Stephen King — Turnul Intunecat. 02 Alegerea celor trei

STEPHEN BEING 
ALEGEREA CELOR TREI 


Seria Turnul Întunecat 


Volumul 2 


Argument 


Alegerea celor tra este al doilea volum al unei poveşti mai lungi, 
intitulate Turnul ntunecat, a poveste inspirată gi, într-o anurrută 
măsură, îndatorată poemului lui Robert Bromrung, hfantele Roland la 
Turul intunecat sost-a (care, la rândul lui, este îndatorat Regeiu 


Lear, 
Primul volum, Pisfolarul, povesteste cum Roland, ultimul pistolar 
dintr-a lume care „a mers ma departe“, îl ajunge în sfărșit cin urrnă 


pe omul în negru... un vrăjitor pe care îl urmăregte de foarte rnult 
timp - cât de mult, mai exact, încă nu stiri. Omul în negru se 
dovedeste a fi un indimd pe nurne Walter, care câghigase rmsgelegte 
prieteria tatălui lui Roland în acele zile de demult, dinainte ca lumea 
sa meargă rai departe. 

Scopul rusiunu lui Poland nu este această creatură sermurmană, ci 
Turnul Intunecat, omul în negru - gi, rai clar, ceea ce omul în negru 
şhe - reprezintă primul lui pas pe drumul care duce la acel 
misterios, 

Cine este, de tapt, Poland? Cum arăta lurnea lui înainte să „rneargă 
mai departe“? 

Ce este Turnul şi de ce îl caută pistolarul? Avem doar răspunsuri 
lragrmentare. Foland este un pistolar, un soi de cavaler, unul dintre 
cei a căror sarcină este să mențină aşa cum este o lume „pe care 
Poland şi-o aminteşte ca fiind „plină de iubire şi lumină“: să o 
impiedice să meargă mai departe. 

Ştim că Foland a fost neveut să se supună unei timpuriu probe a 
maturitățu, după ce a descoperit că mama lui a deverut amanta lui 
Marten, un vrăţitar mult mau mare decăt Walter (care, fără gtunţa 
tatălui lui Roland, este ahatul lui Marten), ştim că Marten a plănuit 
descoperirea lui Foland, Gia ai PIC ze ca acesta să dea greg gi să fie 

trirota la Mzaţii: ati ră Raland trare rii Pra Frrakba 


STEPHEN KING 
ALEGEREA CELOR TREI 


Seria Turnul Întunecat 


Volumul 2 


Argument 


Alegerea celor trei este al doilea volum al unei poveşti mai 
lungi, intitulate Turnul Întunecat, o poveste inspirată şi, într-o 
anumită măsură, îndatorată poemului lui Robert Browning, 
Infantele Roland la Turnul Întunecat sosit-a (care, la rândul lui, 
este îndatorat Regelui Lear). 

Primul volum, Pistolarul, povesteşte cum Roland, ultimul 
pistolar dintr-o lume care „a mers mai departe“, îl ajunge în 
sfârşit din urmă pe omul în negru... un vrăjitor pe care îl 
urmăreşte de foarte mult timp - cât de mult, mai exact, încă 
nu ştim. Omul în negru se dovedeşte a fi un individ pe nume 
Walter, care câştigase mişeleşte prietenia tatălui lui Roland în 
acele zile de demult, dinainte ca lumea să meargă mai 
departe. 

Scopul misiunii lui Roland nu este această creatură 
semiumană, ci Turnul Întunecat; omul în negru - şi, mai clar, 
ceea ce omul în negru ştie - reprezintă primul lui pas pe 
drumul care duce la acel loc misterios. 

Cine este, de fapt, Roland? Cum arăta lumea lui înainte să 
„meargă mai departe“? 

Ce este Turnul şi de ce îl caută pistolarul? Avem doar 
răspunsuri fragmentare. Roland este un pistolar, un soi de 
cavaler, unul dintre cei a căror sarcină este să mențină aşa 


cum este o lume pe care Roland şi-o aminteşte ca fiind „plină 
de iubire şi lumină“; să o împiedice să meargă mai departe. 

Ştim că Roland a fost nevoit să se supună unei timpurii 
probe a maturității, după ce a descoperit că mama lui a 
devenit amanta lui Marten, un vrăjitor mult mai mare decât 
Walter (care, fără ştiinţa tatălui lui Roland, este aliatul lui 
Marten); ştim că Marten a plănuit descoperirea lui Roland, 
aşteptându-se ca acesta să dea greş şi să fie „trimis la Vest“; 
ştim că Roland trece cu brio proba. 

Ce altceva mai ştim? Că lumea pistolarului nu este foarte 
diferită de cea a noastră. 

Lucruri precum pompe de benzină şi anumite cântece (Hey 
Jude, de pildă, sau fragmentul de cimilitură care începe cu 
„Fasole, fasole, al muzicii fruct...“) au supraviețuit; la fel şi 
obiceiuri şi ritualuri asemănătoare într-un mod straniu cu 
cele din imaginea noastră idealizată a Vestului american. 

Şi mai există un cordon ombilical care leagă într-un fel 
lumea noastră de lumea pistolarului. 

La o haltă de pe un drum de trăsuri de mult dat uitării, 
într-un deşert mare şi sterp, Roland întâlneşte un băiat pe 
nume Jake, care a murit în lumea noastră. Un băiat care, la 
drept vorbind, a fost împins de pe trotuar, la un colț de stradă, 
de ubicuul (şi ticălosul) om în negru. Ultimul lucru pe care 
Jake, aflat în drum spre şcoală, cu legătura de cărți într-o 
mână şi sufertaşul cu merinde în cealaltă, şi-l aminteşte din 
lumea lui - din lumea noastră - este faptul că a fost strivit sub 
roțile unui Cadillac... şi că a murit. 

Înainte să ajungă la omul în negru, Jake moare din nou... 
de data aceasta din cauză că pistolarul, pus pentru a doua 
oară în viață în fața celei mai chinuitoare alegeri, decide să-l 
sacrifice pe acest fiu simbolic. Având de ales între Turn şi 
băiat, între posibilitatea damnării şi cea a izbăvirii, Roland 
alege Turnul. 

„Du-te, atunci“, îi spune Jake înainte să cadă în abis. 
„Există alte lumi în afară de astea.“ 

Confruntarea finală dintre Roland şi Walter are loc pe o 
golgotă prăfuită, alcătuită din oase sfărâmate. Omul în negru 


prezice viitorul lui Roland cu ajutorul unui pachet de cărți de 
tarot. Cărţile acestea, înfățişând un om numit Prizonierul, o 
femeie căreia i se spune Stăpâna Umbrelor şi o formă 
întunecată care întruchipează de-a dreptul Moartea („dar nu 
pentru tine, pistolarule“, îi zice omul în negru), reprezintă 
profeţiile care fac subiectul acestui volum... şi al doilea pas al 
lui Roland pe lungul şi dificilul drum spre Turnul Întunecat. 

Pistolarul se sfârşeşte cu Roland şezând pe o plajă, pe malul 
Mării Vestice, şi privind apusul. Omul în negru este mort, iar 
viitorul pistolarului, neclar; Alegerea celor trei începe pe 
aceeaşi plajă, cu nici şapte ore mai târziu. 


Prolog 
MARINARUL 


Pistolarul se trezi dintr-un vis confuz ce părea format dintr- 
o singură imagine: aceea a Marinarului din teancul cu cărți de 
tarot pe care omul în negru le folosise pentru a prezice (sau a 
pretinde că prezice) tristul viitor al pistolarului. 

Se îneacă, pistolarule, spunea omul în negru, şi nimeni nu 
aruncă odgonul. 

Băiatul Jake. 

Dar ăsta nu era un coşmar. Era un vis frumos. Era frumos 
pentru că el era cel care se îneca, iar asta însemna că el nu 
era Roland, ci Jake, şi considera asta o uşurare, deoarece era 
mult mai bine să se înece în pielea lui Jake decât să trăiască 
în pielea sa - un om care, pentru un vis iluzoriu, trădase un 
copil care îşi pusese încrederea în el. 

Bun, aşa să fie, mă voi îneca, îşi spuse, ascultând vuietul 
mării. Lasă-mă să mă înec. Însă acela nu era sunetul 
întinderilor nesfârşite de apă; era scrâşnetul pietrelor răscolite 
de valuri. Oare el era Marinarul? Dacă da, de ce era uscatul 
atât de aproape? Şi la drept vorbind, oare nu se afla el pe 
uscat? Avea senzaţia că... 


Apa rece ca gheaţa îi udă cizmele şi-i urcă pe picioare până 
la vintre. 

Atunci deschise brusc ochii, însă ceea ce-l smulse din vis nu 
fu senzația că-i îngheaţă boaşele, care i se strânseseră şi parcă 
se făcuseră cât două nuci, şi nici oroarea de care dădu cu 
ochii, ci gândul la pistoalele sale... pistoalele sale şi, mai 
important chiar, gloanțele sale. Când se udau, pistoalele 
puteau fi repede demontate, şterse, unse, şterse din nou, unse 
din nou şi montate la loc; când se udau cartuşele însă, ca în 
cazul chibriturilor ude, refolosirea lor depindea de noroc. 

Oroarea era o vietate târâtoare pe care probabil că o 
aruncase pe uscat valul dinainte. Îşi târa anevoie corpul ud şi 
sclipitor pe nisip. Era lungă de vreun metru douăzeci şi se afla 
cam la patru metri în dreapta. Îl privea pe Roland cu ochi goi, 
aşezaţi la capătul unor antene. Deschise ciocul lung şi zimțat 
şi începu să scoată sunete care semănau într-un mod straniu 
cu graiul oamenilor: rugătoare, ba chiar disperate întrebări 
într-o limbă străină. 

— Did-a-chick>? Dum-a-chum? Dad-a-cham> Ded-a-check? 

Pistolarul văzuse homari la viața lui. Ăsta nu era un 
homar, cu toate că homarii erau singurele vietăți pe care le 
văzuse vreodată, cu care creatura aceea semăna fie şi de 
departe. Nu părea câtuşi de puţin speriată de el. Pistolarul nu 
ştia dacă era sau nu periculoasă. Nu-l mai interesa starea de 
confuzie în care se afla - neputința temporară de a-şi aminti 
unde se află şi cum a ajuns acolo, dacă l-a prins într-adevăr 
pe omul în negru sau dacă toate acelea se întâmplaseră doar 
în vis. Ştia numai că trebuie să se îndepărteze de apă înainte 
ca aceasta să-i ude toate gloanţele. 

Auzi vuietul scrâşnit, crescând, al apei şi îşi luă privirea de 
la creatură (care se oprise în loc şi ţinea ridicate în aer 
ghearele cu ajutorul cărora se târâse până atunci, semănând 
în chip absurd cu un boxer care adoptă poziția de deschidere, 
cea care, îl învățase Cort, se numea Poziţia de Onoare), şi se 
uită spre valul care se apropia, înspumat şi ameninţător. 

Aude valul, gândi pistolarul. Orice ar fi ea, are urechi. 
Încercă să se ridice, dar picioarele, amorţite atât de tare încât 


nici nu le simțea, cedară sub greutatea lui. 

Încă visez, îşi spuse, dar chiar şi aşa confuz cum era, 
gândul i se părea mult prea seducător pentru a-i da cu 
adevărat crezare. Încercă din nou să se ridice, aproape reuşi, 
apoi căzu la loc. Valul se spărgea. Nu mai avea timp pentru o 
nouă încercare. Trebuia să se mulțumească să se mişte cam 
în aceeaşi manieră în care părea că se mişcă arătarea din 
dreapta lui: înfipse ambele mâini în nisip şi îşi trase fundul pe 
pietre în sus, departe de val. 

Nu înaintă destul cât să evite valul cu totul, dar ajunse 
suficient de departe ca să fie mulțumit. Valul îi acoperi doar 
cizmele. Îi ajunse aproape până la genunchi, după care se 
retrase. Poate că primul nu m-a udat atât de tare pe cât am 
crezut. Poate... 

Pe cer strălucea o semilună. O acoperea o perdea de ceață, 
însă împrăştia suficientă lumină ca să poată vedea că tocurile 
pistoalelor erau de o culoare prea închisă. Pistoalele, cel puţin, 
fuseseră udate. Era imposibil să-şi dea seama cât de gravă era 
situația, ori dacă gloanţele din butoiaşe sau cele din 
cartuşierele încrucişate la şolduri se udaseră şi ele. Înainte să 
verifice, trebuia să se îndepărteze de apă. Trebuia să... 

— Dod-a-chock? 

De data aceasta era mult mai aproape. Preocupat de apă, 
uitase de creatura adusă de ea. Întoarse capul şi văzu că 
acum se afla la doar un metru depărtare. 

Ghearele îi erau îngropate în nisipul presărat cu pietre şi 
scoici şi se târa mai departe. Îşi ridică trupul cărnos şi zimţat, 
semănând pentru un moment cu un scorpion, numai că 
Roland nu vedea niciun ac în vârful cozii. 

Un nou vuiet scrâşnit, acum mult mai puternic. Creatura 
se opri numaidecât şi ridică iar ghearele în acea imitație 
stranie a Poziţiei de Onoare. 

Valul era mai mare. Roland reîncepu să se târască pe panta 
de nisip în sus, dar când întinse mâinile, creatura țâşni cu o 
viteză pe care mişcările ei de până atunci n-o prevestiseră. 

Pistolarul simți un fulger luminos de durere la mâna 
dreaptă, dar acum nu avea timp să se gândească la asta. Se 


împinse cu călcâiele cizmelor ude leoarcă, se trase disperat în 
mâini şi izbuti să scape de val. 

— Did-a-chick? întrebă hidoşenia cu vocea ei rugătoare, 
care părea să spună „Nu vrei să mă ajuţi? Nu vezi că sunt 
disperată?“, şi Roland privi cioturile arătătorului şi degetului 
mijlociu de la mâna sa dreaptă cum dispar în ciocul zimțat al 
creaturii. Arătarea țâşni din nou şi Roland ridică mâna la 
timp pentru a-şi salva degetele rămase. 

— Dum-a-chum? Dad-a-cham? 

Pistolarul se opinti în picioare. Arătarea îi sfâşie jeanşii 
făcuți ciuciulete, îi rupse o cizmă a cărei piele veche era fină, 
dar tare ca fierul, şi-i sfârtecă o halcă de carne din gambă. 

Pistolarul scoase pistolul cu mâna dreaptă şi îşi dădu 
seama că două dintre degetele de care avea nevoie pentru a-l 
folosi lipseau doar când revolverul căzu cu un bufnet surd în 
Nisip. 

Creatura sări spre el cu lăcomie. 

— Nu, nenorocito! mârâi Roland şi lovi cu piciorul în ea. 

Parcă ar fi lovit o stâncă... una care muşca. Hidoşenia îi 
sfârtecă bombeul cizmei drepte, îi rupse bună parte din 
degetul mare, îi smulse cizma însăşi din picior. 

Pistolarul se aplecă, ridică revolverul, îl scăpă, înjură şi în 
cele din urmă reuşi să-l țină în mână. Ceea ce odinioară era 
un lucru atât de uşor încât îl făcea inconştient devenise acum, 
într-o clipită, un fel de jonglerie. 

Creatura era ghemuită pe cizma pistolarului şi rupea 
bucăţi din ea în timp ce continua să-şi repete întrebările. Un 
val se rostogoli spre plajă, spuma de pe creasta lui părând 
palidă şi moartă în lumina zgârcită a semilunii. Homaroşenia 
lăsă cizma în pace şi ridică ghearele în poziția aceea de boxer. 

Roland scoase pistolul cu mâna stângă şi apăsă trăgaciul 
de trei ori. Clic, clic, clic. 

Acum măcar ştia cum stăteau lucrurile cu gloanțele din 
butoiaşe. 

Vâri pistolul înapoi în tocul stâng. Pentru a-l vâri pe celălalt 
în tocul drept trebuia să-i întoarcă ţeava în jos cu mâna 
stângă şi apoi să-l lase să cadă la locul lui. Mânerele roase, 


din lemn de santal, erau mânjite de sânge; pete de sânge erau 
şi pe toc, şi pe jeangşii vechi de care tocul era legat cu nojițe. 
Sânge care-i curgea din cioturile degetelor retezate. 

Piciorul sfâşiat era încă prea amorţit pentru a-l durea, însă 
mâna dreaptă era un mănunchi de văpăi. Duhurile 
talentatelor şi îndelung exersatelor degete care deja se 
descompuneau în sucurile gastrice din stomacul arătării 
strigau că încă sunt în viață, că ard de vii. 

Întrevăd probleme serioase la orizont, îşi spuse pistolarul 
într-un colț al minții. 

Valul se retrase. Hidoşenia lăsă ghearele jos, mai smulse o 
bucată din cizma pistolarului, după care se decise că 
purtătorul fusese mult mai gustos decât bucata de piele de 
care se lepădase ca un şarpe. 

— Dud-a-chum? întrebă ea şi porni spre el cu o viteză 
năucitoare. 

Pistolarul bătu în retragere pe picioare pe care abia le 
simțea, înțelegând că arătarea era înzestrată cu un dram de 
inteligență; se apropiase de el cu băgare de seamă, venind 
probabil de la mare depărtare, neştiind ce anume este sau de 
ce ar putea fi capabil. Dacă valul acela nu l-ar fi trezit, 
creatura i-ar fi sfârtecat fața cât el încă rătăcea pe tărâmul 
viselor. Acum trăsese concluzia că era nu doar gustos, ci şi 
vulnerabil; o pradă uşoară. 

Mai avea puţin şi-l ajungea, o arătare lungă de un metru 
douăzeci şi înaltă de treizeci de centimetri, o creatură care 
putea să cântărească chiar şi treizeci de kilograme şi pe care o 
mâna acelaşi instinct prădător ca pe David, şoimul pe care îl 
avusese în copilărie - însă lipsindu-i fărâma de loialitate de 
care David dăduse dovadă. 

Călcâiul stâng al pistolarului se împiedică într-o piatră 
ieşită din nisip şi bărbatul se clătină, mai-mai să cadă. 

— Dod-a-chock? întrebă arătarea, parcă îndatoritoare, şi-l 
studie cu ochii ei din vârful antenelor, în acelaşi timp 
întinzând ghearele... şi atunci veni un val, iar ghearele se 
ridicară iar în Poziţia de Onoare. 


Acum însă se clătinau puţin, şi pistolarul înțelese că 
hidoşenia reacționa la sunetul valului, iar acum sunetul era - 
pentru creatură, cel puţin - mai stins. 

Făcu un pas în spate peste piatră, apoi se aplecă exact când 
valul se spărgea pe mal cu vuietul lui scrâşnit. Se afla cu 
capul la câţiva centimetri de fața insectilă a creaturii care i-ar 
fi putut scoate uşor ochii cu o gheară. Numai că ghearele 
tremurânde, atât de asemănătoare cu doi pumni încleştați, 
rămaseră ridicate de o parte şi de cealaltă a ciocului ei ca de 
papagal. 

Pistolarul întinse mâna după piatra care fusese cât pe ce 
să-l culce la pământ. 

Era mare, pe jumătate îngropată în nisip, şi mâna lui 
dreaptă mutilată urlă când bucăţi de pământ şi pietricele 
colțuroase se înfipseră în carnea crudă, sângerândă. Însă el 
tot desprinse piatra şi o ridică, dezvelindu-şi dinţii. 

— Dad-a... începu hidoşenia, lăsând ghearele jos şi 
deschizându-le în timp ce valul se spărgea şi sunetul lui se 
stingea, iar pistolarul avântă piatra spre ea cu toată forța. 

Când spinarea segmentată a creaturii se frânse, se auzi un 
pârâit puternic. 

Arătarea se zbătu bezmetic sub piatră, jumătatea 
posterioară ridicându-se şi lovind zdravăn solul, ridicându-se 
şi lovind. lInterogaţiile ei deveniră exclamaţii ascuţite de 
durere. Ghearele i se deschiseră şi se închiseră în gol. Ciocul 
hrăpăreţ înşfăcă bulgări de nisip şi pietricele. 

Şi totuşi, când un alt val se sparse, încercă să-şi ridice iar 
ghearele, şi când făcu asta pistolarul o călcă pe cap cu cizma 
rămasă. Se auzi un sunet ca de mii de surcele rupte. Un lichid 
gros țâşni de sub călcâiul cizmei lui Roland, în două direcții. 
Părea a fi negru. Arătarea se arcui şi se zvârcoli agonic. 
Pistolarul apăsă şi mai tare cu cizma. 

Veni un val. 

Ghearele hidoşeniei se ridicară doi centimetri... patru... 
tremurară şi apoi căzură, deschizându-se şi închizându-se 
spasmodic. 


Pistolarul ridică cizma. Ciocul zimţat al arătării, care-l 
văduvise de două degete de la mână şi unul de la picior, se 
deschise şi se închise încet. O antenă zăcea frântă în nisip. 
Cealaltă zvâcnea haotic. 

Pistolarul călcă din nou. Şi din nou. 

Aruncă piatra în lături cu un icnet de efort şi făcu o tură pe 
partea dreaptă a hidoşeniei, călcând-o metodic cu cizma 
stângă,  zdrobindu-i carapacea, făcându-i  măruntaiele 
albicioase să se reverse pe nisipul gri-închis. Era moartă, dar 
el voia să fie sigur; de când se ştia pe fața pământului acestuia 
ciudat, nu fusese niciodată rănit atât de rău, şi totul se 
petrecuse atât de neaşteptat! 

Continuă s-o strivească până când văzu buricul unuia 
dintre degetele sale în chiselița pestilențială a mortăciunii, 
văzu praful alb de sub unghie, praful de pe golgota pe care el 
şi omul în negru schimbaseră îndelung palavre, după care îşi 
feri privirea şi vomită. 

Se înapoie pe malul apei ca un beţiv, ţinându-şi mâna 
rănită lipită de cămaşă, uitându-se îndărăt din când în când 
pentru a se asigura că arătarea nu era încă în viață, aidoma 
unei viespi pe care o loveşti iar şi iar şi care tot se mişcă, 
ameţită, însă nu moartă; pentru a se asigura că nu vine după 
el adresându-i acele întrebări nemaiauzite, cu vocea ei 
disperată. 

La jumătatea plajei se opri nesigur pe picioare, uitându-se 
la locul unde fusese, aducându-şi aminte. Adormise, din câte 
se părea, puţin mai jos de linia fluxului maxim. Îşi culese de 
pe jos desaga şi cizma sfâşiată. 

La lumina spână a lunii văzu alte creaturi de acelaşi soi, iar 
în pauza dintre un val şi următorul le auzi vocile întrebătoare. 

Pistolarul se retrase câte un pas o dată, se retrase până ce 
ajunse la marginea acoperită cu iarbă a plajei. Acolo se aşeză 
şi făcu tot ce ştia să facă: presără peste cioturile degetelor de 
la mână şi al celui de la picior tutunul pe care îl mai avea, 
pentru a opri sângerarea, îl presără într-un strat gros, în 
pofida noii usturimi (degetul lipsă de la picior se alăturase 
corului), după care doar şezu, transpirând în bătaia brizei 


răcoroase, gândindu-se la infecţii, gândindu-se cum se va 
descurca pe lumea aceea fără două degete de la mâna dreaptă 
(în privința armelor, ambele mâini erau la fel de pricepute, 
însă în alte privințe mâna dreaptă fusese pe locul întâi), 
gândindu-se dacă nu cumva muşcătura arătării fusese 
veninoasă, un venin care poate deja îşi croia drum prin el, 
gândindu-se dacă va veni vreodată dimineața. 


1. PRIZONIERUL 
Capitolul 1. Uşa 
1 


Trei. Acesta este numărul sorții tale. 

Trei? 

Da, trei este magic. Trei stă în miezul mantrei. 

Care trei? 

Primul are păr tuciuriu. E în pragul jafului şi al crimei. L-a 
infestat un demon. 

Numele demonului este HEROINĂ. 

Ce demon e ăsta? Nu-l cunosc, nu-l cunosc nici din 
poveştile pentru copii. 

Încercă să vorbească, dar nu mai avea voce; vocea 
oracolului, Curva Stelară, 

Târfa Vânturilor, dispăru şi ea; văzu o carte de joc fălfâind 
în jos de nicăieri spre nicăieri, rotindu-se şi iar rotindu-se în 
bezna leneşă. Pe ea, un babuin rânjea peste umărul unui tânăr 
cu păr negru, degetele lui tulburător de umane erau îngropate 
atât de adânc în gătul tânărului, încât vârfurile lor dispăruseră 
în carne. Litându-se mai atent, pistolarul văzu că babuinul 
strângea un bici în mâinile acelea încleştate, strangulante. 
Chipul tânărului călărit părea schimonosit de o teroare mută. 

Prizonierul, şopti prieteneşte omul în negru (care odinioară 
fusese un om în care pistolarul avusese încredere, un om pe 


nume Walter). Puţintel deranjant, nu-i aşa?  Puţintel 
deranjant... puţintel deranjant... puțintel... 


2 


Pistolarul se trezi dintr-odată, fluturând după ceva cu 
mâna mutilată, convins că într-o clipă una dintre arătările 
monstruoase cu carapace, ieşite din Marea Vestului, îl va 
ataca, adresându-i disperată acea întrebare în limba ei străină 
în timp ce îi jupuia fața de pe craniu. 

În schimb, o pasăre marină, atrasă de licărul soarelui de 
dimineață pe nasturii cămăşii lui, îşi luă zborul, speriată, cu 
un cârâit. 

Roland se ridică în şezut. 

Mâna lui pulsa cu tărie, fără oprire. La fel şi piciorul drept. 
Atât degetele de la mână, cât şi cel de la picior continuau să 
insiste asupra prezenţei lor. 

Jumătatea inferioară a cămăşii dispăruse; rămăsese doar 
ceva ce aducea cu o vestă zdrențuită. Folosise o bucată din ea 
pentru a-şi lega mâna, iar pe cealaltă pentru a-şi bandaja 
piciorul. 

Dispăreți, le spuse părților absente ale corpului său. Sunteţi 
nişte năluci acum. Dispăreți. 

Îl ajută oarecum. Nu cine ştie cât. Erau năluci, sigur că da, 
dar nişte năluci vii. 

Pistolarul înghiți carne uscată. Gura lui o voia puţin, 
stomacul şi mai puţin, dar el insistă. După ce-i ajunse în 
stomac, se simți ceva mai în forță. 

Însă nu-i mai rămăsese multă; rezerva era pe sfârşite. 

Şi totuşi avea treburi de făcut. 

Se ridică nesigur în picioare şi se uită în jur. Păsările se 
înălțau spre cer şi cădeau, dar lumea părea să le aparțină 
doar lor şi lui. Monstruozităţile dispăruseră. Poate că erau 
animale nocturne; poate veneau odată cu fluxul. 

În momentul acela, asta nu părea să aibă vreo relevanță. 

Marea era enormă, se întâlnea cu orizontul într-un punct 
albastru  ceţțos, imposibil de determinat. Un moment, 


contemplând-o, pistolarul uită de agonia sa. Nu văzuse 
niciodată atâta apă la un loc. Auzise de ea în poveştile pentru 
copii, desigur, fusese asigurat de existența ei de învățătorii lui 
- de unii, cel puţin -, dar să o vadă cu ochii lui, acea 
imensitate, acea imposibilitate de apă după ani şi ani de 
pământ arid, era dificil de acceptat... dificil chiar de privit. 

Se uită la ea mult timp, vrăjit, convingându-se să o vadă, 
mirarea făcându-l să uite temporar de durere. 

Dar era dimineaţă şi avea treburi de făcut. 

Pipăi după falca din buzunarul de la spate, având grijă să 
facă asta cu palma dreaptă, nedorindu-şi să dea peste ea, 
dacă mai era acolo, cu cioturile degetelor, şi să preschimbe 
suspinele neîntrerupte ale acelei mâini în strigăte. 

Acolo era. 

Prea bine. 

Mai departe. 

Cu neîndemânare, desfăcu centurile şi le aşeză pe o stâncă 
însorită. Scoase pistoalele, deschise butoiaşele şi îndepărtă 
gloanţele nefolositoare. Le aruncă deoparte. O pasăre fu atrasă 
de licărul puternic împrăştiat de unul dintre ele, îl luă în plisc, 
apoi îi lăsă să cadă şi se ridică în zbor. 

Pistoalele însele trebuiau curățate, ar fi trebuit curățate 
dinainte, dar cum nicio armă pe lumea aceea sau oricare alta 
nu era decât un obiect contondent în lipsa muniției, înainte să 
facă altceva îşi aşeză centurile în poală şi plimbă atent mâna 
stângă peste pielea lor. 

Ambele erau umede de la cataramă până la punctul în care 
i se petreceau peste şolduri; de acolo păreau uscate. Scoate cu 
precauţie fiecare glonț din porțiunile uscate. Mâna dreaptă 
încerca în continuare să se descurce singură, insistând să dea 
uitării pierderea suferită, în pofida durerii, iar el se trezi 
ducând-o la genunchi iar şi iar, ca un căţel prea prost sau 
neascultător. Ameţit de durere, o dată sau de două ori fu cât 
pe ce să se lovească la ea. 

Prevăd probleme serioase, îşi spuse din nou. 

Aşeză gloanţele acelea, în speranța că mai erau bune, într-o 
grămăjoară deconcertant de mică. Douăzeci. Dintre acestea, 


câteva aveau aproape sigur să dea rateuri. Nu se putea baza 
pe niciunul. Le scoase şi pe celelalte şi le aşeză într-o altă 
grămăjoară. Treizeci şi şapte. 

Păi, oricum nu aveai multe, gândi, dar ştia să aprecieze 
diferența dintre cincizeci şi şapte de gloanțe bune şi ceea ce 
puteau fi doar douăzeci. Sau zece. 

Sau cinci. Sau unul. Sau niciunul. 

Puse gloanțele asupra cărora avea îndoieli într-o a doua 
grămăjoară. 

Încă mai avea desaga. Asta era bine. O trase în poală, după 
care, încet, dezasamblă pistoalele şi execută ritualul curățirii. 
Când termină, trecuseră deja două ore şi durerea era atât de 
intensă, încât îi vâjâia capul; îi era dificil să gândească lucid. 
Voia să doarmă. Niciodată în viaţa lui nu-şi dorise asta mai 
mult. Dar în exerciţiul funcțiunii nu exista niciodată un motiv 
acceptabil pentru negare. 

— Cort, spuse cu o voce pe care nu o recunoştea şi râse sec. 

Încet, încet, îşi reasamblă revolverele şi le încărcă cu 
gloanţele pe care le bănuia a fi uscate. Când termină, îl ridică 
pe cel făcut pentru mâna stângă, îl armă... şi apoi cobori la 
loc, încet, cocoşul. Voia să ştie, da. Voia să ştie dacă se va auzi 
o detunătură satisfăcătoare atunci când va apăsa trăgaciul 
sau doar un alt clic din acelea zadarnice. Dar un clic n-ar fi 
însemnat nimic, iar o detunătură n-ar face decât să reducă 
douăzeci la nouăsprezece... sau la nouă... sau la trei... sau la 
niciunul. 

Îşi rupse încă o bucată din cămaşă, puse celelalte gloanţe - 
cele care se udaseră - în ea şi o legă, folosindu-se de mâna 
stângă şi de dinţi. Le puse în desagă. 

Dormi, cerea corpul său. Dormi, trebuie să dormi acum, 
înainte să cadă întunericul, n-a mai rămas nimic, eşti stors de 
toate puterile... 

Se ridică anevoie în picioare şi se uită de-a lungul fâşiei de 
nisip. Avea culoarea lenjeriei nespălate de mult timp. Era 
presărată cu scoici fără o culoare precisă. lIci şi colo, din 
nisipul aspru se ițeau stânci mici acoperite cu guano, 


straturile mai vechi galbene ca nişte dinți de bătrân, cele mai 
noi - pete albicioase. 

Linia de flux maxim era marcată de alge moarte. Lângă 
acea linie văzu bucăţi din cizma sa dreaptă şi ploştile. 1 se 
părea o minune că nu fuseseră luate de valurile puternice. 
Păşind încet, şchiopătând dureros, pistolarul îşi croi drum 
spre ele. Ridică una şi o scutură aproape de ureche. Cealaltă 
era goală. În aceasta mai rămăsese puțină apă. Majoritatea n- 
ar fi putut face diferența între cele două, dar pistolarul le 
distingea aşa cum o mamă distinge între gemenii ei identici. 
Călătorea cu ploştile acelea de mult, mult timp. 

Se auzea clipocit de apă înăuntru. Asta era bine - un dar. 
Creatura care îl atacase sau oricare dintre celelalte ar fi 
putut-o sfâşia pe aceasta ori pe cealaltă dintr-o singură 
muşcătură sau lovitură de cleşte, însă nu o făcuseră, iar 
marea o ignorase. Nu era nici urmă de creatură, cu toate că 
amândoi ajunseseră mult mai departe de linia fluxului. Poate 
că o luaseră alți prădători; poate că semenii ei îi oferiseră o 
înmormântare vikingă, asemenea elefaunţilor, uriaşe creaturi 
de care auzise în poveştile copilăriei, de spre care se spunea 
că-şi îngroapă singuri morții. 

Săltă plosca pe cotul stâng, bău însetat şi simţi că-i revin 
cât de cât puterile. 

Cizma dreaptă era, desigur, distrusă... dar el simţi un licăr 
de speranţă. Piciorul era intact - rănit, dar intact - şi credea că 
va putea să o taie pe cealaltă pentru a încropi ceva care să 
dureze cel puţin o vreme... 

Îl cuprinse o senzaţie de leşin. I se împotrivi, dar genunchii 
cedară şi el căzu în fund, muşcându-şi limba. 

N-o să-ți pierzi cunoştinţa, se admonestă el. Nu aici, nu unde 
o altă arătare se poate întoarce la noapte ca să termine treaba. 

Aşa că se ridică în picioare şi legă plosca goală la brâu, dar 
nu făcuse decât douăzeci de metri înapoi spre locul unde îşi 
lăsase pistoalele şi desaga, când căzu din nou, semileşinat. 
Rămase acolo o vreme, cu obrazul lipit de nisip, cu muchia 
unei scoici înfundată în marginea maxilarului, destul de 
adânc încât să-l taie până la sânge. Izbuti să bea din ploscă, 


după care se târi înapoi acolo unde se trezise. La douăzeci de 
metri pe pantă în sus era o yucca - un exemplar pitic, însă 
avea să-i ofere măcar puţină umbră. 

Lui Roland, cei douăzeci de metri i păreau douăzeci de 
kilometri. 

Chiar şi aşa, cu chiu cu vai îşi împinse lucrurile personale 
rămase în acea baltă mică de umbră. Se întinse acolo cu capul 
în iarbă, alunecând deja spre ceea ce putea fi somn sau 
inconştiență sau moarte. Se uită spre cer şi încercă să 
stabilească ora. Nu era la prânz, dar mărimea porțiunii de 
umbră la care se odihnea spunea că prânzul nu era departe. 
Mai rezistă un moment, răsucind braţul drept şi apropiindu-l 
de ochi, căutând liniile roşii ale infecţiei, ale unei otrăvi care s- 
ar fi putut scurge neabătut spre interiorul corpului său. 

Palma era de un roşu-închis. 

De masturbat, mă masturbez cu stânga, îşi spuse, e şi asta 
ceva, măcar. 

Apoi îl învălui întunericul şi dormi următoarele şaisprezece 
ore cu vuietul constant al Mării Vestului în urechi. 


3 


Când se trezi, marea era întunecată, dar se vedea o lumină 
palidă pe cer, spre răsărit. Dimineaţa era aproape. Se ridică în 
capul oaselor şi valurile de ameţeală aproape îl copleşiră. 

Plecă fruntea şi aşteptă. 

Când trecu starea de slăbiciune, se uită la mâna sa. Era 
infectată, nu încăpea urmă de îndoială - o umflătură roşie 
care se întindea pe palmă în sus, până la încheietură. Acolo se 
oprea, dar el vedea deja începutul altor linii roşii, care aveau 
să ajungă în cele din urmă la inimă şi să-l omoare. Simţea că-i 
e cald, era febril. 

Îmi trebuie leacuri, gândi. Dar aici nu este niciun leac. 

Ajunsese, atunci, atât de departe doar ca să moară? Nici nu 
se gândea. 

Şi dacă era să moară în pofida voinţei sale de nestrămutat, 
avea să moară în drum spre Turn. 


Eşti remarcabil, pistolarule! chicoti omul în negru în mintea 
sa. Eşti îndărătnic! Eşti romantic în obsesia ta stupidă! 

— Du-te-n mă-ta, hârâi el şi bău. Nu mai era multă apă. 
Avea o mare întreagă în fața ochilor, ca o ironie a sorții; apă, 
apă fără margini, dar niciun strop de băut. Nu avea 
importanţă. 

Îşi puse centurile, le legă de pulpe - acesta fu un proces 
care-i luă atât de mult timp, încât înainte să termine, prima 
lumină palidă a zorilor devenise lumina clară a începutului de 
dimineaţă - şi încercă să se ridice în picioare. 

Nu se convinse că va reuşi decât după ce chiar reuşi. 

Ținându-se de yucca cu mâna stângă, culese plosca încă nu 
tocmai goală cu braţul drept şi o aruncă peste umăr. Apoi 
desaga. Când se îndreptă, ameţțeala îl copleşi din nou şi 
pistolarul lăsă capul jos, aşteptând hotărât. 

Amețeala trecu. 

Mergând cu paşii clătinați şi nesiguri ai unui om aflat în 
ultimele faze ale beţiei ambulatorii, pistolarul se întoarse pe 
plajă. Se opri, uitându-se la un ocean la fel de întunecat 
precum vinul de dud, după care scoase ultima bucată de 
carne uscată din desagă. Mâncă jumătate şi, de data aceasta, 
gura şi stomacul o acceptară, amândouă, puţin mai bine. Se 
întoarse şi mâncă cealaltă jumătate în timp ce privea răsăritul 
soarelui din spatele munților în care Jake murise - la început 
părând să rămână agăţat de colții nemiloşi şi despăduriți ai 
acelor piscuri, apoi înălțându-se deasupra lor. 

Roland stătu cu fața în soare, închise ochii şi surâse. Mâncă 
restul cărnii uscate. 

Îşi spuse: Prea bine. Acum sunt un om fără pic de hrană, cu 
două degete mai puţin la o mână şi unul la picior faţă de când 
m-am născut, sunt un pistolar cu gloanţe care ar putea să dea 
rateuri, sunt răpus de veninul muşcăturii unui monstru şi nu 
am niciun leac la îndemână; cu puțin noroc, mai am apă doar 
pentru o zi, dacă mă forțez la maximum, s-ar putea să fiu în 
stare să parcurg pe jos vreo douăzeci de kilometri. Sunt, pe 
scurt, un om la capătul tuturor lucrurilor. 


Încotro trebuia să apuce? Venise de la răsărit; nu putea 
merge spre apus dacă nu avea puterile unui sfânt ori ale unui 
mântuitor. Rămâneau astfel miazănoapte şi miazăzi. 

Miazănoapte. 

Acesta era răspunsul pe care i-l dădea inima. Fără umbră 
de îndoială. 

Miazănoapte. 

Pistolarul porni la drum. 


4 


Merse preţ de trei ore. Căzu de două ori şi a doua oară nu 
crezu că se va mai putea ridica. Atunci veni un val spre el, 
suficient de aproape încât să-l facă să-şi amintească de 
pistoale, şi sări în sus cât ai zice peşte, stând pe picioare care 
tremurau asemenea unor catalige. 

În acele trei ore, credea că reuşise să acopere în jur de şase 
kilometri. Acum, soarele începea să dogorească, dar nu 
îndeajuns de tare încât să explice felul în care îi pulsa capul 
sau transpiraţia care îi şiroia pe față; şi nici briza mării nu era 
atât de puternică încât să explice accesele neaşteptate de 
tremurat care îl cuprindeau din când în când, făcându-i pielea 
de găină şi dinții să clănțănească. 

Febră, pistolarule, chicoti omul în negru. Ce-a mai rămas în 
tine a luat foc. 

Liniile roşii ale infecției erau mai pronunţate acum; 
urcaseră de la încheietura mâinii drepte până la jumătatea 
antebraţului. 

Mai parcurse un kilometru şi jumătate şi bău toată apa din 
ploscă. O legă la brâu alături de cealaltă. Peisajul era 
monoton şi necruţător. Marea în dreapta, munţii în stânga, 
nisipul cenuşiu, plin de scoici sub tălpile cizmelor lui tăiate. 
Valurile veneau şi se îndepărtau. Căută din priviri 
homaroşeniile şi nu văzu niciuna. Venea de nicăieri şi se- 
ndrepta spre nicăieri, un om dintr-un alt timp care, se părea, 
atinsese un punct al sfârşitului fără noimă. 


La scurt timp înaintea prânzului, căzu din nou şi ştiu că nu 
se putea ridica. 

Acela era locul, deci. Acolo. Acela era sfârşitul, deci. 

În mâini şi genunchi, ridică fruntea ca un luptător ameţit... 
şi la o oarecare distanţă în față, poate la un kilometru, poate 
la trei (era greu să estimeze distanţ ele pe întinderea aceea 
neschimbată de nisip, când febra ardea în corpul lui, făcându- 
i globii oculari să pulseze), văzu ceva nou. Ceva ce stătea 
vertical pe plajă. 

Ce să fie? 

(trei) 

Nu conta. 

(trei este numărul sorții tale) 

Pistolarul izbuti să se ridice iarăşi în picioare. Îngăimă ceva, 
vreo rugă pe care doar păsările marine care zburau în cerc o 
auziră (şi ce fericite ar fi ele să-mi ciugulească ochii din cap, 
gândi el, ce fericite să aibă o îmbucătură atât de gustoasă!), şi 
merse mai departe, clătinându-se mai tare acum, lăsând în 
urma lui dâre şerpuitoare ca nişte bucle stranii. 

Nu-şi luă ochii de la ceea ce se afla pe nisip, în față. Când îi 
căzu părul în ochi, îl înlătură degrabă. Părea să nu se apropie 
deloc. Soarele ajunsese la zenit, unde păru să rămână mult 
prea mult timp. Roland îşi imagina că se află iarăşi în deşert, 
undeva între coliba ultimului locuitor 

(al muzicii fruct cu cât mănânci mai mult cu atât mai mult te- 
ascult) 

şi halta unde băiatul 

(Isaac al tău) 

îi aşteptase sosirea. 

Genunchii i se înmuiară, se îndreptară, se înmuiară, se 
îndreptată din nou. 

Când părul îi căzu iar în ochi, nu se mai sinchisi să-l 
înlăture; nu mai avea forța de a-l înlătura. Stătea cu ochii la 
acel obiect, care acum arunca o umbră îngustă pe pantă în 
sus, şi continuă să meargă. 

Acum reuşea să-l desluşească, în pofida febrei. 

Era o uşă. 


La mai puţin de o jumătate de kilometru de ea, genunchii 
lui se înmuiară din nou şi, de data aceasta, nu le mai putu 
întări încheietura. Căzu, trăgând mâna dreaptă peste nisipul 
aspru şi peste scoici, cioturile degetelor urlând când crusta 
proaspătă fu zgândărită. Cioturile reîncepură să sângereze. 

Aşa că se târi. Se târi cu vuietul constant al fluxului şi 
refluxului Mării Vestice în urechi. Se trase în coate şi 
genunchi, săpând în nisipul de deasupra liniei de alge verde- 
murdar care marcau fluxul maxim. Bănuia că vântul încă 
sufla - aşa trebuia să fie, căci frigurile continuau să-i străbată 
şfichiuitor corpul - dar singurul vânt pe care îl auzea era 
vijelia năprasnică ce intra şi ieşea din plămânii lui. 

Uşa se apropie. 

Se apropie mai mult. 

În cele din urmă, în jurul orei trei în acea lungă zi delirantă, 
cu umbra începând să se alungească în stânga sa, pistolarul 
ajunse. Se lăsă pe vine şi, ostenit, cercetă uşa. 

Era înaltă de doi metri şi părea făcută din lemn de carpen, 
deşi cel mai apropiat carpen probabil că creştea la zece mii de 
kilometri de acolo, sau mai mult. 

Clanța părea făcută din aur şi era filigranată cu un desen 
pe care pistolarul îl recunoscu, până la urmă: era fața rânjită 
a babuinului. 

Clanţa nu avea gaură a cheii, nici deasupra, nici sub ea. 

Uşa avea balamale, dar nu erau încastrate în nimic - sau 
aşa pare, gândi pistolarul. Asta e un mister, un mister de 
necrezut, dar oare mai contează? Eşti pe moarte. Propriul tău 
mister - singurul care contează cu adevărat pentru orice om, în 
cele din urmă - se apropie. 

Chiar şi aşa, părea să conteze, într-adevăr. 

Uşa aceea. Uşa aceea acolo unde o uşă nu avea ce să caute. 
Stătea pur şi simplu acolo pe plaja cenuşie la douăzeci de paşi 
mai sus de linia fluxului maxim, aparent la fel de eternă ca 
marea însăşi, aruncând acum umbra piezişă a grosimii ei 
către răsărit, în vreme ce soarele apunea. 

Pe ea, la două treimi de jos în sus, cu litere negre, era scris 
un singur cuvânt în limba nobilă: 


PRIZONIERUL 


L-a infestat un demon. Numele demonului este HEROINĂ. 

Pistolarul auzea un zumzăit slab. La început avu impresia 
că era vântul sau ceva ce auzea doar el, în febra lui, dar deveni 
din ce în ce mai convins că era un sunet de motoare... şi că se 
auzea din spatele uşii. 

Deschide-o, atunci. Nu e încuiată. Ştii că nu e încuiată. 

Se ridică fără graţie în picioare, se apropie de uşă şi o ocoli, 
ajungând în partea cealaltă. 

Doar că cealaltă parte nu exista. 

Doar nisipul cenuşiu-închis, întinzându-se departe, tot mai 
departe. Doar valurile, scoicile, linia fluxului, urmele lăsate de 
el - amprente de cizme şi găuri făcute de coatele lui. Se uită 
din nou şi ochii i se căscară puţin. Uşa nu era acolo, dar 
umbra ei era. 

Dădu să întindă mâna dreaptă - o, atât de greu îşi învăța 
noul ei loc în ceea ce mai rămăsese din viața lui - o lăsă să 
cadă şi o ridică în schimb pe cea stângă. 

Pipăi, aşteptându-se să întâlnească ceva solid. 

Dacă o simt, o să ciocănesc în nimic, gândi pistolarul. Asta 
chiar că va fi un lucru interesant de făcut înainte de moarte! 

Mâna lui întâlni doar aer, cu mult dincolo de locul unde uşa 
- fie ea şi invizibilă - ar fi trebuit să se afle. 

Nici nu avea în ce să ciocănească. 

Şi sunetul de motoare - dacă asta fusese într-adevăr - nu se 
mai auzea. 

Acum se auzeau doar vântul, valurile şi bâzâitul bolnăvicios 
din capul său. 

Păşi încet înapoi, de partea cealaltă a ceea ce nu era acolo, 
spunându-şi deja că a fost o halucinație, o... 

Se blocă. 

Într-un moment se uita spre apus, la o privelişte 
neîntreruptă a unui val cenuşiu, rostogolitor, după care 
priveliştea fu întreruptă de grosimea uşii. Văzu latul broaştei, 
care părea şi ea de aur, cu limba de metal ieşită în afară. 


Roland mişcă doi centimetri capul către apus şi uşa dispăru. Îl 
mişcă înapoi în poziția inițială şi aceasta era din nou acolo. 
Nu apăru acolo, ci pur şi simplu acolo era. 

Îi dădu ocol şi rămase cu faţa la ea, clătinându-se. 

Se putea duce pe după ea şi pe partea cu marea, dar era 
convins că acelaşi lucru s-ar fi întâmplat, doar că acum ar fi 
căzut la pământ. 

Oare aş putea trece prin ea din partea în care ea nu există? 

O, multe lucruri putea să se întrebe, însă adevărul era 
simplu: înaintea lui era o uşă care stătea singură pe o plajă 
fără sfârşit şi nu putea face cu ea decât unul din două lucruri: 
să o deschidă sau să o lase închisă. 

Pistolarul înțelese cu o urmă palidă de umor că poate nu se 
stingea din viață atât de repede pe cât crezuse. Dacă ar fi fost 
aşa, oare s-ar mai fi simţit atât de speriat? 

Întinse mâna stângă şi apucă clanța. Nici răceala 
cadaverică a metalului, nici căldura fină, înfocată, a runelor 
gravate pe ea nu-l surprinseră. 

Răsuci clanța. Când trase, uşa se deschise spre el. 

Ceea ce văzu întrecea orice aşteptare. 

Pistolarul privi, încremeni, scoase primul strigăt de groază 
din viaţa lui de adult şi trânti uşa. Nu avea în ce anume să se 
trântească, dar ea totuşi se trânti, făcând păsările să-şi ia 
zborul cârâind de pe stâncile pe care se aşezaseră pentru a-l 
urmări. 


5 


Ceea ce văzuse era pământul de sus, de la o mare, 
imposibilă distanță - kilometri întregi, i se părea. Văzuse 
umbrele norilor culcate pe pământ, plutind peste el ca visele. 
Văzuse ceea ce ar vedea un vultur dacă ar putea zbura de trei 
ori mai sus. 

A păşi pe o asemenea uşă ar fi însemnat să cadă, strigând, 
preț de minute întregi parcă, şi să sfârşească înfigându-se 
adânc în pământ. 

Ba nu, ai văzut mai multe. 


Contemplă problema, şezând tâmp pe nisip în fața uşii 
închise, cu mâna rănită în poală. Primele linii vagi apăruseră 
acum deasupra cotului. Infecția avea să-i ajungă la inimă nu 
peste mult timp, asta era sigur. 

Auzea în gând vocea lui Cort. 

Ciuliți urechile la mine, viermilor. Fiţi atenți ca să trăiţi, căci 
asta ar putea însemna într-o bună zi. Niciodată nu vedeţi tot ce 
vedeți. Unul dintre motivele pentru care ați fost trimişi la mine 
este ca să vă arăt ce nu vedeţi în ceea ce vedeţi - ce nu vedeți 
când sunteți speriaţi, sau luptați, sau alergaţi, sau vă cordiți. 

Nimeni nu vede tot ce vede, dar înainte să ajungeţi pistolari 
- cei dintre voi care nu pleacă în vest, desigur - o să vedeţi mai 
multe la o singură privire decât văd unii într-o viață întreagă. Şi 
o parte din ce nu vedeți la acea privire o să vedeţi după aceea, 
cu ochiul memoriei - dacă trăiţi destul cât să vă amintiţi, 
desigur. 

Pentru că diferența dintre a vedea şi a nu vedea poate fi 
diferența dintre a trăi şi a muri. 

Văzuse pământul de la mare înălțime (şi într-un fel, fusese 
mult mai amețitor şi mai denaturant decât viziunea creşterii, 
pe care o avusese cu puțin înaintea perioadei petrecute alături 
de omul în negru, pentru că ceea ce văzuse prin uşă nu fusese 
o viziune), dar cu ajutorul puţinei atenţii rămase, mai văzuse 
şi că pământul pe care îl privea nu era nici deşert, nici mare, 
ci un loc verde de o bogăţie incredibilă, cu interstiții de apă 
care îl duseră cu gândul la o mlaştină, însă... 

Puţinul atenției tale rămase, îl îngână Cort cu ferocitate. Ai 
văzut mai mult! 

Aşa era. 

Văzuse alb. 

Margini albe. 

Bravo, Roland! strigă Cort în mintea lui şi lui Roland i se 
păru că simte lovitura acelei mâini dure, bătătorite. Se crispă. 

Se uitase printr-un geam. 

Pistolarul se ridică cu greu, întinse mâna, simţi în palmă 
linii reci şi arzătoare de căldură subțire. Deschise uşa din nou. 


6 


Priveliştea la care se aştepta - pământul văzut de la o 
înălțime înfricoşătoare, inimaginabilă - dispăruse. Se uita la 
cuvinte pe care nu le înțelegea. Aproape le înţelegea; era ca şi 
când Literele Nobile ar fi fost schimonosite... 

Deasupra cuvintelor era imaginea unui vehicul fără cai, o 
căruță cu motor de genul celor de spre care se spunea că 
umpleau lumea înainte ca aceasta să meargă mai departe. 
Dintr-odată se gândi la ce zisese Jake la haltă, atunci când îl 
hipnotizase. 

Acel vehicul fără cai lângă care stătea o femeie purtând un 
guler de blană putea fi ceea ce îl călcase pe Jake în acea 
ciudată lume a lui. 

Asta este acea lume, gândi pistolarul. 

Dintr-odată imaginea... 

Nu se schimbă, ci se mută. Pistolarul se clătină pe picioare, 
simțind că-l apucă vertijul şi un val de greață. Cuvintele şi 
imaginea coborâră şi acum vedea un culoar, dincolo de care se 
afla un rând dublu de scaune. Câteva erau goale, dar 
majoritatea erau ocupate de oameni, oameni îmbrăcați în 
straie ciudate. Bănuia că erau costume, însă niciodată nu 
văzuse unele asemănătoare. 

Lucrurile de la gâtul lor puteau fi, la fel de bine, cravate, 
însă nici acelea nu semănau cu ce văzuse el înainte. Şi din 
câte îşi dădea seama, niciunul nu era înarmat - nu vedea nici 
pumnale, nici săbii, darămite pistoale. Ce fel de oițe blajine 
erau oamenii aceia? Unii citeau ziare pline de cuvinte micuţe - 
cuvinte întrerupte ici şi colo de imagini - iar alții scriau pe 
hârtii cu tocuri de un fel nemaivăzut de pistolar. Însă nu 
tocurile contau pentru el. Ci hârtia. EI trăia într-o lume în 
care hârtia şi aurul aveau un preț aproape egal. Nu văzuse 
niciodată atâta hârtie de când se ştia. Chiar atunci unul 
dintre oameni rupse o foaie dintr-un carnet galben aşezat în 
poală şi o mototoli, deşi nu scrisese decât pe partea de sus a 
unei fețe şi deloc pe cealaltă. Pistolarului nu-i era atât de rău 


încât să nu simtă un fior de groază şi dispreț la vederea unei 
asemenea risipe strigătoare la cer. 

Dincolo de oameni erau un perete alb curbat şi un şir de 
geamuri. Câteva dintre acestea erau acoperite de un soi de 
obloane, dar în spatele celorlalte vedea cerul albastru. 

Atunci, o femeie se apropie de uşă, o femeie îmbrăcată într- 
un fel de uniformă, dar un fel complet străin lui Roland. Era 
de un roşu puternic şi partea de jos era formată din pantaloni. 
Vedea mult prea bine locul în care picioarele ei se întâlneau, 
formând pubisul. Aşa ceva nu văzuse niciodată la o femeie, 
decât dacă era dezbrăcată. 

Se apropie atât de tare de uşă, încât Roland avu impresia că 
va trece prin ea, drept pentru care el se împletici un pas în 
spate, doar norocul ajutându-l să nu cadă. Femeia îl privi cu 
exersata solicitudine a uneia care este deopotrivă slujnică şi 
propria ei stăpână. Asta nu-l interesa pe pistolar. Ce-l interesa 
era faptul că expresia ei nu se schimbă nicio clipă. Nu aşa te 
aşteptai ca o femeie - sau oricine, la o adică - să se uite la un 
om murdar, sleit de puteri, nesigur pe picioare, care poartă 
revolvere încrucişate la şolduri, cu o cârpă însângerată legată 
la mâna dreaptă şi jeanşi care păreau trecuţi prin ciur şi prin 
dârmon. 

— Aţi dori..., întrebă femeia în roşu. Mai spuse ea ceva, dar 
pistolarul nu înțelese ce voia să zică. De mâncat sau de băut, 
bănuia. Materialul acela roşu... nu era bumbac. Mătase? 
Semăna puţin cu mătasea, dar... 

— Gin, răspunse o voce şi asta pistolarul înţelese. Într-o 
clipită, înțelese şi mai multe: 

Aceea nu era o uşă. 

Era ochi. 

Oricât ar fi părut de nebunesc, se uita la o parte dintr-o 
caleaşcă ce zbura pe cer. Se uita prin ochii altcuiva. 

Ai cui? 

Dar asta ştia. Se uita prin ochii prizonierului. 


Capitolul 2. Eddie Dean 


1 


Ca pentru a confirma această idee, aşa smintită cum era, 
ceea ce vedea pistolarul prin uşă se ridică dintr-odată şi se 
mişcă în lateral. Câmpul vizual se întoarse (senzaţia aceea de 
vertij din nou, sentimentul că stătea pe o platformă cu rotile, o 
platformă pe care mâini invizibile pentru el o mişcau de colo- 
colo), după care culoarul începu să treacă pe lângă marginile 
uşii. Trecu pe lângă un loc unde stăteau mai multe femei, 
toate îmbrăcate în aceleaşi uniforme roşii. Era un loc cu 
lucruri de oțel şi lui i-ar fi plăcut să facă imaginea mişcătoare 
să se oprească, în pofida durerii şi istovirii sale, astfel încât să 
vadă ce anume erau acele lucruri de oțel - maşinării de un fel 
sau altul. Una semăna puţin cu un cuptor. Femeia cazonă pe 
care o văzuse deja turna ginul pe care vocea îl ceruse. Sticla 
din care turna era foarte mică. Şi era făcută chiar din sticlă. 
Materialul din care era făcut recipientul în care turna semăna 
cu sticla, dar pistolarul credea că nu era tocmai sticlă. 

Imaginea oferită prin cadrul uşii se mişcă mai departe 
înainte ca el să poată vedea mai mult. Încă o răsucire din 
acelea ameţitoare şi ochii îi căzură peste o uşă metalică. Într- 
un dreptunghi mic era un anunț luminat. Cuvântul acela, 
pistolarul îl putea citi. LIBER, spunea. 

Imaginea alunecă puţin în jos. O mână intră în cadru, din 
dreapta uşii prin care pistolarul privea, şi prinse clanța uşii la 
care pistolarul se uita. Văzu manşeta unei cămăşi albastre, 
uşor trasă în sus, expunând fire de păr negru, răsucite. 

Degete lungi. Un inel pe unul dintre ele, cu un giuvaier 
montat în el, ceva ce putea fi rubin sau foc-palid sau o 
făcătură de rând. Pistolarul credea că ultima variantă era cea 
mai probabilă - era prea mare şi prea grosolan pentru a fi real. 

Uşa metalică se deschise şi pistolarul văzu cea mai ciudată 
privată din câte văzuse vreodată. Era toată din metal. 

Marginile uşii metalice curseră pe lângă marginile uşii de pe 
plajă. Pistolarul o auzi închizându-se şi fiind încuiată. Fu 
cruțat de încă o răsucire din aceea ameţitoare, aşa că probabil 


bărbatul prin ochii căruia privea o încuiase ducând mâna în 
spate, fără a se mai uita. 

Apoi imaginea se roti - nu complet, doar pe jumătate - şi 
ochii lui priviră o oglindă, văzură un chip pe care îl mai văzuse 
înainte... pe o carte de tarot. 

Aceiaşi ochi negri şi acelaşi păr negru, curgător. Chipul era 
calm, dar palid, iar în ochi - ochi prin care vedea acum reflexia 
lor - Roland observă o parte din spaima şi groaza creaturii 
aceleia călărite de babuin pe cartea de tarot. 

Omul tremura. 

Şi el e bolnav. 

Atunci îşi aminti de Nort, mâncătorul de iarbă din Tull. 

Se gândi la Oracol. 

L-a infestat un demon. 

Pistolarul ajunse la concluzia că ştie ce este HEROINA, 
până la urmă: ceva asemănător cu iarba-diavolului. 

Puţintel deranjant, nu-i aşa»? 

Fără să stea pe gânduri, animat de simpla hotărâre care 
făcuse din el ultimul supraviețuitor al stirpei sale, ultimul 
care să meargă mai şi mai departe mult după ce Cuthbert şi 
ceilalți muriseră sau se lăsaseră păgubaşi, se sinuciseseră sau 
apelaseră la trădare ori pur şi simplu se lepădaseră de 
întreaga idee a Turnului, cu încăpățânarea şi îndârjirea oarbă 
care-l mânaseră prin deşert şi-n toți anii petrecuți pe urmele 
omului în negru, înainte să ajungă în deşert, pistolarul trecu 
pragul uşii. 


2 


Eddie comandă un gin cu apă tonică - poate nu era o idee 
prea bună să treacă prin Vama New York beat, şi ştia că odată 
ce punea alcool în gură nu mai era cale de oprire - dar simțea 
nevoia să ia ceva. 

Când trebuie să cobori şi nu găseşti liftul, îi spusese Henry 
odată, trebuie să te descurci cum poți. Chiar dacă n-ai decât un 
hârleț. 


Apoi, după ce făcuse comanda şi stewardesa plecase, 
începuse să aibă o senzaţie de vomă. Nu că avea să şi vomite, 
era doar o posibilitate, dar mai bine să fie sigur. Să treci prin 
vamă cu câte o jumătate de kilogram de cocaină pură la 
fiecare subsuoară şi să-ți mai şi miroasă respiraţia a gin nu 
era tocmai bine; să treci prin vamă în felul ăsta şi, pe 
deasupra, să ai vomă uscată pe pantaloni ar fi un dezastru. 
Aşa că mai bine să fie sigur. Senzaţia probabil că avea să-i 
treacă, aşa se întâmpla de obicei, dar mai bine să fie sigur. 

Problema era că trecea prin faza de sevraj cu febră. Cu 
febră, nu cu frisoane. 

Alt joc înţelept de cuvinte din partea lui Henry Dean, ilustru 
narcoman eminent şi docent. 

Stăteau pe balconul apartamentului penthouse de la 
Regency Tower, nu erau drogaţi de-a binelea, dar nici mult nu 
mai aveau, soarele le încălzea fețele, se simțea atât de bine... 
în zilele bune de odinioară, când Eddie abia începuse să 
prizeze coca, iar Henry nu se împunsese încă niciodată. 

Toți vorbesc de spre frisoanele sevrajului, spusese Henry, 
dar înainte să ajungi la asta tre! să treci prin febra sevrajului. 

Şi Eddie, ameţit bine, se hlizise ca un nebun, pentru că ştia 
perfect de spre ce vorbea Henry. Acesta, în schimb, nu schițase 
nici măcar un zâmbet. 

În unele zile, febra e mai rea decât frisoanele, zisese Henry. 
Măcar când ajungi la frisoane, ŞTII că o să borăşti, ŞTII că o să 
tremuri, ŞTII că o să transpiri până ce o să ai impresia că te- 
neci în sudoare. Febra sevrajului este, într-un fel, blestemul 
aşteptării. 

Eddie îşi amintea că-l întrebase pe Henry cum se spune 
atunci când un seringar (ceea ce, în acele obscure zile apuse 
de care probabil că-l despărțeau hăt, şaisprezece luni bune, îşi 
spuneau amândoi cu solemnitate că nu vor deveni niciodată) 
se injectează cu ceva nasol. 

La aia i se spune friptană, răspunsese Henry cu 
promptitudine, după care păruse surprins, aşa cum face o 
persoană când spune ceva ce s-a dovedit a fi mult mai comic 
decât se aştepta, şi se priviseră reciproc, apoi izbucniseră în 


hohote de râs şi se ţinuseră unul pe altul. Friptană, foarte 
COMIC, dar acum nu mai era aşa de comic. 

Eddie străbătu culoarul spre toaletă, trecând pe lângă 
bucătărioară, verifică anunţul - LIBER - şi deschise uşa. 

Hei, Henry, o, ilustru frate mai mare, eminent & docent, 
dacă tot vorbim despre stări nasoale, vrei să auzi definiția pe 
care o dau eu călcatului pe bec? E atunci când tipul de la 
Vama Kennedy îşi spune că e ceva ciudat la felul cum arăţi, 
sau e una din zilele alea când au acolo, şi nu la Autoritatea 
Portuară, câinii ăia cu nasuri dresate şi încep toți să latre şi să 
se pişe peste tot şi din cauza ta mai că nu se strangulează în 
lese, la tine vor să ajungă, şi după ce tipii de la Vamă îți fac 
bagajele harcea-parcea, te duc într-o cămăruță şi te întreabă 
dacă ai ceva împotrivă să-ţi dai jos cămaşa şi tu spui ba da, 
sigur că am multe împotrivă, am răcit puțin în Bahamas şi 
aerul condiționat de aici e dat foarte tare şi mă tem să nu fac 
pneumonie şi ei spun oh, chiar aşa, întotdeauna transpiri în 
halul ăsta atunci când aerul condiționat e dat prea tare, 
domnule Dean, nu zău, ei bine, să ne scuzi dracului, acu” dă-o 
Jos, şi tu o dai, şi ei spun că poate ar fi mai bine să dai jos şi 
tricoul, pentru că arăţi ca şi când ai avea o problemă medicală, 
prietene, umflăturile alea de la subsuori par să fie un fel de 
tumori limfatice sau ceva, şi tu nici nu te mai deranjezi să spui 
altceva, e ca un apărător exterior pe centru care nici nu se mai 
sinchiseşte să fugă după minge când aceasta e lovită într-un 
anumit fel, se întoarce doar şi se uită după ea cum zboară, 
pentru că atunci când s-a dus e bună dusă, aşa că-ți dai jos 
tricoul şi hei, uite-aci, ce noroc pe capul tău, copile, alea nu-s 
tumori, decât dacă nu-s ceea ce ai numi tumori pe corpul 
societăţii, ha-ha-ha, chestiile alea seamănă mai mult cu două 
pungi lipite cu bandă scotch, şi apropo, nu te preocupa de 
cioburile alea, flăcău, îs doar de la bec. Ai călcat pe el. 

Întinse mâna în spate şi trase ivărul. Becurile din toaletă se 
aprinseră. Sunetul motoarelor era un zumzăit moale. Se 
întoarse spre oglindă, voind să vadă cât de rău arăta, şi-l 
copleşi dintr-odată un sentiment teribil, atotstăpânitor: 
sentimentul că este privit. 


Hei, haide, termină cu asta, îşi spuse tulburat. Se zice doar 
că tu eşti cel mai neparanoic om din lume. De aia te-au trimis 
pe tine. De aia... 

Dar i se părea dintr-odată că aceia din oglindă nu erau 
ochii lui, nu erau ochii castanii, aproape verzi, ai lui Eddie 
Dean, care topiseră atâtea inimi şi-i dăduseră ocazia să 
desfacă atât de multe picioare frumoase în ultimul sfert al 
celor douăzeci şi unu de ani ai săi, nu erau ochii lui, ci ai unui 
străin. 

Nu erau castanii, ci un albastru ca de jeanşi Levis spălăciți. 
Ochi reci, precişi, inimaginabile minuni ale calibrării. Ochi de 
bombardier. 

Reflectat în ei văzu - văzu clar - un pescăruş plonjând spre 
un val care se spărgea şi înşfăcând ceva din el. 

Avu timp să gândească Ce Doamne-i căcatu' ăsta? şi apoi 
ştiu că nu avea să treacă; avea să vomite, totuşi. 

În fracțiunea de secundă dinainte să vomite, în fracțiunea 
de secundă în care continuă să se uite în oglindă, văzu ochii 
aceia albaştri dispărând... dar înainte să se întâmple asta, îl 
încercă sentimentul că este doi oameni deodată... că este 
posedat, ca fetița aceea din Exorcistul. 

Simţi foarte bine prezența unei noi minţi în propria sa minte 
şi auzi un gând nu ca pe propriul său gând, ci mai degrabă ca 
o voce la radio: Am trecut de partea cealaltă. Sunt în caleaşca- 
zburătoare. 

Mai era ceva, dar Eddie nu auzi. Era prea ocupat să vomite 
în chiuvetă cât mai fără zgomot posibil. 

Când termină, înainte să se şteargă măcar la gură, se 
întâmplă ceva care nu i se mai întâmplase niciodată. Preţ de 
un moment înspăimântător nu fu nimic - doar un interval gol. 
Ca şi când un singur rând dintr-o coloană de ziar ar fi fost 
şters cu totul, precis. 

Ce-i asta? gândi Eddie neputincios. Ce mama dracului este 
rahatul ăsta? 

Apoi trebui să mai vomite o dată, şi poate că era mai bine 
aşa; oricâte i s-ar putea imputa, regurgitarea are măcar un 
merit: cât timp dai la boboci, nu te poți gândi la altceva. 


3 


Am trecut de partea cealaltă. Sunt în caleaşca-zburătoare, 
gândi pistolarul. 

Şi o clipă după aceea: Mă vede în oglindă! 

Roland se retrase - nu plecă înapoi, ci doar se retrase, ca un 
copil care se refugiază în cel mai îndepărtat colț al unei 
camere foarte mari. Era înăuntrul caleştii-zburătoare; era de 
asemenea înăuntrul unui om care nu era el însuşi. 

Înăuntrul prizonierului. În acel prim moment, când fusese 
aproape în față (doar aşa putea descrie lucrurile), fusese mai 
mult decât doar înăuntru; aproape că se confundase cu el. 
Simţise boala lui, oricare ar fi fost aceea, şi simţise că omul 
era pe cale să vomite. Roland înțelese că, la nevoie, putea 
prelua controlul trupului acelui om. Ar fi îndurat durerile lui, 
l-ar fi călărit demonul-maimuţă care îl călărea pe el, dar la 
nevoie putea. 

Sau putea să stea acolo în spate, neobservat. 

După ce accesul de vomă al prizonierului trecu, pistolarul 
sări înainte - de data aceasta până în față. Înţelegea foarte 
puțin din situația aceea stranie, iar a acționa într-o situație pe 
care nu o pricepi înseamnă să te deschizi în fața celor mai 
teribile consecințe, dar avea nevoie să ştie două lucruri - şi 
avea nevoie să le ştie cu atâta disperare, încât nevoia cântărea 
mai greu decât consecinţele care se puteau ivi. 

Mai era acolo uşa prin care venise din lumea lui? 

Şi dacă da, corpul său fizic se afla tot acolo, prăbuşit, 
nelocuit, poate murind sau deja mort fără o conştiinţă care să 
pună instinctual în mişcare plămânii şi inima şi nervii? Chiar 
dacă trupul lui continua să trăiască, era posibil să o facă doar 
până la căderea nopții. Atunci homaroşeniile aveau să iasă din 
apă pentru a-şi adresa întrebările şi a căuta de mâncare la 
cină, pe mal. 

Făcu să tresară capul care pentru moment era capul lui, 
întorcându-l iute pentru a arunca o privire înapoi. 


Uşa era tot acolo, tot în spatele lui. Stătea deschisă spre 
lumea lui, cu balamalele îngropate în oţelul acelei private 
ciudate. Şi da, acolo era el, Roland, ultimul pistolar, întins pe 
o rână, cu mâna dreaptă, bandajată, pe stomac. 

Respir, gândi Roland. Va trebui să mă întorc şi să mă mişc. 
Dar mai întâi am treburi de făcut. Treburi... 

Se desprinse de mintea prizonierului şi se retrase, atent, 
aşteptând să vadă dacă prizonierul era conştient de prezența 
lui. 


4 


După ce se opri din vomitat, Eddie rămase aplecat deasupra 
chiuvetei, cu ochii strâns închişi. 

Mi-am pierdut cunoştinţa o secundă. Nu ştiu ce-a fost. M-am 
uitat oare înapoi? 

Dibui după robinet şi lăsă să curgă apa rece. Cu ochii în 
continuare închişi, se stropi cu ea peste obraji şi frunte. 

Când nu mai putu evita, ridică privirea înapoi spre oglindă. 

De acolo îl priveau propriii lui ochi. 

Nu auzea nicio voce străină în minte. 

Sentimentul că este urmărit dispăruse. 

Ai avut o scăpare de moment, Eddie, îl linişti marele 
narcoman docent şi eminent. Un fenomen deloc rar pentru 
cineva care trece prin febra sevrajului. 

Eddie aruncă o privire la ceasul de la mână. O oră şi 
jumătate până la New York. Avionul era programat să 
aterizeze la 4.05 EDT, dar de fapt avea să fie toiul zilei. 
Momentul adevărului. 

Se întoarse la locul lui. Paharul cu băutură era pe tăblia 
dintre scaune. 

Sorbi de două ori şi stewardesa se întoarse pentru a-l 
întreba dacă nu-l mai poate servi cu ceva. El deschise gura să 
spună nu... şi atunci urmă încă unul dintre acele ciudate 
momente de inconştienţă. 


5 


— Aş vrea ceva de mâncare, vă rog, zise pistolarul prin gura 
lui Eddie Dean. 

— Vom servi o gustare caldă peste... 

— Numai că mie mi-e o foame de lup, zise pistolarul cu 
toată sinceritatea. 

Orice e bine, chiar şi un pituns... 

— Pituns? se încruntă la el femeia cazonă şi pistolarul 
cercetă imediat mintea prizonierului. Sendviş... cuvântul era 
la fel de îndepărtat ca murmurul într-o cochilie. 

— Un sendviş, chiar, zise pistolarul. 

Femeia cazonă păru nesigură. 

— Păi... am nişte peşte, ton... 

— Ar fi minunat, zise pistolarul, deşi nu auzise în viaţa lui 
de peştele tun. 

Calul de dar nu se caută la dinți. 

— Păreţi într-adevăr puţin cam palid, zise femeia cazonă. 
Mă gândeam că e vorba de rău de zbor. 

— Doar foame. 

Ea îi adresă un zâmbet profesional. 

— Să văd ce pot înjgheba. 

Înjgheba? îşi spuse pistolarul năuc. În lumea lui, a înjgheba 
era un verb argotic pentru a lua o femeie cu forța. Nu conta. 
Avea să primească mâncare. Nu ştia dacă o va putea duce cu 
el înapoi pe uşă la corpul care avea atâta nevoie de ea, dar 
câte un lucru o dată, câte un lucru o dată. 

Înjgheba, gândi din nou şi capul lui Eddie Dean se clătină a 
neîncredere, parcă. 

Apoi pistolarul se retrase iar. 


6 


Nervi, îl asigură marele oracol şi narcoman eminent. Doar 
nervi. Face parte din experiența febrei de sevraj, frățioare. 


Dar dacă era vorba de nervi, cum se făcea că se simțea 
cotropit de starea aceasta ciudată de somnolenţă - ciudată 
pentru că ar fi trebuit să nu aibă astâmpăr, să fie agitat, să 
simtă pornirea aceea de a râcâi şi a scărpina care preceda 
adevăratele frisoane; chiar dacă n-ar fi fost în stare „febrilă“, 
cum spunea Henry, rămânea faptul că era pe cale să treacă 
vama cu un kilogram de cocaină, o infracțiune pasibilă de o 
pedeapsă de nu mai puţin de zece ani într-o închisoare 
federală şi, pe deasupra, părea că mai suferă şi de episoade de 
inconştienţă. 

Şi totuşi, senzaţia aceea de somnolență. 

Sorbi iar din băutură, apoi îşi lăsă ochii să se închidă. 

De ce ţi-ai pierdut cunoştinţa? 

Nu mi-am pierdut-o, altfel stewardesa ar fi venit degrabă cu 
toată aparatura de prim ajutor pe care o au la dispoziție. 

Ai avut o cădere, atunci. Nu-i a bună, în orice caz. Nu ai mai 
pățit asta niciodată. Da, cu leşin te-a mai luat, dar niciodată n- 
ai avut o cădere. 

Ceva era ciudat şi la mâna lui dreaptă. Părea să pulseze 
slab, de parcă s-ar fi lovit cu un ciocan peste ea. 

O flexă fără să deschidă ochii. Nicio durere. Nicio pulsaţie. 
Nici urmă de ochii de bombardier. Cât de spre căderi, acestea 
erau doar o combinaţie între febra sevrajului şi ceea ce marele 
oracol şi eminent et cetera ar fi numit fără îndoială febra 
traficantului. 

Dar eu tot o să mă culc, gândi el. Ce zici de asta? 

Chipul lui Henry plutea lângă el asemenea unui balon 
neancorat. Nu-ţi face griji, spunea Henry. O să te descurci tu, 
frățioare. lei un avion spre Nassau şi te cazezi la hotelul 
Aquinas. Vineri seară o să te contacteze un individ. Unu” dintre 
băieții buni. O să te rezolve el, o să-ţi lase destulă marfă cât 
să-ți ajungă tot weekendul. Duminică seară o să vină cu coca 
şi tu o să-i dai cheia de la cutia de valori. Luni dimineață o să 
procedezi ca la carte, exact cum a spus Balazar. 

Omu” ăsta ştie cum tre” să meargă lucrurile. Luni la prânz iei 
avionul înapoi şi, cu o față de om cinstit ca a ta, o să treci prin 
vamă ca prin brânză şi, înainte să apună soarele, o să mâncăm 


împreună friptură în Sparks. O să meargă ca pe roate, 
frățioare, ca pe roate bine unse. 

Doar că, în cele din urmă, mersese ca pe roate îmbâcsite. 

Problema lui şi a lui Henry era că semănau cu Charlie 
Brown şi Lucy!?. 

Singura diferență era că, din când în când, Henry ţinea 
totuşi mingea ca Eddie să poată şuta - nu des, doar din când 
în când. Atunci când se afla într-o pasă din aceea eroică, Eddie 
chiar se gândise că ar trebui să-i scrie lui Charles Schultz o 
scrisoare. Dragă dle Schultz, ar fi spus. Vă scapă ceva făcând- 
o MEREU pe Lucy să tragă mingea în ultima secundă. Ar trebui 
să o țină acolo jos din când în când. Nu atunci când Charlie 
Brown s-ar aştepta la asta, înțelegeți. Uneori să o țină jos ca el 
să o poată şuta de trei, chiar patru ori la rând, apoi nimic 
pentru o lună, apoi o dată, şi apoi nimic pentru trei sau patru 
zile şi aşa mai departe, înțelegeți ideea. Asta l-ar zăpăci CU 
ADEVĂRAT pe puşti, nu credeţi? 

Eddie ştia că l-ar zăpăci cu adevărat pe puşti. 

Ştia din proprie experienţă. 

Unu” dintre băieții buni, spusese Henry, dar tipul care venise 
fusese o arătare cu pielea albă şi accent britanic, o mustață 
subțire care părea inspirată dintr-un film noire al anilor 
patruzeci şi dinți galbeni îndreptaţi toți spre interior, ca dinţii 
unei foarte vechi capcane pentru animale. 

— Aveţi cheia, senior? a întrebat el, doar că rostit cu 
accentul acela britanic de şcoală publică, sună cam aşa cum îi 
spui tatălui pentru a-l deosebi de fiul cu acelaşi nume. 

— Cheia e la loc sigur, a zis Eddie, dacă asta te interesează. 

— Atunci, dă-mi-o. 

— Nu aşa merge treaba. Trebuia să aduci ceva care să-mi 
ajungă peste weekend. Duminică seară mai trebuie să-mi 
aduci ceva. Abia apoi îți dau cheia. lar luni dimineaţă, te duci 
în oraş şi o foloseşti pentru a obține altceva în schimb. Nu ştiu 
ce, pen” că asta nu-i treaba mea. 

Dintr-odată, în mâna arătării palide apăruse un pistol 
semiautomat mic, albastru. 


— Ce-ar fi să mi-o dai şi basta, senior? Pe mine m-ai scuti de 
timp şi efort, iar ţie ţi-ai salva pielea. 

Narcoman sau nu, Eddie Dean era un om cu tărie de fier. 
Henry ştia asta; mai important de atât, o ştia şi Balazar. Din 
cauza aceasta fusese trimis el. 

Majoritatea crezuseră că acceptase misiunea doar pentru că 
era un dependent fără scăpare. EI ştia asta, Henry ştia asta, la 
fel şi Balazar. Dar numai el şi Henry ştiau că ar fi acceptat şi 
dacă n-ar fi prins niciodată gustul drogului. 

Pentru Henry. Balazar nu ajunsese atât de departe cu 
deducția, dar ducă-se dracului Balazar. 

— Ce zici să laşi jucăria aia deoparte, scursură pirpirie ce 
eşti? a întrebat Eddie. Sau poate vrei ca Balazar să trimită pe 
cineva aici şi să-ţi scoată ochii din cap cu un cuţit ruginit? 

Arătarea pământie a zâmbit. Arma a dispărut ca prin 
magie; în locul ei era un plic mic, întins spre Eddie. 

— O glumă nevinovată, atâta tot. 

— Dacă spui tu. 

— Ne vedem duminică seară. 

S-a întors spre uşă. 

— Mai bine aşteaptă. 

Arătarea pământie s-a întors cu sprâncenele ridicate. 

— Crezi că nu voi pleca, dacă asta vreau? 

— Cred că dacă pleci şi aici e marfă de rahat, mâine îmi iau 
zborul. Şi atunci tu o să fii în rahat până la găt. 

Insul pământiu s-a răsucit, îmbufnat. A stat pe singurul 
scaun din cameră cât timp Eddie a desfăcut plicul şi a 
scuturat o cantitate mică de praf brun. 

Arăta ca naiba. Eddie s-a uitat la arătarea palidă. 

— Ştiu cum arată, arată de căcat, da” e marfă adevărată, s- 
a explicat ființa spectrală. E bună. 

Eddie a smuls o pagină din caietul de pe masă şi a separat o 
parte mică din grămăjoara de pudră brună. A vârât degetul în 
ea, apoi şi-a frecat degetul de cerul gurii. O clipă mai târziu, a 
scuipat în coşul de gunoi. 

— Vrei să mori? Asta e? Ai vreo ultimă dorință? 

— Asta-i tot ce e. 


Arătarea pământie părea mai îmbufnată ca oricând. 

— Am o rezervare făcută pentru mâine, a spus Eddie. Era o 
minciună, însă nu avea motive să creadă că năluca aceea 
deținea resursele necesare pentru a-l verifica. Un zbor TWA. 
Am făcut-o din proprie inițiativă, în caz că persoana de 
contact se întâmpla să fie o jigodie ca tine. Nu mă deranjează. 
Va fi o uşurare, de fapt. N-am fost făcut pentru genul ăsta de 
lucru. 

Năluca a rămas pe scaun, cumpănind. Eddie s-a aşezat şi 
s-a străduit să nu se mişte. Avea chef să se mişte; îi venea să 
țopăie de pe un picior pe altul, să se răsucească, să se târască, 
să se scarpine unde-l mânca şi să-şi pocnească încheieturile. 
Simţea că ochii voiau să se întoarcă la grămăjoara de pudră 
brună, chiar dacă ştia că era otravă. Îşi luase doza la zece în 
dimineața aceea; acelaşi număr de ore trecuseră de atunci. 
Dar dacă făcea vreunul dintre lucrurile acelea, balanța 
situației avea să se schimbe. Năluca nu se limita să 
cumpănească; îl ținea sub supraveghere, încerca să-i evalueze 
tăria. 

— Poate reuşesc să găsesc ceva, a spus în cele din urmă. 

— Dă-ţi silința, a zis Eddie. Dar după ora unşpe sting 
lumina şi pun semnul NU DERANJAŢI pe uşă. Oricine 
ciocăneşte după aia, sun la recepţie şi spun că mă deranjează 
cineva, să trimită un tip de la pază. 

— Eşti un tâmpit, a rostit arătarea pământie cu accentul ei 
britanic impecabil. 

— Ba nu, l-a contrazis Eddie, un tâmpit aşteptai tu. Dar eu 
nu mă potrivesc profilului. Ai face bine să te prezinți aici cu o 
marfă acceptabilă înainte de unşpe - nu trebuie să fie de top, 
ci doar acceptabilă - dacă nu vrei să fii o scursură din care s-a 
scurs tot sângele. 


7 


Arătarea pământie s-a întors mult înainte de ora 
unsprezece; s-a întors la nouă treizeci. Eddie bănuia că marfa 
bună se aflase de la început în maşina lui. 


Ceva mai mult praf, de data aceasta. Nu alb, dar cel puţin 
de un ivoriu mat, lucru oarecum încurajator. 

Eddie a gustat. Părea în regulă. De fapt, mai mult decât în 
regulă. De-a dreptul bun. A răsucit o bancnotă şi a prizat. 

— Ei bine, atunci, pe duminică, a spus vioi năluca, 
ridicându-se în picioare. 

— Stai, l-a reținut Eddie, de parcă arma ar fi fost la el. Într- 
un fel, aşa şi era. 

Arma era Balazar. Emilio Balazar era un mahăr de temut 
în minunata lume a drogurilor din New York. 

— Să stau? s-a întors năluca şi s-a uitat la Eddie ca şi când 
l-ar fi crezut un descreierat. Pentru ce? 

— Păi, chiar mă gândeam la tine, a spus Eddie. Dacă mă- 
mbolnăvesc rău de la ce mi-am băgat acuma-n corp, afacerea 
cade. Dacă mor, categoric cade. 

Mă gândeam doar că, dacă mi se face puțin rău, s-ar putea 
să-ți mai acord o şansă. Înţelegi, ca-n povestea aia în care 
puştiul freacă o lampă şi primeşte trei dorințe. 

— N-o să ţi se facă rău. Aia-i Alb de China. 

— Dacă asta-i Alb de China, a spus Eddie, eu sunt Dwight 
Gooden. 

— Cine? 

— N-are importanţă. 

Arătarea sălcie s-a aşezat. Eddie a luat loc la masă, cu 
grămăjoara de pudră albă la îndemână (cealaltă marfă, D-Con 
sau ce-o fi fost, o luase de mult pe budă-n jos). La televizor, 
Braves erau snopiţi la fundul gol de Mets, spectacol oferit de 
WTBS cu ajutorul uriaşei antene satelit de pe acoperişul 
hotelului Aquinas. Eddie încerca o slabă senzaţie de calm ce 
părea să vină din străfundul minţii sale... doar că ştia din 
revistele medicale pe care le citise că venea de fapt de la 
ghemul de fire vibrante de la baza coloanei vertebrale, locul 
unde se resimte dependența de heroină printr-o nenaturală 
îngroşare a măduvei spinării. 

Vrei un leac rapid? îl întrebase pe Henry odată. Rupe-ţi 
coloana vertebrală, 


Henry. Picioarele nu-ți vor mai răspunde, nici cocoşelul, dar 
nici nu vei mai simți nevoia să te injectezi, şi asta din secunda 
unu. 

Lui Henry nu i se păruse comic. 

La drept vorbind, nici lui Eddie nu i se păruse comic. Când 
singura modalitate rapidă de a scăpa de maimuța din spinare 
era să-ți frângi spatele deasupra ghemului ăluia de nervi, 
aveai de-a face cu o maimuţă grea ca naiba. 

Nu era nici pe departe un capucin, nici mascota frumuşică 
a flaşnetarului; era un babuin mare, bătrân şi rău. 

Eddie a început să râdă înfundat. 

— Okay, a spus până la urmă. E bine aşa. Poţi părăsi 
clădirea, scursoare. 

Arătarea pământie s-a ridicat în picioare. 

— Am şi eu prieteni, a zis el. Ar putea veni aici să te 
aranjeze. Ai implora să-mi spui unde este cheia. 

— Eu nu, viteazule, a spus Eddie. Nu şi băiatul ăsta. 

Şi a zâmbit. Nu ştia cum arăta zâmbetul, dar probabil că 
nu foarte vesel, pentru că năluca a părăsit clădirea, a părăsit- 
o în graba mare, a părăsit-o fără să se uite înapoi. 

Când Eddie Dean a fost sigur că a rămas singur, şi-a 
pregătit o doză. 

Şi-a administrat-o. 

A dormit. 


8 


Aşa cum dormea şi acum. 

Pistolarul, aflat cumva înăuntrul minţii acestui om (un om 
al cărui nume încă nu-l cunoştea; terchea-berchea pe care 
prizonierul îl numea „arătarea pământie“ nu-l ştiuse, aşa că 
nu-l rostise niciodată), asistă la acestea aşa cum, în copilărie, 
înainte ca lumea să meargă mai departe, asista la piese de 
teatru... sau aşa credea el că asista, pentru că la viaţa lui nu 
văzuse decât piese de teatru. 

Dacă ar fi văzut vreodată un film, la asta s-ar fi gândit 
înainte. Lucrurile pe care nu le văzuse la propriu putuse să le 


culeagă din mintea prizonierului, pentru că asocierile erau 
apropiate. Şi totuşi, era ciudat cu numele. Cunoştea numele 
fratelui prizonierului, dar nu şi pe al prizonierului însuşi. Dar 
sigur că numele erau lucruri secrete, pline de putere. 

lar printre lucrurile care contau, două la număr, nu se 
număra numele  prizonierului. Unul era slăbiciunea 
dependenţei. Celălalt era tăria îngropată în acea slăbiciune, ca 
o armă bună care se afundă în nisip mişcător. 

Omul acela trezea în pistolar dureroasa amintire a lui 
Cuthbert. 

Cineva venea. Prizonierul, cum dormea, nu auzi. Pistolarul 
în schimb, care nu dormea, auzi şi făcu iarăşi un pas în faţă. 


9 


Minunat, reflectă Jane. Îmi spune că e lihnit de foame şi eu îi 
pregătesc ceva, pentru că e un bărbat frumuşel, iar pe el îl fură 
somnul. 

Apoi pasagerul - un tip ca la douăzeci de ani, înalt, cu 
jeanşi curați, puţin decolorați, şi o cămaşă ecosez - 
întredeschise ochii şi-i surâse. 

— Mulţam, sai, spuse el - sau aşa sună. 

Aproape arhaic... sau într-o altă limbă. Vorbeşte în somn, 
asta-i tot, gândi Jane. 

— Cu plăcere. Îi oferi cel mai iscusit zâmbet de stewardesă, 
convinsă că bărbatul va adormi din nou şi sendvişul va 
rămâne acolo, nemâncat, până la vremea servirii adevăratei 
mese. 

Ei bine, doar asta ai fost învățată să te aştepţi, nu? 

Se întoarse în bucătărioară, să tragă un fum. 

Scăpără chibritul, îl duse până aproape de ţigară şi acolo se 
blocă, uitat, pentru că asta nu era tot ce erai învățat să 
aştepţi. 

Mi s-a părut frumuşel. În principal datorită ochilor. Ochilor 
lui căprui. 

Dar când bărbatul de pe locul 3A deschisese ochii în urmă 
cu o clipă, aceştia nu fuseseră căprui; fuseseră albaştri. Nu 


albaştri adorabil-sexy ca ochii lui Paul Newman, ci albaştri ca 
aisbergurile. Erau... 

— Aul 

Flacăra chibritului îi ajunsese la degete. Îl scutură, 
stingându-l. 

— Jane? întrebă Paula. Te simţi bine? 

— Bine. Visam cu ochii deschişi. 

Aprinse alt chibrit şi de data aceasta nu mai pregetă. Trase 
o singură dată din ţigară, după care găsi o explicaţie perfect 
valabilă. Bărbatul purta lentile de contact. Sigur că da. Din 
acelea care îți schimbau culoarea ochilor. Se dusese la toaletă. 
Stătuse acolo destul de mult încât ea să se îngrijoreze că i se 
făcuse rău de avion - avea tenul acela palid, mina unui om 
care nu se simte prea bine. Însă nu făcuse decât să-şi dea jos 
lentilele ca să poată dormi mai comod. Perfect valabil. 

S-ar putea să simțiți ceva, se răsti dintr-odată o voce din 
trecutul ei nu foarte îndepărtat. O furnicătură slabă. S-ar 
putea să vedeţi ceva puţin nelalocul lui. 

Lentile de contact colorate. 

Jane Dorning cunoştea personal peste două duzini de 
oameni care purtau lentile de contact. Majoritatea lucrau 
pentru linia aeriană. Niciunul nu spunea ceva de spre asta, 
dar ea credea că motivul era acela că toţi intuiau că pasagerii 
nu s-ar simți confortabil să vadă că cineva din personalul de 
zbor poartă ochelari - i-ar nelinişti. 

Dintre toţi aceştia, cunoştea poate patru care purtau lentile 
colorate. 

Lentilele normale erau scumpe; cele colorate costau o avere. 
Toate persoanele de - spre care Jane ştia că puseseră la bătaie 
atâta bănet erau femei, toate extrem de simandicoase. 

Şi ce dacă? Şi bărbații pot fi simandicoşi. De ce nu? E 
arătos. 

Ba nu. Nu era. Frumugşel, poate, dar nu mai mult de atât, 
iar din cauza tenului palid se încadra în categoria frumuşeilor 
abia la limită. Aşa că de ce să poarte lentile colorate? 

Pasagerii liniilor aeriene se tem deseori să zboare. 


Într-o lume în care pirateria aeriană şi traficul cu droguri 
erau la ordinea zilei, personalul liniilor aeriene se temea 
deseori de pasageri. 

Vocea care generase aceste gânduri aparținea unei 
instructoare de la şcoala de stewardese, o doamnă bătrână 
călită în focul vieţii şi care, după cum arăta, părea posibil să fi 
lucrat pe vremea poştei aeriene Wiley. Ea spunea: Nu vă 
desconsiderați bănuielile. Şi dacă uitaţi tot ce-ați învățat de 
spre modul de abordare a unor potențiali sau reali terorişti, 
ţineţi minte asta: nu vă desconsideraţi bănuielile. În unele 
cazuri, membrii echipajului vor spune, în cursul anchetei, că n- 
au avut nici cea mai mică idee până când tipul a scos grenada 
şi a ordonat țineţi-o la stânga către Cuba, că altfel o să se 
aleagă praful şi pulberea de toţi din avionul ăsta. Dar în 
majoritatea cazurilor, două sau trei persoane - cel mai adesea 
însoțitoare de zbor, adică ceea ce veți deveni voi în mai puțin 
de o lună - vor spune că au simțit ceva. O furnicătură uşoară. 
Senzaţia că era ceva nelalocul lui cu tipul de pe locul 9IC sau 
cu tânăra de pe SA. Au simţit ceva, dar nu au făcut nimic. Vor 
fi concediate pentru asta? Hristoase, nu! Nu poți lega pe cineva 
fedeleş pentru că nu-ți place cum îşi zgândăreşte coşurile. 
Adevărata problemă e că au simţit ceva... şi apoi au uitat. 

Bătrâna călită în focul vieţii ridicase un deget gros. Jane 
Dorning, împreună cu colegele ei de clasă, ascultase cu gura 
căscată când ea spusese: Dacă simțiți furnicătura aceea 
uşoară, nu faceți nimic... dar nici să nu uitaţi. Pentru că există 
întotdeauna o mică şansă ca să puteți să împiedicaţi ceva 
înainte ca inevitabilul să se producă... aşa cum ar fi o 
neplănuită escală de douăsprezece zile pe aeroportul cine ştie 
cărei țări arabe de căcat. 

Doar nişte lentile colorate, dar... 

Mulţam, sai. 

Cuvinte rostite în somn? Sau o scăpare, vorbe într-o altă 
limbă? 

Va sta în alertă, decise Jane. 

ŞI nu va uita. 


10 


Acum, îşi spuse pistolarul. Acum o să vedem, nu-i aşa? 

Putuse veni din lumea lui în acest corp, trecând prin uşa de 
pe plajă. Ceea ce voia să afle era dacă putea sau nu să ducă 
lucruri înapoi. O, nu pe sine, era convins că el se putea 
întoarce prin uşă şi să reintre în propriul lui corp otrăvit, 
bolnav, oricând ar fi dorit. Dar alte lucruri? Lucruri fizice? 
Acolo, de pildă, în fața lui, avea mâncare: ceva ce femeia în 
uniformă numise sendviş cu peşte tun. Pistolarul habar nu 
avea ce anume era peştele tun, dar ştia să recunoască un 
pituns atunci când îl vedea, chiar dacă acesta părea, în mod 
curios, negătit. 

Corpul lui avea nevoie de hrană şi corpul lui trebuia să bea, 
dar mai mult decât orice, corpul lui avea nevoie de un leac. 
Fără el, avea să moară din cauza muşcăturii acelei 
homaroşenii. Un astfel de leac se putea afla în lumea aceasta; 
într-o lume unde caleştile goneau prin aer mult mai sus decât 
putea zbura cel mai puternic vultur, orice părea posibil. Dar 
n-ar fi contat cât de multe leacuri eficace se aflau acolo, dacă 
el nu putea duce nimic de ordin fizic prin uşă. 

Ai putea trăi în corpul ăsta, pistolarule, şopti adânc în 
mintea sa vocea omului în negru. Lasă halca aia de carne vie 
acolo, pentru pocitanuile alea cu înfăţişare de homar. Nu-i decât 
un înveliş, la urma urmei. 

Nici nu se gândea să facă asta. O dată pentru că ar fi fost 
cea mai criminală formă de hoție, pentru că nu s-ar fi 
mulțumit să fie doar un pasager mult timp, uitându-se prin 
ochii omului acestuia ca un călător pe geamul rădvanului la 
peisajul trecător. 

Şi apoi, el era Roland. Dacă îi era scris să moară, voia să 
moară în pielea sa. 

Voia să moară târându-se spre Turn, dacă asta-i era scrisa. 

Atunci, strania latură practică şi nemiloasă care locuia 
alături de latura sa romantică, asemenea unui tigru alături 
de o ciută, îşi făcu simțită prezența. 


Nu era cazul să se gândească la moarte, când încă nu 
făcuse experimentul. 

Luă pitunsul. Fusese tăiat în două. Tinu în fiecare mână 
câte o jumătate. 

Deschise ochii prizonierului şi se uită la ele. La el nu se uita 
nimeni (deşi, în bucătărioară, Jane Dorning se gândea la el, şi 
încă foarte preocupată). 

Roland se întoarse către uşă şi trecu dincolo, ţinând 
jumătăţile de pituns în mâini. 


11 


Întâi auzi vuietul rostogolitor al unui val care se apropia; 
apoi sporovăiala multor păsări marine venind dinspre stâncile 
de aproape, în timp ce el se străduia să se ridice în şezut 
(nenorocitele alea se furişau spre mine, gândi, şi nu peste mult 
timp ar fi ciugulit bucăți din mine, indiferente dacă respir sau 
nu - nu-s decât nişte vulturi spoiţi frumos), apoi observă că o 
jumătate de pituns - cea din mâna dreaptă - căzuse pe nisipul 
cenuşiu, pentru că o ţinea cu o mână întreagă atunci când 
trecuse prin uşă, dar acum o ţinea - sau o ținuse - într-o 
mână care suferise o reducere cu patruzeci la sută. 

O luă de jos neîndemânatic, apucând-o între degetul mare 
şi inelar, înlătură de pe ea cât de mult nisip izbuti şi luă 
precaut o muşcătură. O clipă mai târziu o înfuleca pe 
nerăsuflate, nebăgând în seamă cele câteva fire de nisip care îi 
scrâşneau între dinţi. După câteva secunde, îşi îndreptă 
atenția spre cealaltă jumătate. O termină din trei muşcături. 

Pistolarul nu ştia ce anume era peştele tun, ci doar că era 
delicios. Mai mult nici nu-l interesa. 


xii 
În avion, nimeni nu văzu sendvişul cu ton dispărând. 
Nimeni nu văzu mâinile lui Eddie Dean strângând cele două 
jumătăți atât de tare, încât lăsa urme adânci cu degetele mari 
în pâinea albă. 


Nimeni nu văzu sendvişul devenind translucid, apoi 
dispărând, lăsând în urmă doar câteva firimituri. 

La aproximativ douăzeci de secunde după această 
întâmplare, Jane Dorning îşi stinse ţigara şi trecu prin fața 
şirurilor de scaune. Îşi scoase cartea din poşetă, însă ce voise 
cu adevărat era să mai arunce o privire la locul 3A. 

Pasagerul de acolo părea să doarmă adânc... dar sendvişul 
dispăruse. 

Iisuse, gândi Jane. Nu l-a mâncat, ci l-a înghițit întreg. lar 
acum doarme din nou? Glumeşti? 

Orice ar fi fost ceea ce o neliniştea la pasagerul care ocupa 
locul 3A, domnul Ochi-Când-Căprui-Când-Albaştri continua 
să o preocupe. Ceva era nelalocul lui cu el. 

Ceva. 


Capitolul 3. Contactul şi aterizarea 


1 


Pe Eddie îl trezi anunţul copilotului cum că, în aproximativ 
patruzeci şi cinci de minute, urmează să aterizeze pe 
aeroportul internațional Kennedy, unde vizibilitatea era 
perfectă, vântul sufla cu şaisprezece kilometri pe oră dinspre 
vest, iar temperatura se situa la o plăcută valoare de douăzeci 
şi unu de grade. Le spuse că, în eventualitatea în care nu va 
mai avea ocazia, dorea să le mulțumească tuturor pentru că 
aleseseră compania Delta. 

Se uită în jur şi văzu că oamenii îşi verificau actele - venind 
din Nassau, permisul de conducere şi o carte de credit emisă 
de o bancă din State se presupunea că sunt de ajuns, dar 
majoritatea aveau paşaportul - şi Eddie simţi că un fir de oţel 
începe să se încordeze în el. Încă nu-i venea să creadă că 
dormise, şi încă atât de adânc. 

Se ridică şi se duse la toaletă. Pungile de cocaină de la 
subsuori păreau să stea bine-mersi, perfect lipite de conturul 
corpului său, ca în camera de hotel în care i le lipise un 


american molcom la vorbă pe nume William Wilson. După 
asta, omul al cărui nume Poe îl făcuse celebru (Wilson îi 
aruncase o privire goală lui Eddie când el făcuse o aluzie la 
acest fapt) îi dăduse cămaşa. O cămaşă ca oricare alta, ecosez, 
puţin spălăcită, de genul celor pe care orice student le-ar 
purta pe drumul de întoarcere dintr-o scurtă vacanţă înaintea 
examenelor... doar că aceasta era croită special pentru a 
ascunde protuberanţe bătătoare la ochi. 

— Mai verifică o dată totul înainte să aterizați, ca să fii 
sigur, spusese Wilson, dar n-ar trebui să ai probleme. 

Eddie nu ştia dacă va avea sau nu probleme, însă mai avea 
un motiv să facă o vizită la budă înainte să se aprindă 
beculețul cu LEGAŢI-VĂ CENTURILE DE SIGURANȚĂ. 
Împotrivindu-se tuturor tentaţiilor - iar mare parte din 
noaptea trecută nu fusese vorba de tentaţie, ci de nevoie 
imperioasă - reuşise să păstreze puțin din ceea ce arătarea 
pământie avusese tupeul să numească Alb de China. 

A trece vama când veneai din Nassau nu era ca atunci când 
veneai din Haiti sau Quincon sau Bogota, însă tot existau 
supraveghetori. Oameni antrenați. 

Avea nevoie de orice stimulent posibil. Dacă putea intra 
acolo puțin mai stăpân pe sine, doar puțin, poate că acesta 
era puţinul decisiv. 

Trase pudra pe nas, aruncă în vasul de toaletă hârtiuța în 
care fusese, trase apa, apoi se spălă pe mâini. 

Sigur, dacă-ți iese, n-o să ştii niciodată, nu-i aşa» gândi. Nu. 
Evident. Dar nu-i păsa de asta. 

Întorcându-se la locul lui, o văzu pe stewardesa care-i 
adusese băutura pe care nu o terminase. Îi surâse. Îi surâse şi 
el, se aşeză, îşi legă centura, luă revista pusă la dispoziţie de 
compania aeriană, întoarse paginile şi se uită la poze şi 
cuvinte. Nimic nu se lipea de el. Firul de oțel continua să se 
strângă în jurul măruntaielor sale, iar când beculețul cu 
LEGAȚI-VĂ CENTURILE DE SIGURANŢĂ chiar se aprinse, firul 
se încolăci de două ori şi rămase încordat. 

Heroina îşi făcuse efectul - faptul că-i curgea nasul o 
dovedea - dar el sigur nu-l simțea. 


Un lucru pe care îl simți totuşi cu puţin înaintea aterizării 
fu încă una dintre acele neliniştitoare perioade de absenţă... 
scurtă, dar incontestabilă. 

Aeronava 727 viră deasupra Long Island Sound şi începu să 
coboare. 


2 


Jane Dorning se afla în bucătărioara de la clasa business, îi 
ajuta pe Peter şi pe Anne să pună la loc ultimele pahare în 
care se serviseră băuturile după masă, când individul cu alură 
de student intră în toaleta de la clasa întâi. 

Tocmai se întorcea la locul lui, când ea trase în lături 
perdeaua care despărțea clasa business de clasa întâi şi grăbi 
pasul fără să se gândească la asta, reținându-l cu zâmbetul 
ei, făcându-l să ridice privirea şi să-i zâmbească şi el. 

Ochii lui erau din nou căprui. 

Bine, bine. S-a dus la budă şi le-a dat jos înainte să doarmă; 
s-a dus la budă şi le-a pus la loc după aceea. Pentru Hristos, 
Janey! Te comporți ca o smintită! 

Dar nu era adevărat. Nu putea spune sigur de ce, dar nu se 
comporta ca o smintită. 

E prea palid. 

Şi ce dacă? Mii de oameni sunt prea palizi, inclusiv mama 
ta, de când i-a luat-o razna vezica biliară. 

Ochii lui albaştri erau izbitori - poate nu la fel de frumoşi ca 
lentilele căprui - dar categoric izbitori. Şi atunci, la ce bun 
efortul şi cheltuiala în plus? 

Pentru că îi place să-şi modifice aspectul. Nu te mulţumeşte 
explicația asta? 

Nu. 

Cu puţin înainte de LEGAŢI-VĂ CENTURILE DE 
SIGURANȚĂ şi ultima contraverificare, ea făcu ceva ce nu 
făcuse niciodată; o făcu cu gândul la instructoarea aia 
bătrână călită în focul vieții. Umplu un termos cu cafea caldă 
şi puse capacul roşu de plastic fără să apese întâi dopul în 


gâtul termosului. Răsuci capacul doar până când simți că 
agaţă primul rând al filetului. 

Susy Douglas făcea ultimul anunţ înainte de aterizare, 
spunându-le pasagerilor să stingă ţigările, spunându-le să-şi 
pună lucrurile la locul lor, spunându-le că un agent Delta îi 
va întâmpina la poarta de debarcare, spunându-le să verifice 
dacă au toate actele necesare la îndemână, spunându-le că 
acum vor trebui strânse toate cănile, paharele şi căştile. 

Mă miră că nu trebuie să le verificăm şi scutecele, să vedem 
dacă nu le-au udat, gândi Jane distrată. Simţi şi ea că un fir 
de oțel i se strânge în jurul măruntaielor. 

— la-mi locul, spuse Jane când Susy închise microfonul. 

Susy aruncă o privire la termos, apoi la chipul lui Jane. 

— Jane? Ți-e rău? Eşti albă ca... 

— Nu mi-e rău. la-mi locul. Îți explic când te întorci. Jane 
se uită în treacăt la strapontinele din stânga, de lângă ieşire. 
Vreau să rămân în spate. 

— Dar, Jane... 

— la-mi locul. 

— Bine, zise Susy. Bine, Jane. Nicio problemă. 

Jane Dorning se aşeză pe strapontina de lângă interval. 
Ținu termosul în mâini şi nu schiță niciun gest de a-şi lega 
centura. Voia să mențină asupra termosului un control 
perfect, iar pentru asta avea nevoie de ambele mâini. 

Susy crede că mi-am pierdut o doagă. 

Jane spera să fie aşa. 

Dacă McDonald, căpitanul, nu aterizează lin, o să am băşici 
peste tot pe mâini. 

Îşi asuma riscul. 

Avionul pierdea altitudine cu repeziciune. Pasagerul din 3A, 
bărbatul cu ochi bicolori şi față palidă, se aplecă şi scoase o 
geantă de voiaj de sub scaun. 

Acum e acum, gândi Jane. Acum va scoate grenada sau 
pistolul automat sau cine ştie ce naiba are acolo. 

Şi în clipa în care avea să-l vadă, chiar în clipa aceea, Jane, 
cu mâini tremurând uşor, plănuia să desfacă iute capacul 
roşu al termosului. Şi atunci toți aveau să vadă un Amical lui 


Allah foarte surprins rostogolindu-se pe jos, pe intervalul 
aeronavei Delta, zborul 901, în vreme ce pielea i se băşica pe 
faţă. 

SA trase fermoarul genții. 

Jane se pregăti. 


3 


Pistolarul îşi spuse că omul acela, prizonier au ba, probabil 
era mai priceput la rafinata artă a supraviețuirii decât toți 
ceilalți pe care îi văzuse în caleaşca-zburătoare. Ceilalţi erau 
făpturi grase, în mare parte, şi chiar cei care păreau destul de 
în formă păreau, de asemenea, deschişi, cu garda jos, cu feţe 
de copii răsfățaţi, fețe de oameni care s-ar înscrie în luptă - 
până la urmă - dar care s-ar codi la nesfârşit înainte să o facă; 
le puteai vărsa măruntaiele la picioare şi ultima lor expresie n- 
ar fi aceea de furie sau agonie, ci de surprindere tâmpă. 

Prizonierul era mai bun... dar încă nu destul de bun. Nici pe 
departe. 

Femeia cazonă. Ea a văzut ceva. Nu ştiu ce, dar a văzut ceva 
nelalocul lui. 

E atentă la el aşa cum nu e la ceilalți. 

Prizonierul se aşeză. Se uită la o cărțulie cu coperte moi pe 
care o numea în gând „Ravi-Stă“, cu toată că cine anume 
putea fi Ravi sau ce anume văzuse ea nu conta pentru Roland 
nici cât negru sub unghie. Pistolarul nu voia să se uite la o 
carte, oricât de uimitoare erau acele lucruri; el voia să se uite 
la femeia în uniformă militară. Impulsul de a ieşi în față şi a 
prelua controlul era cât se poate de puternic. Dar i se 
împotrivi... cel puţin pentru moment. 

Prizonierul se dusese undeva şi luase un drog. Nu drogul pe 
care el însuşi îl lua, nici cel care l-ar fi putut ajuta pe pistolar 
să-şi vindece trupul bolnav, ci unul pentru care oamenii 
plăteau mulți bani, fiindcă era ilegal. Urma să-i dea acest drog 
fratelui său, care, la rândul lui, avea să-l dea unui om pe 
nume Balazar. Afacerea avea să se încheie când Balazar le 
dădea, în schimbul acestui drog, genul de drog pe care ei îl 


luau - asta, desigur, dacă prizonierul reuşea să ducă la bun 
sfârşit un ritual necunoscut pistolarului (iar o lume ciudată 
ca aceea nu se putea să nu aibă multe ritualuri ciudate), se 
numea Trecerea prin Vamă. 

Dar femeia îl vede. 

Oare putea ea să-l împiedice să Treacă prin Vamă? Roland 
credea că răspunsul era da. Şi atunci? La răcoare. lar dacă 
prizonierul era la răcoare, el nu mai avea cum să obţină genul 
de leac de care corpul lui infectat, muribund, avea nevoie. 

Trebuie să Treacă prin Vamă cu orice preț, îşi spuse Roland. 
Cu orice preţ. 

Şi trebuie să se ducă cu fratele lui la Balazar ăsta. Nu face 
parte din plan, fratelui nu-i va plăcea, dar e musai să meargă. 

Pentru că un om care se ocupa cu droguri trebuia fie să 
cunoască pe cineva, fie să fie el însuşi unul care ştia să 
vindece bolnavii. Un om care să audă care erau simptomele şi 
apoi... poate... 

Trebuie musai să Treacă prin Vamă, gândi pistolarul. 

Răspunsul era atât de mare şi de simplu, atât de aproape 
de el, încât puţin lipsi să nu-l vadă deloc. Desigur, drogul pe 
care prizonierul intenționa să-l introducă ilegal în ţară era cel 
care avea să facă atât de dificilă Trecerea prin Vamă; probabil 
că exista un soi de Oracol care putea fi consultat în cazul celor 
care arătau dubios. Altfel, cugetă Roland, ceremonia Trecerii 
ar fi simplitatea însăşi, aşa cum era traversarea graniței unui 
regat prieten în lumea lui. 

Făceai un semn al loialității față de monarhul acelui regat - 
un simplu gest simbolic - şi ţi se permitea trecerea. 

Putea duce lucruri din lumea prizonierului într-a sa. 
Pitunsul cu peşte tun dovedea asta. Avea să ducă pungile cu 
droguri aşa cum dusese pitunsul. Prizonierul avea să Treacă 
prin Vamă. Şi atunci Roland urma să aducă pungile înapoi. 

Dar poți tu să faci asta? 

Ah, aceasta era o întrebare îndeajuns de tulburătoare încât 
să-i distragă atenţia de la priveliştea întinderii de apă de jos... 
Ajunseseră deasupra a ceea ce părea a fi un ocean imens şi 
acum se întorceau spre coastă. În acest timp, apa se apropia 


neîncetat. Caleaşca-zburătoare cobora (Eddie aruncă doar o 
privire scurtă, trecătoare; pistolarul, în schimb, rămase vrăjit 
ca un prunc care vede prima ninsoare din viața lui). Putea lua 
lucruri din lumea aceasta, sigur că da. Dar să le aducă 
înapoi? Acesta era un lucru pe care încă nu-l ştia. 

Va trebui să afle. 

Pistolarul vâri mâna prizonierului în buzunarul hainei lui şi 
apucă o monedă cu degetele. 

Trecu înapoi prin uşă. 


4 


Când se ridică în şezut, păsările îşi luară zborul. De data 
aceasta nu îndrăzniseră să se apropie la fel de mult. Îl dureau 
toate; era ameţit, în stare febrilă... şi totuşi, era uimitor cât de 
bine reuşise puţina hrană să-i redea forțele. 

Se uită la moneda pe care o adusese cu el acum. Părea a fi 
din argint, dar roşeața de pe margini sugera că era făcută, de 
fapt, dintr-un metal mai puţin valoros. Pe o față apărea 
profilul unui om al cărui chip avea o alură nobilă, curajoasă, 
încăpățânată. Părul lui, deopotrivă buclat sub urechi şi lins pe 
ceafă, sugera şi puţină cochetărie. Întoarse moneda şi văzu 
ceva atât de uimitor, încât îl făcu să scoată un strigăt ca un 
croncănit, cu o voce ruginită. 

Pe cealaltă față a monedei apărea un vultur, blazonul care 
ornase propriul lui stindard, în zilele acelea de mult apuse 
când încă mai existau regate şi stindarde care să le poarte 
blazonul. 

Timpul trece. Du-te înapoi. Repede. 

Dar mai pregetă o clipă, căzut pe gânduri. Era greu să 
gândească în capul său - capul prizonierului nu era nici pe 
departe mai limpede, însă era, măcar temporar, un mediu mai 
curat decât al său. 

Încercarea de a duce şi aduce moneda cu el reprezenta doar 
jumătate din experiment, nu? 

Luă un glonţ din centură şi-l strânse în palmă, împreună 
cu moneda. 


După care păşi înapoi pe uşă. 
5 


Moneda prizonierului era tot acolo, strânsă bine în pumn. 
Pentru a vedea dacă şi glonţul era, nu trebuia să iasă în față; 
ştia că nu-l însoţise. 

Veni totuşi în față, pentru scurt timp, pentru că de un lucru 
trebuia să se convingă. Trebuia să-l vadă. 

Aşa că se întoarse, ca pentru a potrivi chestia aceea mică de 
hârtie de pe speteaza scaunului său (pe toţi zeii, hârtia era 
peste tot în lumea aceea) şi se uită prin uşă. Îşi văzu corpul, 
prăbuşit ca înainte, acum cu un fir nou de sânge curgând de 
la o tăietură de pe obraz - o piatră trebuie să-l fi crestat atunci 
când plecase din sine şi trecuse dincoace. 

Glonţul pe care îl ţinuse laolaltă cu moneda se afla la baza 
uşii, pe nisip. 

Totuşi, răspunsul era satisfăcător. Prizonierul putea Trece 
prin Vamă. 

Străjile lor îl puteau căuta din cap până-n picioare, de la 
gaura fundului până la gaura gurii, tur şi retur. 

Nu aveau să găsească nimic. 

Pistolarul se retrase mulțumit, neştiind, cel puţin pentru 
moment, că încă nu stăpânea toate aspectele problemei. 


6 


Aeronava 727 cobora lin deasupra mlaştinilor sărate din 
Long Island, lăsând în urmă dâre negre de combustibil ars. 
Trenul de aterizare cobori cu un huruit puternic şi o 
zdruncinătură. 


7 


SA, omul cu ochi bicolori, se îndreptă de spate şi Jane văzu 
- chiar văzu - un Uzi cu țeavă scurtă în mâinile lui, înainte să- 


şi dea seama că nu era decât formularul cu bunurile declarate 
la vamă şi o gentuţă cu fermoar de genul celor în care bărbații 
îşi ţin uneori actele. 

Avionul ateriză ca pe apă. 

Scoţând un suspin adânc, tremurat, ea strânse capacul 
roşu al termosului. 

— N-ai decât să-mi spui că-s dusă cu pluta, îi şopti ea lui 
Susy, legându-şi centura de siguranță acum, că era prea 
târziu. La ultima manevră de aterizare, îi spusese lui Susy ce 
bănuială avea, astfel încât colega ei să fie pregătită. 

Ai tot dreptul. 

— Nu, zise Susy. Ai procedat corect. 

— Am reacţionat exagerat. Fac cinste cu cina. 

— Ba nici nu mă gândesc. Şi nu te uita la el. Uită-te la 
mine. Zâmbeşte, Janey. 

Jane zâmbi. Încuviință din cap. Se întrebă ce Dumnezeu se 
întâmpla acum. 

— Te uitai la mâinile lui, spuse Susy şi râse. Jane i se 
alătură. Eu mă uitam la cămaşa lui, când s-a aplecat după 
geantă. Are destulă marfă la subsuori ca să umple un raion 
întreg, de la Woolworth's. Doar că nu cred că e genul de marfă 
pe care o poţi cumpăra de la Woolworth's. 

Jane lăsă capul pe spate şi râse din nou, simțindu-se ca o 
fantoşă. 

— Cum procedăm în cazul ăsta? 

Susy avea cinci ani de experiență mai mult decât ea şi Jane, 
care cu doar un minut în urmă avea impresia că ţine situația 
sub un fel disperat de control, acum se simțea bucuroasă că o 
are pe Susy lângă ea. 

— Noi nu procedăm nicicum. Îi spunem căpitanului când 
vor începe procedurile de remorcare. Căpitanul va vorbi cu cei 
de la vamă. Amicul tău de acolo se va aşeza la rând, ca toată 
lumea, doar că apoi va fi scos din rând de câţiva oameni care-l 
vor escorta într-o cămăruţă. Aceea va fi pentru el, cred, prima 
dintr-un foarte lung şir de cămăruțe. 

— lisuse. 


Jane surâdea, dar fiori când calzi, când reci îi străbăteau 
corpul. 

Când  retrofrânele se  decuplară, apăsă butonul de 
deschidere a centurii, îi dădu termosul lui Susy, apoi se ridică 
şi ciocăni la uşa carlingii. 

Nu un terorist, ci un traficant de droguri. Slavă Domnului 
pentru micile favoruri. Şi totuşi, într-un fel ura asta. Tânărul 
era într-adevăr frumuşel. 

Frumos nu, dar frumuşel da. 


8 


Dumnezeule! Încă nu şi-a dat seama, gândi pistolarul cu 
mânie şi o disperare crescânde. 

Eddie se aplecase să-şi ia actele necesare ritualului şi, când 
ridicase fruntea, femeia cazonă se uita ţintă la el, cu ochii 
ieşiţi din orbite, cu obrajii la fel de albi ca hârtiile de pe 
spetezele scaunelor. Tubul argintiu cu capac roşu, care la 
început crezuse că este un soi de gamelă, era aparent o armă. 
Acum îl ţinea între sâni. Roland crezu că într-o clipă sau 
două, ea îl va arunca sau va răsuci capacul şi-l va împuşca. 

Apoi ea se relaxă şi îşi legă centura, cu toate că 
zdruncinătura caleştii-zburătoare le spuse pistolarului şi 
prizonierului deopotrivă că aparatul aterizase deja. Se 
întoarse spre femeia cazonă lângă care şedea şi spuse ceva. 

Cealaltă femeie râse şi încuviință din cap, dar dacă acela 
era un râs adevărat, gândi pistolarul, el era un brotac. 

Pistolarul se mira cum era posibil ca omul a cărui minte 
devenise sălaşul temporar al ka-ului său să fie atât de 
nesăbuit. O parte a explicaţiei, desigur, era ceea ce băga în 
el... una dintre versiunile de iarba-diavolului ale acestei lumi. 

O parte, dar nu toată explicaţia. Nu era un om molatic şi 
pasiv cum erau ceilalți, dar cu timpul aşa avea să devină. 

Sunt aşa cum sunt pentru că trăiesc în lumină, gândi 
pistolarul. Acea lumină a civilizației pe care ai fost învățat să o 
adori mai presus de orice. Trăiesc într-o lume care nu a mers 
mai departe. 


Dacă aşa ajungeau oamenii într-o astfel de lume, Roland nu 
era sigur dacă nu prefera întunericul. „Asta era înainte ca 
lumea să meargă mai departe“, spuneau oamenii în lumea lui 
şi mereu o spuneau cu tristeţe... însă era, poate, o tristețe 
nechibzuită. 

Ea a crezut că eu/el am vrut să iau o armă atunci când 
eu/ el m-am aplecat după acte. Când a văzut actele, s-a relaxat 
şi a făcut ceea ce au făcut toți înainte ca această caleaşcă să 
atingă din nou solul. Acum, ea şi prietena ei discută şi râd, dar 
fețele lor - fața ei, mai ales, fața femeii cu tubul metalic în 
mâini - nu arată bine. Discută, sigur, dar de râs doar se prefac 
că râd... şi asta pentru că subiectul discuţiei lor sunt eu/ el. 

Caleaşca-zburătoare înainta acum pe ceva ce semăna cu un 
drum lung de beton, unul dintre multele astfel de drumuri. Le 
supraveghea pe femei, dar la periferia câmpului său vizual 
pistolarul vedea alte caleşti-zburătoare mişcându-se ici şi colo 
pe alte drumuri. Unele mergeau încet, altele se mişcau cu o 
viteză incredibilă, deloc ca nişte caleşti, ci ca nişte proiectile 
trase din puşti sau tunuri, pregătindu-se să se ridice în aer. 
Oricât de disperată devenise situația lui, o parte din el voia 
foarte mult să iasă în față şi să întoarcă ochii pentru a vedea 
acele vehicule cum se înălțau spre cer. Erau făurite de mâna 
omului, dar la fel de fabuloase ca poveştile Marelui Featherex 
de spre care se spunea că trăise cândva în îndepărtatul (şi 
probabil miticul) regat Garlan - şi mai fabuloase, poate, doar 
pentru că acestea erau făurite de mâna omului. 

Femeia care îi adusese pitunsul îşi desfăcu centura (asta la 
mai puţin de un minut de când o legase) şi se duse înainte 
spre o uşă mică. Acolo stă vizitiul, gândi pistolarul, dar când 
uşa se deschise şi ea păşi înăuntru, văzu că era nevoie de trei 
vizitii pentru manevrarea caleştii-zburătoare şi înțelese de ce 
imediat ce zări în treacăt cele aparent un milion de cadrane, 
manete şi beculețe. 

Prizonierul se uita la toate, dar nu vedea nimic - Cort ar fi 
pufnit la început superior, apoi l-ar fi izbit cu capul de cel mai 
apropiat perete. Mintea prizonierului era preocupată complet 


de scoaterea gențţii de sub scaun şi a jachetei lejere din locaşul 
de sus... şi de purgatoriul viitorului ritual. 

Prizonierul nu vedea nimic; pistolarul vedea tot. 

Femeia a crezut că este un hoț sau un nebun. El - sau poate 
că eu, da, mai degrabă - a făcut ceva care s-o îndreptățească 
să creadă asta. Femeia s-a răzgândit, dar apoi cealaltă femeie 
i-a readus îndoiala în gânduri... doar că acum cred că ele ştiu 
ce este cu adevărat în neregulă. Ele ştiu că va încerca să 
nesocotească ritualul. 

Apoi, ca un fulger, înțelese restul problemei. Întâi, nu se 
reducea totul la aducerea pungilor în lumea lui, cum făcuse 
cu moneda; moneda nu fusese lipită de corpul prizonierului cu 
sfoara lipicioasă pe care prizonierul o avea înfăşurată iar şi iar 
în jurul bustului, astfel încât pungile să nu se desprindă de 
piele. Sfoara aceea lipicioasă nu era decât o parte a problemei. 
Prizonierul nu observase dispariția temporară a unei monede 
dintre multe altele, dar când îşi va da seama că lucrul pentru 
care îşi riscase viața nu mai era de găsit, în mod categoric va 
face urât... şi atunci ce urma? 

Era mai mult decât posibil că prizonierul va începe să se 
comporte într-un fel atât de irațional, încât va ajunge să fie 
băgat la răcoare la fel de repede ca şi când ar fi fost prins 
asupra faptei de nesocotire a ritualului. Şocul pierderii va fi 
destul de puternic; dispariția în neant a pungilor de la 
subsuori îl va face cu siguranţă să-şi spună că a luat-o razna 
de-a dreptul. 

Caleaşca-zburătoare, o simplă şaretă acum, că era la sol, 
făcu anevoie un viraj la stânga. Pistolarul înţelese că nu-şi 
mai permitea luxul să stea pe gânduri. Trebuia să facă mai 
mult decât să iasă în față; trebuia să ia legătura cu Eddie 
Dean. 

Fără întârziere. 


9 


Eddie vâri în buzunarul de la piept formularul cu bunurile 
declarate la vamă şi paşaportul. Firul de oţel se răsucea acum 


continuu în jurul viscerelor lui, afundându-se din ce în ce mai 
adânc, făcându-i nervii să scânteieze şi să sfârâie. Şi dintr- 
odată, o voce vorbi în capul său. 

Nu un gând; o voce. 

Ascultă la mine, prietene. Ascultă cu atenție. Şi dacă nu vrei 
să ai probleme, nu lăsa să ţi se vadă pe față nimic care să 
trezească bănuiala femeilor ălora cazone. 

Dumnezeu ştie că deja sunt destul de bănuitoare. 

Eddie crezu la început că încă are căştile pe urechi şi că 
recepționează vreo transmisie ciudată din carlingă. Dar căştile 
fuseseră strânse cu cinci minute în urmă. 

Apoi crezu că cineva stătea lângă el şi vorbea. Aproape că 
întoarse iute capul spre stânga, dar asta era absurd. Că-i 
plăcea sau nu, crudul adevăr era că vocea venise dinăuntrul 
capului său. 

Poate că recepționa totuşi o transmisie - AM, FM sau VHF, 
cu ajutorul plombelor sale metalice. Auzise de astfel de lu... 

Stai drept, vierme! Deja sunt în alertă, nu mai e nevoie să 
pari că ai luat-o razna! 

Eddie se îndreptă de spate, ca şi când ar fi fost pălmuit. 
Vocea nu era a lui Henry, dar semăna atât de mult cu vocea 
lui de copil, atunci când ei nu erau decât copii şi locuiau în 
suburbie, Henry cu opt ani mai mare ca el, iar sora lor, care ar 
fi fost ca vârstă mijlocia familiei, doar o amintire; Selina fusese 
lovită de o maşină şi murise când Eddie avea doi ani şi Henry 
zece. Tonul acela aspru, poruncitor, ieşea la iveală ori de câte 
ori Henry îl vedea făcând ceva ce-l putea trimite între patru 
scânduri de pin înainte de vreme... cum pățise Selina. 

Ce pielea mea se întâmplă aici? 

Să ştii că nu auzi voci inexistente, reveni vocea din capul 
său. Nu, nu era vocea lui Henry - era mai bătrână, mai 
uscată... mai puternică. Dar semăna cu vocea lui Henry... şi 
era imposibil să nu-i dai crezare. Asta-i primul lucru. 

Să ştii că nu înnebuneşti. Eu SUNT o altă persoană. 

E vorba de telepatie? 

Eddie era vag conştient că fața lui era complet inexpresivă. 
Îşi spuse că, în alte împrejurări, asta l-ar fi calificat la Premiul 


Oscar pentru Cel mai bun actor al anului. Se uită pe geam şi 
văzu că avionul se apropia de secțiunea Delta a clădirii pentru 
sosiri din cadrul aeroportului internațional Kennedy. 

Nu ştiu cuvântul ăsta. Dar ştiu că femeile alea cazone şi-au 
dat seama că ai la tine... 

Urmă o pauză. O senzaţie - indescriptibil de ciudată - de 
degete-fantomă scormonindu-i prin creier, de parcă ar fi fost 
un fişet însuflețit. 

„„„heroină sau cocaină. Nu-mi dau seama care dintre ele, 
decât... decât că trebuie să fie cocaină, pentru că o transporți 
pe cea pe care nu o consumi ca să o cumperi pe cea pe care o 
consumi. 

— Ce femei cazone? murmură Eddie cu voce joasă. Nici nu- 
şi dădea seama că vorbea cu voce tare. De spre ce dracu” 
trăncăneşti aco... 

Din nou senzația aceea de pălmuire... atât de reală, încât 
simți că-i vâjâie capul. 

Taci din gură, tâmpitule! 

Bine, bine! Hristoase! 

Acum apăruse din nou senzaţia de degete care scormonesc. 

Stewardese cazone, reluă vocea străină. Mă înţelegi? N-am 
timp să-ți dibuiesc fiecare gând, prizonierule! 

— Cum m-ai..., începu Eddie, apoi închise gura. Cum m-ai 
numit? 

Nu contează. Ascultă doar. Timpul e foarte, foarte scurt. Ele 
ştiu. Stewardesele cazone ştiu că ai cocaina asta. 

Cum e posibil? E ridicol! 

Nu ştiu cum au ajuns să ştie şi nici nu contează. Una dintre 
ele le-a spus vizitiilor. Vizitiii le vor spune preoților, sau ce-or fi 
ei, care înfăptuiesc ceremonia, 

Trecerea asta prin Vamă... 

Limba vorbită de vocea din capul lui era atât de 
misterioasă, termenii atât de nepotriviți, încât erau aproape 
adorabili... dar mesajul se transmise cât se poate de clar. Deşi 
fața lui rămase inexpresivă, Eddie strânse dinţii cu un pocnet 
dureros şi inspiră printre ei scurt. 


Vocea spunea că jocul se sfârşise. Nici nu coborâse din 
avion şi jocul deja se sfârşise. 

Dar asta nu era real. Nu avea cum să fie real. Nu era decât 
mintea lui, atâta tot, mintea lui care suferea un acces de 
paranoia în ultimul minut. 

O va ignora. O va ignora şi totul se va... 

Ba NU o vei ignora, că altfel vei ajunge la închisoare şi eu voi 
muri! răcni vocea. 

Pentru Dumnezeu, cine eşti tu? întrebă Eddie cu fereală, 
temător, şi în capul său auzi pe cineva sau ceva scoțând un 
suspin adânc de uşurare. 


10 


Crede, gândi pistolarul. Lăudaţi fie toți zeii care au existat 
vreodată, crede! 


11 


Avionul se opri. Becul LEGAŢI-VĂ CENTURILE DE 
SIGURANŢĂ se stinse. Pasarela se apropie şi se cuplă cu o 
lovitură surdă de uşa din faţă. 

Sosiseră. 


12 


Există un loc unde o poți pune cât timp înfăptuieşti Trecerea 
prin Vamă, spuse vocea. Un loc sigur. Apoi, când vei fi trecut, o 
poți lua înapoi pentru a o duce la Balazar ăla. 

Oamenii începeau să se ridice, să-şi ia lucrurile din 
locşoarele de deasupra şi să-şi împăturească hainele care, 
după anunțul făcut de căpitan, erau prea groase pentru 
vremea de afară. 

Ia-ți geanta. la-ţi jacheta. Şi du-te iar la privată. 

IO 

Oh! Baie. Budă. 


Dacă sunt bănuit că transport droguri, or să creadă că încerc 
să scap de ele. 

Dar Eddie ştia bine că partea aceea nu conta. Nu ar fi dat 
buzna peste el, spărgând uşa, pentru că asta ar fi speriat 
pasagerii. Şi ar fi ştiut că n-ai cum să arunci un kilogram de 
coca într-o toaletă de avion fără să laşi urme. Asta numai 
dacă vocea nu spunea de fapt adevărul... că exista cine ştie ce 
loc sigur. 

Dar cum poate să fie aşa»? 

Lasă asta, fir-ar să fie! MIŞCĂ-TE! 

Eddie se mişcă. Pentru că în sfârşit înțelegea gravitatea 
situației. Nu vedea tot ceea ce Roland, după mulți ani de 
experienţă şi pregătire prin chin şi precizie, putea să vadă, dar 
vedea fețele stewardeselor - adevăratele lor feţe, cele din 
spatele zâmbetelor şi al serviabilității cu care le restituiau 
pasagerilor genţile cu haine şi cutiile depozitate în față. Vedea 
felul în care ochii lor fulgerau spre el, iute ca o lovitură de bici, 
iar Şi iar. 

Îşi luă geanta. Îşi luă jacheta. Uşa spre pasarelă fusese 
deschisă şi oamenii avansau deja pe interval. Uşa carlingii era 
şi ea deschisă şi acolo era căpitanul, zâmbind şi el... dar 
uitându-se la pasagerii de la clasa întâi care încă-şi mai 
strângeau lucrurile, zărindu-l pe el - ba nu, țintuindu-l cu 
privirea - şi apoi uitându-se în altă parte, încuviințând spre 
cineva, ciufulind părul unui băiat. 

Acum îi era frig. Nu avea frisoane de sevraj, ci-i era doar 
frig. Nu avea nevoie de vocea din capul lui ca să-i fie frig. Frig - 
uneori asta era bine. Trebuia doar să ai grijă să nu-ţi fie atât 
de frig încât să îngheți. 

Eddie se mişcă înainte, ajunse la punctul unde dacă o lua 
la stânga ajungea pe pasarelă - şi atunci duse iute mâna la 
gură. 

— Nu mă simt bine, murmură. Scuzaţi-mă. 

Trase uşa carlingii, care bloca parțial uşa de la toaleta 
clasei întâi, şi deschise uşa băii din dreapta. 

— Mă tem că va trebui să părăsiți avionul, spuse pilotul 
tăios când Eddie deschise uşa băii. Este... 


— Cred că o să vomit şi nu vreau să vărs pe pantofii 
dumitale, spuse Eddie, dar nici pe ai mei. 

O clipă mai târziu era înăuntru, cu uşa încuiată. Căpitanul 
spunea ceva. 

Eddie nu reuşea să desluşească ce anume, nu voia să 
desluşească. Important era că vorbea firesc, nu striga. Avusese 
dreptate, nimeni nu va începe să strige când în jur de două 
sute cincizeci de pasageri încă aşteptau să debarce pe o 
singură uşă, cea din față. Era înăuntru, era pentru moment în 
siguranţă... dar la ce îl ajuta asta? 

Dacă eşti acolo, gândi, n-ar fi rău să faci ceva foarte repede, 
oricine ai fi. 

Preţ de un moment cumplit, nu se întâmplă absolut nimic. 
Fu un moment scurt, dar în mintea lui Eddie Dean acesta se 
întinse aproape la nesfârşit, ca acadelele Bonomo's Turkish 
Taffy pe care Henry i le cumpăra uneori vara, când erau copii; 
dacă era rău, Henry îl snopea în bătaie, dar dacă era cuminte, 
îi cumpăra Turkish Taffy. Aşa găsea Henry de cuviință să-şi 
îndeplinească rolul de frate mai mare în timpul vacanţelor de 
vară. 

Doamne, oh, Hristoase, mi-am închipuit totul, oh, lisuse, ce 
prost am putut să fiu... 

Fii gata, spuse o voce sumbră. Nu mă descurc singur. Pot 
IEŞI ÎN FAŢĂ, dar pe tine nu te pot face să TRECI DINCOLO. 
Trebuie să o faci împreună cu mine. Întoarce-te. 

Eddie vedea dintr-odată prin două perechi de ochi, simțea 
cu două seturi de terminații nervoase (dar nu toate 
terminațiile nervoase ale celeilalte persoane erau acolo; unele 
părți din celălalt nu mai erau, le pierduse de curând şi 
durerea era uriaşă), percepea lucrurile cu zece simțuri, 
gândea cu două creiere, sângele îi era pompat de două inimi. 

Se întoarse. În peretele toaletei era o gaură, o gaură care 
semăna cu o uşă. 

Prin ea vedea o plajă cenuşie, nisipoasă, şi valuri de 
culoarea şosetelor vechi care se spărgeau pe ea. 

Auzea valurile. 

Simţea miros de sare, un miros înțepător ca al lacrimilor. 


Treci dincolo. 

Cineva bătea tare în uşa toaletei, îi spunea să iasă, că 
trebuie să debarce imediat. 

Treci dincolo, fir-ai să fii! 

Eddie, gemând, păşi prin uşă... se împletici... şi căzu într-o 
altă lume. 


13 


Se ridică încet în picioare, conştient că se tăiase la palma 
dreaptă în marginea unei scoici. Se uită cu un aer tâmp la 
sângele care curgea peste linia vieţii, apoi văzu alt om 
ridicându-se încet în picioare, în dreapta sa. 

Eddie dădu înapoi, sentimentele lui de dezorientare şi 
dislocare fiind înlocuite brusc de o teroare clară: omul acela 
era mort şi n-o ştia. Era tras la față, cu pielea întinsă peste 
oasele craniului ca nişte fâşii de pânză înfăşurate în jurul unei 
bucăţi subțiri de metal atât de tare, încât stau să plesnească. 
Pielea omului era lividă, cu excepţia unor pete roşii sus pe 
pomeți, pe gât, sub colțul maxilarului în ambele părți, şi a 
unei singure urme rotunde pe frunte, între ochi, ca încercarea 
unui copil de a imita simbolul hindus al apartenenţei la clasa 
privilegiată. 

Şi totuşi ochii lui - albaştri, siguri, lucizi - erau vii şi plini de 
o vitalitate teribilă şi dârză. Purta haine închise la culoare 
dintr-un material țesut manual; cămaşa, cu mânecile sumese, 
era de un negru spălăcit, aproape cenuşiu, pantalonii - ceva 
care aducea cu jeanşii albaştri. La şolduri avea încrucişate 
două centuri cu pistoale, dar locaşurile pentru gloanţe erau 
aproape toate goale. 

În tocuri erau pistoale care păreau să fie de calibru 45 - 
însă unele de fabricaţie incredibil de veche. Lemnul neted al 
mânerelor părea să radieze lumină din interior. 

Eddie, care nu ştia că intenționa să vorbească - nu ştia că 
ar avea ceva de spus - se auzi rostind totuşi ceva: 

— Eşti o fantomă? 


— Nu încă, spuse aspru omul înarmat. larba-diavolului. 
Cocaina. Cum i-oi spune tu. Dă-ţi jos cămaşa. 

— Braţele tale... 

Eddie le văzuse. Braţele unui om care semăna cu un 
pistolar bizar pe care-l puteai vedea doar într-un western 
spaghetti străluceau brăzdate de linii de un roşu puternic, 
bolnăvicios. Eddie ştia prea bine ce însemnau asemenea linii. 

Erau semnul septicemiei. Însemnau că diavolul nu se 
mulțumea să-ţi sufle pe fund în sus, ci se târa deja prin 
conductele care duceau la sala motoarelor tale. 

— Lasă naibii brațele mele! i se adresă apariția palidă. Dă-ți 
Jos cămaşa şi îndepărtează ce ai sub ea! 

Auzea valuri; auzea vuietul singuratic al unui vânt care nu 
cunoştea obstacole; îl vedea pe omul acela muribund şi nimic 
altceva decât dezolare; şi totuşi, din spatele lui auzea 
murmurul vocilor pasagerilor care debarcau şi un bubuit 
constant, înfundat. 

— Domnule Dean! Vocea asta, gândi el, e într-o altă lume. 
Nu se îndoia de asta; încerca doar să şi o bage bine în cap aşa 
cum ai băga un cui într-o bucată groasă de mahon. Trebuie 
neapărat să... 

— O laşi aici şi o iei mai târziu, se răsti pistolarul. 
Dumnezeii tăi, nu-ți dai seama că mă faci să vorbesc? Şi mă 
doare! Şi nu este timp, idiotule! 

Pe unii, Eddie i-ar fi omorât dacă ar fi folosit cuvântul 
acela... însă avea o idee că nu i-ar fi foarte uşor să-l omoare pe 
cel din fața lui, chiar dacă omul arăta ca şi când asta i-ar fi 
curmat suferințele. 

Şi totuşi, în ochii aceia albaştri intuia adevărul; orice 
întrebare era anulată de privirea lor aprigă. 

Eddie începu să-şi descheie cămaşa. Primul lui impuls fu de 
a o rupe pur şi simplu, asemenea lui Clark Kent atunci când 
Lois Lane era legată de şinele de tren sau altceva, dar nu aşa 
mergeau lucrurile în viața adevărată; mai devreme sau mai 
târziu trebuia să explici cuiva de ce-ţi lipsesc nasturii aceia. 
Aşa că-i scoase frumos din butoniere, în timp ce în spatele lui 
bubuitul continua. 


Scoase cămaşa din jeanşi, o trase peste cap şi o lăsă să 
cadă, expunând banda adezivă care-i brăzda pieptul. Semăna 
cu un om în ultima fază a recuperării de pe urma unei grave 
fracturi costale. 

Aruncă o privire îndărăt şi văzu o uşă deschisă... latura ei 
de jos trasase o urmă de evantai în nisipul plajei când cineva - 
muribundul, probabil - o deschisese. 

Prin cadrul ei văzu toaleta de la clasa întâi, chiuveta, 
oglinda... şi în ea propria lui față disperată, cu părul negru 
revărsat peste frunte şi peste ochii căprui. În fundal îl văzu pe 
pistolar, plaja şi păsările în zbor, care chirăiau şi se certau 
pentru Dumnezeu ştie ce. 

Pipăi banda adezivă, neştiind de unde să înceapă, cum să-i 
găsească un capăt, şi peste el se lăsă un soi năuc de 
neputinţă. Probabil că aşa se simțea o căprioară sau un 
iepure când ajungea în mijlocul unui drum de țară şi întorcea 
capul, țintuit fiind de lumina puternică a unor faruri care se 
apropie. 

Lui William Wilson, omul al cărui nume Poe îl făcuse 
celebru, îi luase douăzeci de minute să-l pregătească. Uşa de 
la toaleta clasei întâi avea să fie deschisă în cinci, cel mult 
şapte minute. 

— Nu pot da jos rahatul ăsta, îi spuse omului care se 
clătina în fața lui. Nu ştiu cine eşti şi unde mă aflu, dar îţi 
spun că-i prea multă bandă pentru cât timp avem la 
dispoziție. 


14 


Deere, copilotul, îi sugeră căpitanului McDonald să renunțe 
să mai dea cu pumnii în uşă când superiorul lui, enervat de 
lipsa de răspuns a pasagerului 3A, începu să-şi exprime 
frustrarea în felul acesta. 

— Unde să se ducă? întrebă Deere. Ce să facă? Să sară în 
WC şi să tragă apa? 

E prea mare. 

— Dar dacă are asupra lui..., începu McDonald. 


Deere, care el însuşi consumase cocaină nu de puţine ori, 
spuse: 

— Dacă are asupra lui, are o cantitate mare. Nu poate 
scăpa de ea. 

— Opriţi alimentarea cu apă, sări McDonald imediat. 

— Deja am oprit-o, spuse navigatorul (care la vremea sa 
trăsese pe nas mai mult decât doar aer). Dar nu cred că are 
vreo importanţă. Ce ajunge în fosele septice se dizolvă, dar nu 
dispare fără urmă. Erau strânşi în jurul uşii de la toaletă, 
unde anunțul OCUPAT strălucea vesel, şi toți vorbeau în 
şoaptă. 

Cei de la Brigada Antidrog le pot goli, pot lua o mostră şi 
tipul e fript. 

— Poate spune oricând că a intrat cineva înaintea lui, 
replică McDonald. 

Vocea sa dobândi un ton aspru. Nu-i plăcea să vorbească de 
spre asta; voia să facă ceva, să acționeze, chiar dacă era 
perfect conştient de prezența pasagerilor încă la coadă, mulți 
uitându-se mai mult decât curioşi la echipajul de zbor şi la 
stewardesele adunate la uşa toaletei. În ceea ce-i privea, 
membrii echipajului ştiau prea bine că o mişcare prea... ei 
bine, prea fățişă ar putea stârni spectrul amenințător al 
terorismului care pândea acum în adâncul minții fiecărui 
pasager al liniilor aeriene. McDonald ştia că navigatorul şi 
inginerul lui de zbor aveau dreptate, ştia că marfa se afla cel 
mai probabil în pungi de plastic pline de amprentele 
traficantului, şi totuşi auzi cum i se declanşau în minte 
sirenele de alarmă. Ceva nu era în regulă acolo. Ceva striga în 
el Repede! Repede!, ca şi când individul din 3A ar fi fost un 
cartofor ordinar cu aşi în mânecă pe care nu s-ar fi dat în 
lături de la a-i juca. 

— Nu încearcă să tragă apa, spuse Susy Douglas. Nu 
încearcă nici măcar să deschidă robinetele. Am auzi gâlgâitul 
lor sec, dacă ar încerca. De auzit aud ceva, dar... 

— Pleacă, zise McDonald scurt. Întoarse repede ochii spre 
Jane Dorning. 

Şi tu. Ne ocupăm noi de asta. 


Jane se întoarse, îmbujorată, cu intenţia de a pleca. 

Susy spuse încet: 

— Jane s-a prins că tipul nu era în regulă şi eu i-am 
observat umflăturile de sub cămaşă. Cred că rămânem aici, 
căpitane McDonald. Dacă vrei să ne acuzi de insubordonare, o 
poți face. Dar vreau să ţii minte că s-ar putea să tai craca de 
sub ceea ce ar putea fi o lovitură cu adevărat mare pentru 
Brigada Antidrog. 

Ochii lor se întâlniră. leşiră scântei ca dintr-un amnar. 

Susy spuse: 

— Am zburat cu tine de şaptezeci, optzeci de ori, Mac. 
Încerc doar să te ajut. 

McDonald se mai uită un moment la ea, apoi încuviință. 

— Rămâneți, atunci. Dar vreau să vă dați amândouă un 
pas mai în spate, spre carlingă. 

Se ridică pe vârfuri, se uită înapoi şi văzu capătul cozii 
tocmai ieşind din clasa turist şi intrând în business. Două 
minute, poate trei. 

Se întoarse spre agentul de debarcare din pragul uşii, care 
se uita la ei cu atenţie. Probabil intuise că era o problemă, 
pentru că scosese aparatul de emisie-recepţie şi îl ţinea în 
mână. 

— Spune-i că vreau să vină câțiva agenţi vamali, se adresă 
McDonald navigatorului. Trei sau patru. Înarmați. Imediat. 

Navigatorul îşi croi drum prin rândul de pasageri, 
scuzându-se cu un surâs subțire, şi discută în şoaptă cu 
agentul de debarcare, care duse aparatul la gură şi vorbi încet 
în el. 

McDonald - care de când se ştia nu luase nimic mai 
puternic ca aspirina, şi asta doar rar - se întoarse spre Deere. 
Strângea din buze - linie subțire şi albă, ca o cicatrice. 

— Imediat ce a coborât şi ultimul pasager, spargem uşa 
căcăstorii ăleia, zise el. Nu-mi pasă dacă au venit sau nu cei 
de la vamă. Ai înțeles? 

— "Ţeles, făcu Deere şi urmări cum ultimii pasageri din 
rând ajungeau în spaţiul rezervat clasei întâi. 


15 


— Ia cuțitul meu, spuse pistolarul. E-n desagă. 

Arătă spre o geantă de piele crăpată, aruncată pe nisip. 
Semăna mai mult cu un rucsac decât cu o desagă, genul 
acelora pe care le vedeai la hipioți când călătoreau pe 
Appalachian Trail, îmbătându-se cu drogul naturii (şi poate, 
din când în când, cu câte un joint straşnic), doar că aceasta 
părea veritabilă, nu o simplă piesă de recuzită care să 
întregească imaginea de sine a cine ştie cărui zurliu; ceva care 
văzuse ani şi ani de grele - şi poate disperate - călătorii. 

Arătă, dar nu cu degetul. Nu putea să arate cu degetul. 
Eddie înțelese de ce omul avea o bucată de cămaşă murdară 
înfăşurată pe mâna dreaptă: îi lipseau câteva degete. 

— Ila-l, spuse el. Taie banda. Dar ai grijă să nu te tai şitu. E 
uşor de făcut. 

Trebuie doar să fii atent, dar trebuie şi să te grăbeşti. Nu 
mai este mult timp. 

— Asta ştiu şi eu, zise Eddie şi îngenunche pe nisip. Nimic 
din toate astea nu era real. Da, ăsta era răspunsul. După cum 
ar fi spus Henry Dean, ilustrul narcoman eminent şi docent: 
Hopa-ţopa, tropa-popa, sari în sus şi sapă-ți groapa, viața-i vis 
şi lumea basnă, dă-i un Creedence şi s-o facem lată. 

Nimic nu era real, totul era doar o cădere extraordinar de 
realistă, aşa că cel mai bine era să tacă şi să asculte. 

Era o cădere realistă râu. Duse mâna după fermoarul 
„desagii“ omului - sau poate că era o bandă cu arici - şi întâlni 
în schimb mai multe nojițe de piele legate încrucişat, unele 
care se rupseseră şi fuseseră atent reînnodate cu noduri 
destul de mici încât să treacă prin găicile tivite. 

Eddie trase de nodul de sus, depărtă marginile desagii şi 
găsi cuțitul sub un ghemotoc puțin umed care era bucata de 
cămaşă în care se aflau gloanțele. 

Mânerul ajunse ca să i se taie răsuflarea... avea adevăratul 
alb-cenuşiu mat al argintului veritabil, gravat cu o serie 
complexă de desene care rețineau ochiul, arătând... 


Durerea îi explodă în ureche, îi străbătu rapid capul şi-i 
aruncă pentru moment un nor roşu peste ochi. Căzu 
caraghios peste desaga deschisă, se lungi pe nisip şi se uită în 
sus la omul palid cu cizme tăiate în picioare. Asta categoric nu 
era o cădere psihică. Ochii albaştri care-l săgetau de pe chipul 
muribundului erau ochii adevărului suprem. 

— Admiră-l mai târziu, prizonierule, spuse pistolarul. Acum 
doar foloseşte-l. 

Simţea că-i pulsează urechea, că se umflă. 

— De ce-mi spui întruna aşa? 

— Taie banda, îi ordonă pistolarul. Dacă ăia dau buzna-n 
privată cât tu eşti aici, am sentimentul c-o să rămâi aici tare 
mult timp. Şi nu peste mult timp, doar un cadavru o să-ţi țină 
tovărăşie. 

Eddie scoase cuțitul din teacă. Nu era vechi - era mai mult 
decât vechi, mai mult decât antic. Lama, ascuţită de aproape 
nici n-o vedeai când o priveai pe muchie, părea timpul însuşi 
transformat în metal. 

— Mda, pare să taie bine, zise el, şi nu cu o voce sigură. 


16 


Ultimii pasageri ieşeau încolonaţi pe pasarelă. Unul dintre 
ei, o doamnă de vreo şaptezeci de primăveri, cu acea splendidă 
expresie de confuzie pe care doar cei care zboară prima dată şi 
care duc în spate prea mulți ani sau prea puţine cunoştinţe de 
limbă engleză par capabili să o poarte, se opri pentru a-i arăta 
lui Jane Dorning biletele. 

— Cum voi reuşi vreodată să găsesc avionul spre Montreal? 
întrebă ea. Dar gențile mele? Mi le vămuiesc aici sau acolo? 

— În celălalt capăt al pasarelei vă va întâmpina un agent de 
debarcare care vă va oferi toate informațiile necesare, doamnă, 
spuse Jane. 

— Păi, nu văd de ce n-ai putea dumneata să-mi dai toate 
informațiile necesare, replică bătrâna. Pasarela aia e încă 
plină de oameni. 


— Vă rog să treceţi mai departe, doamnă, spuse căpitanul 
McDonald. Avem o problemă. 

— Ei, scuzaţi-mă că fac umbră pământului, zise bătrâna 
îmbufnată, se pare că tocmai am căzut din dric! 

Şi trecu pe lângă el cu pas țanţoş, cu nasul ridicat ca un 
căţel care adulmecă un foc la mare depărtare, cu geanta de 
umăr strânsă într-o mână, cu mapa de bilete (din care se 
ițeau atât de multe cotoare, încât ai fi fost tentat să crezi că 
femeia mai avea puţin şi încheia ocolul pământului cu 
avionul) în cealaltă. 

— lată o doamnă care s-ar putea să nu mai zboare 
niciodată cu Delta, murmură Susy. 

— Mă doare-n paişpe, poate să zboare şi-n chiloţii lui 
Superman, zise McDonald. E ultima? 

Jane țţâşni pe lângă ei, aruncă o privire spre scaunele de la 
clasa business, apoi vâri capul în cabina principală. Nu era 
nimeni. 

Se întoarse şi anunţă că avionul era gol. 

McDonald se întoarse spre pasarelă şi văzu doi agenți 
vamali în uniformă care îşi croiau drum prin mulțime, 
scuzându-se, dar nesinchisindu-se să se uite înapoi la 
pasagerii pe care îi dădeau la o parte. Ultimul dintre aceştia 
era o femeie în vârstă, care îşi scăpă mapa de bilete. Hârtiile 
zburară, împrăştiindu-se care pe unde, şi ea urlă după ei ca o 
cioară furioasă. 

— Okay, zise McDonald, staţi pe loc, băieţi. 

— Domnule, suntem ofițeri ai Vămii Federale... 

— Aşa-i, eu v-am chemat aici, şi mă bucur că aţi venit atât 
de repede. Acum staţi acolo, pentru că ăsta-i avionul meu şi 
tipul dinăuntru e pasagerul meu. 

Odată ce iese din avion şi calcă pe pasarelă, al vostru e şi 
puteți face cu el tot ce poftiți. Aplecă din cap spre Deere. O să-i 
mai dau nerodului încă o şansă, după care spargem uşa. 

— De acord, spuse Deere. 

McDonald lovi cu podul palmei în uşa toaletei şi strigă: 

— leşi de acolo, prietene! E ultima dată când te rog! 

Nu primi niciun răspuns. 


— Prea bine, zise McDonald. Să trecem la fapte. 


17 


Vag, Eddie auzi o bătrână: 

— Ei, scuzaţi-mă că fac umbră pământului! Se pare că 
tocmai am căzut din dric! 

Reugşise să desfacă jumătate din banda adezivă. Când vorbi 
bătrâna, îi tresări puţin mâna şi văzu un firicel de sânge 
curgându-i pe burtă în jos. 

— La naiba! exclamă Eddie. 

— Nu mai ai ce face acum, spuse pistolarul cu vocea lui 
aspră. Termină ce ai început. Sau ţi se face rău când vezi 
sânge? 

— Numai atunci când e sângele meu. 

Banda începuse chiar deasupra burţii. Cu cât tăia mai sus, 
cu atât îi era mai greu să vadă. Urcă încă vreo cinci centimetri 
şi fu cât pe ce să se taie iar, când îl auzi pe McDonald 
adresându-se agenților vamali: 

— Okay, staţi pe loc, băieţi. 

— Pot să termin eu şi poate o să mă spintec sau poți încerca 
tu, spuse Eddie. 

Eu nu văd ce fac. Îmi stă în cale bărbia asta nenorocită. 

Pistolarul luă cuțitul în mâna stângă, care îi tremura. 
Văzând cum se zgâlțâia lama aceea, ascuţită sinucigaş de 
tare, Eddie atinse culmea nervozității. 

— Poate-i mai bine să încerc eu însu... 

— Stai. 

Pistolarul se uită fix la mâna sa stângă. Eddie nu credea în 
telepatie, dar nici nu-i nega existența. Acum însă, simți ceva, 
ceva la fel de real şi de palpabil precum căldura dogorind 
dintr-un cuptor. După câteva secunde, înțelese ce era: omul 
acela ciudat îşi concentra voința. 

Cum naiba e posibil să fie pe moarte, când simt atât de tare 
forța lui? 

Mâna tremurătoare începu să-şi recapete siguranţa. În 
scurt timp, abia dacă mai tremura. După nu mai mult de zece 


secunde, era nemişcată ca o stâncă. 

— Acum, spuse pistolarul. Făcu un pas în față, ridică 
pumnalul şi Eddie simţi altceva dogorind dinspre el - o febră 
acră. 

— Eşti stângaci? întrebă Eddie. 

— Nu, răspunse pistolarul. 

— O, lisuse, făcu Eddie şi hotări că se va simți mai bine 
dacă va închide ochii un moment. Auzi şoapta aspră a benzii 
adezive cedând. 

— Poftim, zise pistolarul şi se dădu în spate. Acuma 
desprinde-o cât de mult poţi. Eu mă ocup de spate. 

Bătăile în uşă nu mai erau deloc reținute, politicoase; acum 
tăblia era lovită cu pumnul. Pasagerii au debarcat, gândi 
Eddie. Gata cu amabilitățile. 

O, rahat! 

— leşi de acolo, prietene! E ultima dată când te rog! 

— Smulge-o! mârâi pistolarul. 

Eddie prinse cu câte o mână fiecare mănunchi gros de 
bandă şi trase cât de tare putu. Îl duru, îl duru ca naiba. Nu 
te mai Ssmiorcăi, îşi spuse. Se putea şi mai rău. Puteai să fii 
păros pe piept - ca Henry. 

Cobori privirea şi văzu o dungă roşie de piele iritată, lată 
cam de cincisprezece centimetri, de-a curmezişul sternului. 
Deasupra plexului solar era locul unde se înțepase. Sângele 
umplea scobitura şi curgea până la buric într-un râuleț 
stacojiu. La subsuori, pungile cu droguri se legănau asemenea 
unor coburi prost legați. 

— Prea bine, spuse cuiva vocea înfundată din spatele uşii de 
toaletă. 

Să tre... 

Eddie nu mai auzi restul, asurzit de neaşteptata explozie de 
durere care îi brăzdă spatele când pistolarul smulse dintr-o 
mişcare restul corsetului. 

Îşi reținu strigătul, scrâşnind din dinţi. 

— la-ți cămaşa pe tine, spuse pistolarul. Chipul lui, care lui 
Eddie i se păruse că mai palid de atât nu putea fi, căpătase 
culoarea scrumului vechi. Ținea corsetul de bandă adezivă 


(acum transformat într-un ghemotoc lipicios de care pungile 
mari cu pudră albă atârnau asemenea unor coconi ciudați) în 
mâna stângă. În clipa următoare, îl aruncă în lături. Eddie 
văzu sânge proaspăt îmbibând bandajul încropit la mâna 
dreaptă a pistolarului. la-o repede! 

Se auzi un bufnet surd. Nu mai era vorba de cineva care 
bătea, cerând să intre. Eddie ridică privirea la timp pentru a 
vedea uşa toaletei zdruncinându-se, pentru a vedea becurile 
de acolo pâlpâind. Încercau să intre cu forța. 

Îşi luă cămaşa de jos cu degete care dintr-odată i se păreau 
prea mari, prea stângace. Mâneca stângă era întoarsă pe dos. 
Încercă să o îndese prin gaura de la umăr, îi rămase mâna 
înţepenită un moment, apoi o trase afară atât de tare, încât 
trase mâneca înapoi cu ea. 

Bum, şi uşa toaletei se zgudui din nou. 

— Pe toți zeii, cum poţi fi atât de neîndemânatic? murmură 
pistolarul şi înfipse pumnul în mâneca stângă a cămăşii. 
Eddie apucă de manşetă în timp ce pistolarul se trăgea în 
spate. Acum pistolarul îi ţinea cămaşa aşa cum un valet ar 
ține haina stăpânului său. Eddie o trase pe el şi dibui după 
nasturele de jos. 

— Nu încă! se răsti pistolarul şi mai rupse o bucată din 
propria cămaşă, tot mai sumară. Şterge-te pe burtă! 

Eddie se şterse cât putu de bine. Din adâncitura pe care şi o 
făcuse cu cuțitul continua să iasă sânge. Da, era tăioasă 
lama. Ascuţită bine. 

Aruncă pe nisip cârpa plină de sânge, încropită din cămaşa 
pistolarului, şi se încheie la nasturi. 

Bum. De data aceasta, uşa nu se zgudui, ci se mişcă. 
Uitându-se prin cadrul uşii de pe plajă, Eddie văzu sticla cu 
săpun lichid căzând de pe marginea chiuvetei. Ateriză pe 
geanta lui cu fermoar. 

Avusese de gând să-şi îndese cămaşa, acum încheiată (şi 
încheiată bine, ca să vezi minune), în pantaloni, dar îi veni o 
idee mai bună. Se descheie în schimb la curea. 

— Nu este timp pentru asta! Pistolarul îşi dădu seama că 
încerca să strige şi nu putea. Uşa aia nu mai rezistă decât la o 


lovitură! 

— Ştiu ce fac, spuse Eddie, sperând să fie aşa, şi păşi înapoi 
pe uşa dintre lumi, desfăcând nasturele jeanşilor şi trăgând 
fermoarul în jos din mers. 

După un moment disperat şi disperant, pistolarul îl urmă; 
prezență fizică potopită de o durere fizică înflăcărată într-o 
clipă, nimic altceva decât ka revigorant în mintea lui Eddie în 
următoarea. 


18 


— Încă o dată, spuse McDonald îndârijit şi Deere aprobă din 
cap. Acum, că toți pasagerii părăsiseră nu doar avionul, ci şi 
pasarela, agenții vamali scoseseră armele. 

— Acum! 

Cei doi se apropiară şi loviră uşa deodată. Aceasta se 
deschise fulgerător, o bucată din ea atârnând un moment de 
încuietoare şi apoi căzând la podea. 

Şi înăuntru era domnul 3A, cu pantalonii în vine şi cu 
poalele cămăşii lui ecosez spălăcite ascunzându-i - abia - 
mădularul. Ei bine, chiar pare că l-am surprins asupra faptei, 
gândi căpitanul McDonald cu năduf. Singura problemă e că 
faptul asupra căruia l-am surprins nu contravine legii, din câte 
ştiu eu. 

Dintr-odată, simți că-l doare umărul cu care lovise uşa - de 
câte ori? de trei? de patru? 

Cu voce tare, rosti: 

— Ce sfinții mei faci acolo, domnule? 

— Păi, mă cam căcam, zise 3A, dar dacă voi toți nu vă mai 
puteți ţine, presupun că de şters pot să mă şterg în terminal... 

— Să-nţeleg că nu ne-ai auzit, deşteptule? 

— Nu puteam să ajung la uşă. 3A întinse mâna pentru a le 
demonstra şi, cu toate că uşa stătea acum pe o rână lângă 
perete, în stânga lui, McDonald văzu că avea dreptate. 
Presupun că puteam să mă ridic, dar, cum să zic, aveam pe 
mâini o situație delicată. Doar că nu era tocmai pe mâini, 


dacă înțelegeți aluzia. Şi nici nu voiam să o am pe mâini, dacă 
înțelegeţi şi aluzia asta. 


SA le adresă un surâs cuceritor, puţin ţicnit, care 
căpitanului McDonald i se părea la fel de credibil ca o 
bancnotă de nouă dolari. Ascultându-l, ai fi spus că nimeni 
nu-l învățase vreodată simplul truc al aplecării în faţă. 

— Ridică-te, zise McDonald. 

— Cu plăcere. Puteţi numai să le spuneţi doamnelor să se 
ducă ceva mai în spate? 3A zâmbi fermecător. Ştiu că e 
demodat în vremurile pe care le trăim, dar nu mă pot abțţine. 
Sunt pudic. Adevărul e că şi am de ce să fiu. 

Ridică în aer mâna stângă, cu degetul mare şi arătătorul la 
distanță de aproximativ un centimetru şi jumătate, şi-i făcu 
cu ochiul lui Jane Dorning, care roşi puternic şi dispăru 
imediat pe pasarelă, urmată îndeaproape de Susy. 

Pudic? Nu pari pudic, gândi căpitanul McDonald. Mai 
degrabă, îmi laşi impresia unei pisici care tocmai a dat de 
smântână. 

După ce stewardesele plecară, 3A se ridică şi îşi trase la loc 
chiloţii şi jeanşii. 

Se întinse apoi după butonul rezervorului de apă şi 
căpitanul McDonald îl lovi imediat peste mână, îl apucă de 
umeri şi-l răsuci cu fața spre interval. 

Deere îl prinse zdravăn de betelia pantalonilor. 

— N-o lua în nume de rău, zise Eddie. Vocea lui era 
degajată şi suna perfect neafectată - în orice caz, aşa i se 
părea lui - dar în sinea lui totul era în cădere liberă. Îl simţea 
pe celălalt, îl simțea foarte clar. Era în mintea lui, îl 
supraveghea, stătea pe poziție, gata să acționeze dacă Eddie o 
zbârcea. Doamne, nu putea fi decât un vis, nu? Nu? 

— Nu te mişca, spuse Deere. 

Căpitanul McDonald aruncă o privire în vasul de WC. 

— Ioc rahat, zise el şi, când navigatorul scoase un behăit 
involuntar de râs, 

McDonald îl săgetă cu privirea. 

— Păi, ştiţi cum e, explică Eddie. Uneori ai noroc să fie o 
alarmă falsă. Am tras însă nişte băşini de zile mari. Adevărate 
gaze de mlaştină, nu vă mint. Dacă ați fi aprins un chibrit 
acolo acum trei minute, aţi fi putut prăji un curcan de Ziua 


Recunoştinţei. Probabil că am mâncat ce nu trebuia înainte să 
urc în avion, dacă vă v... 

— Duceţi-l de aici, zise McDonald şi Deere, încă ţinându-l pe 
Eddie de betelia din spate a pantalonilor, îl împinse afară din 
avion, pe pasarelă, unde ofițerii vamali îl luară fiecare de câte 
un braț. 

— Hei! strigă Eddie. Daţi-mi geanta! Şi dați-mi şi jacheta! 

— O, şi noi vrem să-ți primeşti toate lucrurile, spuse unul 
dintre ofițeri. 

Respirația lui, mirosind greu a Maalox şi a acid gastric, îl 
lovi pe Eddie în plină față. Ne interesează foarte tare lucrurile 
tale. Acum să mergem, prietene. 

Eddie le spuse tot drumul să nu se ambaleze, să stea lejer, 
că poate să meargă şi singur, dar mai târziu îşi aminti că 
probabil vârfurile pantofilor lui nu atinseseră podeaua 
pasarelei decât de trei sau patru ori între uşa aeronavei 727 şi 
intrarea în terminal. Acolo se aflau încă trei ofițeri vamali şi 
şase agenţi de pază ai aeroportului, primii aşteptându-l pe el, 
ceilalți ținând deoparte un grup mic de curioşi care, cu un 
interes avid şi o anumită înfrigurare, se holbară la el, în timp 
ce era escortat în altă parte. 


Capitolul 4. Turnul 
1 


Eddie Dean şedea pe un scaun. Scaunul se afla într-o 
cămăruţă albă. Era singurul scaun din cămăruța albă. În 
cămăruța albă era înghesuială. 

Cămăruța albă era plină de fum. Eddie era în chiloți. Lui 
Eddie îi era poftă de o ţigară. Ceilalți şase - ba nu, şapte - 
oameni din cămăruța albă erau îmbrăcați. Ceilalţi oameni 
stăteau în jurul lui, în cerc. Trei - ba nu, patru - dintre ei 
fumau. 

Eddie nu avea astâmpăr. Eddie avea chef să se fâțâie. 


Eddie stătea neclintit, relaxat, uitându-se la oamenii din 
jurul lui cu un interes amuzat, ca şi când nu şi-ar fi dorit cu 
disperare o doză, ca şi când nu ar suferit pur şi simplu de 
claustrofobie. 

Celălalt din mintea lui era explicaţia. La început, celălalt îl 
îngrozise. 

Acum mulțumea cerului pentru că celălalt era acolo. 

Poate că celălalt era bolnav, poate chiar pe moarte, însă 
totuşi mai avea destulă tărie încât să împrumute din ea şi 
narcomanului acestuia timorat, de douăzeci şi unu de ani. 

— Foarte interesantă urma aia roşie de pe pieptul tău, 
spuse unul dintre vameşi. La colțul gurii îi atârna o ţigară. În 
buzunarul cămăşii avea pachetul. 

Eddie simțea că ar putea să ia cinci ţigări din pachetul 
acela, să le vâre pe toate în gură, de la un colț la celălalt, apoi 
să le aprindă, să inhaleze adânc şi să-şi limpezească mintea. 
Arată ca o dungă. Arată ca şi când ai fi avut ceva lipit acolo, 
Eddie, şi dintr-odată ai hotărât că ar fi o idee bună să o dai jos 
şi să scapi de ea. 

— Am făcut o alergie în Bahamas, spuse Eddie. V-am spus. 
Doar am mai trecut prin povestea asta de mai multe ori. 
Încerc să-mi păstrez simțul umorului, dar e din ce în ce mai 
greu. 

— Mă cac în simțul tău al umorului, zise altul cu 
brutalitate şi Eddie recunoscu tonul acela. Aşa vorbea şi el 
când aştepta jumătate de noapte în frig şi dealerul nu venea. 
Pentru că şi tipii ăştia erau dependenţi. Doar că dependența 
lor era de cei de teapa lui şi a lui Henry. 

— Dar rana aia de pe burtă? Cu aia cum te-ai ales, Eddie? 
Ai luat-o prin corespondență? 

Un al treilea agent arăta spre locul unde Eddie se tăiase. 
Rana în sfârşit nu mai sângera, dar încă mai era acolo o 
mărgea de un purpuriu-închis care părea gata-gata să se 
rupă la cel mai mic semn. 

Eddie arătă dunga roşie unde fusese banda adezivă. 

— Mă mănâncă, spuse el. Şi nu mințea. Am adormit în 
avion - vorbiți cu stewardesa dacă nu mă credeți... 


— De ce să nu te credem, Eddie? 

— Ştiu şi eu? Aţi întâlnit des mari traficanţi de droguri care 
trag un pui de somn pe drum? Tăcu, oferindu-le o secundă să 
cumpănească la asta, apoi întinse mâinile. Câteva unghii erau 
zimțate. Celelalte erau crestate. Când te apuca febra 
sevrajului, descoperise el, rosul unghiilor devenea activitatea 
ta preferată. Am fost cumințel şi nu m-am scărpinat, dar 
probabil că-n somn am avut o scăpare serioasă. 

— Sau când erai în vrie. Aceea ar putea fi o urmă de ac. 

Eddie îşi dădea seama că amândoi ştiau că asta era 
imposibil. Dacă te injectai atât de aproape de plexul solar, care 
era panoul de comandă al sistemului nervos, altă dată nu mai 
apucai să te injectezi. 

— Fugi de aici, zise Eddie. Mi-ai stat în moacă atât de 
aproape, ca să-mi vezi pupilele, încât am crezut c-o să mă 
săruți cu foc. Ştii bine că nu eram în vrie. 

Al treilea agent vamal părea dezgustat. 

— Pentru un mieluşel nevinovat, ştii foarte multe de spre 
droguri, Eddie. 

— Ce n-am învățat din Miami Vice am reţinut din Reader's 
Digest. Acum, spuneți-mi adevărul - de câte ori o s-o mai 
luăm de la capăt? 

Un al patrulea agent ridică în aer o punguţă de plastic. În 
ea erau mai multe mostre. 

— Astea sunt filamente. O să obținem confirmarea 
laboratorului, dar ştim deja de ce fel sunt. Sunt filamente de 
bandă adezivă. 

— N-am făcut duş înainte să plec de la hotel, spuse Eddie 
pentru a patra oară. Eram afară, lângă piscină, stăteam la 
soare. Încercam să scap de iritaţie. 

De iritaţia alergică. Am adormit. Mare noroc am avut că am 
prins totuşi avionul. A trebuit să fug ca un apucat. Sufla 
vântul. Nu ştiu ce s-a lipit de pielea mea şi ce nu. 

Un altul întinse mâna şi plimbă un deget pe cei şapte 
centimetri de piele de la încheietura interioară a cotului lui 
stâng. 

— Şi astea nu-s urme de ac. 


Eddie îi îndepărtă mâna. 

— Muşcături de ţțânțar. V-am spus. Aproape vindecate. 
lisuse Hristoase, doar se vede cu ochiul liber! 

Se vedea. Treaba asta nu fusese plănuită peste noapte. 
Eddie renunțase la injectabil cu o lună în urmă. Henry n-ar fi 
fost în stare de aşa ceva, iar acesta era unul dintre motivele 
pentru care se oferise Eddie, evident Eddie. Când era absolut 
nevoie de o doză, şi-o făcea foarte sus pe coapsa stângă, unde 
testiculul stâng ascundea pielea piciorului... aşa făcuse şi 
seara trecută, când arătarea pământie îi adusese în sfârşit 
nişte marfă acceptabilă. Cel mai des trăgea doar pe nas, un 
lucru cu care Henry deja nu se mai mulțumea. Asta stârnea 
în Eddie sentimente pe care nu le putea defini bine... un 
amestec de mândrie şi ruşine. Dacă l-ar fi cercetat acolo, dacă 
i-ai fi dat testiculul deoparte, s-ar fi trezit cu probleme 
serioase. O analiză a sângelui i-ar fi provocat probleme şi mai 
grave, dar la asta nu puteau apela în absenţa unor probe clare 
- şi tocmai probele le lipseau. Ştiau totul, dar nu puteau 
dovedi nimic. Asta-i diferența dintre a vrea şi a avea, ar fi spus 
scumpa lui mamă. 

— Muşcături de țânţar. 

— Da. 

— lar dunga roşie e o reacție alergică. 

— Da. O aveam când am plecat în Bahamas; doar că nu era 
atât de gravă. 

— O avea când a plecat, se adresă unul dintre bărbați 
altuia. 

— Îhî, făcu al doilea. Tu-l crezi? 

— Sigur. 

— Crezi în Moş Crăciun? 

— Sigur. O dată, când eram mic, chiar mi-am făcut o poză 
cu €l. Se uită la Eddie. Ai vreo poză cu dunga asta roşie 
buclucaşă dinainte să pleci în excursie, Eddie? 

El nu răspunse. 

— Dacă nu ai ce ascunde, de ce nu accepţi o analiză de 
sânge? 


Vorbise din nou primul tip, tipul cu ţigara în colțul gurii. 
Aproape ajunsese la filtru. 

Eddie se simți pe dată furios - furios la culme. Ascultă vocea 
interioară. 

Prea bine, răspunse vocea imediat şi Eddie sesiză mai mult 
decât înțelegere, sesiză un soi de aprobare degajată. Asta îl 
făcu să se simtă aşa cum se simțea când îl îmbrățişa Henry, îi 
ciufulea părul, îl lovea cu pumnul în umăr şi spunea: 

Te-ai descurcat bine, țăcă - să nu ţi se urce la cap, dar te-ai 
descurcat bine. 

— Dar ştiţi că nu am nimic de ascuns. Se ridică în picioare 
dintr-odată - atât de repede, încât ei se dădură în spate. Se 
uită la fumător, care era mai aproape de el. Şi-ţi spun ceva, 
dulcică, dacă nu iei cuiul ăla de coşciug din fața mea, o să ţi-l 
scot din bot cu pumnul. 

Tipul se feri. 

— Precis aţi golit deja rezervorul cu căcat al avionului. 
Doamne, aţi avut la dispoziţie timp berechet să-l scotociți de 
trei ori. Mi-aţi întors lucrurile pe dos. M-am aplecat în față şi 
l-am lăsat pe unul dintre voi să-mi vâre-n cur cel mai lung 
deget din lume. Dacă o verificare de prostată e o consultație, 
aia a fost un safari nenorocit. M-am temut să mă uit în jos. 
Credeam c-o să văd unghia tipului ăluia ieşindu-mi pe vârful 
mâădularului. 

Le aruncă tuturor o privire ucigătoare. 

— Mi-aţi umblat prin cur, mi-ați umblat prin lucruri, iar eu 
am stat cuminte aici într-o pereche de chiloți în timp ce voi îmi 
suflați fum în față. Vreţi o analiză de sânge? Bine. Aduceţi pe 
cineva care s-o facă. 

Ei murmurară, se uitară unul la celălalt. Surprinşi. 
Nevenindu-le să creadă. 

— Dar dacă vă gândiţi s-o faceți fără un ordin judecătoresc, 
spuse Eddie, cine o face ar fi bine să aducă o grămadă de ace 
şi fiole-n plus, pentru că al naibii să fiu dacă o să mi se 
recolteze doar mie sângele. Vreau să fie de față un procuror 
federal şi vreau ca fiecare dintre voi să facă aceeaşi analiză, şi 
vreau să văd numele şi seria actului de identitate ale fiecăruia 


pe fiecare fiolă în parte, şi vreau ca toate mostrele să intre în 
grija procurorului federal. Şi orice aţi căuta în sângele meu - 
urme de cocaină, heroină, amfetamină, marijuana, orice - 
vreau ca aceleaşi teste să fie făcute mostrelor prelevate de la 
voi, băieți. 

Şi apoi vreau ca rezultatele să fie prezentate avocatului 
meu. 

— O, măiculiță, AVOCATUL TĂU, îngână unul dintre ei. La 
asta se ajunge întotdeauna cu voi, neisprăviții, nu-i aşa, 
Eddie? O să vă contacteze AVOCATUL MEU. O să-l asmut 
asupra voastră pe AVOCATUL MEU. 

Porcăriile astea mă fac să-mi vină să vomit! 

— La drept vorbind, încă nu am un avocat, recunoscu Eddie 
şi acesta era adevărul. Nu credeam că voi avea nevoie de unul. 
Dar voi m-aţi făcut să mă răzgândesc. Nu aveți nimic la mână, 
pentru că eu nu am nimic, dar muzica tot nu se opreşte, nu-i 
aşa? Vreţi să dansez, deci? Minunat. O să dansez. Dar n-o să 
dansez singur. Va trebui să dansați şi voi. 

Urmă o tăcere densă, dificilă. 

— Aş vrea să vă dați din nou jos chiloţii, domnule Dean, vă 
rog, spuse unul dintre ei. 

Insul acesta era mai vârstnic. Părea să fie şeful lor. Eddie îşi 
spuse că poate - doar din întâmplare - insul acesta înțelesese 
în sfârşit unde s-ar putea afla urmele proaspete. Până acum 
nu-l verificaseră. Se uitaseră la braţe, la umeri, la picioare... 
dar nu şi acolo. Fuseseră prea siguri că lucrurile erau clare. 

— Ba nu-mi mai dau nimic jos, m-am săturat de şarada 
asta de prost-gust, zise Eddie. Fie aduceți pe cineva aici ca să 
facem nişte analize de sânge, fie vă las cu ochii-n soare. Ei, ce 
alegeți? 

Tăcerea aceea din nou. Şi când începură să schimbe priviri 
între ei, Eddie ştiu că ieşise învingător. 

ÎMPREUNĂ am ieşit învingători, se corectă el. Cum te 
cheamă, prietene? 

Roland. lar pe tine Eddie. Eddie Dean. 

Ştii să asculți. 

Să ascult şi să privesc. 


— Daţi-i hainele, zise cu dezgust bărbatul mai în vârstă. Se 
uită la Eddie. Nu ştiu ce aveai la tine sau cum ai scăpat de ele, 
dar vreau să ştii că o să aflăm noi. 

Insul vârstnic îl măsură din priviri. 

— Uită-te la tine. Stai acolo şi mai că nu rânjeşti. Nu ce 
spui mă face să-mi vină să vomit, ci ceea ce eşti. 

— Eu te fac pe tine să-ţi vină să vomiţi! 

— Ai auzit bine. 

— O, mamă, făcu Eddie. Ce-mi place asta. Stau aici într-o 
cămăruță doar în chiloţi şi voi şapte staţi în jurul meu cu 
pistoalele la şold şi tot ție îţi vine să vomiți? Mamă, da” ştiu că 
ai o problemă. 

Eddie făcu un pas spre el. Vameşul rămase pe poziţie un 
moment, după care ceva în ochii lui Eddie - o culoare 
improbabilă, care părea jumătate cafenie, jumătate albastră - 
îl făcu să se dea un pas în spate, împotriva voinţei lui. 

— NU AM NIMIC ASUPRA MEA! se răsti Eddie. TERMINAȚI 
ACUM! TERMINAȚI ODATĂ! LĂSAȚI- MĂ ÎN PACE! 

Tăcere din nou. Apoi bătrânul se întoarse şi strigă la cineva: 

— N-aţi auzit ce-am spus? Aduceţi-i hainele! 

Şi asta a fost tot. 


2 


— Crezi că suntem urmăriți? întrebă taximetristul. Părea 
amuzat. 

Eddie se întoarse în față. 

— De ce spui asta? 

— Te tot uiţi prin lunetă. 

— Nicio clipă nu m-am gândit că am fi urmăriți, spuse 
Eddie. Şi ăsta era adevărul gol-goluț. Prima dată când se 
uitase în spate, într-adevăr văzuse maşini pe urmele lor. Mai 
multe, nu doar una. Nu trebuia să se tot uite în urmă pentru 
a le confirma prezenţa. Doar unor pacienţi externaţi de la un 
azil de retardați mintal le-ar fi fost greu să piardă din ochi 
taxiul lui Eddie în acea după-amiază de mai târziu; şoseaua 
expres Long Island era descongestionată. 


Îmi place să studiez dinamica traficului rutier, atâta tot. 

— Oh, făcu taximetristul. 

În unele cercuri, o astfel de afirmaţie stranie ar fi iscat 
numaidecât întrebări, dar şoferii de taxi newyorkezi rareori 
puneau întrebări; în schimb, preferau să emită afirmaţii, de 
obicei cu  grandilocvență. Majoritatea acestor afirmații 
începeau cu Oraşul ăsta! - ca şi când ar fi fost o invocaţie 
religioasă înaintea unei predici... şi de regulă, chiar asta era. 
În schimb, acesta spuse: 

— Pentru că, dacă chiar crezi că suntem urmăriţi, să ştii că 
nu e aşa. Mi-aş da seama. Oraşul ăsta! lisuse! Am urmărit 
mulți oameni la viața mea. Ai fi surprins să afli câţi sar în 
taxiul meu şi-mi spun „Urmăreşte maşina aia“. Ştiu că sună 
ca în filme, corect? Corect. Dar cum se spune, arta imită viața 
şi viața imită arta. Se întâmplă cu adevărat! lar a scăpa de 
urmărire e uşor, dacă ştii cum să te joci cu individul. Tu... 

Eddie reduse sonorul vocii taximetristului, transformându-l 
într-un zumzet de fond, doar atât cât să poată încuviința din 
cap atunci când se cerea asta. Dacă te gândeai bine, turuiala 
şoferului era chiar amuzantă. Una dintre maşinile care îi 
urmăreau era un sedan albastru-închis. Eddie bănuia că 
aparținea Vămii. Cealaltă era o camionetă acoperită, pe care 
scria GINELLI'S PIZZA. 

Apărea şi imaginea unei pizza, doar că făcută astfel încât să 
semene cu o față zâmbitoare de băiat, iar băiatul hlizit 
plescăia din buze, şi sub imagine era scris sloganul Mmmmnm! 
Ce pizza BUUUUUNĂ! Doar că un tânăr artist al străzii, dotat 
cu un tub de spray şi un simț al umorului rudimentar, 
trăsese o linie peste al doilea „z“ din pizza şi scrisese deasupra 
lui „d“. 

Ginelli. Eddie ştia un singur Ginelli, conducea un 
restaurant numit Four Fathers. Afacerea cu pizza era ceva 
secundar, o garanție, o acoperire contabilă. 

Ginelli şi Balazar. Se înțelegeau ca pâinea şi untura. 

Potrivit planului iniţial, trebuia să-l aştepte o limuzină cu 
şofer în fața terminalului, care să-l ducă imediat la localul lui 
Balazar, un bar din centru. 


Dar sigur că planul inițial nu prevedea două ore petrecute 
într-o cămăruţă albă, două ore de interogatoriu continuu 
condus de o ceată de agenți vamali, în vreme ce altă ceată mai 
întâi golea şi apoi draga fosele septice ale aeronavei care 
efectuase zborul 901, căutând pachetul cel mare a cărui 
existență o bănuiau, pachetul cel mare imposibil de evacuat, 
imposibil de dizolvat. 

Când ieşi, nu-l aştepta nicio limuzină, desigur. Şoferul cu 
siguranță primise instrucțiuni: dacă samsarul nu iese din 
terminal în termen de aproximativ cincisprezece minute după 
ce au ieşit şi ultimii pasageri, pleacă de acolo în trombă. 

Şoferul de limuzină ştia că nu trebuie să folosească 
telefonul din maşină, care era de fapt un radio uşor de 
interceptat. Balazar probabil că sunase pe cineva, aflase că 
Eddie a întâmpinat probleme şi se pregătea să aibă şi el 
probleme. Poate că Balazar recunoscuse tăria lui Eddie, dar 
asta nu schimba cu nimic faptul că Eddie era un narcoman. 
lar pe un narcoman nu te poți baza că-şi va ţine gura la greu. 

Asta însemna că n-ar fi fost ieşit din comun ca, la un 
moment dat, camioneta de pizza să intre pe banda de lângă 
taxi, cineva să scoată un pistol automat pe geam, iar apoi 
bancheta din spate a taxiului să devină ceva asemănător cu 
un ciur nenorocit. Eddie şi-ar fi făcut mai multe griji pentru 
asta dacă ar fi fost reținut patru ore, nu două, şi ar fi fost 
îngrijorat la culme dacă ar fi fost şase ore, nu patru. Dar 
numai două... Bănuia că Balazar va avea atâta încredere în 
el, încât să creadă că rezistase măcar atât. Va vrea să ştie ce 
s-a ales de marfa lui. 

Adevăratul motiv pentru care Eddie se tot uita înapoi era 
uşa. 

Îl fascina. 

În vreme ce agenţii vamali îl duseseră jumătate pe sus, 
jumătate târâş pe scări în jos spre secțiunea administrativă a 
aeroportului Kennedy, se uitase peste umăr şi uşa era acolo, 
imposibilă, dar de netăgăduit, incontestabil reală, plutind la 
distanță de aproximativ trei paşi. Văzuse valurile 


rostogolindu-se spre țărm, spărgându-se pe plajă; văzuse că 
acolo lumina zilei începea să se împuţineze. 

Uşa era asemenea unei poze din acelea ciudate, cu o 
imagine aparent ascunsă în ele; la început, pentru nimic în 
lume nu reuşeai să vezi partea aceea ascunsă, dar odată ce o 
vedeai, nu mai aveai cum s-o ocoleşti, oricât de mult te-ai fi 
străduit. 

Dispăruse în cele două rânduri când pistolarul se dusese 
înapoi fără el, iar asta fusese înfricoşător - Eddie se simţise ca 
un copil căruia i s-a ars becul de veghe. Prima dată, asta se 
întâmplase în timpul interogatoriului vameşilor. 

Trebuie să plec, răsunase clar vocea lui Roland peste 
întrebarea pe care oamenii aceia i-o aruncau atunci în față. 
Lipsesc doar câteva clipe. Nu te teme. 

De ce? întrebase Eddie. De ce trebuie să pleci? 

— Care-i problema? îl întrebase unul dintre vameşi. Pari 
brusc speriat. 

Brusc se simțea speriat, dar tăntălăul ăla n-ar fi înțeles 
NIMIC. 

Se uitase peste umăr şi vameşii se uitaseră şi ei. Numai că 
ei nu văzuseră decât un perete alb, gol, acoperit cu panouri 
albe găurite, pentru a amortiza sunetele; Eddie văzuse uşa, ca 
de obicei, la trei paşi distanță (acum era încastrată în peretele 
încăperii, o trapă de evadare pe care niciunul dintre cei care îl 
interogau n-o putea vedea). Văzuse şi altceva. Văzuse chestii 
ieşind din valuri, chestii care păreau scoase dintr-un film 
horror în care efectele sunt puțin mai speciale decât ţi-ai dori 
să fie, destul de speciale încât totul să pară real. Semănau cu 
o hidoasă corcitură între un crevete, un homar şi un păianjen. 
Scoteau un sunet ciudat. 

— Începi să ai vedenii? întrebase un vameş. Vezi niscai 
gândaci mişunând pe perete, Eddie? 

Fusese atât de aproape de adevăr, încât Eddie aproape 
râsese. Înţelegea însă de ce bărbatul pe nume Roland trebuia 
să se întoarcă; mintea lui Roland era relativ în siguranţă - cel 
puțin pentru moment - dar creaturile se îndreptau spre trupul 
lui, iar Eddie bănuia că dacă Roland nu-l muta repede din 


locul pe care îl ocupa, mai târziu n-ar mai fi avut la ce corp să 
se întoarcă. 

Dintr-odată îl auzise în gând pe David Lee Roth, solistul 
trupei Van Halen, strigând: Aiii... sunt omul fără corp... şi de 
data aceasta chiar râsese. Nu se putuse stăpâni. 

— Ce-i aşa de comic? întrebase agentul vamal care se 
interesase dacă vedea gândaci. 

— Toată situația asta, răspunsese Eddie. Doar că-n ideea 
bizarului, nu a hilarului. Adică, dacă ar fi un film, ar fi mai 
degrabă un Fellini decât un Woody Allen, dacă pricepi de zic. 

O să te descurci» îl întrebase Roland. 

Da, sigur. Valea. 

Nu înțeleg. 

Du-te repede şi rezolvă cazul. 

O, da, sigur. N-o să întârzii mult. 

Şi cât ai clipi, celălalt nu mai era. Pur şi simplu nu mai era. 
Ca un fuior de fum atât de subțire, încât cea mai slabă pală de 
vânt îl poate risipi. Eddie se uitase iar în spate, nu văzuse 
decât panouri albe găurite, nicio uşă, niciun ocean, nicio 
monstruozitate bizară, şi simţise că i se strânge stomacul. Nu 
se punea, totuşi, problema să creadă că fusese totul o 
halucinație; drogul nu mai era, iar de altă dovadă Eddie nu 
mai avea nevoie. Dar Roland îl... ajutase, cumva. Făcuse totul 
mai uşor. 

— Vrei să agăț un tablou acolo? întrebase unul dintre 
vameşi. 

— Nu, zisese Eddie şi scosese un suspin. Vreau să mă lăsați 
să plec de aici. 

— Imediat ce ne spui ce ai făcut cu heroina, sărise altul. 
Sau era de fapt cocaină? 

Şi uite aşa o luaseră de la capăt; iar şi iar, la infinit. 

Zece minute mai târziu - zece foarte lungi minute - Roland 
se întorsese dintr-odată în mintea sa. Într-o secundă lipsea, în 
a doua era acolo. Eddie simţise că era extrem de epuizat. 

Ai rezolvat problema? întrebase el. 

Da. Îmi pare rău că a durat atât. O pauză. A trebuit să mă 
târăsc. 


Eddie s-a uitat iarăşi înapoi. Uşa se întorsese, dar acum 
oferea o imagine puțin diferită a acelei lumi, şi el şi-a dat 
seama că, aşa cum se mişca odată cu el aici, aşa se mişca şi 
cu Roland dincolo. Gândul l-a făcut să se cutremure puțin. 

Era ca şi când ar fi fost legat de celălalt printr-un ciudat 
cordon ombilical. 

Trupul pistolarului stătea prăbuşit în faţa ei, ca înainte, dar 
acum se uita de-a lungul unei porțiuni lungi de plajă spre 
linia şerpuitoare a fluxului, unde monştrii aceia se plimbau 
fără ţintă, mormăind şi zumzăind. De fiecare dată când se 
spărgea un val, toţi ridicau cleştii în aer. Semănau cu publicul 
dintr-un documentar vechi, în care Hitler ținea un discurs şi 
toţi răspundeau cu salutul acela vechi, seig heil, ca şi când le- 
ar fi depins viața de asta - şi probabil că aşa şi era, dacă te 
gândeai bine. Eddie vedea pe nisip urmele chinuite ale 
înaintării pistolarului. 

Sub ochii lui, una dintre hidoşeniile acelea s-a întins în sus 
cu viteza fulgerului şi a agăţat o pasăre marină care se 
întâmpla să zboare prea aproape de plajă. Vietatea a căzut pe 
nisip în două bucăți din care țâşnea sânge. Hidoşeniile cu 
carapace săriră peste ele înainte ca bucăţile să-şi încheie 
zbaterile. O singură pană albă s-a ridicat pe curenții de aer. 
Un cleşte a adus-o înapoi jos. 

Iisuse Hristoase, şi-a spus Eddie stupefiat. Uite ce cleşti au. 

— De ce te tot uiţi acolo, în spate? întrebase şeful vameşilor. 

— Din când în când îmi trebuie un antidot, a răspuns 
Eddie. 

— La ce? 

— La moaca ta. 


3 


Taximetristul îl lăsă în fața clădirii sale, îi mulțumi pentru 
bacşişul de un dolar şi plecă. Eddie rămase acolo un moment, 
cu geanta într-o mână, cu jacheta agățată de un deget de la 
cealaltă, aruncată peste umăr. Acolo împărțea cu fratele lui 
un apartament de două camere. Rămase o clipă cu ochii 


ridicați spre clădire, un monolit dovedind stilul şi gustul unei 
megacutii de Saltines. 

În ochii lui, sumedenia de geamuri o făceau să semene cu o 
închisoare. Pe cât de deprimantă i se părea lui imaginea pe 
care o oferea, pe atât de uimitoare i se părea lui Roland. 

Niciodată, nici în copilărie, nu am văzut o clădire atât de 
mare, gândi Roland. Şi sunt atât de multe! 

Da, făcu Eddie. Trăim ca furnicile în muşuroi. Poate că ţie ți 
se pare un lucru bun, dar îți spun, Roland, că te saturi. Te 
saturi în doi timpi şi trei mişcări. 

Maşina albastră trecu pe lângă el fără să se oprească; 
camioneta de pizza viră şi se apropie. Eddie se crispă şi simți 
că şi Roland se crispase. Poate că totuşi intenționau să-i facă 
felul. 

Uşa? întrebă Roland. Nu trecem dincolo? Nu vrei? Eddie 
simți că Roland era pregătit - pentru orice - dar vocea lui era 
calmă. 

Nu încă, spuse el. Poate vor doar să vorbim. Dar fii pregătit. 

Simți că era inutil să spună asta; simți că Roland era mai 
pregătit să acționeze în cel mai adânc somn al său decât avea 
să fie vreodată Eddie în cel mai treaz moment al său. 

Camioneta de pizza cu băiatul zâmbitor pictat pe ea se 
apropie. Geamul pasagerului fu coborât. Eddie rămase la 
intrarea în clădirea lui, umbra alungindu-i-se de la vârfurile 
tenişilor în față, aşteptând să vadă ce va fi: o față sau o armă. 


4 


A doua oară când îl părăsise Roland fusese la nu mai mult 
de cinci minute după ce vameşii în sfârşit renunțaseră şi-l 
lăsaseră liber. 

Pistolarul mâncase, dar nu destul; simțea nevoia să bea; 
mai mult chiar, avea nevoie de leacuri. Eddie încă nu-l putea 
ajuta cu leacul necesar (deşi bănuia că pistolarul avea 
dreptate şi Balazar ar fi putut... dacă Balazar ar fi vrut), dar 
simpla aspirină i-ar fi scăzut măcar febra pe care Eddie o 


simțise când pistolarul se apropiase pentru a tăia partea de 
sus a corsajului de bandă adezivă. 

În terminalul principal, se opri în fața debitului de presă. 

Aveţi aspirină acolo de unde vii tu? 

N-am auzit niciodată de ea. E ceva magic sau un leac? 

Amândouă, aş spune. 

Eddie intră şi cumpără o cutie de Anacin Extra-Forte. Se 
duse la barul cu minuturi şi cumpără doi hotdogi uriaşi şi un 
pepsi extra-large. Punea muştar şi ketchup pe crenvurşti 
(Henry numea hotdogii uriaşi Godzilla-dogs), când îşi aminti 
că nu erau pentru el. Din câte ştia, lui Roland puteau să nu-i 
placă muştarul şi ketchupul. Din câte ştia, Roland putea fi 
vegetarian. Din câte ştia, potolul acela îl putea ucide pe 
Roland. 

Ei bine, acum e prea târziu, îşi spuse. Când Roland vorbea - 
când Roland acționa - Eddie ştia că toate astea se întâmplau 
aievea. Când tăcea, sentimentul acela ameţitor că trebuie să 
fie un vis - un vis extraordinar de viu pe care îl avea în timp ce 
dormea în aeronava Delta, zborul 901, cu destinația 
aeroportul Kennedy - insista să reiasă la suprafață. 

Roland îi spusese că poate duce mâncare în lumea sa. Deja 
făcuse ceva asemănător o dată, spunea el, atunci când Eddie 
dormea. Lui i se părea aproape imposibil de crezut, dar Roland 
îl asigurase că aşa era. 

Păi, trebuie să fim totuşi extrem de atenţi, zise Eddie. Au 
trimis doi vameşi să mă... să ne... pe scurt, să supravegheze 
ceea ce sunt eu acum. 

Ştiu că trebuie să fim atenţi, replică Roland. Şi nu sunt doi, 
ci cinci. Eddie încercă atunci una dintre cele mai ciudate 
senzații din viața lui. Nu-şi mişcă ochii, ci îi simți fiind 
mişcaţți. Roland îi mişca. 

Un tip în tricou mulat care vorbea la telefon. 

O femeie care şedea pe o bancă, scotocindu-şi în poşetă. 

Un tânăr de culoare care ar fi fost extraordinar de chipeş 
dacă n-ar fi avut o buză de iepure doar parțial îndreptată de o 
intervenție chirurgicală. Se uita la tricouri în chioşcul de ziare 
din care Eddie ieşise nu cu mult timp în urmă. 


Aparent nu era nimic suspect la ei, dar Eddie îi recunoscu. 
Fu ca imaginile acelea ascunse, pe care odată ce le vezi nu le 
mai poți scăpa din ochi. 

Simţi o căldură surdă în obraji, pentru că fusese nevoie să-i 
arate celălalt ceea ce el ar fi trebuit să vadă din prima. El 
depistase doar doi. Aceştia trei erau ceva mai bine deghizați, 
însă nu cu mult; ochii celui care vorbea la telefon nu erau goi, 
imaginându-şi persoana cu care discuta, ci conştienţi, chiar 
priveau, iar locul unde se afla Eddie... acela era locul spre care 
ochii bărbatului cu telefonul se tot întorceau. Femeia cu 
poşeta nu găsea ce căuta, dar continua să scotocească la 
nesfârşit. lar pretinsul cumpărător avusese timp să se uite la 
fiecare cămaşă de pe raftul rotativ de cel puţin o duzină de ori. 

Dintr-odată, Eddie simţi că are din nou cinci ani şi se teme 
să traverseze strada fără ca Henry să-l țină de mână. 

Lasă, spuse Roland. Şi nu-ți face griji nici pentru mâncare. 
Am mâncat eu şi gângănii, iar unele dintre ele erau atât de 
sprintene, încât mi-au alergat singure pe gât în jos. 

Mda, răspunse Eddie, dar ăsta e New York. 

Duse hotdogii şi sucul la celălalt capăt al tejghelei şi se 
aşeză cu spatele la sala cea mare a terminalului. Apoi ridică 
ochii spre colțul stâng. Acolo era instalată o oglindă convexă, 
ca un ochi hipersensibil. Vedea în ea toți urmăritorii, dar 
niciunul nu era destul de aproape să vadă mâncarea şi 
paharul cu suc, iar asta era bine, pentru că Eddie nu avea nici 
cea mai vagă idee ce urma să se întâmple cu ele. 

Pune astina pe chestiile alea cu carne. Apoi ține-le pe toate 
în mâini. 

Aspirină. 

Bine. Spune-i cum vrei, pri... Eddie. Numai fă-o. 

Eddie scoase Anacinul din punguța capsată pe care o 
îndesase în buzunar, dădu să-l pună peste unul dintre 
hotdogi, apoi îşi aminti că lui Roland îi va fi greu să 
îndepărteze de pe cutie chiar şi numai ceea ce Eddie numea 
„protecţia antiotravă“, darămite să o desfacă. 

O desfăcu el însuşi, scutură trei pastile pe un şerveţel, 
pregetă, apoi mai adăugă trei. 


Trei acum, trei mai târziu, spuse el. Dacă va fi un mai târziu. 

Bine. Mulţumesc. 

Acum ce urmează»? 

Tine-le pe toate în mâini. 

Eddie mai aruncase o privire în oglinda convexă. Doi dintre 
agenți se plimbau nepăsători spre barul cu minuturi, poate 
neplăcându-le faptul că Eddie stătea întors cu spatele, poate 
intuind că se pregătea un mic truc de prestidigitație şi dorind 
să arunce o privire mai îndeaproape. Dacă urma să se 
întâmple ceva, ar fi fost bine să se întâmple repede. 

Cuprinse cu mâinile totul, simțind căldura crenvurştilor în 
chiflele lor moi şi albe, răcoarea pepsiului. În clipa aceea arăta 
ca un tip care se pregătea să ducă gustările copiilor lui... după 
care toate începură să se topească. 

Se uită în jos cu ochii mari, căscându-i şi mai tare, până 
când i se păru că-i vor cădea din orbite şi vor rămâne agățați 
doar de nervii optici. 

Vedea crenvurştii prin chifle. Vedea sucul prin pahar, 
lichidul plin de gheață curbându-se după o formă pe care el 
nu o zărea. 

Apoi văzu tejgheaua roşie prin hotdog şi peretele alb prin 
pepsi. Mâinile lui alunecară una spre cealaltă, forța de 
rezistența dintre ele scăzând din ce în ce mai tare... după care 
se întâlniră, palmă pe palmă. Mâncarea... şervețelele... 
pepsiul... cele şase pastile de Anacin... toate lucrurile care se 
aflaseră între mâinile lui dispăruseră. 

Doamne apără şi păzeşte, îşi spuse Eddie năuc. Ridică iute 
ochii spre oglinda convexă. 

Uşa dispăruse... aşa cum dispăruse şi Roland din mintea 
sa. 
Poftă mare, prietene, gândi Eddie... Dar oare prezența aceea 
străină care-şi spunea Roland era prietenul lui? Lucrul acesta 
rămânea a fi dovedit, nu-i aşa? 

Adevărat, îi salvase pielea, dar asta nu însemna că era un 
generos. 

Chiar şi aşa, lui îi plăcea de Roland. Se temea de el... dar îi 
şi plăcea de el. 


Bănuia că, odată cu timpul, l-ar putea iubi, aşa cum îl 
iubea pe Henry. 

Poftă bună, strâine, gândi. Poftă bună, rămâi în viață... şi 
vino înapoi. 

În apropiere erau câteva şervețele pătate de muştar, lăsate 
de consumatorul dinaintea lui. Eddie le mototoli în mână, le 
aruncă în coşul de gunoi de lângă uşă, ieşind, şi molfăi în gol, 
ca şi când ar fi terminat o ultimă îmbucătură din ceva. Reuşi 
chiar să simuleze un râgâit, când se apropie de individul de 
culoare, în drum spre plăcuțele care indicau direcția pentru 
BAGAJE şi TRANSPORT LA SOL. 

— N-ai găsit un tricou pe gustul tău? întrebă Eddie. 

— Îmi cer scuze! zise tânărul de culoare, întorcându-se de 
la monitorul plecărilor American Airlines pe care se prefăcea 
că-l studiază. 

— Mă gândeam că te uiţi după unul pe care să scrie VĂ 
ROG, DAŢI-MI DE-ALE GURII, LUCREZ PENTRU GUVERNUL 
SUA, zise Eddie şi-şi continuă drumul. 

Când o luă pe scări în jos, o văzu pe scotocitoarea-în-poşetă 
închizând în grabă geanta şi ridicându-se în picioare. 

O, mamă, o să fie ca parada de Ziua hRecunoştinței 
organizată de cei de la magazinul Macy's. 

Fusese o zi al naibii de interesantă şi Eddie era convins că 
nu se sfârşise încă. 


5 


Când Roland văzu homaroşeniile ieşind iarăşi din valuri 
(venirea lor nu avea legătură cu fluxul, deci; întunericul era 
cel care le aducea), îl lăsă pe Eddie Dean pentru a se muta 
înainte să-l găsească şi să-l mănânce bestiile acelea. 

La durere se aşteptase şi era pregătit pentru ea. Trăia în 
preajma durerii de atât timp, încât aceasta era ca un vechi 
prieten. Era îngrozit, totuşi, de rapiditatea cu care îi crescuse 
febra şi-i scăzuseră puterile. Dacă înainte nu era pe moarte, 
acum categoric era. Oare exista ceva îndeajuns de tare în 
lumea prizonierului ca să împiedice lucrul acesta? Poate. Dar 


dacă nu punea mâna pe leacul potrivit în următoarele şase 
sau opt ore, credea că nu va mai avea niciun rost. Dacă 
lucrurile continuau să se agraveze, niciun leac ori magie din 
lumea aceea sau din oricare alta nu-l va repune pe picioare. 

Era imposibil să umble. Aşa că va trebui să se târască. 

Se pregătea să înceapă, când ochii îi căzură peste funiile 
răsucite de bandă lipicioasă şi pungile cu pudra-diavolului. 
Dacă le lăsa acolo, homaroşeniile aproape sigur aveau să rupă 
pungile şi briza mării avea să împrăştie pulberea în cele patru 
vânturi. Şi asta merită, îşi spuse pistolarul trist, dar nu putea 
permite aşa ceva. Când avea să vină momentul, Eddie Dean ar 
fi dat de cel mai negru drac din lume, dacă nu prezenta pudra 
aceea. Rareori era posibil să tragi pe sfoară genul de oameni 
din care bănuia el că face parte Balazar. Acesta avea să ceară 
să vadă pe ce dă banii şi, până nu vedea, Eddie avea să se afle 
sub amenințarea atâtor arme încât ar fi putut înzestra o mică 
armată. 

Pistolarul trase spre sine frânghia răsucită de bandă 
lipicioasă şi o petrecu pe după gât. Apoi începu să-şi croiască 
drum pe plajă în sus. 

Se târâse douăzeci de metri - aproape suficient de departe 
cât să se considere în siguranţă - când îl lovi oribila (şi totuşi 
incredibil de comica) idee că lăsa uşa în spate. Pentru ce 
Dumnezeu mai trecea prin tot acest calvar? 

Întoarse capul şi văzu uşa nu jos pe plajă, ci la trei paşi în 
spatele lui. Un moment, Roland nu putut decât să se uite 
năuc şi să înțeleagă ceea ce ar fi recunoscut deja - dacă n-ar fi 
fost febra şi sunetul inchizitorilor, care-l potopeau neîntrerupt 
pe Eddie cu întrebări: Unde ai, cum ai, de ce ai, când ai 
(întrebări ce păreau să se suprapună în chip straniu pe 
întrebările monstruozităţilor hâde care ieşeau târâş din valuri: 
Dad-a-chock>? Dad-a-chum? Did-a-chick?) - drept un simplu 
delir. Nu era aşa. 

Acum 0 iau cu mine oriunde aş merge, gândi, la fel ca el. 
Acum vine cu noi pretutindeni, urmându-ne ca un blestem de 
care nu mai poți scăpa. 


Lucrul acesta părea de un adevăr incontestabil... la fel ca 
altul. 

Dacă uşa dintre ei se închidea, închisă rămânea pe veci. 

Când se va întâmpla asta, gândi Roland încruntat, el 
trebuie să se afle de partea asta. Cu mine. 

Eşti un adevărat exemplu de virtute, pistolarule! râse omul 
în negru. Aparent, se stabilise cu căţel şi purcel în mintea lui 
Roland. L-ai ucis pe băiat, acela a fost sacrificiul care ţi-a 
permis să mă prinzi şi, presupun, să creezi uşa dintre lumi. 
Acum ai de gând să ți-i alegi pe cei trei, unul câte unul, şi să-i 
condamni pe toți la ceva ce nici tu însuți nu ţi-ai dori: o viață 
petrecută într-o lume străină, unde ei ar putea să moară la fel 
de uşor ca animalele dintr-o grădină zoologică eliberate într-un 
loc sălbatic. 

Turnul, îşi spuse Roland cu frenezie. Odată ce ajung la Turn 
şi fac ceea ce mi-e scris să fac acolo, odată ce înfăptuiesc actul 
fundamental de restaurare sau redempțiune pentru care m-am 
născut, atunci poate că ei... 

Dar râsul pițigăiat al omului în negru, omul care acum era 
mort, dar trăia mai departe în conştiinţa încărcată a 
pistolarului, nu-l lăsă să-şi ducă gândul la capăt. 

Totuşi, gândul la propria sa trădare nu-l putea face să se 
abată de la drum. 

Avansă încă zece metri, se uită înapoi şi văzu că nici cel mai 
mare dintre monştrii aceia târâtori nu se aventura mai 
departe de şase metri de linia fluxului. El parcursese deja de 
trei ori distanța aceea. 

E bine, deci. 

Nimic nu e bine, replică vesel omul în negru, şi ştii şi tu 
asta. 

Taci odată, gândi pistolarul şi, minunea minunilor, vocea 
chiar tăcu. 

Roland împinse pungile cu praful-diavolului în crăpătura 
dintre două stânci şi le acoperi cu câţiva pumni de rogoz. 
Odată treaba asta terminată, se odihni puţin, capul 
zvâcnindu-i, pielea fiind când rece, când caldă, apoi se 
rostogoli înapoi prin uşă în cealaltă lume, în celălalt corp, 


lăsând pentru puţin timp în urmă infecția din ce în ce mai 
puternică. 


6 


A doua oară când reveni la sine, intră într-un trup cufundat 
într-un somn atât de adânc, încât crezu un moment că era în 
comă... o stare în care funcțiile corpului erau atât de reduse, 
încât din clipă în clipă se aştepta să-şi simtă cunoştinţa 
luând-o în jos pe un tobogan lung spre întuneric. 

În schimb, îşi forță trupul să se trezească, îl scoase în 
pumni din peştera întunecată în care se târâse. Îşi făcu inima 
să accelereze, îşi făcu nervii să reaccepte durerea care-i sfârâia 
prin piele şi îşi trezi trupul la acea realitate agonică. 

Acum era noapte. Apăruseră stelele. Pitunsurile ciudate pe 
care i le cumpărase Eddie erau boțuri mici de căldură în 
răcoarea din jur. 

Nu se simțea în stare să le mănânce, dar exact asta avea să 
facă. Mai întâi, însă... 

Se uită la pilulele albe din mâna sa. Astină, le spusese 
Eddie. Nu, n-o nimerise tocmai bine, însă Roland nu putea 
pronunța cuvântul aşa cum o făcuse prizonierul. 

Un leac, asta era într-un simplu cuvânt. Un leac de pe 
cealaltă lume. 

Dacă mă va ajuta ceva din lumea ta, prizonierule, gândi 
Roland mâhnit, atunci cred că mai degrabă vor fi poțiunile 
decât pitunsurile. 

Totuşi, va trebui să încerce. Nu era ceea ce-i trebuia de fapt 
- sau aşa credea Eddie - însă era ceva ce avea să-i scadă febra. 

Trei acum, trei mai târziu. Dacă va fi un mai târziu. 

Puse trei pilule în gură, apoi îndepărtă capacul - un 
material alb nemaivăzut, care nu era nici hârtie, nici sticlă, 
dar care părea câte puţin din fiecare - de pe paharul de hârtie 
în care era băutura şi le înghiți cu ea. 

Prima muşcătură îl uimi atât de tare, încât preţ de o clipă 
rămase nemişcat, proptit de stâncă, cu ochii atât de larg 
deschişi şi de ficşi şi plini de lumina stelelor, că în mod sigur 


ar fi fost crezut mort de oricine s-ar fi întâmplat să treacă pe 
acolo. Apoi bău cu lăcomie, ţinând paharul cu ambele mâini, 
abia observând durerea acidă, pulsatilă, a cioturilor degetelor, 
atât de tare îl absorbi băutul. 

Dulce! Pe toți zeii, ce dulceaţă! Ce dulceaţă! Ce... 

Unul dintre cuburile de gheaţă din băutură i se opri în gât. 
Tuşi, se lovi peste piept şi-l scuipă afară. Acum simțea o 
durere proaspătă în cap: durerea argintie care apare când bei 
prea repede ceva prea rece. 

Rămase neclintit, simțindu-şi inima cum pompează ca un 
motor ambalat, simțind un val nou de energie cum i se revarsă 
prin trup atât de repede, încât avea impresia că va exploda de- 
a dreptul. Fără să se gândească ce face, mai rupse o bucată 
din cămaşă - nu peste mult timp avea să rămână o simplă 
zdreanță agățată de gâtul lui - şi o aşeză peste un picior. 
După ce termina băutura, voia să toarne gheața în acea fâşie 
şi să facă o compresă pentru mâna rănită. 

Dar mintea îi zbura altundeva. 

Dulce! striga ea iar şi iar, încercând să-şi însuşească sensul 
sau să se convingă că există un sens, cam aşa cum încercase 
Eddie să se convingă că celălalt este o ființă adevărată şi nu 
cine ştie ce aberaţie mintală, doar o altă parte a sa care 
încerca să-l ia peste picior. Dulce! Dulce! Dulce! 

Băutura închisă la culoare era îndulcită cu zahăr, mai mult 
chiar decât îşi punea dimineaţa în cafea Marten - care, dincolo 
de înfăţişarea lui exterioară de ascet grav, fusese un mare 
gurmand. 

Zahăr... alb... pudră... 

Ochii pistolarului se îndreptară agale spre pungile abia 
vizibile sub iarba pe care o aruncase deasupra lor şi se întrebă 
în treacăt dacă substanţa din bău - tura aceea şi substanța 
din pungi nu era cumva una şi aceeaşi. Ştia că Eddie îl 
înțelesese perfect aici, unde erau două făpturi fizice distincte; 
bănuia că dacă ar fi trecut fizic în lumea lui Eddie (şi înțelegea 
instinctiv că asta era posibil... cu toate că, dacă uşa se 
închidea când el era în ea, acolo avea să rămână pentru 
totdeauna, la fel cum Eddie ar fi rămas aici pentru totdeauna, 


dacă poziţiile lor s-ar fi inversat) ar fi înțeles la fel de bine 
limba lui. Ştia din perioada petre - cută în mintea lui Eddie că 
limbile celor două lumi erau, în fundamentele lor, 
asemănătoare. Asemănătoare, dar nu una şi aceeaşi. Aici, 
sendvişul se numea pituns. Acolo, a înjgheba însemna a căuta 
ceva de mâncare. Deci... nu era oare posibil ca drogul pe care 
Eddie îl numea cocaină să se numească zahăr în lumea 
pistolarului? 

Reanalizând problema, părea puţin probabil. Eddie 
cumpărase băutura aceea pe față, ştiind că este privit de cei 
care slujeau drept Preoți ai Vămii. Mai mult, Roland intuise că 
plătise relativ puţin pentru ea. Şi încă şi mai puţin pentru 
pitunsurile cu carne. Nu, zahărul nu era cocaină, dar Roland 
nu înțelegea de ce ar vrea cineva cocaină sau orice alt drog 
ilegal, la o adică, într-o lume unde o substanță atât de 
puternică precum zahărul se găsea din abundență şi ieftin. 

Se uită iarăşi la pitunsurile cu carne, simți primele crampe 
ale foamei... şi înțelese cu uimire şi o recunoştinţă confuză că 
se simțea mai bine. 

Băutura? Ea să fi fost? Zahărul din băutură? 

Asta s-ar putea să fie o parte a explicaţiei - dar o parte 
mică. Zahărul putea reda forțele o vreme, atunci când omul se 
simțea sleit; lucrul acesta îl ştia din copilărie. Dar nu putea 
reduce durerea sau stinge din focul febrei atunci când o 
infecție ţi-a transformat corpul într-un furnal. Cu toate 
acestea, exact asta i se întâmplase lui... încă i se întâmpla. 

Tremurul convulsiv se oprise. Transpiraţia i se usca pe 
frunte. Acele de pescuit pe care le simţise înfipte în gât păreau 
să dispară unul câte unul. Oricât ar fi fost de incredibil, era de 
asemenea un fapt incontestabil, nu doar un rod al imaginației 
sau al iluziilor deşarte (în fapt, pistolarul nu fusese de când se 
ştia capabil de frivolități precum cele din urmă). Degetele lipsă 
de la mână şi picior continuau să pulseze şi să plângă, dar i se 
părea că şi această durere era înfundată. 

Roland lăsă capul pe spate, închise ochii şi-i mulțumi lui 
Dumnezeu. 

Lui Dumnezeu şi lui Eddie Dean. 


Nu face greşeala de a-ți pune inima aproape de mâna lui, 
Roland, rosti o voce din străfundurile minţii lui - nu era vocea 
încordată, pițigăiată de ranchiună a omului în negru şi nici 
vocea aspră a lui Cort; pistolarului i se părea că seamănă cu 
vocea tatălui său. Ştii că ce a făcut pentru tine a făcut dintr-o 
nevoie personală, aşa cum ştii că oamenii aceia - inchizitorii 
aceia - au dreptate parțial sau total în privința lui. E o ființă 
şubredă, iar motivul pentru care l-au reținut n-a fost nici fals, 
nici răuvoitor. Are tărie în el, nu contest asta. Dar are şi 
slăbiciune. E ca Hax, bucătarul. Hax a turnat otrava cu 
strângere de inimă... dar strângerea de inimă n-a oprit nicio 
clipă strigătele celor cărora, murind, le plesneau intestinele. Şi 
mai există un motiv să fii cu ochii în patru... 

Dar Roland nu avea nevoie să-i spună o voce care era 
celălalt motiv. Îl văzuse în ochii lui Jake atunci când băiatul 
începuse în sfârşit să-i înțeleagă țelul. 

Nu face greşeala de a-ți pune inima aproape de mâna lui. 

Bun sfat. Îţi faci rău cu mâna ta ca să te simţi bine faţă de 
cei cărora până la urmă trebuie să le faci rău. 

Tine-ţi minte datoria, Roland. 

— N-am uitat nicicând, şopti el pe când stelele străluceau 
nemilos şi valurile râcâiau malul şi homarii monstruoşi îşi 
strigau întrebările idioate. Am fost damnat pentru datoria 
mea. Şi cine spune că damnații nu ţin calea? 

Începu să mănânce pitunsurile cu carne pe care Eddie îi 
numea „hotdogi“, căţei fierbinți. 

Pe Roland nu-l deranja cine ştie cât ideea de a mânca potăi 
fierbinţi, iar chestiile acelea aveau gust de resturi menajere în 
comparație cu peştele tun, dar după minunata băutură, oare 
avea dreptul să se plângă? Credea că nu. 

Pe deasupra, era prea târziu să-şi facă griji pentru astfel de 
finețuri. 

Mâncă totul şi se întoarse unde era Eddie acum, într-un 
vehicul magic care gonea pe un drum metalic plin de alte 
asemenea vehicule... zeci, poate sute, şi nici măcar una nu era 
trasă de cai. 


7 


Când camioneta de pizza trase lângă el, Eddie stătea 
pregătit; Roland, înăuntrul lui, stătea şi mai pregătit. 

Doar o altă versiune a Visului Dianei, gândi Roland. Oare ce- 
o fi în cutie? 

O cupă de aur sau un şarpe veninos? Şi tocmai când ea 
răsuceşte cheia şi pune mâinile pe capac, o aude pe mama ei 
strigând: „Trezeşte-te, Diana! E timpul mulsului!“ 

Okay, gândi Eddie. Ce-o să fie? Femeia sau tigrul? 

Un bărbat cu față palidă, acneică, şi dinți mari ca de cal 
scoase capul pe geamul pasagerului. Era un chip pe care 
Eddie îl cunoştea. 

— Bună, Col, zise Eddie fără mult entuziasm. În spatele lui 
Col Vincent, la volan, era Moş Dublurât, porecla pe care Henry 
i-o dăduse lui Jack Andolini. 

Dar Henry nu i-a spus niciodată aşa în față, gândi Eddie. 
Nu, sigur că nu. 

A-i spune lui Jack aşa ceva în față ar fi un minunat mod de 
a-ți căuta moartea cu lumânarea. Era un om masiv, cu frunte 
bombată, de om preistoric, şi un maxilar pătrăţos pe măsură. 
Era rudă prin alianță cu Enrico Balazar... se căsătorise cu o 
nepoată sau o verişoară a lui, sau ceva de felul ăsta. Strângea 
volanul cu mâinile lui uriaşe ca o maimuţă care se ţine de o 
cracă. Din urechi îi ieşeau fire aspre de păr. Eddie vedea acum 
doar una dintre urechi, pentru că Jack Andolini stătea din 
profil, refuza să se uită spre el. 

Moş Dublurât. Dar nici măcar Henry (care, Eddie trebuia să 
recunoască, nu era întotdeauna cel mai receptiv tip din lume) 
nu făcuse greşeala de a-l numi Moş Dubluprost. Colin Vincent 
nu era decât un pălmaş umflat în pene. Jack, însă, avea 
destulă minte îndărătul frunţii aceleia de neanderthalian încât 
să fie întâiul locotenent al lui Balazar. Lui Eddie nu-i plăcea 
faptul că Balazar trimisese un om cu o asemenea importanţă. 
Nu-i plăcea câtuşi de puţin. 

— Bună, Eddie, zise Col. Am auzit c-ai avut niscai 
probleme. 


— Nimic deosebit. Le-am rezolvat singur, zise Eddie. 

Îşi dădu seama că se scărpina mai întâi pe un braţ, apoi pe 
celălalt, unul dintre ticurile tipice de narcoman pe care se 
străduise din răsputeri să-l evite cât timp a fost reţinut în 
custodie. Se forță să se oprească. Dar Col surâdea şi Eddie 
simți dorința arzătoare de a-i trage un pumn care să-i treacă 
drept prin surâsul ăla. Şi poate că ar fi făcut-o... dacă nu era 
Jack. Jack continua să se uite țintă înainte, un om care părea 
preocupat de gândurile lui rudimentare în timp ce observa 
lumea în culorile simple, primare, şi mişcările elementare la 
care era limitată percepția unuia cu un asemenea intelect 
(sau aşa ai fi spus, uitându-te la el). Şi totuşi, Eddie credea că 
Jake vedea mai multe într-o singură zi decât Col Vincent avea 
să vadă până la capătul vieţii sale. 

— A, bine, făcu Col. Asta-i bine. 

Tăcere. Col se uită la Eddie, surâzător, aşteptând ca Eddie 
să reînceapă Bâţțâitul Narcomanului, să se scarpine, să se 
mişte de pe un picior pe celălalt ca un copil care trebuie să 
meargă la toaletă, aşteptând ca Eddie să întrebe ce se 
întâmplă şi, apropo, n-au cumva nişte marfă la ei? 

Eddie se uită doar la el, nescărpinându-se acum, 
nemişcându-se deloc. 

O pală de vânt suflă un ambalaj de Ring-Ding prin parcare. 
Fâşâitul pe care acesta îl producea în frecarea sa cu solul şi 
huruitul gutural al valvelor camionetei de pizza erau singurele 
sunete. 

Rânjetul superior al lui Col începu să şovăie. 

— Sari înăuntru, Eddie, zise Jack fără să întoarcă ochii. Hai 
la o plimbare. 

— Unde mergem? întrebă el, ştiind. 

— La Balazar. Jack nu întoarse capul. Strânse mâinile pe 
volan o dată. Un inel mare, de aur masiv cu excepţia pietrei de 
onix care se umfla pe el ca ochiul unei insecte gigantice, 
scânteie pe inelarul de la mâna dreaptă. Vrea să afle ce soartă 
a avut marfa lui. 

— Marfa lui e la mine. În siguranţă. 


— Bine. Atunci nimeni nu are de ce să-şi facă griji, spuse 
Jack Andolini şi nu se uită înapoi. 

— Întâi cred că vreau să merg sus, zise Eddie. Vreau să-mi 
schimb hainele, să vorbesc cu Henry... 

— Şi să-ţi faci o doză, nu uita de asta, completă Col şi rânji 
cu toți dinţii lui mari şi galbeni. Numa” că n-ai cu ce să-ţi faci 
doza, bada-bum. 

Dad-a-chum? gândi pistolarul în mintea lui Eddie şi 
amândoi se cutremurară. 

Col observă reacția şi zâmbetul i se lărgi. O, iată-l totuşi, 
spunea zâmbetul acela. Vechiul Bâțâit al Narcomanului. Mi-am 
făcut griji din cauza ta un minut, 

Eddie. Dinţii expuşi de lărgirea zâmbetului nu erau cu 
nimic mai aspectuoşi față de cei arătaţi înainte. 

— Şi de ce, mă rog frumos? 

— Domnul Balazar s-a gândit că ar fi mai bine să ne 
asigurăm că apartamentul vostru este curat, zise Jack fără să 
se uite. Continuă să observe lumea de spre care un observator 
ar fi crezut că este imposibil de observat de către un astfel de 
om. În caz că venea cineva în vizită. 

— Oameni cu un mandat federal de percheziţie, de exemplu, 
spuse Col. 

Faţa-i atârna, privindu-l chiorâş. Acum, Eddie simţea că şi 
Roland voia să-i tragă un pumn în dinţii aceia stricaţi care 
făceau rânjetul atât de patibular, atât de - cumva - incorigibil. 
Suprapunerea sentimentelor lor îl înveseli puţin. 

A trimis o echipă de curăţenie să spele pereţii şi să aspire 
covoarele şi n-o să vă ceară un sfanț pentru asta, Eddie! 

Acum o să întrebi ce am, zicea rânjetul lui Col. O, da, acum 
o să întrebi, 

Eddie dragule. Pentru că nu ţi-o fi plăcând ţie de cofetar, dar 
îți plac la nebunie prăjiturile, nu-i aşa? lar acum, că ştii că 
Balazar a avut grijă ca rezerva ta personală să dispară... 

Un gând neaşteptat, deopotrivă urât şi înfricoşător, îi 
fulgeră în minte. 

Dacă rezerva nu mai era... 


— Unde-i Henry? spuse el dintr-odată, atât de mânios încât 
Col se trase în spate, luat prin surprindere. 

Jack Andolini întoarse în sfârşit capul. Îl întoarse încet, ca 
şi când ar fi fost ceva ce făcea foarte rar şi cu mare efort. 
Aproape te aşteptai să auzi vechile balamale neunse scârțâind 
înăuntrul gâtului său gros. 

— La loc sigur, spuse el, după care întoarse capul, la fel de 
încet, în poziția inițială. 

Eddie stătea lângă camioneta de pizza, luptându-se cu 
panica ce încerca să-i acapareze mintea şi să-i înece rațiunea. 
Brusc, nevoia de a se droga, pe care o ţinuse în frâu binişor 
până atunci, deveni de neînfrânt. Trebuia să se drogheze. 

Dacă se droga, putea să gândească, putea să-şi recapete 
controlul... 

Termină! se răsti Roland în capul său, atât de tare încât 
Eddie se crispă (şi Col, confundând grimasa lui de durere şi 
surprindere cu un alt pas mic al Bâţâielii Narcomanului, 
reîncepu să rânjească). Termină! Îți dau eu tot controlul de care 
ai nevoie! 

Dar nu înţelegi! E vorba de fratele meu! De fratele meu, fir-ar 
să fie! Balazar îl are pe fratele meu! 

Vorbeşti de parcă ar fi un cuvânt străin pentru mine. Te temi 
pentru el? 

Da! Hristoase, da! 

Atunci, fă ce aşteaptă ei de la tine. Plângi. Smiorcăie-te şi 
imploră. Cere doza aia a ta. Sunt sigur că asta aşteaptă de la 
tine şi sunt sigur că o au. Fă toate lucrurile astea, fă-i să fie 
siguri de tine şi tu poți fi sigur că toate temerile tale vor fi 
justificate. 

Nu înțeleg ce vrei să... 

Vreau să spun că dacă o faci pe laşul, scumpul tău frate e ca 
şi mort. Asta-ţi doreşti? 

Bine. Voi fi cool. S-ar putea să nu pară aşa, dar voi fi cool. 

Aşa spui tu? Bine, atunci. Da. Fii cool. 

— Nu aşa trebuia să se desfăşoare afacerea, spuse Eddie, 
vorbind pe lângă Col şi adresându-se direct urechii stufoase a 
lui Jack Andolini. Nu pentru asta am avut grijă de marfa lui 


Balazar şi mi-am ţinut gura când altcineva ar fi turnat câte 
cinci nume pentru fiecare an redus din pedeapsă. 

— Balazar a crezut că fratele tău va fi mai în siguranţă cu 
el, zise Jack, neuitându-se decât în faţă. L-a reținut pentru a-l 
apăra. 

— Prea bine, făcu Eddie. Mulţumeşte-i din partea mea şi 
spune-i că m-am întors, că marfa lui e-n siguranţă şi pot să 
am grijă de Henry exact cum Henry a avut întotdeauna grijă 
de mine. Spune-i că pun nişte bere la gheaţă şi când Henry o 
să se-ntoarcă, o s-o bem împreună, după care o să urcăm în 
maşină şi o să venim în oraş şi o să încheiem afacerea aşa 
cum trebuie ea încheiată. 

Aşa cum am vorbit înainte. 

— Balazar vrea să te vadă, Eddie, spuse Jack. Vocea lui era 
implacabilă, imperturbabilă. Nu întoarse capul. Urcă în 
maşină! 

— Bagă-ţi-o, jigodie, acolo unde nu răzbate soarele 
niciodată, spuse Eddie şi porni spre uşile clădirii sale. 


8 


Distanţa era scurtă, dar el ajunse abia până la jumătate, 
când mâna lui Andolini îl strânse de biceps cu forța 
paralizantă a unei menghine. Respirația lui era caldă pe ceafa 
lui, ca respiraţia unui taur. Făcu asta în intervalul de timp 
care ai fi spus, uitânduc-te la el, că i-ar trebui creierului pentru 
a convinge mâna să tragă de clanța portierei. 

Eddie se răsuci pe călcâie. 

Fii cool, Eddie, şopti Roland. 

Cool, răspunse Eddie. 

— Aş putea să te omor pentru asta, spuse Andolini. Nimeni 
nu-mi spune să mi-o bag în cur, cu atât mai puţin un 
narcoman de rahat ca tine. 

— Omori tu pe dracu” strigă Eddie la el - dar fu un strigăt 
calculat. 

Un strigăt cool, dacă aşa ceva era posibil. Stăteau acolo, 
siluete întunecate în lumina orizontală şi aurie a ultimului 


apus de primăvară, în pustiul cartierelor de locuinţe care este 
Co-Op City din Bronx, şi oamenii auziră strigătul, şi oamenii 
auziră cuvântul „omori“. lar dacă radiourile lor erau deschise, 
ei dădură sonorul mai tare, şi dacă radiourile lor erau închise, 
ei le deschiseră şi apoi dădură sonorul mai tare, pentru că aşa 
era mai bine, aşa era mai sigur. 

— Rico Balazar şi-a încălcat cuvântul! Eu i-am ținut partea şi 
el nu mi-a ținut-o mie! Aşa că îți spun să ţi-o bagi dracului în 
cur, îi spun lui să şi-o bage dracului în cur, spun cui vreau eu 
să şi-o bage dracului în cur 

Andolini se uită la el. Ochii lui erau atât de maro, încât 
culoarea părea să i se fi scurs în cornee, dându-le galbenul 
pergamentelor vechi. 

— Îi spun şi preşedintelui Reagan să şi-o bage în cur, dacă 
nu-şi ține cuvântul față de mine, şi să-şi fută dracului 
hemoroizii sau cine ştie ce altceva-i astupă gaura! 

Cuvintele se stinseră în ecouri purtate de cărămidă şi beton. 
Un singur copil, cu pielea foarte neagră în contrast cu 
pantalonii scurți şi bascheţii albi, stătea pe terenul de joacă de 
peste drum, uitându-se la ei, cu o minge de baschet lipită lejer 
de coaste, la îndoitura cotului. 

— Ai terminat? întrebă Andolini când şi ultimul ecou se 
stinse. 

— Da, zise Eddie pe un ton absolut normal. 

— Bine, făcu Andolini. Depărtă degetele şi zâmbi... şi când 
zâmbi, două lucruri se întâmplară simultan: primul fu acela 
că radie un farmec atât de surprinzător, încât oricine l-ar fi 
văzut n-ar mai fi avut scăpare; iar al doilea fu acela că ieşi la 
lumină cât era el de inteligent, de fapt. Cât de periculos de 
inteligent. Acum o putem lua de la început? 

Eddie îşi trecu mâinile prin păr, îşi încrucişă scurt braţele, 
ca să se poată scărpina la amândouă în acelaşi timp, şi spuse: 

— Da, cred că am face bine, pentru că aşa nu ajungem 
nicăieri. 

— Bine, zise Andolini. Nimeni n-a spus nimic şi nimeni n-a 
jignit pe nimeni. 


Şi fără să întoarcă ochii sau să schimbe ritmul discursului, 
adăugă: Treci înapoi în maşină, prostule. 

Col Vincent, care coborâse tiptil din camionetă pe portiera 
pe care Andolini o lăsase deschisă, se retrase atât de repede, 
că se lovi la cap. Se strecură şi se tolăni pe locul lui, frecându- 
şi ţeasta cu un aer îmbufnat. 

— Tre” să înţelegi că afacerea s-a schimbat când vameşii au 
pus mâna pe tine, spuse Andolini pe un ton rațional. Balazar e 
un om mare. Are interese de protejat. Oameni de protejat. 
Unul dintre aceşti oameni este, din întâmplare, fratele tău 
Henry. Crezi că vorbesc aiurea? Dacă da, ai face bine să te 
gândeşti la starea în care e Henry acum. 

— Henry e bine, spuse Eddie, dar ştia că nu era aşa şi nu 
putea face să nu se simtă asta în vocea lui. 

O simţi el şi ştia că o auzise şi Andolini. În ultima vreme, 
părea că Henry era mereu în vrie. Avea găuri în cămăşi de la 
arsurile de ţigară. Se tăiase serios la mână cu desfăcătorul 
electric de conserve când voia să deschidă o conservă de Calo 
pentru Potzie, pisica lor. Eddie habar nu avea cum puteai să 
te tai cu un desfăcător electric, dar lui Henry îi reuşise. 
Uneori, masa din bucătărie rămânea plină de pudră în urma 
lui Henry, ori Eddie găsea bucăţi negre de cărbune în chiuveta 
din baie. 

Henry, spunea el, Henry, trebuie să ai grijă cu asta, începe 
să-ți scape din mână. Vrei să fii prins? Pentru că aşa te 
comporți! 

Da, bine, frățioare, răspundea Henry, nu te ambala, am totul 
sub control, dar uneori, uitându-se la fața cadaverică şi la 
ochii lui stinşi, Eddie ştia că fratele lui nu va mai avea 
niciodată nimic sub control. 

Ce voia să-i spună lui Henry şi nu putea nu avea deloc 
legătură cu pericolul la care Henry îi expunea pe amândoi. Ce 
voia să-i spună era: Henry, parcă ţi-ai căuta moartea cu 
lumânarea. Mie aşa mi se pare şi vreau să termini dracului cu 
asta. Pentru că dacă mori, pentru ce aş mai trăi eu? 

— Henry nu e bine, îl corectă Jack Andolini. Are nevoie de 
cineva să-i poarte de grijă. Are nevoie... cum spune cântecul 


ăla? Un pod peste ape zbuciumatei*:. De asta are nevoie Henry. 
De un pod peste ape zbuciumate. 

Il Roche este podul acela. 

II Roche e un pod care duce în iad, gândi Eddie. Cu voce tare 
spuse: 

— Acolo e Henry acum? La localul lui Balazar? 

— Da. 

— Dacă îi dau marfa îl primesc pe Henry? 

— Şi marfa ta, spuse Andolini, nu uita asta. 

— Afacerea revine la normal, cu alte cuvinte. 

— Corect. 

— Spune-mi că exact asta o să se întâmple. Haide, Jack. 
Spune-mi. Vreau să văd dacă o poţi spune verde-n față. Şi 
dacă o poți spune verde-n față, vreau să văd cât de mult îţi 
creşte nasul. 

— Nu te înțeleg, Eddie. 

— Ba mă înţelegi. Balazar crede că eu am marfa lui? Dacă 
asta crede, probabil că e prost, iar eu ştiu că nu e prost. 

— Nu ştiu ce crede el, spuse Andolini cu seninătate. Nu e 
treaba mea să ştiu ce crede. Ştie că aveai marfa lui când ai 
plecat din Insule, ştie că vameşii te-au agăţat şi apoi te-au 
eliberat, ştie că eşti aici şi nu în drum spre închisoarea Rikers, 
ştie că marfa lui trebuie să fie undeva. 

— Şi mai ştie că vameşii încă se țin după mine ca scaii de 
un câine, pentru că tu ştii asta şi i-ai transmis un fel de mesaj 
codificat prin radioul camionetei. 

Ceva de genul „Două rânduri de brânză, fără anşoa“, zic 
bine, Jack? 

Jack Andolini nu spuse nimic şi păru senin. 

— Doar că-i spuneai ceva ce deja ştia. Ca atunci când 
uneşti punctele unei imagini pe care deja o poţi desluşi. 

Andolini stătea în lumina aurie a apusului care se 
transforma încet într-un portocaliu-închis şi continuă să pară 
senin şi continuă să nu spună absolut nimic. 

— Crede că m-au convertit. Crede că mă coordonează. 
Crede că aş face prostia de a fugi. Nu pot spune că-l 


învinovățesc. Adică, de ce nu? Un narcoman ar face orice. Vrei 
să verifici dacă port vreun microfon”? 

— Ştiu că nu porți, spuse Andolini. Am ceva în maşină. E ca 
un aparat antibruiaj, doar că recepționează transmisiile radio 
pe frecvenţă scurtă. Şi dacă ajută la ceva, eu nu cred că eşti de 
partea copoilor. 

— Da? 

— Da. Aşa că urcăm sau nu în maşină? 

— Am de ales? 

Nu, spuse Roland în capul său. 

— Nu, spuse Andolini. 

Eddie se întoarse la camionetă. Puştiul cu mingea de 
baschet stătea în continuare pe cealaltă parte a străzii, dar 
umbra lui era atât de lungă acum, încât semăna cu o macara. 

— Cară-te de aici, băiete, spuse Eddie. N-ai fost aici, n-ai 
văzut nimic şi pe nimeni. Şterge-o. 

Puştiul o rupse la fugă. 

Col rânjea la el. 

— Dă-te mai încolo, eroule, spuse Eddie. 

— Cred că ar trebui să stai între noi, Eddie. 

— Dă-te mai încolo, repetă Eddie. 

Col se uită la el, apoi la Andolini, care nu-l învrednici cu o 
privire, ci doar trase portiera şoferului şi se uită senin drept 
înainte, ca Buddha în ziua lui liberă, lăsându-i pe ei să se 
înțeleagă asupra locurilor. Col întoarse ochii spre Eddie şi 
hotări să se dea mai încolo. 

Porniră spre inima New Yorkului şi deşi pistolarul (care nu 
putea să se uite decât cu uimire la clădirile din ce în ce mai 
înalte şi mai grațioase, la podurile care se întindeau peste un 
râu lat ca nişte pânze de păianjen de oțel şi la caleştile- 
zburătoare cu elice care pluteau asemenea unor stranii 
insecte făurite de om) nu ştia, ei se îndreptau de fapt spre 
Turn. 


9 


Precum Andolini, Enrico Balazar nu credea că Eddie Dean 
se dăduse de partea dușmanului; precum Andolini, Balazar 
ştia asta. 

Barul era gol. Anunţul de pe uşă spunea ÎNCHIS NUMA 
ASTĂ SARĂ. Balazar stătea în biroul lui, așteptând ca 
Andolini şi Col Vincent să vină cu tânărul Dean. Cei doi 
bodyguarzi personali, Claudio Andolini, fratele lui Jack, şi 
'Cimi Dretto, erau cu el. Stăteau pe sofa, în stânga uriaşei 
mese a lui Balazar, urmărind fascinaţi cum edificiul construit 
de Balazar creştea. Uşa era deschisă. 

Dincolo de uşă se afla un hol scurt. La dreapta, acesta 
ducea spre spatele barului şi bucătărioara de dincolo de el, 
unde se pregăteau câteva rețete simple cu paste. La stânga se 
aflau biroul contabilului şi camera de depozitare. În biroul 
contabilului, alți trei „gentlemeni“ - aşa erau ei cunoscuţi - ai 
lui Balazar jucau Trivial Pursuit cu Henry Dean. 

— Okay, zise George Biondi, uite una uşoară, Henry. 
Henry? Eşti cu noi, 

Henry? Pământul către Henry, pământenii au nevoie de 
tine. Răspunde, Henry. 

Repet: răspunde, He... 

— Aici sunt, aici sunt, spuse Henry. Vocea lui era vocea 
neclară a unuia care încă doarme, dar îi spune soției că este 
treaz ca să îl mai lase în pace cinci minute. 

— Okay. Categoria Arte şi Divertisment. Întrebarea este... 
Henry? Nu cumva să ațipeşti, cretinule! 

— Nu aţipesc! strigă Henry arţăgos. 

— Okay. Întrebarea este: „Ce roman celebru al lui William 
Peter Blatty, a cărui acţiune se desfăşoară în Georgetown, 
luxoasa suburbie a Washingtonului, tratează subiectul 
posedării demonice a unei tinere fete?“ 

— Johnny Cash, răspunse Henry. 

— Iisuse Hristoase! strigă Tricks Postino. Asta spui la orice! 
Johnny Cash, asta spui la absolut orice! 

— Johnny Cash este orice, răspunse Henry grav şi urmă un 
moment de tăcere palpabilă în greutatea ei meditativă... apoi 
un hohot gros de râs nu doar din partea celor aflați în cameră 


cu Henry, ci şi a celor doi „gentlemeni“ din camera de 
depozitare. 

— Vreţi să închid uşa, domnule Balazar? întrebă încet 
'Cimi. 

— Nu, e bine aşa, spuse Balazar. 

Era sicilian de a doua generaţie, dar nu se simțea nicio 
urmă de accent în discursul lui, iar discursul însuşi nu era 
acela al unuia care s-a educat exclusiv pe străzi. Spre 
deosebire de mulți dintre contemporanii din branşă, el 
absolvise liceul. De fapt, asta nu era tot: vreme de doi ani 
urmase cursurile facultății de management - NYU. Vocea, la 
fel ca metodele lui de a face afaceri, era ponderată şi cultivată 
şi americană, iar asta făcea ca aspectul său exterior să fie la 
fel de înşelător ca al lui Jack Andolini. Cei care îi auzeau 
pentru prima oară vocea americană clară, fără accent, se 
arătau întotdeauna uimiţi, ca şi când ar fi asistat la o 
demonstraţie reuşită de ventrilogie. Semăna cu un fermier sau 
un hangiu sau un mafioso mărunt care avusese succes mai 
mult prin virtutea faptului că se aflase la locul potrivit la 
timpul potrivit decât datorită inteligenţei. 

Semăna cu ceea ce glumeţii din generaţia anterioară ar fi 
numit „Mustăcilă“. 

Era un om gras care se îmbrăca aidoma unui țăran. În 
seara aceasta purta cămaşă albă de bumbac, simplă, 
descheiată la gât (la subsuori se vedeau pete de sudoare) şi 
pantaloni de tul cenuşii, simpli şi ei. În picioarele grăsulii, fără 
şosete, purta mocasini maro atât de vechi, încât aduceau mai 
mult a şlapi decât a pantofi. Pe glezne îi şerpuiau vene 
varicoase albastre şi purpurii. 

'Cimi şi Claudio stăteau cu ochii la el, fascinați. 

În zilele de demult îl numeau Il Roche - Stânca. Unii dintre 
bătrâni încă-l mai numeau aşa. În sertarul din dreapta mesei, 
unde alți afacerişti ţineau carnețele, pixuri, agrafe de birou, 
lucruri de genul asta, Enrico Balazar ţinea întotdeauna trei 
pachete de cărți de joc. Şi totuşi, nu la joc le folosea. 

Cu ele construia. 


Lua două cărți şi le sprijinea una de cealaltă, formând un A 
fără liniuța orizontală. 

Alături de el făcea un alt A. Deasupra celor două aşeza o 
carte, formând un acoperiş. Clădea A după A, suprapunându- 
le, până când pe masă apărea o casă din cărți. Dacă te aplecai 
şi te uitai înăuntru, vedeai ceva care semăna cu un stup de 
triunghiuri. 'Cimi văzuse case ca acelea prăbuşindu-se de sute 
de ori (şi Claudio asistase la asta uneori, dar nu la fel de des, 
pentru că el avea cu treizeci de ani mai puțin decât 'Cimi, care 
aştepta să se retragă în scurt timp cu nevasta lui rea de 
meliță la o fermă pe care o dețineau în nordul statului New 
Jersey, unde avea să-şi dedice tot timpul grădinii sale... şi 
supraviețuirii cotoroanței cu care se însurase, nu soacrei; de 
mult abandonase orice speranță că va apuca vreodată să 
mănânce fettucini la priveghiul celei supranumite La Monstra; 

La Monstra era eternă, însă pe cotoroanță mai nutrea o 
speranță s-o îngroape; tatăl lui avea o vorbă care, tradusă, 
suna cam aşa: „Dumnezeu ţi se pişă pe ceafă zi de zi, dar de 
înecat te îneacă o singură dată“, şi chiar dacă 'Cimi nu era 
întru totul sigur, credea că asta voia să însemne că Dumnezeu 
este totuşi un tip de treabă, drept pentru care putea să spere 
că-i va supraviețui uneia, dacă nu şi celeilalte), dar îl văzuse 
pe Balazar ieşindu-şi din fire din cauza unei asemenea 
prăbuşiri doar o dată. De cele mai multe ori, casa din cărți de 
joc se dărâma din cele mai banale motive - cineva trântise uşa 
în cealaltă cameră sau un beţiv se lovise de perete; uneori, 
'Cimi văzuse edificiul pe care domnul Balazar (pe care el îl 
numea în continuare Da Boss, ca un personaj dintr-o bandă 
desenată Chester Gould) petrecuse ore întregi construindu-l 
năruindu-se pentru că era dat prea tare basul la tonomat. 
Alteori, construcțiile acelea uşoare se prăbuşeau aparent fără 
niciun motiv. O dată - povestea aceasta o spusese de cel puţin 
cinci mii de ori şi aproape toți oamenii pe care îi cunoştea (cu 
excepția lui, desigur) se săturaseră de ea - Da Boss ridicase 
privirea de la ruine şi spusese: „Vezi asta, 'Cimi? Pentru fiecare 
mamă care l-a blestemat vreodată pe Dumnezeu pentru că i-a 
lăsat copilul să moară în drum, pentru fiecare tată care l-a 


blestemat vreodată pe omul care l-a concediat de la fabrică, 
lăsându-l şomer, pentru fiecare copil care s-a născut vreodată 
în durere şi a întrebat de ce, ăsta e răspunsul. Vieţile noastre 
seamănă cu chestiile astea pe care le construiesc eu. Uneori se 
năruiesc dintr-un motiv clar, alteori se năruiesc fără absolut 
niciunul.“ 

Lui Carlocimi Dretto, aceasta i se părea cea mai profundă 
meditaţie asupra condiției omului pe care o auzise vreodată. 

Momentul când Balazar îşi ieşise din fire fiindcă i se 
prăbuşise o astfel de structură avusese loc cu doisprezece, 
poate paisprezece ani în urmă. Venise un tip să-l întrebe de 
nişte alcool. Un tip fără clasă, fără maniere. Un tip care 
mirosea de parcă ar fi făcut baie o dată pe an, şi asta cu 
indulgență. Un irlandez roşcovan, cu alte cuvinte. Şi sigur că-l 
interesa alcoolul. Pe roşcovani întotdeauna îi interesa alcoolul, 
niciodată drogurile. Şi roşcovanul ăla crezuse că ceea ce era pe 
masa lui Da Boss era o glumă. „Pune-ţi o dorinţă!“ strigase 
după ce Da Boss îi explicase, aşa cum un gentleman îi explică 
altui gentleman, de ce era imposibil ca ei doi să facă afaceri 
împreună. Şi atunci roşcovanul, unul dintre aceia cu păr creţ 
şi un ten atât de alb, încât părea bolnav de tuberculoză sau 
ceva, unul dintre aceia al căror nume încep cu O şi apoi au 
virgulița aia între O şi numele adevărat, suflase peste biroul 
lui Da Boss, ca un nino stingând lumânările de pe tortul de 
aniversare, şi cărțile zburaseră peste tot în jurul capului lui 
Balazar, şi Balazar deschisese sertarul din stânga sus al 
mesei, sertarul în care alți afacerişti ţin foile cu antet 
personalizat sau jurnalul sau altceva de felul ăsta, şi scosese 
un calibru 45, şi-l împuşcase pe roşcovan în cap, şi chipul lui 
Balazar nici nu tresărise, şi după ce 'Cimi şi un tip pe nume 
Truman Alexander care murise de infarct cu patru ani în 
urmă îl îngropaseră pe roşcovan sub un coteț de găini undeva 
la ieşirea din Sedonville, Connecticut, 

Balazar îi spusese lui 'Cimi: 

— Alegerea omului e să clădească, paisano. Alegerea lui 
Dumnezeu e să dărâme. Eşti de acord? 


— Da, domnule Balazar, spusese 'Cimi. Într-adevăr, era de 
acord. 

Balazar încuviințase din cap, mulțumit. 

— Ai făcut cum am spus? L-ai pus undeva unde găinile sau 
rațele sau alte orătănii să se poată căca pe el? 

— Da. 

— Foarte bine, făcuse Balazar şi luase un pachet nou de 
cărți din sertarul din dreapta. 

Un singur nivel nu-l satisfăcea pe Balazar, Il Roche. Peste 
acoperişul primului nivel construia un al doilea, doar că nu la 
fel de lat; deasupra celui de-al doilea un al treilea; deasupra 
celui de-a treilea un al patrulea. Nu se oprea aici, dar de la al 
patrulea nivel în sus trebuia să te ridici în picioare ca să poți 
clădi. Nu mai trebuia să te apleci pentru a te uita înăuntru, 
iar când te uitai, ceea ce vedeai nu erau şiruri de forme 
triunghiulare, ci o fragilă, uimitoare şi imposibil de 
fermecătoare panoplie de romburi. Dacă te uitai prea mult 
timp, te lua amețeala. Odată, 'Cimi intrase în Labirintul 
Oglinzilor în Coney Island şi exact aşa se simțise. Altă dată 
nici nu mai intrase acolo. 

'Cimi spunea [i se părea că nimeni nu-l crede; adevărul era 
că tuturor li se fâlfâia) că o dată îl văzuse pe Balazar 
construind ceva ce nu mai era o casă, ci un turn din cărți, 
unul care se înălțase pe nouă niveluri înainte să se 
prăbuşească. 

Că tuturor li se fâlfâia de asta, 'Cimi nu ştia, deoarece toți 
cei cărora le spunea se prefăceau uimiți, şi asta pentru că el 
era apropiat de Da Boss. Însă ar fi fost uimiți de-adevăratelea, 
dacă el ar fi ştiut cum să îl descrie - ce delicat fusese, cum se 
ridicase aproape pe trei sferturi din distanța de la tăblia mesei 
la tavan, o dantelărie de valeţi şi doiari şi regi şi decari şi aşi, o 
împletire roşie şi neagră de romburi din hârtie sfidând o lume 
care se rotea printr-un univers de mişcări şi forțe incoerente; 
un turn care în ochii fascinațţi ai lui 'Cimi părea o răsunătoare 
negare a tuturor paradoxurilor nedrepte ale vieții. 

Dacă ar fi ştiut cum, ar fi spus: M-am uitat la ce a construit 
el şi am aflat explicația stelelor. 


10 


Balazar ştia cum vor trebui să decurgă lucrurile. 

Curcanii îl luaseră la ochi pe Eddie - poate că făcuse o 
prostie trimițându-l pe Eddie, poate că începeau să-l înşele 
instinctele, dar Eddie păruse într-un fel varianta cea bună, 
varianta perfectă. Unchiul lui, primul om pentru care el 
lucrase în branşa aceasta, spunea că există excepţii la fiecare 
regulă, mai puţin la una: Nu te încrede niciodată într-un 
narcoman. Balazar nu spusese nimic - nu era de nasul unui 
băiat de cincisprezece ani să vorbească, chiar dacă fie şi 
numai pentru a-şi exprima aprobarea - dar în sinea lui 
gândise că singura regulă la care nu existau excepții era aceea 
că existau unele reguli în cazul cărora asta nu era valabil. 

Dar dacă Tio Verone ar mai fi în viaţă, gândi Balazar, ar 
râde de tine şi ar spune, uite, Rico, întotdeauna ai fost prea 
deştept pentru propriu-ți bine, cunoşteai regulile, îți țineai gura 
când ăsta era un semn de respect, dar mereu ai avut privirea 
aia superioară în ochi. Mereu ai ştiut prea multe de spre cât de 
deştept erai, aşa că până la urmă ai căzut în capcana propriei 
tale mândrii, aşa cum am ştiut de la început că vei păți. 

Formă un al doilea A şi puse o carte deasupra. 

Îl luaseră pe Eddie şi îl reţinuseră un timp, după care îl 
eliberaseră. 

Balazar îl luase pe fratele lui şi rezerva lor comună de 
droguri. Asta ar fi trebuit să-l stimuleze pe Eddie să vină... 
Voia să-l vadă. 

Voia să-l vadă pentru că fusese reținut doar două ore şi 
asta nu era normal. 

Îl interogaseră la aeroport, nu pe 43rd Street, şi nici asta nu 
era normal. 

Asta însemna că Eddie reuşise să scape de bună parte sau 
de toată cocaina. 

Sau nu? 

Reflecta. Se întreba. 


Eddie ieşise din aeroportul Kennedy la două ore după ce 
curcanii federali îl culeseseră din avion. Un timp prea scurt 
pentru a-l fi putut scutura de informaţii şi prea lung pentru a 
ajunge la concluzia că Eddie nu avea nimic asupra lui, că o 
stewardesă se pripise şi greşise. 

Reflecta. Se întreba. 

Fratele lui Eddie era un zombie, dar Eddie nu-şi pierduse 
încă mințile, 

Eddie nu-şi pierduse încă tăria. Nu ar fi cedat în doar două 
ore... decât dacă nu era fratele lui la mijloc. Ceva în legătură 
cu fratele lui. 

Şi totuşi, cum de nu-l duseseră pe 43rd Street? Cum de nu 
aruncaseră în joc o furgonetă de-a Vămii, una dintre acelea 
care semănau cu camionetele poştale, numai că aveau 
geamurile din spate acoperite cu plasă de oțel? Pentru că 
Eddie făcuse într-adevăr ceva cu marfa? Scăpase de ea? O 
ascunsese? 

Imposibil să ascunzi droguri într-un avion. 

Imposibil să scapi de ele. 

Sigur că imposibil era şi să evadezi din anumite închisori, 
să jefuieşti anumite bănci, să ţii anumite ritmuri. Dar oamenii 
le făceau pe toate. Harry Houdini scăpase din cămăşi de forță, 
cufere ferecate, futu-i, chiar din seifuri bancare. 

Dar Eddie Dean nu era Houdini. 

Nu? 

Ar fi putut cere ca Henry să fie ucis în apartament, pe Eddie 
l-ar fi putut lichida pe şoseaua expres Long Island sau, şi mai 
bine, tot în apartament, unde poliţiştilor li s-ar fi părut cazul 
tipic în care doi narcomani disperaţi, rămaşi fără droguri, uită 
că sunt frați şi se omoară reciproc. Însă prea multe întrebări 
ar fi rămas fără răspuns. 

Voia să obţină răspunsurile aici şi, în funcție de ele, să se 
pregătească pentru viitor sau să-şi satisfacă doar curiozitatea. 
Apoi îi putea omori pe amândoi. 

Câteva răspunsuri în plus, doi narcomani în minus. Un 
câştig bunicel şi o pierdere neglijabilă. 

În cealaltă încăpere, jocul ajunsese din nou la Henry. 


— Okay, Henry, spuse George Biondi. Fii atent, pentru că 
asta-i cu şpil. 

Categoria Geografie. Întrebarea sună aşa: „Care este 
singurul continent pe care cangurii sunt o formă de viață 
indigenă?“ 

Tăcere mormântală. 

— Johnny Cash, zise Henry şi imediat se auziră hohote 
animalice de râs. 

Pereţii se cutremurară. 

'Cimi se încordă, aşteptând să se dărâme casa de cărţi (care 
avea să devină un turn doar dacă Dumnezeu sau forțele oarbe 
care guvernau universul în numele Lui doreau asta) a lui 
Balazar. 

Cărțile tremurară puţin. Dacă pica una, picau toate. 

Nu pică niciuna. 

Balazar ridică ochii şi-i zâmbi lui 'Cimi. 

— Paisa, spuse el. Il Dio e buono; il Dio e cattivo; il tempo e 
Poco-poco; sei un grande pipparolo. 

'Cimi surâse. 

— Si, signore, spuse el. Sono un grande pipparolo. Sono 
fanculo per tu. 

— Nessuno va fanculo, cazzaro, se răsti Balazar. Eddie 
Dean va fanculo.i*: 

Zâmbi cu blândeţe şi începu să clădească al doilea nivel al 
turnului său de cărți. 


11 


Când camioneta opri la trotuar, aproape de localul lui 
Balazar, Col Vincent se uită întâmplător la Eddie. Şi văzu ceva 
imposibil. Încercă să vorbească şi descoperi că nu poate. 
Limba i se lipise de cerul gurii şi nu reuşi să scoată decât un 
icnet înfundat. 

Văzu ochii lui Eddie devenind din căprui albaştri. 


12 


De data aceasta, Roland nu luă conştient decizia de a ieşi în 
faţă. Sări pur şi simplu fără să gândească, o mişcare 
involuntară ca lăsatul la pământ şi scoaterea armelor atunci 
când cineva dădea buzna într-o cameră. 

Turnul! îşi spuse el îndârjit. Dumnezeule, e Turnul, Turnul e 
pe cer, Turnul! 

Văd Turnul pe cer, reliefat în linii roşii de foc! Cuthbert! Alan! 
Desmond! 

Turnul! Tur... 

Dar de data aceasta îl simţi pe Eddie zbătându-se - nu 
împotriva lui, ci încercând să vorbească cu el, încercând cu 
disperare să-i explice ceva. 

Pistolarul se retrase, ascultă - ascultă cu toată atenţia, în 
timp ce pe o plajă la o distanță necunoscută în timp şi spaţiu, 
corpul lui inconştient zvâcnea şi tremura ca trupul unui om 
care trăieşte un vis de cel mai mare extaz şi cea mai adâncă 
oroare. 


13 


O firmă! striga Eddie în gând... striga la celălalt. 

E o firmă, doar o firmă cu neon, nu ştiu la ce turn te gândeşti 
tu, dar ăsta nu-i decât un bar, localul lui Balazar, Turnul 
Înclinat, i-a dat numele după cel din Pisa! E doar o firmă care 
reproduce imaginea afurisitului ăla de Turn Înclinat din Pisa! 
Calmează-te! Calmează-te! Vrei să murim amândoi înainte de a 
apuca să-i vedem la faţă? 

Pitsa? răspunse pistolarul cu îndoială şi se uită din nou. 

O firmă. Da, aşa era, acum vedea: nu era Turnul, ci un 
Semn. Era înclinat pe o parte şi avea multe volute zimțate şi 
era o minunăție, dar atâta tot. Acum vedea că firma era o 
chestie făcută din tuburi, tuburi care fuseseră cumva umplute 
cu foc-de-mlaştină roşu strălucitor. În unele locuri, acesta 
părea să nu fie la fel de mult ca în altele; în acele locuri, liniile 
de foc pulsau şi bâzâiau. 


Sub turn vedea acum litere modelate din tuburi; 
majoritatea erau Litere Nobile. TURNUL, citi el, şi da, 
ÎNCLINAT. TURNUL ÎNCLINAT. 

Vezi că e o firmă» întrebă Eddie. Vezi bine! 

Văd, răspunse pistolarul, întrebându-se dacă prizonierul 
într-adevăr credea ce spunea sau o spunea doar pentru a 
împiedica situația să scape de sub control, aşa cum părea să 
facă turnul desenat din linii de foc, întrebându-se dacă Eddie 
credea că orice Semn - chiar dacă îmbrăca forma unei firme - 
putea fi ceva banal. 

Atunci, potoleşte-te! Mă auzi? Potoleşte-te! 

Să fiu cool? întrebă Roland şi amândoi simțiră că Roland 
zâmbea. 

Fii cool, aşa-i. Lasă-mă pe mine să rezolv lucrurile. 

Da. Bine. Avea să-l lase pe Eddie să rezolve lucrurile. 

Pentru o vreme. 


14 


Col Vincent reuşi în sfârşit să-şi dezlipească limba de cerul 
gurii. 

— Jack. 

Vocea lui era groasă ca un covor persan. 

Andolini opri motorul şi se uită la el, iritat. 

— Ochii lui. 

— Ce-i cu ochii lui? 

— Da, ce-i cu ochii mei? întrebă Eddie. 

Col se uită la el. 

Soarele apusese, lăsând în aer doar cenuşa zilei, dar era 
destulă lumină la care Col să vadă că ochii lui Eddie 
redeveniseră căprui. 

Dacă fuseseră vreo clipă altfel. 

Ai văzut-o, insistă o parte din el, dar aşa să fie? Col avea 
douăzeci şi patru de ani şi-n ultimii douăzeci şi unu nimeni 
nu-l considerase de încredere. Da, folositor uneori. Ascultător 
aproape întotdeauna... dacă nu i se dădea nas. Dar de 
încredere? Nu. Col ajunsese să creadă şi el asta. 


— Nimic, murmură el. 

— Atunci, să mergem, zise Andolini. 

Coborâră din camionetă. Cu Andolini în stânga şi Vincent 
în dreapta, 

Eddie şi pistolarul intrară în Turnul Înclinat. 


Capitolul 5. Momentul adevărului şi 
reglarea conturilor 


1 


Într-o piesă blues din anii douăzeci, Billie Holiday, care într- 
o bună zi avea să descopere singur adevărul, cânta: Doctor tole 
me daughter you got to quit it fast / Because one more rocket 
gonna be your last.“ Ultima decolare a lui Henry Dean avu loc 
cu cinci minute înainte ca maşina să oprească în fața 
Turnului Înclinat şi fratele lui să fie împins de la spate 
înăuntru. 

Pentru că stătea în dreapta lui, George Biondi - cunoscut 
prietenilor ca „Uriaşul George“ şi duşmanilor ca „Borcănilă“ - 
îi puse lui Henry o întrebare. 

Acum, în timp ce Henry picotea dus şi clipea apos în fața 
tablei de joc, Tricks Postino puse zarul într-o mână care 
căpătase deja culoarea prăfoasă ce afectează extremităţile în 
urma dependenței îndelungate de heroină, culoarea prăfoasă 
care precede cangrenarea. 

— E rândul tău, Henry, zise Tricks şi Henry lăsă zarul să-i 
cadă din mână. 

Când continuă să se uite în gol şi nu dădu niciun semn că 
ar vrea să mute pionul, îl mişcă Jimmy Haspio în locul lui. 

— Ca să vezi, Henry, zise el. Ai ocazia să mai câştigi o 
bucată de plăcinţică.i* 

— Bonbon Jellybon, zise Henry ca prin vis şi se uită în 
spate, parcă trezindu-se. Unde-i Eddie? 

— Vine imediat, îl linişti Tricks. Joacă mai departe. 

— Nu-mi dați o doză? 


— Joacă acolo, Henry. 

— Bine, bine, nu vă mai sprijiniți de mine. 

— Nu te sprijini de el, îi spuse Kevin Blake lui Jimmy. 

— Bine, nu mai fac, replică Jimmy. 

— Eşti gata? zise George Biondi şi le făcu celorlalți cu ochiul 
în timp ce Henry lăsă încet bărbia în piept şi o ridică înapoi - 
era ca şi când ai vedea un buştean îmbibat în apă care încă 
refuză să se scufunde cu totul. 

— Da, zise Henry. Sunt numai urechi. 

— E numai urechi! strigă vesel Jimmy Haspio. 

— Eşti numai urechi, futu-i! aprobă Tricks şi hohotiră toţi 
(în cealaltă cameră, edificiul lui Balazar, acum înalt de trei 
niveluri, tremură din nou, dar nu se prăbuşi). 

— Bine, ascultă atent, spuse George şi făcu iar cu ochiul. 
Deşi Henry era la categoria Sport, George anunţă categoria 
Arte şi Divertisment. Ce cântăreț popular de muzică western şi 
country a avut hituri precum A Boy Named Sue, 

Folsom Prison Blues şi numeroase alte cântece bestiale? 

Kevin Blake, care chiar ştia să adune şapte cu nouă (dacă-i 
puneai la dispoziţie jetoane de pocher), râse descătuşat, 
strângându-şi genunchii şi aproape răsturnând planşa pe jos. 

Prefăcându-se în continuare că citea de pe cartonaşul din 
mână, George urmă: 

— Acest popular cântăreț este cunoscut şi ca Omul în 
Negru. Tradus, prenumele lui înseamnă locul unde te duci să 
te pişi, iar numele e ceea ce ai în portofel dacă nu eşti un 
dependent nenorocit de heroină. 

Urmă o tăcere lungă. Aşteptau. 

— Walter Brennan, spuse Henry în cele din urmă. 

Hohote de râs. Jimmy Haspio îl apucă pe Kevin Blake. Kevin 
îl lovi repetat cu pumnul în umăr pe Jimmy. În biroul lui 
Balazar, casa de cărți care începea să semene cu un turn de 
cărți tremură din nou. 

— Potoliți-vă! strigă 'Cimi. Da Boss construieşte! 

Se potoliră imediată. 

— Corect, spuse George. Pe asta ai nimerit-o, Henry. A fost 
una grea, dar te-ai descurcat. 


— Ca de obicei, spuse Henry. Mereu mă descurc la greu. Ce 
zici de o doză? 

— Bună idee! spuse George şi luă din spate o cutie de 
trabucuri Roi-Tan. 

Din ea scoase o seringă. Vâri acul ei în vena ciuruită a lui 
Henry şi fratele lui Eddie decolă pentru ultima oară. 


2 


Exteriorul camionetei de pizza era neîngrijit, dar dincolo de 
praful drumului şi de vopsea se afla o minune high-tech 
pentru care băieții de la Brigada Antidrog ar fi fost invidioşi. 
Cum Balazar spusese nu o singură dată, nu-i poți învinge pe 
nemernici decât dacă te poţi pune cu ei - decât dacă ai 
echipament la fel de bun ca al lor. Erau lucruri scumpe, dar 
tabăra lui Balazar avea un avantaj: ei furau ceea ce Brigada 
Antidrog trebuia să cumpere la prețuri mult umflate. Existau 
întotdeauna angajaţi ai companiilor de electronice, până hăt 
pe Coasta de Est, dispuşi să vândă lucruri strict secrete la 
prețuri de nimic. Cazzaronii (Jack Andolini îi numea 
„Aspiratoare de coca din Silicon Valley“) aproape că te 
bombardau cu marfa asta. 

Sub tabloul de bord erau un dispozitiv antibruiaj, un 
antiradar UHF, un detector de transmisii radio de bandă 
largă /frecvență înaltă, o stație de bruiaj BL/FI, un 
amplificator de impulsuri care ar fi arătat oricui încerca să 
urmărească maşina prin metode standard de triangulaţie că 
aceasta se afla simultan în Connecticut, Harlem şi Montauk, 
un radiotelefon... şi un buton mic şi roşu pe care Andolini îl 
apăsă imediat ce Eddie Dean cobori din camionetă. 

În biroul lui Balazar, interfonul scoase un ţârâit scurt. 

— Ei sunt, spuse el. Claudio, lasă-i să intre. 'Cimi, spune-le 
tuturor să nu facă zgomot. Din câte ştie Eddie Dean, aici 
suntem doar eu, tu şi Claudio. 

'Cimi, du-te în camera de depozitare cu ceilalți domni. 

Plecară, 'Cimi luând-o la stânga, Claudio Andolini la 
dreapta. 


Cu calm, Balazar începu un alt nivel al edificiului său. 


3 


Lasă-mă pe mine să rezolv lucrurile, repetă Eddie când 
Claudio deschise uşa. 

Bine, spuse pistolarul, dar rămase în alertă, gata să iasă în 
față imediat ce lucrul acesta părea necesar. 

Zăngănit de chei. Pistolarul percepea foarte bine mirosurile 
- transpiraţie veche dinspre Col Vincent în dreapta, un 
aftershave înțepător, aproape tăios, dinspre Jack Andolini în 
stânga şi, când intrară în semiintuneric, izul acru de bere. 

Atât, doar mirosul de bere îl recunoscu. Nu era vorba de un 
birt decrepit cu rumeguş pe jos şi scânduri aşezate pe capre în 
chip de bar - era exact opusul localului lui Sheb din Tull, 
estimă pistolarul. Peste tot scânteia sticlă, era mai multă 
sticlă în acea singură încăpere decât văzuse în toți anii scurşi 
de când ieşise din copilărie, când aprovizionarea începuse să 
şchiopăteze, în parte din cauza raidurilor purtate de forțele 
rebele ale lui Farson, Omul cel Bun, dar mai mult, credea el, 
doar pentru că lumea mergea mai departe. Farson fusese nu 
cauza, ci un simptom al acelei mari mişcări. 

Vedea reflexiile lor pretutindeni - pe pereți, pe barul acoperit 
cu sticlă şi în oglinda lungă din spatele lui; se vedeau reflectați 
chiar şi-n chip de miniaturi deformate în paharele de vin cu 
formă grațioasă, de clopot, agăţate deasupra barului... pahare 
splendide şi fragile asemenea unor găteli de sărbătoare. 

Într-un colţ era o sculptură de lumini care se aprindeau şi 
se schimbau, se aprindeau şi se schimbau, se aprindeau şi se 
schimbau. Din auriu în verde; din verde în galben; din galben 
în roşu; din roşu iar în auriu. Pe ea era scris, cu Litere Nobile, 
un cuvânt pe care îl putea citi, dar care nu-i spunea nimic: 
ROCKOLA. 

Nu conta. Aveau treabă de făcut acolo. Nu venise ca turist; 
nu trebuia să-şi permită luxul de-a se comporta ca unul, 
indiferent cât de frumoase sau de ciudate erau lucrurile 
acelea. 


Bărbatul care le deschisese era în mod evident fratele celui 
care condusese ceea ce Eddie numea camionetă (care deriva 
din cabrioletă, bănuia Roland), însă era mult mai înalt şi 
poate cu cinci ani mai tânăr. Purta pistol într-un toc legat de 
umăr. 

— Unde-i Henry? întrebă Eddie. Vreau să-l văd pe Henry. 
Ridică vocea. 

Henry! Hei, Henry! 

Niciun răspuns; doar tăcerea în care paharele agățate 
deasupra barului păreau să vibreze cu o delicateţe ce scăpa 
auzului uman. 

— Domnul Balazar ar vrea să discute mai întâi cu tine. 

— l-aţi pus căluş şi l-aţi legat undeva, nu-i aşa? întrebă 
Eddie şi înainte să deschidă gura Claudio, el râse. Ba nu, mă 
gândesc că... l-ați drogat, nimic mai mult. De ce să vă 
complicaţi cu frânghii şi căluşuri, când nu trebuie decât să-l 
injectați ca să-l faceți să tacă? Bine. Du-mă la Balazar. Să 
terminăm odată cu asta. 


4 


Pistolarul se uită la turnul de cărți de pe masa lui Balazar 
şi îşi spuse: Alt semn. 

Balazar nu ridică ochii - turnul de cărți era deja prea înalt 
pentru asta - ci se uită mai degrabă pe deasupra lui. Pe chip 
avea o expresie de plăcere şi căldură. 

— Eddie, spuse el. Mă bucur să te văd, fiule. Am auzit că ai 
avut ceva probleme la Kennedy. 

— Nu-s fiul tău, replică Eddie inexpresiv. 

Balazar făcu un gest scurt care era în acelaşi timp comic, 
trist şi mincinos: 

Mă răneşti, Eddie, spunea, mă răneşti când spui aşa ceva. 

— Să nu mai pierdem vremea, reluă Eddie. Ştii bine că e 
una din două: fie lucrez pentru copoi, fie au trebuit să mă lase 
liber. Ştii că n-au stors nimic de la mine în doar două ore. Şi 
ştii că, dacă ar fi făcut-o, acum aş fi pe 43rd Street, 


răspunzând la întrebări, având dreptul la pauză doar cât să 
vomit în chiuvetă. 

— Lucrezi pentru ei, Eddie? întrebă Balazar pe un ton 
blând. 

— Nu. Au trebuit să-mi dea drumul. Mă urmăresc, dar n- 
am nicio legătură cu ei. 

— Deci ai scăpat de marfă, spuse Balazar. Fascinant. Să-mi 
spui şi mie cum poţi scăpa de un kilogram de cocaină într-un 
avion. Ar fi o informaţie utilă. 

Cam ca Misterul camerei închise. 

— N-am scăpat de ea, spuse Eddie, dar nici n-o mai am. 

— Şi cine o are? întrebă Claudio, apoi roşi când fratele lui îl 
privi cu ferocitate. 

— EL, zise Eddie, zâmbind şi arătând spre Enrico Balazar, în 
spatele turnului de cărți. A fost deja livrată. 

Pentru prima dată de când Eddie fusese escortat în birou, o 
expresie veritabilă ilumină chipul lui Balazar: mirare. Apoi 
dispăru. Zâmbi politicos. 

— Da, spuse el. Într-un loc ce va fi dezvăluit mai târziu, 
după ce-ţi vei primi înapoi fratele şi marfa şi vă veţi fi cărat. În 
Islanda, poate. Aşa crezi că vor merge lucrurile? 

— Nu, zise Eddie. Nu înţelegi. Este aici. Livrată direct la 
domiciliu. Exact cum am căzut de acord. Pentru că şi-n ziua 
de azi există oameni care cred în respectarea învoielii aşa cum 
a fost făcută inițial. Incredibil, ştiu, dar adevărat. 

Se holbau toți la el. 

Cum mă descurc, Roland? întrebă Eddie. 

Cred că te descurci foarte bine. Dar nu-l lăsa pe Balazar să- 
şi recapete avantajul, 

Eddie. Cred că e periculos. 

Crezi, hă? Ei bine, de asta te-am luat, prietene. Eu ştiu că e 
periculos. Al dracului de periculos. 

Se uită iarăşi la Balazar şi-i făcu scurt cu ochiul. 

— De aia tu eşti acela care trebuie să aibă grijă la copoi, nu 
eu. Dacă vin cu un mandat de percheziție, te-ai putea trezi că 
eşti futut fără să desfaci măcar picioarele, domnule Balazar. 


Balazar luase două cărți. Mâinile începură pe dată să-i 
tremure şi le puse deoparte. Era imperceptibil, dar Roland 
văzu tremurul, şi-l văzu şi Eddie. 

O expresie de nesiguranţă - chiar teamă, poate - apăru şi 
apoi dispăru de pe faţa lui. 

— Ai grijă cum vorbeşti cu mine, Eddie. Ai grijă cum te 
exprimi şi te rog ţine minte că n-am rezerve nelimitate de timp 
şi răbdare pentru prostii. 

Jack Andolini păru alarmat. 

— A făcut un târg cu ei, domnule Balazar! Rahatul ăsta mic 
le-a dat cocaina şi ei au plasat-o cât timp se prefăceau că-l 
interoghează! 

— N-a intrat nimeni aici, spuse Balazar. Nimeni nu s-ar 
putea apropia, 

Jack, şi tu ştii asta. Se declanşează alarma şi când se 
băşeşte un porumbel pe acoperiş. 

— Dar... 

— Chiar dacă au reuşit să ne însceneze ceva, avem atâția 
oameni în organizaţia lor, că le-am putea face praf cazul în 
trei zile. Am şti cine, când şi cum. 

Balazar se uită din nou la Eddie. 

— Eddie, spuse el, ai cincisprezece secunde să termini cu 
prostiile. Apoi o să-l chem înăuntru pe 'Cimi Dretto şi el o să te 
facă să te doară. Pe urmă, după ce te-a făcut să te doară o 
vreme, o să plece şi dintr-o cameră alăturată o să auzi cum îl 
face pe fratele tău să-l doară. 

Eddie se crispă. 

Uşurel, murmură pistolarul şi gândi: Ca să-l răneşti nu 
trebuie decât să rosteşti numele fratelui lui. Ca şi când l-ai lovi 
cu bățul peste o rană deschisă. 

— O să intru în baia ta, zise Eddie. Arătă spre o uşă din 
colțul stâng al camerei, o uşă atât de bine mascată, încât 
putea fi doar un panou de perete. 

O să intru singur. Apoi o să ies cu o jumătate de kilogram 
de cocaină. 

Jumătate din transport. Tu o vei testa. Apoi îl vei aduce pe 
Henry aici, unde îl pot vedea. După ce-l văd, după ce mă 


conving că e teafăr, tu o să-i dai marfa noastră şi el o să plece 
acasă însoţit de unul dintre gentlemenii tăi. 

În timpul ăsta, eu şi... (Roland, aproape că spuse) ...eu şi 
ceilalți băieți pe care ştim amândoi că-i ai aici ne putem uita 
la tine cum construieşti treaba aia. Când Henry va ajunge în 
siguranță acasă - şi asta înseamnă că nimeni nu va sta acolo 
cu arma la tâmpla lui - o să sune şi o să rostească un anumit 
cuvânt. Ăsta-i un aranjament pe care l-am făcut înainte să 
plec. Pentru orice eventualitate. 

Pistolarul verifică mintea lui Eddie pentru a vedea dacă asta 
era adevărat. 

Era, sau cel puţin Eddie credea că era. Roland văzu că 
Eddie credea de fapt că fratele lui, Henry, va muri înainte să 
apuce să rostească acel cuvânt. Pistolarul nu era atât de 
sigur. 

— Ai impresia că eu încă mai cred în Moş Crăciun, zise 
Balazar. 

— Ştiu că nu crezi. 

— Claudio. Percheziţionează-l. Jack, tu du-te în baie şi 
caută bine. Totul. 

— E vreun loc acolo de care n-am cunoştinţă? întrebă 
Andolini. 

Balazar tăcu un moment lung, măsurându-l atent pe 
Andolini cu ochii lui căprui-închis. 

— E un panou mic în spatele dulăpiorului cu medicamente, 
zise. Ţin câteva lucruri personale acolo. Nu-i destul de mare 
pentru a ascunde o jumătate de kilogram de droguri, dar nu 
strică să te uiţi şi acolo. 

Jack plecă şi, când intră în toaleta mică, pistolarul văzu 
fulgerând aceeaşi lumină albă pe care o văzuse în privata din 
caleaşca-zburătoare. Apoi uşa se închise. 

Ochii lui Balazar se întoarseră la Eddie. 

— Ce te face să spui astfel de minciuni sfruntate? întrebă el, 
aproape întristat. Te-am crezut băiat deştept. 

— Uită-te la fața mea, zise Eddie încet, şi spune-mi că te 
mint. 


Balazar făcu ce-i ceruse Eddie. Se uită mult timp. Apoi se 
întoarse cu spatele, cu mâinile îndesate în buzunare atât de 
adânc, încât i se vedea puţin din despicătura fundului lui de 
țăran. Era o poziţie ce trăda mâhnire - mâhnire provocată de 
un fiu neascultător - dar înainte să se întoarcă, Roland zărise 
pe chipul lui Balazar o expresie care nu era de mâhnire. Ceea 
ce Balazar văzuse pe fața lui Eddie nu trezise în el mâhnirea, 
ci o tulburare profundă. 

— Dezbracă-te, zise Claudio, şi acum ţinea pistolul 
îndreptat spre Eddie. 

Eddie începu să-şi dea jos hainele. 


5 


Asta nu-mi miroase a bine, gândi Balazar aşteptându-l pe 
Jack Andolini să iasă din baie. Era speriat, dintr-odată 
transpira nu doar la subsuori sau la vintre, locuri unde 
transpira chiar şi în crivățul iernii, când frigul îngheţa şi 
pietrele, ci peste tot. Când plecase, Eddie era un simplu 
narcoman - un narcoman deştept, dar un narcoman, o 
persoană care putea fi manevrată oricum, dacă-i arătai puţină 
heroină - şi la întoarcere părea că... părea că ce? Că crescuse 
într-un fel, se transformase. 

Parcă i-ar fi turnat cineva două găleți cu curaj proaspăt pe 
gât. 

Da. Asta era. Şi drogul. Drogul ăla nenorocit. Jack întorcea 
baia pe dos şi Claudio îl percheziționa pe Eddie cu ferocitatea 
scrupuloasă a unui paznic de închisoare sadic; Eddie stătuse 
calm - cu un stoicism de spre care Balazar ar fi spus că este 
imposibil de găsit la el sau oricare alt narcoman - cât timp 
Claudio îşi scuipase de patru ori în palma stângă, frecase 
temeinic flegma gâlmoasă peste mâna dreaptă, apoi o vârâse 
în fundul lui Eddie până la încheietură şi doi, trei centimetri 
mai mult de atât. 

Nu era nici urmă de droguri în baia lui, nici urmă de 
droguri asupra lui Eddie sau în el. Nu era pic de drog în 


hainele, jacheta sau geanta de voiaj a lui Eddie. Aşadar, nu 
era decât o cacealma. 

Uită-te la fața mea şi spune-mi că te mint. 

Aşa făcuse. Ce văzuse fusese tulburător. Văzuse că Eddie 
Dean era perfect încrezător: voia să intre în baie şi să iasă cu 
jumătate din marfa lui Balazar. 

Balazar aproape credea şi el. 

Claudio Andolini trase mâna înapoi. Degetele-i ieşiră din 
fundul lui Eddie Dean cu un plescăit surd. Gura lui Claudio 
se strâmbă ca o gută plină de noduri. 

— Grăbeşte-te, Jack, mi-e plină mâna de rahatu' gunoiului 
ăstuia! strigă Claudio nervos. 

— Dacă ştiam că o să cauţi şi acolo, Claudio, m-aş fi şters 
la cur cu un picior de scaun ultima dată când m-am dus să 
mă cac, zise Eddie molcom. Nu te-ai fi murdărit aşa tare pe 
mână şi eu nu m-aş fi simțit acuma ca şi când m-ar fi violat 
Tăuraşul Ferdinand. 

— Jack! 

— Du-te şi spală-te la bucătărie, spuse Balazar încet. Eu şi 
Eddie nu avem motive să ne luăm la harță. Aşa-i, Eddie? 

— Aşa-i, spuse Eddie. 

— E curat, în orice caz, zise Claudio. Ei bine, curat nu-i 
tocmai cuvântul potrivit. Vreau să zic că nu are nimic la el. De 
asta poți fi sigur sută la sută. 

leşi, ţinând mâna în fața lui, ca un peşte mort. 

Eddie se uită calm la Balazar, care se gândea din nou la 
Harry Houdini, şi la Blackstone, şi la Doug Henning, şi la 
David Copperfield. Peste tot se spunea că spectacolele de magie 
erau moarte, la fel ca vodevilul, dar Henning era un superstar 
şi tânărul Copperfield ridicase sala în picioare când Balazar 
fusese la un spectacol al lui în Atlantic City. Îi plăcuseră 
magicienii de prima dată când văzuse unul la un colț de 
stradă, făcând trucuri cu cărți pentru bani de buzunar. Şi ce 
făceau întotdeauna prima dată înainte să materializeze ceva - 
ceva ce stârnea suspine din partea publicului, iar apoi 
aplauze? Invitau pe cineva din public să se asigure că locul 
din care iepurele sau porumbelul sau frumoasa cu sânii goi 


sau orice urma să apară era absolut gol. Mai mult decât atât, 
să se asigure că nu exista posibilitatea de a băga ceva 
înăuntru. 

Cred că i-a reuşit. Nu ştiu cum şi nici nu-mi pasă. Singurul 
lucru pe care îl ştiu sigur e că nu-mi place nimic din toate 
astea, nu-mi place nici cât negru sub unghie. 


6 


Nici lui George Biondi nu-i plăcea ceva. Şi se îndoia că Eddie 
Dean va fi extaziat. 

George era aproape sigur că, după ce 'Cimi venise în biroul 
contabilului şi stinsese becurile, Henry murise. Murise fără 
zgomot, fără zbateri, fără griji. Pur şi simplu se dusese ca un 
puf de păpădie pe o briză uşoară. George credea că se 
întâmplase cam când Claudio plecase în bucătărie să-şi spele 
rahatul de pe mână. 

— Henry? murmură George în urechea presupusului mort. 
Apropie gura atât de tare de ea, încât îi aminti de felul în care 
băieții sărută urechile fetelor pe întuneric la cinema, şi 
imaginea îl scârbi puternic, mai ales dacă te gândeai că tipul 
probabil că era mort - era ca un fel de narcofobie sau cum 
naiba-i spunea - dar trebuia să ştie, iar peretele dintre 
încăperea aceasta şi biroul lui Balazar era subţire. 

— Care-i problema, George? întrebă Tricks Postino. 

— Linişte, făcu 'Cimi. Vocea lui era torsul uşor al unui 
camion la ralanti. 

Făcură linişte. 

George strecură o mână înăuntrul cămăşii lui Henry. O, era 
din ce în ce mai rău. Imaginea întâlnirii cu o fată la un 
cinematograf nu voia să-l părăsească. 

Acum uite ce făcea, îi pipăia sânii, doar că nu era o ea, ci 
un el, nu mai era vorba doar de narcofobie, ci era de-a dreptul 
homo-narcofobie, iar pieptul scobit de droguri al lui Henry nu 
se umfla, nu mai era nimic înăuntru care să facă bum-bum- 
bum. Pentru Henry Dean spectacolul se încheiase, pentru 


Henry Dean jocul de baseball se întrerupsese în a şaptea 
repriză. La el, în afara ceasului nu mai ticăia nimic. 

Intră în mirosul greu de ulei de măsline şi usturoi - 
atmosfera Vechii Patrii - care îl învăluia pe 'Cimi Dretto. 

— Cred că avem o problemă, şopti George. 


7 


Jack ieşi din baie. 

— Nici urmă de drog acolo, spuse el şi ochii lui inexpresivi îl 
studiară pe Eddie. lar dacă te gândeai la geam, poți să uiţi de 
el. Plasa aia-i din oțel cu ochiuri de zece. 

— Nu mă gândeam la geam şi drogul este acolo, spuse 
Eddie încet. Doar că nu ştii unde să te uiţi. 

— Îmi pare rău, domnule Balazar, spuse Andolini, dar mă 
simt depăşit. 

Balazar îl studie pe Eddie ca şi când nici nu l-ar fi auzit pe 
Andolini. Fiindcă se gândea profund. 

Se gândea la magicienii care scoteau iepuri din joben. 

Chemai un tip din public ce să vadă că jobenul este gol. Dar 
ce nu se schimba niciodată? Faptul că nimeni nu vedea în 
joben în afară de magician, desigur. Şi ce anume spusese 
puştiul? O să intru în baia ta. O să intru singur. 

De obicei, nu-l tenta să afle cum funcționau trucurile 
magice; dacă ştiai asta, nu mai era distractiv. 

De obicei. 

Acesta, însă, era un truc pe care abia aştepta să-l dea în 
vileag. 

— Bine, îi spuse lui Eddie. Dacă e acolo, du-te după el. Aşa 
cum eşti acum. 

În curul gol. 

— Prea bine, făcu Eddie şi porni spre uşa băii. 

— Dar nu singur, zise Balazar. Eddie încremeni, 
încordându-se din tot corpul, ca şi când Balazar l-ar fi lovit cu 
un harpon invizibil. Văzând asta, 

Balazar simţi că-i creşte inima. Pentru prima dată ceva nu 
mergea conform planului puştiului. O să te însoțească Jack. 


— Ba nu, ripostă Eddie. Nu aşa am... 
— Eddie, spuse Balazar blând, tu nu mă refuzi pe mine. 
Lucrul ăsta nu-l faci niciodată. 


8 


E-n regulă, spuse pistolarul. Lasă-l să vină. 

Dar... dar... 

Eddie aproape că se bâlbâia, abia îşi mai ţinea firea. Nu era 
vorba doar de lovitura neaşteptată pe care i-o dăduse Balazar; 
era vorba de grija care îl rodea pentru Henry şi, începând 
treptat să acapareze totul, nevoia unei doze. 

Lasă-l să vină. Va fi bine. Ascultă. 

Eddie ascultă. 


9 


Balazar se uită după el, un om subțire, în pielea goală, cu 
un început de piept scobit de droguri, cu capul înclinat pe o 
parte, şi-n timp ce se uita, simţi că i se evaporă încrederea de 
sine. Era ca şi când puştiul ar fi ascultat o voce pe care doar el 
o auzea. 

Acelaşi gândi îl avu şi Andolini, dar altfel articulat: Ce-i 
asta? Seamănă cu Nipper, cățelul de pe vechile discuri RCA 
Victor! 

Col voise să-i spună ceva de spre ochii lui Eddie. Dintr- 
odată, Jack Andolini îşi dorea să-l fi ascultat. 

Dorinţa-ntr-o mână, rahatu-n cealaltă, gândi el. 

Dacă Eddie asculta voci lăuntrice, acestea fie tăcuseră, fie 
nu mai era el atent la ele. 

— Okay, spuse el. Haide, Jack. O să-ţi arăt a opta minune a 
lumii. 

Declanşă un surâs care nu-i atinse câtuşi de puţin nici pe 
Jack Andolini, nici pe Enrico Balazar. 

— Aşa zici? Andolini scoase un pistol din tocul legat de 
cureaua sa, în spate. O să rămân gură-cască? 


Zâmbetul lui Eddie se lărgi. 
— O, da. Cred că o să-ţi taie răsuflarea. 


10 


Andolini intră după Eddie în baie. Ținea pistolul ridicat 
pentru că i se ridicase şi tensiunea. 

— Închide uşa, spuse Eddie. 

— Pe mă-ta, răspunse Andolini. 

— Închide uşa sau adio droguri, zise Eddie. 

— Pe mă-ta, repetă Andolini. 

Acum, puţin speriat, simțind că se petrecea ceva ce el nu 
înțelegea, Andolini părea mai deştept decât păruse în 
camionetă. 

— Nu vrea să închidă uşa, strigă el la Balazar. Mă bate 
gândul să te las baltă, domnule Balazar. Probabil că ai şase 
hăndrălăi în localul ăsta, fiecare cu aproximativ patru arme 
asupra lui, şi vă căcaţi pe voi din cauza unui puşti într-o 
budă. 

Un puşti narcoman. 

— Închide dracului uşa, Jack! strigă Balazar. 

— Aşa, făcu Eddie când Jack Andolini închise uşa cu 
piciorul, în urma lui. 

Bărbat eşti sau bă... 

— O, mamă, mi-a ajuns porcăria asta, spuse Andolini, 
adresându-se nimănui în mod special. Ridică pistolul cu 
mânerul înainte, cu intenţia de a-l lovi pe Eddie peste gură. 

Apoi înmărmuri cu pistolul deasupra capului, cu grimasa 
care-i dezgolea dinţii transformându-se într-o strâmbătură 
tâmpă şi buimacă, văzând ceea ce Col Vincent văzuse în 
camionetă. 

Ochii lui Eddie deveniră din căprui albaştri. 

— Acum prinde-l! spuse o voce joasă, autoritară, şi cu toate 
că ieşi pe gura lui Eddie, nu era deloc vocea lui. 

Schizo, îşi spuse Jack Andolini. A devenit schizo, al dracului 
de schi... 


Dar gândul i se întrerupse când mâinile lui Eddie îl prinseră 
de umeri, pentru că atunci când se întâmplă asta, Andolini 
văzu apărând dintr-odată o gaură în pânza realității, cam la 
trei paşi în spatele lui Eddie. 

Nu, nu o gaură. Dimensiunile ei erau prea perfecte pentru 
asta. 

Era o uşă. 

— Maică Precistă, ocrotitoarea noastră, zise Jack într-un 
geamăt surd, crispat. 

Prin uşa care plutea în gol la treizeci de centimetri deasupra 
podelei, în fața duşului lui Balazar, vedea o plajă întunecată 
care cobora spre valuri înspumate. 

Pe plaja aceea mişunau vietăți. Vietăți. 

Cobori pistolul, dar lovitura care trebuia să-i spargă lui 
Eddie toţi dinţii din față, până la gingie, nu făcu decât să-i 
zdrelească buzele puţin şi să i le pudreze cu sânge. Toată 
puterea se scurgea din el. Jack simțea cum se scurge. 

— Ţi-am spus că o să-ţi taie răsuflarea, Jack, zise Eddie, 
apoi îl trase. 

Jack înțelese în ultimul moment ce voia Eddie să facă şi 
începu să se zbată ca o pisică sălbatică, dar era prea târziu - 
cădeau cu spatele pe uşa aceea şi murmurul monoton al New 
Yorkului noaptea, atât de familiar şi de constant că nici nu-l 
mai auzea, decât când nu mai era prezent, fu înlocuit de 
vuietul valurilor şi de vocile scrâşnite, întrebătoare, ale 
monstruozităților abia întrevăzute care forfoteau de colo-colo 
pe plajă. 


11 


Va trebui să ne mişcăm repede, altfel o să ne trezim în 
focuri, spusese Roland şi Eddie era aproape sigur că asta 
însemna că, dacă nu atingeau viteza luminii, o încurcau rău 
de tot. Era de acord. Când venea vorba de băieți duri, 

Jack Andolini era ca Dwight Gooden: îl puteai zdruncina, 
da, îl puteai şoca, dar dacă-l lăsai să-ți scape în primele 
reprize, mai târziu avea să te calce în picioare. 


Mâna stângă! se admonestă Roland în timp ce treceau 
dincolo şi el se separă de Eddie. Ține minte! Mâna stângă! 
Mâna stângă! 

Îi văzu pe Eddie şi pe Jack împleticindu-se în spate, căzând, 
apoi rostogolindu-se pe grohotişul care mărginea plaja, 
luptându-se pentru pistolul din mâna lui Andolini. 

Roland avu timp doar cât să-şi spună ce glumă cosmică ar 
fi dacă, întorcându-se în lumea lui, ar descoperi că în absența 
sa trupul îi murise... dar apoi fu prea târziu. Prea târziu 
pentru întrebări, prea târziu pentru a merge înapoi. 


12 


Andolini nu ştia ce se întâmplase. O parte din el era sigură 
că înnebunise, altă parte îşi spunea că Eddie îl drogase sau îl 
gazase sau îi făcuse ceva asemănător, iar restul credea că 
Dumnezeul răzbunător al copilăriei lui se săturase în sfârşit 
de relele sale şi-l smulsese din lumea pe care o cunoştea şi-l 
depusese în purgatoriul acela straniu. 

Apoi văzu uşa. Era deschisă şi împrăştia un evantai de 
lumină albă - lumina din toaleta lui Balazar - peste pământul 
pietros. Înţelese că era posibil să se ducă înapoi. Andolini era, 
mai presus de toate, un om cu simţ practic. Avea să-şi facă 
griji de spre însemnătatea acestei pățanii mai târziu. Pe 
moment intenţiona să-i facă de petrecanie nenorocitului ăluia 
şi să se întoarcă pe uşa de acolo. 

Forța care îl părăsise când îl lovise şocul surprizei începea 
acum să se reverse înapoi în el. Îşi dădu seama că Eddie 
încerca să-i ia din mână micuțul, dar foarte eficientul Colt 
Cobra, şi că aproape reuşise. Jack îl trase înapoi cu o 
înjurătură, încercă să țintească, dar Eddie îl reapucă imediat 
de braț. 

Andolini ridică genunchiul, îl lovi pe Eddie în muşchiul 
coapsei drepte (gabardina scumpă a pantalonilor lui Andolini 
era acum plină de nisipul gri-murdar al plajei) şi Eddie strigă 
când mugşchiul se contractă. 

— Roland! strigă el. Ajută-mă! Hristoase, ajută-mă! 


Andolini răsuci repede capul şi ceea ce văzu îl descumpăni 
din nou. Acolo era un individ... doar că arăta mai mult a 
fantomă decât a individ. Şi nu era vorba de Casper, Fantoma 
Prietenoasă. Fața albă şi suptă a siluetei tremurătoare era 
aspră de la ţepii bărbii. Cămaşa era o zdreanţă care flutura în 
vânt, expunându-i coastele slăbite de foame. În jurul mâinii 
drepte avea legată o cârpă mizerabilă. Părea bolnav, bolnav şi 
pe moarte, dar chiar şi aşa părea suficient de vânjos ca să-l 
facă pe Andolini să se simtă ca un ou fiert moale. 

Şi măscăriciul avea pistoale la şolduri. 

Păreau mai vechi decât dealurile, destul de vechi să fi 
provenit dintr-un muzeu al Vestului Sălbatic... dar tot 
pistoale erau, poate chiar funcționale, şi Andolini înțelese 
instantaneu că va trebui să se ocupe fără întârziere de omul 
alb la față... poate doar dacă nu era într-adevăr o nălucă, iar 
dacă aşa era, nu conta câtuşi de puţin, deci nu avea rost să-şi 
facă griji pentru asta. 

Andolini îi dădu drumul lui Eddie şi se rostogoli dintr-o 
mişcare în dreapta, abia simțind piatra care-i rupse jacheta 
sport de cinci sute de dolari. În aceeaşi clipă, pistolarul scoase 
arma cu mâna stângă şi gestul lui avu firescul dintotdeauna, 
bolnav sau sănătos, perfect treaz sau încă semiadormit: mai 
rapid ca un fulger albastru de vară. 

Am pierdut, gândi Andolini, potopit de o mirare 
bolnăvicioasă. Hristoase, e mai rapid ca oricine! Am pierdut, 
Sfântă Maică Precistă, o să mă ciuruiască, o să... 

Omul în cămaşă zdrențuită apăsă trăgaciul revolverului din 
mâna stângă şi Jack Andolini crezu - chiar crezu - că e mort 
înainte să-şi dea seama că nu se auzise decât un clic surd în 
locul detunăturii aşteptate. 

Un rateu. 

Surâzând, Andolini se ridică în genunchi şi îndreptă 
pistolul. 

— Nu ştiu cine eşti, dar poţi să-ţi iei adio de la viaţă, 
ciudățenia dracului, spuse el. 


13 


Eddie se ridică în şezut, tremurând, tot numai piele de 
găină. Îl văzu pe Roland scoțând pistolul, auzi pocnetul sec 
care ar fi trebuit să fie o bubuitură, îl văzu pe Andolini 
ridicându-se în genunchi, îl auzi rostind ceva şi, înainte să-şi 
dea bine seama ce făcea, mâna lui găsi o bucată zimțată de 
stâncă. O smulse din pământul nisipos şi o aruncă, apelând la 
toată forța lui. 

Piatra îl nimeri pe Andolini în ceafă şi căzu. Sângele țâşni 
dintr-o rană ca un petic desfăcut pe scalpul lui Jack. Andolini 
deschise focul, dar glonţul care în mod sigur l-ar fi ucis pe 
pistolar urmă o cu totul altă traiectorie. 


14 


Nu cu totul alta, i-ar fi putut spune pistolarul lui Eddie. 
Când simţi pe obraz vântul despicat de glonț, nu poţi spune că 
acesta a urmat o cu totul altă traiectorie. 

Revenindu-şi de pe urma împuşcăturii lui Andolini, trase 
cocoşul pistolului şi apăsă din nou trăgaciul. De data aceasta, 
glonţul de pe ţeavă se aprinse - detunătura seacă, autoritară, 
reverberă de-a lungul şi de-a latul plajei. Pescăruşii care 
dormeau pe stânci departe de homaroşenii se treziră şi se 
ridicară în zbor cârâind, în stoluri speriate. 

Glonţul pistolarului în mod sigur l-ar fi rezolvat definitiv pe 
Andolini, în ciuda reacției lui involuntare de recul, dar 
Andolini era şi el în mişcare, căzând pe o rână, ameţit de 
lovitura de la cap. Pocnetul revolverului păru departe, dar vă 
traiul încins pe care i-l înfipse în brațul stâng, spulberând 
cotul, fu cât se poate de real. Îl trezi din ameţeală şi el se ridică 
în picioare, cu un braț atârnând frânt şi inutil, cu pistolul 
fluturând necoordonat în cealaltă mână, căutând o ţintă. 

Pe Eddie îl văzu primul, Eddie narcomanul, Eddie care-l 
adusese cumva în locul acela ireal. Eddie stătea acolo gol ca 
atunci când venise pe lume, tremurând în vântul rece, 
strângându-şi corpul cu ambele braţe. Ei bine, poate că aici îşi 


va lăsa oasele, dar va avea măcar plăcerea de a-l lua cu el pe 
neisprăvitul de Eddie Dean. 

Andolini ridică pistolul. Micuţul Cobra părea acum să 
cântărească zece kilograme, dar asta nu-l făcu să pregete. 


15 


Sper din suflet ca ăsta să nu fie un rateu, îşi spuse Roland 
înverşunat şi trase iarăşi cocoşul. Prin larma pescărugşilor, 
auzi clicul fin, uns, al butoiaşului rotindu-se. 


16 


Nu fu un rateu. 


17 


Pistolarul nu ţintise spre capul lui Andolini, ci spre pistolul 
din mâna lui. 

Nu ştia dacă mai aveau nevoie de omul acela, dar era 
posibil să aibă; era important pentru Balazar şi, deoarece 
Balazar se dovedise a fi atât de periculos pe cât bănuise 
Roland, prudenţa era cea mai bună strategie. 

Ținta lui era bună, dar asta nu era de mirare. Nu acelaşi 
lucru se putea spune şi de spre ce se întâmplă cu pistolul lui 
Andolini şi, prin urmare, cu Andolini însuşi. Roland mai 
văzuse aşa ceva, dar numai de două ori în toți anii de când 
vedea oameni împuşcându-se reciproc. 

Ghinionul tău, amice, gândi pistolarul în timp ce Andolini 
se-ndrepta spre plajă strigând, împleticindu-se. Pe cămaşă şi 
pe pantaloni îi curgea sânge. 

Mâna în care ţinuse pistolul dispăruse de la jumătatea 
palmei. Micul Colt Cobra era o bucată contorsionată de metal 
căzută în nisip. 

Eddie se holba năucit la el. Nimeni nu avea să-l mai judece 
greşit pe Jack Andolini după faţa lui de om preistoric, şi asta 
pentru că acum nu mai avea față; în locul ei nu mai era decât 


un amestec de carne crudă şi gaura neagră a gurii care 
continua să strige. 

— Dumnezeule, ce s-a întâmplat? 

— Probabil că glonțul meu i-a nimerit pe ţeavă în clipa în 
care el apăsa trăgaciul, spuse pistolarul. Vorbi pe tonul sec al 
unui profesor care ţinea un curs de balistică la academia de 
poliție. Rezultatul a fost o explozie care i-a spulberat partea 
din spate a armei. Cred că au explodat şi vreo două cartuşe 
ale lui. 

— Împuşcă-l, spuse Eddie. Tremura mai tare ca oricând, iar 
acum asta nu se mai datora doar combinației dintre aerul 
nopții, briza mării şi goliciunea corpului. Omoară-l. Curmă-i 
chinurile, pentru Dumnezeu... 

— Prea târziu, zise pistolarul cu o indiferență rece, care lui 
Eddie îi îngheță şi măduva în oase. 

Şi el se întoarse prea târziu pentru a evita priveliştea oferită 
de homaroşeniile dând năvală la picioarele lui Andolini, 
făcându-i ferfeniță mocasinii Gucci... cu picioarele lui încă în 
ei, desigur. Strigând, fluturând spasmodic braţele înaintea lui, 
Andolini căzu în față. Homaroşeniile năpădiră lacome peste el, 
chestionându-l fără încetare în timp ce-l mâncau de viu: Dad- 
a-chack>? Did-a-chick>? Dum-a-chum? Dod-a-chock? 

— Iisuse, gemu Eddie. Ce facem acum? 

— Acum luăm din (praful-diavolului, spuse pistolarul; 
cocaină, auzi Eddie) exact cât i-ai promis lui Balazar, nu mai 
mult şi nu mai puțin. Şi ne întoarcem. 

Îl privi drept în ochi. Doar că de data asta va trebui să vin 
împreună cu tine. În pielea mea. 

— lisuse Hristoase, spuse Eddie. Poţi să faci asta? Şi 
imediat îşi răspunse singur: Sigur că poţi. Dar de ce? 

— Pentru că nu te descurci singur, zise Roland. Vino aici. 

Eddie se uită înapoi spre movila mişcătoare de creaturi cu 
cleşti. Nu-i plăcuse niciodată de Jack Andolini, însă tot simți 
că i se revoltă stomacul. 

— Vino aici, repetă Roland nerăbdător. Mai avem puţin timp 
şi nu-mi place deloc ce trebuie să fac acum. N-am făcut 
niciodată asta. Niciodată nu m-am gândit că o voi face. Buzele 


i se strâmbară. Încep să mă obişnuiesc cu genul ăsta de 
lucruri. 

Eddie se apropie de silueta lui slabă încet, pe picioare care i 
se păreau din ce în ce mai mult că sunt din gumă. Pielea lui 
goală era albă şi strălucea în întunericul străin. Cine eşti tu, 
Roland? gândi el. Ce eşti tu? Şi ce căldură simt că radiază din 
tine - să fie doar febră? Ori vreun fel de nebunie? Cred că 
amândouă. 

Doamne, cât de tare-i trebuia o doză! Mai mult: merita o 
doză. 

— Ce nu ai mai făcut până acum? întrebă el. De spre ce 
vorbeşti? 

— Ia asta, spuse Roland şi arătă spre străvechiul revolver 
care-i atârna sub şoldul drept. Nu arătă cu degetul - nu avea 
cu ce deget să arate - ci cu toată mâna umflată, bandajată cu 
o cârpă. Mie nu mi-e de folos. Nu acum şi poate că niciodată 
de acum încolo. 

— Păi..., făcu Eddie, înghițind în sec. Nu vreau să-l ating. 

— Nici eu nu vreau să-l atingi, zise pistolarul cu o blândeţe 
stranie, dar mă tem că niciunul dintre noi nu are de ales. Vor 
avea loc schimburi de focuri. 

— Da? 

— Da. Pistolarul îl privi senin. Şi destul de multe, cred. 


18 


Balazar era din ce în ce mai neliniştit. Prea mult timp. Erau 
acolo înăuntru de prea mult timp şi era prea multă linişte. 
Departe, poate în cvartalul alăturat, auzea oameni strigând 
unul la celălalt şi apoi două răpăituri care probabil că pro 
veneau de la pocnitori... dar când activai în branşa lui 
Balazar, nu la pocnitori îți zbura prima dată gândul. 

Un strigăt. Un strigăt să fi fost? 

Lasă. Orice s-ar întâmpla în cvartalul vecin n-are legătură cu 
tine. Te comporți ca o femeie bătrână. 

Cu toate astea, semnele erau rău augur. Foarte rău augur. 

— Jack? strigă el spre uşa închisă a băii. 


Nu primi niciun răspuns. 

Balazar deschise sertarul din stânga şi scoase pistolul. Nu 
era un Colt Cobra mic, numai cât să încapă într-un toc cât 
palma; era un Magnum 357. 

— "Cimi! strigă el. Vino aici! 

Trânti sertarul. Turnul de cărți se prăbuşi cu un foşnet 
moale. Balazar nici nu băgă de seamă. 

'Cimi Dretto umplu golul uşii cu cele o sută douăzeci de 
kilograme ale lui. 

Văzu că Da Boss scosese pistolul din sertar şi-l scoase şi el 
imediat pe al său de sub jacheta în carouri atât de țipătoare, 
încât ar fi orbit pe oricine ar fi făcut greşeala să se uite la ea 
prea mult timp. 

— să vină Claudio şi Tricks, zise el. Aduceţi-i repede. 
Puştiul pune ceva la cale. 

— Avem o problemă, spuse 'Cimi. 

Ochii lui Balazar săriră de la uşa băii la 'Cimi. 

— O, din astea am deja destule, zise el. Care-i cea nouă, 
'Cimi? 

'Cimi se linse pe buze. Nu-i plăcea să-i dea lui Da Boss veşti 
rele nici în cele mai fericite împrejurări, darămite când arăta 
aşa... 

— Păi, făcu el şi îşi umezi iar buzele. Vezi tu... 
— Vrei să te grâăbeşti dracului odată? ţipă Balazar. 


19 


Mânerul din lemn de santal al revolverului era atât de 
neted, încât după ce-l primi, Eddie fu aproape să şi-l scape pe 
degetele de la picior. Arma era atât de mare încât părea un 
obiect preistoric şi atât de grea încât el ştiu că va trebui să o 
ridice cu ambele mâini. Reculul, îşi spune, sigur m-ar arunca 
prin cel mai apropiat perete. Asta dacă va funcţiona. Şi totuşi, 
o parte din el voia să-l ţină, o parte din el reacționa la menirea 
lui perfect exprimată, simțea istoria lui sumbră şi sângeroasă 
şi voia să i se alăture. 


Doar cei mai buni au ținut frumusețea asta în mână, gândi 
Eddie. Până acum, cel puţin. 

— Eşti pregătit? întrebă Roland. 

— Nu, dar să trecem la fapte. 

Apucă încheietura stângă a lui Roland cu mâna sa stângă. 
Roland petrecu brațul drept, care ardea ca focul, pe după 
umerii goi ai lui Eddie. 

Împreună trecură pragul din întunericul vântos al plajei din 
lumea decadentă a lui Roland în lumina fluorescentă şi calmă 
a băii private a lui Balazar din Turnul Înclinat. 

Eddie clipi, acomodându-şi ochii cu lumina, şi-l auzi pe 
'Cimi Dretto în cealaltă cameră. „Avem o problemă“, spunea 
'Cimi. Nu avem cu toții? gândi Eddie, după care ochii îi fură 
atraşi de trusa medicală a lui Balazar. Era deschisă. 

În gând, îl auzi pe Balazar spunându-i lui Jack să 
scotocească baia şi pe Andolini întrebând dacă e vreun loc 
acolo de care el nu ştie. Balazar pregetase o clipă înainte să 
răspundă. E un panou mic în spatele dulăpiorului cu 
medicamente, zisese. Ţin câteva lucruri personale acolo. 

Andolini dăduse la o parte panoul metalic, dar uitase să-l 
mai pună la loc. 

— Roland! şuşoti el. 

Roland ridică pistolul şi lipi ţeava de buze, făcându-i semn 
să tacă. Eddie se apropie încet de trusa medicinală. 

Câteva lucruri personale - era o sticlă cu supozitoare, un 
exemplar al unei reviste cu circuit închis intitulată Child's 
Play (pe copertă apăreau două fetițe goale, cam de opt ani 
fiecare, sărutându-se cu foc)... şi opt sau zece cutii-mostră de 
Keflex. Eddie ştia ce este Keflex-ul. Narcomanii, predispuşi 
cum erau la infecții deopotrivă generale şi locale, de regulă 
ştiau. 

Keflex era un antibiotic. 

— O, din astea am deja destule, spunea Balazar. Părea 
grăbit. Care-i cea nouă, 'Cimi? 

Dacă asta n-o să distrugă ce i-a atacat organismul, nu mai 
sunt speranțe, gândi Eddie. Începu să ia cutiile şi să le îndese 
în buzunare, când îşi dădu seama că nu avea buzunare şi 


scoase un hohot aspru care nici nu se apropia de sunetul unui 
râs. 

Începu să le arunce în chiuvetă. Va trebui să le ia mai 
târziu... dacă va fi un mai târziu. 

— Păi, zicea 'Cimi, vezi tu... 

— Vrei să te grâăbeşti dracului odată? ţipă Balazar. 

— E vorba de fratele puştiului, spuse 'Cimi şi Eddie îngheță 
cu ultimele două cutii de Keflex în mână, cu capul înclinat. 
Acum semăna mai mult ca oricând cu Nipper, cățelul de pe 
vechile discuri RCA Victor. 

— Ce-i cu el? întrebă răstit Balazar. 

— A murit, răspunse 'Cimi. 

Eddie scăpă Keflex-ul în chiuvetă şi se întoarse spre Roland. 

— Mi-au omorât fratele, spuse el. 


20 


Balazar tocmai deschidea gura ca să-i spună lui 'Cimi să 
nu-l deranjeze cu asemenea prostii când avea lucruri 
importante de care să se ocupe - cum ar fi fost sentimentul 
acela imposibil de alungat că puştiul avea să-l fenteze, cu tot 
cu încrederea pe care şi-o pusese în Andolini - când îl auzi pe 
puşti la fel de clar cum fără-ndoială că puştiul îi auzise pe el şi 
pe 'Cimi. 

— Mi-au omorât fratele, zise puştiul. 

Dintr-odată, lui Balazar nu-i mai păsa de marfă, de 
întrebările fără răspuns sau de orice altceva în afară de 
pecetluirea grabnică a situaţiei, înainte ca aceasta să 
avanseze şi mai mult pe tărâmul straniului. 

— Omoară-l, Jack! strigă el. 

Niciun răspuns. Apoi îl auzi pe puşti repetând: 

— Mi-au omorât fratele. L-au omorât pe Henry. 

Balazar ştiu atunci - ştiu sigur - că nu lui Jack i se adresa 
puştiul. 

— Cheamă toţi gentlemenii, îi porunci lui 'Cimi. Toţi, toți. O 
să-i punem curu” pe plită, iar după ce moare o să-l ducem în 
bucătărie şi o să-l descăpățânez cu mâna mea. 


21 


— Mi-au omorât fratele, zise prizonierul. 

Pistolarul nu spuse nimic. Se uită doar şi gândi: Sticluțele. 
Din chiuvetă. 

De aia am nevoie - sau de aia crede el că am nevoie. Cutiile. 
Nu uita. Nu uita. 

Din cealaltă cameră: 

— Omoară-l, Jack! 

Nici Eddie şi nici pistolarul nu auziră asta. 

— Mi-au omorât fratele. L-au omorât pe Henry. 

În cealaltă cameră, Balazar spunea acum că va lua capul 
lui Eddie ca trofeu. 

Pistolarul găsi asta într-un fel reconfortant: aparent, nu 
totul în lumea aceasta era diferit de lumea lui. 

Cel pe nume 'Cimi începu să strige răguşit după ceilalți. Se 
auzi un tropotit dezordonat de picioare care alergau. 

— Vrei să faci ceva în privința asta sau vrei doar să stai 
aici? întrebă pistolarul. 

— O, vreau să fac ceva, zise Eddie şi ridică revolverul 
pistolarului. Deşi cu doar câteva clipe în urmă credea că va 
avea nevoie de ambele mâini pentru asta, descoperi că nu-i 
cerea mare efort. 

— Şi ce anume vrei să faci? întrebă Roland, şi vocea i se 
părea lui însuşi departe. Era bolnav, răvăşit de febră, însă 
ceea ce i se întâmpla acum era începutul unui alt fel de febră, 
una care-i era mult prea familiară. Era febra care îl cuprinsese 
în Tull. Era focul luptei, cea care încețoşa orice gând, lăsând 
liberă doar nevoia de a nu mai gândi şi a deschide focul. 

— Vreau să plec la război, zise Eddie Dean cu calm. 

— Nu ştii de spre ce vorbeşti, spuse Roland, dar o să afli pe 
pielea ta. 

Când ieşim pe uşa aia, tu o iei la dreapta. Eu trebuie să o 
iau la stânga. Din cauza mâinii. 

Eddie încuviință. Şi plecară împreună la război. 


22 


Balazar se aşteptase să iasă Eddie, sau Andolini, sau 
amândoi. Însă nu se aşteptase să iasă Eddie şi un străin, un 
om înalt cu păr gri-închis murdar şi o față parcă cioplită în 
piatră de un zeu dement. O clipă nu fu sigur în ce direcție să 
tragă. 

'Cimi însă nu avea asemenea dileme. Da Boss era nervos pe 
Eddie. Prin urmare, pe Eddie avea să-l rezolve întâi şi-ntâi şi 
abia după aceea avea să se ocupe de celălalt cazzaro. 'Cimi se 
întoarse greoi spre Eddie şi apăsă de trei ori trăgaciul 
pistolului său automat. Tuburile gloanţelor săriră, scânteind 
în aer. Eddie îl văzu răsucindu-se şi se lansă într-o patinare 
iute pe podea, şuierând ca un puşti la un concurs disco, un 
puşti atât de mult furat de moment încât nu-şi dădea seama 
că-şi uitase costumaţia de John Travolta, cu tot cu chiloţi; 
patină cu mădularul bălăngănindu-i-se şi cu genunchii goi la 
în - ceput încălzindu-se, apoi, când forța de frecare crescu, 
frigându-l. Deasupra capului, în panourile de plastic care 
imitau scânduri noduroase de pin, apărură găuri. Aşchii din 
ele îi căzură peste umeri şi în păr. 

Doamne, nu mă lăsa să mor gol-puşcă şi fără doza de 
heroină, se rugă el, ştiind că o astfel de rugăciune era mai 
mult decât blasfematorie; era o absurditate. 

Şi totuşi nu se putea abține. Sunt gata să mor, dar te rog 
lasă-mă să mai iau încă 0... 

Revolverul din mâna stângă a pistolarului răsună. Pe plajă, 
sunetul lui fusese puternic; acolo era asurzitor. 

— O, Iisuse! strigă 'Cimi Dretto cu o voce gâtuită, fără aer. 
Era de mirare că mai putea totuşi să strige. Pieptul i se 
afundă imediat, de parcă cineva ar fi lovit cu barosul un butoi. 
Pe cămaşa lui albă începură să apară pete roşii, ca şi cum i-ar 
fi înflorit maci pe ea. O, lisuse! O, lisuse! O, lisu... 

Claudio Andolini îl împinse în lături. 'Cimi se prăbuşi cu un 
bufnet surd. 

Două dintre pozele înrămate de pe perete căzură şi se 
făcură ţăndări. Cea în care Da Boss apărea oferind trofeul 


Sportivul Anului unui tânăr surâzător la banchetul Ligii 
Atletice a Poliției ateriză în capul lui 'Cimi. Cioburi de sticlă îi 
curseră pe umeri. 

— O, Iisuse, şopti el cu o voce stinsă şi sângele începu să 
facă bulbuci la gura lui. 

După Claudio veniră Tricks şi unul dintre cei care aşteptau 
în camera de depozitare. Claudio avea câte un pistol automat 
în fiecare mână; tipul din camera de depozitare avea o puşcă 
Remington cu ţeava tăiată atât de scurt, încât semăna cu un 
pistol de buzunar suferind de oreion; Tricks Postino avea la el 
ceea ce numea Extraordinara Mitralieră Rambo - adică o armă 
de asalt M-16 cu foc repetat. 

— Unde-i fratele meu, seringar nenorocit? strigă Claudio. 
Ce i-ai făcut lui Jack? 

Răspunsul nu părea să-l intereseze prea tare, pentru că 
începu să tragă cu ambele arme cât încă striga. Sunt fript, 
gândi Eddie, şi atunci Roland trase din nou. Claudio Andolini 
fu propulsat în spate într-un nor format din propriu-i sânge. 
Pistoalele automate îi zburară din mâini şi alunecară peste 
masa lui Balazar. Căzură pe covor însoţite de un stol de cărți 
de joc. Bună parte din maţele lui Claudio se lipiră de perete cu 
o secundă înaintea lui. 

— Pe el! striga Balazar. Prindeţi jigodia! Nu puştiu-i 
periculos! El nu-i decât un narcoman în curu” gol! Prindeți 
jigodia! Faceți-l fărâme! 

Apăsă de două ori trăgaciul armei. Magnumul era aproape 
la fel de zgomotos ca revolverul lui Roland. Nu făcu găuri 
perfecte în peretele lângă care Roland stătea pe vine; de o parte 
şi de cealaltă a capului pistolarului, în lemnul fals, gloanţele 
căscară plăgi mari prin care lumina albă răzbătu din baie în 
raze imprecise. 

Roland apăsă trăgaciul revolverului său. 

Doar un clic sec. 

Un rateu. 

— Eddie! strigă pistolarul şi Eddie ridică arma lui şi apăsă 
trăgaciul. 


Detunătura fu atât de puternică, încât preț de un moment, 
crezu că pistolul îi explodase în mână, aşa cum se întâmplase 
cu pistolul lui Jack. Reculul nu-l proiectă în spate prin perete, 
dar îi săltă brațul cu violenţă într-un arc care-i întinse toate 
tendoanele. 

Văzu o parte din umărul lui Balazar dezintegrându-se într- 
o ploaie roşie, îl auzi pe Balazar chiuind ca o pisică rănită şi 
strigă: 

— Narcomanul nu-i periculos, aşa ai spus? Aşa, labă tristă» 
Te pui cu mine şi cu fratele meu? Îți arăt eu cine-i periculos? Îţi 
ar... 

Se auzi un bubuit ca de grenadă când tipul din camera de 
depozitare deschise focul cu puşca. Eddie se rostogoli şi în 
pereți şi în uşa băii apărură o sută de găuri mici. Pielea lui 
goală fu arsă de alice în mai multe locuri, dar Eddie înțelese că 
dacă tipul ar fi fost mai aproape, unde raza de acțiune a armei 
era mai strânsă, ar fi fost spulberat. 

La naiba, oricum sunt deja mort, gândi, uitându-se cum 
tipul din camera de depozitare îndoi Remingtonul, introduse 
cartuşe noi, apoi îl îndreptă pe antebraț. Rânjea. Dinţii lui 
erau extrem de galbeni - Eddie nu credea că mai văzuseră 
periuța de dinţi de foarte mult timp. 

Hristoase, o să mor de mâna unui tăntălău cu dinţi galbeni, 
pe care nici măcar nu ştiu cum îl cheamă, gândi el în treacăt. 
Măcar am reuşit să-l rănesc pe Balazar. Măcar atât am făcut. 
Se întrebă dacă Roland mai avea un glonț. 

Nu-şi amintea. 

— Al meu e! strigă vesel Tricks Postino. Dă-te la o parte, 
Dario! 

Şi înainte ca Dario să se poată feri sau să schițeze măcar 
un gest, Tricks deschise focul cu Extraordinara Mitralieră 
Rambo. Bubuitul greu al focului de mitralieră umplu biroul 
lui Balazar. Primul rezultat al acestui baraj a fost salvarea 
vieţii lui Eddie Dean. Dario îl avea în cătarea pugştii cu ţeava 
tăiată, dar înainte să poată apăsa trăgacele duble, Tricks îl 
tăie în două. 

— Termină, idiotule! strigă Balazar. 


Dar Tricks fie nu auzise, fie nu putea, fie nu voia să 
termine. Cu buzele trase în spate, aşa încât dinţii strălucind 
de salivă erau dezgoliți într-un rânjet de rechin, mătură 
camera dintr-un capăt în celălalt, făcând țăndări două dintre 
panourile de perete, transformând fotografiile înrămate în nori 
de cioburi zburătoare, smulgând din balamale uşa de la baie. 
Sticla givrată a duşului explodă. Trofeul pe care Balazar îl 
primise cu un an în urmă pentru meritele în lupta împotriva 
poliomielitei scoase un dangăt ca de clopot când un glonț îl 
străpunse. 

În filme, oamenii chiar mor pe capete când tragi cu 
mitraliera. În viaţa reală, asta se întâmplă rareori. Şi când se 
întâmplă, se întâmplă doar la primele patru sau cinci gloanţe 
trase (cum ar fi putut mărturisi nefericitul Dario, dacă ar fi 
fost în stare să mai mărturisească ceva vreodată). După 
primele patru sau cinci, două lucruri se întâmplă cu persoana 
- chiar şi una vânjoasă - care încearcă să controleze o astfel de 
armă. Vârful ţevii începe să urce şi trăgătorul însuşi începe să 
se rotească fie spre dreapta, fie spre stânga, în funcție de 
umărul cu care a avut proasta inspiraţie să primească 
reculul. Pe scurt, doar un cretin sau o vedetă de cinema ar 
încerca să folosească o asemenea armă; era ca şi când ai fi 
încercat să înțepi pe cineva cu un burghiu pneumatic. 

Un moment, Eddie nu fu în stare de ceva mai constructiv 
decât să asiste la acel exemplu perfect de idioțenie. Apoi văzu 
alți oameni înghesuindu-se pe uşă în urma lui Tricks şi ridică 
revolverul lui Roland. 

— Al meu e! striga Tricks cu veselia isterică a unuia care a 
văzut prea multe filme pentru a mai fi în stare să facă 
distincția între ceea ce scenariul din mintea sa spune că ar 
trebui să se întâmple şi ceea ce se întâmplă cu adevărat. 

Al meu e! Al meu! Al... 

Eddie apăsă trăgaciul şi-l spulberă pe Tricks de la 
sprâncene în sus. Judecând după comportamentul omului, 
asta nu-l afecta cine ştie cât. 

lisuse Hristoase, da” ştiu că atunci când arma asta se 
hotărăşte să tragă, face totul praf, nu se încurcă, gândi el. 


Din stânga lui Eddie se auzi un CA-BUM. Ceva cald îi 
perforă bicepsul stâng subdezvoltat. Îl văzu pe Balazar 
îndreptând Magnumul spre el, de după colțul mesei pline de 
cărți de joc. Umărul lui era o chiseliță supurândă. Când 
Magnumul bubui din nou, Eddie se trase în jos. 


23 


Roland reuşi să se lase pe vine, ţinti spre primul dintre cei 
nou-intrați pe uşă şi apăsă trăgaciul. Deschisese butoiaşul, 
aruncase gloanţele folosite şi pe cele oarbe pe covor şi-l 
încărcase la loc. Făcuse totul cu dinţii. Balazar îl ţintuise pe 
Eddie la pământ. Dacă şi glonțul ăsta-i orb, cred că am sfeclit- 
o amândoi. 

Nu era. Pistolul răsună, îi tresări în mână şi Jimmy Haspio 
se roti pe o parte, 45-ul căzându-i dintre degetele moarte. 

Roland îl văzu pe celălalt ferindu-se înapoi. După aceea 
începu să se târască prin aşchiile de lemn şi cioburile de pe 
jos. Îşi lăsă revolverul să cadă înapoi în toc. Ideea unei noi 
reîncărcări când îi lipseau două degete era o glumă. 

Eddie se descurca bine. Pistolarul estimă cât de bine după 
faptul că lupta gol. 


Asta era greu de făcut. Uneori imposibil. 

Pistolarul luă unul dintre pistoalele automate pe care le 
scăpase Claudio Andolini. 

— Voi ceilalți ce aşteptaţi» strigă Balazar. Iisuse! Luaţi-le 
gâtul ăstora doi! 

Uriaşul George Biondi şi celălalt gentleman din camera de 
depozitare dădură buzna pe uşă. Cel din camera de depozitare 
urla ceva în italiană. 

Roland se târi până la colțul biroului. Eddie se ridică, 
țintind spre uşă şi spre oamenii care veneau de-a valma. Ştie 
că Balazar e acolo, aşteaptă, dar crede că acum doar el e 
înarmat dintre noi doi, gândi Roland. lată încă unul gata să 
moară pentru tine, Roland. Cu ce ai putut greşi cândva atât de 
tare, încât să inspiri o loialitate atât de aprigă în atât de mulți 
oameni? 

Balazar se ridică, nevăzând că pistolarul era acum pe 
partea lui. Balazar se gândea doar la un singur lucru: să-i 
facă în sfârşit felul narcomanului nenorocit care-i adusese 
dezastrul ăsta pe cap. 

— Nu, zise pistolarul şi Balazar cobori privirea, cu o 
expresie de mirare adânc gravată în trăsăturile feţei. 

— Să te fu..., începu Balazar, întorcând Magnumul. 

Pistolarul îl împuşcă de patru ori cu pistolul automat al lui 
Claudio. Era o jucărioară ieftină, scârboasă la atingere, însă 
probabil că aşa trebuia să fie: un om abject ucis cu o armă 
abjectă. 

Enrico Balazar muri cu o expresie de mirare fatală pe 
rămăşiţele feței lui. 

— Bună, George! spuse Eddie şi apăsă trăgaciul 
revolverului primit de la pistolar. 

Detunătura aceea satisfăcătoare se făcu auzită din nou. 
Niciun glonț orb în frumusețea asta, îşi spuse Eddie cu 
încântare. Se pare că eu m-am ales cu aia bună. 

George izbuti să tragă un foc înainte ca glonțul lui Eddie să- 
| arunce înapoi peste cel care urla, doborându-l la pământ, 
dar nu-şi atinse ţinta. Îl năpădi un sentiment irațional, dar 
extrem de insistent: sentimentul că arma lui Roland deținea o 


putere protectoare magică, talismanică. Atât timp cât îl avea 
în mână, nu putea să păţească nimic. 

Atunci se lăsă tăcerea, o tăcere în care Eddie nu auzea 
decât gemetele celui de sub Uriaşul George (când George 
aterizase peste Rudy Vecchio, cum îl chema pe nefericitul 
acela, îi fracturase trei coaste) şi țiuitul ascuţit al urechilor 
sale. Se întrebă dacă va mai auzi vreodată bine. Împuşcăturile 
care acum păreau să se fi încheiat făceau, prin comparație, cel 
mai zgomotos concert rock să semene cu un radio auzit de la 
două cvartale distanță. 

Biroul lui Balazar nu mai semăna deloc cu o cameră. 
Funcția lui anterioară nu mai avea nicio însemnătate. Eddie 
se uită în jur cu ochii mari şi întrebători ai unui tânăr care 
vede aşa ceva pentru prima dată, dar pentru Roland era o 
imagine familiară, întotdeauna la fel. Că era un câmp de luptă 
pe care oamenii au murit cu miile răpuşi de tunuri, puşti, 
săbii şi halebarde, ori o cămăruţă unde cinci sau şase oameni 
s-au împuşcat între ei, era acelaşi lucru, întotdeauna era 
acelaşi lucru: o altă casă a morții, puţind a cordită şi a carne 
crudă. 

Din peretele dintre baie şi birou nu mai rămăseseră decât 
câţiva stâlpi. 

Peste tot sclipeau cioburi de sticlă. Panourile de tavan 
ferfenițite de extravaganta, dar inutila demonstraţie de forță a 
lui Tricks Postino cu mitraliera M-16 atârnau ca nişte bucăți 
de piele exfoliată. 

Eddie tuşi sec. Acum auzea şi alte sunete - un murmur de 
conversație aprinsă, voci care strigau afară din bar şi, în 
depărtare, tânguit de sirene. 

— Câţi? îl întrebă pistolarul pe Eddie. I-am eliminat oare pe 
toți? 

— Da, aşa cred... 

— Am ceva pentru tine, Eddie, spuse Kevin Blake din hol. 
Mă gândeam c-o să-l vrei, un fel de suvenir, înţelegi? 

Ceea ce Balazar nu reuşise să-i facă celui mai tânăr dintre 
frații Dean, 


Kevin reuşise să-i facă celui mai mare. Aruncă prin uşă 
capul separat de corp al lui Henry Dean. 

Eddie văzu ce era şi strigă. Alergă spre uşă, nepăsător la 
cioburile de sticlă şi la aşchiile de lemn care-i înțepau 
picioarele goale, strigând, trăgând din mers ultimul glonț din 
revolverul cel mare. 

— Nu, Eddie! strigă Roland, dar Eddie nu-l auzi. Era surd 
la tot ce se întâmpla. 

Trase, şi al şaselea glonț se dovedi orb, dar deja nu mai era 
atent la altceva decât la faptul că Henry era mort, Henry, îi 
tăiaseră capul, un căcat puturos tăiase capul lui Henry, iar 
căcatul acela avea să plătească, o, da, putea fi sigur de asta. 

Aşa că alergă spre uşă, apăsând trăgaciul iar şi iar, 
nedându-şi seama că nu se întâmpla nimic, nedându-şi 
seama că picioarele i se înroşiseră de sânge, şi Kevin Blake 
păşi în prag în întâmpinarea lui, aplecat în față, cu un pistol 
automat Llama 38 în mână. Părul lui roşcat forma în jurul 
capului o aură de zulufi. Surâdea. 


24 


O să tragă de jos, gândi pistolarul, ştiind că doar norocul îl 
putea ajuta să atingă ţinta cu jucărioara aceea amatorească, 
chiar dacă intuiţia lui se dovedea adevărată. 

Când văzu că şiretlicul soldatului lui Balazar avea să-l 
scoată pe Eddie din scenă, Roland se ridică în genunchi şi îşi 
ținu mâna stângă cu cea dreaptă, ignorând cu dârzenie 
strigătul de durere scos de mâna aceea când se făcu pumn. 
Nu avea decât o şansă. Durerea nu conta. 

Atunci roşcovanul păşi în prag, zâmbind, şi ca de fiecare 
dată creierul lui Roland se făcu nevăzut; ochii lui văzură, 
mâna lui trase şi, cât ai clipi, roşcovanul zăcea la baza 
peretelui din coridor, cu ochii deschişi şi o gaură mică şi 
albastră în frunte. Eddie stătea deasupra lui, strigând şi 
suspinând, trăgând în gol cu revolverul cu mâner de santal iar 
şi iar, de parcă roşcovanul n-ar fi putut niciodată să fie destul 
de mort. 


Pistolarul aşteptă focul încrucişat care avea să-l taie pe 
Eddie în două şi când acesta nu veni, ştiu că înfruntarea se 
terminase cu adevărat. Dacă mai fuseseră alți soldați, precis 
îşi luaseră tălpăşița. 

Se ridică obosit în picioare, se clătină, după care se apropie 
încet de locul unde stătea Eddie Dean. 

— Termină, spuse el. 

Eddie îl ignoră şi continuă să tragă în gol spre mort. 

— Termină, Eddie, a murit. Toţi au murit. Îţi sângerează 
picioarele. 

Eddie îl ignoră şi continuă să apese trăgaciul revolverului. 
Vociferările de afară erau mai aproape. La fel şi sirenele. 

Pistolarul se întinse după pistol şi trase de el. Eddie se 
întoarse spre el şi, înainte ca Roland să-şi dea bine seama ce 
se întâmpla, tânărul îl lovi peste cap cu propria-i armă. 
Roland simţi un fir de sânge cald şi se sprijini de perete. 

Se strădui să rămână în picioare - trebuia să plece de acolo, 
şi încă repede. Dar în ciuda efortului, simțea cum aluneca pe 
lângă perete, după care lumea dispăru pentru scurt timp într- 
un ocean cenuşiu. 


25 


Lipsi preţ de nu mai mult de două minute, după care reuşi 
să repună lucrurile la locul lor şi să se ridice în picioare. Eddie 
nu mai era în hol. Pistolul lui Roland era aşezat pe pieptul 
mortului cu păr roşcat. Pistolarul se aplecă, împotrivindu-se 
unui val de amețeală, îl luă şi-l lăsă să cadă în toc cu o 
mişcare încordată, nenaturală. 

Fir-ar să fie, îmi vreau degetele înapoi, gândi el obosit şi 
suspină. 

Se duse în biroul distrus, încercând să păşească normal şi 
reuşind doar să-şi tragă picioarele după el. Se opri, se aplecă 
şi culese toate hainele lui Eddie pe care le putu ţine cu braţul 
stâng îndoit. Sirenele aproape că ajunseseră la destinaţie. 
Roland credea că cei din spatele lor făceau probabil parte 
dintr-o miliție, o organizaţie de apărare a legii, ceva de genul 


acesta... dar mai exista şi varianta să fie alți oameni ai lui 
Balazar. 

— Eddie, hârâi el. 

Îl durea gâtul, îi pulsa din nou - mai rău decât locul umflat 
de la tâmplă, unde-l lovise Eddie cu revolverul. 

Eddie nu-l băgă în seamă. Şedea pe jos, cu capul fratelui lui 
în poală. Plângea şi tremura din tot corpul. Pistolarul se uită 
după uşă, n-o văzu şi simţi un junghi urât, parcă de teroare. 
Apoi îşi aminti. Cum amândoi erau de partea aceasta, 
singurul mod de a face uşa să apară era să ia contact fizic cu 
Eddie. 

Se întinse spre el, dar Eddie se feri, continuând să plângă. 

— Nu mă atinge, spuse el. 

— Eddie, s-a terminat. Sunt morți toți. Şi fratele tău e mort. 

— Nu te lega de fratele meu! strigă Eddie copilăreşte şi-l mai 
străbătu un acces de tremurat. Strânse capul retezat la piept 
şi-l legănă. Ridică ochii înlăcrimaţi spre fața pistolarului. 

— Tot timpul a avut grijă de mine, bătrâne, zise el 
suspinând atât de tare, încât pistolarul abia îl înțelese. Tot 
timpul. Eu de ce n-am putut avea grijă de el măcar acum, 
după toți anii câţi a avut el grijă de mine? 

Ce să spun, a avut grijă de tine, gândi Roland necruţător. 
Uită-te la tine cum stai acolo şi tremuri ca şi când ai fi mâncat 
un măr din copacul febrei. Mare grijă a avut el de tine! 

— Trebuie să plecăm. 

— Să plecăm? 

Pentru prima dată, o boare de înţelegere trecu peste chipul 
lui Eddie, urmată imediat de panică. 

— Nu mă duc nicăieri. Cu atât mai puţin în locul ăla, unde 
homarii ăia mari sau ce-or fi fost l-au mâncat pe Jack. 

Cineva bătea la uşă, striga să i se deschidă. 

— Vrei să rămâi aici şi să le explici toate cadavrele astea? 
întrebă pistolarul. 

— Nu-mi pasă, zise Eddie. Fără Henry, nu contează. Nimic 
nu mai contează. 

— Poate că pentru tine nu contează, spuse Roland, dar tu 
nu eşti singurul implicat, prizonierule. 


— Nu-mi spune aşa! se răsti Eddie. 

— Ba o să-ți spun aşa până când îmi demonstrezi că ai 
puterea să ieşi din celula în care te afli! se răsti şi Roland. Îl 
durea gâtul să strige şi cu toate acestea striga. Aruncă din 
mâini bucata aia de carne putredă şi termină cu smiorcăitul! 

Eddie se uită la el. Avea obrajii uzi, ochii larg deschişi. Era 
înspăimântat. 

— ASTA-I ULTIMA ŞANSĂ! spuse de afară o voce amplificată. 
Lui Eddie, i se părea că seamănă cu vocea unui prezentator de 
emisiune-concurs. 

A AJUNS ECHIPA DE INTERVENŢIE RAPIDĂ. REPET: A 
AJUNS ECHIPA DE INTERVENŢIE RAPIDĂ! 

— Ce mă aşteaptă de cealaltă parte a uşii? îl întrebă Eddie 
pe pistolar în şoaptă. Haide, spune-mi. Dacă-mi poţi spune, 
poate că voi veni. Dar dacă minţi, o să-mi dau seama. 

— Probabil moartea, zise pistolarul. Dar până atunci, nu 
cred că o să te plictiseş ti. Vreau să-mi fii alături pe drumul pe 
care îl am de făcut. Sigur, probabil că totul se va sfârşi în 
moarte - moarte pentru noi patru într-un loc străin. 

Dar dacă va fi să răzbim... Ochii îi scânteiară. Dacă răzbim, 
Eddie, o să vezi ceva ce va întrece tot ceea ce ai crezut vreodată 
în visele tale. 

— Ce? 

— Turnul Întunecat. 

— Unde-i Turnul ăsta? 

— Departe de plaja unde m-ai găsit. Cât de departe, asta nu 
ştiu. 

— Ce este Turnul? 

— Nici asta nu ştiu - decât că ar putea fi un soi de... un soi 
de pivot. Un ax central care ţine laolaltă toate planurile 
existenței. Toate timpurile, toate dimensiunile. 

— Ai spus patru. Cine sunt ceilalți doi? 

— Nu-i cunosc, căci ei încă aşteaptă să fie aleşi. 

— Cum am fost ales eu. Sau cum ai vrea tu să mă alegi. 

— Da. 

De afară se auzi o explozie ca un tir de mortier. Sticla 
vitrinei din față a Turnului Înclinat se sparse înăuntru. Sala 


barului începu să se umple cu nori sufocanți de gaz 
lacrimogen. 

— Ei? întrebă Roland. 

Putea să-l apuce pe Eddie, să forțeze apariția uşii prin 
atingerea lor şi să sară împreună cu el de partea cealaltă. Dar 
îl văzuse riscându-şi viața pentru el; îl văzuse pe omul acesta 
hăituit comportându-se cu toată demnitatea unui pistolar 
înnăscut, în pofida dependenţei lui şi a faptului că fusese 
forțat să lupte gol ca-n ziua în care venise pe lume, şi voia ca 
Eddie să decidă singur. 

— Căutări, aventuri, turnuri, lumi de cucerit, zise Eddie şi 
surâse strâmb. 

Niciunul dintre ei nu se întoarse când noi grenade cu gaz 
lacrimogen fură aruncate prin vitrina spartă, aterizând 
înăuntru, explodând şi începând să fâsâie. Primele fuioare 
înțepătoare de gaz se infiltrau acum în biroul lui Balazar. 
Sună mai bine decât o carte de-a lui Edgar Rice Burroughs de 
spre Marte, din care Henry îmi citea uneori când eram mici. Ai 
uitat totuşi un element. 

— Care? 

— Fetele frumoase cu sânii goi. 

Pistolarul surâse. 

— În drum spre Turnul Întunecat, spuse el, orice este 
posibil. 

Un nou fior zgudui trupul lui Eddie. Ridică la buze 
căpățâna lui Henry, îi sărută un obraz rece şi cadaveric şi, cu 
tandrețe, puse relicva aceea mânjită de sânge deoparte. Se 
ridică în picioare. 

— Bine, zise el. Oricum nu aveam alte planuri pentru seara 
asta. 

— la astea, spuse Roland şi aruncă hainele spre el. Ia-ţi 
măcar încălțările, dacă nu şi altceva. Te-ai tăiat la picioare. 

Afară, pe trotuar, doi poliţişti cu măşti din plexiglas şi veste 
antiglonț spărseseră uşa din faţă a Turnului Înclinat. În baie, 
Eddie (în chiloţi, tenişi şi nimic altceva) îi dădu cutiile-mostră 
de Keflex lui Roland una câte una şi Roland le puse în 
buzunarele jeanşilor noului său tovarăş de drum. După ce le 


văzu pe toate la loc sigur, Roland îşi petrecu iarăşi braţul 
drept pe după gâtul lui Eddie şi Eddie îl apucă pe Roland de 
mâna stângă. Uşa apăru dintr-odată, un dreptunghi de 
întuneric. Eddie simți cum vântul din cealaltă lume îi sufla de 
pe frunte părul transpirat. Auzi valurile rostogolindu-se pe 
plaja aceea pietroasă. Simţi înțepătura izului salin de mare. Şi 
în ciuda tuturor lucrurilor, a durerii şi a chinului sufletesc, îşi 
dori brusc să vadă Turnul de spre care vorbea Roland. Îşi 
dorea foarte tare să-l vadă. Şi cum Henry era mort, ce mai 
rămăsese pentru el pe lumea aceasta? Părinţii lor muriseră şi, 
de trei ani, de când se apucase serios de heroină, nu mai 
avusese o relaţie stabilă cu o fată, ci doar o nesfârşită paradă 
de târfe amatoare de cocaină şi heroină. Niciuna de treabă. 

La naiba cu viaţa aia. 

Păşiră dincolo, Eddie chiar puţin în față. 

De cealaltă parte îl cuprinseră dintr-odată noi fiori şi 
chinuitoare crampe musculare - primele simptome ale lipsei 
heroinei. Şi odată cu asta încercă şi primele semne de panică, 
primele regrete. 

— Stai! strigă el. Vreau să mă întorc un minut! În masa lui! 
În masa lui sau în celălalt birou! Heroina! Dacă-l ţinea pe 
Henry drogat, tre' să fie undeva! 

Heroina! Am nevoie de ea! Am nevoie de ea! 

Se uită rugător la Roland, dar fața pistolarului era de 
piatră. 

— Partea aia a vieţii tale s-a sfârşit, Eddie, zise el şi întinse 
mâna stângă. 

— Ba nul strigă Eddie, zgâriindu-l. Ba nu, nu pricepi, am 
nevoie de ea! AM NEVOIE DE EA! 

La fel de bine putea zgâria o stâncă. 

Pistolarul închise uşor uşa. 

Aceasta scoase un pocnet sec, expresia perfectă a 
ireversibilității, şi se prăbuşi pe spate în nisip. De sub ea se 
ridică puţin praf. Nu era nimic în spatele uşii, iar acum nici 
nu mai scria nimic pe ea. Portalul acela dintre lumi se 
închisese pe vecie. 


— NU strigă Eddie şi pescăruşii strigară înapoi la el, parcă 
îngânându-l; homaroşeniile îi adresară întrebări, poate 
sugerându-i că le va auzi mai bine dacă s-ar apropia puţin, şi 
Eddie căzu pe o parte, plângând şi cutremurându-se şi 
zvârcolindu-se de crampe. 

— Nevoia va trece, spuse pistolarul şi reuşi să scoată din 
jeanşii lui Eddie, care semănau atât de mult cu ai săi, o cutie- 
mostră. Din nou, ştiu să citească o parte din litere, dar nu 
toate. Cheflet, părea să fie cuvântul. 

Cheflet. 

Leac din cealaltă lume. 

— Mori sau te vindeci, murmură Roland şi înghiți pe sec 
două capsule. 

Apoi luă celelalte trei astine şi se întinse lângă Eddie. Îl 
cuprinse cu brațele cât de bine putu şi, după un timp greu, 
adormiră amândoi. 


AMESTECARE 


amestecare 


Pentru Roland, timpul scurs după noaptea aceea fusese un 
timp frânt, timp care nu existase deloc ca timp adevărat. Ce-şi 
amintea era doar o serie de imagini, momente, discuţii rupte 
de context; imagini care defilau asemenea unor valeți chiori, 
treiari şi nouari, Regină de Pică uneori, Târfa Neagră, ca într-o 
amestecare rapidă a unui jucător profesionist. 

Mai târziu îl întrebă pe Eddie cât ţinuse acel timp, dar nici 
Eddie nu ştia. Timpul fusese distrus pentru amândoi. Timpul 
nu există în iad şi fiecare se afla în propriul lui iad: Roland în 
iadul febrei şi al infecției, Eddie în iadul sevrajului. 

— Mai puţin de o săptămână, spuse Eddie. Asta-i tot ce ştiu 
sigur. 

— De unde ştii? 


— N-am avut să-ți dau pastile decât pentru o săptămână. 
După asta, trebuia să faci singur una sau cealaltă. 

— Să mă însănătoşesc sau să mor. 

— Corect. 


amestecare 


Pe când lumina crepusculului se stinge în întuneric, se 
aude un foc de armă, un pocnet uscat care se suprapune pe 
sunetul inevitabil şi ineluctabil al valurilor care îşi dau duhul 
pe plaja pustie: CA-BUM! Simte iz de cordită. 

Probleme, gândeşte pistolarul fără vlagă şi dibuie după 
revolverele care nu sunt acolo. O, nu, e sfârşitul, e... 

Dar nu mai e nimic... şi ceva începe să miroasă 


amestecare 


bine în întuneric. Ceva, după atât timp în întuneric şi 
absență, ceva se găteşte. Nu e doar mirosul. Aude pocnetul 
vreascurilor, vede pâlpâitul portocaliu al focului în aer liber. 
Uneori, când vântul adie dinspre mare, pe lângă mirosul acela 
apetisant simte şi aroma fumului. Mâncare, gândeşte. 
Doamne, mi-e foame? Dacă mie foame, poate că mă 
însânătoşesc. 

Eddie, încearcă el să spună, dar nu mai are voce. Îl doare 
gâtul, îl doare atât de tare! Trebuia să fi adus şi nişte astină, 
gândeşte el, apoi încearcă să râdă: toate drogurile pentru el, 
nimic pentru Eddie. 

Eddie apare. Are o farfurie de tablă, una pe care pistolarul 
ar recunoaşte-o dintr-o mie: a scos-o, la urma urmei, din 
desaga lui. Pe ea sunt bucăţi aburinde de carne roz-albicioasă. 

Ce-i? încearcă să întrebe şi pe gură nu-i iese decât un ţiuit 
forțat, ca o băşină. 

Eddie îi citeşte pe buze. 

— De unde să ştiu eu? spune el îmbufnat. Tot ce ştiu e că 
nu m-a omorât. 


Mănâncă, fir-ai să fii! 

Vede că Eddie e foarte palid, Eddie tremură şi miroase ceva 
ce vine dinspre Eddie, ceva care este fie rahat, fie moarte, şi 
ştie că Eddie se simte rău. Întinde o mână nesigură, vrând să-i 
ofere alinare. Eddie i-o loveşte, îndepărtând-o. 

— Îţi dau să mănânci, spune el îmbufnat. Al dracului să fiu 
dacă ştiu de ce. 

Ar trebui să te omor. Şi aş face-o, dacă n-aş crede că aşa 
cum ai putut intra în lumea mea o dată, poate o vei mai face 
din nou. 

Eddie se uită în jur. 

— Şi dacă n-aş rămâne sigur. Cu excepţia lor. 

Se uită înapoi la Roland şi-l cuprinde un acces de tremurat 
- e atât de puternic, încât aproape că scapă bucăţile de carne 
din farfuria de tablă. În cele din urmă, îi trece. 

— Mănâncă, fir-ai blestemat! 

Pistolarul mănâncă. Carnea nu e nici pe departe rea; carnea 
e delicioasă. 

Reuşeşte să înghită trei bucăţi, după care totul devine 
neclar într-o nouă 


amestecare 


încercare de-a vorbi, dar nu reuşeşte decât să şoptească. 
Ghiocul urechii lui Eddie e lipit de buzele lui, doar că din când 
în când se îndepărtează, tremurând, când Eddie e cuprins din 
nou de spasme. El repetă. 

— Nord. Pe plajă în... în sus. 

— De unde ştii? 

— Ştiu, şopteşte el. 

Eddie îl priveşte. 

— Eşti nebun, spune. 

Pistolarul zâmbeşte şi încearcă să cadă în leşin, dar Eddie îl 
pălmuieşte, îl pălmuieşte tare. Ochii lui albaştri se deschid 
brusc şi un moment sunt atât de vii şi electrici, că Eddie 
rămâne descumpănit. Apoi buzele lui se întind într-un zâmbet 
care e mai mult rictus. 


— Da, poţi să adormi, spune el, dar mai întâi tre' să-ţi iei 
drogul. E timpul. 

Aşa spune soarele, cel puţin. Presupun. N-am fost niciodată 
cercetaş, aşa că nu ştiu bine. Dar e suficient pentru ce mi se 
cere. Gura mare, Roland. Gura mare pentru doctorul Eddie, 
răpitor nenorocit. 

Pistolarul deschide gura ca un bebeluş care aşteaptă sânul 
mamei. Eddie îi pune două pilule pe limbă şi apoi îi toarnă 
fără grijă apă în gură. Roland bănuieşte că provine dintr-un 
pârâu de undeva dinspre răsărit. Ar putea fi otrăvită; Eddie n- 
are de unde să ştie care e apă bună de băut şi care e rea. Pe de 
altă parte, Eddie pare să nu aibă nimic, aşa că nu prea are de 
ales, nu? Nu. 

Înghite, tuşeşte şi aproape că se sufocă sub ochii indiferenți 
ai lui Eddie. 

Roland întinde mâna spre el. 

Eddie încearcă să se tragă în spate. 

Ochii de ţintaş ai pistolarului îi comandă. 

Roland îl trage aproape, atât de aproape că simte putoarea 
bolii lui Eddie şi Eddie o simte pe a sa; combinaţia îi 
îngrețoşează pe amândoi. 

— Doar două variante aici, şopteşte Roland. Nu ştiu cum e- 
n lumea ta, dar aici sunt doar două variante. Capul sus şi 
poate vei trăi sau mori în genunchi cu fruntea-n pământ şi cu 
putoarea propriilor subsuori în nas. Nimic... 

Tuşeşte. Nimic pentru mine. 

— Cine eşti? strigă Eddie la el. 

— Destinul tău, Eddie, şopteşte pistolarul. 

— Ce-ar fi să-ţi ţii gura şi să crăpi? îl întreabă Eddie. 

Pistolarul încearcă să vorbească, dar nu apucă şi cade în 
derivă, iar cărțile se 


amestecă 
CA-BUMI 
Roland deschide ochii şi vede un miliard de stele mişcându- 
se în întuneric, apoi îi închide la loc. 


Nu ştie ce se întâmplă, dar presupune că totul e bine. Jocul 
merge mai departe, cărțile continuă să se 


amestece 


Alte bucăţi dulci şi gustoase de carne. Se simte mai bine. 
Eddie arată mai bine şi el. Dar arată de asemenea îngrijorat. 

— Se apropie, spune el. Or fi ele urâte, dar nu-s tocmai 
proaste. Ştiu ce am făcut. Nu ştiu cum, dar ştiu şi nu le place. 
Noapte de noapte se apropie câte puţin. Ar fi bine să mergem 
mai departe la ivirea zorilor, dacă poți. Altfel ar putea fi ultimii 
zori pe care-i vom vedea. 

— Ce? 

Asta nu este tocmai o şoaptă, ci un pas intermediar între 
şoaptă şi vorbire adevărată. 

— Ele, spune Eddie şi arată spre plajă. Dad-a-chack, dum-a- 
chum şi toate celelalte prostii. Cred că sunt ca noi, Roland - ar 
mânca orice, dar nu le prea încântă ideea de a fi mâncate. 

Brusc, cu un fior de groază extremă, Roland înţelege ce au 
fost bucăţile de carne roz-albicioasă pe care i le-a dat Eddie să 
le mănânce. Nu poate vorbi; scârba îi răpeşte şi firava voce pe 
care a reuşit să o recapete. Dar Eddie vede pe fața lui tot ce ar 
vrea să spună. 

— Tu ce credeai că am făcut? aproape pufneşte el. Aveai 
impresia că am făcut o comandă la domiciliu la Homarul 
Roşu? 

— Sunt otrăvitoare, şopteşte Roland. De asta... 

— Da, de asta ai ajuns tu hors de combat. Însă, Roland, eu 
încerc să te-mpiedic să devii şi hors d'oeuvre. Cât de spre 
otravă, se ştie că şerpii-cu-clopoţei sunt otrăvitori, şi oamenii 
tot îi mănâncă. Şarpele-cu-clopoţei e foarte gustos. 

Are gust de pui. Am citit asta undeva. Iar bestiile astea mie 
mi se pare că seamănă cu homarii, aşa că am decis să fac o 
încercare. Ce altceva era să mâncăm? Pământ? Am împuşcat 
una şi am fript-o până n-a mai ştiut de ea. 

Altceva nu era. Şi sincer să fiu, sunt destul de gustoase. Am 
împuşcat câte una pe noapte imediat ce soarele începea să 


apună. Nu sunt foarte agere decât după ce se face complet 
întuneric. Nu te-am văzut refuzându-le carnea. 

Eddie zâmbeşte. 

— Îmi place să cred că am nimerit-o pe aia care l-a mâncat 
pe Jack. Îmi place să cred că-l mănânc pe nesuferitul ăla. Mă 
linişteşte, înţelegi ce spun? 

— Una dintre ele a mâncat şi o parte din mine, rosteşte 
pistolarul fără vlagă. Două degete de la mână şi unul de la 
picior. 

— Şi asta-mi surâde, spune Eddie şi continuă să 
zâmbească. 

Faţa lui este palidă, aduce puţin cu un rechin... dar un 
dram din reavoința zugrăvită pe ea a dispărut acum, iar 
mirosul de rahat şi moarte care îl învăluise ca un giulgiu pare 
să se risipească şi el. 

— Du-te dracului, spune pistolarul. 

— Ia te uită! strigă Eddie. Roland îşi recapătă vlaga! Poate 
că totuşi n-o să mori, scumpule! Asta mi se pare fantastic! 

— Trăiesc, spune Roland. Vocea i-a redevenit o şoaptă. 
Gâtul i se strânge din nou. 

— Da? Eddie se uită la el, apoi încuviințează şi-şi răspunde 
singur: Da. Te cred în stare. O dată am crezut că te vei stinge 
şi altă dată am crezut că te-ai stins deja. Acum pare că o să te 
faci mai bine. Te ajută şi antibioticele, presupun, dar cel mai 
mult cred că te ajută voința ta. Pentru ce? De ce te străduieşti 
din răsputeri să rămâi în viață pe plaja asta mizerabilă? 

Turnul, rosteşte el fără sunet, pentru că acum nici în şoaptă 
nu mai poate vorbi. 

— Tu şi Turnul tău nenorocit, zise Eddie, dă să se întoarcă, 
apoi revine cu fața, surprins când mâna lui Roland îl apucă de 
braț ca o cătuşă. 

Se privesc reciproc în ochi şi Eddie spune: 

— Prea bine. Prea bine! 

Nord, spune pistolarul pe muteşte. La nord, îți spun. Oare 
chiar i-a spus asta? Aşa crede, dar s-a pierdut. S-a pierdut în 
amestecare. 


— De unde ştii? strigă Eddie la el, dintr-odată frustrat. 
Ridică pumnii ca pentru a-l lovi pe Roland, apoi îi lasă jos. 

Ştiu şi atât - aşa că de ce-mi iroseşti timpul şi energia cu 
întrebări prosteşti» vrea el să răspundă, dar înainte să apuce, 
cărţile se 


amestecă 


este târât pe jos, sare şi tresaltă, capul mişcându-i-se 
neputincios dintr-o parte în cealaltă, legat de un soi ciudat de 
targă cu propriile centuri, şi-l aude pe Eddie Dean cum cântă 
ceva atât de familiar, încât, la început, Roland crede că acesta 
nu poate fi decât un vis, un delir: 

— Heyyy Jude... don't make it bad... take a saaad song... 
and make it better... 

Unde l-ai auzit? vrea să întrebe. M-ai auzit pe mine 
cântându-l, Eddie? Şi unde ne aflăm? 

Dar înainte să apuce să întrebe ceva 


amestecare 


Cort i-ar sparge puştiului capul dacă ar vedea drăcia asta, 
gândeşte Roland, uitându-se la targa pe care şi-a petrecut 
ziua, şi râde. Nu e un râs adevărat. 

Seamănă cu valurile care îşi depun pe plajă încărcătura de 
pietre. Nu ştie cât de departe au ajuns, dar trebuie să fie 
destul de departe, pentru că Eddie e sleit de puteri. Şade pe o 
stâncă în lumina lungă cu un revolver al pistolarului în poală 
şi o ploscă pe jumătate plină într-o parte. Buzunarul de la 
piept îi e puţin umflat. Înăuntru sunt gloanţele din partea din 
spate a centurilor - rezerva tot mai redusă de gloanţe „bune“. 
Eddie le-a legat într-o bucată din propria-i cămaşă. 
Principalul motiv pentru care rezerva de gloanţe „bune“ scade 
atât de repede este acela că unul la fiecare patru sau cinci s-a 
dovedit a fi tot un glonţ orb. 

Eddie, pe care aproape îl furase somnul, ridică acum ochii. 


— De ce râzi? întreabă. 

Pistolarul flutură a nepăsare din mână şi scutură din cap. 
Pentru că a greşit, îşi dă seama. Cort nu i-ar sparge capul lui 
Eddie pentru targă, chiar dacă aceasta era o făcătură ciudată. 
Roland crede că ar fi posibil ca bunul Cort chiar să-l 
complimenteze în felul său reţinut - un lucru atât de rar, încât 
băiatul căruia nu i se întâmpla aproape niciodată nu ştia ce 
reacție să aibă; rămânea cu gura căscată ca un peşte tocmai 
scos din butoiul bucătarului. 

Barele principale erau două crengi de plop de aproximativ 
aceeaşi lungime şi grosime. Doborâte de vânt, bănuia 
pistolarul. Pentru a le uni folosise ramuri mai mici, legate cu 
tot ce găsise: centurile, banda adezivă cu care fusese lipit 
praful-diavolului de pieptul lui, chiar şi nojița de piele de la 
pălăria pistolarului şi propriile lui şireturi de la tenişi. Peste 
acestea întinsese pătura lui Roland. 

Cort nu l-ar fi lovit pentru că, aşa bolnav, Eddie măcar nu 
stătuse pe fund şi-şi jelise soarta. El făcuse ceva. Încercase. 

Şi Cort i-ar fi oferit un compliment din acela abrupt, 
aproape morocănos, pentru că, indiferent cât de aiurea arăta, 
drăcia funcționa. Dârele lungi care coborau spre plajă, până la 
un punct în depărtare, unde păreau să se întâlnească, 
dovedeau asta. 

— Ai văzut vreuna? întreabă Eddie. 

Soarele apune, brăzdând o cărare portocalie peste apă, aşa 
încât pistolarul estimează că, de data aceasta, a dormit mai 
bine de şase ore. Se simte mai în putere. Se ridică în şezut şi 
se uită spre apă. Nici plaja, nici terenul care duce la colinele 
vestice ale munților nu s-au schimbat mult; vede mici variații 
ale peisajului şi resturi (un pescăruş mort, de pildă, într-o 
grămăjoară de pene, pe nisip, cam la douăzeci de metri în 
stânga sa şi la treizeci sau aşa ceva în direcția apei), dar în 
afară de asta, la fel de bine s-ar putea afla în locul de unde au 
plecat. 

— Nu, spune pistolarul. Apoi: Ba da. Este una. 

Indică locul. Eddie mijeşte ochii, apoi aprobă din cap. În 
timp ce soarele coboară şi dâra portocalie începe să semene 


din ce în ce mai mult cu o dâră de sânge, primele homaroşenii 
ies din valuri rostogolindu-se şi încep să se târască pe plajă în 
sus. 

Două dintre ele se avântă împiedicat spre pescăruşul mort. 
Câştigătoarea sare pe el, îl sfâşie şi începe să-şi îndese în gură 
bucăţile de carne putredă. 

— Did-a-chick> întreabă ea. 

— Dum-a-chum? răspunde cea care a pierdut. Dod-a... 

CA-BUMI 

Pistolul lui Roland curmă întrebările celei de-a doua 
creaturi. Eddie se duce şi o ia de spate, cu ochii în patru la 
surata ei. Cealaltă, însă, nu prezintă niciun pericol; e ocupată 
cu pescăruşul. Eddie aduce prada înapoi. Încă zvâcneşte, 
ridicând şi coborând cleştii, dar în câteva clipe rămâne 
nemişcată. 

Coada se arcuieşte o ultimă oară, apoi pur şi simplu cade, 
în loc să se îndoaie în jos. Cleştii de boxer atârnă flasci. 

— Cina fa fi zervită imediat, ştăpâne, zise Eddie. La alegere: 
file de târâtoare spurcată sau file de târâtoare spurcată. Care 
vă surâde, ştăpâne? 

— Nu te-nţeleg, spune pistolarul. 

— Ba mă-nțelegi, zice Eddie. Doar că nu ai simţul 
umorului. Ce ai făcut cu el? 

— A pierit într-un război sau altul, presupun. 

Eddie zâmbeşte la asta. 

— Arăţi şi vorbeşti puţin mai cu vlagă-n seara asta, Roland. 

— Da, aşa mi se pare şi mie. 

— Ei, poate că mâine o să reuşeşti să faci şi câțiva paşi. Cu 
toată sinceritatea îți spun, prietene, nu-i deloc floare la ureche 
să te trag după mine. 

— O să-ncerc. 

— Chiar te rog. 

— Şi tu arăţi puţin mai bine, se aventurează Roland. Vocea 
i se sparge la ultimele două cuvinte, ca vocea unui băieţel. 
Dacă nu mă opresc acum, îşi spune, n-o să mai pot vorbi 
niciodată. 


— N-o să mor, se pare. Se uită la Roland fără nicio expresie. 
Însă n-o să ştii niciodată cât de aproape am fost de asta de 
vreo două ori. O dată am luat un pistol de la tine şi mi l-am 
lipit de ţeastă. L-am armat, l-am ţinut acolo o vreme, apoi l- 
am îndepărtat. Am coborât încet cocoşul şi l-am pus înapoi în 
tocul tău. Într-o altă noapte am avut o convulsie. Cred că a 
fost a doua noapte, dar nu-s sigur. Clatină din cap şi spune 
ceva ce pistolarul înțelege şi, totodată, nu înţelege: Acum, 
Michigan mi se pare doar un vis. 

Deşi vocea i-a redevenit şoapta aceea uscată şi ştie că n-ar 
trebui să vorbească, pistolarul trebuie să afle un lucru: 

— Ce te-a împiedicat să apeşi pe trăgaci? 

— Păi, asta-i singura pereche de pantaloni pe care o am, 
spune Eddie. În ultima secundă mi-am spus că, dacă apăs 
trăgaciul şi am noroc de un glonț orb, n-o să-mi mai adun 
niciodată curajul s-o fac din nou... şi odată ce te-ai căcat în 
pantaloni, tre” să-i speli imediat, altfel nu mai iese putoarea 
din ei. 

Aşa mi-a spus Henry. A spus că a învăţat-o în Vietnam. Şi 
cum era noapte şi Homarul Lester era în libertate, ca să nu 
mai zic nimic de prietenii lui... 

Dar pistolarul râde, râde în hohote, deşi de pe buze-i scapă 
doar câte un cârâit din când în când. Surâzând el însuşi, 
Eddie spune: 

— Am impresia că, în războiul ăla, nu ţi-ai pierdut simţul 
umorului decât de la cot încolo. 

Se ridică şi lui Roland i se pare că se pregăteşte să urce 
panta până acolo unde va găsi vreascuri pentru foc. 

— Stai, şopteşte şi Eddie îşi îndreaptă ochii spre el. Serios, 
de ce? 

— Cred că pentru că aveai nevoie de mine. Dacă m-aş fi 
sinucis, ai fi murit. 

Mai târziu, după ce-ţi vei recăpăta forțele, s-ar putea, cum 
se zice, să-mi reevaluez opţiunile. 

Se uită în jur şi suspină adânc. 

— Poate că undeva în lumea ta o fi existând un Disneyland 
sau o Coney Island, 


Roland, dar cât am văzut până acum din ea nu-mi prea 
stârneşte interesul. 

Dă să plece, se opreşte şi se uită înapoi la Roland. Are o 
expresie tristă pe chip, deşi paloarea bolnăvicioasă i s-a mai 
retras. Frisoanele au început să-l cuprindă mai rar. 

— Uneori chiar nu înţelegi ce spun, nu-i aşa? 

— Da, şopteşte pistolarul. Uneori nu înţeleg. 

— Atunci o să-ți explic. Unii oameni au nevoie de oameni 
care să aibă nevoie de ei. Tu nu înţelegi pentru că nu faci parte 
dintre aceştia. Tu te-ai folosi de mine şi m-ai arunca la o parte 
ca pe o pungă de hârtie, dacă la asta s-ar ajunge. Dumnezeu 
şi-a bătut joc de tine, prietene. Ţi-a dat destulă judecată cât să 
te doară dacă faci asta şi destulă tărie cât să treci totuşi la 
fapte. N-ai putea să te înfrânezi. Dacă aş cădea pe plajă şi aş 
striga după ajutor, tu ai păşi peste mine, dacă m-aş afla între 
tine şi blestematul ăla de Turn al tău. Nu-i aşa că m-am 
apropiat de adevăr? 

Roland nu spune nimic, ci se uită doar la Eddie. 

— Dar nu toți sunt aşa. Sunt oameni care au nevoie ca alții 
să aibă nevoie de ei. Ca-n cântecul Barbarei Streisand. 
Dulceag, dar adevărat. Doar un alt fel de dependenţă. 

Eddie nu-l slăbeşte din ochi. 

— Dar tu, desigur, eşti imun la asta, nu? 

Roland îl scrutează cu privirea. 

— Cu excepţia Turnului tău. Eddie scoate un râs scurt. Tu 
eşti dependent de Turn, Roland. 

— Tu în ce război ai luptat? şopteşte pistolarul. 

— Poftim? 

— Cel în care ţi-ai pierdut simţul nobleței şi-al voinței? 

Eddie se dă în spate ca şi când Roland l-ar fi pălmuit. 

— Mă duc după nişte apă, spune el scurt. Fii cu ochii-n 
patru la târâtoarele alea spurcate. Am făcut drum lung azi, 
dar încă nu ştiu dacă vorbesc între ele sau nu. 

Apoi se întoarce, dar nu înainte ca Roland să vadă ultimele 
raze roşii ale apusului reflectându-se pe obrajii lui umezi. 

Roland se întoarce şi el. Se întoarce spre plajă şi priveşte. 
Homaroşeniile se târăsc şi întreabă, întreabă şi se târăsc, dar 


ambele activități par futile; dețin o urmă de inteligență, dar nu 
suficientă cât să comunice între ele. 

Dumnezeu nu-ți taie întotdeauna craca de sub picioare, 
gândeşte Roland. 

O face des, dar nu întotdeauna. 

Eddie se întoarce cu lemnele. 

— Ei? întrebă el. Ce părere ai? 

— Suntem în siguranță, murmură pistolarul şi Eddie dă să 
spună ceva, dar Roland e obosit acum şi se lasă pe spate şi se 
uită la primele stele care se ițesc pe bolta cerului violet şi 


amestecare 


în următoarele trei zile, starea pistolarului se amelioră 
constant. Liniile roşii care îi urcau pe braţe începură să-şi 
inverseze sensul, apoi se estompară şi dispărură. În ziua 
următoare, când merse singur, când îl lăsă pe Eddie să-l tragă 
cu targa. În ziua de după aceea, nu mai trebui tras deloc; o 
dată la o oră sau două se opreau doar puţin, până când el 
simțea că-i revine forța în picioare. 

În timpul acelor pauze şi-n perioada de după ce terminau 
de mâncat, dar înainte ca focul să se stingă de tot şi ei să 
adoarmă, pistolarul ascultă povestea fraților Dean. Îşi aminti 
că se întrebase ce se putuse întâmpla ca relaţia lor să se 
complice atât de tare, dar după ce Eddie începu să 
povestească, ezitant şi cu genul acela de mânie indignată care 
se naşte din marile dureri, pistolarul l-ar fi putut opri, i-ar fi 
putut spune: Nu te osteni, Eddie. Înţeleg totul. 

Numai că asta nu l-ar fi ajutat pe Eddie. Eddie nu vorbea 
pentru a-l ajuta pe Henry, pentru că Henry era mort. El 
vorbea pentru a-l îngropa definitiv pe Henry. Şi pentru a-şi 
reaminti că, deşi Henry era mort, el, Eddie, nu era. 

Aşa că pistolarul ascultă şi nu spuse nimic. 

Fondul problemei era simplu: Eddie credea că furase viața 
fratelui lui. Şi Henry credea asta. Poate că Henry ajunsese 
singur la o asemenea concluzie sau poate că-i fusese inculcată 
de mama lor, care-i ţinea mereu predici lui Eddie, 


reamintindu-i cât de multe sacrificaseră ea şi Henry pentru ca 
el să ducă o viață cât mai sigură posibil în oraşul acela ca o 
junglă, ca el să poată fi fericit, cât de fericit se putea în oraşul 
acela ca o junglă, ca el să nu ajungă ca sărmana lui soră pe 
care nici măcar n-o mai ținea minte, dar care fusese atât de 
frumoasă, 

Domnul s-o aibă în pază. Ea era alături de îngeri, iar acela 
era categoric un loc frumos, dar ea nu voia ca Eddie să ajungă 
deocamdată alături de îngeri, călcat pe drum de vreun şofer 
beat, ca sora lui, sau spintecat de vreun copil drogat pentru 
cei douăzeci şi cinci de cenți din buzunar şi lăsat cu mațele 
scurse pe trotuar, şi pentru că nu credea că Eddie îşi dorea să 
ajungă deocamdată alături de îngeri, ar face bine să asculte de 
fratele lui mai mare şi să facă ce-i spune fratele lui mai mare 
şi să țină mereu minte că Henry făcea un sacrificiu din iubire. 

Eddie îi spuse pistolarului că se îndoia că mama lui ştia ce 
făceau ei, de fapt - şterpeleau comicsuri de la bufetul de pe 
Rincon Avenue şi fumau în spatele fabricii Bonded Electroplate 
de pe Cohoes Street. 

O dată văzuseră un Chevrolet cu cheile în contact şi, cu 
toate că Henry nu prea ştia să conducă - avea şaisprezece ani 
pe atunci, iar Eddie opt - îşi vârâse fratele în maşină şi-l 
anunţase că vor merge la New York City. Eddie era speriat, 
plângea, Henry era speriat şi el, şi nervos pe Eddie, îi spunea 
să tacă din gură, îi spunea să nu facă naibii pe copilul, el avea 
zece dolari şi Eddie avea trei sau patru, puteau să se ducă la 
filme toată ziua şi să ia un tren Pelham şi să fie înapoi înainte 
ca mama lor să aibă timp să pună cina pe masă şi să se 
întrebe unde sunt ei. Dar Eddie continua să plângă şi aproape 
de podul Queensboro văzuseră o maşină de poliție pe o stradă 
lăturalnică şi deşi Eddie era sigur că polițistul din ea nici 
măcar nu se uitase în direcția lor, spusese Da când Henry îl 
întrebase în şoaptă, cu o voce tremurată, dacă credea că-i 
văzuse curcanul ăla. Henry se făcuse alb la față şi trăsese pe 
dreapta atât de repede, încât aproape amputase un hidrant. O 
luase la fugă pe stradă în jos în timp ce Eddie, cuprins şi el de 
panică, încă se lupta cu mânerul nefamiliar al portierei. Henry 


se oprise, venise înapoi şi-l trăsese afară din maşină. Îl mai şi 
pălmuise de două ori. Apoi făcuseră pe jos - ei bine, de fapt se 
furişaseră - tot drumul până în Brooklyn. Le luase aproape tot 
restul zilei şi când îi întrebase mama de ce erau atât de 
transpirați şi de obosiţi, Henry spusese că toată ziua îl 
învățase pe Eddie cum să joace baschet pe terenul din spatele 
străzii. 

Apoi au venit nişte băieți mai mari şi ei au trebuit să fugă. 
Mama lor îl sărutase pe Henry şi lui Eddie îi aruncase o privire 
aprigă. Îl întrebase dacă nu-i aşa că are cel mai bun frate din 
lume. Eddie spusese da, aşa era. Şi o spunea cu sinceritate. 
Chiar avea cel mai bun frate din lume. 

— Atunci, şi el s-a temut la fel de mult ca mine, îi spuse 
Eddie lui Roland pe când şedeau şi urmăreau ultimele vestigii 
ale zilei stingându-se în apă, unde curând singura lumină va 
fi aceea a stelelor oglindite. Ba chiar mai mult, pentru că ela 
crezut că polițistul ne văzuse, iar eu ştiam că nu era aşa. De 
aia a şi fugit. Dar s-a întors. Asta-i partea importantă. S-a 
întors. 

Roland nu spuse nimic. 

— Înţelegi asta, nu-i aşa? 

Eddie se uita la Roland cu ochi aspri, întrebători. 

— Înţeleg. 

— Întotdeauna s-a temut şi întotdeauna s-a întors. 

Roland credea că ar fi fost mai bine pentru Eddie, mai bine 
pentru amândoi pe termen lung, dacă Henry ar fi continuat să 
alerge mâncând pământul în ziua aceea... sau în oricare alta. 
Dar cei ca Henry nu făceau niciodată asta. 

Cei ca Henry întotdeauna se întorceau, pentru că ştiau cum 
să se folosească de încredere. De fapt, acesta era singurul 
lucru pe care Henry ştia să-l folosească. 

Întâi transformau încrederea în nevoie, apoi transformau 
nevoia într-un drog, şi odată ce reuşeau asta, ei... care era 
cuvântul folosit de Eddie? 

A, da, „dealer“. Ei se transformau în dealeri. 

— Cred c-am să mă culc, spuse pistolarul. 


A doua zi, Eddie continuă povestea, dar Roland o ştia deja 
pe toată. Henry nu practicase sporturi în liceu pentru că 
Henry nu putea rămâne după cursuri la antrenament. Henry 
trebuia să aibă grijă de Eddie. Faptul că Henry era uscăţiv şi 
împiedicat şi că nu se dădea în vânt după sporturi nu avea 
nicio relevanță, desigur; Henry ar fi devenit un fantastic 
aruncător de baseball sau un baschetbalist din aceia care 
săreau la coş, nu înceta să-i asigure mama lor. 

Notele lui Henry erau mici şi trebuia să repete câteva 
materii - dar asta nu pentru că Henry ar fi fost prost; Eddie şi 
doamna Dean ştiau amândoi că Henry era deşteptăciunea 
întruchipată. Dar Henry trebuia să-şi petreacă timpul alocat 
studiului şi temelor de casă având grijă de Eddie (faptul că 
asta se întâmpla de obicei în livingul familiei Dean, unde 
amândoi băieții stăteau tolăniți pe sofa şi se uitau la televizor 
sau se luptau pe covor, nu părea să aibă nici el vreo 
relevanță). După liceu, din cauza notelor mici, singura alegere 
care-i rămăsese lui Henry era Universitatea New York, dar ei 
nu-şi permiteau asta, pentru că din cauza notelor mici bursa 
de studiu ieşea din discuţie, aşa că Henry a fost luat în 
armată şi apoi a ajuns în Vietnam, unde Henry s-a ales cu 
genunchiul făcut ţăndări, şi durerea a fost insuportabilă, aşa 
că medicii i-au dat un medicament cu bază largă de morfină, 
iar când şi-a revenit i-au redus doza, doar că nu le-a ieşit prea 
bine, pentru că la întoarcerea în New York, Henry încă mai 
avea o maimuţă în spinare, o maimuţă înfometată care cerea 
mâncare, şi după o lună sau două se dusese la o întâlnire cu 
cineva, şi aproximativ patru luni mai târziu, la mai puţin de o 
lună după moartea mamei lor, Eddie îşi văzuse pentru prima 
dată fratele trăgând pe nas un praf alb presărat pe o oglindă. 
Eddie bănuise că era cocaină. Aflase apoi că era, de fapt, 
heroină. Şi dacă mergeai înapoi în timp, a cui era cu adevărat 
vina? 

Roland nu spuse nimic, dar auzi în gând vocea lui Cort: 
Vina se găseşte întotdeauna în acelaşi loc, copilaşii mei: la cel 
îndeajuns de slab încât să nu şi-o poată asuma. 


Când descoperise adevărul, Eddie fusese şocat, apoi nervos. 
Henry reacționase nu promițând să se lase de droguri, ci 
spunându-i lui Eddie că nu-l învinovăţ eşte fiindcă e nervos, 
ştia că Vietnamul îl transformase într-o cârpă nefolositoare, 
era slab, va pleca, asta era cel mai bine, Eddie avea dreptate, 
numai de un narcoman jegos, care să-i întoarcă lucrurile pe 
dos, nu avea el nevoie. Spera doar ca Eddie să nu-l învinuiască 
prea tare. Da, recunoştea, devenise slab; ceva din Vietnam îl 
făcuse slab, îl şubrezise aşa cum umezeala şubrezeşte 
şireturile tenişilor şi elasticul indispensabililor. Aparent, însă, 
în Vietnam era ceva care îți şubrezea şi inima, îi spusese 
Henry cu lacrimi în ochi. 

Spera doar ca Eddie să-şi amintească toţi anii când 
încercase să fie tare. 

Pentru Eddie. 

Pentru mama. 

Aşa că Henry încercase să plece. Şi Eddie, sigur, nu-l 
putuse lăsa. Eddie era ros de vină. Eddie văzuse grozăvia 
cicatrizată care fusese cândva un picior perfect sănătos, un 
picior care acum avea în el mai mult teflon decât os. Au strigat 
unul la celălalt în hol, Henry stând acolo într-o pereche veche 
de pantaloni kaki, cu sacul lui de militar într-o mână şi cu 
cearcăne vinețţii la ochi, 

Eddie îmbrăcat doar într-o pereche de boxeri îngălbeniți, 
Henry spunând: Nu mai ai nevoie de mine aici, Eddie, sunt o 
otravă pentru tine şi tu ştii asta, şi Eddie strigându-i înapoi: 
Nu pleci nicăieri, treci înapoi în cameră, şi tot aşa până când 
doamna McGursky ieşise din camera ei şi țipase: Du-te sau 
rămâi, mi se rupe-n paişpe, da” ai face bine să te hotărăşti 
repede, că altfel sun la poliție. 

Doamna McGursky păruse că mai vrea să adauge câteva 
amenințări, dar tocmai atunci văzuse că Eddie nu avea pe el 
decât o pereche de chiloți. Adăugase doar asta: Şi tu eşti 
indecent, Eddie Dean! apoi dispăruse. Parcă ar fi văzut un 
drăcuşor pe arcuri filmat în sens invers. Eddie se uitase la 
Henry. Henry se uitase la Eddie. Se pare că vecinica a luat 
ceva-n greutate, a spus Henry cu o voce joasă, apoi amândoi 


au izbucnit în râs, ținându-se reciproc şi lovindu-se cu 
pumnii, şi Henry s-a întors în cameră şi, aproximativ două 
săptămâni mai târziu, Eddie trăgea şi el praf pe nas şi nu 
reuşea să înțeleagă de ce naiba făcuse, totuşi, atâta tămbălău 
pe subiectul ăsta, trăgeai doar pe nas, prizai, la naiba, te 
deconecta, şi cum spunea Henry (pe care Eddie avea până la 
urmă să-l numească ilustrul narcoman eminent şi docent): 
Într-o lume care se ducea clar dracului cu capul înainte, de ce 
era atât de rău să te simţi bine? 

Timpul trecu. Eddie nu spuse cât de mult. Pistolarul nu 
întrebă. Bănuia că Eddie ştia că existau o mie de scuze, dar 
niciun motiv, pentru a te droga, şi că el îşi ținuse binişor sub 
control obiceiul. Şi că Henry reuşise şi el să şi-l ţină sub 
control. Nu la fel de bine ca Eddie, dar destul pentru a nu se 
prăbuşi. 

Căci indiferent dacă Eddie înțelegea sau nu adevărul (în 
sinea lui, Roland credea că îl înțelegea), Henry sigur îl ştiuse: 
dată fiind situaţia, făcuseră schimb de locuri. Acum Eddie îl 
ținea pe Henry de mână când traversau strada. 

Şi venise ziua în care Eddie îl surprinsese pe Henry nu 
prizând, ci injectânduse. Avusese loc o nouă ceartă isterică, o 
reluare aproape identică a primeia, doar că avusese loc în 
camera lui Henry. Se sfârşise exact în acelaşi fel, cu Henry 
plângând şi recurgând la acelaşi implacabil şi inatacabil 
sistem de apărare, cedarea definitivă, recunoaşterea absolută: 
Eddie avea dreptate, nu merita să facă umbră pământului, nu 
merita să mănânce din mizerii din şanţ. 

Va pleca. Eddie nu va trebui să-l mai vadă vreodată. Spera 
doar ca el să-şi amintească toți... 

Totul se stingea într-un murmur nu foarte diferit de vuietul 
valurilor care se spărgeau pe plajă. Roland ştia povestea şi nu 
spunea nimic. Eddie era cel care nu ştia povestea, un Eddie 
care avea mintea limpede pentru prima dată în zece ani sau 
mai mulți. Nu Eddie îi spunea lui Roland povestea; Eddie în 
sfârşit îşi spunea sieşi povestea. 

Asta era bine. Atâta vreme cât pistolarul vedea, timpul era 
ceva ce aveau din belşug. Vorba era un mod ca oricare altul 


pentru a-l umple. 

Eddie spuse că-l obseda genunchiul lui Henry, cicatricea 
care i se întindea pe picior (sigur că rana i se vindecase 
complet, Henry aproape că nu mai şchiopăta... decât atunci 
când se certa cu Eddie; atunci, şchiopătatul părea 
întotdeauna să se agraveze); îl obsedau toate lucrurile la care 
Henry renunțase pentru el şi îl obseda ceva mult mai 
pragmatic: Henry n-ar fi rezistat singur pe stradă. Ar fi fost ca 
un iepure eliberat într-o junglă plină de tigri. Singur, Henry ar 
fi ajuns la închisoare sau într-un azil înainte să treacă o 
săptămână. 

Aşa că-l implorase. Şi Henry, în cele din urmă, îi făcuse pe 
plac şi acceptase să nu plece. Şase luni mai târziu, Eddie avea 
şi el braţul plin de înțepături. 

Din acel moment, lucrurile începuseră să se mişte inevitabil 
şi constant într-o spirală descendentă care se terminase cu 
drumul lui Eddie în Bahamas şi neaşteptata apariție a lui 
Roland în viața lui. 

Un alt om, mai puţin pragmatic şi mai introspectiv decât 
Roland, s-ar fi întrebat - sau ar fi întrebat cu voce tare: De ce 
el? De ce omul ăsta şi nu altul? 

De ce un om care pare să promită slăbiciune şi anormalitate 
şi chiar ghinion, pur şi simplu? 

Întrebări pe care pistolarul nu doar că nu şi le puse, dar 
nici nu-i încolțiră în gând. Cuthbert ar fi întrebat; Cuthbert 
punea totul sub semnul întrebării, suferea de mania 
întrebării, murise cu o întrebare pe buze. Acum toţi erau 
morți. Ultimii pistolari ai lui Cort, cei treisprezece 
supraviețuitori ai unei clase care la început numărase 
cincizeci şi şase de învățăcei. Toți morți, mai puţin Roland. El 
era ultimul pistolar, urmându-şi cu obstinație drumul într-o 
lume care devenise stătută şi sterilă şi goală. 

Treisprezece, îşi amintea că spusese Cort în ziua dinaintea 
Ceremoniilor de Prezentare. Asta e un număr malefic. Şi în 
ziua următoare, pentru prima dată în treizeci de ani, Cort nu 
fusese prezent la Ceremonii. Ultimii absolvenţi se duseseră la 
coliba lui pentru a-i îngenunchea întâi la picioare, plecându-şi 


capetele vulnerabile, apoi pentru a se ridica, a primi sărutul 
de felicitare şi a-l lăsa pe el să le încarce pistoalele prima dată. 
Nouă săptămâni mai târziu, 

Cort era mort. Otrăvit, spuneau unii. La doi ani după 
moartea lui, ultimul război civil sângeros izbucnise. Măcelul 
atinsese ultima redută a civilizaţiei, a luminii şi rațiunii, şi 
răpise ceea ce toți bănuiseră a fi nepieritor. Cu uşurinţa unui 
simplu val care dărâmă un castel de nisip pe plajă. 

El era, deci, ultimul, şi poate că supraviețuise deoarece 
simțul practic şi simplitatea depăşeau întunecatul romantism 
al firii sale. Înţelegea că doar trei lucruri aveau importanţă: 
moartea, ka şi Turnul. 

Destul cât să-i ţină mintea ocupată. 

Eddie îşi încheie povestea în jurul orei patru într-a treia zi a 
călătoriei lor spre nord, de-a lungul plajei uniforme. Plaja 
însăşi părea imuabilă. Dacă voiau un semn al înaintării lor, îl 
găseau doar uitându-se la stânga, spre răsărit. 

Acolo, piscurile zimțate ale munţilor începuseră să se 
îmblânzească şi să scadă puţin. Era posibil ca, mergând 
destul de mult spre nord, munții să devină simple coline. 

Acum, că-şi spusese povestea, Eddie căzu în tăcere şi 
merseră fără să vorbească preț de o jumătate de oră sau mai 
mult. Eddie arunca priviri furişe spre el. 

Roland ştia că tânărul nu-şi dădea seama că el observa 
aceste priviri; încă era pierdut în propriile gânduri. Roland ştia 
şi ce aştepta Eddie: un răspuns. 

Orice răspuns. De două ori tânărul deschise gura doar 
pentru a o închide la loc. 

În cele din urmă, întrebă ceea ce pistolarul ştia că va 
întreba. 

— Deci? Ce crezi? 

— Cred că tu eşti aici. 

Eddie se opri, cu pumnii înfipţi în şolduri. 

— Asta-i tot? 

— Asta-i tot ce ştiu, răspunse pistolarul. 

Degetele care-i lipseau la mână şi picior pulsau şi-l 
furnicau. Şi-ar fi dorit nişte astină din aceea din lumea lui 


Eddie. 

— N-ai nicio părere de spre ce naiba ar putea însemna 
totul? 

Pistolarul ar fi putut ridica mâna dreaptă mutilată, 
spunând: Gândeşte-te la ce înseamnă asta, caraghiosule, dar 
nu-i trecu prin gând să spună aşa ceva, cum nu-i trecuse nici 
să se întrebe de ce, dintre toți oamenii din toate universurile 
posibile, tocmai pe Eddie îl alesese. 

— Este ka, spuse el, privindu-l răbdător pe tânăr. 

— Ce-i kaP Vocea lui Eddie era agresivă. N-am auzit 
niciodată de asta. 

Decât dacă o zici de două ori. Atunci iese ceea ce iese pe 
partea opusă gurii. 

— N-am de unde şti asta, zise pistolarul. Aici înseamnă 
datorie sau destin sau, în sens popular, un loc unde trebuie să 
ajungi. 

Eddie reuşi să pară în acelaşi timp consternat, dezgustat şi 
amuzat. 

— Atunci spune-o de două ori, Roland, pentru că astfel de 
cuvinte, după mine, tot a rahat miros. 

Pistolarul ridică din umeri. 

— Nu mă pricep la filosofie. Şi nici la istorie. Ştiu doar că 
trecutul e trecut şi că viitorul e în față. Asta din urmă este ka, 
şi îşi e suficientă sieşi. 

— Da? Eddie se uită spre nord. Păi, tot ce văd în față sunt 
aproximativ nouă miliarde de kilometri de plajă din asta 
enervantă. Dacă asta e în față, ka şi caca sunt unul şi acelaşi 
lucru. Poate mai avem destule gloanțe bune ca să omorâm 
încă cinci sau şase homari d-ăia scârboşi, dar după aia nu ne 
mai rămâne decât să dăm cu pietre după ei. Aşadar, încotro 
ne îndreptăm? 

Roland se întrebă în treacăt dacă Eddie se gândise vreodată 
să-i pună fratelui său această întrebare. Dar asta n-ar fi fost 
decât o invitaţie la multe certuri fără rost. Aşa că arătă cu 
degetul mare spre nord şi spuse: 

— Încolo. Pentru început. 


Eddie se uită şi nu văzu decât aceeaşi întindere de prundiş 
cenuşiu presărat cu scoici şi stânci. Întoarse ochii înapoi la 
Roland, cu gândul de a-l lua peste picior, dar văzu siguranța 
senină a chipului său şi se uită iar în zare. 

Miji ochii. Duse mâna dreaptă la față pentru a bloca lumina 
soarelui la apus. Voia cu disperare să vadă ceva, orice, la 
naiba, şi un miraj ar fi fost bine, dar nu era nimic. 

— Înşiră-mi câte gogoşi vrei, zise Eddie încet, dar eu tot la 
ideea mea rămân: toată treaba asta-i o glumă nesărată. Mi- 
am riscat viața pentru tine la Balazar. 

— Ştiu asta. Pistolarul zâmbi - o raritate care-i lumină fața 
ca o rază trecătoare de soare într-o zi disperat de mohorâtă. 
De asta am fost tot timpul franc cu tine, Eddie. E acolo. Am 
văzut-o acum o oră. La început am crezut că nu e decât un 
miraj sau o nălucă născută din dorința mea de a o vedea, însă 
e acolo, sunt sigur. 

Eddie se uită din nou, se uită până când îi apărură lacrimi 
la colţurile ochilor. În cele din urmă, spuse: 

— Nu văd în față decât plaja asta nesfârşită. Şi am ochi de 
ochi. 

— Nu ştiu ce înseamnă asta. 

— Înseamnă că dacă ar fi ceva acolo, aş vedea! 

Dar se îndoia. Se întreba cu cât vedeau mai bine ochii 
albaştri de țintaş ai pistolarului față de ai lui. Poate cu puţin. 

Poate cu mult. 

— O să o vezi, spuse pistolarul. 

— Ce să văd? 

— N-o să ajungem acolo azi, dar dacă ai ochi atât de buni 
pe cât zici, o să o vezi înainte ca soarele să se ducă la culcare. 
Asta dacă nu ai de gând să stai aici gură-cască, desigur. 

— Ka, spuse Eddie pe o voce pierdută. 

Roland încuviinţă. 

— Ka. 

— Caca, făcu Eddie şi râse. Haide, Roland. Să grăbim pasul. 
Şi dacă nu o să văd nimic până când soarele se va duce la 
culcare, îmi rămâi dator cu un pui fript la cină. Sau cu un Big 
Mac. Sau cu orice în afară de homar. 


— Să mergem. 

Porniră din nou la drum şi cu cel puţin o oră înainte ca 
discul solar să atingă linia orizontului, Eddie Dean începu să 
vadă forma din zare - vagă, tremurătoare, nedefinită, dar 
categoric prezentă. O prezenţă nouă. 

— Okay, zise el. O văd. Se pare că ai ochi de Superman. 

— De ce? 

— Nu contează. Îţi dai seama ce falie culturală ne desparte? 

— Poftim? 

Eddie râse. 

— Nu contează. Ce avem acolo? 

— O să vezi. 

Pistolarul o luă iar din loc înainte ca Eddie să-l mai poată 
întreba ceva. 

Douăzeci de minute mai târziu, Eddie avu impresia că vede. 
După alte cincisprezece minute, fu sigur de asta. Până la 
obiectul de pe plajă mai erau trei, poate patru kilometri, dar el 
îl recunoscu imediat. O uşă, desigur. 

O altă uşă. 

Niciunul dintre ei nu dormi bine în noaptea aceea şi, înainte 
ca soarele să iasă de după contururile erodate ale munților, 
erau treji şi porniseră deja la drum. Ajunseră la uşă tocmai 
când primele raze de soare ale dimineţii, atât de sublime şi 
atât de încremenite, se răsfrânseră asupra lor, luminându-le 
obrajii ţepoşi ca nişte reflectoare. Pe pistolar îl făcură să pară 
iar de patruzeci de ani, iar pe Eddie nu mai bătrân decât 
fusese Roland când se dusese să se lupte cu Cort împreună cu 
şoimul său pe nume David. 

Uşa aceasta era exact ca prima. Mai puţin inscripţia de pe 
ea: 


STĂPÂNA UMBRELOR 


— lată-ne, deci, făcu Eddie încet, uitându-se la uşa care pur 
şi simplu stătea acolo cu balamalele înfipte într-un canat 
invizibil încastrat între două lumi, între două universuri. 


Stătea acolo, prezentându-şi mesajul gravat, reală ca stânca 
şi străină ca lumina stelelor. 

— lată-ne, deci, repetă pistolarul. 

— Ka. 

— Ka. 

— Aici îl vei alege pe al doilea dintre cei trei? 

— Aşa se pare. 

Pistolarul ştiu ce era în mintea lui Eddie chiar înaintea lui 
Eddie. Îl văzu pe Eddie mişcându-se înainte ca Eddie să ştie că 
se va mişca. S-ar fi putut întoarce să-i rupă brațul tânărului 
în două locuri înainte ca Eddie să-şi dea seama ce se 
întâmpla, dar nu schiță niciun gest. Îl lăsă pe Eddie să-i 
scoată pistolul din tocul drept. Era pentru prima dată în viața 
sa când lăsa pe cineva să-i ia o armă fără a-i da permisiunea. 
Şi totuşi, nu schiță niciun gest de a-l opri. 

Se întoarse şi se uită la el calm, chiar blajin. 

Chipul lui Eddie era livid, încordat. În jurul irişilor, albul 
ochilor i se vedea mai mult ca de obicei. Ţinea revolverul greu 
cu ambele mâini şi totuşi vârful țevii se clătina dintr-o parte în 
alta, prinzând centrul, îndepărtându-se, prinzându-l din nou 
şi din nou îndepărtându-se. 

— Deschide-o, spuse el. 

— Nu vorbi prostii, zise pistolarul cu aceeaşi voce blândă. 
Habar nu avem unde duce uşa aia. Nu e obligatoriu să se 
deschidă spre universul tău, darămite spre lumea ta. Din câte 
ştim amândoi, Stăpâna Umbrelor ar putea avea opt ochi şi 
nouă brațe, ca Suviai'?. Şi chiar dacă se deschide spre lumea 
ta, s-ar putea să fie spre un timp cu mult înainte să te fi 
născut tu sau cu mult după ce vei fi murit. 

Eddie zâmbi strâmb. 

— Să-ţi spun ceva, drăguță: Sunt mai hotărât ca oricând să 
renunţ la găina de cauciuc şi la rahatul ăla de vacanţă pe 
malul mării în schimbul a ceea ce se află în spatele Uşii Nr. 2. 

— Nu înţeleg ce vr... 

— Ştiu că nu înţelegi. Nu contează. Deschide odată uşa, fir- 
ar să fie. 

Pistolarul clătină din cap. 


Stăteau acolo în lumina zorilor, uşa aruncându-şi pieziş 
umbra către marea cu fluxul în scădere. 

— Deschide-o! strigă Eddie. Vin cu tine! Nu pricepi? Vin cu 
tine! Asta nu înseamnă că n-o să mă întorc. Poate că mă voi 
întoarce. Adică, probabil că mă voi întoarce. Presupun că 
măcar atâta îți datorez. Ai fost sincer cu mine de la început, să 
nu crezi că n-am bifat lucrul ăsta. Dar cât timp tu te 
lămureşti cine-i Puicuţa asta a Umbrelor, eu o să dau o fugă 
la cel mai apropiat fast-food Chicken Delight şi o să iau nişte 
pui la pachet. Cred că meniul de familie, cu treizeci de bucăți, 
ajunge pentru început. 

— Tu rămâi aici. 

— Crezi că nu vorbesc serios? 

Eddie ridica tonul acum, gata-gata să clacheze. Pistolarul 
aproape că-l vedea cum scruta abisul rece al propriei lui 
damnări. Eddie trase cocoşul străvechi al revolverului. Vântul 
se oprise odată cu venirea zorilor şi cu scăderea fluxului, şi 
declicul cocoşului când Eddie armă pistolul se auzi foarte clar. 

— Pune-mă doar la încercare. 

— Aşa o să şi fac, spuse pistolarul. 

— O să te împuşc! strigă Eddie. 

— Ka, răspunse pistolarul cu nepăsare şi se întoarse spre 
uşă. 

Mâna lui se duse către clanță, dar inima rămase în 
aşteptare, curioasă să vadă dacă va trăi sau va muri. 

Ka. 


2 
STĂPÂNA UMBRELOR 


Capitolul 1. Detta şi Odetta 


Lăsând jargonul deoparte, iată ce a afirmat Adler: 
schizofrenicul ideal - dacă există aşa ceva - este nu atât 
persoana care nu-şi conştientizează celelalte personalități, cât 


cea care trăieşte cu impresia că nimic nu este ieşit din comun 
în viața sa. 

Adler ar fi trebuit să le întâlnească pe Detta Walker şi pe 
Odetta Holmes. 


1 


— „„.ultimul pistolar, zise Andrew. 

Vorbea de ceva vreme, dar Andrew vorbea mereu şi, de 
obicei, Odetta lăsa cuvintele să curgă nebăgate în seamă, aşa 
cum curge apa caldă peste părul şi fața ta atunci când faci 
duş. Dar asta nu-i reținu pur şi simplu atenția; i-o agăţță ca 
un spin. 

— Cum ai spus? 

— Oh, era într-un articol de ziar, spuse Andrew. Nu ştiu 
cine l-a scris. 

N-am băgat de seamă. Unu” dintre comentatorii ăia politici. 
Probabil că dumitale, donşoară Holmes, ț-ar zice ceva numele 
lui. L-am iubit ş-am plâns în sara când a fo' ales... 

Ea surâse, emoționată fără să-şi dea seama. Andrew 
spunea că nu se putea împiedica să vorbească întruna, nu el 
era de vină, ci irlandezul din el, şi de cele mai multe ori vorbea 
lucruri neînsemnate - bârfe şi trăncăneli de spre rude şi 
prieteni pe care ea nu avea să-i întâlnească niciodată, opinii 
politice semirumegate, ciudate comentarii ştiinţifice strânse de 
te miri unde (printre altele, Andrew credea cu tărie în 
existența farfuriilor zburătoare, cărora el le spunea uoz-neiuri) 
- dar asta o atinse, pentru că şi ea plânsese în seara când el 
fusese ales. 

— Da” n-am plâns când căcatu' ăla puturos - iartă-mi 
limbaju”, donşoară Holmes - când căcatu' ăla de Oswald l-a- 
mpuşcat, şi de atunci n-am mai plâns, ş-au trecut... cât, două 
luni? 

Trei luni şi două zile, gândi ea. 

— Aşa ceva, cred. 

Andrew încuviință. 


— Apoi am citit articolu' ista - în The Daily News, cred c-a 
fo” - ieri, de spre cum Johnson probabil c-o să facă o treabă 
bună, da” n-o să fie acelaşi lucru. Tipu' zicea că America a 
asistat la dispariția ultimului pistolar din lume. 

— După părerea mea, John Kennedy n-a fost deloc aşa ceva, 
zise Odetta şi dacă vocea ei era mai tăioasă decât aceea pe 
care Andrew era obişnuit să o audă (şi aşa trebuia să fie, 
pentru că ea îl văzu aruncând o ocheadă în retrovizor, o 
ocheadă care aducea mai degrabă a crispare), asta se datora 
faptului că ea însăşi se simțea emoționată. Era absurd, dar 
aşa era. Ceva în propoziția aceea - America a asistat la 
dispariția ultimului pistolar din lume - rezona adânc în mintea 
ei. Era o afirmaţie urâtă, era o afirmație neadevărată - John 
Kennedy fusese un pacifist, nu un Billy the Kid necioplit, 
profilul ăsta i se potrivea mai mult lui Goldwater - dar, cine 
ştie de ce, îi făcuse pielea de găină. 

— Păi, tipu” a zis că lumea n-o să ducă niciodată lipsă de 
maniaci cu pistolu-n mână, continuă Andrew, studiind-o 
încordat în retrovizor. L-a menţionat pe Jack Ruby, pentru 
început, şi pe Castro, şi un tip din Haiti... 

— Duvalier, zise ea. Papa Doc. 

— Mda, el, şi fraţii D... 

— Fraţii Diem sunt morți. 

— Ei, el a zis că Jack Kennedy era diferit, atâta tot. A zis că 
el scotea pistolul doar dacă cineva mai slab avea nevoie de 
ajutorul lui şi numa” dacă nu mai exista altă cale. A zis că 
avea înțelepciunea de a şti că uneori discuţiile nu ajută la 
nimic. A zis că ştia că, dacă potaia face spume la gură, tre' s-o 
împuşti. 

Ochii lui continuau să o privească temători. 

— Pe d-altă parte, n-a fo” decât un articol pe care l-am citit. 

Limuzina rula acum pe Fifth Avenue, îndreptându-se spre 
Central Park West. Sigla Cadillac de pe capotă despica aerul 
glacial de februarie. 

— Da, spuse Odetta cu blândeţțe şi ochii lui Andrew se 
relaxară puţin. 

Înţeleg. Nu sunt de acord, dar înţeleg. 


Eşti o mincinoasă, se făcu auzită o voce în mintea ei. Era o 
voce pe care o auzea destul de des. Îi dăduse chiar şi un nume. 
Era vocea Ghesului. Înțelegi foarte bine şi eşti întru totul de 
acord. Minte-l pe Andrew, dacă simţi că e nevoie, dar, pentru 
Dumnezeu, nu te minţi şi pe tine, femeie. 

Şi totuşi, o parte din ea protesta, îngrozită. Într-o lume care 
devenise un butoi cu praf nuclear pe care stăteau aproape un 
miliard de oameni, a crede că există o diferenţă între pistolarii 
buni şi pistolarii răi era o greşeală - poate una de proporții 
sinucigaşe. Erau mult prea multe mâini nesigure care ţineau 
brichete aprinse aproape de prea multe fitiluri. Lumea aceasta 
nu era făcută pentru pistolari. Dacă existase vreodată un timp 
al lor, acesta trecuse. 

Nu-i aşa? 

Închise pentru scurt timp ochii şi îşi masă tâmplele. Simţea 
că-i vine din nou o migrenă. Uneori o amenințau, ca o 
acumulare rău prevestitoare de nori negri într-o după-amiază 
caniculară de vară, după care se retrăgeau... aşa cum 
furtunile alea urâte de vară uneori pur şi simplu îşi schimbau 
direcția pentru a-şi descărca tunetele şi fulgere într-un alt loc. 

De data aceasta însă credea că furtuna se va dezlănţui. Va 
veni cu tot cu tunete, fulgere şi grindină mare cât mingile de 
golf. 

Lumina felinarelor de pe Fifth Avenue părea mult prea 
puternică. 

— Şi cum a fo' la Oxford, donşoară Holmes? întrebă Andrew 
cu fereală. 

— Umed. Foarte umed, chit că e februarie. Făcu o pauză, 
spunându-şi că nu va rosti cuvintele care îi dădeau buluc în 
gât ca fierea, că le va înghiți. 

A le rosti ar fi fost o alegere inutil de brutală. Vorbăria lui 
Andrew de spre ultimul pistolar din lume făcea doar parte din 
nesfârşita lui trăncăneală. Dar adăugată celorlalte probleme 
era pur şi simplu prea mult, drept pentru care ea le rosti 
totuşi, rosti ceea ce nu era cazul să rostească. Vocea ei suna 
la fel de calmă şi de fermă ca oricând, dar nu se lăsa ea 
păcălită: recunoştea o tiradă dintr-o mie. Garantul de 


cauțiuni a venit foarte prompt, desigur; fusese anunțat din 
timp. Pe noi, însă, ne-au ţinut cât au putut, şi eu am rezistat 
cât am putut, dar presupun că de data asta au câştigat ei, 
pentru că până la urmă mi-am dat drumul pe mine. Văzu 
ochii lui Andrew mijindu-se din nou şi îşi dori să se oprească, 
dar nu putu. Asta vor să te învețe, înţelegi. Parţial pentru că 
sperie, presupun, şi sunt şanse mai puţine ca o persoană 
speriată să revină în Southlandul lor preţios ca să-i deranjeze 
din nou. Dar cred că cei mai mulți dintre ei - chiar şi cei 
prostănaci, deşi nu toţi sunt prostănaci, nici pe departe - ştiu 
că schimbarea va veni până la urmă, orice ar face ei, aşa că 
profită de ocazie pentru a te umili cât încă mai pot. Ca să te 
înveţe că poți fi umilit. Poţi jura înaintea lui Dumnezeu, a lui 
Hristos şi a întregii şlehte de Îngeri că sub nicio formă, absolut 
niciuna, nu-ți vei da drumul pe tine, dar dacă ei te țin 
suficient de mult, sigur că-ți dai drumul. Lecţia spune că nu 
eşti decât un animal în cuşcă, nimic mai mult de atât, nimic 
mai bun de atât. Doar un animal în cuşcă. Aşa că mi-am dat 
drumul pe mine. Încă mai simt mirosul de urină uscată şi 
acela al celulei ăleia blestemate. Ei cred că noi ne tragem din 
maimuțe, înţelegi. Şi exact aşa simt că miros acum. 

Ca o maimuţă. 

Văzu ochii lui Andrew în retrovizor şi-i păru rău pentru 
felul în care arătau ochii aceia. Uneori, urina nu era singurul 
lucru pe care nu-l mai puteai ține. 

— Îmi pare rău, donşoară Holmes. 

— Ba nu, spuse ea, masându-şi iar tâmplele. Mie îmi pare 
rău. Au fost trei zile dificile, Andrew. 

— Cred şi eu, spuse el cu o voce şocată, de fată bătrână, 
care o făcu să râdă fără voia ei. 

Dar, una peste alta, el nu râdea. Crezuse că ştie în ce se 
implică, şi că anticipase perfect cât de gravă putea deveni 
situația. Se înşelase. 

Trei zile dificile. Ei bine, se putea spune şi aşa. Altfel zis, 
acele trei zile petrecute în Oxford, Mississippi, fuseseră o 
scurtă escală în iad. Dar unele lucruri nu puteau fi rostite. 
Unele lucruri le duceai în mormânt... asta dacă nu erai 


chemat să te spovedeşti înaintea Tronului lui Dumnezeu, 
Tatăl Atotputernic, acolo unde, bănuia ea, până şi adevărurile 
care-ţi provocau năprasnice furtuni cu fulgere în acea bizară 
materie cenuşie dintre urechi (cercetătorii spuneau că în 
materia aceea cenuşie nu existau terminațţii nervoase, iar dacă 
asta nu era o bazaconie şi jumătate, ea nu ştia ce altceva mai 
putea fi) trebuiau recunoscute. 

— Vreau doar să ajung acasă şi să fac baie, baie, baie şi să 
dorm, dorm, dorm. Apoi, cred că o să fiu proaspătă ca o ploaie 
de primăvară. 

— Ei, sigur! Exact ca o ploaie de primăvară! 

Andrew voia să-şi ceară scuze pentru ceva, iar aceasta era 
cea mai bună performanță de care era în stare. Dincolo de 
asta nu voia să mai lungească vorba. Aşa că străbătură în 
linişte restul drumului până la cenuşiul bloc cu apartamente 
în stil victorian de la colțul dintre Fifth şi Central Park South, 
un exclusivist bloc cu apartamente în stil victorian. Bănuia că 
asta făcea din ea un caz special. Ştia că în apartamentele 
acelea luxoase locuiau oameni care n-ar fi vorbit cu ea decât 
dacă erau prinşi la colț. Dar ei nu-i păsa. Pe lângă asta, ea era 
deasupra lor, iar ei ştiau asta. Nu o singură dată îi trecuse 
prin gând că precis unii dintre ei sufereau în taină, ştiind că o 
negresă locuia în apartamentul penthouse al acelei venerabile 
şi splendide clădiri victoriene, unde, în alte vremuri, singurele 
mâini negre admise erau îmbrăcate în mănuşi albe sau poate 
în mănuşile subțiri din piele neagră ale unui şofer. Spera din 
suflet ca ei să sufere tare, şi se dojenea singură fiindcă era rea, 
fiindcă o animau sentimente necreştineşti, însă tot îşi dorea 
asta. În Oxford, nu reuşise să împiedice urina să-i îmbibe finii 
chiloți de mătase de import, iar acum nu reuşea să împiedice 
nici valul acesta de urină. Era o răutate, era un gest 
necreştinesc şi aproape la fel de grav... ba nu, mai grav, cel 
puțin în ceea ce privea Mişcarea, era contraproductiv. Avea să 
câştige drepturile ce trebuiau câştigate, şi probabil chiar în 
anul acela: Johnson, pătruns de moştenirea lăsată lui de 
preşedintele asasinat (şi poate sperând să mai bată un cui în 
sicriul lui Barry Goldwater), nu avea să se limiteze la vegherea 


aprobării proiectului de lege privitor la drepturile cetăţeneşti; 
la nevoie, avea să-l transforme în lege cu forța. Prin urmare, 
era necesară reducerea fricțiunilor. Mai erau lucruri de făcut. 
Ura nu avea s-o ajute să le facă. De fapt, ura avea s-o 
împiedice. 

Dar, uneori, nu puteai să pui hățuri urii. 

Aceasta era cealaltă lecție pe care o învățase în Oxford 
Town. 


2 


Detta Walker nu manifesta absolut niciun interes pentru 
Mişcare şi avea preocupări mult mai modeste. Locuia în 
mansarda unei clădiri decrepite din Greenwich Village. Odetta 
nu ştia de mansardă şi Detta nu ştia de penthouse şi singurul 
care bănuia că ceva nu era tocmai în regulă era Andrew 
Feeny, şoferul. 

El intrase în serviciul tatălui Odettei pe când ea avea 
paisprezece ani şi Detta Walker aproape că nici nu exista. 

Uneori, Odetta dispărea. Putea fi vorba de câteva ore sau 
câteva zile. 

Vara trecută dispăruse trei săptămâni şi Andrew se 
pregătea să sune la poliție, când Odetta îl sunase pe el într-o 
seară şi-i ceruse să treacă pe la ea cu maşina a doua zi în jur 
de ora zece - avea de gând să facă nişte cumpărături, spusese 
ea. 

Îi stătuse pe buze să strige cât putea Donşoară Holmes! Da” 
unde ați fost? 

Dar o mai întrebase asta înainte şi primise doar priviri 
nedumerite - sincer nedumerite, era sigur. Chiar aici, spunea 
ea. Păi, chiar aici, Andrew - doar m-ai dus cu maşina în vreo 
două sau trei locuri în fiecare zi, nu? Sper că nu începi să te 
ramoleşti, nu? Apoi râdea şi, dacă se simțea deosebit de bine 
(cum deseori părea să se simtă după perioadele de absenţă), îl 
ciupea de obraz. 

— Prea bine, donşoară Holmes, spusese el atunci. La zece va 
fi. 


Andrew pusese receptorul jos, închisese ochii şi rostise o 
rugăciune scurtă închinată Sfintei Fecioare, mulțumind 
pentru întoarcerea cu bine a donşoarei Holmes. Apoi îl sunase 
pe Howard, uşierul de la clădirea ei. 

— La cât a venit? 

— Acum aproximativ douăzeci de minute, zisese Howard. 

— Cine a adus-o? 

— Nu şt'u. Ştii cum e. Altă maşină de fiecare dată. Uneori 
parchează după colțul străzii şi nu văd nimic, nici nu ştiu că 
s-a-ntors până n-aud interfonu” şi mă uit afară şi o văd acolo. 
Howard se oprise, apoi urmase: Are o vânătaie urâtă pe obraz. 

Howard avea dreptate. Era o vânătaie tare urâtă, iar acum 
se vindeca. 

Andrew nu voia să-şi imagineze cum arătase când fusese 
proaspătă. Donşoara Holmes apăruse prompt la ora zece în 
dimineața următoare, îmbrăcată într-o rochie de vară cu 
bretele subțiri (era la sfârşit de iulie) şi deja vânătaia începuse 
să se îngălbenească. Făcuse doar o tentativă palidă de a o 
acoperi cu machiaj, parcă ştiind că exagerând cu fondul de ten 
nu făcea decât să atragă şi mai mult atenţia asupra ei. 

— Cum v-aţi ales cu aia, donşoară Holmes? a întrebat el. 

Ea a râs veselă. 

— Ştii cum sunt, Andrew - mereu împiedicată. Mi-a 
alunecat ieri mâna pe bară când ieşeam din cadă - mă 
grăbeam să prind ştirile naţionale. Am căzut şi m-am lovit. (A 
cercetat cu atenţie fața şoferului.) Te pregăteşti să-ncepi 
poliloghia cu doctorii şi analizele, aşa-i? Nu te deranja să-mi 
răspunzi; după atâţia ani ştiu să te citesc ca pe o carte. Nu 
mă duc, aşa că nu te deranja să întrebi. Mai bine nici că m-aş 
putea simţi. Să plecăm, Andrew! Am de gând să cumpăr 
jumătate din Saks, tot ce au la Gimbels şi, între ele, să trec pe 
la Four Seasons şi să mănânc tot ce au în meniu. 

— Da, donşoară Holmes, spusese el şi zâmbise. Era un 
zâmbet forțat şi nu-i fusese uşor să-l forțeze. Vânătaia aia nu 
era veche de o zi, era veche de o săptămână, cel puţin... Şi el 
ştia asta, nu? În ultima săptămână o sunase seară de seară în 
jur de ora şapte, pentru că dacă aveai şanse să dai peste 


donşoara Holmes acasă, asta era doar în timpul emisiunii 
Huntley-Brinkley Report. Mare dependentă de ştiri, donşoara 
Holmes. O sunase seară de seară, mai puţin seara trecută. 
Atunci venise în persoană şi obținuse cheia ei de la Howard. Îl 
rodea tot mai tare convingerea că suferise tocmai genul de 
accident pe care i-l descrisese... doar că în loc să se aleagă cu 
o vânătaie sau un os rupt, ea murise, murise singură, şi zăcea 
acolo moartă chiar în clipa aceea. Intrase în apartament, cu 
inima bubuindu-i tare, simțindu-se ca o pisică într-o cameră 
întunecată, plină de corzi de pian întinse. Doar că nu existase 
vreun motiv să-şi facă griji. Pe tejgheaua din bucătărie era o 
farfurioară pentru unt şi, chiar dacă untul fusese acoperit, era 
afară de destul de mult timp încât pe el să fi crescut o recoltă 
bogată de mucegai. Ajunsese acolo la şapte şi zece şi plecase 
cinci minute mai târziu. În cursul rapidei cercetări a 
apartamentului, aruncase o privire în baie. Cada era uscată, 
prosoapele frumos - chiar auster - aranjate, multele mânere 
de sprijin lustruite lună şi bec, fără nicio urmă de apă pe ele. 

Ştia că accidentul descris nu avusese loc. 

Dar Andrew nu crezuse nici că ea minţea. Ea credea ceea 
ce-i spusese. 

Se uită iarăşi în retrovizor şi văzu că ea îşi masa tâmplele 
cu vârful degetelor. Nu-i plăcea. O văzuse prea des făcând asta 
înainte să dispară. 


3 


Andrew lăsă motorul pornit ca să nu se răcească în maşină, 
apoi cobori şi merse la portbagaj. Se uită la cele două valize 
ale ei cu o nouă crispare. 

Arătau ca şi când nişte oameni nervoşi cu minți mici şi 
corpuri mari le şutaseră fără încetare de colo-colo, răvăşindu- 
le aşa cum îndrăzneala nu-i lăsa să o răvăşească pe donşoara 
Holmes însăşi - aşa cum l-ar fi răvăşit pe el, de pildă, dacă ar 
fi fost acolo. Problema n-o constituia doar faptul că era femeie; 
era o negresă, o negresă impertinentă din Nord, care-şi vâra 
nasul unde nu-i fierbea oala, iar ei probabil că-şi făceau 


socoteala că o astfel de femeie merita cu prisosință 
tratamentul acela. Însă donşoara Holmes era, pe deasupra, o 
negresă bogată. Şi chiar mai mult, era cunoscută de publicul 
american aproape la fel ca Medgar Evers sau Martin Luther 
King. Şi, ca şi când asta n-ar fi fost destul, fața ei de negresă 
bogată apăruse şi pe coperta revistei Time. Drept pentru care 
era puțin cam greu să cotonogeşti o astfel de persoană şi apoi 
să spui: Poftim? Nu, dom'le şăf, n-am văz't pe nime” cum ziceți 
p-acilea şa, n-am dreptate, băieți? Mai mult, era puţin cam 
greu să te convingi să-i faci rău singurei moştenitoare a 
Holmes Dental Industries, când în însoritul Sud se găseau 
douăsprezece fabrici Holmes, dintre care una taman în ținutul 
învecinat cu Oxford Town. 

Aşa că le făcuseră valizelor ei ceea ce nu-i putuseră face ei 
înseşi. 

Andrew studie aceste mărturii mute ale şederii ei în Oxford 
Town cu ruşine şi furie şi dragoste, emoţii la fel de mute ca 
urmele de pe bagajele care plecaseră la drum în perfectă stare 
şi reveneau întoarse pe dos. Le studie, pentru moment 
neputându-se clinti din loc, şi respiraţia lui scotea vălătuci de 
aburi în aerul glacial. 

Howard tocmai ieşea să ajute, dar Andrew mai pregetă un 
moment înainte să apuce mânerele valizelor. Cine sunteți, 
donşoară Holmes? Cine sunteţi, de fapt? Unde mergeţi uneori 
şi ce faceți atât de rău, de trebuie să vă spuneţi şi 
dumneavoastră înşivă poveşti mincinoase care să acopere 
orele sau zilele de absență»? 

Şi mai gândi ceva în clipa dinainte să vină Howard, ceva 
ciudat de nimerit: 

Unde e restul ființei dumneavoastră? 

Nu mai gândi aşa, nu e bine. Dacă cineva de aici are dreptul 
să gândească aşa, aceea ar fi donşoara Holmes, dar ea n-o 
face şi nici tu n-ai de ce s-o faci. 

Andrew scoase valizele din portbagaj şi i le dădu lui 
Howard, care întrebă cu o voce joasă: 

— Se simte bine? 


— Aşa cred, răspunse Andrew tot cu o voce joasă. Doar 
obosită, atâta tot. 

Obosită până-n măduva oaselor. 

Howard încuviință din cap, luă valizele scâlciate şi plecă 
spre intrarea în clădire. Întârzie doar cât să-şi scoată pălăria 
în fața Odettei Holmes - care era aproape invizibilă în spatele 
geamurilor fumurii - într-un salut respectuos. 

Când plecă, Andrew scoase din portbagaj angrenajul de oţel 
inoxidabil pliat şi începu să-l desfacă. Era un scaun cu rotile. 

Din 19 august 1959, cu aproximativ cinci ani şi jumătate în 
urmă, partea de la genunchi în jos a Odettei Holmes era un 
vid asemănător perioadelor ei de absență. 


4 


Înaintea incidentului de la metrou, Detta Walker nu 
cunoscuse decât puţine momente de luciditate - ca nişte 
insule de coral care îi par izolate celui care le priveşte de sus, 
dar care, de fapt, sunt doar protuberanţele spinării unui lung 
arhipelag aflat în cea mai mare parte sub ape. Odetta nu 
bănuia deloc existența Dettei, iar Detta habar nu avea deo 
persoană pe nume Odetta... dar Detta, cel puţin, ştia clar că 
ceva nu era bine, că cineva se juca tot timpul cu viaţa ei. 
Imaginaţia Odettei scornea tot soiul de lucruri care, chipurile, 
se petreceau atunci când Detta era stăpână pe corpul ei; Detta 
nu era atât de deşteaptă. Ea credea că-şi aminteşte ceva, ceva 
măcar, dar cel mai des nu-şi amintea nimic. 

Detta era, cel puţin, parțial conştientă de absențe. 

Îşi amintea farfuria de porțelan. Asta îşi amintea. Îşi 
amintea că o strecurase în buzunarul rochiei, că se uitase 
continuu peste umăr, pentru a se asigura că Femeia Albastră 
nu era acolo, trăgând cu ochiul. Trebuia să fie sigură, pentru 
că farfuria de porțelan aparținea Femeii Albastre. Farfuria de 
porțelan, înțelegea Detta într-un fel vag, era pentru ocazii 
speciale. Din cauza asta o luase ea. Detta îşi amintea că o 
dusese într-un loc pe care îl ştia (cu toate că habar nu avea 
cum de ştia asta) drept Vanele, o groapă de gunoi fumegând 


unde odată văzuse arzând un copil cu piele de plastic. Îşi 
amintea că pusese farfuria atent pe pământul pietros şi apoi 
dăduse să calce pe ea şi se oprise, amintindu-şi să-şi dea jos 
chiloțeii de bumbac şi să-i pună în buzunar, în locul farfuriei, 
şi apoi să frece încet degetul arătător de la mâna stângă peste 
crestătura corpului ei, acolo unde Dumnezeu, Bătrânul 
Pişicher, o încheiase pe ea şi pe toate fetele şi femeile imperfect, 
dar ceva la locul acela trebuia să fie bun, pentru că îşi 
amintea fiorul, îşi amintea dorinţa de a apăsa, îşi amintea că 
nu apăsase, îşi amintea cât de bine se simţise cu păsărica 
goală, fără chiloțeii de bumbac între ea şi restul lumii, şi nu 
apăsase, n-o făcuse până când pantoful ei nu apăsase, 
pantoful ei de piele neagră, până când pantoful ei nu apăsase 
pe farfurie, apoi apăsase şi ea pe crestătură cu degetul, aşa 
cum apăsa cu piciorul pe farfuria de porțelan pentru ocazii 
speciale a Femeii Albastre, îşi amintea cum pantoful de piele 
neagră acoperise dantelăria delicată şi albastră de pe 
marginea farfuriei, îşi amintea apăsarea, da, îşi amintea cum 
apăsase în Vane, apăsase cu degetul şi cu piciorul, îşi amintea 
delicioasa promisiune a degetului şi crestăturii, îşi amintea că 
atunci când farfuria pocnise cu un pocnet sfărâmicios, o 
similară plăcere sfărâmicioasă pornise în sus de la crestătura 
aceea, prin viscerele ei, ca o săgeată, îşi amintea strigătul care 
îi scăpase de pe buze, un cârâit neplăcut, ca sunetul scos de o 
cioară alungată dintr-un lan de porumb, îşi amintea că se 
uitase tâmp la bucăţile de farfurie şi apoi scosese încet din 
buzunarul rochiei chiloțeii de bumbac alb şi-i îmbrăcase, 
budigăi, aşa auzise ea că le spunea într-un timp căzut în 
uitare ca o piatră în apele unui lac de munte, budigăi, da, 
întâi îi dădeai jos pentru a-ţi rezolva treaba şi după aceea îi 
luai înapoi pe tine, mai întâi un pantof lucios de piele şi apoi 
celălalt, bun, chiloțeii erau buni, îşi amintea foarte clar că-i 
trăsese pe picioare în sus, îi trăsese peste genunchi, pe cel 
stâng era o coajă aproape gata să cadă şi să lase în urmă 
pielea roz şi nouă, ca de bebeluş, îşi amintea atât de clar, încât 
putea să nu fi trecut săptămână sau o zi de atunci, ci doar un 
singur moment, îşi amintea cum betelia ajunsese la tivul 


rochiei ei de petrecere, contrastul puternic al bumbacului alb 
pe pielea cafenie, ca frişca, da, chiar aşa, frişca dintr-o ulcică 
în clipa dinainte să întâlnească maroniul cafelei, textura, 
chiloțeii dispărând sub tivul rochiei, doar că atunci rochia era 
de un portocaliu aprins şi chiloțeii nu urcau, ci coborau, însă 
tot albi erau, dar nu de bumbac, erau de nailon, chiloței de 
nailon ieftini, transparenți, ieftini nu doar într-un singur sens, 
şi îşi amintea că şi-i trăsese de pe picioare, îşi amintea cum 
licăreau pe covoraşul autovehiculului Dodge DeSoto model 
'46, da, cât erau de albi, cât erau de ieftini, fata era ieftină şi 
era bine să fii ieftină, era bine să fii de vânzare, să fii pe 
trotuar nici măcar ca târfă, ci ca o scroafă de prăsilă; îşi 
amintea nu o farfurie rotundă de porțelan, ci fața albă şi 
rotundă a unui băiat, un student beat şi năuc, el nu era o 
farfurie de porțelan, dar fața lui era la fel de rotundă cum 
fusese farfuria de porțelan a Femeii Albastre, şi era o 
dantelărie pe obrajii lui, iar dantelăria aceea părea la fel de 
albastră cum fusese dantelăria de pe farfuria de porțelan 
pentru ocazii speciale a Femeii Albastre, dar asta numai 
pentru că neonul era roşu, neonul era puternic, în întuneric 
neonul care lumina firma tavernei făcea sângele care şiroia din 
locurile de pe obrajii lui unde ea îl zgâriase să pară albastru, 
şi el spusese De ce ai de ce ai de ce ai făcut, după care 
coborâse geamul ca să poată scoate capul afară şi să vomite şi 
ea îşi amintea că-l auzise pe Dodie Stevens la tonomat, cânta 
de spre pantofi cafenii cu şireturi roz şi o pălărie panama mare 
cu bentiță purpurie, îşi amintea că sunetul pe care îl scotea el 
când vomita semăna cu scrâşnetul pietrişului într-o betonieră, 
şi penisul lui, care cu câteva momente înainte fusese un semn 
de exclamare livid înălțându-se din tufişul încâlcit al părului 
pubian, se transforma într-un semn de întrebare alb, flasc; îşi 
amintea că sunetul ca de pietriş al vomitatului se oprise şi 
apoi începuse din nou şi ea îşi spusese: Eh, se pare că încă n-a 
făcut destul pentru fundaţie, şi râsese şi apăsase degetul (care 
acum era dotat cu o unghie lungă, îngrijită) pe păsărica ei 
goală, dar nu cu adevărat, pentru că acum era acoperită şi ea 
de un tufiş încâlcit de păr aspru, şi avusese loc acelaşi trosnet 


sfărâmicios înăuntrul ei, şi era tot un amestec egal de durere 
şi plăcere (dar mai bine, mult mai bine, decât nimic), şi apoi el 
bâjbâise orbeşte după ea spunând pe un ton tremurat, 
îndurerat Negresă blestemată, pizdă neagră, şi ea continuase 
totuşi să râdă, împingându-l fără probleme şi luându-şi 
chiloțeii şi deschizând portiera din partea ei, simțind ultima 
atingere oarbă a degetelor lui pe spatele bluzei sale în timp ce 
ea alerga într-o noapte de mai în care se simțea deja parfum 
de caprifoi, lumina roz-roşiatică a unui neon pâlpâia reflectată 
în pietrişul unei parcări postbelice, îşi amintea că îndesase 
chiloțeii, ieftinii chiloței de nailon lucios nu în buzunarul 
rochiei, ci într-o poşetă plină de o gamă adolescentină de 
cosmetice, alerga, lumina pâlpâia, şi apoi avea douăzeci şi trei 
de ani şi nu mai era vorba de chiloței, ci de o eşarfă de 
vâscoză, şi o îndesa încet în poşetă când trecea pe lângă o casă 
de marcat de la raionul de mărunţişuri din Macy's - o eşarfă 
care, la vremea aceea, se vindea la prețul de 1,99 dolari. 

Ieftin. 

Ieftin precum chiloțeii albi de nailon. 

Ieftin. 

Ieftin 

Ca ea. 

Corpul pe care îl moştenise aparținea unei femei care 
moştenise milioane, dar asta nu se ştia şi nu conta - eşarfa 
era albă, marginile albastre, şi simţise acelaşi fior sfărâmicios 
plăcut pe când stătea pe bancheta din spate a taxiului şi, 
nepăsându-i de şofer, ţinuse eşarfa într-o mână, privind-o fix, 
în vreme ce pe cealaltă o strecurase sub fusta de tweed şi sub 
elasticul chiloțeilor albi, şi degetul acela lung şi negru rezolvă 
treaba care trebuia rezolvată dintr-o singură mişcare violentă. 

Aşa că uneori se întreba, într-un fel distrat, unde se afla 
când nu era acolo, dar cel mai adesea nevoile ei erau prea 
bruşte şi prea presante pentru a se gândi prea mult la asta. Se 
limita să satisfacă ceea ce trebuia satisfăcut, făcea ceea ce se 
cerea făcut. 

Roland ar fi înţeles. 


5 


Odetta ar fi putut merge cu limuzina oriunde, chiar şi în 
1959 - chiar dacă tatăl ei încă trăia şi ea nu era atât de 
extraordinar de bogată cum avea să devină la moartea lui, în 
1962, banii puşi deoparte pentru ea deveniseră ai ei când 
împlinise douăzeci şi cinci de ani, aşa că avea libertatea de a 
face cam tot ce dorea. Însă ei nu-i plăcea deloc o expresie pe 
care editorialiştii conservatori o încetățeniseră cu un an sau 
doi înainte - expresia era „liberal limuzină“ şi ea avea 
naivitatea vârstei de a nu-şi dori să fie confundată cu aşa 
ceva, chiar dacă aşa ceva era. Nu avea însă naivitatea (sau 
prostia) de a crede că cele câteva perechi de jeanşi prespălați şi 
cămăşi kaki pe care le purta de obicei îi schimbau în vreun fel 
real statutul fundamental, sau faptul că mergea cu autobuzul 
ori cu metroul, când ar fi putut folosi maşina (fusese însă 
destul de egoistă ca să nu vadă adânca nedumerire a lui 
Andrew, şi că şoferul se simţea jignit; lui îi plăcea de ea şi lua 
personal refuzul serviciilor sale). Vârsta îi mai dădea şi 
naivitatea de a crede că gestul acesta ar putea birui (sau cel 
puţin răsturna) uneori adevărul. 

În seara zilei de 19 august 1959, plăti pentru gestul acesta 
cu jumătate din picioare... şi cu jumătate din mintea sa. 


6 


Odetta fusese întâi trasă, apoi împinsă şi-n cele din urmă 
prinsă în curentul care până la urmă avea să se transforme 
într-un val uriaş. În 1957, când se implicase ea, ceea ce urma 
să fie cunoscut drept Mişcarea nu avea un nume. 

Cunoştea o parte din istoria ei, ştia că lupta pentru 
egalitatea în drepturi începuse nu cu Proclamaţia de 
Emancipare, ci cu primii sclavi aduşi de peste ocean în 
America (în Georgia, de fapt, colonia pe care britanicii o 
fondaseră pentru a scăpa de criminalii şi datornicii lor), însă 


pentru Odetta părea să înceapă în acelaşi loc, cu aceleaşi cinci 
cuvinte: Nu mă mişc de aici. 

Locul fusese un autobuz din Montgomery, Alabama, iar 
cuvintele fuseseră rostite de o femeie de culoare pe nume Rosa 
Lee Parks, iar ceea ce Rosa Lee Parks refuza era să se mute de 
pe un loc din față al autobuzului pe unul din spate, unde, 
desigur, era locul tuturor cioroilor în orice autobuz. Mult mai 
târziu, Odetta avea să cânte împreună cu ceilalți „Pe noi nu ne 
mută nimeni“ şi întotdeauna gândul avea să-i zboare la Rosa 
Lee Parks, şi niciodată nu cânta fără să o cuprindă ruşinea. 
Ce uşor era să cânţi noi cu braţele legate de brațele unei 
mulțimi întregi; era uşor chiar şi pentru o femeie fără picioare. 

Ce uşor era să cânţi noi, ce uşor era să fii noi. În autobuzul 
acela, noi nu existase, în autobuzul acela în care trebuie să fi 
plutit mirosul greu al pielii vechi şi al fumului de trabuc şi 
țigară strâns cu anii, autobuzul acela cu înscrisuri publicitare 
care spuneau LUCKY STRIKE L.S.M.F.T. şi MERGEŢI LA CE 
BISERICĂ DORIŢI, NUMAI MERGEŢI şi BEŢI OVALTINE! VĂ 
VA FACE TARE BINE! şi CHESTERFIELD, DOUĂZECI ŞI UNA 
DE ȚIGĂRI ALESE PENTRU DOUĂZECI ŞI 

UNU DE MOMENTE RELAXANTE, nici urmă de noi sub 
privirile incredule ale şoferului şi ale pasagerilor albi între care 
Rosa Lee Parks şedea, sub privirile nu mai puţin incredule ale 
fraților şi surorilor de culoare din spate. 

Nici urmă de noi. 

Nici urmă de mulțimi mărşăluitoare. 

Doar Rosa Lee Parks, declanşând un val de proporţii cu 
câteva cuvinte: 

Nu mă mişc de aici. 

Odetta îşi spunea: Dacă aş putea să fac aşa ceva - dacă aş 
putea să fiu curajoasă - cred că aş putea să fiu fericită pentru 
tot restul vieții mele. Dar felul ăsta de curaj nu-mi stă în fire. 

Citise de spre incidentul Parks, dar la început nu se arătase 
foarte interesată. 

Interesul crescuse puţin câte puţin. Era greu de spus cu 
exactitate când sau cum îi fusese prinsă şi aprinsă imaginația 


de acel la început aproape surd seism rasial care începuse să 
scuture Sudul. 

Un an sau doi mai târziu, tânărul cu care se vedea oarecum 
regulat începu să o aducă în Village, unde câţiva dintre 
cântăreții folk tineri (şi albi, cei mai mulți) îşi completaseră 
repertoriul cu cântece noi şi neaşteptate - dintr-odată, pe 
lângă vechile piese răsuflate de spre John Henry care şi-a luat 
ciocanul şi a bătut mai multe piese decât noul ciocan cu abur 
din fabrică (pierzându-şi, printre altele, şi viața, o, Doamne, o, 
Doamne) şi de spre Bar'bry Allen care şi-a refuzat cu cruzime 
peţitorul îmbolnăvit de dragoste (şi a sfârşit murind de ruşine, 
o, Doamne, o, Doamne), erau cântece de spre cum era să te 
simți cu moralul la pământ, ignorat în propriu-ţi oraş, de spre 
cum era să nu primeşti o slujbă din cauză că nu aveai 
culoarea de piele potrivită, de spre cum era să fii dus într-o 
celulă de închisoare şi biciuit de dl Charlie pentru că, deşi 
aveai pielea neagră, ai îndrăznit, o, Doamne, o, Doamne, să te 
aşezi în secțiunea rezervată albilor în cafeneaua magazinului 
F.W. Woolworths” din Montgomery, Alabama. 

Incredibil sau nu, abia atunci începuse să fie curioasă cu 
privire la propriii părinți, şi la părinţii lor, şi la părinții 
părinților lor. Nu avea să citească niciodată Roots - ea se afla 
într-o altă lume şi-n alt timp, cu mult înainte ca Alex Haley să 
fi scris măcar un rând din acea carte sau poate chiar înainte 
ca acestuia să-i fi venit ideea de a o scrie - dar în acel moment 
absurd de întârziat al vieţii ei se întâmplă să înțeleagă bine că 
nu cu foarte multe generații în urmă, strămoşii ei fuseseră 
luaţi de albi ca sclavi. Cu siguranţă, informația îi ajunsese la 
urechi înainte, însă fără a o afecta la un nivel lăuntric. Ca o 
ecuație, niciodată ca un factor cu înrâuriri profunde asupra 
propriei sale vieți. 

Odetta recapitulă, trase linie şi fu îngrozită să constate cât 
de puţine lucruri ştia. Ştia că mama ei se născuse în Odetta, 
Arkansas, oraşul după care ea (singurul copil) fusese botezată. 
Ştia că tatăl ei fusese un dentist de provincie care inventase şi 
patentase o nouă tehnică de aplicare a coroanelor dentare, 
care trecuse neobservată vreme de zece ani şi care, dintr- 


odată, îl transformase într-un om relativ bogat. Ştia că mai 
inventase câteva procedee dentare în cei zece ani dinainte şi în 
cei patru de după ce banii începuseră să vină, majoritatea de 
natură fie stomatologică, fie cosmetică, şi că la scurt timp 
după ce se mutase în New York împreună cu soția şi fiica lui 
(care se născuse la patru ani după înscrierea brevetului 
inițial), fondase o companie numită Holmes Dental Industries, 
care acum era pentru dantură ceea ce Squibb era pentru 
antibiotice. 

Dar când îl întreba cum trăise în toți acei ani dinaintea 
reuşitei - anii când ea încă nu venise pe lume şi anii de după 
aceea - tatăl ei refuza să-i răspundă. 

Spunea tot soiul de lucruri, dar niciunul nu constituia un 
răspuns. Izola față de ea partea aceea a fiinţei lui. Într-o zi, 
mama Odettei, Alice - el îi spunea mami sau uneori Allie, dacă 
băuse puţin sau se simțea bine - îi zisese: 

„Povesteşte-i, Dan, de atunci când oamenii ăia au tras spre 
tine, când ai trecut peste podul acoperit cu Fordul“, şi Odetta 
îl văzuse aruncându-i lui mami o privire atât de sumbră, atât 
de peremptorie, încât mami, fire sensibilă, se făcuse mică în 
scaun şi altceva nu mai spusese. 

Odetta îşi mai iscodise mama o dată sau de două ori după 
seara aceea, dar efortul fusese în zadar. Dacă ar fi încercat 
înainte, poate că ar fi scos ceva de la ea, dar pentru că el 
refuza să vorbească, refuza şi ea - iar pentru el, înțelesese ea, 
trecutul - familia, drumurile de pământ roşu, magazinele, 
barăcile cu podele de pământ şi ferestre fără sticlă, ferestrele 
văduvite de cea mai ieftină perdea, momentele când suferise şi 
fusese umilit, copiii vecinilor care umblau îmbrăcaţi în halate 
confecționate din foşti saci de făină - toate acestea erau 
îngropate pentru el ca nişte dinți morţi sub coroane perfecte, 
de un alb orbitor. Refuza să vorbească, poate nu putea s-o 
facă, poate îşi autoindusese o amnezie selectivă; dintele cu 
coroană era viața lor în clădirea cu apartamente Greymarl din 
Central Park South. Tot restul era ascuns dincolo de învelişul 
acela impenetrabil. Trecutul lui era atât de bine păzit, încât 


nu fusese chip să se strecoare, să treacă de bariera acelei 
danturi impecabile şi să ajungă în gâtlejul revelației. 

Detta ştia câte ceva, dar Detta nu avea cunoştinţă de 
Odetta şi nici Odetta de Detta, aşa că, încă o dată, dantura 
reprezenta un obstacol la fel de neted şi de inexpugnabil ca 
meterezele unei fortărețe. 

Avea în ea ceva din timiditatea mamei ei şi ceva din 
tenacitatea impasibilă (chiar dacă mută) a tatălui «ei, şi 
singura dată când găsise îndrăzneala de a-l chestiona din nou 
asupra subiectului, de a-i sugera că ceea ce-i nega de fapt era 
încrederea pe care ea credea că o merită, se întâmplase într-o 
seară, în biblioteca de acasă. El scuturase puțin Wall Street 
Journal, pe care îl citea, îl închisese, îl împăturise şi-l pusese 
pe măsuţa cu de toate de lângă veioza cu picior. Îşi dăduse jos 
ochelarii fără rame şi-i aşezase peste ziar. Apoi o privise, un 
bărbat negru slab, atât de slab încât ai fi spus că e în pragul 
emacierii, cu părul cărunt rărindu-se tot mai mult la 
scobiturile tot mai adânci ale tâmplelor unde vene fine, ca 
nişte arcuri de ceasornic, fremătau necontenit, şi-i spusese 
doar atât: 

Odetta, eu nu vorbesc niciodată de spre partea aia a vieţii 
mele, ba mai mult, nici nu mă gândesc la ea. N-ar avea niciun 
rost. Lumea a mers mai departe de atunci. 

Roland ar fi înţeles. 


7 


Când Roland deschise uşa pe care scria STĂPÂNA 
UMBRELOR, văzu lucruri pe care nu le înțelegea defel - dar 
înțelegea că acestea nu aveau importanţă. 

Era lumea lui Eddie Dean, dar dincolo de asta nu era decât 
un talmeş-balmeş de lumini, oameni şi obiecte - mai multe 
obiecte decât văzuse el toată viața. 

Obiecte femeieşti, după cum arătau, şi aparent scoase la 
vânzare. Unele sub sticlă, altele aranjate în piramide 
ademenitoare şi pe rafturi. Niciunul nu conta mai mult decât 
mişcarea care făcea ca lumea aceea să treacă pe lângă 


marginile uşii din fața sa. Uşa reprezenta ochii Stăpânei. Se 
uita prin ei aşa cum se uitase prin ochii lui Eddie atunci când 
el înaintase pe intervalul caleştii-zburătoare. 

Eddie, pe de altă parte, era bulversat. Revolverul din mâna 
lui tremură şi cobori puţin. Pistolarul ar fi putut să i-l ia fără 
probleme, dar nu o făcu. Se mulțumi să rămână acolo, fără a 
scoate o vorbă. Acesta era un truc pe care îl învățase cu mult 
timp în urmă. 

Acum, imaginea din cadrul uşii făcu o rotire din acelea care 
pistolarului i se păreau atât de ameţitoare - însă aceeaşi 
răsucire bruscă lui Eddie i se păru, în chip straniu, 
reconfortantă. Roland nu văzuse niciodată un film. Eddie 
văzuse cu miile, iar asta era ca un efect cinematografic, 
vederea prin ochii protagonistului, cum văzuse în Halloween 
şi The Shining. Ştia chiar şi cum se numea şmecheria cu care 
cineaştii realizau lucrul acesta. Steadi-Cam. Asta era. 

— Şi în Războiul Stelelor, murmură el. Pe Steaua Morții. 
Fanta aia nenorocită, ți-aminteşti? 

Roland se uită la el şi nu spuse nimic. 

Mâini - mâini de un maroniu-închis - intrară în cadrul a 
ceea ce Roland vedea ca fiind o uşă, iar Eddie deja începea să 
considere un fel de ecran magic de cinematograf... un ecran de 
cinematograf în care puteai intra, în anumite împrejurări, ca 
în Trandafirul roşu din Cairo, doar că tipul de acolo ieşea din 
ecran şi intra în lumea reală. Mişto film. 

Abia acum înțelegea Eddie cât de mişto. 

Doar că filmul acela nu fusese încă turnat de cealaltă parte 
a uşii prin care se uita el. Era vorba de New York, da - într-un 
fel, simplul sunet al claxoanelor de taxiuri, chiar aşa înfundat 
cum era, proclama lucrul ăsta - şi era vorba de un magazin 
universal din New York în care intrase şi el cândva, însă era... 
era 

— E mai vechi, murmură Eddie. 

— Înaintea cândului tău? întrebă pistolarul. 

Eddie întoarse ochii spre el şi râse scurt. 

— Aha. Poţi spune şi aşa, dacă vrei. 


— Bună ziua, domnişoară Walker, spuse o voce ezitantă. 
Imaginea din cadrul uşii urcă atât de brusc, încât şi Eddie 
ameţi puţin. În cadru apăru o vânzătoare care era clar că 
recunoştea persoana ale căreia erau mâinile acelea negre - o 
recunoştea şi fie nu-i plăcea de ea, fie se temea de ea. Sau 
amândouă. 

Cu ce vă pot ajuta astăzi? 

— Cu asta. Proprietara mâinilor ridică o eşarfă albă cu 
margini albastru-intens. Nu te obosi să o împachetezi, 
scumpo, pune-o doar într-o pungă. 

— Cash sau... 

— Cash. Aşa e de fiecare dată, nu? 

— Da, domnişoară Walker. Prea bine. 

— Mă bucur că eşti de acord, scumpo. 

Pe fața vânzătoarei licări o grimasă - Eddie o surprinse 
tocmai când ea se întorcea cu spatele. Reacţia putea fi pusă pe 
seama modului în care i se adresase o femeie pe care 
vânzătoarea o considera ca fiind o „negresă înțepată“ (iarăşi, 
gândul acesta se datora mai mult experienței lui de cinefil 
decât vreunei cunoaşteri a istoriei ori măcar a vieţii pe care o 
dusese el pe străzi, pentru că acum avea impresia că se uită la 
un film care fie fusese turnat în anii şaizeci, fie reflecta 
atmosfera de atunci, ceva ca În arşița nopții, cu Sidney Steiger 
şi Rod Poitieri*, dar explicația putea fi şi ceva mai simplă: 
neagră sau albă, Stăpâna Umbrelor a lui Roland era o scorpie 
nesuferită. 

La drept vorbind, asta nu avea niciun dram de importanţă, 
nu? Nimic nu avea vreo importanţă. Lui îi păsa de un lucru şi 
doar de unul singur, iar acela era să scape dracului de acolo. 

Acela era New Yorkul, aproape că-i simțea mirosul. 

Şi cine spunea New York spunea heroină. 

Aproape că simţea şi mirosul ei. 

Doar că exista o chichiță. 

O chichiță mare cât roata carului. 


8 


Roland îl ţinu pe Eddie sub ochi şi, cu toate că ar fi putut 
să-l ucidă de câte şase ori o dată oricând ar fi vrut, alesese să 
rămână nemişcat şi mut şi să-l lase pe Eddie să rezolve singur 
situația. Eddie era în multe feluri, iar multe dintre ele nu erau 
plăcute (fiind el însuşi un om care lăsase un copil să cadă spre 
moarte sigură; pistolarul cunoştea diferența dintre drăguţ şi 
nu tocmai bine), dar Eddie categoric nu era prost. 

Era un tânăr deştept. 

Avea să se lămurească singur. 

Şi se lămurise. 

Întoarse ochii spre Roland, surâse fără a-şi arăta dinţii, roti 
revolverul pistolarului pe deget, nepriceput, parodiind gestul 
de final al unui trăgător la ţintă, apoi i-l întinse ținându-l de 
țeavă. 

— La cât îmi foloseşte mie, chestia asta ar putea foarte bine 
să fie un cârnat de căcat, am dreptate? 

Când vrei, ştii să vorbeşti frumos, gândi Roland. Şi atunci, 
de ce alegi mereu să vorbeşti prostii, Eddie? Să fie oare pentru 
că aşa ai impresia că se vorbea acolo unde fratele tău s-a dus 
înarmat până-n dinţi? 

— Am dreptate? repetă Eddie. 

Roland încuviinţă din cap. 

— Dacă te-aş fi rezolvat, ce s-ar fi întâmplat cu uşa aia? 

— Nu ştiu. Presupun că nu putem afla decât încercând. 

— Ete na! Tu ce crezi că s-ar întâmpla? 

— Cred că ar dispărea. 

Eddie aprobă din cap. Asta credea şi el. Bufl! Ca o 
demonstrație de magie! 

Ochii la mine, prieteni, acum o vedeți, e aici, şi iată, acum 
nu mai e. La drept vorbind, nu era cu nimic diferit de ce s-ar 
întâmpla dacă un proiecționist de cinema ar scoate pistolul şi 
ar împuşca aparatul de proiecţie, nu? 

Dacă împuşcai aparatul de proiecţie, filmul se oprea. 

Eddie nu voia să se oprească filmul. 

Eddie voia să vadă ce plătise ca să vadă. 

— Poţi să treci dincolo de unul singur, zise Eddie încet. 

— Da. 


— Aşa ceva. 

— Da. 

— O să ajungi în capul ei. Aşa cum ai ajuns într-al meu. 

— Da. 

— Deci poţi intra cu autostopul în lumea mea, dar asta-i 
tot. 

Roland nu spuse nimic. Autostop era unul dintre cuvintele 
pe care Eddie le folosea uneori şi pe care el nu le înțelegea 
bine... dar reținuse esenţialul. 

— Dar ai putut trece dincolo în corpul tău. Ca la Balazar. 
Vorbea cu voce tare, dar de fapt vorbea cu sine însuşi. Doar că 
pentru aia ai avut nevoie de mine, nu-i aşa? 

— Da. 

— Atunci, ia-mă cu tine. 

Pistolarul deschise gura, dar Eddie se grăbi să continue: 

— Nu acum, nu la acum mă refer, spuse el. Ştiu că ar ieşi 
cu tămbălău sau ceva la fel de urât dacă pur şi simplu... ne- 
am materializa acolo. Râse cam isteric. Ca doi iepuri pe care 
iluzionistul îi scoate din joben... doar că jobenul nu există, 
clar. O să aşteptăm până când o să fie singură şi... 

— Nu. 

— Dar o să vin cu tine înapoi, spuse Eddie. Ţi-o jur, Roland. 
Da, ştiu că ai o treabă de făcut şi ştiu că eu sunt parte din ea. 
Ştiu că mi-ai salvat pielea la vamă, dar cred că eu ţi-am 
salvat-o pe a ta la Balazar - tu ce crezi? 

— Cred că ai dreptate, zise Roland. Îşi amintea cum se 
ridicase Eddie din spatele mesei, nepăsându-i de riscul la care 
se expunea, şi un moment îl încercă îndoiala. 

Dar numai un moment. 

— Deci? Serviciu contra serviciu. O mână o spală pe 
cealaltă. Vreau să merg înapoi doar pentru câteva ore. Să iau 
nişte pui la pachet, poate o cutie de Dunkin Donuts. Eddie 
înclină din cap spre uşă, unde imaginea reîncepuse să se 
mişte. Deci, ce spui? 

— Nu, zise pistolarul, dar un moment gândul numai la 
Eddie nu-i stătu. 


Mişcarea aceea pe interval - Stăpâna, oricine ar fi fost ea, 
nu se mişca aşa cum se mişcă o persoană normală - nu se 
mişca, de pildă, aşa cum se mişcase Eddie atunci când Roland 
privise prin ochii lui sau (acum că se gândea mai bine, ceea ce 
nu făcuse niciodată înainte, la fel cum nu se gândise la 
prezența constantă a propriului său nas în partea de jos a 
vederii periferice) aşa cum el însuşi se mişca. Când o persoană 
păşea, imaginea pendula uşor: piciorul stâng, piciorul drept, 
stâng, drept, lumea legănându-se de la stânga la dreapta atât 
de uşor şi de blând, încât după o vreme - la scurt timp după ce 
învăţai să umbli, bănuia - pur şi simplu nu mai băgai de 
seamă. Mişcarea aceea pendulatoare lipsea din mersul 
Stăpânei - ea înainta lin de-a lungul intervalului, ca şi când ar 
fi mers pe şine. În mod ironic, Eddie remarcase şi el lucrul 
acesta... doar că el îl asemuise cu un cadru filmat folosind o 
Steadi-Cam. Dar i se păruse reconfortant pentru că era ceva 
familiar. 

Pentru Roland era complet străin... însă atunci vocea 
ridicată a lui Eddie răzbătu la suprafaţă. 

— De ce nu? Spune-mi de ce naiba nu? 

— Pentru că tu nu vrei pui, zise pistolarul. Ştiu bine cum le 
zici tu lucrurilor pe care le vrei, Eddie. Tu vrei o „doză“. Tu vrei 
să „te încarci“. 

— Şi ce dacă? strigă Eddie - aproape ţipă. Şi ce dacă vreau 
asta? Am spus c-o să vin înapoi cu tine! Ai promisiunea mea! 
Ce naiba, ai PROMISIUNEA mea! Ce mai vrei? Vrei să jur pe 
numele mamei mele? Bine, jur pe numele mamei mele! Vrei să 
jur pe numele fratelui meu Henry? Bine, jur! Jur! JUR! 

Enrico Balazar i-ar fi putut spune, dar pistolarul nu avea 
nevoie să primească lecţii de viață de la cei de teapa lui 
Balazar: Nu te încrede niciodată într-un narcoman. 

Roland înclină din cap spre uşă. 

— Până când ajungem la Turn, cel puţin, partea aia a vieții 
tale s-a încheiat. 

După aia, nu-mi mai pasă. După aia eşti liber să te duci 
dracului în ce fel îți place. Dar până atunci am nevoie de tine. 


— O, mincinos de două parale ce eşti, spuse Eddie pe un ton 
scăzut, lipsit de emoție. Pistolarul însă văzu licărul lacrimilor 
din ochii lui şi nu zise nimic. 

Ştii foarte bine că nu va fi un „după“, nici pentru mine, nici 
pentru ea, nici pentru oricine dă Dumnezeu să fie al treilea 
ales. Probabil că nici pentru tine - ai acelaşi aer sfârşit pe care 
îl avea Henry în momentele cele mai rele. Dacă n-o să murim 
în drum spre Turnul ăsta al tău, pun gâtul jos c-o să murim 
când ajungem acolo, aşa că de ce mă minți» 

Pistolarul simți un soi surd de ruşine, dar se mulțumi să 
repete: 

— Măcar pentru moment, partea aia a vieţii tale s-a 
încheiat. 

— Da? făcu Eddie. Ei bine, am o veste pentru tine, Roland. 
Ştiu ce-o să se întâmple cu corpul tău real după ce o să treci 
dincolo, în capul femeii ăleia. 

Ştiu pentru că am mai văzut asta. N-am nevoie de armele 
tale. Te-am prins de părțile alea unde părul creşte creț, 
prietene. Dacă vrei, poţi chiar să întorci capul ei aşa cum l-ai 
întors pe al meu şi să asişti la ce-o să fac cu tine cât timp nu 
eşti altceva decât un ka blestemat. Mi-ar plăcea să aştept 
căderea nopții şi apoi să te târăsc lângă apă. Atunci o să poţi 
vedea homarii cum te molfăie până la ultima îmbucătură. Dar 
mă tem că n-o să poţi face asta, pentru c-o să fii prea ocupat 
să te-ntorci fuga-fuguţa. 

Eddie făcu o pauză. Vuietul valurilor care se spărgeau şi 
şuieratul necontenit şi cavernos al vântului păreau foarte 
puternice. 

— Aşa că mă gândesc să-ți tai pur şi simplu gâtul cu 
propriu-ți cuţit. 

— Şi să închizi uşa aia pentru totdeauna? 

— Ai spus că partea aia a vieții mele s-a încheiat. Şi nu te 
refereai doar la heroină. Te refereai la New York, la America, la 
timpul meu, la tot. Dacă aşa stau lucrurile, vreau s-o lichidez 
şi cu partea asta. Decorul e de rahat, iar actorii put de lao 
poştă. Sunt momente, Roland, când în comparaţie cu tine, 
Jimmy Swaggart*: pare aproape om sănătos la cap. 


— Ne aşteaptă mari minunăţii, spuse Roland. Mari 
aventuri. Mai mult decât atât, aveam de pornit într-o căutare, 
o ocazie de a-ţi recâştiga onoarea. 

Şi mai e ceva. Ai putea deveni pistolar. În definitiv, nu e 
musai să fiu eu ultimul. 

O ai în sânge, Eddie. O văd. O simt. 

Eddie râse, dar acum lacrimile îi şiroiau pe obraji. 

— O, minunat. Minunat! Exact asta îmi trebuie. Fratele meu 
Henry. Ela fost un pistolar. Într-un loc numit Vietnam, acolo. 
I-a prins tare bine. De l-ai fi văzut când era serios drogat, 
Roland. Nici până la baie nu ştia să ajungă fără ajutor. Şi 
dacă nu era nimeni să-l ajute, rămânea pe loc şi se uita la Big 
Time Wrestling şi făcea în pantaloni. E minunat să fii pistolar. 
Îmi dau seama şi singur. Fratele meu a fost un narcoman şi 
tu ţi-ai ieşit complet din minți. 

— Poate că fratele tău a fost un om care nu ştia bine ce este 
onoarea. 

— Posibil. În suburbii, n-am avut niciodată ocazia să 
înțelegem ca lumea ce-i asta. Era doar un cuvânt care definea 
calitatea „instanţei“ când se întâmpla să fii prins fumând un 
joint sau furând capacele de la roțile Thunderbirdului cuiva şi 
erai târât în fața justiţiei. 

Eddie plângea mai tare acum, dar şi râdea. 

— Să trecem la prietenii tăi. Tipu” ăsta de spre care vorbeşti 
în somn, de pildă, Cuthbert ăsta... 

Fără voia lui, pistolarul făcu ochii mari. Nici toți lungii săi 
ani de pregătire nu-l puteau face să-şi înfrâneze privirea 
aceea. 

— Ei au avut parte de toate grozăviile astea de spre care 
vorbeşti ca un sergent de recrutări pentru puşcaşii marini? 
Aventură, căutări, onoare? 

— Ei ştiau ce este onoarea, da, spuse Roland încet, 
gândindu-se la toți cei dispăruți. 

— Şi i-a ajutat la mai multe decât l-a ajutat pistolăritul pe 
fratele meu? 

Pistolarul nu spuse nimic. 


— Ştiu ce eşti, zise Eddie. Am văzut o grămadă de oameni 
ca tine. Eşti unul dintre mulții scrântiți care cântă „La luptă, 
soldați creştini“ cu un steag într-o mână şi o armă în cealaltă. 
Mie nu-mi trebuie onoare. Vreau doar nişte pui la masă şi o 
doză. În ordinea asta. Aşa că-ţi spun: treci dincolo. O poţi face. 
Dar în clipa în care ai plecat, s-a zis cu ce rămâne aici din 
tine. 

Pistolarul tăcu. 

Eddie zâmbi strâmb şi îşi şterse lacrimile de pe obraji cu 
dosul palmelor. 

— Ştii cum numim noi asta? 

— Cum? 

— Meci nul. 

Un moment, nu făcură altceva decât să se privească 
reciproc, după care Roland întoarse brusc ochii către uşă. 
Amândoi fuseseră parțial conştienţi - Roland ceva mai mult 
decât Eddie - că imaginea se rotise încă o dată, spre stânga. 

Acum se vedea un sortiment bogat de bijuterii 
scânteietoare. Unele erau sub panouri protectore de sticlă, dar 
cum majoritatea nu erau protejate în vreun fel, pistolarul 
trase concluzia că erau imitații... ceea ce Eddie ar fi numit 
bijuterii de duzină. Mâinile cafenii examinară câteva într-un 
fel aparent nepăsător, după care apăruse o altă vânzătoare. 
Avusese loc o conversație pe care niciunul dintre ei n-o 
urmărise cu adevărat, şi Stăpâna (halal Stăpână, gândi Eddie) 
ceruse să vadă altceva. Vânzătoarea plecase şi acela era 
momentul în care ochii lui Roland se întorseseră brusc spre 
uşă. 

Mâinile cafenii reapărură, doar că acum ţineau o poşetă. 
Aceasta se deschise. 

Şi dintr-odată, mâinile începură să verse bijuterii - aparent, 
aproape sigur, la întâmplare - în poşetă. 

— Ce să zic, îți aduni o echipă de pomină, Roland, rosti 
Eddie amuzat şi trist. 

Întâi alegi un drogat alb, apoi alegi o hoaţă neagră... 

Dar Roland se apropia deja de uşa dintre lumi, mişcându-se 
ager, neuitându-se deloc la Eddie. 


— Vorbesc serios! strigă tânărul. Dacă treci pe uşa aia, îţi 
tai gâtul, îți tai dracului gâ... 

Înainte să termine, pistolarul dispăru. În urma lui rămase 
doar corpul său inert, dar viu, întins pe plajă. 

Un moment, Eddie încremeni locului, nevenindu-i să creadă 
că Roland o făcuse, că se aruncase cu capul înainte şi făcuse 
idioțenia asta în pofida faptului că-l avertizase - îi promisese 
cu toată sinceritatea, fără doar şi poate - ce consecinţe va avea 
asta. 

Rămase aşa un moment, dându-şi ochii peste cap ca un 
armăsar speriat la primele semne ale unei furtuni cu tunete... 
doar că, sigur, nu există o asemenea furtună, decât poate cea 
din capul său. 

Prea bine. Prea bine, fir-ar să fie. 

Era posibil să aibă la dispoziție doar un moment. Poate că 
doar atât îi va lăsa pistolarul, iar Eddie ştia asta al naibii de 
bine. Aruncă o privire la uşă şi văzu mâinile negre 
încremenind cu un colier de aur jumătate înăuntrul şi 
jumătate în afara poşetei care scânteia deja ca adâncurile 
grotei cu comori a unui pirat. Deşi nu auzea nimic, Eddie 
simțea cumva că Roland vorbea cu proprietara acelor mâini 
negre. 

Scoase cuțitul din desaga pistolarului, după care rostogoli 
pe spate corpul inert şi viu întins în fața uşii. Ochii erau 
deschişi, dar goi. Doar albul lor era vizibil. 

— Fii atent aici, Roland! strigă Eddie. Vântul acela 
monoton, imbecil, neîncetat îi sufla în urechi. Hristoase, 
altceva nu-ți mai trebuia ca să-ți iei câmpii. Fii foarte atent! 
Vreau să-ți desăvârşesc dracului educaţia! Vreau să-ți arăt ce 
se întâmplă când te pui cu fraţii Dean! 

Apropie cuțitul de gâtul pistolarului. 


Capitolul 2. Două din una 


1 
August 1959: 


Când ieşi, o jumătate de oră mai târziu, George îl găsi pe 
Julio sprijinit de ambulanţa încă parcată în zona de urgenţe a 
spitalului Sisters of Mercy de pe 23rd Street. Tocul uneia 
dintre cizmele cu vârf ascuțit ale lui Julie era agăţat de bara 
din față. Se schimbase într-o pereche de pantaloni roz-aprins 
şi o cămaşă albastră pe al cărei buzunar din partea stângă 
era cusut, cu fir auriu, numele lui; era ţinuta lui de bowling. 
George se uită la ceasul de la mână şi văzu că echipa lui Julio 
- Supremaţia Hispanicilor - era, probabil, deja pe drum. 

— Credeam că ai plecat, spuse George Shavers, medic 
stagiar la Sisters of Mercy. Cum or să câştige colegii tăi fără 
Jucătorul Minune? 

— M-au înlocuit cu Miguel Basale. Are momente mai slabe, 
dar uneori se încinge. Or să se descurce ei. Julio făcu o pauză. 
Sunt curios cum a mers. 

El era şoferul ambulanţței, un cubanez cu un simț al 
umorului pe care George nu era prea sigur că Julio ştia că-l 
are. Se uită în jur. Niciunul dintre paramedicii care-i însoțeau 
la urgenţe nu era prin zonă. 

— Unde au plecat? întrebă George. 

— Cine? Gemenii Bobbsey? Tu unde crezi că s-au dus 
nerozii ăia? În Village, să-şi găsească nişte fofoloance de 
Minnesota. Crezi că tipa o să supraviețuiască? 

— Nu ştiu. 

Încerca să lase impresia că necunoscutul nu însemna nimic 
pentru el, atoateştiutorul. Dar după ce rezidentul de serviciu 
şi apoi doi chirurgi îi luaseră negresa de pe mâini mai repede 
decât ar fi putut spune Ave Maria cea plină de har (şi tocmai 
asta-i stătea pe limbă să spună - negresa într-adevăr nu părea 
că va rezista foarte mult), o astfel de tentativă era compromisă 
din start. 

— A pierdut al naibii de mult sânge. 

— Cred şi eu. 

George era unul dintre cei şaisprezece rezidenţi de la Sisters 
of Mercy şi unul dintre cei opt înregistrați într-un nou 
program numit Unitatea Mobilă de Urgenţă. Teoria spunea că, 
dacă cei doi paramedici erau însoțiți de un rezident, într-o 


situație de urgenţă asta putea să facă uneori diferența dintre 
viață şi moarte. George ştia că majoritatea şoferilor şi 
paramedicilor nutreau sentimentul că rezidenții cu caş la 
gură puteau salva un pacient în stare critică în aceeaşi 
măsură în care îl puteau ucide, dar George considera că noul 
sistem putea da rezultate. 

Uneori. 

În orice caz, spitalul avea de câştigat la nivelul imaginii şi, 
chiar dacă rezidenţilor înscrişi în program le plăcea să se 
plângă de cele opt ore suplimentare (neplătite) pe care li le 
răpea săptămânal, George Shavers credea că majoritatea 
încercau şi ei sentimentele sale de mândrie, dârzenie, utilitate. 

Apoi venise seara în care aeronava Tri-Star a companiei 
TWA se prăbuşise la Idlewind. Avea şaizeci şi cinci de pasageri 
la bord, dintre care pe şaizeci Julio Estavez îi trecuse pe listă 
la rubrica MPL - Morți pe Loc - iar trei dintre cei cinci rămaşi 
în viață semănau cu reziduurile de pe fundul unei centrale pe 
cărbuni... doar că reziduurile acelea nu gem şi nu strigă şi nu 
imploră să le dea cineva morfină sau să-i omoare, nu? Dacă 
poți să faci față la asta, îşi spusese mai târziu, amintindu-şi 
membrele retezate împrăştiate printre flapsurile de aluminiu 
şi umplutura scaunelor şi o bucată contorsionată de coadă pe 
care erau inscripționate numărul 17 şi o literă T mare şi roşie 
şi o parte dintr-un W, amintindu-şi ochiul pe care îl văzuse pe 
o valiză Samsonite carbonizată, amintindu-şi ursulețul de 
pluş cu ochi din nasturi zăcând lângă un tenis mic şi roşu din 
care încă ieşea picioruşul unui copil, dacă poți să faci față la 
asta, poți să faci față la orice. Şi făcuse față foarte bine. 
Făcuse față bine mersi tot drumul până acasă. Făcuse față 
bine mersi tot timpul cât mâncase o cină târzie constând 
dintr-o caserolă Swanson's cu carne de curcan. Reuşise să 
adoarmă fără absolut nicio problemă, ceea ce dovedea o dată 
în plus, fără umbră de îndoială, că făcea față bine mersi. Apoi, 
la o oră întunecată a dimineţii, se trezise dintr-un coşmar 
oribil în care, la locul prăbuşirii, văzuse nu ursulețul de pluş, 
ci capul mamei lui, şi ochii se deschiseseră, şi ochii erau 
scrum; erau ochii holbaţi şi inexpresivi ai ursuleț ului de pluş, 


ochi făcuți din nasturi, şi gura se deschisese, expunând colții 
rupți care înlocuiau dinţii pe care îi avusese înainte ca 
aeronava Tri-Star a companiei TWA să fie lovită de fulger în 
timpul ultimei manevre dinaintea aterizării, şi şoptise: Nu m-ai 
putut salva, George; ne-am strâmtorat pentru tine, am 
economisit pentru tine, am rămas fără de-ale gurii pentru tine, 
taică-tău s-a dat peste cap să te scape de necaz când ai călcat 
strâmb cu fata aia şi tu TOT 

NU M-AI PUTUT SALVA BLESTEMAT SĂ FII, şi se trezise 
strigând, şi auzea vag un bubuit în perete, dar deja intra 
valvârtej în baie, şi nici nu căzuse bine în genunchi, în poziția 
penitenței, în fața altarului de porțelan, când cina urcă din 
stomac cu liftul de urgenţă. Livrare specială, caldă şi aburindă 
şi încă mirosind a curcan gătit. Stătuse îngenuncheat acolo, 
uitându-se în vasul de WC la bucăţile de carne semidigerată şi 
la cartofii care nu-şi pierduseră deloc culoarea vie, şi cuvintele 
acestea îi apăruseră în minte scrise cu litere mari, roşii: 


PREA MULT 


Corect. 
Era: 


PREA MULT. 
Avea să iasă din branşa felcerilor. Avea să iasă pentru că: 
CE-I PREA MULT E PREA MULT. 


Avea să iasă pentru că mottoul lui Popeye era: Asta-i tot ce 
pot suporta şi mai mult nu suport, şi Popeye avea perfectă 
dreptate. 

Trăsese apa şi se întorsese în pat şi adormise aproape 
imediat şi se trezise uimit să descopere că încă-şi mai dorea să 
devină doctor, iar ăsta era un lucru al naibii de bine de ştiut, 
poate şi numai datorită lui programul făcea toţi banii, fie că-i 


spunea Unitatea Mobilă de Urgenţă sau Sânge cu Găleata sau 
Câte Degete Vezi. 

Încă-şi mai dorea să devină doctor. 

Cunoştea o femeie pricepută la lucrul de mână. Îi dăduse 
zece dolari - pe care cu greu şi-i permisese - pentru a-i face o 
broderie mică, puțin demodată după aspect. Pe ea scria: 


DACĂ POŢI SĂ FACI FAŢĂ LA ASTA, 
POŢI SĂ FACI FAŢĂ LA ORICE. 


Da. Corect. 
Nenorocirea sângeroasă de la metrou avu loc patru 
săptămâni mai târziu. 


2 


— A naibii de ciudată femeia aia, ştii? zise Julio. 

George inspiră, suspinând pe dinăuntru. Dacă Julio n-ar fi 
deschis subiectul, el, unul, bănuia că n-ar fi avut curajul să o 
facă. EI era rezident şi într-o zi avea să devină doctor cu acte 
în regulă, acum credea asta cu tărie, dar Julio era veteran şi 
nu cădea bine să spui ceva prostesc în fața unui veteran. 

N-ar fi făcut decât să râdă şi să spună: La naiba, băiete, eu 
am văzut nenorociri din astea cu miile. Fă bine şi ia un prosop 
şi şterge-ți caşul de la gură, pen” că-i ud şi-ţi curge pe piept. 

Dar din câte se părea, Julio nu văzuse nenorociri din acelea 
cu miile, iar asta era bine, pentru că George voia să discute de 
spre asta. 

— Ciudată, că bine zici. Parcă ar fi fost două persoane 
distincte. 

Îl uimi să vadă că acum Julio era cel care părea uşurat, şi 
asta îl făcu pe dată să se simtă ruşinat. Julio Estavez, care tot 
restul vieţii nu avea să facă altceva decât să conducă o maşină 
cu girofaruri roşii, tocmai dăduse dovadă de mai mult curaj 
decât reuşise el să arate. 

— Ai nimerit-o, doctore. Sută la sută. 


Scoase un pachet de Chesterfield şi îşi vâri o ţigară în colțul 
gurii. 

— Astea or să te omoare, bătrâne, spuse George. 

Julio încuviință fără un cuvânt şi-i întinse pachetul. 

O vreme, fumară în linişte. Paramedicii poate că plecaseră 
la vânătoare de fofoloance, cum spusese Julio... sau poate că 
pur şi simplu ajunseseră şi ei la concluzia că ce-i prea mult e 
prea mult. George fusese speriat, da, asta era clar. 

Dar ştia şi că el fusese cel care o salvase pe femeie, nu 
paramedicii, şi ştia că Julio ştia şi el asta. Poate că din cauza 
aceasta rămăsese Julio în urmă. Negresa bătrână fusese de 
ajutor, iar băiatul alb care sunase la poliție în timp ce toți 
ceilalți (cu excepția negresei bătrâne) stăteau gură-cască în 
jur ca şi când s-ar fi uitat la un film sau la un serial sau la 
ceva, la o scenă dintr-un episod din Peter Gunn, poate, dar în 
cele din urmă tot greul căzuse pe umerii lui George Shavers, 
un tânăr panicat care-şi făcea datoria cât putea de bine. 

Femeia aştepta garnitura pe care Duke Ellington o preţuia 
atât de tare: legendarul metrou de Linie A. O tânără femeie de 
culoare, frumuşică, îmbrăcată în jeanşi şi o cămaşă kaki, 
aşteptând legendarul metrou A, ca să poată ajunge undeva în 
centrul oraşului. 

ŞI cineva o împinsese. 

George Shavers nu avea habar dacă poliția îl prinsese pe 
descreieratul care o făcuse - asta nu era treaba lui. Treaba lui 
era femeia care căzuse pe şine în fața legendarului metrou A, 
strigând. Era o minune că nu căzuse şi pe a treia şină; 
legendara a treia şină i-ar fi făcut ceea ce autorităţile statului 
New York le făceau la Sing-Sing băieţilor răi care primeau un 
bilet gratuit pe legendarul metrou A numit de condamnați 
Scaunul Puterii. 

O, miracolele electricității. 

Femeia încercase să se târască din calea pericolului, dar nu 
avusese destul timp şi legendarul metrou A intrase în stație 
scrâşnind şi ţiuind şi scuipând scântei, deoarece conductorul 
o văzuse, dar era prea târziu, prea târziu pentru el şi prea 
târziu pentru ea. Roţile de oțel ale legendarului metrou A îi 


tăiaseră picioarele puţin deasupra genunchilor. Şi-n timp ce 
toată lumea (cu excepţia băiatului alb care sunase la poliție) 
stătea acolo impasibilă cu mâinile în sân (sau în cur, i se 
părea mai potrivit lui George), negresa bătrână sărise pe linii, 
reuşind cu această ocazie să-şi disloce şoldul (mai târziu avea 
să primească o Medalie pentru Curaj din partea primarului), 
şi folosise năframa de pe cap în chip de garou, legând una 
dintre coapsele însângerate ale tinerei femei. 

Băiatul alb striga după o ambulanţă pe strada de lângă 
stație şi negresa bătrână striga să o ajute cineva, să-i dea o 
cravată, pentru Dumnezeu, sau orice, absolut orice, şi-n cele 
din urmă un tip alb mai în vârstă, cu alură de afacerist, 
renunțase fără tragere de inimă la curea, şi negresa bătrână 
ridicase ochii spre el şi rostise cuvintele care, a doua zi, 
deveniseră titlul de primă pagină al New York Daily News, 
cuvintele care o transformaseră într-o autentică eroină 
americană de ocazie: „Mersi, frate.“ Apoi petrecuse cureaua în 
jurul piciorului stâng al tinerei femei, la jumătatea distanţei 
dintre pelvis şi locul unde fusese genunchiul înainte să vină 
legendarul metrou A. 

George auzise pe cineva spunându-i altcuiva că ultimele 
cuvinte ale tinerei negrese, înainte să leşine, fuseseră: CIN” FU 
JGODIALA? PUI IO LABA PĂ IEL ŞI-I IAU GÂTU” 

Cureaua nu avea destule găuri şi negresa bătrână nu o 
putuse strânge destul de tare, aşa că o ţinuse cu mâna, cu o 
voință de fier, până la sosirea lui Julio, a lui George şi a 
paramedicilor. 

George îşi amintea de linia galbenă, cum îi spusese mama 
lui că nu trebuie niciodată, niciodată, niciodată să treacă de 
linia galbenă cât timp aştepta metroul (legendar sau 
altcumva), îşi amintea izul greu de ulei şi electricitate când 
sărise pe şine, îşi amintea cât era de cald. Căldura emana în 
valuri din el, din negresa bătrână, din negresa tânără, din 
metrou, tunel, cerul nevăzut de sus şi iadul de jos. Îşi amintea 
că-şi spusese incoerent: Dacă cineva mi-ar lua tensiunea acum, 
acul tensiometrului ar ieşi din cadran, apoi îşi recăpătase 
controlul şi strigase să i se aducă geanta, şi când unul dintre 


paramedici coborâse cu ea, el îi spusese să se care dracului de 
acolo, şi paramedicul făcuse o figură mirată, ca şi când atunci 
l-ar fi văzut pentru prima dată pe George Shavers, după care 
se cărase dracului de acolo. 

George închisese cât de multe vene şi artere putuse şi când 
inima ei începuse să bată mai alert, îi administrase o doză 
întreagă de Digitalin. 

Veniseră pungile cu sânge. Le aduseseră poliţiştii. Vrei s-o 
ducem sus, doctore? întrebase unul dintre ei şi George îi 
spusese că nu încă, şi scosese acul şi îi băgase sângele în venă 
ca şi când femeia ar fi fost o narcomană disperată după 
heroină. 

Apoi le dădu voie să o ducă sus. 

Apoi o duseseră la spital. 

Pe drum, ea se trezise. 

Apoi începuseră lucrurile ciudate. 


3 


După ce paramedicii o urcară în ambulanţă, George îi făcu 
o injecție cu Demerol. Tânăra începuse să se agite şi să strige 
fără forță. George îi dădu o doză suficient de mare, încât să fie 
sigur că pacienta va sta liniştită până când vor ajunge la 
Sisters of Mercy. Era nouăzeci la sută sigur că ea va mai fi 
printre ei odată ajunşi la destinaţie, iar ăsta era un punct 
marcat în favoarea echipei băieților buni. 

Totuşi, când erau la şase străzi distanţă de spital, pleoapele 
ei începură să fluture. Şi scoase un geamăt gutural. 

— Îi mai putem administra o doză, doctore, zise un 
paramedic. 

George nici nu băgă de seamă că era prima dată când un 
paramedic considerase de cuviință să-i spună altfel decât 
George sau, mai rău, Georgie. 

— Eşti nebun? Aş prefera să nu trec pe fişă „supradoză“ la 
motivul decesului înaintea internării, dacă n-ai nimic 
împotrivă. 

Paramedicul se trase în spate. 


George întoarse ochii spre tânăra negresă şi văzu că ochii 
care-i întorceau privirea erau treji şi conştienţi. 

— Ce s-a întâmplat cu mine? întrebă ea. 

George îşi aminti de bărbatul care-i spusese altui bărbat ce 
avea el impresia că rostise femeia (cum va pune ea laba pe 
jigodia aia şi-i va lua gâtul etc. etc.). 

Bărbatul acela era alb. George trase acum concluzia că 
aceea nu putea fi decât o pură scorneală inspirată fie de acea 
stranie dorință a oamenilor de a face ca situaţiile deja 
dramatice să pară şi mai dramatice, fie doar de o prejudecată 
rasială. 

Femeia era o persoană cultivată, inteligentă. 

— Ai suferit un accident, spuse el. Ai... 

Ea închise uşor ochii şi el crezu că va adormi la loc. Bun. N- 
avea decât să-i spună altcineva că îşi pierduse ambele 
picioare. Cineva care câştiga mai mult de şapte mii şase sute 
de dolari pe an. Se răsuci puţin la stânga, intenționând să 
verifice din nou tensiunea arterială, când ea redeschise ochii. 
Privind-o atunci, George Shavers fu sigur că privea o cu totul 
altă femeie. 

— "tu-i gura lui, m-a tăiat pişoarele. Am simţit cân' am 
rămas făr” ele. Unde-s acu”, 'ntr-o ambulanță? 

— D-d-da, făcu George. 

Dintr-odată, simţea nevoia să bea ceva. Nu neapărat alcool. 
Doar ceva lichid. 

Avea gâtul uscat. Era ca şi când l-ar fi văzut pe Spencer 
Tracy în Doctorul Jekyll şi domnul Hyde, doar că de- 
adevăratelea. 

— Pus-au laba pă jigodia dă față palidă? 

— Nu, zise George, iar în gând: Tipul a auzit bine, 
blestemăţia naibii, tipul chiar a auzit bine. 

Era vag conştient că paramedicii, care până atunci 
stătuseră în preajmă (sperând poate ca el să o dea în bară cu 
ceva), se retrăgeau. 

— Bun. Pen” că sticleț-ăia oricum i-ar fi dat iară drumu”. 
Da” pui io laba pe iel. Tai io pula lui. Gâtu' mă-sii dă jivină! Vă 
zăc io ce-i fac lu” jivină ăla! 


Vă zâc un lucru, fețe palide borâte! O s'vă zâc... zâc... 

Din nou o fluturare a pleoapelor şi George îşi spuse: Da, 
culcă-te, te rog să te culci, nu-s plătit pentru asta, nu înțeleg 
asta, ne-au ținut cursuri de spre starea de şoc, dar nimeni n-a 
suflat o vorbă cum că schizofrenia ar fi unul dintre... 

Ochii se deschiseră. Era prima femeie. 

— Ce fel de accident a fost? întrebă ea. Mi-amintesc că 
ieşeam din Mare... 

— Din mare? spuse el tâmp. 

Ea surâse. Era un surâs mic, dureros. 

— Din Sete Mare. E o cafenea. 

— O, da, aşa e. 

Cealaltă, furioasă sau nu, îl făcuse să se simtă murdar şi 
puțin scârbit. 

Aceasta îl făcea să se simtă ca un cavaler al Mesei Rotunde, 
un cavaler care tocmai a izbutit să o salveze pe Domnița 
bălaie din ghearele dragonului. 

— Mi-amintesc că eram pe scări, coboram spre peron, şi 
după aia... 

— Te-a împins cineva. 

Suna absurd, spus aşa. Şi de ce nu? Chiar era absurd. 

— M-a împins în fața metroului? 

— Da. 

— Mi-am pierdut picioarele? 

George încercă să înghită şi nu reuşi. Părea că nu mai are 
nimic în gât ca să ungă angrenajul. 

— Nu de tot, zise el lamentabil şi ea închise ochii. 

Fă să fie un leşin, îşi spuse el atunci, te rog, fă să fie un le... 

Se deschiseră, aruncând foc şi pară. O mână se ridică şi 
brăzdă iute de cinci ori aerul la doi centimetri de fața lui - 
puțin mai aproape şi George, în loc să stea la o ţigară cu Julio 
Estavez, ar fi ajuns la Urgenţe pentru a-i fi cusut obrazul. 

— NU SUNTEŢ” NI'C AL'CEVA DĂCÂT O ŞLEAHTĂ DE FEŢE 
PALIDE JIGĂRITE! strigă ea. Faţa ei era monstruoasă, cu ochii 
aprinşi de lumina iadului. Nu era nici măcar fața unei ființe 
umane. O S* IAU GÂTU' LA TĂTE FEŢELE PALIDE DĂ CARE 


DAU CU OCHII VĂ JUGĂNESC ÎNTR-O CLIPITĂ! VĂ TAI 
COAIELE ŞI VI LE- ARUNC ÎN MUTRĂ! VĂ... 

Era o nebunie. Femeia vorbea ca o negresă din desenele 
animate, Butterfly McQueen versiunea Loony Tunes. Pe 
deasupra, ea - sau monstrul ăla - părea animată de o forță 
supraumană. Arătarea aceea urlătoare, zvârcolitoare, era 
imposibil să fi suferit cu doar o jumătate de oră în urmă o 
operaţie ad hoc de amputare din partea unei garnituri de 
metrou. Dădea să muşte. Dădea să-l zgârie iar şi iar. Îi săreau 
mucii din nas. Îi sărea saliva de pe buze. Din gură i se 
revărsau numai mizerii. 

— Fă-i un calmant, doctore! ţipă unul dintre paramedici. Era 
alb la față. Hristoase mare, fă-i un calmant! 

Paramedicul se întinse spre trusa medicală. George îl lovi 
peste mână. 

— Valea, fricosule. 

George se întoarse la pacienta lui şi văzu ochii calmi şi 
cultivați ai celeilalte femei uitându-se la el. 

— O să trăiesc? întrebă ea pe tonul unei discuții la ora 
ceaiului. 

El îşi spuse: Nu ştie de momentele de absență. Nu ştie 
absolut nimic. Şi, după un moment: La drept vorbind, nici 
cealaltă nu ştie. 

— Păi... 

Înghiţi în sec, îşi masă inima zbuciumată prin vestă, apoi îşi 
comandă să-şi recapete controlul. Doar îi salvase viața. 
Problemele ei mentale nu-l priveau. 

— Dar tu eşti bine? întrebă ea şi îngrijorarea sinceră din 
vocea ei îl făcu să surâdă puţin - ea îl întreba pe el. 

— Da, doamnă. 

— La care întrebare îmi răspunzi acum? 

Un moment, el nu înțelese, apoi se lămuri. 

— La amândouă, zise şi o luă de mână. Ea îl strânse şi el se 
uită în ochii ei strălucitori şi gândi: Ți-ar fi uşor să te 
îndrăgosteşti de ea, şi-n clipa aceea mâna ei se transformă 
într-o gheară şi începu să-i spună că este o față palidă borâtă 


şi că lui n-o să-i smulgă numa” coaiele, o să i le şi ronțăie, în 
morții mă-sil. 

El se trase înapoi, uitându-se dacă nu sângera la mână, 
spunându-şi incoerent că dacă sângera, va trebui să se 
dezinfecteze, pentru că femeia era plină de otravă, femeia era 
veninoasă, şi că a fi muşcat de ea ar fi cam cum te-ar muşca 
un şarpe-mocasin sau un şarpe-cu-clopoţei. Nici urmă de 
sânge. 

Şi când se uită iar la ea, era din nou cealaltă femeie - prima. 

— Te rog, spuse ea. Nu vreau să mor. Te... 

Şi atunci chiar adormi, iar asta era bine. Pentru toată 
lumea. 


4 


— Deci ce crezi tu? întrebă Julio. 

— De spre cine o să intre în campionat? George stinse 
chiştocul sub tocul pantofului. White Sox. Aşa zice pronosticul 
meu. 

— Ce crezi de spre femeia aia? 

— Cred că e posibil să fie schizofrenică, spuse George 
răspicat. 

— Da, asta ştiu. Ce-o să se întâmple cu ea, asta zic. 

— Nu ştiu. 

— Are nevoie de ajutor, prietene. Cine o să i-l dea? 

— Păi, eu am ajutat-o deja o dată, spuse George, dar îşi 
simțea fața încinsă, ca şi când s-ar fi îmbujorat. 

Julio se uită la el. 

— Dacă i-ai dat deja tot ajutorul pe care i-l poţi da, doctore, 
atunci trebuia s-o laşi să moară. 

George se uită la Julio un moment, dar descoperi că nu 
putea îndura ce vedea în ochii lui - nu acuzare, ci tristeţe. 

Aşa că plecă. 

Avea treabă. 


Momentul Alegerii: 

După accident, cea mai mare parte a timpului tot Odetta 
Holmes menținuse controlul, însă Detta Walker ieşise la 
suprafață din ce în ce mai mult, iar ceea ce-i plăcea cel mai 
mult Dettei era să fure. Nu avea importanţă că prada ei era 
întotdeauna lipsită de valoare, aşa cum nu avea importanţă 
nici că deseori o arunca mai târziu. 

Important era faptul că o lua. 

Când pistolarul intră în capul ei în magazinul Macy's, Detta 
strigă cu o combinaţie de furie şi groază şi teroare, mâinile 
încremenindu-i pe bijuteriile de două parale pe care le 
îngrămădea în poşeta sa. 

Strigă pentru că, atunci când Roland intră în mintea ei, 
atunci când el veni în față, ea o simți pentru un moment pe 
cealaltă, ca şi când o uşă ar fi fost deschidă în capul ei. 

Şi strigă pentru că prezenţa invadatoare şi violatoare era o 
față palidă. 

Nu avea cum să-l vadă, însă putea să simtă albul pielii lui. 

Oamenii întoarseră capul. Un paznic văzu femeia care 
striga în scaunul cu rotile, văzu mâna ei înghețând în timp ce 
îndesa bijuterii ieftine într-o poşetă care, după cum arăta (şi 
de la treizeci de paşi depărtare), valora de trei ori mai mult 
decât lucrurile pe care femeia le fura. 

— Hei, Jimmy! strigă paznicul şi Jimmy Halvorsen, unul 
dintre detectivii de casă ai magazinului Macy's, întoarse capul 
şi văzu ce se petrecea. 

Porni în pas alergător spre negresă. Nu putea să nu fugă - 
vreme de optsprezece ani fusese polițist şi reacția aceasta îi 
intrase în sânge - dar deja îşi spunea că va fi nasol. Copii, 
handicapaţi, călugărițe; întotdeauna ieşea nasol cu ei. 
Prinzându-i asupra faptei era ca şi când i-ai fi tras un şut 
unui bețiv. Plângeau puțin în fața judecătorului şi scăpau 
basma curată. Era greu să convingi judecătorii că şi 
handicapaţii pot fi canalii. 

Dar el porni în pas alergător. 


Pe moment, Roland fu îngrozit de haznaua plină de ură şi 
repulsie în care se trezi... apoi o auzi pe femeie strigând, îl 
văzu pe bărbatul masiv şi pântecos alergând spre ea/el, îi 
văzu pe oamenii care se zgâiau şi preluă controlul. 

Brusc, Roland fu femeia cu mâini tuciurii. Simţi o dualitate 
stranie înăuntrul ei, dar acum nu se putea concentra pe asta. 

Roti scaunul şi dădu să-l împingă înainte. Intervalul începu 
să defileze pe lângă el/ea. Oamenii se feriră din cale, 
trăgându-se de o parte şi de alta. 

Poşeta căzu, împrăştiind pe jos, într-o trenă lungă, actele 
Dettei şi comorile furate. Bărbatul cu burtă mare patină pe 
lănţişoare din aur fals şi tuburi de ruj şi ateriză în fund. 


7 


Rahat! îşi spuse furios Halvorsen şi, preţ de un moment, 
mâna lui dibui sub haina sport unde ținea un calibru 38 într- 
un toc mic. Apoi luciditatea îşi reintră în drepturi. Aici nu era 
vorba de o operaţiune de arestare a vreunor traficanţi de 
droguri sau de un jaf armat; aici era vorba de o negresă oloagă 
într-un scaun cu rotile. Sigur, îl manevra ca şi când ar fi fost 
un bolid de cursă, însă tot o simplă negresă oloagă rămânea. 
Ce voia să facă, să o împuşte? 

Asta ar fi de pomină, nu-i aşa? Şi unde oare avea ea să se 
ducă? În capătul intervalului nu erau decât două cabine de 
probă. 

Se ridică de la pământ, masându-şi fundul afectat, şi porni 
după ea, şchiopătând puţin. 

Scaunul cu rotile dispăru cu viteză în una dintre cabine. 
Uşa se trânti, trecând la câţiva milimetri de mânerele de 
împingere ale scaunului. 

Te-am prins, cățea, gândi Jimmy. Şi-ți arăt eu acum ce 
înseamnă să-ți fie frică. Puțin îmi pasă dacă ai cinci copii 
orfani şi doar un an de trăit. N-o să pun mâna pe tine, dar, 
scumpo, o să-ţi pun nervii pe bigudiuri. 

Ajunse la cabina de probă înaintea paznicului şi deschise 
uşa violent cu umărul stâng. Cabina era goală. 


Nici urmă de negresă. 

Nici urmă de scaun cu rotile. 

Nici urmă de nimic. 

Se uită la paznic cu o privire năucă. 

— Cealaltă! ţipă paznicul. Cealaltă! 

Înainte ca Jimmy să se poată mişca, paznicul trântise deja 
de perete uşa celeilalte cabine. O femeie într-o jupă de nailon 
şi un sutien Playtex Living urlă sfredelitor şi îşi încrucişă 
braţele peste piept. Era extrem de albă şi categoric nu era 
oloagă. 

— Scuzaţi-mă, spuse paznicul, simțind că-i iau foc obrajii. 

— leşi de aici, perversule! strigă femeia în jupă de nailon şi 
sutien. 

— Da, doamnă, spuse paznicul şi închise uşa. 

La Macyss, clientul avea întotdeauna dreptate. 

Se uită la Halvorsen. 

Halvorsen se uită înapoi la el. 

— Ce înseamnă drăcovenia asta? întrebă Halvorsen. A 
intrat acolo sau nu? 

— Da, a intrat. 

— Şi atunci unde este? 

Paznicul nu putu decât să clatine din cap. 

— Hai înapoi, să strângem de pe jos. 

— Strânge tu de pe jos, zise Jimmy Halvorsen. Eu mă simt 
ca şi când tocmai mi-aş fi fracturat curu-n nouă locuri. Făcu 
o pauză. Sincer să fiu, bunul meu prieten, mă simt şi extrem 
de confuz. 

8 


Imediat ce pistolarul auzi uşa cabinei de probă închizându- 
se în urma lui, roti căruciorul o jumătate de cursă, căutând 
cealaltă uşă. Dacă Eddie îşi ţinuse promisiunea, aceasta n-ar 
mai fi fost de găsit. 

Dar era acolo, încă deschisă, şi Roland o împinse prin ea pe 
Stăpâna Umbrelor. 


Capitolul 3. Odetta de cealaltă parte 
1 


Nu după mult timp, Roland avea să-şi spună: Orice altă 
femeie, oloagă sau nu, împinsă fără veste pe intervalul 
magazinului în care-şi făcea cumpărăturile - din care fura, mai 
degrabă - de un strâin din capul său, împinsă într-o cameră 
mică în vreme ce un bărbat urla în spatele ei să se oprească, 
apoi răsucită dintr-o mişcare, împinsă iarăşi acolo unde n-ar 
mai fi trebuit să fie loc de împingere, ca apoi să se trezească 
într-o clipită într-o lume cu totul diferită... Cred că orice altă 
femeie, în împrejurările astea, cel mai probabil ar fi întrebat 
„Unde mă aflu»“ înainte de orice. 

În schimb, Odetta Holmes întrebă aproape afabil: 

— Tinere, ce ai de gând să faci cu cuțitul acela, mai exact? 


2 


Roland ridică ochii spre Eddie, care stătea ghemuit cu 
cuțitul la mai puţin de o jumătate de centimetru deasupra 
pielii lui. În ciuda vitezei sale incredibile, pistolarul nu s-ar fi 
putut mişca suficient de iute pentru a scăpa de lamă, dacă 
Eddie se hotăra să o folosească. 

— Da, spuse Roland. Ce ai de gând să faci cu el? 

— Nu ştiu, zise Eddie, părând complet dezgustat de sine. 
Tai momeală, am impresia. Fiindcă, după câte se pare, sigur 
n-am venit aici ca să pescuiesc, nu-i aşa? 

Azvârli cuțitul spre scaunul Stăpânei, dar mult în dreapta. 
Acesta se înfipse în nisip, trepidând, până la plăsele. 

Atunci Stăpâna întoarse capul şi începu: 

— Mă întrebam dacă ai putea, te rog, să-mi explici unde m- 
ai adu... 

Se opri. Spusese Mă întrebam dacă înainte să poată întoarce 
capul suficient încât să vadă că nu era nimeni în spatele ei, 
dar pistolarul observă cu un oarecare interes că ea totuşi 


continuă să vorbească un moment, pentru că starea ei 
medicală reclama în viața ei un set de adevăruri elementare - 
cum ar fi, de pildă, acela că dacă se mişcase, cineva trebuia s- 
o fi împins. Dar nu era nimeni în spatele ei. 

Absolut nimeni. 

Se uită înapoi spre Eddie şi pistolar, cu ochii negri 
tulburați, confuzi şi alarmați, şi acum întrebă: 

— Unde mă aflu? Cine m-a împins? Cum e posibil să fiu 
aici? Cum e posibil să fiu îmbrăcată, când de fapt eram acasă 
şi mă uitam la ştirile de la douăsprezece, în capot? Cine sunt 
eu? Unde e locul ăsta? Voi cine sunteți? 

„Cine sunt eu?“ a întrebat, gândi pistolarul. Digul s-a spart 
şi acum venea potopul întrebărilor, asta era de aşteptat. Dar 
întrebarea aceea - „Cine sunt eu?“ - nici acum nu cred că ştie 
că a rostit-o. 

Sau când a rostit-o. 

Pentru că o rostise înainte. 

Înainte să fi întrebat cine erau ei, întrebase cine era ea. 


3 


Eddie se uită de la încântătorul chip tânăr/bătrân al 
negresei din scaunul cu rotile la fața lui Roland. 

— Cum de nu ştie? 

— Nu-mi dau seama. Din cauza şocului, presupun. 

— Din cauza şocului îşi aminteşte doar că era în living, 
înainte să plece la Macy's? Vrei să spui că ultimul lucru pe 
care şi-l aminteşte e că stătea în capot şi urmărea nu ştiu ce 
ins spilcuit vorbind de spre cum l-au găsit ei pe tăntălăul ăla 
în insulele Floridei şi că avea mâna stângă a Cristei McAuliff 
agățată pe peretele din salon alături de adoratul lui peşte- 
spadă împăiat? 

Roland nu răspunse. 

Mai nedumerită ca oricând, Stăpâna spuse: 

— Cine este Crista McAulift? E cumva unul dintre Militanţii 
pentru Libertate dispăruți? 


Acum fu rândul lui Eddie să nu răspundă. Militanţii pentru 
Libertate? 

Aştia cine naiba erau? 

Pistolarul aruncă o ocheadă spre el şi Eddie recunoscu 
dojana lui: Nu vezi că femeia e în stare de şoc? 

Ştiu ce spui, prietene Roland, dar are şi şocul limitele lui. Şi 
eu m-am simțit puțin şocat când ai dat buzna în capul meu ca 
un Walter Payton drogat, dar asta nu m-a făcut să-mi pierd o 
bună parte din memorie. 

Că venise vorba de şoc, suferise şi el unul frumuşel când 
apăruse femeia. 

Stătea îngenuncheat deasupra trupului inert al lui Roland, 
cu cuțitul la mică distanţă de pielea vulnerabilă a gâtului... 
dar adevărul era că Eddie oricum n-ar fi putut face nimic - nu 
atunci, în orice caz. Se uita hipnotizat la uşă, urmărind cum 
intervalul din Macy's gonea în față - îşi reamintise din nou de 
The Shining, când vedeai ce vedea băieţelul ăla când mergea cu 
tricicleta pe holurile acelui hotel bântuit. Îşi amintea că 
băieţelul văzuse pe unul dintre holuri două fete gemene 
sinistre. Capătul intervalului era însă mult mai banal: o uşă 
albă. Pe ea erau imprimate cuvintele VĂ RUGĂM NU INTRAȚI 
CU MAI MULT DE DOUĂ PIESE VESTIMENTARE, cu litere 
discrete. Mda, Macy's era, clar. Fără îndoială. 

O mână neagră se întinse şi trânti uşa de perete în timp ce 
vocea bărbătească (o voce de polițist, recunoscuse Eddie, şi el 
auzise multe voci de poliţişti la viaţa lui) strigă din spate să se 
oprească, pe acolo nu avea ieşire, nu făcea decât să-şi 
înrăutățească situația, şi Eddie o zări scurt pe negresa în 
scaun cu rotile în oglinda din stânga, şi îşi amintea că-şi 
spusese: Iisuse, Roland a pus stăpânire pe ea, asta-i sigur, da” 
ea e clar că nu pare bucuroasă de asta. 

Apoi imaginea pivotă şi Eddie se văzu pe sine însuşi. 
Imaginea se apropia fulgerător de privitor şi el vru să ridice 
mâna în care ținea cuțitul pentru a-şi feri ochii, deoarece 
dintr-odată senzația că privea prin două perechi de ochi era 
prea intensă, prea buimăcitoare, avea să-i fure minţile dacă 


nu o înlătura, dar totul se întâmplă prea repede pentru ca el 
să facă ceva. 

Scaunul cu rotile trecu prin uşă. Abia încăpu; Eddie îi auzi 
osiile scrâşnind pe canaturi. În aceeaşi clipă, auzi un alt 
sunet: un sfâşiat gros care-l duse cu gândul la un cuvânt 

(placentar) 

pe care nu reuşea să-l articuleze şi asta pentru că nu ştia 
că-l ştie. Apoi femeia veni spre el pe nisipul tasat şi nu mai 
părea nebună - de fapt, aproape că nu mai semăna deloc cu 
femeia pe care Eddie o zărise în oglindă, dar bănuia că asta nu 
era surprinzător; când treceai într-o clipă dintr-o cabină de 
probă din Macy's pe plaja unei lumi uitate de Dumnezeu, 
unde homarii erau mari cât nişte cățeluşi Collie, ți se cam tăia 
avântul. Asupra acestui lucru Eddie Dean simțea că poate 
depune personal mărturie. 

Înainte să se oprească, ea se apropie aproximativ patru 
paşi, iar asta doar pentru că terenul era înclinat şi nisipul 
pietros bine tasat. Nu mai acţiona roțile cu mâinile, cum 
trebuie să fi făcut înainte (când o să te trezeşti mâine cu dureri 
de umeri o să poți da vina pe Sir Roland, lady, îşi spuse Eddie 
cu amărăciune). 

Le duse în schimb la brațele scaunului şi le strânse bine, 
privindu-i atentă pe cei doi bărbați. 

În spatele ei, uşa deja dispăruse. Dispăruse? Nu tocmai. 
Păruse mai degrabă să se plieze în sine, ca un film dat înapoi. 
Asta începu să se întâmple tocmai când detectivul 
magazinului intra pe cealaltă uşă, mai ordinară - cea dintre 
magazin şi cabina de probă. Intra valvârtej, aşteptându-se ca 
hoaţa să fi încuiat uşa, şi Eddie îşi spuse că va trage o lovitură 
zdravănă în peretele opus, dar Eddie nu avea să-şi vadă 
profeția confirmată sau infirmată. Înainte ca spaţiul de trecere 
dintre cele două lumi să se închidă complet, Eddie văzu totul 
de cealaltă parte înghețând în loc. 

Filmul devenise o fotografie. 

Nu rămaseră decât cele două urme făcute de roțile 
scaunului, imprimate în nisip pe o distanţă de patru paşi. 


— Vă rog, nu vrea cineva să-mi explice unde mă aflu şi cum 
am ajuns aici? 

întrebă femeia din cărucior, aproape rugător. 

— Păi, un lucru e sigur, Dorothy, zise Eddie. Nu mai eşti în 
Kansas. 

Ochii femeii se umplură de lacrimi. Eddie vedea că încerca 
să şi le reprime, dar fără prea mult succes. Începu să suspine. 

Furios (dar şi dezgustat de sine), Eddie se întoarse spre 
pistolar, care se chinuia să se ridice în picioare. Roland se 
mişcă, dar nu spre Stăpâna plângătoare. 

Se duse să-şi ia cuțitul de jos. 

— Spune-i! strigă Eddie. Tu ai adus-o, aşa că n-ai decât să-i 
spui, bătrâne! 

După un moment, adăugă pe un ton mai scăzut: Şi mie să- 
mi zici cum de nu-şi aminteşte cine este. 


4 


Roland nu răspunse. Nu imediat. Se aplecă, prinse plăselele 
cuţitului între degetele rămase la mâna dreaptă, îl transferă 
cu mare băgare de seamă în mâna stângă şi-l vâri în teaca de 
la şold. Încă încerca să înțeleagă ce simţise în mintea 
Stăpânei. Spre deosebire de Eddie, ea i se împotrivise, se 
împotrivise ca o pisică, din clipa în care el ieşise în față până 
când trecuseră prin uşă. 

Lupta începuse din clipa în care îl simţise. Nu fusese loc de 
preget, pentru că nu fusese loc de surpriză. Trecuse prin asta, 
dar nu înțelegea câtuşi de puţin fenomenul. Niciun semn de 
mirare la apariția străinului invadator din mintea sa, doar 
furie, teroare şi începutul luptei de a scăpa de el. Femeia nu 
fusese nicio clipă pe punctul de a câştiga - nu putea, bănuia el 
- dar asta nu o împiedicase să dea tot ce putea. Roland simţise 
o femeie înnebunită de teamă şi furie şi ură. 

Simţise doar întuneric în ea - aceea era o minte îngropată 
într-o surpare de galerie. 

Doar că... 


Doar că, în clipa în care ieşiseră pe uşă şi se separaseră, el 
îşi dorise - îşi dorise cu disperare - să mai poată zăbovi un 
moment. Un moment în plus i-ar fi spus atât de multe. Pentru 
că femeia pe care o aveau acum înaintea lor nu era femeia în 
mintea căreia se aflase el. În mintea lui Eddie fusese ca într-o 
cameră cu pereți fremătători, transpiraţi. În mintea Stăpânei 
fusese ca într-o beznă impenetrabilă, unde zăceai gol la 
pământ în vreme ce peste tine mişunau şerpi veninoşi. 

Până la sfârşit. 

La sfârşit, ea se schimbase. 

Şi mai fusese ceva, ceva ce el considera a fi de o importanță 
vitală, dar nici nu înțelegea ce, nici nu-şi amintea. Ceva 
asemănător cu 

(o privire) 

uşa însăşi, doar că în mintea ei. Ceva de spre 

(ai spart farfuria pentru ocazii speciale tu ai făcut-o) 

un brusc fior de înțelegere. Ca la studii, când în sfârşit 
vedeai... 

— Oh, duce-te-ai dracului, zise Eddie dezgustat. Nu eşti 
altceva decât o maşinărie blestemată. 

Trecu în pas alert pe lângă Roland, se duse la femeie, 
îngenunche lângă ea şi când ea îl cuprinse în brațe, 
strângându-l cu forța panicii, ca un om pe cale să se înece, el 
nu se trase înapoi, ci o cuprinse şi el în braţe. 

— E-n regulă, spuse el. Adică, nu e ceva de vis, dar e-n 
regulă. 

— Unde ne aflăm» plânse ea. Eram acasă şi mă uitam la 
televizor, ca să văd dacă prietenii mei au scăpat teferi de la 
Oxford, şi acum sunt aici şi NICI MĂCAR NU ŞTIU CE 
ÎNSEAMNĂ AICI 

— Ei bine, nici eu nu ştiu, spuse Eddie ţinând-o strâns, 
începând să o legene puţin, dar se pare că suntem împreună. 
Şi eu sunt de unde eşti tu, bătrânul New York City, şi am 
trecut prin acelaşi lucru - ei bine, a fost puţin diferit, dar 
principiul e la fel - şi o să-ţi fie bine. Ca şi când tocmai i-ar fi 
venit ideea, completă: 

Atât timp cât îți place homarul. 


Ea îl îmbrăţişă şi plânse şi Eddie o ţinu şi o legănă şi Roland 
îşi spuse: 

Pentru el, acum va fi bine. Fratele lui e mort, dar are pe 
altcineva de care să se îngrijească, aşa că va fi bine. 

Dar asta îi strânse inima, îi dădu un junghi dureros de 
reproş. Era în stare să tragă cu arma - cu mâna stângă, 
măcar - să ucidă, să reziste, să străbată fără a crâcni 
kilometri şi ani, chiar şi dimensiuni, se părea, în căutarea 
Turnului. 

Era în stare să supraviețuiască, uneori chiar să apere - îl 
salvase pe Jake de la moarte lentă la haltă şi, la baza 
munților, de hrăpăreața poftă sexuală a Oracolului, dar în 
cele din urmă lăsase ca Jake să moară. Şi nici măcar dintr-un 
accident; comisese un act conştient de damnare. Se uită la cei 
doi, se uită la Eddie cum o ţinea în brațe, asigurând-o că totul 
va fi bine. El n-ar fi fost în stare de asta, iar acum căinței din 
sufletul său i se alătură o teamă tainică. 

Dacă ai fi renunțat la suflet pentru Turn, Roland, deja ai fi 
pierdut. O creatură fără suflet este o creatură fără iubire, iar o 
creatură fără iubire este o bestie. Poate că e suportabil să fii 
bestie, cu toate că cel care devine asta îşi va plăti în timp 
tributul iadului, dar dacă ar fi să-ți atingi obiectivul? Dacă, aşa 
fără suflet, ar fi să ataci Turnul Întunecat şi să-l cucereşti? 
Dacă în sufletul tău nu se află decât întuneric, ce altceva ai 
putea face dacă nu să degenerezi din bestie în monstru? 

A-ţi atinge obiectivul în chip de bestie ar fi doar necruţător 
de comic, cum ar fi să-i dai o lupă unui elefant. Dar a-ți atinge 
obiectivul în chip de monstru... 

A plăti tributul iadului e una. Dar chiar vrei să fie al tău? 

Se gândi la Allie şi la fata care, cândva, îl aşteptase la 
fereastră, se gândi la lacrimile pe care le vărsase peste trupul 
neînsuflețit al lui Cuthbert. Oh, atunci iubise. Da. Atunci. 

Dar vreau să iubesc! plânse el, însă cu toate că Eddie 
plângea şi el puțin odată cu femeia din cărucior, ochii 
pistolarului rămaseră uscați ca deşertul pe care îl traversase 
pentru a ajunge la marea aceasta neînsorită. 


5 


Avea să răspundă la întrebarea lui Eddie mai târziu. Avea 
să o facă deoarece credea că ar fi spre binele lui Eddie să fie în 
gardă. Motivul pentru care ea nu-şi amintea era simplu: nu 
era o singură femeie, ci două. 

Şi una dintre ele era periculoasă. 


6 


Eddie îi spuse ce putu, exagerând episodul reglării 
conturilor, dar relatând restul cu sinceritate. 

Când termină, femeia păstră o tăcere absolută o vreme, cu 
mâinile împreunate în poală. 

De pe munţii scunzi se scurgeau pârâiaşe care, la câţiva 
kilometri spre est, dispăreau. Din acestea îşi luaseră Roland şi 
Eddie apa în drumul lor spre nord. La început, o luase Eddie 
pentru că Roland era prea slăbit. Mai târziu făcuseră cu 
rândul, nevoiți mereu să meargă puţin mai departe şi să caute 
puțin mai mult înainte să găsească un pârâu. Pe măsură ce 
munții descreşteau, cursul râurilor devenea tot mai leneş, dar 
apa nu-i îmbolnăvise. 

Până acum. 

Roland se dusese ieri şi, chiar dacă asta însemna că azi era 
rândul lui Eddie, se dusese din nou, aruncându-şi pe umeri 
ploştile din piele şi plecând fără o vorbă. Eddie găsi gestul 
acesta straniu de discret. Nu voia să se lase emoționat de el - 
de nimic ce avea legătură cu Roland, la drept vorbind - dar 
descoperi că era, puţin. 

Ea îl ascultă cu atenție, fără a spune nimic, cu ochii ațintiți 
spre el. Într-un moment, Eddie ar fi spus că are cu cinci ani 
mai mult ca el, dar în următorul ar fi spus că are cu 
cincisprezece. Totuşi, în privința unui lucru nu avea nicio 
îndoială: începea să se îndrăgostească de ea. 

Când termină, ea păstră un moment tăcerea, uitându-se 
acum nu la el, ci dincolo de el, uitându-se la valurile care, la 


căderea nopții, aveau să aducă homarii cu întrebările lor 
stranii, imperative. Eddie le făcuse o descriere amănunțită. 
Mai bine ca ea să fie puţin speriată acum decât foarte speriată 
când arătările ieşeau la joacă. Bănuia că va refuza să-i 
mănânce, mai ales după ce auzise ce-i făcuseră lui Roland cu 
mâna şi piciorul, mai ales după ce va fi apucat să-i vadă bine. 
Dar până la urmă foamea avea să-şi spună cuvântul în fața 
tuturor acelor did-a-chick şi dum-a-chum. 

Ochii ei erau distanți. 

— Odetta? întrebă el după ce trecuseră aproximativ cinci 
minute. 

Îi spusese cum o cheamă. Odetta Holmes. Lui i se părea un 
nume splendid. 

Ea întoarse ochii către el, trezită din reverie. Surâse puțin. 
Rosti un singur cuvânt: 

— Nu. 

Se uită la ea, neputând să-i ofere un răspuns. Îşi spuse că 
până atunci nu înțelesese niciodată nemărginirea pe care o 
putea exprima o simplă negaţie. 

— Nu pricep, spuse el până la urmă. La ce spui nu? 

— La toate astea. 

Odetta făcu o mişcare amplă cu braţul (avea brațe foarte 
puternice, observă el - catifelate, dar foarte puternice), arătând 
spre mare, spre cer, spre plajă, spre colinele răsfirate unde 
pistolarul acum căuta după apă (sau poate era mâncat de viu 
de cine ştie ce nou şi interesant monstru, lucru la care Eddie 
nu avea chef să se gândească). Arătând, pe scurt, spre 
întreaga lume. 

— Înţeleg cum te simţi. La început, nici mie nu mi-a venit 
să cred ce vedeam. 

Dar aşa era? Privind înapoi, i se părea că pur şi simplu 
acceptase situaţia, poate pentru că era bolnav, tremura mai- 
mai să se facă țăndări, în sevraj. 

— Îţi trece. 

— Nu, spuse ea din nou. Cred că s-a întâmplat unul din 
nouă lucruri, şi indiferent care ar fi, încă mă aflu la Oxford, 
Mississippi. Nimic din toate astea nu e real. 


Continuă să vorbească. Dacă vocea ei ar fi fost mai tare 
(sau poate dacă el nu ar fi căzut în mrejele iubirii), aproape că 
ar fi sunat ca o predică. Aşa însă, părea mai mult perorațţie 
poetică decât predică. 

Numai că, trebuia el să-şi tot reamintească, de fapt nu-i 
decât un mare rahat, iar tu trebuie să o convingi de asta. 
Pentru binele ei. 

— Poate că am suferit o lovitură la cap, spuse ea. Cei din 
Oxford Town sunt celebri pentru priceperea cu care mânuiesc 
topoare şi bâte. 

Oxford Town. 

Asta atinse încet o coardă a memoriei în mintea lui Eddie. 
Femeia rosti cuvintele cu o anumită cadență pe care el, cine 
ştie de ce, o asocia cu Henry... 

Henry şi scutece ude. De ce? Cum? Nu conta acum. 

— Încerci să spui că, după tine, ăsta nu-i decât un vis pe 
care îl ai în timp ce eşti în stare de inconştiență? 

— Sau în comă, spuse ea. Şi nu e nevoie să te uiţi la mine 
ca şi când ai crede că e ceva strigător la cer, pentru că nu este. 
Uite aici. 

Îşi dădu părul pe stânga şi Eddie văzu că-l purta în felul 
acela nu pentru că îi plăcea cum arăta. Rana veche de sub 
podoaba părului ei era cicatrizată şi urâtă, nu maronie, ci alb- 
cenuşie. 

— Am impresia că ghinionul s-a cam ţinut scai de tine, zise 
el. 

Ea ridică din umeri cu nepăsare. 

— Ghinion cu carul şi noroc cu camionul, spuse ea. 
Presupun că există un echilibru. Ţi-am arătat-o doar pentru 
că am stat în comă vreme de trei săptămâni când aveam cinci 
ani. Am visat mult atunci. Nu-mi amintesc de spre ce, dar ştiu 
că mama zicea că ei ştiau că nu voi muri atât timp cât 
continuam să vorbesc şi se pare că am vorbit întruna, chiar 
dacă ei au spus că n-au reuşit să priceapă mare lucru. Îmi 
amintesc, totuşi, că visele erau foarte vii. 

Făcu o pauză, uitându-se în jur. 

— La fel de vii cum pare să fie şi locul ăsta. Şi tu, Eddie. 


Când îi rosti numele, pe el îl furnicară brațele. O, i se 
aprinseseră călcâiele, sigur. Luaseră foc de-a dreptul. 

— Şi el, urmă femeia străbătută de un fior. El pare a fi mai 
viu decât orice. 

— E de înțeles. Doar suntem reali, orice ai crede tu. 

Ea îi adresă un surâs blând. Exprima neîncrederea ei totală. 

— Cum ai căpătat-o? întrebă el. Rana de la cap, mă refer. 

— Nu contează. Subliniam doar că ceea ce s-a întâmplat o 
dată e foarte posibil să se întâmple din nou. 

— Nu, dar sunt curios. 

— M-a lovit o cărămidă. Era primul nostru drum în Nord. 
Am ajuns într-un oraş numit Elizabeth, New Jersey. Am ajuns 
cu trenul, cu vagonul Jim Crow. 

— Ce-i aia? 

Ea se uită la el neîncrezătoare, aproape disprețuitoare. 

— Unde ai trăit, Eddie? Într-un adăpost antiatomic? 

— Sunt dintr-un alt timp, spuse el. Pot să te întreb câţi ani 
ai, Odetta? 

— Suficienți ca să pot vota şi insuficienți ca să fiu luată în 
evidență de asigurările sociale. 

— Bun, m-ai pus la locul meu, am impresia. 

— Dar cu tact, sper, spuse ea şi zâmbi în felul acela radios 
care lui îi dădea furnicături pe braţe. 

— Eu am douăzeci şi trei, zise el, dar m-am născut în 1964 
- anul în care te-a luat Roland. 

— Vorbeşti fără tine. 

— Ba nu. Când m-a luat pe mine, era anul 1987. 

— Ei, ce să zic, spuse ea după un moment. Treaba asta cu 
siguranță aduce un argument în plus pledoariei tale cum că 
asta ar fi realitatea, Eddie. 

— Vagonul Jim Crow... era cumva cel rezervat negrilor? 

— Celor de culoare, îl corectă ea. Nu ţi se pare că a ne 
spune „negri“ e puţin nepoliticos? 

— Până-n 1980, mai mult sau mai puţin, toți o să vă 
spuneţi singuri aşa, zise Eddie. Când eram eu mic, dacă-i 
spuneai „negru“ unui băiat de culoare, sărea la bătaie. Era 
aproape ca şi când i-ai fi spus „negrotei“. 


Un moment, ea se uită nedumerită la el, apoi clătină iarăşi 
din cap. 

— Povesteşte-mi de spre cărămidă, atunci. 

— Sora mai mică a mamei urma să se mărite, spuse 
Odetta. O chema Sophia, dar mama îi spunea mereu Sora 
Albastră, pentru că îi plăcea tare mult culoarea asta. „Sau cel 
puțin îi plăcea să-i placă“, aşa zicea mama. Aşa că eu îi 
spuneam Mătuşa Albastră, chiar dinainte să o întâlnesc. A 
fost o nuntă foarte frumoasă. 

După ea a avut loc o petrecere. Mi-amintesc toate cadourile. 

Râse. 

— Cadourile au ceva minunat pentru un copil, nu-i aşa, 
Eddie? 

El zâmbi. 

— Ah, categoric. Nu uiţi niciodată un cadou. Nici ce ai 
primit tu, nici ce a primit altcineva. 

— Tata începuse deja să facă bani, dar eu ştiam doar că 
progresăm. Aşa spunea mereu mama şi o dată, când i-am zis 
că o fetiță cu care mă jucam a întrebat dacă tata e bogat, 
mama m-a instruit că asta trebuie să spun dacă vreun alt 
prieten îmi pune aceeaşi întrebare. Că progresam. Aşa că şi-au 
permit să-i dăruiască Mătugşii Albastre un set minunat de 
porțelanuri şi-mi amintesc... 

Vocea îi tremură. Duse o mână la tâmplă şi se masă 
absentă, ca şi când ar fi simțit un început de migrenă. 

— Ce-ţi aminteşti, Odetta? 

— Mi-amintesc că mama i-a dat o farfurie pentru ocazii 
speciale. 

— O ce? 

— Îmi pare rău. Mă doare capul şi mi s-a încâlcit limba. Şi 
oricum, nu ştiu de ce pierd vremea spunându-ți toate astea. 

— Te deranjează? 

— Nu. Nu mă deranjează. Voiam să spun că mama i-a dat 
un platou special. 

Era alb cu broderii albastre delicate pe margine. 

Odetta surâse puţin. Lui Eddie nu i se păru un surâs întru 
totul liniştit. 


Ceva o deranja la amintirea aceasta, iar repeziciunea cu 
care părea să fi trimis în plan secund situația extrem de 
ciudată în care se găsea Odetta, o situație care ar fi trebuit să- 
i rețină toată sau mare parte din atenţie, îl deranja pe el. 

— Văd farfuria aia la fel de bine cum te văd pe tine acum, 
Eddie. Mama i-a dat-o Mătuşii Albastre şi a plâns cu lacrimi 
uriaşe când a văzut-o. Cred că văzuse una asemănătoare 
când ea şi mama erau mici, doar că părinţii lor sigur că nu-şi 
puteau permite aşa ceva. Nimeni nu avea parte în copilărie de 
ceva pentru ocazii speciale. După petrecere, Mătuşa Albastră 
şi soțul ei au plecat în luna de miere în Smoky Mountains. Au 
plecat cu trenul. 

Odetta se uită la Eddie. 

— Cu vagonul Jimmy Crow, spuse el. 

— Aşa e! Cu vagonul Crow! Pe atunci, oamenii de culoare 
doar cu ăsta călătoreau, acolo şi mâncau. Asta încercăm noi 
să schimbăm în Oxford Town. 

Se uită la el, aproape sigur aşteptându-se ca el să insiste că 
ea era acolo, însă el era prins din nou în țesătura propriei 
memorii: scutece ude şi cuvintele alea. Oxford Town. Doar că, 
dintr-odată, îi veniră şi alte cuvinte, o singură propoziție, dar 
şi-l amintea pe Henry cântând-o iar şi iar, până când mama îl 
întrebase dacă nu poate să tacă din gură, ca să-l asculte pe 
Walter Cronkite. 

Cineva să cerceteze lucrurile iute'1%. Astea erau cuvintele. 
Cântate iar şi iar de Henry, nazal şi monoton. Încercă să-şi 
mai amintească ceva, dar nu reuşi. 

Şi nu era de mirare; la vremea aceea, el nu putea să aibă 
mai mult de trei ani. 

Cineva să cerceteze lucrurile iute. Cuvintele astea îi dădeau 
fiori. 

— Eddie, te simţi bine? 

— Da. De ce? 

— Tremurai. 

EI râse. 

— Mi-o fi călcat pe mormânt Răţoiul Donald. 

Ea râse. 


— În orice caz, măcar n-am stricat nunta. S-a întâmplat 
când ne întorceam la gară. Peste noapte am stat la o prietenă 
a Mătuşii Albastre, iar dimineața tata a chemat un taxi. 
Maşina a venit aproape imediat, dar când şoferul a văzut că 
eram de culoare, a plecat de parcă i-ar fi luat foc capul şi se 
temea să nu i se aprindă şi fundul. Prietena Mătuşii Albastre 
plecase deja înainte cu bagajele noastre - şi aveam destule, 
pentru că urma să petrecem o săptămână în New York. Mi- 
amintesc că tata a spus că abia aşteaptă să vadă cum mi se 
luminează fața când ceasul din Central Park va marca ora 
exactă şi toate animalele vor dansa. 

Tata a propus să mergem pe jos până la gară. Mama a fost 
de acord în doi timpi şi trei mişcări, lăudându-i ideea, nu era 
decât un kilometru şi ceva până acolo şi ne-ar prinde bine să 
ne întindem picioarele după cele trei zile petrecute în tren la 
venire şi încă o jumătate de zi care ne aştepta. Tata a 
încuviințat, şi pe deasupra, vremea era splendidă, dar cred că 
am înţeles chiar şi la cinci ani că el era nervos şi ea ruşinată şi 
amândoi se temeau să mai cheme un taxi, pentru că puteau 
păţi acelaşi lucru. 

Aşa că am luat-o pe jos de-a lungul străzii. Eu mergeam pe 
interior, pentru că mama se temea să nu mă apropii prea 
mult de maşinile de pe stradă. Ţin minte că mă întrebam dacă 
tati voia să spună că fața mea chiar va începe să strălucească 
atunci când aveam să văd ceasul din Central Park, şi dacă 
asta nu mă va durea, şi atunci mi-a căzut cărămida în cap. 
Totul s-a întunecat o vreme. Apoi au început visele. Vise vii. 

Ea zâmbi. 

— Ca visul ăsta, Eddie. 

— Cărămida a căzut singură sau a aruncat-o cineva 
intenționat? 

— N-au găsit pe nimeni. Poliția (mama mi-a spus la mult 
timp după, când aveam şaisprezece ani sau aşa ceva) a găsit 
presupusul loc unde se aflase cărămida înainte, dar mai 
lipseau şi altele şi unele erau desprinse. Era chiar sub geamul 
unei camere de la etajul trei al unei clădiri cu apartamente 
care fusese trecută pe lista de demolare. Dar sigur că, 


indiferent de asta, mulți oameni stăteau prin preajmă. Mai 
ales noaptea. 

— Sigur, spuse Eddie. 

— Nimeni n-a văzut pe cineva ieşind din clădire, aşa că s-a 
tras concluzia că a fost un accident. Mama spunea că ea asta 
şi crede că a fost, dar eu cred că mințea. Nu s-a deranjat nici 
măcar să-mi spună ce părere avea tata. Continuau să discute 
încinşi de spre felul în care taximetristul aruncase o privire la 
noi şi plecase. Asta mai mult ca orice îi făcea să creadă că 
cineva fusese acolo sus, la fereastră, şi ne văzuse venind, şi 
hotărâse să arunce cu cărămida în negrotei. N-o să vină în 
curând creaturile alea de care ziceai, homarii? 

— Nu, spuse Eddie. Doar la apus. Deci una dintre ideile tale 
este că tot ce vezi e un vis pe care îl ai în stare de comă, ca 
acelea pe care le-ai avut când ţi-a căzut o cărămidă în cap. 
Doar că acum bănuieşti că lovitura a fost de bâtă sau de 
altceva. 

— Da. 

— Care-i cealaltă idee? 

Chipul şi vocea Odettei erau relativ calme, dar mintea îi era 
plină de o sumedenie de imagini urâte care duceau, într-un fel 
sau altul, la Oxford Town, 

Oxford Town. Cum spunea cântecul? Sub clar de lună, două 
cadavre mute / Cineva să cerceteze lucrurile iute. Nu tocmai 
aşa, dar pe aproape. Pe aproape. 

— Că am luat-o razna, răspunse ea. 


7 


Primele cuvinte care-i veniră lui Eddie în minte fură: Dacă 
crezi că ai luat-o razna, Odetta, eşti țicnită. 

La o scurtă analiză, totuşi, modul acesta de abordare i se 
păru contraproductiv. 

Rămase tăcut un timp, şezând lângă scaunul cu rotile, cu 
genunchii la piept, ţinându-se cu mâinile de încheieturi. 

— Ai fost într-adevăr dependent de heroină? 


— Încă sunt, spuse el. E ca şi cu alcoolul sau crack-ul. Nu-i 
ceva ce poţi lăsa în urmă. Înainte, auzeam asta şi ziceam: „Da, 
da, da, da“, în cap, ştii, dar acum înţeleg. Încă mai simt 
dorința şi o parte din minte presupun că o va simți mereu, dar 
partea fizică a renunțat la ea. 

— Ce-i aia crack? întrebă ea. 

— Ceva ce nu s-a inventat în cândul tău. E un procedeu de 
preparare a cocainei, doar că e ca şi cum ai transforma 
dinamita într-o bombă atomică. 

— Ai făcut şi tu asta? 

— Hristoase, nu. Eu eram cu heroina. Ţi-am spus. 

— Nu semeni cu un dependent. 

De fapt, Eddie era destul de stilat... asta, desigur, dacă 
ignorai mirosul de vânat pe care îl emanau corpul şi hainele 
sale (putea să se spele şi chiar o făcea, putea să-şi spele 
hainele şi chiar o făcea, dar în lipsa săpunului rezultatul era 
nemulțumitor). Când Roland intrase în viaţa lui, Eddie avea 
părul scurt (ca să treacă mai uşor prin vamă, dragul meu, şi 
ce mare glumă se dovedise a fi asta) şi încă mai avea o 
lungime respectabilă. Se bărbierea în fiecare dimineaţă, 
folosind tăişul ascuţit al cuţitului lui Roland, precaut la 
început, dar apoi din ce în ce mai hotărât. Când Henry plecase 
în Vietnam, el era prea tânăr pentru ca bărbieritul să fie o 
parte a vieţii sale, iar pe atunci nici pentru Henry nu 
reprezenta o mare problemă; nu-şi lăsase niciodată barbă, dar 
uneori treceau trei sau patru zile înainte ca mama să-l 
tachineze, spunându-i să-şi „tundă gazonul“. Dar când se 
întorsese, Henry devenise un maniac pe acest subiect (cum era 
şi pe alte câteva - pudra pentru picioare după duş; periatul 
dinţilor de trei sau patru ori pe zi, fiecare repriză fiind urmată 
de o gargară cu apă de gură; hainele puse întotdeauna pe 
umeraş) 

şi-l transformase şi pe Eddie într-un fanatic. Gazonul era 
tuns în fiecare dimineaţă şi-n fiecare seară. Acum, obiceiul era 
adânc inculcat, asemenea celorlalte deprinse de la Henry. 
Inclusiv, desigur, cel pentru care aveai nevoie de un ac şi o 
seringă. 


— Sunt prea bine făcut? o întrebă el, rânjind. 

— Eşti prea alb, spuse ea tăios, apoi tăcu un moment, 
uitându-se cu severitate către mare. 

Şi Eddie păstră tăcerea. Dacă la asta mai puteai spune 
ceva, el habar n-avea ce. 

— Îmi pare rău, zise ea. A fost nedrept din partea mea şi 
foarte necaracteristic mie. 

— Nu face nimic. 

— Ba face. E ca şi când un alb ar spune ceva de genul: 
„lisuse, n-aş fi spus nici în ruptul capului că eşti negrotei“ 
cuiva cu un ten foarte deschis. 

— Îţi place să te consideri o persoană imparțială, zise Eddie. 

— Cum ne considerăm şi cum suntem cu adevărat sunt 
rareori unul şi acelaşi lucru, aş zice, dar da... îmi place să mă 
consider o persoană imparțială. 

Aşa că te rog să-mi accepţi scuzele, Eddie. 

— Cu o singură condiție. 

— Care? 

Odetta surâdea iarăşi puţin. Asta era bine. Îi plăcea când o 
făcea să surâdă. 

— Dă-i şi la asta o şansă egală. lată condiţia. 

— Cui să dau o şansă egală? 

Părea puţin amuzată. Pe Eddie l-ar fi ofensat tonul acela în 
vocea altcuiva, i-ar fi lăsat impresia că persoana în cauză se 
plictiseşte, dar cu ea era altfel. Cu ea era în regulă. Bănuia că 
în relația cu ea aproape orice ar fi fost în regulă. 

— Că există o a treia variantă. Că asta se întâmplă aievea. 
Adică... Eddie îşi drese vocea. Nu mă pricep foarte bine la 
filosofiile astea de rahat sau, ştii, la metamorfoze sau cum 
mama naibii îi spuse... 

— Vrei să spui „metafizică“? 

— Poate. Nu ştiu. Aşa cred. Dar ştiu că nu poţi continua să 
negi ce-ţi spun simțurile. Păi, dacă ideea ta cum că totul e un 
vis este corectă... 

— N-am spus un vis... 

— Orice-ai fi spus, la asta se reduce, nu? O realitate falsă? 


Dacă ar fi fost ceva chiar şi doar vag condescendent în vocea 
ei cu un moment în urmă, acum nu mai era. 

— Poate că propensiunea ta nu sunt filosofia şi metafizica, 
Eddie, dar sunt sigură că la şcoală ai fost un partener de 
dezbateri redutabil. 

— N-am participat niciodată la cercul de dezbateri. Aia era 
o chestie pentru gay şi pentru urâte şi pentru tăntălăi. La fel 
şi clubul de şah. Cum adică propensiune? Ce-i aia 
propensiune? 

— O înclinaţie, ceva ce-ţi place. Dar tu, cum adică gay? Ce-i 
aia gay? 

EI o privi un moment, apoi ridică din umeri. 

— Homo, curişti. Nu contează. Am putea sta toată ziua să 
facem schimb de argou şi tot n-am ajunge nicăieri. Ce încerc 
să spun este că, dacă totul e un vis, acela ar fi visul meu, nu 
al tău. Tu ai putea fi o plăsmuire a imaginaţiei mele. 

Surâsul ei se ofili. 

— Tu... pe tine nu te-a pocnit nimeni. 

— Nici pe tine nu te-a pocnit nimeni. 

Acum zâmbetul ei dispăruse complet. 

— Nimeni de care să-mi amintesc, sări ea cu o corecție. 

— Şi eu la fel! spuse el. Ziceai că cei din Oxford sunt aprigi. 
Ei bine, nici tipii de la vamă n-au fost în culmea fericirii când 
n-au găsit drogurile pe care le căutau. Unul dintre ei putea să 
mă fi lovit peste cap cu mânerul pistolului. Aş putea să zac 
într-o secție din Bellevue chiar acum, visându-te pe tine şi pe 
Roland în vreme ce ei îşi scriu rapoartele, explicând cum, în 
timpul interogatoriului, am devenit violent şi au fost nevoiţi să 
mă readucă la ordine. 

— Nu-i acelaşi lucru. 

— De ce? Pentru că eşti o negresă inteligentă, activă social, 
fără picioare, iar eu nu sunt decât un tip de la periferie? 

O spuse cu un rânjet, cu intenţia de a face o poantă jovială, 
dar ea îl săgetă cu privirea. 

— Mi-aş dori să nu-mi mai spui negresă! 

El suspină. 

— Okay, da' o să-mi ia ceva timp să mă obişnuiesc. 


— Oricum, ar fi trebuit să faci parte din clubul de dezbateri. 

— Mă fut, exclamă el şi felul în care ea căscă ochii îl făcu să 
înțeleagă din nou că diferența dintre ei nu se limita doar la 
culoarea pielii, îşi vorbeau unul altuia de pe două insule 
distincte. Apa dintre ei era timpul. Nu conta. Cuvântul îi 
reținuse atenția. Nu vreau să port o dezbatere cu tine. Vreau 
să te trezesc la realitatea faptului că eşti trează, atâta tot. 

— Aş putea cel puţin să mă conformez provizoriu 
principiilor celei de a treia ipoteze enunțate de tine atât timp 
cât... situaţia asta... continuă să persiste, cu excepţia unui 
lucru: Există o diferență fundamentală între ce ţi s-a 
întâmplat ţie şi ce mi s-a întâmplat mie. Atât de mare, încât 
tu n-ai văzut-o. 

— Atunci, arată-mi-o. 

— Conştiinţa ta nu a înregistrat nicio ruptură. Într-a mea 
există una foarte mare. 

— Nu înţeleg. 

— Spun că tu ştii ce ai făcut clipă de clipă, zise Odetta. 
Povestea ta nu arde etapele: avionul, invadarea de către... de 
catre; ela 

Înclină din cap spre coline cu un dezgust evident. 

— Dosirea drogurilor, ofițerii care te-au luat în custodie, tot 
restul. E o poveste fantastică, nu-i lipseşte nicio verigă. Cât de 
spre mine, eu m-am întors din Oxford, mă aştepta Andrew, 
şoferul meu, care m-a dus la clădirea mea. 

Am făcut baie şi am vrut să mă culc - simțeam începutul 
unei migrene cumplite şi somnul este singurul medicament 
care mă ajută cât de cât cu cele cu adevărat rele. Dar era 
aproape de miezul nopții şi m-am gândit să mă uit întâi la 
ştiri. Câţiva  fuseserăm eliberaţi, dar destul de mulți 
rămăseseră acolo. 

Voiam să aflu dacă se rezolvaseră cazurile lor. M-am şters 
cu prosopul, am luat capotul pe mine şi m-am dus în living. 
Am deschis televizorul la ştiri. 

Prezentatorul a început să vorbească de spre un discurs pe 
care Hruşciov tocmai îl ţinuse cu privire la prezența 
americană în Vietnam. El spunea: „Avem un reportaj filmat 


din partea...“, după care a dispărut şi eu m-am trezit în 
cărucior pe plaja asta. Tu spui că m-am văzut într-o uşă 
fermecată care acum nu mai e şi că eram în Macys şi că 
furam. Toate acestea sunt, sigur, suficient de scandaloase, dar 
chiar dacă ar fi aşa, cred că aş găsi de furat ceva mai bun 
decât nişte bijuterii de duzină. Eu nu port bijuterii. 

— Ai face bine să te uiţi din nou la mâinile tale, Odetta, 
spuse Eddie răspicat. 

Foarte mult timp, ea se uită de la „diamantul“ de pe degetul 
mic de la mâna stângă, prea mare şi prea grosolan pentru a fi 
altceva decât un fals, la uriaşul opal de pe inelarul mâinii 
drepte, care părea prea mare şi prea grosolan pentru a nu fi 
veritabil. 

— Nimic din asta nu e real, repetă ea cu fermitate. 

— Parcă ai fi un disc stricat! Pentru întâia dată, Eddie era 
sincer enervat. 

De fiecare dată când cineva îți demontează o bucăţică din 
povestioara ta frumoasă, apelezi imediat la porcăria asta cu 
„nimic nu e real“. Trebuie să-ți vină mintea la cap, 'Detta. 

— Nu-mi spune aşa! Urăsc numele ăsta! răbufni ea atât de 
violent, încât Eddie se trase în spate. 

— Scuze. lisuse! Nu ştiam. 

— Am făcut saltul de la noapte la zi, de la capot la haine de 
stradă, din livingul meu pe plaja asta pustie. Şi explicaţia e că 
un polițai necioplit cu burta mare m-a lovit peste cap cu o 
bâtă şi asta e tot! 

— Dar amintirile tale nu se opresc în Oxford, spuse el încet. 

— Po-poftim? 

Din nou nesiguranţă. Sau poate refuza să-şi creadă ochilor. 
Ca în cazul inelelor. 

— Dacă ai fost pocnită în Oxford, cum de amintirile nu ţi se 
opresc acolo? 

— Lucrurile de felul acesta nu sunt întotdeauna foarte 
logice. Iarăşi se masa la tâmple. lar acum, dacă nu ai nimic 
împotrivă, Eddie, aş prefera să închidem discuția. Mi-a revenit 
migrena. Şi e una urâtă. 


— Presupun că rolul logicii în treaba asta depinde de ce vrei 
tu să crezi. 

Te-am văzut în Macy's, Odetta. Te-am văzut furând. Tu spui 
că nu faci aşa ceva, dar tot tu mi-ai spus că nu porți bijuterii. 
Mi-ai spus asta chiar dacă te-ai uitat la mâinile tale de mai 
multe ori în timp ce discutam. Inelele alea erau acolo şi 
atunci, dar e ca şi când nu le-ai putut vedea până când nu ți- 
am atras eu atenția asupra lor şi te-am forțat să le vezi. 

— Nu vreau să vorbesc de spre asta! strigă ea. Mă doare 
capul! 

— Prea bine. Dar ştii când ai pierdut şirul timpului şi ştii că 
nu a fost în Oxford. 

— Lasă-mă în pace, zise ea surd. 

Eddie îl văzu pe pistolar înapoindu-se cu două ploşti pline, 
una legată la brâu şi cealaltă aruncată peste umăr. Arăta 
extrem de obosit. 

— Mi-aş dori să te pot ajuta, zise Eddie, dar pentru a face 
asta, presupun că ar trebui să fiu real. 

Rămase lângă ea încă un moment, dar ea ţinea capul 
plecat, masându-şi tâmplele cu buricele degetelor. 

Eddie se duse în întâmpinarea lui Roland. 


8 


— Stai jos. Eddie luă ploştile. Pari sleit de puteri. 

— Aşa mă şi simt. Îmi revine boala. 

Eddie se uită la fruntea şi la obrajii înroşiți ai pistolarului, 
la buzele lui crăpate, şi aprobă din cap. 

— Speram să nu se întâmple, dar nu mă surprinde atât de 
tare, bătrâne. N-ai ieşit din perioada de risc. Balazar n-a avut 
destul Keflex. 

— Nu te înțeleg. 

— Dacă nu iei un medicament pe bază de penicilină destul 
de mult timp, nu distrugi infecția. O faci doar să se retragă, 
iar după câteva zile revine. O să mai avem nevoie de pastile, 
dar măcar mai avem o uşă de deschis. Între timp, va trebui să 
nu depui efort. 


Dar Eddie se gândea întristat la picioarele lipsă ale Odettei 
şi la drumurile din ce în ce mai lungi pe care erau nevoiți să le 
facă pentru a găsi apă. Se întrebă dacă Roland nu-şi putuse 
alege un moment mai rău să se reimbolnăvească. 

Bănuia că era posibil; doar că nu vedea cum. 

— Trebuie să-ți spun ceva de spre Odetta. 

— Aşa o cheamă? 

— Îhâ. 

— E foarte frumos, zise pistolarul. 

— Da. Aşa am spus şi eu. Ce nu-i la fel de frumos e reacția 
ei la locul ăsta. 

Crede că, de fapt, nici nu e aici. 

— Ştiu. Şi nu-i place de mine, nu-i aşa? 

Nu, gândi Eddie, dar asta n-o împiedică să creadă că eşti o 
halucinație dată naibii. N-o spuse cu voce tare. Aprobă doar 
din cap. 

— Motivele sunt aproape aceleaşi, spuse pistolarul. Vezi tu, 
ea nu-i femeia pe care am adus-o din partea cealaltă. Absolut 
deloc. 

Eddie făcu ochii mari, apoi, dintr-odată emoţionat, 
încuviință. Imaginea aceea neclară zărită în oglindă... fața 
aceea  schimonosită... Pistolarul avea dreptate.  lisuse 
Hristoase, sigur că aşa era! Aceea nu fusese Odetta. 

Apoi îşi aminti mâinile care scotociseră cu nepăsare printre 
eşarfe şi, cu aceeaşi nepăsare, trecuse la îndesatul bijuteriilor 
false în poşeta ei mare - aproape ca şi când, ai fi spus, femeia 
ar fi vrut să fie prinsă. 

Inelele fuseseră pe degete. 

Aceleaşi inele. 

Dar asta nu e musai să însemne că şi mâinile erau aceleaşi, 
gândi el aproape isteric, dar supoziţia aceasta nu rezistă decât 
o secundă. Îi studiase bine mâinile. 

Erau aceleaşi; degete lungi şi delicate. 

— Nu, continuă pistolarul. Nu este. 

Ochii lui albaştri îl studiau atent pe Eddie. 

— Dar mâinile ei... 


— Ascultă, îl întrerupse pistolarul, şi ascultă bine. Vieţile 
noastre ar putea să depindă de asta - a mea pentru că mă 
atacă iarăşi boala şi a ta pentru că te-ai îndrăgostit de ea. 

Eddie nu protestă. 

— Ele sunt două femei în acelaşi corp. Era o femeie când am 
intrat în ea şi o alta când m-am întors aici. 

Acum, Eddie nu putea să protesteze. 

— Dar mai era ceva, ceva ciudat, şi fie n-am înţeles eu, fie 
am înțeles şi mi-a scăpat printre degete. Părea important. 

Roland se uită pe după Eddie, se uită la scaunul cu rotile 
eşuat, stând singur la capătul urmelor din nisip care veneau 
de nicăieri. După aceea se uită înapoi la Eddie. 

— Înţeleg foarte puţin din treaba asta şi nu înţeleg aproape 
deloc cât de gravă ar putea să fie, dar tu trebuie să fii în gardă. 
Ai înțeles? 

— Da. 

Eddie simţea că are foarte puţin aer în plămâni. Înţelegea - 
sau, cel puţin, cinefilul din el înțelegea de spre ce anume 
vorbea pistolarul - dar nu avea suflu să explice, nu încă. Se 
simțea ca şi când Roland l-ar fi lovit în plex, lăsându-l fără 
aer. 

— Bine. Pentru că femeia în care am intrat de cealaltă parte 
a uşii era la fel de periculoasă ca homatrii ăia hidoşi care ies 
din mare noaptea. 


Capitolul 4. Detta de cealaltă parte 
1 


Trebuie să fii în gardă, spusese pistolarul şi Eddie 
consimțise, însă pistolarul ştia că Eddie habar nu avea de spre 
ce vorbea el; mesajul nu ajunse în partea lui de creier unde 
instinctul de supraviețuire există sau nu. 

Pistolarul văzuse asta. 

Norocul lui Eddie că o văzuse. 


2 


În crucea nopţii, ochii Dettei Walker se deschiseră brusc. 
Erau plini de lumina stelelor şi perfect conştienţi de situație. 

Îşi amintea totul: cum se luptase cu ei, cum o legaseră în 
scaun, cum o tachinaseră, spunându-i curvă neagră, curvă 
neagră. 

Îşi amintea monştri care ieşeau din valuri şi îşi amintea 
cum unul dintre bărbaţi - cel mai în vârstă - omorâse unul. 
Cel tânăr făcuse focul şi-l gătise şi apoi, rânjind, îi oferise 
carne de monstru afumată pe băț. Îşi amintea că-l scuipase în 
față, îşi amintea rânjetul lui transformându-se într-o 
încruntare de față palidă furioasă. O lovise peste față şi-i 
spusese: Ei bine, nu face nimic, o să te dai tu pe brazdă, curvă 
neagră. Aşteaptă şi o să vezi. Apoi el şi Omul Foarte Rău 
râseseră şi Omul Foarte Rău scosese o pulpă de vită pe care o 
trăsese în țepuşă şi o prăjise încet deasupra focului de pe plaja 
locului aceluia străin în care o aduseseră. 

Mireasma cărnii de vită prăjindu-se încet fusese 
ademenitoare, dar ea nu-şi trădase pofta. Chiar şi atunci când 
tânărul îi fluturase o îmbucătură prin fața gurii, cântând 
Muşcă din ea, curvă neagră, haide, muşcă, ea rămăsese ca o 
stană de piatră, controlându-se. 

Apoi dormise, iar acum era trează şi frânghiile cu care o 
legaseră dispăruseră. Nu mai stătea în scaun, ci era întinsă pe 
o pătură şi era acoperită cu alta, departe de linia fluxului, 
unde homarii ăia hidoşi încă hoinăreau şi puneau întrebări şi 
doborau din aer câte un pescăruş nefericit. 

Se uită în stânga şi nu văzu nimic. 

Se uită în dreapta şi-i văzu pe cei doi bărbaţi dormind 
înfăşurați în pături, două mormane indefinite. Tânărul era 
mai aproape, iar Omul Foarte Rău îşi dăduse jos curelele cu 
pistoale şi le aşezase alături de el. 

Pistoalele erau în tocuri. 

Mare greşeal-ai făcut, jigodie, gândi Detta şi se rostogoli pe 
dreapta. 


Scrâşnetul şi scârțâitul scoase de trupul ei pe nisip fură 
acoperite de vânt, de valuri, de creaturile întrebătoare. Se târi 
încet pe nisip (ca o homaroşenie din aceea), ochii licărindu-i. 

Ajunse la curele şi scoase un pistol din toc. 

Era foarte greu, mânerul era neted şi, în mâna ei, arma 
părea cumva mortală, independent de ea. Faptul că era grea 
nu o deranja. Detta Walker avea braţe puternice. 

Se târi puţin mai departe. 

Tânărul era ca o stâncă sforăitoare, dar Omul Foarte Rău 
se mişcă puţin în somn şi ea îngheță cu buzele schimonosite 
până când el se linişti din nou. 

lel e o jigodie tare jmecheră. Verifică, Detta. Verifică să fii 
sigură. 

Găsi piedica butoiaşului, încercă să tragă de ea, nu reuşi, 
aşa că o împinse. 

Butoiaşul se deschise. 

Încă'cat! Zuper, cum trebe! Te ocupi prima-ntâi d-ăla tânăr şi 
dacă Omu” Foa'te Rău deşchide ochii, i-arăți un rânjet maaare: 
râzi, scumpişor, ca s” te văd ma” bine - ş-apoi îi faci felu” cum 
ştii tu. 

Împinse butoiaşul la loc, începu să tragă cocoşul... apoi 
aşteptă. 

Când vântul se înteți, trase cocoşul până la capăt. 

Detta îndreptă pistolul lui Roland spre tâmpla lui Eddie. 


3 


Pistolarul asista la toate acestea cu un ochi întredeschis. 
Febra se întorsese, dar încă nu era mare, nu atât de mare 
încât să nu mai poată avea încredere în el însuşi. Aşa că 
aşteptă, acel ochi întredeschis fiind degetul aşezat pe trăgaciul 
corpului său, corpul care întotdeauna fusese revolverul lui 
atunci când nu avea la îndemână un revolver adevărat. 

Ea apăsă pe trăgaci. 

Clic. 

Sigur că clic. 


Când el şi Eddie se întorseseră cu ploştile după ce stătuseră 
la palavre, 

Odetta Holmes dormea adânc în cărucior, căzută pe o parte. 
Îi pregătiseră patul pe nisip cât de bine se pricepuseră şi o 
duseseră încet de la scaun la păturile întinse pe jos. Eddie 
fusese sigur că se va trezi, dar Roland ştia că nu va fi aşa. 

El vânase, Eddie făcuse focul şi mâncaseră împreună, 
punând deoparte o porţie pentru Odetta, pentru dimineaţă. 

Apoi discutaseră şi Eddie spusese ceva care avusese asupra 
lui Roland efectul unei neaşteptate lumini de fulger. Era prea 
luminoasă şi prea scurtă pentru a aduce înțelegerea totală, 
dar văzuse multe, aşa cum o singură izbucnire de fulger te 
poate ajuta să discerni relieful terenului din jur într-o 
fracțiune de secundă. 

l-ar fi putut spune lui Eddie atunci, dar n-o făcuse. 
Înţelegea că el trebuia să fie Cort pentru Eddie, iar când unul 
dintre elevii lui Cort avea de suferit şi sângera în urma unei 
lovituri neaşteptate, răspunsul lui Cort era întotdeauna 
acelaşi: Copilul nu pricepe ce-i acela ciocan până când nu-şi dă 
cu el peste un deget. Ridică-te şi nu te mai smiorcăi, vierme! Ai 
uitat chipul tatălui tău! 

Aşa că Eddie adormise, chiar dacă Roland îi spusese că 
trebuie să stea de gardă, iar când Roland era sigur că 
amândoi dormeau (aşteptase mai mult după Stăpână, care 
putea să se prefacă, bănuia el), încărcase pistoalele cu tuburi 
goale, le dezlegase de la şolduri (asta îi provocase un fior de 
durere) şi le aşezase lângă Eddie. 

Apoi aşteptase. 

O oră; două; trei. 

La jumătatea celei de a patra ore, când trupul lui ostenit şi 
febril încerca să moțăie, o simți mai mult decât o văzu pe 
Stăpână trezindu-se şi se trezi complet şi el. 

Se uită la ea cum se rostogoli. Se uită la ea cum îşi 
transformă mâinile în gheare şi se târi pe nisip spre locul unde 
erau curelele lui cu pistoale. Se uită la ea cum scoase unul din 
toc, cum se apropie de Eddie şi apoi pregetă, cu capul înclinat, 


cu nările umflându-i-se şi dezumflându-i-se, nu doar 
adulmecând aerul, ci gustându-l. 

Da. Aceasta era femeia pe care o adusese din partea 
cealaltă. 

Când femeia cobori ochii spre pistolar, el nu se prefăcu doar 
că doarme, pentru că ea ar fi simţit înşelătoria; el adormi de a 
dreptul. Când simţi privirea ei îndepărtându-se, se trezi şi 
întredeschise din nou ochiul. O văzu cum ridică pistolul - făcu 
asta cu mai puțin efort decât vădise Eddie prima dată când 
Roland îl văzuse făcând acelaşi lucru - şi-l îndreptă spre capul 
tânărului. Apoi se opri, trăsăturile feței ei umplându-se de o 
viclenie inexprimabilă. 

În acel moment îi aminti de Marten. 

Încercă să deschidă butoiaşul, nu reuşi la început, apoi 
înțelese mecanismul şi-l deschise. Se uită la capetele 
gloanțelor. Roland se încordă, aşteptând să vadă dacă-şi va da 
seama că gloanţele aveau capsele deja explodate, aşteptând 
apoi să vadă dacă va întoarce pistolul, dacă se va uita în 
celălalt capăt al butoiaş ului şi va vedea că în loc de plumbi 
era gol (se gândise să încarce pistolul cu gloanțe care deja 
dăduseră rateu, dar abandonase repede gândul; Cort îi 
învățase că fiecare armă în parte nu răspunde decât în fața 
Încornoratului şi că un glonț care a dat rateu o dată s-ar 
putea să nu dea şi a doua oară). Dacă avea să facă asta, el n- 
ar mai fi stat pe gânduri nicio secundă şi ar fi acționat. 

Dar ea împinse butoiaşul la loc, începu să tragă cocoşul... şi 
se opri din nou. 

Se opri în aşteptarea vântului care să acopere păcănitul lui 
sec. 

Roland îşi spuse: Uite încă unul. Doamne, e malefică şi nu 
are picioare, dar e un pistolar la fel de adevărat cum este 
Eddie. 

Aşteptă odată cu ea. 

Vântul suflă. 

Ea trase cocoşul până la capăt şi apropie ţeava la un 
centimetru de tâmpla lui Eddie. Cu un rânjet ca grimasa unui 
hoț de cadavre, apăsă trăgaciul. 


Clic. 

Roland aşteptă. 

Femeia îl apăsă din nou. Şi din nou. Şi din nou. 

Clic-clic-clic. 

— Zda MĂ-SII strigă ea şi întoarse pistolul cu o graţie 
fluidă. 

Roland se încordă, dar nu sări. Copilul nu pricepe ce-i acela 
ciocan până când nu-şi dă cu el peste un deget. 

Dacă-l omoară pe el, te omoară şi pe tine. 

Nu contează, răspunse inexorabil vocea lui Cort. 

Eddie se trezi. Şi reflexele lui erau rele; se mişcă destul de 
iute încât să scape de riscul de a fi ucis sau aruncat în 
inconştiență. În loc să cadă peste tâmpla lui vulnerabilă, 
mânerul greu al pistolului îl pocni peste maxilar, într-o parte. 

— Ce... lisuse! 

— ZDAMĂ-TII ZDAMĂ-TII FAȚĂ PALIDĂ! urlă Detta şi 
Roland o văzu ridicând pistolul încă o dată. 

Şi chiar dacă ea era infirmă şi Eddie se rostogolise pe o 
parte, pistolarul nu îndrăzni să întârzie mai mult. Dacă Eddie 
nu învăța acum lecţia, nu avea să o învețe niciodată. Data 
viitoare când Roland îi va spune să fie în gardă, 

Eddie va fi în gardă. Şi, pe deasupra, vipera aia era iute. N- 
ar fi fost înțelept să se bizuie mai mult de atât pe agilitatea lui 
Eddie sau pe infirmitatea Stăpânei. 

Se desprinse de la sol, sărind peste Eddie şi doborând-o pe 
femeie pe spate, rămânând deasupra ei. 

— Vrei şi tu, jigodie? strigă ea la el, frecându-se în acelaşi 
timp cu pubisul de vintrele lui şi ridicând deasupra capului 
mâna în care încă mai ţinea pistolul. 

Vrei şi tu? 'Ţi dau şi ție, cum nul 

— Eddie! strigă el din nou, nu un simplu strigăt acum, ci o 
comandă. 

Un moment, Eddie rămase acolo tânguindu-se, cu ochii larg 
deschişi, cu sângele picurându-i de pe bărbie (începuse deja să 
se umfle), nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Mişcă-te, nu poţi să 
te mişti» îşi spuse. Sau oare nu vrei să te mişti? 


Îl lăsau puterile acum şi următoarea lovitură de pistol avea 
să-i rupă brațul... asta dacă apuca să-l ridice la timp. Dacă 
nu, femeia avea să-i spargă capul. 

Atunci Eddie se mişcă. Prinse pistolul în timp ce acesta 
descria un arc de cerc prin aer şi femeia urlă, întorcându-se 
spre el, dând să-l muşte ca un vampir, înjurându-l într-un 
grai atât de accentuat sudist, că Eddie nici nu-l înțelegea; lui 
Roland i se părea că femeia începuse brusc să vorbească într-o 
limbă străină. 

Dar Eddie izbuti să-i smulgă pistolul din mână şi acum, că 
obiectul amenințării dispăruse, Roland reuşi să o ţintuiască la 
pământ. 

Nici atunci ea nu se dădu bătută, ci continuă să se 
zvârcolească şi să înjure, cu fața neagră plină de transpiraţie. 

Eddie era prostrat, deschizând şi închizând gura ca un 
peşte. Îşi atinse ezitant maxilarul, se crispă, îşi trase degetele 
înapoi şi cercetă sângele de pe ele. 

Femeia urla că-i va omori pe amândoi; puteau încerca să o 
violeze, dar ea-i va omori cu pizda ei, să fie siguri de asta, avea 
o văgăună dată naibii, cu dinţi la intrare, şi dacă voiau să 
încerce s-o exploreze, aveau să afle pe pielea lor. 

— Ce mama naibii..., făcu Eddie debusolat. 

— O curea, gâfâi pistolarul aspru spre el. Adu-o. O să mă 
rostogolesc cu ea peste mine şi tu o să-i apuci mâinile şi o săi 
le legi la spate. 

— Ba nici POHVESTE! ţipă Detta şi zvâcni din trupul ei olog 
cu o asemenea forță, încât aproape îl dădu jos pe Roland de pe 
ea. El o simți că încerca să lovească în sus cu ciotul coapsei 
drepte, iar şi iar, vrând să-l lovească în boaşe. 

= DU a CUlai CAa: 

— Mişcă-te, blestemat fie chipul tatălui tău! răcni Roland şi, 
în sfârşit, Eddie se mişcă. 


4 


În timp ce o legau, de două ori aproape că o pierduseră de 
sub control. Dar Eddie reuşi până la urmă să înfăşoare 


cureaua lui Roland pe după încheieturile ei, când Roland - 
apelând la toată forța lui - îi aduse amândouă mâinile la spate 
(ferindu-se continuu de muşcătura ei, ca o mangustă de un 
şarpe; de muşcătură reuşi să se ferească, dar înainte ca Eddie 
să termine, pistolarul era leoarcă de salivă) şi Eddie o târi de 
acolo, trăgând-o de bucata scurtă de curea rămasă. Nu voia 
să rănească vietatea aceea zbuciumată, strigătoare, cu gura 
spurcată. Era de departe o privelişte mai urâtă decât a 
homaroşeniilor, din pricina gradului ridicat de inteligență pe 
care o poseda, dar ştia că putea fi şi o ființă frumoasă. Nu voia 
s-o rănească pe cealaltă persoană aflată undeva înăuntrul 
acelei făpturi (ca un porumbel viu adânc în compartimentele 
secrete ale cutiei unui magician). 

Odetta Holmes se afla undeva înăuntrul vietății aceleia 
demente. 


5 


Deşi ultimul lui mijloc de transport - un catâr - murise de 
prea mult timp pentru ca amintirea lui să mai dăinuie, 
pistolarul încă mai păstra o bucată din funia lui de priponire 
(care, la rândul ei, fusese cândva un excelent lasou). 

Se folosiră de ea pentru a o lega în scaunul cu rotile, aşa 
cum ea îşi închipuise (sau îşi amintise greşit, deşi, până la 
urmă, erau unul şi acelaşi lucru, nu?) că ei făcuseră deja. 
Apoi se îndepărtară de ea. 

Dacă n-ar fi fost târâtoarele acelea cu chip de homar, Eddie 
s-ar fi dus la apă ca să se spele pe mâini. 

— Am impresia că o să vomit, spuse el cu vocea nesigură a 
unui adolescent. 

— Ce-aț” zice dacă v-aț' hali unu” altuia PULELE» cârâi 
arătarea zbuciumată din cărucior. Ce-aţ” zice s' faceț” asta, 
dacă v-i frică de păzărica unei negreze? Daţi-i drumu” Cum nul 
Sujeţi-vă cariciu' unu” la altu! Faceţi-o cât mai aveţ' ocazia, 
pen” că Detta Walker o s' scape dân scaunu:” ista ş-o s' vă taie 
zbârciturile alea albe la amândoi ş-o să le dau la bâzdâgăniile 
alea de colo-şa să le halească! 


— Ea e femeia în care am intrat. Acum mă crezi? 

— Te-am crezut şi înainte, spuse Eddie. Ți-am spus doar. 

— Ai crezut că crezi. Ai crezut la suprafața minţii. Acum 
crezi cu toată mintea? Până în ultimul cotlon al ei? 

Eddie se uită la ființa zvârcolitoare din cărucior, apoi se uită 
în altă parte, alb la față cu excepţia tăieturii de la barbă, din 
care sângele încă mai curgea puțin. Partea aceea a feței lui 
începea să semene puțin cu un balon. 

— Da, spuse el. Doamne, da. 

— Femeia asta e un monstru. 

Eddie începu să plângă. 

Pistolarul ar fi vrut să-l consoleze, dar nu putea comite un 
asemenea sacrilegiu (îşi amintea mult prea bine de Jack), aşa 
că plecă în noapte cu febra reaprinsă chinuitor în corp. 


6 


Mult mai devreme în noaptea aceea, când Odetta încă 
dormea, Eddie spuse că s-ar putea să înțeleagă ce nu este în 
regulă cu ea. S-ar putea. Pistolarul îi ceru să detalieze. 

— Ar putea să sufere de schizofrenie. 

Roland clătină din cap şi atât. Eddie îi explică ce înțelegea el 
că este schizofrenia, informaţii culese din filme precum Cele 
trei fețe ale Evei şi diverse seriale TV (în cea mai mare parte 
telenovele la care el şi Henry se uitau deseori când erau 
drogați). Roland dădu din cap. Da. Boala descrisă de el părea 
să se potrivească. O femeie cu două fețe, una luminoasă şi alta 
întunecată. O față ca aceea pe care omul în negru i-o arătase 
pe a cincea carte de tarot. 

— Şi ei nu ştiu - schizofrenicii ăştia - că au o altă 
personalitate? 

— Nu, spuse Eddie. Dar... 

Lăsă vorba  neîncheiată, uitându-se îngândurat la 
homaroşeniile care se târau şi întrebau, se târau şi întrebau. 

— Dar ce? 

— Nu-s scormonitor de creiere, spuse Eddie, aşa că nu ştiu 
prea bine... 


— Scormonitor de creiere? Ce-i asta? 

Eddie se lovi cu degetul la tâmplă. 

— Doctor pentru căpățână. Doctor pentru minte. Se 
numesc de fapt psihiatri. 

Roland aprobă din cap. Îi plăcea mai mult scormonitor de 
creiere şi asta pentru că mintea Stăpânei era într-o dezordine 
cumplită. Avea mare nevoie de cineva care să-i scormonească 
în ea şi să i-o ordoneze. 

— Dar cred că schizofrenicii ştiu întotdeauna că ceva nu e 
în regulă cu ei, continuă Eddie. Pentru că au perioade de 
absență. Poate greşesc, dar întotdeauna am avut impresia că 
sunt de fapt doi oameni care se cred bolnavi de amnezie 
parțială, din cauza golurilor de memorie care apar atunci 
când la cârmă este cealaltă personalitate. Ea... ea spune că-şi 
aminteşte totul. Ea chiar crede că-şi aminteşte totul. 

— Parcă ziceai că a refuzat să creadă că toate astea se 
întâmplă aievea. 

— Da, făcu Eddie, dar lasă asta pentru moment. Încerc să 
spun că orice ar crede ea, amintirile ei fac un salt din livingul 
ei, unde stătea în capot şi urmărea ştirile de la miezul nopţii, 
direct aici. Fără conştiinţa vreunei rupturi. Nu are nici măcar 
impresia că o altă persoană a preluat controlul din acel punct 
până când ai înşfăcat-o tu din Macy's. Asta, fir-ar să fie, ar 
putea însemna o perioadă de o zi sau chiar de câteva 
săptămâni. Ce ştiu e că era tot iarnă, pentru că majoritatea 
cumpărătorilor din magazin purtau paltoane... 

Pistolarul încuviință. Simțul observației la Eddie era tot mai 
ascuţit. Asta era bine. Nu observase ghetele şi fularele, 
mănugşile care se ițeau din buzunarele paltoanelor, dar era un 
început. 

— „.„.dar altfel e imposibil să ne dăm seama cât timp Odetta 
a fost cealaltă femeie, pentru că ea, una, nu ştie. Cred că e 
într-o situație în care n-a mai fost niciodată şi modul ei de a-şi 
proteja flancurile e povestea asta de spre cum a fost lovită în 
cap. 

Roland încuviinţă din nou. 


— Şi inelele. A fost foarte zdruncinată când le-a văzut. A 
încercat să nu lase să se vadă, dar s-a văzut, şi încă bine. 

Roland întrebă: 

— Dacă cele două femei nu ştiu că există în acelaşi corp şi 
dacă nici măcar nu bănuiesc că ar putea fi ceva nelalocul lui, 
dacă fiecare are propriul ei şir al amintirilor, parțial reale, dar 
parțial născocite pentru a acoperi timpul cât cealaltă este 
activă, ce putem noi să facem cu ea? Cum o să putem 
conviețui cu ea? 

Eddie ridică din umeri. 

— Nu mă întreba pe mine. E problema ta. Tu eşti cel care 
spune că are nevoie de ea. Fir-ar, ţi-ai riscat gâtul pentru a o 
aduce aici. 

Eddie cumpăni la asta un moment, îşi aminti cum stătuse 
aplecat dea - supra corpului lui Roland cu cuțitul la gâtul lui, 
şi râse brusc şi fără umor. 

LITERALMENTE ţi-ai riscat gâtul, bătrâne, îşi spuse. 

Între ei se lăsă tăcerea. Odetta deja respira regulat. Tocmai 
când pistolarul voia să-i reamintească lui Eddie să fie în gardă 
şi să-i strige (suficient de tare încât să audă şi Stăpâna, dacă 
doar se prefăcea că doarme) că el se va duce la culcare, 

Eddie spuse acel lucru care lumină mintea lui Roland cu 
claritatea unui fulger, lucrul care-l făcu să înțeleagă măcar o 
parte din ceea ce avea atâta nevoie să ştie. 

La sfârşit, când trecuseră prin uşă. 

Ea se transformase la sfârşit. 

Şi el văzuse ceva, ceva... 

— Să-ţi spun un lucru, zise Eddie, scormonind îngândurat 
în rămăşiţele focului cu o bucată de cleşte rămasă din prada 
acelei nopți, când ai trecut cu ea în lumea asta, am avut 
impresia că eu însumi sunt schizofrenic. 

— De ce? 

Eddie se gândi la întrebare, apoi ridică din umeri. Era prea 
greu de explicat sau poate că era el prea obosit. 

— Nu e important. 

— De ce? 


Eddie se uită la Roland, văzu că acesta punea o întrebare 
serioasă dintr-un motiv serios - sau aşa credea el - şi stătu un 
moment pe gânduri. 

— E tare greu de descris, bătrâne. Faptul că m-am uitat în 
uşa aia. Asta m-a îngrozit la culme. Când te uiţi la cineva care 
se mişcă în cadrul uşii e ca şi când te-ai mişca şi tu odată cu 
el. Ştii de spre ce vorbesc. 

Roland încuviinţă. 

— Păi, am privit totul ca şi când ar fi fost un film - nu 
contează, asta nu e important - până aproape de sfârşit. Apoi 
tu ai întors-o spre partea asta a uşii şi pentru prima dată m- 
am văzut pe mine însumi. A fost ca şi când... Îşi căută 
cuvintele şi nu găsi nimic. Nu ştiu. Ar fi trebuit să fie ca şi 
când m-aş uita într-o oglindă, presupun, dar n-a fost aşa, 
pentru că... pentru că a fost ca şi când m-aş fi uitat la o altă 
persoană. Ca şi când aş fi fost întors pe dos. Ca şi când aş fi 
fost în două locuri simultan. Aiurea, nu ştiu. 

Dar pistolarul avu o revelaţie. Asta simţise el când trecuse 
de partea aceasta; asta se întâmplase cu ea, nu, nu doar cu 
ea, cu ele: preţ de o clipă, Detta şi Odetta se priviseră una pe 
cealaltă, dar nu aşa cum ţi-ai privi imaginea din oglindă, ci ca 
două persoane distincte; oglinda devenise o fereastră şi, un 
moment, 

Odetta o văzuse pe Detta şi Detta o văzuse pe Odetta şi 
amândouă fuseseră la fel de îngrozite. 

Au ştiut amândouă, îşi spuse pistolarul, înfrigurat. Poate că 
înainte n-au ştiut, dar atunci au ştiut. Pot încerca să o ascundă 
de ele însele, dar pentru un moment au văzut, au ştiut. Şi 
această ştiinţă sigur persistă şi acum. 

— Roland? 

— Ce-i? 

— Voiam să fiu sigur că n-ai adormit cu ochii deschişi. 
Pentru că un minut aşa mi s-a părut. Ştii tu, că eşti plecat 
departe în timp şi spațiu. 

— Dacă aşa a fost, acum m-am întors, spuse pistolarul. Mă 
duc la culcare. 

Ține minte ce ţi-am zis, Eddie: ține garda sus. 


— O să stau de veghe, promise, dar Roland ştia că, bolnav 
sau nu, el va fi cel care va sta de veghe în noaptea aceea. 
Toate celelalte veniră după asta. 


7 


După încăierare, Eddie şi Detta Walker adormiră la loc 
până la urmă (ea nu căzu în somn, ci mai degrabă într-o stare 
de inconştiență, atârnând pe o parte în scaun, ţinută de 
frânghia cu care era legată). 

Pistolarul, însă, rămase treaz. 

Va trebui să le fac să se înfrunte reciproc, gândi el, dar nu 
avea nevoie să-i spună un „scormonitor de creiere“ de-ai lui 
Eddie că o astfel de luptă ar putea fi pe viață şi pe moarte. 
Dacă partea luminoasă, Odetta, ar fi să câştige lupta, încă s-ar 
putea să iasă bine totul. Dar dacă ar fi să câştige cea 
întunecată, cu siguranță totul va fi pierdut pentru ea. 

Şi totuşi, simțea că ceea ce trebuia făcut, de fapt, era nu să 
distrugă, ci să îmbine. Deja recunoscuse mult din ce avea 
valoare pentru el - pentru ei - în tăria viscerală a Dettei 
Walker, şi o voia - dar o voia ţinută sub control. Era drum 
lung până acolo. Detta credea că el şi Eddie erau monştri 
dintr-o specie pe care o numea Fețe Palide Borâte. Asta nu era 
decât o iluzie periculoasă, dar ei aveau să întâlnească monştri 
adevăraţi de-a lungul drumului - homaroşeniile nu erau nici 
primii, nici ultimii. Femeia gata să lupte până la ultima 
suflare în care intrase şi care ieşise din ascunzătoare din nou 
în noaptea aceea se putea dovedi foarte utilă într-o luptă cu 
astfel de monştri, dacă putea fi temperată de calmul şi 
umanitatea Odettei Holmes - mai ales acum, când el avea cu 
două degete mai puţin la o mână, când aproape rămăsese fără 
gloanţe şi febra îi creştea tot mai mult. 

Dar mai e până la asta. Cred că, dacă reuşesc să le conving 
să-şi admită reciproc existența, confruntarea va fi inevitabilă. 
Dar cum să fac asta? 

Rămase treaz cât fu noaptea de lungă, cumpănind, şi chiar 
dacă simţi febra crescând în el, nu găsi răspuns la întrebarea 


sa. 


8 


Eddie se trezi la scurt timp după ivirea zorilor, îl văzu pe 
pistolar aşezat lângă cenuşa focului din noaptea trecută, 
înfăşurat cu pătura ca un indian, şi se duse lângă el. 

— Cum te simţi? întrebă Eddie cu o voce joasă. 

Stăpâna încă dormea legată fedeleş, chiar dacă uneori 
tresărea şi bâiguia şi gemea. 

— Bine. 

Eddie îi aruncă o privire critică. 

— Nu mi se pare că arăţi bine. 

— Mulţumesc, Eddie, spuse sec pistolarul. 

— Tremuri. 

— O să-mi treacă. 

Stăpâna tresări şi gemu din nou, bâiguind - de data aceasta 
un cuvânt aproape inteligibil. Oxford, probabil. 

— Doamne, nu-mi place să o văd aşa legată, murmură 
Eddie. Ca un vițel în grajd. 

— Imediat o să se trezească. Tot ce se poate s-o dezlegăm 
atunci. 

Mai mult de atât nu îndrăznea niciunul dintre ei să spună 
cu voce tare - că, atunci când Stăpâna din cărucior va 
deschide ochii, i-ar putea întâmpina privirea calmă, dar puţin 
nedumerită, a Odettei Holmes. 

Cincisprezece minute mai târziu, când primele raze de soare 
apărură peste dealuri, ochii aceia chiar se deschiseră - dar ce 
văzură ei nu fu privirea calmă a Odettei Holmes, ci căutătura 
nebună a Dettei Walker. 

— De câte ori m-aț violat cât am fo' adormită? întrebă ea. 
"Mi simt pizda lipicioasă ş-umflată ca ş' când mi-ar fi sfredelit- 
o cineva cu doo cariciuri d-ălea mici şi albe la care voi, 
albicioşii borâți, le ziceți pule. 

Roland suspină. 

— Să mergem, spuse el şi se ridică în picioare, făcând o 
grimasă de durere. 


— lo nu mă duc nicăieri cu voi, jigodii, protestă Detta cu 
dispreț. 

— Ba o să vii, spuse Eddie. Sunt dezolat, scumpa mea. 

— Şi un' crezi că m-oi duce? 

— Păi, făcu Eddie, ce era în spatele Uşii Numărul Unu nu 
mă prea încânta, iar ce era în spatele Uşii Numărul Doi nici pe 
atât, aşa că acum, în loc să ne dăm bătuţi ca nişte oameni 
sănătoşi la cap, o să ţinem drumul drept şi o să vedem ce-i 
dincolo de Uşa Numărul Trei. După cum au mers lucrurile, 
cred că sunt şanse bune să dăm peste Godzilla sau peste 
Hidra, Monstrul cu Trei Capete, dar, vezi tu, eu sunt un 
optimist incurabil. Încă sper să dăm peste setul de oale din 
1N0X. 

— lo nu mă duc. 

— Aşa e, ai dreptate, spuse Eddie şi se duse în spatele 
scaunului. 

Ea începu iar să se zbată, dar pistolarul făcuse trei noduri 
şi zbaterile ei doar le strângeau mai tare. În scurt timp 
înțelese şi ea asta şi se opri. Era plină de venin, dar nici pe 
departe proastă. Se uită peste umăr la Eddie cu un rânjet 
care-l făcu pe tânăr să se tragă puţin în spate. Lui i se păru 
cea mai malefică expresie pe care o văzuse vreodată pe fața 
unui om. 

— Ei, poa” c-o să merg o țâr, zise ea, da' poa' că n-atât de 
departe cât crezi tu, albuşule. Ş' sigur n-atât de repede. 

— Cum adică? 

Din nou rânjetul acela peste umăr. 

— O s' vezi tu, albuşule. Ochii ei, demențţi, dar convingători, 
se mutară scurt la pistolar. Amnâdoi o s' vedeţi cum. 

Eddie strânse mâinile pe mânerele din spatele căruciorului 
şi porniră din nou spre nord, acum lăsând după ei pe plaja 
aparent nesfârşită nu doar urme de paşi, ci şi dârele paralele 
ale scaunului Stăpânei. 


9 


Ziua fu un coşmar. 


Era greu să calculezi distanța parcursă când străbăteai un 
peisaj atât de puţin variat, dar Eddie ştia că abia se târau. 

ŞI ştia cine era răspunzător pentru asta. 

O, da. 

Amnâdoi o s” vedeţi cum, spusese Detta şi nu porniseră la 
drum decât de o jumătate de oră, că şi începuseră să vadă 
cum. 

Împinsul. 

Ăsta era primul lucru. Împinsul scaunului cu rotile pe o 
plajă cu nisip fin ar fi fost imposibil, aşa cum era să conduci 
maşina printr-un strat gros de zăpadă. Pe plaja aceea, cu 
suprafața ei pietroasă, împinsul scaunului era posibil, dar nici 
pe departe uşor. O vreme, roţile rulau destul de bine, spărgând 
sub ele scoici şi aruncând pietricele de o parte şi de alta a 
cauciucurilor tari... apoi întâlneau o adâncitură umplută de 
vânt cu nisip mai fin şi Eddie trebuia să împingă din toți 
rărunchii, icnind, pentru a reuşi să scoată de acolo scaunul 
cu ocupantul lui impasibil. Roţile se afundau în nisipul 
hulpav. Trebuia să împingi şi, în acelaşi timp, să-ți arunci 
toată greutatea în mânerele scaunului, apăsând, altfel 
ocupantul lui legat s-ar fi prăvălit cu capul înainte. 

În timp ce el încerca să înainteze fără a o răsturna, Detta 
hohotea. 

— "Ţi mere bine colo-n spate, scumpişol? întreba ea de 
fiecare dată când scaunul intra într-o groapă cu nisip. 

Când pistolarul venea să-i dea o mână de ajutor, Eddie îi 
făcea semn să plece. 

— O să-ţi vină şi ţie rândul, spunea. Când facem schimb. 

Dar am impresia că rândurile tale vor fi mult mai lungi decât 
ale lui, rosti o voce în mintea sa. După cum arată, nu peste 
mult timp o să-i fie greu să-şi mişte propriile picioare, darămite 
să mişte scaunul femeii. Nu, dom'le Eddie, mă tem că asta-i 
sarcina ta. Răzbunarea lui Dumnezeu, înţelegi? După atâția ani 
în care ai tras pe nas, uite c-a venit vremea să mai şi împingi! 

Scoase un râs scurt şi fără vlagă. 

— Ce-i 'şa comic, albuşule? întrebă Detta şi, cu toate că 
Eddie avu impresia că voia să fie sarcastică, vorbele femeii 


părură doar puţin nervoase. 

După ea, n-am voie să găsesc nimic comic în situația asta, 
gândi el. Absolut nimic. 

— N-ai înţelege, drăguță. Las-o moartă. 

— Pui pariu că pe tine o să te las mort, "nainte să s' gate 
tărăşeni-asta, spuse ea. O s' vă las pă tine şi pă duru' d- 
amicu” tău morți pă plaj-asta-n bucăţi. 

Cum nu. Da-ntre timp, bine ar fi să nu-ț iroseşti suflu” şi 
să-mpingi colo-şa. 

Deja parc-ar 'ncepe să-ț' piară suflu”. 

— Ei, atunci vorbeşte tu şi pentru mine, gâfâi Eddie. Am 
impresia că tu nu rămâi niciodată fără suflu. 

— lo o s'trag un suflu pă cur, palidule! O s' ţi-l trag drept în 
față cân' n-o să mai respiri! 

— Promisiuni, promisiuni. 

Eddie scoase roțile din nisip, împingându-le pe suprafața 
relativ mai compactă - pentru o vreme, cel puţin. Soarele nu 
urcase complet pe cer, dar el deja era lac de sudoare. 

O să fie o zi amuzantă şi educativă, gândi. Deja se vede 
asta. 

Oprirea. 

Ăsta era următorul lucru. 

Ajunseseră pe o porţiune de plajă mai compactă. Eddie 
împinse scaunul mai repede, spunându-şi într-un colț al 
minții că dacă va putea menţine viteza, poate va reuşi să 
treacă din avânt peste următoarea groapă cu nisip pe care o 
va întâlni. 

Şi dintr-odată, scaunul se opri. Încremeni în loc. Bara 
spătarului îl lovi tare în piept. Icni. Roland întoarse capul, dar 
nici măcar reflexele de felină ale pistolarului nu puteau 
împiedica scaunul Stăpânei să basculeze aşa cum ameninț 
ase la fiecare capcană de nisip. Acum se răsturnă şi Detta se 
răsturnă odată cu el, legată, neputincioasă, dar hohotind 
bezmetic. Încă mai hohotea când Roland şi Eddie în sfârşit 
reuşiră să repună scaunul pe roți. Frânghia se strânsese atât 
de tare în unele locuri, încât probabil că-i întrerupsese 


circulația spre extremități; era tăiată la frunte şi sângele îi 
şiroia în sprâncene. Şi ea totuşi continua să hohotească. 

Când scaunul era din nou pus pe roți, amândoi bărbații 
gâfâiau cu răsuflarea tăiată. Greutatea lui, combinată cu a 
femeii, probabil că ajungea la o sută douăzeci de kilograme, 
procentul cel mai mare venind din partea scaunului. Lui Eddie 
îi trecu prin gând că, dacă pistolarul ar fi adus-o pe Detta din 
cândul lui, 1987, scaunul ar fi putut cântări şi cu treizeci de 
kilograme mai puțin. 

Detta chicotea, pufnea pe nas, clipea pentru a alunga 
sângele din ochi. 

— Iha-ha, băieț”, că m-aț răzturnat, zise ea. 

— Sună-ți avocatul, murmură Eddie. Dă-ne în judecată. 

— Ş' v-aț spetit să m-aduceț' iar la verticală. Arătaț ca 
dracu”. Cre că v-a luat vo zece minute, dacă nu ma!” mult. 

Pistolarul rupse o bucată din cămaşă - ce mai rămase din 
ea aproape că nu mai conta - şi întinse mâna stângă pentru a 
şterge sângele de la tăietura de pe fruntea ei. Femeia sări la el 
şi, judecând după pocnetul sălbatic pe care îl scoaseră dinţii ei 
întâlnindu-se, Eddie crezu că dacă Roland s-ar fi ferit cu o 
clipă mai târziu, Detta Walker i-ar mai fi ciuntit mâna de un 
deget. 

Ea ricană şi îl ţintui cu ochi vesel-malefici, dar pistolarul 
văzu în spatele lor, ascunsă bine, teama. Femeia se temea de 
el. Se temea pentru că el era Omul Foarte Rău. 

De ce era el Omul Foarte Rău? Poate pentru că, la un nivel 
profund, 

Detta simţea ce ştia el de spre ea. 

— Cât pe ce s' te prind, palidule, spuse ea. Cât pe ce s'te 
prind acuma. 

Şi chicoti, hlizindu-se ca o vrăjitoare. 

— Ţine-o de cap, spuse liniştit pistolarul. Muşcă mai rău ca 
o nevăstuică. 

Eddie o ţinu şi pistolarul îi curăță temeinic rana. Nu era 
largă şi nu părea adâncă, dar Roland nu voia să rişte; se duse 
încet până la apă, înmuie bucata de cămaşă în marea sărată, 
apoi se întoarse. 


La apropierea lui, ea începu să strige. 

— Nu cumva s' m-atingi cu câcatu' ăla! Nu cumva s' m- 
atingi cu apă din care ies bestiile alea otrăvitoare! Pleacă d-aci 
cu ea! Pleacă d-aci cu ea! 

— Ţine-o de cap, zise Roland la fel de liniştit. Detta îl 
smucea dintr-o parte în alta. Nu vreau să risc. 

Eddie o ţinu... şi o strânse când ea încercă să scape. Femeia 
înțelese că treaba era serioasă şi imediat rămase nemişcată, 
nemaitemându-se de cârpa umedă. Nu fusese decât o 
prefăcătorie, în definitiv. 

Îi surâse lui Roland în timp ce el îi oblojea tăietura, 
îndepărtând cu grijă ultimele fire de nisip. 

— Tu văz acuma că n-arăț numa” ca dracu”, rosti Detta. Tu 
pari bolnav, palidule. Nu crez că ieşti în stare de drum lung. 
Nu crez deloc că ieşti în stare. 

Eddie cercetă comenzile rudimentare ale scaunului. Avea o 
frână de mână care bloca roţile. Detta furişase mâna pe ea, 
aşteptase răbdătoare până când crezuse că Eddie prinsese 
suficientă viteză şi apoi acționase frâna, răsturnându-se 
intenționat la pământ. De ce? Ca să le încetinească 
înaintarea, de aceea. Nu exista un motiv pentru o asemenea 
faptă, dar Eddie credea că o femeie ca Detta nu avea nevoie de 
motive. O femeie ca Detta era oricând pregătită să facă aşa 
ceva din răutate pură. 

Roland îi desfăcu puţin legăturile, astfel încât sângele să 
poată circula mai liber, apoi îi legă bine mâna, departe de 
maneta de frână. 

— Ista nu face nimic, dom'le bărbat, zise Detta, oferindu-i 
un zâmbet radios plin de prea mulți dinți. Tot aia-i. Oi găsi io 
alte moduri de a vă-ncetini, băieți. 

Tot soiu” de moduri. 

— Să mergem, propuse apatic pistolarul. 

— Eşti bine, bătrâne? întrebă Eddie. 

Pistolarul părea foarte palid. 

— Da. Să mergem. 

Porniră mai departe pe plajă. 


10 


Pistolarul insistă să împingă şi el o oră şi Eddie îi făcu loc 
cu reticenţă. 

Roland trecu singur de prima capcană de nisip, dar Eddie 
trebui să-i dea o mână de ajutor la a doua. Pistolarul gâfâia, 
cu fruntea plină de broboane mari de sudoare. 

Eddie îl mai lăsă să meargă puţin şi Roland se dovedi destul 
de priceput în a evita locurile unde nisipul era suficient de fin 
încât să împotmolească roțile, dar până la urmă scaunul se 
blocă din nou şi Eddie îndură doar câteva momente să-l vadă 
pe Roland cum se opintea să-l scoată de acolo, gâfâind, pieptul 
tresăltându-i, în vreme ce vrăjitoarea (căci asta ajunsese Eddie 
să o considere) râdea în hohote şi chiar îşi arunca greutatea în 
spate pentru a zădărnici şi mai mult eforturile bărbatului - şi 
atunci îl împinse pe pistolar deoparte şi scoase roţile din nisip 
dintr-o singură smucitură nervoasă. Scaunul se clătină şi el o 
văzu /simţi pe femeie cum îşi muta greutatea în față, atât de 
mult cât îi permiteau legăturile, făcând asta cu o stranie 
intuiție a momentului perfect care i-ar fi permis să răstoarne 
din nou scaunul. 

Roland se lăsă cu toată forța pe spătarul scaunului, alături 
de Eddie, şi tentativa ei eşuă. 

Detta întoarse capul şi le făcu repede cu ochiul cu o 
complicitate atât de obscenă, încât Eddie simți că i se face 
pielea de găină pe braţe. 

— Cât pe ce s' mă răzturnaț' din nou, băieț”, spuse ea. Aț' 
face bine s-aveț! grijă de mine. Nu-s decât o bătrână oloagă, aş' 
că aveț grijă de mine. 

Râse... râse cu gura până la urechi. 

Cu toate că Eddie ţinea la cealaltă femeie care ocupa corpul 
ei - aproape că o iubea, şi asta doar după puţinul timp 
petrecut cu ea în discuţii - simți că-l furnică mâinile să o 
strângă de gât şi să-i sufoce râsul ăla, să-l sufoce până când 
ea n-ar mai fi putut râde niciodată. 

Femeia trase iar o ocheadă în spate, văzu ce gândea Eddie 
ca şi când ar fi avut gândurile imprimate pe față cu cerneală 


roşie şi râse cu atât mai tare. 

Ochii ei îl provocau. Hai, palidule. Hai. Vrei s-o faci. Hai şi 
fă-o. 

Cu alte cuvinte, nu răsturna doar scaunul; răstoarnă femeia, 
gândi Eddie. 

Răstoarn-o o dată pentru totdeauna. Asta-şi doreşte. Pentru 
Detta, a fi ucisă de un alb s-ar putea să fie singurul țel 
adevărat pe care şi l-a fixat în viaţă. 

— Haide, spuse el şi reîncepu să împingă. O să facem un tur 
al coastei, scumpete, că-ţi place ori ba. 

— Să te fut, ripostă ea. 

— Ţine-ţi pliscul, scârbă, răspunse Eddie afabil, pornind la 
drum. 

Pistolarul îl urmă cu ochii în pământ. 


11 


Când soarele anunța cu aproximaţie ora unsprezece, 
ajunseră la un grup mare de stânci şi acolo se opriră pentru 
aproape o oră, adăpostindu-se la umbră cât timp astrul urca 
spre zenit. Eddie şi pistolarul mâncară ce rămăsese din carnea 
de cu seară. Eddie îi oferi o porție Dettei, care refuză din nou, 
spunându-i că ştie ea ce vor ei să facă şi că, dacă voiau s-o 
facă, era mai bine să treacă la fapte cu mâinile goale, nu să 
încerce să o otrăvească. Asta, spuse ea, era metoda laşilor. 

Eddie are dreptate, gândi pistolarul. Femeia asta şi-a clădit 
propriul şir de amintiri. Ştie tot ce i s-a întâmplat noaptea 
trecută, chiar dacă, de fapt, dormea buştean. 

Credea că ei îi dăduseră bucăţi de carne care miroseau a 
moarte şi putreziciune în timp ce ei înşişi mâncau vită sărată 
şi beau din butelci un soi de bere. 

Credea că ei, din când în când, îi întinseseră bucăți din 
hrana lor nepângărită şi, când ea încerca să le apuce cu dinţii, 
le trăgeau în ultimul moment - râzând, desigur. În lumea (sau 
cel puţin în mintea) Dettei Walker, Feţele Palide Borâte nu le 
făceau decât două lucruri femeilor mai închise la culoare: le 
violau sau râdeau de ele. Sau amândouă în acelaşi timp. 


Era aproape comic. Eddie Dean văzuse vită ultima dată în 
timpul drumului cu caleaşca-zburătoare, iar Roland nu 
văzuse nicio fărâmă de când înghițise ultima bucată de carne 
uscată şi numai Dumnezeu ştia cât timp trecuse de atunci. 
Cât de spre bere... Se întoarse cu mintea în timp. 

Tull. 

Fusese bere în Tull. Bere şi vită. 

Doamne, ce bine ar fi să bea o bere. Îl ustura gâtul şi i-ar 
pica atât de bine să bea o bere, i-ar alina usturimea aceea. Ar 
fi fost mai bună chiar şi decât astina din lumea lui Eddie. 

Se duseră la oarecare distanţă de ea. 

— Nu-s o compnie dăstul dă bună pen” nişte albituri ca voi? 
urlă ea în urma lor. Sau vreț numa' să vă trageț puţân unu! 
de cariciu” ăluilalt? 

Lăsă capul pe spate şi izbucni într-un râs puternic, care 
sperie pescăruşii, făcându-i să se ridice în zbor, cârâind, de pe 
stâncile pe care se adunaseră la sfat, cinci sute de metri mai 
încolo. 

Pistolarul se aşeză cu mâinile atârnate între genunchi, 
căzut pe gânduri. 

În cele din urmă, ridică fruntea şi-i spuse lui Eddie: 

— Din zece cuvinte pe care le scoate nu înțeleg decât cel 
mult unul. 

— Ți-am luat-o înainte, replică Eddie. Eu pricep cel puţin 
două din trei. Dar nu contează. Cele mai multe se reduc la 
fețe palide borâte. 

Roland încuviinţă. 

— De unde vii tu sunt mulți oameni închişi la piele care 
vorbesc aşa? 

Cealaltă vorbea normal. 

Eddie clătină din cap şi râse. 

— Nu. Şi o să-ţi spun ceva oarecum nostim - cel puțin mie 
mi se pare oarecum nostim, dar asta poate doar pentru că pe 
aici nu găseşti multe motive să râzi. Nu e de-adevăratelea. Nu 
e deloc şi ea nici măcar nu ştie asta. 

Roland se uită la el fără a scoate un cuvânt. 


— TȚi-aminteşti când i-ai curățat fruntea, cum s-a prefăcut 
că se teme de apă? 

— Da. 

— Ţi-ai dat seama că se preface? 

— Nu la început, dar am înţeles repede. 

Eddie aprobă din cap. 

— A fost un rol şi ea ştia că este un rol. Dar eo actriță 
destul de bună şi ne-a dus de nas pe amândoi câteva secunde. 
Şi felul cum vorbeşte ţine de rol. 

Da” interpretarea lasă de dorit. E atât de prostesc, atât de al 
naibii de fals! 

— Crezi că se preface bine doar atunci când ştie că o face? 

— Da. Pare o încrucişare dintre negroteiul dintr-o carte 
intitulată Mandingo pe care am citit-o odată şi Butterfly 
McQueen, care a jucat în Pe aripile vântului. 

Ştiu că numele astea nu-ţi spun nimic, dar ideea mea e că 
ea vorbeşte în clişee. Cunoşti cuvântul ăsta? 

— Înseamnă ceva ce spun sau cred oamenii care gândesc 
puţin sau deloc. 

— Da. N-aş fi putut găsi o definiție mai bună. 

— N-aț' terminat de frecat cariciu”, băieț'”? Vocea Dettei era 
mai aspră şi spartă. Sau poa'că nu-l găsiț”. Asta-i? 

— Haide, zise pistolarul şi se ridică încet în picioare. Se 
clătină un moment, văzu că Eddie se uită la el şi zâmbi. Mă 
descurc. 

— Cât timp? 

— Atâta cât va fi nevoie, răspunse pistolarul şi seninătatea 
din vocea lui îi îngheță lui Eddie inima. 


12 


În seara aceea, pistolarul folosi ultimul cartuş de care era 
sigur pentru a aduce carne la masă. A doua zi avea să înceapă 
să le testeze sistematic pe cele de spre care credea că erau 
oarbe, dar considera că situația stătea, în linii mari, aşa cum 
o descrisese Eddie: Ajunseseră să omoare blestemăţiile alea în 
bătaie. 


Lucrurile decurseră ca în celelalte seri: pregătirea focului, 
prăjirea cărnii, mâncatul - acesta din urmă fu marcat acum 
de lentoare şi apatie. Ne alimentă m, doar, gândi Eddie. Îi 
oferiră hrană Dettei, care strigă şi râse şi înjură şi întrebă cât 
timp o vor mai lua de proastă, apoi începu să se 
bălăngănească sălbatic dintr-o parte în alta, nepăsându-i că 
legăturile se strângeau mai tare, încercând doar să răstoarne 
scaunul pentru ca ei să fie nevoiți să o ridice înainte să se 
poată aşeza la masă. 

Cu o clipă înainte să-i iasă schema, Eddie o apucă ferm şi 
Roland aşeză pietre de ambele părți ale roţilor. 

— Desfac puţin frânghia, dacă nu te mai agiţi, îi spuse 
Roland. 

— Mâncă-mi câcatu” drept din cur, jigodie! 

— N-am înţeles dacă asta înseamnă da sau nu. 

Femeia se uită la el cu ochii mijiţi, bănuind un ghimpe 
malițios îngropat în calmul vocii lui (şi Eddie era în dubiu) şi, 
după un moment, spuse posomorâtă: 

— Nu m-agit. 'S prea-nfometată ca să fac ca dracu”. Îmi 
daț”, băieț”, ceva mâncare adevărată sau mă lăsaț' s' mor de 
foame? Asta vreț'? N-aveţ” sânge-n voi să mă strângeț' de gât şi 
io n-o să-nghit-n veci otravă, aşa că ăsta tre' să vă fie planu.. 
Scăpaț' de mine-nfometându-mă. Ei, om vedea, cum nu. Om 
vedea noi. 

Sigur c-om vedea. 

Le oferi din nou rânjetul ei ca o seceră, care îngheţa şi 
măduva în oase. 

Nu mult timp după, adormi. 

Eddie atinse obrazul lui Roland. Pistolarul se uită la el, dar 
nu se feri de atingerea lui. 

— Sunt bine. 

— Mda, eşti un model de bine. Ei, îți spun un lucru, 
modelule, azi n-am ajuns prea departe. 

— Ştiu. 

Şi mai era problema ultimului glonț bun pe care îl folosise, 
dar lucrul acesta Eddie putea să nu-l afle - cel puțin, în seara 


aceea. Eddie nu era bolnav, dar era istovit. Prea istovit pentru 
a primi noi veşti rele. 

Nu, nu e bolnav, nu încă, dar dacă o să-i lipsească odihna 
prea mult timp, dacă se oboseşte destul, sigur o să se 
îmbolnăvească. 

Într-un fel, Eddie deja era bolnav; amândoi erau. La 
colțurile gurii lui apăruseră băşicuțe de herpes şi avea 
porțiuni de piele jupuite. Pistolarul simțea că i se mişcă dinții 
în gingii şi pielea dintre degetele de la picioare începuse să-i 
crape şi să sângereze, la fel şi cea dintre degetele rămase de la 
mâini. Nu sufereau de malnutriție, dar mâncau acelaşi lucru 
zi de zi. Puteau continua în felul acesta o vreme, dar în cele 
din urmă aveau să moară sigur. 

Suferim de scorbut, îşi spuse Roland. Boala marinarilor pe 
uscat. Simplu ca bună ziua. Ce ciudat! Avem nevoie de fructe. 
Avem nevoie de verdețuri. 

Eddie înclină din cap spre Stăpână. 

— O să continue să ne facă viața un calvar. 

— Doar dacă cealaltă din ea nu se întoarce. 

— Mi-ar plăcea să fie aşa, dar nu ne putem baza pe asta, 
zise Eddie. Luă o bucată de cleşte înnegrit şi începu să scurme 
în țărână desene fără sens. Ai idee cât ar mai putea fi până la 
următoarea uşă? 

Roland clătină din cap. 

— Întreb doar pentru că, dacă distanța dintre Numărul Doi 
şi Numărul Trei este aceeaşi cu distanța dintre Numărul Unu 
şi Numărul Doi, s-ar putea să dăm de dracu”. 

— Am dat deja de el. 

— Şi-ncă cum, aprobă Eddie indispus. Mă întreb doar cât 
voi mai rezista stresului. 

Roland îl lovi peste umăr, un gest de afecţiune atât de rar, 
încât lui Eddie i se umeziră ochii. 

— Ăsta-i un lucru pe care Stăpâna nu-l ştie, spuse el. 

— Hm? Care? 

— Că noi, Feţele Palide Borâte, rezistăm mult la stres. 

Eddie râse, râse bine, acoperindu-şi gura cu braţul ca să nu 
o trezească pe Detta. Se săturase de ea pe ziua aceea, 


mulțumesc foarte mult. 
Pistolarul îl privi cu un zâmbet. 
— Mă duc la culcare, spuse. Să fii... 
— „în gardă. Da, o să fiu. 


13 


Urmă strigătul. 

Eddie adormi în clipa în care puse capul pe cămaşa făcută 
ghem şi, parcă doar cinci minute mai târziu, Detta începu să 
strige. 

Se trezi pe dată, pregătit pentru orice, chiar şi pentru Regele 
Homar ieşit din adâncuri în dorința de a-şi răzbuna copiii 
ucişi sau pentru vreun monstru coborât dintre coline. 1 se 
păru că este dintr-odată treaz, în orice caz, dar pistolarul era 
deja în picioare, cu pistolul în mâna stângă. 

Când văzu că amândoi erau treji, Detta se opri imediat din 
strigat. 

— Vroiam numa' să vă trag alarma, băieț”, zise ea. Ar putea 
s” fie lupi. Pare c-au loc dăstul p-aci. Vroiam să fiu sigură că 
dac” văz un lup apropiindu-se, vă poci traje alarma. 

Dar în ochii ei nu se vedea nici urmă de frică; în ei licărea o 
veselie răutăcioasă. 

— Hristoase, spuse Eddie somnoros. 

Luna era pe cer, dar urcase puţin; dormeau de nici două 
ore. 

Pistolarul puse pistolul în toc. 

— Nu mai face asta, o sfătui pe Stăpâna din cărucior. 

— Şi ce-o s' faci dac” mai fac? Mă violez”? 

— Dacă voiam să te violăm, deja ai fi violată temeinic de la 
un capăt la altul, spuse pistolarul monoton. Nu mai face asta. 

Se întinse la loc, trăgând pătura peste el. 

Dumnezeule, Doamne Dumnezeule, gândi Eddie, ce bâlci e 
aici, a dracului de..., şi mai departe nu ajunse cu gândul, căci 
alunecă din nou, epuizat, în somn. După care Detta sfredeli 
aerul cu noi țipete, țipete ca o alarmă de pompieri, şi Eddie 


sări din nou, adrenalina gonindu-i prin organism, încleştând 
pumnii. Apoi ea începu să râdă, cu vocea aspră şi tăioasă. 

Eddie ridică ochii şi văzu că luna înaintase mai puţin de 
zece grade de când ea-i trezise prima oară. 

Nu are de gând să se oprească, îşi spuse el istovit. Are de 
gând să stea trează cu ochii la noi, iar când va fi sigură că 
dormim adânc, că am ajuns cu mintea în locul acela unde-ţi 
reîncarci bateriile, va deschide gura şi va reîncepe să urle. 

Va urla şi va urla şi va urla până când va rămâne fără voce. 

Râsul ei se opri brusc. Roland se apropia de ea, o siluetă 
întunecată decupată în clarul de lună. 

— Nu t-apropia d' mine, palidule, zise Detta, dar i se simțea 
un tremur în voce. 

S' nu pui mâna pe mine. 

Roland rămase în fața ei şi, un moment, Eddie fu sigur, 
absolut sigur, că pistolarul ajunsese la capătul răbdării şi o va 
distruge ca pe o muscă. În schimb, uimitor, se lăsă într-un 
genunchi înaintea ei, ca un peţitor care voia să o ceară în 
căsătorie. 

— Ascultă, spuse el şi Eddie cu greu se convinse că auzea 
bine tonul blând din vocea lui Roland. Vedea şi pe chipul 
Dettei o uimire aproape la fel de mare, doar că acolo se mai 
găsea şi teama. Ascultă la mine, Odetta. 

— Cui zici tu O-Detta? Ista nu-i numele meu. 

— Tacă-ţi fleanca, scorpie, spuse pistolarul scrâşnit şi apoi, 
reluându-şi vocea blândă: Dacă mă auzi şi dacă o poți 
controla cât de cât... 

— Di ce-mi vorbeşti 'şa? Di ce vorbeşti ca ş' când ai vorbi c- 
altcineva? 

Termină cu jmecheri-asta dă față palidă! Termină acuma, 
m-auz”? 

— „..fă-o să tacă. Îi pot pune căluş în gură, dar nu vreau să 
fac asta. E periculos să fac asta. S-ar putea sufoca. 

— TERMINĂ ACUMA, JIGODIE VOODOO CU FAȚĂ PALIDĂ 
BORÂTĂ! 

— Odetta. 

Vocea lui era o şoaptă, ca primele picături de ploaie. 


Ea tăcu, uitându-se la el cu ochi mari. Eddie nu văzuse în 
viața lui o atare combinaţie de ură şi teamă în ochii cuiva. 

— Nu cred că scorpiei ăsteia i-ar păsa dacă ar muri 
sufocată de căluş. Ea vrea să moară, poate chiar mai mult, 
vrea să mori tu. Dar tu nu ai murit, până acum, şi nu cred că 
Detta e o noutate absolută în viaţa ta. Se simte prea acasă în 
tine, aşa că poate reuşeşti să auzi ce spun şi poate reuşeşti să 
menţii un oarecare control asupra ei, chiar dacă încă nu poți 
ieşi la suprafață. N-o lăsa să ne trezească a treia oară, Odetta. 
Nu vreau să-i pun căluş. Dar dacă n-o să am încotro, o voi 
face. 

Pistolarul se ridică, plecă fără să se uite înapoi, se înfăşură 
cu pătura şi adormi cât ai clipi. 

Ea continua să se uite la el cu ochi mari, cu nările 
fremătând. 

— Căcat voodoo dă față palidă, şopti ea. 

Eddie se întinse pe spate, dar acum îi luă mai mult să-l 
cuprindă somnul, în ciuda oboselii accentuate. Ajungea în 
pragul somnului, se aştepta să audă strigăte şi se trezea 
imediat. 

Aproximativ trei ore mai târziu, când luna începea să 
coboare pe cer, în sfârşit adormi. 

Detta nu mai strigă noaptea aceea, fie pentru că Roland o 
speriase, fie pentru că voia să-şi păstreze vocea pentru viitoare 
alarme, fie - o posibilitate îndepărtată - pentru că Odetta 
auzise şi exercitase controlul pe care i-l ceruse pistolarul. 

Eddie adormi până la urmă, dar se trezi lac de sudoare şi 
tot obosit. Se uită spre scaun, sperând cu naivitate că acolo va 
fi Odetta, te rog, Doamne, fă să fie Odetta în dimineața asta... 

— 'Neaţa, albuşor, zise Detta şi-i arătă rânjetul ei de rechin. 
Credeam c-o s' dormi pân” la prânz. Da' tu asta nu poci s fa, 
naşa? Tre' să ne luăm pişoarela spinare, ca s' zic aşa, 
n'adevărat? Cum nu! Şi crez că tuieştiăl' ce tre 

să tragă ma” tare, pen” c-ălălal, ăl' cu ochi voodoo, ăla-i tăt 
ma” stins, pă bune că da! Da! lo nu crez c-o ma' mânca ceva 
mul” timp, nici carn-aia afumată pă care voi, albicioşilor, o 


țineț” pen” când aț' terminat s' vă frecaț' unu” altuia cariciu.. 
Aşa că să plecăm, albuşor! Detta nu vrea s'vă ţină-n loc. 

Vocea ei scăzu puţin şi pleoapele coborâră peste ochii care-l 
priveau viclean. 

— Nu, Detta nu vre-asta. 

Oi țin” tu minte ziu-asta, albuşule, promiteau ochii ei vicleni. 
Oi țin” tu minte ziu-asta mul”, tare mul” timp. 

Cum nu. 


14 


Făcură cinci kilometri în ziua aceea, poate ceva mai puțin. 
Scaunul Dettei se răsturnă de două ori. O dată îl răsturnă 
chiar ea, furişând din nou degetele spre maneta de frână şi 
trăgând-o. A doua oară reuşi Eddie isprava fără niciun ajutor, 
împingând prea tare într-o capcană din aceea de nisip 
nenorocită. Asta era spre sfârşitul zilei şi el intră de a dreptul 
în panică, spunându-şi că de data asta nu va fi în stare să o 
scoată, pur şi simplu nu va fi. Aşa că împinsese cu toată forța, 
braţele tremurându-i, şi sigur că exagerase, iar ea se prăvălise 
pe o rână ca Humpty Dumpty căzând de pe zid, şi el şi Roland 
se luptaseră pentru a o readuce la verticală. Terminaseră 
treaba tocmai la timp. Frânghia de sub sânii ei era acum 
încordată peste trahee. Nodul mobil expert făcut de pistolar 
risca să o omoare prin sufocare. Se făcuse de un albăstriu 
ciudat la față, era pe punctul de a-şi pierde cunoştinţa, însă 
tot continua să hohotească dizgraţios. 

De ce te mai sinchiseşti? aproape că-l întrebă Eddie pe 
Roland, când acesta se aplecă înainte ca să slăbească nodul. 
Las-o să se sufoce! Nu ştiu dacă vrea să moară, cum ai spus 
tu, dar ştiu că vrea să ne vină NOUĂ de petrecanie... aşa că 
las-o naibii! 

Atunci îşi aminti de Odetta (deşi întâlnirea lor fusese atât de 
scurtă şi părea atât de îndepărtată în timp, încât amintirea ei 
începea să se şteargă) şi sări să-l ajute. 

Pistolarul îl împinse iute cu o mână. 

— Nu-i loc decât pentru unul. 


După ce frânghia fu slăbită şi Stăpâna gâfâia aspru după 
aer (pe care îl scotea din piept în rafale de râs dement), Roland 
se întoarse şi-l privi grav pe Eddie. 

— Cred că ar trebui să ne oprim până mâine. 

— Încă puţin. (Aproape îl implora.) Mai pot merge încă 
puţin. 

— Cum nu! Tipu--i tare rezistent. Ar putea s' mai taie un 
rând de bumbac ş-încă s' mai aibă forț' să-ț' sugă caricu” ca la 
carte, la noapte. 

Detta refuza în continuare să mănânce şi începea să 
slăbească la față. Ochii ei scânteiau în fundul găvanelor tot 
mai adânci. 

Roland n-o băgă în seamă; îl iscodi bine pe Eddie. Într-un 
final, încuviinţă. 

— Bine, încă puţin. Nu mult. 

Douăzeci de minute mai târziu, Eddie aruncă şi el prosopul. 
Îşi simțea braţele ca de jeleu. 

Se aşezară la umbra stâncilor, ascultând pescăruşii, 
uitându-se la flux, aşteptând să coboare soarele şi să iasă 
homarogşeniile şi să-şi înceapă interogatoriile. 

Roland îi spuse lui Eddie cu o voce prea joasă pentru a fi 
auzită de Detta că nu mai aveau gloanţe uscate. Eddie strânse 
puţin din buze, dar atât. Roland era mulțumit. 

— Aşa că va trebui să omori una cu mâinile goale, zise 
Roland. Eu sunt prea slăbit pentru a ridica o piatră suficient 
de mare ca s-o omor pe loc. 

Acum fu rândul lui Eddie să-l iscodească. Nu-i plăcea deloc 
ce vedea. 

Pistolarul făcu un gest de indiferenţă. 

— Nu contează, spuse el. Nu contează, Eddie. Ce va fi va fi. 

— Ka, zise Eddie. 

Pistolarul încuviinţă şi surâse slab. 

— Ka. 

— Kaka, rosti Eddie şi se priviră reciproc şi râseră amândoi. 

Roland păru surprins şi poate chiar puţin speriat de 
hârâitul uscat care-i ieşi pe gură. Râsul lui nu ţinu mult. 
Când încetă, el părea distant şi melancolic. 


— Dac” râdeț' înseamnă c-aț' reuşit să v-o frecaț”? strigă 
Detta spre ei cu o voce aspră şi slăbită. Cân' o să treceț la 
cordeală? Io aia voi s' văz! Cordeala! 


15 


Eddie dobori un homar. 

Detta refuză să mănânce, ca înainte. Eddie muşcă 
demonstrativ jumătate de bucată şi oferi jumătatea rămasă. 

— Nu zău! făcu ea cu un licăr în ochi. Nu ZĂU Ai pus 
otrava-n capătu” ăllalt. AI de-ncerci să mi-l dai mie. 

Fără alt cuvânt, Eddie luă cealaltă bucată, o puse în gură, o 
mestecă, o înghiți. 

— Nu mă convinji, spuse Detta ursuză. Las'-mă-n pace, 
palidule. 

Eddie refuză. Îi aduse altă bucată. 

— Rupe-o tu în două. Dă-mi care bucată vrei tu şi o voi 
mânca. Apoi tu mănânci ce-a rămas. 

— Nu pui io botu” la trucurile tale dă față palidă, dom! 
Cha'lie. Las'-mă-n pace ț-am zis ş-asta vreau s' faci. 


16 


Nu scoase strigăte în cursul nopţii... dar dimineaţă tot ea 
era acolo. 


17 


În ziua aceea făcură doar trei kilometri, chiar dacă Detta nu 
încercă deloc să răstoarne scaunul; Eddie credea că începea să 
fie prea slăbită pentru alte tentative de sabotaj. Sau poate 
înțelesese că nu mai era nevoie. Trei factori concurau la 
instituirea unei probleme inexorabile: epuizarea lui Eddie, 
terenul - care, după nesfârşite zile de nesfârşită monotonie, în 
sfârşit începea să se modifice - şi starea tot mai gravă a 
sănătăţii lui Roland. 


Capcanele de nisip erau mai puţine, dar asta nu le uşura 
greul. Terenul devenea treptat mai zgrunțuros, semăna din ce 
în ce mai mult cu pământul nefertil şi din ce în ce mai puţin 
cu nisipul (pe alocuri creşteau smocuri de iarbă, părând 
aproape stinghere acolo), şi acum ieşeau atât de multe stânci 
din această combinaţie ciudată de nisip cu pământ, încât 
Eddie se văzu nevoit să le ocolească aşa cum înainte ocolea 
capcanele de nisip. Şi nu peste mult timp, vedea bine, plaja 
avea să dispară complet. Dealurile, cocoaşe maronii şi 
mohorâte, erau tot mai aproape. Eddie vedea viroagele care 
şerpuiau printre ei, despicături parcă făcute de un uriaş 
neîndemânatic înarmat cu un satâr bont. 

În noaptea aceea, înainte să adoarmă, auzi departe, între 
dealuri, ceva ce semăna cu strigătul unei enorme pisici 
sălbatice. 

Plaja păruse nesfârşită, dar acum începea să vadă că totuşi 
se sfârşea undeva. 

Undeva înainte, dealurile acelea aveau pur şi simplu s-o 
strângă până nu mai rămânea nimic din ea, apoi aveau să se 
avânte către mare şi să pătrundă în ea. 

Acolo, dealurile s-ar fi transformat într-un promontoriu sau 
un soi de peninsulă, apoi într-o serie de arhipelaguri. 

Asta îl îngrijora, dar ce-l îngrijora şi mai tare era sănătatea 
lui Roland. 

Acum, pistolarul părea nu atât să ardă, cât să se stingă, 
pierzându-şi substanța, devenind translucid. 

Liniile roşii reapăruseră şi urcau fără oprelişti pe partea 
interioară a antebraţului drept, către cot. 

În ultimele două zile, Eddie ţinuse ochii drept în față, 
mijindu-i în depărtare, sperând să vadă o uşă, acea uşă, uşa 
magică. În ultimele două zile, aşteptase întruna reapariția 
Odettei. 

Aşteptări zadarnice. 

Înainte să adoarmă în noaptea aceea, două gânduri teribile 
îl vizitară, ca o glumă cu poantă dublă: 

Şi dacă nu exista încă o uşă? 

Şi dacă Odetta Holmes era moartă? 


18 


— Trezirea, față palidă! urlă Detta, smulgându-l din coma 
sa nocturnă. 

Cre' c-am rămas numa” noi doi, şcumpule. Cre că pretinu” 
tău a dat în sfârşit ortu” popii. Cre că pretinu” tău dă acu) 
mâna cu dracu-n fundu” iadului. 

Eddie se uită la forma ghemuită a corpului lui Roland şi 
preț de o clipă îngrozitoare crezu că scorpia avea dreptate. 
Apoi pistolarul se mişcă, gemu slab şi se ridică cu greu în 
şezut. 

— Ei, ca s' vezi! 

Detta strigase atât de mult, încât acum erau momente în 
care vocea îi dispărea aproape complet, transformată într-o 
simplă şoaptă stranie, ca vântul de iarnă pe sub uşă. 

— T-am crezut mort, dom” Bărbat! 

Roland se ridica încet în picioare. Mişcările lui îl duceau pe 
Eddie cu gândul la un om care se ţine de treptele unei scări 
invizibile. Tânărul simţi un soi mânios de milă, iar ăsta era un 
sentiment familiar, nostalgic într-un fel ciudat. 

După un moment, înțelese. Era ca atunci când el şi Henry 
urmăreau la televizor meciuri de lupte libere şi unul dintre 
luptători îl lovea pe celălalt, îl lovea tare, iar şi iar, şi mulțimea 
ovaţiona însetată de sânge, şi Henry ovaţiona însetat de sânge, 
dar Eddie nu se clintea, încremenit în sentimentul acela de 
milă mânioasă, în acel dezgust paralizant; stătea acolo şi-i 
spunea telepatic arbitrului: 

Opreşte lupta, prietene, eşti orb sau ce naiba? Omu” ăla 
moare acolo! MOARE! Opreşte-n mă-ta lupta! 

Dar lupta aceasta nu putea fi oprită. 

Roland se uită la ea cu ochii înroşiți de febră şi hăituiți. 

— Mulţi au crezut asta, Detta. Întoarse privirea spre Eddie. 
Eşti pregătit? 

— Da, aşa cred. Dar tu? 

— Da. 

— Eşti în stare? 


— Da. 

Merseră mai departe. 

În jurul orei zece, Detta începu să-şi maseze tâmplele. 

— Staţi, spuse ea. Mi-e rău. Cre' c-o să vomit. 

— Probabil fiindcă ai mâncat prea mult aseară, spuse Eddie 
şi continuă să împingă. Trebuia să sari peste desert. Ţi-am 
spus că prăjitura aia cu ciocolată e grea la stomac. 

— O s' vomit! O... 

— Stai, Eddie! spuse pistolarul. 

Eddie se opri. 

Femeia din cărucior se contorsionată dintr-odată fulgerător, 
ca şi când ar fi străbătut-o o undă de curent electric. Ochii i se 
deschiseră larg, holbându-se în gol. 

— IO TAM SPART FARFURIA BĂTRÂNĂ ALBASTRĂ 
PUTUROASĂ! 

strigă ea. IO Ț-AM SPART-O ŞIS ÎN AL NOULEA CER PEN” 
C-AM FĂ... 

Fără veste, se lăsă grea înainte. Dacă n-ar fi fost legăturile, 
ar fi căzut din scaun. 

Hristoase, a murit, a făcut o comoție cerebrală şi a murit, 
gândi Eddie. Dădu să ocolească scaunul, îşi aminti cât de 
vicleană ştia femeia să fie şi se opri la fel de repede cum se 
pusese în mişcare. Se uită la Roland. Roland se uită la el, fără 
ca ochii lui să trădeze ceva. 

Apoi femeia gemu. Şi deschise ochii. 

Ochii ei. 

Ochii Odettei. 

— Dumnezeule mare, iar am leşinat, aşa-i? întrebă ea. Îmi 
pare rău că a trebuit să mă legați. Picioarele astea blestemate! 
Acum cred că m-aş putea ridica puţin dacă... 

Dar în clipa aceea picioarele lui Roland fură cele care se 
tăiară de sub el şi pistolarul îşi pierdu cunoştinţa la 
aproximativ cincizeci de kilometri de locul unde plaja Mării 
Vestului se sfârşea. 


RE-AMESTECARE 


1 


Lui Eddie Dean nu i se mai părea că el şi Stăpâna 
avansează greoi pe porțiunea de plajă rămasă. 1 se părea că 
zboară. 

Roland încă nu-i inspira Odettei Holmes nici afecțiune, nici 
încredere, asta era clar, dar ea înțelegea cât de disperată 
devenise starea lui şi reacționa în consecință. Acum, în loc să 
împingă o masă inertă de oţel şi cauciuc de care se găsea 
ataşat un om, Eddie aproape avea impresia că împinge un 
planor. 

Du-te cu ea. Înainte trebuia să-ţi port de grijă, şi asta era 
important. Acum doar v-aş ține în urmă. 

Aproape din prima clipă îşi dăduse seama că pistolarul avea 
dreptate. 

El împingea scaunul şi Odetta acționa roţile. 

La  betelia pantalonilor avea unul dintre  revolverele 
pistolarului. 

Ti-aduci aminte când ţi-am spus să fii în gardă şi tu n-ai 
fost? 

Da. 

Îți repet îndemnul: Fii în gardă. Clipă de clipă. Dacă se 
întoarce cealaltă, nu sta nicio clipă pe gânduri. Loveşte-o în 
cap. 

Și dacă o omor? 

Atunci totul s-a sfârşit. Dar asta e valabil şi dacă te omoară 
ea pe tine. Şi dacă o să se întoarcă, o să încerce s-o facă. O să 
încerce. 

Eddie nu voise să-l lase singur. Nu era vorba doar de 
strigătul acela de pisică sălbatică din toiul nopţii (deşi tot la el 
se gândea), ci pur şi simplu de faptul că Roland devenise 
singura lui legătură cu lumea aceasta în care nici el, nici 
Odetta nu-şi aveau locul. 

Şi totuşi, înţelegea că pistolarul avusese dreptate. 


— Vrei să te odihneşti? o întrebă el pe Odetta. Mai este 
mâncare. Puţină. 

— Nu încă, răspunse ea, deşi după voce părea obosită. 
Imediat. 

— Bine, dar măcar nu mai învârti roțile. Eşti slăbită. 
Stomacul tău... 

— Bine. 

Ea se întoarse (avea fața plină de transpiraţie) şi-i oferi un 
surâs care avu asupra lui două efecte contrare: îi slăbi 
puterile şi-l umplu de forță. Şi-ar fi dat viața pentru un 
asemenea zâmbet... şi bănuia că tocmai asta va face, dacă 
împrejurările aveau să i-o ceară. 

Sigur, spera din suflet să nu i-o ceară, dar această 
posibilitate categoric nu putea fi scoasă din discuție. Timpul 
devenise un factor dureros de hotărâtor. 

Odetta îşi aşeză mâinile în poală şi el continuă să împingă. 
Urmele lăsate de scaun erau acum mai puțin vizibile; plaja 
devenise tot mai compactă, dar era de asemenea presărată cu 
pietre care puteau provoca accidente. La viteza cu care 
înaintau nu era nevoie de cine ştie ce ajutor pentru asta. Un 
accident foarte grav ar fi putut-o răni pe Odetta şi asta era 
rău; în urma unui astfel de accident şi scaunul ar fi putut 
avea de suferit, iar asta ar fi fost rău pentru ei, dar probabil că 
şi mai rău ar fi fost pentru pistolar, care aproape sigur ar fi 
murit singur. Şi dacă Roland murea, ei aveau să rămână 
blocaţi în lumea aceea pentru totdeauna. 

Cum Roland era prea bolnav şi slăbit ca să meargă pe 
picioare, Eddie fusese nevoit să recunoască un adevăr simplu: 
erau trei la număr acolo, dar doi dintre ei erau infirmi. 

Care era speranța, deci? Care era soluția? 

Scaunul. 

Scaunul era speranța, singura speranță şi nimic altceva 
decât o speranţă. 

Aşa că, Domnul fie cu ei. 


Pistolarul îşi recăpătase cunoştinţa la scurt timp după ce 
Eddie îl trăsese la umbra unui grup de stânci. Faţa lui, acolo 
unde nu era pământie, era de un roşu aprins. Pieptul i se 
umfla şi se dezumfla cu rapiditate. Brațul drept era o rețea de 
linii roşii şerpuite. 

— Dă-i să mănânce, hârâi el la Eddie. 

— Tu... 

— Lasă-mă pe mine. O să fiu bine. Dă-i să mănânce. Acum 
cred că o să mănânce. Şi o să ai nevoie de forța ei. 

— Roland, dar dacă numai se preface că este... 

Pistolarul gesticulă agitat. 

— Nu se preface decât că nu ştie de existenţa celeilalte 
personalități. Ştim amândoi asta. 1 se citeşte pe față. Dă-i să 
mănânce, pentru numele tatălui tău, şi cât timp mănâncă, tu 
vino înapoi la mine. Acum contează fiecare minut. 

Fiecare secundă. 

Eddie se ridică şi pistolarul îl trase înapoi cu mâna stângă. 
Bolnav sau nu, forța nu-i scăzuse deloc. 

— Şi nu scoate o vorbă de spre cealaltă. Orice ţi-ar spune 
ea, orice ţi-ar explica, nu o contrazice. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Ştiu doar că ar fi o greşeală. Acum fă cum ţi-am 
spus şi nu mai pierde timpul! 

Odetta stătea în scaunul ei şi se uita la mare cu o expresie 
de uimire blândă. 

Când Eddie îi oferi bucăţile de homar rămase din seara 
precedentă, ea surâse cu tristețe. 

— Cu plăcere, dacă aş putea, dar ştii ce se întâmplă. 

Eddie, care habar nu avea la ce se referea, ridică doar din 
umeri şi spuse: 

— N-ar strica să mai încerci o dată, Odetta. Trebuie să 
mănânci, ştii asta. 

Trebuie să mergem cât de repede putem. 

Ea râse puţin şi-i atinse mâna. El se simți străbătut ca de 
un curent electric. 

Ea era, sigur; Odetta. Ştia asta la fel de bine ca Roland. 


— Te iubesc, Eddie. Te-ai străduit atât de mult. Ai fost atât 
de răbdător. 

La fel şi el... Înclină din cap spre locul unde pistolarul zăcea 
sprijinit de stânci, alert. Dar el e un om greu de iubit. 

— Da. Mie-mi spui? 

— O să mai încerc o dată. 

— Pentru tine. 

Ea surâse şi el simţi că lumea întreacă se mişca pentru ea, 
din cauza ei, şi îşi spuse: Te rog, Doamne, n-am avut niciodată 
multe, aşa că te rog să nu o iei din nou de lângă mine. Te rog. 

Femeia luă bucăţile de carne de homar, strâmbă din nas 
într-un gest comic nereuşit şi se uită în sus la el. 

— E musai? 

— Fă doar o încercare, zise el. 

— N-am mai mâncat niciodată crustacee, spuse ea. 

— Poftim? 

— Credeam că ţi-am povestit. 

— Tot ce se poate, zise el şi râse nervos. 

Ce-i spusese pistolarul, că nu trebuie sub nicio formă să 
sufle o vorbă în fața ei de spre cealaltă, îi reveni atunci în gând 
cu toată forța. 

— Am avut aşa ceva la masă odată, când aveam zece sau 
unsprezece ani. 

Nu mi-a plăcut deloc gustul lor, ca nişte mingiuţe de gumă, 
şi mai târziu am vomitat tot. N-am mai mâncat niciodată de 
atunci. Dar... Suspină. Cum spui tu, o să fac o încercare. 

Puse o bucată în gură, ca un copil care acceptă o linguriţă 
de sirop de spre care ştie că are gust rău. Mestecă încet la 
început, apoi mai repede. Înghiţi. 

Mai luă o bucată. Mestecă, înghiţi. Încă una. Acum aproape 
că le înfuleca. 

— Hopa, ia-o încet! spuse Eddie. 

— Probabil că-i alt soi! Asta-i, sigur că da! Se uită la Eddie 
cu un aer vesel. 

Am înaintat pe plajă şi am întâlnit altă specie! Se pare că 
nu mai sunt alergică! Nu are gust rău, ca înainte... şi doar am 
încercat să nu vărs, nu-i aşa? 


Se uită la el cu sinceritate. Am încercat foarte tare. 

— Da. 

În propriile-i urechi, vocea sa părea că iese dintr-un radio 
care nu prinde bine semnalul. Crede că a mâncat zilnic şi apoi 
a dat totul la boboci. Crede că din cauza asta e atât de slăbită. 
Dumnezeule mare. 

— Da, ai încercat cu stoicism. 

— Are gust... Cuvintele acestea erau greu de desluşit 
pentru că ea vorbea cu gura plină. Are gust atât de bun! Râse. 
Sunetul era delicat şi încântător. N-o să mai vărs! O să mă pot 
alimenta! Ştiu asta! Simt asta! 

— Numai să nu exagerezi, o povăţui el şi-i dădu plosca. Nu 
eşti obişnuită cu mâncarea. După atâta... Înghiţi şi se auzi 
(auzi el, cel puţin) un clic în gât. 

După atâta vărsat. 

— Da. Da. 

— Trebuie să discut cu Roland câteva minute. 

— Bine. 

Dar înainte să plece, ea îl prinse din nou de mână. 

— Mulţumesc, Eddie. Mulţumesc fiindcă eşti atât de 
răbdător.  Mulțumeşte-i şi lui. Făcu o pauză gravă. 
Mulțţumeşte-i, dar nu-i spune că mă sperie. 

— Nu-i spun, o linişti Eddie şi se întoarse la pistolar. 


3 


Chiar şi când nu învârtea roțile, Odetta era de ajutor. Îl 
dirija cu precizia unei femei care a petrecut mult timp 
conducând un scaun cu rotile într-o lume care doar peste ani 
şi ani avea să devină conştientă de persoanele cu handicapul 
ei. 

— Stânga, spunea ea şi Eddie vira la stânga, ocolind un 
bolovan care se ițea din pământul păstos ca un colț putred. 
Poate că l-ar fi văzut şi singur... dar poate că nu. 

— Dreapta, striga ea şi Eddie vira la dreapta, evitând la 
mustață una dintre tot mai rarele capcane de nisip. 


În cele din urmă, se opriră şi Eddie se întinse pe pământ, 
respirând greu. 

— Dormi, spuse Odetta. O oră. Te trezesc eu. 

Eddie se uită la ea. 

— Nu te mint. Am văzut în ce stare e prietenul tău, Eddie... 

— Nu e tocmai prietenul meu, în... 

— „şi ştiu ce important e timpul. N-o să te las să dormi 
mai mult de o oră din cine ştie ce sentiment greşit de milă. 
Ştiu să citesc ceasul după soare destul de bine. Nu-i faci 
omului niciun bine dacă te forțezi până la epuizare, nu crezi? 

— Aşa-i, zise el, gândind: Dar nu înţelegi. Dacă dorm şi 
Detta Walker se întoarce... 

— Dormi, Eddie, insistă ea şi, cum Eddie era prea istovit (şi 
prea îndrăgostit) pentru a nu se încrede în ea, îi dădu 
ascultare. 

Dormi şi ea îl trezi când spusese că o va face şi era tot 
Odetta, şi merseră mai departe, şi acum ea manevra iarăşi 
roțile, ajutându-l. Se grăbiră pe plaja tot mai îngustă către 
uşa pe care Eddie o căuta întruna din priviri, înfrigurat, şi pe 
care încă nu o vedea. 


4 


Când o lăsă pe Odetta să mănânce pentru prima dată de 
câteva zile bune şi se întoarse la pistolar, Roland părea puţin 
mai întremat. 

— Lasă-te jos, îi spuse el lui Eddie. 

Eddie se lăsă. 

— Dacă-mi laşi plosca pe jumătate plină, altceva nu-mi mai 
trebuie. Du-te cu ea să cauţi uşa. 

— Şi dacă nu... 

— O găseşti? O vei găsi. Dacă le-am găsit pe primele două, o 
vei găsi şi pe asta. Dacă ajungi azi înainte să apună soarele, 
aşteaptă să se întunece şi atunci omoară doi homari. Trebuie 
să-i laşi mâncare şi să te asiguri că e adăpostită cât mai bine 
posibil. Dacă nu ajungi azi, omoară trei. Poftim. 

Îi dădu unul dintre pistoalele sale. 


Eddie îl acceptă cu deferență, surprins la fel ca prima dată 
de greutatea lui. 

— Credeam că toate gloanţele sunt oarbe. 

— Probabil că sunt. Dar le-am pus în el pe cele de spre care 
cred că s-au udat ultimele - trei de la cureaua stângă, de 
lângă cataramă, şi trei de la cureaua dreaptă, din acelaşi loc. 
S-ar putea să explodeze unul. Două, dacă ai noroc. 

Nu le irosi pe homaroşenii. Ochii lui îl scrutară scurt. S-ar 
putea să vă aştepte alte lucruri acolo. 

— Ai auzit-o şi tu, nu-i aşa? 

— Dacă te referi la ceva care urla între dealuri, da. Dacă te 
referi la Omul Negru, cum spun ochii tăi, atunci nu. Am auzit 
o pisică sălbatică în hățişuri, atâta tot, una poate cu o voce de 
patru ori mai mare decât corpul ei. Ar putea fi ceva ce poți 
pune pe fugă cu un băț. Dar trebuie să te gândeşti la ea. Dacă 
se întoarce cealaltă, s-ar putea să fii nevoit să... 

— Refuz să o omor, dacă la asta te gândeşti! 

— S-ar putea să fii nevoit să o împuşti în aripă. Înţelegi? 

Eddie încuviință cu reticenţță. Gloanţele alea nenorocite 
probabil că oricum nu vor exploda, aşa că nu avea rost să se 
burzuluiască din cauza asta. 

— Când ajungi la uşă, las-o acolo. Adăposteşte-o cât de bine 
poți şi întoarce-te după mine cu scaunul. 

— Şi pistolul? 

Ochii pistolarului scăpărară atât de tare, încât Eddie trase 
capul în spate, ca şi când Roland ar fi dat să-l lovească în față 
cu o torță aprinsă. 

— Pe toți zeii! Eşti zălud? S-o laşi cu o armă încărcată, când 
cealaltă se poate întoarce în orice moment? 

— Dar gloanţele... 

— Să le fut de gloanţe! strigă pistolarul şi o scădere 
neaşteptată a vântului permise cuvintelor să răsune departe. 
Odetta întoarse capul, se uită la ei un moment lung, după 
care îşi întoarse privirea spre mare. Nici să nu te gândeşti să-l 
laşi cu ea! 

Eddie menţinu un ton jos, în caz că vântul s-ar fi domolit 
din nou. 


— Dacă vine ceva din hățişuri cât eu sunt pe drum încoace? 
Vreo pisică sălbatică de patru ori mai mare decât vocea ei, şi 
nu invers? Ceva ce nu poţi pune pe fugă cu un băț! 

— Adună-i o grămadă de pietre, spuse pistolarul. 

— Pietre! lisuse Hristoase! Bătrâne, eşti un căcat ambulant! 

— Eu, unul, gândesc, spuse pistolarul. Lucru de care tu 
pari incapabil. Ţi-am dat pistolul ca să o poţi apăra de 
pericolul de spre care vorbeşti pe jumătate din drumul pe care 
îl ai de făcut. Ți-ar conveni să iau revolverul înapoi? Aşa poate 
că ai muri pentru ea. Asta ţi-ar conveni? Foarte romantic... 
doar că atunci, în loc să o încurce doar ea, o încurcăm toți 
trei. 

— Foarte logic. Dar tot un căcat ambulant rămâi. 

— Du-te sau stai. Dar nu mă mai jigni. 

— Ai uitat ceva, spuse Eddie furios. 

— Şi ce, mă rog? 

— Ai uitat să-mi spui să mă maturizez. Asta-mi spunea 
Henry mereu. „O, maturizează-te, băiete.“ 

Pistolarul zâmbi; un zâmbet palid, straniu de frumos. 

— Cred că deja te-ai maturizat. Deci: pleci sau stai? 

— Plec, spuse Eddie. Tu ce-o să mănânci? A ras ea ce 
rămăsese. 

— Căcatul ambulant se va descurca singur. Căcatul 
ambulant se descurcă singur de ani întregi. 

Eddie îşi feri privirea. 

— Îmi... Îmi pare rău că ţi-am spus aşa, Roland. A fost... 
Râse dintr-odată isteric. A fost o zi foarte solicitantă. 

Roland zâmbi din nou. 

— Da, spuse el. A fost. 


5 


În ziua aceea scoaseră cel mai bun timp de când plecaseră 
la drum, dar uşa tot nu se vedea în depărtare când soarele 
începu să-şi arunce dâra aurie peste apă. Deşi ea îi spuse că 
poate merge încă o jumătate de oră fără nicio problemă, el 
anunţă că atât ajunge şi o ajută să coboare din scaun. O duse 


pe braţe la o porţiune dreaptă de pământ care părea relativ 
netedă, scoase pernele de pe şezutul şi spătarul scaunului şi le 
strecură sub ea. 

— Doamne, ce bine e să-ţi întinzi oasele, suspină ea. Dar... 
Fruntea i se încruntă. Mă tot gândesc la cel pe care l-am lăsat 
în urmă, la Roland, de unul singur, şi nu pot să mă bucur. 
Eddie, cine e el? Ce este el? Şi, aproape ca un gând de pe 
urmă: Şi de ce strigă atât de mult? 

— Asta e firea lui, presupun, spuse Eddie şi, fără veste, 
plecă să strângă pietre. 

Roland nu striga aproape niciodată. Bănuia că Odetta se 
referă la dimineaţa aceea - Să le FUT de gloanțe! - dar şi la alte 
zile scoase din amintiri false: timpul când credea că fusese 
Odetta. 

Omori trei homari, cum îl instruise pistolarul, şi ultima 
pradă îi acapară atenția atât de tare, încât puţin lipsi să 
devină el însuşi a patra pradă. 

Homaroşenia se apropiase din dreapta şi, când el văzu 
cleştii pocnind în aer acolo unde cu o clipă înainte se aflase 
piciorul său, gândul îl duse imediat la degetele lipsă ale 
pistolarului. 

Prăji vietăţile la un foc de lemne uscate - apropierea 
dealurilor şi vegetația mai bogată uşurau şi grăbeau mult 
căutarea combustibilului, asta era sigur - în timp ce ultimele 
vestigii ale zilei dispăreau pe cer înspre apus. 

— Uite, Eddie! strigă ea, arătând cu degetul în sus. 

El se uită şi văzu o singură stea licărind pe cerul nopţii. 

— Nu-i aşa că e frumoasă? 

— Da, spuse el şi, dintr-odată, fără motiv, ochii i se 
umplură de lacrimi. 

Unde naiba fusese toată viața? Unde fusese, ce făcuse, cine 
fusese cu el în tot acel timp şi de ce se simțea acum atât de 
brutal, atât de fundamental abuzat de existență? 

Chipul ei ridicat spre înaltul cerului era de o frumuseţe 
teribilă în lumina aceea, dar propria-i frumuseţe îi era 
necunoscută posesoarei ei, care se uita la steaua de pe cer cu 
ochi mari de mirare şi râdea adorabil. 


— Licăr de stea, foc de peruzea, spuse ea şi se opri. Se uită 
la el. O ştii, Eddie? 

— Da. 

Eddie rămase cu ochii în pământ. Vocea lui era suficient de 
clară, dar dacă ar fi ridicat privirea, ea ar fi văzut că lăcrima. 

— Atunci, ajută-mă. Dar trebuie să te uiţi. 

— Bine. 

El îşi şterse lacrimile cu palma şi ridică ochii către stea 
împreună cu ea. 

— Licăr de stea... Odetta se uită la el şi el i se alătură: Foc 
de peruzea... 

Ea întinse mâna ezitant şi el i-o luă într-a sa, una de 
maroniul delicios al ciocolatei uşoare, cealaltă de albul delicios 
al pieptului de porumbel. 

— Prim astru ce apari noaptea, rostiră împreună, cu 
solemnitate, deveniți acum băiatul şi fata, nu bărbatul şi 
femeia cum aveau să fie mai târziu, când întunericul era 
complet şi ea îl va întreba dacă doarme şi el va spune nu şi ea 
va întreba dacă nu vrea să o ţină în braţe pentru că-i este frig. 
Ascultă bine dorința mea... 

Se priviră unul pe celălalt şi el văzu lacrimi şiroind pe 
obrajii ei. Începu şi el să lăcrimeze din nou, şi nu se mai 
ascunse de ea. Nu era o ruşine, ci o inexprimabilă uşurare. 

Îşi surâseră. 

— Şi împlineşte-o, de s-o putea, spuse Eddie şi gândi: Te 
rog, tu pentru totdeauna. 

— Şi împlineşte-o, de s-o putea, repetă ea şi gândi: De va fi 
să mor în locul acesta straniu, te rog să nu fie o moarte grea şi 
te rog să-l am alături pe tânărul acesta bun. 

— Îmi pare rău că am plâns, spuse ea, ştergându-şi ochii. 
Nu plâng de obicei, dar a fost... 

— O zi foarte solicitantă, încheie el în locul ei. 

— Da. Şi tu trebuie să mănânci, Eddie. 

— La fel şi tu. 

— Sper doar să nu mi se facă iarăşi rău. 

EI îi zâmbi. 

— Nu cred că ţi se va face. 


6 


Mai târziu, când galaxii neştiute dansau menuet deasupra 
lor, se abandonară unul celuilalt, împărțind sentimentul că 
niciodată nu mai trăiseră actul iubirii cu atâta tandreţe, cu 
atâta plenitudine. 


7 


Plecară la drum odată cu ivirea zorilor, într-un suflu, şi 
spre ora nouă, 

Eddie începu să regrete că nu-l întrebase pe Roland ce să 
facă dacă ajungeau la locul unde dealurile închideau plaja şi 
uşa continua să nu se arate. Părea o întrebare destul de 
importantă, deoarece plaja urma să se termine, asta era clar. 

Dealurile se apropiau tot mai mult, venind pe diagonală 
către apă. 

Plaja în sine deja nu mai era deloc o plajă, nu cu adevărat; 
solul era acum ferm şi relativ neted. Ceva - un curs de apă, 
bănuia el, sau inundaţiile dintr-un anotimp ploios (de când 
era el în lumea aceea nu căzuse nicio picătură; cerul se 
înnorase de câteva ori, dar apoi norii se risipiseră) - 
îndepărtase majoritatea pietrelor. 

La nouă treizeci, Odetta strigă: 

— Stai, Eddie! Stai! 

El se opri atât de brusc, încât ea trebui să se țină de braţele 
scaunului ca să nu cadă. Într-o clipă, el veni în fața ei. 

— Îmi pare rău, spuse Eddie. Eşti bine? 

— Da. 

Eddie văzu că luase emoția drept spaimă. Ea arătă cu 
degetul. 

— Acolo în față! Vezi ceva? 

El îşi duse mâna streaşină la ochi, dar nu văzu nimic. 
Strânse din pleoape. 


Preţ de-o singură clipă i se păru... ba nu, erau cu siguranță 
doar valuri de căldură ridicându-se din solul compact. 

— Nu cred, spuse el şi zâmbi. Decât poate proiecția dorinței 
tale. 

— Eu cred că văd! Întoarse spre el chipul zâmbitor, plin de 
emoție. O formă singură, în picioare! Aproape de locul în care 
se termină plaja. 

Eddie se uită din nou, strânse şi mai tare din pleoape, atât 
de tare, încât ochii începură să i se umple de lacrimi. Din nou i 
se păru, pentru o clipă, că vede ceva. Ba ai văzut, îşi spuse şi 
zâmbi. Ai văzut proiecția dorinței ei. 

— Poate, zise el nu pentru că ar fi crezut asta, ci pentru că 
o credea ea. 

— Să mergem! 

Eddie se duse în spatele scaunului, ezitând o clipă pentru a- 
şi masa şalele, unde i se instalase o durere intensă. Ea se uită 
înapoi. 

— Ce mai aştepţi» 

— Chiar crezi că ai văzut bine, nu-i aşa? 

— Da! 

— Ei bine, atunci să mergem! 

Eddie reîncepu să împingă. 


8 


O jumătate de oră mai târziu, o văzu şi el. Iisuse, gândi, are 
ochi la fel de buni ca Roland. Poate şi mai buni. 

N-ar fi vrut să se oprească la prânz, dar amândoi simțeau 
nevoia să mănânce. Îşi încropiră în grabă ceva şi plecară mai 
departe. Fluxul începea să crească şi Eddie se uită în dreapta - 
spre asfinţit - cu o tulburare crescândă. 

Erau în continuare mult deasupra liniei de alge care marca 
fluxul maxim, dar credea că atunci când vor ajunge la uşă se 
vor afla într-un neliniştitor unghi îngust, format de mare într- 
o parte şi de dealuri în cealaltă. Acum vedea foarte clar acele 
dealuri. Nu era nimic plăcut la ele. Erau stâncoase, presărate 
cu arbuşti pitici care-şi răsuceau rădăcinile în pământ ca 


nişte degete artritice, agățându-se de el cu îndârjire, şi cu 
tufişuri aparent spinoase. 

Nu erau foarte abrupte, însă erau categoric prea abrupte 
pentru a fi urcate cu scaunul cu rotile. Poate că ar fi reuşit să 
o ducă pe braţe un timp, poate că tocmai asta va fi nevoit să 
facă, la drept vorbind, dar nu-i surâdea ideea de a o lăsa 
singură acolo. 

Pentru prima dată, auzea zumzet de insecte. Sunetul 
semăna puțin cu al greierilor, dar era mai ascuţit şi-i lipseau 
curent. Pentru prima dată, vedea alte păsări în afară de 
pescăruşi. Unele erau chiar mari, zburau în cerc deasupra 
uscatului, cu aripi vânjoase. Şoimi, îşi spuse el. Le văzu cum 
îşi strângeau aripile din când în când şi plonjau asemenea 
unor bolovani. Vânau. Dar ce vânau? Păi, animale mici. Asta 
era în regulă. 

Şi totuşi, el continua să se gândească la urletul pe care îl 
auzise în cursul nopții. 

Spre mijlocul după-amiezii, a treia uşă se distingea clar. 
Asemenea celorlalte două, era o imposibilitate care totuşi se 
afirma cu forța evidenţei. 

— Uimitor, o auzi el pe Odetta spunând încet. De-a dreptul 
uimitor. 

Se afla exact unde bănuise el că va fi, în unghiul care marca 
sfârşitul porțiunii de drum spre nord care, acum vedea, fusese 
porțiunea cel mai uşor de parcurs. Stătea la mică distanță de 
linia fluxului şi la mai puţin de nouăzeci de metri de locul 
unde dealurile se înălțau brusc din pământ ca o mână de 
uriaş acoperită nu cu păr, ci cu iarbă gri-verzuie. 

În timp ce soarele cobora vertiginos spre apă, fluxul atinse 
punctul maxim. 

Când probabil că era ora patru - aşa spunea Odetta şi, cum 
ea afirmase că ştie să citească ceasul după poziția soarelui (şi 
pentru că era iubita lui), Eddie o credea - ajunseră la uşă. 


9 


Rămaseră cu privirea încremenită la ea, Odetta în scaun cu 
mâinile în poală, 

Eddie alături de ea, pe partea dinspre mare. Într-un fel, o 
priviră aşa cum priviseră luceafărul în seara precedentă - cu 
alte cuvinte, aşa cum se uită copiii la lucruri - dar o priviră şi- 
n alt fel. Când îşi puseseră o dorință cu ochii la stea, fuseseră 
doi copii fericiți. Acum erau solemni, gânditori, ca doi copii 
care se uită la întruchiparea clară a unui lucru care nu-şi are 
locul decât într-un basm. 

Pe uşă era scris un singur cuvânt. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Odetta într-un târziu. 

— Nu ştiu, spuse Eddie, dar acel cuvânt trezi în el fiorul 
rece al disperării; simţi că sufletul i se întunecă de umbra unei 
eclipse. 

— Serios? întrebă ea, studiindu-l îndeaproape. 

— Nu. Eu... Înghiţi. Nu. 

Ea îl mai ţinu sub ochi un moment. 

— Împinge-mă după ea, te rog. Vreau să văd ce e acolo. Ştiu 
că vrei să te întorci la el, dar îmi faci serviciul ăsta? 

Cum să nu i-l facă? 

Dădură să o ocolească pe partea opusă apei. 

— Stai! strigă ea. Ai văzut? 

— Ce? 

— Du-te înapoi! Uite! Fii atent! 

De data aceasta fu atent la uşă şi nu la eventualele 
obstacole din față. Apropiindu-se de ea, o văzu cum se 
îngustează în perspectivă, îi văzu balamalele, balamale 
aparent încastrate în absolut nimic, îi văzu cantul... 

Şi atunci dispăru. 

Cantul uşii dispăru. 

Imaginea apei ar fi trebuit să fie acoperită de opt, poate zece 
centimetri de lemn solid (uşa părea extraordinar de robustă), 
dar nici urmă de aşa ceva. 

Uşa dispăruse. 

Umbra ei era prezentă, dar uşa în sine dispăruse. 

Trase scaunul înapoi doi paşi, astfel încât să se afle la mică 
distanţă de locul unde era uşa, şi cantul ei reapăru. 


— Vezi şi tu asta? întrebă cu o voce nesigură. 

— Da! A reapărut! 

Împinse scaunul un pas înainte. Uşa era tot acolo. Încă 
cincisprezece centimetri. Tot acolo. Încă cinci centimetri. Tot 
acolo. Încă doi centimetri... şi dispăru. Se volatiliză. 

— Iisuse, şopti el. Iisuse Hristoase! 

— Crezi că ai putea-o deschide? întrebă ea. Sau eu? 

El păşi încet în față şi prinse cu mâna clanța uşii pe care 
era scris un singur cuvânt. 

Încercă să o rotească în sensul acelor de ceasornic; încercă 
şi-n sens invers. 

Clanţa nu se clinti. 

— Prea bine. Vocea ei era calmă, resemnată. E pentru el, 
deci. Cred că amândoi ştiam asta. Du-te după el, Eddie. 
Imediat. 

— Mai întâi trebuie să te pregătesc pe tine. 

— Mă descurc eu. 

— Ba nu. Eşti prea aproape de linia fluxului. Dacă te las 
aici, când se întunecă or să iasă homarii şi tu o să le fii ci... 

Venind dinspre dealuri, un urlet gutural de pisică sălbatică 
îi tăie brusc vorbele, ca un cuţit care taie un şnur. Era la o 
distanță apreciabilă, dar mai aproape decât fusese înainte. 

Ochii ei fugiră un moment spre revolverul pistolarului, 
îndesat la betelia pantalonilor lui Eddie, apoi spre chipul lui. 
El simţi o căldură surdă în obraji. 

— Ţi-a spus să nu mi-l laşi, nu-i aşa? rosti ea blând. Nu 
vrea să fie la mine. 

Din cine ştie ce motiv, nu vrea să fie la mine. 

— Gloanţele s-au udat, spuse el stângaci. Probabil că 
oricum n-ar exploda. 

— Înţeleg. Du-mă puţin pe pantă în sus, Eddie, bine? Ştiu 
cât de tare trebuie să te doară spatele - Andrew numeşte asta 
Junghi de Cărucior - dar dacă mă duci ceva mai sus, voi fi 
ferită de homari. Şi mă îndoiesc că vreo altă vietate se apropie 
foarte tare de teritoriul lor. 

Eddie îşi spuse: Probabil că aşa este când fluxul e la cotă 
maximă... dar ce se întâmplă când începe să se retragă? 


— Dă-mi ceva de mâncare şi câteva pietre, zise ea şi faptul 
că, fără să ştie, repetă ce spusese pistolarul îl făcu pe Eddie să 
roşească din nou. Îşi simțea obrajii şi fruntea ca pereţii unui 
cuptor de cărămizi. 

Ea îl privi, zâmbi şters şi clătină din cap ca şi când el ar fi 
vorbit cu voce tare. 

— N-o să ne certăm din cauza asta. Am văzut cum merg 
lucrurile cu el. I-a rămas foarte puţin timp. Nu avem timp de 
discuții. Du-mă ceva mai sus, dă-mi de mâncare şi câteva 
pietre, apoi ia scaunul şi du-te. 


10 


O instală cât de repede fu în stare, apoi scoase revolverul 
pistolarului şi i-l întinse ţinându-l de ţeavă. Dar ea clătină din 
cap. 

— O să se mânie pe amândoi. Pe tine pentru că mi l-ai dat 
şi pe mine şi mai tare pentru că l-am luat. 

— Aiurea! strigă Eddie. De unde ţi-a venit ideea asta? 

— Ştiu, spuse ea şi o spuse cu o voce imperioasă. 

— Bine, să presupunem că aşa este. Să presupunem de 
dragul discuţiei. 

Dacă nu îl iei, voi fi eu mânios pe tine. 

— Pune-l la loc. Nu-mi plac armele. Nu ştiu să le folosesc. 
Dacă mă atacă ceva pe întuneric, primul lucru pe care îl fac e 
să-mi dau drumul pe mine. 

Al doilea e să ţin pistolul invers şi să mă împuşc singură. Se 
opri, uitându-se solemn la Eddie. Dar mai e ceva şi nu are rost 
să ţi-o ascund. Nu vreau să ating nimic ce-i aparține lui. 
Nimic, nimic. Asupra mea, cred că lucrurile lui ar putea avea 
ceea ce Ma obişnuia să numească hoodoo. Îmi place să mă 
consider o femeie modernă... dar nu vreau să am niciun 
hoodoo cât timp eşti plecat şi întunericul mă împresoară. 

Eddie se uită de la armă la Odetta şi ochii lui păreau în 
continuare întrebători. 

— Pune-l la loc, insistă ea, severă ca o profesoară. Eddie 
izbucni în râs şi se supuse. 


— De ce râzi? 

— Pentru că, spunând asta, ai semănat cu domnişoara 
Hathaway, învăţătoarea mea din clasa a treia. 

Ea zâmbi scurt, fără a-şi dezlipi de el ochii luminoşi, şi 
cântă melodios, dulce: 

— Heavenly shades of night are falling... it's twilight time... 


(11 

Lungi ultimele silabe şi se uitară amândoi spre soare- 
apune, dar steaua căreia îşi adresaseră dorința seara trecută 
nu apăruse încă, deşi umbrele lor se alungiseră. 

— Sigur nu-ţi mai lipseşte nimic, Odetta? 

Eddie simţea nevoia să întârzie momentul plecării. Bănuia 
că-l va părăsi odată pornit la drum, dar acum dorința de a 
profita de orice scuză pentru a rămâne părea foarte puternică. 

— Un sărut. M-aş mulțumi cu atât, dacă nu te deranjează. 

Aşa că o sărută prelung şi când îşi dezlipiră buzele, ea îl 
apucă de încheietura mâinii şi-l privi intens. 

— Până noaptea trecută n-am făcut niciodată dragoste cu 
un alb, spuse ea. 

Nu ştiu dacă asta e important pentru tine sau nu. Nu ştiu 
nici măcar dacă e important pentru mine. Dar mă gândeam că 
trebuie să ştii. 

El cumpăni. 

— Pentru mine, nu, spuse. Pe întuneric, cred că amândoi 
eram gri. Te iubesc, Odetta. 

Îi acoperi mâna cu a ei. 

— Eşti un tânăr dulce şi poate că te iubesc şi eu, deşi e prea 
devreme pentru amândoi ca să... 

În clipa aceea, dând parcă o replică, o pisică sălbatică 
scoase un urlet în ceea ce pistolarul numise hăţişuri. Încă 
părea la distanță de şapte sau opt kilometri, dar asta era cu 
şapte sau opt kilometri mai aproape decât ultima dată când o 
auzise, şi părea un animal mare. 

Întoarseră amândoi capul spre locul de unde venise 
sunetul. Eddie simți firele de păr de la ceafă încercând să se 
ridice şi nereuşind prea bine. Scuze, părule, îşi spuse el fără 
noimă. Cred că acum eşti puțin prea lung. 


Urletul crescu în intensitate până când deveni ceva ce 
aducea cu ţipătul agonic al unei ființe prinse în ghearele unei 
morți oribile (putea fi, la o adică, doar semnalul unei 
împerecherii reuşite). Se prelungi un moment aproape 
insuportabil şi apoi scăzu, trecând prin registre din ce în ce 
mai scăzute, până când se stinse sau dispăru sub vuietul 
neîncetat al vântului. Aşteptară să-l audă din nou, dar nu se 
repetă. În ce-l privea pe Eddie, asta nu avea importanţă. 

Scoase din nou pistolul de la betelie şi i-l întinse Odettei. 

— Ia-l şi nu te mai împotrivi. Dacă va trebui să-l foloseşti, 
nu va fi bun de nimic - aşa merg întotdeauna lucrurile astea - 
dar ia-l. 

— Vrei să ne certăm? 

— O, tu poţi să te cerți. Poţi să te cerți cât pofteşti. 

După ce-l privi gânditoare în ochii aproape căprui, Odetta 
surâse puţin obosită. 

— Presupun că n-o să mă cert. Luă pistolul. Te rog să te 
grăbeşti cât poți. 

— Aşa o să fac. 

O sărută din nou, mai scurt de data aceasta, şi aproape îi 
spuse să aibă grijă... dar serios acuma, cât de atentă putea să 
fie, dată fiind situaţia în care se afla? 

Îşi croi drum pe pantă în jos printre umbrele tot mai adânci 
(homaroşeniile nu ieşiseră încă, dar nici mult nu mai era până 
să-şi facă apariția, ca în fiecare noapte) şi se uită din nou la 
cuvântul scris pe uşă. Acelaşi fior îi străbătu corpul. 

Cât era de adevărat cuvântul acela! Doamne, crunt de 
adevărat. După care se uită înapoi, în susul pantei. Un 
moment, nu reuşi să o vadă, dar apoi zări ceva mişcându-se. 
Maroniul mai deschis al unei palme. Îi făcea cu mâna. 


Îi răspunse şi el cu acelaşi gest, după care întoarse scaunul 
şi începu să alerge apăsându-i spătarul, aşa încât roțile mai 
mici şi delicate din față să nu atingă pământul. Alergă spre 
sud, înapoi pe unde venise. În prima jumătate de oră, umbra 
sa alergă odată cu el, umbra improbabilă a unui uriaş filiform 
lipit de el la nivelul tenişilor şi alungit cale de mulți metri spre 
răsărit. Apoi soarele apuse, umbra lui dispăru şi 
homarogşeniile începură să se târască afară din valuri. 

Trecuseră aproximativ zece minute de când auzise primele 
zumzete, când ridică ochii şi văzu luceafărul strălucind calm 
pe catifeaua albastru-închis a cerului. 

Heavenly shades of night are falling... it's twvilight time... 

Fă să fie în siguranță. Deja îl dureau picioarele, simțea 
aerul din plămâni prea cald şi greu şi, pe lângă drumul de 
întoarcere, îl mai aştepta unul, de data aceasta cu scaunul 
ocupat de pistolar. Chiar dacă ştia că Roland precis avea cu 
vreo patruzeci şi cinci de kilograme mai mult decât Odetta şi 
că ar fi trebuit să-şi păstreze forțele, Eddie nu încetini ritmul. 
Fă să fie în siguranță, asta-i dorința mea, fă ca iubita mea să 
fie în siguranță. 

Şi ca un semn rău-prevestitor, o pisică sălbatică ţipă 
undeva în râpele şerpuite care brăzdau dealurile... doar că 
această pisică sălbatică păru mare cât un leu care rage într-o 
junglă africană. 

Eddie alergă mai repede, împingând scaunul gol. În scurt 
timp, vântul începu să scoată un vaier subțire, fantomatic, 
suflând printre spițele roților mici din față. 


11 


Pistolarul auzi apropierea unui oftat subțire, se încordă un 
moment, apoi o respirație gâfâită şi se relaxă. Era Eddie. Ştia 
asta şi fără să deschidă ochii. 

Când oftatul se stinse şi paşii grăbiţi încetiniră, Roland 
deschise ochii. 

Eddie stătea gâfâind înaintea lui, cu transpiraţia curgându- 
i şiroaie pe față. Avea cămaşa lipită de piept, mototolită şi 


întunecată. Ultimele rămăşiţe ale alurii de student asupra 
căreia insistase Jack Andolini dispăruseră. Părul îi atârna 
peste frunte. Pantalonii i se crăpaseră între picioare. Imaginea 
era întregită de cearcănele viorii de sub ochi. Eddie Dean era 
într-o stare deplorabilă. 

— Am reuşit, spuse el. Am ajuns. Se uită în jur, apoi 
întoarse privirea spre pistolar, ca şi când nu i-ar fi venit să 
creadă. lisuse Hristoase, chiar am ajuns. 

— l-ai dat ei pistolul. 

Lui Eddie i se părea că pistolarul arăta rău - la fel de rău ca 
înaintea primei runde scurte de Keflex, poate puţin mai rău. 
Căldura febrei părea să emane din el în valuri şi ştia că ar fi 
trebuit să-i fie milă de el, dar pe moment părea incapabil să 
simtă altceva decât o furie oarbă. 

— Mă dau peste cap să ajung înapoi în timp-record şi tot ce 
poţi spune este „I-ai dat ei pistolul“. Mersi, bătrâne. Adică, mă 
aşteptam să dai dovadă de puţină recunoştinţă, dar asta e de- 
a dreptul copleşitor. 

— Cred că am spus singurul lucru care contează. 

— Ei bine, dacă tot ai amintit de asta, da, i l-am dat, spuse 
Eddie, punând mâinile în şolduri şi uitându-se încruntat la 
pistolar. Acum ai de ales. Poţi urca în scaun sau îl pot plia şi 
pot face o încercare de a ţi-l îndesa pe cur în sus. Ce preferi, 
stăpâne? 

— Nici una, nici alta. Roland surâdea palid, surâsul unui 
om care nu vrea să surâdă, dar nu se poate abţine. Întâi o să 
dormi puțin, Eddie. Restul, o să vedem când o să vină timpul 
pentru văzut, dar acum ai nevoie de somn. 

Eşti epuizat. 

— Vreau să mă întorc la ea. 

— Şi eu. Dar dacă nu te odihneşti, o să cazi pe drum. Nimic 
mai complicat. 

Rău pentru tine, mai rău pentru mine şi cel mai rău pentru 
ea. 

Eddie rămase o clipă în cumpănă. 

— Ai scos un timp bun, admise pistolarul. Miji ochii spre 
soare. Acum e ora patru, poate şi un sfert. Dormi cinci, poate 


şapte ore, şi o să fie complet întuneric... 

— Patru. Patru ore. 

— Prea bine. Până se lasă noaptea; cred că asta e 
important. Apoi mănânci. 

Apoi ne punem în mişcare. 

— Mănânci şi tu. 

Iarăşi zâmbetul acela palid. 

— O să încerc. Se uită la Eddie cu calm. Viaţa ta e-n 
mâinile mele acum; cred că ştii asta. 

— Da. 

— Eu te-am răpit. 

— Da. 

— Vrei să mă omori? Dacă da, mai bine fă-o acum, decât să 
ne supui pe toți trei la... 

Respirația lui şuieră moale. Eddie auzi hârâitul din pieptul 
lui şi nu se lăsă deloc impresionat. 

— „la neplăceri inutile, încheie pistolarul. 

— Nu vreau să te omor. 

— Atunci... Fu întrerupt de un neaşteptat acces de tuse 
aspră... Întinde-te jos. 

Eddie se întinse. Somnul nu-l învălui ca o aripă, cum se 
întâmpla uneori, ci îl cuprinse cu mâinile dure ale unei 
amante orbite de dorință. Îl auzi (sau poate că nu fu decât un 
vis) pe Roland spunând: Dar nu trebuia să-i dai pistolul, după 
care rămase în întuneric o perioadă indefinită de timp şi apoi 
Roland îl trezi, zgâlțâindu-l, şi când în sfârşit se ridică în 
şezut, în corpul lui nu părea să existe decât durere: durere şi 
greutate. Mugşchii i se transformaseră în scripeți ruginiți într-o 
clădire părăsită. Încercarea de a se ridica în picioare nu dădu 
roade. Căzu greoi înapoi pe nisip. Reuşi totuşi la a doua 
încercare, dar i se păru că-i va lua douăzeci de minute doar ca 
să se întoarcă în loc. Şi că-l va durea să o facă. 

Ochii lui Roland erau aţintiți asupra lui, întrebători. 

— Eşti pregătit? 

Eddie încuviinţă. 

— Da. Dar tu? 

— Da. 


— Eşti în stare? 

— Da. 

Aşa că mâncară... după care Eddie începu al treilea şi 
ultimul său drum de-a lungul acelei porţiuni blestemate de 
plajă. 


12 


Parcurseră o distanţă bună în noaptea aceea, dar Eddie tot 
se arătă dezamăgit când pistolarul propuse un popas. Nu se 
împotrivi pentru că era pur şi simplu prea obosit ca să 
continue fără a se odihni, dar sperase să ajungă mai departe. 
Greutatea. Asta era marea problemă. În comparaţie cu 
Odetta, a-l împinge pe Roland era ca şi cum ar împinge o 
legătură cu drugi de fier. 

Eddie mai dormi patru ore înaintea zorilor, se trezi când 
soarele ieşea de după dealurile erodate, tot ce mai rămăsese 
din munți, şi-l auzi pe pistolar cum tuşea. Era o tuse slabă, 
hârâită, tusea unui bătrân pe care-l paşte pneumonia. 

Li se întâlniră ochii. Accesul de tuse al lui Roland se 
transformă în râs. 

— Încă nu s-a zis cu mine, Eddie, indiferent cum aş horcăi. 
Tu? 

Eddie se gândi la ochii Odettei şi clătină din cap. 

— Nu, dar mi-ar prinde bine un cheeseburger şi o Bud. 

— O Bud! zise pistolarul nedumerit, gândindu-se la merii 
înfloriți din Grădinile Curţii Regale'12. 

— Lasă. Hopa sus în scaun, bătrâne. N-are cilindri în V şi 
nici geamuri automate, dar tot o să gonim cu o sută la oră. 

Şi goniră, dar la apusul celei de-a doua zile de când Eddie o 
lăsase pe Odetta singură, încă mai aveau de mers până la a 
treia uşă. Eddie se întinse pe pământ, gândindu-se să mai 
tragă un somn de patru ore, dar strigătul dement al uneia 
dintre pisicile acelea sălbatice îl smulse din somn după doar 
două ore. Îi galopa inima în piept. Doamne, animalul acela 
părea după sunet de-a dreptul uriaş. 


Îl văzu pe pistolar stând într-un cot, cu ochii licărindu-i în 
întuneric. 

— Eşti pregătit? întrebă Eddie. 

Se ridică încet în picioare, cu o grimasă de durere. 

— Dar tu? întrebă Roland din nou, foarte încet. 

Eddie îşi răsuci spatele. Se auzi un răpăit ca exploziile unui 
şirag de pocnitori mici. 

— Mda. Dar aş prefera să mă-nfrupt din cheeseburgerul 
ăla. 

— Parcă vorbeai de pui. 

Eddie gemu. 

— Mai lasă-mă-n pace, amice. 

Când soarele urca deasupra dealurilor, cea de-a treia uşă 
apăru clar în depărtare. Două ore mai târziu, ajunseră la ea. 

Din nou toți împreună, gândi Eddie, gata să cadă în fund. 

Dar se înşela, din câte se părea. Nu era nici urmă de Odetta 
Holmes. 

Absolut niciuna. 


13 


— Odetta! strigă Eddie şi acum vocea lui era spartă şi aspră 
ca vocea celeilalte fețe a Odettei. 

Nu primi ca răspuns nici măcar un ecou, ceva ce să poată 
confunda măcar cu vocea Odettei. Dealurile acelea joase şi 
erodate refuzau să reverbereze sunetele. 

Se auzea doar vuietul valurilor, mult mai puternic în 
spaţiul acela strâmt, bubuitul ritmic şi cavernos al fluxului 
lovindu-se de fundul unui tunel pe care îl săpase în roca 
friabilă, şi şuieratul constant al vântului. 

— Odetta! 

De data aceasta strigă atât de tare, că vocea i se întrerupse 
şi, un moment, ceva ascuţit - ca aşchia unui os de peşte - îi 
sfredeli corzile vocale. Ochii lui cercetau frenetic dealurile, 
căutând pata de maro-deschis a palmei ei, căutând vreo 
mişcare în timp ce se ridica... uitându-se (Dumnezeu să-l 


ierte) după urme roşii de sânge proaspăt pe suprafața roasă a 
stâncilor. 

Se întrebă ce ar face dacă ar vedea sânge sau dacă ar găsit 
revolverul, acum cu urme adânci de dinţi în lemnul neted de 
santal al mânerului. O imagine ca aceasta îl putea arunca în 
braţele isteriei, putea chiar să-i fure mințile, însă el totuşi o 
căută cu privirea - sau căuta orice altă imagine. 

Ochii lui nu vedeau nimic; urechile nu auzeau nici cel mai 
slab strigăt. 

Între timp, pistolarul studie a treia uşă. Se aşteptase la alt 
cuvânt, la cuvântul pe care omul în negru îl folosise când 
întorsese a şasea carte de tarot pe golgota de pulbere unde 
pălăvrăgiseră. Moartea, spusese Walter, dar nu pentru tine, 
pistolarule. 

Pe uşa aceasta nu scria MOARTEA... scria cu totul altceva. 
Citi cuvântul din nou, mişcând din buze fără sunet: 


UCIGAŞUL 


Şi totuşi, sensul este moartea, gândi Roland şi ştia că aşa 
era. 

Ce-l făcu să întoarcă privirea în spate fu sunetul vocii lui 
Eddie, îndepărtându-se. Tânărul începuse să urce prima 
pantă, continuând să strige numele Odettei. 

Un moment, Roland se gândi să-l lase să meargă. 

Poate că avea să o găsească, poate chiar în viață, nu foarte 
grav rănită şi încă ea însăşi. Bănuia că amândoi ar putea 
chiar să-şi încropească o viață împreună acolo, că dragostea 
lui Eddie pentru Odetta şi a ei pentru el ar putea într-un fel să 
sufoce buruiana care-şi spunea Detta Walker. Da, între ei doi 
bănuia că era posibil ca Detta să fie strânsă până la dispariţie. 
În felul lui dur, Roland era un romantic... însă era şi destul de 
realist ca să ştie că uneori dragostea chiar triumfă în pofida 
tuturor. Cât de spre el... Chiar dacă reuşea să obțină leacurile 
din lumea lui Eddie, care înainte aproape îl vindecaseră, oare 
de data aceasta îl vor mai putea vindeca - ori măcar să-l 
repună cât de cât pe picioare? Acum era foarte bolnav şi se 


trezea întrebându-se dacă nu cumva lucrurile merseseră prea 
departe. Îl dureau brațele şi picioarele, capul îi zvâcnea, îşi 
simțea pieptul greu şi plin de flegmă. Când tuşea simţea în 
partea stângă un râcâit dureros, ca şi când ar fi avut coastele 
rupte. Urechea stângă îi ardea. Poate că venise timpul să pună 
capăt la tot, îşi spunea; să se dea pur şi simplu bătut. 

La aceasta, toată ființa lui protestă. 

— Eddie! strigă el şi acum nu mai tuşi. Vocea lui era 
profundă şi puternică. 

Eddie se întoarse, cu un picior pe pământ, cu celălalt urcat 
pe o limbă de stâncă. 

— Du-te, spuse el şi făcu din mână un gest straniu, de 
îndemn, un gest care spunea că vrea să scape de pistolar ca să 
se poată ocupa de adevărata lui treabă, de treaba cea 
importantă, găsirea Odettei şi, dacă situaţia o cerea, salvarea 
ei. E-n regulă. Treci dincolo şi ia ce-ţi trebuie. Te aşteptăm 
amândoi aici la întoarcere. 

— Mă îndoiesc de asta. 

— Trebuie să o găsesc. Eddie se uită la Roland şi privirea lui 
era foarte tânără şi de o sinceritate totală. Nu vorbesc aiurea, 
chiar trebuie să o găsesc. 

— Îţi înţeleg dragostea şi nevoia, spuse pistolarul, dar vreau 
să vii cu mine de data asta, Eddie. 

Eddie se uită la el mult timp, încercând parcă să priceapă 
ce auzise. 

— Să vin cu tine, repetă el până la urmă, năucit. Să vin cu 
tine! Doamne sfinte, acum cred că le-am auzit într-adevăr pe 
toate. Pe toate-toate. Ultima dată erai aşa de hotărât să 
rămân aici, încât ai fost chiar dispus să-ţi asumi riscul ca eu 
să-ți tai gâtul. lar acum vrei să rişti ca nu ştiu ce creatură să 
o sfâşie pe ea în bucăţi! 

— E posibil ca asta să se fi întâmplat deja, spuse Roland, 
deşi ştia că nu era aşa. Stăpâna poate că era rănită, dar ştia 
că nu era moartă. 

Din nefericire, şi Eddie ştia. O săptămână sau zece zile de 
abstinență îi ascuţise mintea extraordinar de tare. Arătă cu 
degetul spre uşă. 


— Ştii că nu-i aşa. Dacă ar fi aşa, blestemăţia aia ar fi 
dispărut. Doar dacă nu mințeai când ai spus că totul e 
pierdut fără noi trei. 

Eddie se întoarse cu fața la urcuş, dar ochii lui Roland îl 
țineau în loc. 

— Bine, spuse pistolarul. Vocea lui era aproape la fel de 
blândă ca atunci când vorbise cu femeia prizonieră în spatele 
măştii pline de ură a Dettei. E în viaţă. 

Dacă aşa stau lucrurile, de ce nu-ţi răspunde la chemare? 

— Păi... poate că o pisică din aia sălbatică a dus-o departe. 

Dar vocea lui Eddie era slabă. 

— O pisică ar fi ucis-o, ar fi mâncat din ea pe săturate şi ar 
fi lăsat restul în urmă. Cel mult, i-ar fi tras corpul la umbră, 
ca să se poată întoarce la noapte şi să mănânce carnea pe care 
soarele nu a apucat să o strice. Dar dacă ar fi aşa, uşa ar fi 
dispărut. Pisicile sălbatice nu sunt ca unele insecte, care-şi 
paralizează prada şi o duc cu ele pentru a o mânca mai târziu, 
ştii asta. 

— Asta nu e neapărat adevărat, zise Eddie. Un moment o 
auzi pe Odetta spunând: Ar fi trebuit să faci parte din clubul 
de dezbateri, Eddie, şi alungă gândul. 

S-ar putea să o fi atacat o pisică şi ea să fi încercat să tragă, 
dar primele gloanţele din pistolul tău au dat rateu. La naiba, 
poate chiar primele patru sau cinci. 

Pisica a ajuns la ea, a muşcat-o şi înainte să o omoare... 
BUM Eddie lovi cu pumnul în palmă, văzând clar totul cu 
ochiul minții, ca şi când ar fi asistat la scenă. Glonţul a 
omorât pisica sălbatică, sau doar a rănit-o, sau poate doar a 
pus-o pe fugă. Ce zici de asta? 

Cu calm, Roland spuse: 

— Am fi auzit o împuşcătură. 

Preţ de o clipă, Eddie nu putu decât să stea acolo mut, 
nevenindu-i în gând niciun contraargument. Sigur că ar fi 
auzit-o. Prima dată când auziseră urletul unei pisici sălbatice, 
animalul trebuia să se fi aflat la distanță de douăzeci şi cinci, 
poate treizeci de kilometri. Un foc de pistol... 

Se uită la Roland cu o neaşteptată viclenie. 


— Poate că tu l-ai auzit, spuse. Poate că tu ai auzit o 
împuşcătură în timp ce eu dormeam. 

— Te-ar fi trezit. 

— Nu la cât eram de obosit, bătrâne. Când am adormit, 
parcă am fost... 

— Parcă ai fost mort, spuse pistolarul cu aceeaşi voce 
calmă. Cunosc sentimentul. 

— Atunci înţelegi... 

— Dar nu e ca atunci când chiar eşti mort. Noaptea trecută 
aşa ai dormit, dar când a urlat o pisică, te-ai trezit şi ai fost în 
picioare în câteva secunde. 

Datorită grijii pe care i-o porți. N-a fost nicio împuşcătură, 
Eddie, şi ştii şi tu asta. Ai fi auzit-o. Datorită grijii pe care i-o 
porți. 

— Atunci, poate că a lovit-o cu o piatră! strigă Eddie. De 
unde dracu” să ştiu eu, când stau aici şi mă cert cu tine în loc 
să verific posibilitățile? Adică, ar putea să zacă undeva pe 
acolo rănită, amice! Rănită sau sângerând de moarte! Ce-ai 
zice dacă aş veni cu tine pe uşa aia şi ea ar muri până să ne 
întoarcem? Ce-ai zice dacă te-ai uita înapoi şi ai vedea uşa de 
acolo, apoi te-ai uita din nou şi ai vedea că a dispărut, ca şi 
când n-ar fi fost nicicând, pentru că ea a dispărut? Atunci ai fi 
tu blocat în lumea mea, şi nu invers! 

Se opri, gâfâind şi săgetându-l pe pistolar cu privirea, 
strângând tare din pumni. 

Roland se simți puțin exasperat. Cineva - poate că fusese 
Cort, dar mai posibil era să fi fost tatăl lui - avea o vorbă: Mai 
bine bei toată apa din ocean cu lingura decât să te contrazici 
cu un îndrăgostit. Dacă era nevoie de vreo dovadă a adevărului 
acestei vorbe, dovada se afla ceva mai sus de el, într-o postură 
care exprima sfidare şi defensivă. Să te aud, spunea ţinuta lui 
Eddie Dean. Să te aud, am răspuns la orice întrebare mi-ai 
pune. 

— Poate că nu o pisică sălbatică a găsit-o, spuse el acum. O 
fi asta lumea ta, dar nu cred că ai fost în partea asta a ei mai 
mult decât am fost eu în Borneo. 


Habar n-ai ce vietăţți ar putea cutreiera dealurile alea, nu-i 
aşa? Poate că a luat-o o maimuţă sau ceva asemănător. 

— Ceva a luat-o, asta-i sigur, spuse pistolarul. 

— Ei, slavă cerului că boala nu ţi-a răpit toată logica... 

— Şi ştim amândoi cine a luat-o. Detta Walker. Ea a luat-o. 
Detta Walker. 

Eddie deschise gura, dar pentru scurtă vreme - doar câteva 
secunde, însă destule ca amândoi să recunoască adevărul - 
chipul inexorabil al pistolarului îi reduse la tăcere orice 
argument. 


14 


— Nu ea musai să fie aşa. 

— Vino puţin mai aproape. Dacă e să vorbim, hai să vorbim. 
De fiecare dată când trebuie să strig ca să mă auzi peste 
zgomotul valurilor, rămân fără o bucată din gât. Sau cel puţin 
asta simt. 

— Ce ochi mari ai, bunicuţă, zise Eddie, fără a se mişca. 

— Ce naiba spui acolo? 

— Un basm. Eddie cobori totuşi puţin panta - patru metri, 
nu mai mult. 

Şi basme ai tu în cap dacă crezi că mă poți convinge să mă 
apropii destul de mult de scaunul ăla. 

— Destul de mult ca să ce? Nu înţeleg, spuse Roland, deşi 
înțelegea perfect. 

De la aproximativ o sută cincizeci de metri în sus şi poate 
cinci sute spre est, ochi negri - ochi pe cât de inteligenți, pe 
atât de nemiloşi - urmăreau cu atenţie acest tablou. Era 
imposibil să-ți dai seama ce spuneau cei doi; vântul, valurile şi 
bubuitul cavernos al fluxului care îşi săpa canalul sub 
pământ aveau grijă de asta, dar Detta nu avea nevoie să audă 
ce spuneau ca să ştie de spre ce vorbeau. Nu-i trebuia un 
telescop ca să vadă că Omul Foarte Rău era acum şi Omul 
Foarte Bolnav şi că poate Omul Foarte Rău era dispus să 
întârzie câteva zile sau chiar câteva săptămâni torturând o 
femeie de culoare fără picioare - după cum stăteau lucrurile 


pe acolo, era al naibii de greu să găseşti un mod de a te amuza 
- dar credea că Omul Foarte Bolnav îşi dorea un singur lucru, 
şi acela era să-şi care de acolo curu” lui de față palidă. Să 
folosească uşa aia magică şi să şi-l care dincolo. Dar înainte 
nu se grăbea să-şi care curu”. 

Înainte nu se grăbea să care nimic. Înainte, Omul Foarte 
Rău nu se afla alt - undeva decât în capul ei. Încă nu-i plăcea 
să se gândească la asta, la cum se simțţise, la cât de uşor îi 
respinsese toate încercările de a-l împinge afară, departe, de a- 
şi recăpăta controlul propriei ființe. Fusese îngrozitor. Teribil. 
Şi ce făcea să fie şi mai rău era lipsa ei de înțelegere. Care era, 
mai exact, adevărata sursă a terorii ei? Căci intruziunea în 
sine nu era îndeajuns de amenințătoare. 

Ştia că ar putea înțelege dacă s-ar examina mai 
îndeaproape, dar nu voia să facă asta. O atare examinare ar 
putea-o duce într-un loc ca acela de care marinarii se temeau 
în Antichitate, un loc care era nici mai mult şi nici mai puţin 
decât marginea lumii, un loc pe care cartografii îl marcaseră 
cu legenda AICI SUNT ŞERPI. Partea hidoasă a intruziunii 
Omului Foarte Rău fusese sentimentul de familiaritate pe 
care-l adusese cu el, ca şi când lucrul acesta incredibil s-ar fi 
întâmplat şi înainte - nu o dată, ci de multe ori. Dar, speriată 
ori nu, ea îşi interzisese să intre în panică. Era cu ochii în 
patru chiar în timp ce se lupta, şi îşi amintise că se uitase în 
cadrul uşii aceleia atunci când pistolarul folosise mâinile ei ca 
să rotească scaunul într-acolo. Îşi amintise că văzuse trupul 
Omului Foarte Rău întins pe nisip şi pe Eddie ghemuit 
deasupra lui cu un cuţit în mână. 

Ce n-ar fi dat ca Eddie să fi înfipt cuțitul ăla în gâtul 
Omului Foarte Rău! 

Mai ceva ca sacrificarea unui porc! De zece ori mai bine! 

Nu o făcuse, dar ea văzuse corpul Omului Foarte Rău. 
Respira, dar mai degrabă cadavru era cuvântul potrivit; nu 
fusese decât un obiect inutil, ca un sac aruncat la voia 
întâmplării, în care un idiot a îndesat buruieni sau pănuşe de 
porumb. 


Poate că mintea Dettei era spurcată ca o ladă de gunoi, dar 
era mai ageră decât a lui Eddie. Omu” Foarte Rău de colo ierea 
numa” pară ş” foc. Da” acu” nu mai ie. El ştie că-s acilea sus ş! 
nu vrea decât s' plece-nainte s” cobor şi să-i iau gătu'. Da 
pretinuşu” lui... iel încă-i în forț” ş'ncă nu s-a săturat s' dea-n 
mine. Vrea s” vin-aci ş” să mă bată. Nu-i pas” de cum ie Omu” 
Foarte Rău. Cum nu. lel "şi zice: O curv' neagră făr” picioare nu 
se poa” pune c-un jmecher mare ca min”. 

Nu vreau s' fug. Vreau s' bat la curv-aia neagră de să-i 
meargă fuljii. Îi trag una sau doo, apoi ne putem duce cum vrei 
tu. Asta-ş? zice, da” nu-i bai. le numa” 

bine, palidule. Dac” crez” că te poţ” pune cu Detta Walker, 
vino num-aci-n Vanele istea ş” fă o-ncercare. O s-afli că cân' te 
pui cu mine, te pui cu ăla mai bun, dulcicule! O s-afli că... 

Dar fu întreruptă din goana gândurilor de un sunet care 
ajunse până la ea clar în ciuda valurilor şi a vântului: 
bubuitul greu al unui foc de pistol. 


15 


2? 


— Cred că înţelegi mai bine decât laşi să se vadă, spuse 
Eddie. Mult mai bine. 

Ai vrea să mă apropii cât să poţi pune mâna pe mine, asta 
cred eu. Mişcă iute din cap spre uşă fără să-şi dezlipească 
ochii de la fața lui Roland. Neştiind că nu foarte departe cineva 
gândea exact asta, adăugă: Bine, ştiu că eşti bolnav, dar poate 
că te prefaci mai bolnav decât eşti în realitate. Poate că 
exagerezi cu bună ştiinţă. 

— Poate, spuse Roland, nezâmbitor, şi completă: Dar nu e 
aşa. 

Însă era... puţin. 

— Dar câţiva paşi în plus nu te costă nimic, nu? N-o să mai 
pot striga mult timp. Ultima silabă se transformă într-un 
orăcăit de broască, parcă pentru a-i sublinia ideea. Şi vreau să 
ştiu că reflectezi bine la ce faci... la ce ai de gând să faci. Dacă 
nu te pot convinge să vii cu mine, poate reuşesc măcar să te 
pun în gardă... din nou. 


— De dragul Turnului tău preţios, pufni Eddie, dar se lăsă 
totuşi să alunece până la jumătatea porțiunii pe care o 
urcase, tenişii lui scâlciați iscând norişori de praf brun. 

— De dragul Turnului meu prețios şi al sănătăţii tale 
prețioase, spuse pistolarul. Ca să nu mai vorbesc de preţioasa 
ta viață. 

Scoase revolverul rămas din tocul stâng şi se uită la el cu o 
expresie deopotrivă tristă şi ciudată. 

— Dacă ai impresia că mă poţi speria cu ăla... 

— Nu am. Ştii bine că nu te pot împuşca, Eddie. Dar cred că 
ai nevoie de un exemplu concret pentru a vedea cât s-au 
schimbat lucrurile. Cât de mult s-au schimbat. 

Roland ridică pistolul cu ţeava îndreptată nu spre Eddie, ci 
spre oceanul învolburat, şi trase cocoşul. Eddie se pregăti 
pentru bubuitul greu al armei. 

Ghinion. Doar un declic sec. 

Roland trase iar cocoşul. Butoiaşul se roti. Apăsă trăgaciul 
şi din nou se auzi un declic sec. 

— Nu te mai obosi, spuse Eddie. De unde vin eu, Ministerul 
Apărării te-ar fi angajat după primul rateu. La fel de bine ai 
(2) 3 

Dar  violentul CA-BUM al revolverului reteză finalul 
cuvântului la fel de precis cum Roland retezase crenguţe din 
copaci în perioada formării sale, când exersa trasul la ţintă. 
Eddie tresări. Detunătura reduse pe moment la tăcere acel riiii 
constant al insectelor de pe dealuri. Reîncepură să se facă 
auzite încet, timid, doar după ce Roland aşeză pistolul în 
poală. 

— Ce naiba dovedeşte asta? 

— Presupun că totul depinde de ce alegi să asculți şi ce 
refuzi să auzi, zise Roland puţin cam tăios. Ar trebui să 
dovedească faptul că nu toate gloanţele sunt oarbe. Mai mult, 
sugerează - sugerează apăsat - că unele, poate chiar toate 
gloanţele din pistolul pe care i l-ai dat Odettei ar putea fi bune. 

— Prostii! Eddie făcu o pauză. De ce? 

— Pentru că pistolul cu care tocmai am tras l-am încărcat 
cu gloanţe din partea din spate a curelelor - cu gloanţe care s- 


au udat cel mai tare, altfel spus. 

Am făcut-o doar ca să-mi treacă timpul cât ai fost plecat. 
Nu că ar lua mult să încarci o armă, chiar dacă-ţi lipsesc vreo 
două degete, înţelegi? Roland râse scurt şi râsul se transformă 
într-o tuse pe care şi-o înfundă cu pumnul ciuntit. Când îşi 
reveni, continuă: Dar după ce ai încercat să tragi cu gloanţe 
ude, trebuie să desfaci arma şi să o cureţi. Desfaceți arma, 
curăţaţi arma, viermilor - asta ne-a băgat în cap Cort, 
instructorul nostru, prima dată. Nu ştiam cât îmi va lua să 
desfac pistolul, să-l curăț şi să-l montez la loc doar cu o mână 
şi jumătate, dar mi-am spus că dacă am de gând să mai 
trăiesc - şi am, Eddie, chiar am - n-ar strica să aflu. Să aflu şi 
apoi să învăţ să mă mişc repede, nu eşti de acord cu mine? 
Vino puţin mai aproape, Eddie! Vino puţin mai aproape, 
pentru numele tatălui tău! 

— Ca să te văd mai bine, copila mea, zise Eddie, dar făcu 
doi paşi spre Roland. Doar doi. 

— Când glonţul a pornit de pe ţeavă la prima apăsare de 
trăgaci, era să fac pe mine, mărturisi pistolarul. Râse din nou. 
Şocat, Eddie îşi dădu seama că Roland ajunsese în pragul 
delirului. Primul glonț, dar crede-mă când îți spun că era 
ultimul lucru la care mă aşteptam. 

Eddie încercă să decidă dacă pistolarul mințea, dacă mințea 
în legătură cu pistolul, dar şi în legătură cu starea lui de 
sănătate. De bolnav era bolnav, sigur. 

Dar era oare într-adevăr atât de bolnav? Eddie nu ştia. 
Dacă Roland se prefăcea, treaba îi ieşea de minune; cât de spre 
pistoale, Eddie nu avea cum să-şi dea seama, pentru că el nu 
avea deloc experienţă în domeniu. Trăsese cu pistolul poate de 
trei ori în viață înainte să se trezească într-un schimb de 
focuri în localul lui Balazar. Henry ar fi ştiut, dar Henry era 
mort - un gând care reuşea mereu să-l surprindă şi să-i 
retrezească suferința. 

— Niciunul dintre celelalte n-a explodat, continuă 
pistolarul, aşa că am curățat arma, am reîncărcat-o şi am 
tras din nou toate gloanţele din butoiaş. 


De data aceasta am folosit gloanţe luate de mai aproape de 
cataramă, care se udaseră mai puţin. Cele pe care le-am 
folosit ca să vânăm, cele uscate, erau cele mai apropiate de 
cataramă. 

Făcu o pauză ca să tuşească sec în palmă, apoi continuă. 

— La a doua încercare am avut două explozii. Am desfăcut 
iar arma, am curățat-o şi am reîncărcat-o a treia oară. Tocmai 
m-ai văzut trăgând trei gloanțe din acea a treia încărcătură. 
Surâse firav. Ştii, după primele două declicuri am crezut că aş 
avea un noroc dat naibii să fi umplut butoiaşul doar cu 
gloanţe ude. N-ar fi fost foarte convingător, nu-i aşa? Poţi să te 
mai apropii puţin, Eddie? 

— Deloc foarte convingător, spuse Eddie, şi cred că mai 
aproape de atât nu vin, mersi mult. Ce lecţie ar trebui să învăţ 
din toate astea, Roland? 

Roland se uită la el cum te-ai uita la un imbecil. 

— Să ştii că nu te-am trimis aici ca să mori. Nu v-am trimis 
pe niciunul dintre voi doi ca să muriţi aici. Zeilor mari, Eddie, 
unde ţi-e mintea? Femeia are la ea gloanțe bune! Ochii lui îl 
studiară bine. E undeva pe dealurile astea. 

Poate-ţi spui că îi poți da de urmă, dar n-o să reuşeşti dacă 
terenul e la fel de pietros cum pare de aici. Aşteaptă acolo nu 
Odetta, ci Detta, aşteaptă acolo cu pistolul încărcat în mână. 
Dacă te las să te duci după ea, o să-ţi zboare mațţele pe gaura 
curului. 

Încă un acces de tuse. 

Eddie se uita atent la omul chinuit din scaunul cu rotile şi 
valurile bubuiau şi vântul sufla pe aceeaşi notă monotonă. 

În cele din urmă, se auzi spunând: 

— Poate ai păstrat un glonț de spre care ştiai sigur că este 
bun. Te-aş crede în stare de asta. 

Şi, odată spusă cu voce tare, ştiu că este adevărat: nu doar 
de asta îl credea în stare pe Roland, ci şi de orice altceva. 

Pentru Turnul lui. 

Pentru Turnul lui blestemat. 

Şi viclenia de a pune ultimul glonţ bun în al treilea butoiaş! 
Pentru a lasă necesara impresie a realității, nu? Atât cât să-ți 


fie greu să nu crezi. 

— În lumea mea avem o vorbă, spuse Eddie. „Tipu” ăla ar fi 
în stare să vândă frigidere eschimoşilor.“ Asta-i vorba. 

— Ce înseamnă? 

— Înseamnă că tipul în chestiune e un şmecher şi jumătate. 

Pistolarul se uită la el mult timp, după care aprobă din cap. 

— Vrei să rămâi. Prea bine. Cât e Detta, femeia e mai bine 
păzită de... de viețuitoarele care hoinăresc pe aici... decât dacă 
ar fi Odetta, iar tu ar fi mai bine să nu te apropii de ea - cel 
puţin pentru moment - dar înțeleg situația. 

Nu-mi place, dar nici n-am timp să mă contrazic cu un 
nerod. 

— Asta înseamnă că nici pe tine n-a încercat nimeni să te 
contrazică pe tema Turnului ăluia Întunecat la care eşti aşa 
chitit să ajungi? întrebă politicos Eddie. 

Roland surâse obosit. 

— Ba au încercat mulți. Presupun că de asta ştiu că nu te 
vei răzgândi. 

Nerozii se recunosc între ei. În orice caz, sunt prea slăbit ca 
să te prind, iar tu eşti prea precaut ca să te laşi convins să vii 
destul de aproape încât să te înhaț, şi nu mai e timp de 
discuții. Nu pot decât să plec şi să sper că va ieşi cât mai bine. 
Înainte să plec, totuşi, îți mai spun o ultimă dată, iar tu, 
Eddie, ascultă bine: Fii în gardă. 

Apoi Roland făcu ceva care pe Eddie îl determină să se 
ruşineze de toate îndoielile lui (fără însă a-l clinti din 
hotărârea sa): deschise butoiaşul revolverului cu o mişcare 
iute şi expertă din încheietura mâinii, scutură toate gloanțele 
oarbe şi le înlocui cu altele din găicile curelelor, aproape de 
catarame. 

Cu o altă mişcare iute din încheietură, închise butoiaşul la 
loc. 

— Acum nu mai este timp să curăț arma, spuse, da” bag 
seama că asta nici n-o să conteze. Acum prinde-o şi vezi să n-o 
scapi - şi n-o murdări mai tare decât este deja. N-au mai 
rămas multe arme în lumea mea care să funcționeze. 


Aruncă pistolul. Înflăcărat cum era, Eddie aproape că-l 
scăpă. Apoi arma se odihni în siguranţă, la betelia 
pantalonilor lui. 

Pistolarul cobori din scaun, fu cât pe ce să cadă când acesta 
alunecă în spate sub apăsarea mâinilor lui, după care se 
împletici către uşă. Prinse clanța cu degetele; în mâna lui, 
clanța se roti fără probleme. Eddie nu reuşi să vadă decorul 
spre care se deschise uşa, dar auzi larma înfundată a 
traficului. 

Roland se uită înapoi la el, ochii albaştri de ţintaş sclipind 
pe fața lui de un alb cadaveric. 


16 


Detta urmări toate acestea din ascunzătoarea ei, cu ochi ce 
sclipeau a ură neastâmpărată. 


17 


— Să nu uiţi, Eddie, spuse el cu o voce aspră şi trecu 
pragul. 

Trupul lui se prăbuşi la pământ ca şi când ar fi întâlnit un 
zid de piatră şi nu un spaţiu gol. 

Eddie simți o dorință aproape de nestăpânit să se ducă la 
uşă, să se uite prin ea şi să vadă unde - şi în ce când - dădea. 
În schimb, se întoarse şi scrută din nou dealurile, cu mâna pe 
mânerul pistolului. 

Îți mai spun o ultimă dată. 

Brusc, scrutând dealurile brune şi pustii, Eddie se simți 
speriat. 

Fii în gardă. 

În față, nu se mişca nimic. Nimic ce putea vedea el, cel 
puţin. Şi totuşi, simţea prezenţa ei. 

Nu a Odettei; pistolarul avusese dreptate în privința asta. 

El simţea prezența Dettei. 

Înghiți şi auzi un zgomot sec în gât. 


În gardă. 

Da. Dar de când se ştia nu simţise o atât de mare dorinţă de 
a dormi. Avea să-l cuprindă în curând; dacă nu ceda, somnul 
avea să-l fure. 

Şi în timp ce el va dormi, Detta va veni. 

Detta. 

Eddie se împotrivi oboselii, se uită spre dealurile liniştite cu 
ochi umflați şi grei şi se întrebă cât ar putea trece până ce 
Roland se va întoarce cu al treilea - Ucigaşul, oricine ar fi fost 
acesta. 

— Odetta? strigă el fără mari speranţe. 

Doar tăcerea îi răspunse, şi pentru el începu timpul 
aşteptării. 


3 
UCIGAŞUL 


Capitolul 1. Leacul amar 


1 


Când pistolarul intrase în Eddie, acestuia, un moment, i se 
făcuse greață şi avusese sentimentul că este privit (asta i-o 
spusese Eddie, pentru că el nu simţise nimic). Cu alte cuvinte, 
fusese vag conştient de prezenţa pistolarului. 

În cazul Dettei, Roland fusese nevoit să iasă în față imediat, 
cu sau fără voia lui. Ea nu doar îl simţise, ci într-un fel bizar, 
fusese ca şi când l-ar fi aşteptat - pe el sau pe un alt vizitator 
mai frecvent. În orice caz, ea fusese întru totul conştientă de 
prezenţa lui, chiar din clipa în care intrase în ea. 

Jack Mort nu simți nimic. 

El era prea preocupat de băiat. De două săptămâni stătea 
cu ochii pe băiat. 

Astăzi avea de gând să-l împingă. 


2 


Chiar şi stând cu spatele la ochii prin care el se uita acum, 
Roland îl recunoscu pe băiat. Era cel pe care îl întâlnise la 
halta din deşert, băiatul pe care îl salvase de Oracolul din 
Munţi, băiatul a cărui viață o sacrificase când trebuise în cele 
din urmă să aleagă între el şi a-l prinde din urmă pe omul în 
negru; băiatul care spusese Du-te, atunci - există alte lumi în 
afară de astea înainte să plonjeze în abis. Şi aşa era, băiatul 
avusese dreptate. 

Băiatul era Jake. 

Ţinea o pungă de hârtie maro într-o mână şi în cealaltă o 
geantă de pânză albastră. Judecând după colțurile care 
întindeau pânza, pistolarul bănuia că înăuntru se aflau cărți. 

Strada pe care băiatul aştepta să o traverseze era extrem de 
aglomerată - o stradă în acelaşi oraş din care îi luase pe 
prizonier şi pe Stăpână, îşi dădu el seama, dar pentru moment 
asta nu avea importanță. Nimic nu avea importanţă decât ce 
urma sau nu să se întâmple în următoarele câteva secunde. 

Jake nu fusese adus în lumea pistolarului printr-o uşă 
magică; el trecuse pragul într-un fel mai puţin insolit: se 
născuse în lumea lui Roland, murind în propria sa lume. 

Fusese ucis. 

Mai precis, fusese împins. 

Împins în stradă; călcat de o maşină în drum spre şcoală, 
cu punga cu mâncare într-o mână şi cărțile în cealaltă. 

Împins de omul în negru. 

O s-o facă! O s-o facă chiar acum! Asta va fi pedeapsa 
pentru că l-am ucis în lumea mea - să asist la asasinarea lui în 
lumea asta fără a avea putinţa de a face ceva! 

Dar Roland îşi consacrase toată viața luptei cu nemilosul 
destin - acesta fusese ka-ul lui, altfel spus, aşa că ieşi în față 
fără a mai sta pe gânduri, acționând mânat de reflexe atât de 
adânc înrădăcinate în ființa sa, încât aproape că deveniseră 
instincte. 


Şi făcând asta, un gând deopotrivă oribil şi ironic îl fulgeră: 
Dar dacă trupul în care intrase era chiar cel al omului în 
negru? Şi dacă, ieşind la suprafață pentru a-l salva pe băiat, 
îşi vedea propriile mâini întinzându-se şi împingându-l? 

Dacă sentimentul acesta de control nu era decăt o iluzie şi 
ultima glumă nesărată a lui Walter era ca Roland însuşi să-l 
ucidă pe băiat? 


3 


Preţ de o singură clipă, Jack Mort îşi pierdu firul subţire al 
concentrării. 

Pe punctul de a sări în față şi a-l împinge pe puşti în 
mijlocul traficului, simţi ceva ce mintea lui traduse greşit, la 
fel cum corpul poate transfera durerea de la o parte a sa la 
alta. 

Când pistolarul ieşi în față, Jack crezu că un fel de gâză îi 
aterizase pe ceafă. Nu o viespe sau o albină, nu ceva ce chiar 
împungea, ci o insectă care muşca şi ustura. Un țânţar, poate. 
Pe asta dădu el vina pentru că-şi pierdu concentrarea în 
momentul decisiv. Se lovi cu palma peste ceafă şi se întoarse 
spre băiat. 

I se păru că asta se petrecuse într-o clipă; de fapt, trecuseră 
şapte secunde. 

Nu simţi nici pasul iute al pistolarului în față, nici pasul lui 
la fel de iute înapoi, şi niciunul dintre oamenii din jurul lui 
(oameni care mergeau la serviciu, majoritatea ieşiţi din stația 
de metrou de pe strada vecină, cu fețele încă buhăite de somn, 
cu ochii semivisători întorşi spre înăuntru) nu observă ochii 
lui Jack transformându-se din obişnuitul lor albastru intens 
într-un albastru mai deschis în spatele ochelarilor cu rame 
aurii subțiri, pe care îi purta. Nimeni nu observă ochii aceia 
revenind la nuanța lor normală de cobalt, dar când se 
întâmplă asta şi el refocaliză privirea asupra băiatului, văzu 
cu o furie şi o frustrare la fel de ascuţite ca un spin că ratase 
ocazia. Lumina semaforului se schimbase. 


Îl privi pe băiat cum traversa odată cu restul turmei, după 
care Jack făcu cale-ntoarsă şi porni nervos împotriva fluxului 
de pietoni. 

— Hei, domnule! Ai gri... 

O adolescentă cu tenul ca de lapte pe care n-o văzuse. Jack 
o împinse în lături, o împinse tare, neîntorcând ochii după ea 
când aceasta strigă nervoasă, toate cărțile de şcoală din 
braţele ei împrăştiindu-se pe jos. O luă pe Fifth Avenue, 
îndepărtându-se de 43rd Street, unde plănuise ca băiatul să 
moară azi. 

Stătea cu ochii în pământ, cu buzele strânse atât de tare 
încât părea să nu aibă gură, ci doar cicatricea unei răni de 
mult vindecate deasupra bărbiei. 

Odată scăpat din aglomeraţia de la colț, nu încetini pasul, 
ci îl grăbi şi mai tare, străbătând 42nd Street, apoi 4lst şi 
40th. Undeva în mijlocul următoarei străzi trecu pe lângă 
clădirea în care locuia băiatul. Nu-i aruncă decât o privire 
fugitivă, deşi de acolo îl urmărise pe băiat în fiecare zi de 
şcoală în ultimele trei săptămâni, îl urmărise de la clădire 
până la colțul aflat la trei cvartale şi jumătate de 40th Street, 
colțul pe care îl numise simplu Locul de Împingere. 

Fata de care se lovise striga după el, dar Jack Mort nu-i 
dădu importanţă, aşa cum un colecţionar de fluturi n-ar fi dat 
importanță unui lepidopter de rând. 

Jack semăna mult, în felul lui, cu un colecţionar de fluturi. 

Profesia pe care o exercita cu succes era aceea de expert 
contabil. 

Împinsul nu era decât un hobby. 


4 


Pistolarul se întoarse în străfundul minţii bărbatului şi 
acolo leşină. Dacă simțea un dram de uşurare, asta era doar 
pentru că bărbatul în care intrase nu era omul în negru, nu 
era Walter. 

Dar tot restul era o oroare absolută... o conştientizare 
totală. 


Separată de corp, mintea lui - ka-ul lui - era la fel de teafără 
şi de ageră ca oricând, dar acea conştientizare bruscă îl lovi ca 
o daltă în tâmplă. 

Conştientizarea nu venise când ieşise în față, ci când fusese 
sigur că băiatul era în siguranţă şi se retrăsese la loc. Văzu 
legătura dintre omul acesta şi Odetta, un fapt prea fantastic şi 
totuşi prea hidos de pertinent pentru a fi o coincidenţă, şi 
înţelese ce putea însemna adevărata alegere a celor trei şi cine 
puteau fi cei aleşi. 

Al treilea nu era omul acesta, Ucigaşul; al treilea pe care îl 
numise Walter fusese Moartea. 

Moartea... dar nu pentru tine. Asta spusese Walter, viclean 
până în ultima clipă, viclean ca Satana. Un răspuns de 
avocat... atât de aproape de adevăr încât adevărul se putea 
ascunde la umbra lui. Nu moartea era pentru el, ci el era 
pentru moarte un instrument. 

Prizonierul, Stăpâna. 

Moartea era a treia alegere. 

A treia alegere, de spre care ştiu pe dată că era el însuşi. 


5 


Roland ieşi în față doar ca un proiectil, o rachetă 
neinteligentă programată să lanseze corpul în care se afla 
împotriva omului în negru în clipa în care avea să-l vadă. 

Gândul la ce s-ar întâmpla dacă l-ar împiedica pe omul în 
negru să-l ucidă pe Jake nu-i veni decât mai târziu - posibilul 
paradox, fisura în timp şi spaţiu care ar putea anula tot ce se 
întâmplase după sosirea lui la haltă... căci în mod sigur, dacă 
îl salva pe Jake în lumea aceasta, la haltă nu l-ar mai fi 
aşteptat nimeni, şi tot ce se petrecuse după aceea s-ar 
schimba. 

Cum s-ar schimba? Nici măcar o idee nu-şi putea face. 
Aceea că acolo s-ar fi putut încheia drumul lui nici nu-i trecu 
pistolarului prin minte. Şi, categoric, asemenea speculaţii a 
posteriori erau discutabile; dacă avea să-l vadă pe omul în 
negru, nici consecințele, nici paradoxul şi nici soarta 


implacabilă nu-l puteau opri să aplece pur şi simplu capul 
celui în trupul căruia se afla şi să buşească cu el pieptul lui 
Walter. Roland n-ar fi putut proceda altfel, aşa cum un pistol 
nu se poate opune degetului care apasă trăgaciul şi face 
glonţul să plece pe ţeavă. 

Dacă totul se ducea naibii, naibii să se ducă. 

Cercetă repede oamenii strânşi grămadă la colțul străzii, 
studiind fiecare chip (le studie pe femei la fel de atent ca pe 
bărbaţi, convingându-se că nu era vreuna care doar se 
prefăcea că este femeie). 

Walter nu era acolo. 

Treptat, se relaxă - aşa cum un deget strâns pe trăgaci se 
poate relaxa în ultima clipă. Nu; Walter nu era nicăieri în 
preajma băiatului şi pistolarul fu sigur, într-un fel 
inexplicabil, că acesta nu era cândul potrivit. Încă nu. Cândul 
acela era aproape - la distanță de două săptămâni, o 
săptămână, poate chiar o singură zi - dar nu era acum. 

Aşa că se duse în spate. 

Făcând asta, văzu... 


6 


„.ŞI forța şocului îi amorți toate simțurile: omul spre a 
cărui minte se deschidea a treia uşă stătuse cândva în 
aşteptare, dincolo de fereastra unei camere părăsite dintr-o 
clădire plină de camere părăsite - asta neluând în calcul 
vagabonzii şi demențţii care-şi petreceau deseori nopțile acolo. 
Simţeai prezența vagabonzilor prin mirosul de transpiraţie al 
disperării lor şi al furiei îmbibate de urină. Le simţeai prezența 
pentru că puteai simți putoarea gândurilor lor demente. 
Singurele piese de mobilier din camera aceea erau două 
scaune. Jack Mort le folosea pe amândouă: pe unul şedea şi pe 
celălalt îl proptise de uşa care dădea în hol, împiedicând-o să 
se deschidă. Nu se aştepta să fie deranjat fără veste, dar era 
mai bine să nu rişte. Stătea destul de aproape de geam ca să 
se uite afară, dar şi destul de departe de linia piezişă a umbrei 
ca să nu poată fi văzut de nimeni. 


Avea în mână o cărămidă roşie, sfărâmicioasă. 

O desprinsese de sub fereastră, de afară, unde erau destule 
cărămizi desprinse. 

Era veche, erodată la colțuri, dar rea. Bucăţi de mortar erau 
lipite de ea ca nişte scaieți. 

Bărbatul avea de gând să lase cărămida să cadă în capul 
cuiva. 

Nu-i păsa în capul cui; când venea vorba să ucidă, Jack 
Mort nu făcea discriminare între clienți. 

La scurt timp, o familie cu trei membri apăru pe trotuarul 
de jos: tata, mama şi fetița lor. Fata mergea pe interior, 
probabil ca să fie ferită de maşini. 

Traficul era destul de aglomerat atât de aproape de gară, 
dar pe Jack Mort nu-l interesa traficul. Pe el îl interesa că 
vizavi de el nu era nicio clădire; toate fuseseră deja demolate, 
în urma lor rămânând un pustiu de lemne rupte, cărămizi 
crăpate, sticlă spartă. 

Va sta aplecat pe geam doar câteva secunde, iar ochii-i erau 
ascunşi după o pereche de ochelari de soare şi părul blond sub 
un fes croşetat, nepotrivit cu anotimpul. Toate erau o 
precauţie, ca scaunul înfipt sub clanța uşii. Chiar dacă 
riscurile erau aproape inexistente, nu strica să elimini acel 
„aproape“ din ecuaţie. 

Mai purta şi un sveter mult prea mare pentru el - îi ajungea 
cam până la mijlocul coapselor. Asta, în cazul că era observat, 
ar îngreuna estimarea înălțimii şi constituției lui (era relativ 
slab). Dar mai servea la ceva: de câte ori „lansa o grenadă 
antisubmarin“ (căci aşa-i plăcea lui să spună, că „lansa o 
grenadă antisubmarin“) se îmbrăca în pantaloni. Sveterul 
lălâu mai ajuta şi la acoperirea petei de urină care-i apărea 
invariabil pe jeanşi. 

Acum erau mai aproape. 

Nu te pripi, aşteaptă, aşteaptă puţin... 

Se apropie înfrigurat de geam, întinse cărămida în față, o 
trase înapoi lângă stomac, o întinse iar, o retrase (dar acum 
doar pe jumătate), apoi se aplecă afară, perfect calm. Aşa era 
mereu în penultimul moment. 


Dădu drumul cărămizii din mână şi se uită după ea. 

Cărămida căzu prin aer, răsucindu-se. Jack văzu clar 
scaieții de mortar în lumina soarelui. În acel moment, totul 
era mai clar ca oricând, totul se reliefa cu o precizie 
geometrică; iată un lucru care se concretizase datorită lui, aşa 
cum un sculptor dăltuieşte piatra pentru a-i schimba forma şi 
a crea un lucru nou din caldera brută; iată cel mai remarcabil 
lucru din lume: logică şi extaz deopotrivă. 

Uneori rata sau lovea pieziş, aşa cum un sculptor poate 
ciopli greşit sau în van, dar lovitura aceasta fu perfectă. 
Cărămida o lovi pe fetița în rochiță cadrilată drept în cap. 
Văzu sângele - era mai deschis la culoare decât cărămida, dar 
până la urmă, uscându-se, avea să ajungă la acelaşi maroniu 
- ţâşnind în sus. O auzi pe mamă începând să strige. Apoi se 
puse în mişcare. 

Traversă camera şi aruncă în colț scaunul care blocase uşa 
(pe celălalt - în care şezuse aşteptând - îl lovise cu piciorul 
când traversase camera). Trase de sveter în sus şi scoase o 
bandană din buzunarul de la spate. O folosi pentru a răsuci 
de clanţă. 

Era interzis să laşi amprente. 

Doar Nătăfleţii lasă amprente. 

Când uşa încă nici nu se deschisese bine, el îndesă bandana 
înapoi în buzunarul de la spate. Străbătând coridorul, adoptă 
un mers uşor clătinat. Nu se uită înapoi. 

Tot Nătăfleţi erau şi cei care se uitau înapoi. 

Isteţii ştiau că a încerca să vezi dacă te-a observat cineva e 
un mod sigur de a fi observat. Faptul că te-ai uitat înapoi era 
genul de lucru pe care un martor putea să şi-l amintească 
după accident. Apoi vreun polițai zelos putea decide că era 
vorba de un accident suspect şi urma o anchetă. Totul din 
cauza unei priviri agitate întoarse îndărăt. Jack nu credea că 
cineva putea face legătura între el şi crimă, chiar dacă cineva 
decidea că „accidentul“ era suspect şi urma o anchetă, dar... 

Asumă-ți doar riscurile acceptabile. Pe celelalte redu-le la 
minimum. 

Cu alte cuvinte, propteşte mereu un scaun sub clanță. 


Aşa că merse cu pas normal pe coridorul prăfuit unde, pe 
alocuri, prin tencuială se vedeau şipcile de susținere, merse cu 
capul plecat, bolborosind în barbă asemenea ciudaților de pe 
stradă. Încă o mai auzea pe femeie - mama fetiţei, bănuia - 
cum striga, dar sunetul acela venea din fața clădirii; era slab 
şi neimportant. Toate lucrurile care se întâmplau după - 
strigătele, agitația, urletele răniților (dacă răniții mai erau în 
stare să urle) - nu erau lucruri care să conteze pentru Jack. 
Ce conta era lucrul care transforma cursul normal al situației 
şi sculpta linii noi în fluxul vieţii... şi, poate, al destinului - nu 
doar al victimelor, ci şi al celor, cât mai mulţi, din jurul lor, ca 
vălurelele iscate de o piatră aruncată într-o baltă cu ape 
liniştite. 

Cine putea spune că el nu sculptase cosmosul astăzi, sau în 
viitorul apropiat? 

Dumnezeule, nu era de mirare că-şi uda jeanşii? 

Coborând cele două paliere, nu întâlni pe nimeni, dar nu 
renunță la prefăcătorie: continuă să meargă clătinat, însă cu 
măsură. Cineva care se clătina pe picioare trecea neobservat. 
Nu însă şi unul care abia se ținea pe picioare. 

Bolborosea, dar nu spunea de fapt nimic inteligibil pentru 
altcineva. Era oricând preferabil să renunţi la prefăcătorie 
decât să exagerezi. 

leşi pe uşa dărâmată din spate. Ajunse pe o alee plină de 
dejecții şi sticle sparte, care scânteiau în soare ca mii de 
galaxii. 

Îşi plănuise fuga din timp, aşa cum plănuia totul (asumă-ţi 
doar riscurile acceptabile, minimalizează-le pe cele rămase, fii 
un Isteţ în tot ce faci), datorită plăcerii lui de a înjgheba 
planuri, colegii îl categorisiseră drept un tip care va ajunge 
departe (şi într-adevăr voia să ajungă departe, dar unul dintre 
locurile în care nu voia să ajungă era închisoarea - sau 
scaunul electric). 

Câţiva oameni alergau pe strada spre care ducea aleea, se 
grăbeau să vadă ce era cu strigătele acelea şi niciunul nu se 
uită la Jack Mort, care îşi dăduse jos fesul împletit, dar nu şi 


ochelarii de soare (care, într-o zi atât de luminoasă, nu păreau 
nelalocul lor). 

Intră pe altă alee. 

leşi pe altă stradă. 

Acum se plimba pe o alee nu atât de mizerabilă ca primele 
două - de fapt, aproape o stradelă. Aceasta dădea într-o altă 
stradă şi de acolo, la un cvartal distanţă, era o staţie de 
autobuz. La mai puţin de un minut după ce ajunse în stație, 
veni şi autobuzul - şi asta făcea parte din plan. 

Când uşile se deschiseră, pliindu-se, Jack urcă şi introduse 
cincisprezece cenți în automatul de bilete. Şoferul nici nu se 
uită la el. Asta era bine, dar chiar dacă s-ar fi uitat, n-ar fi 
văzut decât un tip ca oricare altul, în jeanşi, un tip probabil 
fără serviciu - sveterul pe care îl purta părea primit de la 
Armata Salvării. 

Fii pregătit pentru orice, fii un Isteţ. 

Acesta era secretul succesului lui Jack Mort atât la 
serviciu, cât şi în timpul liber. 

Nouă cvartale mai departe era o parcare. Jack cobori din 
autobuz, intră în parcare, îşi descuie maşina (un Chevrolet 
anodin de la mijlocul anilor cincizeci, încă în stare bună) şi se 
întoarse la volanul ei în New York City. 

Nu-l străbătea niciun fior de grijă. 


7 


Pistolarul văzu toate acestea doar într-o clipă. Înainte ca 
mintea lui să reacționeze la şocul acestor ima gini închizându- 
se pur şi simplu, mai văzu ceva. 

Nu mult, dar destul. Destul. 


8 


Îl văzu pe Mort decupând un articol din pagina a patra din 
The New York Daily Mirror, având mare grijă ca lama să nu 
depăşească chenarul. FETIȚĂ DE CULOARE IN COMA IN 


URMA UNUI ACCIDENT TRAGIC, spunea titlul. Îl văzu pe 
Mort aplicând lipici pe partea din spate a articolului, cu 
pensula de pe capacul cutiei cu lipici. Îl văzu aşezând 
decupajul în mijlocul unei pagini albe a unui maculator, care, 
după arătau paginile dinainte, umflate şi ondulate, conținea 
multe alte decupaje. Văzu primele rânduri ale articolului: 
„Odetta Holmes, în vârstă de cinci ani, venită în 
Elizabethtown, NJ, pentru a sărbători un eveniment fericit, a 
căzut victimă unui accident cumplit. După ce cu două zile în 
urmă participaseră la nunta unei mătuşi, fetița şi părinţii ei 
se îndreptau spre gară când o cărămidă a căzut...“ 

Dar aceea nu fusese prima dată când Jack Mort se întâlnise 
cu ea, nu? Nu. 

Pe toți zeii, nu. 

În anii scurşi între dimineața aceea şi seara în care Odetta 
îşi pierduse picioarele, 

Jack Mort lăsase să cadă multe lucruri şi împinsese mulți 
oameni. 

Apoi o întâlnise din nou pe Odetta. 

Prima dată împinsese un lucru peste ea. 

A doua oară o împinsese pe ea în fața unui lucru. 

Ce fel de om e ăsta de care trebuie să mă folosesc? Ce fel de 
om... 

Dar apoi se gândi la Jake, se gândi la brânciul care-l 
trimisese pe Jake dintr-o lume în alta şi i se păru că aude 
râsul omului în negru, şi asta puse capac. 

Roland leşină. 


9 


Când îşi reveni în simțiri, văzu în fața ochilor un şir de cifre 
scrise frumos pe o foaie de hârtie verde. Hârtia fusese liniată 
pe verticală şi pe orizontală, aşa încât fiecare cifră semăna cu 
un prizonier într-o celulă. 

Îşi spuse: Altceva. 

Nu doar râsul lui Walter. Altceva - un plan? 


Nu, pe toţi zeii, nu - nimic atât de complex sau de 
încurajator. 

Dar o idee, cel puţin. Ideea unei idei. 

Cât timp am fost leşinat? se întrebă el, dintr-odată alarmat. 
Probabil că era ora nouă când am venit pe uşă, poate ceva mai 
devreme. Cât timp...? 

Şi ieşi în față. 

Jack Mort - care acum nu era decât o fantoşă umană 
controlată de pistolar - ridică puţin ochii şi văzu că acele 
costisitorului ceas cu cuarț de pe masa lui indicau ora unu şi 
un sfert. 

Pe toți zeii, atât de târziu? Atât de târziu? Dar Eddie... era 
atât de obosit, e imposibil să fi rămas treaz atât de... 

Pistolarul întoarse capul lui Jack. Uşa era tot acolo, dar ce 
se vedea în cadrul ei era mult mai rău decât şi-ar fi ima ginat. 

Într-o parte a uşii erau două umbre, una a scaunului cu 
rotile, cealaltă a unei ființe umane... dar ființa umană era 
incompletă, se susținea pe braţe, pentru că jumătate din 
picioare îi fuseseră retezate cu aceeaşi sălbăticie ca degetele 
lui Roland. 

Umbra se mişcă. 

Roland întoarse pe dată capul lui Jack Mort, mişcându-se 
cu viteza fulgerătoare a loviturii de şarpe. 

Ea nu trebuie să se uite încoace până când nu voi fi pregătit. 
Până atunci, să nu vadă decât ceafa omului &stuia. 

Detta Walker oricum nu avea cum să-l vadă pe Jack Mort, 
pentru că persoana care se uita pe uşa deschisă vedea doar 
ceea ce vedea gazda. N-ar fi văzut chipul lui Mort decât dacă 
acesta s-ar fi uitat în oglindă (deşi asta putea duce, la rândul 
ei, la urmări terifiante marcate de paradox şi repetiție), dar 
nici atunci Stăpâna, oricare dintre cele două ar fi fost în clipa 
aceea la cârmă, n-ar fi înțeles nimic; şi mai mult, nici Jack 
Mort n-ar fi înțeles nimic din chipul Stăpânei. Chiar dacă de 
două ori avuseseră întâlniri de o intimitate mortală, niciodată 
nu se văzuseră reciproc. 

Ce nu voia pistolarul era ca o Stăpână să o vadă pe cealaltă 
Stăpână. 


Nu încă, cel puţin. 

Licărul intuiției prinde tot mai bine conturul unui plan. 

Dar era târziu acolo - intensitatea luminii îi spuse că 
trebuia să fie trei după-masa, poate chiar patru. 

Cât mai era până ce apusul avea să aducă homaroşeniile - 
şi sfârşitul vieții lui Eddie? 

Trei ore? 

Două? 

Se putea întoarce ca să încerce să-l salveze pe Eddie... dar 
exact asta îşi dorea Detta. Îi întinsese o capcană, aşa cum 
sătenii care se tem de un lup fioros sacrifică un miel pentru a 
atrage fiara. S-ar fi întors în corpul lui bolnav... dar nu pentru 
mult timp. Motivul pentru care îi văzuse doar umbra era acela 
că ea stătea lângă uşă cu revolverul lui strâns în mână. 
Imediat ce corpul său s-ar fi mişcat, ea ar fi deschis focul şi i- 
ar fi curmat viața. 

Sfârşitul lui, pentru că ea se temea de el, ar fi rapid, cel 
puţin. 

Al lui Eddie ar fi o agonie. 

I se părea că aude vocea vicleană a Dettei Walker: 

Vrei s” te pui cu min”, palidule>? Cum s' nu vrei să te pui cu 
min”! Doar nu te temi tu de o negresă oloagă! 

— Există o singură cale, murmură gura lui Jack. Doar una. 

Uşa biroului se deschise şi un chel cu lentile în fața ochilor 
se uită înăuntru. 

— Cum te descurci cu cazul Dorfman? întrebă chelul. 

— Nu mă simt bine. Cred că am mâncat ceva stricat la 
prânz. Cred că nu mai stau. 

Chelul păru îngrijorat. 

— Probabil că-i un virus. Am auzit că circulă unul urât. 

— Posibil. 

— Păi... atât timp cât termini treaba cu Dorfman până 
mâine după-masă la cinci... 

— Da. 

— Pentru că ştii ce lichea poate să fie... 

— Da. 

Chelul, acum părând puţin tulburat, încuviinţă. 


— Da, du-te acasă. Nu pari deloc în apele tale. 

— Nici nu sunt. 

Chelul ieşi pe uşă în pripă. 

Mi-a simţit prezența, gândi pistolarul. Asta e o explicaţie. 
Una, dar nu şi singura. 

Lumea se teme de el. Nimeni nu ştie de ce, dar toți se tem 
de el. Şi au dreptate să se teamă. 

Trupul lui Jack Mort se ridică, găsi servieta pe care 
bărbatul o avea în mână când pistolarul intrase în el şi îndesă 
în ea toate hârtiile de pe masă. 

Simţi imboldul de a se uita înapoi spre uşă şi i se împotrivi. 
Nu avea să se mai uite decât atunci când va fi pregătit să rişte 
totul şi să se ducă înapoi. 

Până una-alta, nu avea mult timp la dispoziție, dar avea 
multe de făcut. 


Capitolul 2. Borcanul cu miere 


1 


Detta stătea întinsă la umbră, într-o văgăună adâncă 
formată de două stânci care se sprijineau una pe alta ca doi 
bătrâni împietriți în timp ce-şi împărtăşeau un secret straniu. 
Îl urmărea pe Eddie cum urca şi cobora pantele pietroase ale 
dealurilor, strigând de să-l lase vocea. Puful de pe obrajii lui 
începea să semene cu o barbă şi l-ai fi putut confunda cu un 
bărbat în toată firea, dar când trecuse, de trei sau patru ori, 
prin apropierea ei (o dată se apropiase destul cât ea să poată 
întinde mâna şi să-l apuce de gleznă, dacă ar fi vrut), Detta 
văzu că încă nu era decât un flăcău, şi încă unul frânt de 
oboseală, pe deasupra. 

Odettei i-ar fi fost milă de el; Detta se simțea doar pregătită 
de atac, ca un animal de pradă. 

Când se târâse acolo simțise sub mâini mişcare ca de frunze 
uscate în timpul unei vijelii în pădure. După ce i se adaptară 
ochii, văzu că nu erau frunze, ci oscioare de animale mici. Un 


prădător, plecat de mult dacă oasele acelea îngălbenite 
spuneau adevărul, îşi avusese odată sălaş acolo, ceva de genul 
unei nevăstuici sau al unui dihor. Probabil că ieşea noaptea, 
urmându-şi mirosul mai departe în Vane, unde copacii şi 
tufişurile erau mai dese - urmându-şi mirosul după pradă. 
Ucidea, se înfrupta şi aducea rămăşiţele în bârlog, pentru a 
avea ce mânca a doua zi, cât timp aştepta venirea nopții şi 
momentul unei noi vânători. 

Acum, acolo se afla un prădător mai mare şi, la început, 
Detta se gândi să procedeze cam aşa cum procedase chiriaşul 
anterior: să aştepte până când Eddie avea să adoarmă, căci 
fără îndoială avea să facă asta, apoi să-l ucidă şi să-i târască 
acolo sus cadavrul. Pe urmă, având asupra ei ambele arme, se 
putea târi jos, până la uşă, şi să aştepte ca Omul Foarte Rău 
să se întoarcă. Primul ei gând fusese să omoare corpul Omului 
Foarte Rău imediat ce-l va fi rezolvat pe Eddie, dar asta nu era 
bine, nu? Dacă Omul Foarte Rău nu avea în ce corp să revină, 
Detta rămânea blocată acolo, nemaiputându-se întoarce în 
lumea ei. 

Oare îl putea convinge pe Omul Foarte Rău să o ducă 
înapoi? 

Poate că nu. 

Dar poate că da. 

Dacă Omul Foarte Rău ştia că Eddie încă este în viață, 
poate că da. 

Şi asta-i dădu o idee şi mai bună. 


2 


Era extrem de şmecheră. Ar fi râs descătuşat de oricine ar fi 
îndrăznit să sugereze asta, dar era şi extrem de nesigură de 
sine. Din această din urmă cauză, pe prima o atribuia oricărei 
persoane de spre care i se părea că se apropie din punct de 
vedere intelectual de ea. Asta simţise şi în privința 
pistolarului. Auzise o împuşcătură şi când se uitase văzuse că 
din ţeava armei lui ieşea fum. 


Bărbatul reîncărcase pistolul şi i-l aruncase lui Eddie 
înainte să treacă pragul uşii. 

Ştia ce trebuia să însemne asta pentru Eddie: nu toate 
gloanţele erau ude; pistolul avea să-l protejeze. Mai ştia şi ce 
trebuia să însemne pentru ea (căci, sigur, Omul Foarte Rău 
ştiuse că se uită la ei; chiar dacă dormea atunci când ei 
începuseră să se certe, împuşcătura trebuia s-o fi trezit): Nu te 
apropia de el. 

E înarmat şi periculos. 

Dar diavolii sunt cunoscuți pentru subtilitatea lor. 

Dacă spectacolul acela scurt fusese pus în scenă pentru 
ochii ei, nu era oare posibil ca Omul Foarte Rău să mai aibă 
ceva în gând, ceva ce nici ea, nici Eddie nu trebuiau să 
deducă? Nu era oare posibil ca Omul Foarte Rău să fi gândit: 
Dacă ea vede că pistolul ăsta are gloanțe bune, va trage 
concluzia că şi cel pe care l-a primit de la Eddie are? 

Dar să presupunem că el bănuise că pe Eddie îl va fura 
somnul. Nu ştia el oare că ea tocmai asta va aştepta, să-i 
şterpelească pistolul şi să se furişeze înapoi la loc sigur? Ba 
da, era posibil ca Omul Foarte Rău să fi prevăzut toate astea. 
Era deştept, pentru o față palidă. Destul de deştept, în orice 
caz, încât să vadă că Detta îl va păcăli pe băiețaşul acela alb. 

Deci era foarte posibil ca Omul Foarte Rău să fi încărcat 
intenționat pistolul acela cu gloanţe oarbe. O dată o păcălise; 
de ce să n-o păcălească din nou? 

De data aceasta, ea avusese grijă să verifice dacă butoiaşul 
nu era cumva încărcat cu tuburi goale, dar nu, păreau a fi 
gloanţe adevărate, dar asta nu însemna că erau şi bune. Omul 
nu putea să rişte nici măcar ca unul dintre ele să fie îndeajuns 
de uscat încât să explodeze, nu? Putea să le fi măsluit în 
vreun fel. În definitiv, armele erau domeniul Omului Foarte 
Rău. Dar de ce să facă asta? Păi, pentru a o determina să iasă 
din ascunzătoare, desigur! Atunci, 

Eddie o va nimeri cu arma care într-adevăr funcționa, şi nu 
va repeta greşeala dinainte, obosit ori nu. La drept vorbind, va 
avea deosebită grijă să nu repete greşeala tocmai pentru că era 
obosit. 


Bună-ncercare, față palidă, gândi Detta în umbra 
bârlogului, locul acela strâmt, dar, într-un fel, confortabil, 
unde pământul era presărat cu oasele fragile ale unor animale 
mici. Bună-ncercare, da” nu pui io botu la asta. 

La urma urmei, nu era musai să-l împuşte pe Eddie; 
trebuia doar să aştepte. 


3 


Singura ei temere era că pistolarul se va întoarce înainte ca 
Eddie să adoarmă, dar încă nu se întorsese. Trupul inert de la 
baza uşii nu se mişca. Poate că întâmpinase probleme să 
obțină medicamentul de care avea nevoie - sau alt fel de 
probleme, din câte ştia ea. Problemele se lipeau ca scaiul de cei 
de teapa lui. 

Trecură două ore în care Eddie o căută pe femeia pe care o 
numea „Odetta“ (o, ce tare ura ea cum suna numele acela!), 
gonind întruna pe dealurile joase şi strigând din toți rărunchii. 

În cele din urmă, Eddie făcu ceea ce aştepta ea: se întoarse 
pe limba mică de plajă şi se aşeză lângă scaunul cu rotile, 
uitându-se neconsolat în jur. Atinse una dintre roțile 
scaunului şi atingerea aproape că fu o mângâiere. Apoi mâna 
îi căzu şi el scoase un suspin adânc. 

Suspinul provocă o durere ascuţită în gâtul Dettei; durerea 
îi brăzdă capul dintr-o parte în cealaltă ca un fulger de vară şi 
ei i se păru că aude o voce care striga... striga sau reclama. 

Nu, nici nu mă gândesc, îşi spuse ea, neavând habar cu cine 
vorbea. Nici nu mă gândesc, nu de data asta, nu acum. Nu 
acum şi poate nicio altă dată. 

Fulgerul acela de durere îi brăzdă iarăşi capul şi ea încleştă 
pumnii. Fața i se crispă, schimonosindu-se într-un rictus de 
concentrare - o expresie remarcabilă şi izbitoare în amestecul 
ei de urâțenie şi fermitate aproape atractivă. 

Fulgerul de durere nu se repetă. La fel, nici vocea care părea 
uneori să însoțească asemenea dureri. 

Detta aşteptă. 


Eddie îşi propti bărbia în pumni, ţinându-şi capul ridicat. În 
scurt timp, acesta începu totuşi să se lase în jos, pumnii 
alunecându-i pe obraji în sus. Detta aşteptă, cu ochii negri 
scânteind. 

Capul lui Eddie se ridică dintr-odată. Tânărul se opinti în 
picioare, se duse la apă şi se stropi pe față. 

Bravo, albuşor. Mar” păcat că nu-s anti-zomnifere-n lumea 
asta, c-ai lua şi d-alea, n” aşa? 

Eddie se aşeză în scaun de data aceasta, dar era clar că i se 
părea prea comod. Aşa că, după ce se uită lung pe uşă (ce vez! 
acolo, albuşor? Detta-ţ” dă dooj' de dolari să-i spui), se trânti 
iarăşi cu fundul pe nisip. 

Îşi propti din nou capul în mâini. 

În scurt timp, acesta începu iar se cadă. 

De data aceasta nu-l mai opri nimic. Bărbia i se opri pe 
piept şi, în pofida vuietului mării, ea îi auzi sforăiturile. Nu 
peste mult, tânărul căzu pe o parte şi îşi trase picioarele la 
piept. 

Fu surprinsă, dezgustată şi înspăimântată de acutul 
sentiment de milă care o încercă față de albuşorul de acolo. 
Semăna cu un copil care a încercat să stea treaz până la 
miezul nopții de Revelion şi a pierdut cursa. Apoi îşi aminti 
cum el şi Omul Foarte Rău încercaseră să o forțeze să 
mănânce hrană otrăvită şi cum o tachinaseră cu mâncarea 
lor, luându-i-o mereu în ultima secundă... cel puţin până 
când se temuseră că va muri. 

Dacă se temeau că vei muri, de ce să te mai forțeze să 
mănânci hrană otrăvită? 

Întrebarea o sperie aşa cum o speriase clipa aceea scurtă de 
milă. Nu era obişnuită să-şi pună la îndoială gândurile şi, mai 
mult, vocea care formulase întrebarea în mintea ei nu semăna 
deloc cu vocea ei. 

Păi, nu vroiau s' m-omoare cu otrav-aia. Vroiau numa” să-mi 
fie rău. S” stea colo-şa şi s' râdă-n timp ce io jemeam şi boram, 
crez io. 

Aşteptă douăzeci de minute, după care o luă în jos spre 
plajă, trăgându-se cu braţele vânjoase, unduindu-se ca un 


şarpe, fără a-şi lua ochii de la Eddie. 

Ar fi preferat să mai aştepte o oră, poate şi numai o 
jumătate de oră; era mai bine ca jigodia aia pricăjită să fi 
făcut pe tărâmul somnului zece kilometri în loc de doar unul 
sau doi. Dar aşteptarea era un lux pe care pur şi simplu nu şi- 
| permitea. Omul Foarte Rău se putea întoarce din clipă în 
clipă. 

Apropiindu-se de locul unde zăcea Eddie (încă sforăia, făcea 
ca un fierăstrău circular într-un gater care nu mai are mult şi 
clachează), luă de jos o piatră satisfăcător de netedă pe o parte 
şi la fel de satisfăcător de zgrunțuroasă pe cealaltă. 

Închise palma peste partea ei netedă şi continuă să se 
târască şerpeşte spre Eddie, cu ochii acoperiți de pojghița 
mată a intenției criminale. 


4 


Ce avea de gând Detta să facă era de o simplitate brutală: 
să-l lovească pe Eddie cu partea zgrunțuroasă a pietrei până 
când avea să fie la fel de mort ca piatra însăşi. Apoi voia să-i ia 
pistolul şi să aştepte întoarcerea lui Roland. 

Când trupul lui avea să se ridice în şezut, ea voia să-i dea 
de ales: să o ducă înapoi în lumea ei sau să refuze şi să 
moară. Orişicum ai lua-o, şcumpule, cu min” o s-ai conturile- 
ncheiate, îi va spune ea, şi cum pretinu” tău e mort, nu mai poț' 
face ni'ic din ce-ai zis că vrei s” faci. 

Dacă pistolul pe care Omul Foarte Rău i-l dăduse lui Eddie 
nu funcționa - era posibil; nu întâlnise niciodată un om pe 
care să-l urască şi de care să se teamă la fel de tare ca de 
Roland şi îl credea în stare de cea mai mare perfidie - ea tot 
avea să-i vină de hac. Avea să-i vină de hac cu piatra sau cu 
mâinile goale. Omul era bolnav şi, pe deasupra, îi lipseau două 
degete. Îl putea răpune uşor. 

Dar apropiindu-se de Eddie, îi veni un gând neliniştitor. Era 
sub forma unei alte întrebări şi, din nou, păru că vocea care o 
formulă nu era a ei. 


Şi dacă el ştie? Dacă ştie ce ai făcut chiar în clipa în care îl 
omori pe Eddie»? 

Ba n-o s' ştie niica. O s' fie prea ocupat să-ş' ia 
medicamentu”. Sau, din câte şt'u io, să ş-o tragă cu cineva. 

Vocea nu-i răspunse, dar sămânţa îndoielii fusese sădită. Îi 
auzise vorbind când credeau că ea doarme. Omul Foarte Rău 
trebuia musai să facă ceva. Ea nu ştia ce anume. Avea 
legătură cu un turn, asta-i tot ce ştia Detta. Probabil că Omul 
Foarte Rău credea că turnul ăla era plin cu aur sau giuvaiere 
sau ceva de felul ăsta. Spunea că are nevoie de ea şi de Eddie 
şi de încă cineva pentru a ajunge acolo, iar Detta credea că 
ăsta era adevărul. Altfel, de ce ar mai fi existat uşile acelea? 

Dacă era vorba de magie şi ea îl ucidea pe Eddie, pistolarul 
putea să ştie. 

Dacă ea închidea drumul lui către turn, bănuia că era 
posibil să distrugă singurul lucru pentru care trăia fața aia 
palidă borâtă. Şi dacă ştia că nu mai are pentru ce să 
trăiască, jigodia putea fi în stare de orice, pentru că jigodiei nu 
i-ar mai fi păsat de nimic nici cât negru sub unghie. 

Gândul la ce s-ar putea întâmpla dacă Omul Foarte Rău se 
întorcea în această stare o făcu pe Detta să se cutremure. 

Dar dacă nu putea să-l omoare pe Eddie, ce mai făcea ea 
acolo? Putea lua pistolul de la el cât timp dormea, dar când 
Omul Foarte Rău se întorcea, putea oare să le facă față 
amândurora? 

Pur şi simplu nu ştia. 

Ochii ei se opriră o clipă asupra scaunului cu rotile, dădură 
să treacă mai departe, dar se întoarseră repede. Speteaza de 
piele avea un buzunar adânc. 

Din el se ițea o buclă din frânghia cu care ei o legaseră în 
scaun. 

Uitându-se la ea, înțelese cum putea să procedeze. 

Detta schimbă direcţia şi începu să se târască spre trupul 
inert al pistolarului. 

Voia să ia ce-i trebuia din rucsacul pe care el îl numea 
„desagă“, apoi să ia frânghia... cât de repede era în stare... dar 
preț de un moment încremeni locului, uitându-se la uşă. 


Asemenea lui Eddie, interpretă ceea ce vedea în termeni 
cinematografici... doar că acum părea o scenă dintr-un serial 
polițist de televiziune. Decorul era o farmacie. Vedea un 
farmacist care părea speriat de moarte şi Detta nu-l putea 
învinovăți. Un pistol era ațintit drept spre faţa lui. Farmacistul 
spunea ceva, dar vocea lui era îndepărtată, distorsionată, 
trecând parcă prin deflectoare de sunet. Nu reuşea să 
desluşească ce spunea. Nu putea nici să vadă cine ţinea 
pistolul, dar nici nu era nevoie de asta, nu? Ştia cine era 
jefuitorul, cum nu. 

Era Omul Foarte Rău. 

Poate că nu arată ca el acolo, poate că arată ca un boschetar 
grăsun şi scund, poate că arată chiar ca un frate, dar pe 
dinăuntru tot el e, cum nu. Nu i-a luat mult să găsească altă 
armă, nu? Pun pariu că niciodată nu-i ia. Şi tu nu mai sta gură- 
cască, Detta Walker. 

Deschise desaga lui Roland şi din ea se împrăştie aroma 
vagă şi nostalgică a tutunului de mult cules, dar şi de mult 
terminat. Într-un fel, semăna cu o poşetă femeiască, plină cu 
la fel de multe nimicuri, la o primă vedere... dar, dacă te uitai 
mai atent, vedeai o veritabilă trusă de călătorie a unui om 
pregătit pentru aproape orice urgenţă. 

Bănuia că Omul Foarte Rău se afla pe drumul către Turnul 
lui de foarte mult timp. Dacă aşa era, nu puteai să nu fii uimit 
că-i mai rămăseseră lucruri în desagă, fie şi puţine. 

Nu mai căsca gura aiurea, Detta Walker. 

Luă ce-i trebuia şi îşi croi drum încet, unduindu-se, înapoi 
la scaunul cu rotile. Când ajunse, se sprijini într-o mână şi 
trase frânghia din buzunar ca un pescar care mulinează firul. 
Din când în când, îşi aruncă privirea la Eddie doar ca să fie 
sigură că tânărul dormea. 

Eddie nu se mişcă decât când Detta îi aruncă ochiul 
frânghiei pe după gât şi-l strânse tare. 


5 


Fu târât în spate. La început, crezu că încă doarme şi că 
acesta era doar un coşmar oribil, că era îngropat de viu sau 
poate sufocat. 

Apoi simţi durerea când laţul îl strânse de gât, simți salivă 
caldă curgându-i pe bărbie când tuşi. Nu era un vis. Dibui să 
apuce frânghia cu unghiile şi încercă să se ridice în picioare. 

Ea îl smuci tare cu braţele ei vânjoase. Eddie căzu pe spate 
cu un bufnet. 

Începea să se învineţească la față. 

— Dă-te bătut! şuiera Detta în spatele lui. Nu te omor dac 
te dai bătut, da” dacă nu te dai, te sufoc pân” ce mori. 

Eddie lăsă mâinile jos şi încercă să stea nemişcat. Laţul 
mobil pe care femeia i-l aruncase în jurul gâtului se desfăcu 
destul cât să-i permită să respire puţin, dureros. Dar era mai 
bine decât să nu respire deloc. 

Când bătăile zbuciumate ale inimii încetiniră puțin, Eddie 
încercă să întoarcă privirea. Laţul se strânse imediat. 

— Las-asta. Uită-te-n continuare la ocean, albiciosule. Ține 
ochii la el, altceva nu-ț zic. 

Întoarse privirea spre ocean şi nodul se destinse cât să-i 
permită din nou acele respirații zgârcite, arzătoare. Duse pe 
furiş mâna stângă la betelia pantalonilor 

(dar ea văzu mişcarea şi, chiar dacă el nu ştia, Detta rânji). 
Nu era nimic acolo. Îi luase pistolul. 

S-a apropiat de tine când dormeai, Eddie. Era vocea 
pistolarului, desigur. 

Nu ajută la nimic să-ţi amintesc că ţi-am zis eu, dar... ţi-am 
zis eu. Aici te aduce dragostea - cu gâtul în laț şi păzit de 
undeva din spate de o femeie nebună cu două pistoale. 

Dar dacă voia să mă omoare, deja ar fi făcut-o. Ar fi făcut-o 
în timp ce dormeam. 

Şi tu, Eddie, ce crezi că o să facă? O să-ți ofere un sejur all 
inclusive pentru două persoane la Disney World> 

— Ascultă, spuse el. Odetta... 

Nici nu-i ieşi bine cuvântul din gură, că laţul se strânse din 
nou puternic. 


> 


— Tu s' nu-mi mai zâci 'şa. Data viitoare cân” îmi zâci 'şa 
altceva n-o s' mai zâci-n viaț' ta. Pe min' mă cheamă Detta 
Walker şi dac” vrei s' mai respiri, spurcătură palidă, ai face bin” 
să ţii minte. 

Eddie gâjâi şi tuşi sec, scărmănând cu degetele lațul. Pete 
mari şi negre începură să-i explodeze în fața ochilor, ca nişte 
flori diabolice. 

În cele din urmă, chinga din jurul gâtului slăbi din nou. 

— Priceput-ai, jigodie? 

— Da, spuse el, dar nu-i ieşi decât un gâfâit aspru. 

— Atuncea zi-l. Zi-mi numele. 

— Detta. 

— Zi-mi tăt numele! 

Vocea ei tremura periculos, isteric, şi în clipa aceea Eddie se 
bucură că n-o putea vedea. 

— Detta Walker. 

— Bun. Laţul mai slăbi puţin. Acum-ascultă la min, albuş, 
ş-ascult” bine, de vrei s' mai trăieşti la apusu' soarelui. Nu- 
ncerca s' faci pe jmecheru”, cum am văzt că-ncercai mai- 
nainte, cân' voiai s' scoț” pistolu” pe car” ţi l-am luat în somn. 
Nu-ncerca s-o pâcăleşti pe Detta, are ochi buni. Gândeşte 
bine-nainte să-ncerci ceva. Cum nu. Şi nu-ncerca jmecherii 
nici pen” că n-am picioare. Am învățat s' fac multe de cân' le- 
am pierdut, ş-acu' am amândouă pistoalele ale lu” jigodi-aia 
băloasă, ş-ast-ar tre'i să-nsemne ceva. Nu crez”? 

— Ba da, croncăni Eddie. Nu încerc şmecherii. 

— Ei, brava. Asta-i taaare bine, spuse ea şi chicoti. Cât ai 
dormit tu, io n-am stat dejaba. Am pus la cale tăt treaba ista. 
Uite ce-o s' faci tu, albuş: du mâ'nile-n spate pân” găseşti un 
laţ ca ă' de-l ai la gât. Îs trei dă toate. Cât-ai dormit, io am 
împletit, leneşule! (Chicoti din nou.) Dup” ce găseşti laţu”, pui 
mâ'mile laolaltă şi le baji în el. Poi o s' simț mâna mea 
strângând nodu' cela bine, şi cân” simț” asta, o să-ț zici: „Acu-i 
momentu'” s-acționez. Chiar acu”, cât curv-aia neagră nu ţin” 
de frânghie.“ Da”... (Aici, vocea Dettei căpătă un şi mai 
pronunțat accent sudist, aproape caricatural.) ...ai faş' bine s' 
te uiț'napoi nainte s' te pripeşti la ceva. 


Eddie se uită înapoi. Detta semăna mai mult ca oricând cu 
o vrăjitoare, o apariție murdară, ciufulită, care ar fi băgat 
spaima în suflete mult mai rezistente decât al lui. Rochia pe 
care o purta la Macy's când o răpise pistolarul era acum 
mizerabilă şi ruptă. Folosise cuțitul pe care îl luase din desaga 
pistolarului - cel pe care el şi Roland îl folosiseră ca să taie 
banda adezivă - pentru a-şi cresta rochia în alte două locuri, 
încropindu-şi tocuri de armă deasupra umflăturii şoldurilor. 

În ele se vedeau capetele roase ale mânerelor revolverelor lui 
Roland. 

Accentul mai pronunțat se datora capetelor de frânghie pe 
care le ţinea strâns între dinţi. Un capăt proaspăt tăiat îi ieşea 
din gura rânjită; restul frânghiei, partea care ducea la lațul de 
la gâtul lui, ieşea prin partea cealaltă. Era ceva atât de 
prădător şi barbar în imaginea aceasta - frânghia prinsă între 
dinți - încât el încremeni, uitându-se la ea cu o groază care nu 
făcea decât să-i lărgească rânjetul. 

— Dacă-ncerci jmecherii cât m-ocup de legăturile tale, 
spuse ea cu voce înfundată, 

ți strâng traheea cu dinţii, albitură. Ş-atunci nu-i mai dau 
drumu. "Ţelegi? 

Eddie nu avea încredere în propria-i voce, aşa că încuviință 
din cap. 

— Brava. Poat' că totuş'o s' trăieşti puţin mai mul. 

— Dacă nu, cârâi el, tu n-o să mai ai niciodată plăcerea de 
a fura din Macy's, 

Detta. Pentru că el o să ştie şi atunci chiar s-a încheiat 
petrecerea. 

— Gura, zise Detta... aproape tărăgănat. Tine-ţ' gura. Las” 
tu gânditu' la ăi” de-s în stare s' gândească. Tu nu tre” decât s' 
pipăi dup' laţu' ălălalt. 


6 


Cât ai dormit, io am împletit, spusese ea şi, cu dezgust şi tot 
mai panicat, 


Eddie descoperi că exact asta voise să spună. Frânghia 
devenise o serie de trei noduri mobile. Pe primul i-l petrecuse 
în jurul gâtului în somn. Al doilea îi lega mâinile la spate. Apoi 
ea îl împinse fără milă pe o parte şi-i spuse să îndoaie 
picioarele până ce atingea fesele cu călcâiele. Eddie înțelese ce 
urma şi se împotrivi. Ea scoase un pistol din tăietura rochiei, 
îl armă şi-i lipi vârful ţevii de tâmplă. 

— Ori o faci tu, ori o fac io, palidule, zise ea cu aceeaşi voce 
tărăgănată. 

Numa” că dac-o fac io, tu o să fii mort cân' oi face-o. Ti 
acopăr cu nisip creierii de-or să-ț' zboare din cap ş-o să-ț trag 
păru” peste gaura din țastă. El o s' creadă că dormi! 

Chicoti din nou spart. 

Eddie îndoi picioarele şi ea îi petrecu repede al treilea nod 
mobil pe după glezne. 

— Aşa. Legat ca lumea ca un vițel la un ro-dei-o. 

Ce comparație potrivită, îşi spuse Eddie. Dacă încerca să 
întindă picioarele dintr-o poziție deja incomodă, laţul care-l 
strângea de glezne s-ar fi strâns şi mai tare. Asta ar fi făcut ca 
bucata de frânghie dintre glezne şi încheieturi să se întindă, 
strângând şi lațul de la mâini, iar frânghia dintre încheieturi 
şi lațul de la gât... 

Femeia îl târa, cine ştie cum îl târa pe plajă. 

— Hei! Ce... 

Încercă să se tragă înapoi şi simţi că se strânge totul şi că 
nu mai poate respira. Se lăsă cât mai moale posibil (şi să ţii 
picioarele îndoite în spate, nu uita de asta, cretinule, pentru 
că dacă laşi picioarele jos prea tare, o să te strangulezi) şi se 
lăsă târât pe terenul dur. Muchia unei pietre îl crestă pe obraz 
şi el simți căldura sângelui. Femeia gâfâia aspru. Sunetul 
valurilor şi bubuitul fluxului în tunelul de stâncă erau mai 
puternice. 

Să mă înece? Dumnezeule mare, oare asta vrea să facă? 

Nu, sigur că nu. Ideea a ce voia ea să facă îi veni chiar 
înainte să treacă prin algele care marcau linia fluxului, o 
materie moartă duhnind a sare şi rece ca degetele unor 
marinari înecați. 


Îşi aminti ceva ce spusese Henry odată: Uneori era împuşcat 
unul de-ai noştri. Un american, adică - ştiau că nu ajuta la 
nimic să aleagă un tip din armata regulată, pentru că niciunul 
dintre noi nu s-ar fi dus după un gălbejit în tufişuri. Numai 
dacă nu era vreun pifan tocmai adus din State. Îl împuşcau în 
stomac, îl lăsau să strige şi-i secerau pe rând pe cei care 
încercau să-l salveze. 

Făceau asta întruna, până când tipul îşi dădea duhul. Ştii 
cum numeau ei un tip ca ăsta, Eddie» 

Eddie clătinase din cap, timorat, sub impresia imaginii pe 
care o vedea în minte. 

Îi spuneau borcan cu miere, zisese Henry. Ceva dulce. Ceva 
care să atragă muştele. Sau poate chiar un urs. 

Asta făcea şi Detta: îl folosea pe post de borcan cu miere. 

Îl lăsă la vreo doi metri mai jos de linia fluxului, îl lăsă fără 
un cuvânt, îl lăsă cu fața spre ocean. Nu valurile care veneau, 
amenințând să-l înece, trebuia să le vadă pistolarul, uitându- 
se pe uşă, pentru că fluxul era în scădere şi nu avea să 
crească din nou decât peste alte şase ore. Şi mult înainte de 
asta... 

Eddie dădu puţin ochii peste cap şi văzu că soarele lăsa o 
brazdă lungă de aur pe suprafața oceanului. Cât să fie? 
Patru? Cam aşa. Apusul venea în jur de şapte. 

Până să-şi facă griji pentru flux, întunericul avea să se fi 
lăsat de mult. 

Şi când se lăsa întunericul, homaroşeniile ieşeau din valuri, 
rostogolindu-se; aveau să urce pe plajă întrebând necontenit, 
aveau să ajungă la locul unde el zăcea legat fedeleş, 
neajutorat, şi aveau să-l sfâşie în bucăți. 


7 


Intervalul acela de timp se întinse la infinit pentru Eddie 
Dean. Însăşi ideea de timp devenise o glumă. Până şi groaza a 
ceea ce urma să i se întâmple la lăsarea întunericului se 
estompă când picioarele începură să-i zvâcnească într-un fel 
neplăcut, care urcă pe scala senzațţiilor până la durere şi-n 


cele din urmă la agonie insuportabilă. Îşi relaxa muşchii, toate 
lațurile se întindeau şi, când ajungea în pragul sufocării, 
reuşea cumva să ridice iar gleznele, reducând presiunea şi 
reuşind să tragă puţin aer în piept. Nu mai era sigur că va 
rezista până la căderea întunericului. Poată că avea să vină 
momentul când pur şi simplu nu va mai putea ridica 
picioarele. 


Capitolul 3. Roland îşi ia leacul 
1 


Acum Jack Mort ştia de prezenţa pistolarului. Dacă ar fi 
fost un alt gen de om - un Eddie Dean sau o Odetta Walker, de 
pildă - Roland ar fi stat la palavre cu el, fie şi numai pentru a-i 
reduce panica şi confuzia resimțite la aflarea faptului că 
fusese aruncat în scaunul pasagerului de cineva care stătea 
acum la volanul corpului său. 

Dar pentru că Mort era un monstru - mai mult decât fusese 
sau putea să fie vreodată Detta Walker - nu se obosi să-i 
explice sau să deschidă măcar discuţia. Auzea vociferările 
omului - Cine eşti? Ce se întâmplă cu mine? - dar nu le luă în 
seamă. Pistolarul se concentră asupra scurtei lui liste de 
lucruri necesare, folosind mintea omului fără pic de 
remuşcare. Vociferările deveniră strigăte de teroare. Pistolarul 
continuă să nu le ia în seamă. 

Singurul mod de a rămâne în haznaua care era mintea 
omului aceluia era să-l privească doar ca pe o combinaţie 
dintre un atlas şi o enciclopedie. 

Mort deţinea toate informaţiile necesare lui Roland. Planul 
pe care şi-l făcuse era rudimentar, dar de multe ori aşa era 
mai bine. Când venea vorba de planuri, în univers nu existau 
două creaturi mai diferite decât Roland şi Jack Mort. 

Când planul era rudimentar, aveai loc de improvizație. Şi 
improvizația pe moment fusese întotdeauna unul dintre 
punctele forte ale lui Roland. 


2 


Un om gras cu lentile în fața ochilor, asemenea chelului 
care-şi vârâse capul în biroul lui Mort cu cinci minute înainte 
(aparent, în lumea lui Eddie multă lume purta lentile din 
acelea, pe care Mortciclopedia lui le numea „ochelari“), urcă în 
lift împreună cu el. Se uită la servieta din mâna celui care 
credea că este Jack Mort şi apoi la Mort însuşi. 

— Te duci să te vezi cu Dorfman, Jack? 

Pistolarul nu spuse nimic. 

— Dacă speri să-l convingi să renunțe la subinchiriere, îți 
spun de-acum că-ți pierzi timpul, zise grasul, apoi clipi când 
colegul lui făcu iute un pas în spate. 

Uşile cuştii se închiseră şi, dintr-odată, începură să cadă. 

Scormoni în mintea lui Mort, ignorându-i strigătele, şi află 
ce însemna asta. Căderea era controlată. 

— Dacă m-a luat gura pe dinainte, îmi pare rău, zise 
grasul. Pistolarul gândi: 

Şi ăstuia îi e frică. Tu te-ai descurcat cu nemernicul ăla mai 
bine decât oricine din firmă, asta cred eu. 

Pistolarul nu spuse nimic. Aştepta doar să iasă din 
coşciugul acela căzător. 

— Asta le spun şi altora, continuă grasul cu vrednicie. Păi, 
chiar ieri eram la prânz cu... 

Capul lui Jack Mort se întoarse şi în spatele ochelarilor cu 
rame aurii ai lui Jack Mort, ochi care păreau cumva deo 
nuanță diferită de albastrul obişnuit al ochilor lui Jack se 
uitară țintă la omul gras. 

— Taci din gură, zise inexpresiv pistolarul. 

Grasului îi dispăru culoarea din obraji şi făcu doi paşi iuți 
în spate. Fesele lui fleşcăite se loviră de panourile de lemn fals 
din spatele coşciugului mişcător, care se opri brusc. Uşile se 
deschiseră şi pistolarul, purtând corpul lui Jack Mort ca pe un 
set de haine fixe, păşi afară fără a se uita îndărăt. Individul 
gras ţinu degetul apăsat pe butonul de deschidere a uşilor şi 
aşteptă înăuntru până când Mort dispăru din vedere. 


Întotdeauna i-a lipsit o doagă, gândi grasul, dar acum ar putea 
fi ceva serios. Ar putea fi vorba de o criză. 

Grasului i se părea foarte liniştitoare ideea de a-l şti pe Jack 
Mort închis undeva într-un azil de nebuni. 

Pistolarul n-ar fi fost surprins. 


3 


Undeva între încăperea cavernoasă pe care Mortciclopedia o 
identifica drept vestibul - de fapt, un loc de intrare şi ieşire din 
birourile care umpleau acel turn înalt până la cer - şi lumina 
puternică a soarelui din stradă (Mortciclopedia identifica 
strada ca fiind deopotrivă 6th Avenue şi Bulevardul Americilor) 
strigătele gazdei lui Roland încetaseră. Mort nu murise de 
spaimă; pistolarul simţea în acelaşi fel profund instinctual 
care se confunda cu certitudinea că, dacă Mort murea, ka- 
urile lor ar fi fost expulzate pe veci în vidul posibilității care se 
afla dincolo de toate lumile fizice. Nu era mort - ci leşinat. 
Leşinase sub povara terorii şi stranietăţii situației, aşa cum i 
se întâmplase lui Roland însuşi când intrase în mintea lui şi 
descoperise secretele de acolo, o întrepătrundere a destinelor 
prea ieşită din comun pentru a fi o simplă coincidenţă. 

Se bucura că Mort leşinase. Atâta vreme cât starea de 
inconştientă a omului nu-i zădărnicise accesul la cunoştinţele 
şi amintirile lui - şi asta nu se întâmplase - era bucuros că 
scăpase de el. 

Maşinile galbene erau mijloace de transport public numite 
Tac-siuri. Triburile care le conduceau, conform Mortcilopediei, 
erau două: Spix şi Mockiesi1*. 

Pentru a opri unul, ridicai mâna ca un elev la clasă. 

Aşa procedă şi Roland şi, după ce mai multe Tac-siuri 
evident goale cu excepția şoferului trecură fără să oprească, 
văzu că acestea aveau lumina de pe capotă stinsă. Aşteptă, 
apoi ridică iar mâna. De data aceasta, un Tac-siu opri la 
trotuar. Pistolarul urcă pe bancheta din spate. Simți miros 
stătut de fum, transpiraţie, parfum. Mirosea ca o caleaşcă din 
lumea lui. 


— Încotro, prietene? întrebă şoferul. 

Roland nu avea habar dacă aparținea tribului Spix sau 
Mockies şi nici nu intenţiona să întrebe. Putea fi un semn de 
impoliteţe în lumea aceasta. 

— Nu sunt sigur, zise el. 

— Aici nu frecăm menta, prietene. Aici facem bani. 

Spune-i să pornească kilometrajul, îl informă Mortciclopedia. 

— Porneşte kilometrajul, zise Roland. 

— Ăsta o să taxeze numai staționarea, replică şoferul. 

Spune-i că-i dai cinci dolari bacşiş, îl sfătui Mortciclopedia. 

— Îţi dau cinci dolari bacşiş, zise Roland. 

— Să-i vedem, replică şoferul. Banii fac lumea să se-nvârtă. 

Întreabă-l dacă vrea banii sau vrea să se ducă-n aia a mă- 
sii, îl sfătui pe loc Mortciclopedia. 

— Vrei banii sau vrei să te duci în aia a mă-ctii? întrebă 
Roland cu o voce rece, neutră. 

O clipă, taximetristul aruncă o privire furioasă în retrovizor, 
dar nu mai spuse nimic. 

De data aceasta, Roland consultă mai bine depozitul de 
cunoştinţe al lui Jack Mort. Taximetristul ridică iar privirea, 
în treacăt, în cele cincisprezece secunde în care clientul lui nu 
făcu decât să stea acolo cu capul plecat şi cu mâna stângă la 
frunte, ca şi când ar fi avut o migrenă cumplită. Taximetristul 
tocmai se hotărâse să-i spună tipului să coboare dracului din 
maşină dacă nu vrea să cheme un polițai, când clientul ridică 
privirea şi spuse cu blândeţe: 

— Aş vrea să ajung la 7th Avenue colț cu 49th Street. 
Pentru asta o să-ți dau zece dolari peste ce spune taximetrul, 
indiferent de tribul din care faci parte. 

Un deraiat, gândi şoferul (un WASP!1% din Vermont care 
încerca să pătrundă în lumea spectacolului), dar poate un 
deraiat bogat. Introduse maneta în viteză. 

— Imediat ajungem, amice, zise el şi, înscriindu-se în trafic, 
adăugă în gând: 

Şi cu cât mai repede, cu atât mai bine. 


4 


Improvizează. Ăsta era cuvântul. 

Când cobori, pistolarul văzu maşina albastru cu alb 
parcată în josul străzii şi citi Poteră în loc de Poliţie, fără a mai 
consulta depozitul de cunoştinţe al lui Mort. În maşină erau 
doi pistolari care beau ceva - cafea, poate - din pahare albe de 
hârtie. Pistolari, da... dar graşi şi pasivi. 

Scotoci în punga lui Jack Mort (cuvântul corect era portofel, 
dar „pungă“ se număra printre sinonimele oferite de 
Mortciclopedie şi-l amuza pe pistolar, care nu-şi putea ima 
gina cum ar încăpea toate lucrurile lui într-o desagă atât de 
mică) şi-i dădu şoferului o bancnotă pe care scria 20. 
Taximetristul plecă în graba mare. 

Era de departe cel mai mare bacşiş pe care avea să-l facă în 
ziua aceea, dar individul era atât de ciudat, încât simțea că 
meritase fiecare cent din ce-i dăduse. 

Pistolarul se uită la panoul de deasupra magazinului. 

CLEMENTS - ARME ŞI ARTICOLE SPORTIVE. MUNIȚIE, 
ECHIPAMENT DE PESCUIT, IMPRIMATE TIPIZATE. 

Nu înțelegea toate cuvintele, dar o singură privire în vitrină 
era de ajuns pentru a înţelege de ce-l adusese Mort acolo. În 
vitrină se aflau brățări, insigne... şi arme. Pugşti, cele mai 
multe, dar şi pistoale. Erau legate cu lanțuri, dar asta nu 
conta. 

Va şti ce-i trebuia imediat ce o vedea... dacă o vedea. 

Roland consultă mintea lui Jack Mort - o minte şireată 
exact cât îi trebuia lui - şi de data aceasta îi luă mai mult de 
un minut. 


5 


Unul dintre poliţiştii din maşină îl înghionti pe celălalt. 

— Ei, făcu el, ăla mai zic şi eu cumpărător indecis. 

Partenerul lui râse. 

— O, Doamne, făcu el cu o voce efeminată în timp ce 
bărbatul în costum şi cu ochelari aurii îşi încheie studiul 
mărfii din vitrină şi intră în magazin. 


Cred că tocmai s-a desis asupra cătuselor aselora mooov. 

Primului polițist îi rămase în gât o gură de cafea călâie şi, 
izbucnind în râs, o scuipă toată înapoi în paharul de 
polistiren. 


6 


Un vânzător apăru aproape imediat şi întrebă dacă-l poate 
ajuta cu ceva. 

— Mă întrebam, replică bărbatul în costum albastru clasic, 
dacă nu ai o hârtie... Făcu o pauză, păru să gândească intens, 
apoi ridică privirea. Un tabel, adică, în care să apară imagini 
cu gloanţe de revolver. 

— Un tabel al calibrelor, vrei să spui? întrebă vânzătorul. 

Clientul ezită, apoi spuse: 

— Da. Fratele meu are un revolver. Am tras şi eu cu el, dar 
au trecut mulți ani de atunci. Cred că aş recunoaşte gloanțele 
dacă le-aş vedea. 

— Păi, aşa crezi dumneata, răspunse vânzătorul, dar e greu 
să distingi între ele. Era un calibru 22? Un 38? Sau poate... 

— Dacă îmi arăţi un tabel, voi şti, spuse Roland. 

— O secundă. 

Vânzătorul se uită un moment cu îndoială la bărbatul în 
costum albastru, apoi ridică din umeri. În mă-sa, clientul are 
întotdeauna dreptate, chiar şi când greşeşte... asta, desigur, 
dacă are bani să plătească. Banii fac lumea să se învârtă. 

— Am o Biblie a Trăgătorului. Poate că prin ea ar trebui să 
te uiţi. 

— Da. 

Surse. Biblia Trăgătorului. Nobil nume pentru o carte. 

Omul scotoci sub tejghea şi scoase un volum şifonat cu 
nimic mai gros decât rarele cărți pe care pistolarul le văzuse la 
viața lui - şi totuşi, omul acela părea să îl manevreze ca şi 
când n-ar fi fost mai valoros decât o mână de pietre. 

Îl deschise pe tejghea şi-l roti. 

— Uită-te. Deşi dacă au trecut ani buni, tragi la țintă pe 
întuneric. (Păru surprins, apoi surâse.) lartă-mi jocul de 


cuvinte. 

Roland nu-l auzi. Era aplecat deasupra cărții, studiind 
imaginile care păreau aproape la fel de reale ca lucrurile pe 
care le reprezentau, imagini minunate pe care Mortciclopedia 
le identifica drept Futogravii. 

Dădu paginile încet. Nu... nu... nu... 

Aproape că-şi pierdu speranța, când îl văzu. Ridică ochii 
spre vânzător cu o emoție atât de intensă, încât omului din 
spatele tejghelei i se făcu puţin teamă. 

— lată-l! spuse el. Ilată-l! Chiar ăsta! 

Fotografia pe care i-o arăta era a unui glonț de pistol 
Winchester calibru 45. 

Nu era chiar ca gloanțele lui, pentru că nu fusese 
manufacturat, dar vedea şi fără să consulte cifrele (care 
oricum nu i-ar fi spus mai nimic) că ar încăpea în butoiaş şi 
ar ieşi pe țeava pistoalelor lui. 

— Ei, foarte bine, se pare că l-ai găsit, spuse vânzătorul, da 
nu te entuziasma prea tare, amice. Nu-s decât nişte gloanțe, 
asta zic. 

— Ai din astea? 

— Sigur. Câte cutii vrei? 

— Câte sunt într-o cutie? 

— Cincizeci. 

Vânzătorul începu să se uite la pistolar cu o reală 
suspiciune. Dacă tipul avea de gând să cumpere gloanțe, 
trebuia să ştie că era musai să prezinte un permis de 
portarmă cu fotografie. Fără permis, ciuciu muniție - cel puţin 
pentru armele de mână; aşa spunea legea în zona Manhattan. 
Şi dacă individul avea permis pentru o armă de mână, cum de 
nu ştia câte gloanţe intrau într-o cutie standard? 

— Cincizeci! 

Acum, individul se uita la el cu gura căscată. Clar, era sărit 
de pe fix. 

Vânzătorul se mişcă puţin spre stânga, puţin mai aproape 
de casa de marcat... şi, nu întâmplător, puţin mai aproape de 
propria-i armă, un Magnum 357 pe care îl ținea încărcat într- 
o clemă cu arc sub tejghea. 


> 


— Cincizeci! repetă pistolarul. Se aşteptase la cinci, zece, 
poate chiar o duzină, dar asta... asta... 

Câţi bani ai? întrebă el Mortciclopedia. Mortciclopedia nu 
ştia, nu cu exactitate, dar credea că are cel puţin şaizeci de 
dolari în pungă. 

— Şi cât costă o cutie? 

Costa mai mult de şaizeci de dolari, bănuia el, dar poate 
reuşea să-l convingă pe om să-i vândă o parte dintr-o cutie 
sau... 

— Şapteşpe cincizeci, zise vânzătorul. Dar, domnule... 

Jack Mort era contabil şi de data aceasta nu fu loc de 
întârziere: traducerea şi răspunsul veniră simultan. 

— Trei, spuse pistolarul. Trei cutii. 

Lovi cu degetul în Futogravia care înfățișa gloanţele. O sută 
cincizeci de bucăţi! Zei şi zeițe! Ce rezerve incredibile de 
bogăție avea lumea asta! 

Vânzătorul nu se mişca din loc. 

— Nu ai atâtea, spuse pistolarul. Nu se simţea cu adevărat 
surprins. Ar fi fost prea bine ca să fie adevărat. Un vis. 

— O, dar am gloanţe de Winchester 45, am cu vârf şi 
îndesat. Vânzătorul mai făcu un pas la stânga, un pas mai 
aproape de casa de marcat şi de armă. 

Dacă individul era dus cu pluta, lucru pe care vânzătorul se 
aştepta să-l afle sigur din clipă în clipă, avea să fie un plutaş 
cu o gaură extrem de largă în burtă. 

Am muniţie de 45 cât pentru o armată întreagă. Ce vreau 
să ştiu, domnu” meu, e dacă tu ai card. 

— Card? 

— Permis de portarmă cu poză. Nu-ţi pot vinde muniţie de 
pistol decât dacă-mi arăţi un permis. Dacă vrei să cumperi 
muniție fără permis, tre' să te duci la Westchester. 

Pistolarul se uită tâmp la om. Totul era o bolboroseală 
pentru el. Nu înţelegea nimic. Mortciclopedia sa avea o noțiune 
vagă privind ceea ce voia omul să spună, dar ideile lui Mort 
erau prea neclare pentru a fi de încredere în cazul de faţă. 
Mort nu deținuse niciodată o armă. El avea alte metode de a-şi 
pune-n practică planurile diabolice. 


Bărbatul mai făcu un pas la stânga, fără să-şi ia ochii de la 
fața clientului, şi pistolarul gândi: Are o armă. Se aşteaptă să-i 
fac probleme... sau poate vrea să-i fac probleme. Vrea o scuză 
ca să mă împuşte. 

Improvizează. 

Îşi aminti de pistolarii din caleaşca lor albastru cu alb din 
capătul străzii. 

Pistolari, da, apărători ai păcii, oameni care trebuia să aibă 
grijă ca lumea să nu meargă mai departe. Dar aceia păruseră 
- cel puţin la o privire trecătoare - să fie aproape la fel de molâi 
şi de pasivi ca toți ceilalți oameni din lumea asta de mâncători 
de lotus; doar doi oameni simpli în uniformă şi cu şepci pe 
cap, tolăniți în scaunele caleştii lor, bând cafea. Poate că-i 
judecase greşit. Pentru binele tuturor, spera din suflet... să nu 
fi făcut asta. 

— O! Înţeleg, spuse pistolarul şi declanşă un zâmbet afabil 
pe fața lui Jack Mort. Îmi pare rău. Se pare că n-am ţinut cont 
de cât de mult a mers mai departe... s-a schimbat lumea de 
când n-am mai avut o armă. 

— Nicio supărare, spuse vânzătorul, relaxându-se cât de 
cât. Poate că tipul era totuşi sănătos la cap. Sau poate că juca 
doar o farsă. 

— Pot să mă uit la trusa aceea de curăţare? 

Roland arătă spre raftul din spatele vânzătorului. 

— Sigur. 

Vânzătorul se întoarse după ea şi, când făcu asta, 
pistolarul scoase punga din buzunarul interior al sacoului lui 
Mort. Execută mişcarea cu viteza fulgeră toare cu care scotea 
pistolul din toc. Vânzătorul stătu cu spatele la el mai puţin de 
patru secunde, dar când se întoarse cu fața la Mort, portofelul 
era pe podea. 

— E o mândrețe, spuse omul, surâzând, convins acum că 
individul era totuşi cu minţile acasă. La naiba, ştia bine ce 
aiurea te simţeai când te făceai de cacao. 

O păţise şi el de multe ori când era la Puşcaşii Marini. Şi 
nu-ți trebuie un permis afurisit ca să cumperi o trusă de 
curățare. Nu-i aşa că libertatea e o splendoare? 


— Da, zise pistolarul cu seriozitate şi se prefăcu, expert, că 
studiază îndeaproape trusa de curățare, deşi văzuse dintr-o 
singură privire că era o chestie de doi bani într-o cutie de doi 
bani. În timp ce o cerceta, împinse încet portofelul lui Mort sub 
tejghea, cu piciorul. 

După un moment, i-o întinse înapoi vânzătorului cu o 
expresie pasageră de regret. 

— Mă tem că trebuie să spun pas. 

— Bine, zise vânzătorul, pierzându-şi brusc interesul. 

Cum era clar că individul nu era dus cu pluta, ci mai 
degrabă un privitor decât un cumpărător, relația lor se 
încheiase. Lumea se învârte mai departe. 

— Altceva? întrebă el, dar cu ochii îl îndemna pe domnul în 
costum albastru să-şi vadă de drum. 

— Nu, mulțumesc. 

Pistolarul ieşi fără o privire înapoi. Portofelul lui Mort era 
bine pitit tub tejghea. Roland îşi plasase şi el propriul borcan 
cu miere. 


7 


Ofițerii Carl Delevan şi George O'Mearah îşi terminaseră 
cafeaua şi erau pe punctul de a merge mai departe, când 
bărbatul în costum albastru ieşi din magazinul lui Clements - 
de spre care amândoi poliţiştii credeau că era un corn pentru 
praful de puşcă (argou polițienesc pentru magazin legal de 
arme care vinde uneori armament jefuitorilor independenţi cu 
recomandări dovedite şi care face afaceri, uneori angro, cu 
mafia) - şi se apropie de maşina lor de patrulă. 

Bărbatul se aplecă şi se uită prin geamul pasagerului la 
O'Mearah. 

O'Mearah se aştepta ca tipul să aibă vorba mieroasă - 
probabil la fel de mieroasă ca scălâmbăiala lui de spre 
cătuşele mooov... pe scurt, un pidosnic. Lăsând armele 
deoparte, Clements vindea bine de tot cătuşe. Erau legale în 
Manhattan şi majoritatea celor care le cumpărau nu erau 
Houdini amatori (poliţiştilor nu le plăcea asta, dar când se 


întâmplase ca părerea poliţiştilor să schimbe vreodată ceva?). 
Cumpărătorii erau homosexuali cu unele apucături sado- 
maso. Dar individul nu vorbea deloc ca un pidosnic. Vocea lui 
era egală şi inexpresivă, politicoasă, dar cumva moartă. 

— Neguţătorul de acolo mi-a luat portofelul, spuse el. 

— Cine? 

O'Mearah se îndreptă imediat în scaun. De un an şi 
jumătate îl mâncau degetele să-l prindă cu ceva pe Justin 
Clements. Dacă le ieşea faza, poate că ei doi reuşeau în sfârşit 
să schimbe uniforma asta albastră cu două insigne de 
detectiv. 

Poate că era doar un vis irealizabil - era prea frumos ca să 
fie adevărat - dar... 

— Neguţătorul... O pauză scurtă. Vânzătorul. 

O'Mearah şi Carl Delevan schimbară o privire. 

— Păr negru? întrebă Delevan. Puțin bondoc? 

Din nou o scurtă pauză. 

— Da. Avea ochi cafenii. Şi o cicatrice mică sub unul dintre 
ei. 

Era ceva la tipul ăsta... O'Mearah nu putea spune precis ce 
în clipa aceea, dar îşi aminti mai târziu, când nu avea atât de 
multe lucruri la care să se gândească. Între ele, cel mai 
important era, desigur, simplul fapt că insigna aurie de 
detectiv nu conta; mai important, un real miracol, era să-şi 
păstreze slujbele pe care le aveau. 

Dar peste ani şi ani, când O'Mearah îşi duse cei doi fii la 
Muzeul de Ştiinţă din Boston, trăi un scurt moment de 
revelație. Acolo aveau un aparat - un computer - pe care jucau 
X şi O şi, dacă nu puneai X-ul în pătrățelul din mijloc la prima 
mutare, aparatul ţi-o trăgea la fundul gol de fiecare dată. Dar 
întotdeauna făcea o pauză cât timp îşi verifica memoria 
pentru toate mişcările posibile. 

EI şi băieții lui fuseseră fascinaţi. Dar era ceva înfricoşător 
în treaba aia... şi atunci îşi aminti de domnul în costum 
albastru. Îşi aminti pentru că domnul în costum albastru 
avusese acelaşi obicei nenorocit. Când vorbeai cu el parcă te-ai 
fi adresat unui robot. 


Pe Delevan nu-l încercau astfel de sentimente, dar nouă ani 
mai târziu, când avea să-şi ducă şi el fiul (atunci în vârstă de 
optsprezece ani şi pe cale să înceapă colegiul) la cinematograf 
într-o seară, Delevan avea să se ridice pe neaşteptate în 
picioare, cam la treizeci de minute după începutul filmului, şi 
să strige: 

Ele! Ala e EL! Ăla-i nenorocitul în costum albastru! Tipu” de 
la Cle... 

Cineva avea să strige Hei, tu din față, stai Jos!, deşi n-ar fi 
trebuit să-şi răcească gura de pomană; Delevan, cântărind cu 
treizeci şi cinci de kilograme mai mult decât greutatea 
normală şi fiind un fumător înveterat, avea să sufere un 
infarct fatal înainte ca spectatorul înfuriat din spate să ajungă 
la al doilea cuvânt. Bărbatul în costum albastru care se 
apropiase de maşina lor în ziua aceea şi le spusese de 
portofelul lui furat nu semăna cu vedeta filmului, nu la 
înfăţişare, dar felul mort în care rostise cuvintele era acelaşi; 
cum acelaşi era şi felul cumva ferm şi totuşi grațios în care se 
mişca. 

Filmul, desigur, era Terminatorul. 


8 


Poliţiştii schimbară o privire între ei. Omul de spre care 
vorbea tipul în costum albastru nu era Clements, ci cumnatul 
lui Clements, Johnny „Grăsanul“ Holden. Asta era aproape la 
fel de bine, dar să faci o prostie atât de mare şi să furi 
portofelul cuiva era o... 

„„.„era o chestie demnă de zevzecul ăla, încheie O'Mearah în 
gând şi trebui să-şi acopere gura cu mâna pentru a-şi 
ascunde surâsul de moment. 

— Spuneţi-ne mai bine exact ce s-a întâmplat, îl sfătui 
Delevan. Puteţi începe cu numele dumneavoastră. 

Din nou, răspunsul omului i se păru puţin aiurea lui 
O'Mearah, puţin nelalocul lui. În oraşul acela, unde uneori ţi 
se părea că şaptezeci la sută din populaţie credea că Du-te-n 
mă-ta e traducerea americană pentru Vă doresc o zi bună, s-ar 


fi aşteptat din partea tipului la ceva de genul: Hei, idiotul ăla 
mi-a luat portofelul! Aveţi de gând să mi-l aduceți înapoi sau o 
să stăm aici şi o să ne jucăm de-a Întrebare şi Răspuns? 

Dar individul purta costum frumos croit şi avea unghiile 
manichiurate. Era un tip obişnuit, probabil, să aibă de a face 
cu rahaturi birocratice. În fapt, lui George O'Mearah nu-i prea 
păsa de asta. Gândul prinderii lui Johnny Grăsanul Holden şi 
al folosirii lui ca mijloc de presiune împotriva lui Arnold 
Clements îi lăsa gura apă. Preţ de un moment amețţitor îşi 
permise să fantazeze cum ar fi să-l folosească pe Holden 
pentru a ajunge la Clements şi pe Clements pentru a ajunge la 
unul dintre tipii cu adevărat barosani - macaronarul ăla de 
Balazar, de pildă, sau poate Ginelli. Asta n-ar fi tocmai exclus. 
Nu, nu era deloc exclus. 

— Numele meu este Jack Mort, spuse omul. 

Delevan scosese din buzunarul de la spate un carneţel care 
luase forma fundului său. 

— Adresa? 

Ezitarea aceea scurtă. Ca un automat, gândi iarăşi 
O'Mearah. Un moment de linişte, apoi un clic aproape audibil. 

— Park Avenue South nr. 409. 

Delevan notă. 

— Numărul de asigurare socială? 

După o altă ezitare scurtă, Mort îl recită. 

— Vreau să înţelegeţți că vă-ntreb lucrurile astea doar ca să 
vă stabilim identitatea. 

Dacă individul v-a luat portofelul, dă bine să spun că mi-ați 
dat anumite informaţii înainte să pun mâna pe el. Înţelegeţi, 
da? 

— Da. Acum se simțea un dram de nerăbdare în vocea 
bărbatului. Fără o explicaţ ie clară, asta-l făcea pe O'Mearah 
să aibă sentimente mai bune față de el. 

Numai să nu tărăgănăm lucrurile mai mult decât e nevoie. 
Timpul trece şi... 

— Nu se ştie niciodată, da, pricep. 

— Nu se ştie niciodată, repetă aprobator omul în costum 
albastru. Da. 


— Aveţi în portofel o fotografie anume? 

O ezitare. Apoi: 

— Am o poză cu mama în fața Empire State Building. Pe 
spate e scris: „A fost o zi minunată şi o panoramă splendidă. 
Cu dragoste, mama.“ 

Delevan notă în pripă, după care închise repede carneţelul. 

— Bine. Ar trebui să ajungă. Ar mai trebui doar să vă cerem 
să ne dați un specimen de semnătură, după ce recuperăm 
portofelul, ca să o comparăm cu cele de pe permisul de 
conducere, cărțile de credit şi alte lucruri de genul ăsta. Bine? 

Roland încuviință din cap, deşi o parte din el înțelegea că, în 
vreme ce se putea folosi cât dorea de amintirile şi cunoştinţele 
lui Jack Mort de spre lumea aceasta, nu avea nicio şansă să 
reproducă semnătura lui câtă vreme el era în stare de 
inconştiență, ca acum. 

— Spuneţi-ne ce s-a întâmplat. 

— Am intrat să cumpăr gloanţe pentru fratele meu. Are un 
revolver Winchester 45. Omul m-a întrebat dacă am permis de 
portarmă. Am spus că am. 

Mi-a cerut să-l vadă. Ezitare. Am scos portofelul. I l-am 
arătat. Doar că, întorcând portofelul spre el, trebuie să fi văzut 
că aveam în el şi destul de multe... 

(scurtă ezitare) ... bancnote de douăzeci. Sunt expert 
contabil. Am un client pe nume Dorfman care tocmai a 
câştigat un proces cu fiscul şi a obținut restituirea unei părți 
din... (ezitare) ... impozit. Suma nu era decât de opt sute de 
dolari, dar Dorfman ăsta este... (ezitare) ... cel mai de soi puţoi 
de la noi din butoi. (ezitare) Scuzaţi-mi jocul de cuvinte. 

O'Mearah reluă în gând ultimele cuvinte ale bărbatului şi 
brusc înţelese jocul. Cel mai de soi puţoi din butoi. Nu era rău. 
Râse. Din minte îi dispărură imaginile cu roboți şi jocuri 
mecanice de X şi 0. Tipul era cât se poate de real; puţin 
tulburat, doar, dar încerca să-şi ascundă sentimentele sub 
masca unui calm perfect. 

— În orice caz, Dorfman a vrut bani lichizi. A insistat să i se 
dea bani lichizi. 


— Credeţi că lui Johnny Grăsanul i-au căzut ochii pe banii 
clientului dumneavoastră, spuse Delevan. 

EI şi O'Mearah coborâră din maşina de patrulă. 

— Aşa-i spuneţi omului din magazin? 

— O, uneori îi spunem şi altfel, mai urât, rosti Delevan. Ce 
s-a întâmplat după ce i-aţi arătat permisul de portarmă, 
domnule Mort? 

— A vrut să se uite mai de aproape. l-am dat portofelul, dar 
el nu s-a uitat la poză, ci l-a aruncat la podea. L-am întrebat 
de ce a făcut asta. A spus că întreb aiurea. Apoi eu i-am cerut 
să-mi dea portofelul înapoi. Eram nervos. 

— Sunt sigur de asta. 

Deşi, uitându-se la chipul lui, Delevan credea că omul acela 
nu s-ar putea enerva niciodată. 

— A râs. Eu am dat să intru după tejghea şi să-l iau. 
Atunci a scos arma. 

Se îndreptau spre magazin, dar acum se opriră. Poliţiştii 
păreau mai mult surescitați decât speriați. 

— Armă? întrebă O'Mearah, vrând să se asigure că auzise 
bine. 

— Era sub tejghea, lângă casă, spuse bărbatul în costum 
albastru. 

Roland îşi aminti momentul când aproape că renunțase la 
planul inițial şi dăduse să-i ia omului arma. Acum le spuse 
acestor pistolari de ce n-o făcuse. 

Voia să se folosească de ei, nu să-i vadă morți. 

— Cred că era într-o gheară de docher. 

— Într-o ce? făcu O'Mearah. 

O ezitare mai lungă, de data aceasta. Bărbatului i se încreți 
fruntea. 

— Nu ştiu cum să-i spun mai exact... o chestie în care-ţi 
pui arma. Nimeni n-o poate lua acolo decât dacă ştiu cum să 
apese... 

— O clemă cu arc! zise Delevan. Sfinte Doamne! 

Un nou schimb de priviri între parteneri. Niciunul nu voia 
să fie primul care să-i spună tipului că Johnny Grăsanul 
probabil deja îi golise portofelul de gologani, ieşise pe uşa din 


dos şi-l aruncase peste zidul aleii din spatele clădirii... dar o 
armă într-o clemă cu arc... asta era altă mâncare de peşte. 
Dacă acuzaţia de jaf rămânea o posibilitate, cea pentru arme 
ascunse părea dintr-odată un lucru sigur. Poate nu o variantă 
la fel de bună, dar era un pas înainte. 

— Şi atunci? întrebă O'Mearah. 

— Atunci mi-a spus că n-am avut portmoneu la mine. A 
spus că m-au atacat... (ezitare) ... pungraşii - pungaşii, adică 
- pe stradă şi că aş face bine să nu uit asta dacă vreau să-mi 
fie bine. Mi-am amintit că am văzut o maşină de poliție 
parcată ceva mai sus şi m-am gândit că ați putea fi tot acolo. 
Aşa că am plecat. 

— Bine, zise Delevan. Eu şi partenerul meu o să intrăm 
primii. Valvârtej. 

Lăsaţi-ne un minut - un minut întreg - în caz că apar ceva 
probleme. Apoi veniți după noi, dar rămâneţi lângă uşă. Aţi 
înțeles? 

— Da. 

— Bine. Hai să punem laba pe lepădătura asta. 

Cei doi poliţişti intrară. Roland aşteptă treizeci de secunde 
şi merse după ei. 


9 


Johnny „Grăsanul“ Holden nu se limita să protesteze. Urla 
din toţi rărunchii. 

— Tipu-i dus cu pluta! Vine aici, nici nu ştie ce vrea, apoi, 
când îl vede în Biblia Trăgătorului, nu ştie câte-s într-o cutie, 
cât costă, şi ce zice el, c-am vrut să mă uit mai bine la 
permisul lui, e o minciună mare cât roata carului, pentru că 
nici n-avea permis... Johnny Grăsanul se întrerupse. Uite-l! 
Uite-l pe ciudat! Chiar acolo! Te văd, amice! Îţi văd fața! Data 
viitoare când o să mi-o vezi şi tu pe a mea o să-ți pară al naibii 
de rău! Îţi garantez că aşa o să fie! Jur pe mă-ta c-aşa o să 
fie... 

— Adică nu ai portmoneul omului acestuia? întrebă 
O'Mearah. 


— Da” ştii că nu am portmoneul lui! 

— Te deranjează dacă aruncăm o privire în spatele acestei 
vitrine? replică Delevan. Ca să fim siguri, doar. 

— Iisuse mare şi sfinte apără şi păzeşte! Vitrina-i din sticlă! 
Vedeţi vreun portofel acolo? 

— Nu, nu acolo... aici vreau să zic, îl lămuri Delevan, 
mişcându-se spre casa de marcat. 

Vocea lui era tors de pisică. Din acel punct încolo, în spatele 
rafturilor din vitrină era aplicată o placă de oţel cromat 
ranforsat, lată de peste jumătate de metru. Delevan se uită 
înapoi la omul în costum albastru, care încuviinţă. 

— Vreau să ieşiţi imediat de aici, zise Johnny Grăsanul. Îşi 
cam pierduse din culoarea obrajilor. Dacă vă-ntoarceţi cu un 
mandat, mai stăm de vorbă. 

Dar acum vreau să ieşiţi dracului de aici. Încă trăim într-o 
țară liberă, mama ei, şt... Hei! Heil HEI, ÎNAPOI 

O'Mearah trăgea cu ochiul peste tejghea. 

— E ilegal ce faci! urla Johnny Grăsanul. E ilegal, futu-i, 
Constituția... chem dracului avocatul... treci imediat înapoi 
sau... 

— Voiam doar să văd mai bine marfa, spuse O'Mearah cu 
duhul blândeţii, pentru că sticla vitrinei ăsteia e al naibii de 
murdară. De asta mă uitam peste. 

Nu-i aşa, Carl? 

— Aşa-i cum mă vezi şi cum te văd, amice, zise solemn 
Delevan. 

— Şi uite ce am găsit. 

Roland auzi un clic şi, imediat, pistolarul în uniformă 
albastră ținea în mână o armă extrem de mare. 

Johnny Grăsanul, care înțelese în sfârşit că era singura 
persoană din încăpere care putea contrazice povestea de 
adormit copiii pe care o debitase polițistul care-i luase 
Magnum-ul, se întoarse posac. 

— Am permis, spuse. 

— De portarmă? întrebă Delevan. 

— Da. 

— De portarmă ascunsă? 


— Da. 

— E-nregistrată arma asta? întrebă O'Mearah. Este? 

— Păi.. s-ar putea să fi uitat. 

— S-ar putea să fie de contrabandă şi cred c-ai uitat şi asta. 

— În mă-ta. Îmi chem avocatul. 

Johnny Grăsanul dădu să se întoarcă. Delevan îl apucă. 

— Atunci rămâne întrebarea dacă ai sau nu permis de a 
ascunde o armă letală într-un dispozitiv cu clemă cu arc, 
spuse el cu aceeaşi voce blândă, torcătoare. 

E o întrebare interesantă, pentru că, din câte ştiu eu, 
autorităţile oraşului New York nu eliberează astfel de permise. 

Poliţiştii se uitau la Johnny Grăsanul; Johnny Grăsanul îi 
săgeta şi el cu privirea. Aşadar, nimeni nu-l observă pe Roland 
când întoarse anunțul de la uşă cu partea pe care scria 
ÎNCHIS spre exterior. 

— Poate că începem să rezolvăm problema găsind portofelul 
acestui domn, zise O'Mearah. Satana însuşi n-ar fi fost în 
stare să mintă cu atâta sinceră convingere. Poate că l-a scăpat 
doar, ştii. 

— Dar v-am spus! Nu ştiu nimic de spre portofelul tipului! 
Omu” n-are toate mințile acasă! 

Roland se aplecă. 

— Uite-l, remarcă el. Se vede de aici. Stă cu piciorul pe el. 

Asta era o minciună, dar Delevan, care încă-l ținea pe 
Johnny Grăsanul de umăr, îl împinse pe vânzător în spate 
atât de repede, încât era imposibil să mai ştii dacă omul ținuse 
sau nu piciorul pe el. 

Acum trebuia acționat. Roland se apropie pe tăcute de 
tejghea în timp ce pistolarii în uniformă se aplecară pentru a 
se uita dedesubt. Deoarece stăteau unul lângă celălalt, între 
capetele lor nu era mare distanță. O'Mearah încă avea în 
mâna dreaptă arma pe care vânzătorul o ţinuse sub tejghea. 

— Fir-ar să fie, chiar e acolo! zise Delevan surescitat. Îl văd! 

Roland aruncă o ocheadă la omul pe care ei îl strigaseră 
Johnny Grăsanul, vrând să se asigure că nu va avea surprize 
din partea lui. Dar vânzătorul stătea cu spatele la perete - se 
împingea în el, de fapt, ca şi când ar fi vrut să treacă prin el - 


cu mâinile atârnate pe lângă corp şi cu ochii mari de mirare. 
Arăta ca un om căruia nu-i vine să creadă că horoscopul nu i- 
a spus că va fi o zi de care să se ferească. 

Nicio problemă cu el. 

— Da! repetă vesel O'Mearah. Se uitau amândoi sub 
tejghea, cu mâinile pe genunchii pantalonilor de uniformă. 
Acum, mâna stângă a lui O'Mearah se întinse după portofel. Îl 
văd... 

Roland făcu un ultim pas în față. Cuprinse într-o mână 
obrazul drept al lui Delevan şi în cealaltă obrazul stâng al lui 
O'Mearah şi, cât ai clipi, o zi de spre care Johnny Grăsanul 
Holden crezuse că atinsese apogeul ghinionului urcă pe noi 
culmi ale dezastrului. Arătarea în costum albastru lovi 
capetele po - lițiştilor unul de celălalt cu destulă forță încât să 
se audă un sunet ca de pietre înfăşurate în pâslă izbindu-se 
între ele. 

Poliţiştii căzură grămadă. Bărbatul cu ochelarii aurii se 
îndreptă de spate. 

Avea în mână Magnum-ul 357 şi-l ţinea îndreptat spre 
Johnny Grăsanul. 

Gaura ţevii părea suficient de mare încât să poată lansa o 
rachetă. 

— N-o să avem probleme, nu-i aşa? întrebă arătarea cu 
vocea aceea moartă. 

— Nu, domnule, răspunse imediat Johnny Grăsanul, 
niciuna. 

— Rămâi pe loc. Dacă fundul tău pierde contactul cu 
peretele, tu însuți o să pierzi contactul cu viața aşa cum ai 
ştiut-o dintotdeauna. Ne-am înțeles? 

— Da, domnule, zise Johnny Grăsanul, ne-am înţeles bine. 

— Perfect. 

Roland îi despărți pe poliţişti, împingându-i. Erau amândoi 
în viață. Asta era bine. Indiferent cât de lenți şi de placizi erau, 
rămâneau totuşi doi pistolari, oameni care încercaseră să 
ajute un străin la ananghie. Nu-i dădea ghes deloc dorința de 
a-i ucide pe cei de teapa sa. 


Dar înainte o făcuse, nu-i aşa? Da. Căci nu murise Alan 
însuşi, unul dintre fraţii lui de sânge, chiar sub pistoalele lor 
fumegânde, al său şi al lui Cuthbert? 

Fără să-şi ia ochii de la vânzător, pipăi sub tejghea cu 
vârful pantofului Gucci al lui Jack Mort. Simţi portofelul. Îl 
lovi. Acesta ieşi de sub tejghea, răsucindu-se, pe partea 
vânzătorului. Johnny Grăsanul tresări şi strigă ca o fată 
sperioasă care vede un şoricel. Fundul lui pierdu contactul cu 
peretele preț de un moment, dar pistolarul închise un ochi la 
asta. Nu-l mâna nici intenţia de a-l împuşca pe omul acela. 
Mai degrabă l-ar ciomăgi decât să deschidă focul. O armă atât 
de mare probabil că ar atrage atenţia tuturor pe o rază de 
jumătate din cvartal. 

— Ridică-l, spuse pistolarul. Încet. 

Johnny Grăsanul se aplecă şi, când prinse portofelul în 
mână, îi scăpă o băşină zgomotoasă şi strigă. Cu o urmă vagă 
de amuzament, pistolarul înțelese că omul confundase 
sunetul propriei băşini cu un foc de armă şi crezuse că-i 
sunase ceasul. 

Când Johnny Grăsanul se îndreptă de spate, obrajii-i erau 
roşii ca para focului. În partea din față a pantalonilor avea o 
pată mare de umezeală. 

— Pune punga pe tejghea. Portofelul, adică. 

Johnny Grăsanul se execută. 

— Acum gloanţele. Cele de Winchester 45. Şi ţine mâinile la 
vedere. 

— Trebuie să bag mâna în buzunar. După chei. 

Roland aprobă cu o aplecare din cap. 

În timp ce Johnny Grăsanul întâi descuie şi apoi deschise 
dulapul în care erau aşezate cutiile cu gloanțe, Roland stătu 
pe gânduri. 

— Dă-mi patru cutii, spuse el într-un târziu. 

Nu-şi ima gina că-i vor trebui atât de multe, dar tentaţia de 
a le avea era imposibil de reprimat. 

Johnny Grăsanul puse cutiile pe tejghea. Roland deschise 
una, încă nevenindui să creadă că nu era o glumă sau o farsă. 
Dar erau gloanţe, sigur că da, curate, sclipitoare, nemarcate, 


neexplodate, nereîncărcate vreodată. Ridică unul la lumină un 
moment, apoi îl puse înapoi în cutie. 
— Acum scoate o pereche de brățări. 


— Brăţări...? 
Pistolarul consultă Mortciclopedia. 
— Cătugşe. 


— Domnule, nu ştiu ce vrei. Casa de marcat €... 

— Fă ce-ţi spun. Acum. 

Hristoase, n-o să se termine niciodată, se smiorcăi Johnny 
Grăsanul în gând. 

Deschise un alt dulăpior şi scoase o pereche de cătuşe. 

— Cheia? întrebă Roland. 

Johnny Grăsanul puse cheia cătuşelor pe tejghea. Unul 
dintre poliţiştii inconştienţi scoase pe nepregătite un sforăit şi 
Johnny scânci subțire. 

— Întoarce-te, spuse pistolarul. 

— N-o să mă împuşti, nu-i aşa? Spune că nu! 

— Nu, zise Roland fără vreo inflexiune în glas. Atât timp cât 
te întorci acum. Dacă nu, te împuşc. 

Johnny Grăsanul se întoarse, începând să bălmăjească. 
Sigur că tipul zice că nu, dar începea să miroasă prea tare a 
lovitură mafiotă. Nici măcar nu lăsase multe nescrise în 
condici. Bălmăjeala lui se transformă în văicăreli gâtuite. 

— Te rog, domnule, de dragul mamei mele, nu mă împuşca. 
Mama e bătrână. E oarbă. E... 

— E blestemată cu un fiu fricos, zise pistolarul mâhnit. 
Apropie mâinile. 

Smiorcăindu-se, cu pantalonii uzi lipiți de vintre, Johnny 
Grăsanul le apropie. Într-o fracțiune de secundă, brăţările de 
oțel i se închiseră la încheieturi. 

Habar nu avea cum reuşise arătarea să vină după tejghea 
atât de repede. 

Şi nici nu voia să aibă. 

— Rămâi acolo şi uită-te la perete până-ţi spun eu că te poți 
întoarce. Dacă te întorci înainte, te omor. 

Speranța lumină mintea lui Johnny Grăsanul. Poate că 
totuşi tipul nu avea de gând să-l rezolve. Poate că nu era dus 


cu pluta, ci doar puţin deranjat la mansardă. 

— Nu mă întorc. Jur pe Dumnezeu. Jur în fața tuturor 
sfinților Lui. Jur în fața tuturor îngerilor Lui. Jur în fața 
tuturor arh... 

— Şi eu jur că dacă nu taci din gură, îţi trag un glonț în 
gât, zise arătarea. 

Johnny Grăsanul tăcu. 1 se păru că rămase o veşnicie cu 
fața la perete. De fapt, nu se scurseră decât aproximativ 
douăzeci de secunde. 

Pistolarul se lăsă în genunchi, puse arma vânzătorului pe 
podea, aruncă o privire pentru a fi sigur că viermele acela era 
cuminte, apoi îi rostogoli pe cei doi pe spate. Amândoi erau 
inconştienți, dar nu erau răniți grav, văzu Roland. Amândoi 
respirau regulat. Din urechea celui pe care îl chema Delevan 
curgea un firicel de sânge, dar asta era tot. 

Aruncă încă o privire la vânzător, apoi desprinse cataramele 
curelelor de la brâul pistolarilor şi le înlătură. Scoase sacoul 
albastru al lui Mort şi se încinse cu centurile. Pistoalele nu 
erau cele potrivite, dar era un sentiment plăcut să fie din nou 
înarmat. Al naibii de plăcut. Mai plăcut decât ar fi crezut. 

Două arme. Una pentru Eddie şi una pentru Odetta... când 
şi dacă Odetta avea să fie pregătită să primească o armă. 
Îmbrăcă iar sacoul lui Jack Mort, vâri în buzunarul drept 
două cutii de gloanţe şi pe celelalte două în cel stâng. Sacoul, 
impecabil înainte, acum era deformat. Luă de jos Magnum-ul 
357 al vânzătorului şi puse gloanțele în buzunarul 
pantalonilor. 

Apoi aruncă arma în cealaltă parte a încăperii. Când 
aceasta ateriză pe jos, 

Johnny Grăsanul tresări, scoase încă un strigăt subțire şi 
mai scăpă puțin lichid cald în pantaloni. 

Pistolarul se îndreptă de spate şi-i spuse lui Johnny 
Grăsanul să se întoarcă. 


10 


Când Johnny Grăsanul aruncă încă o privire la arătarea în 
costum albastru şi cu ochelari aurii, îi căzu falca. O clipă fu 
absolut convins că omul care intrase în magazinul lui se 
transformase într-o fantomă cât timp stătuse el cu spatele. 
Lui Johnny Grăsanul i se părea că prin omul acela putea să 
vadă o siluetă mult mai reală, unul dintre pistolarii aceia 
legendari de spre care se făceau filme şi seriale TV când era el 
mic: Wyatt Earp, Doc Holliday, Butch Cassidy, unul ca 
aceştia. 

Apoi ochii i se limpeziră şi îşi dădu seama ce făcuse 
descreieratul: luase curelele cu pistoale ale poliţiştilor şi şi le 
pusese la brâu. În costum şi cu cravată, efectul ar fi trebuit să 
fie ridicol, dar, cine ştie de ce, nu era. 

— Cheia brățărilor e pe tejghea. O să te dezlege poteraşii 
când se trezesc. 

Luă portofelul, îl deschise şi, incredibil, înainte să-l îndese 
înapoi în buzunar, puse patru bancnote de douăzeci de dolari 
pe sticla tejghelei. 

— Pentru muniţie, zise Roland. Am luat gloanţele din arma 
ta. Am de gând să le arunc după ce ies din magazin. Cred că, 
având arma descărcată şi negăsind vreo urmă de portofel, nu 
te vor putea acuza de nicio fărădelege. 

Johnny Grăsanul înghiți în sec. Aceea fu una dintre rarele 
ocazii din viața lui când rămase fără cuvinte. 

— Acum, unde-i cea mai apropiată... (Ezitare.) ... farmacie? 

Johnny Grăsanul înțelese imediat - sau crezu că înțelege - 
totul. Tipul era un drogat, desigur. Ăsta era răspunsul. Nicio 
mirare că era aşa ciudat. Probabil era dopat de-i zbârnâiau 
globii oculari. 

— Este una la colț. O jumate de stradă mai jos de 49th. 

— Dacă minţi, mă întorc şi-ţi trag un glonţ în creier. 

— Nu mint! strigă Johnny Grăsanul. Jur în fața Tatălui 
Ceresc! Jur în fața tuturor Sfinţilor! Jur pe numele ma... 

Dar atunci, uşa se închidea deja. Johnny Grăsanul rămase 
un moment într-o tăcere absolută; nu-i venea să creadă că 
nebunul plecase. 


Apoi ieşi cât putu el de repede de după tejghea şi se duse la 
uşă. Se întoarse cu spatele la ea şi căută pe pipăite 
încuietoarea. O găsi şi o închise. Mai căută puţin şi reuşi să 
închidă şi ivărul. 

Doar atunci îşi permise să alunece în şezut, icnind şi 
gemând şi jurând pe Dumnezeu şi toți sfinții şi îngerii Lui că 
se va duce la biserica St Anthony chiar în după-amiaza aceea, 
imediat ce porcii ăia se trezeau şi-i desfăceau cătuşele, nu mai 
devreme. Voia să se spovedească, să se căiască şi să se 
îimpărtăşească. 

Johnny Grăsanul Holden voia să se împace cu Dumnezeu. 

Trecuse prea aproape de o întâlnire față în față cu El. 


11 


Soarele la apus deveni un semicerc deasupra Mării 
Vestului. Se îngustă într-o simplă linie luminoasă care-i răni 
lui Eddie ochii. Dacă te uitai îndelung la o astfel de lumină, te 
puteai alege cu o arsură de retină. Acesta era doar unul dintre 
multele lucruri interesante pe care le învățai în şcoală, lucruri 
care te ajutau să obţii o slujbă de viitor cum era aceea de 
barman cu jumătate de normă sau un hobby interesant 
precum căutarea cu normă întreagă a heroinei pe străzi şi a 
gologanilor cu care să o poți cumpăra. Eddie nu-şi feri 
privirea. Nu credea că va mai conta mult timp dacă suferea 
sau nu arsuri de retină. 

Nu se rugă de vrăjitoarea din spatele lui. Înainte de toate, n- 
ar fi ajutat la nimic. Apoi, ar fi scăzut în propriii lui ochi. 
Toată viaţa trăise în degradare, iar acum descoperise că nu-şi 
dorea să se umilească şi mai tare în ultimele câteva minute pe 
care le mai avea de trăit. Căci acum doar câteva minute mai 
avea. Doar atât va mai trece până când linia aceea luminoasă 
avea să dispară, aducând după ea vremea homaroşeniilor. 

Renunțase la speranţa că o transformare miraculoasă o va 
aduce pe Odetta înapoi în ultima clipă, la fel cum renunțase la 
speranța că Detta va înțelege că moartea lui aproape sigur o 
va lăsa pentru totdeauna în lumea aceea. Până în urmă cu 


cincisprezece minute crezuse că femeia joacă la cacealma; 
acum ştia că greşise. 

Păi, mai bine aşa decât să mor strangulat puţin câte puțin, 
îşi spuse, dar după ce văzuse hidoşeniile cu aspect de homar 
noapte după noapte, sincer nu credea că era aşa. Spera că va 
reuşi să moară fără să strige. Nu credea că va fi posibil, dar 
intenționa să încerce. 

— Or s' vin” dup” tine, faț' palidă! scrâşni Detta. Or s' vin” din 
clip-n clipă! 

O s' fii a mai bună masă pe care-or avut-o vrodat' 
drăgălăşeniile alea! 

Nu era doar o cacealma, Odetta nu urma să se întoarcă... şi 
nici pistolarul. 

Cumva, asta din urmă durea cel mai tare. Fusese sigur că 
el şi pistolarul deveniseră... ei bine, parteneri, dacă nu chiar 
fraţi... în timpul petrecut străbătând plaja şi că Roland va face 
măcar o încercare de a-i fi alături. 

Dar Roland nu avea să vină. 

Poate nu înseamnă că nu vrea să vină. Poate că îi este 
imposibil să vină. 

Poate că e mort, ucis de un agent de pază într-o farmacie... 
la naiba, ce ironie ar fi asta, ultimul pistolar din lume ucis de 
un polițai de-nchiriat... sau poate l-a călcat un taxi. Poate că e 
mort şi uşa a dispărut. Poate din cauza asta nu joacă ea la 
cacealma. 

Poate cacealmaua şi-a pierdut orice sens. 

— Din clipă-n clip-acu! strigă Detta şi atunci Eddie nu mai 
trebui să-şi facă probleme pentru retina lui, pentru că ultima 
felie de lumină a zilei dispăru, lăsând în urmă doar paloarea 
crepusculului. 

Eddie rămase cu ochii la valuri, lumina începând să-i 
pălească în amintire, şi aşteptă ca primele homaroşenii să se 
reverse pe uscat. 


12 


Eddie încercă să întoarcă fața, pentru a se feri de prima, dar 
se mişcă prea încet. Monstruozitatea îi sfâşie cu cleştele o 
bucată din pomet, spărgându-i ochiul stâng şi făcând osul să 
sclipească alb în lumina apusului, totul în timp ce bestia 
punea întrebări şi Femeia Foarte Rea râdea... 

Încetează, îşi comandă Roland. Gândurile astea nu doar că 
nu ajută la nimic, dar îți mai şi distrag atenția. Şi nu e musai 
să fie aşa. S-ar putea să mai fie timp. 

Şi încă mai era - atunci. Când Roland se grăbea pe 49th 
Street în corpul lui Jack Mort, legănând din braţe, cu ochii de 
țintaş îndreptaţi ferm spre firma pe care scria FARMACIE, 
nepăsându-i de privirile pe care le atrăgea şi de felul în care 
oamenii se fereau din calea lui, soarele era încă pe cer în 
lumea lui. Marginea de jos nu avea să atingă locul unde 
marea se întâlnea cu cerul decât peste vreo cincisprezece 
minute. Dacă pe Eddie îl aştepta agonia, aceasta era încă 
departe. 

Totuşi, pistolarul nu ştia asta sigur; ştia doar că era mai 
târziu acolo decât aici şi, deşi soarele trebuia să fie pe cer 
acolo, presupunerea că timpul în lumea aceasta şi în lumea 
lui se scurgea cu aceeaşi viteză putea fi una fatală... mai ales 
pentru Eddie, care avea să moară într-un fel oribil şi inima 
ginabil, un fel pe care mintea lui insista totuşi să şi-l 
imagineze. 

Impulsul de a se uita înapoi, de a vedea, era aproape 
irepresibil. Şi totuşi, nu îndrăznea. Nu trebuia. 

Vocea lui Cort îi întrerupse brusc şirul gândurilor: 
Controlează lucrurile pe care le poți controla, vierme. Pe toate 
celelalte lasă-le să potopească peste tine şi, de va fi să cazi 
răpus la pământ, cazi cu pistoalele ridicate, scuipând glonț 
după glonţ. 

Da. 

Dar era greu. 

Foarte greu, uneori. 

Ar fi văzut şi ar fi înțeles de ce oamenii se holbau la el şi-l 
evitau dacă n-ar fi fost atât de fixat să-şi ducă treaba la capăt 
în lumea asta cât mai curând posibil şi să plece naibii de 


acolo, dar asta n-ar fi schimbat nimic. Se îndrepta atât de 
repede spre firma albastră de unde, conform Mortciclopediei, 
putea face rost de Keflex-ul acela care-i trebuia corpului său, 
încât sacoul lui Mort flutura în urma lui în pofida greutăților 
din buzunare. Curelele cu pistoale de la şolduri erau perfect 
vizibile. Le purta nu aşa cum le purtaseră cei dinaintea lui, 
drepte şi ordonate, ci cum le purta el pe ale sale, încrucişate, 
atârnate pe şolduri. 

În ochii cumpărătorilor şi vânzătorilor ambulanți de pe 
49th, arăta cam aşa cum arătase în ochii lui Johnny 
Grăsanul: ca un desperado. 

Roland ajunse la farmacia Katz şi intră. 


13 


Pistolarul cunoscuse la viața lui magicieni, vrăjitori şi 
alchimişti. Unii fuseseră şarlatani isteți, alții farsori proşti în 
care doar cei mai proşti decât ei puteau să creadă (dar lumea 
nu suferise niciodată din lipsă de proşti, aşa încât şi farsorii 
proşti supraviețuiau; de fapt, majoritatea chiar prosperau), 
dar câțiva, puţini, puteau într-adevăr să facă lucrurile acelea 
negre de spre care oamenii vorbeau în şoaptă - aceşti puţini 
puteau invoca demonii şi chema morții, puteau ucide cu un 
blestem sau vindeca boli cu poțiuni stranii. Unul dintre 
aceştia fusese o creatură de spre care pistolarul credea că era 
ea însăşi un demon, o creatură care se prefăcea că este om şi 
îşi spunea Flagg. Îl văzuse doar pentru scurt timp şi asta 
aproape de sfârşit, când haosul şi lovitura finală se apropiau 
de pământul său. Imediat în urma lui veneau doi tineri care 
păreau disperaţi şi totuşi îndârjiți, pe nume Dennis şi Thomas. 
Aceştia trei străbătuseră doar o parte mică din ceea ce fusese 
o perioadă tulbure şi tulbură toare a vieţii pistolarului, dar 
niciodată nu uitase că-l văzuse pe Flagg transformând un om 
care-l enervase într-un câine urlător. Îşi amintea asta mult 
prea bine. Apoi venise omul în negru. 

Şi mai fusese Marten. 


Marten, care o sedusese pe mama lui în absenţa tatălui 
său, Marten, care încercase să-i aducă lui Roland moartea şi 
în schimb îi adusese maturizarea înainte de vreme, Marten, pe 
care, bănuia el, era posibil să-l reîntâlnească înainte să 
ajungă la Turn... sau acolo. 

Asta însemna că experiența lui în privința magiei şi 
magicienilor îl făcuse să se aştepte la ceva mult diferit față de 
ceea ce găsi de fapt în farmacia Katz. 

Se aşteptase la o încăpere slab luminată de lumânări, plină 
de aburi înțepători, borcane cu prafuri şi lichide necunoscute, 
multe acoperite de un strat gros de praf sau înfăşurate în 
pânze de păianjen vechi de un secol. Se aşteptase la un om cu 
mantie şi glugă, un om periculos, poate. Prin vitrina 
transparentă din sticlă văzu oameni mişcându-se înăuntru cu 
nepăsarea cu care s-ar fi mişcat în orice alt magazin şi îşi 
spuse că probabil erau o iluzie. 

Dar nu erau. 

Aşa că, un moment, pistolarul rămase în pragul uşii, la 
început uimit, apoi amuzat într-un fel ironic. lată-l într-o 
lume care-l bulversa cu noi minuni aparent la fiecare pas, o 
lume în care caleştile zburau prin aer şi hârtia părea ieftină ca 
nisipul. Şi cea mai nouă minune era că, pur şi simplu, pentru 
oamenii aceia minunea se golise de sens: aici, într-un loc al 
miracolelor, vedea doar fețe posace şi trupuri greoaie. 

Erau mii de sticluțe, erau poţiuni, dar Mortciclopedia le 
identifica pe toate cu false remedii. Aici era un balsam care se 
spunea că-ţi redă părul căzut, dar n-o făcea; acolo, o cremă 
care promitea să şteargă neplăcutele pete de pe mâini şi braţe, 
dar mințea. Acolo erau leacuri pentru lucruri ce nu aveau 
nevoie de leac: lucruri pentru a-ți pune maţele în mişcare sau 
a le face să stea, pentru a-ţi face dinţii albi şi părul negru, 
lucruri care să-ţi facă respirația să miroasă mai bine, de parcă 
nu puteai face asta mestecând scoarță de anin. Nu erau 
lucruri magice acolo, ci doar banalități - deşi erau astină şi 
alte câteva remedii care, după nume, păreau folositoare. Dar 
în cea mai mare parte, pe Roland locul acela îl îngrozea. Într- 


un loc ce promitea alchimie, dar vindea mai mult parfumuri 
decât poţiuni, era oare de mirare că minunea se devalorizase? 

Dar când consultă din nou Mortciclopedia, descoperi că 
adevărul acelui loc nu se găsea doar în lucrurile la care se uita 
el. Poţiunile care aveau într-ade - văr efect erau păstrate la loc 
sigur, ferite de ochii lumii. Pe acelea le puteai obține doar dacă 
aveai autorizația unui vraci. În lumea aceasta, vracii se 
numeau DOKTORI şi îşi scriau formulele magice pe foi de 
hârtie pe care Mortciclopedia le numea TZIDULE. Pistolarul 
nu cunoştea cuvântul. Bănuia că ar fi putut cerceta mai bine 
problema, dar nu se obosi. Ştia ce îi trebuia şi o scurtă privire 
în Mortciclopedie îi spuse unde anume putea găsi lucrul acela 
în magazin. 

Se îndreptă cu paşi mari spre o tejghea înaltă, deasupra 
căreia scria ELIBERARE REŢETE. 


14 


Katz cel care, în 1927, deschisese pe 49th Street farmacia şi 
debitul de limonadă Katz (Articole diverse pentru domni şi 
doamne) era mort de mult şi nici singurul lui fiu nu părea să 
se simtă prea bine. Deşi nu avea decât patruzeci şi şase de ani, 
arăta cu douăzeci mai în vârstă. Era aproape chel, avea pielea 
îngălbenită şi o constituție plăpândă. Ştia că lumea spunea că 
arată ca moartea călare, dar nimeni nu înţelegea de ce. 

Ca doamna Rathbun, de pildă, scârba care-l ținea acum la 
telefon, dându-i înainte că-l va da în judecată dacă nu-i 
eliberează din nou reţeta de Valium şi asta imediat, CHIAR ÎN 
CLIPA ASTA. 

Şi ce crezi, doamnă, c-o să-ţi trimit pastilele prin telefon? 
Dacă putea face asta, măcar ea i-ar fi făcut un serviciu şi ar fi 
tăcut. Ar înclina receptorul şi ar deschide larg gura. 

Gândul acesta trezi un rânjet palid, care-i expuse dinții 
gălbui. 

— Nu înţelegeţi, doamnă Rathbun, o întrerupse el după ce-i 
ascultase turuiala un minut - un minut întreg, cronometrat la 
secundă pe ceasul lui de la mână. l-ar fi plăcut, măcar o dată, 


să poată spune: Nu mai ţipa la mine, scârbă proastă ce eşti! 
Tipă la DOCTORUL tău! El te-a făcut să fii dependentă de 
porcăriile alea! Aşa-i. Felcerii ăia prescriau Valium ca şi când 
ar fi fost gumă de mestecat, iar când hotărau să întrerupă 
tratamentul, ghici cine încasa tot rahatul? Felcerii? O, nu! El 
îl încasa! 

— Cum adică nu înțeleg? Vocea care-i vorbea în ureche era 
ca o viespe furioasă care bâzâie într-un borcan. Înţeleg că fac 
multe cumpărături de la dugheana dumitale, înțeleg că am fost 
client fidel atâţia ani, înţeleg... 

— Trebuie să vorbiți cu... Aruncă din nou o privire la cardul 
Rolodex al scârbei prin ochelarii lui bifocali ...cu doctorul 
Brumhall, doamnă Rathbun. V-a expirat rețeta. E o 
infracțiune federală să eliberăm Valium fără rețetă. 

Şi infracțiune ar trebui să fie şi prescrierea lui... exceptând 
situația în care, prescriindul, îi dădeai pacientului şi numărul 
tău de telefon nelistat, desigur, gândi el. 

— A fost o scăpare! strigă femeia. 

Acum se simţea un accent de panică în vocea ei. Eddie ar fi 
recunoscut tonul acela pe dată: era strigătul Păsării 
Narcomane sălbatice. 

— Atunci, sunați-l şi cereţi-i să o rectifice, spuse Katz. Are 
numărul meu. 

Da. Toţi aveau numărul lui. Tocmai asta era problema. 
Arăta la patruzeci şi şase de ani ca un muribund din cauza 
doctorilor fershlugginer. 

Şi tot ce trebuie să fac pentru a fi sigur că şi ultima marjă de 
profit pe care o mai aduce afacerea asta se va spulbera în vânt 
este să le spun celor câtorva scorpii narcomane să se ducă-n 
aia a mă-sii. Atâta tot. 

— NU POT SĂ-L SUN strigă ea. Vocea ei îi sfredeli dureros 
urechea. EL ŞI PRIETENUL LUI HOMO SUNT ÎN VACANȚĂ 
UNDEVA ŞI NIMENI NU VREA SĂ-MI SPUNĂ UNDE! 


Katz simți că încep să i se activeze secrețiile acide în stomac. 
Avea două ulcere, unul vindecat, celălalt încă activ, şi sursa 
lor erau femeile ca scorpia aceea. Închise ochii. Aşa că nu-şi 
văzu asistentul studiindu-l pe omul în costum albastru şi cu 
ochelari aurii, care se apropia de ghişeul pentru rețete şi nu-l 
văzu nici pe Ralph, paznicul bătrân şi gras (Katz îl plătea 
mizerabil şi tot regreta amarnic că arunca banii pe fereastră; 
tatăl lui nu avusese niciodată nevoie de un paznic, dar tatăl 
lui, Dumnezeu putrezească-l, trăise într-un timp când New 
York era un oraş şi nu un vas de toaletă), cum ieşi dintr-odată 
din moțăiala lui obişnuită şi duse mâna la pistolul de la şold. 
Auzi o femeie strigând, dar crezu că asta se datora descoperirii 
faptului că toate produsele Revlon erau puse la reducere - 
fusese nevoit să pună la reducere produsele Revlon din cauza 
concurenței neloiale pe care i-o făcea jigodia aia de Dollentz, 
ceva mai încolo pe stradă. 

Când pistolarul se apropie ca o încarnare a sorții 
implacabile, el nu se gândea decât la Dollentz şi la nesuferita 
de la telefon, se gândea ce minunat ar fi să-i vadă pe amândoi 
goi-puşcă şi rostogoliți prin miere şi legaţi în arşița soarelui 
deasupra unor muşuroaie de furnici. Fiecare cu furnicarul lui. 
Minunat! 

Îşi spunea că mai rău de atât nu se putea, că trăia răul 
absolut. Tatăl lui fusese atât de hotărât ca singurul lui fiu să-i 
urmeze exemplul, încât refuzase să plătească pentru altceva 
în afara unei diplome în farmacologie, aşa că el urmase 
exemplul tatălui şi, Dumnezeu putrezească-i oasele, acum era 
categoric cel mai greu moment dintr-o viață plină de momente 
grele, o viață care-l îmbătrânise înainte de vreme. 

Acesta era nadirul absolut. Sau aşa gândea el cu ochii 
închişi. 

— Dacă treceţi pe aici, doamnă Rathbun, v-aş putea da o 
duzină de pastile de cinci miligrame. E bine aşa? 

— În sfârşit, ţi-a venit mintea la cap! Slavă Domnului că ţi- 
a venit mintea la cap! 

Şi femeia închise. Aşa. Fără o vorbă de mulțumire. Dar când 
îl va vedea din nou pe găozarul ăla împuţit care-şi spunea 


doctor, mai că nu va cădea la pământ şi nu-i va lustrui vârful 
pantofilor Gucci cu nasul, mai că nu-i va face o felație, mai că 
TU 

— Domnule Katz, zise asistentul cu o voce care părea ciudat 
de ştearsă. 

Cred că avem o prob... 

Se auzi încă un strigăt. Fu urmat de bubuitul unei arme, 
speriindu-l atât de tare încât crezu un moment că inima-i va 
face un triplu salt mortal în piept şi apoi se va opri pentru 
totdeauna. 

Deschise pleoapele şi se pomeni uitându-se ţintă în ochii 
pistolarului. 

Katz cobori privirea şi văzu pistolul din mâna omului. Se 
uită la stânga şi-l văzu pe paznicul Ralph ţinându-se de o 
mână şi holbându-se la hoț cu ochii ieşiţi din orbite. Pistolul 
lui Ralph, un calibru 38 pe care-l purtase conştiincios cu el 
vreme de optsprezece ani, cât fusese ofițer de poliţie (şi cu care 
trăsese doar în poligonul de la subsolul Secţiei 23; totuşi, 
spunea că deschisese de două ori focul în exerciţiul 
funcțiunii... dar cine să-l creadă?), era acum țăndări într-un 
colț. 

— Vreau Keflex, zise inexpresiv bărbatul cu ochi de ţintaş. 
Vreau mult. Acum. Şi lasă naibii TZIDULA. 

Un moment, Katz nu putu decât să se uite la el cu gura 
căscată, cu inima zbătându-i-se în piept, cu stomacul 
transformat într-o furtună de acid gastric. 

Crezuse că mai rău de atât nu se poate? 

Chiar crezuse? 


15 


— Nu înţelegeți, reuşi Katz să spună până la urmă. Vocea îi 
suna ciudat în urechi, dar asta nu era nimic ieşit din comun, 
pentru că-şi simțea gura ca o cămaşă de flanel şi limba ca o 
fâşie de vatelină. Nu avem cocaină aici. Nu este un drog pe 
care să-l găsiți eliberat de... 


— Dar nu am spus cocaină, rosti bărbatul în costum 
albastru şi ochelari cu rame aurii. Am spus Keflex. 

Asta am crezut eu că ai spus, aproape că-i zise Katz acelui 
momser nebun, după care decise că asta l-ar putea întărâta. 
Auzise de farmacii jefuite cu arma pentru speed, pentru 
amfetamine, pentru o jumătate de duzină de alte lucruri 
(inclusiv pentru prețiosul Valium al doamnei Rathbun), dar 
credea că acesta ar putea fi primul furt de penicilină din 
istorie. 

Vocea tatălui său (Dumnezeu putrezească-l pe nemernic) îi 
spuse să nu mai tragă mâţa de coadă, să nu mai stea ca un 
tâmpit şi să facă ceva. 

Dar nu-i venea în gând nimic ce să facă. 

Bărbatul înarmat îi dădu o pistă. 

— Mişcă! Mă grăbesc. 

— C-cât doriţi? întrebă Katz. 

Ochii îi scăpărară o clipă peste umărul jefuitorului şi văzu 
ceva ce cu greu îi venea să creadă. Nu în oraşul ăsta. Dar 
părea că se întâmpla. Noroc? 

Era oare posibil ca farmacistul Katz să aibă noroc? Asta 
putea intra în Cartea Recordurilor! 

— Nu ştiu, spuse bărbatul cu pistol. Cât intră într-o pungă. 
O pungă mare. 

Şi fără niciun preaviz, se roti şi pistolul din mâna lui 
răsună din nou. 

Un bărbat urlă. Sticla vitrinei explodă pe trotuar şi în 
stradă într-o ploaie de cioburi. Mai mulți pietoni aflați în 
trecere fură tăiați, dar niciunul grav. În farmacia lui Katz, 
femeile (şi nu puţini bărbaţi) strigară. Alarma antifurt începu 
şi ea să urle aspru. Clienţii intrară în panică şi începură să se 
îngrămădească spre uşă şi să dea buzna afară. Bărbatul 
înarmat se întoarse spre Katz şi expresia lui nu se schimbase 
defel: chipul purta aceeaşi mină de răbdare înspăimântătoare 
(dar nu şi inepuizabilă), ca la început. 

— Fă repede cum îți spun. Mă grăbesc. 

Katz înghiți în sec. 

— Da, domnule, spuse el. 


16 


Pistolarul văzuse şi admirase oglinda curbată din colțul din 
stânga, sus, al magazinului când încă nu ajunsese bine la 
tejgheaua în spatele căreia ţineau poțiunile puternice. La felul 
în care stăteau lucrurile acum, niciun meseriaş din lumea lui 
n-ar fi fost în stare să făurească o asemenea oglindă curbată, 
deşi fusese un timp când astfel de lucruri - şi multe dintre 
celelalte pe care le văzuse în lumea lui Eddie şi a Odettei - 
puteau fi realizate. Văzuse rămăşiţele unora în tunelul de sub 
munți şi le mai văzuse şi în alte locuri... relicve stră - vechi şi 
misterioase asemenea lespezilor Druite care se aflau uneori în 
locurile unde veneau demonii. 

Înţelegea de asemenea scopul oglinzii. 

Observase puțin cam târziu mişcarea paznicului - încă mai 
descoperea cât de tare îi afectau vederea periferică lentilele pe 
care le purta Mort în fața ochilor - dar tot avusese destul timp 
să se întoarcă şi să-i arunce pistolul din mână cu un foc de 
armă. Era o lovitură pe care Roland o considera de rutină, deşi 
fusese nevoit să se grăbească puțin. Paznicul, însă, avea o altă 
părere. 

Ralph Lennox ar fi jurat până la capătul zilelor lui că 
individul făcuse un lucru imposibil... Posibil însă, poate, doar 
în serialele alea western din copilărie, precum Annie Oakley. 

Graţie oglinzii, care fusese evident aşezată acolo pentru 
depistarea hoților, 

Roland putu să-l anihileze mai repede pe celălalt. 

Văzuse ochii alchimistului săgetând peste umărul lui un 
moment şi privise imediat în sus, la oglindă. În ea văzuse un 
bărbat în jachetă de piele apropiindu-se pe intervalul central, 
în spatele lui. Avea un cuţit lung în mână şi, fără-ndoială, 
mintea-i era încinsă de gânduri glorioase. 

Pistolarul se întoarse şi trase un singur glonț, ținând 
pistolul la nivelul şoldului, conştient că ar putea rata prima 
lovitură fiindcă trăgea cu o armă străină, dar nedorindu-şi să- 
| rănească pe vreunul dintre clienţii care stăteau stană de 


piatră în spatele pretinsului erou. Mai bine să tragă de două 
ori de la nivelul şoldului, să tragă gloanțe care să rezolve 
problema dintr-un unghi ascendent care să-i protejeze pe 
ceilalți decât să omoare, poate, o femeie a cărei singură 
greşeală fusese să-şi aleagă ziua greşită pentru a cumpăra 
parfum. 

Pistolul era bine îngrijit. Tinta lui bine calibrată. 
Amintindu-şi aspectul lălâu şi stătut al pistolarilor de la care 
luase armele acelea, i se părea că se îngrijiseră mai bine de 
armele lor decât de armele care erau ei. Părea un 
comportament ciudat, dar sigur că lumea aceasta era în sine 
ciudată şi Roland nu putea emite judecăți peremptorii; nici nu 
avea timp să emită judecăţi, la o adică. 

Împuşcătura fu una reuşită, care reteză cuțitul bărbatului 
de la baza lamei, lăsându-l în mână doar cu plăselele. 

Roland îl scrută atent pe bărbatul în haină de piele şi ceva 
din privirea lui trebuie să-l fi făcut pe pretinsul erou să-şi 
amintească de o altă întâlnire presantă, căci se răsuci pe 
călcâie, aruncă din mână rămăşiţele cuţitului şi se alătură 
valului amplu de cumpărători în exod. 

Roland se întoarse şi-i dădu alchimistului ordine. Gata cu 
prostiile, că altfel o să înceapă să curgă sânge. Când 
alchimistul se întoarse cu spatele, Roland îl lovi uşor în 
omoplatul osos cu ţeava pistolului. Omul scoase un Liuic! 
strangulat şi se întoarse. 

— Nu tu. Tu stai aici. Lasă-l pe ucenic să se ducă. 

— C-cine? 

— Peel. 

Pistolarul gesticulă grăbit spre asistent. 

— Ce să fac, domnule Katz? 

Urmele de acnee adolescentină ieşeau puternic în evidență 
pe fața albă ca varul a asistentului. 

— Fă ce spun, fraiere! Adu Keflex! 

Asistentul se duse la un raft din spatele tejghelei şi luă un 
flacon. 

— Întoarce-l ca să văd ce scrie pe el, spuse pistolarul. 


Asistentul îl întoarse. Roland nu putu să citească; prea 
multe litere in - existente în alfabetul lui. Consultă 
Mortciclopedia. Keflex, confirmă acesta, şi Roland, chiar în 
timp ce verifica, îşi dădu seama că pierduse timpul inutil. 

El ştia că nu poate să citească totul în lumea asta, dar 
oamenii aceia nu ştiau. 

— Câte pastile sunt în flaconul ăla? 

— Păi, sunt capsule, de fapt, spuse agitat asistentul. Dacă 
vă interesează antibiotice sub formă de pastilă... 

— Lasă asta. Câte doze sunt? 

— O! Ăă... Asistentul tulburat se uită la flacon şi aproape îl 
scăpă din mâini. Două sute. 

Roland se simți cum se simțise când descoperise câte 
gloanţe se puteau cumpăra în lumea asta pentru o sumă 
modică. În compartimentul secret al trusei medicinale a lui 
Enrico Balazar fuseseră nouă flacoane-mostră de Keflex, 
treizeci şi două de doze în total, şi el, după ce le luase, se 
simțise din nou bine. Dacă nu putea ucide infecția cu două 
sute de doze însemna că infecția nu putea fi ucisă. 

— Dă-mi-l, spuse bărbatul în costum albastru. 

Asistentul îi dădu flaconul. 

Pistolarul ridică mâneca sacoului, scoțând la iveală Rolex-ul 
lui Jack Mort. 

— Bani nu am, dar asta cred că este o compensație 
potrivită. Aşa sper, în orice caz. 

Se întoarse, înclină din cap spre paznic, care încă stătea la 
pământ lângă taburetul lui răsturnat şi se uita la pistolar cu 
ochi mari, şi ieşi în stradă. 

Nimic mai simplu. 

Vreme de cinci secunde, în farmacie nu se auzi altceva decât 
behăitul alarmei, care făcea o gălăgie destul de mare încât să 
acopere vociferările oamenilor din stradă. 

— Dumnezeule din Cer, domnule Katz, ce ne facem acum? 
şopti asistentul. 

Katz luă ceasul şi-l cântări în mână. 

Aur. Aur masiv. 

Nu-i venea să creadă. 


Dar trebuia să creadă. 

Un nebun venise din stradă, împuşcase pistolul din mâna 
paznicului şi cuțitul din mâna altcuiva, totul ca să obțină cel 
mai banal medicament la care-i putea zbura mintea. 

Keflex. 

Keflex în valoare de, poate, şaizeci de dolari. 

Pentru care plătise cu un ceas Rolex în valoare de şase mii 
cinci sute de dolari. 

— Să facem? întrebă Katz. Să facem? Primul lucru pe care o 
să-l faci tu e să pui ceasul ăsta sub tejghea. Nu l-ai văzut 
niciodată. Se uită la Ralph. Şi nici tu. 

— Nu, domnule, aprobă imediat Ralph. Atât timp cât îmi 
primesc partea după ce-l vindeţi, n-am văzut deloc ceasul ăla. 

— Or să-l împuşte ca pe un câine în stradă, zise Katz cu o 
inconfundabilă satisfacţie. 

— Keflex! Şi tipu' nu părea nici măcar să aibă nasul 
înfundat! zise asistentul în continuare mirat. 


Capitolul 4. Extragerea 
1 


Când partea inferioară a cercului solar atingea Marea 
Vestului în lumea lui Roland, împrăştiind peste apă o dâră de 
foc auriu până la locul unde Eddie zăcea legat ca un curcan, 
ofițerii O'Mearah şi Delevan îşi reveneau amețiți în simţiri, în 
lumea din care Eddie fusese răpit. 

— Nu vreți, vă rog, să-mi desfaceţi cătuşele astea? întrebă 
Johnny Grăsanul cu o voce umilă. 

— Unde s-a dus? zise O'Mearah cu limba împleticită şi se 
pipăi după tocul pistolului. Dispăruse. Tocul, cureaua, 
gloanţele, pistolul. Pistolul. 

O, rahat! 

Începu să se gândească la întrebările pe care i le vor pune 
rahații din Departamentul de Afaceri Interne, indivizi care 
învățaseră tot ce ştiau de spre viața pe stradă de la Jack Webb 


din Dragneti1*, şi valoarea în bani a armei sale pierdute deveni 
imediat cam la fel de relevantă pentru el ca populaţia Irlandei 
sau principalele rezerve de minereuri ale Uruguayului. Se uită 
la Carl şi văzu că şi lui îi fusese luată arma. 

O, Iisuse, aduceţi clovnii, îşi spuse O'Mearah cu mâhnire şi 
când Johnny Grăsanul îl întrebă dacă nu e bun să ia cheia de 
pe tejghea şi să-i deschidă cătuşele, răspunse: 

— Ba mai bine aş... 

Şi se opri, pentru că voise să spună: Ba mai bine te-aş 
împuşca în burtă, dar era clar că nu-l putea împuşca pe 
Johnny Grăsanul, nu? Armele de acolo erau legate cu lanțuri 
şi ciudatul acela cu ochelari aurii, ciudatul care păruse un 
cetățean onorabil, le luase pe a lui şi a lui Carl cu aceeaşi 
uşurinţă cu care el însuşi, O'Mearah, ar fi luat o puşcă de 
jucărie de la un copilaş. 

În loc să termine fraza, luă cheia şi-i deschise cătuşele. 
Observă Magnumul 357 pe care Roland îl aruncase în colț. Îl 
ridică şi-l îndesă la betelia pantalonilor. 

— Hei, ăla-i al meu! se smiorcăi Johnny Grăsanul. 

— Da? Îl vrei înapoi? O'Mearah trebuia să vorbească încet. 
Îl durea îngrozitor capul. În clipa aceea, nu-şi dorea decât să-l 
găsească pe domnul Ochelari cu Rame Aurii şi să-l pironească 
de cel mai apropiat zid. Cu piroane boante. 

Am auzit că tipii graşi ca tine sunt la mare căutare în 
Attica, Johnny. Au o vorbă acolo: „Cu cât e curu” mai mare, cu 
atâta poţi împinge mai tare.“ Eşti sigur că-l vrei înapoi? 

Johnny Grăsanul se întoarse fără un cuvânt, dar nu înainte 
ca O'Mearah să vadă lacrimile din ochii lui şi pata de pe 
pantaloni. Nu-i era deloc milă. 

— Unde-i? întrebă Carl Delevan cu o voce încleiată, 
nedesluşită. 

— A plecat, zise sec Johnny Grăsanul. Asta-i tot ce ştiu. A 
plecat. Am crezut c-o să mă omoare. 

Delevan se ridică încet în picioare. Simţea ceva lipicios şi 
neplăcut pe o parte a feţei şi îşi studie degetele. Sânge. Mama 
mă-sii! Dibui după armă şi continuă să dibuie, să dibuie şi să 
spere, cu mult după ce degetele îl asigurară că arma şi tocul 


dispăruseră. O'Mearah avea doar o migrenă; Delavan avea 
impresia că cineva îi folosise interiorul ţestei ca loc de testare a 
armelor nucleare. 

— Tipu” mi-a luat pistolul, îi spuse lui O'Mearah. 

Vocea lui era atât de cleioasă, încât cuvintele erau aproape 
imposibil de desluşit. 

— Bun venit în club. 

— Mai e aici? 

Delevan făcu un pas spre O'Mearah, se înclină pe partea 
stângă, ca şi când ar fi fost pe puntea unei nave pe o mare 
agitată, după care reuşi să se îndrepte. 

— Nu. 

— De când? 

Delevan se uită la Johnny Grăsanul, care nu răspunse, 
poate pentru că Johnny Grăsanul, care era întors cu spatele, 
credea că Delevan încă vorbea cu partenerul lui. Delevan, un 
om pe care nu-l caracterizau un temperament molcom şi un 
comportament cumpătat în cele mai bune împrejurări, răcni 
la vânzător, chiar dacă asta-i dădu impresia că i se va sparge 
capul într-o mie de bucăți: 

— Ti-am pus o întrebare, grăsan împuţit! De cât timp a 
plecat spurcăciunea aia? 

— De cinci minute, poate, zise inexpresiv Johnny Grăsanul. 
Şi a luat gloanțţele şi pistoalele voastre. Făcu o pauză. Pentru 
gloanţe a plătit. Nu mi-a venit să cred. 

Cinci minute, gândi Delevan. Tipul venise cu taxiul. Stând în 
maşina lor şi bând cafea, îl văzuseră când coborâse. Se 
apropia ora de vârf. Era greu să găseşti un taxi la ora aia. 
Poate... 

— Haide, i se adresă el lui George O'Mearah. Încă mai avem 
o şansă să-l înhățăm. Ne trebuie o armă de la jigăritul ăsta... 

O'Mearah îi arătă Magnum-ul. La început, Delevan văzu 
două arme, apoi imaginea se clarifică încet. 

— Bun. 

Delevan începea să-şi revină - nu dintr-odată, dar era pe 
drumul cel bun, ca un boxer care a încasat una zdravănă în 
bărbie. 


— Ţine-l tu. Eu o să iau arma de sub bord. 

Porni spre uşă şi de data aceasta nu se clătină doar; se 
împletici şi trebui să se sprijine de perete ca să nu cadă. 

— Te descurci? întrebă O'Mearah. 

— Numai dacă-l prindem, spuse Delevan. 

Plecară. Johnny Grăsanul nu se bucura de plecarea lor la 
fel de tare ca de plecarea arătării ăleia în costum albastru, dar 
pe aproape. Pe aproape. 


2 


Delevan şi O'Mearah nici nu aveau nevoie să discute de spre 
direcția în care o putuse lua agresorul după ce ieşise din 
magazinul de arme. Era suficient să asculte comunicatul 
dispecerului prin stația radio. 

— Cod 19, repeta acesta iar şi iar. Jaf în curs de 
desfăşurare, focuri de armă. 

Cod 19, cod 19. Locaţie: 395, 49th Street West, Farmacia 
Katz, agresor înalt, păr grizonant, costum albastru... 

Focuri de armă, gândi Delevan, durându-l capul mai tare ca 
oricând. 

Mă întreb dacă au fost trase cu arma lui George sau a mea. 
Sau cu amândouă? 

Dacă zdreanţa aia a ucis pe cineva, am belit-o. Doar dacă nu 
punem laba pe el. 

— Demarează, îi spuse scurt lui O'Mearah, care nu aşteptă 
să i se mai spună o dată. 

Înţelegea situaţia la fel de bine ca Delevan. Aprinse 
girofarurile şi porni sirena şi se înscrise vertiginos în trafic. 
Deja începea să se aglomereze, începea ora de vârf, aşa că 
O'Mearah conduse cu două roți în rigolă şi două pe trotuar, 
făcând pietonii să se împrăştie ca orătăniile. Agăţă bara din 
spate a unei camionete de aprovizionare care intra pe 49th. În 
față, pe trotuar, se vedea licăr de cioburi de sticlă. Auzeau 
amândoi urletul strident al alarmei. Pietonii se adăposteau în 
intrânduri şi după mormane de gunoi, dar locuitorii din 
apartamentele de deasupra se uitau pe geam curioşi, ca şi 


când ar fi asistat la o emisiune TV bună sau la un film pentru 
care nu trebuie să plăteşti bilet de intrare. 

Pe porțiunea aceea de stradă nu se vedea nicio maşină; 
taxiurile şi navetiştii deopotrivă se împrăştiaseră, plecând care 
încotro. 

— Sper doar să mai fie acolo, spuse Delevan şi descuie cu o 
cheie barele scurte de oțel care blocau patul şi ţeava puştii de 
sub bord. O scoase din cleme. Sper doar că spurcăciunea aia 
infectă mai este acolo. 

Ce nu înțelegea niciunul dintre ei era că, atunci când aveai 
de-a face cu pistolarul, de obicei era mai bine să-l laşi în pace. 


3 


Când Roland ieşi din farmacia Katz, flaconul mare de Keflex 
se alăturase cutiilor cu muniţie din buzunarele sacoului lui 
Jack Mort. În mâna dreaptă avea pistolul de serviciu, calibru 
38, al lui Carl Delevan. Ce bine era să poată ţine o armă cu o 
mână dreaptă întreagă! 

Auzi sirena şi văzu maşina venind în trombă pe stradă. Ei, 
îşi spuse. Începu să ridice pistolul şi apoi îşi aminti: şi ei erau 
pistolari. Pistolari care îşi făceau datoria. Se întoarse şi intră 
înapoi în atelierul alchimistului. 

— Stai aşa, nenorocitule! strigă Delevan. 

Ochii lui Roland zburară la oglinda convexă la timp pentru 
a-l vedea pe unul dintre pistolari - cel căruia îi sângerase 
urechea - aplecat pe geam cu o puşcă cu foc repetat în mâini. 
În timp ce partenerul lui opri caleaşca în scrâşnet de roţi şi-n 
fum de cauciucuri, el introduse un cartuş pe ţeavă. 

Roland se trânti la pământ. 


4 


Katz nu avea nevoie de oglindă ca să vadă ce se întâmpla. 
Prima dată tipul nebun, acum polițaii nebuni. Oy vay. 


— La pământ! îi strigă el asistentului şi lui Ralph, paznicul, 
şi se lăsă în genunchi după tejghea, fără a aştepta să vadă 
dacă ei îi urmau sau nu îndemnul. 

Apoi, cu o fracțiune de secundă înainte ca Delevan să apese 
trăgaciul puştii, asistentul căzu deasupra lui ca un înaintaş 
zelos placându-l pe fundaş într-un meci de fotbal american, 
făcându-l pe Katz să dea cu capul de podea şi fracturându-i 
maxilarul în două locuri. 

Prin vuietul brusc al durerii care-i străbătu capul, auzi 
detunătura armei, auzi sticla rămasă a vitrinei sfărâmându- 
se - împreună cu sticluțele de aftershave, apă de colonie, 
parfum, apă de gură, sirop de tuse, Dumnezeu ştie ce altceva. 
O mie de mirosuri se împrăştiară, creând o miasmă 
insuportabilă şi, înainte să leşine, Katz îl invocă din nou pe 
Dumnezeu să putrezească oasele tatălui său pentru că-i 
legase de picior, ca pe o ghiulea, farmacia asta blestemată. 


5 


Roland văzu sticle şi cutii explodând în spate într-un 
uragan. Un dulap-vitrină conţinând ceasuri se dezintegră. Se 
dezintegrară şi majoritatea ceasurilor dinăuntru. Bucăţile 
explodară într-un nor sclipitor. 

N-au de unde să ştie dacă mai sunt sau nu oameni 
nevinovați aici, înăuntru, îşi spuse el. N-au de unde să ştie şi 
totuşi folosesc focul repetat! 

Era incredibil. Simţi că urcă furia în el şi şi-o reprimă. Erau 
pistolari. Mai bine să creadă că aveau creierii zdruncinațţi de la 
loviturile încasate decât să creadă că procedau aşa cu bună 
ştiinţă, fără să le pese pe cine ar putea răni sau ucide. 

Se aşteptau din partea lui fie să dea bir cu fugiţii, fie să 
răspundă la foc. 

În schimb, el se târi înainte, rămânând la podea. Cioburile 
de sticlă îl zgâriară deopotrivă pe mâini şi pe genunchi. 
Durerea îl făcu pe Jack Mort să-şi recapete cunoştinţa. Roland 
se bucura de întoarcerea lui. Va avea nevoie de el. Cât de spre 
mâinile şi genunchii lui Mort, nu-i păsa de asta. El suporta 


fără probleme durerea, iar rănile apăreau pe corpul unui 
monstru care nu merita altceva. 

Ajunse în zona de sub ce mai rămăsese din vitrină. Era în 
dreapta uşii. 

Rămase ghemuit acolo. Puse în toc pistolul pe care îl ținea 
în mâna dreaptă. 

Nu va mai avea nevoie de el. 


6 


— Ce faci, Carl? strigă O'Mearah. 

În minte văzu un titlu pe prima pagină din Daily News: 
POLIȚIST UCIDE PATRU OAMENI ÎNTR-UN SCHIMB DE 
FOCURI LA O FARMACIE DIN WEST SIDE. 

Delevan îl ignoră şi introduse un cartuş nou pe ţeavă. 

— Hai să punem mâna pe rahatu' ăla. 


7 


Se întâmplă exact cum sperase pistolarul. 

Furioşi că fuseseră păcăliți şi dezarmați fără efort de un om 
care probabil că nu-i considera mai periculoşi decât orice alt 
civil de pe străzile acestui oraş aparent nesfârşit, încă amețiți 
în urma loviturii la cap, dădură buzna înăuntru. 

Primul intră idiotul care trăsese cu puşca. Alergară puţin 
aplecațţi, ca soldaţii care atacă o poziție inamică, dar aceasta 
era singura concesie pe care o făceau ideii că adversarul lor s- 
ar mai putea afla înăuntru. În mintea lor, acesta ieşise deja 
prin spate şi fugea pe aleea de acolo. 

Aşa că traversară trotuarul, sticla scrâşnindu-le sub 
picioare, şi când pistolarul cu puşca în mână deschise uşa de 
sticlă şi intră valvârtej, Roland se ridică în picioare. Ţinea 
mâinile împreunate într-un singur pumn, pe care-l avântă 
spre ceafa ofițerului Carl Delevan. 

În depoziţia din faţa comisiei de anchetă, Delevan va susţine 
că nu-şi amintea nimic după momentul când se lăsase în 


genunchi la Clements şi văzuse portofelul făptaşului sub 
tejghea. Membrilor comisiei li se părea extrem de convenabilă 
amnezia aceasta, date fiind împrejurările, şi Delevan avu 
noroc să scape cu o suspendare de şaizeci şi una de zile fără 
plată. Roland, însă, l-ar fi crezut şi, în alte împrejurări (dacă 
neghiobul n-ar fi deschis focul într-un magazin care putea fi 
plin de oameni nevinovați, de pildă), poate chiar l-ar fi 
compătimit. Când primeai două lovituri zdravene la cap într- 
un interval de jumătate de oră, amintirile aveau într-adevăr 
tendința să se împrăştie. 

Când Delevan căzu la podea, dezarticulat ca un sac cu 
ovăz, Roland îi luă puşca din mâinile flasce. 

— Stai aşa! strigă O'Mearah, vocea lui fiind un amestec de 
furie şi uimire. 

Dădea să ridice Magnum-ul lui Johnny Grăsanul, dar 
Roland avusese dreptate: pistolarii din lumea acesta erau 
jignitor de lenți. L-ar fi putut împuşca pe O'Mearah de trei ori, 
dar nu era nevoie de asta. Roti doar puşca într-un arc 
ascendent, aprig. Când patul armei luă contact cu obrazul 
stâng al lui O'Mearah se auzi un pocnet sec, sunetul pe care îl 
scoate o minge de baseball când este lovită de un jucător 
vânjos. Dintr-odată, toată faţa lui O'Mearah de la obraz în jos 
se mută cinci centimetri la dreapta. Avea să fie nevoie de trei 
operații şi patru cleme de oțel pentru a-l readuce la normal. 
Rămase acolo un moment, incredul, după care îşi dădu ochii 
peste cap. 1 se înmuiară genunchii şi se prăbuşi. 

Roland rămase în prag, nepăsându-i de sirenele care se 
apropiau. Desfăcu în două puşca, apoi apăsă butonul de 
ejectare şi lăsă să cadă toate cartuşele roşii peste trupul lui 
Delevan. Pe urmă aruncă peste trupul lui Delevan şi puşca. 

— Eşti un neghiob periculos care ar trebui trimis în vest, i 
se adresă el omului inconştient. Ai uitat chipul tatălui tău. 

Păşi peste el şi se duse la caleaşca pistolarilor, al cărei 
motor încă mergea la ralanti. Urcă pe uşa opusă şoferului şi 
se strecură la volan. 


8 


Ştii să conduci caleaşca asta? o întrebă pe entitatea 
zbuciumată şi îngălată care era Jack Mort. 

Nu primi un răspuns coerent; Mort continuă doar să strige. 
Pistolarul înțelese că individul era cuprins de isterie, însă o 
isterie nu sută la sută veritabilă. 

Jack Mort făcea istericale intenţionat, ca mijloc de a evita 
orice discuţie cu straniul lui răpitor. 

Ascultă, îi spuse pistolarul. Am timp să-ți spun asta - şi tot 
restul - o singură dată. Mi-a rămas foarte puțin timp. Dacă nu- 
mi răspunzi la întrebare, o să-ți înfig degetul mare de la mâna 
dreaptă în ochiul drept. O să-l înfig cât de adânc merge, după 
care o să-ți scot ochiul din orbită şi-o să-l şterg pe scaunul 
caleştii ăsteia ca pe un muc. Mă pot descurca foarte bine cu un 
singur ochi. Şi, în definitiv, nu-i ca şi când ar fi ochiul meu. 

Nu-l putea minţi pe Mort, aşa cum nici Mort nu-l putea 
minți pe el; relaţia lor era rece şi potrivnică de ambele părți, 
însă era mult mai intimă decât cel mai pasional act sexual. 
Aici era vorba, până la urmă, nu de o îmbinare a trupurilor, ci 
de suprema întâlnire a două minți. 

Spusese cât se poate de serios ceea ce spusese. 

Şi Mort ştia asta. 

Istericalele se opriră brusc. Ştiu să o conduc, spuse Mort. 
Era prima replică logică pe care Roland o obținea din partea 
lui Mort de când intrase în capul lui. 

Atunci, condu. 

Unde vrei să mergi? 

Ai auzit de un loc numit „Village“? 

Da. 

Du-te acolo. 

Unde în Village? 

Pentru moment, porneşte doar. 

Am merge mai repede dacă aş da drumul sirenei. 

Bine. Dă-i drumul. Dă drumul şi becurilor ălora pâlpâitoare. 

Pentru prima oare de când pusese stăpânire pe el, Roland se 
trase puţin în spate şi-i permise lui Mort să preia controlul. 
Când capul lui Mort se întoarse pentru a inspecta bordul 


maşinii lui Delevan şi O'Mearah, Roland fu doar spectator. Dar 
dacă ar fi fost o prezenţă fizică şi nu doar propriul ka 
acorporal, s-ar fi ridicat pe vârfuri, gata să sară în față şi să 
pună mâna pe hățuri la cel mai mic semn de revoltă. 

Dar nu era niciun semn. Omul acela ucisese şi schilodise 
Dumnezeu ştie câți oameni nevinovați, dar nu avea deloc 
intenția să-şi piardă prețioşii ochi. 

Apăsă butoane, trase o manetă şi, imediat, erau în mişcare. 
Sirena se tânguia şi pistolarul vedea lumini roşii pulsând pe 
capota caleştii. 

Condu repede, îi comandă el cu îndârjire. 


9 


În ciuda girofarului şi a sirenei şi a claxonului pe care Jack 
Mort îl acţiona continuu, le luă douăzeci de minute să ajungă 
în Greenwich Village prin traficul infernal de la ora de vârf. În 
lumea pistolarului, speranțele lui Eddie Dean se năruiau ca 
digurile în timpul unei ruperi de nori. În scurt timp aveau să 
dispară complet. 

Marea înghițise jumătate din soare. 

Ei, făcu Jack Mort, am ajuns. Şi spunea adevărul (i-ar fi fost 
imposibil să mintă), deşi lui Roland totul de acolo i se părea că 
seamănă cu orice alt loc prin care trecuse: o îngrămădeală de 
clădiri, oameni şi caleşti. Caleştile sugrumau nu doar străzile, 
ci şi aerul însuşi - cu larma lor nesfârşită şi cu fumul sufocant 
pe care îl scoteau. Acesta provenea, bănuia el, de la 
combustibilul pe care îl ardeau în procesul lor de funcționare. 
Era de mirare că oamenii aceia puteau totuşi să trăiască sau 
că femeile puteau da naştere la copii care să nu semene cu 
Mutanţii Leneşi de sub munți. 

Acum încotro mergem? întrebă Mort. 

Asta avea să fie partea grea. Pistolarul se pregăti... se 
pregăti cât putu de bine, în orice caz. 

Opreşte sirena şi luminile. Opreşte lângă trotuar. 

Mort trase maşina lângă un hidrant. 


Sunt câi ferate sub oraşul ăsta, spuse pistolarul. Vreau să 
mă duci la o stație unde se opresc trenurile pentru a permite 
pasagerilor să urce şi să coboare. 

La care? întrebă Mort. Gândul avea culoarea mentală a 
panicii. Mort nu putea ascunde nimic de Roland, dar nici 
Roland de Mort - nu pentru mult timp, cel puţin. 

Acum câțiva ani - nu ştiu câţi - ai împins o tânără în fața 
unui tren într-una dintre stațiile astea subpământene. La aia 
vreau să mă duci. 

Urmă o luptă scurtă şi violentă. Pistolarul câştigă, dar îi fu 
surprinzător de greu să câştige. În felul său, Jack Mort era la 
fel de dedublat ca Odetta. Nu era schizofrenic ca ea; ştia foarte 
bine ce făcea, din când în când. Dar îşi ţinea persoana secretă 
- partea care se numea Ucigaşul - încuiată bine, aşa cum un 
delapidator şi-ar încuia adevăratele registre fiscale. 

Du-mă acolo, bastardule, repetă pistolarul. Ridică încet 
degetul mare spre ochiul drept al lui Mort. Când cedă, era la 
mai puţin de un centimetru de el şi continua să se apropie. 

Mâna dreaptă a lui Mort mişcă iar maneta de lângă volan şi 
porniră spre stația Christopher Street unde, cu aproximativ 
trei ani în urmă, legendarul metrou A tăiase picioarele unei 
femei pe nume Odetta Holmes. 


10 


— Ei, uite, uite, făcu ofițerul Andrew Staunton către 
partenerul lui, 

Norris Weaver, când maşina lui Delevan şi O'Mearah opri la 
jumătatea străzii. 

Nu erau locuri de parcare şi şoferul nici nu se sinchisi să 
caute unul. Parcă pur şi simplu în paralel şi lăsă coloana de 
maşini din spate să se chinuiască să-l ocolească prin spaţiul 
rămas, ca un fir de sânge care încearcă să alimenteze o inimă 
definitiv sufocată de colesterol. 

Weaver verifică numerele de pe lateral, de lângă farul din 
dreapta. 744. 

Da, sigur, ăsta era numărul pe care-l primiseră prin staţie. 


Girofarurile erau pornite şi totul părea cuşer - până când se 
deschise portiera şi şoferul cobori. Purta un costum albastru, 
aşa era, dar nu de genul celor cu nasturi aurii şi insignă 
argintie. Pantofii lui nu erau polițieneşti, decât dacă Staunton 
şi Weaver nu primiseră cumva vreo informare oficială cum că 
de aici înainte încălțările personalului vor fi oferite de firma 
Gucci. Puțin probabil. 

Foarte probabil însă era că-l aveau sub ochi pe nenorocitul 
care-i atacase pe cei doi poliţişti în centru. Indiferent la 
claxoanele şi strigătele de protest ale şoferilor care încercau 
să-l depăşească, bărbatul abandonă autovehiculul. 

— Fir-ar să fie, făcu Andy Staunton. 

Abordaţi-l cu maximă precauţie, spusese dispecerul. Omul e 
înarmat şi extrem de periculos. Dispecerii de obicei vorbeau 
precum cei mai plictisiți oameni de pe fața pământului - din 
câte ştia Andy Staunton, aşa şi erau - drept pentru care 
accentul aproape apăsat pus pe cuvântul extrem îi rămăsese 
în minte ca un zbârnâit. 

Scoase arma pentru prima dată în cei patru ani de când era 
în poliție şi aruncă o privire la Weaver. Weaver scosese şi el 
pistolul. Stăteau amândoi în fața unui restaurant, cam la 
treizeci de paşi de gura stației de metrou. Se cunoşteau de 
destul timp ca să fie acordați pe aceeaşi lungime de undă, aşa 
cum doar poliţiştii şi soldații profesionişti pot fi. Fără să 
schimbe o vorbă, păşiră înapoi în intrândul restaurantului, cu 
armele ridicate. 

— Metroul? întrebă Weaver. 

— Da. 

Andy aruncă o privire spre intrare. Aglomeraţia de după- 
amiază atinsese punctul maxim şi scările metroului erau pline 
de oameni care se îndreptau spre garniturile ce aveau să-i 
ducă acasă. 

— Trebuie să-l abordăm acum, înainte să se apropie de 
mulțime. 

— Să-i dăm drumul. 

leşiră din intrând în tandem perfect, pistolari pe care 
Roland i-ar fi recunoscut pe dată drept adversari mult mai 


redutabili decât primii doi. Erau mai tineri, pentru început; şi 
chiar dacă el nu ştia, un dispecer fără nume îl etichetase ca 
fiind extrem de periculos, iar pentru Andy Staunton şi Norris 
Weaver asta făcea din el echivalentul unui tigru înfometat. 
Dacă nu se opreşte în clipa în care-i spun să se oprească, e 
mort, gândi Andy. 

— Stai aşa! strigă el, lăsându-se pe vine cu pistolul întins în 
ambele mâini. 

Lângă el, Weaver făcuse acelaşi lucru. Poliţia! Pune mâinile 
pe... 

Doar atât apucă să spună înainte ca tipul să o ia la fugă 
spre gura de metrou. 

Alerga cu o viteză supranaturală. Şi totuşi, Andy Staunton 
era în priză şi toate acele indicau valoarea maximă. Se roti pe 
călcâie, simțind că peste el se lasă o mantie de indiferență rece 
- Roland ar fi recunoscut şi asta. O simţise şi el de multe ori în 
situații similare. 

Andy luă un mic avans față de silueta în mişcare, apoi 
apăsă trăgaciul. 

Îl văzu pe omul în costum albastru răsucindu-se, încercând 
să se țină în picioare. 

Apoi căzu la pământ şi navetiştii care cu doar câteva 
secunde în urmă fuseseră concentrați asupra supraviețuirii 
încă unui drum acasă cu metroul începură să strige şi să se 
împrăştie care încotro. Descoperiseră că, în după-amiaza 
aceea, aveau de supraviețuit nu doar călătoriei spre casă. 

— 'Tu-i muma mă-sii, partenere, zise Norris Weaver. L-ai 
doborât ca pe o frunză. 

— Ştiu, spuse Andy. Nu-i tremura vocea. Pistolarul l-ar fi 
admirat pentru asta. Hai să vedem cine era. 


11 


Am murit! striga Jack Mort. Am murit, ai reuşit să mă faci 
să mor, am murit, am... 

Ba nu, răspunse pistolarul. Prin fanta ochilor îi văzu pe 
poliţişti apropiinduse cu armele scoase. Mai tineri şi mai rapizi 


decât cei care se aflau lângă magazinul de arme. Mai rapizi. Şi 
cel puţin unul dintre ei era un ţintaş nemaipomenit. 

Mort - şi Roland împreună cu el - ar fi trebuit să fie mort, pe 
moarte sau grav rănit. Andy Staunton trăsese cu intenția de 
a-l ucide şi glonţul lui trecuse prin reverul stâng al sacoului 
lui Mort. Trecuse de asemenea prin buzunarul cămăşii Arrow 
- dar acolo se şi oprise. Viața amândurora, a celui dinăuntru 
şi a celui din afară, fu salvată de bricheta lui Mort. 

Mort nu fuma, dar şeful lui - al cărui post Mort era 
încrezător că-l va obţine el însuşi anul viitor pe vremea 
aceasta - fuma. Prin urmare, Mort cumpărase de la Dunhill's 
o brichetă de argint în valoare de două sute de dolari. Nu 
aprindea fiecare ţigară pe care domnul Framingham şi-o 
îndesa în bot când erau împreună - asta l-ar fi făcut să 
semene prea tare a lingău. 

Doar din când în când... şi de obicei când era prezent cineva 
şi mai înalt în rang, cineva care ştia să aprecieze a) gestul 
tăcut de politeţe al lui Jack Mort şi b) bunul lui gust. 

Isteţii ştiau să aducă toate şansele de partea lor. 

De data asta, aducerea şanselor de partea lui salvase 
deopotrivă viața sa şi a lui Roland. Glonţul lui Staunton 
nimeri bricheta de argint în loc să nimerească inima lui Mort 
(lucru de-a dreptul simbolic; pasiunea lui Mort pentru 
lucrurile de firmă - lucrurile de firmă aleasă - se limita din 
fericire la suprafața lor). 

Însă avu de suferit. Când te lovea un glonţ de calibru mare, 
era imposibil să nu simţi nimic. Bricheta i se afundă în piept 
suficient de tare încât să lase o scobitură. Se turti şi apoi se 
dezintegră, lăsând şănţțuleţe superficiale în pielea lui Mort; o 
aşchie de şrapnel îi secționă sfârcul stâng aproape în 
jumătate. 

Glonţul încins aprinse de asemenea vatelina îmbibată în 
benzină a brichetei. 

Cu toate acestea, pistolarul rămase nemişcat în timp ce ei 
se apropiau. Cel care deschisese focul asupra lui le spunea 
oamenilor să rămână în spate, să rămână naibii în spate. 


Am luat foc! striga Mort. Am luat foc, stinge-mă! Stinge-mă! 
STINGE-MĂĂĂĂ.... 

Pistolarul nu se clinti, ascultând scrâşnetul scos de pantofii 
celorlalți pistolari pe caldarâm, ignorând strigătele lui Mort, 
încercând să ignore tăciunele care-i licărea lipit de piept şi 
mirosul de carne prăjită. 

Un picior se strecură sub cutia lui toracică şi, când se 
ridică, pistolarul se lăsă rostogolit inert pe spate. Ochii lui 
Jack Mort erau deschişi. Faţa lui era lăsată. 

În ciuda rămăşiţelor încinse ale brichetei, nu se întrevedea 
deloc omul care striga pe dinăuntru. 

— Dumnezeule, murmură cineva, l-ai împuşcat cu un 
trasor, omule? 

Din gaura făcută în reverul sacoului se ridica un firicel 
subțire de fum. 

Pe după marginile reverului ieşea în fuioare ceva mai 
groase. Poliţiştii simţiră miros de carne arsă în timp ce 
vatelina brichetei sparte, îmbibată cu lichid Ronson, începu să 
ardă cu flacără. 

Andy Staunton, care până acum îşi făcuse datoria fără 
cusur, comise singura lui greşeală, una pentru care Cort l-ar 
fi trimis acasă cu urechea umflată, în ciuda evoluției 
admirabile dinainte, spunându-i că o singură greşeală e 
suficientă pentru ca, de cele mai multe ori, cineva să moară. 
Staunton reuşise să-l împuşte pe individ - un lucru de care 
niciun polițist nu ştie cu adevărat că este în stare până când 
nu e confruntat cu o situaţie în care trebuie să afle - dar ideea 
că glonţul lui îl incendiase cine ştie cum pe individ îl umplea 
de o groază paralizantă. Aşa că se aplecă să stingă flăcările 
fără să stea pe gânduri şi piciorul pistolarului îl izbi în stomac 
înainte ca el să apuce să facă altceva decât să observe văpaia 
conştiinţei în acei ochi de spre care ar fi jurat că erau morți. 

Staunton căzu pe spate, fluturând din mâini, peste 
partenerul lui. Pistolul îi zbură din mână. Weaver nu dădu 
drumul la al său, dar când reuşi să-l dea la o parte pe 
Staunton, auzi o împuşcătură şi arma lui dispăru ca prin 
magie. 


Îşi simţea amorţită mâna în care o ţinuse, ca şi când ar fi 
fost lovită cu un ciocan uriaş. 

Tipul în costum albastru se ridică în picioare, se uită la ei 
un moment şi spuse: 

— Sunteţi buni. Mai buni decât ceilalți. Aşa că ascultați-mi 
sfatul. Nu mă urmați. E aproape gata. Nu vreau să vă omor. 

Apoi se răsuci şi alergă spre scările metroului. 


12 


Scările erau pline de oamenii care, când începuseră 
strigătele şi împuşcăturile, se întorseseră din drum şi acum 
stăteau, animați de curiozitatea aceea morbidă şi cumva 
unică a newyorkezilor, care îi mâna să vadă cât de grav şi cât 
sânge fusese vărsat pe betonul murdar. Şi totuşi, aceştia 
găsiră cumva o cale de a se feri de bărbatul în costum 
albastru care dădu buzna pe scări în jos. Nu era de mirare: 
tipul ţinea un pistol în mână şi mai avea unul legat la mijloc. 

Pe deasupra, părea că e în flăcări. 


13 


Roland ignoră strigătele tot mai puternice de durere ale lui 
Mort când cămaşa, maiocul şi sacoul începură să ardă mai 
abitir, când argintul brichetei începu să se topească şi să i se 
prelingă pe piept până la pântece, săpând făgaşe sfârâitoare. 

Percepea mişcarea aerului îmbâcsit, auzea huruitul unui 
metrou care se apropia. 

Momentul era aproape; momentul când îl va alege pe al 
treilea sau va pierde totul. Pentru a doua oară avu impresia să 
simte lumile fremătând şi învârtindu-se în jurul său. 

Ajunse pe peron şi aruncă pistolul. Descheie pantalonii lui 
Jack Mort şi-i trase cu nepăsare în jos, expunând o pereche de 
chiloți albi asemănători cu chiloțeii unei curve. Nu avea timp 
să reflecteze asupra acestei ciudățenii. 


Dacă nu se mişca repede, putea să nu se mai preocupe că 
va arde de viu; gloanţele pe care le cumpărase aveau să se 
încingă destul ca să explodeze şi corpul pe care îl locuia avea 
pur şi simplu să se dezintegreze. 

Pistolarul îndesă cutiile cu gloanţe în chiloţi, scoase flaconul 
de Keflex şi procedă la fel. Acum, chiloţii erau umflaţi într-un 
fel grotesc. Îşi dădu jos sacoul arzător, dar nu se mai sinchisi 
să-şi scoată şi cămaşa. 

Auzea garnitura de metrou apropiindu-se de peron, îi vedea 
lumina. Nu avea cum să ştie că era o garnitură care urma 
aceeaşi rută cu metroul care o călcase pe Odetta, dar el ştiu. 
În privința celor ce ţineau de Turn, soarta devenea un lucru 
fericit, ca bricheta care-i salvase viaţa, şi dureros ca focul pe 
care îl aprinsese miracolul. Asemenea roților metroului care se 
apropia, aceasta urma un traseu deopotrivă logic şi strivitor 
de brutal, un traseu împotriva căruia doar tăria personală şi 
candoarea se puteau ridica. 

Săltă pantalonii lui Mort şi reîncepu să fugă, abia conştient 
de oamenii care se fereau din calea lui. Cum la foc ajungea tot 
mai mult aer, mai întâi gulerul cămăşii şi apoi părul începură 
să-i ardă. Cutiile grele din chiloţii lui Mort se loveau de boaşele 
lui iar şi iar, stâlcindu-i-le; în viscere îi urcă o durere 
sfâşietoare. Sări peste turnichet, un om transformat în 
meteorit. Stinge-mă! 

striga Mort. Stinge-mă înainte să ard de tot! 

Ai merita să arzi, spuse înrăit pistolarul. Ce urmează să ţi 
se întâmple e mai blând decât meriți. 

Cum adică? CUM ADICĂ? 

Pistolarul nu răspunse; de fapt, îl anihilă în timp ce se 
avânta spre marginea peronului. Simţi una dintre cutiile cu 
gloanţe cum încerca să alunece din ridicolii chiloţi ai lui Mort 
şi o ţinu cu o mână. 

Trimise toată forța lui mentală către Stăpână. Nu avea idee 
dacă o astfel de comandă telepatică putea fi percepută sau 
dacă cel care o percepea putea fi îndemnat să i se supună, dar 
el tot o trimise - un gând aprig, ascuţit ca o săgeată: 

UŞA! UITĂ-TE PE UŞĂ! ACUM! ACUM! 


Tunetul metroului umplu lumea. O femeie strigă: O, 
Doamne, o să sară! 

O mână îl atinse pe umăr, încercând să-l tragă înapoi. 
După aceea, Roland împinse corpul lui Jack Mort dincolo de 
linia galbenă de siguranţă şi sări peste marginea peronului. 
Căzu în calea garniturii ce venea, cu mâinile strângându-şi 
vintrele, ținând lucrurile pe care voia să le ducă înapoi... asta, 
desigur, dacă era destul de rapid şi ieşea din Mort în 
momentul potrivit. 

Căzând, strigă din nou spre ea - spre ele: 

ODETTA HOLMES! DETTA WALKER! UITAŢI: VĂ ACUM 

În timp ce striga, în timp ce metroul se avânta spre el, roțile 
lui învârtinduse cu o necruțătoare viteză argintie, pistolarul 
întoarse în sfârşit capul şi se uită înapoi pe uşă. 

Şi se uită direct la fața ei. 

Fețe! 

Amândouă, le văd pe amândouă în acelaşi timp... 

NUU...! strigă Mort şi în ultima fracțiune de secundă înainte 
ca metroul să-l calce, tăindu-l în două nu deasupra 
genunchilor, ci de la brâu, Roland sări spre uşă... şi trecu prin 
ea. 

Jack Mort muri singur. 

Cutiile de muniţie şi flaconul cu pastile apărură alături de 
corpul fizic al lui Roland. Mâinile lui le strânseră spasmodic, 
apoi se relaxară. Pistolarul se ridică anevoie în picioare, 
conştient că este din nou în corpul lui bolnav şi zvâcnind de 
durere, conştient că Eddie Dean striga, conştient că Odetta 
striga şi ea, dar pe două voci. Se uită - doar pentru un 
moment - şi văzu exact ce auzise: nu o femeie, ci două. Ambele 
erau infirme, ambele aveau pielea închisă la culoare, ambele 
femei foarte frumoase. Chiar şi aşa, una dintre ele era o 
hoaşcă, urâţenia ei lăuntrică neputând fi ascunsă de 
frumusețea exterioară, ci dimpotrivă, pusă în valoare. 

Roland se uită la aceste gemene care nu era deloc gemene, 
ci ima gini negative şi pozitive ale aceleiaşi femei. Se uită cu o 
intensitate febrilă, hipnotică. 


Apoi Eddie strigă din nou şi pistolarul văzu homaroşeniile 
ieşind din valuri şi avansând spre locul unde Detta îl lăsase 
legat şi neajutorat. 

Soarele apusese. Venise întunericul. 


14 


Detta se văzu pe sine în cadrul uşii, se văzu pe sine prin 
propriii ei ochi, se văzu pe sine prin ochii pistolarului, şi 
senzația de dislocare care o încercă veni dintr-odată, aşa cum 
venise şi pentru Eddie, însă mult mai violent. 

Era aici. 

Era acolo, în ochii pistolarului. 

Auzea apropierea metroului. 

Odetta! strigă ea, înțelegând pe dată totul: ce era ea şi ce se 
întâmplase. 

Detta! strigă ea, înțelegând pe dată totul: ce era ea şi cine o 
făcuse. 

O scurtă senzație de a fi întoarsă pe dos... şi apoi una mult 
mai chinuitoare. 

Era ruptă în două. 


15 


Roland se împletici pe panta scurtă, spre locul unde zăcea 
Eddie. Se mişca asemenea unui om care şi-a pierdut oasele. 
Unul dintre homari lovi cu cleştele spre fața lui Eddie. Tânărul 
strigă. Pistolarul îl pocni cu piciorul. Se aplecă greoi şi-l prinse 
pe Eddie de braţe. Începu să-l tragă înapoi, dar era prea 
târziu, avea prea puţine forțe rămase, hidoşeniile aveau să-l 
prindă pe Eddie, la naiba, pe amândoi... 

Eddie strigă din nou când o homaroşenie întrebă did-a- 
Chick? şi sfâşie o bucată din pantalonii lui şi, odată cu ea, o 
halcă din carnea piciorului. Eddie încercă să mai strige o dată, 
dar nu-i ieşi decât un gâlgâit sufocat. Se strangula în lațurile 
făcute de Detta. 


Vietăţile erau peste tot în jurul lor, se apropiau, clămpănind 
înfometate din cleşti. Pistolarul puse ultimele lui forțe într-o 
smucitură finală... şi se prăbuşi pe spate. Le auzi apropiindu- 
se, vietățile cu întrebările lor diabolice şi cleştii lor 
clămpănitori. Poate nu era atât de rău, îşi spuse. Pusese totul 
la bătaie şi doar atât pierduse. 

Tunetul propriilor lui arme îl umplu de-o mirare tâmpă. 


16 


Femeile stăteau față în față, cu trupurile ridicate aidoma 
şerpilor gata de atac, cu degetele purtând amprente identice 
încleştate pe gâturi ce erau brăzdate de linii identice. 

Femeia încerca să o ucidă, dar femeia nu era reală, aşa cum 
nici fetița nu fusese reală; era un vis creat de căderea unei 
cărămizi... dar acum visul era real, visul o strângea de gât şi 
încerca să o ucidă în timp ce pistolarul încerca să-şi salveze 
prietenul.  Visul-devenit-realitate scrâşnea obscenități şi o 
împroşca în față cu salivă fiartă. „Am luat farfuria albastră 
pentru că din cauza femeii dleia am ajuns la spital şi pe 
deasupra eu n-aveam o farfurie pentru ocazii speciale ş-am 
spart-o pen! că trebuia spartă ş? cân” am văzut un băiat alb pe 
care-l puteam cotonogi păi îl cotonogeam nu glumă cotonogeam 
băieții albi pen” că trebuia cotonogiți am furat doar din 
magazine care vând lucruri care pentru albi sunt pentru ocazii 
speciale în vreme ce frații şi surorile mor de foame în Harlem şi 
şobolanii le mănâncă pruncii, eu sunt, târfă, eu... eu... eul“ 

Ucide-o, gândi Odetta şi ştiu că nu putea. 

Nu putea s-o ucidă pe hoaşcă şi să supraviețuiască, aşa 
cum nici hoaşca n-o putea ucide pe ea şi să rămână cu suflu. 
Se puteau strânge de gât până la moarte în timp ce Eddie şi 

(Roland) / (Omul Foarte Rău) 

cel care îi strânsese laolaltă erau mâncaţi de vii lângă 
marginea apei. Asta ar aduce sfârşitul tuturor. Sau putea 
renunța la 

(dragoste) / (ură) 

pentru totdeauna. 


Odetta îşi luă mâinile de pe gâtul Dettei, ignorând degetele 
vânjoase care o zguduiau, care-i zdrobeau traheea. În loc să-şi 
folosească mâinile pentru a o sugruma pe cealaltă, le folosi 
pentru a o îmbrățişa. 

— Nu, tăârfă! strigă Detta, dar strigătul acela fu de o 
complexitate infinită, deopotrivă plin de ură şi de recunoştinţă. 
Nu, las-mă-n pace, las-mă... 

Odetta nu avea voce ca să răspundă. Când Roland lovi cu 
piciorul în prima homaroşenie pornită la atac şi când a doua 
dădu să se avânte spre o halcă din brațul lui Eddie, ea nu 
putu decât să şoptească în urechea vrăjitoarei: 

— Te iubesc. 

Un moment, mâinile se crispară, formând un laț ucigaş... 
după care se destinseră. 

Dispărură. 

Era întoarsă din nou pe dos... şi apoi, dintr-odată, din 
fericire, redeveni întreagă. Pentru prima dată de când un om 
pe nume Jack Mort aruncase o cărămidă în capul unei copile 
care se aflase în locul în care fusese lovită doar pentru că un 
taximetrist alb aruncase o singură privire şi plecase (şi tatăl 
ei, în mândria lui, refuzase să încerce din nou, de teamă să nu 
fie refuzat a doua oară), era întreagă. Era Odetta Holmes, dar 
cealaltă...? 

Grăbeşte-te, târfă! ţipă Detta... dar era tot vocea ei; ea şi 
Detta se uniseră. 

Fusese una singură; fuseseră două; acum, pistolarul 
extrăsese o a treia din ea. 

Grăbeşte-te, c-altfel îi haleşte cu totu”! 

Se uită la gloanţe. Nu avea timp să le folosească; până când 
ar fi reuşit să reîncarce pistoalele, totul s-ar fi terminat. Nu 
putea decât să spere. 

Dar putem face vreodată altceva? se întrebă ea şi scoase 
pistolul. 

Şi, imediat, mâinile ei maronii aduseră tunetul. 


17 


Eddie văzu o homaroşenie profilându-se deasupra feței lui, 
cu ochii ei rugoşi morți şi scânteind totuşi hidos a viaţă. 
Cleştii ei coborâră spre chipul său. 

Dod-a..., începu şi apoi fu proiectată în spate, în hălci şi 
zgârciuri. 

Roland văzu una mişunând spre mâna lui stângă şi îşi 
spuse: S-a zis şi cu mâna asta... şi apoi homaroşenia deveni o 
țesătură din bucăţi de carapace şi măruntaie verzi 
împrăştiindu-se în aerul nopții. 

Se răsuci şi văzu o femeie a cărei frumuseţe era răpitoare, a 
cărei furie era copleşitoare. 

— HAIDET”, JIGODII striga ea. HAIDEŢ” NUMA" HAIDEŢ” 
DUP” EI VĂ FAC OCHII S' VĂ ZBOARE DREPT PĂ CUR! 

Spulberă o a treia vietate, care se târa repede între 
picioarele legate ale lui Eddie, vrând să se ospăteze din el şi, în 
acelaşi timp, să-l castreze. Zbură ca o sfârlează. 

Roland  bănuise că aveau o anumită inteligență 
rudimentară; acum vedea dovada. Celelalte băteau în 
retragere. 

Cocoşul unui revolver lovi capătul unui glonţ orb, după care 
femeia făcu terci unul dintre monştrii puşi pe fugă. 

Ceilalți o luară şi mai repede înapoi, spre apă. Se părea că- 
şi pierduseră apetitul. 

Între timp, Eddie se zvârcolea. 

Roland încercă să agaţe frânghia care i se afundase în gât. 
Vedea chipul lui Eddie trecând încet de la vineţiu la negru. 
Zbaterile tânărului erau tot mai vlăguite. 

Apoi mâinile îi fură împinse la o parte de mâini mai 
puternice. 

— Mă ocup eu. 

Era un cuţit în mâna ei... cuțitul lui. 

Te ocupi de ce? gândi el în timp ce îşi pierdea luciditatea. De 
ce anume o să te ocupi tu, acum că suntem amândoi la mila 
ta» 

— Cine eşti tu? întrebă el hârâit în timp ce un întuneric mai 
adânc ca noaptea începea să-l tragă în jos. 


— Eu sunt trei femei, o auzi spunând şi era ca şi când i-ar fi 
vorbit de pe marginea unui puț adânc în timp ce el cădea. Eu 
care am fost; eu care nu aveam dreptul să fiu, dar am fost; eu 
sunt femeia pe care tu ai salvat-o. Îţi mulțumesc, pistolarule. 

Îl sărută, Roland ştiu asta, dar mult timp după aceea nu 
mai cunoscu decât întunericul. 


ULTIMA AMESTECARE 


1 


Pentru prima oară parcă într-o mie de ani, pistolarul nu se 
gândea la Turnul Întunecat. Se gândea doar la căprioara care 
venise la iazul din luminiş ul pădurii. 

Ochi peste buşteanul căzut, cu mâna stângă. 

Carne, îşi spuse şi trase în timp ce saliva i se aduna caldă în 
gură. 

Rateu, gândi în milisecunda de după detunătură. S-a dus. 
Toată îndemânarea mea... s-a dus. 

Căprioara căzu moartă la marginea iazului. 

Curând, Turnul avea să-l umple din nou, dar acum slăvea 
doar zeii că încă nu-l trădase brațul şi se gândea la carne şi la 
carne şi la carne. Puse pistolul - singurul pe care îl purta 
acum - înapoi în toc şi trecu peste buşteanul după care 
stătuse răbdător în timp ce după-amiaza se apropia de apus, 
aşteptând să vină la iaz un animal suficient de mare. 

Mă însănătoşesc, îşi spuse cu o doză de amuzament, 
scoțând cuțitul. Chiar mă însănâtoşesc. 

N-o văzu pe femeia care stătea în spatele lui, privind cu ochi 
cafenii şi inteligenți. 


2 


Nu mâncaseră decât carne de homar şi nu băuseră decât 
apă sălcie de pârâu în cele şase zile de după confruntarea din 
capătul plajei. Roland îşi amintea foarte puţine din perioada 
aceea: delirase. Îl strigase uneori pe Eddie Alain, alteori 
Cuthbert şi-ntotdeauna femeii îi spusese Susan. 

Febra îi scăzuse puţin câte puţin şi porniseră la chinuitorul 
drum peste dealuri. 

Eddie o împinsese pe femeie cu scaunul o vreme, dar alteori 
în el se aşeza Roland şi Eddie o purta pe ea în cârcă, ea 
ținându-se cu mâinile de gâtul lui. 

Mare parte din timp, terenul făcea imposibilă înaintarea lor 
în cărucior, iar asta le îngreuna parcursul. Roland ştia cât de 
epuizat era Eddie. Şi femeia ştia, dar Eddie nu se plânse 
niciodată. 

Aveau mâncare; în zilele când Roland zăcu între viață şi 
moare, arzând de febră, aiurând de spre timpuri demult apuse 
şi oameni demult morți, Eddie şi femeia vânară iar şi iar şi iar. 
Din ce în ce, homaroşeniile începură să nu se mai apropie de 
porțiunea lor de plajă, dar ei deja aveau deja suficientă carne 
şi când în sfârşit ajunseră într-o zonă unde creşteau ierburi de 
tot felul, schimbară toți trei regimul. Erau înfometați după 
verdețuri, orice fel de verdețuri. Şi, puţin câte puţin, iritațiile 
de pe pielea lor începură să dispară. Unele ierburi erau amare, 
altele dulci, dar ei mâncară indiferent de gust... cu o singură 
excepție. 

Pistolarul se trezise dintr-un somn superficial şi o văzuse pe 
femeie trăgând de un mănunchi de iarbă pe care el o 
recunoscu mult prea bine. 

— Nu! Nu aia! hârâi el. Niciodată aia! Uită-te bine la ea şi 
ține minte! 

Niciodată aia! 

Ea îl privi un moment lung şi lăsă iarba deoparte fără a cere 
vreo explicație. 

Pistolarul se întinse pe spate, înfrigurat de cât de aproape 
fusese. Poate că şi alte ierburi le puteau fi fatale, dar ce 
smulsese femeia ar fi damnat-o. Căci era vorba de iarba- 
diavolului. 


Keflex-ul îi provocase explozii în stomac şi ştia că Eddie era 
îngrijorat din pricina asta, dar iarba îi controlase imediat 
digestia. 

În cele din urmă ajunseră la adevărata pădure şi vuietul 
Mării Vestului scăzu, transformându-se într-un foşnet 
monoton pe care îl auzeau doar când vântul bătea din direcția 
potrivită. 

lar acum... carne. 


3 


Pistolarul întinse mâna spre căprioară şi încercă să o 
spintece cu cuțitul pe care îl ţinea între inelarul şi degetul mic 
de la mâna dreaptă. Nicio şansă. 

Degetele nu aveau forța necesară. Mută cuțitul în mâna 
stângă şi reuşi să facă o tăietură neîndemânatică de la 
vintrele animalului până la piept. Cuţitul lăsă să curgă 
şuvoiul de sânge înainte ca acesta să se închege în carne şi să 
o strice... însă tot era o tăietură proastă. Şi un copil cu muci 
la nas s-ar fi descurcat mai bine. 

O să înveți să faci de toate, îi spuse el mâinii stângi şi se 
pregăti să taie din nou, mai adânc. 

Mâinile cafenii se strânseră peste mâna sa şi luară cuțitul. 

Roland se uită înapoi. 

— O fac eu, spuse Susannah. 

— Ai mai făcut-o vreodată? 

— Nu, dar o să-mi spui tu cum se face. 

— Bine. 

— Carne, spuse ea şi-i zâmbi. 

— Da, zise el şi-i zâmbi şi el. Carne. 

— Ce se întâmplă? strigă Eddie. Am auzit o împuşcătură. 

— Se pregăteşte o masă copioasă! răspunse ea. Vino să ne 
ajuţi! 

Mai târziu mâncară ca doi regi şi o regină şi, în timp ce 
pistolarul moțăia cu ochii spre stele, bucurându-se de 
răcoarea aerului de la acea altitudine, îşi spuse că trecuseră 


ani fără număr de când nu mai simţise măcar jumătate din 
plenitudinea pe care o simţea acum. 
Şi adormi. Şi visă. 


4 


Era Turnul. Turnul Întunecat. 

Se înălța la orizontul unei câmpii necuprinse, ce avea 
culoarea sângelui în lumina violet a apusului unui soare 
muribund. Nu vedea scările care urcau în spirală sus şi tot 
mai sus, înăuntrul învelişului de cărămidă, dar vedea 
ferestrele care urcau în spirală odată cu scara aceea şi prin ele 
zărea  nălucile tuturor oamenilor pe care-i cunoscuse 
vreodată. Urcau sus şi tot mai sus şi un vânt sterp aduse 
până la el zvonul vocilor care-i strigau numele. 

Roland... vino... Roland... vino... vino... vino... 

— Vin, şopti el şi se trezi stând drept în şezut, transpirând 
şi tremurând ca şi când febra încă i-ar fi stăpânit corpul. 

— Roland? 

Eddie. 

— Da. 

— Un vis urât? 

— Urât. Frumos. Întunecat. 

— Turnul? 

— Da. 

Se uitară spre Susannah, dar ea continua să doarmă, 
nederanjată. Odată fusese o femeie pe care o chema Odetta 
Susannah Holmes; mai târziu, fusese o alta pe care o chema 
Detta Susannah Walker. Acum era o a treia: Susannah Dean. 

Roland o iubea pentru că ar fi luptat până la ultima suflare; 
se temea pentru ea, deoarece ştia că ar sacrifica-o - pe ea, ca şi 
pe Eddie - fără a crâcni. 

Pentru Turn. 

Blestematul acela de Turn. 

— E timpul să-ţi iei pastila, spuse Eddie. 

— Nu mai vreau să le iau. 

— Ia-o şi taci. 


Roland o înghiți cu apă rece de pârâu dintr-o ploscă, apoi 
râgâi. Nu-l supără. 

Era un râgâit cu aromă de carne. 

Eddie întrebă: 

— Ştii încotro mergem? 

— Către Turn. 

— Ei, mda, făcu Eddie, dar asta-i ca şi cum ai fi un ţărănoi 
din Texas fără hartă rutieră, care spune că merge în 
Fundătura Curului, Alaska. Unde-i asta? În ce direcție? 

— Adu-mi desaga. 

Eddie se duse după ea. Susannah se mişcă şi Eddie pregetă, 
cu fața plină de umbre negre şi dungi roşii în lumina 
tăciunilor aproape stinşi din vatră. 

Când ea se linişti din nou, se întoarse la Roland. 

Pistolarul scotoci prin desaga care, acum, era grea din 
pricina tuturor gloanțelor aduse din cealaltă lume. Nu-i luă 
mult să găsească ce-i trebuia între vestigiile vieţii lui. 

Falca. 

Falca omului în negru. 

— O să rămânem aici o vreme, spuse el, şi cu osă mă 
întremez. 

— O să ştii când te-ai întremat? 

Roland zâmbi. Fiorii se retrăgeau, transpirația se usca în 
răcoarea brizei de noapte. Dar el continua să vadă cu ochiul 
minții acele siluete, acei cavaleri şi prieteni şi iubite şi 
duşmani din trecut, urcând sus şi tot mai sus, îi zărea la 
ferestre o clipă şi apoi dispăreau; văzu umbra Turnului în care 
ei erau zăvorâţi, întinzându-se neagră şi lungă peste o câmpie 
de sânge şi moarte şi încercări necruțătoare. 

— Eu n-o să ştiu, zise el şi înclină din cap spre Susannah. 
Dar eao să ştie. 

— Şi atunci? 

Roland ridică falca lui Walter. 

— Asta a vorbit odată. Se uită la Eddie. Va vorbi din nou. 

— E periculos. 

Vocea lui Eddie era plată. 

— Da. 


— Nu doar pentru tine. 

— Nu. 

— O iubesc, bătrâne. 

— Da. 

— Dacă-i faci ceva... 

— O să fac ceea ce trebuie să fac, spuse pistolarul. 

— Şi noi nu contăm? Aşa e? 

— Vă iubesc pe amândoi. 

Pistolarul se uită la Eddie şi Eddie văzu că obrajii lui Roland 
scânteiau roşii în ceea ce mai rămăsese din licărul muribund 
al tăciunilor din vatră. Lăcrima. 

— Asta nu răspunde la întrebare. Vei merge mai departe, 
nu-i aşa? 

— Da. 

— Până la capăt. 

— Da. Până la capăt. 

— Orice ar fi. 

Eddie se uită la el cu dragoste şi ură şi cu toată afecțiunea 
tristă a disperării şi neputinței pe care o poate oferi cineva 
spiritului şi dorinței şi nevoii altuia. 

Vântul făcu arborii să geamă. 

— Vorbeşti ca Henry, bătrâne. Eddie începuse şi el să 
plângă. Nu voia asta. 

Ura să plângă. Avea şi el un turn, doar că nu era întunecat. 
Îşi aduci aminte că ţi-am vorbit de spre turnul lui Henry? 
Eram fraţi, dar presupun că eram şi pistolari. Aveam un Turn 
Alb şi el mi-a cerut să-l căutăm împreună în singurul mod în 
care putea el să ceară, aşa că am urcat în şa. Pentru că era 
fratele meu, înţelegi? Şi am ajuns la el. Am găsit Turnul Alb. 
Doar că era un turn otrăvit. 

Şi l-a ucis. M-ar fi ucis şi pe mine. M-ai văzut cum eram. 
Mi-ai salvat nu numai viața. Mi-ai salvat şi sufletul. 

Eddie îl îmbrățişă pe Roland şi-l sărută pe obraz. Simţi 
gustul lacrimilor lui. 

— Şi acum, ce-mi ceri? Să urc din nou în şa? Să merg să-l 
întâlnesc pe tip? 

Pistolarul nu scoase un cuvânt. 


— Vreau să zic că n-am văzut încă mulți oameni, dar ştiu 
că ei ne aşteaptă şi că oriunde este un Turn, este şi un tip. Îl 
aştepţi pe tip pentru că tre să-l întâlneşti şi, în cele din urmă, 
banii fac lumea să se învârtă, sau poate că aici mai degrabă e 
vorba de gloanțe, gloanţțele fac lumea să se învârtă. Deci de 
asta e vorba? Sus în şa? Hai să-l întâlnim pe tip? Pentru că 
dacă va fi doar o reluare a vechii poveşti urâte, trebuia să mă 
lăsați amândoi pradă homarilor. 

Eddie se uită la el cu ochi înneguraţi. Am fost în rahat, 
bătrâne, şi dacă am învățat ceva, acel ceva e că nu vreau să 
mor în rahat. 

— Nu-i acelaşi lucru. 

— Nu? Vrei să-mi spui că tu nu eşti dependent? 

Roland nu spuse nimic. 

— Cine o să iasă pe o uşă magică să te salveze pe tine, 
bătrâne? Ştii cine? Eu ştiu. Nimeni. Ai ales tot ce ai avut de 
ales. De acum înainte nu mai poți alege decât să scoţi arma, 
pentru că doar asta ţi-a mai rămas. Exact ca Balazar. 

Roland nu spuse nimic. 

— Vrei să ştii care-i singurul lucru pe care l-am învățat de 
la fratele meu? 

Vocea îi tremura şi era înecată în lacrimi. 

— Da, spuse pistolarul. 

Se aplecă în față, privindu-l pe Eddie drept în ochi. 

— M-a învăţat că, dacă ucizi ceea ce iubeşti, eşti blestemat. 

— Eu deja sunt blestemat, spuse Roland cu calm. Dar poate 
că şi cei blestemați pot fi salvați. 

— Ai de gând să ne aduci tuturor moartea? 

Roland nu spuse nimic. Eddie apucă de zdrențele cămăşii 
lui Roland. 

— Ai de gând să-i aduci ei moartea? 

— Toţi murim cu timpul, zise pistolarul. Nu doar lumea 
merge mai departe. 

Se uită neabătut la Eddie, ochii lui albaştri căpătând 
aproape culoarea ardeziei în lumina aceea. Dar noi vom fi 
magnifici. Făcu o pauză. Avem mai mult de o singură lume de 


cucerit, Eddie. Nu aş risca viața ta şi a ei - şi nu l-aş fi lăsat pe 
băiat să moară - dacă asta ar fi fost tot. 

— De spre ce vorbeşti? 

— De spre tot ce este, zise calm pistolarul. O să pornim la 
drum, Eddie. 

O să intrăm în luptă. O să avem de suferit. Şi în cele din 
urmă o să răzbim. 

Acum fu rândul lui Eddie să nu spună nimic. Nu ştia ce să 
spună. 

Roland îl strânse uşor de braț. 

— Până şi cei blestemațţi iubesc, spuse el. 


5 


Eddie dormi până la urmă alături de Susannah, al treilea 
pistolar pe care Roland fusese nevoit să-l aleagă pentru a 
forma o nouă treime. Dar Roland rămase treaz şi ascultă voci 
în noapte în timp ce vântul îi usca lacrimile pe obraji. 

Osândă? 

Mântuire? 

Turnul. 

Va ajunge la Turnul Întunecat şi, acolo, va cânta numele 
lor. Acolo, va cânta numele lor. Toate numele lor. 

Soarele mânjea cerul la răsărit într-un trandafiriu vesperal 
şi, în cele din urmă, Roland, care nu mai era ultimul pistolar, 
ci unul dintre ultimii trei, dormi şi visă visele lui aprige, 
străbătute de un singur fir albastru, liniştitor: 

Acolo, voi cânta toate numele lori 


4. în original, joc de cuvinte între cool şi cold turkey (n. tr.). 

12: Trimitere la un celebru serial de bandă desenată, Peanuts, creat de Charles 

Schultz, în care personajul principal, Charlie Brown, suferă constant fiindcă 

prietena lui, Lucy, îl păcăleşte mereu pe terenul de fotbal (n. tr.). 

Aluzie la melodia Bridge Over Troubled Waters, cântată de Simon & 

Garfunkel (n. tr.). 

ai „Prietene, Dumnezeu e bun; Dumnezeu e rău; avem tare puţin timp; eşti un 
mare pişicher.“ 

„Da, domnule. Sunt un mare pişicher. O încasez pentru tine.“ 

„Nimeni nu încasează nimic, tontule. Eddie Dean o încasează“ (în limba italiană, 
în original) (n. tr.). 

„Prietene, Dumnezeu e bun; Dumnezeu e rău; avem tare puţin timp; eşti un mare 
pişicher.“ 

„Da, domnule. Sunt un mare pişicher. O încasez pentru tine.“ 

„Nimeni nu încasează nimic, tontule. Eddie Dean o încasează“ (în limba italiană, 
în original) (n. tr.). 


(3) 


sa „Doctorul mi-a spus: Fiica mea, renunță acum / Înc-o decolare şi vei merge 


pe ultimul tău drum“ (n. tr.). 


La jocul Trivial Pursuit, concurenţii trebuie să completeze din bucăţi (felii) un 
rotund sub formă de plăcintă (n. tr.). 


ID. Cel mai probabil, zeul Shiva (n. tr.). 

(8) Greşeală intenționată: protagoniştii filmului sunt, de fapt, Sidney Poitier şi 
Rod Steiger (n. tr.). 

Pastor şi teleevanghelist implicat, în 1988, într-un scandal sexual (n. tr.). 


Vers din piesa Oxford Town compusă şi cântată de Bob Dylan, de spre 
evenimentele petrecute în oraşul omonim (n. tr.). 
WU Divinele umbre-ale nopții se lasă peste noi... e ora apusului...“ - versuri din 
celebra melodie Twilight Time (1958) a formaţiei The Platters (n. tr.). 
112; Bud - „mugur“, „boboc“ (n. tr.). 


“13.  Pusher, în original - cel care împinge, dar şi dealer de droguri (ceea ce 
explică fiorii simțiți de Eddie înainte) (n. tr.). 
114%. Termeni peiorativi pentru persoane de origine hispanică (spic) şi pentru 


evrei (mockie) (n. tr.). 
White Anglo-Saxon Protestant - alb protestant de sorginte anglo-saxonă (n. 
tr,). 
116; Celebru serial polițist radiofonic şi de televiziune din anii cincizeci, avându-l 
ca erou pe actorul Jack Webb în rolul sergentului Joe Friday (n. tr.). 


(6) 


49) 
410) 


(15)