cred în stare să fure bunurile lui Farson direct de sub 
nasul nostru. 

— Şi apoi poate să dea vina pe noi, completă Alain. 

Fata se uită curioasă de la unul la celălalt, după care 
spuse: 

— Şi voi ce aţi plănuit, atunci? 

— Să distrugem ce au lăsat la Citgo ca momeală pentru 
noi şi apoi să-i lovim acolo unde se adună laolaltă, rosti 
Roland pe un ton scăzut. Adică la Stânca Suspendată. Cel 
puţin jumătate din rezervoarele pe care vor să le ducă la 
vest deja sunt acolo. Vor avea un detaşament acolo. Până 
la două sute de oameni, poate, deşi cred că vor fi mai 
puţini. Am de gând ca toţi oamenii aceia să moară. 

— Dacă nu mor ei, murim noi, spuse Alain. 

— Cum putem noi patru să ucidem două sute de 
soldaţi? 

— Nu putem. Dar dacă reuşim să dăm foc la unul sau la 
două dintre rezervoarele strânse acolo, credem că va 
avea loc o explozie - poate una uriaşă. Soldaţii care vor 
supravieţui vor fi îngroziţi, iar conducătorii rămaşi în viaţă 
vor fi roşii de furie. Ne vor vedea, pentru că ne vom lăsa 
văzuţi... 

Alain şi Cuthbert îl priveau fără să respire. Prima parte a 
planului fie le fusese povestită, fie o bănuiseră singuri, 
însă partea aceasta era cea pe care Roland o ţinuse până 
atunci doar pentru sine. 

— Şi atunci? întrebă ea, înspăimântată. Şi; atunci? 

— Atunci cred că-i vom putea atrage în Canionul Ochet, 


spuse Roland. Cred că-i putem atrage în deşirare. 


5 


Vorbele acestea fură întâmpinate cu o tăcere absolută. 
Apoi, nu fără respect, Susan spuse: 

— Eşti nebun de legat. 

— Nu, zise Cuthbert cu un aer meditativ. Nu este. Te 
gândeşti la spărtura aceea din peretele canionului, nu-i 
aşa, Roland? Cea dinaintea cotului de pe fundul lui. 

Roland încuviinţă tăcut. 

— Patru oameni s-ar putea căţăra pe acolo fără mari 
probleme. Sus vom pregăti un morman măricel de pietre. 
Destule cât să antreneze în mişcare alte pietre, care să 
cadă peste cei care ar încerca să ne urmărească. 

— Ce oribil! exclamă Susan. 

— E o chestiune de supravieţuire, replică Alain. Dacă li 
se permite să ia petrolul şi să-l folosească, vor ucide toţi 
oamenii Afiliaţiei care se vor afla în bătaia armelor lor. 
Omul de Bine nu ia prizonieri. 

— N-am spus că e greşit, ci doar oribil. 

Păstrară tăcerea un moment, patru copii contemplând 
uciderea a două sute de oameni mari. Doar că nu toţi 
aveau să fie oameni în toată firea; mulţi (poate chiar cei 
mai mulţi) aveau să fie băieţi cam de vârsta lor. 

Într-un sfârşit, ea spuse: 

— Cei care nu vor fi prinşi de alunecarea de pietre vor 
ieşi pur şi simplu din canion pe unde au intrat. 

— Ba n-o vor face. 

Alain văzuse geografia locului şi înţelegea acum 
problema mai bine. Roland aproba din cap, iar pe buzele 
lui se vedea urma unui zâmbet. 

— De ce nu? 

— Crengile din gura canionului. Le vom da foc, nu-i aşa, 
Roland? Şi dacă vânturile vor fi năprasnice în ziua aceea... 
fumul... 

— Îi va împinge până în capăt, aprobă Roland. Până în 


deşirare. 

— Cum vei da foc barajului de crengi? întrebă Susan. 
Ştiu că sunt uscate, dar cu siguranţă nu vei avea timp să 
foloseşti un chibrit cu sulf sau amnarul tău. 

— La asta ne poţi ajuta tu, explică Roland, la fel cum ne 
poţi ajuta să dăm foc rezervoarelor. Nu ne putem bizui să 
aprindem petrolul doar folosindu-ne armele, ştii bine; 
petrolul nerafinat e mult mai puţin volatil decât cred 
oamenii. Şi sper că te va ajuta şi Sheemie. 

— Spune-mi ce vrei. 


6 


Mai discutară aproape douăzeci de minute, perfectând 
planul cu surprinzător de puţine detalii - toţi păreau să 
înţeleagă că dacă plănuiau prea mult şi lucrurile se 
schimbau brusc, puteau rămâne blocaţi. Ka îi împinsese la 
aceasta; cel mai bine poate că era să se bazeze pe ka- şi 
pe propriul lor curaj - ca să-i aducă înapoi. 

Lui Cuthbert nu-i plăcea ideea de a-l implica pe 
Sheemie, dar până la urmă cedă - rolul băiatului avea să 
fie marginal, deşi nu tocmai lipsit de riscuri, iar Roland era 
de acord că-l puteau lua cu ei atunci când aveau să 
părăsească Mejis definitiv. O echipă de cinci era la fel de 
bună ca o echipă de patru, spuse el. 

— Foarte bine, rosti Cuthbert în cele din urmă, după 
care se întoarse spre Susan. Ar trebui să vorbim cu el ori 
tu, ori eu. 

— Vorbesc eu. 

— Asigură-te că înţelege să nu-i sufle lui Coral Thorin 
nici măcar un cuvinţel, o puse Cuthbert în gardă. Şi nu 
doar fiindcă primarul este fratele ei; pur şi simplu n-am 
încredere în târâtura aia. 

— ţi pot da eu un motiv mai bun decât Hart pentru care 
să nu te încrezi în ea, spuse Susan. Mătuşa mea spune că 
s-a amorezat de Eldred Jonas. Sărmana Tuşă Cord! A avut 
cea mai proastă vară din viaţa ei. Şi nici toamna nu va fi 


mai bună, socot. Oamenii o vor numi mătuşa unei 
trădătoare. _ 

— Unii vor şti să înţeleagă, spuse Alain. Intotdeauna 
sunt unii care înţeleg. 

— Poate, dar Tuşa Cordelia e genul de femeie la 
urechile căreia nu ajung niciodată bârfe bune. Şi altele 
nici ea nu răspândeşte. l-a căzut şi ei cu tronc Jonas, dacă- 
ţi vine se crezi. 

Cuthbert rămase mut de uimire. 

— l-a căzut cu tronc Jonas? Pe toţi zeii parşivi! Ca să 
vezi! Păi, dacă oamenii ar fi spânzurați pentru prost-gust 
în dragoste, mătuşa ta ar fi prima la eşafod, nu crezi? 

Susan chicoti, îşi strânse genunchii la piept şi încuviinţă 
din cap. 

— E timpul să plecăm, spuse Roland. Dacă Susan va 
trebui informată despre ceva fără întârziere, vom folosi 
piatra roşie din peretele de la Inimă Verde. 

— Bun, spuse Cuthbert. Să plecăm. Frigul de aici îţi 
intră în oase. 

Roland se ridică şi îşi întinse picioarele amorţite. 

— Important e că s-au decis să ne lase liberi cât timp îşi 
strâng lucrurile şi fug. Asta-i avantajul nostru şi e unul 
bun. lar acum... 

Vocea calmă a lui Alain îl făcu să se oprească. 

— Mai este ceva. Un lucru foarte important. 

Roland se lăsă înapoi pe vine, uitându-se curios la 
prietenul său. 

— Vrăjitoarea. 

Susan tresări, însă Roland scoase doar un singur hohot 
de râs. 

— Ea nu are niciun rol în treaba asta, Al... nu văd cum 
ar putea avea. Nu cred că e implicată în conspirația lui 
Jonas... 

— Nici eu, spuse Alain. 

— ... iar eu şi Cuthbert am convins-o să-şi ţină gura 
despre Susan şi despre mine. Dacă n-o făceam, mătuşa ei 
ar fi pornit deja scandalul. 


— Dar nu înţelegi? întrebă Alain. Adevărata problemă 
nu e cui i-ar fi putut spune Rhea asta. Problema e cuma 
reuşit să afle. 

— E roz, zise Susan dintr-odată. 

Ţinea mâna în păr, atingea cu degetele şuviţele tăiate 
care începuseră să crească la loc. 

— Ce este roz? întrebă Alain. 

— Luna, spuse ea, apoi clătină din cap. Nu ştiu. Nu ştiu 
despre ce vorbesc. N-am minte ca Tandea şi Mandea, 
chiar aşa... Roland? Ce este? Ce te tulbură? 

Roland nu mai stătea pe vine; se prăbuşise în fund pe 
podeaua de piatră presărată cu petale. Arăta ca un om 
care se străduieşte să nu leşine. In afara mausoleului se 
auzi un răpăit osos de frunze căzătoare şi strigătul unui 
caprimulg. 

— Zei atotputernici, rosti el pe voce joasă. Nu se poate. 
Nu poate fi adevărat. 

Ochii lui îi întâlniră pe ai lui Cuthbert. 

Tot umorul se scursese de pe chipul celui din urmă, 
lăsând în urmă o expresie crudă şi serioasă pe care nici 
propria lui mamă n-ar fi recunoscut-o... sau n-ar fi vrut să 
o recunoască. 

— Roz, grăi Cuthbert. Ce interesant - acelaşi cuvânt pe 
care tatăl tău s-a întâmplat să-l pomenească înainte să 
plecăm, Roland, nu-i aşa? Ne-a avertizat în legătură cu cel 
roz. Noi am crezut că era o glumă. Aproape. 

— O! zise Alain, căscând larg ochii. O, futu-i! îi scăpă. 

Îşi dădu seama ce spusese când stătea picior la picior 
cu iubita celui mai bun prieten al său şi îşi acoperi iute 
gura cu mâinile. Obrajii îi ardeau, roşii. 

Susan aproape că nu băgă de seamă. Ea se uita ţintă la 
Roland, tot mai speriată şi mai confuză. 

— Ce? întrebă ea. Ce ştiţi voi? Spune-mi! Spune-mi! 

— Aş vrea să te hipnotizez din nou, cum am făcut în 
ziua aceea în crângul de sălcii, zise Roland. Vreau să o fac 
chiar acum, înainte să mai vorbim despre asta şi să 
acoperim cu nimicuri ceea ce îţi aminteşti. 


În timp ce vorbea, Roland vârâse mâna în buzunar. 
Acum scoase un glonţ, care începu să-i danseze încă o 
dată pe dosul palmei. Ochii ei se duseră numaidecât la el, 
atraşi ca fierul de un magnet. 

— Pot? întrebă el. Cu permisiunea ta, draga mea. 

— Mda, poţi. 

Ochii ei deja se căscau şi căpătau un luciu sticlos. 

— Nu ştiu de ce crezi că de data aceasta va fi altfel, 
dar... 

Se opri din vorbit, ochii săi continuând să urmărească 
dansul glonţului pe mâna lui Roland. Când el îl făcu să 
stea şi îl strânse în pumn, fata închise ochii. Respira uşor 
şi regulat. 

— Pe toţi zeii, a căzut ca o piatră, şopti Cuthbert, uimit. 

— A mai fost hipnotizată înainte. De Rhea, cred. Roland 
tăcu. Apoi: Susan, mă auzi? 

— Mda, Roland, te aud foarte bine. 

— Vreau să mai auzi o voce. 

— A cui? 

Roland îi făcu semn lui Alain să se apropie. Dacă exista 
o persoană capabilă să spargă blocajul din mintea Susanei 
(sau să găsească un mod de a-l ocoli), acela era el. 

— A mea, Susan, rosti Alain, venind alături de Roland. O 
recunoşti? 

Fata surâse cu ochii închişi. 

— Mda, eşti Alain. Richard Stockworth îţi spuneai. 

— Aşa e. 

Băiatul se uită la Roland cu ochi agitaţi, întrebători - Ce 
să o întreb? - dar pentru o clipă Roland nu răspunse. El era 
în două alte locuri, ambele în acelaşi timp, şi auzea două 
voci diferite. 

Susan, lângă pârâul din crângul de sălcii: Mi-a spus: 
„Mda, scumpo, uite aşa. Ce fată cuminte eşti tu“, apoi totul 
roz. 

Tatăl lui, în curtea din spatele Sălii Mari: £ grepfrutul. Şi 
prin asta vreau să spun cel roz. 

Cel roz. 


7 


Caii lor erau înşeuaţi şi încărcaţi; cei trei băieţi stăteau 
înaintea lor, afişând un aer impasibil, însă în forul lor 
interior abia aşteptând să plece. Drumul - şi misterele 
presărate de-a lungul lui - nu ispiteşte pe nimeni cum îi 
ispiteşte pe cei tineri. 

Se aflau în curtea de la est de Sala Mare, nu departe de 
locul unde Roland îl biruise pe Cort, punând toate aceste 
lucruri în mişcare. Era dimineaţa devreme, soarele nu 
răsărise încă, ceața întinzându-se peste câmpiile verzi în 
fuioare cenuşii. La distanţă de aproximativ treizeci de 
paşi, taţii lui Cuthbert şi Alain stăteau de pază cu 
picioarele depărtate şi cu mâinile pe tocurile pistoalelor. 
Era puţin probabil că Marten (care lipsea pe moment din 
palat şi, din câte ştiau toţi, chiar şi din Gilead) va porni 
vreun atac împotriva lor - nu acolo - dar posibilitatea nici 
nu putea fi scoasă din calcul. 

Astfel, doar tatăl lui Roland le vorbi în timp ce ei urcau 
în şa pentru a-şi începe drumul spre est, către Mejis şi 
Arcul Extern. 

— Un ultim lucru, spuse el pe când băieţii potriveau 
chingile şeilor. Mă îndoiesc că veţi vedea ceva ce să ne 
intereseze - nu în Mejis - dar trebuie să vă previn să fiţi 
mereu cu ochii în patru la o culoare a curcubeului. Mă 
refer la Curcubeul Vrăjitorului. 

Râse în barbă şi continuă: 

— E grepfrutul. Şi prin asta vreau să spun cel roz. 

— Curcubeul Vrăjitorului e doar un basm, spuse 
Cuthbert, zâmbind ca răspuns la zâmbetul lui Steve. 

Apoi - poate văzuse ceva în ochii lui Steven Deschain - 
zâmbetul lui Cuthbert şovăi. 

— Nu-i aşa? 

— Nu toate poveştile vechi sunt adevărate, dar cred că 
aceea a Curcubeului lui Maerlyn este adevărată, răspunse 
Steve. Se spune că odinioară au existat treisprezece 
globuri de cristal în el - câte unul pentru fiecare dintre cei 


Doisprezece Gardieni şi unul reprezentând punctul de 
întâlnire a Grinzilor. 

— Unul pentru Turn, rosti Roland cu voce joasă, 
simţindu-şi pielea de găină. Unul pentru Turnul întunecat. 

— Mda, i se spunea Treisprezece pe când eram eu copil. 
Uneori depănam poveşti despre globul negru de cristal în 
jurul focului şi ne speriam îngrozitor... dacă nu ne 
prindeau taţii noştri. Tatăl meu spunea că nu e înţelept să 
vorbeşti despre Treisprezece, căci acesta şi-ar putea auzi 
numele şi s-ar putea rostogoli spre tine. Insă Treisprezece 
Negru nu are importanţă pentru voi trei... nu acum, cel 
puţin. Nu, voi trebuie să fiţi atenţi la cel roz. Grepfrutul lui 
Maerlyn. 

Imposibil de spus cât de serios vorbea... sau dacă nu 
vorbea deloc serios. 

— Dacă celelalte globuri din Curcubeul Vrăjitorului au 
existat, majoritatea sunt sparte acum. Lucrurile de felul 
acesta nu stau niciodată mult timp într-un singur loc sau 
în mâinile unei singure persoane, ştiţi, şi chiar cristalul 
fermecat se poate sparge. Totuşi, se poate ca trei sau 
patru arcuri ale Curcubeului să se mai rostogolească încă 
pe lumea asta tristă a noastră. Cel albastru, aproape 
sigur. Acum mai puţin de cincizeci de ani se afla în 
posesia unui trib de mutanţi leneşi din deşert - Purceii 
Totali, îşi spuneau ei - deşi de atunci i s-a pierdut din nou 
urma. Despre cel verde şi cel portocaliu se spunea că ar fi 
în Lud şi, respectiv, Dis. Şi, în fine, se mai zvoneşte despre 
cel roz. 

— La ce folosesc ele, mai exact? întrebă Roland. La ce 
sunt bune? 

— La văzut. Unele culori ale Curcubeului Vrăjitorului se 
spune că privesc în viitor. Altele privesc în alte lumi - 
acelea unde locuiesc demonii, acelea unde se presupune 
că s-au dus Oamenii Vechi atunci când au părăsit lumea 
noastră. Ele pot totodată să arate locul uşilor secrete care 
asigură trecerea în lumi. Alte culori, se spune, pot privi 
departe în lumea noastră şi pot vedea lucruri pe care 


oamenii ar prefera să le treacă sub tăcere. Nu văd 
niciodată binele, ci doar răul. Cât din toate acestea este 
adevărat şi cât e mit nimeni nu ştie cu certitudine. 

Se uită la ei, zâmbetul ştergându-i-se de pe chip. 

— Ştim însă un lucru: se spune că John Farson are un 
talisman, ceva ce străluceşte în cortul său noaptea 
târziu... uneori înaintea bătăliilor, alteori înaintea unor 
mişcări mari de trupe şi cai, uneori înaintea anunţării 
deciziilor importante. Şi străluceşte roz. 

— Poate are o lumină electrică şi pune o eşarfă roz 
peste ea când se roagă, sugeră Cuthbert. 

Se uită în jur la prietenii săi, puţin cam defensiv. 

— Nu glumesc; sunt oameni care fac asta. 

— Tot ce se poate, grăi tatăl lui Roland. Poate doar asta 
este, sau ceva asemănător. Dar poate e mult mai mult de 
atât. Tot ce pot spune din ceea ce ştiu e că ne înfrânge 
mereu, ne scapă mereu şi îşi face mereu apariţia unde te 
aştepţi mai puţin. Dacă magia e în el şi nu în vreun 
talisman pe care îl deţine, atunci zeii să ajute Afiliaţia. 

— Vom fi cu ochii în patru, dacă asta vrei, spuse Roland, 
dar Farson e la nord sau vest. Noi mergem la est. 

De parcă tatăl lui n-ar fi ştiut asta. 

— Dacă e un arc al Curcubeului, replică Steve, ar putea 
fi oriunde - estul sau sudul sunt la fel de probabile ca 
vestul. Vedeţi voi, nu-l poate ţine cu el tot timpul. Oricât 
de tare i-ar uşura mintea şi sufletul. Nimeni nu poate. 

— De ce? i 

— Pentru că sunt vii şi înfometate, zise Steven. Incepi 
folosindu-te de ele şi sfârşeşti fiind folosit de ele. Dacă 
Farson are o bucată de Curcubeu, probabil că o trimite de 
la el şi o cheamă înapoi atunci când are nevoie de ea. El 
înţelege riscul de a-l pierde, dar în acelaşi timp înţelege 
riscul de a-l ţine prea mult timp la el. 

Exista o întrebare pe care ceilalţi doi, constrânşi de 
politeţe, n-o puteau pune. Roland putea şi o făcu: 

— Vorbeşti serios despre asta, tată? Nu ne iei doar 
peste picior, nu-i aşa? 


— Vă trimit de acasă la o vârstă la care mulţi băieţi încă 
nu pot dormi bine dacă mama nu-i sărută de noapte bună, 
spuse Steven. Mă aştept să vă revăd pe toţi trei teferi şi 
nevătămaţi - Mejis e un loc minunat şi liniştit, sau aşa era 
în copilăria mea - dar nu pot fi sigur de asta. La felul în 
care sunt lucrurile în zilele astea, nimeni nu poate fi sigur 
de nimic. Nu v-aş putea trimite de lângă mine cu o glumă 
şi un hohot de râs. Mă surprinde că crezi asta. 

— lartă-mă, rogu-te, spuse Roland. 

Intre el şi tatăl lui se lăsase o pace fragilă pe care 
Roland nu voia să o rupă. Totuşi, ardea de nerăbdare să 
plece la drum. Rusher nu avea stare sub el, parcă 
aprobându-l. 

— Nu mă aştept ca voi să vedeţi globul lui Maerlyn... în 
acelaşi timp nu mă aşteptam nici să vă văd plecând la 
paisprezece ani cu revolvere înfăşurate în păturile de 
dormit. Aici e mâna Ka-ului, iar atunci când ka-ul 
acţionează, orice e posibil. 

Incet, foarte încet, Steven îşi dădu jos pălăria, păşi în 
spate şi se înclină în faţa lor. 

— Mergeţi în pace, băieţi. Şi întoarceţi-vă sănătoşi. 

— Zile lungi şi nopţi uşoare, sai, spuse Alain. 

— Noroc bun, spuse Cuthbert. 

— Te iubesc, spuse Roland. 

Steven încuviinţă. 

— Mulţam-sai, şi eu te iubesc. Aveţi binecuvântarea 
mea, băieţi. 

Spuse aceste ultime cuvinte cu voce tare, iar ceilalţi doi 
bărbaţi - Robert Allgood şi Christopher Johns, căruia i se 
spunea Înflăcăratul Chris în zilele năbădăioasei sale 
tinereţii - îşi oferiră şi ei binecuvântarea. 

Astfel, cei trei băieţi porniră spre Drumul Mare, în timp 
ce vara se întindea în toate direcţiile, liniştită ca un 
suspin. Roland ridică ochii spre cer şi văzu ceva care Îl 
făcu să uite complet de Curcubeul Vrăjitorului. Era mama 
lui, aplecată pe fereastra dormitorului ei: ovalul chipului 
său era înconjurat de piatra gri fără vârstă a aripii de vest 


a castelului. Pe obraji îi şiroiau lacrimile, dar zâmbea şi 
ridică o mână într-un gest larg de rămas-bun. Dintre toţi 
trei, doar Roland o văzu. 

Şi nu-i răspunse la salut. 


— Roland! 

Un cot îl lovi în coaste destul de tare încât să risipească 
aceste amintiri, aşa puternice cum erau, şi să-l aducă 
înapoi în prezent. Era Cuthbert. 

— Fă ceva, dacă vrei să faci! Scoate-ne din cavoul ăsta 
înainte să tremur de să-mi cadă pielea de pe oase! 

Roland îşi apropie buzele de urechea lui Alain. 

— Fii pregătit să mă ajuţi. 

Alain aprobă din cap. 

Roland se întoarse la Susan. 

— După prima dată când am fost împreună, tu te-ai dus 
la pârâul din crâng. 

— Mda. 

— Ţi-ai tăiat câteva şuviţe de păr. 

— Mda. Aceeaşi voce visătoare. Aşa am făcut. 

— ŢI l-ai fi tăiat pe tot? 

— Mda, până la ultima şuviţă. 

— Ştii cine ţi-a spus să-l tai? 

O pauză lungă. Roland era gata să se întoarcă spre 
Alain, când fata spuse: 

— Rhea. 

Şi o nouă pauză. 

— A vrut să-mi spurce corpul. 

— Da, dar ce s-a întâmplat mai târziu? Ce s-a întâmplat 
pe când stăteai în pragul uşii? 

— O, şi s-a mai întâmplat ceva înainte. 

— Ce? 

— l-am adus lemne, spuse ea şi tăcu. 

Roland se uită la Cuthbert, care ridică din umeri. Alain 
depărtă braţele. Roland se gândi să-i ceară acestuia din 


urmă să facă un pas în faţă, dar socoti că nu era încă 
momentul. 

— Lasă lemnele acum, spuse el, sau tot ce a fost 
înainte. Vom vorbi despre asta mai târziu, poate, nu 
acum. Ce s-a întâmplat când te pregăteai să pleci? Ce ţi-a 
spus vrăjitoarea despre păr? 

— Mi-a şoptit în ureche. Şi avea un lisus-Omul. 

— Ce ţi-a şoptit? 

— Nu ştiu. Partea asta e roz. 

Acum era momentul. Roland înclină din cap spre Alain, 
care îşi muşcă buza şi păşi în faţă. Părea speriat, dar când 
luă mâinile Susanei în mâinile sale şi îi vorbi, vocea lui era 
calmă şi liniştitoare. 

— Susan? Sunt Alain Johns. Mă cunoşti? 

— Mda... Richard Stockworth îţi spuneai. 

— Ce ţi-a şoptit Rhea la ureche? 

O încruntare, vagă precum o umbră într-o zi mohorâtă, 
îi încreţi fruntea. 

— Nu pot să văd. E roz. 

— Nu e nevoie să vezi, spuse Alain. Nu să vezi vrem noi 
acum. Închide ochii, ca să nu mai vezi deloc. 

— Dar sunt închişi, zise ea, puţin bosumflată. 

E speriată, gândi Roland. Simţi dorinţa de a-i spune lui 
Alain să se oprească, să o trezească, dar şi-o înfrână. 

— Cei lăuntrici, spuse Alain. Cei care se uită dinăuntrul 
amintirii. Închide-i pe aceia, Susan. Închide-i, pentru 
numele tatălui tău, şi spune-mi nu ce vezi. Ci ce auzi. 
Spune-mi ce a spus vrăjitoarea. 

Pe neaşteptate, cu un aer înfiorător, fata deschise ochii 
în clipa în care închise ochii minţii. Se uită ţintă la şi prin 
Roland, cu ochii unei statui străvechi. Roland îşi reprimă 
un strigăt. 

— Era în cadrul uşii, Susan? întrebă Alain. 

— Mda. Amândouă eram. 

— Fii iar acolo. 

— Maa 

O voce din vis. Pierită, dar clară. 


— Chiar şi cu ochii închişi pot să văd lumina lunii. E 
mare ca un grepfrut. 

E grepfrutul, îşi spuse Roland. Şi prin asta vreau să spun 
că e cel roz. 

— Şi ce auzi? Ce spune ea? 

— Nu, eu spun. 

Vocea uşor capricioasă a unei fetiţe. 

— La început spun eu, Alain. Spun: „Am terminat ce 
aveam de făcut?“ şi ea spune „Poate ar mai fi un 
lucruşor”, şi apoi... apoi... 

Alain o strânse uşor de mâini, folosind forţa pe care o 
deţinea, hipersensibilitatea, trimiţând-o în ea. Fata încercă 
fără mare efort de voinţă să se ferească, dar el nu o lăsă. 

— Apoi ce? Ce a urmat? 

— Are o medalie mică de argint. 

— Da? 

— Se apleacă spre mine şi mă întreabă dacă o aud. 
Simt mirosul respirației ei. Pute a usturoi. Şi a alte lucruri, 
chiar mai rele. 

Susan se strâmbă, dezgustată. 

— li spun că o aud. Acum pot să văd. Văd medalia pe 
care o are. 

— Foarte bine, Susan, rosti Alain. Ce altceva mai vezi? 

— Rhea. Arată ca un craniu în lumina lunii. Un craniu cu 
păr. 

— Pe toţi zeii, murmură Cuthbert şi îşi încrucişă braţele 
pe piept. 

— Spune că trebuie să ascult. Eu spun că voi asculta. 
Spune că trebuie să mă supun. Eu spun că mă voi supune. 
Ea spune: „Mda, scumpo, uite aşa, ce fată cuminte eşti 
tu.“ Mă mângâie pe păr. Continuu. 

Ca prin vis, Susan ridică o mână nesigură, palidă în 
umbrele criptei, spre părul său blond. 

— Şi apoi spune că trebuie să fac ceva când se va sfârşi 
cu virginitatea mea. „Aşteaptă”, spune ea, „până ce va 
adormi lângă tine, apoi taie-ţi părul din cap. Până la 
ultima şuviţă. Până chiar la scalp.” 


Băieţii o priviră tot mai îngroziţi pe măsură ce vocea ei 
deveni vocea lui 

Rhea - ritmurile unduitoare şi mârâite ale bătrânei de 
pe Cöos. Chiar şi faţa - cu excepţia ochilor reci, visători - 
devenise faţa unei cotoroanţe. 

— „Taie-l tot, fată, fiecare şuviţă de otreapă, mada, şi 
întoarce-te la el cheală cum te-a făcut maică-ta! Să 
vedem cum o să-i placă atunci de tine!” y 

Tăcu brusc. Alain întoarse obrazul palid spre Roland. li 
tremurau buzele, însă tot nu dădea drumul mâinilor fetei. 

— De ce e roz luna? întrebă Roland. De e ce roz luna 
când încerci să-ţi aminteşti? 

— E din cauza splendorii ei. 

Susan părea aproape surprinsă, aproape veselă. 
Încrezătoare. 

— Îl ţine sub pat, chiar aşa. Nu ştie că l-am văzut. 

— Eşti sigură? 

— Mda, zise Susan, apoi adăugă simplu: M-ar fi ucis 
dacă ştia. 

Chicoti, şocându-i pe toţi. 

— Rhea are luna într-o cutie sub pat. 

Rosti aceste cuvinte ca o fetiţă care se răsfaţă. 

— O lună roz, zise Roland. 

— Mda. 

— Sub patul ei. 

— Mda. 

De data aceasta chiar îşi eliberă mâinile din palmele lui 
Alain. Descrise un cerc cu ele în aer şi, vorbind în sus spre 
el, o înspăimântătoare expresie de lăcomie îi străbătu 
chipul ca un junghi. 

— Mi-ar plăcea să o am, Roland. Zău aşa. Adorabila 
lună! Am văzut-o când m-a trimis după lemne. Pe geam. 
Părea... tânără. Apoi, din nou: Mi-ar plăcea să am şi eu un 
lucru ca acela. 

— Ba nu... nuţi-ar plăcea. Şi e sub patul ei? 

— Mda, într-un loc magic pe care îl face cuvrăji. 

— Are o bucată din Curcubeul lui Maerlyn, zise Cuthbert 


cu mirare în glas. Cotoroanţa are lucrul cu privire la care 
care ne-a pus în gardă tatăl tău - nu-i de mirare că ştie 
atâtea câte ştie! 

— Mai avem nevoie de ceva? întrebă Alain. | s-au răcit 
foarte tare mâinile. Nu-mi place să o ţin aşa adânc în 
transă. S-a descurcat bine, dar... 

— Cred că am terminat. 

— Să-i spun să uite? 

Roland clătină imediat din cap - erau Kka-tet, la bine sau 
la rău. Atinse degetele fetei şi da, erau reci. 

— Susan? 

— Mda, dragul meu. 

— Am să spun o poezioară. Când termin, îţi vei aminti 
totul, cum ai făcut înainte. Bine? 

Fata zâmbi şi închise ochii. 

— Pasăre şi urs, iepure şi peşte... 

Surâzând, Roland încheie: 

— Dă-i iubirea mea celei ce mă iubeşte. 

Susan deschise ochii. Şi zâmbi. 

— Tu, spuse ea din nou şi îl sărută. Tot tu, Roland. Tot 
tu, iubirea mea. 

Neputându-se împotrivi, Roland o cuprinse în braţe. 

Cuthbert îşi feri privirea. Alain lăsă ochii în jos, spre 
cizmele sale, şi îşi drese glasul. 


9 


Pe când se întorceau spre Faleză, Susan cu braţele pe 
după mijlocul lui Roland, fata întrebă: 

— Vrei să-i iei globul de cristal? 

— Mai bine să-l lăsăm unde este, pentru moment. l-a 
fost încredinţat spre păstrare de Jonas, din partea lui 
Farson, nu am niciun dubiu. Urmează să fie trimis la vest 
cu restul lucrurilor de aici; nici în privinţa asta nu am 
vreun dubiu. Ne vom ocupa de el atunci când ne vom 
ocupa de rezervoare şi de oamenii lui Farson. 

— Vrei să-l iei cu noi? 


— Să-l iau sau să-l sparg. Presupun că ar trebui să i-l 
duc tatei, dar asta comportă unele riscuri. Va trebui să 
avem grijă. E o splendoare puternică. 

— Şi dacă baborniţa ne vede planurile? Dacă îl 
avertizează pe Jonas sau pe Kimba Rimer? 

— Dacă nu ne vede venind să-i luăm nepreţuita jucărie, 
nu cred că planurilor noastre le dă mai multă atenţie. 
Cred că i-am băgat spaima în oase, iar dacă globul într- 
adevăr a subjugat-o, acum probabil că nu vrea decât să se 
uite în el. 

— Şi să-l păstreze. Va mai vrea şi asta. 

— Mda. 

Rusher mergea pe o cărare care străbătea pădurea de 
pe faleza dinspre mare. Printre ramurile desfrunzite 
întrezăreau peretele cenuşiu şi îmbrăcat în iederă care 
înconjura Casa Primarului şi auzeau vuietul ritmic al 
valurilor care se spărgeau jos, pe pietre. 

— Poţi intra în siguranţă, Susan? 

— Nu te teme. 

— Şi ştii ce aveţi de făcut tu şi Sheemie? 

— Mda. Mă simt mai bine decât m-am simţit de mult 
timp. Am impresia că în sfârşit mi s-a ridicat o umbră 
veche de pe minte. 

— Dacă e aşa, lui Alain trebuie să-i mulţumeşti. Singur 
n-aş fi reuşit. 

— Are ceva magic în mâini. 

— Da. 

Ajunseseră la intrarea servitorilor. Susan cobori din şa 
cu o uşurinţă fluidă. Cobori şi el şi rămase lângă ea 
ţinând-o cu un braţ pe după mijloc. Fata se uita în sus la 
lună. 

— Uite, s-a împlinit destul cât să poţi vedea începutul 
feţei Demonului. O vezi? 

Un nas ascuţit, un rânjet de craniu. Nu avea ochi încă, 
dar da, o vedea. 

— Mă îngrozea când eram mică. 

Susan şoptea acum, atentă la casa dindărătul zidului. 


— Trăgeam oblonul când Luna Demonului era plină. Mă 
temeam că dacă mă vedea, avea să se întindă după mine 
şi să mă tragă sus la ea şi să mă mănânce. 

Îi tremurau buzele. 

— Copiii sunt naivi, nu? 

— Uneori. 

In copilărie, lui nu îi fusese teamă de Luna Demonului, 
însă de aceasta îi era teamă. Viitorul părea atât de 
întunecat, iar drumul prin lumină atât de îngust. 

— Te iubesc, Susan. Din toată inima. 

— Ştiu. Şi eu te iubesc pe tine. 

Îl sărută pe gură cu buzele-i gingaşe deschise. Îi puse 
mâna pe sân un moment, apoi îi sărută palma caldă. Elo 
îmbrăţişă din nou şi ea se uită pe după el la luna în 
creştere. 

— O săptămână până la Seceriş, spuse ea. Fin de ano, 
cum îi spun vaqueros şi labradoros. Aşa i se spune şi în ţara 
ta? 

— Pe aproape, zise Roland. Noi spunem că e închiderea 
anului. Femeile se plimbă împărțind conserve şi sărutări. 

Fata râse uşor la umărul lui. 

— Poate că totuşi lucrurile nu mi se vor părea atât de 
diferite. 

— Tu trebuie să-ţi păstrezi toate sărutările cele mai 
bune pentru mine. 

— Aşa voi face. 

— Orice se va întâmpla, vom fi împreună, rosti el, dar 
deasupra lor Luna Demonului rânjea în bezna înstelată de 
peste Marea Limpede, ca şi când ar fi ştiut o altă faţă a 
viitorului. 


VI 
ÎNCHIDEREA ANULUI 


1 


Şi astfel vine în Mejis fin de ano, cunoscut în centrul 
Lumii de Mijloc ca închiderea anului. Vine aşa cum a făcut- 
o de o mie de ori înainte... sau de zece mii de ori, sau de o 
sută de mii de ori. Nimeni nu poate spune cu precizie; 
lumea a mers mai departe şi timpul s-a schimbat în chip 
ciudat. In Mejis este o vorbă care spune: „Timpul este un 
chip pe apă.“ 

Pe ogoare, ultimii cartofi sunt culeşi de bărbaţi şi femei 
care poartă mănuşi şi poncho-uri de lucru, întrucât acum 
vântul s-a înăsprit, suflând de la est la vest, suflând tare, 
iar în aer se simte mereu miros de sare - un miros ca de 
lacrimi. Los campesinos recoltează şirurile cu destulă 
voioşie, discutând despre ce vor face şi despre şotiile de 
care se vor ţine la Sărbătoarea Secerişului, dar simt toată 
vechea tristeţe a toamnei în vânt; plecarea anului. Se 
scurge de lângă ei precum apa unui pârâu, şi chiar dacă 
nimeni nu vorbeşte despre asta, toţi o ştiu foarte bine. 

In livezi, ultimele şi cele mai de sus mere sunt culese de 
tineri care râd (pe vânturi aşa puternice, aproape nişte 
vijelii, tinerii sunt singurii la lucru) şi care ţopăie în vârful 
copacilor ca nişte ciori în cuib. Deasupra lor, pe ceruri 
senine de un albastru sclipitor, stoluri de gâşte zboară 
spre sud, strigându-şi răguşitul adieux. 

Micile bărci de pescuit sunt scoase din apă; burţile lor 
sunt curățate şi vopsite de proprietarii care cântă şi 
lucrează, cei mai mulţi, goi până la brâu în aerul 
muşcător. Lucrând, cântă cântecele vechi... 


Sunt un om al mării albăstrii, 


Cât văd cu ochii, cât văd cu ochii, 
Sunt un om al mândrei Baronii, 
Cât văd cu ochii este al meu! 
Sunt un om al golfului azuriu, 
Tot ce spun, tot ce spun, 
S-am năvodul plin e-obligatoriu, 
Tot ce spun e meritoriu! 


„„. Şi uneori câte o butelcă de graf e aruncată de la un 
doc la altul. Pe apele golfului rămân acum doar bărcile 
mai mari, dând ocol cercurilor largi care marchează locul 
unde şi-au aruncat năvoadele aşa cum un câine ciobănesc 
dă ocol unei turme de oi. La prânz, golful e o cortină 
vălurită de foc autumnal şi bărbaţii şed în bărci cu 
picioarele încrucişate, mâncând, şi ştiu că tot cât văd cu 
ochii este al lor... cel puţin până ce vijeliile cenuşii ale 
toamnei se vor îngrămădi la orizont, tuşindu-şi palele de 
lapoviţă şi ninsoare. 

Închiderea, închiderea anului. 

Pe străzile Hambry-ului, lampioanele de Seceriş ard 
acum noaptea şi mâinile momâilor de paie sunt vopsite în 
roşu. Amulete de Seceriş atârnă pretutindeni şi chiar dacă 
femeile deseori sărută şi sunt sărutate în stradă şi în 
ambele pieţe - deseori de bărbaţi pe care nu îi cunosc - 
practicarea actului sexual a luat o pauză aproape 
generală. Se va relua (cu focuri de artificii, aţi putea 
spune) în Noaptea Secerişului. Ca urmare, peste un an se 
va înregistra obişnuita recoltă de copii ai Pământului Plin. 

Pe Povârniş, caii galopează energic, înțelegând parcă (şi 
cel mai probabil chiar înţeleg) că perioada lor de libertate 
se apropie de sfârşit. Aleargă şi apoi se opresc cu faţa 
către vest când suflă vântul, întorcând fundul iernii. La 
ferme, plasele contra insectelor sunt date jos şi în locul lor 
sunt puse obloane. 

In uriaşele bucătării de la ferme şi în cele mai mici de la 
case, nimeni nu fură sărutări de Seceriş şi nimeni nu se 
gândeşte măcar la sex. Aceasta e perioada conservelor şi 


bucătăriile sunt pline de aburi şi duduie de căldură din 
zori şi până târziu în seară. Se simte miros de mere şi 
sfeclă şi fasole şi nap iute şi carne afumată. Femeile 
lucrează neîncetat cât e ziua de lungă şi apoi merg în pat 
ca teleghidate, unde dorm buştean până când întunericul 
următoarei dimineţi le cheamă înapoi în bucătărie. 

In curţile oraşului se ard frunzele şi, pe măsură ce 
săptămâna avansează şi chipul Vechiului Demon se arată 
tot mai clar, momâile de paie cu mâini roşii sunt aruncate 
pe ruguri din ce în ce mai des. Pe câmpii, pănuşele ard ca 
torţele şi deseori momâile ard cu ele, mâinile lor roşii şi 
cruciuliţele albe ale ochilor unduindu-se în căldură. 
Oamenii stau în jurul acestor focuri fără a scoate o vorbă, 
cu chipuri solemne. Nimeni nu spune cu voce tare ce 
teribile obiceiuri şi cumpliţi zei străvechi sunt îmbunaţi 
prin arderea momâilor, însă toţi ştiu mult prea bine. Din 
când în când, unul dintre oamenii aceştia rosteşte două 
cuvinte în barbă: chartu rug. 

Astfel închid ei anul. 

Străzile răsună de pocnitori - şi uneori cu un „big-bang“ 
sănătos care îi face şi pe calmii cai de căruţă să sară în 
spate - şi reverberează de râsul copiilor. Pe veranda 
magazinului universal şi vizavi, la Popasul Călătorilor, se 
schimbă sărutări - uneori lubrice, cu împletiri de limbi - 
dar prostituatele lui Coral Thorin („metrese de bumbac”, 
cum le place să-şi spună celor mai rafinate precum Gert 
Moggins) se plictisesc. Săptămâna aceasta vor avea puţini 
clienţi. 

Acesta nu este Capătul Anului, când ard buştenii iernii şi 
dintr-un capăt în celălalt al Mejisului nu există hambar în 
care să nu se danseze... şi totuşi asta este. Acesta este 
adevăratul capăt al anului, chartu rug, şi toată lumea, de la 
Stanley Ruiz care stă la bar sub Trofeu până la cel mai 
îndepărtat dintre vaguerosii lui Fran Lengyll aflat pe 
graniţă la larbă Rea, ştie asta. Se simte un soi de ecou în 
aerul luminos, o tânjire după alte locuri în sânge, o 
singurătate în inimă care cântă precum vântul. 


Anul acesta însă mai este ceva: senzaţia unui lucru rău 
pe care nimeni nu izbuteşte să o pună în cuvinte. Oameni 
care niciodată în viaţa lor n-au avut un coşmar se vor trezi 
strigând din cauza lor în cursul săptămânii de fin de ano; 
bărbaţi care se consideră liniştiţi se vor pomeni nu doar 
implicaţi în lupte cu pumnii, ci chiar pornindu-le; băieţi 
nemulţumiţi care în alţi ani n-ar fi făcut decât să viseze la 
fuga de acasă anul acesta chiar o vor face, şi cei mai mulţi 
nu se vor întoarce după prima noapte dormită sub cerul 
liber. 

In acest anotimp stăruie senzaţia - nearticulată, dar 
foarte prezentă - că lucrurile au luat-o pe un făgaş greşit. 
Este închiderea anului; este în acelaşi timp închiderea 
păcii. Întrucât aici, în somnolenta Baronie Mejis din Lumea 
Dinafară, este locul unde ultimul mare conflict al Lumii de 
Mijloc va începe peste scurt timp; din acest loc va începe 
să curgă sângele. Peste doi ani, nu mai mult, lumea aşa 
cum a fost va dispărea. Aici începe totul. Din câmpul lui 
de trandafiri, Turnul întunecat îşi înalţă monstruosul 
strigăt. Timpul este un chip pe apă. 


2 


Coral Thorin venea pe Strada Mare dinspre Hotelul 
Belvedere când îl zări pe Sheemie, ducându-l pe 
Caprichoso de căpăstru şi îndreptându-se în direcția 
opusă. Băiatul cânta „Nesăbuita iubire” cu o voce 
deopotrivă înaltă şi dulce. Inainta încet; butelcile agățate 
pe spinarea măgarului erau o dată şi jumătate mai mari 
ca acelea pe care le dusese pe Cos nu acum mult timp. 

Coral îl salută veselă pe băiatul bun la toate. Avea 
motive să fie veselă; Eldred Jonas nu era înclinat să 
respecte abstinenţa de fin de ano. Şi pentru un bărbat cu 
un picior beteag, ştia să fie foarte inventiv. 

— Sheemie! strigă ea. Un’ te duci? La Faleză? 

— Mda, răspunse băiatul. Am graf-ul pe care l-au cerut. 
Toţi dau petreceri de Sărbătoarea Secerişului, mda, cu 


zecile. Dansează mult, se încing mult, beau graf ca să se 
răcorească mult! Ce frumos arăţi, sai Thorin, toată roşie-n 
obraji, chiar aşa. 

— Vai, măi! Ce amabil eşti, Sheemie! 

Femeia îi oferi un zâmbet strălucitor. 

— Du-te, acum, linguşitorule, nu zăbovi. 

— O, nu, plec, plec. 

Coral rămase cu privirea după el, zâmbind. Dansează 
mult, se încing mult, spusese Sheemie. Coral nu ştia cum 
era cu dansurile, dar era sigură că Secerişul de anul acela 
avea să fie încins, sigur că da. Foarte încins, chiar. 


3 


Miguel îl întâmpină pe Sheemie sub arcada de la Faleză. 
Îi aruncă privirea dispreţuitoare pe care o rezerva celor de 
rang inferior, după care scoase cepul unui butoi şi apoi pe 
al celuilalt. În cazul primului, mirosi doar cepul; la al 
doilea, vâri degetul în lichid şi îl supse bine de tot. Cu 
obrajii lui ridaţi traşi înăuntru şi morfolind cu gingiile de 
bătrân ştirb, semăna cu un bebeluş bărbos de o vârstă 
imemorială. 

— Gustos, nu-i aşa? întrebă Sheemie. Gustos şi 
apetisant, zic bine, bătrânul şi bunul meu Miguel, servitor 
de o mie de ani? 

Miguel, încă sugându-şi degetul mare, îi aruncă lui 
Sheemie o privire aspră. 

— Andale. Andale, simplon. 

Sheemie îşi conduse catârul pe după casă, spre 
bucătărie. Acolo, briza oceanului era tăioasă şi 
muşcătoare. Flutură din mână spre femeile din bucătărie, 
dar niciuna nu-i răspunse la salut; cel mai probabil nici nu- 
| observaseră. Pe fiecare ochi al uriaşei sobe fierbea câte 
o oală şi femeile - care lucrau îmbrăcate în straie largi de 
bumbac, cu mâneci lungi, asemănătoare cu nişte robe, şi 
cu părul strâns în năframe viu colorate - se mişcau 
precum nişte fantome zărite în ceaţă. 


Sheemie luă butelcile pe rând de pe spinarea lui Capi. 
Icnind, le duse la butoiul uriaş de stejar de lângă uşa din 
spate. Luă capacul de pe butoiul mare, se aplecă peste el, 
după care se trase înapoi, simțind izul puternic, care îţi 
făcea ochii să lăcrimeze, al grafului maturat. 

— Pfiu! făcu el, săltând prima butelcă. Te poţi îmbăta 
numa' cu mirosul ăsta! 

Goli graf-ul proaspăt, având grijă să nu verse nicio 
picătură. Când termină, butoiul era plin aproape până la 
buză. Asta era bine, întrucât în Noaptea Secerişului berea 
de mere avea să curgă la robinetele bucătăriei ca apa. 

Puse butelcile goale în suporturile lor, se mai uită o dată 
în bucătărie pentru a fi sigur că nu-l vedea nimeni (nu-l 
vedea; numai la băiatul bun la toate al lui Coral nu-i 
stătea nimănui mintea în dimineaţa aceea), apoi îl 
conduse pe Capi nu înapoi pe unde veniseră, ci de-a 
lungul cărării care ducea la hambarele pentru depozitare 
de la Faleză. 

Erau trei, dispuse în şir, şi în faţa fiecăruia era instalată 
câte o momâie de paie cu mâini roşii. Ochii acestora 
păreau să-l urmărească şi asta îi dădu fiori lui Sheemie. 
Atunci îşi aminti drumul pe care îl făcuse la casa 
baborniţei nebune de Rhea. De ea chiar se speriase, pe 
când acelea nu erau decât nişte cârpe vechi umplute cu 
paie. 

— Susan? spuse el pe un ton scăzut. Eşti aici? 

Uşa magaziei din mijloc era întredeschisă şi în clipa 
aceea se mai deschise puţin. 

— Intră! strigă ea, tot pe un ton scăzut. Adu şi catârul! 
Grăbeşte-te! 

Băiatul îl conduse pe Capi într-o magazie în care 
mirosea a paie, fasole şi furaje... şi a altceva. Ceva mai 
înţepător. Artificii, îşi spuse el. Dar şi praf de puşcă. 

Susan, care toată dimineaţa aceea îndurase ultimele 
probe, era îmbrăcată într-un capot subţire de mătase şi 
avea în picioare cizme mari de piele. Părul îi era 
împodobit cu panglici albastre şi roşii de hârtie ondulată. 


Sheemie râse pe înfundate. 

— Eşti comică, Susan, fiica lui Pat. Mă faci să râd. 

— Da, aş putea poza pentru un pictor, sigur că da, 
spuse Susan, aparent tulburată. Trebuie să ne grăbim. Am 
douăzeci de minute înainte să-mi fie simțită lipsa. Imi va fi 
simțită chiar mai repede, dacă ţapul ăla bătrân vine să mă 
caute... Aşa că, să ne grăbim! 

Coborâră butelcile de pe spinarea lui Capi. Susan 
scoase din buzunarul capotului o zăbală de cal ruptă şi 
folosi capătul ei ascuţit pentru a desprinde capacul uneia. 
Îi aruncă zăbala lui Sheemie, care îl desprinse pe celălalt. 
Mirosul de măr al graf-ului umplu magazia. 

— Ţine! zise ea şi-i aruncă o cârpă moale. Usucă-l cât 
poţi de bine. Nu trebuie să fie perfect, pentru că sunt 
împachetate, dar e mai bine să fim siguri. 

Şterseră interiorul butelcilor, Susan aruncând ocheade 
nervoase către uşă o dată la câteva secunde. 

— Foarte bine, spuse ea. Acum... sunt două feluri. Sunt 
sigură că nu li se va observa lipsa; sunt destule acolo ca 
să arunci în aer jumătate din lume. 

Se duse în grabă în spate, în întunecimea magaziei, 
ţinând tivul capotului sus cu o mână, cizmele ei bocănind. 
Când se înapoie, avea braţele pline de pachete. 

— Astea sunt cele mai mari, anunţă ea. 

Sheemie le introduse într-una dintre butelci. O duzină 
de pachete. Băiatul simţea obiecte rotunde înăuntru, 
fiecare mare cam cât pumnul unui copil. Bubuitoare. Până 
să termine el de umplut şi de pus înapoi capacul pe 
butelcă, Susan se întoarse cu braţul plin de pachete mai 
mici. Pe acestea, băiatul le puse în cealaltă butelcă. Erau 
din cele mici, judecând după pipăit, din cele care nu doar 
bubuiau, dar şi împrăştiau foc colorat. 

Susan îl ajută să urce butelcile înapoi pe spinarea lui 
Capi, continuând să arunce ocheade spre uşa magaziei. 
După ce le legară, Susan suspină a uşurare şi îşi şterse 
transpiraţia de pe frunte cu dosul mâinilor. 

— Slavă zeilor că am terminat cu partea asta, zise ea. 


Acum, ştii unde să le duci? 

— Mda, Susan, fiica lui Pat. La Bar K. Prietenul meu 
Arthur Heath le va pune într-un loc sigur. 

— Şi dacă te întreabă cineva ce cauţi acolo? 

— Duc graf dulce băieţilor din Lumea Dinăuntru, pentru 
că s-au decis să nu vină în oraş la Sărbătoare... De ce nu 
vor să vină, Susan? Nu le plac Sărbătorile? 

— Vei şti în scurt timp. Acum nu te gândi la asta, 
Sheemie. Du-te... e mai bine să fii pe drum. 

El totuşi zăbovi. 

— Ce este? întrebă ea, încercând să nu pară 
nerăbdătoare. Sheemie, ce este? 

— AŞ vrea să primesc un sărut de fin de ano de la tine, 
chiar aşa. 

Sheemie se făcuse alarmant de roşu la faţă. 

Susan râse fără voia sa, apoi se ridică pe vârfuri şi-l 
sărută la colţul gurii. 

Cu aceasta, Sheemie porni spre Bar K, parcă plutind, 
ducând cu el pachetele cu foc. 


4 


A doua zi, Reynolds se duse la Citgo, galopând cu o 
eşarfă înfăşurată în jurul capului în aşa fel încât doar ochii 
i se mai vedeau. Avea să fie foarte fericit când urma să se 
vadă plecat din locul acela blestemat, despre care nu se 
putea decide dacă era teren agricol sau teren de coastă. 
Temperatura nu era atât de scăzută, dar după ce venea 
peste apă, vântul tăia ca o lamă. Şi asta nu era tot - pe 
măsură ce zilele se scurtau spre Seceriş, în Hambry şi pe 
tot cuprinsul Mejisului plutea un sentiment apăsător, o 
senzaţie de bântuire care lui nu-i plăcea defel. Şi Roy 
simţea asta. Reynolds i-o citea în privire. 

Nu, îi va conveni de minune să-i ştie pe cei trei pui de 
cavaleri transformați în cenuşă purtată de vând departe 
de locul acela, să ştie că nu mai erau decât o amintire. 

Descălecă în parcarea rafinăriei părăginite, îşi legă calul 


de bara de protecţie a unei vechi epave ruginite pe 
spatele căreia abia se mai putea citi misteriosul cuvânt 
CHEVROLET, apoi o luă la picior spre exploatarea 
petrolieră. Vântul sufla tare, făcându-l să-i fie frig chiar 
dacă era înfofolit în haina din piele de oaie, şi de două ori 
fu nevoit să-şi tragă pălăria peste urechi ca să nu-i fie 
luată de pe cap. Una peste alta, se bucura că nu se putea 
vedea, probabil arăta ca un fermier nenorocit. 

Locul părea însă în regulă... adică pustiu. Vântul scotea 
un foşnet solitar suflând printre brazii de pe ambele părţi 
ale conductei. N-ai fi ghicit că erau o duzină de perechi de 
ochi care te scrutau în timp ce te plimbai. 

— Hai! strigă el. Vino aici, partenere, să stăm la o 
palavră. 

Un moment nu primi niciun răspuns; după care Hiram 
Quint de la Piano Ranch şi Barkie Callahan de la Popasul 
Călătorilor veniră printre copaci, aplecându-se. Fir-arsă fie, 
gândi Reynolds, simțind ceva între mirare şi amuzament. 
Atâta cărnăraie nici la măcelar nu găseşti. 

La betelia pantalonilor, Quint îşi vărâse un pistol greoi 
cum Reynolds nu mai văzuse de ani buni. Dacă Quint avea 
noroc, îşi spunea el, drăcia aceea avea să dea un rateu 
când îi va apăsa trăgaciul. Dacă nu avea noroc, avea să-i 
explodeze în faţă şi să-l orbească. 

— Peste tot e linişte? întrebă el. 

Quint răspunse în graiul din Mejis. Barkie ascultă, apoi 
spuse: 

— Totul e bine, sai. Zice că el şi oamenii lui încep să nu 
mai aibă răbdare. 

Surâzând vesel, fără ca faţa lui să trădeze sensul 
cuvintelor, Barkie completă: 

— Dacă-n loc de creieri ar avea praf de puşcă, ăsta de 
aici nici nasul nu şi l-ar putea sufla. 

— O fi el idiot, dar e de încredere? 

Barkie ridică din umeri. Poate în semn de aprobare. 

Intrară printre copaci. Acolo unde Roland şi Susan 
văzuseră aproape treizeci de rezervoare, acum nu mai 


erau decât o jumătate de duzină, iar dintre cele şase, doar 
două mai conţineau petrol. Oamenii şedeau pe pământ 
sau  moţăiau cu  sombrero-urile trase peste faţă. 
Majoritatea erau înarmaţi cu pistoale la fel de zdravene 
precum cel de la brâul lui Quint. Câţiva dintre vaquerosii 
mai săraci aveau bolas. Una peste alta, Reynolds socotea 
că acelea aveau să fie mai eficiente. 

— Spune-i lui Lord Perth aici de faţă că dacă vin băieţii, 
trebuie prinşi în ambuscadă şi că nu vor avea decât o 
singură şansă să facă treaba bine, îi comandă Reynolds lui 
Barkie. 

Barkie îi traduse lui Quint. Buzele acestuia se depărtară 
într-un rânjet, expunând un şir înfricoşător de colţi negri şi 
galbeni. Spuse ceva scurt, apoi ridică mâinile şi strânse 
palmele în pumni uriaşi brăzdaţi de cicatrice, unul peste 
celălalt, ca sucind gâtul unui duşman invizibil. Când Barkie 
începu să traducă, Clay Reynolds îi făcu semn să tacă. 
Desluşise un singur cuvânt, însă era suficient: muerto. 


5 


Toată acea săptămână dinaintea Sărbătorii, Rhea stătu 
în faţa globului de cristal, scrutându-i adâncimile. Îşi 
răpise din timp doar cât să coasă capul lui Ermot înapoi de 
corp cu aţă neagră şi stătea cu şarpele putrezit încolăcit 
în jurul gâtului în timp ce privea şi visa, nebăgând în 
seamă putoarea pe care reptila începuse să o emane 
odată cu trecerea timpului. De două ori Musty veni 
aproape, mieunând după mâncare, şi de fiecare dată Rhea 
alungă nesuferitul motan fără a-l învrednici nici măcar cu 
o privire. Ea însăşi era din ce în ce mai emaciată. Ochii îi 
semănau acum cu găvanele craniilor depozitate într-o 
plasă lângă uşa dormitorului ei. Uneori picotea cu globul 
în braţe şi şarpele duhnitor în jurul gâtului, cu capul în jos, 
vârful ascuţit al bărbiei înţepându-i pieptul, cu fire de 
salivă atârnându-i de la buzele stafidite şi întredeschise, 
însă nicio clipă nu dormi cu adevărat. Erau prea multe de 


văzut, mult prea multe de văzut. 

Şi pentru ochii ei erau toate. În ultimele zile nici nu mai 
fusese nevoie să-şi plimbe mâinile peste globul de cristal 
pentru a-i risipi ceţurile roz. Toate răutăţile din Baronie, 
toate micile (şi nu atât de micile) cruzimi, toate uneltirile 
şi minciunile se deschideau înaintea ei. Cel mai des vedea 
lucruri mărunte şi înjositoare - băieţi care se masturbau în 
timp ce trăgeau cu ochii prin găurile din pereţii de lemn la 
surorile lor care se dezbrăcau, neveste care cotrobăiau 
prin buzunarele soţilor, căutând bani sau tutun, Sheb 
pianistul lingând şezutul scaunului pe care şezuse o 
vreme prostituata lui preferată, o slujnică de la Faleză 
scuipând în faţa de pernă a lui Kimba Rimer după ce 
Cancelarul o lovise cu piciorul fiindcă nu se ferise destul 
de repede din calea lui. 

Toate acestea erau lucruri care confirmau părerea ei 
asupra societăţii pe care o lăsase în urmă. Uneori râdea 
cu sălbăticie; alteori li se adresa celor pe care îi vedea în 
globul de cristal, de parcă ei ar fi putut-o auzi. În a treia zi 
a săptămânii dinaintea Secerişului, renunţase deja să mai 
meargă la privată, deşi putea duce globul cu ea atunci 
când se ducea, şi miasma acră a urinei începea să se 
ridice în jurul ei. 

În a patra zi, Musty începu să nu se mai apropie de ea. 
Rhea visa cu ochii în globul de cristal şi se pierdea în 
visele acela, aşa cum şi alţii făcuseră înaintea ei; afundată 
în plăcerile mărunte ale privitului departe, nu-şi dădea 
seama că globul roz îi fura ultimele fărâme uscate ale 
animei. Dacă ar fi ştiut, probabil că l-ar fi considerat un 
târg corect. Vedea tot ceea ce făceau oamenii în umbre şi 
acesta era singurul lucru de care îi păsa, iar pentru asta 
aproape sigur ar fi considerat că forţa ei vitală merita dată 
la schimb. 


6 


— Stai aşa, spuse băiatul, lasă-mă pe mine să ţi-o 


aprind, afurisească-te zeii. 

Jonas l-ar fi recunoscut pe cel care vorbise; era cel care 
fluturase spre el o coadă de câine tăiată, de pe cealaltă 
parte a drumului, şi strigase: Suntem Marii Vânători ai 
Coşciugului, exact ca tine! 

Băiatul căruia îi vorbise acel adorabil copil încercă să nu 
dea drumul bucății de ficat pe care o şterpeliseră din Piaţa 
de Jos. Primul băiat îl prinse de ureche şi i-o răsuci. Al 
doilea băiat urlă şi întinse bucata de ficat cu degete 
soioase printre care curgea sânge închis la culoare. 

— Aşa-i mai bine, zise primul băiat, luând-o. Să nu uiţi 
cine-i capataz aici. A 

Erau în spatele tarabei unei brutării, în Piaţa de Jos. In 
apropiere, atras de mirosul cald al pâinii proaspete, era o 
potaie păduchioasă oarbă de un ochi. Se uita ţintă la ei 
înfometată, plină de speranţă. 

În bucata de carne crudă era o tăietură. Din ea se iţea 
fitilul unei pocnitori verzi. Sub fitil, ficatul era umflat ca 
pântecele unei gravide. Primul băiat luă un chibrit cu sulf, 
îl prinse între dinţii proeminenţi din faţă şi îl aprinse. 

— N-o să aibă curaj! rosti un al treilea băiat, fremătând 
de speranţă şi nerăbdare. 

— Aşa slab cum e? întrebă primul. O, ba va avea. Pun la 
bătaie pachetul meu de cărţi contra cozii tale de cal. 

Al treilea băiat întoarse asta în gând şi clătină din cap. 

Primul rânji. 

— Bravo ţie, zise el şi aprinse fitilul pocnitorii. Hei, 
colega! îi strigă căţelului. Vrei ceva bun? Ţine aici! 

Aruncă bucata de ficat crud. Câinele costeliv nici nu se 
uită la fitilul sfârâitor; sări asupra ei cu singurul lui ochi 
bun aţintit spre prima masă ca lumea pe care o vedea de 
zile întregi. Când prinse ficatul din aer, pocnitoarea pe 
care băieţii o îndesaseră în el explodă. Se auzi un bubuit 
şi se văzu o flamă. Capul căţelului se dezintegră de la 
maxilare în jos. Un moment, continuă să stea acolo, 
picurând sânge, uitându-se la ei cu ochiul teafăr, apoi se 
prăbuşi. 


— V-am zis eu! făcu primul băiat în culmea extazului. V- 
am zis eu c-o s-o ia! Seceriş fericit tuturor, eh? 

— Ce faceţi acolo, băieţi? strigă tăios o voce de femeie. 
Dispăreţi de aici, corbilor! 

Băieţii o rupseră la fugă, hlizindu-se în lumina puternică 
a după-amiezii. Într-adevăr scoteau sunete de corbi. 


7 


Cuthbert şi Alain stăteau călare în gura Canionului 
Ochetului. Deşi vântul sufla tânguitul deşirării departe de 
ei, acesta îţi intra în cap şi bâzâia acolo, făcându-ţi dinţii 
să clănţănească. 

— Nu-mi place deloc, zise Cuthbert printre dinţii 
încleştaţi. Pe toţi zeii, hai să ne grăbim. 

— Mda, aprobă Alain. 

Descălecară, încotoşmănaţi în hainele lor de fermă, şi 
îşi legară caii de crengile dispuse de-a latul canionului. În 
mod normal, n-ar fi fost nevoie de asta, dar amândoi 
vedeau că şi caii urau sunetul acela scrâşnit la fel de tare 
ca ei. Lui Cuthbert i se părea că auzea deşirarea în minte, 
rostind cuvinte ademenitoare cu o voce groasă, oribil de 
convingătoare. 

Haide, Bert. Lasă prostiile astea: ropotul de tobe, mândria, 
teama de moarte, singurătatea de care râzi pentru că numai 
asta te poţi gândi să faci. Şi fata, las-o şi pe ea. O iubeşti, nu-i 
aşa? Şi chiar dacă nu, o doreşti. E trist că ea îl iubeşte pe 
prietenul tău şi nu pe tine, dar dacă vii la mine, toate astea nu 
te vor mai deranja cât ai zice peşte. Vino. Ce mai aştepţi? 

— Ce mai aştept? murmură el. 

— Hă? 

— Am spus: ce mai aşteptăm? Hai să terminăm odată 
cu asta şi să ne cărăm naibii de aici. 

Din desagi scoase fiecare câte o punguţă de bumbac. În 
ele se afla praf de puşcă din artificiile mici pe care le 
adusese Sheemie cu două zile în urmă. Alain se lăsă în 
genunchi, scoase cuțitul şi începu să se târască în spate, 


săpând un şanţ cât mai departe sub baricada de crengi. 

— Sapă-l adânc, spuse Cuthbert. Să nu-l sufle vântul. 

Alain îi aruncă o privire oţărâtă. 

— Vrei să-l faci tu? Asta ca să fii sigur că e făcut ca 
lumea? 

Deşirarea e de vină, gândi Cuthbert. // influențează şi pe 
el. 

— Nu, Al, rosti el umil. Te descurci bine pentru unul care 
e în acelaşi timp orb şi fără minte. Continuă. 

Alain îl mai scrută un moment cu privirea sa aprigă, 
apoi rânji şi continuă să sape șanțul sub crengi. 

— O să mori tânăr, Bert. 

— Mda, probabil. 

Cuthbert se lăsă şi el în genunchi şi începu să se 
târască după Alain, presărând praf de puşcă în şanţ şi 
încercând să ignore vocea zumzăitoare şi ademenitoare a 
deşirării. Nu, praful de puşcă probabil că nu avea să fie 
suflat de vânt; decât poate dacă vântul se transforma într- 
o vijelie cum scrie la carte. Dar dacă ploua, nici măcar 
împletitura de crengi nu avea să ofere multă protecţie. 
Dacă ploua... 

Nu te gândi la asta, îşi spuse. Este ka. 

In doar zece minute terminară de umplut cu praf de 
puşcă şanţurile de sub ambele laturi ale barierei de 
crengi, însă li se păru că trecuse mai mult de atât. Şi 
cailor, aparent; loveau fără stare din copite la capătul 
frânghiilor de priponire, cu urechile pe spate şi mişcând 
agitaţi din ochi. Cuthbert şi Alain îi dezlegară şi urcară în 
şa. Calul lui Cuthbert chiar se cabră de două ori... doar că 
lui Cuthbert i se păru mai degrabă că sărmanul animal 
tremura. 

La jumătatea distanţei, soarele puternic se reflecta în 
oţel. Rezervoarele de la Stânca Suspendată fuseseră trase 
cât mai aproape posibil de aflorimentul de calcar, dar 
când soarele era la zenit, majoritatea umbrelor dispăreau 
şi odată cu ele ieşea la iveală ceea ce ascundeau. 

— Sincer, nu-mi vine să cred, spuse Alain când porniră 


înapoi. Urma să fie un drum lung, incluzând un ocol larg 
pe după Stânca Suspendată, pentru a fi siguri că nu aveau 
să fie văzuţi. Probabil ne cred orbi. 

— Nu, ne cred proşti, îl corectă Cuthbert, dar presupun 
că e acelaşi lucru. 

Acum, că Ochet rămânea în urma lor, era aproape 
ameţit de uşurare. Chiar aveau să intre acolo peste câteva 
zile? Chiar să intre, să ajungă la câţiva metri de locul unde 
începea balta aceea blestemată? Nu-i venea să creadă... 
şi se forţă să nu se mai gândească la asta până când nu 
avea să înceapă să creadă. 

— Alţi călăreţi merg spre Stânca Suspendată, spuse 
Alain, arătând spre pădurea din spatele canionului. li vezi? 

Erau mici ca furnicile de la distanţa aceea, dar Bert îi 
vedea foarte bine. 

— Schimbă garda. Important este că ei nu ne văd pe 
noi... Nu crezi că ar putea, nu-i aşa? 

— Aici? Puțin probabil. 

Aşa credea şi Cuthbert. 

— Toti vor fi acolo până la Seceriş, nu? întrebă Alain. Nu 
ne va ajuta prea mult să prindem doar câţiva. 

— Da... sunt aproape sigur că vor fi. 

— Jonas şi amicii lui? 

— Şi ei. 

Înaintea lor, larbă Rea era tot mai aproape. Vântul le 
sufla năprasnic în faţă, făcându-le ochii să lăcrimeze, dar 
pe Cuthbert nu-l deranja. Sunetul  deşirării se 
transformase într-un murmur slab în urma lor şi-n scurt 
timp avea să se stingă complet. Pentru moment, de 
altceva nu avea nevoie ca să fie fericit. 

— Crezi că vom scăpa, Bert? 

— Nu ştiu, răspunse Cuthbert. 

Apoi se gândi la şanţurile cu praf de puşcă de sub 
împletitura de crengi uscate şi rânji. 

— Îşi spun totuşi un lucru, Al: vor şti că am fost aici. 


8 


În Mejis, precum în orice altă Baronie din Lumea de 
Mijloc, săptămâna dinaintea Zilei Sărbătorii era dedicată 
politicii. Persoane importante veneau din îndepărtate 
colţuri ale Baroniei şi se organizau multe recepții înainte 
de principala Recepție din Ziua Secerişului. Susan se 
aştepta să fie prezentă la toate - mai mult ca mărturie 
decorativă a puterii stăruitoare a primarului. Olive era şi 
ea prezentă şi, într-o parodie de un comic crud pe care 
doar femeile o apreciau la adevărata ei valoare, cele două 
şedeau de o parte şi de cealaltă a bătrânului papagal, 
Susan turnându-i cafea, Olive dându-i prăjitura, amândouă 
acceptând cu graţie complimente pentru mâncarea şi 
băutura pentru a căror pregătire nu mişcaseră niciun 
deget. 

Susanei îi era aproape imposibil să se uite la chipul 
surâzător şi nefericit al lui Olive. Soţul ei nu avea 
niciodată să se culce cu fiica lui Pat Delgado... dar sai 
Thorin nu ştia asta, iar Susan nu-i putea spune. Trebuia 
doar să o zărească pe soţia primarului cu colţul ochiului ca 
să-şi amintească ce spusese Roland în ziua aceea pe 
Povârniş: Pentru un moment mi s-a părut că o văd pe mama. 
Asta era însă problema, nu? Olive Thorin nu era mama 
nimănui. Asta stătea de fapt la originea oribilei situaţii în 
care se afla ea acum. 

Era ceva foarte important ce trebuia să facă şi care o 
chinuia, dar cu freamătul de activitate din Casa 
Primarului, găsi ocazia potrivită abia când mai erau trei 
zile până la Seceriş. In cele din urmă, după ce şi ultima 
Recepție se încheie, Susan reuşi să dea jos Rochia Roz cu 
Dantele (ce mult o ura! ce mult le ura pe toate!) şi să 
îmbrace jeanşii, o cămaşă simplă de călărit şi o haină de 
fermă. Nu avu timp să-şi împletească părul, întrucât era 
aşteptată înapoi la Ceaiul Primarului, dar Maria i-l legă la 
spate şi fata plecă numaidecât spre casa pe care în scurt 
timp avea să o părăsească pentru totdeauna. 


Ce avea de făcut trebuia să facă în încăperea din spate 
a grajdului - încăperea pe care tatăl ei o folosise ca birou 
- dar intră în casă mai întâi şi auzi ceea ce sperase să 
audă: sforăiturile discrete şi subţiri ale mătuşii sale. 
Perfect. 

Susan luă o felie de pâine şi miere şi le duse în grajd, 
protejându-le cât de bine putea de norii de praf stârniţi de 
vânt în curte. Momâia de paie a mătuşii sale zăngănea 
înfiptă în stâlpul din grădină. 

Aplecându-se, intră în umbrele mirosind a dulce din 
grajd. Pylon şi Felicia nechezară, salutând-o, şi fata 
împărţi între ei ceea ce nu mâncase ea. Caii părură foarte 
mulţumiţi de ofertă. Susan fu afectuoasă mai ales cu 
Felicia, pe care în scurt timp avea să o lase în urmă. 

Evita micul birou de la moartea tatălui ei, temându-se 
de durerea care o lovi când ridică ivărul şi intră acum. 
Ferestrele înguste erau pline de pânze de păianjen, dar 
lăsau să intre lumina puternică a toamnei, mai mult decât 
destul pentru ca ea să poată vedea pipa din scrumieră - 
cea roşie, preferata lui, cea pe care o numea pipa de 
meditat - şi o componentă de şa agăţată pe spătarul 
scaunului de la masă. Probabil că o repara la lumina 
lămpii cu gaz şi o lăsase acolo spunându-şi că o va 
termina a doua zi... apoi şarpele dansase sub copitele lui 
Spumă şi a doua zi nu mai venise niciodată. Nu pentru Pat 
Delgado. 

— O, tată, spuse ea cu voce frântă. Ce tare mi-e dor de 
tine! 

Se apropie de masă şi îşi plimbă degetele pe suprafaţa 
ei, lăsând urme în praf. Se aşeză în scaunul lui, auzindu-i 
scârţâitul sub ea aşa cum scârţâia mereu sub el, şi asta fu 
picătura care umplu paharul. În următoarele cinci minute 
şezu acolo şi plânse, frecându-şi ochii cu pumnii cum 
făcea când era mică. Doar că acum, desigur, Marele Pat 
nu mai era ca să vină la ea şi să o îmbuneze, luând-o în 
poală şi sărutând-o în locul acela sensibil de sub bărbie 
(sensibil mai ales la ţepii de deasupra buzelor lui) până 


când lacrimile ei se transformau în chicote de râs. Timpul 
era un chip pe apă, iar de data aceasta era chipul tatălui 
ei. 

În cele din urmă, lacrimile ei se transformară în suspine. 
Deschise sertarele mesei, unul după altul, găsind alte pipe 
(majoritatea devenite de nefolosit după atâta ros), o 
pălărie, una dintre păpuşelele ei (avea un braţ rupt, pe 
care Pat nu mai apucase să-l pună la loc), pene de scris, o 
sticluţă - goală cu excepţia unui vag iz de whisky în jurul 
gâtului. Singurul obiect interesant se afla în sertarul de 
jos: o pereche de pinteni. Unul încă mai avea rozeta în 
formă de stea, însă cealaltă se rupsese. Aceia erau, ştia 
aproape sigur, pintenii pe care îi purta el în ziua în care 
murise. 

Dacă tata ar fi aici, începuse ea în ziua aceea pe 
Povârniş. Dar nu este, spusese Roland. E mort. 

O pereche de pinteni, o rozetă ruptă. 

Îi făcu să-i salte în palmă, văzându-l cu ochiul minţii pe 
Spuma Mării ridicându-se pe picioarele din spate, 
aruncându-l pe tatăl ei din spinare (un pinten se agaţă în 
scăriţă; rozeta se rupe), apoi împiedicându-se şi căzând 
peste el. Văzu asta cu claritate, însă nu văzu şarpele 
despre care le vorbise Fran Lengyll. Pe aceasta nu-l văzu 
deloc. 

Puse pintenii înapoi unde îi găsise, se ridică şi se uită la 
raftul din dreapta mesei, la îndemâna lui Pat Delgado. 
Acolo era un şir de registre legate în piele, o comoară 
nepreţuită de cărţi într-o societate care uitase cum se 
fabrica hârtia. Tatăl ei fusese omul responsabil cu caii 
Baroniei vreme de aproape treizeci de ani, iar acolo erau 
registrele cu evidenţa animalelor. 

Susan îl luă pe ultimul din rând şi începu să-l 
frunzărească. De data aceasta aproape se bucură de 
durerea care o lovi când văzu caligrafia familiară a tatălui 
ei - scrisul chinuit, numerele ascuţite şi încrezătoare. 


Născuţi de HENRIETTA (2) mânji 


sănătoşi amândoi 
Avortat de DELIA un roan (MUTANT) 
Născut de YOLANDA un pursânge, un 
MASCUL SĂNĂTOS 


Şi după fiecare, data. Ce ordonat fusese. Ce meticulos. 
Ce... 

Se opri pe dată, dându-şi seama că găsise ce căuta 
chiar fără a şti bine ce făcea acolo. Ultimele douăsprezece 
pagini ale celui din urmă registru al tatălui ei fuseseră 
rupte. 

Cine o făcuse? Nu tatăl ei; autodidact în mare parte, el 
preţuia hârtia aşa cum alţii preţuiesc zeii sau aurul. 

Şi de ce o făcuse? 

Asta credea că ştia: din cauza cailor, desigur. Erau prea 
mulţi pe Povârniş. lar fermierii - Lengyll, Croydon, 
Renfrew - minţeau despre calitatea genealogiei lor. La fel 
şi Henry Wertner, cel care preluase slujba tatălui ei. 

Dacă tata ar fii aici... 

Dar nu este. E mort. 

li spusese lui Roland că nu putea să creadă că Fran 
Lengyll ar minţi în legătură cu moartea tatălui ei... dar 
acum putea să creadă. 

Zeii s-o ajute, acum putea să creadă. 

— Ce faci aici? 

Scoase un strigăt mic, scăpă registrul şi se întoarse pe 
călcâie. Cordelia stătea acolo într-una dintre vechile ei 
rochii negre. Ultimii trei nasturi de sus erau desfăcuţi şi 
Susan putea să vadă claviculele mătuşii sale ieşind 
deasupra bumbacului alb şi simplu al furoului. Doar când 
văzu oasele acelea proeminente îşi dădu seama cât de 
tare slăbise Tuşa Cord în ultimele trei luni de zile. Vedea 
urma roşie a pernei pe obrazul ei stâng, ca urma unei 
palme. Ochii îi străluceau în scobiturile întunecate, parcă 
învineţite, ale orbitelor. 

— Tuşă Cord! M-ai speriat! M-ai... 


— Ce faci aici? repetă femeia. 

Susan se aplecă şi luă registrul de jos. 

— Am venit să-mi amintesc de tata, spuse ea şi puse 
registrul înapoi pe raft. 

Cine rupsese oare paginile acelea? Lengyll? Rimer? Se 
îndoia. Mai probabil i se părea că făptaşul era femeia care 
se afla în faţa ei chiar în clipa aceea. Şi poate doar în 
schimbul unui singur ban de aur roşu. W-a văzut nimeni 
nimic, nimeni nu ştie nimic, aşa că totul este bine, probabil că 
îşi spusese ea, vârând moneda în cutia ei cu bani, după ce 
mai întâi o muşcase pentru a se asigura că era veritabilă. 

— Să ţi-l aminteşti? Să-i ceri iertare, asta ar trebui să 
faci. Căci i-ai uitat chipul, chiar aşa. Foarte dureros că l-ai 
uitat, Sue. 

Susan se uită doar la ea. 

— Ai fost cu e/astăzi? întrebă Cordelia cu o voce fragilă, 
râzând. 

Duse mâna la urma roşie a pernei de pe obraz şi începu 
să se maseze. Starea ei se agravase treptat, îşi dădea 
seama Susan, dar degenerase şi mai tare de când 
începuseră bârfele despre Jonas şi Coral Thorin. 

— Ai fost cu sai Dearborn? Ţi-e crestătura încă umedă 
de sămânţa lui? Vino aici să mă conving singură! 

Mătuşa ei se apropie iute - spectrală în rochia neagră, 
cu corsajul desfăcut, picioarele încălţate în şlapi lipăind - 
şi Susan o împinse înapoi. Speriată şi dezgustată, o 
împinse înapoi. Cordelia se lovi de peretele de lângă 
fereastra acoperită de pânze de păianjen. 

— Ba tu ar trebui să-ţi ceri iertare, se răsti Susan. 
Fiindcă-i vorbeşti aşa fiicei sale în locul ăsta. În locul ăsta. 

Îşi lăsă ochii să se întoarcă la raftul cu registre, după 
care se îndreptară spre mătuşa ei. Expresia de spaimă pe 
care o văzu pe chipul Cordeliei Delgado îi spuse tot ce 
voia sau avea nevoie să ştie. Femeia nu participase la 
uciderea fratelui ei, asta Susan putea să creadă, dar 
ştiuse ceva despre asta. Da, ceva. 

— Târâtură neascultătoare, şopti Cordelia. 


— Ba nu, spuse Susan, am fost corectă. 

Şi într-adevăr fusese, înţelese ea. O mare povară i se 
păru că i se ia de pe umeri la gândul acesta. Se duse la 
uşa biroului şi se întoarse spre mătuşa ei. 

— Am dormit ultima mea noapte aici, spuse. N-am de 
gând să mai aud aşa ceva. Şi nici să te mai văd cum eşti 
acum. Mă doare sufletul şi îmi răpeşte iubirea pe care am 
păstrat-o pentru tine de când eram mică, de când ai făcut 
tot ce ai fost în stare ca să-mi fii mamă. 

Cordelia îşi lipi palmele de faţă, ca şi când o durea să o 
privească. . 

— Pleacă, atunci! strigă ea. /ntoarce-te la Faleză sau unde 
te-oi mai fi tolânind cu băiatul ăla! De nu-ți voi mai vedea 
niciodată fața de zdreanţă, o să mă consider fericită! 

Susan îl scoase pe Pylon din staul. Când ajunse cu el în 
curte, plângea aproape prea tare ca să poată urca în şa. 
Şi totuşi urcă, şi nu putea nega că îşi simţea sufletul 
deopotrivă uşurat şi îndurerat. Când intră pe Strada Mare 
şi îl îndemnă pe Pylon la galop, nu se uită înapoi. 


9 


Într-o oră întunecată, a doua zi dimineaţă, Olive Thorin 
se furişă din odaia în care dormea acum în cea pe care o 
împărţise preţ de aproape patruzeci de ani cu soţul ei. 
Podeaua era rece sub picioarele ei goale şi tremura din tot 
corpul pe când ajunse la pat... însă nu tremura doar din 
pricina podelei. Se strecură lângă bărbatul sfrijit care 
sforăia cu fesul de noapte pe cap şi, când acesta se 
întoarse cu spatele la ea (genunchii şi spinarea trosnindu-i 
puternic), femeia se lipi de el şi-l strânse tare în braţe. Nu 
era pic de pasiune în asta, ci doar nevoia de a împărţi 
puţin din căldura lui. Pieptul bărbatului - îngust, dar 
aproape la fel de cunoscut pentru ea cum era propriul ei 
piept generos - urca şi cobora sub mâinile sale, şi Olive 
începu să se liniştească puţin. Primarul se mişcă şi ea 
crezu pe moment că se va trezi şi o va găsi în pat cu el 


pentru prima dată în foarte mult timp. 

Da, trezeşte-te, gândi ea, chiar te rog. Nu îndrăznea să-l 
trezească ea însăşi - îşi consumase tot curajul numai 
venind acolo, furişându-se prin întuneric după unul dintre 
cele mai urâte vise pe care le avusese vreodată în viaţă - 
dar dacă se trezea, avea să-l ia ca un semn şi să-i spună 
că visase despre o pasăre mare, un roc hrăpăreţ cu ochi 
de aur care zbura pe deasupra Baroniei fâlfâind din aripi 
de pe care picura sânge. 

Acolo unde cădea umbra lui apărea sânge, i-ar fi spus, şi 
umbra lui cădea pretutindeni. Baronia era o baie de sânge, de 
la Hambry până la Ochet. Şi am simţit miros de foc mare în 
vânt. Am dat fuga să îti spun şi tu erai mort în biroul tău, 
aşezat lângă vatră cu ochii scoşi şi un craniu în poală. 

Dar în loc să se trezească, îi luă mâna, în somn, aşa 
cum obişnuia să facă înainte să înceapă să se uite după 
fetele tinere - chiar şi la slujnice - iar Olive decise că va 
sta acolo, va sta nemişcată şi-l va lăsa să o ţină de mână. 
Să fie ca în zilele de demult, atunci când totul era bine 
între ei. 

Dormi şi ea puţin. Când se trezi, prima lumină cenuşie a 
zorilor se furişa pe geamuri. El îi dăduse drumul la mână - 
se ferise, de fapt, complet de ea, ajungând pe marginea 
patului. Nu ar fi fost bine ca bărbatul să se trezească şi să 
o găsească acolo, decise ea, şi pe deasupra sentimentul 
urgent al coşmarului o părăsise. Dădu cuvertura deoparte, 
cobori picioarele din pat, apoi se mai uită o dată la el. 
Fesul de dormit i se mişcase pe cap. l-l îndreptă, mâinile 
sale mângâind pânza şi fruntea osoasă de sub ea. 
Bărbatul se mişcă din nou. Olive aşteptă să se liniştească, 
după care plecă. Se furişă înapoi în odaia ei ca o fantomă. 


10 


Dughenele de pe artera principală se deschiseră în 
Inimă Verde cu două zile înaintea Sărbătorii Secerişului şi 
primii muşterii veniră să-şi încerce norocul la învârtit 


roata, aruncat sticla sau cercul în coş. Mai era şi un 
trenuleţ tras de ponei - o căruţă plină-ochi cu copii care 
râdeau, trasă pe nişte şine înguste care descriau cifra opt. 

(Pe ponei îl chema cumva Charlie? îl întrebă Eddie Dean 
pe Roland. g 

— Nu cred, răspunse acesta. In Limba Nobilă avem un 
cuvânt cam urât care semănă cu ăsta. 

— Ce cuvânt? întrebă Jake. 

— Cel care Înseamnă moarte, zise pistolarul.) 

Roy Depape se uită cum poneiul făcu vreo două ture, 
amintindu-și cu oarecare nostalgie cum el însuşi se dădea 
în aşa ceva în copilărie. Sigur, fără a plăti biletul, cel mai 
des. 

Când se sătură de privit, Depape porni ţanţoş spre 
oficiul şerifului şi intră. Herk Avery, Dave şi Frank Claypool 
curăţau arme de o varietate stranie. Avery înclină din cap 
spre Depape şi îşi reluă munca. Era ceva ciudat la el şi 
după un moment sau două Depape îşi dădu seama ce 
anume: şeriful nu mânca. Era pentru prima dată când 
venea acolo şi şeriful nu avea la îndemână o farfurie cu 
haleală. 

— Pregătiţi pentru mâine? întrebă Depape. 

Avery îi aruncă o privire aproape furioasă, zâmbind 
strâmb. 

— Ce întrebarea naibii e şi asta? 

— Una pe care m-a trimis Jonas să o pun, răspunse 
Depape şi zâmbetul încordat al lui Avery şovăi puţin. 

— Mda, suntem pregătiţi. 

Avery plimbă o mână cărnoasă pe deasupra armelor. 

— Nu vezi că suntem? 

Depape ar fi putut cita vechea zicală conform căreia nu 
poţi zice hop până când nu sari pârleazul, dar ce sens 
avea? Lucrurile aveau să meargă bine dacă cei trei băieţi 
erau prostiţi aşa cum credea Jonas că sunt; iar dacă nu 
erau, cel mai probabil aveau să-i reteze fundul lui Herk 
Avery şi să-l dea de mâncare primei cete de jderi care le 
ieşea în cale. Lui Roy Depape nu-i păsa, oricum ar fi fost. 


— Jonas m-a mai trimis să vă amintesc că trebuie să fiţi 
acolo din timp. 

— Mda, mda, vom fi acolo din timp, aprobă Avery. Ăştia 
doi şi alţi şase oameni de ispravă. Fran Lengyll a cerut să 
vină şi el, iar el are o mitralieră. 

Avery pronunţă ultimul cuvânt cu mare mândrie, de 
parcă el însuşi ar fi inventat mitraliera. Apoi se uită cu 
viclenie la Depape. 

— Dar tu, mână-tatuată? Vrei să vii şi tu? Te fac ajutor 
de şerif cât ai clipi. 

— Am altă treabă. Şi eu, şi Reynolds. 

Depape zâmbi. 

— Este de lucru destul pentru noi toţi, domnule şerif... 
În definitiv, e Secerişul. 


11 


În acea după-amiază, Susan şi Roland se întâlniră la 
coliba din larbă Rea. Ea îi spuse de registrul cu paginile 
rupte şi Roland îi arătă ce lăsase în colţul de nord al 
colibei, ascuns sub un morman de piei putrezite. 

Fata se uită întâi la obiectele acelea, apoi la el, cu ochi 
mari, speriaţi. 

— Ce este? Ce bănuieşti că e în neregulă? 

El clătină din cap. Nimic nu era în neregulă... cel puţin 
din câte îşi dădea el seama. Şi totuşi simţise o nevoie 
puternică de a face ceea ce făcuse, să lase ceea ce 
lăsase. Nu era vorba de hipersensibilitate, nimic de felul 
acesta, ci doar de intuiţie. 

— Cred că totul este bine... sau atât de bine cât se 
poate atunci când şansele sunt cincizeci la sută de partea 
noastră. Susan, singura noastră soluţie este să-i luăm prin 
surprindere. Nu ne-o vei lua, nu-i aşa? Nu ai de gând să te 
duci la Lengyill şi să-i fluturi pe sub nas registrul tatălui 
tău? 

Ea scutură din cap. Dacă Lengyll făcuse ce bănuia ea, 
peste două zile avea să-şi primească răsplata. Urma 


secerişul, într-adevăr. Seceriş din belşug. Dar asta... asta 
o speria, şi îi spuse. 

— Ascultă. 

Roland îi luase faţa în palme şi o privise în ochi. 

— Incerc doar să fiu atent. Dacă lucrurile merg rău - şi 
ar putea să meargă - tu eşti singura cu şanse mari să 
scape basma curată. Tu şi Sheemie. Dacă se întâmplă 
aşa, Susan, tu trebuie să vii aici şi să iei armele mele. Du- 
le la vest, în Gilead. Găseşte-l pe tata. El va şti că eşti cine 
spui că eşti după ceea ce-i arăţi. Povesteşte-i ce s-a 
întâmplat aici. Asta e tot. 

— Dacă ţi se întâmplă ceva, Roland, eu nu voi putea 
face nimic. Decât să mor. 

Mâinile lui erau tot pe faţa ei. Acum le folosi pentru a-i 
face capul să se clatine uşor, dintr-o parte în alta. 

— Nu vei muri, spuse el. 

In vocea şi în ochii lui se simţea o răceală care îi insuflă 
nu teamă, ci mirare. Se gândi la sângele lui - cât de 
bătrân trebuia să fie, şi cât de rece trebuia să curgă 
uneori. 

— Nu înainte să faci ce ţi-am cerut. Promite-mi. 

— Îţi... îţi promit, Roland. Sincer. 

— Spune-mi ce promiţi. 

— Voi veni aici. Voi lua armele tale. Le voi duce tatălui 
tău. li voi spune ce s-a întâmplat. 

El încuviinţă şi îşi luă mâinile de pe faţa ei. Urmele 
palmelor sale rămaseră vag imprimate pe obrajii ei. 

— M-ai înspăimântat, zise Susan, apoi clătină din cap. 
Nu era bine. Încă mă înspăimânţi. 

— Nu pot fi altfel decât sunt. 

— Şi nici n-aş vrea să fii. 

Îl sărută pe obrazul stâng, pe cel drept, pe gură. îşi 
strecură mâna sub cămaşa lui şi îi mângâie sfârcul. Acesta 
se întări imediat sub degetul ei. 

— Pasăre şi urs, iepure şi peşte, spuse ea, sărutându-l 
acum pe toată faţa. Dă-i iubirea mea celui ce mă iubeşte. 

După, rămaseră întinşi sub blana de urs pe care Roland 


o adusese cu el şi ascultară suspinul vântului prin iarbă. 

— Ador sunetul ăsta, spuse ea. Mă face mereu să-mi 
doresc să fiu una cu vântul... să merg unde merge el, să 
văd ce vede el. 

— Anul acesta, cu voia Ka-ului, vei putea face asta. 

— Mda. Alături de tine. 

Se întoarse către el, sprijinită într-un cot. Lumina intra 
prin acoperişul distrus şi le arunca picăţele peste faţă. 

— Roland, te iubesc. 

Il sărută... şi apoi începu să plângă. 

El o ţinu în braţe, îngrijorat. 

— Ce este? Sue, ce te tulbură? 

— Nu ştiu, spuse ea, plângând şi mai tare. Ştiu doar că 
am o umbră pe suflet. 

Se uită la el cu lacrimile încă curgându-i din ochi. 

— Nu m-ai părăsi, nu-i aşa, dragule? Nu ai pleca fără 
Sue, nu? 

— Nu. 

— Căci ţi-am dat tot ce am, chiar aşa. Şi virginitatea e 
cel din urmă lucru la care mă gândesc, ştii bine. 

— Nu te-aş părăsi niciodată. 

Dar simţea că-i era frig în ciuda pieii de urs, iar vântul 
de afară - atât de reconfortant cu un moment în urmă - 
semăna cu respiraţia unei bestii. 

— Niciodată, jur. 

— Sunt speriată, totuşi. Chiar sunt. 

— Nu ai de ce să fii, spuse el, vorbind încet şi cu grijă... 
întrucât deodată toate cuvintele nelalocul lor voiau să-i 
iasă pe gură. Vom pleca de aici, Susan - nu poimâine, de 
Seceriş, ci acum, în clipa asta. Îmbracă-te şi vom porni cu 
vântul în fată; către sud vom merge şi nici nu ne vom uita 
înapoi. Vom fi... 

... bântuiţi. 

Aşa aveau să fie. Bântuiţi de chipurile lui Alain şi 
Cuthbert; bântuiţi de chipurile tuturor oamenilor care 
puteau să moară în Munţii Pleşuvi, masacrați de arme 
scoase din criptele-armurărie unde ar fi trebuit lăsate. 


Bântuiţi mai mult ca de orice de chipurile taţilor lor, 
pentru tot restul vieţii lor. Nici măcar Polul Sud n-ar fi fost 
un loc destul de îndepărtat pentru a scăpa de acele 
chipuri. 

— Tot ce trebuie să faci poimâine e să te prefaci 
indispusă la prânz. 

Recapitulaseră toate acestea înainte, dar acum, cuprins 
deodată de o spaimă fără sens, altceva nu se putea gândi 
să spună. 

— Te duci în camera ta şi pleci aşa cum ai plecat în 
noaptea când ne-am întâlnit în cimitir. Stai ascunsă puţin. 
Apoi, când se face ora trei, vino aici şi uită-te sub piei în 
colţul acela. Dacă armele mele lipsesc - şi vor lipsi, jur 
pentru asta - atunci totul este bine. Vei veni în 
întâmpinarea noastră. Vino la locul de deasupra 
canionului, cel despre care ţi-am povestit. Vom... 

— Mda, ştiu toate astea, dar ceva nu e bine. 

Se uită la el şi îi atinse obrazul. 

— Mă tem pentru tine şi pentru mine, Roland, şi nu ştiu 
de ce. 

— Totul va merge bine, spuse el. Ka... 

— Nu-mi vorbi mie despre ka! strigă ea. O, te rog, nu! 
Ka este ca vântul, spunea tata, ia ce vrea şi nu stă să 
asculte ruga nimănui. Ka e un bătrân lacom şi-l urăsc 
peste măsură! 

— Susan... 

— Nu, nu mai spune nimic. 

Se întinse pe spate şi împinse blana de urs până la 
genunchi, expunând un corp pentru care bărbaţi mult mai 
mari ca Hart Thorin şi-ar fi abandonat regatele. Mărgele 
de lumină îi curgeau pe pielea goală. Întinse braţele spre 
el. Niciodată nu arătase mai frumoasă în ochii lui Roland 
ca în clipa aceea, cu părul răsfirat şi expresia aceea 
bântuită pe chip. Mai târziu el avea să-şi spună: Ştia. O 
parte din ea ştia. 

— Gata cu vorbele, spuse ea. Am încheiat cu vorbele. 
Dacă mă iubeşti, atunci iubeşte-mă. 


Şi pentru ultima dată, Roland o iubi. Se legănară 
împreună, piele lângă piele şi răsuflare lângă răsuflare, şi 
afară vântul vuia înspre vest ca o mare zbuciumată. 


12 


În seara aceea, pe când Luna Demonului urca rânjind pe 
cer, Cordelia ieşi din casă şi străbătu încet peluza spre 
grădină, făcând un ocol pe după mormanul de frunze pe 
care le greblase în acea după-miază. In braţe avea un 
maldăr de haine. Le aruncă în faţa stâlpului de care era 
legată momâia de paie, apoi ridică vrăjită privirea spre 
lună: licărul viclean al ochiului, rânjetul de vârcolac; albă 
ca un os calcinat era luna aceea, un nasture alb pe 
mătase violet. g 

Rânji la Cordelia; Cordelia rânji înapoi. In cele din urmă, 
cu aerul unei femei care se trezeşte din transă, păşi în 
faţă şi trase momâia de paie de pe stâlp. Capul acesteia îi 
căzu moale pe umăr, precum capul unui om prea beat ca 
să danseze. Mâinile ei roşii atârnau. 

Femeia dezbrăcă momâia de haine, dezvelind o formă 
umflată, vag umanoidă, într-o pereche de izmene care 
aparținuseră fratelui ei mort. Luă unul dintre lucrurile pe 
care le adusese din casă şi îl ridică la lumina lunii. O 
cămaşă de călărie din mătase roşie, un cadou din partea 
primarului Thorin pentru domniţa, oh, atât de tânără şi 
frumuşică. Una dintre cele pe care fata refuza să le 
poarte. Haine de curvă, le spusese ea. Ce făcea asta, 
atunci, din Cordelia Delgado, care se îngrijise de ea chiar 
şi după ce încăpăţânatul de taică-său se decisese că 
trebuie să le ţină piept celor precum Fran Lengyll şi John 
Croydon? Făcea din ea matroană de bordel, bănuia. 

Acest gând duse la o imagine a lui Eldred Jonas şi Coral 
Thorin, călărindu-se goi, în timp ce un pian de tavernă 
cânta „Red Dirt Boogie” sub ei, şi Cordelia gemu ca un 
câine. 

Trase cămaşa de mătase peste capul momâii. Urmă una 


dintre fustele despicate de călărie ale Susanei. După 
fustă, o pereche de saboţi. Şi la sfârşit, înlocuind 
sombrero-ul, una dintre bonetele de primăvară ale 
nepoatei sale. 

Abracadabra! Momâia de paie devenise acum o femeie 
de paie. 

— Şi ai fost prinsă cu mâinile murdare, şopti ea. Ştiu. O, 
da, ştiu. Nu m-am născut ieri. 

Duse momâia din grădină la mormanul de frunze de pe 
peluză. O aşeză aproape de morman, apoi culese frunze 
de jos şi le îndesă în corsetul cămăşii de călărie, încropind 
un simulacru de sâni. Odată asta făcută, luă un chibrit din 
buzunar şi-l scăpără. 

Vântul, dornic parcă să ajute, scăzu. Cordelia apropie 
chibritul de frunzele uscate. Imediat, tot mormanul era o 
torţă. Ridică femeia de paie în braţe şi stătu cu ea în faţa 
focului. Nu auzi răpăitul pocnitorilor în oraş şi nici 
şuieratul orgii cu abur din Inimă Verde, sau formaţia de 
mariachi care cânta în Piaţa de Jos; când o frunză aprinsă 
se ridică şi pluti pe lângă părul ei, amenințând să-i dea 
foc, nu păru să observe. Avea ochii larg deschişi şi goi. 

Când focul ardea cel mai vârtos, păşi la marginea lui şi 
aruncă momâia în el. Flăcările se ridicară în jurul ei cu 
limbi portocalii; scântei şi frunze aprinse se ridicară către 
cer sub formă de pâlnie. 

— Aşa să fie! strigă Cordelia. Focul îi transforma 
lacrimile de pe faţă în picături de sânge. Chartu rug! Mda, 
chiar aşa! 

Arătarea în straie de echitație luă foc, întunecându-se la 
faţă, mâinile ei roşii arzând, cruciuliţele albe ale ochilor 
înnegrindu-se. Boneta ei se aprinse; faţa începu să ardă. 

Cordelia  stătu nemişcată şi privi, încleştând şi 
descleştând pumnii, nepăsându-i de scânteile care i se 
aşezau pe piele, nepăsându-i de frunzele aprinse care 
zburau către casă. De ar fi fost să ia foc casa, probabil că 
ar fi ignorat şi asta. 

Se uită până când din momâia îmbrăcată în hainele 


nepoatei ei nu mai rămase decât cenuşă împrăştiată 
peste şi mai multă cenuşă. Apoi, încet ca un robot cu 
încheieturile ruginite, se întoarse în casă, se întinse pe 
divan şi dormi ca un mort. 


13 


Era ora trei şi jumătate în noaptea dinaintea Secerişului 
şi Stanley Ruiz credea că în sfârşit putea să închidă. 
Ultimele acorduri muzicale tăcuseră deja de douăzeci de 
minute - Sheb rezistase cu aproape o oră mai mult decât 
formaţia de mariachi, iar acum zăcea sforăind cu faţa în 
rumeguş. Sai Thorin era la etaj şi nu se văzuse nici urmă 
din Marii Vânători ai Coşciugului; Stanley avea o bănuială 
că se aflau la Faleză în noaptea aceea. Mai bănuia şi că 
munca pentru care fuseseră convocați acolo nu era dintre 
cele mai curate, dar asta nu avea cum să ştie sigur. Se 
uită în sus spre ochii sticloşi ai Trofeului bicefal. 

— Şi nici nu vreau să ştiu, bătrân prieten, spuse el. Nu 
vreau decât vreo nouă ore de somn - mâine începe 
adevărata petrecere şi clienţii nu se vor da duşi până în 
zori. Deci... 

De undeva din spatele clădirii se auzi un strigăt ascuţit. 
Stanley sări în spate, lovindu-se de bar. Lângă pian, Sheb 
ridică o clipă capul, murmură „Ş-a fo' ata?“ şi-l lăsă să 
cadă la loc, cu un bufnet surd. 

Stanley nu avea nicio dorinţă de a cerceta sursa 
strigătului, dar bănuia că oricum asta va face. Părea a fi 
vorba de stricata aia bătrână şi tristă de Micuța Nărăvaşă. 

— Mi-ar plăcea mie să m-apuce nărăveala de a te goni 
din oraş în doi timpi şi trei mişcări, murmură el, apoi se 
aplecă pentru a se uita sub bar. 

Acolo erau două bâte solide din frasin, Calmantul şi 
Ucigaşul. Calmantul era din lemn neted care garanta două 
ore de repaus obligatoriu oricând îl aplicai unde trebuia în 
capul vreunui scandalagiu. 

Stanley îşi consultă sentimentele şi luă cealaltă bâtă. 


Era mai scurtă decât Calmantul şi mai largă în capăt. În 
partea care conta, Ucigaşul era bătut în cuie. 

Stanley se duse spre capătul barului, ieşi pe uşă şi 
traversă o încăpere de depozitare slab luminată, unde 
butoaie ce miroseau a graf şi whisky erau îngrămădite 
unul peste altul. În spate era o uşă care dădea în curte. 
Stanley se apropie de ea, inspiră adânc şi o descuie. Se 
aştepta ca Micuța să mai scoată un urlet, însă nu se auzi 
nimic. Era doar sunetul vântului. 

Poate ai noroc şi e moartă, gândi Stanley. Deschise uşa, 
păşind în spate şi ridicând în acelaşi timp bâta cu ţinte. 

Micuța nu era moartă. Îmbrăcată într-un capot pătat 
(rochia Micuţei, se putea spune), prostituata stătea pe 
cărarea care ducea la privata din spate, cu mâinile 
împreunate deasupra umflăturii pieptului şi sub bărbia 
dublă. Se uita în sus spre cer. 

— Ce este? întrebă Stanley, grăbindu-se spre ea. Era să 
sară inima din mine, aşa m-ai speriat, zău. 

— Luna, Stanley! şopti ea. O, uită-te la lună, uită-te! 

Bărbatul ridică privirea şi ceea ce văzu îi făcu inima să 
galopeze. Încercă totuşi să vorbească pe un ton calm şi 
rezonabil. 

— Haide, Micuţo, e doar praful. Fii serioasă, scumpo, ştii 
cum a suflat vântu-n ultimele zile şi n-a fost pic de ploaie 
ca să ia din aer ce-a adus; e doar praf, atât. 

Şi totuşi nu arăta a praf. 

— Eu ştiu ce văd, şopti Micuța. 

Deasupra lor, Luna Demonului rânjea şi făcea cu ochiul 
prin ceea ce părea a fi un văl schimbător de sânge. 


VII 
RECUPERAREA GLOBULUI DE CRISTAL 


1 


În timp ce o prostituată şi un barman încă se uitau cu 
gura căscată în sus la luna însângerată, Kimba Rimer se 
trezi strănutând. 

La naiba, o răceală de Seceriş, îşi spuse. La cât am de stat 
afară în următoarele două zile, voi fi norocos dacă nu se va 
transforma într-o... 

Ceva îi gâdilă vârful nasului şi bărbatul strănută din 
nou. leşind din pieptul său îngust şi din gura uscată iască, 
strănutul semănă în odaia întunecată cu pocnetul unui 
pistol de calibru mic. 

— Cine-i acolo? strigă el. 

Niciun răspuns. Rimer îşi imagină imediat o pasăre, 
ceva urât şi rău, care intrase pe lumină şi acum zbura pe 
întuneric, atingându-se de faţa lui în timp ce dormea. | se 
făcu pielea de găină - păsări, insecte, lilieci, le ura pe 
toate - şi dibui cu atâta energie după lampa de gaz de pe 
măsuţa de lângă pat, încât aproape o dobori la podea. 

Când o trase către el, simţi iarăşi fâlfâitul acela. De data 
aceasta atingându-i obrazul. Rimer strigă şi se afundă în 
perne, strângând lampa la piept. Apăsă butonul de pe o 
parte, auzi fâsâitul gazului, apoi scăpără aprinzătorul. 
Lampa se lumină şi în cercul precar pe care îl descrise în 
întuneric, bărbatul văzu nu o pasăre care fâlfâia din aripi, 
ci pe Clay Reynolds şezând pe marginea patului. Intr-o 
mână Reynolds ţinea o pană cu care îl gâdila pe 
Cancelarul din Mejis. Pe cealaltă o ţinea ascunsă sub 
mantaua din poală. 

Lui Reynolds îi displăcuse Rimer de la prima lor întâlnire 
în pădurea de la vest de oraş - aceeaşi pădure din spatele 


Canionului Ochet, unde Latigo, omul lui Farson, îşi 
adunase contingentul principal de soldaţi. Fusese o 
noapte vântoasă şi-n timp ce el şi ceilalţi Vânători ai 
Coşciugului intrau în mica poiană unde Rimer, însoţit de 
Lengyll şi de Croydon, şedeau la un foc mic, mantia fâlfâia 
în jurul lui Reynolds. Sai Manto, spusese Rimer şi ceilalţi 
doi râseseră. In intenţie, fusese o glumă nevinovată, însă 
lui Reynolds numai nevinovată nu i se păruse. În multe 
dintre ţinuturile pe care le cutreierase, manto însemna nu 
„manta”, ci „pidosnic“ sau „curist“. Era, de fapt, un 
termen de argou pentru homosexual. Faptul că Rimer (un 
provincial pe sub poleiala lui de sofisticărie cinică) nu ştia 
asta nici nu-i trecuse lui Reynolds prin minte. Ştia când 
oamenii îl luau peste picior şi, dacă îi putea face să 
plătească, chiar o făcea. 

Pentru Kimba Rimer, ziua plăţii venise. 

— Reynolds? Ce faci? Cum ai int... 

— Nu te gândeşti la cine trebuie, replică omul care 
şedea pe pat. Aici nu e Reynolds, ci doar Señor Manto. 

Scoase mâna pe care o ţinuse sub manta. In ea se afla 
un cuchillo perfect ascuţit. Reynolds îl cumpărase din Piaţa 
de Jos cu treaba aceasta în gând. Il ridică acum şi înfipse 
lama de douăzeci şi cinci de centimetri în pieptul lui 
Rimer. Intră până la plăsele, ţintuindu-l ca pe o insectă. O 
ploşniță, gândi Reynolds. 

Lampa căzu din mâinile lui Rimer şi se rostogoli din pat. 
Ateriză pe covor, dar nu se sparse. Pe peretele opus era 
proiectată umbra distorsionată a lui Kimba Rimer, care se 
zvârcolea. Umbra celuilalt bărbat aplecat deasupra lui 
semăna cu a unui vultur hulpav. 

Reynolds ridică mâna în care ţinea cuțitul. O întoarse 
astfel încât micul tatuaj albastru cu coşciugul dintre 
degetul mare şi arătător să se afle în faţa ochilor lui 
Rimer. Voia ca acesta să fie ultimul lucru pe care ticălosul 
îl vedea în partea aceea a poienii. 

— Să te mai aud acum cu faci glume despre mine, îl 
pofti Reynolds. Şi zâmbi. Haide. Să te aud. 


2 


Cu puţin înaintea orei cinci, primarul Thorin se trezi 
dintr-un vis îngrozitor. În el, o pasăre cu ochi roz zbura 
încet pe deasupra Baroniei. Pe unde cădea umbra ei, iarba 
se ofilea, frunzele picau din copaci şi recoltele piereau. 
Umbra transforma Baronia sa verde şi frumoasă într-un 
ţinut pustiu. O fi Baronia mea, dar şi pasărea este a mea, 
gândi el cu puţin înainte să se trezească, ghemuit şi 
tremurând din toate încheieturile pe o parte a patului. 
Pasărea mea, eu am adus-o aici, eu am eliberat-o din colivie. 
Se zisese cu somnul lui în noaptea aceea, iar Thorin era 
conştient de asta. Işi turnă un pahar de apă, îl bău, apoi 
se duse în birou, scoţându-şi absent cămaşa de noapte 
din despicătura fundului său osos. Ciucurele fesului de 
noapte îi tresălta între omoplaţi; genunchii îi pocneau la 
fiecare pas. 

Cât despre sentimentul de vinovăţie exprimat de vis... 
ei bine, ce era făcut era bun făcut. Jonas şi prietenii lui 
aveau să primească ceea ce fuseseră trimişi să ia (şi ceea 
ce achitaseră cu vârf şi îndesat) peste o zi; o zi mai târziu, 
aveau să plece. Zboară liberă, pasăre cu ochi roz şi umbră 
pestilenţială; zboară de unde oi fi venit şi ia-i cu tine pe 
Marii Băieți ai Coşciugului. Işi zicea că până la Capătul 
Anului avea să fie prea ocupat să-şi satisfacă pornirile 
libidinoase pentru a se mai gândi la astfel de lucruri. Sau 
a mai avea astfel de vise. 

Pe deasupra, visele lipsite de semne vizibile erau doar 
vise, nu prevestiri. 

Semnul vizibil putea să fie cizmele de sub draperiile 
biroului - doar bombeurile lor scâlciate se vedeau - însă 
Thorin nici nu se uită în direcţia aceea. Ochii lui erau 
aţintiţi asupra sticlei de lângă fotoliul lui preferat. Deşi a 
bea vin roşu la cinci dimineaţa nu era un obicei bun pe 
care să-l deprinzi, o dată putea face excepţie. Avusese un 
vis oribil, pe toţi zeii, şi la urma urmei... 

— Mâine e Secerişul, rosti el, aşezându-se în fotoliul de 


lângă vatră. Socot că un om îşi poate permite un mic 
capriciu sau două. 

Îşi turnă un pahar, ultimul pe care avea să-l bea în 
lumea aceasta, şi tuşi când focul lichid îi ajunse în stomac, 
după care îi urcă înapoi în gât. 

Încălzindu-l. Mai bine, mda, mult mai bine. Nu mai era 
nicio pasăre uriaşă acum, nicio umbră aducătoare de 
pustiire. Întinse braţele, împleti degetele lungi şi osoase şi 
le trosni cu sete. 

— Urăsc când faci asta, jigodie scheletică, se auzi o 
voce direct în urechea stângă a lui Thorin. 

Thorin tresări. Inima sa execută un salt uriaş în piept. 
Paharul gol îi zbură din mână şi când căzu nu întâlni niciun 
covor care să-i amortizeze aterizarea. Se sparse pe 
marginea vetrei. 

Înainte ca Thorin să poată striga, Roy Depape îi înlătură 
fesul de noapte, îl apucă de chica rară şi-i trase capul în 
spate. Cuţitul pe care îl ţinea în cealaltă mână era mult 
mai banal decât cel pe care îl folosise Reynolds, însă tăie 
gâtlejul bătrânului cu destulă eficienţă. Sângele împroşcă 
stacojiu odaia cufundată în penumbră. Depape dădu 
drumul părului lui Thorin, se duse înapoi la draperiile după 
care se ascunsese şi luă ceva de pe podea. Era santinela 
lui Cuthbert. Depape o aduse înapoi la fotoliu şi o aşeză în 
poala primarului din care se scurgea viaţa. 

— Pasăre..., gâlgâi Thorin cu gura plină de sânge. 
Pasăre! 

— Mdie, moşule, şi tre’ să-ţi fac complimente fiindc-ai 
observat asta într-un asemenea moment. 

Depape trase iarăşi capul lui Thorin în spate şi scoase 
ochii bătrânului din două mişcări iuți de cuţit. Unul zbură 
în vatra stinsă; celălalt lovi peretele şi alunecă în spatele 
uneltelor pentru foc. Piciorul drept al lui Thorin zvâcni 
puţin şi rămase nemişcat. 

Încă un lucru de făcut. 

Depape se uită în jur, zări fesul de noapte al primarului 
şi decise că ciucurele acestuia avea să fie bun. Il luă de 


jos, îl înmuie în sângele din poala lui Thorin şi desenă 
sigulul Omului de Bine... 


... pe perete. 

— Poftim, murmură el, dându-se în spate. Dacă asta nu 
le vine de hac, nu ştiu ce altceva le va veni. 

Asta aşa era. Singura întrebare rămasă fără răspuns era 
dacă Roland şi ka-tet-ul lui puteau fi capturați în viaţă sau 
nu. 


3 


Jonas îi spusese lui Fran Lengyll exact unde să îşi aşeze 
oamenii, doi înăuntrul grajdului şi alţi şase afară; trei 
dintre aceştia din urmă aveau să stea ascunşi în spatele 
vechilor ustensile ruginite, doi în rămăşiţele casei mistuite 
de foc şi unul - Dave Hollis - ghemuit chiar pe grajd, 
trăgând cu ochiul peste coama acoperişului. Lengyll era 
bucuros să vadă că oamenii săi îşi luau munca în serios. 
Nu erau decât nişte băieţi, adevărat, dar băieţi care într- 
un rând reuşiseră să-i întreacă pe Marii Vânători ai 
Coşciugului. 

Şeriful Avery lăsă destul de bine impresia că era la 
conducerea operaţiunii până ce ajunseră la o aruncătură 
de băț de Bar K. Apoi Lengyll, cu mitraliera agăţată pe un 
umăr (şi stând în şa la fel de drept cum stătuse la 
douăzeci de ani), preluă comanda. Avery, cu un aer agitat 
şi răsuflarea tăiată, păru mai degrabă uşurat decât 
ofensat. 

— Am să vă spun unde să vă duceţi aşa cum mi s-a 
spus şi mie, căci e un plan bun şi n-am nimic de comentat 
despre el, le zisese Lengyll oamenilor săi. Pe întuneric, 


chipurile lor abia se vedeau. Vă spun de la mine doar un 
singur lucru. Nu avem nevoie de ei în viaţă, da-i mai bine 
să-i prindem aşa - Baronia e cea care trebuie să le aplice 
pedeapsa, oamenii de rând, făcându-i astfel să plătească 
fărădelegile comise. Să tragă linie, dacă vreţi. Aşa că vă 
spun: dacă aveţi motiv să trageţi, trageţi. Dar am să-l 
jupoi pe cel care trage fără motiv. M-aţi înţeles? 

Niciun răspuns. După toate aparențele, înţeleseseră. 

— Foarte bine, grăise Lengyll cu chipul de piatră. Vă 
dau un minut să vă asiguraţi că aveţi echipamentul bine 
legat ca să nu facă zgomot, după care plecăm. Incepând 
din clipa asta nu vreau să mai aud nicio vorbă. 


4 


Roland, Cuthbert şi Alain ieşiră din dormitor la şase şi 
un sfert în dimineaţa aceea şi rămaseră în şir indian pe 
verandă. Alain îşi termina cafeaua. Cuthbert căsca şi se 
întindea. Roland îşi încheia cămaşa şi se uita spre sud- 
vest, către larbă Rea. Nu se gândea la ambuscade, ci la 
Susan. La lacrimile ei. Ka e un bătrân lacom şi-l urăsc peste 
măsură, spusese ea. 

Instinctele lui nu se treziră; hipersensibilitatea lui Alain, 
care îl simţise pe Jonas în ziua când acesta le ucisese 
porumbeii, nici măcar nu tresări. Cât despre Cuthbert... 

— Încă o zi de pace! exclamă acesta spre cerul 
răsăritului. Încă o zi de graţie! Încă o zi de linişte, 
întreruptă doar de suspinul amorezatului şi de amprenta 
copitelor de cal! 

— Încă o zi de nerozii, făcu Alain. Haideţi. 

Porniră de-a curmezişul curţii, nesimţind deloc cele opt 
perechi de ochi asupra lor. Intrară în grajd pe lângă cei doi 
oameni care flancau uşa, unul în spatele unui discuitor 
străvechi, celălalt pitit după un balot dezordonat de fân, 
amândoi cu armele scoase. 

Numai Rusher simţi că ceva nu era în ordine. El lovi din 
copite, îşi rostogoli ochii în cap şi, când Roland îl îndemnă 


cu spatele afară, încercă să se cabreze. 

— Uşor, băiete, zise el şi se uită în jur. Păianjeni, 
presupun. Îi urăşte. 

Afară, Lengyll se ridică în picioare şi flutură din ambele 
mâini. Oamenii se mişcară încet spre partea din faţă a 
grajdului. Pe acoperiş, Dave Hollis stătea cu arma scoasă. 
Monoclul său era pus în siguranţă în buzunarul vestei, ca 
să nu reflecte lumina când îi era lumea mai dragă. 

Cuthbert îşi scoase calul din grajd. Alain îl urmă. Roland 
veni ultimul, ducându-şi din scurt juganul agitat. 

— Uite, zise Cuthbert vesel, încă neprinzând de veste că 
direct în spatele lui şi al prietenilor lui se aflau oameni. 
Arăta spre nord. Un nor în formă de urs! E semn de bun 
augur pentru... 

— Nu vă mişcaţi, mucoşilor, strigă Fran Lengyll. Să nu 
vă mişcaţi picioarele nici măcar cu un centimetru. 

Alain dăau totuşi să se întoarcă - din cauza sperieturii 
mai mult decât orice - şi se auzi un val de clicuri 
asemănător cu o mulţime de rămurele uscate rupându-se 
toate deodată. Sunetul pistoalelor armate. 

— Nu, Al! zise Roland. Nu te mişca! Nu! 

Disperarea i se ridica în gât ca o otravă şi lacrimi de 
furie îi înţepau colţul ochilor... şi totuşi îşi păstră calmul. 
Cuthbert şi Alain trebuia şi ei să-şi păstreze calmul. Dacă 
se mişcau, aveau să fie ucişi. 

— Nu vă clintiţi! strigă el din nou. Niciunul dintre voi! 

— Înţelept, mucea. 

Vocea lui Lengyll era mai aproape acum şi o însoțeau 
mai multe perechi de paşi. 

— Puneţi mâinile la spate. 

Două umbre îl flancară pe Roland, lungi în prima lumină 
a zilei. judecând după grosimea celei din stânga, bănuia 
că îi aparţinea şerifului Avery. Probabil că nu avea să le 
mai ofere ceai în ziua aceea. Lengyll trebuia că arunca a 
doua umbră. 

— Grăbeşte-te, Dearborn, sau care o fi numele tău. 
Pune-le la spate. La şale. Am pistoale îndreptate spre 


partenerii tăi şi n-o fi aşa mare baiul de s-o întâmpla să 
luăm cu noi doar doi dintre voi trei. 

Nu-şi asumă niciun risc cu noi, gândi Roland şi simţi un 
moment de mândrie perversă. Odată cu ea veni un gust 
care aproape că semăna cu amuzamentul. Era însă amar; 
gustul acela deveni foarte amar. 

— Roland! 

Era Cuthbert şi se simţea agonie în vocea sa. 

— Roland, nu! 

Dar nu avea de ales. Roland puse mâinile la spate. 
Rusher scoase un nechezat mic, dojenitor, ca şi când ar fi 
spus că toate astea erau extrem de inadecvate - şi se 
îndepărtă până lângă veranda dormitorului. 

— Vei simţi metal pe încheieturi, zise Lengyll. Esposas. 

Două cercuri reci fură strecurate peste mâinile lui 
Roland. Se auzi un clic şi, deodată, arcurile cătuşelor i se 
strânseră pe încheieturi. 

— Foarte bine, rosti altă voce. Acum tu, fiule. 

— Al naibii să fiu dacă o fac! 

Glasul lui Cuthbert tremura la graniţă cu isteria. 

Se auzi un bufnet şi un strigăt înfundat de durere. 
Roland se întoarse şi-l văzu pe Alain într-un genunchi, cu 
podul palmei stângi apăsându-şi fruntea. Pe faţă îi curgea 
sânge. 

— Vrei să-i mai trag una? întrebă Jake White. 

Avea un pistol vechi în mână, întors cu patul în faţă. 

— Pot, să ştii; îmi simt braţul dezmorţit, deşi e aşa 
devreme. 

— Nu! 

Cuthbert se zbătea copleşit de oroare şi ceva ce aducea 
cu supărarea. In spatele lui stăteau aliniaţi trei oameni 
înarmaţi. 

— Atunci, fii băiat cuminte şi pune mâinile la spate. 

Cuthbert, încă luptându-se cu lacrimile, făcu ce i se 
spuse. Adjunctul Bridger îi puse şi lui esposas. Ceilalţi doi 
oameni îl săltară pe Alain în picioare. Băiatul se clătină 
puţin, apoi rămase nemişcat în timp ce era încătuşat, 


întâlni ochii lui Roland şi se strădui să zâmbească. Într-un 
fel, acela fu cel mai cumplit moment din ambuscadă. 
Roland înclină din cap şi îşi făcu singur o promisiune: 
niciodată nu va mai fi luat în felul acesta, nici dacă avea 
să trăiască până la o mie de ani. 

În dimineaţa aceea, Lengyll purta la gât o eşarfă în locul 
şnurului, însă Roland bănuia că avea pe el acelaşi sacou 
pe care îl purtase la petrecerea de bun venit organizată 
de primar cu atâtea săptămâni în urmă. Lângă el, gâfâind 
de emotie, nelinişte şi importanţă de sine, stătea şeriful 
Avery. 

— Băieți, rosti acesta, sunteţi arestaţi pentru 
periclitarea siguranţei Baroniei. Acuzaţiile punctuale sunt 
trădare şi omucidere. 

— Pe cine am ucis? întrebă Alain cu calm şi unul dintre 
cei prezenţi râse şocat sau cinic, Roland nu-şi dădea 
seama bine. 

— Pe primar şi pe Cancelarul său, cum foarte bine ştiţi, 
zise Avery. Acum... 

— Cum poţi să faci asta? întrebă Roland curios. Lui 
Lengyll i se adresase. Mejis este căminul tău; am văzut 
linia strămoşilor tăi în cimitir. Cum poţi să faci asta 
căminului tău, sai Lengyll? 

— N-am de gând să stau aici şi să pălăvrăgesc cu tine, 
zise Lengyll. Aruncă o privire peste umărul lui Roland. 
Alvarez! la-i calul! Nişte băieţi pricepuţi ca aceştia ar 
putea călări fără probleme cu mâinile legate la... 

— Nu, spune-mi, îl întrerupse Roland. Nu te sfii, sai 
Lengyll - cei cu care ai venit îţi sunt prieteni şi nici măcar 
unul nu e din cercul tău. Cum poţi să faci asta? Ai fi în 
stare să-ţi violezi propria mamă, dacă ai da peste ea 
dormind cu fusta ridicată? 

Buzele lui Lengyll tresăriră - nu de ruşine sau 
stânjeneală, ci de un automat dezgust. Bătrânul fermier 
se uită la Avery. 

— Frumos îi învaţă să vorbească în Gilead, nu? 

Avery avea o puşcă. Acum se apropie de pistolarul 


încătuşat, cu patul ei ridicat. _ 

— ÎI învăţ eu cum se vorbeşte unui gentilom, zău aşa! Îi 
împrăştii dinţii din gură, numa’ să spui asta, Fran! 

Cu un aer obosit, Lengyll îl reţinu. 

— Nu fi prost. Nu vreau să-l aduc prăbuşit peste şa 
decât dacă e mort. 

Avery lăsă arma jos. Lengyll se întoarse către Roland. 

— N-ai să trăieşti destul cât să-ţi prindă bine vreun sfat, 
Dearborn, zise el, da' eu oricum o să-ţi dau unul: fii de 
partea câştigătorilor pe lumea asta. Şi află cum bate 
vântul, ca să ştii când îşi schimbă direcţia. 

— Ai uitat chipul tatălui tău, vierme prăpădit, zise 
Cuthbert răspicat. 

Asta îl atinse pe Lengyll într-un fel în care remarca lui 
Roland despre mama sa n-o făcuse - se văzu în roşeaţa 
care-i năpădi imediat obrajii bătuţi de vreme. 

— Urcaţi-i călare! zise el. Într-o oră vreau să-i ştiu 
închişi bine! 


5 


Roland fu aruncat în şaua lui Rusher atât de tare, încât 
puţin lipsi să nu cadă pe cealaltă parte - aşa s-ar fi şi 
întâmplat, dacă Dave Hollis n-ar fi fost acolo să-l 
echilibreze şi apoi să-i îndese cizma în scăriţă. Dave îi 
oferi pistolarului un zâmbet crispat, pe jumătate ruşinat. 

— Îmi pare rău că te văd aici, zise Roland pe un ton 
grav. 

— Îmi pare rău că sunt aici, recunoscu ajutorul de şerif. 
Dacă să omori oameni era treaba ta, mi-aş fi dorit să te 
apuci mai repede de ea. lar prietenul tău nu trebuia să fie 
aşa de arogant încât să-şi lase cartea de vizită. 

Înclină din cap spre Cuthbert. 

Roland nu avea nici cea mai palidă idee la ce se referea 
adjunctul Dave, însă nu conta. Făcea parte din înscenare 
şi niciunul dintre cei de faţă nu credea cine ştie cât în ea, 
inclusiv Dave, cel mai probabil. Deşi Roland bănuia că la 


bătrâneţe aveau să ajungă să creadă şi să le-o 
povestească nepoților ca pe o pildă. Glorioasa zi când se 
alăturaseră poterii şi-i prinseseră pe trădători. 

Pistolarul îşi folosi genunchii pentru a-l întoarce pe 
Rusher... şi acolo, stând lângă poarta dintre curtea Bar K 
şi aleea ce ducea la Drumul Mare, era Jonas în persoană. 
Şedea călare pe un murg castaniu-închis, cu o pălărie din 
fetru verde pe cap şi îmbrăcat cu o veche manta ponosită. 
În teaca de lângă genunchiul său drept era o puşcă. 
Partea stângă a mantalei era trasă în spate pentru a 
expune mânerul revolverului. Părul lui alb, nelegat astăzi, 
îi curgea pe umeri. 

Îşi scoase pălăria şi o întinse spre Roland în semn de 
salut. 

— Bună partidă, spuse el. Ai jucat foarte bine pentru 
cineva care nu de mult sugea la ţâţa mamei. 

— Moşule, zise Roland, ai trăit prea mult. 

Jonas zâmbi. 

— Ai îndrepta tu lucrul ăsta dacă ai putea, nu-i aşa? 
Mdie, aşa cred. 

Îşi mută iute ochii la Lengyll. 

— la-le jucăriile, Fran. Caută mai ales cuțite. Au şi 
pistoale, dar nu asupra lor. Şi totuşi ştiu ceva mai multe 
despre armele alea decât ai crede. Şi praştia glumeţului. 
Să nu uităm de asta, pe toţi zeii. Acu’ nu foarte mult timp 
i-ar fi plăcut să-i ia capul lui Roy cu ea. 

— Vorbeşti cumva de roşcovan? întrebă Cuthbert. 

Calul lui dansa sub el; Bert se clătina înainte şi înapoi şi 
de pe o parte pe cealaltă ca un călăreț de circ, ca să nu 
cadă din şa. 

— Nici n-ar fi simţit lipsa capului. A boaşelor poate, dar 
nu a capului. 

— Probabil ai dreptate, aprobă Jonas, privind cum 
suliţele şi arcul scurt al lui Roland erau confiscate. 

Praştia se afla la spatele centurii lui Cuthbert, îndesată 
în tocul pe care el însuşi îl confecţionase. Era foarte bine 
pentru Roy Depape că nu-l pusese pe Bert la încercare, 


Roland ştia - Bert putea nimeri o pasăre în aripă de la 
şaizeci de metri. La şoldul stâng al băiatului se afla o 
pungă ce conţinea bile de fier. Bridger o luă şi pe aceasta. 

In tot acest timp, Jonas îl ţintui pe Roland cu un zâmbet 
afabil. 

— Care-i numele tău adevărat, mucea? Mărturiseşte - 
acum nu mai contează dacă spui; ştii şi tu ce soartă te 
aşteaptă. 

Roland nu spuse nimic. Lengyll se uită la Jonas cu 
sprâncenele ridicate. Jonas înălţă din umeri, apoi smuci 
din cap în direcţia oraşului. Lengyll încuviinţă şi îl înghionti 
pe Roland cu un deget dur. 

— Haide, băiete. Să plecăm. 

Roland îl strânse pe Rusher între coapse; calul o luă 
spre Jonas. Şi deodată Roland ştiu ceva. Ca în cazul 
tuturor intuiţiilor sale cele mai bune, veni de nicăieri şi de 
peste tot - absentă într-o secundă, prezentă în toată 
măreţia ei în următoarea. 

— Cine te-a trimis la vest, vierme? întrebă el când trecu 
pe lângă Jonas. Nu e posibil să fi fost Cort - eşti prea 
bătrân. Te-a trimis tatăl lui? 

Expresia de amuzament uşor plictisit părăsi chipul lui 
Jonas - îi zbură de pe chip, ca alungată de o palmă. Preţ 
de un moment incredibil, bărbatul cu păr alb redeveni un 
copil: şocat, ruşinat şi rănit. 

— Da, tatăl lui Cord - ţi-o citesc în ochi. lar acum eşti 
aici, pe malul Mării Limpezi... doar că eşti de fapt în vest. 
Sufletul unui om ca tine nu poate niciodată să părăsească 
vestul. 

Pistolul lui Jonas ieşi din toc şi fu armat cu o rapiditate 
pe care doar extraordinarii ochi ai lui Roland fură capabili 
să o urmărească. Dinspre oamenii din spatele lor se auzi 
un murmur - în parte şocat, dar cel mai mult uimit. 

— Jonas, nu fi prost! mârâi Lengyll. Doar n-ai de gând 
să-i ucizi după ce ne-am pierdut timpul şi am riscat să le 
punem capişonul pe cap şi să le legăm ghearele, nu? 

Jonas nu păru să-i dea atenţie. Ochii lui erau larg 


deschişi; colţurile buzelor sale zbârcite tremurau. 

— Ai grijă cum vorbeşti, Will Dearborn, zise el cu voce 
joasă, aspră. Ai mare grijă. 

— Bine, împuşcă-mă, spuse Roland. 

Ridică privirea şi se uită în jos la Jonas. 

— Împuşcă,  exilatule. Împuşcă, vierme. Împuşcă, 
ratatule. Tot în exil vei trăi şi vei muri aşa cum ai trăit. 

Un moment fu sigur că Jonas chiar va trage, şi în acel 
moment Roland simţi că moartea va fi destul, un sfârşit 
acceptabil după ruşinea de a fi fost prins aşa de uşor. În 
acel moment, Susan lipsi din mintea sa. Nimic nu respiră 
în clipa aceea, nimic nu strigă, nimic nu se clinti. Umbrele 
oamenilor care urmăreau acea confruntare, atât pe jos, 
cât şi călare, erau imprimate superficial pe ţărână. 

Apoi Jonas cobori cocoşul armei şi o puse înapoi în toc. 

— Du-i în oraş şi aruncă-i în puşcărie, îi spuse lui 
Lengyll. Şi când vin, nu vreau să văd că v-aţi atins nici 
măcar de un fir de păr din capul lor. Dacă eu mă pot 
stăpâni să nu-l ucid pe ăsta, te poţi înfrâna şi tu să nu-i 
răneşti pe ceilalţi. Acum, du-te. 

— Mişcarea, spuse Lengyll. 

Vocea lui pierduse din falsa ei autoritate. Acum era 
vocea unui om care înţelege (prea târziu) că a venit cu 
monede la masa unui joc cu mize mult mai mari. 

Plecară. Atunci, Roland se întoarse o ultimă dată. 
Dispreţul pe care Jonas îl văzu în acei ochi tineri şi reci îl 
muşcă mai tare decât loviturile de bici care îi umpluseră 
spatele de cicatrice în Garlan, cu mulţi ani în urmă. 


6 


După ce dispărură din vedere, Jonas intră în dormitor, 
ridică scândura care ascundea mica armurărie a băieţilor 
şi găsi doar două pistoale. Setul de revolvere cu mânere 
închise la culoare - armele lui Dearborn, cu siguranţă - 
lipseau. 

Eşti în vest. Sufletul unui om ca tine nu poate niciodată să 


părăsească vestul. Vei trăi în exil şi vei muri aşa cum ai trăit. 

Mâinile lui Jonas se apucară de lucru, demontând 
revolverele pe care Cuthbert şi Alain le aduseseră în vest. 
Al lui Alain nu fusese niciodată folosit, decât la poligonul 
de tragere. Afară, Jonas aruncă piesele, împrăştiindu-le în 
toate direcţiile. Azvârli cu toată puterea, încercând să se 
descotorosească de privirea aceea albastră şi rece şi de 
şocul pe care îl simţise când auzise ceea ce credea că 
nimeni de pe faţa pământului nu ştia. Roy şi Clay bănuiau, 
însă nici chiar ei nu ştiau sigur. 

Înainte să apună soarele, toţi locuitorii din Mejis aveau 
să ştie că Eldred Jonas, justiţiarul cu păr alb şi coşciug 
tatuat pe mână, nu era decât un pistolar ratat. 

Vei trăi în exil şi vei muri aşa, cum ai trăit. 

— Poate, rosti el, uitându-se la rămăşiţele casei mistuite 
de foc fără a le vedea cu adevărat. Dar voi trăi mai mult 
ca tine, tinere Dearborn, şi voi muri mult după ce oasele 
tale vor fi putrezit în pământ. 

Urcă în şa şi întoarse calul, smucind sălbatic de frâie. 
Porni spre Citgo, unde Roy şi Clay aşteptau, şi plecă în 
galop, dar ochii lui Roland îl însoţiră. 


7 


— Trezeşte-te! Trezeşte-te, sai! Trezeşte-te! Trezeşte- 
te! 

La început, cuvintele părură să vină de foarte departe, 
aduse ca prin magie în locul întunecat în care zăcea ea. 
Chiar şi când vocii i se alătură o mână care o scutură fără 
milă şi Susan ştiu că trebuia să se trezească, asta însemnă 
o luptă lungă şi grea. 

Trecuseră săptămâni de când nu mai dormise ca lumea 
noaptea şi tot la asta se aşteptase şi noaptea trecută... 
mai ales noaptea trecută. Stătuse trează în luxoasa 
cameră de dormit de la Faleză, întorcându-se de pe o 
parte pe cealaltă, mintea roindu-i de posibilităţi - niciuna 
bună. Cămaşa de noapte pe care o purta i se adunase la 


şolduri şi se făcuse ghem la spate. Când se ridicase să 
folosească toaleta, îşi dăduse blestemăţia aceea jos, o 
aruncase într-un colţ şi se vârâse în pat goală. 

Faptul că scăpase de cămaşa grea de mătase o ajutase. 
Căzuse în somn aproape pe loc... şi în cazul de faţă, 
căzuse era exact expresia potrivită: mai mult decât s-o 
fure somnul, avusese impresia că se prăbuşea în uitarea 
tenebroasă a unei crăpături din pământ. 

Şi acum, vocea aceea nepoftită. Braţul acela nepoftit, 
scuturând-o atât de tare, încât capul i se rostogolea de pe 
o parte pe alta pe pernă. Susan încercă să se ferească de 
el, trăgându-şi genunchii la piept şi rostind proteste 
dezarticulate, însă braţul merse după ea. Scuturatul 
reîncepu; sâcâitoarea voce nu se opri. 

— Trezeşte-te, sai! Trezeşte-te! În numele Ţestoasei şi 
al Ursului, trezeşte-te! 

Vocea Mariei. N-o recunoscuse la început deoarece 
Maria era foarte tulburată. Susan n-o auzise niciodată aşa 
şi nici nu se aşteptase s-o audă. Şi totuşi, așa vorbea; 
slujnica părea în pragul isteriei. 

Susan se ridică în capul oaselor. Un moment, lucrurile 
pe care le observă - toate greşite - o loviră atât de tare, 
încât nu se putu mişca. Cuvertura sub care dormise îi căzu 
în poală, expunându-i sânii, şi nu izbuti decât să o agaţe 
fără forţă cu buricele degetelor. 

Primul aspect greşit era lumina. Se revărsa pe geamuri 
cu mai multă putere ca oricând... întrucât, îşi dădu ea 
seama, niciodată până atunci nu se aflase în odaia aceea 
la un ceas atât de târziu. Pe toţi zeii, probabil că era deja 
ora zece, poate chiar mai târziu de atât. 

Al doilea aspect nelalocul lui ţinea de sunetele care 
veneau de la parter. Dimineaţa, Casa Primarului era de 
regulă un loc al liniştii; până la prânz, nu-ţi ajungea la 
urechi decât larma vaguerosilor casei, care îşi scoteau caii 
la exerciţiile de dimineaţă, foşnetul măturii lui Miguel care 
curăța curtea şi vuietul neîncetat al valurilor care se 
spărgeau de țărm. În dimineaţa aceea se auzeau strigăte, 


înjurături, cai în galop, hohote sporadice de râs aspru. 
Undeva în afara încăperii sale - poate nu în aripa aceea, 
dar aproape - Susan auzea bocănitul cizmelor cuiva care 
alerga. 

Cel mai ciudat lucru dintre toate era însă chiar Maria, cu 
obrajii pământii şi cu părul de obicei aranjat încâlcit acum 
şi desfăcut. Susan ar fi spus că doar un cutremur o putea 
face să arate aşa, deşi poate nici acesta. 

— Ce este, Maria? 

— Trebuie să pleci, sai. Acum cred că nu mai eşti în 
siguranţă la Faleză. E mai bine poate acasă la tine. Când 
nu te-am văzut mai devreme, am crezut că ai plecat deja 
încolo. Nu ţi-ai ales bine ziua când să dormi până târziu. 

— Să plec? întrebă Susan. 

Cu mişcări lente, îşi trase cuvertura până la nas şi se 
uită la Maria pe deasupra ei cu ochii larg deschişi şi 
umflaţi. 

— Cum adică să plec? 

— Prin spate. 

Maria smulse cuvertura din mâinile amorţite de somn 
ale Susanei şi de data aceasta fata rămase dezvelită până 
la glezne. i 

— Cum ai mai plecat. Acum, domniţă, acum! Imbracă-te 
şi pleacă! Băieţii au fost închişi, mda, dar dacă au 
prieteni? Dacă se întorc şi te ucid şi pe tine? 

Susan se ridica deja. Acum, toată puterea i se scurse 
din picioare şi fata se lăsă înapoi în pat. 

— Băieți? şopti ea. Băieţii ucis cine? Băieții ucis cine? 

Deşi exprimarea era departe de corectitudinea 
gramaticală, Maria înţelese ce voia să spună. 

— Dearborn şi cei doi amici ai săi, spuse ea. 

— Pe cine se spune că ar fi ucis? 

— Pe primar şi pe Cancelar. 

Fata îi aruncă Susanei o privire de compasiune 
îndurerată. 

— Acum ridică-te, îţi spun. Şi pleacă. Locul ăsta a 
devenit /oco. 


— Dar n-au făcut aşa ceva, zise Susan şi reuşi la timp 
să-şi reprime continuarea: Nu era în plan. 

— Sai Thorin şi sai Rimer tot morţi sunt, oricine i-ar fi 
ucis. 

De jos se auziră noi strigăte şi o mică explozie care nu 
părea să provină de la o pocnitoare. Maria se uită în 
direcția aceea, apoi începu să-i arunce Susanei hainele. 

— Ochii primarului... avea ochii scoşi din orbite. 

— Imposibil! Maria, îi cunosc... 

— Eu nu ştiu nimic despre ei şi puţin îmi pasă - dar îmi 
pasă de tine. Imbracă-te şi pleacă, îţi spun. Cât de repede 
poţi. 

— Ce s-a întâmplat cu ei? 

Un gând teribil îi veni Susanei şi sări îndată în picioare, 
făcând hainele să cadă în jurul ei. O prinse pe Maria de 
umeri. 

— N-au fost ucişi, nu? Spune-mi că n-au fost ucişi! 

— Nu cred. Umblă o mie de zvonuri, dar cred că doar au 
fost aruncaţi în închisoare. Numai că... 

Nu mai era nevoie să încheie; fata îşi feri privirea de 
Susan şi acest gest involuntar (împreună cu strigătele 
confuze de la parter) exprimă totul. Nu fuseseră ucişi încă, 
dar Hart Thorin fusese un om iubit de mulţi şi provenea 
dintr-o familie cu tradiţie. Roland, Cuthbert şi Alain erau 
străini. 

Nu fuseseră ucişi încă... dar a doua zi era Secerişul, iar 
în seara următoare era Focul de Seceriş. 

Susan începu să se îmbrace cât putea de repede. 


8 


Reynolds, care era alături de Jonas de mai mult timp 
decât Depape, aruncă o singură privire la silueta ce se 
apropia încet de ei printre sondele scheletice şi se 
întoarse spre partenerul său. 

— Nu-i pune nicio întrebare - nu are chef de întrebări 
prosteşti în dimineaţa asta. 


— De unde ştii? 

— N-are importanţă. Tu ţine-ţi fleanca. 

Jonas se opri înaintea lor. Stătea tolănit în şa, palid şi 
căzut pe gânduri. Expresia lui trezi o singură întrebare din 
partea lui Roy Depape, în ciuda avertismentul lui 
Reynolds. 

— Te simţi bine, Eldred? 

— Cine se simte? răspunse Jonas, apoi recăzu în tăcere. 

În spatele lor, cele câteva pompe funcţionale de la Citgo 
scârţâiau obosite. 

În cele din urmă, Jonas ieşi din stupoare şi se îndreptă 
puţin în şa. 

— Mucoşii trebuie că-s puşi deja la păstrare. Le-am spus 
lui Lengyll şi lui Avery să tragă două gloanţe dacă ceva 
merge anapoda şi n-am auzit nimic de felul ăsta. 

— Nici noi n-am auzit, Eldred, rosti Depape cu 
înflăcărare. Chiar nimic de felul ăsta. 

Jonas făcu o grimasă. 

— Nici n-aveaţi cum, nu? Nu în larma asta. Prostule! 

Depape îşi muşcă buza, observă ceva pe lângă scăriţa 
sa stângă ce trebuia ajustat şi se aplecă. 

— Aţi fost văzuţi, băieţi, în timp ce vă făceaţi treaba? 
întrebă Jonas. Azi-dimineaţă, mă refer, când i-aţi lichidat 
pe Rimer şi pe Thorin. Există posibilitatea să vă fi văzut 
cineva? 

Reynolds clătină din cap pentru amândoi. 

— A mers totul cât se poate de lin. 

Jonas încuviinţă ca şi când subiectul nu l-ar fi interesat 
foarte mult, apoi se întoarse cu privirea spre exploatarea 
petrolieră şi sondele ruginite. 

— Poate că oamenii au dreptate, rosti el cu glas 
aproape prea scăzut pentru a fi auzit. Poate că Oamenii 
Vechi într-adevăr erau nişte diavoli. 

Se întoarse iarăşi spre ei. 

— Ei bine, acum noi suntem diavolii. Nu-i aşa, Clay? 

— Cum crezi tu, Eldred, răspunse Reynolds. 

— Am spus ce cred. Noi suntem diavolii acum şi, pentru 


Dumnezeu, aşa ne vom comporta. Ce ştii despre Quint şi 
oamenii de acolo? 

înclină din cap spre panta împădurită unde fusese 
pregătită ambuscada. 

— Tot acolo sunt, aşteaptă ordinul tău, zise Reynolds. 

— Nu mai avem nevoie de ei acum. 

Îi oferi lui Reynolds o privire întunecată. 

— Perfid, Dearborn ăsta. Ce mi-ar plăcea să fiu în 
Hambry mâine seară numai ca să-i pun o torţă între 
picioare. Puțin a lipsit să-l las lat la Bar K. Şi aş fi făcut-o, 
dacă nu era Lengyll. Un mucos perfid, asta este. 

Vorbind, se îndoi tot mai mult de spate şi se făcu tot 
mai întunecat la faţă, încât aveai impresia că priveşti nori 
de furtună care acopereau soarele. Depape, cu scăriţa 
reparată, îi aruncă lui Reynolds o privire îngrijorată. 
Reynolds nu-i răspunse. Ce sens avea? Dacă Eldred o lua 
razna acum (şi Reynolds mai asistase la asta înainte), tot 
le era imposibil să părăsească zona de pericol la timp. 

— Eldred, mai avem un lucru important de făcut. 

Reynolds vorbi încet, însă mesajul lui îşi atinse ţinta. 
Jonas se îndreptă de spate. Îşi scoase pălăria, o agăţă de 
şa ca şi când oblâncul ei ar fi fost un cuier şi îşi prefiră 
absent degetele prin păr. 

— Mdie... un lucru important, într-adevăr. Duceţi-vă 
acolo jos. Spune-i lui Quint să trimită după boi ca să tragă 
şi ultimele două rezervoare pline la Stânca Suspendată. 
Să ţină patru oameni cu el ca să le cupleze şi să i le ducă 
lui Latigo. Ceilalţi o pot lua înainte. 

Reynolds socotea că acum nu risca nimic dacă punea o 
întrebare. 

— Când ajung acolo şi restul oamenilor lui Latigo? 

— Oameni? pufni Jonas. Ne-ar conveni nouă, colega! 
Restul bă/eților lui Latigo vor veni la Stânca Suspendată 
când luna va fi sus pe cer şi fără-ndoială cu flamurile în 
vânt pentru ca toţi coioţii şi alte soiuri de câini ai 
deşertului să le vadă şi să se sperie. Până mâine la ora 
zece, cred, vor fi pregătiţi să plece în escortă... deşi dacă 


sunt aşa cum bănuiesc, boacănele vor fi la ordinea zilei. 
Vestea bună e că oricum nu mai avem foarte multă nevoie 
de ei. Situaţia pare a fi sub control. Acum, duceţi-vă acolo, 
puneţi-i la treabă şi apoi întoarceţi-vă la mine cât de 
repede puteţi. 

Jonas se întoarse şi îşi îndreptă privirea spre valurile 
colţoase ale dealurilor dinspre nord-vest. 

— Avem şi noi treaba noastră de făcut, spuse. Cu cât 
începem mai degrabă, băieţi, cu atât terminăm mai 
repede. Vreau să-mi scutur praful fututului ăstuia de Mejis 
de pe cizme şi pălărie cât mai repede posibil. Nu-mi mai 
place aerul de aici. Dar chiar deloc. 


9 


Femeia, Theresa Maria Dolores O'Shyven, avea 
patruzeci de ani, era durdulie şi frumoasă, mama a patru 
copii şi soaţa lui Peter, un vaquero cu temperament jovial. 
Era totodată neguţătoare de covoare şi draperii în Piaţa 
de Sus; prin mâinile ei trecuseră multe dintre cele mai 
preţioase şi delicate întâlniri de la Faleză şi familia ei se 
bucura de îndestulare. Deşi soţul ei era văcar, clanul 
O'Shyven făcea parte din ceea ce într-un alt loc şi alt timp 
s-ar fi numit clasa de mijloc. Fiii ei cei mari crescuseră şi 
plecaseră de acasă, unul chiar părăsise Baronia. 
Penultimul născut era în floarea vârstei şi spera să o ia în 
căsătorie pe aleasa inimii sale la Capătul Anului. Numai 
fiica ei cea mică bănuia că era ceva în neregulă cu mama 
sa, iar aceasta nu avea nicio idee cât de aproape se afla 
Theresa de marginea prăpastiei nebuniei obsesionale. 

Curând, gândi Rhea, privind-o pe Theresa cu ochi avizi 
în globul de cristal. O va păti în curând, dar întâi trebuie să 
mă scape de fata aia nesuferită. 

In ajunul Secerişului nu se ţineau cursuri la şcoală şi 
dughenele se deschideau doar pentru câteva ore după- 
amiaza, aşa că Theresa îşi trimise mezina cu o plăcintă. 
Cadou sărbătoresc pentru o vecină, bănuia Rhea, deşi nu 


putea auzi instrucţiunile pe care femeia i le dădu fiicei 
sale în timp ce trăgea o căciulă croşetată peste urechile 
fetei. Şi nici nu e vorba despre cineva din apropiere; 
Theresa Maria Dolores O'Shyven îşi dorea să aibă timp, 
timp să deretice. Casa era măricică şi avea multe unghere 
ce trebuia curățate. 

Rhea chicoti; chicotul se transformă într-un acces de 
tuse seacă. Din colţ, Musty se uită speriat la bătrână. Deşi 
departe de scheletul emaciat care devenise stăpâna sa, 
Musty nu arăta deloc bine. 

Fata fu condusă la uşă cu plăcinta sub braţ; se opri cât 
să-i arunce mamei o privire tulburată, apoi uşa îi fu 
închisă în nas. _ 

— Acum! croncăni Rhea. Ungherele alea te aşteaptă! In 
genunchi, femeie, şi apucă-te de treabă! 

Intâi Theresa se duse la fereastră. După ce fu mulţumită 
de ceea ce văzu - fiica ei ieşind pe poartă şi pornind pe 
Strada Mare, cel mai probabil - se întoarse în bucătărie. 
Se apropie de masă şi rămase acolo, uitându-se în gol cu 
ochi visători. 

— Nu, nu face asta acum! strigă Rhea nervoasă. 

Nu-şi mai vedea propria colibă mizerabilă, nu mai 
simţea nici putorile râncede de acolo, nici miasma pe care 
ea însăşi o împrăştia. Intrase în Curcubeul Vrăjitorului. Era 
împreună cu Theresa O'Shyven, a cărei casă avea cele 
mai curate unghere din tot Mejisul. Poate chiar din toată 
Lumea de Mijloc. 

— Grăbeşte-te, femeie! aproape că urlă Rhea. Apucă-te 
de dereticat! 

Parcă auzind-o, Theresa îşi descheie rochia de casă, ieşi 
din ea şi o aşeză ordonat pe un scaun. işi trase tivul 
furoului curat şi peticit deasupra genunchilor, se duse în 
colţ şi se lăsă în palme şi genunchi. 

— Asta e, corazon! strigă Rhea, râzând şi tuşind în 
acelaşi timp şi înecându-se. Fă-ţi treburile, acum, şi fă-le 
cum se cuvine! 

Theresa O'Shyvan lungi gâtul la maximum, deschise 


gura, scoase limba şi începu să curețe colţul încăperii. Îl 
linse aşa cum Musty lingea laptele. Rhea privi, lovindu-se 
peste genunchi şi hohotind, făcându-se din ce în ce mai 
roşie la faţă în timp ce se legăna de pe o parte pe alta. O, 
Theresa era preferata ei, mda! Fără doar şi poate! Ore 
întregi de acum înainte femeia avea să se târască pe 
mâini şi genunchi, cu fundul în aer, lingând colţurile, 
rugându-se la un zeu obscur - nici măcar la Dumnezeu 
lisus-Omul - pentru iertarea cine ştie cărui păcat, în timp 
ce îşi ispăşea pedeapsa. Uneori îi intrau aşchii în limbă şi 
trebuia să se oprească pentru a scuipa sânge în chiuveta 
din bucătărie. Până atunci un al şaselea simţ o făcuse 
întotdeauna să se ridice în picioare şi să-şi ia înapoi rochia 
pe ea înainte de a se întoarce acasă vreun membru al 
familiei, însă Rhea ştia că mai devreme sau mai târziu 
obsesia femeii o va duce prea departe, iar ea avea să fie 
surprinsă. Poate că astăzi avea să fie ziua aceea - fetiţa 
urma să se întoarcă mai devreme, poate pentru vreun 
bănuţ de cheltuit în oraş, şi să-şi descopere mama în 
genunchi, lingând prin colţuri. O, ce desfătare! Ce mult îşi 
dorea Rhea să vadă asta! Ce mult tânjea să... 

Deodată, Theresa  O'Shyven  dispăru. Interiorul 
ordonatei căsuțe dispăru. Totul dispăru, pierdut în 
cortinele de lumină roz schimbătoare. Pentru prima oară 
în săptămâni bune, globul Vrăjitorului se întunecase. 

Rhea îl luă cu degetele ei osoase, cu unghii lungi, şi îl 
scutură. 

— Ce ai păţit, afurisenie? Ce ai pățit? 

Globul era greu, iar puterile lui Rhea slăbite. După două 
sau trei scuturări aprige, obiectul îi scăpă din mâini. ÎI 
strânse, tremurând, la pieptul ei plat. 

— Nu, nu, comoara mea, ugui ea. Întoarce-te când eşti 
pregătit, mda. Rhea s-a pierdut puţin cu firea, dar acum 
şi-a revenit, n-a vrut nicio clipă să te scuture şi niciodată 
n-ar vrea să te scape, aşa că doar... 

Se întrerupse şi înclină capul, ascultând. Cai apropiindu- 
se. Nu, nu apropiindu-se; erau deja acolo. Trei călăreţi, 


judecând după ce auzea. O luaseră pe nepregătite, pe 
când ea era atentă în altă parte. 

Băieţii? Afurisiţii ăia de băieţi? 

Rhea strânse globul la piept, cu ochii holbaţi, cu buzele 
ude. Mâinile ei erau acum atât de slabe, încât strălucirea 
roz a globului le străpungea, iluminând vag spiţele 
întunecate ale oaselor ei. 

— Rhea! Rhea de pe Cos! 

Nu, nu erau băieţii. 

— leşi aici şi adu ce ţi s-a dat! 

Mai rău. 

— Farson vrea înapoi ce este al lui! Am venit să-l luăm! 

Nu băieţii, ci Marii Vânători ai Coşciugului. 

— În veci, javră mizerabilă cu părul alb, şopti ea. Nu-l 
vei lua niciodată. 

Ochii i se mişcau dintr-o parte în alta, agitaţi. Cu chipul 
schimonosit şi cu buzele tremurând, arăta ca un coiot 
bolnav împins până pe buza prăpastiei. 

Se uită în jos la globul de cristal şi din gura ei începu să 
iasă un vaier prelung. Acum până şi strălucirea roz 
dispăruse. Sfera era oarbă precum ochiul unui cadavru. 


10 


Din colibă se auzi un urlet. 

Depape se întoarse spre Jonas cu ochii mari, simțind că- 
| furnica pielea. Creatura care scosese ţipătul acela nu 
părea a fi deloc fiinţă umană. 

— Rhea! strigă Jonas din nou. Adu-l aici, femeie, şi dă- 
ni-l! N-am timp să mă joc cu tine! 

Uşa colibei se deschise brusc. Depape şi Reynolds îşi 
scoaseră armele când cotoroanţa păşi afară, clipind în 
lumina soarelui ca un animal care şi-a petrecut toată viaţa 
într-o peşteră. Ţinea jucăria preferată a lui John Farson 
sus, deasupra capului. În curte erau destule pietre în care 
să-l arunce, şi chiar dacă avea o ţintă proastă şi le rata pe 
toate, globul tot avea să se spargă. 


Asta putea fi de rău, şi Jonas o ştia - pe unii oameni pur 
şi simplu nu-i puteai ameninţa. Îşi concentrase atât de 
tare atenţia asupra mucoşilor (care, ironia sorții, fuseseră 
săltaţi cu maximă uşurinţă), încât nicio clipă nu se 
gândise să-şi facă mari probleme din cauza vrăjitoarei. lar 
Kimba Rimer, omul care o propusese pe Rhea drept 
custodele perfect pentru Curcubeul lui Maerlyn, era mort. 
Nu putea da vina pe el dacă lucrurile decurgeau prost aici, 
nu-i aşa? 

Apoi, pentru ca situaţia să se agraveze şi mai tare 
atunci când el crezuse că deja fusese împinsă la extrem, 
auzi un pocnet sec: pistolul lui Depape fusese armat. 

— Pune-l deoparte, idiotule! se răsti el. 

— Dar uită-te la ea! aproape gemu Depape. Vită-te la 
ea, Eldred! 

Asta făcea. Arătarea îmbrăcată în rochie neagră părea 
că poartă în jurul gâtului, ca pe un colier, cadavrul unui 
şarpe putred. Era atât de uscată, încât nu mai semăna 
decât cu un schelet ambulant. Pe ţeasta descărnată nu 
mai avea decât smocuri de păr; restul îi căzuse. Obrajii şi 
fruntea îi erau pline de băşici, iar în partea stângă a gurii 
avea o urmă ca muşcătura unui păianjen. Jonas bănuia că 
putea fi un semn de scorbut, deşi puţin îl interesa ce era, 
de fapt. Ce îl interesa era globul ţinut în aer de ghearele 
lungi şi tremurânde ale muribundei. 


11 


Lumina soarelui o orbi pe Rhea într-atât, încât nu văzu 
arma îndreptată spre ea, iar când i se limpezi vederea, 
Depape o pusese deja la loc. Se uită la bărbaţii aliniaţi în 
faţa ei - ochelaristul roşcat, cel cu mantie pe umeri şi Moş 
Jonas cel Cărunt - şi scoase un croncănit de râs. De ei să 
se fi temut, de acei vajnici Vânători ai Coşciugului? Aşa 
bănuia, dar, pe toţi zeii, de ce? Erau nişte bărbaţi, nimic 
mai mult, numai nişte bărbaţi, iar din aceştia pusese la 
respect toată viaţa. O, se credeau mari şi tari, sigur că da 


- nimeni în Lumea de Mijloc nu te acuza că ai uitat chipul 
mamei tale - însă nu erau decât nişte momâi cărora le 
dădeau lacrimile când auzeau un cântec trist, care se 
pierdeau complet cu firea când vedeau un sân dezgolit şi 
erau cu atât mai uşor de manipulat cu cât se fuduleau că 
erau mari şi tari şi deştepţi. 

Globul de cristal era întunecat şi, oricât de tare ura ea 
lucrul ăsta, reuşise să-i limpezească mintea. 

— Jonas! strigă ea. Eldred Jonas! 

— Aici sunt, mamă bătrână, spuse el. Zile lungi şi nopţi 
uşoare. 

— Lasă-mă cu linguşelile, nu avem timp de ele. 

Inaintă patru paşi şi se opri cu globul în continuare 
deasupra capului. Lângă ea, un pietroi gri scotea capul 
dintre buruieni. Bătrâna se uită la el, şi iar la Jonas. Deşi 
nerostită, sugestia era clară. 

— Ce doreşti? întrebă Jonas. 

— Globul s-a stins, zise ea, răspunzând pe ocolite. Tot 
timpul cât l-am avut în grijă, a fost luminos - mda; chiar şi 
atunci când nu arăta nimic clar, împrăştia o lumină roz, 
vie - dar s-a stins când te-a auzit pe tine. Nu vrea să 
meargă cu tine. 

— Nu contează, am ordin să-l iau. 

Vocea lui Jonas deveni moale şi conciliantă. Nu era 
tonul pe care îl folosea când era în pat cu Coral, dar pe 
aproape. 

— Gândeşte un minut şi o să-mi înţelegi situaţia. Farson 
îl vrea şi cine sunt eu să mă opun dorinţei unui om care va 
fi cel mai puternic din Lumea de Mijloc odată cu răsăritul 
Lunii Demonului, anul viitor? Dacă m-aş întoarce fără el şi 
aş spune că Rhea de pe Cos a refuzat să mi-l dea, mi-aş 
pierde viaţa. 

— i-o vei pierde şi dacă te vei întoarce şi-i vei spune că 
l-am spart în faţa moacei tale pocite, zise Rhea. 

Era destul de aproape încât Jonas să vadă cât de tare o 
rosese boala. Deasupra smocurilor de păr rămase, odiosul 
glob de cristal tremura. Baborniţa nu avea să-l mai poată 


ţine mult timp. Un minut, cel mult. Jonas simţi că-i ieşea o 
boabă de sudoare pe frunte. 

— Mda, mamă. Dar să ştii că, dacă am de ales cum să 
mor, aş alege să iau cu mine cauza problemei. Adică pe 
tine, scumpo. 

Vrăjitoarea croncăni din nou - simulacrul acela prăfos al 
unui râs - şi încuviinţă apreciativ. 

— Fără mine, oricum nu-i va fi de niciun folos lui Farson, 
zise ea. Şi-a găsit stăpâna, socot... de aceea s-a stins la 
sunetul vocii tale. 

Jonas se întrebă câţi alţii crezuseră că globul era doar 
pentru ei. Voia să-şi şteargă transpiraţia de pe frunte 
înainte să-i curgă în ochi, dar îşi tinu mâinile în faţă, 
împletite bine pe oblâncul şeii. 

Nu îndrăznea să se uite la Reynolds sau la Depape, şi 
putea doar să spere că îl vor lăsa pe el să joace partida. 
Femeia stătea în echilibru precar atât din punct de vedere 
fizic, cât şi mintal; cea mai mică mişcare avea să o 
rostogolească într-o direcţie sau alta. 

— Şi-a găsit persoana potrivită, nu-i aşa? 

Avea impresia că descoperise o cale de ieşire. Dacă era 
norocos. Dar norocul putea să-i surâdă şi hoaştei. 

— Ce să facem în privinţa asta? 

— la-mă cu tine. 

Chipul ei se schimonosi într-o expresie de lăcomie 
sinistră; arăta ca un cadavru care încerca să strănute. Nu 
înțelege că e pe moarte, gândi Jonas. Slavă zeilor pentru 
asta. 

— la globul, dar ia-mă şi pe mine. Voi merge cu tine la 
Farson. Voi fi clarvăzătoarea lui şi nimic nu va sta în calea 
noastră, dacă voi fi eu să-i citesc ce spune globul. la-mă 
cu tine! 

— Prea bine, acceptă Jonas. Asta şi sperase. Dar decizia 
lui Farson nu mă priveşte. Ştii asta? 

— Mda. 

— Bun. Acum, dă-mi globul. Ţi-l voi da înapoi să-l 
păstrezi, dacă vrei, dar trebuie să mă asigur că este 


întreg. 

Femeia îl cobori încet. Jonas nu credea că era în deplină 
siguranţă nici adăpostit în braţele ei, însă respiră ceva mai 
uşurat când îl văzu acolo. Rhea se împletici spre el şi 
Jonas trebui să-şi controleze pornirea de a-şi da calul 
înapoi din faţa ei. 

Se aplecă în şa, întinzând mâinile spre glob. Rhea se 
uită în sus la el, ochii săi bătrâni încă exprimând viclenie 
în spatele pleoapelor acoperite de crustă. Ba chiar clipi 
într-un fel şugubăţ. 

— Ştiu la ce-ţi stă mintea, Jonas. Gândeşti: „O să iau 
globul, apoi o să scot pistolul şi o s-o omor, ce mare 
lucru?“ Zic bine? Şi totuşi arfi mare lucru, pentru tine şi ai 
tăi. Ucide-mă şi globul nu va mai străluci niciodată pentru 
Farson. Pentru altcineva, mda, poate într-o bună zi; dar nu 
pentru el... şi-ţi va cruța el viaţa dacă-i vei aduce jucăria 
înapoi şi el va descoperi că este stricată? 

Jonas se gândise deja la asta. 

— Am făcut o înţelegere, mamă bătrână. Vii şi tu la vest 
cu globul... doar dacă n-o fi să mori pe drum într-o noapte. 
Scuză-mă că vorbesc aşa, dar nu arăţi bine. 

Ea râse pe înfundate. 

— Mă simt mai bine decât arăt, o, mdie! Mai sunt ani 
până să-mi bată ceasul! 

Cred că te înşeli în privința asta, mamă bătrână, gândi 
Jonas, dar tăcu şi întinse doar mâinile după globul de 
cristal. 

Vrăjitoarea îl mai ţinu un moment. Ajunseseră la o 
înţelegere amândoi, adevărat, însă când veni momentul, 
femeia descoperi că nu se putea convinge să dea drumul 
globului. Lăcomia strălucea în ochii ei ca lumina lunii prin 
ceaţă. 

Jonas rămase răbdător cu mâinile întinse, nespunând 
nimic, aşteptând ca mintea ei să accepte realitatea - dacă 
îi dădea drumul, exista o şansă. Dacă îl ţinea, foarte 
probabil toţi cei din curtea aceea plină de pietre şi 
buruieni aveau să-şi tragă ultima suflare nu peste mult 


timp. 

Cu un suspin de regret, Rhea puse în cele din urmă 
globul în mâinile lui. În clipa în care acesta trecu de la ea 
la el, un tăciune de lumină roz pulsă în adâncul cristalului. 
Un zvăâcnet de durere străpunse capul lui Jonas... şi un 
tremur de dorinţă i se încolăci în vintre. 

Ca de la mare distanţă, îi auzi pe Depape şi pe Reynolds 
armându-şi pistoalele. 

— Puneţi-le la loc, zise el. 

— Dar... 

Reynolds părea confuz. 

— Credeau că o vei trage pe sfoară pe Rhea, zise 
bătrâna, hlizindu-se. Bine că tu eşti şeful şi nu ei, Jonas... 
poate că tu ştii ceva ce ei nu ştiu. 

Jonas ştia ceva, categoric - ce periculos era obiectul 
acela neted şi sticlos din mâinile sale. Îl putea răpune într- 
o clipită, dacă voia. Şi într-o lună, ar fi ajuns ca 
vrăjitoarea: uscat, plin de bube şi prea obsedat pentru a-şi 
mai da seama de asta sau a-i mai păsa. 

— Puneţi-le la loc! strigă el. 

Reynolds şi Depape schimbată o privire, apoi îşi puseră 
pistoalele în toc. 

— Mai era şi un săculeţ, zise Jonas. Unul cu şiret 
înăuntrul cutiei. Adu-l. 

— Mda, recunoscu Rhea, rânjind scârbos spre el. Dar nu 
va împiedica globul să te prindă, dacă asta va vrea. Nici 
să nu te gândeşti la asta. 

Vrăjitoarea îi scrută pe ceilalţi doi şi ochii îi rămaseră 
aţintiţi spre Reynolds. 

— Am o căruţă în magazie şi doi ţapi suri buni, care să o 
tragă. 

I se adresă lui Reynolds, însă ochii ei se întorceau 
mereu spre globul de cristal, observă Jonas... iar acum şi 
ochii /ui voiau să meargă într-acolo, fir-ar să fie. 

— Nu-mi dai tu ordine, zise Reynolds. 

— Nu, dar îţi dau eu, interveni Jonas. 

Ochii lui coborâră la glob, deopotrivă dorindu-şi şi 


temându-se să vadă acea scânteie roz de viaţă din 
adâncul lui. Nimic. Rece şi întunecat. Îşi forţă privirea să 
urce înapoi la Reynolas. 

— Adu căruţa. 


12 


Reynolds auzi zumzetul muştelor încă înainte să se 
strecoare pe uşa stricată a magaziei şi ştiu pe dată că 
tapii vrăjitoarei ajunseseră la capătul zilelor lor de tras 
căruţe. Erau morţi şi umflaţi în ţarcul lor, cu picioarele în 
sus şi găvanele ochilor pline de viermi. Imposibil de spus 
când îi hrănise şi adăpase Rhea ultima dată, dar Reynolds 
bănuia, după miros, că de atunci trecuse cel puţin o 
săptămână. 

A fost prea ocupată să vadă ce se petrecea în globul ăla de 
cristal ca să se mai sinchisească şi de asta, gândi el. Şi de ce 
naiba poartă şarpele ăla mort în jurul gâtului? 

— Nici nu vreau să ştiu, murmură el cu bandana trasă 
peste gură. 

Singurul lucru pe care // voia în clipa aceea era să iasă 
naibii de acolo. 

Zări căruţa; era vopsită în negru şi acoperită cu 
simboluri cabalistice aurii. 

| se părea că semăna cu vehiculele pe care le foloseau 
şarlatanii ca să se deplaseze şi să-şi vândă unguentele 
miraculoase; în acelaşi timp, semăna puţin şi cu un dric. O 
apucă de margine şi o trase afară din magazie cât de 
repede fu în stare. Pe toţi zeii, se putea ocupa Depape de 
restul. Să-şi înhame calul la ea şi să tragă oribilul atelaj al 
cotoroanţei... unde? Cine ştia? Eldred, poate. 

Rhea ieşi clătinându-se din colibă cu punguţa în care îi 
fusese adus globul de cristal. Se opri însă cu capul 
înclinat,  ascultându-l pe Reynolds care îi punea o 
întrebare şefului său. 

Jonas cugetă la ea, apoi spuse: 

— Întâi la Faleză, cred. Mdie, cred că acolo îi va fi bine 


şi ei, şi bibeloului ăstuia până ce se va termina petrecerea 
de mâine. 

— Mdie, la Faleză, n-am fost niciodată acolo, spuse 
Rhea, reluându-şi pasul. 

Când ajunse la calul lui Jonas (care încercă să se 
ferească de ea), deschise punguţa. După ce pregetă un 
moment, Jonas lăsă globul să cadă în ea. Fundul pungii se 
rotunji, căpătând forma unei lacrimi. 

Rhea avea întipărit pe buze un zâmbet viclean. 

— Poate o să-l întâlnim pe Thorin. Dacă da, aş avea să-i 
arăt ceva în jucăria Omului de Bine, care îl va interesa 
foarte tare. 

— Dacă-l vei întâlni, rosti Jonas, coborând pentru a ajuta 
la înhămarea calului lui Depape la căruţa neagră, îl vei 
întâlni într-un loc unde n-ai nevoie de magie ca să vezi 
departe. 

Baborniţa se uită la el, încruntându-se, după care 
zâmbetul cel viclean reveni la suprafaţă. 

— Ei, am impresia că primarele nostru a suferit un 
accident! 

— Posibil, aprobă Jonas. 

Rhea se hlizi şi-n scurt timp hlizeala ei se transformă 
într-un râs gutural. Încă mai râdea când ieşiră din curte, 
râdea în barbă şi stătea în căruţa mică şi neagră cu 
decoraţiuni cabalistice precum Regina Locurilor 
Întunecate pe tronul ei. 


VIII 
CENUŞA 


1 


Panica e extrem de molipsitoare; mai ales în situaţii 
când nimic nu e sigur şi lucrurile se schimbă de la o clipă 
la alta. Atunci când îl văzu pe Miguel, bătrânul mozo, o luă 
Susan pe panta ei alunecoasă în jos. Bărbatul era în 
mijlocul curţii de la Faleză, strângând mătura de nuiele la 
piept şi uitându-se la călăreţii care mergeau de colo-colo 
cu o expresie de suferinţă perplexă. Sombrero-ul îi stătea 
răsucit pe spate şi Susan observă cu o urmă de oroare că 
Miguel - de regulă curat şi aranjat - îşi purta poncho-ul pe 
dos. Avea lacrimi pe obraji şi, cum se întorcea în toate 
direcţiile, urmărindu-i pe călăreţi, încercând să-i salute pe 
cei pe care îi recunoştea, ea se gândi la un copil pe care îl 
văzuse odată ieşind în faţa unei căleşti în goană. Copilul 
fusese tras înapoi la timp de tatăl lui; pe Miguel cine avea 
să-l tragă? 

Porni spre el şi un vaquero călare pe un murg pătat cu 
privire speriată galopă atât de aproape de ea, încât o 
scăriţă o zgârie pe şold şi coada calului o lovi peste 
antebraţ. Fata scoase un chicot firav, care sună ciudat. 
Fusese îngrijorată pentru Miguel şi puţin lipsise ca ea 
însăşi să fie călcată! Ciudat! 

Se uită în ambele direcţii de data aceasta, porni înainte, 
apoi se trase iar înapoi când o căruţă încărcată veni cu 
viteză de după colţ, mergând pentru un timp pe două roţi. 
Nu putea să vadă cu ce anume era încărcată - lucrurile 
din ea erau acoperite cu o prelată - dar îl văzu pe Miguel 
ducându-se spre ea, încă strângându-şi mătura la piept. 
Susan se gândi iarăşi la copilul din faţa caleştii şi scoase 
un strigăt de panică. Miguel se trase înapoi în ultima clipă 


şi căruţa zbură pe lângă el, traversă clătinându-se curtea 
şi dispăru dincolo de arcadă. 

Miguel îşi scăpă măturoiul, îşi lipi ambele palme de 
obraji, căzu în genunchi şi începu să se roage cu voce tare 
şi tristă. Susan îl privi un moment, mişcând din gură, apoi 
sprintă către grajduri, fără a mai avea grijă să stea pe 
lângă clădire. Se molipsise de boala care avea să pună 
stăpânire pe tot Hambry-ul până la prânz şi chiar dacă 
reuşi destul de bine să aşeze şaua pe Pylon (în orice altă 
zi ar fi fost trei grăjdari prin preajmă care să sară să o 
ajute pe frumoasa sai), orice abilitate de a gândi o 
părăsise când îi dădu ghes cu genunchiul calului speriat, 
făcându-l să iasă în goană pe uşa grajdului. 

Când trecu pe lângă Miguel, încă îngenuncheat şi 
rugându-se cu mâinile ridicate spre cerul luminos, nu-l 
văzu, aşa cum nu-l văzuseră nici ceilalţi călăreţi înaintea 
ei. 


2 


Merse drept pe Strada Mare, lovind cu călcâiele fără 
pinteni în coastele lui Pylon până când calul mai că nu 
zbura. Gânduri, întrebări, posibile planuri de acţiune... 
nimic din toate acestea nu-şi avea locul în capul ei în timp 
ce călărea. Era doar vag conştientă de oamenii care se 
trăgeau din cale, lăsându-l pe Pylon să-şi croiască drum 
printre ei. Singurul lucru de care era conştientă era 
numele lui - Roland, Roland, Roland! - răsunându-i în cap 
ca un strigăt. Totul se întorsese cu susul în jos. Bravul şi 
micul Ka-tet pe care îl formaseră ei în noaptea aceea în 
cimitir se rupsese, trei dintre membrii lui ajungând în 
închisoare şi având orele numărate (dacă mai erau încă în 
viaţă), iar celălalt membru fiind rătăcit şi confuz, 
înnebunit de groază ca o pasăre prinsă într-un hambar. 

Dacă panica ar fi persistat, lucrurile poate că s-ar fi 
rezolvat într-un alt fel. Dar atunci când ea străbătu centrul 
oraşului şi ieşi din el prin cealaltă parte, drumul o duse 


către casa pe care o împărţise cu tatăl şi cu mătuşa sa. Şi 
aceasta din urmă aştepta tocmai persoana care se 
îndrepta în clipa aceea către ea. 

Când Susan se apropie, uşa se deschise brusc şi 
Cordelia, îmbrăcată în negru din cap până-n picioare, 
dădu fuga de-a lungul aleii din faţă către stradă, 
strigându-şi fie groaza, fie buna dispoziţie. Poate 
amândouă. Imaginea ei străpunse pâcla panicii care 
acoperea mintea Susanei... dar nu fiindcă o recunoscu pe 
mătuşa sa. 

— Rhea! strigă ea şi trase de frâie atât de violent, încât 
calul alunecă, se cabră şi aproape că se răsturnă cu ea cu 
tot pe spate. 

Asta probabil că ar fi strivit-o pe Susan, omorând-o, însă 
Pylon izbuti să rămână pe pământ cu picioarele din spate, 
lovind spre cer cu cele din faţă şi nechezând puternic. 
Susan îl cuprinse cu braţul pe după grumaz şi se ţinu cu 
toată forţa. 

Cordelia Delgado, îmbrăcată în rochia ei cea mai bună 
şi o mantilă brodată, stătea în faţa calului ei ca în propriul 
salon, nepăsându-i de copitele care despicau aerul la mai 
puţin de jumătate de metru de nasul ei. Intr-o mână 
înmănuşată ţinea o cutie de lemn. 

Susan înţelese până la urmă că nu era Rhea, deşi 
confuzia nu era într-atât de stranie. Tuşa Cord nu era la 
fel de slabă ca Rhea (nu încă, în orice caz) şi era mai 
îngrijit îmbrăcată (cu excepţia mănuşilor murdare - Susan 
nu ştia nici măcar de ce purta mănuşi, darămite de ce 
acestea erau mânjite), dar aveau amândouă în comun 
privirea aceea nebună. 

— Ziua bună, scumpa mea domniţă, oh, atât de tânără 
şi frumuşică! o întâmpină Tuşa Cord cu o voce săltăreaţă 
şi spartă care făcu inima Susanei să palpite. 

Tuşa Cord făcu o reverență cu o mână, ţinând cutiuţa 
strânsă la piept cu cealaltă. 

— Un' te duci tu-n astă mândră zi de toamnă? Un' te 
duci tu cu aşa mare grabă? Nu-n braţele iubitului, asta-i 


sigur, fiin'că unu-i mort ş-ălălalt la închisoare! 

Cordelia râse din nou, buzele ei subţiri întinzându-se pe 
dinţii albi şi mari. Dinţi de cal, aproape. Ochii ei străluceau 
în lumina soarelui. 

I s-a stricat ceva în minte, gândi Susan. Sărmana de ea. 

— Tu l-ai pus pe Dearborn s-o facă? întrebă Tuşa Cord. 

Se duse de o parte a lui Pylon şi se uită în sus la Susan 
cu ochi luminoşi, lichizi. 

— Tu l-ai pus, nu-i aşa? Mdie! Poate că i-ai dat şi cuțitul 
pe care l-a folosit, după ce ţi-ai plimbat buzele peste el ca 
să-i poarte noroc. Sunteţi amestecați amândoi - de ce nu 
recunoşti? Măcar recunoaşte că te-ai culcat cu băiatul ăla, 
fiindcă eu ştiu că aşa este. Am văzut cum s-a uitat el la 
tine în ziua când stăteai la fereastră şi am văzut cum te-ai 
uitat şi tu la el! 

— Dacă vrei adevărul, ţi-l dau, spuse Susan. Suntem 
iubiţi. Şi vom fi soţ şi soţie până la Capătul Anului. 

Cordelia ridică o mănuşă murdară spre cerul albastru şi 
o flutură ca pentru a-i saluta pe zei. In acelaşi timp, strigă 
cu un amestec de triumf şi râs. 

— Şi or să se căsătorească, crede ea! Oooo! Fără-ndoială 
c-ai să bei sângele victimelor tale pe altarul căsătoriei, zic 
bine? O, ce necuviinţă! Mă face să plâng! 

Dar în loc să plângă, femeia râse din nou, un chiot de 
veselie spre chipul orb şi albastru al cerului. 

— N-am plănuit nicio crimă, zise Susan, trasând - chiar 
dacă numai în mintea sa - o linie de demarcaţie între 
asasinatele de la Casa Primarului şi capcana pe care 
speraseră să o întindă soldaţilor lui Farson. Şi el n-a făptuit 
nicio crimă. Nu, asta-i opera prietenului tău Jonas, socot. 
Planul lui, opera lui murdară. 

Cordelia vâri mâna în cutia pe care o ţinea şi Susan 
înţelese imediat de ce erau aşa murdare mănuşile: 
umblase în sobă. 

— Te afurisesc cu cenuşa! strigă Cordelia, aruncând un 
nor negru şi înecăcios spre piciorul Susanei şi spre mâna 
cu care fata ţinea frâiele lui Pylon. Vă afurisesc pe amândoi! 


să vă-nghită întunericul! Fiti fericiti împreună, 
necredincioşilor! Ucigaşilor! Escrocilor! Mincinoşilor! 
Desfrânaților! Rătăciţilor şi renegaților! 

Cu fiecare strigăt, Cordelia Delgado mai arunca un 
pumn de cenuşă. Şi cu fiecare strigăt, mintea Susanei se 
limpezea şi mai tare. Se ţinu bine şi îi îngădui mătuşii sale 
să-şi facă numărul; de fapt, când Pylon, simțind ploaia 
nisipoasă pe piele, încercă să se tragă în lături, Susan îl 
îndemnă să stea. Aveau spectatori acum, privitori avizi la 
acel vechi ritual al repudierii (Sheemie se număra printre 
ei, cu ochii larg deschişi şi gura tremurând), dar Susan 
abia băgă de seamă. Îşi recăpătase controlul asupra minţii 
şi, numai pentru asta, presupunea că-i datora mătuşii 
vreun fel de mulţumire. 

— Te iert, Tuşică, zise ea. 

Cutia cu cenuşă din sobă, acum aproape goală, căzu din 
mâinile Cordeliei ca şi când Susan ar fi pălmuit-o. 

— Poftim? şopti ea. Ce ai spus? 

— Pentru ce i-ai făcut fratelui tău şi tatălui meu, spuse 
Susan. Pentru fapta la care ai fost părtaşă. 

Işi frecă o mână pe picior şi se aplecă ţinând palma 
întinsă. Inainte ca mătuşa să se poată trage înapoi, Susan 
îi şterse un obraz cu cenuşă. Dâra rămasă semăna cu o 
cicatrice lată, închisă la culoare. 

— Dar poartă asta, spuse ea. Spală-te, dacă vrei, dar 
cred că o vei purta în suflet încă o vreme. 

Făcu o pauză. 

— Cred că deja o porţi. Rămas-bun. 

— Unde crezi că pleci? 

Tuşa Cord îşi ştergea deja urma de funingine de pe faţă 
cu o mână înmănuşată şi când sări în faţă într-o încercare 
de a prinde frâiele lui Pylon, se împiedică în cutie şi fu cât 
pe ce să cadă. Susan fu cea care, încă aplecată spre 
mătuşa ei, o prinse de umăr şi o ajută să se ridice. 
Cordelia se trase înapoi ca atinsă de o năpârcă. 

— Nu la el! Nu te duci la el acum, gâsculiţă nebună! 

Susan întoarse calul. 


— Nu-i treaba ta, Tuşică. Aici ne despărţim. Dar ascultă- 
mi bine cuvintele: până la Capătul Anului vom fi căsătoriţi. 
Primul nostru născut este deja conceput. 

— Vă veţi căsători mâine seară dacă te duci acum la el. 
Veţi fi uniţi în fum, legaţi în taina focului, împreunaţi în 
cenuşă! În cenuşă, mă auzi? 

Nebuna avansă spre ea, împleticindu-se, însă Susan nu 
mai avea timp să asculte. Ziua zbura. Va avea timp să 
facă lucrurile ce trebuiau făcute, dar numai dacă se mişca 
repede. 

— Rămas-bun, zise ea din nou şi plecă în galop. 

Ultimele cuvinte ale mătuşii sale o însoţiră: /n cenușă, 
mă auzi? 


3 


În drum spre ieşirea din oraş de-a lungul Străzii Mari, 
Susan văzu călăreţi venind spre ea şi ieşi de pe artera 
principală. Acela nu era un moment bun, simţea ea, să 
întâlnească pelerini. Era un grânar vechi în apropiere; îl 
îndreptă pe Pylon în spatele lui, mângâindu-i gâtul, 
şoptindu-i să nu facă gălăgie. 

Le luă călăreţilor mai mult să ajungă în dreptul ei decât 
s-ar fi aşteptat şi când în sfârşit ajunseră, Susan văzu de 
ce. Rhea era cu ei, şedea într-o căruţă neagră acoperită 
cu simboluri magice. Vrăjitoarea fusese costelivă când 
Susan o văzuse în noaptea Lunii Sărutărilor, dar încă 
recognoscibil umană; ce văzu fata trecând acum prin faţa 
ei, clătinându-se de pe o parte pe alta în căruţa neagră şi 
strângând în poală o pungă, era o creatură asexuată, 
plină de pustule, care semăna mai mult cu un trol decât 
cu o fiinţă umană. Împreună cu ea erau Marii Vânători ai 
Coşciugului. 

— La Faleză! striga arătarea din căruţă. Hai, hai, cu 
toată viteza! Voi dormi în patul lui Thorin la noapte, ştiu 
bine asta! Voi dormi în el şi mă voi pişa în el, dacă aşa-mi 
va veni! Hai, hai, la Faleză! 


Depape - calul lui fusese înhămat la căruţă - se întoarse 
şi se uită la ea cu dezgust şi frică. 

— Tacă-ţi meliţa. 

Primi ca răspuns un nou hohot de râs. Femeia se legăna 
de pe o parte pe alta, ţinând punga în poală cu o mână şi 
indicând spre Depape cu arătătorul strâmb, cu unghie 
lungă, al celeilalte. Uitându-se la ea, Susan se simţea 
slăbită de teroare şi simţi că panica îi dădea iar târcoale, 
precum un lichid negru care i-ar fi înecat bucuros creierul 
cu prima ocazie. 

Se împotrivi acestui sentiment, păstrându-şi luciditatea, 
refuzând să-şi lase mintea să se transforme în ceea ce 
fusese înainte şi avea să fie din nou dacă o lăsa - o pasăre 
descreierată prinsă într-un hambar, izbindu-se de pereţi şi 
ignorând geamul deschis prin care intrase. 

Chiar şi când căruţa dispăru după dealul următor şi nu 
mai rămase în urma ei decât praful din aer, Susan încă 
mai auzea hohotele bezmetice ale cotoroanţei. 


4 


Ajunse la coliba din larbă Rea la ora unu. Un moment 
rămase călare pe Pylon, uitându-se la ea. Era oare posibil 
ca ea şi Roland să fi fost acolo cu abia douăzeci şi patru 
de ore în urmă? Făcând dragoste şi croind planuri? Era 
greu de crezut, dar când descălecă şi intră, coşul de 
nuiele în care adusese atunci de mâncare confirmă toate 
acestea. Se afla şi acum pe masa instabilă. 

Uitându-se la coş, îşi dădu seama că nu mâncase din 
seara trecută - o cină tristă cu Hart Thorin, la care ea nu 
făcuse decât să ciugulească, mult prea conştientă de ochii 
lui pe corpul său. Ei, se terminase cu indiscreţia lor, nu-i 
aşa? Şi ea niciodată nu avea să mai meargă pe vreun 
coridor de la Faleză întrebându-se de pe ce uşă va da 
buzna bătrânul ca o sperietoare cu arc, tot numai mâini 
puse pe pipăit şi cu mădularul erect. 

Cenuşă, îşi spuse ea. Cenușă şi cenuşă. Dar nu noi, 


Roland. Jur, iubirea mea, nu noi. 

Era speriată şi încordată, încerca să pună în ordine tot 
ce avea de făcut - un procedeu ce trebuia urmat ca atunci 
când puneai şaua pe cal - însă în acelaşi timp era doaro 
fată normală de şaisprezece ani. O singură privire 
aruncată coşuleţului şi simţi foamea care o rodea i se 
deschise, văzu că sendvişurile cu carne de vită rămase 
erau pline de furnici, le curăţă şi le înfulecă. Deşi pâinea 
se cam întărise, ea nici nu băgă de seamă. Mai erau o 
jumătate de sticlă de cidru dulce şi o bucată de prăjitură. 

Când termină totul, se duse în colţul dinspre nord şi 
dădu la o parte pieile pe care cineva se apucase să le 
tăbăcească şi apoi îşi pierduse interesul. Sub ele era o 
scobitură. In ea, înfăşurate în piele moale, erau pistoalele 
lui Roland. 

Dacă lucrurile merg rău, tu trebuie să vii aici şi să iei armele 
mele. Du-le la vest în Gilead. Găseşte-l pe tata. 

Cu o vagă, dar sinceră curiozitate, Susan se întrebă 
dacă Roland într-adevăr se aşteptase ca ea să plece fără 
griji spre Gilead cu pruncul lui nenăscut în pântece în timp 
ce el şi prietenii lui erau părliţi, strigând şi cu mâinile 
vopsite în roşu, deasupra focului din Noaptea Secerişului. 

Scoase una dintre arme din toc. Avu nevoie de un 
moment sau două ca să depisteze cum se deschide 
magazia revolverului, însă butoiaşul ieşi şi ea văzu că 
toate locaşurile lui erau încărcate. Îl împinse la loc şi-l 
verifică pe celălalt. 

Le ascunse în păturile făcute sul în spatele şeii, exact 
cum făcuse Roland, apoi urcă şi porni înapoi spre est. Dar 
nu spre oraş. Nu încă. Mai avea de făcut o oprire înainte 
de asta. 


5 


În jurul orei două, vestea că Fran Lengyil va ţine un 
discurs în Sala Comunală începu să circule prin Mejis. 
Nimeni n-ar fi putut spune de unde pornise această veste 


(era prea clară pentru a fi un zvon) şi oricum nimănui nu-i 
păsa de asta; o făcură pur şi simplu să circule. 

La ora trei, Sala Comunală era plină şi afară se mai 
aflau două sau trei sute de oameni, ascultând în timp ce 
scurta alocuţiune a lui Lengyll le era transmisă în şoaptă. 
Coral Thorin, care lansase vestea iminentei apariţii a lui 
Lengyll la Popasul Călătorilor, nu era prezentă. Ea ştia ce 
avea Lengyll să spună; de fapt, chiar îl susţinuse pe Jonas 
atunci când îl îndemnase pe fermier să vorbească în cel 
mai simplu şi mai direct mod posibil. Nu era nevoie de 
instigări elaborate; locuitorii aveau să se transforme într-o 
ceată până la apus în Ziua Secerişului, o ceată îşi alegea 
întotdeauna singură conducătorii, iar aceştia erau 
întotdeauna cei potriviţi. 

Lengyll vorbi cu pălăria într-o mână şi o amuletă 
sărbătorească argintie atârnându-i pe pieptul vestei. Vorbi 
scurt, vorbi tăios şi vorbi convingător. Majoritatea 
orăşenilor îl ştiau de o viaţă şi nu se îndoiau de o vorbă 
de-a lui. 

Hart Thorin şi Kimba Rimer fuseseră ucişi de Dearborn, 
Heath şi Stockworth, spuse Lengyll mulţimii de bărbaţi în 
costume şi femei în rochii vărgate. Ceea ce îi incrimina 
era un obiect - craniul unei păsări - lăsat în poala 
primarului Thorin. 

Această declaraţie fu întâmpinată cu murmure. Mulţi 
dintre ascultătorii lui Lengyll văzuseră craniul, fie cocoţat 
pe oblâncul şeii lui Cuthbert, fie purtat ţanţoş la gâtul lui. 
Râseseră la această nerozie. Acum se gândeau la cum 
râseseră atunci şi îşi dădeau seama că băiatul se hlizise 
tot timpul din pricina altei glume. Se întunecară la faţă. 

Arma cu care fusese tăiat gâtul Cancelarului, continuă 
Lengyll, îi aparținuse lui Dearborn. Cei trei tineri fuseseră 
săltaţi în dimineaţa aceea în timp ce se pregăteau să fugă 
din Mejis. Mobilul faptelor lor nu era întru totul clar, însă 
cel mai probabil îi interesau caii. Dacă aşa era, aceştia l-ar 
fi avut ca destinatar pe John Farson, care se ştia că plătea 
bine pentru orice armăsar bun, cu banii jos. Erau, cu alte 


cuvinte, trădători ai propriilor lor ţinuturi şi ai cauzei 
Afiliaţiei. 

Lengyll îl plasase pe Rufus, fiul lui Brian Hookey, în al 
treilea rând. Atunci, fix la timp, Rufus Hookey strigă din 
toţi bojocii: 

— Au mărturisit? 

— Mda, zise Lengyll. Au mărturisit ambele crime şi s-au 
arătat mândri de ele, chiar aşa. 

Un murmur puternic la această informaţie, aproape o 
rumoare. Se propagă spre spate ca un val în larg, din gură 
în gură: se arătaseră mândri, foarte mândri, uciseseră la 
întunericul nopţii şi se arătaseră mândri. 

Oamenii strângeau din buze. incleştau pumnii. 

— Dearborn a spus că Jonas şi prietenii lui se prinseseră 
de ce puneau ei la cale şi duseseră vorba la Rimer. L-au 
ucis pe Cancelarul Rimer ca să-i închidă gura, iar pe 
Thorin - în caz că Rimer îi suflase şi lui vreo vorbă. 

Asta nu prea avea sens, protestase Latigo. Jonas 
zâmbise şi încuviinţase. Nu, răspunsese el, n-are nici cea 
mai mică logică, dar nu contează. 

Deşi Lengyll era pregătit să răspundă la întrebări, nui 
se puse niciuna. Persistau doar murmurul, privirile 
înnegurate, clicul amuletelor de seceriş în timp ce oamenii 
se foiau pe picioare. 

Băieţii erau la închisoare. Lengyll nu făcu nicio 
declaraţie cu privire la ce avea să li se întâmple mai 
departe şi, din nou, nu i se puse nicio întrebare. Spuse că 
unele dintre activităţile programate pentru a doua zi - 
jocurile, cursele cu cai, alergarea curcanilor, concursul de 
cioplit bostani, adunarea porcilor, concursul de ghicitori şi 
dansul - fuseseră anulate în semn de respect pentru cei 
dispăruţi atât de tragic. Lucrurile cu adevărat importante 
aveau să continue, desigur, cum se întâmplase 
întotdeauna şi cum trebuia: concursul de bovine şi de cai, 
trasul cailor, tunsul oilor, întâlnirile crescătorilor de cai şi 
licitaţiile pentru vaci, oi, porci şi cai. Şi focul în aer liber de 
la răsăritul lunii. Focul şi arderea momâilor. Chartu rug 


reprezenta închiderea Zilei Sărbătorii de Seceriş şi aşa era 
din vremuri imemoriale. Nimic, cu excepţia sfârşitului 
lumii, nu avea să-i pună capăt. 

— Focul va arde şi momâile de paie vor arde deasupra 
lui, îi spusese Eldred Jonas lui Lengyll. Altceva nu trebuie 
să spui. Altceva nu e nevoie să spui. 

Şi avusese dreptate, observă Lengyll. Se citea pe 
fiecare chip. Nu doar hotărârea de a face dreptate, ci şi un 
soi de nerăbdare obscenă. Existau metode vechi, ritualuri 
vechi ale căror singure vestigii erau momâile de paie cu 
mâini roşii. Existau /os ceremoniosos: Chartu rug. Nu mai 
erau practicate de generaţii întregi (decât, din când în 
când, în locuri secrete între dealuri), însă uneori, atunci 
când mergea înainte, lumea se întorcea de unde pornise. 

Nu te lungi cu vorba, îl sfătuise Jonas şi fusese un sfat 
bun, într-adevăr bun. Jonas nu era omul pe care Lengyll să 
şi-l dorească în preajmă în vremuri de pace, dar se 
dovedea de folos în momente ca acelea. 

— Zeii să vă aducă pace, rosti el acum, păşind în spate 
şi împreunându-şi braţele cu palmele pe umeri pentru a 
arăta că terminase. Zeii să ne aducă pace tuturor. 

— Zile lungi şi nopţi uşoare, îi răspunse imediat un cor 
cu ton gros. 

După care oamenii pur şi simplu se întoarseră şi 
plecară, ducându-se acolo unde se duceau oamenii în 
după-amiaza dinaintea Secerişului. Pentru mulţi dintre ei, 
Lengyll ştia, destinaţia avea să fie Popasul Călătorilor sau 
Hotelul Belvedere. Ridică o mână şi se şterse pe frunte. 
Nu-i plăcea deloc să se afle în faţa oamenilor şi niciodată 
nu-i plăcuse mai puţin ca în ziua aceea, dar credea că se 
descurcase bine. Foarte bine, de fapt. 


6 


Mulțimea se împrăştie fără o vorbă. Majoritatea, cum 
prevăzuse Lengyll, se îndreptară spre taverne. Drumul 
ducea prin faţa închisorii, dar puţini se uitară înăuntru... şi 


aceia se uitară pe furiş. Veranda era goală (cu excepţia 
unei momâi grăsulii cu mâini roşii tolănite în balansoarul 
şerifului Avery) şi uşa era întredeschisă, cum era de obicei 
în după-amiezile călduroase şi însorite. Băieţii erau 
înăuntru, nu încăpea îndoială, totuşi nu se vedea niciun 
semn cum că ar fi fost păziţi cu zel. 

Dacă oamenii care îşi croiau drum pe deal în jos spre 
Popas şi Belvedere s-ar fi reunit într-un grup, i-ar fi putut 
lua pe Roland şi pe prietenii lui fără mari probleme. În 
schimb, îşi văzură de drum cu capul în pământ, păşind 
hotărâți şi fără a întreţine discuţii spre locul unde îi 
aştepta băutura. Aceea nu era ziua potrivită. Şi nici seara 
acelei zile. 

A doua zi, însă... 


7 


Nu foarte departe de Bar K, Susan zări pe lunga păşune 
a Baroniei ceva care o făcu să tragă de frâie şi să rămână 
în şa cu gura deschisă. Mai jos de ea şi mult către est, la 
distanţă de cel puţin cinci kilometri, o ceată compusă 
dintr-o duzină de cowboy adunase cea mai mare turmă de 
animale de pe Povârniş din câte văzuse ea vreodată: 
poate patru sute de capete. Animalele mergeau leneşe în 
direcţia în care vaguerosii le mânau fără probleme. 

Probabil cred că pleacă pentru iernat, gândi Susan. Nu se 
îndreptau însă către fermele de pe creasta Povârnişului; 
turma, atât de mare încât plutea pe păşune ca umbra unui 
nor, se îndrepta spre vest, către Stânca Suspendată. 

Susan crezuse tot ce îi spusese Roland, dar ceea ce 
vedea o convingea la un nivel personal, unul pe care îl 
putea lega direct de tatăl ei mort. Cai, desigur. 

— Ticăloşilor, murmură ea. Hoţi de cai tică/oşi. 

Întoarse pe Pylon şi galopă spre ferma arsă. În dreapta, 
umbra ei se alungea. Deasupra, Luna Demonului licărea 
fantomatic pe cerul zilei. 


8 


Îşi făcuse griji că Jonas lăsase oameni la Bar K - deşi nu 
ştia de ce ar fi făcut asta şi teama se dovedi oricum 
nefondată. Ferma era la fel de pustie cum fusese în cei 
cinci sau şase ani scurşi între incendiul care îi pecetluise 
soarta şi sosirea băieţilor din Lumea Dinăuntru. Observă 
totuşi urme ale confruntării din acea dimineaţă, iar când 
se duse la dormitorul unde dormiseră cei trei, zări pe dată 
gaura căscată în duşumele. După ce luase armele lui Alain 
şi Cuthbert, Jonas nu se mai deranjase să o acopere la loc. 

Străbătu intervalul dintre paturi, se lăsă într-un 
genunchi şi se uită în gaură. Nimic. Se îndoia totuşi că 
ceea ce o interesa s-ar fi aflat acolo - gaura nu era destul 
de mare. 

Stătu în loc, uitându-se la cele trei priciuri. Care era al 
lui Roland? Bănuia că ar fi putut afla - i-ar fi spus nasul, 
cunoştea foarte bine mirosul părului şi pielii lui - dar 
socotea că era mai bine să nu se lase pradă unor 
asemenea impulsuri sentimentale. Acum avea nevoie să 
fie tare şi iute - să se mişte fără a pregeta sau a se uita 
înapoi. 

Cenuşă, îi şopti Tuşa Cord în minte, aproape prea încet 
ca s-o audă. Susan clătină din cap deranjată, ca pentru a 
alunga vocea aceea, şi ieşi prin spate. 

Nu era nimic în spatele dormitorului, nimic în spatele 
privatei ori de o parte şi de alta a ei. Dădu ocol până după 
vechea popotă de alături şi acolo găsi ce o interesa, 
aşezate normal, fără a fi ascunse în vreun fel: cele două 
butelcuţe pe care ultima dată le văzuse agăţate pe 
spinarea lui Caprichoso. 

Gândindu-se la catâr, îşi aminti de Sheemie, cum se 
uitase în jos la ea cu o expresie de speranţă pe chipul lui 
de băiat. Aş vrea să primesc un sărut de fin de ano de la 
tine, chiar aşa. 

Sheemie, căruia „domnul Arthur Heath“ îi salvase viaţa. 
Sheemie, care riscase mânia vrăjitoarei dându-i lui 


Cuthbert biletul destinat mătuşii ei. Sheemie, care 
adusese butelcile acelea acolo sus. Fuseseră mânjite cu 
funingine ca metodă de camuflare parţială şi, când le luă 
capacul, Susan se mânji pe mâini şi pe mânecile cămăşii - 
din nou cenuşă. Pocnitorile erau însă înăuntru: din cele 
mari, rotunde, cât pumnul, şi din cele mai mici. 

Luă destule, îndesându-şi-le în buzunare până la refuz şi 
ducând altele în braţe. Le dosi în desagă, apoi ridică ochii 
spre cer. Trei şi jumătate. Voia să se întoarcă în Hambry 
nu mai devreme de crepuscul, iar asta însemna cel puţin 
încă o oră de aşteptare. Avea totuşi puţin timp pentru 
sentimentalism. 

Intră înapoi în dormitor şi găsi uşor patul care fusese al 
lui Roland. Ingenunche lângă el ca un copil spunându-şi 
rugăciunile de culcare, îşi lipi faţa de perna lui şi inspiră 
adânc. 

— Roland, spuse ea cu voce înfundată. Ce mult te 
iubesc! Ce mult te iubesc, scumpul meu! 

Se întinse în patul lui şi privi spre geam. Rămase aşa, 
uitându-se cum se împuţina lumina. La un moment dat, 
ridică mâinile în faţa ochilor, examinând funinginea de pe 
degete. Se gândi să se ducă la pompa din faţa popotei şi 
să se spele, dar hotărî să n-o facă. Aşa să rămână. Ei erau 
ka-tet, o singură fiinţă formată din mai mulţi - puternici în 
voinţă şi puternici în iubire. 

N-avea decât să-i rămână cenuşa pe mâini şi s-o facă să 
sufere cât de tare putea. 


9 


O fi având Susie a mea micile ei defecte, da’ nu-ntârzie 
niciodată, obişnuia să spună Pat Delgado. E de o 
punctualitate înfiorătoare, fata asta. 

Aşa fu în seara dinaintea Secerişului. Ocoli pe departe 
casa ei şi se apropie de Popasul Călătorilor la nici zece 
minute după ce soarele coborâse în sfârşit în spatele 
dealurilor, umplând Strada Mare cu umbre dese, mov. 


Strada era ciudat de pustie, ţinând cont de faptul că era 
seara dinaintea Secerişului; formaţia care cântase la 
Inimă Verde seară de seară vreme de o săptămână 
amuţise; se auzeau sporadice răpăieli de pocnitori, însă 
niciun copil care să râdă şi să strige; doar câteva dintre 
multele lampioane colorate fuseseră aprinse. 

Momâile de paie păreau să tragă cu ochiul de pe fiecare 
verandă înecată în umbre. Susan se cutremura când le 
vedea ochii goi, din cruciuliţe albe. 

Şi la Popas lucrurile mergeau la fel de ciudat. Barele de 
priponit erau pline (caii fuseseră legaţi chiar şi de barele 
magazinului universal de vizavi) şi lumina strălucea la 
toate ferestrele - atât de multe ferestre şi atât de multă 
lumină, încât hanul arăta ca un uriaş vas pe o mare 
întunecată - dar nu se auzea larma şi vânzoleala 
obişnuite, totul pe fundalul pieselor săltăreţe cântate de 
Sheb la pian. 

Descoperi că şi-i putea imagina mult prea bine pe 
clienţii dinăuntru - o sută de bărbaţi, cel mai probabil - 
stând şi bând. Nevorbind, nerâzând, nearuncând zarul pe 
Aleea Satanei şi scandând sau mormăind la vederea 
rezultatului. 

Niciun fund nu era mângâiat sau ciupit; niciun sărut de 
Seceriş nu era furat; nicio ceartă nu pornea din vorbe 
slobode şi se încheia cu pumni bine ţintiţi. Doar nişte 
oameni care beau la nici trei sute de metri de locul unde 
iubirea ei şi prietenii lui erau încuiaţi. În seara aceea, 
bărbaţii de acolo nu aveau să facă altceva, totuşi, decât 
să bea. Şi dacă Susan avea noroc... dacă era curajoasă şi 
avea noroc... 

Când îl trase pe Pylon în faţa tavernei cu o vorbă 
murmurată, o siluetă se desprinse dintre umbre. Fata se 
crispă şi apoi prima lumină portocalie a lunii răsărite căzu 
peste chipul lui Sheemie. Susan se relaxă - ba chiar râse 
puţin, mai mult pentru sine. Băiatul făcea parte din ka-tet- 
ul lor; ştia asta. Ar fi surprins-o oare să afle că şi el ştia 
asta? 


— Susan, murmură băiatul, dându-şi jos sombrero-ul şi 
ţinându-l lipit de piept. Te aşteptam. 

— De ce? întrebă ea. 

— Fiindcă ştiam c-o să vii. 

Sheemie se uită peste umăr spre tavernă, o clădire 
întunecată care împrăştia raze nebuneşti de lumină în 
toate direcţiile. 

— Îi vom elibera pe Arthur şi pe ceilalţi, nu-i aşa? 

— Aşa sper, spuse ea. 

— Trebuie s-o facem. Oamenii de acolo, ei nu vorbesc, 
dar nu e nevoie să vorbească. Eu ştiu, Susan, fiica lui Pat. 
Eu ştiu. 

Fata bănuia că aşa era. 

— E şi Coral înăuntru? 

Sheemie clătină din cap. 

— S-a dus la Casa Primarului. l-a spus lui Stanley că se 
duce să ajute la pregătirea morţilor pentru înmormântarea 
de poimâine, dar eu nu cred că ea va mai fi aici la 
înmormântare. Cred că Marii Vânători ai Coşciugului vor 
pleca şi o vor lua cu ei. 

Băiatul ridică mâna şi îşi şterse lacrimile din ochi. 

— Catârul tău, Sheemie... 

— E pregătit şi am luat căpăstrul cel lung. 

Susan se uită la el cu gura deschisă. 

— De unde ai ştiut... 

— La fel cum am ştiut şi că vei veni, Susan-sai. Pur şi 
simplu. 

Sheemie ridică din umeri, apoi arătă cu mâna. 

— Capi e în spate. L-am legat de pompa bucătarului. 

— Asta-i bine. 

Fata cotrobăi în desaga în care pusese pocnitorile mici. 

— Poftim. la câteva din astea. Ai un chibrit ori două? 

— Mdie. 

Nu puse întrebări, ci îşi vâri direct pocnitorile în 
buzunarul din faţă. Ea, totuşi, care nu intrase niciodată în 
viaţă pe uşile batante ale Popasului Călătorilor, mai avea 
o întrebare pentru el. 


— Ce fac muşteriii cu hainele, pălăriile şi poncho-urile 
când intră, Sheemie? Probabil şi le dau jos; băutura îi 
încălzeşte. 

— O, mda. Le pun pe masa cea lungă de lângă uşă. Unii 
se mai bat, neştiind care a cui e, când se pregătesc să 
plece la casele lor. 

Ea aprobă din cap, gândind intens şi iute. Băiatul 
rămase în faţa ei, ţinându-şi sombrero-ul la piept, lăsând-o 
să facă ceea ce el, unul, nu putea face... cel puţin, nu într- 
un mod socotit normal. În cele din urmă, fata ridică iarăşi 
privirea. 

— Sheemie, dacă mă ajuţi, ai terminat-o cu Hambry-ul... 
ai terminat-o cu Mejisul... ai terminat-o cu Arcul Exterior. 
Pleci cu noi, dacă scăpăm. Trebuie să înţelegi asta. 
Pricepi? 

Văzu că pricepea; chipul lui aproape radia de fericire. 

— Mda, Susan! Plec cu tine şi Will Dearborn şi Richard 
Stockworth şi cel mai bun prieten al meu, domnul Arthur 
Heath! Plec în Lumea Dinăuntru! Vom vedea clădiri şi 
statui şi femei în rochii ca nişte prințese din poveşti şi... 

— Dacă suntem prinşi, vom fi ucişi. 

Băiatul nu mai zâmbi, însă privirea nu-i şovăi. 

— Mda, vom fi ucişi dacă ne-or prinde, cel mai probabil. 

— Mai vrei să mă ajuţi? 

— Capi e gata pregătit, repetă el. 

Susan socoti că acesta era răspunsul de care avea 
nevoie. Luă mâna care ţinea sombrero-ul lipit de pieptul 
lui Sheemie (calota pălăriei era destul strivită, şi nu 
pentru prima dată). Se aplecă, ţinând degetele băiatului 
cu o mână şi cornul şeii cu cealaltă, şi îl sărută pe obraz. 
Sheemie ridică spre ea un zâmbet. 

— Vom face tot ce ne stă în puteri, nu-i aşa? îl întrebă 
ea. 

— Mda, Susan, fiica lui Pat. Vom face tot ce ne stă în 
puteri pentru prietenii noştri. Tot ce ne stă în puteri. 

— Da. Acum ascultă, Sheemie. Ascultă cu mare atenţie. 

Susan începu să vorbească şi băiatul ascultă. 


10 


Douăzeci de minute mai târziu, pe când umflata lună 
portocalie se căznea să urce deasupra clădirilor din oraş 
asemenea unei femei gravide care suie un deal abrupt, un 
vaquero singuratic trăgea un catâr pe Strada Mare în 
direcţia oficiului şerifului. Capătul acela al străzii era o 
învălmăşeală de umbre. Puţină lumină strălucea la Inimă 
Verde, dar chiar şi parcul (care în orice alt an ar fi 
fremătat de viaţă, zgomot şi lumină) era în mare parte 
pustiu. Aproape toate dughenele erau închise şi dintre 
puţinele încă deschise, doar aceea a ghicitoarei de noroc 
avea clienţi. În seara aceea, nimeni nu avea noroc, însă ei 
insistau - nu aşa fac oare mereu? 

Vaquero purta un poncho greu; dacă omul despre care 
vorbim avea sâni de femeie, aceştia erau bine ascunși. 
Vaguero purta un sombrero mare şi pătat de sudoare; 
dacă omul despre care vorbim avea chip de femeie, 
acesta era foarte bine ascuns. De sub borul larg al pălăriei 
se auzea o voce joasă care cânta „Nesăbuita iubire”. 

Mica şa a catârului era îngropată sub încărcătura legată 
cu frânghii de ea - pânzeturi sau haine de un fel sau altul, 
asta trebuia să fie, deşi umbrele tot mai adânci nu-ţi 
permiteau să desluşeşti bine. Cel mai amuzant dintre 
toate era ceea ce atârna la grumazul catârului aidoma 
unei stranii amulete de sărbătoare: două sombrero-uri şi o 
pălărie de văcar trase pe o bucată de sfoară. 

Când vaquero se apropie de oficiul şerifului, cântecul 
încetă. Dacă n-ar fi fost lumina care răzbătea pe un singur 
geam, clădirea putea părea complet pustie. În balansoarul 
de pe verandă stătea o momâie comică purtând una 
dintre vestele brodate ale lui Herk Avery şi o stea de 
tablă. Nu era niciun paznic; absolut niciun semn care să 
dea de veste că trei dintre cei mai urâţi oameni din Mejis 
s-ar fi aflat închişi înăuntru. lar acum, foarte încet, 
vaquero auzea zdrăngănitul unei chitare. 

Fu acoperit imediat de un răpăit slab de pocnitori. 


Vaquero se uită peste un umăr şi văzu o siluetă palidă, 
care flutură dintr-o mână. Vaquero înclină din cap, 
răspunse cu acelaşi gest, apoi legă catârul de bara de 
priponire - aceeaşi de care Roland şi prietenii lui îşi 
legaseră caii atunci când veniseră să se prezinte şerifului, 
într-o zi de vară nu foarte îndepărtată. 


11 


Uşa se deschise - nimeni nu se deranjase să o închidă - 
tocmai când Dave Hollis încerca, pentru aproximativ a 
suta oară, să interpreteze tema principală din „Căpitanul 
Mills, ticălosul”. În faţa lui, şeriful Avery şedea tolănit pe 
spate în scaunul de la birou, cu mâinile împreunate pe 
burdihan. O lampă împrăştia în încăpere o lumină 
portocalie chioară, pâlpâitoare. 

— Dacă o mai ţii aşa, adjunct Dave, nu va mai fi nevoie 
de nicio execuţie, zise Cuthbert Allgood. 

Stătea la uşa uneia dintre celule, cu mâinile strânse pe 
bare. 

— O să ne sinucidem. Ca măsură de autoapărare. 

— Taci, vierme, se răsti şeriful Avery. 

Moţăia pe jumătate în urma unei cine compuse din 
patru cotlete, gândindu-se cum îi va spune fratelui său (şi 
soţiei fratelui său, mortal de frumoasă), care locuia în 
Baronia vecină, despre ziua aceea eroică. Avea să fie 
modest, însă tot se va asigura că vor înţelege amândoi că 
el jucase un rol central; că dacă n-ar fi fost el, cei trei 
ladrones ar fi putut să... 

— Numai să nu cânţi, îi spuse Cuthbert lui Dave. 
Mărturisesc şi că l-am ucis pe Arthur Eld în persoană, 
numai să nu cânţi. 

In stânga lui Bert, Alain şedea cu picioarele încrucişate 
pe prici. Roland stătea întins cu mâinile sub cap, cu ochii 
în tavan. Totuşi, în momentul când se auzi clicul ivărului, 
se ridică iute în şezut. De parcă tocmai asta aştepta. 

— Asta tre’ să fie Bridger, zise adjunctul Dave, 


punându-şi bucuros chitara deoparte. 

Ura ce făcea acolo şi abia aştepta să iasă din serviciu. 
Cel mai tare îl deranjau glumele lui Heath. Faptul că 
băiatul avea puterea de a continua să glumească în ciuda 
a ceea ce urma să li se întâmple a doua zi. 

— Cred că-i mai degrabă unul dintre eí, făcu şeriful 
Avery, referindu-se la Marii Vânători ai Coşciugului. 

De fapt, nu era nici unul, nici altul. Era un cowboy 
aproape complet îngropat într-un poncho care părea mult 
prea mare pentru el (capetele chiar măturau podeaua, 
când individul păşi înăuntru şi închise uşa după el) şi purta 
o pălărie care-i ajungea până peste ochi. Lui Herk Avery îi 
lăsă impresia unei momâi de paie care imita un cowboy. 

— Sal'tare, străinule! spuse el, dând să zâmbească... 
întrucât asta era cu siguranţă o glumă, iar Herk Avery 
aprecia o glumă ca oricine altcineva. Mai ales după patru 
cotlete şi un munte de cartofi. Ziua bună! Ce vânt te 
adu... 

Mâna care nu închisese uşa se aflase sub poncho. Când 
ieşi de acolo, ţinea cu stângăcie un pistol pe care toţi cei 
trei prizonieri îl recunoscură pe dată. Avery se holbă la el, 
zâmbetul ştergându-i-se treptat. Mâinile i se depărtară. 
Picioarele, pe care le ţinuse cocoţate pe masă, coborâră 
pe podea. 

— Uha, partenere, făcu el încet. Hai să discutăm despre 
asta. 

— la cheile de pe perete şi descuie celulele, zise 
vaquero cu o voce aspră, îngroşată forţat. 

Afară, nebăgate în seamă de nimeni în afară de Roland, 
mai multe pocnitori răpăiră într-o înlănţuire de explozii 
seci. 

— Nu pot să fac asta, spuse Avery, deschizând uşurel 
sertarul mesei cu piciorul. Avea acolo mai multe arme, 
rămase de dimineaţă. Acum, nu ştiu dacă pistolul acela 
este încărcat, dar nu cred sincer că un văcar ca tine... 

Nou-venitul îndreptă arma spre masă şi apăsă trăgaciul. 
Detunătura fu asurzitoare în camera aceea mică, însă 


Roland credea - spera - că fiind uşa închisă, de afară nu 
se auzise decât ca o altă pocnitoare. Mai mare decât 
unele, mai mică decât altele. 

Bravo, iubito, gândi el. O, bravo... dar ai grijă. Pe toţi zeii, 
Sue, ai grijă. 

Toţi trei stăteau acum în linie la uşa celulei, cu ochii 
larg deschişi şi buzele strânse. 

Glonţul nimeri colţul mesei şi desprinse din ea o bucată 
mare. Avery strigă, se lăsă înapoi pe spătarul scaunului şi 
căzu cât era de lat. Piciorul îi rămase prins sub tăblia 
rabatabilă; sertarul sări din locul lui şi se răsturnă, 
împrăştiind pe podea trei arme de foc antice. 

— Susan, ai grijă! strigă Cuthbert, şi apoi: Nu, Dave! 

La sfârşitul vieţii sale, datoria şi nu teama de Marii 
Vânători ai Coşciugului îl împinse de la spate pe Dave 
Hollis, care sperase să devină şeriful Mejisului atunci când 
Avery avea să se pensioneze (şi, îi spusese uneori soţiei 
sale, Judy, avea să fie unul mai bun decât visase vreodată 
grăsanul acela să fie). Uită că avea îndoieli serioase cu 
privire la modul în care băieţii fuseseră capturați, dar şi 
despre ceea ce se spunea că făcuseră. În clipa aceea nu-i 
păsă decât de faptul că erau prizonieri ai Baroniei şi că nu 
aveau să evadeze decât peste cadavrul său. 

Se aruncă spre cowboy-ul în haine prea mari, vrând să-i 
smulgă arma din mâini. Şi să-l împuşte cu ea, dacă era 
nevoie. 


12 


Susan se uita ţintă la porţiunea galbenă de lemn 
proaspăt despicat de la colţul mesei şerifului, uitând totul 
de mirare - aşa mare daună provocată de un simplu 
zvâcnet al unui deget! - când strigătul disperat al lui 
Cuthbert o trezi la realitate. 

Se retrase lângă perete, evitând prima încercare a lui 
Dave de a o prinde de poncho şi, fără a sta pe gânduri, 
apăsă iarăşi pe trăgaci. Se auzi încă o explozie puternică 


şi Dave Hollis - un tânăr doar cu doi ani mai mare decât 
ea - fu aruncat înapoi cu o gaură fumegândă în cămaşă, 
între două puncte ale stelei pe care o purta. Avea ochii 
holbaţi şi increduli. Monoclul lui se legăna la capătul 
panglicii de mătase neagră, în mâna sa întinsă. Lovi cu un 
picior chitara şi o dobori la pământ cu un zdrăngănit 
aproape la fel de melodic precum acordurile pe care 
încercase să le interpreteze. 

— Dave, şopti ea. O, Dave, îmi pare rău. Ce-am făcut? 

Dave încercă o dată să se ridice şi apoi se prăbuşi cu 
faţa înainte. Deşi gaura de pe faţa vestei sale era mică, 
cea pe care o vedea ea acum, pe spate, era uriaşă şi 
hidoasă, toată numai stofă ruptă, roşie şi neagră... de 
parcă l-ar fi străpuns cu un vătrai încins în foc şi nu l-ar fi 
împuşcat de fapt cu un pistol, o metodă despre care se 
spunea că era civilizată şi milostivă, deşi în mod clar nu 
era nici una, nici alta. 

— Dave, şopti ea. Dave, eu... 

— Susan, ai grijă! strigă Roland. 

Era Avery. Bărbatul se târî pe mâini şi genunchi, o 
apucă de gambe şi-i trase picioarele de sub ea. Fata căzu 
în fund atât de tare, încât îi clănţăniră dinţii în gură şi se 
trezi faţă în faţă cu el - chipul lui cu ochi de broscoi şi pori 
mari, gaura gurii lui mirosind a usturoi. 

— Pe toţi zeii, eşti o fată, şopti el şi se întinse după ea. 

Susan mai apăsă o dată pe trăgaciul armei lui Roland, 
dând foc părţii din faţă a poncho-ului ei şi făcând o gaură 
în tavan. Praf de tencuială căzu în ploaie. Mâinile mari cât 
nişte jamboane ale lui Avery o cuprinseră de gât, tăindu-i 
aerul. Undeva departe, Roland îi strigă numele. 

Mai avea o singură şansă. 

Poate. 

Una e suficientă, Sue, auzi în gând vocea tatălui ei. Nu ai 
nevoie decât de una, draga mea. 

Armă pistolul lui Roland cu latul degetului mare, înfipse 
ţeava adânc în faldurile de carne de sub bărbia şerifului 
Herk Avery şi apăsă trăgaciul. 


Rezultatul fu extrem de mizerabil. 


13 


Capul lui Avery îi căzu în poală, greu şi ud ca o fleică în 
sânge. Deasupra lui, Susan simţea căldura crescând. In 
partea de jos a câmpului ei vizual pâlpâia focul. 

— Pe masă! strigă Roland, trăgând atât de tare de uşa 
celulei încât aceasta se zgudui în canaturi. Susan, carafa 
cu apă! Pentru numele tatălui tău! 

Fata rostogoli capul lui Avery din poală, se ridică în 
picioare şi se împletici spre masă cu partea din faţă a 
poncho-ului în flăcări. Îi simţea mirosul de ars şi într-un 
colţ îndepărtat al minţi se felicită pentru că avusese timp, 
cât aşteptase crepusculul, să-şi prindă părul la spate. 

Carafa era aproape plină, dar nu cu apă; simţi imediat 
aroma dulce înţepătoare a grafului. Se stropi cu el şi se 
auzi un sfârâit scurt când lichidul atinse flăcările. Işi dădu 
jos poncho-ul (sombrero-ul supradimensionat ieşi odată cu 
el) şi îl aruncă la podea. Se uită iarăşi la Dave, un băiat 
alături de care crescuse, unul pe care se putea chiar să-l fi 
sărutat în spatele grajdului lui Hookey, cândva, demult. 

— Susan! 

Era vocea lui Roland, aspră şi urgentă. 

— Cheile! Grăbeşte-te! 

Susan luă inelul cu chei de pe cuiul din perete. Se duse 
întâi la celula lui Roland şi aruncă inelul orbeşte printre 
bare. In aer duhnea a praf de puşcă, lână arsă, sânge. 
Stomacul i se strângea instinctiv cu fiecare respiraţie. 

Roland luă inelul cu chei, scoase mâinile printre bare şi 
introduse cheia în broască. Un moment mai târziu era 
liber şi o îmbrăţişă dur în timp ce ei îi dădeau lacrimile. 
După un alt moment, Cuthbert şi Alain erau liberi şi ei. 

— Eşti un înger! zise Alain, îmbrăţişând-o la rândul lui. 

— Nu eu, zise ea şi reîncepu să plângă mai tare. 

Aruncă arma spre Roland. O simţea murdară în mână; 
nu mai voia să atingă niciodată una. 


— El şi cu mine ne-am jucat împreună când eram mici. 
Era unul dintre cei buni - nu m-a tras niciodată de păr şi 
n-a bătut niciodată pe nimeni - şi bun a rămas când a 
crescut. Acum i-am curmat viaţa şi cine-i va spune asta 
soţiei lui? 

Roland o trase înapoi în braţe şi o ţinu aşa un moment. 

— Ai făcut ceea a trebuit să faci. Dacă nu el, atunci noi. 
Ştii asta? 

Ea încuviinţă la pieptul lui. 

— Avery, de el nu-mi pasă cine ştie cât, dar de Dave... 

— Haide, zise Roland. Cineva ar putea să recunoască 
pocniturile ca fiind împuşcături. Sheemie a aruncat cu 
pocnitori? 

Ea aprobă din cap. 

— Am haine pentru voi. Pălării şi poncho-uri. 

Susan se duse grăbită la uşă, o deschise, se uită iute în 
ambele direcţii, apoi se furişă în întunericul tot mai adânc. 

Cuthbert luă poncho-ul ars şi îl întinse peste faţa 
adjunctului Dave. 

— Ghinion, partenere, zise el. Ai fost prins la mijloc, nu-i 
aşa? Se pare că nu erai om rău. 

Susan se întoarse cu hainele furate care fuseseră legate 
de şaua lui Capi. Sheemie plecase deja să se ocupe de 
următorul lucru fără a i se spune. Dacă băiatul bun la 
toate de la han era debil mintal, Susan cunoscuse mulţi 
oameni la viaţa ei care aveau mai puţină minte decât el. 

— De unde ai luat astea? întrebă Alain. 

— De la Popasul Călătorilor. Şi nu eu le-am luat, ci 
Sheemie. 

Le întinse pălăriile. 

— Haideţi, grăbiţi-vă. 

Cuthbert luă pălăriile şi le dădu mai departe. Roland şi 
Alain îşi luaseră deja pe ei poncho-urile; cu capetele şi 
feţele acoperite, putea fi orice vaqueros de pe Povârnişul 
Baroniei. 

— Unde mergem? întrebă Alain când ieşiră în verandă. 

Strada era în continuare întunecată şi pustie în acel 


capăt; focurile de armă nu atrăseseră atenţia nimănui. 

— La Hookey, pentru început, răspunse Susan. Acolo 
sunt caii voştri. 

Merseră de-a lungul străzii împreună, unul lângă altul. 
Capi plecase; Sheemie luase catârul cu el. Susanei îi 
bătea tare inima şi simţea că-i ieşea transpiraţia pe 
frunte, însă tot îi era frig. Indiferent dacă ceea ce făcuse 
era sau nu crimă, curmase două vieţi în seara aceea şi 
trecuse o linie ce nu mai putea fi niciodată călcată în 
direcţie inversă. O făcuse pentru Roland, pentru iubirea ei, 
şi simplul fapt că ştia că altfel n-ar fi putut îi oferea un 
dram de consolare. 

Fiti fericiți împreună, necredincioşilor, escrocilor, ucigaşilor. 
Te afurisesc cu cenuşa. 

Susan luă mâna lui Roland şi când el o strânse, îi 
strânse şi ea. Şi când ridică privirea spre Luna Demornului, 
faţa ei devenind acum din roşu-portocaliu argintie, se 
gândi că atunci când trăsese în sărmanul Dave Hollis cel 
onest, plătise pentru iubirea ei cu cea mai scumpă 
monedă dintre toate - plătise cu sufletul ei. Dacă el avea 
să o părăsească acum, blestemul mătuşii ei avea să se 
împlinească, întrucât doar cenuşa urma să mai rămână. 


IX 
SECERISUL 


1 


Când intrară în grajdul luminat slab de o singură lampă 
cu gaz, o umbră ieşi dintr-unul dintre staule. Roland, care 
îşi prinsese la brâu ambele arme, le scoase acum. 
Sheemie se uită la el cu un zâmbet nesigur, ţinând o 
scăriţă într-o mână. Apoi zâmbetul lui se lărgi, ochii 
scăpărară de fericire şi o rupse la fugă către ei. 

Roland îşi vâri pistoalele în toc şi se pregăti să-l 
îmbrăţişeze pe băiat, însă Sheemie fugi pe lângă el şi se 
aruncă în braţele lui Cuthbert. 

— Uha, uha, făcu Bert, întâi clătinându-se comic în 
spate şi apoi ridicându-l pe Sheemie de la pământ. Vrei să 
mă dobori din picioare, băiete? 

— V-a scos! strigă Sheemie. Ştiam c-o va face, zău aşa! 
Bravo lui Susan! 

Sheemie se uită înapoi la fata care stătea lângă Roland. 
Era încă palidă, dar acum părea stăpână pe sine. Sheemie 
se răsuci spre Cuthbert şi îi aplică un sărut direct în 
centrul frunţii. 

— Uha! făcu iarăşi Bert. Pentru ce-i asta? 

— Pentru că te iubesc, bunule Arthur Heath! Mi-ai salvat 
viaţa! 

— Ei, poate că ţi-am salvat-o, zise Cuthbert, râzând într- 
un fel stânjenit (sombrero-ul de împrumut, şi aşa prea 
mare, îi stătea acum strâmb pe cap), dar dacă nu ne 
mişcăm, nu ţi-o voi fi salvat pentru mult timp. 

— Caii sunt înşeuaţi, zise Sheemie. Susan mi-a spus să 
fac asta şi eu am făcut-o. Am făcut-o cum trebuie. Mai am 
doar de pus scăriţa asta la calul domnului Richard 
Stockworth, pentru că cea de acum e roasă aproape 


complet. 

— Treaba asta mai poate aştepta, zise Alain, luând 
scăriţa. O puse deoparte, după care se întoarse spre 
Roland. Unde mergem? 

Primul gând al lui Roland fu că ar fi trebuit să se 
întoarcă la mausoleul lui Thorin. 

Sheemie reacţionă pe dată cu groază. 

— La cimitir? Şi acum, când Luna Demonului e plină? 

Clătină din cap atât de vehement, încât sombrero-ul îi 
căzu şi părul îi zbură dintr-o parte în cealaltă. 

— Sunt morţi acolo, sai Dearborn, dar dacă-i deranjezi 
pe timpul Demonului, s-ar putea ridica să umble! 

— Nu-i bine, oricum ar fi, spuse Susan. Femeile din oraş 
probabil că vor împodobi drumul de la Faleză cu flori şi vor 
umple şi mausoleul. Olive se va ocupa de asta, dacă va fi 
în stare, însă mătuşa mea şi Coral se prea poate să facă 
parte din echipă. Astea nu-s două persoane pe care să ne 
dorim să le întâlnim. 

— Foarte bine, spuse Roland. Să urcăm pe cai şi să 
plecăm. Gândeşte-te la asta, Susan. Şi tu, Sheemie. Avem 
nevoie de un loc unde să ne ascundem până în zori, cel 
puţin, şi trebuie să fie un loc la care să putem ajunge în 
mai puţin de o oră. leşind de pe Drumul Mare şi în orice 
direcţie dinspre Hambry, mai puţin spre nord-vest. 

— De ce nu spre nord-vest? întrebă Alain. 

— Pentru că într-acolo mergem acum. Avem o treabă de 
făcut... şi-o să le dăm de veste că o facem. Lui Eldred 
Jonas mai mult decât oricui. 

Le adresă un zâmbet subţire şi tăios. 

— Vreau ca el să ştie că jocul s-a terminat. Gata cu 
Castelele. Adevărații pistolari sunt aici. Să vedem dacă e în 
stare să le facă faţă. 


2 


O oră mai târziu, când luna urcase bine deasupra 
copacilor, Kka-tet-ul lui Roland ajunse la exploatarea 


petrolieră Citgo. Pentru a fi în siguranţă, veniseră paralel 
cu Drumul Mare, deşi n-ar fi fost nevoie să-şi irosească 
precauţia: nu văzură niciun călăreț pe drum, în nicio 
direcţie. E ca şi când Secerișul ar fi fost anulat anul acesta, îşi 
spuse Susan... după care se gândi la momâile cu mâini 
roşii şi se cutremură. În seara zilei următoare i-ar fi vopsit 
lui Roland mâinile în roşu şi, dacă aveau să fie prinşi, încă 
urmau s-o facă. Şi nu doar ale lui, ci şi pe ale noastre, ale 
tuturor. 

Și pe ale lui Sheemie. 

Lăsară caii (şi pe Caprichoso, care galopase nervos, dar 
sprinten, în urma lor, legat cu căpăstrul) de un 
echipament de pompare mort de mult în colţul sud-estic al 
câmpului petrolier, apoi se apropiară încet de sondele 
funcţionale, care se aflau grupate în aceeaşi zonă. 
Vorbeau în şoaptă, atunci când vorbeau. Roland se îndoia 
că ar fi fost nevoie de asta, însă acolo părea un lucru 
normal să şopteşti. Pentru Roland, Citgo era un loc mult 
mai înfricoşător decât cimitirul, şi deşi se îndoia că morţii 
din ţintirim se trezeau când Bătrânul Demon era în fază 
plină, unde se aflau ei atunci existau unele cadavre foarte 
neliniştite, zombi scârţâitori care sclipeau ruginiţi în 
lumina lunii şi pompau din pistoane ca nişte picioare în 
cadență de marş. 

Roland îi conduse, chiar şi aşa, în partea activă a 
exploatării, pe lângă un indicator pe care scria Al CASCĂ 
DE PROTECŢIE? şi un altul pe care scria NOI PRODUCEM 
PETROL, NOI RAFINAM SIGURANȚA PERSONALĂ. Se opriră la 
piciorul unei sonde care scrâşnea atât de tare, încât 
Roland trebui să strige pentru a se face auzit. 

— Sheemie! Dă-mi două pocnitori din cele mari! 

Sheemie îşi umpluse buzunarul din desaga Susanei şi 
acum îi înmână două lui Roland, care îl luă pe Bert de braţ 
şi-l trase în faţă. Perimetrul din jurul sondei era protejat 
de un gard ruginit şi când băieţii încercară să se caţere 
peste el, barele orizontale se rupseră ca nişte oase 
bătrâne. Se uitară unii la alţii în umbrele mişcătoare 


proiectate de maşinării în lumina lunii, crispaţi şi amuzaţi. 

Susan atinse braţul lui Roland. 

— Ai grijă! strigă ea peste larma angrenajului. 

Nu părea speriată, observă el, ci doar emoţionată şi 
alertă. 

Surâse larg, o trase în faţă şi o sărută pe lobul urechii. 

— Fii pregătită să fugi, şopti el. Dacă facem asta, va fi o 
nouă candelă aici, la Citgo. Una a naibii de mare. 

El şi Cuthbert se aplecară şi trecură pe sub traversa de 
jos a turnului ruginit şi rămaseră în picioare lângă utilaj, 
crispându-se din cauza larmei. Roland se mira că 
angrenajul nu se dezintegrase deja cu ani în urmă. Cea 
mai mare parte a mecanismului era ascunsă în blocul 
metalic ruginit, însă totuşi un uriaş ax rotativ, strălucind a 
ulei ce probabil era furnizat prin jeturi automate. De 
aproape, se simţea un iz de gaz care îi amintea de jetul ce 
ardea ritmic de cealaltă parte a exploatării. 

— Băşini de uriaş! strigă Cuthbert. 

— Poftim? 

— Am spus că miroase ca... aa, n-are rost! Să facem ce 
avem de făcut dacă putem... putem? 

Roland nu ştia. Se apropie de maşinăria care scârţâia 
sub carenajele metalice vopsite într-un verde palid, 
oxidat. Bert îl urmă cu oarecare reticenţă. Se strecurară 
amândoi în intervalul scurt, urât mirositor şi dogoritor, 
care îi duse direct sub sondă. Inaintea lor, axul de la 
capătul pistonului se rotea neîncetat, picurând lacrimi 
uleioase pe laturile lui netede. Alături de el se afla o 
conductă curbată - aproape sigur o conductă de preaplin, 
îşi spuse Roland. De la capătul ei curgeau la intervale 
mari picături de ţiţei şi pe pământul de sub ea se formase 
o baltă neagră. Arătă spre ea şi Cuthbert încuviinţă din 
cap. 

Nu i-ar fi ajutat cu nimic să strige acolo; lumea era o 
cacofonie asurzitoare de bubuituri şi scrâşnete. Roland îşi 
prinse prietenul cu o mână pe după gât şi-i trase urechea 
la buzele sale; cu cealaltă mână ridică o pocnitoare în faţa 


ochilor lui Bert. 

— Aprinde-o şi fugi, îi spuse. O ţin eu, îţi dau cât de 
mult timp pot. Asta spre binele meu şi spre al tău. Vreau 
să am calea liberă înapoi pe sub utilajul ăsta, înţelegi? 

Cuthbert încuviinţă lângă buzele lui Roland şi întoarse 
capul pistolarului ca să-i poată vorbi în acelaşi mod. 

— Dacă e destul gaz aici ca să se aprindă atunci când 
fac o scânteie? 

Roland se trase în spate. Ridică palmele într-un gest de 
neştiinţă. Cuthbert râse şi scoase o cutie de chibrituri cu 
sulf pe care o şterpelise de pe masa lui Avery înainte să 
plece. Intrebă din sprâncene dacă Roland era pregătit. 
Roland aprobă cu o mişcare a capului. 

Vântul sufla tare, dar sub sondă era calm, maşinăriile 
din jur creau un adăpost de vânt, şi flacăra chibritului se 
ridică drept. Roland întinse pocnitoarea şi pentru un 
moment îl vizită dureroasa amintire a mamei sale: ce mult 
urâse ea lucrurile acelea, ce sigură era ea de fiecare dată 
că fiul ei va rămâne fără un ochi sau un deget din cauza 
unei petarde. 

Cuthbert îşi atinse pieptul deasupra inimii şi îşi sărută 
palma în gestul universal de noroc-bun. Apoi atinse 
flacăra de fitil. Acesta începu să ardă cu scântei. Bert se 
întoarse, dădu glumet cu capul de un bloc acoperit al 
utilajului - acesta era Bert, gândi Roland; era în stare să 
glumească şi cu laţul de gât - după care străbătu iute 
coridorul scurt pe care veniseră. 

Roland tinu în mână petarda rotundă cât de mult avu 
curaj şi o îndesă în conducta de preaplin. Se crispă, 
întorcându-se cu spatele, aproape aşteptându-se să se 
producă ceea ce bănuise Bert: să explodeze aerul însuşi. 
Nu explodă. Alergă pe coridorul scurt, ajunse la câmp 
deschis şi-l văzu pe Cuthbert stând chiar lângă porţiunea 
ruptă de gard. Roland flutură ambele mâini spre el - Du- 
te, idiotule, du-te! - şi atunci lumea explodă în urma sa. 

Sunetul fu o bufnitură profundă, ca un râgâit, care îi 
lăsă impresia că-i afundă timpanele şi îi fură aerul din gât. 


Pământul i se zdruncină sub picioare ca un val sub o barcă 
şi o mână mare şi caldă i se înfipse în mijlocul spatelui, 
împingându-l înainte. Reuşi să ţină ritmul cu viteza ei cale 
de un pas - poate chiar doi sau trei - după care fu ridicat 
de pe picioare şi aruncat în gardul lângă care Cuthbert nu 
mai stătea; Cuthbert era lungit şi el pe jos şi se uita ţintă 
la ceva din spatele lui Roland. Ochii băiatului erau holbaţi 
şi miraţi; gura îi atârna deschisă. Roland văzu toate 
acestea foarte bine, întrucât la Citgo era lumină ca în toiul 
zilei. Aprinseseră propriul lor foc de Seceriş, se părea, cu o 
seară înainte, un foc mult mai luminos decât ar fi putut 
spera să fie cel din oraş. 

Căzu în genunchi, patinând spre locul unde zăcea 
Cuthbert, şi îl apucă pe sub un braţ. Din spatele lor se auzi 
un bubuit uriaş, sfâşietor, şi în clipa aceea începură să 
cadă în jur bucăţi de metal. Se ridicară şi alergară spre 
Alain, care stătea în faţa Susanei şi a lui Sheemie, 
încercând să-i protejeze. 

Roland aruncă iute o privire peste umăr şi văzu că 
rămăşiţele sondei - cam jumătate din ea mai stătea în 
picioare - străluceau într-un roşu-închis, ca o potcoavă 
încinsă, în jurul unei torţe galbene care urca spre cerpeo 
distanţă de, poate, patruzeci şi cinci de metri. Era un 
început. Nu ştia câte alte sonde puteau incendia înainte 
de a începe să vină oamenii din oraş, însă era ferm 
hotărât să pună foc la cât mai multe posibil, indiferent de 
riscuri. Incendierea rezervoarelor de la Stânca Suspendată 
era doar jumătate din treabă. Trebuia eliminată şi sursa lui 
Farson. 

Alte pocnitori înfipte în alte conducte de preaplin se 
dovediră a nu fi necesare. Sub exploatarea petrolieră 
exista o reţea de conducte interconectate, majoritatea 
pline cu gaz natural pătruns înăuntru pe la lipiturile vechi 
şi roase. Roland şi Cuthbert ajunseră la ceilalţi, când se 
înregistră o nouă explozie, şi un nou turn de foc erupse 
dintr-o sondă din dreapta celei pe care o incendiaseră ei. 
Un moment mai târziu, o a treia sondă - aceasta aflată la 


şaizeci de metri buni de primele două - explodă cu un 
răcnet ca de dragon. Fierăria ei fu smulsă de pe stâlpii de 
ancorare din beton ca un dinte dintr-o gingie bolnavă. Se 
ridică pe o pernă de flăcări albastre şi galbene, atinse o 
înălţime de, poate, douăzeci de metri, apoi se înclină pe o 
parte şi se prăbuşi la pământ, împrăştiind scântei în toate 
direcţiile. 

Încă una. Încă una. Şi încă una. 

Cei cinci tineri stăteau în colţul lor, uluiţi, ţinând 
palmele pavăză la ochi în calea luminii. Acum, exploatarea 
semăna cu un tort de aniversare, iar căldura care dogorea 
spre ei era uriaşă. 

— Zeii aibă milă, şopti Alain. 

Dacă mai zăboveau mult acolo, înţelese Roland, aveau 
să pocnească şi ei ca floricelele de porumb. Trebuia să se 
gândească la cai; sigur, erau departe de centrul 
exploziilor, dar nu exista nicio garanţie că centrul avea să 
rămână unde era; Roland vedea deja două sonde care nici 
măcar nu funcţionaseră, fiind înghiţite de flăcări. Caii 
aveau să fie îngroziţi. 

La naiba, e/era îngrozit. 

— Haideţi! strigă. 

Alergară către cai prin strălucirea pâlpâitoare galben- 
portocalie. 


3 


La început, Jonas crezu că totul se petrecea în capul său 
- că exploziile făceau parte din actul lor de amor. 

Act de amor, mdie. Al dracu’ act de amor. El şi Coral 
făceau dragoste aşa cum măgarii făceau socoteli 
matematice. Era însă ceva. O, da, chiar era. 

Mai fusese până atunci cu femei pasionale, din cele 
care te vârau ca într-un furnal şi apoi te ţineau acolo, 
uitându-te cu o lacomă intensitate cum ele mişcau din 
şolduri, dar până la Coral nu fusese niciodată cu o femeie 
care să atingă în el o coardă atât de puternică şi de 


armonică. În privinţa sexului, fusese dintotdeauna genul 
de om care profita de ocazie când aceasta i se ivea şi care 
îşi scotea cu totul din cap ideea de sex atunci când ocazia 
întârzia. În tovărăşia lui Coral, totuşi, îşi dorea doar să 
profite la nesfârşit şi apoi să mai profite puţin. Când erau 
împreună făceau dragoste ca pisicile sau copoii în călduri, 
zvârcolindu-se şi gâfâind şi îngherându-se; se muşcau 
reciproc şi se înjurau, şi până acum nimic nu ajunsese la 
suficienţă. Când era cu ea, Jonas avea uneori impresia că 
era fript în ulei dulce. 

În seara aceea avusese loc o întâlnire a Asociaţiei 
Crescătorilor de Cai, care în zilele din urmă devenise în 
linii mari Asociaţia Farson. Jonas îi informase despre 
ultimele evenimente, răspunsese la întrebările lor idioate 
şi se asigurase că oamenii înțelegeau ce aveau de făcut a 
doua zi. Odată isprăvită treaba aceasta, îi făcuse o vizită 
lui Rhea, care fusese instalată în vechiul apartament al lui 
Kimba Rimer. Vrăjitoarea nici măcar nu-l observase când 
trăsese cu ochiul la ea. Stătea în încăperea cu tavan înalt 
şi pereţii plini de cărţi a lui Rimer - la biroul din lemn de 
fier al lui Rimer, în fotoliul tapiţat al lui Rimer, arătând 
nelalocul ei mai rău ca perechea de chiloţi ai unei 
prostituate pe altarul dintr-o biserică. Pe masa lui Rimer 
se afla Curcubeul Vrăjitorului. Femeia îşi plimba mâinile 
pe deasupra lui şi murmura vorbe grăbite în barbă, însă 
globul rămânea orb. 

Jonas o încuiase acolo şi se dusese la Coral. Aceasta îl 
aştepta în salonul în care urma să se ţină Recepţia a doua 
zi. Erau multe dormitoare în aripa aceea, dar femeia îl 
condusese în cel al fratelui său mort... şi asta nu din 
întâmplare, Jonas era sigur. Acolo făcuseră dragoste în 
patul cu baldachin pe care Hart Thorin nu avea să-l mai 
împartă niciodată cu metresa lui. 

Fusese aprig, aşa cum era întotdeauna, şi Jonas se 
apropia de orgasm, când prima sondă de petrol explodă. 
Hristoase, da’ bună e, îşi spuse el. Nicăieri pe lumea asta 
blestemată nu mai există o muiere ca ea... 


Apoi alte două explozii, într-o succesiune rapidă, şi 
Coral încremeni pentru o clipă sub el înainte să reînceapă 
mişcarea zvâăcnită din şolduri. 

— Citgo, zise ea cu voce aspră, gâfâind. 

— Mdie, mormăi el şi începu să se mişte în ritm cu ea. 

Îşi pierduse tot apetitul pentru sex, însă ajunseseră la 
punctul în care le era imposibil să se oprească, fie chiar şi 
sub ameninţarea cu moartea sau dezmembrarea. 

Două minute mai târziu alerga cu paşi mari, gol, spre 
balconaşul lui Thorin, cu penisul semierect bălăngănindu- 
i-se ca bagheta magică din închipuirea unui dement. Coral 
era un pas în urma lui, goală ca el. 

— De ce acum? izbucni ea în timp ce Jonas dădea de 
perete uşa balconului. Puteam să mai am încă trei 
orgasme! 

Jonas o ignoră. Înspre nord-vest nu se vedea decât 
întunericul peste care trona luna... mai puţin acolo unde 
se afla exploatarea petrolieră. Acolo văzu un miez de 
lumină galbenă orbitoare. Se extindea şi devenea mai 
puternică sub ochii săi; explozii zguduitoare repetate 
străbăteau kilometrii care îl despărţeau de locul acela. 

Simţi că i se lasă o întunecime stranie peste minte, 
sentimentul care îl încerca încă de când mucosul acela de 
Dearborn, prin cine ştie ce salt al intuiţiei, îl recunoscuse 
drept cine şi ce era. Făcând dragoste cu Coral cea 
energică, sentimentul îşi mai pierduse din putere, dar 
acum, uitându-se la infernul de foc care mistuia ceea ce 
cu câteva minute în urmă fuseseră rezervoarele de 
combustibil ale Omului de Bine, se întoarse cu o 
intensitate nimicitoare, ca malaria care uneori 
abandonează carnea, dar rămâne ascunsă în oase şi nu te 
părăseşte niciodată cu adevărat. Eşti în vest, spusese 
Dearborn. Sufletul unui om ca tine nu poate niciodată să 
părăsească vestul. Sigur că era adevărat, şi nu avea nevoie 
ca un papă-lapte ca Will Dearborn să-i spună asta... dar 
acum, că i-o spusese, era o parte a minţii sale care numai 
la asta se gândea. 


Al naibii Will Dearborn. Unde, mai exact, era el acum, el 
şi cei doi amici manieraţi ai lui? În ca/abozo-ul lui Avery? 
Jonas avea unele îndoieli. 

Noi explozii străpunseră noaptea. Cei care alergaseră 
urlând în urma asasinatelor de dimineaţă alergau urlând 
din nou. 

— Astea-s cele mai mari focuri de artificii de Seceriş 
dintotdeauna, rosti Coral cu voce joasă. 

Inainte ca Jonas să poată răspunde, se auzi o bătaie 
puternică în uşa dormitorului. O clipă mai târziu, uşa fu 
dată de perete şi Clay Reynolds străbătu grăbit odaia, 
îmbrăcat doar într-o pereche de jeanşi şi nimic altceva. 
Avea părul zburlit şi o privire sălbatică. 

— Veşti proaste din oraş, Eldred, spuse el. Dearborn şi 
ceilalţi doi mucoşi din Lumea Dinăuntru... 

Alte trei explozii, aproape suprapuse. La exploatarea 
petrolieră Citgo, deja cuprinsă de flăcări, o uriaşă minge 
de foc roşu-portocaliu se înălţă leneş în bezna nopţii, se 
stinse, dispăru. Reynolds ieşi pe balcon şi rămase între ei 
la balustradă, nepăsându-i de goliciunea lor. Se uită la 
mingea de foc cu ochii larg deschişi, mirat, până când 
aceasta se făcu nevăzută. Nevăzută ca mucoşii aceia. 
Jonas simţi cum întunericul nimicitor încerca să pună iar 
stăpânire pe el. 

— Cum au scăpat? întrebă el. Ai idee? Avery ştie? 

— Avery e mort. Mort e şi adjunctul care era cu el. l-a 
găsit alt ajutor de şerif, Todd Bridger... Eldred, ce se 
petrece acolo? Ce s-a întâmplat? 

— O, aceia-s băieţii voştri, spuse Coral. Nu le-a luat 
mult să-şi înceapă propria petrecere de Seceriş, nu-i aşa? 

Cât curaj au, oare? se întrebă Jonas. Bună întrebare - 
poate singura care conta. Asta era tot ce aveau de gând 
să facă... sau nu era decât începutul? 

Işi dorea din nou să se vadă plecat de acolo - de la 
Faleză, din Hambry, din Mejis. Deodată, mai mult ca orice, 
voia să fie la kilometri şi roţi şi leghe depărtare. leşise de 
după Movila sa, era prea târziu să bată în retragere şi 


acum se simţea îngrozitor de expus. 

— Clay. 

— Da, Eldred? 

Dar ochii omului - ca şi mintea sa - erau îndreptaţi în 
continuare spre conflagraţia de la Citgo. Jonas îl prinse de 
umăr şi-l întoarse către el. Jonas îşi simţea şi el mintea 
începând să prindă viteză, bifând puncte şi detalii, şi primi 
sentimentul cu braţele deschise. Senzaţia aceea stranie, 
întunecată, de fatalism se stinse şi dispăru. 

— Câţi oameni sunt acolo? întrebă el. 

Reynolds se încruntă, gândindu-se la asta. 

— Treizeci şi cinci, răspunse. Poate. 

— Câţi sunt înarmaţi? 

— Cu pistoale? 

— Nu, cu suflătoare de fasole, prostule. 

— Probabil... Reynolds se trase de buza de jos, 
încruntându-se mai tare ca oricând. Probabil o duzină. Cu 
arme care s-ar putea să funcţioneze, vreau să zic. A 

— Barosanii de la Asociaţia Crescătorilor de Cai? Incă 
sunt toţi acolo? 

— Aşa cred. 

— Du-te la Lengyll şi la Renfrew. Cel puţin nu va trebui 
să-i trezeşti din somn; vor fi toţi treji deja, şi majoritatea 
acolo, jos. Jonas îndreptă degetul mare spre curte. Spune-i 
lui Renfrew să organizeze o echipă de cercetaşi. Oameni 
înarmaţi. Vreau opt sau zece, dar mă mulţumesc şi cu 
cinci. Pune să fie înhămat la căruţa baborniţei ăleia cel 
mai puternic şi mai rezistent ponei de aici. Spune-i băşinei 
bătrâne de Miguel că dacă poneiul pe care îl alege moare 
până la Stânca Suspendată, o să-şi poată folosi boaşele 
stafidite ca dopuri de urechi. 

Coral Thorin scoase un hohot scurt de râs. Reynolds îi 
aruncă o privire, ochii îi căzură o secundă pe sânii ei, apoi 
se întoarse cu oarecare efort înapoi la Jonas. 

— Unde-i Roy? întrebă acesta. 

Reynolds se uită în sus. 

— La etajul doi. Cu o slujnică. 


— Scoate-l în şuturi, zise Jonas. E treaba lui să o 
pregătească pe cotoroanţă de drum. 

— Plecăm? 

— Cât putem de repede. Tu şi cu mine primii, împreună 
cu băieţii lui Renfrew, şi Lengyll în urmă, cu restul 
oamenilor. Tu asigură-te doar că Hash Renfrew e cu noi, 
Clay; omul ăla are nisipul deşertului în sânge. 

— Şi caii de pe Povârniş? 

— Lasă naibii caii ăia afurisiţi. 

Se înregistră încă o explozie la Citgo; o nouă minge de 
foc pluti spre cer. Jonas nu vedea norii negri de fum care 
probabil urcau cu viteză în aer şi nici nu simţea mirosul de 
petrol; vântul, suflând de la est la vest, le purta pe 
amândouă departe de oraş, cel mai probabil. 

— Dar... 

— Fă ce-ţi spun. 

Jonas îşi vedea acum priorităţile într-o ordine clară, 
ascendentă. Caii se aflau la baza listei - Farson putea găsi 
cai aproape oriunde. Deasupra lor erau rezervoarele 
adunate la Stânca Suspendată. Acum, acestea erau mai 
importante ca oricând, deoarece sursa fusese distrusă. 
Dacă pierdeau rezervoarele, Marii Vânători ai Coşciugului 
îşi puteau lua adio de la întorsul acasă. 

Totuşi, cel mai important lucru era bucăţica lui Farson 
din Curcubeul Vrăjitorului. Acela era singurul obiect cu 
adevărat de neînlocuit. Dacă era să se spargă, n-avea 
decât să se spargă în grija lui George Latigo, nu a lui 
Eldred Jonas. 

— Mişcare, îi ordonă lui Reynolds. Depape vine după, 
împreună cu oamenii lui Lengyll. Tu vii cu mine. Dă-i 
drumul. Executarea. 

— Şi eu? întrebă Coral. 

Jonas se întinse şi o trase către sine. 

— N-am uitat de tine, scumpo, spuse el. 

Coral încuviinţă şi duse mâna între picioarele lui, 
nepăsându-i de privirea fixă a lui Clay Reynolds. 

— Mda, zise ea. Nici eu n-am uitat de tine. 


4 


Fugiră de la Citgo cu urechile ţiuind şi cu vârfurile firelor 
de păr niţel arse, însă în rest teferi şi nevătămaţi. Sheemie 
mergea călare cu Cuthbert, iar Caprichoso tropotea după 
ei, la capătul căpăstrului său lung. 

Susan fu cea care găsi locul în care să se ducă şi, la fel 
ca majoritatea soluţiilor, păru evident... odată ce se gândi 
cineva la el. Astfel că, nu la mult timp după ce Ajunul 
Secerişului se transformase în Dimineaţa Secerişului, 
ajunseră toţi cinci la coliba din larbă Rea unde Susan şi 
Roland se întâlniseră în mai multe rânduri ca să facă 
dragoste. 

Cuthbert şi Alain întinseră păturile şi se aşezară pe ele 
ca să examineze armele recuperate de la oficiul şerifului. 
Găsiseră acolo şi praştia lui Bert. 

— Astea-s de calibru mare, remarcă Alain, ridicând un 
pistol cu butoiaşul desfăcut şi uitându-se cu un ochi prin 
gaura ţevii. Dacă nu sunt prea imprecise, Roland, cred că 
ne putem folosi de ele. 

— Păcat că nu avem mitraliera fermierului ăluia, spuse 
Cuthbert cu tristeţe. 

— Ştii ce ar spune Cort despre o armă ca aia? întrebă 
Roland şi Cuthbert izbucni în râs. 

Râse imediat şi Alain. 

— Cine este Cort? întrebă Susan. 

— Un dur aşa cum se crede Eldred Jonas, răspunse 
Alain. A fost învățătorul nostru. 

Roland propuse să doarmă toţi o oră sau două - a doua 
zi se prefigura ca fiind dificilă. Că putea fi totodată ultima 
zi din viaţa lor era un lucru pe care nu simţea că trebuie 
să-l spună cu voce tare. 

— Alain, tu asculţi? 

Alain, care ştia foarte bine că Roland nu se referea la 
urechile sau la atenţia sa, încuviinţă. 

— Auzi ceva? 

— Nu încă. 


— Continuă tot aşa. 

— Bine... dar nu promit nimic. Hipersensibilitatea e 
variabilă. Ştii asta la fel de bine ca mine. 

— Tu continuă să încerci. 

Grijuliu, Sheemie întinsese două pături în colţ, alături de 
cel pe care şi-l alesese drept cel mai bun prieten. 

— El e Roland... şi el e Alain... dar tu cine eşti, bunule 
Arthur Heath? Cine eşti cu adevărat? 

— Cuthbert mă cheamă. Întinse mâna. Cuthbert Allgood. 
Încântat, încântat şi încă o dată încântat. 

Sheemie strânse mâna întinsă spre el, apoi începu să 
chicotească. Era un sunet vesel şi neaşteptat şi-i făcu pe 
toţi să zâmbească. Pe Roland îl duru puţin şi bănuia că 
dacă şi-ar fi putut vedea faţa, ar fi observat o arsură 
frumuşică pe care o căpătase fiindcă se aflase atât de 
aproape de sondele care explodau. 

— Chi-iuf-bert, rosti Sheemie, chicotind. Măi-măi! Chi- 
iuf-bert, ce nume comic, nu-i de mirare că eşti un tip aşa 
hazliu. Chi-iuf-bert, o-aha-ha-ha, e mortal! Chiar mortal! 

Cuthbert surâse şi încuviinţă. 

— Pot să-l omor acum, Roland, dacă nu mai avem 
nevoie de el? 

— Mai cruţă-l puţin, bine? spuse Roland şi se întoarse 
spre Susan, zâmbetul ştergându-i-se de pe buze. leşi puţin 
cu mine, Sue? Vreau să-ţi vorbesc. 

Fata se uită în sus la el, încercând să-i citească pe chip. 

— Sigur, bine. 

Îi oferi mâna şi Roland o luă. leşiră împreună şi, sub 
lumina lunii, Susan simţi spaima punându-i stăpânire pe 
inimă. 


5 


Se plimbară în linişte prin iarba mirosind a dulce şi 
plăcută la gust pentru vaci şi cai, chiar în timp ce le 
dospea în pântece, întâi umflându-i şi apoi ucigându-i. Era 
înaltă - depăşea cu cel puţin treizeci de centimetri 


înălţimea lui Roland - şi încă verde ca pe timpul verii. 
Copiii se rătăceau uneori în larbă Rea şi mureau, însă 
Susan nu se temuse niciodată să fie acolo cu Roland, chiar 
şi atunci când cerul era perfect senin şi nu aveau repere 
de direcţie; simţul lui de orientare era de o perfecţiune 
nepământeană. 

— Sue, nu mi-ai dat ascultare în problema armelor, 
spuse el până la urmă. 

Ea se uită la el zâmbind, jumătate amuzată şi jumătate 
enervată. 

— Ţi-ai dori, atunci, să fii şi acum în celula aia? Cu 
prietenii tăi cu tot? 

— Nu, sigur că nu. Ce curaj ai avut! 

O trase aproape şi o sărută. Când se dădu înapoi, 
amândoi respirau greu. O luă de braţe şi o privi în ochi. 

— Dar de data asta nu mai trebuie să-mi ieşi din vorbă. 

Ea îl privi neabătut, fără a scoate o vorbă. 

— Tu ştii, spuse Roland. Tu ştii ce-ţi voi spune. 

— Mdie, poate. 

— Spune. Poate e mai bine să o spui tu decât eu. 

— Eu trebuie să rămân la colibă cât timp tu şi ceilalţi 
plecaţi. Eu şi cu Sheemie trebuie să rămânem. 

El încuviinţă. 

— O vei face? 

Susan se gândi la cât de nefamiliară şi de murdară i se 
păruse arma lui Roland ţinând-o în mână pe sub poncho; 
se gândi la ochii largi ai lui Dave şi la privirea lui incredulă 
atunci când glonţul pe care i-l trăsese ea în piept îl 
aruncase în spate; se gândi la felul în care prima dată 
când încercase să-l împuşte pe şeriful Avery, glonţul nu 
reuşise decât să dea foc propriei sale haine, deşi bărbatul 
se afla drept în faţa ei. Băieţii nu aveau o armă pentru ea 
(doar dacă nu lua una a lui Roland) şi oricum ea nu ştia să 
folosească una foarte bine... Şi, mai important, nu voia să 
folosească una. In împrejurările date, şi cum trebuia să se 
gândească şi la Sheemie, era mai bine să rămână 
deoparte. 


Roland aştepta, răbdător. Ea aprobă din cap. 

— Eu şi cu Sheemie te vom aştepta. Promit. 

El zâmbi, uşurat. 

— Acum răsplăteşte-mă cu sinceritate, Roland. 

— Numai să pot. 

Fata ridică privirea spre lună, se cutremură văzând 
chipul rău-prevestitor de acolo şi se uită înapoi la Roland. 

— Ce şanse sunt să te întorci la mine? 

Roland se gândi foarte bine la asta, ţinând-o în 
continuare în braţe. 

— Mult mai mari decât crede Jonas, răspunse el în cele 
din urmă. Vom aştepta la marginea lerbii Rele şi ar trebui 
să-l putem ochi destul de bine când va veni. 

— Mda, herghelia de cai pe care am văzut-o... 

— Ar putea să vină fără cai, zise Roland, neştiind cât de 
bine intuise gândirea lui Jonas, dar oamenii lui vor face 
zgomot chiar dacă vin fără cai. Dacă sunt destul de mulţi, 
îi vom vedea şi pe ei - vor tăia drum prin iarbă ca o cărare 
prin păr. 

Susan aprobă din cap. Văzuse deseori asta de pe 
Povârniş - misterioasa despicare a lerbii Rele când era 
străbătută de grupuri de oameni. 

— Dacă te caută pe tine, Roland? Dacă Jonas trimite 
iscoade înainte? 

— Mă îndoiesc că se va sinchisi. Roland ridică din umeri. 
Dacă va trimite, le vom ucide. În linişte, dacă putem. Asta 
am fost învăţaţi să facem, să ucidem; o vom face. 

Susan întoarse palmele şi situaţia se inversă: atunci, îi 
strânse ea braţele. Părea tulburată şi speriată. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. Ce şanse sunt să te 
revăd? 

El cumpăni la răspuns. 

— Jumi-juma, spuse el într-un sfârşit. 

Ea închise ochii ca lovită, trase aer în piept, îl scoase, 
redeschise ochii. 

— E rău, spuse, şi totuşi nu atât de rău cum credeam. Şi 
dacă nu te întorci? Eu şi cu Sheemie mergem la vest, cum 


ai spus înainte? 

— Mda, la Gilead. Acolo veţi găsi siguranţă şi respect 
pentru tine, draga mea, orice ar fi... dar e cu atât mai 
important să te duci şi dacă nu auzi rezervoarele 
explodând. Ştii asta, nu? 

— Ca să-i avertizez pe oamenii tăi... ka-tet-ul tău. 

Roland încuviinţă din cap. 

— Îi voi avertiza, nicio grijă. Şi-l voi proteja pe Sheemie. 
Lui îi datorăm faptul că am ajuns până aici. 

Roland se baza pe Sheemie mai mult decât ştia ea. 
Dacă el, Bert şi Alain erau ucişi, Sheemie avea să fie cel 
care să-i ofere sprijin fetei, şi un motiv de a merge mai 
departe. 

— Când vei pleca? întrebă Susan. Avem timp să facem 
dragoste? 

— Avem timp, dar poate e mai bine să nu facem, spuse 
el. Îmi va fi şi aşa greu să te las în urmă. Doar dacă nu vrei 
tu... 

Ochii lui aproape o implorau să spună da. 

— Hai doar să ne întoarcem şi să ne întindem puţin, 
propuse ea şi-l luă de mână. 

Un moment, îi stătu pe limbă să-i spună că purta copilul 
lui, dar în ultima clipă se decise să păstreze tăcerea. 
Roland avea destule la care să se gândească şi fără asta, 
poate... plus că nu voia să-i dea o veste atât de fericită 
sub o lună atât de urâtă. Cu siguranţă ar fi adus ghinion. 

Se întoarseră prin iarba înaltă care începuse deja să-şi 
revină, închizându-le calea. În faţa colibei, Roland o 
întoarse spre el, îi puse palmele pe obraji şi o sărută 
tandru din nou. 

— Am să te iubesc pentru totdeauna, Susan, declară el. 
Vie orice furtuni. 

Ea zâmbi. Ridicarea pomeţilor făcu să-i curgă două 
lacrimi gemene din ochi. 

— Vie orice furtuni, repetă ea. 

Îl sărută din nou şi intrară. 


6 


Luna începuse să coboare când o ceată de opt călăreţi 
ieşi pe sub arcada pe care scria VENIȚI în PACE cu Litere 
Nobile. Jonas şi Reynolds erau în frunte. În urma lor venea 
căruţa neagră a lui Rhea, trasă de un ponei care părea 
suficient de vânjos să reziste toată noaptea şi jumătate din 
ziua următoare. Jonas voise să-i dea un căruţaş, însă Rhea 
refuzase: „Niciodată n-a existat animal cu care să nu mă- 
nţeleg mai bine decât cu orice om“, îi spusese ea, şi asta 
părea a fi adevărat. Frâiele stăteau inerte în poala ei; 
poneiul îşi vedea foarte bine de drum fără ele. Ceilalţi cinci 
oameni erau Hash Renfrew, Quint şi trei dintre cei mai 
buni vaqueros ai lui Renfrew. 

Coral insistase să vină şi ea, dar Jonas avea altceva în 
gând. 

— Dacă suntem ucişi, tu îţi poţi vedea de viaţă aproape 
ca înainte, argumentase el. Nu va fi nimic care să te lege 
de noi. 

— Fără tine, nu ştiu sigur dacă voi mai avea vreun motiv 
să-mi văd de viaţă, protestase ea. 

— Uf, termină cu rahaturile astea de şcolăriţă, că nu te 
prind. Vei găsi o mulţime de motive să te-mpleticeşti mai 
departe în viaţă, dacă ar fi să-ţi pui mintea la contribuţie. 
Dacă totul decurge bine - cum mă aştept să se întâmple - 
şi tu încă vei mai vrea să fii cu mine, ia calul şi pleacă de 
aici imediat ce prinzi de veste de reuşita noastră. Este un 
oraş la vest de aici în Munţii Vi Castis. Ritzy îi spune. Du-te 
acolo cu cel mai iute cal pe care te poţi urca. Vei ajunge cu 
câteva zile înaintea noastră, oricât de bine ne-am mişca 
noi. Găseşte un han decent care să primească o femeie 
singură... dacă există aşa ceva în Ritzy. Aşteaptă. Când 
vom ajunge acolo cu rezervoarele, tu te vei strecura pur şi 
simplu în alai în dreapta mea. Ai înţeles? 

Înţelesese. O femeie dintr-o mie, Coral Thorin asta - 
vicleană ca Satana în persoană şi bună la pat ca târfa 
preferată a diavolului. Acum, numai de s-ar fi desfăşurat 


lucrurile la fel de simplu cum le făcuse el să sune... 

Jonas rămase în urmă până când ajunse în dreptul 
căruţei negre. Vrăjitoarea scosese globul din pungă şi-l 
pusese în poală. 

— Nimic? întrebă el. 

Spera şi se temea, deopotrivă, să vadă rozul acela 
intens pulsând din nou înăuntrul globului de cristal. 

— Ne. Da' va vorbi când va simţi nevoia... fii sigur de 
asta. 

— Şi atunci tu la ce eşti bună, baborniţă? 

— Vei afla la momentul potrivit, îl asigură Rhea, uitându- 
se la el cu aroganță (dar şi cu oarecare teamă, se bucură 
el să vadă). 

Jonas dădu pinteni calului să ajungă înapoi în fruntea 
micii coloane. Se hotărâse să ia globul de la Rhea la cel 
mai mic semn neliniştitor. De fapt, acesta îşi infiltrase deja 
dulceaţa stranie şi dătătoare de dependenţă în mintea lui; 
se gândea mult prea mult la zvâcnetul acela de lumină 
roz. 

Prostii, îşi spuse el. E vorba doar de emoția din preajma 
bătăliei. Odată ce voi termina cu treaba asta, voi redeveni eu 
însumi. 

Ar fi fost frumos să fie adevărat, dar... 

... dar începuse, sincer să fie, să aibă îndoieli. 

Renfrew călărea acum cu Clay. Jonas îşi îndemnă calul 
între ei. Îl durea piciorul beteag de nu se mai vedea; alt 
semn rău. 

— Lengyll? îl întrebă el pe Renfrew. 

— Adună o ceată măricică, răspunse bărbatul, nu-ţi bate 
capul cu Fran Lengyll. Treizeci de oameni. 

— Treizeci! Blestemăţia naibii! Ţi-am spus că vreau 
patruzeci! Cel puţin patruzeci! 

Renfrew îl măsură cu o privire goală, apoi, când îl lovi o 
pală puternică de vânt din ce în ce mai rece, se crispă. Işi 
ridică bandana peste gură şi nas. Vaqueros din spatele lor 
procedaseră deja la fel. 

— Cât de tare te temi de băieţii ăştia trei, Jonas? 


— Destul pentru amândoi, am impresia, ţinând cont de 
faptul că tu eşti prea prost să ştii cine sunt sau de ce sunt 
în stare. 

Işi ridică şi el bandana, apoi se forţă să vorbească pe un 
ton mai rezonabil. Aşa era cel mai bine; mai avea puţin 
nevoie de nerozii ăia. Odată ce globul avea să-i fie predat 
lui Latigo, situaţia se putea schimba. 

— Poate că totuşi nici nu-i vom vedea. 

— Probabil sunt deja la cincizeci de kilometri de aici şi 
gonesc spre vest cât de tare îi pot duce caii, aprobă 
Renfrew. Aş da orice să ştiu cum au scăpat din închisoare. 

Ce importanță are, idiotule? gândi Jonas, dar nu spuse 
nimic. 

— Cât despre oamenii lui Lengyll, vor fi cei mai duri 
băieţi pe care va putea pune el mâna - de se va ajunge la 
luptă, ăia treizeci vor lupta ca şaizeci. 

Ochii lui Jonas îi întâlniră în treacăt pe ai lui Clay. Cred 
numai când văd cu ochii mei, zicea privirea lui Clay şi Jonas 
ştiu din nou de ce-i plăcuse întotdeauna de el mai mult 
decât de Roy Depape. 

— Câţi sunt înarmaţi? 

— Cu pistoale? Poate jumătate. Vor fi la nu mai mult de 
o oră în urma noastră. 

— Bun. 

Cel puţin uşa lor din spate era acoperită. Trebuia să fie 
destul. Şi abia aştepta să scape de globul acela afurisit. 

Zău? şopti o voce vicleană, aproape nebună, dintr-un loc 
mult mai adânc decât inima sa. O, nuzău! 

Jonas ignoră vocea până ce aceasta amuţi. O jumătate 
de oră mai târziu, ieşiră de pe drum şi intrară pe Povârniş. 
La câţiva kilometri înainte, mişcându-se în bătaia vântului 
ca o mare argintie, era larbă Rea. 


7 


Cam pe când Jonas şi ceata lui coborau Povârnişul, 
Roland, Cuthbert şi Alain urcau în şa. Susan şi Sheemie 


stăteau lângă uşa colibei, ţinându-se de mână şi uitându- 
se la ei solemn. 

— Vei auzi exploziile când vor sări în aer rezervoarele şi 
vei simţi miros de fum, spuse Roland. Chiar dacă vântul va 
bate din direcţia greşită, cred că-l vei simţi. Apoi, după nu 
mai mult de o oră, va fi şi mai mult fum. Acolo. Arătă cu 
mâna. Acela va veni de la mormanul de crengi din faţa 
gurii canionului. 

— Şi dacă nu vedem lucrurile astea? 

— Către vest. Le vei vedea, Sue. Jur că le vei vedea. 

Fata păşi în faţă, puse mâinile pe coapsele lui şi se uită 
în sus la el în lumina lunii târzie. El se aplecă; puse uşor o 
mână pe ceafa ei; îşi atinse buzele de buzele ei. 

— Du-te la drum în siguranţă, zise Susan, retrăgându-se 
de lângă el. 

— Mdie, adăugă Sheemie deodată. Fiţi fermi şi drepţi, 
toţi trei. 

Făcu şi el un pas în faţă şi atinse timid cizma lui 
Cuthbert. 

Cuthbert se întinse în jos, luă mâna lui Sheemie şi o 
strânse. 

— Ai grijă de ea, bătrâne. 

Sheemie aprobă cu seriozitate. 

— Voi avea. 

— Haideţi, spuse Roland. 

Avea impresia că dacă s-ar mai fi uitat o dată la chipul 
ei solemn, întors în sus, ar fi plâns. 

— Să mergem. ` 

Se îndepărtară încet de colibă. Inainte ca iarba să se 
închidă în urma lor, ascunzând-o, el se uită înapoi o ultimă 
oară. 

— Sue, te iubesc. 

Ea surâse. Fu un surâs frumos. 

— Pasăre şi urs, iepure şi peşte, rosti ea. 

Când o văzu Roland data viitoare, fata era prizonieră în 
globul de cristal al Vrăjitorului. 


8 


Ce văzură Roland şi prietenii lui la vest de larbă Rea era 
de o frumuseţe aspră, solitară. Vântul ridica perdele mari 
de nisip peste întinderea pietroasă a deşertului, perdele pe 
care lumina lunii le transforma în fantome grăbite. La 
anumite intervale, Stânca Suspendată era vizibilă la 
distanţă de aproximativ două roţi, iar gura Canionului 
Ochet la două roţi în plus. Uneori dispăreau amândouă, 
ascunse de praf. Înapoia lor, iarba înaltă foşnea melodios. 

— Cum vă simţiţi, băieţi? întrebă Roland. Totul e bine? 

Ei încuviinţară. 

— Vor fi multe Împuşcături, cred. 

— Ne vom aminti chipurile taţilor noştri, zise Cuthbert. 

— Da, aprobă Roland, aproape absent. Ni le vom aminti 
bine. 

Se întinse în şa. 

_ — Vântul e de partea noastră, nu a lor - ăsta-i lucru bun. 
li vom auzi când vin. Trebuie să estimăm mărimea 
grupului. Bine? 

Aprobară amândoi. 

— Dacă Jonas încă mai e încrezător, va veni curând, într- 
o ceată mică - formată din toţi mercenarii pe care i-a 
putut strânge pe fugă - şi va avea globul cu el. În cazul 
ăsta, îi vom prinde în ambuscadă, îi vom ucide pe toţi şi 
vom lua Curcubeul Vrăjitorului. 

Alain şi Cuthbert stăteau liniştiţi şi ascultau cu atenţie. 
Vântul suflă şi Roland duse o mână la pălărie ca să nu-i fie 
luată de pe cap. 

— Dacă se teme de noi probleme din partea noastră, 
cred că va veni mai târziu şi însoţit de o ceată mai mare 
de călăreţi. Dacă va fi aşa, îi vom lăsa si treacă... apoi, 
dacă vântul ne este prieten şi o ţine tot aşa, vom merge 
după ei. 

Cuthbert începu să rânjească. 

— O, Roland, spuse el. Taică-tău ar fi mândru. Doar 
paisprezece ani, da' le ştii învârti ca diavolul. 


— Fac cincisprezece luna viitoare, zise Roland pe un ton 
serios. Dacă procedăm în felul ăsta, s-ar putea să fim 
nevoiţi să-i ucidem pe cei din ariergardă. Fiţi atenţi la 
semnalele mele, bine? 

— Vom traversa spre Stânca Suspendată ca parte din 
ceata lor? întrebă Alain. 

El fusese întotdeauna cu un pas sau doi în urma lui 
Cuthbert, însă pe Roland nu-l deranja; uneori era mai bine 
să ştii că te poţi baza pe un om decât să ştii că omul acela 
are o minte brici. 

— Asta vrei să spui? 

— Dacă aşa vor cădea cărţile, da. 

— Dacă au globul roz cu ei, sper din suflet că acesta nu 
ne va trăda prezenţa, zise Alain. 

Cuthbert păru surprins. Roland îşi muşcă buza, 
gândindu-se că uneori Alain era destul de isteţ. Fără 
îndoială, îi venise ideea aceea neplăcută înaintea lui Bert... 
şi înaintea lui Roland, chiar. 

— In multe lucruri trebuie să ne punem speranţa în 
dimineaţa aceasta, însă vom juca partida aşa cum ne vin 
cărţile din pachet. 

Descălecară şi se aşezară lângă cai la marginea ierbii, 
vorbind puţin. Roland privi norii argintii de praf alergându- 
se unul pe altul pe întinderea deşertului şi se gândi la 
Susan. Işi închipui cum ar fi să fie căsătoriţi, trăind undeva 
la sud de Gilead. Pe atunci, Farson ar fi fost înfrânt, 
ciudatul declin al lumii redresat (copilul din el bănuia pur şi 
simplu că sfârşitul lui John Farson va rezolva cumva şi 
treaba aceasta) şi zilele lui ca pistolar s-ar fi terminat. Mai 
puţin de un an trecuse de când îşi câştigase dreptul de a 
purta revolverele pe care le avea acum la şolduri - şi de a 
purta armele mari ale tatălui său atunci când Steven 
Deschain s-ar fi decis să i le predea - şi deja se săturase 
de ele. Sărutările Susanei îi înmuiaseră inima şi, într-un fel, 
îl dezmorţiseră; făcuse perspectiva unei alte vieţi posibilă. 
Una mai bună, poate. Una cu o casă, copilaşi şi... 

— Se apropie, spuse Alain, scoţându-l pe Roland din 


reverie. 

Pistolarul se ridică, ţinând frâiele lui Rusher într-un 
pumn. Cuthbert se ridică şi el, încordat. 

— O ceată mare sau mică? Vezi... Ştii cumva? 

Alain stătea cu faţa spre sud-est, cu mâinile întinse şi 
palmele în sus. În spatele umărului său, Roland vedea 
Steaua Bătrână mai având puţin să coboare după linia 
orizontului. Mai era doar o oră până în zori, deci. 

— Nu-mi dau seama, răspunse Alain. 

— ţi dai măcar seama dacă globul... 

— Nu. Taci, Roland, lasă-mă să ascult! 

Roland şi Cuthbert rămaseră cu ochii la Alain, 
nerăbdători şi în acelaşi timp ciulind urechile să audă 
tropotul cailor, scârţâitul roţilor sau murmurul oamenilor 
pe aripa vântului trecător. Timpul se scurse. Vântul, în loc 
să scadă când Stea Bătrână dispăru şi zorii se apropiară, 
sufla mai aprig ca oricând. Roland se uită la Cuthbert, care 
îşi scosese praştia şi se juca fără astâmpăr cu elasticul ei. 
Bert ridică un umăr a neştiinţă. 

— E o ceată mică, zise Alain deodată. Voi nu-i puteţi 
simţi? 

Clătinară amândoi din cap. 

— Nu mai mult de zece, poate doar şase. 

— Pe toţi zeii! murmură Roland şi ridică pumnul spre 
cer. Nu se putu abţine. Şi globul? 

— Nu-l pot atinge, spuse Alain. Vorbea aproape ca prin 
somn. Dar este cu ei, nu crezi? 

Roland credea. O ceată mică de şase sau opt oameni, 
călătorind probabil cu globul de cristal. Era perfect. 

— Fiţi gata, băieţi, spuse el. Îi vom ataca. 


9 


Ceata lui Jonas înainta într-un ritm bun pe Povârniş în jos 
şi prin larbă Rea. Stelele călăuzitoare luminau puternic 
cerul de toamnă şi Renfrew le cunoştea pe toate. Avea un 
laţ cu noduri pentru a măsura distanţa dintre cele două pe 


care le numea Gemenele şi-i oprea pe toţi în loc pentru 
scurt timp, odată la douăzeci de minute, ca să facă asta. 
Jonas nu avea nici cea mai mică îndoială că bătrânul 
cowboy îi va scoase din iarba înaltă chiar pe direcţia 
Stâncii Suspendate. 

Apoi, cam la o oră după ce intraseră în larbă Rea, Quint 
se apropie călare din spatele lor. 

— Cotoroanţa vrea să te vadă, sai. Spune că-i important. 

— Nu zău, acum? întrebă Jonas. 

— Mdie. 

Quint cobori glasul. 

— Globul ăla din poala ei străluceşte de numa-numa'. 

— Chiar aşa? Uite ce facem. Quint, tu ţine-le companie 
vechilor mei tovarăşi de drum cât eu mă duc să văd care e 
problema. 

Rămase în urmă până ce ajunse în dreptul căruţei 
negre. Rhea ridică faţa spre el şi, preţ de un moment, 
luminată aşa de strălucirea roz, el crezu că era faţa unei 
fetiţe. 

— Deci, spuse ea. lată-te, barosane. Mă gândeam eu c- 
ai să vii fuguţa. 

Se hlizi şi, când chipul i se umplu de riduri adânci de la 
râs, Jonas o văzu din nou aşa cum era cu adevărat - 
secătuită de obiectul din poală. Se inspectă apoi pe sine... 
şi se pierdu. Simţea irizaţia aceea roz pătrunzând în toate 
ungherele adânci ale minţii sale, luminându-le într-un fel 
cum nu mai fuseseră niciodată luminate. Nici măcar Coral, 
în clipele ei cele mai deşănţate, nu-l putea lumina în felul 
acela. 

— Iţ' place, aşa-i? zise baborniţa, pe jumătate râzând şi 
pe jumătate uguind. Mda, îţ' place, i-ar plăcea oricui, la ce 
splendoare mândră e! Da’ tu ce vezi, sai Jonas? 

Aplecându-se, ţinându-se de cornul şeii cu o mână, părul 
său lung atârnând mănunchi, Jonas se uită în adâncul 
globului de cristal. La început văzu doar rozul acela lucios, 
labial, după care cortina lui începu să se ridice. Văzu 
atunci o colibă înconjurată de iarbă înaltă. Genul de colibă 


pe care doar un pustnic ar fi putut-o iubi. Uşa - era vopsită 
într-un roşu scorojit, dar încă puternic - stătea deschisă. Şi 
acolo, în pridvorul ei de piatră, cu mâinile în poală, cu 
păturile la picioare şi cu părul desfăcut căzându-i peste 
umeri, şedea... 

— Fir-aş să fiu! şopti Jonas. 

Se aplecase deja atât de tare în şa, încât semăna cu un 
cascador la un spectacol de circ şi ochii păreau să-i fi 
dispărut; în locul lor rămăseseră doar două găvane de 
lumină roz. 

Rhea chicoti a încântare. 

— Mda, aia-i metresa pe care Thorin n-a mai apucat să 
puie mâna! lubiţica lui Dearborn! 

Hlizeala ei se opri brusc. 

— lubiţica jigodiei care l-a omorât pe Ermot al meu. Şi 
va plăti pentru asta, mda, chiar aşa. Uită-te mai atent, sai 
Jonas! Uită-te mai atent! 

El se uită. Totul era clar acum şi se mira că nu văzuse 
mai devreme. Toate temerile mătuşii fetei ăleia fuseseră 
fondate. Rhea ştiuse, deşi Jonas nu ştia de ce nu spusese 
tuturor că fata şi-o trăgea cu unul dintre băieţii din Lumea 
Dinăuntru. lar Susan nu se limitase doar la atât; mai mult, 
îl ajutase pe Will Dearborn să evadeze, pe el şi pe tovarăşii 
lui, şi se prea putea să fi ucis şi doi oameni ai legii pentru 
asta. 

Silueta din globul de cristal se apropie. Îl ameţi puţin să 
asiste la mişcarea aceea, însă era o ameţeală plăcută. În 
spatele fetei era coliba, slab luminată de o lampă cu fitilul 
coborât la minimum. La început, Jonas crezu că cineva 
dormea în colţ, dar uitându-se mai bine decise că nu era 
decât un morman de piei care aveau o formă vag umană. 

— li vezi pe băieţi? întrebă Rhea, parcă de la mare 
depărtare. Îi vezi, domnu' meu sai? 

— Nu, răspunse el şi vocea i se păru că venea de la 
aceeaşi mare depărtare. 

Avea ochii aţintiţi la glob. Simţea cum lumina lui îi 
pătrundea din ce în ce mai adânc în creier. Era un 


sentiment plăcut, ca un foc cald într-o noapte friguroasă. 

— E singură, continuă el. Mi se pare că aşteaptă. 

— Mda. 

Rhea făcu un gest pe deasupra globului - o trecere 
scurtă a mâinilor - şi lumina roz dispăru. Jonas scoase un 
strigăt gutural de protest, dar nu ajută la nimic; globul era 
din nou întunecat. Voia să întindă mâinile şi să-i spună să 
facă lumina să se întoarcă - să o implore, dacă era 
necesar - şi se abţinu doar prin forţa voinţei. Fu 
recompensat cu recăpătarea lentă a judecății, care îl ajută 
să-şi aducă aminte că gesturile lui Rhea erau la fel de fără 
noimă ca marionetele dintr-un spectacol cu Tandea şi 
Mandea. Globul făcea ce voia e/, nu ce voia ea. 

Intre timp, baba cea urâtă se uita la el cu ochi deo 
viclenie şi o limpezime perverse. 

— Ce crez’ tu că aşteaptă? întrebă ea. 

Exista un singur lucru pe care ea îl putea aştepta, îşi 
spuse Jonas tot mai panicat. Pe băieţi. Pe ticăloşii ăia spâni 
din Lumea Dinăuntru. Şi dacă nu erau cu ea, aceştia 
puteau foarte bine să fie în faţă, aşteptând la rândul lor. 

Aşteptându-l pe el. Aşteptând poate chiar şi... 

— Ascultă la mine, spuse el. iți spun doar o dată şi ai 
face bine să-mi răspunzi sincer. Ştiu ei de obiectul ăla? 
Știu cei trei băieţi despre Curcubeu? 

Femeia îşi dezlipi ochii de la el. Într-un fel, acesta fu un 
răspuns destul de clar, însă într-altul, nu. De prea mult 
timp vrăjitoarea făcea ce voia ea acolo sus pe deal; 
trebuia să ştie cine era şeful aici, jos. Jonas se aplecă din 
nou şi o apucă de umăr. Fu oribil - ca şi cum ar fi apucat 
un os descărnat care, cine ştie cum, ar fi fost încă în viaţă 
- dar se forţă să nu-i dea drumul. Şi strânse. Ea gemu şi se 
foi, dar el o ţinu. 

— Spune-mi, târâtură bătrână! Dă-ţi drumul la gură! 

— S-ar putea să ştie despre el, se tângui ea. Poate că 
fata a văzut ceva în noaptea când a venit la mine... auu, 
dă-mi drumu', mă ucizi! 

— Dacă aş fi vrut să te ucid, deja erai moartă. 


Aruncă încă o privire lungă globului de cristal, apoi se 
îndreptă în şa, făcu mâinile căuş la gură şi strigă: 

— Clay! Stai aşa! 

Pe când Reynolds şi Renfrew trăgeau de frâie, Jonas 
ridică o mână pentru a-i opri pe vagueros din spatele său. 

Vântul şoptea prin iarbă, îndoind-o, vălurind-o, ridicând 
fluxuri de miros dulce. Jonas se uita înainte în bezna nopţii, 
deşi ştia bine că nu avea niciun rost să se uite după ei. 
Puteau fi oriunde şi lui nu-i plăcea să-şi asume riscul într-o 
ambuscadă. Nu-i plăcea deloc. 

Se duse spre Clay şi Renfrew, care aşteptau. Renfrew 
părea agitat. 

— Care-i problema? Imediat se ivesc zorile. Ar trebui să 
ne mişcăm mai repede. 

— Cunogşti colibele din larbă Rea? 

— Mda, pe cele mai multe. Dar ce... 

— Cunogşti una cu uşă roşie? 

Renfrew încuviinţă şi arătă spre nord. 

— Casa lui moş Soony. A suferit o convertire religioasă 
de un fel sau altul - a avut un vis sau o viziune sau ceva. 
Atunci şi-a vopsit uşa colibei în roşu. A plecat la oamenii- 
manni acum cinci ani. 

Măcar nu întrebase de ce; văzuse ceva pe chipul lui 
Jonas care îl făcuse să-şi înghită întrebarea. 

Jonas ridică mâna, se uită o secundă la coşciugul 
albastru-palid tatuat acolo, după care se întoarse şi îl 
strigă pe Quint. 

— Tu eşti şeful, îi spuse Jonas. 

Quint ridică imediat din sprâncenele lui stufoase. 

— EU? 

— Mdie. Dar nu vei merge mai departe - s-a schimbat 
planul. 

— Ce... 

— Ascultă şi nu mai deschide gura decât dacă nu pricepi 
ceva. Întoarce căruţa aia neagră. Încolonează-ţi oamenii 
după ea şi ia-o înapoi pe unde am venit. Alătură-te lui 
Lengyll şi oamenilor lui. Spune-le că Jonas le ordonă să 


aştepte acolo unde-i vei găsi până la venirea lui şi a lui 
Reynolds şi Renfrew. Clar? 

Quint aprobă. Părea zăpăcit, dar nu spuse nimic. 

— Bun. Executarea. Şi spune-i vrăjitoarei să-şi pună 
jucăria în pungă. 

Jonas îşi trecu o mână peste frunte. Degetele-i care 
rareori tremuraseră până atunci arătau acum un mic semn 
de slăbiciune. 

— E deranjant. 

Quint dădu să plece, apoi se uită înapoi când Jonas ÎI 
strigă pe nume. 

— Cred că băieţii ăia din Lumea Dinăuntru sunt aici, 
Quint. Probabil în faţa noastră undeva, dar dacă sunt 
înapoi pe unde am venit, probabil că te vor ataca. 

Quint se uită agitat în jur la iarba care creştea mai sus 
de capul său. Apoi strânse din buze şi îşi întoarse atenţia 
spre Jonas. 

— Dacă atacă, vor încerca să ia globul, continuă Jonas. 
Şi, sai, ascultă bine la mine: oricine nu va muri protejându- 
| îşi va dori s-o fi făcut. 

Ridică bărbia spre vaqueros care stăteau călare pe caii 
lor îndărătul căruţei negre. 

— Spune-le asta. 

— Bine, şefu', zise Quint. 

— Când veţi întâlni ceata lui Lengyll, veţi fi în siguranţă. 

— Cât să te aşteptăm, dacă nu vii? 

— Până o să îngheţe iadul. Acum, du-te. 

Când Quint plecă, Jonas se întoarse spre Reynolds şi 
Renfrew. 

— Noi o să facem un mic ocol, băieţi, zise el. 


10 


— Roland. 

Vocea lui Alain era joasă şi urgentă. 
— S-au întors din drum. 

— Eşti sigur? 


— Da. Mai vine un grup în urma lor. Unul mult mai mare. 
Într-acolo se îndreaptă ei. 

— Caută siguranţa celor mulţi, nimic mai mult, spuse 
Cuthbert. A 

— Au globul cu ei? întrebă Roland. Il poţi atinge? 

— Da, îl au. Îi face uşor de atins chiar dacă acum merg 
în direcţia opusă. Odată ce-l găseşti, străluceşte ca un 
lămpaş într-un puț de mină. 

— Tot Rhea îl are în păstrare? 

— Aşa cred. E neplăcut s-o ating pe ea. 

— Jonas se teme de noi, spuse Roland. Vrea să aibă mai 
mulţi oameni în jurul lui când va veni. Asta se întâmplă 
acum, asta trebuie să fie. 

Neştiind că avea dreptate şi că, totodată, greşea 
amarnic. Neştiind că pentru una dintre puţinele dăţi de 
când plecaseră din Gilead, se baza pe dezastruoasa 
siguranţă de sine a unui adolescent. 

— Noi ce facem? întrebă Alain. 

— Stăm aici. Ascultăm. Aşteptăm. Vor aduce globul pe 
aici, dacă destinaţia lor e Stânca Suspendată. Nu vor avea 
încotro. 

— Şi Susan? întrebă Cuthbert. Susan şi Sheemie? Ce 
facem cu ei? Cum ştim că sunt în regulă? 

— Presupun că nu ştim. 

Roland se aşeză cu picioarele încrucişate, ţinând frâiele 
lui Rusher în poală. 

— Dar Jonas şi oamenii lui se vor întoarce nu peste mult 
timp. Şi când vor veni, noi vom face ce avem de făcut. 


11 


Susan nu voise să doarmă înăuntru - nu se simţea bine 
în colibă fără Roland. Îl lăsase pe Sheemie ghemuit sub 
pieile vechi din colţ şi ieşise cu păturile ei afară. Şezu în 
pragul uşii o vreme, uitându-se în sus la stele şi rugându- 
se pentru Roland aşa cum ştia ea. Când începu să se simtă 
niţel mai bine, se întinse pe o pătură şi pe cealaltă o trase 


peste ea. | se părea că trecuse o eternitate de când Maria 
o scuturase, trezind-o din somnul ei greu, şi sforăiturile 
guturale care veneau din colibă n-o deranjau foarte tare. 
Dormi cu capul sprijinit pe un braţ şi nu se trezi când, 
douăzeci de minute mai târziu, Sheemie ieşi pe uşă, clipi 
la ea somnoros, după care se duse în iarbă să urineze. 
Singurul care îl observă fu Caprichoso, care întinse botul 
său lung şi îl ciupi pe Sheemie de fund când băiatul trecu 
pe lângă el. Sheemie, încă adormit, întinse mâna în spate 
şi împinse botul. Cunoştea foarte bine trucurile lui Capi, 
chiar aşa. 

Susan visă la crângul de sălcii - pasăre şi urs, iepure şi 
peşte - şi ceea ce o trezi nu fu Sheemie întorcându-se la 
culcare, ci un cerc rece de oţel lipit de gâtul ei. Urmă un 
clic puternic pe care îl recunoscu imediat din oficiul 
şerifului: un pistol armat. Crângul de sălcii dispăru din 
ochiul minţii ei. 

— Trezirea, mică rază de soare, rosti o voce. 

Un moment, mintea ei uimită şi semitrează încercă să 
creadă că era ieri şi că Maria voia să o trezească şi să o 
trimită de la Faleză înainte ca ucigaşii primarului Thorin şi 
ai Cancelarului Rimer să se poată întoarce şi să o ucidă şi 
pe ea. 

Nu se potrivea. Când deschise ochii, nu văzu lumina 
puternică a dimineţii târzii, ci strălucirea palidă a orei cinci 
din noapte. Nu auzea o voce de femeie, ci de bărbat. Şi nu 
simţea o mână zguduind-o de umăr, ci ţeava unei arme 
lipită de gât. 

Ridică privirea şi văzu un chip îngust şi ridat încadrat de 
păr alb. Buzele nu erau mai mult decât o cicatrice. Ochi de 
acelaşi albastru şters ca ai lui Roland. Era Eldred Jonas. 
Bărbatul care stătea în spatele lui îi făcuse cinste tatălui ei 
cândva, în vremuri mai fericite: Hash Renfrew. Un al 
treilea bărbat, unul din ka-tet-ul lui Jonas, intră în colibă 
aplecând capul. Susan simţi că-i îngheaţă pântecele de 
teroare - pentru ea şi pentru Sheemie, deopotrivă. Nu era 
sigură dacă băiatul avea să înţeleagă vreodată ce li se 


întâmpla. Aceştia sunt doi dintre cei trei oameni care au 
încercat să-l ucidă, îşi spuse ea. Măcar atât va înțelege. 

— lată-te aici, Rază de Soare, iată-te aici, spuse Jonas 
prietenos, privind-o cum clipea pentru a-şi înlătura pâcla 
somnului. Bun! N-ar trebui să dormi aici de una singură, nu 
o sai frumoasă ca tine. Dar nicio grijă, mă voi asigura eu 
să ajungi înapoi unde ţi-e locul. 

Privirea lui sări în sus când roşcatul cu manta ieşi din 
colibă. Singur. 

— Ce are înăuntru, Clay? Nimic? 

Reynolds clătină din cap. 

— Totul e încă pe cal, presupun. 

Sheemie, gândi Susan. Unde eşti, Sheemie? 

Jonas întinse mâna şi-i mângâie puţin un sân. 

— Frumos, făcu el. Fraged şi dulce. Nu mă mir că 
Dearborn te place. 

— la-ţi mâna mizerabilă de pe mine, ticălosule. 

Surâzând, Jonas se execută. Întoarse capul şi se uită la 
catâr. 

— Pe ăsta-l ştiu; e al bunei mele prietene Coral. Pe lângă 
toate celelalte, te-ai transformat şi într-o hoaţă de 
animale! Ruşine, ruşine! Generaţia asta tânără... Nu eşti 
de acord, sai Renfrew? 

Vechiul asociat al tatălui ei nu spuse însă nimic. Chipul 
lui era inexpresiv şi Susan bănuia că omul se ruşina totuşi 
puţin fiindcă se afla acolo. 

Jonas se întoarse spre ea, cu buzele-i subţiri curbate în 
semiechilibrul unui zâmbet binevoitor. 

— Ei, după crimă presupun că e uşor să furi un catâr, 
nu? 

Ea nu spuse nimic, ci doar se uită la Jonas cum mângâia 
botul lui Capi. 

— Oare ce duceau cu ei băieţii ăia, de le-a trebuit un 
catâr să care povara? 

— Linţolii, spuse ea cu buzele amorţite. Pentru tine şi 
toţi prietenii tăi. Şi au fost o povară într-adevăr mare - cât 
pe ce să-i frângă spinarea sărmanului animal. 


— Există o vorbă în zona din care vin, zise Jonas, încă 
surâzând. Fetele deştepte ajung în iad. Ai auzit-o 
vreodată? 

Continuă să mângâie botul lui Capi. Catârului îi plăcea; 
ţinea gâtul întins cât era de lung şi ochii tâmpi pe 
jumătate închişi de plăcere. 

— Ţi-a trecut prin gând că oamenii care îşi iau lucrurile 
de pe animalul de povară, le împart între ei şi apoi pleacă 
cu ele, de obicei nu se mai întorc? 

Susan nu spuse nimic. k 

— Ai fost lăsată baltă, Rază de Soare. Imi pare rău să-ți 
spun, dar un futai rapid se uită repede. Ştii unde s-au dus? 

— Da, zise ea. 

Vocea ei era joasă, aproape o şoaptă. 

Jonas părea mulțumit. 

— Dacă mi-ai spune, ţi-ar putea fi mai bine. Nu eşti de 
acord, Renfrew? 

— Mdie, făcu acesta. Sunt nişte trădători, Susan - în 
solda Omului de Bine. Dacă ştii unde sunt sau ce pun la 
cale, spune-ne. 

Ţinându-şi ochii aţintiţi spre Jonas, Susan spuse: 

— Vino mai aproape. 

Buzele ei amorţite nu voiau să se mişte şi vorbele ieşiră 
încâlcite - /no ai arope - dar Jonas înţelese şi se aplecă în 
faţă, întinzând gâtul într-un fel care-l făcu să semene 
perfect cu Caprichoso. Susan îl scuipă în faţă. 

Jonas se trase înapoi, strângând din buze, surprins şi 
revoltat. 5 

— Arr! TÂRFĂ! strigă el şi îi dădu o lovitură din plin, cu 
palma deschisă, care o trânti la pământ. 

Fata ateriză cât era de mare pe o rână şi văzu stele 
explodând în faţa ochilor. Işi simţea deja obrazul drept 
cum se umfla ca un balon şi gândi: Dacă m-ar fi lovit cu doi 
sau trei centimetri mai jos, putea să-mi rupă gâtul. Poate era 
mai bine aşa. Duse mâna la nas şi îşi şterse sângele de la 
nara dreaptă. 

Jonas se întoarse spre Renfrew, care făcuse un singur 


pas în faţă şi se oprise. 

— Urc-o pe calul ei şi leagă-i mâinile în faţă. Strâns. 

Se uită în jos la Susan şi o lovi cu piciorul în umăr destul 
de tare încât s-o facă să se rostogolească spre colibă. 

— Mă scuipi tu pe mine?! Il scuipi tu pe Eldred Jonas, 
târfă ce eşti? 

Reynolds îi întindea bandana sa. Jonas i-o luă, îşi şterse 
saliva de pe faţă. Apoi se lăsă pe vine lângă ea. Îi prinse 
părul în mână şi şterse încet bandana cu el. După aceea o 
săltă pe fată în picioare. Deşi la colţul ochilor ei se zăreau 
acum lacrimi de durere, ea nu crâcni. 

— S-ar putea să nu-l mai văd niciodată pe prietenul tău, 
dulce Sue cu ţâţişoare fragede, dar te am pe tine, nu? 
Mdie. Şi dacă Dearborn ne face probleme, îţi fac şi eu ţie. 
Şi mă asigur că Dearborn ştie. Poţi fi sigură de asta. 

Zâmbetul lui se şterse. O îmbrânci pe Susan cu 
înverşunare, aproape aruncând-o înapoi la pământ. 

— Acum, urcă pe cal şi fă-o înainte să mă hotărăsc să-ți 
modific puţintel faţa cu cuțitul. 


12 


Sheemie asistă din iarbă, îngrozit şi plângând în tăcere, 
cum Susan îl scuipă pe Vânătorul Coşciugului cel rău în 
faţă şi fu doborâtă la pământ, lovită atât de tare încât ar fi 
putut-o ucide. Puțin lipsi să dea fuga la ea, dar ceva - 
poate vocea prietenului său Arthur în cap - îi spuse că în 
felul acesta n-ar rezolva nimic, ba chiar ar fi ucis și el. 

Se uită cum Susan urcă în şa. Unul dintre ceilalţi bărbaţi 
- nu era din gaşca Vânătorilor Coşciugului, ci un fermier 
masiv pe care Sheemie îl văzuse uneori la Popas - încercă 
să o ajute, dar Susan îl împinse în lături cu talpa cizmei. 
Bărbatul se trase deoparte, roşu la faţă. 

Nu-i înfuria, Susan, îşi spuse Sheemie. O, zei din cer, nu 
face asta, te vor lovi din nou! O, sărmana ta față! Si-ti curge 
sânge din nas, chiar aşa! 

— Ultima şansă, îi spuse Jonas fetei. Unde sunt ei şi ce 


au de gând să facă? 

— Du-te dracului, i-o întoarse ea. 

El zâmbi - un zâmbet subţire, dureros. 

— Cel mai probabil te voi găsi acolo când voi ajunge, 
zise el. Apoi, către celălalt Vânător al Coşciugului: Ai 
verificat bine înăuntru? 

— Orice ar fi avut, au luat cu ei, răspunse roşcovanul. N- 
au lăsat-o în urmă decât pe iepuroaica lui Dearborn. 

Asta îl făcu pe Jonas să râdă lasciv în timp ce urcă pe 
calul său. 

— Haide, spuse, să plecăm. 

Intrară înapoi în larbă Rea, care se închise în jurul lor şi-i 
făcu să dispară ca şi când nici n-ar fi fost vreodată acolo... 
doar că acum lipseau Susan şi Capi. Pe catâr îl luase 
fermierul cel vânjos care mergea alături de Susan. 

Când fu sigur că nu aveau să se întoarcă, Sheemie ieşi 
încet în luminiş, încheindu-şi în acelaşi timp nasturele de 
sus al pantalonilor. Se uită dinspre direcţia în care 
plecaseră Roland şi prietenii lui spre aceea în care fusese 
dusă Susan. Incotro? 

După ce se gândi un moment, îşi dădu seama că nu 
avea de ales. Acolo, iarba era aspră şi zveltă. Cărarea pe 
care şi-o croiseră Roland, Alain şi bunul Arthur Heath (aşa 
continua Sheemie să-i spună în gând, şi aşa avea să-i 
spună mereu) dispăruse. Cea făcută de Susan şi răpitorii 
ei, pe de altă parte, încă se vedea bine. Şi poate că, dacă 
mergea după ea, o putea ajuta în vreun fel. 

Păşind încet la început, apoi sprintând când teama că 
răpitorii se puteau întoarse pe ocolite să-l prindă din spate 
se risipi, Sheemie pomi pe direcţia în care fusese dusă 
Susan. Bună parte din ziua aceea avea să fie pe drum, pe 
urmele ei. 


13 


Cuthbert, care nu era deloc o personalitate sangvină, 
deveni din ce în ce mai nerăbdător pe măsură ce lumina 


zilei crescu spre adevăratele zori. £ Secerișul, îşi spuse el. 
În sfârșit, Secerişul, iar noi uite unde stăm cu cuțitele ascuţite 
şi neavând nimic ce să tăiem cu ele. 

De două ori îl întrebă pe Alain ce „auzea”. Prima dată 
Alain doar mormăi. A doua, întrebă ce se aştepta Bert să 
audă, de îi trăncănea aşa în urechi. 

Cuthbert, care nu considera că cele două întrebări puse 
la interval de cincisprezece minute puteau trece drept 
„trăncănit”, se îndepărtă şi se aşeză bosumflat în faţa 
calului său. După scurt timp, Roland veni la el şi se aşeză 
alături. 

— Aşteptatul, spuse Cuthbert. Asta am făcut aproape tot 
timpul cât ne-am aflat în Mejis şi asta-i ce urăsc mai mult 
pe lume. 

— Nu vei mai avea mult de aşteptat, spuse Roland. 


14 


Ceata lui Jonas ajunse la locul unde detaşamentul lui 
Fran Lengyll ridicase temporar tabără cam la o oră după 
ce soarele ieşise de după linia orizontului. Quint, Rhea şi 
vaguero ai lui Renfrew erau deja acolo şi beau cafea, se 
bucură Jonas să vadă. 

Lengyll o luă înainte, o văzu pe Susan călărind cu 
mâinile legate şi făcu un pas în spate, de parcă şi-ar fi 
dorit să-şi găsească un colţ unde să se ascundă. Nu erau 
însă colţuri acolo, aşa că rămase pe poziţie. Nu părea 
totuşi bucuros de asta. 

Susan îşi îmboldea calul să înainteze, şi când Reynolds 
încercă să o prindă de umăr, se aplecă pe o parte, ferindu- 
se pe moment de el. 

— Ei-ei, Francis Lengyll! Ce surpriză să te văd aici! 

— Susan, îmi pare rău să te văd aşa, spuse Lengyll. 

Roşeaţa i se apropia tot mai tare de frunte, ca un val 
care se apropie de un taluz. 

— Te-ai înhăitat cu cine nu trebuia, fată... şi-n cele din 
urmă, când faci asta, mereu rămâi de căruţă, să dai 


socoteală singură. 

Susan râse de-a dreptul. 

— M-am înhăitat cu cine nu trebuia! zise ea. Mda, tu ştii 
cum e asta, nu, Fran? 

Bărbatul se întoarse, stângaci şi încremenit de ruşine. 
Fata ridică un picior şi înainte să o poată împiedica cineva, 
îi trase o cizmă drept între omoplaţi. Lengyll căzu pe burtă, 
chipul schimonosindu-i-se pe dată de surprindere. 

— Stai aşa, curvă neruşinată! ţipă Renfrew şi o plesni 
peste cap. 

O lovi în partea stângă, ceea ce echilibra măcar situaţia, 
avea să-şi spună mai târziu, când mintea urma să i se 
limpezească şi ea putea să gândească. Se clătină în şa, 
dar nu căzu. Şi nici nu se uită spre Renfrew, ci doar la 
Lengyll, care izbutise acum să se ridice în mâini şi 
genunchi. Avea întipărită pe chip o expresie de ameţeală 
profundă. 

— Mi-ai ucis tatăl! îl acuză ea. Mi-ai ucis tatăl, om laş şi 
perfid ce eşti! 

Se uită la adunătura de fermieri şi vaqueros. Toţi o 
priveau acum cu ochii larg deschişi. 

— Acesta e el, Fran Lengyll, preşedintele Asociatiei 
Crescătorilor de Cai, cel mai perfid om care a existat 
vreodată! Josnic ca un rahat de coiot! Josnic ca... 

— Ajunge, zise Jonas, uitându-se cu oarecare interes 
cum Lengyll se târa înapoi la oamenii lui - şi da, Susan 
observă cu o plăcere amară, se târa ca o jivină - cu umerii 
gârboviţi. 

Rhea se hlizea, legănându-se şi scoțând un sunet ca de 
unghii pe o bucată de gresie. Sunetul o şocă pe Susan, 
însă nu fu deloc surprinsă de prezenţa ei. 

— Niciodată nu va ajunge, spuse ea, uitându-se de la 
Jonas la Lengyll cu o expresie de dispreţ atât de adânc, 
încât părea fără fund. Pentru el, niciodată nu va ajunge. 

— Ei, poate, dar te-ai descurcat destul de bine în timpul 
pe care l-ai avut la dispoziţie, doamnă-sai. Puţini s-ar fi 
descurcat mai bine. Şi auzi-o pe vrăjitoare cum se hlizeşte! 


Parcă ar avea sare pe răni, aş zice... da’ i-oi închide eu 
gura nu peste mult timp. Apoi, întorcând capul. Clay! 

Reynolds se apropie călare. 

— Crezi că o poţi duce pe Rază de Soare înapoi la Faleză 
fără probleme? 

— Aşa cred. 

Reynolds încercă să nu-şi arate uşurarea pe care o simţi 
văzându-se trimis înapoi la est. Începuse să-l încerce un 
sentiment neplăcut cu privire la Stânca Suspendată, din 
vest, la Latigo, la rezervoare... la tot spectacolul ăla, de 
fapt. Dumnezeu ştia de ce. 

— Acum? 

— Mai stai vreun minut, zise Jonas. Poate va fi nevoie să 
omorâm pe cineva de aici. Cine ştie? Dar întrebările fără 
răspuns sunt cele care fac să merite a te trezi dimineaţa, 
chiar şi când te doare piciorul ca un dinte cariat. Nu eşti de 
acord? 

— Nu ştiu, Eldred. 

— Sai Renfrew, stai cu ochii pe graţioasa noastră Rază 
de Soare un minut. Eu am de recuperat un obiect anume. 

Vocea lui se auzea bine - asta şi intenţionase - şi 
hlizelile lui Rhea se opriră brusc, parcă retezate în gâtul ei 
cu un şiş. Surâzând, Jonas îşi îndemnă calul spre căruţa 
neagră cu amalgamul ei de simboluri aurii. Reynolds călări 
în dreapta lui şi Jonas îl simţi mai mult decât îl văzu pe 
Depape alăturându-i-se. Roy era un băiat bun, orice se 
zicea; era puţin mai slab la minte, sigur, dar ştia unde-i era 
sufletul şi nu trebuia să-i spui chiar totce să facă. 

Cu fiecare pas pe care îl făcea calul lui Jonas, Rhea se 
trăgea puţin mai în spate în căruţă. Ochii i se mişcau de la 
stânga la dreapta în orbitele adânci, căutând o cale de 
scăpare care nu exista. 

— Nu te apropia de mine, aducător de char! strigă ea, 
ridicând o mână spre el. Cu cealaltă strângea şi mai tare 
sacul în care se afla globul de cristal. Stai la distanţă, altfel 
aduc fulgerul să te lovească acolo unde eşti, călare pe cal! 
Pe tine şi pe bandiții de lângă tine! 


Lui Jonas i se păru că Roy ezită puţin. Clay, însă, nici nu 
se clinti, la fel ca Jonas însuşi. Bănuia că baborniţa era într- 
adevăr în stare de multe lucruri... sau că fusese în stare, la 
un moment dat. Dar asta era înainte ca hrăpăreţul glob să- 
i fi intrat în viaţă. 

— Dă-mi-l, spuse el. 

Ajunse la marginea căruţei şi întinse mâna după pungă. 

— Nu-i al tău şi n-a fost niciodată. Într-o bună zi vei 
primi, fără îndoială, mulţumirile Omului de Bine pentru că 
ai avut mare grijă de el, dar acum trebuie să renunţi. 

Femeia strigă - un sunet de o intensitate atât de 
pătrunzătoare, încât mai mulţi dintre vagueros îşi scăpară 
cănile de cafea din mână şi îşi acoperiră urechile. În 
acelaşi moment, cotoroanţa îşi înfăşură şiretul pe mână şi 
ridică punga deasupra capului. Forma curbată a globului 
se legăna de la stânga la dreapta pe fundul ei ca un 
pendul. 

— Refuz! urlă ea. Mai bine dau cu el de pământ şi-l sparg 
decât să-l dau cuiva de teapa ta! 

Jonas se îndoia că globul s-ar fi spart, nu aruncat de 
braţele ei slabe pe covorul flexibil al lerbii Rele călcate în 
picioare, însă nu credea că avea să aibă ocazia să afle. 

— Clay, spuse el. Scoate pistolul. 

Nu trebui să se uite la Clay ca să vadă că acesta o 
făcuse; văzu modul frenetic în care ochii ei se mutară la 
stânga, unde Clay stătea pe cal. 

— O să număr, anunţă Jonas. Nu până departe; dacă 
ajung la trei şi ea nu a predat punga, spulberă-i căpăţâna 
aia pocită. 

— Bine. 

— Unu, spuse Jonas, privind balansul globului pe fundul 
pungii ridicate în aer. Strălucea; vedea lumina lui roz chiar 
şi prin pânza aceea. Doi. Să te simţi bine în iad, Rhea, 
adio. Tr... 

— Ţine! strigă ea, întinzându-l şi acoperindu-şi faţa cu 
cârligul strâmb al mâinii libere. Ține, ia-l! Şi fie să te 
blesteme aşa cum m-a blestemat pe mine! 


— Mulţam-sai. 

Apucă punga aproape de gură şi smuci. Rhea strigă din 
nou când şiretul îi zdreli încheieturile degetelor şi îi smulse 
o unghie. Jonas nici nu auzi. Mintea lui era o explozie albă 
de bucurie. Pentru prima dată de când era mercenar uită 
de datorie, de împrejurimi şi de cele şase mii de lucruri 
care puteau să-i ia viaţa în orice zi lăsată de zei. Îl avea; îl 
avea; pe toate mormintele tuturor zeilor, avea blestemăţia 
aia! 

E al meu! gândi el şi asta fu tot. Se împotrivi cumva 
dorinţei de a deschide punga şi a vâri mâna înăuntru, ca 
un cal care îşi vâră capul într-o desagă cu ovăz, şi înfăşură 
în schimb de două ori nojiţa pe oblâncul şeii. Îşi umplu 
plămânii la refuz cu aer, apoi expiră. Mai bine. Puțin. 

— Roy. 

— Mda, Jonas. 

Ce bine ar fi fost să plece din locul acela, gândi Jonas, 
nu pentru prima dată. Să-i lase în urmă pe ţărănoii ăia. Se 
săturase de atâtea maa şi ne şi chiar aşa, se săturase până 
peste cap. 

— Roy, îi dăm timp cotoroanţei cât numărăm până la 
zece, de data asta. Dacă nu dispare din ochii mei până 
atunci, ai permisiunea mea să-i faci curul arşice. Acum, hai 
să vedem dacă ştii tu să numeri. Eu o să te ascult atent, 
aşa că ai grijă să nu sari peste vreo cifră! 

— Unu, spuse Depape serios. Doi. Trei. Patru. 

Scuipând înjurături, Rhea apucă frâiele căruţei şi lovi 
poneiul cu ele. Poneiul lăsă urechile pe spate şi smuci 
căruţa înainte cu atâta putere, încât Rhea căzu de pe 
băncuţă, cu picioarele în sus, tibiile ei albe şi osoase 
apărând deasupra încălţărilor negre, înalte până la gleznă, 
şi a şosetelor de lână desperecheate. Vaqueros râseră. 
Jonas râse şi el. Era destul de comic, într-adevăr, să o vezi 
trântită pe spate cu cracii în aer. 

— Ci... ci... cinci, zise Depape, râzând aşa de tare, încât 
sughiţa. Şş... şş... şase! 

Rhea se ridică la loc, sări înapoi pe băncuţă cu graţia 


unui peşte pe moarte şi aruncă o privire printre gene spre 
ei, strâmbându-se. 

— Vă afurisesc pe toți! strigă ea. 

Vorbele îi străpunseră, făcându-i să-şi înghită hohotele 
în timp ce căruţa se hurduca spre marginea luminişului. 

— Până la ultimu’! Pe tine... şi pe tine... şi pe tine! 

Degetul ei noduros arătă la sfârşit spre Jonas. 

— Hotule! Hot mizerabil! 

De parcă ar fi fost.al tău, ricană Jonas în gând (deşi „Al 
meu!“ fuseseră primele cuvinte care îi trecuseră prin cap, 
îndată ce pusese mâna pe el). De parcă o aşa minune ar 
putea aparține vreodată unei cititoare în măruntaie de cocoş 
dintr-un fund de lume, ca tine. 

Căruţa intră hurducându-se în larbă Rea, poneiul 
trăgând tare cu urechile lăsate pe spate; strigătele 
cotoroanţei ajutau la mânarea lui mai bine ca orice fel de 
bici. Forma aceea neagră pătrunse în verdele ierbii. Văzură 
căruţa pâlpâind ca un truc al unui scamator, după care 
dispăru. Mult timp după aceea, totuşi, o auziră strigându-şi 
blestemele, invocând moartea lor sub Luna Demonului. 


15 


— Du-te, îi spuse Jonas lui Clay Reynolds. Du-o pe Raza 
de Soare înapoi. Şi dacă o să vrei să te opreşti pe drum să 
te foloseşti de ea, ei bine, n-ai decât. 

Spunând acestea, aruncă o privire spre Susan pentru a 
vedea ce efect aveau vorbele asupra ei, dar fu dezamăgit 
- fata părea zăpăcită, de parcă ultima lovitură pe care 
Renfrew i-o aplicase i-ar fi zdruncinat creierii, cel puţin 
temporar. 

— Ai numai grijă să ajungă la Coral după ce-ţi termini 
treaba cu ea. 

— Bine. Ai vreun mesaj pentru sai Thorin? 

— Spune-i s-o ţină pe târâtură într-un loc sigur până ce 
primeşte vorbă de la mine. Şi... ce zici să rămâi cu ea, 
Clay? Cu Coral, vreau să zic - până mâine, nu cred că 


trebuie să ne mai facem griji din partea ei, dar Coral... 
însoţeşte-o la Ritzy, când va pleca. Fii escorta ei, cum ar 
veni. 

Reynolds încuviinţă. Din ce în ce mai bine. Faleză să fie, 
şi asta era bine. Poate că se va cinsti puţin cu fetiţa odată 
ajuns acolo, dar nu pe drum. Nu sub fantomatica lumină a 
Lunii Demonului. 

— Du-te, atunci. La drum. 

Reynolds o conduse prin luminiş, îndreptându-se spre un 
punct aflat la mare distanţă de porţiunea de iarbă aplecată 
pe unde Rhea îşi făcuse ieşirea din scenă. Susan merse în 
tăcere, cu ochii întunecaţi aţintiţi spre încheieturile sale 
legate. 

Jonas se întoarse spre oamenii săi. 

— Cei trei tineri din Lumea Dinăuntru au evadat din 
închisoare cu ajutorul tărâturii ăleia înţepate, zise el, 
arătând spre spatele Susanei. 

Dinspre bărbaţi se auzi un murmur gros. Că Will 
Dearborn şi prietenii lui erau liberi ştiau; că sai Delgado îi 
ajutase să fugă, nu... şi poate era mai bine pentru ea că 
Reynolds o conducea în clipa aceea în larbă Rea departe 
de privirea lor. 

— Asta nu contează! strigă Jonas, captându-le din nou 
atenţia. 

întinse iute mâna şi mângâie curbura de pe fundul 
punguţei cu şiret. Numai să atingă globul şi simţea că 
putea face orice. Chiar şi cu o mână legată la spate. 

— Lăsaţi-o pe ea şi lăsaţi-i pe ei! 

Ochii lui se mutară de la Lengyll la Wertner, la Croydon, 
la Brian Hookey şi la Roy Depape. 

— Suntem aproape patruzeci de oameni şi ni se vor 
alătura alţi o sută cincizeci. Ei sunt trei şi nici c-o zi peste 
şaisprezece ani. Vă temeţi voi de trei băieţi? 

— Nu! strigară ei. 

— Dacă îi întâlnim, vitejii mei, ce o să facem? 

— ÎI UCIDEM! 

Strigară atât de tare, încât făcură ciorile să se ridice 


spre soarele dimineţii, croncănindu-şi dezaprobarea în 
vreme ce zburau spre locuri mai liniştite. 

Jonas era mulţumit. Ţinea mâna în continuare pe 
curbura dulce a globului şi simţea cum acesta revărsa 
putere în el. Putere roz, îşi spuse el şi surâse larg. 

— Haideţi, băieţi. Vreau să văd rezervoarele alea în 
pădurea de la vest de Ochet înainte ca localnicii să-şi 
aprindă Focul din Noaptea Secerişului. 


16 


Sheemie, ghemuit în iarbă şi trăgând cu ochiul în 
luminiş, fu aproape călcat de căruţa neagră a lui Rhea; 
vrăjitoarea, strigând vorbe de neînțeles, trecu atât de 
aproape de el, încât băiatul îi simţi izul acru al pielii şi 
părului murdar. Dacă hoaşca s-ar fi uitat în jos, n-ar fi 
putut să nu-l vadă şi fără îndoială l-ar fi transformat într-o 
pasăre sau un bumbler sau poate chiar un ţânţar. 

Băiatul îl văzu pe Jonas dând-o pe Susan în grija celui în 
manta şi începu să dea ocol luminişului. Îl auzi pe Jonas 
instigându-i pe oameni (pe mulţi dintre ei Sheemie îi 
cunoştea; se ruşina să afle ce mulţi dintre cowboy-ii din 
Mejis făceau sluj în faţa Vânătorului cel rău al Coşciugului), 
dar nu dădu nicio atenţie la ceea ce spunea. Încremeni 
locului când oamenii încălecară, speriat pe moment că vor 
veni în direcţia lui, însă ei porniră în cealaltă parte, spre 
vest. Luminişul se goli aproape prin magie... doar că nu 
era complet gol. Caprichoso fusese lăsat în urmă, cu 
căpăstrul târându-se pe iarba bătucită. Capi se uită după 
călăreţii care plecau, necheză o dată - ca pentru a le 
spune că se puteau duce toţi dracului - apoi se întoarse şi 
dădu cu ochii de Sheemie, care arunca ocheade în luminiş. 
Catârul ridică urechile spre băiat, după care încercă să 
pască. Atinse larba Rea o singură dată, înălţă capul şi 
necheză la Sheemie, ca pentru a spune că asta era numai 
vina băiatului de la han. 

Sheemie porni foarte atent către Caprichoso, gândindu- 


se că era mai uşor să mergi călare decât pe jos. Pe toţi 
zeii, da... dar acel al doilea nechezat îl făcu să se 
răzgândească. Animalul putea scoate un strigăt într-un 
moment nepotrivit, alertându-l pe cel care o avea pe 
Susan. 

— Îţi vei găsi tu drumul spre casă, presupun, spuse 
Sheemie. Rămas-bun, amice. Rămas-bun, Capi. Ne vedem 
ceva mai încolo, de-a lungul drumului. 

Găsi cărarea deschisă de Susan şi Reynolds şi porni 
imediat cu pas sprinten pe urmele lor. 


17 


— Vin iarăşi, anunţă Alain cu un moment înainte ca 
Roland să simtă şi el asta - un licăr scurt în mintea sa, ca 
un fulger roz. Vin toţi. 

Roland se lăsă pe vine înaintea lui Cuthbert. Cuthbert îl 
privi fără măcar o aluzie a obişnuitei sale bune dispoziţii 
nesăbuite. 

— Multe depind de tine, zise Roland, apoi atinse praştia. 
Şi de asta. 

— Ştiu. 

— Câtă muniţie ai? 

— Aproape patru duzini de bile de fier. 

Bert ridică o pungă de bumbac care, în timpuri mai 
aşezate, conţinuse tutunul tatălui său. 

— Plus o gamă variată de artificii, în desagă. 

— Câte din cele mari? 

— Suficiente, Roland. 

Fără a zâmbi. În absența râsului din ei, băiatul avea 
ochii goi ai unui ucigaş de rând. 

— Suficiente, repetă. 

Roland îşi plimbă o mână pe pieptul poncho-ului pe care 
îl purta, lăsându-şi palma să se reobişnuiască cu țesătura 
aspră. Se uită la Cuthbert, apoi la Alain, spunându-şi din 
nou că planul putea funcţiona, da; atât timp cât îşi 
mențineau luciditatea şi nu se lăsau să gândească lucrurile 


în termenii unei confruntări de trei împotriva a patruzeci 
sau cincizeci, avea să funcţioneze. 

— Cei de la Stânca Suspendată vor auzi împuşcăturile 
odată ce vor începe, nu crezi? întrebă Al. 

Roland aprobă din cap. 

— Nu încape îndoială, ţinând cont de faptul că vântul 
suflă dinspre noi spre ei. 

— Va trebui să ne mişcăm repede, atunci. 

— Vom proceda cum vom şti mai bine. 

Roland se gândi cum stătuse în încâlceala tufelor verzi 
din spatele Sălii Mari, cu şoimul în mână şi un fir de 
sudoare produs de spaimă şiroindu-i pe spinare. Cred că tu 
vei muri azi, îi spusese şoimului şi avusese dreptate. 
Totuşi, el trăise şi trecuse testul, şi ieşise din coridorul 
încercării cu faţa către est. Astăzi venise rândul lui 
Cuthbert şi Alain să fie puşi la încercare - nu în Gilead, în 
locul tradiţional pentru dovedirea bărbăţiei din spatele 
Sălii Mari, ci aici, în Mejis, la marginea lerbii Rele, în deşert 
şi în canion. Canionul Ochet. 

— Ne dovedim forţele sau murim, spuse Alain, citind 
parcă şirul gândurilor pistolarului. La asta se rezumă totul. 

— Da. La asta se rezumă întotdeauna totul, până la 
urmă. Cât crezi că mai durează până ce vor ajunge aici? 

— Cel puţin o oră, aş spune. Probabil două. 

— Vor fi în gardă. 

Alain încuviinţă. 

— Da, aşa cred. 

— Asta nu-i bine, zise Cuthbert. 

— Jonas se teme să nu fie prins în ambuscadă în iarbă, 
zise Roland. Ca noi să nu-i dăm foc în jurul lui. Se vor 
destinde după ce vor ajunge la câmp deschis. 

— Asta speri tu, rosti Cuthbert. 

Roland aprobă din cap cu gravitate. 

— Da, asta sper eu. 


18 


La început, Reynolds se mulţumi să o conducă pe fată 
de-a lungul cărării întrerupte într-o plimbare grăbită, dar la 
aproximativ treizeci de minute după ce-i lăsaseră în urmă 
pe Jonas, Lengyll şi ceilalţi, o luă la galop. Pylon ţinea uşor 
pasul cu calul lui Reynolds şi la fel de uşor îl ţinea zece 
minute mai târziu, când bărbatul acceleră într-o alergare 
lejeră, dar constantă. 

Susan se sprijinea de oblâncul şeii cu mâinile legate şi 
călărea fără probleme în dreapta lui Reynolds, cu părul 
unduindu-se în spate. Credea că e destul de rumenă la 
faţă; îşi simţea pielea obrajilor ridicată cu cel puţin cinci 
centimetri mai sus ca de obicei, lovită şi sensibilă. Chiar şi 
atingerea vântului o înţepa puţin. 

In locul unde larbă Rea făcea loc Povârnişului, Reynolds 
făcu un popas pentru a da cailor un răgaz. Descălecă, se 
întoarse cu spatele la ea şi îşi goli vezica. În acest timp, 
Susan se uită în sus de-a lungul costişei şi văzu herghelia 
cea mare, acum nesupravegheată şi începând să se 
împrăştie. Măcar atât reuşiseră ei să facă, poate. Nu cine 
ştie ce, dar era ceva. 

— Nu vrei să-ţi faci nevoile? întrebă Reynolds. Te ajut să 
cobori, dacă vrei, dar nu spune nu acum şi mai târziu să te 
aud că te plângi. 

— Te temi. Aşa un mare şi rău justiţiar şi te temi, nu-i 
aşa? Mda, cu coşciugul tău tatuat cu tot. 

Reynolds schiţă un rânjet dispreţuitor. Nu i se potrivea 
prea bine pe chip în dimineaţa aceea. 

— Ar trebui să laşi ghicitul norocului celor care se pricep 
la asta, domniţă. Acum, vrei să-ţi faci nevoile sau nu? 

— Nu. Şi tu te temi. Dar de ce? 

Reynolds, care ştia doar că răul său presentiment nu-l 
părăsise atunci când se despărţise de Jonas, cum sperase 
că se va întâmpla, îşi dezgoli dinţii pătaţi de tutun. 

— Dacă nu ai nimic cu miez de spus, taci. 

— De ce nu-mi dai drumul? Poate că prietenii mei vor 


face la fel cu tine, când ne vor prinde din urmă. 

De data aceasta, Reynolds hohoti într-un fel aproape 
sincer. Sări în şa, hârâi, scuipă. Deasupra lor, Luna 
Demonului era o minge palidă şi umflată. 

— Poţi tu să visezi, domniţă, spuse el, nu te costă nimic 
să visezi. Dar pe ăia trei nu-i vei mai vedea niciodată. Pe ei 
îi aşteaptă viermii, aia-i aşteaptă. Acum, să mergem. 

Şi merseră. 


19 


Cordelia nu se mai culcase în Ajunul Secerişului. Stătu 
toată noaptea în fotoliul din salon şi, deşi avea lucrul de 
mână în poală, nu făcuse nici măcar o singură cusătură. 
Acum, pe măsură ce lumina dimineţii se apropia de ora 
zece, tot în fotoliul acela stătea şi se uita în gol. La ce ar fi 
putut să se uite, în definitiv? Totul se prăbuşise din temelii 
- toate speranţele legate de averea pe care Thorin avea să 
le-o lase Susanei şi copilului ei, poate încă din timpul vieţii 
sale; toate speranţele sale pentru viitor. Făcute una cu 
pământul de doi tineri încăpăţânaţi care nu-şi putuseră 
ţine nădragii pe ei. 

Şedea în vechiul ei fotoliu cu lucrul de mână în poală şi 
cu cenuşa cu care Susan îi mânjise obrajii semănând cu un 
însemn făcut cu fierul roşu, şi îşi spunea: Mă vor găsi 
moartă în fotoliul ăsta, într-o bună zi - bătrână, săracă şi 
uitată. Copila aia nerecunoscătoare! După câte am făcut 
pentru ea! 

Ce o trezi din reverie fu un zgrepţănat slab la fereastră. 
Nu avea idee de cât timp se auzea până când reuşise să-i 
pătrundă în minte, dar când îi pătrunse, femeia lăsă lucrul 
de mână deoparte şi se ridică să vadă ce era. O pasăre, 
poate. Sau copii jucând renghiuri de Seceriş, neştiind că 
sfârşitul lumii venise. Orice ar fi fost, avea să-l alunge. 

Cordelia nu văzu nimic la început. Apoi, pe când se 
pregătea să se întoarcă, zări un ponei şi o căruţă la 
marginea curţii. Căruţa era puţin stranie - neagră, cu 


simboluri aurii pictate peste tot - şi poneiul stătea cu capul 
în pământ. Nu păştea, ci părea mai degrabă că fusese 
alergat până la epuizare. 

Incă se încrunta, uitându-se la acestea, când o mână 
murdară şi diformă se ridică în aer direct în faţa ei şi 
reîncepu să zgârie sticla geamului. Cordelia icni şi, când îi 
tresări inima, îşi duse ambele mâini la piept. Se dădu un 
pas în spate şi scoase un țipăt scurt când atinse uşor cu 
gamba apărătoarea de foc a sobei. 

Unghiile acelea lungi şi murdare mai zgâriară de două 
ori, după care se retraseră. 

Cordelia rămase unde era preţ de un moment, neştiind 
ce să facă, apoi se duse la uşă, oprindu-se la lada cu 
lemne ca să ia o bucată de frasin numai bun pentru mâna 
ei. Pentru orice eventualitate. După aceea deschise uşa 
dintr-o mişcare, se duse la colţul casei, inspiră adânc, 
îmbărbătându-se, şi păşi în partea cu grădina, ridicând în 
acelaşi timp bucata de frasin. 

— leşi, oricine ai fi! Dispari înainte să... 

Vocea îi fu amuţită de ceea ce văzu: o femeie incredibil 
de bătrână târându-se printre rondurile de flori ucise de 
îngheţ de lângă casă - târându-se către ea. Părul alb şi 
aţos al arătării (ce mai rămăsese din el) îi atârna peste 
faţă. Obrajii şi fruntea îi erau pline de bube; buzele i se 
crăpaseră şi sângele i se scursese pe bărbia ascuţită, 
încununată cu negi. Albul ochilor i se făcuse de un gri- 
gălbui murdar şi hoaşca gâfâia, mişcându-se, ca nişte 
foaie crăpate. 

— Bună femeie, ajută-mă, gemu arătarea. Ajută-mă, te 
rog, fiindcă nu mai pot. 

Mâna care ţinea bucata de frasin cobori. Cordeliei abia îi 
venea să-şi creadă ochilor ce vedea. 

— Rhea? şopti ea. Tu eşti, Rhea? 

— Mda, şopti Rhea, târându-se fără încetare printre 
florile de mătase moarte, trăgându-şi mâinile prin 
pământul rece. Ajută-mă. 

Cordelia se retrase un pas, bâta ei de ocazie atârnând 


lângă genunchi. 

— Nu, eu... nu pot primi una ca tine în casa mea... îmi 
pare rău că te văd aşa, dar... am o reputaţie, pricepi... 
oamenii sunt atenţi la mine, chiar aşa... 

Când spuse asta, aruncă o privire spre Strada Mare, ca 
şi când s-ar fi aşteptat să vadă o coloană de orăşeni în faţa 
porţii sale, numai ochi şi urechi, abia aşteptând să 
răspândească bârfa pe aripile ei de minciună, dar nu era 
nimeni acolo. În Hambry era linişte, trotuarele şi aleile lui 
erau pustii, obişnuita larmă veselă a Sărbătorii Secerişului 
fusese redusă la tăcere. Întoarse privirea la spectrul care-i 
apăruse între florile moarte. 

— Nepoata ta... a făcut asta... şopti arătarea de pe 
pământ. Numai... vina ei... 

Cordelia lăsă bucata de lemn să-i cadă din mână. O lovi 
uşor la gleznă, dar ea nici nu observă. Mâinile i se 
strânseră în pumni în faţa corpului. 

— Ajută-mă, şopti Rhea. Ştiu... unde este ea... noi... 
avem de lucru, amândouă... lucru de... femei... 

Cordelia pregetă pentru o clipă, apoi se duse la femeie, 
îngenunche, o cuprinse cu un braţ şi izbuti cumva să o 
ridice în picioare. Vrăjitoarea împrăştia un miros greu şi 
greţos - izul de carne în descompunere. 

Când o ajută să ajungă în casă, degete osoase 
mângâiară obrazul şi gâtul Cordeliei. Femeii i se făcu 
pielea de găină, dar nu se feri până ce n-o văzu pe Rhea 
prăbuşită într-un fotoliu, icnind pe la un capăt şi trăgând 
vânturi pe la celălalt. 

— Ascultă la mine, şuieră baborniţa. 

— Ascult. 

Cordelia îşi trase un scaun mai aproape şi se aşeză 
lângă ea. O fi fost cotoroanţa în pragul morţii, însă odată 
ce-i cădeau ochii asupra ta, îţi era ciudat de greu să-ţi 
fereşti privirea. Acum, Rhea vâri degetele sub corsetul 
rochiei sale murdare, scoase o amuletă argintie stranie şi 
începu să o mişte rapid de la stânga la dreapta, ca făcând 
rozariul. Cordelia, pe care somnul o ocolise toată noaptea, 


începu pe dată să-şi simtă ochii grei. 

— Ceilalţi ne-au scăpat, zise Rhea, şi globul mi-a fost 
luat din stăpânire. Dar ea... înapoi la Casa Primarului a fost 
dusă şi poate că de ea ne-am putea ocupa - măcar atâta 
lucru am putea face, mda. 

— Tu nu te poţi ocupa de nimic, rosti Cordelia pe un ton 
distant. Eşti pe moarte. 

Rhea râse hârâit şi scăpă un firicel de salivă gălbuie. 

— Pe moarte? Ne! Sunt doar puţin sfârşită şi am nevoie 
de împrospătare. Acum ascultă la mine, Cordelia, fiica lui 
Hiram şi sora lui Pat! 

Cuprinse gâtul Cordeliei cu o mână osoasă (şi 
surprinzător de puternică) şi o trase mai aproape. in 
acelaşi timp ridică cealaltă mână, făcând medalionul de 
argint să se rotească în faţa ochilor căscaţi ai celeilalte 
femei. Vrăjitoarea şopti şi, după un timp, Cordelia începu 
să încuviinţeze din cap, înţelegătoare. 

— Fă-o, atunci, zise baborniţa, dându-i drumul. Se trânti 
înapoi în fotoliu, istovită. Acum, căci nu mai pot rezista 
mult aşa cum sunt. Şi o să am nevoie de puţin timp după 
aceea, te previn. Să mă reînsufleţesc, ca să zic aşa. 

Cordelia străbătu odaia spre zona bucătăriei. Acolo, pe 
polita de lângă pompa manuală, se afla un bloc de lemn în 
care erau înfipte cele două cuțite din casă. Luă unul şi se 
întoarse. Ochii ei erau distanti şi goi, aşa cum fuseseră ai 
Susanei atunci când ea şi Rhea stătuseră în pragul uşii 
deschise a casei vrăjitoarei, în lumina Lunii Sărutărilor. 

— Eşti pregătită s-o faci să plătească? întrebă Rhea. 
Căci de asta am venit la tine. 

— Domniţă, oh, atât de tânără şi frumuşică, murmură 
Cordelia cu un glas abia audibil. Mâna care nu ţinea cuțitul 
urcă spre faţa ei şi atinse obrazul mânjit cu cenuşă. Da, 
am să-i dau pedeapsa cuvenită, chiar aşa. 

— Până la moarte? 

— Mda. A ei sau a mea. 

— A ei va fi, zise Rhea, de asta nu te teme. Acum, 
reînsufleţeşte-mă, Cordelia. Dă-mi ceea ce-mi trebuie! 


Cordelia îşi descheie nasturii din faţă ai rochiei, îşi 
dezveli pieptul scobit şi pântecele care începuse să se 
rotunjească în ultimul an. Şi totuşi, încă mai avea o urmă 
de talie şi acolo aplică ea cuțitul, tăindu-şi haina şi primele 
straturi de carne de sub ea. Bumbacul alb prinse a se 
înroşi pe dată de-a lungul tăieturii. 

— Mda, murmură Rhea. Ca trandafirii. Îi visez deseori, 
trandafiri în floare, şi visez ceea ce stă negru printre ei la 
capătul lumii. Vino mai aproape! 

Puse mâna pe şalele Cordeliei, îndemnând-o să vină. 
Ridică ochii spre chipul femeii, apoi rânji şi se linse pe 
buze. 

— Bun. E bine aşa. 

Cordelia se uită în gol pe deasupra capului bătrânei în 
timp ce Rhea de pe C5os îşi îngropă faţa în tăietura roşie 
din veşmântul ei şi începu să bea. 


20 


Roland fu bucuros la început, când auzi zornăitul slab de 
harnaşament şi catarame apropiindu-se de locul în care ei 
trei stăteau ghemuiiţi în iarba înaltă, dar când sunetul fu 
destul de aproape încât să se poată desluşi murmur de 
voci, pe lângă bufnetul surd al copitelor, începu să-l 
cuprindă teama. Întrucât una era ca oamenii călări să 
treacă prin apropiere şi cu totul alta ca ei, printr-o ironie 
macabră a sorții, să dea drept peste grupul lor. In cazul 
acesta, toţi trei aveau cel mai probabil să moară ca nişte 
cârtiţe al căror muşuroi este tăiat de lama unui plug. 

Ka în mod sigur nu-i adusese atât de departe doar ca 
sfârşitul să-i găsească astfel, nu? In atâţia kilometri de 
larbă Rea, cum era posibil ca grupul de călăreţi să 
nimerească locul unde se pitiseră Roland şi prietenii lui? 
Oamenii se apropiau, însă, zvonul de catarame şi zăbale şi 
voci devenind tot mai clar. 

Alain se uită la Roland cu spaimă în privire şi arătă spre 
stânga. Roland clătină din cap şi mişcă mâinile spre 


pământ, spunându-i că aveau să rămână pe loc. Că trebuie 
să rămână pe loc; era prea târziu să se mişte fără a fi 
auziţi. 

Roland scoase pistoalele. 

Cuthbert şi Alain procedară la fel. 

În cele din urmă, plugul trecu la aproximativ 
optsprezece metri de muşuroiul cârtiţelor. Băieţii reuşiră 
chiar să vadă caii şi călăreţii săgetând prin iarba înaltă; 
Roland desluşi cu uşurinţă că ceata era condusă de Jonas, 
Depape şi Lengyll, călărind toţi în rând. Erau urmaţi de cel 
puţin trei duzini de oameni. Băieţii întrezăriră prin iarbă 
murgii şi poncho-urile lor colorate în roşu şi verde aprins. 
Mergeau destul de răsfiraţi, iar Roland îşi spuse că el şi 
prietenii aveau motive să spere că, odată ajunşi la câmp 
deschis, călăreţii aveau să se răsfire şi mai tare. 

Băieţii aşteptară ca grupul să treacă, ţinându-şi caii de 
bot în caz că vreunuia i-ar fi trecut prin gând să necheze 
un salut bidiviilor aflaţi atât de aproape. Când plecară, 
Roland îşi întoarse chipul palid şi sobru spre prietenii săi. 

— Pe cai, zise el. A venit ora Secerişului. 


21 


Merseră pe lângă cai până la marginea lerbii Rele, 
intersectând drumul croit de ceata lui Jonas acolo unde 
iarba făcea loc întâi unei zone cu tufişuri pitice şi apoi 
deşertului însuşi. 

Vântul sufla la înălţime cu un vaier singuratic, stârnind 
valuri mari de praf nisipos pe care le purta pe sub cerul 
albastru-închis fără nori. Luna Demonului privea de sus ca 
ochiul pâclos al unui cadavru. La două sute de metri în 
faţă, călăreţii din ariergarda cetei lui Jonas erau rânduiţi 
într-o linie de trei, cu sombrero-urile îndesate bine pe cap, 
cu umerii gârboviţi, cu poncho-urile umflate de vânt. 

Roland îşi schimbă poziţia astfel încât Cuthbert să 
ajungă în mijloc. Bert avea praştia în mână. Îi dădu lui 
Alain şase bile de oţel şi lui Roland alte şase, apoi ridică 


întrebător din sprâncene. Roland încuviinţă şi porniră 
călare. 

Praful sufla pe lângă ei în cortine foşnitoare, 
transformând uneori călăreţii din ariergardă în năluci, 
alteori acoperindu-i complet. Băieţii se apropiau însă într- 
un ritm susţinut. Roland mergea încordat, aşteptând ca 
unul dintre călăreţii din faţă să se întoarcă în şa şi să-i 
vadă, dar asta nu se întâmplă - niciunul nu voia să-şi 
expună faţa vântului tăios, plin de nisip. Şi nici nu se 
auzea vreun sunet care să le atragă atenţia; caii călcau 
acum pe pământ arid, nisipos, care nu le deconspira 
prezenţa. 

Când ajunseră la doar douăzeci de metri în spatele 
ariergărzii, Cuthbert înclină din cap - erau destul de 
aproape pentru el. Alain îi dădu o bilă. Bert, stând ţeapăn 
în şa, o aşeză în ochiul praştiei, trase, aşteptă să scadă 
vântul şi eliberă elasticul. Călărețul din stânga tresări ca 
înţepat, ridică puţin o mână, după care se prăvăli de pe 
cal. Incredibil, niciunul dintre cei doi companeros ai săi nu 
observă nimic. Roland zări ceva ce putea fi începutul unei 
reacţii din partea celui din dreapta, când Bert trase din 
nou şi călăreţul din mijloc căzu peste grumazul 
armăsarului, care se cabră, speriat. Călărețul fu aruncat 
moale pe spate, cu sombrero-ul zburându-i de pe cap, şi 
căzu. Vântul scăzu destul cât Roland să audă trosnetul 
genunchiului său atunci când piciorul i se agăţă în scăriţă. 

Al treilea călăreț dădu acum să se întoarcă. Roland zări 
un chip bărbos - o ţigară atârnată între buze, neaprinsă 
din cauza vântului, un ochi surprins - şi praştia lui 
Cuthbert zbârnâi din nou. Ochiul surprins fu înlocuit de o 
orbită roşie. Călărețul alunecă din şa, dibuind după oblânc 
şi ratându-l. 

Trei au ieşit din joc, gândi Roland. 

Îi dădu pinteni lui Rusher, îndemnându-l la galop. Ceilalţi 
făcură la fel şi băieţii porniră înainte în volbura de praf, la 
o scăriţă distanţă unul de celălalt. Caii celor din căzuţi în 
ariergardă virară către sud în grup, şi asta era bine. Caii 


fără călăreţi de regulă nu trezeau suspiciuni în Mejis, dar 
când erau înşeuaţi... 

Alţi călăreţi în faţă: unul singur, apoi doi, după care iar 
unul singur. 

Roland îşi scoase cuțitul şi se apropie prin spate de cel 
care ţinea acum ariergarda fără să ştie. 

— Vreo noutate? întrebă el pe un ton colocvial şi când 
omul se întoarse, Roland îngropă cuțitul în pieptul lui. 

Ochii căprui i se căscară deasupra bandanei pe care şi-o 
trăsese peste gură şi nas, ca un bandit, după care omul se 
prăvăli din şa. 

Cuthbert şi Alain goniră pe lângă el, iar Bert, fără a 
încetini, îi dobori pe cei doi călăreţi din faţă cu praştia. 
Individul dinaintea lor auzi ceva în pofida vântului şi se 
răsuci în şa. Alain scosese şi el cuțitul şi-l ţinea acum de 
vârful lamei. Îl aruncă voiniceşte, întinzând braţul complet 
aşa cum fuseseră învăţaţi, şi chiar dacă distanţa era mare 
pentru o aşa lovitură - şase metri, cel puţin, în condiţii de 
vânt puternic - ţinta lui fu bună. Cuţitul se înfipse până la 
plăsele în mijlocul bandanei. Vaqueros dibui cu mâinile 
după el, scoțând gâlgâieli în jurul cuţitului, după care căzu 
şi el din şa. 

Şapte, acum. 

Ca povestea cu croitoraşul şi muştele, gândi Roland. Inima 
îi bătea tare în piept, când îi ajunse din urmă pe Alain şi pe 
Cuthbert. Vântul scoase un şuierat singuratic. Praful fu 
stârnit, învolburat, apoi se aşeză odată cu vântul, înaintea 
lor se mai aflau trei călăreţi, iar în faţa acestora era grupul 
principal. 

Roland arătă spre următorii trei şi mimă trasul cu 
praştia. Arătă dincolo de ei şi mimă trasul cu pistolul. 
Cuthbert şi Alain încuviinţară. Porniră mai departe, din nou 
scăriţă la scăriţă, reducând distanţa. 


22 


Bert nimeri în plin doi dintre călăreţii din faţa lor, dar al 


treilea se mişcă în ultima clipă şi bila de oţel care pornise 
spre ceafa lui nu reuşi decât să-l muşte de lobul urechii. 
Roland însă îşi scosese deja pistolul şi-i trase omului un 
glonţ în tâmplă tocmai când se întorcea. Cu acela erau 
zece, exact un sfert din ceata lui Jonas înainte chiar ca 
oamenii lui să-şi dea seama că începuseră problemele. 
Roland nu ştia dacă avantajul avea să fie suficient, dar ştia 
că prima parte a misiunii se încheiase. Gata cu atacul pe 
furiş; acum era timpul pentru masacru. 

— Hei]! Heil]! strigă el cu voce puternică, răsunătoare. 
După mine, pistolari! După mine! Seceraţi-i pe toți! Fără 
prizonieri! 

Dădură pinteni spre corpul principal al cetei, porniţi la 
luptă pentru prima dată în viaţa lor, apropiindu-se ca lupii 
de oi, deschizând focul înainte ca oamenii din faţa lor să 
prindă măcar de veste cine le luase urma sau ce se 
întâmpla. Cei trei băieţi fuseseră antrenați să devină 
pistolari şi ceea ce le lipsea din experienţă compensau 
prin vederea ageră şi reflexele celor tineri. Sub armele lor, 
deşertul la est de Stânca Suspendată se transformă într-o 
zonă a morţii. 

Strigând, lăsând să gândească în locul lor mâinile în 
care ţineau pistoalele mortale, trecură ca o lamă cu trei 
tăişuri prin ceata de localnici luaţi ca din oală, trăgând din 
mers. Nu fiecare glonţ ucise, dar nici nu se risipi vreunul. 
Oamenii zburară din şei şi fură traşi cu cizmele agăţate în 
scăriţe după caii care o rupseră la galop; alţii - unii morţi, 
alţii doar răniţi - fură călcaţi sub copitele bidiviilor lor 
cuprinşi de panică. 

Roland călărea cu ambele pistoale scoase, trăgând, 
ţinând frâiele lui Rusher cu dinţii ca nu cumva să cadă pe o 
parte şi să împiedice calul. Doi oameni căzură sub focul 
său pe stânga, alţi doi pe dreapta. Înaintea lor, Brian 
Hookey cel bărbos se întoarse în şa. In căzuse faţa de 
uimire. La gâtul lui, o amuletă sărbătorească în formă de 
clopoțel se legănă şi sună atunci când el duse mâna după 
puşca aninată într-o teacă petrecută peste umărul său 


masiv de fierar. Înainte să apuce să pună măcar mâna pe 
patul ei, Roland îi făcu clopoţelul să-i zboare de pe piept şi 
inima de sub acesta să explodeze. Hookey căzu din 
spinarea calului, gemând. 

Cuthbert se apropie de Roland pe partea dreaptă şi mai 
dobori doi oameni de pe cai. Întoarse apoi spre Roland un 
rânjet aprig şi luminos. 

— Al avea dreptate! strigă el. Astea-s pistoale de calibru 
mare. 

Degetele înzestrate ale lui Roland îşi făcură treaba, 
scoțând butoiaşele armelor şi încărcându-le în plin galop - 
execută mişcarea cu o rapiditate supranaturală - după 
care reîncepu să tragă. Acum ajunseseră aproape până în 
capul grupului, călărind cu viteză, doborând oameni de 
ambele părţi în faţa lor. Alain rămase puţin înapoi şi 
întoarse calul, oferindu-le lui Roland şi Cuthbert acoperire. 

Roland îi văzu pe Jonas, Depape şi Lengyll trăgând de 
frâie pentru a-şi întâmpina atacatorii. Lengyll se lupta cu 
mitraliera lui, dar cureaua acesteia se încurcase în gulerul 
larg al pelerinei pe care o purta şi de fiecare dată când 
dădea să apuce arma de pat, aceasta îi sărea din mână. 
Sub mustaţa lui deasă şi blonzie, gura era schimonosită de 
furie. 

Atunci, între Roland şi Cuthbert şi cei trei, ţinând într-o 
mână un revolver uriaş cu şase cartuşe, din oţel albastru, 
apăru Hash Renfrew. 

— Zeii vă blesteme! ţipă acesta. O, ticăloşi fără căpătâi! 

Lăsă frâiele din mână şi aşeză revolverul în îndoitura 
cotului pentru echilibru. Vântul sufla furios, învăluindu-l 
într-o mantie învolburată de nisip brun. 

Roland nici nu se gândea să bată în retragere sau să se 
tragă într-o parte. Nu se gândea, de fapt, la nimic. Febra 
pogorâse peste mintea sa şi simţea că dogorea înlăuntrul 
său ca o torţă sub o cupolă de sticlă. Strigând pe lângă 
frâiele pe care le strângea cu dinţii, galopă spre Hash 
Renfrew şi cei trei oameni din spatele lui. 


23 


Jonas nu se dumiri bine ce se întâmpla decât după ce 
auzi strigătul lui Will Dearborn 

(Heil! După mine! Fără prizonieri!) 

un strigăt de luptă pe care îl ştia din vremuri de demult. 
Apoi totul se clarifică şi răpăitul de arme căpătă sens. 
Trase de frâie pentru a se întoarce. Era conştient că Roy 
făcea acelaşi lucru... însă şi mai tare era conştient de 
globul din punga lui, un obiect deopotrivă puternic şi fragil, 
care se legăna ameninţător la grumazul calului său. 

— Îs plozii ăia! exclamă Roy. 

Mirarea lui extremă îl făcea să pară mai prost ca 
oricând. 

— Dearborn, ticălosul! scuipă Hash Renfrew şi arma din 
mâna lui bubui o singură dată. 

Jonas văzu sombrero-ul lui Dearborn ridicându-i-se de pe 
cap, cu borul zdrenţuit. Apoi puştiul deschise focul. Era 
priceput - mai priceput decât orice altă persoană pe care o 
văzuse Jonas la viaţa lui. Renfrew fu aruncat pe spate din 
şa, lovind din ambele picioare, încă ţinând revolverul său 
masiv în mână, descărcându-l de două ori spre cerul 
albastru-prăfos înainte să atingă pământul cu spatele şi să 
se rostogolească, mort, pe o rână. 

Mâna lui Lengyll renunţase să mai dibuie după patul 
nărăvaşei sale mitraliere şi el nu făcea decât să se 
holbeze, nevenindu-i să-şi creadă ochilor: o siluetă gonea 
spre el din cortina de praf. 

— Înapoi! urlă el. În numele Asociaţiei Crescătorilor de 
Cai, îţi spun să... 

Atunci, în mijlocul frunţii lui apăru o gaură mare şi 
neagră, chiar deasupra locului unde se întâlneau 
sprâncenele. Ridică reflex mâinile la nivelul umerilor, cu 
palmele la vedere, declarându-şi parcă abandonul. În felul 
acesta muri. 

— Jigodie, o, jigodie puturoasă ce eşti! ţipă Depape. 

încercă să-şi scoată arma şi revolverul i se încurcă în 


poncho. Încă se străduia să-l elibereze când un glonţ 
pornit din pistolul lui Roland îi căscă gura într-un strigăt 
roşu care-i ajungea aproape până la mărul lui Adam. 

Nu se poate întâmpla asta, îşi spuse Jonas tâmp. Nu se 
poate, noi suntem prea mulți. 

Numai că se întâmpla. Băieţii din Lumea Dinăuntru 
loviseră fără greş în linia de fractură; aplicau ceea ce era 
un exemplu de manual al modului în care pistolarii trebuie 
să atace atunci când sunt în dezavantaj. lar armata de 
strânsură a lui Jonas, formată din fermieri, cowboy şi 
bărbaţi duri din oraş, fusese spulberată. Cei care nu 
muriseră încă fugeau în toate direcţiile, dând pinteni cailor 
ca şi când o sută de demoni scăpaţi din iad s-ar fi aflat pe 
urmele lor. Nu erau nici pe departe o sută şi totuşi se 
luptau ca şi când ar fi fost o sută. Oriunde te-ai fi uitat 
vedeai cadavre căzute în colb şi, chiar în faţa lui Jonas, cel 
care asigura ariergarda - Stockworth - mai dobori un om, îl 
trânti din şa şi îi trase un glonţ în cap din cădere. Pe toti 
Zeii pământului, gândi el, acela era Croydon, proprietarul de 
la Piano Ranch! 

Doar că acum nu mai era. 

Şi atunci Dearborn se avântă spre Jonas cu arma scoasă. 

Jonas apucă şiretul înfăşurat în jurul oblâncului şeii şi îl 
desfăcu din două mişcări iuți de încheietură. Ridică punga 
în bătaia vântului, cu dinţii dezgoliţi şi părul lung fluturând 
în spate. 

— Dacă te mai apropii îl sparg! Vorbesc serios, potaie! 
Rămâi pe loc! 

Roland îşi continuă galopul. Nu ezită nici măcar o clipă, 
nu stătu nici măcar o secundă pe gânduri; acum mâinile 
gândeau în locul lui şi când îşi aminti toate acelea mai 
târziu, amintirea fu vagă şi deformată, ca o imagine zărită 
într-o oglindă cu defecte... sau într-un glob vrăjitoresc. 

Jonas îşi spuse: Pe toți zeii, el e! E Arthur Eld în persoană 
care a venit după mine! 

Şi când gura ţevii pistolului lui Roland i se căscă în faţa 
precum intrarea într-un tunel sau puț de mină, Jonas îşi 


aminti ce-i spusese mucosul în curtea colbuită a fermei 
arse: Sufletul unui om ca tine nu poate niciodată să 
părăsească vestul. 

Am ştiut, gândi Jonas. Chiar şi atunci am ştiut că în scurt 
timp ka-ul îşi va întoarce faţa de la mine. Dar cu siguranță nu 
va pune globul în pericol... nu poate să pună globul în pericol, 
el este dinh-ul ka-tet-ului său şi nu poate risca asta... 

— După mine! strigă Jonas. După mine, băieți! Sunt doar 
trei, pentru numele zeilor! După mine, Iaşilor! 

Însă era singur - Lengyll murise cu mitraliera lui idioată 
alături, Roy se holba cu ochi morţi spre cerul întunecat, 
Quint fugise, Hookey murise, iar fermierii care îi însoţiseră 
se făcuseră nevăzuţi. Numai Clay era încă în viaţă şi el se 
afla la kilometri depărtare. 

— Íl sparg! strigă el la băiatul cu privire rece care se 
năpustea spre el precum cea mai redutabilă maşină a 
morţii. Jur în fața tuturor zeilor că Íl... 

Roland trase piedica pistolului cu degetul mare şi apăsă 
pe trăgaci. Glonţul nimeri mijlocul mâinii tatuate care ţinea 
nojiţa şi spulberă palma, lăsând doar degetele care 
începură să zvâcnească anapoda, ieşind dintr-o masă 
spongioasă. 

Pentru un moment, Roland văzu coşciugul albastru, apoi 
acesta fu acoperit de o cascadă de sânge. 

Punga căzu. Şi când Rusher se lovi de calul lui Jonas şi-l 
împinse într-o parte, Roland o prinse abil în îndoitura 
braţului. Jonas, ţipând de uimire că-i fusese răpit bunul cel 
mai de preţ, se întinse după Roland, îl prinse de umăr şi 
aproape că reuşi să-l răstoarne din şa. Sângele lui Jonas 
căzu în ploaie peste faţa lui Roland cu picături calde. 

— Dă-mi-l Înapoi, mucosule! 

Jonas vâri mâna sub poncho şi scoase alt pistol. 

— Dă-mi-l înapoi, e al meu! 

— Acum nu mai e, zise Roland. 

Şi când Rusher se întoarse cu mişcări iuți şi delicate 
pentru un animal atât de mare, Roland trase două gloanţe 
de aproape în faţa lui Jonas. Calul acestuia sări sub el şi 


bărbatul cu păr alb ateriză la pământ, cu mâinile şi 
picioarele depărtate, cu un bubuit. Zvâcni, tresări, tremură 
şi rămase nemişcat. 

Roland îşi petrecu şiretul pungii peste umăr şi o luă 
înapoi spre Alain şi Cuthbert, pregătit să le vină în ajutor... 
însă nu mai era nevoie. Cei doi stăteau călare unul lângă 
celălalt în vântul întețit, la capătul unei cărări formate din 
cadavre, cu ochii larg deschişi de uimire - ochii unor băieţi 
care au trecut prin foc pentru prima dată şi cu greu le vine 
să creadă că nu s-au fript. Numai Alain fusese rănit; un 
glonţ îi deschisese obrazul strâng, o rană care avea să se 
vindece bine, lăsând însă o cicatrice pe care băiatul o 
purtă până în ziua morţii. Nu-şi amintea cine îl împuşcase 
sau în ce moment al luptei. În timpul schimbului de focuri 
pierduse contactul cu persoana sa şi păstra doar amintiri 
vagi despre ce se întâmplase după ce începuse atacul. 
Cam acelaşi lucru avea să declare şi Cuthbert. 

— Roland, spuse Cuthbert acum. Îşi trecu o mână 
nesigură peste faţă. Heil, pistolarule. 

— Heil. 

Cuthbert avea ochii roşii şi iritaţi din pricina nisipului, ca 
şi când ar fi plâns. Primi înapoi bilele de oţel nefolosite 
atunci când Roland i le dădu, fără a părea să înţeleagă ce 
erau. 

— Roland, suntem în viaţă. 

— Da. 

Alain se uita năuc în jur. 

— Unde s-au dus ceilalţi? 

— Aş spune că cel puţin douăzeci şi cinci dintre ei sunt 
înapoia noastră, rosti Roland şi arătă spre cărarea de 
cadavre. Restul... 

Flutură din mâna în care încă mai ţinea revolverul, 
descriind un semicerc larg. 

— Au plecat. Li s-a acrit de războaiele din Lumea de 
Mijloc, socot. 

Roland îşi luă punga de pe umăr, o ţinu înaintea sa pe 
şa pentru un moment, după care o deschise. Preţ deo 


clipă, gura pungii fu întunecată, dar apoi se umplu de o 
adorabilă lumină roz care pulsa la intervale neregulate. 

Se furişă pe obrajii netezi ai pistolarului ca nişte degete 
şi-i înotă în ochi. 

— Roland, spuse Cuthbert, deodată fără astâmpăr. Nu 
cred că e bine să te joci cu aia. Mai ales acum. Cei de la 
Stânca Suspendată trebuie că au auzit împuşcăturile. Dacă 
vrem să terminăm ce am început, nu avem timp pentru... 

Roland îl ignoră. Strecură ambele mâini în pungă şi 
scoase globul Vrăjitorului. Îl ridică în faţa ochilor, 
nepăsându-i că îl mânjise cu sângele lui Jonas. Globului nu- 
i displăcu; nu era prima dată când îl atingea sângele. 
Lumina scăpără şi se învolbură în el pentru o clipă, după 
care aburii lui roz se depărtară ca o cortină. Roland văzu 
ce se afla acolo şi se pierdu în contemplare. 


X 
SUB LUNA DEMONULUI (II) 


1 


Deşi Coral o strângea pe Susan de braţ cu fermitate, pe 
fată nu o durea. Nu era nimic crud în felul în care o 
conducea de-a lungul coridorului de la parter, însă o făcea 
cu o crispare deconcertantă. Susan nu încerca să se 
împotrivească; ar fi fost inutil. În spatele lor se aflau doi 
vaqueros (înarmaţi cu cuțite şi bolas, nu cu pistoale; toate 
armele disponibile fuseseră trimise la vest cu Jonas). În 
spatele acestora, mişcându-se cu fereală ca o fantomă 
ursuză căreia îi lipseşte energia psihică necesară pentru a 
se materializa complet, venea Laslo, fratele mai mare al 
răposatului Cancelar. Reynolds, după ce senzaţia de 
nelinişte îi alungase pofta de un viol mic la capătul 
drumului, fie rămăsese la etaj, fie plecase în oraş. 

— O să te pun în cămară, dragă, până când o să ştiu mai 
bine ce să fac cu tine, spuse Coral. Acolo o să fii destul de- 
n siguranţă... şi o să-ţi fie călduţ. Ce noroc că porţi 
poncho-ul. Apoi... când se întoarce Jonas... 

— Nu-l vei mai vedea niciodată pe sai Jonas, spuse 
Susan. Niciodată nu se va... 

Un val nou de durere îi cuprinse faţa şi aşa sensibilă. Un 
moment i se păru că întreaga lume explodase. Susan se 
împletici în spate până la peretele de piatră împodobit al 
coridorului de jos, cu vederea întâi înceţoşată şi apoi 
limpezindu-i-se încet. Simţea că-i curgea sângele pe obraz 
de la o rană deschisă de piatra din inelul lui Coral atunci 
când femeia o plesnise cu dosul palmei. Şi din nas. 
Afurisitul sângera şi el din nou. 

Coral se uita la ea într-un fel degajat, ca şi când pentru 
ea n-ar fi însemnat nimic treaba aceea, dar Susanei i se 


păru că observă ceva diferit în ochii femeii. Teamă, poate. 

— Nu-mi vorbi mie despre Eldred, domniţă. S-a dus să-i 
prindă pe băieţii care mi-au ucis fratele. Băieţii pe care tu 
i-ai eliberat. 

— Mai lasă-mă cu asta. 

Susan se şterse la nas, făcu o grimasă văzând sângele 
adunat în palmă şi îl şterse pe cracul pantalonilor. 

— Ştiu cine l-a ucis pe Hart la fel de bine ca tine, aşa că 
nu mă lua de proastă şi nici eu n-o săte iau. 

Văzu mâna lui Coral ridicându-se, gata să o plesnească, 
şi izbuti să scoată un râs sec. 

— Dă-i drumul. Taie-mă şi pe celălalt obraz, dacă vrei. 
Va schimba asta cum vei dormi la noapte fără un bărbat 
care să încălzească cealaltă parte de pat? 

Coral cobori mâna iute şi tare, dar în loc să pălmuiască, 
o prinse pe Susan de braţ. Destul de tare cât să o doară, 
de data aceasta, dar Susan abia simţi. In ziua aceea o 
făcuseră să sufere experţi adevăraţi, şi avea să îndure alte 
suferinţe cu dragă inimă, dacă asta ar fi grăbit momentul 
în care ea şi Roland puteau fi iarăşi împreună. 

Coral o trase până la capătul coridorului, prin bucătărie 
(încăperea aceea mare, care în orice altă Zi a Secerişului 
ar fi fost plină de abur şi forfotă, era acum straniu de 
goală) şi la uşa ferecată cu drug de fier din capătul opus, 
pe care o deschise. De după ea ieşiră mirosuri de cartofi, 
dovleci şi napi iuți. 

— Treci înăuntru. Fă cum îţi zic până ce nu te snopesc în 
bătaie. 

Susan o privi în ochi, surâzând. 

— Te-aş afurisi ca prostituată a unui ucigaş, sai Thorin, 
dar te-ai afurisit deja singură. Şi o ştii şi tu - ţi-e scris pe 
faţă, zău aşa. Aşa că-ţi fac doar o reverență - încă 
surâzând, îşi puse vorbele în aplicare - şi-ţi doresc o zi 
foarte bună. 

— Treci înăuntru şi închide clampa aia spurcată! strigă 
Coral şi o împinse în cămară. 

Trânti uşa, trase zăvorul şi îşi întoarse ochii înflăcăraţi 


spre vaqueros care stăteau, precauţi, departe de ea. 

— Păziţi-o bine, muchachos. Aveţi grijă. 

Trecu printre ei, neascultându-le vorbele de încuviinţare, 
şi urcă la apartamentul răposatului ei frate ca să-l aştepte 
pe Jonas sau veşti despre el. Târfuliţa aia cu faţă palidă 
care stătea jos printre morcovi şi cartofi nu ştia nimic, dar 
cuvintele ei 

(nu-l vei mai vedea niciodată pe sai Jonas) 

intraseră deja în mintea lui Coral; răsunau acolo şi 
refuzau să plece. 


2 


Clopotul din turla pătrată a Sălii Comunale sună de ora 
douăsprezece. Şi dacă neobişnuita acalmie care plutea 
deasupra restului Hambry-ului părea ciudată în timp ce 
dimineaţa  Secerişului se transforma în după-amiază, 
tăcerea din Popasul Călătorilor era de-a dreptul bizară. Mai 
bine de două sute de suflete erau înghesuite sub privirea 
moartă a Trofeului, toţi bând din greu, şi totuşi nu scoteau 
o  vorbuliţă, se auzeau doar foşnetul picioarelor şi 
scrâşnetul urgent al paharelor pe par, indicând că se dorea 
umplerea lor. 

Cu reţinere, Sheb încercase să cânte o piesă la pian - 
„Big Bottle Boogie“, tuturor le plăcea aceasta - şi un 
cowboy cu un semn de mutant pe un obraz îi vârâse vârful 
unui cuţit în ureche şi-i spusese să termine cu gălăgia 
dacă voia să-şi păstreze puţinul creier pe care îl avea de 
partea interioară a timpanului. Sheb, care ar fi putut 
continua fericit să respire pentru încă o sută de ani, dacă 
zeii i-ar fi îngăduit, abandonă numaidecât pianul şi se duse 
la bar să-i ajute pe Stanley şi pe Micuţa Nărăvaşă la 
servitul băuturii. 

Consumatorii erau într-o dispoziţie confuză şi posacă. 
Sărbătoarea Secerişului le fusese furată şi ei nu ştiau ce să 
facă în privinţa asta. Focul de tabără avea totuşi şanse să 
fie aprins şi destule momâi de paie urmau să ardă în el, 


dar sărutările de Seceriş lipseau în ziua aceea şi la lăsarea 
serii nu avea să danseze nimeni; fără ghicitori, fără curse, 
fără lupte de porci, fără glume... fără veselie, fir-ar să fie! 
Fără un rămas-bun cumsecade la sfârşitul anului! In loc de 
voioşie fuseseră omoruri pe întuneric şi evadarea 
vinovaţilor, iar acum rămăsese doar speranţa pedepsei în 
loc de certitudinea ei. Oamenii aceia, posomorâţi şi beţi şi 
potenţial periculoşi precum norii de furtună încărcaţi de 
fulgere, voiau să-şi concentreze atenţia asupra cuiva, să le 
spună cineva ce să facă. 

Şi, desigur, voiau pe cineva pe care să-l arunce în foc, 
ca în zilele lui Eld. 

În acel moment, nu cu mult după ce ultimul dangăt al 
prânzului se pierdu în aerul rece, uşile batante se 
deschiseră şi două femei intrară. Mulţi o ştiau pe baborniţa 
care păşea în faţă şi câţiva îşi făcură semnul crucii în faţa 
ochilor cu degetul mare pentru a se apăra de deochi. 
Încăperea fu străbătută de un murmur. Era baborniţa de 
pe C6os, bătrâna vrăjitoare, şi deşi avea faţa plină de răni 
şi ochii afundaţi atât de tare în orbite, încât abia se mai 
vedeau, femeia emana un straniu sentiment de vitalitate. 
Buzele ei erau roşii, ca şi când ar fi mâncat fructe de ilex. 

Femeia care venea în urma ei păşea încet şi rigid, cu o 
mână apăsată pe pântece. Cât era de roşie gura 
cotoroanţei, atât era de albă faţa femeii. 

Rhea se îndreptă spre centrul încăperii, trecând pe 
lângă văcarii holbaţi de la mesele de joc fără a le arunca 
măcar o privire. Când ajunse în mijlocul tavernei şi se opri 
direct sub Trofeu, se întoarse spre văcarii şi orăşenii 
tăcuţi. 

— Majoritatea mă ştiţi! strigă ea cu o voce ruginită, 
vecină cu stridenţa. Cei care nu mă ştiţi n-aţi avut 
niciodată nevoie de o poţiune de amor sau de una care să 
vă redea bărbăţia sau care să lege limba soacrei 
cicălitoare. Eu sunt Rhea, femeia înţeleaptă de pe Cos, 
iar doamna aceasta de lângă mine este mătuşa fetei care 
i-a eliberat pe cei trei ucigaşi seara trecută... aceeaşi fată 


care i-a ucis pe şeriful vostru şi pe un tânăr destoinic - 
căsătorit era şi aştepta să i se nască un prunc. A stat 
înaintea ei cu mâinile ridicate, lipsit de apărare, cerând 
îndurare pentru viaţa sa în numele soţiei şi al copilului ce 
avea să-i vină pe lume, şi ea tot l-a împuşcat! O făptură 
crudă, asta e! Crudă şi fără inimă! 

Mulțimea fu străbătută de un nou murmur. Rhea ridică 
ghearele sale bătrâne şi încovoiate şi se făcu din nou 
linişte. Se întoarse încet în cerc pentru a-i vedea pe toţi, cu 
mâinile încă ridicate, semănând cu cel mai bătrân şi hâd 
boxer din lume. 

— Au venit străini şi voi i-aţi primiţi cu braţele deschise! 
strigă ea cu vocea ei spartă ca un croncănit de cioară. l-aţi 
primit şi le-aţi dat pâine să mănânce, iar ei vă răsplătesc 
aducându-vă ruină! Morţile celor pe care i-aţi iubit şi în 
care vă puneaţi nădejdea, stricăciuni în timpul recoltei şi 
zeii ştiu ce blesteme pentru perioada ce va urma acestui 
fin de ano! 

Noi murmure, acum mai tari. Vrăjitoarea dăduse glas 
celor mai adânci temeri ale lor: că răul din acel an se va 
extinde, că poate va afecta şi animalele sănătoase care 
începuseră în sfârşit să apară, încet, pe tot cuprinsul 
Arcului Extern. 

— Au plecat însă şi e foarte probabil să nu se mai 
întoarcă! urlă Rhea. Poate că e mai bine aşa - dece să ne 
păteze pământul sângele lor de venetici? Dar mai este o 
persoană... una crescută între noi... o tânără femeie care 
şi-a trădat propriul oraş şi şi-a tras pe sfoară semenii. 

Vocea ei scăzu, atingând nota unei şoapte aspre, la 
aceste ultime cuvinte; ascultătorii, cu feţe întunecate şi 
ochi mari, se apropiară ca să o audă. Şi atunci Rhea o 
trase în faţă pe femeia slabă şi palidă, în rochie neagră 
ponosită. O aşeză pe Cordelia în faţa celorlalţi ca pe o 
păpuşă sau o marionetă de ventriloc şi îi şopti la ureche... 
dar şoapta, cine ştie cum, se împrăştie în aer şi toţi o 
auziră. 

— Vino, dragă. Spune-le ce mi-ai spus mie. 


— Zicea că nu vrea să fie metresa primarului, începu 
Cordelia cu glas funebru şi vibrant. Că nu e bun pentru una 
ca ea, zicea. Şi apoi l-a sedus pe Will Dearborn. Preţul 
pentru corpul ei era o poziţie sus-pusă în Gilead, drept 
consoarta lui... şi uciderea lui Hart Thorin. Dearborn i l-a 
plătit. La cât de mult o dorea, i l-a plătit cu dragă inimă. 
Prietenii lui l-au ajutat; după mine, poate că s-au folosit şi 
ei de ea. Cancelarul Rimer trebuie să-i fi prins asupra 
faptei. Sau poate că ei doar l-au văzut şi s-au gândit să-l 
lichideze şi pe el. 

— Ticăloşii! strigă Micuța. Mucoşi vicleni! 

— Acum spune-le ce e de făcut ca să salvăm noul 
anotimp înainte să fie totul pierdut, dragă, susură Rhea cu 
voce insinuantă. 

Cordelia Delgado ridică fruntea şi se uită în jur la clienţii 
tavernei. Inspiră, trăgând adânc în plămânii ei de fată 
bătrână aromele de graf, bere, fum şi whisky. 

— Puneti mâna pe ea. Trebuie să puneţi mâna pe ea. O 
spun cu iubire şi durere, chiar aşa. 

Tăcere. Priviri atente. 

— Vopsiţi-i mâinile. 

Privirea de sticlă a Trofeului împăiat de pe perete, 
împărţindu-şi dreptatea peste oamenii care aşteptau. 

— Chartu rug, şopti Cordelia. 

Oamenii nu îşi strigară aprobarea, ci o suspinară, ca 
vântul toamnei prin arborii golaşi. 


3 


Sheemie alergă pe urmele răului Vânător al Coşciugului 
şi ale Susanei-sai până ce ajunse literalmente la capătul 
puterilor - plămânii îl ardeau şi înţepătura dintre coaste se 
transformase într-o crampă. Se prăvăli cu faţa înainte în 
iarba de pe Povârniş, cu mâna stângă strângându-şi 
subsuoara dreaptă, strâmbându-se de durere. 

Rămase acolo un timp, cu faţa afundată în iarba 
aromată, ştiind că cei pe care îi urmărea câştigau avantaj, 


dar ştiind şi că nu l-ar fi ajutat cu nimic să se ridice şi să o 
ia din nou la fugă până ce-l va fi lăsat junghiul. Dacă 
încerca să grăbească procesul, junghiul avea pur şi simplu 
să revină şi să-l scoată iarăşi pe tuşă. Aşa că rămase unde 
era, ridicând capul să se uite la urmele lăsate de Susan-sai 
şi Vânătorul Coşciugului cel rău, şi tocmai se pregătea să 
facă o încercare de a se ridica în picioare, când Caprichoso 
îl muşcă. Nu doar o ciupitură, ci o muşcătură sănătoasă. 
Capi avusese parte de douăzeci şi patru de ore dificile şi 
nu-i fusese pe plac să-l vadă pe autorul tuturor chinurilor 
sale zăcând în iarbă, trăgând aparent un pui de somn. 

— IIi-AUULU, fir-ar! strigă Sheemie şi se săltă în picioare. 

Nimic nu-ţi dădea un imbold mai bun ca o muşcătură 
serioasă de fund, ar fi reflectat un om înclinat mai mult 
spre filosofare; făcea toate celelalte griji, indiferent cât de 
apăsătoare sau chinuitoare, să dispară ca fumul. 

Se răsuci pe călcâie. 

— De ce ai făcut asta, Capi, pehlivan bătrân ce eşti? 

Sheemie îşi masă viguros dosul şi lacrimi mari de durere 
îi apărură în ochi. 

— Doare ca... ca naiba! 

Caprichoso întinse gâtul cât era de lung, îşi dezgoli dinţii 
într-un rânjet satanic de care doar catârii şi dromaderii 
sunt în stare, şi răgi. Lui Sheemie răgetul acela i se păru 
că semăna foarte bine cu un râs. 

Căpăstrul încă atârna în spatele copitelor mici şi ascuţite 
ale catârului. Sheemie se întinse după el şi când Capi se 
aplecă pentru a-i mai trage o muşcătură, băiatul îi dădu o 
scatoalcă zdravănă peste lateralul capului său îngust. Capi 
pufni şi clipi des. 

— Ţi-ai căutat-o cu lumânarea, Capi rău ce eşti, îl 
admonestă Sheemie. O săptămână n-o să mai pot face 
treaba mare şezând pe budă, zău aşa. O să fie nevoie să 
stau pe vine. 

Îşi înfăşură de două ori căpăstrul peste pumn şi urcă pe 
catâr. Capi nu făcu nicio încercare de a-l trânti la pământ, 
dar Sheemie se strâmbă când partea rănită a corpului său 


ateriză pe coama spinării lui. Avusese totuşi noroc, îşi 
spuse el, îmboldind animalul s-o ia din loc. Îl durea fundul, 
dar măcar nu mai trebuia să meargă pe jos... sau să 
încerce să alerge cu junghiul dintre coaste. 

— Haide, prostea! zise el. Grăbeşte-te! Du-te cât poţi de 
repede, javră bătrână! În cursul orei următoare, Sheemie îi 
spuse lui Capi „javră bătrână“ cât de des putu - 
descoperise, ca mulţi alţii înaintea lui, că doar prima 
înjurătură e greu de rostit; după aceea, nimic nu se mai 
compară cu ele atunci când vrei să te răcoreşti. 


4 


Urmele Susanei brăzdau pe diagonală Povârnişul către 
coastă şi conacul mare şi vechi din chirpici care se ridica 
acolo. Când Sheemie ajunse la Faleză, descălecă în faţa 
arcadei şi rămase pe loc, întrebându-se ce să facă mai 
departe. De faptul că cei doi ajunseseră acolo nu se îndoia 
- calul Susanei, Pylon, şi calul Vânătorului Coşciugului cel 
rău erau priponiţi unul lângă celălalt la umbră, lăsau din 
când în când capul în pământ şi suflau în jgheabul de 
piatră roz care se întindea pe partea dinspre ocean a 
curţii. 

Ce să facă acum? Călăreţii care intrau şi ieşeau pe sub 
arcadă (majoritatea vaqueros cărunţi, consideraţi prea 
bătrâni pentru a face parte din ceata lui Lengyll) nu-i 
dădeau nicio atenţie băiatului de la han şi catârului său, 
dar Miguel putea să reacționeze altfel. Bătrânul mozo nu-l 
plăcuse niciodată, se comporta ca şi când Sheemie ar fi 
fost gata să fure orice, şi dacă l-ar fi văzut pe băiatul bun 
la toate al lui Coral furişându-se prin curte, l-ar fi gonit, cel 
mai probabil. 

Ba nu, îşi spuse el mâhnit. Nu astăzi, azi nu-i pot permite 
să mă ia de sus. N-am să plec nici dacă va tipa la mine. 

Dar dacă bătrânul într-adevăr ţipa şi, astfel, dădea 
alarma? Vânătorul Coşciugului cel rău putea veni să-l 
omoare. Sheemie ajunsese la punctul în care era dispus 


să-şi dea viaţa pentru prietenii săi, dar asta numai dacă 
gestul lui ar fi servit unui scop. 

Aşa că rămase în lumina rece a soarelui, schimbându-şi 
greutatea de pe un picior pe celălalt, nehotărât, dorindu-şi 
să fie mai deştept decât era şi să poată croi un plan. O oră 
trecu în felul acesta, apoi două. Timpul se scurse încet, 
fiecare moment sporindu-i frustrarea. Simţea că toate 
şansele de a o ajuta pe Susan-sai se îndepărtau şi nu ştia 
ce să facă în privinţa asta. Intr-un rând auzi ceva ce părea 
a fi un tunet spre vest... deşi o zi senină de toamnă ca 
aceea nu părea potrivită pentru tunete. 

Aproape luase decizia de a risca totuşi să intre în curte - 
pentru moment era pustie şi poate că ar fi reuşit să o 
străbată neobservat până la clădirea principală - când 
omul de care se temuse ieşi împleticindu-se din grajduri. 

Miguel Torres era împodobit cu amulete sărbătoreşti şi 
era beat turtă. Se apropie de mijlocul curţii pe un traseu 
sinuos, cu şiretul sombrero-ului strâns pe gâtul său 
uscăţiv, cu părul alb şi lung fluturând. Avea partea din faţă 
a chibosei udă, ca şi când ar fi încercat să se uşureze 
uitând că întâi trebuie să-ţi scoţi cocoşelul din pantaloni. 
Ţinea într-o mână un urcior mic din ceramică şi se uita în 
jur cu ochi aprigi şi tulburi. 

— Cine a făcut asta? strigă el. 

Se uită în sus spre cerul după-amiezii şi spre Luna 
Demonului care plutea pe el. Deşi nu-i plăcea deloc de 
bătrân, pe Sheemie îl duru sufletul să-l vadă aşa. Aducea 
ghinion să te uiţi direct la bătrânul Demon, chiar aşa. 

— Cine a făcut lucrul ăsta? lţi cer să-mi spui, señor! Por 
favor! 

O pauză, după care un strigăt atât de puternic, încât 
Miguel se clătină pe picioare şi puţin lipsi să nu cadă. 
Ridică pumnii, pregătit parcă să scoată un răspuns de la 
chipul din lună luându-l la bătaie şi, sleit de puteri, îi lăsă 
să cadă pe lângă corp. Lichiorul de porumb sări din gâtul 
urciorului şi-l udă şi mai tare. 

— Maricon, murmură el. 


Se împletici până lângă casă (aproape împiedicându-se 
pe drum în picioarele din spate ale calului Vânătorului cel 
rău) şi se aşeză cu spatele lipit de peretele din chirpici. 
Bău cu nesaţ din urcior, după care îşi trase sombrero-ul de 
pe spate şi-l aşeză peste ochi. Ridică puţin urciorul şi îl 
lăsă la loc, ca şi când acesta s-ar fi dovedit prea greu. 
Sheemie aşteptă până când degetul mare al bătrânului ieşi 
din toarta urciorului şi mâna căzu pe macadam. O luă 
înainte, apoi se decise să mai aştepte totuşi puţin. Miguel 
era bătrân şi rău, însă Sheemie bănuia că Miguel putea fi 
şi şmecher. Mulţi oameni erau, mai ales cei răi. 

Aşteptă până când auzi sforăiturile gâlgâite ale lui 
Miguel, după care îl îmboldi pe Capi în curte, crispându-se 
la fiecare bocănit al copitelor catărului. Miguel nici nu se 
clinti, totuşi. Sheemie îl legă pe Capi la capătul barei de 
priponire (crispându-se din nou când Caprichoso răgi afon 
o salutare cailor legaţi acolo) şi se duse degrabă la uşa 
principală, pe care nu intrase niciodată până atunci. Puse 
mâna pe uriaşul zăvor de fier, se uită o ultimă dată înapoi 
la bătrânul care dormea lângă perete, deschise uşa şi păşi 
pe vârfuri înăuntru. 

Rămase un moment în dreptunghiul de lumină care 
pătrundea pe uşa deschisă, cu umerii ridicaţi până la 
urechi, aşteptându-se ca o mână să-l apuce de la ceafă (la 
care oamenii răi păreau capabili să ajungă mereu, oricât 
de sus îşi sălta el umerii) în orice clipă; o voce furioasă ar 
fi urmat, întrebându-l ce credea că face acolo. 

Foaierul rămase gol şi cufundat în linişte. Pe peretele din 
faţă era atârnată o carpetă înfăţişând vaqueros mânând 
caii pe Povârniş; de ea era sprijinită o chitară cu gâtul 
frânt. Picioarele lui produceau ecou indiferent cât de uşor 
păşea. Se cutremură. Aceea era acum o casă a crimei, un 
loc al răului. Probabil că era locuită de fantome. 

Totuşi, Susan era acolo. Undeva. 

Trecu prin uşile duble din capătul foaierului şi intră în 
sala de primire. Sub tavanul ei înalt, paşii lui reverberară 
mai tare ca oricând. Primari morţi de mult se uitau în jos la 


el de pe pereţi; majoritatea aveau ochi înfricoşători care 
păreau să-l urmărească în timp ce se mişca, 
recunoscându-l ca intrus. Ştia că ochii lor erau doar din 
vopsea, şi totuşi... 

Unul îl tulbura în mod deosebit: un bărbat gras cu nori 
de păr roşcat, gură de buldog şi privire răuvoitoare, ca şi 
când ar fi vrut să întrebe ce căuta în Sala Mare a Casei 
Primarului un băiat de la han cu creier puţin. 

— Nu te mai uita la mine aşa, jigodie bătrână, şopti 
Sheemie şi se simţi ceva mai bine. Pentru moment, cel 
puţin. 

Mai departe era sufrageria, goală şi ea, cu mesele lungi 
pe capre împinse lângă perete. Pe una se aflau rămăşiţe 
de mâncare - o singură farfurie de pui rece şi pâine feliată, 
o jumătate de cană de bere. Uitându-se la bucăţile acelea 
puţine de hrană de pe o masă la care se hrăneau câteva 
duzini de oameni la sărbători şi festivaluri - la care ar fi 
trebuit să se afle câteva duzini chiar în ziua aceea - 
Sheemie înţelese dimensiunea evenimentelor care se 
petrecuseră. Şi tristeţea acestor evenimente. Lucrurile se 
schimbaseră în Hambry şi probabil nu aveau să mai fie 
nicicând la fel. 

Gândurile acestea nu-l împiedicară totuşi să înfulece 
puiul şi pâinea rămase sau să bea după ele ce mai era în 
cana cu bere. Fusese o zi lungă în care nu pusese nimic în 
gură. 

Râgâi, îşi acoperi gura cu ambele mâini, mişcând iute 
ochii dintr-o parte în cealaltă pe deasupra degetelor 
murdare, după care merse mai departe. 

Uşa din celălalt capăt al odăii avea zăvorul pus, dar nu 
era încuiată. Sheemie o deschise şi îşi vâri capul pe 
coridorul care se întindea pe toată lungimea Casei 
Primarului. Spaţiul era luminat de candelabre cu gaz şi era 
larg ca un bulevard. Era totodată pustiu - cel puţin pentru 
moment - deşi el putea auzi zvon de voci din celelalte 
încăperi şi poate şi de la celelalte etaje. Bănuia că acestea 
erau ale slujnicelor şi ale altor servitori care îşi făceau 


treaba pe acolo în după-amiaza aceea, însă la urechile lui 
ajungeau ca glasurile unor fantome. Poate că una îi 
aparţinea primarului Thorin însuşi, care rătăcea chiar pe 
coridorul din faţa lui (dacă l-ar fi putut vedea... deşi era 
mai bine că nu putea). Primarul Thorin hoinărind şi 
întrebându-se ce i se întâmplase, ce era treaba aceea 
vâscoasă care îi îmbiba cămaşa de noapte, cine... 

O mână apucă braţul lui Sheemie deasupra cotului. 
Aproape urlă. 

— Nu! şopti o femeie. Pentru numele tatălui tău! 

Sheemie izbuti cumva să-şi înghită ţipătul. Se întoarse. 
Şi acolo, îmbrăcată în jeanşi şi cu o cămaşă cadrilată 
simplă, cu părul strâns la spate, cu faţa palidă serioasă, cu 
ochii negri scăpărând, se afla văduva primarului. 

— S-s-sai Thorin... Eu... eu... eu... 

Nu ştia ce altceva să spună. Acum va chema gărzile, de o 
mai fi rămas vreuna, gândi el. Într-un fel, asta ar fi fost o 
uşurare. 

— Ai venit după fată? Fata Delgado? 

Suferinţa îi făcuse bine lui Olive, într-un fel teribil - îi 
făcuse faţa să pară mai puţin durdulie şi, ciudat, cumva 
mai tânără. Ochii ei negri nu se desprinseră de ai lui. li 
interziceau orice încercare de a minţi. Sheemie încuviinţă. 

— Bun. Îmi prinde bine ajutorul tău, băiete. E jos în 
cămară şi e păzită. 

Sheemie căscă gura, nevenindu-i să creadă ce auzise. 

— Ai impresia că am crezut că ea l-a ucis pe Hart? 
întrebă Olive, de parcă Sheemie ar fi contrazis-o. Oi fi eu 
grasă şi lentă în mişcări, dar nu-s complet idioată. Vino, 
acum. Sai Delgado nu mai e în siguranţă la Faleză acum - 
prea mulţi oameni din oraş ştiu că este aici. 


5 


„Roland.” 
Va auzi vocea aceasta în vise chinuitoare tot restul vieții 


sale, niciodată amintindu-și foarte bine ce a visat, ştiind doar 

că visele îi lasă uneori un sentiment neplăcut - plimbându-se 

fără odihnă, îndreptând tablouri în odăi lipsite de dragoste, 

ascultând chemarea muezinului în piețele unor oraşe străine. 
„Roland din Gilead.” 

Vocea aceasta pe care aproape o recunoaşte; o voce atât 
de asemănătoare cu a sa, încât un psihiatru din când-ul şi 
unde-/le lui Eddie sau Susannah sau Jake ar spune că este 
propria sa voce, vocea subconştientului său, însă Roland ştie 
că nu e aşa; Roland ştie că deseori vocile care seamănă cel 
mai tare cu ale noastre atunci când ni se fac auzite în cap 
sunt acelea ale celor mai teribili străini, ale celor mai 
periculoşi intruşi. 

„Roland, fiul lui Steven.” 

Globul l-a dus întâi în Hambry şi în Casa Primarului, şi ar 
vrea să vadă mai multe din cele ce se petrec acolo, dar apoi îl 
duce altundeva... îl cheamă altundeva, cu vocea aceea ciudat 
de familiară, şi el trebuie să se ducă. Nu are de ales întrucât, 
spre deosebire de Rhea sau de Jonas, el nu se uită la glob şi la 
creaturile care vorbesc muteşte înăuntrul lui; el este înăuntrul 
globului, o parte a nesfârşitei lui furtuni roz. 

„Roland, vino. Roland, vezi.“ 

ȘI astfel tornada îl ridică întâi de la sol şi apoi îl poartă de 
acolo. Zboară pe deasupra Povârnişului, urcând şi iar urcând 
prin straturi de aer întâi cald şi apoi rece, şi nu este singur în 
tornada roz care îl poartă la vest de-a lungul Căii Grinzii. Sheb 
zboară pe lângă el, cu pălăria, de pe cap dată pe spate; el 
cântă „Hei Jude” cât îl tin bojocii în timp ce degetele lui pătate 
de tutun apasă Clape care nu sunt acolo - transportat de 
cântecul său, Sheb nu pare să înțeleagă că tornada i-a smuls 
pianul din față. 

„Roland, vino“, 

spune vocea - vocea tornadei, vocea globului de cristal - şi 
Roland vine. Trofeul zboară pe lângă el, ochii lui sticloşi 
strălucind roz. Un bărbat uscăţiv în salopetă de fermier trece 
în zbor pe lângă el, cu părul lung şi roşcat vălurind în urma sa. 
„Viaţă tie şi recoltei tale”, spune el - ceva în sensul acesta, 


oricum - şi apoi dus e. După care, rotindu-se ca o morişcă 
ciudată, vine un scaun de fier (lui Roland îi apare ca un 
mecanism de tortură) dotat cu roți, şi băiatul pistolar îşi spune 
Stăpâna Umbrelor fără a şti de ce-și spune asta sau ce 
înseamnă. 

Acum tornada roz il poartă pe deasupra munţilor sterpi, 
acum peste o mănoasă deltă verde unde un fluviu lat 
şerpuieşte ca o venă, reflectând un cer de un albastru placid 
care virează spre rozul trandafirilor sălbatici când tornada 
trece pe deasupra lui. In față, Roland vede o coloană verticală 
de întuneric şi inima i se strânge, dar într-acolo îl poartă 
tornada roz, şi într-acolo trebuie să meargă el. 

Vreau să ies, gândeşte, dar nu e prost şi întelege adevărul: 
niciodată nu va putea ieşi. Globul de cristal al vrăjitorului l-a 
înghiţit. Este posibil să rămână în bulboana lui cețoasă pentru 
totdeauna. 

Am să-mi fac drum de ieşire cu pistolul, dacă n-am 
încotro, gândeşte, dar nu... nu are niciun pistol. E gol în 
tornadă, se avântă despuiat spre acea infecţie virulentă 
neagră-albăstrie care a îngropat tot peisajul sub ea. 

Și el totuşi aude cântec. 

Vag, dar frumos - un dulce sunet armonic, care-l face să 
tremure şi să se gândească la Susan: pasăre şi urs, iepure şi 
peşte. 

Deodată, catârul lui Sheemie (Caprichoso, îşi zice Roland, 
un nume frumos) í depăşeşte, galopând în gol cu ochii 
luminoşi ca focurile-palide în lumbre fuego al tornadei. În 
urma lui, purtând un sombrero şi călărind o mătură 
împodobită cu amulete sărbătoreşti fâlfâitoare, vine Rhea de 
pe Coos. „Pun eu mâna pe tine, frumuşelule!“ strigă ea spre 
catârul în goană şi apoi, râzând spart, dispare cât ai clipi. 

Roland plonjează în beznă şi, dintr-odată, i se taie 
respirația. Lumea din jurul lui e un întuneric otrăvitor; aerul 
pare să i se târască pe piele ca un strat de gândaci. E lovit din 
toate părțile de pumni invizibili, apoi împins în jos într-un 
plonjon atât de violent, încât se teme că se va face fărâme la 
contactul cu pământul: astfel căzut-a Lord Perth. 


Câmpii  pustiite şi sate părăsite se desprind din 
semiintuneric; vede copaci distruşi care nu aruncă nicio 
umbră - o, dar totul e o umbră aici, totul e moarte aici, 
aceasta este marginea Lumii de Capăt, unde într-o zi 
întunecată el va ajunge, şi totul e moarte aici. 

„Pistolarule, acesta e Bubuit de Tunet.” 

„Bubuit de Tunet, repetă el. 

„Aici se găsesc cei care nu respiră; feţele palide.” 

„Cei care nu respiră. Feţele palide. “ 

Da. Ştie asta, într-un fel. Acesta este locul soldaților 
masacrați, timona despicată, halebarda ruginită; de aici vin 
războinicii palizi. Acesta este Bubuit de Tunet, unde ceasurile 
merg înapoi şi cimitirele îşi vomită morții. 

În față este un copac aidoma unei mâini încovoiate, 
strânse; pe cea mai înaltă ramură a lui a fost tras în ţeapă un 
billy-bumbler. Ar trebui să fi murit, dar pe când tornada roz îl 
poartă pe Roland pe lângă el, animalul înalță-capul şi se uită 
la el cu o durere şi o oboseală inexprimabile. „Ete!“ strigă el, 
după care dispare şi mulți ani va fi dat uitării. 

„Vită-te înainte, Roland - vezi-ţi destinul.” 

Acum, deodată, recunoaşte vocea aceea - este vocea 
Țestoasei. Se uită şi vede o strălucire albastră-aurie puternică 
străpungând întunecimea murdară a Bubuitului de Tunet. 
Apucă doar să o zărească şi iese din beznă, ieşind la lumină 
ca o ființă care eclozează, o creatură născându-se într-un 
târziu. 

„Lumină! Să se facă lumină!” 

exclamă vocea Ţestoasei şi Roland trebuie să-şi acopere 
ochii cu mâinile şi să se uite printre degete ca să nu fie orbit. 
Sub el se află o câmpie de sânge - sau aşa crede el atunci, un 
băiat de paisprezece ani care în ziua aceea a ucis pentru 
prima dată cu adevărat. Acesta este sângele care s-a scurs 
din Bubuit de Tunet şi care ameninţă să acopere partea 
noastră de lume, își spune şi doar peste ani neştiuţi va 
redescoperi, în sfârşit, timpul petrecut în globul de cristal şi va 
pune această amintire alături de visul lui Eddie şi le va spune 
celor trei compadres ai săi, pe când vor şedea pe banda de 


avarie a autostrăzii la capătul nopții, că s-a înşelat, că a fost 
păcălit de lumina apărută atât de brusc după umbrele din 
Bubuit de Tunet. „Nu era sânge, ci trandafiri”, le spune lui 
Eddie, Susannah şi Jake. 

„Pistolarule, uită-te - uită-te acolo.” 

Da, e acolo, un pilastru negru-cenuşiu prăfuit înălțându-se 
la orizont: Turnul întunecat, locul în care toate Grinzile, toate 
liniile de forță converg. În ferestrele lui care urcă în spirală 
vede pâlpâiri de foc albastru, electric, şi aude strigătele 
tuturor celor ferecați înăuntru; simte deopotrivă forța locului şi 
negativitatea lui; simte cum Turnul corupe toate lucrurile, 
subțiind granițele dintre lumi, simte cum potențialul lui 
malefic creşte chiar în timp ce boala îi slăbeşte coerenţa şi 
concretețea, ca un corp cotropit de cancer, acest braț de 
piatră neagră-cenuşie este cel mai mare mister din lume şi 
cea din urmă ghicitoare sumbră. 

Este Tumul, cel care se înalță spre cer, Tumul întunecat, și- 
n vreme ce se năpusteşte spre el în tornada roz, Roland îşi 
spune: Voi intra în tine, eu şi prietenii mei, dacă asta va fi 
vrerea ka-ului, vom intra în tine şi vom birui negativitatea 
dinlăuntrul tău. Vor mai trece poate ani, dar jur pe pasăre 
şi urs, pe iepure şi peşte, pe tot ce iubesc că... 

Dar acum cerul se umple de nori pâcloşi care ies din Bubuit 
de Tunet şi lumea începe să se întunece; lumina albastră din 
ferestrele Turnului străluceşte puternic, transformându-le. în 
ochi fremătând de nebunie, şi Roland aude mii de voci, voci 
care se tânguiesc şi strigă. 

„Vei ucide toate lucrurile şi toate persoanele pe care le 
iubeşti”, spune vocea Țestoasei şi acum e o voce crudă, 
neîndurătoare şi crudă. 

„Şi Turnul tot va rămâne ferecat înaintea ta.“ 

Pistolarul inspiră cât de adânc poate şi işi adună toate 
forțele; când îşi strigă răspunsul Turnului, o face pentru toate 
generaţiile de un sânge cu el: NU! NU-MI VA REZISTA! CÂND 
VOI VENI AICI ÎN CARNE ȘI OASE, NU-MI VA REZISTA! JUR PE 
NUMELE TATALUI MEU! NU-MI VA REZISTA! 

„Atunci, mori”, spune vocea şi Roland e aruncat spre 


peretele de piatră neagră-cenuşie a Turnului pentru a fi strivit 
ca un gândac. Dar înainte să se întâmple asta... 


6 


Cuthbert şi Alain îl priveau pe Roland tot mai îngrijoraţi. 
Ţinea bucata din Curcubeul lui Maerlyn ridicată în faţa 
ochilor, adăpostită în căuşul palmelor aşa cum un mesean 
ar ţine pocalul ceremonial înainte să rostească un toast. 
Punga cu şiret zăcea mototolită pe bombeurile prăfuite ale 
cizmelor sale: obrajii şi fruntea lui erau îmbăiate într-o 
strălucire roz care nu-i plăcea niciunuia dintre cei doi 
băieţi. Părea vie, cumva, şi înfometată. 

Îşi spuseră, ca într-un singur gând: Nu-i pot vedea ochii. 
Unde sunt ochii lui ? 

— Roland? repetă Cuthbert. Dacă vrem să ajungem la 
Stânca  Suspendată înainte să fie pregătiţi să ne 
primească, trebuie să pui chestia aia deoparte. 

Roland nu schiţă niciun gest de a lăsa globul jos. 
Murmură ceva în barbă: mai târziu, când Cuthbert şi Alain 
avură ocazia să-şi compare impresiile, fură de acord că 
spusese bubuit de tunet. 

— Roland? întrebă Alain, făcând un pas în faţă. 

La fel de uşor cum un chirurg îşi introduce bisturiul în 
corpul unui pacient, băiatul îşi strecură mâna dreaptă între 
curbura globului şi faţa aplecată, studioasă, a lui Roland. 
Nicio reacţie. Alain se trase înapoi şi se întoarse spre 
Cuthbert. 

— ÎI poţi atinge? întrebă Bert. 

Alain negă din cap. 

— Deloc. E ca şi când ar fi plecat undeva departe. 

— Trebuie să-l trezim. 

Vocea lui Cuthbert era uscată ca iasca şi tremura. 

— Vannay ne-a spus că dacă trezeşti prea repede o 
persoană afundată adânc într-o transă hipnotică, poate 
înnebuni, spuse Alain. Ţi-aminteşti? Nu ştiu dacă am 
curajul să... 


Roland se mişcă. Orbitele roz unde-i fuseseră ochii 
părură să strălucească. Buzele i se întinseră într-o linie de 
o fermitate amară, pe care amândoi o cunoşteau bine. 

— Nu! Nu-mi va rezista! strigă el cu un glas care le făcu 
amândurora pielea de găină; aceea nu era vocea lui 
Roland, cel puţin nu aşa cum era el acum; aceea era vocea 
unui bărbat. 

— Nu, zise Alain mult mai târziu, când Roland dormea şi 
el şi Cuthbert stăteau în faţa focului. Aceea era vocea unui 
rege. 

Acum însă, paralizaţi de frică, nu făcură amândoi decât 
să se uite la prietenul lor absent, care răcnea. 

— Când voi veni aici în carne şi oase, nu-mi va rezista! Jur 
pe numele tatălui meu, NU-MI VA REZISTA! 

Apoi, când chipul de un roz nenatural al lui Roland se 
schimonosi precum chipul unui om pus în faţa unei orori 
inimaginabile, Cuthbert şi Alain făcură un salt în faţă. Nu 
se mai punea doar problema uciderii lui într-o încercare de 
a-l salva; dacă nu făceau ceva, globul de cristal avea să-l 
ucidă el, sub ochii lor. 

În curtea de la Bar K, Cuthbert fusese cel care îl lovise 
pe Roland; de data aceasta Alain făcu onorurile, aplicând o 
dreaptă puternică în mijlocul frunţii pistolarului. Roland se 
prăvăli pe spate, globul scăpându-i din mâini şi teribila 
lumină roz părăsindu-i faţa. Cuthbert îl prinse pe băiat şi 
Alain prinse globul. Strălucirea lui roz era ciudat de 
stăruitoare, lovindu-i ochii şi agăţându-i mintea, dar Alain 
vâri hotărât sfera înapoi în punga cu şiret fără a se uita la 
ea... şi când trase de nojiţă, strângând gura pungii, văzu 
lumina roz stingându-se, ca şi când ar fi ştiut că pierduse. 
De data aceasta, cel puţin. 

Se întoarse şi se crispă văzând vânătaia care se întindea 
în mijlocul frunţii lui Roland. 

— Eu 

— Leşinat, zise Cuthbert. 

— Ar fi bine să-şi revină repede. 

Cuthbert îi aruncă o privire sumbră, neobişnuit de 


serios. 
— Da, spuse, ai mare dreptate în privinţa asta. 


7 


Sheemie aşteptă la baza scărilor care coborau în zona 
bucătăriei, schimbându-şi neastâmpărat greutatea de pe 
un picior pe celălalt şi aşteptând ca sai Thorin să se 
întoarcă sau să-l strige. Nu ştia de cât timp era femeia în 
bucătărie, dar i se părea o veşnicie. Voia să o vadă 
întorcându-se şi, mai important ca asta - mai important ca 
orice - voia să o vadă aducând-o cu ea pe Susan-sai. Locul 
acela şi ziua aceea îi dădeau lui Sheemie un presentiment 
rău; un presentiment care se întuneca precum cerul, acum 
aproape complet acoperit de fum spre vest. Ce se 
întâmpla acolo, sau dacă avea vreo legătură cu bubuiturile 
ca de tunet pe care le auzise mai devreme, Sheemie nu 
ştia; dar voia să plece de acolo înainte ca soarele învăluit 
în fum să se ducă la culcare şi adevărata Lună a 
Demonului, şi nu palida ei fantomă din timpul zilei, să urce 
pe cer. 

Una dintre uşile batante dintre coridor şi bucătărie se 
deschise şi Olive ieşi grăbită. Era singură. 

— E-n cămară, da, spuse femeia. 

Îşi prefiră degetele prin părul cărunt. 

— Asta am reuşit să scot de la cei doi puparas, dar nimic 
altceva. Am ştiut că e zadarnic să insist imediat ce au 
început să vorbească crancul ăla al lor. 

Nu exista niciun cuvânt potrivit pentru dialectul 
vaqueros din Mejis, dar „cranc“ era suficient de bun pentru 
cetăţenii de viţă nobilă din Baronie. Olive îi cunoştea pe 
amândoi bărbaţii care păzeau cămara, în felul acela vag al 
unei persoane care odinioară călărea mult şi schimba 
bârfe alături de călăreţii de pe Povârniş, şi ştia foarte bine 
că băieţii ăia ştiau să vorbească şi altceva decât cranc. 
Acum apelaseră la el ca să se poată preface că nu o 
înţeleg şi să-i scutească pe toţi, pe ei şi pe ea deopotrivă, 


de stânjeneala unui refuz direct. Cam din acelaşi motiv se 
făcuse şi ea că plouă, deşi ar fi putut răspunde foarte bine 
în cranc - şi i-ar fi putut numi într-un fel în care mamele lor 
nu-i numiseră niciodată - dacă ar fi vrut. 

— Le-am spus că sunt oameni sus, continuă ea, şi că am 
impresia că urmăresc să fure argintăria. Le-am spus că 
vreau să-i alunge pe acei maloficios. Ei au făcut mai 
departe pe proştii. No habla, sai. Căcat. Căcat! 

Sheemie se gândi să spună că nu erau decât două 
jigodii bătrâne, dar se hotări să păstreze tăcerea. Femeia 
se plimba de colo-colo în faţa lui şi arunca din când în când 
priviri aprige spre uşile închise ale bucătăriei. În cele din 
urmă, se opri iarăşi în faţa lui Sheemie. 

— Întoarce-ţi buzunarele pe dos, îi comandă. Să vedem 
ce ai de folos. 

Sheemie se execută, scoțând dintr-unul un briceag mic 
(primit în dar de la Stanley Ruiz) şi un fursec mâncat pe 
jumătate. Din celălalt scoase trei petarde mici, una mare şi 
câteva chibrituri cu sulf. 

Când le văzu, lui Olive îi sclipiră ochii. 

— Ascultă la mine, Sheemie, spuse ea. 


8 


Cuthbert bătu uşor faţa lui Roland fără niciun rezultat. 
Alain îl împinse în lături, îngenunche şi luă mâinile 
pistolarului. Niciodată nu-şi mai folosise talentul în felul 
acesta, dar i se spusese că era posibil - că puteai ajunge la 
mintea altei persoane, măcar în unele cazuri. 

Roland! Roland, trezeşte-te! Te rog! Avem nevoie de tine! 

La început nu se întâmplă nimic. Apoi Roland se mişcă, 
murmură şi îşi trase mâinile din ale lui Alain. În clipa 
dinainte ca ochii lui să se deschidă, amândoi băieţii fură 
atinşi de aceeaşi teamă privind ceea ce puteau să vadă: 
nici urmă de ochi, ci doar o lumină roz, dementă. 

Dar erau ochii lui Roland, sigur că da - ochii aceia 
albaştri şi reci de pistolar. 


Se strădui să se ridice în picioare şi nu reuşi din prima. 
Întinse mâinile. Cuthbert îl luă de una, Alain de cealaltă. 
Când îl traseră sus, Bert observă un lucru straniu şi 
înfricoşător: în părul lui Roland apăruseră fire albe. In acea 
dimineaţă nu avea niciunul; ar fi putut jura asta. 
Dimineaţa fusese însă cu mult timp în urmă. 

— Cât am fost inconştient? 

Roland îşi atinse vânătaia din mijlocul frunţii cu vârfurile 
degetelor şi se crispă. 

— Nu mult, răspunse Alain. Cinci minute, poate. Roland, 
îmi pare rău că te-am lovit, dar n-am avut de ales. Era... 
Am crezut că te ucide. 

— Poate că asta şi făcea. E întreg? 

Alain arătă fără o vorbă spre punga cu şiret. 

— Bun. E mai bine să-l ducă de aici înainte unul dintre 
voi. Eu aş putea i... 

Căută cuvântul potrivit şi când îl găi, un zâmbet firav şi 
rece îi atinse colţurile gurii. 

— ... tentat, încheie el. Hai să plecăm la Stânca 
Suspendată. Încă n-am terminat treaba. 

— Roland..., începu Cuthbert. 

Roland se întoarse, ţinând o mână pe cornul şeii calului 
său. 

Cuthbert îşi umezi buzele şi, pentru un moment, Alain 
nu crezu că va izbuti să articuleze întrebarea. Dacă nu 
întreabă, el, întreb eu, gândi Alain... dar Bert reuşi, rostind 
cuvintele dintr-o suflare. 

— Ce ai văzut? 

— Multe, spuse Roland. Am văzut multe, dar majoritatea 
mi se şterg deja din minte, aşa cum se întâmplă cu visele 
când te trezeşti. Ce-mi amintesc, totuşi, vă voi spune pe 
drum. Trebuie să ştiţi şi voi, pentru că schimbă totul. Ne 
vom întoarce în Gilead, dar nu pentru mult timp. 

— Unde plecăm după aceea? întrebă Alain, urcând pe 
cal. 

— Spre vest. În căutarea Turnului întunecat. Asta, dacă 
supravieţuim zilei de astăzi. Haideţi să rezolvăm treaba cu 


rezervoarele alea. 


9 


Cei doi vaqueros îşi rulau ţigări când se auzi un bubuit 
puternic la etaj. Tresăriră amândoi şi se uitară unul la 
celălalt, tutunul din foiţele de ţigară căzând la podea cu 
mişcări maronii, leneşe. O femeie ţipă. Uşile se dădură de 
perete. Era văduva primarului din nou, acum însoţită de o 
slujnică. Bărbaţii o cunoşteau bine - Maria Tomas, fiica 
unui vechi compaare de la Piano Ranch. 

— Ticăloşii ăia de hoţi au dat foc casei! strigă Maria, 
adresându-li-se în cranc. Veniţi să ajutaţi! 

— Maria, sai, avem ordin să păzim... 

— O putina încuiată în cămară? strigă Maria, săgetându-i 
din priviri. Haideţi, măgari bătrâni şi proşti, înainte să ia 
foc toată casa! Dacă nu, va trebui să-i explicaţi lui senor 
Lengyll de ce aţi stat aici cu degetele în cur în timp ce 
Faleza ardea în jurul urechilor voastre! 

— Duceţi-vă! se răsti Olive. Sunteţi laşi cumva? 

Se auziră alte câteva bubuituri mai slabe când, 
deasupra lor, în salonul cel mare, Sheemie aprinse 
petardele mici. Folosi acelaşi chibrit să aprindă draperiile. 

Cei doi vaqueros schimbară o privire. 

— Andelay, zise cel mai în vârstă, după care se uită 
înapoi la Maria. Nu se mai încurcă să vorbească în cranc. 
Păzeşte uşa, spuse. 

— Ca un vultur, aprobă ea. 

Cei doi bărbaţi dădură buzna afară, unul strângând 
curelele bo/as-ului său, celălalt scoțând un cuţit lung din 
teaca de la cingătoare. 

Imediat ce femeile le auziră paşii pe scările din capătul 
holului, Olive înclină din cap spre Maria şi traversară 
împreună încăperea. Maria trase zăvoarele; Olive deschise 
uşa. Susan ieşi imediat, uitându-se de la una la cealaltă, 
apoi surâzând timid. Maria icni văzând faţa umflată a 
stăpânei sale şi sângele întărit în jurul nasului. 


Susan o luă pe Maria de mână înainte ca slujnica să o 
poată atinge pe faţă şi îi strânse uşor degetele. 

— Crezi că acum m-ar mai dori Thorin? întrebă ea şi abia 
atunci păru să îşi dea seama cine era celălalt salvator al 
ei. Olive... sai Thorin... îmi pare rău. N-am vrut să fiu 
crudă. Dar trebuie să crezi că Roland, cel pe care tu î ştii 
drept Will Dearborn, niciodată n-ar... 

— Ştiu prea bine, zise Olive, şi nu e timp pentru asta 
acum. Vino. 

Ea şi Maria o conduseră pe Susan afară din bucătărie, în 
direcţie opusă scărilor care urcau în corpul principal al 
conacului, spre odăile de depozitare din capătul nordic al 
nivelului de jos. In mercerie, Olive le spuse celor două să 
aştepte. Lipsi preţ de aproximativ cinci minute, însă 
Susanei şi Mariei li se păru o veşnicie. 

Când se întoarse, Olive purta un poncho viu colorat mult 
prea mare pentru ea - poate că-i aparținuse soţului ei, 
numai că Susanei i se părea prea mare şi pentru răposatul 
primar. Olive vârâse o bucată în lateralul jeanşilor, ca să 
nu se împiedice în el. Pe braţ mai avea două, atârnate ca 
nişte pături, dar mai mici şi mai uşoare. 

— Imbrăcaţi astea, zise ea. Va fi frig. 

Părăsind merceria, străbătură un pasaj îngust pentru 
servitori către spatele curţii. Acolo, dacă aveau noroc (şi 
dacă Miguel încă era inconştient), Sheemie avea să le 
aştepte cu caii pregătiţi. Olive spera din tot sufletul să aibă 
noroc. Voia ca Susan să plece în siguranţă din Hambry 
înainte de apusul soarelui. 

Şi înainte de răsăritul lunii. 


10 


— Susan a fost luată prizonieră, le spuse Roland 
celorlalţi în timp ce călăreau spre vest către Stânca 
Suspendată. Acesta-i primul lucru pe care l-am văzut în 
glob. 

Vorbi cu un aer de absenţă atât de profundă, încât 


Cuthbert aproape că trase de frâie. Acela nu era amantul 
înfocat din ultimele câteva luni. Era ca şi cum înăuntrul 
sferei Roland ar fi găsit un vis pe care să-l urmărească prin 
aerul roz şi că o parte din el încă făcea asta. Sau visul îl 
urmăreşte pe el? se întrebă Cuthbert. 

— Poftim? întrebă Alain. Susan a fost luată? Cum? De 
cine? E bine? 

— A fost luată de Jonas. A rănit-o, dar nu foarte tare. Se 
va vindeca... şi va trăi. M-aş întoarce într-o clipită dacă aş 
crede că viaţa ei e-ntr-un real pericol. 

Înaintea lor, apărând şi dispărând în praf ca un miraj, se 
profila Stânca Suspendată. Cuthbert vedea lumina soarelui 
reflectându-se ceţos în rezervoare şi mai vedea şi oameni. 
Mulţi la număr. Dar şi mulţi cai. Mângâie grumazul 
bidiviului său, apoi se uită într-o parte pentru a se asigura 
că Alain luase mitraliera lui Lengyll. O luase. Cuthbert duse 
mâna la spate, asigurându-se că avea praştia. O avea. La 
fel şi punguţa din velur cu muniţie, care conţinea acum, pe 
lângă bile de oţel, şi câteva petarde furate de Sheemie. 

Îşi foloseşte oricum toată forța voinţei pentru a se înfrâna să 
nu se întoarcă, îşi spuse Cuthbert. Descoperi că acest lucru 
era reconfortant - uneori Roland îl speria. Era ceva în el 
care depăşea simpla voinţă. Ceva ca nebunia. Dacă era 
prezentă, te bucurai dacă o aveai de partea ta... dar cel 
mai des îţi doreai să nu fie prezentă. De partea oricui ar fi 
fost. 

— Unde este Susan? întrebă Alain. 

— Reynolds a dus-o înapoi la Faleză. E încuiată în 
cămară... sau era încuiată acolo. Nu ştiu exact, fiindcă... 

Roland făcu o pauză de gândire. 

— Globul vede departe, dar uneori vede mai mult. 
Uneori vede un viitor care e deja în desfăşurare. 

— Cum e posibil ca viitorul să fie deja în desfăşurare? 
întrebă Alain. 

— Nu ştiu şi nu cred că aşa a fost mereu. Cred că are 
legătură mai mult cu lumea noastră decât cu Curcubeul lui 
Maerlyn. Timpul curge ciudat acum. Știm asta, nu? Cum 


par lucrurile uneori să... alunece. E aproape ca şi când ar 
exista o deşirare peste tot, una care destramă lucrurile. 
Dar Susan e în siguranţă. Ştiu asta şi mie îmi ajunge. 
Sheemie se duce să o ajute... sau acum o ajută. Cumva, 
Jonas nu l-a văzut pe Sheemie, iar el a mers după Susan 
până la Faleză. 

— Bravo lui Sheemie! zise Alain şi lovi cu pumnul în aer. 
Ura! Apoi: Dar noi? Pe noi ne-ai văzut în viitor? 

— Nu. Partea asta s-a derulat cu repeziciune - am 
apucat să arunc doar o privire înainte ca globul să mă 
poarte altundeva. Să mă poarte în zbor, parcă. Dar... am 
văzut fum la orizont. Asta mi-amintesc. Putea fi fumul de 
la rezervoarele aprinse sau de la mormanul de crengi din 
faţa Ochetului, sau amândouă. Cred că vom avea câştig de 
cauză. 

Cuthbert se uită la vechiul său prieten într-un fel ciudat. 
Tânărul atât de înamorat încât Bert fusese nevoit să-l 
culce la pământ pentru a-l face să-şi amintească ce 
responsabilităţi avea... unde era tânărul acela, mai exact? 
Ce îl făcuse să se schimbe şi îi dăduse firele acelea 
neliniştitoare de păr alb? 

— Dacă  supravieţuim celor ce ne aşteaptă, rosti 
Cuthbert, privindu-l pe pistolar îndeaproape, ne vom 
întâlni cu ea pe drum. Nu-i aşa, Roland? 

Văzu durerea de pe chipul pistolarului şi atunci înţelese: 
îndrăgostitul era acolo, însă globul de cristal îi răpise 
bucuria şi-i lăsase doar suferinţa. Aceasta şi un nou ţel - 
da, Cuthbert o simţea foarte bine - care încă nu fusese 
declarat. 

— Nu ştiu, recunoscu Roland. Aproape că sper să nu fie 
aşa, întrucât niciodată nu vom mai putea fi cum am fost. 

— Poftim? 

De data aceasta, Cuthbert chiar trase de frâie. 

Roland se uită la el îndeajuns de calm, dar acum avea 
lacrimi în ochi. 

— Suntem sclavii ka-ului, spuse pistolarul. Ka este ca 
vântul, cum spune Susan. 


Se uită întâi la Cuthbert în stânga sa, apoi la Alain în 
dreapta. 

— Turnul este ka-ul nostru; al meu, în mod special. Dar 
nu este al ei şi nici ea a mea. Aşa cum nici John Farson nu 
mai este ka-ul nostru. Nu mergem spre oamenii lui pentru 
a-l înfrânge pe el, ci doar pentru că ei ne stau în cale. 

Ridică mâinile şi le lăsă să cadă înapoi, ca pentru a 
spune: Ce altceva vreți să vă mai spun? 

— Nu există niciun Turn, Roland, zise Cuthbert pe un ton 
răbdător. Nu ştiu ce ai văzut în globul ăla de cristal, dar nu 
există niciun Turn. Ei, ca simbol, da, presupun că există - 
asemenea Cupei lui Arthur sau Crucii Omului-lisus - dar nu 
ca lucru real, o clădire adevărată... 

— Ba da, insistă Roland. Este real. 

Se uitară nesiguri la el şi nu văzură pic de îndoială pe 
chipul său. 

— Este real şi taţii noştri ştiu. Dincolo de ţinutul 
întunecat - nu-mi amintesc numele lui acum, e unul dintre 
lucrurile pe care le-am pierdut - se află Lumea de Capăt, 
iar în Lumea de Capăt se înalţă Turnul întunecat. Existenţa 
lui este marele secret pe care îl păstrează taţii noştri; este 
ceea ce i-a ţinut laolaltă drept ka-tet de-a lungul tuturor 
anilor de declin al lumii. Când ne întoarcem în Gilead - 
dacă ne întoarcem, şi acum cred că aşa va fi - le voi spune 
ce am văzut şi ei îmi vor confirma spusele. 

— Ai văzut toate astea în sferă? întrebă Alain într-o 
şoaptă mirată. 

— Am văzut multe. 

— Dar nu şi pe Susan Delgado, zise Cuthbert. 

— Nu. Când vom termina cu oamenii de acolo şi ea va 
termina cu Mejisul, rolul ei în Ka-tet-ul nostru va lua sfârşit. 
Inăuntrul globului mi s-a dat de ales: Susan şi viaţa mea ca 
soţ al ei şi tată al copilului pe care îl poartă acum... sau 
Turnul. 

Roland se şterse pe faţă cu o mână care tremura. 

— Aş alege-o pe Susan într-o clipită, dacă n-aş şti un 
lucru: Turnul se năruieşte, şi dacă el cade, tot ce 


cunoaştem noi va fi spulberat. Va urma un haos pe care 
nici nu ni-l putem închipui. Trebuie să mergem... şi vom 
merge. 

Deasupra obrajilor săi tineri şi neridaţi, sub fruntea sa 
tânără şi neridată, străluceau ochii de străvechi ucigaş pe 
care Eddie Dean avea să-i zărească în oglinda din toaleta 
unui avion de linie. Acum însă înotau în lacrimi copilăreşti. 

Totuşi, în glasul lui nu era nimic copilăresc. 

— Eu aleg Turnul. Nu am încotro. Fie ca ea să ducă o 
viaţă bună şi lungă alături de altcineva... şi aşa va fi, cu 
timpul. Cât despre mine, eu aleg Turnul. 


11 


Susan urcă pe Pylon, pe care Sheemie se grăbise să-l 
aducă în spatele curții după ce dăduse foc draperiilor din 
sala mare. Olive Thorin stătea călare pe unul dintre juganii 
Baroniei împreună cu Sheemie, în spatele ei, care îl ținea 
pe Capi de frâu. Maria deschise poarta din spate, le ură 
noroc şi cei trei porniră la trap. Soarele începuse să 
coboare, dar vântul risipise bună parte din fumul care se 
ridicase mai devreme. Orice s-ar fi întâmplat în deşert, 
acum se terminase... sau se petrecea la un alt nivel al 
aceluiaşi timp prezent. 

Roland, îti doresc tot binele, gândi Susan. Ne vom vedea 
curând, dragul meu... cât pot eu de curând. 

— De ce mergem spre nord? întrebă ea după o jumătate 
de oră de călărit în tăcere. 

— Pentru că Drumul Dinspre Mare e cel mai bun. 

— Dar... 

— Linişte! Vor descoperi că ai dispărut şi vor căuta întâi 
prin casă... dacă nu va arde complet. Când nu te vor găsi 
acolo, vor trimite iscoade spre vest, de-a lungul Drumului 
Mare. 

Îi aruncă Susanei o ocheadă care nu avea multe în 
comun cu Olive Thorin cea şovăielnică şi emotivă pe care 
oamenii din Hambry o ştiau... sau credeau că o ştiu. 


— Dacă eu ştiu că aceea e direcţia pe care ai alege-o, 
vor şti şi cei pe care am face bine să-i ocolim. 

Susan tăcu. Era prea confuză ca să vorbească, însă 
Olive părea să ştie ce făcea şi Susan era bucuroasă pentru 
asta. 

— Până când se vor apuca de amuşinat în vest, se va 
lăsa întunericul. În noaptea asta vom sta într-una dintre 
peşterile de pe faleza mării, la distanţă de aproximativ opt 
kilometri de aici. Sunt fiică de pescar şi cunosc toate 
peşterile alea ca pe propria-mi palmă. 

Amintirea peşterilor în care se jucase în copilărie păru să 
o înveselească. 

— Mâine o vom lua spre vest, cum doreşti tu. Mă tem că 
o bucată de drum vei avea ca bonă o văduvă bătrână şi 
grasă. Ar fi bine să te obişnuieşti cu ideea. 

— Eşti prea bună, spuse Susan. Ar trebui să ne trimiţi pe 
mine şi pe Sheemie singuri, sai. 

— Şi unde să mă întorc? Păi nu vezi că nu-s în stare să 
fac să-mi asculte ordinul nici măcar doi văcari bătrâni puşi 
de strajă în bucătărie? Acum, Fran Lengyll e şeful şefilor şi 
n-am nici cea mai mică dorinţă să stau ca să văd cum se 
descurcă. Şi cu atât mai puţin să văd dacă decide că-i e 
mai bine să mă declare nebună şi să mă pună la loc sigur 
într-o haci cu drugi de fier la ferestre. Sau ar trebui, oare, 
să văd cum se va descurca Hash Renfrew ca primar, stând 
cu cizmele săltate pe mesele mele? 

Olive râse fără fereală. 

— Sai, îmi pare rău. 

— Ne va părea tuturor rău mai târziu, spuse Olive, 
părând remarcabil de veselă la gândul acesta. Pentru 
moment, cel mai important lucru e să ajungem la peşterile 
alea neobservaţi. Trebuie să pară că am dispărut în neant. 
Stai aşa. 

Olive opri calul, se ridică în scăriţe, se uită în jur pentru 
a-şi stabili poziţia, încuviinţă, după care se întoarse în şa 
ca să-i poată vorbi lui Sheemie. 

— Tinere, e timpul ca tu să sui pe vrednicu-ţi catâr şi să 


te întorci la Faleză. Dacă sunt călăreţi pe urmele noastre, 
trebuie să-i întorci din drum cu câteva vorbe bine alese. 
Vrei să faci asta? 

Sheemie afişă o expresie îndurerată. 

— Nu ştiu nicio vorbă aleasă, sai Thorin, zău aşa. 
Aproape că nu ştiu niciun fel de vorbă. 

— Prostii, făcu Olive şi-l sărută pe frunte. Du-te înapoi 
într-un trap susţinut. Dacă nu vezi pe nimeni venind după 
noi până când soarele va atinge dealurile, întoarce-te spre 
nord şi vino înapoi. Te vom aştepta lângă indicator. Ştii 
unde zic? 

Sheemie credea că da, deşi acela marca limita extremă 
a micului perimetru cunoscut lui. 

— Ala roşu? Cu sombrero pe el şi săgeată arătând înapoi 
spre oraş? 

— Exact ăla. Nu vei ajunge până acolo decât după 
lăsarea întunericului, dar în noaptea asta luna va împrăştia 
destulă lumină. Dacă nu vii imediat, te aşteptăm. Dar 
trebuie să te duci înapoi şi să întorci din drum pe oricine 
vine pe urmele noastre. Ai înţeles? 

Sheemie înţelesese. Cobori de pe calul lui Olive, îl 
chemă pe Caprichoso şi urcă în spinarea lui, crispându-se 
din cauza locului de care îl muşcase catârul. 

— Aşa fie, Olive-sai. 

— Bravo, Sheemie. Bravo. Du-te, atunci. 

— Sheemie? spuse Susan. Vino la mine o clipă, te rog. 

Băiatul se duse, ţinându-şi pălăria în mâini şi uitându-se 
în sus la ea cu venerație. Susan se aplecă şi îl sărută nu pe 
frunte, ci drept şi ferm pe gură. Sheemie aproape că 
leşină. 

— Mulţam-sai, zise Susan. Pentru tot. 

Sheemie aprobă din cap. Când vorbi, nu reuşi s-o facă 
decât în şoaptă. 

— N-a fo' decât Ka-ul, zise el. Ştiu asta... dar te iubesc, 
Susan-sai. Du-te cu bine. Ne vedem curând. 

— Abia aştept. 

Curând nu mai veni însă, şi nici mai târziu nu mai există. 


Sheemie aruncă o singură privire înapoi pe când îşi 
îmboldea catârul spre sud şi flutură din mână. Susan ridică 
şi ea mâna în semn de salut. Fu ultima oară când Sheemie 
o văzu şi în multe feluri asta era o binecuvântare. 


12 


Latigo dispusese pichete la distanţă de un kilometru şi 
jumătate de Stânca Suspendată, dar băiatul blond pe care 
Roland, Cuthbert şi Alain îl întâlniră pe când se apropiau 
de rezervoare părea confuz şi nesigur de sine, şi nu 
reprezenta un pericol pentru nimeni. Avea răni de scorbut 
în jurul gurii şi nasului, sugerând că oamenii pe care 
Farson îi trimisese în acea misiune călăriseră din greu şi cu 
viteză, fără prea multe provizii proaspete. 

Când Cuthbert oferi sigulul Omului de Bine - mâinile 
strânse la piept, stânga deasupra dreptei, apoi ambele 
întinse spre persoana salutată - răcanul blond procedă la 
fel, cu un zâmbet recunoscător. 

— Cine vine şi de ce? întrebă el, vorbind cu un puternic 
accent din Lumea Dinăuntru; lui Roland, i se părea că 
băiatul era un nordit. 

— Trei băieţi care au ucis două gângănii mari şi apoi au 
rupt-o la fugă spre refugiul dealurilor, răspunse Cuthbert. 

Ştia destul de bine să imite voci şi reproduse accentul 
băiatului fără greş. 

— A avut loc o luptă. Acum s-o fi terminat, dar s-au 
bătut crâncen. 

— Ce... 

— Nu este timp, zise Roland tăios. Avem depeşe. 

Îşi încrucişă mâinile la piept şi le întinse. 

— Heil! Farson! 

— Omul de Bine! răspunse blondul cu promptitudine. 

Întoarse salutul cu un zâmbet care transmitea că l-ar fi 
întrebat pe Cuthbert de unde se trăgea şi cu cine era rudă, 
dacă ar fi avut mai mult timp. Apoi trecură de el şi 
pătrunseră în perimetrul lui Latigo. Nimic mai uşor. 


— Ţineţi minte că lovim şi fugim, spuse Roland. Nu vă 
opriţi pentru nimic. Ce nu putem rezolva lăsăm în urmă - 
nu facem o a doua încercare. 

— Pe toţi zeii, nici măcar să nu sugerezi aşa ceva, zise 
Cuthbert, deşi surâdea. Işi scoase praştia din teaca ei 
artizanală şi îi testă elasticul cu degetul mare. 

Apoi îşi linse degetul şi-l ridică în vânt. Nicio problemă 
de aici, dacă atacau pe direcţia aceea; vântul era puternic, 
dar sufla din spatele lor. 

Alan îşi luă din spate mitraliera lui Lengyll, o privi cu 
îndoială, după care trase de piedică. 

— Nu ştiu ce să spun despre asta, Roland. E încărcată şi 
cred că înţeleg cum se foloseşte, dar... 

— Atunci, foloseşte-o, zise Roland. 

Începeau să prindă viteză acum, copitele cailor bubuiau 
pe solul dur. Vântul sufla în rafale, umflându-le poncho- 
urile în faţă. 

— Pentru genul ăsta de treabă a fost făcută. Dacă se 
blochează, arunc-o şi foloseşte-ţi revolverul. Eşti gata? 

— Da, Roland. 

— Bert? 

— Mdie, zise Cuthbert exagerând accentul de Hambry, 
chiar sunt, chiar aşa. Înaintea lor, praful era stârnit de 
grupurile de călăreţi care se plimbau prin faţa şi prin 
spatele rezervoarelor, pregătind convoiul de plecare. 
Oamenii fără cal întorceau curioşi capul după nou-veniţi, 
însă o făceau cu o fatală lipsă de panică. 

Roland scoase ambele revolvere. 

— Gilead! strigă el. Heil! Gilead! 

Îi dădu pinteni lui Rusher, făcându-l să galopeze. Ceilalţi 
doi băieţi îi urmară exemplul. Cuthbert se afla iarăşi în 
mijloc, şezând pe frâie, cu praştia în mână şi un evantai de 
chibrituri între buzele bine strânse. 

Pistolarii se avântară spre Stânca Suspendată ca nişte 
furii. 


13 


La douăzeci de minute după ce-l trimiseseră pe Sheemie 
înapoi, Susan şi Olive ajunseră la o cotitură bruscă şi se 
treziră faţă în faţă cu trei bărbaţi stând călare în drum. În 
razele oblice ale soarelui, Susan văzu că cel din mijloc 
avea un coşciug albastru tatuat pe mână. Era Reynolds. 
Fetei îi stătu inima în loc. 

Pe cel din stânga lui Reynolds - purta o pălărie de văcar 
albă, murdară, şi suferea de strabism - nu-l cunoştea, dar 
cel din dreapta, care semăna cu un predicator cu inimă 
împietrită, era Laslo Rimer. La acesta se uită Reynolds 
după ce-i adresă Susanei un zâmbet. 

— Ei, eu şi Las n-am putut bea nici măcar un pahar şi să 
rostim un cuvânt de adio pentru fratele lui plecat în lumea 
drepţilor, Cancelarul a Ce Vrei Tu şi Ministru de Mersi 
Foarte Mult, rosti Reynolds. Nici n-am ajuns bine în oraş, 
că am şi fost trimişi încoace. Eu n-am vrut să merg, dar... 
la naiba! Bătrâna aia-i de milioane. Ar putea convinge şi 
un cadavru să facă o felaţie, dacă-mi scuzi vorba spurcată. 
Cred însă că mătuşă-ta şi-a pierdut o roată sau două de la 
căruţă, sai Delgado. Ea... 

— Prietenii tăi sunt morţi, îi spuse Susan. 

Reynolds se întrerupse şi ridică din umeri. 

— Ei, ei. Poate si şi poate no. Eu cred că m-am hotărât 
să călătoresc fără ei chiar dacă n-au mierlit-o. Da’ s-ar 
putea să mai zăbovesc aici încă o noapte. Treaba asta cu 
Secerişul... Am auzit atâtea despre felul cum petrec 
oamenii în Baroniile Externe. Mai ales partea cu focul în 
aer liber. 

Cel cu strabism râse flegmatic. 

— Lăsaţi-ne să trecem, spuse Olive. Fata n-a făcut nimic 
şi nici eu n-am făcut. 

— L-a ajutat pe Dearborn să evadeze, zise Rimer, pe cel 
care ţi-a ucis ţie soţul şi mie fratele. N-aş spune că asta 
este nimic. 

— Zeii poate că-l vor reabilita pe Kimba Rimer în poiană, 


zise Olive, dar adevărul este că a prădat jumătate din 
vistieria oraşului ăstuia, şi ceea ce nu a pus în mâinile lui 
John Farson a ţinut pentru el. 

Rimer se dădu înapoi ca pălmuit. 

— Nu ştiai că ştiu? Laslo, aş putea fi furioasă la cât de 
puţin preţ aţi pus toţi pe mine... numai că de ce mi-aş dori 
să mă preţuiască unii de teapa ta? Ştiam destul cât să-mi 
fie scârbă, să spunem doar atât. Ştiam că omul alături de 
care te afli... 

— Taci din gură, murmură Rimer. 

— ... e foarte probabil cel care l-a înjunghiat pe frate-tău 
în inima lui neagră; sai Reynolds a fost văzut chiar în 
dimineaţa aia în acea aripă de clădire, aşa mi s-a spus... 

— Taci din gură, pizdă! 

— ... Şi eu asta cred. 

— Mai bine fă cum îţi zice, sai, şi ţine-ţi gura, o sfătui 
Reynolds. 

Ceva din buna dispoziţie lenevoasă îi părăsise chipul. 
Susan îşi spuse: Nu-i place ca oamenii să ştie ce a făcut. Nici 
atunci când el e la conducere şi ce ştiu ei nu-l poate afecta. Şi 
e mai neînsemnat fără Jonas. Mult mai neînsemnat. Şi o ştie şi 
el, 

— Lăsaţi-ne să trecem, repetă Olive. 

— Nu, sai, nu pot face asta. 

— Să te ajut eu, atunci? 

În timpul palavrelor, mâna femeii se furişase sub 
poncho-ul extrem de larg şi acum o scoase împreună cu un 
uriaş şi antic pistola cu mâner din fildeş galben şi ţeavă 
filigranată din argint vechi, patinat. Deasupra lui era un 
aprinzător de alamă. 

Olive n-ar fi trebui să scoată obiectul acela - i se agăţă 
în poncho şi fu nevoită să se lupte ca să-l elibereze. Nici 
să-i tragă piedica n-ar fi trebuit, întrucât pentru asta avu 
nevoie de ambele degete mari şi de două încercări. Cei 
trei bărbaţi rămaseră însă împietriţi de uimire văzând acea 
antică espingolă din mâinile ei, Reynolds la fel ca şi ceilalţi 
doi; şedea pe cal cu maxilarul căzut. Jonas ar fi râs cu 


lacrimi. 

— Pe ea! strigă o voce spartă de bătrână dindărătul 
celor care blocau drumul. Ce ati pățit, cretinilor? So pe ea! 

Reynolds tresări şi duse mâna la armă. Se mişcă rapid, 
dar îi dăduse lui Olive un avantaj prea mare şi fu înfrânt, 
înfrânt definitiv. Chiar când reuşi să scoată arma din toc, 
văduva primarului ridică vechiul pistol cu ambele mâini şi, 
mijind ochii ca o fetiţă forţată să mănânce ceva scârbos, 
apăsă trăgaciul. 

Scânteia se aprinse, dar pulberea udă scoase doar un 
flup slab şi dispăru într-un norişor de fum albastru. Bila - 
suficient de mare să-i fi spulberat ţeasta lui Clay Reynolds 
de la nas în sus, dacă ar fi fost proiectată - rămase pe 
ţeavă. 

In clipa următoare pistolul din mâna lui bubui. Calul lui 
Olive se cabră, nechezând. Olive căzu de pe jugan cu 
capul înainte, cu o gaură neagră în dunga portocalie a 
poncho-ului - dunga care trecea peste inimă. 

Susan îşi auzi propriul strigăt. Sunetul păru să vină de 
foarte departe. Poate că ar fi continuat aşa un timp, dar 
apoi auzi tropotul copitelor unui ponei apropiindu-se din 
spatele bărbaţilor din drum... şi ştiu. Chiar înainte ca acela 
cu strabism să se dea la o parte, expunând-o, ea ştiu, şi 
strigătul ei încetă. 

Poneiul căruia îi sleiseră puterile aducând-o pe 
vrăjitoare înapoi în Hambry fusese înlocuit cu unul odihnit, 
însă căruţa neagră era aceeaşi, cu aceleaşi simboluri 
cabalistice aurii şi cu acelaşi vizitiu. Rhea şedea cu frâiele 
în gheare, legănând din cap de pe o parte pe alta aidoma 
unui robot vechi şi ruginit, rânjind la Susan fără umor. 
Rânjind cum rânjeşte un cadavru. 

— Salutare, dulceaţa mea mică, spuse ea, alintând-o aşa 
cum o alintase cu atâtea luni în urmă, în seara când Susan 
venise la coliba ei să-i fie dovedită cinstea. 

In seara în care Susan venise alergând aproape tot 
drumul, binedispusă. În lumina Lunii Sărutărilor venise, cu 
sângele încins de la mişcare, rumenă în obraji. 


— Pretinii şi amicii tăi de cordeală mi-au luat globu’, 
auzi-mă, zise Rhea, cloncănind pentru a face poneiul să se 
oprească la câţiva paşi înaintea călăreţilor. Până şi 
Reynolds se uita în jos la ea cu nelinişte. Mi-au luat 
adorabila splendoare, ast-au făcut băieţii ăia răi. Băieţii ăia 
răi, răi. Da' mi-a arătat el multe cât timp l-am avut, mda. 
Vede departe şi nu-ntr-un singur fel. Multe le-am uitat... 
da’ nu şi pe unde ai venit, dulceaţa mea mică. Nu pe unde 
zdreanţa aia bătrână care zace colo-n drum te-ar fi adus. 
Şi acuma tre' să te duci în oraş. 

Rânjetul ei se lărgi, devenind ceva indescriptibil. 

— A venit ceasul sărbătorii, auzi-mă. 

— Lasă-mă să plec, zise Susan. Lasă-mă să plec, de nu 
vrei să răspunzi în faţa lui Roland din Gilead. 

Rhea o ignoră şi i se adresă lui Reynolds. 

— Leagă-i mâinile în faţă şi pune-o în căruţă. Sunt 
oameni care vor s-o vadă. S-o vadă bine îşi doresc ei şi fix 
asta vor primi. Dacă mătuşă-sa şi-a făcut bine treaba, vor 
fi mulţi în oraş. Urcaţi-o, acum, nu mai pierdeţi vremea. 


14 


Alain avu timp pentru un singur gând clar: /-am fi putut 
ocoli - dacă ce spune Roland este adevărat, atunci numai 
globul Vrăjitorului contează, şi pe acesta îl avem. l-am fi putut 
ocoli. 

Doar că, desigur, asta era imposibil. Sângele a o sută de 
generaţii de pistolari se opunea ideii. Cu sau fără Turn, 
hoţii nu trebuiau lăsaţi să plece cu prada. Mai ales dacă 
puteau fi împiedicaţi. 

Alain se aplecă în faţă şi vorbi direct în urechea calului. 

— Dacă sari când încep să trag, îşi fac creierii chiseliţă. 

Roland deschise calea, luând-o înaintea celorlalţi doi pe 
calul lui puternic. Grupul de oameni aflat în imediata 
apropiere - cinci sau şase călare, o duzină sau mai mult pe 
jos, cercetând o pereche de boi care trăseseră 
rezervoarele până acolo - căscară stupizi ochii la el până 


când Roland deschise focul, şi după aceea se împrăştiară 
ca prepeliţele. li nimeri pe toţi călăreţii; caii lor o luară la 
fugă într-un evantai deschis, trăgând frâiele după ei (şi, 
într-un caz, un soldat mort). Undeva, cineva striga: 

— Bandiţii! Bandiţii! Pe cai, proştilor! 

— Alain! strigă Roland din goana calului. 

In faţa rezervoarelor, două mâini de călăreţi şi oameni 
înarmaţi se uneau - convergeau - formând o precară linie 
de apărare. 

— Acum! Acum! 

Alain ridică mitraliera, îi aşeză patul de sârmă ruginită în 
scobitura umărului şi îşi aminti puţinul pe care îl ştia 
despre armele cu foc repetat: ţinteşte jos, executând un 
balans rapid şi uniform. 

Atinse trăgaciul şi arma răsună în aerul prăfos, lovindu-i 
umărul într-o serie de reculuri rapide, împroşcând foc 
puternic prin capătul ţevii perforate. Alain o mişcă de la 
stânga la dreapta, plimbând cătarea pe deasupra 
apărătorilor care se împrăştiau urlând şi ţintind pereţii din 
oţel gros ai rezervoarelor. 

Al treilea rezervor explodă de la sine. Sunetul pe care îl 
scoase nu semănă cu al niciunei explozii pe care Alain o 
auzise vreodată: un sfâşiat gutural, ca de muşchi, însoţit 
de o limbă sclipitoare de foc roşu-portocaliu. Invelişul de 
oţel se ridică în două jumătăţi. Una dintre acestea se 
învârti treizeci de metri în aer şi ateriză pe solul deşertului 
într-o movilă arzând cu furie; cealaltă se ridică drept într-o 
trâmbă de fum negru, uleios. O roată de lemn cuprinsă de 
flăcări se învârti pe fundalul cerului ca o farfurie şi căzu 
înapoi la pământ, lăsând în urma ei o dâră de scântei şi 
aşchii aprinse. 

Oamenii fugeau strigând - unii pe jos, alţii cu trupul lipit 
de grumazul armăsarilor, cu ochii larg deschişi şi panicaţi. 

Când Alain ajunse la capătul liniei de rezervoare, 
schimbă direcţia de mişcare a ţevii. Mitraliera frigea în 
mâinile sale acum, însă el nu-şi luă degetul de pe trăgaci. 
In lumea aceea, trebuia să foloseşti ceea ce puteai atât 


timp cât încă funcţiona. Sub el, calul gonea ca şi când ar fi 
înţeles fiecare cuvinţel pe care stăpânul său i-l şoptise la 
ureche. 

Încă unul! Vreau încă unul! 

Dar înainte să mai poată arunca un rezervor în aer, 
arma îşi încheie răpăitul - poate se blocase, poate se 
golise. Alain o aruncă în lături şi scoase revolverul. De 
lângă el se auzi zdrang-ul praştiei lui Cuthbert, audibil 
chiar şi peste strigătele oamenilor, bubuitul copitelor, vup- 
ul rezervorului în flăcări. Alain văzu o petardă mare 
arcuindu-se aprinsă pe cer şi aterizând exact acolo unde 
Cuthbert îşi luase ţinta: pata de petrol din jurul roţilor de 
lemn ale unui rezervor marcat SUNOCO. Pentru o clipă, 
Alain văzu clar linia de nouă sau douăsprezece găuri în 
peretele deschis la culoare al rezervorului - găuri pe care 
le făcuse el cu mitraliera lui sai Lengyll - şi apoi se auzi un 
trosnet şi urmă o străfulgerare când pocnitoarea explodă. 
După un moment, găurile de pe peretele rezervorului 
începură să pâlpâie. Petrolul din spatele lor luase foc. 

— Fugiţi! ţipă un bărbat cu pălărie de lucru spălăcită. O 
să explodeze! Toate or să explo... 

Alain îl împuşcă, spulberându-i o parte a feţei şi 
aruncându-l dintr-o cizmă veche, scâlciată. O clipă mai 
târziu, al doilea rezervor explodă. Un panou de oţel cuprins 
de flăcări fu proiectat în lateral, ateriză în balta tot mai 
mare de ţiţei de sub al treilea rezervor, şi atunci explodă şi 
acela. Fum negru se ridică în aer ca de la un rug funerar; 
întunecă ziua şi trase o cortină unsuroasă peste soare. 


15 


Toţi cei şase locotenenţi-şefi ai lui Farson îi fuseseră 
descrişi în amănunt lui Roland - de fapt tuturor celor 
paisprezece băieţi care se antrenau să devină pistolari - şi 
îl recunoscu imediat pe omul care alerga spre remuda: 
George Latigo. Roland l-ar fi putut împuşca în timp ce 
acesta alerga, dar asta, ironia sorții, ar fi făcut posibil un 


deznodământ mai facil decât acela pe care şi-l dorea. 

În schimb, îl împuşcă pe cel care fugea în întâmpinarea 
lui. 

Latigo frână pe călcâie şi se uită la Roland cu ochi 
scăpărători, plini de ură. Apoi o luă iar la fugă, chemând la 
el un alt bărbat, strigând la călăreţii care stăteau ciopor în 
spatele zonei incendiate. 

Alte două rezervoare explodară, lovindu-i lui Roland 
timpanele ca nişte pumni de fier, părând să-i scoată aerul 
din plămâni. Planul fusese ca Alain să  perforeze 
rezervoarele şi Cuthbert să proiecteze apoi o serie de 
pocnitori mari, aprinzând astfel petrolul scurs. Singura 
petardă mare pe care o proiectase părea să confirme că 
planul fusese bun, însă fu totodată ultimul lucru pe care 
Cuthbert îl lovi cu praştia în ziua aceea. 

Uşurinţa cu care pistolarii pătrunseseră în perimetrul 
inamic şi confuzia care le întâmpinase primul atac puteau 
fi puse pe seama lipsei de experienţă şi a epuizării, dar 
dispunerea rezervoarelor fusese greşeala lui Latigo şi 
numai a lui. Le aşezase la un loc fără a se gândi măcar la 
asta, iar acum explodară toate, pe rând, unul după altul. 
Odată începută conflagraţia, nu mai puteai spera să o poţi 
opri. Chiar înainte ca Roland să ridice braţul stâng şi să 
descrie cu el un cerc în aer, dându-le lui Alain şi Cuthbert 
semnalul de oprire, misiunea era îndeplinită. Tabăra lui 
Latigo se transformase într-un infern şi planurile lui John 
Farson pentru un asalt motorizat se risipeau în fumul 
negru împrăştiat de vântul de fin de ano. 

— Plecăm! strigă Roland. Plecăm, plecăm, plecăm! 

Dădură pinteni către vest, pe direcţia Canionului Ochet. 
Întorcându-se, Roland simţi un glonţ şuierându-i pe lângă 
urechea stângă. Acela era, din câte ştia el, singurul glonţ 
care fusese tras spre ei în timpul atacului asupra 
rezervoarelor. 


16 


Latigo fierbea de nervi, o furie care ameninţa să-i facă 
ţăndări creierul, şi asta poate că era bine - îl împiedica să 
se gândească la ce va face Omul de Bine când va afla de 
acel fiasco. Pentru moment, pe Latigo nu-l interesa decât 
să-i prindă pe cei care îl atacaseră prin surprindere... dacă 
aşa ceva era posibil într-o zonă deşertică. 

Oameni? Nu. 

Pe băieții care făcuseră asta. 

Latigo ştia cine erau, ştia bine; nu avea habar cum 
reuşiseră să scape din închisoare, dar ştia cine erau şi fuga 
lor avea să se încheie chiar acolo, la est de pădure şi de 
dealuri. 

— Hendricks! urlă el. 

Hendricks reuşise cel puţin să-şi ţină oamenii - o 
jumătate de duzină, toţi călare - aproape de remuda. 

— Hendricks, vino la mine! 

Când Hendricks veni spre el, Latigo se întoarse în 
direcţia opusă şi văzu un pâlc de oameni stând şi privind 
rezervoarele care ardeau. Gurile lor căscate şi feţele tinere 
de oi proaste îl făceau să-i vină să strige şi să ţopăie în 
picioare, însă refuză să cedeze tentaţiei. Işi păstră o rază 
îngustă de concentrare, una îndreptată direct spre călăreţii 
care nu trebuia sub nicio formă lăsaţi să fugă. 

— Voi! strigă el la oameni. 

Unul dintre ei se întoarse; ceilalţi, nu. Latigo porni spre 
ei cu paşi hotărâți, scoțând pistolul din mers. Îl trânti în 
mâna celui care se întorsese la sunetul vocii sale şi arătă 
la întâmplare spre unul dintre cei care n-o făcuseră. 

— Împuşcă-l pe nătărăul ăla. 

Zăpăcit, afişând expresia unui om care crede că visează, 
soldatul ridică pistolul şi-l împuşcă pe cel indicat de Latigo. 
Nefericitul căzu într-o grămadă de genunchi şi coate şi 
mâini zvâcnitoare. Ceilalţi se întoarseră. 

— Bun, făcu Latigo, luându-şi arma înapoi. 

— Domnule! strigă Hendricks. Îi văd, domnule! Am 


duşmanul în cătare! 

Alte două rezervoare explodară. Câteva bucăţi de oţel 
licăritoare zburară în direcţia lor. Câţiva oameni se 
aplecară; Latigo nici nu se clinti. Nici Hendricks nu se 
clinti. Un om de ispravă. Slavă Domnului pentru unul ca el 
în coşmarul acela. 

— Să merg după ei, domnule? 

— Îţi iau oamenii şi merg eu după ei, Hendricks. Tu urcă- 
i pe cai pe tăntălăii ăştia din faţa noastră. 

Flutură un braţ spre oamenii care stăteau în picioare şi 
care îşi îndreptaseră atenţia de la rezervoarele arzânde la 
camaradul lor mort. 

— Adună câţi oameni poţi. Ai cumva un gornist? 

— Da, domnule, pe Raines, domnule! 

Hendricks se uită în jur, făcu un semn şi un băiat plin de 
coşuri şi speriat se apropie călare. O goarnă îndoită 
agăţată pe o bretea franjurată atârna strâmb pe pieptul 
cămâşii sale. 

— Raines, spuse Latigo, tu rămâi cu Hendricks. 

— Da, domnule. 

— Strânge cât de mulţi oameni poţi, Hendricks, dar nu 
trage mâţa de coadă. Băieţii se îndreaptă spre canionul ăla 
şi, dacă nu mă înşel, cineva mi-a spus că e o râpă închisă. 
Dacă-i aşa, o vom transforma într-un poligon de tir. 

Buzele lui Hendricks se lăţiră într-un rânjet schimonosit. 

— Da, domnule. 

În spatele lor, rezervoarele continuau să explodeze. 


17 


Roland aruncă o privire în spate şi fu uimit de 
dimensiunea trâmbei de fum negru care se ridica în aer. În 
faţă vedea clar barajul de crengi care închidea gura 
canionului. Şi chiar dacă vântul sufla în direcţia greşită, 
putea acum să audă bâzâitul înnebunitor ca de ţânţar al 
deşirării. 

Mişcă mâinile întinse sus-jos, făcându-le semn lui 


Cuthbert şi lui Alain să încetinească. Cât cei doi încă se 
uitau la el, Roland îşi dădu jos bandana, o răsuci într-o 
frânghie şi şi-o legă peste urechi. Procedară şi ei la fel. Era 
mai bine decât nimic. 

Pistolarii continuară spre vest, umbrele alungindu-se 
acum în urma lor ca nişte schele pe nisipul deşertului. 
Uitându-se înapoi, Roland zări două grupuri de călăreţi 
venindu-le pe urme. Latigo era în fruntea primului, credea 
Roland, şi îşi ţinea intenţionat călăreţii puţin în spate, 
astfel încât cele două grupuri să se poată întâlni şi să 
atace împreună. 

Bun, îşi spuse el. 

Continuară toţi trei spre Ochet într-o linie compactă, 
ţinându-şi caii din scurt pentru a le permite urmăritorilor 
să reducă distanţa. Din când în când, o bubuitură făcea 
aerul să vibreze şi zguduia pământul atunci când unul 
dintre rezervoarele rămase exploda. Roland era uimit de 
cât fusese de uşor - chiar şi după bătălia cu Jonas şi 
Lengyll, care ar fi trebuit să-i pună în gardă pe oamenii de 
acolo, fusese uşor. Il ducea cu gândul la o încheiere a 
Secerişului de demult, când el şi Cuthbert nu puteau să fi 
avut mai mult de şapte ani şi alergau de-a lungul unui şir 
de momâi de paie cu bețe în mână, doborându-le una 
după alta, bang-bang-bum-bang. 

Sunetul deşirării i se insinua în creier în pofida bandanei 
de peste urechi, făcându-i ochii să lăcrimeze. Din spate 
auzea răcnetele şi ţipetele de luptă ale urmăritorilor. Il 
încântau. Oamenii lui Latigo făcuseră socoteala - două 
duzini împotriva a trei băieţi, şi alţii venindu-le ca întăriri 
puternic din spate - şi se umflaseră iarăşi în pene. 

Roland se întoarse cu faţa înainte şi îl îndreptă pe 
Rusher spre despicătura din încâlceala de crengi care 
marca intrarea în Canionul Ochet. 


18 


Hendricks se apropie de Latigo, respirând din greu, 


rumen în obraji. 

— Domnule! Cer să raportez! 

— Vorbeşte. 

— Am douăzeci de oameni şi mai vin tare din urmă 
poate de trei ori pe atâţia. Latigo ignoră toate acestea. 
Ochii lui erau două bucăţi luminoase de gheaţă albastră. 
Sub mustață îi înflorise un zâmbet mic şi lacom. 

— Rodney, spuse el, rostind prenumele lui Hendricks 
aproape cu tandreţea unui iubit. 

— Domnule? 

— Cred că vor intra, Rodney. Da... uite. Sunt sigur de 
asta. Incă două minute şi va fi prea târziu să se întoarcă. 

Ridică arma, îi sprijini ţeava pe antebraţ şi trase un 
glonţ spre cei trei călăreţi din faţă, mai mult de 
exuberanţă decât de altceva. 

— Da, domnule, foarte bine, domnule. 

Hendricks se întoarse şi gesticulă cu frenezie spre 
oamenii săi, chemându-i să vină mai aproape, mult mai 
aproape. 


19 


— Descălecarea! strigă Roland când ajunseră la barajul 
de crengi încâlcite. 

Domnea un miros în acelaşi timp uscat şi uleios, ca al 
unui incendiu iminent. Nu ştia dacă lăsând caii la intrarea 
în canion îl puneau în gardă pe Latigo sau nu, şi nici nu-i 
păsa. Erau bidivii de calitate, rasă pură de Gilead, şi în 
ultimele luni, Rusher îi devenise prieten. Refuza să-l ducă 
pe el sau pe oricare alt cal în canion, acolo unde ar fi fost 
prinşi între focul de arme şi deşirare. 

Băieţii descălecară într-o clipită, Alain desfăcând şiretul 
pungii de pe cornul şeii şi petrecându-şi-l peste un umăr. 
Caii lui Cuthbert şi Alain o luară imediat la fugă, 
nechezând, paralel cu crengile, însă Rusher mai zăbovi un 
moment, uitându-se la Roland. 

— Du-te, zise pistolarul şi îl lovi peste crupă. Fugi. 


Rusher fugi, coada fluturându-i. Cuthbert şi Alain se 
strecurară prin deschizătura dintre crengi. Roland îi urmă, 
uitându-se în jos pentru a se asigura că dâra de praf de 
puşcă era încă intactă. Era, şi totodată era uscată - nu mai 
căzuse nicio picătură de ploaie din ziua în care o 
presăraseră. 

— Cuthbert, zise el. Chibrituri. 

Cuthbert îi dădu câteva. Rânjea atât de tare, încât era 
de mirare că nu-i căzuseră din gură. 

— Da' ştiu că le-am încălzit ziua, nu, Roland? Mda! 

— Aşa e, într-adevăr, aprobă Roland, rânjind şi el. Du-te, 
acum. Până în spate la despicătura aia. 

— Lasă-mă pe mine s-o fac, spuse Cuthbert. Te rog, 
Roland, du-te tu cu Alain şi lasă-mă pe mine să rămân. 
Sunt un piroman în adâncul sufletului, mereu am fost aşa. 

— Nu, i-o tăie Roland. Partea asta e a mea. Nu mă 
contrazice. Du-te. Şi spune-i lui Alain să aibă grijă de 
globul Vrăjitorului, orice ar fi. 

Cuthbert se uită la el un moment lung, după care 
încuviinţă. 

— Nu aştepta prea mult. 

— Bine. 

— Fie ca norocul tău să crească, Roland. 

— Şi al tău fie să crească de două ori pe atât. 

Cuthbert plecă numaidecât, cizmele lui scrâşnind pe 
pietrişul presărat pe fundul canionului. Il ajunse din urmă 
pe Alain, care ridică o mână spre Roland. Acesta înclină 
din cap, apoi se feri când un glonţ îi vâjâi pe lângă tâmplă 
destul de aproape cât să-i muşte din borul pălăriei. 

Se lăsă pe vine în stânga deschizăturii dintre crengi şi 
aruncă ocheade în jur, vântul lovindu-l acum drept în faţă. 
Oamenii lui Latigo se apropiau cu repeziciune. Mai repede 
decât se aşteptase. Dacă vântul îi stingea chibriturile... 

Lasă supozițiile. Ai răbdare, Roland... ai răbdare... aşteaptă- 
Í.. 

Aşteptă stând pe vine cu câte un chibrit neaprins în 
fiecare mână, trăgând acum cu ochiul prin desişul 


crengilor încâlcite. Mirosul de mesquite era puternic în 
nările sale. În spatele lui, nu departe, era izul pătrunzător 
de petrol ars. Murmurul deşirării îi umplea capul, făcându-l 
să se simtă ameţit, un străin pentru el însuşi. Se gândi la 
cum fusese înăuntrul tornadei roz, când zburase prin aer... 
cum fusese smuls din faţa viziunii Susanei. Noroc cu 
Sheemie, gândi el în treacăt. Va avea el grijă ca ea să 
înnopteze într-un loc sigur. Însă ţiuitul lacom al deşirării 
părea să-l ironizeze, într-un fel, să-l întrebe ce nu voise să 
vadă. 

Acum Latigo şi oamenii lui străbăteau ultimii trei sute de 
metri care îi despărţeau de gura canionului într-un galop 
susţinut, cei din spate apropiindu-se cu viteză. Avea să le 
fie greu celor din frunte să se oprească deodată fără a 
risca să fie călcaţi de ceilalţi. 

Era momentul. Roland prinse unul dintre chibrituri între 
dinţii din faţă şi-l trase cu putere. Acesta se aprinse şi 
scuipă o scânteie încinsă şi acră pe carnea umedă a limbii 
sale. Înainte să i se stingă măciulia, Roland apropie 
chibritul de praful din şanţ. Se aprinse pe dată, luând-o 
iute spre stânga pe sub capătul nordic al barajului de 
crengi într-o panglică galben-deschis. 

Roland străbătu iute deschizătura pe lăţime - care era, 
poate, suficient de largă pentru doi cai mergând unul 
lângă celălalt - cu al doilea chibrit deja strâns între dinţi. Il 
scăpără îndată ce ajunse într-un loc destul de ferit de vânt, 
îl aruncă în praful de puşcă, auzi fâşâitul acestuia, după 
care se întoarse şi alergă. 


20 


Mama şi tata, fu primul gând şocat al lui Roland - o 
amintire atât de îndepărtată şi neaşteptată, încât fu ca o 
lovitură de palmă. La Lacul Saroni. 

Când fuseseră ei acolo, la mândrul Lac Saroni în partea 
de nord a Baroniei Gilead? Asta Roland nu-şi putea aduce 
aminte. Ştia doar că el fusese foarte mic şi că acolo era o 


porţiune frumoasă de plajă cu nisip pe care să se joace, 
perfectă pentru un tânăr aspirant constructor de castele 
ca el. Cu asta se ocupa el într-ozia 

(vacanței? vacanţă să fi fost? Oare părinții mei chiar să-şi fi 
luat cândva o vacanță?) 

excursiei lor, şi ridicase privirea; ceva - poate doar 
strigătul păsărilor care zburau în cerc deasupra lacului - îl 
făcuse să ridice privirea, şi acolo erau mama şi tatăl lui, 
Steven şi Gabrielle Deschain, la marginea apei, stând cu 
spatele la el şi ţinându-se reciproc pe după mijloc, uitându- 
se la apa albastră sub cerul albastru de vară. Cum i se 
umpluse inima de iubire pentru ei! Ce infinită era iubirea, 
cum se împletea ea cu speranţa şi memoria ca o cosiţă cu 
trei şuviţe puternice, simbol perfect al Turnului Luminat al 
vieţii şi sufletului oricărei fiinţe umane. 

Totuşi, acum el nu simţea iubire, ci teroare. Siluetele pe 
care le vedea în faţa sa în timp ce fugea spre capătul 
canionului (unde partea rațională a canionului ajungea la 
capăt) nu erau Steve din Gilead şi Gabrielle din Arten, ci 
prietenii lui, Cuthbert şi Alain. Şi nici nu se ţineau reciproc 
pe după mijloc, ci se ţineau de mână ca doi copii dintr-un 
basm,  rătăciţi într-o pădure amenințătoare. Păsările 
zburau în cerc, dar erau vulturi, nu pescăruşi, iar materia 
clipocitoare, acoperită de aburi din faţa celor doi băieţi, nu 
era apă. 

Era deşirarea şi, sub ochii lui Roland, Cuthbert şi Alain 
începură să meargă către ea. 

— Obpriţi-vă! strigă el. Pentru numele taților voştri, opriți-vă! 

Ei nu se opriră, ci merseră mână în mână spre marginea 
albă a materiei verzi, clipocitoare. Deşirarea gemea de 
plăcere, murmura ademenitor, promitea răsplăţi. Amorţea 
terminaţiile nervoase şi îţi sucea creierul. 

Nu avea timp să ajungă la ei, aşa că Roland făcu 
singurul lucru la care se putea gândi: ridică un pistol şi 
trase pe deasupra capetelor lor. Detunătura fu ca o 
lovitură de ciocan în spaţiul închis al canionului şi, pentru 
un moment, ţiuitul ricoşeului se auzi la fel de tare ca acela 


al deşirării. Cei doi băieţi se opriră la doar câţiva 
centimetri de luciul ei bolnăvicios. Roland se aşteptă să o 
vadă întinzându-se şi înşfăcându-i, aşa cum făcuse cu 
pasărea care zburase jos când fuseseră acolo în noaptea 
Lunii Neguţătorului. 

Mai trase două gloanţe în aer. Bubuiturile loviră pereţii 
şi se întoarseră ca un bumerang. 

— Pistolari! strigă el. La mine! La mine! 

Alain fu cel care se întoarse primul către el, ochii lui 
înceţoşaţi părând să-i plutească pe faţa mânjită de praf. 
Cuthbert mai făcu un pas în faţă, vârfurile cizmelor sale 
dispărând în spuma verde-argintie de la marginea deşirării 
(bolborositul acela hulpav se ridică cu o jumătate de notă, 
parcă de nerăbdare), după care Alain îl trase în spate de 
şnurul sombrero-ului. Cuthbert se împiedică într-o bucată 
măricică de stâncă şi ateriză greoi. Când se uită în sus, 
ochii i se limpeziseră. 

— Pe toţi zeii! murmură el şi, opintindu-se în picioare, 
Roland observă că vârfurile cizmelor lui dispăruseră, 
retezate perfect. | se vedeau degetele mari. Roland, icni el 
şi se împletici împreună cu Alain în faţă. Roland, a fost cât 
pe ce să o mierlim. Vorbeşte! 

— Da. Am auzit-o şi eu. Veniţi. Nu avem timp. 

Îi duse la spărtura din peretele canionului, rugându-se 
să poată urca destul de repete încât să evite a fi ciuruiţi de 
gloanţe... aşa cum fără îndoială aveau să fie dacă Latigo 
sosea înainte ca ei să poată urcă măcar o bucată de drum. 

Un miros acru şi înţepător începu să umple aerul - o 
duhoare ca de frunze de ienupăr fierte. Şi primele fuioare 
de fum alb-cenuşiu se ridicară pe lângă ei. 

— Cuthbert, tu primul. Apoi urmezi tu, Alain. Eu vin 
ultimul. Urcaţi repede, băieţi. De asta depinde viaţa 
voastră. 


21 


Oamenii lui Latigo se revărsară prin deschizătura din 


peretele de crengi ca apa curgând printr-o pâlnie, lărgind 
treptat spărtura. Stratul de jos al vegetației moarte luase 
deja foc, dar aşa agitaţi cum erau, niciunul nu observă 
acele prime flăcări mici sau, dacă le observă, nu le dădu 
atenţie. Şi fumul înţepător trecu neobservat; nasurile lor 
fuseseră scoase din uz de putoarea colosală a petrolului 
ars. Latigo însuşi, mergând în frunte alături de Hendricks, 
care venea la mică distanţă după el, avu un singur gând; 
două cuvinte care i se zbăteau în creier cu o frenezie 
triumfală: Canion închis! Canion închis! Canion închis! 

Şi totuşi, ceva începu să i se infiltreze în această 
mantră, în timp ce galopa tot mai mult înăuntrul Ochetului, 
copitele calului său bocănind uşor pe amestecul de pietre 
ŞI 

(oase) 

mormane albicioase de ţeste şi cutii toracice de vaci. 
Era un fel de ţiuit enervant, ca bâzâitul unei insecte 
insistente. Îi aducea lacrimi în ochi. Chiar şi aşa, deşi 
sunetul era puternic (dacă era un sunet; aproape că părea 
să vină dinăuntrul său), îl dădu deoparte, menţinându-şi 
mantra 

(canion închis canion închis i-am prins într-un canion 
închis) 

în schimb. Când totul avea să se termine, trebuia să dea 
ochii cu Walter, poate cu Farson însuşi, şi nu avea nicio 
idee care-i va fi pedeapsa pentru că pierduse 
rezervoarele... însă asta era pentru mai târziu. Acum voia 
doar să-i ucidă pe ticăloşii ăia băgăcioşi. 

In faţă, canionul făcea un cot spre nord. Dincolo de locul 
acela aveau să fie ei, şi probabil că nu foarte departe. 
Lipiţi de peretele din spate al canionului, încercând să se 
strângă îndărătul puţinelor stânci căzute de acolo. Latigo 
avea să concentreze focul tuturor armelor pe care le avea 
la dispoziţie şi să-i scoată la lumină cu ricoşeuri. Probabil 
că aveau să iasă cu mâinile ridicate, sperând îndurare. 
Deşartă speranţă. După ce făcuseră, după problemele pe 
care le provocaseră... 


Când Latigo dădu colţul canionului, pregătindu-şi deja 
pistolul, calul lui urlă - ca o femeie, aşa urlă - şi se cabră 
sub el. Latigo se prinse de oblâncul şeii şi reuşi să rămână 
călare, dar copitele din spate ale armăsarului alunecară pe 
grohotiş şi animalul căzu. Latigo dădu drumul oblâncului şi 
se aruncă într-o parte, conştient deja că sunetul care îi 
picurase în urechi era deodată de zece ori mai puternic, 
zumzăind suficient de tare încât să-i facă globii oculari să 
pulseze în orbite, suficient de tare încât să-i facă boaşele 
să-l furnice neplăcut, suficient de tare încât să acopere 
mantra care-i reverberase cu atâta insistenţă în cap. 

Insistenţa deşirării era irezistibilă pentru unul ca George 
Latigo. 

În timp ce ateriză într-o poziţie cât de cât ghemuită, în 
jurul lui dădură năvală alţi cai, cai împinşi în faţă vrând- 
nevrând de cei care veneau din urmă, de călăreţii care se 
îndesau prin deschizătură câte doi (apoi câte trei, când 
spărtura din barajul de crengi, acum arzând pe toată 
lungimea lui, se lărgi), după care se împrăştiau din nou, 
odată  scăpaţi din  strânsoare, niciunul dintre «ei 
neînţelegând că întregul canion era o strânsoare. 

Latigo zări confuz cozi negre şi picioare cenuşii şi pinteni 
pestriţi; zări chaparajos, jeanşi şi cizme prinse în scăriţe. 
încercă să se ridice şi o potcoavă îl lovi peste ceafă. 
Pălăria îl salvă de inconştienţă, însă căzu greoi în genunchi 
cu capul în jos, ca un om care vrea să se roage, văzând 
numai stele în faţa ochilor şi simţindu-şi imediat ceafa udă 
de sângele scurs din rana pe care i-o deschisese copita în 
scalp. 

Acum auzea şi mai mulţi cai nechezând, dar şi oameni 
strigând. Se ridică din nou, tuşind din pricina prafului 
stârnit de trecerea cailor (şi ce praf acru era; îl înţepa pe 
gât ca fumul) şi-l văzu pe Hendricks cum încerca să-şi 
îmboldească armăsarul spre sud-est din calea valului de 
călăreţi care se apropia. Nu reuşi să o facă. Sfertul din 
spate al canionului era ocupat de un fel de mlaştină plină 
cu apă verzuie aburindă, şi probabil că sub ea era nisip 


mişcător, întrucât calul lui Hendricks părea înţepenit. 
Strigă din nou şi încercă să se cabreze. Picioarele din 
spate îi alunecară într-o parte. Hendricks izbi coastele 
animalului cu cizmele iar şi iar, încercând să-l pună în 
mişcare, dar calul nu se mişca - sau nu putea să se mişte. 
Bâzâitul acela lacom îi umplea urechile lui Latigo şi părea 
să umple lumea întreagă. 

— Înapoi! înapoi! 

Se strădui să strige cuvintele, dar ieşiră doar sub forma 
unui croncănit slab. Călăreţii continuau să tropotească pe 
lângă el, stârnind praful în valuri prea groase pentru a fi 
vorba doar de praf. Latigo trase aer în piept ca să poată 
striga mai tare - trebuia să meargă înapoi, ceva era 
îngrozitor de rău în Canionul Ochet - şi îl scoase fără a 
spune nimic. 

Cai care strigau. 

Fum puturos. 

Şi pretutindeni, umplând lumea ca o demenţă, bâzâitul 
acela strident, vibrant, tânguitor. 

Calul lui Hendricks se scufundă, dându-şi ochii peste 
cap, muşcând aerul înecăcios cu dinţii despărțiți de zăbală 
şi împroşcând funii de bale de pe bot. Hendricks căzu în 
apa stătătoare şi aburindă şi descoperi că nu era apă. Era 
vie, cumva; când o atinse, din ea crescură mâini verzi şi o 
gură verde schimbătoare; îi lovi obrazul şi-i topi carnea, îi 
lovi nasul şi i-l smulse, îi lovi ochii şi i-i scoase din orbite. ÎI 
trase pe Hendricks la fund, dar înainte de asta, Latigo văzu 
maxilarul lui  descărnat mişcându-se ca un piston 
însângerat pentru a scoate un strigăt inuman. 

Văzură şi alţii şi încercară să se îndepărteze de capcana 
aceea verde. Cei care reuşiră s-o facă la timp fură loviți de 
următorul val de oameni - dintre care unii, incredibil, încă 
mai chiuiau cât îi ţineau plămânii. Şi mai mulţi cai şi 
călăreţi fură împinşi în licărirea verde, care îi primi cu 
nerăbdare. Latigo, uluit şi însângerat ca un om prins în 
mijlocul unei herghelii de cai înnebuniţi (şi exact asta era), 
îl văzu pe soldatul căruia îi dăduse arma sa. Individul 


acela, care ascultase ordinul lui Latigo şi îşi împuşcase 
unul dintre compadres pentru a-i trezi pe ceilalţi la 
realitate, se aruncă din şa, urlând, şi se târî înapoi de la 
marginea materiei verzi tocmai când calul lui plonjă în ea. 
încercă să se opintească în picioare, zări doi călăreţi 
apropiindu-se de el şi îşi acoperi faţa cu palmele. O clipă 
mai târziu, fu călcat sub copite. 

Ţipetele celor răniţi şi aflaţi în agonie răsunau în 
canionul plin de fum, însă Latigo abia dacă le auzea. Ce 
auzea el cel mai bine era băzâitul acela, un sunet care 
aproape că semăna cu o voce. Invitându-l să sară. Să-şi 
pună capăt zilelor acolo. De ce nu? Oricum se terminase, 
nu? Totul se terminase. 

Se forţă totuşi să se îndepărteze şi acum izbuti să 
străbată o mică distanţă; fluxul de călăreţi care se îndesau 
în canion se subţia. Unii dintre cei aflaţi la cincizeci sau 
şaizeci de metri depărtare de cot reuşiseră chiar să-şi 
întoarcă bidiviii. Dar aceia erau fantomatici şi confuzi în 
fumul tot mai des. 

Ticăloşii ăia vicleni au dat foc crengilor în urma noastră. Pe 
toți zeii din cer, pe toţi zeii de pe pământ, cred că suntem 
captivi aici. 

Deşi nu putea da nicio comandă - de fiecare dată când 
inspira pentru a încerca, tuşea fără a reuşi să scoată o 
vorbă - izbuti să agaţe un călăreț care nu părea să aibă 
mai mult de şaptesprezece ani şi să-l tragă jos din şa. 
Băiatul căzu cu capul înainte şi se lovi de o bucată de 
stâncă, despicându-şi fruntea. Latigo era deja în şa în locul 
lui înainte ca picioarele puştiului să se oprească din 
zvâcnit. 

Întoarse calul şi-i dădu pinteni spre gura canionului, însă 
fumul se transformă într-un nor alb sufocant înainte să 
poată face mai mult de douăzeci de metri. Vântul îl sufla 
spre el. Latigo desluşi - cu greu - strălucirea portocalie a 
crengilor care ardeau în capătul dinspre deşert. 

Roti calul său cel nou înapoi de unde venise. Din pâclă 
se desprindeau tot mai mulţi cai. Latigo se izbi de unul 


dintre ei şi fu aruncat la pământ pentru a doua oară în 
cinci minute. Ateriză în genunchi, se ridică iute în picioare 
şi se împletici înapoi pe direcţia vântului, tuşind şi 
scuipând, cu ochii roşii şi obrajii şiroind de lacrimi. 

Era puţin mai bine după cotul dinspre nord al canionului, 
dar nu avea să rămână aşa mult timp. Marginea deşirării 
era o harababură de cai care se zbăteau, mulţi cu 
picioarele rupte, şi de oameni care se târau, urlând. Latigo 
văzu mai multe pălării plutind la suprafaţa verzuie a 
organismului tânguitor care ocupa partea din spate a 
canionului; văzu cizme; văzu brățări; văzu bandane; văzu 
instrumentul îndoit al gornistului, cu panglica lui franjurată 
încă legată de el. 

Intră, suna invitaţia licăririi verzi şi Latigo îi găsi băzâitul 
straniu de ademenitor... intim, aproape. /ntră şi vizitează- 
mă, fă-te comod şi lasă-te pe vine, fii liniştit, fii pe pace, 
confunadă-te. 

Latigo ridică arma, intenţionând să tragă în ea. Nu 
credea că o putea ucide, dar voia să-şi amintească chipul 
tatălui său şi să moară luptând. 

Doar că nu se întâmplă aşa. Pistolul îi căzu dintre 
degetele flasce şi el păşi înainte - alţii făceau acum acelaşi 
lucru în jurul rău - intrând în deşirare. 

Bâzâitul crescu şi iar crescu, umplându-i urechile până 
când altceva nu mai există. 

Nimic altceva. 


22 


Văzură totul de pe pragul unde Roland şi prietenii lui se 
opriseră într-o linie extinsă, cam la şase metri mai jos de 
capătul peretelui de stâncă. Văzură haosul, tentativa 
confuză şi inutilă de retragere, oamenii care erau călcaţi în 
picioare, oamenii şi caii care erau împinşi în deşirare... şi 
oamenii care, la capăt, intrară de bunăvoie în ea. 

Cuthbert era cel mai aproape de partea superioară a 
peretelui canionului, apoi Alain, apoi Roland, care stătea 


pe un pervaz de piatră lat de cincisprezece centimetri şi se 
ţinea de un afloriment de deasupra sa. De la acea înălţime 
puteau vedea ceea ce oamenii care se luptau în iadul plin 
de fum de jos nu puteau: faptul că deşirarea creştea, 
extinzându-se, târându-se dornică spre ei ca un val care se 
apropie de țărm. 

Roland, nemaiavând chef de luptă, nu voia să privească 
la ce se întâmpla mai jos de el, dar nici nu se putea 
întoarce cu spatele. Tânguitul deşirării - laş şi triumfal în 
acelaşi timp, vesel şi trist în acelaşi timp, pierdut şi regăsit 
în acelaşi timp - îl ţinea ca nişte frânghii dulci şi lipicioase. 
Rămase atârnat unde era, hipnotizat, la fel ca prietenii săi 
ceva mai sus, chiar şi când fumul începu să urce şi aroma 
lui înţepătoare îl făcu să tuşească sec. 

Oamenii strigau, pierzându-şi viaţa în fumul des de jos. 
Se zbăteau în el ca nişte fantome. Dispărură treptat odată 
cu îndesirea pâăclei, care urca pe pereţii canionului ca apa. 
Caii nechezau disperaţi de sub pătura aceea pestilenţială 
şi albă a morţii. Vântul îi unduia suprafaţa în vârtejuri 
jucăuşe. Deşirarea zumzăia şi, deasupra ei, suprafaţa 
fumului căpătase o nuanţă misterioasă de verde-palid. 

Apoi, într-un sfârşit, oamenii lui John Farson nu mai 
strigară. l-am ucis, gândi Roland cu o fascinaţie şi o groază 
bolnăvicioasă. După care: Nu noi. Eu. Eu i-am ucis. 

Cât timp ar fi stat acolo, Roland nu ştia - poate până 
când fumul ascendent l-ar fi învăluit şi pe el - dar 
Cuthbert, care reîncepuse urcuşul, strigă spre el două 
cuvinte; le strigă pe un ton de surpriză şi mirare. 

— Roland! Luna! 

Roland ridică privirea, speriat, şi văzu că cerul era 
întunecat, de un purpuriu catifelat. Prietenul lui se contura 
pe fundalul lui şi uitându-se spre est, faţa lui era colorată 
în portocaliu-aprins de lumina lunii răsărite. 

Da, portocalie, bâzâi deşirarea în capul său. Râse în capul 
său. Portocalie cum era când a răsărit în noaptea când ai venit 
aici să mă vezi şi să mă numeri. Portocalie ca focul. Portocalie 
ca focul în aer liber. 


Cum e posibil să fie deja aproape întuneric? strigă el în 
sinea sa, dar ştia răspunsul - da, îl ştia bine. Timpul 
alunecase înapoi la loc, asta era tot, ca nişte falii de 
pământ  îmbrăţişându-se din nou după cearta unui 
cutremur. 

Venise crepusculul. 

Venise răsăritul lunii. 

Teroarea îl lovi pe Roland ca un pumn încleştat îndreptat 
spre inimă, făcându-l să tresară în spate pe pervazul mic 
pe care îl găsise. Dibui după aflorimentul în formă de corn 
de deasupra sa, însă acel act de reechilibrare fu doar 
mecanic, întrucât mare parte din el se afla iarăşi în 
tornada roz, înainte să fie dus în altă parte şi să-i fie arătat 
jumătate din cosmos. Poate că globul Vrăjitorului îi arătase 
lumi îndepărtate doar ca să-i ascundă întâmplări ce puteau 
să aibă loc aproape de el într-un viitor nu foarte 
îndepărtat. 

M-aş întoarce dacă aş crede că viaţa ei e-ntr-un real pericol, 
spusese el. /ntr-o clipită. 

Şi dacă globul ştia asta? Dacă nu putea să mintă, nu 
putea oare să te inducă în eroare? Nu putea să-l ducă 
altundeva şi să-i arate un ţinut întunecat, un turn şi mai 
întunecat? Şi îi mai arătase ceva, ceva ce el îşi aminti doar 
acum: un bărbat uscăţiv în salopetă de fermier care 
spusese... ce? Nu tocmai ce crezuse el, nu ce fusese 
obişnuit să audă de când se ştia; nu Viață tie şi recoltei tale, 
Ci... 

— Moarte, şopti el stâncilor care îl înconjurau. Moarte 
ţie, viaţă recoltei mele. Chartu rug. Asta a spus, Chartu rug. 
Să înceapă Secerişul. 

Portocaliu, pistolarule, râse o voce dogită în capul său. 
Vocea cotoroanţei de pe Cos. Culoarea focului în aer liber. 
Chartu rug, fin de ano, astea-s vechile obiceiuri din care doar 
momâile de paie cu mâinile lor roşii au rămas... până-n 
noaptea asta. In noaptea asta vechile obiceiuri sunt reluate, 
aşa cum trebuie făcut cu vechile obiceiuri, din când în câna. 
Chartu rug, mucos blestemat, Chartu rug: în noaptea asta 


plăteşti pentru dragul meu Ermot. În noaptea asta plăteşti 
pentru tot. Să înceapă Secerişul. 

— urcă! strigă el, întinzându-se în sus şi lovindu-l pe 
Alain peste fund. Urcă, urcă! Pentru numele tatălui tău, 
urcă! 

— Roland, ce...? 

Alain reacţionă încet, ca zăpăcit, dar începu să urce, 
trecând de la priză la priză şi aruncând pietricele în faţa 
întoarsă în sus a lui Roland. Strângând din ochi în calea 
lor, pistolarul se întinse şi-l mai plesni o dată pe Al peste 
fund, mânându-l ca pe un cal. 

— Urcă, fir-ar să fie! strigă el. Poate că încă nu e prea 
târziu. 

Ştia însă adevărul. Luna Demonului răsărise, îi văzuse 
lumina portocalie strălucind pe faţa lui Cuthbert ca delirul, 
şi ştia adevărul. În capul său, zumzetul nebunesc al 
deşirării, acea putreziciune care consuma carnea realităţii, 
se îmbina cu râsul nebunesc al vrăjitoarei, şi el ştia 
adevărul. 

Moarte ţie, viață recoltei. Chartu rug. 

O, Susan... 


23 


Nimic nu-i fu clar Susanei până ce nu-l văzu pe bărbatul 
cu păr roşcat şi lung şi pălărie de paie care nu-i ascundea 
foarte bine ochii de măcelar de miei; omul cu pănuşi de 
porumb în mâini. El fu primul, doar un fermier (îl 
remarcase în Piaţa de Jos, credea; ba chiar îl salutase cu o 
înclinare din cap, cum făceau localnicii, şi el îi răspunsese 
în acelaşi fel), stătea singur nu departe de locul unde 
Drumul Silk Ranch se intersecta cu Drumul Mare, stătea în 
lumina lunii care răsărea. Până ce nu ajunseră în dreptul 
lui, nimic nu fu clar; după ce el aruncă pumnii de pănuşi în 
ea, în timp ce ea trecea pe drum în căruţa care înainta 
încet, cu mâinile legate în faţă şi capul plecat şi o frânghie 
în jurul gâtului, totul deveni clar. 


— Chartu rug, strigă el, rostind aproape cu pasiune acele 
cuvinte ale Oamenilor Vechi pe care ea nu le mai auzise 
din copilărie, cuvinte care însemnau „Să vină Secerişul”... 
dar şi altceva. Ceva tainic, ceva secret, ceva ce avea 
legătură cu rădăcina cuvântului, cu char, acel cuvânt care 
însemna doar moarte. În timp ce pănuşii uscați se 
depuneau în jurul cizmelor ei, Susan înţelese secretul 
foarte bine; înţelese totodată că nu va avea niciun copil, 
nicio nuntă în îndepărtatul ţinut de basm al Gileadului, 
nicio sală în care ea şi Roland îşi vor uni destinele şi apoi 
vor fi salutaţi în lumina becurilor electrice, niciun soţ, nicio 
altă noapte de iubire pasională; se sfârşise cu toate 
acestea. Lumea mersese mai departe şi toate acestea se 
sfârşiseră, se încheiaseră înainte să fi început bine. 

Ştia că fusese urcată în căruţă, în picioare, şi că 
Vânătorul Coşciugului care mai supravieţuise îi petrecuse 
un lat în jurul gâtului. 

— Nu încerca să şezi, îi spusese acesta, vorbind aproape 
cu părere de rău. N-am de gând să te strangulez, fată. De- 
o fi să sară căruţa şi vei cădea, o să încerc să ţin nodul 
liber, dar de-ncerci să şezi, va trebui să te scutur puţin. 
Asta-i ordinul e. 

Înclinase din cap spre Rhea, care şedea rigidă pe 
băncuţa căruţei, cu frâiele în mâinile ei strâimbe. 

— Acum, ea dă ordinele. 

Şi aşa fusese; aşa era încă, pe când se apropiau de oraş. 
Orice efect ar fi avut globul asupra corpului său, oricum i- 
ar fi afectat mintea pierderea lui, puterea nu-i fusese 
afectată; la o adică, aceasta părea să fi sporit, de parcă 
baborniţa şi-ar fi găsit o altă sursă din care să se poată 
hrăni, măcar pentru o vreme. Oameni care ar fi putut-o 
frânge pe genunchi ca pe un vreasc îi ascultau comenzile 
fără crâcnire ca nişte copii. 

Pe măsură ce după-amiaza Secerişului îşi croia uşor 
drum spre noapte, erau din ce în ce mai mulţi oameni: o 
jumătate de duzină în faţa căruţei, călărind cu Rimer şi 
bărbatul cu strabism, o duzină întreagă în spatele ei, 


conduşi de Reynolds, care ţinea înfăşurată pe mâna 
tatuată frânghia legată de gâtul ei. Susan ştia cine erau 
oamenii aceia şi cum fuseseră ei chemaţi. 

Rhea duse ceata acea tot mai numeroasă încă puţin 
spre nord, apoi coti spre sud-vest pe vechiul Drum Silk 
Ranch, care vira înapoi spre oraş. La limita estică a 
Hambry-ului se reintersecta cu Drumul Mare. Chiar şi aşa 
ameţită cum era, Susan îşi dăduse seama că hoaşca 
înainta încet, măsurând din mers coborârea soarelui, fără 
a îndemna poneiul să se grăbească, ci chiar trăgând de 
frâie, cel puţin până când lumina aurie a după-amiezii 
dispăru. Când trecură pe lângă un fermier, tras la faţă şi 
singur, un om bun, fără îndoială, proprietarul unei ferme 
libere pe care o muncea pe brânci din zori şi până-n 
noapte, capul unei familii pe care o iubea (dar oh, mai 
erau ochii aceia de măcelar de miei sub borul pălăriei sale 
ponosite), ea înţelese şi modul acela lejer de a călători. 
Rhea aştepta apariţia lunii. 

Neavând zei la care să se roage, Susan se rugă tatălui 
ei. 

Tati? Dacă mă auzi, ajută-mă să fiu cât pot eu de puternică, 
şi ajută-mă să-i fiu fidelă, fidelă amintirii lui. Ajută-mă să nu mă 
trădez nici pe mine. Nu cer salvare, nu cer ajutor, cer doar să 
nu le dau satisfacția de a-mi vedea durerea şi teama. Şi el, 
ajută-l şi pe el... 

— Ajută-l să se salveze, şopti ea. Salvează-l pe iubitul 
meu; poartă-l în siguranţă acolo unde merge, fă să-i 
surâdă sufletul când îi va vedea pe cei de acolo şi fă ca 
acelora să le surâdă sufletul văzându-l pe el. 

— Te rogi, scumpete? întrebă baborniţa fără a se 
întoarce pe băncuţă. 

Vocea ei spartă supura falsă compasiune. 

— Mda, bravo ţie că-ţi pui în ordine lucrurile cu Puterile 
cât încă mai poţi 

— Inainte ca saliva să-ţi fiarbă-n gât! 

Lăsă capul pe spate şi hohoti dogit, rămăşiţele rare ale 
părului ei sârmos fluturând portocalii în lumina lunii 


umflate. 


24 


Caii lor, conduşi de Rusher, veniseră la sunetul 
strigătului disperat al lui Roland. Stăteau nu foarte 
departe, cu coamele suflate de vânt, scuturând din cap şi 
nechezând de plăcere de fiecare dată când vântul scădea 
destul cât ei să poată adulmeca fumul alb şi gros care urca 
din canion. 

Roland nu dădu nicio importanţă cailor sau fumului. 
Ochii lui erau aţintiţi spre punga cu şiret agăţată pe 
umărul lui Alain. Globul din ea prinsese iarăşi viaţă; în 
întunericul tot mai adânc, punga părea să pulseze ca un 
ciudat licurici roz. Întinse mâinile după ea. 

— Dă-mi-o! 

— Roland, nu ştiu dacă... 

— Dă-mi-o, nenorocitule! 

Alain se uită la Cuthbert, care încuviinţă din cap..., apoi 
ridică mâinile spre cer într-un gest obosit de nepăsare. 

Roland înşfăcă punga înainte ca Alain să apuce măcar să 
şi-o dea jos de pe umăr. Pistolarul vâri mâna în ea şi 
scoase globul. Strălucea puternic, o Lună a Demonului nu 
portocalie, ci roz. 

În spate şi mai jos de ei, tânguitul sâcâitor al deşirării 
urca şi cobora, urca şi cobora. 

— Nu te uita direct în chestia aia, îi şopti Cuthbert lui 
Alain. N-o face, pentru numele tatălui tău. 

Roland se aplecă deasupra globului care pulsa. Lumina 
acestuia i se prelinse pe obraji şi frunte ca un lichid şi-i 
înecă ochii în splendoarea ei. 

În Curcubeul lui Maerlyn o văzu pe ea - Susan, fiica 
crescătorului de cai, adorabila fată de la fereastră. O văzu 
stând într-o căruţă neagră decorată cu simboluri aurii, 
căruţa bătrânei vrăjitoare. Reynolds mergea în spatele ei, 
ţinând capătul unei frânghii cu care ea era legată de gât. 
Căruţa se îndrepta spre Inimă Verde, croindu-şi drum cu o 


lentoare ceremonială. Strada Dealului era mărginită de 
oameni, dintre care fermierul cu ochi de măcelar de miei 
fusese întâiul - toţi locuitorii din Hambry şi Mejis cărora le 
fusese răpită sărbătoarea, dar care primiseră acum în 
schimb acel vechi ritual macabru: Chartu rug, să înceapă 
Secerişul, moarte ţie, viaţă recoltelor noastre. 

O şoaptă mută străbătu mulţimea ca un val în devenire, 
şi toţi începură să arunce în ea întâi cu pănuşi de porumb, 
apoi cu roşii putrede, apoi cu cartofi şi mere. Unul dintre 
acestea o nimeri în obraz. Fata se clătină, aproape căzu, 
după care se îndreptă iarăşi pe picioare, ridicând acum 
faţa umflată, dar încă frumoasă, astfel încât luna s-o 
poleiască. Se uită drept înainte. 

— Chartu rug, şopteau ei. 

Roland nu-i putea auzi, însă le putea vedea cuvintele pe 
buze. Stanley Ruiz era acolo, şi Micuța, şi Gert Moggins, şi 
Frank Claypool, adjunctul cu piciorul rupt; Jamie McCann, 
care ar fi trebuit să fie Băiatul Secerişului în anul acela. 
Roland văzu o sută de oameni pe care îi cunoscuse (şi pe 
cei mai mulţi îi plăcuse) în timpul şederii sale în Mejis. 
Acum, oamenii aceia aruncau în iubita lui cu pănuşi de 
porumb şi legume, în timp ce ea stătea în picioare, cu 
mâinile legate în faţă, în căruţa lui Rhea. 

Încet, căruţa ajunse la Inimă Verde, unde era plin de 
lampioane din hârtie colorată. Caruselul stătea neclintit şi 
mut, niciun copil nu râdea, dându-se în el... nu, nu în anul 
acela. Mulțimea, rostind în continuare acele două cuvinte 

— scandându-le, parcă - se dădu în lături. Roland văzu 
piramida clădită din lemne, rugul încă neaprins. În jurul lui, 
sprijinite cu spatele de stâlpul central, cu picioarele 
noduroase întinse, era un cerc format din momâi de paie 
cu mâini roşii. În acel cerc era un loc gol; un singur loc 
care-şi aştepta ocupantul. 

Şi atunci o femeie se desprinse din mulţime. Purta o 
rochie neagră foşnitoare şi ţinea o găleată într-o mână. Pe 
un obraz i se vedea o dâră de cenuşă, ca o urmă făcută cu 
fierul roşu. Ea... 


Roland începu să urle. Era un singur cuvânt, repetat iar 
şi iar: Nu, nu, nu, nu, nu, nu! Lumina roz a globului crescu în 
intensitate, ca şi când acea oroare ar fi împrospătat-o şi i- 
ar fi dat tărie. Şi acum, cu fiecare pâlpâire, Cuthbert şi 
Alain putură să vadă forma testei pistolarului sub piele. 

— Trebuie să i-l luăm, spuse Alain. Nu încape vorbă, îl 
secătuieşte. Il ucide! 

Cuthbert încuviinţă şi făcu un pas în faţă. Prinse de 
sferă, dar n-o putu desprinde din mâinile lui Roland. 
Degetele pistolarului păreau sudate de ea. 

— Loveşte-l! îi spuse lui Alain. Loveşte-l din nou, nu ai 
încotro! 

Însă Alain putea la fel de bine să lovească un stâlp. 
Roland nici nu se clătină pe călcâie. Continuă să strige 
acea singură negaţie - Nu! Nu! Nu! Nu! - şi globul pâlpâia 
din ce în ce mai repede, îndesându-se în el ca o lipitoare 
prin rana pe care o deschisese, sorbindu-i suferinţa ca pe 
sânge. 


25 


— Chartu rug! strigă Cordelia Delgado, sărind în faţă din 
locul unde aşteptase până atunci. 

Mulțimea o aclamă şi, deasupra umărului ei stâng, Luna 
Demonului clipi parcă a complicitate. 

— Chartu rug, târfă trădătoare! Chartu rug! 

Aruncă găleata cu vopsea spre nepoata ei, stropindu-i 
pantalonii şi îmbrăcându-i mâinile legate într-o pereche de 
mănuşi stacojii ude. Rânji în sus spre Susan în timp ce 
căruţa trecea mai departe. Dâra de cenuşă i se vedea bine 
pe obraz; în mijlocul frunţii ei palide, o singură venă pulsa 
ca un vierme. 

— Târtă! strigă Cordelia. 

Ţinea pumnii încleştaţi; execută un soi de dans comic, 
ridicând picioarele, genunchii ei osoşi pompând pe sub 
rochie. 

— Viață recoltelor! Moarte târfei! Chartu rug! Să înceapă 


Secerişul! 

Căruţa o lăsă în urmă; Cordelia dispăru din privirea 
Susanei, doar o nouă fantasmă nemiloasă într-un vis ce 
avea să se încheie curând. Pasăre şi urs, iepure şi peşte, 
gândi ea. Să fii în siguranță, Roland; du-te cu iubirea mea. 
Asta-şi doreşte cea care te iubeşte. 

— Luaţi-o! urlă Rhea. Luaţi târfa asta ucigaşă şi prăjiţi-o 
bine! Chartu rug! 

— Chartu rug! răspunse mulţimea. 

O pădure de mâini avide crescu în aerul luminat de lună; 
undeva pocniră petarde şi copiii râseră bucuroşi. 

Susan fu ridicată din căruţă şi purtată pe mâini, pe 
deasupra mulțimii ca o eroină care se întoarce 
învingătoare acasă din război, spre stiva de lemne. Mâinile 
ei picurau lacrimi roşii pe chipurile lor încordate, 
nerăbdătoare. Luna trona peste toate acestea, anihilând 
lumina lampioanelor de hârtie. 

— Pasăre şi urs, iepure şi peşte, murmură ea în timp ce 
mai întâi fu pusă jos şi apoi trântită pe piramida din lemne 
uscate, aşezată în locul păstrat liber pentru ea. 

Toată mulţimea scanda acum la unison: 

— Chartu RUG! Chartu RUG! Chartu RUG! 

— Pasăre şi urs, iepure şi peşte. 

incerca să-şi aducă aminte cum dansase el cu ea în 
seara aceea. Incerca să-şi aducă aminte cum o iubise el în 
crângul de sălcii. Incerca să-şi aducă aminte acea primă 
întâlnire pe drumul întunecat: Mu/ţam-sai, ne-ntâlnim într-un 
ceas bun, spusese el şi, da, în ciuda tuturor lucrurilor, în 
ciuda acelui sfârşit trist cu oamenii care-i fuseseră vecini 
preschimbaţi de lună în monştri însetaţi de sânge, în ciuda 
durerii şi trădării şi a ceea ce urma, el rostise adevărul: se 
întâlniseră într-un ceas bun, chiar foarte bun. 

— Chartu RUG! Chartu RUG! Chartu RUG! 

Femeile se apropiară şi aşezară pănuşi uscați de 
porumb în jurul picioarelor sale. Multe dintre ele o 
pălmuiră (asta nu conta; faţa învineţită şi umflată părea 
să-i fi amorţit) şi una - era Misha Alvarez, pe a cărei fiică 


Susan o învățase să călărească - o scuipă între ochi şi apoi 
plecă ţopăind, scuturând mâinile spre cer şi râzând. Pentru 
un moment o văzu pe Coral Thorin, împodobită cu amulete 
sărbătoreşti, cu braţele pline de frunze uscate pe care le 
aruncă în Susan; acestea se aşezară uşor în jurul ei într-o 
ploaie foşnitoare, aromată. 

Şi atunci veni din nou mătuşa ei. Şi Rhea alături de ea. 
Fiecare avea câte o torţă. Se opriră înaintea ei şi Susan 
simţi miros de răşină arsă. 

Rhea ridică torţa către lună. 

— CHARTU RUG! strigă cu vocea ei dogită de bătrână şi 
mulţimea răspunse: CHARTU RUG! 

Cordelia ridică şi ea torţa. 

— SĂ ÎNCEAPĂ SECERIŞUL! 

— SĂ ÎNCEAPĂ SECERIŞUL! îi răspunseră ei. 

— Acum, târfă ce eşti, ugui Rhea. Acuma vei primi 
sărutări mai calde decât ţi-a dat vreodată iubitul tău. 

— Mori, infidelo, şopti Cordelia. Viaţă recoltelor, moarte 
ţie. 

Ea fu cea care aruncă torţa în pănuşii de porumb care 
ajunseseră acum până la genunchii Susanei; Rhea o 
aruncă pe a sa în secunda următoare. Pănuşii luară foc 
imediat, orbind-o pe Susan cu lumina lor galbenă. 

Fata inspiră o ultimă gură de aer răcoros, îl încălzi cu 
inima sa şi-l pierdu într-un strigăt îndâriit: 

— TE IUBESC, ROLAND! 

Oamenii se retraseră murmurând, tulburaţi parcă de 
ceea ce făcuseră, acum, că era prea târziu să mai îndrepte 
ceva; în faţa lor nu se afla o momâie de paie, ci o fată 
veselă pe care o cunoşteau cu toţii, una dintre ei, legată 
din cine ştie de motiv aiuritor de rugul Nopţii Secerişului, 
cu mâinile vopsite în roşu. Dacă ar fi reacţionat cu o clipă 
mai repede, poate că ar fi putut-o salva - unii dintre ei, cel 
puţin - însă era prea târziu. Lemnul uscat se aprinse; 
pantalonii ei se aprinseră; cămaşa se aprinse; părul lung şi 
blond luă foc, arzându-i pe cap precum o coroană. 

— TE IUBESC; ROLAND! 


La capătul vieţii simţi căldura, nu şi durerea. Avu timp 
să se gândească la ochii lui, ochi de un albastru precum 
culoarea cerului la primul revărsat al zorilor. Avu timp să 
se gândească la el pe Povârniş, gonind călare pe Rusher 
cu părul negru fluturându-i în spate de la tâmple şi 
bandana fâlfâind; să-l vadă râzând cu o uşurinţă şi o 
libertate pe care niciodată nu avea să le mai găsească în 
lunga sa viaţă care-l aştepta dincolo de a ei, şi râsul lui fu 
cel pe care îl luă cu ea când se stinse, scăpând de lumină 
şi căldură în întunericul mătăsos şi mângâietor, strigându-i 
numele iar şi iar, recitând pasăre şi urs, iepure şi peşte. 


26 


La sfârşit, strigătele lui nu mai erau un cuvânt, nici 
măcar acel nu: urlă ca un animal spintecat, cu mâinile 
lipite de globul de cristal, care bătea ca o inimă agitată. 
Privi în el cum Susan ardea. 

Cuthbert încercă din nou să-i ia blestemăţia aceea şi nu 
reuşi. Făcu singurul lucru la care se putu gândi: scoase 
revolverul, îl îndreptă spre glob şi trase piedica. Probabil 
că avea să-l rănească şi pe Roland, iar cioburile de sticlă 
puteau chiar să-l orbească, dar nu avea altă soluţie. Dacă 
nu făceau ceva, strălucirea avea să-l ucidă. 

Nu fu însă nevoie de asta. Parcă văzând arma lui 
Cuthbert şi înțelegând ce însemna, globul se întunecă pe 
dată în mâinile lui Roland. Corpul rigid al pistolarului, 
fiecare os şi muşchi trepidând de groază şi mânie, se 
relaxă. Căzu ca o piatră, degetele sale eliberând în sfârşit 
obiectul de cristal. Când ateriză la pământ, stomacul îi 
amortiză căderea; sfera se rostogoli de pe el, oprindu-se 
lângă o mână flască şi întinsă a lui. Nu mai ardea nimic în 
întunecimea lui acum, cu excepţia unei singure scântei 
portocalii malefice - reflexia minusculă a Lunii Demonului 
de pe cer. 

Alain se uită la globul de cristal cu un soi de uimire 
izvorâtă din dezgust şi spaimă; se uită la el aşa cum s-ar 


uita cineva la un animal feroce care doarme pe moment... 
dar care se va trezi şi îl va mugşca. 

Păşi înainte, intenţionând să-l sfarme sub cizmă. 

— Să nu îndrăzneşti, zise Cuthbert cu voce aspră. 

Stătea îngenuncheat lângă silueta inertă a lui Roland, 
dar se uita la Alain. Luna răsărită îi strălucea în ochi, două 
stele mici şi luminoase. 

— Să nu îndrăzneşti, după toată suferinţa şi moartea 
prin care am trecut ca să punem mâna pe el. Nici să nu te 
gândeşti la asta. 

Alain îl privi nesigur un moment, spunându-şi că ar 
trebui totuşi să distrugă blestemăţia aceea - suferinţa 
îndurată nu poate justifica suferinţa viitoare, şi atât timp 
când obiectul de pe pământ rămânea întreg, suferinţă era 
tot ce avea să aducă oricui. Era o maşină-a-suferinţei, asta 
era, şi o ucisese pe Susan Delgado. Deşi nu văzuse ceea 
ce văzuse Roland în el, observase chipul prietenului său, şi 
asta-i fusese de ajuns. O ucisese pe Susan şi, dacă 
rămânea întreg, avea să mai ucidă. 

Apoi se gândi însă la ka şi se trase în spate. Mai târziu 
avea să regrete amarnic că făcuse asta. 

— Pune-l la loc în pungă, spuse Cuthbert, şi apoi ajută- 
mă cu Roland. Trebuie să plecăm de aici. 

Punga cu şiret zăcea mototolită pe pământ în apropiere, 
fluturând în vânt. Alain culese globul, detestând senzaţia 
la atingerea suprafeţei lui netede şi curbate, aşteptându- 
se din partea lui să-i prindă viaţă în mână. Nu prinse, însă. 
Îl puse în pungă şi-şi agăţă punga înapoi pe umăr. După 
care îngenunche lângă Roland. 

Nu ştia cât timp încercară fără sorţi de izbândă să-l 
aducă în simţiri - până când luna se ridicase destul de sus 
pe cer ca să se facă iarăşi argintie, iar fumul care urca din 
canion începuse să se risipească, asta era tot ce ştia. Până 
când Cuthbert îi spuse că era destul; vor trebui să-l arunce 
pe şaua lui Rusher şi să plece la drum cu el în felul acesta. 
Dacă reuşeau să ajungă în zonele împădurite la vest de 
Baronie înaintea zorilor, spuse Cuthbert, cel mai probabil 


aveau să fie în siguranţă... dar trebuia să ajungă măcar 
până acolo. li împrăştiaseră pe oamenii lui Farson cu o 
surprinzătoare uşurinţă, însă cei rămaşi probabil că se vor 
reuni a doua zi. Era mai bine ca ei să fie plecaţi înainte să 
se întâmple asta. 

Şi astfel părăsiră Canionul Ochet şi regiunea dinspre 
mare a Mejisului; călărind spre vest sub Luna Demonului, 
cu Roland trântit de-a curmezişul şeii ca un leş. 


27 


A doua zi şi-o petrecută în Il Bosque, pădurea de la vest 
de Mejis, aşteptând ca Roland să se trezească. Când veni 
după-amiaza şi el rămase tot inconştient, Cuthbert spuse: 

— Vezi dacă-l poţi atinge. 

Alain luă mâinile pistolarului în ale sale, îşi strânse toată 
puterea de concentrare, se aplecă deasupra feţei palide şi 
adormite a prietenului său şi rămase aşa preţ de aproape 
o jumătate de oră. In cele din urmă, clătină din cap, dădu 
drumul mâinilor lui Roland şi se ridică în picioare. 

— Nimic? întrebă Cuthbert. 

Alain suspină şi scutură din cap. 

Încropiră o targă din ramuri de pin astfel încât prietenul 
lor să nu mai aibă de petrecut o noapte culcat peste şa 
(dacă nu de altceva, măcar pentru că Rusher dădea semne 
de nervozitate transportându-şi stăpânul în felul acela) şi 
merseră mai departe. Nu o luară pe Drumul Mare - asta ar 
fi fost prea periculos - ci paralel cu el. Când Roland 
rămase inconştient şi-n ziua următoare (Mejis era de acum 
în urma lor şi ambii băieţi simțeau un junghi adânc de dor 
de casă, inexplicabil, dar real ca valurile), se aşezară de o 
parte şi de cealaltă a lui, privindu-se reciproc peste pieptul 
lui care se ridica şi cobora încet. 

— Se poate ca o persoană în stare de inconştienţă să 
moară de foame sau de sete? întrebă Cuthbert. Nu se 
poate, nu-i aşa? 

— Ba da, zise Alain. Cred că se poate. 


Fusese o noapte lungă şi încordată, petrecută 
călătorind. Niciunul dintre ei nu dormise bine cu o zi în 
urmă, dar în a doua dormiră buştean, cu păturile trase 
peste cap ca să-i ferească de soare. Se treziră la interval 
de câteva minute unul de celălalt când soarele apunea şi 
Luna Demonului, acum trecută deja de două nopţi de faza 
ei plină, răsărea printr-o perdea groasă de nori care 
prefigurau prima dintre marile furtuni ale toamnei. 

Roland stătea în capul oaselor. Luase globul de sticlă din 
punga cu şiret. Şedea cu el strâns în braţe, un obiect 
magic întunecat, la fel de mort ca ochii de sticlă ai 
Trofeului. Ochii lui Roland, morţi şi ei, priveau cu 
indiferenţă în coridoarele luminate de lună ale pădurii. 
Avea să mănânce, dar nu şi să doarmă. Avea să bea din 
pâraiele pe care le întâlneau, dar nu şi să vorbească. 

Şi refuza să se despartă de bucata din Curcubeul lui 
Maerlyn pe care o scoseseră din Mejis plătind un preţ atât 
de mare. Acesta nu strălucea însă pentru el. 

Cel puţin, gândi Cuthbert o dată, nu când eu şi Al suntem 
treji ca să vedem. 

Alain nu putu dezlipi mâinile lui Roland de pe glob, aşa 
că le puse pe ale sale pe obrajii lui, atingându-l în felul 
acela. Doar că nu avea ce să atingă, nu mai găsi nimic. 
Fiinţa care călătorea la vest cu ei spre Gilead nu era 
Roland ori măcar o nălucă a lui Roland. Precum luna când 
îşi încheie ciclul, Roland dispăruse. 


„„ PARTEA A PATRA 
TAT” COPIII DOMNULUI 
f AU PANTOFI 


l 
KANSAS DIMINEAȚA 


1 


Pentru prima dată după multe 

(ore? zile?) 

pistolarul tăcu. Rămase un moment cu ochii spre 
clădirea de la est (cu soarele luminându-l din spate, 
palatul de cleştar era o siluetă neagră înconjurată de un 
nimb auriu) cu antebraţele sprijinite pe genunchi. Apoi luă 
plosca aşezată pe asfalt lângă el, o ridică deasupra feţei 
întoarse, deschizând gura. 

Bău ce-i ajunse în gură - ceilalţi îi văzură mărul lui Adam 
mişcându-se în timp ce el se lungi pe spate pe banda de 
avarie, continuând să toarne - dar nu acesta părea a fi 
scopul său principal. Apa îi şiroia pe fruntea adânc ridată şi 
îi sărea de pe pleoapele închise. | se adună în scobitura 
triunghiulară de la baza gâtului şi-i curgea de la tâmple, 
udându-i părul şi închizându-l la culoare. 

În cele din urmă, puse plosca deoparte şi rămase acolo, 
cu ochii închişi, cu braţele întinse deasupra capului, ca un 
om predându-se în somn. De pe faţa lui udă, aburii se 
ridicau în fuioare delicate. 

— Aaa, făcu el. 

— Te simţi mai bine? întrebă Eddie. 

Pleoapele pistolarului se ridicară, dezvelind ochii aceia 
de un albastru spălăcit şi totuşi cumva periculoşi. 

— Da. Mă simt. Nu înţeleg cum e posibil, la cât mă 
temeam să spun povestea asta..., dar mă simt mai bine. 

— Un olog-al-psihicului probabil că ţi-ar putea explica 
fenomenul, zise Susannah, dar mă îndoiesc că tu ai pleca 
urechea. 

Îşi puse mâinile la şale şi se întinse, crispându-se... însă 


crispatul era doar un reflex. Durerea şi amorţeala la care 
se aşteptase nu erau prezente şi chiar dacă se auzi un 
scârţâit slab aproape de baza spinării, nu avu parte de 
mulţumitoarea serie de trosnete, pârâituri şi pocnete la 
care se aşteptase. 

— lţi spun un lucru, rosti Eddie. Asta oferă un nou sens 
expresiei „a-ţi lua o piatră de pe inimă“. De când suntem 
aici, Roland? 

— Doar de o noapte. 

— „Spiritele au făcut totul într-o singură noapte“, cită 
Jake cu o voce eterică. 

Stătea cu picioarele încrucişate la nivelul gleznelor; Ete 
şedea în rombul format de genunchii îndoiţi ai băiatului, 
uitându-se la el cu ochii lui luminoşi încercuiți cu auriu. 

Roland se ridică în şezut, ştergându-şi obrajii uzi cu 
bandana şi uitându-se tăios la Jake. 

— Ce spui tu acolo? 

— Nu spun eu. Sunt cuvintele scrise de un tip pe nume 
Charles Dickens. Intr-o povestire intitulată Co/indă de 
Crăciun. Totul într-o singură noapte, hă? 

— Vreo parte a corpului tău spune că ar fi fost mai mult? 

Jake clătină din cap. Nu, se simţea cam la fel ca în 
fiecare dimineaţă - mai bine ca în unele. Trebuia să-şi 
golească vezica, dar nu atât de tare încât să simtă că dinţii 
îi pluteau în urină sau altceva de felul ăsta. 

— Eddie? Susannah? 

— Eu mă simt bine, spuse Susannah. Categoric nu ca şi 
când aş fi stat trează toată noaptea, darămite mai multe 
nopţi la rând. 

— Mi-aminteşte de perioada cât am fost narcoman, într- 
un fel..., zise Eddie. 

— Nu ţi se întâmplă asta cu orice? întrebă Roland pe un 
ton sec. 

— O, ce comic eşti, ripostă Eddie. Să mă tăvâălesc pe jos 
de râs, nu alta. Când o să ne pice-n braţe următorul tren 
nebun, n-ai decât să-i pui tu întrebările prosteşti. Ce voiam 
să spun e că ţi se întâmplă atât de des să petreci o noapte 


drogat până la refuz, încât te obişnuieşti să te trezeşti 
dimineaţa simţindu-te ca unşpe kilograme de rahat într-un 
sac de zece kile: cu capul cât o baniţă, cu nasul înfundat, 
cu inima bubuind, cu cioburi de sticlă în şira spinării. 
Ascultă la prietenul tău Eddie, ce bine îţi fac drogurile îţi 
poţi da seama după cum te simţi dimineaţa. În orice caz, 
te obişnuieşti cu asta - eu m-am obişnuit, oricum - într- 
atât încât atunci când faci pauză o noapte, te trezeşti a 
doua zi dimineaţă şi stai pe marginea patului, spunându-ţi: 
„Ce mama dracului e cu mine? Sunt bolnav? Mă simt 
ciudat. Am suferit un atac cerebral în timpul nopţii?” 

Jake râse, apoi îşi acoperi gura cu palma atât de violent, 
încât păru că ar fi vrut nu doar să tacă, ci de-a dreptul să- 
şi înghită cuvintele. 

— Scuze, spuse el. Asta m-a dus cu gândul la tata. 

— Era unul din clubul meu, eh? zise Eddie. Oricum, mă 
aştept să mă doară toate, mă aştept să fiu obosit, mă 
aştept să scârţâi când păşesc... dar simt că de fapt n-am 
nevoie decât de un pişu scurt în tufişuri ca să fiu iar om. 

— Şi o gură de mâncare, poate? întrebă Roland. 

Eddie afişa un surâs firav. Acum i se şterse de pe buze. 

— Nu, răspunse el. După povestea aia, nu mi-e aşa 
foame. De fapt, nu mi-e foame deloc. 


2 


Eddie o purtă pe Susannah pe rambleu în jos şi o sprijini 
în spatele unui pâlc de tufişuri de dafin ca să-şi facă 
nevoile. Jake era la şaizeci sau şaptezeci de metri către 
est, într-un crâng de mesteceni. Roland zisese că el va 
folosi banda de avarie pentru a-şi face nevoile de 
dimineaţă, apoi ridică din sprâncene când prietenii lui din 
New York râseră. 

Susannah nu râdea când ieşi de după tufişuri. Faţa ei 
era brăzdată de lacrimi. Eddie nu o întrebă nimic; ştia. El 
însuşi se împotrivise sentimentului. O luă uşurel în braţe şi 
ea îşi îngropă faţa în gâtul lui. Rămaseră aşa un timp. 


— Chartu rug, zise ea într-un sfârşit, pronunţând 
cuvintele ca Roland: char-tu rug, lungind puţin ultima 
vocală. 

— Mda, aprobă Eddie, spunându-şi că un Charlie, oricum 
i-ai spune în alt fel, tot Charlie rămâne. Aşa cum, bănuia 
el, un trandafir era un trandafir. Să înceapă Secerişul. 

Ea ridică fruntea şi începu să-şi şteargă ochii umezi. 

— Să treci prin atâtea, zise ea, păstrând un ton scăzut... 
şi uitându-se o dată spre rambleul autostrăzii pentru a se 
asigura că Roland nu era acolo, privindu-i de sus. Şi /a 
paisprezece ani. 

— Mada. În comparaţie, aventurile mele în căutarea unei 
iluzorii punguţe cu cocaină în Tompkins Square par jocuri 
de copii. Într-un fel, însă, aproape că mă simt uşurat. 

— Uşurat? De ce? 

— Fiindcă mă temeam că ne va spune că a ucis-o cu 
mâna lui. Pentru Turnul ăla blestemat al lui. 

Susannah îl privi drept în ochi. 

— Dar chiar asta cred că a făcut. N-ai înţeles? 


3 


Când se reuniră iarăşi şi văzură mâncare în faţa ochilor, 
deciseră toţi că le-ar fi prins totuşi bine o îmbucătură. 
Roland împărţi ultimii burritos (Poate că astăzi mai târziu 
vom face un popas la cel mai apropiat Boing Boing Burgers să 
vedem ce le-a rămas prin frigidere, gândi Eddie) şi se 
înfruptară. Toţi, mai puţin Roland. El îşi luă burrito-ul, îl 
privi, apoi se uită în altă parte. Eddie observă o expresie 
de tristeţe pe chipul pistolarului, care îl făcea să pară 
deopotrivă bătrân şi pierdut. Îl duru inima, însă nu ştia ce 
ar fi putut face în privinţa asta. 

Jake, mai tânăr cu aproape zece ani, ştia. Se ridică, se 
duse la Roland, îngenunche lângă el, cuprinse gâtul 
pistolarului cu braţele şi îl îmbrăţişă. 

— Îmi pare rău că ţi-ai pierdut prietena, spuse el. 

Expresia lui Roland se schimbă şi, pentru o clipă, Eddie 


fu sigur că îşi va da drumul. Trecuse mult timp de la ultima 
îmbrăţişare, poate. Extrem de mult. Eddie trebui să-şi 
ferească privirea un moment. Kansas dimineaţa, îşi spuse 
el. O imagine pe care niciodată nu te aştepţi să o vezi. 
Concentrează-te la asta un timp şi lasă-l pe om în pace. 

Când întoarse privirea, Roland era iarăşi stăpân pe sine. 
Jake şedea alături de el, iar Ete îşi aşezase botul lung pe o 
cizmă a  pistolarului. Roland începuse să-şi mănânce 
burrito-ul. Încet şi fără mare poftă..., dar îl mânca. 

O mână rece - a lui Susannah - se furişă în mâna lui 
Eddie. Tânărul o luă şi îndoi degetele peste ea. 

— O singură noapte, se minună ea. 

— Aşa spune, cel puţin, ceasul nostru interior, explică 
Eddie. În minţile noastre... 

— Cine ştie? aprobă Roland. Dar o poveste întotdeauna 
modifică timpul. Cel puţin aşa se întâmplă în lumea mea. 

Surâse. Fu un gest neaşteptat, ca întotdeauna, şi tot ca 
întotdeauna, îi transformă chipul în ceva aproape frumos. 
Uitându-se la asta, medită Eddie, puteai înţelege cum era 
posibil ca o fată să se fi îndrăgostit de Roland, odată ca 
niciodată. Atunci, demult, când el era lungan şi poate 
puţin aprig, însă urât nu era deloc; atunci pe când Turnul 
nu-l prinsese încă în mreje. 

— Cred că aşa se întâmplă în toate lumile, dulceaţă, zise 
Susannah. Pot să-ţi pun vreo două întrebări, înainte să 
pornim la drum? 

— Dacă vrei... 

— Ce s-a întâmplat cu tine? Cât timp ai fost... plecat? 

— Am fost plecat, aşa-i, aici ai categoric dreptate. Am 
călătorit. Am hoinărit. Nu chiar în Curcubeul lui Maerlyn... 
nu cred că m-aş mai fi întors vreodată de acolo, dacă aş fi 
intrat în el când eram încă... bolnav... dar fiecare avem 
câte un glob vrăjitoresc, aici. 

Îşi atinse cu gravitate fruntea, puţin deasupra spaţiului 
dintre sprâncene. 

— Acolo m-am dus eu. Acolo am călătorit eu în vreme ce 
prietenii mei călătoreau la est cu mine. M-am vindecat 


acolo, puţin câte puţin. Am ţinut globul strâns şi am 
călătorit înăuntrul capului meu, şi m-am vindecat. Dar 
globul n-a strălucit nicicând pentru mine, până la sfârşitul 
sfârşitului... când meterezele castelului şi turnurile 
oraşului au apărut la orizont. Dacă s-ar fi trezit înainte... 

Dădu din umeri. 

— Dacă s-ar fi trezit înainte ca eu să fi început să-mi 
recapăt o parte din puterea minţii, nu cred că acum aş mai 
fi aici. Pentru că orice lume - chiar şi una roz cu cer de 
cristal - ar fi fost preferabilă celei în care Susan nu mai 
exista. Presupun că forţa care dă viaţă globului ştia asta... 
şi aştepta. 

— Dar când a strălucit iarăşi pentru tine, ţi-a spus restul, 
completă Jake. Trebuie s-o fi făcut. Ţi-a povestit episoadele 
la care n-ai fost prezent. 

— Da. Ştiu povestea în atâtea detalii datorită celor pe 
care le-am văzut în globul de cristal. 

— Ne-ai spus odată că John Farson îţi voia capul într-un 
vârf de prăjită, zise Eddie. Pentru că i-ai furat ceva. Ceva 
la care el ţinea mult. Vorbeai despre globul de cristal, nu-i 
aşa? 

— Da. A fost mai mult decât furios când a aflat. A fost 
orbit de furie. Sau cum spui tu, Eddie, „l-au apucat dracii“. 

— De câte ori chiar a strălucit pentru tine? întrebă 
Susannah. 

— Şi ce s-a întâmplat cu el? adăugă Jake. 

— Am văzut în el de trei ori după ce am părăsit Baronia 
Mejis, spuse Roland. Prima dată a fost în noaptea dinainte 
să ajungem acasă, în Gilead. Atunci am călătorit cel mai 
mult înăuntrul lui şi atunci mi-a arătat ce v-am spus vouă. 
Câteva lucruri doar le-am presupus, dar cele mai multe mi- 
au fost arătate. Mi le-a arătat nu ca să mă înveţe sau să 
mă lumineze, ci ca să mă rănească. Bucăţile rămase din 
Curcubeul Vrăjitorului sunt toate lucruri malefice. Durerea 
le însufleţeşte, într-un fel. A aşteptat ca mintea mea să fie 
suficient de puternică încât să înţeleagă şi să reziste... şi 
atunci mi-a arătat toate lucrurile pe care le-am ratat din 


pricina stupidei mele vanităţi adolescentine. A orbirii mele 
de îndrăgostit. A trufiei mele ucigaşe. 

— Roland, nu face asta, zise Susannah. Nu permite să te 
rănească şi acum. 

— Dar mă răneşte. Aşa va fi mereu. N-are importanţă. 
Acum nu mai are; povestea aceea este spusă. 

A doua oară când am văzut înăuntrul globului - când am 
intrat în el - trecuseră deja trei zile de la întoarcerea mea 
acasă. Mama nu era acolo, deşi era aşteptată în seara 
aceea. Se dusese la Debaria - un soi de adăpost pentru 
femei - ca să aştepte şi să se roage pentru întoarcerea 
mea. Nici Marten nu era acolo. El era în Cressia, alături de 
Farson. 

— Globul, zise Eddie. Era la tatăl tău? 

— Nu-u, făcu Roland. 

Cobori privirea la mâinile sale şi Eddie observă o uşoară 
roşeaţă urcându-i în obraji. 

— Nu i l-am dat la început. Găseam că-mi era... greu să 
mă despart de el. 

— Cred şi eu, spuse Susannah. Ţie şi tuturor celor care 
s-au uitat vreodată în blestemăţia aia. 

— În a treia după-amiază, înainte să plecăm la serbarea 
organizată în cinstea întoarcerii noastre... 

— Fac pariu că te dădea afară din casă cheful de a 
petrece, spuse Eddie. 

Roland zâmbi fără umor, studiindu-şi mai departe 
mâinile. 

— În jurul orei patru, Cuthbert şi Alain au venit în 
camerele mele. Eram un trio bun de pus în ramă, socot - 
arşi de vânt, ochi afundaţi, mâini pline de tăieturi şi julituri 
în curs de vindecare, căpătate pe când ne căţăram pe 
peretele canionului, uscați ca nişte sperietori de ciori. 
Chiar şi Alain, care avea tendinţă de îngrăşare, aproape se 
făcea nevăzut când se întorcea din profil. M-au confruntat, 
presupun că aţi spune. Păstraseră secretul globului până 
atunci - din respect pentru mine şi pentru pierderea 
suferită, mi-au spus, iar eu i-am crezut - însă nu mai voiau 


să-l păstreze dincolo de masa din acea seară. Dacă 
refuzam să renunţ la el de bunăvoie, decizia avea să le 
aparţină taţilor noştri. Erau teribil de stânjeniţi, mai ales 
Cuthbert, deşi erau fermi pe poziţie. 

Le-am spus că-l voi preda tatei înaintea serbării - înainte 
ca mama să vină cu diligenţa de la Debaria, chiar. Puteau 
să se prezinte mai devreme şi să vadă că-mi ţinusem 
promisiunea. Cuthbert a început să dea din colţ în colţ şi 
să spună că nu va fi nevoie de asta, dar sigur că era 
nevoie... 

— Mda, făcu Eddie. 

Arbora expresia unuia care înţelegea foarte bine acea 
parte din poveste. 

— La căcăstoare te poţi duce singur, dar e mult mai uşor 
să tragi apa după tot căcatul dacă mai ai pe cineva alături. 

— Alain, cel puţin, ştia că va fi mai bine pentru mine - 
mai uşor - dacă nu va trebui să predau globul singur. L-a 
făcut pe Cuthbert să tacă şi a spus că vor veni negreşit. ŞI 
au şi venit. Şi eu l-am predat, oricât de puţin mi-aş fi dorit- 
o. Tata s-a făcut alb ca varul când s-a uitat în pungă şi a 
văzut ce era acolo, apoi s-a scuzat şi l-a luat cu el. Când s- 
a întors, şi-a luat paharul de vin şi a continuat să discute 
cu noi despre aventurile noastre în Mejis, ca şi când nimic 
nu s-ar fi întâmplat. 

— Dar între momentul când prietenii tăi ţi-au vorbit 
despre el şi cel în care l-ai predat, te-ai uitat în el, spuse 
Jake. Ai intrat în el. Ai călătorit în el. Ce ţi-a arătat de data 
aceea? 

— Intâi Turnul din nou, spuse Roland, şi începutul 
drumului către el. Am văzut căderea Gileadului şi triumful 
Omului de Bine. Amânaserăm asta cu doar douăzeci de 
luni sau aşa ceva distrugând rezervoarele şi exploatarea 
petrolieră. Nu puteam face nimic în privinţa asta, însă mi-a 
arătat ceva ce puteam face. Exista un anumit cuţit. Lama 
fusese înmuiată într-o otravă deosebit de puternică, ceva 
dintr-un regat îndepărtat din Lumea de Mijloc numit 
Garlan. O poţiune atât de concentrată, încât şi cea mai 


mică tăietură ducea la moarte pe loc. Cuţitul fusese adus 
la curte de un menestrel - de fapt, nepotul cel mare al lui 
John Farson. Omul căruia i-l dăduse era şeful personalului 
de la castel. Acesta trebuia să pună cuțitul în mâna 
asasinului desemnat. Tata nu mai trebuia să vadă răsăritul 
soarelui în dimineaţa de după serbare. 

Le arătă un surâs trist. 

— Datorită lucrurilor pe care le-am văzut în globul 
Vrăjitorului, cuțitul n-a ajuns niciodată în mâna celui care 
trebuia să-l folosească, şi până la sfârşitul acelei 
săptămâni aveam un nou şef de personal. Frumoase 
poveşti ştiu a vă spune, nu? Mda, chiar foarte frumoase. 

— Ai văzut persoana căreia îi era destinat cuțitul? 
întrebă Susannah. L-ai văzut pe ucigaş? 

— Da. 

— Altceva? Ai văzut altceva? chestionă Jake. 

Planul pentru asasinarea tatălui lui Roland nu părea să-l 
intereseze foarte tare. 

— Da. 

Roland părea nedumerit. 

— Pantofi. Doar pentru un minut. Pantofi rostogolindu-se 
prin aer. La început am crezut că erau frunze de toamnă. 
Şi când am observat ce erau de fapt, au dispărut şi eu 
zăceam întins pe pat cu globul strâns în braţe... adică aşa 
cum şi venisem cu el din Mejis. Tata... am spus deja, 
surpriza lui când s-a uitat înăuntrul pungii a fost într- 
adevăr foarte mare. 

l-ai spus cine avea cuțitul înmuiat în otravă specială, gândi 
Susannah, va/etul Jeeves sau ştiu eu cine, dar nu i-ai spus cine 
ar fi urmat să-l folosească, de fapt, nu-i aşa, dulceaţă? De ce 
nu? Pentru că voiai să rezolvi tu trebuşoara aia singur- 
singurel? 

Dar înainte să-l poată întreba ea asta, Eddie întrebă 
ceva. 

— Pantofi! Zburând prin aer! Îţi spune ceva asta, acum? 

Roland clătină din cap. 

— Spune-ne ce altceva ai mai văzut în el, îl îndemnă 


Susannah. 

Pistolarul îi aruncă o privire atât de îndurerată, încât 
bănuielile prinseră forma unor lucruri sigure în mintea sa. 
Îşi feri privirea de la el şi dibui după mâna lui Eddie. 

— lartă-mă, rogu-te, Susannah, dar nu pot. Nu acum. 
Pentru moment, am spus tot ce puteam. 

— Prea bine, rosti Eddie. Prea bine, Roland, nu face 
nimic. 

— Mic, aprobă Ete. 

— Ai mai văzut-o vreodată pe vrăjitoare? întrebă Jake. 

Un timp lung păru că Roland nu va răspunde nici la asta, 
dar până la urmă cedă. 

— Da. Nu terminase cu mine. Precum visele cu Susan, 
m-a urmat şi ea. Taman din Mejis m-a urmat. 

— Cum adică? făcu Jake cu voce joasă, mirată. Măiculiţă, 
Roland, cum adică? 

— Nu acum. 

Se ridică în picioare. 

— E timpul să pornim din nou la drum. 

Înclină din cap spre clădirea care plutea înaintea lor; 
soarele tocmai se ridica deasupra meterezelor. 

— Domul acela sclipitor e la o bună distanţă de noi, dar 
cred că putem ajunge la el în după-amiaza asta, dacă ne 
mişcăm repede. Aşa ar fi cel mai bine. Nu e un loc la care- 
mi doresc să ajung după căderea nopţii, dacă putem evita 
asta. 

— Nu ştii încă ce este? întrebă Susannah. 

— E de rău, repetă el. Şi e în drumul nostru. 


4 


Un timp în dimineaţa aceea, deşirarea murmură atât de 
tare, încât nici gloanţele din urechi nu mai blocau complet 
sunetul; în cel mai rău moment, Susannah avu impresia că 
pur şi simplu i se va dezintegra puntea nasului şi când se 
uită la Jake, văzu că băiatul lăcrima - nu plângea aşa cum 
plâng oamenii când sunt trişti, ci ca atunci când au 


sinusurile înfundate. Nu reuşea să-şi scoată din cap 
cântăreţul la fierăstrău de care amintise băiatul. Ai zice că-i 
muzică hawaiiană, gândea ea iar şi iar în timp ce Eddie o 
împingea îndărjit în noul scaun cu rotile, şerpuind printre 
vehiculele abandonate. A; zice că-i muzică hawaiiană, nu-i 
aşa? A dracului, ai zice că-i muzică hawaiiană, nu-i aşa, 
scumpa mea domniţă, oh, atât de neagră şi frumuşică? 

De ambele laturi ale autostrăzii deşirarea lovea rambleul 
până în partea de sus, proiectând reflexiile deformate şi 
tremurătoare ale copacilor şi silozurilor. Lăsa impresia că îi 
privea pe pelerini la fel cum fiarele înfometate de la 
grădina zoologică ar privi nişte copii durdulii. Pe Susannah 
o purta gândul mereu la deşirarea din Canionul Ochet, 
cum se întindea hrăpăreaţă prin fum după oamenii agitaţi 
ai lui Latigo, trăgându-i spre sine (şi unii intrând din 
proprie iniţiativă, păşind ca nişte zombi într-un film 
horror), după care se trezea gândindu-se iarăşi la tipul din 
Central Park, ciudatul acela cu fierăstrăul. A; zice că-i; 
muzică hawaiiană, nu-i aşa? Număr o deşirare, şi ai zice că-i 
muzică hawaiiană, nu-i aşa? 

Tocmai când credea că n-ar mai fi îndurat niciun 
moment, deşirarea începu să se retragă din nou de lângă 
l-70 şi murmurul ei unduitor scăzu în sfârşit. Susannah 
putu să-şi scoată gloanţele din urechi. Le puse în 
buzunarul lateral al scaunului, cu o mână care tremura 
puţin. 

— Asta chiar că a fost rea, spuse Eddie. 

Vocea lui suna înfundată şi smiorcăită. Femeia întoarse 
ochii către el şi văzu că avea obrajii umezi şi ochii roşii. 

— Nu te ambala, Suzie dragă, zise el. E din cauza 
sinusurilor, atâta tot. Sunetul ăla le dă peste cap. 

— Şi eu păţesc la fel, spuse Susannah. 

— Sinusurile mele n-au nimic, dar mă doare capul, 
interveni Jake. Roland, nu mai ai nişte aspirină? 

Roland se opri, scotoci şi găsi flaconul. 

— Pe Clay Reynolds l-ai mai revăzut? întrebă băiatul, 
după ce înghiţi pilulele cu apă din plosca pe care o ducea 


el. 

— Nu, dar ştiu ce s-a întâmplat cu el. Şi-a strâns o ceată 
de oameni, câţiva dintre dezertorii din armata lui Farson, 
s-a apucat de jefuit bănci... Prin partea noastră de lume 
era asta, dar pe atunci jefuitorii de bănci şi cei de diligenţe 
nu prea mai aveau a se teme de pistolari. 

— Pistolarii erau ocupați cu Farson, explică Eddie. 

— Da. Numai că Reynolds şi oamenii lui au fost prinşi în 
capcană de un șerif isteţ care a transformat strada mare a 
unui oraş pe nume Oakley într-un abator. Şase dintre cei 
zece membri ai cetei lui au fost ucişi pe loc. Restul au fost 
spânzurați. Reynolds s-a numărat printre ei. Asta a avut 
loc după mai puţin de un an, în timpul Pământului Larg. 
Făcu o pauză şi continuă: Printre cei împuşcaţi pe strada 
mare a fost şi Coral Thorin. Devenise femeia lui Reynolds; 
călărea şi ucidea umăr la umăr cu ceilalţi. 

işi continuară drumul în tăcere pentru o vreme. În 
depărtare, deşirarea îşi murmura cântul nesfârşit. Jake o 
luă deodată la fugă în faţă, spre o rulotă parcată. Sub 
ştergătorul de parbriz din partea şoferului fusese lăsat un 
bilet. Ridicându-se pe vârfuri, reuşi să ajungă la el. ÎI citi 
degrabă, încruntându-se. 

— Ce scrie? întrebă Eddie. 

Jake i-l înmână. Eddie se uită şi i-l dădu lui Susannah, 
care îl citi la rândul ei şi-l dădu mai departe lui Roland. 
Acesta se uită, după care clătină din cap. 

— Nu pricep decât câteva cuvinte: femeia bătrână, Omul 
întunecat. Ce spun restul? Citiţi-mi voi. 

Jake luă biletul înapoi. 

— „Femeia bătrână din vise este în Nebraska. O cheamă 
Abagail.” Pregetă o clipă. Apoi, aici jos scrie: „Omul 
întunecat este în vest. Poate în Vegas.” 

Jake ridică privirea spre pistolar, cu biletul fluturându-i în 
mână, cu o expresie nedumerită şi tulburată pe chip. 
Roland se uita însă spre palatul care tremura la capătul 
autostrăzii - palat care nu era în vest, ci în est, palat care 
era luminos, nu întunecat. 


— În vest, rosti Roland. Omul întunecat, Turnul 
întunecat şi mereu în vest. 

— Şi Nebraska e la vest de aici, zise Susannah cu 
fereală. Nu ştiu dacă asta are vreo importantă, această 
Abagail, dar... 

— Cred că ea face parte din altă poveste, zise Roland. 

— Dar o poveste apropiată de aceasta, adăugă Eddie. 
Alăturată, chiar. Suficient de apropiată încât să dea zahăr 
în schimbul sării... sau să pornească certuri pe palier. 

— Sunt sigur că ai dreptate, zise Roland, şi s-ar putea ca 
mai încolo să avem de-a face cu „femeia bătrână” şi cu 
„Omul întunecat”... dar astăzi drumul nostru duce la est. 
Haideţi. 

Îşi reluară marşul. 


5 


— Ce ştii despre Sheemie? întrebă Jake după o vreme. 

Roland râse, pe de o parte surprins de întrebare şi pe de 
alta bucuros să-şi aducă aminte. 

— Ne-a urmat. Probabil că nu i-a fost uşor şi trebuie să fi 
fost chiar înfricoşător uneori - între Mejis şi Gilead se 
întindeau roţi întregi de ţinut sălbatic populat, pe 
deasupra, de oameni sălbatici. Şi poate nu doar de 
oameni, ci şi de vietăţi mai rele. Însă Ka i-a fost alături şi 
băiatul şi-a făcut apariţia la timp pentru Sărbătoarea 
Capătului de An. El şi catârul acela blestemat. 

— Capi, spuse Jake. 

— Api, repetă Ete, lipăind la picioarele băiatului. 

— Când am plecat în căutarea Turnului, eu şi prietenii 
mei, Sheemie era cu noi. Ca un fel de scutier, presupun că 
aţi spune. El... 

Însă Roland nu încheie. Îşi muşcă buzele şi refuză să 
ducă subiectul mai departe. 

— Cordelia? întrebă Susannah. Mătuşa nebună? 

— A murit înainte chiar ca din focul în aer liber să mai fi 
rămas doar tăciunii. E posibil să fi suferit o furtună la inimă 


sau la creier - ceea ce Eddie numeşte comoţie. 

— Poate a murit de ruşine, propuse Susannah. Sau de 
groaza a ceea ce făcuse. 

— Este posibil, acceptă Roland. E un lucru teribil să dai 
ochii cu adevărul când deja e prea târziu. Ştiu asta foarte 
bine. 

— Este ceva acolo, spuse Jake, arătând cu degetul o 
porţiune lungă de drum de pe care maşinile fuseseră 
îndepărtate. Vedeţi? 

Roland vedea - cu ochii lui părea să vadă totul - dar 
abia după alte aproximativ cincisprezece minute reuşi şi 
Susan să desluşească nişte pete mici şi negre. Credea că 
ştia ce erau, deşi se baza mai mult pe intuiţie decât pe 
vedere. Zece minute mai târziu, era sigură. 

Erau pantofi. Şase perechi de pantofi aşezate într-o linie 
perfectă de-a curmezişul benzilor estice ale Interstatalei 
70. 


II 
PANTOFI PE DRUM 


1 


Ajunseră lângă pantofi la jumătatea dimineții. Mai 
încolo, mai clar acum, se ridica palatul de cleştar. Scânteia 
într-o nuanţă delicată de verde, aidoma reflexiei unei 
frunze de nufăr în oglinda unei ape liniștite. În faţa lui erau 
porți sclipitoare; pe turnuri fâlfâiau în bătaia vântului 
steguleţe roşii. 

Şi pantofii tot roşii erau. 

Impresia lui Susannah că erau şase perechi, deşi 
explicabilă, era greşită - de fapt, erau patru perechi şi un 
cvartet. Acesta din urmă - patru botine de un roşu-închis, 
din piele rezistentă - aveau ca destinatar, fără îndoială, 
membrul patruped al ka-tet-ului lor. Roland luă unul de jos 
şi-i pipăi interiorul. Nu ştia câţi bumbleri purtaseră pantofi 
în istoria lumii, însă era dispus să presupună că niciunul nu 
primise în dar un set de botine din piele căptuşite cu 
mătase. 

— Bally, Gucci şi alţii ca voi, luaţi de aici, făcu Eddie. 
Astea-s încălțări de prima mână. 

Ale lui Susannah erau cel mai uşor de deosebit, şi nu 
doar datorită înfloriturilor feminine şi sclipitoare de pe 
margine, ci fiindcă nu erau de fapt nişte pantofi - fuseseră 
făcuţi să se potrivească peste cioturile picioarelor ei, care 
se terminau puţin deasupra genunchilor. 

— Uite minunăţie, făcu ea, ridicând unul la lumină astfel 
încât soarele să se poată reflecta în ştrasurile cu care era 
decorat pantoful... dacă ştrasuri erau, de fapt. Ceva îi 
spunea că puteau fi fragmente de diamant. Manşoane. 
După patru ani în care m-am descurcat în condiţii 
caracterizate de ceea ce prietena mea Cynthia numeşte 


„absenţa mergătoarelor”, mi-am luat în sfârşit o pereche 
de manşoane. Asta da potrivire. 

— Manşoane, zise Eddie pe un ton meditativ. Aşa li se 
spune? 

— Aşa li se spune, dulceaţă. 

Ai lui Jake erau o pereche de pantofi Oxford roşu-aprins 
- cu excepţia culorii, s-ar fi potrivit de minune în sălile de 
clasă cu ţinută înaltă de la Şcoala Piper. Indoi unul, apoi îl 
întoarse invers. Talpa lucea şi nu avea nicio zgârietură. Nu 
se vedea nicio ştanţă a producătorului, şi nici nu se 
aşteptase să vadă vreuna. Tatăl lui avea, poate, o duzină 
de perechi de pantofi făcuţi pe comandă. Jake ştia să-i 
recunoască atunci când îi vedea. 

Ale lui Eddie erau ghete cu toc cubanez (Doar că în 
lumea asta se numesc, poate, tocuri din Mejis, gândi el) şi 
vârf ascuţit... ceea ce, în cealaltă viaţă a lui, se numeau 
„boppers“. Puştii de la mijlocul anilor şaizeci - o perioadă 
pe care Odetta/Detta/Suzannah o pierduse la mustață - le- 
ar fi spus „ghete ă la Beatles”. 

Ale lui Roland, desigur, erau cizme de cowboy. Din cele 
fistichii, cu care mergeai încălţat mai mult la dans decât la 
păscut vacile. Cusături în buclă, decoraţiuni laterale, linie 
strâmtă, carâmbi înalţi. Le examină fără să le ia de jos, 
apoi se uită la tovarăşii săi de drum şi se încruntă. Aceştia 
se priveau reciproc. Ai fi spus că trei oameni nu puteau 
face asta, numai doi... însă ai fi spus-o doar dacă nu făceai 
parte dintr-un ka-tet. 

Roland încă împărțea acelaşi khef cu ei; simţea astfel 
puternicul curent al gândului lor colectiv, dar pe acesta nu- 
| putea înţelege. Fiindcă tine de lumea lor. Provin din când -uri 
diferite ale aceleiaşi lumi, însă văd aici ceva comun tuturor. 

— Ce este? întrebă el. Ce înseamnă pantofii ăştia? 

— Cred că niciunul dintre noi nu ştie asta, răspunse 
Susannah. 

— Nu, zise Jake. E o altă ghicitoare. 

Se uită cu dezgust la stranii pantofi Oxford, roşii ca 
sângele, din mâinile sale. 


— O altă ghicitoare afurisită. 

— Spune ce ştii. 

Se uită iarăşi spre palatul de cleştar. Acum se afla, 
poate, la douăzeci de kilometri depărtare, strălucea sub 
cerul senin, delicat ca un miraj, dar real ca... ei bine, real 
ca pantofii. 

— Te rog, spune-mi ce ştii despre pantofii ăştia. 

— Eu am pantofi, tu ai pantofi, tăţ' copiii Domnului au 
pantofi, recită Odetta. Cel puţin, asta-i părerea generală. 

— Ei bine, zise Eddie, noi avem pantofi, asta e clar. Şi te 
gândeşti la ce mă gândesc şi eu, nu-i aşa? 

— Aşa se pare. 

— Tu, Jake? 

În loc să răspundă cu vorbe, Jake luă de jos şi celălalt 
pantof (Roland nu se îndoia defel că toţi pantofii, inclusiv 
ai lui Ete, aveau să le vină ca turnaţi) şi-i lovi scurt unul de 
celălalt de trei ori. Nu însemna nimic pentru Roland, dar 
atât Eddie, cât şi Susannah reacționară violent, uitându-se 
în jur, uitându-se în special către cer, ca şi când s-ar fi 
aşteptat să se stârnească o furtună din seninul acela 
luminos de toamnă. Ajunseră până la urmă să se uite din 
nou la palatul de cleştar... şi apoi unul la celălalt, în felul 
acela grăitor, cu ochii larg deschişi, care-l făcea pe Roland 
să-i vină să-i scuture până ce aveau să le clănţănească 
dinţii în gură. Şi totuşi aşteptă. Uneori, doar asta aveai de 
făcut. 

— După ce l-ai ucis pe Jonas, te-ai uitat în glob, zise 
Eddie, întorcându-se spre el. 

— Da. 

— Ai călătorit în glob. 

— Da, dar nu vreau să vorbesc despre asta acum; nu 
are nicio legătură cu... 

— Ba eu cred că are, interveni Eddie. Ai zburat înăuntrul 
unei tornade roz. Înăuntrul unui ciclon roz, s-ar putea 
spune. Ciclon se poate folosi în loc de tornadă, nu? Mai 
ales dacă vrei să spui o ghicitoare. 

— Sigur, zise Jake pe un ton visător, aproape ca un băiat 


care vorbeşte în somn. Când zboară Dorothy dincolo de 
Curcubeul Vrăjitorului? Când o ia ciclonul pe susf. 

— Nu mai suntem în Kansas, dulceaţă, spuse Susannah, 
şi apoi dădu glas unui lătrat ciudat şi lipsit de umor despre 
care Roland bănui că era un soi de râs. Poate că seamănă 
puţin cu el, dar Kansas n-a fost niciodată... ştii tu, aşa 
deşirat. 

— Nu te înţeleg, mărturisi Roland. 

Îi era însă frig şi inima îi bătea prea repede. Erau 
deşirări peste tot acum, nu le spusese oare chiar el asta? 
Lumi care se topeau una în alta pe măsură ce forţele 
Turnului slăbeau? Pe măsură ce ziua când trandafirul va fi 
smuls se apropia? 

— Ai văzut diverse lucruri în timp ce zburai, zise Eddie. 
Înainte să ajungi la ţinutul întunecat, cel pe care l-ai numit 
Bubuit de Tunet, ai văzut diverse lucruri. Pe Sheb, 
pianistul. Care a apărut din nou mai târziu în viaţa ta, nu? 

— Da, în Tuli. 

— Şi bordeianul cu păr roşcat? 

— Şi el. Avea o pasăre pe nume Zoltan. Dar când ne-am 
întâlnit, ne-am vorbit normal. „Viaţă ţie, viaţă recoltei 
tale“, genul ăsta de lucruri. Asta mi s-a părut că aud şi 
când a zburat pe lângă mine în tornada roz, dar a spus de 
fapt altceva. 

Aruncă o privire la Susannah. 

— Am văzut şi scaunul tău cu rotile. Cel vechi. 

— Şi ai văzut vrăjitoarea. 

— Da. Am... 

Cu un glas dogit care-i aminti lui Roland într-un mod 
neplăcut de Rhea, Jake Chambers strigă: 

— Pun eu mâna pe tine, frumuşelule! Pe tine şi pe 
căţeluşul tău! 

Roland se holbă la el, încercând să nu caşte gura. 


* Gale, în original, numele de familie al lui Dorothy, 
eroina cărţii lui Frank L. Baum. Pornind de la aceasta, 
citate şi aluzii la Vrăjitorul din Oz revin frecvent în textul lui 
King (n. tr.). 


— Doar că în film, vrăjitoarea nu călărea o mătură, 
spuse Jake. Era pe bicicletă, una din acelea cu coş în 
spate. 

— Mda, şi fără nicio amuletă sărbătorească, spuse 
Eddie. Ar fi fost un amănunt interesant, totuşi. lţi spun 
sincer, Jake, când eram mic aveam coşmaruri din cauza 
râsului ei. 

— Pe mine mă înfricoşau maimuţele, zise Susannah. 
Maimuţele înaripate, îmi zbura gândul la ele şi atunci 
trebuia să mă furişez în pat cu mama şi tata. Când 
adormeam între ei, încă se mai certau a cui fusese ideea 
strălucită de a mă duce la filmul acela. 

— Mie nu-mi era frică să bat din călcâie, spuse Jake. 
Deloc. 

Lui Susannah şi lui Eddie li se adresase; pentru moment, 
era ca şi când Roland nici n-ar fi fost de faţă. 

— În definitiv, nu eu purtam pantofii ăia. 

— Adevărat, zise Susannah pe un ton aspru, dar ştiţi ce 
obişnuia să spună tata mereu? 

— Nu, însă am sentimentul că vom afla, făcu Eddie. 

Femeia îi aruncă o căutătură scurtă şi severă, apoi îşi 
întoarse atenţia spre Jake. 

— „Nu fluiera vântul dacă nu vrei să sufle“, cită ea. Şi e 
un sfat bun, orice ar crede Tânărul Domn Haz-de-Necaz 
aici de faţă. 

— lar mi-ai tras-o, zise Eddie, rânjind. 

— Aso! repetă Ete, ochindu-l pe Eddie sever. 

— Explicaţi-mi şi mie, ceru Roland pe cel mai blând ton 
posibil. Vreau să aud. Vreau să împart khef-ul vostru. Şi 
vreau să-l împart acum. 


2 


Îi spuseră o poveste pe care aproape fiecare copil 
american din secolul douăzeci o ştia, povestea unei fetiţe 
de la o fermă din Kansas pe nume Dorothy Gale, care 
fusese luată pe sus de o tornadă şi transportată, împreună 


cu cățelul ei, până în Ţara lui Oz. În Oz nu exista 1-70, însă 
exista un drum din cărămizi galbene care slujea cam 
aceluiaşi scop, şi existau vrăjitoare, deopotrivă bune şi 
rele. Exista un Ka-tet compus din Dorothy, Toto şi trei 
prieteni pe care fata îi întâlneşte pe drum: Leul cel Laş, 
Omul de Tinichea şi Sperie-Ciori. Fiecare avea 

(pasăre şi urs, iepure şi peşte) 

o dorinţă arzătoare, dar cu a lui Dorothy se identificau 
cel mai bine noii prieteni ai lui Roland (şi Roland însuşi, la 
o adică): fetiţa voia să-şi găsească drumul spre casă. 

— Munchkinii i-au spus că trebuie să meargă pe cărarea 
din cărămizi galbene până la Oz, zise Jake, şi ea asta a 
făcut. Pe ceilalţi i-a întâlnit pe drum, cam aşa cum ne-ai 
întâlnit tu pe noi, Roland... 

— Deşi tu nu prea semeni cu Judy Garland, simţi nevoia 
să puncteze Eddie. _ 

— ... şi până la urmă au ajuns la destinaţie. In Oz, la 
Palatul de Smarald şi la individul care locuia în el. 

Se uită spre palatul de cleştar dinaintea lor, din ce în ce 
mai verde în lumina puternică, apoi se întoarse la Roland. 

— Da, înţeleg. Şi Oz acesta era un dinh puternic? Un 
baron? Poate un rege? 

larăşi, cei trei schimbară o privire de la care Roland era 
exclus. 

— E complicat, spuse Jake. Era un fel de terchea- 
berchea... 

— Berchea-terchea? Ce-i asta? 

— Terchea-berchea, spuse Jake, râzând. Un şarlatan. 
Numai vorba era de el. Dar poate că important este faptul 
că Vrăjitorul venea de fapt din... 

— Vrăjitor? întrebă Roland pripit. 

ÎI prinse pe Jake de umăr cu mâna sa împuţinată. 

— De ce îi spui aşa? 

— Pentru că ăsta era titlul lui, scumpete, zise Susannah. 
Vrăjitorul din Oz. 

Ridică uşor, dar ferm, mâna lui Roland de pe umărul 
băiatului. 


— Lasă-l să vorbească, acum. Nu-i nevoie să storci 
cuvintele din el. 

— Te-am rănit? Jake, iartă-mă, rogu-te. 

— Nu, n-am nimic, zise băiatul. Nu-ţi face probleme. În 
orice caz, Dorothy şi prietenii ei au parte de multe aventuri 
înainte să afle că Vrăjitorul este un, ştii tu, berchea- 
terchea. 

Jake chicoti cu mâinile lipite de frunte şi dându-şi părul 
pe spate, ca un copil de cinci ani. 

— Nu-i poate da Leului curaj, lui Sperie-Ciori creier şi nici 
Omului de Tinichea inimă. Mai rău decât atât, n-o poate 
trimite pe Dorothy înapoi în Kansas. Vrăjitorul are un 
balon, dar pleacă fără ea. Nu cred că o face intenţionat, 
dar rezultatul e acelaşi. 

— După ce spui tu, rosti Roland, vorbind foarte încet, mi 
se pare că prietenii lui Dorothy aveau de la bun început 
lucrurile pe care şi le doreau. 

— Asta-i şi morala poveştii, zise Eddie. Poate că asta o 
face să fie o poveste mare. Numai că Dorothy rămâne 
prizonieră în Oz, vezi tu. Apoi apare Glinda. Glinda cea 
Bună. Şi, drept cadou fiindcă pe o vrăjitoare rea a strivit-o 
sub casa ei şi pe cealaltă a făcut-o să se topească, Glinda 
îi spune lui Dorothy cum să folosească pantofiorii rubinii, 
cei pe care ea însăşi i i-a dat. 

Eddie ridică bopperii roşii cu toc cubanez care fuseseră 
lăsaţi pentru el pe linia albă întreruptă a Interstatalei 70. 

— Glinda îi spune lui Dorothy să lovească de trei ori 
călcâiele pantofilor. In felul acesta se va întoarce în 
Kansas. Şi aşa a fost. 

— Şi aşa se termină povestea? 

— Păi, zise Jake, a fost atât de populară, încât tipul care 
a scris-o a mai scris apoi încă vreo mie de alte poveşti cu 
Oz... 

— Mda, făcu Eddie. Puțin a lipsit să scrie şi Ghidul Glindei 
pentru a avea coapse ferme. 

— ... şi-a mai fost un remake aiuritor intitulat The Wiz, 
cu personaje de culoare... 


— Serios? întrebă Susannah. Părea uimită. Ce idee 
stranie. 

— ... dar singura care contează cu adevărat este prima, 
cred eu, încheie Jake. 

Roland se lăsă pe vine şi strecură mâinile în cizmele 
lăsate pentru el. Le ridică, le studie, le puse înapoi jos. 

— Credeţi că trebuie să ne încălţăm cu astea? Aici şi 
acum? 

Cei trei prieteni din New York se uitară nedumeriţi unul 
la celălalt. In cele din urmă, Susannah vorbi în numele 
tuturor - îi oferi khefu/ pe care el îl simţea, dar nu reuşea 
să-l împartă cu ei. 

— Poate că e mai bine să nu, pentru moment. Sunt prea 
multe spirite rele prin părţile astea. 

— Spirite Takuro, murmură Eddie, mai mult pentru sine. 
Apoi: Haideţi să-i luăm totuşi cu noi. Dacă trebuie să-i 
încălţăm, cred că vom şti la momentul potrivit. Până 
atunci, cred că trebuie să fim atenţi la berchea-terchea 
puşi pe dat cadouri. 

Asta îl amuză pe Jake la culme, aşa cum Eddie ştiuse că 
va fi; uneori, un cuvânt sau o imagine ţi se infiltra în 
organul umorului ca un virus şi trăia acolo pentru o vreme. 
Peste o zi, expresia „berchea-terchea” putea să nu-i mai 
spună nimic băiatului; tot restul acelei zile, însă, avea să 
râdă de fiecare dată când o auzea. Eddie voia s-o 
folosească des, mai ales atunci când Jake nu se aştepta. 

Luară pantofii roşii care fuseseră lăsaţi pentru ei pe 
benzile estice (pe ai lui Ete îi luă Jake) şi porniră din nou 
spre sclipitorul castel de cleştar. 

Oz, gândi Roland. Îşi cotrobăi în memorie, dar nu credea 
că era un nume pe care să-l mai fi auzit până atunci sau 
un cuvânt din Limba Nobilă care să fi reapărut într-o formă 
înşelătoare, aşa cum char apăruse în forma lui Charlie. Și 
totuşi, avea o sonoritate potrivită cu planul acela; o 
sonoritate amintind mai mult de lumea sa decât a lui Jake, 
Susannah şi Eddie, din care provenea povestea. 


3 


Pe măsură ce se apropiau de el, Jake se aştepta ca 
Palatul Verde să înceapă să arate normal, aşa cum se 
întâmpla cu atracțiile de la Disney World, care arătau nu 
neapărat comune, ci normale, lucruri aparţinând lumii la fel 
ca staţia de autobuz de la colţ sau cutia poştală sau banca 
din parc, lucruri pe care le puteai atinge, lucruri pe care 
puteai să scrii MUIE PIPER, dacă te chinuia talentul. 

Numai că asta nu se întâmplă, nu avea să se întâmple şi, 
pe când se apropiară de Palatul Verde, Jake înţelese încă 
ceva: era cel mai frumos şi sclipitor lucru pe care îl văzuse 
vreodată în viaţă. Faptul că nu avea încredere în el nu 
schimba acest fapt. Era ca un desen într-o carte cu basme, 
unul atât de reuşit încât devenise cumva aievea. Şi, 
precum deşirarea, murmura... doar că sunetul acela era 
mult mai vag, şi nu neplăcut. 

Ziduri de un verde palid urcau spre metereze ascuţite şi 
turnuri semeţe, părând aproape să atingă norii care 
pluteau deasupra câmpiilor din Kansas. Acele turnuri 
aveau în vârf ace de un verde-smarald mai închis la 
culoare; de ele erau prinse flamurile care fâlfâiau. Pe 
fiecare flamură fusese desenat cu galben simbolul ochiului 
deschis. 


E însemnul Regelui Purpuriu, gândi Jake. De fapt, este 
sigulul /ui, nu al lui John Farson. Habar nu avea de unde ştia 
asta (cum era posibil, când tot ce cunoştea el cu cuvântul 
„Purpuriu” în titlu era echipa de fotbal Valul Purpuriu din 
Alabama?), dar ştia. 

— Ce frumos e, susură Susannah şi, când Jake aruncă o 
privire spre ea, i se păru că aproape plângea. Bun însă nu 
e. Poate nu-i de-a dreptul rău, aşa cum este deşirarea, 


dar... 

— Dar nu e bun, zise Eddie. Mda. Se potriveşte. Nu 
primeşte cartonaş roşu, poate, dar unul galben tot merită. 

Îşi masă obrazul (un gest de care se molipsise de la 
Roland fără să-şi dea seama) şi afişă un aer nedumerit. 

— Mi se pare aproape că n-ar fi ceva serios... ci o glumă. 

— Mă îndoiesc că este o glumă, spuse Roland. Credeţi 
că este o copie a palatului în care Dorothy şi ka-tet-ul ei l- 
au întâlnit pe falsul vrăjitor? 

Din nou, cei trei foşti newyorkezi părură să schimbe o 
privire consultativă. Când terminară, Eddie vorbi în numele 
tuturor. 

— Mda. Mda, probabil. Nu-i la fel cu cel din film, dar 
dacă treaba asta a ieşit din minţile noastre, nici n-are cum 
să fie. Pentru că noi vedem castelul aşa cum era în cartea 
lui Frank L. Baum. Atât cel din ilustrațiile din carte... 

— Cât şi cel din imaginaţia noastră, completă Jake. 

— Dar el e, zise Susannah. Aş spune că fără-ndoială 
mergem să-l întâlnim pe Vrăjitor. 

— Poţi fi sigură, zise Eddie. Fiindcă-fiindcă-fiindcă- 
fiindcă-fiinacă ... 

— Fiindcă face numai lucruri minunate! încheiară Jake şi 
Susannah într-un glas, apoi râseră, încântați nevoie mare, 
în timp ce Roland îi privea încruntat, simțindu-se 
nedumerit şi lăsat pe dinafară. 

— Am totuşi să vă fac o mărturisire, spuse Eddie. Un 
singur lucru minunat îmi mai lipseşte ca să mă trezesc de 
partea întunecată a Lunii Psihotice. Probabil pentru 
totdeauna. 


4 


Apropiindu-se, văzură  Interstatala 70 întinzându-se 
departe în profunzimile verde-pal ale zidului exterior uşor 
rotunjit al castelului; plutea acolo ca o iluzie optică. Şi mai 
de aproape, auziră fâlfâitul fanioanelor în bătaia vântului şi 
îşi văzură propriile reflexii vălurite, ca nişte oameni înecaţi 


care cine ştie cum încă umblă pe fundul tropicalelor lor 
morminte lacustre. 

Pe dinăuntru se întrevedeau o redută de sticlă albastru- 
închis - o culoare pe care Jake o asocia cu călimările - şi o 
pasarelă de culoarea ruginii între redută şi zidul exterior. 
Culoarea aceea îi amintea lui Susannah de sticlele în care, 
pe când era ea mică, se îmbutelia berea Hires. 

Calea de intrare era blocată de o poartă zăbrelită 
deopotrivă uriaşă şi eterică: arăta ca fierul forjat 
transformat în sticlă. Fiecare drug fabricat cu măiestrie 
avea o culoare diferită, iar acele culori păreau să vină 
dinăuntru, ca şi când drugii ar fi fost umpluţi cu un gaz sau 
lichid luminos. 

Călătorii se opriră înaintea ei. Nu era nici urmă de 
autostradă dincolo de ea; în locul drumului, era o curte din 
sticlă argintie - o uriaşă oglindă plată, de fapt. Norii 
pluteau senini în adâncimile ei; la fel şi imaginea păsărilor 
care treceau uneori în zbor. Soarele se reflecta în acea 
curte de sticlă şi era proiectat în valuri pe zidurile verzi ale 
castelului. In capătul opus, zidul care închidea curtea din 
jurul palatului urca într-un luminos contrafort verde, 
întrerupt de înguste ferestre crenelate cu sticlă neagră ca 
tăciunele. Zidul mai era prevăzut cu o intrare boltită care îl 
duse pe Jake cu gândul la catedrala St Patrick. 

In stânga porţii principale se afla o gheretă de pază din 
sticlă crem străbătută de fire portocalii neclare. Uşa ei, 
vopsită în dungi roşii, era deschisă, încăperea de după ea, 
mare cât o cabină telefonică, era goală, dar pe podea se 
afla ceva care lui Jake i se păru că semăna cu un ziar. 

Deasupra intrării, flancându-i întunecimea, erau două 
garguie ghemuite şi rânjite, fabricate din sticlă de cel mai 
închis violet posibil. Limbile ascuţite care le ieşeau din 
gură păreau livide. 

Fanioanele de pe turnuri fâlfâiau ca steagurile din curtea 
unei şcoli. 

La o săptămână după Seceriş, ciorile croncăneau 
deasupra lanurilor de porumb deja cules. 


În depărtare, deşirarea se tânguia şi murmura. 

— Uitaţi-vă la drugii porţii ăsteia, spuse Susannah, 
vorbind parcă fără suflu şi mirată la culme. Uitaţi-vă foarte 
atent. 

Jake se aplecă spre drugul galben până ce aproape îl 
atinse cu nasul şi pe mijlocul feţei îl brăzdă o slabă dungă 
galbenă. La început nu văzu nimic, apoi icni. Ceea ce 
crezuse că erau un soi de particule de praf erau de fapt 
creaturi - creaturi vii - închise înăuntrul drugului, înotând 
în bancuri mici. Semănau cu peştii într-un acvariu, însă 
totodată (capetele lor, îşi spuse Jake, cred că mai mult din 
pricina capetelor) semănau neliniştitor de tare cu nişte 
oameni. Era ca şi când, gândi Jake, ar fi privit o mare aurie 
verticală, un ocean întreg într-un drug de sticlă - şi-n ea ar 
fi văzut fauna compusă din fiinţe nu mai mari decât nişte 
particule de praf. O femeie minusculă cu coadă de peşte şi 
păr blond lung curgând în urma ei se apropie înot de 
peretele de sticlă, păru să se uite afară la băiatul uriaş 
(ochii ei erau rotunzi, speriaţi şi frumoşi) după care plecă, 
lovind din înotătoare. 

Jake se simţi pe dată ametit şi slăbit. Închise ochii până 
când senzaţia de vertij trecu, apoi îi deschise şi se întoarse 
spre ceilalţi. 

— Măiculiţă! Toţi sunt la fel? 

— Toţi sunt diferiţi, cred, spuse Eddie, care se uitase 
deja în doi sau trei drugi. 

Se aplecă mai aproape de cel purpuriu şi obrajii i se 
luminară ca în faţa unui fluoroscop demodat. 

— Indivizii ăştia de aici seamănă cu nişte păsări - păsări 
mititele foc. 

Jake se uită şi observă că Eddie avea dreptate: în 
zăbreaua purpurie a porţii erau stoluri de păsări nu mai 
mari ca musculiţele de vară. Zburau vesele în crepusculul 
lor etern, trecând una pe deasupra sau pe dedesubtul 
altora, aripile lor lăsând dâre mici de bule argintii. 

— Chiar sunt acolo? întrebă Jake fără vlagă. Chiar sunt, 
Roland, sau doar ni le imaginăm? 


— Nu ştiu. Dar ştiu cu ce a fost făcută să semene poarta 
asta. 

— Şi eu ştiu, zise Eddie. 

Scrută drugii strălucitori, fiecare cu propria sa coloană 
de lumină şi cu fiinţele captive. Fiecare aripă a porţii 
conţinea şase zăbrele colorate. Cea din mijloc - nu 
rotundă, ci lată şi turtită, şi făcută să se despartă în două 
atunci când poarta era deschisă - era a treisprezecea. 
Aceea era perfect neagră şi-n ea nu mişca nimic. 

O, poate nu vezi tu, dar sunt lucruri care se mişcă şi acolo, 
sigur că da, gândi Jake. Este viată şi acolo, o viață terifiantă. 
Și poate că sunt şi trandafiri. Din cei înecați. 

— E o Poartă a Vrăjitorului, zise Eddie. Fiecare drug a 
fost făcut să semene cu unul dintre globurile din Curcubeul 
lui Maerlyn. Uite, aici e cel roz. 

Jake se aplecă spre el, sprijinindu-şi mâinile pe coapse. 
Ştiu ce se afla înăuntru chiar înainte de a vedea: cai, 
desigur. Cai în grupuri mici, galopând prin strania materie 
roz care nu era nici lumină, nici lichid. Cai alergând în 
căutarea unui Povârniş pe care probabil că nu aveau să-l 
găsească niciodată. 

Eddie întinse mâinile ca să se prindă de lateralele 
stâlpului central, cel negru. 

— Nu! strigă brusc Susannah. 

Eddie o ignoră, dar Jake îi văzu pieptul oprindu-se un 
moment şi buzele strângându-se atunci când cuprinse cu 
mâinile bara neagră şi aşteptă ceva - o forţă, poate, 
trimisă direct de la Turnul întunecat însuşi - să îl 
transforme sau chiar să îl fulgere. Când nu se întâmplă 
nimic, inspiră adânc din nou şi riscă un zâmbet. 

— Nu este curent electric, dar... 

Trase; poarta rezistă. 

— Nici nu cedează. Văd despicătura din mijloc şi totuşi 
nu o pot cilinti. Vrei să tragi un foc, Roland? 

Pistolarul se întinse spre poartă şi apucă să o zdruncine 
o singură dată înainte ca Jake să pună o mână pe braţul lui 
şi să îl oprească. 


— Nu te obosi. Nu aceasta e soluţia. 

— Şi atunci care este? 

În loc să răspundă, Jake se aşeză în faţa porţii, aproape 
de locul unde acea stranie versiune a Interstatalei 70 se 
termina, şi începu să-şi pună în picioare pantofii care 
fuseseră lăsaţi pentru el. Eddie îl privi un moment, după 
care se aşeză alături de el. 

— Presupun că trebuie să încercăm, îi spuse lui Jake, 
deşi probabil că se va dovedi a fi doar o altă berchea- 
terchea. 

Jake râse, clătină din cap şi începu să-şi lege şireturile 
pantofilor Oxford roşii ca sângele. Ştiau amândoi, el şi 
Eddie, că nu era o berchea-terchea. Nu de data aceea. 


5 


— Bun, zise Jake după ce se încălţaseră toţi cu pantofii 
roşii (i se părea că arătau extraordinar de prost, mai ales 
Eddie). Număr până la trei şi lovim din călcâie împreună. 
Aşa. 

Bătu o dată din pantofii săi Oxford, iute... şi poarta 
trepidă ca un oblon instabil suflat de un vânt puternic. 
Susannah strigă. Dinspre Palatul Verde se auzi un dangăt 
jos, melodios, ca şi când pereţii înşişi ar fi vibrat. 

— Da, am impresia că aşa rezolvăm cazul, zise Eddie. vă 
previn, totuşi, că n-am de gând să cânt „Undeva deasupra 
curcubeului”. N-am asta trecut în contract. 

— Curcubeul este aici, rosti pistolarul încet, întinzând 
mâna sa împuţinată spre poartă. 

Asta şterse zâmbetul de pe chipul lui Eddie. 

— Mda, ştiu. Sunt puţin speriat, Roland. 

— Şi eu, mărturisi pistolarul şi, într-adevăr, lui Jake i se 
părea că arăta palid şi nelalocul lui. 

— Începe, dulceaţă, spuse Susannah. Numără până ce 
nu-mi pierd curajul. 

— Unu... doi... trei. 

Ciocniră toţi din tocuri solemn şi la unison: poc, poc, poc. 


Poarta se cutremură mai violent de data aceasta, culorile 
din drugi luminându-se perceptibil. Dangătul care urmă se 
auzi mai tare şi fu mai melodios - sunetul unui pahar de 
cristal fin lovit cu lama unui cuţit. Reverberă cu armonii 
ireale care îl făcură pe Jake să tremure, jumătate de 
plăcere şi jumătate de durere. 

Însă poarta nu se deschise. 

— Ce...? începu Eddie. 

— Ştiu, zise Jake. Am uitat de Ete. 

— O, Hristoase, făcu Eddie. Am părăsit lumea pe care o 
cunoşteam ca să asist cum un puşti încearcă să încalţe cu 
botine o nevăstuică sucită. Împuşcă-mă, Roland, înainte să 
fac urmaşi. 

Roland îl ignoră. Se uita atent la Jake, care se aşeză în 
mijlocul autostrăzii şi zise: 

— Ete! Vino la mine! 

Bumblerul veni imediat şi, deşi era clar că fusese o 
vietate sălbatică atunci când îl întâlniseră pe Calea Grinzii, 
îl lăsă pe Jake să-i pună botinele de piele roşie fără a face 
nazuri: de fapt, odată ce prinse ideea, îşi vâri singur 
lăbuţele în ultimele două. Când toate cele patru botine 
roşii erau la locul lor (semănau, la drept vorbind, cel mai 
bine cu pantofiorii rubinii ai lui Dorothy), Ete adulmecă una 
şi se uită atent înapoi la Jake. 

Băiatul pocni din tocuri de trei ori, privindu-l în acest 
timp pe bumbler, ignorând zăngănitul porţii şi dangătul 
moale dinspre zidurile Palatului Verde. 

— Tu, Ete! 

— Ete! 

Se rostogoli pe spate ca un căţel care face pe mortul, 
după care rămase doar cu ochii aţintiţi la picioarele sale, 
cu un soi de uimire dezgustată. Privindu-l, Jake avu o 
amintire precisă: încercând să se mângâie pe burtă şi să 
se bată pe cap în acelaşi timp, iar tatăl lui râzând de el 
atunci când nu reuşea s-o facă bine. 

— Roland, ajută-mă. Ştie ce e de făcut, dar nu ştie cum 
să o facă. 


Jake ridică ochii spre Eddie. 

— Şi să nu faci vreo poantă, bine? 

— Bine, spuse Eddie. Fără poante, Jake. Crezi că de data 
asta trebuie să o facă doar Ete sau rămâne o treabă de 
grup? 

— Doar el, cred. 

— Totuşi, n-ar strica să bocănim şi noi împreună cu 
Mitch”, spuse Susannah. 

— Cu cine? întrebă Eddie, neînţelegând. 

— Nu are importanţă. Daţi-i drumul, Jack, Roland. Să 
auzim iar numărătoarea. 

Eddie îl prinse pe Ete de labele din faţă. Roland îl prinse 
uşurel de cele din spate. Ete asistă crispat - ca şi când s-ar 
fi aşteptat, poate, să fie azvârlit brusc în aer ca un 
învingător - dar nu se împotrivi. 

— Unu, doi, trei. 

Jake şi Roland atinseră uşor labele din faţă şi cele din 
spate ale bumblerului, la unison. În acelaşi timp bătură şi 
ei din tocuri. Eddie şi Susannah făcură la fel. 

De data aceasta dangătul răsună cu forţă, ca emis de un 
clopot de biserică. Drugul de sticlă neagră de pe mijlocul 
porţii nu se crăpă, ci se spulberă de-a dreptul, împrăştiind 
bucățele de obsidian în toate direcţiile. 

Câteva căzură în blana lui Ete. Animalul sări iute în sus, 
smulgându-se din mâinile lui Jake şi Roland şi 
îndepărtându-se puţin de acolo. Rămase pe linia albă 
întreruptă dintre banda de croazieră şi cea de depăşire ale 
autostrăzii, cu urechile date pe spate, uitându-se la poartă 
şi gâfâind. 

— Haideţi, spuse Roland. 

Se duse la aripa stângă a porţii şi o împinse uşor. Se 
văzu la marginea curţii de oglindă, un bărbat înalt şi 
deşirat în jeanşi spălăciţi, cămaşă veche fără o culoare 
anume şi cizme neverosimile de cowboy. 


7 Aluzie la cântăreţul Mitch Miller, cel mai probabil, 
cunoscut muzician american care a atins culmea gloriei în 
America anilor '50 şi '60 (n. tr.). 


— Să intrăm şi să vedem ce are de spus Vrăjitorul din 
Oz. 

— Dacă o mai fi aici, zise Eddie. 

— O, aici cred că este, murmură Roland. Da, aici cred că 
este. 

Porni cu pas uşor spre uşa principală alături de care se 
afla ghereta de pază, goală. Ceilalţi îl urmară, pantofii roşii 
unindu-i cu propriile lor reflexii inversate, ca nişte perechi 
de gemeni siamezi. 

Ete veni ultimul, sărind sprinten în botinele lui rubinii, 
oprindu-se o singură dată pentru a-şi adulmeca reflexia 
botului. 

— Ete! îi strigă bumblerului care plutea sub el şi apoi se 
grăbi după Jake. 


IH 
VRĂJITORUL 


1 


Roland se opri la ghereta de pază, aruncă o privire 
înăuntru şi ridică ceea ce se găsea pe podea. Ceilalţi îl 
prinseră din urmă şi se strânseră în jurul lui. Semănase cu 
un ziar şi exact asta era... deşi unul extrem de ciudat. 
Departe de Capital-Journal din Topeka şi nicio vorbă în el 
despre o molimă care decimase populaţia. 


Zvonurile lui Oz 


Vol. MDUXVIII Nr. 96 „Zi aşa, zi zvonuri zi de zi” 
Vremea: Azi aici, mâine colea. Numere norocoase: Niciunul. 
Prognoză: Negativă 


Bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla 
bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla 
bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla 
bla bla bla bla bla yak yak yak yak yak yak yak yak yak 
yak yak yak yak yak yak yak yak yak yak yak yak yak yak 
bla bla bla bun e rău rău e bun nicio diferență bun e rău 
rău e bun nicio diferență încet pe lângă vane nicio 
diferență bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla Blaine e 
hain nicio diferență yak yak yak yak yak yak yak yak yak 
yak chartu rug nicio diferență bla yak bla yak bla yak bla 
yak bla yak bla yak bla yak bla yak friptană gâscă prăjită 
nicio diferență blab la yak yak mergi c-o mocăniţă mori în 
suferință nicio diferență blab la bla bla bla bla bla bla bla 
bla bla bla bla blazat blazat blazat blazat blazat blazat bla 


bla bla bla bla bla bla bla bla yak yak bla bla bla bla bla bla 
bla bla bla bla bla bla bla. (Continuare în p. 6) 


Sub aceasta apărea o imagine cu Roland, Eddie, 
Susannah şi Jake traversând o curte de oglindă, ca şi când 
asta s-ar fi întâmplat cu o zi în urmă şi nu doar acum 
câteva minute. Sub ea era o legendă care spunea: 
Tragedie în Oz: Călători veniţi în căutare de faimă şi 
avere; găsesc în schimb moarte. 

— Imi place asta, spuse Eddie, potrivindu-şi revolverul 
lui Roland în tocul pe care îl purta jos, pe şold. Confort şi 
încurajare după zile de confuzie. Ca o cană de ceva cald 
într-o noapte a naibii de rece. 

— Nu te teme de asta, zise Roland. Asta este o glumă. 

— Nu mă tem, răspunse Eddie, dar e niţel mai mult 
decât o glumă. Am trăit cu Henry Dean mulţi ani şi ştiu 
când cineva şi-a pus în cap să mă bage în sperieţi. Ştiu 
foarte bine. 

Se uită precaut la Roland. 

— Sper că nu te deranjează că spun asta, dar tu eşti cel 
care pare speriat, Roland. 

— Sunt îngrozit, zise cu candoare pistolarul. 


2 


Intrarea boltită o duse pe Susannah cu gândul la un 
cântec care făcuse furori cam cu zece ani înainte să fie 
smulsă din lumea ei şi vârâtă într-a lui Roland. Am văzut un 
ochi privind printr-un nor de fum din spatele Ușii Verzi, 
spuneau versurile. Când am spus „M-a trimis Joe“, cineva a 
râs tare în spatele Uşii Verzi. |n faţa lor se aflau de fapt două 
uşi şi niciuna nu avea vizor prin care un ochi să se poată 
uita. lar Susannah nu făcu pe isteaţa aducând vorba 
despre Joe, cel care o trimisese. Se aplecă în schimb în 
faţă ca să citească mesajul scris pe o plăcuţă agăţată de 
una dintre clanţele rotunde de sticlă. CLOPOŢELUL E 
STRICAT, VĂ ROG SĂ BATEŢI, scria. 


— Nu te obosi, îi spuse ea lui Roland, care tocmai 
strânsese pumnul pentru a face ceea ce-i cerea mesajul. 
Era şi în poveste. 

Eddie îi trase puţin scaunul în spate, păşi în faţa lui şi 
prinse  clanţele rotunde. Uşile se  deschiseră uşor, 
balamalele mişcându-se fără zgomot. Făcu un pas în faţă 
în ceea ce semăna cu o grotă verde, umbroasă, îşi făcu 
mâinile pâlnie la gură şi strigă: 

— Hei! 

Sunetul vocii sale se rostogoli în depărtare şi se întoarse 
schimbat... mic, spart, pierdut. Pe moarte, parcă. 

— Hristoase, zise Eddie. Chiar trebuie să facem asta? 

— Aşa cred, dacă vrem să ne întoarcem la Grindă. 

Roland era mai palid ca oricând, însă îi conduse 
înăuntru. Jake îl ajută pe Eddie să ridice scaunul lui 
Susannah peste prag (un bloc lăptos de sticlă colorată ca 
jadul) şi înăuntru. Botinele mici ale lui Ete scăpărară roşu- 
pal pe podeaua verde de sticlă. Făcuseră doar zece paşi, 
când uşile se trântiră în urma lor cu un bubuit ultimativ 
care se rostogoli pe lângă ei şi se pierdu reverberând în 
adâncul Palatului Verde. 


3 


Nu exista o sală de primire; doar un hol cavernos, cu 
tavan boltit, care părea să continue la nesfârşit. Pereţii 
erau luminaţi de o strălucire verde-deschis. £ exact ca holul 
din film, îşi spuse Jake, cel în care Leul cel Fricos s-a speriat 
atât de tare, încât s-a călcat singur pe coadă. 

Şi, adăugând un dram de verosimilitudine de care Jake 
s-ar fi putut lipsi, Eddie rosti într-o imitație tremurată (şi 
mai mult decât acceptabilă) a vocii lui Bert Laht: 

— Staţi puţin, prieteni, tocma' mă gândeam... nu prea 
mai am chef să-l văd pe Vrăjitor. Mai bine vă aştept afară! 


s Actorul care l-a interpretat pe Leul cel Fricos în 
versiunea MGM a vrăjitorului din Oz (1939) (n. tr.). 


— Termină, zise Jake tăios. 

— Mină! aprobă Ete. 

Umbla direct pe urmele lui Jake, mişcând atent capul 
dintr-o parte în alta. Jake nu auzea niciun alt sunet în afara 
paşilor... şi totuşi simţea ceva: un sunet care nu exista. 
Era, credea el, ca şi când te-ai uita la nişte clopoței de 
vânt care aşteaptă cea mai uşoară adiere ca să 
clincănească. 

— Scuze, spuse Eddie. Serios. 

Arătă cu degetul. 

— Uitaţi-vă acolo. 

Cam la patruzeci de metri în faţa lor, coridorul verde se 
sfârşea, totuşi, într-un intrând verde şi îngust de o înălţime 
ameţitoare - poate zece metri de la podea până la vârful 
ascuţit. Şi de dincolo de el, Jake auzea acum un bubuit 
constant. Pe măsură ce se apropiară şi sunetul crescu în 
intensitate, crescu şi spaima sa. Trebuia să facă un efort 
conştient pentru a schiţa ultimii doisprezece paşi până la 
uşă. Cunoştea sunetul acela; îl ştia din timpul alergăturii în 
tovărăşia lui Gasher pe sub Lud şi din timpul călătoriei pe 
care el şi prietenii lui o făcuseră cu Monoul Blaine. Era 
bum-bum-bumul motoarelor cu transmisie lentă. 

— E ca un coşmar, zise el cu voce firavă, în pragul 
lacrimilor. Ne-am întors de unde am plecat. 

— Ba nu, Jake, spuse pistolarul, atingându-i părul. Nu 
cred. Ce simţi tu e o iluzie. Fii ferm şi drept. 

Înscrisul de pe uşa aceea nu era din film şi doar 
Susannah recunoscu vorbele lui Dante: VOI, CEI CE INTRAŢI 
AICI, ABANDONAŢI ORICE SPERANŢA. 

Roland întinse mâna dreaptă, cea cu trei degete, şi 
deschise uşa înaltă de zece metri. 


4 


Ce se afla dincolo de ea era, pentru ochii lui Jake, 
Susannah şi Eddie, o stranie combinaţie dintre Vrăjitorul 
din Oz şi Monoul Blaine. Pe jos era întins un covor gros 


(albastru-deschis, precum acela din Vagonul Baroniei). 
încăperea era precum nava unei catedrale, urcând spre 
înălţimi impenetrabile negre-verzui. Stâlpii care susțineau 
pereţii strălucitori erau nişte gigantice coaste de sticlă de 
lumină verde şi roz alternante; rozul avea exact nuanţa 
caroseriei lui Blaine. Jake observă că în acei stâlpi de 
susţinere fuseseră cioplite un miliard de imagini diferite, 
niciuna liniştitoare; îţi agresau privirea şi-ţi tulburau inima. 
Preponderente păreau a fi chipurile schimonosite de urlet. 

Înaintea lor, atât de mare încât îi transforma pe 
vizitatori în furnici, se afla singura piesă de mobilier din 
încăpere: un gigantic tron de sticlă verde. Jake încercă să-i 
estimeze dimensiunile şi nu reuşi - nu avea niciun punct 
de referinţă care să-l ajute. Bănuia că speteaza tronului 
era înaltă de, poate, cincisprezece metri, însă putea la fel 
de bine să fie de douăzeci sau treizeci. Purta simbolul 
ochiului deschis, de data aceasta trasat nu în galben, ci în 
roşu. Pulsaţiile ritmice ale luminii îl făceau să pară viu; să 
pară că bătea ca o inimă. 

Deasupra tronului, asemenea tuburilor unei uriaşe orgi 
medievale, se ridicau treisprezece cilindri mari, fiecare 
pulsând într-o culoare diferită. Fiecare, mai puţin tubul 
care pornea direct din mijlocul spetezei. Acela era negru 
ca miezul nopţii şi inactiv ca moartea. 

— Hei! strigă Susannah din scaunul ei. E cineva aici? 

La sunetul vocii ei, tuburile scăpărară atât de tare, încât 
Jake trebui să-şi acopere ochii cu mâna. Un moment, 
întreaga sală a tronului se lumină ca în timpul exploziei 
unui curcubeu. Apoi tuburile se stinseră aşa cum făcuse 
globul Vrăjitorului din povestea lui Roland (sau forţa care 
sălăşluia în el) atunci când se hotărâse să ia o pauză. 
Acum mai erau doar coloana de întuneric şi pulsaţia verde 
neîntreruptă a tronului gol. 

Apoi, un murmur cumva ostenit, ca al unui 
servomecanism foarte vechi pus în funcţiune pentru o 
ultimă dată, începu să li se infiltreze în urechi. Panouri, 
fiecare de cel puţin un metru lungime şi o jumătate de 


metru lăţime, se deschiseră în braţele tronului. Din fantele 
negre apărute începu să se ridice un fum trandafiriu. Pe 
când urca, se transforma într-unul roşu-deschis. Şi în el 
apăru o teribil de familiară linie zigzagată. Jake ştiu ce era 
încă dinainte să apară cuvintele 

(Lud Candleton Rilea Cascada Ogarilor Dasherville 

Topeka) 

luminând ca prin fum. 

Era harta rutieră a lui Blaine. 

Roland putea spune orice voia despre felul cum se 
schimbaseră lucrurile, cum sentimentul lui Jake că era 
prizonier într-un coşmar (acesta e cel mai rău coşmar din 
viața mea, şi ăsta e adevărul) nu era decât o iluzie creată de 
mintea sa confuză şi de inima sa speriată, dar Jake ştia că 
nu era aşa. Poate că locul acela semăna puţin cu sala 
tronului lui Oz cel Mare şi Cumplit, însă nu era de fapt 
decât Monoul Blaine. Se aflau din nou la bordul lui Blaine 
şi-n curând aveau să o ia de la capăt cu ghicitorile. Lui 
Jake îi venea să strige. 


5 


Eddie recunoscu vocea care bubui din harta rutieră de 
fum ce plutea deasupra tronului verde, însă credea că era 
Monoul Blaine tot atât cât credea că era Vrăjitorul din Oz. 
Da, poate că era un vrăjitor, dar acela nu era Oraşul 
Smaraldelor, iar Blaine era mort. Eddie îl băgase în 
service, la reparaţii. 

— SALUTARE DIN NOU, MICI EXPLORATORI! 

Harta rutieră de fum pulsă, dar Eddie n-o mai asocia 
acum cu vocea, deşi bănuia că aşa ar fi trebuit să facă. Nu, 
vocea venea din tuburi. 

Lăsă ochii în jos, văzu faţa albă ca varul a lui Jake şi 
îngenunche lângă el. 

— Sunt baliverne, băiete, spuse el. 

— N-nu... e Blaine... nu a murit... 


— Ba a murit, fii sigur. Asta nu-i decât o versiune 
amplificată a anunţurilor de după terminarea şcolii... cine 
are de rămas peste program ca pedeapsă şi cine trebuie 
să se prezinte la Sala Şase pentru cursul de logopedie. 
Pricepi? 

— Ce? 

Jake se uită în sus la el, cu buzele umede şi tremurând, 
cu ochii înceţoşaţi. 

— Ce vrei să... 

— Tuburile alea sunt difuzoare. Chiar şi un dop de om 
poate părea mare dacă vorbeşte la un sistem de 
sonorizare Dolby cu douăsprezece difuzoare; nu-ți 
aminteşti filmul? Trebuie să sune mare pentru că e doar 
un berchea-terchea, Jake... doar un berchea-terchea. 

— CE-I SPUI, EDDIE DIN NEW YORK? VREO GLUMIŢĂ 
STUPIDA ŞI PORCOASA? VREO GHICITOARE NEDREAPTĂ? 

— Mda, făcu Eddie. Aia care zice: „De câte computere 
dipolare e nevoie pentru a înşuruba un bec?“ Cine eşti, 
amice? Ştiu foarte bine că nu eşti Monoul Blaine, aşa că, 
cine eşti? 


— EU... SUNT... OZ! Bubui vocea. Coloanele de 


sticlă pâlpâiră; la fel şi tuburile din spatele tronului. OZ 
CEL MARE! OZ CEL PUTERNIC! DAR VOI CINE SUNTEŢI? 

Susannah se apropie până ce scaunul ei cu rotile ajunse 
la baza scărilor verde-pal care urcau spre un tron ce l-ar fi 
pus în umbră şi pe Lord Perth. 

— Eu sunt Susannah Dean, cea mică şi oloagă, spuse 
ea, şi am fost învățată să fiu politicoasă, dar să nu tolerez 
prostiile. Ne aflăm aici fiindcă trebuie să fim aici... altfel de 
ce ni s-ar fi lăsat pantofii? 

— CE VREI DE LA MINE, SUSANNAH? CE-ŢI DOREŞTI, 
MICUŢĂ COWGIRL? 

— Ştii bine, zise ea. Vrem ce vrea toată lumea, din câte 
ştiu - să ne întoarcem acasă, pentru că nicăieri nu-i ca 
acasă. Noi... 

— Nu te mai poţi întoarce acasă, spuse Jake. Vorbi într- 


un murmur rapid şi crispat. Nu te mai poţi întoarce acasă, 
aşa a spus Thomas Wolfe?, şi ăsta e adevărul. 

— E o minciună, scumpule, zise Susannah. O minciună 
sfruntată. Ba te poţi întoarce acasă. Nu trebuie decât să 
găseşti curcubeul potrivit şi să treci pe sub el. Noi l-am 
găsit; acum ne mai rămâne doar să păşim. 

— VREI SĂ TE ÎNTORCI ÎN NEW YORK, SUSANNAH DEAN? 
EDDIE DEAN? JAKE CHAMBERS? ASTA CEREŢI VOI DE LA 
OZ CEL MARE ŞI PUTERNIC? 

— New York nu mai e acasă pentru noi, răspunse 
Susannah. 

Părea foarte mică şi totuşi foarte dârză cum stătea acolo 
în noul ei scaun cu rotile la picioarele enormului tron 
fremătător. 

— Aşa cum nici Gilead nu mai e acasă pentru Roland. 
Du-ne înapoi pe Cărarea Grinzii. Acolo vrem noi să 
mergem, pentru că acela e drumul nostru către casă. 
Singurul drum către casă pe care îl avem. 

— PLECAŢI! strigă vocea din tuburi. PLECAŢI ŞI 
ÎNTOARCEŢI-VĂ MÂINE! VOM VORBI DESPRE GRINDĂ 
ATUNCI! TRA-LA-LI, SPUSE SCARLETT, VOM VORBI DESPRE 
GRINDĂ MÂINE, CĂCI MÂINE E O ALTĂ ZI! 

— Ba nu, zise Eddie. Vom vorbi despre ea acum. 

— NU STÂRNI MÂNIA LUI OZ CEL MARE ŞI PUTERNIC! 
strigă vocea şi tuburile scăpărară violent la fiecare cuvânt. 

Susannah era sigură că asta ar fi trebuit să provoace 
spaimă, doar că ei i se păru aproape amuzant. Era ca şi 
când un comis-voiajor ar demonstra cum se foloseşte o 
jucărie. Hei, copii! Când vorbiti, tuburile pâlpâie în culori vii! 
Încercaţi şi vedeţi! 

— Dulceaţă, acum ar fi bine să asculţi, zise Susannah. Ai 
grijă tu să nu stârneşti mânia oamenilor cu arme. Mai cu 
seamă când locuieşti într-o casă de sticlă. 

— AM SPUS SĂ VĂ ÎNTOARCEŢI MÂINE! 

Din fantele din braţele tronului se ridică iarăşi fum roşu. 


° Trimitere la titlul romanului din 1940 al autorului 
american menţionat (n. tr.). 


Era mai dens acum. Forma care fusese harta rutieră a lui 
Blaine se risipi. Fumul alcătui de data aceasta o faţă. Era 
îngustă şi dură şi atentă, încadrată de păr lung. 

E omul pe care Roland l-a împuşcat în deșert, gândi 
Susannah mirată. £ /onas ăla. Știu că aşa e. 

Acum, Oz vorbi cu glas puţin tremurat: E 

— AVEŢI VOI TRUFIA DE A-L AMENINȚA PE MAREŢUL OZ? 

Buzele uriaşei feţe de fum care plutea deasupra tronului 
se depărtară într-un rânjet care combina disprețul şi 
ameninţarea. i 

— CREATURI  NERECUNOSCATOARE! O, CREATURI 
NERECUNOSCĂTOARE! 

Eddie, care nu era obişnuit să se lase păcălit de oglinzi 
şi fum, întorsese privirea în altă direcţie. Ochii i se măriră 
şi o prinse pe Susannah de braţ deasupra cotului. 

— Uite, şopti el. Hristoase, Suze, uită-te la Ete! 

Billy-bumblerul nu manifesta niciun interes pentru 
nălucile de fum, fie că acestea erau hărţi rutiere de 
monorai, Vânători ai Coşciugului morţi ori simple efecte 
speciale hollywoodiene interbelice. El văzuse (sau 
mirosise) ceva mult mai interesant. 

Susannah îl prinse pe Jake, îl răsuci şi arătă cu mâna 
spre bumbler. Văzu ochii băiatului lărgindu-se, înțelegând, 
cu un minut înainte ca Ete să ajungă la micul alcov din 
peretele din stânga. Era separat de încăperea principală 
printr-o perdea verde asortată cu pereţii. Ete îşi întinse 
gâtul lung, apucă pânza perdelei cu dinţii şi trase de ea. 


6 


În spatele perdelei pâlpâiau lumini roşii şi verzi; cilindri 
se învârteau înăuntrul unor cutii de sticlă; ace se mişcau 
înainte şi înapoi în lungi şiruri de cadrane luminate. Şi 
totuşi Jake abia observă aceste lucruri. Intreaga atenţie îi 
fu solicitată de omul care şedea la consolă cu spatele la ei. 
Părul murdar, plin de mizerie şi sânge, îi atârna până la 
umeri în şuviţe încâlcite. Purta un soi de căşti şi vorbea 


într-un microfon mic care îi atârna în faţa gurii. Cum stătea 
cu spatele la ei, la început nici nu bănui că Ete îl 
adulmecase şi că îi descoperise ascunzătoarea. 

— PLECAŢI! bubui vocea din tuburi... doar că acum Jake 
vedea de unde venea cu adevărat. INTOARCEŢI-VA MAINE, 
DACA VREŢI, DAR ACUM PLECAŢI! VA AVERTIZEZ! 

— Dacă chiar este Jonas, probabil că Roland totuşi nu l-a 
ucis, şopti Eddie, dar Jake ştia cum stăteau lucrurile. 

El recunoscuse vocea. Chiar şi distorsionată de tuburile 
colorate de amplificare, recunoscuse vocea. Cum putuse 
crede şi numai o clipă că era a lui Blaine? 

— VA AVERTIZEZ, DACA REFUZAŢI... 

Ete lătră, un sunet piţigăiat şi cumva ameninţător. Omul 
din alcovul cu aparate începu să se întoarcă. 

Spune-mi, țâcă, îşi aminti Jake că zisese vocea aceea 
înainte ca proprietarul ei să descopere dubioasele beneficii 
ale amplificării. Spune-mi tot ce ştii despre computerele 
divpolare şi circuitele cu diode. Spune-mi şi îti dau să bei. 

Nu era Jonas şi nu era nici Vrăjitorul din Oz sau de 
oriunde altundeva. Era nepotul lui David Quick. Era Omul 
Tic-Tac. 


7 


Jake era paralizat de groază. Creatura schimonosită şi 
periculoasă care trăise sub Lud împreună cu tovarăşii săi - 
Gasher şi Hoots şi Brandon şi Tilly - dispăruse. Acela putea 
fi tatăl... sau bunicul distrus al acelui monstru. Ochiul 
stâng - cel pe care Ete îl înţepase cu ghearele - era 
bulbucat, alb şi deformat, parţial în orbită şi parţial pe 
obrazul neras. Partea dreaptă a capului părea pe jumătate 
scalpată,  ţeasta  zărindu-se într-o fâşie lungă, 
triunghiulară. Jake îşi aminti vag un fald de piele căzând 
peste o parte a feţei lui Tic-Tac, însă atunci el era în pragul 
isteriei... şi acolo se afla şi acum. 

Ete îl recunoscuse şi el pe omul care încercase să-l ucidă 
şi lătra isteric, cu capul în jos, cu colții dezgoliţi, cu spatele 


arcuit. Tic-Tac se holba la el cu ochi mari, speriaţi. 

— Nu vă pierdeţi vremea cu omul de după cortină, zise o 
voce din spatele lor şi apoi se hlizi. Prietenul meu Andrew 
are o zi proastă, una dintr-un lung şir. Sărmanul băiat. 
Presupun că n-am făcut bine aducându-l din Lud, dar 
părea atât de pierdut... 

Proprietarul vocii se hlizi din nou. 

Jake se răsuci pe călcâie şi văzu că în mijlocul uriaşului 
tron şedea acum un om. Stătea cu picioarele încrucişate 
lejer în faţa sa. Purta jeanşi, o jachetă închisă la culoare 
care se strângea la mijloc şi cizme de cowboy vechi şi 
scâlciate. Pe jacheta lui era o insignă înfăţişând un cap de 
porc cu o gaură de glonţ între ochi. În poală acest nou- 
venit ţinea o pungă cu şiret. Se ridică în picioare pe tron, 
stând ca un copil în scaunul tăticului său, şi zâmbetul i se 
desprinse de pe faţă ca o bucată de piele moartă. Acum 
începură să-i sclipească ochii şi buzele i se depărtară pe 
dinţii mari, înfometați. 

— Prinde-i, Andrew! Prinde-i! Ucide-i! Omoară toate jigodiile 
astea împuţțite! 

— Îmi dau şi viața pentru tine! strigă omul din alcov şi 
pentru prima dată Jake văzu mitraliera sprijinită în colţ. 
Tic-Tac ţâşni după ea şi o înşfăcă. Îmi dau şi viaţa pentru 
tine! 

Se întoarse şi Ete îl atacă din nou, sărind în faţă şi în 
sus, afundându-şi dinţii adânc în coapsa stângă a lui Tic- 
Tac, puţin mai jos de vintre. 

Eddie şi Susannah scoaseră armele în acelaşi timp. 
Deschiseră focul deodată, pistoalele mari ale lui Roland 
bubuind într-un singur glas. Unul dintre gloanţe spulberă 
creştetul capului mizerabil al lui Tic-Tac, se înfipse în 
aparate şi iscă un ţiuit puternic, dar din fericire scurt. 
Celălalt îl nimeri în gât. 

Se împletici în faţă un pas, apoi doi. Ete căzu la podea şi 
se îndepărtă de el, mârâind. Un al treilea pas îl aduse pe 
Tic-Tac în incinta sălii tronului. Bărbatul ridică braţele spre 
Jake şi băiatul reuşi să citească ură în singurul lui ochi 


verde rămas; i se păru că aude ultimul gând plin de dispreţ 
al omului: 

O, căcat mic şi puturos... 

Şi Tic-Tac se prăbuşi cu faţa înainte, la fel cum se 
prăbuşise în Leagănul Cărunţilor... doar că de data aceasta 
nu avea să se mai ridice. 

— Astfel căzut-a Lord Perth şi pământul chiar că s-a 
cutremurat sub tunetul acela, zise omul de pe tron. 

Doar că nu e om, gândi Jake. Nu e deloc om. Cred că în 
sfârşit l-am găsit pe Vrăjitor. Şi sunt aproape sigur că ştiu ce 
se află în punga aia a lui. 

— Marten, spuse Roland. 

Întinse mâna stângă, cea care era încă întreagă. 

— Marten Broadcloak. După atâţia ani. După atâtea 
secole. 

— Vrei asta, Roland? 

Eddie puse în mâna lui Roland arma cu care îl omorâse 
pe Omul Tic-Tac. Un fir de fum albastru încă se ridica de la 
vârful ţevii ei. Roland se uită la vechiul revolver ca şi când 
nu l-ar mai fi văzut până atunci, apoi îl ridică încet şi-l 
îndrepta spre figura rânjitoare şi rumenă în obraji care 
şedea cu picioarele încrucişate pe tronul din Palatul Verde. 

— În sfârşit, murmură Roland, trăgând piedica. În sfârşit 
te am în cătare. 


8 


— Pistolul ăla nu te va ajuta cu nimic, cred că ştii, spuse 
omul de pe tron. Nu împotriva mea. Împotriva mea dă doar 
rateu, Roland, bătrâne prieten. Apropo, ce-ţi mai face 
familia? Am cam pierdut legătura cu ei în ultimii ani. 
Niciodată n-am fost un bun corespondent. Aş merita o 
biciuială serioasă, mda, chiar aşa! 

Îşi lăsă capul pe spate şi râse. Roland apăsă trăgaciul 
pistolului din mână. Când percutorul lovi capsa, se auzi 
doar un pocnet sec. 

— Ţ-am zis eu, făcu omul de pe tron. Cred că l-ai 


încărcat din greşeală cu nişte gloanţe ude, nu? Din cele cu 
praf care nu se aprinde? Bune la blocat sunetul deşirării, 
dar nu la fel de bune la împuşcat vrăjitori bătrâni, nu-i 
aşa? Păcat. Şi mâna ta, Roland, uită-te la mâna ta! Mi se 
pare că-i scurtată de vreo două degete. Măi să fie, da' 
chiar că ţi-a fost greu până acum, nu-i aşa? Ei, situaţia s-ar 
putea uşura, totuşi. Tu şi prietenii tăi aţi putea avea o 
viaţă bună şi rodnică - şi, cum ar spune Jake, ăsta e 
adevărul. Gata cu homaroşeniile, gata cu trenurile 
demente, gata cu  tulburătoarele - şi, desigur, 
periculoasele - călătorii în alte lumi. Tot ce trebuie să faci 
e să abandonezi căutarea asta fără sorţi de izbândă a 
Turnului. 

— Nu, spuse Eddie. 

— Nu, spuse Susannah. 

— Nu, spuse Jake. 

— Nu, spuse şi Ete, şi completă cu un lătrat. 

Omul întunecat de pe tronul verde continuă să 
zâmbească, nederanjat. 

— Roland? întrebă el. Tu ce spui? 

Încetişor, ridică punga cu şiret. Părea prăfuită şi veche. 
Atârna din pumnul vrăjitorului ca o lacrimă, iar acum 
obiectul dinăuntrul ei începu să pulseze cu lumină roz. 

— Dă-te bătut şi ei nu vor trebui niciodată să vadă ce se 
află aici înăuntru... nu vor trebui să asiste la ultima scenă 
a acelei triste piese de demult. Dă-te bătut. Intoarce 
spatele Turnului şi vezi-ţi de drum. 

— Nu, zise Roland. 

Începu să zâmbească şi, în vreme ce zâmbetul lui se 
lărgea, acela al omului care şedea pe tron şovăia. 

— Îmi poţi vrăji armele, acelea din lumea asta, 
presupun, spuse el. 

— Roland, nu ştiu la ce te gândeşti, băiete, dar te 
avertizez să nu... 

— Să nu-l contrazic pe Oz cel Mare? Pe Oz cel Puternic? 
Dar cred că asta am să fac, Marten... sau Maerlyn... sau 
cum ţi-o mai fi spunând acum... 


— Îmi spun Flagg, de fapt, zise omul de pe tron. Şi ne- 
am mai întâlnit până acum. 

Zâmbi. În loc ca asta să-i extindă trăsăturile feţei, cum 
fac de obicei zâmbetele, i le contractă într-o grimasă de 
dispreţ. 

— În ruinele Gileadului. Tu şi amicii tăi care au 
supravieţuit - măgarul ăla râzător de Cuthbert Allgood era 
unul dintre ei, mi-amintesc, iar De Curry, tipul cu semn din 
naştere, era celălalt - tocmai plecaţi spre vest în căutarea 
Turnului. Sau, cum s-ar zice în lumea lui Jake, vă duceaţi 
să-l întâlniți pe Vrăjitor. Ştiu că m-ai văzut, dar mă îndoiesc 
că ai ştiut până acum că şi eu te-am văzut. 

— Şi mă vei vedea din nou, zise Roland. Asta, desigur, 
dacă nu te ucid acum şi nu pun capăt o dată pentru 
totdeauna intervențiilor tale. 

Incă ţinând arma în mâna stângă, duse mâna dreaptă la 
cea îndesată la betelia jeanşilor - Ruger-ul lui Jake, un 
pistol dintr-o altă lume, poate imună la farmecele creaturii 
aceleia. Şi se mişcă la fel de iute ca oricând; fulgerător. 

Omul de pe tron strigă şi se trase înapoi. Punga îi căzu 
din poală şi globul de cristal - aflat odată în grija lui Rhea, 
apoi a lui Jonas, apoi a lui Roland însuşi - se rostogoli din 
ea. Vălătuci de fum - de data aceasta verde, nu roşu - 
ieşiră din fantele din braţele tronului. Se ridică în cortine 
dese. Chiar şi aşa, Roland tot ar fi putut împuşca silueta 
care dispărea în fum, dacă ar fi scos pistolul cum trebuia. 
Nu-l scoase, însă; Ruger-ul îi alunecă în mâna împuţinată şi 
se roti. Cătarea i se agăţă în catarama curelei. Îi trebui 
doar un sfert de secundă în plus ca să-l elibereze, dar era 
un sfert de secundă de care ar fi avut nevoie. Trase trei 
gloanţe în fumul învolburat, apoi o luă la fugă în faţă, 
nepăsător la strigătele celorlalţi. 

Flutură din mâini, îndepărtând fumul. Gloanţele sale 
spulberaseră spătarul tronului, reducându-l la câteva 
bucăţi groase de sticlă verde, dar creatura cu chip de om 
care îşi spusese Flagg dispăruse. Roland se trezi deja 
începând să se întrebe dacă fusese măcar acolo. 


Totuşi, globul era încă acolo, teafăr şi nevătămat şi 
emanând aceeaşi ademenitoare lumină roz pe care el şi-o 
amintea de demult - din Mejis, când fusese tânăr şi 
îndrăgostit. Bucata care supravieţuise din Curcubeul lui 
Maerlyn se  rostogolise aproape până la marginea 
scaunului; încă cinci centimetri şi ar fi căzut, făcându-se 
țăndări pe podea. Totuşi, nu căzuse; obiectul acela 
vrăjitoresc pe care Susan Delgado îl zărise prima dată pe 
fereastra colibei lui Rhea, în lumina Lunii Sărutărilor. 

Roland îl luă - ce bine i se potrivea în mână, ce natural îl 
simţea în palmă, chiar şi după atâţia ani - şi se uită în 
profunzimile lui noroase, agitate. 

— Tu întotdeauna ai dus o viaţă fermecată, îi şopti el. 

Se gândi la Rhea aşa cum o văzuse în globul acela - la 
bătrânii ei ochi râzători. Se gândi la flăcările rugului din 
Noaptea Secerişului înălțându-se în jurul Susanei, făcându- 
i frumuseţea să tremure în căldură. Făcând-o să unduiască 
precum un miraj. 

Vrăjitorie blestemată! îşi spuse el. Dacă te-aş trânti la 
podea, cu siguranță ne-am îneca în marea de lacrimi care s-ar 
revărsa din pântecele tău despicat... lacrimile tuturor celor 
cărora le-ai adus ruina. 

Şi de ce să n-o facă? Dacă rămânea întreagă, 
blestemăţia aceea îi putea ajuta să ajungă înapoi pe Calea 
Grinzii, însă Roland nu credea că aveau nevoie de asta, de 
fapt. Credea că Tic-Tac şi creatura care îşi spusese Flagg 
fuseseră ultima lor provocare. Palatul Verde era uşa de 
intrare înapoi în Lumea de Mijloc... şi acum era al lor. Il 
cuceriseră cu forţa armelor. 

Dar nu poti pleca încă, pistolarule. Nu poţi până când nu-ti 
închei povestea, până când nu relatezi şi ultima scenă. 

A cui era vocea aceea? A lui Vannay? Nu. A lui Cort? Nu. 
Şi nu era nici a tatălui său, care odată îl dăduse jos gol din 
patul unei prostituate. Aceea era cea mai dură voce, cea 
pe care o auzea deseori în vise agitate, cea pe care îşi 
dorea atât de tare să o mulţumească şi atât de rar reuşea. 
Nu, nu era vocea aceea, nu de data asta. 


De data asta ceea ce auzea era vocea ka-ului - ka este 
ca vântul.  Povestise multe din acel îngrozit al 
paisprezecelea an din viaţa sa... şi tot nu încheiase 
povestea. Ca în cazul Dettei Walker şi al farfuriei pentru 
ocazii speciale a Femeii Albastre, mai era un lucru. Unul 
ascuns. Problema, înţelegea el, nu era dacă reuşeau toţi 
cinci să găsească drumul de ieşire din Palatul Verde şi să 
ajungă înapoi pe Calea Grinzii; problema era dacă puteau 
merge mai departe ca un ka-tet. Dacă voiau să facă asta, 
nu putea rămâne niciun lucru ascuns; trebuia să le 
vorbească despre ultima dată când se uitase în globul 
Vrăjitorului în anul acela de demult. La trei zile după 
serbarea de bun venit, atunci fusese. Trebuia să le 
vorbească... 

Nu, Roland, şopti vocea. Nu doar să le vorbeşti. Nu de data 
asta. Ştii ce trebuie să faci. 

Da. Ştia. 

— Haideţi, le spuse, întorcându-se spre ei. 

Se strânseră încet în jurul lui, cu ochii larg deschişi 
umplându-se treptat de lumina roz pâlpâitoare a globului 
de cristal. Deja erau pe jumătate hipnotizaţi de el. Chiar şi 
Ete. 

— Noi suntem Kka-tet, spuse Roland, întinzând globul spre 
ei. Suntem o singură fiinţă formată din mai mulţi. La 
începutul căutării mele mi-am pierdut singura mare iubire. 
Acum, uitaţi-vă în afurisenia asta, dacă vreţi, şi vedeţi ce 
am pierdut nu la mult timp după aceea. Uitaţi-vă o dată 
pentru totdeauna; uitaţi-vă foarte bine. 

Se uitară. Globul, strâns în mâinile ridicate ale lui 
Roland, începu să pulseze mai repede. Îi adună în el şi îi 
purtă de acolo. Captivi în bulboana acelei tornade roz, 
zburară dincolo de Curcubeul Vrăjitorului, în Gileadul de 
demult. 


IV 
GLOBUL DE CRISTAL 


Jake din New York stă pe un coridor de la un etaj superior al 
Sălii Mari din Gilead - mai mult castel, aici, în ținutul verde, 
decât o Casă a Primarului. Se uită în jur şi îi vede pe Susannah 
şi pe Eddie stând lângă o carpetă, cu ochii larg deschişi şi 
mâinile strâns împletite. Şi Susannah stă în picioare: şi le-a 
recuperat, cel puțin pentru moment, şi ceea ce ea a numit 
„manşoane” au fost înlocuite de o pereche de pantofi rubinii 
exact ca aceia pe care îi purta Dorothy atunci când a păşit pe 
versiunea ei a Drumului Mare, pornind în căutarea Vrăjitorului 
din Oz, acel berchea-terchea. 

Are picioare pentru că acesta e un vis, gândeşte Jake, dar 
ştie că nu este un vis. Se uită în jos şi îl vede pe Ete privindu-l 
cu ochii lui inteligenți şi îngrijoraţi, înconjurați cu auriu. Incă e 
încălțat cu botinele roşii. Jake se apleacă şi il mângâie pe cap. 
Simte bine blana bumblerului sub palmă. Nu, acesta nu este 
un vis. 

Și totuşi, Roland nu e acolo, observă el; sunt patru în loc de 
cinci. Şi mai observă ceva: în acel coridor, aerul are o vagă 
nuanță de roz şi-n jurul becurilor ciudate şi demodate care 
iluminează coridorul se învârt halouri mici şi roz. Ceva se va 
întâmpla; o poveste se va derula în fata ochilor lor. Şi acum, ca 
şi când gândul său i-ar fi invocat, băiatul aude paşi apropiindu- 
se. 

E o poveste pe care o cunosc, își spune Jake. Mi-a fost 
deja povestită. 

Când Roland vine de după colț, băiatul înțelege care este 
povestea: cea în care Marten Broaacloak îl opreşte pe Roland 
tocmai când acesta e în drum spre acoperiş, unde poate că va 
fi mai răcoare. „Tu, băiete”, va spune Marten. „Intră! Nu sta în 
hol! Maică-ta vrea să vorbească cu tine.” Dar sigur că ăsta nu 
e adevărul, n-a fost niciodată adevărul, nu va fi niciodată 


adevărul, indiferent cât de mult timp se va scurge şi oricât de 
tare timpul se va curba. Ce vrea Marten este ca băiatul să-şi 
vadă mama şi să înțeleagă că Gabrielle Deschain a devenit 
amanta vrăjitorului tatălui său. Marten vrea să-l împingă pe 
băiat la o probă timpurie a bărbăției cât timp tatăl lui este 
plecat şi nu-l poate împiedica; vrea să scape de cățeluş înainte 
ca acestuia să-i crească dinţi destul de lungi încât să muşte. 

Acum ei vor vedea toate astea; trista comedie îşi va urma 
tristul şi predestinatul curs în fata ochilor lor. Sunt prea tânăr, 
gândeşte Jake, dar sigur că nu este prea tânăr; Roland va fi 
doar cu trei ani mai mare decât el atunci când va ajunge în 
Mejis cu prietenii săi şi o va întâlni pe Susan pe Drumul Mare. 
Numai cu trei ani mai mare atunci când o va iubi; doar cu trei 
ani mai mare atunci când o va pierde. 

Nu-mi pasă, nu vreau să văd asta... 

ȘI nici nu va vedea, înțelege când Roland se apropie; toate 
acelea s-au întâmplat deja. Întrucât nu sunt în august, timpul 
Pământului Plin, ci la sfârșitul toamnei sau începutul iernii. Îşi 
dă seama de asta după poncho-ul pe care îl poartă Roland, un 
suvenir din expediţia sa în Arcul Extern, şi după aburii care-i 
ies din gură şi nas de fiecare dată când expiră: nu există 
încălzire centralizată în Gilead şi e frig aici sus. 

Mai sunt şi alte diferențe: Roland poartă acum armele la 
care are dreptul prin naştere, cele mari cu mânere din lemn de 
santal. | le-a dat tatăl lui la serbare, gândeşte Jake. Nu ştie 
de unde ştie asta, dar aşa este. Totodată, chipul lui Roland, 
deşi încă al unui băiat, nu este chipul deschis şi neprihănit al 
celui care străbătuse liniştit acelaşi coridor cu cinci luni în 
urmă; băiatul prins în mreje de Marten a trecut prin multe de 
atunci, iar lupta sa cu Cort a fost cea mai neînsemnată dintre 
încercări. 

Jake mai vede ceva: băiatul pistolar poartă cizmele roşii de 
cowboy. El nu ştie asta, însă. Pentru că asta nu se întâmplă 
în realitate. 

Și totuşi, cumva, se întâmplă. Sunt înăuntrul globului 
Vrăjitorului, sunt înăuntrul tornadei roz (halourile acelea roz 
care se învârt în jurul becurilor îi amintesc lui Jake de Cascada 


Ogarilor şi de curcubeiele lunare care se roteau în negură), şi 
toate astea se întâmplă din nou. 

— Roland! strigă Eddie de lângă carpeta alături de care stau 
el şi Susannah. Femeia cască gura şi îl strânge de umăr, vrând 
să-l facă să tacă, dar Eddie o ignoră. Nu, Roland! Nu! E o idee 
proastă! 

— Nu! Olan! latră Ete. 

Roland îi ignoră pe amândoi şi trece pe lângă Jake la un brat 
distanță fără a-l vedea. Pentru Roland, ei nu sunt aici, cu sau 
fără încălțări roşii, acest ka-tet se află departe în viitorul său. 

Se opreşte la uşa aflată aproape de capătul coridorului, 
ezită, apoi ridică pumnul şi ciocăneşte. Eddie porneşte pe 
coridor spre el, ținând-o pe Susannah de mână... Acum pare 
aproape că o trage după el. 

— Haide, Jake, spune Eddie. 

— Nu, nu vreau. 

— Nu are importanță ce vrei tu şi ştii asta. Trebuie să 
vedem. Dacă nu-l putem împiedica, să facem măcar lucrul 
pentru care am venit aici. Acum, vino! 

Cu inima apăsată de spaimă, cu stomacul strâns ghem, Jake 
îi urmează. În timp ce se apropie de Roland - armele par 
uriaşe la şoldurile lui înguste şi fata sa neridată, dar deja 
istovită, îl face cumva pe Jake să-i vină să plângă - pistolarul 
ciocăneşte din nou. 

— Ea nu-i acolo, dulceaţă! strigă Susannah la el. Nu-i acolo 
sau nu vrea să deschidă uşa, iar pentru tine nu contează care 
dintre astea e varianta corectă! Renunță! Renunţă la ea! N-o 
merită! Faptul că ţi-e mamă n-o face să merite! Pleacă! 

EI însă n-o aude nici pe ea şi nu pleacă. In vreme ce Jake, 
Eddie, Susannah şi Ete se adună nevăzuţi în spatele său, 
Roland incearcă uşa de la odaia mamei sale şi o găseşte 
descuiată. O deschide spre o încăpere dominată de umbre şi 
cu pereții decorați cu pânzeturi. Pe jos e întins un covor care 
seamănă cu persanul mult iubit de mama lui Jake... doar că 
acesta, ştie Jake, provine din Provincia Kashamin. 

De partea cealaltă a salonului, lângă o fereastră închisă cu 
obloane împotriva vânturilor iernii, Jake vede un scaun cu 


spetează joasă şi ştie că este cel în care ea şedea în ziua 
testului său de bărbăţie; în el şedea atunci când fiul ei îi zărise 
urma muşcăturii de iubire de pe gât. 

Scaunul este gol acum, dar când pistolarul mai face un pas 
înăuntrul odăii şi se întoarce cu privirea spre dormitorul 
apartamentului, Jake observă o pereche de pantofi - negri, nu 
roşii - sub draperiile care flanchează fereastra oblonită. 

— Roland! strigă el. Roland, în spatele draperiilor! E cineva 
în spatele draperiilor! Ai grijă! 

Dar Roland nu aude. 

— Mamă? strigă el şi chiar dacă vocea lui e neschimbată, 
Jake ar recunoaşte-o oricând... însă e, ca prin magie, o 
versiune atât de fragedă a ei! Tânără şi neafectată de toţi anii 
ce aveau să urmeze, cu praful şi vântul şi fumul lor de țigară. 
Mamă, sunt Roland! Vreau să vorbesc cu tine! 

Tot niciun răspuns. Străbate holul scurt care duce la 
dormitor. O parte din Jake vrea să rămână acolo în salon, să se 
ducă la draperia aceea şi să o tragă deoparte, dar ştie că nu 
aşa trebuie să decurgă lucrurile. Şi chiar dacă ar încerca, se 
îndoieşte că ar ajuta la ceva; mâna lui cel mai probabil ar trece 
prin draperie, ca mâna unei fantome. 

— Haide, spune Eddie. Să rămânem lângă el. 

Îl urmează într-un grup care, în alte împrejurări, ar fi fost 
comic. Nu însă şi-n acestea; aici e vorba de trei oameni care-şi 
doresc cu disperare confortul prietenilor. 

Roland e lipit de peretele din stânga intrării şi scrutează 
încăperea. Se uită ca hipnotizat. Poate incearcă să şi-l 
imagineze pe Marten acolo cu mama lui; poate şi-o aminteşte 
pe Susan, cu care n-a dormit niciodată într-un pat cumsecade, 
darămite într-unul luxos, cu baldachin, ca acela. Jake vede 
profilul palid al pistolarului într-un triptic cu oglindă din cealaltă 
parte a camerei, într-un alcov. Tripticul se află în fața unei 
mescioare pe care băiatul o recunoaşte din partea mamei sale 
a dormitorului părinţilor; e o masă de toaletă. 

Pistolarul se scutură şi se întoarce din gândurile. care i-au 
pus stăpânire pe minte, oricare ar fi fost acestea. In picioare 
are cizmele acelea oribile; în lumina slabă, seamănă cu 


cizmele unui om care a trecut printr-un pârâu de sânge. 

— Mamă! 

Face un pas spre pat şi chiar se apleacă puțin, ca şi când ar 
crede că femeia s-ar putea ascunde sub el. Dacă s-a ascuns, 
totuşi, nu este acolo; pantofii pe care Jake i-a văzut sub 
draperie erau pantofi de damă, iar silueta care stă acum în 
capătul scurtului coridor, imediat dincolo de uşa dormitorului, 
poartă o rochie. Jake îi vede tivul. 

ȘI vede mai mult decât atât. Jake înțelege relația tensionată 
a lui Roland cu părinţii săi mai bine când ar putea-o vreodată 
înțelege Eddie sau Susannah, întrucât şi părinţii lui Jake sunt 
ciudati: Elmer Chambers este un pistolar al Reţelei, iar Megan 
Chambers are un trecut lung marcat de aventuri amoroase cu 
prieteni bolnavi. Lucrurile acestea nu i-au fost spuse lui Jake de 
cineva, însă el le ştie; a împărțit acelaşi khef cu mama şi tatăl 
lui, şi ştie ce ştie. 

Ştie ceva şi despre Roland: că şi-a văzut mama în globul 
Vrăjitorului. Era Gabrielle Deschain, tocmai întoarsă de la azilul 
din Debaria; Gabrielle îşi va mărturisi soțului greşelile faptei şi 
gândului după serbare, îi va cere iertare şi va implora să fie 
primită înapoi în patul său... şi, când Steven va atipi după ce 
au făcut dragoste, îi va înfige cuțitul în piept... sau poate doar 
îl va zgâria uşor pe braț cu el, fără a-l trezi măcar. Cu acel 
cuțit, rezultatul era oricum acelaşi. 

Roland a văzut totul în globul de cristal inainte să-i 
mărturisească acest complot tatălui său, punându-i astfel 
capăt. Pentru a salva viața lui Steve Deschain, ar fi spus Eddie 
şi Susannah, dacă ar fi văzut atât de departe datele problemei, 
dar Jake deţine înțelepciunea nefericită a unui copil nefericit şi 
vede şi mai departe. A făcut-o şi pentru a salva viața mamei 
lui. Pentru a-i da o ultimă şansă de a-şi recăpăta sănătatea 
minţii, o ultimă şansă de a rămâne alături de soțul ei şi a fi 
dreaptă. O ultimă şansă de a se elibera de Marten Broadcloak. 

Sigur o va face, sigur trebuie s-o facă! Roland i-a văzut 
chipul în ziua aceea, cât era de nefericită, şi sigur trebuie s-o 
facă! Sigur nu putea să-l fi ales pe magician! Dacă ar reuşi 
doar să o facă să vadă... 


Astfel, neştiind că a căzut din nou în nesăbuinţa celor foarte 
tineri - Roland nu poate înțelege că nefericirea şi ruşinea sunt 
deseori victime uşoare pentru dorință - a venit aici să discute 
cu mama lui, să o roage să se întoarcă la soțul ei înainte de a fi 
prea târziu. A salvat-o de ea însăşi odată, îi va spune, dar nu o 
poate face din nou. 

Şi dacă nu va accepta, gândeşte Jake, sau dacă încearcă 
să nege din orgoliu, susţinând că nu ştie despre ce 
vorbeşte el, îi va da de ales: să plece din Gilead cu ajutorul 
său - acum, în noaptea asta - sau să fie aruncată în lanţuri 
mâine dimineață, vinovată de o trădare atât de 
inimaginabilă încât aproape sigur va fi spânzurată ca 
bucătarul Hax. 

— Mamă? strigă el, încă neobservând silueta care stă în 
umbre în spatele său. 

Face încă un pas înăuntrul odăii şi acum silueta se mişcă. 
Silueta ridică mâinile. Are ceva în ele. Nu o armă, Jake 
desluşeşte atâta, însă e ceva ce pare mortal, ceva ce 
aminteşte cumva de un şarpe... 

— Roland, ai grijă! ţipă Susannah şi vocea ei e ca un 
comutator magic. 

Pe masa de toaletă se află ceva - globul de cristal, desigur; 
Gabrielle l-a furat, e ceea ce vrea să-i ducă amantului ei ca 
premiu de consolare pentru crima pe care fiul ei a zădărnicit-o 
- şi acum străluceşte ca reacționând la vocea lui Susannah. 
Împrăştie lumină roz puternică în tripticul de oglinzi şi îşi 
răsfrânge strălucirea înapoi în odaie. În acea lumină, în acel 
triptic, Roland vede în sfârşit silueta din spatele său. 

— Hristoase! ţipă Eddie Dean, îngrozit. O, Hristoase, 
Roland! Aia nu e mama ta! Aia... 

Nu e nici măcar o femeie, nu cu adevărat, deşi cândva a 
fost; e un fel de cadavru viu într-o rochie neagră de drum. Pe 
cap i-au mai rămas doar câteva şuviţe încâlcite de păr şi-n 
locul nasului este o gaură căscată, dar ochii încă strălucesc, iar 
şarpele care i se zbate în mâini este foarte vioi. Chiar şi 
paralizat de groază, Jake are timp să se întrebe dacă l-a luat 
de sub aceeaşi stâncă unde l-a găsit pe cel ucis de Roland. 


Este Rhea, care l-a aşteptat pe pistolar în apartamentul 
mamei sale; este vrăjitoarea de pe C6os, venită nu doar să-şi 
recupereze splendoarea, ci şi să-l lichideze pe băiatul care i-a 
pricinuit atâtea neplăceri. 

— Acuma, fiu de zdreanţă! strigă ea pițigăiat. Acuma o să 
plăteşti! 

Însă Roland a văzut-o, în globul de cristal a văzut-o, Rhea 
trădată chiar de globul pe care a venit să-l recupereze, şi 
acum se răsuceşte, ducând mâinile la noile sale arme cu toată 
repeziciunea lor mortală. Are paisprezece ani şi niciodată 
reflexele sale nu vor fi mai precise şi mai iuți. Reacţia sa e ca o 
explozie. 

— Nu, Roland, nu! strigă Susannah. E un truc, e o magie! 

Jake are timp doar cât să se uite de la oglindă la femeia din 
pragul uşii; are timp doar cât să-şi dea seama că şi el a fost 
păcălit. 

Poate că şi Roland înțelege adevărul în ultima fracțiune de 
secundă - că femeia din prag este mama lui, până la urmă, că 
obiectul din mâinile ei nu este un şarpe, ci o curea, ceva ce a 
făcut pentru el, un dar în semn de pace, poate, că globul de 
cristal l-a minţit în singurul fel în care poate... prin reflexie. 

În orice caz, este prea târziu. Pistoalele sunt scoase din toc 
şi bubuie, flăcările lor galben-aprins luminând odaia. Apasă 
trăgaciul fiecărei arme de două ori până să se poată opri şi 
cele patru gloanțe o imping pe Gabrielle Deschain înapoi pe 
coridor cu zâmbetul acela plin de speranță, dornic de 
împăcare, încă întipărit pe față. 

Moare în felul acesta, zâmbind. 

Roland rămâne pe loc cu armele fumegânde în mâini, cu 
fața schimonosită într-o grimasă de surpriză şi oroare, abia 
începând să înțeleagă adevărul poverii pe care o va avea de 
purtat tot restul vieții sale: folosise pistoalele tatălui său ca să- 
şi ucidă mama. 

Acum, un râs dogit umple odaia. Roland nu se întoarce; e 
îngheţat de femeia în rochie albastră şi pantofi negri care zace 
sângerând pe coridorul apartamentului ei; femeia pe care a 
venit să o salveze şi în schimb a ucis-o. Zace cu centura 


împletită de mână întinsă peste stomacul sângerând. 

Jake se întoarce spre el şi nu este surprins să vadă în globul 
de cristal o femeie verde la față, cu o pălărie neagră şi 
tuguiată pe cap. Este Vrăjitoarea cea Rea de la Răsărit; este în 
acelaşi timp, el ştie, Rhea de pe Coos. Se uită țintă la băiatul 
cu armele în mâini şi işi dezgoleşte dinţii la el în cel mai 
îngrozitor rânjet pe care Jake l-a văzut în viaţa sa. 

— Am ars-o pe fata tâmpită pe care o iubeai... Mda, am ars- 
o de vie, chiar aşa... iar acum am făcut din tine un matricid. Te 
căieşti fiindcă mi-ai ucis şarpele, pistolarule? Pe sărmanul şi 
dulcele meu Ermot? Regreti fiindcă ai jucat dur cu o persoană 
mai abilă decât vei putea fi tu vreodată în toată viața ta 
mizerabilă ? 

Roland nu dă niciun semn că ar auzi, ci se uită doar la 
mama sa. Curând se va duce la ea, îi va îngenunchea alături, 
dar nu încă; nu încă. 

Chipul din globul de cristal se întoarce acum spre cei trei 
pelerini şi, făcând asta, se transformă, devine bătrân şi spân şi 
rumen - devine, de fapt, chipul pe care Roland l-a văzut în 
oglinda mincinoasă. Pistolarul nu şi-a putut vedea prietenii din 
viitor, însă Rhea îi vede; mda, îi vede foarte bine. 

— Daţi-vă bătuţi! croncăneşte ea - e croncănitul unui corb 
care stă pe o ramură desfrunzită sub cerul acoperit de iarnă. 
Daţi-vă bătuți! Renuntati la Turn! 

— Niciodată, jigodie, spune Eddie. 

— Vedeţi ce este el! Ce monstru este! Şi ăsta nu-i decât 
începutul, vă previn! Întrebaţi-l ce s-a întâmpla cu Cuthbert! 
Cu Alain... Hipersensibilitatea lui Alain, deşi puternică, nu l-a 
salvat până la urmă, zău aşa! întrebaţi-l ce s-a întâmplat cu 
Jamie De Curry! Niciodată n-a avut un prieten pe care să nu-l 
ucidă, niciodată n-a avut o iubită care să nu fie praf în vânt! 

— Vezi-ți de drumul tău, zise Susannah, şi lasă-ne pe noi să 
ne vedem de al nostru. 

Buzele verzi şi crăpate ale lui Rhea se strâmbară într-un 
rânjet oribil, 

— Şi-a ucis propria mamă! Jie ce crezi că o să-ți facă, 
zdreanță proastă? 


— Nu ela ucis-o, spune Jake. Tu ai ucis-o. Acum, pleacă! 

Jake face un pas spre globul de cristal, vrând să-l ridice şi să 
dea cu el de podea... şi poate face asta, întelege el, întrucât 
globul este real. E singurul lucru din viziunea aceasta care este 
real. Însă înainte să poată întinde mâinile spre el, acesta 
produce o explozie mută de lumină roz. Jake ridică iute mâinile 
în fața ochilor ca să nu fie orbit şi apoi 

(topesc mă topesc of ce lume of ce lume) 

cade, plonjează în tornada roz, părăsind tara lui Oz şi 
întorcându-se în Kansas, părăsind tara lui Oz şi întorcându-se 
în Kansas, părăsind tara lui Oz şi întorcându-se în... 


V 
CALEA GRINZII 


1 


— ... acasă, murmură Eddie. 

Lui însuşi vocea îi sună groasă şi împleticită, ca a unui 
beţiv. 

— Inapoi acasă, pentru că nicăieri nu-i ca acasă, zău aşa. 

Incercă să deschidă ochii şi la început nu putu. Parcă i-ar 
fi fost lipiţi. Işi presă podul palmei de frunte şi împinse în 
sus, întinzându-şi pielea feţei. Funcţionă; ochii i se 
deschiseră pe dată. Nu văzu nici sala tronului din Palatul 
Verde şi nici (şi el de fapt la asta se aşteptase) dormitorul 
bogat ornat, dar cumva claustrofobic, în care tocmai 
fusese. 

Era afară, întins într-o poiană cu iarbă decolorată de 
iarnă. In apropiere era un pâlc mic de copaci; unii încă mai 
aveau câteva frunze maronii agăţate de crengi. Pe o 
creangă se afla o singură frunză albă, ciudată. De undeva 
mai departe din crâng se auzea clipocit plăcut de apă. În 
iarba înaltă stătea abandonat noul scaun cu rotile al lui 
Susannah. Era noroi pe cauciucuri, observă Eddie, şi între 
spiţe se prinseseră câteva frunze foşnitoare maro, dar şi 
câteva smocuri de iarbă. Deasupra lui, pe cer, cât vedeai 
cu ochii se întindeau nori albi nemişcaţi, interesanţi cam 
cât un coş plin cu cearşafuri spălate. 

Cerul era senin când am intrat în Palat, gândi el şi îşi dădu 
seama că din nou alunecase timpul. Cât de mult sau cât de 
puţin, nu era sigur că voia să ştie - lumea lui Roland era ca 
un sistem de transmisie cu rotiţele lui dinţate roase 
aproape complet; nu ştiai niciodată când timpul avea să 
iasă la liber sau să te smucească înainte, într-o treaptă 
superioară de viteză. 


Era aceea lumea lui Roland, însă? Şi dacă era, cum 
ajunseseră înapoi în ea? 

— De unde să ştiu eu? croncăni Eddie şi se ridică încet în 
picioare, crispându-se. 

Deşi nu credea că era mahmur, îl dureau picioarele şi 
avea impresia că tocmai trăsese cel mai adânc pui de 
somn din lume. 

Roland şi Susannah stăteau întinşi pe jos, sub copaci. 
Pistolarul se agita, dar Susannah era lungită pe spate, cu 
braţele întinse în lateral, şi sforăia într-un fel complet 
nefeminin, care îl făcu pe Eddie să surâdă larg. Jake era în 
apropiere, iar Ete dormea pe o rână lângă un genunchi al 
băiatului. În timp ce Eddie se uita la ei, Jake deschise ochii 
şi se ridică în şezut. Avea o expresie goală; era treaz, dar 
dormise atât de profund, încât nu ştia asta încă. 

— Puah, făcu Jake şi căscă. 

— Da, zise Eddie, de acord cu tine. 

Se întoarse încet în cerc şi, când ajunse în dreptul celui 
de-al treilea cvadrant, zări Palatul Verde la orizont. De 
acolo arăta foarte mic şi sclipirea lui fusese răpită de ziua 
fără soare. Eddie bănuia că se găsea la aproximativ cinci 
kilometri distanţă. Din direcţia aceea veneau spre ei 
urmele căruciorului lui Susannah. 

Auzea deşirarea, dar slab. Avea impresia că o şi vedea - 
un licăr ca de argint viu vărsat peste o porţiune de teren 
Mlăştinos... care se întrerupea la circa opt kilometri 
depărtare. La opt kilometri vest de acolo? Dată fiind 
amplasarea Palatului Verde şi faptul că ei călătoriseră spre 
est pe 1-70, aceasta era presupunerea naturală, dar cine 
ştia cu adevărat, mai ales când soarele lipsea de pe cer, 
pentru a putea fi folosit la orientarea în teren? 

— Unde-i autostrada? întrebă Jake. 

Şi vocea lui suna groasă şi împleticită. Ete i se alătură, 
întinzând întâi un picior din spate, apoi pe celălalt. Eddie 
observă că-şi pierduse o botină la un moment dat. 

— Poate a fost anulată din cauza lipsei de interes. 

— Nu cred că mai suntem în Kansas, zise Jake. 


Eddie îi aruncă o privire tăioasă, însă nu credea că 
băiatul cita intenţionat din Vrăjitorul din Oz. 

— Nu acela în care joacă echipa Kansas City Royals şi 
nici acela în care joacă Monarchs. 

— De ce crezi asta? 

Jake ridică degetul mare spre cer şi când Eddie se uită 
într-acolo, văzu că se înşelase: norii albi nemişcaţi nu se 
întindeau cât vedeai cu ochii, amintind de un coş de 
cearşafuri. Direct deasupra capetelor lor, o fâşie de nori se 
târa spre orizont, mecanic, precum o bandă transportoare. 

Erau din nou pe Calea Grinzii. 


2 


— Eddie? Unde eşti, dulceaţă? 

Eddie coborî ochii de la fâşia de nori de pe cer şi o văzu 
pe Susannah stând în fund şi masându-şi ceafa. Părea a nu 
şti bine unde se afla. Poate chiar cine era. Manşoanele roşii 
pe care le purta arătau ciudat de mate în lumina aceea, 
însă rămâneau cele mai colorate lucruri pe care le vedea 
Eddie... Asta până cobori ochii la propriile-i picioare şi văzu 
bopperii cu tocurile lor cubaneze. Totuşi, şi aceştia păreau 
mati, iar Eddie nu mai credea că doar lumina închisă a zilei 
îi făcea să arate aşa. Se uită la pantofii lui Jake, la cele trei 
botine rămase în picioarele lui Ete, la cizmele de cowboy 
ale lui Roland (pistolarul şedea acum în capul oaselor, cu 
braţele încrucişate pe genunchi, uitându-se inexpresiv în 
depărtare). Toate erau la fel de roşii, dar culoarea era, 
cumva, fadă. De parcă o magie intrinsecă s-ar fi consumat. 

Deodată, Eddie simţi nevoia să şi-i dea jos din picioare. 

Se aşeză lângă Susannah, îi dădu un sărut şi spuse: 

— Bună dimineaţa, frumoasă adormită. Sau bună ziua, 
poate. 

Apoi, repede, aproape urând să-i atingă (era ca şi când 
ar fi atins piele moartă, într-un fel), îşi scoase din picioare 
bopperii. Când făcu asta, văzu că pantofii aveau vârfurile 
scâlciate şi tocurile noroioase. Nu mai arătau ca noi. 


Se întrebase cum reuşiseră să ajungă acolo; acum, 
simțind febra muşchilor de la picioare şi amintindu-şi de 
urmele scaunului cu rotile, ştiu. Veniseră pe jos, pentru 
Dumnezeu. Umblaseră în somn. 

— Asta, zise Susannah, este cea mai bună idee pe care 
ai avut-o de... ei bine, de mult timp. 

Îşi dădu jos manşoanele. Aproape de ei, Eddie îl văzu pe 
Jake scoţându-i botinele lui Ete. 

— Chiar am fost acolo? îl întrebă Susannah. Eddie, chiar 
am fost acolo când el... 

— Când mi-am ucis mama, zise Roland. Da, aţi fost 
acolo. Cum am fost şi eu. Zeii fie cu mine, am fost acolo. 
Am făcut-o. 

Îşi acoperi faţa cu mâinile şi începu să scoată o serie de 
suspine aspre. 

Susannah se târî până la el în felul acela sprinten care 
aproape că era un fel de umblat. Il cuprinse cu un braţ şi 
cu cealaltă mână îi luă palmele de la faţă. La început, 
Roland se împotrivi, dar femeia insistă şi, în cele din urmă, 
mâinile lui - acele mâini de ucigaş - coborâră, expunând 
ochi hăituiţi, înecaţi în lacrimi. 

Susannah îi trase faţa la umărul ei. 

— Dă-ţi drumul, Roland, spuse ea. Nu te înfrâna. Partea 
asta s-a încheiat. Ai lăsat-o în urmă. 

— Nu poţi lăsa în urmă aşa ceva, rosti Roland. Nu, nu 
cred că poţi. Niciodată. 

— Nu tu ai ucis-o, zise Eddie. 

— Asta-i prea uşor. 

Deşi chipul pistolarului era în continuare lipit de umărul 
lui Susannah, vorbele lui se auzeau destul de clar. 

— De la unele responsabilităţi nu te poţi sustrage. De la 
păcate nu te poţi sustrage. Da, Rhea a fost acolo - într-un 
fel, cel puţin - dar nu pot arunca vina pe vrăjitoarea de pe 
Cöos, oricât de tare mi-ar plăcea să o fac. 

— Nici ea nu este de vină, spuse Eddie. Nu la asta mă 
refeream. 

Roland ridică fruntea. 


— Despre ce naiba vorbeşti? 
— Despre ka, răspunse Eddie. Despre ka-ul care este ca 
vântul. 


3 


În raniţele lor era mâncare pe care niciunul dintre ei n-o 
pusese acolo - biscuiţi cu spiriduşi Keebler pe cutie, 
sendvişuri în folie de plastic asemănătoare cu cele pe care 
le puteai cumpăra (dacă erai disperat, desigur) de la 
automatele din parcările de pe marginea autostrăzii, şi o 
marcă de cola de care nici Eddie, nici Susannah şi nici Jake 
nu auziseră. Avea gust de coca-cola şi era îmbuteliată în 
cutii roşu cu alb, dar se chema Nozz-A-La. 

Îmbucară ceva cu spatele la crâng şi cu faţa la 
strălucirea îndepărtată a Palatului Verde şi spuseră că 
luaseră prânzul. Dacă peste cam o oră începe să se ducă 
lumina, putem conveni prin vot direct că a fost cina, gândi 
Eddie, însă nu credea că era nevoie de asta. Ceasul său 
interior funcţiona din nou şi acel dispozitiv misterios, dar 
neobişnuit de precis, sugera că erau primele ore ale după- 
amiezii. 

La un moment dat se opinti în picioare şi, zâmbind unei 
camere de luat vederi invizibile, ridică în aer cutia de suc. 

— Când călătoresc prin Ţara lui Oz în noul meu Takuro 
Spirit, beau Nozz-A-La! declamă el. Îmi stinge setea şi nu 
mă satur niciodată de el! Mă face să fiu fericit că sunt om! 
Mă face să-l cunosc pe Dumnezeu! Imi dă aspectul unui 
înger şi boaşele unui tigru! Când beau Nozz-A-La, spun: 
„Măiculiţa mea, da’ ce bine-i să fii în viaţă!“ Spun... 

— Stai jos, berchea-terchea, zise Jake, râzând. 

— Chea, aprobă Ete. 

Botul lui se odihnea pe glezna lui Jake şi se uita cu mare 
interes la sendvişul băiatului. 

Eddie dădu să se aşeze şi apoi acea stranie frunză albă îi 
reţinu iarăşi atenţia. Aia nu-i o frunză, îşi spuse el şi se duse 
spre ea. Nu, nu era o frunză, ci o bucată de hârtie. O 


întoarse pe spate şi văzu coloane de „bla bla“ şi „yak yak“ 
şi „nicio diferenţă”. De regulă, ziarele nu erau goale pe o 
parte, dar Eddie nu fu surprins să descopere că acesta era 
- la urma urmei, Zvonurile lui Oz nu fusese decât o bucată 
de recuzită. 

Şi nici partea goală nu era goală. Pe ea, cu litere 
ordonate şi îngrijite, era scris următorul mesaj: 


© 
© 


Data viitoare nu mai plec. 
Renunțați la Turn. 
Asta-i ultimul avertisment. 
Vă doresc o zi splendidă! — R.F. 


lar mai jos, un mic desen: 


Eddie aduse biletul înapoi unde mâncau ceilalţi. ÎI 
studiară şi ei pe rând. Roland îl luă ultimul, îşi trecu degetul 
mare peste el gânditor, pipăind textura hârtiei, apoi i-l 
dădu înapoi lui Eddie. 

— R.F., zise acesta. Cel care îl manevra pe Tic-Tac. Asta-i 
din partea lui, nu-i aşa? 

— Da. El trebuie să-l fi scos pe Omul Tic-Tac din Lud. 

— Sigur, spuse Jake pe un ton sumbru. Flagg ăla părea 
genul de om care recunoaşte un berchea-terchea de prima 
mână atunci când îl zăreşte. Dar cum au ajuns aici înaintea 
noastră? Ce ar putea fi mai rapid decât Monoul Blaine, fir- 
ar ea a naibii de treabă? 

— O uşă, spuse Eddie. Poate au venit pe o uşă din aceea 


specială. 

— Bingo, făcu Susannah. 

Întinse mâna cu palma în sus şi Eddie o lovi cu palma sa. 

— În orice caz, ce sugerează el nu-i un sfat rău, zise 
Roland. Vă îndemn să vă gândiţi cât se poate de serios la 
el. Şi dacă vreţi să vă întoarceţi în lumea voastră, eu vă 
permit să mergeţi. 

— Nu-mi vine să cred ce aud, Roland, spuse Eddie. După 
ce ne-ai tras pe mine şi pe Suze aici, în strigăte şi zbateri? 
Ştii ce ar spune fratele meu despre tine? Că eşti mai 
incredibil ca un porc pe patine. 

— Am făcut ce am făcut înainte să vă cunosc ca prieteni, 
explică Roland. Înainte de a învăţa să vă iubesc aşa cum i- 
am iubit pe Alain şi pe Cuthbert. Şi înainte de a fi forţat 
să... să revizitez anumite scene. Astea m-au... 

Făcu o pauză, uitându-se în jos la picioarele sale (îşi 
pusese vechile cizme) şi gândind profund. In cele din urmă, 
ridică iar privirea. 

— A existat o parte din mine care nu se mişcase şi nici 
nu vorbise de foarte mulţi ani. Am crezut-o moartă. Şi nu e 
aşa. Am învăţat să iubesc din nou şi sunt conştient că 
aceasta este probabil ultima mea şansă de a iubi. Oi fi eu 
încet - Vannay şi Cort ştiau asta; la fel şi tata - dar nu sunt 
prost. 

— Atunci, nu te comporta ca şi când ai fi, îl admonestă 
Eddie. Sau nu te comporta ca şi când noi am fi proşti. 

— Ideea de bază, cum zici tu, Eddie, e că acţiunile mele 
duc la moartea prietenilor mei. Şi nu sunt sigur dacă mai 
pot risca vreodată să se repete asta. Mai ales în cazul lui 
Jake... Eu... n-are importanţă. Nu am cuvintele necesare. 
Pentru prima dată de când m-am întors pe călcâie într-o 
cameră întunecată şi mi-am împuşcat mama, s-ar putea să 
fi găsit ceva mai important decât Turnul. Să lăsăm lucrurile 
aşa. 

— Prea bine, presupun că pot respecta asta. 

— Şi eu, spuse Susannah, dar Eddie are dreptate despre 
Ka. 


Luă biletul şi plimbă un deget peste el cu un aer 
meditativ. 

— Roland, nu poţi să vorbeşti despre asta - despre ka, 
vreau să zic - şi apoi să te suceşti şi să-ţi retragi cuvintele, 
doar fiindcă îţi scade puterea voinţei şi dăruirea pentru 
cauză. 

— Puterea voinţei şi dăruirea pentru cauză sunt expresii 
potrivite, remarcă Roland. Mai există totuşi un termen 
negativ care înseamnă acelaşi lucru. Vorbesc despre 
obsesie. 

Susannah elimină ideea din discuţie cu un zvâcnet grăbit 
din umeri. 

— Dulceaţă, fie toată tărăşenia asta ţine de ka, fie nu 
ţine de nimic. Şi aşa înfricoşătoare cum poate fi ideea de 
Ka - ideea unei sorţi cu ochi de vultur şi nas de ogar - 
găsesc că ideea absenței Ka-ului este şi mai înfricoşătoare. 

Aruncă biletul lui R.F. în lături, în iarba uscată. 

— Oricum i-ai spune, rămâne faptul că, dacă dă peste 
tine, eşti moartă, spuse Roland. Rimer... Thorin... Jonas... 
mama... Cuthbert... Susan. Întreabă-i numai pe ei. Pe 
oricare dintre ei. Măcar de ai putea. 

— Îţi scapă cea mai importantă parte a ecuaţiei, zise 
Eddie. Nu poți să ne trimiţi înapoi. Nu pricepi asta, 
maimuţoi ce eşti? Chiar dacă ar fi o uşă, noi n-am trece 
prin ea. Greşesc? 

Se uită la Jake şi la Susannah. Aceştia scuturară din cap. 
Chiar şi Ete făcu asta. Nu, nu greşea. 

— Ne-am schimbat, continuă Eddie. Noi... 

Acum, el era cel care nu ştia cum să continue. Cum să-şi 
exprime nevoia de a vedea Turnul... şi cealaltă nevoie a sa, 
la fel de puternică, de a continua să poarte pistolul cu 
intarsii din lemn de santal. Pisto/oiul/, cum ajunsese să-i 
spună în gând. Ca în cântecul acela vechi al lui Marty 
Robins despre omul care purta un pistoloi la şold. 

— Asta e ka, spuse el. 

Doar la acest concept se putea gândi, unul suficient de 
cuprinzător ca să acopere tot ce gândea el. 


— Kaka, răspunse Roland, după o clipă de ezitare. 
Rămaseră toţi trei gură-cască, holbându-se la el. Roland 
din Gilead făcuse o glumă. 


4 


— Un singur lucru nu înţeleg din ce am văzut, zise 
Susannah cu timiditate. De ce s-a ascuns mama ta după 
acea draperie când ai intrat, Roland? Avea de gând să... 

Îşi muşcă buza, apoi reluă hotărâtă: 

— Avea de gând să te omoare? 

— Dacă asta avea de gând, nu alegea ca armă o curea. 
Simplul fapt că îmi făcuse un cadou - şi asta era, deoarece 
avea inițialele mele cusute pe ea - sugerează că voia să-mi 
ceară iertare, că suferise o transformare sufletească. 

Asta ştii sigur sau asta doar vrei tu să crezi? gândi Eddie. 
Era o întrebare pe care nu ar fi rostit-o niciodată. Roland 
trecuse prin destule probe, câştigase pentru ei toţi 
întoarcerea pe Calea Grinzii retrăind acea teribilă ultimă 
vizită în apartamentul mamei sale şi asta era destul. 

— Cred că s-a ascuns fiindcă îi era ruşine, propuse 
pistolarul. Sau fiindcă avea nevoie de un moment ca să se 
gândească la ce să-mi spună. Cum să-mi explice. 

— Şi globul de cristal? îl întrebă Susannah cu tandrete. 
Chiar era pe masa de toaletă, unde l-am văzut noi? Chiar îl 
furase de la tatăl tău? 

— Răspunsul e da la ambele întrebări, spuse Roland. 
Deşi... chiar să-l fi furat? 

Întrebarea aceasta parcă şi-o adresase sieşi. 

— Tata ştia multe lucruri, însă uneori ţinea ceea ce ştia 
doar pentru el. 

— Aşa cum ştia că mama ta şi Marten se vedeau, zise 
Susannah. 

— Da. 

— Dar, Roland... doar nu crezi că tatăl tău ţi-a permis ţie 
cu bună ştiinţă să... să... 

Roland se uită la ea cu ochi mari, hăituiţi. Lacrimile îi 


dispăruseră, dar când încercă să zâmbească la întrebarea 
ei, nu reuşi. 

— Dacă i-a permis cu bună ştiinţă fiului său să-i ucidă 
soţia? întrebă el. Nu, nu pot spune asta. Oricât de mult aş 
vrea, nu pot. Că a provocat acel eveniment, că a pus 
intenţionat lucrurile în mişcare, ca un om jucând Castele... 
asta nu pot să cred. Dar că a permis Kka-ului să-şi urmeze 
cursul? Mda, categoric. 

— Ce s-a întâmplat cu globul? întrebă Jake. 

— Nu ştiu. Am leşinat. Când m-am trezit, eram doar eu şi 
mama, eu viu şi ea moartă. Nu venise nimeni la sunetul de 
împuşcături - pereţii clădirii erau din stâncă groasă şi, pe 
deasupra, aripa aceea era aproape complet neocupată. 
Sângele ei se uscase. Cureaua pe care mi-o făcuse mie era 
plină de el, dar eu am luat-o şi m-am încins cu ea. Am 
purtat mulţi ani darul acela însângerat şi modul în care am 
pierdut-o e o poveste pentru altă zi... o voi spune până să 
terminăm ce avem de făcut, deoarece are legătură cu 
căutarea Turnului. 

Dar deşi n-a venit nimeni să cerceteze împuşcăturile, 
cineva a venit dintr-un alt motiv. În timp ce eu zăceam 
leşinat lângă cadavrul mamei mele, acel cineva a intrat şi a 
luat globul Vrăjitorului. 

— Rhea? întrebă Eddie. 

— Mă îndoiesc că era atât de aproape în carne şi oase... 
însă ştia să-şi facă prieteni, cotoroanţa aia. Mda, ştia să-şi 
facă prieteni. Am revăzut-o, să ştiţi. 

Roland nu dezvoltă subiectul, dar un licăr de furie îi 
apăru în ochi. Eddie îl mai văzuse înainte şi ştia că însemna 
moarte. 

Jake recuperase biletul de la R.F. Şi acum arătă spre 
desenul mic de sub mesaj. 

— Ştii cumva ce înseamnă asta? 

— Am impresia că este s/gulul locului pe care l-am văzut 
când am călătorit prima dată în globul Vrăjitorului. Ţinutul 
numit Bubuit de Tunet. 

Se uită în jur la ei, unul după altul. 


— Cred că acolo îl vom întâlni din nou e omul ăsta - pe 
arătarea asta - Flagg. 

Roland se uită înapoi pe unde veniseră, umblând în 
somn încălţaţi cu pantofii lor roşii. 

— Kansasul pe care l-am străbătut era Kansasul /W;, iar 
molima care a golit zona aceea era molima /ui;. Cel puţin, 
eu asta cred. 

— Dar ar putea să nu rămână acolo, sugeră Susannah. 

— Ar putea să călătorească, spuse Eddie. 

— În lumea noastră, zise Jake. 

Încă uitându-se înapoi spre Palatul Verde, Roland rosti: 

— În lumea voastră sau în oricare alta. 

— Cine este Regele Purpuriu? întrebă Susannah din 
senin. 

— Asta nu ştiu, Susannah. 

Tăcură apoi, privindu-l pe Roland cum se uita spre 
palatul în care se confruntase cu un vrăjitor fals şi o 
amintire reală şi, cine ştie cum, făcând asta deschisese uşa 
înapoi spre lumea sa. 

Spre lumea noastră, se corectă Eddie, cuprinzând-o pe 
Susannah cu braţul. Acum e lumea noastră. Dacă ne-am 
întoarce în America - şi poate că va trebui s-o facem înainte 
să se termine povestea asta - am ajunge ca nişte străini într-o 
țară străină, indiferent de ce când ar fi vorba. Acum asta este 
lumea noastră. Lumea Grinzilor şi a Gardienilor şi a Turnului 
întunecat. 

— Ne mai rămâne puţină lumină, îi zise el lui Roland şi, 
ezitând, puse mâna pe umărul lui. 

Când pistolarul o acoperi imediat cu mâna sa, Eddie 
zâmbi. 

— Vrei să ne folosim de ea sau nu? 

— Da, răspunse Roland. Hai să ne folosim de ea. 

Se aplecă şi îşi luă ranita pe umăr. 

— Ce facem cu pantofii? întrebă Susannah, uitându-se 
nedumerită la mormanul mic şi roşu pe care îl clădiseră. 

— Îi lăsăm aici, zise Eddie. Şi-au îndeplinit menirea. Hop 
în scaunul tău, tinerică. 


O cuprinse cu braţele şi o ajută să urce. 

— Toţi copiii Domnului au pantofi, murmură Roland. Nu 
aşa ai spus, Susannah? 

— Păi, făcu ea, aşezându-se comod, când o rosteşti în 
dialect îi dai un plus de savoare, dar ai prins esenţa, 
scumpule, da. 

— Atunci, fără-ndoială vom mai găsi pantofi, dacă asta 
va fi vrerea Domnului, rosti Roland. 

Jake se uita în ghiozdanul lui, făcând inventarul 
alimentelor puse acolo de o mână necunoscută. Ridică în 
aer o pulpă de pui într-o pungă de plastic, o studie, apoi se 
uită la Eddie. 

— Cine crezi că ne-a dat chestiile astea? 

Eddie ridică din sprâncene, întrebându-l parcă pe Jake 
cum putea fi aşa hăbăuc. 

— Spiriduşii Keebler, răspunse el. Cine altcineva? Hai să 
mergem. 


5 


Se regrupară în apropierea crângului, cinci hoinari pe 
faţa unui pământ pustiu. Înaintea lor, pe întinderea câmpiei 
iarba era străbătută de o linie care oglindea perfect fâşia 
de nori grăbiţi de pe cer. Linia aceea nu era la fel de 
evidentă ca o cărare... însă pentru un ochi avizat felul în 
care totul se înclina în aceeaşi direcţie era la fel de clar ca 
o dungă de vopsea. 

Calea Grinzii. Undeva înainte, acolo unde acea Grindă se 
intersecta cu toate celelalte, se înălța Turnul întunecat. 
Eddie credea că, dacă vântul ar fi suflat din direcţia 
potrivită, aproape că ar fi putut simţi miros de piatră 
înnegrită. 

Şi de trandafiri - parfumul trist al trandafirilor. 

O luă de mână pe Susannah, care stătea în scaunul cu 
rotile; Susannah îl luă de mână pe Roland; Roland îl luă pe 
Jake. Ete stătea la doi paşi în faţa lor, cu capul ridicat, 
adulmecând aerul tomnatic care-i pieptăna blana cu 


degete invizibile, cu ochii săi încercuiți în auriu larg 
deschişi. 

— Noi suntem ka-tet, grăi Eddie. 

li trecu prin gând să se minuneze de cât de tare se 
schimbase; de străinul care devenise - chiar şi pentru el 
însuşi. 

— Suntem o singură fiinţă formată din mai mulţi. 

— Ka-tet, repetă Susannah. O singură fiinţă din mai 
mulţi. 

— O fiinţă din mai mulţi, zise şi Jake. Haideţi să mergem. 

Pasăre şi urs, iepure şi peşte, gândi Eddie. 

Cu Ete în frunte, porniră din nou în căutarea Turnului 
întunecat, urmând Calea Grinzii. 


POSTFATĂ 


Scena în care Roland îl înfrânge pe Cort, bătrânul său 
învăţător, şi pleacă să-şi facă de cap în zona rău famată a 
Gileadului a fost scrisă în primăvara anului 1970. Cea în 
care tatăl lui Roland îşi face apariţia în dimineaţa 
următoare a fost scrisă în vara anului 1996. Deşi în lumea 
poveştii între cele două episoade nu se scurg decât 
şaisprezece ore, în viaţa povestitorului s-au scurs douăzeci 
şi şase de ani. Şi totuşi, într-un târziu momentul a venit şi 
m-am văzut confruntându-mă pe mine însumi pe patul unei 
prostituate: de o parte studentul şomer cu păr negru, lung, 
şi barbă, de cealaltă romancierul de succes 
(„shlockmeister-ul Americii”, cum îmi spun cu afecţiune 
numeroşii mei critici care mă admiră). 

Amintesc acest lucru doar fiindcă rezumă perfect esenţa 
stranie a aventurii mele cu Turnul întunecat. Am scris 
destule romane şi povestiri cât să umplu un sistem solar al 
imaginaţiei, însă povestea lui Roland este Jupiterul meu - o 
planetă care le umbreşte pe toate celelalte (cel puţin din 
punctul meu de vedere), un loc cu atmosferă ciudată, 
peisaj aiuritor şi extraordinară atracţie gravitaţională. Am 
spus cumva că le umbreşte pe celelalte? Dacă mă gândesc 
mai bine, cred că face mai mult decât atât. Incep să înţeleg 
că lumea (sau lumile) lui Roland chiar /e conțin pe toate 
celelalte create de mine; în Lumea de Mijloc există un loc 
pentru Randall Flagg, Ralph Roberts, băieţii rătăcitori din 
Ochii Dragonului, ba chiar şi pentru Părintele Callahan, 
preotul blestemat din Sa/em's Lot, care a plecat din Noua 
Anglie cu un autobuz Greyhound şi a ajuns să se 
stabilească la marginea unui teribil ţinut de graniţă din 
Lumea de Mijloc numit Bubuit de Tunet. Acolo par să 
ajungă toţi. Şi de ce nu? Lumea de Mijloc a apărut prima, 
înaintea tuturor, visând sub privirea albastră a ochilor de 
bombardier ai lui Roland. 


Cartea aceasta a aşteptat mult până să vină pe lume - 
numeroşi cititori cărora le plac aventurile lui Roland 
aproape că au urlat de frustrare - şi pentru asta îmi cer 
iertare. Motivul e rezumat cel mai bine de gândul lui 
Susannah în timp ce se pregăteşte să-i spună lui Blaine 
prima ghicitoare din concursul lor: E greu să începi. Cu nimic 
din paginile acestea nu sunt mai de acord decât cu spusele 
ei. 

Ştiam că Vrăjitorul şi globul de cristal însemna să mă 
întorc la zilele tinereţii lui Roland şi la prima lui aventură 
amoroasă, şi mi-era o teamă îngrozitoare de povestea asta. 
Suspansul e relativ uşor, cel puţin pentru mine; dragostea e 
dificilă. Prin urmare, am tras de timp, am tărăgănat, am 
amânat şi cartea a rămas nescrisă. 

Am început până la urmă, lucrând în camere de motel pe 
laptopul meu Macintosh Powerbook, în timp ce traversam 
ţara din Colorado spre Maine după ce încheiasem partea 
mea de treabă la versiunea televizată a Apocalipsei. Mi-am 
dat seama, în timp ce conduceam la nord prin kilometri de 
pustietate din vestul Nebraskăi (unde s-a întâmplat să mă 
aflu, întorcându-mă din Colorado, când mi-a venit ideea 
pentru o povestire intitulată „Children of the Corn”), că 
dacă nu începeam curând, nu aveam să mai scriu niciodată 
cartea. 

Dar nu mai cunosc adevărul iubirii romantice, mi-am spus. 
Știu cum e să fii căsătorit şi cunosc iubirea matură, dar când 
ai patruzeci şi opt de ani cam uiţi fierbințeala şi pasiunea de la 
şaptesprezece ani. A 

Te ajut eu cu partea asta, a venit răspunsul. In ziua aceea, 
în apropiere de Thetford, Nebraska, nu ştiam cui îi 
aparţinea vocea aceea, dar acum ştiu, fiindcă m-am uitat în 
ochii lui peste patul unei prostituate într-o ţară care există 
foarte clar în imaginaţia mea. lubirea lui Roland pentru 
Susan Delgado (şi a ei pentru el) mi-a fost povestită de 
băiatul care a început povestea de faţă. Dacă e corectă, 
mulţumiţi-i lui. Dacă e greşită, daţi vina pe ce s-a pierdut 
prin traducere. 


Îi mulţumesc totodată prietenului meu Chuck Verrill, care 
a redactat cartea şi mi-a fost alături la fiecare pas. 
Încurajările şi ajutorul lui au fost nepreţuite, la fel cum au 
fost şi încurajările Elainei Koster, care a publicat atâtea 
romane western în ediţie broşată. 

Mulţumirile cele mai afectuoase le datorez soţiei mele, 
care mă susţine în nebunia asta cât poate mai bine şi care 
m-a ajutat la această carte într-un fel pe care nici măcar 
nu-l bănuieşte. O dată, într-o perioadă întunecată, mi-a 
dăruit o mică figurină comică de cauciuc care m-a făcut să 
zâmbesc. E vorba de Rocket J. Squirrel, veverita din 
desenele animate, cu pălăria ei albastră de aviator şi cu 
braţele întinse cutezător. Am aşezat figurina aceea pe 
manuscris în timp ce creştea (şi creştea... şi creştea), 
sperând că o parte din iubirea cu care-mi fusese dăruită va 
fertiliza într-un fel cartea. Trebuie să fi funcţionat, cel puţin 
într-o anumită măsură; cartea este aici, până la urmă. Nu 
ştiu dacă este bună sau rea - am pierdut orice simţ al 
perspectivei în jurul paginii patru sute - dar este aici. 
Numai asta, şi tot mi se pare un miracol. Şi am început să 
cred că s-ar putea chiar să trăiesc destul cât să închei ciclul 
acesta de poveşti. (Să batem în lemn.) 

Mai sunt trei episoade de povestit, cred, două plasate 
preponderent în Lumea de Mijloc şi unul în întregime în 
lumea noastră - acesta tratează problema terenului viran 
de la colţul Second Street cu 46" şi a trandafirului care 
creşte acolo. Trandafirul acela, trebuie să vă spun, este în 
mare pericol. 

În cele din urmă, Ka-tet-ul lui Roland va ajunge în ţinutul 
nocturn care este Bubuit de Tunet... şi la ceea ce se află 
dincolo de el. Poate că nu toţi vor supravieţui drumului 
până la Turn, dar sunt încredinţat că cei care vor ajunge 
acolo vor şti să fie fermi şi drepţi. 

Stephen King 
Lovell, Maine 
27 octombrie 1996 


ISBN 976-606-579-209-5 
pass 33 
- „ro