Stephen King — [Turnul intunecat] 05 Lupii din Calla

SI EPHEN 


TURNUL ÎNTUNECAT 


LUPII DIN CALLA 


Stephen King 
Lupii din Calla 


Seria Turnul Întunecat, V 


Traducere de Ruxandra Toma 


Stephen King 
Wolves of Calla, 2003 


N 


Nemira, 2013 


STEPHEN EDWIN KING s-a născut în Portland, Maine, în 
1947, fiind al doilea fiu al lui Donald şi Nellie Ruth Pillsbury 
King. Când avea doar doi ani, tatăl său şi-a abandonat 
familia, iar micul Stephen a avut o copilărie grea, marcată 
de repetate mutări dintr-un oraş în altul. A îndrăgit 
matineele anilor '50, unde se proiectau mai ales filme de 
groază şi SF, iar în 1960 l-a descoperit pe H.P. Lovecraft, 
care a avut o influenţă decisivă asupra lui - s-a apucat să 
aştearnă poveşti la o maşină de scris căreia îi lipsea tasta 
„N”, pe care o vom întâlni mai târziu în Misery. 

Între 1962 şi 1966 a frecventat Liceul Lisbon Falls, iar 
între 1966 şi 1970 a urmat cursurile Universităţii Maine din 
Orono. In această perioadă a lucrat la biblioteca facultăţii şi 
a publicat primele sale povestiri în revista Maine Campus, 
unde a ţinut şi o rubrică permanentă. In iunie 1970 a 
obţinut licenţa în literatură, un certificat de profesor de 
liceu şi o diplomă pentru elocuţiune şi artă dramatică. 

In 1971 s-a căsătorit cu Tabitha Jane Spruce, viitoarea 
scriitoare şi poetă T. King, şi împreună au trei copii. O 
vreme a trăit într-o rulotă şi a lucrat într-o spălătorie 
industrială, apoi a devenit profesor de engleză la Hampden 
Academy, Maine. O viaţă grea, plină de lipsuri, care-l va 
duce la alcoolism. A început să scrie Carrie, dar, fiindcă 
romanul nu avansa deloc, l-a aruncat la gunoi. Tabitha 
însă, care nu se îndoia de talentul lui, a recuperat 
manuscrisul şi l-a convins să-l ducă la bun sfârşit. In 1973 
declicul s-a produs: concernul editorial Doubleday a 
acceptat spre publicare Carrie, iar New American Library a 
cumpărat drepturile ediţiei de buzunar cu suma-record de 
400 000 de dolari. In 1975 familia sa şi-a cumpărat prima 
casă la Bridgton, Maine, iar Stephen King a publicat 
Salem's Lot. De acum înainte îşi va consacra viaţa exclusiv 
creaţiei literare şi, într-o mai mică măsură, producţiei 
cinematografice. Aproape toate romanele lui au fost 
ecranizate şi King acordă permisiunea studenţilor la regie 
să adapteze povestirile sale pentru suma simbolică de un 
dolar. 


Autor a peste patruzeci de romane şi două sute de 
povestiri, a doborât toate recordurile de vânzări şi a primit 
numeroase premii, printre care şi prestigioasa Medalie 
pentru Contribuţii Deosebite în Domeniul Literaturii 
Americane oferită de National Book Foundation. 

În 2006 venitul său anual a fost estimat la 40 de 
milioane de dolari. 


Această carte îi este dedicată lui Frank Muller, 
care aude vocile gândul meu. 


Cum a început povestea 


Lupii din Calla este al cincilea volum dintr-un basm lung, 
inspirat de poemul epic al lui Robert Browning, „Infantele 
Roland la Turnul Întunecat sosit-a”. Cel de-al şaselea 
volum, Cântecul lui Susannah, a fost publicat în 2004. Cel 
de-al şaptelea, şi ultimul, Turnul Intunecat, a apărut mai 
târziu în acelaşi an. 

În primul volum, Pisto/arul, se povesteşte cum Roland 
Deschain de Gilead îl urmăreşte şi, în cele din urmă, îl 
prinde pe Walter, omul în negru - cel care se prefăcuse a-i 
fi prieten tatălui lui Roland, dar care, în realitate, era 
slujitorul Regelui Purpuriu din îndepărtata Lume de Capăt. 
Pentru Roland, capturarea lui Walter nu este decât o etapă 
a călătoriei sale spre Turnul Întunecat, unde speră că va 
putea pune capăt atât procesului tot mai accelerat de 
distrugere la care este supusă Lumea de Mijloc, cât şi 
dispariţiei lente a Grinzilor. Subtitlul acestui prim volum al 
seriei este REÎNCEPERE. 

Turnul Întunecat este obsesia lui Roland, este punctul 
final al traseului lui inițiatic, este unicul său sens în viaţă. 
Aflăm că, pe când Roland era încă foarte tânăr, Marten 
încercase să îl exileze la Vest, în dizgrație, încercase să-l 
şteargă de pe tabla marelui joc. Însă Roland zădărniceşte 
planurile lui Marten, în principal datorită armei folosite 
pentru a trece testul bărbăţiei. 

Steven Deschain, tatăl lui Roland, îl trimite pe acesta, 
împreună cu doi prieteni (Cuthbert Allgood şi Alain Johns) 
spre Baronia de Mejis, de pe ţărmul mării, pentru a-l pune 
la adăpost de furia lui Walter. Acolo, Roland o cunoaşte pe 
Susan Delgado şi se îndrăgosteşte de ea. Insă tânăra era 
duşmănită de o vrăjitoare, Rhea de Cos, invidioasă pe 
frumuseţea ei şi deosebit de periculoasă pentru că reuşise 
pună mâna pe unul dintre globurile de cristal cunoscute sub 
numele de Arcele Curcubeului..., sau Globurile de Cristal 


ale Vrăjitorului. Există treisprezece asemenea globuri, iar 
cel mai puternic şi primejdios dintre ele este Treisprezece 
Negru. Roland şi prietenii lui trec prin multe peripeții în 
Mejis şi, cu toate că scapă teferi (şi cu Arcul cel roz al 
Curcubeului), Susan Delgado, fermecătoarea fată de la 
fereastră, este arsă pe rug. Această poveste este istorisită 
în al patrulea volum, Vrăjitorul şi Globul de Cristal. Subtitlul 
este RESPECT. 

Citind poveştile Turnului Întunecat descoperim că lumea 
pistolarului se înrudeşte cu a noastră într-un chip esenţial şi 
înspăimântător. Prima legătură dintre cele două lumi ne 
este dezvăluită atunci când Jake, un băiat din New Yorkul 
anului 1977, se întâlneşte cu Roland, la o haltă din deşert, 
mulţi ani după moartea lui Susan Delgado. Există uşi între 
lumea lui Roland şi a noastră, iar una dintre ele este 
moartea. Jake se trezeşte la halta din deşert după ce fusese 
împins în faţa unei maşini pe 43rd Street. Şoferul era un 
bărbat pe nume Enrico Balazar. Cel care l-a îmbrâncit pe 
Jake în faţa maşinii era un sociopat criminal pe nume Jack 
Mort, trimisul lui Walter pe acel nivel al Turnului Intunecat 
care corespunde New Yorkului. 

Înainte ca Jake şi Roland să-i dea de urmă lui Walter, Jake 
moare din nou... de data aceasta pentru că pistolarul, pus 
în faţa unei alegeri cumplite între acest fiu simbolic al său şi 
Turnul Întunecat, alege Turnul. Ultimele cuvinte ale lui Jake, 
înainte de a se cufunda în abis, sunt: „Atunci, du-te... mai 
există şi alte lumi în afară de astea.” 

Confruntarea finală dintre Roland şi Walter are loc în 
apropiere de Marea Vestului. În timpul unei lungi nopţi de 
taclale, omul în negru îi prezice lui Roland viitorul folosind 
un pachet ciudat de cărţi de Tarot şi îi atrage atenţia 
asupra a trei dintre acestea - Prizonierul, Stăpâna Umbrelor 
şi Moartea („dar nu pentru tine, pistolarule”). Ș 

Alegerea celor trei, volum purtând subtitlul REINNOIRE, 
începe pe ţărmul Mării Vestului, la scurtă vreme după ce 
Roland îşi revine în urma confruntării avute cu Walter. 
Extrem de istovit, pistolarul cade pradă atacului unei 
puzderii de „homaroşenii”, care îl lasă fără două degete de 


la mâna dreaptă şi îl otrăvesc. Roland îşi reia călătoria 
anevoioasă pe ţărmul Mării Vestului, deşi este foarte 
bolnav, poate chiar pe moarte. 

Pe drum, dă peste trei uşi care stăteau în picioare pe 
plajă. Acestea se deschid în New York în trei când-uri 
diferite. Din 1987, Roland îl aduce pe Eddie Dean, sclav al 
heroinei. Din 1964, o aduce pe Odetta Susannah Holmes, o 
femeie care a rămas fără picioare când un sociopat pe 
nume Jack Mort a împins-o în faţa unei garnituri de metrou. 
Ea este Stăpâna Umbrelor, căci ascunde în sine o a doua 
personalitate. Atunci când Roland o aduce în Lumea de 
Mijloc, această femeie ascunsă, malefica şi vicleana Detta 
Walker, este hotărâtă să-l ucidă şi pe el, şi pe Eddie. 

Roland îşi închipuie că a adus trei persoane, nu doar pe 
Eddie şi pe Odetta, de vreme ce femeia are personalitate 
dublă, însă atunci când Odetta şi Detta se contopesc în 
Susannah (în mare măsură datorită iubirii şi curajului lui 
Eddie Dean), pistolarul îşi dă seama că nu este aşa. Şi îşi 
mai dă seama de un lucru: că îl chinuiesc amintirile despre 
Jake, băiatul care, în pragul morţii, i-a vorbit despre alte 
lumi. 

Ținuturile pusti, volum subintitulat  REDEMPŢIUNE, 
debutează cu un paradox: pentru Roland, Jake este şi mort, 
şi viu. În New York, la sfârşitul anilor şaptezeci, Jake 
Chambers este frământat de aceeaşi întrebare: este el mort 
sau viu? Oare cum este? După ce ucid un urs uriaş numit fie 
Mir (de către oamenii din vechime care au părăsit ţinutul de 
teama lui), fie Shardik (de către Marii Străbuni care l-au 
inventat), Roland, Eddie şi Susannah revin pe urmele fiarei, 
cunoscută sub numele de Shardik pentru Maturin, gardianul 
grinzilor, şi sub numele de Urs pentru Ţestoasă, şi 
descoperă Calea Grinzii. Odinioară existaseră şase 
asemenea Grinzi care legau cele douăsprezece portaluri de 
pe marginile Lumii de Mijloc. În punctul de intersectare a 
Grinzilor, în centrul lumii lui Roland (şi poate în centrul 
tuturor lumilor) se află Turnul Întunecat, nexul tuturor 
unde-urilor şi când-urilor. 

Acum Eddie şi Susannah nu mai sunt prizonieri în lumea 


lui Roland. Îndrăgostiţi unul de celălalt şi pe cale de a 
deveni ei înşişi pistolari, participă pe deplin la expediţie, 
urmându-l pe Roland, ultimul seppe-sai (neguţător de 
moarte), pe Calea lui Shardik, Drumul lui Maturin. 

Intr-un cerc al vorbelor, nu departe de Portalul Ursului, 
timpul este corectat, paradoxul se încheie şi adevăratul al 
treilea este adus. Jake revine în Lumea de Mijloc la finalul 
unui ritual periculos în cadrul căruia toţi patru - Jake, Eddie, 
Susannah şi Roland - îşi amintesc chipurile taţilor lor şi se 
împacă cu trecutul. Nu la multă vreme după aceea, 
cvartetul se transformă în cvintet atunci când Jake se 
împrieteneşte cu un billy-bumbler. Bumblerii, care arată ca 
o încrucişare de bursuc, raton şi câine, sunt înzestrați cu o 
capacitate limitată de vorbire. Jake îşi botează noul prieten 
Ete. 

Calea pelerinilor îi poartă spre oraşul Lud, unde 
supraviețuitorii degeneraţi din două vechi grupări duc mai 
departe un conflict etern. Înainte de a intra în marele oraş, 
ajung într-un sătuc numit River Crossing, unde se întâlnesc 
cu puţinii martori rămaşi ai vremurilor străvechi. Aceştia 
recunosc în Roland un supravieţuitor, asemenea lor, al 
acelor zile de dinainte ca lumea să meargă mai departe, şi 
îi cinstesc pe el şi pe prietenii lui. Bătrânii le mai spun că 
există un monorai care s-ar putea să facă încă legătura 
între Lud şi Turnul Întunecat, prin ţinuturile pustii, de-a 
lungul Căii Grinzii. 

Această veste îl înspăimântă pe Jake, dar nu îl surprinde 
prea mult; înainte de a fi adus din New York, el a luat două 
cărţi dintr-o librărie deţinută de un om purtând incitantul 
nume de Calvin Tower. Una dintre ele este o carte de 
ghicitori, ale cărei pagini cu răspunsuri sunt rupte. Cealaltă, 
Charlie, trenulețul Uu-uu, este o povestioară pentru copii, 
care, însă, aduce aminte în mod straniu de Lumea de 
Mijloc. În primul rând, pentru că în Limba Nobilă pe care 
Roland s-a deprins s-o vorbească în natalul Gilead, cuvântul 
char înseamnă moarte. 

Tuşa Talitha, venerabila conducătoare a locuitorilor din 
River Crossing, îi oferă lui Roland o cruce din argint, 


sfătuindu-l să o poarte în permanenţă, iar călătorii îşi 
urmează drumul. Pe când traversează dărăpănatul pod de 
peste râul Send, Jake este răpit de un proscris muribund 
(însă foarte periculos) pe nume Gasher. Acesta îl duce pe 
Jake sub pământ la Omul Tic-Tac, cel din urmă conducător 
al grupării Cărunţilor. 

În vreme ce Roland şi Ete pleacă în căutarea lui Jake, 
Eddie şi Susannah descoperă Leagănul din Lud, unde se 
trezeşte la viaţă Monoul Blaine. El este ultima unealtă de la 
suprafaţa solului a unui vast sistem computerizat care se 
întinde sub oraşul Lud şi nu îl mai interesează decât un 
singur lucru: ghicitorile. Blaine promite să îi ducă la ultima 
staţie a monoraiului... cu condiția ca ei să-i spună o 
ghicitoare pe care să nu o poată rezolva. Altminteri, mai 
zice Blaine, călătoria lor va sfârşi în moarte: în chartu rug. 

Roland îl salvează pe Jake şi crede că Omul Tic-Tac a 
murit. Însă Andrew Quick nu este mort. Pe jumătate orb, cu 
chipul desfigurat, el este salvat de un bărbat care îşi spune 
Richard Fannin, Străinul Fără Vârstă, un demon asupra 
existenţei căruia Roland fusese pus în gradă. 

Călătorii îşi continuă drumul din oraşul Lud, cel aflat pe 
moarte, de această dată cu monoraiul. Faptul că adevăratul 
creier care operează monoul există în computerele ce 
rămân tot mai în urma lor nu va avea absolut nici cea mai 
mică importanţă atunci când glonţul roz va sări de pe şinele 
şubrede ale Căii Grinzii cu o viteză de aproape o mie trei 
sute de kilometri la oră. Singura lor şansă de supravieţuire 
este să-i spună lui Blaine o ghicitoare la care computerul să 
nu fie în stare să răspundă. 

La începutul volumului Vrăjitorul şi globul de cristal, 
Eddie chiar spune o asemenea ghicitoare, reuşind să-l 
distrugă pe Blaine cu o armă exclusiv omenească: lipsa de 
logică. Monoul se opreşte într-o variantă a oraşului Topeka, 
din statul Kansas, depopulată de o boală numită 
„supergripa”. Când îşi reiau călătoria de-a lungul Căii Grinzii 
(acum o variantă apocaliptică a autostrăzii interstatale 70), 
observă panouri ale căror mesaje îi tulbură. TRAIASCA 
REGELE PURPURIU, îi îndeamnă să strige unul dintre ele. 


PĂZEA LA MOMÂIA AMBULANTĂ, îi sfătuieşte un altul. Şi, 
după cum poate îşi amintesc cititorii cu mai multă băgare 
de seamă, Momâia Ambulantă are un nume foarte 
asemănător cu cel al lui Richard Fannin. 

După ce spune povestea lui Susan Delgado, Roland şi 
prietenii lui ajung la un palat din cleştar verde înălţat de-a 
curmezişul autostrăzii interstatale 70, palat ce seamănă 
extrem de mult cu cel căutat de Dorothy Gale în Vrăjitorul 
din Oz. Însă, în sala tronului, ei nu îl întâlnesc pe Oz cel 
Mare şi Cumplit, ci pe Omul Tic-Tac, ultimul refugiat din 
oraşul Lud. După ce Tic-Tac moare, se înfăţişează înaintea 
lor şi adevăratul Vrăjitor. Se dovedeşte că acesta este 
vechiul duşman al lui Roland, Marten Broadcloak, cunoscut 
în unele lumi sub numele de Randall Flagg, sau Richard 
Fannin, în altele, sau John Farson (Omul de Bine). Roland şi 
prietenii lui nu sunt în stare să ucidă acest duh ce le dă un 
ultim avertisment, cerându-le să renunţe la Turn. („Pistolul 
ăla doar dă rateuri când e să tragă asupra mea, Roland, 
bătrâne”, îi spune el pistolarului), însă cei patru reuşesc să-l 
izgonească. 

După o ultimă incursiune în Globul de Cristal al 
Vrăjitorului, ce aduce o ultimă şi cumplită revelaţie - şi 
anume că Roland de Gilead şi-a ucis propria mamă, 
confundând-o cu vrăjitoarea Rhea - călătorii se pomenesc 
din nou în Lumea de Mijloc, pe Calea Grinzii. Işi reiau 
expediţia şi în acest moment începe volumul Lupii din Calla. 


Acest cuvânt introductiv nu are intenţia de a rezuma 
primele patru cărţi din ciclul Turnului Întunecat - însă, dacă 
nu le-ai citit înainte de a te apuca de cartea aceasta, te rog 
stăruitor să le citeşti. Toate cărţile sunt părţi intrinseci ale 
acestui basm lung, şi ai face bine să le citeşti din scoarţă-n 
scoarță, iar nu să intri în poveste pe la mijloc. 


„Domi'ne, noi vindem plumbi.” 
STEVE MCQUEEN, în Cei şapte magnifici 


„Mai întâi se văd zâmbetele, apoi se aud 
minciunile. Focurile de armă vin la urmă.” 
ROLAND DESCHAIN DE GILEAD 


„Acelaşi sângele ce curge prin venele tale 
curge şi prin ale mele, 
în orice oglindă m-aş privi 
chipul tău îl văd. 
la-mă de mână, 
contează pe mine, 
Aproape am scăpat, 
Rătăcitor băiat.” 
RODNEY CROWELL! 


1 Rodney Crowell, cântăreţ şi compozitor american de 
muzică country, laureat al Premiului Grammy (n. tr.). 


19 


REZISTENȚĂ 


PROLOG 
BOLÂNZI 


1 


Tian era blagoslovit (deşi puțini fermieri ar fi folosit acest 

cuvânt) cu trei petice de pământ: Câmpul de la Râu, unde 
din moşi strămoşi se cultiva orez; Câmpul de la Drum, 
unde, de ani şi generaţii la fel de îndelungate, clanul 
Jaffords cultiva ridichi iuți, dovleci şi porumb; şi Câmpul 
Urgisit, o bucată de țărână ingrată care nu era în stare să 
producă nimic altceva decât bolovani, băşici şi vânătăi, şi 
speranţe deşarte. Tian nu era primul din familia lui decis să 
dea o întrebuințare acestor douăzeci de pogoane aride din 
spatele casei. Bunelul lui, altminteri perfect normal la cap 
în alte privinţe, fusese convins că acolo se află aur. Maica 
lui Tian fusese la fel de sigură că s-ar fi putut cultiva porin, 
o mirodenie extrem de valoroasă. Fixaţia lui Tian se numea 
planta numită madrigal. Fireşte că madrigalul ar putea 
creşte pe Câmpul Urgisit. Trebuie să crească. Făcuse rost 
de o mie de seminţe (şi ce mult plătise pe ele!) pe care le 
ascunsese sub duşumeaua dormitorului lui. Tot ce mai avea 
de făcut, înainte de a le planta anul viitor, era să 
desţelenească pământul de pe Câmpul Urgisit. Doar că asta 
era mai uşor de spus decât de făcut. 
_ Clanul Jaffords era blagoslovit şi cu vite, plus trei catări. 
Insă ar fi trebuit să fii nebun să încerci să ari Câmpul Urgisit 
cu ei. Bietul animal care ar fi avut nenorocul să capete o 
asemenea sarcină şi-ar fi rupt picioarele sau ar fi murit din 
cauza înţepăturilor înainte de jumătatea zilei. Unul din 
unchii lui Tian aproape că se prăpădise cu câţiva ani 
înainte. Se întorsese în goană acasă, urlând cât îl ţinea 
gura, cu o hoardă de viespi mutante în urma lui, cu acele 
mari cât cuiele. 


Le descoperiseră cuibul (de fapt, Andy îl descoperise; pe 
Andy nu-l deranjau viespile indiferent cât de mari ar fi fost) 
şi îl arseseră cu kerosen. Dar poate că erau şi altele. Şi mai 
erau şi gropile. Da, dom'ne, 'tu-le mama lor, o multime de 
gropi. Şi n-ai cum să dai foc gropilor, nu? Nu. Câmpul 
Urgisit se afla pe ceea ce bătrânii numeau „sol afânat”. Prin 
urmare, era „utilat” cu aproape la fel de multe gropi câte 
pietre, fără să mai punem la socoteală cel puţin o 
catacombă din care ieşeau valuri-valuri de aer cu miasme 
scârboase de putregai. Cine putea şti oare ce fel de moroi 
şi alte arătări pândeau din gâtlejul ei întunecat? 

Insă cele mai periculoase gropi nu erau la vedere. Da' de 
unde, domnule, nici să nu te gândeşti. Capcanele cele mai 
rele erau ascunse, în cuibare aparent inofensive de bălării 
sau ierburi înalte. Şi catârul tău calcă în ele, şi apoi auzi un 
pocnet sec aidoma unei crengi care se frânge, şi în secunda 
imediat următoare bietul animal se prăbuşeşte la pământ, 
cu dinţii dezgoliţi, cu ochii daţi peste cap, zbierându-şi 
agonia spre ceruri. Până când te înduri să-l izbăveşti de 
suferinţă. lar animalele sunt la mare preţ în Calla Bryn 
Sturgis, chiar şi cele nefolosite la montă. 

Tocmai din acest motiv Tian ara cu sora lui înhămată la 
jug. De ce nu? Tia era bolândă, deci incapabilă de altceva. 
Şi era şi mare - bolânzii ajungeau adesea la dimensiuni 
considerabile - şi era bucuroasă să facă tot ce i se cere, 
lisus Omul s-o aibă în pază. Bătrânul îi confecţionase un 
pom-al-lui-lisus, căruia el îi zicea crusi-fix, iar ea îl purta în 
permanenţă. Acum i se bălăngănea încolo şi încoace, 
lovindu-i-se de pielea asudată. 

Plugul îi era fixat de umeri cu un harnaşament din piele 
netăbăcită. In spate, fie apăsând coarnele din lemn dur ale 
plugului, fie dirijându-şi sora înhămată la jug, Tian gemea şi 
se opintea şi împingea atunci când lama se cufunda în solul 
tare. Era perioada de sfârşit a Pământului Plin, însă cald ca 
în toiul verii aici, pe Câmpul Urgisit. Salopeta Tiei, leoarcă 
de transpiraţie, i se lipea de şoldurile cărnoase şi mari. De 
fiecare dată când Tian îşi scutura capul ca să-şi scoată 
părul din ochi, sudoarea i se împrăştia de jur împrejur. 


— Dii, boală! strigă el. Piatra aia o să sfarme plugul! Eşti 
chioară, sau ce? Nici chioară, nici surdă; doar bolândă, 
handi-cu-capul. Se smuci la stânga, şi se smuci tare. In 
spate, Tian se împletici, aproape să-şi frângă gâtul şi îşi 
jupui fluierul piciorului de o piatră pe care n-o observase şi 
pe care, ca prin minune, plugul o ratase. Când simţi primii 
stropi de sânge călduţ prelingându-i-se pe gleznă, se 
întrebă (aşa cum o făcea foarte des) ce demenţă îi 
împingea pe cei din familia Jaffords în câmpul acesta. In 
străfundul inimii era convins că madrigalul nu va încolţi aici, 
aşa cum nu încolţise nici porinul, deşi solul era propice 
pentru iarba-diavolului. Da, dom'ne, dacă ar fi vrut, ar fi 
putut cultiva cu rahatul ăsta toate cele douăzeci de 
pogoane. Însă şmecheria era tocmai să plivească buruiana 
asta imediat după sărbătoarea Pământului Nou. Ea... 

Plugul se poticni, se basculă spre dreapta, apoi se smuci 
înainte aproape smulgându-i braţele din umeri. 

— Ha! strigă el. Cătinel, fato! Nu-mi rupe mâinile, că nu- 
mi cresc altele la loc! 

Tia îşi ridică spre norii joşi faţa lătăreaţă, asudată şi 
tâmpă şi scoase nişte hohote de râs. Omule lisus, dar chiar 
că suna ca un catâr. Cu toate acestea era râs adevărat, râs 
omenesc. Tian se întrebă, cum o făcea adesea, dacă râsul 
acesta avea vreo semnificație. Pricepea oare vreo iotă din 
ce-i spunea, sau doar răspundea la tonul lui? Oare 
bolânzii... 

— Ziua bună, sai, rosti în spatele lui o voce 
pătrunzătoare, dar complet lipsită de expresie. 

Posesorul ei păru să nu bage în seamă ţipătul de uimire 
al lui Tian şi continuă: 

— Plăcute zile, fie ca pământul să aibă parte de cât de 
multe. Am dat o raită prin jur, iar acum sunt la dispoziţia ta. 

Tian se întoarse iute, îl văzu pe Andy - privindu-l de la 
înălţimea celor doi metri şi jumătate ai lui - şi aproape că fu 
trântit la pământ când soră-sa făcu un alt pas uriaş înainte. 
Hamurile plugului îi fură smulse din mâini şi i se încolăciră 
în jurul gâtului cu un plesnet sonor. Ignorând cu desăvârşire 
acest potenţial dezastru, Tia mai făcu un pas hotărât, 


lăsându-l pe Tian fără suflare. Bietul om scoase un icnet 
gâjgâit şi încercă disperat să-şi elibereze gâtul. Andy 
urmărea spectacolul cu obişnuitul lui zâmbet larg şi 
inexpresiv. 

Tia se opinti iar, şi Tian se prăvăli la pământ. Ateriză pe o 
piatră care i se înfipse nemiloasă între buci. Dar măcar 
putea respira din nou. Pentru moment, cel puţin. Beleaua 
naibii de câmp tâmpit! Aşa a fost mereu! Aşa va fi pe vecie! 

Tian prinse cureaua din piele de la gât, înainte să apuce 
să-l stranguleze din nou, şi răcni: 

— Stai, boală! Prrr! Opreşte-te, dacă nu vrei să-ţi smulg 
țâţele alea de le porţi degeaba cu tine! 

Ascultătoare, Tia se opri şi întoarse capul să vadă ce se 
întâmplase. Zâmbetul i se lăţi şi mai mult. Ridică braţul 
viguros - lucind de transpiraţie - şi arătă spre noul-venit. 

— Andy! exclamă ea. E Andy! 

— Ziua bună, sai, i se adresă Andy, lovindu-se în gâtul de 
metal cu cele trei degete ale sale tot din metal. Işi urez zile 
lungi şi nopţi senine. 

Şi, cu toate că Tia auzise de cel puţin o mie de ori 
răspunsul standard la acest salut - Fie ca tu să ai parte de 
două ori mai multe - nu fu în stare decât să-şi ridice iarăşi 
spre cer faţa aia tâmpă şi plată şi să pufnească în râsul ei 
măgăresc. lar Tian fu săgetat de durere. Insă nu îl dureau 
braţele, şi nici gâtul sau fundul mult prea indignat, ci inima. 
Ca prin vis îşi aminti cum fusese Tia în copilărie: frumuşică 
şi agilă ca o libelulă, şi isteaţă ca nimeni alta. Apoi... 

Dar, înainte să-şi termine gândul, avu un presentiment. 
Simţi un gol în stomac. Fireşte că trebuie să aflu veştile 
proaste în locul ăsta, îşi spuse el. Pe câmpul ăsta uitat de 
Dumnezeu, unde nimic nu merge cum trebuie, unde nu 
există noroc, ci numai ghinioane. Venise timpul, nu-i aşa? 
Ba chiar trecuse ceva mai mult. 

— Andy, zise el. 

— Da! zâmbi omul din metal. Andy sunt, şi sunt prietenul 
tău! Am dat o raită prin jur, şi acum sunt la dispoziţia ta. 
Vrei să-ţi asculţi horoscopul pentru azi, sai Tian? Este 
sărbătoarea Pământului Plin. Luna este roşie. In Lumea de 


Mijloc i se spune Luna Vânătoresei. Te va vizita un prieten! 
Te vei bucura de succes în afaceri! Vei avea două idei, una 
bună şi una rea... 

— Cea rea a fost să mă apuc să ar câmpul ăsta 
nenorocit, îl întrerupse Tian. Lasă-l naibii de horoscop, 
Andy. De ce ai venit? 

Probabil că zâmbetul lui Andy nu avea cum să pară 
tulburat - în fond, nu era decât un robot, ultimul din Calla 
Bryn Sturgis sau pe distanţe de kilometri şi roţi de jur 
împrejur - însă lui Tian i se păru, totuşi, destul de îngrijorat. 
Robotul semăna teribil de bine cu felul în care copiii foarte 
mici îi desenează pe adulţi (cu un cerc în loc de cap, şi linii 
pentru trunchi şi membre, ridicol de înalţi şi ridicoli de 
subţiri). Picioarele şi braţele îi erau argintii. 

În loc de cap avea un butoiaş din oţel inoxidabil prevăzut 
cu ochi electrici. Corpul său, un cilindru simplu, era auriu. 
Chiar în centrul lui - acolo unde în mod normal ar fi fost 
pieptul unui om - fusese stanţată următoarea inscripţie: 


O NORTH CENTRAL POSITRONICS LTD. O 
ÎN ASOCIERE CU 
TURNĂTORIA LaMERK 
VI-L PREZINTA PE 


ANDY 


Model: MESAGER (si multe alte aplicatii) 
Serie +DNF-44821-V63 


O 


Tian nu ştia şi nici nu-i păsa prin ce minune reuşise să 
supravieţuiască prostioara asta în vreme ce toţi ceilalţi 
roboţi dispăruseră de multe generaţii. Te împiedicai de el 
pretutindeni în Calla (nu îndrăznea să-i treacă dincolo de 
hotare). Păşea ţanţoş pe papainoagele lui argintii, incredibil 
de subţiri, privind în toate părţile şi clinchenind uneori ca 
pentru sine atunci când înmagazina informaţiile (sau le 
ştergea - cine poate şti?). Cânta cântecele, colporta bârfe şi 
zvonuri dintr-un capăt în celălalt al oraşului - neobosit 
plimbăreţ mai era Andy, Robotul Mesager! - şi îi plăcea, 


mai presus de orice altceva, să prezinte horoscopul, chiar 
dacă părerea unanimă a locuitorilor era că toate prezicerile 
astea nu sunt bune de nimic. 

Dar mai avea o funcţie, iar aceasta era cu adevărat 
importantă. 

— La ce ai venit, ladă de şuruburi de eşti? Răspunde-mi! 
E vorba de Lupi, nu? O să pornească încoace din Bubuit de 
Tunet? 

Nemişcat, Tian nu-şi dezlipea ochii de la faţa metalică, 
tâmpă şi mereu surâzătoare a lui Andy. Transpiraţia i se 
răcise, şi se ruga cu tot sufletul ca Andy să-i răspundă că 
nu, iar apoi să se ofere să-i prezinte horoscopul, ori poate 
să-i cânte toate cele douăzeci sau treizeci de strofe din 
„Imnul porumbului dulce”. 

Însă, mereu zâmbitor, Andy nu răspunse decât: 

— Da, sai. 

— Hristoase şi Omule lisus, exclamă Tian (din câte-i 
spusese Bătrânul, căpătase o vagă idee că, de fapt, cele 
două nume desemnau acelaşi personaj, însă nu se obosise 
niciodată să analizeze chestiunea mai în amănunt). Cât mai 
avem? 

— Un ciclu de lună, spuse Andy cu acelaşi zâmbet ridicol. 

— Din lună plină până-n lună plină? 

— Cam aşa ceva, sai. 

Adică treizeci de zile, una în plus sau în minus. Treizeci 
de zile până când vor veni Lupii. Şi nu avea niciun sens să- 
şi pună nădejdea în gândul că Andy se înşală. Nimeni nu-şi 
dădea seama cum anume putea prezice robotul sosirea 
Lupilor din Bubuit de Tunet cu atâtea zile înainte, dar era 
cert că prezicerea lui era întotdeauna corectă. 

— Pişa-m-aş pe tine şi pe veştile pe care le aduci! răcni 
Tian, înfuriat şi de tremurai pe care şi-l simţea în glas. Nu 
eşti de niciun folos! 

— Îmi pare rău că veştile sunt proaste, spuse Andy. 

Maţele-i metalice scoaseră un pocnet sonor, iar ochii lui 
albaştri scânteiară mai tare. Făcu un pas în spate. 

— Nu doreşti să-ţi spun horoscopul? Ne aflăm la sfârşitul 
Pământului Plin, timp deosebit de prielnic pentru încheierea 


unor treburi mai vechi şi pentru întâlnirea unor oameni 
noi... 

— Pişa-m-aş pe pronosticurile astea mincinoase! 

Tian se aplecă şi culese de pe jos un bulgăre de pământ 
pe care-l aruncă mânios în robot. O piatră ascunsă în ţărână 
zăngăni tare de pielea metalică a lui Andy. Tia scoase un 
icnet şi începu să plângă. Andy mai făcu un pas înapoi, 
măturând Câmpul Urgisit cu umbra lui deşirată. Dar nu-şi 
pierdu zâmbetul ăla searbăd şi nesuferit. 

— Ce zici de un cântec? Am învăţat unul foarte nostim de 
la oamenii manni din capătul de nord al oraşului; se 
cheamă „Când viaţa te  ferfeniţeşte, Dumnezeu te 
împlineşte”. 

De undeva, din adâncurile burţii lui Andy, se auzi ţignalul 
tremurat al unui caval, urmat de murmurul blând al unor 
clape de pian. 

— Sună cam a... 

Stropi grei de sudoare pe obraji. Boaşele iritate lipite de 
coapse. Nări pline de duhoarea propriei sale obsesii 
stupide. Behăitul la cer al Tiei. Şi boul ăsta de robot, 
aducător de veşti proaste, gata să-i cânte cine ştie ce 
cântec religios al oamenilor manni. 

— Linişte, Andy, îi ordonă el, cu destulă stăpânire de 
sine, dar neputând să-şi descleşteze dinţii. 

— Sai, fu de acord robotul şi se milostivi să închidă gura. 

Tian se duse la sora lui, care bâzâia în continuare, o 
cuprinse pe după umeri cu braţul, îi adulmecă mirosul 
pătrunzător (dar nu tocmai dezagreabil). Nici urmă de iz de 
obsesie, doar aromă de muncă şi supunere. Oftă, apoi 
începu să-i mângăie braţul tremurând. 

— Incetează cu mugetele, fofoloancă mare ce eşti, îi ceru 
el. 

Or fi fost insultătoare cuvintele acestea, dar tonul îi era 
cum nu se poate mai blând, iar fata reacţionă la el şi începu 
să se domolească. Şoldul ei masiv se afla la nivelul 
pieptului lui Tian (căci era mai înaltă decât el cu vreo 
treizeci de centimetri, dacă nu cu mai mult) şi orice trecător 
care nu i-ar fi cunoscut s-ar fi oprit să se uite mai bine la ei, 


uluit de cât de mult seamănă la chip cei doi fraţi şi cât de 
mult se deosebesc la statură. Asemănarea fizică era uşor 
de explicat: erau gemeni. 

Îşi potoli sora bălmăjind vorbe de alint amestecate cu 
obscenităţi - în toţi anii de când tânăra se întorsese din est 
bolândă la cap, Tian Jaffords nu făcea mare diferenţă între 
cele două modalităţi de exprimare - şi, în cele din urmă, 
fata încetă să se mai smiorcăie. Şi când pe deasupra lor 
trecu o prigorie roşie făcând spirale în văzduh şi scoțând 
chirăituri stridente, Tia o arătă cu degetul şi izbucni în râs. 

Pe Tian îl luă prin surprindere sentimentul care îl 
cuprinsese, sentiment atât de străin firii sale şi pe care nu 
reuşea să şi-l explice. 

— Nu-i drept, zise el. Nu, dom'ne. Pe lisus Omul şi pe toţi 
dumnezeii care există, nu-i drept deloc. 

Privi spre est, spre locul unde dealurile se ondulau spre 
orizont, topindu-se într-o beznă aproape transparentă pe 
care ai fi putut cu uşurinţă să o confunzi cu nişte nori grei. 
Doar că nu erau nori. Era hotarul Bubuitului de Tunet. 

— Nu-i drept ce ne fac. 

— Sigur nu vrei să-ţi auzi horoscopul, sai? Văd că te 
aşteaptă multe monede strălucitoare şi o frumoasă domniţă 
de culoare. 

— Domniţele de culoare vor trebui să se descurce fără 
mine, spuse Tian începând să scoată jugul de pe umerii 
surorii lui. Sunt însurat, după cum ştii foarte bine. 

— Mulţi bărbaţi însuraţi au duduci, remarcă Andy, iar în 
urechile lui Tian replica robotului sună aproape infatuată. 

— Nu şi aceia care îşi iubesc nevestele. 

Tian strânse hamul şi şi-l puse peste umăr (îl 
confecţionase singur, căci la dugheana de podoabe se 
înregistra o criză permanentă de harnaşamente pentru 
oameni) şi se pregăti să plece spre casă. 

— Şi, oricum, nu vorbeşti despre fermieri. Arată-mi unul 
singur care să-şi poată permite o ibovnică şi am să te pup 
în dosul ăla sclipicios. Haide, Tia, ia plugul şi să mergem. 

— Casă? întrebă ea. 

— Da. 


— Prânz acasă? continuă fata cu speranţă confuză în 
ochi. Barabule? 

Şovăi o clipă, apoi îndrăzni să supraliciteze: 

— Sos? 

— Sigur, răspunse Tian. La naiba, de ce nu? 

Tia slobozi un răcnet entuziasmat şi porni alergând spre 
casă. Era ceva înfiorător în felul în care fugea. Aşa cum 
remarcase tatăl lor, cu puţină vreme înainte de toamna 
care îl răpise dintre ei, „nu contează că-i isteaţă sau 
năroadă, uite cum se zguduie pământul sub ea.” 

Tian porni încet în urma surorii sale, cu capul plecat, 
uitându-se atent după gropile pe care sora lui părea a şti 
cum să le evite fără ca măcar să-şi plece ochii la ele, ca şi 
cum în adâncurile fiinţei ei trasase locul fiecăreia. 
Sentimentul acela nou şi straniu devenea tot mai puternic, 
tot mai apăsător. Cunoscuse mânia - orice fermier căruia îi 
murise vreodată vreo vacă de tignafes sau căruia grindina îi 
distrusese tot porumbul ştia foarte bine ce înseamnă mânia 
- dar sentimentul acesta era mai profund. Era furie oarbă, 
şi asta era ceva nou. Mergea încet, cu capul plecat, cu 
pumnii strânşi. Nici nu-şi dăduse seama că Andy venea în 
urma lui, până când nu-l auzi: 

— Mai am şi alte veşti, sai. De la nord-vest, pe Calea 
Grinzii, vin străini din Lumea Largă... 

— Să n-aud de Grindă, să n-aud de străini şi să n-aud nici 
de tine, îl repezi Tian. Lasă-mă în pace, Andy. 

Robotul rămase pe loc, înconjurat de pietrele, bălăriile şi 
movilele Câmpului Urgisit, bucata aia nefolositoare de 
pământ a clanului Jaffords. Releele dinăuntru îi pocniră. 
Ochii îi sclipiră. Şi omul de tinichea se decise să aibă o 
vorbă cu Bătrânul. Bătrânul nu i-ar fi spus niciodată că nu 
vrea să mai audă de el. Bătrânul era mereu bucuros să-şi 
asculte horoscopul. 

Şi îl interesau întotdeauna veştile despre străini. 

Aşa că o apucă spre oraş şi spre biserica „Doamna Liniştii 
Noastre”. 


2 


Zalia Jaffords nu-şi observă soțul şi cumnata când se 
întoarseră de la Câmpul Urgisit şi nici nu o auzi pe Tia care 
îşi vâri de câteva ori capul în butoiul cu apă de ploaie de 
lângă grajd, suflând apoi cu putere apa din gură, aidoma 
cailor. Căci Zalia se afla în capătul sudic al casei, întinzând 
rufele proaspăt spălate, cu un ochi la copii. Habar n-a avut 
că Tian era acasă până nu l-a văzut cum se uită la ea pe 
fereastra bucătăriei. Fu mirată că venise aşa devreme de la 
muncă, dar fu şi mai mirată de expresia care i se citea pe 
chip. Bărbatul avea faţa galbenă ca ceara, cu două pete 
roşii în obraji şi o a treia chiar în mijlocul frunţii, ca un semn 
făcut cu fierul înroşit în foc. 

Femeia aruncă în coşul cu rufe cele câteva cârlige pe 
care le ţinea în mână şi porni spre casă. 

— Un' te duci, mami? o întrebă Heddon. 

— Un' te duci, mami-mami? repetă Hedda. 

— Nu-i treaba voastră, le răspunse ea. Aveţi grijă de ka- 
ţânci. 

— De ce-eee? scânci Hedda. 

Fetiţa ridicase meşteşugul scâncitului la rang de artă. 
Într-o bună zi o să se piţăgăiască o idee prea mult, iar 
maică-sa o să-i trăsnească o palmă de o s-o lase lată. 

— Pentru că voi sunteţi mari, le explică. 

— Dar... 

— O şoaptă să nu mai aud, Hedda Jaffords. 

— O să avem grijă de ei, mami, zise Heddon. 

Asta era Heddon al ei, mereu dornic să-i facă pe plac; 
sigur, poate nu la fel de isteţ ca sora lui, dar isteţimea nu 
era cel mai important lucru. Nici pe departe. 

— Vrei să terminăm noi de atârnat rufele? 

— Hed-doooon... 

Din nou smiorcăiala soră-sii. Agasantă. Dar Zalia nu avea 
timp de ei. Aruncă o privire la ceilalţi; Lyman şi Lia, de cinci 
ani, şi Aaron, care avea doar doi. In pielea goală, cel mic 
şedea în ţărână şi ciocnea două pietre una de alta cu un aer 
extrem de fericit. Aaron era un caz rar, copil fără vreun 


frate geamăn, şi, o, cât o mai invidiau celelalte femei din 
cauza lui! Pentru că Aaron va fi întotdeauna în siguranţă. Pe 
când ceilalţi, Heddon şi Hedda... Lyman şi Lia... 

Şi brusc înţelese de ce bărbatul i se întorsese acasă în 
miezul zilei. Se rugă tuturor zeilor să nu fie vorba despre 
asta, însă atunci când intră în bucătărie şi văzu cum se uită 
el la puiuţii lor, fu aproape sigură că ruga nu-i fusese 
ascultată. 

— Spune-mi că nu-i vorba de Lupi, se repezi ea cu voce 
seacă şi disperată. Zi-mi că nu-i aşa. 

— Ba e, răspunse Tian. Peste treizeci de zile, spune 
Andy... la următoarea lună plină. lar Andy nu s-a înşelat 
niciodată în... 

Înainte de a apuca să-şi ducă vorba până la capăt, Zalia 
Jaffords îşi duse mâinile la tâmple şi scoase un țipăt 
strident. În curte, Hedda tresări puternic, încă o secundă şi 
ar fi luat-o la fugă spre casă dacă nu ar fi oprit-o Heddon. 

— Nu-i vor lua pe cei atât de mici ca Lyman şi Lia, nu? îl 
întrebă ea. Poate pe Hedda sau pe Heddon, dar nu pe 
micuţii mei, nu-i aşa? Nici n-au făcut încă şase ani! 

— Ştii foarte bine că Lupii au luat copii şi de trei ani, 
spuse Tian. Încleşta şi descleşta pumnii. Îi încleşta şi îi 
descleşta. Sentimentul acela nou continua să crească în el - 
sentimentul acela mai profund decât simpla furie. Femeia îl 
privi cu lacrimile şiroindu-i pe obraji. 

— Poate a venit vremea să ne opunem, rosti Tian abia 
recunoscându-şi propria-i voce. 

— Dar cum? şopti ea. În numele tuturor zeilor, cum am 
putea face asta? 

— Nu ştiu, îi zise bărbatul. Dar, te rog, femeie, vino aici, 
lângă mine. 

lar Zalia se supuse şi traversă camera de zi după ce mai 
aruncă o privire peste umăr la cei cinci copii aflaţi în curtea 
din spatele casei - ca şi cum ar fi vrut să se asigure că încă 
mai erau acolo, că Lupii încă nu-i luaseră. Bunelul stătea pe 
scaunul lui din colţ, lângă focul stins, cu bărbia căzută în 
piept. Dormea, iar din gura ştirbă şi pungită îi curgeau 
firişoare de salivă. 


De aici se vedea bine grajdul. Tian îşi trase nevasta lângă 
fereastră. 

— Uite, o îndemnă el. Îi vezi, femeie? Îi vezi bine? 

Fireşte că îi vedea. Sora lui Tian, de vreo doi metri şi 
zece, cu bretelele salopetei de lucru date jos şi cu sânii 
masivi scoşi afară, sclipind de apă. In pragul grajdului era 
Zalman, fratele Zaliei. De doi metri şi treizeci, mare ca 
uriaşul Lord Perth, cât Andy de înalt, şi cu privirea la fel de 
goală ca a fetei. Un tânăr mătăhălos care privea o tânără 
mătăhăloasă cu sânii dezgoliţi. Privelişte ce ar fi trebuit să-i 
umfle pantalonii, dar nu şi în cazul lui Zally. Nici acum, nici 
altă dată. Căci Zally era bolând. 

Femeia se întoarse spre Tian. Se priviră în ochi. Un 
bărbat şi o femeie care nu erau bolânzi doar datorită unui 
noroc chior. Din câte ştiau, la fel de bine s-ar fi putut ca Zal 
şi Tia să se uite pe fereastră la Zalia şi Tian. Zalia şi Tian ar 
fi putut sta acum lângă uşa grajdului. Zalia şi Tian ar fi 
putut să fie cei cu trupul enorm şi capul sec. 

— Fireşte că-i văd, repetă ea. Crezi că-s chioară? 

— Dar nu-ţi doreşti uneori să fi fost? o întrebă el. In loc să 
fii obligată să-i vezi aşa? 

Zalia nu-i răspunse. 

— Nu e drept, femeie. Nu e drept. Niciodată n-a fost. 

— Dar din moşi strămoşi... 

— Să-i fut şi pe moşi, şi pe strămoşi! izbucni Tian. Despre 
copii vorbim! Despre copiii noștri! 

— Atunci, zici că-i mai bine ca Lupii să ne facă oraşul una 
cu pământul? Să ne taie gâturile şi să ne prăjească ochii în 
cap? Că s-a mai întâmplat aşa ceva. Ştii foarte bine că s-a 
mai întâmplat. 

Ştia, sigur că ştia. Dar cine ar fi putut să îndrepte 
lucrurile, dacă nu oamenii din Calla Bryn Sturgis? Prin 
părţile acelea nu existau autorităţi, nu exista nici măcar un 
şerif. Trebuiau să se descurce singuri. Chiar şi pe vremuri, 
când peste Baroniile Centrale domneau lumina şi ordinea, 
ei tot n-avuseseră parte de prea mult bine. Căci aici erau 
Ținuturile de Hotar, unde viaţa fusese mai mereu ciudată. 
Apoi Lupii năvăliseră peste ei, iar viaţa devenise încă şi mai 


ciudată. Cât să fi fost de când începuseră toate 
nenorocirile? Câte generaţii trecuseră de atunci? Tian nu 
ştia, dar îşi spuse că „din moşi strămoşi” era o perioadă 
mult prea lungă. Cu siguranţă că Lupii obişnuiau să facă 
incursiuni în satele de la hotare şi pe vremea copilăriei 
Bunelului - propriul său frate geamăn fusese furat pe când 
se jucau cu arşicele în colb. „il luară pe'n că iera lângă 
drumeag”, le povestise Bunelul (de multe ori le povestise). 
„Dacă io ieşeam din casă primu' în ziua aia, io ieram mai 
lângă drumeag şi pe mine mă lua ei, şi Dumnezeu cu mila!” 
Şi îşi săruta crucea din lemn pe care i-o dăduse Bătrânul, o 
ridica spre cer şi chicotea pe înfundate. 

Insă şi Bunelul Bunelului îi spusese acestuia că pe 
vremea /ui - adică în urmă cu vreo cinci sau şase generaţii, 
dacă socotelile lui Tian erau corecte - nu existau Lupi care 
să năvălească din sălaşul lor din Bubuit de Tunet, călare pe 
cai cenuşii. Odată Tian îl întrebase pe bătrân: Şi pe vremea 
aia tot aşa numai gemeni se năşteau? Ai auzit vreun bătrân 
pomenind de asta? Bunelul îşi scotocise îndelung amintirile 
după care clătinase din cap. Nu, nu-şi mai amintea ce 
spuseseră bătrânii lui, nici că da, nici că ba. 

Zalia îl privea îngrijorată. 

— N-ai stare să te gândeşti la de-alde-de-astea acum, nu 
după ce ai stat o zi în câmpul ăla cu bolovani, te cunosc eu. 

— Starea mea n-are cum să schimbe clipa când vor veni 
sau pe cine vor lua, spuse Tian. 

— Doar n-ai de gând să faci vreo prostie, T, spune-mi că 
nu. Că n-ai să te apuci să faci ceva de capul tău? 

— Nu, îi răspunse el. 

Fără să şovăie. A inceput deja să-și facă planuri, îşi zise 
femeia şi întrezări o rază slabă de speranţă. De bună 
seamă că Tian nu se putea opune Lupilor în niciun fel - 
nimeni nu li se putea împotrivi dar soţul ei nu era deloc 
prost. In acest orăşel de fermieri, unde majoritatea 
bărbaţilor nu puteau gândi mai departe de rândurile ce 
aveau să fie sădite săptămâna următoare (sau de erecţia 
ce avea să fie implantată în noaptea de sâmbătă), Tian 
ieşea cumva din tipare, îşi putea scrie numele; putea scrie 


cu un beţişor pe pământ cuvinte care însemnau TE IUBESC, 
ZALLIE (şi îi câştigase inima cu asta, chiar dacă ea nu ştia 
să citească); putea face adunări şi putea să numere înapoi, 
de la numere mari la mici, chestie despre care spunea că e 
mult mai complicată decât număratul simplu. Oare se 
poate...? 

O parte din ea nu vru să ducă gândul până la capăt. Dar 
o altă parte vru să spere pentru copiii ei, pentru Hedda şi 
Heddon, pentru Lia şi Lyman. 

— Şi atunci, ce-ai să faci? 

— Am de gând să convoc o adunare cetăţenească. Am să 
trimit pana tuturor. 

— Dar vor veni? 

— Sigur că vor veni atunci când vor auzi veştile. Şi vom 
discuta. Poate că de data asta vor dori să lupte. Poate că de 
data asta vor vrea să-şi apere copilaşii. 

Din spatele lor, o voce ruginită şi spartă exclamă: 

— Neghiob nesăbuit ce eşti. 

Tian şi Zalia se întoarseră cu faţa la bătrân. Neghiob era 
un cuvânt cam aspru, dar lui Tian i se păru că se uita la ei - 
la el - cu destulă blândeţe. 

— De ce spui una ca asta, Bunelule? îl întrebă el. 

— Dacă-s piliţi, o să pârjolească juma' de sat, explică 
bătrânul. Da' dacă-s tleji, clătină el din cap cu neîncredere, 
n-au să mişte niciun deget. 

— Cred că te înşeli de data asta, Bunelule, spuse Tian, iar 
Zalia simţi cum degetele îngheţate ale spaimei îi strâng 
inima. 

Şi totuşi, în străfundurile ei, raza aceea caldă de speranţă 
nu se stinsese. 


3 


Dacă i-ar fi chemat pentru a doua zi, ar fi avut parte de 
mai puţine proteste şi bombăneli, dar Tian nu le dădu acest 
răgaz. lar când bărbaţii din sat îi văzură pe Heddon şi 
Hedda cu pana, chiarveniră. Ştiuse că aşa se va întâmpla. 


Sala de întruniri din Calla se afla la capătul străzii mari a 
orăşelului, chiar lângă prăvălia cu de toate a lui Took şi 
peste drum de Pavilion, fără viaţă şi întunecat la sfârşitul 
acesta de vară. Curând, însă, cucoanele din Calla vor 
începe să-l decoreze pentru Sărbătoarea Secerişului, numai 
că niciun tămbălău nu se va stârni aici în Noaptea Recoltei. 
Sigur că celor mici le plăcea să arunce sperietorile de ciori 
în foc, iar cei mai îndrăzneţi îşi căpătau porţia de pupături şi 
pipăieli pe înserat, dar cam atâta tot. Poate că festivalurile 
şi zorzoanele de tot soiul or fi bune pentru Lumea de Mijloc 
şi Lumea Dinăuntru, dar aici nu-şi au locul. Aici oamenii au 
lucruri mai importante cu care să-şi bată capul decât 
organizarea iarmaroacelor de Ziua Recoltei. Lucruri cum ar 
fi venirea Lupilor. 

Unii dintre ei sosiră călare - proprietarii gospodăriilor mai 
înstărite dinspre vest şi ale celor trei moşii din sud. 
Eisenhart, de la ferma Rocking B., şi-a adus chiar şi puşca şi 
purta cartuşieră încrucişată pe piept. (Tian Jaffords se 
îndoia că gloanţele ar mai fi fost bune de ceva, sau că 
vechitura aia de armă ar fi fost în stare să tragă vreun foc.) 
Delegaţia oamenilor manni veni într-o trăsură prea puţin 
încăpătoare trasă de o pereche de cai mutanţi - unul cu trei 
ochi, iar celălalt cu spatele jupuit până la sânge. 
Majoritatea bărbaţilor din Calla, îmbrăcaţi cu pantaloni albi 
şi cămăşi lungi şi viu colorate, sosiră pe măgari şi pe asini. 
Când intrară în sala de întruniri, îşi împinseră pe spate, cu 
degete bătătorite de muncă, pălăriile de soare colbuite, 
privindu-se neliniştiţi unii pe ceilalţi. Băncile dinăuntru erau 
din lemn neted de pin. lar, pentru că nici femeile, nici 
bolânzii nu aveau ce căuta la această întrunire, cei veniţi 
umplură doar vreo treizeci din cele nouăzeci de locuri. Se 
auziră ceva vorbe, dar niciun râset. 

Tian stătea în faţa sălii, cu pana în mână, urmărind cum 
soarele spre orizont îşi transformă aurul într-o culoare ca a 
sângelui infectat. Când astrul se cufundă dincolo de zare, 
Tian mai aruncă o ultimă privire spre strada mare. Era 
pustie, cu excepţia a trei sau patru bolânzi aşezaţi pe 
treptele prăvăliei lui Took. Mătăhăloşi, dar buni doar să 


scoată pietre din pământ. Nu mai văzu pe nimeni altcineva, 
nici oameni, nici măgari. Inspiră adânc, expiră, inspiră din 
nou şi îşi ridică ochii spre cerul înserării. 

— Omule lisus, nu cred în tine, spuse el. Dar dacă exişti, 
te rog ajută-mă. Spune-i „mulţam” lui Dumnezeu. 

Apoi intră şi trânti uşile sălii de întruniri puţin mai tare 
decât ar fi fost cazul. Toată vorbăria încetă de îndată. O 
sută patruzeci de bărbaţi, majoritatea fermieri, îl urmăriră 
cu privirile cum înainta printre ei, în foşnetele molcome ale 
pantalonilor largi şi tropăitul cizmelor sale scurte pe 
podeaua din lemn tare. Se aşteptase să se simtă îngrozit în 
clipa aceasta, poate chiar să nu fie în stare să articuleze 
niciun cuvânt. Căci, în fond, nu era decât un biet fermier, 
nu vreun actor sau politician. Atunci se gândi la copiii săi şi, 
când îşi ridică ochii, îşi dădu seama că nu se teme să 
înfrunte privirile celorlalţi. lar pana din mâini nu tremură 
câtuşi de puţin. lar când vorbi, cuvintele veniră de la sine, 
firesc, coerent. Poate că nu vor reacţiona aşa cum spera el 
- s-ar putea foarte bine ca Bunelul să aibă dreptate - dar 
măcar păreau dornici să-l asculte. 

— Cu toţii ştiţi cine sunt, începu el strângând în mâini 
coada roşiatică a străvechii pene. Sunt Tian Jaffords, fiul lui 
Luke, bărbatul Zaliei Hoonik. Cu ea am cinci copii: două 
perechi de gemeni şi unul fără pereche. 

Murmure înăbuşite se auziră, probabil legate de norocul 
lui Tian şi al Zaliei de a-l avea pe Aaron. Tian aşteptă ca 
rumoarea să se stingă. 

— Am trăit toată viaţa mea în Calla. Am împărţit cu voi 
apa vieţii, am împărţit cu voi khef-ul, iar voi l-aţi împărţit cu 
mine. Acum, rogu-vă, ascultați ce am a vă spune. 

— Mulţam-sai, murmurară bărbaţii. 

Răspuns standard, dar Tian prinse ceva mai mult curaj. 

— Vin Lupii, zise el. Andy mi-a spus. Vor fi aici peste 
treizeci de zile, la următoarea lună plină. 

Alte murmure  înăbuşite. Tian  desluşi disperare, 
indignare, însă nu şi surpriză. Când era vorba de 
răspândirea veştilor, Andy se dovedea extrem de eficient. 

— Nici măcar aceia dintre noi care ştiu să citească şi să 


scrie cât de cât nu au hârtie, continuă Tian, aşa că nu vă 
pot spune sigur când au venit ultima dată. Nu există 
consemnări, după cum prea bine cunoaşteţi, ci doar 
mărturii transmise prin viu grai. Tot ce-mi amintesc eu este 
că deja mergeam binişor de-a buşilea, aşa că înseamnă că 
au trecut mai mult de douăzeci de ani de atunci. 

— Douăzeci şi patru, se auzi o voce din spatele sălii. 

— Ba nu, douăzeci şi trei, zise una mai din faţă. 

Reuben Caverra se ridică în picioare. Era un om rotofei cu 
faţa rotundă şi veselă. Doar că acum veseliei de pe chipul 
lui îi luase locul suferinţa amară. 

— Au luat-o pe Ruth, surioara mea, ascultați, rogu-vă. 

Alt murmur - nu mai mult decât un oftat mai prelung de 
aprobare - se auzi de la bărbaţii înghesuiți pe bănci. S-ar fi 
putut răsfira, însă aleseseră să stea lipiţi unul de celălalt. Şi 
Tian îşi spuse că uneori lipsa de confort putea aduce 
mângâiere. 

Reuben zise: 

_ — Când au venit, ne jucam sub pinul cel mare din curte. 
In fiecare an după aceea am făcut câte un semn în scoarţa 
lui. Şi am continuat chiar şi după ce au adus-o. Sunt 
douăzeci şi trei de semne, adică douăzeci şi trei de ani. 

Şi se aşeză la loc. 

— Nu contează dacă-s douăzeci şi trei sau douăzeci şi 
patru, continuă Tian. Cei care au fost copilaşi atunci când 
au venit Lupii au crescut şi au copilaşi la rândul lor. Aşa că 
jigodiile alea au de unde alege. Au de unde-şi alege 
copilaşii. 

Se întrerupse, dându-le răgaz să îşi imagineze singuri ce 
urma să spună. 

— Cu condiţia să permitem una ca asta, zise el în cele din 
urmă. Cu condiţia să le permitem Lupilor să ne ia copilaşii, 
să-i ducă în Bubuit de Tunet, şi apoi să ni-i aducă înapoi 
bolânzi la cap. 

— Şi ce dracu' am putea face? strigă un bărbat din 
mijlocul sălii. Aia nu-s oameni! 

Spusele îi fură urmate de un mormăit general (şi trist) de 
consens. 


Acum se ridică unul dintre oamenii manni. Îşi strânse mai 
bine mantia albastră în jurul umerilor ascuţiţi şi îi privi pe 
ceilalţi cu ochi răi. Nici vorbă de nebunie în căutătura lui, 
însă, după părerea lui Tian, judecata limpede nu-i era nici 
ea la îndemână. 

— Rogu-vă, ascultați ce am a vă spune, zise omul manni. 

— Mulţam-sai,  răspunseră ceilalți  respectuoşi, dar 
rezervaţi. 

Rareori se întâmpla să vezi vreun manni în oraş, iar acum 
veniseră opt. Tian era încântat pentru că, îşi spunea el, 
dacă mai era nevoie de ceva care să accentueze gravitatea 
extremă a problemei, atunci apariţia oamenilor manni la 
întrunirea lor o va face. 

Uşile sălii de întruniri se deschiseră şi un alt bărbat se 
strecură înăuntru. Purta o haină neagră şi lungă. Avea o 
cicatrice pe frunte. Nu-l observă nimeni, nici măcar Tian. 
Toţi aveau ochii aţintiţi asupra omului manni. 

— Ascultaţi ce scrie în Cartea Neamului Manni: „Când 
îngerul Morţii a trecut în zbor peste Ayjip, a ucis pe fiecare 
prim născut din fiecare familie care nu a întins pe tocul uşii 
sângele mielului sacrificat.” Asta spune Cartea. 

— Preaslăvită fie Cartea, intonară ceilalţi manni. 

— Poate că ar trebui să facem şi noi la fel, continuă 
purtătorul de cuvânt al oamenilor manni. 

Glasul îi era calm, însă o venă i se zbătea nebuneşte în 
mijlocul frunţii. 

— Poate că ar trebui să facem din aceste treizeci de zile 
o sărbătoare a bucuriei în cinstea micuţilor noştri, iar apoi 
să-i ucidem noi înşine, cu blândeţe, şi să udăm pământul cu 
sângele lor. Apoi să le permitem Lupilor să le ducă trupurile 
în est, dacă vor mai dori. 

— Eşti dement, se revoltă Benito Cash, fără să se poată, 
însă, abţine din râs. Tu, cu tot neamul tău, sunteţi toţi 
demenţi. N-o să ne omoram ţâncii! 

— Dar celor care s-au întors de la Lupi nu le-ar fi fost mai 
bine dacă ar fi murit? ripostă omul manni. Nu-s decât nişte 
matahale nefolositoare! Nişte carapace goale! 

— Aşa este, dar cum rămâne cu fraţii şi surorile lor? 


întrebă Vaughn Eisenhart. Căci Lupii îi iau doar pe cei care 
au câte un frate geamăn, după cum prea bine ştii. 

Un alt manni se ridică în picioare. Pe piept i se revărsa o 
barbă albă, ca mătasea. Celălalt se aşeză la loc. Henchick, 
bătrânul manni, se uită în jur la ceilalţi participanţi la 
adunare, apoi i se adresă lui Tian: 

— La tine este pana, tinere domn - îmi permiţi să iau 
cuvântul? 

Tian îi făcu semn să vorbească. Debutul întrunirii nu 
fusese deloc unul rău. Lasă-i să cerceteze cuşca în care 
sunt prizonieri, s-o cerceteze până în cele mai tainice 
unghere. Era sigur că, până la urmă, îşi vor da seama că nu 
au decât două opţiuni reale: să îngăduie Lupilor să le ia 
câte un copil din toate cuplurile de gemeni sub vârsta 
pubertăţii, aşa cum au făcut mereu sau să le opună 
rezistenţă şi să se lupte. Dar pentru asta trebuiau să 
înţeleagă faptul că oricare altă soluţie ar fi fost complet 
absurdă. 

Bătrânul rosti rar. Cu mâhnire, chiar: 

— Este o idee oribilă, aşa este. Dar gândul vostru este 
„dacă ar fi să vină Lupii şi n-ar găsi niciun copil, atunci s-ar 
putea să ne lase în pace”. 

— S-ar putea foarte bine să fie aşa, bodogăni unul dintre 
fermierii mai mici - Jorge Estrada îl chema. Aşa cum foarte 
bine s-ar putea să nu. Manni-sai, chiar ai fi în stare să ucizi 
toţi copii din oraş doar pentru ce s-ar putea întâmpla? 

Murmure de aprobare străbătură mulţimea. Un alt 
fermier, Garrett Strong, se ridică şi luă cuvântul. Trăsăturile 
sale ca de mops afişau o agresivitate fără margini. Cu 
degetele mari înfipte în cingătoare, rosti apăsat: 

— Atunci mai bine să ne omorâm toţi, şi copilaşi, şi 
adulţi. 

Nici unul dintre oamenii manni nu păru scandalizat de 
această sugestie. 

— Este şi aceasta o opţiune, spuse bătrânul. O putem lua 
în discuţie dacă doriţi. 

— Eu nu doresc, se răţoi Garrett Strong. E ca şi când mi- 
aş tăia beleaua asta de cap ca să scap de bărbierit, 


ascultați ce am a vă spune, rogu-vă. 

Se auziră râsete şi câteva strigăte de te ascultăm, te 
ascultăm. Garrett se aşeză la loc şi începu să vorbească în 
şoaptă cu Vaughn Eisenhart. Diego Adams, un alt moşier, îi 
asculta cu mare atenţie. 

Acum se ridică un alt mic fermier - Bucky Javier. Ochii 
albaştri îi sclipeau pe chipul prea mic terminat cu ţăcălie. 

— Ce-ar fi dacă am pleca de aici o perioadă? întrebă el. 
Ce-ar fi dacă ne-am lua copiii şi ne-am duce spre vest? 
Poate chiar până la braţul Marelui Râu? 

O tăcere gânditoare urmă acestei idei îndrăzneţe. Braţul 
vestic al râului Whye era aproape de Lumea de Mijloc... 
aproape de locul unde, de curând - după spusele lui Andy - 
un palat din cleştar verde apăruse din senin doar ca să 
dispară după foarte puţin timp. Tian se pregătea să 
răspundă, când fu întrerupt de Eben Took, proprietarul 
prăvăliei cu de toate din Calla. Respiră uşurat. Spera să nu 
fie nevoit să vorbească prea repede. Va lua cuvântul şi le 
va prezenta propunerea lui abia atunci când vor fi epuizat 
de discutat toate variantele. 

— Ai căpiat? se enervă Eben. Şi o să vină Lupii, o să vadă 
că am spălat putina şi o să pârjolească tot locul - şi nici 
urmă n-o să mai rămână din fermele şi moşiile noastre, din 
culturile şi din hambarele noastre. La ce naiba să ne mai 
întoarcem? 

— Şi dacă o să vină după noi? se băgă în vorbă şi Jorge 
Estrada. Chiar credeţi că Lupilor le va fi greu să ne 
găsească? O să dea foc la tot, aşa cum bine zice Took, apoi 
o să ne ia urma şi o să ne răpească puiuţii, indiferent ce am 
face! 

Strigăte şi mai sonore de aprobare. Tropăieli îndesate pe 
duşumeaua din lemn de pin. Şi câteva strigăte de: Ascultati 
la el, ascultați la el! 

— In plus, zise Neil Faraday ridicându-se şi ţinându-şi în 
faţă pălăria mare şi jegoasă, nu-i ca şi cum ne-ar fura toti 
copiii. 

Pe Tian îl scoase din sărite modulaţia de hai-să-fim- 
rezonabili din tonul lui înspăimântat. De un asemenea sfat 


se temuse mai presus de orice. De acest îndemn cum nu se 
poate mai greşit la rațiune. 

Un alt manni, de această dată un tânăr fără barbă, 
scoase un hohot dispreţuitor de râs. 

— Aha! Salvăm câte unul la fiecare pereche de gemeni, 
nu? Şi ţi se pare că aşa-i drept, nu? Dumnezeu să te aibă în 
paza Lui! 

Ar fi spus mai multe, însă Henchick îl apucă de braţ cu 
mâna-i noduroasă, îşi înghiţi restul vorbelor, dar nu îşi plecă 
docil capul. Ochii îi ardeau în orbite, iar buzele i se 
strânseseră într-o dungă subţire şi albă. 

— Nu vreau să spun că e drept, răspunse Neil, învârtindu- 
şi pălăria în mâini atât de repede încât Tian simţi că îl ia cu 
ameţeală. Dar nu avem cum să negăm faptele, nu credeţi? 
Nu îi iau pe toți. Păi, uite, fiică-mea, Georgina, e frumoasă şi 
isteaţă ca... 

— Mda, şi fi-tu e un nătâng uriaş şi fără nimic în cap, îl 
întrerupse Ben Slightman. 

Administrator al moşiei lui Eisenhart, Slightman nu era 
deloc îngăduitor cu proştii. Îşi scoase ochelarii, şi-i şterse cu 
o eşarfă mare şi şi-i puse înapoi la ochi. 

— Când veneam încoace l-am văzut pe treptele de la 
prăvălia lui Tooky. L-am văzut foarte bine. Şi pe el, şi pe alţi 
câţiva ca el, la fel de tâmpiţi. 

— Dar... 

— Ştiu ce vrei să zici, continuă Slightman. E o hotărâre 
foarte grea. Poate că e mai bine să fie şi unii duşi cu capul, 
decât să fi murit cu toţii. 

Şovăi o clipă şi reluă: 

— Sau decât să fi fost toţi răpiți. 

Exclamaţii de Ascu/taţi-/ şi Multam străbătură sala, iar 
Ben Slightman se aşeză la loc. 

— Niciodată nu ne-au luat chiar totul, nu-i aşa? întrebă 
un alt fermier pe un ton trist. 

Numele lui era Louis Haycox, iar terenurile lui se aflau la 
capătul satului, chiar în vecinătatea celor ale lui Tian. Sub 
mustaţa deasă, gura i se strâmbă într-un zâmbet amar. 

— Nu ne vom ucide copii, mai spuse el privindu-i pe 


manni. Dumnezeu să vă ierte, domnilor, dar cred că nici vo; 
n-aţi putea face una ca asta. Sau nu toţi dintre voi. Şi nici 
nu ne putem aduna catrafusele să plecăm cu căţel, cu 
purcel spre vest, sau în oricare altă direcţie, pentru că ar 
însemna să ne lăsăm de izbelişte fermele. Ni le vor arde 
până în temelii, sigur că da, iar apoi tot vor veni după copiii 
noştri. Căci au nevoie de ei şi numai zeii ştiu pentru ce. 
Necazul este că majoritatea dintre noi suntem fermieri. 
Puternici atunci când muncim pământul, dar slabi în rest. Şi 
eu am doi puiuţi de patru ani şi îi iubesc nespus. Şi nu-mi 
închipui cum ar fi să-l pierd pe vreunul. Dar aş renunţa la 
unul dintre ei doar ca să pot să-l păstrez pe celălalt. Şi să- 
mi păstrez şi ferma. 

Murmure de aprobare. 

— Ce altceva putem face? Uite ce cred eu: ar fi cea mai 
mare greşeală din lume să-i mâniem pe Lupi. Afară de cazul 
în care am fi în stare să le ţinem piept. lar dacă aşa ceva ar 
fi posibil, m-aş încumeta să lupt în primele rânduri. Dar nu 
văd cum. 

Tian simţea cum i se strânge inima cu fiecare cuvânt 
rostit de Haycox. Omul dădea glas propriei sale furii. In 
numele tuturor zeilor şi al Omului lisus! 

Acum se ridică Wayne Overholser. Era cel mai prosper 
fermier din Calla Bryn Sturgis, iar dovadă în acest sens 
stătea şi pântecele lui răsfrânt. 

— Rogu-vă, ascultaţi-mă. 

— Noi spunem mulţam-sai, şopti adunarea. 

— Vă zic eu ce o să facem, rosti el uitându-se în jur. Ce 
am făcut întotdeauna, asta vom face. Vreţi cumva să 
discutăm despre cum ar fi să ne împotrivim Lupilor? E 
vreunul dintre voi chiar într-atâta de nebun? Şi cu ce să ne 
luptăm? Cu furci şi pietre, cu câteva arcuri şi o mulţime de 
înjurături? Cu vreo patru puşcoace ruginite ca aia? 

Şi împunse aerul cu degetul arătând spre arma lui 
Eisenhart. 

— Nu-ţi râde de puşca mea, fiule, surâse trist Eisenhart. 

— O să vină şi o să ne ia copiii, continuă Overholser. O să 
ia pe unii dintre copii. Şi după aia o să ne lase în pace 


pentru o generaţie, sau chiar mai mult. Aşa stau lucrurile, 
aşa au stat mereu, şi cel mai bine ar fi să nu încercăm să le 
schimbăm. 

Sala vui de strigăte de dezaprobare, iar Overholser le 
aşteptă răbdător să se stingă. 

— Nu contează dacă sunt douăzeci şi trei sau douăzeci şi 
patru de ani. Oricum ar fi, vorbim despre o perioadă lungă 
de timp. Despre o perioadă lungă de pace. Poate că aţi 
uitat nişte lucruri, fo/ken, oameni buni. În primul rând, copiii 
sunt aidoma recoltelor. Întotdeauna Dumnezeu ne trimite 
altele. Ştiu că spusele mele vi se pot părea crude. Insă aşa 
am trăit până acum şi aşa va trebui să trăim şi de acum 
încolo. 

Tian nu mai aşteptă răspunsurile tradiţionale. Dacă mai 
continuau pe drumul ăsta, va pierde orice şansă de a-i 
convinge. Ridică firul de smirnă dulce (atât de asemănător 
cu pana unei păsări roşiatice) şi spuse: 

— Ascultaţi ce am a vă spune! Rogu-vă, ascultaţi-mă! 

— Mulţam-sai, i se răspunse. Overholser singur îl privea 
cu neîncredere. 

Și ai dreptate că îmi arunci privirile astea, îşi spuse Tian. 
Pentru că m-am săturat până peste cap de toate socotelile 
astea mişeleşti ale voastre, chiar că m-am săturat. 

— Wayne Overholser este un om înţelept, este un om 
care a izbândit în viaţă, spuse Tian, şi din motivele astea 
nu-mi face plăcere să îl contrazic. Şi mai este încă un 
motiv: e destul de bătrân ca să-mi fie tată. 

— la vezi să nu-ţi chiar fie! strigă Rossiter, unicul angajat 
al lui Garrett Strong, în râsetele celorlalţi. Până şi 
Overholser zâmbi la gluma aceasta. 

— Fiule, dacă într-adevăr nu-ţi face plăcere să te 
încontrezi cu mine, n-o face, zise Overholser păstrându-şi 
zâmbetul pe buze, dar nu şi în privire. 

— Din păcate sunt nevoit s-o fac, îi răspunse Tian. 

Începu să se plimbe încet încoace şi încolo prin faţa 
băncilor. În mâini i se unduia firul ruginiu de smirnă. Ridică 
puţin tonul pentru ca toţi să înţeleagă că nu i se mai adresa 
doar moşierului. 


— Trebuie s-o fac, pentru că sai Overholser este destul 
de bătrân să-mi fie tată. Are copii mari, pricepeţi voi, şi, din 
câte ştiu, are doar un băiat şi o fată. 

Făcu o pauză, apoi aruncă bomba: 

— Născuţi la doi ani diferenţă unul de celălalt. 

Copii unici, cu alte cuvinte, fără fraţi gemeni. Şi prin 
aceasta la adăpost de Lupi. Nu era nevoie să explice mai 
multe. Mulțimea începu să freamăte. Lui Overholser îi 
năvăli sângele în obraji. 

— Asta-i o acuzaţie mizerabilă! Odraslele mele n-au nici-o 
legătură cu toată povestea asta şi nu contează că-s copii 
unici sau gemeni! Dă-mi pana aia, Jaffords! Mai am ceva de 
spus! 

Dar podelele începuseră deja să răsune sub tropăitul 
celorlalţi, mai încet la început, apoi tot mai repede, până 
când parcă grindina se abătuse asupra lor. Overholser se 
uită furios în jur, aproape vineţiu la faţă. 

— Voi vorbi! răcni el. Nu mă ascultați, rogu-vă? 

| se răspunse cu strigăte de Nu, nu şi Nu acum şi Pana e 
la Jaffords şi Stai jos şi taci. Tian îşi dădu seama că abia 
acum afla sai Overholser - şi cu uimitor de multă întârziere 
pentru unul care a trăit atât - că adesea există un 
resentiment extrem de puternic îndreptat împotriva 
bogătaşilor. Sigur că aceia mai puţin fericiţi de soartă, sau 
mai puţin descurcăreţi (ceea ce era, de fapt, cam tot una) 
îşi ridicau pălăriile la trecerea celor bogaţi instalaţi în şarete 
sau trăsuri; sigur că le trimiteau câte un porc sau câte o 
vacă în semn de mulţumire pentru că le împrumutaseră 
angajaţii ca să-i ajute la ridicarea vreunei case sau a 
vreunui hambar; sigur că îi aplaudau pe cei avuţi la 
Sărbătoarea Sfârşitului de An pentru achiziţionarea pianului 
din salonul de muzică al Pavilionului. Dar iată că acum 
bărbaţii din Calla, năpădiţi de o satisfacţie sălbatică, 
tropăiau din toate puterile ca să-l acopere pe Overholser. 

Neobişnuit cu o asemenea opoziţie - de-a dreptul şocat 
de ce i se întâmplă - acesta mai încercă o dată: 

— Cer să-mi dai pana, rogu-te! 

— Nu, îi răspunse Tian. Mai încolo, dacă o s-o mai vrei, 


dar nu acum. lar la această replică a lui se auziră urale 
adevărate, venite mai ales din partea celor mai puţin 
înstăriți dintre micii fermieri şi a ajutoarelor lor. Oamenii 
manni nu luară parte la tărăboi. Se îndesaseră atât de tare 
unul în altul, încât parcă transformaseră centrul sălii într-o 
mare pată de cerneală albastră. În mod evident erau 
consternaţi de această răsturnare de situaţie. În acelaşi 
timp, lângă Overholser se aşezară Vaughn Eisenhart şi 
Diego Adams care începură să-i şoptească ceva la ureche. 

Asta e şansa mea, îşi spuse Tian. Trebuie să profit de ea 
cât pot de mult. 

Ridică pana, iar zarva încetă. 

— Toată lumea va avea dreptul la cuvânt, zise el. Eu atât 
am a vă spune: nu mai putem continua astfel, să ne plecăm 
capetele şi să ne ţinem gura când Lupii vin şi ne iau copiii. 
Ei... 

— Ni-i dau întotdeauna înapoi, îl întrerupse cu timiditate 
un angajat pe nume Farren Posella. 

— Ne dau înapoi carapace goale! ţipă Tian, şi i se 
răspunse cu câteva strigăte de Ascultaţi ce spune. 

Insă nu îndeajuns de puternice. Nici pe departe. Nu încă. 

Işi cobori iarăşi vocea. Nu intenţiona să le ţină o predică. 
Overholser încercase şi nu ajunsese la niciun rezultat, 
indiferent câte mii de pogoane avea. 

— Ne dau înapoi carapace goale. Şi cum rămâne cu noi? 
Cum rămâne cu ceea ce ni se întâmplă nouă? Unii vor 
spune, poate, că Lupii au făcut mereu parte din viaţa 
noastră în Calla Bryn Sturgis, aidoma unor uragane sau 
cutremure neprevăzute. Însă nu este adevărat. Vin peste 
noi doar de cel mult şase generaţii. În vreme ce Calla există 
aici de mai bine de o mie de ani. 

La asta, se ridică pe jumătate de pe bancă bătrânul 
manni, cel cu umeri slabi şi ochi răi: 

— Adevărat grăieşte, oameni buni. În locurile astea au 
existat fermieri - iar oamenii manni au trăit printre ei - încă 
de dinainte să se lase bezna peste Bubuit de Tunet, 
darămite dinainte de apariţia Lupilor. 

Ceilalţi îi primiră spusele cu priviri pline de uimire, iar 


bătrânul păru mulţumit de reacţia pe care o provocase. 
Dădu uşurel din cap şi se aşeză la loc. 

— Înseamnă că, în albia nesfârşită a timpului, Lupii sunt 
ceva nou, reluă Tian. Ne-au călcat pământurile de numai 
şase ori în decurs de o sută douăzeci, poate o sută 
patruzeci de ani. Cine poate spune? Căci timpul pare să se 
fi înmuiat cumva. 

Mormăieli scăzute. Câteva capete înclinate. 

— In orice caz, putem spune că au venit o dată lao 
generaţie. 

Tian observă că o grupare ostilă se forma în jurul lui 
Overholser, Eisenhart şi Adams. Ben Slightman era, sau nu 
era de partea lor - cel mai probabil era. lar pe aceşti 
oameni nu i-ar fi putut emoţiona nici dacă ar fi fost 
blagoslovit cu grai de înger. Atunci va trebui să se descurce 
fără ei. Dacă îi va putea convinge pe ceilalţi. 

— Vin peste noi o dată la o generaţie şi câţi copii ne fură? 
Trei duzini? Patru? De această dată sai Overholser nu are 
ţânci, însă eu am - şi nu doar o pereche de gemeni, ci 
două. Heddon şi Hedda, Lyman şi Lia. Şi îi iubesc pe toţi 
patru, dar peste numai o lună, doi dintre ei îmi vor fi răpiți. 
Şi când se vor întoarce vor fi bolânzi la cap. Li se va fi stins 
pentru totdeauna scânteia aceea care îi face să fie fiinţe 
omeneşti complete. 

Exclamaţiile Ascultati la el, ascultați la el plutiră prin sală 
ca un oftat de uriaş. 

— Câţi aveţi gemeni cărora nu le-a crescut părul decât pe 
cap? vru să ştie Tian. Ridicaţi mâinile! 

Şase mâini se înălţară. Apoi opt. Douăsprezece. De 
fiecare dată când Tian îşi spunea că atâţia erau cu totul, se 
ridica o altă mână şovăitoare. La sfârşit, numără douăzeci 
şi două de mâini. ŞI, fireşte, nu erau prezenţi chiar toţi cei 
care aveau copii. Observă că Overholser era îngrozit de 
numărul mare al părinţilor de gemeni. Diego Adams ţinea 
mâna ridicată şi, spre încântarea lui Tian, se îndepărtase un 
pic de Overholser, Eisenhart şi Slightman. Trei dintre 
oamenii manni ţineau mâinile sus. Şi Jorge Estrada. Şi Louis 
Haycox. Şi mulţi alţii. lar Tian nu era deloc surprins, căci îi 


cunoştea bine pe toţi bărbaţii aceştia, cu excepţia, poate, a 
câtorva pribegi care se aciuiaseră pe lângă fermele mici 
unde munceau pe o leafă minimă şi un blid de mâncare 
caldă. 

— De fiecare dată când ne răpesc copii, ne răpesc şi o 
parte din inima noastră, din sufletul nostru, mai spuse el. 

— Ei, asta-i acum, fiule, exclamă Eisenhart. E un picuţ 
cam prea... 

— Tacă-ţi gura, moşierule! îl opri o voce. 

Vocea bărbatului care venise ultimul, a aceluia cu o 
cicatrice în mijlocul frunţii. Înspăimântătoare prin furia şi 
disprețul ce se simțeau în ea. 

— Pana e la el. Lasă-l să termine ce are de spus. 

Eisenhart se întoarse repede să vadă cine îndrăzneşte să- 
| întrerupă. Îl văzu şi nu mai spuse absolut nimic. Deloc 
surprinzător, îşi zise Tian. 

— Mulţam, Părinte, rosti el netulburat. Aproape am 
terminat. Mă tot gândesc la copaci. Îi putem despuia de 
toate frunzele, dar ei vor continua să trăiască. Ne putem 
cresta numele în scoarţa lor, iar ea va creşte peste ele. 
Copacul va trăi chiar dacă îi vom ciopli din miez. Dar dacă 
vom lua din el iar şi iar şi iar, va veni o vreme când până şi 
cel mai puternic va trebui să moară. Am văzut cum se 
petrece asta şi este un lucru înspăimântător. Mai întâi mor 
pe dinăuntru. Frunzele se îngălbenesc dinspre trunchi spre 
vârfurile crengilor. Exact asta fac Lupii orăşelului nostru. 
Asta se va întâmpla cu Calla. 

— Ascultaţi la el! strigă Freddy Rosario de la una din 
fermele din împrejurimi. Ascultaţi-l cu luare-aminte! 

Şi Freddy avea gemeni, dar sugari şi probabil 
deocamdată feriţi de pericol. Tian continuă: 

— Spuneţi că dacă ar fi să ne împotrivim şi să ripostăm, 
ne-ar omori pe toţi şi ar trece Calla prin foc şi pară de la 
hotarul de est până la cel de vest. 

— Exact, îl întrerupse Overholser. Asta spun şi eu. Şi nu 
numai eu. 

Din jurul lui se auziră mormăieli de aprobare. 

— Însă de fiecare dată când stăm cu capetele plecate şi 


cu mâinile în sân în vreme ce Lupii ne răpesc ceea ce ne 
este mai scump decât orice recoltă, orice gospodărie, orice 
hambar, ne fură şi o parte din miezul acelui copac ce este 
oraşul nostru! rosti ferm Tian cu pana în mâna ridicată. 
Oricum vom muri cu toţii dacă nu vom riposta cât de 
curând! Asta vă spun eu, Tian Jaffords, fiu al lui Luke! Dacă 
nu vom riposta cât de curând, ne vom bolânzi cu toţii! 

Strigăte puternice de Ascultati la el! Tropăieli frenetice în 
scândurile duşumelei. Câteva aplauze răzlețe. 

Un alt moşier, George Telford, şopti ceva către Eisenhart 
şi Overholser. Cei doi îl ascultară cu atenţie şi îl aprobară 
prin gesturi. Telford se ridică în picioare. Un bărbat pe 
gustul femeilor: păr argintiu, bronzat şi extrem de arătos 
într-o manieră mai colţuroasă. 

— Ai terminat ce-ai avut de spus, fiule? întrebă el cu 
blândeţe, aşa cum întrebi un copil dacă şi-a făcut damblaua 
cu joaca pe afară şi vrea să facă nănică. 

— Cred că da, îi răspunse Tian, simțind cum curajul îl 
părăseşte brusc. Telford nu era la fel de avut ca Vaughn 
Eisenhart, dar, spre deosebire de acela, avea darul vorbirii. 

— Înseamnă că îmi poţi da mie pana, nu-i aşa? 

Primul impuls al lui Tian fu să refuze, însă la ce bun? 
Adusese toate argumentele la care se putea gândi. Işi 
dăduse toată osteneala. Poate că ar fi mai bine să-i ia pe 
Zalia şi pe copii şi să plece singuri spre vest, spre hotarele 
Lumii de Mijloc. Andy spusese că Lupii vor veni la 
următoarea lună plină. Ar putea căpăta un avans bunicel în 
cele treizeci de zile care mai erau până atunci. 

li dădu pana. 

— Cu toţii apreciem ardoarea cu care ne vorbeşte tânărul 
domn Jaffords şi sunt convins că nici unul dintre noi nu se 
îndoieşte de curajul lui, spuse George Telford. 

Ţinea pana lipită de piept, în partea stângă, în dreptul 
inimii. Îşi lăsă privirea prietenoasă să rătăcească peste cei 
din sală, reuşind să capteze ochii tuturor. 

— Însă nu suntem oare obligaţi să ne gândim şi la copiii 
rămaşi, la fel cum ne gândim la cei furaţi? Ce vreau să spun 
este că trebuie să ne protejăm toti copilaşii, indiferent dacă 


sunt gemeni, tripleţi sau copii unici, cum este micul Aaron, 
al lui sai Jaffords. 

Şi Telford se întoarse spre Tian. 

— Şi ce le vei spune copiilor tăi atunci când Lupii le vor 
împuşca mama şi vor da foc Bunelului lor cu vreo aritifică 
din aia de-a lor? Ce le vei spune ca să-i linişteşti şi să le 
alungi din urechi tipetele înfiorătoare? Ca să îndulceşti 
miasma de carne arsă şi de grâne incendiate? Le vei spune 
că salvăm oameni? Sau că salvăm miezul nu ştiu cărui pom 
închipuit? 

Făcu o pauză, dându-i astfel lui Tian ocazia să răspundă, 
însă tânărul nu avea niciun răspuns la îndemână. Aproape 
că reuşise să-i câştige de partea lui... Însă uitase de Telford. 
Tocmai de el uitase, de ticălosul ăsta cu limbă dulce, de 
ticălosul ăsta care trecuse de mult de vârsta la care şi-ar 
mai fi făcut griji că i-ar năvăli în curte Lupii pe caii lor mari 
şi cenuşii. 

Telford încuviinţă din cap, ca şi cum s-ar fi aşteptat să-l 
lase pe Tian fără replică şi se întoarse spre ceilalţi. 

— Când vor veni Lupii, spuse el, vor aduce cu ei toate 
armele alea aruncătoare de flăcări - ştiţi voi, artificele alea 
mortale - şi puşti, şi chestii zburătoare din metal. Nu-mi 
aduc aminte cum se cheamă... 

— Sfârleze incendiare, strigă unul. 

— Grenade zburătoare, se repezi un altul să-l 
lămurească. 

— Bombe invizibile, strigă altcineva. 

Telford dădea din cap surăzând cu blândeţe. Aidoma unui 
profesor în faţa unor şcolari cuminţi. 

— Oricum le-am spune, chestiile alea zboară prin aer 
căutându-şi ţintele, iar când dau de ele, îşi scot lamele brici 
de ascuţite. Pot jupui un om din creştet până-n tălpi şi nu 
mai lasă nimic din el decât o baltă de sânge plină cu păr. 
Nu vă îndoiţi de spusele mele, căci am văzut aşa ceva cu 
ochii mei. 

— Ascultati la el, ascultați cu luare-aminte! strigară 
bărbaţii din bănci, cu ochii mari şi înfricoşaţi. 

— Lupii singuri sunt teribil de înspăimântători, continuă 


Telford, trecând cu uşurinţă de la o istorie la alta. Seamănă 
întrucâtva cu oamenii, numai că nu sunt oameni, ci nişte 
creaturi mai mari şi cu mult mai fioroase. lar cei pe care îi 
slujesc în îndepărtatul Bubuit de Tunet sunt încă şi mai 
teribili. Se pare că sunt vampiri, cel puţin aşa am auzit eu. 
Cu capete de păsări sau de animale. Mercenari nemorţi şi 
bezmetici. Războinici ai Ochiului Stacojiu. 

Ceilalţi murmurară ceva. Până şi Tian simţi fiori de 
gheaţă pe şira spinării când auzi de Ochi. 

— Pe Lupi pot să vă spun că i-am văzut, despre celelalte 
doar am auzit. Şi, chiar dacă nu cred tot ce am auzit, cred 
totuşi destul de mult. Dar acum nu este momentul să 
vorbim despre Bubuit de Tunet şi despre ce anume ar 
putea sălăşlui acolo, ci despre Lupi. Căci Lupii sunt necazul 
nostru. Mai ales atunci când năvălesc în Calla înarmaţi 
până-n dinţi! ridică Telford vocea, clătinând cu tristeţe din 
cap. Ce putem face? Poate că ar trebui să încercăm să-i 
doborâm de pe cai cu săpăligile noastre! Păi, nu, sai 
Jaffords? Ce părere ai? 

Râsete batjocoritoare îi însoţiră spusele. 

— Nu avem niciun fel de arme cu care să le putem ţine 
piept, zise Telford, pe un ton ce devenise brusc foarte sec şi 
pragmatic, tonul unui om care expune esenţa chestiunii. Și 
chiar dacă le-am avea, noi suntem fermieri, agricultori şi 
crescători de vite, nu suntem războinici. Noi... 

— Încetează cu vorbele astea laşe, Telford. Ar trebui să-ți 
fie ruşine. 

lcnete  scandalizate la această întrerupere brutală. 
Spinări trosniră şi gâturi scârţâăiră când bărbaţii din sală se 
întoarseră să vadă cine le rostise. Şi atunci, fără grabă, 
răspunzându-le dorinţei, de pe una din băncile din spate se 
ridică ultimul venit, bărbatul cu păr alb şi haină lungă şi 
neagră cu guler îngust şi rotund. Cicatricea de pe frunte - 
în formă de cruce - strălucea în lumina lămpilor cu kerosen. 

Bărbatul acela era Bătrânul. 

Telford îşi reveni destul de iute din şoc. Dar lui Tian îi lăsă 
impresia că uluirea nu-l părăsise complet. 

— lertare, Părinte Callahan, dar pana este la mine... 


— La dracu' cu pana ta păgână şi la dracu' cu poveţele 
tale izvorâte din frică, îl repezi Părintele Callahan. 

Înaintă pe intervalul dintre bănci, cu genul acela de paşi 
tepeni pe care îi poate executa numai o artrită feroce. Nu 
era mai bătrân decât cel mai în vârstă dintre oamenii 
manni; nu era nici pe departe la fel de bătrân ca Bunelul lui 
Tian (care susţinea sus şi tare că este cel mai bătrân om nu 
doar din orăşelul lor, ci din toată regiunea de la sud de 
Calla Lockwood), dar, cumva, părea mai bătrân decât toţi. 
Mai bătrân decât veşnicia însăşi. Evident că o parte din 
această impresie avea de-a face cu ochii lui bântuiţi care 
priveau lumea de sub cicatricea de pe frunte (Zalia 
pretindea că şi-o făcuse singur). Mai mult avea de-a face, 
însă, cu felul cum vorbea. Cu toate că locuia în Calla de ani 
buni şi chiar îşi ridicase aici biserica aceea ciudată 
închinată Omului lisus şi reuşise să-i convertească pe foarte 
mulţi la crezul său spiritual, nimeni (nici măcar un străin) 
nu ar fi crezut că este din partea /ocului. Că era străin o 
dovedeau mai ales pronunția lui monotonă şi nazală şi 
vocabularul cel mai adesea de neînțeles pe care îl folosea 
(„jargonul-străzii” îi zicea el). Precis că venise dintr-una din 
lumile acelea despre care bolboroseau mai mereu oamenii 
manni, cu toate că niciodată nu pomenea despre ea, iar 
Calla Bryn Sturgis îi devenise acum casă. Mai poseda şi un 
tip special de autoritate rigidă şi de netăgăduit ce nu 
permitea nimănui să-i conteste dreptul de a vorbi. Cu sau 
fără pană. 

O fi fost Părintele Callahan mai tânăr decât Bunelul lui 
Tian, dar toată lumea îi spunea Bătrânul. 


4 


Acum se uita cu atenţie la bărbaţii din Calla Bryn Sturgis, 
la toţi bărbaţii strânşi în sală, cu excepţia lui George 
Telford, pe care nu-l învrednici nici măcar cu o privire. 
Moşierul se aşeză la loc, strângând încă în mână pana 
ofilită. 


Callahan începu cu una din comparaţiile care ţineau de 
argoul lui, dar toţi cei de acolo erau fermieri şi nu aveau 
nevoie de explicaţii. 

— Vă purtaţi ca nişte găini care se găinăţează de frică. 

Îi privi lung. Majoritatea nu cutezau să-i întâlnească ochii. 
Până şi Eisenhart şi Adams îşi plecară capetele după câteva 
clipe. Doar Overholser se mai uita la el, însă, sub privirea 
aspră a Bătrânului, părea mai degrabă iritat decât sfidător. 

— Vă găinăţaţi, asta faceţi, laşilor, repetă bărbatul cu 
haină neagră şi guler îngust, apăsând pe fiecare silabă. 

O cruciuliţă din aur licărea sub gulerul răsucit. lar pe 
fruntea lui, cealaltă cruce - cea despre care Zalia credea că 
şi-o săpase cu unghiile în carne în semn de penitenţă 
pentru vreun păcat teribil - strălucea în lumina lămpilor ca 
un tatuaj. 

— Tânărul acesta nu-mi este rudă, dar are dreptate, şi 
cred că ştiţi cu toţii asta. Ştiţi în adâncul inimilor. Chiar şi tu 
ştii că are dreptate, domnule Overholser. Chiar şi tu, 
George Telford. 

— Nici pomeneală! exclamă Telford, dar acum glasul îi 
era lipsit de vlagă şi de farmecul persuasiv de dinainte. 

— Vi se citesc toate minciunile în ochi, v-ar fi spus maică- 
mea. 

Şi Callahan îi azvârli lui Telford un zâmbet atât de 
prefăcut şi îngheţat, încât Tian îşi spuse că niciodată nu ar 
dori să fie el destinatarul unui asemenea rânjet. lar apoi 
Callahan chiar s-a întors spre el. 

— Nicicând n-am auzit o formulare mai corectă, tinere. 
Mulţam-sai. 

Tian ridică o mână tremurândă şi reuşi să schiţeze un 
surâs încă şi mai debil. 

Parcă ar fi fost un personaj ridicol dintr-o piesă de 
iarmaroc, salvat în ultima clipă din cine ştie ce necaz deo 
intervenţie supranaturală neverosimilă. 

— Ştiu şi eu câte ceva despre laşitate, halal să vă fie, 
continuă Callahan adresându-se acum bărbaţilor din bănci. 

Îşi ridică mâna dreaptă, mâna aceea betegită de pe urma 
unei arsuri vechi, se uită fix la ea, apoi o lăsă jos. 


— Să zicem că am avut parte de oarece experienţe 
personale. Şi ştiu cum o decizie izvorâtă din laşitate poate 
duce la altă decizie de acelaşi fel... apoi la o alta... şi lao 
alta... până când e prea târziu să te mai răzgândeşti, prea 
târziu să mai poţi schimba ceva. Te asigur, domnule 
Telford, că acel copac despre care a vorbit tânărul domn 
jaffords nu este deloc o închipuire. Calla este într-o 
primejdie uriaşă. Sufletele voastre sunt în primejdie. 

— Slăvită fie Maria, cea plină de har, se auzi o voce din 
stânga sălii, Domnul este cu tine. Binecuvântat este rodul 
pântecelui tău, lisu... 

— Tacă-ţi fleanca! se răsti Callahan. Păstrează vorbele 
astea pentru slujba de duminică. 

Ochii lui, scântei albastre în hăurile negre ale orbitelor 
adânci, îi studiau pe toţi cu mare atenţie. 

— In seara aceasta, lăsaţi-i la o parte pe Dumnezeu şi pe 
Maria şi pe Omul lisus. Lăsaţi la o parte şi artificele şi 
grenadele cu aripi ale Lupilor. Trebuie să vă luptaţi. Păi, nu 
sunteţi voi bărbaţii din Calla? Atunci purtați-vă ca nişte 
bărbaţi adevăraţi, iar nu precum nişte câini care se târâie 
pe burtă ca să lingă cizmele unui stăpân nemilos. 

Overholser se învineţi la faţă şi dădu să se ridice în 
picioare. Dar Diego Adams îl apucă de braţ şi îi şopti ceva la 
ureche. O clipă Overholser rămase înţepenit, nici sculat de- 
a binelea, nici în şezut la locul lui. Apoi îşi reluă locul şi se 
ridică Adams. 

— Sună bine ce ne spui, şefule, spuse Adams cu accentul 
lui puternic. Pare o chestie curajoasă. Dar se pare că mai 
sunt câteva întrebări rămase fără răspuns. lar una din ele 
este cea pe care a pus-o Haycox. Cum ar putea nişte 
fermieri să ţină piept unor ucigaşi înarmaţi? 

— Angajând, la rândul vostru, alţi ucigaşi cu arme, 
răspunse Callahan. 

O linişte deplină, uluită, se aşternu în sală. De parcă 
Bătrânul ar fi început să vorbească într-o limbă 
necunoscută. În cele din urmă, Diego Adams rosti, cu multă 
precauţie: 

— Nu înţeleg. 


— Fireşte că nu, spuse Bătrânul. Aşa că ascultă-mă cu 
atenţie şi înţelepţeşte-te. Aşa, vezi, moşierule Adams, şi voi 
toţi, ascultaţi-mă cu atenţie şi înţelepţiţi-vă. La distanţă de 
nici şase zile călare spre nord-vest de noi şi îndreptându-se 
către sud-est pe Calea Grinzii se află trei pistolari şi un 
„ucenic”. 

Zâmbi amuzat de uluirea care se citea în ochii celorlalţi. 
Apoi se întoarse spre Slightman: 

— „Ucenicul” e cam de vârsta băiatului tău, Ben, dar deja 
e iute ca un şarpe şi ucigaş ca un scorpion. lar ceilalţi îl 
depăşesc cu mult. Andy i-a văzut şi a venit să-mi spună. 
Vreţi luptători vestiți? lacătă-i aici. Chezăşuiesc cu ceasul 
că-i adevărat. 

De această dată, Overholser reuşi să se ridice fără să mai 
fie împiedicat. Obrajii îi ardeau de parcă ar fi fost răpus de 
fierbinţeală. Burdihanul îi trepida de indignare. 

— Ce poveste de adormit copiii mai e şi asta? se răţoi el. 
Chiar dacă au existat vreodată asemenea oameni, ei au 
dispărut odată cu Baronia Gilead. lar de Gilead s-a ales 
praful şi l-a împrăştiat vântul acum mai bine de o mie de 
ani. 

Spusele nu-i fură urmate de murmure de aprobare sau 
dezacord. De fapt, nu se auziră niciun fel de murmure. Căci 
toţi ceilalţi înlemniseră la auzul cuvântului mitic: pistolari. 

— Aici greşeşti, îi răspunse Callahan, însă nu este cazul 
să ne certăm pe tema asta. Putem merge să vedem cu 
ochii noştri dacă este adevărat sau nu. Cred că un grup de 
câţiva oameni ar fi suficient. Uite, Jaffords, aici de faţă... şi 
cu mine... şi cu tine... Chiar, Overholser, ce zici, vrei să vii? 

— Nu există pistolari! răcni Overholser. Din spatele lui se 
ridică şi Jorge Estrada: 

— Părinte Callahan, fie cu tine harul lui Dumnezeu... 

— „Şi cu tine, Jorge. 

— ...dar chiar dacă ar exista în realitate pistolari, aşa 
cum zici, cum ar putea doar trei oameni să facă faţă la 
patruzeci sau şaizeci? Şi nu vorbim aici de patruzeci sau 
şaizeci de oameni normali, ci de patruzeci sau şaizeci de 
Lupi. 


— Ascultaţi-l, e logic ce spune! strigă Eben Took, 
proprietarul prăvăliei cu de toate. 

— Şi, în plus, de ce s-ar lupta ei pentru noi? continuă 
Estrada. Abia dacă ne descurcăm de la an la an. Ce le-am 
putea oferi în afară de câteva mese calde? Şi care-i omul 
ăla care acceptă să-şi pună viaţa în primejdie pentru atâta 
lucru? 

— Ascultati la el, ascultaţți-l cu luare-aminte! strigară la 
unison Telford, Overholser şi Eisenhart. 

Alţii se apucară iar să lovească ritmic cu cizmele în 
podele. Bătrânul aşteptă să înceteze vacarmul, apoi le 
spuse: 

— Am câteva cărţi la biserică. 

Deşi majoritatea aveau cunoştinţă despre asta, simplul 
gând la cărţi - la toată cantitatea aceea de hârtie - le 
provocă un suspin de uimire. 

— lar în unele din ele stă scris că pistolarilor le este 
interzis să primească vreo răsplată pentru faptele lor. 
Probabil pentru că sunt descendenţi ai lui Arthur, regele de 
Eld. 

— Eld! Eld! şoptiră înfioraţi oamenii manni, iar câţiva îşi 
agitară pumnii strânşi cu degetul arătător şi cel mic 
ridicate. 

Cornuţii?, îşi spuse Bătrânul. Haaai, Texas. Reuşi să-şi 
înăbuşe hohotul de râs, dar nu şi zâmbetul care-i destinse 
buzele. 

— Vorbeşti despre durii ăia care bat lumile în lung şi-n lat 
şi fac fapte bune? se interesă Telford pe un ton uşor 
batjocoritor. Oare nu eşti prea bătrân pentru asemenea 
poveşti, Părinte? 

— Nu sunt duri, răspunse cu răbdare Callahan, sunt 
pistolari. 

— Dar cum ar putea doar trei oameni să ţină piept 
Lupilor, Părinte? se pomeni Tian că întreabă. 

Andy spusese că unul dintre pistolari era, în realitate, o 


2 În original hook em horns slogan şi semn al Universităţii 
statului Texas din Austin, reprezentând capul mascotei 
Bevo, un tăuraş din rasa Longhorn (n. tr.). 


femeie, însă Callahan nu simţi nevoia să agite şi mai mult 
apele (chiar dacă o parte diabolică din el îl împingea să o 
facă). 

— Aceasta este o întrebare la care poate răspunde numai 
dinh-ul, conducătorul ka-tet-ului lor. Îl vom întreba. Şi să 
mai ştiţi că nu se vor lupta pentru un blid de mâncare. Nici 
vorbă de aşa ceva. 

— Dar pentru ce? vru să ştie Bucky Javier. 

Callahan credea că vor cere lucrul acela de sub 
duşumeaua bisericii sale. lar asta era bine, pentru că lucrul 
acela se trezise la viaţă. Bătrânul, care odinioară fugise 
dintr-un oraş pe nume Jerusalem's Lot, aflat într-o altă 
lume, îşi dorea din tot sufletul să se descotorosească de el. 
Căci lucrul acela îl va ucide dacă nu va scăpa de el cât mai 
repede. 

Ka, roata destinului, începuse să se rostogolească peste 
Calla Bryn Sturgis. Ka, năprasnic ca vântul de furtună. 

— Toate la timpul lor, domnule Javier, zise Callahan. 
Toate la timpul lor, sai. În sala de întruniri se iscase 
rumoare. O singură şoaptă, repetată de toţi, o adiere de 
speranţă şi teamă. Pistolari. 

Pistolari la vest, veniți din Lumea de Mijloc. 

Şi drept era, Dumnezeu să-i ajute. Ultimii copii 
neîmblânziţi ai lui Arthur Eld se îndreptau spre Calla Bryn 
Sturgis pe Calea Grinzii. Ka, năprasnic ca vântul de furtună. 

— A sosit vremea să fiţi bărbaţi adevăraţi, le spuse 
Părintele Callahan. Ochii îi ardeau ca lămpile sub cicatricea 
de pe frunte. Însă tonul nu-i era complet lipsit de 
compasiune. 

— Domnilor, a sosit vremea să vă apăraţi ce e al vostru. 
A sosit vremea să vedeţi adevărul şi să vă apăraţi ce e al 
vostru. 


PARTEA ÎNTÂI 
PORTALUL DINTRE LUMI 


KLE 9% 


I 
CHIPUL DE PE APĂ 


1 


Timpul este un chip reflectat pe apă: acesta este un 
proverb de foarte demult, din foarte îndepărtata Baronie de 
Mejis. Eddie Dean nu fusese niciodată acolo. 

Doar că, într-un anume sens, Roland îi dusese pe toţi 
acolo într-o noapte - pe Eddie, Susannah, Jake şi Ete - prin 
povestea lungă pe care le-a spus-o în tabăra ridicată pe 
Autostrada Interstatală 70 din Kansas. Dintr-un Kansas care 
nu a existat niciodată. In noaptea aceea le-a spus povestea 
lui Susan Delgado, prima lui dragoste. Poate singura lui 
dragoste. Şi le-a istorisit cum a pierdut-o. 

Poate că acel proverb ar fi fost valabil pe vremea 
copilăriei lui Roland, pe când era cam de vârsta lui Jake 
Chambers, însă lui Eddie i se părea că este încă şi mai 
valabil acum, când lumea se înfăşoară în jurul lor aidoma 
arcului principal dintr-un ceas vechi. Roland le spusese că 
în Lumea de Mijloc nu mai erau sigure nici măcar lucrurile 
fundamentale, cum ar fi fost punctele cardinale; ceea ce azi 
se afla fix la vest, mâine s-ar fi putut să se afle la sud-vest, 
oricât de aiurea ar părea treaba asta. Chiar şi timpul parcă 
se înmuiase. Fuseseră zile despre care Eddie ar fi putut să 
jure că avuseseră patruzeci de ore. Unele dintre ele urmate 
de nopţi care păreau şi mai lungi (ca noaptea când Roland 
îi purtase prin Mejis). lar apoi se întâmpla să vină câte o 
după-amiază când vedeai întunericul nopţii revărsându-se 
grăbit către tine peste linia orizontului. Eddie se întreba 
dacă nu cumva timpul o luase razna. 

Din Lud plecaseră (şi se întrecuseră în ghicitori) cu 
Monoul Blaine. Blaine, Monoul, îti învinețeşte popoul, 
obişnuia să spună Jake. Numai că el - însufleţit, sau, mai 


degrabă, nu - s-a dovedit a fi ceva mai mult decât o simplă 
pacoste; Monoul Blaine era nebun de-a binelea. Eddie îl 
omorâse folosind lipsa de logică („Chestie pentru care eşti 
înzestrat de la natură, scumpete”, îi spusese Susannah), şi 
coborâseră din tren la Topeka. O altă Topeka decât cea pe 
care o cunoşteau Eddie, Susannah şi Jake din lumea lor. lar 
ăsta era un lucru bun, deoarece lumea aceasta - lumea în 
care echipa de baseball profesionist din Kansas City se 
numea Monarchs, iar nu Royals, Coca-Cola se numea Nozz- 
A-La, iar cel mai mare producător japonez de automobile 
era Takuro, nu Honda - fusese distrusă de o supergripă 
care ucisese aproape toţi oamenii. 

Insă în permanenţă trecerea timpului i se păruse destul 
de clară. Foarte adesea fusese speriat de moarte - şi 
bănuia că toţi se simţiseră aşa, cu excepţia lui Roland, 
poate - dar da, totul îi păruse real şi limpede. Nu avusese 
senzaţia că timpul i-ar aluneca printre degete nici măcar 
atunci când traversaseră Autostrada 70 cu gloanţe 
înfundate în urechi, privind uluiţi la traficul încremenit şi 
ascultând susurul a ceea ce Roland numea deşirare. 

Insă timpul începuse să se schimbe după confruntarea 
din Palatul de Cleştar cu vechiul prieten al lui Jake, Omul 
Tic-Tac, şi cu vechiul prieten al lui Roland, Flagg... sau 
Marten... sau poate - doar poate - Maerlyn). 

Dar nu s-a schimbat imediat. Mai întâi am călătorit în 
blestematul ăla de glob roz... am văzut cum Roland îşi 
omoară mama din greşeală... iar când ne-am întors... 

Da, atunci s-a întâmplat. Se deşteptaseră într-o poieniţă, 
cam la vreo cincizeci de kilometri de Palatul Verde. Îl mai 
vedeau încă, dar toţi pricepuseră că se afla deja într-altă 
lume. Cineva - sau vreo forţă anume - îi adusese înapoi pe 
Calea Grinzii trecându-i peste sau prin deşirare. Acel cineva 
sau ceva fusese într-atât de grijuliu că le pregătise şi câte 
un pacheţel cu de-ale gurii, dimpreună cu câte un suc Nozz- 
A-La şi mai cunoscutele pacheţele cu biscuiţi Keebler. 

Lângă ei, prins de creanga unui copac, găsiseră un bilet 
din partea creaturii pe care Roland nu reuşise s-o ucidă în 
Palat: „Renunţaţi la Turn. Asta-i ultimul avertisment.” Pe 


bune, tare ridicol îndemn. Lui Roland nici nu i-ar fi putut 
trece prin minte să renunţe la Turn, aşa cum nici vorbă că 
s-ar fi putut gândi vreodată să-l înfigă într-un proţap pe 
dragul lui Jake billy-bumbler şi să-l perpelească la foc mic 
pentru masa de seară. Nici unul dintre ei nu va renunţa la 
Turnul Întunecat al lui Roland. Dumnezeu să-i ajute, căci 
erau vârâţi în povestea asta până la capăt. 

Mai e ceva timp până să se lase seara, spusese Eddie în 
ziua când descoperiseră avertismentul lui Flagg. Ce zici, 
pornim la drum cât încă mai e lumină? 

Da, îi răspunsese Roland. Haidem. 

Şi au pornit, urmând Calea Grinzii prin nesfârşite câmpuri 
deschise despărțite între ele prin brâuri de lăstăriş încâlcit 
şi enervant. Nu văzuseră nici picior de om. Zi după zi şi 
noapte după noapte plafonul de nori se menţinuse compact 
şi coborât. Pentru că urmau Calea Grinzii, uneori norii aceia 
se învolburau şi se spărgeau dând la iveală petice de azur, 
dar nu pentru multă vreme. Într-o noapte, pe luna plină 
apărută în spărtura din nori, desluşiră trăsăturile unui chip: 
privirea chiorâşă şi rânjetul răutăcios şi complice ale 
Neguţătorului. După socoteala lui Roland ar fi trebuit să fie 
Luna Sfârşitului de Vară, dar lui Eddie i se părea că este 
nimic-fără-un-sfert, sau cam aşa ceva. larba era pălită, sau 
chiar moartă de-a binelea, copacii (atâţia câţi erau) 
despuiaţi de frunze, tufele - rahitice şi înnegrite. Nici vânat 
nu se prea găsea şi, pentru prima dată după multe 
săptămâni de când părăsiseră pădurea stăpânită de 
Shardik, ursul cyborg, se duseră la culcare cu burţile nu 
chiar atât de pline pe cât şi-ar fi dorit. 

Însă nimic din toate acestea, îşi spunea Eddie, nu fusese 
la fel de frustrant ca sentimentul că pierduseră din mână 
timpul: pentru numele lui Dumnezeu, nu mai existau nici 
ore, nici zile, nici anotimpuri! \-o fi spus luna aceea lui 
Roland că era Luna Sfârşitului de Vară, însă lumea din jurul 
lor părea să fi intrat deja în prima săptămână din 
noiembrie, moţăind amorţită spre iarnă. 

În perioada aceasta Eddie fusese convins că timpul era, 
în cea mai mare parte, creat de evenimente externe. Când 


aveau loc tot soiul de rahaturi interesante, timpul părea a 
trece repede. Dacă nu se petrecea nimic altceva decât 
rahaturile obişnuite şi al naibii de plictisitoare, punea frână 
şi curgea mai lent. lar atunci când nu se mai întâmpla 
absolut nimic, timpul părea că pleacă definitiv. Pur şi 
simplu îşi strânge catrafusele şi se duce în Coney Island. 
Aiuristică idee, dar perfect adevărată. 

Dar oare chiar nu se mai întâmplase nimic? Eddie începu 
să se gândească la asta (şi neavând altceva de făcut decât 
să împingă scaunul cu rotile al lui Susannah prin câmpurile 
anoste, avea timp berechet la dispoziţie). Singura 
ciudăţenie care-i veni în minte, petrecută de când se 
întorseseră din Globul Vrăjitorului, fusese ceea ce Jake 
numea Numărul Misterios. Şi probabil că nu însemna nimic. 
În Leagănul lui Lud fuseseră nevoiţi să rezolve o ghicitoare 
matematică pentru a putea ajunge la Blaine, iar Susannah 
sugerase că Numărul Misterios ar fi putut fi un răspuns. 
Eddie era departe de a fi convins că avea dreptate, dar, hei, 
nu era decât o teorie. 

Şi, pe bune, ce e atât de deosebit la numărul 
nouăsprezece? Număr Misterios, ce să-ţi zic. După ce se 
gândise niţel, Susannah le explicase că măcar e număr 
prim, asemenea celorlalte numere care deschiseseră 
poarta dintre ei şi Monoul Blaine. lar Eddie o completase 
spunând că nouăsprezece este, de asemenea, şi unicul 
număr care apare între optsprezece şi douăzeci de fiecare 
dată când numeri. Jake izbucnise în râs şi îi ceruse să nu 
mai facă pe nebunul. Eddie, care stătea lângă foc şi cioplea 
un iepure din lemn (pe care urma să-l pună în raniţă alături 
de pisică şi de câine), îi ceruse lui Jake să nu mai facă mişto 
de singurul lui talent. 


2 
Reveniseră pe Calea Grinzii cam de vreo cinci-şase 


săptămâni, când au dat peste două făgaşe vechi ce precis 
fuseseră pe vremuri un drum. Nu urma cu mare exactitate 


Calea Grinzii, dar Roland le ceru să meargă pe el, 
spunându-le că era suficient de aproape de Grindă pentru 
scopul lor. Eddie îşi zise că un drum adevărat sub tălpile lor 
ar fi putut readuce lucrurile în matca lor naturală, i-ar fi 
putut ajuta să scape de senzaţia aceea ciudată de zonă de 
calm în mijlocul tornadei. Dar nici vorbă de aşa ceva. 
Drumul traversă o serie de câmpuri aşezate în trepte. În 
cele din urmă, ajunseră pe o culme orientată pe direcţia 
nord-sud. De cealaltă parte, drumul cobora spre o pădure 
întunecată. Ca o pădure de basm, gândi Eddie când 
pătrunseră în umbra ei deasă. Susannah vână o căprioară 
în a doua lor zi în pădure (sau poate că într-a treia... sau 
într-a patra), iar gustul cărnii a fost absolut delicios după 
mult prea lungul lor regim de burrito vegetarian. Insă nu 
întâlniră nici monştri, nici uriaşi canibali prin luminişuri, nici 
măcar spiriduşi marca Keebler, sau de oricare alt fel. Şi nici 
alte căprioare. 

— Mă tot uit după o căsuţă din turtă dulce, zise Eddie. 

Deja rătăceau de câteva zile printre copacii bătrâni. Sau 
poate chiar de o săptămână întreagă. Tot ce ştia cu 
certitudine era faptul că se aflau aproape de Calea Grinzii. 
O vedeau pe cer... şi o simțeau. 

— Despre ce căsuţă din turtă dulce vorbeşti? se interesă 
Roland. E cumva o altă poveste? Dacă da, vreau s-o aud. 

Fireşte că voia. Tipul ăsta era ahtiat după poveşti, mai 
ales după acelea care începeau cu „A fost odată ca 
niciodată, pe vremea când toţi oamenii trăiau în pădure”. 
Doar că maniera în care le asculta era cam ciudată. Niţeluş 
cam neimplicată. La un moment dat, Eddie îi pomenise lui 
Susannah de chestia asta, iar ea i-a explicat în doar câteva 
cuvinte, aşa cum o făcea adesea. Căci Susannah era 
înzestrată cu talentul supranatural al poeţilor de a 
transpune, de a cristaliza sentimentele în cuvinte. 

— i se pare aşa pen'că nu ascultă cu ochişorii căscaţi ca 
un copil, i-a spus ea atunci. Aşa ţi-ai dori tu să asculte, 
puiuţ. 

— Atunci cum ascultă? 

— Ca un antropolog, îi răspunse fără să stea pe gânduri. 


Ca un antropolog care încearcă să descifreze o cultură 
necunoscută prin miturile şi legendele acesteia. 

Şi avea dreptate. lar dacă maniera în care Roland asculta 
poveştile îl stânjenea pe Eddie, asta poate că era din cauză 
că, în sinea lui, tânărul credea că mai degrabă ei ar trebui 
să aibă o atitudine mai ştiinţifică - ei, adică el şi Suze şi 
Jake. Pentru că ei veneau dintr-un unde şi un când mult mai 
sofisticate. Păi, nu? 

C-o fi fost aşa, ori ba, cei patru descoperiseră că lumile 
lor aveau în comun o mulţime de poveşti. Roland ştia un 
basm care se numea „Visul Dianei” şi care era sinistru de 
asemănător cu „Domnița sau Tigrul”3, pe care toţi cei trei 
exilați new-yorkezi îl citiseră în şcoală. Povestea Lordului 
Perth era aproape identică cu istoria biblică a lui David şi 
Goliat. Roland auzise multe poveşti despre Omul lisus, care 
a murit pe cruce pentru iertarea păcatelor omenirii, şi le-a 
spus că lisus avea partea Lui de adepţi şi în Lumea de 
Mijloc. De asemenea, cele două lumi aveau o sumedenie de 
cântece asemănătoare. 

„Careless Love”? era unul dintre acestea. „Hey Jude” era 
altul, cu toate că în lumea lui Roland primul vers suna „Hei, 
Jude, te văd, flăcăule”. 

O oră întreagă îi povesti Eddie lui Roland întâmplările lui 
Hansel şi Gretel, transformând-o, aproape fără să-şi dea 
seama, pe malefica vrăjitoare mâncătoare de copii în Rhea 
de C5os. Când ajunse la partea în care încearcă să-i pună 
pe copii la îngrăşat, se întrerupse şi îl întrebă: 

— Ai mai auzit povestea asta? O variantă de-a ei, cumva? 

— Nu, îi răspunse Roland, dar este o poveste frumoasă. 
Spune-mi-o până la capăt, te rog. 

lar Eddie i-o spuse, încheind cu obligatoriul Şi; au trăit 
fericiți până la adânci bătrâneţi, moment în care pistolarul 
dădu din cap: 


3 Lady or the Tiger, povestire de Frank Stockton despre 
alegerile imposibile (n. tr.). 

4 Careless Love, cântec tradiţional de origini 
necunoscute, preluat de cântăreţi de folk, blues, 
jazz, country şi pop (n. tr.). 


— Nimeni nu trăieşte vreodată fericit până la adânci 
bătrâneţi, dar e bine să-i lăsăm pe copii să descopere 
singuri asta, nu? 

— Mda, spuse Jake. 

Ete tropăia lângă călcâiele băiatului, uitându-se în sus la 
el cu expresia obişnuită de adoraţie calmă în ochişorii lui 
conturaţi cu auriu. 

— Mda, zise şi bumblerul, imitând întocmai modularea 
posacă din vocea lui. Eddie îl cuprinse pe Jake pe după 
umeri. 

— Nasol că eşti aici şi nu în New York, îi zise el. Dacă ai fi 
fost acasă, în Marele Măr”, probabil că ai fi fost deja la 
psihoterapie. Ai dezbate toate chestiunile alea despre 
părinţii tăi, ai încerca să ajungi la esenţa conflictelor 
nesoluţionate. Poate chiar ţi s-ar prescrie nişte pastiluţe 
marfă. Ritalin, de exemplu. 

— Una peste alta, mai bine mi-e aici, spuse Jake uitându- 
se în jos la Ete. 

— Mda, fu de acord Eddie. Nu pot să zic că te condamn. 

— La poveşti din astea voi le ziceţi „basme cu zâne”, 
rosti dus pe gânduri Roland. 

— Îhî, articula Eddie. 

— Da' în asta n-au fost zâne. 

— Nu, încuviinţă Eddie. „Basm” este denumirea unei 
categorii, a unei specii literare. In lumea noastră există mai 
multe asemenea categorii. Există povestiri de aventuri şi de 
suspans... există SF-uri... există western-uri... există 
basme. Te-ai prins? 

— Da, răspunse Roland. Dar oamenilor din lumea voastră 
le place să simtă doar câte o singură aromă? Doar câte un 
singur gust în gură? 

— Cam aşa ceva, spuse Susannah. 

— Şi nu mănâncă nimeni ghiveci? insistă Roland. 

— Poate doar uneori la cină, zise Eddie. Dar în materie de 
literatură, cam avem tendința să ne limităm la câte o 
singură aromă literară pe rând. Şi nu ne place să ni se 


> The Big Apple, denumire colocvială pentru New York (n. 
tr.). 


amestece gusturile. Deşi, dacă stau şi mă gândesc, pare o 
chestie cam plicticoasă. 

— Şi câte basme din astea credeţi că există? 

Fără să ezite - şi fără să se fi înţeles în prealabil - Eddie, 
Susannah şi Jake rostiră exact acelaşi cuvânt în exact 
acelaşi timp: 

— Nouăsprezece! 

Şi, în secunda imediat următoare, Ete repetă cu 
glăsciorul lui răguşit: 

— No-spe! 

Se priviră şi izbucniră în râs, pentru că „nouăsprezece” 
devenise un soi de poantă a lor personală, înlocuind 
cuvântul „pidosnic” pe care Jake şi Eddie îl epuizaseră. Insă 
râsul lor era un pic neliniştit, deoarece toată povestea asta 
cu numărul nouăsprezece devenise o idee cam aiurea. Ba 
chiar Eddie se trezise că-l ciopleşte în ultimul animal din 
lemn pe care îl făcuse, ca pe o marcă de fabricaţie sau ca 
pe o firmă: Un prieten am, bun venit la bairam! Barul de 
petrecere poartă numărul Nouăsprezece! Atât Susannah, 
cât şi Jake mărturisiseră că aduseseră lemne pentru focul 
de tabără în mănunchiuri de câte nouăsprezece surcele 
fiecare. Nici unul dintre ei nu-şi putuse explica gestul; pur şi 
simplu li se păruse că aşa se cuvenea. 

lar apoi a venit dimineaţa aceea când Roland îi oprise la 
marginea pădurii prin care mergeau acum. Le arătase un 
copac bătrân care îşi întinsese spre cer ramurile-i 
venerabile. lar ele desenaseră numărul nouăsprezece. Era 
atât de clar numărul acesta scris în înalt, încât nu exista 
putinţă de tăgadă. Toţi îl văzuseră, însă Roland îl observase 
primul. 

Cu toate acestea, Roland, pentru care semnele şi 
prevestirile făceau parte din cotidian, aşa cum becurile 
electrice şi bateriile AA făcuseră odinioară parte din 
cotidianul lui Eddie, avea tendinţa de a trece cu vederea 
brusca şi strania pasiune a Kka-tet-ului său faţă de acest 
număr. Spunea că deveniseră foarte apropiaţi, tot atât de 
apropiaţi cât sunt membrii oricărui Kka-tet, iar astfel 
gândurile, obiceiurile, măruntele obsesii ale unuia îi 


molipseau şi pe ceilalţi aidoma unui guturai. Mai credea că, 
într-o oarecare măsură, Jake era cel care înlesnea acest 
proces. 

— Tu ai atingerea, Jake, îi spusese el băiatului. Nu ştiu 
dacă este la fel de puternică precum cea a vechiului meu 
prieten, Alain, dar, în numele tuturor zeilor, cred că s-ar 
putea să fie. 

— Habar n-am ce vrei să spui, îi răspunsese încruntându- 
se nedumerit Jake. Eddie însă cam avea habar şi credea că 
şi Jake va înţelege la un moment dat. Cu condiţia ca timpul 
să înceapă din nou să curgă în mod normal. Şi a început. In 
ziua când Jake a adus fructele de pădure în formă de 
brioşe. 


3 


Se opriseră să mănânce (din nou burrito vegetarian fără 
niciun gust, deoarece carnea de căprioară se terminase, iar 
din biscuiţeii Keebler nu mai rămăsese decât o dulce 
amintire), când Eddie observă că Jake dispăruse şi îl întrebă 
pe pistolar dacă ştia ceva despre puşti. 

— A şters-o de lângă noi cam acum o juma de roată, îi 
răspunse Roland, arătând drumul din spatele lor cu cele 
două degete care-i mai rămăseseră la mâna dreaptă. E 
bine. Am simţi dacă n-ar fi bine. 

Apoi se uită lung la burrito şi luă o îmbucătură deloc 
entuziasmată. Eddie căscă gura să mai zică ceva, dar 
Susannah i-o luă înainte. 

— lacătă-l. Bună, dulceaţă, ce ne-ai adus? 

Jake avea braţele pline cu nişte chestii rotunde, de 
mărimea  mingilor de tenis. Numai că aceste mingi 
niciodată nu aveau să sară de-adevăratelea; din ele ieşeau 
un soi de corniţe. Când băiatul se apropie, Eddie le simţi 
mirosul, iar mirosul acesta era minunat - ca aroma pâinii 
proaspăt scoase din cuptor. 

— M-am gândit că sunt bune de mâncat, spuse Jake. 
Miros ca pâinea dospită pe care o cumpărau de la 


magazinul lui Zabar mama şi doamna Shaw, menajera 
noastră. 

Se uită surâzând uşurel la Susannah şi la Eddie: 

— Voi aţi prins magazinele lui Zabar? 

— Sigur că da, exclamă Susannah. Cea mai bună 
mâncare din câtă există, mmm-mmm. Şi chiar că miros 
bine. Da' sper că n-ai gustat încă vreuna, nu? 

— Nici vorbă, răspunse Jake privindu-l întrebător pe 
Roland. 

Pistolarul puse capăt suspansului luând o brioşă, 
smulgându-i ţepii şi muşcând zdravăn din ea. 

— Brioşe de pădure, explică el, cu licăr în ochii albaştri. 
Zeii ştiu de când n-am mai văzut una. Nemaipomenite. Vă 
sfătuiesc să nu mâncaţi şi corniţele; nu-s otrăvitoare, doar 
amare. Şi mă gândesc să le prăjim, dacă mai avem ceva 
grăsime de căprioară. Făcute aşa, zici că mănânci carne. 

— Bună idee, comentă Eddie. Numai că eu am să mă 
abţin de la ciupercile astea în formă de ovare, sau ce-or fi 
ele. 

— Nu sunt ciuperci, îl contrazise Roland. Seamănă mai 
degrabă cu fructele de pădure. 

Susannah luă şi ea una, ciuguli puţin, apoi luă o 
îmbucătură mare. 

— Musai trebuie să guşti, scumpete, zise ea. Nenea 
Mose, prietenul lu' tati ar fi spus că-s prima-ntâi. 

Luă o altă brioşă de pădure de la Jake şi îi mângâie cu 
vârful degetului suprafaţa mătăsoasă. 

— Poate că ai dreptate, răspunse el, da' în şcoală a 
trebuit să citesc o carte ca să fac o lucrare - cred că We 
Have Always Lived in the Castle* - şi acolo era o gagicuţă 
dusă cu capul care îşi otrăveşte toată familia cu chestii din 
astea. 

Se aplecă spre Jake, ridicând din sprâncene şi 
scremându-şi colţurile gurii în ceva ce el nădăjduia că 
seamănă cu un rânjet sinistru. 

— Şi-a otrăvit întreaga familie şi toţi au murit în CH/- 


6€ We Have Always Lived in the Castle, ultimul roman al 
scriitoarei Shirley Jackson, apărut în 1962 (n. tr.). 


nuuuri! 

Acestea fiind zise, Eddie îşi duse povestea mai departe, 
prăbuşindu-se de pe buturuga pe care şezuse până atunci 
şi rostogolindu-se pe jos printre frunzele uscate şi acele 
copacilor, strâmbându-se îngrozitor şi scoțând tot felul de 
sunete oribile. Ete ţopăia pe lângă el scâncind şi lătrându-i 
piţigăiat numele. 

— Potoleşte-te, spuse Roland. Jake, unde le-ai găsit? 

— Pe lângă drum, răspunse el. Într-o poieniţă pe care am 
zărit-o în timp ce mergeam. E plină de chestii de-astea. ŞI 
dacă vă e poftă de carne... că mie-mi cam este... să ştiţi că 
am văzut tot felul de semne. O grămadă de căcaţi 
proaspeţi, continuă el privindu-l cu mare atenţie pe Roland. 
Foarte... proaspeţi... căcaţii... ăia... 

Rosti rar cuvintele, ca şi cum ar fi vorbit cu cineva care 
nu-i prea cunoştea limba. 

Un surâs fugar atinse gura lui Roland. 

— Te exprimi simplu şi clar, îi zise el. Ce te-ngrijorează, 
Jake? 

Băiatul răspunse încercând să mişte cât mai puţin 
buzele: 

— M-au urmărit nişte oameni când am strâns brioşele. 

Ezită o clipă, apoi adăugă: 

— Ne urmăresc şi acum. 

Susannah luă o brioşă, o admiră, apoi îşi cufundă faţa în 
ea, ca şi cum ar fi vrut s-o miroasă, ca pe o floare. 

— Pe unde au venit? Pe dreapta drumului? 

— Da, răspunse Jake. 

Eddie îşi ridică pumnul în dreptul gurii, ca pentru a 
înăbuşi un căscat şi întrebă şi el: 

— Câţi? 

— Cred că patru. 

— Cinci, îl contrazise Roland. Poate chiar şase. Unul e 
femeie. Altul, un băiat cam de vârsta lui Jake. 

Puştiul îl privi uluit. Eddie continuă cu întrebările: 

— De când ne urmăresc? 

— De ieri, spuse Roland. Ne-au luat urma prin est. 

— Şi nu ne-ai zis? îl întrebă Susannah. 


Tonul îi era aspru şi nu se mai obosi să-şi acopere gura 
ca să ascundă mişcarea buzelor. 

Ochii lui Roland luciră stins când se uită la ea. 

— Eram curios care din voi îi va mirosi primul. De fapt, pe 
tine pariasem, Susannah. 

Ea îi aruncă o privire îngheţată şi nu-i răspunse. Eddie îşi 
zise că în căutătura aceea era mult din Detta Walker şi îi 
păru bine că nu era el ţinta ei. 

— Şi ce facem? întrebă Jake. 

— Nimic, deocamdată, spuse pistolarul. 

Insă era limpede că lui Jake nu-i conveni acest răspuns. 

— Da' dacă sunt ca membrii ka-tetului lui Tic-Tac? Ca 
Hoots şi Gasher şi ăilalţi? 

— Nu sunt. 

— De unde ştii? 

— Pentru că, dacă aşa ar fi stat lucrurile, ne-ar fi atacat 
deja, iar acum ei ar fi fost hrană pentru viermi. 

Nimeni nu reuşi să găsească vreo replică potrivită la 
asta, aşa că porniră mai departe. Drumul şerpuia prin 
umbre adânci, printre copaci seculari. După nici douăzeci 
de minute, Eddie auzi zgomotele făcute de urmăritorii lor: 
trosnet de ramuri, foşnet de frunze, chiar şi nişte şoapte. 
Nătăfleţi - ăsta era cuvântul din vocabularul lui Roland. 
Eddie era teribil de necăjit că nu-i observase atâta timp. Şi 
se întrebă oare cu ce se ocupau fraierii ăia în viaţa de toate 
zilele. Că, dacă ar fi vrut să-şi câştige pâinea din urmăriri, 
era clar că rămâneau nemâncaţi. 

Eddie Dean devenise parte a Lumii de Mijloc din multe 
puncte de vedere, unele din acestea atât de subtile încât 
nici măcar el nu îşi dădea seama de ele, însă tot mai 
calcula distanţele în kilometri în loc de roţi. Aşa că încercă 
să facă o estimare brută şi i se păru că parcurseseră deja 
cincisprezece roţi de la locul unde Jake îi prinsese din urmă, 
aducând brioşe de pădure şi veşti, când Roland hotărî că 
merseseră suficient pentru acea zi. Se opriră în mijlocul 
drumului, aşa cum făcuseră mereu de când intraseră în 
pădure; astfel, nu exista niciun risc de incendiu de la focul 
lor de tabără. 


Eddie şi Susannah adunară lemne în vreme ce Roland şi 
Jake ridicară tabăra şi începură să curețe recolta de brioşe 
de pădure aduse de băiat. Susannah îşi conduse cu 
uşurinţă scaunul cu rotile pe sub copacii străvechi, adunând 
surcelele în poală. Eddie mergea alături, fredonând ceva în 
barbă. 

— Uită-te la stânga ta, scumpete, îi ceru Susannah. Se 
uită şi observă un licăr portocaliu. Un foc. 

— Dar chiar nu se pricep deloc, nu? 

— Deloc. Adevărul e că-mi cam pare rău de ei. 

— Ai vreo idee care ar putea fi intenţiile lor? 

— Tţi-ţitţiii, dar cred că Roland are dreptate - o să ne 
informeze atunci când se vor simţi pregătiţi s-o facă. Ori 
asta, ori îşi vor da seama că nu noi suntem cei căutaţi şi vor 
dispărea pur şi simplu. Hai să ne întoarcem. 

— O clipă. 

Eddie se aplecă şi mai culese o creangă de pe jos, ezită, 
apoi încă una. Abia atunci fu convins că totul e în regulă. 

— Haidem, zise. 

Pe drumul înapoi, el numără vreascurile pe care le 
adunase, apoi şi pe cele din poala lui Susannah. Câte 
nouăsprezece în ambele cazuri. 

— Suze, o strigă el şi, când femeia îşi ridică privirea spre 
el, adăugă: Timpul a pornit din nou. 

Nu îl întrebă ce anume a vrut să spună, ci se mulţumi să 
încuviinţeze dând din cap. 


4 


Hotărârea fermă a lui Eddie de a nu pune gura pe 
brioşele de pădure nu dură prea mult; pur şi simplu 
miroseau al naibii de bine, aşa cum sfârâiau în bucata de 
grăsime de căprioară pe care Roland (suflet hain şi 
econom) o păstrase în traista lui veche şi trenţuită. Eddie îşi 
primi porţia pe una din farfuriile vechi pe care le găsiseră în 
pădurea lui Shardik şi o hăpăi de urgenţă. 

— E bun ca homarul, exclamă el, apoi îşi aduse aminte 


de monştrii de pe plajă care-i mâncaseră degetele lui 
Roland şi se repezi s-o dreagă. Adică, bun ca hot-dogii de la 
fast-food-urile Nathan. Şi, Jake, îmi pare rău c-am făcut 
mişto de tine. 

— Nici-o chestie, îi zâmbi Jake. Tu nu faci mişto prea tare. 

— Trebuie să ştiţi ceva, spuse Roland. 

Surâdea - surâdea tot mai des în ultima vreme, chiar 
foarte des - însă ochii îi rămaseră serioşi. 

— Uneori brioşele de pădure pot provoca vise foarte 
intense. 

— Adică te droghează? întrebă Jake nesimţindu-se chiar 
în apele lui, căci îşi adusese aminte de tatăl său, Elmer 
Chambers, care dăduse dovadă de un apetit deosebit 
pentru lucrurile cele mai neortodoxe din viaţă. 

— Te droghează? Nu cred că înţe... A 

— Adică te „prăjeşte”. Te „sniffuieşte”. iți dă halucinaţii. 
Ca atunci când ai luat mescalina aia şi ai intrat în cercul de 
piatră unde chestia aia... mai ţii minte?... aproape că mi-a 
făcut ceva rău. 

Roland îşi aminti. În cercul acela de piatră fusese închis 
un soi de demon cu chip de femeie. Lăsat de capul lui, cu 
siguranţă că l-ar fi dezvirginat pe Jake şi l-ar fi futut până ar 
fi scos toată viaţa din el. Insă Roland reuşise să-l facă să 
vorbească. lar ca pedeapsă, demonul îi dăduse o viziune cu 
Susan Delgado. 

— Roland? Jake îl privea cu nelinişte. 

— Nu-ţi face griji, Jake. Există anumite ciuperci care au 
efectul despre care vorbeşti tu - îţi schimbă starea de 
conştiinţă, ţi-o aţâţă - dar nu este cazul cu brioşele. Astea 
sunt doar nişte fructe de pădure şi sunt bune de mâncat. 
Însă dacă ţi se pare că visele îţi sunt mult prea intense, pur 
şi simplu adu-ţi aminte că visezi. 

Stranie prelegere, cel puţin aşa i se păru lui Eddie. Mai 
ales pentru că lui Roland nu-i stătea în fire să se preocupe 
într-atât de mult de sănătatea lor mentală. Nici să-şi bată 
gura de pomană. 

Lucrurile s-au pus iarăşi în funcţiune, şi o ştie şi el, îşi 
spuse Eddie. Am avut parte de un respiro, dar acum ceasul 


a pornit din nou. La luptă, deci, cum se zice. 

— Facem de pază, Roland? îl întrebă el. 

— Sunt sigur că nu-i cazul, răspunse calm pistolarul 
începând să-şi răsucească o ţigară. 

— Chiar crezi că nu sunt periculoşi? vru să ştie şi 
Susannah şi îşi ridică ochii spre pădure unde copacii se 
pierdeau acum în întunericul  înserării.  Dispăruse 
scânteierea focului pe care o observaseră mai devreme, 
dar cei care-i urmăreau încă mai erau acolo. Îi putea simţi. 
Şi nu fu deloc surprinsă să-l vadă pe Ete privind fix în 
aceeaşi direcţie. 

— Cred că asta-i problema lor, zise Roland. 

— Mai exact, care? îl întrebă Eddie, dar pistolarul nu mai 
vru să explice. Se întinse pe jos, cu o bucată de piele de 
căprioară rulată sub cap, se uita la cerul întunecat şi fuma. 

Mai târziu, Ka-tet-ul lui Roland adormi. Nimeni nu făcu de 
pază şi nimeni nu le deranjă somnul. 

lar visele, atunci când au venit, nu au fost deloc vise. Toţi 
ştiau asta, poate doar cu excepţia lui Susannah, care, în cel 
mai propriu sens, nu se afla acolo în noaptea aceea. 

Dumnezeule, m-am întors la New York, îşi zise Eddie. Şi 
imediat: Realmente la New York. Asta se întâmplă foarte pe 
bune. 

Foarte pe bune. Era în New York. Pe Second Avenue. Și 
chiar atunci Jake şi Ete cotiră de pe 54" Street. 

— Hei, Eddie, zâmbi Jake cu toată gura. Bun venit acasă. 

La luptă, deci, îşi spuse Eddie. La luptă. 


II 
ÎN CUNOSCUTUL NEW YORK 


1 


Jake adormi privind fix în întunericul desăvârşit - nici 
urmă de stea pe cerul înnorat al nopţii, nici rază de lună. Pe 
măsură ce somnul câştiga teren, avu o senzaţie de 
prăbuşire pe care o recunoscu speriat: în viaţa lui 
anterioară, în viața aceea de copil aşa-zis normal, visase 
adesea că se prăbuşeşte în gol, mai ales în perioada 
examenelor. Insă visele acestea încetaseră odată cu 
violenta lui renaştere în Lumea de Mijloc. 

Apoi senzaţia de cădere dispăru. Şi auzi o melodie de 
clopoței care părea, cumva, mult prea frumoasă: doar trei 
acorduri şi îţi doreai să se oprească; douăsprezece acorduri 
şi erai sigur că te va ucide dacă nu se termină. Fiecare 
sunet părea a-i face toate oasele să vibreze. A; zice că-i 
muzică hawaiiană, nu-i aşa? îşi zise el. lar dacă, în 
aparenţă, melodia clopoţeilor nu avea nimic în comun cu 
susurul sinistru al deşirării, de fapt, avea multe. 

Avea multe în comun. 

Apoi, chiar când devenise limpede că nu mai poate 
îndura, melodia aceea înspăimântătoare şi splendidă 
încetă. lar bezna din spatele pleoapelor sale se lumină în 
roşu incandescent. 

Deschise cu prudenţă ochii în soare. 

Şi rămase cu gura căscată. 

În New York. 

Taxiuri galbene vâjâiau încoace şi încolo, strălucitoare în 
lumina şi mai strălucitoare a soarelui. Un tânăr de culoare, 
cu căştile walkman-ului îndesate în urechi, trecu agale pe 


7 În original: New York Groove, titlul unui cântec compus 
de Russ Ballard în 1975 (n. tr.). 


lângă Jake, mimând nişte paşi de dans în ritmul muzicii, cu 
picioarele încălţate în sandale şi fredonând cu glas scăzut 
„Şa-ba-da-ba-da, şa-ba-da-ba-dum!” Un ciocan de abataj îi 
perfora timpanele lui Jake. Bucăţi mari de ciment erau 
aruncate într-o basculantă, iar ecourile bubuiturilor ricoşau 
din clădirile înalte până la cer. Lumea întreagă răsuna de 
larmă. Fără să-şi fi dat seama, băiatul se obişnuise cu 
liniştea adâncă din Lumea de Mijloc. Nu, mai mult decât 
atât. Ajunsese s-o iubească. Totuşi, zgomotele şi forfota 
asta aveau un oarecare farmec pe care nu îl putea 
contesta. Era iar în mult prea cunoscutul New York. Simţi 
cum un zâmbet larg i se agaţă de buze. 

— Eik! Eik! se auzi un strigăt micuţ şi nefericit. 

Jake se uită în jos şi-l văzu pe Ete pe trotuar, cu coada 

încolăcită cuminte în jurul picioarelor. Billy-bumblerul nu 
era încălţat cu botoşei roşii, iar Jake nu purta pantofii roşii 
marca Oxford (slavă Domnului!), dar ceva din scena asta îi 
amintea de prima lor vizită în Gilead-ul lui Roland, unde 
ajunseseră prin globul roz de cristal al Vrăjitorului. Prin 
globul acela de cristal care le provocase atât de multe 
nenorociri şi suferinţe. 
_ Fără glob de cristal acum... ci, pur şi simplu, prin somn. 
Insă acesta nu era un vis. Căci era mult mai puternic şi mai 
adevărat decât orice vis pe care-l avusese vreodată. De 
asemenea... 

El şi Ete stăteau în stânga intrării unui birt din 
Manhattan, care se chema Kansas City Blues, iar oamenii îi 
ocoleau. Oricât ar părea de ciudat, o femeie chiar trecu 
peste Ete, ridicându-şi până la genunchi fusta neagră şi 
strâmtă ca să poată face pasul. Expresia ei preocupată 
(Sunt doar o new-yorkeză care-şi vede de treaba ei, aşa că 
fă bine şi lasă-mă-n pace, părea a-i spune lui Jake chipul 
femeii) nu se schimbă câtuşi de puţin. 

Nu ne pot vedea, dar, nu ştiu cum, ne pot simți. lar dacă 
ne simt, Înseamnă că suntem cu adevărat aici. 

Prima întrebare logică era DE CE? Jake se gândi ceva 
vreme, apoi se hotări s-o lase pentru mai târziu. Bănuia că 
va afla răspunsul. Intre timp, de ce să nu se bucure de New 


York, dacă tot se afla aici? 

— Haide, Ete, îşi chemă el prietenul şi trecu după colţul 
străzii. Billy-bumblerul, care evident nu era băiat de oraş, 
mergea atât de aproape de el, încât îi putea simţi 
răsuflarea pe glezne. 

Second Avenue, îşi zise. Apoi: Dumnezeule mare... 

Inainte de a apuca să-şi ducă gândul până la capăt, îl zări 
pe Eddie Dean în faţa Biroului de Bagaje Barcelona, părând 
total năucit şi puţin cam deplasat în jeanşii lui vechi, haina 
din piele de căprioară şi mocasinii tot din căprioară. Părul îi 
era curat, însă îi crescuse până la umeri sugerând că în 
ultima vreme nu trecuse prin mâinile niciunui hair-stylist. 
Jake îşi dădu seama că nici el nu arăta cu mult mai bine; şi 
el avea o cămaşă din piele de căprioară, iar în partea de jos 
purta resturile ponosite ale blugilor Docker pe care îi 
purtase în ziua când plecase de acasă pentru totdeauna şi 
se îndreptase spre Brooklyn, Dutch Hill şi spre o altă lume. 

Avem noroc că nu ne vede nimeni, îşi zise Jake, apoi se 
răzgândi. Dacă oamenii i-ar fi putut vedea, le-ar fi dat atâta 
de pomană, încât s-ar fi făcut milionari în monede înainte 
de amiază. lar gândul acesta îl făcu să râdă. 

— Hei, Eddie, îl salută el. Bun venit acasă. 

Eddie dădu din cap, cu aerul la fel de năucit ca mai 
devreme. 

— Văd că ţi-ai adus prietenul cu tine. 

Jake se aplecă şi îl mângâie afectuos pe Ete. 

— E varianta mea de card American Express. Nu plec 
nicăieri fără el. 

Şi Jake fu gata-gata să continue să vorbească - se simţea 
spiritual, efervescent, avea o mulţime de lucruri amuzante 
de spus - când cineva veni de după colţ, trecu pe lângă ei 
fără să-i privească (aşa cum făcea toată lumea), şi totul se 
schimbă. Era un puşti în blugi Docker care semănau cu cei 
ai lui Jake pentru că erau ai lui Jake. Nu perechea pe care o 
purta acum, dar ai lui erau, fără pic de îndoială. La fel şi 
bascheţii. Erau chiar cei pe care Jake îi pierduse în Dutch 
Hill. Cei pe care i-i smulsese din picioare Gardianul care 
păzea poarta dintre lumi. 


Băiatul care tocmai ce trecuse pe lângă ei era Jake 
Chambers, era e/, numai că această variantă a lui părea 
mai dulce, şi mai nevinovată, şi dureros de tânără. Cum de- 
ai reuşit să supravieţuieşti? se adresă celuilalt e/. Cum de-ai 
supraviețuit stresului provocat de gândul că ţi-ai pierdut 
minţile, cum de-ai supraviețuit fugii de acasă, cum de-ai 
supraviețuit casei aceleia îngrozitoare din Brooklyn? Şi, mai 
ales, cum de-ai supraviețuit întâlnirii cu Gardianul? Trebuie 
că eşti mai rezistent decât pari. 

Reacţia întârziată a lui Eddie fu atât de comică, încât Jake 
izbucni în râs în pofida propriului său şoc. li amintea de 
personajele de benzi desenate, Archie sau Jughead, care 
încearcă să se uite în două direcţii opuse în acelaşi timp. 
Privi în jos şi văzu o expresie identică pe mutrişoara lui Ete. 
Dintr-un motiv nedesluşit, asta făcu întreaga situaţie şi mai 
haioasă. 

— Ce căcat? bâigui Eddie. 

— Replay instantaneu, spuse Jake şi începu să râdă şi 
mai tare. Hohotea ca un tălâmb, dar nu-i păsa. Se simțea 
tălâmb. 

— E ca atunci când ne-am uitat la Roland în Marea Sală 
din Gilead, doar că acum suntem la New York, iar azi este 
31 mai 1977! Este ziua când am şters-o englezeşte de la 
Şcoala Piper! Replay instantaneu, puiuţ! 

— Ai şters-o...? începu să zică Eddie, dar Jake nu-l lăsă să 
termine. ÎI izbise un alt gând. De fapt, izbise era un cuvânt 
mult prea blând. Se prăbuşise sub greutatea lui, aidoma 
unui om surprins pe plajă de un tsunami. Chipul i se lumină 
atât de tare, încât Eddie făcu un pas precaut în spate. 

— Trandafirul! şopti el. 

Simţea o apăsare în capul pieptului şi nu putea vorbi mai 
tare, iar gâtul îi era uscat ca o furtună de nisip. 

— Eddie, trandafirul! 

— Ce-i cu el? 

— Azi e ziua când l-am văzut! îngăimă el atingând braţul 
lui Eddie cu o mână tremurândă. Mă duc la librărie... apoi la 
locul viran. Mi se pare că acolo a fost un magazin de 
delicatese pe vremuri... 


Eddie îl aproba din cap şi părea şi el surescitat. 

— Artistic Deli „Tom şi Jerry”, pe Second colţ cu strada 
46... 

— Magazinul a dispărut, dar trandafirul este acolo! Şi o 
să-l vadă acel celalalt eu, şi o să-/ vedem şi noi! 

Ochii lui Eddie se aprinseră. 

— Atunci, hai să mergem, îl îndemnă el. Nu trebuie să te 
pierdem din privire. Sau să nu-l pierdem pe el. Sau cine 
căcat e. 

— Nici-o grijă, îl linişti Jake. Ştiu încotro merge. 


2 


Acel Jake din frunte - Jake-cel-din-New-York, Jake-cel-din- 
primăvara-lui-1977 - mergea alene, în mod evident 
bucurându-se de spectacolul pe care îl oferea ziua aceea. 
Jake-cel-din-Lumea-de-Mijloc îşi aminti cu exactitate cum se 
simţise băiatul acela: sentimentul brusc de uşurare când 
vocile certăreţe din capul lui 

(am murit!) 

îşi încetaseră într-un final gâlceava. Lângă gardul de 
mucava de odinioară, doi negustori jucau X şi O folosind un 
pix de fabricaţie Mark Cross. Şi, bineînţeles, mai fusese şi 
starea de bine la gândul că se afla departe de Şcoala Piper 
şi de nebunia lucrării de sfârşit de an la cursul de engleză al 
domnişoarei Avery. Această lucrare reprezenta exact un 
sfert din media finală, domnişoara Avery fusese cât se 
poate de clară în această privinţă. lar lucrarea lui Jake 
părea a fi fost scrisă în păsărească. Faptul că, mai târziu, 
profesoara îi dăduse nota 10+ nu schimba nicicum 
lucrurile, ci doar era încă un semn că nu era vorba doar 
despre el; întreaga lume îşi pierdea minţile. 

Senzaţia de a fi scăpat de toate astea - chiar şi pentru 
scurtă vreme - fusese extraordinară. Normal că se bucura 
de spectacolul pe care îl oferea ziua. 

Numai ca era ceva în neregulă cu ziua aceasta, îşi spuse 
Jake. Era ceva... 


Privi în jur, dar nu-şi putu da seama. Sfârşit de lună mai, 
soare strălucitor de vară, sumedenie de oameni care se 
plimbă sau cască gura pe la vitrine, multe taxiuri, din când 
în când câte o limuzină lungă şi neagră; nu era nimic în 
neregulă cu toate astea. 

Ba da. 

Totul era în neregulă. 


3 


Eddie simţi cum puştiul îl trage de mânecă. 

— Ce nu-i în regulă cu imaginea asta? îl întrebă Jake. 

Eddie privi în jur. În ciuda propriilor sale probleme de 
adaptare (complicata lui întoarcere într-un New York 
evident mai tânăr cu câţiva ani decât cel din când-u/ lui), 
înţelese perfect ce voia să zică Jake. Ceva nu era în regulă. 

Se uită în jos la trotuar convins dintr-odată că nu are 
umbră. Că şi-au pierdut umbrele aidoma personajelor dintr- 
unul din basme... unul din cele nouăsprezece basme... sau 
poate dintr-unul mai nou, ca Leul, vrăjitoarea şi dulapul sau 
Peter Pan? Un nou curent literar ce s-ar putea intitula 
Nouăsprezecele Modernist? 

Oricum nu conta, pentru că umbrele le erau acolo, alături 
de ei. 

Dar n-ar trebui, îşi zise Eddie. N-ar trebui să ne putem 
vedea umbrele când e atât de întuneric. 

Tâmpit gând. Că doar nu era întuneric. Era dimineaţă, 
pentru numele lui Dumnezeu, o dimineaţă senină de mai, al 
cărei soare strălucea atât de tare pe cromul maşinilor de pe 
stradă şi în vitrinele magazinelor de pe Second Avenue că 
te făcea să simţi nevoia să-ţi mijeşti ochii. Insă lui Eddie tot 
i se părea că-i întuneric, de parcă toate cele din jur nu ar fi 
fost nimic altceva decât o suprafaţă şubredă, precum 
decorurile de mucava de la teatru. „La răsărit se poate 
admira Pădurea Ardenilor”8. Sau Castelul din Danemarca al 


5 Pădurea Ardenilor, locul unde se petrece acţiunea 
comediei „Cum vă place”, de William Shakespeare (n. tr.). 


prinţului Hamlet. Sau Bucătăria din Casa lui Willy Loman?. 
In cazul nostru, putem admira Second Avenue din 
Manhattan, New York. 

Da, chiar aşa. Numai că în spatele acestor decoruri de 
mucava nu se află cabinele actorilor şi atelierele teatrului, 
ci doar o beznă umflată şi uriaşă. Un univers infinit şi mort 
în care Turnul lui Roland s-a prăbuşit deja. 

Te rog, fă să mă înşel, se rugă Eddie în gând. Te rog, fă 
să fie vorba doar despre un şoc cultural, sau de 
tradiționalele vedenii provocate de febra prea mare. 

Dar se îndoia că se înşală. 

— Cum am ajuns aici? îl întrebă pe Jake. N-a fost nici-o 
uşă... Şovăi puţin, apoi continuă cu speranţă: 

— Să fie un vis? 

— Nu, spuse Jake. E cam ca atunci când am intrat în 
Globul Vrăjitorului. 

Doar că acum nu-i niciun glob. Îi mai veni o idee. 

— Spune-mi, ai auzit, cumva, vreo melodie? Cam ca nişte 
clopoței? Chiar înainte să ajungi aici? 

Eddie dădu din cap. 

— A fost teribil. Mi-au lăcrimat ochii. 

— Da, confirmă Jake. Exact aşa. 

Ete amuşină un hidrant. Eddie şi Jake se opriră pentru a-i 
îngădui micuţului să-şi ridice piciorul şi să adauge propriul 
anunţ la avizierul şi aşa foarte ticsit. În faţa lor, celălalt 
Jake,  Puştiul-din-Şaptezeci-şi-şapte, mergea tot agale 
căscând gura la toate cele din jur. Lui Eddie i se păru că 
aduce cu un turist din Michigan. Ba chiar îşi întinse capul ca 
să vadă vârfurile clădirilor, iar Eddie îşi spuse că, într-o 
atare situaţie, Comisia pentru Cinism a oraşului New York ar 
putea să-i confişte cardul de credit de la simandicosul 
magazin Bloomingdale. Nu că el, personal, i-ar fi reproşat 
asta; le era mult mai uşor să-l urmărească. 

Şi chiar atunci Puştiul-din-Şaptezeci-şi-şapte se făcu 
nevăzut. 

— Unde te-ai dus? lisuse, unde-ai dispărut? 


” Willy Loman, personaj principal din drama „Moartea 
unui comis voiajor” a lui Arthur Miller (n. tr.). 


— Calmează-te, îi zise Jake 

(lar Ete îşi dădu şi el cu părerea de lângă glezna 
băiatului: „A-te!”) Jake zâmbi larg: 

— Tocmai ce-am intrat în librărie. Se cheamă... mmm... 
Restaurantul Spiritual al Manhattanului. 

— Acolo de unde ai luat Charlie, trenulețul Uu-uu şi 
culegerea de ghicitori? 

— Da. 

Lui Eddie îi plăcu nespus surâsul misterios şi fascinat al 
lui Jake. Îi lumina întregul chip. 

— Mai ţii minte cât de emoţionat a fost Roland când i-am 
zis cum îl cheamă pe proprietar? 

Eddie mai ţinea minte. Proprietarul Restaurantului 
Spiritual al Manhattanului se numea Calvin Tower. 

— Grăbeşte-te, îl îndemnă Jake. Vreau să mă uit. 

Nu trebui să-l roage de două ori. Şi Eddie voia să se uite. 


4 


Jake se opri în pragul librăriei. Surâsul nu i se ştersese de 
pe buze, însă devenise mai şovăielnic. 

— Ce-i? se ambala Eddie. Ce s-a-ntâmplat? 

— Nu ştiu. Ceva parcă e altfel. E... nu ştiu, s-au întâmplat 
multe de când am fost aici... 

Se uita la tabla din vitrină, care lui Eddie i se păru o 
modalitate extrem de ingenioasă de a vinde cărţi. Semăna 
cu cele pe care le poţi găsi la intrarea în bodegi sau în 
pieţele de peşte. 


SPECIALITĂŢILE ZILEI 
Din Mississippi! William Faulkner la tigaie 
Cartonate la preţul pieţei 
Broşate de colecţie la doar 75 cenți bucata 


Din Maine! Stephen King pus la rece 
Cartonate la preţul pieţei 
Chilipiruri de la Clubul Cărţii 
Broşate la doar 75 cenți bucata 


Din California! Raymond Chandler răscopt 
Cartonate la preţul pieţei 
7 broşate la 5 dolari 


Eddie se uită peste tablă şi văzu cum celălalt Jake - cel 
nebronzat şi fără claritatea dură din ochi - se oprise lângă o 
măsuţă pe care erau expuse nişte volume. Cărticele pentru 
copilaşi. Probabil din colecţia Nouăsprezece Basme şi din 
Nouăsprezecele Modernist. 

Incetează, se admonesta el. Stii bine că ăsta-i căcat de- 
ăla obsesiv-compulsiv. 

Poate, însă ce avea de gând drăguţul de Jake-din- 
Şaptezeci-şi-şapte să cumpere de pe măsuţa aia ar fi urmat 
să le schimbe - ba chiar să le salveze - vieţile. Se va gândi 
mai târziu la numărul nouăsprezece. Sau nu se va mai 
gândi deloc, dacă va reuşi. 

— Haide, îi zise lui Jake. Hai înăuntru. Dar băiatul nu se 
urni din loc. 

— Ce e? îl întrebă Eddie. Dacă ţi-e teamă că o să ne vadă 
Tower, stai liniştit că n-o să poată. 

— Tower nu, zise Jake, dar dacă e/da? 

Arătă spre alter ego-ul lui, spre cel care încă nu îi 
cunoscuse pe Gasher şi pe Tic-Tac şi pe Bătrânii din River 
Crossing. Cel care încă nu îl cunoscuse nici pe Monoul 
Blaine, nici pe Rhea de Cos. 

Jake îşi ridică privirea chinuită spre Eddie: 

— Dacă am să mă văd pe mine însumi? 

Eddie credea că existau suficiente şanse ca una ca asta 
să se întâmple. La dracu', absolut orice se putea întâmpla. 
Însă asta nu-i schimba sentimentele. 

— Cred că trebuie să intrăm, Jake. 

— Mda... oftă prelung băiatul. Şi eu cred. 


5 


Intrară, şi nu-i văzu nimeni, iar Eddie se simţi uşurat când 
numără douăzeci şi una de cărţi pe măsuţa care-i atrăsese 


atenţia băiatului. Doar că, fireşte, vor rămâne 
nouăsprezece atunci când Jake le va alege pe cele două - 
Charlie, trenuleţul Uu-uu şi culegerea de ghicitori. 

— Ai găsit ceva ce-ţi place, fiule? întrebă cu blândeţe un 
ins durduliu îmbrăcat cu o cămaşă albă descheiată la gât. 

În spatele lui, la tejgheaua din marmură ce părea a fi fost 
şterpelită dintr-un chioşc cu răcoritoare de pe vremuri, trei 
bătrâni beau cafele şi ronţăiau pateuri lângă o tablă de şah 
cu un joc neterminat pe ea. _ 

— Tipul din capăt e Aaron Deepneau, şopti Jake. Imi va 
explica ghicitoarea cu Samson. 

— Ssst! ţistui Eddie. 

Voia să audă discuţia dintre Calvin Tower şi Puştiul-din- 
Şaptezeci-şi-şapte. Dintr-odată i se părea de o importanţă 
crucială... însă de ce era atât de al naibii de întuneric aici? 

Numai că nu-i deloc întuneric. La ora asta e soare din 
belşug pe partea de est a străzii, iar uşa prăvăliei e 
deschisă, iar soarele intră şi înăuntru. Cum poți să spui că-i 
întuneric? 

Pentru că era. lar lumina soarelui - contrastul dintre 
întuneric şi lumina soarelui - agrava şi mai mult situaţia. 
Încă şi mai rău era că nu puteai chiar să vez; întunericul... 
iar Eddie îşi dădu seama de un lucru îngrozitor: oamenii 
aceştia erau în pericol. Tower, Deepneau, Puştiul-din- 
Şaptezeci-şi-şapte. Poate chiar şi el, şi Jake-din-Lumea-de- 
Mijloc, şi Ete. 

Toţi erau în pericol. 


6 


Jake îl urmări pe alter ego-ul mai tânăr al lui cum se dă 
un pas înapoi din faţa proprietarului, cu ochii mari de 
uimire. Pentru că îl cheamă Tower, îşi aduse aminte Jake. 
Asta m-a mirat. Dar nu din cauza Turnului lui Roland - încă 
nu aflasem de el - ci din cauza pozei pe care am pus-o pe 
ultima pagină a lucrării mele de sfârşit de an. 

Lipise acolo o poză cu Turnul înclinat din Pisa, apoi o 


mâzgălise cu carioca neagră, încercând s-o facă cât mai 
întunecată. 

Tower îl întrebă cum îl cheamă. Jake-din-Şaptezeci-şi- 
şapte îi zise, apoi Tower glumi puţin cu el, aşa cum fac 
adulţii cărora le plac într-adevăr copiii. 

— Bună comandă, prietene, continuă Tower. Parcă ai fi 
personajul principal dintr-un western - ştii tu, tipul care 
năvăleşte în Black Fork, Arizona, face praf oraşul, apoi îşi 
vede de drum. Cam ca într-un roman de Wayne D. 
Overholser... 

Jake făcu un pas spre vechiul lui eu (gândindu-se, 
totodată, ce scheci teribil ar fi ieşit din toată situaţia asta, 
numai bun pentru emisiunea Saturday Night Live), iar 
pupilele i se dilatară puţin. 

— Eddie! şopti el chiar dacă ştia că oamenii din librărie 
nu pot... Numai că, la un anume nivel, puteau. Îşi aminti de 
doamna de pe 54 Street care-şi ridicase rochia până la 
genunchi ca să poată păşi peste Ete. Şi tocmai ce ochii lui 
Calvin Tower tresăriră în direcţia sa, apoi reveniră asupra 
variantei lui mai tinere. 

— Poate că ar fi mai bine să nu atragem atenţia, îi 
bolborosi Eddie în ureche. 

— Ştiu asta, zise Jake, dar uită-te la Charlie, trenulețul 
Uu-uu! 

Eddie se uită şi nu observă nimic deosebit în primă 
instanţă - fireşte, cu excepţia lui Charlie însuşi: cap de 
locomotivă, ochi din faruri şi un rânjet nu tocmai demn de 
încredere. Apoi ridică din sprâncene. 

— Credeam că pe Charlie, trenulețul Uu-uu l-a scris o 
femeie pe care o cheamă Beryl Evans, şopti el. 

Jake dădu viguros din cap. 

— Şi eu. 

— Atunci cine-i..., şi Eddie se mai uită o dată la coperta 
cărţii. Cine-i Claudia y Inez Bachman? 

— Habar n-am, spuse Jake. N-am auzit în viaţa mea de 
numele ăsta. 


7 


Unul dintre bătrânii de la tejghea se îndreptă agale spre 
ei. Eddie şi Jake se retraseră. Şi exact atunci Eddie simţi 
fiori de gheaţă pe şira spinării, iar Jake se făcu teribil de 
palid la faţă, iar Ete începu să scâncească nefericit. Clar, 
ceva nu era în regulă în locul acela. Într-un fel, chiar îşi 
pierduseră umbrele. Cum şi le pierduseră, asta nu ştia 
Eddie. 

Puştiul-din-Şaptezeci-şi-şapte îşi scosese portofelul ca să 
plătească cele două cărţi. Urmară alte schimburi de replici 
şi râsete simpatice, apoi se îndreptă spre uşă. Eddie dădu 
să-l urmeze, dar Jake-din-Lumea-de-Mijloc îl apucă de braţ, 
oprindu-l. 

— Nu, nu încă - am să mă întorc. 

— Nu-mi pasă nici dacă te apuci să aranjezi toate cărţile 
de aici în ordine alfabetică, se enervă Eddie. Hai să 
aşteptăm afară. 

Muşcându-şi buzele, Jake medita la această propunere, 
apoi dădu din cap. Se îndreptară spre uşă, dar se opriră şi 
se dădură la o parte când celălalt Jake intră din nou. 
Deschisese culegerea de ghicitori. De unde stătea aplecat 
peste tabla de şah, Calvin Tower se întoarse spre el cu un 
zâmbet binevoitor. 

— Te-ai răzgândit în privinţa cafelei, o, tu, Vagabond 
Hiperboreean? 

— Nu, da' vreau să te întreb... 

— Asta-i partea când îmi spune despre ghicitoarea cu 
Samson, explică Jake-din-Lumea-de-Mijloc. Nu cred că are 
vreo importanţă. Deşi Deepneau cântă un cântecel destul 
de drăguţ, dacă vrei să stai să-l asculţi. 

— Mă lipsesc, zise Eddie. Haide. 

leşiră. Şi, cu toate că pe Second Avenue lucrurile tot nu 
erau cum trebuie - persista senzaţia de întuneric fără 
sfârşit din spatele decorului, din spatele cerului însuşi - 
parcă tot era mai bine afară decât în Restaurantul Spiritual 
al Manhattanului. Măcar aici era aer curat. 

— Uite ce-ţi propun. Hai să ne ducem acum la intersecţia 


dintre Second şi 46" Street. O să ne prindă din urmă, spuse 
Jake făcând semn spre alter ego-ul lui care asculta 
cântecelul lui Aaron Deepneau. 

Eddie se gândi puţin, apoi scutură din cap. Lui Jake îi 
căzu faţa. 

— Nu vrei să vezi trandafirul? 

— Pe curu' tău că vreau, zise Eddie. Mor să-l văd. 

— Păi, atunci... 

— Am sentimentul că nu am terminat aici. Nu ştiu de ce, 
dar asta simt. Jake - varianta din şaptezeci şi şapte - lăsase 
uşa deschisă, iar Eddie se opri în prag. Aaron Deepneau 
tocmai ce-i spunea lui Jake o ghicitoare cu care băiatul va 
încerca, mai târziu, să-l încurce pe Monoul Blaine: Cine 
umblă, dar n-are picioare; cine are gură, dar nu vorbeşte. In 
tot acest timp, Jake-din-Lumea-de-Mijloc se uită din nou la 
anunţul din vitrină (William Faulkner la tigaie, Raymond 
Chandler răscopt). Căutătura lui încruntată denota mai 
degrabă perplexitate şi tulburare. 

— Şi anunţul e altfel, zise el. 

— Cum adică? 

— Nu-mi aduc aminte. 

— Şi are vreo importanţă? 

Jake se întoarse spre tovarăşul lui cu suferinţă în ochi. 

— Nu ştiu. E o altă ghicitoare. Nu pot să sufăr ghicitorile! 
Eddie îl înţelegea foarte bine. Când o Beryl nu este o Beryl? 

— Atunci când e Claudia, zise el. 

— Ce? 

— Nu contează. Dă-te înapoi, Jake, dacă nu vrei să te 
ciocneşti de tine însuţi. Jake îi aruncă o privire speriată 
celeilalte variante a lui John Chambers şi făcu ce-i sugerase 
Eddie. lar când Puştiul-din-Şaptezeci-şi-şapte o porni pe 
Second Avenue ţinând în mâna stângă cărţile abia 
cumpărate, Jake-din-Lumea-de-Mijloc îi adresă lui Eddie un 
surâs istovit. 

— Insă un lucru mi-l amintesc limpede, spuse. Când am 
ieşit din prăvălia asta, am fost convins că n-am să mă mai 
întorc niciodată. Dar m-am întors. 

— Dacă ne gândim că acum suntem mai degrabă 


fantome decât oameni, aş zice că afirmaţia asta e 
discutabilă, zise Eddie şi îl apucă prieteneşte de ceafă. lar 
dacă ai uitat ceva important, Roland te-ar putea ajuta să-ţi 
aduci aminte. Se pricepe la treaba asta. 

Jake rânji mai uşurat. Din proprie experienţă ştia că 
pistolarul chiar era maestru când venea vorba să reînvie 
amintirile uitate ale celorlalţi. O fi fost Alain, prietenul lui 
Roland, cel dotat cu capacitatea de a atinge alte minţi; o fi 
fost Cuthbert, celălalt prieten, cel care monopolizase tot 
simţul umorului din acel Ka-tet aparte, dar, de-a lungul 
anilor, Roland devenise un hipnotizator dat naibii. Ar fi făcut 
o avere în Las Vegas. 

— Acum vrei să mergem după mine? întrebă Jake. Să 
vedem trandafirul? Se uită în susul şi în josul străzii - 
luminoasă şi cufundată în beznă în acelaşi timp - cu un soi 
de dezorientare tristă. 

— Poate că acolo e mai bine. Trandafirul face ca lucrurile 
să fie mai bune. Eddie tocmai era pe punctul de a se 
declara de acord cu planul propus, când în faţa prăvăliei lui 
Calvin Tower opri un automobil Lincoln cenușiu închis. Cu 
maximă siguranţă trase lângă bordură, chiar în faţa unui 
hidrant. Portierele din faţă se deschiseră. Când Eddie văzu 
cine se dă jos de la volan, îl apucă pe Jake de umăr. 

— Au, exclamă băiatul. Băi, mă doare! 

Dar Eddie nu-l luă în seamă. Ba chiar îl strânse şi mai 
tare. 

— lisuse, şopti el. lisuse Hristoase, ce-i asta? Ce mama 
dracului e asta? 


8 


Jake văzu cum Eddie se face cenuşiu la faţă. Ochii 
tânărului amenințau să părăsească definitiv orbitele. Cu 
destul de multă greutate, izbuti să-i desprindă mâna de pe 
umăr. lar Eddie păru a-şi dori să arate ceva cu ea, însă nu 
avu suficientă putere şi o lăsă moale pe lângă corp. 

Bărbatul care coborâse de pe locul din dreapta şoferului 


urcă pe trotuar, în vreme ce şoferul deschise portiera din 
spate. Chiar şi lui Jake mişcările lor i se păreau mult 
exersate, aidoma figurilor unui dans. Bărbatul din spatele 
maşinii era îmbrăcat cu un costum foarte scump, ceea ce 
însă nu schimba cu nimic faptul că era, esențialmente, un 
omuleţ bondoc şi borţos, cu păr negru ce începuse să-i 
încărunţească la tâmple. Păr mătreţos, păreau a ofta umerii 
costumului. 

Şi, dintr-odată, lui Jake ziua i se păru şi mai întunecată. 
Ridică ochii în căutarea norului după care bănuia că s-ar fi 
ascuns soarele. Însă pe cer nu era niciun nor, însă avu 
senzaţia că se formase o aureolă neagră în jurul astrului 
strălucitor, precum un cerc de rimel în jurul unui ochi 
înspăimântat. 

La jumătatea drumului spre următoarea intersecţie, 
varianta lui din 1977 se uita în vitrina unui restaurant, iar 
Jake îşi aduse aminte cum se numea stabilimentul acela: 
Chew Chew Mama's. În apropiere se afla magazinul de 
discuri Tower of Power, iar acolo avea să-şi spună Ce s-au 
mai bagatelizat turnurile în ziua de azi. Dacă acel alter ego 
al lui s-ar fi uitat în spate, ar fi văzut automobilul cenuşiu... 
dar nu se întoarse. Puştiul-din-Şaptezeci-şi-şapte se gândea 
numai la viitor. 

— Balazar, spuse Eddie. 

— Ce? 

Eddie arăta spre individul îndesat, care, încadrat de 
ceilalţi doi, tocmai ce se oprise ca să-şi aranjeze mai bine 
cravata de firmă. Tovarăşii lui păreau deopotrivă şi relaxaţi, 
şi foarte vigilenţi. 

— Enrico Balazar. Mult mai tânăr. Dumnezeule, pare în 
floarea vârstei! 

— Păi, e 1977, îi aminti Jake. Apoi îi căzu fisa: 

— Ăsta-i tipul pe care l-ai omorât împreună cu Roland? 

Eddie îi spusese povestea împuşcăturilor din 1987 de la 
clubul lui Balazar, omiţând, însă, detaliile mai sângeroase. 
Ca, de exemplu, partea când Kevin Blake aruncase cu boltă 
capul fratelui lui Eddie în biroul lui Balazar, încercând să-i 
scoată la vedere pe Roland şi pe Eddie. Capul lui Henry 


Dean, llustrul Narcoman Eminent şi Docent. 

— Înî, tipul pe care l-am omorât noi doi. Ăla de la volan e 
Jack Andolini, Moş Dublurât îi ziceau oamenii pe la spate. 
Intrase cu mine pe una din uşile alea chiar înainte să 
înceapă să se tragă. 

— Şi pe el l-a omorât Roland, nu? 

Eddie dădu din cap. Era mult mai simplu decât să încerce 
să explice cum se întâmplase că Jack Andolini murise fără 
ochi şi fără chip, sfârtecat de cleştii şi fălcile homaroşeniilor 


de pe plajă. 
— Celălalt bodyguard e George Biondi. Zis şi Borcânilă, 
din cauza nasului mare. Pe ăsta eu l-am omorât. Il vo; 


omori. Peste zece ani. 

Eddie părea pe punctul de a-şi pierde cunoştinţa. 

— Eddie, te simţi bine? 

— Cred că da. Cred că trebuie să mă simt bine. 

Se trăseseră la o parte din pragul magazinului. Ete se 
ghemuise la picioarele lui Jake. Celălalt Jake nu se mai 
zărea. Acum am început să alerg, îşi zise el. Sar peste 
căruciorul tipului de la UPS. Sprintez disperat către prăvălia 
cu delicatese pentru că sunt convins că pe acolo e drumul 
înapoi în Lumea de Mijloc. Drumul înapoi la el. 

Balazar îşi admiră imaginea reflectată în vitrină, lângă 
tabla cu SPECIALITĂŢILE ZILEI, îşi înfoie cu vârfurile 
degetelor floacele de lângă urechi, apoi intră pe uşa 
deschisă. Andolini şi Biondi îl urmară. 

— Duri indivizi, comentă Jake. 

— Cei mai duri, fu de acord Eddie. 

— Din Brooklyn. 

— Mda. 

— Păi, şi ce caută nişte gigei duri din Brooklyn într-un 
anticariat din Manhattan? 

— Cred că asta trebuie să aflăm. Te doare umărul? 

— Nu. Dar n-aş prea vrea să mă întorc acolo. 

— Nici eu. Aşa că haide. 

Şi intrară din nou în Restaurantul Spiritual al 
Manhattanului. 


9 


Ete tot lipit de glezna lui Jake se ţinea, scheunând fără 
oprire. Băiatul nu se  înnebunea după  scâncetul 
bumblerului, dar îl înţelegea şi era de acord cu el. Duhoarea 
de spaimă din librărie era aproape palpabilă. Deepneau 
şedea lângă tabla de şah, căscând nefericit ochii la nou- 
veniţii care nu aveau absolut deloc aerul de bibliofili în 
căutarea unei posibile prime ediţii cu semnătura autorului. 
Ceilalţi doi bătrâni de la tejghea îşi dădură peste cap 
cafelele, cu mina unora ce tocmai şi-au amintit că au o 
întâlnire extrem de importantă într-un cu totul alt loc. 

Laşii, îşi spuse Jake cu un dispreţ despre care nu-şi dădu 
seama că îi este relativ nou. Căcăcioşii. Vârsta le poate 
justifica doar parțial atitudinea. 

— Avem ceva de discutat, domnule Toren, zise Balazar 
cu voce scăzută, calmă, rezonabilă, fără urmă de accent. 
Să mergem în birou, te rog... 

— Nu avem nimic de discutat, spuse Tower cu ochii 
fugindu-i spre Andolini. Jake înţelegea de ce. Jack Andolini 
semăna cu psihopatul grabnic-împlântătoriu-de-bardă-în- 
creştetul-victimei din filmele de groază. 

— După cincisprezece iulie s-ar putea să avem. S-ar 
putea. Aşa că putem să stăm de vorbă după Ziua 
Independenţei. Dacă ai să mai vrei, surâse el încercând să 
dea dovadă de logică. Dar acum? Nu văd rostul. Nu suntem 
nici măcar în iunie. Şi, ca să ştii, numele meu nu e... 

— Nu vede rostul, şopti Balazar. 

Se uită la Andolini; se uită apoi la individul cu nas mare; 
îşi ridică mâinile, le cobori. Ce se-ntâmplă cu lumea asta? 
spunea gestul lui. 

— Jack? George? Omul ăsta a avut un cec de la mine pe 
care era trecut un unu şi cinci zerouri. lar acum zice că nu 
vede ce rost ar avea să stea de vorbă cu mine. 

— Incredibil, exclamă plat Biondi. 

Andolini nu spuse nimic. Se uită lung la Calvin Tower cu 
ochii lui tulburi de sub fruntea bombată, ochi aidoma unor 
sălbăticiuni care pândesc din vizuină. Cu o mutră ca aia, îşi 


zise Jake, nu aveai de ce să vorbeşti prea mult ca să îţi faci 
înţeleasă intenţia. Intenţia fiind băgarea bietului om în toţi 
sperieţii. 

— Eu vreau să vorbesc cu tine, continuă Balazar, pe un 
ton răbdător şi înţelegător, însă fixându-l pe Tower cu 
privirea. De ce vreau asta? Pentru că asta este dorința 
patronilor mei. lar pentru mine este suficient. Şi mai ştii 
ceva? Cred că-ţi poţi permite să pierzi cinci minute în 
schimbul banilor ălora. Ce părere ai? 

— Suta de mii s-a dus, mormăi sumbru Tower. Şi sunt 
convins că şi cei care te-au angajat ştiu asta. 

— Aspectul acesta nu mă priveşte, zise Balazar. De ce m- 
ar privi? Erau banii tăi. Pe mine mă interesează dacă ai sau 
nu de gând să ne duci în birou. Dacă nu, vom fi obligaţi să 
discutăm aici, în văzul întregii lumi. 

„Întreaga lume” se limita acum la Aaron Deepneau, una 
bucată billy-bumbler şi doi new-yorkezi dezrădăcinaţi pe 
care nu-i putea vedea nimeni. Amicii lui Deepneau 
dăduseră bir cu fugiţii, ca nişte căcăcioşi pur-sânge ce erau. 

Tower făcu o ultimă încercare: 

— N-am cui să las în grijă prăvălia. Se apropie ora 
prânzului şi avem o grămadă de clienţi în... 

— Toată lumea ştie că jegul ăsta nu face nici măcar 
cincizeci de dolari pe zi, domnu' Toren, îl întrerupse 
Andolini. Dacă chiar ţi-e să nu pierzi cine ştie ce mare 
afacere, lasă-l pe e/la vânzare câteva minute. 

O clipă eternă şi absolut îngrozitoare, Jake avu senzaţia 
că individul căruia Eddie îi spusese „Moş Dublurât” se 
referea la nimeni altcineva decât la John „Jake” Chambers. 
Abia după aia văzu că Andolini arată peste capul lui, la 
Deepneau. 

Tower (sau Toren) se dădu bătut. 

— Aaron? Te superi? 

— Nu mă supăr dacă nu te superi nici tu, zise Deepneau 
îngrijorat. Sigur vrei să stai de vorbă cu indivizii ăştia? 

Biondi îi aruncă o privire furioasă. Jake îşi spuse că 
Deepneau îi rezistă uluitor de bine. Într-un mod straniu, se 
simţea chiar mândru de bătrânul flăcău. 


— Mda, bâigui Tower. Mda, totu-i în regulă. 

— Nu-ţi face griji, n-o să-şi piardă fecioria curului din 
cauza noastră, râse Biondi. 

— Vezi cum vorbeşti, că eşti într-un loc al culturii, îl certă 
Balazar, însă lui Jake i se păru că zâmbeşte. Haide la o 
şuetă micuță, Toren. 

— Nu mă mai cheamă aşa! Mi-am schimbat numele în... 

— Nu-mi pasă, spuse blând Balazar. 

Ba chiar îl bătu prieteneşte pe braţ. Jake încă mai încerca 
să se obişnuiască cu gândul că toată povestea asta... toată 
melodrama asta... se petrecuse după ce el ieşise din 
magazin cu cele două cărţi noi (mă rog, noi pentru el) şi îşi 
văzuse de drum. Că toate astea se petrecuseră în urma lui. 

— Olandezu' tot cap pătrat rămâne, nu, patroane? 
întrebă Biondi veselindu-se nevoie mare. Tâmpitu', tot 
tâmpit. Indiferent cum îşi zice. 

Balazar îi răspunse: 

— George, dacă ai chef de vorbă, te învăţ eu ce să zici. Ai 
priceput? 

— In regulă, se potoli Biondi, dar i se păru că nu ar fi dat 
dovadă de suficient entuziasm şi plusa: Da! Cum nu! 

— Bun aşa. 

Strângând braţul pe care îl mângâiase mai înainte, 
Balazar îl conduse pe Tower spre fundul magazinului. Acolo 
cărţile erau stivuite de-a valma; aerul era greu de mirosul 
milioanelor de pagini mucegăite. Ajunseră la uşa pe care 
scria ACCES PERSONAL. Tower scoase un inel cu chei şi 
începu s-o caute pe cea potrivită. 

— li tremură mâinile, murmură Jake. Eddie dădu 
compătimitor din cap: 

— Şi ale mele ar tremura dacă aş fi în locul lui. 

Tower găsi cheia, o vâri în broască şi deschise uşa. Se 
mai uită încă o dată la cei trei oaspeţi nepoftiţi - gigei duri 
din Brooklyn - apoi îi conduse în camera din spate. Uşa se 
închise în urma lor, iar Jake auzi zgomotul unui zăvor tras. 
Se îndoia că de mâna lui Tower. 

Privi la oglinda convexă antifurt montată în colţ şi îl văzu 
pe Deepneau ridicând receptorul telefonului, ezitând, apoi 


punându-l la loc în furcă. 

— Şi acum ce facem? îl întrebă pe Eddie. 

— Vreau să încerc o chestie pe care am văzut-o într-un 
film, îi răspunse Eddie, făcându-i cu ochiul şi ducându-se la 
uşa închisă. Acu-i acu'. Poţi să-mi zici cur belit dacă nu fac 
altceva decât să mă aleg cu un cucui. 

Înainte ca Jake să-i ceară lămuriri, Eddie intră prin uşă. 
Jake îl văzu cum închide ochii şi strâmbă din buze, cu 
expresia celui care se aşteaptă la o lovitură zdravănă. 

Doar că nici vorbă de vreo lovitură. Eddie pur şi simplu 
trecu prin uşă. Acum piciorul lui cu mocasin se ridică, şi 
imediat dispăru şi el. Se auzi un scrâşnet surd, acela făcut 
de o palmă ce trece peste o suprafaţă rugoasă. 

Jake se aplecă şi îl luă pe Ete în braţe. 

— Închide ochii, îi spuse. 

— Chii, fu de acord bumblerul continuând să se uite la el 
cu aceeaşi expresie de adoraţie calmă. 

Ca să-i demonstreze, Jake strânse şi el ochii, iar când îi 
deschise observă că Ete îl imita întocmai. Fără să mai 
piardă timp, Jake, cu Ete în braţe, intră prin uşa pe care 
scria ACCES PERSONAL. O clipă fură învăluiţi de bezna cu 
miros de lemn. De undeva, din spatele frunţii, Jake auzi din 
nou clinchetul tulburător al clopoţeilor. Apoi ieşiră pe partea 
cealaltă. 


10 


Acolo era un spaţiu de depozitare mult mai mare decât 
se aşteptase Jake - cam tot la fel de mare ca o magazie, 
ticsit cu maldăre de cărţi. Jake socoti că stivele acelea, 
susţinute de perechi de bârne, trebuie să fi fost înalte de 5 
sau 6 metri. Spațiile libere dintre ele erau înguste şi 
strâmbe. În câteva observă nişte platforme pe roţi, mult 
asemănătoare cu rampele mobile de îmbarcare folosite în 
aeroporturile mici. Mirosul de carte veche era mult mai 
pregnant aici decât în magazin, aproape copleşitor. De 
tavan atârnau tot soiul de lămpi cu abajur, care ofereau 


locului o lumină gălbejită şi inegală. Pe peretele din stânga 
umbrele lui Tower, Balazar şi ale prietenilor lui Balazar 
ţopăiau îndreptându-se spre un colţ al încăperii unde era, 
într-adevăr, amenajat un birou. 

Acolo erau un pupitru, cu o maşină de scris şi un fişet 
rotativ pentru cărţi de vizită, şi trei fişete vechi. Pe perete 
erau tot soiul de bileţele şi un calendar care, la pagina lunii 
mai, înfăţişa un individ din secolul al nouăsprezecelea. Jake 
nu-l recunoscu din prima... apoi îşi aduse aminte cine era: 
Robert Browning. Folosise câteva citate din opera lui în 
lucrarea de sfârşit de an. 

Tower se aşeză în spatele biroului său, şi imediat îi păru 
rău de asta. Jake îl înţelegea. N-avea cum să-i fie prea bine 
cu cele trei huidume strânse în jurul lui. Umbrele acestora 
dansau pe perete ca nişte demoni hidoşi de poveste. 

Balazar scoase din buzunar o hârtie împăturită pe care o 
netezi şi o puse pe pupitru, în faţa lui Tower. 

— O recunoşti? 

Eddie se apropie mai mult. Jake îl apucă de mână. 

— Nu te duce aşa de aproape! O să te simtă! 

— Nu-mi pasă, îi răspunse Eddie. Trebuie să văd ce scrie. 

Neştiind ce altceva să facă, Jake îl urmă. Ete i se fâţâi în 
braţe şi scânci uşurel. Jake îl ţistui pe un ton tăios, iar 
micuțul bumbler clipi nedumerit la el. 

— Scuze, amice, îi spuse băiatul, dar trebuie să fii 
cuminte. 

Oare ajunsese deja varianta lui din 1977 pe terenul 
viran? Acolo, Jake alunecase pe ceva, căzuse, se lovise la 
cap şi îşi pierduse cunoştinţa. Se întâmplase? N-avea sens 
să-şi pună întrebări dintr-astea acum. Eddie avea dreptate. 
Nu-i plăcea, dar ştia că aşa este. Trebuiau să se afle aici, nu 
acolo. Şi trebuiau să vadă ce scrie pe coala de hârtie pe 
care Balazar i-o arăta acum lui Calvin Tower. 


11 


Eddie apucă să citească primele două rânduri înainte ca 


Jack Andolini să zică: ` 

— Nu-mi place chestia asta, patroane. Imi pute ceva. 
Balazar dădu din cap. 

— De acord. Se mai află şi altcineva aici, domnule Toren? 

Tonul îi era tot calm şi prevenitor, însă ochii-i cotrobăiau 
prin toate ungherele, încercând să-şi dea seama unde s-ar 
fi putut ascunde cineva în această încăpere spațioasă. 

— Nu, răspunse Tower. Mă rog, ar fi Sergio, motanul 
magazinului. Cred că pe aici pe undeva... 

— Ăsta nu-i magazin, îl contrazise Biondi. Nu-i decât o 
gaură în care să-ţi bagi banii. Şi tu zici că ţii o /ibrărie aici? 
Pe cine vrei să păcăleşti? 

Pe el însuşi, îşi spuse Eddie. Se păcă/eşte singur. 

Ca şi cum gândul lui l-ar fi invocat, reîncepu zvonul 
înfiorător de clopote. Nu ajungea la urechile gangsterilor 
din magazia lui Tower, dar Eddie citi pe chipurile chinuite 
ale lui Jake şi Ete că prietenii lui îl auzeau. Şi încă foarte 
bine. Şi, dintr-odată, sala aceea, şi aşa slab luminată, 
începu să se întunece şi mai mult. 

Ne întoarcem, se panică Eddie. /isuse, ne întoarcem! 
Măcar să apuc să... 

Se aplecă între Andolini şi Balazar, fără să-i pese că cei 
doi aruncau priviri circumspecte în jur. Nu-l interesa nimic 
altceva în afară de hârtia aceea de pe biroul lui Tower. 
Cineva îl angajase pe Balazar ca să obţină o semnătură pe 
foaia aia (probabil), iar apoi ca să o vâre sub nasul lui 
Tower/Toren la momentul potrivit (cu siguranţă). În mod 
normal, // Roche - Stânca - s-ar fi mulţumit să-şi trimită 
vreo două brute dintre „domnii” lui să se ocupe de o 
asemenea chestiune. Se pare însă că această treabă era 
suficient de importantă pentru ca el să-i acorde întreaga 
atenţie. Şi Eddie voia să afle de ce. 


ACORD 
Acest document reprezintă un Acord încheiat între Dl. 


Calvin Tower, rezident al Statului New York, deţinător al 
proprietăţii teren viran, identificată ca Lot 4298, Corp 


#19 din... 


Şi iarăşi i se zbuciumară clopoţeii în cap, stârnindu-i 
frisoane. Mai răsunători, de data aceasta. Umbrele mai 
dense se căţărau pe pereţii magaziei. Bezna pe care Eddie 
o simţise în stradă străpungea acum zidurile din jurul lui. 
Poate îi va mătura de acolo, iar ăsta ar fi un lucru rău. 
Poate îi va absorbi, iar asta ar fi încă şi mai rău, fireşte că 
ar fi mai rău, căci nu există o moarte mai oribilă decât să te 
înece bezna. 

Şi dacă întunericul acesta e populat de creaturi fioroase? 
Creaturi flămânde, aşa cum fusese Gardianul? 

Aşa este. Vocea lui Henry. Prima oară după aproape două 
luni. Eddie şi-l imagina cum stă în spatele lui cu un rânjet 
pământiu de drogat pe buze: ochi injectaţi şi dinţi galbeni şi 
stricaţi. Ştii ca aşa este. Dar trebuie să te duci atunci când 
auzi clopoțeii, frate-miu, ştii asta. 

— Eddie! strigă Jake. Se întoarce! Auzi? 

— Apucă-mă de curea, îi spuse Eddie. 

Ochii îi alergau nebuni încolo şi încoace pe hârtia din 
mâinile dolofane ale lui Tower. Balazar, Andolini şi Borcănilă 
încă se mai uitau în jur. Biondi îşi scosese pistolul. 

— De...? 

— Poate aşa n-o să fim despărțiți, zise Eddie. 

Clopoţeii se auzeau mai tare ca oricând. Scoase un 
geamăt. Cuvintele acordului începură să-i joace în faţa 
ochilor. Strânse din ochi încercând să focalizeze literele: 


„identificată ca Lot 4298, Corp 419, din Manhattan, 
New York City, între 46" Street şi 2nd Avenue, şi 
Corporaţia Sombra, corporație care îşi desfăşoară 
activitatea în statul New York. 


Astăzi, 15 iulie 1976, Sombra a plătit suma 
nerambursabilă de 100 000 dolari lui Calvin Tower. In 
schimbul acestei sume, Calvin Tower se angajează să 
nu... 


15 iulie 1976. Nici cu un an în urmă. 


Eddie simţi cum îi înghite bezna şi încercă să citească şi 
să vâre la cap cât mai repede restul acordului. Ca să 
înţeleagă ce anume se petrecea acolo. lar dacă reuşea să 
facă asta, poate că ar fi fost cu un pas mai aproape de 
semnificaţia acestor evenimente pentru ei. 

Cu condiția să nu mă scoată definitiv din minţi clopoțeii 
ăştia. Cu conditia ca acele creaturi din beznă să nu ne 
mănânce la întoarcere. 

— Eddie! 

Jake era. Înspăimântat de ceva. Eddie nu-l luă în seamă. 


„„.Calvin Tower se angajează să nu vândă, închirieze sau 
să greveze de o altă manieră proprietatea pe o perioadă 
de un an calendaristic, începând de la data încheierii 
prezentului acord şi până la data de 15 iulie 1977. Este 
de la sine înţeles că Corporaţia Sombra va avea drept de 
prim cumpărător asupra Proprietății menţionate mai sus, 
după cum urmează. 


În perioada respectivă, Calvin Tower va trebui să 
protejeze interesul declarat al Corporaţiei Sombra faţă de 
proprietatea menţionată mai sus şi nu va permite 
aplicarea de sechestru sau alte grevări... 


Mai scria ceva, însă acum dangătul clopotelor devenise 
de-a dreptul insuportabil, amenințând, parcă, să le scoată 
creierii prin urechi. Preţ de o clipă Eddie înţelese - la naiba, 
văzu chiar - cât de rarefiată devenise această lume. Cât de 
rarefiate deveniseră, probabil, toate lumile. Subţiri şi uzate 
ca jeanşii lui. Mai prinse o ultimă frază din acord: ... în cazul 
îndeplinirii acestor conditii, va beneficia de dreptul de a 
vinde proprietatea Corporaţiei Sombra sau oricărei alte 
părți. Apoi cuvintele dispărură. Totul dispăru într-un vârtej 
negru, sălbatic. Cu o mână, Jake se ţinea de cureaua lui 
Eddie. În cealaltă îl ţinea pe Ete care acum lătra ca 
apucatul. Lui Eddie iar i se păru că o vede pe Dorothy 
învârtindu-se în miezul întunecat al tornadei care o poartă 
spre Tărâmul lui Oz. 

În beznă erau creaturi: forme nedesluşite în spatele unor 


ochi bizari, fosforescenţi, aşa cum vezi în filmele SF despre 
explorarea fisurilor existente pe fundul oceanelor. Doar că 
în filmele alea cercetătorii se află într-un clopot de 
scufundare, în vreme ce el şi cu Jake... 

Volumul clopotelor ar fi urmat să-i spulbere timpanele în 
următoarea secundă. Se simţea de parcă l-ar fi aruncat 
cineva cu capul înainte în măruntaiele orologiului Big Ben 
chiar în momentul în care bătea miezul nopţii. Urlă fără să 
se audă. lar apoi, gata. Dispărură toţi şi toate - şi Jake, şi 
Ete, şi Lumea de Mijloc - iar el plutea pe undeva, dincolo de 
stele şi de galaxii. 

Susannah! strigă Eddie. Unde eşti, Suze? 

Niciun răspuns. Doar întuneric. 


A fost odată ca niciodată, pe vremuri, în anii şaizeci 
(înainte ca lumea să meargă mai departe), a fost odată o 
femeie pe nume Odetta Holmes, o tânără agreabilă, 
conştientă de situaţia ei socială. Era bogată, frumoasă, gata 
oricând să se îngrijească de semenii (sau semenele) ei. 
Fără ca măcar să bănuiască, femeia aceasta îşi împărțea 
trupul cu o fiinţă mult mai puţin agreabilă, pe nume Detta 
Walker. Detta nu dădea nici un scuipat pe semenii (sau 
semenele) ei. Povestea spune că Rhea de Cos ar fi 
cunoscut-o pe Detta şi şi-ar fi făcut-o soră. De cealaltă 
parte a Lumii de Mijloc, Roland de Gilead, ultimul pistolar, a 
adus această femeie la el şi a creat o a treia, mult mai bună 
şi mult mai puternică decât oricare din cele două de 
dinainte. De femeia aceasta s-a îndrăgostit Eddie Dean. lar 
ea îl numea „soţ”. Şi făcea asta cu mult entuziasm, 
deoarece pierduse scandalurile feministe ale deceniilor de 
mai târziu. Însă refuza mândria şi bucuria de a se numi 
Susannah Dean, din cauză că mama ei o învățase că 
mândria precede decăderea. 

Acum apăruse şi o a patra femeie. Născută din cea de-a 
treia într-un alt timp de transformări şi stres. Şi acesteia nu- 
i păsa nici cât negru sub unghie nici de Odetta, nici de 
Detta, şi nici de Susannah. Nu-i păsa decât de noua făptură 
ce avea să vină. lar noua făptură avea nevoie de hrană. 
Sufrageria cea mare era aproape. Doar asta conta, şi nimic 
altceva. 

Această nouă femeie, la fel de periculoasă ca şi Detta 
Walker, se numea Mia. Nu purta numele vreunui tată al 
celui ce avea să se nască, ci doar acel nume care în Limba 


Nobilă însemna mamă. 


2 


Străbătu încet cele două coridoare din piatră care duceau 
spre locul ospăţului. Trecu pe lângă încăperi pustii, pe 
lângă naosuri şi firide goale, pe lângă holuri unde 
apartamentele erau nelocuite, iar numărul de pe uşi era 
invariabil zero. Pe undeva în castelul acesta se afla un tron 
îmbibat cu sânge vechi. Pe undeva se aflau scări ce 
coborau în cripte cu pereţii din oase şi numai zeii puteau 
spune cât de adânci erau. Totuşi exista viaţă în locul 
acesta: Viaţă şi hrană din belşug. Mia ştia asta, aşa cum îşi 
ştia şi picioarele de care se loveau straturile foşnitoare ale 
fustei. Mâncare bună şi multă. Viaţă pentru tine şi viaţă 
pentru recolta ta, parcă aşa sună zicătoarea, nu? In plus, îi 
era şi foarte foame. Dar, bineînţeles! Nu mânca ea, oare, 
pentru doi? 

Ajunse la o scară mare. La urechi îi ajunse un zgomot 
înăbuşit, totuşi puternic: dum-dum-dum, pulsul motoarelor 
îngropate în pământ sub cea mai adâncă criptă. Miei nu-i 
păsa absolut deloc nici de ele, nici de North Central 
Positronics Ltd care le fabricase şi le pusese în mişcare cu 
zeci de mii de ani înainte. Nu-i păsa câtuşi de puţin nici de 
computerele bipolare, şi nici de uşi, nici de Grinzi, şi nici de 
Turnul Întunecat care se înălța în centrul tuturor lucrurilor. 

N-o interesau decât aromele. Aromele dense şi 
îmbietoare care pluteau până la ea. Friptură de pui cu sos, 
porc în grăsime sfârâitoare. Cotlete de vită în sânge, roţi de 
brânză moale, creveţi uriaşi de Calla Fundy, aidoma unor 
virgule grăsuluci şi portocalii. Peşti cu ochii holbaţi şi cu 
burţi despicate din care se revarsă sosul. Oale uriaşe cu 
jambalaya şi fanată, delicioasele tocăniţe din Sudul 
îndepărtat. Adăugaţi la toate astea sute de fructe şi mii de 
dulciuri, şi tot la nu veţi isprăvi! Aperitivele! Primele 
îmbucături ale primului fel de mâncare! 

Mia cobori în fugă scara impunătoare, atingând uşor 


balustrada netedă. Condurii ei micuţi şopteau gângav pe 
trepte. Odată a visat că un om îngrozitor o împinsese în 
faţa metroului care îi retezase picioarele de la genunchi. 
Dar visele erau ridicole. Picioarele ei se aflau la locul lor, 
nu? Ba da! La locul lui se afla şi pruncul din pântece. 
Făptura aceea care voia să mănânce. Căreia îi era foame, 
aşa cum foame îi era şi ei. 


3 


De la piciorul scării, un coridor de vreo treizeci de metri, 
pardosit cu marmură neagră, lustruită, ducea la o pereche 
de uşi duble. Grăbită, Mia o apucă într-acolo. Îşi vedea 
imaginea  reflectându-se în marmură, vedea  torţele 
electrice din pardoseală arzând ca lanternele scafandrilor, 
dar nu-l văzu pe bărbatul din spatele ei. Nu-l văzu pe 
bărbatul care tocmai coborâse cotul impetuos al scării 
încălţat cu cizme scâlciate, iar nu cu pantofi de bal. Purta 
jeanşi ponosiţi şi o cămaşă din batist albastru, iar nu straie 
de curte. La şold, în stânga, îi atârna pistolul cu patul uzat 
din lemn de santal, în tocul legat cu piele netăbăcită. Chipul 
lui era ars de soare, ridat şi bătut de ploaie şi vânt. Părul 
negru îi era înspicat cu şuviţe cărunte. Dar cea mai 
remarcabilă trăsătură a acestui bărbat erau ochii. Albaştri şi 
reci şi neclintiţi. Detta Walker nu se temuse de nimeni, nici 
măcar de bărbatul acesta, dar se temuse de aceşti ochi de 
pistolar. 

Chiar înaintea uşilor duble era un foaier. Pardosit cu dale 
din marmură roşie şi neagră. Pe pereţii lambrisaţi erau 
expuse portrete decolorate ale seniorilor şi domniţelor din 
vechime. In centru era o statuie din marmură trandafirie şi 
oţel cromat. Părea a înfăţişa un cavaler rătăcitor ţinând 
deasupra capului ceva care putea fi ori un revolver cu şase 
gloanţe, ori o sabie scurtă. Deşi chipul personajului era 
aproape neted, căci sculptorul doar sugerase trăsăturile, 
Mia ştia foarte bine cine este. Cine trebuie să fie. 

— Te salut, Arthur Eld, spuse ea făcând o reverență 


adâncă. Rogu-te, binecuvântează bucatele pe care am să le 
mănânc. Şi pe care o să le mănânce pruncul din mine. O 
seară bună îţi urez. 

Nu-i putea ura zile multe pe pământ, deoarece zilele lui - 
ca şi zilele neamului lui - se cam duseseră. Şi atunci, îşi 
atinse cu vârful degetelor buzele surâzătoare şi îi trimise o 
bezea. O dată ritualul îndeplinit, se grăbi spre sufragerie. 

Lată de patruzeci de metri şi lungă de şaptezeci, aşa era 
sala pentru ospeţe. Torţe electrice străluceau înfipte în 
pereţi. Sute de scaune erau aşezate în jurul uriaşei mese 
din lemn masiv, încărcată cu delicatese calde şi reci. În faţa 
fiecărui scaun se afla câte o farfurie din porțelan cu model 
albastru, dantelat, farfurie chipoasă, farfurie pentru ocazii 
speciale. Insă pe scaunele acelea nu stătea nimeni, nu erau 
bucate pe farfuriile chipoase din porțelan, nu fusese turnat 
vinul în paharele înalte, deşi în carafele din aur înşirate de-a 
lungul mesei era vin din belşug, vin bine răcit, vin numai 
bun de băut. Totul era exact aşa cum ştiuse ea că va fi, 
exact aşa cum văzuse în cele mai dragi şi mai vii fantezii 
ale ei, exact aşa cum fusese de atâtea ori şi cum va mai fi 
atâta vreme cât ea (şi fătul) vor dori. Oriunde s-ar fi aflat, 
castelul acesta îi era la îndemână. Şi ce dacă mirosea a 
igrasie şi a mâl şi a putregai? Şi ce dacă umbrele de sub 
masă scoteau tot soiul de sunete ciudate - poate sunet de 
lăbuţe de şobolani şi nevăstuici? De ce i-ar păsa? De ce, 
când pe masă erau bucate din abundență, şi aromele 
mâncărurilor se împleteau cu lumina strălucitoare, şi toate 
erau doar pentru ea? Să-şi poarte singure de grijă umbrele 
de sub masă. Nu era treaba ei ce făceau acolo, nu, deloc. 

— lat-o pe Mia, fiică a nimănui! strigă ea binedispusă 
spre sutele de arome de carne şi sosuri şi creme şi fructe 
din încăperea tăcută. Mi-este foame şi voi mânca! Mai mult 
încă, îmi voi hrăni şi pruncul! Dacă are cineva ceva 
împotrivă, să facă un pas înainte! Să-l văd foarte bine şi să 
mă vadă şi el! 

Nimeni nu făcu un pas înainte, bineînţeles. Căci 
dispăruseră de multă vreme toţi cei care benchetuiseră 
acolo odinioară. Acum nu se mai auzea decât pulsul 


înfundat şi somnoros al motoarelor cu transmisie lentă (şi 
zgomotele stinse şi neplăcute venite din Tărâmul-de-sub- 
Masă). In spatele ei, o veghea, tăcut şi nemişcat, pistolarul. 
Nu era prima oară. El nu reuşea să vadă niciun castel, însă 
o vedea pe ea; o vedea foarte bine. 

— Tăcerea înseamnă aprobare! exclamă ea. 

Işi apăsă palma pe pântecele care începuse să se 
bombeze. Să se rotunjească. Apoi strigă râzând: 

— Chiar aşa! lat-o pe Mia la ospăț! Poftă bună şi ei, şi 
fătului care-i creşte înăuntru! Poftă foarte, foarte bună! 

Şi se ospătă. Insă nu dintr-un singur loc, şi în niciun caz 
din farfurii. Detesta farfuriile, mai ales farfuriile acestea 
chipoase, din porțelan alb cu albastru, pentru ocazii 
speciale. Habar n-avea de ce şi nici n-o interesa să afle. 
Doar mâncarea o interesa. Se deplasa de-a lungul mesei, 
aidoma unei doamne invitate la cel mai grandios bufet al 
lumii, apucând bucatele cu degetele şi azvârlindu-şi-le în 
gură, sfârtecând uneori carnea fierbinte şi fragedă direct de 
pe oasele pe care după aceea le arunca înapoi pe platouri. 
Nu nimeri de câteva ori, iar hălcile de carne se rostogoliră 
pe pânza albă şi bogată a feţei de masă, împroşcând-o cu 
zeamă şi sos, lăsând dâre ca după o criză de hemofilie. Una 
din fripturi răsturnă o sosieră. O alta sparse un bol din 
cristal plin cu jeleu de coacăze. O a treia se dădu de-a dura 
până căzu de pe masă, iar Mia auzi cum ceva o trage 
dedesubt. Urmară nişte chiţăieli ca de încăierare, apoi un 
țipăt de durere atunci când una dintre vietăţile de acolo îşi 
înfipse colții în alta. Apoi tăcere. Degrabă întreruptă de 
hohotele de râs ale Miei. Işi şterse încet de pieptul rochiei 
degetele pline cu grăsime, delectându-se cu petele de 
carne şi sos care se întindeau pe mătasea aceea scumpă. 
Delectându-se cu senzaţia pe care i-o dădeau sânii ei copti, 
delectându-se cu senzaţia sfârcurilor pietroase, tari, 
excitate. 

Se deplasă agale de-a lungul mesei, vorbind singură pe 
multe voci, într-un soi de conversaţie delirantă. 

Cum se mai simt, dulceaţă? 

O, se simt foarte bine, mulțumesc foarte mult de 


întrebare. Mia. Chiar crezi că individul ăla, Oswald, care l-a 
împuşcat pe Kennedy, a acţionat de unul singur? 

Nici în ruptul capului nu pot să cred una ca asta, iubito - 
aia a fost o treabă pusă la cale de CIA de la un capăt la 
celălalt. De CIA sau de miliardarii ăia din industria oțelului, 
fețele ale palide borâte din Alabama. 

Din Bombingham', Alabama, scumpete, păi, nu-i aşa? 

Ai ascultat discul cel nou al lui Joan Baez? 

O, Doamne, sigur că da. Nu ţi se pare că are voce de 
înger? Am auzit că o să se căsătorească cu Bob Dylan... 

Şi aşa mai departe, şi li-li-li şi la-la-la. Roland auzea şi 
vocea cultivată a Odettei şi obscenităţile pitoreşti ale 
Dettei. Câte femei avea în cap? Câte personalităţi, formate 
pe de-a-ntregul şi formate numai pe jumătate? O urmări 
cum se întinde peste farfuriile goale, care nu erau acolo, şi 
peste paharele goale (care nici ele nu erau acolo) şi 
înfulecă direct de pe platouri, clefăind totul cu poftă 
lacomă. Faţa îi strălucea de untură, corsajul rochiei (pe care 
el nu o vedea, dar o bănuia) se înnegrea treptat în urma 
degetelor ei soioase care se ştergeau de material iar şi iar - 
mişcările acestea erau mult prea evidente pentru a putea fi 
interpretate greşit. La fiecare oprire, femeia apuca aerul gol 
din faţa ei, aruncând o farfurie, pe care el n-o putea vedea, 
fie pe jos, la picioarele ei, fie peste masă, spărgând-o de un 
perete care exista doar în visul ei. 

lacă-tă! zbiera ea atunci cu vocea sfidătoare a Dettei 
Walker. /acătă, Doamna Albastră, iacătă, scorpie împuțită, 
ti-am spart-o iar! Ț-am spart căcatu' de farfurie, ce părere-ți 
împingi de chestia asta? Ce mai zici acu’? 

Apoi, trecând mai departe, slobozi un hohot de râs, ca un 
tril încântător, dar reţinut, atunci când o întrebă pe cutăriţă 
cum se descurcă fiul ei, cutărică, la Morehouse"!, şi nu-i 
nemaipomenit că există o şcoală atât de bună pentru copiii 
de culoare, nu-i aşa că este un /ucru... minunat?! Şi ce mai 


10 Bombingham, paronim pentru Birmingham, oraş din 
statul Alabama renumit pentru industria oţelului (n. tr.). 

1 Colegiu particular din Atlanta, în statul Georgia, 
destinat băieţilor de culoare (n. tr.). 


face mămica ta, drăguţo? O, îmi pare atât de răăău. Ne 
vom ruga cu toţii pentru însănătoşirea ei grabnică. 

Întinzându-se peste o altă farfurie imaginară, în timp ce 
vorbea, înşfăcând un castron mare plin cu icre negre 
scânteietoare, decorat cu felii de lămâie. Vârându-şi faţa în 
el ca un porc ce-şi vâră râtul în troacă. Hăpăind. Ridicându- 
şi apoi capul, surâzând cu gingăşie şi sfială sub strălucirea 
torţelor care-i luminează obrajii plini cu icre, aidoma unor 
picături negre de sudoare pe pielea ei cafenie, aidoma unor 
pistrui negri pe frunte şi pe obraji, aidoma unor cheaguri de 
sânge în jurul nărilor - O, da, cred că facem reale progrese, 
indivizi de teapa lui Bull Connor îşi trăiesc acum declinul, iar 
cea mai dulce răzbunare a noastră este faptul că ei ştiu 
asta - şi apoi azvârlind castronul peste cap, cu o mişcare de 
voleibalist ţicnit, şi icrele, ca picăturile de ploaie, îi 
acoperiră părul (Roland chiar avu senzaţia că poate vedea 
scena), iar atunci când castronul se sparse de piatră, 
surâsul nu-i-aşa-că-i-o-petrecere-pe-cinste se schimonosi în 
rictusul dezgustător al Dettei Walker şi începu să zbiere: 
lacătă, scorpie împuţită de cotoroanță albastră ce eşti tu, 
cum îți place? Haidi, dă-i bice şi vâră-ți nişte caviar şi în 
pizda aia smochinită a ta! Dă-i bice, n-auzi! 

După aceea, trecu mai departe, la următorul platou. Şi la 
următorul. Şi la următorul. Se hrăni în marea sală de 
banchete. Se hrăni şi îşi hrăni fătul. Nu se întoarse nici 
măcar o dată să-l privească pe Roland. Nu îşi dădu deloc 
seama că, la drept vorbind, sala aceasta nici nu exista. 


4 


După ce toţi patru (toţi cinci, dacă-l punem la socoteală 
şi pe Ete) adormiseră în culcuşurile lor improvizate după 
ospăţul cu brioşe de pădure, Roland nu se mai gândi 
absolut deloc la Eddie şi Jake, ci se concentră doar asupra 
lui Susannah. Pistolarul era convins că femeia va porni iar 
în pribegie în noaptea aceea, şi din nou el avea de gând s-o 
urmărească, aşa cum făcuse şi în alte dăţi. Nu ca să vadă 


ce pune la cale; anticipase asta. 

Nu, principala lui preocupare era să-i asigure protecţia. 

Pe la prânz, cam atunci când Jake adusese brioşele, 
apăruseră semnele deja cunoscute de Roland: Susannah 
începuse să scurteze cuvintele, mişcările îi deveniseră mai 
bruşte, în repetate rânduri avusese pornirea necontrolată 
de a-şi freca tâmplele, sau fruntea, deasupra sprâncenei 
stângi, ca şi cum ar fi durut-o ceva acolo. Să nu fi văzut 
Eddie toate aceste semne? se întrebă Roland. Sigur, Eddie 
fusese un observator obtuz atunci când se cunoscuseră, dar 
se schimbase mult între timp, şi... 

Şi o iubea. O iubea. Cum de putea s-o iubească şi să nu 
vadă ce vedea pistolarul? Semnele nu erau tot la fel de 
evidente ca atunci, pe ţărmul Mării Vestului, când Detta 
fusese pe punctul să preia controlul de la Odetta, dar erau 
acolo, deloc mai deosebite decât înainte. 

Mama lui Roland avea o vorbă: Dragostea te orbeşte. S- 
ar fi putut ca Eddie să fie mult prea aproape de ea ca să 
vadă semnele. Sau poate că nu vrea să le vadă, îşi zise 
Roland. Nu vrea să facă fată gândului că vom fi nevoiți să 
trecem prin acelaşi chin. Chinul de a o face să se confrunte 
cu ea însăşi şi cu personalitatea ei multiplă. 

Doar că acum nu era vorba despre ea. Bănuia asta de 
multă vreme - încă dinainte de tratativele cu localnicii din 
River Crossing - iar acum era sigur. Nu, nu era vorba 
despre ea. 

Aşa că rămase culcat la locul lui, ascultând cum 
respiraţia celorlalţi se domoleşte pe măsură ce se cufundau 
în somn, unul câte unul: mai întâi Ete, apoi Jake, apoi 
Susannah. Eddie cel din urmă. 

Mă rog... nu chiar. Slab, teribil de slab, se auzea 
murmurul conversaţiei purtate de oamenii din cealaltă 
parte a dealului, înspre sud; oamenii aceia care îi urmăreau 
şi îi observau. Şi care încercau să-şi facă curaj să se arate 
vederii şi să spună ce anume doresc. Roland avea auzul 
ascuţit, dar nu atât de ascuţit încât să le şi desluşească 
vorbele. După vreo zece schimburi de replici şoptite, urmă 
o şâşâială sonoră. Şi se lăsă tăcerea. Doar vântul mai sufla 


intermitent printre ramurile copacilor. Nemişcat, Roland se 
uita fix la întunericul fără de stele, aşteptând-o pe 
Susannah să se ridice. În cele din urmă, aşa se întâmplă. 

Dar nu înainte ca Jake, Eddie şi Ete să treacă prin portalul 
dintre lumi. 


5 


Roland şi amicii săi aflaseră despre portalul dintre lumi 
(atâta cât era de aflat) de la Vannay, profesorul de la curte, 
din vremurile de demult, în tinereţea lor. La început 
fuseseră cinci: Roland, Alain, Cuthbert, Jamie şi Wallace, fiul 
lui Vannay. Acesta din urmă, extraordinar de inteligent, 
însă în permanenţă bolnav, murise din cauza epilepsiei, 
boală cunoscută în acele timpuri şi sub numele de „păcatul 
regelui”. Şi rămăseseră patru, uniţi într-un adevărat Ka-tet. 
Vannay îşi dăduse seama de asta, fapt ce cu siguranţă că îi 
sporise amărăciunea. 

Cort îi învățase cum să navigheze orientându-se după 
soare şi stele; Vannay la arătase busola, cvadrantul şi 
sextantul, şi îi învățase formulele matematice necesare 
pentru a le folosi. Cort îi învățase să se lupte. Folosind 
exemple din istorie, probleme de logică şi lucrări practice 
cu ceea ce el numea „adevăruri universale”, Vannay i-a 
învăţat cum ar putea uneori să evite lupta. Cort i-a învăţat 
să ucidă dacă ar fi fost cazul. Vannay, cu piciorul său 
beteag şi zâmbetul plăcut dar zăpăcit, îi învățase că 
violenţa doar agrava problemele în loc să le soluţioneze. O 
numea „camera goală”, loc unde toate sunetele reale erau 
distorsionate de ecouri. 

Le predase fizică - câtă fizică se mai ştia. Le predase 
chimie - atâta câtă mai rămăsese. Îi învățase cum să 
termine propoziţii de genul: „Copacul acela seamănă cu” şi 
„Când alerg mă simt fericit ca” şi „Nu ne-am putut opri din 
râs pentru că”. Roland nu putea să sufere exerciţiile astea, 
dar Vannay nu-i permitea să se fofileze de la rezolvarea lor. 
„Ai o imaginaţie bicisnică, Roland”, îi spusese profesorul 


odată - pe când Roland să tot fi avut vreo unsprezece ani. 
„N-am să-ţi îngădui să o flămânzeşti şi s-o slăbeşti şi mai 
tare.” 

li învățase despre Cele Şapte Discuri ale Magiei, refuzând 
să spună dacă el personal credea în aşa ceva. lar Roland 
parcă îşi amintea că într-una din lecţiile acestea Vannay 
făcuse o digresiune în care pomenise despre portalul dintre 
lumi. Sau poate că trebuia scris cu literă mare: Portalul. 
Roland nu era sigur. Ştia însă că Vannay le vorbise despre 
secta manni, neam de oameni care călătoreau în timp. Şi, 
oare, nu amintise el şi de Curcubeul Vrăjitorului? 

Parcă aşa fusese, îşi zise Roland. Dar el intrase de două 
ori în stăpânirea arcului roz al curcubeului, o dată în 
copilărie şi o dată ca adult, şi, cu toate că de ambele daţi 
călătorise - împreună cu prietenii lui, în a doua împrejurare 
- nu ajunsese niciodată la portal. 

De unde ştii? se întrebă el. Cum ai putea să ştii, Roland, 
din moment ce tu erai înăuntru? 

Pentru că Alain şi Cuthbert i-ar fi spus. De-aia. 

Eşti sigur? 

Îşi simţi pieptul apăsat de un sentiment straniu, 
necunoscut - să fi fost indignare? groază? poate chiar 
bănuiala trădării? - atunci când îşi dădu seama că nu, nu 
avea cum să fie sigur. Era sigur doar de faptul că intrase în 
adâncurile globului şi că avusese noroc că putuse să iasă 
de acolo. 

Numai că aici nu-i niciun glob, îşi zise. Şi din nou îi 
răspunse cealaltă voce, vocea seacă şi inflexibilă a 
profesorului său bătrân şi şchiop, a cărui suferinţă pentru 
moartea fiului nu încetase niciodată. lar cuvintele erau 
aceleaşi: 

Eşti sigur? 

Eşti sigur, pistolarule? 


6 


Începu cu un trosnet înfundat. Primul gând al lui Roland 


fu la un foc de tabără: cineva adusese nişte crengi de brad, 
iar jarul ajunsese abia acum la ele şi acele ardeau mocnit 
scoțând pârâiturile acelea. Dar... 

Zgomotul deveni mai puternic, ca un soi de bâzâit 
electric. Roland se sculă în capul oaselor şi se uită la focul 
aproape stins. Făcu ochii mari şi simţi că inima o ia din loc. 

Susannah se întorsese cu spatele la Eddie şi se şi 
depărtase puţin de el. Eddie se întinsese, aşa cum se 
întinsese şi Jake, atingându-şi mâinile. Şi, sub privirile 
uimite ale lui Roland, imaginea celor doi începu să dispară 
într-o serie de pulsaţii sacadate. Cu Ete se petrecea acelaşi 
lucru. Când se topiră cu totul, locul lor fu luat de o ceaţă 
cenuşie care urma aproximativ forma trupurilor lor, de 
parcă ceva le păstra locul în lumea reală. La fiecare 
pulsaţie se auzea bâzâitul acela straniu, la fiecare revenire, 
se vedea cum pupilele li se rostogoleau sub pleoapele 
tremurânde. 

Visau. Mai mult decât atât. Acesta era portalul, 
trecătoarea dintre două lumi. Se spunea că manni erau 
capabili să treacă dincolo. Se mai spunea şi că sunt 
anumite bucăţi din Curcubeul Vrăjitorului care te-ar fi putut 
trece dincolo, indiferent dacă vrei sau nu. Mai ales o 
anumită bucată. 

Și dacă se blochează la mijloc şi se prăbuşesc? se alarmă 
Roland. Tot Vannay zicea că se poate întâmpla una ca asta. 
Zicea că trecerea prin portal e o treabă teribil de riscantă. 

Oare ce mai spusese bătrânul profesor? Roland nu avu 
vreme să-şi amintească, deoarece chiar atunci Susannah se 
sculă, îşi prinse de cioturile picioarelor apărătorile din piele 
moale pe care i le confecţionase Roland, şi se săltă în 
scaunul cu rotile. O clipă mai târziu se deplasa printre 
copacii străvechi din partea de nord a drumului. În direcţie 
opusă de locul unde-şi ridicaseră tabăra urmăritorii lor. 
Măcar şi pentru atâta lucru şi tot ar fi trebuit să fie 
recunoscător. 

Roland rămase deocamdată pe loc, măcinat de 
sentimente contradictorii. Dar calea de urmat i se arătă 
limpede în cele din urmă. Nu îi putea trezi pe băieţi câtă 


vreme se aflau în starea ce le permitea să treacă prin 
portal; ar fi însemnat să-şi asume un risc înfiorător de mare. 
Tot ce putea face acum era s-o urmărească pe Susannah, 
aşa cum făcuse şi în alte nopţi, şi să spere că femeia nu va 
da de bucluc. 

Ai putea să te gândeşti şi la ce va fi după aceea. Era 
vocea uscată şi cultivată a lui Vannay. Nu numai că 
bătrânul lui profesor se întorsese, dar lăsa impresia că avea 
de gând să mai zăbovească pe aici o vreme. Logica n-a fost 
niciodată punctul tău forte, insă nu ai încotro şi trebuie să 
încerci să gândeşti logic. Fireşte că va trebui să aştepţi 
până ce se vor fi trezit oaspeții voştri, până ce vei şti cu 
certitudine ce anume doresc ei, dar, Roland, în cele din 
urmă tot va trebui să treci la acţiune. Mai întâi, gândeşte- 
te. Cu cât mai repede cu atât mai bine. 

Aşa este. Cu cât mai repede cu atât mai bine. 

Se auzi un alt pârâit sonor. Se întorseseră Jake şi Eddie; 
Jake dormea cu Ete în braţe; apoi dispărură iarăşi, în urma 
lor rămânând doar licărul slab al ectoplasmei. Mă rog, asta 
este. Treaba lui era s-o urmărească pe Susannah. Cât 
despre Eddie şi Jake, va fi apă dacă asta va fi vrerea 
Domnului. 

Dar dacă te întorci şi vezi că au dispărut de tot? Vannay 
ti-a spus că se poate întâmpla una ca asta. Ce-i vei spune 
lui Susannah când se va trezi şi nu-i va mai găsi? Când nu- 
şi va mai găsi nici bărbatul, nici fiul adoptiv? 

Degeaba şi-ar fi bătut acum capul cu problema asta. 
Susannah era prioritatea lui. Acum trebuia să aibă grijă de 
ea. 


7 


Pe latura de nord a drumului, copacii străvechi, cu 
trunchiuri enorme, crescuseră la distanţe considerabile unul 
de altul. Deasupra crengile li se uneau, formând o boltă 
compactă, dar la nivelul solului era suficient spaţiu pentru 
scaunul cu rotile al lui Susannah, care se deplasa cu viteză 


considerabilă, croindu-şi drum şerpuit printre copacii uriaşi 
din esenţă tare şi coniferele impresionante, peste un covor 
parfumat din frunze şi ace de brad. 

Nu-i Susannah. Nici Detta, nici Odetta. Asta de acum îşi 
Zice Mia. 

Pe Roland tot undeva l-ar fi durut chiar şi dacă şi-ar fi zis 
Regină de Marijuana, atâta timp cât se întorcea teafără şi 
nevătămată şi îi găsea pe ceilalţi la locurile lor. 

La nări îi ajunse o mireasmă mai puternică, mireasmă de 
verde mai proaspăt. Odată cu ea veni şi izul de mâl, 
orăcăitul broaştelor, salutul sarcastic al bufniţelor - bu-hu- 
huuuu! bu-hu-huuuu! - pleoscăitul apei când ceva sări din 
ea. Apoi un chirăit scurt, de sălbăticiune micuță înainte de 
moarte - poate moartea atacatorului, poate a celui atacat. 
Aici lăstărişul începuse să străpungă covorul pădurii, din loc 
în loc la început, apoi acoperindu-l aproape în întregime. 
Acoperământul începu să se subţieze. Ţânţarii şi puricii de 
nisip bâzâiră. Cărăbuşii împunseră văzduhul. Mirosul 
mlaştinii deveni şi mai puternic. 

Roland începu să observe rămurele frânte, frunze rupte, 
semne ale trecerii scaunului cu rotile. Apoi, pământul 
deveni mai moale, iar urmele arătau că roţile începuseră să 
se scufunde. Douăzeci de paşi mai departe, observă cum 
urmele acestea se umpleau progresiv cu apă. Susannah 
era, însă, mult prea isteaţă - prea vicleană - ca să rişte să 
se împotmolească. După alţi douăzeci de paşi Roland dădu 
peste scaunul cu rotile. Gol. Abandonat. Pantalonii şi 
cămaşa ei zăceau peste spătar. Intrase în mlaştină goală- 
goluţă, doar cu apărătorile din piele peste cioturile 
picioarelor. 

Acolo jos, panglici groase de ceaţă pluteau peste 
băltoace de apă stătută. Din loc în loc se înălţau dâmburi 
mici, îmbrăcate în iarbă. Pe unul dintre acestea, fixat bine 
de un buştean uscat înfipt în pământul moale, se afla o 
siluetă pe care, la o primă vedere, Roland o confundă cu o 
sperietoare rudimentară de ciori. Când se apropie, îşi dădu 
seama că, de fapt, era un schelet de om. Osul frunţii fusese 
sfărâmat, descoperind un triunghi întunecat între cele două 


orbite mirate. Precis că rana fusese făcută de vreun 
ciomag, la vreme de război, iar cadavrul (sau, mai degrabă, 
spiritul lui care mai zăbovea pe această lume) fusese lăsat 
acolo pentru a marca teritoriul vreunui trib din vechime. 
Probabil că membrii acelui trib muriseră între timp, sau 
migraseră de acolo, însă prevederea a fost, în toate 
vremurile, mama înţelepciunii. Roland îşi scoase pistolul şi 
îşi continuă drumul în urma femeii, păşind de pe un dâmb 
pe altul şi strâmbându-se când îl înjunghia durerea în şoldul 
drept. Avu nevoie de întreaga lui agilitate şi putere de 
concentrare ca să poată ţine pasul. Mai ales pentru că ei 
nu-i păsa dacă se udă sau nu. Goală ca o sirenă, se şi mişca 
întocmai, simțindu-se la fel de în largul ei în mâl şi smârcuri 
ca pe uscat. Mergea de-a buşilea peste dâmburile mai mari, 
aluneca prin băltoacele dintre ele, din când în când 
oprindu-se ca să-şi culeagă câte o lipitoare de pe piele. In 
bezna nopţii, gesturile ei păreau a se contopi într-o mişcare 
unică, ondulată, ca de tipar, teribil de înfricoşătoare. 

Înaintă vreo patru sute de metri prin mocirla tot mai 
vâscoasă, cu pistolarul venindu-i răbdător pe urme. 
Bărbatul se străduia să se mişte fără zgomot, deşi nu prea 
avea de ce: acea parte din fiinţa ei care putea să vadă, să 
simtă şi să gândească era departe de locul acesta. 

Într-un final se opri. Se apucă bine de tufele mai solide ca 
să-şi poată menţine echilibrul şi se ridică pe picioarele 
retezate.  Nemişcată, cercetă cu privirea suprafața 
întunecată a bălții. Pistolarul nu-şi putea da seama dacă era 
o baltă mare, sau una mică, deoarece malurile erau 
înghiţite de ceaţă. Totuşi era lumină acolo, un soi de 
strălucire slabă şi nefocalizată ce părea a-şi avea sursa 
chiar sub suprafaţa apei, emanând, poate, din buştenii plini 
de putregai din adâncuri. 

Rămase acolo, inspectând această baltă nămoloasă din 
inima pădurii ca o regină care inspectează... ce? Ce vedea 
ea, oare? O sală de banchete? Roland ajunsese să creadă 
că despre aşa ceva era vorba. Ajunsese aproape să o şi 
vizualizeze. Ca şi cum mintea ei i-ar fi şoptit minţii lui. In 
plus, se potrivea cel mai bine cu toate vorbele şi gesturile 


ei. Sala de banchete reprezenta modalitatea ingenioasă 
prin care gândul ei reuşea s-o ţină pe Susannah departe de 
Mia, aşa cum o ţinuse departe pe Odetta de Detta în toţi 
anii aceia. O fi avut Mia o sumedenie de motive pentru care 
voia să-şi tăinuiască existenţa, dar cel mai important dintre 
acestea cu siguranţă avea de-a face cu viaţa pe care o 
purta în pântece. 

Avea de-a face cu pruncul, cum îi zicea ea. 

Apoi, cu o impetuozitate care nu înceta să-l ia prin 
surprindere, femeia începu să vâneze, fără să stârnească 
vreun clipocit al apei [iar asta era şi mai sinistru), 
alunecând, mai întâi de-a lungul malului, apoi înaintând 
puţin în larg. Cu repulsie, dar şi dorinţă, în privire, Roland o 
urmări cum şerpuieşte printre trestii şi peste smocurile de 
iarbă. Acum însă, în loc să-şi culeagă lipitorile de pe piele şi 
să le arunce cât colo, şi le zvârlea ca pe bomboane în gura 
larg deschisă. Muşchii coapselor se unduiau. Pielea-i brună 
lucea ca mătasea udă. Când se întoarse (Roland avusese 
prezenţa de spirit să se ascundă în spatele unui copac), îşi 
dezvălui sânii umflaţi de sarcină. 

Fireşte că problema cu „pruncul” era mai complicată. 
Trebuia să se gândească şi la Eddie. Ce naiba e cu tine, 
Roland? se auzi el răţoindu-se în gând. 

S-ar putea foarte bine sa fie copilul nostru. Adică nu eşti 
sigur că nu ar fi. Da, da, ştiu că ţi-ai făcut poftele cu ea 
atunci când ne chinuiam să-l aducem pe Jake lângă noi, dar 
asta nu înseamnă neapărat că... 

Şi ţaca-ţaca-ţaca, şi bla-bla-bla, cum ar fi zis însuşi Eddie. 
Şi de ce? Pentru că o iubea şi şi-ar fi dorit copilul rezultat 
din dragostea lor. Şi pentru că era în firea lui să contrazică, 
aşa cum îi era în fire să respire. La fel fusese şi Cuthbert. 

Femeia goală îşi repezi mâna printre trestii şi prinse o 
broască măricică. O strânse, iar broasca plesni, împroşcând 
în toate părţile cu maţe şi ouă. li explodă şi capul. O hăpăi 
cu lăcomie, indiferentă la picioruşele verzulii ale bietei 
vietăţi care se mai zbăteau încă. Îşi linse de pe degete 
sângele şi şuviţele suculente de ţesut. Apoi se prefăcu a 
arunca ceva pe jos, zbierând: Ce zici de chestia asta, 


împuţito? Ce mai zici acum, Coană Albastră? cu o voce 
groasă, guturală, care-l înfiora pe Roland. Era vocea Dettei 
Walker. Era Detta într-unul dintre cela mai scârbavnice şi 
mai demente momente ale ei. 

Continuă să-şi caute de mâncare. Un peşte mic... o altă 
broască... apoi adevăratul trofeu: un şobolan-de-apă care 
chiţăi amarnic, se zvârcoli şi încercă în zadar s-o muşte. Il 
zdrobi în pumn şi şi-l îndesă în gură, cu labe cu tot. O clipă 
mai târziu, se aplecă şi regurgită resturile - un gogoloi de 
blană şi aşchii de os. 

Atunci arată-i scena asta - bineînțeles, presupunând că el 
şi cu Jake s-au întors de unde s-au dus. Şi spune-i: „înțeleg 
că femeile însărcinate au pofte mai ciudate, Eddie, dar 
chestia asta nu ți se pare un picuț cam prea ciudată? Uită- 
te la ea cum caută prin stuf şi prin mâl de zici că-i aligator, 
nu om. Uită-te la ea şi spune-mi dacă se poartă aşa ca să-ți 
hrănească copilul. Sau orice alt copil care ar aparține rasei 
omeneşti. 

Dar Eddie tot l-ar contrazice. Ştia el bine. Ceea ce nu ştia 
însă pistolarul era ce reacţie ar fi avut însăşi Susannah dacă 
i-ar fi spus că fiinţa ce creşte în pântecele ei pofteşte la 
carne crudă în creierii nopţii. Şi, ca şi cum toată povestea 
asta nu l-ar fi neliniştit suficient, mai apăruse şi portalul. Şi 
străinii aceia care-i căutau. Cu toate acestea, prezenţa lor i 
se părea cumva odihnitoare. Nu ştia ce anume voiau, totuşi 
ştia. Se întâlnise cu ei de multe ori. In esenţă, voiau 
întotdeauna acelaşi lucru. 


8 


Acum, femeia care-şi zicea Mia, începu să vorbească, 
neîntrerupându-şi însă vânătoarea. Roland era obişnuit şi 
cu această parte a ritualului ei, dar tot îi dădea fiori reci. O 
privea drept în faţă, venindu-i greu să creadă că toate 
vocile acelea puteau proveni de la una şi aceeaşi persoană. 
Se întrebă ce mai face. Işi răspunse că face bine, 
mulţumesc foaaarte mult. Se referi la cineva pe nume Bill, 


sau poate Bull. Se interesă de mama cuiva. Întrebă pe 
cineva despre un colegiu pe nume Morehouse, iar apoi, cu 
o voce joasă şi gravă - hotărât, voce de bărbat - îşi 
răspunse că nu s-a dus nici la Morehouse, nici la vreun alt 
colegiu. Scoase un hohot de râs gâjâit ca la o glumă doar 
de ea înţeleasă. Se prezentă de câteva ori (aşa cum făcuse 
şi în alte nopţi), spunând că era Mia, nume pe care Roland îl 
cunoştea mult prea bine din tinereţile lui petrecute în 
Gilead. Nume aproape sfânt. Făcu două reverenţe, ridicând 
fustele invizibile cu o gingăşie care-l înduioşă pe pistolar - 
prima oară văzuse asemenea reverenţe în Baronia de Mejis, 
unde îl expediase tatăl lui împreună cu Alain şi Cuthbert. 

Udă şi scânteietoare, se retrase spre marginea 

(sălii) 

bălții. Nu se mai mişcă deloc cinci minute. Zece minute. 
Bufnița îşi repetă salutul batjocoritor - bu-hu-huuuu! Parcă 
răspunzându-i, luna ieşi din nori cât să tragă puţin cu 
ochiul. Razele ei topiră camuflajul unui animal micuţ, care 
încercă s-o zbughească pe lângă femeie. Aceasta îl înhaţă 
cu un gest sigur şi îşi cufundă faţa în burta lui. Urmă un 
sunet jilav, un crănţănit şi câteva molfăieli. Ridică trupul 
vietăţii spre lună cu mâini înnegrite de sânge. Apoi îl rupse 
în două şi-şi vâri resturile în gură. Scoase un râgâit puternic 
şi se lăsă pe spate în apă. Cu zgomot, de data aceasta, iar 
Roland înţelese că ospăţul din noaptea aceea se încheiase. 
înfulecase tot ce-i putuse oferi balta, chiar şi câţiva 
cărăbuşi pe care-i agăţase din zbor. Pistolarul nu putea 
decât să spere că nimic din ce mâncase nu avea să-i facă 
rău. Până acum, nimic nu-i făcuse. 

Pe când femeia îşi făcea o toaletă sumară, curăţându-se 
de mâl şi sânge, Roland se retrase pe drumul pe care 
venise, ignorând tot mai desele junghiuri de durere din 
şold, foarte atent să ascundă urmele trecerii lui pe acolo. O 
mai urmărise de trei ori înainte şi îşi dăduse de prima dată 
seama cât de înspăimântător de ascuţite îi deveneau 
simţurile când era în starea aceasta. 

Se opri lângă scaunul cu rotile, unde văzu o urmă lăsată 
de cizma lui, o netezi, apoi aruncă deasupra şi câteva 


frunze. Nu prea multe; ar fi fost prea bătător la ochi. Apoi, 
fără să se grăbească, se îndreptă spre drum şi spre tabăra 
lor. Era convins că ea va mai întârzia puţin. Şi se întrebă, 
oare ce va vedea Mia atunci când va spăla scaunul lui 
Susannah? Vreo roabă motorizată? N-avea importanţă. 
Ceea ce conta era şiretenia ei. Dacă nu s-ar fi întâmplat să 
se trezească să urineze tocmai atunci când ea plecase într- 
una din primele expediţii, foarte probabil că nici acum n-ar 
fi avut habar de aventurile ei cinegetice. lar el trebuia să fie 
cel viclean, cel care observă asemenea lucruri. 

Nu eşti la fel de viclean ca ea, boule. De parcă duhul lui 
Vannay n-ar fi fost de ajuns, acum mai venise şi Cort să-i 
facă morală. Ţi-a dovedit asta şi în trecut, nu-i aşa? 

Aşa era. li oferise dovezi de viclenie cât pentru trei femei. 
lar acum apăruse şi a patra. 


9 


Când Roland dădu cu ochii de luminişul dintre copaci - 
drumul pe care veniseră şi locul unde poposiseră - respiră 
profund de două ori încercând să se liniştească. Din păcate, 
nu-i prea reuşi. 

Apă, dacă asta e vrerea Domnului, îşi reaminti el. Când e 
vorba de chestiuni importante, tu n-ai niciun cuvânt de 
spus, Roland. 

Deloc plăcut acest adevăr, mai ales pentru un om cu o 
misiune ca a lui. Dar învățase să se împace cu situaţia. 

Mai inspiră o dată şi intră în luminiş. Dădu drumul aerului 
din plămâni într-un prelung oftat de uşurare când îi văzu pe 
Eddie şi Jake dormind adânc lângă focul stins. Mâna 
dreaptă a lui Jake era încolăcită acum în jurul lui Ete. Cu 
aceeaşi mână se ţinuse de Eddie atunci când pistolarul 
ieşise din tabără pe urmele lui Susannah. 

Bumblerul deschise un ochi şi se uită la Roland. Apoi îl 
închise la loc. 

Roland n-o auzi venind, ci o simţi. Se întinse repede pe 
jos, pe o parte, cu faţa ascunsă în îndoitura braţului. Din 


poziţia aceasta o urmări cum iese dintre copaci, în scaunul 
cu rotile. Îl curăţase foarte bine. Nu se observa pe el nici 
măcar un singur strop de noroi, iar spiţele roţilor scânteiau 
în lumina lunii. 

Îşi parcă scaunul exact în acelaşi loc, cobori cu obişnuita- 
i graţie şi se îndreptă spre locul unde dormea Eddie. Destul 
de neliniştit, Roland o urmări cum se apropie de silueta 
culcată a soţului ei. Şi îşi spuse că oricine ar fi cunoscut-o 
pe Detta Walker ar fi simţit aceeaşi nelinişte. Pentru că 
această femeie care-şi zicea mamă semăna mult prea mult 
cu Detta. 

Complet nemişcat, ca într-un somn profund, Roland se 
pregăti să acţioneze. 

Atunci ea dădu la o parte părul de pe obrazul lui Eddie şi 
îl sărută pe tâmplă. Tandreţea acestui gest îi spuse 
pistolarului tot ce voia să ştie. Era în ordine să se culce. 
Închise ochii şi lăsă întunericul să-l înghită. 


IV 
TACLALE 


1 


Susannah dormea încă atunci când se trezi Roland, a 
doua zi dimineaţa. Însă Eddie şi Jake se sculaseră deja. 
Eddie făcuse un foc nou peste cenuşa celui de cu o seară 
înainte. Acum el şi băiatul se încălzeau la flacăra lui 
anemică şi mâncau chestiile pe care el le poreclise „burrito 
de pistolar”. Amândoi păreau deopotrivă surescitaţi şi 
îngrijoraţi. 

— Roland, spuse Eddie, cred că trebuie să stăm de vorbă. 
Ni s-a întâmplat ceva azi-noapte... 

— Ştiu, îi linişti Roland. Aţi trecut prin portal. 

— Portal? se miră Jake. Ce-i aia? 

Roland începu să le explice, apoi se opri şi clătină din 
cap. 

— Dacă ne întindem la poveşti, ar fi bine s-o trezeşti şi pe 
Susannah, Eddie. Nu de alta, dar ca să nu o luăm de la 
început, spuse el aruncând o privire spre sud. Şi să sperăm 
că noii noştri prieteni nu ne vor întrerupe. Că ei habar n-au 
despre ce am să vă vorbesc eu. 

Deja nu mai era atât de încredinţat de asta. 

Îl urmări atent pe Eddie care se duse să o trezească pe 
Susannah, destul de sigur, dar deloc convins că Susannah 
însăşi va fi cea care va deschide ochii. Dar ea a fost, nimeni 
altcineva. Se ridică în fund, se întinse, îşi trecu degetele 
prin părul des şi cârlionţat. 

— Care-i chestia, iubire? Dormeam aşa de bine. De ce nu 
m-ai mai lăsat? 

— Trebuie să vorbim, Suze, o lămuri Eddie. 

— Vorbim cât vrei, dar mai aşteaptă niţeluş, zise femeia. 
Doamne, ce țeapănă sunt. 


— Aşa se întâmplă când dormi pe pământ, confirmă 
Eddie. 

Ca să nu mai punem la socoteală vânătoarea în pielea 
goală prin bălți şi mlaştini, completă Roland în gând. 

— Toarnă-mi nişte apă, scumpete. 

Işi întinse palmele făcute căuş, iar tânărul i le umplu cu 
apă din canistră, îşi azvârli apa rece pe obraji şi pe ochi, 
scoase o exclamaţie înfiorată şi comentă: 

— Bună baie! 

— Aie! confirmă Ete. 

— Nu încă, păpuşelule, îi zise ea bumblerului, dar mai dă- 
mi câteva luni ca astea din urmă, şi atunci sigur o să mă ia 
gaia. Auzi, Roland, voi, cei din Lumea de Mijloc, aţi auzit 
vreodată de cafea? Ştiţi ce-i aia? 

Roland dădu din cap. 

— Se cultivă pe plantațiile noastre de pe Arcul Exterior, la 
sud. 

— Atunci mă înţelegi şi trebuie neapărat să-mi promiţi 
că, dacă se nimereşte să dăm peste cafea pe undeva, pe 
drum, ai să ne laşi s-o şparlim. Promite-mi c-ai să ne laşi. 

— Îţi promit, spuse Roland. 

Dar Susannah îşi îndreptase deja atenţia asupra băieţilor. 

— Ce-i cu voi? Că nu păreţi în firile voastre. 

— Am visat iarăşi, răspunse Eddie. 

— Şi eu, i se alătură Jake. 

— Eu n-am visat, spuse şi pistolarul. Dar tu cum ai 
dormit, Susannah? 

II privi senină. lar Roland nu percepu nici umbră de 
neadevăr în răspunsul ei. 

— Buştean. Aşa cum dorm mereu. Trebuie să recunosc 
că toată călătoria asta face mai mult decât un flacon de 
somnifere. 

— Roland, spune-ne ce-i poarta aia pe care ai pomenit-o? 
reveni Eddie la subiect. 

— Portal, nu poartă, îl corectă Roland şi porni să le 
explice cât de bine era în stare. 

Ceea ce-şi amintea cu acuratețe din spusele lui Vannay 
era că oamenii manni posteau perioade foarte lungi tocmai 


pentru a-şi putea induce starea sufletească prielnică şi că 
aceşti oameni călătoreau încoace şi încolo în căutarea celui 
mai potrivit loc unde să provoace starea care le permitea 
să treacă prin portalul dintre lumi. Şi foloseau magneţi şi 
fire cu plumb ca să determine cât mai exact locul respectiv. 

— După câte zici, indivizii ăştia s-ar fi simţit ca acasă în 
Needle Park, comentă Eddie. 

— Sau oriunde altundeva în Greenwich Village, adăugă şi 
Susannah. 

— „Ai zice că-i muzică hawaiiană, nu-i aşa?”, spuse Jake 
pe un ton grav, făcându-i pe ceilalţi să izbucnească în râs. 

Chiar şi Roland schiţă un zâmbet. 

— Portalul este o altă modalitate de a călători, arătă 
Eddie că a înţeles, în momentul când se domoliră râsetele. 
Aşa cum sunt uşile. Şi globurile de cristal. Nu? 

Roland deschise gura să-l aprobe, apoi ezită. 

— Cred că toate sunt variaţiuni ale aceluiaşi lucru, zise 
el. Şi, după cum spunea Vannay, globurile de cristal - 
bucăţile din Curcubeul Vrăjitorului - fac mai lesnicioasă 
trecerea prin portal. Uneori prea lesnicioasă. 

Jake îl întrebă: 

— Şi chiar am pâlpâit ca nişte... ca nişte becuri? Ca 
atunci când îţi scaperi amnarul? 

— Da - tot apăreaţi şi dispăreaţi. Şi când aţi dispărut de 
tot, acolo unde aţi fost a apărut un fel de strălucire stinsă, 
de parcă ceva v-ar fi ţinut locul. 

— Şi bine a făcut, răsuflă Eddie. Atunci când s-a terminat 
totul... când au început să răsune clopoţeii ăia ciudaţi şi noi 
am ieşit de acolo... crede-mă când îţi zic că n-am crezut c-o 
să ne mai întoarcem. 

— Nici eu n-am crezut, şopti Jake. 

Cerul se înnorase din nou şi, în lumina fără viaţă a 
dimineţii, chipul băiatului părea extrem de palid. 

— Mi-a fost teamă să nu te pierd. 

— Niciodată în toată viaţa mea nu m-am mai bucurat atât 
de tare să văd vreun loc cum m-am bucurat când am dat 
iar cu ochii de bucăţica asta de drum. Şi cum m-am bucurat 
să te văd lângă mine, Jake. Până şi vagabondul ăsta mic mi 


s-a părut mai simpatic, mai spuse Eddie uitându-se la Ete, 
iar apoi adresându-i-se lui Susannah. Ţie nu ţi s-a întâmplat 
aşa ceva azi-noapte, iubito, nu? 

— Am fi văzut-o, interveni Jake. 

— Nu şi dacă ar fi ieşit prin portal într-un alt loc, spuse 
Eddie. 

Neliniştită, Sussanah clătină din cap. 

— Am dormit toată noaptea. Aşa cum v-am spus. Tu, 
Roland, ai păţit ceva? 

— Nu, nimic, îi răspunse pistolarul. 

Ca întotdeauna, avea de gând să-şi păstreze părerile 
pentru sine şi să nu le împărtăşească celorlalţi până când 
nu îi va spune instinctul să o facă. Şi, în plus, nici nu minţise 
cine ştie cât. Îi privi pătrunzător pe Eddie şi Jake. 

— Necazuri, nu? 

Cei doi se priviră, apoi se întoarseră spre Roland. Eddie 
oftă prelung. 

— Mda, probabil. 

— Ştiţi cât de grave? 

— Nu cred. Ştim, Jake? 

Jake scutură din cap. 

— Dar am nişte idei, continuă Eddie, iar dacă am 
dreptate, înseamnă că avem o problemă. Şi încă una mare. 

încercă să înghită nodul panicii care i se pusese în gât. 
Jake îi atinse mâna, iar Roland observă cu nelinişte cât de 
repede şi de tare strânse Eddie degetele băiatului. Se 
întinse şi el şi o apucă de mână pe Susannah, încercând să 
înlăture imaginea fugară a aceleiaşi mâini care eviscerează 
o broască printr-o simplă strângere. Femeia aceea nu se 
afla acum cu ei. 

— Povestiţi-ne, îi îndemnă pe Eddie şi pe Jake. Povestiţi- 
ne tot. Trebuie să aflăm ce aţi văzut. 

— Nu omiteţi nimic, îl completă şi Susannah. În numele 
taţilor voştri. 


Şi cei doi se puseră pe povestit ce li se întâmplase în New 
Yorkul anului 1977. Roland şi Susannah îi ascultară 
fascinaţi, când le relatară cum îl urmăriseră pe Jake în 
librărie şi cum îi văzuseră pe Balazar şi pe domnii lui cum 
opriseră maşina chiar în faţă. 

— Ai, nu mă-nnebuni! exclamă Susannah. Aceiaşi băieţi 
răi! Parcă ar fi un roman de Dickens! 

— Cine este Dickens şi ce anume este un roman? vru să 
ştie Roland. 

— Romanul este o poveste lungă scrisă într-o carte, îi 
explică ea. Dickens a scris cam vreo zece-douăsprezece. A 
fost poate cel mai bun romancier din toate timpurile. lar în 
povestirile lui, oamenii dintr-un oraş mare, care se numeşte 
Londra, se tot întâlnesc cu alţi oameni pe care i-au 
cunoscut ori altcândva, ori altundeva. Un profesor de-al 
meu din colegiu nu putea să sufere chestia asta. Zicea că 
romanele lui Dickens sunt pline de coincidente facile. 

— Acest profesor fie nu ştia nimic despre Ka, fie nu 
credea în el, zise Roland. 

Eddie dădea viguros din cap. 

— Pe bune că-i o grămadă de ka în treaba asta. Pe bune. 

— Pe mine mă interesează mai mult femeia care a scris 
Charlie, trenulețul Uu-uu, decât povestitorul ăsta despre 
care vorbeşti, Dickens ăsta, zise Roland. Jake, mă întreb 
dacă... 

— Ţi-am luat-o înainte, îl întrerupse băiatul desfăcând 
curelele raniţei. Apoi, cu gesturi aproape reverenţioase, 
scoase dinăuntru cartea jerpelită cu aventurile trenuleţului 
pe nume Charlie şi ale prietenului acestuia, pe nume 
Mecanicul Bob. 

Se uitară cu toţii la copertă. Numele de sub desen era tot 
Beryl Evans. 

— Măi, băiatule, oftă Eddie. E tare naşpa. Adică, să nu 
credeţi că aş fi sărit de pe şine... 

Se opri, dându-şi seama că tocmai ce făcuse un joc de 
cuvinte din domeniul feroviar, apoi continuă. În fond, 
Roland n-avea treabă nici cu glumele, nici cu jocurile de 
cuvinte. 


— ...€ naşpa rău. Cartea pe care a cumpărat-o Jake - 
Jake-din-Şaptezeci-şi-şapte - era scrisă de Claudia nu-mai- 
ştiu-cum Bachman. 

— Inez, spuse Jake. Şi mai era şi un /grec. Unul mic. Ştiţi 
careva ce înseamnă? Nu ştia nimeni, dar Roland îşi aminti 
că întâlnise nume din acestea în Mejis. 

— Mi se pare că-i vorba de un semn de deferentă, sau 
ceva de genul ăsta. Şi nici nu cred că ar fi lipsit de 
relevanţă pentru noi. Jake, ai zis că semnul din vitrină era 
altfel decât fusese înainte. Altfel, cum? 

— Nu-mi aduc aminte. Da' ştii ceva? Dacă m-ai hipnotiza 
iar - ştii, cu glonţul, cum ai mai făcut-o - poate mi-aş 
aminti. 

— Am să o fac, la un moment dat, spuse Roland, dar 
acum nu avem timp pentru aşa ceva. 

Şi uite cum o luăm de la capăt, îşi zise Eddie. /eri parcă 
nici n-a existat, iar azi nu mai avem timp. Insă totul se 
rezumă cumva la timp, nu-i aşa? Trecutul lui Roland, 
trecutul nostru şi prezentul acesta nou. Prezentul acesta 
nou şi primejdios. 

— De ce? întrebă Susannah. 

— Din cauza prietenilor noştri, răspunse Roland, apoi 
făcu un semn din cap spre sud. Am senzaţia că-şi vor face 
cunoscută prezenţa cât de curând. 

— Chiar ne sunt prieteni? vru să ştie Jake. 

— Asta nu prea are importanţă, răspunse Roland, 
întrebându-se din nou dacă într-adevăr aşa stăteau 
lucrurile. Deocamdată haideţi să ne întoarcem khef-ul la 
această Librărie Spirituală, sau cum îi zice. l-ai văzut pe 
bătăuşi cum îi rup mâna proprietarului, nu-i aşa? Tower, 
Toren, cum îi zice... 

— Adică dacă i-am văzut cum îl presează? vru să 
înţeleagă Eddie. Cum îi forţează mâna? 

— Da. 

— Precis că da, zise Jake. 

— Ciscă, se vâri în vorbă şi Ete. Ciscăda. 

— Pun prinsoare pe oricât că Tower şi Toren sunt, de 
fapt, unul şi acelaşi nume, spuse Susannah. Sunt sigură că 


Toren e echivalentul Tower în olandeză. 

Observă că Roland voia să intervină şi ridică mâna, 
oprindu-l. 

— Aşa fac adesea oamenii în pătrăţica noastră de 
univers, Roland - îşi transformă numele străin în ceva ce 
sună mai... mai americăneşte. 

— Îhî, îi confirmă Eddie spusele. În felul ăsta, Stempowicz 
devine Stamper... Yakov devine Jacob... sau... 

— Sau Beryl Evans devine Claudia y Inez Bachman, zise 
Jake râzând puţin cam fals. 

Eddie culese din foc un băț ars doar pe jumătate şi 
începu să mâzgălească în ţărână. Inşiră majuscule, una 
după alta: C... L... A... U. 

— Borcănilă chiar a zis că Tower e olandez. „Olandezu' 
tot cap pătrat rămâne, nu, patroane?” 

Se uită la Jake, aşteptând confirmarea băiatului. Acesta 
dădu din cap, îi luă băţul din mână şi continuă să scrie: D... 
l... A. 

— Ar avea sens să fie olandez, spuse Susannah. Pe 
vremuri olandezii stăpâneau Manhattanul. 

— Mai ai chef de încă o nuanţă dickensiană? o întrebă 
Jake. 

Trasă în ţărână litera y după CLAUDIA, apoi îşi ridică ochii 
spre ea. 

— Mai ţii minte casa aia bântuită pe unde am intrat în 
lumea asta? 

— Conacul, spuse Eddie. 

— Conacul de pe Dutch Hilf?, explică Jake. 

— Dutch Hill. Da, aşa este. La naiba. 

— Haideţi mai bine să vedem care a fost rostul 
întâmplării voastre, zise Roland. Eu cred că-i vorba despre 
actul acela pe care l-aţi văzut. Pe care aţi simţit că trebuie 
neapărat să-l vedeţi. Aşa aţi simţit, sau mă înşel? 

Eddie dădu din cap. 

— Nevoia asta de a vedea acordul semăna cumva cu cea 
pe care aţi simţit-o atunci când a fost să urmaţi Calea 


12 Dutch Hill - „Dealul Olandezului", zonă din Manhattan 
(n. tr.). 


Grinzii? 

— Roland, cred că a fost chiar Grinda. 

— Cu alte cuvinte, calea spre Turn. 

— Da, spuse Eddie. 

Se gândi la cum pluteau norii de-a lungul Grinzii, la cum 
umbrele se aplecau peste Grindă, la cum fiecare rămurică 
din fiecare copac părea a se întoarce spre ea. Toate 
lucrurile slujesc Grinda, le spusese Roland, iar nevoia de a 
vedea documentul pe care Balazar i-l arăta lui Calvin Tower 
fusese teribil de imperativă. 

— Spune-mi ce scria. 

Eddie îşi muşcă buzele. Nu simţea aceeaşi teamă ca 
atunci când cioplise cheia cu ajutorul căreia reuşiseră să-l 
salveze pe Jake şi să-l tragă la ei, dar cam pe aproape. 
Pentru că, aidoma cheii, şi conţinutul acelui act era 
deosebit de important. lar dacă ar fi uitat ceva, lumile s-ar 
fi putut sfărâma. 

— Omule, nu pot să-mi aduc aminte chiar tot, nu pot să-ţi 
zic cuvânt cu cuvânt... 

Roland făcu un gest nerăbdător: 

— Dacă voi crede că este cazul, te voi hipnotiza şi am să 
scot de la tine totul, cuvânt cu cuvânt. 

— Crezi că are vreo importanţă? îl întrebă Susannah. 

— Cred că totul are importanţă, îi răspunse Roland. 

— Şi dacă hipnoza nu se prinde de mine? vru să ştie 
Eddie. Dacă nu-s, cum se zice, subiect bun? 

— Lasă asta în grija mea, zise Roland. 

— Nouăsprezece, spuse Jake pe neaşteptate. 

Se întoarseră spre el. Băiatul privea fix literele trasate în 
ţărână, lângă focul stins. 

— Claudia y Inez Bachman. Nouăsprezece litere. 


3 
Roland chibzui puţin, apoi o lăsă moartă. Dacă numărul 


nouăsprezece avea vreo /egătură cu toată povestea asta, 
vor afla la un moment dat. Deocamdată, aveau alte 


probleme la care să se gândească. 

— Hârtia, zise el. Să rămânem la ea acum. Spune-mi tot 
ce-ţi aminteşti. 

— Păi, era un acord legalizat, cu ştampilă în josul foii şi 
toate însemnele necesare. 

Eddie se opri, căci în minte îi venise o întrebare cât se 
poate de legitimă. Probabil că Roland cunoştea aspectele 
astea - în fond, fusese om al legii la el acasă - dar nu strica 
să se asigure. 

— Nu-i aşa că ai auzit de notari? 

Roland îi răspunse pe un ton cumplit de sec. 

— Uiţi că vin din Gilead, Eddie. Cea mai conservatoare 
dintre toate Baroniile Centrale. Aveam mai mulţi negustori 
şi fermieri şi meşteşugari decât notari, însă nu cu mult. 

Susannah izbucni în râs: 

— Mi-ai adus aminte de o scenă dintr-o piesă a lui 
Shakespeare, Roland. Două personaje - poate Falstaff şi 
Prinţul Hal, dar nu sunt sigură - discută despre ce vor face 
după ce vor câştiga războiul şi vor cuceri ce era de cucerit. 
Şi unul din ei zice: „În primul şi în primul rând, vom omori 
toţi notarii”. 

— Ar fi un început bun, zise pistolarul pe un ton serios, 
care i se păru lui Eddie mai degrabă rece ca gheaţa. 

Apoi Roland se întoarse iarăşi spre el. 

— Continuă. lar tu, Jake, dacă ai ceva de adăugat, te rog 
să o faci. Şi relaxaţi-vă amândoi, în numele taţilor voştri. 
Deocamdată nu vreau decât un rezumat. 

Pe undeva, Eddie ştiuse asta, dar se simţi brusc mai bine 
când îl auzi pe Roland. 

— Bine. Era un Acord. Asta scria chiar în titlu, cu litere 
mari. Jos scria încheiat şi acceptat de şi tot acolo erau şi 
cele două semnături. Una a lui Calvin Tower. Cealaltă era a 
lui Richard nu-ştiu-cum. Jake, tu mai ţii minte? 

— Sayre, spuse Jake. Richard Patrick Sayre. Îşi mişcă mut 
buzele, apoi dădu din cap: 

— Nouăsprezece litere. 

— Şi ce voia acordul ăsta? întrebă Roland. 

— Nu prea multe, sincer, zise Eddie. Sau aşa mi s-a părut 


mie. În linii mari, spunea că Tower este proprietarul unui loc 
viran de la intersecţia dintre 46!" Street şi Second Avenue... 

— Acel loc viran, interveni Jake. Locul cu trandafirul. 

— Înî, chiar ăla. Mă rog, şi Tower a semnat acordul ăsta 
pe cinşpe iulie 1976. Corporaţia Sombra i-a dat o sută de 
mii. Din câte mi-am dat seama, în schimbul banilor el le-a 
promis să nu vândă terenul decât către Sombra în anul 
următor, să aibă grijă de el - taxe şi alte alea - şi după aia 
să ofere Corporaţiei Sombra dreptul de a putea cumpăra 
locul, presupunând că nu i-ar fi vândut deja terenul în 
timpul anului de valabilitate a acordului. Şi nu-l vânduse 
încă, atunci când am fost noi acolo. Dar acordul mai avea o 
lună şi jumătate până să expire. 

— Şi domnul Tower a mai spus că banii sunt duşi de mult, 
adăugă Jake. 

— Scria undeva şi că această Corporaţie Sombra ar avea 
drept de preempţiune asupra terenului? întrebă Susannah. 

Eddie şi Jake se gândiră, schimbară o privire, apoi 
clătinară din capete. 

— Sigur? insistă Susannah. 

— Nu foarte, dar aproape, zise Eddie. Crezi că ar avea 
vreo importanţă? 

— Nu ştiu, rosti Susannah dusă pe gânduri. Genul ăsta de 
acord despre care vorbiţi voi... n-ar avea niciun sens dacă 
nu s-ar pomeni şi de dreptul de preempţiune. Dacă stai să 
te gândeşti, despre ce e vorba, în ultimă instanţă? „Eu, 
Calvin Tower, sunt de acord să mă gândesc la vânzarea 
terenului viran din posesia mea. Îmi plătiţi o sută de mii de 
dolari şi în schimbul lor am să mă gândesc la asta un an 
întreg. Adică am să mă gândesc în timpul meu liber, atunci 
când nu beau cafea şi nu joc şah cu prietenii mei. lar atunci 
când se încheie anul, poate am să vi-l vând vouă, sau poate 
am să-l păstrez, sau poate am să-l dau celui care-mi oferă 
cel mai bun preţ. Şi dacă nu vă convine, drăgălaşilor, aflaţi 
că de-aia nu mai pot eu.” 

— Uiţi ceva, spuse Roland cu blândeţe. 

— Ce? îl întrebă Susannah. 

— Că Sombra asta nu-i o oarecare grupare paşnică. 


Întreabă-te dacă o grupare care respectă legea angajează 
un individ ca Balazar ca să-i transmită mesajele. 

— Ai dreptate, spuse Eddie. Tower era speriat mucho. 

— Oricum, zise şi Jake, asta ar clarifica anumite lucruri. 
De exemplu, panoul pe care l-am văzut pe terenul viran. În 
schimbul sutei de mii, Corporaţia Sombra avea şi dreptul 
„să anunţe proiecte viitoare” realizate pe locul respectiv. Ai 
văzut partea asta, Eddie? 

— Parcă. Chiar după paragraful unde scria că Tower n- 
are voie să permită punerea sub sechestru sau alte grevări 
asupra proprietăţii lui, din pricina „interesului declarat” al 
Corporaţiei Sombra. 

— Da, spuse Jake. Pe afişul pe care l-am văzut pe terenul 
viran scria... 

Se opri să se gândească mai bine, apoi îşi duse mâinile 
streaşină la ochi, ca şi cum ar fi citit un afiş numai de el 
văzut: 

— FIRMA DE CONSTRUCŢII MILLS ŞI AGENŢIA IMOBILIARĂ 
SOMBRA CONTINUA RECONSTRUCȚIA MANHATTANULUI. Şi 
după aia: IN CURAND, AICI SE VA CONSTRUI COMPLEXUL 
REZIDENŢIAL DE LUX „GOLFUL ŢESTOASEI”. 

— Inseamnă că de asta vor terenul, spuse Eddie, ca să 
facă un complex rezidenţial pe el, dar... 

— Ce-i ăla complex rezidenţial? se încruntă Susannah. 
Ce-i denumirea asta pompoasă? 

— E un ansamblu de clădiri cu coproprietăţi de lux, îi 
explică Eddie. Probabil că existau şi în când-ul tău, dar se 
numeau altfel. 

— Mda, spuse femeia cu asprime. Le ziceam 
apartamente. Sau blocuri de locuinţe. 

— Nu contează, interveni Jake, pentru că n-a fost vorba 
niciodată despre apartamente. Nici despre clădirea pe care 
se lăudau în afiş că o s-o construiască acolo. Toate astea n- 
au fost decât... zi-i să-i zic, cum se spune? 

— Praf în ochi? sugeră Roland. Jake zâmbi larg. 

— Praf în ochi, da. Trandafirul îi interesează, nu clădirea! 
Dar nu pot ajunge la el dacă nu intră în posesia terenului pe 
care creşte. Sunt convins de asta. 


— S-ar putea să ai dreptate când spui că blocul de 
locuinţe nu înseamnă nimic, spuse Susannah, dar numele 
acela are o anumită rezonanţă, nu credeţi? 

Se uită la pistolar şi continuă: 

— Partea aceea din Manhattan se numeşte Golful 
Ţestoasei, Roland. 

Bărbatul dădu din cap, deloc surprins. Ţestoasa era unul 
din cei doisprezece Gardieni şi aproape sigur că trebuia să 
se afle la capătul Grinzii pe care călătoreau ei acum. 

— Cei de la firma de construcţii Mills probabil că nici nu 
ştiu de trandafir, spuse Jake, dar pun pariu că ăia de la 
Corporaţia Sombra ştiu. 

Îşi vârî mâna în blana lui Ete, atât de lungă şi deasă în 
zona cefei, încât îi înghiţi degetele cu totul. 

— Eu cred că există undeva în New York - într-o clădire 
de birouri, poate în Golful Ţestoasei, în zona de est - o uşă 
pe care e o plăcuţă şi pe plăcuţa aia scrie CORPORAŢIA 
SOMBRA. lar în spatele acelei uşi se află o a/tă uşă. O uşă 
prin care dacă treci, ajungi aici. 

Câteva minute rămaseră toţi tăcuţi, gândindu-se la 
această idee - la lumile care se rotesc pe o unică axă într-o 
armonie damnată - şi nici unul din ei nu mai spuse nimic. 


4 


— Uite ce cred eu că s-a întâmplat, rupse Eddie tăcerea 
în cele din urmă. Suze, Jake, vă rog să interveniţi dacă aveţi 
senzaţia că mă înşel. Insul ăsta, Cal Tower, e un soi de 
paznic al trandafirului. Poate că nu e conştient de treaba 
asta, dar aşa trebuie că stau lucrurile. Păzeşte trandafirul, 
aşa cum toţi membrii familiei lui l-au păzit până la el. Asta 
ar explica numele pe care îl poartă. 

— Numai că el este cel din urmă, spuse Jake. 

— N-ai de unde să ştii, puiuţ, îl contrazise Susannah. 

— N-are verighetă, explică Jake, iar Susannah dădu din 
cap, arătând că, pentru moment, îi dă dreptate. 

— Poate cândva au existat o mulţime de oameni pe 


nume Toren, care stăpâneau multe proprietăţi din New 
York, continuă Eddie. Dar timpurile acelea au apus. lar 
acum, singurul lucru care mai stă între Corporaţia Sombra 
şi trandafir este un biet grăsan, aproape scăpătat, care şi-a 
schimbat numele. Colac peste pupăză, mai e şi... cum îi zici 
unuia care iubeşte cărţile? 

— Bibliofil, răspunse Susannah. 

— Da, aşa cum zici. În plus, n-o fi George Biondi vreun 
Einstein, dar a făcut o observaţie de bun-simţ. A spus că 
prăvălia lui Tower nu-i o prăvălie adevărată, ci doar o 
groapă în care se vâră bani. Povestea lui e o poveste veche 
în locul de unde venim noi, Roland, aşa să ştii. Când maică- 
mea vedea vreun bogătan la televizor, pe Donald Trump, 
de pildă... 

— Pe cine? întrebă Susannah. 

— N-ai de unde să-l ştii. Trebuie să fi fost un puştan în 
'64. Şi, oricum, nu contează. „Prima generaţie porneşte de 
la zero, a doua face avere, a treia risipeşte tot”, zicea 
mama. „Asta e modul de viaţă american, băieţi.” Deci, îl 
avem pe Tower, care seamănă cu Roland într-o privinţă: e 
ultimul din neamul lui. Vinde când şi când câte o 
proprietate, îşi plăteşte impozitele, acoperă cheltuielile 
casei şi cardurile de credit şi facturile de la doctor, achită 
marfa pentru prăvălie. Da, aveţi dreptate, am inventat 
toate astea... şi parcă nu mi se pare că aşa ar sta lucrurile. 

— Nu, spuse Jake pe un ton scăzut, fascinat. Nu stau aşa. 

— Poate aţi împărţit khef-ul lui, zise Roland. Poate l-aţi 
atins. Aşa cum făcea prietenul meu, Alain. Spune mai 
departe, Eddie. 

— Şi an de an îşi spune că librăria lui cu cărţi vechi va 
prinde la clienţi, aşa cum se întâmplă uneori în New York cu 
tot soiul de afaceri. Îşi spune că o să reuşească să-şi 
acopere deficitul şi o să intre pe profit. Şi atunci totul o să 
fie bine. lar în cele din urmă nu-i mai rămâne decât un 
singur lucru de vândut: lotul doi-opt-nouă, Corpul 
Nouăsprezece, din Golful Ţestoasei. 

— Doi şi cu opt şi cu nouă fac nouăsprezece, zise 
Susannah. Aş vrea să-mi pot da seama dacă chiar 


înseamnă ceva, sau e doar „sindromul maşinii albastre”. 

— Ce-i aia? vru să ştie Jake. 

— Atunci când cumperi o maşină albastră, ai senzaţia că 
vezi maşini albastre pretutindeni. 

— Nu e cazul aici, spuse Jake. 

— Cazul-necazul, interveni Ete. 

Se întoarseră toţi spre micuţ. Uneori treceau zile întregi, 
săptămâni chiar, fără ca Ete să articuleze cuvinte întregi, cu 
excepţia repetării unor silabe auzite de la ceilalţi. Apoi, te 
pomeneai că zice câte o chestie ce ar fi putut fi chiar rodul 
propriei gândiri. Dar n-aveai de unde să ştii cu certitudine. 
Nici Jake nu ştia. 

La fel cum nu suntem siguri în privința numărului 
nouăsprezece, îşi spuse Susannah şi îl mângâie pe cap. 
Bumblerul îi aruncă o privire drăgăstoasă. 

— Se ţine cu dinţii de bucata aia de teren, continuă 
Eddie. Pe de altă parte, ia gândiţi-vă, nu deţine nici măcar 
clădirea aia de tot căcatul în care e librăria. Plăteşte chirie 
pentru spaţiu. 

Jake interveni: 

— Artistic Deli „Tom şi Jerry” dă faliment şi Tower o 
demolează. Pentru că o parte din el vrea să vândă terenul. 
O parte din el zice că ar trebui să fie dus rău cu capul să 
nu-l vândă. 

Se opri şi se gândi la ideile nebuneşti care îţi vin în miez 
de noapte. Gânduri nebuneşti, idei demente, voci care nu 
vor să tacă. 

— Dar mai există şi o altă parte în el, o altă voce... 

— Vocea Ţestoasei, şopti Susannah. 

— Da, a [estoasei, sau a Grinzii, fu de acord Jake. 
Probabil că sunt unul şi acelaşi lucru. lar vocea aceasta îl 
îndeamnă să păstreze terenul cu orice preţ. 

Se uită la Eddie. 

— Crezi că ştie de trandafir? Crezi că se duce acolo din 
când în când şi se uită la el? 

— Calule, mănânci ovăz? răspunse Eddie. Sigur că se 
duce. Şi sigur că ştie. La un anume nivel trebuie să ştie. 
Pentru că un asemenea teren la o intersecţie din 


Manhattan... cât ar valora, Susannah. 

— În timpul meu, probabil că vreun milion de parai, zise 
femeia. Dumnezeu ştie cât ar costa în 1977. Trei milioane? 
Cinci? Suficient cât sai-Tower să poată vinde liniştit cărţi tot 
restul vieţii, cu condiţia să investească cu cap tot capitalul 
asta. 

Eddie îşi continuă demonstraţia: 

— Tot ce ştim indică faptul că nu vrea să vândă. Suze 
deja a explicat cât de puţin au obţinut cei de la Sombra în 
schimbul sutei lor de mii. 

— Dar ceva tot au reuşit să capete, spuse Roland. Ceva 
extrem de important. 

— Au reuşit să facă primul pas în direcţia dorită, îl 
completă Eddie. 

— Adevăr grăieşti. lar acum, că termenul acordului lor se 
apropie de sfârşit, trimit varianta din lumea voastră a 
Marilor Vânători de Coşciuge. Indivizi de calibru greu. lar 
dacă nici lăcomia şi nici nevoia nu-l pot sili pe Tower să le 
vândă terenul cu trandafirul, atunci încearcă să-l bage în 
toţi sperieţii. 

— Înî, zise Jake. Şi cine va fi de partea lui Tower? Poate 
Aaron Deepneau. Poate nimeni. Deci, ce vom face? 

— Cumpărăm noi terenul, spuse Susannah. Fireşte. 


5 


După câteva momente de tăcere stupefiată, Eddie dădu 
din cap cu un aer gânditor. 

— Sigur, de ce nu? În acord nu se menţionează că 
Sombra ar avea drept de preempţiune - probabil că au 
încercat să-l obţină, dar Tower nu a fost de acord. Aşa că, 
sigur, putem să cumpărăm noi terenul. Câte piei de 
căprioară crezi tu că ne va cere în schimbul lui? Patruzeci? 
Cincizeci? Dacă ştie să se târguiască la sânge, am putea 
adăuga şi nişte suvenire de la Bătrâni. Nişte căni şi nişte 
farfurii şi nişte capete de săgeți. Chestii care fac deliciul 
oricărei conversații. 


Susannah îi aruncă o privire încărcată de reproş. 

— Bine, bine, nu-i amuzant, spuse Eddie. Dar trebuie să 
privim realitatea în faţă, iubito. Nu suntem decât nişte 
drumeţi amărâţi şi jegoşi care s-au trezit acum într-o altă 
realitate - adică, nici măcar nu mai suntem în Lumea de 
Mijloc. 

— În plus, zise sfios Jake, nici măcar nu am fost pe bune 
acolo. Nu aşa cum se întâmplă atunci când treci prin uşile 
alea. Ne-au simţit, e drept. Dar eram invizibili. 

— Ne vom ocupa de toate pe rând, spuse Susannah. lar 
dacă banii vă îngrijorează, am eu destui. Numai să reuşim 
cumva să ajungem la ei. 

— Câţi ai? o întrebă Jake. Ştiu că nu-i politicos să întreb - 
mama şi-ar da ochii peste cap să mă audă, dar... 

— Am trecut prin prea multe împreună ca să ne mai 
facem acum griji din cauza lipsei de politeţe, zise 
Susannah. Adevărul este că nici eu nu ştiu, scumpete. 
Tăticul meu a inventat nişte procedee stomatologice de 
aplicare a coroanelor dentare şi a făcut mulţi bani. Atunci a 
înfiinţat o companie care se chema Holmes Dental 
Industries şi s-a ocupat singur de aspectele financiare până 
în 1959. 

— Anul în care Mort te-a împins în faţa metroului, 
completă Eddie. Susannah dădu din cap şi continuă: 

— Aia s-a întâmplat în august. Cam la şase săptămâni 
după aceea, tata a făcut un infarct - primul dintr-un şir de 
multe. Poate unele i-au fost declanşate de stresul provocat 
de accidentul meu, însă nu sunt numai eu de vină. Tata se 
solicita mult prea mult. 

— Nu eşti de/oc de vină, interveni Eddie. Că doar n-ai 
sărit de capul tău în faţa metroului. 

— Ştiu asta. Dar sentimentele, mai ales cele de vină, şi 
durata lor n-au nimic de-a face cu realitatea obiectivă. 
Pentru că mama nu mai era, a trebuit să am eu grijă de el 
şi nu m-am descurcat prea strălucit - nu-mi puteam scoate 
din minte gândul că totul s-a petrecut numai şi numai din 
cauza mea. 

— Ce-a fost a fost, rosti Roland, fără prea multă 


compasiune în voce. 

— Mulţam, drăguță, îi zise sec Susannah. Aşa de bine te 
pricepi matale să pui lucrurile în perspectivă. In orice caz, 
după primul infarct, tăticu' l-a însărcinat pe contabilul firmei 
să se ocupe de tot ce ţinea de finanţe. Omul în cauză era 
un vechi prieten de-al lui, Moses Carver. După ce tata a 
murit, nenea Mose a avut grijă de mine. Şi cred că aveam 
cam opt sau zece milioane de dolari atunci când Roland m- 
a smuls din lumea mea şi m-a adus în bucăţica asta absolut 
feerică de nicăieri. Ne permitem, deci, să cumpărăm 
terenul domnului Tower, presupunând, fireşte, că va dori să 
ni-l vândă? 

— Probabil că ni-l va vinde şi pe piei de căprioare, dacă 
ceea ce spune Eddie despre Grindă este adevărat, 
răspunse Roland. Cred că, în străfundurile minţii şi 
sufletului său, domnul Tower ne aşteaptă - ka-ul lui l-a 
făcut să nu renunţe atâta vreme la bucata aia de teren. 

— Ne aşteaptă. Aşteaptă cavaleria să-l salveze, rânji uşor 
Eddie. Ca locuitorii din Fort Ord în ultimele minute ale unui 
film cu John Wayne. 

Roland îl privi cu severitate: 

— Aşteaptă venirea Albului. 

Susannah îşi admiră mâinile oacheşe cu un surâs pe 
chipul oacheş: 

— Inseamnă că pe mine nu mă aşteaptă. 

— Ba da, spuse Roland. Şi pe tine. 

Şi se întrebă, în treacăt, ce culoare de piele avea 
cealaltă. Mia. 

— Ne trebuie o uşă, zise Jake. 

— Ne trebuie cel puţin două, îl contrazise Eddie. Una ca 
să ajungem la Tower şi să negociem. Dar mai înainte, ne 
trebuie alta, prin care să ne întoarcem în cânduul lui 
Susannah. Cât de aproape de momentul când a tras-o 
Roland la el. Ar fi tare naşpa să ne întoarcem în 1977, să 
luăm legătura cu tipul ăsta, Carver, şi să aflăm că a 
declarat-o pe Odetta Holmes decedată în mod oficial în 
1971. Şi că toată averea a revenit rudelor din Green Bay 
sau San Berdoo. 


— Sau să ne ducem în 1968 şi să descoperim că domnul 
Carver a dispărut, zise Jake. Că a sifonat toţi banii, i-a 
trecut în conturile lui şi s-a retras în Costa del Sol. 

Susannah îl fixa cu o expresie şocată care părea a spune 
„na-ţi-o bună”, care, în alte împrejurări, ar fi fost de-a 
dreptul nostimă. 

— Nenea Mose n-ar face una ca asta niciodată, niciodată! 
E naşul meu! 

Jake păru stânjenit. 

— lartă-mă, dar am citit o groază de romane polițiste - 
Agatha Christie, Rex Stout, Ed McBain - şi chestii de genul 
ăsta se întâmplă mai mereu. 

— In plus, spuse şi Eddie, banul îl schimbă pe om. 

Femeia îl măsură din priviri cu un soi de răceală detaşată 
care nu-i era caracteristică. Roland, ştiind mai multe despre 
ea decât ştiau Jake şi Eddie, îşi spuse că era privirea 
„storcoşitoare de broaşte”. 

— Şi de unde ştii tu? se răţoi ea, adăugând iute: O, iubire, 
iartă-mă. A fost urât din partea mea. 

— Nu-i nimic, zise Eddie şi schiţă un zâmbet fals şi 
nesigur. Ai vorbit la nervi. 

li strânse mâna, iar Susannah îi răspunse prin acelaşi 
gest. Zâmbetul tânărului începu să se destindă. 

— Doar că îl cunosc pe Moses Carver. E un om foarte 
cinstit. 

Eddie ridică mâna - nu atât în semn de crezare, cât ca să 
arate că nu mai are rost să continue discuţia. 

— Să vedem dacă am înţeles ce propuneţi voi, spuse 
Roland. Mai întâi, trebuie să reuşim cumva să ne întoarcem 
în New York nu doar într-un singur timp, ci în două. 

Ceilalţi tăcură, digerându-i spusele, apoi Eddie încuviinţă: 

— Aşa este. Pentru început, trebuie să ne întoarcem în 
1964. Susannah a dispărut doar de vreo două luni, şi 
nimeni nu şi-a pierdut speranţa că o vor găsi. Şi aşa, ea 
apare, toată lumea sare în sus de bucurie. Întoarcerea fiicei 
rătăcitoare. Luăm mălaiul... chestie care s-ar putea să 
dureze ceva... 

— Partea cea mai complicată va fi să-l conving pe nenea 


Mose, zise Susannah. Când e vorba de banii din bancă, e 
cam strâns la pungă. Şi sunt convinsă că, în adâncul inimii, 
tot mai crede că n-am decât opt ani. 

— Dar, legal, banii îţi aparţin, nu? o întrebă Eddie. 

Roland observă că tânărul manifesta mai multă prudenţă 
de când Susannah îl repezise mai adineauri. De unde ştii 
tu? Şi de când se uitase cu răceală la el. 

— Ce vreau să te întreb este dacă te poate opri în vreun 
fel să-i iei. 

— Nu, iubitule, îi răspunse ea. Tăticul meu şi nenea Mose 
mi-au deschis un cont asupra căruia am avut drepturi 
depline în 1959, când am împlinit douăzeci şi cinci de ani. 

Işi întoarse spre el minunaţii ei ochi negri, atât de 
expresivi. 

— Poftim. Nu mai e cazul să mă baţi la cap cu vârsta 
mea. Dacă ştii să faci scăderi o poţi afla şi singur. 

— N-are nici-o importanţă, şopti Eddie. Timpul este un 
chip pe apă. 

Roland simţi cum pielea i se face de găină. Undeva - 
poate într-un strălucitor câmp de trandafiri de culoarea 
sângelui, la mare depărtare de acest loc - o prigorie roşie 
tocmai ce-i călcase pe mormânt. 


6 


— Trebuie să fie bani gheaţă, spuse Jake pe un ton sec, 
calculat. 

— Ce? Eddie reuşi cu greu să-şi dezlipească ochii din cei 
ai lui Susannah. 

— Bani în mână, repetă Jake. Nimeni nu va primi un cec 
vechi de treisprezece ani. Mai ales unul pentru milioane de 
dolari. 

— De unde ştii chestiile astea, păpuşel? îl întrebă 
Susannah. 

Jake ridică din umeri. Fie că-i plăcea sau nu (de obicei nu- 
i plăcea), era fiul lui Elmer Chambers. lar Elmer Chambers 
nu a fost niciodată un „băiat bun” - niciodată Roland nu ar 


fi zis despre el că face parte din Alb - dar fusese mare 
maestru în ceea ce subalternii lui din televiziune numeau 
arta „Răfuielii”. Mare Vânător de Coşciuge pe Tărâmul TV- 
ului, comentă Jake în gând. Poate că nu era drept să 
gândească astfel, dar cu siguranţă că era cât se poate de 
corect să spună că Elmer Chambers era un om fioros de 
ambițios care ştia să-şi joace bine cărţile. Şi, da, el era fiul 
lui Elmer. Nu uitase chipul tatălui său, deşi erau clipe când 
îşi dorea s-o fi făcut. 

— În mână, neapărat în mână, rupse Eddie tăcerea. 
Afacerea asta trebuie făcută cu bani gheaţă. Şi chiar dacă 
primeşti un cec, îl putem încasa în 1964, nu în 1977. Vârâm 
banii într-un sac de sport - există genţi sport în 1964, Suze? 
Nu contează. Vârâm banii într-o traistă şi îi ducem în 1977. 
Nu-i musai să ajungem acolo chiar în ziua când Jake a 
cumpărat Charlie, trenulețul Uu-uu şi Ghici ghicitoare ce-i, 
dar trebuie să fie aproape de ziua aia. 

— În nici un caz după cinşpe iulie 1977, interveni Jake. 

— O, Dumnezeule, în niciun caz, exclamă Eddie. S-ar 
putea să ne pomenim că Balazar a reuşit să-l convingă pe 
Tower să vândă, şi rămânem ca proştii, cu genţile de bani 
în mână, cu deştu' în gură, rânjind şi dând bineţe ca 
tâmpiţii. 

Urmă un moment de tăcere - poate încercau să-şi 
imagineze această scenă cumplită - apoi Roland spuse: 

— Faceţi ca totul să pară foarte simplu, şi de ce n-ar fi 
aşa? Pentru voi trei, conceptul de uşi între lumea asta şi 
lumea voastră cu astine şi foutegrafii pare la fel de banal 
pe cât mi s-ar părea mie un drum de munte pe spinarea 
unui catâr. Sau calibrarea pistolului. Şi aveţi motive 
întemeiate să gândiţi aşa. Fiecare dintre voi a trecut printr- 
una din aceste uşi. De fapt, Eddie a trecut în ambele 
sensuri - a intrat în lumea asta, apoi s-a întors într-a lui. 

— Tre' să-ţi zic că drumul înapoi la New York n-a fost 
deloc mişto, mârâi Eddie. Prea multe schimburi de focuri. 
Ca să nu pomenesc şi de capul retezat al fratelui meu 
rostogolindu-se pe duşumeaua biroului lui Balazar. 

— N-a fost mişto nici când eu am trecut prin uşă şi am 


ajuns pe Dutch Hill, adăugă Jake. 

Roland dădu din cap, cedând în faţa acestor păreri, dar 
neabdicând de la ale sale. 

— Tot timpul am acceptat ce mi-ai spus atunci când te- 
am cunoscut, Jake, ce mi-ai spus atunci când ai murit. 

Palid la faţă, Jake îşi plecă ochii fără să răspundă. Nu-i 
făcea nici-o plăcere să-şi amintească acea clipă (şi, slavă 
Domnului, amintirea era destul de înceţoşată în mintea lui) 
şi, în plus, ştia ceva ce Roland nu ştia. Bine! îşi zise el. Nici 
n-ar trebui să vrei să-ți aminteşti! M-ai lăsat să cad! M-ai 
lăsat să mor! 

— Ai spus că mai există şi alte lumi în afară de acestea, 
continuă Roland, şi aşa este. New Yorkul cu când-urile lui 
multiple este doar una dintre ele. Din cauza trandafirului 
suntem traşi acolo iar şi iar. Sunt sigur de asta, aşa cum 
sunt sigur că nu prea pot înţelege că trandafirul ar fi Turnul 
Întunecat. Ori... 

— Ori o altă uşă, murmură Susannah. Una care se 
deschide chiar către Turnul Intunecat. Pistolarul o aprobă: 

— Mi-a trecut şi mie prin minte ideea asta. În orice caz, 
oamenii manni cunosc aceste alte lumi, şi într-un fel se 
poate spune că şi-au dedicat lor vieţile. Cred că starea pe 
care o capeţi atunci când treci prin portalul dintre lumi este 
cea mai înălţătoare dintre toate, iar ritualul este cel mai 
sacru din câte există. Tatăl meu şi prietenii mei auziseră de 
globurile de cristal, v-am mai povestit asta. Insă noi am 
ajuns la concluzia că portalul dintre lumi, Curcubeul 
Vrăjitorului şi uşile magice ar putea fi cam acelaşi lucru. 

— Unde vrei să ajungi cu toate astea, scumpule? îl 
întrebă Susannah. 

— Pur şi simplu vă amintesc că eu am rătăcit mult încolo 
şi încoace, zise Roland. Din cauza transformării timpului - 
din cauza unui soi de înmuiere a timpului pe care sunt 
convins că aţi simţit-o cu toţii - am umblat în căutarea 
Turnului Întunecat mai bine de o mie de ani. Uneori am 
sărit peste generaţii întregi, aşa cum pescăruşul sare din 
val în val aproape fără să-şi ude picioarele în spuma lor. Și 
niciodată, niciodată, în tot acest timp, nu mi s-a întâmplat 


să dau peste una din aceste uşi dintre lumi, până la cele de 
pe plaja Mării Vestului. Şi, cu toate că aveam ceva habar 
despre arcele curcubeului şi portal, nici prin cap nu mi-a 
trecut la ce anume foloseau ele. 

Îi privi cu seriozitate şi continuă: 

— Voi vorbiţi de parcă lumea mea ar fi la fel de plină cu 
uşi magice pe cât e a voastră cu..., şovăi el,... cu maşini 
zburătoare sau diligenţe cu motor. Şi nu e deloc aşa. 

— Locul acesta unde ne aflăm acum nu seamănă cu nici 
un altul unde ai mai fost, Roland, îi zise Susannah, 
atingându-i cu blândeţe încheietura bronzată a mâinii. Nu 
mai suntem în lumea ta. Chiar tu ai recunoscut asta, acolo, 
în versiunea aia de Topeka, unde lui Blaine i-a sărit 
bâzdâcul şi a explodat. 

— De acord cu tot ce spui, conveni Roland. Nu vreau 
decât să înţelegeţi că asemenea uşi pot fi mult mai greu de 
găsit decât vă imaginaţi. lar acum vorbiţi nu de una, ci de 
două. De două uşi cu care să ţintim asupra timpului aşa 
cum ţintim prin cătarea pistolului. 

Eu nu țintesc cu mâna, îşi zise Eddie înfiorându-se. 

— Dacă o iei aşa, pare destul de greu. 

— Şi atunci ce facem? întrebă Jake. 

— S-ar putea să vă fiu eu de ajutor, spuse o voce. 

Se întoarseră brusc. Singur Roland nu era mirat. || auzise 
pe străin apropiindu-se de ei cam de pe la jumătatea 
discuţiei. Dar şi el se întoarse interesat să-l vadă. O singură 
privire la cel care se oprise la zece metri de ei, pe marginea 
drumului, fu suficientă cât să-şi dea seama că nou-venitul 
făcea parte fie din lumea prietenilor săi, fie din lumea 
vecină. 

— Cine eşti? întrebă Eddie. 

— Cine sunt prietenii tăi? întrebă Susannah. 

— De unde eşti? întrebă Jake, cu ochii arzând de 
curiozitate. 

Străinul purta o haină neagră şi lungă, descheiată peste 
cămaşa cenuşie cu guler îngust şi rotunjit. Părul lung şi alb 
îi stătea zburlit la urechi şi în creştet, ca şi cum l-ar fi 
speriat cineva. Pe frunte avea o cicatrice în forma literei T. 


— Prietenii mei sunt încă la locul lor, spuse el făcând un 
semn dinadins neglijent peste umăr, spre adâncul pădurii. 
Calla Bryn Sturgis este acum casa mea. Înainte de asta, 
casă mi-a fost Detroit, statul Michigan, unde am muncit la 
un azil pentru persoanele fără adăpost şi am luat parte la 
întrunirile Alcoolicilor Anonimi. Am fost prieten bun cu 
alcoolul. Înainte de asta - o scurtă vreme - Topeka, statul 
Kansas. 

Observă amuzat cum cei trei tineri tresăriră la auzul 
numelui acelui oraş. 

— Şi mai înainte, New York. lar, și mai înainte, casa mea 
a fost un orăşel pe nume Jerusalem's Lot, din statul Maine. 


7 


— Eşti din partea noastră de lume, spuse Eddie şi oftă 
prelung. Sfinte Dumnezeule, eşti din partea noastră! 

— Da, aşa cred, încuviinţă bărbatul cu gulerul îngust. 
Numele meu este Donald Callahan. 

— Eşti preot, zise Susannah, măsurându-l cu privirea de 
la crucea care-i atârna de gât - cruciuliţă mică şi discretă, 
dar neîndoielnic din aur pur - la crucea necizelată şi mai 
mare care-i marca fruntea. 

Callahan clătină din cap: 

— Nu mai sunt. Am fost odată. Poate voi mai fi iarăşi, 
într-o bună zi, dacă aşa va fi voia Celui de Sus. Acum sunt 
doar un om al lui Dumnezeu. Îmi este permis să vă întreb... 
de când sunteţi? 

— 1964, răspunse Susannah. 

— 1977, răspunse Jake. 

— 1987, răspunse Eddie. 

Ochii lui Callahan străluciră auzindu-l. 

— 1987. lar eu am venit aici din 1983, dacă este să 
folosim socoteala din vremurile noastre. la spune-mi un 
lucru, tinere, un lucru care mă interesează în mod deosebit. 
Reuşiseră ăia de la Red Sox să câştige campionatul până ai 
plecat tu de acolo? 


Surprins şi înveselit totodată, Eddie îşi dădu capul pe 
spate râzând. 

— Nu, omule, îmi pare rău. Au fost la un pas să câştige, 
anul trecut - pe Stadionul Shea, împotriva celor de la Mets - 
şi atunci tipul ăsta, Bill Buckner, care era la prima bază, nu 
a reuşit să prindă o minge uşoară, cu pământul. Cred că 
ruşinea asta o să-l urmărească toată viaţa. Dar, haide, stai 
cu noi. N-avem cafea, însă Roland - individul ăla din 
dreapta mea care arată de parcă l-a tăvălit un tren - face 
un ceai bunicel din ierburi de pădure. 

Callahan îşi îndreptă atenţia asupra lui Roland şi făcu un 
gest uluitor: se lăsă într-un genunchi, îşi plecă uşor capul şi 
îşi duse pumnul la fruntea-i însemnată cu cicatricea aceea 
ciudată: 

— Heil, pistolarule, binecuvântată fie întâlnirea noastră. 

— Heil, îi răspunse Roland. Vino, bunule străin, vino şi 
spune-ne ce te doare. 

Callahan îl privi uimit. Senin, Roland îi întoarse privirea şi 
dădu din cap: 

— Binecuvântată sau nu întâlnirea noastră, poate vei 
găsi ceea ce cauţi. 

— Şi tu la fel, spuse Callahan. 

— Atunci, vino, insistă Roland. Vino să stăm de vorbă. 


8 


— Înainte de a începe, pot să te întreb ceva? 

Vorbise Eddie. Lângă el, Roland făcuse deja focul şi 
scotocea acum prin sacul cu bunurile comune după vasul 
din lut - artefact primit de la Bătrâni - în care îi plăcea să 
fiarbă ceaiul. 

— Bineînţeles că poţi, tinere. 

— Te numeşti Donald Callahan. 

— Da. 

— Dar care este a/ doilea nume al tău? 

Callahan ridică dintr-o sprânceană şi surâse. 

— Frank. Ca pe bunicul. Contează? 


Eddie, Susannah şi Jake schimbară o privire între ei, 
gândind acelaşi lucru: Donald Frank Callahan. Egal 
nouăsprezece. 

— Contează, bag seamă, zise Callahan. 

— Poate că da, spuse Roland. Poate că nu. 

Turnă apa pentru ceai, mânuind cu dexteritate burduful 
din piele. 

— Văd că ai avut un accident, comentă Callahan cu ochii 
la mâna dreaptă a pistolarului. 

— Mă descurc, spuse Roland. 

— Cu puţin ajutor din partea prietenilor lui, ai putea zice, 
adăugă Jake, fără să zâmbească. 

Callahan încuviinţă, fără să înţeleagă prea bine, dar ştiind 
că nu era nevoie: formau un Ka-tet. Poate că nu cunoştea 
acest termen, dar nu asta conta. Legătura dintre ei era 
evidentă în felul cum se priveau, cum se mişcau. 

— Acum îmi ştiţi numele, zise Callahan. Îmi faceţi 
plăcerea de a mi le spune pe ale voastre? 

Se prezentară: Eddie şi Susannah Dean, din New York; 
Jake Chambers, din New York; Ete, din Lumea de Mijloc; 
Roland Deschain, din Gilead. Callahan îl salută pe fiecare în 
parte, ducându-şi pumnul la frunte. 

— lar eu sunt Callahan din Lot, spuse după ce 
prezentările luară sfârşit. Mă rog, aşa eram. Acum sunt 
doar Bătrânul. Aşa mi se spune în Calla. 

— Prietenii tăi nu vor să ni se alăture? îl întrebă Roland. 
Nu avem prea multe de-ale gurii, dar avem ceai. 

— Nu încă. 

— Aha, murmură pistolarul, înțelegând. 

— În orice caz, noi am mâncat bine, spuse Callahan. Anul 
acesta a fost unul bun pentru Calla - până acum - şi vom 
împărţi bucuroşi cu voi merindele noastre. 

Ezită, parcă simțind că a mers prea departe şi prea 
repede. 

— Poate. Dacă totul merge bine. 

— „Dacă”, repetă Roland. Un profesor de-al meu obişnuia 
să spună că acesta este singurul cuvânt cu o mie de litere. 

Callahan izbucni în râs: 


— Nu-i rău! Oricum, avem mai multă mâncare decât voi. 
Avem şi brioşe de pădure proaspete - Zalia le-a cules dar 
cred că ştiţi deja ce-s astea. Zicea că i s-a părut că mai 
trecuse cineva pe la tufele alea. 

— Jake le-a descoperit, spuse Roland. 

— De fapt, Ete a dat de ele, îl contrazise Jake mângâind 
capul bumblerului. Am senzaţia că-i un soi de copoi de 
brioşe. 

— De cât timp aţi prins de veste de prezenţa noastră? îi 
întrebă Callahan. 

— De două zile. 

Callahan reuşi să pară deopotrivă amuzat şi exasperat: 

— Adică de când v-am luat urma. Şi cât ne-am mai 
străduit să nu ne simţiţi. 

— Dacă aţi fi crezut că sunteţi chiar într-atâta de abili, nu 
aţi fi pornit în căutarea noastră, zise Roland. 

— Adevăr grăit-ai, mulţumescuc-ţi ţie, oftă Callahan. 

— Ai venit să ne ceri ajutorul şi sprijinul? îl întrebă 
Roland. 

Deşi în voce i se citea doar o curiozitate reţinută, Eddie 
Dean simţi că i se face foarte, foarte frig. Cuvintele 
pistolarului parcă vibrară în văzduh. Şi nu era singurul care 
avusese senzaţia asta. Susannah îi strânse mâna dreaptă. 
O clipă mai târziu, mâna lui Jake i se strecură în stânga. 

— Nu eu sunt cel care vă pot răspunde la această 
întrebare. Callahan părea dintr-odată ezitant şi nesigur. 
Speriat, chiar. 

— Ştii că te afli înaintea celor din neamul lui Eld? îl 
întrebă Roland pe acelaşi ton ciudat de blajin, întinzând 
mâna spre Eddie, Susannah şi Jake; şi spre Ete. Căci să ştii 
că aceştia sunt ai mei, aşa cum eu sunt al lor. Formăm un 
tot rotund. Şi ştii foarte bine ce anume suntem. 

— Chiar sunteți? şopti Callahan. Toti? 

Susannah nu se mai putu abtine: 

— Roland, în ce ne bagi? 

— Nimic nu-i zero, nimic nu-i gratis, zise pistolarul. Nu îţi 
datorez nimic, aşa cum nici tu nu-mi datorezi nimic. 
Deocamdată. Nu s-au hotărât încă să ne ceară ajutorul. 


Dar o vor face, îşi spuse Eddie. Lăsând la o parte scurtele 
excursii prin portal şi visele despre trandafir şi prăvălia cu 
delicatese, tânărul nu credea despre el că ar fi înzestrat cu 
puteri paranormale, însă nici nu era nevoie să fie medium 
ca să ştie ce anume le vor cere oamenii aceia al căror sol 
era Callahan. Undeva, nişte castane tocmai ce fuseseră 
aruncate în foc, iar Roland trebuia să le scoată cu mâna 
goală. 

Nu numai Roland. 

Uite, aici greşeşti, tataie, continuă gândul lui Eddie. 
Greşeală perfect normală, dar tot greşeală se cheamă. Noi 
nu suntem cavaleria. Noi nu suntem poliția călare. Noi nu 
suntem pistolari. Nu suntem decât trei biete suflete rătăcite 
din Marele Măr, care... 

Dar nu. Nu. Eddie înţelesese ce sunt încă de când 
ajunseseră în River Crossing, de atunci când bătrânii 
îngenuncheaseră în faţa lui Roland în colbul străzii. 

Pe dracu', ştiuse chiar din pădure (din Pădurea lui 
Shardik), unde Roland îi învățase să ţintească cu ochiul, să 
tragă cu mintea, să ucidă cu inima. | se părea îngrozitor 
faptul că Roland îi desăvârşeşte, îi completează într-un 
asemenea mod. Căci Roland era plin cu otravă şi îi sărutase 
cu buzele lui otrăvite. Îi transformase în pistolari. Şi oare 
chiar îi trecuse prin cap lui Eddie că descendenţii lui Arthur 
Eld nu mai aveau treburi de făcut în lumea aceasta golită 
de măruntaie? Că li se va permite, pur şi simplu, să o lălăie 
pe Calea Grinzii până ce vor ajunge la Turnul Întunecat al 
lui Roland şi vor îndrepta ce era de îndreptat? Ei bine, nu. 
Mai încearcă o dată. 

Jake fu cel care dădu glas gândurilor lui Eddie, iar 
acestuia nu-i plăcu deloc exaltarea din ochii băiatului. O 
mulţime de puşti plecaseră la o mulţime de războaie cu 
aceeaşi privire care spunea „mamă, ce-o să le-o mai 
tragem”. Bietul copil habar nu avea că fusese otrăvit, iar 
veninul îl tâmpise de-a binelea, căci, altfel, ar fi trebuit să 
aibă mai multă judecată. 

— Dar ne vor cere, zise el. Nu-i aşa, domnule Callahan? 
Ne vor cere. 


— Nu ştiu, îi răspunse Callahan. Va trebui să-i 
convingeti... 

Se întrerupse şi se uită la Roland care clătina din cap. 

— Nu merge aşa, spuse pistolarul. Nu ştii, pentru că nu 
eşti din Lumea de Mijloc, dar nu merge aşa. Nu ne 
interesează să convingem pe nimeni. Noi vindem plumbi. 

Callahan oftă adânc, apoi dădu din cap. 

— Am o carte care te-ar putea interesa. Poveștile lui 
Arthur. 

Ochii lui Roland se aprinseră: 

— Da? Chiar aşa? Aş dori să văd cartea aceasta. Mi-aş 
dori foarte mult să o văd. 

— Poate o vei vedea, spuse Callahan. Povestirile din ea 
nu seamănă prea mult cu poveştile Mesei Rotunde pe care 
le-am citit eu în copilărie, dar... 

Ezită din nou, clătinând din cap. 

— Înţeleg foarte bine ce îmi spui, aşa că haide s-o lăsăm 
baltă. Sunt trei întrebări, nu-i aşa? Şi tocmai ce mi-ai pus-o 
pe prima. 

— Într-adevăr, trei sunt, zise Roland. Trei este numărul 
puterii. 

Eddie îşi spuse: Dacă chiar vrei să încerci pe bune un 
număr al puterii, amice Roland, încearcă nouăsprezece. 

— Şi toate trei cer răspuns, da. 

Roland dădu din cap. 

— Şi dacă le veţi răspunde, nu mai este nevoie să ne 
cereţi. Om fi noi nişte hoinari printre lumi, Callahan-sai, dar 
nimeni nu are voie să-şi bată joc de noi. Ai grijă ca tovarăşii 
tăi - făcu el semn din cap spre pădurea dinspre sud - să 
priceapă asta. 

— Pistolarule... 

— Spune-mi Roland. Căci noi doi nu avem nimic de 
împărţit. 

— Bine, Roland. Ascultă-mă cu luare-aminte, rogu-te. Aşa 
vorbim noi în Calla. Noi, cei care am pornit în căutarea 
voastră, suntem doar şase. lar noi şase nu putem lua o 
asemenea hotărâre. Doar oamenii din Calla laolaltă pot 
decide. 


— Democraţie, oftă Roland, dându-şi pălăria spre ceafă şi 
frecându-şi fruntea. 

— Insă dacă noi şase suntem de acord, în mod special sai 
Overholser... Se întrerupse brusc uitându-se intrigat la Jake. 

— Ce este? Ce-am spus? 

Jake scutură din cap făcându-i semn să continue. 

— Dacă noi şase picăm de acord, putem zice că am bătut 
palma. 

Extaziat la auzul binecunoscutei expresii, Eddie închise 
ochii şi şopti: 

— Mai spune o dată, prietene. 

Callahan îl privi uluit. 

— Ce să spun? 

— „Am bătut palma”. Sau orice altă expresie din unde-le 
şi când-ul tău. Din partea noastră a marelui ka. 

Callahan se gândi puţin, iar apoi începu să surâdă. 

— Un şmenar a mierlit-o după ce s-a smardoit cu un 
manglitor care a avut bulan şi şi-a arătat muşchii şi l-a futut 
la melodie cu multă caterincă. Chestii din astea? 

Pe chipul lui Roland se citea nedumerire (şi, poate, ceva 
plictiseală), însă faţa lui Eddie Dean era un adevărat portret 
al extazului. Susannah şi Jake erau pe undeva între 
amuzament şi un soi de nostalgică aducere aminte. 

— Nu te opri, amice, spuse Eddie cu voce răguşită, 
înecată în lacrimi, îndemnându-l prin gesturi să continue. 
Nu te opri, te rog. 

— Poate altă dată, îi zise cu blândeţe Callahan. Poate altă 
dată vom avea vreme să stăm şi să povestim despre lumile 
cele vechi şi despre cum se vorbea acolo. Dacă eşti de 
acord, vom vorbi şi despre baseball. Însă acum nu prea 
avem timp. 

— În mai multe feluri decât îţi poţi tu imagina, îl completă 
Roland. Ce ai să ne spui, sai Callahan? Şi trebuie să vorbeşti 
la obiect, pentru că ţi-am explicat pe înţeles că nu suntem 
nişte vagabonzi pe care prietenii tăi să-i chestioneze, iar 
apoi să-i angajeze, sau să nu-i angajeze, aşa cum 
procedează cu ajutoarele lor de la fermă şi cu văcarii. 

— Deocamdată, rugămintea mea este să rămâneţi aici şi 


să-mi permiteţi să-i aduc la voi, răspunse Callahan. Cu mine 
îi am pe Tian Jaffords, cel cu adevărat răspunzător de 
venirea noastră aici, şi pe soţia lui, Zalia. Mai este şi 
Overholser, cel pe care trebuie să-l convingeţi că voi sunteţi 
ceea ce ne trebuie. 

— Noi nu-l vom convinge nici pe el, nici pe nimeni 
altcineva, spuse Roland. 

— Înţeleg, se grăbi să răspundă Callahan. Da, ai fost 
foarte clar în această privinţă. Şi mai este şi Ben Slightman, 
cu fiul său, Benny. Tânărul Ben e un caz mai ciudat, căci 
sora lui geamănă a murit acum patru ani, când amândoi 
aveau zece ani. lar acum nimeni nu poate spune dacă 
Tânărul Ben poate fi considerat copil unic, sau geamăn. 

Se întrerupse brusc. 

— Scuze, bat câmpii. 

Roland făcu un semn cu palma deschisă arătând că nu e 
deranjat. 

— Mă intimidezi, ascultaţi-mă cu luare-aminte, rogu-vă, 
spuse Callahan. 

— Nu tre să ne rogi nimicuţa, scumpete, îl linişti 
Susannah. 

Callahan zâmbi: _ 

— Aşa se vorbeşte în părţile noastre. In Calla, atunci când 
te întâlneşti cu un cunoscut, îi zici: „Cum îţi merge pe de-a- 
ntregul, rogu-te spune-mi?”. lar răspunsul trebuie să fie: 
„Verde ca bradul sunt, mulţumesc zeilor”. N-aţi auzit 
niciodată formulările astea? 

Clătinară toţi din capete. Cu toate că anumite cuvinte le 
erau cunoscute, expresiile, în ansamblul lor, nu făceau 
decât să scoată şi mai mult în evidenţă faptul că ajunseseră 
într-o altă lume, că ajunseseră într-un loc unde graiul era 
ciudat, iar obiceiurile încă şi mai ciudate. 

— Contează, continuă Callahan, doar faptul că Ținuturile 
de Hotar sunt înfricoşate din cauza creaturilor numite Lupi, 
care năvălesc peste noi din sălaşul lor din Bubuit de Tunet 
o dată la o generaţie şi ne fură copiii. Ar fi mai multe de 
povestit, dar aceasta este esenţa problemei noastre. Tian 
Jaffords, care riscă să piardă nu un singur copil, ci doi, a 


spus că nu, nu mai merge aşa, a venit timpul să ne ridicăm 
la luptă. Alţii, însă - de teapa lui Overholser - zic că 
împotrivirea ar fi o catastrofă. Părerea mea este că 
Overholser şi cei ca el ar fi avut câştig de cauză dacă nu am 
fi prins de veste de venirea voastră. Credeţi-mă când vă 
spun, Wayne Overholser nu-i un om rău, ci doar foarte 
speriat. El este cel mai înstărit moşier din Calla, aşa că are 
cel mai mult de pierdut. Insă dacă l-am convinge că i-am 
putea alunga pe Lupi... că am putea să biruim... cred că şi 
el s-ar ridica la luptă. 

— Ţi-am spus..., începu Roland. 

— Că voi nu convingeţi pe nimeni, îl întrerupse Callahan. 
Da, înţeleg. Dar dacă vă văd, dacă vă aud cum vorbiţi şi 
apoi se vor convinge singuri? 

Roland ridică din umeri. 

— Va curge apă, dacă asta va fi vrerea Domnului. 

Callahan încuviinţă: 

— Şi în Calla există expresia asta. Acum pot să vă 
vorbesc despre o altă chestiune, întru câtva înrudită cu 
prima? 

Roland îşi ridică puţin mâinile, acordându-i permisiunea 
de a vorbi. O vreme, bărbatul cu cicatricea pe frunte nu 
spuse nimic. lar atunci când o făcu, vocea îi era mult 
coborâtă. Eddie se văzu nevoit să se aplece spre el ca să-l 
poată auzi. 

— Eu am ceva. Ceva ce voi vreţi. Ceva ce vouă vă 
trebuie. Cred că ştiţi despre ce este vorba. 

— De ce spui asta? îl întrebă Roland. 

Callahan îşi umezi buzele şi rosti un singur cuvânt: 

— Portalul. 


9 


— Ce-i cu el? întrebă Roland. Ce-i cu portalul? 

— N-aţi trecut prin el încă? bâigui Callahan, dintr-odată 
parcă mai nesigur pe el. N-a trecut nici unul dintre voi? 

— Să zicem că am trecut, spuse Roland. Ce importanţă ar 


avea asta pentru tine şi pentru problema locuitorilor din 
locul acela căruia tu îi zici Calla? 

Callahan oftă. Părea obosit, deşi era încă dimineaţă. 

— E mai greu decât mi-am închipuit, mult mai greu. 
Sunteţi mult mai - cum să vă zic eu? - mult mai abili decât 
m-am aşteptat. 

— Adică te-ai aşteptat să dai peste nişte văcari amărâţi 
care şed toată ziua în şei, nişte văcari amărâţi cu mâini iuți 
şi capete seci, nu-i aşa? îl întrebă furioasă Susannah. Ei, 
drăgălaşule, cine râde la urmă râde mai bine. Şi om fi noi 
vagabonzi, da' n-avem şei. N-avem nevoie de şei, pentru că 
nu avem cai. 

— V-am adus noi cai, spuse Callahan. 

Şi spusele lui fură îndeajuns. Roland nu prea înţelegea tot 
ce se vorbeşte, însă aflase suficient cât să-şi dea seama ce 
se petrece. Callahan ştiuse de venirea lor, ştiuse câţi sunt, 
ştiuse că mergeau pe jos, iar nu călare. Unele din 
informaţiile astea le-ar fi putut afla prin intermediul 
iscoadelor, dar nu toate. Şi portalul... Callahan ştia că unii 
dintre ei, sau toţi, chiar, trecuseră prin portal. 

— Cât priveşte capetele seci, n-om fi noi nişte genii, 
dar..., Susannah se strâmbă şi îşi apăsă abdomenul cu 
palmele. 

— Suze, ce ai? o întrebă Eddie brusc îngrijorat. Ţi-e rău? 

— Nu-i nimic, am nişte gaze, spuse ea surâzându-i. 

Lui Roland, însă, zâmbetul ei nu îi păru unul autentic. În 
plus, parcă îi vedea şi nişte riduri mici de efort în jurul 
ochilor. 

— Am mâncat prea multe brioşe de pădure azi-noapte, 
explică ea şi, înainte ca Eddie să apuce să-i mai pună vreo 
întrebare, se întoarse iarăşi spre Callahan. Dacă mai ai şi 
altceva de spus, spune, dulceaţă. 

— Bine, oftă Bătrânul. Am un obiect înzestrat cu o putere 
extraordinară. Şi, cu toate că vă aflaţi la multe roţi distanţă 
de bisericuţa mea din Calla, unde este ascuns acest obiect, 
cred că deja şi-a trimis semnalele spre voi. Inducerea stării 
necesare pentru trecerea prin portal este doar unul din 
multele lucruri pe care le poate face. 


Inspiră adânc şi continuă: 

— Dacă ne veţi face serviciul pe care vi-l cer - şi zic „să 
ni-l faceţi nouă”, pentru că acum Calla este orăşelul meu, 
locul unde sper să-mi sfârşesc zilele în pace şi să fiu 
îngropat - vă voi da vouă acest... acest obiect. 

— Este ultima oară când îţi cer să nu mai vorbeşti astfel, 
spuse Roland pe un ton atât de aspru, încât Jake îl privi 
speriat. Mă insulţi pe mine şi îmi insulţi Ka-tetul. Vom fi 
legaţi să facem ce ne cereţi dacă vom considera că orăşelul 
tău este parte a Albului, iar cei pe care tu îi numeşti Lupi 
sunt agenţi ai întunericului: Sfărâmători-de-Grinzi, dacă vrei 
să le zici aşa. Wu ne este îngăduit să acceptăm nicio 
recompensă, iar tu nu trebuie să ne oferi niciuna. Dacă 
vreunul dintre tovarăşii tăi ne-ar vorbi astfel - cel căruia îi 
zici Tian, sau cel căruia îi zici Overholster... 

(Eddie avu intenţia să-l corecteze, pentru că pistolarul nu 
pronunţase bine numele moşierului, dar renunţă şi-şi ţinu 
gura - cel mai bine era să nu spui nimic atunci când Roland 
era aşa de nervos.) 

— ...ar fi cu totul altceva. Căci ei nu ştiu nimic, decât 
ceea ce, poate, au aflat din legende. Dar tu, sai, tu ai cel 
puţin o carte din care ai aflat multe. Ti-am spus că vindem 
plumbi, şi nu te-am minţit. Însă asta nu ne face asasini 
profesionişti. 

— Bine, bine... 

— lar în privinţa acelui obiect, ridică Roland vocea, 
acoperindu-l pe Callahan, îţi doreşti din tot sufletul să te 
vezi scăpat de el, nu-i aşa? Te îngrozeşte, nu? Chiar dacă 
ne-am hotărî să ocolim Calla şi să nu vă ajutăm, tot ne-ai 
implora să îl luăm cu noi, nu? Nu este aşa? 

— Ba da, şopti nefericit Callahan. Adevărat grăieşti, 
mulţam îţi spun. Dar... am auzit frânturi din discuţia 
voastră... îndeajuns cât să pricep că doriţi să vă întoarceţi... 
să treceţi dincolo, cum ar zice oamenii manni... şi nu doar 
într-un singur loc, ci în două... poate în mai multe... şi într- 
un alt timp... v-am auzit spunând că vreţi să ţintiţi asupra 
timpului aşa cum ţintiţi prin cătarea unui pistol... 

Chipul lui Jake se lumină de înţelegere şi de uimire 


înfricoşată. 

— Care dintre ele este? întrebă el. Nu poate fi cel roz, din 
Mejis, pentru că Roland a intrat în el şi nu l-a trecut prin 
portal. Care glob este cel pe care îl ai tu? 

O lacrimă se prelinse pe obrazul drept al lui Callahan, 
apoi o alta. Şi le şterse cu un gest absent. 

— N-am îndrăznit niciodată să pun mâna pe el, dar l-am 
văzut. l-am simţit puterea. Hristos Omul lisus să mă ajute, 
dar, sub duşumeaua din lemn a bisericuţei mele, îl am pe 
Treisprezece Negru. Şi a prins viaţă. Înţelegeţi ce vă spun? 
şopti el privindu-i cu ochi umezi. A prins viață. 

Şi Callahan îşi cuprinse faţa în palme, ascunzându-şi 
privirea de ei. 


10 


Când bărbatul cel cucernic, cu cicatrice pe frunte, plecă 
să-şi aducă tovarăşii de pândă, pistolarul îl urmări cu 
privirea, fără să schiţeze vreo mişcare. Cu degetele vârâte 
în betelia jeanşilor săi vechi şi peticiţi, Roland părea a fi în 
stare să rămână încă un secol în această poziţie. Insă, 
atunci când Callahan nu se mai zări, se întoarse spre 
prietenii lui şi făcu înspre ei un gest insistent, ca de urs 
care ar vrea să înşface văzduhul crezând că-i din miere. 
Veniti lângă mine. Apoi se aşeză pe vine. La fel făcură şi 
Eddie şi Jake. (Cât despre Susannah, şezutul pe ciuci era, 
practic, modul ei de viaţă.) Pistolarul începu să le vorbească 
pe un ton tăios: 

— Nu avem vreme, deci spuneţi-mi, fiecare dintre voi, şi 
nu încercaţi să o daţi pe după tufe: sincer sau nu? 

— Sincer, spuse Susannah, fără să stea pe gânduri, apoi 
se strâmbă iarăşi şi se frecă uşor sub sânul stâng. 

— Sincer, fu şi părerea lui Jake. 

— Cer-cer, zise şi Ete, deşi pe el nu-l întrebase nimeni. 

— Sincer, fu de acord Eddie, dar ia priviţi. 

Luă o crenguţă nearsă din foc, dădu la o parte acele de 
brad din faţa lui, şi scrise pe pământul negru: 


Calla Callahan 


— Pe bune, sau făcătură? întrebă el, explicând atunci 
când observă expresia derutată de pe chipul lui Susannah. 
Coincidenţă, sau chiar înseamnă ceva? 

— Cine poate şti? zise Jake. 

Toţi vorbeau în şoaptă, cu capetele alăturate deasupra 
cuvintelor scrijelite în ţărână. 

— E la fel ca nouăsprezece. 

— Eu cred că nu-i decât o coincidenţă, interveni 
Susannah. Pe bune, nu chiar tot ce ne iese în cale înseamnă 
destin, ka, nu credeţi? În plus, cuvintele astea două nici 
măcar nu se pronunță la fel. 

Şi le pronunţă pe amândouă: Calla, cu a deschis şi lung; 
şi Callahan, cu aspre e. 

— În lumea noastră, calla e un cuvânt spaniol... şi 
seamănă cu anumite cuvinte pe care ţi le aminteşti din 
Mejis, Roland. Înseamnă stradă sau piaţă... cel puţin, aşa 
cred. Nu vă supăraţi că nu-mi amintesc cu exactitate, dar 
am învăţat spaniola în liceu şi a trecut ceva vreme de 
atunci. Dar, dacă nu greşesc, cuvântul ăsta se foloseşte 
mai mult ca prefix în numele unor oraşe - uite, ca în cazul 
de aici. Pe când Callahan... ce origine are? E irlandez? 
Englezesc? 

— Precis nu-i spaniol, spuse Jake. Dar chestia asta cu 
nouăsprezece... 

— Fac ceva pe nouăsprezecele tău, îl repezi cu mojicie 
Roland. Nu-i momentul de jocuri cu numere. O să se 
întoarcă cât de curând împreună cu prietenii lui, iar eu 
vreau să vorbim despre altă chestiune cât mai putem. 

— Crezi că s-ar putea să aibă dreptate cu Treisprezece 
Negru? îl întrebă Jake. 

— Da, răspunse pistolarul. Dacă mă gândesc bine la cele 
ce vi s-au întâmplat azi-noapte ţie şi lui Eddie, cred că 
răspunsul este da. lar pentru noi va fi extrem de primejdios 
să fim în posesia unui asemenea obiect, însă se pare că nu 
vom avea încotro. Mă tem că, dacă nu-l vom lua noi, îl vor 


fura Lupii aceia din Bubuit de Tunet. Dar deocamdată 
povestea asta nu trebuie să ne frământe. 

Însă Roland părea foarte frământat. Îşi întoarse atenţia 
spre Jake. 

— Ai tresărit când ai auzit numele acelui fermier înstărit. 
Şi tu ai tresărit, Eddie, cu toate că ţi-ai disimulat mai bine 
surpriza. 

— Scuze, spuse Jake. Am uitat... 

— Ba nu ai uitat nimic, îl întrerupse Roland. Nici eu. Căci 
am auzit de curând numele acesta, doar că nu-mi pot 
aduce aminte unde. Am îmbătrânit, oftă el cu părere de 
rău. 

— În librărie s-a întâmplat, zise Jake. _ 

Se juca nervos cu închizătorile rucsacului. Il deschise şi 
cotrobăi înăuntru de parcă ar fi vrut să se convingă că 
Charlie, trenulețul Uu-uu şi Ghici ghicitoare ce-i nu 
dispăruseră ca prin farmec. 

— În Restaurantul Spiritual al Manhattanului. Ce ciudat 
mi se pare. O dată am trecut eu prin asta, şi o altă dată am 
văzut cum mi se întâmplă. Ce ghicitoare bună! 

Roland flutură din mâna dreaptă, cea sărăcită de degete, 
îndemnându-l să continue, dar şi să fie mai succint. 

— Domnul Tower mi s-a prezentat, zise Jake, şi am spus 
şi eu cum mă cheamă. Jake Chambers, am zis. Şi atunci e/a 
Zis... 

— Bună comandă, amice, se vâri în vorbă Eddie. Asta a 
zis. Şi după aia a mai zis că Jake Chambers parcă ar fi 
numele unui erou dintr-un western. 

— „Care năvăleşte în Black Fork, Arizona, face praf 
oraşul, apoi îşi vede de drum”, cită Jake spusele anticarului. 
Şi apoi a mai spus: „Cam ca într-un roman de Wayne D. 
Overholser.” 

Se uită fix la Susannah şi repetă: 

— Wayne D. Overholser. Şi dacă-mi spui că şi asta eo 
coincidenţă, Susannah..., se adresă el femeii cu un zâmbet 
voios, total neaşteptat,...atunci am să te rog frumos să mă 
pupi în curul meu cel alb. 

Susannah izbucni în râs: 


— Nu prea cred, obrăznicătură ce eşti. Nu poate fi o 
coincidenţă. Şi când îl vom cunoaşte pe moşierul de care 
ne-a vorbit Callahan, am intenţia să-l întreb care este al 
doilea nume al lui. Pot să jur că nu numai că numele ăsta 
începe cu un D, dar şi că are doar patru litere, aşa ca Dean, 
sau Dane... 

Îşi duse iar mâna sub sânul stâng. 

— Păcatele mele, ce ba/onată sunt! Ce n-aş da să am un 
antiacid, sau măcar un flacon cu... 

Se întrerupse din nou privindu-l speriată pe Jake. 

— Jake, ce s-a întâmplat? Ce este? 

Livid la faţă, Jake se uita cu ochi ieşiţi din orbite la 
Charlie, trenulețul Uu-uu. Ete scoase un scheunat neliniştit. 
Roland se aplecă să vadă despre ce e vorba şi făcu şi el 
ochii mari. 

— Pe toţi zeii, murmură el. 

Eddie şi Susannah se uitară şi ei la carte. Titlul era 
acelaşi. Desenul de pe copertă era acelaşi: o locomotivă 
personificată, care urca un deal, pufăind din greu, cu un 
rânjet prietenos pe bot, sub farul care-i era ochi. Numai că 
dispăruseră literele galbene care explicaseră: Poveste şi 
Ilustrații de Beryl Evans. Nu mai era nimic care să indice 
autorul desenului. 

Jake întoarse cartea şi se uită la cotor. Acolo scria 
Charlie, trenulețul Uu-uu, Editura McCauley. Atâta tot. 

Voci. Dinspre sud. Callahan şi tovarăşii lui. Se apropiau. 
Callahan din Calla. Callahan din Lot, cum îşi spusese 
înainte. 

— Uită-te la pagina de titlu, scumpule, îl îndemnă 
Susannah. Repede. 

Jake se uită. Şi din nou dădu doar de titlul povestirii şi 
numele editurii, de această dată însoţit de o emblemă. 

— Uită-te la pagina cu drepturile de reproducere şi 
difuzare, veni Eddie cu altă idee. 

Jake întoarse pagina. Pe dosul paginii de titlu, în stânga 
celei pe care începea povestea, ar fi trebuit să se afle toate 
informaţiile acelea. Atât că acolo nu era acum nici-o 
informaţie. Scria doar: 


Copyright 1936 


lar1+9+3+ 6 = Nouăsprezece. 


V 
OVERHOLSER 


1 


Pe toată durata acelei zile lungi şi interesante, Susannah 
a observat o mulţime de lucruri, pe de-o parte deoarece 
Roland îi oferise această ocazie, iar pe de altă parte pentru 
că-i trecuse indispoziţia de dimineaţă şi redevenise ea 
însăşi. 

Roland apucă să-i şoptească înainte ca echipa lui 
Callahan să-l poată auzi. 

— Stai lângă mine şi nu scoate nici-o şoaptă dacă nu ţi-o 
cer eu. Şi dacă te vor considera concubina mea, aşa să fie. 

In alte împrejurări, s-ar fi putut să aibă câteva replici 
acide referitoare la ideea de a fi luată drept concubina 
credincioasă şi loială a lui Roland, cea care-i face somnul lin 
şi cald în nopţile friguroase, însă, în dimineaţa aceasta, nu 
era timp pentru vorbe de duh şi, în orice caz, situaţia nu era 
deloc de râs. Se citea limpede pe chipul lui grav. Totodată, 
o ispitea rolul de amantă credincioasă şi tăcută a 
pistolarului. Adevărul este că orice rol ar fi ispitit-o. Încă din 
copilărie, nu se simţise niciodată mai fericită ca atunci când 
se prefăcea că este altcineva. 

Ceea ce probabil te descrie cu multă acuratețe, scumpa 
mea, Îşi zise ea. 

— Susannah? o făcu atentă Roland. M-ai auzit? 

— Te-am auzit foarte clar, îi răspunse ea. Nu-ţi face nici-o 
grijă în privinţa mea. 

— Dacă totul merge aşa cum îmi doresc, ei nu te vor 
băga în seamă, iar tu vei fi în stare să observi totul. 

Fiind o femeie de culoare care crescuse în America 
mijlocului de secol douăzeci (râzând cu lacrimi şi 
legănându-se în scaun ca sub imperiul unei revelații, Odetta 


îi aplaudase din inimă felul cum îşi însuşise tehnicile 
descrise de Ralph Ellison în Omul invizibil), Susannah ştia 
exact ce anume doreşte de la ea. Şi îl va asculta. O parte 
din ea - partea aceea care era duşmănoasa Detta Walker - 
îl va detesta de-a pururi pe Roland pentru felul în care îi 
influenţa mintea şi inima; dar altminteri înţelegea cine 
anume este el: ultimul din neamul lui. Poate chiar un erou. 


2 


Urmărindu-l cum face prezentările (Roland îi rosti numele 
la urmă, după Jake, într-o manieră ce lăsa a se înțelege cât 
de puţină importanţă îi acorda), Susannah avu timp să 
reflecteze la cât de minunat se simțea acum, că-i trecuseră 
durerile de burtă. Ba mai mult, îi dispăruse şi durerea aia 
surdă de cap care o sâcâia de mai bine de o săptămână - 
uneori la ceafă, alteori într-o tâmplă sau alta, câteodată 
deasupra ochiului stâng, aidoma unei migrene care se 
pregăteşte să iasă din ou. Şi, desigur, mai era şi necazul 
dimineţilor când îi era greață şi avea senzaţia că picioarele i 
s-au transformat în piftie. Nu a vomitat niciodată, dar nici 
departe n-a fost. 

Nu era chiar atât de toantă încât să nu înţeleagă ce 
înseamnă simptomele acestea, dar era mai mult ca sigură 
că nu avea de ce să-şi facă griji. Spera doar să nu se facă 
de râs, aşa cum păţise Jessica, prietena mamei ei, căreia îi 
crescuse burta nu o dată, ci de două ori. Două sarcini false, 
şi în ambele cazuri biata femeie se umflase de parcă ar fi 
fost gravidă cu gemeni. Ba chiar cu tripleţi. Sigur că Jessicăi 
Beasley nu-i mai venise nici ciclul, ceea ce a condus-o la 
concluzia evidentă că ar fi fost însărcinată. Susannah ştia 
însă că ea nu era, din cel mai simplu motiv: încă îi mai 
venea menstruaţia. Îi venise ciclul chiar în ziua când se 
treziseră pe Calea Grinzii, la treizeci şi cinci, patruzeci de 
kilometri de Palatul de Cleştar Verde. Şi îi mai venise încă o 
dată de atunci încoace. De ambele daţi, menstrele ei 
fuseseră extraordinar de abundente şi avusese nevoie de 


multe cârpe ca să reuşească să absoarbă scurgerea închisă 
la culoare. Înainte, însă, ciclurile ei fuseseră foarte uşoare, 
uneori doar câteva pete pe care mama ei obişnuia să le 
numească „trandafiri de doamnă”. Insă nu avea de ce să se 
plângă, pentru că, înainte de venirea în lumea aceasta, 
durerile erau cumplite în perioadele respective. lar de când 
revenise pe Calea Grinzii nu simţise absolut nimic. Dacă nu 
ar fi trebuit să aibă grijă să îngroape la marginea drumului 
cârpele pătate, habar n-ar fi avut că îi venise ciclul. Poate 
că schimbarea asta se datora purității apei. 

Bineînţeles că ştia despre ce e vorba; nu trebuia să fii 
cine ştie ce geniu de la NASA - vorba lui Eddie - ca să-ţi dai 
seama. Toate fragmentele acelea de vise încâlcite, ca de 
balamuc, pe care nu şi le mai putea aminti; slăbiciunea şi 
greţurile de dimineaţă; migrenele pasagere; balonările 
feroce şi crampele ocazionale, toate astea aveau aceeaşi 
cauză: îşi dorea din tot sufletul să facă un copil cu el. Mai 
mult decât orice altceva pe lume îşi dorea să poarte în 
pântece copilul lui Eddie Dean. 

Nu voia însă să treacă printr-o situaţie penibilă şi 
umilitoare din cauza vreunei sarcini false. 

Acum gata cu astea, îşi zise când Callahan şi ceilalţi se 
apropiară de ei. Acum trebuie să fii foarte atentă. Trebuie 
să observi tot ce nu observă Roland şi Eddie şi Jake. Nu 
trebuie să pierzi nimic din reacțiile lor. Şi ştia că se poate 
achita foarte bine de misiunea aceasta. 

Realmente, niciodată în viaţa ei nu se mai simţise atât de 
bine. 


3 


Callahan apăru primul. În spatele lui veneau doi bărbaţi, 
unul de vreo treizeci de ani, celălalt cam de două ori pe 
atât. Bărbatul mai vârstnic avea pomeţi proeminenţi, 
promițând să se transforme în fălci grele cam peste cinci 
ani, şi două riduri adânci îi brăzdau de la nas până la 
bărbie. „Riduri de obstinaţie ursuză”, le-ar fi numit tatăl ei 


(iar Dan Holmes ştia despre ce vorbeşte, căci şi el avea 
două asemenea semne ale maturității posomorâte). Cel 
tânăr purta un sombrero ponosit, cel în vârstă, o pălărie 
albă şi curată de cowboy. Asta aproape că aduse un surâs 
pe buzele lui Susannah. IlI făcea să semene cu personajul 
pozitiv dintr-un western vechi, alb-negru. Îşi spuse că un 
asemenea acoperământ al capului nu avea cum să fie 
ieftin, ceea ce o duse la concluzia că posesorul lui era 
Wayne Overholser. „Fermierul înstărit”, cum îl numise 
Roland. Cel care trebuia să fie convins, spusese Callahan. 

Dar nu noi îl vom convinge, îşi zise Susannah, simţindu- 
se întrucâtva mai uşurată. Căci gura făcută pungă, ochii 
vicleni şi mai ales acele brazde adânci de pe obraji (plus 
cea verticală din mijlocul frunţii) sugerau faptul că sai 
Overholser era o persoană dezagreabilă care se crampona 
de propriile-i păreri. 

In spatele celor doi - mai exact în spatele tânărului - 
venea o femeie înaltă şi frumoasă, probabil fără origini 
africane, dar aproape la fel de oacheşă ca Susannah. lar 
grupul era încheiat de un bărbat cu înfăţişare onorabilă, 
purtând ochelari şi haine de lucru şi de un băiat cam cu doi- 
trei ani mai mare decât Jake. Asemănarea dintre cei doi nu 
avea cum să treacă neobservată; evident că ei erau cei doi 
Slightman, cel Bătrân şi cel Tânăr. 

O avea tânărul acesta mai mulți ani decât Jake, îşi spuse 
ea, dar are un aer delicat. Ceea ce nu era neapărat ceva 
rău. Jake văzuse mult prea multe înainte de a-şi părăsi 
deplin copilăria. Făcuse mult prea multe. 

Overholser se uită cu atenţie la pistoalele lor (Roland şi 
Eddie aveau câte un revolver mare, cu patul din santal; 
Ruger-ul de calibrul 44 luat din New York atârna din tocul 
pe care Jake şi-l petrecuse pe după umăr), apoi se uită la 
Roland. Schiţă un gest formal de salut, ridicând uşor în 
dreptul frunţii pumnul doar pe jumătate închis. Nici vorbă 
să facă vreo plecăciune. lar dacă Roland s-a simţit insultat 
de atitudinea lui, nu lăsă să i se citească supărarea pe chip. 
Faţa lui nu exprima nimic altceva decât un interes politicos. 

— Heil, pistolarule, spuse tânărul de lângă Overholser, 


căzând într-un genunchi, cu capul plecat şi fruntea sprijinită 
în pumn. Eu sunt Tian Jaffords, fiu al lui Luke. Femeia 
aceasta este soţia mea, Zalia. 

— Heil, îi răspunse Roland. Tu îmi poţi spune Roland, 
dacă vrei. Fie ca umbra ta să acopere mult timp pământul, 
sai Jaffords. 

— Tian. Te rog. Fie ca tu şi prietenii tăi să... 

— Eu mi-s Overholser, îl întrerupse răstit bărbatul cu 
pălăria albă de cowboy. Am venit să te cunoaştem, pe tine 
şi pe prietenii tăi, la cererea lui Callahan şi a tânărului 
Jaffords. Aş dori să renunţăm la fleacurile protocolare şi să 
trecem la fondul problemei cât mai repede, dacă nu-ţi este 
cu supărare. 

— lertat să-mi fie, dar lucrurile nu stau chiar aşa, spuse 
Jaffords. Am avut o întrunire, iar bărbaţii din Calla au 
votat... 

Overholser se vâri iar în vorbă. Şi Susannah îşi spuse că 
asta era firea lui. Ba chiar bănuia că el nici nu-şi dă seama 
de mojiciile pe care le comite. 

— Orăşelul, da. Calla. Am venit aici mânat de dorinţa de 
a face ce este bine pentru oraşul meu şi concetăţenii mei, 
dar perioada asta din an este una foarte aglomerată pentru 
mine... 

— Chartu rug, spuse Roland cu blândeţe. 

Cu toate că Susannah cunoştea un sens mai profund al 
acestei expresii, unul care-i dădea fiori pe şira spinării, 
observă că lui Overholser i se luminează ochii. Atunci 
începu ea să-şi cam dea seama cum aveau să se petreacă 
lucrurile. 

— Secerişul, viaţa recoltelor noastre, mulţumesc foarte 
frumos, asta ştiu şi eu. 

Callahan se aşezase într-un loc mai ferit şi privea lung 
înspre pădure, cu un soi de răbdare calculată. În spatele lui 
Overholser, Tian Jaffords schimbă o privire stânjenită cu 
soţia lui. Cei doi Slightman aşteptau continuarea schimbului 
de replici. 

— Bine că ne poţi înţelege, adăugă moşierul. 

— În Gilead aveam pretutindeni ferme şi moşii, îi explică 


Roland. Eu însumi am luat parte la strângerea fânului şi a 
porumbului. Şi, da, a ridichii iuți. 

Overholser îi adresă un rânjet care i se păru lui Susannah 
extrem de agresiv. Părea a spune: Nu suntem chiar aşa de 
proşti, nu, sai? În fond, amândoi avem ceva experiență. 

— De unde eşti, sai Roland? 

— Măi, amice, da' du-te, dom'ne, la orelist, răbufni Eddie. 

Overholser se uită nedumerit la el: 

— Ce spui? 

Eddie făcu un gest elocvent din mână nu v-am zis eu? şi 
dădu din cap: 

— Exact asta. 

— Stai potolit, Eddie, spuse Roland, tot blând ca un 
mieluşel. Sai Overholser, sigur că durează câteva secunde 
să ne prezentăm şi să facem schimb de politeţuri. Dar aşa 
se poartă oamenii civilizaţi, nu crezi? 

Şi făcu o pauză - una scurtă, menită a-i accentua 
cuvintele următoare. 

— Poate că altfel stau lucrurile în lumea tâlharilor, însă 
aici nu se află niciun tâlhar. 

Overholser strânse din buze şi îl privi cu asprime pe 
Roland, gata să se declare insultat. Dar nimic din ce 
observă pe chipul pistolarului nu-i dădu prilej să o facă şi îşi 
înfrână pornirea belicoasă. 

— Mulţumesc, spuse el. Tian şi Zalia Jaffords, aşa cum ţi 
s-a spus deja... 

Zalia făcu o reverență, ridicând poalele unei fuste 
invizibile de peste pantalonii ei răpănoşi din catifea. 

— „„iar ei sunt Ben Slightman cel Bătrân şi Benny cel 
Tânăr. 

Tatăl îşi duse pumnul la frunte şi dădu din cap în semn 
de salut. Fiul, al cărui chip era un portret al spaimei pure (în 
mare parte din cauza armelor, presupuse Susannah), făcu o 
plecăciune cu piciorul drept întins ţeapăn în faţă şi cu 
călcâiul înfipt în pământ. 

— Pe Bătrân l-aţi cunoscut deja, isprăvi Overholser, 
rostind cuvintele cu exact acelaşi dispreţ care, dacă ar fi 
fost îndreptat spre propria-i mult prea prețioasă persoană, 


ar fi constituit o ofensă de moarte. 

Susannah era de părere că moşierii foarte avuţi aveau 
obiceiul de a nu-şi cenzura limbajul şi tonul şi se întrebă cât 
mai avea Overholser să persevereze în bădărănie, 
închipuindu-şi că îl calcă pe nervi pe Roland. Pentru că unii 
oameni pur şi simplu nu pot fi călcaţi pe nervi. O vreme ți- 
ar putea face pe plac şi ar putea fi de acord cu ce 
bălmăjeşti, iar apoi... 

— Aceştia sunt tovarăşii mei de drum, spuse Roland. 
Eddie Dean şi Jake Chambers, din New York. lar ea e 
Susannah, arătă el indiferent cu mâna spre femeie, fără a 
catadicsi să se întoarcă. 

Pe chipul lui Overholser se aşternu o expresie de 
complicitate misogină pe care Susannah o mai văzuse şi în 
alte dăţi. Detta Walker ar fi ştiut cum să şteargă privirea 
aceea de pe feţele bărbaţilor într-un fel probabil deloc 
agreabil pentru sai Overholser. 

Cu toate acestea, îşi puse pe buze un surâs sfios şi făcu, 
la rândul ei, o reverență la fel de graţioasă, după părerea 
ei, asemănătoare cu cea a Zaliei Jaffords. Dar, fireşte, un 
pic diferită ca tehnică, dacă te gândeşti că îi lipseau ambele 
picioare de la genunchi în jos. Normal că nou-veniţii 
băgaseră de seamă problema ei, însă părerea lor o lăsa 
rece. Totuși se întrebă ce cred despre scaunul ei cu rotile, 
cel de care făcuse Eddie rost în Topeka, locul unde 
răposase Monoul Blaine. 

Callahan ştie ce este, îşi spuse ea, căci Callahan vine din 
lumea noastră. El... 

Băiatul zise: 

— Ăla-i un bumbler? 

— Taci, ce-ţi veni? se arătă Slightman şocat că fiul său 
îndrăznise să deschidă gura. 

— Nu face nimic, spuse Jake. Da, e un bumbler. Ete, du- 
te la el. 

l-I arătă pe Ben cel Tânăr, iar Ete tropăi mărunţel spre 
băiatul cel nou, ocolind focul, şi îşi ridică ochişorii conturaţi 
cu auriu. 

— N-am mai văzut niciodată unul domesticit, spuse Tian. 


Am auzit că există, desigur, doar că lumea a mers mai 
departe. 

— Poate că nu în totalitate, zise Roland privind-l ţintă pe 
Overholser. Poate unele din străvechile obiceiuri mai 
dăinuie încă. 

— Pot să-l mângâi? îl întrebă puştiul cel nou pe Jake. 
Muşcă? 

— Poţi. Nu muşcă. 

Când îl văzu pe Slightman cel Tânăr lăsându-se pe vine în 
faţa lui Ete, Susannah se rugă din tot sufletul ca Jake să 
aibă dreptate. Nu ar fi fost de bun augur ca întrevederea lor 
să înceapă cu un billy-bumbler care hăpăie nasul unui copil. 

Dar Ete se lăsă mângâiat, ba chiar îşi întinse gâtul ca să 
adulmece faţa lui Slightman. Băiatul izbucni în râs. 

— Cum ziceai că-l cheamă? 

Jake nu apucă să-i răspundă, căci interveni bumblerul: 

— Ete! 

La asta îi pufni râsul pe toţi. Şi uite aşa începu această 
binecuvântată întâlnire a lor, pe acest drum care urma 
Calea Grinzii. Legătura dintre ei era destul de fragilă, dar 
până şi Overholser o sesizase. lar atunci când râdea, 
fermierul acesta înstărit dădea impresia unui om 
cumsecade. Speriat, poate; infatuat, cu siguranţă, dar deloc 
un om rău. 

Susannah nu ştia dacă să se bucure sau să-i fie teamă. 


4 


— Aş dori să stăm de vorbă între patru ochi, dacă nu-ți 
este cu supărare, spuse Overholser. 

Cei doi băieţi se îndepărtaseră cu Ete între ei. Slightman 
cel Tânăr îl întreba pe Jake dacă bumblerul ştie să numere, 
pentru că auzise că unii sunt în stare. 

— Nu cred că se poate, Wayne, se grăbi să intervină 
Jaffords. Ne-am înţeles să călătorim împreună, să înnoptăm 
împreună, să împărţim pâinea şi să le explicăm acestor 
oameni necazul nostru. lar apoi, dacă vor fi de acord să 


meargă mai departe... 

— Nu am nimic împotrivă să stau de vorbă cu sai 
Overholser, îl întrerupse Roland, şi cred că nici tu nu ar 
trebui să te opui, sai Jaffords. Oare nu îţi este el dinh, 
conducător al acestui ka-tet al vostru? 

Şi înainte ca Tian să apuce să obiecteze (sau să 
tăgăduiască): 

— Susannah, dă-le ceai să bea. Eddie, fă câţiva paşi cu 
noi, dacă nu-ți e cu bănat. 

Expresia aceasta era nouă pentru toţi cei de faţă, iar 
Susannah se minună cât de firesc sunase ea din gura lui 
Roland. Era convinsă că, dacă ar fi încercat şi ea s-o spună, 
ar fi sunat ca un fel de pocnet din buze. 

— Avem de-ale gurii în tabără, mai la miază-zi, spuse cu 
timiditate Zalia. De-ale gurii şi bere dulce din mere, căreia 
noi îi zicem graf, şi cafea. Andy... 

— Vom mânca cu plăcere din bucatele voastre şi vom 
bea cu bucurie din cafeaua voastră, zise Roland. Dar, mai 
întâi, bea din ceaiul nostru, rogu-te. Vom lipsi doar câteva 
minute, nu-i aşa, sai? 

Overholser dădu din cap. Îi dispăruse nervozitatea 
furioasă din atitudine. La fel şi rigiditatea din poziţia în 
care-şi ţinea corpul. Din cealaltă parte a drumului (în 
apropiere de locul unde o femeie, pe nume Mia, se 
strecurase în pădure doar cu o noapte în urmă), Ete făcu un 
giumbuşluc, iar cei doi băieţi izbucniră în râs. Benny - uluit, 
iar Jake - cu vădită mândrie. 

Roland îl luă de braţ pe Overholser şi îl conduse în susul 
drumului, cu Eddie după ei. Incruntându-se, Jaffords păru 
gata să-i urmeze. Susannah îl atinse pe umăr. 

— Nu, îi şopti ea. Ştie ce face. 

Tânărul o privi nesigur, apoi veni după ea. 

— Poate ar fi bine să mai aţâţ focul ăla, sai, spuse 
Slightman cel Bătrân privindu-i cu milă jumătăţile de 
picioare. Că nu s-a stins de tot. Uite, mai face scântei. 

— Dacă vrei, răspunse Susannah gândindu-se cât de 
minunate i se păreau toate. Cât de minunate, şi cât de 
stranii. Şi cât de foarte-probabil-aducătoare-de-moarte, 


desigur, însă învățase că şi apropierea morţii are farmecul 
ei. Căci tocmai întunericul făcea ca ziua aceea să fie atât de 
strălucitoare. 


5 


Cei trei bărbaţi se opriră cam la cincisprezece metri de 
ceilalţi. Se părea că Overholser monopolizase întreaga 
discuţie, gesticulând adesea înfierbântat ca pentru a 
sublinia o anumită idee. Vorbea de parcă pentru el Roland 
nu era nimic mai mult decât un copil de trupă care s-a 
întâmplat să-i iasă în cale împreună cu cei câţiva prieteni 
de nimic ai săi. li spuse că Jaffords trebuia să fie ţinut în 
frâu, că trebuiau să-l calmeze, nu doar pentru binele lui, ci 
şi pentru binele întregii comunităţi din Calla. Susţinu sus şi 
tare că, dacă vreo acţiune de-a lor ar avea cu adevărat sorţi 
de izbândă, el, Wayne Overholser, fiu al lui Alan, s-ar situa 
în prima linie; căci niciodată în viaţa lui nu se dăduse în 
lături de la nicio îndatorire obştească. Dar să se 
împotrivească Lupilor însemna nebunie curată. Şi, adăugă 
el cu glas şoptit, dacă tot vorbeau despre nebunie, poate că 
ar fi fost bine să se refere şi la Bătrân. Nu supăra pe nimeni 
atunci când îşi vedea de biserica şi de ritualurile lui. Niţică 
nebunie era sarea şi piperul unor asemenea activităţi. Însă 
acum era vorba despre ceva olecuţă mai altfel. Da, 
domnule, cu mult mai altfel. 

Roland îl ascultă până la capăt, dând uneori din cap. El 
nu spuse mai nimic. lar când zeii se îndurară şi Overholser 
termină, în cele din urmă, moşierul din Calla Bryn Sturgis 
rămase ca fascinat, privind ţintă la pistolarul dinaintea lui. 
Mai ales la ochii aceia de un albastru straniu, decolorat. 

— Chiar eşti ce spui că eşti? îndrăzni să-l întrebe. Spune- 
mi adevărul, sai. 

— Sunt Roland de Gilead, răspunse pistolarul. 

— Din neamul lui Eld? Asta zici? 

— Mă pun chezaş pentru adevărul ce ţi-l spun. 

— Dar Gilead..., şovăi Overholser. Gilead a dispărut de 


mult. 

— Însă eu nu, zise Roland. 

— Rogu-te, spune-mi dacă ai să ne ucizi pe toţi sau ai să 
ne aduci cumva moartea? 

— Tu ce crezi, sai Overholser? Nu-mi spune ce ai să crezi 
mai târziu, sau ce ai să crezi mâine, sau peste o 
săptămână, sau peste un drum al lunii pe cer. Ce crezi chiar 
în clipa asta? 

Overholser tăcu multă vreme, uitându-se de la Roland la 
Eddie, apoi iarăşi la Roland. Era un om neobişnuit să-şi 
schimbe părerile. Asta l-ar fi durut ca o hernie. Din josul 
drumului se auziră râsetele băieţilor amuzaţi de Ete care se 
dădea în stambă făcând aport. Tocmai ce adusese un băț 
pe care i-l aruncase Benny - un băț cât el de lung. 

— Cred că aş vrea să te ascult, spuse în cele din urmă 
Overholser. Măcar atât aş putea face, fie ca zeii să mă 
ajute. 

— Altfel spus, el a explicat toate motivele pentru care 
împotrivirea ar fi zadarnică, îi povesti Eddie lui Susannah 
după aceea, iar apoi a făcut exact aşa cum a vrut Roland. 
Parcă era vrăjit. 

— Uneori Roland îmi pare a fi vrăjitor, spuse femeia. 


6 


Delegaţia din Calla îşi ridicase tabăra într-o poieniţă 
încântătoare de pe culmea dealului, la sud de drum, dar 
destul de departe de Calea Grinzii pentru ca norii de pe cer 
să stea nemişcaţi şi atât de aproape încât ţi se părea că Îi 
poţi atinge cu mâna. Drumul fusese marcat cu multă grijă; 
unele din semnele scrijelite în scoarţa copacilor erau tot 
atât de mari ca palma lui Susannah. Or fi fost oamenii ăştia 
fermieri şi crescători de vite de excepţie, însă era evident 
că nu se simțeau deloc în largul lor prin păduri. 

— Tinere, îţi pot da o mână de ajutor să împingi scaunul? 
îl întrebă Overholser pe Eddie atunci când se apucară să 
urce panta. 


Susannah simţea deja în nări aroma de carne friptă şi se 
întrebă oare cine făcea de mâncare acolo, dat fiind că tot 
grupul Callahan-Overholser venise să facă cunoştinţă cu ei. 
Dar nu pomenise femeia de cineva pe nume Andy? Ba da. 
Poate că Andy era o slugă. O slugă de-a lui Overholser? 
Poate. Cu siguranţă că un om care îşi poate permite să 
cumpere o pălărie de cowboy atât de elegantă ca aia pe 
care moşierul şi-o dăduse acum spre ceafă îşi poate 
permite şi să ţină servitori. 

— Sigur, zise Eddie. 

Dar nu îndrăzni să adauge „rogu-te” (tot îi mai suna fals, 
îşi spuse Susannah), dar se dădu la o parte şi îl lăsă pe 
Overholser la mânerele scaunului cu rotile. Moşierul era un 
bărbat destul de zdravăn, panta era destul de abruptă, iar 
el împingea o femeie care cântărea cam cincizeci şi opt de 
kilograme, dar respiraţia lui, chiar dacă destul de greoaie, 
rămase regulată. 

— Îmi dai voie să te întreb ceva, sai Overholser? zise 
Eddie. 

— Desigur. 

— Care este cel de-al doilea nume al tău? 

O clipă doar, moşierul parcă încetă să o mai împingă pe 
Susannah; însă femeia puse reacţia lui pe seama surprizei. 

— Neobişnuită întrebare, tinere; de ce vrei să ştii? 

— A, nu-i nimic important, doar o apucătură de-a mea, 
răspunse Eddie. De fapt, ghicesc viitorul după numele 
mijlocii. 

Uşurel, Eddie, stai cuminte, îl admonestă Susannah în 
gând, amuzată totuşi, în ciuda circumstanțelor. 

— Nu mai spune? 

— Ba da, se ambala Eddie. Uite, tu, de exemplu. Pot să 
jur că al doilea nume al tău începe cu litera D, şi tânărul o 
pronunţă Deh, în maniera în care erau pronunţate literele în 
Vorbirea Nobilă. Aş zice că ai un nume scurt. Cât să fie? 
Cinci litere? Poate doar patru? 

Scaunul îşi încetini iarăşi urcuşul. 

— Pe toţi diavolii! exclamă Overholser. De unde ştii? 
Spune-mi! 


Eddie ridică din umeri. 

— Ţine de aritmetică şi de noroc. Adevărul este că o 
nimeresc cam în jumătate din cazuri. 

— Mult mai puţin de jumătate, spuse Susannah. 

— Celălalt nume al meu este Dale, zise Overholser. Nu 
mai ştiu dacă mi-a explicat cineva vreodată de ce mi s-a 
pus numele ăsta. Mi-am pierdut părinţii de mic. 

— Îmi pare rău, şopti Susannah, bucuroasă să-l vadă pe 
Eddie că pleacă de lângă ei. 

Probabil se ducea să-i spună lui Jake că ea avusese 
dreptate în privinţa numelui moşierului: Wayne Dale 
Overholser. Egal: nouăsprezece. 

— Nu înţeleg, tânărul ăsta e nemaipomenit de isteţ, sau 
un măscărici? o întrebă Overholser pe Susannah. Rogu-te, 
spune-mi, căci nu-mi pot da seama singur. 

— E câte puţin din amândouă, răspunse femeia. 

— Însă îţi pot spune că scaunul ăsta al tău e tare bun. 
Merge ca uns. 

— Mulţam-sai, răspunse ea, oftând uşurel în sinea sa. 

Expresia sunase exact aşa cum trebuie, poate din cauză 
că nu intenţionase s-o rostească. 

— De unde îl ai? 

— L-am găsit pe drum, la distanţă mare de aici, zise ea. 

Dar această schimbare a subiectului nu o încânta câtuşi 
de puţin. Credea că e treaba lui Roland să spună povestea 
lor (sau să nu o spună). El era conducătorul lor, dinh-ul ka- 
tet-ului lor. În plus, nimeni nu avea cum să găsească vreo 
hibă în poveste dacă ea ar fi fost depănată de o singură 
persoană. Îşi zise că poate, totuşi, să mai adauge ceva: 

— E o deşirare. lar noi am venit de dincolo de ea, dintr-un 
loc unde lucrurile sunt mult diferite de cum sunt aici. 

Îşi suci gâtul ca să-l privească. I se înroşiseră obrajii şi 
gâtul, dar tot se ţinea foarte bine pentru un om trecut de 
cincizeci de ani. 

— Ştii despre ce vorbesc? 

— Da, îi răspunse Overholser, dregându-şi glasul şi 
scuipând spre stânga. Nu că aş fi văzut-o sau aş fi auzit-o 
vreodată, dacă înţelegi ce vreau să-ţi zic. Nu prea ies din 


Calla; am mult prea multe de făcut la fermă. În afară de 
asta, noi, cei din Calla, nu prea ne dăm în vânt după păduri, 
dacă înţelegi ce-ţi zic. 

O, da, cred că înţeleg, îşi spuse Susannah, observând un 
alt semn cam de dimensiunile unei farfurii de ciorbă. Bietul 
copac, mare noroc va trebui să aibă ca să treacă de iarnă. 

— Andy ne-a povestit despre deşirare de multe, foarte 
multe ori. Şi mai zice că scoate nişte sunete, dar nu-şi dă 
seama ce anume este. 

— Cine-i Andy? 

— Ai să-l cunoşti în curând, sai. Şi tu eşti din Calla York, 
la fel ca prietenii tăi? 

— Da, răspunse ea redevenind circumspectă. 

Moşierul împinse scaunul, ocolind un fag venerabil. 
Copacii erau mai risipiţi acum, iar mirosul de mâncare mult 
mai puternic şi aţâţător. Carne... şi cafea. Stomacul îi 
scânci revoltat. 

— Dar ei nu pot fi pistolari, zise Overholser făcând un 
semn cu capul spre Eddie şi Jake. N-ai cum să mă faci să 
cred una ca asta. 

— Vei hotărî singur ce să crezi la momentul potrivit, 
spuse Susannah. 

Nu-i răspunse imediat. Scaunul zdrăngăni peste o 
porţiune cu pietre. În faţă, Ete ţopăia vesel între Jake şi 
Benny Slightman, care tocmai ce făcuse cunoştinţă cu 
graba  nerăbdătoare a începutului de adolescenţă. 
Susannah se întrebă dacă era un lucru bun. Căci cei doi 
băieţi erau atât de diferiţi. Şi, spre marea lor părere de rău, 
doar timpul le va demonstra cât de diferiţi sunt. 

— M-a speriat, şopti abia auzit Overholser, de parcă ar fi 
vorbit cu sine însuşi. Cred că din cauza ochilor. Mai ales din 
cauza ochilor. 

— Şi atunci, ai de gând s-o ţii tot pe a ta? îl întrebă 
Susannah. 

Intrebarea nu era deloc indiferentă, aşa cum spera ea că 
sunase, dar încă mai era uluită de vehemenţa reacției lui. 

— Ai înnebunit, femeie? Sigur că nu - dacă voi vedea o 
scăpare din necazul ăsta. Ascultă ce-ţi zic! Băiatul ăla - 


întinse o mână spre Tian Jaffords care mergea înainte 
împreună cu soţia lui - băiatul ăla m-a acuzat de laşitate, 
nici mai mult, nici mai puţin! A trebuit să spună tuturor că 
eu nu am copii de vârsta celor pe care îi preferă Lupii, aşa a 
făcut. Nu aşa ca e/, pricepi tu. Da' crezi că-s prost şi nu-mi 
dau seama de costuri? 

— Eu nu cred asta, spuse calm Susannah. 

— Da' e/ îşi dă seama? Parcă nu-mi vine a crede, 
continuă Overholser pe tonul unui om în sufletul căruia se 
dă o luptă pe viaţă şi pe moarte între teamă şi orgoliu. 
Vreau eu să dăm ţâncii la Lupi? Ţâncii noştri care se vor 
întoarce bolânzi şi vor fi o povară şi o ruşine pe obrazul 
oraşului? Nu! Dar nici nu vreau ca un lunatic scăpat din frâu 
să ne ducă pe toţi la pieire! 

Se uită peste umăr la el şi observă ceva fascinant. Acum 
voia să fie de acord. Voia să găsească un motiv pentru care 
să spună da. Intr-atât îi schimbase Roland părerile, şi o 
făcuse fără să rostească nici măcar un singur cuvânt. Nu 
făcuse nimic altceva decât... decât să îl ţintuiască cu 
privirea. 

Surprinse o mişcare cu coada ochiului. 

— lisuse Hristoase! exclamă Eddie. 

Mâna lui Susannah se repezi la locul unde ar fi trebuit să 
fie pistolul. Se întoarse să privească. Spre ei se îndrepta, 
coborând panta cu o grijă afectată - care i se păru teribil de 
amuzantă, cu toată uluirea ce o cuprinsese - un om din 
metal, înalt de cel puţin un metru şi jumătate. 

Şi mâna lui Jake se duse spre patul armei atârnate la 
subsuoară. 

— Cuminte, Jake, spuse Roland. 

Omul din metal, cu ochi albaştri, sclipitori, se opri în faţa 
lor. Rămase nemişcat cam vreo zece secunde, dându-i lui 
Susannah posibilitatea de a-i citi eticheta de pe piept. North 
Central Positronics, îşi zise ea, uite că a fost iar chemată la 
rampă. Ca să nu mai pomenim şi de LaMerk Industries. 

Apoi robotul ridică un braţ argintiu şi puse mâna argintie 
pe fruntea din oţel. 

— Heil, pistolarule venit din depărtări, îl salută el pe 


Roland. Zile lungi şi nopţi senine îţi urez. 

Roland îşi ridică şi el degetele la frunte. 

— Fie ca tu să ai de două ori mai multe, Andy-sai. 

— iți mulțumesc, zdrăngăni din  măruntaiele lui 
complicate omul din metal. Apoi se aplecă spre Roland, cu 
ochii strălucindu-i şi mai tare. Susannah văzu cum mâna lui 
Eddie se furişează spre patul din santal al pistolului. Roland, 
însă, nici nu se clinti. 

— Am pregătit o masă bună-bunuţă, pistolarule. Cu multe 
roade pe care ni le-a oferit pământul, aşa să ştii. 

— Mulţam, Andy. 

— Îți urez poftă bună, zdrăngăni iarăşi robotul din 
măruntaiele metalice. Dar până atunci, n-ai vrea cumva să- 
ţi asculţi horoscopul? 


VI 
CALEA LUI ELD 


1 


Pe la ceasul două în după-amiaza aceea, cei zece se 
aşezară la ceea ce Roland numea prânz de fermier. „În 
timpul treburilor de dimineață îl aştepţi cu dragoste”, le 
spuse el mai târziu. „In timpul celor de după-amiază îţi 
aminteşti de el cu nostalgie.” 

Eddie bănuia că glumeşte, dar n-aveai cum să fii sută la 
sută sigur de asta în cazul lui Roland. Căci umorul lui era 
sec până la deshidratare. 

Nu a fost cea mai bună mâncare pe care o gustase 
vreodată Eddie. Ospăţul organizat de Bătrânii din River 
Crossing încă mai deţinea locul de cinste în privinţa 
aceasta. Însă, după săptămâni în şir prin păduri, 
supraviețuind doar cu burrito de pistolar (şi scoțând pe 
partea cealaltă tiribombe aidoma căcărezelor de iepure 
constipat), bucatele fuseseră cu adevărat minunate. Andy 
le servi nişte fripturi în sânge enorme, acoperite cu sos de 
ciuperci şi cu garnitură de fasole. Le-a mai adus şi plăcinte 
cu carne şi porumb fript. Eddie încercă un ştiulete şi i se 
păru tare, dar gustos. Au mai avut şi salată de varză, iar 
Tian Jaffords făcu tot posibilul ca ei să afle că ieşise din 
mâinile soției sale. Ca desert a fost o budincă 
nemaipomenită din căpşune, pe care cei din Calla o 
numeau „auflauf”. Şi, desigur, cafea. Lui Eddie i se păruse 
că toţi patru au dat gata cam vreo patru litri. Până şi Ete a 
primit. Jake i-a pus pe jos o farfurie plină cu fiertura neagră 
şi concentrată. Ete a mirosit-o, a exclamat „Cafă!” şi a 
lipăit-o la iuţeală. 

In timpul mesei nu s-au discutat lucruri serioase. 
(„Mâncarea şi taclalele nu se amestecă” suna una din 


multele perle de înţelepciune enunțate de Roland.) Cu toate 
acestea, Eddie reuşi să afle o mulţime de lucruri despre 
Jaffords şi nevasta lui, îndeosebi despre traiul lor aici, în 
ceea ce Tian şi Zalia numeau Ținuturile de Hotar. Eddie 
spera ca şi Susannah (care stătea lângă Overholser) şi Jake 
(aşezat lângă tânărul pe care Eddie ajunsese deja să-l 
numească „Puştiul Benny”) să audă măcar jumătate din 
povestea lor. S-ar fi aşteptat ca Roland să se aşeze lângă 
Callahan, dar Callahan stătea singur. Îşi luase farfuria şi se 
retrăsese un pic mai departe, se închinase şi mâncase de 
unul singur. Şi nu făcuse risipă. Să fi fost supărat pe 
Overholser pentru că acaparase întreaga reprezentaţie, sau 
doar era singuratic din fire? Greu de spus atât de curând, 
dar dacă cineva i-ar fi pus un pistol la tâmplă, Eddie ar fi 
optat pe cea de-a doua variantă. 

Insă ce îl impresionă cel mai tare pe Eddie era cât de a 
naibii de civilizată părea partea aceasta de lume. În 
comparaţie, Lud, cu Puberii şi Cărunţii lui belicoşi, părea o 
insulă de canibali desprinsă din paginile unei cărţi de 
aventuri. Oamenii ăştia aveau drumuri, aveau organe de 
ordine, aveau un sistem administrativ ce-l duse pe Eddie cu 
gândul la întrunirile obşteşti din orăşelele de provincie din 
New England. Aveau o Sală de întruniri şi aveau o pană ce 
părea a fi un soi de simbol al autorităţii. Dacă voiai să 
convoci o întrunire, trebuia să trimiţi pana prin localitate. 
Dacă o atingeau destui oameni, atunci întrunirea avea loc. 
Dacă nu, nu. Pana era dusă de doi oameni în al căror 
cuvânt toţi aveau deplină încredere. Eddie avea dubiile lui 
că o asemenea metodă ar funcţiona în New York, dar într- 
un loc ca acela părea o metodă destul de bună de a 
gestiona problemele comunităţii. 

Inşirate pe un arc domol, ca o semilună, de la nord la sud 
de Calla Bryn Sturgis mai erau încă cel puţin şaptezeci de 
alte localităţi ale căror denumiri începeau cu „Calla”. Calla 
Bryn Lockwood, la sud, şi Calla Amity la nord erau de 
asemenea comunităţi de fermieri şi crescători de vite. Şi ei 
erau supuşi periodic incursiunilor sălbatice ale Lupilor. Mai 
la sud se aflau Calla Bryn Bouse şi Calla Staffel, cu întinse 


terenuri agricole. Jaffords spunea că şi cei de acolo au de 
pătimit din cauza Lupilor... sau aşa îşi închipuia. La nord 
erau Calla Sen Pinder şi Calla Sen Chre, cu ferme şi turme 
de oi. 

— Fermele sunt destul de măricele, zise Tian, dar, cu cât 
mergi mai spre nord, sunt din ce în ce mai mici, dacă 
pricepi ce-ţi zic, până când ajungi în ţinuturile unde cade 
zăpada - aşa se spune; eu n-am văzut niciodată zăpadă. 
Dar ce brânză bună se face prin părţile alea! 

— Se spune şi că oamenii din nord poartă încălțări din 
lemn, îi spuse Zalia lui Eddie pe un ton visător. 

Femeia purta nişte ciubote scâlciate cărora li se spunea 
„cizme scurte”. 

Locuitorii din aceste Calle călătoreau puţin. Dar, dacă şi- 
ar fi dorit s-o facă, aveau drumuri multe la dispoziţie, şi 
tocmai datorită drumurilor comerţul mergea bine. Pe lângă 
drumuri, mai era şi Whye, numit uneori şi Marele Râu. 
Acesta curgea pe la sud de Calla Bryn Sturgis până la 
Mările Sudice (aşa se spunea). Existau Calle de mineri, 
Calle de meşteşugari (unde lucrurile erau fabricate cu prese 
cu abur şi chiar - îţi vine să crezi? - cu electricitate) şi chiar 
o Calla dedicată plăcerilor: jocuri de noroc şi curse de cai. 
ŞI... 

Însă aici Tian, care vorbise până atunci, simţi privirea 
intensă a Zaliei şi se duse la oală să-şi mai ia o porţie de 
fasole, fără să uite să adauge şi puţin din salata nevestei. 

— Deci, începu Eddie, trasând o curbă în ţărână. Aici sunt 
Ținuturile de Hotar. Callele. Un arc ce merge de la nord la 
sud... cam cât, Zalia? 

— E treaba bărbaţilor să ştie asta, spuse femeia. 

Apoi, observând că bărbatul mai zăboveşte pe lângă 
tăciunii aprinşi, inspectând oalele, se aplecă puţin spre 
Eddie. 

— În kilometri sau în roţi? 

— Mi-e indiferent, deşi înţeleg mai bine dacă îmi spui în 
kilometri. Zalia dădu din cap şi îi explică: 

— Poate cam trei mii de kilometri încolo - şi arătă spre 
nord - şi de două ori mai mult în partea cealaltă. 


Arătă spre sud. Rămase o clipă aşa, cu braţele întinse în 
ambele direcţii, apoi le lăsă în jos şi îşi strânse mâinile în 
poală, reluându-şi poziţia sfioasă de mai înainte. 

— Şi oraşele astea... Callele astea... se întind pe toată 
distanţa? 

— Aşa se zice, iar negustorii merg încolo şi încoace. La 
nord-vest de aici, Marele Râu se bifurcă. Braţului de est noi 
îi spunem Devar-Tete-Whye. Desigur că mai mulţi oameni 
călătoresc pe râu dinspre nord, căci el curge de la nord la 
sud, dacă pricepi ce vreau să-ţi zic. 

— Pricep. Şi spre est? 

Femeia îşi lăsă ochii în jos. 

— Bubuit de Tunet, spuse atât de încet încât Eddie abia o 
auzi. Nimeni nu se duce acolo. 

— De ce? 

— Acolo e întuneric, zise ea, tot cu ochii în poală. 

Apoi ridică o mână. De data aceasta arătă în direcţia de 
unde veniseră Roland şi prietenii lui. Arătă spre Lumea de 
Mijloc. 

— Acolo, spuse ea, se termină lumea. Cel puţin, aşa se 
spune. lar acolo..., arătă spre est, ridicând privirea la Eddie. 
Acolo, în Bubuit de Tunet, lumea s-a terminat deja. lar în 
mijloc ne aflăm noi, care nu vrem decât să ne ducem restul 
zilelor în linişte. 

— Şi crezi că aşa o să fie? 

— Nu. 

lar Eddie observă că începuse să plângă. 


2 


La scurtă vreme după aceea, Eddie se scuză şi se duse 
printre copaci pentru a se bucura de un moment cu sine 
însuşi. Tocmai pe când se ridică, întinzând mâna după nişte 
frunze cu care să se şteargă, auzi o voce chiar din spate. 

— Nu alea, sai, rogu-te. Sunt frunze otrăvitoare de 
mătrăgună. O să vrei să-ţi smulgi pielea de pe tine dacă te 
ştergi cu ele. 


Eddie tresări puternic şi se întoarse cât putu de repede, 
ţinându-şi betelia jeanşilor cu o mână, în vreme ce cu 
cealaltă încerca să ajungă la centura cu pistol agăţată de 
creanga unui copac din apropiere. Apoi văzu cine - sau ce - 
vorbise, şi se mai linişti. 

— Andy, nu-i deloc cuşer să te furişezi în spatele 
oamenilor când fac aşa-aşa, îl dojeni el iritat şi se întinse 
după alte frunze. Astea sunt bune? Ce mi se poate întâmpla 
dacă mă şterg cu ele? 

Niciun cuvânt. Tăcere întreruptă de pocnete metalice. 

— Ce e? întrebă Eddie. Am greşit cu ceva? 

— Nu, răspunse Andy. Procesez informaţiile, sai. Cușer: 
cuvânt necunoscut. Furișa: ba deloc, am mers normal. Aşa- 
aşa: foarte probabil expresie argotică pentru defecare. 

— Mda, mormăi Eddie, asta înseamnă. Dar, spune, Andy, 
dacă nu te-ai furişat, cum de nu te-am auzit venind? Adică, 
uite câte tufișuri sunt pe aici. Orice om ar face zgomot dacă 
ar trece prin ele. 

— Eu nu sunt om, sai, spuse Andy, iar lui Eddie i se păru 
că aude o nuanţă de îngâmfare în vocea robotului. 

— Atunci un ins, sau ce-oi fi tu. Cum se poate ca un ins 
atât de mare ca tine să nu facă zgomot când merge? 

— Aşa am fost programat, răspunse Andy. lar frunzele 
acestea sunt tocmai bune. 

Eddie îşi dădu ochii peste cap şi smulse câteva. 

— O, da, ai fost programat. Pe bune. Ar fi trebuit să-mi 
dau seama. Mulţam-sai, zile lungi, pupă-mă-n cur şi du-te-n 
rai. 

— Rai, zise Andy. Locul unde te duci după moarte; un fel 
de paradis. Bătrânul spune că oamenii care merg în Rai 
stau de-a pururi la dreapta lui Dumnezeu, Tatăl 
Atotputernic. 

— Nu mai spune? Şi la stânga cine stă? Reprezentantul 
Coca-Cola? 

— Nu ştiu, sai. Nu cunosc cuvântul Coca-Cola. Vrei să-ţi 
afli horoscopul? 

— De ce nu? spuse Eddie. 

Porni spre tabără, călăuzindu-se după sunetele ce 


ajungeau până la ei: râsete de băieţi şi lătraturi de billy- 
bumbler. Imens, Andy mergea alături de el, sclipitor chiar şi 
sub cerul înnorat. Nu făcea niciun zgomot. Era sinistru. 

— Care este data ta de naştere, sai? 

Eddie îşi spuse că ar fi trebuit să se aştepte la întrebarea 
asta. 

— Sunt născut în zodia Caprei, răspunse el, apoi îi aminti 
mai multe. Capră cu barbă. 

— Zăpada iernii e numai durere, copilul iernii e puternic 
şi sălbatic, zise Andy şi, da, vocea-i era plină de îngâmfare. 

— Puternic şi sălbatic, ai dreptate, ăsta sunt eu, se 
amuză Eddie. N-am mai făcut baie de o lună, aşa că pe 
bune că sunt sălbatic. Ce-ţi mai trebuie, Andy, prietene? 
Vrei să-mi citeşti în palmă? 

— Nu este nevoie, sai Eddie. 

In mod clar vocea robotului suna fericită, iar Eddie îşi 
zise: Asta mi-s eu, răspândesc numai bucurie oriunde mă 
duc. Până şi roboții mă iubesc. Asta mi-e destinul, ăsta e 
ka-ul meu. 

— Este Sărbătoarea Pământului Plin şi suntem cu toţii 
recunoscători. Luna este roşie, Luna Vânătoresei, cum i se 
spune în Lumea de Mijloc. Vei călători, Eddie! Vei călători 
departe! Tu împreună cu prietenii tăi! Chiar la noapte vă 
veţi întoarce în Calla New York. Vei cunoaşte o doamnă 
neagră. Vei... 

— Vreau să aflu mai multe despre drumul ăsta la New 
York, îl întrerupse Eddie oprindu-se din mers. 

Aproape ajunseseră în tabără. li vedea pe ceilalţi 
mişcându-se de colo-colo. 

— Fără glume, Andy! 

— Vei trece prin portalul dintre lumi, sai Eddie! Tu cu 
prietenii tăi. Trebuie să ai grijă. Când vei auzi kammen - 
clopotele, pricepi ce-ţi zic - toţi trebuie să fiţi foarte atenţi 
unii la alţii. Ca să nu vă pierdeţi. 

— De unde ştii toate astea? se minună Eddie. 

— Am fost programat să le ştiu, răspunse Andy. Am 
terminat horoscopul, sai. Nu te costă nimic. 

Şi îl lăsă mască pe Eddie cu fraza următoare, care păru 


cireaşă de pe tort în materie de absurd. 

— Sai Callahan, Bătrânul, îl ştii şi tu, zice că nu am voie 
să cer plată pentru că nu am autorizaţie pentru ghicirea 
viitorului. 

— Sai Callahan are dreptate, spuse amuzat Eddie, 
adăugând iute când îl văzu pe Andy pornind din nou spre 
tabără: Mai stai puţin cu mine, Andy, rogu-te. 

Al naibii de ciudat cât de repede începuse expresia asta 
să nu-i mai sune străină atunci când o rostea. 

Andy se opri bucuros şi se întoarse spre Eddie, cu ochii 
albaştri strălucind. Eddie avea o mie de întrebări despre 
portal, dar în momentul acela îl frământa altă curiozitate. 

— Ştii de Lupi. 

— O, da. Eu i-am spus lui sai Tian. A fost furios la culme. 

Şi din nou Eddie detecta în vocea lui Andy ceva foarte 
asemănător cu infatuarea... dar cu siguranţă că asta era 
doar în capul lui, nu? Un robot - fie el şi unul care reuşise să 
supravieţuiască din vechime - nu se putea bucura de 
tragediile oamenilor? Sau putea? 

Nu ţi-a trebuit prea mult ca să uiţi monoul, scumpete, păi 
nu? i se strecură în gând vocea lui Susannah. Urmată de 
cea a lui Jake: Blaine, Monoul, îti învinețeşte popoul. lar 
apoi propria lui voce: Eddie, bătrâne, dacă ai de gând să te 
porți cu maşinăria asta aşa cum te-ai purta cu o ghicitoare 
dintr-un parc de distracții, atunci să ştii că meriti cu vârf şi 
îndesat tot ce ti se întâmplă. 

— Spune-mi despre Lupi, îi ceru Eddie. 

— Ce vrei să ştii, sai Eddie? 

— Pentru început, de unde vin. Care anume este locul 
acela unde se simt acasă şi unde pot să se pârţâie cât de 
tare au chef. Pentru cine lucrează. De ce îi răpesc pe copii. 
Şi de ce copiii pe care i-au luat se întorc cu minţile 
ferfeniţă. 

Şi îi veni în minte o altă întrebare. Poate cea mai 
evidentă. 

— De unde ştii când vin? 

Dinăuntrul lui Andy se auziră pocnete şi clinchete. O 
mulţime, poate vreme de un minut. lar când Andy începu 


din nou să vorbească, vocea lui suna altcumva, aducându-i 
aminte lui Eddie de Ofiţerul Bosconi, din cartierul lui. 
Jurisdicţia lui Bosco era Brooklyn Avenue. Şi dacă se 
întâmpla să dai nas în nas cu el pe stradă, atunci când îşi 
făcea rondul, învârtind nonşalant bulanul într-o mână, 
Bosco vorbea cu tine ca şi cum amândoi eraţi fiinţe 
omeneşti - şi ce mai faci, Eddie, ce mai zici, ce mai face 
maică-ta, ce mai face secătura aia de frati-tu, n-ai de gând 
să te înscrii în Liga Sportivă a Poliţiei din New York, hai că 
ne vedem la sală, nu te atinge de ţigări, o zi bună îţi doresc. 
Dar dacă cumva îşi închipuia că ai fi făcut vreun lucru rău, 
Bosco Bob se transforma de urgenţă într-un individ pe care 
nu-ţi doreai deloc să-l cunoşti. Acel Ofiţer Bosconi nu ştia să 
zâmbească, iar ochii din spatele ochelarilor semănau cu 
două bălți îngheţate în februarie (întâmplător, luna 
februarie pica exact în zodia Caprei, aici pe tărâmul acesta 
al Marelui Ce-o Fi). Bosco Bob nu l-a lovit niciodată pe 
Eddie, însă de vreo două ori - o dată imediat după ce nişte 
puşti incendiaseră magazinul lui Woo Kim - a fost aproape 
sigur că naşparliul ăla în uniformă avea de gând să-i 
articuleze câteva, dacă ar fi avut nerozia să se ia în gură cu 
el. Nu era vorba de schizofrenie - mă rog, nu schizofrenie 
pură ca în cazul Detta/Odetta - dar nici departe nu era. 
Existau două variante ale Ofiţerului Bosconi. Băiat simpatic 
şi poliţai. 

Când Andy vorbi, nu mai avea glasul unchiului amabil, 
dar cam dus cu pluta, care este convins că sunt cât se 
poate de adevărate poveştile publicate în /nside View („S-a 
născut un copil pe jumătate băiat, pe jumătate aligator” şi 
„Elvis e bine mersi şi trăieşte în Buenos Aires”). Acest Andy 
era complet lipsit de emoţii şi puţintel cam mort. 

Cu alte cuvinte, ca un robot adevărat. 

— Ce parolă ai, sai Eddie? 

— Ce? 

— Parolă. Ai la dispoziţie zece secunde. Nouă... opt... 
şapte... 

Eddie încercă să-şi aducă aminte de filmele cu spioni pe 
care le văzuse. 


— Adică eu îţi zic ceva de genul „Trandafirii înfloresc în 
Cairo” şi tu răspunzi „Numai în grădina doamnei Wilson” şi 
după aia eu zic... 

— Parolă incorectă, sai Eddie... doi... unu... zero. 

Din maţele lui Andy se auziră nişte bufnete extrem de 
neplăcute auzului. Ca zgomotul scos de un satâr care trece 
prin halca de carne şi se înfige în blatul de lemn de 
dedesubt. Eddie se pomeni că se gândeşte pentru prima 
oară la Marii Străbuni, care, fără doar şi poate, îl 
construiseră pe Andy (sau poate că îl construiseră oamenii 
de dinaintea lor, să îi numim pe aceştia Marii Străbuni Pe 
Bune - cine putea oare şti cu certitudine?). lar, dacă cei 
rămaşi în Lud constituiau un etalon, Eddie era convins că 
nu voia absolut deloc să-i întâlnească vreodată. 

— Poţi să mai încerci o dată, se auzi vocea cea rece. 

Aducea puţin cu cea care-l întrebase pe Eddie dacă nu 
vrea să-şi asculte horoscopul. Dar foarte puţin. 

— Vrei să mai încerci o dată, Eddie din New York? 

Eddie se gândi repede şi răspunse: 

— Nu. Nu face nimic. Informaţia aia e restricţionată, nu-i 
aşa? 

Câteva clinchete. Apoi: 

— Restricționat: îngrădit, limitat; se referă la informaţiile 
dintr-un anumit document sau de pe un CD; au acces doar 
persoanele autorizate; persoanele autorizate pot accesa 
informaţia numai pe baza parolei. 

Altă pauză, apoi Andy zise: 

— Aşa este, Eddie. Informaţia pe care o ceri este 
restricţionată. 

— De ce? se miră tânărul, fără să se aştepte la vreun 
răspuns. 

Totuşi Andy îi oferi unul: 

— Directiva Nouăsprezece. 

Eddie îl lovi prieteneşte pe umărul metalic. 

— Trebuie să-ţi spun că nu mă surprinde deloc, amice. 
Directiva Nouăsprezece. Mi se pare normal! 

— Doreşti să-ţi asculţi horoscopul dezvoltat, Eddie-sai? 

— Cred că am să mă lipsesc. 


— Dar un cântecel care se cheamă „Carcaletele de l-am 
băut aseară”? Are versuri tare nostime. 

Sunetul subţirel, cu stridenţe de metal zgâriat, parcă 
venea din locul unde ar fi trebuit să i se afle diafragma, 
dacă Andy ar fi fost om. 

Eddie, căruia ideea de a asculta versuri nostime i se 
părea cam periculoasă, grăbi pasul spre locul unde se aflau 
tovarăşii lui. 

— Ce-ar fi să amânăm puţin? îi zise el robotului. Acum 
am tare poftă de o cană cu cafea. 

— Fie să-ţi ofere plăcere, sai, îi ură Andy. 

Lui Eddie i se păru că tonul lui era cam necăjit. Aşa cum 
era şi tonul lui Bosco Bob când îi spuneai că nu prea crezi 
că ai să ai vreme de liga sportivă în vara aia. 


3 


Roland îşi bea cafeaua aşezat pe o piatră. Îl ascultă pe 
Eddie tăcut, fără să schiţeze nici-o mişcare, cu excepţia 
unei aproape insesizabile ridicări din sprâncene la cuvintele 
Directiva Nouăsprezece. 

În partea cealaltă a poieniţei, Slightman cel Tânăr făcea 
baloane de săpun cu un pai. Ete le fugărea, pe unele le 
spărgea cu colții, apoi îşi dădu seama ce voia băiatul de la 
el şi începu să le strângă la un loc, într-un maldăr fragil de 
lumină. Grămada asta îi aduse aminte lui Eddie de 
Curcubeul Vrăjitorului, de globurile acelea periculoase de 
cleştar. Chiar avea Callahan unul? Cel mai malefic dintre 
toate? 

La capătul poienii, lângă băieţi, Andy stătea cu braţele 
argintii încrucişate peste pieptul din oţel. Aştepta să 
strângă masa pe care o gătise, era bănuiala lui Eddie. 
Servitorul perfect. El găteşte, el strânge, el îţi spune despre 
doamna neagră pe care ai s-o întâlneşti. Numai să nu te 
aştepţi să încalce Directiva Nouăsprezece. Nu fără să-i spui 
parola. 

— Vreţi să veniţi lângă mine? îi strigă Roland pe ceilalţi 


ridicând puţin vocea. A sosit momentul să stăm de vorbă. 
N-o să dureze prea mult, iar asta este un lucru bun, cel 
puţin pentru noi, deoarece noi am apucat să discutăm 
înainte de sosirea lui sai Callahan, iar vorba lungă e sărăcia 
omului, aşa să ştiţi. 

Se apropiară şi se aşezară în jurul lui aidoma unor şcolari 
ascultători - şi cei din Calla, şi cei veniţi de foarte departe, 
care apoi se vor duce spre alte zări. 

— Mai întâi vreau să-mi spuneţi ce ştiţi despre aceşti 
Lupi. Eddie mi-a zis că Andy nu vrea să spună cum de ştie 
ce ştie. 

— Adevăr grăieşti, mormăi Slightman cel Bătrân. Ori cei 
care l-au făcut, ori cei ce au venit după aceea l-au legat la 
gură în privinţa asta, deşi întotdeauna ne anunţă de venirea 
lor. Când e vorba de alte subiecte, turuie fără oprire. 

Roland se uită la moşierul din Calla. 

— Sai Overholser, vrei să ne spui despre ce e vorba? 

Tian Jaffords păru extrem de dezamăgit că nu fusese el 
cel desemnat să vorbească. Soţia lui păru extrem de 
dezamăgită pentru el. Slightman cel Bătrân încuviinţă cu o 
aplecare a capului, ca şi cum ar fi fost singura alegere 
justă. Overholser nu se umflă în pene, aşa cum şi-ar fi 
închipuit Eddie. Vreo treizeci de secunde rămase cu privirea 
coborâtă, la picioarele lui încrucişate, încălţate cu cizme 
scurte scâlciate, frecându-şi falca. Era atât de linişte în jur, 
că Eddie fu în stare să audă scrâşnetul palmei pe ţepii 
bărbii nerase de două, trei zile. În cele din urmă, scoase un 
oftat adânc şi îşi ridică ochii spre Roland. 

— Mulţumescuc-ţi ţie. Trebuie să recunosc că nu eşti cum 
m-am aşteptat. Nici tu, nici tetul tău, zise Overholser şi se 
întoarse spre Tian. Ai avut dreptate să ne aduci aici, Tian 
Jaffords. Este o întâlnire pe care trebuia s-o avem şi îţi spun 
„mMulţumesc”. 

— Nu eu v-am adus aici, zise Jaffords, ci Bătrânul. 

Overholser făcu un semn de mulţumire spre Callahan. 
Callahan îi răspunse înclinând capul, apoi făcu semnul 
crucii în aer cu mâna brăzdată de cicatrice - ca şi cum ar fi 
vrut să spună că nu era meritul lui, ci al lui Dumnezeu, îşi 


spuse Eddie. Poate că aşa stăteau, într-adevăr, lucrurile, 
dar, când era vorba de scos tăciunii din foc, el personal ar fi 
supralicitat şi ar fi pus câte doi dolari pe Roland de Gilead, 
pentru fiecare dolar mizat pe Dumnezeu şi pe Omul lisus, 
aceşti pistolari ai divinității. 

Tăcut şi cu o expresie de absolută politeţe aşternută pe 
chip, Roland aştepta răbdător. 

Într-un final Overholser începu să vorbească. Şi vorbi 
aproximativ cincisprezece minute, rar, dar fără să 
divagheze. Mai întâi şi mai întâi era chestiunea gemenilor. 
Locuitorii din Calla au înţeles că, în alte părţi de lume, copiii 
născuţi câte doi constituiau excepţia, iar nu regula. In 
vreme ce în acest loc al lor de pe Semilună copiii unici erau 
rarităţi, aşa cum era Aaron al soţilor Jaffords. Da, copiii 
nepereche erau cazurile ieşite din comun. 

Şi, poate cu o sută douăzeci de ani în urmă (sau poate o 
sută cincizeci, căci timpul era alunecos, şi nu puteai să spui 
cu certitudine când s-a petrecut ceva anume), Lupii şi-au 
început raidurile în Calla. Nu veneau chiar o dată la o 
generaţie; asta ar fi însemnat să vină o dată la douăzeci de 
ani, dar veneau ceva mai rar. Deşi, o dată la douăzeci de 
ani era o estimare destul de exactă. 

Pe Eddie îl bătu gândul să-i întrebe pe Overholser şi pe 
Slightman cum ar fi putut Marii Străbuni să-l împiedice pe 
Andy să spună ceva despre Lupi, dacă Lupii îşi începuseră 
incursiunile de mai puţin de două secole, apoi îşi luă 
seama. E o pierdere de vreme să pui întrebări care nu au 
răspuns, i-ar fi zis Roland. Dar tot era interesant, nu? Ar fi 
fost interesant de aflat când îl setase ultima oară cineva 
(sau ceva) pe Andy, Robotul Mesager (şi multe alte 
aplicaţii). 

Şi de ce. 

Copiii, continuă Overholser, câte unul din toate perechile 
cu vârstele cuprinse între trei şi paisprezece ani, erau duşi 
spre est, în ţinutul Bubuitului de Tunet. (Eddie observă cum 
Slightman îşi cuprinse fiul cu braţul pe după umeri pe 
durata acestei părţi a povestirii.) Şi copiii rămâneau acolo o 
perioadă relativ scurtă de timp - poate patru săptămâni, 


poate opt. Apoi, majoritatea erau daţi înapoi. Părerea 
generală era că aceia care nu se mai întorceau fără doar şi 
poate muriseră acolo, pe Tărâmul întunericului, că 
ceremoniile diavoleşti la care fuseseră supuşi au sfârşit prin 
a-i ucide de-a binelea, în loc să le ia doar minţile. 

În cele mai fericite cazuri, cei reîntorşi erau nişte idioţi 
docili. Copiii de cinci ani vor fi uitat toate cuvintele învăţate 
cu trudă până la venirea Lupilor, iar acum gângureau şi 
întindeau mâna după lucrurile pe care şi le doreau. 
Scutecele, date uitării de doi sau trei ani deja, reveneau în 
forţă şi rămâneau pe micuţi până la vârsta de zece, 
doisprezece ani. 

— La naiba, Tia şi acum se pişe pe ea cam o dată pe 
săptămână, şi poţi să fii sigur că se şi cacă pe ea o dată pe 
lună, spuse Jaffords. 

— Ascultaţi ce vă spune, zise mohorât Overholser. 
Propriul meu frate, Welland, a fost la fel până în ziua când a 
murit. Şi, desigur, trebuie supravegheați aproape în 
permanenţă, pentru că, dacă le cade în mână ceva ce le 
place, se îndoapă până explodează. Cine are grijă de soră- 
ta, Tian? 

— Văr-miu, i-o luă Zalia înainte. Şi Heddon şi Hedda ne 
ajută puţin; au ajuns la vârsta când... 

Işi dădu seama ce e pe punctul de a spune şi se opri. 
Strânse buzele şi nu mai rosti niciun cuvânt. Eddie înţelese. 
Heddon şi Hedda o puteau ajuta acum, sigur că da. lar la 
anul, unul dintre ei o va ajuta în continuare. Pe când 
celălalt... 

Copilul răpit la vârsta de zece ani mai ştia să articuleze 
câteva cuvinte. Însă foarte puţine şi nu mai progresa 
absolut deloc. Cazul celor mai mari era cel mai rău, căci 
aceştia păreau cumva a fi priceput ce anume li se 
întâmplase. Ce anume li se furase. Obişnuiau să plângă 
foarte mult, sau să refuze compania altor oameni. Mare 
parte a timpului se zgâiau spre soare-răsare, ca nişte 
suflete pierdute. Ca şi cum şi-ar fi putut zări acolo bietele 
creiere, rotindu-se pe cerul întunecat aidoma unor păsări. 
De-a lungul timpului vreo şase dintre aceştia se 


sinuciseseră. (Callahan îşi făcu din nou semnul crucii.) 

Până pe la şaisprezece ani, bolânzii îşi păstrau 
înfăţişarea, graiul şi comportamentul de copil. Apoi, dintr- 
odată, majoritatea se dezvoltau foarte repede până la 
dimensiuni gigantice. 

— Nu-ţi poţi închipui cum este, dacă nu i-ai văzut şi nu ai 
trecut prin aşa ceva, spuse Tian cu privirea pierdută în 
cenuşa focului. Nu-ţi poţi închipui cât de tare îi doare. Ştiţi 
cum plânge un ţânc când îi dau dinţii? 

— Da, răspunse Susannah. 

— Probabil că durerea asta e ca cea pe care ai îndura-o 
dacă ţi-ar creşte dinţi din tot corpul, nu doar în gură, dacă 
pricepeţi ce vă zic. 

— Ascultaţi la el cu luare-aminte, spuse Overholser. 
Şaişpe sau optşpe luni fratele meu n-a făcut nimic altceva 
decât să doarmă, să mănânce, să plângă şi să crească. Mi- 
aduc aminte că plângea şi în somn. Mă dădeam jos din pat 
şi mă duceam lângă el şi auzeam fâsâitul oaselor care-i 
creşteau. 

Eddie medita la toată grozăvia asta. Sigur, ascultai în 
copilărie poveşti despre uriaşi - „Tihi, tiha, tiha, tihi” şi tot 
tacâmul - dar până atunci nu se gândise niciodată cum ar fi 
să devii un uriaş. Ca şi cum ti-ar creşte dinți din tot corpul, 
îşi aminti el şi se cutremură. 

— Doar un an şi jumătate, atâta tot, şi s-a terminat. Dar 
mă întreb cât de lung li s-a părut lor, acelora care s-au 
întors cu atâta simţ al timpului cât au păsările şi insectele. 

— O veşnicie, zise Susannah, cu voce sfârşită şi foarte 
palidă la faţă. Probabil că li s-a părut că durează o veşnicie. 

— Foşnetul oaselor care cresc în timpul nopţii, spuse 
Overholser. Durerile cumplite de cap când le cresc craniile. 

— O dată, Zalman a zbierat nouă zile în şir, povesti Zalia. 

Tonul îi era lipsit de emoție, însă Eddie îi observă groaza 
din ochi. 

— | s-au ridicat maxilarele. | se ridicau chiar în faţa 
ochilor tăi. lar fruntea i se ondula şi se bomba, şi dacă îţi 
apropiai urechea puteai să auzi cum îi trosneşte ţeasta. Ca 
o creangă cu prea multă gheaţă pe ea. Şi a zbierat nouă 


zile. Nouă. A zbierat dimineaţa, a zbierat la prânz şi a 
zbierat în crucea nopţii. A zbierat, şi a tot zbierat, şi nu se 
mai oprea. Lacrimile îi curgeau din ochi fără încetare. Ne- 
am rugat la toţi zeii să răguşească, ba chiar să rămână mut 
pe vecie, dar nu s-a întâmplat. Dacă am fi avut o armă, 
cred că l-am fi omorât acolo, pe patul lui de paie, doar ca 
să-i punem capăt suferințelor. Chiar şi aşa, tăticul nostru 
era gata-gata să-i taie beregata când s-a oprit. Oasele i-au 
mai crescut o vreme - oasele din corp - dar capul îl duruse 
cel mai mult şi încetase, mulţumim zeilor şi Omului lisus 
pentru asta. 

Se uită spre Callahan. Acesta îi făcu un semn din cap şi 
întinse mâna spre ea. Zalia se întoarse din nou spre Roland 
şi prietenii lui. 

— Acum am şi eu cinci copii, le spuse. Aaron e ferit de 
orice pericol, mulţumim zeilor. Dar Heddon şi Hedda au 
zece ani, vârstă tocmai bună. Lyman şi Lia au cinci, iar cinci 
ani înseamnă că... 

Îşi acoperi faţa cu mâinile şi nu mai continuă. 


4 


Odată încheiată această creştere bruscă, spuse mai 
departe Overholser, unii dintre ei erau puşi la muncă. In 
vreme ce alţii - cei mai mulţi - nu erau în stare nici măcar 
să facă treburi elementare, ca scoaterea buturugilor din 
pământ sau săparea gropilor. Pe aceştia din urmă îi puteai 
vedea stând pe treptele prăvăliei lui Took, sau umblând 
bălălău de colo-colo, femei şi bărbaţi tineri, de înălţime, 
greutate şi stupizenie colosale, rânjind şi îngânând 
fragmente de cuvinte sau holbându-se la cer. 

Singurul lucru bun din toată tragedia aceasta era că nu 
se împerecheau. Chiar dacă nu toţi ajungeau la dimensiuni 
monstruoase, iar capacităţile lor mentale şi fizice difereau 
cât de cât de la caz la caz, exista o trăsătură generală: toţi, 
fără excepţie, se întorseseră morţi din punct de vedere 
sexual. 


— Scuze pentru vorba păcătoasă, zise Overholser, dar 
am senzaţia că, după ce s-a întors, lui Welland, frate-miu, 
nu i s-a întărit niciodată, nici măcar dimineaţa, înainte de 
pişare. Zalia? Tu l-ai văzut pe frate-tău cu... ştii tu... 

Zalia clătină din cap. 

— Câţi ani aveai când au venit Lupii, sai Overholser? îl 
întrebă Roland. 

— Prima oară, vrei să zici. Şi eu şi Welland aveam nouă 
ani. 

Acum Overholser începuse să vorbească foarte repede, 
dând senzaţia unui discurs pregătit dinainte. Dar Eddie 
bănuia că altul era motivul. Overholser era o persoană cu 
greutate în Calla Bryn Sturgis; era, Dumnezeu să ne apere 
şi să alunge ciorile, moşierul cel mare. Şi îi era nespus de 
greu să-şi oblige mintea să se întoarcă în perioada când el 
fusese doar un copil, micuţ şi neajutorat şi înspăimântat. 

— Mămica şi tăticul au încercat să ne ascundă în pivniţă. 
Mă rog, aşa mi s-a povestit. Căci eu nu-mi aduc aminte 
absolut nimic. Bănuiesc că mi-am impus să nu-mi amintesc. 
Da, foarte posibil că aşa am făcut. Unii dintre noi îşi 
amintesc mai bine, Roland, însă toate poveştile sunt, în 
miezul lor, aceleaşi: unul este luat, celălalt rămâne. Cel luat 
se întoarce bolând, poate în stare să facă anumite munci, 
dar mort de la brâu în jos. Şi după aia... după ce împlinesc 
treizeci de ani... 

După ce împlinesc treizeci de ani, gemenii bolânzi 
îmbătrânesc parcă peste noapte. Părul le devine alb şi le 
cade. Le slăbeşte vederea. Muşchii colosali de mai înainte 
(precum cei pe care îi au acum Tia Jaffords şi Zalman 
Hoonik) li se descărnează. Uneori mor în somn. În linişte. 
Insă, cel mai adesea, sfârşitul lor nu este deloc liniştit. 
Incep durerile, uneori le apar răni pe piele, dar cel mai 
adesea îi doare cumplit burta sau capul. Creierul. Toţi cei 
luaţi de Lupi se sting mult mai repede decât ceilalţi. lar 
mulţi dintre ei sfârşesc la fel cum au crescut la dimensiunile 
lor colosale: urlând de durere. Eddie se întrebă câţi dintre 
aceşti retardaţi, care lui îi păreau a muri de cancer în fază 
terminală, fuseseră sufocaţi în somn sau li se injectase 


vreun sedativ foarte puternic care i-a dus dincolo de 
suferinţă, dincolo de vise. Nu se cădea să pună o asemenea 
întrebare, dar avea senzaţia că răspunsul ar fi fost: mulţi, 
foarte mulţi. Uneori Roland folosea cuvântul de/ah - mulţi - 
însoţindu-l de o fluturare a mâinii înspre orizont. Mulţi. 
Foarte mulţi. 

Poate că oaspeţii lor din Calla, cu limbile şi amintirile 
dezlegate acum de prea multă suferinţă, ar fi depănat încă 
poveşti amare, dar Roland nu le-o îngădui. 

— Acum vorbiţi-ne despre Lupi, rogu-vă. Câţi vin peste 
voi? 

— Patruzeci, răspunse Tian Jaffords. 

— In toată Calla? vru să ştie Slightman cel Bătrân. Neee, 
mai mult de patruzeci, îl contrazise el pe Tian. N-aveai nici 
nouă ani când au venit ultima oară, Tian. lar eu împlinisem 
deja douăzeci. Poate că au venit patruzeci în oraş, dar au 
fost şi alţii care au prăduit fermele şi moşiile de la margine. 
Cred că au fost vreo şaizeci cu totul, Roland-sai, poate chiar 
optzeci. 

Roland îl întrebă din priviri şi pe Overholser. 

— Ţine cont că au trecut douăzeci şi trei de ani de atunci, 
dar şi eu cred că şaizeci se apropie de adevăr, spuse 
moşierul. 

— Voi îi numiţi Lupi, însă ce sunt ei în realitate? Oameni? 
Sau altceva? 

Overholser, Slightman, Tian, Zalia: o clipă Eddie îi simţi 
cum împart kheful, aproape că-i putu auzi. Şi se simţi 
singur şi lăsat pe dinafară, aşa cum te simţi atunci când 
vezi pe stradă o pereche de îndrăgostiţi care se sărută, 
strâns îmbrăţişaţi, ochi în ochi, pierduţi în universul lor 
intim. Dar nu mai trebuia să se simtă astfel, nu? Căci acum 
avea propriul lui ka-tet, propriul lui khef. Să nu uităm că-şi 
avea şi propria lui femeie. 

Roland făcu gestul lui caracteristic cu degetul mic, 
denotând nerăbdare, gest cu care Eddie se obişnuise atât 
de mult. Haideţi, oameni buni, zicea el, ne apucă noaptea. 

— Nu-i sigur ce anume sunt, spuse Overholser. Arată ca 
nişte oameni, dar poartă măşti. 


— Măşti de lupi, zise Susannah. 

— Că bine zici, doamnă, măşti de lupi, cenuşii întocmai 
precum caii lor. 

— Vrei să spui că vin pe cai cenuşii? întrebă Roland. 

De data aceasta tăcerea fu mai scurtă, dar Eddie avu 
acelaşi sentiment de khef şi ka-tet, de minţi ce se consultă 
printr-o metodă atât de primitivă, că nici nu putea fi numită 
telepatie; era mult mai elementară decât telepatia. 

— La naiba! exclamă Overholser, parcă vrând să spună 
De ce mă insulti repetând întrebările? Da, pe cai cenușii. Şi 
poartă pantaloni cenuşii ce seamănă cu o a doua piele. ŞI 
cizme negre, cu pinteni mari şi urâţi din oţel. Şi mantii verzi 
cu glugă. Şi măşti. Ştim că sunt măşti pentru că şi-au lăsat 
unele în urmă. Par a fi făcute tot din oţel, dar blestemăţiile 
astea putrezesc la soare precum carnea. 

— Aha. 

Overholser îi aruncă o altă privire furioasă, cu capul uşor 
plecat într-o parte, de parcă ar fi vrut să-l întrebe Eşti prost, 
sau doar încet la minte? Apoi interveni Slightman: 

— Caii lor sunt iuți ca vântul. Şi Lupii poartă copiii furaţi 
pe şei, unul în faţă, unul în spate. 

— Aşa, care va să zică, murmură Roland. 

Slightman dădu vehement din cap. 

— Aşa să-mi ajute zeii, spuse, oftând când îl observă pe 
Callahan cum face semnul crucii în văzduh. Scuze, Bătrâne. 

Callahan ridică din umeri. 

— Voi trăiţi aici dinainte de venirea mea. Invocă ce zei 
vrei, atâta vreme cât ştii că eu cred că sunt mincinoşi. 

— Şi vin din Bubuit de Tunet, zise Roland, ignorând 
schimbul de cuvinte. 

— Da, răspunse Overholser. Poţi vedea de unde. E cam la 
o sută de roţi distanţă în direcţia aia, arătă el spre sud-est. 
Aşezarea noastră e chiar la ultima cumpănă a apelor. Şi de 
acolo putem vedea toată Câmpia de Est. Şi dincolo de ea 
este un întuneric mare, aidoma unui nor greu de furtună la 
orizont. Se spune că, în vremurile străvechi, de la noi se 
puteau vedea munţii care se înalţă acolo. 

— Aşa cum se văd Munţii Stâncoşi din Nebraska, şopti 


Jake. 

Overholser îi aruncă o privire. 

— Ce zici, Jake-fiule? 

— Nimic, răspunse băiatul cu un surâs mic şi stânjenit. 
lar Eddie  înregistră modul de adresare folosit de 
Overholser. Nu îi spusese „sai”, ci „fiule”. Interesant. 

— Am auzit de Bubuit de Tunet, spuse Roland, pe un ton 
aproape înfricoşător prin totala lipsă de emoție. 

lar Eddie căpătă un sentiment de bine când simţi mâna 
lui Susannah strecurată într-a lui. 

— Legendele zic că e un loc populat de vampiri, moroi şi 
taheeni - oameni cu cap de corb, le spuse Zalia, cu voce 
sugrumată. Sigur că legendele nu sunt decât... 

— Legendele sunt adevărate, o întrerupse Callahan. 

Glasu-i era aspru, dar Eddie simţi spaima din el. O simţi 
foarte bine. 

— Există vampiri şi, mai mult ca sigur, există şi alte 
creaturi, iar Bubuit de Tunet este sălaşul lor. Dacă vei dori, 
pistolarule, vom vorbi despre ele cu o altă ocazie. 
Deocamdată, nu vă rog decât să ascultați ce vă spun: eu 
cunosc multe lucruri despre vampiri. Nu ştiu dacă Lupii fură 
copiii din Calla pentru ei - nu prea-mi vine să cred - dar, da, 
există vampiri. 

— De ce vorbeşti ca şi cum nu te-aş crede? îl întrebă 
Roland. 

Callahan plecă privirea. 

— Pentru că mulţi oameni nu mă cred. Nici eu nu am 
crezut. Am avut sumedenie de îndoieli şi... 

Vocea i se sparse. Işi drese glasul şi încheie în şoaptă: 

— .„..şi îndoielile mele mi-au distrus viaţa. 

Câteva clipe, Roland nu spuse nimic. Stătea pe vine, 
sprijinit pe tălpile cizmelor lui vechi, strângându-şi 
genunchii ciolănoşi la piept şi legănându-se înainte şi 
înapoi. In cele din urmă, îl întrebă pe Overholser: 

— Cam în ce moment al zilei vin? 

— Când l-au luat pe Welland, fratele meu, au venit de 
dimineaţă, răspunse moşierul. Imediat după micul dejun. 
Mi-aduc bine aminte asta, pentru că Welland tocmai o 


întreba pe mama dacă-şi poate lua laptele cu el în pivniţă. 
Însă ultima dată... atunci când au luat-o pe sora lui Tian, şi 
pe fratele Zaliei, şi pe mulţi alţii... 

— Atunci mi-am pierdut două nepoate şi un nepot, spuse 
Slightman cel Bătrân. 

— Atunci s-a întâmplat imediat după ce clopotul de la 
Sala de întruniri a vestit amiaza. Ştim în ce zi vin pentru că 
Andy ştie, şi măcar atâta lucru vrea să ne spună. lar în ziua 
respectivă auzim tunetul copitelor şi vedem norii de praf pe 
care îi ridică... 

— Prin urmare ştiţi când vin, spuse Roland. De fapt, aveţi 
trei surse: Andy, tropăitul cailor, norii de praf. 

Sesizând aluzia lui Roland, Overholser se înroşi de furie - 
povârnişul fălcilor şi gâtul colorându-se într-un cărămiziu 
mohorât. 

— Sunt înarmaţi, Roland, aşa să ştii. Cu puşti şi revolvere 
- ca acelea pe care le poartă ka-tet-ul tău; au şi grenade şi 
alte soiuri de arme. Arme teribile făcute de Marii Străbuni. 
Artifice care omoară pe loc, grenade zburătoare numite 
sfârleze incendiare. Poate că beţele cu artifică, alea care 
ard pielea şi opresc inima, sunt electrice, sau poate sunt... 

Următorul cuvânt rostit de Overholser sună cam ca 
antNOMICE. Iniţial, Eddie bănui că moşierul voise să spună 
„anatomice”. Apoi îşi dădu seama că mult mai probabil 
fusese „atomice”. 

— Când sfârleaza te simte, te urmăreşte indiferent cât de 
repede alergi, se vâri în vorbă fiul lui Slightman, indiferent 
cât încerci să te fereşti. Corect, tată? 

— La naiba, aşa e, răspunse Slightman cel Bătrân. Apoi 
din sfârlezele astea cresc nişte lame care se rotesc atât de 
repede de nici nu le mai poţi vedea, şi te taie în mii de 
bucățele. 

— Pe cai cenuşii, rosti gânditor Roland. Toţi de aceeaşi 
culoare. Altceva? 

Nimic. Se spusese tot ce era de spus. Veneau din est în 
ziua prevestită de Andy şi, vreme de o oră - poate puţin 
mai mult - Calla se umplea de bubuitul copitelor acelor cai 
cenuşii şi de urletele nefericiţilor părinți. Se învolburau 


mantiile verzi. Rânjeau feroce măştile de lup care păreau 
confecţionate din metal, dar care putrezeau la soare ca 
pielea de animal. Copiii erau răpiți. Uneori se întâmpla ca 
unii gemeni să scape, ceea ce dovedea că perspicacitatea 
Lupilor nu era perfectă. Însă tot era ieşită din comun, îşi 
zise Eddie, căci, în cazul în care copiii ar fi fost trimişi de 
acolo (cum se întâmpla adesea), sau ar fi fost ascunşi (cum 
se întâmpla întotdeauna), Lupii îi găseau repede şi fără 
osteneală. Îi găseau chiar şi în grămezile de ridichi iuți sau 
în căpiţele de fân. Acei locuitori din Calla care ar fi avut 
îndrăzneala de a se opune erau împuşcaţi, prăjiţi cu 
artificele - lasere să fi fost? - sau tăiaţi în bucăţi de 
sfârleze. 

Încercând să-şi imagineze această ultimă scenă, Eddie îşi 
aduse aminte de un film tembel şi plin de sânge la care 
Henry îl târâse odată. Phantasm se numea. Rula la 
cinematograful Majestic. Pe colţul dintre Brooklyn şi Markey 
Avenue. Ca mai toate amintirile din fosta lui viaţă, şi 
cinematograful Majestic mirosea a urină şi a popcorn şi a 
vin din acela care se vinde la băcănii în pungi din hârtie 
maro. Uneori pe intervalele dintre scaune puteai zări ace de 
seringă. Poate că nu era o amintire plăcută, dar uneori - cel 
mai adesea noaptea, când somnul întârzia să vină - o parte 
din el încă mai plângea după vechea lui viaţă din care 
făcuse parte şi cinematograful Majestic. Plângea după ea, 
aşa cum un copil răpit ar plânge după mama lui. 

Şi aşa, copiii erau luaţi, tunetul copitelor se îndepărta pe 
acelaşi drum pe care veniseră, şi gata. 

— Nu, nu e gata, spuse Jake. Trebuie să-i şi aducă înapoi, 
nu? 

— Nu, îi răspunse Overholser. Bolânzii se întorc cu trenul 
şi... Ce-i? Ce s-a întâmplat? 

Alb ca varul la faţă, Jake rămăsese cu gura căscată. 

— Am avut de curând o experienţă neplăcută cu un tren, 
interveni Susannah. Trenurile alea care vă aduc copiii 
înapoi sunt cumva monouri? 

Nu erau. De fapt, Overholser, cei doi Jaffords şi cei doi 
Slightman nu aveau nici cea mai vagă idee despre ce 


anume era un monou. (Callahan însă ştia, pentru că, în 
copilărie, vizitase Disneyland-ul.) Trenurile care-i aduceau 
înapoi pe copii erau trase de nişte locomotive vechi (să 
sperăm ca pe nici una n-o cheamă Charlie, îşi zise Eddie), 
fără mecanic, de care erau ataşate unul sau două vagoane- 
platformă. Pe ele erau îngrămădiţi copiii. Când soseau 
acasă, aceştia plângeau de frică (şi de arsurile provocate 
de soare, în cazul în care vremea de la vest de Bubuit de 
Tunet se întâmpla să fie frumoasă şi călduroasă) şi erau 
acoperiţi din cap până în picioare de resturi de mâncare şi 
de propriul rahat uscat. In plus, mai erau şi deshidrataţi. La 
capătul liniei nu era nici-o gară, deşi Overholser era de 
părere că trebuie să fi fost una acolo, cu secole în urmă. 
După ce copiii erau daţi jos din tren, se aduceau mai multe 
atelaje de cai care scoteau trenul de pe şinele ruginite. Lui 
Eddie îi trecu prin minte că puteau afla numărul de 
incursiuni ale Lupilor în Calla doar numărând locomotivele 
scoase din uz, cam aşa cum afli vârsta unui copac 
numărând cercurile de pe trunchiul lui. 

— Cam cât credeţi că durează drumul acesta pe care îl 
fac copiii până acasă? întrebă Roland. Judecând după 
starea în care se află atunci când sosesc. 

Overholser îi consultă din priviri pe Slightman, apoi pe 
Tian şi pe Zalia. 

— Să fie două zile? Poate trei? Ceilalţi ridicară din umeri. 

— Două sau trei zile, îi răspunse lui Roland, vorbind cu 
mai multă siguranţă decât ar fi avut căderea să o facă, 
judecând după privirile tovarăşilor lui. Suficient cât să-i ardă 
soarele şi să mănânce aproape toată mâncarea ce li s-a 
dat... 

— Şi să se mânjească cu ea, mârâi Slightman. 

— ...dar nu atât de mult cât să moară în urma expunerii 
la soare, încheie Overholser. Dar, dacă vrei să calculezi 
cam pe unde au fost duşi, nu pot decât să-ţi urez distracţie 
plăcută, căci nimeni nu poate şti cu ce viteză circulă trenul 
atunci când traversează câmpiile. După ce traversează râul 
merge mai încet, dar asta nu înseamnă mare lucru. 

— Nu, fu de acord Roland, nu înseamnă. Zici c-au mai 


rămas douăzeci şi şapte de zile? 

— Douăzeci şi şase, spuse încet Callahan. 

— Mai este ceva, Roland, zise Overholser pe un ton de 
scuză, în ciuda faptului că se vedea limpede cum îşi 
încleştează maxilarele. 

Eddie se gândi că moşierul redevenise genul de individ 
pe care-l puteai antipatiza din prima. Asta, în cazul în care 
aveai o problemă cu persoanele autoritare, aşa cum 
avusese el întotdeauna. 

Roland ridică întrebător din sprâncene. 

— Încă nu am spus că am fi de acord. 

Overholser privi spre Slightman cel Bătrân, parcă 
cerându-i sprijinul, iar Slightman îi aprobă spusele dând din 
cap. 

— Fără îndoială că vă daţi seama că nu avem de unde să 
ştim că sunteţi ceea ce pretindeţi a fi, zise cu oarece 
timiditate Slightman. În casa unde am crescut eu nu era 
nici-o carte, şi nici la moşie nu e nici una - sunt 
administrator al moşiei lui Eisenhart - cu excepţia câtorva 
manuale despre creşterea vitelor. Insă şi eu am auzit multe 
poveşti despre Gilead şi despre pistolari şi despre Arthur 
Eld, aşa cum au auzit mai toţi copiii... am auzit de Jericho 
Hill şi am auzit tot felul de născociri sângeroase... dar 
niciodată n-am auzit de vreun pistolar căruia să-i lipsească 
două degete de la o mână, şi nici de vreo pistolăreasă cu 
piele oacheşă, şi nici de vreun alt pistolar care nu va avea 
nevoie să se bărbierească încă ani buni de acum încolo. 

Pe chipul fiului său se aşternu o expresie de uluire 
maximă, combinată cu stânjeneală pentru vorbele rostite 
de părintele său. Şi Slightman părea destul de jenat, dar 
merse mai departe: 

— Îmi cer scuze dacă spusele mele vă jignesc în vreun 
fel, dar... 

— Ascultaţi ce vă spune, ascultați cu luare-aminte, tună 
Overholser. 

Eddie începuse să-şi facă griji că maxilarul i-ar putea ieşi 
din articulaţie dacă şi-l mai încorda mult. 

— ...dar orice hotărâre pe care o luăm va avea efecte 


îndelungate. Aşa că trebuie să fim siguri. Dacă luăm o 
hotărâre greşită, am putea aduce moartea oraşului nostru 
şi a tuturor celor care trăiesc în el. 

— Nu pot să-mi cred urechilor! exclamă indignat Tian 
Jaffords. Chiar credeţi că oamenii ăştia sunt nişte şarlatani? 
Vai, steaua ta, omule, nu te-ai uitat la el? N-ai... 

Soţia lui îl apucă atât de strâns de braţ, că-i lăsă urme 
albe pe pielea bronzată. Tian îi aruncă o privire şi se potoli, 
dar gura lui făcută pungă îi trăda furia. 

În depărtare croncăni o cioară, iar o mierlă îi răspunse pe 
un ton mai strident. Nimeni nu mai scoase nici-o vorbă. Şi, 
unul câte unul, se întoarseră cu toţii spre Roland de Gilead. 


5 


Mereu acelaşi lucru, iar asta îl plictisea din ce în ce mai 
mult. Aveau nevoie de ajutor, dar aveau nevoie şi de 
recomandări. O turmă de martori, chiar, dacă ar fi fost cu 
putinţă. Voiau să fie salvaţi fără să-şi asume niciun risc, 
doar să-şi închidă ochii şi să scape. 

Roland se legănă încetişor înainte şi înapoi, cu braţele 
petrecute în jurul genunchilor. Apoi dădu din cap ca pentru 
sine şi îşi ridică privirea. 

— Jake, vino încoace. 

Băiatul îi aruncă o privire lui Benny, noul său prieten, 
apoi se ridică şi se duse lângă Roland. Cu Ete alături, 
fireşte. 

— Andy, zise pistolarul 

— Sai? 

— Adu-mi patru dintre farfuriile în care am mâncat. 

În timp ce robotul îi îndeplinea cererea, Roland se 
întoarse spre Overholser. 

— O să-ţi facem ceva pagubă la veselă. Căci trebuie să 
ştii, sai, atunci când pistolarii intră în oraş, se lasă cu lucruri 
sparte. Asta este realitatea. 

— Roland, nu cred că trebuie... 

— Acum taci, zise Roland şi, cu toate că tonul lui fusese 


unul blând, Overholser amuţi dintr-odată. Voi v-aţi spus 
povestea. Acum v-o spunem şi noi pe-a noastră. 

Umbra lui Andy se pogori asupra lui. Pistolarul ridică ochii 
şi luă farfuriile nespălate încă şi purtând luciul de grăsime 
al bucatelor. Apoi se uită la Jake, în atitudinea căruia se 
petrecuse o transformare formidabilă. Atunci când 
urmărise, împreună cu Benny Puştiul, giumbuşlucurile lui 
Ete, Jake păruse doar un alt băiat de doisprezece ani - un 
băiat absolut normal, lipsit de griji şi pus pe şotii. Surâsul i 
se ştersese de pe chip cu desăvârşire, iar vârsta lui era 
greu de estimat. Il privi fix pe Roland, cu ochi cam de 
aceeaşi nuanţă. Sub braţ îi atârna în toc revolverul Ruger 
pe care îl furase din biroul tatălui său într-o altă viaţă. 
Trăgaciul era blocat cu o bridă din piele pe care Jake o 
desfăcu acum, fără să se uite. Doar ce trase o singură dată 
de ea. 

— Spune ce ai învăţat, Jake, fiu al lui Elmer, şi nu te 
abate de la adevăr. Roland se aştepta ca Eddie sau 
Susannah să intervină în vreun fel, dar nici unul nu spuse 
nimic. Se uită la ei. Chipurile le erau la fel de impasibile şi 
grave ca şi chipul lui Jake. Bine. 

Nici vocea lui Jake nu avea vreo tonalitate aparte, însă 
cuvintele răsunară aspru şi sigur. 

— Nu ţintesc cu mâna, cel ce ţinteşte cu mâna a uitat 
chipul tatălui său. Eu ţintesc cu ochiul. Nu trag cu mâna... 

— Nu înţeleg ce are... începu Overholser. 

— Gura, şuieră Susannah îndreptând un deget spre el. 

Jake păru să nu fi auzit. Ochii lui nu se dezlipeau de cei ai 
lui Roland. Işi ţinea pe piept mâna dreaptă cu degetele 
răsfirate. 

— Cel ce trage cu mâna a uitat chipul tatălui său. Eu trag 
cu mintea. Eu nu ucid cu arma mea. Cel ce ucide cu arma a 
uitat chipul tatălui său. 

Se opri. Inspiră adânc. Răsuflă şi spuse: 

— Eu ucid cu inima. 

— Ucide astea, zise Roland şi, fără vreun alt avertisment, 
aruncă cele patru farfurii în aer. Acestea se înălţară, 
separându-se, forme întunecate pe cerul alb. 


Mâna pe care Jake şi-o ţinea lipită de piept se mişcă atât 
de repede că îşi pierdu conturul. Smulse Ruger-ul din toc, îl 
ridică şi începu să apese trăgaciul când mâna lui Roland 
încă mai era în aer. Farfuriile părură să explodeze toate în 
acelaşi timp, nu una după alta. Poiana se umplu de cioburi. 
Unele căzură în foc, împrăştiind jar şi scântei. Unul sau 
două se ciocniră cu zgomot de capul din oţel al lui Andy. 

Roland făcu o altă mişcare rapidă şi de data aceasta nici 
mâinile lui nu se mai zăriră clar. Deşi nu dăduse nici-o 
comandă, Eddie şi Susannah îl imitară, iar cei veniţi din 
Calla Bryn Sturgis se feriră, şocaţi de zgomotul şi viteza 
focurilor de armă. 

— Priviţi la noi cu luare-aminte, spuse Roland. 

Întinse mâinile. Le întinseră şi Eddie şi Susannah. Eddie 
prinsese trei cioburi. Susannah apucase cinci şi se alesese 
şi cu o tăietură superficială în buricul unui deget. Roland 
prinsese şase fragmente. Suficiente pentru a forma o 
farfurie dacă ar fi fost lipite la loc. 

Cei şase din Calla se holbară, nevenindu-le să-şi creadă 
ochilor. Puştiul Benny încă îşi mai ţinea palmele pe urechi şi 
se uita la Jake de parcă ar fi văzut o fantomă sau o arătare 
coborâtă din cer. 

— Dumnezeule, şopti Callahan. Ca o scamatorie dintr-un 
film despre Vestul Sălbatic. 

— Nu-i nici-o scamatorie, zise Roland, să nu mai spui una 
ca asta. Este Calea lui Eld. Noi suntem acel anume an-tet, 
Khef şi ka, chezaş suntem unul pentru celălalt, scut suntem 
unul în faţa celuilalt. Suntem pistolari, aşa să ştiţi. lar acum 
am să vă spun ce vom face mai departe. 

Ochii lui căutară ochii lui Overholser şi repetă mai 
apăsat: 

— Ce vom face noi mai departe, căci nici un om nu ne 
poate porunci nouă. Nu cred că am să vă supăr cu ce vă voi 
spune. Dar dacă aşa se va întâmpla... 

Ridică din umeri ca şi cum ar fi vrut să spună Dacă aşa se 
va întâmpla, ghinionul vostru. 

Lăsă să cadă cioburile din lut şi îşi şterse palmele. 

— Dacă farfuriile astea ar fi fost Lupi, continuă el, atunci 


ar fi rămas doar cincizeci şi şase care să vă facă viaţa 
amară, în loc de şaizeci. Patru ar fi zăcut morţi la pământ 
înainte să apucaţi să vă trageţi răsuflarea. Ucişi de un 
băiat. 

Se uită la Jake. 

— Ucişi de ceea ce voi credeți că este un băiat, mai 
spuse Roland. Suntem obişnuiţi cu înfruntările inegale. 

— Sunt de acord că tânărul acesta este un trăgător 
fenomenal, zise Slightman cel Bătrân. Însă nu poţi compara 
Lupii călare cu nişte amărâte de farfurii din lut. _ 

— Poate tu nu îi poţi compara, sai. Noi putem. In 
momentul când începem să tragem. Atunci ucidem tot ce 
mişcă. Nu acesta este motivul pentru care ne-aţi căutat? 

— Şi dacă nu pot fi împuşcaţi? întrebă Overholser. Dacă 
nu pot fi doborâţi nici de cea mai precisă armă? 

— De ce vrei să pierdem timpul pe care nu-l avem? se 
interesă Roland pe un ton sec. Ştiţi foarte bine că pot fi 
omorâţi, altfel nu aţi fi venit după noi. Nici măcar n-am avut 
nevoie să vă întreb asta, deoarece răspunsul era evident. 

Overholser căpătă din nou culoarea racului fiert. 

— Îmi cer scuze. 

În tot acest timp, Benny continua să se uite ţintă la Jake, 
iar Roland simţi o strângere de inimă pentru cei doi băieţi. 
Poate că vor izbuti cumva să mai petreacă nişte momente 
plăcute împreună, dar ceea ce tocmai se întâmplase avea 
să le schimbe prietenia în mod fundamental, avea să le-o 
ducă departe de Kkheful plin de voioşie pe care îl 
împărţiseră. Şi era mare păcat, pentru că Jake era totuşi 
doar un băieţel, atunci când nu era pistolar. Avea cam 
vârsta pe care o avusese Roland însuşi când fusese supus 
testului bărbăţiei. Şi era foarte posibil ca Jake să nu mai 
rămână copil multă vreme. Şi asta era un mare păcat. 

— Ascultaţi la mine, zise Roland, ascultaţi-mă cu luare- 
aminte. Acum ne vom duce în tabăra noastră să ne sfătuim. 
Mâine, când vom ajunge în oraşul vostru, vom poposi la 
unul dintre voi... 

— Veniţi la Mila Şapte, îl întrerupse Overholser. Vă vom 
aştepta, şi vă mulţumim. 


— Casa noastră este mult prea mică, zise Tian, dar eu şi 
cu Zalia... 

— Vom fi foarte bucuroşi să vă oferim găzduire, spuse 
Zalia, cu obrajii stacojii ca ai lui Overholser. Foarte bucuroşi 
vom fi. 

Roland întrebă: 

— Sai Callahan, ai şi casă, sau doar biserică? 

Callahan surâse. 

— Am, slavă Domnului. 

— Atunci poate că vom înnopta la tine în prima noastră zi 
în Calla Bryn Sturgis, zise Roland. Se poate? 

— Desigur. Sunteţi bine-veniţi. 

— Vei avea prilejul să ne arăţi biserica şi să ne prezinţi 
tainele ei. 

Privirea lui Callahan nu şovăi nici o clipită. 

— Mă bucur că voi avea această ocazie. 

— În zilele ce vor urma, surâse Roland, vom profita de 
ospitalitatea oraşului. 

— Veţi vedea că suntem oameni primitori, zise Tian. Vă 
dau cuvântul meu. Overholser şi Slightman îi încuviinţară 
spusele. 

— Dacă e să mă iau după bucatele pe care tocmai ce le- 
am mâncat, cred că este adevărat. Mulţumim, sai Jaffords. 
Vă mulţumim tuturor. Vreme de o săptămână, poate puţin 
mai mult, vom cutreiera prin oraş şi ne vom vâri nasul 
peste tot. Vom cerceta configuraţia terenului şi modul în 
care sunt ridicate casele voastre pe el. Vom fi la pândă, 
aşteptând sosirea Lupilor. Vom sta de vorbă cu localnicii, 
iar ei vor sta de vorbă cu noi - vă veţi îngriji voi de asta, 
da? 

Callahan dădea din cap: 

— Nu ştiu ce vor face oamenii manni, dar cu siguranţă 
ceilalţi vor fi mai mult decât bucuroşi să vă povestească 
despre Lupi. Dumnezeu şi Omul lisus ştiu bine că nu-i niciun 
secret. Şi ceilalţi din Semilună sunt speriaţi de moarte. 
Dacă înţeleg că i-aţi putea ajuta, vor face tot ce le veţi cere. 

— Şi manni vor vorbi cu mine, spuse Roland. Am mai 
avut ocazia să stau de vorbă cu ei şi în trecut. 


— Nu te lăsa dus de entuziasmul Bătrânului, interveni 
Overholser fluturând mâinile durdulii ca un îndemn la 
prudenţă. Mai sunt şi alţii pe care va trebui să-i 
convingeti... 

— De pildă, pe Vaughn Eisenhart, zise Slightman. 

— Da, şi pe Eben Took, aşa să ştiţi, continuă Overholser. 
Doar pe firma prăvăliei e trecut numele lui, înțelegeți voi, 
da' mai are şi pensiunea şi cârciuma de alături... şi mai 
deţine şi jumătate din grajdul cu cai de închiriat... şi ipoteci 
pe majoritatea gospodăriilor mici. Şi când vorbim de 
fermierii mici, nu trebuie să-l scăpăm din vedere pe Bucky 
Javier, bubui mai departe Overholser. Nu-i cel mai înstărit 
din clasa lui, dar asta doar din cauză că i-a dat jumate din 
avere lu' sor-sa a mică atunci când s-a măritat. 

Se aplecă înspre Roland cu chipul luminat de încântarea 
că are prilejul să istorisească din bârfele oraşului. 

— Roberta Javier, soră-sa lu' Bucky, asta da fată 
norocoasă! Ultima oară când au venit Lupii, ea şi cu fra-su 
geamăn n-aveau decât un an, aşa că Lupii nu i-au băgat în 
seamă. 

— Fratele geamăn al lui Bucky fusese luat mai înainte, se 
vâri în vorbă Slightman. A murit acum vreo patru ani, bietul 
Bully. De boală grea. De atunci, Bucky nu mai ştie ce să le 
mai facă şi să le mai dea ăstora mai mici. Să ştiţi că trebuie 
neapărat să vorbiţi cu el. N-o mai avea el nici optzeci de 
pogoane, dar e un om tare destupat la minte. 

Roland îşi zise Tot nu-și dau seama. 

— Vă mulţumesc. Insă deocamdată ne vom mulţumi să 
privim şi să ascultăm. După aceea vom ruga pe cel ce se 
îngrijeşte de pană să convoace o întrunire. Şi acolo vă vom 
spune dacă oraşul poate fi apărat şi de ajutorul câtor 
oameni vom avea nevoie. 

Roland surprinse reacţia lui Overholser şi clătină din cap 
spre el, cerându-i să tacă. 

— Oricum, nu vom avea trebuinţă de prea mulţi, continuă 
el. Suntem pistolari, nu soldaţi. Nu gândim şi nu acţionăm 
aşa cum o fac armatele. Poate ne sunt necesari cinci 
oameni. Probabil chiar mai puţini - doi sau trei. Dar vom 


avea nevoie de mai mulţi să ne ajute la pregătiri. 

— De ce? vru să ştie Benny. 

Roland îi zâmbi. 

— Incă nu pot spune, fiule, pentru că nu am văzut cum 
stau lucrurile în oraşul vostru. Însă, în asemenea cazuri, 
surpriza este întotdeauna arma cea mai puternică. Şi, de 
obicei, este nevoie de mulţi oameni pentru pregătirea unei 
surprize bune. 

— Cea mai mare surpriză pe care o vor avea Lupii e că 
îndrăznim să ne luptăm, spuse Tian. 

— Dar dacă veţi ajunge la concluzia că oraşul nostru nu 
poate fi apărat? întrebă Overholser. Rogu-te, răspunde-mi. 

— Atunci eu şi prietenii mei vă vom mulţumi pentru 
ospitalitate şi ne vom vedea de drum, zise Roland, căci 
avem treburile noastre mai departe, pe Calea Grinzii. 

Observă chipurile abătute ale lui Tian şi Zalia şi adăugă: 

— Dar nu cred că se va întâmpla una ca asta. Mai mereu 
există o soluţie. 

— Fie ca întrunirea să aprobe hotărârea pe care o veţi 
lua, spuse Overholser. 

Roland ezită. Acum ar fi trebuit să-i facă să priceapă cum 
stau lucrurile. 

Dacă oamenii aceştia încă îşi mai închipuiau că un tetde 
pistolari s-ar putea supune hotărârilor luate de nişte 
fermieri şi crescători de vite într-o întrunire publică, 
înseamnă că nu mai înțelegeau rostul lumii. Dar, chiar atât 
de rău era? În cele din urmă se va întâmpla ce era dat să se 
întâmple, iar întâmplările acestea vor deveni parte a 
cronicii lui. Sau nu. Şi dacă nu, înseamnă că îşi va sfârşi 
cronica şi călătoria sub o piatră de mormânt în Calla Bryn 
Sturgis. Sau poate nici măcar asta. Poate că va sfârşi, 
alături de prietenii lui, într-un morman de hoituri putrezite, 
undeva, spre est - hrană pentru ciori şi mierle. Soarta va 
decide cum va fi. Ka. Aşa se întâmpla întotdeauna. 

Intre timp, toţi îl priveau ţintă, în aşteptarea unui 
răspuns. 

Roland se ridică, strâmbându-se din cauza durerii 
pătrunzătoare care-i arse şoldul. Urmându-i exemplul, se 


ridicară şi Eddie, Susannah şi Jake. 

— Binecuvântată fie întâlnirea noastră, spuse pistolarul. 
Cât despre cele ce ne aşteaptă, va curge apă dacă asta va 
fi vrerea Domnului. 

— Amin, încheie Callahan. 


VII 
PORTALUL 


— Cai cenușii, zise Eddie. 

— Da, încuviinţă Roland. 

— Cincizeci sau şaizeci, toţi pe cai cenușii. 

— Da, aşa au spus. 

— Şi nu li s-a părut deloc ciudat, rosti gânditor Eddie. 

— Nu. Nu li s-a părut. 

— Oare? 

— Cincizeci sau şaizeci de cai de aceeaşi culoare? Şi mie 
mi se pare curios. 

— lar cei din Calla sunt şi crescători de cai. 

— Aşa este. 

— Ba chiar ne-au adus şi nouă cai de călărit. 

Eddie, care în viaţa lui nu se urcase pe cal, era nespus de 
mulţumit că măcar acest moment fusese amânat, dar îşi 
tinu gura. 

— Da, sunt priponiţi dincolo de deal. 

— Ştii sigur? 

— l-am mirosit. Bănuiesc că robotul s-a ocupat de ei. 

— De ce oare oamenilor ăstora li se pare că cincizeci sau 
şaizeci de cai de aceeaşi culoare sunt o chestie absolut 
normală? 

— Pentru că ei nu se gândesc aşa cum trebuie la Lupi sau 
la orice altceva legat de Lupi, răspunse Roland. Pentru că 
teama le-a amorţit simţul raţiunii. 

Eddie fluieră ceva ce nu prea aducea cu vreo melodie. Şi 
spuse: 

— Cai cenușii. 

Roland dădu din cap. 

— Cai cenușii. 


Se priviră şi izbucniră în râs. Lui Eddie îi plăcea nespus de 
mult râsul lui Roland. li plăcea sunetul acela uscat, antipatic 
precum strigătele păsărilor uriaşe şi negre pe care el le 
numea mierle... îi plăcea nespus. Poate din cauză că Roland 
râdea atât de rar. 

După-amiaza se topea în înserare. Norii se diluaseră atât 
de mult încât căpătaseră culoarea cerului, un albastru 
palid. Grupul lui Overholser se întorsese în propria lor 
tabără. Susannah şi Jake se duseseră în pădure să mai 
culeagă nişte brioşe. După masa copioasă de mai devreme, 
nici unul dintre ei nu mai voia să mănânce ceva care pică 
greu la stomac. Aşezat pe un buştean, Eddie cioplea un 
lemn. Alături de el stătea Roland, care dezmembrase toate 
pistoalele şi înşirase piesele pe o bucată de piele de 
căprioară. Le ungea una câte una, examinând în lumină 
fiecare bolţ şi butoiaş şi ţeava înainte de a le pune deoparte 
pentru a fi reasamblate. 

— Le-ai spus că e mai presus de ei, zise Eddie, dar n-au 
înţeles, aşa cum n-au înţeles nici povestea cu caii cenușii. 
Şi n-ai insistat. 

— N-aş fi făcut decât să-i necăjesc şi mai mult, îi 
răspunse Roland. In Gilead obişnuiam să spunem: „Amână 
nenorocirea până în ziua când e sortit să se petreacă.” 

— Înî, mormăi Eddie. Şi noi aveam o vorbă în Brooklyn: 
„Nu poţi şterge mucii de pe o geacă din piele.” 

Ridică obiectul pe care îl lucra ca să-l privească mai bine. 
Lui Roland i se păru că lemnul acela va deveni o jucărie. ŞI 
din nou se întrebă cât de multe ştie Eddie despre femeia cu 
care se culca în fiecare noapte. Despre femeile cu care se 
culca în fiecare noapte. Nu la nivel conştient, ci undeva, în 
străfundurile lui. 

— Dacă iei hotărârea că îi putem ajuta, atunci chiar va 
trebui s-o facem. Despre asta e vorba în Calea lui Eld, nu-i 
aşa? 

— Da, spuse Roland. 

— Şi dacă nu-i putem convinge să ni se alăture, vom fi 
nevoiţi să ne luptăm singuri. 

— O, nu-mi fac griji în privinţa asta, îl linişti Roland. 


Alături avea o farfurie plină cu ulei parfumat în care 
înmuie colţul unei bucăţi de piele tăbăcită. Luă un arc din 
Ruger-ul lui Jake şi începu să-l curețe. 

— Tian Jaffords va fi alături de noi, dacă este nevoie. ŞI 
cu siguranţă că are câţiva prieteni care ni se vor alătura 
fără să le pese de hotărârea luată în întrunirea aia a lor. Şi, 
în cel mai rău caz, ne-am putea bizui pe nevastă-sa. 

— Şi dacă o să moară amândoi din cauza noastră? Ce se 
va alege de cei cinci copii ai lor? Şi parcă mai e şi un 
bătrân. Tataia unuia dintre ei. Probabil că au grijă şi de el. 

Roland ridică din umeri. Doar cu câteva luni înainte Eddie 
ar fi crezut că gestul acesta - dimpreună cu chipul lipsit de 
expresie al pistolarului - semnifică indiferenţă. Acum ştia că 
nu-i aşa. Roland era tot la fel de dependent de cutumele şi 
tradiţiile lumii lui, aşa cum el fusese dependent de heroină. 

— Şi dacă murim noi în orăşelul ăsta, frăsuindu-ne din 
cauza Lupilor ăstora? continuă Eddie. Oare înainte să închizi 
ochii pe veci n-ai să-ţi zici: „Nu-mi vine să cred ce fraier am 
fost că am ratat şansa de a ajunge la Turnul Întunecat doar 
ca să sar în apărarea unor mucoşi”? Sau ceva în genul 
ăsta? 

— Dacă nu vom face ceea ce este drept, nu vom putea 
ajunge nici măcar la o mie de kilometri de Turn, zise 
Roland. Vrei să-mi spui că tu nu simţi la fel? 

Eddie nu putea spune asta, pentru că, într-adevăr, aşa 
simțea. Şi mai simţea şi altceva: un soi de nerăbdare, un 
soi de sete cumplită de sânge. De fapt, voia să lupte din 
nou. Voia să prindă câţiva dintre Lupii ăia, sau ce-or fi fost 
ei, în cătarea unuia dintre pistoalele lui Roland. N-avea 
niciun sens să se mai amăgească spunându-şi că n-ar fi 
aşa: voia să le ia scalpurile. 

Sau mâăştile de lup. 

— Ce te supără cu adevărat, Eddie? Mi-aş dori să-mi spui 
câtă vreme mai suntem încă singuri, îi aruncă pistolarul un 
surâs strâmb. Rogu-te. 

— Se vede, nu? 

Roland ridică din umeri şi îl aşteptă să vorbească. 

Eddie se gândi. Era o întrebare importantă. În faţa ei se 


simţea deznădăjduit şi nepriceput, aşa cum se simţise când 
a fost nevoit să cioplească cheia cu care i-au putut da 
drumul lui Jake Chambers înapoi în lumea lor. Numai că 
atunci a putut să arunce vina pe stafia lui frate-său, atunci 
a putut să-şi spună că Henry era de vină, pentru că-i tot 
şoptea în minte că e un om de nimic, că niciodată nu a fost 
bun la ceva, şi niciodată nu va fi. Acum nu mai era Henry, ci 
doar nemărginirea din întrebarea lui Roland. Pentru că totul 
îl supăra, nimic nu era aşa cum trebuie. Nimic. Sau poate 
că nu astea erau cuvintele potrivite. Poate că era complet 
pe dos. Pentru că, în alte privinţe, lucrurile păreau prea 
bune, păreau perfecte, păreau... 

— Aaaahhhh! gemu Eddie trăgându-se de păr. Nu ştiu 
cum să-ţi spun. 

— Atunci spune primul lucru care-ţi vine în minte. Fără 
şovăială. 

— Nouăsprezece, zise Eddie. Totul se rezumă la 
nouăsprezece. 

Se trânti pe spate, pe solul înmiresmat al pădurii, îşi 
acoperi ochii şi începu să dea din picioare ca un copil 
cuprins de năbădăi. Poate am să-mi revin dacă omor câţiva 
Lupi. Poate doar de atâta am nevoie. 


2 


Roland îl lăsă în pace un minut, apoi îl întrebă: 

— Te simţi mai bine? 

Eddie se ridică în fund. 

— Da, oricât ar părea de ciudat. 

Roland dădu din cap surâzând uşor. 

— In cazul ăsta, poţi să vorbeşti? Dacă nu, o lăsăm baltă, 
însă am ajuns să-ţi respect sentimentele, Eddie, mult mai 
mult decât ai putea crede, şi te ascult cu dragă inimă, dacă 
ai să-mi spui ceva. 

Era perfect adevărat. La început, părerea pistolarului 
despre Eddie oscilase pe undeva între prudenţă şi dispreţ 
pentru ceea ce el credea că este dovada slăbiciunii de 


caracter. Respectul venise treptat, pornind de la cele 
petrecute în biroul lui Balazar când Eddie se bătuse în 
pielea goală. Şi crescuse pe măsură ce-şi dădea seama cât 
de mult seamănă tânărul cu vechiul lui prieten, Cuthbert. 
Apoi, în monou, Eddie acţionase cu un soi de creativitate 
disperată pe care Roland se putea mulţumi doar s-o 
admire, necum să spere c-o va egala vreodată. 

Eddie Dean era înzestrat cu acelaşi complicat şi uneori 
enervant simţ al ridicolului pe care îl manifestase şi 
Cuthbert Allgood. Cu aceleaşi sclipiri intuitive care îl 
caracterizaseră pe Alain Johns. In fapt, însă, Eddie nu 
semăna cu nici unul dintre aceşti vechi prieteni ai lui 
Roland. Câteodată era moale şi egoist, dar dispunea de 
rezervoare adânci de curaj şi de surata bună a curajului, pe 
care chiar Eddie o numea uneori „inimă”. 

Dar cu intuiţia lui avea Roland treabă acum. 

— În regulă, consimţi Eddie. Dar să nu mă întrerupi. Să 
nu mă întrebi nimic. Stai şi ascultă, nimic mai mult. 

Roland dădu din cap, sperând ca Susannah şi Jake să mai 
zăbovească în pădure. 

— Mă uit la cer, acolo unde se împrăştie chiar acum norii, 
şi văd numărul nouăsprezece scris cu albastru. 

Roland ridică privirea. Şi, da, aşa era. Şi el văzu numărul. 
Dar mai văzu şi un nor în formă de broască ţestoasă, şi o 
altă gaură în formă de căruţă cu coviltir în pânza deşirată a 
unor alţi nori. 

— Mă uit la copaci şi văd numărul nouăsprezece. Văd 
nouăsprezece în flăcările focului. Literele numelor adunate 
fac nouăsprezece, numele lui Overholser, numele lui 
Callahan. Însă doar asta pot spune, doar asta pot vedea, 
doar pe asta pun mâna. 

Eddie vorbea cu disperare, privindu-l fix în ochi pe 
Roland. 

— Mai este ceva. Are de-a face cu starea pe care o capeţi 
când treci prin portalul dintre lumi. Ştiu că voi aveţi 
senzaţia că totul îmi aminteşte de cum e să fii drogat, şi 
poate că aveţi dreptate. Dar, Roland, crede-mă când îţi 
spun că starea pe care o ai când treci prin portalul ăla e 


leită cu cea pe care o capeţi când tragi pe nas. 

Eddie era convins că mintea şi trupul lui Roland nu 
fuseseră niciodată afectate de ceva mai tare decât berea 
dulce din mere, iar asta nu era adevărat. li va vorbi cândva 
lui Eddie despre chestia asta, însă nu acum. 

— Simplul fapt că mă aflu aici, în lumea ta, mă face să 
mă simt în starea aia... of, omule, e greu de explicat... 
Roland, totul de-aici e real, dar, în acelaşi timp, nu este. 

Roland se gândi să-i amintească lui Eddie că aceasta nu 
mai era lumea /ui - pentru el oraşul Lud reprezentase 
capătul Lumii de Mijloc şi începutul tuturor misterelor 
ascunse dincolo de ea - dar nici acum nu spuse nimic. 

Eddie îşi umplu pumnul cu ace de brad de pe jos, lăsând 
amprenta mâinii în solul pădurii. 

— Astea sunt reale, spuse el. Pot să le simt în palmă şi 
pot să le miros. Duse mâna la gură şi-şi trecu limba peste 
acele de brad. 

— Şi le pot simţi gustul. Însă, în acelaşi timp, sunt la fel 
de ireale ca numărul nouăsprezece pe care îl vezi în foc, 
sau ca norul ăla de pe cer care seamănă cu o broască 
ţestoasă. Înţelegi ce vreau să-ţi spun? 

— Înţeleg foarte bine, şopti Roland. 

— Oamenii sunt reali. Tu... Susannah... Jake... individul 
ăla, Gasher, care l-a răpit pe Jake... Overholser, cei doi 
Slightman. Dar nu e real felul în care apar aici tot felul de 
chestii din lumea mea. Nu are niciun sens, nu are logică, 
dar nu asta vreau să spun. Pur şi simplu nu este real De ce 
oamenii din locurile astea cântă „Hei, Jude”? Habar n-am. 
De unde ştiu eu numele ursului ăla cyborg, Shardik? Şi de 
ce mă duce cu gândul la iepuri? Şi toate căcaturile alea din 
Vrăjitorul din Oz - alea ni s-au întâmplat pe bune, n-am nici 
cea mai mică îndoială, dar tot nu mi se par reale. Mi se par 
nişte lucruri pe care ţi le închipui atunci când eşti plin cu 
droguri sau când treci prin portal. Sunt ca numărul 
nouăsprezece care apare peste tot. Şi ce-o să fie după 
Palatul de Cleştar? Ce să vezi, mergem prin pădure cum au 
mers Hansel şi Gretel. Ba chiar e şi un drum pe care să 
putem păşi. Sunt brioşe de pădure cu care să ne 


astâmpărăm foamea. Civilizaţia s-a terminat. Acum ar 
trebui să se limpezească totul. Aşa ne-ai spus. Şi am văzut 
în Lud că aşa se întâmplă. Dar, ia ghici ce? Ba nu! Bau, 
găozarilor, v-am prins iar! 

Eddie scoase un hohot scurt de râs. Strident şi 
nesănătos. Când îşi dădu părul la o parte de pe frunte, şi-o 
mânji cu negreală de ţărână. 

— Partea nostimă e că tocmai aci, la un miliard de 
kilometri depărtare de nicăieri, dăm peste un orăşel ca din 
poveste. Civilizat. Cumsecade. Cu oameni pe care ai 
sentimentul că îi cunoşti de-o viaţă. Poate că nu-ți sunt 
chiar toţi simpatici - Overholser ăla e cam greu de înghiţit - 
dar ai senzaţia că îi cunoşti foarte bine. 

Şi în această privinţă Eddie avea dreptate, îşi zise 
Roland. Nici nu văzuse Calla Bryn Sturgis şi deja îi amintea 
de Mejis. Din anumite puncte de vedere, era ceva perfect 
normal - în toată lumea orăşelele în care principalele 
activităţi sunt agricultura şi creşterea vitelor seamănă mult 
între ele - însă, în alte privinţe, asemănarea era, într- 
adevăr, tulburătoare. Tulburătoare ca naiba. De pildă acel 
sombrero pe care îl purta Slightman. Era, oare, posibil ca 
aici, la zeci de mii de kilometri distanţă de Mejis, să existe 
aceleaşi pălării? Poate. Dar, oare era posibil ca acel 
sombrero al lui Slightman să-i amintească atât de mult de 
cel purtat de Miguel, bătrânul mozo pe Faleza din Mejis, cu 
atât de mulţi ani în urmă? Sau nu era decât imaginaţia lui 
care îi juca feste? Eddie, băiatule, la asta nu am răspuns, îşi 
spuse Roland. 

— Şi orăşelul ăsta ca dintr-o carte cu poveşti se confruntă 
cu o problemă ca-n poveşti, continuă Eddie. Şi locuitorii de 
poveste cheamă o ceată de eroi ca scoşi din filme să-i 
salveze din ghearele răufăcătorilor fantasmagorici. Ştiu că-i 
real - foarte probabil că o să moară oameni, şi sângele va fi 
real, urletele vor fi reale, lacrimile de după vor fi reale - 
dar, în acelaşi timp, e ceva în toată chestia asta ce nu pare 
mai real decât un decor din mucava. 

— Şi New Yorkul? îl întrebă Roland. Cum ţi s-a părut? 

— La fel, îi răspunse Eddie. Gândeşte-te puţin. 


Nouăsprezece cărţi rămase pe masă după ce Jake cumpără 
Charlie, trenulețul Uu-uu şi cartea cu ghicitori... şi după aia, 
din toate locurile din New York, taman acolo se găseşte 
Balazar să apară! Muistul ăla, nimeni altcineva! 

— Alo, alo! strigă Susannah veselă din spatele lor. Fără 
măscări, băieţi. Jake îi împingea scaunul cu rotile. Poala îi 
era plină cu brioşe de pădure. 

Amândoi păreau senini şi binedispuşi, iar Roland îşi zise 
că, fără doar şi poate, masa bună de mai devreme 
contribuise la starea lor. | se adresă lui Eddie: 

— Dar uneori senzaţia asta de irealitate dispare, nu? 

— Nu-i chiar irealitate, Roland. Mai degrabă... 

— N-are sens să te apuci să despici firul în paişpe. 
Dispare uneori. Nu-i aşa? 

— Da, spuse Eddie. Atunci când sunt cu ea. 

Şi se duse spre femeie. Se aplecă. O sărută. Roland îi 
urmărea îngrijorat. 


3 


Lumina zilei începuse să pălească. Aprinseră focul şi se 
aşezară în jurul lui. Nu prea le mai era foame, aşa că se 
săturară cu brioşele culese de Susannah şi Jake. Roland se 
tot frământase din cauza unor vorbe spuse de Slightman. 
Acum alungă gândul doar pe jumătate analizat şi spuse: 

— S-ar putea ca unii dintre noi să ajungă la noapte în 
New York. 

— Sper că am să apuc şi eu să merg acolo, comentă 
Susannah. 

— Va fi cum va hotărî ka, spuse Roland pe un ton plat. 
Important este să rămâneţi împreună. Dacă, însă, doar unul 
dintre voi va trece dincolo, cel mai probabil tu vei fi acela, 
Eddie. Dacă doar unul trece dincolo, acela... sau, poate, 
aceea... va trebui să rămână pe loc până va auzi din nou 
clopotele. 

— Kammen, interveni Eddie. Aşa le-a zis Andy. 

— Înţelegeţi ce vă spun? 


Înţeleseseră, dar privindu-i cu luare-aminte, Roland 
pricepu că fiecare dintre ei îşi păstrează dreptul de a decide 
singur ce anume să facă la momentul respectiv, în funcţie 
de circumstanţele de la faţa locului. In definitiv, ori erau 
pistolari, ori încetaseră să fie. 

Până şi el se miră de hohotul de râs pe care îl scoase. 

— Ce-i aşa de nostim? îl întrebă Jake. 

— Mă gândeam ce tovarăşi ciudaţi îţi poate aduce o viaţă 
lungă, răspunse Roland. 

— Dacă la noi te referi, se burzului Eddie, dă-mi voie să-ţi 
spun că nici tu nu eşti chiar Norman Normalul. 

— Cred că nu sunt, zise pistolarul. Dacă trecem mai mulţi 
dincolo - doi sau trei, sau, poate toţi - va trebui să ne 
prindem de mâini atunci când vor începe să bată clopotele. 

— Andy spunea că trebuie să ne concentrăm la ceilalţi, 
completă Eddie. Ca să nu ne pierdem. 

Susannah începu să cânte, luându-i pe toţi prin 
surprindere. Numai lui Roland i se părea că nu era un 
cântec adevărat, ci, mai degrabă, un soi de incantaţie a 
sclavilor, ceva ce trebuia declamat vers cu vers. Chiar şi 
aşa, chiar şi fără melodie, vocea femeii avea o muzicalitate 
aparte: Copiii mei, când veţi auzi clarinetul... Copiii mei, 
când veţi auzi fluierul! Copiii mei, când veţi auzi 
tamburina... Cădeţi în genunchi şi preamăriți divinitate AAA! 

— Ce-i asta? 

— Un cântec de muncă, spuse ea surâzând. Ceva ce 
cântau bunicii şi străbunicii mei pe când culegeau 
bumbacul de pe plantaţia conaşului. Dar vremurile se 
schimbă. Prima dată l-am auzit într-o cafenea din 
Greenwich Village, prin 1962. Dave Van Ronk îl cânta. Ăsta 
era un cântăreţ alb de blues din timpul meu. 

— Pe pariu că şi Aaron Deepneau era acolo atunci, şopti 
Jake. La naiba, pun prinsoare şi că stătea chiar la masa de 
alături! 

Uimită, Susannah se întoarse spre el. 

— De ce spui asta, puiuţ? 

li răspunse Eddie: 

— Pentru că l-a auzit pe Calvin Tower când a zis că tipul 


ăsta, Deepneau, obişnuia să frece menta prin Village încă 
din... de când a zis, Jake? 

— Nu prin Village, ci pe Bleecker Street, râse Jake. 
Domnul Tower a spus că domnul Deepneau freca menta pe 
Bleecker Street încă dinainte ca Bob Dylan să-nveţe cum să 
scoată un sol mai ca lumea la muzicuţă. 

— Aşa este, îl aprobă Eddie. Nu bag mâna în foc, dar mi 
se pare că Jake are dreptate. Sigur că Deepneau a fost 
acolo. Nu m-ar mira nici să aflu că Jack Andolini însuşi 
servea la bar. Pentru că aşa funcţionează lucrurile în 
Tărâmul lui Nouăsprezece. 

— In orice caz, reveni Roland la discuţia iniţială, cei care 
trec dincolo trebuie să aibă grijă să rămână împreună tot 
timpul. 

— Eu nu cred c-am să trec, spuse Jake. 

— De ce spui asta? îl întrebă mirat pistolarul. 

— Pentru că n-am să reuşesc să adorm, răspunse băiatul. 
Sunt prea agitat. 

Dar, în cele din urmă, adormiră cu toţii. 


4 


Stie că-i doar un vis declanşat de nimic mai mult decât 
de remarca absolut întâmplătoare a lui Slightman. Cu toate 
acestea nu poate scăpa de el. Intotdeauna să cauţi uşa din 
dos, obişnuia să-i sfătuiască Cort, însă Roland nu reuşeşte 
să găsească uşa din dos din visul acesta, presupunând că 
ea ar fi existat. Am auzit de Jericho Hill şi am auzit tot felul 
de născociri sângeroase, asta îi spusese administratorul 
moşiei lui Eisenhart. Numai că lui Roland Jericho Hill nu i se 
păruse deloc o născocire. Cum altfel? Căci fusese acolo. lar 
acolo s-a petrecut sfârşitul lor. Sfârşitul unei lumi întregi. 

Ziua este sufocant de fierbinte; soarele ajunge la zenit, 
apoi pare să rămână pe vecie agăţat acolo, ca şi cum 
timpul s-a oprit în loc. Mai jos, un câmp în pantă plin cu 
chipuri cioplite în piatră neagră, statui erodate lăsate în 
urmă de cei de mult dispăruți, iar oamenii lui Grissom 


înaintează fără preget printre ele, în vreme ce Roland şi 
ultimii săi tovarăşi se tot retrag înspre culme, trăgând din 
mers. Focuri necontenite de arme, gloanțele ricoşează de 
chipurile din piatră stârnind o polifonie ce li se infige 
dureros în creier aidoma scârțâitului vampiresc al ţânţarilor. 
Jamie DeCurry fusese ucis de un lunetist, posibil de fiul cel 
cu ochi de şoim al lui Grissom, sau chiar de Grissom însuşi. 
Sfârşitul lui Alain a fost cu mult mai rău; fusese împuşcat 
noaptea trecută, înainte de bătălia finală, chiar de cei doi 
prieteni ai lui. Stupidă eroare, oribilă moarte. N-au de unde 
aştepta ajutor. DeMullet şi oamenii lui fuseseră prinşi în 
ambuscadă la Rimrock şi apoi măcelăriți, iar când Alain s-a 
întors să le dea vestea, Roland şi Cuthbert... detunăturile 
pistoalelor lor... şi, vai, când Alain i-a strigat pe nume... 

lar acum au ajuns pe culme şi nu mai au încotro s-o 
apuce. Spre est, panta din argilă sfărâmicioasă coboară 
abrupt spre Salt, numită Marea Curată la şapte sute de 
Kilometri mai la sud. Spre vest, dealul cu chipuri din piatră 
şi oamenii lui Grissom care înaintează urlând. Roland şi ai 
lui au ucis sute, dar tot au mai rămas vreo două mii, iar 
aceasta este o estimare moderată. Două mii de oameni, cu 
fețele înspăimântătoare vopsite în albastru, unii cu pistoale, 
şi unii chiar cu carabine - împotriva a nici doisprezece. Atâţi 
au mai rămas, aici, pe culmea dealului Jericho, sub cerul 
arzător. Jamie e mort, Alain e mort şi el, ucis de focurile 
celor mai buni prieteni ai lui - impasibilul, vrednicul Alain, 
care ar fi putut să se adăpostească undeva, dar alesese să 
nu o facă - iar Cuthbert tocmai ce a fost împuşcat. De câte 
ori? Cinci? Şase? Cămaşa însângerată i se lipeşte de piele. 
O parte a capului îi este şi ea plină de sânge; ochiul din 
jumătatea aceea îi atârnă orb pe obraz. Dar încă mai 
strânge în mâini cornul lui Roland, cel în care suflase Arthur 
Eld, după cum spun legendele. Şi nu vrea să i-l dea înapoi. 
„Căci sunetul pe care îl scot eu e cu mult mai dulce decât 
cel pe care l-ai putea tu scoate vreodată”, îi spune râzând 
lui Roland. „Ai să ţi-l iei înapoi după ce eu n-am să mai fiu. 
Dar să nu uiţi, Roland, căci îti aparține de drept.” 

Cuthbert Allgood, cel care odinioară intrase călare în 


Baronia Mejis cu tigva unui corb montată pe oblâncul şeii. 
„Observatorul”, îl numea el şi îi vorbea de parcă ar fi fost 
viu, pur şi simplu pentru că aşa avea el chef, şi uneori îl 
scotea din sărite pe Roland cu neroziile lui, şi uite-l acum, 
sub soarele incandescent, cum vine clătinându-se spre el, 
cu un revolver fumegând într-o mână şi cu Cornul lui Eld în 
cealaltă, plin de sânge şi pe jumătate orb... dar neoprindu- 
se din râs. O, zei ai mei, neoprindu-se din râs. 

— Roland! strigă el. Am fost trădați! Sunt cu mult mai 
mulți decât noi! Suntem cu spatele la mare! l-am adus 
unde am vrut! Ce zici, atacăm? 

Şi Roland îşi dă seama că are dreptate. Dacă această 
căutare a Turnului Intunecat este menită să se încheie aici, 
pe Jericho Hill - trădați de unul de-ai lor, iar apoi copleşiți 
de aceste rămăşiţe primitive ale armatei lui John Farson - 
atunci fie ca ea să se încheie într-un mare stil. 

— Da! urlă el. Foarte bine. Voi, cei de la castel, după 
mine! Pistolari, după mine! După mine, vă ordon! 

— Sunt aici, Roland, îi spune Cuthbert. Noi doi suntem 
ultimii pistolari rămaşi în viață. 

Roland se uită la el, apoi îl îmbrățişează în ochii cerului 
potrivnic. Şi simte cum îi arde trupul, cât de slăbit este, cât 
de împuținat. Şi totuşi nu se opreşte din râs. Cuthbert nu se 
opreşte din râs. 

— In regulă, spune răguşit Roland, privind în jur la puținii 
oameni care i-au mai rămas. Intrăm în ei. Şi nu cruțăm pe 
nimeni. 

— Nu, absolut pe nimeni, este de acord Cuthbert. 

— Nu le acceptăm capitularea. 

— În niciun caz! îi întăreşte Cuthbert spusele, râzând încă 
şi mai tare. Nici dacă depun armele cu toții. 

— Atunci sună din cornul ăla blestemat. 

Cuthbert duce cornul la buzele-i însângerate şi suflă cu 
putere - suflă pentru ultima oară, pentru că, atunci când ii 
va cădea din mână, un minut mai târziu (sau, poate, cinci 
minute, sau zece, căci timpul nu are niciun înțeles în 
această bătălie finală), Roland îl va lăsa să zacă în tărână. 
Va uita complet de Cornul lui Eld, atât de îndurerat şi 


însetat de sânge va fi. 

— lar acum, prieteni, heil! 

— Heil! urlă duzina de oameni rămaşi în picioare sub 
soarele în flăcări. Este sfârşitul lor, sfârşitul Baroniei Gilead, 
sfârşitul a tot şi toate, iar lui nu-i mai pasă. Vechea-i furie 
roşie, despuiată şi descreierată, îi umbreşte mințile, 
acoperindu-i orice gând. O ultimă dată, își spune. Aşa să fie. 

— După mine! strigă Roland de Gilead. Inainte! Pentru 
Turn! 

— Pentru Turn! urlase Cuthbert alături de el, clătinându- 
se pe picioare; într-o mână ţine Cornul lui Eld, în cealaltă 
are revolverul. În e 

— Fără prizonieri! zbiară Roland. FARA PRIZONIERI! 

Coboară în goană spre hoarda albastră a lui Grissom, el 
şi Cuthbert în frunte, iar atunci când trec pe lângă primele 
chipuri din piatră neagră din iarba înaltă, cu sulițe şi săgeți 
şi gloanțe vâjâind în jurul lor, încep să sune clopotele. 
Melodia e mai mult decât frumoasă; ameninţă să-l sfâşie cu 
farmecul ei pur, nealterat. 

Nu acum, se roagă el fierbinte, vă rog, zei ai mei, nu 
acum, lăsaţi-mă să fac ce am de făcut. Lăsaţi-mă să termin 
cu prietenul meu alături şi să cunosc, în sfârşit, odihna. Vă 
rog. 

Dă să-i apuce mâna lui Cuthbert. Şi o fracțiune de 
secundă chiar îi simte degetele incleiate de sângele uscat, 
chiar aici, pe Jericho Hill, unde viața lui bravă şi veselă se 
va sfârşi... şi dintr-odată senzaţia dispare. Degetele lui s-au 
dizolvat în mâna prietenului său. Şi cade, cade, şi lumea se 
întunecă, şi cade, şi clopotele sună, kammen-ele sună („Ai 
zice că-i muzică hawaiiană, nu-i aşa?”) şi el cade, şi Jericho 
Hill a dispărut, şi Cornul lui Eld a dispărut, şi totul este doar 
întuneric, şi litere roşii care strălucesc în intunericul acesta, 
unele sunt Litere din Limba Nobilă, iar el poate citi ce scrie 
şi cuvintele acelea sunt... 


TRAVERSAREA INTERZISĂ. Roland observă, însă, că 
oamenii treceau stradă în ciuda acestui semn. Aruncau o 
privire în direcţia de unde veneau maşinile, apoi o porneau. 
Un tip a traversat chiar în faţa unui taxiu galben care venea 
cu ceva viteză. Taxiul a frânat brusc şi a trâmbiţat indignat 
din claxon. Deloc speriat, pietonul a urlat la el, apoi şi-a 
repezit în sus degetul mijlociu de la mâna dreaptă, 
agitându-l după maşina care se îndepărta. Roland avu vaga 
senzaţie că gestul acela nu înseamnă câtuşi de puţin zile 
lungi şi nopţi senine. 

Era noapte în New York, şi, cu toate că strada fremăta de 
oameni, cei din ka-tet-ul lui nu se zăreau nicăieri. lată un 
eveniment pe care nu îl anticipase: el fusese cel care 
trecuse prin portal. Nu Eddie, ci chiar el. In numele tuturor 
zeilor, unde să se ducă? Şi ce să facă atunci când va ajunge 
acolo? 

Aminteşte-ţi de propriul tău sfat, îşi zise. „Dacă doar unul 
trece dincolo”, le-ai spus tu, „acela va trebui să rămână pe 
loc”. 

Adică să înţepenească acolo... îşi ridică privirea spre 
plăcuţa verde... în colţul dintre Second Avenue şi 54" 
Street, şi să nu facă absolut nimic decât să urmărească 
semaforul care acum spune cu roşu: TRAVERSAREA 
INTERZISĂ, acum îndeamnă cu alb: TRAVERSAŢI? 

Dus pe gânduri, tresări când auzi din spate un strigăt 
ascuţit şi nebun de fericire. 

— Roland! lubiţel! Întoarce-te să te uiţi la mine! Uită-te la 
mine cu luare-aminte! 

Roland se întoarse, ştiind deja la ce să se aştepte, dar 
surâzând cu toate acestea. Cât de îngrozitor fusese pentru 
el să retrăiască ziua aceea de pe Jericho Hill, dar ce antidot 
nemaipomenit se dovedea a fi acesta - Susannah Dean 
care zbura spre el pe 54" Street, cu braţele întinse, râzând 
şi plângând de fericire. 

— Picioarele mele! striga ea cât o ţinea gura. Picioarele 
mele! Mi le-am recăpătat! O, Roland, iubițelule, lăudat fie 
Omul lisus, MI-AM RECĂPĂTAT PICIOARELE! 


6 


| se aruncă în braţe, sărutându-l pe obraz, pe gât, pe 
frunte, pe nas, pe buze, repetând iar şi iar: 

— Picioarele mele, Roland, uite, pot să merg, pot să fug, 
am picioare, lăudat fie Domnul şi toţi sfinţii lui, mi-am 
recăpătat picioarele. 

— Fie să ai parte de bucuria pe care ţi-o dau, draga mea, 
îi spuse Roland. 

Era un vechi tic de al său - sau poate că era un obicei - 
să adopte particularităţile graiului şi comportamentelor din 
locul unde se afla. Acum adoptase stilul din Calla. Şi credea 
că, dacă avea să petreacă mai multă vreme aici, în New 
York, va ajunge destul de curând să arate degetul mijlociu 
la taxiuri. 

Însă voi fi mereu un străin, îşi zise. Păi, nici măcar nu 
sunt în stare să spun „aspirină” aşa cum se cuvine. De 
fiecare dată când încerc, Îmi iese altceva din gură. 

Susannah îl trase cu forţă surprinzătoare de mână, 
îndemnându-l să-i atingă fluierul piciorului. 

— Îl simţi? vru ea să ştie. Nu e doar o festă a imaginaţiei 
mele? 

Roland izbucni în râs. 

— Oare n-ai alergat spre mine de parcă ai fi avut aripi la 
picioare ca  maşinăriile alea zburătoare? Aşa este, 
Susannah. 

Îşi puse mâna stângă, cea cu toate degetele la locul lor, 
pe piciorul ei stâng. 

— Un picior, două picioare, fiecare cu labă, degete, talpă 
şi călcâi, enumera el încruntându-se. Dar trebuie să-ți 
facem rost de nişte pantofi. 

— Da' de ce? Că-i un vis. Nu poate fi decât un vis. 

O privi cu fermitate şi surâsul femeii se şterse încet de pe 
buze. 

— Nu e vis? Chiar nu e? 

— Am trecut dincolo. Şi suntem cu adevărat aici. Să ştii, 
Mia, că, dacă îţi răneşti piciorul în ceva, când ai să te 
trezeşti mâine, în tabără, ai să simţi durerea. 


Numele celălalt al femeii ieşise parcă cu de la sine putere 
- dar nu tocmai. Acum Roland îi aştepta încordat reacţia. lar 
dacă observase într-adevăr că i se adresase folosind un alt 
nume, îşi va cere scuze şi-i va explica cum trecuse prin 
portal chiar dintr-un vis în care văzuse o persoană pe care o 
cunoscuse cu mult timp în urmă (cu toate că, după Susan 
Delgado, o singură femeie mai însemnase ceva pentru el, 
iar numele acelei femei nu era Mia). 

Dar nu observă, şi Roland nu se miră prea tare. 

Pentru că atunci când s-au auzit sunetele de kammen 
tocmai ce se pregătea să plece din nou la vânătoare - în 
pielea Miei. Şi, spre deosebire de Susannah, Mia are 
picioare. Mia se ospătează în săli fastuoase, Mia face 
conversație cu prietenii ei, Mia nu s-a dus la colegiul 
Morehouse, şi nici la alt colegiu, şi are picioare. lar cea din 
fața mea, chiar dacă nu o ştie, le are pe ambele femei în 
ea. 

Dintr-odată, Roland se pomeni că-şi doreşte să nu se 
întâlnească cu Eddie. Căci tânărul ar fi putut sesiza 
diferenţa, chiar dacă Susannah nu îşi dădea seama de ea. 
lar acesta ar fi fost un lucru rău. Dacă ar fi avut la dispoziţie 
trei dorinţe, ca prinţul rătăcit din basmele copilăriei, în 
momentul acesta, dorinţele şi le-ar îndrepta spre acelaşi 
lucru: să rezolve problema din Calla Bryn Sturgis înainte ca 
sarcina lui Susannah - sarcina Mei - să devină evidentă. l-ar 
fi fost teribil de greu să se ocupe de ambele chestiuni în 
acelaşi timp. 

Dacă nu chiar imposibil. 

Ea îl privea cu ochi mari, întrebători. Nu din cauză că i se 
adresase cu un nume care nu era al ei, ci pentru că voia să 
ştie ce vor face în continuare. 

— Este oraşul tău, îi răspunse el. Vreau să văd librăria. Şi 
terenul viran. 

Făcu o pauză, apoi continuă: 

— Şi trandafirul. Poţi să mă duci acolo? 

— Păi, zise ea uitându-se în jur, este oraşul meu, nici 
vorbă, dar Second Avenue arată altfel decât pe vremea 
când Detta şterpelea din magazine, din Macy's, mai ales. 


— Asta înseamnă că nu poţi găsi librăria şi terenul viran? 

Deşi dezamăgit, Roland nu era deloc supărat. Exista o 
cale. Intotdeauna exista o... 

— O, nici-o problemă, spuse ea. Străzile sunt la fel. Vezi 
tu, Roland, New Yorkul e o reţea, în care bulevardele duc 
într-o direcţie, iar străzile în direcţie opusă. Simplu ca bună 
ziua. Haide. î 

Semaforul spunea acum TRAVERSAREA INTERZISA, dar, 
după ce aruncă o privire în susul străzii, Susannah îl luă de 
braţ şi traversară 54 Street. Femeia păşea fără teamă, în 
pofida picioarelor ei desculţe. Străzile erau scurte, însă 
ticsite cu magazine exotice. Roland nu se putu abţine să nu 
caşte ochii la vitrine, dar neatenţia lui nu prezenta vreun 
risc major; cu toate că trotuarele erau arhipline, nimeni nu 
se ciocni de ei. Pistolarul îşi auzea pocnetul tocurilor pe 
asfalt şi îşi vedea umbra formată de lumina prăvăliilor. 

Aproape că suntem aici, îşi zise. Dacă forța care ne-a 
adus ar fi fost mai puternică, atunci am fi fost în realitate 
aici. 

Şi atunci îşi dădu seama că forța aceea ar putea deveni 
şi mai puternică în cazul în care Callahan intuise exact 
proprietăţile obiectului ascuns sub duşumeaua bisericii 
sale. Cu cât se apropiau mai mult de oraş şi de sursa 
lucrului care făcea asta... 

Susannah îl trase de braţ. Roland se opri imediat. 

— Ai păţit ceva la picioare? o întrebă el. 

— Nu, îi răspunse ea şi pistolarul observă că era 
înfricoşată. De ce e atât de intuneric? 

— E noapte, Susannah. 

II trase nervoasă de braţ. 

— Ştiu că-i noapte, că nu sunt chioară. Tu nu..., ezită o 
clipă, şi continuă: Tu nu simţi? 

Şi Roland îşi dădu seama că simţea. În primul rând, 
întunericul de pe Second Avenue nu era întuneric în sensul 
propriu al cuvântului. Pistolarul tot nu reuşea să înţeleagă 
de ce oamenii aceştia ai New Yorkului iroseau cu atâta 
nonşalanţă lucruri care în Gilead ar fi fost extrem de rare şi 
de preţioase. Hârtia, apa, uleiul rafinat, lumina artificială. 


Aceasta din urmă se găsea la tot pasul. În vitrinele 
strălucitoare ale magazinelor închise, mai stridentă într-o 
prăvălie numită Blimpie's unde se vindeau ojine, sau 
sandviciuri cum le spuneau prietenii lui, iar deasupra 
tuturor, ciudata lumină portocalie a felinarelor, ce părea să 
inunde văzduhul. Totuşi, Susannah avea dreptate. Exista o 
senzaţie puternică de beznă în aer, cu toate felinarele alea 
portocalii. Şi bezna aceasta părea a-i înconjura pe oamenii 
de pe stradă. Îi veni în minte replica lui Eddie de mai 
devreme: Totul se rezumă la numărul nouăsprezece. 

Însă acest întuneric, mai mult simţit decât văzut, nu avea 
nimic de-a face cu numărul nouăsprezece. Ca să înţelegi ce 
anume se petrecea aici trebuia să scazi şase. Şi, pentru 
prima dată, Roland se gândi că Părintele Callahan chiar 
avea dreptate. 

— Treisprezece Negru, spuse el. 

— Ce zici? 

— El ne-a adus aici, ne-a trecut prin portal, şi îl simţim de 
jur împrejurul nostru. Nu e exact ca atunci când am zburat 
în grepfrut, dar seamănă. 

— Nasol, şopti ea. 

— Este nasol, zise Roland. Foarte probabil că 
Treisprezece Negru este cel mai cumplit obiect rămas pe 
pământ din vremurile lui Eld. Nu spun că Curcubeul 
Vrăjitorului ar fi mai puţin îngrozitor, dar sunt convins că 
vine de mult mai... 

— Roland! Hei, Roland! Suze! 

Se uitară în direcţia de unde veneau strigătele şi, în ciuda 
rezervelor sale anterioare, Roland se simţi enorm de uşurat 
să-l vadă nu doar pe Eddie, ci şi pe Jake. Şi pe Ete, fireşte. 
Se aflau la distanţă de vreo câteva clădiri de ei. Eddie 
dădea disperat din mâini. Susannah îi făcu semne 
exuberante. Roland reuşi să o prindă, înainte s-o rupă la 
fugă, ceea ce, evident, era intenţia ei. 

— Ai grijă la picioare, o sfătui el. Nu trebuie să te 
infectezi şi să duci infecția dincolo. 

Soluţia de compromis fu un pas alert. Eddie şi Jake, ambii 
cu pantofi în picioare, alergau spre ei. Trecătorii li se 


dădeau la o parte din drum fără să se uite şi fără să se 
întrerupă din vorbă. Roland constată însă că nu era cu totul 
adevărat. Exista şi o excepţie. Un băieţel, nu mai mare de 
trei ani, care mergea ţanţoş lângă mama lui. Femeia nu 
păru să observe ceva, dar, atunci când Eddie şi Jake trecură 
în goană pe lângă el, micuțul făcu ochii mari la ei... ba chiar 
întinse mânuţa, de parcă ar fi vrut să-l mângâie pe Ete care 
tropăia mărunţel în urma celor doi. 

Eddie i-o luă înainte lui Jake, ajungând primul. Nu o luă în 
braţe pe Susannah, ci se uită mirat la ea. Şi lui Roland i se 
păru că expresia lui era identică cu cea a copilaşului. 

— Ei? Ce părere ai, iubire? întrebă Susannah cu agitația 
specifică soțiilor ce se întorc acasă cu coafura complet 
schimbată. 

— Recunosc că este o îmbunătăţire categorică, răspunse 
Eddie. N-ai nevoie de picioare ca să te bucuri de dragostea 
mea, dar trebuie să spun că e o chestie foarte bună spre 
excelent. lisuse, acum eşti mai înaltă decât mine! 

Susannah văzu că avea dreptate şi izbucni în râs. Ete 
adulmecă glezna care nu fusese acolo ultima dată când se 
întâlnise cu doamna aceasta şi râse şi el. Era, mai degrabă, 
o combinaţie de hohot de râs şi lătrat, dar cu siguranţă 
intenţia îi fusese să râdă. 

— Mişto picioare, Suze, zise şi Jake, iar indiferența 
tinerească a acestui compliment o făcu pe Susannah să 
râdă şi mai tare. 

Băiatul se întorsese deja spre Roland şi nu băgă de 
seamă. 

— Vrei să vezi librăria? 

— Avem ce vedea acolo? 

Jake se întunecă la faţă. 

— Nu cine ştie ce. E închisă la ora asta. 

— Dacă avem vreme înainte să fim trimişi înapoi, aş vrea 
să văd terenul viran, spuse Roland. Şi trandafirul. 

— Te doare? o întrebă Eddie pe Susannah examinând-o 
acum cu mare atenţie. 

— Mă simt bine, râse ea din nou. Excelent. 

— Arăţi altfel. 


— E şi normal! exclamă ea, făcând o piruetă cu picioarele 
desculţe. 

Trecuseră luni bune de când nu mai dansase, dar 
exuberanţa ei evidentă compensa orice lipsă de graţie. O 
femeie îmbrăcată în taior, în mână cu o servietă elegantă, 
fu cât pe ce să se ciocnească de micuțul grup de hoinari, 
dar îşi schimbă brusc direcţia, coborând pe carosabil ca să-i 
poată ocoli. 

— Normal că arăt altfel, am picioare! 

— Aşa cum zice şi cântecul, spuse Eddie. 

— Ei? 

— Nu contează, zise el şi îşi petrecu un braţ pe după talia 
ei. 

Şi din nou Roland îi surprinse privirea acea scrutătoare, 
întrebătoare. Cu ceva noroc, va renunța până la urmă, îşi 
spuse pistolarul. 

Aşa se şi întâmplă. Eddie o sărută în colţul gurii, apoi i se 
adresă lui Roland. 

— Deci vrei să vezi renumitul teren viran şi încă şi mai 
celebrul trandafir? Ei bine, şi eu vreau. Jake, băiatule, arată- 
ne drumul. 


7 


Jake îi conduse pe Second Avenue, oprindu-se cât să le 
îngăduie să arunce o privire prin vitrina Restaurantului 
Spiritual al Manhattanului. Însă în prăvălia aceasta nu se 
făcea risipă de lumină, aşa că n-au prea avut ce să vadă. 
Roland sperase măcar să zărească tabla cu meniul zilei, 
însă aceasta dispăruse. 

Citindu-i gândurile în maniera absolut naturală a 
oamenilor care împart apa vieţii, kheful, Jake îi răspunse: 

— Probabil că-l schimbă în fiecare zi. 

— Probabil că da, spuse Roland. 

Se mai uită o dată prin geamul vitrinei, dar nu văzu decât 
nişte rafturi întunecate, câteva mese, şi tejgheaua despre 
care povestise Jake - cea la care bătrânii beau cafea şi 


jucau varianta din această lume a Castelelor. Nu văzu 
nimic, dar simţi ceva, chiar şi prin geam, tot simţi ceva: 
disperare şi impas. Dacă ar fi fost un miros, îşi zise el, ar fi 
fost acru şi puţintel rânced. Mirosul eşecului. Mirosul viselor 
care nu se împlinesc niciodată. Atuul perfect pentru un 
individ de teapa lui Enrico // Roche Balazar. 

— Gata? îl întrebă Eddie. 

— Da. Haidem. 


8 


Lui Roland, drumul de opt străzi între Second Avenue şi 
46 Street i se păru o călătorie într-o ţară de a cărei 
existenţă fusese doar pe jumătate convins până în 
momentul acela. Cât de straniu trebuie să i se pară lui 
Jake? se întrebă el. Dispăruse boschetarul care îi ceruse un 
bănuţ, dar birtul lângă care îşi ducea veacul era chiar acolo: 
Chew Chew Mama's. Pe colţul dintre Second Avenue şi 52" 
Street. O stradă mai departe era magazinul de discuri 
Tower of Power. Încă deschis - ceasul electron de deasupra 
firmei spunea că nu era decât opt şi paisprezece minute. 
Prin uşă se revărsau acorduri puternice. Chitare şi tobe. 
Muzica acestei lumi. Îi amintea de muzica pe care o cântau 
Cărunţii în timpul jertfelor, acolo, departe, în oraşul Lud. Şi 
de ce nu i-ar fi amintit? Acesta era Lud, un Lud strâmb, 
dintr-un alt când şi unde. Era convins de asta. 

— Rolling Stones cântă, spuse Jake, dar nu-i tot cântecul 
ăla din ziua când am văzut trandafirul. Atunci cântau „Paint 
It Black”. 

— Şi pe ăsta nu-l recunoşti? îl întrebă Eddie. 

— Ba da, da' nu-mi aduc aminte cum îl cheamă. 

— O, dar ar trebui să-ţi aduci aminte, zise Eddie. E „A 
Nouăsprezecea Criză de Nervi”. 

Susannah se opri şi se uită la băiat. 

— Jake? 

El dădu din cap. 

— Aşa este. 


Între timp, Eddie reuşi să scoată un fascicol de ziar din 
cutia securizată aşezată alături de magazin. O secţiune din 
The New York Times. 

— lubiţel, mămicuţa ta nu te-a învăţat că nu-i frumos să 
ciordeşti? îl întrebă Susannah. 

Eddie n-o băgă în seamă. 

— Uitaţi-vă la asta, şopti el. 

Roland se aplecă, pe jumătate aşteptându-se să vadă 
ştiri despre altă epidemie ucigaşă, însă nici vorbă de vreo 
asemenea catastrofă. Cel puţin, el nu o vedea. 

— Citeşte-mi ce scrie, îi ceru lui Jake. Imi joacă literele în 
faţa ochilor şi nu le înţeleg. Cred că din cauză că am trecut 
prin portal şi sunt prins între lumi. 5 

— TRUPELE RODEZIENE ÎŞI ÎNTĂRESC POZIȚIILE ÎN 
SATELE DIN MOZAMBIC, citi Jake. DOI CONSILIERI Al LUI 
CARTER SPUN CA SE VOR FACE ECONOMII DE MILIARDE LA 
PLANUL DE ASISTENȚA SOCIALA. Şi, uite, mai jos, zice: 
CHINA DEZVĂLUIE FAPTUL CĂ MARELE CUTREMUR DIN 
1976 A FOST CEL MAI PUTERNIC DIN ULTIMELE PATRU 
SECOLE. Şi mai zice... 

— Cine-i Carter? se interesă Susannah. Preşedintele 
dinainte de... Ronald Reagan? 

Insoți ultimele două cuvinte cu un fluturat fandosit de 
pleoape. Până acum Eddie nu fusese în stare să o convingă 
că nu o minţea în legătură cu Reagan. lar femeia nu-l 
credea nici pe Jake când băiatul îi zicea că, oricât de aiurea 
ar părea, ideea e cât de cât plauzibilă, dat fiind că Reagan 
era guvernator al statului California. Susannah râdea şi 
dădea din cap binedispusă, de parcă i-ar fi oferit calificative 
pentru povestea scornită. Era convinsă că Eddie îl rugase 
pe Jake să-i susţină minciuna asta gogonată, dar ea, una, n- 
avea de gând să le cadă în plasă. Sigur că l-ar fi văzut pe 
Paul Newman la Casa Albă, poate chiar şi pe Henry Fonda, 
care avusese prestanţă de preşedinte în Fail Safe, dar chiar 
prezentatorul seriei Death Valley Days? Hai să fim serioşi! 

— Dă-l încolo pe Carter, se răţoi Eddie. Uitaţi-vă la dată. 

Roland încercă, dar literele tot îi jucau în faţa ochilor. 
Acum se limpezeau devenind Litere din Limba Nobilă pe 


care el le putea citi, acum se bălmăjeau iarăşi în 
păsăreasca acestor vremuri. 

— Ce dată e? Spune-mi, în numele tatălui tău! 

— Doi iunie, spuse Jake, uitându-se la Eddie. Dar dacă 
timpul curge la fel şi aici, şi dincolo, n-ar trebui să fie întâi 
iunie? 

— Dar nu curge la fel, îl contrazise posomorât Eddie. 
Deloc. Pe partea asta timpul trece mai repede. Cronometrul 
de joc a fost pornit. Însă o ia înainte. 

Roland se gândi cu voce tare: 

— Şi dacă ne vom întoarce aici, de fiecare dată va fi puţin 
mai târziu decât dincolo? Aste vrei să spui? 

Eddie dădu din cap. 

Şi Roland continuă, vorbind ca pentru sine: 

— Fiecare minut petrecut în partea cealaltă - în partea cu 
Calla - înseamnă un minut şi jumătate în partea asta. Poate 
chiar două. 

— Nu, nu două, interveni Eddie. Sunt sigur că nu e de 
două ori mai mult. 

Însă privirea neliniştită pe care o aruncă datei de pe ziar 
sugera că nu era absolut deloc sigur. 

— Presupunând că ai avea dreptate, spuse Roland, tot ce 
putem face acum este să mergem înainte. 

— Spre cincisprezece iulie, zise Susannah. Atunci când 
Balazar şi oamenii lui au încetat să se mai joace frumos. 

— Poate că ar trebui să-i lăsăm pe cei din Calla să se 
descurce singuri, fu de părere Eddie. Nu-mi place că trebuie 
să spun una ca asta, Roland, dar poate că ar fi mai bine 
aşa. 

— Nu putem, Eddie. 

— De ce? 

— Deoarece Callahan are Treisprezece Negru, spuse 
Susannah. Ni-l va da în schimbul ajutorului nostru. lar noi 
avem nevoie de el. 

Roland clătină din cap. 

— Ni-l va da oricum, credeam că v-am explicat. E foarte 
speriat. 

— Mda, zise Eddie. Şi mie mi s-a părut. 


— Trebuie să-i ajutăm pentru că aceasta este Calea lui 
Eld, îi spuse Roland lui Susannah. Şi pentru că această cale 
a destinului, a lui Ka, este calea datoriei. 

| se păru că desluşeşte o licărire în ochii femeii. Poate că 
o fi spus ceva nostim, dar nu pe Susannah o amuzase el. 
Ori Detta, ori Mia îşi băteau acum joc de părerile lui. 
Întrebarea era care anume. Sau, poate, amândouă? 

— Nu-mi place aici, zise Susannah. Nu-mi place senzaţia 
asta de întuneric. 

— O să fie mai bine la terenul viran, o linişti Jake, pornind 
înainte. Datorită trandafirului. O să vedeţi. 


9 


După ce traversă 50" Street, Jake începu să se 
grăbească. Când cobori pe 49", paşii îi deveniră mai vioi. La 
intersecţia dintre Second Avenue şi 48, începu să alerge. 
Nu se putu abţine. Semaforul de pe 48" îl ajută, afişând 
TRAVERSAŢI, însă lumina roşie se aprinse de îndată ce 
ajunse pe trotuarul celălalt. 

— Aşteaptă-ne, Jake, îi strigă Eddie. _ 

Jake nu se opri. Poate nici nu putea. Insă şi Eddie simţea 
chemarea; o simțeau şi Roland, şi Susannah. Un soi de 
bâzâit, vag, dar nespus de dulce, umplea văzduhul. Exact 
opusul acelei hidoase senzaţii de întuneric. 

Lui Roland bâzâitul acesta îi aminti de Mejis şi de Susan 
Delgado. De săruturi schimbate pe salteaua de iarbă-dulce. 

Susannah îşi aduse aminte de momentele petrecute în 
copilărie cu tatăl ei, când se căţăra pe genunchii lui şi îşi 
lipea obrăjorul neted de lâna aspră a puloverului lui. Işi 
aduse aminte cum obişnuia să închidă ochii şi inhala 
parfumul care era numai şi numai al lui: aromă de tutun de 
pipă şi merişoare, iz de alifie de muştar cu care îşi fricţiona 
încheieturile mâinilor unde se instalase artrita încă de la 
scandaloasa vârstă de douăzeci şi cinci de ani. Toate 
aceste miresme voiau a-i spune că totul era în ordine. 

Eddie se pomeni că se duce cu gândul la o vacanţă în 


Atlantic City pe când era foarte mic, cinci sau şase ani. lar 
mama lor plecase cu Henry după îngheţată la cornet. 
Doamna Dean îi arătase pontonul şi îi spusese: Pune-ţi 
poponeaţa aici, Bărbate, şi nu te mişca până nu ne 
întoarcem. Şi aşa făcu. Ar fi putut sta acolo întreaga zi, 
privind dincolo de faleză la minunatul du-te vino cenuşiu al 
oceanului. Pescăruşii planau deasupra crestelor strigând 
unii la alţii. Cu fiecare retragere, apa descoperea nisipul ud 
şi atât de strălucitor, că nu-l putea privi fără să strângă din 
ochi. lar sunetul valurilor era copleşitor şi mângâietor, 
totodată, îşi aminti că îşi spusese: Aș putea sta aici toată 
viața. Aş putea sta aici pentru că aici e frumos... şi e 
linişte... şi e în ordine. Aici totul e în ordine. 

Acest sentiment puternic îi încercă pe toţi cinci (căci Ete 
nu făcu excepţie): sentimentul că se petrece ceva minunat. 

Roland şi Eddie o apucară pe Susannah de coate, 
ridicând-o şi ducând-o pe sus. La intersecţia dintre Second 
Avenue şi 47" Street traficul era intens, dar Roland ridică 
mâna în faţa maşinilor şi strigă: 

— Heil! În numele Gileadului, opriți-vă! 

Şi se opriră. În zbieret indignat de frâne, ţocăit între bara 
din faţă a unui autoturism şi cea din spate a altuia şi 
clopoței de sticlă spartă, dar se opriră. In lumina crudă a 
farurilor şi în cacofonia răguşită a claxoanelor, Roland şi 
Eddie traversară cu Susannah între ei. Picioarele ei abia 
recăpătate (şi deja înfiorător de murdare) atârnau la vreo 
şase centimetri de sol. Pe măsură ce se apropiau de 
intersecţia dintre Second Avenue şi 46! Street, senzaţia 
aceea nemaicunoscută de fericire şi justeţe a ceea ce li se 
întâmplă devenea tot mai puternică. Roland simţea 
cântecul trandafirului gonindu-i cu frenezie prin sânge. 

Da, îşi spuse el. Pe toti zeii, da. Asta este. Poate nu-i doar 
o uşă spre Turnul Întunecat, ci chiar Turnul însuşi. Zeilor, 
simţiţi-i puterea! Chemarea! Cuthbert, Alain, Jamie - cât îmi 
doresc sa fiti aici! 

Jake se oprise pe colţul dintre Second şi 46%, privind 
hipnotizat la un gard de şipci înalt de un metru şi jumătate. 
Obrajii îi erau inundaţi de lacrimi. Din bezna de dincolo de 


gard plutea înspre ei o melodie de o armonie imposibilă. 
Mai multe voci cântând la unison. Cântând o singură, 
colosală notă. În locul acesta, spuneau vocile. În locul 
acesta este posibil. Aici este schimbarea cea bună, 
norocoasa întâlnire, fierbințeala care se stinge chiar 
înaintea zorilor, domolindu-ţi sângele. Aici este dorința 
devenită realitate şi ochiul pătrunzător. Aici este bunătatea 
ce ţi s-a oferit şi pe care ai învăţat s-o dai mai departe. Aici 
sunt judecata sănătoasă şi limpezimea minţii pe care le 
credeai pierdute. Aici totul este în regulă. 

Jake se întoarse spre ceilalţi. 

— Simţiţi şi voi? îi întrebă. Simţiţi? 

Roland dădu din cap. La fel şi Eddie. 

— Suze? o strigă băiatul. 

— Este aproape cel mai frumos lucru din lume, nu 
credeţi? spuse femeia. 

Aproape, remarcă Roland. A zis „aproape”. Şi mai 
observase şi cum îşi mângâiase pântecele când spusese 
asta. 


10 


Afişele pe care şi le amintea Jake erau la locul lor - Olivia 
Newton-John la Radio City Music Hall, G. Gordon Liddy şi 
formaţia Grots într-un loc numit Mercury Lounge, un film de 
groază purtând titlul Războiul zombilor şi un semn cu 
TRECEREA INTERZISĂ. Dar... 

— Aia nu-i la fel, zise băiatul arătând spre un graffiti de 
nuanţă roz închis. Culoarea e aceeaşi şi, după cum arată 
desenul, cred că l-a făcut aceeaşi persoană, dar ultima oară 
când am fost aici, era scris ceva despre Ţestoasă. „Vezi 
Ţestoasa cât e de mare, poartă lumea toată în spinare.” Şi 
după aia încă o chestie despre cum trebuie să urmezi 
Grinda. 

Eddie se apropie şi citi cu glas tare ce scria acum: 

— O, SUSANNAH-MIO, iubită divizată a mea, ţi-ai parcat-o 
la restaurantul DIXIE PIG în anul '99. 


Se uită nedumerit la Susannah. 

— Ce mama dracului înseamnă asta? Ai vreo idee, Suze? 

Femeia clătină din cap. Făcuse ochii mari. Ochi 
înfricoşaţi, îşi zise Roland. Dar care femeie era cea 
înfricoşată? Nu-şi dădea seama. Nu ştia decât că Odetta 
Susannah Holmes fusese divizată de la bun început şi că 
acel „mio” din graffiti semăna cu Mia. Îi era greu să se 
gândească la lucrurile astea cu bâăzâitul venit spre ei din 
bezna de dincolo de gard. Voia să ajungă chiar acum la 
sursa lui. Trebuia, întocmai cum cel însetat trebuie să 
ajungă la apă. 

— Haideţi, îi îndemnă Jake. Putem să sărim peste el. E 
uşor. Susannah se uită la picioarele ei desculţe şi murdare 
şi făcu un pas înapoi. 

— Eu nu, spuse. Nu pot. Nu fără pantofi. 

Ceea ce era perfect logic, însă lui Roland i se păru că era 
vorba de ceva mai mult. Mia era cea care nu voia să treacă 
dincolo. Mia pricepuse că acolo i se putea întâmpla ceva 
îngrozitor. Ei şi pruncului ei. O clipă se gândi să insiste, să 
lase trandafirul să se ocupe şi de chestia care-i creştea în 
pântece şi de noua ei personalitate  respingătoare, 
personalitate atât de puternică încât Susannah îşi făcuse 
apariţia în această lume cu picioarele Miei. 

Nu, Roland. Vocea lui Alain. Alain, a cărui atingere fusese 
cea mai puternică. Locul nepotrivit, momentul nepotrivit. 

— Rămân eu cu ea, spuse Jake. 

Imensă părere de rău, dar nici urmă de ezitare. Şi Roland 
se simţi din nou copleşit de iubirea pentru acest băiat pe 
care îl lăsase odinioară pradă morţii. Vocea colosală din 
bezna de dincolo de gard slăvea această dragoste. Şi mai 
spunea ea oare că iertarea este de preferat marşului forţat 
al penitenţei? Aşa i se părea. 

— Nu, zâmbi Susannah. Du-te şi tu, drăgălaşule. E în 
regulă. E şi oraşul meu, ştiţi bine. Ştiu să-mi port de grijă 
singură. De altfel..., îşi cobori vocea de parcă ar fi vrut să le 
împărtăşească un secret. Cred că suntem invizibili. 

Eddie o privea din nou în modul acela iscoditor, de parcă 
ar fi vrut s-o întrebe cum de se poate gândi să nu vină cu 


ei, indiferent dacă-i încălţată sau nu. Însă acum Roland nu 
se mai îngrijoră. Pentru moment taina Miei era în siguranţă, 
căci chemarea trandafirului era mult prea puternică pentru 
ca Eddie să se mai poată gândi şi la altceva. Era nebun de 
nerăbdare să ajungă la el. 

— N-ar trebui să ne despărţim, spuse el fără tragere de 
inimă. Ca să nu ne pierdem când ne vom întoarce. Chiar tu 
ne-ai spus asta, Roland. 

— Cât e de aici la trandafir, Jake? întrebă pistolarul. 

Îi era greu să vorbească cu urechile răsunându-i de 
bâzâitul acela. li era greu să gândească. 

— Cam la mijlocul terenului. Vreo treizeci de metri, poate 
mai puţin. 

— În clipa când vom auzi clopotele, le zise Roland, o 
luăm la fugă spre gard şi spre Susannah. Toţi trei. De 
acord? 

— De acord, spuse Eddie. 

— Toţi trei şi cu Ete, zise Jake. 

— Nu, Ete rămâne cu Susannah. 

Jake se încruntă, în mod evident deranjat de această 
idee. Roland nici nu se aşteptase să-i placă. 

— Uite, Jake, şi Ete e desculţ... şi tu ne-ai povestit că 
locul e plin de cioburi, nu-i aşa? 

— Înfîttît..., mormăi el prelung, în silă. 

Apoi se lăsă în genunchi şi se uită în ochii conturaţi cu 
auriu ai lui Ete. 

— Stai cu Susannah, Ete. 

— Ete. Tă! 

Ete stă. Suficient pentru Jake. Se ridică, îl privi pe Roland 
şi înclină din cap. 

— Suze? zise Eddie. Sigur? 

— Da. 

Ton categoric. Fără nici cea mai mică şovăială. Acum 
Roland era aproape convins că la manşă se află Mia. 
Aproape. Nici măcar acum nu era sigur. Şoaptele 
trandafirului nu-i permiteau să fie sigur de nimic, în afară 
de faptul că totul - totul - ar putea fi în ordine. 

Eddie făcu un semn din cap că a înţeles, îi sărută colţul 


gurii apoi se îndreptă spre gardul din şipci purtând 
inscripţia O, SUSANNAH-MIO, iubită divizată a mea. Îşi 
împleti degetele ca să-l ridice pe Jake. Băiatul se săltă şi 
dispăru peste gard ca o pală de vânt. 

— Eic! ţipă Ete o singură dată, rămânând apoi tăcut 
lângă picioarele desculţe ale lui Susannah. 

— Tu acum, Eddie, spuse Roland. 

Işi împleti şi el degetele rămase la mâini într-un fel de 
treaptă, dar Eddie se apucă de vârful gardului şi sări peste 
el. Drogatul pe care Roland îl cunoscuse pe Aeroportul 
Kennedy n-ar fi putut niciodată să facă aşa ceva. 

Roland le spuse celor doi rămaşi: 

— Să nu vă mişcaţi de aici. Nici unul. 

Probabil că se referea la femeie şi la billy-bumbler, însă 
ochii şi-i ţinea aţintiţi doar asupra femeii. 

— N-o să ni se întâmple nimic, spuse ea aplecându-se să 
mângâie blana mătăsoasă a lui Ete. Nu-i aşa, bărbăţelule? 

— Ete! 

— Du-te să-ţi vezi trandafirul, Roland. Cât încă mai poţi. 

Roland îi aruncă o ultimă privire, apoi sări peste gard. Şi 
dispăru în întuneric, lăsându-i singuri pe Susannah şi pe Ete 
pe cel mai vital şi mai vibrant colţ de stradă din întregul 
univers. 


11 


Stranii lucruri i s-au întâmplat în vreme ce îi aştepta să se 
întoarcă. 

În spate, lângă magazinul de discuri Tower of Power, 
ceasul de pe frontispiciul unei bănci afişa alternativ ora şi 
temperatura: 8:27, 17,7. 8:27, 17,7. 8:27, 17,7. Apoi, brusc: 
8:34, 17,7. 8:34, 17,7. Putea să jure că nu-şi dezlipise ochii 
de la el. Oare se defectase? 

Foarte probabil, îşi spuse. Ce altceva să se fi întâmplat? 
Nimic, însă de ce avea sentimentul că totul era altfel? Ba 
chiar arăta altfel? Poate eu m-am defectat 

Ete scânci şi-şi întinse gâtul mlădios spre ea. lar atunci 


Susannah îşi dădu seama de ce totul arată altfel. Căci, pe 
lângă faptul că pierduse câteva minute, lumea îşi 
recăpătase mult prea  cunoscuta-i perspectivă. O 
perspectivă mai joasă. 

Era mai aproape de Ete fiindcă era mai aproape de 
pământ. Superbele picioare pe care le-a purtat de când 
deschisese ochii în acest New York dispăruseră. 

Cum s-a întâmplat una ca asta? Şi când? In cele şapte 
minute care nu ştiu când au trecut? 

Ete scheună din nou. De această dată mai tare şi mai 
vehement. Se uita pe lângă ea, în direcţie opusă. Se 
întoarse să vadă despre ce e vorba. Şase persoane 
traversau 46 Street îndreptându-se spre ei. Cinci erau 
oameni normali. Cel de-al şaselea era o femeie cu faţa albă, 
îmbrăcată într-o rochie pătată de noroi şi licheni. Avea 
orbitele goale şi negre. Gura îi atârna căscată până aproape 
de stern, şi Susannah observă îngreţoşată cum un vierme 
verde i se târăşte pe buza inferioară. Ceilalţi se ţineau mai 
departe de ea, la fel cum făcuseră pietonii de pe Second 
Avenue cu Roland şi prietenii lui. Susannah îşi spuse că, în 
ambele cazuri, trecătorii cât de cât normali simțeau ceva 
ieşit din comun şi ocoleau. Numai că femeia aceasta nu 
trecuse prin portal. 

Femeia aceasta era moartă. 


12 


Bâzâitul creştea şi tot creştea, iar ei traversau terenul 
viran împiedicându-se prin gunoaie şi bucăţi de cărămidă. 
La fel ca mai înainte, Jake vedea chipuri în fiecare cotlon şi 
în fiecare umbră. Îi văzu pe Gasher şi pe Hoots; pe Tic-Tac 
şi pe Flagg; îi văzu pe trepăduşii lui Eldred Jonas, Depape şi 
Reynolds; pe mama şi pe tatăl lui, şi pe Greta Shaw, 
menajera lor, care semăna puţin cu Edith Bunker de la 
televizor, şi care nu uita niciodată să taie coaja feliilor de 
pâine din care îi făcea sandviciuri. Greta Shaw, care îi 
spunea uneori 'Bama, nume al cărui secret era numai de ei 


doi ştiut. 

Eddie îşi văzu cunoscuţii din vechiul cartier: Jimmie Polio, 
puştiul cu piciorul într-o rână, şi Tommy Fredericks, care se 
ambala atât de tare când urmărea un joc de stickball!* şi se 
strâmba în toate felurile posibile, iar ceilalţi copii îl 
porecliseră Halloween Tommy. Erau acolo şi Skipper 
Brannigan, care ar fi sărit la bătaie şi cu Al Capone, dacă 
acesta ar fi avut proasta inspiraţie să se aventureze prin 
cartierul lor, şi Csaba Drabnik, Unguru' Nebun. Într-o 
grămadă de cărămizi zări chipul mamei sale, cu ochii 
scânteietori recreaţi din cioburile unei sticle de suc. O văzu 
şi pe prietena ei, Dora Bertollo (toţi copiii de pe stradă îi 
ziceau „Ţâţe Bertollo”, pentru că avea o înaintare cu 
adevărat impresionantă). Şi, bineînţeles, îl văzu şi pe 
Henry, care stătea retras în umbre şi îl urmărea cu privirea. 
Numai că acum Henry nu se uita urât, ci zâmbea şi părea 
complet treaz. Ridicase în sus degetul mare de la mână, în 
semn de încurajare. Bravo, părea a-i şopti bâăzâitul melodios 
cu vocea lui Henry. Bravo, Eddie, arată-le ce-ţi poate pielea. 
Păi, nu le-am zis io? Nu le-am zis io când fumam țigările lu 
Jimmie Polio în spatele prăvăliei lu' Dablie? Păi, nu le-am 
zis? „Frăţioru meu poa' să-l convingă şi pe dracu 'să-şi vâre 
curu'n foc”, le-am zis io. Păi, nu? Ba da. Ba da, le-a zis. Aşa 
am crezut întotdeauna, continuă şoapta. Te-am iubit 
mereu. Am făcut mişto de tine des, da te-am iubit mereu. 
Tu ai fost puiul meu. Eddie începu să plângă. Lacrimi bune. 

Printre dărăpănături, Roland recunoscu toate fantomele 
vieţii sale, de la mama şi doica lui, până la oamenii din 
Calla Bryn Sturgis. Şi, pe măsură ce înaintau pe terenul 
viran, creştea şi sentimentul de justeţe ce pusese stăpânire 
pe el. Sentimentul că toate hotărârile chinuitoare, toată 
durerea, toate pierderile şi tot sângele vărsat nu fuseseră în 
zadar. Exista un motiv. Exista un scop. Exista viaţă şi exista 
iubire. Auzi toate astea în cântecul trandafirului şi începu şi 
el să plângă. Mai ales de uşurare. Drumul care îi adusese 
aici fusese un drum înfiorător de greu. Mulţi au murit. Dar 


15 joc asemănător baseball-ului jucat pe străzile din New 
York (n. tr.) 


ei au supravieţuit. Şi cântau acum cu trandafirul. Până la 
urmă s-a dovedit că viaţa lui nu fusese chiar un vis sterp. 

Se prinseră de mâini şi continuară să înainteze, evitând 
cu grijă cuiele din scândurile aruncate acolo, evitând 
gropile în care şi-ar fi putut răsuci vreo gleznă, ba chiar şi- 
ar fi putut-o rupe. Roland nu ştia dacă îţi poţi rupe oasele 
atunci când te aflai în portalul dintre lumi, dar n-avea nici 
cea mai mică intenţie să afle. 

— Merită orice sacrificiu, şopti el răguşit. 

Eddie dădu energic din cap. 

— Nu mă pot opri. Nici mort. 

Jake îi făcu semn că este întru totul de acord şi începu să 
râdă. lar hohotele lui sunară nespus de dulce în urechile lui 
Roland. Aici era mai întuneric decât fusese pe stradă, dar 
lumina portocalie a felinarelor de pe Second şi 46" reuşea 
să ajungă şi aici, aşa că nu bâjbâiau ca orbeţii. Jake arătă 
spre o pancartă aruncată peste o stivă de lemne. 

— Vedeţi? E firma magazinului de delicatese. Eu am 
scos-o din buruieni. De-aia e acolo. 

Se uită în jur, apoi arătă într-altă direcţie: 

— Uite acolo! 

Panoul respectiv stătea încă în picioare. Roland şi Eddie 
se întoarseră să-l citească. Şi chiar dacă nici unul nu-l mai 
văzuse vreodată, amândoi avură o senzaţie puternică de 
deja-vu. 


FIRMA DE CONSTRUCŢII MILLS ŞI AGENŢIA IMOBILIARĂ 
SOMBRA CONTINUA RECONSTRUCȚIA MANHATTANULUI! 
IN CURAND AICI SE VA CONSTRUI COMPLEXUL 
REZIDENŢIAL DE LUX „GOLFUL ŢESTOASEI” 
PENTRU INFORMAŢII SUNAŢI LA 661-6712 


NU VEŢI REGRETA! 


Totul era exact aşa cum le povestise Jake. Anunţul era 
vechi, şi ar fi trebuit ori să capete un strat nou de vopsea, 
ori să fie înlocuit cu totul. Jake îşi adusese aminte şi de 
mâzgălelile cu vopsea, iar Eddie şi le aminti şi el din 
povestea lui Jake, nu pentru că ar fi avut vreo însemnătate, 


ci pentru că era un lucru mai ciudat ca un maestru al 
graffiti-ului să-şi semneze opera: BANGO SKANK. 

— Cred totuşi că numărul de telefon e altul, spuse Jake. 

— Pe bune? zise Eddie. Şi care-i ăla vechi? 

— Nu ţin minte. 

— Atunci de unde ştii că-i altul? 

Într-un alt loc, şi într-un alt timp, Jake s-ar fi enervat. 
Acum, cu firea domolită de vecinătatea trandafirului, se 
mulţumi să surâdă. 

— Nu ştiu. Bănuiesc că n-am de unde. Dar sunt sigur că 
mi se pare altfel. Aşa cum mi s-a părut şi anunţul din vitrina 
librăriei. 

Roland abia dacă-l auzi. Mergea înainte, călcând pe 
grămezile de cărămizi şi de scânduri şi de cioburi cu 
cizmele lui vechi de cowboy, cu ochii strălucindu-i în 
întuneric. Văzuse trandafirul. Mai era şi altceva pe jos, 
lângă el, în locul unde Jake găsise varianta cheii, dar Roland 
nu băgă de seamă. Nu vedea nimic altceva decât 
trandafirul înălțându-se dintr-un smoc de iarbă stropită cu 
vopsea roşie. Căzu în genunchi în faţa lui. O clipă mai 
târziu, Eddie îngenunche şi el în partea dreaptă, iar Jake în 
stânga. _ 

Trandafirul era închis în întunericul nopţii. Insă, atunci 
când au îngenuncheat, petalele au început să i se deschidă, 
una câte una, ca şi cum le-ar fi urat bun-venit. Cântecul se 
înălța de jur împrejurul lor, aidoma unui cântec al îngerilor. 


13 


La început, Susannah nu se nelinişti. Se ţinu tare în ciuda 
faptului că-şi pierduse picioarele, împreună cu o parte din 
ea - acea identitate cu care sosise aici - iar acum era 
forţată să revină la vechea ei poziţie (inferioară în cel mai 
odios mod cu putinţă): pe jumătate în genunchi şi pe 
jumătate în fund pe trotuarul împuţit. Se sprijinea cu 
spatele de gardul din scânduri care împrejmuia terenul 
viran. Şi un gând sardonic îi trecu prin minte - Nu-mi 


lipseşte decât o bucată de carton agățată de gât şi o 
conservă goală. 

Se ţinu tare şi după ce o văzuse pe moartă traversând 
46 Street. O ajuta cântecul, pe care ea îl percepea a fi 
vocea trandafirului. O ajuta şi Ete, cuibărit lângă ea şi 
încălzind-o. Îi mângâie blana mătăsoasă, folosind prezenţa 
lui reală acolo ca punct de sprijin pentru sănătatea ei 
mentală. Căci îşi spunea iar şi iar că nu înnebunise. Bun, 
pierduse şapte minute. Poate. Sau poate pe ceasul ăla 
modern îl apucase sughiţul. Bun, văzuse o femeie moartă 
trecând strada. Poate. Sau poate nu văzuse decât un 
drogat în sevraj. Şi numai Dumnezeu ştie că New Yorkul nu 
duce lipsă de aşa ceva... 

Un drogat din gura căruia iese un vierme verde? 

— Poate că doar mi-am imaginat partea asta, îi zise ea 
bumblerului. Bine? 

Ete îşi împărțea atenţia între Susannah şi farurile 
maşinilor care probabil i se păreau a fi ochii uriaşi şi 
strălucitori ai unor imense animale de pradă. Scheună 
agitat. 

— În plus, băieţii o să se întoarcă în curând. 

— Eţii, fu de acord bumblerul plin de speranţă. 

De ce nu m-oi fi dus cu ei? Eddie m-ar fi cărat în spate, 
Dumnezeu ne e martor că a făcut-o de atâtea ori, şi cu ham 
şi fără el. 

— N-am putut, şopti ea. Pur şi simplu n-am putut. 

Pentru că o parte din ea se temea de trandafir. Se temea 
să se apropie de el. Oare partea aceea fusese la conducere 
în timpul celor şapte minute ratate? Susannah se temea că 
da. lar dacă asta fusese situaţia, partea aceea dispăruse 
acum. Îşi luase înapoi picioarele şi se cărase din New Yorkul 
anului 1977. Nasol. Dar luase cu ea şi teama aceea de 
trandafir, iar ăsta era un lucru bun. Nu voia să-i fie teamă 
de ceva atât de puternic şi de minunat. 

Altă personalitate? Să fi fost doamna aceea cu picioarele 
o altă personalitate? 

Cu alte cuvinte, o altă variantă a Dettei Walker? 

Numai la gândul ăsta şi-i veni să urle. | se părea că acum 


e în stare să înţeleagă perfect ce simte o femeie căreia, la 
vreo cinci ani după o operaţie reuşită de extirpare a unei 
tumori, doctorul îi spune că la o radiografie de rutină i-a 
depistat o pată pe plămân. 

— Nu din nou, spuse pe ton scăzut şi înnebunit. 

Alţi pietoni care treceau pe lângă ea se îndepărtară puţin 
de gard, chiar dacă aceasta însemna să meargă mai 
aproape unul de altul. 

— Nu, nu din nou. Nu se poate. Sunt întreagă. M-am... m- 
am vindecat. Oare de cât timp lipseau prietenii ei? 

Se uită la ceasul de pe frontispiciul băncii. 8:42, dar nu 
era sigură că se mai putea încrede în el. | se părea că 
trecuse mai mult timp de când plecaseră. Mult mai mult 
timp. Poate ar fi bine să-i strige. O singură dată. Ceva de 
genul: Ce tot faceţi, măi, acolo? 

Nu. Nici vorbă. Eşti pistolar, fato. Cel puţin aşa spune el. 
Așa crede el. Şi n-ai să-l faci să se răzgândească tocmai 
acum zbierând ca o şcolăriță care a văzut un şarpe ieşind 
din tufe. Ai să stai aici şi ai să aştepţi. Poţi s-o faci. II ai pe 
Ete cu tine şi... 

În clipa aceea îl văzu pe bărbatul de vizavi. Stătea lângă 
un chioşc de ziare. In pielea goală. De la abdomen îi urca o 
tăietură urâtă, în forma literei Y, care se ramifica în dreptul 
sternului. Se holba la ea cu ochii goi. Se holba prin ea. Prin 
lume. 

lar atunci când Ete începu să latre, îşi dădu seama că nu 
putea fi o halucinație. Bumblerul se uita şi el peste stradă, 
la mortul dezbrăcat. Susannah se dădu bătută şi începu să 
strige după Eddie. 


14 


lar atunci când trandafirul se deschise, dezvăluindu-şi 
cuptorul stacojiu dintre petale şi soarele galben arzând în 
mijloc, Eddie văzu acolo esenţa lucrurilor. 

— O, Doamne Sfinte, oftă Jake lângă el, dar la fel de bine 
se putea afla şi la mii de kilometri depărtare. 


Eddie văzu lucruri măreţe şi tragedii evitate. Albert 
Einstein, copil, gata-gata să fie lovit de un camion cu lapte 
atunci când traversa strada. Un adolescent pe nume Albert 
Schweitzer, gata-gata să calce pe săpunul scăpat lângă 
dopul de la cadă. Un Ober/eutnant nazist care dă foc unui 
ziar în care sunt trecute ziua şi locul debarcării aliaţilor. 
Văzu cum un bărbat, care avea de gând să otrăvească apa 
potabilă din Detroit, face infarct şi moare într-un refugiu de 
lângă Autostrada 80 din lowa, cu o pungă cu cartofi prăjiţi 
de la McDonald's pe genunchi. Văzu un terorist, cu un 
dispozitiv exploziv legat în jurul pieptului, care se 
îndepărtează brusc de ceea ce părea a fi un restaurant 
aglomerat din Ierusalim. Doar cerul de deasupra îl făcuse 
pe terorist să renunţe la atentat; cerul şi gândul că este 
acelaşi pentru drepţi şi nedrepţi deopotrivă. Văzu cum 
patru bărbaţi salvează un băieţel de un monstru al cărui 
cap se reducea la un singur ochi. 

Dar mai presus de toate aceste lucruri era imensa 
importanţă acumulată a lucrurilor mărunte, de la avioane 
care nu s-au prăbuşit, până la bărbaţi şi femei care s-au 
nimerit la locul şi momentul potrivit, întemeind, astfel, 
generaţii. Văzu săruturi furate în pragurile uşilor şi portofele 
înapoiate şi oameni care au ajuns la răscruce de drumuri şi 
îl aleg pe cel bun. Văzu o mie de întâlniri întâmplătoare 
care nu au fost deloc întâmplătoare, zece mii de decizii 
juste, o sută de mii de răspunsuri corecte, un milion de acte 
de omenie nerevendicate. Văzu cum Bătrânii din River 
Crossing împreună cu Roland îngenunchează în ţărână 
dinaintea tuşii Talitha pentru a-i primi binecuvântarea. Şi o 
auzi din nou cum le-o oferă de bunăvoie şi cu multă 
bucurie. O auzi spunându-i lui Roland să pună la poalele 
Turnului Intunecat crucea pe care i-a dat-o şi să-i rostească 
numele cu glas tare, să spună Talitha Unwin la celălalt 
capăt al lumii. In faldurile arzătoare ale trandafirului văzu 
însuşi Turnul şi, preţ de o clipă, îi înţelese scopul: înţelese 
cum îşi repartizează liniile de forţă spre toate lumile şi cum 
le ţine cu fermitate în Nexul imens al Timpului. Pentru 
fiecare cărămidă căzută pe pământ, iar nu în capul vreunui 


copilaş, pentru fiecare tornadă care nu a nimerit parcul de 
rulote, pentru fiecare proiectil neexplodat, pentru fiecare 
mână care s-a abținut de la violenţă, există Turnul. 

Şi cântecul dulce al trandafirului. Cântecul ce promitea 
că totul ar putea să fie bine, totul va fi bine, toate lucrurile 
vor fi în regulă. 

Totuşi ceva nu-i cum trebuie, îşi spuse el. 

Simţea o oarecare stridenţă neplăcută în sunetul acela, 
aidoma scrâşnitului de cioburi sub talpa cizmei. O licărire 
maliţioasă în inima fierbinte a trandafirului, o lumină rece 
care nu avea ce căuta acolo. 

— Sunt două axe ale existenţei, îl auzi spunând pe 
Roland. Două! 

Aidoma lui Jake, părea a fi la mii de kilometri depărtare. 

— Turnul... şi trandafirul. Cu toate astea, sunt unul şi 
acelaşi lucru. 

— Acelaşi lucru, aprobă Jake. 

Chipul băiatului strălucea de lumini roşii şi galbene. Însă 
Eddie avu senzaţia că desluşeşte şi cealaltă lumină - o 
pâlpâire violetă, ca o vânătaie. Acum dansa pe fruntea lui 
Jake, acum pe obraz, acum înota în adâncul ochilor; acum 
dispărea, acum îi reapărea la tâmplă, precum concretizarea 
unei idei proaste. 

— Ce nu-i în regulă aici? se auzi Eddie că întreabă, însă 
nu primi niciun răspuns. Nici de la Roland, nici de la Jake, 
nici de la trandafir. 

Jake ridică un deget şi începu să numere. Număra 
petalele. Insă nu era nevoie. Cu toţii ştiau câte erau. 

— Trebuie să avem bucata asta de pământ, zise Roland. 
Să fie a noastră, ca s-o putem apăra. Până când se refac 
Grinzile şi Turnul e din nou în siguranţă. Căci, atunci când 
Turnul slăbeşte, trandafirul e tot ce mai ţine lucrurile la un 
loc. Şi slăbeşte şi el. E bolnav. Simţiţi? 

Eddie deschise gura să spună că n-are cum naiba să nu 
simtă, dar chiar atunci Susannah începu să tipe. Imediat i 
se alătură şi Ete, care părea a se sufoca de atâta lătrat. 

Eddie, Jake şi Roland se uitară unul la celălalt ca treziţi 
dintr-un vis profund. Eddie sări primul în picioare. Se răsuci 


pe călcâie şi o luă la goană spre gard şi spre Second 
Avenue, strigând numele femeii. Jake îl urmă, oprindu-se 
doar cât să înhaţe ceva din tufa de brusturi unde odinioară 
se aflase cheia. 

Roland aruncă o ultimă privire torturată spre trandafirul 
sălbatic ce creştea cu atât de multă vitejie în talmeş- 
balmeşul de cărămizi şi scânduri şi buruieni şi gunoaie. 
Deja începuse să-şi strângă petalele, ascunzând flacăra 
dinlăuntru-i. 

Mă voi întoarce, îi promise el. Jur pe toți zeii din toate 
lumile, jur pe mama mea, pe tatăl meu şi pe prietenii pe 
care i-am avut că mă voi întoarce. Însă îi era teamă. 

Roland se întoarse şi o rupse la fugă spre gardul din 
scândură, croindu-şi cu agilitate firească drum printre 
gunoaie, în pofida durerii care-i străpungea şoldul. Un gând 
nu-i dădea pace, bătându-i în minte ca o inimă: Dovă. Dovă 
axe ale existenței. Trandafirul şi Turnul. Turnul şi 
trandafirul. 

Tot restul se afla între ele, o complexitate fragilă rotindu- 
se la infinit. 


15 


Eddie se aruncă peste gard, căzu rău şi se întinse pe 
caldarâm cât era de lung. Sări în picioare şi se repezi la 
Susannah. Ete continua să latre. 

— Suze? Ce? Ce s-a întâmplat? 

Duse mâna după pistolul lui Roland, însă nu îl găsi. Se 
pare că armele nu puteau trece prin portal. 

— Uite! strigă ea, arătând cu mâna spre trotuarul de 
vizavi. Acolo! Il vezi? Te rog, Eddie, te impl/or spune-mi că-l 
vezi! 

Eddie simţi cum îi îngheaţă sângele în vene. Căci vizavi 
era un bărbat gol care fusese disecat la autopsie şi apoi 
cusut grosolan la loc. Alt bărbat - unul viu - cumpără un 
ziar de la chioşc, se uită în susul şi în josul străzii, apoi 
traversă. Şi Eddie observă că, deşi era ocupat să 


despăturească ziarul şi să citească titlurile articolelor, 
bărbatul acesta îl ocoli pe cel mort. Exact aşa cum oamenii 
ne ocolesc şi pe noi, îşi spuse el. 

— A mai fost unul, şopti Susannah. O femeie. Mergea. ŞI 
avea un vierme. Am văzut un vierme care-i i-i-eşea... 

— Uitaţi-vă la dreapta, le zise Jake. 

Băiatul se aşezase în genunchi şi îl mângăia pe Ete ca să- 
| oprească din lătrat. In cealaltă mână ţinea o chestie 
mototolită de culoare roz. Chipul său era alb ca brânza de 
vaci. 7 

Se uitară. Un copil se îndrepta încet spre ei. lţi puteai da 
seama că era vorba despre o fetiţă doar după rochiţa roşu 
cu albastru cu care era îmbrăcată. 

Când se mai apropie puţin, Eddie văzu că albastrul 
trebuia să reprezinte un ocean iar bulinele roşii erau nişte 
bărcuţe cu pânze. Capul îi fusese strivit într-un accident 
cumplit, turtit în aşa un hal că acum era mai mult lat decât 
lung. Ochii îi erau două boabe terciuite de strugure. Pe braţ 
ţinea o poşetuţă albă din plastic. O poşetuţă de ocazie, 
marca  „mă-îndrept-spre-un-accident-de-maşină-dar-n-am- 
habar”. _ 

Susannah deschise gura să zbiere. intunericul pe care 
doar îl presimţise mai devreme devenise acum aproape 
vizibil. În mod sigur devenise tangibil; îi apăsa pieptul cum 
apasă pământul pe un mormânt. Dar tot va zbiera. Trebuia 
să zbiere. Altfel va înnebuni. 

— Nici-o şoaptă, îi suflă în ureche Roland de Gilead. N-o 
tulbura, biet sufleţel pierdut. Pe viaţa ta, Susannah! 

lar zbieretul lui Susannah se topi într-un oftat prelung şi 
îngrozit. 

— Sunt morţi, spuse Jake cu voce slabă, stăpânită. 
Amândoi. 

— Sunt morţii rătăcitori, îi explică Roland. Tatăl lui Alain 
Johns mi-a povestit despre ei. Cred că imediat după ce ne- 
am întors din Mejis, pentru că, după aceea, n-a trecut mult 
şi... cum zici tu, Susannah? N-a trecut mult şi „s-a ales 
praful de tot”. În orice caz, Înflăcăratul Chris ne-a avertizat 
că s-ar putea să vedem asemenea vagabonzi dacă întrăm 


în portal. 

Arătă spre mortul în pielea goală. 

— Cei asemenea lui fie au murit din senin şi nu reuşesc 
încă să înţeleagă ce li s-a întâmplat, fie, pur şi simplu, 
refuză să-şi accepte moartea. Mai devreme sau mai târziu 
vor trece cu toţii dincolo. Şi nici nu cred că sunt prea mulţi 
pe aici. 

— Slavă Domnului, exclamă Eddie. Parcă am fi într-un 
film al lui George Romero!*. 

— Ce-ai păţit la picioare? o întrebă Jake pe Susannah. 

— Nu ştiu, răspunse ea. Acum le aveam, iar în clipa 
imediat următoare eram la fel ca înainte. 

Păru să-şi dea seama de modul în care o privea Roland şi 
se întoarse spre el. 

— Ai văzut ceva haios, dulceaţă? 

— Suntem un Ka-tet, Susannah. Spune-ne ce s-a 
întâmplat cu adevărat. 

— Ce mama dracului insinuezi? se răsti Eddie la el. 

Poate ar fi spus mai multe, însă Susannah îl apucă de 
braţ, oprindu-l. 

— M-ai prins, ce pot să zic? i se adresă ea lui Roland. 
Bine, vă spun. Dacă e să mă iau după ceasul ăla sclifosit de 
colo, înseamnă că am pierdut şapte minute câtă vreme vă 
aşteptam. Şapte minute plus picioarele mele cele 
frumoase. N-am vrut să pomenesc de chestia asta pentru 
că... 

Ezită puțin, apoi continuă: 

— Pentru că mi-a fost teamă că-mi pierd minţile. 

Nu de asta ti-a fost tie teamă, îşi zise Roland. Nu tocmai. 

Eddie o strânse uşurel în braţe şi o sărută pe obraz. Se 
uită neliniştit la cadavrul despuiat de peste drum (bine 
măcar că fetiţa cu capul strivit se îndepărtase pe 46" 
Street, spre clădirea Naţiunilor Unite), apoi din nou la 
pistolar. 

— Dacă e adevărat ce ne-ai spus mai devreme, atunci 


14 George Andrew Romero (n. 1940), regizor, scriitor şi 
actor american, cunoscut datorită seriei de filme „Morții Vii" 
(n. tr.). 


povestea asta cu timpul căruia nu-i funcţionează bine 
rotiţele e o chestie extrem de nasoală. Dacă în loc de doar 
şapte minute o să sară peste trei luni? Dacă atunci când o 
să ne întoarcem aici o să aflăm că Tower şi-a vândut deja 
terenul? Nu putem permite una ca asta. Pentru că 
trandafirul ăla, omule... trandafirul ăla... 

| se umplură ochii cu lacrimi. 

— Este cel mai bun lucru din lume, şopti Jake. 

— Din toate lumile, spuse Roland. 

Oare s-ar fi simţit Eddie şi Jake mai liniştiţi dacă ar fi ştiut 
că această derapare a timpului cel mai probabil avusese loc 
doar în capul lui Susannah? Că Mia ieşise la suprafaţă 
vreme de şapte minute, se uitase în jur, apoi se ascunsese 
la loc în văgăuna ei, întocmai ca Punxsutawney Phil de Ziua 
Marmotei? Probabil că nu. Însă observă ceva pe chipul supt 
al femeii: fie că ştia ce anume se întâmplă, fie bănuia. 
Probabil că-i iadul pe pământ în sufletul ei, îşi spuse el. 

— Trebuie să ne descurcăm mai bine dacă chiar avem de 
gând să schimbăm ceva, zise Jake. Altfel, nu vom fi cu 
nimic mai buni decât morţii ăştia vagabonzi. 

— Şi trebuie să ajungem şi în '64, adăugă Susannah. 
Dacă mai vrem să luăm banii. Putem s-o facem, Roland? 
Dacă Treisprezece Negru chiar e la Callahan, o să ne aducă 
el o uşă în timp? 

O să ne aducă numai nenorociri, îi răspunse Roland în 
gând. Numai nenorociri, ba chiar mai rău. Insă înainte să 
apuce să-i spună asta (sau altceva), se auziră clopotele 
portalului. Trecătorii de pe Second Avenue nu le auzeau aşa 
cum nu vedeau nici călătorii strânşi lângă gardul din 
scânduri, dar cadavrul de vizavi îşi ridică foarte încet 
mâinile moarte şi îşi astupă cu ele urechile moarte, în 
vreme ce gura moartă i se strâmbă de durere. Şi atunci 
putură să vadă prin el. 

— Ţineţi-vă strâns unul de altul, spuse Roland. Jake, vâră- 
ţi mâna în blana lui Ete! Apucă-l tare! Nu contează dacă-l 
doare! 

Jake făcu ce i se spusese, cu dangăt de clopote 
răsunându-i în minte. Splendid, dar atât de dureros. 


— Ca o obturaţie de canal fără anestezic, comentă 
Susannah. 

Intoarse o fracțiune de secundă capul şi îşi dădu seama 
că poate vedea prin gard. Devenise transparent. Dincolo de 
el se afla trandafirul cu petalele strânse, emanând încă 
minunata şi unica lui strălucire. Simţi cum braţul lui Eddie o 
prinde de după umeri. 

— Ţine-te bine, Suze, fă cum ştii, da' ţine-te bine. 

Il apucă de mână pe Roland. O clipă doar, şi Second 
Avenue  dispăru. Dispăru totul din jurul lor. Sunetul 
clopotelor înghiţea întreaga lume, iar ea zbura prin 
întuneric, cu braţul lui Eddie în jurul ei, cu mâna lui Roland 
strângând-o pe a sa. 


16 


Când întunericul se risipi, îşi dădură seama că aterizaseră 
cam la patruzeci de metri de tabără. Jake se ridică uşurel în 
capul oaselor şi se întoarse spre Ete: 

— Eşti bine, băiete? 

— Ete. 

Il mângâie pe cap. Apoi se uită în jur după ceilalţi. Erau 
toţi. Oftă uşurat. 

— Ce-i asta? întrebă Eddie. 

Când începuseră clopotele, îl apucase pe Jake de mână. 
Acum observă că, între degetele lor împletite ţineau un 
obiect boţit de culoare roz. Părea din cârpă, dar totodată şi 
din metal. 

— Habar n-am, îi răspunse Jake. 

— L-ai luat de pe teren, atunci când a început Susannah 
să ţipe după noi, spuse Roland. Te-am văzut eu. 

Jake dădu din cap. 

— Mda, cred că aşa am făcut. Pentru că era în locul unde 
fusese şi cheia. 

— Ce-i aia, scumpete? 

— Un soi de geantă. 

O ridică de bride. 


— AŞ putea spune că-i geanta mea de popice, doar că aia 
a rămas în 1977, lângă pistă, cu bila înăuntru. 

— Şi ce scrie pe ea? zise Eddie. 

Dar nu reuşiră să descifreze. Norii se adunaseră din nou, 
iar lumina lunii nu străbătea printre ei. Se întoarseră în 
tabără, mergând încet, clătinându-se pe picioare, dărâmaţi, 
ca nişte oameni foarte bolnavi. Roland făcu focul. Atunci se 
uitară din nou la ce scria pe geanta trandafirie: DOAR 
LOVITURI PERFECTE PE PISTELE DIN LUMEA DE MIJLOC, asta 
scria. 

— Nu-i bine, spuse Jake. Cam asta ar trebui să scrie, da' 
niţel mai altfel. Pe geanta mea scria DOAR LOVITURI 
PERFECTE PE PISTELE DIN MANHATTAN. Timmy mi-a dat-o 
când am făcut două sute optzeci şi două de puncte. Zicea 
că nu-s suficient de mare ca să-mi ia o bere. 

— Un pistolar campion la popice, clătină Eddie din cap. 
Minunile nu mai încetează. 

Susannah îşi trecu palma peste geantă. 

— Ce fel de țesătură e asta? Parcă-i metalică. Şi e şi 
foarte grea. Roland, care bănuia cam la ce ar putea servi 
geanta, dar nu şi cine sau ce o lăsase acolo pentru ei, 
spuse: 

— Pune-o în rucsac, lângă cărţi, Jake. Şi ai mare grijă de 
ea. 

— Şi acum ce facem? întrebă Eddie. 

— Dormim, zise Roland. Cred că vom avea foarte multă 
treabă în următoarele săptămâni, aşa că trebuie să 
profităm de somn ori de câte ori avem ocazia. 

— Dar... 

— Culcaţi-vă, îi  îndemnă Roland,  întinzându-şi 
aşternuturile din piele. 

În cele din urmă, se culcară şi visară trandafirul. Toţi, cu 
excepţia Miei, care se trezi la ceasul tainic al nopţii şi plecă 
pe furiş din tabără ca să se ospăteze în marea sală de 
banchete. Se ospătă foarte bine. In fond, mânca pentru doi. 


PARTEA A DOUA 
POVEŞTI 


DLE 95 


| 
PAVILIONUL 


1 


Dacă a fost ceva care l-a uimit peste poate pe Eddie în 
timpul drumului spre Calla Bryn Sturgis, atunci acel ceva a 
fost dezinvoltura de care a dat dovadă la călărie. Spre 
deosebire de Susannah şi de Jake - amândoi făcuseră 
cursuri de echitație în taberele de vară - el nici măcar nu 
mângâiase vreodată un cal. Când auzise tropăitul copitelor 
în dimineaţa de după ceea ce el ajunsese să numească 
Portalul Numărul Doi, simţise un junghi puternic de spaimă. 
Insă nu de călărie îi era lui frică, şi nici de cai. Ci de 
posibilitatea - la naiba, de probabilitatea aproape certă - că 
o să arate ca un tâmpit acolo, în şa. Ce fel de pistolar e ăla 
care n-a călărit în viaţa lui? 

Găsi, totuşi, timp să schimbe câteva cuvinte cu Roland 
înainte de sosirea mijloacelor lor de transport. 

— Noaptea trecută n-a fost la fel. 

Roland ridică întrebător din sprâncene. 

— Adică azi-noapte n-a fost nouăsprezece. 

— Ce vrei să zici? 

— Habar n-am ce vreau să zic. g 

— Nici eu, interveni Jake, dar are dreptate. In noaptea 
când am fost doar noi doi în New York, am avut senzația că 
totul e real. Adică, ştiu că eram în portal, dar tot... 

— Real, spuse Roland dus pe gânduri. 

— Real ca trandafirii, surâse Jake. 


2 


De data acesta, cei doi Slightman se aflau în fruntea 
grupului din Calla, fiecare ducând de dârlogi câte o pereche 


de cai înşeuaţi. În aspectul cailor din Calla Bryn Sturgis nu 
era nimic de natură să te înspăimânte; şi clar nu semănau 
deloc cu cei pe care şi-i imaginase Eddie cum ar fi coborât 
în galop prăpastia din povestea lui Roland despre Baronia 
Mejis de demult. Animalele acestea erau scunde şi 
îndesate, cu picioare zdravene, păr flocos şi ochi mari şi 
inteligenţi. Mai mari decât poneii Shetland, însă deloc 
asemănători cu armăsarii cu ochi de foc la care se 
aşteptase. Nu numai că fuseseră înşeuaţi, dar de fiecare şa 
fusese legat câte un sac de dormit. 

Când Eddie se îndreptă spre calul lui (nu fu nevoie să i se 
spună care anume era acela, pur şi simplu ştia: murgul), îi 
dispărură ca prin farmec toate îndoielile şi temerile. Nu 
puse decât o singură întrebare şi i-o puse lui Ben Slightman 
cel Tânăr după ce examină scăriţa de la şa. 

— Ben, astea sunt prea scurte pentru mine. Poţi să-mi 
arăţi cum să le lungesc? Băiatul cobori de pe cal ca să le 
lungească, dar Eddie clătină din cap, oprindu-l. 

— E mai bine să învăţ să fac singur asta, îi zise, fără să se 
simtă deloc stingherit. 

lar când băiatul îi arătă, Eddie îşi dădu seama că, de fapt, 
nici nu avea nevoie de lecţia asta. Inţelese cum se face 
chiar în momentul când observă cureaua din spatele 
scăriţei. Nu era vorba despre vreo informaţie ascunsă, de 
vreo informaţie din subconştientul lui, şi nici nu i se păru a 
fi ceva supranatural. Pur şi simplu, stând lângă realitatea 
caldă şi mirositoare a calului, înţelese cum funcţiona totul. 
Mai avusese o singură experienţă de acest gen de când 
sosise în Lumea de Mijloc, atunci când îşi pusese pentru 
prima oară la brâu pistolul lui Roland. 

— Ai nevoie de ajutor, iubire? îl întrebă Susannah. 

— Am să te rog să mă ridici de pe jos dacă voi cădea, 
mârâi el, dar, fireşte, una ca asta nu se va întâmpla. 

Calul nu se clinti, cu excepţia unui legănat abia 
perceptibil în momentul când îşi puse piciorul în scară şi se 
săltă în şaua simplă, din piele neagră. 

Jake îl întrebă pe Benny dacă nu-i dă şi lui un poncho. Fiul 
administratorului se uită nesigur la cerul înnorat. 


— Nu cred c-o să plouă, zise el. De obicei vremea e mai 
urâtă în perioada secerişului... 

— Îmi trebuie pentru Ete. 

Cât se poate de calm, cât se poate de categoric. Are 
acelaşi sentiment ca şi mine, îşi spuse Eddie. Ca şi cum ar 
mai fi făcut toate astea de mii de ori 

Dintr-unul din desagii de la şa, băiatul scoase o haină de 
ploaie şi i-o dădu lui Jake, care îi mulţumi frumos, o 
îmbrăcă, apoi îl puse pe Ete în buzunarul din faţă, încăpător 
ca un marsupiu. Bumblerul nu vociferă deloc. lar Eddie 
remarcă pentru sine: Dacă i-aş spune că m-aş fi aşteptat ca 
Ete să vină pe jos în urma noastră, ca un dulău de stână, 
oare nu mi-ar răspunde ceva de genul „Întotdeauna 
călătoreşte aşa”? Poate că nu... dar poate aşa ar gândi. 

Porniră, iar Eddie înţelese cu ce seamănă toată situaţia 
aceea: cu poveştile despre reîncarnare pe care le auzise 
odinioară. Incercă să alunge gândul, să-l readucă în prezent 
pe băiatul acela din Brooklyn, băiatul acela realist şi cu 
capul bine înfipt pe umeri, care crescuse în umbra lui Henry 
Dean, dar încercarea era sortită eşecului. Nu se gândea 
decât la faptul că nu are cum să se tragă din neamul lui 
Roland. Pur şi simplu, nu se poate. Doar dacă nu cumva 
Arthur Eld făcuse la un moment dat o escală în Coop City, 
acel minunat cartier din Bronxul unui alt când. Poate că se 
oprise ca să înfulece un cârnat şi o scoveargă de la Dahlie 
Lundgren. Tâmpită asociere cu talentul de a călări fără nicio 
lecţie un cal evident docil. Însă ideea îl obseda în cele mai 
ciudate momente ale zilei, ideea aceasta care îi bântuise şi 
somnul de noaptea trecută: Eld. Neamul lui Eld. 


3 


Prânziră călare. În vreme ce îşi mâncau sandviciurile şi îşi 
beau cafeaua rece, Jake îşi opri calul lângă Roland. Din 
buzunarul poncho-ului, Ete îşi holba ochişorii strălucitori la 
pistolar. Jake îi dăduse din mâncarea lui, iar mustăţile 
bumblerului se umpluseră cu firimituri. 


— Roland, pot să mă adresez ţie în calitate de dinh? 
întrebă Jake uşor stingherit. 

— Desigur. 

Roland îşi termină cafeaua şi îl privi cu interes pe băiat, 
legănându-se satisfăcut în şa. 

— Ben - adică cei doi Slightman, dar mai mult cel mic - 
m-au întrebat dacă nu vreau să stau cu ei. La Rocking B., 
moşia lui Eisenhart. 

— Şi tu vrei? îl întrebă Roland. 

Obrajii băiatului se colorară uşurel. 

— Păi, m-am gândit că, dacă voi o să fiţi în oraş cu 
Bătrânul, iar eu o să fiu în afara lui - la sud, adică - atunci o 
să căpătăm două imagini diferite ale locului. Tata zice că nu 
poţi vedea un lucru cum se cuvine dacă îl priveşti doar 
dintr-un singur punct de vedere. 

— Corect, spuse Roland, sperând ca nici tonul, nici chipul 
să nu trădeze tristeţea şi regretul care îl copleşiseră fără de 
veste. 

In faţa lui se afla un băiat căruia acum îi era ruşine de 
vârsta lui. Işi făcuse un prieten, iar acest prieten îl invitase 
să petreacă noaptea la el, aşa cum fac uneori prietenii. Cu 
siguranţă că Benny îi făgăduise că vor da împreună de 
mâncare la animale şi poate că vor trage la ţintă cu arcul 
cu săgeți (sau cu bah-ul cu ţepe). Probabil că existau o 
sumedenie de locuri pe care Benny va dori să i le arate, 
locuri secrete, numai de el ştiute, pe unde hoinărise în alte 
vremuri împreună cu sora lui geamănă. Poate o căsuţă într- 
un copac, sau un iaz cu peşti ascuns în tufişuri, sau o 
porţiune din malul vreunui râu unde se spunea că piraţii din 
vechime îşi îngropaseră prada de aur şi giuvaieruri. Locuri 
din acelea pe unde hoinăreau băieţii. Însă unei mari părţi 
din Jake Chambers îi era ruşine pentru că îşi dorea să facă 
asemenea lucruri. Partea aceasta din Jake fusese spoliată 
de Gardianul din Dutch Hill, de Gasher, de Omul Tic-Tac. ŞI, 
bineînţeles, de Roland însuşi. Dacă i-ar refuza rugămintea, 
probabil că Jake nu va insista. Şi nici nu s-ar supăra pe el, 
ceea ce era mai rău. Dacă i-ar spune da într-un mod 
suspect - cu cea mai mică urmă de milă în glas, de 


exemplu - băiatul îşi va schimba părerea. 

Băiatul. Pistolarul înţelese cât de mult îşi dorea să poată 
să-i mai spună aşa şi cât de scurt era timpul cât o mai 
putea face. Avea presimţiri sumbre legate de Calla Bryn 
Sturgis. 

— Du-te la ei după ce vom lua cina în Pavilion, îi spuse 
Roland. Du-te şi să-ţi fie cu folos, cum se zice prin părţile 
astea. 

— Sigur? Pentru că dacă crezi că s-ar putea să ai nevoie 
de mine... 

— Tatăl tău are dreptate. Fostul meu profesor... 

— Cort sau Vannay? 

— Cort. El era cel care obişnuia să ne spună că vederea 
unui om cu un singur ochi este plată. Este nevoie de doi 
ochi, puşi mai la distanţă unul de celălalt, ca să vezi 
lucrurile aşa cum sunt ele în realitate. Du-te cu ei. 
Împrieteneşte-te cu băiatul ăla, dacă aşa vrei. Pare un copil 
bun. 

— Mda, răspunse scurt Jake. 

Culoarea i se scurgea din obraji. lar Roland se bucură. 

— Petrece-ţi ziua de mâine cu el. Şi cu prietenii lui, dacă 
are. 

Jake clătină din cap. 

— E cam departe. La ţară. Ben zice că Eisenhart are o 
mulţime de angajaţi la moşie, şi unii au copii de vârsta lui, 
doar că nu are voie să se joace cu ei. Din cauză că e băiatul 
administratorului, aşa cred. 

Roland dădu din cap. Informaţia aceasta nu-l surprindea 
câtuşi de puţin. 

— Diseară în Pavilion ţi se va oferi bere dulce din mere. 
Graf, mai ţii minte? Mai e nevoie să-ţi spun să bei doar cât 
să fii politicos? 

Jake clătină din cap. 

Roland îi atinse tâmpla, îi atinse buzele, colţul unui ochi, 
buzele iar. 

— Cap limpede. Gură închisă. Observă mult. Vorbeşte 
puţin. 

Jake schiţă un zâmbet şi îi făcu semn că a înţeles. 


— Şi voi ce veţi face? 

— In noaptea asta vom rămâne cu preotul. Şi 
nădăjduiesc că mâine îi vom afla povestea. 

— Şi ai să vezi... 

Rămăseseră puţin în urma celorlalţi, dar Jake tot îşi 
cobori glasul. 

— Ai să vezi lucrul ăla despre care ne-a vorbit? 

— Nu am cum să ştiu asta, spuse Roland. Poimâine toţi 
trei vom veni la moşia Rocking B. Poate că vom lua prânzul 
cu sai Eisenhart şi poate că vom apuca să stăm puţin de 
vorbă. Apoi, în zilele ce vor urma, toţi patru vom cerceta 
toate ungherele acestui oraş. Dacă te vei simţi bine la 
moşie, aş dori să stai acolo cât de mult îţi face plăcere şi 
cât de mult doresc ei să te găzduiască. 

— Pe bune? 

Deşi nimic nu i se putea citi pe chipul lui Jake, pistolarului 
i se păru că este deosebit de încântat. 

— Da. Din câte am înţeles, există trei mahări în Calla 
Bryn Sturgis. Unul e Overholser. Took, cel cu prăvălia e 
altul. lar Eisenhart e al treilea. Aş fi foarte interesat să aflu 
ce părere îţi vei face despre el. 

— Aşa va fi, spuse Jake. Mulţam-sai. 

Işi lovi gâtul de trei ori cu degetele. Apoi faţa i se 
destinse într-un zâmbet larg. Zâmbet de băiat. Îşi îndemnă 
calul şi porni la galop spre noul său prieten ca să-i spună că 
da, are voie să înnopteze la el, da, are voie să vină la el şi 
să se joace împreună. 


— Uau! strigă Eddie. 

Tărăgănat, aproape ca exclamaţia unuia dintre 
personajele mereu buimăcite din desenele animate. Însă, 
după aproape două luni petrecute în pădure, priveliştea 
chiar justifica această reacţie. În plus, mai exista şi un 
element de surpriză. Căci acum mergeau doi câte doi 
călare pe potecă (cu excepţia lui Overholser care călărea 


singur în faţă şi a lui Roland care încheia grupul); iar în 
momentul imediat următor, copacii dispărură şi ţinutul se 
desfăşură în faţa lor, spre nord, spre sud şi spre est. Şi 
astfel în faţa ochilor li se înfăţişă o privelişte neaşteptată, 
lăsându-i fără respiraţie şi cu un nod în stomac: orăşelul ai 
cărui copii ar fi trebuit să-i salveze. 

Însă la început Eddie nu avu ochi pentru acest tablou, iar 
când aruncă o privire spre Susannah şi Jake, observă că şi 
ei se uitau dincolo de Calla. Nu era nevoie să-l caute şi pe 
Roland ca să ştie că şi el se uita tot în depărtare. Definiţia 
călătorului, îşi zise Eddie, acel tip care se uită mereu în 
depărtare. 

— Da, minunată privelişte, mulţumim zeilor, i se adresă 
lui Callahan, plin de sine, Overholser. Mulţumim şi Omului 
lisus, desigur. Am auzit că toţi zeii sunt unul atunci când 
vine vorba de mulţumiri, şi zicerea asta mi se pare foarte 
corectă. 

Poate că ar fi sporovăit în continuare. Probabil că aşa a şi 
făcut; atunci când erai „moşierul” cu „m" mare, erai cu 
siguranţă obişnuit să vorbeşti cât vrei fără să te întrerupă 
nimeni. Eddie nu-l luă în seamă. Îşi reîntorsese atenţia la 
priveliştea din faţa lor. 

Dincolo de sat, panglica fumurie a unui râu tăia peisajul 
spre sud. Braţul Marelui Râu, cunoscut sub numele Devar- 
Tete Whye, îşi aduse aminte Eddie. Când ieşea din pădure, 
Devar-Tete curgea printre maluri abrupte care se micşorau 
treptat când râul pătrundea în câmpurile cultivate, 
dispărând mai apoi cu totul. Zări câteva pâlcuri de palmieri, 
verzi şi incredibil de tropicali. Dincolo de orăşelul de 
dimensiuni moderate, terenurile de la vest de apă erau de 
un verde împestriţat cu mult cenuşiu. Eddie era convins că 
în zilele senine cenuşiul acela devenea albastru, iar la 
amiază, strălucirea lui ar fi fost orbitoare. Erau lanurile de 
orez. Câmpurile de commala, cum le-ar fi spus Roland. 

Dincolo de ele, la estul râului se întindeau terenuri sterpe 
tăiate de linii metalice paralele. Evident, şinele de cale 
ferată. 

Şi dincolo de terenurile pustii - sau ascunzând privirii ce 


era mai încolo - bezna pură şi nesfârşită. Se înălța spre cer 
aidoma unui zid parcă înfipt în norii joşi. 

— Acolo este Bubuit de Tunet, sai, zise Zalia Jaffords. 
Eddie dădu din cap. 

— Tărâmul Lupilor. Şi numai Dumnezeu ştie al cui 
altcuiva. 

— Al Ghinionului, spuse Slightman cel Tânăr. 

Voise să sune curajos şi pragmatic, dar lui Eddie i se păru 
destul de speriat, chiar în pragul lacrimilor. Însă pe el Lupii 
nu îl vor răpi. Dacă ţi-a murit fratele geamăn, deveneai 
copil singur prin neprezentare, nu aşa stăteau treburile? 
Chestia asta se aplicase cu succes în cazul lui Elvis 
Presley'5, dar, sigur, Regele nu era din Calla Bryn Sturgis. 
Nici măcar din Calla Lockwood de mai la sud. 

— Nee, Regele a fost băiat de băiat din Mississippi, şopti 
Eddie. 

Tian se întoarse în şa: 

— Ce ai spus, sai? 

Eddie, fără să-şi fi dat seama că vorbise cu voce tare, 
zise: 

— Scuze. Vorbeam singur. 

Andy, Robotul Mesager (şi multe alte aplicaţii) urcă 
poteca la timp ca să surprindă aceste ultime cuvinte. 

— Cei care vorbesc singuri înseamnă că se află într-o 
companie proastă. Aşa spune un proverb din Calla, sai 
Eddie, nu mi-o lua în nume de rău, rogu-te. 

— Aşa cum am spus şi mai devreme, şi cum precis voi 
mai spune din nou, nu poţi şterge mucii de pe o geacă din 
piele, prietene. Asta-i un proverb din Calla Bryn Brooklyn. 

Clinchet venit din măruntaiele metalice ale lui Andy. 
Ochii albaştri ai robotului străluciră. 

— Muci: mucozităţi ale nasului. Mucea: copil obraznic, cu 
pretenţii nepotrivite vârstei. Geacă: obiect de îmbrăcăminte 
caracterizat prin... 

— Las-o baltă, Andy, interveni Susannah. Prietenul meu 
face pe nebunul. | se întâmplă adesea. 


15 Elvis Presley a avut un frate geamăn mort la naştere 
(1935) (n. tr.). 


— O, da, fu de acord Andy. El este copil al iernii. Vrei să-ţi 
spun horoscopul, Susannah-sai? Ai să cunoşti un bărbat 
frumos. Ai să ai două idei, una bună, una rea. Ai să ai un... 

— Pleacă de-aici, idiotule, îl repezi Overholser. Du-te în 
sat, în linie dreaptă, fără să caşti gura şi fără să te abaţi din 
drum. Vezi dacă totul este în regulă la Pavilion. Nimeni n- 
are chef de horoscoapele tale afurisite. Scuză-mi vorba 
păcătoasă, Bătrâne. 

Callahan nu-i răspunse. Andy făcu o plecăciune, îşi lovi 
de trei ori gâtul metalic şi porni la vale pe cărarea abruptă, 
dar suficient de lată. Uşurată, Susannah îl urmări cum se 
îndepărtează. 

— Te porţi cam dur cu el, remarcă Eddie. 

— Păi, nu-i decât o maşinărie, răspunse Overholser 
despărţind ultimul cuvânt în silabe, de parcă s-ar fi adresat 
unui copil nefamiliarizat cu termenul acela. 

— Şi uneori e teribil de enervant, adăugă Tian. Dar, 
spuneţi-mi, ce părere aveţi de Calla noastră? 

Roland îşi opri calul între Eddie şi Callahan. 

— E foarte frumoasă, spuse el. Indiferent care or fi zeii 
aceia care veghează asupra noastră, e limpede că o au la 
inimă. Uite porumb şi ridiche iute, fasole şi... cartofi? Aia de 
colo sunt cartofi? 

— Da, barabule, cum le spunem noi pe aici, zise 
Slightman evident încântat de aprecierile lui Roland. 

— Şi uite la orezul ăla minunat, exclamă pistolarul. 

— Creşte în gospodăriile mai mici de lângă râu, explică 
Tian, acolo unde apa e dulce şi lină. Ştim cât de norocoşi 
suntem. Când vine vremea orezului - fie de însămânţat, fie 
de cules - se adună toate femeile din sat. Şi cântă pe câmp, 
ba, uneori chiar dansează. 

— Hai, hai, commala, intona Roland. 

Cel puţin, asta i se păru lui Eddie că aude. Recunoscând 
versul, Tian şi Zalia se luminară la faţă. Cei doi Slightman 
făcură un schimb de priviri şi zâmbiră larg. 

— Unde ai auzit Cântecul Orezului? îl întrebă cel Bătrân. 
Când l-ai auzit? 

— Acasă la mine, răspunse Roland. Acum multă vreme. 


„Hai, hai, commala, culeg orez, ca un titirez dansez”. 

Întinse mâna spre vest, dincolo de râu. 

— Acolo, în mijlocul lanurilor de grâu, mi se pare că e cea 
mai mare fermă. A ta e, sai Overholser? 

— A mea, mulţam-sai. 

— Dincolo de ea, spre sud, uite, alte gospodării... şi după 
ele, fermele de animale. Aia e de vite... cealaltă de oi... aia 
de vite... tot de vite... iar de oi... 

— Cum poţi să-ţi dai seama de la distanţa asta? îl întrebă 
Susannah. 

— Oile mănâncă iarba mai aproape de pământ, doamnă- 
sai, îi explică Overholser. Acolo unde se văd petice maronii 
de pământ gol, acolo pasc oile. Unde se văd alte petice de 
pământ, mai deschise la culoare - cred că voi aţi spune că 
au culoarea ocru - acolo pasc vitele. 

Eddie se gândi la toate westernurile pe care le văzuse la 
cinematograful Majestic: Clint Eastwood, Paul Newman, 
Robert Redford, Lee Van Cleef. 

— Acolo de unde vin eu există legende despre războaie 
purtate între crescătorii de animale, spuse el. Din cauză că 
oile pasc mult prea aproape de pământ şi mănâncă uneori 
şi rădăcinile ierbii, şi nu mai poate creşte la loc. 

— Asta-i o prostie, scuză-mi vorba, zise Overholser. Sigur 
că oile pasc iarba până la pământ, dar noi trimitem vitele 
pe locurile alea să-şi facă nevoile. Şi baliga lor e cea mai 
bună mraniţă din câte există. 

— Aha, articulă Eddie, neştiind ce altceva să spună. 

În această perspectivă, toată povestea aia cu războaiele 
dintre ferme era cât se poate de absurdă. 

— Haideţi, zise Overholser. Lumina zilei se stinge şi pe 
noi ne aşteaptă un ospăț la Pavilion. Tot oraşul se strânge 
acolo ca să vă întâmpine. 

Și să ne evalueze din cap până-n picioare, adăugă Eddie 
în gând. 

— Arată-ne drumul, spuse Roland. Cred că vom ajunge 
până la lăsarea întunericului. Sau mă înşel? 

— Nici pomeneală, răspunse Overholser. 

Îşi înfipse călcâiele în burta calului şi smuci de hăţuri, 


trăgând într-o parte capul bietului animal (şi făcându-l pe 
Eddie să se cutremure). Incepu să coboare panta. Ceilalţi îl 
urmară. 


5 


Prima lor întâlnire cu oamenii din Calla a fost memorabilă 
pentru Eddie. Această amintire îi va rămâne mereu la 
îndemână. Pentru că toate cele întâmplate îl surprinseseră, 
presupunea el, iar atunci când totul este o surpriză, 
experienţa capătă particularităţi onirice. Îşi amintea cum se 
schimbaseră făcliile la sfârşitul urărilor de bunvenit, lumina 
lor stranie şi felurită. Îşi amintea modul neaşteptat în care 
Ete salutase mulţimea. Chipurile ridicate spre ei şi panica 
lui apăsătoare şi furia lui îndreptată asupra lui Roland. 
Susannah săltându-se pe taburetul de la pianul din 
încăperea pe care localnicii o numeau salonul de muzică. O, 
da, amintirea aceea va dăinui veşnic. Cu siguranţă. Dar mai 
intensă decât această aducere-aminte a iubitei lui era cea a 
pistolarului. 

A dansului lui Roland. 

Însă înainte ca toate acestea să se petreacă, a fost 
drumul lor pe strada principală din Calla şi presimţirile lui 
nefaste. Premoniţia zilelor nefericite ce aveau să vină cât 
de curând. 


6 


Intrară în oraş cam cu o oră înainte de apus. Norii se 
împrăştiaseră, dezvăluind roşiaticul crepuscul. Strada era 
pustie. Era acoperită cu ţărână clisoasă. Copitele cailor 
sunau înăbuşit în făgaşele roţilor. Eddie observă un grajd, 
un loc numit Popasul Călătorilor, ce părea o combinaţie 
între pensiune şi cantină, şi, în capătul celălalt al străzii, o 
clădire mare, cu două etaje, probabil Sala de întruniri din 
Calla. La dreapta ei pâlpâiau făcliile, aşa că îşi imagina că 
acolo trebuie să se afle şi oameni. Dar în capătul dinspre 


nord al oraşului, pe unde intraseră ei, nu era nici ţipenie. 

Tăcerea deplină şi trotuarele pustii din scânduri îl 
înfiorară pe Eddie. Îşi aduse aminte de povestea lui Roland 
despre ultimul drum al lui Susan în Mejis, în spatele unei 
căruţe, cu mâinile legate şi cu un laţ în jurul gâtului. Şi 
drumul ei fusese pustiu. La început. Apoi, nu departe de 
intersecţia dintre Drumul Mare şi Drumul Fermei de Mătase, 
Susan şi temnicerii ei trecuseră pe lângă un singur fermier, 
un bărbat despre care Roland spusese că avea ochi de 
casap de miei. Mai târziu femeia va fi bombardată cu 
legume, cu lemne şi chiar cu pietre, dar acest fermier 
solitar, cu mâinile pline cu pănuşi de porumb, fusese primul 
care o lovise. Azvârlise în ea pănuşile, cu blândeţe, parcă, 
atunci când trecuse pe lângă el pe drumul spre... ei, bine, 
pe drumul ei spre chartu rug, Sărbătoarea Secerişului 
pentru Oamenii din Vechime. 

Eddie se tot aştepta să-l vadă pe bărbatul acela şi în 
Calla Bryn Sturgis. Pe fermierul acela solitar cu ochi de 
casap şi mâinile pline cu pănuşi de porumb. Fiindcă acest 
oraş îi dădea un sentiment rău. Nu funest - aşa cum 
probabil că fusese Mejis în noaptea morţii lui Susan 
Delgado - ci rău într-un mod mai simplu. Rău, aşa cum 
ghinionul este rău, aşa cum alegerile greşite sunt rele, aşa 
cum semnele sunt cel mai adesea rele. Rău aşa cum poate 
fi destinul, ka. 

Se aplecă spre Slightman cel Bătrân. 

— Ben, unde mama dracului sunt toţi? 

— Acolo, răspunse Slightman arătându-i spre locul 
luminat de făclii. 

— Şi de ce sunt atât de tăcuţi? întrebă şi Jake. 

— Nu ştiu la ce să se aştepte, spuse Callahan. Suntem 
rupti de restul lumii. Toţi străinii pe care apucăm să-i 
vedem sunt ocazionalii negustori ambulanți sau vagabonzi 
sau aventurieri... a, da, şi târgurile-plutitoare opresc uneori 
aici în toiul verii. 

— Ce-i ăla un târg plutitor? întrebă Susannah. 

Callahan le descrise un soi de şlep mare cu zbaturi, 
vopsit în culori ţipătoare şi plin cu dughene mici. Acesta 


cobora încet pe Devar-Tete Whye, oprindu-se să-şi vândă 
mărfurile la toate Callele din Semiluna Centrală. De cele 
mai multe ori era vorba de produse de foarte proastă 
calitate, adăugă Callahan, însă Eddie nu-l crezu, cel puţin în 
privinţa târgurilor-plutitoare. Căci vorbise cu aversiunea 
inconştientă a celor de multă vreme dedicați unei vieţi de 
asceză. 

— Şi le fură copiii, isprăvi Callahan, arătând cu mâna spre 
o clădire lungă din lemn care părea că ocupă o jumătate de 
stradă. 

În faţa acesteia erau nu doi stâlpi de priponit caii, 
observă Eddie. Nici patru. Ci opt. Stâlpi /ungi. 

— Prăvălia cu de toate a lui Took, să vă fie cu folos, mai 
zise Callahan, cu o undă de sarcasm în voce. 

Ajunseră la Pavilion. Mai târziu, Eddie estimă numărul 
celor de acolo la şapte, opt sute de oameni, însă când îi 
văzu pentru prima oară - aglomerarea aceea de pălării, 
bonete, cizme şi mâini înăsprite de muncă sub ultimele 
raze lungi şi roşietice ale zilei - mulţimea aceea i se păru 
incomensurabilă, infinită. 

Și o să arunce în noi cu căcat, îşi spuse el. O să arunce în 
noi cu căcat şi o să zbiere „Chartu rug”. Sigur că ideea asta 
era absurdă, dar mai era şi incredibil de puternică. 

Oamenii din Calla se traseră îndărăt, creând un culoar de 
iarbă verde ce ducea la o estradă din lemn. De jur 
împrejurul Pavilionului ardeau făclii prinse în spatele unor 
grătare. În momentul acela, toate ardeau cu flăcări 
obişnuite, galbene. Lui Eddie îi ajunse în nări iz de petrol. 

Overholser descăleca. La fel şi ceilalţi din grupul lui. 
Eddie, Susannah şi Jake se uitară la Roland. Acesta rămase 
o clipă nemişcat, uşor aplecat în şa, cu o mână petrecută 
peste oblânc, dus pe gânduri. Apoi îşi scoase pălăria şi o 
întinse spre mulţime. Îşi lovi de trei ori gâtul. Un murmur 
lung străbătu marea de oameni. In semn de preţuire sau de 
surprindere? Eddie nu-şi putu da seama. Nu era vorba de 
mânie şi, cu siguranţă nu în semn de nervozitate, iar acesta 
era un lucru bun. Pistolarul roti piciorul peste şa, 
descălecând cu uşurinţă. Eddie se dădu jos de pe cal cu 


mult mai multă prudenţă, conştient că toţi ochii erau aţintiţi 
asupra lui. Îşi pusese dinainte hamul pentru Susannah. 
Femeia se strecură în el cu dezinvoltura pe care numai 
practica îndelungată ţi-o poate aduce. lar mulţimea 
murmură din nou la vederea picioarelor ei scurtate de la 
genunchi. 

Overholser urcă poteca cu pas vioi, strângând câteva 
mâini ici şi colo. Callahan îl urmă îndeaproape, schiţând din 
când în când semnul crucii în aer. Alte mâini se întinseră 
din mulţime şi prinseră caii. Roland, Eddie şi Jake mergeau 
umăr la umăr. Ete stătea în buzunarul încăpător al hainei 
pe care Benny i-o împrumutase lui Jake şi se uita în jur cu 
interes. 

Oricât ar fi fost de straniu, Eddie îşi dădu seama că 
simţea mirosul mulţimii - sudoare şi păr şi piele arsă de 
soare şi, numai accidental, aroma a ceea ce personajele din 
westernuri obişnuiau să numească (dând dovadă de un 
dispreţ asemănător cu cel manifestat mai devreme de 
Callahan) „pomadă”. Simţea şi miros de mâncare: fripturi 
de porc şi de vită, pâine proaspătă, ceapă prăjită, cafea şi 
graf. Stomacul îi protestă vehement. Dar nu-i era foame. Nu 
cu adevărat. Căci nu-i ieşea din cap gândul că poteca pe 
care mergeau va dispărea chiar în faţa ochilor lor, iar 
mulţimea îi va înconjura din toate părţile. Oamenii aceia 
erau atât de tăcuți. Din apropiere se auziră nişte caprimulgi 
şi nişte rândunici-de-noapte acordându-şi glasurile. 

Overholser şi Callahan urcară pe podium. Eddie se panică 
văzând că nimeni altcineva dintre noii lor cunoscuţi nu îi 
urmă. Cu toate acestea, Roland urcă fără şovăire cele trei 
trepte late din lemn ale estradei. Eddie urcă după el, 
conştient de slăbiciunea pe care o simţea în genunchi. 

— Ţi-e bine? îl întrebă Susannah cu buzele lipite de 
urechea lui. 

— Deocamdată, da. 

În stânga platformei se afla o scenă rotundă pe care 
stăteau câţiva bărbaţi îmbrăcaţi cu cămăşi albe, jeanşi şi 
brâuri late. Eddie recunoscu instrumentele pe care aceştia 
le ţineau în mâini şi, cu toate că mandolina şi banjoul îl 


duceau cu gândul la o lălăială mai bucolică, faptul că erau 
acolo avu darul de a-l linişti. 

Păi, cine a mai auzit de formaţii angajate să cânte la 
omoruri rituale? Poate doar unul sau doi toboşari pentru 
atmosferă, şi atât. 

Cu Susannah în cârcă, se întoarse spre mulţime şi se 
sperie când văzu că oamenii se strânseseră la loc, tăindu-le 
orice cale de scăpare. Toate capetele se înălţaseră să se 
uite la ei. Nu se afla niciun copil acolo, doar femei şi 
bărbaţi, bătrâni şi tineri. Chipuri fără expresie. Zbârciturile 
de pe chipurile acestea erau dovada clară a trudei lor sub 
soarele dogoritor. Şi nici măcar o clipă nu-l părăsi senzaţia 
că avea să se întâmple ceva rău. 

Overholser se opri lângă o masă simplă din lemn pe care 
se afla o pană mare şi înfoiată. Moşierul o luă şi o ridică 
deasupra capului. Liniştea deveni alarmant de adâncă. Se 
auzeau până şi respiraţiile şuierătoare venite din piepturile 
prea bătrâne. 

— Pune-mă jos, Eddie, îi ceru Susannah în şoaptă. 

Nu prea era de acord cu ideea asta, dar se conformă. 

— Sunt Wayne Overholser de la moşia Seven Mile, spuse 
Overholser mergând spre marginea scenei. Ascultaţi acum 
cu luare-aminte ce ama vă spune, rogu-vă. 

— Mulţam-sai, murmură mulţimea. 

Overholser se întoarse şi indică spre Roland şi tetul lui, 
stând în picioare, obosiţi şi prăfuiţi de pe drum. Susannah 
stătea de fapt pe cioturile picioarelor, între Eddie şi Jake, 
sprijinindu-se într-o mână. Eddie îşi spuse că niciodată 
nimeni nu-l examinase cu atâta aviditate. 

— Noi, bărbaţii din Calla, am auzit ce au avut de spuse 
Tian Jaffords, George Telford, Diego Adams şi toţi ceilalţi 
care au luat cuvântul la întrunirea noastră, începu 
Overholser. Acolo am vorbit şi eu. „Vor veni şi ne vor lua 
copiii”, am zis, referindu-mă, fireşte, la Lupi, „şi după aia o 
să ne lase în pace pentru o generaţie, sau chiar mai mult. 
Aşa stau lucrurile, aşa au stat mereu, şi cel mai bine ar fi să 
nu încercăm să le schimbăm.” Asta am spus atunci, iar 
acum cred că, poate, m-am pripit. 


Un murmur, uşor ca o boare, străbătu mulţimea. 

— La aceeaşi adunare, Părintele Callahan ne-a anunţat 
că undeva la nord se află nişte pistolari. 

Alte şoapte. Mai puternice de această dată. Pisto/ari... 
Lumea de Mijloc... Gilead. 

— Atunci am hotărât ca un grup format din câţiva dintre 
noi să plece în recunoaştere. Şi vă spun acum că aceştia 
din faţa voastră sunt oamenii pe care i-am găsit. Ei pretind 
că sunt... ceea ce a spus Părintele Callahan. 

Overholser păru stânjenit dintr-odată. Ca şi cum s-ar fi 
străduit să-şi înăbuşe o băşină. Eddie mai văzuse această 
expresie, mai ales la televizor, când vreun om politic, 
confruntat cu o anumită întrebare prea indiscretă, se 
căzneşte să schimbe vorba. 

— Aceşti oameni susţin că vin din lumea dispărută. Ceea 
ce înseamnă... Haide, Wayne, îl îndemnă Eddie în gând, 
spune-o. Poţi s-o faci. 

— „„„ceea ce însemnă că se trag din neamul lui Eld. 

— Zeii fie lăudaţi! zbierară câteva femei. Zeii i-au trimis 
la noi să ne salveze ţâncii, zeii i-au trimis! 

Sâsâituri indignate le aduseră la tăcere. Cu o expresie 
îndurerată întipărită pe chip, Overholser le aşteptă să se 
liniştească, apoi continuă: 

— Vă vor spune ei cine sunt - aşa se cuvine - dar să ştiţi 
că am văzut suficient cât să-mi dau seama că ne-ar putea 
ajuta. Au arme - le vedeţi şi voi - şi ştiu să le folosească. 
Mă pun chezaş pentru asta şi spun mulţumesc că m-aţi 
ascultat. 

Acum murmurul care străbătu mulţimea răsună mai 
puternic, iar Eddie detecta bunăvoință în el. Aşa că se mai 
destinse puţin. 

— Bine, atunci, să vină înaintea voastră unul câte unul, 
iar voi le veţi auzi vocile şi le veţi vedea chipurile aşa cum 
se cuvine. Acesta este conducătorul lor, dinh-ul lor, mai 
spuse Overholser arătând spre Roland. 

Pistolarul făcu un pas înainte. Lumina roşie a soarelui la 
apus îi înflăcăra obrazul stâng, cel drept era vopsit galben 
de strălucirea torţelor. Pocnetul tocurilor lui scâlciate 


răsună puternic în tăcerea ce se aşternuse din nou peste 
mulţime. Fără motiv, Eddie se gândi la bubuitul unui pumn 
în capacul unui sicriu. Roland făcu o plecăciune adâncă, cu 
palmele deschise spre cei din faţa lui. 

— Roland de Gilead, fiu al lui Steven, se prezentă el. Din 
neamul lui Eld. 

Mulțimea oftă. 

— Binecuvântată fie întâlnirea noastră. 

Se retrase un pas în spate şi îi aruncă o privire lui Eddie 
îndemnându-l să continue ritualul. Asta putea s-o facă, se 
încuraja tânărul. 

— Eddie Dean, de New York, spuse el. Fiu al lui Wendell. 

Cel puțin asta a susținut mereu maică-mea. Şi adăugă, 
fără să ştie de ce: 

— Din neamul lui Eld. Ka-tetul lui Nouăsprezece. 

Se retrase şi el, şi fu rândul lui Susannah să se apropie 
de marginea estradei. Cu spatele drept, privindu-i calmă, le 
spuse: 

— Eu sunt Susannah Dean, soţie a lui Eddie, fiică a lui 
Dan, din neamul lui Eld, Ka-tetul lui Nouăsprezece, 
binecuvântată fie întâlnirea noastră, să vă fie ea cu folos. 

Făcu o reverență, ridicându-şi fustele imaginare. 

Interpretarea îi fu răsplătită cu aplauze şi hohote de râs. 
În tot acest timp, Roland se aplecase să-i şoptească ceva la 
ureche lui Jake. Băiatul dădu din cap în semn că a înţeles, 
apoi făcu un pas înainte cu îndrăzneală. În lumina sfârşitului 
de zi, părea foarte tânăr şi foarte frumos. 

Făcu o plecăciune, sprijinindu-se pe un picior. Ponchoul i 
se legănă caraghios din cauza greutăţii lui Ete. 

— Eu sunt Jake Chambers, fiu al lui Elmer, din neamul lui 
Eld, ka-tet-ul lui Nouăzeci şi Nouă. 

Nouăzeci şi nouă? Eddie se uită nedumerit la Susannah 
care ridică uşor din umeri. Ce mai e şi tâmpenia asta? Apoi 
îşi luă seama. În fond, nici el nu ştia ce mama dracului era 
Ka-tet-ul lui Nouăsprezece, şi totuşi, aiureala asta îi ieşise 
pe gură. 

Dar Jake nu isprăvise încă. Îl scoase pe Ete din buzunarul 
hainei lui Benny Slightman. Mulțimea fremătă la vederea 


lui. ÎI întrebă din priviri pe Roland: Ești sigur? lar pistolarul îi 
făcu un semn afirmativ din cap. 

În primele momente, Eddie nu crezu că prietenul blănos 
al băiatului va face ceva anume. Locuitorii din Calla - 
oamenii buni, folken, cum li se spunea prin părţile astea - 
amuţiseră din nou şi nu se mai auzea decât trilul păsărilor 
de noapte. 

Apoi Ete se ridică pe picioarele din spate, întinse unul în 
faţă şi schiţă şi el un soi de plecăciune. Se clătină puţin, dar 
reuşi să-şi păstreze echilibrul. Ba chiar întinse lăbuţele 
imitând gestul lui Roland. Din mulţime răsunară icnete, 
hohote de râs, aplauze. De cealaltă parte, Jake arăta ca 
lovit de trăsnet. 

— Ete! se prezentă bumblerul. Eld! Ţam-sai! 

Fiecare cuvânt foarte bine articulat. Mai rămase o clipă în 
poziţia aceea, apoi se lăsă în cele patru labe şi dădu fuga 
lângă Jake. Ropotul de aplauze care urmă fu asurzitor. 
Printr-o lovitură simplă, dar genială, Roland (căci cine 
altcineva să-l fi învăţat pe micut giumbuşiucul ăsta), 
oamenii aceştia le deveniră prieteni şi fani. Pentru moment, 
cel puţin. 

Aceasta a fost prima surpriză: plecăciunea lui Ete în faţa 
întregii suflări din Calla şi mărturisirea că face parte din an- 
tet-ul tovarăşilor lui de drum. Al doilea şoc nu se lăsă 
aşteptat. 

— Eu nu sunt orator, spuse Roland făcând din nou un pas 
înainte. Limba mi se împleticeşte mai abitir ca a unui 
chefliu în noaptea Secerişului. Dar sunt convins că Eddie ne 
va desfăta cu vorbele lui meşteşugite. 

Eddie, la rândul său, rămase uluit. Mulțimea aplauda şi 
tropăia în semn de preţuire. Se auzeau strigăte de Multam- 
sai şi Fie-ţi vorba bună şi Ascultaţi-l cu luare-aminte. Până şi 
grupul instrumental se însufleţi şi zăngăni câteva acorduri 
dezlânate, dar extrem de gălăgioase. 

Mai avu vreme cât să-i arunce lui Roland o privire 
disperată şi furioasă: Ce mama naibii vrei de la mine? 
Pistolarul se uită la el cu prietenie şi îşi încrucişa braţele 
peste piept. 


Ropotele de aplauze se stingeau. La fel şi furia lui. O 
spaimă cumplită îi luase locul. Overholser îl urmărea 
îndeaproape, cu braţele încrucişate în imitare conştientă, 
sau poate nu, a poziţiei lui Roland. In marea de oameni de 
mai jos de el distinse câteva chipuri cunoscute: cei doi 
Slightman, cei doi Jaffords. Se uită în cealaltă direcţie şi îl 
văzu pe Callahan urmărindu-l printre gene. Pe frunte, 
cicatricea-i aspră în formă de cruce părea a străluci. 

Ce naiba să le spun? 

Ar fi bine să caşti gura, Eds, şi să zici ceva, interveni 
Henry în mintea lui. Oamenii ăştia aşteaptă. 

— Vă cer mii de scuze dacă vorba îmi va fi mai greoaie, 
începu el. Am parcurs mulţi kilometri şi multe roţi, şi încă 
mulţi kilometri şi multe roţi, iar voi sunteţi primii oameni pe 
care îi vedem de atât de multe... 

Atât de multe ce? Săptămâni? Luni? Ani, decenii? 

Izbucni în râs. Până şi în propriile-i urechi părea cel mai 
mare dobitoc din lume, nimic altceva decât un tembel 
incapabil să-şi ţină până şi puţulica dreaptă la vremea 
deşertării vezicii, darămite o armă la vremea confruntării. 

— ...pe care îi vedem de mai anţărţ. 

Oamenii din Calla izbucniră în râs, şi râseră tare. Unii 
chiar îl aplaudară. Fără să-şi propună, reuşise să gâdile 
simţul umorului împărtăşit de această comunitate. Se 
relaxă şi drept urmare, începu să vorbească mult mai 
firesc. Prin minte îi trecu în vâjâială gândul că, nu cu multă 
vreme în urmă, acest pistolar destoinic, care acum stătea în 
faţa acestor şapte sute de oameni înspăimântați, dar plini 
de speranţă, zăcea tolănit în faţa televizorului, doar cu o 
pereche de chiloţi îngălbeniţi pe el, ronţăind pufuleţi cu 
brânză, trotilat de morfină şi cu ochii beliţi la un film cu 
Ursuletul Yogi. 

— Venim de departe, spuse el, şi mergem departe. Vom 
zăbovi aici scurt timp, dar vom face tot ce ne stă în putință 
să vă ajutăm. Ascultaţi-mă cu luare-aminte, rogu-vă. 

— Zi mai departe, străine! strigă cineva. Cinstită îţi este 
vorba! 

Ai, nu mai spune? îl umflă râsul pe Eddie. Asta chiar că-i 


ceva nou pentru mine, amice. 

Alte strigăte de Da şi Dă-; 'nainte. 

— Tămădulitorii din baronia mea au o vorbă, le spuse 
Eddie. „In primul şi în primul rând, ai grijă să nu faci niciun 
rău.” 

Nu ştia cu certitudine dacă asta era deviza avocaţilor sau 
a doctorilor, însă o auzise în multe filme şi emisiuni şi i se 
părea că sună bine. 

— Inţelegeţi că nu vom face niciun rău intenţionat, însă 
nu poţi scoate un glonţ dintr-o rană şi nici măcar o aşchie 
de sub unghie fără să verşi câţiva stropi de sânge. 

Se auziră câteva murmure de aprobare. Pe chipul lui 
Overholser, însă, nu se putea citi nimic. Eddie observă 
destule priviri neîncrezătoare. Şi atunci, spre marea lui 
mirare, simţi cum îl inundă furia. Sigur, n-avea niciun drept 
să se supere pe oamenii aceştia care nu le făcuseră niciun 
rău şi care nu le refuzaseră nimic (deocamdată), dar nu îşi 
putea înfrâna sentimentele. 

— Mai avem şi o altă vorbă în baronia New York, continuă 
el. „Nici-o masă nu-i gratis.” Din câte am înţeles, situaţia 
voastră este foarte gravă. Lupta cu Lupii va fi foarte 
periculoasă. Dar, uneori, tocmai lipsa de reacţie este cea 
care-i îmbolnăveşte şi flămânzeşte pe oameni. 

— Ascultaţi la el, ascultați la el cu luare-aminte! strigă 
aceeaşi persoană din spatele mulţimii. 

Eddie se uită într-acolo şi îl văzu pe Andy, robotul, alături 
de o căruţă mare ticsită cu bărbaţi cu pelerine negre sau 
bleumarin. Presupuse că aceia erau oamenii-manni. 

— Vom cerceta terenul, zise Eddie, şi odată ce vom 
înţelege problema, vom vedea ce e de făcut. Dacă vom 
ajunge la concluzia că nu se poate face nimic, ne vom 
ridica pălăriile în faţa voastră şi vom pleca pe drumul 
nostru. 

In rândul al doilea sau al treilea era un bărbat cu o 
pălărie de cowboy albă şi boţită, cu sprâncene albe şi 
stufoase, la care se asorta mustaţa albă şi stufoasă. Lui 
Eddie i se părea că aduce destul de mult cu Pa Cartwright, 
personajul din Bonanza. Această variantă a bătrânului 


Cartwright nu părea absolut deloc încântat de vorbele 
tânărului. 

— Dacă vă vom putea ajuta, o vom face, spuse Eddie 
monoton, fără emoție. Dar nu o vom putea face singuri, 
oameni buni. Ascultaţi la mine, rogu-vă. Ascultaţi-mă cu 
luare-aminte. Trebuie să fiţi pregătiţi să vă faceţi cunoscută 
vrerea. Trebuie să fiţi pregătiţi să luptaţi pentru a vă apăra 
ce este al vostru. 

Îşi încheie micul discurs întinzând un picior în faţă - şi 
chiar dacă tocul mocasinului cu care era încălţat nu 
produse acelaşi pocnet de „pumn în capac de sicriu”, lui tot 
i se păru că îl aude - şi făcu o plecăciune. Tăcerea 
aşternută era covârşitoare. Apoi Tian Jaffords începu să 
bată din palme. | se alătură şi Zalia. Benny aplaudă şi el. 
Taică-său îl înghionti, dar puştiul nu se opri şi, după câteva 
clipe, Slightman cel Bătrân începu şi el să aplaude. 

Eddie îi aruncă lui Roland o privire furibundă. Expresia 
prietenoasă de pe chipul pistolarului nu se schimbase. 
Susannah îl trase de cracul pantalonului şi Eddie se aplecă 
spre ea. 

— Te-ai descurcat minunat, iubire. 

— Nu mulţumită /ui, se burzului Eddie arătând din cap 
spre Roland. 

Însă acum, că terminase, se simţea surprinzător de bine. 
lar meşteşugul vorbelor nu era una din virtuțile lui Roland. 
Eddie ştia foarte bine asta. Sigur, putea vorbi atunci când 
nu era nimeni care să-l ajute, dar cam atât. 

Acum ştii ce eşti, îşi zise el. Purtătorul de cuvânt al lui 
Roland de Gilead. Oare era atât de rău? Oare nu asta 
fusese şi Cuthbert Allgood în trecut? Callahan făcu un pas 
în faţă. 

— Prieteni, cred că ar fi bine ca acum să-i întâmpinăm 
cum se cuvine, să le facem o primire demnă de Calla Bryn 
Sturgis. 

Şi începu să aplaude. De această dată mulţimea i se 
alătură imediat. Aplauzele fură îndelungate şi viguroase. Se 
auziră şi fluierături, ovaţii, tropăituri din picioare (mai 
anemice însă, fără o duşumea din lemn care să amplifice 


sunetul). Grupul de instrumentişti cântă mai multe acorduri, 
nu doar unul ca mai devreme. Susannah îl apucă pe Eddie 
de o mână. Jake îl prinse de cealaltă. Toţi patru se înclinară 
ca o formaţie rock la finalul unui număr de excepţie şi 
aplauzele se înteţiră. 

În cele din urmă, Callahan ridică mâinile potolind 
mulţimea. 

— Ne aşteaptă treburi importante, oameni buni, le spuse 
el locuitorilor din Calla. Lucruri importante la care să ne 
gândim, lucruri importante pe care să le facem. Dar 
deocamdată, haideţi la masă. După aceea, vom dansa şi 
vom cânta şi ne vom veseli! 

Oamenii începură din nou să aplaude, iar Callahan îi 
domoli iarăşi. 

— Suficient! strigă el râzând. lar voi, oameni manni, 
cunosc faptul că vă aduceţi mâncarea cu voi, dar nu văd 
niciun motiv pentru care să nu mâncaţi şi să nu beţi ce 
aveţi alături de noi. Haideţi şi să vă fie cu folos! 

Să ne fie tuturor cu folos! completă Eddie în gând. Însă 
presentimentul acela neplăcut tot nu îl părăsise. Parcă era 
un musafir la petrecerea lor, stând mai stingher la 
marginea mulţimii, dincolo de torţe. Parcă era un sunet. O 
cizmă care tropăie pe o podea din lemn. Un pumn care 
loveşte în capacul unui sicriu. 


7 


Deşi erau şi bănci şi mese instalate pe capre din lemn, 
numai cei bătrâni mâncau stând jos. Şi ce masă straşnică 
era aceea, compusă, fără pic de exagerare, din două sute 
de feluri de mâncare din care să alegi, majoritatea 
delicioase, gătite ca la mama acasă. La propunerea lui 
Vaughn Eisenhart, petrecerea începu cu un toast pentru 
Calla. Intr-o mână moşierul ţinea un pocal plin, în cealaltă 
ţinea pana. Eddie îşi spuse că, fără doar şi poate, aceasta 
era varianta din Semilună a Imnului Naţional. 

— Binecuvântată fie casa noastră şi să propăşească în 


veci! răcni bătrânul moşier, dând peste cap cupa cu graf. 

Eddie se gândi că măcar diametrul gâtlejului omului 
merita să fie admirat; berea din mere făcută în Calla Bryn 
Sturgis era atât de tare că lui personal îi dădeau lacrimile 
numai când o mirosea. 

— AŞA SA FIE! răspunseră oamenii buni şi ovaţionară şi, 
la rândul lor, îşi dădură pocalele peste cap. 

In clipa aceea, lumina torţelor care împrejmuiau 
Pavilionul îşi schimbă culoarea, împrumutând rubiniul 
soarelui abia apus. In diferite tonalități, mulţimea oftă şi se 
extazie şi aplaudă. Insă, din punct de vedere strict tehnic, 
lui Eddie nu i se păru o scofală prea mare - cu siguranţă nu 
în comparaţie cu Monoul Blaine sau cu computerele 
bipolare din Lud - dar lumina era plăcută şi aparent 
netoxică. Aplaudă împreună cu ceilalţi. La fel făcu şi 
Susannah. Andy îi adusese scaunul cu rotile, i-l desfăcuse, îi 
făcuse complimente (plus oferta de a-i spune mai multe 
despre chipeşul străin pe care avea să-l întâlnească). lar 
acum femeia se putea deplasa singură printre grupurile de 
petrecăreţi, cu farfuria cu mâncare pe genunchi, oprindu-se 
într-un loc să sporovăiască niţel, mergând mai departe, 
oprindu-se din nou ca să mai schimbe câteva cuvinte, 
pornind iar mai departe. Lui Eddie i se părea evident că 
luase parte la multe cocktailuri la viaţa ei, nu cu mult 
diferite de petrecerea aceasta, şi îi invidie aplombul. 

Tânărul observă apoi că în mulţime apăruseră şi copiii. 
Se părea că oamenii cei buni înţeleseseră că oaspeţii lor nu 
aveau de gând să-şi scoată fiarele aruncătoare de flăcări ca 
să-i masacreze. Copiii mai mari aveau voie să circule 
printre ei de capul lor. Mergeau în găşti compacte, 
aducându-i aminte lui Eddie de propria-i copilărie, 
şterpelind de pe mese cantităţi uriaşe de mâncare (deşi nici 
cei mai nesătui adolescenţi n-ar fi putut înfuleca atât cât să 
facă vreo pagubă ospăţului). li urmăreau cu atenţie pe 
străini, dar nici unul nu avea curajul să se apropie de ei. 

Copiii mai mici stăteau lipiţi de părinţi. lar cei care se 
apropiau de supărătoarea vârstă a pubertăţii se strânseseră 
lângă toboganele şi scrâncioburile din locurile de joacă 


meşteşugit construite la capătul Pavilionului. Doar câţiva se 
dădeau în leagăne; restul se uitau la petrecere cu ochii 
mari ai celor ce nu înţeleg prea bine ce li se întâmplă. Eddie 
fu cuprins de milă. Acum observa cât de multe perechi de 
gemeni erau acolo - şi, sincer, era cam sinistru - şi îşi spuse 
că aceşti copii nedumeriţi, puţin cam prea mari ca să se 
mai dea în leagăne cu dezinvoltura specifică celor mici, vor 
fi cei luaţi de Lupi... în cazul în care Lupilor li se va permite 
să-şi facă numărul. Nu văzu, însă, niciun „bolând” şi îşi 
spuse că aceştia fuseseră intenţionat ţinuţi departe ca să 
nu strice petrecerea. Inţelegea asta, dar spera ca şi aceste 
biete suflete să aibă o petrecere a lor pe undeva. (Mai 
târziu află că aşa se şi întâmplase - bolânzii se înfruptaseră 
cu prăjiturele şi îngheţată în spatele bisericii lui Callahan.) 

Jake s-ar fi potrivit la marele fix în grupul de copii mijlocii, 
cu condiţia să fie din Calla, ceea ce nu era cazul. Şi 
prietenul pe care şi-l făcuse i se potrivea perfect: mai mare 
ca ani, dar mai tânăr ca experienţă. Treceau de la o masă 
la alta, înfulecând la nimereală. Ete se ţinea după Jake, cu 
ochii în patru. Eddie n-avea nici cea mai mică îndoială că, 
dacă cineva ar fi făcut vreun gest care să denote 
agresivitate la adresa lui Jake de New York (sau a noului 
său prieten, Benny de Calla), persoana respectivă s-ar fi 
ales cu câteva degete lipsă. La un moment dat, îi văzu pe 
cei doi băieţi cum se uită unul la celălalt, fără să rostească 
vreun cuvânt, iar apoi izbucnesc în râs exact în acelaşi 
timp. Şi atunci simţi o strângere de inimă teribil de 
dureroasă la amintirea prieteniilor din propria-i copilărie. 

Nu că ar fi avut prea multă vreme pentru asemenea 
introspecţii. Ştia din poveştile lui Roland (şi din câte 
observase văzându-l în acţiune de câteva ori) că pistolarii 
din Gilead fuseseră mult mai mult decât nişte simpli 
apărători ai ordinii. Fuseseră deopotrivă şi mesageri, şi 
contabili, uneori chiar spioni, rareori călăi. Dar, mai mult 
decât orice altceva, fuseseră diplomaţi. Pe de altă parte, lui 
Eddie (îndopat de mic de fratele lui şi prietenii acestuia cu 
perle de înţelepciune de genul: De ce nu mi-o sugi cum 
face sor-ta şi l-am tras-o mumă-ti şi i-a plăcut, ca să nu mai 


pomenim de mereu popularele versuri Sunt bazat, nu-ți dau 
la cap, când te văz mă ameţesc, la pantofi eu mă răstesc), 
nici prin gând nu-i trecea să se considere vreun maestru în 
arta diplomaţiei, dar, în linii mari, i se păru că se 
descurcase binişor. Doar Telford fusese al dracului, dar 
instrumentiştii îi închiseseră gura, fapt pentru care le 
mulţumi nespus. 

Dumnezeu îi era martor că fusese lăsat să se descurce 
singur; or fi fost oamenii din Calla înspăimântați de 
iminenta venire a Lupilor, dar n-aveau nici cea mai mică 
reţinere când era vorba să-l ia la întrebări pe Eddie despre 
modul în care tet-ul lui avea de gând să rezolve problema. 
Eddie îşi dădu seama că Roland îi făcuse un mare serviciu 
obligându-l să vorbească în faţa unui public atât de 
numeros. Fusese doar o încălzire pentru ce avea să 
urmeze. 

Le spuse tuturor aceleaşi lucruri. Că nu se pot aborda 
probleme de natură strategică atâta vreme cât nu au 
cercetat încă locurile. Că nu aveau încă de unde să ştie de 
câţi localnici vor avea nevoie. Că timpul le va oferi toate 
răspunsurile. Că vor vedea totul mai limpede la răsăritul 
soarelui. Că va curge apă dacă asta va fi vrerea Domnului. 
Şi toate celelalte clişee asemănătoare care-i veniră în 
minte. (Ba chiar îi trecu prin minte să le promită 
prosperitate şi viaţă lungă în cazul înfrângerii Lupilor, dar îşi 
tinu gura înainte să apuce să rostească o asemenea 
gogoriţă.) Proprietarul unei gospodării mai mici, Jorge 
Estrada, vru să afle ce vor face dacă Lupii ar da foc satului. 
Alt fermier, Garrett Strong, îi ceru lui Eddie să le spună 
unde anume vor ascunde copiii atunci când vor veni Lupii. 

— Că nu-i putem lăsa aici, dacă te dumireşti ce-ţi zic, 
spuse el. 

Eddie, care era dumirit în foarte puţine privinţe, sorbi din 
bere şi nu comentă nimic. Alt individ, Neil Faraday (Eddie 
nu-şi dădea seama dacă e proprietarul vreunei ferme mai 
mici, sau doar un angajat) se apropie şi-i declară ritos lui 
Eddie că toată povestea asta mersese prea departe. 

— Că doar nu-i ca şi cum ne-ar lua toți copiii. 


Lui Eddie îi trecu prin cap să-l întrebe pe acest Faraday 
ce părere ar avea despre un bărbat care ar zice: „Nu-i 
nimic, doar doi au violat-o pe nevastă-mea”, însă se hotărî 
să-şi păstreze impresiile pentru sine. Un alt tip, tuciuriu şi 
mustăcios, pe nume Louis Haycox, se prezentă şi îi spuse 
lui Eddie că a ajuns la concluzia că Tian Jaffords avea 
dreptate. Că a stat treaz multe nopţi de când avusese loc 
întrunirea, întorcând problema pe toate părţile, şi, în final, 
se hotărâse să lupte. Bineînţeles, dacă vor avea nevoie şi 
de el. Pe Eddie îl impresiona profund amestecul de 
sinceritate şi spaimă care se citea pe chipul bietului om. Nu 
era vorba despre un puşti exaltat care să nu ştie ce face, ci 
despre un bărbat în toată firea care probabil că ştia mult 
prea bine. 

Şi tot aşa veneau la el cu întrebări, unul câte unul, şi 
plecau fără vreun răspuns clar, dar radiind de satisfacţie. 
Eddie tot vorbi şi vorbi iar, până i se uscă gura. Atunci 
schimbă cupa cu graf cu una cu ceai rece, căci nu dorea să 
se îmbete. Nici de mâncat nu mai mâncă: se simţea plin 
până-n gât. lar bărbaţii din Calla nu conteneau să-i ceară 
părerea. Cash şi Estrada. Strong şi Echeverria. Winkler şi 
Spalter (care se făleau că erau veri cu Overholser). Freddy 
Rosario şi Farren Posella... sau să fi fost Farren Rosario şi 
Freddy Posella? 

La fiecare zece sau cincisprezece minute torţele îşi 
schimbau culoarea. Din roşii se făceau verzi; din verzi, 
portocalii; din portocalii, albastre. Urcioarele cu graf 
circulau prin mulţime. Conversaţia căpătă mai mult volum. 
La fel şi râsetele. Eddie începu să audă strigăte tot mai 
dese de La naiba şi încă ceva ce suna ca Ferea! însoţite 
mereu de hohote de râs. 

Văzu că Roland stătea de vorbă cu un bătrân înfăşurat 
într-o mantie albastră. Barba individului era cu siguranţă 
cea mai deasă, cea mai lungă şi cea mai albă pe care o 
văzuse Eddie în viaţa lui în afara epopeilor cinematografice 
inspirate din Biblie. Bătrânul avea o atitudine cât se poate 
de serioasă şi vorbea cu ochii aţintiţi asupra chipului 
bronzat al lui Roland. O dată chiar îl atinse pe pistolar pe 


braţ şi îl trase puţin de mânecă. Roland îl ascultă, încuviinţă 
din cap, dar nu zise nimic - cel puţin, câtă vreme îl observă 
Eddie. /a stârnit interesul, îşi spuse tânărul. Da, nene, 
jacătă că lungul şi bătrânul, înaltul şi urâtul a auzit ceva ce 
i-a stârnit interesul. 

Altcineva se apropie de Eddie tocmai când instrumentiştii 
se buluceau înapoi la locurile lor. Individul care semăna cu 
Pa Cartwright din Bonanza. 

— George Telford, se prezentă acesta. Viaţă bună îţi urez 
ţie, Eddie de New York. 

Işi atinse cu răceală fruntea cu latul pumnului, apoi 
întinse mâna cu palma deschisă. Pe cap avea o pălărie de 
crescător de vite, nu acel sombrero pe care îl purtau 
agricultorii. lar palma lui era incredibil de moale şi netedă, 
cu excepţia unui şir de bătături la baza degetelor. De /a 
hățuri, îşi zise Eddie, cam la asta se reduce toată munca lui. 

Eddie se înclină uşor. 

— Zile lungi şi nopţi senine, sai Telford. 

li trecu prin minte să-l întrebe dacă Adam, Hoss şi Micuţul 
joet s-au întors la Ponderosa, dar se gândi mai bine şi-şi 
tinu iarăşi gura. 

— Fie ca tu să ai parte de două ori mai multe, fiule, de 
două ori mai multe. Aruncă o privire la pistolul de la şoldul 
lui Eddie, apoi îşi ridică ochii vicleni şi nu excesiv de 
prietenoşi spre chipul tânărului. 

— Mi se pare că dinh-ul tău poartă perechea armei ăleia. 

Eddie zâmbi, dar nu spuse nimic. 

— Wayne Overholser ne-a povestit că ţâncul din ka-ul 
vostru a făcut o demonstraţie de tir cu un alt pistol. Parcă 
ţi-am văzut nevasta purtându-l astăzi. 

— Aşa este, zise Eddie, nu prea entuziasmat de 
exprimarea cu „ţâncul”. Ştia foarte bine că Susannah avea 
Rugerul, căci Roland fusese de părere că era mult mai bine 
ca Jake să nu se ducă înarmat la moşia Rocking B. a lui 
Eisenhart. 

— Patru la patruzeci e un plan cam fără sorţi de izbândă, 
nu crezi? îl întrebă Telford. Un plan cam riscant. Sau poate 


16 Personaje din serialul western Bonanza (n. tr.). 


or veni şaizeci dinspre est. Că nimeni nu-şi mai aduce 
aminte câţi sunt şi, în fond, de ce ar face-o? Douăzeci şi trei 
de ani înseamnă o perioadă foarte lungă de pace, slavă 
Domnului şi Omului lisus. 

Eddie surâse din nou şi murmură câteva cuvinte de 
complezenţă, sperând ca Telford să treacă la alt subiect. De 
fapt, sperând ca Telford să plece şi să-l lase în pace. 

N-avea el norocul ăsta. Niciodată pisălogii nu se dau duşi 
din loc cu una cu două: asta e una din legile naturii. 

— Desigur că patru oameni înarmaţi împotriva a 
patruzeci... sau şaizeci... au mai multe şanse decât trei 
încurajați de altul de pe margine. Mai ales în cazul în care 
au arme puternice, dacă auzi ce-ţi zic. 

— Te aud foarte bine, spuse Eddie. 

Mai departe de ei, lângă platforma unde avusese loc 
prezentarea, Zalia Jaffords tocmai ce-i spunea ceva lui 
Susannah. Şi i se păru că Suze o ascultă cu mult interes. 
Uite cum ea s-a ales cu nevasta fermierului, Roland s-a ales 
cu Stăpânul afurisitelor de Inele, Jake s-a ales cu un prieten, 
şi eu cu ce m-am ales, oare? Cu un individ care seamănă cu 
Pa Cartwright şi care mă interoghează ca Perry Mason. 

— Mai aveţi şi alte arme? se interesă Telford. Precis 
trebuie să mai aveţi, dacă vă trece prin cap să vă luptaţi cu 
Lupii. Eu, personal, cred că-i nebunie curată; şi nu mă 
ascund. Vaughn Eisenhart e de aceeaşi părere... 

— La fel gândea şi Overholser şi şi-a schimbat părerea, 
spuse Eddie pe un ton neutru. 

Sorbi din ceai şi se uită la Telford peste marginea căniii, 
sperând să-l vadă cum îşi pierde cumpătul. Nădăjduind la o 
căutătură încruntată sau măcar la una de exasperare. N- 
avu noroc de nici una. 

— Cameleonul Wayne, chicoti Telford. Se dă cum bate 
vântul. N-aş pune prea mare bază în el, tinere sai. 

Lui Eddie îi veni să-i spună: Nu-i un concurs, nene, dar îşi 
tinu gura şi de această dată. Sta; cu gura închisă şi cu ochii 
căscați, aşa e bine. 

— Poate că aveţi nişte arme automate dosite pe undeva? 
insistă Telford. Sau nişte grenade? 


— Poate, zise Eddie. 

— În viaţa mea n-am auzit de vreo femeie pistolar. 

— Nu? 

— La drept vorbind, nici de copii pistolari n-am auzit. Nici 
de ucenici-pistolari. Ce garanţii avem că sunteţi cine 
pretindeţi? la spune-mi, rogu-te. 

— Mi-e greu să-ţi răspund la asta, zise Eddie. 

Tare antipatic i se mai părea acest Telford, prea bătrân 
ca să aibă copii în pericol. 

— Dar oamenii vor dori să ştie, insistă Telford. Cu 
siguranţă că vor vrea să afle înainte să se abată 
nenorocirea asupra caselor lor. 

Eddie îşi aminti o vorbă de-a lui Roland: Om fi noi nişte 
pribegi, dar nimeni nu ne poate întoarce din drum. li era 
limpede că oamenii din Calla încă nu pricepuseră lucrul 
acesta. Cu siguranţă că Telford nu pricepuse absolut nimic. 
Fireşte că existau întrebări la care ei trebuiau să răspundă, 
şi vor răspunde negreşit. Callahan pomenise de ele, iar 
Roland confirmase. Erau trei. Prima se referea la ajutor şi 
sprijin. Eddie nu credea că fuseseră puse încă, nu vedea 
cum ar fi fost posibil să fie puse, dar nu credea nici că 
aceste trei întrebări le vor fi adresate în Sala de întruniri 
atunci când va veni clipa. Răspunsurile ar putea fi oferite 
de oamenii mai puţin importanţi din Calla, oameni precum 
Posella şi Rosario, care habar nu au ce vorbesc. Oameni ai 
căror copii sunt în pericol. 

— Cine eşti tu cu adevărat? insistă Telford. Spune-mi, 
rogu-te. 

— Eddie Dean din New York. Sper că nu-mi pui la îndoială 
sinceritatea. În numele lui Hristos, sper că nu faci una ca 
asta. 

Telford făcu un pas îndărăt, ca şi cum ar fi vrut să se 
ferească. lar Eddie simţi un soi de satisfacţie morbidă. 
Teama nu era deloc mai bună decât respectul, dar, pentru 
Dumnezeu, tot era mai bună decât nimic. 

— Nu, nici vorbă, prietene! Te rog! Dar spune-mi măcar 
atât - ai folosit vreodată pistolul ăla de la brâu? Spune-mi, 
rogu-te. 


Eddie îşi dădu seama că, în ciuda spaimei care-l 
cuprinsese, Telford nu-l credea încă. Poate că pe chipul şi în 
atitudinea lui rămăseseră prea multe urme ale vechiului 
Eddie Dean, ale celui care trăise în New York, pentru ca 
acest moşier-sai să-l creadă. Dar Eddie presupunea că nu 
era vorba despre asta. Nu în esenţă. Individul din faţa lui se 
hotărâse să stea deoparte şi să se uite cum creaturile din 
Bubuit de Tunet răpesc copiii vecinilor lui. Poate că, pur şi 
simplu, nu era în stare să creadă în răspunsurile deloc 
complicate, răspunsurile simple, decisive, pe care le dau 
armele. Eddie ajunsese să cunoască aceste răspunsuri. 
Ajunsese chiar să le îndrăgească. Îşi aduse aminte de acea 
zi înfiorătoare din Lud când gonise împingând scaunul lui 
Susannah pe sub cerul cenuşiu, în ropotul tobelor zeilor. Îşi 
aduse aminte de Frank şi de Luster şi de Marinarul Topsy; 
se gândi la femeia pe nume Maud care îngenunchease ca 
să-l sărute pe unul dintre nebunii împuşcaţi de Eddie. Ce-i 
zisese ea atunci? N-ar fi trebuit să-l împuşti pe Winston, 
dom'ne, că-i ziua lui. Sau cam aşa ceva. 

— L-am folosit şi pe ăsta, şi pe celălalt, şi am folosit şi 
Rugerul. Şi ai grijă să nu îndrăzneşti să-mi mai vorbeşti 
vreodată în felul ăsta, că nu suntem prieteni la cataramă. 

— Mii de scuze, dacă te-am jignit în vreun fel, pistolarule. 

Eddie se mai calmă puţin. P/sto/arule. Măcar canalia asta 
cu părul alb avea inspiraţia să i se adreseze astfel, chiar 
dacă nu-l credea câtuşi de puţin. 

Muzicanţii zdrăngăniră din instrumente. Şeful formaţiei îşi 
trecu pe după gât cureaua chitarei şi strigă: 

— Atenţie la mine! Aţi mâncat destul! E vremea să treceţi 
la dans, să asudaţi şi să mistuiţi mâncarea! 

Urale şi chirăieli. Plus un şir de explozii care-l făcură pe 
Eddie să-şi ducă mâna la pistol, cu acelaşi reflex pe care îl 
observase la Roland de atâtea ori înainte. 

— Uşurel, prietene, zise Telford. Nu-s decât pocnitori. 
Copiii au aprins nişte petarde. 

— Ai dreptate, spuse Eddie. Mii de scuze. 

— N-ai de ce să te scuzi, zâmbi Telford. 

Zâmbetul era chiar unul frumos, în genul lui Pa 


Cartwright. lar în el Eddie descifra un adevăr de netăgăduit: 
omul acesta nu va trece niciodată de partea lor. Afară de 
cazul când toţi Lupii veniţi din Bubuit de Tunet, toţi, fără 
excepţie, vor fi ucişi, iar cadavrele lor vor fi înfăţişate 
oraşului în acest Pavilion. lar dacă aşa vor sta lucrurile, va 
susţine că a fost alături de ei încă de la bun început. 


8 


Dansul ţinu până la răsăritul lunii pe cerul senin al nopţii. 
Eddie îşi demonstră talentul cu câteva doamne din oraş. De 
două ori valsă cu Susannah în braţe, iar apoi dansară 
allemanda - şi Suze se învârti în scaunul cu rotile cu destulă 
precizie. Chipul îi era transpirat, dar vesel sub lumina 
mereu schimbătoare a torţelor. Dansă şi Roland, cu 
eleganţă chiar, însă - aşa i se părea lui Eddie - fără pic de 
plăcere sau chemare pentru asta. Însă nimic din mişcările 
lui nu îi pregăti pentru şocul prin care vor trece înainte ca 
petrecerea să se isprăvească. Jake şi Benny Slightman se 
îndepărtaseră de mulţime, iar Eddie îi observă cum se 
aşezaseră lângă un copac şi jucau ceva ce semăna suspect 
de mult cu „de-a aruncatul cuţitului în pământ”. 

Şi când osteniră de atâta dans, se puseră pe cântat. Mai 
întâi formaţia interpretă o baladă tristă de dragoste, iar 
apoi un cântec mai săltăreţ cu versuri în dialectul din Calla, 
pe care Eddie nu le putu înţelege. Dar nici nu era nevoie; 
din strigătele şi hohotele de râs ale bărbaţilor şi 
exclamaţiile pudice ale femeilor, precum şi din gesturile 
făcute de cei mai în vârstă care păreau a dori să-şi astupe 
urechile, tânărul pricepu că textul era plin cu măscări. 

După aceste două cântece, pe podium urcară şi câţiva 
locuitori din Calla ca să interpreteze diferite piese. Sigur, 
nici unul din aceştia nu ar fi trecut de etapele eliminatorii 
ale concursului Steaua fără nume, însă toţi fură întâmpinați 
cu afecţiune şi ovaţionaţi cu patimă (în cazul unei duduiţe 
tinere cam cu prea multă patimă) la sfârşitul cântecului. 
Două fetiţe de nouă ani, gemene identice, au cântat o 


baladă intitulată „Străzile din Campara” în armonie 
perfectă, acompaniindu-se singure la chitară. Eddie fu 
impresionat de tăcerea fascinată care i-a învăluit pe 
oamenii buni din Calla, ascultându-le pe fetiţe. Deşi 
majoritatea bărbaţilor erau destul de ameţiţi, nici unul nu 
întrerupse liniştea. Nicio petardă nu explodă. Înainte de 
asta, Eddie ar fi spus că înţelege zbuciumul emoţional al 
oraşului. Dar s-ar fi înşelat. Abia acum îl înţelese cu 
adevărat. 

Cântecul despre femeia răpită şi cowboyul pe moarte fu 
urmat de un moment de tăcere deplină - nici păsările nopţii 
nu îndrăzniră să scoată vreun tril. Apoi toată lumea începu 
să aplaude cu frenezie. lar Eddie îşi spuse: Dacă ar fi acum 
să supunem la vot, nici măcar Pa Cartwright nu şi-ar mai 
permite să se abțină. 

Fetiţele făcură câte o reverență şi săriră sprintene în 
iarbă. Eddie îşi zise că petrecerea s-a terminat şi se vor 
duce toţi la culcare. Când colo, spre marea lui mirare, pe 
scenă îşi făcu apariţia Părintele Callahan. 

— Uite o cântare şi mai amarnică învățată de la măicuţa 
mea, spuse el şi începu un cântecel irlandez, numit „Mai fă- 
mi cinste cu un rând, măi, mucosule, măi”. 

Versurile erau cel puţin tot atât de obscene ca ale 
cântecului interpretat mai devreme de formaţie, dar, măcar 
acum, Eddie reuşi să le înţeleagă cam pe toate. Răcni şi el 
din toţi bojocii, alături de locuitorii din Calla, ultimele 
versuri ale fiecărei strofe: Wu te grăbi să mă cobori în 
pământ, mai fă-mi cinste cu un râna, măi, mucosule, măi! 

In timpul aplauzelor care urmară numărului Bătrânului, 
Susannah îşi conduse scaunul până la scenă şi urcă, ajutată 
de cei din jur. Le spuse câteva cuvinte celor trei chitarişti şi 
le arătă ceva pe griful unuia din instrumente. Muzicanţii 
dădură din cap în semn că au priceput. Eddie îşi zise că ori 
ştiau cântecul original, ori o variantă a lui. 

Răbdătoare, mulţimea o aşteptă să înceapă. Cel mai 
emoţionat dintre toţi fiind chiar soţul doamnei în cauză, 
foarte bucuros, dar nu peste măsură de mirat atunci când o 
auzi aventurându-se pe acordurile cântecului „Fecioara 


nemărginitei tristeţi”, pe care obişnuia să-l fredoneze 
adesea. Evident, Susannah nu era Joan Baez, dar cânta 
corect, iar vocea îi era încărcată de emoție. De ce nu? Era 
cântecul unei femei care şi-a părăsit căminul pentru a se 
duce într-un loc straniu. Finalul nu fu urmat de clipe de 
tăcere profundă, cum se întâmplase după duetul fetiţelor, ci 
de un ropot de aplauze sincere, entuziasmate. Se auziră şi 
strigăte de Da! Da! şi Bis! şi Mai vrem! Susannah nu le mai 
oferi nimic (pentru că deja cântase toate strofele pe care le 
ştia), dar făcu o reverență adâncă în faţa publicului ei. 
Eddie aplaudă până îl usturară palmele, şi când nu fu în 
stare să mai aplaude, îşi vâri degetele în colţurile gurii şi 
fluieră prelung. 

După aceea - se părea că minunile acelei seri nu aveau 
de gând să înceteze - însuşi Roland urcă pe scenă, în 
vreme ce Susannah era purtată pe braţe spre scaunul ei. 

Jake şi noul lui prieten apărură lângă Eddie. Benny 
Slightman îl ţinea în braţe pe Ete. Până în seara aceea 
Eddie ar fi putut să jure că bumblerul ar fi retezat degetele 
oricărei persoane din afara Kka-tetului care ar fi îndrăznit 
să-l atingă. 

— Ştie să cânte? întrebă Jake. 

— M-aş mira, puştiule, răspunse Eddie. O să vedem. N- 
avea nici cea mai vagă idee la ce să se aştepte şi îl amuzau 
nespus bătăile accelerate ale inimii sale. 


9 


Roland îşi dădu jos pistolul şi cartuşiera şi i le înmâna lui 
Susannah, care le prinse la centura ei. Materialul cămăşii i 
se întinse pe corp şi lui Eddie i se păru că i s-au mărit sânii. 
Dar îşi spuse că poate fusese doar o iluzie optică. 

Torţele aruncau acum raze portocalii. Roland rămase 
nemişcat în scânteierea lor, neînarmat şi zvelt ca un 
băieţel. Câteva clipe nu făcu niciun gest, nu spuse nimic, ci 
doar se uită lung la chipurile tăcute din faţa lui. Eddie simţi 
mâna micuță a lui Jake strecurată într-a sa. Nu era nevoie 


ca băiatul să-i spună la ce se gândeşte, căci acelaşi lucru îi 
trecea şi lui prin minte. Niciodată nu văzuse vreun om care 
să pară atât de singur, atât de înstrăinat de camaraderia şi 
căldura pe care numai ciclul vieţii omeneşti le poate oferi. 
Prezenţa lui la această fiestă (căci fiestă era, oricât de 
tragic ar fi fost motivul care-i adusese pe toţi laolaltă), nu 
făcea nimic altceva decât să întărească adevărul lui Roland: 
era ultimul. Nu mai exista nimeni altul. Chiar dacă făceau 
parte din neamul lui, Eddie, Susannah, Jake şi Ete nu erau 
decât nişte vlăstare mult prea îndepărtate de trunchi. 
Aidoma unor completări ulterioare. Roland, pe de altă 
parte... Roland... 

Ssst, se admonestă Eddie. Nu trebuie să te gândeşti la 
aşa ceva. Nu în seara asta. 

Incet, Roland îşi încrucişă strâns braţele pe piept, 
ajungând să-şi lipească palma stângă de obrazul drept şi pe 
cea dreaptă de obrazul stâng. Pentru Eddie gestul ăsta nu 
avea absolut nici-o semnificaţie, însă reacţia celor şapte 
sute de locuitori din Calla fu instantanee: un vuiet 
triumfător, mult mai profund decât simpla aprobare. Eddie 
îşi aduse aminte de un concert Rolling Stones la care fusese 
odată. Publicul scosese acelaşi sunet când bateristul 
formaţiei, Charlie Watts, începuse să lovească talanga într- 
un ritm sincopat ce nu putea să însemne decât „Honky 
Tonk Woman”. 

Cu braţele încrucişate, palmele pe obraji, Roland îi 
aşteptă să se liniştească. 

— Binecuvântată este întâlnirea noastră în Calla, începu 
el. Ascultaţi-mă, rogu-vă. 

— Mulțam-sai! urlă mulţimea. Te ascultăm cu luare- 
aminte! 

Roland dădu din cap surâzând. 

— Eu şi prietenii mei venim de departe şi avem încă 
multe de aflat şi de făcut. Câtă vreme aşteptăm, vreţi să vă 
deschideţi sufletele în faţa noastră, aşa cum ni le 
deschidem noi pentru voi? 

Pe Eddie îl trecură fiorii. Simţi cum Jake îl strânge de 
mână. Prima întrebare, îşi zise el. 


Dar înainte să-şi termine gândul, se auziră urletele de 
răspuns: 

— Da! Mulţam-sai! 

— Ne vedeţi aşa cum suntem şi acceptaţi ceea ce facem? 

Uite-o şi pe a doua, gândi Eddie strângând şi el mâna 
băiatului. Surprinse privirea speriată, plină de înţelesuri 
schimbată de Telford cu bărbatul pe care îl chema Diego 
Adams. Era privirea celor care au înţeles că înţelegerea a 
fost perfectată, iar ei sunt incapabili să mai schimbe cu 
ceva situaţia. Prea târziu, băieți, le zise el în gând. 

— Pistolari! strigă cineva. Pistolari, drept este, de 
netăgăduit este! Slavă Domnului! 

Strigăte de aprobare. Voci tunătoare şi aplauze 
asurzitoare. Urlete de mulțam-sai şi chiar câteva de /a 
naiba. 

Când vacarmul se mai domoli, Eddie se aşteptă ca 
Roland să pună ultima şi cea mai importantă întrebare: 
Căutaţi ajutor şi sprijin? 

Dar Roland nu o puse. Nu zise decât: 

— Acum ne vom retrage şi ne vom odihni, căci suntem 
istoviţi peste măsură. Însă, înainte de a pleca, am să vă 
cânt un cântec şi am să fac câţiva paşi de dans, aşa voi 
face, pentru că am sentimentul că le cunoaşteţi pe 
amândouă. 

Mulțimea fremăta de satisfacţie. Cu siguranţă că le 
cunoşteau. 

— Eu le îndrăgesc nespus, zise Roland de Gilead. Le-am 
învăţat în vremurile de demult şi nu m-am aşteptat să mai 
aud vreodată „Cântecul orezului” cântat de cineva, cu atât 
mai puţin de mine însumi. Dar acum sunt mai trecut, sunt 
mai bătrân, aşa să ştiţi, şi mi-am pierdut din sprinteneala 
de altădată. Vă cer de pe-acum mii de scuze dacă voi greşi 
paşii... 

— Mulţam-sai, pistolarule! zbieră o femeie. Multă bucurie 
ne aduci! 

— Oare nu mă bucur şi eu? şopti Roland. Oare nu împart 
cu voi bucurie din bucuria mea şi apă pe care am cărat-o cu 
braţul şi inima? 


— Oare nu vă dau din roadele verzi? intonară oamenii 
într-un singur glas, iar Eddie simţi cum îl trec fiorii pe spate 
şi cum i se umezesc ochii. 

— O, Doamne, oftă Jake. Atât de multe ştie... 

— Impart cu voi bucuria orezului, zise Roland. 

Mai rămase o clipă nemişcat în strălucirea portocalie a 
torţelor, ca şi cum ar fi vrut să-şi adune puterile, şi apoi 
începu să facă nişte paşi de dans ce păreau Împrumutați 
din folclorul scoţian şi din stepul american. Mai agale, la 
început, foarte agale, călcâi-vârf, călcâi-vârf. lar şi iar 
tocurile cizmelor lui scoteau acel sunet de pumn care 
izbeşte capacul unui sicriu. În cadență. La început, doar 
atât: cadență, iar apoi, pe măsură ce picioarele pistolarului 
prinseră viteză, se transformă într-un soi de jive. Asta fu ce- 
i veni lui Eddie în minte: că seamănă cu nişte paşi executaţi 
pe muzică de jazz. Asta i se păru că descrie cel mai bine 
ceea ce se întâmpla pe scenă. 

Cu ochii mari şi un zâmbet uluit pe buze, Susannah se 
apropie de ei. Işi strânse mâinile sub sâni şi gâfâi: 

— O, Eddie! Ţi-ai fi închipuit că e în stare de aşa ceva? Ai 
avut idee de aşa ceva? 

— Nu, îi răspunse Eddie. N-am avut nici cea mai mică 
idee. 


10 


Tot mai repede se mişcară picioarele pistolarului în 
cizmele acelea ponosite. Apoi şi mai repede. Ritmul deveni 
tot mai clar, iar Jake îşi dădu seama că îi era cunoscut. ÎI 
auzise când trecuse prin portal prima oară şi ajunsese în 
New York. Inainte să-l întâlnească pe Eddie. Un tânăr de 
culoare, cu căştile walk-man-ului în urechi trecuse pe lângă 
el schiţând nişte paşi de dans şi fredonând „Şa-ba-da-ba- 
da, şa-ba-da-ba-dum!” Pe ritmul acesta se mişca acum 
Roland, iar la fiecare Dum! îşi azvârlea piciorul înainte şi 
lovea cu călcâiul în lemnul estradei. 

Oamenii din jur începură să bată din palme. Nu pe ritm, 


ci în contratimp, începură şi să se balanseze. Femeile îşi 
ridicară fustele fluturându-le. Pe toate chipurile, fie ele 
bătrâne sau tinere, Jake desluşi aceeaşi expresie de bucurie 
pură. Mai mult, chiar, îşi zise amintindu-şi expresia folosită 
de profesoara lui de literatură atunci când voia să explice 
sentimentele pe care le stârnesc anumite cărţi: extazul 
cunoaşterii desăvârşite. _ 

Obrajii şi fruntea lui Roland luceau de transpiraţie. Incepu 
şi el să bată din palme. lar locuitorii din Calla începură să 
scandeze un singur cuvânt, iar şi iar: 

— Hall... Hai!... Hai!. Hai! 

Lui Jake îi trecu prin minte că acelaşi cuvânt este folosit 
uneori în cazul actului sexual şi se îndoi că ar fi fost vorba 
de o simplă coincidenţă. 

Fireşte că nu-i o coincidență. Aşa cum ritmul pe care se 
mişca negrul ăla n-a fost o coincidență. E vorba despre 
Grindă şi e vorba despre nouăsprezece. 

— Hai... Hai... Hai! 

Acum scandau şi Eddie şi Susannah. Şi Benny. lar Jake 
lăsă la o parte orice gând şi scanda şi el. 


11 


Când toate se isprăviră, Eddie îşi dădu seama că nu 
înţelesese mai nimic din cuvintele „Cântecului orezului”. 
însă nu din cauza dialectului, căci ajunsese să priceapă 
limbajul lui Roland, ci din cauza vitezei ameţitoare cu care 
se revărsau cuvintele. Mai demult, văzuse la televizor o 
licitaţie din Carolina de Sud. lar turuitul lui Roland semăna 
al naibii de bine cu trăncăneala individului care conducea 
licitaţia. Avea rime  împerecheate, rime încrucişate, 
monorime, rime albe, ba chiar rime siluite - cuvinte care n- 
aveau nicio treabă ca să rimeze, dar erau forţate s-o facă. 
De fapt, nici nu era un cântec, nu tocmai; era un soi de 
incantaţie, un hip-hop delirant din mahalalele metropolelor. 
Asta era cea mai fidelă descriere pe care o putu face Eddie 
numărului lui Roland. Şi, în tot acest timp, pistolarul răpăia 


din picioare în ritm îndrăcit pe scândurile scenei. Şi, în tot 
acest timp, mulţimea bătea din palme şi scanda Hai, hai, 
hai, hai. 

Eddie reuşi să distingă doar atât: 


Hai, hai, hai, commala 

Culeg orez 

Ca un titirez dansez 

Hai, soro 

Hai, frate 

Verde orezul verde 

N-are cine să-l dezmierde 
Hai, doamnă a chackramuluie” 
Oriza, stăpâna bumerangului, 
Hai să ne distrăm 

Hai să ne luptăm 

Verde orezul verde 

Hai, hai, hai, commala! 


Hai, hai, hai, commala 
Culeg orez verde orez 
Hai, soro 

Hai, frate 

Hai să ne veselim 

Să ne drăgostim 
Haide, drăguța, 

Hai să ne dăm huta 
Verde orezul verde 
N-are cine să-l dezmierde 
Hai, hai, hai, commala! 


Plus încă alte trei strofe asemănătoare. Eddie deja 
pierduse şirul, dar era destul de sigur că reţinuse ideea de 
bază: doi tineri, un bărbat şi o femeie, care plantează orez 
şi fac copii în toiul primăverii. Ritmul cântecului, din capul 
locului ucigător de rapid, urcă şi urcă până când din cuvinte 


7 Disc bumerang tăios, folosit ca armă şi de Xena, 
prinţesa războinică (n. tr.) 


nu mai rămâne decât o revărsare argotică. Oamenii 
aplaudau atât de repede încât nu li se mai vedeau mâinile. 
Dispăruseră cu totul şi tocurile cizmelor lui Roland. 

Eddie ar fi crezut că nimeni pe lume n-ar fi fost în stare 
să danseze atât de iute, cu atât mai puţin după o masă 
îmbelşugată. 

Uşurel, Roland, îl avertiză el în gând. Ușurel, că n-avem 
cum să chemăm salvarea dacă-ţi plesneşte vreo venă în 
cap. 

Apoi, la un semn nesesizat nici de Eddie, nici de 
Susannah, nici de Jake, Roland şi oamenii buni din Calla se 
opriră în mijlocul numărului, îşi înălţară mâinile spre cer, îşi 
împinseră pelvisurile înainte mimând momentul culminant 
al actului sexual şi răcniră: 

— COMMALA! 

lar acesta fu finalul. 

Cu sudoarea şiroindu-i pe obraji şi pe frunte, Roland se 
clătină pe picioare... şi se prăvăli de pe scenă. Inima lui 
Eddie i se aburcă în gât. Susannah ţipă şi porni spre 
pistolar. Jake o opri la timp, apucând scaunul de unul din 
mânere. 

— Cred că figura asta face parte din spectacol, îi zise el. 

— Da, şi eu cred la fel, spuse şi Benny Slightman. 

Mulțimea ovaţiona şi îl purta pe braţe pe Roland care 
ridicase mâinile spre cer. Pieptul i se umfla ca nişte foaie. 
Fără a-i veni să-şi creadă ochilor, Eddie îl privi cum se 
rostogoleşte spre ei ca pe creasta unul val. 

— Roland cântă, Roland dansează şi, culmea culmilor, 
Roland plonjează de pe scenă ca Joey Ramone. 

— Ce zici, iubire? îl întrebă Susannah. Eddie clătină din 
cap. 

— Nu contează. Treaba e că nimic nu poate să bată 
chestia asta. Precis e sfârşitul petrecerii. 

Chiar aşa a şi fost. 


12 


Jumătate de oră mai târziu, patru călăreţi mergeau agale 
pe strada principală din Calla Bryn Sturgis. Unul dintre 
aceştia era înfăşurat într-o sa/idă groasă. La fiecare 
respiraţie, aburi groşi ieşeau din gurile celor patru oameni 
şi ale cailor lor. Cerul era acoperit cu o spuzeală de aşchii 
de diamante, cele mai strălucitoare fiind Steaua Bătrână şi 
Mama Bătrână. Jake plecase deja cu cei doi Slightman spre 
moşia Rocking B. a lui Eisenhart. Pe ceilalţi trei drumeţi îi 
conducea Callahan spre locul lor de odihnă. Dar, înainte de 
a porni la drum, preotul insistă să-l învelească pe Roland 
într-o pătură călduroasă. 

— Dar spui că nu avem nici un kilometru şi jumătate de 
mers... protestă Roland. 

— Nu mai vorbi prostii, spuse Callahan. S-au împrăştiat 
norii, temperatura a scăzut până aproape de îngheţ, iar tu 
ai dansat o commala cum nu mi-a fost dat să văd în toţi anii 
pe care i-am petrecut aici. 

— Despre câţi ani este vorba? îl întrebă Roland. 

Callahan clătină din cap. 

— Nu ştiu. Sincer, pistolarule, habar nu am. Ştiu când am 
venit aici - în iarna lui 1983, la nouă ani după ce am plecat 
din acel oraş numit Jerusalem's Lot. La nouă ani după ce 
am căpătat asta. 

Îşi ridică mâna cu cicatrice. 

— Pare o arsură, remarcă Eddie. 

Callahan aprobă din cap, dar nu mai continuă. 

— În orice caz, timpul curge altfel în locurile astea, după 
cum bănuiesc că v-aţi dat deja seama. 

— E în derivă, spuse Susannah. Ca acele unei busole. 

Cu pătura pe umeri, Roland îşi luase rămas-bun de la 
Jake oferindu-i câteva poveţe... şi încă altceva. Eddie 
surprinse un zornăit metalic. Poate-i dăduse nişte bani. 

Apoi Jake şi Benny Slightman porniră călare unul lângă 
celălalt. Când Jake le făcu cu mâna, Eddie simţi un junghi 
de tristeţe care-l luă prin surprindere. /isuse, doar nu-i eşti 
tată, îşi zise el. Adevărat, dar asta nu-l făcea să se simtă 
mai bine. 

— O să fie în regulă, Roland? 


Singurul răspuns pe care îl aştepta era cel afirmativ, ca 
să-i ostoiască durerea din inimă. De aceea tăcerea 
prelungă a pistolarului îl alarmă din cale afară. 

În cele din urmă, Roland răspunse: 

— Să sperăm. 

Şi nu mai rosti niciun cuvânt despre Jake Chambers. 


13 


Şi uite şi biserica lui Callahan, o clădire scundă şi simplă, 
cu o cruce montată pe uşă. 

— Care îi este numele, Părinte? vru să ştie Roland. 

— Doamna Liniştii Noastre. 

Roland dădu mulţumit din cap. 

— | se potriveşte. 

— Simti? întrebă Callahan. Simte vreunul din voi? 

Nu trebui să explice la ce anume se referea. Roland, 
Eddie şi Susannah rămaseră tăcuţi, nemişcaţi, aproape un 
minut. Apoi Roland scutură din cap. Callahan oftă 
satisfăcut. 

— Doarme, le zise el, adăugând: Mulţumescu-Ţi Tie, 
Doamne. 

— Totuşi e ceva acolo, arătă Eddie spre biserică. Ca... nu 
ştiu cum să zic... ca o greutate. i 

— Da, fu de acord Callahan. Ca o greutate. Oribilă. Insă 
acum doarme. Lăudat fie Domnul. 

Desenă o cruce în aerul îngheţat. 

La capătul unei poteci din ţărână (netedă şi mărginită cu 
garduri vii bine îngrijite), se afla o altă clădire din lemn. 
Casa lui Callahan, casa parohială, cum o numea el. 

— Vrei să ne spui povestea ta în noaptea asta? îl întrebă 
Roland. 

Callahan aruncă o privire spre chipul tras, epuizat al 
pistolarului şi clătină din cap. 

— N-am să vă spun nici un cuvinţel, sai. Nici dacă aţi fi 
odihniţi şi tot nu aş face-o. Povestea mea nu trebuie spusă 
la vreme de noapte. Am să v-o spun mâine dimineaţă la 


micul dejun, înainte să plecaţi la treburile voastre. E bine 
aşa? 

— Da, zise Roland. 

— Dacă se trezeşte peste noapte? se îngrijoră Susannah 
privind spre biserică. Şi ne trimite pe toţi prin portal? 

— Ne vom duce, spuse Roland. 

— Ştii ce să faci cu lucrul ăla, nu? îl întrebă Eddie. 

— Poate, răspunse Roland. 

Porniră spre casă, incluzându-l pe Callahan în grupul lor 
la fel de firesc ca frunza pe o ramură. 

— Ţi-a zis ceva bătrânul manni cu care ai stat de vorbă? 
insistă Eddie. 

— Poate, repetă Roland. Spune-mi, Părinte, pe tine te-a 
trimis vreodată prin portal? Ştii ce înseamnă, nu? 

— Ştiu, zise Callahan. M-a trimis de două ori. Prima dată 
m-a trimis în Mexic. Într-un orăşel pe nume Los Zapatos. lar 
a doua oară... la Castelul Regelui. Şi cred că am avut mare 
noroc să mă pot întoarce de acolo. 

— Despre care Rege vorbeşti? îl întrebă Susannah. Arthur 
Eld? 

Callahan clătină din cap. Cicatricea de pe frunte ardea 
sub lumina stelelor. 

— E mai bine să nu vorbim acum despre asta. Nu la 
vreme de noapte. 

ÎI privi cu tristeţe pe Eddie. 

— Vor veni Lupii. lar acesta este un lucru rău. Şi, colac 
peste pupăză, mai apare un tânăr care îmi spune că Red 
Sox a pierdut din nou campionatul... în faţa celor de la 
Mets! 

— Mă tem că da, spuse Eddie. 

Şi pe drumul spre casă îi povesti acel ultim meci - fără 
pic de noimă pentru Roland căruia i se păru că aduce vag 
cu cricket-ul, joc pe care alţii îl numeau, pur şi simplu, 
„Puncte”. Callahan avea menajeră. Aceasta nu era acolo, 
dar le lăsase pe plită câte o cană cu ciocolată caldă. In 
vreme ce o beau, Susannah zise: 

— Zalia Jaffords mi-a spus ceva ce te-ar putea interesa, 
Roland. 


Pistolarul ridică din sprâncene. 

— Bunicul soţului ei locuieşte împreună cu ei. Se zice că-i 
cel mai bătrân om din Calla Bryn Sturgis. Tian şi bătrânul 
nu-şi vorbesc de ani buni - Zalia nici măcar nu ştie de la ce 
s-au certat - dar ea se înţelege binişor cu el. Spune că s-a 
senilizat în ultima vreme, dar mai are şi zile bune. ŞI 
pretinde că l-ar fi văzut pe unul dintre Lupi. Mort. 

Făcu o pauză pentru efect şi apoi continuă: 

— Susţine că el însuşi l-ar fi ucis. 

— Nu mai spune! exclamă Callahan. Doamne, 
Dumnezeule! 

— Ba spun. De fapt, Zalia spune. 

— Asta e o poveste pe care merită s-o auzim. S-a 
întâmplat ultima dată când au venit? 

— Nu, răspunse Susannah. Şi nici data de dinainte de 
asta, când până şi Overholser sugea la ţâţa maică-sii. Data 
de dinainte. 

— Dacă Lupii vin o dată la douăzeci şi trei de ani, calculă 
Eddie, asta înseamnă că povestea s-a petrecut acum vreo 
şaptezeci de ani. 

Susannah dădu din cap. 

— Era om în toată firea la vremea respectivă. Şi i-a 
povestit Zaliei că au format o poteră şi s-au dus pe Drumul 
de Vest şi i-au aşteptat pe Lupi. Nu ştiu din câţi oameni e 
formată o poteră... 

— Din cinci sau şase, spuse Roland cu nasul în ceaşcă. 

— Mă rog, Bunelul lui Tian făcea parte din potera asta. ŞI 
l-au omorât pe unul dintre Lupi. 

— Ce era? întrebă Eddie. Cum arăta fără mască? 

— Nu mi-a spus. Cred că nici ea nu ştie, că Bunelul n-a 
vrut să-i zică. Dar ar fi bine să... 

O întrerupse un sforăit puternic şi prelung. Tresări şi se 
întoarse, împreună cu Eddie, în direcţia din care se auzise. 
Pistolarul căzuse răpus de somn. Cu bărbia în piept. Cu 
braţele încrucişate, de parcă ar fi adormit cu gândul tot la 
dans. Şi la orez. 


14 


Casa nu avea decât două dormitoare, aşa că Roland 
înnopta în camera lui Callahan, oferindu-le lui Eddie şi lui 
Susannah o aşa-zisă lună de miere: prima lor noapte 
singuri, într-un pat adevărat şi cu un acoperiş deasupra 
capului. Nefiind din cale afară de obosiţi, cei doi profitară 
de această intimitate. Apoi Susannah adormi foarte repede. 
Eddie mai rămase treaz ceva vreme. Ezitant, îşi trimise 
mintea în direcţia bisericuţei lui Callahan, încercând să 
atingă acel lucru care se ascundea acolo. Proastă idee, fără 
doar şi poate, dar nu se putea abţine. Nu simţi nimic. Mai 
precis, simţi un nimic în faţa a ceva. 

Aş putea să-l trezesc, îşi spuse. Chiar cred că aş putea 
să-l trezesc. 

Sigur că da. Şi dacă ai o măsea stricată ţi-o poţi scoate 
cu un ciocan. Dar de ce să faci una ca asta? 

Tot va trebui să-l trezim la un moment dat. Cred că vom 
avea nevoie de el. 

Poate. Dar asta va fi cândva, în viitor. Deocamdată era 
mai bine să renunţe. i 

Şi totuşi Eddie nu se simţea în stare să facă asta. In faţa 
ochilor minţii i se succedau cu rapiditate tot soiul de 
imagini, aidoma cioburilor de oglindă sub razele soarelui. 
Calla, întinsă în faţa lor, sub cerul înnourat, panglica 
fumurie a râului Devar-Tete Whye. Răzoarele verzi de pe 
malurile lui: verde orezul verde. Jake şi Benny Slightman 
uitându-se unul la altul şi izbucnind în râs fără să rostească 
vreun cuvânt. Cărarea cu iarbă verde ce ducea de la strada 
principală la Pavilion. Torţele schimbându-şi culoarea. Ete, 
făcând o plecăciune şi vorbind foarte clar: Eld! Jam-sai! 
Susannah cântând: Zi/ele-mi sunt pline de mâhnire. 

Însă cu cea mai mare claritate şi-l aminti pe Roland, aşa 
cum fusese pe scenă, zvelt şi neînarmat, cu braţele 
încrucişate peste piept şi cu obrajii prinşi în palme. Uitându- 
se la folken cu ochii lui de un albastru spălăcit. Punând 
două întrebări din cele trei. Zgomotul tocurilor sale pe 
scânduri, încet, dar prinzând viteză. Mai repede şi tot mai 


repede, până nu i se mai puteau vedea picioarele. Bătând 
din palme. Asudând. Surăzând. Insă ochii lui nu surâdeau, 
nu, ochii aceia albaştri de ţintaş erau la fel de îngheţaţi ca 
întotdeauna. 

Dar cum a mai dansat! Dumnezeule mare, cum a mai 
dansat în lumina torţelor! 

Hai-hai-comala, culeg orez verde orez. 

Alături, Susannah gemu în somn. 

Eddie se întoarse cu faţa la ea. Îşi strecură o mână pe 
sub braţul ei, prinzându-i sânul în căuşul palmei. Ultimul 
său gând fu la Jake. Ar face bine văcarii ăia de la moşie să 
se poarte frumos cu el. Că, dacă nu, o să fie vai de mama 
lor. 

Şi dormi. Fără vise. lar sub ei, pe când noaptea se 
adâncea tot mai mult după apusul lunii, această lume de 
hotar se învârtea ca limbile unui ceas muribund. 


II 
AFURISITA PODAGRĂ 


1 


Cu o oră înaintea zorilor, Roland se trezi dintr-un alt 
coşmar în care se afla iarăşi pe Jericho Hill. Cornul. Se 
întâmplase ceva cu cornul lui Arthur Eld. Alături de el, în 
patul cel mare, dormea Bătrânul, prizonier al propriului vis 
urât. Sprâncenele încruntate îi încreţeau în zig zag fruntea, 
frângând braţele cicatricei în formă de cruce. 

Durerea îl deşteptase pe Roland, nu visul despre cornul 
rostogolit din mâna vechiului său prieten, Cuthbert. Îl 
strângea ca într-o menghină de la şolduri până la glezne. 
Lua forma unor cercuri de foc. Acesta era preţul pe care 
trebuia să-l plătească pentru excesele nopţii trecute. ŞI 
totul ar fi fost în regulă dacă s-ar fi rezumat la atât. Dar ştia 
că era vorba despre mult mai mult decât despre faptul că 
dansase commala cu puţin cam prea multă înflăcărare. Și 
nu era nici reuma, aşa cum tot încercase să se convingă în 
ultimele zile; nu era simpla adaptare a corpului său la 
umezeala toamnei. Nu avea cum să nu observe modul în 
care începuseră să i se umfle gleznele, în mod special cea 
dreaptă. La fel i se îngroşaseră şi genunchii. Şi, chiar dacă, 
pentru moment, şoldurile păreau în regulă, îl simţea pe cel 
drept cum începe să se transforme. Nu, nu era vorba de 
reuma care-l chinuise atât de tare pe Cort în ultimul lui an 
de viaţă, obligându-l să rămână în casă, lângă foc, în zilele 
ploioase. Era ceva mai rău. Artrita, podagra de soi rău, de 
soiul uscat. Curând îi va afecta şi mâinile. Cu dragă inimă i- 
ar ceda mâna cea dreaptă, dacă aşa ar fi putut s-o 
îmbuneze. De când homaroşeniile îi mâncaseră două 
degete, învățase să facă destul de multe lucruri cu ea, însă 
niciodată nu avea să-l mai servească la fel ca înainte. Doar 


că nu-ţi poţi cumpăra izbăvirea de durere prin asemenea 
sacrificii, nu crezi? Artrita va veni când va avea ea chef să 
vină şi se va instala acolo unde va avea ea chef să se 
instaleze, indiferent ce ar face el ca s-o împiedice. 

Mai am un an, îşi zise el, întins pe pat alături de preotul 
adormit din lumea lui Eddie, Susannah şi Jake. Poate doi. 

Nu, nici vorbă. Poate nici măcar unu. Care e vorba aia a 
lui Eddie? Vise, taică, vise! Eddie avea o mulţime de 
expresii din lumea lui, însă aceasta era una din cale-afară 
de bună. Din cale-afară de potrivită. 

Sigur că nu va renunţa la Turn, nici chiar atunci când 
Bătrânul Strâmbă Oase îl va face incapabil să mai tragă cu 
pistolul, sau să pună şaua pe cal, sau să facă lucruri mai 
simple, cum ar fi să taie lemne pentru foc. Nu, era vârât în 
treaba asta până la sfârşitul sfârşitului. Însă nu-l încânta 
deloc perspectiva de a depinde întru totul de prietenii lui, 
de a merge călare în urma lor, poate chiar legat de şa, 
atunci când nu va mai fi în stare să se ţină de oblânc. O 
piatră de moară, asta va fi. O piatră de moară pe care 
ceilalţi nu o vor putea trage după ei atunci când situaţia va 
impune acţiuni mai dinamice. 

Am să mă omor dacă se va ajunge la asta. 

Dar nu se va omori. Acesta era purul adevăr. Vise, taică, 
vise! 

Aşa Eddie îi reveni în minte. Trebuia să-i spună ce se 
întâmplă cu Susannah. Fără întârziere. Cu gândul acesta se 
trezise, poate din cauza durerii. Evident că nu va fi o 
discuţie plăcută, însă trebuia să aibă loc. Venise vremea ca 
Eddie să afle despre Mia. Acum, că se găseau în oraş - într- 
o casă - ei îi va fi mai greu să se furişeze. Dar o va face. Ea 
nu se putea împotrivi nevoilor pruncului şi propriilor ei 
pofte, aşa cum nici Roland nu se putea împotrivi cercurilor 
de durere care îi strângeau în menghină şoldul şi 
genunchiul drept şi ambele glezne, cruţându-i deocamdată 
mâinile iscusite. Dacă Eddie nu era pus în gardă, lucruri 
îngrozitoare se puteau întâmpla. lar ei nu aveau nevoie de 
aşa ceva. l-ar fi putut distruge. 

Întins pe pat, zvâcnind de durere, Roland privi cum se 


luminează cerul. Şi se înfiora dându-şi seama că lumina nu 
se mai revarsă peste lume chiar de la est, ci puţin mai 
înspre sud. 

Până şi răsăritul era în derivă. 


2 


Menajera lui Callahan era o femeie plăcută, de vreo 
patruzeci de ani, pe nume Rosalita Munoz. Când dădu cu 
ochii de Roland, îi zise pe un ton ce nu accepta nici-o 
contrazicere: 

— Îţi bei cafeaua şi după aia vii cu mine. 

Se duse la plită să aducă ceaşca de cafea. Callahan îşi 
înălţă capul spre Roland. Eddie şi Susannah nu se sculaseră 
încă, aşa că erau singuri în bucătărie. 

— Cât de rău te doare, domnule? 

— Nu-i decât reuma, spuse Roland. O moştenire de 
familie din partea tatălui meu. O să-mi treacă până spre 
amiază, dacă ies la soare şi dacă nu e umezeală. 

— Ştiu ce înseamnă durerea de reumatism, zise 
Callahan. Mulţumeşte Domnului că nu-i mai rău. 

— Îi mulţumesc. 

Apoi se adresă Rosalitei care venea cu cănile mari cu 
cafea aburindă. 

— Îţi mulţumesc şi ţie. 

Femeia puse cănile pe masă şi făcu o reverență uitându- 
se la el cu sfială şi seriozitate. 

— N-am mai văzut niciodată un dans al orezului atât de 
bun, sai. 

Roland zâmbi strâmb. 

— Acum sufăr din cauza asta. 

— Te fac eu bine, spuse femeia. Am un ulei special din 
pisică. Îţi ia durerea cu mâna şi te ajută să nu mai 
şchiopătezi. Întreabă-l şi pe Părinte. 

Roland îl privi pe Callahan care făcu un semn de 
aprobare. 

— Atunci vei avea prilejul să-mi dovedeşti asta. Mulţam- 


sai. Rosalita Munoz făcu încă o reverență şi ieşi din 
încăpere. 

— Am nevoie de o hartă a oraşului, zise Roland când 
rămaseră singuri. Nu trebuie să fie ceva artistic, doar 
exactă şi să respecte distanţele. Poţi să-mi desenezi una? 

— Nici pomeneală, îi răspunse calm Callahan. Ştiu să ţin 
un creion în mână dar nici dacă mi-ai pune pistolul la 
tâmplă n-aş fi în stare să-ţi desenez o hartă nici măcar de 
aici până la râu. Pur şi simplu, n-am talentul ăsta. Dar 
cunosc două persoane care te-ar putea ajuta. 

Işi ridică vocea şi strigă: 

— Rosalita! Rosie! Vino, te rog, până aici! 


3 


Douăzeci de minute mai târziu, Rosalita îi prinse mâna lui 
Roland într-a ei, fermă şi uscată, îl conduse în cămară şi 
închise uşa în urma lor. 

— Scoate-ţi nădragii, te rog, îi ceru ea. Şi nu te sfii, că nu 
cred că ai avea în ei ceva ce n-am mai văzut, doar dacă nu 
cumva bărbaţii sunt altfel înzestrați în Gilead şi Lumea 
Dinăuntru. 

— Nici eu nu cred, spuse Roland dându-şi jos pantalonii. 

Soarele se ridicase pe cer, dar Eddie şi Susannah încă nu- 
şi făcuseră apariţia. Roland n-avea niciun zor să-i trezească. 
Mai mult ca sigur că îi aşteptau destule zile când vor fi 
nevoiţi să se scoale cu noaptea-n cap sau să se ducă la 
culcare la primul cântat al cocoşilor. Măcar astăzi să se 
bucure de liniştea adusă de un acoperiş deasupra capului, 
de confortul saltelei de puf de sub trupurile lor ostenite şi 
de minunata intimitate pe care le-o oferea uşa închisă între 
ei şi restul lumii. 

In mână cu o sticlă plină cu lichid uleios, deschis la 
culoare, Rosalita inspiră şuierător printre buzele cărnoase. 
Se uită la genunchiul drept al lui Roland, apoi îi atinse 
şoldul drept cu mâna ei stângă. Pistolarul tresări, cu toate 
că atingerea femeii era blândeţea întruchipată. 


Îşi ridică spre el ochii de un căprui atât de închis că 
păreau aproape negri. 

— Asta nu-i reumă. E podagră. De aia care se întinde 
repede. 

— Da. Acolo de unde sunt eu i se spune podagră uscată, 
zise el. Nici un cuvânt despre asta nici Părintelui, nici 
prietenilor mei. 

Ochii aceia întunecaţi îl priveau fără să clipească. 

— Ştii că n-ai să-ţi poţi tâinui boala prea multă vreme. 

— Înţeleg ce spui. Însă vo; păstra secretul atâta timp cât 
voi putea. lar tu ai să mă ajuţi. 

— Sigur, răspunse femeia. N-ai grijă. 

— Mulţumesc. Spune-mi, îmi va fi de folos leacul tău? 

Privi sticluţa şi zâmbi. 

— Da. Are mentă şi răşini de mlaştină. Dar secretul ei 
este fierea de pisică - câte trei picături în fiecare sticluţă, 
nu mai multe. Fiere de pisici de stâncă, ce vin din deşert, 
din direcţia marelui întuneric. 

Turnă în palmă puţin din lichidul uleios. Aroma puternică 
de mentă ajunse instantaneu la nările lui Roland, urmată de 
un alt miros, unul mai ascuns şi mai puţin plăcut. Da, 
trebuie că era de la fierea de pumă, sau linx, sau ce-o fi 
fost acel animal căruia îi ziceau „pisică de stâncă” prin 
părţile astea. 

Când se aplecă şi îi întinse soluţia pe rotule, căldura se 
instală instantaneu şi aproape de nesuportat. Insă, atunci 
când se mai domoli, simţi o alinare la care nu îndrăznise să 
spere. 

După ce îl unse, îl întrebă: 

— Cum te simţi acum, pistolar-sai? 

În loc să-i răspundă prin vorbe, o strânse la trupul lui 
zvelt şi gol, îmbrăţişând-o recunoscător. Femeia îl îmbrăţişa 
la rândul ei cu o lipsă neprefăcută de pudoare, şoptindu-i la 
ureche: 

— Dacă sunteţi cine ziceţi că sunteţi, nu trebuie să-i 
lăsaţi să ne ia ţâncii. Nici unul. Nu vă luaţi după ce zic 
mârţoagele alea de Eisenhart şi Telford. 

— Vom face tot ce ne stă în putere să vă ajutăm, îi spuse 


el. 

— Bun. Mulţam. 

Făcu un pas înapoi şi privi în jos. 

— O parte din tine n-are nici artrită, nici reumă. Ba chiar 
pare destul de vioaie. Poate la noapte ai să alini dorul 
vreunei domniţe, pistolarule. 

— Poate aşa voi face, zise Roland. Poţi să-mi dai o 
sticluţă cu leacul tău să o am la mine, sau e prea scump? 

— Nee, nu-i deloc scump, spuse femeia. 

Cât cochetase cu el zâmbise cu gura până la urechi. 
Acum era din nou serioasă. 

— Dar nu cred că-ţi va fi de folos prea multă vreme. 

— Ştiu, răspunse Roland. Nu contează. Tragem de timp 
cât putem, dar, în cele din urmă, lumea ia totul înapoi. 

— Da, spuse femeia. Aşa este. 


4 


Când ieşi din cămară, încheindu-şi pantalonii, auzi 
mişcare în camera cealaltă. Vocea şoptită a lui Eddie, 
urmată de râsetul adormit al lui Susannah. Lângă plită, 
Callahan îşi turna o altă ceaşcă cu cafea. Roland se apropie 
de el şi îi spuse repede: 

— Am văzut tufe de rumeioară în stânga aleii dintre casă 
şi biserică. 

— Da. S-au copt. Ai ochi ageri, pistolarule. 

— Lasă ochii, rogu-te. Eu am să ies să le culeg. Spune-i 
lui Eddie să vină după mine şi ţine-o ocupată pe nevastă-sa. 
Poţi? 

— Cred că da, însă... 

— Bine, zise Roland şi ieşi. 


5 
Când Eddie ajunse lângă el, Roland umpluse deja 


jumătate de pălărie cu fructele mici şi portocalii. Ba chiar 
mâncase destul de multe. Durerea din picioare şi şolduri îi 


trecuse cu o rapiditate uluitoare. Culegând fructele mici, se 
întreba cam cât ar fi fost în stare Cort să plătească pentru o 
singură sticluţă cu uleiul de pisică al Rosalitei Munoz. 

— Măi, omule, da' astea seamănă cu fructele din ceară 
pe care le punea maică-mea pe milieuri de Ziua 
Recunoştinţei, exclamă Eddie. Chiar se pot mânca? 

Roland alese o boabă mare cât vârful degetului şi i-o vâri 
în gură. 

— Are gust de ceară, Eddie? 

__ Ochii tânărului, precauţi la început, se dilatară de uimire. 
Inghiţi, rânji cu gura până la urechi şi se întinse după alte 
fructe. 

— Au gust de coacăze, doar că-s mai dulci. Auzi, mă 
întreb dacă Suze ştie să facă brioşe. Da' chiar dacă nu ştie, 
pun pariu că menajera lui Callahan... 

— Ascultă-mă, Eddie. Ascultă-mă cu atenţie şi încearcă 
să-ţi ţii emoţiile în frâu. În numele tatălui tău. 

Eddie tocmai se întinsese către o tufă plină cu fructe. 
Acum se opri şi se uită la Roland, fără nici-o expresie pe 
chip. În lumina începutului de zi, pistolarul observă cât de 
bătrân părea. Era de-a dreptul extraordinar cât de mult se 
maturizase. 

— Ce s-a întâmplat? 

Roland, care dezbătuse iar şi iar problema în minte, până 
când ajunsese să creadă că era deosebit de complicată, fu 
uimit să-şi dea seama cât de repede şi simplu reuşi să o 
pună în cuvinte. Şi mai observă şi că Eddie nu fu prea 
surprins. 

— De câtă vreme ştii? 

Roland încercă să desluşească ceva acuzaţii în tonul 
tânărului, dar nu reuşi. 

— Cu certitudine? De prima dată când am surprins-o 
când se furişa în pădure. Când am văzut-o cum mănâncă... 

Ezită. 

— „„„chestiile alea pe care le mânca. Când am auzit-o 
cum vorbeşte cu nişte oameni care nu erau acolo. Insă am 
bănuit de ceva mai multă vreme. Incă de când am fost în 
Lud. 


— Şi nu mi-ai spus. 

— Nu. 

Acum vor veni şi reproşurile, completate cu o porţie 
generoasă din sarcasmul lui Eddie. Numai că nimic din 
toate acestea nu se întâmplă. 

— Vrei să ştii dacă am draci pe tine, nu? Dacă am de 
gând să fac tămbălău pe chestia asta. 

— Şi ai de gând? 

— Nu. Nu sunt supărat, Roland. Un pic scos din sărite, 
poate. Şi sunt al naibii de speriat pentru Suze. Dar de ce să 
fiu supărat pe tine? Nu eşti tu conducătorul nostru? Dinh-ul 
nostru? 

Fu rândul lui Eddie să ezite. Când continuă, vorbi mai 
limpede. Nu-i era uşor, dar o scoase la capăt. 

— Nu eşti tu dinh-ul meu? 

— Ba da, răspunse Roland. 

Puse o mână pe braţul lui. Îl surprindea dorinţa - nevoia, 
aproape - de a se explica. Dar i se împotrivi. Căci Eddie îl 
numise dinh-ul lui nu doar dinh. Şi, în cazul acesta, 
obligaţia lui era să se poarte ca un dinh. 

— Nu pari prea şocat de vestea asta. 

— Ei, sunt surprins, răspunse Eddie. Poate nu şocat, 
dar... mă rog... 

Culese câteva fructe de rumeioară şi le azvârli în pălăria 
lui Roland. 

— Am observat şi eu unele chestii, înţelegi? Uneori e 
prea palidă. Uneori se strâmbă de durere şi se ţine de burtă 
şi, dacă o întrebi ce o doare, zice că are o indigestie. Şi 
ţâţele îi sunt mai mari. Sunt sigur. Dar, Roland, încă îi mai 
vine ciclul! N-a trecut nici o lună de când am văzut-o cum 
îngroapă cârpele alea pe care le foloseşte. Şi erau pline de 
sânge. Musteau de atâta sânge. Cum se poate una ca asta? 
Dacă a rămas însărcinată atunci când l-am adus pe Jake la 
noi - atunci când îi distrăgea atenţia demonului din cerc - 
înseamnă că e gravidă în patru luni pe puţin, poate chiar 
cinci. Chiar şi dacă ţinem cont de felul anapoda în care 
curge timpul acum, cam aşa trebuie să fie. 

Roland îl aprobă din cap. 


— Ştiu că încă mai are menstre. lar asta e dovada clară a 
faptului că nu-i copilul tău. Chestia aia pe care o poartă în 
pântec îşi bate joc de sângele ei de femeie. 

Şi îşi aduse aminte cum strânsese broasca în pumn, până 
când îi ieşiseră maţele. Cum îi băuse fierea neagră. Cum o 
linsese de pe degete ca pe dulceaţă. 

— O să... 

Eddie vru să-şi vâre în gură o boabă de rumeioară, dar 
renunţă şi o azvârli în pălăria lui Roland. Pistolarul îşi spuse 
că va trece multă vreme până când tânărul va avea din nou 
poftă de mâncare. 

— Roland, măcar o să arate ca un copil de om? 

— Sunt aproape sigur că nu. 

— Şi cum o să arate, atunci? 

Cuvintele i se revărsară din gură înainte de a le putea 
opri. 

— E mai bine să nu rostim numele diavolului. 

Eddie se cutremură, iar toată culoarea i se scurse din 
obraji. 

— Eddie? Te simţi bine? 

— Nu, răspunse el. Sigur că nu mă simt bine. Dar nici n- 
am să leşin ca o mimoză la un concert al lui Andy Gibb. Ce- 
o să facem? 

— Nimic, deocamdată. Avem mult prea multe alte lucruri 
importante de făcut. 

— Că bine zici, fu de acord Eddie. Lupii o să vină peste 
douăzeci şi patru de zile, dacă am socotit bine. Dincolo, în 
New York, cine mai poate să ştie ce dată e? Şase iunie? 
Zece? Mult mai aproape de cincisprezece iulie decât a fost 
ieri, asta-i sigur. Dar, Roland, dacă chestia aia din burta ei 
nu-i o fiinţă omenească, n-avem de unde să ştim dacă 
sarcina va dura tot nouă luni. Ar putea naşte după şase 
luni. La naiba, ar putea naşte chiar mâine. 

Roland aprobă din cap şi îl aşteptă să continue. Ajunsese 
până aici; cu siguranţă că va putea deduce singur şi restul. 
Aşa se şi întâmplă. 

— Ne-am blocat, nu? 

— Da. O putem supraveghea, dar cam asta-i tot ce 


putem face. Nici măcar n-o putem obliga să stea mai 
liniştită în speranţa că vom încetini deznodământul, pentru 
că s-ar putea să-şi dea seama de ce o facem. În plus, avem 
nevoie de ea. Să tragă cu pistolul atunci când va veni 
vremea. Dar, înainte de asta, trebuie să facem exerciţii de 
luptă cu câţiva din oamenii de aici, să vedem cu ce arme se 
descurcă cel mai bine. Probabil că vor alege arcul cu săgeți. 

Se strâmbă. Într-un final, reuşise să înfigă suficiente 
săgeți în ţinta de pe Câmpul de Nord ca să-l mulţumească 
pe Cort, dar niciodată nu avusese vreo înclinaţie pentru arc 
sau pentru arbaletă. Acestea fuseseră armele preferate ale 
lui Jamie DeCurry, nu ale lui. 

— O să reuşim, nu? 

— Da. 

Şi Eddie surâse. Surâse în ciuda tuturor necazurilor. Căci 
era cine era. Roland îi observă zâmbetul şi se bucură. 


6 


Pe drumul înapoi spre casa parohială a lui Callahan, 
Eddie îl întrebă: 

— Mie mi-ai spus adevărul, Roland. De ce nu i-l spui şi ei? 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Ba cred că înţelegi foarte bine, zise Eddie. 

— În regulă, înţeleg. Însă cred că n-o să-ţi placă 
răspunsul. 

— Mi-ai dat o mulţime de răspunsuri de când ne 
cunoaştem şi nu cred că mi-au plăcut mai mult de o 
cincime, spuse Eddie. 

Apoi se gândi mai bine şi continuă: 

— Nu, sunt mult prea mărinimos. O cincizecime ar fi mai 
aproape de adevăr. 

— Cea care-şi spune Mia - adică mamă în Limba Nobilă - 
ştie că este însărcinată, deşi mă îndoiesc că ar şti şi ce fel 
de prunc poartă în pântece. 

Eddie rămase dus pe gânduri, fără să scoată o vorbă. 

— Indiferent ce ar fi creatura aceea, Mia se gândeşte la 


ea ca la copilul ei şi nu-şi va cruța nici puterile, nici chiar 
viaţa ca să-l protejeze. Chiar dacă pentru asta ar fi nevoită 
să pună stăpânire pe trupul lui Susannah, aşa cum a făcut 
Detta Walker cu Odetta Holmes. Şi o va face dacă va fi în 
stare. 

— Probabil că va fi, spuse posomorât Eddie. Eu cred că 
vrei să spui, şi să mă corectezi dacă mă înşel, că nu vrei să- 
i zici lui Suze că s-ar putea să aibă un monstru care-i creşte 
în burtă pentru ca să nu-i scadă randamentul atunci când 
va fi să ne luptăm. 

Roland ar fi putut să contrazică duritatea acestei 
concluzii, însă preferă să nu o facă. În esenţă Eddie avea 
dreptate. 

Ca întotdeauna când se înfuria, accentul de mahala al 
tânărului devenise mai pronunţat. Ca şi cum ar fi vorbit cu 
nasul, nu cu gura. 

— lar dacă ceva se va schimba în luna care vine - de 
pildă, dacă o apucă chinurile facerii şi scoate din ea 
Creatura din Laguna Neagră - va fi complet nepregătită. 
Habar n-o să aibă ce a trăsnit-o. 

Roland se opri cam la vreo zece metri de casă. Prin 
fereastră îl zări pe Callahan stând de vorbă cu doi tineri, un 
băiat şi o fată. Chiar şi de la distanţa aceea se vedea că 
sunt gemeni. 

— Roland? 

— Adevăr grăieşti, Eddie. Are vreun sens? Dacă da, sper 
ca tu să fii cel care îl va descoperi. Timpul nu mai este doar 
un chip oglindit în apă. Timpul a devenit cel mai valoros 
bun al nostru. 

Din nou se aşteptă la o explozie „marca Eddie”, 
asezonată cu expresii de genul mânca-mi-ai cum? sau 
mănânci căcat cu polonicul. Însă explozia nu se produse. 
Eddie nu făcu nimic altceva decât să-l privească lung. Cu 
tristeţe. Tristeţe pentru Susannah, fireşte, dar şi pentru ei 
doi. Pentru ei doi care complotau acum împotriva unuia din 
tet-ul lor. 

— Am să fac ce spui, zise Eddie, dar nu pentru că eşti 
dinh, şi nici pentru că unul din ăia doi se va întoarce din 


Bubuit de Tunet cu creierul distrus, făcu el un semn cu 
mâna spre cei doi copii cu care stătea de vorbă Bătrânul. 
Aş da oricare copil din oraşul ăsta pentru copilul pe care îl 
poartă Suze. Dacă ar fi copil. Copilul meu. 

— Ştiu că aşa ai face, spuse Roland. 

— Mie de trandafir îmi pasă, continuă Eddie. E unicul 
lucru pentru care merită să-i risc viaţa. Dar şi aşa, trebuie 
să-mi promiţi că dacă situaţia se împute, dacă o apucă 
facerea, sau dacă fufa aia de Mia face vreo mişcare, o să 
încercăm s-o salvăm. 

— Oricând voi încerca s-o salvez, spuse Roland. 

Şi în faţa ochilor îi apăru o imagine de coşmar - scurtă, 
dar înfiorător de clară. Jake atârnat deasupra prăpastiei. 

— Juri? îl întrebă Eddie. 

— Da, răspunse Roland privindu-l pe tânăr în ochi. Dar în 
minte îl văzu pe Jake prăvălindu-se în abis. 


7 


Ajunseră la uşa casei parohiale chiar în momentul când 
Callahan îşi conducea tinerii oaspeţi. Lui Roland i se păru că 
aceştia erau cei mai minunaţi copii pe care îi văzuse 
vreodată. Amândoi aveau părul negru ca abanosul, cel al 
băiatului lung până la umeri, al fetei prins cu o fundă albă şi 
revărsându-i-se pe spate până la fund. Albastrul închis al 
ochilor era perfect. Pielea le era albă ca smântâna, buzele 
de un roşu senzual. Pe obraji aveau câţiva pistrui aurii. Din 
câte vedea Roland, până şi pistruii aceia erau identici. Cei 
doi copii se uitară de la el la Eddie, apoi la Susannah care 
stătea în pragul uşii de la bucătărie cu o cârpă de şters 
vasele într-o mână şi cu ceaşca cu cafea în cealaltă. 
Expresia de pe chipurile lor era uimită, dar curioasă. Se 
desluşea şi prudenţă în privirile lor, dar nici urmă de teamă. 

— Roland, Eddie, aceştia sunt gemenii familiei Tavery, 
Frank şi Francine. Rosalita i-a adus aici. Ferma părinţilor lor 
se află la mai puţin de un kilometru depărtare. Până după- 
amiază îţi vor desena harta şi sunt convins că va fi cea mai 


frumoasă hartă pe care ai văzut-o vreodată. Priceperea la 
desen e doar unul dintre multele lor talente. 

Gemenii Tavery salutară politicos. Băiatul făcu o 
plecăciune, fetiţa o reverență. 

— Desenaţi bine şi vă vom mulţumi, le zise Roland. 

Aceiaşi bujori înfloriră pe obrajii lor uluitori de albi. 
Şoptiră câteva cuvinte de mulţumire şi se pregătiră s-o ia 
din loc. Dar Roland îşi trecu braţele în jurul umerilor lor 
înguşti, însă bine făcuţi, şi îi conduse câţiva paşi pe alee. 
Era cucerit nu atât de frumuseţea lor perfectă, cât de 
inteligenţa ascuţită pe care o desluşise în ochii lor albaştri. 
Nu se îndoia câtuşi de puţin că îi vor desena o hartă 
excelentă; aşa cum nu se îndoia că Părintele Callahan o 
trimisese pe Rosalita după ei doar ca ultim argument, dacă 
mai era nevoie de vreunul: în cazul în care nu vor face 
nimic, unul din aceşti doi copii se va transforma într-un idiot 
miorlăit în mai puţin de o lună. 

— Sai? întrebă Frank. 

lar acum în voce i se citea o undă de îngrijorare. 

— Nu vă fie teamă de mine, spuse Roland, dar ascultați- 
mă cu multă luare-aminte. 


8 


Callahan şi Eddie îl urmăriră pe Roland care mergea încet 
alături de gemenii Tavery pe aleea pietruită din faţa casei, 
cu acelaşi gând: Roland părea un bunicuţ cumsecade. 

Susannah se apropie de ei, se uită şi ea la cei trei, apoi îl 
trase de cămaşă pe Eddie. 

— Vino puţin cu mine. 

O urmă în bucătărie. Rosalita plecase, aşa că erau 
singuri. Ochii căprui ai lui Susannah erau enormi şi 
strălucitori. 

— Ce e? o întrebă el. 

— Ridică-mă. 

O ridică. 

— Acum, pupă-mă repede cât încă mai poţi. 


— Atâta tot? 

— Nu-i suficient? Ar cam trebui să-ţi ajungă, domnule 
Dean. 

O sărută din toată inima, dar nu se putu abţine să nu 
remarce cât de umflaţi îi erau sânii lipiţi de pieptul lui. Apoi 
se pomeni cum caută semne ale celeilalte pe chipul ei. A 
celei care îşi spunea Mamă în Limba Nobilă. Nu o văzu 
decât pe Susannah, dar era convins că, de acum înainte, 
era condamnat să o caute mereu pe cealaltă. lar ochii îi 
erau atraşi de abdomenul ei ca de un magnet, oricât ar fi 
încercat să se uite în altă parte. Se întrebă cât de mult se 
va schimba relaţia lor. lar acesta nu era un gând plăcut. 

— Mai bine? o întrebă el. 

— Mult mai bine, surâse ea, dar apoi surâsul îi păli. 
Eddie? S-a întâmplat ceva? El zâmbi cu gura până la urechi 
şi o sărută din nou. 

— In afară de faptul că s-ar putea să murim aici? Nu. Nu 
s-a întâmplat absolut nimic. 

O mai minţise şi înainte? Nu-şi aducea aminte, dar nu 
credea. Şi chiar dacă ar fi minţit-o vreodată, niciodată nu o 
mai făcuse cu asemenea impertinenţă. Cu asemenea 
premeditare. 

lar acesta era un lucru rău. 


9 


Zece minute mai târziu, înarmaţi cu căni pline cu cafea 
proaspătă (şi un castron cu fructe de rumeioară) ieşiră în 
curticica din spatele casei parohiale. Pistolarul îşi întoarse 
faţa spre soare, savurându-i căldura. Apoi se întoarse spre 
Callahan. 

— Am dori să-ţi auzim povestea acum, Părinte, dacă vrei 
să ne-o spui. Şi după aceea poate vom merge la biserica ta 
să vedem ce e acolo. 

— Vreau să-l luaţi, zise Callahan. N-a pângărit biserica, n- 
a avut cum s-o pângărească pentru că Doamna Liniştii 
Noastre n-a fost niciodată sfinţită. Dar a schimbat-o în rău. 


Chiar şi pe vremea când era doar în stadiu de construcţie, 
tot simţeam duhul lui Dumnezeu în ea. Acum nu-l mai simt. 
Lucrul ăla l-a gonit. Vreau să-l luaţi de-aici. 

Roland deschise gura să dea un răspuns evaziv, dar 
Susannah i-o luă înainte: 

— Roland? Te simţi bine? 

Se întoarse mirat spre ea. 

— Da. De ce nu m-aş simţi bine? 

— Îţi tot masezi şoldul. 

Oare? Da, asta făcea. Durerea i se furişa înapoi în oase, 
în ciuda razelor fierbinţi ale soarelui, în ciuda uleiului din 
pisică al Rosalitei. Afurisita podagră. 

— N-am nimic, îi spuse. Doar un pic de reumă. 

Îl privi neîncrezătoare, apoi păru a-i accepta explicaţia. 
Păcătos mod de a porni la drum, îşi zise Roland, când cel 
puțin doi dintre noi au secrete. Nu vom putea continua 
astfel. Nu prea multă vreme. 

| se adresă din nou lui Callahan: 

— Spune-ne povestea ta. Cum ţi-ai căpătat cicatricele, 
cum ai ajuns aici şi cum ai dat de Treisprezece Negru. Vrem 
să auzim absolut tot. 

— Da, murmură Eddie. 

— Absolut tot, repetă Susannah. 

Toţi trei se uitară la Callahan - Bătrânul, clericul care 
îngăduia să i se spună „Părinte”, dar niciodată „preot”. Işi 
duse mâna dreaptă, mâna beteagă, la cicatricea de pe 
frunte şi îşi frecă locul. Într-un final, spuse: 

— Băutura a fost de vină. Asta cred acum. Nu Dumnezeu, 
nu diavolii, nu predestinarea, nu sfinţii. Băutura a fost de 
vină. 

Se opri, dus pe gânduri, apoi le zâmbi. Roland şi-l aminti 
pe Nort, bărbatul din Tuli care mesteca tutun şi care fusese 
înviat din morţi de omul în negru. Nort zâmbea în felul 
acela. 

— Dar dacă Dumnezeu a creat lumea, înseamnă că tot 
Dumnezeu a creat şi băutura. Şi că asta este voia lui. 

Ka, adăugă Roland în gând. 

Callahan mai tăcu câteva clipe, frecându-şi cicatricea 


cruciformă de pe frunte, adunându-şi gândurile. Apoi, 
începu să-şi depene povestea. 


III 
POVESTEA PREOTULUI (NEW YORK) 


1 


Băutura fusese de vină. A ajuns la concluzia asta după ce 
a încetat să mai bea, iar gândurile i s-au limpezit. Nu 
Dumnezeu, nici Satana, nici vreo absconsă luptă 
psihosexuală între afurisita-i lamentare şi binecuvântatu-i 
Părinte Ceresc. Nimic altceva decât băutura. Era oare 
surprinzător că whisky-ul îi devenise stăpân? Eşti irlandez, 
eşti preot, încă o lovitură şi eşti eliminat. 

După ce a terminat seminarul din Boston, a ajuns la o 
parohie urbană în Lowell, statul Massachusetts. Enoriaşii îl 
adorau (nu îi numea „turma mea”, deoarece „turma” este 
adunătura de oi proaste pe care le vezi păscând la 
marginea oraşului), însă, după şapte ani de Lowell, 
Callahan îşi cam pierduse răbdarea. Atunci când a stat de 
vorbă cu episcopul Dugan, la sediul diocezei, folosise toate 
neologismele şi sintagmele epocii pentru a-şi explica 
această nelinişte: haos social, spleen citadin, lipsa tot mai 
accentuată de empatie, deconectarea de la viaţa spirituală. 
Înainte de întrevederea cu episcopul, se ascunsese la 
toaletă ca să tragă o duşcă (urmată de două dropsuri 
mentolate, că doar nu era tâmpit), şi fusese extrem de 
convingător. Însă nu întotdeauna elocvenţa se trage din 
credinţă. Cel mai adesea se trage din sticlă. In plus, el nu 
era vreun mincinos. A crezut sincer tot ce a spus în biroul 
lui Dugan în ziua aceea. Fiecare cuvânt. La fel cum credea 
în Freud, în viitorul liturghiei ţinute în engleză, în noblețea 
„războiului împotriva sărăciei” declanşat de preşedintele 
Lyndon Johnson şi în cretinismul extinderii războiului în 
Vietnam iniţiat de acelaşi preşedinte: „până la brâu în noroi 
şi nebunul ăla din fruntea ţării ne îndeamnă să înaintăm”, 


cum bine zicea folclorul acelei perioade. Credea în toate 
aceste principii (presupunând că erau principii reale, nu 
doar nişte trăncăneli snoabe la sindrofii) deoarece ele erau 
cotate excelent la Bursa intelectuală. Conştiinţa Socială a 
crescut cu două puncte şi o treime, Confortul Căminului a 
scăzut cu un sfert de punct, dar încă mai este considerat o 
investiţie solidă. Mai târziu totul a devenit mai simplu. Mai 
târziu a ajuns să înţeleagă că nu bea prea mult pentru că ar 
fi fost instabil din punct de vedere spiritual, ci că era 
instabil din punct de vedere spiritual pentru că bea prea 
mult. lţi venea să protestezi, să zici că lucrurile nu stau așa, 
sau nu doar aşa, că ar fi fost mult prea simplu. Dar acesta 
era adevărul, şi nu altul. Vocea lui Dumnezeu este şoptită şi 
slabă, aşa a spus profetul Isaia, iar noi spunem în cor 
mulţumesc. Şi e foarte greu să auzi o voce slabă atunci 
când eşti beat mangă majoritatea timpului. Callahan a 
plecat din America spre lumea lui Roland înainte ca 
revoluţia informatică să născocească acronimul GIGA - 
gunoi înăuntru, gunoi afară - însă nu înainte să audă o 
remarcă făcută de cineva la o întrunire a Alcoolicilor 
Anonimi, care spusese că, dacă urci un dobitoc în avion la 
San Francisco şi îl duci pe coasta de est, acelaşi dobitoc va 
cobori în Boston. De obicei cu patru sau cinci pahare la 
bordul personal. Dar asta a fost mai târziu. În 1964 credea 
ce credea, şi foarte mulţi oameni se arătaseră doritori să-l 
ajute să-şi găsească drumul. Din Lowell se mutase în 
Spofford, suburbie a oraşului Dayton, Ohio. După cinci ani 
s-a simţit iar ca pe ace. In consecinţă, a început să 
rostogolească din nou aceleaşi vorbe. Vorbe pe care ţi le 
ascultă conducerea diocezei. Vorbe care îţi dau dreptul la 
altă alegere. Haos social. Incetarea legăturii spirituale (de 
această dată cu enoriaşii lui din suburbie). Da, îl adorau (şi 
lui îi erau dragi), totuşi ceva părea a nu fi tocmai în regulă. 
Şi chiar era ceva în neregulă, ceva rău, mai ales în barul 
liniştit din colţ (unde toată lumea îl adora, de asemenea) şi 
în dulapul cu băutură din livingul casei parohiale. În afară 
de cazul când este îngurgitat în doze mici, alcoolul este o 
otravă, iar Callahan se otrăvea în fiecare noapte. Şi tocmai 


această toxină din organismul lui îl distrugea; nu starea 
lumii şi nici starea propriului suflet. Fusese, oare, 
întotdeauna, atât de evident? Mai târziu (la o altă întrunire 
a Alcoolicilor Anonimi) l-a auzit pe un individ comparând 
alcoolismul şi dependenţa de droguri cu un elefant instalat 
în mijlocul sufrageriei: cum să nu-l vezi? Deoarece se afla în 
primele nouăzeci de zile de când nu pusese picătură în 
gură, ceea ce însemna că, deocamdată, era obligat doar să 
asculte şi să-şi ţină gura („Scoate-ţi vata din urechi şi vâră- 
ţi-o în gură”, sună sfatul din bătrâni, iar noi spunem în cor 
mulţumesc), Callahan nu a putut interveni să-i spună că se 
poate foarte bine, da, domnule, sigur că se poate. Puteai să 
nu vezi elefantul dacă era un elefant fermecat, dacă, 
aidoma Umbrei din film, avea puterea să întunece minţile 
oamenilor. Să te facă să crezi pe bune că problemele tale 
sunt spirituale şi fizice, fără absolut nici-o legătură cu 
pileala. Doamne, Dumnezeule, simpla privare de somn 
profund şi odihnitor era de ajuns să te dărâme, dar, cumva, 
niciodată nu te gândeai la legătura pe care o au insomniile 
cu alcoolul. Băutura îţi transforma procesele mentale în 
ceva foarte asemănător cu acel număr de circ unde toţi 
clovnii se revarsă dintr-o maşinuţă de jucărie. Şi te 
cutremurai la trezie când priveai în urmă, la toate câte le-ai 
spus şi le-ai făcut („Obişnuiam să stau într-un bar şi să 
rezolv toate problemele umanităţii, dar nu eram capabil să- 
mi găsesc maşina în parcare”, îşi amintise un alt individ la o 
altă întrunire, iar noi spunem în cor mulţumesc). lar 
lucrurile pe care le gândea; erau cele mai rele. Cum poţi să- 
ţi petreci după-amiaza gândindu-te că tocmai ce ai trecut 
printr-o criză de natură spirituală, când toată dimineaţa ai 
vomitat. Totuşi el o făcuse. lar superiorii lui l-au crezut, 
poate pentru că mulţi dintre ei aveau propriile lor probleme 
cu elefantul fermecat. Şi astfel, primăvara lui 1969 îl găsise 
din nou în New England. De această dată mai la nord. Se 
instalase - căţel şi purcel, crucifix şi odăjdii - în încântătorul 
orăşel pe nume Jerusalem's Lot, din statul Maine. lar acolo 
a întâlnit răul cel adevărat. Şi l-a privit în ochi. Şi a şovăit. 


2 


— M-a căutat un scriitor, spuse el. Ben Mears. 

— Cred că am citit o carte de-a lui, zise Eddie. Parcă se 
chema Air Dance. Despre un bărbat spânzurat pentru o 
crimă comisă de fratele lui? 

Callahan dădu din cap. 

— Aşa e. Şi mai era şi un profesor, Matthew Burke, şi 
amândoi credeau că e un vampir în Salem's Lot, din specia 
care creează alţi vampiri. 

— Mai există şi o altă specie? întrebă Eddie, amintindu-şi 
de sutele de filme văzute la cinematograful Majestic şi 
poate de cele o mie de cărţi cu benzi desenate cumpărate 
(şi uneori furate) din prăvălia Dahlie's. 

— Există, şi vom ajunge şi acolo, dar deocamdată nu asta 
contează. Era şi un băiat care credea. Cam de vârsta ta, 
Jake. Însă nu au reuşit să mă convingă - nu din prima - dar 
ei erau siguri de adevărul lor şi mi-era greu să mă 
împotrivesc credinţei lor. În plus, ceva chiar se petrecea în 
Lot, măcar asta era adevărat. Oamenii dispăreau. In oraş 
era o atmosferă de teroare. Mi-e imposibil să o descriu 
acum, când stau la soare, dar era acolo. A trebuit să oficiez 
slujba de înmormântare a unui alt băiat. Numele lui era 
Daniel Glick. Mă îndoiesc că el a fost prima victimă a 
vampirului, şi cu siguranţă nu a fost ultima, însă a fost 
primul care a murit. lar în ziua înmormântării lui Danny 
Glick, viaţa mi s-a schimbat. Nu vorbesc acum despre litrul 
zilnic de whisky. Ceva mi s-a schimbat în minte. Am simţit 
asta. Ca şi cum s-ar fi răsucit un comutator. Şi, cu toate că 
nu am mai pus băutură în gură de ani întregi, comutatorul 
ăla tot răsucit e şi acum. 

Susannah îşi zise: Atunci ai trecut prin portal. Părinte 
Callahan. 

Şi Eddie: Atunci te-ai întâlnit cu nouăsprezece, prietene. 
Sau cu nouăzeci şi nouă. Sau, poate, cu amândoi. 

Roland asculta, pur şi simplu. Mintea îi era golită de orice 
gând, dispozitiv perfect de recepţie. 

— Mears, scriitorul, se îndrăgostise de o fată din oraş, 


Susan Norton. Şi vampirul i-a luat-o. Cred că a făcut asta în 
primul rând pentru că putea, şi în al doilea rând ca să-l 
pedepsească pe Mears pentru că avusese îndrăzneala să 
alcătuiască un soi de grup - un ka-tet - ca să-l prindă. Şi ne- 
am dus la casa pe care o cumpărase vampirul, o ruină 
cunoscută sub numele de Casa lui Marsten. lar creatura 
care sălăşluia acolo se numea Barlow. 

Callahan tăcu, dus pe gânduri, privind prin ei spre 
vremurile acelea trecute. Apoi continuă. 

— Barlow plecase, însă lăsase în urmă femeia. Şi o 
scrisoare. Adresată nouă, tuturor, dar în principal mie. În 
clipa când am văzut fata întinsă în pivniţa Casei lui Marsten 
am înţeles că totul este real. Doctorul care venise cu noi i-a 
ascultat inima şi i-a luat tensiunea doar ca să fim siguri. N- 
avea puls. Tensiunea era zero. Însă a înviat atunci când Ben 
i-a înfipt ţăruşul în piept. Atunci sângele a ţâşnit. A zbierat, 
s-a zvârcolit. lar mâinile ei... mi-aduc aminte cum arătau 
umbrele lor pe ziduri... 

Eddie o apucă strâns de mână pe Susannah. Ascultau 
povestea Părintelui cu o încordare înfiorată care nu avea 
nimic de-a face cu credinţa, sau cu lipsa acesteia. Aici nu 
mai era vorba despre un tren vorbitor acţionat de nişte 
computere dereglate, nu era vorba nici de bărbaţi şi femei 
întorşi la Epoca Primitivă. Mai degrabă era ceva 
asemănător cu demonul acela invizibil care apăruse la locul 
unde îl recuperaseră pe Jake. Sau cu Gardianul din Dutch 
Hill. 

— Şi ce ţi-a scris Barlow ăsta? întrebă Roland. 

— Că am credinţa slabă şi că mă voi dezice de ea. ŞI 
bineînţeles că avea dreptate. La vremea respectivă unicul 
lucru în care credeam era whisky-ul irlandez Bushmills. 
Doar că nu ştiam. Insă el ştia. Vedeţi voi, şi băutura e un 
vampir, şi doar un alt vampir o poate recunoaşte. 

Băiatul care ne însoțea era convins că acest prinţ al 
vampirilor avea de gând să-i ucidă părinţii, sau să-i 
preschimbe şi pe ei în vampiri. Ca să se răzbune. Pentru că 
băiatul fusese luat prizonier, dar scăpase şi îl omorâse pe 
complicele pe jumătate om al vampirului, pe care îl chema 


Straker. 

Roland dădu din cap, gândindu-se că acel băiat seamănă 
tot mai mult cu Jake. 

— Cum se numea băiatul? 

— Mark Petrie. L-am însoţit la el acasă, ducând cu mine 
toată puterea pe care mi-o putea oferi Biserica mea: 
crucea, patrafirul, apa sfinţită şi, desigur, Biblia. Insă 
ajunsesem să consider toate aceste lucruri doar nişte 
simboluri, iar acela a fost punctul meu slab. Barlow era 
acolo. li omorâse pe părinţii băiatului. Apoi l-a prins şi pe el. 
Şi eu am ridicat crucea. A strălucit puternic. L-a rănit. A 
urlat. 

Callahan zâmbi, amintindu-şi urletul acela de agonie. lar 
zâmbetul lui trimise fiori de gheaţă în inima lui Eddie. 

— l-am spus că, dacă îi face vreun rău lui Mark, am să-l 
distrug. Şi în clipa aceea chiar puteam s-o fac. lar el ştia 
asta. Şi mi-a răspuns că va sfârteca gâtul băiatului înainte 
să apuc eu să-l nimicesc. Şi putea s-o facă. 

— Eraţi într-un punct mort, şopti Eddie amintindu-şi o zi 
lângă Marea Vestului când îl înfruntase pe Roland într-o 
situaţie surprinzător de asemănătoare cu aceasta. Punct 
mort, prietene. 

— Şi ce s-a întâmplat? întrebă Susannah. 

Zâmbetul lui Callahan păli. Îşi freca mâna rănită la fel 
cum îşi frecase pistolarul şoldul, fără să îşi dea seama ce 
face. 

— Vampirul mi-a făcut o propunere. Să dea drumul 
băiatului dacă lăsam crucifixul din mână. Şi, astfel, să ne 
înfruntăm neînarmaţi. Credinţa lui împotriva credinţei mele. 
Şi am fost de acord. Dumnezeu să mă ajute, am fost de 
acord. Băiatul... 


3 


Băiatul dispăru, ca un vârtej întunecat de apă. 
Barlow parcă devenise mai înalt. Părul, pieptănat peste 
cap, după moda europeană, pare a-i pluti în jurul testei. 


Poartă un costum negru şi o cravată de culoarea vinului, cu 
un nod impecabil. Lui Callahan i se pare că e parte 
integrantă din întunericul care îl învăluie. Părinţii lui Mark 
Petrie zac la picioarele lui, cu capetele zdrobite. 

— Achită-te de partea ta de invoială, şamanule. 

De ce ar face-o? De ce să nu-l alunge şi să obțină o 
remiză în noaptea asta? Sau să-l omoare pe loc? Insă ceva 
nu este în regulă cu ideea asta, nu este deloc în regulă, dar 
el nu poate desluşi ce anume. Şi acum nu-l vor ajuta nici 
una din sintagmele la modă ce-i fuseseră de folos în alte 
dați. Pentru că acum nu se confrunta nici cu haosul social, 
nici cu lipsa de empatie, şi nici cu suferința existențială a 
secolului al douăzecilea. Ci cu un vampir. Și... 

Și crucifixul, care strălucise atât de puternic, începe să 
pălească. 

Teama face un triplu salt în abdomenul lui care se umple 
cu un talmeş-balmeş de cabluri incandescente. Barlow 
traversează bucătăria familiei Petrie îndreptându-se spre el 
şi îi vede foarte clar colții, pentru că Barlow zâmbeşte. lar 
zâmbetul lui este al celui care ştie că a învins. 

Callahan face un pas înapoi. Doi paşi. Încă unul şi se 
loveşte de masă, împingând-o în perete, şi nu mai are unde 
să se ducă. 

— E trist să vezi cum dă greş credința omului, spune 
Barlow şi intinse mâinile. 

Şi de ce nu le-ar întinde? Crucea din mâna lui Callahan s- 
a stins de tot. Acum nu mai e decât o bucată de ipsos pe 
care mama lui o cumpărase dintr-un magazin de suvenire 
din Dublin, probabil la pret de speculă. Dispăruse şi puterea 
pe care i-o insuflase, puterea care îl făcuse să creadă că 
brațul său putea dărâma ziduri şi putea sfărâma piatra. 

Barlow îi smulge crucea dintre degete. Callahan scoate 
un strigăt nefericit, strigătul copilului de demult care îşi dă 
brusc seama că bau-baul e adevărat şi că a aşteptat 
răbdător în dulap momentul potrivit pentru atac. Urmează 
un alt sunet, care îl va urmări tot restul vieţii, din New York 
şi de pe şoselele secrete ale Americii, la întrunirile 
Alcoolicilor Anonimi din Topeka, unde se va lăsa definitiv de 


băutură, la ultima lui oprire în Detroit, şi până la viața lui de 
aici, din Calla Bryn Sturgis. Își va aminti sunetul acesta 
atunci când va căpăta cicatricea de pe frunte şi când se 
aşteaptă să fie ucis. ŞI-I va aminti şi atunci când va fi ucis. 
Îşi va aminti mereu cele două pocnituri seci când Barlow 
rupe brațele crucii şi bufnitura fără noimă când aruncă 
bucăţile pe jos. Îşi va aminti şi gândul, infinit de absurd, 
care-i trecu prin minte chiar în momentul în care Barlow îl 
apucă de umeri: Doamne, ce-aş mai bea un pahar. 


4 


Părintele se uită la Roland, la Eddie şi la Susannah, cu 
ochii unuia care îşi aminteşte cel mai cumplit moment al 
vieţii. 

— La întrunirile Alcoolicilor Anonimi auzi tot felul de 
zicale şi de slogane. Însă unul anume îmi vine în minte de 
fiecare dată când mă gândesc la noaptea aceea. La 
momentul când Barlow m-a apucat de umeri. 

— Care? întrebă Eddie. 

— Ai grijă ce-ţi doreşti, spuse Callahan. Pentru că s-ar 
putea să se îndeplinească. 

— Ai primit băutura, zise Roland. 

— O, da, răspunse Callahan. Mi-am primit băutura. 


5 


Mâinile lui Barlow sunt puternice, neindurătoare. şi 
Callahan pricepe ce se va întâmpla. Nu moartea. Moartea 
ar fi o binecuvântare în comparație cu ce-l aşteaptă. Nu, te 
rog, nu, încearcă el să spună, dar din gură nu-i iese decât 
un geamăt slab. 

— Acum, părinte, şopteşte vampirul. 

Gura lui Callahan e lipită de carnea urât mirositoare a 
gâtului rece al vampirului. Nu mai există nici haos social, 
nici proastă funcţionare a societății, nici ramificații rasiale. 
Doar duhoarea morții şi vena aceea deschisă care pulsează 


cu sângele mort şi otrăvit al lui Barlow. Nu mai există nici 
sentimentul pierderii existenţiale, nici suferința post- 
modernistă la dispariția sistemului de valori american, nici 
măcar culpa psiho-religioasă a omului occidental. Doar 
efortul de a-şi tine respirația şi de a-şi întoarce capul. Dar 
nu poate. Îşi ține respiraţia un timp ce i se pare o veşnicie, 
mânjindu-şi cu sânge obrajii şi fruntea şi bărbia, ca un 
indian care se pregăteşte de luptă. Zadarnic. În cele din 
urmă, face ceea ce trebuie să facă toti alcoolicii atunci când 
băutura a pus stăpânire pe ei: bea. 
A treia lovitură. Eşti eliminat. 


6 


— Băiatul a scăpat. Măcar atât. Şi Barlow mi-a dat 
drumul. N-ar fi avut niciun haz să mă omoare. Nu, tot hazul 
era să mă lase în viaţă. 

Am rătăcit cam o oră, sau poate mai mult, printr-un oraş 
care se împuţina din ce în ce mai repede. Nu există prea 
mulţi vampiri de Tipul Unu, iar ăsta e un adevărat noroc, 
pentru că un asemenea vampir poate provoca un mare 
prăpăd într-o perioadă extrem de scurtă de timp. Oraşul era 
deja pe jumătate infectat, însă eu eram prea orb, prea 
şocat, ca să-mi dau seama. Şi nu s-a apropiat de mine nici 
unul dintre vampirii cei noi. Barlow îşi pusese amprenta pe 
mine la fel cum Dumnezeu l-a însemnat pe Cain înainte de 
a-l trimite în Ţara Nod. S-a pus chezaş pentru mine, cum ai 
spune tu, Roland. 

Lângă cofetăria lui Spencer era o fântână cu apă 
potabilă, care n-ar mai reuşi să capete autorizaţie de 
funcţionare de la Direcţia de Sănătate Publică în zilele 
astea, dar în vremea aceea existau una sau două 
asemenea fântâni în fiecare orăşel de provincie. Acolo m- 
am spălat pe faţă şi pe gât de sângele lui Barlow. Ba chiar 
am încercat să-mi spăl şi părul. Apoi m-am dus spre St 
Andrews, biserica mea. Mă hotărâsem să mă rog să mi se 
acorde o a doua şansă. Dar nu Dumnezeului cel nou, 


Dumnezeului teologilor, care spune că toate lucrurile, şi 
sfinte, şi nesfinte, vin din noi, ci Dumnezeului cel vechi. 
Celui care a trimis cuvânt prin Moise ca vrăjitorii să nu fie 
lăsaţi în viaţă şi care şi-a sacrificat Fiul şi l-a făcut să învie 
din morţi. O a doua şansă, Doamne, atât îţi cer, întreaga 
mea viaţă pentru ispăşirea păcatului. 

Am luat-o la fugă spre St Andrews. Biserica avea trei uşi. 
Am întins mâna spre cea din mijloc. De undeva s-a auzit un 
pârâit de maşină. Şi un hohot de râs. Mi-amintesc foarte 
clar zgomotele acestea. Ca şi cum ele ar marca sfârşitul 
vieţii mele ca preot al Sfintei Biserici Romano-Catolice. 

— Ce-ai păţit, dragul meu? întrebă Susannah. 

— Uşa m-a respins, zise Callahan. Clanţa era din fier şi 
când am atins-o a izbucnit din ea o flacără albastră, ca un 
fulger inversat. M-a aruncat de-a rostogolul pe trepte înspre 
caldarâm. Şi mi-a făcut asta. 

Işi ridică mâna beteagă. 

— Şi aia? întrebă Eddie arătând spre fruntea părintelui. 

— Nu, îi răspunse Callahan. Pe aia am căpătat-o mai 
târziu. M-am ridicat. Am mai rătăcit pe străzi. Am ajuns 
iarăşi la cofetăria lui Spencer. Numai că, de data aceasta, 
am intrat. Mi-am cumpărat nişte bandaje pentru mână. ŞI 
când am plătit, mi-am ridicat ochii şi am văzut afişul. 
Călătoriţi cu Câinele Cenugşiu. 

— Vrea să spună Ogarul cenuşiu, drăguță, îi explică 
Susannah lui Roland. E o firmă naţională de transport cu 
autocarul. 

Roland făcu un semn din cap, apoi îşi roti degetul în deja 
bine cunoscutul lui gest: continuă. 

— Domnişoara Coogan mi-a zis că primul autocar pleca 
spre New York şi mi-am luat bilet pentru el. Dacă mi-ar fi 
spus că merge spre Jacksonville, sau spre Nome, sau Hot 
Burgoo, Dakota de Sud, tot mi-aş fi cumpărat bilet. Nu 
voiam decât să plec din oraşul ăla. Nu-mi păsa că acolo 
mureau oameni, sau păţeau nişte lucruri mai îngrozitoare 
decât moartea, nu-mi păsa că unii dintre ei mi-erau 
prieteni, iar alţii mi-erau enoriaşi. Nu voiam decât să plec. 
Puteţi să mă înţelegeţi? 


— Da, îi răspunse Roland fără să şovăie. Te înţeleg foarte 
bine. 

Callahan le căută cu insistenţă privirea şi ce citi în ea 
păru să-l liniştească puţin. Işi continuă povestea cu ceva 
mai mult calm. 

— Loretta Coogan era una dintre domnişoarele bătrâne 
ale oraşului. Probabil că am înspăimântat-o, pentru că mi-a 
spus să aştept autocarul afară. Am ieşit. Apoi a venit cursa. 
M-am urcat şi i-am dat şoferului biletul. L-a rupt şi mi-a 
înapoiat jumătate. M-am aşezat la locul meu. A pornit. Am 
trecut pe sub semaforul intermitent din centrul oraşului, iar 
acela a fost primul kilometru al drumului. Primul kilometru 
din drumul care m-a adus aici. Mai târziu - cam pe la patru 
şi jumătate dimineaţa, că nu se luminase încă - autobuzul a 
oprit în... 


7 


— Hei, zice şoferul. Aici e Hartford, dom 'ne. Facem o 
haltă de douăj de minute. Nu vrei să te dai jos şi să-ți iei un 
sandvici sau altceva de mâncare? 

Callahan se scotoceşte în buzunar după portofel cu mâna 
bandajată şi aproape îl scapă pe jos. În gură simte gust de 
moarte, un gust scârbos, făinos, ca de măr putred. Are 
nevoie de ceva cu care să spele gustul acesta, şi dacă 
nimic nu va fi în stare să-l înlăture, măcar să-l schimbe, şi 
dacă nimic nu va fi în stare să-l schimbe, măcar să-l 
acopere, cum acoperi o gaură din parchet cu un covor 
ieftin. 

Întinde şoferului o bancnotă de douăzeci de dolari. 

— Poţi să-mi cumperi ceva de băut? 

— Dom'ne, regulamentul... 

— Şi, bineînțeles, poti să păstrezi restul. O sticlă de 
jumătate ar fi foarte bine. 

— Nu-mi trebe mie betivi la mine în autobuz. Ajungem la 
New York în două ceasuri. Poţi să-ți iei ce vrei de-acolo. 

Și şoferul încearcă să zâmbească. 


— Nu degeaba i se zice Oraşul Distracţiei, te-ai prins? 

Callahan - care nu mai este Părintele Callahan, măcar 
atâta lucru a reuşit să stabilească flama din clanţa bisericii 
- adaugă şi o bancnotă de zece celei de douăzeci de dolari. 
Acum ţine treizeci de dolari în mâna întinsă. Şi îi spune 
iarăşi şoferului că se mulţumeşte cu o sticlă de jumătate şi 
că nu se aşteaptă să primească restul. De data aceasta 
şoferul, care nu-i deloc tâmpit, înhaţă banii. 

— Da să nu mi te-mbeți, repetă el Nu-mi trebe mie betivi 
în autobuzul meu. Callahan dă din cap. N-o să i se-mbete. 
Soferul intră în dugheana care adăposteşte o băcănie, un 
magazin cu băuturi şi un birt cu minuturi. Pe muchia 
oraşului Hartford, pe muchia dimineții, sub intensitatea 
gălbejită a luminii felinarelor. În America există şosele 
secrete, şosele camuflate. lar locul acesta se află chiar la 
una din rampele de intrare în reţeaua de drumuri 
întunecate. Şi Callahan simte asta. O simte din felul cum se 
rostogolesc pe asfalt paharele de plastic şi pachetele 
mototolite de ţigări în vântul tare de dinaintea zorilor. Íi 
şopteşte din semnul de deasupra pompelor cu benzină pe 
care scrie PLĂTIȚI ANTICIPAT DUPĂ ASFINŢIT. Este în 
adolescentul de peste drum care stă pe treptele unei case 
cu capul cuprins în mâini, eseu mut al nefericirii. Şoselele 
secrete sunt aproape şi îi şoptesc: „Haide, prietene. Aici 
poti uita totul, până şi numele pe care l-au legat de tine pe 
când nu erai decât un bebeluş gol, încă mânjit cu sângele 
mamei, şi care orăcăia din toate puterile. Au legat un nume 
de tine, aşa cum se leagă tinicheaua de coada câinelui, nu-i 
aşa? Dar, dacă vii aici, nu mai trebuie să-l târâi după tine. 
Haide! Vino! Dar el nu se duce nicăieri, îl aşteaptă pe 
şoferul autobuzului, care se întoarce destul de repede cu o 
sticlă de Old Log Cabin într-o pungă din hârtie maro. 
Cunoaşte bine marca asta de whisky, iar o jumătate de litru 
ar trebui să coste cam doi dolari şi un sfert pe coclaurile 
astea, ceea ce înseamnă că şoferul tocmai ce a rezolvat un 
bacşiş de aproximativ douăzeci şi opt de dolari. Nu-i rău. 
Dar despre asta este vorba în modul american de viată, nu? 
Plăteşti mult ca să primeşti puţin. lar dacă licoarea îi va 


spăla gustul ăsta scârbavnic din gură - mult mai rău decât 
mâna arsă - poate spune că şi-a meritat fiecare bănuț din 
cei treizeci de dolari. La naiba, ar merita chiar o sută. 

— Fără tămbălău, îi zice şoferul. Că te dau jos şi te las în 
mijlocul şoselei, dacă faci tămbălău. Pe Dumnezeu meu că 
aşa fac. 

Atunci când autobuzul ajunge în staţia de la Autoritatea 
Portuară, Don Callahan este beat. Dar nu face tămbălău. 
Şade potolit la locul lui până îi vine rândul să coboare şi să 
intre în şuvoiul de omenire care se revarsă pe sub lumina 
fluorescentă şi rece la ora şase dimineața: drogati, şoferi de 
taxi, lustragii, fete care ţi-o sug pe zece parai, băieți 
îmbrăcați în fete care ţi-o sug pentru cinci, politai care-şi 
învârt bastoanele, negustorii de iarbă cu tranzistoarele la 
ei, zilierii care vin din New Jersey. Poliţaii cu bulane nu-l 
învrednicesc cu nici-o privire. Aerul din Autoritatea Portuară 
miroase a țigări, a spermă şi a gaze de eşapament. 
Autobuzele parcate huruie. Toată lumea pare surghiunită. 
Sub neoanele reci toată lumea pare moartă. 

Nu, îşi corectează el gândul, trecând pe sub un panou 
care îi arată drumul: SPRE STRADA. Nu-i bine „moartă”. 
Nemoartă, mai degrabă. 


8 


— Măi, omule, zise Eddie, da' ştiu că ai fost în ceva 
războaie. Şi cu grecii, şi cu romanii, şi cu ăia mici cu ochii 
oblici, în Vietnam. 

Când Bătrânul începuse să-şi depene povestea, Eddie 
sperase să le relateze doar esenţialul, foarte pe scurt, ca să 
ajungă mai repede în biserică şi să vadă obiectul ascuns 
acolo. Nici prin minte nu-i trecuse că va fi impresionat, 
darămite zguduit, însă fusese. Callahan ştia lucruri pe care 
Eddie crezuse că nimeni altcineva nu le poate şti: tristeţea 
paharelor de plastic rostogolite pe asfalt, deznădejdea 
ruginită a semnului de deasupra pompelor de benzină, 
privirea oamenilor la ora dinaintea zorilor. 


Mai presus de toate, cunoştea disperarea de a ceda 
dependenţei. 

— Războaie? Nu ştiu, răspunse Callahan. 

Apoi oftă prelung şi dădu din cap. 

— Ba da, cred că ştiu. Prima zi mi-am petrecut-o în 
cinematografe, iar prima noapte în parcul din Washington 
Square. Am văzut că ceilalţi oameni fără adăpost se 
înveleau cu ziare, aşa că le-am urmat exemplul. lar aceasta 
este doar o dovadă a modului cum mi s-a schimbat viaţa - 
structura vieţii, calitatea ei - din ziua când l-au 
înmormântat pe Danny Glick. N-aveţi cum să pricepeţi pe 
loc, dar aveţi răbdare cu mine, căci veţi înţelege ce vreau 
să vă spun. 

Se uită la Eddie şi îi zâmbi: 

— Nu te teme, fiule, n-am de gând să dau din gură toată 
ziua. Nici măcar toată dimineaţa. 

— Povesteşte cum îţi vine, îi răspunse Eddie. 

Callahan izbucni în râs. 

— Mulţam! Chiar aşa, mulţam la greu! Voiam să vă spun 
că în noaptea aceea m-am învelit cu Daily News, iar titlul de 
pe prima pagină era FRAŢII HITLER LOVESC ÎN QUEENS. 

— O, Doamne, Fraţii Hitler, gemu Eddie. Mi-aduc aminte 
de ei. Doi cretini nenorociţi. Le plăcea să-i snopească în 
bătaie pe... pe evrei? Pe negri? 

— Şi pe unii, şi pe alţii, îi răspunse Callahan. Şi le 
scrijeleau zvastici pe frunte. Insă pe a mea n-au apucat s-o 
isprăvească. lar asta a fost o binecuvântare, pentru că după 
aia aveau de gând să-mi facă ceva mult mai rău decât să 
mă calce în picioare. Dar asta s-a întâmplat mai târziu, 
când m-am reîntors în New York. 

— Zvastică, spuse Roland dus pe gânduri. Asta era 
semnul, sigulul, de pe avionul pe care l-am găsit lângă 
River Crossing? În care era David Quick? 

— Înî, confirmă Eddie, şi desenă o zvastică în iarbă cu 
vârful cizmei. 

Firele de iarbă reveniră aproape imediat la loc, dar 
Roland apucă să-şi dea seama că da, aşa ar fi arătat şi 
semnul de pe fruntea lui Callahan dacă ar fi fost terminat. 


— În ziua aceea de la sfârşitul lui octombrie, 1975, 
continuă Callahan, Fraţii Hitler erau pentru mine doar 
subiectul unui articol din ziarul cu care mă învelisem. În a 
doua mea zi în New York n-am făcut nimic altceva decât să 
mă plimb de colo-colo, luptându-mă cu dorinţa de a-mi lua 
o sticlă cu băutură. O parte din mine nu voia să bea, ci voia 
să se împotrivească acestei dorinţe. Voiam să încerc să-mi 
ispăşesc păcatele. Totodată simţeam sângele lui Barlow 
făcându-şi lucrarea în mine, infiltrându-se tot mai adânc în 
mine. Lumea avea un alt miros, şi nu era un miros mai 
plăcut. Lucrurile arătau altfel, şi deloc mai bine. În gură îmi 
revenea gustul lui, gust ca de peşte mort, sau de vin 
stricat. 

Nu speram să mă mântuiesc. Nici măcar nu m-am gândit 
la asta. Dar căinţa nu are legătură cu mântuirea. Şi nici cu 
raiul. Căinţa înseamnă să-ţi cureţi conştiinţa aici, pe 
pământ. Şi asta n-o poţi face dacă eşti beat. Nici atunci nu 
mă consideram alcoolic, dar mă întrebam dacă nu cumva 
mă transformase şi pe mine în vampir. Mă întrebam dacă 
soarele n-o să înceapă să-mi ardă pielea. Sau dacă o să 
încep să mă uit pofticios la gâturile doamnelor. 

Ridică din umeri şi râse. 

— Sau, poate, la gâturile domnilor. Că ştiţi ce se spune 
despre preoţi; că nu suntem decât o şleahtă de pederaşti 
nedovediţi care ne vânturăm de colo-colo şi bâţâim crucea 
în nasul oamenilor. 

— Dar nu erai vampir, spuse Eddie. 

— Nici măcar de Tipul Trei. Doar spurcat, atât eram. Pe 
dinafara tuturor lucrurilor. Un paria. Mereu cu duhoarea lui 
în nări şi mereu văzând lumea aşa cum o văd numai cei 
asemenea lui, în tonuri de gri şi roşu. Ani la rând singura 
culoare mai deschisă pe care am putut-o vedea a fost roşul. 
Tot restul era o ceaţă. 

Cred că umblam după un birou de Forțe de Muncă - ştiţi 
ce vreau să zic, nu? Compania aia care angajează lucrători 
cu ziua. În vremea aceea eram destul de zdravăn şi, fireşte, 
eram mult mai tânăr. Dar n-am găsit Forţele de Muncă. fn 
schimb am găsit un loc numit Căminul. Pe colţul dintre First 


Avenue şi 47! Street, nu departe de sediul Naţiunilor Unite. 

Roland, Eddie şi Susannah făcură schimb de priviri. 
Indiferent ce era locul acela căruia Callahan îi spunea 
Căminul, el se aflase la doar două străzi distanţă de terenul 
viran. Doar că pe vremea aia nu era deloc viran, îşi zise 
Eddie. Mu în 1975. În 75 acolo încă mai era Artistic Deli 
„Tom şi Jerry”, Maeştri ai Aperitivelor. Brusc îşi dori să fie şi 
Jake cu ei. Probabil că puştiul ar fi sărit în sus de bucurie 
când ar fi auzit povestea. 

— Ce fel de prăvălie era Căminul? întrebă Roland. 

— Nu era o prăvălie. Era un adăpost. Un adăpost pentru 
betivi. Nu ştiu sigur dacă era unicul de genul ăsta în 
Manhattan, dar pun prinsoare că era unul dintre cele foarte 
puţine care existau atunci. Nu ştiam prea multe despre 
adăposturi, doar cât reuşisem să aflu de pe vremea primei 
mele parohii. Insă, pe măsură ce trecea timpul, am învăţat 
o sumedenie de lucruri. Am cunoscut sistemul din ambele 
părţi. Erau zile când eu eram tipul care pune supa în 
castroane la şase seara şi împarte păturile la nouă. lar 
alteori eu eram cel care mănâncă supa şi doarme sub 
păturile alea. Desigur, după ce am fost căutat de păduchi în 
prealabil. 

Există adăposturi unde nu eşti primit dacă miroşi a 
băutură. Şi există altele unde te primesc pur şi simplu dacă 
susţii că n-ai mai pus picătură în gură de două ceasuri. Şi 
mai sunt şi alte locuri - extrem de puţine - în care poţi intra 
chiar dacă eşti beat muci, cu condiţia să te laşi 
percheziţionat la uşă şi să le permiţi să-ţi arunce cocârţul. 
Odată rezolvată această chestiune, te încuie într-o încăpere 
împreună cu celelalte cazuri de alcoolism sever. Şi, dacă te 
răzgândeşti, nu ai cum să te furişezi până afară să-ţi iei de 
băut; şi nici nu-i poţi speria pe cei mai puţin mangă dacă te 
apucă vreo criză de delirium tremens şi începi să vezi 
gândaci ieşind din pereţi. Şi femeile n-au voie acolo, pentru 
că pot fi violate. Asta-i unul din motivele pentru care mai 
multe femei decât bărbaţi fără adăpost mor pe stradă. Aşa 
zicea Lupe. 

— Lupe? întrebă Eddie. 


— O să ajung şi la el, dar deocamdată ajunge să vă spun 
că el a stabilit politica privind alcoolul la Cămin. Acolo 
ţineau sub cheie băutura, nu beţivii. Şi căpătai o duşcă, 
dacă chiar aveai nevoie. Plus un sedativ. lar ăsta nu-i un 
procedeu medical recomandat - cred că nu-i nici măcar 
legal, de vreme nici Lupe, nici Rowan Magruder nu erau 
doctori - dar părea să funcţioneze. Intr-o noapte am venit 
treaz, şi Lupe m-a pus la treabă. Vreo două zile am lucrat 
pe gratis, şi după aia m-a chemat Rowan în biroul lui care 
era cam cât un dulap de depozitare. M-a întrebat dacă sunt 
alcoolic. l-am spus că nu. M-a întrebat dacă sunt căutat de 
poliţie. l-am spus că nu. M-a întrebat dacă fug de ceva. l-am 
spus da, de mine însumi. M-a întrebat dacă vreau să 
muncesc şi am izbucnit în plâns. A interpretat lacrimile 
mele drept răspuns afirmativ. 

Următoarele nouă luni - până în iunie 1976 - am lucrat la 
Cămin. Făceam paturile, făceam de mâncare, mergeam să 
strângem fonduri cu Lupe şi uneori cu Rowan, duceam cu 
furgoneta  adăpostului beţivii la întrunirile  Alcoolicilor 
Anonimi, îi ajutam să-şi bea porţia pe cei care tremurau 
prea tare ca să mai fie în stare să ţină singuri paharul. Am 
început să mă ocup şi de contabilitate pentru că mă 
pricepeam mai bine decât Magruder sau Lupe sau oricare 
din tipii care mai lucrau acolo. N-aş merge până într-acolo 
să spun că acelea au fost cele mai fericite zile din viaţa 
mea, căci tot mai aveam în gură gustul sângelui lui Barlow, 
însă au fost zile milostive cu mine. Nu mă mai gândeam aşa 
de mult. Ţineam capul în jos şi făceam ceea ce mi se cerea 
să fac. Am început să mă vindec. 

La un moment dat, în iarna aceea, mi-am dat seama că 
începusem să mă schimb. Ca şi cum aş fi căpătat un al 
şaselea simţ. Uneori auzeam dangăt de clopote. Ingrozitor, 
dar dulce, în acelaşi timp. Alteori, când eram pe stradă, se 
întuneca totul în jurul meu, chiar dacă era soare. Mi- 
amintesc că începusem să-mi caut umbra pe asfalt. Eram 
convins că nu aveam s-o văd acolo, dar era mereu la locul 
ei. 

Ka-tet-ul lui Roland făcu un alt schimb de priviri. 


— Uneori aceste stări ale mele erau însoţite şi de o 
senzaţie olfactivă. Un miros amar, ca de ceapă foarte iute şi 
fier înroşit în foc. Începusem să cred că aveam epilepsie. 

— Te-ai dus la doctor? îl întrebă Susannah. 

— Nu m-am dus. Mi-era teamă de ce aveam să aflu. O 
tumoră pe creier părea ipoteza cea mai plauzibilă. Am stat 
în banca mea şi am continuat să muncesc. Şi într-o seară 
m-am dus la film în Times Square. Se reluau două din 
westernurile cu Clint Eastwood. Genul western spaghetti, 
ştiţi? 

— Da, zise Eddie. 

— Şi am auzit clopotele. Dangătul lor. Şi am simţit 
mirosul acela, mai puternic ca oricând înainte. Şi venea de 
undeva din faţa mea. M-am uitat şi am văzut doi bărbaţi, 
unul mai în vârstă, celălalt mai tânăr. Mi-a fost uşor să-i 
descopăr pentru că cinematograful era pe trei sferturi gol. 
Cel tânăr stătea aplecat spre prietenul lui. Cel bătrân nu şi- 
a luat nici-o clipă ochii de la ecran, dar îl ţinea pe celălalt cu 
braţul pe după umeri. Dacă i-aş fi văzut în orice altă seară, 
aş fi ştiut ce se petrecea între ei, însă nu şi atunci. l-am 
privit în continuare. Şi am început să văd un soi de lumină 
albastru închis, mai întâi în jurul tânărului, apoi în jurul 
amândurora. Nu mai văzusem niciodată o asemenea 
lumină. Era ca bezna pe care o simţeam uneori pe stradă, 
când începeau să-mi bată clopotele în cap. Era ca mirosul. 
Adică, ştiai că aşa ceva nu poate fi acolo, şi totuşi era. ŞI 
am înţeles. Nu am şi acceptat - acceptarea a venit mai 
târziu - dar am înţeles. Tânărul era vampir. 

Făcu o pauză gândindu-se cum anume să-şi spună 
povestea mai departe. Cum să se facă înţeles. 

— Eu cred că există cel puţin trei tipuri de vampiri pe 
lumea asta. Le-am botezat Tipul Unu, Doi şi Trei. Cei din 
Tipul Unu sunt foarte rari. Barlow era vampir de Tipul Unu. 
Au vieţi lungi şi pot hiberna perioade îndelungate de timp - 
cincizeci de ani, o sută, poate chiar două. Când sunt activi, 
au puterea de a crea noi vampiri, cei pe care noi îi numim 
nemorţi. Aceşti nemorţi fac parte din Tipul Doi. Şi ei sunt 
capabili să creeze noi vampiri, însă nu sunt absolut deloc 


inteligenţi. 

Îi privi pe Eddie şi pe Susannah şi îi întrebă: 

— Aţi văzut Noaptea morților vii? 

Susannah clătină din cap. Eddie făcu un gest afirmativ. 

— În filmul ăla, nemorţii erau prezentaţi ca nişte zombi, 
fără niciun fel de activitate cerebrală. Vampirii de Tipul Doi 
sunt mai inteligenţi decât ăia din film, dar nu cu mult. Nu 
pot ieşi din ascunzători pe timp de zi. Dacă o fac, pot orbi, 
pot fi arşi, sau chiar ucişi. Şi, cu toate că nu sunt sigur, cred 
că trăiesc destul de puţin. Nu din cauză că trecerea de la 
stadiul de om viu la cel de nemort şi vampir ar scurta viaţa, 
ci din cauză că existenţa vampirilor de Tip Doi este extrem 
de periculoasă. 

În majoritatea cazurilor - iar aceasta este o părere, nu o 
certitudine - vampirii de Tip Doi creează alţi vampiri de Tip 
Doi într-o zonă relativ restrânsă. În faza aceasta a bolii - 
pentru că este o boală - vampirul de Tip Unu, vampirul- 
rege, a părăsit deja locul respectiv. În Salem's Lot, 
nemernicul ăla a fost omorât. lar ca el poate că mai sunt 
doar o duzină în toată lumea. 

În alte cazuri, Tipul Doi creează Tipul Trei. lar vampirii de 
Tip Trei sunt ca ţânţarii. Nu pot face alţi vampiri, însă se pot 
hrăni. Şi se hrănesc. Şi se tot hrănesc. 

— Se îmbolnăvesc de SIDA? întrebă Eddie. Ştii ce-i aia, 
nu? 

— Ştiu, deşi n-am auzit termenul până în primăvara lui 
1983, pe când lucram la Adăpostul „Farul” din Detroit, iar 
timpul meu în America se scurtase. Fireşte că ştiam de mai 
bine de zece ani că exista o boa/ă. Literatura de specialitate 
o numea uneori DIH -  Deficienţă  lmunitară a 
Homosexualilor. În 1982 au apărut articole în ziare despre o 
nouă boală numită „Cancerul pederaştilor” şi au fost 
lansate speculaţii cum că ar fi fost molipsitoare. Pe străzi i 
se zicea „Boala futaiului”. Însă nu cred că vampirii mor din 
cauza ei, dar o pot avea. Şi o pot transmite. O, da. Am 
motive intemeiate să cred asta. 

Buzele lui Callahan începură să tremure. Şi le strânse 
într-un rictus amar. 


— Când demonul acesta vampir te-a obligat să-i bei 
sângele, ţi-a transmis puterea de a-i vedea, spuse Roland. 

— Da. 

— Pe toţi, sau doar pe cei din Tipul Trei? Pe cei micuţi? 

— Cei micuţi, murmură Callahan, apoi scoase un hohot 
de râs amar. Da, îmi place cum le spui. Oricum, n-am văzut 
decât Tipul Trei de când am plecat din Jerusalem's Lot. Insă 
cei din Tipul Unu, cum a fost Barlow, sunt extrem de rari, 
iar cei din Tipul Doi nu rezistă prea mult. Le vine de hac 
propria lor lăcomie. Sunt hămesiţi în permanenţă. Cei de 
Tipul Trei pot ieşi din ascunzători pe timp de zi. Şi îşi capătă 
forţa din hrană, aşa ca noi. 

— Şi ce ai făcut în seara aia, la cinematograf? îl întrebă 
Susannah. 

— Nimic, răspunse Callahan. N-am făcut nimic cât am 
fost în New York - cât am fost prima dată în New York - 
până în luna aprilie. Înţelegeţi voi? Nu eram sigur. Adică, 
eram sigur în inima mea, însă mintea refuza să creadă. În 
plus, mai era o chestiune foarte simplă care îmi bruia 
simţurile: eram un alcoolic pe uscat. Alcoolicul este şi el un 
soi de vampir, iar partea aceea din mine era din ce în ce 
mai însetată, în vreme ce încercam din răsputeri să mă 
dezic de această trăsătură fundamentală a firii mele. Aşa că 
mi-am spus că am văzut doar un cuplu de homosexuali 
giugiulindu-se la cinematograf. Atât şi nimic mai mult. lar în 
privinţa celorlalte lucruri - clopotele, mirosul, lumina 
albastră din jurul tânărului - m-am convins că fusese doar o 
criză de epilepsie, sau un efect secundar al agresiunii lui 
Barlow, sau ambele. Şi aveam dreptate cu Barlow. Sângele 
lui era în mine. E/ vedea. 

— A fost mai mult, spuse Roland. 

Callahan se întoarse surprins spre el. 

— Ai trecut prin portal, Părinte. Te-a chemat ceva din 
lumea aceasta. Cred că te-a chemat lucrul acela din 
biserica ta, deşi nu era încă în biserică atunci când ai aflat 
de existenţa lui. 

— Nu, zise Callahan, privindu-l pe Roland cu un soi de 
respect precaut. Nu era. De unde ştii? Rogu-te, spune-mi. 


Dar Roland nu îi spuse. 
— Continuă, îi zise. Ce s-a întâmplat după aceea? 
— Lupe s-a întâmplat, răspunse Callahan. 


9 


Celălalt nume al lui era Delgado. 

Roland făcu ochii mari - o singură clipă de uimire - însă 
Eddie şi Susannah îl cunoşteau destul de bine pe pistolar ca 
să-şi dea seama că această reacţie a lui era ieşită din 
comun. Totodată însă, aproape că se obişnuiseră cu toate 
aceste coincidenţe care nu aveau cum să fie simple 
coincidenţe, se obişnuiseră cu sentimentul că fiecare dintre 
acestea nu era decât o altă întoarcere a roţilor zimţate ale 
unui mecanism uriaş. 

Lupe Delgado avea treizeci şi doi de ani, era alcoolic, nu 
mai băuse de cinci ani şi lucra la Cămin din 1974. Magruder 
înființase adăpostul, dar Lupe Delgado îi dăduse viaţă şi 
scop. În timpul zilei, lucra în echipa de întreţinere de la 
Hotelul Plaza, de pe Fifth Avenue. La adăpost lucra 
noaptea. Fusese artizanul politicii privind alcoolul la Cămin. 
Şi fusese cel care l-a întâmpinat pe Callahan în prima seară. 

— Eram în New York de mai bine de un an, atunci, prima 
dată, spuse Callahan, dar prin martie 1976 eram deja... 

Se opri, căutându-şi cuvintele pentru a rosti ceva ce 
ceilalţi trei înţeleseseră deja după expresia care i se 
întipărise pe chip. Se îmbujorase tot, mai puţin cicatricea 
de pe frunte, nefiresc de albă. 

— Of, bine, cred că s-ar putea zice că în martie eram deja 
îndrăgostit de el. Asta înseamnă că sunt pederast? 
Poponar? Habar n-am. Se spune că toţi preoţii suntem aşa, 
nu? Şi de ce nu s-ar spune? La fiecare două, trei luni apare 
câte un articol în ziare despre vreun preot căruia îi place 
să-şi vâre mâna pe sub straiele băieţilor de altar. În ceea ce 
mă priveşte, n-aveam absolut niciun motiv să mă consider 
homosexual. Dumnezeu mi-e martor că nu eram imun la 
farmecele femeieşti, şi niciodată nu-mi trecuse prin minte 


să molestez băieţii de altar. În plus, niciodată nu s-a 
întâmplat nimic fizic între mine şi Lupe. Dar l-am iubit, şi nu 
vorbesc acum doar de mintea lui, sau de dăruirea lui, sau 
de ambițiile lui pentru adăpost. Nu l-am iubit doar pentru că 
a ales să muncească printre cei săraci, aidoma lui Hristos. 
Recunosc că a existat o atracţie fizică. 

Şovăi, apoi spuse dintr-o suflare: 

— Doamne, frumos mai era! Foarte frumos! 

— Ce a păţit? întrebă Roland. 

— Era o seară de la sfârşitul lui martie şi ningea tare. 
Adăpostul era plin, iar locatarii erau cam agitaţi. Deja 
avusese loc o încăierare, şi noi tocmai ce făceam ordine. Un 
individ avea o criză zdravănă de delirium tremens şi Rowan 
Magruder îl luase la el în birou şi-i dădea cafea cu whisky. 
Cred că v-am zis că la Cămin nu aveam cameră de izolare. 
Era ora cinei, de fapt întârziaserăm cu jumătate de oră, 
pentru că trei dintre voluntarii care ne ajutau nu putuseră 
să vină din cauza vremii. Aparatul de radio era deschis şi 
două dintre femei dansau. „E ora mesei la grădina 
zoologică”, obişnuia să spună Lupe. 

Tocmai ce-mi scosesem haina şi mă îndreptam către 
bucătărie, când... când m-a apucat de guler un individ pe 
care îl chema Frank Spinelli... voia să ştie ce am de gând cu 
scrisoarea de recomandare pe care îi promisesem că i-o voi 
scrie... şi mai era şi o femeie, Lisa-nu-mai-ştiu-cum, care 
voia s-o ajut cu una din etapele dezalcoolizării, etapa aia 
când trebuie să faci o listă cu toate persoanele cărora le-ai 
făcut vreun rău... şi mai era şi un tânăr care voia să-i scriu 
o cerere pentru o slujbă, deoarece el ştia să citească, dar 
nu prea ştia să scrie... şi ceva se ardea pe plită... şi era o 
nebunie generală. Insă mie îmi plăcea. Parcă mă lua pe sus 
şi mă umplea de energie. Dar, la un moment dat, m-am 
oprit din ceea ce făceam. N-am auzit niciun clopot, iar 
unicele arome erau cele de beţivi nespălaţi şi de mâncare 
arsă... însă am văzut lumina aceea albastră în jurul gâtului 
lui Lupe. Ca un guler. Şi am văzut şi semnele. Micuţe. Ca 
nişte pişcături. 

Cred că m-am clătinat pe picioare, căci Lupe mi-a sărit în 


ajutor. Şi atunci am simţit mirosul: ceapă iute şi metal 
încins. Pesemne că mi-am pierdut cunoştinţa câteva 
secunde, pentru că m-am pomenit în colţul de lângă fişierul 
unde tineam dosarele celor care luau parte la întrunirile 
Alcoolicilor Anonimi, iar Lupe mă întreba când am mâncat 
ultima dată. Ştia că uneori uitam să mănânc. 

lar mirosul dispăruse. Dispăruse şi aura albastră din jurul 
gâtului lui. Şi semnele alea micuţe unde ceva îl pişcase. 
Semnele dispar foarte repede dacă vampirul care te-a 
atacat nu-i chiar lihnit de foame. Dar eu ştiam ce se 
întâmplase. N-avea niciun sens să-l întreb cu cine fusese, 
sau când, sau unde. Pentru că vampirii, chiar şi cei de Tipul 
Trei - sau poate mai ales aceştia - ştiu multe şmecherii prin 
care să se protejeze. În saliva lipitorilor există o enzimă 
care permite sângelui victimei să curgă atunci când ele se 
hrănesc. Mai are şi rolul de a amorţi locul cu pricina, aşa că, 
dacă nu vezi lighioana pe tine, habar n-ai ce ţi se întâmplă. 
lar vampirii de Tipul Trei par a secreta un soi de amnezie 
selectivă pe termen scurt. 

Am reuşit să nu-l las să vadă ce simt. Doar i-am spus că 
am ametit probabil pentru că intrasem din frig la căldură şi 
lumină şi zgomote. Mi-a acceptat explicaţia şi mi-a spus că 
trebuie s-o iau mai uşor. „Eşti prea valoros pentru noi ca să 
te pierdem, Don”, aşa mi-a zis. Şi m-a sărutat. Uite, chiar 
aici. 

Callahan îşi atinse obrazul drept cu mâna beteagă. 

— Se pare că v-am minţit când am spus că nu s-a 
petrecut nimic de natură fizică între noi, nu? Nu a fost 
decât acel unic sărut. Dar şi acum îmi amintesc ce am 
simţit. Îmi amintesc şi cum m-a înţepat cu mustaţa crescută 
peste zi. 

— Îmi pare foarte rău pentru tine, şopti Susannah. 

— Îţi mulţumesc, draga mea, îi răspunse Callahan. Nu 
cred că îţi poţi da seama cât de mult înseamnă asta pentru 
mine. Cât de minunat mi se pare să fiu compătimit de 
cineva din propria mea lume. Mă simt ca un exilat care 
primeşte veşti de acasă. Sau ca un însetat care primeşte 
apă proaspătă de izvor după ani lungi în care a băut doar 


apă îmbuteliată, sălcie la gust. 

Se întinse şi îi prinse mâna într-ale sale. Ceva în surâsul 
lui îi părea lui Eddie forţat, fals chiar, şi brusc îi trecu prin 
minte o idee înfiorătoare. Dar dacă Părintele Callahan 
simţea chiar acum miros de ceapă iute şi fier încins? Dacă 
vedea o lumină albastră, nu în jurul gâtului lui Susannah, 
aidoma unui guler, ci în jurul abdomenului ei, ca o 
cingătoare? 

Se uită la Roland, căutând ajutor, însă chipul pistolarului 
era inexpresiv. 

— Avea SIDA, nu? întrebă Eddie. Un vampir gay de Tipul 
Trei l-a muşcat pe prietenul tău şi i-a dat-o. 

— Gay, repetă Callahan. Vrei să-mi spui că acest cuvânt 
prostesc... se întrerupse clătinând din cap. 

— Ba da, zise Eddie. Echipa Red Sox n-a câştigat 
campionatul, iar poponarilor li se spune „gay”. 

— Eddie! exclamă Susannah. 

— Hei, spuse tânărul, credeţi chiar că-i uşor să fii ultimul 
care a plecat din New York uitând să stingă lumina? Că nu-i 
deloc aşa. Şi să vă mai spun o chestie: am început să mă 
simt din ce în ce mai depăşit. 

Se întoarse spre Callahan. 

— Mă rog, aşa a fost, nu? 

— Cred că da. Ţineţi cont, însă, că nici eu nu ştiam mare 
lucru la vremea respectivă. lar ceea ce ştiam încercam să 
neg şi să reprim. Cu multă vigoare, cum obişnuia să spună 
preşedintele Kennedy. Pe primul - pe primul „micuţ” - l-am 
văzut la cinematograf, în 1975, în săptămâna dintre 
Crăciun şi Anul Nou. 

Scoase un hohot scurt de râs, ca un lătrat. 

— Acum, când mă gândesc, mi-aduc aminte că 
cinematograful se numea „Gaiety”. Nu-i de mirare? 

Se  întrerupse  privindu-i pe ceilalți, surprins de 
descoperirea făcută. 

— Nu este. Nu sunteţi deloc mirati. 

— S-a terminat cu coincidenţele, drăgălaşule, spuse 
Susannah. Ce ni se întâmplă acum seamănă mai degrabă 
cu perspectiva lui Charles Dickens asupra realităţii. 


— Nu înţeleg. 

— Nici nu trebuie, dulceaţă. Haide. Spune-ţi povestea. 

Bătrânul făcu o pauză ca să-şi amintească unde anume 
rămăsese. Apoi continuă. 

— Am văzut primul vampir de Tip Trei la sfârşitul lui 
decembrie 1975. Şi am mai întâlnit încă vreo şase până în 
seara aia când am văzut lumina albastră în jurul gâtului lui 
Lupe, trei luni mai târziu. Şi doar pe unul singur l-am văzut 
în acţiune. Într-o alee din East Village, împreună cu un alt 
individ. El, vampirul, stătea în poziţia asta. 

Callahan se ridică şi le arătă: braţele întinse, palmele 
proptite de un zid invizibil. 

— Celălalt, victima, stătea între braţele lui, cu faţa la el. 
Poate că vorbeau. Poate că se sărutau. Dar eu ştiam - 
ştiam - că nu făceau nici una, nici alta. 

Cât despre ceilalţi... Am văzut doi într-un restaurant, 
fiecare singur la masa lui. Mâinile şi feţele le erau inundate 
de lumina aia - le era întinsă pe buze ca zeama murelor - 
iar aerul din jurul lor era greu de parfumul lor de ceapă şi 
fier încins. 

Callahan surâse. 

— Mă surprinde că folosesc atât de multe comparații în 
descrierile mele. Probabil asta se întâmplă din cauză că nu 
doar încerc să vă descriu ce am văzut, ci încerc să înţeleg 
eu însumi. Încă mai încerc să înţeleg. Să-mi dau seama cum 
de această lume, această lume secretă, a existat mereu 
alături de cea pe care o cunoşteam eu. 

Roland are dreptate, îşi spuse Eddie. A trecut prin portal. 
Asta trebuie să fie. Nu ştie, dar asta este. În cazul acesta, 
este el unul dintre noi? Face parte din ka-tet-ul nostru? 

— Am mai văzut unul la coadă la banca Marine Midland, 
unde îşi avea conturile Căminul, continuă Callahan. Eu 
eram la coadă la depuneri, iar femeia aia era la retrageri. 
Lumina o acoperea din cap până-n picioare. A observat că 
mă uit la ea şi mi-a susţinut fără teamă privirea. Sexi, ca şi 
cum ar fi flirtat cu mine. 

— l-ai putut distinge printre oameni, pentru că în tine 
curgea sângele acelui demon-vampir, îi zise Roland. Dar ei 


şi-au dat seama ce eşti? 

— Nu, spuse repede Callahan. Dacă ar fi fost în stare să 
mă vadă - să mă încolţească - viaţa mea n-ar mai fi valorat 
nici cât un găinaţ de vrabie. Deşi au aflat de mine. Însă asta 
a fost mai târziu. 

Ideea este că eu îi vedeam. Că ştiam ce sunt. lar când |- 
am văzut pe Lupe în seara aia, am înţeles cine îl atacase. 
Să ştiţi că şi ei văd. Şi simt mirosul. Poate aud şi clopotele. 
Işi însemnează victimele, care sunt atrase de ei ca moliile 
de lumină. Sau ca nişte câini de acelaşi stâlp de telegraf la 
care să-şi ridice piciorul. 

Sunt convins că Lupe a fost muşcat pentru prima oară în 
seara aceea, pentru că nu mai văzusem niciodată aura 
albastră în jurul lui... sau semnele alea pe gâtul lui, 
semnele alea care păreau doar două ciupituri făcute cu 
lama de ras. Dar a mai fost muşcat în repetate rânduri 
după aceea. Cred că din cauza muncii noastre cu oameni în 
tranzit. Poate că acestui tip de vampiri sângele cu alcool în 
el li se părea o modalitate ieftină de a atinge extazul. Cine 
poate şti? 

In orice caz, din cauza lui Lupe am ucis prima oară în 
viaţa mea. Prima oară din multele daţi care au urmat. S-a 
întâmplat în aprilie... 


10 


Este aprilie, iar parfumul primăverii se simte în aer. 
Callahan a ajuns la Cămin pe la ora cinci, unde, mai întâi, a 
completat cecurile pentru facturile sfârşitului de lună, iar 
apoi s-a apucat să pregătească specialitatea lui căreia îi 
zice „Tocană din broască râioasă cu găluşte”. De fapt este 
vorba despre tocană din carne de vacă, însă denumirea 
aceasta pitorească il amuză nespus. 

Tocmai ce a terminat de spălat oalele de tablă, nu pentru 
că ar fi avut nevoie de ele în continuare (la Cămin se 
găseau ustensile de bucătărie din abundență, spre 
deosebire de alte lucruri necesare), ci pentru că aşa îl 


învățase mama lui să lucreze în bucătărie: trebuie să laşi 
curat în urma ta. 

lese afară cu una din oalele cele mari sprijinită de şold, 
ca să arunce zoaiele la canal, dar se opreşte ca trăsnit după 
doar câtiva paşi. Mai văzuse acest tablou, mai demult, în 
Village, însă atunci cei doi bărbaţi - cel cu spatele lipit de 
zid şi cel din fața lui, cu mâinile sprijinite de zid - nu 
fuseseră decât două siluete neclare. Pe aceştia de acum îi 
vede bine în lumina care iese din bucătărie, iar cel lipit de 
Zid, parcă adormit, cu capul plecat pe umăr, dezgolindu-şi 
gâtul, este cineva pe care Callahan îl cunoaşte foarte bine. 

Lupe. 

Cu toate că această parte a aleii este bine luminată 
acum, prin uşa deschisă, iar Callahan n-a făcut niciun efort 
să nu facă zgomot - de fapt, chiar fredona „Take a Walk on 
the Wild Side” al lui Lou Reed - nici unul dintre cei doi nu îl 
observă. Sunt căzuți în transă. Bărbatul din faţa lui Lupe 
pare a avea în jur de cincizeci de ani şi este bine îmbrăcat, 
costum şi cravată. Lângă el, pe macadam, zace o servietă 
extrem de scumpă, din colecția Mark Cross. Capul acestui 
bărbat este întins şi uşor înclinat într-o parte. Buzele lui 
deschise sunt lipite de partea dreaptă a gâtului lui Lupe. 
Ce-i acolo? Jugulara? Carotida? Callahan nu-şi aminteşte şi, 
oricum, nu are nici-o importanță. Acum nu se mai aud 
clopotele bătând, însă duhoarea este copleşitoare, atât de 
râncedă încât încep să-i lăcrimeze ochii şi din nări începe 
să-i picure apă. Lumina albastră din jurul celor doi este 
teribil de intensă, iar lui Callahan i se pare chiar că 
pulsează ritmic. Asta-i respiraţia lor, își dă el seama. 
Respirația lor care mişcă rahatul ăla. Ceea ce însemnă că 
totul este real. 

Aude un țocăit apos. Aidoma sunetului din filme când cei 
doi protagonişti se pupă cu înfocare. 

Nu stă pe gânduri. Lasă din mână oala plină cu apă 
murdară, unsuroasă. lar oala zdrăngăne puternic pe 
betonul aleii, însă cei doi nu se mişcă; rămân pierduţi în 
visul lor. Callahan se întoarce în bucătărie. Pe masă e 
satârul pe care îl folosise ca să taie carnea pentru tocană. 


Îşi vede chipul în lama strălucitoare şi îşi spune: Cel puţin 
eu nu sunt de-al lor; încă mă mai văd în oglindă. Și apucă 
strâns mânerul satârului şi iese înapoi în alee. Trece peste 
oala cu zoaie. Seara este blândă şi umedă. De undeva 
picură apa. De altundeva Elton John zbiară dintr-un radio: 
„Cineva mi-a salvat viaţa în noaptea asta”. Umiditatea din 
atmosferă creează o aureolă în jurul felinarului din capătul 
aleii. Este luna aprilie la New York, şi la nici trei metri de 
locul unde stă Callahan - până de curând preot hirotonisit 
al Bisericii Catolice - un vampir se hrăneşte cu sângele 
prăzii sale. Cu sângele bărbatului de care se indrăgostise 
Donald Callahan. 

„Mai-mai că ţi-ai vârât ghearele-n mine, nu-i aşa, 
iubito?”, cântă Elton John, iar Callahan mai face câţiva paşi, 
ridică satârul, apoi îl împlântă cu toată puterea în teasta 
vampirului. Obrajii vampirului se deschid ca nişte aripi. Îşi 
ridică brusc capul, aidoma unui animal de pradă care a 
auzit cum se apropie de el ceva mai mare şi mai fioros. 
După o secundă își îndoaie genunchii de parcă ar dori să-şi 
ridice servieta de jos, apoi pare a-şi spune că se poate lipsi 
de ea. Se întoarce şi se îndreaptă încet spre intrarea aleii. 
Spre locul de unde se aude Elton John spunând: 

„Cineva mi-a salvat, cineva mi-a salvat, cineva mi-a 
salvat vi-iii-aţa în noaptea asta” Satârul a rămas înfipt în 
craniul creaturii. La fiecare pas, mânerul se clatină ca o 
coadă mică şi țeapănă. Callahan vede ceva sânge, însă nici 
vorbă de oceanul la care s-ar fi aşteptat. În momentul 
acesta este mult prea şocat ca să se mire, însă mai târziu 
işi va da seama că în aceste jivine curge extrem de puțin 
sânge lichid. Probabil că ceea ce le tine în funcțiune este 
mai magic decât miracolul sângelui. Mare parte din sângele 
lor se coagulase asemenea gălbenuşului de ou fiert. 

Mai face încă un pas şi se opreşte. Se cocoşează. 
Callahan nu-i mai vede capul. lar apoi, complet pe 
neaşteptate, hainele i se năruie aterizând planat pe asfaltul 
ud al aleii. 

Ca în vis, Callahan se apropie ca să se uite la ele. Lupe 
Delgado a rămas lângă zid, cu capul dat pe spate, ochii 


închişi, pierdut în vraja pe care vampirul o țesuse asupra 
lui. Firişoare subțiri de sânge i se preling pe gât. 

Callahan se uită la haine. Cravata încă este înnodată. 
Cămaşa este în interiorul sacoului, şi îndesată în pantaloni. 
Stie că dacă va trage fermoarul acestora, va vedea chiloţii 
dinăuntru. Apucă o mânecă a sacoului, mai mult ca să 
confirme şi prin atingere faptul că este goală, iar ceasul 
vampirului se rostogoleşte dinăuntru şi cade cu un clinchet 
alături de inelul de absolvire a şcolii. 

E şi păr pe jos. Şi dinţi, şi măsele, unele plombate. Atât a 
rămas din Domnul-cu-Servietă-Mark-Cross. 

Callahan adună hainele. Elton John tot nu a terminat de 
cântat „Cineva mi-a salvat viaţa în noaptea asta” dar nu ar 
trebui să ne surprindă. Cântecul e destul de lung, cam de 
patru minute. Callahan îşi pune ceasul la mână, iar inelul şi- 
I vâră pe un deget, doar pentru a le păstra în siguranţă. 
Trece pe lângă Lupe atunci când duce hainele înăuntru. 
Lupe e pierdut în visul lui. lar găurile de pe gât, care la 
început fuseseră cam ca nişte împunsături de ac, au 
început să-i dispară. 

Ca prin minune, bucătăria este goală. Lângă ea, la 
stânga, e o uşă pe care scrie MAGAZIE. Dincolo de ea e un 
holişor cu dulapuri prevăzute cu grilaje încuiate pentru 
descurajarea furtului. Conserve pe o latură, alimente uscate 
pe cealaltă. Apoi haine. Un dulap cu cămăși. Altul cu 
pantaloni. Rochii şi fuste într-un altul. Paltoane în alt dulap. 
La capătul holului e un garderob rablagit pe care scrie 
DIVERSE. Callahan găseşte portofelul vampirului şi şi-l pune 
în buzunar, peste al său. lar buzunarul i se bulbucă. Apoi 
descuie  garderobul şi aruncă de-a valma hainele 
vampirului. Îi este mult mai uşor să facă asta, decât să le 
sorteze, cu toate că ştie că vor fi vociferări atunci când se 
vor descoperi izmenele. Căci lenjeria purtată nu este 
tolerată la Cămin. 

— Om da noi de mâncare alcoolicilor în stadiu cronic, îi 
spusese odată Rowan Magruder, dar tot există anumite 
standarde. 

Dă-le-ncolo de standarde. Acum trebuie să se gândească 


la părul şi dinţii vampirului. La ceasul lui, la inel, la 
portofel... o, Doamne, şi la servietă şi la pantofi! Trebuie că 
sunt tot afară! 

Nu care cumva să îndrăzneşti să te plângi, îşi spune 
Callahan. Bine că a dispărut nouăzeci şi cinci la sută din el, 
ca un monstru în ultimele secvenţe ale unui film de groază. 
Dumnezeu te-a avut în paza Lui până acum - cred că 
Dumnezeu a fost - aşa că să nu îndrăzneşti să te vaiţi! 

Și nu se vaită. Adună părul, dinții, servieta şi, călcând în 
băltoace, se duce la capătul aleii, unde le azvârle peste 
gard. După câteva clipe de gândire, aruncă şi ceasul, 
portofelul şi inelul. Acesta i se înțepenise pe deget, iar el 
aproape că intră în panică, dar, în cele din urmă, reuşeşte 
să-l scoată şi îl azvârle - pleosc. Cineva se va ocupa de 
toate lucrurile astea. În fond, suntem în New York. Se 
întoarce la Lupe şi dă cu ochii de pantofi. Sunt mult prea 
buni ca să-i arunce, păpuşeii ăştia mai au viață lungă de 
trăit. Îi ia şi se întoarce în bucătărie. Când Lupe intră şi el, îl 
găseşte lângă plită, tot cu pantofii în mână. 

— Don? 

Vocea îi sună înfundat. Este vocea unui om care tocmai 
ce s-a trezit dintr-un somn adânc. Pare şi amuzată. Lupe 
arată spre pantofii din mâna lui Callahan. 

— Vrei să-i pui în tocană? 

— l-ar putea îmbunătăți gustul, dar nu, am să-i pun în 
magazie, răspunde Callahan. 

Este uluit de cât de calmă îi este vocea. De cât de regulat 
fi bate inima! Şaizeci sau şaptezeci de bătăi pe minut! 

— Cineva i-a lăsat afară. Dartu ce-ai făcut? 

Lupe îi zâmbeşte. Şi când zâmbeşte este mai fermecător 
ca oricând. 

— Am ieşit să trag un fum, zice el. E frumos afară. Nu m- 
ai văzut? 

— Ba da, îi răspunde Callahan. Păreai dus în lumea ta şi 
n-am vrut să te deranjez. Fii drăguţ şi deschide-mi uşa de la 
magazie. 

Lupe face ce i s-a cerut. 

— Buni pantofi, comentează el De la firma Bally. Cine e 


oare în stare să dea bețivilor pantofi Bally? 

— Probabil cineva care nu mai are nevoie de ei, spune 
Callahan. 

Acum aude clopotele. Dulceaţa lor otrăvitoare. şi 
scrâşneşte din dinţi. lar lumea parcă incepe să pâlpăâie în 
fața ochilor lui. Nu acum. O, nu, te rog, nu acum. 

Nu este o rugăciune. Se roagă rar în ultimul timp. Dar se 
pare că îl aude cineva, căci sunetul clopotelor se stinge. lar 
lumea îşi recapătă contururile ferme. Din cealaltă încăpere 
cineva urlă că-i e foame. Altcineva înjură. Mereu aceeaşi 
poveste. Şi ar vrea să bea. Şi asta e la fel, doar că setea îi 
este acum mai aprigă ca niciodată. Se tot gândeşte la 
satâr. La greutatea lui. La zgomotul pe care l-a scos când a 
lovit. lar gustul i-a umplut din nou gura. Gustul împuțit al 
sângelui lui Barlow. Ce i-a zis vampirul în bucătăria familiei 
Petrie după ce i-a sfărâmat crucifixul primit de la mama lui? 
Că e trist să vezi cum dă greş credința omului. 

Diseară am să iau parte la întrunirea Alcoolicilor Anonimi, 
se hotărăşte el, legând pantofii cu un elastic şi 
depozitându-i în dulapul pentru încălțăminte. Uneori 
întrunirile astea ajută. Nu spune niciodată: „Sunt Don 
Callahan şi sunt alcoolic”, dar tot îl ajută uneori. 

Tresare speriat când se întoarce şi dă de Lupe foarte 
aproape în spatele său. 

— Uşurel, băiete, râde Lupe. 

Işi scarpină indiferent gâtul. Semnele mai sunt acolo, dar 
vor dispărea până în zori. Totuşi, Callahan îşi dă seama că 
vampirii au o metodă de detectare a prăzii. Poate văd ceva. 
Sau simt un miros anume. Sau altceva. 

— Ascultă, îi spune el lui Lupe. Mă gândesc să plec din 
oraş o săptămână sau două. Să mă odihnesc şi să mă 
relaxez puțin. Ce-ar fi să vii cu mine? Am putea să mergem 
undeva, la țară. La pescuit. 

— Nu pot, răspunde Lupe. Până în iunie n-am cum să-mi 
iau concediu de la hotel. In plus, nici aici nu prea avem 
personal. Dar, dacă vrei să pleci, am să vorbesc eu cu 
Rowan. Nu-i nici-o problemă. 

Lupe îl priveşte mai atent. 


— Ai avea nevoie de ceva odihnă. Pari obosit. Şi eşti şi 
foarte agitat. 

— Nee, am zis şi eu aşa, spune Callahan. 

N-are de gând să plece nicăieri. Dacă rămâne, poate va 
reuşi să aibă grijă de Lupe. Acum ştie mai multe. Ştie că e 
la fel de uşor să-i omori pe cât iţi e să striveşti un gândac 
pe perete. Plus că nu fac prea mult deranj. „Doar un puf şi 
murdăria dispare”, cum se laudă reclamele de la televizor. 
lar Lupe va fi bine. Vampirii de Tipul Trei ca Domnul-cu- 
Servieta-Mark-Cross nu-şi omoară victimele, după câte se 
vede, nici nu le preschimbă în vampiri. Cel puțin nu pe 
termen scurt. Dar va sta de veghe, măcar atâta lucru să 
facă. Va fi cu ochii-n patru. lar acesta va fi un act mărunt de 
căință pentru ce a făcut în Jerusalem's Lot. lar Lupe va fi 
bine. 


11 


— Dar nu a fost, spuse Roland. 

Îşi răsucea o ţigară din firişoarele de tutun găsite pe 
fundul buzunarului. Hârtia era sfărâmicioasă, iar tutunul 
avea consistenţa prafului. 

— Nu, recunoscu Callahan. Nu a fost. Ascultă, Roland, nu 
am hârtie de ţigări, dar cred că te pot ajuta. Avem în casă 
tutun mai bun decât ăsta cu care te chinuieşti tu, tutun 
bun, din sud. Eu nu fumez, dar Rosalitei îi place să tragă o 
pipă după cină. 

— Voi profita mai târziu de oferta ta şi îţi mulţumesc de 
pe acum, răspunse pistolarul. Mai mult îmi lipseşte cafeaua 
decât îmi lipsesc ţigările. Termină-ţi povestea. Ai grijă să nu 
omiţi nimic, pentru că totul este important pentru noi, dar... 

— Ştiu. Nu avem timp. 

— Da, spuse Roland. Nu avem timp. 

— Pe scurt, prietenul meu a făcut boala aceasta - SIDA a 
devenit numele consacrat? 

Se uită la Eddie care confirmă dând din cap. 

— Fie, zise Callahan. E un nume la fel de bun ca oricare 


altul, deşi, atunci când îl aud mă gândesc la un soi de suc 
dietetic. Poate că ştiţi că, în general, boala asta nu se 
întinde prea repede, însă în cazul prietenului, meu a fost ca 
un foc de paie uscate. La mijlocul lunii mai, 1976, Lupe 
Delgado era deja foarte, foarte bolnav. Străveziu la faţă. Cu 
febră aproape în permanenţă. Uneori stătea noaptea 
întreagă în baie ca să vomite. Rowan l-ar fi dat afară din 
bucătărie, dar n-a fost nevoie, Lupe se dăduse singur afară. 
Şi apoi i-au apărut petele. 

— Cred că se numesc Sarcomul lui Kaposi, interveni 
Eddie. E o boală de piele. Te desfigurează. 

Callahan aprobă. 

— La trei săptămâni după ce i-au apărut petele, Lupe s-a 
internat în spitalul New York General. Intr-o seară, pe la 
sfârşitul lui iunie, m-am dus să-l văd împreună cu Rowan 
Magruder. Până în momentul acela ne tot spuneam că o să- 
şi revină, că o să se înzdrăvenească, la naiba, e tânăr şi 
puternic. Dar de îndată ce am intrat pe uşă ne-am dat 
seama că e terminat. Îl puseseră într-un cort cu oxigen. ÎI 
puseseră pe perfuzii. Avea dureri cumplite. Nu ne-a lăsat să 
ne apropiem de el. Zicea că poate e molipsitor. Adevărul 
este că nimeni nu ştia prea multe despre boala asta. 

— lar asta o făcea şi mai înspăimântătoare, spuse 
Susannah. 

— Corect. Ne-a zis că doctorii erau de părere că e o boală 
de sânge răspândită prin activitate homosexuală sau, 
poate, prin folosirea în comun a acelor. Voia cu tot 
dinadinsul să ştim, şi ne-a tot repetat asta, că era curat, că 
toate testele pentru droguri pe care i le făcuseră au ieşit 
negative. „M-am lăsat în o mie nouă sute şaptezeci” - doar 
asta spunea. „De atunci n-am mai tras nici măcar un fum 
de marijuana. Mă jur pe Dumnezeu.” l-am spus că ştim că e 
curat. Ne-am aşezat pe pat şi el ne-a luat de mână. 

Callahan îşi înghiţi cu greu nodul lacrimilor care i se 
urcase în gât. 

— Mâinile... ne-a pus să le spălăm bine înainte de 
plecare. Pentru orice eventualitate, ne-a zis. Şi ne-a 
mulţumit pentru că am trecut să-l vedem. l-a spus lui 


Rowan că adăpostul Căminul a fost cel mai bun lucru carei 
s-a întâmplat în toată viaţa. Că, pentru el, însemna acasă. 

Niciodată n-am simţit mai tare nevoia să beau ceva ca în 
seara aia, când am plecat de la New York General. Nu m- 
am despărţit de Rowan şi nu am intrat în niciunul din 
barurile de pe drum. În noaptea aia m-am dus treaz la 
culcare, dar gândindu-mă că nu era decât o chestiune de 
timp. Primul pahar este cel care te îmbată - asta se spune 
la întrunirile Alcoolicilor Anonimi - iar acest prim pahar al 
meu era pe undeva pe aproape. Un barman mă aştepta să-i 
intru în local şi să mi-l toarne. 

Lupe a murit două nopţi mai târziu. 

Cred că au fost vreo trei sute de oameni la 
înmormântare, aproape toţi foşti locatari ai adăpostului. S-a 
plâns mult, s-au rostit fraze minunate. Unii dintre cei care 
au vorbit erau beţi criţă. Când s-a terminat, Rowan 
Magruder m-a luat de braţ şi mi-a spus: „Nu ştiu cine eşti, 
Don, dar ştiu ce eşti - un om nemaipomenit de bun şi un 
beţiv al naibii de rău care e pe uscat de... de câtă vreme n- 
ai mai băut?” 

În primul moment m-am gândit să protestez, dar mi-am 
spus că ar fi fost o bătaie de cap mult prea mare, aşa că i- 
am dat un răspuns sincer: „Din octombrie anul trecut.” 

„Şi acum simţi nevoia să bei ceva”, mi-a spus el. „[i se 
citeşte pe chip. Aşa că uite ce cred eu: dacă tu zici că un 
pahar îl va aduce înapoi pe Lupe, atunci îţi dau voie să bei. 
Ba chiar vin cu tine la Blarney Stone şi bem împreună de 
toţi banii pe care îi am în portofel. Bine?” 

„Bine”, i-am răspuns eu. 

Şi a continuat: „Dacă te-ai îmbăta acum, ăsta ar fi cel 
mai necuvenit omagiu pe care i l-ai putea aduce lui Lupe. 
Ca şi cum ai urina pe faţa lui moartă.” 

Ştiam că are dreptate. Mi-am petrecut restul zilei la fel 
cum mi-o petrecusem pe cea de-a doua în New York, 
umblând de colo-colo, luptându-mă cu gustul rău din gură, 
luptându-mă cu dorinţa de a-mi lua o sticlă cu băutură şi de 
a mă aşeza pe o bancă din parc s-o beau. Mi-aduc aminte 
că am fost pe Broadway, apoi pe Tenth Avenue, apoi am 


coborât spre Park Avenue şi pe Thirtieth Street. Se 
întuneca, iar maşinile de pe Park Avenue îşi aprinseseră 
farurile. Spre vest cerul era portocaliu şi roz, iar străzile 
erau inundate de lumina asta feerică. 

M-a cuprins un sentiment de linişte şi mi-am zis: „Am să 
înving. În seara asta, cel puţin, am să înving.” Şi atunci au 
început clopotele. Băteau mai tare decât bătuseră 
vreodată. Aveam senzaţia că o să-mi explodeze capul. Park 
Avenue a început să pâlpâie înaintea ochilor mei şi am 
gândit Asta nu se întâmplă cu adevărat. Nici Park Avenue, 
nici nimic. Nu-i decât o bucată dintr-un tablou gigantic. lar 
New Yorkul nu-i decât fundalul pictat pe pânza asta, iar în 
spatele lui ce este, oare? Pă;/, cum ce este? Nu este nimic. 
Absolut nimic. Doar întuneric. 

Şi atunci pâlpâirile au încetat. lar clopotele au sunat mai 
încet... tot mai încet... până nu s-au mai auzit deloc. Şi am 
început să merg foarte încet. Ca pe gheaţă subţire. Mi-era 
teamă că, dacă voi călca mai apăsat, voi trece din lumea 
asta în întunericul de dincolo de ea. Ştiu că n-are niciun 
sens ce vă spun... la naiba, ştiam şi atunci că e absurd... 
dar nu ajută întotdeauna să ştii. Nu credeţi? 

— Nu, nu ajută, spuse Eddie gândindu-se la zilele când 
priza cocaină cu Henry. 

— Nu, zise Susannah. 

— Nu, întări şi Roland, gândindu-se la Jericho Hill şi la 
cornul de pe jos. 

— Am mers un cvartal, apoi două, apoi trei. Am început 
să mă gândesc că totul o să fie bine. Adică, sigur că 
simţeam uneori mirosul ăla oribil, sigur că vedeam uneori 
câţiva vampiri de Tipul Trei, dar mă puteam descurca. Cu 
atât mai mult cu cât vampirii de Tip Trei păreau că nu mă 
recunosc. Era ca şi cum m-aş fi uitat la ei printr-un geam 
din ăla din camerele pentru interogatorii de la poliţie, care 
pe partea cealaltă e oglindă. Insă în noaptea aia am văzut 
ceva mult, mult mai rău decât câţiva vampiri. 

— Ai văzut pe cineva cu adevărat mort, interveni 
Susannah. 

Callahan se întoarse iute spre ea cu o expresie de uluire 


totală. 

— Cum... de unde... 

— Ştiu pentru că şi eu am trecut prin portal în New York, 
îi răspunse Susannah. Toţi am făcut-o. Roland spune că 
aceştia sunt oameni care ori nu ştiu că au murit, ori refuză 
să-şi accepte moartea. Sunt... cum le zici, Roland? 

— Morţii rătăcitori, răspunse pistolarul. Nu sunt prea 
mulţi. 

— Ba sunt destui, zise Callahan, şi ei mă vedeau. Pe Park 
Avenue i-am întâlnit. Erau incredibil de schilodiţi. Un bărbat 
fără ochi, o femeie fără braţul şi piciorul drept, amândoi 
arşi, amândoi uitându-se fix la mine, ca şi cum ar fi crezut 
că eu pot... pot să-i repar cumva. 

Şi am luat-o la goană. Probabil că am fugit al naibii de 
mult pentru că, atunci când mi-am mai venit cât de cât în 
fire, stăteam pe bordura trotuarului de pe colţul dintre 
Second Avenue şi 19 Street, cu capul în jos, gâfâind ca o 
locomotivă cu aburi. 

Un moşulică s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă 
mi-e rău. Imi recăpătasem suflul şi am putut să-i spun că nu 
am nimic. Atunci mi-a zis că ar fi bine s-o şterg de-acolo, 
pentru că la două străzi distanţă era o maşină de patrulare 
a poliţiei şi se îndrepta spre noi. Cu siguranţă că m-ar fi 
săltat, poate mi-ar fi dat şi câteva după ceafă. L-am privit 
pe bătrân în ochi şi i-am spus: „Eu am văzut vampiri. Am şi 
omorât unul. Şi i-am văzut şi pe morţii vii. Cum să crezi că 
mi-ar fi teamă de doi poliţai într-o maşină?” 

S-a dat de urgenţă înapoi. Mi-a zis să nu mă apropii de el. 
Mi-a zis că păream un ins cumsecade şi că se gândise să-mi 
facă un serviciu. Mi-a zis că asta a primit în schimb. „Nici-o 
faptă bună nu rămâne nepedepsită în New York”, a fost 
concluzia lui şi a plecat tropăind din picioare, ca un copil pe 
care l-au apucat pandaliile. 

Am izbucnit în râs. M-am ridicat de pe trotuar şi m-am 
uitat la cum arăt. Aveam cămaşa scoasă de tot din 
pantaloni. Eram plin de noroi şi mizerie. Probabil că am 
călcat în ceva, dar nu reuşeam să-mi aduc aminte în ce 
anume. M-am uitat în jur şi, pe toţi sfinţii şi păcătoşii, am 


văzut Barul Americano. Mai târziu am aflat că sunt câteva 
baruri în New York cu numele ăsta, dar atunci am crezut că 
mi-l adusese cineva din anii patruzeci, special pentru mine. 
Am intrat, m-am aşezat pe un scaun la capătul barului şi i- 
am spus barmanului: 

„Ai ceva pentru mine”. 

„Pe bune, amice?”, zice el. 

„Pe bune”, zic eu. 

„Atunci”, zice, „spune-mi despre ce e vorba şi îţi aduc”. 

„Bushmills. Şi mă aştept să nu mă încarci la notă pentru 
că mi-l păstrezi din octombrie trecut. Aşa că mai bine îmi 
dai unul dublu.” 

Eddie se strâmbă: 

— Proastă idee, omule. 

— În clipa aceea mi se părea cea mai bună idee pe care a 
avut-o vreodată un muritor. Am să uit de Lupe, n-am să mai 
văd morţi, poate n-am să mai văd nici vampiri... țânțari, 
cum ajunsesem să le spun. 

Pe la opt, eram beat. La nouă eram foarte beat. La zece 
eram atât de beat cum nu mai fusesem niciodată în viaţa 
mea. Mi-amintesc foarte vag cum barmanul m-a aruncat 
afară din local. Mi-amintesc niţel mai bine cum m-am trezit 
a doua zi în parc, învelit cu ziare. 

— Înapoi la începuturi, murmură Susannah. 

— Aşa este, doamnă, înapoi la începuturi, adevăr 
grăieşti. M-am ridicat în capul oaselor. Am avut senzaţia că 
o să-mi crape capul. Mi l-am vârât repede între genunchi şi 
l-am ridicat doar atunci când am fost convins că n-o să 
explodeze. Pe o bancă, la vreo douăzeci de metri de mine, 
stătea o bătrână cu capul acoperit cu un batic. Hrănea 
veveriţele cu alune. Însă avea lumina aceea albastră în 
jurul obrajilor şi frunţii şi îi intra şi ieşea din gură la fiecare 
respiraţie. Era una dintre ei Un ţânţar. Morţii vii 
dispăruseră, însă tot mai puteam vedea vampirii de Tip 
Trei. 

Cel mai logic răspuns la această descoperire a fost să mă 
îmbăt din nou, însă aveam o problemă: eram lefter. Se pare 
că mă buzunărise cineva pe când dormeam somnul 


beţivilor sub pătura mea din ziare. Mi-o trăsese fără să 
simt. 

Şi Callahan schiţă un zâmbet deloc agreabil. 

— In ziua aceea am găsit Biroul Forţelor de Muncă. ŞI l- 
am găsit şi în a doua zi, şi în a treia. Şi după aia m-am 
îmbătat. Asta mi-a fost obiceiul în vara aceea: trei zile în şir 
eram treaz şi munceam - în cele mai multe cazuri 
împingeam o roabă pe un şantier de construcţii sau 
încărcăm cutii uriaşe pentru vreo firmă de transport mobilă, 
apoi mă îmbătam muci într-o noapte şi petreceam ziua 
următoare încercând să mă dreg. Şi de la capăt. Imi luam 
liber duminica. Asta a fost vara mea în New York. Şi oriunde 
m-aş fi dus nu auzeam decât cântecul lui Elton John, 
„Cineva mi-a salvat viaţa în noaptea asta”. Nu ştiu dacă a 
fost pe primul loc în topuri în vara aia, ştiu doar că îl 
auzeam pretutindeni. La un moment dat am lucrat cinci zile 
în şir pentru Firma de Mutări Covay. Îşi ziceau Echipa 
Fraţilor. Alea cinci zile din iulie au fost recordul meu 
personal în materie de stat treaz. În ultima zi, şeful m-a 
întrebat dacă n-aş vrea să mă angajez cu normă întreagă. 

„Nu pot”, i-am răspuns. „Contractele pentru zilieri 
menţionează în mod special că, vreme de o lună de la 
semnare, nu ai voie să îţi iei o slujbă permanentă la o firmă 
externă.” 

„A, dă-i în pizda mă-sii”, îmi răspunde el, „nimeni nu-i 
bagă în seamă. Ce spui, Donnie? Eşti un om bun. Şi eu cred 
că poţi face mai multe decât să încarci mobilă. Vrei să te 
gândeşti până mâine?” 

M-am gândit, iar gânditul a dus la băut, căci aşa au stat 
lucrurile în vara aia. Aşa cum stau mereu lucrurile pentru 
cei convertiți la religia alcoolului. Şi iarăşi m-am pomenit pe 
scaunul unui băruleţ de vizavi de Empire State Building, 
ascultându-l pe Elton John la tonomat. „Mai-mai că ţi-ai 
vârât ghearele-n mine, nu-i aşa, iubito?” Şi când m-am 
întors la muncă, m-am înregistrat la o altă companie pentru 
zilieri, una care nu auzise niciodată de căcatul de Echipa 
Fraţilor. 

Callahan scuipă cuvântul căcat cu un soi de disperare 


isterică, aşa cum fac cei care doar în cazuri extreme recurg 
la vulgarităţi lingvistice. 

— Ai băut, ai umblat încolo şi încoace, ai băut, spuse 
Roland. Dar ai mai avut încă ceva de făcut în vara aceea, 
nu-i aşa? 

— Da. Mi-a trebuit ceva timp până m-am hotărât s-o fac. 
Am văzut câţiva - femeia care dădea de mâncare la 
veveriţe în parc a fost prima. Insă nu făceau nimic atunci 
când am dat cu ochii de ei. Adică, ştiam ce sunt, însă mi- 
era greu să-i omor cu sânge rece. Apoi, într-o noapte, în 
parcul Battery, l-am văzut pe unul cum se hrăneşte. Aveam 
la mine un briceag de care nu mă despărţeam niciodată. M- 
am furişat în spatele lui, pe când el era ocupat cu victima, 
şi l-am înjunghiat de patru ori: o dată în rinichi, apoi în 
coaste, în spate şi în ceafă. Ultima lovitură i-am dat-o cu 
toată puterea. Atât de tare, încât cuțitul a ieşit pe partea 
cealaltă, în vârf cu mărul lui Adam al creaturii, ca o 
bucăţică de carne pe un şiş-kebab. Şi a scos un plescăit 
scârbos. 

Callahan vorbea pe un ton indiferent, însă se făcuse alb 
la faţă. 

— S-a repetat scena din aleea din spatele Căminului - 
tipul a dispărut, pur şi simplu, din haine. Mă aşteptam la 
una ca asta, fireşte, însă nu aveam de unde să fiu sigur că 
aşa va fi. 

— Cu o floare nu se face primăvară, comentă Susannah. 

Callahan dădu din cap. 

— Victima era un puşti de vreo cinşpe ani. Portorican sau 
dominican. Pe jos, la picioare, avea un casetofon mare. Nu- 
mi aduc aminte ce muzică era, aşa că poate nu era „Cineva 
mi-a salvat viaţa în noaptea asta”. Au trecut cinci minute. 
Tocmai mă pregăteam să plesnesc din degete în nasul lui 
sau să-l lovesc uşor peste obraji, când a clipit, s-a clătinat 
ca ameţit, a scuturat din cap şi şi-a revenit. M-a văzut în 
faţa lui, şi primul lucru pe care l-a făcut a fost să-şi înşface 
casetofonul. Şi l-a strâns la piept ca pe un copilaş. Apoi mi- 
a zis: „Che vrrei tu, omule?” l-am răspuns că nu vreau 
nimic, că nu s-a întâmplat nimic, dar că mă interesează 


hainele alea de pe jos. Puştiul s-a uitat şi s-a aplecat 
imediat să caute prin buzunare. Atunci mi-am spus că asta 
o să-l ţină ocupat şi o să-l facă să se gândească la altele, 
aşa că am plecat. Vampirul ăla a fost al doilea. Cu al treilea 
mi-a fost mai uşor. Cu al patrulea, şi mai uşor. Până la 
sfârşitul lui august rezolvasem vreo şase. Al şaselea a fost 
femeia pe care o văzusem la coadă la banca Marine 
Midland. Ce mică e lumea, nu credeţi? 

Deseori mă duceam la intersecţia dintre First Avenue şi 
47: Street şi mă postam vizavi de Cămin. Şi stăteam uneori 
acolo până pe înserat, urmărind beţivii fără adăpost care 
veneau să ia masa de seară. Câteodată Rowan ieşea să 
discute cu ei. Nu era fumător, dar avea în permanenţă în 
buzunar vreo două pachete cu ţigări pe care le împărțea 
celorlalţi. Nu am încercat niciodată să mă ascund de el, dar, 
dacă m-a văzut, nu a avut absolut nici-o reacţie. 

— Probabil că nu te-a mai recunoscut, fu de părere Eddie. 

Callahan dădu din cap. g 

— Mă schimbasem, e drept.  |lncepuse să-mi 
încărunţească părul care acum era lung, până la umeri. Şi 
aveam şi barbă. În plus, nu-mi mai păsa deloc ce puneam 
pe mine. Jumătate din hainele mele erau luate de la 
vampirii pe care-i omorâsem. Unul a fost un curier pe 
bicicletă. Fusese încălţat cu o pereche formidabilă de 
ghete. Nu chiar ca mocasinii Bally, dar erau aproape noi şi 
erau măsura mea. Genul de încălțări care te ţin toată viaţa. 
Încă le mai am. 

Şi făcu un semn din cap spre casă. 

— Dar nu cred că ăsta a fost motivul pentru care nu m-a 
recunoscut. Rowan Magruder avea de-a face în permanenţă 
cu beţivi şi toxicomani şi vagabonzi, cu oameni care stau cu 
un picior în lumea reală, iar cu celălalt în Zona 
Crepusculară, aşa că era obişnuit cu schimbările din 
înfăţişarea oamenilor, de obicei schimbări în rău. In 
domeniul ăsta de activitate înveţi să vezi cine se află sub 
vânătăile noi, sau sub stratul proaspăt de mizerie. Mai 
degrabă cred că nu m-a recunoscut pentru că devenisem 
unul dintre cei pe care tu, Roland, îi numeşti „morţii 


rătăcitori”. Devenisem invizibil pentru ceilalţi oameni. Însă 
mai cred că aceşti oameni - aceşti foşti oameni - sunt 
strâns legaţi de New York. 

— Nu se îndepărtează prea mult, zise Roland. 

Îşi terminase ţigara; hârtia uscată şi firimiturile de tutun 
dispăruseră după nici două fumuri. 

— Fantomele bântuie mereu aceeaşi casă. ` 

— Fireşte, bietele de ele. Dar eu voiam să plec. In fiecare 
zi soarele apunea puţin mai devreme, şi în fiecare zi 
simţeam tot mai puternic chemarea acelor drumuri 
ascunse. Poate că era vorba despre fabulosul leac geografic 
despre care am vorbit mai devreme. Era credința mea pe 
de-a-ntregul ilogică, însă foarte intensă că lucrurile se vor 
schimba în bine într-un loc nou; că impulsul de a mă 
autodistruge va dispărea ca prin minune. Parte din 
sentimentul acesta era, fireşte, speranţa că într-un alt loc, 
într-un spaţiu mai vast, nu voi mai fi nevoit să mă confrunt 
cu vampiri sau morţi vii. Dar în principal a fost vorba despre 
altceva. 

Callahan încercă să zâmbească, dar nu reuşi decât să-şi 
descopere gingiile. 

— Vampirii, spuse Eddie. 

— Da-aa... 

Callahan îşi muşcă buzele, apoi repetă cu mai multă 
convingere: 

— Da. Însă nu numai vampirii. Chiar şi atunci când asta 
părea cea mai logică idee, tot nu mi se părea cea corectă. 
Măcar ştiam că nu e vorba despre cei morţi. Aceştia mă 
puteau vedea, dar n-aveau nici-o treabă cu mine, nici de 
bine, nici de rău. Cu excepţia, poate, a speranţei că eu i-aş 
putea repara cumva sau că i-aş putea izbăvi de nefericirea 
lor. Însă, aşa cum v-am zis, vampirii de Tipul Trei nu puteau 
să mă vadă - sau nu mă vedeau ca pe un vânător. Gradul 
lor de atenţie este foarte limitat, de parcă şi ei ar fi, până la 
un punct, infectați cu aceeaşi amnezie pe care o transmit 
mai departe victimelor lor. 

Prima oară când mi-am dat seama că am probleme a fost 
într-o noapte în parcul din Washington Square, la scurtă 


vreme după ce o omorâsem pe femeia de la bancă. Parcul 
acela devenise locul meu preferat, deşi Dumnezeu ştie că 
nu era unicul. Pe timp de vară era ca un adevărat dormitor 
în aer liber. Ba chiar aveam şi banca mea preferată, chiar 
dacă nu apucam să mă culc pe ea în fiecare seară... nici 
măcar nu mă duceam acolo în fiecare seară. 

In noaptea de care vă vorbesc, înnorată şi sufocantă, am 
ajuns acolo pe la opt. Aveam o sticlă cu tărie într-o pungă 
din hârtie maro şi o carte cu cânturile lui Ezra Pound. M-am 
apropiat de bancă şi am văzut nişte cuvinte scrise cu 
vopsea pe spatele altei bănci din apropiere: EL VINE AICI. 
EL ARE O MÂNĂ ARSĂ. 

— O, Doamne, Dumnezeule, exclamă Susannah ducându- 
şi mâna la gât. 

— Am plecat imediat din parc şi mi-am petrecut acea 
noapte la vreo douăzeci de străzi depărtare de el. Nu m-am 
îndoit nici-o clipă că eu eram subiectul acelei inscripţii. 
Două nopţi mai târziu am văzut acelaşi mesaj pe trotuarul 
din faţa unui bar de pe Lexington Avenue, unde îmi plăcea 
să mă duc să beau, şi chiar să mănânc un sanavici, dacă 
eram în bani, cum se zice. Mesajul acesta era scris cu cretă, 
iar cuvintele fuseseră şterse aproape complet de paşii 
trecătorilor, însă eu tot am fost în stare să-l citesc: EL VINE 
AICI. EL ARE O MÂNĂ ARSĂ. Cel care îl scrisese încercase 
să-l înfrumuseţeze, desenând comete şi stele în jurul 
cuvintelor. O stradă mai departe, scris cu vopsea-spray pe 
un semn de PARCARE INTERZISA era alt mesaj: ACUM ARE 
PARUL APROAPE ALB. Dimineaţa următoare, pe latura unui 
autobuz, am văzut: POATE CA SE NUMEŞTE COLLINGWOOD. 
La două sau trei zile după aceea, am început să văd afişe 
despre animăluţe pierdute puse în locurile unde obişnuiam 
să-mi fac veacul - parcul Needle, Central Park, la vest de 
Ramble, barul City Lights de pe Lex, vreo două cluburi de 
muzică folk şi poezie din Village. 

— Afişe cu animăluţe, murmură Eddie impresionat. Într- 
un fel, e genial. i 

— Toate erau la fel, continuă Callahan. AŢI VAZUT 
SETTERUL NOSTRU IRLANDEZ? E UN BĂTRÂNEL PROSTUŢ, 


DAR NOI ÎL IUBIM. LĂBUŢA DREAPTĂ DIN FAŢĂ E ARSĂ. 
RASPUNDE LA NUMELE DE KELLY, COLLINS SAU 
COLLINGWOOD. OFERIM RECOMPENSĂ FOARTE MARE. Şi 
urma un rând de simboluri de dolar. 

— Cui să-i fi fost adresate afişele astea? întrebă 
Susannah. 

Callahan ridică din umeri. 

— Nu ştiu sigur. Poate că vampirilor. 

Obosit, Eddie se frecă la ochi. 

— Bine, hai să ne gândim. Avem vampirii de Tip Trei şi 
morţii rătăcitori... şi acum mai avem şi acest al treilea grup. 
Cei care lipesc afişe despre animale pierdute, care nu au 
nici-o legătură cu vreun animal pierdut şi care scriu tot felul 
de chestii pe case şi pe asfalt. Aştia cine sunt? 

— Bărbaţii-căutători, spuse Callahan. Aşa îşi zic ei uneori, 
deşi printre ei se află şi femei. Uneori îşi spun „moderatori”. 
Mulţi poartă haine galbene, lungi... dar nu toţi. Mulţi au 
coşciuge albastre tatuate pe mâini... dar nu toţi. 

— Marii Vânători de Coşciuge, şopti Eddie. 

Roland dădu din cap, fără să-şi dezlipească ochii de pe 
chipul lui Callahan. 

— Lasă omul să vorbească, Eddie. 

— In realitate ei sunt soldaţi ai Regelui Purpuriu, zise 
Callahan, făcându-şi semnul crucii. 


12 


Eddie tresări. Susannah începu să-şi maseze abdomenul. 
Roland se pomeni dus cu gândul la plimbarea lor prin Parcul 
Gage, după ce reuşiseră să scape de Blaine. La animalele 
moarte de la Zoo. La grădina cu trandafiri sălbatici. La 
carusel şi la trenuleţul de jucărie. Apoi macadamul care 
ducea la un drum mai mare pe care Eddie, Susannah şi Jake 
îl numiseră autostradă cu taxă. Acolo, pe un semn 
indicator, cineva scrijelise PĂZEA LA MOMÂIA AMBULANTĂ. 
Şi, pe un alt semn, alături de desenul grosolan al unui ochi, 
scria: TRĂIASCĂ REGELE PURPURIU! 


— Înţeleg că aţi auzit de acest domn, comentă sec 
Callahan. 

— Să zicem că şi-a lăsat urmele la vedere, zise 
Susannah. 

Callahan făcu un semn din cap spre locul unde se afla 
Bubuit de Tunet. 

— Dacă drumul vostru vă va duce acolo, le spuse el, să 
ştiţi că veţi vedea lucruri mult mai teribile decât nişte 
cuvinte vopsite pe câteva ziduri. 

— Şi tu? întrebă Eddie. Tu ce ai făcut? 

— În primul şi în primul rând, m-am calmat şi am încercat 
să analizez situaţia. Mi-am dat seama că, oricât de 
fantasmagorică sau paranoică ar fi fost concluzia mea 
pentru cineva din afară, eu eram, cu adevărat urmărit, şi nu 
neapărat de vampirii de Tipul Trei. Deşi am înţeles că 
indivizii care scriau cu vopsea şi împrăştiau anunţuri despre 
animale pierdute nu vor ezita câtuşi de puţin să-i 
folosească pe vampiri împotriva mea. 

Trebuie să pricepeţi că, la momentul respectiv, habar nu 
aveam cine putea face parte din acest grup misterios. In 
Jerusalem's Lot, Barlow se mutase într-o casă în care se 
petrecuseră violențe inimaginabile în trecut. Mears, 
scriitorul, mi-a spus că o casă otrăvită a atras un personaj 
malefic. Şi asta m-a făcut să cred că, la rândul meu, am 
atras la New York un alt vampir-rege, un alt vampir de Tipul 
Unu, întocmai cum Casa lui Marsten îl atrăsese pe Barlow. 
Concluzia aceasta, corectă sau greşită (ulterior s-a dovedit 
că a fost greşită), m-a făcut, totuşi, să mă simt mai bine, 
pentru că mi-am dat seama că oricât de îmbibaţi de alcool 
mi-ar fi fost creierii, tot mai erau în stare să judece cât de 
cât logic. 

Primul lucru pe care îl aveam de făcut era să mă 
hotărăsc dacă să rămân sau nu în New York. Ştiam că, dacă 
nu aş fi plecat de acolo, aveau să ajungă la mine, foarte 
probabil destul de curând. Aveau descrierea mea, ştiau 
despre acest semn distinctiv. 

Şi Callahan îşi ridică mâna arsă. 

— Aproape că-mi ştiau şi numele; aveau să-l ştie cu 


exactitate într-o săptămână sau două. Vor începe să stea la 
pândă în locurile unde obişnuiam să-mi petrec vremea, în 
locurile impregnate cu mirosul meu. Îi vor găsi pe cei cu 
care obişnuiam să stau de vorbă, cu care mă însoţeam, cu 
care jucam dame şi cărţi. Îi vor găsi pe cei alături de care 
am lucrat. 

lar gândul acesta m-a condus la o altă concluzie la care 
ar fi trebuit să ajung mult mai repede, chiar şi dacă aş fi 
tinut-o tot într-o beţie vreme de o lună. Mi-am dat seama că 
îl vor găsi pe Rowan Magruder, vor găsi Căminul, îi vor găsi 
pe cei care mă cunoşteau acolo. Angajaţi cu jumătate de 
normă, voluntari, zeci de clienţi. La dracu', după nouă luni 
petrecute la Cămin, deja mă cunoşteau sute de clienţi. 

Dar, mai presus de toate, era fascinația acelor drumuri. 

Callahan se uită la Eddie şi Susannah şi îi întrebă: 

— Ştiţi că există un podeţ peste râul Hudson spre New 
Jersey? E, practic, în umbra Podului George Washington. Un 
podeţ din scânduri pe care încă se mai află adăpătoarele 
pentru vaci şi cai. 

Eddie izbucni în râs. 

— Scuze, Părinte, dar aşa ceva nu se poate. Cred că am 
trecut de vreo cinci sute de ori peste Podul George 
Washington la viaţa mea. Mă duceam mai mereu cu Henry 
în Parcul Palisades. Nu există niciun podeţ din scânduri 
acolo. 

— Ba da, există, zise liniştit Callahan. Cred că a fost 
construit cândva, prin secolul al nouăsprezecelea, deşi a 
fost reparat de mai multe ori de atunci. De fapt, chiar e un 
banner la jumătatea lui: RENOVARE BICENTENARA 
EXECUTATĂ ÎN 1975 DE GRUPUL LAMERK. Mi-am adus 
aminte de denumirea asta atunci când l-am văzut prima 
oară pe Andy, robotul. Pe plăcuţa lui scrie că l-a construit 
aceeaşi firmă. ? 

— Şi noi am mai văzut denumirea asta, spuse Eddie. In 
oraşul Lud. Doar că acolo scria 7Turnătoria LaMerk. 

— Probabil că sunt diferite divizii ale aceleiaşi companii, 
zise Susannah. 

Roland nu comentă, ci făcu acelaşi semn de nerăbdare 


cu cele două degete rămase la mâna dreaptă: mai repede, 
mai repede. 

— Acolo este, dar este greu de văzut, continuă Callahan. 
E camuflat. lar acesta este doar primul dintre drumurile 
secrete care se răspândesc din New York aidoma unei 
pânze de păianjen. 

— Autostrăzi spre portal, murmură Eddie. Am prins ideea. 

— Nu ştiu dacă asta sunt, spuse Callahan. Ştiu doar că 
am văzut lucruri extraordinare în pribegiile mele din anii 
care au urmat. Şi am cunoscut o mulţime de oameni buni. 
Ar însemna să-i insult dacă le-aş spune oameni normali sau 
oameni obișnuiți, dar erau şi normali, şi obişnuiţi. Şi vă 
mărturisesc că au înnobilat sensul cuvintelor norma! şi 
obişnuit 

Însă nu am vrut să plec din New York înainte de a-l mai 
vedea o dată pe Rowan Magruder. Voiam să-i spun că 
poate că urinasem pe faţa moartă a lui Lupe - pentru că, 
evident, mă îmbătasem - dar că nu-mi lăsasem pantalonii 
în vine ca să fac şi chestia ailaltă. Ceea ce ar fi fost felul 
meu mult prea neîndemânatic de a-i spune că nu m-am dat 
bătut. Şi că m-am hotărât să nu mă pierd ca un iepure prins 
în lumina farurilor. 

Callahan începu din nou să plângă. Se şterse la ochi cu 
mâneca de la cămaşă. 

— Totodată, cred că am vrut să-mi iau rămas-bun de la 
cineva şi să aud pe cineva cum îşi ia rămas-bun de la mine. 
Cuvintele de adio pe care le rostim şi pe care le auzim sunt 
cuvintele care ne spun că încă mai suntem în viaţă. Şi am 
vrut să-l strâng în braţe, să-i dau sărutul pe care Lupe mi-l 
dăruise mie. Împreună cu acelaşi mesaj: „Eşti prea valoros 
pentru noi ca să te pierdem.” Şi... 

Se întrerupse pentru că o observase pe Rosalita care 
traversa grăbită pajiştea, ţinându-şi fusta ridicată peste 
glezne ca să n-o împiedice la mers. Femeia îi dădu o tăbliță 
din ardezie pe care era scris ceva cu cretă. Într-un moment 
de nebunie totală, Eddie îşi imagină un mesaj înconjurat de 
stele şi luni: PIERDUT! CÂINE VAGABOND CU LABA DIN 
FAŢA DISTRUSA! RASPUNDE LA NUMELE ROLAND! 


IRASCIBIL, MUŞCĂ, ÎNSĂ NOI ÎL IUBIM!!! 

— De la Eisenhart, le spuse Callahan, ridicându-şi privirea 
de pe mesaj. Dacă prin părţile astea, Overholser este 
marele agricultor, iar Eben Took este marele comerciant, 
trebuie să-i recunoaştem meritele lui Vaughn Eisenhart şi 
să spunem că el este marele crescător de vite. Îmi scrie aici 
că, împreună cu cei doi Slightman, cel Bătrân şi cel Tânăr, 
şi cu Jake al vostru, va veni la biserică la amiază ca să se 
întâlnească cu noi, dacă sunteţi de acord. Mi-e cam greu 
să-i descifrez scrisul, dar mi se pare că vrea să vă ducă să 
vizitaţi ferme şi gospodării mai mici şi crescătorii de vite pe 
drumul înapoi la Rocking B., unde veţi înnopta. Vă convine? 

— Nu prea, spuse Roland. Aş prefera să am harta cu 
mine înainte de a porni la drum. 

Callahan se gândi puţin, apoi se uită la Rosalita. Eddie 
înţelese că femeia era mult mai mult decât o simplă 
menajeră. Se retrăsese ca să îi lase să vorbească, dar nu se 
întorsese în casă. Ca o secretară destoinică, îşi zise el. 
Bătrânul nici măcar nu-i făcu vreun semn, doar se uită la ea 
şi Rosalita se apropie. Îi spuse ceva, iar femeia se îndreptă 
spre casă. 

— Cel mai bine este să luăm prânzul la biserică, pe 
pajiştea din faţă, spuse Callahan. La umbra eucaliptului de 
acolo. Când vom termina de mâncat se prea poate ca 
gemenii Tavery să-ţi aducă ce le-ai cerut. 

Mulţumit, Roland dădu din cap. 

Callahan se ridică strâmbându-se, cu mâinile la şale, şi se 
întinse. 

— În plus, vreau să vă arăt ceva, mai zise el. 

— Dar nu ţi-ai terminat povestea, protestă Susannah. 

— Nu, fu de acord Callahan, însă timpul trece foarte 
repede. Pot să şi merg să şi vorbesc în acelaşi timp, dacă 
voi credeţi că sunteţi în stare să mergeţi şi să mă ascultați 
totodată. 

— Suntem în stare, spuse Roland ridicându-se şi el. 

Îl durea, însă nu prea mult, uleiul de pisică al Rosalitei 
fusese, într-adevăr, extraordinar. 

— Doar două lucruri te rog să-mi spui înainte de a pleca. 


— Dacă pot, pistolarule, îţi voi îndeplini rugămintea. 

— Pe cei care au pus toate semnele alea i-ai văzut cumva 
în călătoriile tale? 

Callahan dădu încet din cap. 

— Da, pistolarule, i-am văzut. 

Se uită la Eddie şi la Susannah şi îi întrebă: 

— Aţi văzut vreodată o fotografie color făcută cu bliţul, în 
care oamenii au ochii roşii? 

— Înî, îngână Eddie. 

— Aşa sunt şi ochii lor. Purpurii. Şi care este a doua 
întrebare, Roland? 

— Ei sunt Lupii, Părinte? Oamenii ăştia? Căutătorii ăştia? 
Soldaţi ai Regelui Purpuriu? Ei sunt Lupii? 

Callahan se gândi mult înainte de a răspunde. 

— Nu sunt sigur. Nu sută la sută sigur, dacă înţelegi ce 
vreau să spun. Însă nu cred. Sigur că şi ei răpesc oameni, 
dar nu răpesc numai copii. 

Se gândi la cele spuse şi adăugă: 

— Poate că sunt un soi de Lupi. 

Ezită, se mai gândi puţin, apoi repetă: 

— Da, un anume soi de Lupi. 


IV 
CONTINUAREA POVEŞTII 
PREOTULUI 
(DRUMURILE ASCUNSE) 


1 


Drumul din curtea casei parohiale până la uşa bisericii 
Doamna Liniştii Noastre nu a durat mai mult de cinci 
minute. Evident, prea puțin timp pentru ca Bătrânul să le 
poată povesti despre anii petrecuți pe drumuri înainte de a 
vedea acel articol în ziarul Bee din Sacramento care îl 
adusese înapoi în New Yorkul anului 1981. Şi totuşi, cei trei 
pistolari îi auziră întreaga poveste. Roland bănuia că şi 
ceilalţi doi înţeleseseră la rândul lor ce anume însemna 
asta: atunci când vor pleca din Calla Bryn Sturgis - 
bineînţeles, presupunând că nu vor muri aici - exista cea 
mai mare probabilitate ca Donald Callahan să îi însoţească. 
Căci ceea ce se întâmpla acum nu era simpla depănare a 
unei poveşti, ci era khef, împărţirea apei. lar kheful putea 
fi împărţit doar de cei uniţi prin destin la bine şi la rău. De 
cei care formau un ka-tet. 

Callahan zise: 

— Ştiţi vorba: „Toto, am impresia că nu mai suntem în 
Kansas"? 

— Îi cunoaştem vag semnificaţia, dulceaţă, răspunse sec 
Susannah. 

— Într-adevăr? Da, aşa este. Doar privindu-vă îmi dau 
seama că aşa este. Poate într-o bună zi îmi veţi spune şi voi 
povestea voastră. Sunt convins că o va pune în umbră pea 
mea. Mă rog, să revin, eram convins că nu sunt în Kansas 
atunci când mă apropiam de capătul podeţului. Dar mi se 
părea că nici în New Jersey nu intru. Cel puţin, nu în acel 


New Jersey pe care m-am aşteptat să-l găsesc pe celălalt 
mal al râului Hudson. Un ziar mototolit era aruncat lângă... 


2 


talpa podului - pe care nu mai e nimeni în afară de el, 
deşi pe podul suspendat din stânga maşinile circulă 
aproape bară la bară - iar Callahan se apleacă să-l ridice. 
Vântul rece de pe râu îi zburleşte părul înspicat lung până 
la umeri. Nu-i decât o foaie dublă, cu prima pagină din 
ziarul Leabrook Register. Callahan n-a auzit în viața lui de 
Leabrook. Nici n-ar avea de ce, căci nu cunoaşte prea bine 
New Jersey, nici măcar n-a pus piciorul vreodată acolo de 
când venise în Manhattan, în urmă cu un an, însă a crezut 
întotdeauna că orășelul de dincolo de Podul George 
Washington se numeşte Fort Lee. 

Atunci vede titlurile. Primul pare destul de normal: SE 
DOMOLESC TENSIUNILE RASIALE DIN MIAMI. În ultimele zile 
gazetele din New York fuseseră pline de asemenea 
nenorociri. Însă ce anume să înțeleagă dintr-un titlu ca: 
RAZBOIUL ZMEIELOR CONTINUA IN TEANECK, 
HACKENSACK, lângă o poză cu o clădire în flăcări? Mai este 
şi o altă fotografie înfățişând nişte pompieri care vin la locul 
incendiului cu o autospecială, iar toţi râd cu gurile până la 
urechi! Ce să înțeleagă din PREŞEDINTELE AGNEW SPRIJINA 
VISUL DE TERRAFORMARE AL CELOR DE LA NASA? Ce să 
priceapă din articolul din josul paginii, scris cu litere 
chirilice? 

Ce am păţit? se întreabă Callahan. Pe tot parcursul 
poveştii cu vampiri şi morti vii - chiar şi atunci când au 
apărut afişele cu animăluțele pierdute care se refereau în 
mod evident la el - nu-şi pusese nici măcar o clipă la 
îndoială sănătatea mintală. Dar acum o face. Acum, ajuns 
la capătul dinspre New Jersey al acestui podet modest (însă 
uluitor!) de peste râul Hudson - podet pe care nu mai este 
nimeni în afară de el - acum se întreabă dacă mai e în toate 
minţile. Însăşi ideea că Spiro Agnew a ajuns preşedinte e 


suficientă pentru ca oricine care mai are o fărâmă de bun 
simţ politic să se întrebe dacă nu cumva e dus cu capul. 
Păi, individul a demisionat acoperit de ruşine cu câţiva ani 
în urmă, înaintea lui Nixon, şeful lui. 

Ce am păţit? se întrebă el din nou. Insă nici nu vrea să se 
gândească la faptul că poate a devenit un nebun furios care 
îşi imaginează toate aceste grozăvii. 

„Caaadeee” exclamă el aruncând cele patru pagini din 
Leabrook Register peste parapetul podețului. Vântul le 
prinde şi le poartă spre Podul George Washington. Asta e 
realitatea, își zice el. Chiar acolo. Maşinile alea, camioanele 
alea, autobuzele alea de la firma Peter Pan, alea sunt 
realitatea. Și, printre ele, zăreşte un vehicul roşu ce pare a 
goni cu viteză peste limita legală. lar vehiculul acela are 
nişte pneuri cum n-a mai văzut niciodată. Şi deasupra lui - 
căci este cam de dimensiunea unui autobuz pentru elevi - 
este un cilindru purpuriu care se învârteşte. Pe o latură a 
cilindrului scrie BANDY. Şi scrie BROOKS pe cealaltă latură. 
BANDY BROOKS. Sau BANDYBROOKS. Ce mama dracului 
înseamnă Bandy Brooks? Habar nu are. Şi nici n-a mai 
văzut vreodată un asemenea vehicul, şi nici nu şi-ar fi 
închipuit vreodată că aşa ceva - uită-te la pneuri, pentru 
numele lui Dumnezeu! - ar fi avut voie să circule pe 
drumurile publice. 

Deci nici Podul George Washington nu face parte din 
lumea reală. Nu mai face parte. 

Callahan apucă strâns parapetul când îl inundă un val de 
amețeală, făcându-l să se clatine pe picioare şi aproape sã- 
şi piardă echilibrul. lar parapetul i se pare destul de real, 
lemn încălzit de razele soarelui şi pe care au fost scrijelite 
de-a valma mii de iniţiale şi mesaje. DK + MB într-o 
inimioară. FREDDY & HELENA = LOVE. Şi, de asemenea, 
MOARTE LA CIORI ŞI UNSUROŞI. Acest ultim mesaj este 
înconjurat de zvastici, iar Callahan rămâne uimit în faţa 
sărăciei verbale atât de desăvârşite a autorului. Mesaje de 
ură, mesaje de dragoste, toate la fel de reale ca bătăile 
repezi ale inimii lui sau ca greutatea celor câtorva monede 
şi bancnote din buzunarul jeanşilor. Trage adânc aer în 


piept, iar aerul acesta este şi el foarte real, la fel şi izul de 
motorină. 

Toate astea mie mi se întâmplă, sunt sigur, îşi zice el. NU 
mă aflu la spitalul de nebuni. Sunt eu, şi sunt aici, şi sunt 
chiar treaz, deocamdată, iar New Yorkul a rămas în urmă. 
Aşa cum tot în urmă a rămas şi Jerusalem's Lot, cu toţi 
morţii lui neliniştiţi. Înaintea mea se află America cu toate 
posibilităţile ei. 

Și gândul acesta îl înălță, iar apoi un alt gând îi dădu un 
avânt încă şi mai mare: poate că nu-i o singură Americă, ci 
Zece... sau o mie... sau un milion. Dacă acum e Leabrook în 
loc de Fort Lee, poate ca există o altă variantă a New 
Jersey-ului în locul acela unde oraşul de dincolo de râul 
Hudson este Leeman, sau Leighman, sau Lee Bluffs, sau 
Lee Palisades, sau Leghorn Village. Poate că, în loc de 
numai patruzeci şi două de state unite continentale, acum 
sunt patru mii două sute, sau patruzeci şi două de mii, 
stivuite pe coordonatele verticale ale unei geografii a 
întâmplării. 

Și pricepe instinctiv că este adevărat. A dat peste o 
uriaşă, poate chiar infinită multitudine de lumi. Toate sunt 
America, dar fiecare este alta. Şi există drumuri secrete 
care duc la ele, iar el le poate vedea. 

Se îndreaptă iute spre capătul dinspre Leabrook al 
podețului şi se opreşte din nou. Dar dacă n-o să mai găsesc 
drumul înapoi? se întreabă el. Dacă mă rătăcesc şi nu mai 
pot să mă întorc în acea Americă în care la capătul de vest 
al Podului George Washington se află Fort Lee, iar Gerald 
Ford (tocmai el!) este preşedintele Statelor Unite? 

ȘI îşi răspunde: Şi ce dacă? La dracu', şi ce dacă? 

Și când coboară de pe podet pe partea dinspre Jersey, 
zâmbeşte cu gura până la urechi şi îşi simte inima uşoară 
pentru prima dată după oficierea slujbei de înmormântare a 
lui Danny Glick în oraşul Jerusalem's Lot. Se întâlneşte cu 
doi băieți cu undițe de pescuit. 

„Vreti să-mi urati bun venit în New Jersey?” îi întreabă el, 
rânjind şi mai mult. 

„Bine ai venit în En-Jay, meştere”, îi zice unul din ei 


destul de vesel, dar amândoi îl ocolesc cu grijă şi îi aruncă 
priviri suspicioase. 

Nu îi condamnă, iar atitudinea lor nu-i întunecă câtuşi de 
puțin minunata stare de spirit. Parcă a fost eliberat dintr-o 
puşcărie cenuşie şi mohorâtă într-o zi senină. Începe să 
meargă mai repede, fără să arunce nici măcar o ultimă 
privire de adio spre Manhattanul rămas în urma lui. De ce 
ar face una ca asta? Manhattanul este trecutul, 
Numeroasele Americi din fața lui, acestea sunt viitorul. 

Ajunge în Leabrook. Nu aude niciun clopot. Le va auzi 
mai târziu. Mai târziu va vedea şi vampirii. Mai târziu vor fi 
alte mesaje scrise cu cretă pe asfalt şi cu vopsea pe ziduri 
(deşi nu toate se vor referi la el). Mai târziu îi va vedea pe 
căutători în Cadillacurile lor roşii şi în Lincolnurile lor verzi şi 
în Mercedesurile lor violet, căutătorii cu ochii roşii, dar nu 
astăzi. Astăzi nu este nimic altceva decât strălucirea 
soarelui într-o Americă nouă în partea de vest a unui podet 
recondiționat peste râul Hudson. 

Pe Main Street se opreşte în fata unui birt ce poartă 
numele „Ca la mama acasă” şi vede un afiş în vitrină care 
spune ANGAJAM BUCATAR MINUTURI. Don Callahan şi-a 
gătit mâncăruri simple cam tot timpul cât a studiat la 
seminar şi şi-a perfecționat tehnica la adăpostul Căminul 
din estul Manhattanului. Îşi zice că este potrivit pentru 
slujba asta de la cârciuma „Ca la mama acasă” din 
Leabrook. Şi se dovedeşte că are perfectă dreptate, deşi 
durează cam trei zile până să-şi recapete îndemânarea de a 
sparge ouăle pe grătar cu o singură mână. Patronul, un 
lungan anost pe care il cheamă Dicky Rudebacher, îl 
întreabă pe Callahan dacă are vreo problemă de natură 
medicală - „ai vreo boală?”, este exprimarea lui - şi dă din 
cap când Callahan îi răspunde că nu, nu are nici-o boală. 
Nu-i cere niciun act, nici măcar numărul de la asigurări. 
Vrea să-şi plătească la negru noul bucătar de minuturi, 
dacă acestuia îi convine. Callahan îl asigură că îi convine. 

„Incă o chestie”, mai spune Dicky Rudebacher, iar 
Callahan se pregăteşte pentru o lovitură de grație. Nimic nu 
l-ar mai surprinde acum. Insă Rudebacher nu zice decât „Mi 


se pare că-ți cam place băutura”. 

Callahan recunoaşte că obișnuieşte să bea din când în 
când. 

„Si io la fel”, spune Rudebacher. „Aşa îmi tin creierii în 
cap în afacerea asta. Da’ să nu te prind că puti a băutură 
când vii la muncă... în cazu’ că vii la program, întârzii de 
două ori şi pleci de-aici invârtindu-te. N-am să mă repet.” 

Callahan pregăteşte minuturi la Birtul „Ca la mama 
acasă” din Leabrook vreme de trei săptămâni. Locuieşte la 
două străzi depărtare de cârciumă, la motelul Apusul. Doar 
că nu-i mereu „Ca la mama acasă”, şi nu-i mereu Apusul. În 
a patra zi de când venise în oraş, se trezeşte în motelul 
Răsăritul, jar „Ca la mama acasă” din Leabrook este „Ca la 
mama acasă” din Fort Lee. Ziarul Leabrook Register pe care 
ÎI uită clienţii pe tejghea devine Register-American din Fort 
Lee. Şi nu se simte deloc mulțumit când află că Gerald Ford 
a fost reales preşedinte. 

Când  Rudebacher il plăteşte, la sfârşitul primei 
săptămâni, în Fort Lee, pe bancnotele de cincizeci de dolari 
e mutra preşedintelui Grant, pe cele de douăzeci e Jackson, 
iar Alexander Hamilton este pe singura bancnotă de cele de 
zece din plicul pe care i-l dă şeful lui. La sfârşitul celei de-a 
doua săptămâni - în Leabrook - Abraham Lincoln e pe 
bancnotele de cincizeci şi un individ pe nume Chadbourne e 
pe zece. Pe bancnotele de douăzeci a rămas Andrew 
Jackson, fapt care îl face să se simtă mai bine. În camera lui 
de la motel, cuvertura de pat este roz în Leabrook şi 
portocalie în Fort Lee. Ceea ce este un lucru bun. Aşa ştie 
mereu în care variantă a New Jersey-ului este de îndată ce 
se trezeşte. 

Se îmbată de două ori. A doua oară, după închidere, vine 
şi Dicky Rudebacher şi bea cot la cot cu el. „Pe vremuri 
asta era o tară grozavă”, se lamentează varianta din 
Leabrook a patronului său, iar Callahan îşi spune că grozav 
este faptul că anumite lucruri nu se schimbă niciodată; 
aceleaşi văicăreli fundamentale se aud pe măsură ce timpul 
trece". 


18 Parafrază a versurilor „The fundamental things apply / 


Însă umbra lui devine tot mai lungă cu fiecare zi care se 
scurge, şi a văzut primul vampir de Tipul Trei la coada 
pentru bilete de la cinematograful Leabrook Twins, şi într-o 
bună zi îşi dă demisia. 

„Parcă mi-ai zis că n-ai nici-o boală”, îi spune Rudebacher 
lui Callahan. 

„Poftim?” 

„Suferi de mâncărime a _ tălpilor în stadiu avansat, 
prietene. De obicei vine o dată cu chestia ailaltă.” 

Și Rudebacher mimează că dă o sticlă peste cap, cu 
mâna înroşită de detergentul de vase. 

„Boala mâncărimii de talpă e incurabilă dacă o faci la 
maturitate. Să ştii că dacă n-aş avea o nevastă care încă 
mai e bună la pat şi doi copii la colegiu, mi-aş lua bocceaua 
şi aş veni cu tine.” 

„Pe bune?” se miră Callahan fascinat. 

„Cel mai rău e în septembrie şi octombrie” îi răspunde 
visător Rudebacher. „Atunci îi auzi chemarea. Şi păsările o 
aud şi de-aia pleacă.” 

„Chemarea cui?” 

Rudebacher îi aruncă o privire ce-i spune limpede: nu 
face pe prostu' cu mine. 

„Păsările aud chemarea cerului. Tipi ca noi auzim 
chemarea drumului. Chemarea afurisitului de drum. Cei ca 
mine, cu copii la şcoală şi nevastă care vrea să se vorba-aia 
nu doar în serile de sâmbătă, fac radioul mai tare ca să n-o 
mai audă. Tu n-ai să faci aşa ceva.” 

Se întrerupe şi se uită la Callahan cu subiînţeles. 

„Vrei să mai stai o săptămână? Iti dau douăjcinci de parai 
în plus la leafă. Ai o mutră de Monte Cristo de nu se poate.” 

Callahan se gândeşte, apoi clatină din cap. Dacă 
Rudebacher ar avea dreptate, dacă n-ar fi decât un singur 
drum, poate că ar mai rămâne o săptămână... şi încă una... 
şi încă una. Dar nu este un singur drum. Sunt toate 
drumurile, toate acele şosele ascunse. Şi îşi aduce aminte 
cum se numea cartea lui de lecturi din clasa a treia şi 


As time goes by" din tema muzicală a filmului Casablanca 
(n. tr.). 


izbucneşte în hohote de râs: Drumuri spre pretutindeni. 
„Ce-i aşa nostim?” îl întreabă supărat Rudebacher. 
„Nimic”, îi răspunde Callahan. „Totul.” 
Îi dă o palmă prietenească peste umeri. 
„Eşti om bun, Dicky. Dacă am să mă întorc tot pe aici, am 
să trec să te văd.” 
„N-ai să te întorci pe aici”, spune Dicky Rudebacher şi, 
bineînțeles, are dreptate. 


3 


— Vreo cinci ani am tot bătut drumurile, spuse Callahan 
când ajunseră lângă biserică. 

Într-un anume fel, asta a fost tot ce a spus despre 
perioada aceea. Însă ei au auzit mai mult. Şi nici nu s-au 
mirat aflând, după aceea, că şi Jake auzise povestea 
nespusă, cu toate că era pe drum cu Eisenhart şi cei doi 
Slightman. În fond, Jake avea atingerea cea mai puternică. 

Vreo cinci ani pe drum, doar atât. 

Împreună cu tot restul, dacă înţelegeţi ce vreau să vă 
spun: o mie de lumi pierdute ale trandafirului. 


4 


Vreo cinci ani pe drum, numai că sunt mai multe 
drumuri, nu numai unul singur, şi, poate, în circumstanţele 
corecte, cinci ani ar putea fi o veşnicie. 

Drumul 71 prin Delaware, unde culege mere. Acolo e un 
băiețel pe care il cheamă Lars şi care are un radio stricat. 
Callahan i-l repară, iar mama lui Lars îi face un pachet cu 
de-ale gurii pentru drum, iar mâncarea aceea absolut 
delicioasă pare a ţine zile întregi. Drumul 317 prin zona 
rurală din Kentucky, unde sapă morminte împreună cu un 
individ pe nume Pete Petacki, căruia nu-i tace gura nici-o 
clipă. O fată vine să-i urmărească la lucru, o fetişcană 
drăguță, de vreo şaptesprezece ani, care se cațără pe un 
zid din piatră, iar peste ea copacii îşi scutură frunzele 


îngălbenite, şi Pete Petacki îşi închipuie cum ar fi să-i 
scoată cracii ăia lungi din pantalonii din velur şi să şi-i pună 
pe după gât, cum ar fi să-şi văre limba în păsărică ei de 
puştoaică, şi cu siguranță că nu vede lumina albastră din 
jurul fetei, aşa cum nu-i vede mai târziu nici hainele care 
plutesc prin aer ca nişte pene, atunci când Callahan se 
aşază lângă ea şi o strânge în braţe când ea îi mângâie 
piciorul şi îşi lipeşte gura de gâtul lui, iar el împlântă cuțitul 
cu precizie în umflătura de os, nervi şi cartilaje din ceafa ei. 
A ajuns să se priceapă extrem de bine la lovitura aceasta. 
Drumul 19 prin West Virginia şi un bâlci ambulant care 
vrea să angajeze pe cineva care să aibă grijă de cai şi să 
dea de mâncare la animale. „Sau invers”, zice Greg 
Chumm, proprietarul cu păr slinos al bâlciului. „Adică, 
pricepi tu, să dea de mâncare la cai şi să aibă grijă de 
animale. Cum vrei s-o iei”. Şi, după ce o infecţie cu un 
streptococ lasă circul fără suficienți oameni (acum se 
îndreaptă spre sud, încercând să fugă de iarnă), se 
pomeneşte în rolul lui Menso, Mentalistul Minune, rol pe 
care îl interpretează cu un succes surprinzător. In pielea lui 
Menso este atunci când îi vede pentru prima oară, nu pe 
vampiri, şi nici pe morții cei derutați, ci pe acei bărbați 
înalți, cu chipuri palide şi încordate de atenție, ascunse de 
obicei sub borurile largi ale unor pălării demodate sau sub 
cozoroacele lungi ale şepcilor de baseball la modă acum. La 
umbra aruncată de pălăriile astea, ochii le sclipesc roşu- 
prăfuit, aidoma ochilor ratonilor sau sconcşilor surprinşi de 
lumina farurilor lângă lăzile de gunoi de la marginea 
drumului. Oare şi ei îl văd? vampirii (cel puțin, Tipul Trei) 
nu-l pot vedea. Mortii îl văd. Dar bărbații aceştia cu mâinile 
îndesate în buzunarele hainelor galbene şi lungi şi cu feţele 
lor dure ascunse sub pălării? Ei văd? Callahan nu ştie sigur, 
aşa că se hotărăşte să nu rişte. Trei zile mai târziu, în Yazoo 
City, Mississippi, îşi pune în cui jobenul de Menso, îşi lasă 
salopeta pătată pe podeaua rulotei şi salută din mers 
Bâlciul Itinerant al lui Chumm, fără să-şi mai bată capul cu 
încasarea ultimului salariu. Pe drumul spre marginea 
oraşului, vede câteva afişe cu animale pierdute lipite pe 


stâlpii de telefon. 


PIERDUTĂ! PISICĂ SIAMEZĂ, 2 ANI 
RĂSPUNDE LA NUMELE DE RUTA 
GĂLĂGIOASĂ ŞI JUCĂUŞĂ 
OFERIM RECOMPENSĂ 
SUNAŢI LA 764, AŞTEPTAŢI SEMNALUL, 
LĂSAȚI NUMĂRUL ŞI VĂ VOM SUNA NOI 
DUMNEZEU SĂ VĂ BINECUVÂNTEZE 


Cine este Ruta? Callahan nu ştie. Nu ştie decât că este 
GALAGIOASA, dar JUCAUŞA. Va mai fi oare la fel de 
gălăgioasă când o vor prinde căutătorii? Va mai fi oare 
jucăuşă? 

Callahan nu prea crede. 

Dar are şi el problemele lui şi nu poate face altceva decât 
să se roage la Dumnezeul în care nu mai crede în 
adevăratul sens al cuvântului, ca oamenii în haine galbene 
să nu dea de urma ei. 

In aceeaşi zi, mai târziu, pe când face autostopul pe 
Drumul 3 în Ţinutul Issaquena, sub un cer ca de bronz roşu 
care pare a nu avea habar că e decembrie şi vine 
Crăciunul, aude iarăşi clopotele. li umplu capul, amenințând 
să-i crape timpanele şi să-i dea hemoragii în creier. Pe când 
dangătul lor se mai ostoieşte, îl cuprinde o certitudine 
înfiorătoare: se apropie. Bărbaţii cu ochii roşii, cu pălării 
mari şi haine galbene şi lungi sunt pe drum. 

Callahan iese la iuțeală de pe drum, aidoma unui evadat 
în lanțuri, trecând peste şanțul plin cu apă şi mizerii la fel 
cum ar fi făcut Superman: dintr-un singur salt. Dincolo de 
şant e un gard vechi din pari de lemn pe care au crescut 
nişte ierburi şi încă ceva ce pare a fi oțetar otrăvitor. Nu-i 
pasă insă dacă este oțetar otrăvitor sau nu. Plonjează pe 
sub gard şi se dă de-a berbeleacul prin iarbă înaltă şi scaieți 
şi se uită la şosea printre ramurile unei tufe. 

O secundă sau două nu vede nimic. Apoi, pe Şoseaua 3, 
apare bubuind un Cadillac alb cu roşu, venind dinspre 
Yazoo City. Merge cu cel puțin o sută la oră, iar orificiul prin 
care priveşte Callahan este foarte mic, dar tot reuşeşte să-i 


vadă cu o claritate supranaturală: trei bărbaţi, doi în haine 
ce par a fi din gabardină galbenă, al treilea în ceva ce pare 
a fi o scurtă de pilot. Toţi trei fumează; interiorul strâmt al 
Cadillacului e plin de fum. 

O să mă vadă o să mă audă o să mă simtă, scânceşte 
mintea lui Callahan şi face un efort să alunge acest gând 
panicat şi nefericit, face un efort să şi-l smulgă din cap. 

Face un efort să se gândească la cântecul lui Elton John - 
„Cineva mi-a salvat, cineva mi-a salvat, cineva mi-a salvat 
vi-a-ața în noaptea asta... “şi se pare că merge. Urmează o 
clipă ingrozitoare, când inima parcă îi stă în loc, căci are 
senzația că maşina încetineşte - clipă însă destul de lungă 
ca să-și poată imagina cum îl vor urmări printre ierburile de 
pe câmpul acesta lăsat în paragină, cum îl vor prinde, cum 
ÎI vor târî într-un şopron sau grajd abandonat din apropiere 
- şi apoi aude cum Cadlillacul urcă mugind dealul următor, 
îndreptându-se spre Natchez. Sau spre Copiah. Callahan 
mai aşteaptă zece minute. „Trebuie să fii sigur că nu te-au 
păcălit, frate”, ar fi zis Lupe. Dar chiar atunci când aşteaptă 
ştie că nu face decât să îndeplinească o formalitate. Nu l-au 
păcălit; pur şi simplu nu l-au văzut. Cum? De ce? 

Răspunsul îi devine tot mai limpede - un anume răspuns, 
şi al naibii să fie el dacă nu i se pare a fi răspunsul cel 
corect. Nu l-au văzut pentru că, atunci când se uita pe furiş 
la Şoseaua 3 din spatele tufişului de oțetar otrăvitor, a fost 
cumva în stare să se strecoare într-o alt variantă a Americii. 
Diferită poate doar în moduri neimportante - de pildă, fața 
lui Lincoln pe bancnota de un dolar şi a lui Washington pe 
cea de cinci, în loc să fie invers - dar îndeajuns de diferită 
pentru el. Indeajuns. lar acesta este un lucru bun deoarece 
indivizii ăştia nu au creierii muci ca morții, şi îl pot vedea, 
spre deosebire de băutorii de sânge. Indivizii ăştia, cine or 
fi ei, sunt cei mai periculoşi dintre toți. 

In cele din urmă, Callahan se întoarce la drum. La un 
moment dat apare un bărbat de culoare, cu pălărie de paie 
şi salopetă, la volanul unui Ford hodorogit. Seamănă atât 
de mult cu un fermier negru din filmele anilor treizeci, încât 
Callahan se aşteaptă să-l vadă izbucnind în râs, plesnindu- 


se cu mâinile de genunchi şi strigând „Te-am făcut, fratili 
meu! ”. /n schimb, bărbatul de culoare se angajează într-o 
discuție despre politică pornind de la subiectul unei 
emisiuni difuzate la postul național de radio, la care ascultă 
el în maşină. lar atunci când Callahan coboară, în Shady 
Grove, negrul îi dă cinci dolari şi şapca de baseball pe care 
o avea în plus. 

„Am bani”, zice Callahan încercând să-i înapoieze 
bancnota. 

„Un fugar n-are niciodată suficienți bani”, spune negrul. 
„ŞI, te rog, nu-mi zice că nu eşti fugar. Nu-mi insulta 
inteligența.” 

„Iti multumesc”, spune Callahan. 

„De nada”, răspunde negrul. „Încotro te îndrepti? 
Aproximativ. ” 

„Nu am nici cea mai vagă idee”, răspunde Callahan, şi 
surâde. „Aproximativ. ” 


5 


Culege portocale în Florida. Dă cu mătura în New 
Orleans. Strânge bălegarul din boxele cailor în Lufkin, 
Texas. Împarte fluturaşi cu case de vânzare la colțul 
străzilor în Phoenix, Arizona. Îşi alege slujbe cu plată 
imediată. Observă cum se schimbă chipurile de pe 
bancnote. Este atent la numele diferite din ziare. Jimmy 
Carter este ales preşedinte, dar şi Ernest „Fritz” Hollings şi 
Ronald Reagan. George Bush este şi el ales preşedinte. 
Gerald Ford se hotărăşte să candideze din nou şi până şi el 
este ales preşedinte. Nu contează numele din ziare (ale 
celebrităților se schimbă cel mai des). Nu contează 
chipurile de pe bani. Nu contează decât girueta de pe 
fundalul unui apus de un trandafiriu intens, nu contează 
decât sunetul paşilor lui pe un drum pustiu în Utah, vuietul 
vântului în deşertul din New Mexico, copilul care sare 
coarda lângă un Chevrolet Caprice făcut bucăţi în Fossil, 
Oregon. Nu contează decât zumzetul cablurilor de înaltă 


tensiune de lângă Drumul Naţional 50, la vest de Elko, 
Nevada, şi cioara moartă dintr-un şanţ la intrarea în 
Rainbarrel Springs. Uneori este treaz, iar alteori se îmbată. 
Odată se opreşte într-un şopron abandonat - chiar lângă 
granița Californiei cu Nevada - şi bea patru zile în şir. După 
aceea vomită şapte ore. În prima oră, vărsăturile sunt atât 
de violente, încât este convins că va muri. După aceea îşi 
doreşte să fi murit cu adevărat. Şi când se termină totul, îşi 
jură că s-a terminat, gata, nu mai pune în gură niciun strop, 
şi-a învățat lectia, iar o săptămână mai târziu este iarăşi 
beat şi se holbează la stelele ciudate de pe cer din spatele 
restaurantului unde este angajat să spele vasele. Este un 
animal prins în capcană şi nu îi pasă. Uneori vede vampiri şi 
când şi când îi omoară. De cele mai multe ori îi lasă în pace, 
pentru că îi este teamă să nu atragă atentia asupra sa, să 
nu atragă atenția căutătorilor. Uneori se întreabă ce naiba 
face, unde dracu se duce, iar întrebările de genul acesta îl 
fac, de obicei, să se arunce asupra primei sticle de băutură 
care îi iese în cale. Pentru că, de fapt, nu se duce nicăieri. 
Doar urmează drumurile ascunse trăgându-şi capcana după 
el. Doar ascultă chemarea acestor drumuri şi trece de pe 
unul pe altul. Prins sau nu în cursă, are momente când se 
simte fericit; are momente când cântă în lanţuri aidoma 
mării. Îşi doreşte să mai vadă o giruetă pe fundalul unui alt 
apus trandafiriu. Îşi doreşte să mai vadă un siloz dărăpănat 
la capătul unui câmp părăsit de fermier, să mai audă 
zumzetul unui camion pe care scrie PIETRIS TONOPAH sau 
CONSTRUCŢII ASPLUNDH. A ajuns în raiul vagabonzilor, s-a 
pierdut prin personalitățile scindate ale Americiu îşi doreşte 
să mai audă vântul prin canioane şi să ştie că el este 
singurul care îl aude. Işi doreşte să strige şi să audă cum se 
propagă ecoul işi doreşte să bea atunci când gustul lui 
Barlow i se pare insuportabil Şi, bineințeles, îşi doreşte să 
pornească din nou la drum atunci când vede afişele cu 
animale pierdute sau mesajele scrise cu cretă pe asfalt Mai 
la vest vede din ce în ce mai puține, şi niciunul nu mai 
conține nici numele lui, nici descrierea lui. Din când în când 
vede vampiri trecând pe lângă el - şi dă-ne nouă astăzi 


sângele nostru de toate zilele - dar îi lasă în pace. În fond, 
nu sunt nimic altceva decât nişte bieti țânțari. 

În primăvara lui 1981 îşi face intrarea în Sacramento în, 
fără doar şi poate, cel mai vechi camion cu remorcă produs 
de International Harvester care mai circulă prin California. 
Stă înghesuit împreună cu vreo treizeci de imigranți ilegal 
mexicani, şi au din belșug şi mescal, şi tequila, şi 
marijuana, şi vin, şi sunt cu toții beti şi drogati, şi probabil 
Callahan e cel mai beat dintre toți. Abia în următorii ani îşi 
va aduce aminte numele tovarăşilor lui de drum, ca prin 
pâclă: Escobar... Estrada... Javier... Esteban... Rosario... 
Echeverria... Caverra. Acestea sunt numele pe care le va 
întâlni mai târziu în Calla, sau este doar o halucinație 
provocată de prea mult alcool? In aceeaşi ordine de idei, ce 
poate el să priceapă din propriul său nume, atât de 
asemănător cu cel al locului unde va ajunge? Calla, 
Callahan. Calla, Callahan. Uneori, când nu reuşeşte să 
adoarmă, întins în patul său confortabil din casa parohială, 
aceste nume i se fugăresc în minte, la fel ca tigrii din 
povestea Little Black Sambo. 

Alteori îşi aminteşte un vers, o parafrază (aşa crede) din 
poemul lui Archibald MacLeish, „Epistle to Be Left in Earth”. 
„Nu era glasul lui Dumnezeu, ci doar tunetul.” Nu este prea 
corect, dar aşa îşi aduce el aminte. Nu Dumnezeu, ci 
tunetul. Sau asta este ceea ce ar vrea el să creadă? De 
câte ori a fost contestat Dumnezeu astfel? 

In orice caz, toate acestea vor fi mai târziu. Când ajunge 
în Sacramento, este beat şi este fericit. Şi a doua zi este 
fericit, dar numai pe jumătate, din cauza mahmurelii. Îşi 
găseşte foarte uşor o slujbă; se pare că în locul acesta 
slujbele sunt de găsit pretutindeni şi te aşteaptă doar să le 
culegi ca merele dintr-o livadă scuturată de furtună. Sigur, 
asta doar în cazul în care nu te deranjează să te murdăreşti 
pe mâini, sau să te opăreşti cu apă clocotită, sau să faci 
băşici la palme de la coada toporului sau a lopeții; în toți 
anii de când bate drumurile, nimeni nu i-a oferit vreodată o 
slujbă de agent de bursă. 

In Sacramento se angajează la descărcat mobilă de 


dormitor pentru un magazin, lung cât o stradă, care se 
numeşte „La John Somnorosul”, şi care tocmai ce se 
pregăteşte pentru marea desfacere anuală intitulată 
Şaltelele Aşaşine. Toată dimineața cară, împreună cu alți 
cinci bărbați, paturi matrimoniale, paturi mai mari şi paturi 
foarte mari. În comparaţie cu alte slujbe de ziler pe care le- 
a mai făcut, asta e tâtă de mâță. 

La ora prânzului, Callahan şi ceilalţi se aşază la umbra 
platformei de încărcare. Din câte işi poate da seama, în 
echipă nu e nimeni de la firma International Harvester, dar 
nu poate să jure; e teribil de beat. Tot ce ştie sigur e că, din 
nou, este singurul alb din grup. Toti mănâncă enchiladas de 
la cârciuma Mary cea Nebună din josul străzii. Pe un maldăr 
de lăzi e un casetofon vechi şi murdar de la care se aude 
muzică de salsa. Doi bărbaţi tineri dansează, în vreme ce 
restul, inclusiv Callahan, uită de mâncare şi îi acompaniază 
bătând din palme ritmul. 

O tânără, în fustă şi bluză, iese din magazin, se uită cu 
dezaprobare la dansatori, apoi i se adresează lui Callahan: 

— Eşti yankeu, corect? 

— Cel mai yankeu, îi răspunde Callahan. 

— Atunci poate vrei să citeşti asta. Cu siguranţă ca pe ăia 
nu-i interesează. Şi îi inmânează ziarul - Sacramento Bee - 
apoi se uită din nou la mexicanii care dansează. 

— Fasolari, mai zice, iar substratul este evident: Ce poți 
să-l faci? 

Callahan se gândeşte să se ridice şi să-i tragă un şut în 
fundul ei îngust de nedansatoare, însă a trecut de amiază, 
deci este prea târziu să-şi găsească o altă slujbă dacă o 
pierde pe asta. Şi chiar dacă nu va ajunge la mititica, la 
calabozo pentru ultraj, nu va mai fi plătit. Aşa că se 
mulţumeşte doar să-i arate degetul pe la spate, apoi 
izbucneşte în râs când îl aplauaă câţiva dintre colegii lui. 
Tânăra se întoarce repede, se uită bănuitoare la ei, apoi se 
întoarce în magazin. Tot rânjind, Callahan deschide ziarul. 
Rânjetul i se şterge brusc atunci când ajunge la pagina cu 
ȘTIRI NAŢIONALE PE SCURT. lată ce găseşte între o poveste 
despre deraierea unui tren în Vermont şi jaful unei bănci în 


Missouri: 


„ÎNGERUL-STRĂZII”, LAUREAT AL TITLULUI DE „OM AL 
ANULUI”, 
ÎN STARE CRITICĂ 


NEW YORK (Associated Press) - Rowan R. Magruder, 
proprietar şi administrator-şef al celui mai prețuit 
adăpost din America pentru oameni ai străzii, alcoolici şi 
toxicomani, se află în stare critică după ce a fost atacat 
de aşa-numiţii Fraţi Hitler. Aceştia operează de cel puţin 
opt ani în cinci cartiere din New York. In conformitate cu 
informaţiile Poliţiei, se crede că ar fi răspunzători pentru 
cel puţin treizeci de acte de violenţă şi două asasinate. 
Spre deosebire de celelalte victime ale Fraţilor Hitler, 
Magruder nu este nici negru, nici evreu. El a fost găsit în 
pragul unei uşi din apropierea Căminului, pe care îl 
înființase în 1968, purtând pe frunte semnul distinctiv al 
Fraţilor Hitler: o zvastică gravată în carne. De asemenea, 
Magruder prezintă numeroase plăgi prin înjunghiere. 

Căminul a intrat în atenţia întregii naţiuni în 1977, în 
urma vizitei Maicii Tereza, care a ajutat personalul la 
servitul mesei şi s-a rugat împreună cu locatarii. În 1980, 
Magruder, supranumit şi „Ingerul Străzii”, a fost subiectul 
articolului principal din Newsweek, când primarul Ed Koch 
i-a acordat titlul de „Om al Anului”. 

Unul din doctorii care se ocupă de acest caz ne-a 
declarat că şansele de supravieţuire ale lui Magruder 
sunt cam de „treizeci la sută”. A adăugat că, pe lângă 
faptul că a fost desfigurat, Magruder a şi orbit în urma 
rănii de la cap. „Mă consider o persoană milostivă”, ne-a 
spus doctorul, „dar, după părerea mea, ticăloşii care au 
făcut una ca asta merită să fie decapitaţi”. 


Callahan reciteşte articolul, întrebându-se dacă acesta 
este Rowan Magruder „al lui” sau un altul, un Rowan 
Magruder dintr-o lume unde un ins, pe nume Chadbourne 
munceşte cu ziua pentru câțiva verzişori, să zicem. Cumva, 
însă, este sigur că despre Magruder „al lui” este vorba, şi 
că s-a intenţionat ca el să vadă acest articol. Cu certitudine 
că se află în ceea ce a ajuns să numească „lumea reală”, şi 


asta nu i-o spun doar chipurile de pe cele câteva bancnote 
din portofel. Este şi o senzaţie anume, un fel de ton. Un 
adevăr. Dacă aşa este (şi ştie că aşa este), cât de multe a 
pierdut în vremea cât a bătut drumurile ascunse! Maica 
Tereza a venit în vizită! A ajutat la servirea mesei! La naiba, 
poate chiar a gătit ea însăşi o Tocana din Broască Râioasă 
cu Găluşte! Ar fi putut foarte bine s-o facă, rețeta era chiar 
acolo, el însuşi o _ lipise cu bandă adezivă pe perete, 
deasupra plitei. Și un premiu! Newsweek! E tare ofticat că 
nu a citit articolul, dar nu prea ai cum să pui mâna pe 
asemenea publicaţii atunci când mergi cu bâlciul, sau aduni 
bălegarul din boxele taurilor de la spectacolul cu cowboy 
din Enid, Oklahoma. 

li este atât de ruşine, că nici măcar nu-şi dă seama de 
asta. Nici măcar atunci când Juan Castillo îl întreabă: 

— De se plânşi, Donnie? 

— Plâng? se miră el şi se şterge la ochi şi, da, iată că 
plânge. 

Dar atunci nu ştie că plânge de ruşine. Crede că plânge 
din cauza şocului, şi, în parte, aşa şi este. 

— Da, uite că plâng. 

— Un-te dusi? insistă Juan. S-a terminat pauza de masă. 

— Trebuie să plec, spune Callahan. Trebuie să mă întorc 
în est. 

— Si plesi, no plata. 

— Ştiu, zice Callahan. E în ordine. 

Ce minciună gogonată. Căci nimic nu este în ordine. 
Nimic. 


6 


— Aveam două sute de dolari cusuţi la fundul raniţei, 
spuse Callahan. Acum stăteau pe treptele bisericii sub 
soarele strălucitor. 

— Mi-am cumpărat un bilet de avion spre New York. 
Viteza era esenţială, fireşte, dar nu a fost singurul motiv. 
Trebuia să scap de drumurile ascunse, continuă el făcând 


un semn din cap spre Eddie. Să scap de acele autostrăzi 
prin portal. Căci creează tot atâta dependenţă ca şi 
alcoolul... 

— Ba mai multă, îl întrerupse Roland. 

Observă trei siluete care se îndreptau către ei: Rosalita, 
mânându-i din spate pe gemenii Tavery, Frank şi Francine. 
Fetiţa ţinea în mâini o coală mare de hârtie cu o 
solemnitate aproape comică. 

— Cred că pribegia este cel mai puternic drog dintre 
toate, iar fiecare drum ascuns duce la alte zece. 

— Adevărate sunt vorbele tale şi îţi mulţumesc, răspunse 
Callahan. Părea deprimat, trist, chiar un pic pierdut - aşa i 
se păru lui Roland. 

— Părinte, dorim să ascultăm şi restul poveștii, dar aş 
prefera să amânăm până diseară. Sau mâine seară, dacă 
nu ne vom întoarce la vreme. Jake, tânărul nostru prieten, 
va sosi în curând... 

— Ştiţi asta, nu-i aşa? îi întrebă Callahan interesat, însă 
deloc sceptic. 

— Da, răspunse Susannah. 

— Şi aş dori să văd ce ţii în biserică înainte de venirea lui, 
continuă Roland. Cred că ne vei povesti şi cum s-a 
întâmplat să obtii lucrul acesta... 

— Este esența poveştii mele, zise Callahan. 

— „iar povestea trebuie spusă în tihnă. Deocamdată 
evenimentele se cam precipită. 

— Aşa se întâmplă, fu de acord Callahan. Luni în şir - ani 
chiar, aşa cum am încercat să vă explic - timpul pare că 
nici nu există. Şi apoi totul parcă năvăleşte peste tine dintr- 
o singură suflare. 

— Adevărat, spuse Roland. Eddie, vino cu mine să-i 
întâmpinăm pe gemeni. Am senzaţia că micuța domniţă a 
pus ochii pe tine. 

— Să se uite cât îi pofteşte inimioara, comentă 
binedispusă Susannah. Uitatul e gratis. Roland, dacă n-ai 
nimic împotrivă, eu aş rămâne aici, pe trepte. N-am mai 
călărit de mult vreme şi mă doare fundul de la şa. Mă forţez 
foarte tare de când am rămas oloagă. 


— Faci cum doreşti, îi spuse Roland. 

Eddie ştia că minte, că pistolarul îşi dorea din tot sufletul 
ca Susannah să nu se mişte de acolo. Spera doar ca femeia 
să nu-i citească şi ea intenţiile ascunse. 

In drum spre copii şi Rosalita, Roland îi zise pe ton scăzut 
şi precipitat: : 

— Am să intru singur în biserică. lţi dai seama că nu pe 
tine vreau să te ţin departe de lucrul care se află acolo. 
Dacă este într-adevăr vorba despre Treisprezece Negru, şi 
eu cred că aşa este, e mai bine ca ea să nu se apropie de 
el. 

— Adică din cauza stării ei. Dar mi-am închipuit că ţi-ar 
conveni să piardă sarcina. 

Roland îi răspunse: 

— Nu de avort mi-e mie teamă. Mi-e teamă ca nu cumva 
Treisprezece Negru să dea şi mai multă putere creaturii din 
pântecul ei. 

Ezită puţin, apoi: 

— Nu cumva să dea mai multă putere amândurora, şi 
pruncului şi mamei lui. 

— Mia, adică. 

— Da. Mia. 

Şi pistolarul se întoarse spre gemenii Tavery zâmbindu- 
le. Francine îi răspunse cu o grimasă indiferentă, 
păstrându-şi toată energia pentru Eddie. 

— Arătaţi-mi ce aţi făcut, dacă sunteţi buni, le zise 
Roland. 

Frank Tavery îi spuse: 

— Sperăm că a ieşit bine. Nu ştim. Ne-a fost teamă, 
pricepi? Cucoana ne-a dat o coală de hârtie atât de 
frumoasă, că ne-a fost teamă să n-o stricăm. 

— Mai întâi am făcut pământul, continuă Francine. Şi, 
după aia, restul, cu culori mai deschise. Frank a terminat 
harta, că mie îmi tremurau mâinile prea tare de emoție. 

— Fiţi pe pace, îi linişti Roland. 

Eddie se apropie şi privi peste umărul lui. Harta era o 
minunăţie a detaliilor. În centru desenaseră Sala de întruniri 
şi pajiştea, iar în stânga curgea Marele Râu / Devar-Tete. 


Lui Eddie îi aducea aminte de fotocopiile pe care le puteai 
face în papetăriile din America. 

— Copii, este minunat, spuse tânărul şi, preţ de o clipă, 
avu senzaţia că micuța Francine va leşina. 

— Aşa este, zise şi Roland. Ne-aţi fost de mare ajutor. lar 
acum am să fac ceva ce vouă vi se va părea o blasfemie. 
Ştiţi ce-i aia „blasfemie”? 

— Da, spuse Frank. Suntem creştini. „Şi să nu iei în 
deşert numele Domnului, Dumnezeul tău, şi al Fiului Lui, 
Omul lisus.” Dar blasfemie e şi atunci când te porţi urât cu 
ceva frumos. 

Tonul băiatului era grav, dar ochii îi luceau de curiozitate 
să vadă ce fel de blasfemie avea de gând să comită străinul 
acela. La fel de curioasă era şi sora lui. 

Roland împături în două coala de hârtie pe care copiii 
abia dacă avuseseră curajul să o atingă. Copiii oftară. Oftă 
şi Rosalita Munoz, deşi nu la fel de sonor. 

— Nu este o blasfemie să mă port aşa cu harta voastră, 
pentru că nu mai este doar o bucată de hârtie, le explică 
Roland. Acum este un instrument, iar noi trebuie să ne 
protejăm instrumentele. Pricepeţi? 

— Da, răspunseră cei doi cu jumătate de gură. 

Se mai liniştiră când observară grija deosebită cu care 
pistolarul îşi puse în pungă harta împăturită. 

— Mulţam mult de tot, le spuse Roland după aceea, 
luând mânuţa Francinei în mâna lui sănătoasă şi mâna lui 
Frank în cea beteagă. Poate ne-aţi salvat vieţile cu mâinile 
şi ochii voştri. 

Francine izbucni în plâns. Frank reuşi să-şi înfrâneze 
lacrimile cât să zâmbească cu gura până la urechi, apoi le 
lăsă să curgă în voie pe obrajii lui pistruiaţi. 


7 
Pe drumul spre biserică Eddie spuse: 


— Ce copii buni. Ce copii talentaţi. Roland îl aprobă, iar 
Eddie continuă: 


— Îţi poţi imagina că unul dintre ei s-ar putea întoarce din 
Bubuit de Tunet complet cretinizat şi cu bale la gură? 

Roland, care îşi putea imagina asta foarte bine, nu-i dădu 
niciun răspuns. 


8 


Susannah acceptă fără să protesteze propunerea lui 
Roland ca ea şi cu Eddie să îl aştepte afară, pe treptele 
bisericii, iar pistolarul îşi aduse aminte că manifestase 
aceeaşi ezitare atunci când fusese vorba să intre pe terenul 
viran. Se întrebă dacă nu cumva o parte din ea se temea de 
acelaşi lucru care îi dădea şi lui frisoane. Dacă era 
adevărat, înseamnă că lupta - lupta e; - începuse deja. 

— După câtă vreme să vin să te scot afară? îl întrebă 
Eddie. 

— Să te scoatem? îl corectă Susannah. 

Roland căzu pe gânduri. Bună întrebare. Se uită la 
Callahan care îl aştepta pe ultima treaptă - în jeanşi 
albaştri, cămaşă cadrilată cu mânecile suflecate. Observă 
cât de bine dezvoltați îi erau muşchii de pe antebraţe. 

Bătrânul ridică din umeri. 

— Acum doarme. N-ar trebui să fie nici-o problemă. Dar... 

Făcu un semn cu mâna lui noduroasă spre pistolul de la 
şoldul lui Roland. 

— În locul tău, m-aş descotorosi de armă. Poate doarme 
cu un ochi deschis. Roland îşi desfăcu centura şi i-o dădu lui 
Eddie, care o purta pe cealaltă. 

Apoi îşi dezlegă punga şi i-o înmâna lui Susannah. 

— Cinci minute, răspunse el. Dacă sunt probleme, am să 
vă strig. 

Nu adăugă sau nu. 

— Jake o să sosească până atunci, spuse Eddie. 

— Nu-i lăsaţi să intre, le ceru Roland. 

— Eisenhart şi cei doi Slightman nici nu vor încerca, zise 
Callahan. Ei nu o venerează decât pe Oriza, Doamna 
Orezului. 


Şi se strâmbă, ca pentru a arăta ce părere are despre 
Doamna Orezului şi despre ceilalţi zei de mâna a doua din 
Calla. 

— Atunci, haidem, spuse Roland. 


9 


Multă vreme trecuse de când Roland Deschain nu mai 
simţise acea frică superstiţioasă care întovărăşeşte, de 
obicei, credinţa profundă. Poate din copilărie. Insă teama 
aceasta se pogori asupra lui de îndată ce Părintele Callahan 
deschise uşa modestei sale bisericuțe din lemn şi îi făcu 
semn să intre primul. 

Intrară într-un hol, cu un covor decolorat pe jos. În partea 
cealaltă erau două uşi deschise care dădeau într-o încăpere 
destul de mare, cu strane pe ambele laturi şi perne pentru 
îngenunchere pe podea. In celălalt capăt era o platformă 
înălţată şi un amvon flancat de vaze cu flori albe. Parfumul 
lor blând se impregnase în aerul închis din biserică. 
Ferestrele erau înguste, din sticlă simplă. Pe peretele din 
spatele amvonului era o cruce din lemn de eucalipt. 

Auzi comoara secretă a Bătrânului nu cu urechile, ci cu 
oasele. Un băzâit grav şi neîntrerupt. La fel ca în cazul 
trandafirului, băzâitul acesta transmitea senzaţia de putere, 
dar asemănarea cu trandafirul se sfârşea aici. Băzâitul 
acesta vorbea despre un vid colosal. Un neant aidoma celui 
pe care ei l-au simţit dincolo de realitatea de suprafaţă a 
acelui New York unde ajunseseră prin portal. Un abis care 
putea deveni o voce. 

Da, asta ne-a dus acolo, îşi spuse el. Ne-a dus în New 
York. Intr-un New York din cele multe, dacă este să credem 
povestea lui Callahan, dar ne poate duce oriunde şi oricând. 
Ne poate duce... sau ne poate azvărli cu putere. 

Işi aduse aminte de sfârşitul discuţiei sale lungi cu 
Walter, la locul oaselor. Şi atunci trecuse prin portal; acum 
înţelegea asta. Şi avusese senzaţia că se măreşte, că se 
umflă, până ajunsese mai mare decât pământul, mai mare 


decât stelele, mai mare decât universul însuşi. lar puterea 
aceea se afla aici în încăpere, şi lui îi era teamă de ea. 

Fie ca zeii să-i vegheze somnul, îşi zise el, iar gândul 
acesta fu urmat de un altul, mult mai înfricoşător: mai 
devreme sau mai târziu vor fi nevoiţi să-l trezească. Mai 
devreme sau mai târziu vor fi nevoiţi să-l folosească pentru 
a ajunge în toate acele când-uri din New York unde aveau 
treabă. 

Pe o consolă, lângă uşă, se afla un vas cu apă. Callahan 
îşi înmuie degetele şi îşi făcu semnul crucii. 

— Acum poţi s-o faci? murmură abia auzit Roland. 

— Da, răspunse Callahan. Dumnezeu e cel care m-a dus 
înapoi, pistolarule. Deşi cred că doar pentru ceea ce se 
numeşte „o perioadă de probă”. Pricepi ce vreau să spun? 

Roland aprobă din cap: pricepea. Il urmă pe Callahan în 
biserică fără să-şi înmoaie, la rândul său, vârfurile degetelor 
în agheasmatar. 

Callahan îl conduse pe culoarul din mijloc şi, cu toate că 
mişcările lui erau rapide şi sigure, Roland simţi că şi 
preotului îi era teamă, poate chiar mai mult decât lui. Voia 
să scape cât mai repede de lucrul acela, sigur că da, însă 
Roland îi acordă notă maximă pentru curajul de care dădea 
dovadă. 

In capătul din dreapta al podiumului erau trei trepte. 
Callahan le urcă. 

— Nu este nevoie să vii şi tu, Roland, îi spuse el; poţi să 
vezi foarte bine şi de acolo unde eşti. Nu vrei să-l iei chiar 
acum, nu? 

— Nu, zise Roland. 

Şi acum chiar vorbeau în șoaptă. 

— Bine. 

Callahan se lăsă într-un genunchi. Amândoi tresăriră la 
pocnetul sonor pe care îl scoase articulaţia piciorului. 

— N-aş atinge nici măcar cutia în care stă dacă n-aş fi 
nevoit s-o fac. N-am mai pus mâna pe ea de când am 
aşezat-o aici. Am făcut singur ascunzătoarea asta, după ce 
i-am cerut iertare lui Dumnezeu că folosesc un fierăstrău în 
Casa Lui. 


— Scoate-l, îi ceru Roland. 

Acum era în stare de alertă maximă, cu toate simţurile 
treze, pândind şi cea mai mică modificare a acelui infinit 
pâzâit abisal. Simţea lipsa pistolului de la şold. Oare cei 
care veneau la biserică să se roage nu simțeau lucrul 
acesta înfiorător pe care îl ascunsese Bătrânul aici? Bănuia 
că nu, căci, altfel, n-ar mai fi venit. Şi mai bănuia că nu 
există niciun alt loc mai potrivit pentru el; simpla credinţă a 
enoriaşilor avea darul de a-l neutraliza într-o oarecare 
măsură. Ba chiar l-ar fi putut linişti şi mai mult, adâncindu-i 
somnul. 

Dar s-ar putea trezi, îşi spuse Roland. S-ar putea trezi şi 
ar putea să ne trimită pe toți spre cele nouăsprezece zări 
ale niciundelui într-o clipită. Era un gând deosebit de 
înspăimântător şi şi-l alungă din minte. Evident, ideea de a 
folosi acest obiect ca să asigure protecţia trandafirului i se 
părea tot mai mult o glumă proastă. Se luptase şi cu 
oameni, şi cu monştri la vremea lui, dar niciodată nu se 
apropiase de aşa ceva. Era teribilă senzaţia răutăţii care 
zăcea în el, secătuindu-l de toată vlaga. lar senzaţia 
neantului feroce era mult, mult mai rea. 

Callahan apăsă cu degetul mare într-o canelură dintre 
două scânduri. Se auzi un clic slab şi o parte din podiumul 
preotului se dădu la o parte. Callahan scoase scândurile, 
dând la iveală o gaură pătrată cu latura de vreo treizeci de 
centimetri. Se clătină puţin, strângând scândurile la piept. 
Băâzâitul se auzea mult mai tare acum. Roland îşi închipui 
un stup uriaş pe care se târâie leneşe mii de albine mari cât 
nişte căruţe. Se aplecă şi se uită în ascunzătoarea 
Bătrânului. 

Obiectul dinăuntru era învelit într-un material alb, foarte 
delicat. 

— Stiharul unui băiat de altar, zise Callahan şi explică, 
observând că Roland nu cunoaşte cuvântul. Un fel de haină 
purtată în timpul slujbei. 

Ridică din umeri şi adăugă: 

— Mi-a zis inima să-l învelesc în el şi aşa am făcut. 

— Inima ta a avut dreptate, şopti Roland. 


Se gândea la geanta pe care o luase Jake de pe terenul 
viran, geanta de popice pe care scria DOAR LOVITURI 
PERFECTE PE PISTELE DIN LUMEA DE MIJLOC. 

Vor avea nevoie de ea. Da, da, de nouăsprezece ori da, 
însă nu-i plăcea să se gândească la cum o vor aduce de 
acolo. 

Apoi puse gândul la o parte, şi temerile deopotrivă, şi 
desfăcu pânza dând la iveală o lădiţă din lemn. 

În ciuda spaimei sale, Roland întinse mâna ca să atingă 
lemnul acela întunecat şi greu. Va fi ca şi cum aş atinge un 
metal puțin unsuros, îşi spuse el, şi aşa a şi fost. Un fior de 
natură sexuală îl zgudui în străfunduri; îi sărută teama, 
aidoma unui vechi iubit, şi dispăru. 

— Eucalipt negru, şopti Roland. Am auzit de el, dar n-am 
văzut niciodată un asemenea arbore. 

— În Poveştile lui Arthur i se spune copac-fantomă, şopti 
şi Callahan. 

— Chiar aşa? 

Într-adevăr, cutia avea un aspect spectral, ca şi cum o 
epavă îşi găsise odihna efemeră acolo după îndelungate 
rătăciri. Pistolarul îşi dori nespus să o mai mângâie încă o 
dată - lemnul acela întunecat şi opac îl implora să o facă - 
însă auzise cum băzâitul obiectului dinăuntru se ridicase cu 
un ton. Înțeleptul nu împunge cu bățul ursul adormit, îşi 
spuse el. Adevărat, dar asta nu-i schimba dorinţa. Şi atinse 
lemnul încă o dată, foarte uşor, doar cu vârfurile degetelor, 
pe care apoi şi le duse la nas. Miroseau vag a camfor şi a 
foc şi - ar fi fost în stare să jure - a flori din nordul 
îndepărtat, care trăiesc în zăpadă. 

Pe capacul lădiţei fuseseră gravate trei figuri: o frunză, o 
piatră şi o uşă. lar sub uşă, fuseseră cioplite aceste 


DLE 9% 


Roland întinse iarăşi mâna. Callahan făcu un gest, ca şi 
cum ar fi vrut să-l împiedice, dar renunţă. Roland atinse 
semnele de sub figura care reprezenta o uşă. Şi iarăşi se 
înălţă cu o notă băzâitul globului negru dinăuntrul lădiţei. 

— Ne...? murmură el încercând să descifreze semnele în 
relief pe care le urmărea cu buricul degetelor. Ne... 
descoperit? 

Nu citise cuvântul acesta, ci degetele sale îl simţiseră. 

— Da, sunt convins că asta scrie, şopti şi Callahan. 

Părea destul de mulţumit, dar îl apucă pe Roland de 
încheietura mâinii şi i-o trase de lângă lădiţă. Fruntea şi 
braţele i se acoperiseră cu o peliculă fină de transpiraţie. 

— Într-un fel, chiar are sens. O frunză, o piatră, o uşă 
nedescoperită. Toate astea sunt simboluri dintr-o carte din 
lumea mea. Priveşte, înger, către casă!*, aşa se cheamă. 

O frunză, o piatră şi o uşă, îşi spuse Roland. Și dacă 
înlocuim frunza cu un trandafir... Da. Aşa este bine. 

— Îl iei? întrebă Callahan mai tare acum, şi pistolarul 
înţelese că îl imploră. 

— Nu-i aşa, Părinte, că te-ai uitat la el? 

— Da. O singură dată. Nu există cuvinte prin care să-i 
descriu hidoşenia. Parcă ar fi ochiul viclean al unui monstru 
neatins de umbra lui Dumnezeu. Îl iei cu tine, pistolarule? 

— Da. 

— Când? 

Roland auzi slab clopotele - un sunet atât de frumos şi 
atât de hâd, că-i veni să scrâşnească din dinţi. Preţ de o 
clipă, pereţii bisericii lui Callahan pâlpâiră înaintea ochilor 
lui. Ca şi cum lucrul acela din ladă le-ar fi spus: Vedeţi cât 
de puțin contează toate? Cât de iute şi lesne pot să şterg 
totul dacă am eu chef? Păzea, pistolarule!  Păzea, 
şamanule! Abisul vă înconjoară. Depinde doar de bunul 
meu plac dacă veți pluti sau vă veți prăbuşi. 

Apoi dangătul de kammen încetă. 

— Când? repetă Callahan întinzându-se peste lădiţă şi 


19 Priveşte, înger, către casă, roman al lui Thomas Wolfe 
(n. tr.). 


apucându-l pe Roland de cămaşă. Când? 
— Curând, răspunse Roland. Prea curând, rosti inima lui. 


V 
POVESTEA LUI GRAY DICK 


1 


Douăzeci şi trei, îşi zise Roland în aceeaşi seară, pe când 
stătea în spatele conacului lui Eisenhart, ascultând 
strigătele băieţilor şi lătrăturile lui Ete. Acasă, în Gilead, 
tipul ăsta de balcon de unde se văd câmpurile şi hambarele 
s-ar fi numit prispă. Douăzeci şi trei de zile până vin Lupii. 
Câte, oare, până fată Susannah? 

Şi o idee îngrozitoare începu să prindă contur. Dar dacă 
Mia, acea novă persoană dinăuntrul lui Susannah, avea să 
dea naştere dihaniei în aceeaşi zi în care vor veni Lupii? Nu 
i se părea posibil, însă, aşa cum spunea Eddie, se 
terminase cu coincidenţele. lar Roland îi dădea dreptate. Şi, 
cu siguranţă că nu puteau să calculeze perioada de 
gestație a creaturii aceleia. Copil uman de ar fi crescut în 
pântecele femeii, şi tot nouă luni nu ar mai fi durat. Căci 
timpul se înmuiase. 

— Băieți! răcni Eisenhart. În numele Omului lisus, ce am 
să-i spun nevestei dacă o să cădeţi în cap de pe hambarul 
ăla? 

— N-o să păţim nimic! strigă Benny Slightman. Are Andy 
grijă de noi! Băiatul, în salopetă şi cu picioarele goale, 
stătea în podul hambarului, chiar deasupra literelor 
inscripţionate pe frontispiciu: ROCKING B. 

— Doar dacă... vrei să nu ne mai jucăm, sai? 

Eisenhart îi aruncă o privire întrebătoare lui Roland, care 
se uita la Jake. Nerăbdător, băiatul stătea chiar în spatele 
lui Benny, abia aşteptându-şi rândul să-şi pună pielea la 
bătaie. Şi el era îmbrăcat în salopetă - evident, 
împrumutată de la noul său prieten - iar înfăţişarea lui îi 
aduse un zâmbet pe buze lui Roland. Niciodată nu şi l-ar fi 


imaginat pe Jake îmbrăcat astfel. 

— Mi-e totuna, dacă vrei să ştii, răspunse el întrebării 
nerostite a moşierului. 

— La naiba! exclamă acesta şi se întoarse la bucăţile din 
metal întinse pe scânduri. Ce crezi? Trage vreuna? 

Eisenhart îl rugase pe Roland să-i verifice cele trei arme 
pe care le avea. Cea mai bună era puşca, pe care o 
adusese cu el la întrunirea convocată de Tian Jafforas. 
Celelalte erau nişte pistoale pe care, în copilărie, Roland şi 
prietenii lui  obişnuiau să le numească  „butoiaşe 
trăgătoare”, din cauza cilindrului supradimensionat care 
trebuia să fie rotit cu mâna după fiecare foc. Roland 
dezasamblase armele lui Eisenhart fără niciun comentariu 
şi puse uleiul pentru uns într-un castron. 

— Am zis... 

— Te-am auzit, sai, spuse Roland. Puşca ta e cea mai 
bună puşcă din minunatul tău oraş unde nimeni nu mai 
deţine vreo armă de foc. Butoiaşele, însă..., clătină el din 
cap dezamăgit. Cel placat cu nichel s-ar putea să mai tragă. 
Pe celălalt ar fi bine să-l pui în pământ. Poate creşte din el 
ceva mai folositor. 

— |mi pare rău să aud ce-mi spui, zise Eisenhart. Pe 
astea le am de la Tăicuţu' meu, şi el de la Taica lui, şi tot 
aşa de multe generaţii. 

Işi ridică opt degete ca să arate de cât de multe. 

— De dinainte să apară Lupii, dacă pricepi ce-ţi zic. ŞI 
mereu au fost lăsate moştenire cu limbă de moarte celui 
mai vrednic dintre urmaşi. Straşnic de bucuros am fost 
când le-am căpătat eu, şi nu fratele meu mai mare. 

— Ai avut un geamăn? îl întrebă Roland. 

— Da, o soră, Verna, oftă Eisenhart. 

Era un om care surâdea adesea şi surâse şi acum pe sub 
mustaţa stufoasă şi căruntă, dar era un surâs îndurerat - 
era surâsul unui om care nu vrea să te lase să ştii că 
sângerează pe dinăuntru. 

— Frumoasă ca un răsărit de soare, aşa era surioara 
mea. A murit acum zece ani. Mult prea devreme, aşa cum 
mor cei bolânzi. 


— Îmi pare rău. 

— Iţi mulţumesc. 

Soarele roşu cobora spre sud-est, îmbrăcând curtea în 
culoarea sângelui. Eisenhart se aşezase într-unul din 
balansoarele de pe verandă. Roland stătea pe jos, cu 
picioarele încrucişate, şi curăța moştenirea crescătorului de 
vite. Pentru mâinile lui, deprinse cu o astfel de îndeletnicire, 
nu conta câtuşi de puţin că pistoalele erau inutile. Încă mai 
găsea alinare în ea. 

lar acum, cu o viteză uluitoare, care-l făcu pe Eisenhart 
să se uite cruciş, Roland asamblă armele într-un şir de 
pocnete şi clinchete. Le puse alături, pe o bucată din piele 
de oaie, îşi şterse mâinile pe o cârpă şi se aşeză într-un alt 
balansoar, alături de Eisenhart. Îşi închipuia că, în serile 
obişnuite, moşierul stătea aici cu soţia lui, urmărind cum 
lumina zilei păleşte. 

Roland se scotoci prin pungă după săculeţul cu tutun şi 
începu să-şi răsucească o ţigară cu tutunul proaspăt şi 
dulce pe care i-l dăduse Callahan. Nici Rosalita nu se lăsase 
mai prejos şi îi dăruise şi ea un teanc de pănuşe subţiri de 
porumb, la fel de bune ca hârtia adevărată de ţigări. Se opri 
o clipă să admire produsul care-i ieşise din mâini, înainte de 
a se apleca spre chibritul pe care Eisenhart îl aprinsese de 
unghia cornoasă. Trase fumul adânc în piept şi îl scoase pe 
nări, iar firicelul alb zăbovi în aerul înserării, mult prea 
înăbuşitor pentru acel sfârşit de vară. 

— Bun, exclamă el, satisfăcut. 

— Da? Să-ţi fie de bine. Eu nu m-am luat niciodată de 
fumat. Nu mi-a plăcut. 

De vreo cincizeci de metri lungime şi de cel puţin 
cincisprezece înălţime, hambarul era mult mai mare decât 
conacul. Fațada era împodobită cu ghirlande simbolizând 
sărbătoarea recoltei; de-o parte şi de alta stăteau de pază 
sperietori de ciori cu capete din ridiche. Capătul grinzii 
principale ieşea prin porţile deschise ale hambarului, iar în 
jurul ei fusese legată o sfoară. Dedesubt, în curte, băieţii 
construiseră o căpiţă de fân destul de mare. Ete stătea într- 
o parte a ei, Andy stătea în partea cealaltă, amândoi cu 


ochii ridicaţi la Benny Slightman care apucă frânghia, o 
încercă, apoi se retrase în pod. Ete începu să latre 
anticipând acrobaţia. O clipă mai târziu, Benny apăru în 
fugă, cu frânghia bine strânsă în pumni şi cu părul 
fluturându-i în văzduh. 

— Gilead şi Eld! urlă băiatul şi sări în gol; se legănă apoi 
în aerul roşu al apusului, cu umbra zburându-i pe urme. 

— Ben-Ben! lătră Ete. Ben-Ben-Ben! 

Băiatul dădu drumul frânghiei, zbură până în căpiţă, 
dispăru, şi răsări râzând din fân. Andy îi oferi mâna lui din 
metal, dar Ben n-o luă în seamă şi sări pe pământul 
bătătorit. Ete începu să ţopăie lătrând în jurul lui. 

— Mereu strigă aşa când se joacă? vru să ştie Roland. 
Eisenhart pufni pe nas: 

— Nici vorbă! De obicei strigă „Oriza”, sau „Omul lisus”, 
sau „heil Calla”, sau toate trei. Băiatul tău e cel care îi 
umple capul cu poveşti lui Slightman cel mic. 

Roland ignoră nota uşor dezaprobatoare din vocea 
moşierului şi îl urmări pe Jake cum îşi înfăşură frânghia în 
pumni. Benny stătea întins pe jos, făcând pe mortul. Dar 
Ete îl linse insistent pe faţă şi băiatul se ridică chicotind. 
Roland nu avea nici cea mai mică îndoială că, dacă băiatul 
ar fi fost în vreun pericol, Andy i-ar fi sărit în ajutor. 

Pe o latură a hambarului era grajdul pentru cei douăzeci 
de cai de povară. Ultimii şase dintre aceştia veneau de la 
câmp mânaţi de trei argaţi cu pantaloni din piele şi cizme 
scurte. În partea cealaltă a curţii, într-un ţarc unde se 
sacrificau animalele, se găseau câţiva tăuraşi. În 
săptămânile care vor urma aceştia vor fi tăiaţi şi tranşaţi şi 
expediaţi cu vasele comerciale care circulau pe râu. 

Jake se retrase în pod, apoi apăru alergând. 

— New York! zbieră băiatul. Times Square! Empire State 
Building! Turnurile Gemene! Statuia Libertăţii! 

Şi se lansă în aer într-un arc de cerc. Îl urmăriră cum 
dispare, râzând în hohote, în grămada de fân. 

— Ai avut un motiv anume pentru care ceilalţi doi să stea 
la familia Jaffords? îl întrebă Eisenhart pe un ton indiferent 
care nu reuşi să-l păcălească pe Roland. 


— E mult mai bine să dăm posibilitatea cât mai multor 
oameni să ne cunoască. Nu avem prea mult timp. Şi voi toţi 
aveţi o hotărâre importantă de luat. 

Foarte adevărat, dar mai era un motiv pe care probabil 
că Eisenhart îl ghicise. Era mai perspicace decât 
Overholser. Dar mai era şi un inamic înverşunat al 
confruntării cu Lupii - deocamdată, cel puţin. lar Roland 
începuse să-l simpatizeze, în ciuda părerilor lui, căci era un 
bărbat zdravăn şi onest, înzestrat cu umorul frust al 
ţăranului. Credea că se va da pe brazdă dacă i se va 
demonstra că aveau şanse să câştige. 

Pe drumul spre Rocking B., vizitaseră vreo şase 
gospodării de pe malul râului, care trăiau doar din 
cultivarea orezului. Eisenhart îi prezentase cum se cade. La 
fiecare oprire Roland a pus cele două întrebări pe care le 
pusese şi cu o noapte înainte, la Pavilion: Vreti să vă 
deschideţi sufletele în fața noastră aşa cum ni le deschidem 
noi pentru voi? Ne vedeți aşa cum suntem şi acceptați cele 
ce facem? Toţi fermierii au răspuns Da. Şi răspunsul lui 
Eisenhart fusese afirmativ. Roland nu se hazarda să pună şi 
a treia întrebare. Încă nu era nevoie. Mai aveau trei 
săptămâni la dispoziţie. 

— Noi dăinuim, pistolarule, îi zise Eisenhart. Chiar şi în 
faţa Lupilor, tot dăinuim. Pe vremuri a existat un loc numit 
Gilead, iar acum Gilead nu mai există - nimeni nu ştie asta 
mai bine decât tine - dar noi tot aici suntem. Toate astea se 
pot schimba dacă ar fi să ne împotrivim Lupilor. Pentru tine 
şi ai tăi, ce se întâmplă în Semilună poate că nu-i decât o 
băşină dusă de o rafală de vânt, indiferent de rezultat. Dacă 
învingeţi şi scăpaţi cu viaţă, o să plecaţi. Dacă pierdeţi şi 
muriţi, noi nu avem încotro să ne ducem. 

— Dar... 

Eisenhart ridică mâna, oprindu-l. 

— Rogu-te, ascultă-mă. Vrei să mă asculţi? 

Resemnat, Roland făcu un semn din cap. Poate că era 
mai bine ca moşierul să spună ce are pe suflet. Alături, 
băieţii alergau înapoi în hambar pentru o nouă săritură. In 
curând, întunericul va pune capăt jocului lor. Pistolarul se 


gândi la Eddie şi Susannah. Oare ce făceau? Oare 
apucaseră să stea de vorbă cu Bunelul lui Tian? Şi dacă da, 
oare aflaseră ceva care să le fie de folos? 

— Să zicem că vor trimite cincizeci sau şaizeci, aşa cum 
s-a întâmplat de multe ori în trecut. Şi să zicem că îi 
dovedim. Şi să mai zicem că după o săptămână, sau după o 
lună, după ce voi veţi pleca, o să trimită cinci sute? 

Roland rămase dus pe gânduri. Şi atunci ieşi din casă 
Margaret Eisenhart. Era o femeie slăbuţă, trecută de 
patruzeci de ani, cu sâni micuţi, îmbrăcată în jeanşi şi o 
cămaşă din mătase cenuşie. şi strânsese într-un coc la 
ceafă părul negru înspicat cu alb. O mână şi-o ţinea sub 
şorţ. 

— Intrebarea e bună, interveni ea, dar nu cred că se 
cuvine să o pui acum. Mai lasă-i o săptămână să cerceteze 
ce au de cercetat. 

Eisenhart îi aruncă doamnei sale o privire pe jumătate 
amuzată, pe jumătate iritată. 

— Îţi zic eu ce să faci în bucătărie, femeie? Când să faci 
mâncare şi când să speli? 

— De vreo patru ori pe săptămână, zâmbi femeia, 
întorcându-se spre Roland care se ridicase din balansoar. 
Nu, stai liniştit, te rog. Am stat o oră pe scaun, că am avut 
de curăţat nişte ridichi iuți, împreună cu Edna, mătuşica 
ăluia de colo. 

Şi făcu un semn cu capul spre Benny. 

— Înţepenisem deja, mai spuse ea cu ochii la băieţii care 
aterizaseră din nou în căpiţa de fân, cu Ete ţopăind şi 
lătrând în jurul lor. Înţelege, Roland, că Vaughn şi cu mine 
nu am fost niciodată nevoiţi să ne confruntăm în mod direct 
cu oroarea asta. Am avut trei perechi de gemeni, dar toţi 
au crescut în perioada dintre incursiunile Lupilor. Aşa că 
poate nu suntem tocmai noi în măsură să luăm hotărârea 
pe care tu ne-o ceri. 

— Nu înseamnă şi că eşti tâmpit odată ce ai noroc, o 
contrazise Eisenhart. Dimpotrivă, zic eu. Mintea mai puţin 
înfierbântată gândeşte mai limpede. 

— Poate, răspunse ea, cu ochii la băieţii care se întorceau 


în hambar. 

Râzând, cei doi se îmbrânceau în joacă, fiecare încercând 
să ajungă cel dintâi la scară. 

— Da, poate. Însă şi inima trebuie să-şi ceară drepturile, 
şi sunt proşti bărbatul sau femeia care nu o ascultă. Uneori 
este mai bine să te legeni la capătul frânghiei chiar dacă e 
prea întuneric ca să vezi dacă ai sub tine o căpiţă de fân. 

Roland se întinse şi îi atinse mâna. 

— Nici eu n-aş fi putut s-o spun mai bine. 

Femeia îi aruncă un surâs trecător, iar apoi îşi întoarse 
privirea la băieţi, dar pistolarul reuşi să vadă că era 
înspăimântată. Îngrozită, chiar. 

— Ben, Jake! strigă ea. Ajunge! Haideţi să vă spălaţi şi să 
intraţi în casă! V-am făcut plăcintă ornată cu frişcă! 

Benny apăru în buza podului. 

— Taica zice că ne dă voie să dormim în cortul meu de pe 
mal, sai, dacă ne dai şi tu voie. 

Margaret Eisenhart îşi privi soţul. Eisenhart dădu din cap. 

— Bine, răspunse ea băiatului, dormiţi în cort şi să aveţi 
parte de distracţie plăcută, dar coborâţi chiar acum dacă 
vreţi plăcintă. Nu vă mai spun încă o dată! Şi spălaţi-vă mai 
întâi. Pe mâini şi pe faţă! 

— Bine, mulţumim, zise Benny. Putem să-i dăm şi lui Ete 
din plăcintă? 

Margaret Eisenhart se lovi peste frunte cu podul palmei, 
ca şi cum ar fi durut-o capul. Mâna dreaptă îi rămăsese tot 
sub şorţ, observă curios Roland. 

— Bine, spuse ea, o să-i dau şi bumblerului plăcintă, căci 
sunt convinsă că e Arthur Eld care călătoreşte neştiut de 
nimeni şi o să mă răsplătească cu aur şi bijuterii şi cu puteri 
de vindecătoare. 

— Mulţam-sai, zise şi Jake. Da' putem să ne mai dăm o 
dată? Ajungem mai repede jos. 

— Îi prind eu dacă e ceva, Margaret-sai, interveni Andy. 

Din ochii robotului explodară străluciri albastre care se 
stinseră imediat. Parcă zâmbea. Lui Roland i se părea că 
are două personalităţi, una ca de fată bătrână şi una 
amăgitoare, chiar dacă la modul inofensiv. Pistolarului nu-i 


plăcea nici una, şi ştia pentru care motiv. Nu mai avea 
deloc încredere în niciun fel de maşinărie, şi cu atât mai 
puţin într-una care putea să meargă şi să vorbească. 

— Ei, comentă Eisenhart, de obicei la ultima tumbă îţi 
rupi piciorul, dar daţi-vă, dacă aşa vreţi. 

S-au dat, şi nimeni nu-şi rupse nimic. Cei doi băieţi 
aterizară în mormanul de fân, săriră jos râzând, apoi se 
luară la întrecere până în bucătărie cu Ete fugind în urma 
lor. Mânându-i din spate. 

— Este minunat cât de repede se împrietenesc la vârsta 
asta, spuse Margaret Eisenhart, dar nu părea prea 
bucuroasă în faţa minunilor prieteniei; părea tristă. 

— Da, fu de acord Roland. Este minunat. 

Işi puse punga pe genunchi şi se pregăti s-o deschidă, 
dar se opri. 

— Cu ce se descurcă mai bine oamenii tăi? îl întrebă el 
pe Eisenhart. Cu arcul, sau cu arbaleta? Că sigur nu cu 
puşca sau revolverul. 

— Ne place mai mult arbaleta, spuse Eisenhart. Pui 
săgeata, ţinteşti, tragi, gata. 

Roland dădu din cap. Exact aşa cum se aşteptase. Şi nu 
era deloc bine, pentru că arbaleta nu avea precizie la 
distanţe mai mari de douăzeci şi cinci de metri, iar asta 
doar într-o zi fără pic de vânt. Dacă se stârnea o briză cât 
de mică... sau, păzească-ne zeii, o vijelie... 

Eisenhart se uita la soţia lui. Se uita fix la ea, parcă 
admirând-o în ciuda propriilor sale opinii. Şi ea se uita la el 
cu sprâncenele ridicate a întrebare. Oare despre ce era 
vorba? Sigur avea de-a face cu mâna ascunsă sub şorţ. 

— La naiba, spune-i, zise Eisenhart, întinzând un deget 
spre Roland ca ţeava unui pistol. Oricum nu va schimba 
nimic. Nimic! Mulţumesc foarte frumos! 

Pe buze îi apăru un zâmbet furios. Roland era mai uluit 
ca oricând, dar simţi o licărire de speranţă. Falsă, poate, 
dar orice era mai bun decât grijile şi tulburările şi durerile 
care îl copleşiseră în ultimul timp. 

— Nu, zise Margaret, cu modestie exasperantă. Nu este 
treaba mea să-i spun. Să-i arăt, poate, dar nu să-i spun. 


Eisenhart oftă prelung, se gândi puţin, apoi i se adresă lui 
Roland. 

— Ai dansat dansul-orezului, deci înseamnă că ai auzit de 
Doamna Oriza. 

Roland dădu din cap. Stăpâna Orezului, considerată zeiţă 
în unele locuri, eroină în altele, sau ambele. 

— Şi ştii cum i-a făcut felul lui Gray Dick care îi omorâse 
tatăl? 

Roland dădu iarăşi din cap. Ştia. 


2 


Povestea - o poveste bună, pe care trebuie să-şi 
amintească să le-o spună lui Eddie, Susannah şi Jake când 
(şi dacă) vor mai avea timp de stat la poveşti - zicea că 
Domnița Oriza l-a invitat pe Gray Dick, un prinţ sângeros, la 
un mare ospăț la Waydon, castelul ei de pe malul Râului 
Send. Spunea că vrea să-i acorde iertarea pentru 
asasinarea tatălui ei, deoarece îl primise pe Omul lisus în 
inima ei şi aşa o învățase El. 

Ai să mă ademeneşti acolo şi ai să mă omori, dacă am să 
fiu nebun să vin, zise Gray Dick. 

Nu, nu, protestă Domnița Oriza, nici să nu te gândeşti la 
aşa ceva. In castel nu va mai fi nici-o armă. lar la masă vom 
sta eu într-un capăt şi tu în celălalt. 

Ai să ascunzi un pumnal în mânecă sau un lat sub rochie, 
zise Gray Dick. /ar dacă tu nu o vei face, eu cu siguranță că 
voi avea arme la mine. 

Nu, nu, protestă Domnița Oriza, nici să nu te gândeşti la 
aşa ceva, căci amândoi vom fi în pielea goală. 

Auzind acestea, Gray Dick fu cuprins de pofte trupeşti, 
pentru că Domnița Oriza era foarte frumoasă. Il excita până 
şi gândul că i se va întări penisul în faţa părului ei pubian şi 
a sânilor ei dezgoliţi, iar el nu va avea nădragi care să-i 
ascundă dorinţa de ochii ei feciorelnici. Şi crezu că înţelege 
de ce îi făcuse această invitaţie. Aroganta lui îi va fi pieirea, 
îi spuse Domnița Oriza cameristei ei (pe care o chema 


Marian şi care se dădea în vânt după tot soiul de aventuri). 

Domnița a avut dreptate. L-am ucis pe Lordul Grenfall, 
cel mai viclean lord din baroniile de pe râu, îşi spuse Gray 
Dick. Și cine a rămas să-l răzbune dacă nu doar o fiică 
plăpânaă? (O, dar ce frumoasă mai era.) Aşa că imi cere să 
facem pace. Şi poate chiar mă va cere de soț, dacă pe 
lângă frumuseţe mai e înzestrată şi cu imaginaţie şi 
cutezanță. 

Aşa că îi acceptă invitaţia. Oamenii lui percheziţionară 
sala de ospeţe de la parterul castelului şi nu găsiră nici-o 
armă - nici pe masă, nici sub masă, nici în spatele 
tapiseriilor. Ceea ce nici unul dintre ei nu avea de unde şti 
era că, vreme de săptămâni, Domniţa Oriza se antrenase să 
arunce o anumită farfurie mai grea decât restul farfuriilor 
de pe masă. Se antrenase ore în şir zilnic. Trebuie să 
spunem că tânăra avea înclinații atletice şi vederea ageră. 
In plus, îl detesta pe Gray Dick din toată inima şi se 
hotărâse să-l facă să plătească pentru moartea tatălui ei, 
indiferent cât ar fi costat-o asta. 

Farfuria respectivă nu era numai mai grea, ci avea 
marginea ascuţită, ca un tăiş. Oamenii lui Dick nu au băgat- 
o de seamă, exact cum ea şi cu Marian fuseseră convinse 
că se va întâmpla. Aşa că s-au aşezat la masă şi s-au 
ospătat, şi ce petrecere stranie a mai fost aceea, cu 
criminalul chipeş şi zâmbitor stând gol-goluţ într-un capăt al 
mesei, şi splendida şi sfioasa fecioară, la fel de goală, 
aşezată la zece metri de el. Au închinat cupe cu vinul cel 
mai bun al Lordului Grenfall. Domnița ajunse în pragul 
nebuniei văzându-l pe invitatul ei cum dă pe gât vinul acela 
minunat ca pe apă şi cum îi curg stropii rubinii din gură, 
prelingându-i-se pe pieptul păros. Dar nu lăsă să se vadă 
cât de furioasă şi îngreţoşată era. Zâmbi cu cochetărie şi 
sorbi uşor din cupa ei. li simţea ochii lacomi pe sâni, ca 
nişte gândaci scârboşi care mişunau pe pielea ei goală. 

Cât a durat această şaradă? Unii spun că l-a omorât pe 
Gray Dick după al doilea toast. (El a zis: Fie ca frumusețea 
ta să sporească. Ea i-a răspuns: Fie ca prima ta zi în iad să 
dureze zece mii de ani şi să fie cea mai scurtă din cele 


care-i vor urma) Alţii - cei cărora le place să prelungească 
suspansul - vorbesc despre o masă cu douăsprezece feluri 
de mâncare înainte de momentul în care, privindu-l 
surâzătoare pe Gray Dick în ochi, Domnița Oriza apucă 
farfuria specială şi caută locul bont de pe margine de care o 
poate ţine fără să se taie. 

Indiferent cât de lungă ar fi povestea, sfârşitul este 
mereu acelaşi: Domnița Oriza aruncă farfuria. Pe 
dedesubtul acesteia fuseseră făcute mici crestături datorită 
cărora putea zbura în linie dreaptă. Şi aşa făcu, cu un vâjâit 
straniu trecu peste fripturile de porc şi de curcan, peste 
castroanele vârfuite cu legume, peste munţii de fructe 
proaspete de pe platourile din cristal. 

La o clipă după ce azvârlise farfuria - braţul îi rămăsese 
ridicat, degetul mare şi cel arătător îndreptate spre asasinul 
tatălui ei - capul lui Gray Dick zbură pe uşa deschisă a sălii 
de ospeţe, rostogolindu-se în hol. Încă o clipă, trupul lui 
Gray Dick rămase pe scaun cu membrul ţeapăn îndreptat 
acuzator în direcţia ei. Apoi falusul se ofili brusc, iar fălosul 
din spatele lui se prăbuşi peste o friptură uriaşă de vită şi 
un munte de pilaf cu ierburi. 

Domnița Oriza, pe care unii o vor numi de acum înainte 
Stăpâna Farfuriei, îşi ridică paharul şi toasta în faţa 
cadavrului. 

Spuse... 


3 


— Fie ca prima ta zi în iad să dureze zece mii de ani, 
murmură Roland. 

Margaret dădu din cap. 

— Da, şi fie ca aceasta să fie cea mai scurtă din cele 
care-i vor urma. Infiorător toast, dar asta le-aş dori şi eu 
tuturor Lupilor. Absolut tuturor! 

Îşi încleşta pumnul aflat la vedere. În lumina tot mai 
slabă a înserării, femeia părea febrilă şi suferindă. 

— Am avut şase copii, pricepi tu. Trei perechi de gemeni. 


Ţi-a spus soţul meu de ce nu mai e nici unul dintre ei acasă 
ca să ne ajute cu treburile din perioada Recoltei? Să ne 
ajute să aducem vitele în ţarc şi să le sacrificăm? Ţi-a spus 
de ce, pistolarule? 

— Margaret, nu trebuie, şopti Eisenhart foindu-se 
stânjenit în balansoar. 

— O, dar poate că trebuie. Aşa vom ajunge la ce 
spuneam mai devreme. Poate că plătim un preţ pentru 
săriturile noastre, dar uneori plătim un preţ şi mai mare 
pentru faptul că suntem doar spectatori. Copiii noştri au 
crescut în pace şi libertate, fără să ne frământăm din cauza 
Lupilor. Pe primii doi, pe Tom şi Tessa, i-am născut cu mai 
puţin de o lună înainte de ultima lor venire în Calla. Ceilalţi 
i-au urmat, asemănători ca picăturile de apă. Cei mici au 
acum cincisprezece ani, dar tu nu-i poţi vedea. 

— Margaret... 

Nu-l luă în seamă. 

— Dar ei nu vor avea norocul nostru cu propriii lor copii şi 
ei ştiu asta. Aşa că au plecat. Unii departe, în nord, de-a 
lungul Arcului, alţii departe spre sud. In căutarea unui loc 
unde nu ajung Lupii. 

Se întoarse spre Eisehart şi îl fixă cu privirea, deşi tot lui 
Roland îi adresă ultimele cuvinte. 

— Lupii sunt mărinimoşi. Lasă câte un copil din fiecare 
pereche de gemeni. De asta iau doar câte douăzeci de la 
ceilalţi. Cu excepţia noastră. Nouă ni i-au luat pe toți. 
Absolut... pe... toţi. 

Se aplecă şi lovi uşor piciorul lui Roland chiar deasupra 
genunchiului. 

— De aceea tu nu-i poți vedea. 

Veranda fu învăluită în tăcere. Tăuraşii condamnaţi din 
ţarc scoaseră câteva mugete imbecile. Din bucătărie se 
auziră râsete de băieţi urmate de nişte comentarii ale lui 
Andy. 

Eisenhart lăsase capul în piept. Roland nu mai reuşea să-i 
vadă decât mustaţa extravagantă, însă nu avea nevoie să 
vadă chipul bietului om ca să-şi dea seama că plânge sau 
se străduieşte din răsputeri să nu o facă. 


— Nu mi-aş dori să te întristez pentru tot orezul cultivat 
în Arc, spuse femeia mângâind cu infinită tandreţe umărul 
bărbatului ei. Şi, da, din vreme în vreme, vin în vizită, ceea 
ce este mai mult decât fac cei morţi. Şi noi îi visăm tot 
timpul. Nu sunt atât de mari ca să nu le mai fie dor de 
mama lor, sau ca să nu aibă nevoie de îndrumările tatălui 
lor. Dar tot plecaţi se cheamă că sunt. Acesta este preţul pe 
care noi l-am plătit pentru siguranţa lor, aşa să ştii. 

Se uită o clipă la Eisenhart, cu mâna pe umărul lui. 
Cealaltă rămăsese ascunsă sub şorţ. 

— Acum aş vrea să ştiu cât de supărat eşti pe mine. 

Eisenhart clătină din cap. 

— Nu sunt deloc supărat, rosti el înăbuşit. 

— Te-ai răzgândit? 

Eisenhart clătină iarăşi din cap. 

— Bătrân încăpățânat, zise ea cu afecţiune. Căpos ca un 
catâr, aşa e omul meu, mulţumim foarte frumos. 

— Mă gândesc, zise moşierul tot cu ochii plecaţi. Încă mă 
mai gândesc, deşi nu mă aşteptam la una ca asta, pentru 
că de obicei iau hotărârile pe loc şi cu asta basta. Roland, 
Overholser mi-a povestit că tânărul Jake a făcut o 
demonstraţie de tras la ţintă atunci când v-aţi întâlnit în 
pădure. Şi noi avem să-ţi arătăm ceva ce s-ar putea să te 
uimească. Maggie, du-te şi adu-ţi Oriza. 

— Nu-i nevoie, răspunse femeia, scoţându-şi mâna de 
sub şorţ, căci am adus-o cu mine. lat-o. 


4 


Era o farfurie pe care Detta şi Mia ar fi recunoscut-o 
numaidecât, o farfurie albastră, cu un model albastru, fin ca 
pânza unui păianjen. O farfurie chipoasă. După câteva clipe 
Roland îşi dădu seama ce reprezenta modelul: oriza tânăr, 
puiet de orez. Când doamna Eisenhart o lovi cu 
încheieturile degetelor, farfuria scoase un sunet neobişnuit 
de înalt. Părea a fi porțelan, însă nu era. Să fi fost din sticlă? 
Un anumit fel de sticlă? 


Întinse mâna spre ea cu expresia solemnă şi plină de 
respect a unuia care se pricepe la arme şi are o 
consideraţie profundă pentru ele. Femeia şovăi, muşcându- 
şi colţul buzelor. Roland îşi scoase pistolul din tocul pe care 
şi-l pusese înapoi la brâu înainte de prânzul luat în faţa 
bisericii. 

l-I întinse cu patul înainte. 

— Nuuu, oftă ea. Nu trebuie să-mi dai arma ta drept 
garanţie, Roland. Dacă Vaughn are atâta încredere în tine 
încât să te aducă la noi acasă, atunci pot şi eu să-ţi 
încredinţez Oriza mea. Dar ai grijă cum o atingi, să nu-ți 
mai pierzi vreun deget, că văd că-ţi lipsesc deja două de la 
dreapta. 

O singură privire la farfuria albastră - la Oriza doamnei 
casei - fu suficientă ca să-l facă să înţeleagă cât de înţelept 
era acest avertisment. In acelaşi timp, Roland se simţi 
cuprins de emoție şi recunoştinţă. De mulţi, mulţi ani nu 
mai văzuse vreo armă de valoare, şi niciodată nu mai 
văzuse una ca aceasta din faţa lui. 

Farfuria era confecţionată din metal, nu din sticlă cum 
crezuse iniţial - un aliaj uşor şi rezistent. Avea diametrul de 
treizeci şi ceva de centimetri, cam ca al unei farfurii întinse 
obişnuite. Marginea îi fusese ascuţită pe trei sferturi din 
circumferința ei, fiind, astfel, transformată într-un tăiş letal. 

— Chiar dacă te-ai grăbi şi tot n-ai cum să nu nimereşti 
locul de unde trebuie s-o apuci, spuse Margaret. Uite... 

— Da, zise Roland cu admiraţie profundă în voce. 

Două dintre tulpinile de orez se intersectau alcătuind 
forma literei Zn din Limba Nobilă, iar singură litera aceasta 
poate însemna şi zi (eternitate) şi acum. În punctul de 
întâlnire a acestor tulpini (însă numai un ochi foarte ager le- 
ar fi putut desluşi în modelul cel mare), marginea farfuriei 
nu era doar boantă, ci şi puţin mai groasă. Numai bună de 
prins cu mâna. 

Roland întoarse farfuria pe partea cealaltă. În centru se 
afla o capsulă mică din metal. Jake ar fi spus că seamănă 
cu ascuţitoarea pe care o folosise el în clasa întâi. Roland, 
care nu văzuse în viaţa lui vreo ascuţitoare, credea că 


seamănă cu oul gol al vreunei lighioane. 

— Asta scoate şuieratul când arunci farfuria, pricepi, 
explică femeia. 

Observase admiraţia nedisimulată a lui Roland şi se 
emoţionase; ochii îi străluceau şi se îmbujorase la faţă. 
Roland auzise de nenumărate ori acest ton înfocat, dar 
trecuse multă vreme de atunci. 

— Nu mai are niciun alt rol? 

— Nu, răspunse ea. Dar trebuie să fluiere, că aşa spune 
povestea, nu-i aşa? 

Roland dădu din cap. Fireşte că aşa era. 

Suratele Oriza, îi explică Margaret Eisenhart, erau nişte 
femei cărora le făcea plăcere să-şi ajute semenii... 

— Şi să stea la bârfă, mârâi amuzat Eisenhart. 

— Da, şi să stea la bârfă, încuviinţă soţia lui. 

Făceau de mâncare pentru înmormântări şi festivaluri 
(Suratele pregătiseră ospăţul de cu o seară înainte, la 
Pavilion). Uneori se strângeau în şezători unde coseau, sau 
împleteau, sau făceau croitorie, mai ales după ce câte o 
familie îşi pierdea bunurile într-un incendiu, sau inundație, 
când, aşa cum făcea la fiecare şase sau opt ani, Devar-Tete 
Whye ieşea din matcă şi distrugea gospodăriile din 
apropiere. Suratele se îngrijeau ca Pavilionul să fie mereu 
curat, Suratele dereticau în Sala de întruniri a Oraşului. 
Suratele organizau seri dansante şi îi supravegheau pe 
tinerii care luau parte la ele. Din când în când, cei mai 
bogaţi („Adică Took şi rubedeniile lui”, îi explică ea) le 
angajau ca să pregătească mesele la nunțile lor fastuoase 
care constituiau subiect de clacă multe luni după aceea. Şi, 
sigur, mai bârfeau şi ele, nu nega asta; dar se adunau şi ca 
să joace cărţi şi dame şi domino. 

— Şi aruncaţi cu farfuria, spuse Roland. 

— Da, răspunse femeia, dar trebuie să pricepi că o facem 
doar în joacă. Vânătoarea este treaba bărbaţilor, iar ei se 
descurcă de minune cu arbaleta. 

Mângâia din nou umărul soţului ei, însă cu mişcări mai 
nervoase sau, cel puţin, asta fu senzaţia lui Roland, care îşi 
spuse că, dacă bărbaţii chiar s-ar fi descurcat de minune cu 


arbaleta, ea n-ar fi fost nevoită să-i arate obiectul acesta 
drăgălaş şi letal. lar Eisenhart n-ar fi încurajat-o. 

Roland îşi desfăcu săculeţul cu tutun, scoase una din 
pănuşele de porumb primite de la Rosalita şi o lăsă să cadă 
pe muchia ascuţită a farfuriei. Frunza ateriza pe podeaua 
verandei tăiată în două. O faceţi doar în joacă, nu? îşi zise 
Roland cu un surâs pe buze. 

— Din ce fel de metal e făcută? o întrebă el. Ştii cumva? 

— Andy îi zice titan. Se pare că provine de la o fabrică 
veche de la nord, din Calla Sen Chre. Acum e toată o ruină. 
N-am fost niciodată acolo, dar i-am auzit pe oameni 
povestind că e sinistră. 

Roland dădu din cap. 

— Şi farfuriile cum sunt făcute? Andy le face? 

Margaret Eisenhart clătină din cap. 

— Ori nu poate, ori nu vrea, nu ştiu care-i adevărul. 
Farfuriile astea sunt făcute de doamnele din Calla Sen Chre 
şi apoi le trimit în toate oraşele din jur. Deşi cred că Divine 
e mult prea la sud ca să ajungă şi acolo. 

— Doamnele le fac, rosti gânditor Roland. Doamnele. 

— Trebuie să fie pe undeva o maşinărie care le produce, 
interveni Eisenhart, amuzându-l pe Roland cu tonul său de 
defensivă băţoasă. Îmi închipui că nu fac mai mult decât să 
apese un buton. 

Margaret îi aruncă acel surâs specific femeilor care ştiu 
că soţii lor nu dau dovadă de prea multă perspicacitate, dar 
preferă să nu le spună asta. Şi nu spuse nimic. Poate că nu 
ştia cum anume se fac farfuriile, dar precis ştia cum să ţină 
o căsnicie unită. 

— Deci există Surori şi la nordul şi la sudul Arcului, arătă 
Roland că a înţeles. Şi toate se pricep să arunce farfuria. 

— Da, de la Calla Sen Chre până la Calla Divine, la sud de 
noi. Nu ştiu dacă există şi mai departe la sud sau la nord. 
Nouă, Suratelor, ne place să fim de folos şi ne place să 
stăm la taifas. O dată pe lună aruncăm cu farfuriile în 
amintirea pedepsei pe care Domnița Oriza i-a dat-o lui Gray 
Dick, însă puţine dintre noi sunt foarte îndemânatice. 

— Tu eşti indemânatică, sai? 


Din nou femeia evită răspunsul, muşcându-şi colţul 
buzelor. 

— Arată-i, o îndemnă Eisenhart pe un ton morocănos. 
Arată-i şi să terminăm cu asta. 


5 


Coborâră treptele verandei cu soţia moşierului în frunte, 
Eisenhart în spatele ei şi Roland ultimul. În spatele lor se 
auzi cum se deschide şi se trânteşte la loc uşa de la 
bucătărie. 

— Slavă zeilor, coniţa Eisenhart aruncă cu farfuria! strigă 
vesel Benny Slightman. Jake! N-o să-ţi vină să crezi! 

— Trimite-i înapoi, Vaughn, spuse femeia. Nu-i bine să 
vadă aşa ceva. 

— Nee, lasă-i să vadă, se împotrivi Eisenhart. Nu-i rău să 
vadă de la vârsta asta cât de bune sunt femeile. 

— Trimite-i înapoi, Roland, te rog. 

Se uită el, cerându-i ajutorul, îmbujorată şi nervoasă şi 
foarte drăgălaşă. Pistolarului i se păru că arată cu vreo zece 
ani mai tânără decât atunci când li se alăturase pe balcon, 
dar se întrebă, totodată, dacă va mai fi în stare să arunce în 
starea asta de agitaţie. Şi voia neapărat să vadă cum se va 
descurca, deoarece atacul este o treabă violentă, rapidă şi 
emoţională. 

— Sunt de acord cu soţul tău, îi răspunse el. E mai bine 
să rămână. 

— Cum doriţi, atunci, se resemnă ea. 

Dar Roland observă că era încântată, că îşi dorea un 
public şi speranţa îi spori. | se părea tot mai verosimil ca 
această gospodină drăguță, de vârstă mijlocie, cu sânii ei 
micuţi şi păr cărunt, să aibă inimă de vânător în ea. Nu 
inimă de pistolar, dar s-ar fi mulţumit cu câţiva vânători - 
cu câţiva asasini - fie ei bărbaţi sau femei. 

Margaret se îndreptă spre hambar. La cincizeci de metri 
de sperietorile de ciori de acolo, Roland îi atinse umărul, 
oprind-o. 


— Nu, se împotrivi ea. E prea departe. 

— Te-am văzut aruncând de la distanţe mai mari decât 
asta, zise soţul ei, neclintit în faţa furiei din ochii femeii. 
Chiar aşa. 

— Nu cu un pistolar din neamul lui Eld lângă mine, se 
revoltă ea, dar rămase pe loc. 

Roland se duse şi luă capul din ridiche al sperietorii din 
stânga. Intră apoi în hambar. Acolo văzu o boxă plină cu 
ridichi proaspăt culese, şi alături o alta cu cartofi. Puse un 
cartof în locul capului sperietorii. Deşi alesese unul măricel, 
contrastul tot comic era; acum sperietoarea semăna cu 
Domnul cu Cap Mititel pe care îl întâlneai prin iarmaroace. 

— Of, Roland, nu! exclamă Margaret, sincer şocată. Nu 
pot! 

— Nu te cred, spuse el şi se trase într-o parte. Aruncă. 

O clipă crezu că nu o va face. Femeia îşi căută soţul din 
priviri. lar Roland îşi zise că, dacă Eisenhart ar fi fost prin 
apropiere, i-ar fi pus farfuria în mâini şi ar fi fugit în casă, 
fără să-i pese dacă el se va tăia sau nu. Insă Vaughn 
Eisenhart se retrăsese lângă scară. Băieţii stăteau pe o 
treaptă mai sus de el. Benny Slightman urmărea întreaga 
scenă cu mult interes, iar Jake, cu atenţie concentrată, 
încruntat şi fără zâmbet. 

— Roland, eu... 

— Să nu mai aud nici-o vorbă, coniţă, te rog. Ai vorbit 
foarte bine despre riscurile saltului în gol, dar acum aş vrea 
să te văd pe tine făcând-o. Aruncă. 

Femeia făcu ochii mari şi tresări, ca pălmuită. Apoi se 
întoarse cu faţa la uşa hambarului şi îşi duse mâna dreaptă 
peste umărul stâng. Farfuria licări în lumina târzie, mai mult 
trandafirie acum decât roşie. Buzele i se îngustară până 
când din ele nu mai rămase decât o dungă albă. O clipă, 
întreaga lume încremeni. 

— Riza! strigă ea cu o voce furioasă şi stridentă, 
împingându-şi braţul înainte. Deschise mâna, rămânând cu 
degetul arătător îndreptat în direcţia pe care urma s-o 
apuce farfuria. Dintre toţi spectatorii din curte (argaţii se 
opriseră şi ei din lucru), doar Roland avea ochii atât de 


ageri încât să-i poată urmări zborul. 

Ce precizie are zborul! exultă el. Nu se poate mai precis 
de atât! 

Farfuria scoase un soi de geamăt ţiuitor când traversă 
curtea. La mai puţin de două secunde după ce fusese 
expediată din mâna femeii, se înfipse vibrând în uşa 
hambarului, lăsând în urma-i două jumătăţi de cartof căzute 
de-a stânga şi de-a dreapta sperietorii de ciori. 

Băieţii izbucniră în urale. Benny ridică mâna, aşa cum îl 
învățase noul său prieten, şi Jake bătu palma de a lui. 

— Bravo, sai Eisenhart! strigă Jake. 

— Bună lovitură! Mulţumim foarte frumos! adăugă 
Benny. 

Roland observă cum, la auzul acestor laude bine 
intenţionate, dar nefericit exprimate, buzele femeii se 
traseră în părţi, dezvelindu-i dinţii - semăna acum cu un cal 
speriat de vederea unui şarpe. 

— Băieți, li se adresă ea, în locul vostru eu m-aş duce în 
casă acum. 

Benny nu se mişcă din loc, nedumerit de reacţia femeii. 
Jake, însă, se mai uită o dată la Margaret Eisenhart şi 
înţelese. Faci ce trebuie... şi abia apoi se instalează şocul 
psihologic. 

— Haide, Ben, spuse el. 

— Dar... 

— Haide, insistă el apucându-l de cămaşă şi trăgându-l 
spre uşa de la bucătărie. 

Câteva clipe Roland nu se apropie de femeia care rămase 
nemişcată, cu capul în pământ, tremurând. Obrajii încă îi 
mai ardeau puternic, însă în rest era albă ca varul. Părea că 
se căzneşte să nu vomite. Se duse la uşa hambarului, 
apucă farfuria de locul cel bont şi trase. Fu uluit să vadă de 
cât efort fusese nevoie pentru ca să reuşească s-o clatine şi 
apoi s-o scoată de acolo. l-o aduse şi îi zise: 

— Unealta ta. 

O clipă femeia nu întinse mâna s-o primească, ci doar îl 
privi cu un fel de ură scânteietoare. 

— De ce îţi râzi de mine, Roland? De unde ştii că Vaughn 


m-a luat de la clanul manni? Rogu-te, spune-mi. 

Datorită trandafirului ştia, bineînțeles - datorită 
capacității intuitive pe care o căpătase atunci când îl 
atinsese - şi mai ştia şi din povestea pe care i-o spusese 
chipul ei, variantă feminină a chipului lui Henchick. Dar nu 
era treaba acestei femei cum de ştia el ce ştia, aşa că se 
mulţumi doar să clatine din cap. 

— Nu. Însă să ştii că nu-mi râd de tine. 

Pe neaşteptate, Margaret Eisenhart îl apucă pe Roland de 
gât. Mâna îi era uscată şi atât de fierbinte, că ai fi zis că 
femeia are febră. Îi trase urechea aproape de zvâcnetul 
gurii ei. Pistolarului i se păru că simte mirosul tuturor 
coşmarurilor pe care ea le avusese de când se hotărâse să- 
şi lase neamul pentru moşierul din Calla Bryn Sturgis. 

— Te-am văzut când ai vorbit cu Henchick azi-noapte, îi 
spuse ea. Vrei să mai vorbeşti cu el? Ai să mai vorbeşti, nu-i 
aşa? _ 

Roland dădu încet din cap, țintuit în încleştarea ei. li 
simţea respiraţia sacadată în ureche. Este, oare, adevărat, 
că în fiecare dintre noi se ascunde câte un nebun, chiar şi 
într-o femeie cum este aceasta? Nu ştia. 

— Bun. Îţi mulţumesc. Să-i spui că Margaret, din Clanul 
Cărarea Roşie, o duce bine cu bărbatul ei păgân, aşa să-i 
spui, c-o duce foarte bine. 

ÎI strânse şi mai tare. 

— Să-i spui că nu regretă nimic! Ai să faci asta pentru 
mine? 

— Da, coniţă, dacă aşa vrei. 

Îi smulse farfuria din mână fără să-i pese de unde o 
apucă. Atingerea armei păru să-i domolească nervii. Ochii 
ei înotau în lacrimi nevărsate. 

— Despre peşteră ai vorbit cu Tăicuţul meu? Despre 
Peştera Uşii? 

Roland încuviinţă din cap. 

— De ce ai venit la noi, pistolar zgărcit la vorbă? 

Eisenhart se apropie de ei. Îşi privi nesigur soţia, care de 
dragul lui suferise surghiunul de neamul ei. O clipă ea se 
uită la el ca şi cum nu l-ar fi recunoscut. 


— Îndeplinesc voia destinului, voia lui ka, spuse Roland. 

— Ka! exclamă femeia dezgolindu-şi din nou dinţii. 

Grimasa de dispreţ o urâţi nespus de mult. Acum chiar că 
i-ar fi înspăimântat pe băieţi. 

— Scuza oricărui încurcă-lume! Vără-ţi-o în fund! 

— Indeplinesc voia lui ka şi aşa vei face şi tu, repetă 
Roland. 

Se uită la el ca şi cum n-ar fi înţeles. Pistolarul apucă 
mâna fierbinte de pe gâtul lui şi o strânse fără să-i 
provoace însă durere. 

— ŞI aşa vei face şi tu. 

Femeia îi întâlni privirea, apoi îşi plecă ochii. 

— Da. O, da, aşa vom face cu toţii, şopti ea îndrăznind 
să-l privească din nou. Îi vei transmite lui Henchick mesajul 
meu? 

— Da, cucoană, ţi-am promis. 

Curtea tot mai întunecată din spatele conacului fu 
învăluită în tăcere. Nu se mai auzi decât ţipătul îndepărtat 
al unei mierle. Argaţii stăteau sprijiniți de gardul ţarcului. 
Roland se îndreptă agale în direcţia lor. 

— Bună seara, oameni buni. 

— Sperăm să-ţi meargă bine, îi răspunse unul atingându- 
şi fruntea cu degetele. 

— Fie ca vouă să vă meargă şi mai bine, zise Roland. Ce 
ziceţi despre cum a aruncat stăpâna cu farfuria? A aruncat 
bine, nu? 

— Mulţumim foarte frumos, fu de acord unul dintre ei. 
Nu-i pic de rugină pe coniţa. 

— Nu-i pic de rugină, îl aprobă Roland. lar acum, domnii 
mei, am să vă spun un secret. Ceva vrednic de ţinut minte. 

Atitudinea celor trei deveni mai precaută. 

Roland îşi ridică ochii spre cer, surâzându-i. Apoi se uită 
iarăşi la argaţi. 

— Mă pun chezaş că aşa este. S-ar putea să vreţi să 
povestiţi şi altora ce aţi văzut azi aici. O singură vorbă dacă 
scoateţi şi vă omor pe toţi. M-aţi înţeles? 

Eisenhart îi puse mâna pe umăr. 

— Roland, cu siguranţă că... 


Pistolarul îi îndepărtă mâna fără să se uite la el. 

— M-aţi înţeles? 

ÎI înţeleseseră. 

— Şi mă credeţi? 

Îl credeau. Păreau înspăimântați. lar Roland se bucură să 
vadă asta. Aveau dreptate să se teamă. 

— Vă mulţumesc. 

— Mulţam şi noi, zise unul din ei, lac de apă. 

— Chiar aşa, spuse al doilea. 

— Mulţam mult de tot, zise al treilea scuipând nervos 
tutunul pe care îl mestecase până atunci. 

Eisenhart mai încercă o dată: 

— Roland, te rog, ascultă-mă... 

Dar Roland nu-l ascultă. Zeci de idei îi mişunau prin 
minte. Dintr-odată înţelese cum anume vor acţiona. Cum 
vor acţiona în lumea aceasta. 

— Unde e robotul? îl întrebă pe moșier. 

— Andy? Mi se pare că s-a dus în bucătărie cu băieţii. 

— Bun. Ai acolo un loc numai al tău în care te ocupi de 
afaceri? îl întrebă Roland arătând spre hambar. 

— Da. 

— Haidem acolo. Doar tu şi cu mine şi cu doamna ta. 

— Aş vrea s-o duc puţin în casă, se împotrivi Eisenhart. 

Aş vrea să o duc cât mai departe de tine, citi Roland în 
ochii lui. 

— Nu va dura mult ce am să vă spun, zise Roland cu 
sinceritate deplină. 

Deja aflase tot ce trebuia să ştie. 


6 


În aşa-zisul birou al lui Eisenhart nu exista decât un 
singur scaun, cel din spatele măsuţei. Margaret se aşeză pe 
el. Moşierul se lăsă pe un taburet. Roland se lăsă pe vine, 
cu spatele sprijinit de perete şi cu punga deschisă în faţa 
lui. Tocmai ce le arătase harta desenată de gemeni. 
Eisenhart nu pricepuse ce anume voia Roland (probabil că 


n-ar fi priceput niciodată dacă nu i s-ar fi explicat), dar 
femeia înţelesese. Lui Roland nu i se mai părea ciudat că 
nu fusese în stare să rămână alături de manni. Ei erau nişte 
oameni paşnici. Margaret Eisenhart nu era. Aflai asta atunci 
când ajungeai s-o cunoşti mai bine. 

— Ce vorbim acum e numai pentru urechile voastre, zise 
Roland. 

— Sau ai să ne omori ca pe argaţi? întrebă Margaret. 

Roland îi aruncă o privire îngăduitoare, iar ea se îmbujoră 
din nou. 

— lartă-mă, Roland. Sunt necăjită. Aşa păţesc când arunc 
farfuria fără să-mi regăsesc calmul. 

Eisenhart o cuprinse cu braţul şi acum ea îi acceptă 
îmbrăţişarea, lăsându-şi capul pe umărul lui. 

— Cine din grupul tău mai e în stare să arunce la fel de 
bine ca tine? o întrebă Roland. Mai e cineva? 

— Zalia Jaffords, răspunse femeia imediat. 

— Adevărat? 

Margaret dădu din cap cu înfocare. 

— Zalia ar fi putut despica barabula aia în două jumătăţi 
egale şi de la distanţă cu douăzeci de paşi mai mare. 

— Altcineva? 

— Sarey Adams, nevasta lui Diego. Şi Rosalita Munoz. 

La auzul ultimului nume Roland ridică din sprâncene. 

— Aşa este, insistă femeia. După Zalia, Rosie e cea mai 
bună. Şi după aia cred că vin eu. 

Roland simţi cum o greutate uriaşă i se ridică de pe 
suflet. Îşi închipuise că vor fi nevoiţi, cum-necum, să aducă 
arme din New York, sau să le găsească undeva, la est de 
râu. Acum se părea că nu mai este nevoie. Bine. Oricum, în 
New York aveau alte treburi - care aveau de-a face cu 
Calvin Tower. Nu voia să amestece afacerile dacă nu era 
absolut necesar. 

— Vreau să mă întâlnesc cu voi patru la casa parohială a 
Bătrânului. Doar cu voi patru, repetă el aruncându-i o 
privire lui Eisenhart. Fără bărbaţi. 

— La naiba, ia stai puţin, se revoltă moşierul. 

Roland ridică mâna. 


— N-am hotărât încă nimic. 

— Nu-mi place fe/u/ în care n-ai hotărât nimic, spuse 
Eisenhart. 

— Taci niţel, zise Margaret. Când vrei să ne întâlnim? 

Roland socoti. Mai rămăseseră douăzeci şi patru de zile, 
poate doar douăzeci şi trei şi mai aveau încă multe de 
văzut. În plus, mai trebuia să se ocupe şi de obiectul acela 
ascuns în biserica Bătrânului. Şi de Henchick, bătrânul 
manni... 

În cele din urmă ziua confruntării va veni şi totul se va 
termina uluitor de repede. Aşa se întâmpla mai mereu. 
Cinci minute, maximum zece, şi totul va fi gata, în bine sau 
în rău. 

Şmecheria era să fii pregătit pentru aceste cinci minute. 

— Peste zece zile, îi răspunse el femeii. Pe înserat. Vreau 
să vă văd întrecându-vă cu rândul. 

— Bine, spuse ea. Măcar atâta pot să fac. Dar, Roland... 
nu am de gând să arunc nici măcar o singură farfurie, n-am 
de gând să ridic nici măcar un deget împotriva Lupilor dacă 
bărbatul meu tot împotrivă o să fie şi atunci. 

— Înţeleg, zise Roland, ştiind foarte bine că va face ce îi 
va cere el, indiferent dacă îi va conveni sau nu; la 
momentul potrivit, toţi vor face ce le va cere el. 

În zid era o ferestruică murdară şi festonată cu pânze de 
păianjen, prin care reuşiră totuşi să-l vadă pe Andy cum 
traversează curtea, cu ochii sclipindu-i în amurgul tot mai 
intens. Robotul fredona un cântecel. 

— Eddie spune că roboții sunt programaţi să 
îndeplinească anumite sarcini, le zise pistolarul. Andy face 
ce-i cereţi? 

— În general, da, răspunse Eisenhart. Nu întotdeauna. Şi 
nici nu-i întotdeauna prin preajmă. 

— Greu de crezut că a fost construit doar ca să cânte 
nişte aiureli şi să spună horoscoape, comentă Roland dus 
pe gânduri. 

— Poate că Marii Străbuni i-au dat şi nişte hobbyuri, 
interveni Margaret Eisenhart. Şi dacă acum i s-au terminat 
sarcinile - s-au pierdut în timp, adică - se concentrează 


asupra lor. 

— Credeţi că Marii Străbuni l-au construit? 

— Cine altcineva? se minună Vaughn Eisenhart. 

Andy dispăruse şi curtea era din nou pustie. 

— Cine altcineva, într-adevăr, şopti Roland visător. Cine 
altcineva ar fi deţinut şi ştiinţa, şi uneltele? Dar Marii 
Străbuni au dispărut cu două mii de ani înainte de prima 
incursiune a Lupilor în Calla. Două mii de ani, sau mai mult. 
Prin urmare aş vrea să aflu cine sau ce anume l-a 
programat în aşa fel pe Andy încât să nu poată spune nimic 
despre ei, ci doar sa vă avertizeze că vor veni. Şi mai este 
încă o întrebare, nu chiar la fel de interesantă ca prima, dar 
suficient de stranie: de ce vă avertizează dacă nu poate - 
sau nu vrea - să vă spună şi altceva? 

Eisenhart şi soţia lui se uitau unul la celălalt ca loviți în 
moalele capului. Nu reuşiseră să treacă de prima parte a 
spuselor lui Roland. Pistolarul nu era deloc surprins, deşi, 
trebuia să recunoască, era puţintel dezamăgit. Realmente 
acolo se petreceau mai multe lucruri decât reuşea ochiul să 
vadă. Insă, ca să nu-i nedreptăţească pe oamenii din Calla, 
îşi zise că nu-i uşor să judeci limpede atunci când copilaşii 
îţi sunt în pericol. 

Se auzi un ciocănit în uşă. Eisenhart strigă: 

— Intră! 

Era Ben Slightman. 

— Am dus toate vitele la culcare, patroane, spuse el 
ştergându-şi ochelarii cu poalele cămăşii. lar băieţii au 
plecat la cortul lui Benny. Andy s-a dus după ei, aşa că totul 
e în regulă. 

Se uită la Roland şi continuă. 

— E cam devreme pentru pisicile de stâncă, dar dacă ar 
fi să apară vreuna, Andy îl va lăsa pe puştiul meu să tragă 
cu arbaleta lui - i-am zis şi mi-a răspuns „Comandă 
înregistrată”. Dacă se întâmplă ca Benny să nu nimerească, 
Andy o să se aşeze între băieţi şi fiară. Ştiu că-i programat 
strictamente pentru apărare, şi n-am putut să-i modificăm 
programul, dar dacă ar fi ca pisica să-i atace... 

— Andy o s-o facă bucăţi, zise Eisenhart cu un soi de 


satisfacţie îmbufnată. 

— Adică spuneţi că e rapid? întrebă Roland. 

— La naiba, foarte rapid, spuse Slightman. Şi n-arată 
deloc, aşa înalt şi bălălău cum e, nu? Dar se poate mişca cu 
viteza luminii atunci când vrea. Se mişcă mai repede decât 
orice pisică de stâncă. Noi credem că funcţionează cu 
energie antnomică. 

— Foarte posibil, murmură Roland dus pe gânduri. 

— Lasă asta, interveni Eisenhart. Auzi, Ben, de ce crezi tu 
că Andy nu vrea să vorbească despre Lupi? 

— Programul lui... 

— Sigur că da, însă chiar înainte de venirea ta, Roland 
ne-a atras atenţia - şi ar fi trebuit să ne dăm seama şi 
singuri - că dacă Marii Străbuni l-au pus în funcţiune, şi 
Marii Străbuni ori au pierit, ori au plecat în altă parte... cu 
multă vreme înainte să apară Lupii... pricepi ce-ţi zic? 

Slightman cel Bătrân dădu din cap şi îşi puse ochelarii la 
loc. 

— Probabil că au existat nişte creaturi ca Lupii în zilele 
din vechime, nu crezi? Atât de asemănătoare, încât Andy 
nu le poate deosebi de Lupi. Asta-i singura explicaţie care 
îmi trece prin minte. 

Nu mai spune? sună gândul lui Roland. 

Scoase harta desenată de gemenii Tavery, o desfăcu şi 
puse degetul pe un pârâu din dealurile de la nord-est de 
oraş. Acesta şerpuia printre dealuri până ajungea într-una 
din vechile mine de granat din Calla. Un puț de vreo zece 
metri adâncime. Zona aceasta nu semăna prea mult cu 
Canionul Ochet din Mejis (în primul rând, nu exista nici-o 
deşirare pe pârâu), însă exista o similitudine esenţială: 
ambele erau fundături. Şi, după cum prea bine ştia Roland, 
omul încearcă mereu să se folosească de ceea ce i-a fost 
de ajutor în trecut. Era absolut normal să aleagă acest 
pârâu, acest puț de mină înfundat, pentru ambuscada pe 
care o va pregăti Lupilor. | se va părea normal şi lui Eddie, 
şi lui Susannah, şi celor doi Eisenhart, iar acum şi 
administratorului lui Eisenhart. 

| se va părea normal şi lui Sarey Adams, şi Rosalitei 


Munoz. | se va părea normal şi Bătrânului. Doar atât din 
planul său le va dezvălui celorlalţi. 

Şi dacă va scăpa ceva din vedere? Şi dacă va spune o 
minciună? 

Şi dacă Lupii vor afla minciuna aceasta şi o vor crede? Ar 
fi bine, nu? Ar fi bine dacă s-ar năpusti în direcţia bună, dar 
nu la cine trebuie. 

Da, însă va trebui să spun cuiva tot adevărul. Cui anume? 

Nu lui Susannah, pentru că acum în Susannah erau din 
nou două persoane, iar el nu avea încredere în una dintre 
acestea. 

Nu lui Eddie, pentru că Eddie ar putea să scape ceva lui 
Susannah, şi atunci va şti şi Mia. 

Nu lui Jake, pentru că Jake se împrietenise mult prea 
repede cu Benny Slightman. 

larăşi era singur, şi niciodată nu se simţise mai trist. 

— Priviţi, zise el arătând din nou pârâul. La locul ăsta te- 
ai putea gândi, Slightman. E uşor de intrat, dar greu de ieşit 
de acolo. Ce-ar fi dacă am ascunde în bucăţica asta de 
mină toţi copiii de o anumită vârstă? 

Observă cum ochii lui Slightman se luminează a 
înţelegere. Şi a încă ceva. Poate a speranţă. 

— şi vor da seama unde am ascuns copiii, interveni 
Eisenhart. Parcă le simt mirosul, aşa ca toţi căpcăunii din 
basme. 

— Ştiu asta, răspunse Roland. Ceea ce vreau să spun 
este că am putea să ne folosim de puţul ăsta. 

— Adică să le aruncăm o nadă. E greu, pistolarule. 

Roland, care n-avea absolut nici-o intenţie să ducă copiii 
din Calla într-o mină părăsită, sau pe undeva prin 
apropierea ei, aprobă din cap. 

— E o lume plină de greutăţi, Eisenhart. 

— Mulţumesc foarte frumos, spuse posomorât Eisenhart 
arătând spre hartă. S-ar putea să meargă... dacă reuşim să- 
i păcălim pe toţi. 

Oriunde mă voi hotări să duc copiii, voi avea nevoie de 
ajutor, îşi zise Roland. Trebuie să spun cuiva unde sunt şi 
ce anume trebuie făcut. Îmi trebuie un plan. Însă nu acum. 


Acum am să merg mai departe cu jocul ăsta. Ca de-a v-aţi 
ascunselea. Cineva cred că se ascunde de mine. 

Ştia el cu certitudine asta? Nu. 

Simţea asta? Da, simţea. 

Douăzeci şi trei, îşi mai spuse el. Douăzeci şi trei de zile 
până vin Lupii. Ar trebui să-i ajungă. 


VI 
POVESTEA BUNELULUI 


1 


Pe Eddie, băiat de oraş până-n măduva oaselor, îl uimi 
peste măsură cât de mult îi place gospodăria familiei 
Jaffords, de pe Drumul Râului. Aș putea trăi într-un 
asemenea loc, îşi spuse el. Mi-ar conveni, chiar. Mi-ar fi 
bine. 

Casa era lungă şi simplă, construită cu dibăcie din lemn 
şi cu zidurile acoperite cu piatră spartă pentru a face faţă 
crivăţului. Pe una dintre laturi erau ferestrele mari care 
dădeau spre câmpurile de orez şi spre râul aflat la poalele 
unei pante dulci. Pe latura cealaltă era hambarul şi curtea 
din pământ bătătorit, care fusese înfrumuseţată cu câteva 
insulițe circulare cu iarbă şi flori, precum şi cu o micuță 
grădină de zarzavaturi destul de exotică, situată la stânga 
prispei. Jumătate din grădină era plină cu ierburi galbene, 
purtând denumirea de madrigal, pe care Tian spera să le 
poată produce în cantităţi cât mai mari anul următor. 

Susannah o întrebă pe Zalia cum reuşeşte să-şi împiedice 
găinile să nu dea iama în ele, iar femeia râse cu mâhnire, 
suflându-şi părul de pe frunte. 

— Cu foarte multă strădanie, răspunse ea. Cu toate 
acestea madrigalul continuă să crească, pricepi tu, şi, unde 
plantele cresc, acolo există şi speranţă. 

Lui Eddie îi plăcea felul în care se îmbinau toate, creând 
o senzaţie de „acasă”. Nu-ţi puteai da seama ce anume 
produce senzaţia asta, pentru că nu era vorba despre un 
singur aspect, dar... 

Ba nu, e vorba despre un singur lucru. Şi n-are nimic de-a 
face nici cu aspectul rustic al casei din lemn, nici cu grădina 
de zarzavaturi, nici cu cotcodăcitul găinilor, nici cu 


răzoarele de flori. 

Era vorba despre copii. În primul moment Eddie 
înţepenise când îi văzu câţi sunt. Toţi fuseseră mânaţi în 
curte şi înşiraţi în faţa lui Suze ca soldaţii unui pluton în faţa 
generalului venit în inspecţie. Şi, pentru Dumnezeu, la o 
primă vedere chiar păreau destui cât să formeze un 
pluton... sau măcar un detaşament. 

— Cei din capăt sunt Heddon şi Hedda, îi prezentă Zalia, 
arătând spre perechea de copii cu părul blond închis. Au 
zece ani. Haide, daţi bineţe aşa cum v-am învăţat. 

Heddon schiţă o plecăciune, atingându-şi, în acelaşi timp, 
fruntea murdară cu latura pumnului şi mai murdar. Vrea să 
facă ritualul complet, îşi zise Eddie. Fetiţa făcu o reverență. 

— Nopti lungi şi zile senine, spuse Heddon. 

— Zile senine şi vieţi lungi, tăntălăule, îi suflă Hedda, 
repetând reverenţa şi declamând cu patos formula de salut 
aşa cum credea ea că e corect. 

Heddon era însă mult prea intimidat de cei doi străini ca 
să-i mai arunce vreo privire fioroasă surorii lui atotştiutoare, 
sau s-o bage în seamă în vreun fel. 

— Cei doi mai mici sunt Lyman şi Lia, continuă Zalia. 

Lyman, tot numai ochi mari şi gură căscată, se înclină cu 
atât de multă impetuozitate încât aproape căzu în patru 
labe. Lia chiar făcu buf în încercarea de a-şi duce la bun 
sfârşit reverenţa. Eddie se forţă din răsputeri să păstreze o 
mină serioasă când Hedda îşi ridică sora mai mică din 
ţărână, şuierând furioasă. 

— lar acesta, zise Zalia sărutând copilaşul destul de 
măricel pe care îl ţinea în braţe, este Aaron, iubirea mea. 

— Cel care nu are frate geamăn, spuse Susannah. 

— Da, doamnă, cel singur. 

Aaron începu să se zbată şi să dea din picioruşe, iar Zalia 
se văzu nevoită să-l pună jos. Aaron îşi ridică ţanţoş 
scutecul şi porni cu paşi mărunţei şi nu tocmai siguri spre 
capătul casei, zbierând după Tăicuţul lui. 

— Heddon, du-te şi ai grijă de el, spuse Zalia. 

— Ba nuuu, Mami-Mami. 

Puştiul îi făcea semne disperate că vrea să rămână şi să 


soarbă cuvintele acestor străini şi să-i mănânce din priviri. 

— Ba da, Mami-Mami, zise Zalia. Du-te şi ai grijă de 
frăţiorul tău, Heddon. 

Poate că puştiul ar fi protestat în continuare, însă chiar în 
clipa aceea, de după colţul casei apăru Tian Jaffords care îşi 
luă copilaşul în braţe. Aaron chiţăi de bucurie, lovi şi 
răsturnă pălăria din paie a Tăicuţului pe care începu să-l 
tragă de părul ud de transpiraţie. 

Eddie şi Susannah aproape că nu observară scena 
aceasta. Nu aveau ochi decât pentru cei doi uriaşi în 
salopete care veneau în urma lui Jaffords. Văzuseră vreo 
zece persoane în timpul turului prin gospodăriile de lângă 
Drumul Râului, însă întotdeauna de la distanţă. 
(„Majoritatea se tem de străini”, le explicase Eisenhart.) lar 
acum aceştia doi se aflau doar la trei metri de ei. 

Bărbat şi femeie, sau băiat şi fată? Şi, şi, îşi zise Eddie. 
Pentru că vârsta lor nu are importanţă. 

Femeia, asudată şi zâmbitoare, trebuie că avea doi metri 
pe doi. Un sân de-al ei era cam de două ori mai mare decât 
capul lui Eddie. La gât avea un crucifix din lemn prins de o 
bucată de sfoară. Bărbatul era cu vreo zece centimetri mai 
înalt decât cumnata lui. Se uită cu sfială la noii veniţi şi 
începu să-şi sugă degetul mare de la o mână, în vreme ce 
cu cealaltă se strângea de puţă. Lui Eddie formidabilă nu i 
se părea atât talia lor, cât sinistra lor asemănare cu Tian şi 
Zalia. | se părea că are înaintea ochilor crochiurile stângace 
a ceea ce avea să devină o operă de artă reuşită. Era atât 
de evident că sunt retardati şi era atât de evident că sunt 
înrudiţi îndeaproape cu oameni normali. „Sinistru” părea a 
fi cuvântul nimerit pentru a-i descrie. 

Ba nu, îşi aminti Eddie. Cuvântul e „bolând”. 

— Acesta este fratele meu, Zalman, spuse Zalia pe un 
ton ciudat de protocolar. 

— Şi sora mea, Tia, adăugă Tian. Daţi bineţe cum se 
cuvine, nătângilor. 

Zalman nu-l ascultă şi continuă să-şi sugă o parte din 
corp şi să şi-o frământe pe cealaltă. Însă Tia făcu o 
reverență colosală (cu graţia unei rațe). 


— Zile lungi nopţi lungi lume lungă! strigă ea. AVEM 
BARABULE CU SOS LA MASA! 

— Bravo, spuse calmă Susannah. Barabulele cu sos sunt 
foarte bune. 

— BARABULE CU SOS BUNE! 

Tia îşi încreţi nasul, dezgolindu-şi dinţii într-un rictus 
porcin al veseliei. 

— BARABULE CU SOS! BARABULE CU SOS! BUN-BUN 
BARABULE CU SOS! 

Hedda atinse sfioasă mâna lui Susannah. 

— O să facă aşa toată ziua dacă nu-i zici să tacă, 
doamnă-sai. 

— Taci, Tia, spuse Susannah. 

Tia înălţă către cer un nechezat de râs, îşi încrucişa 
braţele peste pieptul său enorm şi tăcu. 

— Zal, zise Tian. Îţi vine să faci pişu, nu-i aşa? 

Fratele Zaliei nu-i răspunse, ci continuă să-şi frământe 
penisul. 

— Du-te şi fă pişu, îl îndemnă Tian. Du-te în spatele 
hambarului şi udă ridichile. 

O clipă nu se întâmplă nimic. Apoi Zalman se urni din loc 
târşâindu-şi picioarele. 

— Când erau mici..., începu Susannah. 

— Sclipitori ca agatele şlefuite, aşa erau amândoi, zise 
Zalia. Acum ea e bolnavă, şi frate-miu e şi mai rău. 

Îşi acoperi faţa cu mâinile. Aaron scoase un hohot 
subţirel de râs şi îşi imită mama punându-şi şi el mânuţele 
la ochi. („Tutu-baau!” strigă el printre degete), însă 
expresiile ambelor perechi de gemeni erau grave. Speriate, 
chiar. 

— Ce are mami-mami? întrebă Lyman trăgându-şi tatăl 
de cracul pantalonilor. Indiferent la tot ce se petrecea în 
jurul său, Zelman îşi continuă drumul spre hambar tot cu o 
mână la gură şi cu cealaltă la penis. 

— Nimic, fiule, mami-mami a ta e bine, îi răspunse Tian 
punându-l jos pe cel mic şi trecându-şi şi el mâna peste 
ochi. Totul e în regulă. Nu-i aşa, Zee? 

— Da, răspunse femeia lăsând mâinile jos de la ochii roşii 


dar uscați de lacrimi. Şi, cu puţin noroc, va fi bine şi ce nu-i 
încă în regulă. 

— Să te audă Dumnezeu, murmură Eddie urmărind cu 
privirea uriaşul care se târâia spre hambar. Să te audă 
Dumnezeu. 


2 


— Azi Bunelul tău are o zi mai bună? îl întrebă Eddie pe 
Tian câteva minute mai târziu. 

Se duseseră într-un loc de unde Tian îi putea arăta 
bucata de teren căreia îi spunea Câmpul Urgisit, lăsând-o 
pe Zalia cu toţi copiii mici şi mai puţin mici. 

— Şi dacă ar avea, tot nu ţi-ai da seama, răspunse Tian 
întunecându-se la faţă. Nu mai vrea să aibă nimic de-a face 
cu mine de câţiva ani. Doar cu ea vorbeşte, da, cu ea, 
pen'că îi dă să mănânce în gură, şi îl şterge de bale şi se 
poartă frumos cu el. Adică mie nu-mi ajunge că am de 
hrănit doi bolânzi uriaşi? Mai tre' să-l am pe cap şi pe 
nebunul ăsta bătrân. l-a ruginit mintea mai dihai ca o 
balama veche. Mare parte din timp nici nu ştie unde se 
află! 

Merseră mai departe prin iarba înaltă care le şfichiuia 
pantalonii. Eddie se împiedică de pietre de vreo două ori şi, 
la un moment dat, Tian îl apucă de braţ şi îl conduse pe 
lângă ceea ce părea a fi o groapă-capcană. Nu-i de mirare 
că l-a botezat Câmpul Urgisit, comentă Eddie în gând. Cu 
toate acestea, existau semne că acolo s-a cultivat ceva. 
Greu de crezut că ar fi fost în stare cineva să intre cu plugul 
prin porcăria aia de teren, dar se pare că Tian Jaffords îşi 
dăduse toată osteneala. 

— Dacă nevastă-ta are dreptate, trebuie să stau de vorbă 
cu el, spuse Eddie. Trebuie să-i aud povestea. 

— Bunicu' ştie multe poveşti, să nu te îndoieşti de asta. 
Juma' de mie! Necazul e că majoritatea nu-s decât minciuni, 
iar acum le şi încurcă între ele. A avut toată viaţa o vorbire 
apăsată şi în ultimii ani i-au căzut şi ultimii trei dinţi, aşa că 


îţi dai seama cum vorbeşte acum. E foarte posibil să nu 
înţelegi o iotă din ce zice. Îţi urez să te bucuri de Bunelul 
meu, Eddie din New York. 

— Ce dracu' ţi-a făcut omul ăsta, Tian? 

— Nu-i vorba despre ce mi-a făcut mie, ci despre ce i-a 
făcut Tăicuţului meu. E o poveste lungă, fără nici-o legătură 
cu ce se petrece acum. Las-o baltă. 

— Nu, tu s-o laşi baltă, zise Eddie oprindu-se din mers. 

Tian îl privi uluit. Eddie confirmă fără să zâmbească. 
Avea douăzeci şi cinci de ani, era cu un an mai mare decât 
fusese Cuthbert Allgood în ultima lui zi de viaţă pe Jericho 
Hill, dar în lumina aceea a amurgului putea cu uşurinţă să 
treacă drept un bărbat de cincizeci de ani. Un bărbat care 
nu acceptă să fie contrazis. 

— Trebuie să-l luăm la întrebări dacă e adevărat că a 
văzut un Lup mort. 

— Nu pricep, Eddie. 

— Poate, dar cred că pricepi foarte bine ce-ţi zic eu 
acum. Lasă deoparte orice ai avea cu el. Dacă o să-i 
rezolvăm pe Lupi, îţi dau voie să-i dai brânci în foc, sau să-l 
arunci de pe acoperiş. Dar deocamdată îţi cer să-ţi ţii 
reproşurile doar pentru tine. Ai înţeles? 

Tian dădu din cap. Cu mâinile îndesate în buzunare, se 
uită lung la bucata enervantă de pământ căreia îi spunea 
Câmpul Urgisit. Pe chip i se citea un soi de aviditate 
chinuită. 

— Crezi că povestea aia că ar fi omorât un Lup e doaro 
aiureală? Că, dacă aşa crezi, n-am de gând să-mi pierd 
vremea cu el. 

În silă, Tian răspunse: 

— Povestea asta mi se pare cea mai adevărată dintre 
toate. 

— Cum aşa? 

— Păi, pentru că o tot aud din copilărie, şi nu se il el 
prea mult. În plus..., rosti Tian sugrumat, printre dinţi. 
plus, Bunelu' meu a fost un bărbat dârz la vremea lui. e 
a avut cineva atâta curaj să se ducă pe Drumul de Est şi să 
se lupte cu Lupii - ca să nu mai zic că i-a adălit şi pe alţii să 


i se alăture - atunci Jamie Jaffords a fost ăla. 

— Adălit? 

Tian se gândi cum să-i explice cuvântul. 

— Dacă ar fi să-ţi vâri capul în gura unei pisici de stâncă 
înseamnă că ar trebui să ai curaj, nu? 

Ar trebui să fii complet dement, îşi zise Eddie, dar nu 
spuse nimic, ci se mulţumi să dea din cap. 

— Dacă ai reuşi să convingi pe altcineva să-şi bage capul 
în gura animalului în locul tău, înseamnă că l-ai adălit. 
Conducătorul vostru, dinh-ul vostru, vă adăleşte, nu-i aşa? 

Eddie îşi aminti de unele dintre lucrurile pe care Roland îi 
convinsese să le facă şi încuviinţă. Roland se pricepea la 
adălit, nici vorbă. Se pricepea al naibii de bine. Şi era 
convins că vechii tovarăşi ai pistolarului ar fi fost de acord 
cu el. 

— Chiar aşa, mai spuse Tian întorcându-şi privirea spre 
câmp. În orice caz, dacă vrei să scoţi ceva cât de cât logic 
de la moş, te sfătuiesc să aştepţi până după cină. E mai vioi 
după ce-şi primeşte tainul şi jumătatea de halbă cu bere 
din mere. Şi ai grijă s-o ţii pe nevastă-mea lângă tine unde 
poate s-o vadă. Îmi închipui că, dacă ar fi tânăr, ar încerca 
să-i facă mai multe decât s-o soarbă din ochi. 

Eddie îl bătu pe umăr. 

— Nu-i tânăr. 7u eşti tânăr. Linişteşte-te, bine? 

— Bine, spuse Tian făcând eforturi vizibile să se calmeze. 
Ce părere ai de câmpul meu, pistolarule? La anu' am să 
plantez madrigal. larba aia galbenă pe care ai văzut-o în 
faţa casei. 

Părerea lui Eddie era că terenul acela arăta ca un infarct 
pe cale să se producă. Bănuia că în adâncul inimii sale şi 
Tian credea acelaşi lucru; că doar nu-ţi botezai Câmpul 
Urgisit unicul tău teren necultivat pentru că aveai aşteptări 
măreţe de la el. Dar cunoştea expresia de pe chipul lui 
Tian. Era expresia lui Henry atunci când porneau amândoi 
să facă rost de droguri. Marfa cea mai bună. Mereu trebuia 
să fie marfa cea mai bună. Doar heroină pură, nu malaciucă 
de-aia proastă din Mexic care-ţi dădea dureri de cap şi îţi 
bolborosea prin mate. O să se drogheze o săptămână, o să 


se urce pe culmile extazului, o să se coacă, după care vor 
renunţa definitiv la droguri. Asta era scriptura lui Henry. ŞI 
la fel de bine ar fi putut să fie Henry aici, lângă el, în locul 
lui Tian, spunându-i ce marfă super e madrigalul, şi cum la 
anu' pe vremea asta le va trece pofta de râs celor care i-au 
spus că nu poate cultiva nimic aici, pe terenul dinspre nord. 
Şi după aia o să cumpere şi câmpul lui Hugh Anselm, de 
dincolo de creasta aia... şi o să mai angajeze câţiva 
oameni, deoarece, terenul ăsta se va transforma într-o 
mină de aur cât vezi cu ochii... şi, în fond, s-ar putea chiar 
să renunţe să mai cultive orez şi va deveni regele 
madrigalului. 

Eddie făcu un semn cu capul spre câmpul abia pe 
jumătate desţelenit. 

— Cred, totuşi, că e cam greu să ari aici. Trebuie să ai 
mare grijă de catări. 

Tian scoase un hohot scurt de râs. 

— Nu-mi pun în pericol catâării, Eddie. 

— Păi, şi atunci...? 

— Ar cu sor-mea la plug. 

Eddie rămase cu gura căscată. Larg. 

— Faci mişto de mine! 

— Deloc. L-aş înhăma mai degrabă pe Zal la plug - că-i 
mai mare, ai văzut şi tu, şi e mai puternic - dar e şi mai 
tâmpit. Am încercat, dar e o bătaie de cap prea mare, aşa 
că nu merită osteneala. 

Eddie scutură din cap, încercând să-şi limpezească 
gândurile. Umbrele lor alergau peste terenul bolovănos şi 
recolta lui de buruieni şi scaieţi. 

— Dar, bine, omule... e... e soră-ta! 

— Păi, ce altceva să facă cât e ziua de lungă? Să stea 
lângă hambar şi să păzească găinile? Să doarmă şi mai 
mult decât doarme acum şi să se scoale doar cât să-şi 
înfulece barabulele cu sos? E mult mai bine aşa, crede-mă. 
lar pe ea n-o deranjează. Mi-e al naibii de greu s-o fac să 
meargă în linie dreaptă, chiar şi când se întâmplă ca 
terenul să fie mai neted, fără gropi sau bolovani, dar trage 
ca o apucată şi râde ca un cufundar. 


Pe Eddie îl convinse sinceritatea din tonul bărbatului, fără 
urmă de regret sau de atitudine defensivă. 

— In regulă, dar de ce nu-l pui pe Andy să are şi el? Pun 
pariu că s-ar descurca mai bine şi mai repede. Te-ai gândit 
vreodată că toţi cei care aveţi gospodăriile astea micuţe şi 
nu aveţi argaţi l-aţi putea folosi la treabă? V-ar putea ara 
câmpurile, v-ar putea săpa fântânile, v-ar putea pune 
acoperiş la hambare singur-singurel. Şi aţi face şi economie 
la barabule şi la sos. 

II bătu din nou pe umăr pe Tian. 

— Ar trebui să vă descurcaţi de minune cu el. 

Gura lui Tian zvâcni. 

— Sigur, ce spui tu acolo e un vis foarte frumos. 

— Nu merge, nu? Mai bine zis, nu vrea să vă ajute. 

— Nu zic, face anumite lucruri, dar nu ară şi nici nu sapă 
fântâni. Dacă îi ceri aşa ceva, îţi cere şi el parola. Şi, pentru 
că habar nu ai, îţi zice să mai încerci o dată. Şi după aia... 

— După aia îţi zice că ai ghinion. Din cauza Directivei 
Nouăsprezece. 

— Dacă ştii, de ce mă mai întrebi? 

— Credeam că se poartă aşa numai când e vorba de 
Lupi, pentru că aşa mi-a făcut şi mie când l-am întrebat. N- 
am ştiut că toată povestea asta se aplică şi în alte cazuri. 

Tian dădu din cap. 

— Nu prea ne este de folos, şi adesea e teribil de pisălog 
şi enervant - iar dacă nu ţi-ai dat încă seama de asta, ai s-o 
afli în curând. Bine măcar că ne spune când vor veni Lupii, 
iar pentru asta îi mulţumim. 

Eddie îşi muşcă limba ca să nu-i adreseze întrebarea 
evidentă. La ce naiba îi mai mulţumeau când veştile lui le 
aduceau doar nefericire? Sigur, de data aceasta s-ar putea 
ca lucrurile să stea cu totul altfel; s-ar putea ca vestea lui 
Andy chiar să aducă o schimbare. În toată vremea oare aşa 
ceva dorise să obţină Domnul Ai-Să-Întâlneşti-Un-Străin- 
Interesant? Să-i convingă pe oamenii buni din Calla, pe 
aceşti folken, să se ridice împotriva Lupilor? Eddie îşi aminti 
zâmbetul slugarnic al lui Andy şi altruismul i se păru o idee 
greu de digerat. Nu-i corect să-i judeci pe oameni (poate 


chiar pe roboţi) după felul în care vorbesc sau zâmbesc, 
însă toată lumea procedează aşa. 

Dacă stau şi mă gândesc mai bine, e ceva în neregulă şi 
cu vocea lui. Care-i chestia cu tonul ăla îngâmfat ce pare a 
spune „sâc-că-eu-ştiu-şi-tu-nu”? Sau e doar o festă pe care 
mi-o joacă imaginația? 

Necazul era că nu-şi putea da seama. 


3 


Vocea lui Susannah, însoţită de chicotelile şi gângurelile 
copiilor - ale tuturor copiilor mici şi mai puţin mici - îi atrase 
spre casă. 

Zalman ţinea de capătul unei frânghii groase. Tia ţinea 
de celălalt. O învârteau leneş, rânjind cu gurile până la 
urechi, iar Susannah stătea pe jos şi declama o poezioară 
pentru copii pe care Eddie şi-o aducea vag aminte. Zalia şi 
cei patru copii ai ei săreau coarda la unison, cu părul 
fluturând în ritmul săriturilor. Ţâncul Aaron stătea alături, 
cu scutecul lăbărţat căzut până în dreptul genunchilor. Cu 
pumnişorul dolofan imita mişcarea frânghiei. 

— Vine melcul su-pă-rat! O furnică l-a piş-cat! Şi cum 
vine pâş-pâş-pâş, întâlneşte-un că-ră-buş! Mai repede, 
Zelman! Mai repede, Tia! Haideţi, ce sărituri sunt astea! 

De îndată Tia începu să învârtă mai repede, şi Zelman 
prinse la iuţeală mişcarea. Se pare că erau buni la aşa 
ceva. Râzând, Susannah scanda şi ea mai repede: 

— Şi din gură el striga! Fugi de-aicea, nu mai sta! Dă-te- 
ncolo, nu sta-n drum, că te iau în coarne-acum! Uau, Zalia, 
ţi se văd genunchii, fato! Mai repede, copii! Mai repede! 

Cei patru gemeni ţopăiau ca mingile de tenis înainte de 
servă. Heddon, cu mâinile vârâte la subsuori, făcu o 
foarfecă. Acum, că reuşiseră să depăşească groaza iniţială, 
cei doi copii mai mici săreau cu agilitate, într-o armonie de- 
a dreptul înfricoşătoare. Până şi şuviţele de păr le fluturau 
la unison. Eddie îşi aduse aminte de gemenii Tavery ai 
căror pistrui i se păruseră identici. 


— Căţeluşul meu iubit, cin'te-ntrece... 

Şi se opri. 

— Ajutor, Eddie! Nu mai ştiu! 

— Mai repede, îi îndemnă el pe cei doi uriaşi. 

Se conformară, iar Tia îşi dădu capul pe spate şi hăhăi 
spre cerul înserării. Eddie măsură din priviri frânghia, 
cronometrându-i în minte turaţia. Apoi verifică tocul 
pistolului ca să se asigure că n-o să cadă de la locul lui. 

— Eddie Dean, doar nu te gândeşti! strigă Susannah 
râzând. 

Ba se gândea şi intră şi el în joc, sărind coarda între 
Hedda şi mama ei. Cu faţa la chipul transpirat şi îmbujorat 
al Zaliei, sărind în ritm cu ea, Eddie intona unica poezioară 
care-i supravieţuise în minte. Ca să ţină măsura, fu nevoit 
să strige la fel de repede ca adjudecătorul unei licitaţii de 
iarmaroc. 

— Barză, barză, ce-ai în cioc? O friptură de bo-boc! Dar în 
guşă? Zar-ză-re şi cor-co-du-şă! În spinare? O căl-da-re! 
Haideţi, măi! Învârtiţi mai repede! 

Acum frânghia se rotea atât de repede că nu se mai 
zărea. Intr-o lume ce acum părea că ţopăie în sus şi în jos 
ca o jucărie pe arcuri, observă un bătrân cu păr zbârlit, 
favoriţi cărunţi şi baston din lemn de eucalipt care ieşi pe 
prispă aidoma unui arici iţindu-se din vizuina lui. Salutare, 
Bunelule, îi zise în gând, apoi renunţă să se mai gândească 
la el. Acum nu voia decât să aibă grijă să nu se împiedice 
pentru a nu strica jocul. În copilărie îi plăcuse tare mult să 
sară coarda şi detestase din tot sufletul gândul că ori va 
trebui să renunţe la ea atunci când va intra la Şcoala 
Elementară Roosevelt, ori va purta pe vecie eticheta de 
fătălău. Mai tărziu, în timpul orelor de educaţie fizică de la 
liceu, a redescoperit pentru scurtă vreme bucuriile acestui 
joc. lar acum era ca şi cum, alături de Susannah, ar fi 
descoperit (sau redescoperit) o vrajă foarte concretă care 
lega vieţile lor din New York de această altă viaţă, fără să 
fie nevoie nici de uşi magice, nici de globuri de cristal, nici 
de portaluri. Râse ca nebunul şi începu să-şi întindă 
picioarele înainte şi înapoi cu mişcări de foarfece. Imediat 


Zalia Jaffords se apucă să-l imite. Spectacolul lor era la fel 
de bun ca dansul-orezului. Mai bun, chiar, pentru că 
executau figurile la unison. 

Cu siguranţă că şi Susannah era atinsă de vraja aceasta 
şi, dintre toate minunile trecute şi viitoare, aceste câteva 
minute din curtea familiei Jaffords îşi păstrară mereu 
farmecul unic. Nu doar doi săreau coarda în tandem, nici 
măcar patru, ci șase; iar cei doi uriaşi cretini şi zâmbăreţi 
învârteau frânghia cât de repede erau în stare. 

Tian izbucni în râs, lovi din picioarele încălţate cu cizme 
scurte şi strigă: 

— Asta le întrece pe toate! Pe onoarea mea! Hai-diiii! 

lar de pe prispă, bunicul său scoase un hohot de râs atât 
de prăfuit, încât Susannah se întrebă de câtă vreme oare 
nu-şi mai folosise glasul. 

Magia mai rămase alături de ei câteva secunde. Coarda 
se învârtea atât de repede că ochiul nu mai putea să o 
vadă şi din ea nu mai rămăsese decât un fâlfâit ca o bătaie 
din aripi. Cei şase - înşiraţi de la Eddie, cel mai înalt, aflat în 
capătul dinspre Zelman, până la micuțul dolofan Lyman, 
lângă Tia - se ridicau şi coborau precum pistoanele unui 
mecanism. 

Apoi frânghia se agăţă în călcâiul cuiva - lui Susannah i 
se păru că al lui Heddon, deşi după aceea toţi vor lua vina 
asupra lor pentru ca nimeni să nu se simtă prost - şi căzură 
toţi în ţărână, gâfâind şi râzând. Cu mâinile la piept, Eddie o 
căută pe Susannah din priviri. 

— Am făcut un infarct, iubito, cheamă ambulanţa. 

Femeia se săltă până la el şi se aplecă mult ca să îl poată 
săruta. 

— N-ai făcut niciun infarct, îi zise. Cu inima mea eo 
problemă, Eddie Dean. Te iubesc. 

Se uită solemn la ea. Ştia că, oricât de mult l-ar fi iubit, el 
o va iubi întotdeauna şi mai mult. Şi, ca de fiecare dată 
când asemenea gânduri îi treceau prin cap, avu din nou 
presentimentul care îi spunea că destinul, ka, nu le este 
prieten, că povestea lor avea să se sfârşească prost. 

Și dacă aşa stau lucrurile, datoria ta e să te asiguri să fie 


bine atât cât va dura. Ai să-ți îndeplineşti datoria, Eddie? 

— Cu cea mai mare plăcere, şopti el. Susannah ridică din 
sprâncene. 

— Ha? 

Adică Poftim? în dialectul vorbit în Calla. 

— Da, zâmbi el. Din toată inima. 

O prinse de ceafă trăgând-o spre el şi îi sărută fruntea, 
nasul şi buzele. Gemenii izbucniră în râs şi începură să 
aplaude. Ţâncul chicoti. La fel şi bătrânul de pe prispă. 


4 


După atâta mişcare, toţi erau lihniţi, iar Zalia, ajutată de 
Susannah din scaunul ei cu rotile, întinse o masă mare 
afară, în spatele casei. Priveliştea ce li se desfăşura în faţa 
ochilor era absolut încântătoare, cel puţin asta era părerea 
lui Eddie. La poalele dealului creştea o specie mai robustă 
de orez care ajunsese aproape de înălţimea unui stat de 
om. Mai încolo râul sclipea în lumina amurgului. 

— Rogu-te, Zee, spune rugăciunea, zise Tian. 

Mai târziu, Susannah îi povesti lui Eddie că Tian nu 
avusese o părere prea bună despre religia soţiei sale, însă 
atitudinea lui se schimbase de când primise sprijinul total 
neaşteptat din partea Părintelui Callahan la adunarea din 
Sala de întruniri. 

— Capetele jos, copii. 

Patru capete se înclinară - şase, cu cele ale uriaşilor. 
Lyman şi Lia îşi strânseră ochii atât de tare, încât ai fi jurat 
că îi chinuie o migrenă înfiorătoare, şi îşi împletiră în 
dreptul pieptului mânuţele dolofane şi rozalii de la apa rece 
de la pompă. 

— Doamne, binecuvântează bucatele acestea pe care le 
vom mânca şi pentru care îţi mulţumim. Îţi mulţumim şi 
pentru oaspeţii noştri şi fie ca ei să se simtă bine cu noi, 
aşa cum şi noi ne vom simţi bine cu ei. lzbăveşte-ne pe noi 
de spaimele care apar la amiază şi care se furişează în 
timpul nopţii. Tie Îţi mulţumim. 


— Multumim! răcniră copiii - răcnetul Tiei făcu geamurile 
să zăngănească. 

— În numele lui Dumnezeu, Tatăl, şi al Fiului Lui, Omul 
lisus. 

— Omul lisus! - răcnete la fel de sonore. 

Pe Eddie îl amuză să vadă cum Bunelul, care etala un 
crucifix mare asemenea celor purtate de Zalman şi Tia, 
rămase cu ochii deschişi pe toată durata rugăciunii, 
scobindu-se imperturbabil în nas. 

— Amin. 

— Amin! 

— BARABULE! - conchise Tia. 


5 


Tian stătea într-un capăt al mesei, Zalia în celălalt. 
Gemenii nu fuseseră surghiuniţi la o aşa-zisă „masă a 
picilor” (cum Susannah şi verişorii ei păţiseră mereu la 
sindrofiile de familie, şi, vai, cât de tare mai detestase 
asta), ci şedeau, unul lângă celălalt, pe o latură, cu cei mari 
în capete. Heddon se îngrijea de Lia; Hedda îl ajuta pe 
Lyman. Susannah şi Eddie stăteau unul lângă altul vizavi de 
copii, flancaţi de cei doi tineri giganţi. Ţâncul a stat ce a 
stat în poala mamei, apoi s-a plictisit şi a fost mutat pe 
genunchii tatălui. Bătrânul era aşezat chiar lângă Zalia, 
care îi tăia carnea din farfurie în bucățele mici-mici, îi dădea 
să mănânce şi chiar îl ştergea la gură de sos. De peste 
masă Tian îi arunca priviri furioase, dar nu-i zise nimic 
decât o singură dată când îl întrebă dacă nu mai vrea nişte 
pâine. 

— Funcşonăşte şi mâna mia dacă vleau, răspunse 
bătrânul înşfăcând coşul cu pâine ca să-şi dovedească 
spusele. 

Mişcarea fu destul de iute pentru un domn aşa de 
împovărat de ani, însă strică impresia făcută atunci când 
răsturnă borcanul cu dulceaţă. 

— Culvo! exclamă el. 


Cei patru copii se priviră cu ochi mari, apoi chicotiră 
înfundat pe sub mânuţele pe care şi le puseseră la gură. Tia 
îşi repezi capul pe spate şi necheză spre cer. Îl împunse pe 
Eddie cu cotul în coaste aproape dărâmându-l de pe scaun. 

— Mi-aş dori să nu mai vorbeşti aşa în faţa celor mici, îl 
admonesta Zalia ridicând borcanul. 

— Paldonează-mă, spuse Bunelul. 

Eddie se întrebă dacă bunicul ar fi dat dovadă de aceeaşi 
smerenie încântătoare în cazul în care dojana ar fi venit din 
partea nepotului. 

— Hai să-ți dau niţică dulceaţă, Bunelule, spuse 
Susannah luând borcanul de la Zalia. 

Bătrânul se uită la ea cu ochi umezi, plini de adoraţie. 

— N-am vâăjut muiele cafenie de fo patujde ani, i se 
adresă Bunelul. Veneau cu balca da' nu mai vin. 

— Sper din suflet să nu te şocheze prea tare prezenţa 
mea, îi zâmbi Susannah, iar bătrânul îi răspunse cu un 
rânjet ştirb, de mârţoagă matusalemică. 

Friptura era gustoasă, dar cam prea tare, porumbul - la 
fel de bun ca acel pregătit de Andy pentru masa de la 
marginea pădurii. Zalia fu nevoită să reumple de trei ori 
castronul cu cartofi, de dimensiunile unui lighean, şi de 
două ori vasul cu sos. Insă pentru Eddie revelaţia a 
constituit-o orezul. Zalia a servit trei feluri diferite şi, din 
punctul lui de vedere, fiecare a fost mai bun decât 
precedentul. Pe de altă parte, membrii familiei Jaffords 
mâncară cu gândurile aiurea, aşa cum beau apă clienţii 
restaurantelor. Masa se sfârşi cu o băutură din mere şi apoi 
copiii fură expediaţi la joacă. Bunelul semnală finalul cinei 
cu un râgâit răsunător. 

— Mulşam mult, îi zise el Zaliei şi îşi lovi uşor gâtul de 
trei ori cu degetele. Bun-bun, Şee. 

— Mă bucur să te văd că ai poftă de mâncare, Tăicuţule, 
îi răspunse ea. 

Tian mârâi şi zise şi el: 

— Tăicuţule, oamenii ăştia ar vrea să vorbească cu tine 
despre Lupi. 

— Doar Eddie, dacă nu-ţi este cu supărare, interveni 


Susannah cu hotărâre. Eu am să ajut la strânsul mesei şi la 
spălatul vaselor. 

— Nu-i nevoie, se împotrivi Zalia. 

Lui Eddie i se păru că femeia încerca să-i transmită un 
mesaj lui Susannah - Rămăi, te place, spuneau ochii ei - 
dar Susannah ori nu îl observă, ori preferă să îl ignore. 

— Îmi face plăcere, zise ea mutându-se în scaunul cu 
rotile cu îndemânarea pe care numai o practică îndelungată 
o poate dezvolta. Ai să stai de vorbă cu omul meu, sai 
Jaffords? Bine? 

— Aşta fu demult di tăt, spuse bătrânul, nepărând deloc 
refractar la rugămintea ce-i fusese adresată. Nu ştiu de mai 
pot. M-a lăsat memolia. 

— Îmi doresc să aud tot ce-ţi mai aminteşti, zise Eddie. 
Absolut tot. 

Tia îşi necheză iarăşi hohotele de râs de parcă auzise cea 
mai nostimă glumă din lume. Zal hohoti şi el, apoi luă restul 
de piure din castron cu o palmă la fel de lată cât un tocător 
pentru legume. Tian îl plesni imediat peste mână. 

— Să nu mai faci asta niciodată, tăntălăule, de câte ori 
să-ţi spun? 

— Biiiine, spuse Bunelul. Că şe mai fac io cu timpu' meu 
decât să mă covăsesc? Ajută-mă să melg napoi pe plispă, 
că nu poci să mă ulc pe scală. Adu pipa, fetişa mea, că cu 
pipă mă gândesc mai bine. 

— Bineînţeles, îi răspunse Zalia ignorând mutra acră a 
soţului ei. Imediat. 


6 


— Toate o fost de mult di tăt, tle să plicepi aşta, începu 
Bunelul, după ce Zalia Jaffords îl instalase confortabil în 
balansoarul lui, cu o pernă la şale şi cu pipa la îndemână. 
Nu ştiu io de câte oii o fo venit, că de două, că de tlei, deşi 
io am fo de nouşpe secelişuli p'atunci, da' nu mai ştiu câţi 
ani o fost. 

Spre nord-vest, apusul căpătase o minunată nuanţă roz- 


cenuşie. Tian trebăluia în staul, la animale, ajutat de 
Heddon şi de Hedda. Gemenii cei mici se duseseră în 
bucătărie cu mama lor. Cei doi uriaşi, Tian şi Zelman, 
stăteau la marginea curţii, privind spre est, fără să se mişte 
sau să vorbească. Semănau atât de bine cu monoliţii din 
Insula Paştelui pe care Eddie îi văzuse în pozele din 
National Geographic, că simţi cum i se face pielea ca de 
găină. Insă avea, totuşi, de ce să fie recunoscător. Bunelul 
părea destul de limpede şi vioi la minte, şi oricât de 
pronunţat - caraghios, chiar - îi era accentul, tânărul 
reuşise deocamdată să-l înţeleagă fără nici-o problemă. 

— Nu cred că anii care au trecut de atunci au prea mare 
importanţă, domnule, spuse Eddie. 

— Hait! Dom'le! De mult de tăt nu mi-o zis nime aşe! Tle' 
că eşti din nold. 

— Cam aşa ceva, fu de acord Eddie. 

Bunelul căzu într-o tăcere prelungă, cu ochii mijiţi la 
amurgul palid. Apoi se uită din nou la Eddie, tresărind 
surprins. 

— Om mâncat? Mi-o dat tainu'? 

Inima lui Eddie rată o bătaie. 

— Da, domnule. La masă, în spatele casei. 

— Te-ntleb dacă o să mă cufulesc. Că aşa-i cum bag la 
maţ. Da' nu-mi vine. D-aia-ntleb. 

— Am mâncat. 

— Aha. Şi cum te cheamă? 

— Eddie Dean. 

— Aha. 

Bătrânul trase din pipă. Două rotocoale gemene de fum îi 
ieşiră din nări. 

— Şi smolita aia a ta-i? 

Eddie tocmai ce se pregătea să îl roage să-i explice 
cuvântul, când Bunelul îl lămuri: 

— Muielea. 

— Susannah. Da, este nevasta mea. 

— Aha. 

— Domnule... Bunelule... cum a fost cu Lupii? 

Insă Eddie nu mai credea că va reuşi să scoată ceva de la 


bătrân. Poate Suze... 

— Ţiu minte c-am fo patlu, spuse Bunelul. 

— Nu cinci? 

— Nee, nee, îl contrazise sec bunicul. 

Şi continuă, cu accentul mult diminuat: 

— lelam tineli şi nebuni, şi ne dulea în cul dacă tlăiam 
sau nu. Plicepi ce spui? Şi mai elam atât de futuţi că ne-am 
gândit să ne luptăm cu Lupii fălă să ne pese dacă ăiălalţi 
ziceau că da, sau că ba, sau că poate. lelam io... Pokey 
Slidell... tovalăşu meu bun... şi Eamon Doolin cu muielea 
lui, Molly cu pălu' ca focul. Diavoliţa împieliţată alunca 
falfulia ca nimeni alta. 

— Farfuria? 

— Aşe vezi, Sulatele Oliza aluncă cu falfulia. Zee aluncă 
şi ia. O s-o pui să-ţi alate. Falfuliile ielau ascuţite pe muchie 
fălă un loc de unde muielile le apucau. Spăimoase alme, da, 
da! Bălbaţii cu albalete nu-s nimic în faţa lol. Tle' să vezi. 

Eddie îşi notă în minte să-i pomenească lui Roland de 
afacerea asta cu farfuria. Habar nu avea dacă era ceva de 
capul ei, dar ştia sigur că nu aveau suficiente arme. 

— Molly i-a făcut felui'... 

— N-ai omorât tu Lupul? 

Eddie era năucit gândindu-se cum se împleteau adevărul 
cu legenda până nu mai puteai să le deosebeşti. 

— Nee, nee, deşi - şi ochii Bunelului luciră amuzaţi - 
poate c-am zis ş-aşa ca să fac vleo muiele să-şi desfacă 
clacii la mine, plicepi? 

— Cred că pricep. 

— Molly Vâlvătaia a făcut-o cu falfulia, ş-ăşta-i adevălu' 
gol-goluţ. Da' să nu punem căluţa naintea boului. Am ştiut 
că vin că văzulăm nolu' de plaf de dinainte. După aia, la 
vleo şese loţi de olaş, s-au dejdinat. 

— Adică ce au făcut? Că nu înţeleg. 

Bunelul ridică trei degete încovoiate arătând că Lupii se 
împărţiseră în trei grupuri. 

— ĂI mai male - că după plaf ne-am luat - s-a dus puşcă 
la plăvălia lu' Took, că cumpăniselă că acolo ne- 
ascunseselăm ţâncii, în magazia din spate, vezi tu. Tooky 


avea o camelă de taină în spate, unde-şi ţânea banii şi 
nestematele şi nişte puşcoace vechiuţe şi alte gheşefturi d- 
ale lui. Că bun negustolaş mai e! 

Şi Bunelul slobozi iarăşi cotcodăcitul prăfuit de râs. 

— Bun ascunziş avea iel colo-şa, că nici ăi de luclau la 
moşu' ăl nesătul nu-l ştiau, da', când o fo venit Lupii, s-o 
dus glonţ colo şi au luat ţâncii şi o fo gătat pe cine le-a stat 
în cale sau s-a milogit de iei. Şi după aia i-au dat foc cu 
altificele dă le aveau la iei şi o fo plecat. Şi o als din temelii, 
şi male noloc că nu ne-a als tot olaşu', tinele sai, că focu' 
ăla de vine din beţele de le au iei nu-i ca olişice foc de-l 
stingi cu apă. Ne-ne, pui apă pe iele şi să fac şi mai mali! 
Ald şi mai tale! Fi-aş al naibii să fiu io! 

Scuipă peste balustrada pridvorului ca pentru a-şi 
accentua spusele şi se uită cu viclenie la Eddie. 

— lo nu zic decât că Eben Took n-o să vină cu voi la 
luptă, neam, nu conteşte pe câţi răuşăşte nepotă-miu să 
convingă, sau tu cu pământia aia a ta. Plavălia aia ie în 
familia lu' Took dă când timpu' iera şi el ştilb, şi nu se lişcă 
s-o mai vadă în foc. O dată fu destul pen' mişeii ăia 
flăşcăiţi, vezi tu? 

— Văd. 

— Din ăiălalţi doi noli de plaf, âl mai male se duse mai la 
vale, la felme. ĂI mai mic o fo venit pe Dlumu' de Est, la ăia 
mici, unde ielam şi noi, unde îi aştăptam. 

Dus de vraja aducerii-aminte, bătrânul se lumină la faţă. 
Eddie nu-l întrezări pe tânărul din vremurile acelea (căci 
Bunelul era mult prea bătrân), dar în ochii lui urduroşi 
desluşi acel amestec de exaltare şi fermitate şi spaimă care 
trebuie să-l fi însufleţit în ziua aceea. Care trebuie să-i fi 
însufleţit pe toţi. Eddie se pomeni dorindu-şi să încerce şi el 
starea aceasta, aşa cum flămândul îşi doreşte un dumicat 
de pâine, iar bătrânul probabil că-i citi dorinţa pe chip, căci 
păru că se semeţeşte şi capătă vigoare. Cu siguranţă că 
nepotul său nu i-ar fi putut provoca nicicând o asemenea 
reacţie; lui Tian nu-i lipsea curajul, mulţumesc foarte 
frumos, însă tot ţăran rămânea. Pe când omul acesta, acest 
Eddie din New York... acesta ar putea avea parte de o viaţă 


scurtă şi zbuciumată sfârşită printr-o moarte violentă, dar, 
pe 'Riza, era orice, dar nu ţăran. 

— Continuă, îl îndemnă Eddie. 

— Da. Aşa vezi. Ai de veneau la noi, s-au împlăştâiat la 
Dlumu' Lâului, la felmele mici de olez de colo - după plaf 
ne-am dat seama - şi câţva s-o dus la Dlumu' Peabelly. Mi- 
aduc aminte că Pokey Slidell s-o uitat la mine, şi zâmbea nu 
ştiu cum şi mi-o întins mâna (aia dă nu ţânea albaleta cu ia) 
şi mi-o zâs... 


7 


Și sub cerul arzător al toamnei, înconjurați de cântecul 
ultimilor greieri din an, care zumzăiau în iarba argintie, 
Pokey Slidell îi zice: 

— Adevărat îţi spun, Jamie Jaffords, mi-a părut bine că te- 
am cunoscut. 

Jamie nu i-a mai văzut niciodată zâmbetul acesta. Pe de 
altă parte, nici că apucase să vadă prea multe, căci n-avea 
decât nouăsprezece ani şi pe toți şi-i petrecuse aici, în 
bucata asta de ţară pe care unii o numeau Marginea, iar 
alții Semiluna. Și, după cum se arată treaba, nici că va mai 
apuca să vadă ceva vreodată. Este un zâmbet tulburat, dar 
fără pic de frică în el. Jamie crede că un zâmbet 
asemănător s-a întins şi pe buzele lui. lată-i aici, sub 
soarele taților lor, aşteptând să fie învăluiţi în beznă. Le-a 
sunat ceasul. 

Dar îi strânge cu putere mâna lui Pokey. 

— O să mai afli multe despre mine, Pokey, îi spune el. 

— Sper să ai dreptate. 

Norul de praf înaintează spre ei. Într-un minut, sau mai 
puțin, vor putea să-i vadă pe călăreții care îl ridică. Şi, mai 
important, călăreții vor putea să-i vadă pe ei. 

Eamon Doolin zice: 

— Ştiţi ce, eu cred c-ar fi bine să ne pitulăm în şanțul ăla 
- şi le arată marginea dreaptă a drumului - şi după ce vor 
trece de noi, să le sărim în spate. 


Molly Doolin e îmbrăcată cu pantaloni negri şi strâmți din 
mătase şi cu o bluză albă descheiată la gât unde 
străluceşte o amuletă mică, din argint, întruchipând-o pe 
Oriza cu pumnul ridicat. In mână Molly tine un disc ascuțit 
din aliaj de oțel cu titaniu albastru împodobit cu un desen 
dantelat ce reprezintă orezul verde de primăvară. Pe umăr 
ține o desagă din pânză, căptuşită cu mătase, în care are 
alte cinci farfurii, două ale ei, şi trei care aparținuseră 
mamei sale. Părul îi străluceşte atât de puternic în lumina 
soarelui, încât îţi spui că poate i-a luat foc capul. Şi adevăr 
vă zic, curând chiar îi va lua foc. 

— Fă ce vrei, Eamon Doolin, îi spune ea. Eu am să stau la 
vedere şi am să strig numele surorii mele gemene, ca să-l 
audă bine. Poate o să mă calce cu caii lor, dar tot am să 
omor unu, sau am să-i retez picioarele de-acolo, de sub 
burțile cailor, mă jur că aşa am să fac. 

Nu mai e timp de discuţii. Lupii apar de pe povârnişul 
care marchează intrarea în micuța gospodărie a lui Arra. 
Cei patru oameni din Calla îi văd, şi nu se mai gândesc să 
se ascundă. Jamie aproape că s-ar fi aşteptat să-l vadă pe 
Eamon Doolin, om blajin, care a început să chelească la 
douăzeci şi trei de ani, să-şi arunce arbaleta şi să o 
zbughească spre Lupi prin iarbă cu mâinile ridicate 
deasupra capului, arătând că se predă. Dar nu. Doolin se 
duce lângă nevasta lui şi pune o săgeată în arbaletă. Se 
aude un zbârnâit scurt când o armează. 

Stau de-a curmezişul drumului, cu cizmele bine înfipte în 
praful fin ca făina. Blochează drumul. Şi asupra lui Jamie se 
pogoară o stare de bine, ca o binecuvântare. Fac ce 
trebuie. Vor muri, dar nu mai contează. Mai bine să moară 
decât să stea deoparte atunci când sunt răpiți copiii. 
Fiecare dintre ei a pierdut un frate sau o soră, iar lui Pokey 
îi răpiseră şi fratele şi unul dintre copii. Fac ce trebuie. Știu 
că Lupii s-ar putea răzbuna pe ceilalţi pentru îndrăzneala 
lor, dar nu mai contează. Fac ce trebuie. 

— Veniti! strigă Jamie şi îşi încordează arbaleta. Veniti, 
mişeilor! Veniti, fleşcăiților! Veniti şi luați d-acilea! Hai, 
Calla! Hai, Calla Bryn Sturgis! 


În tot tumultul acela, pret de o clipă cei patru Lupi par a 
sta pe loc, licărind în aburul zilei. Apoi, zgomotul copitelor, 
doar adineauri înăbuşit şi greoi, se ascute şi Lupii par a sări 
spre ei. Pantalonii le sunt cenuşii ca părul cailor lor. Mantiile 
verde închis le flutură pe urme. Măştile de sub glugile verzi 
(căci măşti trebuie să fie alea) sunt capete de lupi 
înfometați, cu colții rânjiți. 

— Patru la patru! urlă Jamie. Patru la patru! Suntem la 
egalitate! Rezistaţi, prieteni! Nu dați înapoi! 

Cei patru Lupi pe cai cenuşii se năpustesc asupra lor. 
Bărbații ridică arbaletele. Molly - uneori numită şi Molly 
Vâ/vătaia, mai degrabă din cauza temperamentului ei 
năbădăios decât din cauza părului ei roşu - îşi ridică farfuria 
deasupra umărului stâng. Nu mai pare furioasă, ci stăpânită 
şi senină. 

Cei doi Lupi de la margine au bețe cu artifice. Le ridică. 
Cei doi din mijloc îşi înalță pumnii îmbrăcați în mănuşi verzi. 
Vor să arunce cu ceva în ei. Sfărleze incendiare, își zice 
Jamie calm. Asta sunt. 

— Staţi aşa..., spune Pokey. Stati... stati... acum! 

Lansează săgeata, iar aceasta zbârnâie pe deasupra 
capului celui de-al doilea Lup din dreapta. Săgeata lui 
Eamon se loveşte de gâtul calului din stânga. Animalul 
nechează şi se clatină. Lupii parcurg acum ultimii patruzeci 
de metri care-i mai despart de oamenii buni din Calla, de 
curajoşii folken din Calla. Săgeata intră în calul de alături 
tocmai în momentul în care călăreţul acestuia aruncă ce 
ținea în mână. Într-adevăr, e o sfârlează incendiară, dar o 
aruncă mult prea departe, iar sistemul ei de ghidaj nu 
poate fixa nici-o țintă. 

Săgeata lui Jamie loveşte pieptul celui de-al treilea 
călăreț. Urletul de triumf i se stinge încă dinainte de-ai 
părăsi gâtul atunci când îşi vede săgeata ricoşând din 
pieptul creaturii, la fel cum ar fi ricoşat din pieptul metalic 
al lui Andy sau de un bolovan din Câmpul Urgisit. 

Porţi armură, 'tu-ţi mama ta, porţi armură, fir-ai tu să fii... 

Cealaltă sfârlează il loveşte pe Eamon Doolin drept în 
față. Capul îi explodează improşcând sânge şi fragmente de 


os şi ceva cenușiu şi cleios. Sfârlează mai zboară vreo 
treizeci de paşi, apoi se roteşte şi se întoarce. Jamie se 
apleacă iute, iar ea îi vâjâie aspru pe deasupra capului. 

Molly nu s-a clintit din loc. Nici măcar când e stropită cu 
sângele şi creierii bărbatului ei. lar acum zbiară: 

— ASTA-I PENTRU MINNIE, NEMERNICI CE SUNTEŢI! 

şi aruncă farfuria. Distanţa e foarte mică acum, dar ea 
aruncă cu forță, iar farfuria se înalță imediat în văzduh. 

Prea tare ai aruncat, drăguță, zice Jammie în gând 
evitând lovitura unui băț cu artifică (şi bățul cu artifică 
scoate vâjâitul ăla aspru şi straniu). Prea tare, fir-aş al 
naibii. 

Dar Lupul tintit de Molly intră în farfuria zburătoare. 
Aceasta îl loveşte chiar la îmbinarea dintre gluga verde şi 
masca de lup. Trrrssst! Și creatura cade pe spate de pe cal, 
dând disperat din mâinile înmănuşate. 

Pokey şi Jamie izbucnesc în urale sălbatice, iar Molly 
bagă mâna în desagă după o altă farfurie. Tocmai scoate 
una de acolo, când bățul cu artifică îi retează bratul din 
umăr. Se clatină, cu buzele dezvelindu-i dinţii, şi se 
prăbuşeşte într-un genunchi, iar bluza îi ia foc. Lui Jamie nu- 
i vine să-şi creadă ochilor când o vede că întinde mâna 
întreagă după farfuria căzută în tărână odată cu braţul ei 
retezat. 

Cei trei Lupi rămaşi călare au trecut deja de ei. Cel lovit 
de Molly se zvârcoleşte disperat, dând din mâinile 
înmănuşate spre cer cu gesturi ce par a spune: „Ce poti să 
faci? Ce poți să faci cu țăranii ăştia nenorociti?” 

Ceilalţi trei fac o întoarce perfectă de cavalerişti bine 
antrenați şi se îndreaptă inapoi spre ei. Molly reuşeşte să 
smulgă farfuria din propriile-i degete moarte, dar cade pe 
spate, înghițită de flăcări. 

— Luptă, Pokey! zbiară isteric Jamie pe când moartea 
galopează spre ei sub cerul de oțel arzător. Luptă, sau zeii 
să te blesteme! 

Și îl învăluie din nou aceeaşi stare de bine, deşi nările-i 
sunt pline de izul trupurilor carbonizate ale celor doi Doolin. 
Asta ar fi trebuit să facă mereu, da, sigur, toți ar fi trebuit 


să se ridice la luptă, pentru că Lupii pot fi învinşi, deşi e 
foarte posibil ca ei să nu mai apuce să povestească asta, 
iar sălbaticii ăştia îşi vor lua cu ei cumătrul mort şi astfel 
nimeni nu va şti că se poate. 

Aude zbârnâitul altei săgeți trase de Pokey şi imediat o 
sfârlează îl izbeşte pe acesta chiar în piept, iar el 
explodează pe sub haine, erupând valuri de sânge şi carne 
sfârtecată prin mâneci şi printre fărâmele nasturilor de la 
prohab. Şi iarăşi Jamie e ud până la piele, de această dată 
înmuiat în sosul fierbinte din cel ce-i fusese prieten. Trage 
şi el cu arbaleta şi săgeata lui crestează burta unuia dintre 
cai. Ştie că-i inutil să se ferească, dar o face şi ceva îi vâjâie 
pe deasupra capului. Unul din caii în galop îl loveşte cu 
putere, aruncându-l în şanțul în care Eamon le propusese 
să se ascundă. Arbaleta-i zboară din mână. Rămâne întins 
acolo, cu ochii deschişi, ştiind că nu mai poate face altceva 
decât să se prefacă mort şi să spere că vor trece pe lângă 
el. Dar sigur că nu vor face una ca asta, sigur că nu, însă nu 
i-a mai rămas nimic altceva, şi face pe mortul, încercând 
să-şi forțeze ochii să capete luciul mortii. Oricum, ştie că în 
câteva secunde nu va mai fi nevoit să se prefacă. Simte 
mirosul țărânei, aude cântecul greierilor în iarba înaltă şi se 
agaţă de lucrurile acestea, ştiind că sunt ultimele pe care le 
va mai simţi sau auzi vreodată şi că ultimul lucru care îi va 
fi dat să-l vadă vor fi Lupii năpustindu-se asupra lui cu 
rânjetele lor încremenite. Se întorc. 

Unul dintre ei vrea să arunce o sfârlează incendiară. Dar 
chiar atunci calul i se impleticeşte în trupul Lupului doborât, 
care încă se mai zvârcoleşte pe jos, deşi mişcările îi sunt 
acum mult mai slăbite. Şi sfârlează trece peste Jamie. 
Aproape c-o simte cum ezită, căutându-şi victima. Apoi se 
avântă în zbor peste câmpie. 

Lupii se îndreaptă spre est, ridicând vălătuci de praf în 
urma lor. Sfârlează face cale-ntoarsă şi trece iarăşi pe 
deasupra lui Jamie, de această dată mai încet, dar la o 
înălțime mai mare. După cincizeci de metri caii cenuşii iau o 
curbă şi dispar. Ultimul lucru pe care îl mai vede sunt trei 
mantii verzi fluturând în vânt. 


Jamie se ridică pe picioare ca de gelatină. Sfârlează mai 
face o buclă şi se întoarce, acum drept spre el, dar mult 
mai încet, de parcă s-ar fi consumat forța aceea care o 
ținea în funcțiune. Jamie se urcă din şanţ înapoi pe drum, se 
prăbuşeşte în genunchi chiar lângă rămăşiţele fumegânae 
ale trupului lui Pokey şi îi ia arbaleta. O apucă de coadă, ca 
pe un ciocan de cricket. Sfârlează vine spre el. Jamie duce 
arbaleta peste umăr, iar când obiectul acela se apropie, îl 
trosneşte aşa cum ai ucide o gânganie uriaşă în aer. 
Sfârlează cade lângă una din cizmele lui Pokey şi rămâne 
acolo, bâzâind cu ură, încercând să se ridice. 

— Na, blestemato! urlă Jamie plângând şi acoperind-o cu 
țărână. Na, blestemato! Na! Şi na! Şi na! 

Până nu se mai vede de sub mormanul de ţărână care 
zumzăie şi tremură şi, în cele din urmă, devine nemişcat. 

Fără să se ridice - tot n-are putere să se țină pe picioare, 
nu încă, şi nici nu-i vine să creadă că a rămas în viață - 
Jamie Jaffords se târăşte în patru labe spre monstrul ucis de 
Molly... care acum chiar că e mort, sau, cel puțin, nu se mai 
Zvârcoleşte. Vrea să-i scoată masca, să vadă cum arată. 
Mai întâi îl împunge cu ambele picioare, aidoma unui copil 
apucat de bâzdâc. Corpul Lupului se leagănă într-o parte şi 
în cealaltă, apoi rămâne iarăşi nemişcat. Dinspre el vine o 
duhoare acră. Şi un fum scârbos iese din masca ce pare că 
se topeşte. 

E mort, își spune tânărul ce va ajunge să fie cel mai 
bătrân locuitor din Calla. Mort, da, cu siguranţă că-i mort. 
Aşa că, du-te, laşule! Du-te şi scoate-i masca! 

Și se duce. Sub soarele arzător al toamnei pune mâna pe 
masca ce i se pare a fi făcută dintr-o plasă metalică şi trage 
de ea şi vede... 


8 


O clipă, Eddie nici nu-şi dădu seama că bătrânul se 
oprise. Era cu gândurile duse, fascinat de povestea lui. 
Vedea totul cu atâta claritate, încât ar fi putut foarte bine 


să fie e/ acel tânăr de pe Drumul de Est, în genunchi în 
ţărână, cu arbaleta sprijinită pe umăr ca o bâtă de baseball, 
gata să lovească sfârleaza ce se îndrepta spre el. 

Atunci Susannah trecu pe lângă prispă în scaunul ei cu 
rotile, ţinând în poală un lighean cu grăunţe pentru găini. 
Le aruncă o privire ciudată. Eddie se deşteptă. Nu venise 
până aici ca să se distreze. lar faptul că o asemenea 
poveste // putea distra spunea anumite lucruri despre el. 

— Şi? îl întrebă pe bătrân după ce Susannah a intrat în 
hambar. Ce-ai văzut? 

— Ai? 

Bunelul îi aruncă o privire atât de goală de orice gând, că 
pe Eddie îl apucă disperarea. 

— Ce-ai văzut? Când i-ai scos masca? 

Privirea aceea de deşertăciune perfectă - toate luminile 
sunt aprinse, dar nu-i nimeni acasă - mai dăinui o clipă. ŞI 
apoi (prin puterea voinţei, sau, cel puţin, aşa i se păru lui 
Eddie) bătrânul îşi veni în fire. Se uită în spate, spre casă. 
Se uită spre gura neagră a hambarului şi spre dunga de 
lumină fosforescentă ce venea dinăuntru. Se uită prin curte. 

E înspăimântat, pricepu Eddie. £ speriat de moarte. 

Incercă să-şi spună că nu-i vorba despre nimic altceva 
decât despre paranoia de om bătrân, dar şi el se simţea 
înfiorat. 

— Vino mai colea, mormăi Bunelul. Eddie se apropie de 
el. 

— Nu i-am zâs decât lu' fi-miu, Luke... Taica lu' Tian. Da' 
mult, mult după aia. Şi mi-o zâs să nu mai zâc la nimeni. Şi 
io zâc: „Da', Lukey, dacă ne e de folos? Dacă ne e de folos 
când ol mai veni?” 

Bunelul abia dacă-şi mişcă buzele, însă accentul acela 
înfiorător aproape că-i dispăruse cu totul, iar Eddie reuşea 
acum să-l înţeleagă perfect. 

— Şi el mi-o zâs: „Taică, dacă chial ai zâs că poa' să ne 
fie de folos, de ce n-ai zâs mai demult?” Şi io n-am avut ce 
să-i zâc, băiatule, că mi-am ţânut fleanca că aşa mi-o zâs 
mintea mea. Şi, până la ulmă, la ce să ne ajute? Ce să 
schimbe? 


— Nu ştiu, îi răspunse Eddie. 

Stăteau nas în nas acum. lar tânărul simţea miros de 
friptură de vită şi de sos în respiraţia bătrânului Jamie. 

— De unde să ştiu, când nu mi-ai spus ce ai văzut? 

— „Legele Loşu îşi găseşte olşcând slugoi”, mi-o zâs 
băiatu' meu. Mai bine să nu afle nimeni că ai fost acolo, şi 
mai ales să nu afle ce-ai văzut, ca să nu plindă şi ăia de 
veste, da, chial ăia din Bubuit de Tunet.” Şi io am văzut 
ceva cumplit, băiete. 

Deşi înnebunit de nerăbdare, Eddie îi zise că-i mai bine 
să-l lase să-şi depene povestea în felul lui. 

— Ce anume, Bunelule? 

— Am văzut că Luke nu m-o clezut cu totul. Şi-o fi zâs că 
tac-su a născocit un basm cu Lupi molţi ca să se dea mare. 
Da' şi un tembel şi-al fi dat seama că, dacă voiam să mă 
fălesc, atunci mă făceam pe mine ucigaşul de Lupi, şi nu 
ziceam nimica de nevasta lui Eamon Doolin. 

Perfect logic, îşi spuse Eddie, amintindu-şi că, totuşi, 
Bunelul se împăunase cu afacerea asta odată ca niciodată, 
cum ar fi zis Roland. Surâse fără să vrea. 

— Lu' Lukey i-ela teamă să nu m-auză caleva şi să ia de 
bun ce zâc. Şi să se ducă să le zâcă la Lupi şi io să mol doal 
pen'că mi-a venit să născocesc o poveste. Da' nu era deloc 
născoceală. 

Îl imploră pe Eddie din ochii lui urduroşi. 

— Tu mă clezi, aşa-i? 

Eddie dădu din cap. 

— Ştiu că spui adevărul, Bunelule, dar cine să... 

Se întrerupse. Cine să te toarne? suna întrebarea lui, dar 
nu credea că Bunelul va înţelege. 

— Cine să le spună Lupilor? Pe cine bănuiai? 

Bunelul cercetă cu privirea curtea întunecată, deschise 
gura să spună ceva, o închise la loc. 

— Spune-mi, insistă Eddie. Spune-mi pe cine... 

Mâna mare a Bunelului, uscată, tremurând de bătrâneţe, 
dar uluitor de puternică, îl prinse de ceafă şi îl trase 
aproape. Favoriţii ţepoşi i se frecară de ureche, înfiorându-l. 

Bunelul îi şopti nouăsprezece cuvinte, pe când ultima 


lumină a zilei se stingea şi noaptea devenea stăpână peste 
Calla. 

Eddie Dean făcu ochii mari. Primul lucru care-i trecu prin 
minte fu că acum înţelegea cum era treaba cu caii - cu caii 
cenuşii. Al doilea gând fu: Dar bineînțeles. Este perfect 
normal. Ar fi trebuit să ne dăm seama. 

Cele nouăsprezece cuvinte fură rostite şi şoaptele 
Bunelului încetară. Mâna care strânsese gâtul lui Eddie 
reveni pe genunchii bătrânului. Eddie îl privi în ochi: 

— Adevărat? 

— Adevălat, pistolalule, răspunse bătrânul. Cum nu se 
poate mai adevălat. Nu ştiu dacă toţi elau aşa, că măşti 
asemănătoale pot fi puse pe feţe difelite, da... 

— Nu, spuse Eddie, cu gândul tot la caii cenușii. 

Fără a mai pune la socoteală pantalonii cenușii. Mantiile 
verzi. Perfect normal. Cum zicea cântecul ăla pe care i-l 
cânta mama lui? Eşti în armată, nu ţii de coadă o vacă. Şi n- 
ai să fii avut, om amărât, eşti în armată. 

— Trebuie să-i spun povestea asta şi dinh-ului meu, 
spuse Eddie. 

Bunelul dădu încet din cap. 

— Da, zise el. Faci cum zaci că-i bine. Nu mi-i bine cu 
băiatu', că Lukey o fo să puie puşu un' Tian pusă văljaua, 
plişepi? 

Eddie dădu viguros din cap ca şi cum ar fi priceput 
absolut tot. Susannah îi traduse mai târziu ce spusese 
Bunelul: Wu mă înțeleg prea bine cu băiatul. Lukey a vrut să 
facă fântâna unde i-a arătat Tian cu vergeaua, pricepi? 

— Vergea magică? întrebă Susannah de undeva, din 
întuneric. 

Se întorsese neauzită de nimeni de la hambar, iar acum 
ţinea mâna ridicată de parcă ar fi arătat un iadeş. 

Bătrânul se uită la ea uimit, apoi dădu din cap. 

— Vălja, da. lo n-am vlut să-l las, da' după şe Lupii o fo 
plecat cu solă-sa, Tia, Lukey făşa doa' şe voia băiatu'. 
Plişepi? Să laşi un mucos de şepteşpe ani să zâcă un' să pui 
puşu, că cu vălja, că fălă vălja? Da' Lukey acolo o puse şi fu 
apă, tle' să zâc, am văzut toţi cum sclipişa şi i-am simşit 


milosu', da' asta o fost înainte să se plăvale peleţii de humă 
peste iei şi mi-o înglopat de viu băietu'. L-am scos, dar se 
dusăse la celuli, că avea şi bojocii şi gâţii plini de humă şi 
nămol. 

Încet, foarte încet, bătrânul îşi scoase o batistă din 
buzunar şi se şterse cu ea la ochi. 

— De atunşi nu mai ie loc de bună-zâua cu băiatu' ăst; 
pen' că fântâna aia-i săpată întle noi, deşi voi n-o videţi. Da' 
zâce bine când zâce să lupte cu Lupii, şi dac! i-oi zâşe şeva 
de la mine, zi-i că Bunelu'-su îi fălos de iel, fălos mult de 
tăt, al naibii să fiu io! Vână de Jaffo'ds îi în iel, aşa să ştii! 
Ne-om fi şeltat noi tăţi anii ăştia, da' acu' se vede că sânjele 
nu se faşe apă. 

Bătrânul dădu iarăşi din cap. 

— Du-te de-i zâşe dinh-ului tău, aşa să faşi! Zi-i tăt! Şi 
dacă se află... dacă Lupii ol veni mai lepede din cauza la o 
baligă uscată ca mini... 

Îşi dezgoli gingiile într-un rânjet care-i îngheţă lui Eddie 
sângele în vine. 

— Încă mai pot să umblu cu albaleta, continuă bătrânul, 
şi şeva-mi zâşe că pământia ta poa' să-nveţe să dea cu 
falfulia, că nu contează dacă ale au nu claşi. 

Bunelul rămase cu privirea pierdută în beznă. 

— Să vină numa', şopti el. Ultima dată-i cu folos, aşe să 
ştii. Ultima dată-i cu folos. 


VII 
FOAMEA DIN NOAPTE 


1 


Mia se afla din nou în castel, însă acum totul era altfel. 
De data aceasta nu mai zăbovi, păcălindu-şi foamea, ştiind 
că în curând va mânca şi se va ghiftui, ştiind că şi ea, şi 
fătul ei se vor sătura. De data aceasta era hămesită şi 
disperată, ca şi cum în pântecele ei şi-ar fi făcut culcuş o 
sălbăticiune hămesită. Înţelese că ceea ce simţise în timpul 
celorlalte expediţii nu fusese nicidecum foame, nicidecum 
foame adevărată, ci doar apetit sănătos. De data aceasta 
era altfel. 

I se apropie sorocul, îşi zise ea. Trebuie să mănânce mai 
mult ca să capete putere. La fel şi eu. 

Dar îi era teamă - era îngrozită - la gândul că acum nu 
era vorba doar de nevoia de a mânca mai mult. Trebuia să 
se hrănească cu ceva anume, ceva rarisim. Fătul avea 
nevoie de acest ceva pentru ca să-şi... ei, bine, pentru ca 
să-şi... 

Pentru ca să-şi desăvârşească devenirea. 

Da! Da, despre asta era vorba, despre devenire! Precis 
va găsi ce-i trebuie în sala de ospeţe - o mie de feluri de 
mâncare, unul mai delicios decât altul. Va rade tot de pe 
masă, iar când va descoperi ceea ce-i trebuie - leguma 
specială, sau condimentul, sau friptura, sau icrele - nervii şi 
intestinele ei vor da semnalul, iar ea va mânca... o, cum se 
va mai ghiftui... _ 

Începu să meargă mai repede. Începu să alerge. Ca prin 
vis îşi dădea seama că e îmbrăcată cu pantaloni. Cu 
pantaloni din denim, pantaloni de cowboy. Şi, în loc de 
conduri, în picioare avea cizme scurte. 

Cizme scurte, îşi şopti mintea ei către sine, Cizme scurte, 


cu folos să-ți fie. 

Dar nimic din toate astea nu conta acum. Nu conta decât 
să apuce să se hrănească, să se îndoape (o, cât de foame îi 
era) şi să găsească ceea ce-i trebuia fătului. Să găsească 
acel ceva care pe el îl va face mai puternic, iar pe ea o va 
face să intre în travaliu. 

Cobori în goană scara impunătoare, spre murmurul 
neîntrerupt al motoarelor cu transmisie-lentă. Până acum ar 
fi trebuit s-o copleşească toate acele arome minunate - 
carne prăjită, pui la grătar, peşti copţi în crustă de ierburi - 
dar nu simţea deloc miros de mâncare. 

Poate am răcit, încercă ea să se liniştească pe când trop- 
trop-tropăia pe trepte. Asta trebuie să fie, probabil că am 
răcit. Şi mi s-au inflamat sinusurile, şi de-aia nu simt niciun 
miros... 

Doar că simțea anumite mirosuri. Miros de praf şi de 
vechi. Miros de igrasie şi iz slab de motorină. Miros de 
mucegai din tapiseriile şi draperiile acestor încăperi în 
paragină. 

Simţea toate aceste mirosuri. Dar nu şi miros de 
mâncare. 

Alergă spre uşa dublă, peste pardoseala din marmură 
neagră, fără să observe că iarăşi o urmărea cineva - acum 
nu mai era pistolarul, ci un băiat cu ochi mari şi păr zburlit, 
îmbrăcat cu o cămaşă şi chiloţi din bumbac. Mia traversă 
foaierul cu dalele lui din marmură neagră şi trandafirie, şi 
cu statuia din marmură şi oţel. Nu se mai opri pentru 
reverență, nici măcar nu înclină capul când trecu pe lângă 
ea. Putea să rabde să-i fie e; foame. Dar nu şi fătului. In 
niciun caz fătului. 

Dar se opri, totuşi (doar câteva secunde), văzându-şi 
imaginea, lăptoasă şi neclară, reflectată în oţelul cromat al 
statuii. Peste jeanşi avea o bluză albă şi simplă (/ se spune 
tricou, îi explică mintea ei) pe care scria ceva deasupra 
unui desen. 

Desenul reprezenta un porc. 

Nu contează ce-i pe cămaşă, femeie. Nu contează decât 
fătul. Trebuie să-ți hrăneşti fătul! 


Se năpusti în sufragerie, dar se opri imediat cu un icnet 
de spaimă. Acum încăperea era înecată în umbră. Mai 
ardeau doar foarte puţine dintre torţele electrice. Chiar în 
faţa ochilor ei, o torţă din celălalt capăt al camerei pâlpăi, 
bâzâi şi se stinse. Farfuriile chipoase fuseseră înlocuite cu 
unele albastre, decorate cu lujeri verzi de orez. Plantele 
formau litera Zn din Limba Nobilă, care însemna eternitate 
şi acum şi hai, ca în hai-commala. Dar nu contau farfuriile. 
Nu contau ornamentele. Nu conta decât faptul că farfuriile 
şi cupele din cristal erau goale şi acoperite cu praf. 

Dar, nu, nu erau toate goale. Intr-un pocal era o tarantulă 
moartă cu multele-i picioare chircite. 

Observă gâtul unei sticle care ieşea dintr-o frapieră din 
argint şi stomacul îi scoase un strigăt imperativ. O înşfacă, 
abia băgând de seamă că în găleată nu era strop de apă, 
darămite gheaţă; era cu desăvârşire uscată. Măcar sticla 
părea a avea ceva lichid înăuntru... 

Dar înainte ca Mia să apuce să-şi lipească buzele de gura 
sticlei, mirosul înţepător de oţet o izbi cu atâta forţă, că-i 
lăcrimară ochii. 

— Futu-ţi pizda mă-tii zbieră ea aruncând sticla de podea. 
Futu-ţi pizda pizdelor mă-tii! 

Sticla se făcu cioburi speriind creaturile ce mişunau pe 
acolo. Se ascunseră chiţăind sub masă. 

— Da, da, bine faceţi că vă ascundeţi! urlă femeia. 
Duceţi-vă la dracu', acolo să vă duceţi! Căci eu sunt Mia, 
fiică a nimănui, şi sunt tare prost dispusă! Şi voi mânca! 
Da! Da, aşa voi face! 

Asta era o minciună sfruntată, căci pe masă nu se afla 
nimic comestibil. Era nişte pâine, dar coltucul pe care 
catadicsi să-l ia în mână era tare ca piatra. Mai erau şi nişte 
resturi de peşte, dar putreziseră şi pe deasupra lor colcăiau 
viermi alb-verzui. 

Stomacul îi bombăni furios, deloc impresionat de toată 
scârboşenia aia. Mai rău încă, ceva de sub stomacul ei se 
zvârcoli neliniştit, şi o lovi, şi zbieră după mâncare. Dar nu 
cu vocea, ci activând anumite conexiuni existente în ea, în 
cea mai primitivă parte a sistemului ei nervos. | se uscă 


gâtul; gura i se făcu pungă de parcă băuse vinul ăla acrit; 
ochii i se holbară, ieşind din orbite, ascuţindu-i vederea. 
Fiece gând, fiece simţ, fiece instinct rezonând la aceeaşi 
simplă noţiune: hrană. 

Dincolo de capătul mesei se afla tablou în care Arthur 
Eld, cu sabia ridicată deasupra capului, traversa călare o 
mlaştină, urmat de trei dintre cavalerii săi pistolari. In jurul 
gâtului îl avea pe Saita, marele şarpe, pe care se 
presupune că îl omorâse cu puţin timp înainte. Altă 
expediţie încununată de succes! Halal să-i fie! Bărbaţii şi 
expedițiile lor! Ptiu! Ce-i păsa ei de uciderea unui şarpe 
fermecat? Ea purta un făt în pântece, iar fătul acesta era 
flămând. 

Flămund, îşi zise cu o voce străină. /e tare flămund. 

Uşile duble erau în spatele ecranului. Trecu printre ele, 
tot fără să observe cum băiatul Jake stătea în chiloţi în 
capătul celălalt al sălii, cum băiatul Jake stătea şi se uita la 
ea cu teamă. 

Bucătăria era de asemenea pustie, de asemenea plină de 
praf. Tejghelele erau mânjite cu tot felul de urme ale 
creaturilor care trecuseră pe acolo. Oale şi cratiţe şi alte 
vase aruncate de-a valma pe jos. Dincolo de mizeria asta 
erau patru chiuvete, dintre care una plină cu apă stătută şi 
cu o crustă de un verde murdar deasupra. Incăperea era 
luminată de tuburi de neon. Numai câteva mai ardeau 
acum neîntrerupt. Majoritatea pâlpâiau, se stingeau, se 
aprindeau la loc, dând acestui loc al dezastrului un aspect 
de coşmar supranatural. 

Îşi croi drum prin bucătărie, lovind cu piciorul oalele şi 
cratiţele din drum. Mai încolo descoperi un rând de patru 
cuptoare. Uşa celui de-al treilea era întredeschisă şi 
dinăuntru se simţea un firicel plăpând de căldură asemenea 
celei degajate de o vatră la vreo şase sau opt ore după ce 
au ars şi ultimii tăciuni. Venea şi un miros care atrase din 
nou vociferări din partea stomacului ei. Miros de friptură 
proaspătă. 

Mia deschise uşa cuptorului. Şi da, înăuntru era ceva ce 
semăna cu o friptură. Şi din friptura aceea mânca un 


şobolan de mărimea unui motan castrat, întoarse capul 
auzind pocnetul uşii deschise şi se uită ţintă la ea cu ochi 
negri, netemători. Îi fremătau mustăţile pline de grăsime. 
Apoi se întoarse iarăşi la friptură. Femeia îi auzi plescăitul şi 
zgomotul cărnii sfârtecate. 

Nu, nu, Domnule şobolan. N-a fost pregătită pentru tine. 
Ci pentru mine şi pentru fătul meu. 

— ţi dau o singură şansă, amice! fredonă ea întorcându- 
se spre sertarele de sub tejghea. Cară-te cât încă mai poţi! 
să nu zici că nu te-am avertizat! 

Nu că s-ar fi cărat. Şi Domnu' Şobolan ie flămund. 

Trase un sertar în care nu găsi nimic altceva decât nişte 
funduri din lemn pe care se taie pâinea şi un făcăleţ. Se 
gândi în treacăt la făcăleţ, însă nu avea deloc intenţia să-şi 
stropească friptura cu mai mult sânge de şobolan decât era 
absolut necesar. Deschise dulapul de dedesubt şi acolo 
descoperi forme pentru brioşe şi prăjituri fanteziste. Trecu 
mai la stânga, deschise un alt sertar, şi acolo găsi ce căuta. 

Mia analiză cuţitele, dar alese furculiţa pentru grătar. Cei 
doi dinţi ai ei era lungi cam de doisprezece centimetri. Se 
întoarse, ezită, apoi verifică şi celelalte trei cuptoare. Goale, 
aşa cum îşi imaginase. Ceva - ursita, providenţa, ka - 
lăsase în locul acela friptură proaspătă, destulă doar pentru 
o singură persoană. Domnul Şobolan crezuse că-i a lui. 
Domnul Şobolan făcuse o greşeală. Nu credea că Domnul 
Şobolan va mai face alta. In orice caz, nu pe lumea aceasta. 

Se aplecă din nou, şi din nou aroma de porc la cuptor îi 
umplu nările. Zâmbi cu gura până la urechi şi pe la colţurile 
zâmbetului începu să i se prelingă saliva. De data aceasta 
Domnul Şobolan nu se uită la ea. Domnul Şobolan era de 
părere că ea nu reprezintă nici-o ameninţare. Foarte bine. 
Aşa şi trebuie. Se aplecă şi mai mult, trase aer adânc în 
piept şi înfipse furculita în el. Şobokebab! Îl scoase din 
cuptor şi se uită la el. Chiţăia furios, se zvârcolea înnebunit, 
sângele se prelingea pe mânerul furculiţei până pe pumnul 
ei. Il aruncă în chiuveta cu apă stătută. Şobolanul dispăru în 
mâzga de acolo. O fracțiune de secundă se ivi la suprafaţă 
vârful disperat al cozii, apoi se cufundă şi el şi nu se mai 


văzu nimic. 

Incercă robinetele de la chiuvete, iar ultimul îi răsplăti 
străduinţa printr-o şuviţă anemică de apă. Îşi spălă mâna 
plină de sânge până când se termină apa. Apoi se întoarse 
la cuptor, ştergându-se de apă pe turul pantalonilor. Nici 
acum nu-l văzu pe Jake în uşa de la bucătărie. Băiatul o 
urmărea cu atenţie şi nu făcea nici-o încercare să se 
ascundă, pentru că era evident că pentru ea nu mai există 
nimic în jur decât aroma fripturii. Sigur, nu era suficientă 
mâncare, şi nu era tocmai ce-i trebuia flăcăului ei, dar va 
trebui să se mulţumească cu doar atât pentru moment. 

Apucă marginile tăvii din cuptor, dar se trase imediat 
înapoi cu un geamăt, suflând peste degete şi rânjind. 
Rânjetul ei exprima durere, dar şi un soi de umor. Se pare 
că Domnul Şobolan fusese olecuţă mai insensibil la 
fierbinţeala tăvii, sau poate că fusese olecuţă mai flămund. 
Deşi era greu de imaginat cum cineva - om sau animal - ar 
fi putut fi mai flămând decât ea. 

Mi-i fome! urlă ea, râzând în hohote, în vreme ce 
deschidea pe rând toate sertarele. Mia-i o duduie flămundă, 
aşa să ştiţi! Nu s-a dus nici la Morehouse, nici la vreun alt 
colegiu, da-i flâămunadă! Şi la flăcăul meu i-i fome! 

Abia în ultimul sertar (oare nu aşa se întâmplă mai 
mereu?) găsi mănuşile de cuptor pe care le căuta. Şi le 
puse şi scoase tava cu friptură. lar hohotele i se topiră într- 
un oftat de mirare... apoi izbucni iarăşi în râs, mai răsunător 
şi mai viguros. Ce gâscă mai era! Ce tăntăloaică! O clipă 
avusese senzaţia că friptura cu crustă rumenă, ciugulită 
foarte puţin de Domnul Şobolan, era corpul unui copil. Şi, 
da, chiar că un purcel de lapte la cuptor ar putea să 
semene un pic cu un bebeluş... cu un copil... cu fătul 
cuiva... dar acum, că-l vedea mai bine - ochii închişi, 
urechile arse, mărul copt din rât - nu mai încăpea îndoială 
că era doar o friptură de purcel. 

Puse tava pe tejghea şi îşi aminti de reflexia ei în luciul 
statuii din foaier. Dar lăsă asta acum. Toată fiinţa îi gemea 
de poftă. Scoase un cuţit pentru friptură din acelaşi sertar 
în care găsise furculiţa şi decupă locul pe care îl rosese 


Domnul Şobolan, aşa cum ai decupa dintr-un măr gaura 
făcută de un vierme. Zvârli peste umăr bucata de carne şi 
îşi cufundă întreaga faţă în friptură. 

Jake o urmărea tăcut din pragul uşii. 

Când foamea îi mai scăzu din intensitate, Mia se uită prin 
bucătărie cu o expresie care oscila între chibzuire şi 
disperare. Ce va face atunci când friptura aceasta se va 
termina? Ce va mânca data următoare când o va izbi o 
foame la fel de cumplită? Şi unde anume va găsi ceea ce-şi 
doreşte flăcăul ei, ceea ce-i trebuie flăcăului ei? Ar face 
absolut orice ca să găsească acel ceva special - aliment, 
sau băutură, sau vitamină, sau ce-o fi - şi să-şi facă provizii 
îndestulătoare. Porcul fusese bun (şi destul de mult cât să-l 
adoarmă din nou, slavă zeilor şi Omului lisus), dar nu 
fusese tocmai ce-i trebuia. 

Pentru moment, îl trânti pe sai-Purceluş înapoi în tava lui 
şi îşi trase peste cap tricoul ca să poată vedea mai bine 
inscripţionarea de pe piept. Desenul reprezenta un purcel 
fript, dar pe care starea aceea nu părea să-l deranjeze, căci 
zâmbea foarte fericit. Deasupra lui stătea scris cu litere 
rudimentare: RESTAURANTUL DIXIE PIG, LEX ŞI 61”. lar 
dedesubt: „CELE MAI BUNE COSTIŢE DIN NEW YORK” - 
REVISTA GOURMET 

Restaurantul Dixie Pig, îşi zise ea. Dixie Pig. Unde am mai 
auzit numele ăsta? 

Nu-şi aducea aminte, dar bănuia că, la nevoie, va fi în 
stare să găsească strada aia care se chema Lex. 

— Tre' să fie chiar între Third Avenue şi Park, spuse ea. 
Nu-i aşa? 

Băiatul, care se strecurase afară din bucătărie, dar lăsase 
uşa întredeschisă în spatele lui, dădu nefericit din cap. Da, 
chiar acolo era. 

Măi, măi, măi, îşi zise Mia. Deocamaată totul este bine, 
cât se poate de bine. In fond, şi mâine e o zi, aşa cum zice 
femeia aia din carte. Am să mă gândesc mâine la asta. 
Corect? 

Corect. Inşfăca iarăşi friptura şi reîncepu să înfulece. 
Plescăiturile ei nu se deosebeau cu mult de cele făcute de 


şobolan. Chiar că nu se deosebeau cu mult de ele. 


2 


Tian şi Zalia făcuseră tot posibilul ca să-i convingă pe 
Eddie şi Susannah să se odihnească în dormitorul lor. Şi nu 
a fost deloc o treabă uşoară să-i convingă pe cei doi 
Jaffords că nu le trebuia dormitorul lor, că nu s-ar simţi în 
largul lor acolo. În cele din urmă, lui Susannah îi reuşi figura 
când le destăinui, cu tremur în glas, că ceva înfiorător li se 
întâmplase în oraşul Lud, ceva atât de traumatizant încât 
nici unul dintre ei nu mai poate dormi liniştit într-o casă de 
atunci încoace. Mult mai bine s-ar simţi în podul hambarului 
de unde să poată vedea afară prin uşa deschisă. 

Bună minciună, iscusit istorisită. Tian şi Zalia o ascultară 
cu o naivitate atât credulă, încât Eddie îşi simţi brusc 
conştiinţa încărcată. O mulţime de lucruri îngrozitoare li se 
întâmplaseră în Lud, asta era adevărat, dar nimic care să le 
provoace o asemenea fobie a dormitului în casă. Cel puţin 
aşa credea; că, de când plecaseră din lumea lor, nu 
petrecuseră decât o singură noapte (noaptea trecută) sub 
un acoperiş adevărat al unei case adevărate. 

Acum stătea cu picioarele încrucişate pe una dintre 
păturile pe care i le dăduse Zalia ca să le întindă peste fân. 
Se uita în curte, spre râu, dincolo de prispa unde ascultase 
povestea Bunelului. Luna intra şi ieşea din nori, acum 
poleind lumea cu argint, acum cufundând-o în beznă. lar 
Eddie abia dacă reuşea să desluşească ceva. Era atent la 
zgomotele venite de sub el, din hambar, de acolo unde 
erau boxele vitelor. Era pe undeva pe acolo, sigur că acolo 
era, dar, pentru numele lui Dumnezeu, ce s;/ențioasă era. 

Și, că veni vorba, cine este ea? Roland zice că-i Mia, dar 
ăsta-i doar un nume. Cine este ea pe bune? 

Dar nu era doar un nume. Înseamnă mamă în Limba 
Nobilă, îi explicase pistolarul. 

Înseamnă mamă. 

Mă rog. Dar nu este mama copilului meu. Flăcăul ăla nu-i 


fiul meu. 

De jos se auzi un pocnet urmat de scârţâitul unei 
scânduri. Eddie înţepeni. Acolo era, vezi bine. Începuse să 
aibă ceva îndoieli, dar uite că acolo era. 

Se trezise cam după şase ceasuri de somn profund, fără 
vise, şi observase că dispăruse. Se duse la uşa deschisă a 
podului şi privi afară. lat-o. Chiar şi la lumina lunii îşi putea 
da seama că nu Susannah era cea care se învârtea de colo- 
colo în scaunul cu rotile; nu era Suze a lui aia, dar nu era 
nici Odetta Holmes, nici Detta Walker. Totuşi nu i se părea 
complet necunoscută. O văzuse... 

Ai văzut-o în New York, numai că atunci avea picioare şi 
ştia cum să se folosească de ele. Avea picioare şi nu voia să 
se apropie prea mult de trandafir. Avea motivele ei, motive 
corecte, dar vrei să ştii care cred eu că a fost motivul 
adevărat? Cred că i-a fost teamă ca nu cumva trandafirul 
să-i facă rău chestiei ăleia de-o poartă în burtă. 

Insă îi părea rău de femeia aceasta. Indiferent cine era 
ea şi indiferent ce anume creştea în ea, ajunsese în necazul 
ăsta atunci când îl salvase pe Jake Chambers. ÎI ţinuse la 
distanţă pe demonul din cercul vorbelor, îl ţinuse închis în 
ea până când Eddie terminase de cioplit cheia din lemn. 

Dacă ai fi terminat-o mai repede - dacă n-ai fi fost atât 
de căcăcios - nici măcar n-ar fi intrat în beleaua asta. 

Eddie alungase gândul. Sigur, era ceva adevăr acolo - îşi 
pierduse încrederea atunci când cioplise cheia, de aceea nu 
fusese gata atunci când a venit clipa să-l aducă pe Jake - 
însă pusese capăt acestui mod de gândire. Nu-i folosea la 
nimic să-şi provoace atât de multe răni. 

Însă îl încercase un sentiment de milă pentru femeia 
aceea de afară. In tăcerea adormită a nopţii, printre 
alternanţele de lumina lunii şi de întuneric beznă, o văzu 
cum manevrează scaunul cu rotile al lui Susannah cât era 
curtea de lungă... şi înapoi... şi iar în curmeziş... şi la 
stânga... şi la dreapta. li amintea un pic de roboții cei vechi 
din poiana lui Shardik, cei pe care Roland îl obligase să-i 
ucidă. Şi ce era de mirare? Adormise cu gândul la roboții 
ăia şi la vorbele lui Roland: Sunt creaturi extrem de triste în 


felul lor ciudat. Eddie le va scurta suferința. Suferinţa celui 
care semăna cu un şarpe din segmente de oţel îmbinate cu 
balamale, suferinţa celui care semăna cu tractorul Tonka pe 
care îl primise cadou de aniversare, suferinţa celui care 
semăna cu un şobolan isteric din inox. li împuşcase pe toţi, 
cu excepţia ultimului, o chestie zburătoare, de care se 
ocupase Roland. 

Aidoma acelor roboţi străvechi, femeia din curte voia să 
ajungă undeva, însă nu ştia unde. Voia să facă rost de ceva, 
însă nu ştia de ce anume. lar întrebarea era: ce să facă el? 

Priveşte şi aşteaptă, atâta tot. Gândeşte-te ce alta 
aiureală ai să spui dacă se trezeşte cineva şi o vede cum se 
fâtâie prin curte. Alt sindrom de stres post-traumatic în 
urma experienţei din Lud, ce zici? 

— Mie îmi convine, şopti el, dar chiar atunci Susannah 
întoarse scaunul şi se îndreptă spre hambar, părând că 
acum ştie ce vrea să facă. 

Eddie se întinse, gata să simuleze că doarme, dar n-o 
auzi urcând scara spre pod, ci un geamăt de efort şi 
scârţâitul scândurilor din dosul hambarului. Cu ochii minţii o 
văzu cum se dă jos din scaun şi se îndreaptă într-acolo cu 
mersul ei de-a buşilea extrem de rapid. Ca să... ce? 

Cinci minute de linişte. Devenise mai agitat, când auzi un 
singur țipăt, scurt şi ascuţit. Semăna mult cu cel al unui 
prunc, iar gândul acesta îi făcu pielea de găină pe testicule. 
Se uită la scara care cobora în hambar şi se forţă să mai 
aştepte puţin. 

Un porc a guitat. Unul din ăia mici. Un purceluş, atâta tot. 

Poate că da. Dar de ce în faţa ochilor îi apăreau cei doi 
gemeni mai mici? Şi mai ales fetiţa. Lya rimează cu Mia. 
Doar nişte bebeluşi, şi era absurd să-ţi închipui că 
Susannah ar putea tăia gâtul unui copil, era complet 
aberantă o asemenea idee, dar... 

Dar cea de acolo nu este Susannah, şi ai să te frigi dacă 
te încăpățânezi să-ţi spui asta, ai să te frigi cum ai mai 
făcut-o şi înainte. 

Fript pe dracu'. Aproape omorât. Cât pe ce să-l lase fără 
faţă homaroşeniile. 


Detta m-a azvârlit la creaturile alea târâtoare. lar asta nu 
e ea. 

Nu, aceasta nu era Detta, iar el avea o vagă bănuială - 
mai mult o intuiţie - că această femeie ar putea fi mult mai 
amabilă decât Detta, dar nici vorbă să-şi rişte viaţa ca să 
afle câtă dreptate are. 

Sau vieţile copiilor? Copiii lui Tian şi ai Zaliei? 

Transpira abundent, neştiind ce să facă. 

După o aşteptare ce i se păru nesfârşită, se auziră alte 
ţipete şi scârţâituri. Ultimele chiar de sub scara care ducea 
spre pod. Eddie se culcă iarăşi şi închise ochii. Nu de tot. 
Printre gene îi văzu capul apărând în uşa podului. Chiar în 
clipa aceea luna ieşi de după un nor şi inundă podul cu 
argintul ei. Şi atunci observă că se mânjise cu sânge în 
colţurile gurii, sânge întunecat, de-ai fi crezut că-i ciocolată, 
şi îşi spuse că trebuie neapărat să ţină minte s-o şteargă 
atunci când se vor scula. Nu trebuia s-o vadă nimeni aşa. 

lar eu nu-mi doresc nimic altceva decât să văd gemenii, 
îşi mai spuse Eddie. Ambele perechi, toți patru, să-i văd că 
sunt bine, sănătoşi. Mai ales Lya. Ce-mi mai doresc? Să-l 
văd pe Tian cum iese supărat din hambar. Şi să ne întrebe 
dacă am auzit ceva în timpul nopții, dacă nu cumva am 
auzit o vulpe, sau vreuna din pisicile alea de stâncă despre 
care se tot vorbeşte prin părțile astea. Pentru că, vedeți 
voi, nu-mi iese la socoteală un purceluş. Sper că ai ascuns 
bine ce-a mai rămas din el, Mia, sau cum te-o fi chemând. 
Sper că l-ai ascuns bine. 

Femeia se apropie de el, se întinse pe pătură, se întoarse 
pe o parte şi adormi imediat - îşi dădu seama după ritmul 
regulat al respirației. Eddie întoarse capul şi se uită spre 
casa unde dormea familia Jaffords. 

Nu s-a apropiat de casă. 

Doar dacă nu cumva a traversat hambarul cu scaunul cu 
rotile şi a ieşit pe uşa din spate. Dacă nu cumva a ocolit 
casa... s-a căţărat pe o fereastră... a luat unul din gemenii 
cei mici... a luat fetiţa... s-a întors cu ea la hambar... şi... 

Nu se poate. În primul rând, n-a avut timp. 

Poate că nu. Dar el, unul, se va simţi mult mai bine de 


dimineaţă, când îi va vedea pe toţi copiii la micul dejun. Şi 
pe Aaron, băieţelul cu mânuţe dolofane şi burtică. Işi aduse 
aminte de replica mamei sale atunci când i se întâmpla să 
vadă pe stradă câte un copilaş în cărucior: O du/ceață! Iti 
vine să-l mănânci! 

Încetează! Culcă-te! 

Dar nu reuşi să adoarmă decât după mult timp. 


3 


Jake se deşteptă gâfâind din coşmar, fără să-şi dea 
seama unde se află. Tremurând, se ridică în şezut, 
strângându-şi braţele în jurul său. Purta doar o cămaşă 
simplă din bumbac - mult prea largă pentru el - şi un şort 
subţire tot din bumbac, genul sport, de asemenea cu 
câteva numere mai mare. 

Se auzi un mormăit, urmat de un vânt înăbuşit. Jake privi 
în direcţia de unde veniseră aceste sunete, îl văzu pe 
Benny Slightman învelit până la nas cu două pături şi îşi 
aminti totul. Purta una din flanelele de corp ale lui Benny şi 
o pereche de izmene de-a lui Benny. Era în cortul lui Benny. 
Pe malul înalt al râului. În partea aceasta malurile erau din 
piatră, îi explicase Benny, deloc potrivite pentru orez, dar 
minunate pentru pescuit. Dacă aveau niţeluş noroc, vor fi în 
stare să-şi prindă micul dejun în apele lui Deva-Tete Whye. 
Şi, cu toate că Benny ştia că Jake şi Ete vor fi nevoiţi să se 
întoarcă acasă la Bătrân, ca să se alăture dinh-ului lor şi 
tovarăşilor lor de ka-tet pentru o zi sau două, sau poate mai 
mult, poate Jake o să mai treacă pe aici mai încolo. Aici se 
pescuia bine, puţin mai în amonte era un loc tocmai bun 
pentru scăldat, iar peşterile din jur aveau pereţi care 
străluceau în întuneric şi erau populate cu şopârle 
fosforescente. Jake adormise cu gândul la toate aceste 
minunăţii. Nu-i plăcea că nu mai are arma la el (văzuse şi 
făcuse mult prea multe ca să se mai poată simţi vreodată în 
largul său fără armă), însă era convins că Andy stă cu ochii 
pe ei, şi îşi îngădui să doarmă mai profund. 


Apoi avu visul acela. Visul acela înfiorător. Susannah în 
bucătăria imensă şi murdară a unui castel părăsit. 
Susannah cu un şobolan înfipt în dinţii unei furculiţe de 
friptură. Susannah ţinând şobolanul în sus şi râzând în 
hohote, în vreme ce sângele vietăţii se scurgea pe mânerul 
din lemn al furculiţei până pe pumnul ei. 

Știi ca n-a fost vis. Trebuie să-i spui lui Roland. 

Gândul imediat următor îl tulbură parcă şi mai tare: 
Roland ştie. Şi Eddie ştie. 

Işi trase genunchii la piept şi şi-i cuprinse cu braţele, 
simțindu-se mai nefericit decât se simţise vreodată din ziua 
aceea când îşi recitise lucrarea pentru cursul de engleză al 
domnişoarei Avery. Cum înțeleg eu adevărul se intitulase 
compunerea aceea şi, cu toate că acum îl înţelegea mai 
bine - înţelegea cât anume era provocat de ceea ce Roland 
numea  „atingerea” lui, adică de intuiţia lui, de 
hipersensibilitatea lui - prima lui reacţie a fost una de 
groază pură. Ce simţea acum, însă, nu era atât groază cât... 

Tristete. 

Da. Se presupunea că sunt un ka-tet, dar acum unitatea 
lor fusese distrusă. Susannah devenise o altă persoană, iar 
Roland nu voia ca ea să afle, nu acum, cu Lupii aproape şi 
aici, şi în cealaltă lume. 

Lupii din Calla, Lupii din New York. 

Işi dorea să fie supărat, însă nu avea pe cine să se 
supere. In fond, Susannah rămăsese gravidă atunci când îl 
ajutase pe el, şi dacă Roland şi Eddie nu-i spuneau ce se 
întâmplă, o făceau doar ca să o protejeze. 

Mda, fie şi aşa, interveni o voce înciudată. Dar mai vor şi 
să fie siguri că o să ne fie de folos atunci când vor veni 
Lupii. Dacă chiar atunci ar avea treabă să avorteze, zic şi 
eu, sau să facă o criză de nervi, sau altceva, am fi cu o 
armă în minus şi ar fi cam nasol îşi dădea seama că nu-i 
cinstit din partea lui, dar visul îl zguduise rău de tot. Nu-şi 
putea lua gândurile de la şobolanul ăla; de la şobolanul 
care se zvârcolea în furculita mare de grătar. Nu-şi putea 
lua gândul de la felul în care îl ţinea ea ridicat. Şi cum 
rânjea la el. Asta-i important. Cum rânjea. Chiar în clipa 


aceea îi atinse gândul, iar gândul ei spunea: Șobo-kebab. 

— lisuse, şopti băiatul. 

Credea că înţelege de ce Roland nu voia să-i spună lui 
Susannah despre Mia - şi despre copil, despre „făt”, cum 
zicea Mia - dar oare de ce nu înţelegea pistolarul că se 
pierduse ceva mult mai important, şi se pierdea tot mai 
mult cu fiecare zi care trecea? 

Ei sunt adulţi şi ştiu mai bine decât tine. 

Vacs. Dacă chiar eşti mai deştept atunci când eşti adult, 
cum se face că tatăl lui fuma trei pachete de ţigări fără 
filtru pe zi, şi trăgea cocaină pe nas până îl buşea sângele? 
Dacă a fi adult însemna să ai cât de cât o vagă idee despre 
ce e bine sau rău, cum se face că mama lui se culca cu 
maseorul personal, un individ cu bicepşi colosali, dar creier 
microscopic? Şi cum se face că nici unul dintre ei nu a 
observat, la sfârşitul primăverii din 1977, cum copilul lor (a 
cărui poreclă, 'Bama, era cunoscută doar de menajeră) era 
pe punctul de a-şi pierde minţile? 

Nu-i tot una. 

Dar dacă era acelaşi lucru? Dacă Roland şi Eddie nu 
puteau să vadă adevărul tocmai pentru că se aflau atât de 
aproape de problemă? Dar care este adevărul? Cum 
înţelegi tu adevărul? El înţelegea că nu mai sunt un ka-tet. 

Ce-i spusese Roland lui Callahan când au stat de vorbă 
prima dată? Formăm un tot rotund. Asta fusese adevărat la 
momentul respectiv, dar Jake nu credea că mai este de 
actualitate. Işi aduse aminte gluma veche a celor care 
aveau ghinionul să facă pană de cauciuc: Păi, ce? Roata e 
turtită doar la bază. Aşa erau şi ei acum: turtiţi la bază. 
Acum nu mai erau un ka-tet - şi cum ar fi putut să fie, atâta 
vreme cât aveau secrete unii faţă de alţii? Oare povestea 
cu Mia şi cu copilul din burta lui Susannah să fi fost 
singurele secrete dintre ei? Jake nu credea. Mai era ceva. 
Ceva ce Roland ascundea nu doar de Susannah, ci de ei 
toţi. 

Putem să învingem Lupii doar dacă suntem uniți, îşi zise 
el. Dacă suntem ka-tet. Nu aşa cum suntem acum. Aşa nu-i 
putem învinge nici aici, nici în New York, nici nicăieri. Nu 


cred. 

Şi îi veni altă idee, atât de înspăimântătoare încât la 
început refuză s-o ia în consideraţie. Numai că nu se putea. 
Oricât s-ar fi împotrivit de mult, această idee merita să fie 
analizată. 

Aş putea să iau problema în mână. Aş putea să-i spun eu. 

Şi după aia? Cum o să-i zică lui Roland ce a făcut? Cum o 
să-i explice? 

N-aş putea. Nu există nici-o explicație pe lumea asta pe 
care el să o asculte. Singurul lucru pe care l-aş putea face... 

Îşi aduse aminte că Roland le povestise cum se 
împotrivise el lui Cort. Boiernaşul cel beat alesese băţul, 
băiatul cel neexperimentat alesese şoimul. Dacă el, Jake, ar 
fi trebuit să încalce hotărârea lui Roland şi să-i dezvăluie lui 
Susannah adevărul, asta ar conduce direct la propriul său 
test al bărbăţiei. 

Și nu sunt pregătit încă. Poate că Roland a fost, cât de 
cât, dar eu nu sunt ca el. Nimeni nu-i ca el. O să mă bată şi 
o să mă trimită la Lupi. Ete o să vrea să vină cu mine, dar 
eu n-am să-l las. Pentru că acolo aşteaptă moartea. Poate 
că aşteaptă tot ka-tet-ul nostru, categoric aşteaptă un băiat 
singur. 

Totuşi, Roland nu făcea bine să ascundă atâtea lucruri. 
Vor fi iarăşi împreună ca să asculte finalul poveştii lui 
Callahan şi - poate - ca să se ocupe de obiectul din 
biserică. Şi ce ar trebui să facă el după aceea? 

Stai de vorbă cu el. Încearcă să-l faci să priceapă că 
greşeşte. 

Bine. Poate s-o facă. Va fi greu, dar poate s-o facă. Oare 
să vorbească şi cu Eddie? Nu, parcă n-ar fi bine. Ar 
complica şi mai mult lucrurile. Să hotărască Roland ce să i 
se spună lui Eddie. În fond, Roland era conducătorul lor, 
dinh-ul lor. 

Fanta de la intrarea în cort tremură şi Jake îşi repezi 
mâna alături, unde ar fi trebuit să se afle Rugerul lui. 
Fireşte că nu era acolo, însă de data aceasta nu avea 
nevoie de el. Căci Ete era cel care-şi vârâse boticul 
înăuntru. 


Jake se întinse să-l mângâie pe cap. Ete îi prinse uşurel 
mâna în coli şi îl trase afară. Jake se duse bucuros cu el, 
căci somnul se afla acum la mii de kilometri depărtare. 

Lumea era o pictură în nuanţe puternice de alb şi negru. 
O pantă abruptă acoperită cu pietre ducea la râul larg, însă 
deloc adânc în locul acesta. Luna ardea în el ca o lampă. 
Jake observă două siluete pe malul pietros şi îngheţă. Chiar 
atunci luna se ascunse după un nor şi lumea se întunecă. 
Ete strânse puţin din fălci şi îl trase după el. Jake îl urmă, şi 
descoperi un intrând pe mal, la vreun metru mai jos de el. 
Ete rămase deasupra lui, gâfâindu-i în ureche ca un 
motoraş. 

Luna ieşi de după nor. Lumea se lumină iarăşi. Şi Jake îşi 
dădu seama că Ete îl condusese pe o limbă din granit care 
ieşea din pământ ca prora unei corăbii naufragiate. Era o 
ascunzătoare foarte bună. Se uită în jur, apoi se uită la cele 
două siluete de lângă râu. 

Una dintre ele era inconfundabilă; doar înălţimea şi 
strălucirea metalului sub razele lunii erau suficiente pentru 
a-l recunoaşte pe Andy, Robotul Mesager (şi multe alte 
aplicaţii). Însă celălalt... da, chiar, cine era celălalt? Jake îşi 
încorda privirea, dar nu reuşi să-şi dea seama din prima 
încercare. Din ascunzătoarea lui şi până la râu erau cel 
puţin două sute de metri şi, oricât de strălucitoare ar fi fost 
lumina lunii, te putea păcăli foarte uşor. Chipul persoanei 
era ridicat ca să se poată uita la Andy, dar trăsăturile îi erau 
neclare. Şi totuşi, pălăria aia pe care o purta... Jake 
cunoştea foarte bine pălăria aia. 

S-ar putea să te înşeli. 

Şi atunci persoana întoarse puţin capul şi razele lunii 
scăpărară pe două cercuri gemene, şi Jake se convinse. Or 
fi fost destui crescători de vite în Calla care să poarte 
pălării cu calota rotundă asemenea celui de lângă râu, însă 
doar unul singur purta ochelari. 

Aşa, bine, e tatăl lui Benny. Şi ce dacă? Nu toți părinții 
sunt ca ai mei, unii chiar au grijă de copiii lor, cu atât mai 
mult când şi-au pierdut unul aşa cum domnul Slightman a 
pierdut-o pe sora geamănă a lui Benny. De fierbințeală la 


plămâni, zice Benny, ceea ce probabil că însemnă 
pneumonie în limba lor. Acum şase ani. Şi noi am venit aici 
cu cortul, şi domnul Slightman I-a trimis pe Andy să stea cu 
ochii pe noi, numai că se trezeşte în miez de noapte şi se 
hotărăşte să vină să vadă el personal ce facem. Poate şi el 
a avut un coşmar. 

Poate că da, însă cum se explică faptul că Andy şi cu 
domnul Slightman stau de vorbă pe malul râului? 

Poate că n-o fi vrut să ne trezească. Poate că acum o să 
urce să vadă ce facem în cort - caz în care aş face bine să 
mă întorc - sau poate că o să-l creadă pe Andy pe cuvânt 
că suntem bine şi o să se întoarcă la Rocking B. 

Luna se ascunse în spatele altui nor, şi Jake îşi zise că-i 
mai bine să rămână pe loc până când va ieşi de după el. Şi 
când luna lumină din nou locul, văzu ceva ce-l umplu de 
aceeaşi spaimă pe care o simţise în vis, atunci când o 
urmărise pe Mia prin castelul acela pustiu. O clipă se agăţă 
de posibilitatea că acesta era tot un v;s, că, pur şi simplu, 
trecuse dintr-un vis în altul. Însă pietricelele care-i înţepau 
tălpile goale şi răsuflarea caldă şi umedă a lui Ete în 
urechea lui îi spuneau că totul era cât se poate de real. 
Toate astea se petreceau acum, cu adevărat. 

Domnul  Slightman nu pornise spre locul unde-şi 
ridicaseră ei cortul, şi nici înapoi spre moşie (deşi Andy o 
apucase într-acolo, cu paşii lui de uriaş). Nu, tatăl lui Benny 
traversa râul prin apă. Spre est. 

Probabil că are el motivele lui să se ducă acolo. Probabil 
că are un motiv perfect întemeiat. 

Pe bune? Şi care ar fi motivul ăla întemeiat? Căci dincolo 
de râu nu mai era Calla. Măcar atâta lucru ştia şi Jake. 
Dincolo nu era decât pustietate şi deşert, zona-tampon 
dintre Ținuturile de Hotar şi acea împărăție a morţilor 
numită Bubuit de Tunet. 

Mai întâi descoperise că era ceva în neregulă cu 
Susannah - cu prietena lui, Susannah. Acum se părea că 
era ceva în neregulă şi cu tatăl noului său prieten. Jake îşi 
dădu seama că începuse să-şi roadă unghiile, obicei deprins 
în ultimele săptămâni petrecute la şcoala Piper, şi se forţă 


să înceteze. 

— Nu-i corect, să ştii, îi spuse lui Ete. Nu-i deloc corect. 

Ete îl linse pe ureche. Jake se întoarse, îl luă în braţe şi îşi 
îngropa faţa în blana deasă a bumblerului. Ete rămase 
nemişcat, acceptându-i îmbrăţişarea. După ceva vreme, 
Jake se urcă înapoi pe terenul mai neted unde stătea Ete. 
Se simţea puţin mai bine, puţin mai liniştit. 

Luna intră iarăşi în nori şi lumea se întunecă. Jake nu se 
mai mişcă din loc. Ete scânci nerăbdător. 

— Imediat, îi şopti Jake. 

Luna apăru din nou peste lume. Jake se uită la locul unde 
stătuseră de vorbă Andy şi Ben Slightman, întipărindu-şi-l în 
minte. Era un bolovan mare, rotund şi lucios acolo. Şi de el 
se sprijinea un buştean adus de apă. Jake era aproape sigur 
că va putea să găsească iarăşi locul acesta şi fără cortul lui 
Benny ca reper. 

Ai să-i spui lui Roland? 

— Habar nu am, murmură el. 

— Am, zise Ete de lângă glezna lui, făcându-l să tresară. 
Sau spusese nu am? Ce anume zisese bumblerul? 

Ai înnebunit? 

Nu. Într-o vreme crezuse că a înnebunit - că e cu 
adevărat nebun, sau că se îndreaptă într-acolo cu viteza 
luminii - dar acum nu mai credea asta. Şi uneori Ete îi citea 
gândurile. 

Jake se furişă înapoi în cort. Benny dormea dus, ca atunci 
când îl chemase Ete afară. Câteva secunde, Jake îşi muşcă 
buzele privind la acel băiat - mai mare ca vârstă, dar mai 
tânăr în atât de multe feluri care contau cu adevărat. Nu 
voia să-l bage în bucluc pe tatăl lui Benny. Nu dacă nu era 
absolut necesar. 

Jake se culcă şi îşi trase păturile până sub bărbie. 
Niciodată în toată viaţa lui nu se simţise atât de nehotărât, 
şi îşi dorea să plângă. Începuse să se lumineze de ziuă 
înainte să poată adormi din nou. 


VIII 
PRĂVĂLIA LUI TOOK; 
UŞA NEDESCOPERITĂ 


1 


În prima jumătate de oră de la plecarea de la moşia lui 
Eisenhart, Roland şi Jake nu rostiră niciun cuvânt. Caii lor 
mergeau în buiestru, unul lângă celălalt, în armonie 
desăvârşită. Roland ştia că pe băiat îl frământă ceva; i se 
citea din expresia preocupată de pe chip. Şi totuşi, 
pistolarul fu teribil de surprins când Jake strânse pumnul, şi- 
| apăsă în stânga pieptului şi îi zise: 

— Roland, înainte să ne întâlnim cu Eddie şi cu 
Susannah, îmi dai voie să-ţi vorbesc dan-dinh? 

Adică: îmi dai voie să-mi deschid inima în faţa 
înțelepciunii şi autorităţii tale. Dar sensul era mai complicat 
şi extrem de vechi - data cu secole dinainte de Arthur Eld, 
sau, cel puţin, aşa îi spusese Vannay. |Insemna să 
împărtăşeşti d/nh-ului tău o problemă căreia nu-i găseai 
rezolvarea, de obicei o problemă de natură emoţională - ca 
dragostea. Şi dacă făceai asta, te obligai implicit să faci 
exact ceea ce-ţi sugera dinh-ul tău, fără întârziere şi fără 
întrebări. Insă Jake Chambers nu putea avea necazuri în 
dragoste - doar dacă nu-i picase cu tronc superba Francine 
Tavery. Şi, în primul rând, cum de ştia expresia asta? 

Alb la faţă, Jake se uita la el cu atâta gravitate în ochii săi 
mari, încât Roland se simţi puţin cam stânjenit. 

— Dan-dinh - de unde ai auzit expresia asta, Jake? 

— De nicăieri. Cred că am cules-o din mintea ta, 
răspunse Jake, repezindu-se să adauge: Să ştii că nu 
scotocesc dinadins pe acolo, dar mi se întâmplă să prind tot 
felul de chestii. Majoritatea fără importanţă, aşa mi se pare 
mie, dar uneori dau peste expresii din astea. 


— Şi le culegi aşa cum o cioară sau o mierlă iau în cioc 
obiectele strălucitoare pe care le văd din zbor. 

— Cam aşa. 

— Şi ce alte expresii ai mai descoperit? Spune-mi câteva. 

Jake păru încurcat. 

— Nu-mi aduc aminte prea multe. „Dan-dinh”, care 
înseamnă „Îmi voi deschide inima în faţa ta şi mă leg să fac 
aşa cum spui”. 

Era mult mai complicat, însă băiatul pricepuse esenţa. 
Aşa că Roland aprobă „traducerea” cu un semn al capului. 
Işi continuară drumul, iar căldura soarelui le mângâie 
obrajii şi mângâie şi pielea cailor care tropăiau mulţumiţi. 
Roland se simţise mai liniştit după demonstraţia cu farfuria 
pe care i-o oferise Margaret Eisenhart, iar ceva mai târziu 
purtase o discuţie constructivă cu tatăl doamnei-sai. În 
plus, dormise bine pentru prima dată după mult timp. 

— Corect. 

— Să vedem. Mai e şi „telmi”, care cred că înseamnă să 
cleveteşti despre cineva despre care nu se cade să bârfeşti. 

Roland surâse. De fapt, cuvântul era te/amei, însă Jake îl 
prinsese din zbor aşa cum se pronunţă. Uluitor ce putea 
face băiatul acesta. Işi promise ca pe viitor să-şi păzească 
mai bine gândurile secrete. Ştia cum s-o facă, slavă zeilor. 

— Mai e şi dash-dinh, care înseamnă un fel de 
conducător religios. Şi ai avut cuvântul ăsta în minte azi de 
dimineaţă. Probabil din cauza... din cauza bătrânului 
manni? E dash-dinh? 

Roland dădu din cap. 

— Întocmai. Ştii cum îl cheamă, Jake? 

Şi se concentră asupra numelui. 

— Îi vezi numele în mintea mea? 

— Sigur, Henchick, răspunse pe loc Jake. Ai stat de vorbă 
cu el... când? Târziu în noapte? 

— Aşa este. 

Nu se concentrase şi pe momentul când avusese loc 
discuţia aceea şi s-ar fi simţit mult mai bine dacă Jake n-ar 
fi aflat. Insă atingerea băiatului era puternică, şi îl crezuse 
când îi spusese că nu-şi vârâse dinadins nasul în mintea lui. 


— Doamna Eisenhart îşi imaginează că-l urăşte, dar tu 
crezi că doar se teme de el. 

— Da, repetă Roland. intuiţia asta a ta este foarte 
puternică. Mult mai puternică decât a fost vreodată cea a 
lui Alain, şi mult mai puternică decât a fost ea înainte. 
Datorită trandafirului, nu-i aşa? 

Jake dădu din cap. Da. Trandafirul. Merseră mai departe 
în tăcere. Copitele cailor ridicau norişori străvezii de praf. În 
ciuda soarelui, ziua era răcoroasă, prevestind toamna. 

— Bine, Jake. Vorbeşte cu mine dan-dinh, dacă asta vrei, 
iar eu îţi mulţumesc pentru încrederea în înţelepciunea 
mea, câtă o fi ea. 

Însă, vreme de două minute, băiatul nu mai spuse nimic. 
Roland se uită cercetător la el, încercând să-i intre în minte 
aşa cum Jake intrase într-a lui (şi cu teribil de multă 
uşurinţă), dar nu descoperi nimic acolo. Absolut ni... 

Ba nu. Un şobolan... care se zbătea... străpuns de ceva... 

— Unde este castelul ăla unde se duce? îl întrebă pe 
neaşteptate Jake. Ştii cumva? 

Roland nu reuşi să-şi mascheze reacţia de surpriză. 
Reacţia de mare uluire, mai corect spus. Amestecată cu o 
fărâmă de vinovăţie. Şi, brusc, înţelese... mă rog, nu chiar 
tot, dar suficient. 

— Nu-i vorba de niciun castel. Niciodată n-a existat niciun 
castel, îi zise el lui Jake. Este doar un loc din mintea ei unde 
se refugiază, un loc pe care probabil că l-a născocit din 
poveştile pe care le-a citit la viaţa ei şi din cele pe carevi 
le-am spus eu lângă focul de tabără. Se duce acolo ca să nu 
vadă ce mănâncă într-adevăr. Ce îi cere copilul ei. 

— Am văzut-o mâncând friptură de porc la cuptor, spuse 
Jake. Numai că din friptura aia mâncase un şobolan înainte 
să vină ea. Şi a înfipt în el o furculiţă mare, din cele pentru 
grătar. 

— Unde ai văzut toate astea? 

— În castel. 

Făcu o pauză şi se corectă: 

— În visul ei. Eu eram în visul ei. 

— Te-a observat? 


Ochii pistolarului erau aprinşi, erau în flăcări. Calul îi simţi 
starea de spirit şi se opri. Se opri şi calul lui Jake. Se aflau 
pe Drumul de Est, la un kilometru distanţă de locul unde 
Molly Doolin, zisă şi Vâlvătaia, ucisese pe vremuri un Lup 
venit din Bubuit de Tunet. 

— Nu, răspunse Jake. Nu m-a observat. 

Roland se gândi la noaptea când o urmărise el prin 
mlaştină. Atunci bănuise că ea se credea într-un cu totul alt 
loc, simţise asta, dar nu-şi putuse da seama despre ce fel 
de loc era vorba. Viziunile pe care reuşise să le capteze din 
mintea ei fuseseră întunecoase, neclare. Acum ştia. Şi mai 
ştia încă un lucru: pe Jake îl tulburase hotărârea dinh-ului 
de a o lăsa pe Susannah să continue astfel. Şi poate că 
avea tot dreptul să fie tulburat. Dar... 

— Nu pe Susannah ai văzut-o, Jake. A 

— Ştiu. Am văzut-o pe cea care încă mai are picioare. Işi 
zice Mia. E însărcinată şi speriată de moarte. 

Roland se hotări: 

— Dacă doreşti să mi te adresezi dan-dinh, atunci 
povesteşte-mi absolut tot ce ai văzut în vis şi absolut tot ce 
te-a necăjit după ce te-ai trezit, când ţi-ai amintit visul. Şi 
am să-ţi împărtăşesc din înţelepciunea inimii mele, atâta 
câtă este ea. 

— Dar n-ai să mă... Roland, n-ai să mă cerţi? 

Nici de această dată pistolarul nu reuşi să-şi ascundă 
mirarea. 

— Nu, Jake. Nici pe departe. Poate ar trebui ca eu să te 
rog să nu mă cerţi tu pe mine. 

Băiatul surâse stins. Caii porniră din nou la drum, ceva 
mai iute acum, ca şi cum ar fi ştiut că se petrecuse ceva 
cumplit în locul acela şi voiau să plece cât mai repede de 
acolo. 


2 


Înainte să înceapă să vorbească, Jake nu ştiuse cât 
anume să dezvăluie din gândurile care îl frământau. Nici 


acum nu se hotărâse încă dacă să-i spună lui Roland despre 
Andy şi Slightman cel Bătrân. În cele din urmă se folosi de 
sfatul pe care i-l dăduse Roland - Povesteşte-mi absolut tot 
ce ai văzut în vis şi absolut tot ce te-a necăjit după ce te-ai 
trezit, când ţi-ai amintit visul - şi nu mai pomeni nimic 
despre întâlnirea la ceas de noapte de pe malul râului. Şi 
chiar aşa, la lumina zilei episodul acela i se părea mult mai 
puţin important. 

Îi povesti lui Roland cum coborâse Mia în fugă scara cea 
mare, şi îi povesti despre spaima ei fără margini atunci 
când văzuse că nu era nimic de mâncare în sufragerie, sau 
sala de ospeţe, sau de banchet, sau cum mama naibii se 
chema. li povesti despre cum intrase în bucătărie. Despre 
cum descoperise friptura din care se înfrupta şobolanul. 
Despre cum îşi  anihilase concurenţa. Despre cum 
înfulecase recompensa. Şi apoi îi povesti cum se trezise el, 
lac de apă, speriat până în măduva oaselor, abia abţinându- 
se să nu urle. 

Şovăi şi îi aruncă o privire lui Roland. Pistolarul îşi roti 
degetele în felul său nerăbdător - spune mai departe, 
grăbeşte-te, termină. 

Oricum, îşi spuse băiatul, mi-a promis că n-o să mă certe 
şi se tine de cuvânt. 

Sigur că da, însă Jake tot nu se putea hotări să-i 
mărturisească lui Roland că îi trecuse prin cap să-i 
dezvăluie el adevărul lui Susannah. Reuşi, totuşi, să-i 
împărtăşească principala lui temere: din cauză că trei ştiau, 
iar unul nu, ka-tet-ul lor era fisurat exact atunci când ar fi 
trebuit să fie cât mai rezistent cu putinţă. Ba chiar îi povesti 
şi bancul cel vechi cu omul cu pana de cauciuc care zice că 
Roata e turtită doar la bază. Şi nu se aşteptă ca Roland să 
râdă, şi măcar în această privinţă aşteptările i-au fost 
satisfăcute. Dar avu senzaţia că pistolarul era ruşinat într-o 
oarecare măsură şi chestia aceasta i se păru înfricoşătoare. 
Căci Jake avea impresia că sentimentul de ruşine trebuie 
asociat doar cu acei oameni care nu ştiu cum să acţioneze. 

— Şi până azi-noapte a fost şi mai rău, spuse Jake, pentru 
că nu aveai de gând să-mi spui nici mie, nu-i aşa? 


— Nu, răspunse Roland. 

— Nu? 

— Am lăsat lucrurile să se desfăşoare în voia lor. Lui 
Eddie i-am spus pentru că mi-era teamă că atunci când vor 
fi doar ei doi împreună, îi va descoperi expedițiile şi va 
încerca s-o trezească din somn. Şi mi-era teamă de ce li s- 
ar fi putut întâmpla într-o asemenea situaţie. 

— De ce nu-i spui şi ei, şi gata? 

Roland oftă. 

— Ascultă-mă, Jake. Când eram tineri, Cort a avut grijă 
de pregătirea noastră fizică. Vannay a avut grijă de cea 
intelectuală. Amândoi au încercat să ne înveţe tot ce ştiau 
despre morală. Dar în Gilead, taţii noştri erau cei care 
aveau obligaţia să ne înveţe despre destin, despre ka. Şi, 
cum fiecare tată era diferit, fiecare dintre noi am ieşit din 
copilărie având idei vag diferite despre ce anume este ka şi 
despre cum anume funcţionează el. Inţelegi? 

înțeleg că eviti răspunsul la o întrebare foarte simplă, îi 
răspunse Jake în gând, dar dădu viguros din cap. 

— Tatăl meu mi-a spus o sumedenie de lucruri despre 
subiectul acesta, şi am uitat cea mai mare parte dintre ele, 
însă unul mi-a rămas întipărit în minte. Atunci când te simţi 
nesigur, trebuie să-l laşi pe ka să facă ce ştie el mai bine că 
are de făcut. 

— Deci ăsta e ka, spuse dezamăgit Jake. Roland, nu prea 
ne este de folos. 

Pistolarul sesiză îngrijorarea din glasul băiatului, însă 
dezamăgirea îl îndurera. Se întoarse în şa, deschise gura, îşi 
dădu seama că urma să rostească o explicaţie deşartă şi o 
închise la loc. În loc să se justifice, alese să spună adevărul. 

— Nu ştiu ce să fac. Ai tu vreo idee? 

Chipul băiatului căpătă o nuanţă alarmantă de roşu, iar 
Roland pricepu că Jake credea că el este sarcastic, 
sarcastic, pentru numele tuturor zeilor! Că e furios. Era de-a 
dreptul înspăimântătoare o asemenea lipsă de înţelegere. 
Are dreptate, îşi spuse pistolarul. Grupul nostru s-a fisurat. 
Zeii să ne aibă în paza lor. 

— Linişteşte-te, îi spuse Roland lui Jake. Ascultă-mă, 


rogu-te, ascultă-mă cu luare-aminte. Lupii vor veni în Calla 
Bryn Sturgis. Balazar cu „domnii” lui vor veni în New York. 
Vor veni curând şi unii, şi ceilalţi. Crezi că pruncul lui 
Susannah va aştepta până când vom rezolva aceste 
chestiuni, indiferent cum va fi să le rezolvăm? Eu, unul, nu 
ştiu. 

— Nici măcar nu arată că ar fi gravidă, şopti Jake. 

Roşeaţa îi mai dispăruse din obraji, însă tot în jos îşi ţinea 
privirea. 

— Nu, fu de acord Roland. Nu arată. Are sânii puţin mai 
plini - poate şi şoldurile - dar astea sunt toate semnele. Aşa 
că am motiv să sper. Şi trebuie să speri şi tu. Pentru că, mai 
presus de povestea cu Lupii şi cea cu trandafirul din lumea 
ta, mai trebuie să ne gândim şi cum să procedăm cu 
Treisprezece Negru. Eu am o idee - şi sper să fie o idee 
bună - dar trebuie să mai stau o dată de vorbă cu 
Henchick. Şi cu toţii trebuie să ascultăm restul poveştii 
Părintelui Callahan. Te-ai gândit cumva să-i spui lui 
Susannah ce se petrece cu ea? 

— Eu..., îngăimă Jake muşcându-şi buzele. 

— Văd că te-ai gândit. Scoate-ţi gândul ăsta din cap. 
Dacă mai e ceva în afară de moarte care să destrame 
definitiv relaţia noastră, atunci acel ceva este nesupunerea. 
Eu sunt dinh-ul tău, Jake, şi eşti obligat să mă asculţi. 

— Ştiu! aproape strigă băiatul. Crezi că nu ştiu? 

— Şi crezi că-mi place? îl întrebă Roland la fel de 
înfierbântat. Nu pricepi cât de uşor mi-a fost înainte..., se 
întrerupse, îngrozit de ce era să spună. 

— Înainte de venirea noastră, îi termină Jake propoziţia 
pe un ton sec. Ei bine, ştii ce? Nu noi am cerut să venim 
aici. 

Și eu nu ţi-am cerut să mă laşi să cad în abis. Nu ti-am 
cerut să mă ucizi. 

— Jake... _ 

Pistolarul oftă, ridică mâinile spre cer, le lăsă să cadă. In 
faţa lor drumul cotea spre locul unde se afla gospodăria 
familiei Jaffords, unde îi aşteptau Eddie şi Susannah. 

— Nu pot face altceva decât să repet ce ţi-am spus 


înainte: când nu eşti sigur de ka, e mai bine să-l laşi să-şi 
vadă de treabă. Dacă încerci să intervii, aproape sigur vei 
strica totul. 

— Atitudinea asta seamănă cu ceea ce oamenii din 
Regatul New York numesc „fofilare”, Roland. Adică îmi dai 
un răspuns, care nu-i tocmai un răspuns, doar ca să mă faci 
să-ţi cânt în strună. 

Cu buzele strânse, Roland căzu pe gânduri. 

— Tu mi-ai cerut să poruncesc inimii tale. 

Jake dădu din cap cu teamă. _ 

— lată cele două lucruri pe care ţi le spun dan-dinh. In 
primul rând, îţi spun că noi trei - tu şi cu mine şi cu Eddie - 
vom discuta cu Susannah an-tet chiar înainte de venirea 
Lupilor şi îi vom mărturisi tot ce ştim. Că este însărcinată, 
că pruncul este aproape sigur pruncul unui demon, şi că ea 
a creat o femeie pe nume Mia care să dea naştere acestui 
prunc. În al doilea rând, îţi cer să nu mai pomenim despre 
povestea asta până când va veni clipa să stăm de vorbă cu 
ea. 

Faţa lui Jake se lumină pe măsură ce analiza în minte 
spusele pistolarului. 

— Pe bune? 

— Da. 

Roland încercă să nu arate cât de tare îl rănea şi îl înfuria 
această întrebare. Cu toate acestea, înţelegea de ce băiatul 
se simţise nevoit să o pună. 

— Îţi promit şi îţi jur. Îţi convine aşa? 

— Da! Îmi convine de minune! 

Roland dădu din cap. 

— Nu fac asta pentru că aş fi convins că aşa trebuie să 
procedăm, ci pentru că tu eşti convins că aşa este bine, 
Jake. Eu... 

— Stai aşa, prr, ho! îi pieri zâmbetul lui Jake. Nu încerca 
să-mi pui mie în cârcă treaba asta. Niciodată eu nu... 

— Scuteşte-mă de prostiile astea, spuse Roland pe un ton 
sec şi distant pe care Jake îl auzise doar rareori. Imi ceri să 
iei parte la o decizie a bărbaţilor. lar eu îţi permit - eu 
trebuie să-ţi permit - deoarece ka a stabilit ca tu să te porţi 


ca un bărbat în situaţii dificile. Tu însuţi ai deschis uşa 
aceasta atunci când mi-ai pus la îndoială discernământul. 
Tăgăduieşti că aşa este? 

Din nou Jake făcu feţe-feţe - palid, îmbujorat, palid. Părea 
îngrozit şi clătină din cap fără să rostească niciun cuvânt. 
O, zei ai mei, îşi zise Roland. Cât de tare urăsc treaba asta. 
Pute ca un căcat de mort. 

Spuse cu ceva mai mult calm: 

— Nu, nu tu ai cerut să fii adus aici. lar eu nu mi-am dorit 
să-ţi răpesc copilăria. Insă suntem aici, iar ka stă deoparte 
şi îşi râde de noi. Trebuie să facem cum ne porunceşte sau 
să plătim preţul. 

Jake îşi plecă fruntea şi scoase o şoaptă tremurată: 

— Ştiu. 

— Tu crezi că Susannah trebuie să afle. Eu, pe de altă 
parte, nu ştiu ce trebuie să facem - mi-am pierdut busola în 
această privinţă. Şi atunci când unul ştie şi altul nu ştie, cel 
care nu ştie trebuie să-şi plece capul, iar cel care ştie 
trebuie să-şi asume responsabilitatea. Mă înţelegi, Jake? 

— Da, şopti din nou Jake, atingându-şi fruntea cu pumnul 
strâns. 

— Bine. Cu asta încheiem discuţia. Atingerea ta e 
puternică. 

— AŞ fi vrut să nu fie! explodă Jake. 

— Asta-i situaţia. Poţi s-o atingi? 

— Da. Nu că-mi vâr nasul în mintea ei - sau în mintea 
oricăruia dintre voi, aşa să ştii - dar, da, uneori o ating. ŞI 
prind frânturi din cântecele care-i trec prin cap, sau imagini 
din apartamentul ei din New York. Îi e tare dor de el. 

Şi odată şi-a zis: „Păcat că n-am apucat să citesc 
romanul ăla nou de Allen Drury.” Cred că Allen Drury e un 
scriitor renumit în câna-ul ei. 

— Cu alte cuvinte, ai prins numai lucruri de suprafaţă. 

— Da. 

— Insă ai putea să pătrunzi mai adânc. 

— Aş putea şi să mă uit la ea când se dezbracă, spuse 
posomorât Jake, dar nu înseamnă că ar fi bine. 

— In situaţia de faţă este bine, Jake. Gândeşte-te la ea ca 


la o fântână din care bei zilnic un pocal ca să vezi dacă apa 
mai este dulce. Vreau să aflu dacă se schimbă. Şi mai ales 
vreau să ştiu dacă are de gând s-o ia la vale. 

Jake îl privi cu ochi mari. 

— Dacă are de gând să fugă? Unde să fugă? 

Roland clătină din cap: _ 

— Nu ştiu. Unde se ascunde pisica să-şi fete puii? In 
dulap? Sub hambar? 

— Şi dacă îi spunem, iar cealaltă învinge? Şi dacă Mia o ia 
la vale, Roland, şi o ia cu ea şi pe Susannah? 

Pistolarul nu-i răspunse. Fireşte, exact de asta se temea 
şi el, iar Jake era suficient de inteligent ca să înţeleagă. 

Băiatul se uită la el cu un anume resentiment perfect de 
înţeles... dar şi cu acceptare. 

— O dată pe zi. Nu mai des. 

— Ba mai des dacă simţi că se petrece vreo schimbare. 

— Bine, zise Jake. Nu-mi place, dar eu te-am întrebat 
dan-dinh. Am senzaţia că m-ai bătut. 

— Nu e o luptă, Jake. Şi nici un joc nu e. 

— Ştiu, clătină băiatul din cap. Mi se pare că m-ai făcut 
din vorbe, dar e în regulă. 

Dar chiar te-am făcut din vorbe, îi răspunse Roland în 
gând. Era bine că nimeni nu-şi dădea seama cât de pierdut 
se simţea el acum, când nu mai avea intuiţia care îl ajutase 
în atâtea şi atâtea situaţii dificile. Aşa am făcut... dar numai 
pentru că am fost obligat. 

— Deocamdată ne vom ţine gura, dar îi vom spune chiar 
înainte de venirea Lupilor, spuse Jake. Chiar înainte de 
luptă. Asta-i învoiala? 

Roland dădu din cap. Asta era învoiala. 

— Şi dacă va trebui să ne luptăm mai întâi cu Balazar - în 
cealaltă lume - tot va trebui să-i spunem, da? 

— Da, răspunse Roland. Aşa vom face. 

— Nu-mi place, spuse posomorât Jake. 

lar Roland fu de acord cu el: 

— Nici mie. 


3 


Când apărură Roland şi Jake, Eddie stătea pe prispa 
familiei Jaffords. Cioplea o bucată de lemn şi asculta 
povestea încâlcită pe care i-o spunea Bunelul, sperând că 
dă din cap a aprobare la momentele potrivite. Puse de-o 
parte cuțitul şi cobori agale treptele ieşindu-le în 
întâmpinare şi strigând-o pe Suze peste umăr. 

Se simţea extraordinar de bine în dimineaţa aceasta. Se 
risipiseră ca luate de vânt toate spaimele de noaptea 
trecută, aşa cum păţesc, îndeobşte, temerile noastre cele 
mai cumplite din crucea nopţilor. Aidoma vampirilor de 
Tipul Unu şi Doi pe care îi cunoştea Părintele, aceste temeri 
păreau alergice la lumina zilei. În primul rând, absolut toţi 
copiii soţilor Jaffords fuseseră prezenţi, în stare bună, la 
micul dejun. Mai mult încă, se descoperise că un purcel 
dispăruse din cocină. Tian îi întrebase pe Eddie şi pe 
Susannah dacă auziseră ceva în timpul nopţii şi dăduse 
abătut din cap atunci când amândoi îi făcuseră semn că nu, 
nu auziseră nimic. 

— Aşa vezi. Prin partea noastră de lume au cam dispărut 
progeniturile mutanţilor, da' mai sunt destui în nord. Şi de 
acolo coboară spre noi haite de câini sălbatici în fiecare 
toamnă. Se pare că au trecut acu' două săptămâni prin 
Calla Amity; săptămâna care vine precis o să dea năvală, 
iar Calla Lockwook o să dea de belea. Nu scot niciun sunet, 
aşa să ştiţi. Adică nu că s-ar mişca fără zgomot. Sunt muţi, 
asta vreau să zic. N-au nimic aici. 

Tian îşi puse mâna pe gât pentru exemplificare. 

— În plus, n-am de ce să mă vait, că mie, personal, chiar 
mi-au făcut un bine. Am găsit un guzgan de hambar al 
naibii de mare. Cât se poate de mort. l-au smuls capul cu 
totul. 

— Scârbos, se revoltă cu o grimasă teatrală Hedda, 
împingând la o parte castronul cu terci. 

— Pune mâna de-ţi mănâncă terciu' ăla, don'şoară, îi zise 
Zalia. Tre' să capeţi putere ca să pui rufele la uscat. 

— Mami-Mami, de ce-eee? 


Eddie surprinse privirea lui Susannah şi-i făcu cu ochiul. 
Ea îi răspunse, şi, da, totul era în ordine. Sigur, dăduse o 
raită azi-noapte. Luase o gustărică. Îngropase resturile. Şi, 
da, vor trebui să facă ceva cu sarcina asta a ei. Sigur că da. 
Dar totul va fi bine, în cele din urmă. Eddie era sigur de 
asta. În plus, la lumina zilei, simplul gând că Susannah ar fi 
putut face rău unui copil era absolut ridicolă. 

— Heil, Roland, Jake. 

Eddie se întoarse şi o văzu pe Zalia pe prispă, făcând o 
reverență. Roland îşi scoase pălăria, o întinse spre ea în 
semn de salut, apoi şi-o puse la loc pe cap. 

— Sai, i se adresă el, eşti de acord cu soţul tău care 
spune că trebuie să ne luptăm cu Lupii? 

Femeia oftă, dar privirea nu-i şovăi nici-o clipă. 

— Da, pistolarule. 

— Ceri ajutor şi sprijin? 

Întrebarea fu rostită fără ostentaţie - pe un ton aproape 
colocvial, de fapt - însă Eddie simţi că-i stă inima în loc, iar 
când Susannah îşi strecură mâna într-a lui, o strânse cu 
putere. lată cea de-a treia întrebare, întrebarea-cheie, 
întrebarea care nu fusese pusă nici celui mai mare moşier 
din Calla, nici celui mai mare crescător de vite din Calla, 
nici celui mai mare negustor din Calla. Intrebarea aceasta 
fusese adresată unei neveste de ţăran, unei femei cu părul 
de culoarea şoricelului, strâns în coc la spate, unei femei a 
cărei piele, şi aşa închisă la culoare de la natură, se uscase 
şi se zbârcise de la prea multă muncă sub razele puternice 
ale soarelui, unei femei ale cărei haine de lucru se 
decoloraseră de la prea mult spălat. Şi era drept să fie aşa. 
Era perfect. Pentru că sufletul comunităţii Calla Bryn Sturgis 
se afla în cele patru duzini de gospodării mici, întocmai ca 
aceasta, îşi spuse Eddie. Atunci Zalia Jaffords să vorbească 
în numele tuturor. La naiba, de ce nu? 

— Cer şi îţi mulţumesc ţie, îi răspunse ea simplu. Domnul 
Dumnezeu şi Omul lisus să te binecuvânteze pe tine şi pe ai 
tăi. 

Roland dădu din cap uşurel, de parcă i-ar fi dat bineţe. 

— Margaret Eisenhart mi-a arătat ceva. 


— Nu mai spune? surâse blând Zalia. 

Tian apăru de după colţul casei, istovit şi asudat, deşi era 
doar ora nouă dimineaţa. Pe umăr îşi aruncase un ham 
rupt. Le ură o zi bună lui Roland şi lui Jake şi se duse lângă 
soţia sa. Rămase acolo, petrecându-şi un braţ pe după 
mijlocul ei. 

— Ba da, şi ne-a spus povestea Domniței Oriza şi a lui 
Gray Dick. 

— Este o poveste frumoasă, comentă neutru femeia. 

— Aşa este, fu de acord Roland. Nu am de gând s-o iau 
pe ocolite, doamnă-sai. Eşti de acord să fii în prima linie cu 
farfuria ta atunci când va veni momentul să luptăm? 

Tian făcu ochii mari. Căscă gura să spună ceva, apoi o 
închise la loc. Îşi privi lung soţia ca un om în faţa unei mari 
revelații. 

— Da, răspunse Zalia. 

Tian aruncă hamul şi o cuprinse în braţe. Ea îi răspunse 
iute la îmbrăţişare, apoi se întoarse iarăşi spre Roland şi 
prietenii lui. 

Pistolarul zâmbea. Eddie fu cuprins de senzaţia de ireal 
care îl sufoca de fiecare dată când viziona acest fenomen. 

— Bine. Şi vrei s-o înveţi pe Susannah să arunce farfuria? 

Zalia o privi gânditoare pe Susannah. 

— Vrea să înveţe? 

— Nu ştiu, interveni Susannah. Trebuie să învăţ, Roland? 

— Da. 

— Când, pistolarule? 

Roland făcu un calcul scurt în minte şi spuse: 

— Dacă totul merge bine, peste trei sau patru zile. Dacă 
n-are înclinaţie pentru aşa ceva, trimite-mi-o înapoi şi vom 
încerca cu Jake. 

Băiatul tresări vizibil. 

— Dar cred că se va descurca bine, continuă Roland. N- 
am mai pomenit un pistolar care să nu se înveţe cu armele 
noi aşa cum se învaţă rațele la un iaz nou. Şi trebuie ca 
măcar unul dintre noi să arunce farfuria sau să tragă cu 
arbaleta, căci suntem patru şi nu avem decât trei arme cu 
care ne putem lupta. lar mie îmi place farfuria. Imi place 


foarte mult. 

— Sigur, atunci am s-o învăţ tot ce ştiu, spuse Zalia 
adresându-i lui Susannah un surâs sfios. 

— Atunci, peste nouă zile, vă aşteptăm la Bătrân acasă 
pe tine, pe Margaret, pe Rosalia şi pe Sarey Adams şi vom 
vedea ce vom face mai departe. 

— Ai un plan? îl întrebă Tian cu ochi în care ardea 
speranţa. 

— Voi avea atunci, răspunse Roland. 


4 


Merseră călare spre oraş, unul lângă celălalt, dar, acolo 
unde Drumul de Est se intersecta cu un altul care ducea de 
la nord la sud, Roland îşi struni calul. 

— Aici ne despărţim, le spuse el, arătând către dealurile 
dinspre nord. La două ceasuri de aici se află locul pe care 
unii dintre Exploratori îl numesc Calla oamenilor manni, iar 
alţii, Cărarea Roşie a oamenilor manni. Oricum i-ai spune, 
este acelaşi lucru: satul în care trăiesc oamenii manni. 
Acolo mă voi întâlni cu Henchick. 

— Dinh-ul lor, arătă Eddie că a înţeles. 

Roland aprobă din cap. 

— Dincolo de satul lor, la mai puţin de o oră de mers, 
sunt câteva mine abandonate şi o mulţime de peşteri. 

— Locul pe care ni l-ai arătat pe harta gemenilor Tavery? 
întrebă Susannah. 

— Nu tocmai, dar e destul de aproape de acela. Pe mine 
mă interesează cea pe care localnicii o numesc Peştera 
Uşii. Ne va povesti despre ea Callahan diseară. 

— Ştii sigur, sau te bazezi pe intuiţie? vru să ştie 
Susannah. 

— Henchick mi-a spus. Azi-noapte. Mi-a povestit şi despre 
Părinte. V-aş putea destăinui ce am aflat, dar cred că-i mai 
bine să-l lăsăm pe el să ne spună. În orice caz, peştera 
aceea este importantă pentru noi. 

— Acolo e calea înapoi, nu? îl întrebă Jake. Crezi că pe 


acolo e calea înapoi în New York. 

— Mai mult, îi răspunse pistolarul. Cu Treisprezece Negru 
în posesia noastră, cred că este calea spre orice unde şi 
spre orice când. 

— Şi spre Turnul Întunecat? întrebă Eddie cu voce 
şoptită, răguşită din cauza emoţiei. 

— Nu ştiu, răspunse Roland, dar cred că Henchick îmi va 
arăta peştera, iar atunci voi şti mai multe. Între timp, voi vă 
veţi duce la prăvălia lui Took. 

— Pe bune? întrebă Jake. 

— Pe bune. 

Roland îşi trase punga pe genunchi şi scoase din ea un 
săculeţ din piele cu baierele bine strânse. Nici unul dintre 
cei trei nu-l mai văzuse înainte. 

— Tatăl meu mi l-a dat, le zise el dus pe gânduri. Numai 
atât mai am, în afară de faţa asta distrusă care a fost 
tânără şi chipeşă atunci când am intrat călare în Mejis 
împreună cu tovarăşii mei de ka, acum mulţi, mulţi ani. 

Se uitară la el cu un soi de teamă amestecată cu 
venerație profundă, toţi trei cu acelaşi gând în minte: dacă 
pistolarul spunea adevărul, săculeţul acela trebuia să fi fost 
vechi de sute de ani. Roland îl deschise, privi înăuntru, 
dădu din cap mulţumit. 

— Susannah, întinde mâinile. 

Le întinse. Şi, în palmele ei făcute căuş, Roland vărsă 
zece monede din argint, golind săculeţul. 

— Eddie, întinde mâinile. 

— Ei, Roland, am senzaţia că rezervorul a secat. 

— Întinde mâinile. 

Eddie ridică din umeri şi le întinse. Roland răsturnă 
săculeţul, iar în palmele tânărului căzură douăsprezece 
monede din aur. Săculeţul era din nou gol. 

— Jake? 

Jake întinse palmele. Din buzunarul ponchoului, Ete 
urmărea curios scena. De data aceasta, din săculeţ căzură 
şase pietre preţioase. Şi iarăşi săculeţul se goli. 

— Nu sunt decât granate, zise Roland pe ton de scuză. 
Dar am auzit că sunt o marfă bună de schimb prin părţile 


acestea. N-o să reuşiţi să cumpăraţi mare lucru, dar măcar 
veți lua ceva care să bucure inima băiatului. 

— Super! exclamă Jake, zâmbind cu gura până la urechi. 
Mulţam mult de tot! Mult-mult! 

Priviră săculeţul gol cu uimire tăcută, aducând un surâs şi 
pe buzele lui Roland. 

— A dispărut mare parte din magia pe care o ştiam 
odinioară, sau la care am avut acces, dar ceva-ceva tot a 
mai rămas. Ca frunzele de ceai pe fundul ceştii. 

— Mai e ceva înăuntru? se interesă Jake. 

— Nu. Dar va fi, cu timpul. Este un săculeţ-de-spor. 

Roland îl puse la loc în punga mai mare din care îşi 
scoase nişte tutun din cel pe care i-l dăruise Callahan şi 
începu să-şi răsucească o ţigară. 

— Mergeţi la prăvălie. Cumpăraţi ce vă pofteşte inima. 
Poate şi nişte cămăşi, una pentru mine, dacă vreţi; aş cam 
avea nevoie. Apoi ieşiţi în tindă şi trageţi-vă sufletul, aşa 
cum fac localnicii. Lui sai Took n-o să-i convină, că nimic nu 
i-ar face mai multă plăcere decât să ne vadă plecând spre 
Bubuit de Tunet, ca să ne găsim moartea. Dar nici n-o să vă 
gonească de acolo. 

— Să încerce numai, mârâi Eddie şi atinse patul pistolului 
lui Roland pe care îl purta la şold. 

— Nu vei avea nevoie de ăla, îi spuse Roland. Obiceiul îl 
va ţine în spatele tejghelei ca să-şi păzească banii. În plus, 
ştie care-i starea de spirit a oraşului şi nu vrea să iasă cu 
scandal. 

— Localnicii sunt de partea noastră, nu-i aşa? spuse 
Susannah. 

— Ba da. Însă, dacă ar fi să-l întrebi pe vreunul dintre ei 
direct, aşa cum am întrebat-o eu pe doamna-sai Jaffords, nu 
ti-ar răspunde. Dar, da. Vor să lupte. Sau să ne lase să 
luptăm noi pentru ei. Şi nu-i putem condamna pentru asta. 
Treaba noastră este să luptăm pentru cei ce nu pot lupta 
singuri. 

Eddie deschise gura să-i spună lui Roland ce aflase de la 
Bunel, apoi o închise la loc. Roland nu-l întrebase cum se 
desfăşurase întrevederea cu cel mai bătrân om din Calla, 


deşi pentru asta îl trimisese la familia Jaffords. Şi acum îşi 
dădu seama că nici Susannah nu-l întrebase nimic. Nu 
pomenise deloc de discuţia lui cu bătrânul Jamie. 

— O să-i pui şi lui Henchick întrebarea pe care i-ai pus-o 
doamnei Jaffords? îl întrebă Jake. 

— Da, răspunse Roland. Pe el am să-l întreb. 

— Pentru că ştii ce-ţi va răspunde. 

Roland dădu din cap şi zâmbi din nou. Însă acesta nu mai 
era un zâmbet încurajator, ci unul rece ca razele soarelui pe 
zăpadă. 

— Un pistolar nu pune niciodată o întrebare la care nu 
cunoaşte răspunsul, spuse el. Ne vom întâlni la cină, acasă 
la Părinte. Dacă totul merge bine, voi ajunge acolo înainte 
ca soarele să coboare dincolo de orizont. Sunteţi bine? 
Eddie? Jake? 

O mică şovăială. 

— Susannah? 

Toţi dădură din cap. Şi Ete. 

— Atunci, ne vedem diseară. Mergeţi cu bine, şi fie ca 
soarele să nu vă intre în ochi. 

Dădu pinteni calului şi o apucă pe drumul părăginit care 
ducea spre nord. Se uitară după el, până când dispăru din 
vedere, şi atunci, ca de fiecare dată când el pleca, iar ei 
erau lăsaţi pe cont propriu, îi copleşi un sentiment complex, 
parte teamă, parte singurătate, parte mândrie agitată. 

Se îndreptară spre oraş mai aproape unul de celălalt. 


5 


— Nei, nei nei, să nu cutezi să vâri bumbleru' ăla jegos la 
mine-n prăvălie, nei, nei, nei! strigă Eben Took de la locul 
său din spatele tejghelei. 

Vocea lui ascuţită, ca de femeie isterică, zgârie cu cioburi 
de sticlă liniştea adormită a prăvăliei. Negustorul arăta 
scandalizat spre Ete, care se uita în jur din buzunarul hainei 
lui Jake. Vreo doisprezece clienţi care se întâmplau să fie în 
magazin, majoritatea femei în rochii modeste, lucrate în 


casă, se întoarseră să descopere sursa nervozităţii lui Took. 

Doi argaţi, în cămăşi simple, cafenii, pantaloni din denim 
şi sandale din rafie, care până atunci stătuseră lângă 
tejghea, se retraseră în pripă, de parcă s-ar fi aşteptat ca 
străinii cu pistoale să-şi scoată armele şi să-l expedieze pe 
comerciant tocmai până în Calla Boot Hill. 

— Da, domnule, imediat, spuse Jake cu blândeţe. Scuze. 

Il scoase pe Ete din buzunar şi îl puse jos, pe tinda 
însorită, chiar lângă uşă. 

— Stai, Ete. 

— Ete. Stă, fu de acord bumblerul aşezându-se în 
poponeţ şi încolăcindu-şi în jurul picioarelor codiţa arcuită. 

Jake îşi ajunse din urmă prietenii şi intrară în prăvălie. Lui 
Susannah i se păru că interiorul magazinului poartă mirosul 
celor din Mississippi, pe care le cutreierase în timpul ei: un 
amestec de carne sărată, piele, mirodenii, cafea, naftalină 
şi matrapazlâcuri desuete. Lângă tejghea era un butoi mare 
din lemn, cu capacul tras într-o parte, lângă care era 
atârnat un cleşte. De acolo venea un iz puternic şi înţepător 
de murături în saramură. 

— Nu dau pă datorie! zbieră Took la fel de isteric şi la fel 
de enervant. N-am dat niciodată pă datorie la nişte neica- 
nimeni dă dăparte şi nici n-o să dau! Adevărat vă zic! 

Susannah îl strânse pe Eddie de mână încercând să-l 
calmeze. Eddie se scutură iritat, dar când i se adresă 
negustorului, tonul său fu la fel de blajin ca al lui Jake mai 
devreme. 

— iți mulţumim, sai Took, nici nu vrem să cumpărăm pe 
datorie. 

Şi adăugă o expresie auzită la Părintele Callahan: 

— Niciodată de când ne ştim n-am luat pe datorie. 

Murmure de aprobare de la câţiva dintre oamenii aflaţi în 
prăvălie. Nimeni nu mai încerca să se prefacă interesat de 
mărfuri. Took se făcu vânăt la faţă. Susannah îl apucă din 
nou pe Eddie din mână, acum aruncându-i şi un zâmbet 
satisfăcut. 

La început cercetară produsele în tăcere, dar, înainte să 
termine, câţiva dintre ceilalţi clienţi - toţi participanţi la 


petrecerea de la Pavilion din urmă cu două seri - se 
apropiară de ei să le dea bineţe şi să-i întrebe (cu sfială) ce 
mai fac. Toţi trei răspunseră că fac bine. Aleseră nişte 
cămăşi, din care două pentru Roland, pantaloni din denim, 
flanele de corp, şi trei perechi de cizme scurte, absolut 
hidoase, dar confortabile şi rezistente. Jake îşi luă şi o 
pungă cu dulciuri pe care le alese indicându-i-le cu degetul 
lui Took, iar acesta le ambală cu o  încetineală 
respingătoare şi plină de răutate. Când vru să cumpere şi 
un pachet cu tutun şi nişte foiţe de ţigară pentru Roland, 
negustorul îl refuză cu o încântare mult prea evidentă. 

— Nei, nei. lo nu vând tabac la copii. Niciodată. 

— Bravo ţie, spuse Eddie. Cu cât eşti mai aproape de 
iarba dracului, cu atât e mai aproape şi doctorul de tine. 
Dar mie ai să-mi vinzi, nu-i aşa, sai? Dinh-ului nostru îi 
place să tragă câte un fum seara, în vreme ce se gândeşte 
cum să-i ajute pe cei aflaţi la nevoie. 

Se auziră câteva chicote. Magazinul se umpluse cu o 
iuţeală de-a dreptul uluitoare. Acum jucau în faţa unui 
public adevărat, iar pe Eddie asta nu-l deranja câtuşi de 
puţin. Took ieşea ca un căcănar din toată povestea, iar 
lucrul acesta nu era deloc de mirare. Took chiar era un 
căcănar. 

— Niciodată n-am văzut pe cineva care să danseze 
commala aşa de bine! strigă un bărbat de pe intervalul 
dintre mărfuri, în murmurele de aprobare ale asistenţei. 

— Mulţumim frumos, spuse Eddie. Îi voi transmite. 

— Şi doamna ta cântă bine, zise un altul. 

Susannah mimă o reverență din scaunul cu rotile. Când 
îşi încheie sesiunea de cumpărături scoase cu cleştele o 
murătură din butoi. Eddie se apropie de ea şi îi şopti: 

— Mi se pare că mi-am scos şi eu ceva la fel de verde din 
nas, dar nu mai ţin minte când a fost asta. 

— Nu fi scârbos, scumpete mică, îi surâse suav 
Susannah. 

Eddie şi Jake au fost bucuroşi s-o lase pe ea să se 
târguiască, iar Susannah îşi îndeplini sarcina cu multă 
pasiune. Took îşi dădu toată silinţa s-o încarce la preţ 


pentru toată gunna lor, cum ar fi spus Roland, pentru toate 
bunurile cumpărate, dar lui Eddie i se păru că nu o făcea 
pentru că ar fi avut ceva în mod special împotriva lor, ci 
pentru că Eben Took credea că tragerea pe sfoară făcea 
parte din fişa postului (sau din vocaţia lui sacră). Dar 
evident că era suficient de perspicace ca să sesizeze starea 
de spirit a clienţilor lui, aşa că o lăsă mai moale cu şicanele. 
Ceea ce nu-l împiedică, însă, să le verifice monedele 
lovindu-le de un pătrat din metal destinat acelui unic scop 
şi să ţină agatele lui Jake în lumină şi chiar să refuze una 
din ele (deşi celor trei le părea identică cu celelalte). 

— Cât mai staţi p-acilea, măi? îi întrebă pe un ton cu 
pretenţii de cordialitate la sfârşitul negocierii. 

Dar ochii lui nu erau deloc prietenoşi, ci mici şi vicleni, iar 
Eddie fu convins că orice ar fi răspuns ar fi ajuns, chiar 
înainte de apusul soarelui, la urechile lui Eisenhart, 
Overholser şi ale oricui altcuiva cu un cuvânt greu de spus 
în comunitatea aceea. 

— Păi, asta depinde de ce o să vedem, zise Eddie. lar ce 
o să vedem depinde foarte mult de ce anume vor dori 
oamenii să ne arate, nu crezi? 

— Ba da, fu de acord Took neînţelegând nimic. 

Se strânseseră cam vreo cincizeci de oameni în 
magazinul mixt, în mare parte gură-cască. lar în aer se 
simţea un soi de surescitare prăfuită care-i plăcea foarte 
mult lui Eddie. Nu-şi dădea seama dacă era de bine sau de 
rău, dar foarte mult îi plăcea. 

— Şi mai depinde şi de ceea ce vreţi voi, supralicită 
Susannah. 

— Îţi zic io ce vrea iei, cafenio! strigă Took cu vocea lui 
din cioburi. Vrea pace, ca mereu! Vrea să mai aibă un oraş 
şi după ce vă puneţi coada pă spinare... 

Susannah îi apucă degetul mare şi i-l dădu pe spate cuo 
mişcare abilă şi iute. Jake nu crezu că au observat-o mai 
mulţi oameni decât cei doi sau trei din apropierea tejghelei. 
Chipul lui Took se coloră într-un alb jegos, iar ochii îi ţâşniră 
din orbite. 

— Înghit vorba asta de la un biet bătrân fără minte, îi 


spuse ea printre dinţi, dar nu de la unul ca tine. Mai fă-mă 
tu „cafenie” încă o dată, batoză ce eşti, şi-ţi smulg limba 
din gură şi ţi-o dau să te ştergi la cur cu ea. 

— Îmi cer iertare! gâfâi Took, cu sudoarea şiroindu-i pe 
obraji în stropi mari şi dezgustători. lertare îmi cer, îmi cer 
iertare! 

— În regulă, spuse Susannah. Acum o să ne odihnim 
puţin pe prispa ta, căci e tare istovitor să faci cumpărături. 


6 


Prăvălia lui Took nu avea în distribuţie niciun Gardian al 
Grinzii, ca acela despre care le povestise Roland în Mejis, 
dar în faţa lui se înşirau cam vreo douăzeci şi ceva de 
balansoare. Şi, în cinstea toamnei, cele trei grupuri de 
trepte erau străjuite de sperietori de ciori. Tovarăşii de ka ai 
lui Roland ieşiră şi se aşezară în cele trei balansoare din 
mijloc. Extrem de satisfăcut, Ete se cuibări la picioarele lui 
Jake şi adormi cu botul pe labe. 

Eddie arătă cu degetul în spate, spre locul unde 
rămăsese Eben Took. 

— Păcat că n-a fost şi Detta Walker cu noi să şparlească 
câteva chestii de la gherţoiul ăla. 

— Nu-ţi închipui că n-am fost tentată s-o fac eu, în 
numele ei. 

— Vin nişte oameni, spuse Jake. Vor să stea de vorbă cu 
noi. 

— Sigur că vor, zise Eddie, de-aia şi suntem aici. 

Surâse, şi chipul său chipeş deveni şi mai chipeş încă. 
Şopti: 

— Veniţi şi faceţi cunoştinţă cu pistolarii, oameni buni. 
Hai-hai-hai-commala, viaţa noast' e rafala. 

— Tacă-ţi gura aia spurcată, fiule, îl apostrofă Susannah 
râzând. 

Sunt nebuni de legat, îşi spuse Jake. Dar dacă el era 
excepţia, de ce oare râdea în hohote? 


7 


Henchick de Manni şi Roland de Gilead prânziră în umbra 
unei stânci uriaşe. Mâncară pui rece şi tortilla umplute cu 
orez şi băură cidru nealcoolizat dintr-un ulcior din lut pe 
care îl treceau de la unul la altul. Henchick dădu semnalul 
începerii mesei adresând o rugă celei pe care o numea şi 
Forţă, şi Lumea de Dincolo, apoi nu mai spuse nimic. lar 
asta fu pe placul lui Roland. Bătrânul îi răspunsese afirmativ 
la singura întrebare pe care avusese nevoie să i-o pună. 

Pe când isprăviră de mâncat, soarele dispăruse în spatele 
stâncilor şi versanților. Prin urmare îşi continuară drumul la 
umbră, urcând o potecă acoperită cu prundiş şi mult prea 
îngustă pentru caii pe care îi lăsaseră în vale, într-un crâng 
cu plopi tremurători, cu frunzele îngălbenite. Înaintea lor 
alergau zeci de şopârle mititele, uneori ţâşnind să se 
ascundă prin crăpăturile din pietre. 

Umbră sau nu, acolo era mai cald ca în cazanele iadului. 
După un kilometru şi jumătate de urcuş neîntrerupt, Roland 
începu să respire din ce în ce mai greu şi îşi tot ştergea 
transpiraţia de pe obraji şi de pe gât cu batista lui mare. Pe 
de altă parte, Henchick, care părea a avea în jur de optzeci 
de ani, mergea neabătut înainte, respirând cu uşurinţa 
unuia care se plimbă prin parc. Îşi împăturise mantia şi o 
lăsase pe ramura unui copac, alături de cai, dar pe cămaşa 
neagră nu se vedea nici-o pată de transpiraţie. 

Ajunseră la un cot al drumului şi lumea se deschise spre 
nord şi vest în faţa ochilor lor într-o splendoare imaterială. 
Roland admiră dreptunghiurile gri de păşuni şi cirezile ca de 
jucărie. Spre sud şi spre est, câmpurile deveneau tot mai 
verzi pe măsură ce coborau spre albia râului. Zări Calla şi 
zări - departe, la orizont, aidoma unui cadru înceţoşat dintr- 
un western vechi - chiar şi pădurea pe care o străbătuseră 
ca să ajungă în locurile acestea. Vântul de aici, de sus, era 
atât de rece, că-i tăie răsuflarea lui Roland. Totuşi îşi ridică 
faţa cu recunoştinţă spre el, cu ochii întredeschişi, inspirând 
toate acele mirosuri care defineau Calla: vite, cai, grâne, 
apă de râu, şi orez orez orez. 


Henchick îşi scosese pălăria cu boruri largi şi calotă plată 
şi îşi ridicase şi el faţa în bătaia vântului. Aşa cum stătea el 
acolo, nemişcat, cu ochii pe jumătate închişi, părea un 
portret al recunoştinţei mute. Vântul îi sufla părul spre 
spate şi se juca în barba lui, lungă până la brâu, separând-o 
în şuviţe. Rămaseră aşa cam vreo trei minute, răcorindu-se 
în adierea brizei. Apoi Henchick îşi puse la loc pălăria şi se 
uită la Roland. 

— Cum crezi că se va sfârşi lumea, pistolarule? În foc sau 
în gheaţă? 

Roland se gândi puţin. 

— Nici una, nici alta, răspunse el. Cred că în întuneric. 

— Aşa zici tu? 

— Aşa zic. 

Henchick medita şi el o vreme asupra celor auzite, apoi 
îşi continuă urcuşul. Oricât de nerăbdător era Roland să 
ajungă cât mai repede la destinaţie, îl atinse pe umăr, 
oprindu-l. O promisiune e ceva sacru. Mai ales cea făcută 
unei doamne. 

— Aseară am cunoscut-o pe una dintre cei care au uitat, 
spuse Roland. Nu aşa îi numiţi voi pe cei care au ales să 
părăsească ka-tet-ul vostru? 

— Vorbim despre oameni care au uitat, da, răspunse 
Henchick privindu-l scrutător, dar nu şi despre ka-tet. 
Cunoaştem cuvântul, însă nu îl folosim, pistolarule. 

— În orice caz, eu... 

— În orice caz, tu ai înnoptat la Rocking B. cu Vaughn 
Eisenhart şi cu fiica noastră, Margaret. Şi ea ţi-a arătat cum 
aruncă farfuria. Nu am pomenit de toate astea azi-noapte, 
când am stat de vorbă, pentru că le cunoşteam la fel de 
bine ca tine. Şi, oricum, aveam alte lucruri de vorbit, nu-i 
aşa? Aveam de vorbit despre peşteri. 

— Aşa este. 

Roland încercă să-şi ascundă surpriza. Probabil că nu 
reuşi, deoarece Henchick dădu uşurel din cap, iar pe buzele 
sale abia vizibile prin barbă apăru umbra unui zâmbet. 

— Oamenii manni cunosc multe căi prin care pot afla 
multe, mereu a fost aşa, pistolarule. 


— N-ai de gând să-mi spui Roland? 

— Nu. 

— Ea m-a rugat să-ţi spun că Margaret din Clanul Cărarea 
Roşie o duce bine cu bărbatul ei păgân, o duce foarte bine. 

Henchick dădu din cap. Dacă aceste vorbe îl îndureraseră 
cumva, nu lăsă să se vadă. Nici măcar în privire. 

— E damnată, zise el pe un ton care parcă spunea Se 
pare că se va însenina spre după-amiază. 

— Îmi ceri să-i dau acest răspuns? îl întrebă Roland, 
amuzat şi înfricoşat în acelaşi timp. 

De-a lungul anilor săi lungi de viaţă, ochii albaştri ai lui 
Henchick îşi pierduseră intensitatea culorii şi deveniseră 
apoşi, dar mirarea la auzul acestei întrebări se citi limpede 
în ei. Ridică din sprâncene. 

— Eu nu m-aş deranja. Ştie. Şi va avea timp să se căiască 
pe îndelete în adâncurile lui Na'ar. Şi asta o ştie. Haide, 
pistolarule. Mai avem doar un sfert de roată până acolo. 
Dar e hopa sus. 


8 


Şi hopa sus a fost, chiar foarte hopa sus. Jumătate de oră 
mai târziu ajunseră într-un loc unde poteca era blocată de o 
lespede căzută. Henchick o ocoli cu uşurinţă, cu pantalonii 
săi negri fluturând în vânt şi barba lungă învolburată. Se 
agăţă de lespede cu degetele sale cu unghii lungi. Roland îl 
urmă. Lespedea era încălzită de soare, dar vântul era acum 
atât de rece încât îl făcea să tremure. Simti cum tocurile 
cizmelor lui scâlciate trec de muchia prăpastiei adânci de 
vreo şapte sute de metri. Dacă bătrânul ar fi avut de gând 
să-l îmbrâncească, totul s-ar fi sfârşit pe loc. Şi într-o 
manieră deloc dramatică. 

Dar nu o va face, îşi spuse el. Eddie îmi va lua locul, iar 
ceilalți doi îl vor urma până la capăt. 

Dincolo de lespede, cărarea se termina într-o gură de 
peşteră colţuroasă şi întunecată, înaltă de vreo trei metri şi 
lată de doi. Aerul care ieşea din ea îl izbi în faţă pe Roland. 


Spre deosebire de briza care se jucase cu ei, acest aer era 
rău mirositor. Şi împreună cu el, purtat de el, ieşeau şi nişte 
strigăte pe care Roland nu le putu înţelege. Strigăte de 
oameni. 

— Oamenii din Na'ar sunt cei care strigă? îl întrebă el pe 
Henchick. 

Însă niciun zâmbet nu atinse buzele ascunse de barbă 
ale bătrânului. 

— Nu glumi, spuse el. Nu aici. Căci te afli în prezenţa 
infinitului. 

Şi Roland îl crezu. Înainta cu prudenţă pe pietrişul care-i 
scrâşnea sub tălpi. Duse mâna la armă - acum, când purta 
pistolul, şi-l punea numai pe partea stângă, sub mâna care-i 
rămăsese întreagă. 

Duhoarea care ieşea din gura căscată a peşterii deveni şi 
mai puternică. Nocivă, dacă nu de-a dreptul toxică. Cu 
mâna dreaptă, cea fără câteva degete, Roland îşi duse 
batista la gură şi nas. Era ceva în umbrele din peşteră. 
Oase, da, oase de şopârle şi de alte animale mici, dar mai 
era şi altceva, o formă cunoscută... 

— Ai grijă, pistolarule, îi zise Henchick, dându-se, totuşi, 
la o parte pentru ca Roland să poată intra dacă şi-ar fi dorit. 

Nu are importanță ce doresc, îşi spuse el. Trebuie s-o fac. 
Poate de aceea îmi este mai uşor. 

Silueta din umbre căpătă mai mult contur. Şi nu se miră 
deloc când văzu că este o uşă identică cu acelea pe care le 
găsise pe ţărmul Mării Vestului; altfel de ce s-ar fi numit 
Peştera Uşii? Era confecţionată din lemn de eucalipt (sau 
poate de sicomor) şi se afla la vreo şapte metri distanţă de 
intrare. Înaltă tot de doi metri. Şi, la fel ca acelea, stătea în 
picioare pe balamale care nu erau fixate de nimic. 

Însă se va deschide cu uşurinţă pe balamalele astea, 
comentă el în gând. Se va deschide. La momentul potrivit. 

Nu avea gaură pentru cheie. lar clanţa părea a fi din 
cristal pe care era gravat un trandafir. Pe ţărmul Mării 
Vestului, pe fiecare dintre cele trei uşi fusese scris câte 
ceva în Limba Nobilă: PRIZONIERUL - pe una; STAPANA 
UMBRELOR - pe a doua; UCIGAŞUL (adică MOARTEA) pe a 


treia. Pe uşa aceasta erau desenate hieroglifele pe care le 
văzuse prima oară pe lada ascunsă în biserica lui Callahan. 


LE 9% 


— Înseamnă „nedescoperită”, spuse Roland. 

Henchick dădu din cap, iar atunci când Roland vru să 
ocolească uşa, bătrânul făcu un pas înainte şi întinse mâna. 

— Ai grijă, ori vei afla singur cui aparţin vocile astea care 
strigă. Roland pricepu ce anume voia să-i spună. La vreo 
doi metri şi jumătate în spatele uşii, podeaua peşterii 
cobora într-un unghi de cincizeci, şaizeci de grade. 

Nu exista nimic de care să se poată ţine, iar panta părea 
netedă ca sticla. Zece metri mai jos, acest derdeluş 
alunecos sfârşea într-un abis din care se înălţau gemetele 
împletite ale mai multor voci. La un moment dat, una se 
distinse dintre celelalte. Vocea mamei sale, Gabrielle 
Deschain. 

Nu, Roland! zbieră din beznă mama lui cea moartă. Nu 
trage! Eu sunt! Sunt ma... 

Însă vorbele îi fură acoperite de bubuitul focurilor de 
armă. Durerea cuprinse în menghină tâmplele lui Roland. Işi 
apăsă tare batista pe faţă, nepăsându-i că-şi striveşte 
nasul. Încercă să-şi relaxeze muşchii braţului, dar nu reuşi. 

Apoi, din bezna puturoasă veni spre el vocea tatălui său. 

— De când mergeai de-a buşilea mi-am dat seama că nu 
eşti vreun geniu, spuse Steven Deschain cu o voce obosită, 
dar, până aseară, n-aş fi crezut în ruptul capului că eşti atât 
de prost! Uite cum îl laşi să te conducă de parcă ai fi un 
vitel dus la tăiere. O, zei ai mei! 

Lasă asta. Nu-s nici măcar fantome. Cred că sunt doar 
ecouri, scoase cumva din străfundurile minţii mele. 

Trecu dincolo (atent la panta din dreapta) şi observă că 


uşa dispăruse. Nu se mai vedea decât silueta lui Henchick 
în gura peşterii, ca decupată din carton negru. 

Uşa este la locul ei, dar nu se poate vedea decât dintr-o 
singură parte. Şi din punctul ăsta de vedere seamănă cu 
celelalte uşi. 

— Cam enervant, nu? chicoti vocea lui Walter din gâtlejul 
Peşterii Uşii. Renunţă, Roland! E mult mai bine să renunti şi 
să mori, decât să descoperi că e goală camera din vârful 
Turnului Întunecat! 

Apoi se auzi sunetul impetuos al cornului lui Eld, făcându- 
i pielea de găină lui Roland şi zburlindu-i părul pe ceafă: 
ultimul strigăt de luptă al lui Cuthbert Allgood pe când 
gonea pe Jericho Hill ieşindu-i în întâmpinare morţii aduse 
de barbarii cu feţe albastre. 

Roland lăsă jos batista şi îşi continuă drumul. Un pas; doi; 
trei. Strivind oase sub tălpi. După al treilea pas, uşa 
reapăru, mai întâi din lateral, cu zăvorul înfipt în gol, 
aidoma balamalelor de pe latura opusă. Se opri o clipă, 
uitându-se la ea cu luare-aminte, desfătându-se în faţa 
grosimii şi ciudăţeniei ei, aşa cum se desfătase şi cu 
ciudăţenia uşilor de pe plajă. lar atunci fusese bolnav şi 
rănit, fusese aproape pe moarte. Dacă îşi întindea puţin 
capul, uşa dispărea. 

Dacă şi-l trăgea la loc, reapărea. Nu devenea neclară, nu 
pâlpâia. Caz clar de ori/ori, de uite-o/nu-i. 

Se întoarse în faţa ei, îşi lipi palmele de lemnul de 
eucalipt şi se sprijini uşor pe ele. Se simţea o vibraţie slabă, 
ca produsă de o maşinărie puternică. Din gâtlejul întunecat 
al peşterii, Rhea de Coos zbieră la el, numindu-l 
obrăznicătură care n-a văzut niciodată chipul tatălui său 
adevărat şi spunându-i că femeiuştii lui i-a plesnit beregata 
de urlete când a fost arsă pe rug. Roland n-o luă în seamă 
şi puse mâna pe clanţa din cristal. 

— Nu, pistolarule, să nu cutezi! strigă alarmat Henchick. 

— Ba cutez, spuse Roland. 

Şi cuteză într-adevăr, dar clanţa nu vru să se mişte. 
Atunci se îndepărtă de uşă. 

— Dar a fost deschisă atunci când l-ai găsit pe preot, nu-i 


aşa? îl întrebă el pe Henchick. 

Discutaseră despre întâmplarea aceea doar cu o noapte 
în urmă, însă Roland voia să afle mai mult. 

— Da. Eu şi cu Jemmin l-am găsit. Ai cunoştinţă despre 
faptul că noi, bătrânii manni, explorăm alte lumi? Şi nu o 
facem pentru bogății, ci pentru iluminare? 

Roland ştia. Şi mai ştia că unii nu se mai întorseseră 
zdraveni la cap din expedițiile acestea. lar alţii nu se mai 
întorseseră deloc. 

— Dealurile astea sunt magnetice şi sunt străbătute de 
multe căi spre multe alte lumi. Am găsit mesajul într-o 
peşteră de lângă vechile mine de granate. 

— Ce fel de mesaj? 

— In gura peşterii era o maşinărie, spuse Henchick. Am 
apăsat pe un buton şi din ea a ieşit o voce. Vocea aceea ne- 
a zis să venim aici. 

— Dar voi ştiaţi peştera asta? 

— O ştiam, însă, înainte de venirea Părintelui, se chema 
Peştera Vocilor. Pentru care motiv, ai aflat şi tu acum. 

Roland făcu un semn din cap şi îl îndemnă să continue. 

— Vocea din maşinărie ne-a vorbit cu accent ca al tău şi 
al tovarăşilor tăi de ka, pistolarule. Ne-a spus că trebuia să 
venim aici, amândoi, Jemmin şi cu mine. Şi aici aveam să 
găsim o uşă, un om şi un miracol. Şi am făcut ce ne-a spus. 

— V-a lăsat cineva instrucţiuni, rosti gânditor Roland. 

Se gândea la Walter. La omul în negru care lor le lăsase 
biscuiţii cărora Eddie le zicea Keebler. Walter era Flagg, şi 
Flagg era Marten, şi Marten... Oare era el Maerlyn, vrăjitorul 
pezevenghi din legende? Roland nu era prea sigur în 
privinţa aceasta. 

— Şi v-a spus pe nume? 

— Nu, că nu avea cum să ştie atâtea. Ne-a numit 
„oameni manni”. 

— Şi de unde crezi că a ştiut persoana respectivă să lase 
maşinăria cu voce? 

Henchick strânse din buze. 

— De ce crezi că a fost o persoană? De ce să nu fi fost un 
zeu cu voce de om? De ce să nu fi fost un sol al Lumii de 


Dincolo? 

lar Roland răspunse: 

— Zeii lasă semne, lasă siguluri. Oamenii lasă maşinării. 

Făcu o pauză, apoi continuă. 

— Din câte ştiu eu, fireşte, tatule-străbunule. 

Henchick făcu un gest brusc, ca şi cum ar fi vrut să-i 
spună că e în zadar să încerce să-l linguşească. 

— Ştia toată lumea că veneai cu prietenul tău la peştera 
unde aţi descoperit maşinăria vorbitoare? 

Cam ţâfnos, Henchick ridică din umeri. 

— Bănuiesc că oamenii ne văd. Unii poate chiar ne 
urmăresc de la distanţă cu luneta sau cu binoclul. Mai e şi 
omul ăla mecanic. Vede multe şi turuie fără oprire la 
urechea oricui are vreme şi chef să-l asculte. 

Roland înţelese că răspunsul era afirmativ. Cineva ştiuse 
de venirea Părintelui Callahan. Şi ştiuse că va avea nevoie 
de ajutor atunci când urma să ajungă la intrarea în Calla. 

— Cât de deschisă era uşa? întrebă el. 

— Întrebările astea să i le pui lui Callahan, spuse 
Henchick. Ti-am promis că am să-ţi arăt peştera. i-am 
arătat-o. Sper să te mulţumeşti cu asta. 

— Era conştient când l-aţi găsit? 

Bătrânul manni ezită puţin înainte de a răspunde. 

— Nu. Dar mormăia ceva, ca un om care are un vis urât. 

— Înseamnă că nu are cum să-mi povestească el, nu-i 
aşa? Nu partea asta. Henchick, tu cauţi ajutor şi sprijin. Mi- 
ai spus asta în numele tuturor clanurilor voastre. Atunci, 
ajută-mă! Ajută-mă să te pot ajuta! 

— Nu înţeleg cum asta ţi-ar putea fi de folos. 

Şi poate că nu-i era de niciun folos. De niciun folos în 
afacerea cu Lupii care-l îngrijora atât de mult pe bătrânul 
acesta şi pe restul locuitorilor din Calla Bryn Sturgis. Insă 
Roland avea alte griji şi alte nevoi; pentru el poate că era o 
altă mâncare de peşte, cum zicea uneori Susannah. 
Rămase cu ochii ţintă la Henchick şi cu mâna încă pe clanţa 
din cristal. 

— Era deschisă puţin, răspunse Henchick într-un târziu. 
Şi lada era deschisă. La fel de puţin. Cel căruia i se spune 


acum Bătrânul stătea întins acolo cu faţa în jos. 

Şi indică locul acoperit cu pietre şi oase sfărâmate unde 
acum se aflau picioarele lui Roland. Lada era în dreapta lui 
şi era deschisă cam atât. Arătă vreo doi centimetri între 
degetul mare şi cel arătător. 

— Şi din ea venea dangăt de kammen, dangăt de 
clopote. Le mai auzisem şi înainte, dar niciodată nu au 
bătut atât de tare. M-au durut ochii şi mi-au lăcrimat. 
Jemmin a scos un țipăt şi s-a îndreptat spre uşa aceea. Şi, 
fără să-şi dea seama, a călcat pe una din mâinile 
Bătrânului. Uşa era şi ea întredeschisă, ca şi lada, şi prin 
deschizătură ieşea o lumină cumplită. Ascultă-mă bine, 
pistolarule, eu am călătorit mult, pistolarule, am fost în 
multe unde-uri şi în multe când-uri,; am mai văzut şi alte uşi 
şi am văzut cum se deschid portalurile, am văzut multe 
spărturi în realitate, dar niciodată vreo lumină ca aceea. 
Neagră ca neantul, dar avea şi ceva roşu în ea. 

— Ochiul, spuse Roland. 

Henchick îl privi mirat. 

— Un ochi? Aşa zici? 

— Aşa cred, răspunse Roland. Bezna pe care ai văzut-o 
este emanată de Treisprezece Negru. lar pata aceea roşie 
ar putea să fie Ochiul Regelui Purpuriu. 

— Cine este acesta? 

— Nu ştiu, zise Roland. Ştiu doar că locuieşte mult la est 
de aici, poate în Bubuit de Tunet, sau poate şi mai departe. 
Cred că este un Gardian al Turnului Intunecat. Poate chiar 
în mintea lui îşi zice că-l stăpâneşte. 

Când Roland pomeni Turnul, bătrânul manni îşi acoperi 
ochii cu mâinile, în semn de profundă spaimă religioasă. 

— Şi după aia ce s-a mai întâmplat, Henchick? Rogu-te, 
spune-mi. 

— Am dat să fug după Jammin, dar mi-am amintit cum a 
călcat pe mâna omului şi mi-am luat seama. Mi-am spus: 
„Henchick, dacă şi tu faci la fel, o să te tragă în partea 
cealaltă după el.” 

Bătrânul manni îl privi ţintă pe Roland. 

— Noi călătorim, asta este ocupaţia noastră, dacă pricepi 


ce-ţi zic, şi arar ne este teamă, pentru că ne încredem în 
Lumea de Dincolo. Însă m-am speriat de lumina aceea şi de 
sunetul clopotelor. 

Ezită puţin, apoi reveni: 

— M-am îngrozit. Şi niciodată nu am vorbit despre ziua 
aceea. 

— Nici cu Părintele Callahan? 

Henchick clătină din cap. 

— Dar el a spus ceva atunci când s-a trezit? 

— Ne-a întrebat dacă e mort. Şi i-am zis că, dacă ar fi 
fost mort, la fel ar fi trebuit să fim şi noi. 

— Ce s-a întâmplat cu Jemmin? 

— A murit doi ani mai târziu, spuse Henchick lovindu-se 
uşor în cămaşa neagră. L-a lăsat inima. 

— Şi câţi ani au trecut de când l-ai găsit pe Callahan? 

Henchick clătină foarte încet din cap înainte şi înapoi, 
într-un gest atât de comun printre oamenii manni că ai fi 
crezut că-i genetic. 

— Nu ştiu, pistolarule. Căci timpul este... 

— Da. În derivă, îl întrerupse nerăbdător Roland. Câţi ani 
crezi tu că au trecut de atunci? 

— Mai mult de cinci, căci de cinci şi-a făcut biserica aia 
unde se înghesuie cei superstiţioşi şi săraci cu duhul, 
pricepi tu. 

— Şi ce ai făcut? Cum l-ai salvat pe Jemmin? 

— M-am lăsat în genunchi şi am închis lada, răspunse 
Henchick. Nu m-am putut gândi la altceva. Dacă aş fi ezitat 
chiar şi o singură secundă, l-aş fi pierdut, pentru că aceeaşi 
lumină neagră ieşea şi din ladă. Şi mă făcea să mă simt 
slăbit şi... cu mintea întunecată. 

— Sunt convins, spuse Roland cu asprime. 

— Dar m-am mişcat iute, iar atunci când am închis 
capacul lăzii, s-a trântit şi uşa. Jemmin a lovit în ea cu 
pumnii şi a zbierat, şi a implorat să fie lăsat să treacă. ŞI 
după aia a leşinat. L-am tras afară din peşteră. Pe amândoi 
i-am scos de acolo. Şi, la aer curat, şi-au revenit în scurtă 
vreme. 

Henchick ridică mâinile în semn de Asta a fost tot. 


Roland mai încercă o dată clanţa. Nici de data aceasta nu 
se mişcă. Dar când va avea globul... 

— Să ne întoarcem, spuse el. Vreau să ajung acasă la 
Părinte până la vremea cinei. lar asta înseamnă că trebuie 
să coborâm repede şi să ne mânăm caii şi mai repede. 

Henchick îl aprobă cu un semn al capului. Faţa lui 
acoperită de barbă reuşea de minune să ascundă ceea ce 
simte, însă lui Roland i se păru că bătrânul se simte uşurat 
să plece din locul acela. Şi Roland se simţea puţin mai bine. 
Căci cui i-ar plăcea să asculte strigătele de reproş ale 
părinţilor lui morţi ridicându-se spre el din beznă? Fără a 
mai pune la socoteală şi ţipetele prietenilor la fel de morţi? 

— Ce s-a întâmplat cu maşinăria vorbitoare? întrebă 
Roland pe drum. 

Henchick ridică din umeri. 

— Ştii ce-s alea baderii? 

Adică baterii. Roland ştia. 

— Câtă vreme au funcţionat, maşinăria a repetat iar şi iar 
acelaşi mesaj, cel care ne îndemna să ne ducem în Peştera 
Vocilor unde vom găsi un om, o uşă şi un miracol. Cânta şi 
un cântec. | l-am pus odată Părintelui şi a început să 
plângă. Despre povestea asta trebuie să-l întrebi pe el. 

Roland dădu iarăşi din cap. 

— Apoi baderiile au murit, continuă Henchick ridicând din 
nou umerii cu un soi de dispreţ pentru maşinării, pentru 
lumea dispărută, sau, poate, pentru ambele. Le-am scos 
dinăuntru. Pe ele scria Duracell. Ai auzit de Duracell, 
pistolarule? 

Nu auzise. 

— | le-am dat lui Andy şi l-am întrebat dacă poate să le 
reîncarce. Le-a vârât în el, dar când le-a scos erau la fel de 
inutile. Andy şi-a cerut scuze. Noi i-am mulţumit. 

Henchick făcu acelaşi gest dispreţuitor. 

— Am deschis maşinăria - adică am apăsat un buton - şi 
din ea a ieşit un fel de limbă. Cam atât de lungă. 

Işi ţinu mâinile depărtate una de alta cam la opt, zece 
centimetri distanţă. 

— Cu două găuri. Şi înăuntru cu un fel de colac lucios şi 


maroniu. Părintele ne-a zise că se cheamă „casetă”. 

Roland dădu din cap. 

— Henchick, vreau să-ţi mulţumesc pentru că mi-ai 
arătat peştera şi pentru că mi-ai povestit tot ce ştii. 

— Am făcut ce trebuia să fac, spuse Henchick. lar tu te 
vei ţine de cuvânt. Nu-i aşa? 

Roland de Gilead îşi plecă fruntea. 

— Dumnezeu va alege. 

— Da, aşa spunem noi. 

Bătrânul manni se întrerupse privindu-l pe Roland cu un 
fel de şiretenie amară. 

— Sau poate doar încerci să te dai bine pe lângă mine? 
Oricine a citit Cartea de Căpătâi ar trebui să ştie că e în 
zadar. 

— Vrei să ştii dacă te linguşesc acum din cauză că nu mă 
poate auzi nimeni în afară de ei? făcu Roland un semn cu 
capul spre întunericul plin de voci pe care îl lăsaseră în 
urmă. Sper că nu, căci nu-mi pari a fi vreun neghiob. 

Bătrânul se gândi puţin, apoi întinse mâna noduroasă, cu 
degete lungi. 

— Să-ţi meargă bine, Roland. Este un nume bun, care ţi 
se potriveşte. 

Roland întinse şi el mâna dreaptă. lar când bătrânul 
manni i-o strânse, simţi o durere bruscă tocmai acolo unde 
şi-ar fi dorit s-o simtă mai puţin. Nu. Imi doresc să nu mă 
doară deloc mâna cealaltă, mâna sănătoasă. 

— Poate că acum Lupii ne vor ucide pe toţi, zise 
Henchick. 

— Poate. 

— Şi totuşi, poate că întâlnirea noastră este 
binecuvântată. 

— Poate, răspunse pistolarul. 


IX 
POVESTEA PREOTULUI (SFÂRŞITUL) 


1 


— Gătai paturile, le spuse Rosalita Munoz când se 
întoarseră. 

Eddie era atât de obosit încât i se păru că femeia zisese 
cu totul şi cu totul altceva - poate Scu/ptai statuile, sau, la 
fel de bine, V-așteaptă oamenii. Căci, la urma urmei, cum 
să vorbeşti despre paturi şi somn în miezul zilei? 

— Ce? îngăimă Susannah, cu minţile aiurea. Ce spuseşi, 
dulceaţo? N-am priceput. 

— Gătai paturile, repetă femeia de serviciu a Părintelui. 
Voi doi aveţi camera în care aţi stat şi acum două nopţi. 
Domnişoricul o să se culce în patul Părintelui. Şi, Jake, dacă 
vrei, poţi să iei bumblerul cu tine. Părintele mi-a zis să-ţi zic 
aşa. [i-ar fi zis el, doar că a plecat să-i viziteze pe bolnavi. 
Le dă împărtăşania. 

lar ultimele cuvinte fură rostite cu mândrie nedisimulată. 

— Paturile, spuse Eddie. 

Nu prea înţelegea cum vine treaba asta. Privi nedumerit 
în jur, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că e încă după- 
amiază şi că soarele străluceşte. 

— Paturile? 

— Părintele v-o văzut la prăvălie, explică Rosalita, şi s-o 
gândit că oţi vrea să trageţi un pui de somn după ce aţi 
vorbit cu toţi oamenii ăia. 

În cele din urmă Eddie reuşi să priceapă. Probabil că la 
un anumit moment din viaţă se mai simţise la fel de 
recunoscător pentru un gest de bunăvoință, însă în ruptul 
capului nu-şi putea aduce aminte când sau care gest fusese 
acela. La început, pe când se odihneau pe prispa prăvăliei 
lui Took, oamenii se apropiaseră încet de ei, în grupuleţe 


ezitante. Însă, atunci când nici unul nu fu preschimbat în 
stană de piatră şi nici nu căpătă vreun glonţ în cap - când 
discuţia se însufleţi, iar hohotele de râs răsunară puternic - 
veniră mulţi alţii. Pe când picătura se transforma în torent, 
Eddie descoperi ce înseamnă să fii persoană publică. Şi se 
miră de cât de greu era, cât de epuizant. Toţi oamenii aceia 
voiau răspunsuri simple la mii de întrebări dificile - de unde 
veneau pistolarii şi încotro se îndreptau erau doar primele 
două. La unele dintre aceste întrebări se putea răspunde cu 
sinceritate, însă, din ce în ce mai des, Eddie se surprindea 
dând răspunsuri ambigue, de politicieni, şi îşi auzea 
prietenii făcând la fel. Nu minţeau, nu tocmai, ci rosteau tot 
felul de fraze propagandistice care sunau ca nişte 
răspunsuri adevărate. Şi toţi se îmbulzeau să-i vadă mai 
bine, să-i audă cum zic din inimă Să-ţi meargă bine. Până şi 
Ete socializa: se lăsă mângâiat şi spuse multe cuvinte la 
cererea publicului până când îi ieşi limba de un cot. Atunci 
Jake intră în prăvălie şi îl rugă pe Eben Took să-i dea un vas 
cu apă. Stimabilul domn îi oferi o căniţă de tablă şi îl trimise 
s-o umple la cişmeaua de afară. Chiar şi acolo localnicii se 
strânseră ciopor în jurul lui întrebându-l vrute şi nevrute. 
Ete lipăi toată apa, apoi se întoarse spre propriii săi 
spectatori, în vreme ce Jake mai făcu un drum la cişmea ca 
să umple din nou cana. 

Una peste alta, acestea au fost cele mai lungi cinci ore 
din viaţa lui Eddie care îşi schimbă cu o sută optzeci de 
grade părerea despre ce înseamnă să fii celebru. Partea 
bună era că vorbiseră probabil cu toţi locuitorii orăşelului şi 
cu foarte mulţi moşieri, crescători de vite şi argaţi de prin 
împrejurimi. Vestea circulase cu iuţeala fulgerului: străinii 
stau în faţa prăvăliei lui Took şi discută cu absolut toţi cei 
care vor să stea de vorbă cu ei. 

Şi acum, pentru numele lui Dumnezeu, femeia asta - 
îngerul ăsta - pomenea de paturi. 

— Câtă vreme avem? o întrebă el pe Rosalita. 

— Părintele ar trebui să se întoarcă pe la patru, îi 
răspunse ea, dar nu vom mânca decât pe la şase, în caz că 
dinh-ul vostru se întoarce la vreme. Ce-ar fi să vă trezesc la 


cinci şi jumătate? Ca să aveţi timp să vă spălaţi. Vă 
convine? 

— Da, îi zâmbi Jake. Nu mi-am închipuit că poţi obosi în 
halul ăsta doar stând de vorbă cu oamenii. Şi ţi se face şi 
foarte sete. 

Femeia dădu din cap. 

— În cămară e un ulcior cu apă rece, 

— Ar trebui să te ajut să pregăteşti masa, spuse 
Susannah căscând. 

— Vine Sarey Adams să mă ajute, zise Rosalita, şi, 
oricum, vom avea doar bucate reci la cină. Haideţi, mergeţi 
şi odihniţi-vă. Se vede că sunteţi dărâmaţi. 


2 


Jake bău cu poftă din ulciorul din cămară, apoi puse nişte 
apă pentru Ete într-un castron şi intră în dormitorul 
Părintelui Callahan. Se simţea vinovat să se afle în locul 
acela (şi să aibă un billy-bumbler cu el), dar îl ademeneau 
şi aşternuturile curate, cu miros de proaspăt de pe patul 
îngust al fostului preot, iar perna fusese bătută şi umflată. 
Puse castronul pe podea, iar Ete începu să lipăie uşurel. 
Jake se dezbrăcă şi rămase în lenjeria cea nouă. Apoi se 
întinse şi închise ochii. 

Probabil că n-am să dorm, îşi spuse el. Nu reuşeam să 
dorm după-amiaza nici pe vremea când doamna Show îmi 
spunea 'Bama. 

Peste nici un minut sforăia uşurel, cu braţul trecut peste 
ochi. Ete dormea pe jos, lângă pat, cu boticul pe labe. 


3 


Eddie şi Susannah stăteau întinşi unul lângă celălalt pe 
patul mare din camera de oaspeţi. Lui Eddie aproape că nu- 
i venea să creadă ce i se întâmplă: nu numai că îşi permitea 
să tragă un pui de somn, dar era vorba despre un pui de 
somn într-un pat adevărat. Ce spui, frate, lux peste lux! 


Nimic nu-şi dorea mai mult decât să doarmă cu Susannah 
în braţe, însă mai întâi trebuia să rezolve o anumită 
chestiune care nu-i dăduse pace întreaga zi. Îl sâcâise chiar 
şi în timpul acelei improvizate „întruniri electorale”. 

— Suze, Bunelul lui Tian... 

— Nu vreau să ştiu! sări ea ca arsă. 

Eddie ridică mirat din sprâncene. Deşi ar fi trebuit să-şi fi 
dat seama. 

— Am putea să discutăm despre asta, spuse femeia, dar 
sunt obosită şi vreau să dorm. Povesteşte-i lui Roland ce ti- 
a zis bătrânul şi spune-i şi lui Jake, dacă vrei, dar mie nu. 
Nu încă. 

Se lipi de el, piele cafenie lângă piele albă. Ochii ei negri 
se uitau serioşi în ochii lui căprui. 

— Mă auzi? 

— Te aud foarte bine. 

— Mulţumesc, mult-mult. 

El izbucni în râs, o luă în braţe şi o sărută. 

Şi la scurt timp după aceea dormeau profund amândoi, 
îmbrăţişaţi, cu frunţile lipite una de alta. Un cearşaf din 
lumină îi înveli până spre bărbie tras de soarele care cobora 
spre amurg. Acum apunea în vestul adevărat. Şi Roland 
observă asta pe când intra agale pe aleea din faţa casei 
parohiale a Bătrânului, cu picioarele-i obosite scoase din 
scările de la şa. 


4 


Rosalita îi ieşi în întâmpinare. 

— Heil, Roland, îţi doresc zile lungi şi nopţi senine. 

— Şi ţie de două ori mai multe, îi răspunse el la salut. 

— Înţeleg că s-ar putea să ne ceri unora dintre noi să 
aruncăm cu farfuria atunci când vor veni Lupii. 

— De unde ştii? 

— 0... mi-a şoptit o păsărică la ureche. 

— Aha. Şi ai să vrei? Dacă te rog? 

Un rânjet larg îi dezveli dinţii. 


— Nimic nu m-ar putea bucura mai mult pe lumea asta, 
spuse femeia îndulcindu-şi rânjetul în zâmbet. Deşi noi doi 
am putea descoperi şi alte plăceri mai la îndemână. Vrei să- 
mi vezi căsuţa, Roland? 

— Vreau. Şi tu vrei să mă freci din nou cu unsoarea aia 
magică a ta? 

— Să te frec, zici? 

— Da. 

— Tare sau domol? 

— Câte un pic din fiecare poate să aline o încheietură 
beteagă. 

Rosalita cumpăni la cele auzite, apoi izbucni în râs şi îl 
prinse de mână. 

— Haide. Câtă vreme mai străluceşte soarele, iar 
colţişorul ăsta de lume doarme. 

Şi se duse cu ea de bunăvoie. Şi ea avea un izvor tainic 
înconjurat cu licheni dulci. Şi acolo el se răcori. 


5 


Callahan se întoarse pe la cinci şi jumătate, chiar atunci 
când Eddie, Susannah şi Jake ieşeau din camere. La ora 
şase Rosalita şi Sarey Adams le serviră cina pe terasa 
acoperită a casei parohiale. Roland şi prietenii lui mâncară 
cu poftă legumele şi puiul rece, ba chiar pistolarul ceru 
porţii suplimentare. Pe de altă parte, Callahan plimba 
mâncarea prin farfurie. Chipul său ars de soare îi conferea 
un aspect sănătos, însă bronzul nu reuşea să ascundă 
cearcănele negre de sub ochi. Când Sarey - o femeie vioaie 
şi veselă, destul de corpolentă, dar cu mişcări uşoare - 
aduse prăjitura aromată, Părintele clătină din cap. 

La sfârşit masa fu strânsă şi pe ea nu mai rămaseră 
decât cănile şi vasul cu cafea. Atunci Roland îşi scoase 
tutunul şi îi adresă o întrebare mută lui Callahan ridicând 
din sprâncene. 

— Te rog, poţi să fumezi, îi răspunse acesta, apoi zise pe 
un ton mai ridicat: Rosie, adu ceva pentru scrum! 


— Măi, omule, aş putea să te ascult cât e ziua de lungă, 
spuse Eddie. 

— Şi eu, fu de acord Jake. Callahan zâmbi. 

— Acelaşi sentiment îl am şi eu în ce vă priveşte, băieţi. 

Îşi turnă o jumătate de ceaşcă de cafea. Rosalita îi aduse 
lui Roland o cană din lut în care să-şi scuture ţigara. Apoi 
Bătrânul zise: 

— Ar fi trebuit să-mi isprăvesc povestea încă de ieri. 
Toată noaptea m-am frământat gândindu-mă cum să vă 
spun şi restul. 

— Te ajută dacă-ţi spun că deja ştiu o parte din ce a mai 
rămas să ne spui? îl întrebă Roland. 

— Probabil că nu. Te-ai dus cu Henchick la Peştera Uşii, 
am dreptate? 

— Da. Şi mi-a spus că era un cântec în maşinăria 
vorbitoare care i-a trimis să te găsească şi că tu ai plâns 
când l-ai auzit. Era cântecul acela despre care ne-ai 
povestit? 

— „Cineva mi-a salvat viaţa în noaptea asta”, da. Şi n-am 
cuvinte să vă explic cât de straniu mi s-a părut să mă aflu 
în Calla Bryn Sturgis, într-o căsuţă de manni, cu ochii zgâiţi 
în întunericul dinspre Bubuit de Tunet şi să-l ascult pe Elton 
John. 

— Hei, hei, exclamă Susannah. Ai luat-o înainte, Părinte. 
Ultima oară erai în Sacramento, în 1981, şi tocmai ce 
aflaseşi că prietenul tău fusese tăiat de unii ce-şi ziceau 
Fraţii Hitler. 

Se uită cu severitate de la Callahan la Eddie şi Jake şi 
continuă: 

— Trebuie să mărturisesc, domnilor, că nu s-au făcut cine 
ştie ce progrese în instaurarea unui climat paşnic de viaţă 
de când am plecat eu din America aceea. 

— Nu-mi spune mie, zise Jake. Eram în şcoală. 

— Şi eu eram drogat, spuse şi Eddie. 

— În regulă, eu sunt de vină, zise Callahan făcându-i să 
izbucnească în râs. 

— Termină-ţi povestea, îl îndemnă Roland. Poate aşa ai 
să dormi mai bine la noapte. 


— Poate că da, spuse Callahan dus pe gânduri. Ce-mi 
aduc aminte despre spitalul acela - bănuiesc că toată 
lumea îşi aduce aminte de asta - e mirosul puternic de 
dezinfectant şi sunetul aparatelor. Mai ales aparatele. 
Ţiuitul lor. Asemenea echipamentelor de la bordul unui 
avion. Un pilot mi-a explicat odată că bipurile astea sunt 
făcute de aparatele de navigaţie. Şi-mi amintesc că m-am 
gândit atunci că se navighează la greu la terapie intensivă. 
Pe când lucram la Cămin, Rowan Magruder nu era căsătorit, 
dar mi-am spus că probabil se schimbase situaţia, pentru 
că lângă patul lui era acum o femeie, cu o carte în mâini. 
Bine îmbrăcată, taior verde, dres, pantofi cu tocuri joase. 
Măcar nu-mi era jenă să dau ochii cu ea; mă spălasem şi 
mă pieptănasem cât putusem de bine, nu mai pusesem 
picătură de alcool în gură de când plecasem din 
Sacramento. Dar, în clipa când m-am aflat faţă în faţă cu 
ea, nu m-am mai simţit atât de încrezător. Stătea cu 
spatele la uşa deschisă când am ajuns acolo. Am ciocănit 
uşor, ea s-a întors, şi tot autocontrolul meu s-a dus pe apa 
sâmbetei. Am făcut un pas înapoi şi mi-am făcut cruce. 
Pentru prima oară de când, împreună cu Rowan, îl 
vizitasem pe Lupe în acelaşi spital. Bănuiţi de ce? 

— Fireşte, spuse Susannah. Pentru că piesele se 
potrivesc şi se îmbină. /ntotdeauna. Am văzut asta de 
nenumărate ori. Nu ştim însă care este imaginea. 

— N-o pricepem încă, adăugă Eddie. 

Callahan dădu din cap. 

— Era ca şi cum l-aş fi avut în faţa ochilor pe Rowan, însă 
cu păr lung şi blond, şi cu sâni. Era sora lui geamănă. Şi a 
început să râdă. Şi m-a întrebat dacă nu cumva văzusem 
vreo fantomă. Mă simţeam... nu ştiu, aruncat în 
supranatural. Ca şi cum m-aş fi strecurat într-una din 
aceste alte lumi, asemănătoare cu cea identică - dacă 
există aşa ceva - dar nu tocmai identică. Am simţit un 
impuls nebunesc să-mi scot portofelul şi să mă uit ce feţe 
sunt pe bancnote. Şi nu doar asemănarea asta 
extraordinară m-a dat peste cap, ci şi râsul ei. Că, uite, 
stătea lângă patul unui bărbat care avea chipul ei, 


presupunând că mai avea vreun chip sub bandajele alea, şi 
râdea. 

— Bun venit în Salonul 19 din Spitalul Portalului, zise 
Eddie. 

— Poftim? 

— Nimic. Vreau să spun că mi-e cunoscută senzaţia, Don. 
Toţi o cunoaştem. Spune mai departe. 

— l-am zis cine sunt şi am întrebat-o dacă îmi permite să 
intru în rezervă. Şi când i-am pus întrebarea asta m-am 
gândit la Barlow, vampirul. Prima oară trebuie să-i inviti să 
intre. După aceea, pot veni şi pleca după cum au chef. 
Desigur că m-a poftit să intru. Mi-a zis că venise de la 
Chicago ca să fie cu el în ceea ce ea numea „ora lui de 
închidere”. Şi apoi, cu aceeaşi voce plăcută, mi-a spus: „Mi- 
am dat seama pe loc cine eşti. De la cicatricea pe care o ai 
pe mână. Rowan mi-a scris că era convins că ai avut de-a 
face cu biserica în cealaltă viaţă a ta. Mereu vorbea despre 
celelalte vieţi ale oamenilor, adică despre vieţile lor de 
dinainte să se apuce de băut, sau de droguri, sau să-şi 
piardă minţile, sau toate trei la un loc. Asta a fost dulgher în 
cealaltă viaţă a lui. Aia a fost manechin în cealaltă viaţă a 
ei. A avut dreptate în privinţa ta?” Şi toate astea mi le-a 
spus cu vocea aia plăcută a ei. Ca şi cum ar fi făcut 
conversaţie de salon la vreo petrecere. Şi Rowan zăcea 
acolo, lângă ea, cu tot capul înfăşurat în bandaje. Dacă ar fi 
avut ochelari de soare, ar fi fost leit Claude Rains din Omul 
invizibil Am intrat. l-am spus că da, am fost preot în trecut. 
A întins mâna. Am întins-o şi eu pe a mea. Pentru că, vedeţi 
voi, mi-am imaginat... 


6 


Întinde mâna pentru că presupune că femeia aceea vrea 
să i-o strângă. L-a păcălit vocea ei plăcută. Nu-și dă seama 
că Rowena Magruder Rawlings de fapt şi-o ridică pe a ei, nu 
o întinde. La început nici măcar nu realizează că a fost 
pălmuit, şi pălmuit suficient de tare ca să-i țiuie urechea 


stângă şi să-i dea lacrimile în ochiul stâng; ca prin ceaţă se 
gândeşte că fierbințeala pe care o simte în obrazul stâng 
este rezultatul unei alergii, poate al unei reacții la stres. şi 
atunci femeia se apropie de el cu lacrimi şiroindu-i pe 
obrajii atât de asemănători cu ai lui Rowan. 

— Du-te şi te uită la el, îi spune ea. Pentru că ştii ce? 
Aceasta este cealaltă viață a fratelui meu! Singura care i-a 
mai rămas! Du-te aproape şi uită-te bine la el. l-au scos 
ochii, i-au tăiat un obraz - de poți să-i vezi dinții din gură, 
cucu bau! Poliţiştii mi-au arătat fotografiile. N-au vrut la 
început, dar i-am rugat eu. l-au făcut o gaură în inimă, însă 
doctorii i-au astupat-o cumva. Ficatul îl omoară. Şi ficatul i 
l-au găurit şi e pe moarte. 

— Domnişoară Magruder, eu... 

— Doamnă Rawlings, îl corectează ea, nu că te-ar 
interesa. Haide. Uită-te. Uită-te ce i-ai făcut. 

— Dar eu eram în California... Am citit în ziar... 

— O, sunt convinsă de asta, zice ea. Sunt convinsă. Dar 
vezi, tu eşti singurul pe care îl am la îndemână. Singurul 
care i-a fost apropiat. Celălalt amic de-al lui a murit de 
boala pederaştilor, iar ceilalți nu-s aici. Or fi la spelunca aia 
a lui unde mănâncă pe gratis sau povestesc ce au mai făcut 
la întrunirile lor. Poate povestesc ce au simţit acolo. Ei bine, 
domnule pastor Callahan - sau să-ți zic Părinte? Am văzut 
că ţi-ai făcut semnul crucii - ei bine, îngăduie-mi să-ți spun 
cum mă simt eu. Mă... simt... FURIOASĂ. 

Vorbeşte tot cu vocea aceea plăcută, dar atunci când el 
dă să deschidă gura să-i răspundă, ea pune un deget pe 
buzele lui şi i le apasă atât de tare, încât renunţă. Las-o să 
vorbească, de ce nu? N-a mai ascultat o spovedanie de ani 
buni, dar anumite lucruri sunt ca mersul pe bicicletă. 

— A absolvit Universitatea din New York cu magna cum 
laude, continuă ea. Ai ştiut asta? A luat premiul doi la 
concursul de poezie de la Colegiul Beloit în 1949. Asta ai 
ştiut-o? Pe când era doar student! A scris un roman... un 
roman minunat... care acum se umple de praf în podul 
casei mele. 

Callahan simte o boare umedă şi caldă pe chip. Stropii ei 


de salivă. 

— L-am rugat - nu, l-am implorat - să continue să scrie şi 
a râs de mine, mi-a spus că nu are talent. „Lasă-i pe Mailer 
şi pe O'Hara şi pe Irwin Shaw şi pe ceilalţi ca ei să scrie”, 
mi-a spus atunci. „Eu o să sfârşesc într-un turn de fildeş, 
trăgând din pipă şi arătând ca domnul Chips.” 

— Şi ar fi fost în regulă, dar i-a venit să se implice în 
programul Alcoolicii Anonimi, şi apoi n-a mai fost nevoie 
decât de un pas până la înființarea stabilimentului ăluia. Un 
singur pas până când a ajuns să-şi piardă vremea cu 
prietenii lui. Prieteni ca tine. 

Callahan este de-a dreptul uluit. Niciodată n-a mai auzit 
cuvântul „prieten” rostit cu atât de mult dispreț. 

— Şi unde sunt ei acum când el e la pământ şi îşi dă 
duhul? // întreabă Rowena Magruder Rawlings. Hmmmm? la 
spune-mi! Unde sunt toți cei pe care i-a făcut bine, unde 
sunt toți ziariştii ăia care spuneau că-i un geniu? Unde-i 
Jane Pauley? Ai ştiut că i-a luat interviu pentru emisiunea 
Today? De două ori! Unde-i nenorocita aia de Maică Tereza? 
Mi-a scris că, atunci când a venit la adăpostul lui, toată 
lumea îi spunea micuța sfântă. Ei, iacătă, chiar i-ar prinde 
bine o sfântă acum, să-l atingă, să facă o minune şi să-l 
facă bine la loc. Aşa că, poti să-mi spui unde mama dracului 
este ea acum? 

Lacrimile i se rostogolesc pe obraji. Pieptul i se ridică şi 
coboară în suspine. Este frumoasă şi cumplită. Callahan îşi 
aduce aminte de imaginea lui Shiva, zeul distrugerii în 
mitologia hindusă. Doar că nu are suficiente braţe, își 
spune el şi trebuie să-şi înăbuşe dorința - nebunească, 
sinucigaşă dorinţă - de a izbucni în hohote de râs. 

— Nu sunt aici. Nu suntem decât noi doi. Şi el. Ar fi putut 
să câştige Premiul Nobel pentru Literatură. Sau ar fi putut 
să învețe câte patru sute de studenţi pe an vreme de 
treizeci de ani. Ar fi putut influența douăsprezece mii de 
minți cu mintea lui. In loc de toate astea, zace pe un pat de 
spital, cu fața decupată. Şi va fi nevoie de o chetă la 
spelunca aia ca să plătească toate costurile bolii - dacă poți 
să zici că eşti bolnav atunci când eşti tăiat în bucăți - şi să-i 


plătească şi sicriul şi înmormântarea. 

Se uită la el zâmbina, cu obrajii uzi de lacrimi şi cu nările 
umede. 

— Părinte Callahan, în viața lui de dinainte, fratele meu a 
fost Îngerul Străzii, însă aceasta de acum este viața lui 
finală. Superbă, nu crezi? Acum am să cobor la bufet să-mi 
iau o cafea şi un pateu. Am să lipsesc în jur de zece minute. 
Ar trebui să-ți ajungă. Fă-mi plăcerea şi pleacă înainte să 
mă întorc. Îmi faceţi silă şi tu, şi ceilalţi făcători-de-bine. 

Și pleacă. Se aude pocnetul tocurilor ei decente pe 
coridor. Abia când nu le mai aude şi este înconjurat doar de 
țiuitul aparatelor, Callahan îşi dă seama că tremură din tot 
corpul. Nu poate fi începutul unei crize de delirium tremens, 
dar, Dumnezeule, exact aşa se simte. 

Când Rowan incepe să vorbească de sub bandajele 
țepene, lui Callahan aproape că îi vine să zbiere de spaimă. 
Vorbele prietenului său sunt cam neclare, dar el reuşeşte 
să le înțeleagă. 

— A ținut predica aia de cel puțin opt ori pe ziua de azi, şi 
nu se plictiseşte să repete că doar patru persoane au fost 
admise la Beloit în anul în care am luat eu premiul doi. 
Probabil că războiul îi lecuise pe oameni de poezie. Tu ce 
mai faci, Don? 

Dicţia e proastă, vocea care rosteşte cuvintele nu e decât 
un gâjâit, dar cu siguranță că Rowan e persoana din pat. 
Callahan se apropie şi îi prinde mâinile care se odihnesc pe 
cearşaf. Prietenul său i le strânge cu o putere 
surprinzătoare. 

— lar romanul... măi, omule, era mai prost decât orice a 
scris vreodată James Jones. 

— Tu ce faci, Rowan? îl întreabă Callahan. 

Acum plânge şi el. lar blestemata asta de rezervă se va 
inunda curând de atâtea lacrimi. 

— Ei, cam nasol, zice omul de sub bandaje, adăugâna: 
Mersi de vizită. 

— Cu plăcere, răspunde Callahan. Ce să-ți aduc, Rowan? 
Ce pot face pentru tine? 

— Poţi să te tii departe de Cămin, spune Rowan. Vocea i 


se stinge, dar încă îi strânge mâinile lui Callahan. Nu pe 
mine m-au vrut. Pe tine te urmăreau. Înțelegi, Don? Pe tine 
te căutau. M-au întrebat unde eşti şi crede-mă, că, dacă aş 
fi ştiut, le-aş fi spus la un moment dat. Dar bineinţeles că 
nu ştiam. 

Unul dintre aparate ţiuie mai tare amenințând să 
declanşeze curând semnalul de alarmă. Callahan nu are de 
unde să ştie un asemenea lucru, dar îl ştie totuşi. Cumva, îl 
ştie. 

— Rowan, aveau ochii roşii? Erau îmbrăcați cu... nu ştiu 
cum să Zic... cu nişte parpalace lungi? Ca nişte trenciuri? 
Aveau maşini mari şi luxoase? 

— Nici vorbă, şopteşte Rowan. Probabil că aveau vreo 
treizeci şi ceva de ani, dar erau îmbrăcați ca nişte golănaşi 
tineri. Şi arătau ca nişte golănaşi tineri. Şi tot aşa o să arate 
încă douăzeci de ani de acum încolo - dacă îi mai apucă - şi 
într-o bună zi o să se trezească bătrâni. 

Și Callahan îşi zice: Doi derbedei. Asta vrea să-mi spună? 
Aproape sigur că asta vrea să-i spună, dar nu înseamnă că 
Frații Hitler nu au putut fi angajați de bărbații-căutători 
taman pentru treaba asta. Şi ar avea sens. Chiar şi în 
articolul din ziar, aşa scurt cum fusese, se precizase că 
Rowan Magruder nu era victima tipică a Fraţilor Hitler. 

— Nu te apropia de Cămin, mai şopteşte încă o dată 
Rowan, dar, înainte să-i poată promite, alarma chiar se 
declanşează. O clipă îl mai strânge de mâini, iar Callahan 
simte fantoma fostei energii a acelui bărbat. Energia aceea 
nestăvilită care a reuşit să ţină în permanență deschise 
uşile adăpostului, chiar şi atunci când conturile din bancă 
erau pe zero, energia aceea care reuşea să-i atragă pe toți 
oamenii ce puteau face toate lucrurile pe care Rowan 
Magruder însuşi nu le făcea. 

lar apoi camera se umplu de infirmiere şi asistente, şi a 
apărut şi un doctor cu mutră arogantă care zbiera după fişa 
pacientului, şi curând avea să apară şi sora geamănă a lui 
Rowan, scoțând flăcări pe nări. Dar Callahan işi spune că a 
sosit vremea s-o taie şi din dugheana asta, şi din dugheana 
mai mare care este New Yorkul. Se pare că bărbații- 


căutători încă mai manifestă interes faţa de el. Un interes 
foarte mare. lar dacă ar fi ca aceştia să aibă o bază de 
operațiuni, atunci ea probabil că s-ar afla chiar aici, în New 
York, zis şi Oraşul Distracţiei. Prin urmare, întoarcerea pe 
Coasta de Vest ar fi fost o idee excelentă. Nu mai are 
suficienți bani pentru un bilet de avion, dar are destui cât 
să-şi poată permite unul de autobuz. Oricum, n-ar fi prima 
oară când traversează America într-un asemenea mijloc de 
transport. Alt drum spre vest, da? De ce nu, în fond? Se 
poate vedea cu absolută claritate: bărbatul de pe locul 29C 
- cu un pachet nou, nedesfăcut de țigări în buzunarul 
cămăşii, o sticlă nouă, nedestupată de Early Times într-o 
pungă din hârtie, ultimul roman al lui John D. MacDonald, la 
fel de nou şi de nedeschis pe genunchi. Poate că va fi deja 
pe celălalt mal al râului Hudson, străbătând oraşul Fort Lee, 
cufundat în Capitolul întâi şi sorbindu-şi a doua portie de 
whisky atunci când vor fi oprite aparatele din rezerva 577, 
iar vechiul său prieten va dispărea în beznă, îndreptându-se 
spre ceea ce ne aşteaptă pe toți dincolo. 


7 


— Cinci, şapte, şapte, spuse Eddie. 

— Nouăsprezece, zise Jake. 

— Poftim? întrebă nedumerit Callahan. 

— Cinci şi cu şapte şi cu şapte, îi explică Susannah. Fac 
nouăsprezece. 

— Şi asta înseamnă ceva? 

— Nu ştim, răspunse ea. Dar n-ai plecat atunci din New 
York, nu? Dacă ai fi plecat, n-ai mai fi avut asta, continuă 
ea, arătând spre cicatricea de pe fruntea preotului. 

— O, am plecat, zise Callahan. Doar că n-am plecat pe 
cât de repede intenţionasem. Când am ieşit din spital am 
vrut să mă duc în staţia de la Autoritatea Portuară şi să-mi 
iau bilet la autobuzul Patruzeci. 

— Ce-i ăla? întrebă Jake. 

— Aşa denumesc vagabonzii cea mai îndepărtată 


destinaţie. Dacă îţi iei bilet pentru Fairbanks, Alaska, se zice 
că-ţi iei bilet la autobuzul Patruzeci. 

— Prin părţile astea i s-ar spune autobuzul Nouăsprezece, 
comentă Eddie. 

— Mergeam într-acolo şi mă tot gândeam la vremurile de 
demult. Unele destul de hazlii, ca atunci când nişte tipi de 
la Cămin au dat un spectacol pentru colegii lor. Altele mai 
înspăimântătoare, ca seara când unul i-a spus altuia: „Nu te 
mai scobi în nas, Jeffy, că-mi vine să borăsc când te văd”, şi 
atunci Jeffy îi zice: „la de te scobeşte tu cu ăsta, amice”, şi 
îşi scoate briceagul şi-i taie celuilalt beregata înainte ca noi 
să ne dăm seama ce anume se petrece. Şi Lupe zbiară, şi 
eu urlu: „lisuse, lisuse Hristoase!” şi sângele ţâşneşte în 
toate părţile pentru că i-a nimerit carotida - sau poate 
jugulara, habar n-am - şi atunci vine fuga Rowan de la 
budă, ţinându-şi pantalonii cu o mână, şi aducând în 
cealaltă un sul de hârtie igienică. Şi ştiţi ce-a făcut? 

— A folosit hârtia, spuse Susannah. 

Pe buzele lui Callahan se întinse un zâmbet larg, 
întinerindu-l. 

— La naiba, chiar aşa a făcut. l-a apăsat sulul ăla chiar pe 
locul de unde curgea sângele şi i-a strigat lui Lupe să 
cheme ambulanţa. Şi eu stau ca prostul şi mă uit cum 
curpapirul se face roşu, se îmbibă de sânge până la rola de 
carton. Şi Rowan îmi zice: „Închipuie-ţi că e cea mai mare 
tăietură făcută la bărbierit” şi am început toţi să râdem. Și 
am râs până ne-au dat lacrimile. 

M-am tot gândit la vremurile acelea. La cele bune, la cele 
rele, la cele urâte. Mi-aduc aminte - ca prin ceaţă - că am 
intrat într-un magazin Smiler şi mi-am luat două beri Bud la 
cutie. Şi am băut una din mers. Nu mă gândeam încotro 
merg - vreau să zic că nu mă gândeam la asta la nivelul 
minţii mele conştiente - dar se pare că picioarele mele îşi 
aveau propriul plan, pentru că, la un moment dat, când m- 
am uitat mai bine în jur, am văzut că eram chiar în faţa 
birtului unde mergeam câteodată să luăm cina dacă eram 
în bani, cum se zice. Pe colţul dintre Second Avenue şi 52%. 

— Chew Chew Mama's, zise Jake. 


Callahan se holbă la el cu uluire reală apoi i se adresă lui 
Roland: 

— Măi, pistolarule, băieţii ăştia au început să mă cam 
sperie. 

Roland făcu binecunoscutul lui semn cu mâna: Continuă, 
prietene. 

— M-am hotărât să intru şi să-mi iau un hamburger în 
amintirea vremurilor de demult, spuse Callahan. Şi, pe când 
mâncam burgerul, mi-am dat seama că nu vreau să plec 
din New York înainte să arunc fie şi o singură privire la 
Cămin. Aş fi putut sta pe trotuarul de vizavi, aşa cum 
făcusem imediat după moartea lui Lupe, când mă foisem pe 
acolo pe mai multe cărări în repetate rânduri. Şi de ce nu? 
Nimeni nu mă deranjase înainte. Nici vampirii, nici 
căutătorii. 

Îşi privi ascultătorii. 

— Nu vă pot spune dacă chiar eram convins în sinea 
mea, sau dacă era un soi de minuţios şi sinucigaş joc al 
minţii mele. Sincer, îmi amintesc o mulţime de lucruri 
despre seara aia, ce am zis şi ce-am făcut, dar nu şi asta. 
Oricum, n-am mai ajuns la Cămin. Mi-am plătit burgerul şi 
am pornit-o pe Second Avenue. Adăpostul se afla la 
intersecţia dintre First şi 47? Street, dar nu voiam să trec 
prin faţa lui. Aşa că m-am hotărât să merg pe 46" şi să 
traversez pe acolo. 

— De ce nu pe 48"? îl întrebă Eddie. Ai fi putut s-o iei pe 
48 Street, că ar fi fost mai repede şi n-ai mai fi ocolit atât. 

Callahan se gândi puţin, apoi clătină din cap. 

— Dacă a existat un motiv pentru care am luat-o pe 
acolo, nu mi-l mai aduc aminte acum. 

— A existat un motiv, interveni Susannah. Ai vrut să treci 
pe lângă terenul viran. 

— De ce să fi vrut... 

— Din acelaşi motiv pentru care oamenii preferă să 
treacă pe lângă brutărie atunci când se scot gogoşile din 
cuptor, spuse Eddie. Pur şi simplu ne plac anumite lucruri, 
atâta tot. 

Callahan medita la spusele tânărului, apoi ridică din 


umeri. 

— Dacă zici tu. 

— Zic, sai. 

— Mă rog, şi tot mergeam şi îmi deschisesem şi a doua 
cutie de bere. Şi aproape ajunsesem la intersecţia dintre 
Second Avenue şi 46! Street când... 

— Ce era acolo? îl întrebă înflăcărat Jake. Ce era pe colţul 
ăla în 1981? 

— Nu... începu Callahan, şi se opri. Un gard. Unul destul 
de înalt. De vreo trei, poate chiar patru metri. 

— Nu-i ăla peste care am trecut noi, îi zise Eddie lui 
Roland. Doar dacă n-a crescut singur cu un metru şi ceva. 

— Şi pe el era un desen, continuă Callahan. Asta îmi aduc 
bine aminte. Un fel de frescă stradală, dar n-am putut să 
văd ce anume era desenat acolo, pentru că felinarele de la 
colţ erau stinse. Şi dintr-odată mi-am dat seama că nu-i în 
regulă. Şi imediat a început să-mi sune o alarmă în cap. 
Suna cam tot aşa ca aceea din rezerva lui Rowan de la 
spital, ca să fiu sincer. Şi m-am deşteptat şi nu mi-a venit 
să cred că sunt unde sunt. Era o nebunie. Dar totodată mi- 
am spus... 


8 


Totodată işi spune E în regulă. Doar câteva becuri arse, 
nimic mai mult. Dacă ar fi vampiri prin preajmă, i-ai vedea, 
iar dacă ar fi căutători, ai auzi clopotele şi ai simţi miros de 
cepe râncede şi de metal topit. Dar se hotărăşte să plece 
de acolo. Imediat. Cu clopote, sau fără clopote, parcă îi 
sfârâie toti nervii prin piele. 

Se întoarce şi dă cu ochii de doi bărbați aflaţi în spatele 
lui. Vreme de câteva secunde cei doi sunt atât de uluiți de 
neaşteptata lui schimbare de direcţie, că ar fi putut să 
țâşnească printre ei şi s-o ia la sănătoasa înapoi pe Second 
Avenue. Insă şi el este luat prin surprindere, şi alte câteva 
secunde toți trei se holbează unii la alții. 

Cei doi sunt Fratele Hitler cel mare şi Fratele Hitler cel 


mic. Acesta nu are mai mult de un metru şi jumătate 
înălțime. Poartă o cămaşă lălâie peste nişte nădragi negri. 
Pe cap are o şapcă de baseball cu cozorocul întors la spate. 
Mai are doi ochi negri ca smoala şi o puzderie de bube pe 
față. De îndată Callahan îi pune numele Lennie. Cel mare e 
sărit de doi metri şi poartă o bluză de trening a echipei 
Yankees, blugi şi tenişi. Are o mustață roşcovană şi o 
borsetă proptită sub burtă. Callahan îl numeşte George. 

Fostul preot se întoarce, intenționând s-o ia la sănătoasa 
pe Second Avenue dacă se face verde la semafor, sau dacă 
i se pare că se poate strecura printre maşinile din trafic. lar 
dacă nu va reuşi să traverseze, va fugi pe 46" Street până 
la Hotelul Plaza şi se va ascunde acolo în hol... 

Dar cel mare, George, îl apucă de cămaşă şi îl trage 
înapoi de guler. Gulerul se sfâşie, dar, din păcate, nu 
suficient ca să poată scăpa. 

— N-ai să vezi, nene, îi zice cel mic, Lennie. N-ai să vezi. 

Și se înghesuie spre el, agil ca o insectă, şi, înainte să-şi 
dea Callahan seama ce i se întâmplă, întinde mâna, îl 
apucă de testicule şi i le strânge cu putere. Durerea este 
instantanee şi cumplită. Simte cum i se umflă ca unse cu 
plumb topit. 

— E bine, amorez de ciori? îl întreabă Lennie pe un ton ce 
pare a exprima o reală preocupare, pe un ton ce pare a 
spune „Vrem să simţi şi tu ce simțim noi?”. Şi trage de 
testicule mai tare, iar durerea se _ triplează. Nişte dinti 
enormi şi ruginiţi de fierăstrău i se înfig lui Callahan sub 
centură, şi el işi spune: O să mi le smulgă, deja le-a făcut 
piftie, şi acum o să mi le smulgă, pentru că nu le mai ţine 
nimic decât o bucată desfăcută de piele şi o să... 

Și începe să urle, iar George îi astupă gura cu mâna. 

— Termină! mârâie el la tovarăşul lui. Suntem pe stradă, 
în puii mei, sau eşti chior şi nu vezi? 

Chiar şi acum când durerea îl mănâncă de viu, Callahan 
cugetă la strania inversare a rolurilor: George este Fratele 
Hitler care conduce, nu Lennie. George este Fratele Hitler 
cel mare. Exact pe dos faţă de cum ar fi scris Steinbeck. 

Și atunci, din dreapta lui, se înaltă un soi de zumzăit în 


primul moment îşi închipuie că sunt clopotele, însă sunetul 
acesta este dulce. Şi este şi foarte puternic. George şi 
Lennie îl aud şi ei. Şi nu le place. 

— Ce-i asta? întreabă Lennie. Tu auzi? 

— Nu ştiu. Hai s-o tăiem de-aici. Şi ia mâna de pe coaiele 
lui. Mai încolo poți să-i faci ce-oi vrea, da’ acum ajută-mă 
să-l car. 

Unul în stânga şi unul în dreapta lui. Şi se pomeneşte 
săltat şi cărat înapoi pe Second Avenue. Gardul înalt, din 
scânduri, rămâne în urmă, pe dreapta lor. De dincolo de el 
se aude zumzăitul acela dulce şi intens. Dacă aş reuşi să 
trec peste gard, aş scăpa, îşi spune Callahan. Căci dincolo 
este ceva, ceva puternic, ceva bun. Şi ăştia doi n-ar cuteza 
să se apropie de el. 

Poate că da, însă nu prea crede că s-ar putea cățăra pe 
un gard de trei metri şi ceva chiar dacă testiculele sale n-ar 
pulsa atât de dureros, inventând un limbaj Morse numai al 
lor, chiar dacă nu le-ar simţi cum i se umflă în chiloti ca 
două mingi de plajă. Brusc, lasă capul în jos şi vomită pe el 
o portie fierbinte din mâncarea doar pe jumătate digerată. 
Cămaşa şi pantalonii i se imbibă de scârboşenia aia caldă 
ca urina. 

Din direcţie opusă vin două perechi de tineri, în mod 
evident prieteni. Bărbaţii sunt destul de zdraveni şi probabil 
că ar putea să măture pe jos cu Lennie şi chiar să-l 
bumbăcească bine de tot pe George. În schimb, însă, 
strâmbă dezgustați din nas şi nu ştiu cum să-şi ia mai 
repede prietenele din vecinătatea lui Callahan. 

— A băut olecuță cam mult, zice George zâmbind cu 
înțelegere. Şi după aia, hop-şa-şa. Se poate întâmpla oricui. 

Sunt Fraţii Hitler! încearcă să strige Callahan. Ăştia doi 
sunt Fraţii Hitler! L-au omorât pe prietenul meu şi acum o 
să mă omoare şi pe mine! Chemaţi poliţia! Dar, fireşte, 
niciun sunet nu-i iese pe gură, pentru că muțenia este o 
regulă a coşmarurilor, iar cele două perechi işi văd mai 
departe de drumul lor. George şi Lennie îl duc iute pe 
Callahan pe Second Avenue, între străzile 46" şi 47%. Abia 
dacă atinge asfaltul cu picioarele. Swissburgerul de la Chew 


Chew Mama's se evaporă de pe cămaşa lui. O, frate, simte 
până şi muştarul pe care şi-l pusese pe el. 

— Dă să-i văz mâna, zice George când se apropie de 
următoarea intersecţie. lar atunci când Lennie îl apucă pe 
Callahan de stânga, George îl repede: Nu, boule, ailaltă. 

Lennie întinde spre inspecţie mâna dreapta a lui 
Callahan. Preotul nu s-ar putea împotrivi nici daca ar vrea s- 
o facă. Partea inferioară a abdomenului i s-a umplut cu 
ciment umed şi fierbinte. lar stomacul i s-a cuibărit în 
spatele beregatei, unde tremură ca un animal mic şi 
înfricoşat. 

George se uită la cicatricea de pe mâna dreaptă a lui 
Callahan şi dă din cap satisfăcut. 

— Mada, el e. Nu strică niciodată să te asiguri că nu 
greşeşti. Haidi, Părinţelule. Marş forțat! 

După ce intră pe 47!" Street, ies de pe artera principală. 
Mai în josul străzii, pe partea stângă, se vede o oază de 
lumină albă, strălucitoare: Căminul. Lui Callahan i se pare 
că vede câteva siluete cocârjate la colț - câțiva bărbați 
fumând şi discutând despre Programul de dezalcoolizare. S- 
ar putea chiar să-i cunosc pe câţiva, gândeşte el cu minţile 
aiurea. Poate că da. 

Dar nu ajung până acolo. La mai puţin de un sfert de 
cvartal între Second şi First Avenue, George îl trage pe 
Callahan în pragul intrării unui magazin părăsit. In ambele 
vitrine albite de săpun sunt afişe care anunță: DE VANZARE 
SAU DE ÎNCHIRIAT. Lennie se învârte în jurul lor ca un 
terrier zglobiu în jurul unei perechi de vaci greoaie. 

— Să ţi-o trag, amorez de ciori! incepe el să cânte. Am 
futut o mie de-alde tine şi o să mai futem încă un milion, şi 
putem să futem orice cioroi, chiar de el are un pietroi, asta-i 
dintr-un cântec făcut de mine la care îi zice „La moarte cu 
toți poponauții de le plac ciorile” şi când e gata o să i-l dau 
lu Merle Haggard că-i l mai tare din parcare, pen'că le-a 
zis la toți hipioţii ăia să se cace în pălărie, că bulangiul de 
Merle e ăl mai tare din America, io am un Mustang 380 şi 
am şi Lugerul lu’ Hermann Göering, ştiai chestia asta, 
amorez de ciori ce eşti tu? 


— Tacă-ți gura, boule, spune George cu un soi de 
afecțiune, concentrându-se la inelul împovărat de chei 
printre care o caută pe cea potrivită la uşa respectivă. 
Callahan comentează în gând: Pentru el Lennie e ca un 
aparat de radio în permanenţă deschis dintr-un atelier auto, 
ori din bucătăria unui fast-food, nici măcar nu-l mai aude, 
face parte din zgomotul de fond. 

— Bine, Nort, zice Lennie, dar o ţine tot aşa. Am 
blestematu' de Luger al lu blestematu de Goering, aşa să 
ştii tu, şi poate o să-ți fac boaşele praf, că voi, amorezii de 
negrotei vă futeți pă tara asta, zic bine, Nort? 

— Fără nume, ti-am mai spus, spune George/Nort; însă 
tonul său este indulgent şi Callahan cunoaşte motivul: nu 
va putea niciodată să spună poliţiştilor vreun nume dacă 
totul va merge aşa cum îşi doresc nătărăii ăştia doi. 

— Pardon, Nort, da’ voi amorezi de cioroi ovrei culti în 
cap ati futut tara asta, şi la asta vreau să te gândeşti când 
ti-o scoate coaiele prin pungă... 

— Boaşele sunt în pungă, boule, spune George/Nort pe 
un ton doct, şi exclamă: Bingo! 

Uşa se deschide. George/Nort îl impinge pe Callahan 
înăuntru, în încăperea goală, plină de umbre şi de praf şi 
mirosind a decolorant, detergent şi scrobeală. Din doi pereți 
ies țevi şi cabluri groase. In locurile unde odinioară s-au 
aflat uscătoarele şi maşinile de spălat cu fise, se pot vedea 
patrulaterele mai deschise la culoare decât restul 
Zugrăvelii. Pe jos e aruncată o firmă pe care abia dacă o 
poate distinge în întuneric: SPALATORIA GOLFUL ŢESTOASEI 
CURAŢENIE LA MAXIM! 

La maxim, fireşte, își spune Callahan. Se întoarce cu 
fața spre ei şi nu este deloc surprins să vadă un pistol în 
mâna lui George/Nort. Nu este Lugerul lui Hermann 
Goering, ci pare mai degrabă un revolver ieftin, de calibrul 
32, pe care-l poţi achiziţiona pentru doar şaizeci de dolari în 
barurile de la periferie. Insă Callahan este convins că îşi va 
face datoria. George/Nort îşi deschide borseta de sub burtă, 
fără să-şi ia ochii de la preot - a mai făcut treaba asta, 
amândoi au mai trecut prin aşa ceva, sunt experți, sunt lupi 


bătrâni dedati la rele - şi scoate o rolă cu bandă adezivă. 
Callahan işi aminteşte cum Lupe spunea că America s-ar 
nărui într-o săptămână dacă ar dispărea banda adezivă. 
„Arma secretă” o numea el. George/Nort îi dă rola lui 
Lennie care o ia şi se repede la Callahan cu aceeaşi viteză 
de insectă. 

— la dă pune-ți mâinile la spate, pretenar dă cioroi, zice 
Lennie. Callahan nici nu se clinteşte. 

George/Nort îi bâţâie pistolul pe sub nas. 

— Fă ce-ţi zice, sau vâr un glonț în tine, Părinţele. şi 
crede-mă când îti spui că n-ai simțit în viața ta o durere ca 
asta. 

Callahan se conformează. N-are de ales. Lennie trece în 
spatele lui. 

— Lipeşte-ţi-le, pretenar dă negrotei, spune Lennie. Nu 
ştii cum? N-ai văzt în filme? 

Și hăhăie dement, ca un cufundar. 

Callahan îşi apropie încheieturile. Se aude un fâsâit gros 
când Lennie trage banda de pe rolă ca să-i lege mâinile la 
spate. Preotul trage pe nări izul de praf şi de decolorant şi 
parfumul mai inocent de balsam de rufe. 

— Cine v-a angajat? îl întreabă el pe George/Nort. 
Căutătorii? 

George/Nort nu-i răspunde, dar lui Callahan i se pare că i- 
a detectat o sclipire în ochi. Afară, maşinile trec în grupuri 
sacadate. Trec şi câțiva pietoni. Ce s-ar întâmpla dacă ar 
tipa? Dar ştie deja răspunsul. În Biblie se spune că preotul 
şi levitul au trecut pe lângă omul cel rănit şi nu i-au auzit 
strigătele, însă un anume samaritean... s-a milostivit de el. 
lar Callahan are nevoie acum de un bun samaritean, numai 
că New Yorkul cam duce lipsă de aşa ceva. 

— Aveau ochii roşii, Nort? 

Alți ochi, cei ai lui Nort, de această dată, licăresc din nou, 
însă țeava pistolului rămâne aţintită spre burta lui Callahan. 

— Aveau maşini mari şi luxoase? Aveau, nu-i aşa? Şi cât 
crezi tu că o să mai valoreze viața ta şi a pârțarului ăsta 
mic odată ce... 

Lennie îl apucă iarăşi de boaşe, le strânge cu putere, le 


răsuceşte, le trage în jos ca pe jaluzele. Callahan urlă şi 
lumea se iîntunecă. | se înmoaie picioarele şi il lasă 
genunchii. 

— Şi CAAAADEEEE! răcneşte fericit Lennie. Muha-maiul 
Ali E LA PĂMÂNT! MAREA SPERANŢĂ ALBĂ L-A SPART PE 
CIOROIUL CU GURĂ MARE ŞI L-A PUS LA PODEA! NU POT SĂ 
CREEEEEED! // imită atât de bine pe fudulul comentator 
Howard Cosell, încât lui Callahan îi vină să râdă în pofida 
chinurilor cumplite prin care trece. Aude un alt fâsâit şi 
simte cum îi sunt legate şi gleznele. _ 

George/Nort ia un rucsac dintr-un colț. II deschide, 
cotrobăie prin el şi scoate la iveală un aparat polaroid. Se 
apleacă peste Callahan şi lumea explodează într-o lumină 
orbitoare. Imediat după asta Callahan vede doar umbre în 
spatele unei bile albastre aflate în centrul câmpului său 
vizual. Din bilă vine spre el vocea lui George/Nort. 

— Adu-mi aminte să-i mai fac una şi după. Le vor pe 
amândouă. 

— Bine, Nort, bine! răcneşte micuțul aproape turbat de 
surescitare. 

Și Callahan înțelege că adevărata tortură abia va să vină. 
Îşi aduce aminte versurile unui cântec vechi al lui Bob 
Dylan, „Dacă ploaia va veni / Le va potopi pe toate'şi işi 
spune: Da, merge. Mai bine decât „Cineva mi-a salvat viaţa 
în noaptea asta”, asta-i sigur. 

Îl izbeşte miros de usturoi şi roşii. Cineva a mâncat 
spaghete, probabil chiar atunci când el avea treabă să fie 
luat la palme la spital O siluetă se conturează în faţa ochilor 
lui Individul cel mare. 

— Nu contează cine ne-a tocmit, zice George/Nort. 
Chestia e că suntem tocmiţi, cât despre tine, Părințelule, tu 
nu eşti decât un pretenar de negrotei ca tipu ăla, Magruder, 
şi Frații Hitler o să te smaraoiască la greu. De obicei lucrăm 
pentru o cauză nobilă, da’ nu zicem nu dacă ni se dau şi 
bani, ca buni americani ce suntem. 

Face o pauză, apoi rosteşte maxima absurditate 
existențială: 

— Să ştii că în Queens suntem foarte populari. 


— Du-te-n mă-ta, îi spune Callahan şi simte cum îi sare în 
aer partea dreaptă a capului. Lennie i-a tras un şut cu 
gheata lui de lucru cu vârf metalic. Mai târziu va afla că i-a 
spart falca în patru locuri. 

— Bravo, îl aude vag pe Lennie spunând din acel univers 
dement unde e limpede că Dumnezeu a murit şi se împute 
pe duşumeaua unui rai devalizat. 

— E frumos să vorbeşti aşa, Părintele? 

Apoi vocea i se ascute, devine scâncetul strident al unui 
copil care se milogeşte să fie lăsat la joacă: 

— lo, Nort! Haide, lasă-mă pe mine! lo vreau! 

— N-ai să vezi, îi răspunde George/Nort. Eu fac svasticile 
de pe frunte, că tu le greşeşti mereu. Ai să i le faci pe alea 
de pe mâini, bine? 

— Da-i legat! Are bandă d-aia impuțită pă... 

— După ce dă ortu popii, îi explică George/Nort cu 
răbdare infinită. După ce moare, o să-i dezlegăm mâinile şi 
al să... 

— Te rooog, Nort! Am să-ți fac chestia aia care-ţi place. 
Și uite ce, vocea lui Lennie devine mai convingătoare. Uite 
ce! Dacă vezi că greşesc, îmi zici şi mă opresc! Te rog, 
Nort! Te rooog! 

— Păi... 

Callahan a mai auzit tonul acesta. Este cel al tatălui 
îngăduitor ce nu-i poate refuza nimic odraslei sale 
preferate, oricât de retardată. 

— Bine, fie! 

I se limpezeşte vederea şi îi pare rău. Vede cum Lennie 
scoate o lanternă din rucsac. George a luat un bisturiu din 
borseta de sub burtă. Fac schimb de scule. George 
îndreaptă lanterna pe fața umflată a lui Callahan care se 
strâmbă şi strânge ochii. Printre pleoape îl observă pe 
Lennie care mânuieşte bisturiul cu degete micuțe, dar 
îndemânatice şi iuți. 

— O să fie demenţial! exclamă Lennie, înnebunit de 
emoție. Demenţial! 

— Să n-o zbârceşti! îl avertizează George. 

Callahan se gândeşte: Dacă am fi într-un film, acum ar 


apărea cavaleria. Sau poliţia. Sau nenorocitul ăla de 
Sherlock Holmes în maşina timpului imaginată de H.G. 
Wells. 

Lennie se aşază în genunchi în fața lui, iar erecţia din 
pantaloni este cât se poate de vizibilă, şi cavaleria nu 
apare. Se apleacă spre el cu bisturiul în mână, şi nu apare 
nici poliția. Respirația nu-i miroase a usturoi şi roşii, ci a 
gură nespălată şi a țigări. 

— Stai niţel, Bill, îl opreşte George/Nort. Am o idee. Hai 
să ţi-o desenez. Am un pix pe aici pe undeva. 

— Căcat, bombăne Lennie/Bill şi îi întinde bisturiul. 
Callahan vede cum lama ascuțită tremură molipsită de 
emoția micutului, apoi dispare din câmpul lui vizual. Ceva 
rece îi atinge fruntea, apoi se face fierbinte, şi nu apare nici 
Sherlock Holmes. Sângele începe să-i curgă în ochi, şi nu 
apar nici James Bond Perry Mason Travis McGee Hercule 
Poirot Scârba de Donşoară Marple. 

Dar îi vine în minte chipul alb al lui Barlow. Părul lung al 
vampirului pluteşte în jurul testei acestuia. Barlow se 
întinde spre el. „Haide, falsule preot”, îi spune el, „învaţă 
religia cea adevărată. la împărtăşania mea”. Se aud cele 
două pocnete seci când vampirul rupe brațele crucii pe care 
i-o dăruise mama lui. 

— Of, boule care eşti tu bou, geme George/Nort, aia nu-i 
Zvastică, aia-i o blestemată de cruce/ Dă la mine! 

— Nu, Nort, mai lasă-mă, nu-i gata! 

Se ceartă pentru el ca doi copii tembeli, şi testiculele îl 
dor, şi maxilarul spart îi pulsează, iar vederea îi este 
înecată în sânge. Toate discuţiile în contradictoriu din anii 
şaptezeci despre moartea lui Dumnezeu, şi, lisuse, uitați-vă 
la el acum! Uitaţi-vă la el! Cum să vă îndoiţi de asta? 

ȘI în clipa aceea apare cavaleria. 


9 


— La ce te referi? îl întrebă Roland. Intră în amănunte. 
Stăteau la masa de pe terasă, terminaseră de mâncat, 


soarele apusese, iar Rosalita adusese lumânări. Callahan se 
întrerupse şi o rugă să stea cu ei. În curtea întunecată 
cărăbuşii bâzâiau, însetaţi de lumină. 

Jake atinse gândul din mintea pistolarului. Apoi, iritat de 
prelungirea suspansului, puse el întrebarea: 

— Noi eram cavaleria, Părinte? 

Roland păru şocat, apoi zâmbi amuzat. Callahan se uită 
uluit la băiat. 

— Nu, răspunse el, nu cred. 

— Nu-i aşa că nu i-ai văzut? îl întrebă şi Roland. Niciodată 
nu-i vezi bine pe cei care te salvează. 

— V-am spus că Fraţii Hitler aveau o lanternă, zise 
Callahan. Aşa este. Dar tipii ceilalţi, cavaleria... 


10 


Indiferent cine sunt aceştia, ei au un reflector care umple 
spălătoria părăsită cu o lumină mult mai puternică decât 
cea din bliţul polaroidului ieftin. Şi, spre deosebire de el, 
lumina aceasta este constantă. George/Nort şi Lennie/Bill işi 
acoperă ochii cu mâinile, i-ar acoperi şi Callahan dacă nu ar 
avea mâinile legate la spate cu bandă adezivă. 

— Nort, pune arma jos! Bill, pune bisturiul jos! 

Vocea care vine din spatele luminii orbitoare este 
înfricoşătoare tocmai pentru că este înfricoşată. Este vocea 
cuiva în stare de orice. 

— Am să număr până la cinci şi după aia am să vă 
împuşc pe amândoi, pentru că asta meritati. 

Şi vocea din lumină începe să numere cu o viteză de-a 
dreptul alarmantă. 

— Unu doi trei patru... 

De parcă stăpânul ei şi-ar dori să tragă, şi-ar dori să 
termine mai repede cu formalitatea asta de tot căcatul. 
George/Nort şi Lennie/Bill nu au timp să-şi cântărească 
opțiunile. Aruncă bisturiul şi pistolul, iar pistolul se descarcă 
atunci când cade pe linoleumul plin de praf şi scoate un 
POC de pistol cu capse. Callahan habar nu are unde s-a dus 


glontul. Poate a intrat în el. Oare l-ar simţi? Nu prea crede. 

— Nu trage, nu trage! zbiară Lennie/Bill. Noi n-am... noi 
n-am... noi n-am... 

Noi n-am ce? Lennie/Bill nu pare să ştie. 

— Mâinile sus! se aude o altă voce, care vine tot din 
spatele luminii orbitoare a reflectorului. 

— Mâinile sus la cer! Acum, pui de lele! Mâinile celor doi 
țâşnesc în sus. 

— Nu, nu aşa, zice prima voce. 

Or fi ei nişte tipi nemaipomeniţi, iar Callahan chiar îşi 
doreşte să le trimită felicitări de Crăciun în fiecare an de 
acum încolo, dar este limpede că nu au mai făcut vreodată 
aşa ceva. 

— Jos pantofii! Jos pantalonii! Acum! În clipa asta! 

— Ce puii mei, începe George/Nort. Sunteţi gabori? Că 
dacă da, tre' să ne citiți drepturile şi să... 

O armă se descarcă din spatele luminii orbitoare. 
Callahan vede o explozie portocalie. Probabil că-i un pistol, 
dar, pe lângă pistolaşul modest al fraților Hitler, este ca un 
uliu pe lângă un colibri. Detunătura este asurzitoare, şi este 
urmată de un trosnet al tencuielii şi de o ploaie de praf. 
Zbiară şi George/Nort, şi Lennie/Bill. 

— Jos pantofii, jos pantalonii! Acum! Acum! Număr până 
la treizeci şi vă omor. Unu doi trei patru ci... 

Și iarăşi viteza numărătorii nu le lasă vreme de gândit, 
darămite de protestat. George/Nort dă să se aşeze şi vocea 
Numărul Doi îl avertizează: 

— Indrăzneşte numai să stai jos, că te omorâm! 

Prin urmare, Fraţii Hitler încep să țopăie printre rucsac, 
polaroid, pistol şi lanternă ca doi cocostârci spasmodici, 
trăgându-şi încălțările din picioare, în vreme ce Vocea 
Numărul Unu continuă numărătoarea ucigaşă. Pantofii sunt 
descălțați, iar pantalonii sunt dezbrăcați. George poartă 
boxeri largi, în vreme ce Lennie este adeptul chiloților 
pătați cu pipi. Nu se mai vede nici urmă de erecţia lui 
Lennie; erecţia lui Lennie hotărâse să-şi ia restul nopții 
liber. 

— Acum, marş afară, spune Vocea Numărul Unu. 


George se întoarce cu fata la lumină. Bluza de trening îi 
atârnă până peste boxeri, boxerii ii atârnă până la 
genunchi. Încă mai are borseta la brâu. Gambele 
musculoase îi tremură vizibil. Abia acum pricepe ce li se 
întâmplă şi are o expresie buimăcită. 

— Stati aşa, zice el, dacă plecăm de-aici fără să-l 
terminăm pe tipul ăsta, o să ne omoare. Sunt nişte indivizi 
tare răi... 

— Labagiilor, dacă nu ieşiţi de aici până număr la zece, îi 
răspunde Vocea Numărul Unu, am să vă omor eu. 

La care, Vocea Numărul Doi adaugă: 

— Gai cocknif en yoin, bu/angiilor! Stati, muriti, cui îi 
pasă? 

Mai târziu, Callahan va repeta expresia mai multor evrei, 
care doar vor clătina nedumeriţi din capete. Abia în Topeka 
va da peste un evreu mai bătrân care îi va traduce gai 
cocknif en yoin. /nseamnă: du-te şi te pişe în ocean. Vocea 
Numărul Unu porneşte din nou: „Unu doi trei patru...” 
George/Nort şi Lennie/Bill fac un schimb de priviri ca 
personajele din desene animate prinse la strâmtoare, apoi 
se reped la uşă. Reflectorul uriaş se intoarce să-i 
urmărească. Sunt în chiloti. Au ieşit. Au dispărut. 

— Du-te după ei, îi spune cu asprime Vocea Numărul Unu 
celeilalte. Dacă le trece prin cap să se întoarcă... 

— Dadada, zice Vocea Numărul Doi şi dispare. Lumina 
orbitoare se stinge. 

— Intoarce-te pe burtă, îi cere Vocea Numărul Unu. 

Callahan încearcă să-i spună că nu crede că e în stare, că 
testiculele i s-au mărit cam cât două ceainice, însă din gură 
nu-i ies decât nişte sunete nearticulate din cauza 
maxilarului spart. Insă se întoarce pe partea stângă cât de 
mult poate. 

— Nu te mişca, zice Vocea Numărul Unu. Să nu te tai. 

Nu este vocea cuiva care-şi câştigă existența din treburi 
de genul acesta. Chiar şi în starea lui actuală Callahan îşi 
dă seama că este vorba de un amator. Tipul scoate nişte 
horcăieli astmatice, se îneacă, horcăie din nou. Callahan 
vrea să-i mulțumească. Işi spune că una este să fii salvat de 


un polițist sau de un pompier sau de un salvamar. Şi cu 
totul altceva este să te salveze un om obişnuit. Căci asta 
este salvatorul său, asta sunt amândoi salvatorii săi, deşi 
nu-şi poate închipui cum de au venit atât de bine pregătiți. 
Cum de au ştiut cum îi cheamă pe Fratii Hitler? Şi unde au 
stat la pândă? Au venit de afară, sau erau ascunşi în 
spălătoria abandonată? Alte chestii pe care Callahan nu le 
ştie. Şi nici nu-i pasă. Pentru că cineva i-a salvat, cineva i-a 
salvat, cineva i-a salvat viata în noaptea asta, şi asta este 
chestia importantă, singura care contează cu adevărat 
George şi Lennie aproape că-şi vârâseră colții în el, nu-i 
aşa, drăguță, dar iată că în ultima clipă a venit cavaleria, 
exact ca într-un film cu John Wayne. 

Ce vrea Callahan să facă este să-i mulțumească omului 
ăstuia. Unde vrea Callahan să se afle este într-o ambulanță 
în drum spre spital, înainte ca derbedeii ăia să-l anihileze 
pe posesorul Vocii Numărul Doi, sau înainte ca proprietarul 
Vocii Numărul Unu să facă un infarct provocat de starea de 
surescitare. Incearcă să spună toate astea, dar alte sunete 
nearticulate îi ies din gură. Bâlbâieli incoerente, vorbe de 
betiv, cum le numea Rowan. 

Mâinile îi sunt dezlegate, apoi şi picioarele. Individul nu 
face infarct. Callahan se întoarce iarăşi pe spate şi vede 
bisturiul într-o mână albă şi durdulie. Pe degetul mijlociu 
este un inel cu sigiliu. Cu o carte deschisă. Dedesubt scrie 
Ex Libris. Apoi reflectorul se aprinde din nou, iar Callahan îşi 
pune mâna la ochi. 

— Hristoase, omule, de ce faci asta? 

De fapt, se aude loas, mu, şşş asss, însă stăpânul Vocii 
Numărul Unu pare să fi înțeles. 

— Mi se pare că e limpede de ce, rănitul meu prieten, 
zice el. Dacă ne vom mai întâlni vreodată, aş dori ca atunci 
să fie prima oară. Dacă vom trece unul pe lângă celălalt pe 
stradă, aş dori să nu mă recunoşti. E mai sigur aşa. 

Se aud paşi. Lumina reflectorului se îndepărtează. 

— Vom chema o ambulanță de la telefonul de vizavi... 

— Nu! Nu pleca! Dacă se întorc? - şi, împinse de groaza 
lui pură, cuvintele acestea se aud cu absolută claritate. 


— Vom fi cu ochii în patru, spune Vocea Numărul Unu. 

Acum nu mai horcăie. Işi recapătă stăpânirea de sine. 
Bravo lui. 

— S-ar putea să se întoarcă, pentru că ăla mare era 
destul de supărat. Dar, dacă poporul chinez are dreptate, 
atunci eu răspund de viaţa ta de acum încolo. Şi intentionez 
să mă achit de responsabilitatea asta. Dacă se întorc, am 
să trag în ei. Nu peste ei. 

Umbra care a vorbit se opreşte. şi el pare un individ 
destul de mare. Şi are ceva sânge în el, asta-i cert. 

— Aştia erau Frații Hitler, prietene. Ştii despre cine 
vorbesc? 

— Da, şopteşte Callahan. Nu vrei să-mi spui cine eşti? 

— E mai bine să nu ştii, spune domnul Ex Libris. 

— Tu Ştii cine sunt eu? 

O pauză. Paşi. Acum domnul Ex Libris stă în pragul uşii 
de la spălătoria pustie. 

— Nu, răspunde el. Şi adaugă: Un preot. Nu contează. 

— De unde ati ştiut că sunt aici? 

— Aşteaptă ambulanta, îi mai spune Vocea Numărul Unu. 
Nu încerca să te mişti singur. Ai pierdut mult sânge şi s-ar 
putea să ai leziuni interne. 

Și dispare. Callahan stă întins pe jos, în nări cu iz de 
decolorant şi de detergent şi de balsam cu aromă dulceagă. 
Curăţenie la maxim, îşi spune el. Testiculele pulsează şi se 
umflă. Falca pulsează şi se umflă. Simte cum i se întinde 
pielea de pe fată. Stă întins pe jos şi aşteaptă ambulanta şi 
viața, ori întoarcerea Fraților Hitler şi moartea. Domnița ori 
tigrul. Comoara Dianei ori muşcătura şarpelui veninos. şi 
după o vreme nesfârşită, lumini roşii mătură podeaua plină 
de praf şi îşi dă seama că de data aceasta este domniţa. De 
data aceasta este comoara. 

De data aceasta este viața. 


11 


— Şi aşa s-a întâmplat, spuse Callahan, că am ajuns în 


rezerva 577 din acelaşi spital, în aceeaşi noapte. 

Susannah căscă ochii la el: 

— Pe bune? 

— Pe bune ca un infarct, răspunde el. Rowan Magruder a 
murit, eu am fost bătut de m-am căcat pe mine, şi după aia 
m-au depozitat în acelaşi pat. Probabil că abia avuseseră 
timp să schimbe cearşafurile şi, până când a venit cucoana 
cu morfina să mă decupleze de la realitate, m-am tot gândit 
cum ar fi fost să apară sora lui Magruder şi să isprăvească 
ce începuseră fraţii Hitler. Dar de ce v-ar surprinde 
asemenea lucruri? Ştiţi bine că în poveştile noastre există 
zeci de potriveli ca asta. De pildă, nu-mi spuneţi că nu v-aţi 
gândit la coincidenţa care există între numele meu şi Calla 
Bryn Sturgis? 

— Ba ne-am gândit, răspunse Eddie. 

— Şi după aia? întrebă Roland. 

Callahan zâmbi şi pistolarul îşi dădu seama că maxilarele 
nu i se prea îmbinau. Păi, sigur, avusese falca mutată din 
loc. 

— Asta-i întrebarea preferată a povestitorului, Roland, 
dar acum cred că trebuie să mă grăbesc, ori o să facem 
noapte albă. Ceea ce este important, partea care te 
interesează pe tine, este abia la sfârşit. 

Asta crezi tu, medita Roland, şi nu l-ar fi mirat deloc să 
afle că ceilalţi trei tovarăşi ai lui nutreau acelaşi gând. 

— Am stat o săptămână în spital. Când m-au externat, m- 
au trimis la un centru de asistenţă socială din Queens. 
Primul pe care mi l-au propus era mult mai aproape, era în 
Manhattan, însă acesta colabora cu Căminul - trimiteam 
oameni acolo câteodată. Şi-mi era teamă ca nu cumva, 
dacă m-aş fi dus acolo, să primesc o altă vizită din partea 
Fraţilor Hitler. 

— Şi ai primit? întrebă Susannah. 

— Nu. Era 19 mai 1981 când l-am vizitat pe Rowan în 
rezerva 577 din spitalul Riverside şi când am ajuns eu 
însumi internat acolo, spuse Callahan. Pe 25 mai am plecat 
spre Queens împreună cu alţi trei betegi într-o dubiţă. Şi la 
şase zile după asta, chiar înainte să mă externez şi din 


centru şi s-o iau din loc, am văzut articolul din Post. Era în 
primele pagini, însă nu chiar pe prima. DOI BĂRBAŢI MORŢI 
PRIN ÎMPUȘCARE ÎN CONEY ISLAND, zicea titlul articolului. 
POLIŢIA SPUNE CA ESTE VORBA DE O REGLARE DE 
CONTURI ÎN LUMEA INTERLOPĂ. Pentru că feţele şi mâinile 
le fuseseră arse cu acid. Cu toate acestea, poliţia a izbutit 
să-i identifice pe amândoi: Norton Randolph şi William 
Garton, ambii din Brooklyn. Erau şi poze. Făcute după 
diverse arestări. Ambii aveau caziere lungi. Da, ăştia erau 
amicii mei. George şi Lennie. 

— Tu crezi că bărbaţii-căutători le-au făcut felul, nu-i 
aşa? îl întrebă Jake. 

— Da. Tare urâtă e răzbunarea. 

— Dar s-a scris în ziare că ei erau Fraţii Hitler? vru să ştie 
Eddie. Că, omule, vreau să-ţi spun că şi pe vremea mea tot 
ne mai speriam între noi zicând că o să ne prindă şi o să ne- 
o tragă. 

— Au fost şi asemenea speculaţii în tabloide, răspunse 
Callahan, şi bag mâna în foc că, în forul lor interior, toţi 
reporterii ăia care au relatat despre mutilările şi crimele 
comise de Fraţii Hitler ştiau că ei sunt, Randolph şi Garton - 
pentru că nu au mai urmat decât nişte imitații slabe - însă 
nimeni din presa de scandal nu ucide de bunăvoie bau- 
baul, deoarece bau-baul vinde ziarele. 

— Măi, omule, oftă Eddie, da' multe ai mai pătimit. 

— Şi nici n-ai auzit ultimul act, spuse Callahan. E de mare 

succes. 
__ Roland făcu gestul de „dă-i înainte”, dar nu părea grăbit. 
Işi răsucise o ţigară şi arăta mai satisfăcut decât îl văzuseră 
vreodată cei trei tovarăşi ai lui. Numai Ete, care dormea cu 
botul pe labe, părea mai mulţumit de viaţă. 

— Am plecat din New York şi mi-am căutat din ochi 
podeţul atunci când am traversat cu autobuzul Podul 
George Washington, cu romanul cel nou şi cu sticla alături 
de mine, continuă Callahan, dar podeţul dispăruse. În 
următoarele două luni am surprins doar instantanee 
ocazionale ale autostrăzilor ascunse - şi îmi aduc aminte 
că, de vreo două ori, am văzut mutra lui Chadbourne pe 


bancnotele de zece dolari - dar, în cea mai mare parte a 
timpului, nu reuşeam să le văd. Am observat o mulţime de 
vampiri de Tip Trei şi mi-am spus că se răspândesc foarte 
repede. Dar n-am făcut nimic în privinţa aceasta. Parcă îmi 
pierdusem vocaţia, tot aşa cum Thomas Hardy şi-a pierdut 
cheful de scris, iar Thomas Hart Benton pe cel de a picta 
fresce. „Sunt doar nişte țânțari”, obişnuiam să-mi zic. „Dă- 
le pace”. Treaba mea era să ajung într-un oraş sau altul şi 
să găsesc cât mai repede un oficiu al forţelor de muncă - 
indiferent care ar fi fost acela, Brawny Man sau Job Guy mi- 
era tot una - iar apoi să descopăr un bar unde să mă simt 
bine. Cel mai mult îmi plăceau locurile care semănau cu 
Americano sau Blarney Stone din New York. 

— Să înţeleg că-ţi plăcea şi mâncarea încălzită la aburi 
lângă băutură, spuse Eddie. 

— Adevărat, răspunse Callahan uitându-se la Eddie ca la 
un suflet pereche. Că bine zici! Şi întotdeauna m-am purtat 
cuviincios în locurile acestea. Vreau să spun că mă 
ameţeam în barul meu preferat, şi apoi încheiam seara - 
partea cu mersul în patru labe, zbieretele şi voma de pe 
cămaşă - în altă parte. De obicei a/ fresco. 

— Ce..., începu Jake să întrebe. 

— Adică se îmbăta în aer liber, scumpete, îi explică 
Susannah. 

Intinse mâna să-l ciufulească, dar se înfioră şi şi-o duse la 
abdomen. 

— Te simţi bine, sai? o întrebă Rosalita. 

— Da, însă aş bea cu mare bucurie un lichid cu bule, 
dacă ai aşa ceva. 

Rosalita se ridică, bătându-l pe umăr pe Callahan. 

— Dă-i înainte, Părinte, că o să se facă două dimineaţa şi 
o să înceapă să urle pisicile în pustiu până termini 
povestea. 

— Bine, spuse el. M-am îmbătat, cam la asta se rezumă 
totul. Mă îmbătăm în fiecare seară şi băteam câmpii la 
urechea oricui se afla prin preajmă despre Lupe şi Rowan şi 
Rowena şi despre negrul care m-a luat cu maşina în ţinutul 
Issaquena, şi despre Ruta, care ar fi putut să fie teribil de 


nostimă şi care precis nu era pisică siameză. Şi sfârşeam 
prin a-mi pierde cunoştinţa. 

Şi tot aşa am tinut-o până am ajuns în Topeka. La 
sfârşitul iernii lui 1982. Acolo am ajuns la limita de jos a 
existenţei mele. Voi ştiţi ce înseamnă să-ţi atingi limita de 
jos a existenţei? 

După o pauză lungă, toţi încuviinţară prin gesturi. Jake se 
gândi la cursul de engleză al domnişoarei Avery şi la 
lucrarea lui de sfârşit de an. Susannah îşi aminti de cele trei 
zile petrecute în Oxford, Mississippi. lar Eddie se duse cu 
gândul la plaja de la Marea Vestului, când voise să-i taie 
beregata bărbatului care îi devenise dinh, pentru că Roland 
nu voia să-l lase să treacă printr-una din uşile magice ca să 
fure nişte heroină. 

— În cazul meu, limita de jos a fost atinsă în puşcărie, 
spuse Callahan. Abia se crăpase de ziuă, iar eu eram relativ 
treaz. Drept dovadă nu mă aflam într-o carceră pentru 
beţivi, ci într-o celulă unde era şi o pătură pe pat şi un colac 
pe vasul de toaletă. In comparaţie cu alte locuri pe unde 
mai fusesem, mă simţeam de parcă aş fi tras vânturi prin 
satin. Singurele chestii enervante erau tipul cu numele... şi 
cântecul acela. 


12 


Lumina care pătrunde prin ferestruica mică şi acoperită 
cu o plasă de sârmă este cenuşie, prin urmare şi pielea lui e 
cenuşie. lar mâinile îi sunt jegoase şi pline de zgârieturi. 
Mizeria de sub unghii e neagră (noroi) sau maro (sânge 
uscat). Ca prin vis îşi aduce aminte că se încăierase cu 
cineva care insista să i se adreseze cu „domnule“, aşa că îşi 
zise că se poate să fi ajuns în arest în temeiul mereu 
popularului Articol 48 din Codul Penal: Act de Violență 
împotriva unui Ofițer de Poliţie. Tot ce voise - Callahan îşi 
aduce ceva mai bine aminte acest aspect - fusese să 
încerce cascheta puştiului pentru că i se părea foarte mişto. 
Işi aduce aminte că încercase să-i explice tânărului polițist 


(după cum arată ăsta, în curând vor ajunge să angajeze în 
poliție copilaşi care nici nu ştiu să facă la oliță, cel puțin în 
Topeka aşa va fi) că el este în permanentă căutare de 
pălării haioase, că el poartă mereu o şapcă pe cap 
deoarece are Semnul lui Cain pe frunte. „Şamănă cu o 
cuşe”, îşi aminteşte că a spus (sau a încercat să spună), 
„da-i pe bune Şemnu' lu Cain”. Ceea ce, în starea lui de 
ebrietate, voia să sune Semnul lui Cain. 

A fost tare beat azi-noapte, dar acum, când stă pe priciul 
din arest şi îşi trece mâna prin părul vâlvoi, nu se simte 
chiar aşa de rău. Sigur, în gură nu are un gust prea plăcut - 
de parcă Ruta, pisica siameză, a avortat acolo - dar capul 
nu-l doare prea tare. Numai de ar înceta odată vocile astea! 
Mai încolo, pe hol, cineva lălăie la nesfârşit o listă de nume 
aranjate în ordine alfabetică. Mai aproape, altcineva 
fredonează cântecul pe care îl detestă cel mai mult pe 
lumea: „Cineva mi-a salvat, cineva mi-a salvat, cineva mi-a 
salvat vi-iii-aţa în noaptea asta... ,„ 

— Nailor!... Naughton!... O'Connor!... O'Shaugnessy!... 
Oskowski!.. Osmer! 

Tocmai începe să realizeze că el este cel care cântă, 
când gambele încep să-i tremure. Şi tremuratul urcă spre 
genunchi, apoi spre pulpe, tot mai adânc şi tot mai 
puternic. Vede cum muşchii picioarelor sale se mişcă în sus 
şi în jos, aidoma unor pistoane. Ce se întâmplă cu el? 

— Palmer!... Palmgren! 

Tremuratul fi cuprinde vintrele şi partea inferioară a 
abdomenului. Chiloții i se întunecă la culoare acolo unde îi 
împroaşcă cu urină. In acelaşi timp, picioarele îi zvâcnesc în 
aer de parcă ar încerca să lovească nişte mingi invizibile de 
fotbal cu amândouă deodată. Am o criză de epilepsie, își 
spune el. Probabil că acum-acum am să-mi dau duhul. Pa- 
pa, mierlo20. încearcă să strige după ajutor, însă din gură 
nu-i iese decât un pufăit sugrumat. Braţele încep să-i 
zboare în sus şi în jos. Acum loveşte mingiile invizibile de 
fotbal cu picioarele şi strigă aleluia cu mâinile, iar tipul din 


20 În original Bye-bye, blackbird, cântec compus de Ray 
Henderson în 1926 (n. tr.). 


cealaltă celulă o va ține tot aşa până la sfârșitul secolului, 
poate chiar până la următoarea glaciațiune. 

— Peschier!...  Peters!... Pike!... Polovik!... Rance!... 
Rancourt! 

Trunchiul lui Callahan incepe să se îndoaie inainte şi 
înapoi. De fiecare dată când se apleacă, e gata-gata să-şi 
piardă echilibrul şi să cadă. Mâinile i se ridică. Picioarele îi 
zboară în lateral. Simte o căldură nefirească la fund şi îi dă 
seama că tocmai ce s-a spârcâit. 

— Ricuperol... Robillard!... Rossi! 

Se dă pe spate până la zidul văruit pe care cineva a 
scrijelit cuvintele BANGO SKANK şi A 19-A CRIZĂ DE NERVI! 
Apoi se repede înainte, de această dată cu entuziasmul 
unui musulman la rugăciunea de dimineață. Acum se 
holbează la cimentul podelei, în clipa următoare se 
răstoarnă şi cade în nas. Falca, ce i se vindecase miraculos 
în ciuda bețiilor şi aventurilor nocturne, se sparge din nou 
în trei dintre cele patru locuri iniţiale. Dar, pentru ca 
echilibrul să fie restabilit - căci numărul magic este patru - 
acum i se sparge şi nasul. Zace pe jos, zvârcolindu-se ca un 
peşte pe uscat, pictând cu propriul trup un tablou abstract 
în sânge, pişat şi fecale. O, da, acum îmi dau duhul, îşi 
spune. 

— Ryan... Sannelli!... Scher! 

Treptat, convulsiile de grand mal se reduc la spasme de 
petit mal, apoi devin simple zvâcnete. Îşi închipuie că ar 
trebui să-i vină cineva în ajutor, dar nu vine nimeni. 
Zvăcnetele se potolesc şi ele, iar acum Donald Frank 
Callahan stă întins pe podeaua arestului din Topeka, 
Kansas, în vreme ce dintr-o celulă învecinată un alt deținut 
repetă alfabetul. 

— Seavey!... Sharrow!... Shatzer! 

Pe neaşteptate, pentru prima oară după luni în şir, îşi 
aduce aminte cum venise cavaleria atunci când Frații Hitler 
tocmai ce se pregăteau să-i cioplească fruntea în spălătoria 
abandonată de pe strada 47". Şi chiar ar fi mers până la 
capăt - iar în ziua următoare, sau în ziua cealaltă, cineva va 
fi găsit una bucată de Donald Frank Callahan, mort ca o 


scrumbie, probabil cu cercei de boaşe la urechi. Însă venise 
cavaleria, şi atunci... 

N-a fost nici-o cavalerie, își spune el, simțind cum i se 
umflă din nou fața, hei, fată veche fă cunoştinţă cu fața cea 
nouă. Au fost Vocea Numărul Unu şi Vocea Numărul Doi. 
Dar nici aşa nu-i corect. Au fost doi bărbați, poate de vârstă 
mijlocie, dar cel mai sigur, mai bătrâiori. Au fost domnul Ex 
Libris şi domnul Gai Cocknif En Yom, ce-o mai fi şi aia. 
Amândoi speriați de moarte. Pe bună dreptate speriaţi de 
moarte. N-or fi omorât Frații Hitler o mie de oameni, cum se 
lăudase Lennie, dar au bătut o mulțime, şi pe unii chiar i-au 
ucis, căci Fratii Hitler nu erau altceva decât doi nemernici 
violenti, şi, da, domnul Ex Libris şi domnul Gai Cocknif 
aveau tot dreptul să fie speriați. Se terminase cu bine, dar 
ar fi putut fi invers. Dacă George şi Lennie ar fi ripostat, ce 
s-ar fi întâmplat atunci? Ei bine, în cazul acesta, persoana 
care ar fi intrat prima în Spălătoria „Golful Ţestoasei” ar fi 
dat peste trei cadavre, în loc de unul singur. lar povestea 
asta chiar că ar fi ajuns pe prima pagină din Post! Prin 
urmare, oamenii ăştia îşi riscaseră viețile pentru el, şi uite-l 
în ce hal a ajuns şase sau opt luni mai târziu, uite pentru ce 
şi-au riscat ei viaţa: pentru un betiv numai piele şi os, fără 
pic de minte şi janghinos, cu chiloţii uzi de pişat în faţă şi 
plini de căcat la spate. Un băutor de zi şi un betiv de 
noapte. _ 

Și atunci se întâmplă. In capătul celălalt al coridorului, 
vocea monotonă a ajuns cu psalmodierea la Sprang, 
Steward şi Sudby; în capătul acesta, bărbatul întins pe 
podeaua jegoasă în lumina murdară a zorilor a ajuns la 
limita de jos a existenței sale, care, prin definiție, reprezintă 
punctul de unde nu ai cum să cobori şi mai mult, decât 
dacă ti se întâmplă să ai o lopată la îndemână şi să te apuci 
să sapi. 

Zace pe burtă şi se uită la ghemotoacele de praf care i se 
par crânguri cu copaci, şi la bulgării de mizerie care i se par 
dealuri cu mine de steril. Şi işi spune: In ce lună suntem? 
Februarie? Februarie 1982? Cam aşa ceva. Uite ce-ţi propun 
eu. Imi acord un an să-mi îndrept căile şi faptele, cum stă 


scris în Biblie. Un singur an în care să fac ceva - orice - care 
să poată justifica riscul pe care şi l-au asumat oamenii ăia. 
Dacă reuşesc, voi merge mai departe. Dar dacă, şi în 
februarie 1983 voi mai bea, atunci am să mă omor. 

Vocea monotonă de dincolo a ajuns, în sfârşit, la 
Targenfield. 


13 


O clipă Callahan nu mai spuse nimic. Sorbi din cafea, se 
strâmbă, şi îşi turnă un pahar cu cidru dulce. 

— Ştiu cum este cu urcatul înapoi spre viaţă, zise el. 
Dumnezeu ştie că am dus destui alcoolici de cea mai joasă 
speţă la destule întruniri ale Alcoolicilor Anonimi. Aşa că, 
atunci când mi-au dat drumul din arest, am găsit sediul AA 
din Topeka şi am început să merg acolo în fiecare zi. N-am 
privit înainte, n-am privit în urmă. „Trecutul este istorie, 
viitorul este un mister”, aşa se spune. Numai că, de data 
aceasta, în loc să stau mut în spatele sălii, mi-am impus să 
stau în primul rând. lar în timpul prezentărilor spuneam: 
„Sunt Don C. şi nu vreau să mai beau.” Dar voiam. in 
fiecare zi voiam să beau, dar cei care conduc programele 
AA au zicători pentru orice, şi una dintre acestea este 
„Prefă-te până ai să reuşeşti”. Şi, puţin câte puţin, chiar am 
reuşit. Şi astfel, într-o bună dimineaţă din toamna lui 1983 
m-am trezit din somn şi nu am mai simţit nevoia să beau. 
Viciul, cum i se spune, dispăruse complet. 

Şi am plecat. Nu trebuie să faci schimbări majore în 
primul an de cumpătare, însă, într-o zi, eram în parcul Gage 
- mai exact în Grădina de Trandafiri Reinisch... 

Se întrerupse şi se uită mirat la ceilalţi. 

— Ce este? O ştiţi? Nu-mi spuneţi că ştiţi trandafirii 
Reinisch! 

— Şi noi am fost acolo, şopti Susannah. Am văzut şi 
trenuleţul de jucărie. 

— Este incredibil, spuse Callahan. 

— E ora nouăsprezece şi toate păsările ciripesc, zise 


Eddie fără să zâmbească. 

— In orice caz, în Grădina de Trandafiri am observat 
primul anunţ: PIERDUT SETTER IRLANDEZ. RĂSPUNDE LA 
NUMELE CALLAHAN. CICATRICE PE O LĂBUŢĂ. CICATRICE PE 
FRUNTE. OFERIM RECOMPENSĂ GENEROASĂ. Et caetera, et 
caetera. Măcar acum numele era corect. Aşa că m-am 
hotărât s-o iau din loc cât încă mai puteam. Şi m-am dus la 
Detroit, unde am găsit un loc care se numea Adăpostul 
„Farul”. Un adăpost pentru beţivi. De fapt, era Căminul fără 
Rowan Magruder. Făceau treabă bună, chit că abia se 
descurcau de la o săptămână la alta. M-am angajat. ŞI 
acolo eram în decembrie 1983 când s-a întâmplat. 

— Când s-a întâmplat ce? întrebă Susannah. 

Jake Chambers fu cel care îi răspunse. Căci el ştia. 
Probabil că era singurul care putea să ştie. În fond, i se 
întâmplase şi lui. 

— Atunci ai murit, spuse Jake. 

— Aşa este, zise Callahan, fără să pară deloc surprins, de 
parcă ar fi discutat despre cultura orezului sau despre 
posibilitatea ca Andy să funcţioneze cu energie antnomică. 
Atunci am murit. Roland, eşti bun, te rog, să-mi faci şi mie o 
ţigară? Parcă aş avea nevoie de ceva mai tare decât cidrul 
ăsta de mere. 


14 


La Farul există o veche tradiţie ce datează de... o, 
Doamne, deja de patru ani (Farul s-a înființat cu cinci ani în 
urmă). Şi anume: petrecerea Zilei Recunoștinței în sala de 
sport a liceului Holy Name de pe West Congress Street. O 
echipă de betivi au pavoazat locul cu hârtie creponată 
portocalie şi maronie, curcani din carton şi fructe şi legume 
din plastic. Altfel spus, cu talismanele americane ale 
toamnei. Ca să ţi se permită să iei parte la amenajarea sălii 
trebuia să nu fi pus picătură în gură în ultimele două 
săptămâni. De asemenea - conveniseră Ward Huckman, Al 
McCowan şi Don Callahan - cei cu tulburări psihice 


provocate de dependența de alcool nu aveau voie să facă 
parte din Echipa de Decoratori, indiferent de câtă vreme n- 
ar mai fi băut. 

De Ziua Curcanului, cam o sută dintre cei mai grozavi 
bețivani, dependenți de droguri şi oameni fără adăpost din 
Detroit se strâng la liceul Holy Name ca să mănânce 
friptură din sărbătorita pasăre, cartofi şi alte bunătăți. Stau 
la douăsprezece mese lungi amplasate pe terenul de 
baschet (picioarele meselor sunt îmbrăcate în pâslă, iar 
oaspeţii iau cina în ciorapi ca să protejeze parchetul). 
Inainte să înceapă - aşa este obiceiul - fiecare în parte 
trebuie spună repede pentru ce anume este recunoscător 
(„ Vorbiti mai mult de douăşpe secunde, băieți, şi vă tai de 
la portie”, i-a avertizat Al). Asta se întâmplă pentru că este 
Ziua Recunoștinței, sigur că da, dar şi pentru că una din 
principalele teorii ale programului AA spune că un alcoolic 
recunoscător nu se imbată, şi un toxicoman recunoscător 
nu se droghează. 

Treaba asta merge foarte repede, iar Callahan stă 
cuminte la locul lui, fără să se gândească la nimic în mod 
special, iar când îi vine rândul, aproape că scapă ceva ce i- 
ar fi putut provoca neplăceri. Sau, în cel mai fericit caz, ar fi 
fost etichetat drept un individ cu un bizar simţ al umorului. 

— Sunt recunoscător pentru că n-am..., începe el şi îşi 
muşcă limba când îşi dă seama ce e pe cale să spună. 
Toată lumea se uită la el, bărbaţi cu obrajii neraşi, femei 
palide şi îngălate, cu păr lung şi slinos, toţi purtând acea 
aromă de metrou, care este, de fapt, parfumul vieţii pe 
străzi. Unii deja îi spun Părinţelule. De unde ştiu? Cum de 
pot ști una ca asta? Şi ce ar zice dacă ar şti ce fiori îi dă 
apelativul acesta? Cum îi aduce aminte de Fratii Hitler şi de 
mirosul dulceag şi pur al balsamului de rufe? Toată lumea 
se uită la el. „Clienţii“. Și Ward, şi Al. 

— Sunt recunoscător pentru că n-am băut şi nici nu m- 
am drogat astăzi, spune el, apelând la vechea, dar mereu 
corecta replică, pentru care ar trebui să fim veşnic 
recunoscători. Se aud murmure de aprobare, apoi vecinul 
lui Callahan spune că el este recunoscător pentru că sora 


lui l-a invitat la ea de Crăciun, şi, astfel, nimeni nu ştie cât 
de aproape a fost Callahan să spună „Sunt recunoscător 
pentru că n-am văzut nici vampiri de Tipul Trei, nici afişe cu 
animăluțe pierdute în ultima vreme”. 

Și crede că asta i se întâmplă pentru că Dumnezeu l-a 
primit înapoi, cel puțin de probă, şi pentru că a fost anulată 
puterea muşcăturii lui Barlow. Cu alte cuvinte, crede că şi-a 
pierdut darul blestemat de a vedea. Nu verifică însă teoria 
aceasta intrând în vreo biserică - sala de sport a liceului 
Holy Name este destul de bună pentru el, mulțumesc foarte 
mult. Dar nu-i trece deloc prin minte - cel puțin nu la nivelul 
conştient - că ei vor să se asigure că a căzut definitiv în 
plasă de data aceasta. Şi Callahan va ajunge, în cele din 
urmă, să priceapă că or învăța ei mai greu, dar cu siguranță 
că învaţă temeinic. 

Apoi, la începutul lui decembrie, Ward Huckman primeşte 
o scrisoare la care nu îndrăznise nici măcar să viseze 
vreodată. 

— Crăciunul a venit mai repede, Don! Stai să vezi, Al! 
Flutură triumfător scrisoarea. 

— Ne-am jucat bine cărțile şi, uite, toate grijile noastre 
despre cum ne vom descurca la anul s-au terminat! 

Al McCowan ia scrisoarea şi, pe măsură ce o citeşte, 
expresia de rezervă conştientă şi prudentă i se stinge de pe 
chip. Când isprăveşte şi i-o întinde lui Don, râde deja cu 
gura până la urechi. 

Scrisoarea este din partea unei corporații cu filiale în New 
York, Chicago, Detroit, Denver, Los Angeles şi San 
Francisco. Este scrisă pe o hârtie atât de luxoasă, că-ți vine 
să-ți croieşti din ea o cămaşă pe care să o porți pe piele. şi 
spune că respectiva corporație intenționează să doneze 
douăzeci de milioane de dolari pentru douăzeci de 
organizații caritabile de pe teritoriul Statelor Unite. Câte un 
milion fiecăreia. Mai scrie acolo că această corporație 
trebuie să facă donațiile inainte de sfârşitul anului 
calendaristic 1983. Printre potenţialii beneficiari se numără 
depozite de alimente pentru nevoiaşi, adăposturi pentru 
oamenii străzii, două clinici pentru oamenii săraci şi un 


program de testare a vaccinului anti-SIDA din Spokane. 
Unul dintre adăposturi este Farul. Semnătura îi aparține lui 
Richard P. Sayre, Vicepreşedinte Executiv. Totul pare curat, 
iar faptul că toți trei au fost invitați la sediul corporației din 
Detroit pentru discutarea detaliilor nu poate fi decât de bun 
augur. Data când este programată întrevederea - care va fi 
şi data morții lui Donald Callahan - este 19 decembrie 
1983. Într-o zi de luni. 
Numele de pe antet este CORPORAŢIA SOMBRA. 


15 


— Şi te-ai dus, spuse Roland. 

— Toţi trei ne-am dus, îl corectă Callahan. Nu m-aş fi dus 
niciodată dacă invitaţia ar fi fost numai pentru mine. Dar, 
de vreme ce ne-au chemat pe toţi trei... şi voiau să ne dea 
un milion de dolari... aveţi idee ce înseamnă un milion de 
dolari pentru un stabiliment falit precum Căminul sau Farul? 
Mai ales în perioada lui Reagan? 

Susannah  tresări puternic auzind numele actorului 
devenit preşedinte. Eddie îi aruncă o privire triumfătoare. 
Callahan păru a dori să afle cauza acestei pantomime, dar 
Roland îl zori din nou cu gestul lui obişnuit. lar acum chiar 
se făcuse târziu. Aproape miezul nopţii. Insă nimănui din 
Ka-tet-ul pistolarului nu-i era somn; toţi îl priveau fix pe 
Părinte, sorbindu-i cuvintele. 

— Uite ce am înţeles eu mai târziu, continuă Callahan 
aplecându-se spre ei. Există un grup care face legătura 
între vampiri şi căutători. Şi cred că, dacă ar fi să-i urmărim 
istoria, am afla că-şi are originile în ţinutul întunericului, în 
Bubuit de Tunet. 

— Şi eu sunt sigur de asta, zise Roland, iar ochii albaştri îi 
străluciră pe chipul palid şi istovit. 

— Vampirii, cei care nu fac parte din Tipul Unu, sunt 
tâmpiţi. Căutătorii sunt o idee mai deştepţi, dar nu foarte 
mult. Altminteri n-aş fi fost în stare să scap de ei atâta 
timp. Însă la un moment dat altcineva a început să se 


intereseze de mine. Cred că un agent al Regelui Purpuriu, 
indiferent cine sau ce o mai fi şi ăsta. Şi căutătorii au fost 
îndepărtați de mine. La fel şi vampirii. În toate lunile acelea 
nu am văzut niciun afiş despre animale pierdute; şi nici 
vreun mesaj scris cu cretă pe trotuarele de pe West Fort 
Street sau Jefferson Avenue. Cred că deja cineva începuse 
să le dea ordine precise. Cineva mult mai inteligent. Un 
milion de dolari! 

Clătină din cap. Schiţă un zâmbet trist, plin de 
amărăciune. 

— Asta m-a orbit. Banii. „O, da, dar sunt atât de 
bineveniţi!”, îmi spuneam... şi despre asta discutam între 
noi. „Ne vor asigura independenţa pentru cel puţin cinci 
ani! Nu vom mai fi nevoiţi să ne căciulim la Consiliul Local 
al oraşului Detroit!” Perfect adevărat. Abia mult mai târziu 
mi-am dat seama că există şi un alt adevăr, unul foarte 
simplu: lăcomia tot lăcomie rămâne, indiferent cât de 
nobilă ar fi cauza ta. 

— Şi ce s-a întâmplat? întrebă Eddie. 

— Ce să se întâmple? Ne-am dus la întâlnire, răspunse 
Părintele, cu un surâs forţat. Clădirea Tishman, Michigan 
Avenue numărul 982, una dintre cele mai bune adrese din 
Detroit pentru sediul unei afaceri. 19 decembrie, ora 4:20 
P.M. 

— Stranie oră pentru o întâlnire, comentă Susannah. 

— Şi nouă ni s-a părut aşa, dar cui îi mai pasă de 
asemenea chestiuni minore când este vorba de un milion 
de dolari? După ceva discuţii, am picat de acord cu Al - mai 
bine spus cu mama lui Al - care ne-a explicat că, la 
întâlnirile de o asemenea importanţă, trebuie să te prezinţi 
cu exact cinci minute înainte de ora stabilită, nici mai 
devreme, nici mai târziu. Aşa că am intrat în holul Clădirii 
Tishman la 4:10 P.M., îmbrăcaţi în hainele noastre cele mai 
bune, am căutat Corporaţia Sombra pe panoul de pe perete 
şi am urcat la etajul treizeci şi trei. 

— Aţi verificat corporaţia asta înainte să vă duceţi acolo? 
îl întrebă Eddie. 

Callahan îi aruncă o privire ce parcă voia să-i spună 


vvv 


dăăă! 

— Din ce am găsit la bibliotecă, am aflat că Sombra era o 
corporație închisă - altfel spus, nu erau informaţii despre 
patrimoniu, conducere şi altele. Cumpăra alte companii în 
domeniile tehnologiei avansate, imobiliar şi construcţii. 
Atâta se ştia despre ea. lar activele erau un secret păzit cu 
străşnicie. 

— Avea sediul social în Statele Unite? vru să ştie 
Susannah. 

— Nu. In Bahamas, la Nassau. 

Eddie tresări amintindu-şi de vremurile când făcea trafic 
de cocaină şi de individul pământiu la faţă de la care 
cumpărase marfa ultima dată. 

— Am fost acolo, spuse el. Dar n-am văzut pe nimeni 
care să aibă vreo legătură cu Corporaţia Sombra. 

Dar dacă nu era adevărat? Dacă gălbejitul ăla cu accent 
britanic lucra pentru Sombra? Oare era chiar atât de greu 
să creadă că erau implicaţi şi în traficul de droguri, pe lângă 
celelalte chestii pe care la mai făceau? Eddie nu credea. 
Măcar asta indica o legătură cu Enrico Balazar. 

— Oricum, Corporaţia Sombra apărea în toate cărţile de 
referinţă şi în toate anuarele, spuse Callahan. Cu date 
foarte puţine, dar apărea. Şi era foarte bogată. Nu ştiu ce 
anume este Sombra, dar sunt jumătate sigur că majoritatea 
celor pe care i-am văzut la etajul al treizeci şi treilea nu 
erau altceva decât nişte figuranti... însă bănuiesc că există 
o Corporaţie Sombra adevărată. 

Am urcat cu liftul. Am intrat într-o sală de primire foarte 
frumoasă şi elegantă, cu tablouri impresioniste franţuzeşti 
pe pereţi, bineînţeles, şi cu o recepţionistă superbă. Era 
genul ăla de femeie, te rog să mă scuzi, Susannah, care te 
face să crezi, în cazul în care eşti bărbat, că ai să trăieşti 
veşnic doar dacă îi atingi sânii. 

Eddie izbucni în râs, îi aruncă o privire lui Susannah şi se 
potoli de îndată. 

— Era 4:17. Am fost invitaţi să luăm loc. Şi ne-am 
conformat, emoţionaţi ca naiba. Tot felul de oameni intrau 
şi ieşeau. Din când în când se deschidea uşa din stânga 


noastră şi am văzut dincolo de ea o încăpere uriaşă, plină 
cu birouri şi cubicule. Telefoanele sunau, secretarele se 
fâţâiau încolo şi încoace cu dosare în mâini, se auzea 
zgomotul făcut de un copiator. Dacă toată povestea asta a 
fost o înscenare - şi eu cred că a fost - ei bine, era foarte 
minuţios regizată, ca un film de la Hollywood. Eu eram 
agitat la gândul întâlnirii cu domnul Sayre, însă atâta tot. Și 
asta mi se pare extraordinar. Fusesem într-o continuă fugă 
de când plecasem din Salem's Lot, cu opt ani în urmă, şi îmi 
formasem un soi de sistem de avertizare împotriva 
pericolelor. Dar nici măcar n-a ciripit în ziua aia. Dacă am 
putea vorbi cu John Dillinger în timpul unei şedinţe de 
spiritism, cred că ne-ar spune cam acelaşi lucru despre 
seara când s-a dus la film şi Anna Sage l-a dat pe mâna FBI- 
ului. 

La 4:19, un tânăr în cămaşă în dungi şi cravată (ambele 
zbierau „Hugo Boss ne-a creat!”) a venit şi ne-a luat de 
acolo. Ne-a dus pe un coridor lung, pe lângă câteva birouri 
foarte elegante - şi am putut să vedem directori foarte 
eleganţi făcându-se că fac ceva în fiecare dintre ele - până 
la uşile duble de la capăt. Pe ele era o plăcuţă pe care scria 
SALA DE CONFERINŢE. Însoţitorul nostru a deschis uşile. Şi 
ne-a zis „Dumnezeu să vă dea noroc, domnilor”. Mi-aduc 
aminte foarte bine. Nu ne-a urat noroc, pur şi simplu, ci ne- 
a spus că Dumnezeu ar trebui să ne ajute. Şi atunci mi s-au 
declanşat toate alarmele, însă era deja mult prea târziu. 
Căci, vedeţi voi, totul s-a întâmplat foarte repede. Nu au... 


16 


Totul se petrece foarte repede. Au fost mult timp pe 
urmele lui Callahan, dar nu pierd vremea acum savurându- 
şi victoria. Uşile se zguduie atunci când se trântesc tare în 
spatele lor. Asistenţii care abia scot optsprezece mii pe an 
închid uşile într-un anume mod - cu respect pentru bani şi 
putere - ceea ce nu este cazul acum. Aşa trântesc uşile 
alcoolicii şi drogații. Şi nebunii, fireşte. Nebunii sunt aşi în 


materie de trântit al uşilor. 

Sistemele de alarmă ale lui Callahan funcţionează la 
putere maximă, nu piuie, ci urlă, şi când se uită prin sala de 
conferințe, dominată de o fereastră uriaşă care dă spre 
Lacul Michigan, Îşi dă seama că au dreptate alarmele să 
sune. Hristoase, Marie, Mamă a Dumnezeului nostru, cum 
de am putut fi atât de nesăbuit? Vede treisprezece oameni. 
Trei sunt căutători, şi este prima oară când le vede bine 
fețele sumbre şi bolnăvicioase, le vede sclipirile din ochii 
mici şi roşii, le vede buzele pline, feminine. Toţi trei 
fumează. Nouă sunt vampiri de Tip Trei. A treisprezecea 
persoană poartă o cămaşă țipătoare şi o cravată neasortată 
- în mod clar, haine de căutător - dar pe chipul său slab şi 
viclean se citeşte inteligență şi umor negru. Pe frunte are o 
pată rotundă de sânge care nici nu curge, nici nu se 
coagulează. 

Se aude un pârâit sec. Callahan se întoarce şi îi vede pe 
Al şi Ward căzuți la podea. De-o parte şi de alta a uşii prin 
care intraseră sunt numerele paisprezece şi cincisprezece, 
un căutător-bărbat şi un căutător-femeie, amândoi cu câte 
un pistol cu electroşocuri în mâini. 

— Prietenii tăi vor fi bine, Părinte Callahan. 

Se răsuceşte iute. Vorbise cel cu pata de sânge pe frunte. 
Pare cam de şaizeci de ani, dar este greu să-ţi dai seama. E 
îmbrăcat cu o cămaşă galbenă, de foarte mare prost gust, 
şi la gât are o cravată roşie. Când zâmbeşte, i se văd dinţii 
ascuțiți. Asta e Sayre, își zice Callahan. Sayre, sau cine o fi 
semnat scrisoarea. Cine a pus la cale capcana asta. 

— Însă nu pot spune acelaşi lucru şi despre tine, continuă 
omul acela. Căutătorii se uită la Callahan cu un soi de 
aviditate înfrânată: în sfârşit, iată-l, şi-au găsit jevruța 
pierdută, jevruța lor cu o labă arsă şi cu cicatrice pe frunte. 
Vampirii par mai interesați. Aproape că zbârnăâie în 
interiorul aureolelor lor albastre. Şi, fără de veste, Callahan 
aude clopotele. Slab, înfundat, dar le aude. Il cheamă. 
Sayre - dacă acesta este numele lui - se întoarce spre 
vampiri. 

— Asta-i omul, le zice el pe un ton indiferent. A ucis sute 


de-ai voştri în zeci de versiuni de America. Prietenii mei - 
arată spre căutători - nu au fost în stare să-i ia urma, dar, 
desigur, în mod normal, ei ştiu să caute alt soi de pradă, 
mai puțin suspicioasă. In orice caz, acum e aici. Haide, 
luați-l. Dar nu-l ucideți! 

Se întoarce spre Callahan. Gaura din frunte e plină şi 
luceşte, dar nu curge din ea niciun strop. E un ochi, pricepe 
Callahan. Un ochi plin de sânge. Dar cine se uită prin el? 
Cine pândeşte şi de unde? 

Sayre îi spune: 

— Toţi aceşti prieteni speciali ai Regelui poartă virusul 
bolii numite SIDA. Ştii la ce mă refer, nu-i aşa? Vom lăsa 
boala să te ucidă. Să te scoată pentru totdeauna din joc şi 
în lumea asta şi în toate celelalte. Oricum, acesta nu-i un 
joc pentru unul ca tine. Pentru un preot fals, ca tine. 

Callahan nu ezită. Dacă ar face-o ar fi mort. Şi nu-i este 
teamă de SIDA, ci îi este groază la gândul că buzele acelea 
murdare i-ar putea atinge pielea, că l-ar putea săruta aşa 
cum unul de-ai lor îl sărutase pe Lupe Delgado pe alee. Ei 
nu trebuie să câştige. După cât a pătimit, după toate 
slujbele, după toate celulele de puşcărie, după ce se lăsase 
de băut în Kansas, ei nu trebuie să câştige. 

Nu încearcă să-i convingă să-l lase în pace. Discutia 
aceasta nu va avea loc: Sprintează prin dreapta impozantei 
mese din mahon. Brusc alarmat, bărbatul cu cămaşă 
galbenă strigă: 

— Prindeți-l! Prindeți-l! 

Mâinile lor incearcă să-l apuce de sacoul - cumpărat în 
mod special pentru această fericită ocazie de la magazinul 
Grand River - dar nu reuşesc. Mai are timp să gândească: 
Fereastra n-o să se spargă, e făcută dintr-o sticlă mai dură, 
antisinucigaşi, şi n-o să se spargă... şi mai apucă să-l 
cheme pe Dumnezeu în ajutorul lui, pentru prima dată de 
când Barlow îl forțase să-i bea sângele otrăvit. 

— Ajută-mă! Ajută-mă, te rog! strigă Părintele Callahan şi 
se repede cu umărul în geam. O mână dă să-l apuce de 
cap, să-l prindă cumva de păr, şi apoi dispare. Fereastra se 
face țăndări în jurul lui şi dintr-odată se află în aerul rece al 


Zilei, înconjurat de fulgi de zăpadă. Se uită în jos, printre 
pantofii cei negri, de asemenea cumpăraţi pentru această 
fericită ocazie, şi vede Michigan Avenue pe care circulă 
maşini de jucărie şi oameni cât nişte furnici. 

Îi simte - pe Sayre şi pe căutători şi pe vampirii care ar fi 
trebuit să-l contamineze şi să-l scoată pentru totdeauna din 
joc - înghesuiți la fereastra spartă, uitându-se şi nevenindu- 
le să-şi creadă ochilor. 

ȘI îşi spune: Acum chiar ies din joc... păi, nu? 

Și îşi mai spune, cu uluire de copil: Este ultimul meu 
gând. Un gând de rămas-bun. Și cade. 


17 


Callahan se întrerupse şi se uită cu sfială la Jake. 

— Îţi aduci aminte? îl întrebă el. Clipa când... îşi drese 
glasul şi continuă: 

— Când ai murit? 

Jake dădu din cap cu gravitate: 

— Tu nu? 

— Mi-aduc aminte că mă uitam în jos la Michigan Avenue, 
printre pantofii mei. Mi-aduc aminte senzaţia pe care o 
aveam stând acolo - părându-mi-se că stau în picioare - 
printre fulgii de zăpadă. Mi-aduc aminte că Sayre zbiera 
ceva într-o altă limbă în spatele meu. Blestema. Vorbe atât 
de guturale nu pot fi decât blesteme. Şi mi-aduc aminte că 
am gândit: E speriat. Acesta a fost, de fapt, ultimul meu 
gând, că lui Sayre îi este frică. Apoi a urmat un răstimp de 
întuneric. Pluteam. Am auzit clopotele ca de foarte departe. 
Apoi le-am auzit mai tare. Ca şi cum s-ar fi aflat pe o 
locomotivă care se repezea spre mine cu viteză 
formidabilă. 

Şi, apoi, lumină. Am văzut o lumină în tot întunericul 
acela. Mi-am spus că experimentez una din etapele morţii 
descrise de Kubler-Ross şi m-am dus înspre ea. Nu-mi păsa 
unde anume am să ajung, atâta vreme cât nu era pe 
caldarâmul de pe Michigan Avenue, făcut zob şi plin de 


sânge, cu oameni strânşi în jurul meu. Doar că nu-mi 
dădeam seama cum aşa ceva ar fi fost posibil. Nu poţi să 
cazi în gol treizeci şi trei de etaje pentru ca după aceea să- 
ţi recapeţi cunoştinţa. 

Şi voiam să mă îndepărtez de clopote. Le auzeam tot mai 
tare. Ochii începuseră să-mi lăcrimeze. Urechile începuseră 
să mă doară. Sigur, eram foarte fericit că încă mai aveam 
urechi şi ochi, dar orice asemenea recunoştinţă era, într-un 
fel, mai abstractă din cauza clopotelor. 

Şi mi-am spus Trebuie să ajung la lumina aceea şi m-am 
năpustit spre ea. Şi... 


18 


Chiar inainte de a deschide ochii, simte un miros. Miros 
de fân, foarte slab, foarte trecut. Fantomă a mirosului de 
odinioară. lar el? Era şi el o fantomă? 

Se ridică în capul oaselor şi priveşte în jur. Dacă aceasta 
este viața de apoi, atunci toate scripturile din lume, inclusiv 
cea din care îşi ținea el predicile, sunt doar minciuni. Pentru 
că nu se află nici în rai, nici în iad; ci într-un grajd. Pe jos 
sunt mănunchiuri de fân învechit. Prin crăpăturile pereților 
din scânduri intră valuri de lumină strălucitoare. Lumina pe 
care a urmat-o din întuneric, işi spune el. Lumina 
deşertului. Are vreun motiv real să creadă una ca asta? 
Poate. Căci aerul pe care îl trage în piept este uscat. Ca 
aerul unei alte planete. 

Şi poate că aşa şi este. Poate că aceasta este Planeta 
Vieţii de Apoi. 

Tot mai aude clopotele. Şi ele sună dulce. Și sună odios. 
Dar din ce în ce mai slab... şi mai slab... şi dispar. Acum 
aude suflul stins al vântului fierbinte. Intră printre scânduri, 
şi câteva paie se ridică, dănțuiesc obosite, apoi se culcă la 
loc. 

Un alt zgomot. Nişte bufnituri neregulate. De la vreo 
maşinărie, dar nu de la una în cea mai bună formă a ei. Se 
ridică în picioare. E cumplit de cald aici şi începe să 


transpire abundent. Se uită în jos şi vede că nu mai este 
îmbrăcat cu hainele elegante cumpărate de la Grand River 
Mensware. Ci cu jeanşi şi cu o cămaşă albastră din bumbac, 
subțiată de prea multe spălări. In picioare are o pereche de 
ghete vechi, cu tocurile scâlciate. Se apleacă să şi le pipăie. 
Sunt întregi. Acum braţele. Nici-o fractură. Încearcă să 
trosnească din degete. lar degetele se conformează, cu 
sunete seci de rămurele frânte. 

ȘI işi zice: Să fi fost toată viaţa mea doar un vis? Oare 
aceasta este realitatea? Şi dacă da, atunci cine sunt eu şi 
ce fac aici? 

Și din adâncul umbrelor vine acel sunet greoi: bu-BUM- 
bu-BUM-bu-BUM-bu-BUM. 

Se întoarce şi rămâne cu gura căscată. Chiar în spatele 
lui, în centrul grajdului abandonat, se află o uşă. Nu e fixată 
de niciun perete. Stă, pur şi simplu acolo, de una singură. 
Are balamale, dar, din câte îşi poate da seama, ele nu o 
prind de nimic altceva decât de aer. Pe ea sunt gravate 
nişte hieroglife. Nu le poate desluşi, aşa că se apropie ca să 
înțeleagă despre ce este vorba. Şi, într-un fel, înțelege. 
Clanţa este din cristal pe care este gravat un trandafir. II 
citise pe Thomas Wolfe: o piatră, un trandafir, o uşă 
nedescoperită; o piatră, un trandafir, o uşă. Nu-i nicio piatră 
pe aici, dar poate că tocmai acesta este sensul hieroglifelor. 

Ba nu, se contrazice singur. Nu, sensul este 
NEDESCOPERIT. Poate că piatra sunt eu. 

Întinde mâna şi atinge clanta de cristal. Ca la un semn 

(sigul, își zice el) 

bubuitul maşinăriei încetează. Şi de foarte departe - de 
foarte, foarte departe - se aud clopotele. Încearcă mânerul 
clanței. Nu se mişcă în nicio direcţie. De parcă ar fi 
cimentată. Când îşi retrage mâna, clopotele se opresc. 

Începe să dea ocol uşii, iar uşa dispare. Se întoarce, şi 
uşa reapare. Face trei cercuri în jurul ei, observând cu 
precizie locul în care consistenţa ei se topeşte într-o parte, 
şi se materializează în partea cealaltă. Schimbă direcţia, 
mergând acum în sens invers acelor de ceasornic. Aceeaşi 
chestie. Ce naiba? 


Priveşte uşa câteva momente, dus pe gânduri, apoi se 
îndreaptă spre fundul grajdului, curios să vadă maşinăria. 
Nu-l doare nimic. Ca şi cum tocmai ce căzuse de la mare 
înălțime, dar trupul său încă nu a prins de veste. lisuse, 
cald mai e aici! 

Vede boxe pentru cai, abandonate de multă vreme. Un 
maldăr de fân vechi, o pătură împăturită şi ceva ce pare a fi 
un fund de lemn. Pe ele o bucată de carne uscată. O ridică, 
o duce la nas, simte miros de sare. Pastramă. O vâră în 
gură. Nu-i este deloc teamă că ar putea fi otrăvit. Cum să 
otrăveşti un mort? 

Mestecând, îşi continuă prospecțiunile. În fundul grajdului 
e o cămăruță. lar acolo vede o maşină aşezată pe un bloc 
de beton. Totul din grajd vorbeşte despre ani lungi de 
abandon, dar aparatul acesta, destul de asemănător cu un 
dispozitiv de muls, pare nou-nouț. Nu tu rugină, nu tu fir de 
praf. Se apropie şi mai mult. Dintr-o latură iese o țeavă din 
crom. Sub ea e un canal colector. Garnitura din inox pare 
umedă. Pe maşină se află o plăcută metalică. Lângă ea e 
un buton roşu. Pe plăcuță scrie: 


O  TURNĂTORIA LaMERK O 
834789-AA-45-776019 


NU SCOATEŢI CAPACUL 
ő SOLICITAŢI ASISTENŢA 


Pe buton este inscripționat cuvântul PORNIT. Callahan îl 
apasă. Reincepe bubuitul obosit al maşinăriei şi o clipă mai 
târziu prin țeavă țâşneşte apa. Pune mâinile sub şuvoi. E 
rece ca gheața, şocându-i pielea înfierbântată. Bea. Apa nu- 
i nici dulce, nici amară, iar el îşi spune: Probabil că în viaţa 
de apoi nu mai există gusturi. Probabil că... 

— Bună, Părintele. 

Callahan scoate un țipăt de spaimă. Ridică mâinile şi 
diamante de apă sclipesc în raza prăfuită de soare care 
intră printre două scânduri zbârcite. Se întoarce iute pe 
tocurile roase. Chiar în uşa cămăruței care adăposteşte 
pompa se află un bărbat înveşmântat într-o mantie cu 


glugă. 

Sayre este, își spune el. Sayre. M-a urmărit şi a intrat pe 
uşa aia... 

— Calmează-te, zice bărbatul cu mantie. Şezi blând, cum 
ar spune noul prieten al pistolarului. Şi adaugă pe un ton 
secretos: îl cheamă Jake, dar menajera îi zice 'Bama. şi 
apoi, ca luminat de o idee genială: Am să ţi-l arăt! Am să ti-i 
arăt pe amândoi! Poate nu-i prea târziu! Haide! 

li întinde mâna. Degetele care ies de sub mantie sunt 
lungi şi albe şi dezgustătoare. Ca de ceară. Când Callahan 
nu se mişcă, bărbatul cu mantie îi spune pe un ton 
rezonabil: 

— Haide. Ştii că nu poti rămâne aici. Asta e doar o haltă. 
Nimeni nu rămâne aici multă vreme. Haide. 

— Cine eşti? 

Bărbatul cu mantie scoate un tâțâit nerăbdător. 

— N-avem timp de aşa ceva, Părintele. Nume, nume, ce-i 
un nume, cum a spus cineva. Shakespeare? Virginia Woolf? 
Cine-şi mai aduce aminte? Haide, şi am să-ți arăt un 
miracol. Şi nu am să te ating; am s-o iau înainte. Uite. 

Se intoarce. Mantia i se roteşte ca trena unei rochii de 
seară. Se întoarce în grajd, iar Callahan îl urmează după 
câteva clipe. N-are ce face în camera cu pompă; camera cu 
pompă e o fundătură. Afară din grajd ar putea să fugă. 

Unde să fugă? 

O să vedem, nu? 

Bărbatul cu mantie bate în uşa din mijlocul grajdului 
atunci când trece pe lângă ea. 

— Bate-n lemn, şi umblă demn, exclamă el cu veselie, 
păşind în dreptunghiul de lumină care intră pe poarta 
grajdului. 

Callahan observă că străinul acesta are ceva într-o mână. 
O lădiță, cam de vreo treizeci de centimetri lungime, lățime 
şi adâncime. Pare a fi confecţionată din acelaşi lemn ca 
uşa. Sau, poate, dintr-un lemn mai greu. Mai închis la 
culoare şi mai consistent. 

Cu ochii la bărbatul cu mantie, gata să se oprească dacă 
el se opreşte, Callahan iese la soare. Căldura este şi mai 


fioroasă aici, seamănă cu căldura de care a avut parte în 
Valea Morţii Şi, da, atunci când iese din grajd, vede că a 
avut dreptate: se află în deşert într-o parte se află o clădire 
ce parcă stă să se dărâme, înălțată pe o fundatie din piatră 
de nisip. Poate că odinioară aici a fost un han, îşi spune el. 
Sau poate că este decorul abandonat dintr-un western. In 
partea cealaltă e un țarc cu mai toți stâlpii la pământ. 
Dincolo de el nu mai este nimic altceva decât nisip pietros. 
Nimic altceva decăt... 

Ba nu! Ba nu! Mai este ceva! Două ceva-uri! Dovă puncte 
care se mişcă la orizont! 

— Îi vezi! Ce ochi buni ai, Părintele! 

Bărbatul cu mantie - mantia este neagră, iar chipul lui 
doar o idee palidă din străfundurile glugii - stă la douăzeci 
de paşi distanță de el. Se hlizeşte. Lui Callahan sunetul 
chicotelilor lui îi place la fel de puțin ca degetele ca de 
ceară. Aşa s-ar auzi şi nişte şoareci care ar forfoti peste un 
maldăr de oase. Nu prea are sens, dar... 

— Cine sunt? întreabă Callahan cu o voce uscată. Cine 
eşti tu? Unde suntem? 

Omul în negru oftează teatral. 

— Atâtea ar fi de povestit, dar atât de putin timp avem la 
dispoziție, zice el. Poţi să-mi spui Walter, dacă vrei, iar locul 
acesta este o haltă, aşa cum ti-am explicat. O mică escală 
între claxoanele lumii tale şi răcnetele lumii următoare. O, 
poate că ai crezut că eşti cel mai tare călător prin timp şi 
spațiu, nu? Atunci când mergeai pe şoselele alea ascunse 
ale tale? Asta, Părintele, asta este adevărata ta călătorie! 

— Nu-mi mai spune aşa! strigă Callahan. 

Gâtul îi este uscat. Arşiţa soarelui il apasă pe creştet ca o 
povară. 

— Părintele, Părintele, Părintele, intonează omul în 
negru. 

Pare iritat, însă Callahan ştie că râde pe dinăuntru. Are 
impresia că omul acesta - în cazul în care este cu adevărat 
un om - râde foarte adesea pe dinăuntru. 

— Ei, bine, nu trebuie să te ambalezi. Am să-ţi spun Don. 
Îţi convine? Punctele negre din zare tremură; valurile de 


căldură le fac să plutească, să dispară, să apară din nou. În 
curând nu le va mai vedea deloc. 

— Cine sunt? îl întreabă pe omul în negru. 

— Oameni pe care n-ai să apuci niciodată să-i cunoşti, îi 
răspunde acesta visător. 

Gluga i se dă puțin pe spate, dezvelind o fracțiune de 
secundă lama ca de ceară a nasului şi arcul unui ochi, 
ceşcuță plină cu lichid negru. 

— Vor muri în munți. Şi dacă nu vor muri în munti, sunt 
nişte lighioane în Marea Vestului care-i vor mânca de vii. 
Dod-a-chock! Râde din nou. Insă... 

Însă dintr-odată nu mai pari atât de sigur de tine, 
prietene, gândeşte Callahan. 

— Dacă nimic nu merge, continuă Walter, îi va ucide 
asta. 

Ridică lădița. Din nou Callahan aude foarte slab sunetul 
neplăcut al clopotelor. 

— Şi cine îi va aduce la ea? Ka, fireşte, însă chiar şi ka 
are nevoie de un prieten, de un kai-mai. lar acesta vei fi tu. 

— Nu înțeleg. 

— Nu, recunoaşte cu tristețe omul în negru. lar eu nu am 
timp să-ţi explic. Ca lepurele cel Alb din Alice în ţara 
minunilor, am întârziat, am întârziat foarte mult la o 
întâlnire extrem de importantă. Căci, vezi tu, ei sunt pe 
urmele mele, iar eu am fost nevoit să fac cale-ntoarsă 
pentru a sta de vorbă cu tine. Treabă-treabă-treabă, mereu 
treabă! Acum trebuie să le-o iau din nou înainte - cum altfel 
i-aş putea ademeni? Don, tu şi cu mine, trebuie să punem 
punct acum conversatiei noastre, din nefericire atât de 
foarte scurtă. Hai, amigo, înapoi în grajd cu tine. lute ca 
săgeata! 

— Şi dacă nu vreau? 

Numai că nu există niciun fel de şi dacă. Niciodată nu a 
vrut mai puțin să ajungă în vreun loc. Ce-ar fi dacă l-ar ruga 
pe tipul ăsta să-i dea drumul şi apoi să încerce să ajungă 
din urmă cele două puncte de la orizont? Ce-ar fi dacă i-ar 
spune omului în negru: „Unde şi-ar dori să fiu chestia aia 
căreia tu îi spui ka?” Dar are senzația că ştie deja. La fel de 


bine ar scuipa în ocean. 

Ca şi cum ar fi vrut să-i dea dreptate, Walter îi spune: 

— Nu prea contează ce vrei tu. Ai să te duci acolo unde 
hotărăşte Regele, şi acolo vei aştepta. Dacă cei doi vor muri 
pe drum - aşa cum ar trebui - tu vei avea parte de o viață 
de pace bucolică în locul unde te trimit eu. Şi acolo vei muri 
şi tu, dar după ani lungi şi, poate, având sentimentul fals, 
dar atât de frumos, că ai primit mântuirea. Vei trăi la etajul 
tău din Turn mult timp după ce eu voi fi oale şi ulcele, iți jur 
că aşa se va întâmpla, Părintele, pentru că aşa s-a arătat în 
glob, adevărat iți zic! Şi dacă ei tot vor veni după tine? 
Dacă te vor găsi în locul unde te duci? Păi, în această 
improbabilă eventualitate, ai să-i ajuţi din toate puterile 
tale şi astfel ai să-i distrugi. Şocant, nu? Te doare mintea! 

Incepe să meargă spre Callahan, care se dă înapoi spre 
grajdul unde aşteaptă uşa nedescoperită. Nu vrea să se 
ducă într-acolo, dar nu are altundeva unde să se retragă. 

— Nu te apropia de mine, îi spune. 

— Ba nu, răspunde Walter, omul în negru. 

Intinde lădița spre Callahan apucându-i capacul cu o 
mână. 

— Nu! ţipă Callahan. 

Pentru că omul în negru nu trebuie să deschidă lădiţa. 
Pentru că înăuntru e ceva absolut oribil, ceva ce l-ar îngrozi 
până şi pe Barlow, vampirul cel perfid, care l-a obligat pe 
Callahan să-i bea sângele şi apoi l-a trimis la plimbare prin 
prismele Americii, ca pe un copil năbădăios de ale cărui 
şotii te-ai săturat. 

— Continuă să mergi şi poate nu voi fi nevoit s-o fac, îl 
tachinează Walter. 

Callahan ajunge în umbra firavă a grajdului. Curând va fi 
din nou înăuntru. N-are cine să-l ajute. Şi simte iarăşi cum îl 
aşteaptă uşa aceea ciudată pe-care-n-o-poţi-vedea-din- 
lateral. 

— Eşti crud! explodează el. 

Walter face ochii mari, părând profund jignit. Poate 
irațional, dar Callahan chiar îl priveşte în adâncul ochilor şi 
e sigur că emotia omului în negru este autentică. lar 


convingerea aceasta îl lasă şi fără ultima speranță că ar 
visa, sau că a ajuns la ultima etapă dinaintea morții 
adevărate. De obicei în vise - cel puțin, în visele pe care le- 
a avut el în viaţă - tipii cei răi, tipii cei fioroşi nu au 
niciodată emoții complicate. 

— Eu sunt ceea ce m-au făcut ka şi Regele şi Turnul. Toti 
suntem opera lor. Şi toți suntem prizonierii lor. 

Callahan îşi aminteşte de vestul himeric prin care a 
cutreierat:  silozurile părăsite, amurgurile ignorate şi 
umbrele lungi, propria-i bucurie amară când işi târăşte 
capcana după el, fredonând până când zornăitul lanțurilor 
lui se transformă în muzică dulce. 

— Ştiu, spune el. 

— Da, ştiu că ştii. Mişcă-te. 

Callahan a ajuns în grajd. Din nou simte aroma sleită a 
fânului vechi. Detroit i se pare ceva imposibil, i se pare o 
halucinație. La fel i se par toate amintirile lui despre 
America. 

— Mă mişc dacă nu deschizi chestia aia, spune el. 

— Ce minunat Părinţel eşti tu, Părintele. 

— Mi-ai promis că n-ai să-mi mai spui aşa. 

— Promisiunile se fac tocmai pentru a fi încălcate, 
Părintele. 

— Nu cred că vei fi în stare să-l ucizi, spune Callahan. 
Walter se strâmbă. 

— Asta-i treaba lui ka, nu a mea. 

— Poate nu-i nici a lui ka. Dacă el este mai presus de ka? 

Walter tresare puternic, ca pălmuit. Asta-i o blasfemie, își 
spune Callahan. lar tipul ăsta n-o s-o treacă cu vederea. 

— Nimeni nu este mai presus de ka, falsule preot, îi zice 
cu ură omul în negru. lar încăperea din vârful Turnului este 
goală. Eu ştiu. 

Deşi Callahan nu prea pricepe despre ce anume vorbeşte 
individul, răspunsul lui este rapid şi sigur. 

— Te înşeli. Mai presus de ka este un Dumnezeu. El 
aşteaptă şi vede totul de la locul Lui de sus. El... 

Atunci o sumedenie de lucruri se petrec exact în acelaşi 
timp. Pompa de apă din firidă intră în funcţiune, reluându-şi 


ciclul de bufnituri înfundate. Şi Callahan se loveşte cu 
fundul de lemnul masiv şi lustruit al uşii. Şi omul în negru 
împinge spre el lădița, ridicându-i capacul. Şi gluga îi cade 
pe spate dând la iveală chipul palid şi rânjit al fariseului. 
(Nu este Sayre, dar şi pe fruntea lui Walter, aidoma unui 
semn al vreunei caste hinduse, este aceeaşi rană deschisă, 
care nici nu se închide, nici nu supurează.) Şi Callahan vede 
ce este în lădiță: îl vede pe Treisprezece Negru cuibărit în 
catifeaua roşie, ca ochiul viclean al vreunui monstru fără 
Dumnezeu. Şi Callahan începe să urle când îl vede, căci îi 
simte nesfârşita-i putere: îl poate azvârli oriunde, sau îl 
poate azvârli la capătul neantului. Şi uşa se deschide. şi 
chiar în panica aceasta - sau, poate, dincolo de ea - 
Callahan reuşeşte să priceapă că Uşa a fost descuiată prin 
deschiderea lădiţei. Şi; se împiedică şi ajunge într-un alt loc. 
Și aude voci care zbiară. Una dintre ele este vocea lui Lupe 
care îl întreabă de ce l-a lăsat să moară. O alta este vocea 
Rowenei Magruder, care il informează că aceasta este 
cealaltă viaţă a lui, iat-o, asta este, cum îi place? Şi ridică 
mâinile să-şi astupe urechile. Şi chiar atunci ghetele lui 
vechi se împiedică una de alta şi el cade pe spate 
spunându-şi că acesta este ladul, că omul în negru l-a 
îmbrâncit în ladul adevărat. Şi când ridică mâinile, fariseul 
cu chip viclean de nevăstuică fi pune în ele lădiţa cu globul 
de cristal. Și globul se mişcă. Se roteşte ca un ochi 
adevărat într-o orbită invizibilă. Şi Callahan îşi spune E viu, 
e ochiul furat de la un monstru înfiorător de dincolo de 
lume şi - o, Doamne, o, Doamne, Dumnezeule - se uită fix 
la mine. 

Însă ia lădița. Este ultimul lucru pe care şi l-ar dori în 
lumea asta, dar nu se poate înfrâna. |nchide-o, trebuie s-o 
închizi, îşi spune el, dar se împiedică 

(sau ka-ul omului cu mantie îi pune piedică) 

şi cade, răsucindu-se în aer. De undeva de sub el îl 
ceartă toate vocile trecutului său (mama lui vrea să ştie de 
ce îi permisese mârşavului de Barlow să frângă crucifixul pe 
care ea i-l adusese tocmai din Irlanda) şi, în mod absolut 
incredibil, omul în negru îi strigă şi el, dar cu veselie: 


— Bon voyage, Părintele! 

Callahan cade pe o podea din piatră, acoperită cu oase 
de animale micuţe. Capacul lădiţei se închide, iar el simte 
un moment de uşurare sublimă... dar se deschide din nou, 
foarte, foarte încet, dezvăluind ochiul. 

— Nu, şopteşte Callahan. Te rog, nu. 

Dar nu e în stare să închidă lădiţa - parcă l-au lăsat toate 
puterile - iar capacul se împotriveşte încercărilor sale. In 
străfundurile ochiului negru se formează un punct roşu, 
care creşte... şi creşte... şi creşte. Și creşte şi groaza lui 
Callahan, sufocându-l, amenințând să-i strângă inima în 
chingi de gheață şi să i-o oprească. Este Regele, îşi spune 
el. Este Ochiul Regelui Purpuriu care se uită la mine din 
Turnul Întunecat. Şi mă vede. 

— NU! urlă Callahan de pe podeaua unei peşteri de la 
nord de Calla Bryn Sturgis, loc pe care va ajunge să-l 
îndrăgească. NU! NU! NU TE UITA LA MINE! O, PENTRU 
NUMELE LUI DUMNEZEU, NU TE U/TA LA MINE! 

Dar Ochiul se uită, iar Callahan nu poate indura această 
privire dementă. Şi îşi pierde cunoştinţa. Va mai deschide 
ochii abia peste trei zile, iar când o va face, va fi înconjurat 
de oamenii manni. 


19 


Callahan se uită la ei obosit. Miezul nopţii sosise şi 
trecuse, mulţumim foarte mult, iar acum mai erau doar 
douăzeci şi una de zile până când vor veni Lupii să-şi ia 
tainul de copii. Bău ultimele guri de cidru, se strâmbă de 
parcă ar fi fost whisky, şi puse păhărelul gol înapoi pe 
masă. 

— Cunoaşteţi restul. M-au găsit Henchick şi Jemmin. 
Henchick a pus capacul lădiţei, iar atunci s-a închis şi uşa. 
lar acum, Peştera Vocilor se numeşte Peştera Uşii. 

— Şi tu, Părinte? îl întrebă Susannah. Ce s-a întâmplat 
apoi cu tine? 

— M-au dus la coliba lui Henchick - la kra-ul lui. Acolo mi- 


am revenit. Pe perioada leşinului meu, soțiile şi fiicele lui 
mi-au umezit buzele cu apă şi supă de pui. 

— Din curiozitate, cam câte neveste are? se interesă 
Eddie. 

— Trei, însă nu are voie să întreţină relaţii decât cu una 
singură o dată, răspunse într-o doară Callahan. Depinde de 
poziţia stelelor. M-au îngrijit bine. Am început să merg prin 
oraş; în zilele acelea îmi spuneau Bătrânul Plimbăreţ. Nu 
prea pricepeam unde mă aflu, dar, într-un fel, peregrinările 
mele din trecut mă pregătiseră pentru ce a urmat. Mă 
întăriseră psihic. Au fost zile, numai Dumnezeu ştie cât de 
multe au fost, când îmi închipuiam că toate astea se 
întâmplă în cele două secunde cât durează căderea mea 
prin fereastra de la etajul treizeci şi trei până la caldarâmul 
de pe Michigan Avenue - că mintea se pregăteşte pentru 
moarte oferindu-şi o ultimă şi minunată halucinație cu 
aparenţa unei vieţi întregi. Şi au fost zile când îmi ziceam 
că până şi eu mă îmbolnăvisem de encefalopatia alcoolică 
de care ne era tuturor groază, şi la Cămin, şi la Farul. Imi 
ziceam că poate fusesem internat în vreo instituţie 
mucegăită şi doar visam toate lucrurile astea. Însă, în 
general, acceptam ce mi se întâmplase. Şi eram bucuros că 
am ajuns într-un loc bun, fie el real sau imaginar. 

Când mi-am recăpătat forţele, mi-am dorit să-mi pot 
câştiga singur existenţa, aşa cum am făcut-o în toţi anii 
petrecuţi în pribegie. Normal că în Calla Bryn Sturgis nu era 
niciun oficiu al forţelor de muncă, dar anii au fost buni, 
oferind lucru din belşug oricui voia să pună osul la treabă - 
recoltele de orez erau măânoase, cum se spune pe aici, dar 
prosperau şi turmele de vite şi celelalte culturi. In cele din 
urmă, am ajuns să predic din nou. Nu a fost o hotărâre 
luată în mod conştient - Dumnezeu ştie că nu m-am rugat 
pentru şansa asta - iar când am început s-o fac, am 
descoperit că oamenii aceştia ştiau totul despre Omul lisus. 

Izbucni în râs şi continuă: 

— Şi despre Oriza, şi despre Lumea de Dincolo, şi despre 
Steaua Buffalo... ai auzit de Steaua Buffalo, Roland? 

— O, da, răspunse pistolarul, amintindu-şi de un 


predicator din Buff pe care fusese nevoit să-l ucidă pe 
vremuri. 

— Dar mă ascultau, spuse Callahan. Mă rog, mulţi dintre 
ei mă ascultau şi, atunci când mi-au propus să-mi ridice o 
biserică, le-am fost profund recunoscător. Aceasta este 
povestea Bătrânului. După cum aţi văzut, şi voi aţi fost în 
ea... doi dintre voi. Jake, asta s-a întâmplat după ce ai 
murit? 

Jake lăsă capul în jos. Ete scânci neliniştit, sesizându-i 
suferinţa. Dar Jake răspunse pe un ton destul de stăpânit: 

— După ce am murit prima oară. Înainte de a doua 
moarte. 

Callahan tresări puternic. 

— Vrei să spui că se poate întâmpla de mai multe ori? 
Fecioara Maria să ne aibă în paza ei! 

Rosalita plecase mai devreme. Acum se reîntoarse cu o 
lumânare înaltă, întrucât cele de pe masă se arseseră 
aproape complet, iar terasa era învăluită într-o lumină 
stranie şi oarecum sinistră. 

— Am făcut paturile, zise ea. Băiatul doarme cu părintele. 
Eddie şi Susannah, voi vă culcaţi tot în camera în care aţi 
dormit şi acum două nopţi. 

— Şi Roland? întrebă Callahan ridicând din sprâncenele 
stufoase. 

— Lui i-am păstrat un locşor cald, răspunse femeia pe un 
ton indiferent. | l-am arătat mai devreme. 

— Nu mai spune, exclamă Callahan. Nu mai spune! Ei 
bine, atunci, s-a aranjat. 

Se ridică în picioare. 

— Nu-mi aduc aminte când am mai fost atât de ostenit. 

— Dacă nu te superi, noi mai rămânem câteva minute, 
spuse Roland. Doar noi patru. 

— Cum vreţi, răspunse Callahan. 

Mânată de impuls, Susannah îl apucă de mână şi i-o 
sărută. 

— Îţi mulţumim pentru poveste, Părinte. 

— Mă bucur că am reuşit să v-o spun, sai. 

Dar Roland mai avea o întrebare: 


— Lădiţa a rămas în peşteră până când s-a ridicat 
biserica? Biserica ta? 

— Da. Nu pot spune câţi ani. Poate opt, poate mai puţini. 
Mi-e greu să spun cu certitudine. Dar a fost o vreme când 
începuse să mă cheme. Şi oricâtă oroare şi teamă simţeam 
faţă de Ochi, o parte din mine voia să-l revadă. 

Roland dădu din cap. 

— Aşa este. Toate bucăţile din Curcubeul Vrăjitorului sunt 
fermecate, însă se spune că Treisprezece Negru este cel 
mai rău dintre toate. Acum cred că înţeleg de ce. El este 
ochiul atent al Regelui Purpuriu. 

— Indiferent ce-o fi, simţeam cum mă cheamă înapoi în 
peşteră... şi mai departe de ea. Il auzeam şoptindu-mi că 
trebuie să-mi reiau peregrinările, că trebuie să plec, să 
rătăcesc la nesfârşit. Ştiam că pot deschide uşa dacă 
deschid lădiţa. Uşa aceea care mă putea duce în orice unde 
mi-aş fi dorit să merg. Şi în orice când. Nu trebuia decât să 
mă concentrez. 

Callahan se aşeză din nou la masă. Se aplecă, privindu-i 
cu atenţie pe fiecare în parte peste mâinile lui noduroase 
împletite sub bărbie. 

— Rogu-vă, ascultaţi-mă cu luare-aminte. În America, noi 
am avut un preşedinte. Numele lui era Kennedy. Fusese 
asasinat cam cu treisprezece ani înainte să mă stabilesc eu 
în Salem's Lot... asasinat în... 

— Da, spuse Susannah. Jack Kennedy. Dumnezeu să-l 
odihnească. 

Se întoarse spre Roland ca să-i explice: 

— Şi el era pistolar. 

Roland ridică din sprâncene. 

— Adevărat? 

— Da. Acesta este adevărul. 

— In orice caz, spuse Callahan, nu s-a răspuns niciodată 
la întrebarea dacă cel care l-a omorât a acţionat de unul 
singur, sau dacă făcea parte dintr-o conspirație de 
amploare. Şi mă trezeam uneori în miezul nopţii şi îmi 
spuneam: „Ce-ar fi dacă te-ai întoarce să vezi cum au stat 
lucrurile? Ce-ar fi dacă te-ai aşeza în faţa uşii cu lădiţa în 


braţe şi ţi-ai zice în gând „Dallas, 22 noiembrie 1963”? 
Pentru că, dacă ai face-o, uşa s-ar deschide, iar tu ai pleca 
într-acolo, ca personajul din povestea lui Wells despre 
maşina timpului. Şi poate ai reuşi să schimbi ce s-a 
întâmplat în ziua aceea. Căci, dacă a existat vreodată un 
moment de cumpănă al istoriei americane, acela a fost. 
Schimbă ce s-a petrecut atunci, şi vei schimba tot ce a 
urmat. Războiul din Vietnam... revoltele rasiale... tot. 

— lisuse, se bâlbâi Eddie plin de respect. 

Măcar această ambiţie şi tot trebuia respectată. Ambiţia 
căpitanului cu picior de lemn care urmăreşte balena albă. 

— Părinte..., dar dacă ai fi schimbat totul în rău? 

— Jack Kennedy nu a fost un om rău, spuse Susannah cu 
răceală. Jack Kennedy a fost un om bun. Un mare om. 

— Poate. Dar ştii ceva? Eu cred că un mare om e capabil 
să facă o mare greşeală. Şi, în plus, cel care ar fi venit după 
el ar fi putut fi un om foarte rău. Vreun Mare Vânător de 
Coşciuge care nu apucase să ajungă la putere din cauza lui 
Lee Harvey Oswald, sau cum l-a chemat pe ăla de l-a 
omorât pe JFK. 

— Globul nu-ţi permite să nutreşti asemenea gânduri, 
zise Callahan. Cred că ademeneşte oamenii, convingându-i 
să comită acte cumplite, doar şoptindu-le că fac bine. Că 
vor face ca lucrurile să fie nu puţin mai bune, ci infinit mai 
bune. 

— Aşa este, spuse Roland pe un tonul uscat al 
vreascurilor pe foc. 

— Chiar crezi că ar fi posibilă o astfel de călătorie? îl 
întrebă Callahan. Sau a fost doar minciuna persuasivă a 
acelui obiect? Vraja lui? 

— Cred că este posibil, răspunse Roland. Şi mai cred că 
atunci când vom pleca din Calla o vom face prin uşa aceea. 

— Mi-aş dori să pot veni cu voi! exclamă Callahan cu 
surprinzătoare vehemenţă. 

— Poate că vei veni, zise pistolarul. Deci, ai pus cutia - cu 
globul dinăuntru - în biserica ta. Ca s-o faci să tacă. 

— Da. Şi a mers. Doarme în cea mai mare parte a 
timpului. 


— Totuşi ai spus că te-a trimis de două ori prin portal. 

Callahan făcu un semn din cap. Dispăruse vehementa de 
adineauri care se aprinsese aidoma unui vreasc aruncat în 
foc. Acum părea doar foarte istovit. Şi foarte bătrân. 

— Prima dată m-a trimis în Mexic. Mai ţineţi minte 
începutul poveştii mele? Când v-am spus despre scriitor şi 
despre băiat? 

Îşi aminteau. 

— Într-o noapte, pe când dormeam, globul m-a trimis prin 
portal în Los Zapatos, Mexic. La o înmormântare. A 
scriitorului. 

— Ben Mears, spuse Eddie. Tipul care a scris Air Dance. 

— Da. 

— Oamenii te-au văzut? îl întrebă Jake. Pentru că pe noi 
nu ne-au văzut. 

Callahan clătină din cap. 

— Nu. Dar m-au simţit. Se dădeau la o parte din drumul 
meu. Ca şi cum aş fi fost o pală de curent rece. Şi l-am 
văzut pe băiat - Mark Petrie. Numai că nu mai era copil. Ci 
un adult tânăr. Mi-am dat seama din felul cum arăta şi din 
cuvintele spuse la începutul panegiricului - „A fost o vreme 
când cincizeci şi nouă de ani mi s-ar fi părut o vârstă foarte 
înaintată”, aşa a început - cred că era pe undeva pe la 
mijlocul anilor nouăzeci. N-am stat mult, dar am stat 
suficient cât să înţeleg că tânărul meu prieten de demult 
ajunsese foarte bine. Poate că am făcut şi eu ceva bun în 
Salem's Lot. Mark îl numea pe Ben „tată”. lar asta m-a 
impresionat profund. 

— Şi a doua oară când ai trecut prin portal? îl întrebă 
Roland. Când te-a trimis la Castelul Regelui? 

— Atunci au fost păsări. Păsări negre, uriaşe. Şi nu vreau 
să spun mai multe. Nu în miez de noapte. 

Callahan vorbi pe un ton hotărât, care nu accepta nici-o 
contrazicere. Se ridică din nou. 

— Poate altă dată. 

Roland se înclină în faţa dorinţei lui. 

— Mulţumim. 

— Voi nu vă duceţi la culcare? 


— Curând, spuse Roland. 

Îi mulţumiră pentru poveste (Ete cu un lătrat somnoros) 
şi îi urară noapte bună. Îl urmăriră cu privirea şi, o vreme, 
nici unul nu spuse nimic. 


20 


Jake rupse tăcerea. 

— Tipul ăla, Walter, a fost în spatele nostru, Roland! 
Atunci când am plecat din haltă a fost în spatele nostru! Şi 
Părintele Callahan la fel! 

— Da, spuse Roland. Încă de atunci a fost Callahan în 
povestea noastră. Mă ia cu nervi la stomac de emoție. 

Eddie se prefăcu a-şi şterge ochii. 

— Of, Roland, ori de câte ori dai dovadă de asemenea 
emoţii, mi se topesc măruntaiele, spuse el şi adăugă atunci 
când pistolarul îl privi cu asprime: Haide, măi, nu mai râde. 
Ştii ce mult îmi place când te prinzi de poantă, numai că mă 
faci să mă simt nasol. 

— Îmi cer scuze, surâse uşor Roland. Stropul de umor pe 
care îl am se duce devreme la culcare. 

— Al meu stă treaz toată noaptea, zise cu voioşie Eddie. 
Şi mă ţine şi pe mine treaz. Îmi zice poezele şi bancuri. 
Cioc-cioc, cine-i acolo, piu-piu-piu, puişoru-i viu, mac-mac- 
mac, rața e pe lac! 

— Te-ai potolit? îl întrebă Roland când Eddie făcu o pauză 
să respire. 

— Pentru moment. Dar nu-ţi face probleme, Roland, o să 
mă apuce din nou. Îmi dai voie să te întreb ceva? 

— O tâmpenie? 

— Nu cred. Sper că nu. 

— Atunci întreabă-mă. 

— Ăia doi care i-au salvat pielea lui Callahan la spălătoria 
din Cartierul de Est - ăia doi au fost cine cred eu că au fost? 

— Şi tu cine crezi că au fost? 

Eddie se uită la Jake. 

— Tu ce părere ai, fiu al lui Elmer? Ai vreo idee? 


— Sigur, spuse Jake. Au fost Calvin Tower şi tipul celălalt 
din librărie, prietenul lui. Ala care mi-a spus ghicitoarea cu 
Samson şi cea cu râul. 

Pocni din degete o dată, de două ori, apoi zâmbi cu gura 
până la urechi. 

— Aaron Deepneau. 

— Cum rămâne cu inelul despre care ne-a povestit 
Callahan? îl întrebă Eddie. Ala cu Ex Libris pe el? Nu i-am 
văzut să aibă vreun inel ca ăla. 

— Dar te-ai uitat bine? îl întrebă Jake. 

— Nu, nu în mod special, dar... 

— Şi gândeşte-te că noi i-am văzut în 1977, spuse Jake. 
Şi l-au salvat pe Părinte în 1981. Poate că domnului Tower 
i-a făcut cineva cadou inelul în cei patru ani scurşi între cele 
două întâmplări. Sau poate şi l-a cumpărat singur. 

— Astea-s presupuneri, zise Eddie. 

— Mda, fu Jake de acord. Dar Tower are o librărie, aşa că 
e normal să aibă şi un inel pe care să scrie Ex Libris. Poţi să 
spui că nu ţi se pare absolut firesc? 

— Ba da, dar cum de au ştiut că Părintele Callahan... 
Eddie se întrerupse, clătinând din cap. 

— Nee, n-am să intru în detalii acum. Te pomeneşti că o 
să începem să discutăm şi despre asasinarea lui Kennedy, 
şi sunt mult prea obosit pentru aşa ceva. 

— Cu toţii suntem obosiţi, zise Roland, şi avem multe de 
făcut în zilele ce vor urma. Dar povestea Părintelui m-a 
afectat în mod straniu. Însă deocamdată nu-mi pot da 
seama dacă ne-a oferit mai multe răspunsuri decât 
întrebări. 

Nici unul nu comentă. 

— Suntem Kka-tet, iar acum stăm an-tet, le spuse Roland. 
Ţinem sfat. Oricât de târziu ar fi, mai are cineva ceva de 
spus înainte de a ne duce la culcare? Dacă da, vă rog să 
vorbiţi. 

Când nu răspunse nimeni, Roland îşi împinse scaunul de 
lângă masă. 

— În regulă. În cazul acesta, vă urez tuturor... 

— Stai. 


Susannah. Nu mai spusese nimic de multă vreme, aşa că 
aproape o uitaseră. lar acum vorbise cu o voce slabă, care 
nu semăna câtuşi de puţin cu vocea ei obişnuită. Cu 
siguranţă, acesta nu era glasul femeii care îl ameninţase pe 
Eben Took că-i va smulge limba din gură şi îl va şterge la 
fund cu ea dacă îi va mai spune „cafenie”. 

— S-ar putea să mai fie ceva. Aceeaşi voce slabă. 

— Altceva. 

Şi mai pierdută. 

— Cred... 

Se uită la fiecare în parte şi când ochii ei se opriră asupra 
pistolarului, acesta citi în ei tristeţe şi reproş şi epuizare. 
Dar nu şi furie. Dacă ar fi fost furioasă, îşi spuse el mai 
târziu, poate că nu mi-ar fi fost atât de ruşine. 

— Cred că s-ar putea ca eu să am o problemă, zise ea. 
Nu pricep cum se poate... este imposibil... dar, băieţi, cred 
că am rămas grea. 

Şi după ce rosti vorbele acestea, Susannah Dean/Odetta 
Holmes/Detta Walker/Mia, fiică a nimănui îşi acoperi faţa cu 
mâinile şi începu să plângă. 


PARTEA A TREIA 
LUPII 


DLEA 95 


| 
SECRETE 


1 


În spatele căsuței Rosalitei Munoz se afla o privată 
văruită în albastru deschis. Când pistolarul intră acolo, 
dimineaţa târziu, văzu în perete un drug de fier de care, la 
vreo douăzeci de centimetri de pământ, atârna un disc mic 
din oțel. In vasul acesta scheletic era o crenguță dublă de 
plantă de susan. In aer plutea parfumul ei uşor astringent, 
ca de lămâie. Pe peretele din spatele scaunului pentru 
nevoi, înrămată şi acoperită cu un geam, se afla o pictură 
reprezentându-l pe Omul lisus, cu mâinile împreunate a 
rugăciune, cu buclele roşcate curgându-i pe umeri, cu ochii 
ridicaţi spre Tatăl Său Ceresc. Roland auzise de existenţa 
unor triburi de mutanti care îi spuneau Tăicuţul din Ceruri. 

Lui Roland îi păru bine că Omul lisus era surprins din 
profil. Dacă ar fi fost cu faţa la el, nu era prea convins că şi- 
ar fi putut vedea de treburile matinale fără să-şi închidă 
ochii, oricât de plină i-ar fi fost vezica. Aiurea loc pentru o 
imagine a Fiului lui Dumnezeu, îşi spuse el, dar îşi dădu 
seama că nu era deloc aiurea. In mod normal numai 
Rosalita folosea această privată, iar Omul lisus nu i-ar fi 
contemplat decât spatele. 

Roland Deschain izbucni în râs şi chiar atunci vezica 
începu să se golească. 


2 


Rosalita se sculase cu multă vreme înaintea lui, judecând 
după aşternuturile care se răciseră. Acum, stând în faţa 
privatei ei albastre şi încheindu-se la prohab, Roland îşi 
ridică ochii spre soare şi constată că nu mai era mult timp 


până la amiază. Era o treabă destul de complicată să 
încerce să estimeze ora fără ceas, clepsidră sau pendulă, 
dar, cu puţină atenţie şi ţinând cont de posibilitatea 
apariţiei unor erori, se putea face. Cort ar fi fost de-a 
dreptul oripilat dacă ar fi aflat că unul dintre elevii lui - unul 
dintre absolventii lui, nici mai mult nici mai puţin decât un 
pistolar - începea o treabă atât de grea dormind până la 
prânz. lar acesta chiar că era începutul. Toate celelalte 
ţinuseră de ceremonial şi de pregătire, ambele necesare, 
însă nu extrem de folositoare. Ca un soi de dans al orezului. 
Acum partea aceasta se încheiase. Cât despre dormitul 
până la prânz... 

— Nimeni n-a meritat mai mult odihna asta, îşi spuse el 
coborând panta. 

Un gard marca fundul curţii lui Callahan (ori poate că 
Părintele credea că este curtea Domnului). Dincolo de el un 
pârâu bolborosea cu entuziasmul unei fetiţe care-şi 
împărtăşeşte secretele celei mai bune prietene. Malurile 
erau pline cu plante de susan, dezlegând, astfel alt mister 
(unul neînsemnat). Roland trase în nări parfumul zilei. 

Se pomeni că se gândeşte la Ka, lucru pe care îl făcea 
doar rareori. (lar Eddie ar fi fost uluit la culme, căci el 
credea că Roland nu face nimic altceva decât să se 
gândească la ka.) Unica lui lege era Dă-te la o parte şi lasă- 
mă să-mi fac treaba. Pentru numele lui Dumnezeu, de ce 
era atât de greu să înveţe un lucru atât de simplu? De ce 
simţea în permanenţă nevoia asta idioată să se amestece 
acolo unde nu-i fierbe oala? Toţi trecuseră prin asta; fiecare 
dintre ei ştiuse că Susannah Dean era însărcinată. Roland 
îşi dăduse seama de asta încă din momentul când îl 
aduseseră pe Jake din casa de pe Dutch Hill. Susannah 
însăşi ştiuse, în pofida cârpelor pline de sânge pe care le 
îngropa la marginea drumului. Deci, de ce au aşteptat până 
noaptea trecută ca să discute problema? De ce au făcut 
atâta caz de asta? Ce se va schimba din această cauză? 

Roland spera că nimic. Dar era greu să-ţi dai seama, nu? 

Poate că era mai bine să lase baltă toată povestea asta. 
lar în dimineaţa aceasta, i se părea o idee foarte bună, 


deoarece se simţea extrem de bine. Cel puţin, din punct de 
vedere fizic. Nici capul nu-l durea, nici... 

— Credeam că o să mergeţi la culcare imediat după 
mine, pistolarule, dar mi-a zis Rosalita că ai ajuns la ea abia 
spre dimineaţă. 

Roland întoarse spatele gardului şi gândurilor sale. 
Callahan era îmbrăcat cu pantaloni negri, cămaşă neagră 
cu guler îngust, iar în picioare avea pantofi de asemenea 
negri. Crucifixul îi atârna pe piept, iar părul vâlvoi fusese 
cât de cât îmblânzit, probabil cu ceva unsoare. Se lăsă 
privit de pistolar câteva secunde, apoi spuse: 

— leri am dat Sfânta împărtăşanie micilor proprietari. Şi 
le-am ascultat spovedaniile. Astăzi este rândul moşierilor şi 
angajaţilor lor. Sunt suficienţi cei de pe aici care cred în 
Drumul Crucii, cum îl numesc ei. Rosalita mă duce cu 
şareta. Aşa că va trebui să vă descurcaţi singuri la prânz şi 
la cină. 

— Ne vom descurca, spuse Roland. Poţi să stai de vorbă 
cu mine câteva minute înainte să pleci? 

— Fireşte, răspunse Callahan. Cel care nu are puţin timp 
la dispoziţie nu trebuie să caute de vorbă. Mi se pare un 
sfat deosebit de bun, şi nu numai pentru preoţi. 

— Vrei să-mi asculţi spovedania? 

Callahan ridică din sprâncene. 

— Ai credinţă în Omul lisus? 

Roland clătină din cap. 

— Absolut deloc. Dar, rogu-te, vrei s-o asculţi? Şi să o ţii 
doar pentru tine? 

Callahan ridică din umeri. 

— E uşor să ţin doar pentru mine ce ai să-mi spui. Asta 
este meseria noastră. Dar nu trebuie să confunzi discreţia 
cu dezlegarea de păcat. 

Îi aruncă lui Roland un surâs ca de gheaţă şi continuă: 

— Noi, catolicii, ţinem partea asta doar pentru noi, dacă 
înţelegi ce vreau să-ţi zic. 

Lui Roland nici prin cap nu-i trecuse să ceară dezlegare 
de păcate, iar ideea că ar avea nevoie de aşa ceva (sau că 
omul acesta ar putea să i-o ofere) i se păru de-a dreptul 


comică. Îşi răsuci o ţigară, cu mişcări încete, gândindu-se 
cum anume să înceapă şi cât anume să spună. Callahan 
aşteptă, într-o tăcere plină de respect. 

Într-un final, Roland spuse: 

— A existat o profeție care zicea că eu va trebui să aleg 
trei oameni şi să devenim un Ka-tet. Nu contează cine a 
făcut-o; nu contează nimic din ce a fost înainte. N-am să 
mă mai împiedic de povestea asta veche, dacă voi putea. 
Au mai existat şi trei uşi. În spatele celei de-a doua era 
femeia care avea să-i devină soţie lui Eddie, deşi în acea 
vreme ea nu-şi spunea Susannah... 


3 


Şi aşa, Roland îi istorisi lui Callahan acea parte din 
povestea lor cu referire directă la Susannah şi la femeile 
dinaintea ei. Se concentra asupra momentului când îl 
scăpaseră pe Jake de Gardian şi îl trăseseră pe băiat în 
Lumea de Mijloc, explicând cum reuşise Susannah (sau, 
poate, în momentul acela fusese Detta) să-l ţină ocupat pe 
demonul cercului, în vreme ce ei se ocupau de Jake. 
Cunoscuse riscurile, îi spuse Roland lui Callahan, şi 
căpătase certitudinea - chiar atunci când erau în Monoul 
Blaine - că ea nu va supravieţui sarcinii. li spusese lui 
Eddie, iar Eddie nu fusese câtuşi de puţin surprins. Apoi 
Jake îi povestise /ui. De fapt, îl certase. lar el acceptase 
dojana, mai explică el, pentru că o considerase meritată. 
Însă ceea ce nici unul dintre ei nu bănuise până noaptea 
trecută era că Susannah însăşi ştiuse, poate tot de atâta 
vreme cât Roland. Pur şi simplu, ea se împotrivise acestei 
realităţi cu mai multă înverşunare. 

— Deci, Părinte, ce părere ai? 

— Zici că soţul ei a fost de acord să păstreze acest 
secret, îi răspunse Callahan. Şi până şi Jake - care vede... 

— Da, spuse Roland. El vede. Şi a fost şi el de acord să 
păstrăm secretul. Când m-a întrebat ce vom face, i-am dat 
un sfat prost. l-am spus că ar fi fost mai bine să-l lăsăm pe 


Ka să-şi vadă de treabă, şi toată vremea asta eu aveam 
soluţia la mine, aşa cum ţii o pasăre în colivie. 

— Lucrurile par întotdeauna mai clare atunci când le 
priveşti de la distanţă, nu crezi? 

— Ba da. 

— Şi azi-noapte i-aţi spus că poartă în pântece 
progenitura unui demon? 

— Ştie că nu-i pruncul lui Eddie. 

— Deci nu i-aţi spus. Şi Mia? l-aţi spus despre Mia şi 
despre sala de ospeţe din castel? 

— Da, zise Roland. Cred că a fost mai mult mâhnită decât 
surprinsă. Înainte fusese cealaltă - Detta - încă de la 
accidentul în care şi-a pierdut picioarele. 

Nu fusese niciun accident, dar lui Roland nu i se păru 
nimerit să-i povestească lui Callahan şi despre Jack Mort. 

— Detta Walker s-a ascuns foarte bine de Odetta Holmes. 
Eddie şi cu Jake zic că-i schizofrenică. 

Roland pronunţă cu multă grijă acest termen exotic. 

— Dar ai vindecat-o, spuse Callahan. Ai pus cele două 
personalităţi ale ei faţă în faţă în pragul acelei uşi. Nu-i aşa? 

Roland ridică din umeri. 

— Poţi să-ţi arzi negii de pe piele cu argint, Părinte, dar 
dacă eşti predispus să faci negi, aceştia vor reapărea. 

Şi rămase uluit când Callahan îşi dădu capul pe spate 
înălţând hohote răsunătoare de râs spre cer. Râse atât de 
mult şi atât de tare, că se văzu nevoit să-şi scoată batista 
din buzunar şi să se şteargă la ochi. 

— Oi fi tu iute cu pistolul, Roland, şi curajos ca Satana 
într-o noapte de sâmbătă, dar cu siguranţă că nu eşti 
psihiatru. Auzi, să compare schizofrenia cu negii... vai de 
mine! 

— Dar Mia este reală, Părinte. Eu însumi am văzut-o. Nu 
în vis, cum a văzut-o Jake, ci cu ochii mei. 

— Exact ce spun şi eu, zise Callahan. Nu este doar o 
ipostază a femeii care a purtat numele Odetta Susannah 
Holmes. Ea este ea, o altă persoană. 

— Şi are vreo importanţă? 

— Eu cred că are. Însă este un lucru de care sunt 


convins: indiferent cum ar sta lucrurile în grupul vostru - în 
Ka-tet-ul vostru - nu trebuie să suflaţi nici-o şoaptă despre 
secretul acesta nimănui din Calla Bryn Sturgis. Astăzi 
lucrurile se desfăşoară în favoarea voastră. Dar dacă se află 
că femeia-pistolar cu pielea cafenie ar putea purta în 
pântece pruncul unui demon, oamenii buni din Calla, toţi 
aceşti fo/ken, s-ar întoarce de îndată împotriva voastră. lar 
parada ar fi condusă de Eben Took. Ştiu că, în cele din 
urmă, vei decide cum anume veţi acţiona pe baza 
informaţiilor furnizate de locuitorii din Calla. Insă, fără 
ajutor, voi patru nu veţi reuşi să-i înfrângeţi pe Lupi, 
indiferent cât de bine aţi mânui pistoalele. Nu, nu, n-o veţi 
scoate la capăt singuri. 

Orice răspuns era de prisos. Callahan avea dreptate. 

— De ce anume te temi cel mai mult? îl întrebă Callahan. 

— De destrămarea Kka-tet-ului, răspunse Roland fără să 
stea pe gânduri. 

— lar prin aceasta vrei să spui că ţi-e teamă ca nu cumva 
Mia să preia controlul asupra corpului pe care ele două îl 
împart şi să fugă undeva ca să nască pruncul? 

— Ar fi rău dacă asta s-ar întâmpla într-un moment 
nepotrivit, dar cred că totul va fi în ordine în cele din urmă. 
Dacă Susannah s-ar întoarce. Insă creatura pe care o 
poartă ea în pântece este venin pur înzestrat cu inimă, 
explică Roland privindu-l sumbru pe omul bisericii îmbrăcat 
în negru. Am toate motivele să cred că primul lucru pe care 
îl va face va fi să-şi măcelărească mama. 

— Destrămarea tet-ului, repetă Callahan pe gânduri. Nu 
moartea prietenei voastre, ci destrămarea tetului. Mă 
întreb dacă ceilalţi ştiu ce fel de om eşti, Roland. 

— Ştiu, fu tot ce spuse pistolarul pe această temă. 

— Şi ce doreşti de la mine? 

— În primul rând, un răspuns. Mi-este limpede că Rosalita 
se pricepe la tot felul de leacuri. Mă întreb dacă ştie cum să 
facă să scoată copilul înainte de soroc. Şi dacă are curajul 
să stea faţă în faţă cu ceea ce va descoperi. 

Bineînţeles că toţi vor fi prezenţi - şi el, şi Eddie, şi Jake, 
oricât de puţin i-ar fi plăcut această idee. Deoarece 


creatura aceea din ea prinsese deja viaţă, şi chiar dacă nu-i 
venise încă sorocul, tot ar putea fi extrem de periculoasă. 
lar sorocul îi este aproape, îşi spuse el. Nu am de unde sa 
ştiu asta cu certitudine, dar aşa simt. Şi... 

Gândul se frânse brusc atunci când observă expresia de 
pe chipul lui Callahan: oroare, dezgust şi furie tot mai mare. 

— Rosalita nu va face niciodată una ca asta. Bagă bine la 
cap ce-ţi spun. Mai degrabă ar muri. 

Roland rămase perplex. 

— De ce? 

— Pentru că este catolică! 

— Nu pricep. 

Callahan îşi dădu seama că pistolarul chiar nu înţelegea, 
şi furia i se mai domoli. Însă Roland simţi că mai rămăsese 
destul din ea, ca vergeaua ce urmează vârful unei săgeți. 

— Vorbeşti despre avort! 

— Aşa, şi? 

— Roland... Roland... 

Callahan îşi lăsă capul în jos. lar când şi-l ridică, furia 
dispăruse cu totul. Îi luase locul acea îndărătnicie împietrită 
pe care Roland o mai văzuse şi cu alte ocazii, la alte 
persoane. Şi ştia că nu o poate frânge, tot aşa cum nu 
poate muta munţii din loc cu mâinile goale. 

— Biserica mea împarte păcatele în două categorii: 
păcate ce pot fi iertate, tolerate în ochii lui Dumnezeu; şi 
păcate de moarte, pe care Dumnezeu nu le îngăduie. 
Avortul este un păcat de moarte. Avortul este o crimă. 

— Părinte, noi vorbim aici despre un demon, nu despre o 
fiinţă omenească. 

— Asta spui tu. Este treaba lui Dumnezeu, nu a mea. 

— Şi dacă o omoară? Şi atunci vei avea aceeaşi părere şi 
te vei spăla pe mâini de ea? 

Callahan ştia prea bine că Roland nu auzise niciodată 
pilda lui Pilat din Pont, dar tot se înfiora în faţa acestei 
comparații. Totuşi, îi răspunse pe un ton destul de ferm. 

— Tu vorbeşti? Tocmai tu, când ţie îţi pasă mai mult de 
destrămarea tet-ului decât de moartea ei? Ruşine să-ţi fie! 
Ruşine! 


__— elul meu - țelul ka-tet-ului meu - este Turnul 
Intunecat, Părinte. Nu căutăm să salvăm lumea aceasta, 
nici măcar universul acesta, ci toate universurile. Întreaga 
existenţă. 

— Nu-mi pasă, spuse Callahan. Wu am voie să-mi pese. 
Acum, ascultă-mă tu pe mine, Roland, fiu al lui Steven, căci 
vreau să mă asculţi cu multă luare-aminte. Mă asculţi? 

Roland oftă: 

— Îţi mulţumesc. 

— Rosa nu-i va provoca femeii un avort. Nu am nici-o 
îndoială că sunt altele în oraş care ar putea s-o facă - fără 
doar şi poate că asemenea meşteşuguri murdare sunt 
păstrate chiar şi într-un loc unde copiii sunt răpiți de 
monştrii din tărâmul întunericului la fiecare douăzeci şi 
ceva de ani - dar dacă vei apela la ajutorul uneia dintre ele, 
nu va mai trebui să-ţi faci griji în privinţa Lupilor. Căci voi 
ridica eu însumi oamenii din Calla Bryn Sturgis împotriva ta 
cu mult înainte de venirea lor. 

Roland îl privi fără să-şi creadă urechilor. 

— Chiar dacă ştii că suntem în stare să salvăm o sută de 
alţi copii? Copii de oameni, a căror primă treabă după 
naştere nu va fi să-şi mănânce mamele? 

Alb la faţă, Callahan se purtă ca şi cum nu l-ar fi auzit. 

— Imi dai cuvântul tău, te juri pe chipul tatălui tău, că nu 
îi vei pomeni acestei femei despre avort? 

Şi un gând straniu îi trecu lui Roland prin minte: acum, că 
a apărut subiectul acesta, punându-i în contradicţie, 
Susannah nu mai era Susannah pentru omul din faţa lui. 
Devenise femeia aceasta. Şi un alt gând: oare câţi monştri 
omorâse Callahan cu mâna lui? 

Aşa cum se întâmpla adesea în momente de stres 
maxim, tatăl lui Roland îi vorbi acestuia: Situatia încă mai 
poate fi salvată, dar dacă mai insişti - şi dacă mărturiseşti 
ce-ţi trece prin minte - atunci nu se va mai putea face 
nimic. 

— Vreau să-mi promiţi, Roland. 

— Sau vei ridica oraşul împotriva mea. 

— Da. 


— Şi dacă Susannah se hotărăşte singură să avorteze? 
Femeile fac uneori asta, iar ea nu-i deloc tâmpită. Şi 
cunoaşte miza. 

— Mia - mama reală a copilului - o va împiedica. 

— Nu fi prea sigur. Instinctul de autoconservare de care 
dă dovadă Susannah Dean este foarte puternic. Şi cred că 
devotamentul ei pentru cauza noastră este încă şi mai 
puternic. 

Callahan ezită. Îşi feri privirea, îşi strânse buzele într-o 
dungă albă. Apoi îşi ridică din nou ochii la pistolar. 

— Tu ai s-o împiedici, spuse el. In calitate de dinh al ei. 
lar Roland îşi spuse: Tocmai ce am fost învins la puncte. 

— Bine, spuse el. Îi voi relata discuţia noastră şi mă voi 
încredința că înţelege situaţia în care ne-ai pus. Şi îi voi 
cere să nu-i spună lui Eddie. 

— De ce? 

— Pentru că te-ar omori, Părinte. Te-ar omori pentru că 
te-ai amestecat. 

Roland se simţi întru câtva satisfăcut la vederea 
expresiei de uluire ce se aşternuse pe chipul lui Callahan. 
Îşi spuse din nou că nu trebuie să nutrească resentimente 
împotriva acestui om care, pur şi simplu, era ceea ce era. 
Oare nu le vorbise despre capcana pe care o târâse după el 
pe oriunde se ducea? 

— Acum tu să mă asculţi aşa cum te-am ascultat eu, 
pentru că ai o obligaţie faţă de noi toţi. Mai ales faţă de 
„femeia aceasta”. 

Callahan tresări puţin, ca pălmuit. 

— Spune-mi ce anume doreşti. 

— În primul rând, vreau s-o supraveghezi ori de câte ori 
poţi. Ca un uliu! În mod deosebit vreau să fii atent dacă îşi 
pune degetele aici - Roland îşi trecu mâna peste 
sprânceana stângă - sau aici - tâmpla stângă. Ascultă bine 
cum vorbeşte. Vezi dacă repede cuvintele. Vezi dacă începe 
să se mişte mai sacadat. 

Roland duse brusc mâna la cap, se scarpină, o cobori la 
fel de iute. Întoarse capul la dreapta. Apoi se uită din nou la 
Callahan. 


— Cam aşa. Pricepi? 

— Da. Astea sunt semne care prevestesc că devine Mia? 

Roland dădu din cap. 

— Nu vreau să rămână singură atunci când devine Mia. 
Nu şi dacă eu o pot ajuta. 

— Înţeleg, spuse Callahan. Însă, Roland, tot îmi este greu 
să cred că un nou-născut, indiferent cine i-a fost tată... 

— Taci, îl opri Roland. Taci, te rog. 

Şi continuă când văzu că preotul îl ascultă în tăcere. 

— Nu mă interesează câtuşi de puţin ce crezi tu. Tu 
poartă-ţi ţie de grijă şi îţi urez noroc. Dar, Părinte, dacă Mia 
sau creatura Miei îi fac vreun rău Rosalitei, pe tine te voi 
considera vinovat. Şi am să te fac să plăteşti. M-ai înţeles? 

— Da, Roland. 

Callahan părea deopotrivă stingherit şi calm. Combinaţie 
teribil de stranie. 

— Bine. Acum uite ce mai vreau să faci pentru mine. 
Pentru ziua când vor veni Lupii voi avea nevoie de şase 
folken în care să mă pot încrede pe deplin. Mi-aş dori să fie 
trei bărbaţi şi trei femei. 

— Contează dacă unii sunt părinţi ai căror copii sunt în 
pericol? 

— Nu. Dar nu toţi. Şi nu vreau ca printre ei să fie vreuna 
din doamnele care vor arunca cu farfuria - Sarey, Zalia, 
Margaret Eisenhart, Rosalita. De ele voi avea nevoie 
altundeva. 

— Pentru ce îţi trebuie aceşti şase oameni? 

Roland nu-i răspunse. 

Callahan îl mai privi lung câteva clipe, apoi oftă. 

— Reuben Caverra, zise el. Reuben nu şi-a uitat niciodată 
sora pe care a iubit-o nespus de mult. Diane Caverra, soţia 
lui... sau nu vrei să fie soţ şi soţie? 

— Nu, o pereche e în regulă, făcu Roland, gestul său cu 
mâna îndemnându-l să continue. 

— Ar mai fi Cantab, din oamenii manni; copiii îl urmează 
de parcă ar avea Fluierul Fermecat. 

— Nu înţeleg. 

— Nici nu trebuie. Îl urmează, asta-i important. Bucky 


Javier şi nevastă-sa... şi ce zici de băiatul tău, Jake? Deja 
toţi copiii din oraş îl urmăresc cu privirea oriunde s-ar duce, 
şi am senzaţia că destule fetiţe s-au îndrăgostit de el. 

— Nu. Am nevoie de el. 

Sau nu suporti să-l pierzi din ochi? se întrebă Callahan... 
dar întrebarea rămase nerostită. ÎI încolţise pe Roland chiar 
mai mult decât ar fi fost prudent să o facă. 

— Atunci, ce zici de Andy? Copiii îl iubesc. Şi i-ar apăra de 
primejdii. 

— Nu mai spune? Şi de Lupi i-ar apăra? 

Callahan păru tulburat. De fapt, se gândise la pisicile de 
stâncă. Şi la lupii pe patru picioare. Cât despre cei din 
Bubuit de Tunet... 

— Nu, spuse Roland. Nu Andy. 

— De ce nu? Căci nu ai nevoie de cei şase ca să-i pui să 
se lupte cu Lupii? 

— Nu Andy, repetă Roland. 

Era doar o senzaţie, dar senzațiile acestea erau varianta 
lui pentru „atingere”, pentru „intuiţie”. 

— Mai ai vreme să te gândeşti, Părinte... şi ne vom gândi 
şi noi. 

— Vă duceti în oraş. 

— Da. Şi astăzi, şi în următoarele zile. 

Callahan zâmbi. 

— Prietenii tăi şi cu mine am numi asta „schmutizare”, 
adică te duci să te bagi în seamă. E un cuvânt evreiesc. 

— Serios? Ce trib sunt ăştia? 

— Unul fără noroc, după toate relatările. Aici, în loc de 
„schmutizare” se foloseşte cuvântul „commala”. Il folosesc 
pentru absolut orice. 

Callahan se simţi un pic înveselit, dându-şi seama cât de 
mult îşi dorea să recâştige stima pistolarului. Şi un pic 
dezgustat de el însuşi. 

— În orice caz, îţi doresc mult noroc. 

Roland dădu din cap. Callahan porni spre casă, unde 
Rosalita înhămase deja caii la şaretă, iar acum îl aştepta 
nerăbdătoare să ducă celorlalţi cuvântul lui Dumnezeu. La 
jumătatea drumului, Părintele se întoarse şi zise: 


— Nu-mi cer scuze pentru convingerile mele. Dar îmi 
pare rău dacă ţi-am complicat cumva treburile în Calla. 

— Mie mi se pare că Omul ăsta lisus al tău e un afurisit 
când vine vorba de femei, spuse Roland. A fost căsătorit 
vreodată? 

Colţurile gurii lui Callahan tremurară a zâmbet. 

— Nu, dar prietena lui era curvă. 

— Ei bine, sună concluzia lui Roland, şi ăsta e un început. 


4 


Roland se întoarse la gardul de la marginea terenului şi 
se sprijini iarăşi de el. Ziua se răţoia la el să pornească, dar 
voia să-l lase pe Callahan s-o ia din loc înaintea lor. Nu 
exista un motiv anume pentru care făcea asta, aşa cum nu 
existase un motiv anume pentru care îl respinsese pe Andy 
din capul locului; doar o senzaţie. 

Tot acolo stătea, răsucindu-şi o altă ţigară, când apăru 
Eddie cu cizmele în mână şi cămaşa descheiată fluturând. 

— Heil, Eddie, zise Roland. 

— Heil, şefule. Am văzut că ai stat de vorbă cu Callahan. 
Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. 

Roland ridică din sprâncene. 

— Nu contează, zise Eddie. Ascultă, Roland, în toată 
nebunia asta n-am apucat să-ţi spun povestea Bunelului. Și 
e important s-o ştii. 

— Susannah s-a trezit? 

— Da. Se spală. Şi Jake mănâncă ceva ce seamănă cu o 
omletă făcută din douăşpe ouă. 

Roland dădu din cap. 

— Am hrănit caii. Le vom pune şeile câtă vreme tu îmi 
vei spune povestea bătrânului. 

— Nu cred că va dura atât de mult, replică Eddie. 

Se dovedi că avusese dreptate. Ajunse la punctul 
culminant al istorisirii - la ceea ce-i şoptise bătrânul la 
ureche - chiar atunci când intrară în grajd. Roland se 
întoarse brusc spre el, uitând cu totul de cai. Ochii îi 


aruncau vâlvătăi. Îl apucă strâns de umeri pe Eddie - şi cu 
mâna beteagă. 

— Mai spune o dată! 

Eddie nu se supără. 

— Mi-a zis să mă aplec spre el. Şi m-am aplecat. Mi-a zis 
că n-a mai spus asta nimănui în afară de fiul lui, şi eu îl 
cred. Tian şi Zalia ştiu că a fost acolo - sau că pretinde că a 
fost acolo - dar nu au habar ce a văzut când a scos masca 
de pe faţa creaturii ăleia. Nu cred nici măcar că ştiu că 
Molly Vâlvătaia a fost cea care l-a omorât pe Lupul ăla. Şi 
mi-a şoptit la ureche... 

Şi Eddie repetă ceea ce susţinea Bunelul că ar fi văzut. 
Privirea triumfătoare a lui Roland era atât de feroce, încât 
părea cumva înspăimântătoare. 

— Cai cenuşii! exclamă el. Toţi caii de exact aceeaşi 
nuanţă! Pricepi acum, Eddie? Pricepi? 

— Da, zise Eddie, dezvelindu-şi dinţii într-un rânjet larg. 
Aşa cum i-a zis dansatoarea omului de afaceri, „ăsta-i un 
dejă-vu”. 


5 


Cuvântul cu cele mai multe înţelesuri din engleza 
americană standard este, foarte probabil, a veni. 
Dicţionarul Random House, ediţia neprescurtată, oferă 
peste o sută de variante, începând cu „a se deplasa înspre 
persoana care vorbeşte, a se apropia” şi terminând cu 
„Circulaţie intensă” - în expresia „du-te-vino”. In toate 
aşezările purtând numele Calla de pe Semiluna din 
Ținuturile de Hotar premiul întâi cu coroniţă pentru cele mai 
multe sensuri ar fi revenit cuvântului commal/a. Dacă ar fi 
fost trecut în ediţia neprescurtată a dicționarului Random 
House, prima definiţie a lui (presupunând că listarea s-ar fi 
făcut, aşa cum este obiceiul, de la cele mai răspândite 
întrebuinţări la cele mai rare) ar fi fost: „varietate de orez 
cultivat în regiunile cele mai îndepărtate din marginea de 
est a tuturor lumilor”. Însă a doua ar fi fost: „raporturi 


sexuale”. 

A treia: „orgasm”, ca în expresia A; avut commala? 
(Răspunsul râvnit fiind Da’ multam, commala multă-multă.) 
„A uda commala” înseamnă a iriga culturile de orez în 
perioade secetoase; dar înseamnă şi „a te masturba”. 
Commala este momentul de început al unui ospăț, cum ar fi 
cel de la o sărbătoare în familie (dar nu masa însăşi, ci acel 
moment în care lumea începe să mănânce). Despre 
bărbatul care începe să chelească (aşa cum se întâmpla în 
perioada aceea cu Garrett Strong) se spune că are 
commala. Animalele de montă sunt commala umede. 
Animalele castrate sunt commala uscate, deşi nimeni nu-ţi 
poate explica de ce anume. Virgina este commala verde, 
femeia la menstruaţie este commala roşie, bătrânul care nu 
mai e în stare să „bată fierul” este - multe scuze - 
commala moale. A sta commala înseamnă a sta burtă-în- 
burtă, termen argotic pentru „a împărtăşi secrete”. 
Conotaţiile sexuale ale cuvântului sunt clare, însă de ce 
sunt, oare, cunoscute ţinuturile stâncoase de la nord de 
oraş drept „depresiuni commala”? La fel, de ce uneori 
furculiţei i se poate spune commala, dar niciodată cuţitului 
sau lingurii? Nu există peste o sută de întrebuinţări ale 
acestui cuvânt, dar cu siguranţă sunt peste cincizeci. Sau 
de două ori mai multe, dacă ar fi să luăm în considerare 
toate nuanțele. Unul dintre sensuri - categoric printre 
primele zece - este cel pe care Părintele Callahan l-a definit 
prin „schmutizare”. Expresia efectivă fiind ceva de genul 
„să Sturgis commala” sau „să Bryn-a commala”. Sensul ad 
litteram fiind a sta burtă-în-burtă cu întreaga comunitate. 

În următoarele cinci zile, Roland şi ka-tet-ul său încercară 
să continue procesul început de tineri la prăvălia lui Took. 
(„E ca şi cum am încerca să aprindem un foc cu vreascuri 
ude”, comentă îmbufnată Susannah după prima zi), dar 
încetul cu încetul oamenii buni din Calla, numiţi şi fo/ken, 
au început să se dea pe brazdă. Sau, măcar, s-au arătat 
mai deschişi. In fiecare seară, Roland şi soţii Dean se 
întorceau la casa Părintelui. La sfârşitul fiecărei după- 
amiezi, Jake se întorcea la moşia Rocking B. Andy căpătase 


sarcina de a-l aştepta în locul unde pornea poteca spre 
moşie din Drumul de Est şi apoi îl conducea la destinaţie, 
cu temenelele de rigoare şi spunând: 

— Bună seara, domnişorule!  Doreşti să-ți  asculţi 
horoscopul? Perioada aceasta a anului este cunoscută şi 
sub numele de Recolta Chartu! Te vei întâlni cu un vechi 
prieten! O tânără domniţă nutreşte gânduri afectuoase 
pentru tine! 

Şi tot aşa mai departe. 

Jake îl întrebase pe Roland de ce trebuie să-şi petreacă 
atât de mult timp în compania lui Benny Slightman. 

— De ce te plângi? spuse Roland. Nu-ţi mai place de el? 

— Ba îmi place, Roland, dar nu facem nimic altceva decât 
să sărim în fân, să-l învăţăm pe Ete să facă tumbe şi să 
aruncăm cu piatra pe suprafaţa apei. Dacă mai e ceva ce ar 
trebui să fac, te rog să-mi spui. 

— Nu trebuie să faci nimic, răspunse Roland. 

Se gândi mai bine şi adăugă: 

— Vezi să dormi bine. Băieţii în creştere au nevoie de 
mult somn. 

— Dar de ce mă duc acolo? 

— Pentru că aşa mi se pare mie normal, zise Roland. 
Vreau doar să căşti bine ochii şi să-mi spui dacă vezi ceva 
ce nu-ţi place sau nu înţelegi. 

— Oricum, puştiulică, nu stăm toată ziua împreună? îl 
întrebă Eddie. 

Şi chiar au fost împreună în următoarele cinci zile, iar 
zilele au fost tare lungi. Emoţia de început la gândul că vor 
călări caii lui sai Overholser se stinse cu iuţeală. La fel se 
stinseră şi văicărelile legate de febra musculară şi de 
fundurile roase de la şei. Într-una din zile, pe când se 
apropiau de locul unde Andy îl aştepta pe Jake, Roland o 
întrebă pe Susannah fără menajamente dacă nu cumva se 
gândise la avort pentru a rezolva problema. 

— Ei bine, spuse ea din şa, privindu-l cu mirare, n-am de 
gând să-ţi spun că nu mi-a trecut şi asta prin minte. 

— Uită, spuse el. Fără avort. 

— Ai vreun motiv anume să-mi ceri asta? 


— Ka, răspunse Roland. 

— Kaka! exclamă cu promptitudine Eddie. 

Era o glumă veche şi răsuflată, dar toţi trei izbucniră în 
hohote de râs, iar Roland li se alătură cu multă plăcere. Şi 
astfel subiectul se închise. Lui Roland mai că nu-i venea să 
creadă, dar era extrem de încântat. Răsuflă uşurat pentru 
faptul că Susannah părea foarte puţin dispusă să discute 
despre Mia şi despre venirea pe lume a copilului. In opinia 
pistolarului, era mai bine ca ea să nu afle anumite lucruri. 

Cu toate acestea, lui Susannah nu-i lipsise niciodată 
cutezanţa. lar Roland era convins că, mai devreme sau mai 
târziu, va începe să pună întrebări. După cele cinci zile în 
care cvartetul lor (cvintetul, dacă îl punem la socoteală şi 
pe Ete care stătea în şa lângă Jake) culesese informaţii din 
oraş, Susannah începu să-şi petreacă după-amiezile la 
gospodăria familiei Jaffords ca să exerseze aruncatul cu 
farfuria. 

Cam la vreo opt zile după lunga lor discuţie de pe terasa 
casei parohiale, discuţie ce se încheiase la patru dimineaţa, 
Susannah îi invită să-i urmărească progresele. 

— E ideea lui Zalle, le zise ea. Cred că vrea să afle dacă 
voi trece examenul. 

Roland ştia că, în cazul în care ar fi vrut să afle răspunsul, 
n-ar fi trebuit decât să o întrebe pe Susannah însăşi, dar 
era curios să o şi vadă, aşa că se duseră cu toţii acasă la 
familia Jaffords. Când ajunseră acolo, întregul neam era 
strâns pe prispa din spatele casei, împreună cu câţiva 
vecini: Jorge Estrada şi soţia, Diego Adams (care nu 
apucase să-şi schimbe pantalonii de lucru din piele), familia 
Javier. Păreau nişte spectatori la o reprezentaţie de tir. 
Zalman şi Tia, gemenii bolânzi, stăteau mai într-o parte, 
holbându-se la musafiri. Şi Andy era de faţă, ţinându-l în 
braţe pe ţâncul Aaron (care dormea buştean). 

— Roland, parcă ziceai că vrei să ţii secret toată chestia 
asta, spuse Eddie. 

Roland nu fu descumpănit, deşi acum îşi dădu seama cât 
de inutilă fusese ameninţarea lui la adresa argaţilor care o 
văzuseră pe doamna Eisenhart aruncând cu farfuria. Lumea 


vorbea, asta era toată problema. Indiferent unde te aflai, în 
Ținuturile de Hotar sau în baronii, tot erai nevoit să ajungi 
la concluzia că bârfa era sportul de căpetenie. În cel mai 
rău caz, îşi zise el, localnicii ăştia vor răspândi vestea că 
Roland e un tip dur, o commala tare, cu care nu e de 
glumă. 

— Asta este, zise el. Oamenii buni din Calla ştiu de secole 
că Suratele Oriza aruncă cu farfuria. Poate că-i spre bine 
dacă o să afle că o aruncă şi Susannah. 

Jake interveni: 

— Sper numai să n-o dea în bară. 

Roland, Eddie şi Jake fură întâmpinați cu salutări 
respectuoase când urcară pe prispă. Andy îl informă pe 
Jake că o tânără domniţă se prăpădea de dorul lui. Jake se 
îmbujora şi spuse că ar prefera să nu mai afle asemenea 
informaţii, dacă nu-i este cu supărare lui Andy. 

— Cum doreşti, domnişorule. 

Jake se pomeni că priveşte cu luare-aminte la cifrele şi 
cuvintele imprimate pe pieptul lui Andy, aidoma unui tatuaj 
în oţel, şi se întrebă din nou dacă se afla cu adevărat într-o 
lume cu roboţi şi cowboy, sau dacă era doar un vis 
extraordinar de real. 

— Sper să se trezească în curând ţâncul. Şi să plângă! 
Pentru că ştiu nişte cântecele de leagăn absolut minu... 

— Tacă-şi fleanca, şcâlţâitule şi banditule cale eşti! îl 
repezi supărat Bunelul, iar Andy se supuse (bineînţeles, 
numai după ce-i ceru scuze pe tonul lui infatuat, „ba nu-mi 
pare rău deloc”). 

Robotul Mesager. Şi multe alte aplicații, îşi spuse Jake. 
Una din aplicațiile tale este să faci mişto de oameni, sau mi 
se pare mie? 

Susannah intrase în casă cu Zalia. Când ieşiră, puţin mai 
târziu, Susannah purta la şold câte o traistă din împletitură 
de trestie. Pe lângă cele două cureluşe de care atârnau 
traistele, mai era o a treia, pe care şi-o trecuse în jurul 
mijlocului, cu scopul de a fixa mai bine traistele. Ca un toc 
de armă. 

— Bună legătură, multam foarte mult, remarcă Diego 


Adams. 

— E ideea lui Susannah, spuse Zalia în timp ce Susannah 
se aşeza în scaunul cu rotile. Îi zice ham pentru pistol. 

Nici vorbă, comentă Eddie în gând, deşi seamănă puţin. 
Simţi cum un zâmbet plin de admiraţie îi înălţă colţurile 
gurii şi observă unul similar şi pe buzele lui Roland. Şi pe 
ale lui Jake. Şi, la naiba, chiar şi Ete părea că rânjeşte. 

— Dar va funcţiona? Asta mă întreb eu, zise Bucky Javier. 

lar Eddie îşi spuse că această întrebare nu făcea nimic 
altceva decât să sublinieze diferenţa dintre pistolari şi 
oamenii buni din Calla. Eddie şi prietenii lui îşi dăduseră 
seama din prima ce anume era tot harnaşamentul acela şi 
cum funcţiona. Javier, pe de altă parte, era doar un fermier, 
prin urmare vedea lumea într-un mod complet diferit de al 
lor. 

Aveţi nevoie de noi, le spuse Eddie în gând celor strânşi 
pe prispă - fermierii în pantalonii lor alb murdar, Adams, în 
pantalonii din piele şi cu cizmele pline de bălegar. Pe bune. 

Susannah îşi conduse scaunul până în faţa prispei şi îşi 
strânse sub ea cioturile picioarelor, părând astfel că stă 
ridicată. Eddie ştia ce dureri îi provoacă poziţia asta, dar pe 
chipul femeii nu se putea citi nimic. Între timp, Roland se 
uita cu atenţie la cele două traiste. In fiecare erau câte 
patru farfurii. Farfurii simple, fără model - farfurii de 
antrenament. 

Zalia se îndreptă spre hambar. Roland şi Eddie 
observaseră pătura bătută în cuie pe peretele lui încă de 
cum intraseră în curte, însă ceilalţi o băgară de seamă doar 
atunci când Zalia o trase în jos. Pe scândurile hambarului 
era desenat cu creta conturul unui om - sau al unei fiinţe 
asemănătoare cu un om - cu un rânjet îngheţat pe faţă şi 
nişte dungi care sugerau mantia fluturându-i în spate. 
Desenul sigur că nu avea calitatea şi rigurozitatea celui 
făcut de gemenii Tavery, nici pe departe, însă toţi cei de pe 
prispă recunoşteau un Lup dacă îl vedeau. Copiii mai mari 
oftară încetişor. Soții Estrada şi Javier aplaudară, chiar dacă 
teama li se citea pe chip la gândul că ar putea chema 
diavolul în felul acesta. Andy adresă complimente artistului 


(„oricine ar fi ea”, adăugă el unsuros), iar Bunelul îi ceru din 
nou să-şi ţină pliscul. Apoi, pe un ton piţigăiat de emoție, îi 
informă pe cei din jur că Lupii pe care îi văzuse e/erau mult 
mai mari. 

— L-am desenat de dimensiunea unui om, spuse Zalia 
(deşi, în realitate, îl desenase de dimensiunea unui soț). 
Dacă ţinta adevărată va fi mai mare, cu atât mai bine. 
Ascultaţi ce vă spun, rogu-vă. 

Ultimele cuvinte le rosti tremurat, pe un ton nesigur, ca 
pe o întrebare sfioasă. Roland dădu din cap: 

— Mulţam-sai. 

Zalia îi aruncă o privire recunoscătoare, apoi se îndepărtă 
de peretele hambarului. Se uită la Susannah. 

— Când eşti gata, doamnă. 

O clipă, Susannah rămase absolut nemişcată în locul 
unde se oprise, la şaizeci de metri de hambar. Işi ţinea 
mâinile încrucişate pe piept. Capul plecat. Tovarăşii ei de 
ka ştiau exact ce se petrece în mintea ei: Țintesc cu ochiul, 
trag cu mâna, ucid cu inima. Şi inimile lor se făcură una cu 
inima ei, purtate de intuiţia lui Jake sau, poate, de 
dragostea lui Eddie,  încurajând-o, urându-i succes, 
împărtăşindu-i emoția. Roland o urmărea concentrat la 
maxim. Ar putea, oare, o mână măiastră să schimbe 
situaţia în avantajul lor? Poate că nu. Dar el era ceea ce 
era, la fel şi ea, şi îi dori din toată inima să ţintească 
perfect. 

Susannah ridică fruntea. Privi silueta desenată pe 
peretele hambarului. Mâinile aşteptau între sâni. Apoi 
scoase un strigăt strident, ca acela al lui Margaret Eisenhart 
în curtea moşiei Rocking B., iar Roland simţi cum i se 
accelerează pulsul. In clipa aceea şi-l aminti limpede pe 
David, frumosul lui şoim; îl văzu cu ochii minţii cum îşi 
strânge aripile în înaltul albastru al verii şi cade apoi asupra 
prăzii, ca o piatră cu ochi. 

— Riza! 

Mâinile ei coborâră şi mişcările iuți le transformară în 
ceaţă. Singuri doar Roland, Eddie şi Jake văzură cum se 
încrucişează la talie, mâna dreaptă apucând o farfurie din 


traista stângă, mâna stângă apucând una din traista 
dreaptă. Doamna Eisenhart aruncase de peste umăr, 
sacrificând timp preţios în favoarea forţei şi acurateţei. 
Mâinile lui Susannah explodară înainte chiar de deasupra 
mânerelor scaunului ei cu rotile. Şi farfuriile zburară, 
intersectându-se în văzduh cu o fracțiune de secundă 
înainte de a se înfige cu zgomot în peretele hambarului. 

lar Susannah rămase cu braţele întinse, ca un impresar 
care prezintă un număr de atracţie. Apoi coborâră, se 
încrucişară, apucară alte două farfurii. Le azvărli, luă altele 
şi aruncă şi a treia pereche. Primele două încă mai vibrau 
când ultimele se înfipseră în scânduri, una sus şi una jos. 

O clipă, în curtea familiei Jaffords domni o tăcere 
absolută. Nici măcar păsările cerului nu ciripeau. Cele opt 
farfurii se înşiruiau într-o linie dreaptă de la gâtul figurii 
desenate până în locul unde se presupunea că i-ar fi fost 
talia. Cu intervale de cinci, şase centimetri între ele, 
farfuriile semănau cu nasturii de la cămaşă. Le aruncase pe 
toate opt în numai trei secunde. 

— Ai de gând să foloseşti farfuriile împotriva Lupilor? se 
interesă Bucky Javier, aproape fără suflu. Despre asta este 
vorba? 

— N-am hotărât nimic încă, răspunse Roland pe un ton 
indiferent. 

În şoapta Deeliei Estrada se citea uluirea şi admiraţia. 

— Dacă era om, ar fi fost făcut felii-felii, ascultați la mine. 

Bunelul avu însă ultimul cuvânt, aşa cum trebuie să aibă 
bunicii: 

— Mama-naibii! 


6 


Întorcându-se spre drumul principal (cu Andy la distanţă 
înaintea lor, ducând scaunul pliat al lui Susannah şi 
îngânând un cântecel la cimpoi prin difuzoare), Susannah 
zise cu un aer meditativ: 

— Ştii, Roland, aş putea să mă las de pistol şi să mă 


concentrez pe azvârlitul cu farfuria. Există o satisfacţie 
elementară în strigătul acela şi în gestul pe care îl faci când 
o arunci. 

— Mi-ai adus aminte de şoimul meu, recunoscu Roland. 
Dinţii lui Susannah străluciră albi în zâmbet. 

— M-am simțit şoim! Riza! O-Riza! Şi acum când zic 
cuvântul ăsta îmi vine cheful să arunc cu farfuriaa. 

Vorbele ei îi aduseră lui Jake în gând amintirea 
întunecată a lui Gasher („Pretinu' vost', Gasher”, cum îi era 
obiceiul domnului respectiv să se prezinte), şi se 
cutremură. 

— Şi chiar ai fi în stare să renunţi definitiv la pistol? o 
întrebă Roland, fără să ştie dacă să se simtă amuzat sau 
îngrozit. 

— Tu ţi-ai mai face singur ţigările dacă ai putea să capeţi 
unele gata făcute? îi replică ea şi adăugă fără să-i lase timp 
să răspundă: Nu, nu chiar. Însă farfuria e o armă minunată. 
Sper să pot arunca două duzini atunci când vor veni Lupii. 

— Nu veţi intra în criză de farfurii? se interesă Eddie cu 
simţ practic. 

— Nu, răspunse femeia. Nu-s prea multe din alea cu 
model - pe care le-a folosit sai Eisenhart când v-a făcut 
demonstraţia - dar există sute de farfurii de antrenament, 
iar Rosalita şi Sarey Adams s-au apucat deja să le sorteze şi 
să le dea la o parte pe cele cu defecte. 

Ezită puţin şi continuă coborându-şi vocea: 

— Toate au venit şi s-au antrenat cu mine, Roland, să ştii 
asta. Şi, cu toate că Sarey e neiînfricată ca o leoaică ce-şi 
apără puii şi nu s-ar da clintită din loc nici măcar de o 
tornadă... 

— N-are talent, nu? o întrebă Eddie înţelegător. 

— Nu prea, admise Susannah. E bună, dar nu-i ca restul 
fetelor. Şi nici nu are sălbăticia lor. 

— S-ar putea să am o altă sarcină pentru ea, spuse 
Roland. 

— Ce anume, dulceaţo? 

— Poate cea de escortă. Poimâine le vom vedea la 
treabă. Un pic de competiţie va mai însufleţi atmosfera. La 


ora cinci. Le-ai spus, Susannah? 

— Da. ŞI, dacă le permiţi, mulţi alţii ar dori să asiste. 

Ei, uite, asta nu era bine... dar ar fi trebuit să se aştepte 
la aşa ceva. Am lipsit prea multă vreme dintre oameni, îşi 
spuse el. Chiar aşa. 

— Nu vreau să fie de faţă decât doamnele respective şi 
cu noi, spuse ferm Roland. 

— Dar dacă ar vedea cât de bine aruncă femeile cu 
farfuria, cei nehotărâţi ar putea să-şi schimbe părerea. 

Roland clătină din cap. Nu voia să se afle cât de bine 
aruncă femeile cu farfuria, asta era toată povestea. Dar 
poate că nu era chiar un lucru rău că se dusese vestea 
despre asta. 

— Cât de bune sunt, Susannah? Spune-mi. 

Femeia se gândi puţin, apoi zâmbi: 

— Sunt criminale. Toate. 

— Crezi că poţi să le înveţi aruncarea ta încrucişată? 

Susannah căzu pe gânduri. Sigur, în teorie, poţi să înveţi 
pe oricine orice, dacă ai suficient timp la dispoziţie. lar ei nu 
aveau. Rămăseseră doar treisprezece zile până la venirea 
Lupilor, iar atunci când Suratele Oriza (împreună cu cea mai 
nouă membră, Susannah din New York) vor veni acasă la 
Părintele Callahan ca să-şi demonstreze talentul, va mai fi 
rămas doar o săptămână şi jumătate. Executase cu multă 
naturaleţe acea aruncare încrucişată, aşa cum făcea orice 
avea legătură cu trasul la ţintă. Insă celelalte... 

— Rosalita va reuşi să înveţe, spuse ea în cele din urmă. 
Margaret Eisenhart ar putea să înveţe, dar mi-e că se 
emoţionează prea tare când nu e cazul. Zalia? Nu. Cel mai 
bine reuşeşte să arunce farfuriile una câte una, şi doar cu 
mâna dreaptă. E şi puţin cam înceată, dar vă garantez că 
fiecare farfurie plecată din mâna ei va face sângele să 
ţâşnească. 

— Mda, sigur, mormăi Eddie. Până când îi explodează o 
sfârlează în corset. 

Susannah nu-l băgă în seamă. 

— Le putem face rău, Roland. Ştii că putem. 

Roland dădu din cap. Spectacolul la care tocmai asistase 


îi dădea speranţe, mai ales în lumina celor aflate de la 
Eddie. Acum secretul vechi al Bunelului era cunoscut şi de 
Susannah, şi de Jake. Şi, venind vorba de Jake... 

— Eşti foarte tăcut astăzi, îi zise el. S-a întâmplat ceva? 

— Mulţam mult, mă simt bine, spuse băiatul. 

Stătuse cu ochii aţintiţi asupra lui Andy. Îşi amintise cum 
Andy legănase copilaşul în braţe. Se gândise cum ar fi fost 
să moară Tian şi Zalia şi ceilalţi copii, iar Aaron să ajungă în 
grija lui Andy. Probabil că ţâncul ar muri şi el în doar şase 
luni. Ar muri, ori ar ajunge cel mai nesuferit copil din 
univers. Sigur, Andy l-ar îmbrăca, Andy l-ar hrăni doar cu 
chestii sănătoase, Andy i-ar schimba scutecele dacă ar 
avea nevoie să i se schimbe scutecele, şi l-ar ţine pe umăr 
ca să-l facă să dea aerul afară, dacă ar avea nevoie să 
râgâie, şi i-ar cânta tot soiul de cântece de leagăn. lar 
fiecare dintre acestea ar fi cântate fără greşeală, dar şi fără 
dragostea din glasul mamei. Sau al tatălui. Andy era doar 
Andy, Robotul Mesager, şi multe alte aplicaţii. Ţâncului 
Aaron i-ar fi mult mai bine chiar dacă ar fi crescut de... ei, 
bine, de lupi. 

lar gândul acesta îl duse înapoi la noaptea când dormise 
cu Benny în cort (singura dată, de altfel, căci vremea se 
răcise apoi). Noaptea când îi văzuse pe Andy şi pe tăticul lui 
Benny stând de vorbă. Şi după aia tăticul lui Benny 
traversase râul prin vad. Spre est. 

Spre direcţia unde se afla Bubuit de Tunet. 

— Jake, sigur eşti bine? îl întrebă şi Susannah. 

— Da, tanti, răspunse el, ştiind că vorbele astea o vor 
face să râdă. 

Aşa se şi întâmplă, şi râse şi Jake, cu mintea tot la tăticul 
lui Benny. La ochelarii pe care îi purta tăticul lui Benny. Jake 
era aproape sigur că nimeni din Calla nu mai avea ochelari. 
Şi, într-o zi, când îi luase pe cei doi băieţi cu el să caute 
animale rătăcite de turmă în câmpul din nordul moşiei 
Roking B, Jake îl întrebase cum făcuse rost de ei. Şi tăticul 
lui Benny le spusese că îi căpătase de la cei de pe târgul 
plutitor în schimbul unui splendid mânz pur-sânge. Asta se 
întâmplase cu mult timp în urmă, pe vremea când surioara 


lui Benny era încă în viaţă, Oriza s-o aibă în paza ei. Toţi - 
argaţii, chiar Vaughn Eisenhart însuşi - încercaseră să-l facă 
să se răzgândească; îi spuseseră că ochelarii nu sunt buni 
de nimic, că nu îl pot ajuta, tot aşa cum nu-l ajută nici 
horoscoapele lui Andy. Dar Ben Slightman îi încercase şi 
atunci, pentru el, se schimbase totul. Pentru prima oară de 
când avea vreo şapte ani fusese în stare să vadă cu 
claritate lumea din jur. 

Îşi ştersese ochelarii de cămaşă, îi ridicase în lumina 
soarelui, iar cele două pete strălucitoare îi alunecaseră 
peste obraji, apoi şi-i pusese la loc pe nas. 

— Nu ştiu ce m-aş face dacă i-aş pierde, sau dacă i-aş 
sparge, le spusese el. Sigur că m-am descurcat şi fără ei 
vreme de douăzeci de ani, dar omul se obişnuieşte cu 
binele cât ai bate din palme. 

Jake era de părere că e o poveste bună. Cu siguranţă că 
Susannah ar fi crezut-o (presupunând că i-ar fi trecut şi ei 
prin cap că ochelarii lui sunt unici în zonă). 

Probabil că şi Roland ar fi crezut-o. Căci Slightman o 
spunea exact aşa cum trebuie - era povestea unui om care 
îşi preţuia norocul şi care îi anunţa pe toţi scepticii din jur 
(inclusiv pe şeful lui) că el a avut dreptate, iar ei nu. Până şi 
Eddie ar fi pus botul. Necazul era că povestea lui Slightman 
era o minciună. Jake nu ştia cum au stat lucrurile cu 
adevărat, căci intuiţia lui nu reuşea să pătrundă atât de 
adânc, dar ştia că-i o minciună. Şi asta îl îngrijora. 

Poate că nu-i o mare chestie. Poate că a făcut rost de 
ochelarii ăia într-un fel de care-i este ruşine. Se poate 
foarte bine ca unul dintre manni să-i fi adus dintr-o altă 
lume, iar tăticul lui Benny să-i fi furat de la el. 

Asta era o posibilitate. La nevoie, Jake mai putea veni cu 
încă vreo şase. Căci avea o imaginaţie bogată. 

Însă, dacă lângă toată istoria asta puneai şi ce văzuse el 
pe malul râului, totul devenea cam nasol. Ce fel de treabă 
să fi avut administratorul lui Eisenhart pe malul celălalt al 
râului Whye? Jake nu avea habar. Totuşi, de fiecare dată 
când voia să-i pomenească lui Roland despre toată 
afacerea asta, ceva îl făcea să-şi ţină gura. 


Asta după ce tu i-ai făcut lui tămbălău pentru că are 
secrete faţă de tine! 

Da, da, da. Dar... 

Dar ce, micuţule cowboy? 

Dar Benny, asta era problema. Sau poate problema era 
chiar Jake însuşi. Niciodată nu ştiuse cum să-şi facă 
prieteni, iar acum avea unul. Acum avea un prieten 
adevărat. Şi îl dezgusta numai gândul că l-ar putea vâri în 
bucluc pe tăticul lui Benny. 


7 


Două zile mai târziu, Rosalita, Zalia, Margaret Eisenhart, 
Sarey Adams şi Susannah se strânseră pe câmpul din 
spatele privatei dichisite a Rosei. Văzduhul răsuna de 
chicotelile şi de râsetele lor nervoase şi stridente. Roland se 
tinu la distanţă şi-i învăţă pe Eddie şi pe Jake să facă la fel. 
Cel mai bine era să le lase în pace să-şi epuizeze emoţiile. 

Proptite de gardul din bârne şi stâlpi, la trei metri una de 
alta, erau aşezate sperietorile de ciori cu capete din 
rădăcini mari de ridiche iute. In jurul fiecăruia dintre aceste 
„capete” erau legaţi saci de iută în aşa fel încât să semene 
cu glugile mantiilor. La picioarele fiecărei sperietori erau 
câte trei coşuri. Unul cu ridichi. Altul cu cartofi. Conţinutul 
celui de-al treilea stârnise gemete şi strigăte de protest: era 
plin cu ridichi. Roland le ceru să termine cu sclifoseala şi le 
spuse că iniţial se gândise la boabe de mazăre. Nici unul 
dintre ei (nici măcar Susannah) nu-şi putu da seama dacă 
glumea sau nu. 

Callahan, în jeanşi şi cu o vestă cu multe buzunare, 
asemenea celor purtate de crescătorii de vite, apăru pe 
terasa unde Roland fuma şi aştepta doamnele să se 
calmeze. Nu departe de el, Eddie şi Jake jucau dame. 

— Vaughn Eisenhart e în faţă, îi spuse Părintele lui 
Roland. Zice că-i în drum spre prăvălia lui Tooky să bea o 
bere, dar vrea mai întâi să schimbe o vorbă cu tine. 

Roland oftă, se ridică şi traversă casa spre uşa de la 


intrare. Eisenhart îl aştepta în brişcă lui cu un singur cal, cu 
cizmele scurte proptite de apărătoarea de noroi şi privind 
indispus spre biserica lui Callahan. 

— Ziua bună, Roland, îl întâmpină el. 

Cu câteva zile în urmă, Roland primise o pălărie de 
cowboy cu boruri largi de la Wayne Overholser. Acum o 
atinse cu degetele în semn de salut şi îl aşteptă pe 
Eisenhart să-i spună ce avea de spus. 

— Cred că în curând vei trimite pana prin oraş. Vei 
binevoi să convoci o întrunire. 

Roland se interesă de motivul pentru care ar face una ca 
asta. Nu era de competenţa oraşului să le spună cavalerilor 
lui Eld cum să-şi facă treaba, dar el îi va informa pe 
locuitorii din Calla ce anume aveau de gând să facă. Le 
datorau măcar atâta lucru. 

— Vreau să ştii că, atunci când va fi timpul, voi atinge 
pana şi o voi trimite mai departe. lar la întrunire voi vota 
pentru. 

— Mulţumescu-ţi, răspunse Roland. 

În realitate era profund impresionat. De când îi 
cunoscuse pe Jake, Eddie şi Susannah, parcă îi crescuse 
inima. Uneori îl deranja. De cele mai multe ori îi părea bine. 

— Took nici n-o să vină, nici n-o să fie de acord. 

— Nu, îi dădu dreptate Roland. Atâta vreme cât afacerea 
merge bine, nici un Took din lumea asta nu va atinge pana. 
Şi nici nu vor vota pentru. 

— Overholser e de partea lui. 

Aceasta era o lovitură. Nu chiar neaşteptată, însă Roland 
sperase ca Overholser să treacă de partea lor. In orice caz, 
acum se bucurau de tot sprijinul de care aveau nevoie, iar 
Overholser probabil că era la curent cu asta. Dacă era isteţ, 
moşierul avea să stea deoparte şi să aştepte 
deznodământul, indiferent care ar fi acela. Dacă se 
amesteca, era posibil să nu mai apuce să-şi mai strângă 
vreodată recolta. 

— Am vrut să-ţi spun un singur lucru, continuă Eisenhart. 
Sunt de partea ta din cauza nevestei mele, iar nevastă-mea 
e de partea ta pentru că i s-a făcut chef de vânătoare. La 


asta duce aruncatul cu farfuria, o femeie care îi spune 
bărbatului ei ce trebuie şi ce nu trebuie făcut. Nu este 
normal. Bărbatul are menirea să-şi conducă femeia în 
toate. Fireşte, cu excepţia ţâncilor. 

— A renunţat la tot atunci când te-a luat de soţ, spuse 
Roland. Acum e rândul tău să-i oferi ceva. 

— Nu crezi că ştiu asta? Dar, Roland, dacă moare din 
cauza ta, blestemul meu o să te urmărească atunci când ai 
să pleci din Calla, dacă mai apuci. Indiferent câţi copii vei 
salva. 

Roland, care mai fusese blestemat, se mulţumi să dea 
din cap: 

— Dacă asta va fi vrerea lui ka, se va întoarce la tine, 
Vaughn. 

— Da. Însă ţine minte ce ţi-am spus. 

— Voi ţine minte. 

Eisenhart pocni hăţurile de spatele calului şi brişcă porni 
mai departe. 


8 


Fiecare femeie despică în două câte un cap din rădăcină 
de ridiche iute şi de la patruzeci de metri, şi de la cincizeci, 
şi de la şaizeci. 

— Ţintiţi capul cât de sus, spre glugă, le spuse Roland. 
Nu ajută la nimic dacă îl loviți mai jos. 

— Adică au armură? întrebă Rosalita. 

— Da, îi răspunse Roland, deşi acesta nu era întregul 
adevăr; şi nu avea de gând să i-l spună până când nu va fi 
neapărat nevoie. 

Apoi veni rândul barabulelor. Sarey Adams îl nimeri pe al 
ei de la patruzeci de metri, îl atinse de la cincizeci şi îl rată 
cu totul de la şaizeci pentru că aruncase farfuria prea sus. 
Rosti o înjurătură complet nepotrivită pentru o doamnă, 
apoi, cu capul plecat, se duse lângă privată de unde urmări 
restul competiţiei. Roland se aşeză lângă ea şi observă o 
lacrimă care i se prelingea din colţul ochiului pe obrazul 


înăsprit de vânt. 

— Te-am dezamăgit, străine. Îmi cer iertare. 

Roland îi strânse mâna. 

— Deloc, doamnă. Ai multe de făcut. Doar că nu 
împreună cu prietenele tale. Şi s-ar putea chiar să fie 
nevoie să arunci cu farfuria. 

Femeia îi aruncă un surâs stins şi îi mulţumi din privire. 

Eddie puse alte „capete” din rădăcini de ridiche în vârful 
sperietorilor, apoi aşeză câte o ridiche deasupra fiecăruia. 
Aproape nu se vedeau din umbra aruncată de glugile din 
iută. 

— Baftă, fetelor, le ură el, dându-se la o parte. N-aş vrea 
să fiu în locul vostru. 

— Începeţi de la zece metri! le strigă Roland. 

De la zece metri nimeriră toate. Şi de la douăzeci. De la 
treizeci de metri, Susannah aruncă farfuria mai cu boltă, 
aşa cum îi ceruse Roland care voia ca una dintre femeile 
din Calla să câştige runda aceasta. La aruncarea de la 
patruzeci de metri Zalia Jaffords ezită mult prea mult, iar 
farfuria ei despică în două capul din ridiche, fără să o atingă 
pe cea din vârf. 

— Futu-ţi commala mă-ctii! urlă ea, acoperindu-şi apoi 
gura cu ambele mâini şi privindu-l pe Callahan care le 
urmărea de pe trepte. Însă preotul îi zâmbi şi îi făcu cu 
mâna, afişând o surzenie oportună. 

Femeia îşi târşâi picioarele spre locul unde se aflau Eddie 
şi Jake, îmbujorată până în vârful urechilor şi furioasă la 
culme. 

— Trebuie să-i spui să-mi mai dea o şansă, rogu-te, îi 
ceru ea lui Eddie. Pot s-o fac, ştiu că pot... 

Eddie o prinse de braţ, stăvilindu-i supărarea. 

— Ştie că poţi, Zee. Ai trecut proba. 

Se uită la el cu ochi care ardeau şi cu buzele strânse într- 
o grimasă a deznădejdii. 

— Eşti sigur? 

— Da. Ai putea să arunci pentru echipa Mets, iubito. 

Rămăseseră doar Margaret şi Rosalita. Amândouă loviră 
ridichile de la cincizeci de metri. Eddie îi şopti lui Jake: 


— Amice, aş fi spus că aşa ceva nu este posibil, dacă n- 
aş fi văzut cu ochii mei. Margaret Eisenhart rată de la 
şaizeci de metri. Rosalita înălţă farfuria peste umărul drept 
- era stângace - şovăi, apoi zbieră Riza! şi aruncă. Oricât de 
ageră îi era vederea, Roland nu reuşi să-şi dea seama dacă 
muchia farfuriei atinsese ridichea, sau dacă aceasta fusese 
doborâtă de vânt. Oricum ar fi fost, Rosalita izbucni în râs, 
ridicând pumnii deasupra capului. 

— Drum bun şi cale bătută, cin-te prinde...! începu să 
strige Margaret Eisenhart. 

| se alăturară şi ceilalţi. Până şi Callahan începu să 
scandeze. Roland o îmbrăţişa scurt pe Rosa, şoptindu-i la 
ureche că el, unul, avea de gând să se lase prins mai pe 
seară. 

— Ei, asta este, zâmbi femeia, pe măsură ce îmbătrânim, 
ajungem să ne mulţumim cu ce găsim. Nu crezi? 

Zalia îi şuşoti lui Margaret: 

— Ce i-a zis? Ai auzit? 

Margaret Eisenhart surâdea şi ea. 

— Sunt convinsă că n-a fost ceva ce n-ai auzit şi tu la 
viaţa ta, îi răspunse. 


9 


După aceea doamnele se retraseră la casele lor. Plecă şi 
Părintele cu treburi prin oraş. Roland de Gilead se aşeză pe 
prima treaptă a pridvorului, privind lung spre locul unde 
competiţia tocmai se încheiase. Când Susannah îl întrebă 
dacă este mulţumit, el încuviinţă cu un semn din cap. 

— Da, cred că e bine. Trebuie să sperăm că e bine, 
pentru că nu mai avem timp. De acum înainte lucrurile se 
vor petrece foarte repede. 

Adevărul era că niciodată nu mai trăise un asemenea 
torent de evenimente... însă, de când Susannah îşi 
recunoscuse sarcina, se mai liniştise cât de cât. 

Ai reamintit adevărul lui ka minţii tale indolente, îşi spuse 
el. Pentru că femeia aceasta a dat dovadă de un curaj de 


care noi, ceilalți, n-am fost capabili. 

— Am să mă întorc la Rocking B., Roland? îl întrebă Jake. 

Roland se gândi puţin, şi îi răspunse ridicând din umeri: 

— Vrei să te întorci? 

— Vreau, dar de data aceasta vreau să-mi iau Ruger-ul 
cu mine. 

Jake se înroşi în obraji, dar vocea îi rămase fermă. Se 
trezise cu ideea aceasta, de parcă zeul viselor, pe care 
Roland îl numea Nis, i-ar fi vârât-o în cap în timp ce 
dormea. 

— Am să-l înfăşor în cămaşa mea de schimb şi am să-l 
pun la fundul bagajelor. N-o să ştie nimeni că-i acolo. 

Făcu o pauză, apoi continuă. 

— Nu vreau să mă dau mare în faţa lui Benny, dacă la 
asta te gândeşti. 

Roland nu se gândise absolut deloc la asta. Dar la ce 
oare se gândea Jake? Il întrebă, iar răspunsul băiatului îi 
demonstra că repetase în minte conversaţia aceasta de 
multe ori. 

— Mă întrebi în calitate de dinh? 

Roland deschise gura să spună că da, îl întreabă în 
calitate de dinh, observă cât de atenţi îi priveau Eddie şi 
Susannah, şi se răzgândi. Era o diferenţă între a păstra un 
secret (aşa cum făcuseră, fiecare în felul lui, cu sarcina lui 
Susannah) şi a da curs la ceea ce Eddie numea 
„presentiment”. Jake îi cerea, de fapt, să-i slăbească lesa. 
Atâta tot. Şi Jake îşi câştigase acest drept. Nu mai era 
băieţaşul care intrase în Lumea de Mijloc tremurând 
îngrozit şi în pielea goală. 

— Nu în calitate de dinh, îi răspunse el. lar Ruger-ul îl poţi 
lua oriunde vrei şi oricând vrei. Nu tu l-ai adus la tetul tău? 

— L-am furat, şopti Jake cu ochii în pământ. 

— Ai luat lucrurile de care ai avut nevoie ca să 
supravieţuieşti, spuse Susannah. E o mare deosebire. 
Ascultă, scumpete, n-ai intenţia să împuşti pe nimeni, nu? 

— Nu, n-am intenţia asta. 

— Ai grijă, îl sfătui ea. Nu ştiu ce-ţi trece prin minte, dar 
ai grijă. 


— Şi orice ar fi, ar fi bine să rezolvi într-o săptămână, 
spuse Eddie. 

Jake dădu din cap, apoi îl întrebă pe Roland: 

— Când vrei să convoci întrunirea? 

— Robotul zice că mai avem zece zile până la venirea 
Lupilor. Aşa că..., Roland se întrerupse şi calculă în gând. 
Întrunirea va avea loc peste şase zile de azi. Vă convine? 

Jake dădu iarăşi din cap. 

— Eşti sigur că nu vrei să ne spui ce-ţi trece prin minte? 

— Nu, dacă nu mă întrebi ca dinh, răspunse Jake. Poate 
că nu-i nimic important, Roland. Pe bune. 

Roland se uită bănuitor la el şi începu să-şi răsucească o 
altă ţigară. Minunat lucru era tutunul proaspăt. 

— Mai este ceva? Dacă nu... 

— De fapt, mai e o chestie, spuse Eddie. 

— Ce anume? 

— Trebuie să mă duc în New York, zise Eddie. 

Rostise cuvintele pe un ton nonşalant, ca şi cum ar fi 
sugerat un drum până la prăvălie după nişte murături sau 
acadele, însă ochii îi zburdau în cap de emotie. 

— lar de data aceasta trebuie să mă duc acolo în carne şi 
oase. Cu Treisprezece Negru. Sper din suflet că ştii cum să-l 
foloseşti, Roland. 

— Dar pentru ce trebuie să te duci la New York? îl întrebă 
Roland. Şi vreau să ştiu în calitate de dinh. 

— Sigur că în calitate de dinh, fu de acord Eddie, şi am 
să-ţi zic pentru ce. Pentru că ai dreptate atunci când spui că 
nu mai avem timp. Şi pentru că Lupii din Calla nu sunt 
singurii care trebuie să ne îngrijoreze. 

— Vrei să vezi cât a mai rămas până pe cincisprezece 
iulie, aşa-i? îl întrebă Jake. 

— Da, răspunse Eddie. Cu toţii ştim că timpul trece mai 
repede în varianta aceea a New Yorkului din 1977. Mai 
ţineţi minte data de pe foaia de New York Times pe care am 
găsit-o în uşă? 

— Doi iulie, spuse Susannah. 

— Da. Şi suntem destul de siguri că nu putem întoarce 
timpul înapoi în lumea aceea. De fiecare dată când ne 


ducem acolo e tot mai târziu. Corect? 

Jake dădu din cap cu vehemenţă. 

— Pentru că lumea aia nu-i la fel ca altele... sau poate că 
am simţit asta din cauză că Treisprezece Negru ne-a trimis 
prin portal? 

— Nu cred, îl contrazise Eddie. Porțiunea aia din Second 
Avenue, dintre terenul viran şi până la 60" Street pare a fi 
un loc extrem de important. Eu cred că este o uşă. O uşă 
foarte mare. 

Jake Chambers părea din ce în ce mai surescitat. 

— Nu până la 60". Nu atât de departe. Eu cred că e pe 
Second Avenue, între 46" şi 54%. În ziua când am plecat de 
la şcoală, am simţit că s-a schimbat ceva atunci când am 
ajuns pe 54 Street. E vorba doar de astea opt cvartale. 
Porțiunea cu magazinul de discuri, şi cu Chew Chew 
Mama's, şi cu Restaurantul Spiritual al Manhattanului. Şi cu 
terenul viran, fireşte, la capătul celălalt. Şi... nu ştiu... 

— Când eşti acolo treci într-o altă lume, continuă Eddie. 
Într-un soi de lume fundamentală. Şi cred că din cauza asta 
timpul curge doar într-o singură direcţie... 

Roland ridică mâna. 

— Opreşte-te. 

Şi Eddie se opri, privindu-l cu speranţă în zâmbetul mic. 
Însă Roland nu zâmbea deloc. Se topise senzaţia de bine de 
mai devreme. La naiba, prea multe sunt de făcut. Şi prea 
puţin timp. 

— Vrei să vezi câtă vreme a mai rămas până în ziua în 
care acordul devine nul, spuse el. Am înţeles bine? 

— Da. 

— Dar pentru asta nu trebuie să te duci în carne şi oase 
în New YorK. Îţi poate fi de folos portalul. 

— Portalul mă poate ajuta să verific ziua şi luna, sigur că 
da. Însă e vorba de mai mult de atât. Mi-am dat seama că 
am fost proşti în privinţa terenului viran, prieteni. Bătuţi în 
cap pe bune. 


10 


Eddie ajunsese la părerea că pot intra în posesia 
terenului viran fără să se atingă de moştenirea lui 
Susannah. Credea că povestea lui Callahan le arată limpede 
cum anume pot face asta. Nu era vorba, însă, despre 
trandafir. Căci trandafirul nu le putea aparţine (nici lor, nici 
nimănui). Trandafirul trebuia să fie protejat şi atât. lar ei îl 
puteau proteja. Probabil. 

Inspăimântat sau nu, Calvin Tower aşteptase ascuns în 
spălătoria părăsită ca să-i salveze pielea Părintelui 
Callahan. Şi, înspăimântat sau nu, acelaşi Calvin Tower 
refuzase - cel puţin, în data de 31 mai 1977 - să-şi vândă 
ultima proprietate Corporaţiei Sombra. Lui Eddie i se părea 
că Tower era genul de erou după care plângea Bonnie Tyler 
în cântecul ei. 

Şi se mai gândise şi la gestul pe care îl făcuse Callahan 
prima oară când pomenise de Treisprezece Negru, cum îşi 
ascunsese faţa în palme. Voia să-l vadă plecat, o dată 
pentru totdeauna, din biserica lui... dar, până una alta, îl 
păstrase acolo. Aidoma librarului, şi Părintele era un soi de 
erou modern. Cât de bătuţi în cap au putut să fie când şi-au 
imaginat că Tower va cere milioane pentru terenul viran! 
Când, de fapt, voia să scape de el! Însă nu oricum. Doar 
atunci când va apărea persoana potrivită. Sau ka-tetul 
potrivit. 

— Suziella, tu nu poţi veni pentru că eşti gravidă, spuse 
Eddie. Jake, tu nu poţi pentru că eşti mic. Acum, că v-am 
răspuns la toate întrebările pe care aveaţi de gând să mi le 
puneţi, vă mai spun că nu prea cred că voi aţi fi de acord cu 
învoiala pe care o am eu în cap încă de când ne-a spus 
Callahan povestea lui. Şi, în fond, v-aş lua cu mine, doar că 
mi se pare că aveţi ceva treburi pe aici. Sau mă înşel? 

— Nu te înşeli, zise Jake. Dar parcă aş merge cu tine. Mi 
se pare o idee mişto. 

Eddie îi surâse. 

— Dacă şi cu parcă se dădeau în barcă, puştiule. lar în 
ceea ce te priveşte, Roland, fără supărare, nu te descurci 
prea bine în lumea noastră. Cam... hmm... pierzi esenţa 
atunci când încerci să te traduci singur. 


Susannah izbucni în râs. 

— Cât vrei să-i oferi? se interesă Jake. Adică, trebuie să-i 
oferi ceva pe terenul acela, nu? 

— Un dolar, spuse Eddie. Şi probabil c-o să-i cer lui Tower 
să mi-l împrumute, dar... 

— Nu, oferă-i mai mult, zise Jake pe un ton serios. Sunt 
sigur că mai am pe undeva, prin rucsac, vreo şase, şapte 
dolari. Şi îi putem da mai mult mai încolo. Atunci când se 
mai aşază lucrurile în partea asta. 

— Dacă mai trăim, spuse Susannah, dar şi ea părea 
emoţionată. Ştii ceva, Eddie? Eşti un mic geniu. 

— Balazar şi prietenii lui nu vor fi deloc bucuroşi când vor 
afla că sai Tower ne vinde nouă terenul, interveni Roland. 

— Mda, însă poate vom reuşi să-l convingem pe Balazar 
să-l lase în pace, zise Eddie, şi un zâmbet feroce îi jucă în 
colţul buzelor. Dacă e să vorbim pe şleau, Roland, sincer îţi 
spun că nu m-ar deranja să-l omor de vreo două ori pe 
Balazar. 

— Şi când vrei să pleci? îl întrebă Susannah. 

— Cu cât mai repede cu atât mai bine, îi răspunse Eddie. 
Mă scoate din minţi că nu ştim ce dată e acum în New 
Yorkul acela. Roland? Tu ce zici? 

— Eu zic că mâine e bine, spuse pistolarul. Vom merge 
cu globul în peşteră, şi vom vedea dacă poţi trece prin uşa 
aceea în unde-le şi când-ul lui Calvin Tower. Este o idee 
foarte bună, Eddie, şi îţi mulţumesc pentru ea. 

Jake mai avea o problemă. 

— Dar dacă globul te trimite într-un alt loc? Într-o altă 
variantă a lui 1977, sau... 

Se întrerupse, căci nu ştia cum să termine. Îşi amintea 
cât de diluat i se păruse totul atunci când Treisprezece 
Negru îi trecuse prin portal pentru prima oară şi cât de 
nesfârşită li se păruse bezna de dincolo de suprafaţa 
zugrăvită a realităţilor din jurul lor. 

— ... sau undeva şi mai departe? 

— In cazul ăsta, o să vă trimit o carte poştală, spuse 
Eddie râzând şi ridicând din umeri, însă Jake reuşi să-i 
surprindă spaima într-o fracțiune de secundă. 


Probabil că şi Susannah îi sesizase starea de spirit, căci îl 
prinse de mână şi îl strânse tare. 

— Hei, hei, o să fie bine, zise tânărul. 

— Aşa să faci, oftă Susannah. Aşa să faci. 


II 
DOGANUL - PARTEA | 


1 


În dimineaţa următoare, când Roland şi Eddie intrară în 
biserica Doamna Liniştii Noastre, lumina zorilor nu era 
decât un zvon îndepărtat la orizontul dinspre nord-est. Cu 
buzele strânse de emoție, Eddie aprinse o lumânare ca să 
lumineze drumul prin naos. Obiectul acela după care 
veniseră zbârnâia. Era un sunet adormit, cu toate acestea 
era unul oribil. Până şi biserica i se părea sinistră. Pustie 
acum, părea cumva mult prea mare. Eddie se tot aştepta 
să vadă siluete fantomatice (sau substituţi ai morţilor 
rătăcitori, poate) aşezate în strane şi privindu-i cu oprobriu 
de pe altă lume. 

Însă zbârnâitul era cel mai rău. 

Când ajunseră în faţă, Roland îşi deschise traista şi 
scoase din ea geanta de popice pe care o păstrase Jake în 
rucsacul lui până în urmă cu o zi. Pistolarul o ridică şi 
amândoi citiră din nou cuvintele inscripţionate pe una din 
laturi: DOAR LOVITURI PERFECTE PE PISTELE DIN LUMEA DE 
MIJLOC. 

— De acum înainte să nu mai scoţi nici-o şoaptă până nu- 
ţi spun eu, zise Roland. Ai înţeles? 

— Da. 

Roland apăsă cu buricul degetului în fanta dintre cele 
două scânduri, dând la iveală ascunzătoarea. Puse capacul 
deoparte. Pe vremuri, Eddie văzuse la televizor un film în 
care nişte indivizi îndepărtau proiectilele neexplodate din 
Londra în timpul Bătăliei Angliei - UXB?1 li se spunea - iar 
mişcările de acum ale lui Roland erau identice cu cele din 


21 UXB (unexploded bomb - „bombă neexplodată"), 
acronim internaţional (n. tr.). 


documentar. Şi de ce nu ar fi fost identice? Dacă aveau 
dreptate - iar Eddie era convins că au - atunci obiectul 
ascuns aici chiar este o bombă neexplodată. 

Roland dădu la o parte stiharul alb, dezvelind lădiţa. 
Zbârnâitul se intensifică. Lui Eddie i se urcă inima în gât. 
Simţi cum i se răceşte toată pielea. Undeva, foarte aproape 
de ei, un monstru de o răutate de neimaginat îşi 
întredeschisese ochiul adormit. 

Bâzâitul reveni la tonalitatea de dinainte, iar inima lui 
Eddie cobori la locul ei. 

Roland îi întinse geanta de popice, făcându-i semn să o 
deschidă. Bântuit de presimţiri nefaste (o parte din el îşi 
dorea să-i şoptească lui Roland la ureche că e mai bine să 
lase totul baltă), Eddie făcu ce i se ceruse. Roland ridică 
lădiţa şi, din nou, zbârnâitul acela straniu se înteţi. În 
lumina strălucitoare, chiar dacă mărginită, a lumânării, 
Eddie observă că fruntea pistolarului era acoperită cu 
broboane de transpiraţie. El însuşi se simţea scăldat în 
sudoare. Dacă Treisprezece Negru s-ar fi trezit şi i-ar fi 
azvârlit în bezna nefiinţei... 

Eu n-am să mă duc. Am să mă lupt cu el ca să rămân cu 
Susannah. 

Fireşte că aşa ar fi făcut. Cu toate acestea se simţi infinit 
de uşurat când Roland aşeză cu deosebită grijă lădiţa din 
lemn de eucalipt negru în geanta trandafirie pe care o 
găsiseră pe terenul viran. Bâzâitul nu dispăru cu totul, însă 
intensitatea lui scăzu cu câteva trepte. lar când Roland 
strânse cu băgare de seamă şiretul de la gura genţii, 
închizând-o, se transformă într-o şoaptă îndepărtată ca 
aceea pe care o auzi când îţi lipeşti urechea de o scoică. 

Eddie schiţă semnul crucii în faţa lui. Surâzând uşor, 
Roland făcu şi el la fel. 

Afară din biserică, orizontul se luminase considerabil spre 
nord-est, semn că, până la urmă, va veni şi dimineaţa. 

— Roland. 

Pistolarul se întoarse spre el, ridicând din sprâncene. 
Ţinea strâns geanta în pumnul stâng, de parcă nu ar fi vrut 
să lase greutatea lădiţei pe seama curelelor genţii, oricât 


de solide ar fi părut acestea. 

— Dacă noi eram în portal când am găsit geanta asta, 
cum de am putut s-o luăm cu noi? 

Roland se gândi şi îi răspunse: 

— Poate că şi ea este în portal. 

— Încă? 

Roland dădu din cap. 

— Incă. Aşa cred. 

— Aha, suspină Eddie. E naşpa cu spume, omule. 

— Te-ai răzgândit cu privire la vizita la New York, Eddie? 

Tânărul scutură energic din cap. Dar tare speriat mai era. 
Poate chiar mai speriat de cât fusese atunci când se 
ridicase în picioare în Vagonul Baroniei, ca să-l învingă la 
ghicitori pe Monvoul Blaine. 


2 


Se făcuse deja ora zece şi era extrem de cald când 
ajunseseră la jumătatea drumului care urca spre Peştera 
Uşii (E hopa sus, îi spusese Henchick, şi hopa sus fusese şi 
atunci, hopa sus a fost şi acum). Eddie se opri, îşi şterse 
ceafa cu batista şi se uită spre nord. Ici şi colo se vedeau 
nişte găuri negre şi îl întrebă pe Roland dacă acelea erau 
cumva mine de granate. lar pistolarul îi răspunse că da, 
într-adevăr, mine de granate erau acelea. 

— Şi în care dintre ele te-ai gândit să punem copiii? Se 
vede de aici? 

— La drept vorbind, da, se vede. 

Roland îşi scoase pistolul şi îl tinti asupra locului cu 
pricina. 

— Vită-te prin cătare, îi spuse lui Eddie. 

lar Eddie se uită şi văzu o depresiune adâncă în formă de 
S dublu şi cam neregulat, acoperită de umbre catifelate. Işi 
zise că lumina soarelui reuşea să-i atingă adâncimile doar 
vreo jumătate de oră pe la miezul zilei. Mai departe, spre 
nord, depresiunea se termina într-un perete stâncos. 
Bănuia că undeva pe acolo era intrarea în mină, dar era 


mult prea întuneric ca să o poată vedea. Spre sud-est, 
defileul se deschidea într-un drumeag care şerpuia înapoi 
spre Drumul de Est. Dincolo de el se vedeau câmpurile în 
pantă spre parcelele cu orez încă verde. Dincolo de ele era 
râul. 

— Mi-aduce aminte de povestea aia pe care ne-ai spus-o, 
zise Eddie. Despre canionul Ochet. 

— Normal. 

— Dar fără vreo deşirare care să te ia de cap. 

— Nu, admise Roland. Fără nici-o deşirare. 

— Spune-mi drept: chiar ai intenţia să-i înghesui pe copii 
într-o mină aflată în fundătura unui defileu? 

— Nu. 

— Păi, oamenii din Calla cred că tu... cred că no; exact 
asta vrem să facem. Până şi cucoanele cu farfuriile tot asta 
cred. 

— Ştiu. Şi asta şi vreau să creadă. 

— De ce? 

— Pentru că nu mi se pare a fi nimic supranatural în felul 
în care Lupii ştiu de fiecare dată unde să-i găsească pe 
copii. La drept vorbind, după ce am aflat istoria Bunelului, 
nu mai cred nici că Lupii ar fi înzestrați cu puteri 
supranaturale. Nu, nici vorbă, avem de-a face cu un 
şobolan în hambar, cu un informator în această aşezare 
bucolică. Cineva care se duce la mai marii din Bubuit de 
Tunet şi le spune ce vor să ştie. 

— De fiecare dată altcineva. La fiecare douăzeci şi trei, 
douăzeci şi patru de ani. 

— Da. 

— Dar cine ar face una ca asta? se miră Eddie. Cine ar fi 
în stare să facă una ca asta? 

— Nu ştiu sigur, dar am eu o bănuială. 

— Took? Să fie un soi de moştenire transmisă din tată în 
fiu? 

— Eddie, dacă ţi-ai tras sufletul, ar fi bine să ne 
continuăm drumul. 

— Overholser? Sau tipul ăla, Telford, ăla care arată ca un 
cowboy de la televizor? 


Roland trecu pe lângă el fără să-i răspundă, scrâşnind cu 
tălpile cizmelor noi pe pietrişul de pe jos. În mâna stângă, 
mâna cea bună, ţinea strâns geanta trandafirie care se 
legăna înainte şi înapoi. Obiectul dinlăuntrul ei îşi şoptea 
mai departe respingătoarele secrete. 

— Moară stricată ce eşti, măi, Roland, deloc nu-ţi tace 
gura, bodogăni Eddie, luându-se după el. 


3 


Vocea care le ieşi în întâmpinare din adâncurile peşterii 
fu aceea a llustrului Narcoman Eminent şi Docent. 

— Aha, iacătă-l şi pă fătălău' ăla mic! gemu Henry. 

Lui Eddie i se păru că seamănă cu asociatul defunct al lui 
Ebenezer Scrooge din Co/ind de Crăciun, caraghioasă şi, în 
acelaşi timp, înfricoşătoare. 

— Fătălău' mic zice că se duce la Niu liork? Ascultă la 
mine, frate-mio, o să ajungi mult mai departe dacă te duci 
acolo. Mai bine şezi potolit pă curu' tău... vezi-ţi dă 
cioplelile tale... fii un popo bunuţ şi drăguţ... 

Şi fratele cel mort râse. Cel viu se cutremură. 

— Eddie? îl strigă Roland. 

— Ascultă la ce-ţi zice frati-tu, Eddie! strigă mama lui din 
gâtlejul peşterii de dincolo de podeaua din piatră pe care 
luceau stins fragmente de oase. S-a sacrificat pentru tine, 
şi-a dat viața lui pentru tine, ai putea măcar să-l asculţi! 

— Eddie, te simţi bine? 

Acum se auzi vocea lui Csaba Drabnik, cunoscut în gaşca 
lui Eddie drept Unguru' Nebun. Csaba îi cerea lui Eddie o 
ţigară, altminteri îi va da nădragii jos. Cu greutate, tânărul 
reuşi să-şi smulgă atenţia de la toată bolboroseala aceea 
înspăimântătoare, dar fascinantă. 

— Mda, îngăimă el. Cred că da. 

— Vocile astea vin din capul tău. Peştera le descoperă, le 
amplifică şi le propagă cumva. Sigur, te tulbură. Dar crede- 
mă că nu înseamnă absolut nimic. 

— De ce i-ai lăsat să mă omoare, frate-mio? hohoti 


Henry. Te-am tot aşteptat să vii să mă scapi, da' n-ai venit! 

— Absolut nimic, repetă Eddie. În regulă, m-am prins. Şi 
acum ce facem? 

— Ambele poveşti pe care le-am auzit în legătură cu locul 
ăsta - povestea lui Callahan şi cea a lui Henchick - spun că 
uşa se deschide atunci când se deschide lădiţa. 

Eddie scoase un hohot nervos de râs. 

— Eu nici măcar nu vreau s-o scoţi din geantă, darămite 
s-o deschizi. Ei, cât de căcăcios pot să fiu? 

— Dacă te-ai răzgândit... 

Eddie clătină din cap. 

— Nu. Vreau să terminăm odată, spuse el pe un ton 
hotărât, declanşând pe neaşteptate rânjetul personal, cu 
mulţi dinţi strălucitori. Dar nu ţi-e teamă c-am să fac rost de 
droguri? Că am să trag pe nas şi am să uit de tot şi toate? 

În străfundurile peşterii, Henry jubila: 

— Heroină pură, frate-mio! Trage-i o sniffuială pe cinste! 
Vezi că ce vând ciorile e marfă de marfă! 

— Absolut deloc, îi răspunse Roland. Imi este teamă de o 
mulţime de lucruri, însă nu de revenirea ta la vechile 
obiceiuri. 

— Bine. 

Eddie intră mai adânc în peşteră şi se uită atent la uşa 
neancorată. Cu excepţia hieroglifelor şi a clanţei din cristal 
pe care era gravat trandafirul, uşa aceasta semăna leit cu 
cele de pe plajă. 

— Şi dacă o ocoleşti...? 

— Dacă o ocoleşti, uşa dispare, spuse Roland. Dar vezi că 
dincolo e o prăpastie al naibii de adâncă... care ar putea 
foarte bine să ducă până în Na'ar. In locul tău aş avea mai 
multă grijă pe unde calc. 

— Bun sfat, Eddie cel lute îţi mulţumeşte mult-mult. 

Puse mâna pe clanţă, dar aceasta nu se clinti în nici-o 
direcţie. Se aşteptase la una ca asta. Făcu un pas înapoi. 
Roland îi spuse: 

— Trebuie să te gândeşti la New York. Mai cu seamă la 
Second Avenue. Şi la când-ul în care vrei să ajungi. Anul 
unu-nouă şi şapte-şapte. 


— Cum poţi să te gândeşti la un an? 

Roland îi răspunse pe un ton în care se ghicea o nuanţă 
de iritare. 

— Îmi închipui că ar trebui să te gândeşti la ziua în care 
tu şi cu Jake l-aţi urmărit pe Jake cel de dinainte. 

Eddie vru să-i spună că nu era corectă ziua, că era prea 
devreme, dar îşi tinu gura. Dacă înţeleseseră bine regulile, 
atunci el oricum nu s-ar îi putut întoarce în ziua aceea, nici 
prin portal, nici în carne şi oase. Dacă aveau dreptate, 
atunci timpul de acolo era cumva agăţat de timpul de aici, 
doar că se scurgea o idee mai repede. Dacă aveau dreptate 
în privinţa regulilor... Şi, mai ales, dacă existau reguli... 

Pai, de ce nu te duci să vezi cu ochii tăi? 

— Eddie? Vrei să încerc să te hipnotizez? îl întrebă 
Roland scoțând o scoică din cartuşieră. Poate că aşa vei 
vedea trecutul mai limpede. 

— Nu. Cred că de data asta trebuie să fiu foarte treaz şi 
foarte lucid. 

Eddie inspiră şi expiră adânc de câteva ori, flexându-şi 
pumnii. Inima nu-i bătea mai repede decât de obicei - de 
fapt, îi bătea chiar mai încet - însă fiecare bătaie îi trimitea 
fiori în tot trupul. lisuse, ce uşor ar fi fost dacă ar fi avut 
nişte comenzi ca acelea pe care genialul profesor Peabody 
le instalase în maşinăria lui de călătorit în timp, sau ca alea 
din filmul cu morlocii!22 

— Auzi? Arăt ca lumea? îl întrebă el pe Roland. Adică, 
dacă am să aterizez pe Second Avenue în miezul zilei, cam 
câtă atenţie am să atrag asupra mea? 

— Cam multă, dacă ai să apari chiar în nasul oamenilor, îi 
răspunse Roland. Sfatul meu e să nu te laşi oprit şi ţinut de 
vorbă şi să părăseşti de îndată zona. 

— Măcar atâta lucru ştiu şi eu. De haine te întreb. Roland 
ridică din umeri. 

— Habar n-am, Eddie. Este oraşul tău, nu al meu. 

Eddie ar fi dorit să protesteze. Oraşul lui era Brooklyn, 
dacă aşa se pune problema. Mă rog, fusese Brooklyn. De 


22 Personaje din ecranizarea după romanul Maşina 


Timpului a lui H.G. Wells (1960) (n. tr.). 


regulă dădea prin Manhattan din an în paşte; pentru el era 
aproape ca o altă ţară. Dar înţelegea ce voise să spună 
Roland. Aşa că îşi trecu în revistă ţinuta: o cămaşă simplă 
din flanel cu nasturi din corn, jeanşi albastru-închis cu ţinte 
lucioase nichelate, în loc de aramă şi cu şliţ încheiat cu 
nasturi (nu mai văzuse fermoare de când plecaseră din 
Lud), îşi spuse că nu va atrage atenţia pentru că arăta 
normal; mă rog, normal în genul New Yorkului. Cine ar 
catadicsi să se uite mai bine la el îşi va închipui că e 
ospătar/artist aspirant făcând pe hipiotul în ziua sa liberă. 
Însă nu credea că îi va acorda cineva atâta atenţie, iar asta 
era foarte bine. Totuşi mai putea adăuga ceva... 

— Ai cumva o bucăţică de piele? îl întrebă el pe Roland. 

Din măruntaiele peşterii izbucni vocea lugubră al 
domnului Tubther, profesorul lui din clasa a cincea: 

— Aveai potenţial! Erai un elev foarte bun şi uite în ce hal 
ai ajuns! De ce l-ai lăsat pe fratele tău să te strice? 

La care Henry răspunse, hohotindu-şi indignarea: 

— M-a lăsat să mor! M-a omorât! 

Roland îşi dădu jos traista de pe umăr, o puse pe 
podeaua peşterii lângă geanta trandafirie, o deschise, 
cotrobăi prin ea. Eddie habar nu avea câte lucruri erau 
înăuntru; ştia doar că niciodată nu-i văzuse fundul. In cele 
din urmă pistolarul găsi şiretul din piele şi i-l întinse lui 
Eddie. 

În vreme ce tânărul îşi lega părul la spate (închipuindu-şi 
că prin aceasta conferă o tentă mai autentică înfăţişării lui 
de hipiot), Roland scoase punga lui cu suvenire, o deschise 
şi începu să scoată tot ce era în ea. Săculeţul cu tutun, pe 
jumătate golit, pe care i-l dăduse Callahan, câteva monede 
şi bancnote, o trusă de cusut, busola rudimentară pe care o 
făcuse dintr-o cupă în apropiere de Poiana lui Shardik, un 
fragment vechi de hartă şi harta cea nouă desenată de 
gemenii Tavery. Apoi îşi scoase din tocul de la şold 
revolverul cu pat din lemn de santal, îi verifică butoiaşul să 
vadă dacă e încărcat, îl puse în punga goală acum, pe care 
o închise legându-i baierele într-un nod ce se putea desface 
cu o singură mişcare. Apoi i-o întinse lui Eddie. 


La început, tânărul refuză: 

— Nu, omule, e al tău. 

— În ultimele săptămâni l-ai purtat la fel de mult ca mine. 
Poate chiar mai mult. 

— Ai dreptate, dar e vorba despre New York, Roland. 
Toată lumea fură în New York. 

— De la tine nu va fura nimeni. la arma. 

Eddie îl privi în ochi, apoi luă punga şi şi-o trecu peste 
umăr. 

— Ai o bănuială. 

— Da, o presimţire. 

— Lucrează ka? 

Roland ridică din umeri: 

— Ka lucrează în permanenţă. 

— În regulă, spuse Eddie. Uite ce e, Roland, dacă nu mă 
întorc, ai tu grijă de Suze. 

— Treaba ta e să ai tu personal grijă de ea. 

Nu, îl contrazise gândul lui Eddie. Treaba mea e să apăr 
trandafirul. Se întoarse spre uşă. Il asaltau o mie de 
întrebări, însă Roland avea dreptate, timpul lor trecuse. 

— Eddie, dacă chiar nu vrei să... 

— Nu. Vreau, spuse el ridicând degetul mare de la mâna 
stângă. Să deschizi lădiţa când ai să mă vezi făcând semnul 
asta. 

— Bine. 

Roland vorbea din spatele lui. Pentru că acum erau doar 
Eddie şi uşa. Uşa pe care scria NEDESCOPERIT într-o limbă 
stranie şi fermecătoare. Pe vremuri citise un roman care se 
numea The Door Into Summer, de... cine? De unul din 
scriitorii ăia de SF, ale căror cărţi le căra acasă de la 
bibliotecă, fostele lui surse de informare, perfecte pentru 
lungile după-amiezi ale vacanței de vară. Murray Leinster, 
Paul Anderson, Gordon Dickson, Isaac Asimov, Harlan 
Ellison... Robert Heinlein. Da, parcă Heinlein a scris The 
Door Into Summer. Henry, luându-l mereu la mişto din 
cauza cărţilor, numindu-l „fătălău mic”, „şoricel de 
bibliotecă”, întrebându-l dacă e în stare să citească şi să şi- 
o ia la labă în acelaşi timp, vrând să ştie cum mama mă-sii 


putea să stea nemişcat atât de mult, cu nasul vârât într-un 
căcat din ăla inventat despre rachete şi maşini ale timpului. 
Henry, mai mare decât el. Henry, plin de coşuri care lucesc 
de prea mult unguent - Noxzema şi Stri-Dex. Henry, 
pregătindu-se de plecarea în armată. Eddie, mai tânăr. 
Eddie, aducând acasă cărţi de la bibliotecă. Eddie, în vârstă 
de treisprezece ani, aceeaşi vârstă pe care o are Jake 
acum. Este 1977, şi el are treisprezece ani, şi se află pe 
Second Avenue, şi taxiurile strălucesc galbene în lumina 
soarelui. Un negru cu căştile walkman-ului în urechi trece 
pe lângă restaurantul Chew Chew Mama's. lar Eddie îl vede. 
lar Eddie ştie că tânărul negru îl ascultă pe Elton John 
cântând - ce altceva? - „Cineva mi-a salvat viaţa în 
noaptea asta”. Trotuarul e plin de lume. Este după-amiaza 
târziu, iar oamenii se duc acasă la sfârşitul unei zile 
petrecute în defileurile din oţel din Calla New York, unde 
cultivă bani în loc de orez, şi, ia să vedem, poţi să spui 
„dobândă preferenţială” în loc de „recoltă bună”? Femei 
drăgălaşe, cu un aer excentric în taioarele lor elegante la 
care şi-au asortat tenişi; pantofii cu tocuri înalte sunt în 
desagă, pentru că ziua de lucru s-a încheiat, iar ele se duc 
acasă. Toţi par a zâmbi, pentru că lumina este atât de 
strălucitoare, iar ziua este atât de călduroasă; este vară în 
marele oraş, şi de undeva, din apropiere, se aude zgomot 
de picamer, ca într-un cântec al grupului Lovin' Spoonful. 
Stă în faţa unei uşi care se deschide în vara lui '77, când 
taximetriştii taxează pornirea cu un dolar şi un sfert şi cu 
câte treizeci de cenți pentru fiecare sfert de kilometru de 
parcurs; a fost mai ieftin înainte, şi va fi mai scump după 
aceea, dar asta este acum, este momentul aflat în echilibru 
precar între „atunci” şi „apoi”. Nu a explodat încă naveta 
spaţială cu profesorul la bord, iar John Lennon încă mai 
trăieşte, deşi nu pentru multă vreme dacă nu încetează să- 
şi mai facă de cap cu heroina aia pură, „marfă de marfă”. În 
ceea ce-l priveşte pe Eddie Dean, pe Edward Cantor Dean, 
acesta habar nu are ce este heroina. Câte o ţigară din când 
în când este singurul său viciu (în afară de încercările de a 
se masturba, care îi vor ieşi cum se cuvine abia peste un 


an). Are treisprezece ani. Este 1977 şi are fix patru fire de 
păr pe piept, pe care şi le numără cu evlavie în fiecare 
dimineaţă, sperând să atingă falnicul număr cinci. Este 
prima vară după parada corăbiilor cu pânze din 1976. Este 
o după-amiază târzie de iunie şi de undeva din apropiere se 
aude un cântec vesel. Vine din difuzoarele magazinului de 
discuri Town of Record. Mungo Jerry cântă „In the 
Summertime”, şi... 

Şi dintr-odată totul i se pare real, sau cât de real trebuie 
să fie. Eddie ridică degetul mare de la mâna stângă: haide. 
În spatele lui, Roland scosese lădiţa trandafirie din geantă. 
lar când Eddie îi dădu semnalul, pistolarul o deschise. 

Imediat urechile lui Eddie fură asaltate de o larmă uşor 
disonantă de clopote, începură să-i lăcrimeze ochii. Uşa 
neancorată din faţa lui se întredeschise, iar peştera fu 
luminată de razele puternice ale soarelui. Se auzeau 
claxoane şi huruit de picamer. Nu cu multă vreme în urmă 
îşi dorise atât de mult să treacă printr-o asemenea uşă, că 
aproape îl omorâse pe Roland ca să o poată face. lar acum, 
când dorinţa aceasta era pe cale să i se îndeplinească, se 
simţea speriat de moarte. 

Avea senzaţia că bătaia clopotelor portalului îi va face 
capul ferfeniţă. Dacă le va mai asculta va înnebuni de-a 
binelea. Atunci du-te, dacă ai de gând să te duci, îşi spuse 
el. 

Făcu un pas înainte şi printre lacrimi văzu trei mâini care 
se întind să apuce patru clanţe. Deschise uşa spre el şi fu 
orbit de lumina aurie a după-amiezii de vară. Se simţea 
miros de benzină şi de aer fierbinte de oraş şi de after 
shave. 

Aproape fără să vadă, Eddie păşi peste pragul uşii 
nedescoperite şi intră în vara unei lumi din care el fusese 
exilat. 


4 


Da. Era pe Second Avenue. Uite şi fast-food-ul Blimpie's 


din spatele căruia se auzeau ritmurile caraibiene ale 
cântecului vesel interpretat de Mungo Jerry. Şuvoaie de 
oameni treceau pe lângă el - spre suburbii, spre centru, în 
toate direcţiile. Nu-i dădeau deloc atenţie lui Eddie, în parte 
pentru că majoritatea erau concentrați doar să iasă din 
aglomeraţia oraşului, la sfârşitul unei alte zile de muncă, 
dar mai ales pentru că, în New York, a-i ignora pe ceilalţi 
era un stil de viaţă. 

Eddie îşi săltă mai bine punga lui Roland pe umărul drept 
şi se uită îndărăt. Uşa spre Calla Bryn Sturgis era tot acolo. 
Îl vedea şi pe Roland aşezat în gura peşterii, cu lădiţa 
deschisă pe genunchi. 

Probabil că afurisitele astea de clopote îl scot din minţi, 
îşi spuse Eddie. Şi îl văzu pe pistolar cum scoate două 
gloanţe din cartuşieră îndesându-şi-le apoi în urechi. Eddie 
rânji cu gura până la urechi. Deșteaptă mişcare, omule. Aşa 
reuşiseră să blocheze murmurul deşirării pe autostrada 70. 
Dacă treaba asta mai funcţiona sau nu acum, el nu avea 
cum să afle. Roland era pe cont propriu. Eddie avea treabă. 

Se răsuci încet pe loc, apoi se uită din nou peste umăr ca 
să vadă dacă uşa se răsucise odată cu el. Se răsucise. Bun. 
Dacă semăna cu celelalte, îl va urma oriunde. Şi chiar dacă 
nu îl va urma, tot nu era o problemă, căci nu avea de gând 
să meargă prea departe. Şi mai observă încă ceva: 
dispăruse senzaţia aceea de beznă din spatele tuturor 
lucrurilor. Poate pentru că se afla cu adevărat aici, nu 
trecuse prin portal. lar dacă prin preajmă s-ar fi aflat morţi 
rătăcitori, el nu va fi în stare să-i vadă. 

Ridicându-şi din nou mai bine punga lui Roland pe umăr, 
Eddie porni spre Restaurantul Spiritual al Manhattanului. 


5 


Trecătorii se dădeau la o parte din drumul lui, dar asta nu 
era suficient pentru a se convinge că era cu adevărat aici; 
oamenii îţi făceau loc şi atunci când erai în portal. In cele 
din urmă, Eddie se ciocni intenţionat de un tânăr care căra 


nu o singură servietă, ci dou - un Mare Vânător de 
Coşciuge din lumea afacerilor, ca să-i spunem aşa. 

— Hei, cască ochii pe unde mergi! protestă domnul Om- 
de-Afaceri când Eddie intră în el. 

— Scuze, omule, scuze, spuse Eddie, bucuros că aflase 
că totul era real. la spune-mi, te rog, în ce dată... 

Dar domnul Om-de-Afaceri dispăruse deja, fără doar şi 
poate alergând după infarctul pe care îl va atinge la vârsta 
de patruzeci şi cinci, cincizeci de ani. Eddie îşi aminti 
poanta unui banc vechi despre New York: „Scuzaţi-mă, 
domnule, aţi putea să-mi spuneţi cum să ajung la Primărie, 
sau mă duc să mi-o trag singur?” Nu se putu abţine şi 
izbucni în râs. 

Când se potoli, porni mai departe. În colţul dintre Second 
şi 54 Street, zări un alt bărbat care căsca gura la pantofii 
şi ghetele din vitrina unui magazin. Şi individul acesta era 
îmbrăcat în costum, dar părea mult mai relaxat decât cel 
de care se ciocnise Eddie. Şi nu avea decât o singură 
servietă, ceea ce lui Eddie i se păru de bun augur. 

— Mii de scuze, îl aborda Eddie. Aţi putea să-mi spuneţi 
în ce zi suntem? 

— Joi, răspunse domnul Gură-Cască-la-Vitrine. Douăzeci 
şi trei iunie. 

— 1977? 

Domnul  Gură-Cască-la-Vitrine îi aruncă un zâmbet 
strâmb, deopotrivă sarcastic şi superior, asezonat cu o 
sprânceană ridicată a mirare. 

— Corect, 1977. O să fim în 1978... ia să vedem... abia 
peste şase luni. Ce chestie! 

— Mulţam-sai. 

— Mulţam-ce? 

— Nimic, spuse Eddie grăbindu-se să-şi vadă de drum. 

Doar trei săptămâni până în cincisprezece iulie, îşi zise el. 
Prea puțin timp ca să mă simt liniştit. 

Da, dar dacă l-ar putea convinge azi pe Calvin Tower să-i 
vândă terenul viran, problema timpului ar ieşi din discuţie. 
Odată, pe vremuri, fratele lui se lăudase în faţa unor 
prieteni că frăţicul lui cel mic l-ar putea convinge şi pe 


dracu' să-şi dea singur foc dacă îşi punea mintea. Eddie 
spera din tot sufletul să nu-i fi dispărut toată acea putere 
de convingere. Fă un târg cu Calvin Tower, investeşte într-o 
proprietate, apoi ia-ţi o pauză şi bucură-te de bucăţica asta 
de New York. Sărbătoreşte. la-ţi un sirop de ciocolată cu 
vanilie, sau... 

Avântul gândurilor i se întrerupse, iar el se opri în 
mijlocul trotuarului atât de brusc, încât un alt trecător se 
împiedică de el şi îl înjură. Eddie abia dacă simţi lovitura, şi 
nici nu auzi înjurătura. Lincolnul cenuşiu era parcat tot 
acolo - nu chiar în faţa hidrantului, ci cu două case mai în 
josul străzii. 

Maşina lui Balazar. 

Eddie porni din nou. lar acum se simţea foarte bucuros 
că Roland reuşise să-l convingă să ia unul din revolvere. ŞI 
că revolverul acela era încărcat. 


6 


Tabla era la locul ei în vitrină (specialitatea acestei zile 
erau feluri de mâncare din New England - Nathaniel 
Hawthorne, Henry David Thoreau şi Robert Frost; iar la 
desert, Mary McCarthy sau Grace Metalious la alegere), dar 
pe semnul agăţat pe uşă scria: NE PARE RAU, DAR AM 
INCHIS. Ceasul de pe clădirea băncii de dincolo de Tower of 
Power Records arăta 3:14 P.M. Cine îşi închide prăvălia la 
trei şi un sfert după-amiaza într-o zi de lucru? 

Cineva care are un client special. Asta îşi închide 
prăvălia. 

Işi făcu mâinile căuş de-o parte şi de alta a ochilor şi se 
uită prin vitrină în Restaurantul Spiritual al Manhattanului. 
Văzu măsuţa rotundă cu cărţi pentru copii. La dreapta era 
tejgheaua ce părea şterpelită dintr-un chioşc de răcoritoare 
de la începutul secolului. Numai că astăzi nu stătea nimeni 
acolo, nici măcar Aaron Deepneau. Nici la casa de marcat 
nu era nimeni, dar sertarul acesteia era deschis. 

Locul era pustiu. Calvin Tower fusese chemat undeva, 


poate avusese vreo urgenţă în familie... 

Chiar are o urgență, sigur că da, se auzi vocea rece a 
pistolarului vorbind în mintea lui Eddie. /ar urgenţa asta a 
venit cu autocăruța aia cenuşie de afară. Şi mai uită-te o 
dată la tejghea, Eddie. Dar acum foloseşte-ţi ochii cum se 
cuvine. 

Uneori îşi vorbea folosind vocile altor oameni. Credea că 
multă lume recurge la metoda asta - te ajuta să modifici 
cumva perspectiva asupra lucrurilor, te ajuta să le vezi din 
alt unghi. Numai că acum nu îşi impusese el să-şi 
vorbească cu vocea lui Roland. Acum parcă pistolarul ăla 
bătrân, înalt şi urât chiar îi pătrunse în minte. 

Eddie se uită iarăşi la tejghea şi de această dată observă 
piesele de şah împrăştiate pe ea şi ceaşca răsturnată. De 
această dată observă perechea de ochelari de pe jos, între 
două scaune, cu una din lentile spartă. 

Simţi primul zvâcnet al accesului de furie în adâncul 
capului. Zvâcnet înfundat, dar dacă se lua după 
experienţele trecute, aceste zvâcnete aveau să se precipite 
şi să se intensifice. lar în cele din urmă aveau să blocheze 
orice gând raţional, şi Dumnezeu să-l aibă în pază pe cel 
care s-ar fi nimerit tocmai atunci în raza de acţiune a 
pistolului lui Roland. Odată îl întrebase pe pistolar dacă şi 
lui i se întâmpla acelaşi lucru, iar acesta îi răspunsese 
Tuturor ni se întâmplă. lar când Eddie scuturase energic din 
cap spunând că el nu era ca Roland - nici el, nici Suze, nici 
Jake - pistolarul nu mai spusese nimic. 

Tower era cu clienţii lui speciali în camera din spate, îşi 
zise el, în încăperea, aceea care era o combinaţie de 
depozit şi birou. Probabil că acum clienţii aceştia speciali nu 
voiau doar să stea de vorbă. Eddie avea impresia că acolo 
se desfăşura recapitularea unui curs, că domnii lui Balazar 
îi împrospătau memoria domnului Tower, aducându-i 
aminte că nu mai e mult până în cincisprezece iulie, 
aducându-i aminte care anume ar fi cea mai înţeleaptă 
decizie pe care ar trebui să o ia la acea dată. 

Cuvântul domni stârni un alt zvâcnet de furie în mintea 
lui Eddie. Chiar că era cel mai potrivit cuvânt pentru a-i 


categorisi pe indivizii capabili să calce în picioare ochelarii 
unui biet librar gras şi inofensiv, ducându-l apoi cu forţa în 
camera din spate ca să-l terorizeze. Ce mai domni! Futu-i 
commala mă-sii! 

Incercă uşa librăriei. Era încuiată, dar zăvorul nu era 
mare şmecherie; uşa se hâţâna în cadru ca o măsea 
stricată. Şi, părând interesat de o anume carte pe care o 
zărise prin vitrină (cel puţin, aşa spera că pare), Eddie 
începu să împingă uşor uşa, mai întâi cu mâna pe clanţă, 
apoi cu umărul în tăblie, într-o atitudine pe care, de 
asemenea, o spera nepremeditată. 

Este o probabilitate de nouăzeci şi patru la sută ca 
nimeni să nu se uite la tine. Doar suntem în New York, nu? 
Imi puteți spune cum să ajung la Primărie, sau mă duc să 
mi-o trag singur? 

Impinse puţin mai tare. Se auzi un pocnet şi uşa se 
deschise înspre înăuntru. Fără să ezite nici-o clipă, Eddie 
intră, de parcă avea tot dreptul din lume să se afle acolo. 
Apoi vru să închidă uşa în spatele lui. Broasca se stricase, 
aşa că nu se putea închide bine. Luă de pe masa cu cărţi 
pentru copii un exemplar din Cum a stricat Grinch 
Crăciunul, rupse ultima pagină (Oricum nu mi-a plăcut cum 
se termina), o împături în trei şi o înfipse în crăpătura dintre 
uşă şi uşor. Acum reuşi s-o menţină închisă. 

Se uită în jur. Magazinul era pustiu şi întunecos, pentru 
că soarele trecuse în spatele zgârie-norilor din West Side. 
Nu se auzea nimic... 

Ba nu. Ba nu, se auzea ceva. Nişte strigăte înfundate din 
spate. Atenție, domni în exerciţiul funcţiunii, îşi spuse el, 
simțind un alt zvâcnet al furiei. Acesta mult mai intens. 

Dezlegă baierele pungii pe care i-o dăduse Roland şi se 
îndreptă spre uşa din spate pe care scria ACCES PERSONAL. 
Dar, ca să ajungă acolo, fu nevoit să ocolească un maldăr 
de cărţi broşate puse de-a valma şi o etajeră dată peste 
cap, de genul celor rotative, întâlnite mai ales în farmacii. 
Calvin Tower se agăţase de ea atunci când malacii lui 
Balazar îl îmbrânciseră spre depozit. Sigur că Eddie nu 
văzuse scena aceasta. Dar nici nu era nevoie. 


Uşa din spate nu era încuiată. Eddie scoase revolverul lui 
Roland din punga pe care o puse apoi bine, ca să nu-l 
împiedice când îi va fi lumea mai dragă. Deschise uşurel 
uşa de la depozit, centimetru cu centimetru, încercând să-şi 
amintească cât mai bine unde anume era situat biroul lui 
Tower. Dacă era observat, avea să se năpustească asupra 
lor răcnind din toţi plămânii. După spusele lui Roland, 
întotdeauna trebuie să răcneşti din toţi plămânii când eşti 
descoperit. lţi vei deconcerta inamicul şi vei câştiga o 
secundă sau două. Şi uneori, o secundă sau două pot 
schimba total situaţia. 

Doar că acum nu a fost nevoie nici să zbiere, nici să se 
năpustească asupra celor din încăpere. Intr-adevăr, cei pe 
care îi căuta erau în depozit, iar umbrele lor ţopăiau iarăşi 
în mod grotesc pe peretele din spate. Tower stătea în 
scaunul lui, însă scaunul nu se mai afla în spatele biroului, 
ci fusese împins între două din cele trei cartoteci. Fără 
ochelari, chipul plăcut al librarului părea extrem de 
neajutorat. Cei doi musafiri stăteau cu faţa la el, adică cu 
spatele la Eddie. Tower l-ar fi putut observa, însă acesta îşi 
concentra întreaga atenţie asupra lui Jack Andolini şi 
George Biondi. Şi tânărul iar simţi un zvâcnet de furie 
văzând spaima bietului om. 

Se simţea un iz de benzină, miros care l-ar fi îngrozit 
chiar şi pe cel mai curajos proprietar de magazin, cu atât 
mai mult pe stăpânul unui imperiu de hârtie ca acesta. 
Lângă individul mai înalt - Andolini - se afla o bibliotecă cu 
geamuri cam de un metru şi jumătate înălţime. Uşa 
bibliotecii era deschisă, înăuntru erau doar patru sau cinci 
rafturi pe care se aflau volume cu supra-coperte din plastic 
transparent. Andolini ţinea una din aceste cărţi de un colţ, 
ca prezentatorul unei emisiuni de teleshopping. Imitând 
această atitudine, individul mai scund - Biondi - avea în 
mână un borcan pe jumătate plin cu un lichid chihlimbariu. 
Niciun dubiu asupra identităţii lui. 

— Te rog, domnule Andolini, spuse Tower cu o voce 
tremurătoare, plină de umilinţă. Te rog, aceea este o carte 
deosebit de prețioasă. 


— Normal că e, zise Andolini. Toate cărţile din dulap sunt 
preţioase. Am auzit că ai un exemplar din Ulise cu 
semnătura autorului, care valorează douăzeci şi şase de mii 
de dolari. 

— Ce-i aia, Jack? se îngrozi George Biondi. Ce carte-i aia 
care să coste douăj şase de miare? 

— Nu ştiu, îi răspunse Andolini. De ce nu ne explici 
dumneata, domnule Tower? Sau îmi permiţi să-ţi spun Cal? 

— Ulise e în cutia mea de valori de la bancă, zise Tower. 
Nu-i de vânzare. 

— Dar acestea sunt, spuse Andolini. Nu-i aşa? Uite, pe 
prima foaie a cărţii ăşteia e scris numărul 7500. Nu-s 
douăzeci şi şase de miare, dar tot poţi să-ţi cumperi o 
maşină. Aşa că uite ce am să fac eu acum, Cal. Mă asculţi? 

Eddie se apropie de ei; şi, cu toate că se străduia să nu 
facă zgomot, nu încerca nicicum să-şi ascundă prezenţa. Şi 
nici de această dată nu-l observă nimeni. Şi el fusese la fel 
de imbecil pe vremea când făcuse parte din lumea 
aceasta? Şi el fusese atât de inconştient în faţa oricărui 
eventual atac prin surprindere, chiar dacă acum nu se 
putea vorbi despre un atac în sensul propriu al cuvântului? 

Probabil că da, şi nu avea de ce să se mire pentru faptul 
că Roland îl tratase cu dispreţ la început. 

— As... ascult. 

— Ai ceva ce domnul Balazar îşi doreşte aşa cum tu îţi 
doreşti exemplarul ăla din Ulise. Şi chiar dacă-mi zici că 
toate cărţile astea din dulap sunt de vânzare, pun pariu că 
ai vândut foarte puţine dintre ele pentru că... pur şi 
simplu... nu suporţi... să te desparţi... de ele. Cam tot aşa 
cum nu suporţi să te desparţi de terenul ăla viran. Aşa că 
uite ce o să facem. George o să toarne benzină pe cartea 
asta pe care scrie 7500, iar eu am să-i dau foc. Şi după aia 
am să iau o altă carte din cufărul tău cu comori şi am să-ţi 
cer un angajament verbal că vei vinde terenul acela 
Corporaţiei Sombra fix la ora prânzului în ziua de 
cincisprezece iulie. Ai priceput? 

— Am... 

— Dacă îţi iei acel angajament verbal, întrevederea 


noastră se va încheia. Dacă nu, am să ard şi a doua carte. 
Şi a treia. Şi a patra. lar după cea de-a patra carte, domnul 
meu, sunt convins că partenerul meu aici de faţă îşi va cam 
pierde răbdarea. 

— Afirmativ, băga-mi-aş, spuse George Biondi. 

Acum Eddie era atât de aproape încât, dacă ar fi întins 
mâna, l-ar fi putut atinge pe Borcănilă; iar ei tot nu-l 
vedeau. 

— lar în momentul acela, cred că vom turna benzină în 
dulăpiorul tău din sticlă şi vom da foc la toate... 

În cele din urmă, mişcările lui Eddie îi atraseră atenţia lui 
Jack Andolini. Se uită peste umărul stâng al partenerului 
său şi zări un tânăr ai cărui ochi căprui ardeau pe un chip 
foarte bronzat. Şi tânărul acesta ţinea în mână ceva ce 
părea a fi cel mai mare şi cel mai vechi revolver de recuzită 
din lume. Cu siguranţă că era de recuzită. 

— Cine pizda mă..., începu Jack. 

Dar înainte de a apuca să isprăvească, faţa lui Eddie 
Dean se lumină de satisfacţie şi bucurie, transformându-l 
din drăgălaş în superb. 

— George! strigă el cu tonul unuia care-şi revede cel mai 
vechi şi bun prieten după o despărţire îndelungată. George 
Biondi! Măi, băiete, tot tu ai trompa cea mai mare de pe 
malul ăsta al râului Hudson! Ce bine-mi pare că te văd, 
omule! 

Există anumite circuite în fiinţa umană ce ne fac să ne 
întoarcem spre străinii care ne strigă pe nume. lar atunci 
când chemarea este una afectuoasă, ne simţim obligaţi să 
răspundem la fel. In pofida situaţiei în care se aflau, George 
„Borcănilă” Biondi se întoarse rânjind larg spre vocea care îl 
salutase cu o familiaritate atât de veselă. De fapt, rânjetul 
încă îi era în floare atunci când Eddie îl lovi sălbatic de trei 
ori cu patul armei lui Roland. Privirea lui Andolini era ageră, 
însă nu reuşi să vadă decât o fulgerare înceţoşată când 
arma se abătu asupra victimei lovind-o prima dată între 
ochi, a doua oară deasupra sprâncenei drepte, a treia oară 
în tâmplă. Primele două lovituri fură însoţite de bufnete 
seci, în vreme ce ultima produse un soi de ţocăit scârbos. 


Biondi se prăvăli ca un sac de poştă, cu ochii daţi peste 
cap, cu buzele ţuguiate, aidoma unui bebeluş care vrea să 
sugă. Din mâna lui moale borcanul se rostogoli pe podeaua 
de ciment şi se sparse. lar mirosul de benzină se înteţi, 
devenind mult mai pătrunzător şi greţos. 

Eddie nu-i dădu partenerului lui Biondi vreme să 
reacționeze. În vreme ce Borcănilă se zvârcolea pe jos, într- 
o baltă de benzină şi cioburi, Eddie se năpusti asupra lui 
Andolini împingându-l îndărăt. 


7 


Niciun sentiment instantaneu de uşurare nu-l copleşi pe 
Calvin Tower (care păşise în viaţă purtând numele Calvin 
Toren), niciun sentiment de S/avă Jie, Doamne, sunt salvat 
nu-i ostoi bătăile inimii. În schimb, primul său gând fu: Or fi 
ăştia doi nişte criminali, dar tânărul e cu mult mai rău. 

În lumina slabă a depozitului, necunoscutul păru să se 
contopească cu propria-i umbră săltăreaţă, devenind, 
astfel, o nălucă înaltă de trei metri. Una cu ochi în flăcări 
ieşiţi din orbite şi cu buzele răsfrânte, descoperind şiruri de 
dinţi albi, ca nişte colţi. Într-o mână ţinea un pistol cam de 
mărimea unei espingole, arma aceea pe care poveştile de 
aventuri din secolul al şaptesprezecelea o numeau 
„maşinărie”. ÎI înşfacă pe Andolini de reverele hainei sale 
sport şi îl aruncă de perete. Şoldul namilei se izbi de 
dulapul cu cărţi care se răsturnă peste el. Tower scoase un 
strigăt înspăimântat neauzit de nici unul dintre cei doi 
combatanți. 

Gealatul lui Balazar încercă să se sucească spre stânga. 
Necunoscutul, bărbatul cel tânăr şi fioros, cu părul negru 
strâns în coadă la spate, îi dădu drumul, pentru ca apoi să-i 
pună piedică şi să se arunce peste el, cu genunchiul proptit 
în pieptul huidumei. Îi înfipse ţeava espingolei în guşa 
fleşcăită. Namila îşi întoarse capul, încercând să scape. Dar 
necunoscutul o apăsă şi mai abitir. 

Cu o voce sugrumată, ca a răţoilor din desenele animate, 


gorila lui Balazar zise: 

— Nu mă face să râd, şmechere - aia nu-i pe bune. 

Necunoscutul - cel care păruse a se contopi cu propria-i 
umbră, devenind înalt cât un uriaş - luă „maşinăria” de sub 
bărbia matahalei, ridică trăgaciul cu degetul mare şi o 
îndreptă spre fundul depozitului. Tower deschise gura să 
spună ceva. Numai Dumnezeu ştie ce. Dar, înainte să 
apuce să scoată vreun sunet, se auzi o explozie asurzitoare, 
ca de proiectil detonat la doi metri de adăpostul individual 
al unei biete cătane. O flacără galbenă înflori la gura 
„maşinăriei”. O fracțiune de secundă după asta, ţeava se 
întoarse sub bărbia huidumei. 

— Ce părere ai acum, Jack? gâfâi necunoscutul. Tot mai 
crezi că-i o făcătură? Uite ce cred eu: data viitoare când am 
să mai apăs pe trăgaci, creierii tăi o să-şi ia zborul până în 
New Jersey. 


8 


Eddie zări teamă în ochii lui Jack Andolini, dar nu şi 
panică. Nu se miră. In fond, Jack Andolini îl rupsese în 
bătaie după ce o zbârcise cu transportul de cocaină din 
Nassau. Varianta aceasta era mai tânără - cu zece ani mai 
tânără - dar deloc mai simpatică. Andolini, poreclit pe 
vremuri Moş Dublurât de către llustrul Narcoman Eminent şi 
Docent, avea o frunte proeminentă de neanderthalian, la 
care asorta o falcă revărsată aidoma celei a lui Ally Opp, 
gorila din benzile desenate. Labele uriaşe păreau nişte 
parodii ale mâinilor de om. Din încheieturile degetelor 
germinau fire de păr. Nu arăta doar a Moş Dublurât, ci şi a 
Moş Dublubou, doar că nu era deloc bou. Boii nu ajungeau 
mâna dreaptă a indivizilor precum Enrico Balazar. Şi, cu 
toate că Andolini poate că nu devenise încă locotenentul 
mafiotului în acest când, el va urca în ierarhie până în 1986, 
la momentul când Eddie va ateriza pe Aeroportul JFK cu 
„Zăpadă” boliviană în valoare de două sute de mii de dolari 
ascunsă în cămaşă. In lumea aceea, în acel unde şi în acel 


când, Andolini ajunsese feldmareşalul lui // Roche. În lumea 
aceasta, Eddie era de părere că Andolini se îndrepta cu paşi 
repezi spre o pensionare înainte de termen. O pensionare 
de la tot. In afară de cazul în care va face absolut tot ce i se 
va cere. 

Eddie îndesă mai adânc ţeava pistolului în guşa lui 
Andolini. Izul de benzină şi praf de puşcă devenise mult mai 
puternic, acoperind, pentru moment, mirosul de cărţi. De 
undeva, din penumbre, veni spre ei şuieratul furios al lui 
Sergio, motanul librăriei. Se părea că acestuia nu-i 
conveneau zgomotele de pe teritoriul său. 

Andolini se strâmbă şi întoarse capul spre stânga: 

— Nu..., e fierbinte! 

— Nu-i la fel de fierbinte ca locul ăla unde o să fii tu 
peste cinci minute, spuse Eddie. Dacă nu mă asculţi, Jack. 
Şansele să scapi sunt minime, dar nu inexistente. Ai să mă 
asculţi? 

— Nu te cunosc. Tu de unde ne cunoşti pe noi? 

Eddie îndepărtă pistolul din gâtul lui Moş Dublurât şi 
observă cercul roşu pe care arma lui Roland îl făcuse pe 
pielea namilei. Ce-ai zice dacă ți-aş spune că destinul tău, 
ka-u/ tău a decis să mă întâlneşti din nou, peste zece ani? 
Și că atunci te vor mânca homaroşeniile de viu? Că vor 
începe de la picioarele tale încălțate în pantofi Gucci şi vor 
ajunge până la cap? Andolini nu-i va da crezare, sigur că 
nu. Aşa cum nu crezuse că revolverul vechi al lui Roland ar 
funcţiona. Însă Eddie îi demonstrase cum stăteau cu 
adevărat lucrurile. lar în acest făgaş al posibilităţilor - pe 
acest nivel al Turnului - s-ar putea chiar ca Andolini să nu 
fie mâncat de homaroşenii. Deoarece lumea aceasta era 
altfel decât toate celelalte. Acesta era Nivelul 
Nouăsprezece al Turnului Intunecat. Eddie simţea că aşa 
este. Va reflecta mai târziu la asta, nu acum. Acum îi era 
greu şi să gândească în termeni simpli. Acum nu îşi dorea 
nimic altceva decât să-i omoare pe amândoi ticăloşii ăştia 
şi după aia să se ducă în Brooklyn şi să regleze conturile şi 
cu restul tet-ului lui Balazar. Lovi uşor maxilarul proeminent 
al lui Andolini cu pistolul. Trebuia să se ţină în frâu ca să nu- 


i zdrobească mutra aia respingătoare. Andolini îşi dădu 
seama de asta. Clipi descumpănit şi îşi umezi buzele. 
Genunchiul lui Eddie încă îi mai apăsa pieptul care se ridica 
şi cobora cu respiraţia agitată aidoma unor foale. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, spuse Eddie. Eşti un 
băieţel curios şi ai început să pui şi tu întrebări. Dacă mai 
faci una ca asta, am să-ţi sparg mecla, Jack. Şi după aia am 
să-ţi trag un glonţ în rotulă. Şi o să ţi se schimbe porecla în 
Jack-Cotonogu'. Şi aş mai putea să te împuşc de multe ori, 
dar să nu te omor, să mai poţi să vorbeşti, încă. Şi să nu 
faci pe prostul cu mine. Ştiu că nu eşti prost - poate doar 
atunci când îţi alegi stăpânii. Aşa că te întreb din nou: Ai să 
mă asculţi? 

— Am de ales? 

Cu aceeaşi viteză incredibilă, Eddie îl plesni în faţă cu 
pistolul lui Roland. Maxilarul lui Andolini se sparse cu un 
pocnet ascuţit. lar sângele începu să-i picure din nara 
dreaptă, care lui Eddie i se părea mare cât pasajul subteran 
din Queens. Andolini zbieră de durere. Tower zbieră de 
spaimă. 

Eddie îndesă la loc ţeava armei în guşa fleşcăită. Fără să- 
şi ia ochii de la Andolini, i se adresă lui Tower. 

— Ai grijă de celălalt, domnule Tower. Dă-mi de ştire 
dacă începe să se mişte. 

— Cine eşti? behăi librarul. 

— Un prieten. Singurul care-ţi poate salva pielea. Acum, 
stai cu ochii pe el şi lasă-mă să-mi văd de treabă. 

— Bi... Bine. 

Eddie Dean îşi îndreptă din nou întreaga atenţie asupra 
lui Andolini. 

— L-am scos din acţiune pe George pentru că George e 
un tâmpit. Chiar dacă ar duce mesajul meu, nu l-ar crede. 
Şi cum ar putea cineva să convingă pe altcineva dacă el 
însuşi nu crede ce spune? 

— Aici cam ai dreptate, zise Andolini. 

Se uita la Eddie cu un soi de fascinatie înfricoşată, poate 
dându-şi, în cele din urmă, seama ce anume era străinul 
acesta. Aşa cum îşi dăduse şi Roland seama din capul 


locului, chiar şi atunci când Eddie nu era decât un tânăr 
dependent de droguri frisonând prin avatarurile sevrajului. 
Jack Andolini se uita la un pistolar. 

— Sigur că am. Şi uite mesajul pe care vreau să-l 
transmiţi mai departe: este interzis să vă atingeţi de Tower. 

Jack clătină din cap. 

— Nu pricepi. Tower are un lucru pe care îl doreşte 
altcineva. lar patronul meu s-a angajat să-l obţină. A 
promis. lar şeful meu îşi ţine... 

— Îşi ţine întotdeauna promisiunile, cunosc, spuse Eddie. 
Numai că de data aceasta nu şi-o va putea ţine, şi nu va fi 
vina lui. Fiindcă domnul Tower s-a hotărât să nu vândă 
terenul viran Corporaţiei Sombra. Îl va vinde... hmmmm... 
Corporaţiei Tet. Ai înţeles? 

— Dom'ne, pe tine nu te cunosc, dar pe şeful meu îl 
cunosc foarte bine. N-o să accepte. 

— Ba da. Pentru că Tower nu va mai avea nimic de 
vânzare. Terenul nu va mai fi al lui. Acum ascultă-mă cu şi 
mai multă atenţie, Jack. Ascultă-mă ka-me, nu ka-mai. Cu 
luare-aminte, nu cu jumătate de ureche. 

Eddie se aplecă mai mult spre Andolini care se holba la 
el, fascinat de ochii bulbucaţi ai tânărului - cu irisul căprui 
şi albul congestionat - şi de rictusul sălbatic al gurii aflate 
doar la un sărut distanţă de gura lui. 

— Domnul Calvin Tower a intrat sub protecţia unor 
oameni mai puternici şi mai nemiloşi decât ţi-ai putea tu 
închipui vreodată, Jack. Oameni pe lângă care // Roche pare 
un hipiot la Woodstock. Va trebui să-l convingi că nu are 
absolut nimic de câştigat dacă va continua să-l hărţuiască 
pe Calvin Tower, însă, în schimb, are totul de pierdut. 

— Nu pot... 

— În ceea ce te priveşte, să ţii minte că acest om poartă 
semnul Gileadului. Dacă îl mai atingi vreodată - doar dacă 
mai calci vreodată în prăvălia lui - am să vin în Brooklyn şi 
am să-ţi ucid nevasta şi copiii. Apoi am să-ţi găsesc mama 
şi tatăl şi am să-i ucid şi pe ei. Apoi am să ucid surorile 
mamei tale şi fraţii tatălui tău. Apoi am să-ţi ucid bunicii, 
dacă mai sunt în viaţă. Pe tine am să te păstrez pentru 


desert. Mă crezi? 

Jack Andolini nu-şi putea dezlipi privirea de chipul de 
deasupra lui - ochii injectaţi, rânjetul fioros. Însă acum se 
uita la Eddie cu groază crescândă. Adevărul era că îl 
credea. Şi indiferent cine ar fi fost străinul acela, ştia o 
mulţime de lucruri despre Balazar şi despre afacerea 
aceasta. Ba chiar, despre afacerea aceasta se părea că ştie 
mai multe chiar decât ştia Andolini însuşi. 

— Suntem mulţi, continuă Eddie, şi toţi avem acelaşi 
scop: să apărăm... Mai-mai să se scape şi să spună: Să 
apărăm trandafirul. 

— „„„să-l apărăm pe Calvin Tower. Vom supraveghea locul 
acesta, vom veghea asupra lui Calvin Tower, vom veghea 
asupra prietenilor lui - Aaron Deepneau, de exemplu. 

Observă un licăr de surprindere în ochii lui Andolini, ceea 
ce-i dădu satisfacţie. 

— Vom ucide familia oricui va îndrăzni să ridice vocea la 
Tower, iar pe ei îi vom ucide la urmă. lar asta e valabil 
pentru George, pentru Cimi Dretto, pentru Tricks Postino... 
şi pentru fratele tău, Claudio. 

Andolini făcu ochii tot mai mari la fiecare nume, dar şi-i 
strânse o clipă auzindu-l pe cel al fratelui său. Eddie îşi zise 
că poate reuşise să se facă înţeles. Dacă Andolini va reuşi 
sau nu să-l convingă pe Balazar, era o cu totul altă 
problemă. Dar nici nu contează, sună gândul lui indiferent. 
Nu mai contează ce-i vor face lui Tower după ce ne va 
vinde nouă terenul. 

— De unde ştii atât de multe? îngăimă Andolini. 

— Nu te interesează. Tu transmite mesajul mai departe. 
Spune-i lui Balazar să le zică amicilor lui de la Sombra că 
terenul nu mai este de vânzare. Pentru ei nu mai este de 
vânzare. Şi mai spune-i că Tower se află acum sub protecţia 
oamenilor din Gilead înarmaţi cu calibre puternice. 

— Inarmaţi cu ce...? 

— Adică oameni mai periculoşi decât toţi cei cu care a 
avut vreodată de-a face Balazar, spuse Eddie, inc/usiv cei 
din Corporaţia Sombra. Spune-i că dacă nu renunţă, vor fi 
atâtea cadavre în Brooklyn cât să umple Piaţa Grand Army. 


Şi multe vor fi cadavre de femei şi de copii. Convinge-l. 

— Am... am să încerc, omule. 

Eddie se ridică în picioare şi se dădu la o parte. Făcut 
ghem în balta de benzină, printre cioburile borcanului, 
George Biondi scotea nişte sunete gâjâite, dând semne că 
începea să-şi revină. Cu ţeava pistolului lui Roland, Eddie îi 
făcu semn lui Andolini să se ridice. 

— Ai face bine să-ţi dai toată silinţa. 


9 


_ Tower umplu două ceşti cu cafea, dar el nu putu să bea. 
li tremurau mâinile prea tare. După ce-i urmări strădaniile 
(în minte cu personajul care se ocupa cu bombele 
neexplodate din filmul documentar vizionat pe vremuri), lui 
Eddie i se făcu milă de el şi îşi turnă în propria cană 
jumătate din conţinutul celei a lui Tower. 

— Incearcă acum, îl îndemnă el, împingând spre librar 
cana doar pe jumătate plină. 

Tower îşi pusese ochelarii, însă unul din braţe se 
strâmbase, iar acum îi stăteau într-o rână pe nas. În plus, 
lentila stângă era străbătută de o crăpătură în formă de 
fulger. Cei doi stăteau la tejghea; Tower în spatele ei, iar 
Eddie cocoţat pe unul din scaunele înalte. Librarul adusese 
cu el cartea pe care Andolini ameninţase că o va arde 
prima şi o aşezase cu grijă lângă cafetieră. De parcă nu 
suporta s-o mai scape din ochi. 

Cu mâna care-i tremura vizibil (n-avea niciun inel, 
observă Eddie - absolut niciun inel pe nici una din mâini), 
Tower îşi duse la gură ceaşca şi o dădu peste cap. Tânărul 
nu putea înţelege de ce-i plăcea fiertura asta leşinată, nici 
dulce, nici amară, necum tare. El, unul, ajunsese să prefere 
gustul bogat al cafelei cu caimac gros pe care o prepara 
Roland, după toate lunile petrecute în lumea pistolarului 
(sau poate după toţi anii care se furişaseră pe lângă ei fără 
să-i bage de seamă). 

— Te simţi mai bine? îl întrebă pe Tower. 


— Da. 

Librarul aruncă o privire speriată prin vitrină, ca şi cum ar 
fi aşteptat întoarcerea Lincolnului cenuşiu care demarase 
isteric cu numai zece minute înainte. Apoi se uită din nou la 
Eddie. Tânărul încă îl mai înspăimânta, sigur că da, însă 
sentimentul de teroare cumplită îi dispăruse în momentul în 
care Eddie pusese la loc pistolul în ceea ce el numea 
„punga prietenului meu”. Aceasta era confecţionată din 
piele de culoare nedefinită, era plină de zgârieturi şi se 
închidea cu şiret, nu cu fermoar. Lui Calvin Tower i se păru 
că tânărul pusese la adăpost şi cele mai înfricoşătoare 
aspecte ale personalităţii sale laolaltă cu pistolul. lar ăsta 
era un lucru bun, căci îi îngădui librarului să creadă că 
puştiul minţise atunci când ameninţase că va ucide toate 
rudele derbedeilor ălora, precum şi pe derbedeii înşişi. 

— Unde-i azi prietenul tău, Deepneau? îl întrebă Eddie. 

— La oncolog. Acum vreo doi ani, Aaron a început să 
găsească sânge în vasul de toaletă atunci când făcea 
treabă mare. Dacă ar fi fost puţintel mai tânăr, probabil că 
şi-ar fi spus „Ai dracului hemoroizi” şi s-ar fi dus să-şi 
cumpere nişte unguent Preparation H. Dar, când treci de 
şaptezeci de ani, te gândeşti la ce-i mai rău. În cazul lui a 
fost rău, dar nu fatal. Cancerul se mişcă mai încet la vârsta 
asta; parcă îmbătrâneşte şi el, Marele C. Ciudat, dacă stai 
să te gândeşti, nu? Oricum, i l-au prăjit cu radiaţii şi i-au zis 
că a dispărut, dar Aaron crede că nu-i bine să te întorci cu 
spatele la cancer. Aşa că se duce la control la fiecare trei 
luni, şi acolo e astăzi. Mă bucur. O fi el un jidan bătrân, dar 
tot i se urcă sângele la cap şi nu-şi poate ţine gura. 

Ar trebui să i-l prezint pe Aaron Deepneau lui Jamie 
Jaffords, îşi spuse Eddie. Ar juca împreună dame, în loc de 
şah, şi aşa le-ar trece mai repede zilele lunii Capricornului. 

Tower surâdea cu tristeţe. Îşi pusese mai bine ochelarii la 
ochi. O clipă i-au rămas drepţi pe nas, apoi se înclinară din 
nou. Parcă mai aiurea decât crăpătura era poziţia asta a lor 
pe chipul librarului: îi adăugau un aer de smintit celui de 
bătrân vulnerabil. 

— El are curaj, iar eu sunt un laş. Poate tocmai de asta 


suntem prieteni - ne completăm defectele formând ceva 
aproape întreg. 

— Ascultă, poate eşti puţin cam dur cu tine, comentă 
Eddie. 

— Nu cred. Psihoterapeutul la care mă duc zice că oricine 
şi-ar dori să afle cum ies progeniturile din încrucişarea 
masculului A cu femela B trebuie doar să-mi studieze 
anamneza. Mai zice şi că... 

— Îţi cer mii de scuze, Calvin, dar mă doare exact în cur 
de psihoterapeutul tău. Ai ţinut cu dinţii de terenul ăla 
viran, iar asta e suficient pentru mine. 

— Nu am niciun merit în privinţa asta, spuse posomorât 
Calvin Tower. E vorba despre asta... 

Ridică volumul de lângă cafetieră. 

— ... Şi despre celelalte pe care Andolini m-a ameninţat 
că le va face scrum. Am o problemă cu despărţirea de orice 
lucru. Când am întrebat-o pe nevastă-mea de ce vrea să 
divorţeze, ea mi-a zis: „Pentru că am crezut că mă mărit cu 
un om normal, nu cu colecţionar obsedat”. 

— Terenul este altceva, spuse Eddie. 

— Oare? Chiar crezi asta? îl privi ca vrăjit Tower. 

Eddie fu bucuros să observe că mâna cu care duse la 
gură cana cu cafea nu-i mai tremura aşa de tare. 

— Tu nu crezi? 

— Uneori îl visez, spuse Tower. În realitate n-am mai 
trecut pe acolo de când a dat faliment magazinul cu 
delicatese al lui Tommy Graham şi am plătit o firmă să-l 
demoleze. Şi o altă firmă ca să pună gardul, care m-a 
costat cam tot atât de mult ca băieţii cu ghiuleaua de 
demolări. Visez că acolo e un câmp cu flori. Un câmp cu 
trandafiri. Şi, în loc să se termine în First Avenue, se întinde 
la nesfârşit. Ciudat vis, nu? 

Eddie era sigur că Tower avea asemenea vise, dar i se 
păru că mai desluşeşte şi altceva în ochii ascunşi după 
lentilele crăpate şi strâmbe. | se păru că pentru Tower visul 
acesta le simboliza pe toate celelalte de care nu voia să 
vorbească. 

— Ciudat, fu Eddie de acord. Mai toarnă-mi o gură din 


noroiul ăla, rogu-te. O să stăm la palavre. 

Tower zâmbi şi ridică din nou cartea pe care Andolini 
ameninţase s-o ardă. 

— Palavre. Aşa se vorbeşte aici. 

— Nu mai spune? 

— Îhî. 

Eddie întinse mâna. 

— Dă-mi să văd. 

În primul moment Tower ezită, iar pe chip i se aşternu o 
expresie de suferinţă cumplită. 

— Haide, Cal, că doar n-o să mă şterg cu ea la fund. 

— Nu. Sigur că nu. Imi pare rău. 

Şi chiar păru cuprins de regrete, la fel ca un alcoolic după 
o beţie teribilă. 

— Numai că... anumite cărţi sunt extrem de importante 
pentru mine. lar aceasta este o raritate. 

l-o înmâna lui Eddie, care aruncă o privire la 
supracoperta din plastic şi simţi că-i stă inima în loc. 

— Ce e? se sperie Tower aproape trântind cana pe 
tejgheaua din marmură. Ce s-a întâmplat? 

Eddie nu-i răspunse. In ilustraţia de pe copertă era 
înfăţişată o casă micuță şi fără colţuri, în genul celor cu 
acoperiş semicircular, făcute din prefabricate. Numai că 
aceasta era din lemn, cu acoperişul din crengi de pin. 
Lângă ea se afla un războinic indian, cu pantaloni din piele 
de căprioară şi fără cămaşă, ţinându-şi tomahawk-ul în 
dreptul pieptului. In fundal gâfâia peste prerie o locomotivă 
veche cu aburi, înălţând spre cerul albastru rotocoale de 
fum cenuşiu. 

Titlul cărţii era Doganul/. Autorul era Benjamin Slightman 
Jr. 
Ca de la mare depărtare îl auzi pe Tower întrebându-l 
dacă l-a luat cu leşin. De mai aproape, Eddie îi răspunse că 
nu. Benjamin Slightman Jr. Ben Slightman cel Tânăr, cu alte 
cuvinte. Şi... 

Împinse cât colo mâna durdulie a lui Tower care vru să-i 
ia cartea. Apoi numără atent, cu degetul literele din numele 
autorului. Nouăsprezece. Bineînţeles. 


10 


Mai înghiţi o ceaşcă din cafeaua lui Tower, fără să-i mai 
pese de proporţiile de lapte şi zahăr. Apoi puse mâna din 
nou pe volumul învelit în plastic. 

— De ce e atât de specială cartea asta? întrebă el. Adică, 
mie mi se pare deosebită pentru că de curând am cunoscut 
pe cineva cu acelaşi nume ca individul care a scris asta. 
Insă... 

Îi veni o idee şi se uită pe spatele cărţii, sperând să dea 
acolo de fotografia autorului. Nu găsi decât două rânduri 
biografice: „BENJAMIN SLIGHTMAN JR este un fermier din 
Montana. Acesta este al doilea roman al său.” Dedesubt era 
desenat un vultur însoţit de un slogan: CUMPARAŢI ACŢIUNI 
DE RAZBOI! 

— Dar pentru tine de ce este atât de deosebită? Ce o 
face să valoreze şapte mii cinci sute de dolari? 

Chipul lui Tower se aprinse. Nici n-ai fi spus că, doar cu 
cincisprezece minute mai devreme se aflase în pericol de 
moarte, îşi spuse Eddie. Acum era prins în ghearele 
obsesiei sale. Roland îşi avea Turnul Intunecat; omul acesta 
îşi avea cărţile lui rare. 

Întinse volumul spre tânăr cu titlul la vedere. 

— Doganul, da? 

— Da. 

Tower deschise cartea la prima pagină, de asemenea 
protejată de îmbrăcămintea din plastic, unde era rezumat 
subiectul. 

— Şi aici? 

— „Doganul”, citi Eddie. „O poveste palpitantă din Vestul 
Sălbatic despre lupta pentru supravieţuire a unui brav 
indian.” Aşa, şi? 

— Acum uită-te la asta! îl îndemnă Tower pe un ton 
triumfător, arătându-i pagina de titlu. 

Şi Eddie citi: 


Hoganul?3 


23 Locuinţă a pieilor-roşii construită din bârne şi lut (n. 


Benjamin Slightman Jr. 


— Nu pricep, zise el. Ce-i aşa de nemaipomenit? 

Tower îşi dădu ochii peste cap. 

— Mai uită-te o dată. 

— De ce nu-mi spui despre ce este... 

— Nu, mai uită-te o dată. Insist. Descoperirea aduce 
bucurie, domnule Dean. Orice colecţionar ţi-ar spune asta. 
Că sunt timbre, monede, sau cărţi, indiferent ce-ar fi, 
descoperirea aduce bucurie. 

întoarse paginile înapoi la copertă, şi de această dată 
Eddie înţelese: 

— E o greşeală de tipar pe copertă, nu-i aşa? Au scris 
Doganul, în loc să scrie Hoganul. 

Tower bâţâi din cap cu entuziasm nebun. 

— Hogan se numeşte casa indienilor, cea din desenul de 
pe copertă. Doganul e... mă rog... doganul nu înseamnă 
nimic. Titlul greşit de pe copertă dă oarece valoare cărţii, 
dar... uită-te şi la asta... 

Deschise cartea la pagina cu drepturile de reproducere şi 
difuzare. Data copyright-ului era 1943, ceea ce explica 
vulturul şi sloganul de lângă biografia autorului. Titlul cărţii 
era corect: Hoganul. Eddie tocmai se pregătea să-l întrebe 
pe Tower ce anume era atât de nemaipomenit acolo, când 
ochii îi picară pe numele autorului. 

— Au uitat să pună „Jr” lângă nume. 

— Da! Da! exclamă Tower parcă încântat de sine însuşi. 
Ca şi cum cartea ar fi fost scrisă de tată/ autorului! Când 
am fost la Philadelphia, la un congres de bibliografie, am 
explicat situaţia aparte a acestui exemplar unui avocat care 
a ţinut o prelegere despre legea dreptului de autor. Şi el mi- 
a zis că tatăl lui Slightman Jr ar putea să ceară drept de 
proprietate intelectuală asupra acestei cărţi doar pe baza 
unei greşeli de tipar! Uluitor, nu ţi se pare? 

— Categoric, răspunse Eddie gândind S//ghtman cel 
Bătrân. Gândind S/ightman cel Tânăr. Gândindu-se la cât de 
repede se împrietenise Jake cu acesta şi întrebându-se de 


tr.). 


ce avea o stare atât de proastă din cauza asta acum, aici, 
în micuța şi bătrâna Calla New York. 

Bine măcar că şi-a luat Ruger-ul cu el. 

— Şi vrei să-mi spui că pentru atâta lucru o carte poate 
deveni mai valoroasă? îl întrebă el pe Tower. O greşeală de 
tipar pe copertă, vreo două înăuntru şi, brusc, cartea costă 
şapte mii cinci sute de dolari? A 

— Nici pe departe, păru şocat Tower. Insă trebuie să ştii 
că domnul Slightman a scris trei romane western cu 
adevărat bune, toate din punctul de vedere al populaţiei 
indiene. Hoganul este al doilea. După război, a ajuns mare 
mahăr în Montana - ceva cu drepturile de proprietate 
asupra surselor de apă şi zăcămintelor minerale - şi atunci, 
asta-i ironia sorții, l-au omorât nişte indieni. l-au luat 
scalpul. Se spune că tipii ăştia stăteau şi beau în faţa unui 
magazin mixt... 

Un magazin mixt care se numea Took's, îşi zise Eddie. Mă 
pun chezaş că aşa a fost. 

— ... Şi se pare că domnul Slightman a spus ceva ce nu 
le-a convenit, şi... ghem, set şi meci, cum s-ar spune. 

— Toate cărţile tale de valoare au istorii asemănătoare? îl 
întrebă Eddie. Adică toate sunt deosebite din cauza unor 
coincidenţe şi nu din cauza subiectelor lor? 

Tower izbucni în râs. 

— Tinere, majoritatea colecționarilor de cărţi rare nici nu 
îşi deschid comorile. Ca să nu deterioreze cotorul. Şi, prin 
urmare, să nu le afecteze preţul. 

— Nu ţi se pare un comportament de nebun? 

— Absolut deloc, spuse Tower, dar petele roşii ivite pe 
obraji îi trădară stinghereala. Dacă, să zicem, cineva dă opt 
mii de dolari pe prima ediţie din Tess D'Urbervi/le, a lui 
Hardy, cu autograful autorului, e perfect normal s-o ţină 
într-un loc sigur unde poate fi admirată, dar nu atinsă. Şi 
dacă persoana respectivă chiar vrea să citească povestea, 
îşi ia un exemplar broşat. 

— Chiar crezi asta, şopti Eddie fascinat. Chiar crezi ce 
spui. 

— Păi... da. Există cărţi extrem de valoroase. lar valoarea 


lor este obţinută prin diferite moduri. Uneori este suficientă 
semnătura olografă a autorului. Alteori - ca în cazul de faţă 
- este vorba despre o greşeală de tipar. Alteori este vorba 
despre un exemplar din ediţia princeps - care s-a publicat 
într-un tiraj extrem de mic. Dar oare din cauza asta ai venit 
aici, domnule Dean? Despre cărţi voiai să discutăm... să 
stăm la palavre? 

— Nu, nu despre cărţi. 

Dar despre ce voise să discute cu Calvin Tower? Ştiuse - 
avusese limpede în cap motivul pentru care se afla acolo, 
atunci când îi dăduse afară pe Andolini şi pe Biondi şi 
rămase în pragul magazinului urmărindu-i cum se îndreaptă 
spre Lincolnul uriaş, clătinându-se pe picioare şi sprijinindu- 
se unul de celălalt. Chiar şi în acest New York cinic, mustind 
a nepăsare, cei doi atrăseseră o sumedenie de priviri. 
Amândoi erau plini de sânge şi amândoi aveau privirea 
perplexă ce părea a spune Ce mama dracului am PAŢIT? 
Da, şi apoi îşi aduse aminte. Cartea - şi numele autorului - 
îi întunecase mintea pentru scurt timp. Luă volumul din 
mâinile lui Tower şi îl puse pe tejghea cu faţa în jos. Apoi 
începu să-şi adune gândurile. 

— Primul şi cel mai important lucru pe care trebuie să-l 
faci, domnule Tower, este să fii plecat din New York până în 
cincisprezece iulie. Pentru că se vor întoarce. Poate nu ăştia 
doi, ci alţii de pe statele de plată ale lui Balazar. Şi îşi vor 
dori să ne dea o lecţie, şi ţie, şi mie. Balazar e un despot. 

Eddie învățase cuvântul acesta de la Susannah, care îl 
folosise pentru a-l caracteriza pe Omul Tic-Tac. 

— Îi place să facă afaceri prin violenţă. Îi dai o palmă, îţi 
dă şi el una, de două ori mai puternică. Îi dai un pumn în 
nas, îţi sparge maxilarul. Arunci o grenadă, el aruncă o 
bombă. 

Tower gemu. Era un sunet teatral (deşi poate că nu asta 
fusese intenţia bietului om), şi, în alte împrejurări, Eddie ar 
fi început să râdă. Dar nu în situaţia de faţă. In plus, acum 
îşi aducea aminte tot ce voise să-i spună lui Tower. Pe bune 
că era în stare să încheie târgul ăsta. Şi îl va încheia. 

— La mine nu vor putea ajunge, pentru că am treburi 


altundeva. Departe de aici, dincolo de dealuri, dacă pot 
spune aşa. Tu trebuie să te asiguri că nu vor reuşi să pună 
mâna pe tine. 

— Dar, cu siguranţă că... după ce le-ai făcut ce le-ai 
făcut... şi chiar dacă nu te-au crezut când le-ai zis despre 
femei şi copii... 

Ochii lui Tower, uriaşi în spatele ochelarilor strâmbi, îl 
implorau pe Eddie să spună că nu vorbise serios atunci 
când ameninţase să umple Piaţa Grand Army cu cadavre. 
Dar Eddie nu încercă să-l liniştească. 

— Ascultă-mă, Cal. Indivizii de teapa lui Balazar nu sunt 
nici creduli, nici increduli. Ei îşi testează limitele în 
permanenţă. L-am speriat eu pe Borcănilă? Nu, doar l-am 
făcut knock-out. L-am speriat pe Jack? Da. Şi va ţine minte 
spaima asta, pentru că e înzestrat cu un strop de 
imaginaţie. Va fi impresionat Balazar de faptul că am reuşit 
să-l sperii pe Jack Dublurât? Da... însă asta doar îl va face 
să fie mai prudent. 

Eddie se aplecă peste tejghea, uitându-se cu candoare la 
Tower. 

— Nici eu nu vreau să omor copii, bine? Hai să ne 
înţelegem. În... într-un alt loc, şi doar atât voi spune, într-un 
alt loc, eu cu prietenii mei ne vom risca vieţile ca să sa/văm 
nişte copii. Însă copiii ăştia sunt oameni. Cei ca Jack şi 
Tricks Postino şi însuşi Balazar nu sunt decât nişte animale. 
Lupi cu două picioare. Şi, spune-mi, puii lupilor sunt 
oameni? Nu, sunt tot lupi. Se împerechează, oare, lupii cu 
femeile noastre? Nu, se împerechează cu lupoaice. Aşa că, 
dacă ar trebui s-o fac, i-aş ucide, gândindu-mă că distrug o 
haită de lupi, până la puiul căruia încă nu i-au dat ochii. 
Atâta tot. Nici mai mult, nici mai puţin. 

— Dumnezeule mare, chiar crede ce spune, şopti 
înspăimântat Tower. 

— Cred, dar asta nu se va întâmpla aici şi acum, zise 
Eddie. Ideea e că vor veni după tine. Nu ca să te ucidă, ci 
ca să te facă să închei târgul cu ei. lar dacă nu vei pleca, ai 
să te alegi cu o bătută zdravănă, în cel mai fericit caz. Ai 
unde să te duci până pe cincisprezece luna viitoare? Bani 


ai? Eu n-am, însă cred că pot să fac rost. 

În mintea lui, Eddie era deja în Brooklyn. Era de 
notorietate faptul că Balazar găzduia partide de pocher în 
spatele frizeriei lui Bernie. Poate că nu se joacă în timpul 
săptămânii, dar cu siguranţă că sunt ceva bani acolo. 
Suficienţi cât să... 

— Aaron are nişte bani, spuse fără tragere de inimă 
Tower. S-a oferi să mă împrumute de mai multe ori şi 
mereu l-am refuzat. Zice că am nevoie de o vacanţă. Cred 
că vrea să spună că ar trebui să plec undeva ca să scap de 
indivizii ăştia pe are tocmai i-ai dat afară. Nu mă întreabă 
niciodată, dar ştiu că şi-ar dori să ştie ce vor. O fi el 
impulsiv, dar a fost şi rămâne un domn. 

Tower schiţă un zâmbet mic şi continuă. 

— Poate ar fi bine să plec cu Aaron în vacanţă, tinere 
domn. Nu cred că vom mai avea o altă ocazie. 

Eddie bănuia că radiaţiile şi chimioterapia îl vor mai ţine 
în viaţă pe Aaron Deepneau încă vreo patru ani, dar nu era 
acum momentul să-i împărtăşească aceste opinii lui Tower. 
Aruncă o privire spre uşa de la intrarea Restaurantului 
Spiritual al Manhattanului şi văzu cealaltă uşă. Şi dincolo de 
ea se vedea gura peşterii. Şi acolo, o siluetă cu picioarele 
încrucişate, ca un yoghin din benzile desenate: pistolarul. 
Eddie se întrebă cât timp trecuse, oare, în lumea aceea, de 
câtă vreme, oare, tot asculta Roland sunetul înăbuşit, dar 
înnebunitor, al clopotelor din portal. 

— Crezi că Atlantic City e suficient de departe? îl întrebă 
Tower cu timiditate. 

Eddie Dean se cutremură. Văzu două oi dolofane - 
înaintate în vârstă, sigur că da, însă elegante şi manierate - 
intrând nu în mijlocul unei haite de lupi, ci într-un oraş plin 
de lupi. 

— Nu acolo, spuse Eddie. Duceţi-vă oriunde, dar nu 
acolo. 

— Ce zici de Maine, sau de New Hampshire? Poate 
reuşim să închiriem o cabană pe unul din lacuri până pe 
cincisprezece iulie. 

Eddie dădu din cap. El, personal, era băiat de oraş. Şi îi 


era greu să şi-i imagineze pe băieţii răi acolo, în nord, cu 
şepci în carouri şi veste matlasate şi clefăind sandviciuri cu 
ardei gras şi dând peste cap pahare cu vin Ruffino. 

— Mai bine. Şi cât timp staţi acolo vedeţi dacă nu cumva 
găsiţi şi un avocat. 

Tower izbucni în râs. Eddie îl privi ştrengăreşte, surâzând 
şi el. Era bine să-i poţi face pe ceilalţi să râdă, dar era 
minunat mai ales dacă ştiai şi de ce mama naibii râd. 

— Scuze, spuse Tower după o secundă sau două. E 
nostim pentru că Aaron a fost avocat. Şi sora lui, împreună 
cu cei doi fraţi ai lui sunt tot avocaţi şi încă mai profesează 
pentru că sunt mai tineri decât el. Le place să se laude cu 
cel mai neobişnuit antet din tot New Yorkul, poate chiar din 
toată ţara. „DEEPNEAU” şi atât. 

— Asta e bine, spuse Eddie. Vreau să-i ceri domnului 
Deepneau să redacteze un contract atunci când veţi fi în 
vacanţă în New England... 

— Când vom sta ascunşi în New England, îl întrerupse 
Tower posomorându-se dintr-odată. Când vom sta pititi în 
New England. 

— Zi-i cum vrei, spuse Eddie, dar întocmeşte contractul. 
Îmi vinzi terenul mie şi prietenilor mei. Adică îl vinzi 
Corporaţiei Tet. Pentru început, vei primi doar un dolar, dar 
îţi garantez că la final vei căpăta preţul pieţei. 

Mai avea multe de spus. Foarte multe. Dar se opri. Mai 
devreme, când întinsese mâna după cartea purtând titlul 
Doganul sau Hoganul, sau cum naiba se chema ea, pe 
chipul lui Tower se aşternuse o expresie de ezitare plină de 
avariţie, extrem de neplăcută tocmai prin stupizenia ei 
destul de evidentă. O, Doamne, o sa mă refuze. După toate 
câte s-au întâmplat, tot o să mă refuze. De ce? Pentru că 
este cu adevărat obsedat să aibă, să strângă. 

— Poţi avea încredere în mine, Cal, zise, ştiind foarte bine 
că nu era vorba de încredere. Mă pun chezaş. Acum 
ascultă-mă. Rogu-te, ascultă-mă cu luare-aminte. 

— Habar n-am cine eşti. Dai buzna aici şi... 

— Şi îţi salvez viaţa, nu uita aspectul ăsta. 

Chipul librarului se înăspri sugerând încăpățânare. 


— Nu m-ar fi omorât. Chiar tu ai spus asta. 

— Dar ar fi ars cărţile tale preferate. Cele mai valoroase 
cărţi ale tale. _ 

— Nu cele mai valoroase. |n plus, poate că a fost o 
cacealma. 

Eddie inspiră adânc, dorindu-şi din suflet să-i dispară (sau 
măcar să se atenueze) acea dorinţă fierbinte de a-şi înfige 
degetele în gâtul durduliu al lui Tower. Incercă să-şi repete 
în minte că, dacă Tower n-ar fi fost încăpățânat, probabil că 
ar fi vândut deja de multă vreme terenul Corporaţiei 
Sombra. lar trandafirul ar fi fost distrus. Şi Turnul 
Întunecat? Eddie era convins că atunci când va muri 
trandafirul, Turnul Intunecat se va prăbuşi aidoma celui din 
Babel, la un simplu semn din deget al lui Dumnezeu, care 
se săturase de el. Nu vom mai sta încă o sută, ori o mie de 
ani, până când vor obosi mecanismele care ţin Grinzile în 
funcţiune. Cenuşă din cenuşă, praf şi pulbere ne vom face 
cu toţii. Şi ce va mai fi după asta? Trăiască Regele Purpuriu, 
stăpân peste bezna portalului. 

— Cal, înţelege că ai să scapi de necaz dacă ne vinzi 
nouă terenul, mie şi prietenilor mei. Mai mult încă, la sfârşit 
vei căpăta atâţia bani, că vei putea să-ţi păstrezi liniştit 
magazinul până la sfârşitul zilelor tale. 

Se opri, străfulgerat de o idee. Apoi îl întrebă pe Tower: 

— Ai auzit de o firmă care se cheamă Holmes Dental? 

— Cine n-a auzit de ea? zâmbi Tower. Eu folosesc aţă 
dentară de la ei. Şi pasta lor de dinţi. Am încercat apa de 
gură, dar mi s-a părut prea tare. De ce întrebi? 

— Pentru că Odetta Holmes este soţia mea. [i s-o părea 
ţie că arăt ca un broscoi, dar în realitate sunt Făt-al-Naibii- 
de-Frumos. 

Tower nu-i răspunse imediat. Eddie încercă să-şi 
înfrâneze nerăbdarea şi să-l lase să se gândească în linişte. 
În cele din urmă, librarul îi zise: 

— Crezi că sunt un tâmpit. Că sunt ca Silas Marner?*, sau, 


24 Personajul principal din romanul cu acelaşi titlu de 
George Eliot, caracterizat prin zgârcenie ieşită din comun 
(n. tr.). 


mai rău, ca Ebenezer Scrooge. 

Eddie nu auzise în viaţa lui de Silas Marner, dar înţelese 
din context mesajul lui Tower. 

— Hai să încerc altfel, spuse el. Eu cred că nu poţi să nu 
vezi care e binele tău, mai ales după ce ai trecut prin ce ai 
trecut. 

— Mă văd obligat să-ţi spun că nu este vorba numai de 
avariţie absurdă din partea mea. Este vorba şi despre 
prudenţă. Ştiu că bucăţica aia de New York valorează mult, 
orice petic, cât de mic, din Manhattan valorează enorm, 
însă nu-i vorba doar despre asta. In spate am un seif. lar în 
seif este un anume lucru. Ceva poate mai valoros decât 
exemplarul meu din Ulise. 

— Păi, şi atunci de ce nu l-ai pus în cutia de valori de la 
bancă? 

— Pentru că aici este locul lui. Mereu aici a fost locul lui. 
Poate că te-a aşteptat pe tine, sau pe cineva ca tine. Vezi 
tu, domnule Dean, pe vremuri familia mea deţinea Golful 
Ţestoasei în întregime, şi... stai puţin. Vrei să mă aştepţi o 
clipă? 

— Sigur, îi răspunse Eddie. Avea de ales? 


11 


Rămas singur, Eddie se ridică de pe scaun şi se apropie 
de uşa pe care numai el o putea vedea. Se uită prin ea. 
Auzi vag dangăt de clopote. Mai limpede putea auzi vocea 
mamei sale. 

— De ce nu pleci de-acolo? îi strigă ea cu tristeţe. Ai să 
înrăutăţeşti situaţia, Eddie, aşa faci mereu. 

Asta-i mămicuța mea, îşi spuse el şi rosti apoi numele 
pistolarului. 

Roland îşi scoase unul dintre gloanţe din ureche, Eddie îi 
observă mişcările stângace, făcute cu degete înţepenite, 
însă nu avea vreme să se gândească acum la asta. 

— Te simţi bine? 

— Da. Tu? 


— Şi eu, dar... Roland, crezi că poţi să vii până aici? Aş 
cam avea nevoie de ajutor. 

Roland se gândi la propunerea tânărului, apoi clătină din 
cap. 

— Dacă vin, s-ar putea închide lădiţa. Mai mult ca sigur 
că s-ar închide. Şi atunci s-ar închide şi uşa. Şi noi vom fi 
blocaţi în partea aceea. 

— Dar nu-i poţi propti capacul cu ceva? Cu o piatră sau 
cu un os? 

— Nu, răspunse Roland. Nu merge. Globul este mult prea 
puternic. 

Și lucrează asupra ta, îşi spuse Eddie. Roland era la fel de 
tras la faţă ca atunci când fusese otrăvit de homaroşenii. 

— Bine, zise el. 

— Grăbeşte-te cât poţi de mult. 

— Aşa am să fac. 


12 


Când se întoarse, îl descoperi pe Tower în spatele său. 
Librarul îl privea cu o curiozitate nedisimulată. 

— Cu cine vorbeai? 

Eddie se dădu la o parte şi îi arătă uşa. 

— Vezi ceva acolo, sai? 

Calvin Tower se uită, vru să clatine din cap, dar se opri şi 
se uită mai bine. 

— O pâlpâire, răspunse el. Ca aerul fierbinte de deasupra 
unui cuptor. Cine-i acolo? Ce e acolo? 

— Pentru moment, să zicem că nu-i nimeni. Ce mi-ai 
adus? 

Tower ridică mâna în care avea un plic foarte vechi. Pe 
el, cu o caligrafie deosebit de îngrijită, erau scrise cuvintele 
Stefan Toren şi Diata. Sub acestea, desenate în cerneală 
cu multă grijă erau aceleaşi simboluri ca pe uşă şi pe lădiţă: 


DLE 95 


Acum poate ajungem undeva, îşi zise Eddie. 

— Pe vremuri, în plicul acesta s-a aflat testamentul stră- 
stră-străbunicului meu, îi explică Tower. Din data de 19 
martie 1846. Acum în el nu mai este decât o bucată de 
hârtie pe care este scris un nume. Dacă îmi poţi spune care 
este numele acesta, voi face ce-mi ceri, tinere. 

Și uite cum totul se reduce din nou la o ghicitoare, 
medita Eddie. Numai că, de această dată, întreaga 
existenţă depindea de răspuns, nu doar patru vieţi. S/avă 
Domnului că-i una uşoară, îşi spuse el. 

— Deschain, răspunse Eddie. lar primul nume trebuie să 
fie ori Roland, numele dinh-ului meu, al conducătorului 
meu; ori Steven, numele tatălui său. 

Tot sângele păru să se scurgă din obrajii lui Calvin Tower. 
lar Eddie se întrebă cum de mai reuşeşte să rămână în 
picioare. 

— Doamne, Dumnezeule din ceruri, murmură bătrânul. 

Cu degete tremurătoare, scoase din plic o bucată de 
hârtie veche şi sfărâmicioasă - un alt călător prin timp, care 
parcursese o sută treizeci şi unu de ani până în acest unde 
şi când. O despături şi o aşeză pe tejghea pentru ca 
amândoi să poată citi cuvintele scrise de Stefan Toren cu 
aceeaşi caligrafie frumoasă asemenea celei de pe plic: 


Roland Deschain de Gilead 
din neamul lui Eld 
PISTOLARUL 


13 


Au mai stat de vorbă şi după aceasta (vreo cincisprezece 


minute), iar lui Eddie i se păru că o parte din ce-şi 
spuseseră a fost destul de important, însă, în fapt, târgul 
fusese încheiat în momentul în care el rostise numele pe 
care îl scrisese pe bucata aceea de hârtie stră-stră- 
străbunicul lui Tower, cu paisprezece ani înainte de 
izbucnirea Războiului Civil. 

Lui Eddie nu-i plăcu ce reuşi să afle despre Tower în 
timpul conversaţiei. Ajunsese să simtă oarece respect 
pentru omul ăsta (ar fi simţit respect faţă de orice om care 
ar fi rezistat mai mult de douăzeci de secunde în faţa 
bătăuşilor lui Balazar), dar nu se poate spune că se dădea 
în vânt după el. Pentru că avea un aer de nerozie 
îndărătnică. Sigur, îşi spuse Eddie, putea fi autoindusă la 
îndemnurile psihoterapeutului lui, care l-o fi tocat la cap cu 
cât de mult trebuie să aibă grijă de el, cum trebuie el să-şi 
conducă singur corabia, cum trebuie el să-şi croiască singur 
propriul destin, cum trebuie să-şi respecte şi să-şi 
îndeplinească dorinţele, şi tot restul stupizeniilor psiho- 
pupu. Toate cuvintele alea codificate care, de fapt, voiau să 
spună că-i în regulă să fii un egoist nenorocit. Ba chiar că e 
un lucru nobil. Nu se mirase deloc atunci când Tower îi 
spusese că Aaron Deepneau era singurul lui prieten. Dar se 
mirase că are fie şi unul. Un asemenea om n-ar putea 
niciodată să facă parte dintr-un Kka-tet, iar Eddie fu cuprins 
de nelinişte la gândul că destinele lor sunt atât de strâns 
unite. 

Trebuie să te încrezi în ka. Pentru asta există ka. Păi, nu? 

Păi, da, însă asta nu însemna că trebuie să-i şi placă. 


14 


Eddie îl întrebă pe Tower dacă are vreun inel 
inscripţionat cu Ex Liveris. Tower păru nedumerit, apoi 
începu să râdă şi îi zise lui Eddie că probabil se referă la Ex 
Libris. Căută o carte pe unul din rafturi şi îi arătă lui Eddie 
ilustraţia de pe prima pagină. Eddie recunoscu inscripţia. 

— Nu, îi spuse Tower. Dar mi s-ar potrivi, nu? li aruncă 


tânărului o privire pătrunzătoare. 

— De ce mă întrebi? 

Însă Eddie nu avea niciun chef să înceapă acum să-i 
povestească cum va salva el în viitor un om care explora 
autostrăzile ascunse ale multiplelor Americi. Era prea mult. 
Deja îi făcuse creierii praştie bietului librar. În plus, trebuia 
să se grăbească să treacă prin uşa nedescoperită înainte ca 
Treisprezece Negru să-l facă ferfeniţă pe Roland. 

— Nu contează. Dar dacă dai peste un inel din ăsta, 
trebuie să-l păstrezi, încă ceva şi apoi am să plec. 

— Ce anume? 

— Vreau să-mi promiţi că imediat ce dispar eu, ai să 
dispari şi tu. 

Şi Tower începu din nou să se codească. Această 
trăsătură de caracter îi devenise antipatică lui Eddie, 
convins fiind că, dacă ar avea mai mult timp la dispoziţie, 
ar ajunge s-o deteste de-a dreptul. 

— Păi... ca să-ţi spun drept, nu cred că pot. De cum se 
înserează vin mulţi clienţi... şi au mai mult timp să se uite 
peste cărţi... şi vine şi domnul Brice să vadă prima ediţie 
din Troubled Air, romanul lui Irwin Shaw despre radio şi 
epoca McCarthy... şi mai trebuie şi să mă uit în agendă, să 
văd ce mai... 

Şi lălăi mai departe, înflăcărându-se tot mai mult pe 
măsură ce ajungea la tot felul de fleacuri. 

Eddie îl întrebă cu infinită blândeţe: 

— Ţi-e drag de boaşele tale, Calvin? Ţi-ai dori să rămână 
la locul lor? Eşti la fel de ataşat de ele cât sunt ele de tine? 

Tower, care tocmai ce bodogănea ceva despre cine i-ar 
mai da de mâncare lui Sergio, dacă el îşi ia tălpăşiţa, se 
întrerupse şi se uită năuc la tânăr, de parcă nu ar mai fi 
auzit în viaţa lui acest cuvânt simplu, foarte uşor de 
pronunţat. 

Eddie se grăbi să-l ajute să înţeleagă: 

— Biluţe. Bijuterii. Cojones. Fosta fabrică de spermă. 
Testiculele. 

— Nu înţeleg ce... 

Eddie îşi turnă nişte lapte în ceaşcă. Era deosebit de 


gustos. 

— Ţi-am explicat că dacă rămâi, te aşteaptă o bătaie 
soră cu moartea. La asta m-am referit. Probabil că de la 
boaşe vor începe. Ca să-ţi dea o lecţie. lar momentul în 
care te vor călca în picioare depinde în mare măsură de 
trafic. 

— De trafic, îl îngână Tower fără nici-o intonaţie în glas. 

— Aşa cum auzi, spuse Eddie sorbind din lapte de parcă 
ar fi fost coniac vechi. În principiu, depinde de cât timp îi ia 
lui Jack Andolini ca să ajungă înapoi în Brooklyn. Şi după 
aia, de cât timp îi trebuie lui Balazar ca să-şi încarce 
mardeiaşii în maşini. Sper din tot sufletul ca Jack să nu se 
gândească să-l anunţe prin telefon. Tu crezi că Balazar o să 
aştepte până mâine? Că o să convoace o şedinţă cu experţii 
lui de încredere, Kevin Blake şi 'Cimi Dretto şi alţi neghiobi 
ca să discute situaţia creată? 

Eddie ridică un deget, apoi pe al doilea. Sub unghii avea 
ţărâna unei alte lumi. 

— În primul rând, nu sunt experţi pentru că nu au nimic 
în cap; în al doilea rând, Balazar n-are încredere în nimeni. 
lar Balazar va acţiona ca orice despot de succes, Cal, iute 
ca fulgerul. Sigur că traficul la oră de vârf îi va întârzia 
puţin, dar, dacă ai să mai fii aici la şase, şase jumate cel 
mult, poţi să-ţi iei adio de la coiţele tale. O să ţi le reteze şi 
o să-ţi cauterizeze rănile cu un pistol de lipit şi... 

— Ajunge, îl opri Tower acum verde la faţă, mai ales în 
zona guşii. Am să mă duc la un hotel din Village. Sunt două 
locuri din astea care iau în gazdă scriitori şi artişti în criză 
financiară; camerele sunt urâţele, dar nu insuportabile. Am 
să-i dau un telefon lui Aaron şi mâine dimineaţă vom pleca 
spre nord. 

— În regulă, dar, mai întâi, trebuie să-mi spui în ce oraş 
vă duceţi, spuse Eddie. În cazul că eu, sau vreunul din 
prietenii mei, vrem să luăm legătura cu tine. 

— De unde să ştiu? Nu cunosc niciun oraş din New 
England mai la nord de Westport, Connecticut! 

— Dă telefoane de la hotelul din Village ca să te 
interesezi, îl sfătui Eddie. Alege oraşul şi mâine dimineaţă, 


înainte să plecaţi din New York, trimite-l pe prietenul tău, 
Aaron, la terenul viran ca să scrie codul poştal pe gardul din 
scânduri. 

Eddie se întrerupse, trăsnit de o idee oribilă. 

— Aveţi coduri poştale, nu-i aşa? Adică s-au inventat, nu? 

Tower se uită la el ca la un nebun. 

— Fireşte. 

— Bine. Roagă-l să-l noteze pe latura dinspre 46" Street, 
mai la capăt. Pricepi? 

— Da, dar... 

— Poate că mâine dimineaţă n-o să-ţi mai supravegheze 
magazinul - vor presupune că te-ai deşteptat la cap şi ai 
spălat putina - dar dacă totuşi o fac, nu vor supraveghea şi 
terenul, şi dacă o fac şi pe asta, vor sta la pândă la latura 
dinspre Second Avenue. În plus, se vor uita după tine, nu 
după el. 

Tower zâmbi fără să vrea. Eddie se relaxă şi surâse şi el. 

— Dar...? Dacă îl caută şi pe Aaron? 

— Cere-i să se îmbrace cu altfel de haine decât de obicei. 
Dacă poartă jeanşi, pune-l să se îmbrace în costum. Dacă 
de obicei se îmbracă în costum... 

— Am să-i cer să-şi pună blugi. 

— Corect. Şi n-ar fi rău să-şi pună şi ochelari de soare. 
Numai să nu fie înnorat ca să nu arate aiurea. Să scrie cuo 
carioca. Spune-i că nu mă interesează caligrafia. Să se 
apropie de gard, ca şi cum ar vrea să citească afişele lipite 
pe el. Şi apoi să noteze codul şi s-o taie de-acolo. Şi spune-i 
să aibă mare, mare grijă să n-o dea în bară. 

— Şi cum ai să dai de noi după codul ăla poştal? 

Eddie se gândi la Took şi la conversaţia pe care o 
avuseseră cu oamenii buni din Calla, cu acei fo/ken, în faţa 
prăvăliei sale. 

— Du-te la magazinul general din localitate. Stai de vorbă 
cu oamenii de acolo, spune-le, dacă te întreabă, că ai venit 
în oraş să scrii o carte sau să pictezi capcanele pentru 
homari. Am să te găsesc. 

— Bine, zise Tower. Planul este bun. Te pricepi, tinere. 

M-am născut pentru asta, gândi Eddie, ţinându-şi 


comentariul pentru sine. Apoi spuse: 

— Trebuie s-o iau din loc. Deja am zăbovit prea mult. 

— Vreau să te rog să mă ajuţi să fac ceva înainte să 
pleci, îi spuse Tower şi îi explică despre ce era vorba. 

Eddie făcu ochii mari. lar când Tower sfârşi ce avusese 
de spus, tânărul explodă: 

— Măi, omule, faci mişto de viața mea! 

Tower făcu un semn cu capul spre uşa librăriei sale, 
acolo unde el vedea pâlpâirea aceea care făcea trecătorii 
de pe Second Avenue să semene cu nişte miraje efemere. 

— Acolo e o uşă. Tu susţii că este şi eu te cred. Nu pot s- 
o văd, dar ceva tot văd. 

— Eşti nebun, răsuflă Eddie. Complet diliu. 

Nu asta voia să spună - nu tocmai - dar acum îi plăcea 
mai puţin ca oricând faptul că soarta lui era atât de strâns 
legată de soarta unui om cu o asemenea dorinţă. Cu o 
asemenea pretenție. 

— Poate că sunt, poate că nu, zise Tower. 

Îşi încrucişa braţele peste pieptul lat, dar fleşcăit. Glasul 
îi era blând, însă privirea îi era de neclintit. 

— Oricum ar fi, pun condiţia asta ca să fac ce-mi ceri. 
Altfel spus, ca să iau parte la toată sminteala asta. 

— Haide, Cal, pentru numele lui Dumnezeu! Şi al Omului 
lisus! Nu-ţi cer să faci decât ce ţi-a cerut Stefan Toren în 
testamentul lui! 

Privirea librarului nu se îmblânzi şi nici nu încercă să 
evite ochii lui Eddie, aşa cum se întâmpla când Tower 
începea să înşire gogoşi. De fapt, se însăpri şi mai mult. 

— Stefan Toren e mort, iar eu încă trăiesc. Asta este 
condiţia pe care ţi-o pun ca să fac ce-mi ceri. Singura 
problemă e dacă... 

— Bine, bine, BINE! strigă exasperat Eddie şi bău tot 
laptele din cană, bănuind că va avea nevoie de putere. Hai 
s-o facem. 


15 


Roland vedea interiorul librăriei aşa cum vezi lucrurile de 
pe fundul unui curs rapid de apă. Işi dorea ca Eddie să se 
grăbească. Chiar şi cu gloanţele în urechi, tot auzea 
clopotele portalului şi nu avea nici-o metodă prin care să 
poată astupa mirosurile îngrozitoare: când de metal 
fierbinte, când de slănină râncedă, când de brânză veche, 
mucegăită, când de ceapă arsă. li lăcrimau ochii, ceea ce 
explica în parte aspectul tremurat al lucrurilor văzute 
dincolo de uşă. 

Însă mult mai chinuitor decât dangătul clopotelor şi decât 
duhoarea era felul în care globul i se insinua în încheieturile 
şi aşa betege, parcă umplându-le cu cioburi tăioase de 
sticlă. Deocamdată nu simţise decât câteva junghiuri în 
mâna stângă, mâna cea bună, dar nu-şi făcea iluzii; durerea 
de acolo şi din tot restul corpului va creşte în intensitate 
atâta vreme cât lădiţa va fi deschisă, iar Treisprezece 
Negru va străluci liber. Sigur, o parte din durerea oaselor 
bătrâne se va ostoi când va pune capacul, iar globul va fi 
din nou acoperit, dar nu credea că va dispărea cu totul. lar 
acesta s-ar putea să fie doar începutul. 

Ca şi cum ar fi vrut să-l felicite pentru perspicacitatea lui, 
un junghi înfiorător îi fulgeră prin coapsa dreaptă şi rămase 
să pulseze acolo. Lui Roland i se părea că este ca un sac 
plin cu plumb topit şi fierbinte. Începu să-şi maseze locul cu 
mâna dreaptă... de parcă i-ar fi folosit la ceva. 

— Roland! 

Vocea era bolborosită şi venea ca de foarte departe - de 
undeva de sub o apă, la fel ca toate celelalte lucruri de 
dincolo de uşă - însă cu siguranţă îi aparţinea lui Eddie. 
Roland îşi ridică ochii şi văzu că Tower şi Eddie aduseseră o 
cutie mare până la uşa nedescoperită. Părea a fi plină cu 
cărţi. 

— Poţi să ne ajuţi, Roland? 

Durerea i se instalase atât de adânc în coapse şi 
genunchi, că nu credea că va fi în stare să se ridice de jos... 
dar se ridică, chiar foarte uşor. Nu-şi dădea seama cât din 
starea sa surprinseseră deja ochii ageri ai lui Eddie, dar nu 
voia să-i lase să vadă mai mult. Cel puţin, nu până când nu 


se vor încheia aventurile lor din Calla Bryn Sturgis. 

— Când noi împingem, tu tragi! 

Roland îi făcu semn cu capul că a înţeles, şi cutia cu cărţi 
alunecă spre el. Urmă un moment straniu şi ameninţător, 
când jumătatea din peşteră a cutiei se vedea clar, iar 
jumătatea aflată încă în Restaurantul Spiritual al 
Manhattanului pâlpâia neregulat. Apoi Roland puse mâna 
pe ea şi o trase prin uşă. Cutia trepida şi scrâşni strident pe 
podeaua peşterii, printre pietre şi fragmente de os. 

Imediat ce trecuse cutia de uşă, capacul lădiţei din lemn 
de eucalipt începu să se închidă. La fel şi uşa. 

— O, nu, murmură Roland. N-ai să reuşeşti, ticăloaso. 

Işi strecură în spaţiul tot mai îngust de sub capac cele 
două degete pe care le mai avea la mâna dreaptă. lar uşa 
rămase întredeschisă. Suficient. Acum îi zbârnâiau până şi 
dinții din gură. Eddie mai avea ceva de vorbit cu Tower, dar 
lui Roland nu-i mai păsa nici de-ar fi fost tainele universului. 

— Eddie! urlă el. La mine! 

Şi, ka să fie slăvit, tânărul îşi înşfacă punga şi intră. 
Imediat ce trecu de uşă, Roland închise lădiţa. O clipă mai 
târziu se închise şi uşa nedescoperită cu un pocnet mic, 
deloc dramatic. Clopotele încetară. Dispărură şi junghiurile 
veninoase din articulațiile lui Roland. Sentimentul de 
uşurare fu atât de copleşitor încât scoase un strigăt 
prelung. Apoi, vreme de zece secunde, închise ochii şi 
rămase cu capul în piept, străduindu-se din răsputeri să nu 
izbucnească în hohote de plâns. 

— Mulţumesc, reuşi să spună el, în cele din urmă. Îți 
mulţumesc foarte mult. 

— Nici-o chestie. Hai să plecăm din peştera asta, nu eşti 
de acord? 

— Ba da, spuse Roland. În numele tuturor zeilor, sunt 
întru totul de acord. 


16 


— Nu l-ai plăcut prea mult, nu? îl întrebă Roland. 


Trecuseră deja zece minute de la întoarcerea lui Eddie. 
Se îndepărtaseră de peşteră şi făcură popas în locul unde 
cărarea intra într-o strâmtoare stâncoasă. Din vântul 
năprasnic ce le încâlcise părul şi le lipise hainele de corp, 
aici nu se mai simțeau decât nişte rafale jucăuşe pe care 
Roland le întâmpină cu recunoştinţă pentru că putea da 
vina pe ele pentru felul greoi şi neîndemânatic în care îşi 
răsucea ţigara. Însă tot simţea ochii lui Eddie asupra lui, iar 
tânărul acesta originar din Brooklyn - care fusese pe 
vremuri aproape la fel de încet la minte şi de neatent la 
cele din jur ca Andolini şi Biondi - vedea foarte multe acum. 

— Despre Tower vorbeşti? 

Roland îi aruncă o privire sarcastică. 

— Nu. Despre pisică. Tu ce crezi? 

Eddie scoase un grohăit afirmativ, ca un hohot de râs. 
Era ocupat să tragă în piept aerul curat. Se bucura că s-a 
întors. Dintr-un anumit punct de vedere, făcuse bine că se 
dusese la New York în carne şi oase - nu mai avusese 
senzaţia aceea de beznă ascunsă şi de deșirare - dar, 
Dumnezeule mare, ce mai duhnea oraşul ăla! Mai ales de la 
maşini şi de la gazele de eşapament (cei mai răi erau 
vaporii unsuroşi de motorină), dar mai erau şi mii de alte 
mirosuri neplăcute. În primul rând, putoarea prea multor 
trupuri de oameni, căci damful lor de sconcs nu era absolut 
deloc acoperit de toate parfumurile şi sprayurile cu care se 
dădeau acei fo/ken. Oare chiar nu-şi dădeau seama cât de 
tare put? Eddie aşa credea. Pe vremuri nici el nu-şi dăduse 
seama. Pe vremuri ar fi ars de nerăbdare să se întoarcă la 
New York; pe vremuri ar fi făcut moarte de om ca să ajungă 
acolo. 

— Eddie? Vino înapoi de pe Nis! spuse Roland plesnind 
din degete sub nasul lui Eddie Dean. 

— Scuze. Cât despre Tower... nu, nu-mi place de el. 
lisuse, gândeşte-te cum şi-a pus la adăpost cărțile! Cum, 
pentru salvarea universului ăsta blestemat, a cerut în 
schimb salvarea edițiilor alea princeps de tot căcatul! 

— Dar el nu gândeşte în aceşti termeni... poate doar în 
vis. Şi ştii foarte bine că îi vor incendia magazinul când vor 


vedea că a fugit. Aproape sigur că o vor face. Vor turna 
benzină pe sub uşă şi-i vor da foc. Sau vor sparge o vitrină 
şi vor arunca înăuntru o grenadă, fie ea adevărată sau 
artizanală. Vrei să-mi spui că nu ţi-a trecut deloc prin minte 
una ca asta? 

Fireşte că-i trecuse. 

— Poate. 

Acum fu rândul lui Roland să scoată mârâitul ca un hohot 
de râs. 

— Nu prea pari convins. Şi-a salvat cărţile. lar acum ele 
sunt în Peştera Uşii, şi noi putem ascunde comoara 
Părintelui Callahan în spatele lor. Deşi cred că o putem 
considera drept comoara noastră. 

— N-am avut impresia că e un om curajos, spuse Eddie. 
Mi s-a părut mai mult lacom. 

— Nu avem toţi vocaţia unei vieţi în slujba săbiei sau a 
pistolului sau a explorărilor, spuse Roland, însă suntem cu 
toţii în slujba lui ka. 

— Pe bune? Şi Regele Purpuriu e în slujba lui ka? Şi 
căutătorii ăia de care ne-a povestit Callahan? 

Roland nu-i răspunse. 

— S-ar putea să se descurce. Tower, nu pisica. 

— Foarte nostim, comentă sec Roland, frecând un băț de 
chibrit de turul pantalonilor şi aprinzându-şi ţigara. 

— Mulţumesc, Roland. Ai început să înveţi. Acum 
întreabă-mă dacă eu cred că Tower şi Deepneau o să fugă 
din New York fără probleme. 

— Crezi? 

— Nu. Cred că vor lăsa urme. Noi ne putem lua după ele, 
şi sper din suflet ca oamenii lui Balazar să nu le descopere. 
Singurul care mă îngrijorează e Jack Andolini, că-i tare 
deştept. Cât despre Balazar, eu cred că a încheiat un 
contract cu Corporaţia Sombra. 

— A trecut de partea regelui. 

— Mda, cred că, la un moment dat, aşa a făcut, spuse 
Eddie, observând că Roland accentuase cuvântul „rege”, ca 
şi cum ar fi fost limpede că se referă la Regele Purpuriu. 
Balazar ştie că, atunci când închei un contract, trebuie să 


faci tot ce scrie acolo, ori să ai un motiv al naibii de bun 
pentru care nu te supui prevederilor din el. O dai în bară, şi 
te află toată lumea. Încep să circule zvonuri despre cutăriţă 
care s-a înmuiat şi şi-a pierdut sângele rece. Mai au trei 
săptămâni în care să-l găsească pe Tower şi să-l oblige să 
vândă terenul. Şi o să se dea peste cap în tot timpul ăsta. 
Sigur, Balazar nu-i de la FBI, dar are relatii şi... şi, Roland, 
chestia cea mai nasoală cu Tower e că lui nu i se pare reală 
toată povestea asta. Zici că-şi confundă viaţa cu viaţa 
unuia din personajele din cărţile alea ale lui şi e convins că 
totul se va termina cu bine, pentru că scriitorul este obligat 
prin contract să conceapă un happy-end. 

— Şi crezi că va fi imprudent. 

Eddie scoase un hohot sălbatic: 

— Sunt convins că va fi imprudent. Problema este dacă îl 
va prinde Balazar sau nu. 

— Atunci va trebui să-l supraveghem pe domnul Tower. 
Să ne îngrijim de siguranţa lui. La asta te gândeşti, nu? 

— La naiba, da! 

Tăcură amândoi, duşi pe gânduri. Apoi, ca la un semn, 
izbucniră în hohote demente de râs. Când le trecu criza, 
Eddie spuse: 

— Cred că ar fi bine să-l trimitem pe Callahan, dacă e de 
acord. Poate crezi că am înnebunit, dar... 

— Nici vorbă, îl întrerupse Roland. E de-al nostru... sau ar 
putea fi. Şi e obişnuit să meargă prin locuri stranii. Am să-i 
vorbesc chiar astăzi. Şi mâine am să-l trimit prin uşă... 

— Lasă-mă pe mine, spuse Eddie. Ţie ţi-a cam ajuns. 
Pentru moment, cel puţin. 

Roland îl privi cu atenţie şi îşi aruncă ţigara în prăpastie. 

— De ce spui una ca asta, Eddie? 

— Ai încărunţit şi mai mult aici, răspunse tânărul punând 
mâna pe creştetul capului său. Şi eşti mai ţeapăn în 
mişcări. Acum mergi ceva mai bine, dar mi se pare că 
podagra ţi-a făcut o vizită. Recunoaşte. 

— Bine, recunosc, zise Roland. 

Situaţia nu era atât de rea dacă Eddie credea că era 
vorba doar de doamna Reumă. 


— De fapt, aş putea să-l aduc pe Callahan în peşteră 
chiar diseară şi voi putea să iau şi codul poştal, continuă 
Eddie. Sunt convins că în partea cealaltă va fi deja 
dimineaţă. 

— Nimeni nu trebuie să urce până aici pe întuneric. 

Eddie se uită în josul pantei abrupte, spre lespedea care 
bloca drumul, transformând vreo zece metri de potecă în 
echilibristică de circ. 

— Ai dreptate. 

Roland vru să se ridice în picioare, dar Eddie îl apucă de 
braţ oprindu-l. 

— Mai odihneşte-te câteva minute. Te rog. 

Pistolarul se aşeză la loc, cu ochii aţintiţi asupra 
tânărului. Eddie oftă adânc şi spuse: 

— Ben Slightman e murdar. El e informatorul. Sunt 
aproape sigur. 

— Da. Ştiu. 

Eddie căscă ochii mari. 

— Ştii? Dar de unde... 

— Să zicem că am avut bănuielile mele. 

— Cum? 

— Din cauza ochelarilor, îi explică Roland. Ben Slightman 
cel Bătrân este singurul om din Calla Bryn Sturgis care 
poartă ochelari. Haide, Eddie, mai avem multe de făcut pe 
ziua de azi. Putem sta de vorbă pe drum. 


17 


Dar n-au putut sta de vorbă. Cel puţin, nu la început, 
pentru că drumul era mult prea povârnit şi îngust. Insă mai 
târziu, când ajunseră la capătul terasei de stâncă, cărarea 
deveni mai largă şi mai îngăduitoare cu cei doi călători. lar 
conversaţia fu posibilă. Eddie îi povesti lui Roland despre 
cartea cu titlul Doganu/ sau Hoganul şi despre numele 
controversat al autorului. Reluă partea cu ciudăţenia de pe 
pagina cu drepturile de autor (nefiind sigur dacă pistolarul 
înţelesese cum trebuie) şi spuse că se gândise şi la fiu. 


Părea o idee complet aiurea, şi totuşi... 

— Cred că Jake ar fi aflat deja dacă Benny Slightman îşi 
ajută tatăl să ne spioneze, zise Roland. 

— Şi eşti sigur că n-a aflat? 

Întrebarea îl puse pe gânduri pe pistolar. Apoi clătină din 
cap. 

— Jake îl suspectează pe tată. 

— Ţi-a spus el asta? 

— N-a fost nevoie s-o facă. 

Ajunseseră la cai. lar aceştia îşi ridicară imediat capetele, 
parcă bucuroşi să îi vadă. 

— E la Rocking B., continuă Eddie. Poate că ar fi bine să 
dăm o fugă până acolo. Să scornim un pretext şi să-l 
aducem înapoi acasă la Părintele... 

Se întrerupse privindu-l pe Roland cu multă atenţie. 

— Nu? 

— Nu. 

— De ce? 

— Pentru că şi Jake e implicat în toată povestea asta. 

— Dar asta e o cruzime, Roland. El şi cu Benny Slightman 
ţin mult unul la celălalt. Foarte mult. Şi dacă Jake o să fie 
cel care să spună locuitorilor din Calla cu ce se ocupă tatăl 
lui... 

— Jake va face tot ce trebuie să facă, zise Roland. La fel 
şi noi. 

— Dar e un copil, Roland. Nu pricepi? 

— Nu va mai fi copil destul de curând, spuse pistolarul. 

Încalecă, sperând ca Eddie să nu-i observe grimasa de 
durere care-i strâmbă chipul atunci când îşi trecu piciorul 
drept peste şa. Dar fireşte că Eddie o văzu. 


III 
DOGANUL - PARTEA A DOUA 


1 


Jake şi Benny Slightman îşi petrecură dimineaţa aceleiaşi 
zile desfăcând baloţii de fân din cele trei şure ale moşiei 
Rocking B. După-amiaza fu rezervată bălăcitului în apele 
încă destul de plăcute ale lui Whye; numai în locurile mai 
adânci râul se răcise odată cu sosirea toamnei. 

La prânz luară masa în cabana argaţilor, împreună cu 
vreo şase dintr-aceştia (Slightman cel Bătrân nu a fost 
prezent, căci se afla la moşia Buckhead, a lui Telford, unde 
punea la punct o vânzare de vite). 

— Nu-l văzui în viaţa mea pă fecioru' lu' Ben să pună 
mâna la treabă, spuse Cookie aducând la masă cotlete 
prăjite, spre marea încântare a băieţilor. Ai să-l sleieşti de 
toată vlaga, măi, Jake. 

Aceasta era şi intenţia lui Jake. Îşi imagina că Benny va 
dormi buştean după întorsul fânului de dimineaţă, scalda 
de după-amiază şi săriturile din hambar - cam vreo 
cincisprezece de căciulă - la lumina stacojie a înserării. 
Singura problemă era că şi el ar fi putut face acelaşi lucru. 
Când plecă să se spele la pompă - amurgul venise şi 
trecuse, lăsând în urmă-i petale de trandafiri pastelat ce se 
vor întuneca în noapte - îl luă pe Ete cu el. Se spălă pe faţă 
şi îl stropi şi pe billy-bumblerul care ţopăi după ele plin de 
râvnă. 

Apoi Jake se lăsă într-un genunchi şi îi cuprinse cu infinită 
blândeţe capul în palme. 

— Ascultă-mă, Ete. 

— Ete! 

— Eu am să mă culc, dar vreau să mă trezeşti atunci 
când răsare luna. Fără să faci zgomot. Pricepi? 


— Cepi! 

Ceea ce putea să nu însemne nimic, la fel de bine cum 
putea să însemne că bumblerul înţelesese perfect. Jake ar fi 
pus rămăşag pe a doua variantă. Avea o încredere 
nezdruncinată în Ete. Sau poate că era dragoste. Sau poate 
că era vorba despre unul şi acelaşi lucru. 

— Când răsare luna. Spune „lună”, Ete. 

— Lu-nă! 

Părea în regulă, însă Jake hotărî că îşi va pune şi 
deşteptătorul interior să-l scoale la răsăritul lunii. Pentru că 
voia cu tot dinadinsul să se ducă în locul unde îi văzuse pe 
tăticul lui Benny şi pe Andy cu câteva nopţi în urmă. 
Intâlnirea aceea extrem de ciudată nu-i dădea pace, ba 
chiar i se părea tot mai importantă pe măsură ce trecea 
timpul. Nu voia să creadă că tăticul lui Benny avea ceva de- 
a face cu Lupii. Şi nici Andy. Dar trebuia să se convingă. 
Măcar şi pentru simplul motiv că asta ar fi fost ceea ce ar fi 
făcut Roland dacă ar fi fost în locul lui. 


2 


Cei doi băieţi dormeau în camera lui Benny. Acolo nu era 
decât un singur pat, pe care Benny fireşte că-l oferise 
oaspetelui său, dar pe care Jake îl refuzase. Atunci 
inventaseră un aşa-zis sistem prin care Benny se culca în 
pat în nopţile „cu soţ”, iar Jake, în cele „fără soţ”. În 
noaptea aceasta era rândul lui Jake să doarmă pe jos, fapt 
care îl bucura nespus pentru că salteaua din puf de gâscă 
de pe pat era al naibii de moale. Şi, având în vedere ce 
pusese la cale, aşa era mai bine. Era mai sigur. 

Benny stătea cu mâinile sub ceafă şi cu ochii în tavan. 
Reuşise să-l ademenească pe Ete să se culce în pat, iar 
acum bumblerul dormea încolăcit ca o virgulă, cu boticul 
vârât sub coada cârlionţată. 

— Jake? se auzi o şoaptă în întuneric. Dormi? 

— Nu. 

— Nici eu. 


O pauză. Apoi: 

— M-am simţit foarte bine cu tine aici. 

— Şi eu, mărturisi Jake. 

— Uneori te simţi singur când nu mai ai fraţi şi surori. 

— N-am de unde să ştiu... eu am fost mereu singur la 
părinţi, spuse Jake. Cred că ai fost foarte trist după ce a 
murit surioara ta. 

— Câteodată încă mai sunt trist, spuse Benny. 

Bine măcar că tonul fusese destul de nepăsător, iar inima 
lui Jake nu se frânse. 

— Ai să mai stai un pic pe aici după ce-i bateţi pe Lupi? 

— Nu prea mult. 

— Aveţi treabă, nu? 

— Cam aşa ceva. 

— Ce treabă? 

Treaba lor era să salveze Turnul Întunecat din acest unde 
şi trandafirul din unde-le New Yorkului de unde veniseră el 
şi Eddie şi Susannah, însă Jake nu vru să-i spună adevărul 
lui Benny, indiferent cât de mult ar fi ţinut la el. Turnul şi 
trandafirul erau nişte secrete. Nişte treburi ale Kka-tet-ului 
lor. Dar nici nu vru să-l mintă. 

— Roland nu prea vorbeşte despre chestii din astea, 
răspunse el. 

O altă pauză. Mai lungă. Foşnetul făcut de Benny care 
încerca să-şi schimbe poziţia uşor, ca să nu-l deranjeze pe 
Ete. 

— Să ştii că dinh-ul tău mă cam sperie. 

Jake se gândi puţin şi spuse. 

— Şi pe mine mă sperie câteodată. 

— ÎI sperie şi pe taica. 

Brusc, Jake se simţi foarte treaz. 

— Pe bune? 

— Da. Zice că nu l-ar mira dacă după ce scăpaţi de Lupi o 
să vă întoarceţi împotriva noastră. După aia a spus că a 
glumit, dar că, totuşi, îl sperie cowboyvul ăla bătrân cu faţa 
dură. Bănuiesc că despre dinh-ul tău vorbea, nu? 

— Mda, mormăi Jake. 

O altă pauză şi îşi spuse că Benny adormise, când îi auzi 


din nou vocea: 

— Cum era camera ta de acasă, din lumea ta? 

Pentru prima oară după mult timp, Jake se gândi la 
camera lui şi, la început, i se păru uimitor de greu s-o poată 
descrie. In plus, îi era jenă să i-o descrie în detaliu lui 
Benny. Sigur că prietenul lui o ducea bine după standardele 
din Calla - Jake era de părere că existau acolo foarte puţini 
copii de vârsta lui Benny care să se poată lăuda cu camera 
lor - însă camera pe care o avusese Jake într-altă viaţă i s- 
ar fi părut a prinţului din poveşti. Cum să-i spună despre 
televizor? Despre combina stereo, despre discuri, despre 
căştile care-i permiteau să-şi asculte muzica în pace? 
Despre posterele cu Stevie Wonder şi cu grupul Jackson 5? 
Despre microscopul la care putea să vadă lucruri invizibile 
ochiului liber? Era oare bine să-i povestească acestui copil 
despre asemenea minuni? 

— Semăna cu asta, doar că avea o masă, spuse el în cele 
din urmă. 

— O masă de scris? se entuziasma Benny ridicându-se 
într-un cot. 

— Păi, daaa, răspunse Jake pe ton de Adică pentru ce 
altceva? 

— Şi aveai şi hârtie? Şi creioane? Şi toc cu peniță? 

— Hârtie, admise Jake, mirându-se că Benny auzise de 
aşa ceva. Şi tocuri. Dar nu cu peniță. Cu bilă. 

— Tocuri cu bilă? Adică cum? 

Şi Jake începu să-i explice. Însă nu după mult timp auzi 
un sforăit. Se uită spre capătul celălalt al încăperii şi văzu 
că Ben era culcat tot cu faţa la el, dar că avea ochii închişi. 

Ete şi-i deschise pe ai lui - strălucitori în întuneric - şi îi 
făcu semn cu ochiul. Apoi păru să adoarmă din nou. 

Jake se uită vreme îndelungată la Benny, tulburat într-un 
fel pe care nu şi-l putea explica... sau pe care nu voia să şi-l 
explice. 

În cele din urmă adormi şi el. 


3 


După o perioadă de întuneric fără vise, reveni la o stare 
de semitrezie din cauza unei apăsări pe care o simţea pe 
mână. Ceva îl trăgea de mână. Şi îl durea. Dinţi. Colţii lui 
Ete. 

— Nu, Ete. Termină, bolborosi el, însă Ete nu fu de acord 
să înceteze. 

li prinsese mâna în botic şi i-o scutura uşor în lateral, 
oprindu-se din când în când ca s-o smucească mai puternic. 
Se opri doar atunci când Jake se ridică în capul oaselor şi 
privi tâmp în noaptea scăldată de lună. 

— Lu-na, îl informă Ete. 

Bumblerul stătea în poponeţ alături, cu botul deschis într- 
un cert zâmbet şmecheresc. Ochii îi străluceau. Era şi 
normal să-i strălucească, pentru că în străfundurile 
fiecăruia ardea câte o nestemată albă. 

— Lu-na! 

— Da, da, îi şopti Jake, prinzându-i botul între degete. 
Ssst! 

li dădu drumul şi se uită la Benny, care acum sforăia 
zdravăn, întors cu faţa la perete. Nici cu tunul nu s-ar fi 
trezit. 

— Lu-na, repetă Ete mai încet, privind spre fereastră. Lu- 
na, lu-na. Lu-na. 


4 


Jake ar fi renunţat bucuros la şa, însă trebuia să-l ia pe 
Ete cu el, iar asta i-ar fi îngreunat cu mult călăritul fără şa, 
dacă nu cumva i l-ar fi făcut imposibil. Din fericire, poneiul 
pe care i-l împrumutase Overholser era blând ca o pisicuţă 
şi, în plus, în magazia cu hamuri era o şa de antrenament, 
veche şi ponosită, cu care până şi un copil mic s-ar fi 
descurcat. 

Jake înşeuă calul şi legă sulul cu sacul de dormit în 
spatele şeii, în locul pe care oamenii din Calla îl numeau 
„crupă”. Se simţea greutatea pistolului Ruger dinăuntru şi îi 
putea  desluşi forma dacă strângea sulul cu mâna. 


Parpalacul cu buzunarul cel încăpător stătea agăţat tot în 
magazie. Jake îl luă şi îşi legă mânecile în jurul taliei, aşa 
cum îşi purtau puloverele colegii lui de şcoală în zilele 
călduroase. Aidoma amintirii despre camera lui de acasă, şi 
aceasta păru foarte ştearsă şi îndepărtată, ca o frântură din 
parada de pe strada principală din ziua când venise circul în 
oraş... 

Viața aceea era mai bogată, şopti o voce în mintea lui. 

Viaţa aceasta este mai adevărată, şopti o alta. 

In această a doua voce credea el, dar inima-i era mâhnită 
şi îngrijorată atunci când îşi purtă la pas poneiul prin dosul 
hambarului, îndepărtându-se de casa principală. Ete tropăia 
mărunţel lângă picioarele lui, privind din când în când la cer 
şi murmurând „Lu-na, lu-na”, dar mai ales adulmecând 
potpuriul de mirosuri de pe jos. Călătoria aceasta era 
riscantă. Era periculos şi să traverseze râul Devar-Tete 
Whye ce despărţea Calla de Bubuit de Tunet, iar Jake era 
conştient de asta. Însă cel mai tare îl neliniştea sentimentul 
că va avea parte de o mare supărare. Îşi aminti de 
mărturisirea lui Benny care îi spusese că a fost minunat să 
se împrietenească cu el şi să-l aibă ca oaspete la Rocking B. 
Se întrebă dacă Benny va mai fi de aceeaşi părere şi peste 
o săptămână. 

— Nu contează, oftă el. Este ka. 

— Ka, fu de acord Ete, uitându-se în sus. Lu-nă. Ka, lu-nă. 
Lu-nă, ka. 

— Taci, îi ceru cu blândeţe Jake. 

— Taci Ka, răspunse amabil Ete. Taci lu-na. Taci Eik. Taci 
Ete. 

Nu mai vorbise atât de mult de luni bune. Acum îşi 
epuiză repertoriul şi se potoli. Jake îşi mai duse calul de 
căpăstru încă vreo zece minute, trecând pe lângă casa 
argaţilor - din care răzbăteau acorduri eterogene de 
sforăieli, mârâieli şi vânturi - apoi peste dealul de alături. 
Când ajunse în locul de unde se vedea Drumul de Est, 
consideră că era de-acum putea să continue călare. 
Desfăcu parpalacul, îl îmbrăcă, îl aşeză pe Ete în buzunarul 
din faţă şi încalecă. 


5 


Era aproape sigur că va putea ajunge la locul unde-i 
văzuse pe Andy şi Ben Slightman, însă Roland i-ar fi spus că 
„aproape sigur” nu-i suficient într-o asemenea situaţie. Aşa 
că se întoarse la locul unde el şi cu Benny instalaseră cortul 
şi refăcu drumul din noaptea cu pricina, până ajunse la 
lespedea de granit care îi amintea de o corabie parţial 
îngropată. Îi fu uşor să descopere piatra rotundă şi lucioasă. 
Şi buşteanul adus de ape era la locul lui, deoarece râul 
scăzuse în ultimele zile din cauza vremii secetoase. lar Jake 
spera ca asta să fie în folosul lui. g 

Se caţără înapoi la locul unde fusese cortul. Işi luă 
poneiul pe care îl priponise de un arbust şi îl conduse spre 
râu. Îl luă pe Ete în braţe şi trecură apa. Căluţul nu era 
mare, însă apa nici nu-i trecea de smocurile elegante de 
păr de deasupra copitelor. In mai puţin de un minut 
ajunseră pe malul celălalt. 

Totul părea la fel aici, dar nu era. Jake îşi dădu seama din 
prima clipă. Cu lună sau nu, aici parcă era mai întuneric. Nu 
chiar întunericul acela din New Yorkul portalului, şi nici nu 
se auzeau clopote, dar exista o asemănare. Avea senzaţia 
că o creatură stă la pândă, că nişte ochi se vor întoarce în 
direcţia lui dacă va fi atât de prost să le dea de ştire de 
prezenţa lui. Aici începea Lumea de Capăt. Jake se 
cutremură, iar Ete se uită la el cu ochi întrebători. 

— Nu-i nimic, şopti Jake. Dar trebuie să-mi scot chestia 
asta din cap. 

Descăleca, îl puse jos pe Ete şi îşi ascunse haina lângă o 
piatră. N-avea nevoie de ea; deja transpira abundent şi era 
foarte agitat. Bolborositul râului se auzea tare, iar el arunca 
priviri speriate pe malul celălalt ca să se asigure că nu vine 
nimeni. Nu voia să fie luat prin surprindere. Senzaţia că nu 
era singur, că mai erau şi altii acolo era tot mai puternică şi 
deloc plăcută. Nimic bun nu se putea găsi pe acel mal al 
râului Dever-Tete Whye; măcar de atâta lucru era sigur. Se 
simţi mult mai bine când îşi puse hamul pentru pistol şi vâri 
Rugerul în toc. Arma îl transforma într-o altă persoană care 


nu-i era întotdeauna pe plac. Însă aici, pe celălalt mal al 
râului Whye, era fericit să simtă greutatea pistolului lângă 
pieptul lui, fericit să fie acea persoană: acel pistolar. 

De mai departe, dinspre est, se auzi ceva zbierând ca o 
femeie în chinurile morţii. Jake ştia că-i doar o pisică de 
stâncă - le mai auzise şi înainte, când se scăldase sau 
pescuise în râu împreună cu Benny dar tot puse mâna 
strâns pe patul pistolului şi o ţinu acolo până când zbieretul 
încetă. Ete luase poziţia de „reverenţă”, cu lăbuţele din faţă 
depărtate, capul plecat şi funduleţul ridicat spre cer. De 
obicei, când stătea aşa însemna că vrea să se joace, însă 
acum numai la joacă nu îndemnau colții lui dezgoliţi. 

— E în regulă, îl linişti Jake. 

Scotoci iarăşi prin bagaje (nu-i dăduse prin cap să ia cu el 
o desagă de şa) până când găsi o cârpă cu carouri roşii. 
Eşarfa lui Slightman cel Bătrân, pe care o furase în urmă cu 
patru zile de sub masa din casa argaţilor, unde o scăpase 
administratorul moşiei în timpul unei partide de cărţi şi 
uitase de ea. 

Halal hoț mai sunt, îşi spuse băiatul. Mai întâi am furat 
pistolul tatălui meu, acum mucitoarea tăticului lui Benny. 
Nu-mi dau seama dacă-i un progres sau o decădere. 

Şi auzi vocea lui Roland răspunzându-i: Faci ceea ce ai 
fost chemat să faci. Ce-ar fi să nu te mai baţi atâta cu 
pumnii în piept şi să treci la treabă? 

Cu basmaua în mână, Jake se uită la Ete şi îi spuse: 

— Chestia asta funcţionează mereu în filme. Dar habar n- 
am dacă merge şi în viaţa reală... mai ales după atâtea 
săptămâni. 

Duse bucata de cârpă spre bumbler, iar acesta îşi întinse 
gâtul lung şi o adulmecă cu delicateţe. 

— Găseşte mirosul ăsta, Ete. Găseşte-l şi ia-i urma. 

— Ete! 

Rămase pe loc, cu ochii la Jake. 

— Asta, tolomacule, repetă Jake, dându-i iarăşi să 
miroasă basmaua. Găseşte! Haide! 

Ete se ridică, se învârti în loc de două ori, apoi plecă 
agale pe mal, spre nord. Din când în când mai amuşina 


terenul pietros, însă părea mult mai interesat de urletul de 
muribundă al pisicii de stâncă. Jake îşi urmări prietenul 
simțind cum îi dispare orice urmă de speranţă din suflet. In 
fine, văzuse pe unde o luase Slightman. Ar putea să 
renunţe la ajutorul lui Ete, să se ducă în direcţia aia, să dea 
o tură, să vadă ce e de văzut. 

Ete vru să se întoarcă spre Jake, dar se opri brusc. 
Adulmecă pământul mai aproape de băiat. Pe acolo o fi 
ieşit Slightman din râu? Foarte posibil. Ete scoase un 
plescăit meditativ, apoi o luă spre dreapta lui - adică spre 
est. Se strecură uşor printre două stânci. lar, Jake, revigorat 
de un licăr de speranţă, se urcă pe cal şi îl urmă. 


6 


Nu ajunseseră prea departe când Jake îşi dădu seama că 
Ete mergea pe o potecă adevărată, ce şerpuia pe terenul 
accidentat, pietros şi arid de pe acest mal al râului. Incepu 
să vadă urme de tehnologie: un cablu electric ruginit, ceva 
ce semăna cu o placă de circuite imprimate ieşind din nisip, 
cioburi de sticlă mai mici şi mai mari. În umbra unei lespezi 
mari, observă o sticlă ce părea întreagă. Descăleca, o ridică 
de jos, o goli de nisipul strâns numai Dumnezeu ştia de 
câte zeci (sau sute) de ani şi se uită la ea cu atenţie. Pe o 
parte, cu litere în relief, era o denumire pe care o 
recunoscu imediat: Nozz-A-La. 

— Băutura preferată a scamatorilor din întreaga lume, 
murmură Jake, lăsând sticla jos. a 

Alături se afla un pachet mototolit de ţigări. II netezi şi 
văzu un desen care reprezenta o femeie cu buze roşii, 
pălărie roşie, şi o ţigară ţinută elegant între două degete 
lungi. Numele mărcii era PARTI. 

Între timp, Ete se oprise la vreo zece, doisprezece metri 
mai în faţă şi se uita la el peste umăr. 

— Bine, spuse Jake. Vin acum. 

Alte poteci se alăturară celei pe care mergeau ei, iar Jake 
îşi dădu seama că se afla pe o continuare a Drumului de 


Est. Ici şi colo observă şi câteva urme răzlețe de cizme şi 
altele, mai mici şi mai adânci - acestea se aflau mai spre 
marginea drumului, adăpostit de pereţi înalţi de stâncă, 
unde vânturile puternice ajungeau mai rar. Bănui că urmele 
de cizme îi aparţineau lui Slightman, iar cele mai adânci 
erau ale lui Andy. Alte urme nu se mai vedeau. Dar vor fi, 
nu peste multe zile. Urmele cailor cenuşii ai Lupilor venind 
dinspre est. Şi acelea vor fi adânci. Adânci ca urmele lui 
Andy. 

În faţă, poteca urca peste un deal. De-o parte şi de alta ei 
creşteau, amintind de tuburile de orgă, cactuşi incredibil de 
hidoşi, ale căror braţe cilindrice arătau în toate direcţiile. 
Acolo se oprise Ete. Se uita în jos la ceva şi parcă râdea din 
nou. Jake se apropie de bumbler, simțind mirosul iute şi 
amar al cactuşilor ce-i aduse aminte de paharele cu martini 
pe care obişnuia să le bea tatăl lui. 

Ajunse lângă Ete şi se uită şi el în jos. La poalele dealului, 
în dreapta, se afla o alee desfundată. O poartă glisantă 
încremenise pe jumătate deschisă în urmă cu o veşnicie, 
probabil cu mult înainte ca Lupii să înceapă să fure copiii 
din Ținuturile de Hotar. Dincolo de ea se înălța o clădire cu 
acoperiş arcuit. Lui Jake îi tresaltă inima de bucurie când 
văzu lumina albă ce ieşea prin ferestrele mici. Nu provenea 
de la lumânări şi nici de becuri (sau „lumini cu scântei”, 
cum le zicea Roland). Numai tuburile de neon puteau 
arunca lumina aceea. 

În viaţa lui din New York, lumina fluorescentă îi amintea 
doar de lucruri triste, plictisitoare: magazine uriaşe, unde 
marfa este în permanenţă la reduceri, dar unde niciodată 
nu găseşti ce cauţi; după-amiezi somnoroase petrecute la 
şcoală, când profesorul turuie fără încetare despre 
drumurile comerciale din China Antică, sau despre 
resursele minerale ale Perului şi când afară ploaia cade fără 
contenire şi când ai senzaţia că nu vei mai auzi niciodată 
soneria vestind sfârşitul orelor; cabinetul doctorului unde te 
întinzi, înfrigurat şi stânjenit, doar cu chiloţeii pe tine pe 
masa de examinare acoperită cu cearşaf din hârtie de unică 
folosinţă şi când ştii, cumva, că o să ţi se facă o injecție. 


Însă în noaptea aceasta, luminile albe îl înveseliră. 

— Bravo, băiete, îi spuse lui Ete. 

În loc să-şi repete numele, aşa cum făcea mereu ca 
răspuns la felicitările primite, bumblerul se uită dincolo de 
Jake şi începu să mârâie. In aceeaşi clipă poneiul tropăi pe 
loc şi scoase un nechezat nervos. Jake trase de hăţuri, 
dându-şi seama că mirosul acela amar (însă nu chiar 
neplăcut) de gin şi de ienupăr devenise mai tare. Privi în jur 
şi văzu la dreapta lui două braţe ţepoase de cactus care se 
întindeau, se roteau încet înspre el. Se auzi un scrâşnet 
slab, şi din trunchiul central al cactusului începu să curgă 
seva albă. În lumina lunii, Jake văzu că ţepii care se 
apropiau de el erau lungi şi haini. Creatura îi simţise 
mirosul, creatura era flămândă, creatura voia să-l mănânce. 

— Haide, îi spuse lui Ete şi lovi uşor poneiul cu călcâiele. 

Calul nu avu nevoie de alt îndemn şi cobori dealul într-un 
trap mai rapid, îndreptându-se către clădirea cu luminile 
fluorescente. Ete mai aruncă o privire suspicioasă spre 
cactus şi se grăbi să-i ajungă din urmă. 


7 


Jake ajunse la aleea desfundată şi se opri. La vreo 
cincizeci de metri mai la vale drumul era traversat de şine 
de tren care se îndreptau spre Devar-Tete Whye, peste care 
treceau pe un pod scund. Oamenii buni din Calla, acei 
folken, numeau podul „digul de peste apă”. Cei mai bătrâni 
îi spuneau „digul diavolului”. 

— Pe şinele astea trec trenurile care-i aduc pe bolânzi din 
Bubuit de Tunet, îi şopti el lui Ete. 

Simţise el, oare, smucitura Grinzii? Jake era sigur că o 
simţise. Şi credea că atunci când vor pleca din Calla Bryn 
Sturgis - dacă vor pleca vreodată din Calla Bryn Sturgis - o 
vor face pe şinele acestea. 

Mai rămase o clipă acolo, cu picioarele scoase din scări, 
apoi îşi îndemnă poneiul pe aleea desfundată, spre clădire. 
| se părea că seamănă cu o baracă din prefabricate dintr-o 


bază militară. Lui Ete îi era greu să se ţină după el tropăind 
cu picioruşele-i micuţe pe aleea denivelată. Pavajul acela 
spart putea fi periculos şi pentru cal. Imediat ce trecură de 
poarta încremenită, Jake descăleca şi se uită în jur după 
ceva de care să îşi priponească poneiul. În apropiere se 
aflau nişte tufe, dar ceva îi spuse că se aflau mu/t prea 
aproape. Că erau mult prea evidente. Duse poneiul mai 
departe, până la fundaţia clădirii, se opri şi îl căută din ochi 
pe Ete. 

— Stai! 

— Stai! Ete! Eik! 

În spatele unui morman de lespezi erodate ca nişte piese 
Lego pentru copiii de uriaşi, Jake descoperi alte tufe. 
Consideră că era mai potrivit să-şi priponească aici calul. Îi 
mângâie botul lung şi mătăsos şi îi spuse: 

— Nu durează mult. Ai să fii cuminte? 

Căluţul fornăi şi păru a da din cap. Ceea ce, aşa cum ştia 
prea bine Jake, nu însemna absolut nimic. Şi, oricum, poate 
că-şi făcuse griji degeaba. Dar prevederea e mama 
înţelepciunii. Se întoarse pe alee şi se aplecă să-l ia în braţe 
pe Ete. Chiar atunci se aprinseră o mulţime de lumini 
puternice ţintuindu-l în loc, ca pe un gândac pe o lamelă de 
microscop. Cu Ete susţinut în curbura unui braţ, Jake îşi 
ridică cealaltă mână ca să-şi ferească ochii. Bumblerul 
scânci speriat şi clipi des din pleoape. 

Nu urmă niciun strigăt de avertisment, nu se auzi nici-o 
voce aspră care să-i ceară să se identifice. Prin urmare, 
bănui Jake, luminile fuseseră aprinse de senzori de mişcare. 
Şi acum, ce? Urmează tir de mitralieră dirijat de computere 
bipolare? Năvâălesc peste el o droaie de roboţei ucigaşi 
precum ăia pe care îi omorâseră Roland, Eddie şi Susannah 
în poiana unde începea Grinda? Sau poate va cădea peste 
el o plasă, imobilizându-l, aşa cum văzuse la televizor într- 
un film despre vânătoarea în junglă? 

Jake se uită în sus. Nici urmă de plasă. Şi nici de 
mitraliere. Porni din nou, ocolind cu grijă gropile adânci şi 
sărind peste o gură de canal. Mai încolo aleea era înclinată 
şi crăpată, dar cât de cât întreagă. 


— Poţi să te dai jos, acum, îi spuse el lui Ete. Măi, frate, 
da' greu te-ai mai făcut. Ai grijă, sau te pun la dietă. 

Privi în faţă, mijindu-şi ochii şi ferindu-i de lumina 
orbitoare. Luminile erau aliniate chiar sub acoperişul arcuit 
al clădirii din prefabricate. Îi proiectau umbra în spate, 
lungă şi neagră. Observă câteva hoituri de pisici de stâncă, 
două la stânga şi alte două la dreapta. Trei erau 
descompuse până la stadiul de schelet. Al patrulea 
putrezise zdravăn, însă Jake reuşi să vadă că avea o gaură 
în el, prea mare să fi fost făcută de un glonţ. Probabil că 
fusese o arbaletă. Şi se simţi mai liniştit la gândul că nu 
avea de-a face cu arme ale tehnologiei ultra-avansate. Şi 
totuşi, cât de nebun era să mai rămână fie şi o secundă în 
locul ăsta, în loc să o ia la goană spre râu şi spre Calla de 
pe celălalt mal? Păi, nu? 

— Nebun, se gratulă singur. 

— Bun-bun, fu de acord Ete, tropăind lângă piciorul lui. 

După un minut ajunseră la uşa clădirii. Deasupra ei era o 
placă ruginită pe care scria: 


NORTH CENTRAL POSITRONICS 
Coridorul de Nord-Est 
Arc Quadrant 


AVANPOSTUL 16 


Securitate medie 
3 PAROLA VOCALA DE ACCES 5 


lar pe uşă, atârnând strâmb în cele două cuie rămase, 
era un alt anunţ. O glumă? O poreclă? Lui Jake i se păru a fi 
câte puţin din fiecare. Literele erau sugrumate de rugină şi 
roase de nisipul şi pietrişul aduse de vânt în numai 
Dumnezeu ştie cât de mulţi ani. 


BINE AŢI VENIT LA DOGAN 


Jake se aştepta ca uşa să fie încuiată şi nu fu dezamăgit 
în această privinţă. Clanţa se mişcă doar un pic sub 
apăsarea mâinii lui şi îşi spuse că, fără doar şi poate, atunci 
când fusese nouă, nu se clintise nici măcar atât. În stânga 
uşii se afla un panou, de asemenea ruginit, cu un buton şi 
un difuzor cu grilă. Dedesubt scria VOCE. Jake întinse mâna 
spre buton şi, pe neaşteptate, toate luminile se stinseră, 
lăsându-l într-o beznă totală. Sunt acţionate de un 
temporizator, îşi zise el. Reglat la un interval cam scurt. 
Sau, poate, doar au obosit, aşa cum au obosit toate cele 
lăsate în urmă de Marii Străbuni. 

Ochii săi se readaptară la lumina lunii şi văzu din nou 
panoul din stânga uşii. Bănuia cam care putea fi parola. 
Apăsă butonul. 

— BINE AŢI VENIT LA AVANPOSTUL 16, se auzi o voce. 

Jake se dădu înapoi tresărind puternic şi înăbuşindu-şi un 
strigăt de uluire. Sigur că se aşteptase la o voce, însă nu la 
una atât de asemănătoare cu cea a Monoului Blaine. Mai 
degrabă, se aşteptase la graiul tărăgănat al lui John Wayne 
care să-l numească „micuțul cowboy”. 

— ACESTA ESTE UN AVANPOST CU SECURITATE MEDIE. 
AVEŢI ZECE SECUNDE PENTRU A ROSTI PAROLA. NOUĂ... 
OPT... 

— Nouăsprezece, zise Jake. 

— PAROLA INCORECTA. MAI PUTEŢI ÎNCERCA O DATĂ. 
CINCI... PATRU... TREI... 

— Nouăzeci şi nouă, spuse Jake. 

— MULŢUMIM. 

Uşa se deschise. 


9 


Jake şi Ete intrară într-o încăpere ce-i aminti băiatului de 
uriaşa zonă de comandă de sub oraşul Lud pe unde 
mersese cu Roland pe urmele sferei de oţel care avea să-i 
ducă la leagănul lui Blaine. Fireşte, sala aceasta era mai 
mică, însă multe din cadranele şi panourile ei erau la fel. În 


faţa unora dintre pupitre se aflau scaune cu rotile, pentru 
ca ocupanţii lor să nu fie nevoiţi să se ridice în picioare 
când se deplasau dintr-un loc în altul. Se simţea un susur 
constant de aer proaspăt şi se auzea hârâitul aspru al 
instalaţiei care îl producea. Şi, chiar dacă trei sferturi dintre 
panouri erau luminate, încă mai rămâneau o mulţime 
închise. Bătrâne şi ostenite: avusese dreptate în această 
privinţă. Intr-un colţ se afla un schelet rânjit în rămăşiţele 
unei uniforme kaki închis. 

Pe o latură a sălii se înşiruiau multe monitoare, 
amintindu-i lui Jake de biroul tatălui său de acasă - deşi 
acolo nu erau decât trei, câte unul pentru fiecare reţea de 
televiziune, iar aici erau... începu să le numere. Treizeci. 
Imaginile de pe trei dintre ele erau atât de pline cu purici, 
încât nu-şi putu da seama ce anume reprezentau ele. Două 
se dădeau peste cap foarte repede, probabil pentru că li se 
paradise sincronizarea pe verticală. Patru erau stinse. Pe 
celelalte douăzeci şi unu se vedeau imagini clare la care 
Jake se holbă din ce în ce mai uluit. Pe vreo şase se vedeau 
diferite bucăţi din deşert, inclusiv dealul străjuit de cactuşii 
diformi. Alte două arătau avanpostul - Doganul - din spate 
şi dinspre alee. Sub acestea erau alte trei monitoare pe 
care se vedeau imagini din interiorul Doganului. O încăpere 
ce putea fi o magazie de provizii sau o bucătărie. Un 
dormitor mic, cu opt paturi suprapuse - pe unul din cele de 
sus Jake observă un alt schelet. Pe al treilea ecran era chiar 
sala de comandă, surprinsă de undeva, de sus. Jake se văzu 
pe sine şi îl văzu şi pe Ete. Mai era un ecran cu o bucată din 
calea ferată, şi încă unul cu râul Whye văzut de pe malul 
acesta, splendid sub clarul de lună. În colţul din dreapta se 
putea observa „digul de peste apă” cu şinele de tren. 

Jake rămase mut de uimire în faţa imaginilor de pe 
celelalte opt monitoare încă funcţionale. Într-una se vedea 
prăvălia lui Took, întunecată şi pustie pe timpul nopţii. Într- 
alta, Pavilionul. Alte două monitoare prezentau strada 
principală din Calla din unghiuri diferite. Un altul - biserica 
Doamna Liniştii Noastre. Şi pe altul se vedea camera de zi 
din casa parohială - se vedea dinăuntru, nu prin fereastră! 


Jake chiar o văzu pe Bambiloi, pisica Părintelui, dormind 
încolăcită în faţa căminului. Pe celelalte două ecrane erau 
nişte imagini pe care Jake le presupuse a fi luate din 
cătunul oamenilor manni (nu avea de unde să fie sigur, căci 
nu fusese acolo). 

Unde mama naibii sunt toate camerele astea? se întrebă 
Jake. Cum de nu le vede nimeni? 

Nu le vede nimeni pentru că sunt foarte mici, îşi răspunse 
singur. Şi pentru că au fost bine camuflate. Zâmbiţi, sunteți 
la Camera Ascunsă! 

Dar biserica... şi casa parohială... nici nu existaseră în 
Calla până în urmă cu câţiva ani. Şi înăuntru? În interiorul 
casei parohiale? Cine a pus camera de luat vederi acolo, şi 
când? 

Jake nu ştia când, dar bănuia cine. Slavă Domnului că 
stătuseră de vorbă afară, pe terasă, sau pe pajişte. Cu 
toate acestea, oare cât de mult au aflat Lupii - sau stăpânii 
lor? Cât de mult au înregistrat maşinăriile astea diabolice, 
curvele astea de maşinării diabolice? 

Cât de mult au înregistrat şi au transmis? 

Jake simţi că îl dor mâinile şi îşi dădu seama că strânsese 
pumnii atât de tare, încât îi intraseră unghiile în carne. Şi-i 
descleştă cu greu. Se tot aştepta să audă vocea din 
difuzorul de la uşă - vocea aceea care semăna într-un mod 
atât de sinistru cu cea a lui Blaine - luându-l la rost, 
întrebându-l ce caută acolo. Dar nu se auzea nimic altceva 
în afară de zumzetul aparaturii şi de fâsâitul enervant al 
ventilaţiei. Se uită peste umăr şi văzu că uşa pe care 
intraseră se închisese în urma lor pe balamale pneumatice. 
Nu se îngrijoră; probabil că se va deschide mult mai uşor 
din partea aceasta. lar dacă nu, bunul şi dragul număr 
nouăzeci şi nouă îl va salva din nou. Îşi aduse aminte cum 
se prezentase în faţa oamenilor buni din Calla strânşi în 
pavilion, în seara aceea care acum îi părea ca aparţinând 
altei vieţi: Sunt Jake Chambers, fiu al lui Elmer, din neamul 
lui Eld, le spusese el. Din ka-tet-ul lui Nouăzeci şi Nouă. De 
ce spusese una ca asta? Habar n-avea. Nu ştia decât că se 
întâmplau din nou tot felul de lucruri. Pe vremuri, la ora de 


literatură engleză, domnişoara Avery le citise o poezie a lui 
William Butler Yeats, intitulată „A doua venire”. Era ceva 
despre un şoim care se roteşte iar şi iar cu o mişcare 
turbionară - adică într-un fel de cerc, după cum le explicase 
domnişoara Avery. Însă aici lucrurile se mişcau în spirală, 
nu în cerc. Pentru Ka-tet-ul lui Nouăsprezece (sau al lui 
Nouăzeci şi Nouă, căci Jake era aproape convins că 
reprezentau unul şi acelaşi lucru) treburile se precipitau, în 
vreme ce lumea din jurul lor înainta în vârstă, se destrăma, 
înceta să mai funcţioneze, se descuama. Ca şi cum s-ar fi 
aflat în mijlocul ciclonului care o purtase pe Dorothy pe 
Tărâmul lui Oz, unde vrăjitoarele erau adevărate, iar 
scamatorii erau la putere. În inima lui, Jake ştia că este 
foarte normal ca ei să vadă iar şi iar aceleaşi lucruri, şi din 
ce în ce mai des, pentru că... 

Surprinse o mişcare pe unul din ecrane. Se uită într-acolo 
şi îi văzu pe tăticul lui Benny şi pe Andy, Robotul Mesager, 
cum coborau de pe dealul străjuit de cactuşi. Braţele 
cilindrice ale plantelor se balansară înainte, încercând să le 
blocheze calea - şi, foarte posibil, să-i înţepe. Insă Andy 
chiar nu avea de ce să se teamă de santinelele cu spini. 
Întinse mâna şi, fără pic de efort, frânse în două unul din 
braţele cactusului. Din bucăţile căzute pe jos începu să 
curgă un soi de măzgă albă. Poate că nici nu era sevă, îşi 
spuse Jake. Poate că era sânge. In orice caz, celălalt cactus 
se retrase la iuţeală. Andy şi Ben Slightman se opriră, 
foarte posibil ca să discute despre ce tocmai se întâmplase. 
Rezoluţia imaginii de pe monitor nu era suficient de clară 
ca să-şi dea seama dacă gura omului se mişcă sau nu. 

Jake fu copleşit de un sentiment de panică absolut 
crâncenă. Parcă tot corpul i se îngreunase ca tras în jos de 
forţa gravitaţională a vreunei planete uriaşe, ca Jupiter sau 
Saturn. Nu putea să respire; pieptul nici nu i se mai mişca. 
Probabil că aşa s-ar fi simţit şi Bălăioara, îşi spuse el, 
complet aiurea, dacă s-ar fi trezit la timp să-i audă pe cei 
Trei Urşi întorcându-se acasă. Sigur, el nu mâncase 
cerealele urşilor, nu sfărâmase scăunelul Ursuleţului cel 
Mic, dar cunoştea prea multe secrete. lar toate aceste 


secrete se reduceau, de fapt, la unu/ singur. Un singur 
secret monstruos. 

Acum cei doi o porniră mai departe. Spre Dogan. 

Ete se uita la el neliniştit, cu gâtul cel lung întins la 
maximum, dar Jake nici nu-l vedea. În faţa ochilor i se 
deschideau flori negre. Va leşina curând. Îl vor găsi întins 
pe jos. Ete va încerca să-l apere, dar se va ocupa Ben 
Slightman de el, dacă Andy nu va dori să se atingă de 
bumbler. Afară erau patru pisici de stâncă moarte, iar 
tăticul lui Benny o omorâse cel puţin pe una din ele cu 
arbaleta. Aşa că un billy-bumbler micuţ şi vorbăreţ nu va fi 
o problemă pentru el. 

Ce faci, ai de gând să te comporti ca un laş? îl întrebă 
Roland în mintea lui. Pă/, dacă eşti aşa mişel, de ce te-ar 
ucide? De ce nu te-ar surghiuni la vest, împreună cu toți cei 
vrednici de dispreț, care au uitat chipurile taților lor? 

lar vorbele astea îl făcură să-şi revină. Aproape complet. 
Trase aer în piept, adânc şi prelung, simțind cum îi ard 
plămânii. Şi apoi îl dădu afară cu un şuierat exploziv. Apoi 
se plesni peste obraji cât putu de tare. 

— Eik! îl dojeni Ete pe un ton şocat. 

— Nu-i nimic, îl linişti Jake. 

Se uită la monitoarele cu bucătăria şi cu dormitorul şi îl 
alese pe cel din urmă. În bucătărie nu aveau unde să se 
ascundă. Sigur, s-ar fi putut să fie un dulap pe undeva pe 
acolo. Dar dacă nu era? In cazul ăsta ar fi pus-o rău de tot. 

— Vino, Ete, spuse şi ieşi din sală, lăsând în urmă 
bâzâitul aparatelor şi lumina albă a tuburilor de neon. 


10 


Dormitorul păstra amintiri de mirodenii vechi: scorţişoară 
şi cuişoare. Involuntar, Jake se întrebă dacă nu cumva 
simţiseră aceeaşi aromă şi primii arheologi care 
pătrunseseră în mormintele din piramide. Scheletul tolănit 
pe patul din colţ îi rânjea cu ospitalitate. A; chef sa tragi un 
pui de somn, micuțule cowboy? Eu trag unul lung! Pe cutia 


toracică luceau straturi mătăsoase de pânze de păianjen, 
şi, la fel de maşinal ca mai înainte, Jake se întrebă câte 
generaţii de păienjenei s-or fi născut în cavitatea aceea 
goală. Observă o mandibulă pe una dintre perne, şi o 
amintire cumplită se deşteptă. Pe vremuri, într-o lume în 
care el murise, pistolarul găsise un os exact ca acesta. ŞI îl 
folosise. 

In mintea lui Jake se învârteau două întrebări practice şi o 
hotărâre încă şi mai practică. Câtă vreme va trece până 
când cei doi vor ajunge aici şi dacă îi vor descoperi sau nu 
poneiul. Acestea erau întrebările. Dacă şi Slightman venise 
călare, atunci cu siguranţă că prietenosul căluţ al lui Jake şi- 
ar fi salutat deja cunoştinţa. Din fericire, Slightman venise 
pe jos, la fel ca data trecută. Şi Jake ar fi venit pe jos dacă 
ar fi ştiut că destinaţia lui se află la doar un kilometru la est 
de râu. Insă, atunci când se furişase de pe moşie, habar nu 
avusese că avea o destinaţie. 

Hotărârea era să-i ucidă pe amândoi, şi pe omul din 
tinichea, şi pe cel din carne şi oase. Dacă putea. Andy s-ar 
putea să-i dea ceva bătaie de cap, dar ochii lui bulbucaţi, 
din sticlă albastră, păreau a fi punctul lui vulnerabil. Dacă l- 
ar putea orbi cumva... 

Va fi apă, dacă asta va fi vrerea Domnului, îl auzi pe 
pistolar care nu voia să-i mai iasă din cap. Tu trebuie să te 
ascunzi undeva. Unde? 

Nu pe priciuri. Se vedeau toate pe monitor şi nu avea 
cum să imite un schelet. Sub unul din cele două din spate? 
Riscant, dar va trebui să se mulţumească cu atât... doar 
dacă nu cumva... 

Jake observă o altă uşă. Se repezi la ea şi o deschise. Era 
o debara, iar debaralele sunt ascunzători minunate. 
Aceasta, însă, era plină ochi cu tot felul de aparate 
electronice pline de praf, puse de-a valma. Câteva se 
rostogoliră afară. 

— Căcat! şopti el agitat. 

Le înghesui înapoi înăuntru şi închise uşa debaralei. Bine, 
înseamnă că trebuie să se ascundă sub unul din paturile 
acelea din... 


— BINE AŢI VENIT LA AVANPOSTUL 16, bubui vocea 
înregistrată. Jake tresări puternic, se uită la stânga şi 
observă o altă uşă întredeschisă. 

Să încerce să vadă ce-i acolo, sau să se repeadă sub unul 
din paturile din capătul dormitorului? Ar fi avut vreme să 
încerce una dintre ascunzători, însă nu pe amândouă. 

— ACESTA ESTE UN AVANPOST CU SECURITATE MEDIE. 
Jake se duse la uşă, şi foarte bine făcu, pentru că Slightman 
nu aşteptă ca înregistrarea să-şi isprăvească discursul. Din 
difuzoare se auzi vocea lui spunând „Nouăzeci şi nouă”, 
apoi mulţumirile computerului. 

Era o altă debara, doar cu două sau trei cămâşi 
destrămate într-un colţ şi un poncho plin de praf agăţat 
într-un cui. Aerul de aici era la fel de plin de praf ca şi 
ponchoul, iar Ete strănută delicat de câteva ori când intră în 
debara, în urma lui Jake. 

Băiatul se lăsă în genunchi şi puse un braţ în jurul gâtului 
subţire al billy-bumblerului. 

— Să nu mai faci aşa dacă nu vrei să ne omoare pe 
amândoi, îi zise el. Fii cuminte, Ete. 

— Minte, Ete, îi şopti bumblerul arătând că a înţeles şi îi 
făcu cu ochiul. Jake trase uşa spre ei, lăsând-o 
întredeschisă, aşa cum o găsiseră. Şi începu să spere. 


11 


Îi auzea bine - chiar mult prea bine. Îşi dădu seama că 
toată clădirea era înţesată cu microfoane şi difuzoare. lar 
gândul acesta nu-l linişti câtuşi de puţin. Pentru că, dacă el 
şi Ete îi auzeau pe ei... 

Despre cactuşi discutau acum, sau, mai degrabă, despre 
cactuşi vorbea Slightman de unul singur. Le zicea „cactuci” 
şi voia să priceapă de ce erau atât de agitaţi. 

— Cu siguranţă că din cauza altor pisici de stâncă, sai, îi 
răspunse Andy cu vocea lui îndatoritoare şi uşor afectată. 

Eddie spunea că Andy îi aduce aminte de robotul C3PO 
din Războiul stelelor, film a cărui premieră Jake o aşteptase 


cu nerăbdare. Şi o ratase cu mai puţin de o lună. 

— E sezonul lor de împerechere. 

— Mă faci să râd, spuse Slightman. Vrei să zici că cactucii 
nu-şi dau seama ce pot prinde şi ce nu? Crede-mă când îţi 
zic că a mai fost cineva pe aici. Şi nu cu mult timp în urmă. 

Jake rămase ca trăsnit, aducându-şi aminte de ceva: oare 
podeaua din Dogan era acoperită cu praf? Fusese mult prea 
ocupat să caşte ochii la panourile de control şi la monitoare 
şi nici n-o băgase în seamă. Dacă el şi cu Ete lăsaseră 
urme, cei doi le observaseră deja, iar conversaţia asta 
despre cactuşi era doar o prefăcătorie destinată auzului lor, 
iar în toată vremea aceasta ei se strecurau tiptil spre uşa 
dormitorului. 

Jake îşi scoase Rugerul din tocul de la subsuoară şi îl 
strânse în mâna dreaptă, cu degetul mare pe siguranţa 
trăgaciului. 

— Conştiinţa vinovată ne transformă pe toţi în laşi, zise 
Andy cu emfază, pe un ton ce părea a spune „mie-unul-nu- 
mi-pasă-dar-m-am-gândit-că-tu-vrei-să-ştii”. Aceasta este o 
adaptare liberă a... 

— Mai tacă-ţi fleanca, sac de cuie şi sârme ce eşti, mârâi 
Slightman. Nu... Şi scoase un țipăt. Ete se crispa şi i se 
ridică blana pe ceafă. incepu să mârâie gros. Jake îl apucă 
de bot. 

— Dă-mi drumul! zbieră Slightman. Lasă-mă! 

— Dar, bineînţeles, sai Slightman, păru îngrijorat Andy. 
Doar ce ţi-am apăsat uşor o terminaţie nervoasă de la cot. 
Ca să produc un rău permanent, ar fi fost nevoie să aplic o 
presiune de vreo nouăzeci şi ceva de atmosfere. 

— De ce naiba să faci una ca asta? se văicări ofensat 
administratorul. Nu fac eu tot ce vrei, ba chiar mai mult? 
Nu-mi pun eu pielea pe băț pentru băiatul meu? 

— Şi pentru câteva mici beneficii personale, spuse Andy 
pe un ton insinuant. Ochelarii... maşina de făcut muzică din 
desaga de la şa... şi, să nu uităm... 

— Ştii foarte bine de ce fac toate astea şi ce s-ar 
întâmpla dacă aş fi descoperit, spuse Slightman fără urmă 
de smiorcăială în voce. 


Acum tonul lui era al unui om respectabil, dar nespus de 
ostenit. Jake îl ascultă cu groază tot mai mare. Dacă va 
scăpa de aici şi îl va demasca pe tăticul lui Benny, trebuia 
să fie sigur că nu face nici-o greşeală, şi că acesta este cu 
adevărat un nemernic trădător. 

— Da, ai dreptate, adevăr spui că am şi câteva beneficii 
mărunte, mulţumescu-ţi foarte mult. Am ochelari, ca să văd 
mai bine cum să-i trădez pe oamenii pe care îi cunosc de o 
viaţă. Maşina de făcut muzică, pentru ca să nu aud cum mă 
mustră acea conştiinţă despre care tot dai din gură vrute şi 
nevrute şi să pot să dorm noaptea. Şi după aia te apuci de 
mă ciupeşti de cot de-mi ies ochii Rizei naibii din cap. 

— Ai dreptate, spuse Andy, cu voce schimbată, 
aducându-i din nou aminte lui Jake de Blaine. 

Cum ar fi fost ca Tian Jaffords să audă vocea aceasta? 
Cum ar fi fost s-o audă Vaughn Eisenhart? Sau Overholser? 
Sau ceilalţi fo/ken, ceilalţi oameni buni din Calla? 

— Mă împroaşcă cu ocări şi nu scot nici-o şoaptă de 
protest, necum să mai ridic mâna la ei. „Vino-ncoace, Andy. 
Du-te-ncolo, Andy. Tacă-ţi gura aia mare. Nu mai cânta 
cântecele alea prosteşti. Nu ne spune viitorul, pentru că nu 
vrem să ni-l cunoaştem.” Aşa că nu-l mai spun decât 
Lupilor, pentru că ei vor să asculte veşti care să-i întristeze, 
iar eu le dau, aşa să ştii, căci pentru mine fiecare lacrimă 
vărsată este o picătură de aur. „Nu eşti decât un morman 
de becuri şi cabluri”, îmi zic ei. „Zi-ne cum o să fie vremea, 
cântă copiilor un cântec de leagăn şi du-te naibii de-aici”. 
lar eu le permit să mă trateze astfel. Căci ăsta-s eu, Andy 
cel Prost, jucăria copiilor şi ciuca bătăii de joc a tuturor. Dar 
de tine, sai, nu voi accepta să fiu batjocorit. Speri să ai un 
viitor în Calla după atacul Lupilor, nu-i aşa? 

— Ştii foarte bine că aşa este, răspunse atât de încet 
Slightman încât Jake abia îl auzi. Merit asta. 

— Îţi doreşti să trăieşti mai departe în Calla, alături de 
fiul tău, commala să vă fie de cap! Şi s-ar putea să reuşeşti. 
Numai că acum viitorul tău depinde de mai mult decât de 
moartea străinilor. Depinde şi de tăcerea mea. iți cer în 
schimb să-mi arăţi respect. 


— Asta-i absurd, spuse Slightman după o pauză scurtă. 

Din ascunzătoarea sa, Jake era sută la sută de acord cu 
faptul că era pur şi simplu absurd ca un robot să pretindă 
respect. Însă la fel de absurd fusese şi ursul cel uriaş care 
patrula prin pădurea pustie; la fel fusese şi morlocul ce voia 
să pătrundă tainele computerelor bipolare; la fel şi trenul al 
cărui unic scop în viaţă era să asculte şi să rezolve ghicitori. 

— Şi, fii atent la chestia asta şi răspunde-mi: cum să te 
respect, când nu mă respect nici măcar pe mine? 

Se auzi un ţăcănit metalic asemănător cu cel pe care îl 
scosese Blaine atunci când simţise cum îl învăluie absurdul, 
amenințând să-i prăjească circuitele logice. Apoi Andy zise: 

— Niciun răspuns, nouăsprezece. Conectează-te şi dă 
raportul, sai Slightman. Hai să terminăm odată. 

— Bine. 

În următoarele treizeci-patruzeci de secunde nu se auzi 
decât păcănit de taste, urmat apoi de un fluierat modulat, 
foarte ascuţit, care-i dădu fiori lui Jake şi-l făcu pe Ete să 
scâncească din fundul gâtului. Băiatul nu mai auzise în 
viaţa lui un asemenea sunet; absolut firesc: Jake era din 
New Yorkul anului 1977, iar cuvântul modem nu însemna 
nimic pentru el. 

Sunetul strident de întrerupse brusc. Urmă o clipă de 
tăcere. Apoi se auzi: , 

— AICI ALGUL SIENTO. VA VORBEŞTE FINLI O'TEGO. 
ROSTIŢI PAROLA. AVEŢI ZECE SECU... 

— Sâmbătă, spuse Slightman, făcându-l pe Jake să se 
încrunte scormonind printre amintiri: mai auzise vreodată 
numele acestei zile a săptămânii de când venise în Calla? 
Parcă nu. E 

— MULŢUMESC. ALGUL SIENTO CONFIRMA PAROLA. 
SUNTEM CONECTAŢI. 

Alt şuierat strident. - 

— RAPORTEAZĂ, SÂMBĂTĂ. 

Slightman începu să povestească cum îi urmărise pe 
Roland şi pe „cel tânăr” la Peştera Vocilor, în care acum se 
afla un fel de uşă, foarte posibil adusă acolo prin vrăjile 
făcute de manni. Zise că-şi folosise ocheana, şi reuşise 


astfel să vadă foarte bine... 

— Telescopul, îl întrerupse Andy, cu binecunoscuta-i voce 
serviabilă şi puţin afectată. Instrumentele acelea se 
numesc telescoape. 

— Poate vrei tu să dai raportul în locul meu, Andy, ce 
zici? se interesă Slightman cu sarcasm usturător. 

— Mii de scuze, se miorlăi robotul. Mii de scuze, mii de 
scuze, continuă, continuă, te descurci de minune. 

Urmă o pauză, iar Jake şi-l imagină pe administrator 
încercând să-i arunce lui Andy o privire ucigătoare, însă 
nereuşind din cauză că trebuia să-şi dea prea mult capul pe 
spate. In cele din urmă, îşi reluă relatarea. 

— Şi-au lăsat caii în vale şi au urcat pe jos. Aveau la ei un 
sac trandafiriu în care era ceva greu, pentru că îl treceau 
dintr-o mână în alta. Era ceva cu colţuri acolo înăuntru; mi- 
am dat seama când m-am uitat prin ocheana-telescop. Pot 
să-mi dau cu presupusul? 

— DA. 

— Cred că sunt două variante. Prima: s-ar putea să fi pus 
la loc sigur vreo două-trei din cărţile mai preţioase ale 
Părintelui. Dacă aşa stau lucrurile, cred că ar trebui trimis 
acolo un Lup ca să le distrugă, imediat după ce misiunea 
principală va fi dusă la bun sfârşit. 

— DE CE? 

Nici urmă de inflexiune în vocea aceasta îngheţată. Jake 
era convins că nu aparţinea unei fiinţe omeneşti. Doar 
auzind-o şi se simţea neputincios şi speriat. 

— Cum adică, de ce? Ca să-i daţi o lecţie, spuse 
Slightman ca şi cum ar fi fost de la sine înţeles. Să-i daţi o 
lecţie preotului! 

— ÎN CURÂND CALLAHAN VA FI DINCOLO DE LECŢII, 
spuse vocea. CARE ESTE A DOUA VARIANTA? 

Acum Slightman părea zguduit. lar Jake spera din tot 
sufletul ca jigodia asta trădătoare chiar să se simtă prost. 
Bun, încerca să-şi apere fiul, unicul său copil, dar de ce 
credea el că asta i-ar fi dat dreptul să... 

— Poate că erau hărţi, zise Slightman. M-am gândit mult, 
mult, şi am ajuns la concluzia că un om care are cărţi poate 


avea şi hărţi. Poate că le-a dat hărţi cu Regiunile de Est 
dinspre Bubuit de Tunet - că nu s-au ferit să spună că într- 
acolo vor porni după ce-şi termină treaba. Dar dacă hărţi au 
ascuns în peşteră, de cap să le fie, chiar dacă vor scăpa cu 
viaţă din toată povestea asta. Pentru că la anul, nordul va fi 
la est şi, foarte posibil, în anul următor va schimba locul cu 
sudul. 

Şi, dintr-odată, în bezna plină de praf a debaralei, Jake îl 
avu în faţa ochilor pe Andy care îl urmărea pe Slightman 
cum dădea raportul. Ochii electrici ai lui Andy scăpărau. 
Slightman nu avea de unde să ştie - nimeni din Calla nu 
avea habar - dar sclipirea aceea rapidă era modul în care 
roboții de serie DNF-44821-V-63 exprimau buna dispoziţie. 
Prin urmare, Andy râdea de Slightman. 

Pentru că el ştie mai multe, îşi zise Jake. Pentru că el ştie 
ce era în geanta aia. Pun pariu pe un pachet de biscuiţi că 
aşa e. 

Putea fi sigur? Oare era posibil să-şi folosească harul pe 
un robot? 

Dacă gândeşte, îi spuse pistolarul bine instalat în mintea 
lui, atunci poți să-l atingi. 

Ce să zic... poate. 

— Indiferent ce ar fi fost în sacul ăla, tot e un indiciu al 
naibii de bun că intenţionează să ducă copiii în depresiuni, 
zicea Slightman acum. Nu spun că-i vor ascunde chiar în 
peştera aia. 

— Nu, nu, nu în peştera aia, întări şi Andy. 

Deşi tonul îi era la fel de preţios ca întotdeauna, Jake îşi 
închipui cât de repede îi sclipeau ochii cei albaştri. Cum i se 
„Pâlbâiau”. 

— Prea multe voci în peştera aia şi-i vor speria pe micuţi! 
La naiba! 

DNF-44821-V-63, Robotul Mesager. Mesager! Îl puteai 
acuza pe Slightman de trădare, dar cum să-l acuzi pe Andy 
de aşa ceva? Pe pieptul lui era stanţat la vedere cu ce 
anume se ocupa, ce anume era. Cuvintele acelea care 
explicau totul fuseseră tot timpul în faţa ochilor lor. Zei ai 
mei! 


Între timp, tăticul lui Benny îşi bodogănea mai departe 
raportul către Finli o'Tego, numit, în alte locuri, Algul 
Siento. 

— Pe harta desenată de gemenii Tavery ne-a arătat mina 
Gloria, care-i la un kilometru jumate distanţă de Peştera 
Vocilor. Pot să spun ce mai cred? 

— POŢI. 

— Defileul care duce la Gloria se sparge în două la vreo 
patru sute de metri mai la sud. La capăt se află o altă mină 
veche. Noi îi zicem Pasărea Cardinal Doi. Conducătorul lor, 
dinh-ul lor le tot zice oamenilor că are de gând să-i ascundă 
pe copii în Gloria, şi cred că la fel va zice şi la adunarea de 
la sfârşitul săptămânii, cea pe care vrea s-o convoace ca să 
ne ceară permisiune să lupte cu Lupii. Da' cred că atunci 
când va veni vremea, o să-i înghesuie pe copii în Pasăre. Şi 
o să le pună pe Suratele Oriza să stea de strajă - şi în faţă 
şi deasupra - şi ai face bine să nu le subestimezi pe 
doamnele astea. 

— CÂTE? 

— Cred că cinci, dacă o lasă şi pe Sarey Adams să dea cu 
farfuria. Plus nişte bărbaţi cu arbalete. Şi a pus-o şi pe 
cafenie să înveţe cum să arunce, pricepi tu, şi am auzit că-i 
tare bună. Poate cea mai bună. Cum-necum, am reuşit să 
aflăm unde o să fie copiii. Face o greşeală că-i pune acolo, 
dar nu-şi dă seama. E periculos, dar i-a îmbătrânit mintea. 
Poate că tactica asta i-a mai fost de folos şi altă dată. 

Fireşte că i-a mai fost de folos. In Canionul Ochet, 
împotriva oamenilor lui Latigo. 

— Acum tot ce mai trebuie să aflăm e unde se vor afla el 
cu băiatul şi cu ăla tânăr atunci când vor veni Lupii. Poate 
că o să ne spună la adunare. Sau poate că o să-i zică lui 
Eisenhart după aia. 

— ORI LUI OVERHOLSER. 

— Nu. Eisenhart e de partea lui. Overholser nu e. 

— TREBUIE SA AFLI UNDE VOR FI. 

— Ştiu, spuse Slightman. Şi vom afla, Andy şi cu mine, şi 
o să mai venim o dată în locul ăsta nefericit. Şi după aia, 
gata. Mă jur pe Domnița Oriza şi pe Omul lisus. Atunci mă 


voi fi achitat de partea mea. Putem să plecăm de aici? 

— Într-o clipă, sai, îi răspunse Andy. Ştii bine că trebuie 
să-mi transmit şi eu raportul. 

Urmă un alt fluierat prelung şi strident. Jake strânse din 
dinţi şi aşteptă să se termine. Şi, la un moment dat, se 
termină. Finli o'Tego încheie transmisia. 

— Gata? 

— Dacă nu cumva mai ai motive să zăboveşti, cred că 
putem pleca, spuse Andy. 

— Nu ţi se pare că-i ceva schimbat pe aici? întrebă pe 
nepusă masă Slightman, îngheţându-i lui Jake sângele în 
vene. 

— Nu, răspunse Andy, dar nutresc un respect deosebit 
pentru intuiţia oamenilor. Ai o presimţire, sai? 

Urmă o pauză nesfârşită - cam de un minut, deşi Jake 
ştia că trebuie să fi fost mult mai scurtă. Puse mâna pe 
capul lui Ete şi aşteptă. 

— Nu, zise în cele din urmă Slightman. Probabil că sunt 
prea agitat, acum că mai e atât de puţin. O, Doamne, cât 
de mult îmi doresc să se termine odată! Mi-e silă de toată 
povestea asta! 

— Faci ce trebuie, sai. 

Jake nu avea de unde să ştie cum se simte Slightman, 
însă lui unul, compătimirea călâie din tonul lui Andy îi 
strepezi dinţii. 

— Faci unicul lucru care trebuie făcut. Nu-i vina ta că eşti 
tatăl singurului geamăn fără pereche din Calla Bryn Sturgis. 
Ştiu un cântec care scoate în evidenţă tocmai această idee 
într-o manieră extrem de emoţionantă. Poate doreşti să-l... 

— Gura! se sufocă de furie tăticul lui Benny. Gura, diavol 
mecanic ce eşti! Mi-am vândut sufletul ăsta blestemat, şi 
tot nu-ţi ajunge? Trebuie neapărat să mă iei şi peste picior? 

— Dacă te-am jignit, îmi cer scuze din adâncul inimii 
mele, a cărei existenţă nu putem decât să o presupunem. 
Altfel spus, îţi cer iertare. 

Şi Andy părea sincer. Părea că ar crede fiecare cuvânt 
rostit. Părea că nici usturoi nu mâncase, nici gura nu-i 
mirosea. Dar Jake n-avea nici cea mai mică îndoială că ochii 


lui Andy scăpărau hohote mute de râs albastru. 


12 


Conspiratorii plecară. Din difuzoarele de deasupra se auzi 
un soi de zornăit fără sens (fără sens pentru Jake), apoi 
linişte. Aşteptă ca ei să dea peste poneiul lui, să se 
întoarcă, să-l caute, să-l găsească, să-l omoare. Numără 
până la o sută douăzeci şi, văzând că nu se întorc, se ridică 
în picioare (ţeapăn ca un moşneag din cauza supradozei de 
adrenalină) şi se întoarse în camera de comandă. Exact la 
timp ca să observe cum se sting luminile acţionate de 
senzorii de mişcare. Se uită la monitorul pe care era 
imaginea dealului, şi-i văzu pe ultimii vizitatori ai Doganului 
trecând printre „cactucii” care, de data aceasta nu schiţară 
nici-o mişcare. Se pare că se învăţaseră minte. Din nou Jake 
observă cu ironie diferenţa de înălţime dintre Andy şi 
Slightman. Ori de câte ori tatăl său ar fi întâlnit o asemenea 
pereche de Pat şi Pataşon, comenta invariabil Aștia-s de la 
circ. Cam la atât se limita umorul lui Elmer Chambers. 

Când cei doi dispărură din vedere, Jake se uită în jos. Nici 
fir de praf, fireşte. Nici praf, nici urme. Ar fi trebuit să 
observe asta încă de când intrase. Cu siguranţă că Roland 
ar fi observat. Roland ar fi observat absolut tot. 

Jake voia din tot sufletul să iasă de acolo, dar se forţă să 
mai aştepte puţin. Dacă aveau să vadă că se aprind 
luminile în spatele lor, probabil că vor presupune că 
senzorii au detectat vreo pisică de stâncă (sau poate vreun 
animal din acela solzos căruia Benny îi zicea „tatui”), dar 
„probabil” nu era suficient. Ca să-i treacă timpul mai uşor, 
începu să se uite mai atent la panourile de comandă, dintre 
care multe aveau stanţate pe ele numele Turnătoriei 
LaMerk. Văzu şi siglele cunoscute ale GE şi IBM, plus încă 
una pe care n-o ştia - Microsoft. Acestea din urmă purtau 
emblema FABRICAT IN SUA. Marca aceasta nu se găsea pe 
produsele LaMerk. 

Cele vreo douăzeci şi cinci de tastaturi - dacă nu şi mai 


multe - erau mai mult ca sigur de la computere. Dar, oare, 
ce alte aparate se mai aflau acolo? Câte dintre ele mai 
funcționau încă? Erau şi arme puse bine în locul acesta? 
După mintea lui, răspunsul la ultima întrebare era nu - dacă 
ar fi existat arme, fără îndoială că ar fi fost scoase din uz 
sau furate de către Andy, Robotul Mesager (şi multe alte 
aplicaţii). 

În cele din urmă îşi spuse că era în regulă să plece de 
acolo... cu condiţia să fie extrem de prudent, să meargă 
tiptil până la râu, apoi să se strecoare înapoi pe moşia 
Rocking B. Ajunsese aproape de uşă când îl trăsni o altă 
idee. Exista oare o înregistrare a vizitei lui şi a lui Ete în 
Dogan? Exista oare, pe undeva, vreo casetă video cu ei? 
Privi din nou la ecrane, acordând mai multă atenţie celui cu 
sala de comandă. El şi cu Ete se vedeau acolo. Camera de 
luat vederi trebuie că era amplasată undeva foarte sus, 
drept pentru care surprindea tot ce se afla acolo. 

Isprăveşte, Jake, îl sfătui pistolarul din capul lui. N-ai ce 
face, aşa că las-o baltă. Dacă ai să-ți vâri nasul, s-ar putea 
să laşi urme. Poate chiar să porneşti vreo alarmă. 

Chestia cu alarma îl convinse. Îl luă în braţe pe Ete - mai 
mult ca să-şi aducă alinare - şi plecă naibii de acolo. Căluţul 
se afla exact acolo unde-l lăsase. Păştea frunzele unei tufe 
cu un aer visător. Pe terenul de şist nu se vedea nici-o 
urmă... dar nici el nu lăsa urme. Andy ar fi spart suprafaţa 
tare şi ar fi făcut urme, dar el nu, pentru că nu era destul 
de greu. Poate că nici tăticul lui Benny nu era. 

Încetează. Dacă te-ar fi simţit, s-ar fi întors după tine. 

Poate că aşa şi era, dar Jake tot avea senzaţia că intrase 
în pielea Bălăioarei atunci când ea se furişase în vârful 
picioarelor din casa celor trei urşi. Işi duse calul înapoi pe 
drumul pustiu, îşi puse parpalacul şi îl aşeză pe Ete în 
buzunarul încăpător. Când încalecă, îl lovi din greşeală de 
oblâncul şeii. 

— Au, Eik! exclamă Ete. 

— Taci, puiule, îi şopti Jake întorcându-şi poneiul în 
direcţia râului. Acum tre' să fii cuminte. 

— Minte, fu de acord Ete, făcându-i cu ochiul. 


Jake îşi trecu degetele prin blana deasă a bumblerului şi 
îl scarpină în locul preferat. Ete închise ochişorii, îşi întinse 
gâtul şi zâmbi. 

Când ajunseră la râu, Jake descăleca şi se uită peste 
lespede în ambele direcţii. Nu văzu nimic, însă asta nu-l 
împiedică să-şi simtă inima în gât tot drumul până pe malul 
celălalt. Se tot gândea la ce ar fi putut răspunde dacă l-ar fi 
surprins tăticul lui Benny şi l-ar fi întrebat ce caută pe afară 
în miez de noapte. Dar nu-i veni nimic în minte. La şcoală 
luase mereu nota zece la compuneri, dar acum descoperea 
că teama şi gândirea creativă nu fac casă bună. Dacă 
tăticul lui Benny l-ar fi văzut, ar fi fost vai de steaua lui. Pur 
şi simplu. 

Dar nimeni nu-l surprinse - nici când traversă râul, nici 
când se întoarse pe moşie, nici când luă şaua de pe căluţ, 
nici când îl perie. Întreaga lume era tăcută, iar lui Jake asta 
îi convenea de minune. 


13 


Jake se culcă la loc pe aşternutul său de paie de pe jos, 
trăgându-şi cearşaful până la bărbie, iar Ete sări pe patul lui 
Benny şi se încolăci din nou, cu botul învelit în coadă. 
Benny mormăi ceva în somn, întinse mâna şi îl mângâie pe 
funduleţ. A 

Profund tulburat, Jake se uită la celălalt băiat. li plăcea 
Benny - îi plăcea sinceritatea lui, cheful lui de joacă, 
plăcerea cu care muncea atunci când i se dădea vreo 
treabă. Îi plăceau hohotele lui vibrate de râs atunci când îl 
amuza ceva. Şi îi plăcea felul în care se potriveau în atât de 
multe privinţe. 

Şi, până în noaptea aceasta, îl plăcuse şi pe tăticul lui 
Benny. 

Încercă să-şi imagineze cum se va uita Benny la el când 
va afla că (a) tatăl lui era un trădător şi că (b) tocmai 
prietenul lui l-a demascat. Jake simţi că ar fi în stare să-i 
suporte furia. Dar nu şi durerea. 


Îți închipui că doar durere va fi? Mai gândeşte-te. Lumea 
lui Benny nu se sprijină pe prea multe certitudini, iar 
povestea asta o să i le spulbere. Pe toate. 

Nu-i vina mea că taică-său e un spion şi un trădător. 

Însă nu era nici vina lui Benny. lar dacă l-ai fi întrebat pe 
Slightman, probabil că ar fi răspuns că nu era nici vina ui, 
că fusese obligat. Jake credea că e aproape adevărat. 
Adevărat pe de-a întregul, dacă priveai situaţia din punctul 
de vedere al unui tată. Ce era, oare, acel ceva pe care 
gemenii din Calla îl aveau, iar Lupilor le trebuia? Probabil 
ceva din creierul lor. Vreo enzimă sau vreo secreție pe care 
copiii unici n-o produceau; poate chiar acea enzimă sau 
acea secreție care crea aşa-zisul fenomen al „telepatiei de 
gemeni”. Indiferent ce ar fi fost, o puteau obţine şi de la 
Benny Slightman, deoarece Benny Slightman doar părea a 
fi copil unic. Îi murise sora? Cam nasol, nu? Foarte nasol, 
mai ales pentru tatăl care-şi iubea unicul copil rămas. Care 
nu ar fi suportat să-l piardă. 

Și dacă îl ucide Roland? Atunci cum o să se mai uite 
Benny la tine? 

Odinioară, într-o altă viaţă, Roland promisese că va avea 
grijă de Jake Chambers, şi apoi îl lăsase să se prăbuşească 
în abis. lar Jake îşi închipuise că nu există trădare mai 
mare. Acum nu mai era chiar atât de sigur. Nu, nu mai era 
deloc sigur. Gândurile negre îl ţinură multă vreme treaz. In 
cele din urmă, cu doar o jumătate de oră mai înainte ca 
prima rază a zorilor să mângâie orizontul, Jake căzu într-un 
somn superficial şi agitat. 


IV 
FLUIERAŞUL DIN HAMELIN 


1 


— Suntem ka-tet, zise pistolarul. 

Observă privirea nesigură a lui Callahan - imposibil de 
ratat - şi dădu din cap cu hotărâre. 

— Da, Părinte, eşti de-al nostru. Nu ştiu de când, dar ştiu 
că aşa este. Şi la fel ştiu şi prietenii mei. 

Jake aprobă printr-un semn al capului. Şi Eddie. ŞI 
Susannah. Acum se aflau în Pavilion; după ce îl ascultase 
pe Jake, Roland considera că nu mai trebuie să stea de 
vorbă în casa preotului, şi nici măcar în curtea din spatele 
acesteia. | se părea foarte posibil ca Slightman, sau Andy - 
sau poate chiar vreun alt prieten, nedescoperit încă, al 
Lupilor - să fi instalat acolo dispozitive de ascultare şi 
camere de înregistrare. Cerul era cenuşiu, amenințând cu 
ploaia, însă vremea era remarcabil de caldă pentru mijlocul 
toamnei. Nişte doamne (sau poate domni) cu spirit 
cetăţenesc greblaseră frunzele moarte într-un cerc larg în 
jurul platformei de pe care se prezentaseră Roland şi 
prietenii lui, nu cu prea multă vreme în urmă, şi iarba de 
sub ele era verde ca în toiul verii. Câţiva folken înălţau 
zmeie, câteva perechi se plimbau ţinându-se de mână, doi 
sau trei comercianţi în aer liber stăteau cu un ochi după 
muşterii şi cu celălalt la burţile umflate ale norilor. Pe 
estradă,  muzicanţii care îi  întâmpinaseră cu atâta 
însufleţire când sosiseră în Calla Bryn Sturgis repetau nişte 
cântece noi. In câteva rânduri, nişte localnici se apropiaseră 
de Roland şi de prietenii lui, cu intenţia de a le da bineţe, 
însă, de fiecare dată, Roland scuturase din cap cu atâta 
asprime, că bieţii oameni făcuseră stânga împrejur în mare 
grabă. Trecuse vremea politeţurilor. Ajunseseră la partea 


concretă a chestiunii, cum zicea Susannah. 

— De azi în patru zile va avea loc adunarea, de această 
dată a tuturor locuitorilor, nu doar a bărbaţilor din Calla, 
spuse Roland. 

— Vezi bine că trebuie să fie toată lumea prezentă, 
comentă Susannah. Dacă te bizui pe femei să arunce cu 
farfuria şi să compenseze, astfel, armele pe care nu le 
avem, nu cred că-i prea mult să le dai voie şi lor să vină în 
sala aia afurisită. 

— Nu vom putea ţine adunarea în Sala de întruniri dacă 
vine tot oraşul, observă Callahan. Nu-i suficient spaţiu. O să 
aprindem torţele şi o s-o ţinem aici. 

— Şi dacă plouă? întrebă Eddie. 

— Atunci o să ne udăm, ridică preotul din umeri. 

— Mai avem patru zile până la adunare şi nouă până vin 
Lupii, zise Roland. Asta s-ar putea să fie ultima noastră 
şansă să stăm de vorbă aşa - aşezaţi şi cu mintea limpede. 
Nu putem sta prea mult, deci haideţi să profităm de timpul 
pe care îl avem. 

Intinse mâinile. Susannah îl prinse de una, Jake de 
cealaltă. Toţi cinci se apucară de mâini, formând un cerc. 

— Ne vedem? 

— Te văd foarte bine, spuse Jake. 

— Foarte bine, Roland, spuse şi Eddie. 

— Limpede ca apa de izvor, scumpete, surâse Susannah. 

Ete, care mirosea prin iarbă, nu zise nimic, dar se uită la 
ei şi le făcu cu ochiul. 

— Părinte? întrebă Roland. 

— Vă văd şi vă aud foarte bine, zâmbi uşor şi Callahan, şi 
mă bucur că sunt unul de-ai voştri. Deocamdată, cel puţin. 

Roland, Eddie şi Susannah auziseră mare parte din 
povestea lui Jake; Jake şi Susannah auziseră mare parte din 
cea a lui Roland şi Eddie. Acum, fu rândul lui Callahan să le 
audă pe amândouă - să „vadă un film în două serii”, cum 
comentă el mai apoi. Ascultă cu ochii mari şi gura mult prea 
adesea căscată, îşi făcu cruce când Jake ajunse la partea cu 
debaraua. li spuse lui Eddie: 

— N-ai vorbit serios când ai zis că ai să omori femeile şi 


copiii, nu-i aşa? A fost doar o cacealma, nu? 

Cu un zâmbet firav pe buze, Eddie se uită spre cerul 
apăsător, gândindu-se cum să-i răspundă. 

— Am înţeles de la Roland că ai adoptat nişte poziţii cam 
prea habotnice pentru unul care nu vrea să i se spună 
„Preot”. 

— Dacă te referi la ideea de a întrerupe sarcina soţiei 
tale... 

Eddie ridică mâna, întrerupându-l. 

— Să zicem că nu mă refer la un anumit lucru în mod 
special. Chestia e că noi avem o treabă de făcut aici, şi 
avem nevoie de ajutorul tău. Ultimu/ lucru din lume care 
ne-ar trebui ar fi să ne abaţi de la drumul nostru cu prostiile 
tale catolice. Aşa că, hai să spunem că da, era o cacealma, 
şi să trecem mai departe. E de ajuns, Sfintia ta? 

Acum zâmbea strâmb, ca scos din sărite. Pe obraji îi 
înfloriseră pete roşii. Callahan îl privi cu multă atenţie, apoi 
dădu din cap. 

— Da. A fost o cacealma. Să nu mai vorbim despre asta 
şi să mergem mai departe. 

— Bun, spuse Eddie uitându-se la Roland. 

— Prima întrebare este pentru Susannah, zise pistolarul. 
Şi este simplă: cum te simţi? 

— Foarte bine, răspunse femeia. 

— Adevăr grăieşti? 

— Adevăr grăiesc, mulţumesc. 

— Nu te doare aici? întrebă Roland atingându-şi tâmpla 
stângă. 

— Deloc. Şi am scăpat şi de senzaţia de nervozitate care 
mă apuca imediat după apus şi chiar înainte de răsărit. 

Îşi trecu palma peste curba sânilor, peste talie şi pântec. 

— Şi am pierdut şi din volum. Uite, Roland... am citit 
undeva că, uneori, animalele sălbatice - animale carnivore, 
ca tigroaicele, sau ierbivore, ca iepuroaicele sau căprioarele 
- îşi pot resorbi copiii în cazul în care condiţiile pentru a-i 
aduce pe lume le sunt potrivnice. Nu crezi că... 

| se stinse vocea şi se uită la el plină de speranţă. 

Roland şi-ar fi dorit să poată subscrie la această 


minunată idee, însă nu putea. Şi nici nu-şi mai putea 
permite să ascundă adevărul în interiorul ka-tetului. 
Clătină din cap. Chipul lui Susannah se alungi a tristeţe. 

— Din câte îmi dau seama, doarme liniştită, spuse Eddie. 
Nici urmă de Mia. 

— Rosalita zice la fel, adăugă şi Callahan. 

— Adică vrei să zici că ai pus-o pe fătuca aia să mă 
păzească? exclamă Susannah pe ton asemănător celui al 
Dettei. 

Surâdea, totuşi. 

— Când şi când, recunoscu Callahan. 

— Gata cu vorba despre fătul lui Susannah, vă rog, 
interveni Roland. Trebuie să discutăm despre Lupi. Despre 
ei şi despre încă ceva. 

— Dar, Roland... începu Eddie. 

Roland ridică mâna, oprindu-l. 

— Ştiu câte alte probleme mai avem. Şi ştiu cât de 
presante sunt ele. Dar mai ştiu şi că s-ar putea să murim 
aici, în Calla Bryn Sturgis, dacă nu suntem atenţi, iar 
pistolarii morţi nu mai pot ajuta pe nimeni. Şi nici nu-şi mai 
pot urma menirea. Sunteţi de acord? 

li cuprinse cu privirea pe ceilalţi. Nu-i răspunse nimeni. 
De undeva, din depărtare, se auzea cântec de copii. Voci 
subţirele, vesele şi inocente. Cântau ceva despre commala. 

— Mai este încă o problemă de care trebuie să ne 
ocupăm, continuă Roland. Te implică pe tine, Părinte. ŞI 
locul acela care se numeşte acum Peştera Uşii. Vrei să treci 
prin uşa aceea şi să te întorci în ţara ta? 

— Glumeşti? se înflăcără Callahan. Cum aş putea să refuz 
şansa să mă întorc chiar şi pentru puţin timp? Spune când 
şi o voi face. 

Roland dădu din cap. 

— Poate că mai încolo vom face amândoi o pasear” într- 
acolo şi am să te ajut să treci prin uşă. Ştii unde este 
terenul viran? 

— Sigur. Cred că am trecut pe lângă el de mii de ori în 
cealaltă viaţă. 


25 „Plimbare", în limba spaniolă în original (n. tr.). 


— Şi ai înţeles cum stă treaba cu codul poştal? îl întrebă 
şi Eddie. 

— Dacă domnul Tower ţi-a urmat indicaţiile, înseamnă că 
îl voi găsi notat la capătul gardului, pe latura dinspre 46% 
Street. Genială idee, apropo. 

— la numărul... şi află şi data, spuse Roland. Trebuie să 
fim la curent cu modul în care se scurge timpul acolo, dacă 
putem. Eddie are dreptate în privinţa asta. Află ce-i de aflat 
şi întoarce-te. lar după adunarea din Pavilion, îţi vom cere 
să mai treci o dată prin uşă. 

— De data aceasta spre locul din New England unde se 
află Tower şi Deepneau, presupuse Callahan. 

— Da, zise Roland. 

— Dacă îi găseşti, încearcă să vorbeşti mai ales cu 
domnul Deepneau, interveni Jake, îmbujorându-se atunci 
când toţi ceilalţi se uitară la el, dar păstrându-şi ochii 
aţintiţi asupra lui Callahan. Domnul Tower s-ar putea să fie 
mai recalcitrant... 

— Asta-i subestimarea secolului, exclamă Eddie. Probabil 
că va descoperi vreo zece anticariate cu cărţi vechi şi 
Dumnezeu ştie cât de multe prime ediţii din A novăşpea 
criză de nervi a lui Indiana Jones până ai să ajungi tu acolo. 

— ...dar domnul Deepneau te va asculta, îşi continuă 
Jake ideea. 

— Culta, Eik, fu de acord şi Ete, rostogolindu-se pe spate 
cu lăbuţele în sus. Culta minte! 

Jake începu să-l scarpine pe burtă. 

— Dacă există cineva pe lumea asta care să-l poată 
convinge pe domnul Tower să facă ceva, atunci acel om e 
domnul Deepneau. 

— În regulă, spuse Callahan. Te ascult cu luare-aminte. 

Copiii care cântau se apropiaseră. Susannah se întoarse, 
dar încă nu-i putu vedea; probabil că veneau pe Strada 
Râului. Şi dacă aşa era, însemna că vor intra în raza lor 
vizuală atunci când vor trece de grajduri şi vor intra pe 
strada principală, în dreptul magazinului lui Took. Câţiva 
dintre oamenii buni din Calla strânşi pe pridvorul prăvăliei 
se ridicaseră deja în picioare ca să-i privească. 


În această vreme, Roland se uita atent la Eddie cu un 
zâmbet mic. 

— Mai demult, când am folosit cuvântul presupunere, mi- 
ai spus o zicere din lumea ta. Dacă ţi-o aminteşti, mi-aş dori 
s-o aud din nou. 

Eddie rânji. 

— Presupunerea e mama eşecurilor - la asta te referi? 

Roland dădu din cap. 

— E o zicere bună. Cu toate acestea, acum am să fac eu 
o presupunere - am s-o bat ca pe un cui în perete - şi am 
să agăţ în ea toate speranţele noastre de a scăpa cu viaţă 
din toată povestea asta. Presupunerea mea este că numai 
Ben Slightman şi Andy uneltesc împotriva noastră. Şi că, 
dacă ne vom îngriji de ei la momentul cuvenit, ne vom 
putea duce planul la bun sfârşit. 

— Nu-l omorâţi, şopti abia auzit Jake. 

ÎI trăsese pe Ete aproape de el şi îl mângâia apăsat, 
repede şi nervos pe cap şi pe gât. Micuţul răbda cu 
stoicism. 

— Mii de scuze, Jake, spuse Susannah, aplecându-se spre 
băiat, cu mâna pâlnie la ureche. Nu te-am... 

— Nu-l omorâți! strigă acum cu voce răguşită şi 
tremurătoare şi plină de lacrimi. Nu-l omorâţi pe tăticul lui 
Benny. Vă rog. 

Eddie se întinse şi îl apucă blând de ceafă. 

— Ascultă-mă, Jake, tăticul lui Benny Slightman vrea să 
trimită o sută de copii la Lupii din Bubuit de Tunet, doar ca 
să şi-l scape pe al lui. Şi tu ştii foarte bine cum se vor 
întoarce copiii ăia. 

— Da, ştiu, dar el crede că nu are de ales pentru că... 

— Ar fi putut să aleagă să fie de partea noastră, zise 
Roland pe un ton înfiorător prin lipsa lui completă de orice 
inflexiune. 

— Dar... 

Dar ce? Jake nu ştia să spună. Dezbătuse iar şi iar în 
minte acest subiect şi tot nu ajunsese la nici-o concluzie. Pe 
neaşteptate, lacrimile îi inundară ochii şi i se rostogoliră pe 
obraji. Callahan întinse mâna spre el, dar băiatul i-o 


respinse. 

Roland oftă. 

— Vom face tot ce ne stă în putere ca să-l cruţăm. Numai 
atât îţi pot promite. Nu ştiu dacă-i un lucru bun sau nu, căci 
viaţa familiei Slightman în oraşul acesta va lua sfârşit, 
presupunând că va mai exista un oraş la sfârşitul 
săptămânii viitoare. Dar poate că vor începe o viaţă nouă în 
alt loc, la nord sau la sud pe Semilună. Şi, ascultă ce-ţi 
spun, Jake: Benny Slightman nu trebuie să afle niciodată că 
ai auzit ce-a vorbit tatăl lui cu Andy. 

Jake se uita la pistolar cu o expresie care parcă nu 
îndrăznea să fie una de speranţă. Nu-i păsa nici cât negru 
sub unghie de Slightman cel Bătrân, dar nu voia ca Benny 
să ştie că el fusese cel care îl descoperise pe trădător. 
Probabil că era o dovadă de laşitate, dar pur şi simplu nu 
voia ca Benny să ştie asta. 

— Sigur? Pe bune? 

— Nimic nu este sigur, însă... 

Inainte ca Roland să-şi ducă fraza la bun sfârşit, copiii 
apărură de după colţul străzii. Mergând cu spatele în 
fruntea lor, cu braţe şi picioare argintii şi trup auriu cu 
sclipiri prietenoase, era Andy, Robotul Mesager. Într-o mână 
ţinea o săgeată de arbaletă înfăşurată în eşarfe viu colorate 
din mătase. Lui Susannah i se păru că aduce cu un maestru 
de ceremonii la parada de Ziua Independenţei, îşi învârtea 
bastonul cu mişcări ample, acompaniind copiii cu sunete 
stridente de cimpoi care răzbăteau din difuzoarele din 
pieptul şi capul lui. 

— Futu-i mama mă-sii, exclamă Eddie năucit. E Fluieraşul 
din Hamelin. 


3 


Hai, hai, hai, commala o dată! 
Mami face un băiat! 

Tati pe Mami a luat 

Commala o dat'! 


Andy cântă singur strofa aceasta, apoi îndreptă bastonul 
spre mulţimea de copii care începură şi ei să cânte cu mult 
aplomb: 


Haide, commala, pe unu! 
Tati are un băiat! 

Pe Mami a luat 

Ca nebunu' s-a distrat! 


Râsete vesele. Dar copiii nu erau chiar atât de mulţi pe 
cât îşi închipuise Susannah după tămbălăul pe care îl 
auzise. Insă simţi cum inima i se preschimbă în gheaţă la 
vederea lui Andy acolo, cu ei, mai ales acum, după ce 
ascultase istorisirea lui Jake. Totodată, simţi şi cum mânia 
începe să i se zbată în gât şi deasupra tâmplei stângi. Cum 
îşi permitea să-i conducă aşa, în văzul lumii! Întocmai cum 
făcuse Fluieraşul, bine observase Eddie - întocmai cum 
făcuse Fluieraşul din Hamelin. 

Acum robotul arătă cu bastonul improvizat spre o fetiţă 
drăgălaşă, de vreo treisprezece sau paisprezece ani. Făcea 
parte din familia Anselm, o recunoscu Susannah, nişte 
fermieri a căror gospodărie se învecina la sud cu cea alui 
Tian Jaffords. Fata interpretă foarte curat strofa următoare, 
pe acelaşi ritm lent care semăna (însă nu era identic) cu 
scandările de la săritul corzii: 


Hai, hai, hai, commala pe doi! 
Faceți aşa şi voi! 
Puneti commala, 
Stiti că-i cu rost! 


Apoi, când începură şi ceilalţi să cânte, Susannah îşi dădu 
seama că, de fapt, grupul de copii era mai numeros decât i 
se păruse când năvăliseră de după colţul străzii. Urechile o 
informaseră mai corect decât ochii, şi exista un motiv 
perfect normal pentru asta. 


Commala pe doi! (cântară ei) 
Tati nu-i prost! 

Pune orez-commala! 

Mami ştie că-i cu rost! 


La o primă vedere grupul părea mai mic pentru că o 
mulţime dintre chipuri erau identice - chipul fetiţei din 
familia Anselm, de exemplu, era aproape leit cu cel al 
băiatului de lângă ea. Fratele ei geamăn. Aproape toţi copiii 
din parada lui Andy erau gemeni. lar lui Susannah imaginea 
i se păru de-a dreptul sinistră. | se răsculă stomacul. ŞI 
simţi primul spasm de durere deasupra ochiului stâng. Din 
proprie voinţă, mâna începu să i se ridice spre locul cu 
pricina. 

Nu, îşi spuse ea. Nu simt nimic acolo. Şi îşi forţă mâna să 
revină la poziţia de dinainte. N-avea de ce să-şi maseze 
fruntea. N-ai de ce să te masezi acolo unde nu te doare 
nimic. 

Andy întinse bastonul spre un băieţel durduliu şi ţanţoş 
nevoie mare, care nu putea să aibă mai mult de opt ani. 
Acesta începu să cânte în falset piţigăiat, făcându-i pe 
ceilalţi să râdă în hohote. 


Hai, hai, hai, commala de trei ori! 
Stiti ce va ieşi 

Puneti orez commala 

Și veți fi nemuritori! 


La care corul răspunse: 


Hai, hai, hai, commala de trei ori! 
Orezul vă face nemuritori! 

Când puneţi commala 

Ajungeți nişte sori! 


Andy observă ka-tetul lui Roland şi le făcu semne vesele 
cu bastonul. Le făcură semne cu mâinile şi copiii... dintre 
care jumătate se vor întoarce bolânzi şi cu balele curgându- 


le din gură, dacă acest maestru malefic de ceremonii apuca 
să-şi pună planul în aplicare. Şi copiii aceia vor creşte la 
dimensiuni gigantice, în urlete de durere, iar apoi vor muri 
tineri. 

— Răspundeţi-le la salut, spuse Roland, ridicând mâna. 
Răspundeţi-le, toţi, în numele taţilor voştri! 

Eddie îi aruncă lui Andy un zâmbet larg, cu mulţi dinţi. 

— Ce mai faci, căcat metalic ce eşti tu? îl întrebă cu voce 
scăzută şi sălbatică din spatele rânjetului voios. Cum o mai 
duci tomberon psihopat de diode? Mulţumesc, bine? 
Mulţumire multă-multă? Te poftesc să mă pupi taman în 
cur! 

Jake izbucni în hohote de râs. Continuară să facă semne 
cu mâna şi să zâmbească. Copiii le făcură cu mâna şi le 
zâmbiră. Şi Andy îi salută frenetic, îşi conduse trupa veselă 
pe strada principală intonând mai departe: Hai, hai, hai, 
commala de patru! Am un cal albastru! 

— Toţi îl îndrăgesc, murmură Callahan cu o grimasă 
îngreţoşată. Generaţii întregi de copii l-au iubit pe Andy. 

— Asta se va schimba curând, remarcă Roland. 


4 


— Alte întrebări? se interesă Roland când Andy şi copiii 
nu se mai văzură. Puneţi-le acum, dacă vreţi. S-ar putea să 
fie ultima ocazie. 

— Cum rămâne cu Tian Jaffords? întrebă Callahan. Dacă 
stăm să ne gândim bine, Tian Jaffords a stârnit toată 
povestea asta. Ar trebui să-i găsim ceva de făcut când 
toate se vor fi sfârşit. 

Roland dădu din cap. 

— Am o treabă pentru el. Pe care o va face împreună cu 
Eddie. Auzi, Părinte, e o privată foarte bună cea de după 
căsuţa Rosalitei. E înaltă, rezistentă. 

Callahan ridică din sprâncene. 

— Aşa este, îţi mulţumesc. Au construit-o Tian cu vecinul 
lui, Hugh Anselm. 


— Ai putea să o închizi cu lacăt în următoarele zile? 

— Aş putea, dar... 

— Dacă lucrurile merg bine, nu vom avea nevoie de 
lacăt, dar trebuie să ne luăm toate precauţiile. 

— Da, spuse nedumerit Callahan. Bănuiesc că trebuie să 
ni le luăm, aşa cum zici. Voi face ce-mi ceri. 

— Care-i planul, dulceaţă? întrebă Susannah cu o voce 
ciudat de blândă. 

— Nu prea-i un plan. Şi de multe ori merge să te bazezi 
doar pe instinct. Cel mai important lucru pe care vreau să 
vi-l spun este că nu trebuie să credeţi absolut nimic din ce 
veţi auzi de la mine atunci când ne vom ridica de aici, ne 
vom şterge ţărâna de pe turul pantalonilor şi vom merge 
alături de folken. Şi, mai ales, să nu credeţi nimic din ce voi 
spune la adunare, când pana va fi în mâna mea. Pentru că 
nu vor fi decât neadevăruri. 

Le surâse stins. Dar ochii lui albaştri şi decoloraţi erau ca 
de piatră. 

— Taica al meu şi taica lui Cuthbert aveau o regulă a lor: 
mai întâi zâmbetele, apoi minciunile. La urmă focurile de 
armă. 

— Şi suntem aproape, nu? întrebă Susannah. Am ajuns 
aproape de partea cu împuşcăturile. 

Roland aprobă din cap. 

— lar lupta se va desfăşura atât de iute şi se va termina 
atât de grabnic, încât vă veţi întreba cu toţii la ce ne-au 
folosit toate planurile şi toată vorbăria, când, în fond, totul 
se reduce mereu la aceleaşi cinci minute de sânge, de 
durere şi de prostie. 

Ezită puţin, apoi continuă. 

— Întotdeauna mă simt rău când se termină. Ca atunci 
când m-am dus cu Bert să-l vedem pe cel atârnat în 
ştreang. 

— Eu am o întrebare, spuse Jake. 

— Întreabă, îl îndemnă Roland. 

— Vom învinge? 

În loc să-i răspundă imediat, Roland tăcu atât de mult, 
încât Susannah intră în panică. Apoi spuse: 


— Ştim mai multe decât îşi închipuie ei că ştim. Mu/t mai 
multe. lar ei au devenit încrezuţi. Dacă singurele piedici 
sunt Andy şi Slightman, şi dacă nu sunt prea mulţi Lupi în 
haită - şi dacă nu rămânem fără farfurii sau cartuşe - 
atunci, da, Jake, fiu al lui Elmer. Vom învinge. 

— Ce înseamnă prea mulţi? 

Roland căzu pe gânduri, cu ochii decoloraţi îndreptaţi 
spre est. 

— Mai mulţi decât ţi-ai putea tu închipui, zise el, în cele 
din urmă. Şi, sper din suflet, mult mai puţini decât şi-ar dori 
ei să fie. 


5 


Mai târziu, în aceeaşi după-amiază, Donald Callahan se 
afla în faţa uşii nedescoperite, încercând să se concentreze 
la Second Avenue în anul 1977. Se gândea la bodega Chew 
Chew Mama's şi la prânzurile pe care le luase adeseori 
acolo împreună cu George şi Lupe Delgado. 

— Comandam garf de vită ori de câte ori aveam ocazia, 
murmură Callahan, încercând să ignore ţipetele mamei lui 
care se înălţau din pântecele întunecat al peşterii. 

Când intrase acolo, însoţit de Roland, ochii îi fuseseră 
atraşi de cărţile puse la păstrare de Calvin Tower. Ce multe 
erau! Şi, la vederea lor, lăcomia îşi făcu drum în inima 
generoasă a lui Callahan. Însă interesul i se stinse degrabă 
- n-apucase decât să ia un volum, la întâmplare, şi să vadă 
că era The Virginian, al lui Owen Wister. Căci era tare greu 
să răsfoieşti cărţi atunci când prietenii tăi morţi şi oamenii 
care ţi-au fost dragi zbiară la tine şi îţi aruncă vorbe de 
ocară. 

Chiar acum mama lui îl întreba de ce îngăduise unui 
vampir, unei lipitori mizerabile, să sfărâme crucea pe care 
ea i-o dăruise. 

— Mereu ţi-a fost slabă credinţa, se tângui ea. Credinţa 
ţi-a fost slabă, iar pofta de băutură ţi-a fost puternică. Pun 
pariu că şi acum ai vrea un păhărel. N-am dreptate? 


Doamne, Dumnezeule, cum să nu. Un păhărel de whisky. 
Marca Ancient Age. Callahan îşi simţi fruntea transpirată. 
Inima îşi dublase bătăile. Nu, şi le triplase. 

— Garful ăla de vită, şopti el. Cu muştar deasupra. 

Şi în faţa ochilor îi apăru recipientul din plastic în care se 
aducea muştarul la mese. Îşi aduse aminte chiar şi cum se 
numea: Plochman. 

— Ce e? întrebă Roland din spatele lui. 

— Zic că sunt gata, spuse Callahan. Dacă tot o facem, 
pentru numele lui Dumnezeu, haide să nu mai zăbovim. 

Roland întredeschise lădiţa. Şi, fără de veste, dangătul 
clopotelor îi perforă timpanele lui Callahan, aducându-i 
aminte de căutători şi de maşinile lor stridente. | se 
contractă stomacul, iar din ochi îi ţâşniră lacrimi indignate. 

Dar uşa se deschise şi ea, aducând raze de soare care 
risipiră întunericul de la intrarea peşterii. 

Callahan trase adânc aer în piept şi rosti în gând: 
Fecioară Maria, zămislită fără de păcat, roagă-te pentru noi, 
cei care alergăm la tine. Trecu pragul şi păşi în vara lui '77. 


6 


Era amiază. Fireşte. Ora prânzului. Şi fireşte că se afla în 
faţa restaurantului Chew Chew Mama's. Nimeni nu părea 
să-i fi sesizat sosirea. Specialităţile zilei, notate cu cretă pe 
tabla din faţa uşii, erau: 


HEI, BUN VENIT 
LA CHEW CHEW! 
SPECIALITAŢILE DE AZI, 24 IUNIE 


STROGANOFF DE VITĂ 
GARF DE VITĂ (CU VARZĂ) 
TORTILLAS RANCHO GRANDE 
SUPĂ DE PUI 


ÎNCERCAŢI ŞI PLĂCINTA NOASTRĂ OLANDEZĂ CU 
MERE! 


Bun aşa. Aflase răspunsul la o întrebare. Astăzi era a 
doua zi după cea în care fusese Eddie acolo. Cât despre 
cealaltă problemă... 

Callahan lăsă în urmă, pentru moment, 46" Street şi o 
apucă pe Second Avenue. Se uită o dată în spate şi văzu 
cum uşa îl urmează cu acelaşi devotament cu care îl urma 
bumblerul pe băiat. Il vedea şi pe Roland aşezat acolo, 
lângă ea. Işi vâra ceva în urechi ca să astupe sunetul 
înnebunitor al clopotelor. 

Mersese exact două cvartale, când se opri ca trăsnit, cu 
ochii ieşiţi din orbite din cauza şocului, cu gura larg 
căscată. Il avertizaseră să se aştepte la una ca asta, 
amândoi, şi Roland, şi Eddie, dar în adâncul inimii, Callahan 
nu le dăduse crezare. Îşi închipuise că Restaurantul 
Spiritual al Manhattanului va fi perfect intact, în această zi 
perfectă de vară, atât de diferită de toamna mohorâtă din 
Calla din care venise el. O, da, sigur, poate va fi un anunţ în 
vitrină care să spună PLECAT ÎN CONCEDIU, ÎNCHIS PANĂ ÎN 
AUGUST - sau cam aşa ceva - dar absolut sigur va fi acolo. 
O, da, sigur că da. 

Dar nu mai era. Mai bine spus, nu mai rămăsese mult din 
fosta librărie. Partea de la stradă era o epavă calcinată, 
înconjurată de o bandă galbenă pe care scria ANCHETA 
POLIŢIEI. Când se apropie, simţi miros de lemn carbonizat, 
hârtie arsă, şi... foarte vag... iz de benzină. 

Un lustragiu bătrâior, care îşi amenajase „afacerea” în 
faţa magazinului „Station Shoes & Boots” din apropiere, îi 
zise lui Callahan: 

— Mare păcat, nu? Slavă Domnului că nu era nimeni 
înăuntru. 

— Aşa e, să-i mulţumim cu toţii. Când s-a întâmplat? 

— La miezul nopţii, când altcândva? Ce, crezi că gălbejiţii 
ăia unsuroşi îşi flutură coada pe aici ziua-n amiaza mare? N- 
or fi ei genii, da' nici tâmpiţi nu-s. 

— N-o fi fost din cauza vreunui scurt circuit? Sau poate a 
fost o combustie spontană? 

Lustragiul cel vârstnic îi aruncă lui Callahan o privire 


LU 


batjocoritoare de Haide, măi, mă laşi? Întinse un deget spre 
ruina fumegândă. 

— Vezi banda aia galbenă de colo? Crezi tu că pun bandă 
d-aia cu ANCHIETĂ POLIŢÂE la un loc care s-a combus-tu-lat 
de capu' lui? Da' de unde, prietene. Nici vorbă. Toată lumea 
dă p-acilea ştie că Cal Tower era vârât până-n gât în datorii 
la băieţii răi. Până la sprâncene era vârât, aşa să ştii. 

Şi îşi strâmbă în sus şi în jos propriile-i sprâncene, albe, 
stufoase şi încâlcite. 

— Nici nu vreau să mă gândesc la paguba lui. Avea nişte 
cărţulii de mare preţ acolo, în spate. De maaare preţ, aşa 
să ştii. 

Callahan îi mulţumi frumos lustragiului şi o porni pe 
Second Avenue. Se tot atingea pe furiş, încercând să se 
convingă că toate astea se întâmplau cu adevărat. Trăgea 
în piept cu nesat aerul oraşului, cu parfumul lui de 
hidrocarburi, se desfăta cu toate zgomotele din jur, de la 
uruitul autobuzelor (pe câteva observă reclame la filmul 
Îngerii lui Charlie), la ciocănitul picamerelor şi la ţignalul 
necontenit al claxoanelor. Când ajunse lângă Tower of 
Power Records, se opri în loc, înmărmurit de muzica aceea 
care curgea spre el din difuzoarele de deasupra intrării în 
magazinul de discuri. Un cântec vechi, pe care nu-l mai 
auzise de câţiva ani, foarte la modă în perioada pe care şi-o 
petrecuse în Lowell. Ceva despre un Fluieraş. 

— Crispian St Peters, murmură el. Aşa îl chema pe 
cântăreţ. Doamne, Dumnezeule, Omule lisus, chiar se 
întâmplă! Chiar sunt în New York! 

Ca şi cum ar fi vrut să-i confirme acest lucru, o femeie 
grăbită se răsti nervoasă la el: 

— Poate că unii au timp de pierdut să caşte gura în 
mijlocul drumului, dar sunt şi alţii care au treabă. Crezi că 
te poţi urni sau măcar să te dai mai în lături? 

Callahan îngăimă câteva cuvinte de scuze, dar nu i se 
păru că femeia l-ar fi auzit (cu atât mai puţin să-i fi apreciat 
politeţea) şi se puse în mişcare. Senzaţia că visa - că avea 
un vis extraordinar de real - persistă până când ajunse în 
apropiere de 46" Street. Atunci auzi trandafirul, iar viaţa i 


se schimbă pentru totdeauna. 


7 


La început nu percepu decât un murmur, dar, când se 
apropie, avu sentimentul că aude mai multe voci cântând, 
voci de îngeri. Înălţându-şi cu fericire psalmii spre 
Dumnezeu. Niciodată în întreaga lui viaţă nu mai auzise 
ceva atât de minunat. Începu să alerge înspre locul de unde 
venea cântecul. Ajunse la gard şi îşi lipi mâinile de el. 
Începu să plângă, nu se putea abţine. Probabil că atrăgea 
privirile curioase ale trecătorilor, dar nu-i păsa. Dintr-odată 
înţelese foarte multe despre Roland şi prietenii lui, şi pentru 
prima dată se simţi de-al lor. Nu era de mirare că se luptau 
cu atâta îndârjire să supravieţuiască şi să meargă mai 
departe! Deloc nu era de mirare, când miza era aceasta! 
Ceva de dincolo de gardul cu zdrenţele lui de afişe... ceva 
atât de incredibil şi de absolut de minunat... 

Un tânăr cu părul lung prins la spate cu un elastic şi cu o 
pălărie de cowboy dată pe ceafă se opri lângă el şi îl bătu 
uşor pe umeri. 

— Frumos, nu? îl întrebă cowboyul hipiot. Nu ştiu de ce, 
dar e superb. Eu vin aici o dată pe zi. Ştii ceva? 

Callahan se întoarse spre el ştergându-şi ochii uzi. 

— Ce? 

Tânărul îşi trecu mâna peste frunte şi peste obraji. 

— Am avut cea mai nasoală acnee din lume. Nici nu-ţi 
poţi imagina cât de nasoală. „Faţă de pizza” e puţin spus. 
Şi, pe la sfârşitul lui martie, începutul lui aprilie, am început 
să vin aici... şi mi-au dispărut toate bubele. 

Izbucni în râs. 

— Dermatologul la care m-a trimis taică-miu zice că m- 
am curăţat datorită oxidului de zinc, dar eu cred că locul 
ăsta m-a vindecat. Are el ceva. Tu auzi? 

Cu toate că în urechile lui Callahan răsuna cântul cel 
dulce - parcă era în Catedrala Notre Dame, înconjurat de 
coruri - el clătină din cap. Din pur instinct. 


— Nee, oftă hipiotul cu pălărie de cowboy. Nici eu. Dar 
câteodată mi se pare că aud. 

Ridică spre Callahan mâna cu două degete răsfirate în 
forma literei „V". 

— Pace, frate. 

— Pace, răspunse Callahan, întorcându-i semnul. 

Când hipiotul dispăru din vedere, Callahan îşi trecu 
palma peste scândurile crăpate ale gardului şi peste un afiş 
zdrenţuit care anunţa premiera filmului Războiul zombilor. 
Ce-şi dorea mai mult şi mai mult era să treacă dincolo şi să 
vadă trandafirul... ba chiar să cadă în genunchi în faţa lui şi 
să i se închine. Dar pe trotuar erau foarte mulţi trecători, iar 
el deja atrăsese multe priviri curioase, cel mai probabil din 
partea acelora care, aidoma cowboyului hipiot, aveau o 
vagă idee despre puterea acestui loc. Cel mai bine ar fi 
slujit forţa aceea uriaşă de dincolo de gard (să fi fost doar 
un trandafir? doar atât?) protejând-o. lar asta însemna să-l 
apere şi pe Calvin Tower de cei care-i incendiaseră 
magazinul. 

Mângâind scândurile aspre, merse mai departe şi intră pe 
46 Street. La capăt se vedea namila de un verde sticlos a 
hotelului Plaza care-i găzduia pe funcţionarii Naţiunilor 
Unite. Calla, Callahan, îşi spuse el în gând, continuând apoi: 
Calla, Callahan, Calvin. Şi încă: Hai, Calla, hai, patru, 
trandafirul e măiastru, hai, Calla, Callahan, hai, patru, 
Calvin e altul! 

Ajunse la capătul gardului. În primul moment nu observă 
nimic şi simţi că îl ia cu leşin. Apoi îşi cobori ochii şi uite, la 
înălţimea genunchiului: cinci cifre scrise cu tuş negru. 
Scoase din buzunar ciotul de creion pe care îl avea mereu 
la îndemână şi rupse un colţ din afişul zdrenţuit care anunţa 
un spectacol ieftin - Azvărlit în închisoare. Spectacol de 
varietăți - de la un oarecare teatru mic din Manhattan. Pe 
bucăţica aceea de hârtie mâzgăli cele cinci cifre. 

Nu voia să plece de acolo, dar ştia că trebuie: îi era 
imposibil să gândească limpede în apropierea trandafirului. 

Mă voi întoarce, îi şopti el şi, spre marea lui uimire, 
mintea îi fu săgetată de un gând clar şi adevărat: Da, 


Părinte, oricând vrei. Hai, commala. 

Ajuns la colţul dintre Second Avenue şi 46" Street, se 
uită în urmă. Uşa din peşteră se afla tot acolo, plutind la 
vreo şase centimetri de asfalt. O pereche de vârstă 
mijlocie, fără doar şi poate, doi turişti, dacă era să se ia 
după ghidurile din mâini, se apropie de el din direcţia 
hotelului. Sporovăind neatenţi, ocoliră uşa. Wu o văa, dar o 
simt, îşi zise Callahan. Dar dacă trotuarul ar fi fost plin de 
lume şi n-ar fi putut s-o ocolească? Probabil că ar fi trecut 
prin locul unde pâlpâia, având, poate, o senzaţie pasageră 
de frig şi de vertij. Poate chiar auzind, ca de la mare 
depărtare, dangătul neplăcut al clopotelor, şi simțind miros 
vag de ceapă arsă sau de carne făcută scrum. Şi, poate, în 
noaptea aceea, ar fi visat nişte locuri mult mai îndepărtate 
şi mai stranii decât Oraşul Distracţiei. 

Ar putea să se întoarcă, poate chiar ar trebui să se 
întoarcă, de vreme ce obținuse codul poştal. Dar se gândi 
că ar putea face o plimbare vioaie până la Biblioteca 
Publică a oraşului New York. Acolo, în spatele leilor din 
piatră, putea obţine ceva informaţii chiar şi un om fără un 
ban în buzunare. De pildă, locul desemnat de un anume 
cod poştal. Şi - dacă e să spunem tot adevărul - nu voia să 
plece încă de acolo. 

Flutură din mâini până reuşi să capteze atenţia 
pistolarului. Ignorând privirile scandalizate ale trecătorilor, 
Callahan îşi răsfiră toate degetele o dată, de două ori, de 
trei ori, fără să fie sigur că Roland va înţelege mesajul. Dar 
se înşelă. Pistolarul dădu vehement din cap, apoi, tot aşa, 
ca să se facă mai bine înţeles, ridică degetele mari în aer în 
semn de încuviinţare. 

Callahan porni la drum aproape în pas alergător. Nu era 
bine să mai zăbovească niciun pic, indiferent cât de plăcut i 
se părea lui New Yorkul. Căci nu era deloc plăcut în locul 
acela unde îl aştepta Roland. Nu era plăcut şi, după spusele 
lui Eddie, era şi periculos. 


Pistolarul înţelese fără probleme mesajul lui Callahan. 
Treizeci de degete, adică treizeci de minute. Părintele mai 
avea nevoie de încă o jumătate de oră pe partea cealaltă. 
Roland bănuia că îşi dăduse seama cum anume să facă să 
transforme numărul scris pe gard într-o adresa reală. Cu 
atât mai bine dacă putea. Informaţia înseamnă putere. Şi 
uneori, când timpul e mult prea scurt, înseamnă şi viteză. 

Gloanţele din urechi blocau complet zbieretele vocilor din 
peşteră. Clopotele mai reuşeau să răzbată cât de cât, dar 
foarte înăbuşit. lar asta era un lucru bun, pentru că sunetul 
lor era mult mai rău chiar şi decât susurul deşirării. Două 
zile dacă ar asculta dangătul lor, ar fi numai bun de vârât la 
balamuc, dar nu va păţi nimic în doar treizeci de minute. La 
o adică, ar fi putut să arunce ceva prin uşă ca să-i atragă 
atenţia Părintelui şi să-l roage să se întoarcă mai devreme. 

Un timp, Roland urmări strada pe care mergea Callahan. 
Când se uitase prin uşile de pe plajă fusese ca şi cum ar fi 
privit prin ochii celor trei: Eddie, Odetta, Jack Mort. Uşa 
aceasta era puţin diferită, căci putea vedea mereu spatele 
lui Callahan prin ea, sau chipul lui, atunci când se întâmpla 
să se întoarcă şi să se uite în urmă. 

Ca să-i treacă timpul mai repede, Roland se ridică cu 
intenţia de a cerceta câteva din cărţile care însemnau atât 
de mult pentru Calvin Tower încât făcuse din depozitarea 
lor în siguranţă condiţia esenţială a cooperării lui. Prima pe 
care o luă în mână avea pe copertă capul unui bărbat. 
Bărbatul acela fuma o pipă şi purta un soi de pălărie ca 
acelea de pădurar. Şi Cort avusese una asemănătoare şi, în 
vremea copilăriei, lui Roland i se păruse aceasta mult mai 
elegantă decât pălăria veche de călărie a tatălui său, 
pătată de transpiraţie şi cu şireturile franjurate. Cuvintele 
de pe carte erau scrise în limba din New York. Roland era 
convins că le-ar fi putut citi cu uşurinţă dacă s-ar fi aflat pe 
partea cealaltă, doar că nu era. Astfel că putu să 
desluşească doar câteva, iar rezultatul fu aproape la fel de 
năucitor ca sunetul clopotelor. 

— Şerloc Hones, citi el tare. Nu, Holmes. La fel ca numele 
purtat de tatăl Odettei. Patru... ronane... scurte. Ronane? 


Nu,nu,eraun M. 

— Patru romane scurte cu Şerloc Holmes. 

Deschise cartea, mângâind respectuos pagina de titlu, 
apoi ducând-o la nas ca să o miroasă: avea aroma iute şi 
dulceagă a hârtiei vechi de calitate. Reuşi să înţeleagă titlul 
unuia dintre cele patru romane scurte - Semnul celor patru. 
Insă din celelalte titluri nu reuşi să priceapă decât cuvintele 
Câinele şi Studiu, restul fiind păsărească pentru el. 

— Semn înseamnă sigul, zise el. 

Şi izbucni în râs când îşi dădu seama că, inconştient, 
începuse să numere literele din titlu. De altminteri, nu erau 
decât şaisprezece. Puse cartea la loc şi luă alta pe a cărei 
copertă era desenat un soldat. Reuşi să descifreze un 
singur cuvânt din titlu: Mort Se uită la o altă carte având 
pe copertă cu un bărbat şi o femeie sărutându-se. Da, în 
poveşti erau mai mereu bărbaţi şi femei care se sărutau; 
cititorilor le plăcea asta. Puse cartea la loc şi se uită după 
Callahan. Făcu ochii mari când îl văzu pe Părinte intrând 
într-o sală uriaşă, plină cu cărţi şi cu nişte volume cărora 
Eddie le zicea albume... deşi pistolarul tot nu înţelegea ce 
anume avea de-a face albul şi de ce se scria atât de mult 
despre culoarea asta. 

Luă o altă carte şi surâse imaginii de pe copertă. Înfăţişa 
o biserică în spatele căreia apunea un soare roşu. Semăna 
un pic cu Doamna Liniştii Noastre. O răsfoi cu stângăcia 
celui nedeprins cu asemenea activităţi. Puzderie de cuvinte, 
dar el dacă reuşea să înţeleagă unul din trei. Tocmai ce 
voia s-o pună la loc, când ceva îi atrase atenţia. Îi sări în 
faţa ochilor. Preţ de o clipă, Roland încetă să mai respire. 

Se trase înapoi, fără să mai audă sunetul clopotelor din 
portal, fără să-i mai pese de sala cu cărţi în care intrase 
Callahan. Incepu să citească din cartea cu biserica pe 
copertă. Cuvintele îi înotau în faţa ochilor şi nu putea fi 
sigur. Nu chiar. Dar, pe toţi zeii! Dacă chiar vedea ceea cei 
se părea că vede... 

Intuiţia îi spuse că aceasta era o cheie. De la care uşă? 
__Nu ştia, nu putea să citească atât cat să ajungă să afle. 
Insă cartea părea a-i vibra în mâini. Şi Roland îşi spuse că 


această carte era ca trandafirul... 
„„însă existau şi trandafiri negri pe lume. 


9 


— L-am găsit, Roland! E un orăşel din centrul statului 
Maine. li zice East Stoneham, cam la vreo şaizeci de 
kilometri la nord de Portland şi... 

Se întrerupse, privindu-l mai atent pe Roland. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Clopotele, răspunse pistolarul iute. Degeaba am avut 
urechile astupate, că tot mi-au inundat capul. 

Uşa era închisă, iar clopotele nu se mai auzeau, dar 
rămăseseră vocile. Chiar acum tatăl lui Callahan îl întreba 
pe micuțul Donnie dacă are senzaţia că revistele ascunse 
sub patul lui sunt potrivite pentru un băieţel creştin, şi ce s- 
ar fi întâmplat dacă le-ar fi găsit mama? lar atunci când 
Roland propuse să plece din peşteră, Callahan fu mai mult 
decât încântat. Işi amintea mult prea limpede conversaţia 
aceea, la finalul căreia se rugaseră împreună la picioarele 
patului, iar cele trei reviste P/ayboy ajunseră în cuptorul din 
spatele casei. 

Roland puse la loc lădiţa în geanta trandafirie şi o 
ascunse din nou în spatele comorii de cărţi a lui Tower. 
Lăsase acolo şi cartea cu biserica pe copertă, însă cu faţa în 
jos, ca să o poată găsi mai uşor. 

leşiră din peşteră şi se opriră o clipă ca să-şi clătească 
plămânii cu aerul curat. 

— Eşti sigur că doar clopotele au fost de vină? îl întrebă 
Callahan. Sincer îţi spun, arătai de parcă ai fi văzut o 
fantomă. 

— Clopotele din portal sunt mai rele decât fantomele, 
răspunse Roland. 

Adevărat sau nu, răspunsul acesta păru să-l 
mulţumească pe Callahan. Când porniră pe drumul înapoi 
spre Calla, pistolarul îşi aminti de promisiunea pe care o 
făcuse celorlalţi, dar mai ales lui însuşi: fără secrete în ka- 


tet de acum înainte. Cât de repede fusese dispus să încalce 
această promisiune! Dar simţea că este îndreptăţit s-o facă. 
Recunoscuse unele din numele din cartea aceea. Le vor 
recunoaşte şi ceilalţi. Şi le va destăinui totul, dacă acea 
carte se va dovedi atât de importantă pe cât îşi imagina el. 
Însă acum, nu ar face altceva decât să le abată atenţia de 
la povestea cu Lupii. Dacă vor câştiga lupta, atunci poate... 

— Roland, sigur eşti bine? 

— Da, răspunse pistolarul, lovindu-l prieteneşte pe umăr. 

Ceilalţi vor fi în stare să citească acea carte şi, citind-o, 
vor descoperi ce anume vrea ea să spună. Poate că 
povestea pe care o spune nu este decât o simplă poveste... 
dar cum să fie doar atât, când... 

— Părinte? 

— Da, Roland. 

— Un roman e o poveste, nu? O poveste născocită. 

— Da, una lungă. 

— Dar e o fantezie, ceva neadevărat. 

— Da, asta înseamnă literatura. O fantezie. 

Roland cugetă la cele auzite. Şi Charlie, trenulețul Uu-uu 
fusese tot o poveste născocită, numai că din multe puncte 
de vedere, din multe puncte de vedere esențiale, nu 
fusese. lar numele scriitoarei se schimbase. Existau multe 
lumi ţinute toate laolaltă de Turn. Poate că... 

Nu, nu acum. Nu trebuie să se gândească acum la asta. 

— Spune-mi despre oraşul unde s-au dus Tower şi 
prietenul lui. 

— N-am ce să-ţi spun. L-am găsit într-una din cărţile de 
telefon ale statului Maine, atâta tot. Şi am mai găsit şi o 
hartă simplificată a codurilor poştale care mi-a arătat cam 
pe unde se află. 

— Bine. Foarte bine. 

— Roland, sigur te simţi bine? 

Calla, răspunse gândul lui Roland. Callahan. Se forţă să 
schiţeze un zâmbet. Se forţă să-l bată prieteneşte pe spate. 

— Mă simt bine. Hai să ne întoarcem în oraş. 


V 
ÎNTRUNIREA 


1 


A 


Niciodată în întreaga lui viaţă Tian Jaffords nu se mai 
simţise atât de înspăimântat ca atunci când se află pe 
platforma din Pavilion, privind în jos la toţi oamenii buni, la 
acei folken din Calla Bryn Sturgis. Ştia că nu au cum să fie 
mai mult de cinci sute - cel mult şase - dar lui i se păreau 
cu mult mai mulţi, iar tăcerea lor încordată îl secătuia de 
vlagă. Privi spre soţia lui încercând să găsească la ea 
liniştea de care avea nevoie, dar în zadar. Chipul Zaliei era 
tras şi întunecat şi îngheţat, chip de femeie bătrână, nu de 
tânără care încă mai putea face copii. 

Şi nici vremea din după-amiaza aceasta târzie nu-i era de 
ajutor. Seninul cerului era străveziu aici, însă părea mult 
prea întuneric pentru ora cinci. lar norii se aglomeraseră 
deasupra orizontului dinspre sud-est şi soarele trecuse 
dincolo de ei chiar atunci când el urcase treptele 
podiumului. Era o vreme „sucită”, cum ar fi spus Bunelul; 
vreme care prevestea ceva, mulţumesc foarte mult. Acolo, 
în întunericul permanent al Bubuitului de Tunet, fulgerele 
îşi începuseră dansul sălbatic. 

Să fi ştiut că o să ajungem aici, n-aş mai fi făcut nimic, îşi 
spuse el înnebunit. /ar acum nu va mai fi Părintele Callahan 
care să-mi scoată biata cenuşă din foc. Deşi Callahan se 
afla şi el acolo, alături de Roland şi prietenii acestuia - acei 
oameni cu pistoale mari. Preotul stătea cu braţele 
încrucişate peste cămaşa lui simplă şi neagră, cu guler 
îngust şi cu crucea reprezentându-l pe Omul lisus pe piept. 

Îşi spuse că nu trebuie să se mai poarte prosteşte, că 
Părintele îl va ajuta, că îl vor ajuta şi străinii. Veniseră aici 
ca să ajute. Codul după care trăiau ei le cerea să ajute, 


chiar dacă asta le-ar fi adus distrugerea şi ar fi pus capăt 
misiunii lor. Îşi spuse că nu are altceva de făcut decât să-i 
dea cuvântul lui Roland, şi Roland va vorbi. Pistolarul mai 
urcase o dată pe scena aceasta şi dansase commala şi le 
cucerise inimile. Oare se îndoia Tian că Roland va mai fi în 
stare să le câştige din nou inimile? Nu. Dar în forul lui 
interior Tian se temea că, de această dată, va fi un dans al 
morţii, iar nu unul al vieţii. Deoarece cu moartea se ocupau 
omul acesta şi prietenii lui; moartea reprezenta pâinea şi 
vinul lor. Şerbetul rece cu care îşi curăţau gura la sfârşitul 
mesei. La acea primă întrunire - să fi fost doar cu mai puţin 
de o lună în urmă? - Tian vorbise cu furie şi disperare; dar o 
lună a fost timp suficient pentru a socoti preţul pe care l-ar 
putea plăti cu toţii. Dacă totul era o greşeală? Dacă Lupii 
ardeau Calla din temelii cu artificele lor, luau o ultimă dată 
copiii care le trebuiau, apoi îi aruncau în aer pe cei rămaşi - 
tineri, bătrâni, şi între două vârste - cu grenadele lor 
aducătoare de moarte? 

Toată suflarea din Calla îl aştepta să înceapă. Erau de 
faţă: familiile Eisenhart şi Overholser şi Javier şi Took 
(nenumărați aceştia din urmă, dar nici-o pereche de 
gemeni nu avea vârsta preferată de Lupi, nu, nici vorbă, ce 
norocoşi mai erau cei din neamul Took!); Telford stătea cu 
bărbaţii, iar soţia lui durdulie, dar cu trăsături aspre stătea 
cu femeile; familiile Strong şi Rossiter, şi Slightman şi Hand 
şi Rosario şi Posella; oamenii manni strânşi laolaltă ca o 
pată întunecată de cerneală, patriarhul lor, Henchick, 
alături de tânărul Cantab, pe care îl îndrăgeau toţi copiii; 
Andy, celălalt preferat al celor mici, se ţinea mai la 
distanţă, cu mâinile aschilambice în şold, aruncând în 
întunericul zilei licăriri fulgerătoare din ochii lui electrici; 
Suratele Oriza, înghesuite una în alta, ca păsările pe sârmă 
(soţia lui Tian printre ele); şi mulţi cowboy, argaţi, zilieri, 
chiar şi bătrânul Bernardo, beţivanul oraşului. 

În dreapta lui Tian, se foiau, nelalocul lor, cei care 
purtaseră pana prin oraş. În mod normal, o singură pereche 
de gemeni ar fi fost de ajuns să anunţe întrunirea; în 
majoritatea cazurilor lumea ştia dinainte despre ce anume 


era vorba, iar purtatul penei prin oraş nu era decât o 
formalitate. De data aceasta (la iniţiativa lui Margaret 
Eisenhart), cu pana sacrosanctă plecaseră trei perechi de 
gemeni, ducând-o din oraş spre gospodăriile din afara lui, 
apoi la fermele mari şi la moşii, într-o şaretă condusă de un 
Cantab neobişnuit de tăcut şi trasă de doi catâri identici 
care cunoşteau drumul şi singuri. Erau gemenii 
Haggengood, de douăzeci şi trei de ani - cei mai în vârstă, 
fiind născuţi chiar în anul ultimei incursiuni a Lupilor (dar şi 
urâţi ca noaptea, după cum spuneau unii, deşi 
nemaipomenit de harnici, mulţumim foarte mult). Apoi 
veneau gemenii Tavery, frumuşeii ştrengari ai oraşului, cu 
talent la desenat hărţi. Ultimii (şi cei mai tineri, deşi erau 
cele mai mari dintre odraslele lui Tian) erau Heddon şi 
Hedda. lar Hedda fu cea care îl convinse să înceapă. Tian 
se uită la ea şi văzu că fetiţa lui cuminte (chiar dacă destul 
de urâţică) simţise spaima tatălui ei şi mai avea puţin până 
când să izbucnească în plâns. 

Eddie şi Jake nu mai erau singurii care să poată auzi 
vorbele celorlalţi în mintea lor; acum şi Tian îşi auzea 
Bunelul. Însă nu aşa cum era Jamie acum, gângav şi ştirb, ci 
cum fusese în urmă cu douăzeci de ani: bătrân, dar în stare 
să te azvârle peste Drumul Râului dacă îi răspundeai 
obraznic sau dacă tăiai frunză la câini când era treabă 
multă de făcut. Jamie Jaffords, cal care se luptase pe 
vremuri cu Lupii. Tian avusese îndoielile lui în privinţa 
aceasta, dar acum îl credea. Pentru că Roland îl credea. 

La dracu, îi mârâi Bunelul în cap. La ce te perpeleşti şi 
pierzi vremea, copil prost ce eşti? N-ai decât să-i zici 
numele şi să te dai deoparte şi să-l laşi pe el să facă restul, 
la bine sau la rău. Păi, nu? 

Tian se mai uită o clipă la mulţimea înconjurată de torţe 
care nu-şi mai schimbau culoarea - căci nu era nici-o 
sărbătoare - ci răspândeau lumini portocalii. Pentru că voia 
să spună ceva, cumva simțea nevoia să spună ceva. Fie şi 
doar să recunoască faptul că era parţial răspunzător pentru 
tot ce se petrecea acum. La bine sau la rău. 

Bezna dinspre est era brăzdată de fulgere silenţioase. 


Roland, stând în aceeaşi poziţie ca Părintele, cu braţele 
încrucişate la piept, surprinse privirea lui Tian şi îi făcu un 
semn uşor din cap. Chiar şi în lumina caldă a torţelor, ochii 
pistolarului erau reci. Aproape la fel de reci ca ai lui Andy. 
Insă aceasta era îmbărbătarea de care avea nevoie Tian. 

Înălţă pana înaintea lui. Până şi răsuflarea mulţimii păru 
a amuţi. De undeva de deasupra oraşului, o mierlă ţipă, ca 
şi cum ar fi vrut să întârzie lăsarea nopţii. 

— Nu demult m-am ridicat în această Sală de întruniri şi 
v-am împărtăşit părerea mea, spuse Tian. V-am zis că 
atunci când vor veni, Lupii nu ne vor lua doar copiii, ci şi 
inimile şi sufletele noastre. De fiecare dată când ei fură de 
la noi, iar noi stăm deoparte şi îi lăsăm să o facă, ne taie 
puţin mai adânc. Şi dacă tai destul de adânc într-un copac, 
acel copac va muri. Dacă tai destul de adânc într-un oraş, 
acel oraş va muri de asemenea. 

In negura fermecată a zilei se înălţă sălbatică vocea 
Rosalitei Munoz, care nu avusese copii în viaţa ei: 

— Adevăr spui, îţi mulţumim! Ascultaţi la el, folken! 
Ascultaţi la el cu luare-aminte! 

— Ascultaţi la el, ascultați la el, ascultați la el cu luare- 
aminte, străbătu îndemnul prin mulţime. 

— In seara aceea Părintele s-a ridicat şi ne-a spus că 
dinspre nord-vest se apropie nişte pistolari, prin Pădurea de 
Mijloc, pe Calea Grinzii. Unii au râs de el, dar Părintele a 
spus adevărul. 

— Mulţumim, răspunse mulţimea. Părintele a grăit 
adevărul. 

Şi o voce de femeie: 

— lisus fie lăudat! Lăudată fie Maria, maica Domnului! 

— De atunci încoace s-au aflat printre noi. Oricine a vrut 
să le vorbească, le-a putut vorbi. Şi nu ne-au promis nimic 
altceva decât să ne ajute... 

— Şi după aia să plece pe drumul lor, lăsând în urmă 
doar sânge şi ruine, dacă suntem atât de proşti să le 
permitem să se amestece în treburile noastre! tună Eben 
Took. 

Din mulțime se auziră icnete şocate. Când se stinseră, 


Wayne Overholser spuse: 

— Tacă-ţi fleanca, gură slobodă ce eşti! 

Took se întoarse să se uite la Overholser, cel mai bogat 
moşier din Calla şi cel mai bun muşteriu al său, cu uluire 
totală. Tian continuă: 

— Conducătorul lor, dinh-ul lor, este Roland Deschain de 
Gilead. 

Toată lumea ştia cine este Roland, însă menţionarea 
acestor nume legendare tot reuşi să stârnească un murmur 
grav, ca un geamăt. 

— Din Lumea Dinăuntru. Vreţi să-l ascultați? Ce spuneţi, 
folken, vreţi? 

Locuitorii din Calla îşi strigară răspunsul: 

— Să-l ascultăm! Să-l ascultăm! Să-l ascultăm până la 
capăt! Să-l ascultăm cu luare-aminte, mulțumim! 

Şi se auzi un soi de foşnet ritmic şi înfundat, pe care Tian 
nu-l identifică din primul moment. Apoi pricepu despre ce 
era vorba şi îi veni să zâmbească. Aşa suna tropăitul 
cizmelor de lucru. Dar nu pe scândurile podelei din Sala de 
întruniri, ci pe iarba Domniței Riza. 

Tian întinse mâna. Roland înaintă prin mulţime. Tropăitul 
se înteţi. Acum începuseră să bată din picioare şi femeile 
încălţate cu pantofii lor de sărbătoare. Roland urcă treptele. 
Tian îi înmâna pana şi cobori de pe scenă, apucând-o de 
mână pe Hedda şi făcând semn celorlalţi gemeni să o ia 
înainte. Roland rămase singur, strângând cu cele opt 
degete rămase la mâini tija lăcuită a penei. În cele din urmă 
se domoli tropăitul cizmelor de lucru şi al pantofilor de 
sărbătoare. Torţele sfârâiau şi împroşcau scântei, luminând 
chipurile ridicate ale oamenilor, dându-le în vileag 
speranţele şi teama; dându-le în vileag cât se poate de 
bine. Mierla cântă o dată, apoi tăcu. Spre est, fulgerele 
tăiau întunericul în felii. 

Pistolarul se afla în faţa oamenilor din Calla. 


O vreme ce păru tuturor foarte lungă, nu făcu nimic 
altceva decât să-i privească. În fiecare ochi strălucitor şi 
înspăimântat citea acelaşi lucru. II mai văzuse de multe ori 
înainte şi era lesne de descifrat. Aceşti oameni erau 
înfometați. Şi-ar cumpăra cu bucurie ceva de mâncare ca 
să-şi umple burţile neliniştite, îşi aduse aminte de omul 
care vindea plăcinte pe străzile din Gilead, în cele mai 
toride zile de vară, şi de numele pe care i-l dăduse acestuia 
mama lui. li zicea „seppe-sai” din cauză că plăcintele lui îi 
puteau  îmbolnăvi pe oameni.  Seppe-sai însemna 
vânzătorul-de-moarte. 

Da, îşi spuse el, numai că eu şi prietenii mei nu cerem 
niciun ban. 

lar la gândul acesta, un zâmbet îi lumină chipul, 
alungând ani buni de pe obrajii lui bătuţi de vreme şi 
provocând un oftat de uşurare emoţionată din partea 
mulţimii. Incepu la fel cum începuse în acea seară din urmă 
cu câteva săptămâni: 

— Binecuvântată fie întâlnirea noastră în Calla. Ascultaţi- 
mă cu luare-aminte, rogu-vă. 

Tăcere. 

— V-aţi deschis sufletele în faţa noastră. lar noi ni le-am 
deschis pentru voi. Nu este aşa? 

— Ba da, pistolarule! strigă Vaughn Eisenhart. Aşa este! 

— Ne vedeţi aşa cum suntem şi acceptaţi ceea ce facem? 

Acum îi răspunse Henchick din neamul oamenilor manni: 

— Da, Roland, aşa cum spune în Carte, îţi mulţumim ţie. 
Eşti din neamul lui Eld. Eşti Albul care stă împotriva 
Negrului. 

De această dată, oftatul mulţimii fu mai prelung. Undeva, 
în spate, o femeie începu să suspine. 

— Folken din Calla, căutaţi ajutorul şi sprijinul nostru? 

Eddie se crispă. Roland pusese de multe ori întrebarea 
asta în timpul săptămânilor petrecute în Calla Bryn Sturgis, 
însă o pusese individual. | se părea extrem de riscant să 
ceară un răspuns la ea de la întreaga mulţime. Dacă 
spuneau nu? 

O clipă mai târziu, Eddie îşi dădu seama că nu avusese 


motive de îngrijorare; căci Roland estimase starea de spirit 
a publicului său cu aceeaşi perspicacitate ca întotdeauna. 
Sigur, fuseseră unii care chiar spuseseră nu - vreo doi-trei 
din familia Haycox, câţiva din familia Took, şi alţi câţiva din 
familia Telford se aflau în fruntea opozanților - dar marea 
majoritate a oamenilor dădură glas unui tunător DA! ȚIE ÎŢI 
MULŢUMIM! Alţi câţiva - dintre care Overholser ieşea în 
evidenţă - nu ziseseră nici că da, nici că ba. Eddie îşi spuse 
că, în majoritatea cazurilor, aceasta ar fi fost cea mai 
inteligentă mişcare. Cea mai chibzuită. Insă acum nu era 
vorba de majoritatea cazurilor; oamenii aceştia se aflau în 
faţa celei mai grele alegeri pe care o vor avea de făcut 
vreodată. În cazul în care ka-tet-ul lui Nouăsprezece i-ar fi 
învins pe Lupi, oamenii din acest oraş îşi vor aminti foarte 
bine cine a spus nu şi cine nu a spus nimic. Se întrebă într-o 
doară dacă, peste un an de acum, Wayne Dale Overholser 
va mai fi tot cel mai important moşier din părţile acestea. 

Însă chiar atunci Roland începu să vorbească, iar tânărul 
îşi focaliză întreaga atenţie asupra lui. Intreaga lui atenţie 
plină de admiraţie. Crescând acolo unde crescuse şi, mai 
ales, în maniera în care crescuse, Eddie auzise puzderie de 
minciuni. El însuşi spusese foarte multe, unele chiar bine 
ticluite. Dar când Roland ajunse cam pe la jumătatea 
discursului său, îşi dădu seama că, până în seara aceasta, 
în Calla Bryn Sturgis, nu mai întâlnise un asemenea geniu 
al fabulaţiei. Şi... 

Eddie privi în jur şi dădu din cap cu satisfacţie. 

Şi mulţimea îi sorbea fiece cuvânt. 


3 


— Data trecută când m-am aflat în faţa voastră, pe 
această scenă, începu Roland, am dansat commala. In 
seara aceasta... 

George Telford îl întrerupse. Individul era prea insinuant 
pentru gustul lui Eddie şi foarte, foarte alunecos, dar se 
văzu nevoit să remarce curajul, cu atât mai mult cu cât era 


evident că valurile opiniei generale se rostogoleau în 
direcţie opusă. 

— Da, ne aducem aminte, ai dansat foarte bine! Dar, 
spune-mi, Roland, rogu-te, cât de bine ştii să dansezi 
mortata? 

Murmure dezaprobatoare din mulţime. 

— Nu contează cum dansez, zise Roland, deloc stingherit, 
căci s-au isprăvit zilele mele de dănţuit în Calla. Eu şi cu ai 
mei avem treabă de făcut în acest oraş. Ne-aţi făcut să ne 
simţim  bine-veniţi, şi vă mulțumim. Ne-aţi suportat 
întrebările, ne-aţi cerut ajutor şi sprijin, aşa că acum eu vă 
rog stăruitor să mă ascultați cu multă luare-aminte. Lupii 
vor veni în mai puţin de o săptămână. 

Un oftat de aprobare. Timpul se scurgea printre degete, 
dar chiar şi cei ostili mai puteau răbda încă cinci zile. 

— În seara dinaintea zilei în care vor veni, vreau ca toţi 
gemenii din Calla sub şaptesprezece ani să se strângă aici. 

Roland arătă spre stânga, unde Suratele Oriza instalaseră 
un cort mare. Acum se aflau mulţi copii acolo, dar cu mult 
mai puţini decât cei peste o sută ce se vor afla în pericol. 
Cei mai mari primiseră sarcina să aibă grijă de cei mici pe 
durata întrunirii, iar câte o Surată trecea periodic pe acolo 
ca să vadă dacă e totul în regulă. 

— Nu vor încăpea în cortul ăsta, Roland, spuse Ben 
Slightman. 

Roland zâmbi: 

— Dar vor încăpea într-unul mai mare, Ben, şi cred că 
Suratele se vor descurca şi vor face rost de unul. 

— Chiar aşa, şi le vom aşterne o masă pe care n-o vor 
uita niciodată! strigă Margaret Eisenhart. 

Câteva râsete bonome îi salutară vorbele, dar se stinseră 
la iuţeală. Probabil că mulţi dintre cei prezenţi acolo se 
gândeau că, dacă Lupii vor avea câştig de cauză, jumătate 
din copiii care îşi vor petrece Ajunul Lupului pe Pajişte nu 
vor mai fi în stare să-şi amintească nici măcar propriul 
nume, darămite ce au mâncat atunci. 

— Vor dormi aici, ca să putem porni la drum devreme, 
continuă Roland. Din câte am aflat, nu avem cum să ştim 


dacă Lupii vor veni devreme, târziu, sau în miezul zilei. Am 
fi proştii lumii dacă ar veni extrem de devreme şi i-ar găsi 
aici, în loc deschis. 

— Şi ce-i opreşte să vină cu o zi mai devreme? îl 
întrerupse Eben Took cu agresivitate. Sau la miezul nopţii în 
Ajunul Lupului, cum îi zici tu? 

— Aşa ceva nu se poate, răspunse fără afectare Roland. 

Şi, luând în calcul mărturia lui Jamie Jaffords, erau 
aproape convinşi de asta. Povestea bătrânului constituia 
motivul pentru care îi mai lăsau pe Ben Slightman şi pe 
Andy să-şi facă de cap încă cinci zile şi nopţi. 

— Vin de departe, drumul e greu şi nu îl străbat pe tot 
călare. Planul le este stabilit dinainte. 

— De unde ştii? întrebă Louis Haycox. 

— E mai bine să nu-ţi spun, răspunse Roland. S-ar putea 
ca Lupii să aibă urechi lungi. 

O tăcere gânditoare se lăsă peste mulţime. 

— İn aceeaşi seară, în Ajunul Lupului, vreau să vină aici 
douăsprezece căruţe, cele mai mari din Calla, cu care să 
ducem copiii spre nord. Eu personal voi desemna vizitiii. 
Vom mai avea nevoie şi de persoane care să se îngrijească 
de cei mici şi să rămână alături de ei când va veni vremea. 
Şi nu trebuie să mă întrebaţi unde anume îi vom duce, 
pentru că e mai bine să nu vorbim nici de asta. 

Desigur că majoritatea credeau că ştiu unde vor ajunge 
copiii: în vechea mină Gloria. Veştile se răspândeau repede, 
aşa cum bine ştia Roland. Ben Slightman se gândise mai 
departe - la mina Cardinal Doi, la sud de Gloria - şi asta era 
la fel de bine. George Telford izbucni: 

— Nu-l ascultați, folken, rogu-vă! Şi de-l ascultați, pentru 
sufletele voastre şi pentru viaţa voastră în oraşul acesta, nu 
faceți ce vă cere! E nebunie curată! Am încercat şi înainte 
să ne ascundem copiii şi n-a mers! Şi chiar dacă ar merge, 
cu siguranţă că se vor întoarce să se răzbune şi ne vor arde 
oraşul din temelii... 

— Taci, laşule. 

Vorbise Henchick, cu voce uscată ca un plesnet de bici. 

Fără să-i pese de această admonestare, Telford ar fi 


vorbit mai departe, însă fiul lui cel mare îl prinse de braţ, 
oprindu-l. La timp. Reîncepuse tropăitul. Telford se uită la 
Eisenhart cu o privire nedumerită, ce părea a întreba: Şi tu 
eşti de acord cu nebunia asta? 

Moşierul clătină din cap: 

— N-ar rost să te uiţi aşa la mine, George. Sunt alături de 
soţia mea, iar soţia mea este alături de cei din neamul lui 
Eld. 

Izbucniră ropote de aplauze. Roland aşteptă să se stingă. 

— Moşierul Telford are dreptate. Fără doar şi poate că 
Lupii vor şti unde am adăpostit copiii. lar atunci când vor 
veni, Ka-tet-ul meu va fi acolo să-i întâmpine. Ne-am mai 
confruntat cu alţii asemenea lor şi în alte dăţi. 

Strigăte de aprobare. Tropăieli înfundate. Aplauze 
ritmice. Telford şi Eben Took se holbară în jur, ca nişte 
oameni care s-au trezit, fără voia lor, într-un ospiciu. 

Când în Pavilion se aşternu din nou liniştea, Roland 
continuă: 

— Câţiva locuitori au fost de acord să lupte împreună cu 
noi; oameni buni cu arme bune. larăşi, acesta nu este un 
lucru pe care să vi-l împărtăşim chiar acum. 

Dar, fireşte, se ştiau deja foarte multe despre Suratele 
Oriza şi misiunea lor. Şi încă o dată Eddie fu nevoit să se 
minuneze la maniera în care îi ducea Roland cu zăhărelul 
pe locuitorii din Calla. Se uită la Susannah, care îşi dădu 
ochii peste cap şi îi zâmbi. Insă mâna pe care o puse pe 
braţul lui era rece. Voia să se termine totul cât mai curând. 
Eddie ştia exact cum se simte. 

Telford mai încercă o ultimă dată: 

— Oameni buni, ascultaţi-mă! Toate astea au mai fost 
încercate şi înainte! 

Jake Chambers fu cel care îi răspunse: 

— Nu au fost încercate de către pistolari, sai Telford. 

Strigăte sălbatice de aprobare. Tropăieli şi aplauze. 
Roland se văzu obligat să ridice mâna ca să ceară linişte. 

— Majoritatea Lupilor se vor duce unde cred ei că sunt 
ascunşi copiii, iar acolo ne vom ocupa noi de ei, spuse el. 
Este foarte posibil, însă, ca nişte grupuri mai mici să atace 


fermele şi moşiile. Alţii pot chiar intra în Calla. Şi, da, s-ar 
putea să fie şi nişte incendii. 

Îl ascultară toţi, tăcuţi şi respectuoşi, doar dând din cap 
în semn de încuviinţare, anticipând următoarea idee, exact 
aşa cum intenţionase el. 

— Poţi înlocui o casă arsă. Dar nu şi un copil bolând. 

— Aşa este, oftă Rosalita. Nici o inimă bolândă. 

Murmure aprobatoare, mai ales din partea femeilor. Căci 
în Calla Bryn Sturgis (ca în multe alte locuri), bărbaţilor nu 
le place să vorbească despre inima lor, cel puţin nu atunci 
când nu au mintea înecată de aburii băuturii. 

— Ascultaţi-mă cu luare-aminte, pentru că doar atât vă 
mai spun: ştim cu exactitate cine anume sunt Lupii aceştia. 
Povestea lui Jamie Jaffords ne-a confirmat ceea ce deja 
bănuiam. 

Exclamaţii de surpriză. Capete întoarse. Jamie, stând 
lângă nepotul lui, reuşi să-şi îndrepte vreo două secunde 
spatele cocârjat, ba chiar să-şi şi umfle un pic pieptul 
scofâlcit. Eddie se rugă ca moşneagul să-şi ţină gura în 
continuare. Dacă i s-ar fi înceţoşat iarăşi mintea şi ar fi 
început să bălmăjească aiureli de-ale lui, contrazicând 
spusele lui Roland, sarcina lor ar fi devenit mult mai dificilă. 
În primul rând ar fi însemnat să-i captureze mai devreme 
pe Andy şi Slightman. lar dacă Finli o'Tego - vocea aceea 
căreia îi raporta Slightman din Dogan - nu mai avea nici-o 
veste de la ei, se vor isca bănuieli. Mâna de pe braţul lui 
Eddie se mişcă. Susannah îşi încrucişase degetele chemând 
norocul. 


4 


— În spatele măştilor nu sunt fiinţe vii, zise Roland. Lupii 
sunt servitorii nemorţi ai vampirilor care stăpânesc Bubuit 
de Tunet. 

Un suspin îngrozit urmă acestei minciuni iscusit 
meşteşugite. 

— Prietenii mei, Eddie, Susannah şi Jake, îi numesc 


zombi. Nu pot fi ucişi de arc, arbaletă sau pistol decât dacă 
sunt loviți în creier sau în inimă - spuse Roland bătându-se 
uşor în partea stângă a pieptului ca pentru a-şi accentua 
spusele. E de la sine înţeles că, atunci când pleacă la luptă, 
poartă armuri grele pe sub haine. 

Henchick dădea încet din cap. La fel făceau şi câţiva 
dintre bărbaţii şi femeile mai în vârstă - folken care 
apucaseră două atacuri ale Lupilor. 

— Asta explică foarte multe, zise patriarhul manni. Dar 
cum... 

— Este mai presus de puterile noastre să-i lovim în 
creier, pentru că poartă coifuri grele sub glugile mantiilor 
lor, continuă Roland. Însă noi am mai văzut asemenea 
creaturi. În Lud. Punctul lor nevralgic se află aici. 

Şi se lovi din nou în piept. 

— Morţii vii nu respiră, dar au un fel de pieliţă peste 
inimă. Şi nu îşi pot acoperi locul acela cu armura, căci ar 
muri. Acolo trebuie să-i lovim. 

Se auzi un zumzet şoptit de conversaţie. Apoi vocea 
Bunelului, stridentă şi entuziasmată: 

— Fieşce cuvinţel dă vi-l zace îi aşa cum îi, că am văzut 
când Molly Vâlvătaia l-o plesnit pe unu' cu fa'fu'ia chiar colo 
unde zace, şi ăla o căzut şi după aia o dat colţu'! 

Eddie simţi cum unghiile tăiate scurt ale lui Susannah îi 
intră în carne, dar, când se uită la ea, o văzu că râde cu 
gura până la urechi. Aceeaşi expresie o observă şi pe chipul 
lui Jake. Te-ai ţinut tare, tataie, când sorții ti-au fost 
potrivnici Îmi pare rău că m-am îndoit de tine. Hai să-i 
vedem pe Andy şi pe Slightman cum raportează scornelile 
astea! îşi zise el. Îl întrebase pe Roland dacă ei (acei e; fără 
chip, reprezentaţi de cineva care îşi spunea Finli o'Tego) 
vor crede o asemenea abureală. De mai bine de o sută de 
ani fac incursiuni pe malul ăsta al râului Whye şi nu au 
pierdut decât un singur luptător, îi răspunsese Roland. Vor 
crede orice. În momentul acesta, punctul lor cu adevărat 
vulnerabil este înfumurarea. 

— Aduceţi-vă gemenii aici până la ora şapte în Ajunul 
Lupului, spuse Roland mulţimii. Doamnele - Suratele Oriza - 


vor avea liste cu numele voastre pe plăcuţe din ardezie. ŞI 
vor bifa fiecare pereche. Sper ca până la nouă seara să-i 
avem notaţi pe toţi. 

— Ba n-o să notezi pă niciunu d-al meu! strigă o voce 
furioasă din spate, 

Posesorul ei îmbrânci lumea din jur şi ajunse lângă Jake. 
Era un individ îndesat, care deţinea o cultură modestă de 
orez mai la sud. Roland cotrobăi prin depozitul amintirilor 
sale recente (în neorânduială, sigur că da, dar nu se arunca 
niciodată nimic) şi reuşi să-i găsească numele: Neil 
Faraday. Unul dintre cei câţiva care nu fuseseră acasă 
atunci când Roland venise cu Kka-tetul lui să stea de 
vorbă... sau nu voise să le deschidă. Om harnic, zicea Tian, 
dar băutor şi mai harnic. lar rolul ăsta chiar îi venea 
mănuşă: cearcăne adânci şi negre şi o salvă de cuperoze 
pe ambii obraji. Şi îngălat tare-tare. Cu toate acestea, 
Telford şi Took îi aruncară o privire plină de recunoştinţă ce 
părea a spune: Uite că mai e unul zdravăn la cap în tot 
balamucul ăsta. Slavă zeilor! 

— O să ie ţâncii or'căcănd şşş o să deie foc la oraşu' nost, 
se răsti individul cu un accent atât de pronunţat încât era 
greu să înţelegi ce vrea să spună. Şşşosăie câte un dial 
mieu, da' o să rămân cu trei şşş ie mai bine dăcât nimic! 

Faraday îşi rostogoli ochii bulbucaţi spre cei din jur cu o 
expresie de dispreţ sarcastic: 

— Blăstămaţi fiţi dă ne ard. Jigodii proaste! 

Şi se întoarse la locul lui, lăsându-i pe mulţi zguduiţi de 
cele spuse. Reuşise ceea ce Telford şi Took nu putuseră 
face împreună: domolise elanul mulţimii prin tirada lui plină 
de dispreţ şi (cel puţin pentru Eddie) neinteligibilă. 

N-o avea după ce bea apă de sărac ce e, dar cred că 
Took îi va vinde pe datorie tot anul care vine, îşi spuse 
Eddie. În cazul că n-o să-i fie distrus magazinul. 

— Sai Faraday are tot dreptul la opinie, dar sper să se 
răzgândească în următoarele zile, zise Roland. Şi sper ca 
voi să-l ajutaţi să se răzgândească. Pentru că, dacă nu o 
face, s-ar putea să nu-i mai rămână nici un copil, necum 
trei. 


Ridică vocea direcţionând-o spre locul unde Faraday 
fierbea de furie. 

— Şi atunci va vedea cum e să facă muncile câmpului 
doar cu ajutorul nevestei şi al celor doi catâri. 

Telford se apropie de scenă, alb la faţă de mânie. 

— Este ceva ce n-ai spune ca să obţii câştig de cauză, om 
aducător de moarte ce eşti? Există vreo minciună pe care 
n-ai spune-o? 

— Eu nu spun minciuni şi nici nu deţin adevăruri 
absolute, îi răspunse Roland. Dacă am dat cuiva senzaţia că 
aş cunoaşte toate răspunsurile, când, cu o lună în urmă nici 
nu ştiam de existenţa Lupilor, îmi cer mii de scuze. Dati-mi 
voie să vă spun o poveste înainte de a vă ura noapte bună. 
În vremea copilăriei mele din Gilead, înainte de venirea 
omului cel bun şi de marele incendiu care a urmat, în vestul 
baroniei era o fermă de copaci. 

— Da' cine a mai auzit să se cultive copaci? întrebă 
cineva din public pe un ton batjocoritor. 

Roland zâmbi şi făcu un semn din cap. 

— Poate că nu se cultivă copaci obişnuiţi, şi nici măcar 
cei de esenţă tare, dar aceştia erau teci, cu lemn deosebit 
de uşor, dar foarte rezistent. Cel mai bun lemn pentru 
corăbii din câte soiuri există. Dacă tai o fâşie din scoarţa lor 
şi o arunci în aer, ai s-o vezi cum pluteşte. Şi erau acolo 
zeci de mii, pe o mie de pogoane de teren, supravegheați 
îndeaproape de pădurarul baroniei. lar legea, niciodată 
interpretată altminteri, niciodată încălcată, era: tai doi, 
plantezi trei. 

— Da, interveni Eisenhart. Aşa e şi cu vitele, iar în cazul 
vitelor de prăsilă regula zice să tai sau să vinzi una din 
cinci. Deşi nu mulţi dintre noi îşi pot permite să facă asta. 

Roland cutreieră cu privirea pe deasupra mulţimii. 

— În vara când am împlinit zece ani, asupra pădurii de 
teci s-a abătut năpasta. Pe ramurile cele mai de sus şi-au 
tesut păianjenii pânzele albe, iar copacii aceia au murit de 
la vârf în jos, putrezind treptat, prăbuşindu-se singuri din 
cauza greutăţii lor, înainte ca mana să le ajungă la rădăcini. 
Pădurarul a văzut ce se petrece şi a poruncit ca toţi copacii 


buni să fie tăiaţi fără întârziere. Ca să salveze lemnul cât 
încă mai avea ce să salveze, pricepeţi? Nu se mai punea 
problema să planteze trei pentru doi doborâţi, căci nu mai 
avea niciun sens. lar în vara următoare nu mai era nici-o 
pădure de teci la est de Gilead. 

Tăcere deplină. Ziua se topise într-un amurg prematur. 
Torţele sfârâiau. Toţi ochii erau aţintiţi asupra pistolarului. 

— Aici, în Calla, Lupii recoltează copii, fără ca măcar să 
se ostenească să-i cultive, pentru că - ascultați ce vă spun 
- de treaba asta se ocupă bărbaţii şi femeile. Până şi cei 
mici ştiu cum stau lucrurile. „Tati nu-i prost; pune orez- 
commala, Mami ştie că-i cu rost.” 

Murmure din mulţime. 

— Lupii vin, iau, apoi aşteaptă. lau... aşteaptă. Până 
acum le-a mers bine, deoarece bărbaţii şi femeile cultivă 
mereu copii noi, indiferent de cruzimea vieţii. Doar că acum 
se petrece ceva nou. Acum vine molima. 

Took îl întrerupse: 

— Adevărat este, voi sunteţi o molimă pe... 

Dar cineva îi dădu jos pălăria de pe cap cu o lovitură. 
Eben Took se răsuci la iuţeală, se uită după vinovat, văzu 
vreo cincizeci de chipuri împietrite. Îşi ridică pălăria cu un 
gest nervos, o strânse la piept şi nu mai continuă. 

— Dacă vor vedea că plantaţia de copii s-a terminat, 
spuse Roland, la această ultimă incursiune în Calla nu vor 
lua doar câte unul din perechile de gemeni; de data 
aceasta vor lua toţi copiii pe care pot pune mâna. Aşa că, 
aveţi grijă să-i aduceţi aici pe micuţi la ora şapte. E cel mai 
bun sfat pe care vi-l pot da. 

— Nici nu ne dai de ales! strigă Telford, alb ca varul la 
faţă de spaimă şi furie. 

Roland se săturase până în gât de el. Începu să strige, iar 
Telford bătu în retragere în faţa ochilor lui arzători. 

— Tunu trebuie să alegi, sai, pentru că toţi copiii tăi sunt 
mari. Ai spus ce ai avut de spus. Acum ce-ar fi să-ţi ţii gura? 

Tunete de aplauze şi tropăieli. Telford îndură urletele şi 
insultele cu capul vărât între umeri, ca un taur gata de 
atac. Apoi se întoarse şi porni să-şi facă drum prin mulţime 


cu Took în urma lui. După câteva clipe dispărură din 
Pavilion. După alte câteva clipe, adunarea luă sfârşit. Nu se 
votă nimic. Roland nu le ceruse votul. 

Nu, îşi spuse Eddie pe când împingea scaunul cu rotile al 
lui Susannah spre cortul cu răcoritoare, n-a fost nevoie de 
niciun vot, pentru că i-a dus cu zăhărelul de nu s-au văzut. 


5 


La scurtă vreme după aceea, Roland îl abordă pe Ben 
Slightman. Administratorul de moşie stătea sub unul din 
stâlpii cu torţe, în mâini cu o cană cu cafea şi o farfurie cu o 
felie de prăjitură. Şi Roland îşi luase cafea şi prăjitură. 
Cortul pentru copii, din celălalt capăt al pajiştii, devenise, 
pentru moment, cort de răcoritoare. Din el ieşea o coadă 
lungă de oameni care-şi aşteptau rândul la cafele şi 
dulciuri. Se auzeau discuţii purtate cu glas scăzut, dar mult 
prea puţine râsete. În apropiere, Benny şi Jake aruncau o 
minge de la unul la altul, băgându-l din când în când în 
seamă şi pe Ete. Bumblerul lătra în culmea fericirii, însă 
băieţii erau la fel de tăcuţi ca restul oamenilor. 

— Ai vorbit bine, zise Slightman şi îşi ciocni cana de cea a 
lui Roland. 

— Aşa crezi? 

— Da. Fireşte că ştiau despre ce e vorba, dar probabil că 
Faraday te-a luat prin surprindere. Ai rezolvat foarte bine 
situaţia. 

— Am spus adevărul, zise pistolarul. Dacă Lupii îşi pierd 
suficienţi luptători, vor lua ce mai pot şi vor accepta 
situaţia. Legendele au bărbi, iar în douăzeci şi trei de ani 
barba creşte foarte lungă. Oamenii din Calla presupun că în 
Bubuit de Tunet sunt mii de Lupi, poate chiar milioane, dar 
eu nu cred că este adevărat. 

Slightman îl privea cu fascinaţie sinceră: 

— De ce nu? 

— Pentru că orice pe lumea asta se epuizează la un 
moment dat, îi răspunse simplu Roland, adăugând: Vreau 


să-mi promiţi ceva. 

Slightman îl cercetă circumspect. 

— Dacă pot, îţi promit. 

— Ai grijă să-ţi aduci şi tu băiatul aici peste patru zile. O 
fi murit sora lui, dar mă îndoiesc că asta îl face copil unic în 
ochii Lupilor. S-ar putea ca şi el să aibă ceea ce le trebuie 
lor. 

Slightman nu făcu niciun efort să-şi ascundă uşurarea. 

— Sigur, vom fi aici. Nici nu m-am gândit să fac altfel. 

— Bine. Şi am şi o însărcinare pentru tine, dacă vrei. 

Reapăru privirea circumspectă. 

— Ce fel de însărcinare? 

— La început m-am gândit că şase oameni vor fi de ajuns 
să aibă grijă de copii câtă vreme ne ocupăm noi de Lupi, 
dar apoi Rosalita m-a întrebat ce s-ar întâmpla dacă cei 
mici se sperie şi intră în panică. 

— Aha, dar vor fi într-o peşteră, nu? întrebă Slightman în 
şoaptă. N-au unde să fugă printr-o peşteră, chiar dacă se 
sperie. 

— Însă îşi pot sparge capetele de vreun perete sau pot 
cădea în vreo groapă pe întuneric. Şi dacă se stârneşte 
panică din cauza ţipetelor şi fumului şi focurilor de armă, 
atunci ar începe nebunia şi poate că ar cădea toti în 
groapă. Aşa că mi-am zis că ar fi bine să am zece oameni 
care să se îngrijească de copii. Şi aş dori ca tu să fii unul din 
ei. 

— Sunt măgulit, Roland. 

— Înseamnă că eşti de acord? 

Slightman aprobă din cap. Roland se uită la el cu atenţie. 

— Eşti conştient că, dacă ne înving, cei care au grijă de 
copii o să moară şi ei? 

— Dacă m-aş fi gândit că veţi pierde, n-aş fi fost de acord 
să însoțesc copiii. Sau să-l trimit şi pe al meu. 

— Îţi mulţumesc, Ben. Eşti un om bun. 

Slightman cobori şi mai mult vocea. 

— La care mină te-ai hotărât? Gloria sau pasărea 
Cardinal? 

Şi continuă când Roland nu-i răspunse pe loc: 


— Sigur că înţeleg dacă preferi să nu-mi... 

— Nu-i vorba de asta, zise Roland. Chestia e că nu ne-am 
hotărât încă. 

— Dar va fi ori una ori cealaltă? 

— Da, sigur, unde altundeva să-i ducem? spuse pistolarul 
absent şi începu să-şi răsucească o ţigară. 

— Şi veţi încerca să-i atacați de sus? 

— Nu ţine. Unghiul e prost, răspunse Roland şi se atinse 
cu degetul în piept. Aici trebuie să-i nimerim, ai uitat? E în 
van dacă-i lovim în alte locuri. Chiar dacă glonţul ar trece 
prin armură, tot nu le-ar face prea mult rău, că sunt zombi, 
mai ştii că am spus asta? 

— Şi atunci aveţi o problemă, nu? 

— Avem o şansă, îl corectă pistolarul. Ştii grohotişul ăla 
care se întinde la intrarea în abataj? Cu formă ca de 
baveţică uriaşă? 

— Da? 

— Acolo ne vom ascunde. Acolo dedesubt. Şi când vor 
veni spre noi, ne vom ridica şi... 

Îndoi degetul mare şi arătătorul spre Slightman, mimând 
apăsarea pe trăgaci. Chipul administratorului se lumină 
într-un zâmbet larg. 

— Roland, e genial! 

— Nu, îl contrazise pistolarul. Doar simplu. Şi, de obicei, 
cea mai simplă idee este şi cea mai bună. Cred că-i vom lua 
prin surprindere. Îi vom împresura şi îi vom dobori unul câte 
unul. Planul ăsta mi-a reuşit şi altădată. Nu văd de ce nu 
mi-ar reuşi din nou. 

— Ai dreptate. 

Roland privi în jur. 

— Ar fi mai bine să nu mai vorbim despre lucrurile astea 
aici, Ben. Ştiu că tu eşti de încredere, dar... 

Ben dădu repede din cap. 

— Niciun cuvânt în plus, Roland. Am înţeles. 

Mingea se rostogoli până la picioarele lui Slightman. Fiul 
său ridică mâinile râzând şi îi strigă: 

— Tati! Arunc-o! 

Ben o aruncă. Şi o aruncă cu putere. Mingea pluti prin aer 


aidoma farfuriei azvârlite de Molly în povestea Bunelului. 
Benny sări şi o prinse cu o singură mână. Tatăl lui îi zâmbi 
cu dragoste, apoi se uită la Roland. 

— Fac o pereche pe cinste, nu? Al tău şi al meu? 

— Da, spuse Roland cu umbra unui surâs pe buze. Sunt 
aproape ca doi fraţi. 


6 


Unul lângă altul, cei patru din ka-tet porniră la pas înapoi 
spre casa parohială, simțind cum îi urmăresc toţi ochii din 
oraş: moartea călare. 

— Eşti mulţumit de cum a mers, dulceaţă? îl întrebă 
Susannah pe Roland. 

— Destul de mulţumit, recunoscu pistolarul şi începu să- 
şi răsucească o ţigară. 

— Aş vrea să încerc şi eu una, zise Jake pe neaşteptate. 

Susannah se uită la el cu uimire şi amuzament 
deopotrivă. 

— Muşcă-ţi limba, dragule - nici n-ai împlinit treişpe ani. 

— Tata a început să fumeze de la zece. 

— Şi o să moară pe la cincizeci, spuse femeia cu 
severitate. 

— Nu-i mare pierdere, mormăi Jake şi abandonă 
subiectul. 

— Ce mai face Mia? se interesă Roland aprinzând 
chibritul de unghie. E cuminte? 

— Dacă nu mi-aţi fi spus voi, nici n-aş fi crezut că fătuca 
asta există. 

— Şi burta ta e la fel de cuminte? 

— Da. 

Susannah era de părere că orice om are propriile sale 
reguli referitoare la minciună; regula ei era să spună 
minciuni cât mai scurte. Dacă într-adevăr avea un făt în 
pântece - un soi de monstru - atunci o să-i îngrijoreze pe 
ceilalţi peste o săptămână. Asta în cazul în care vor mai 
putea să se îngrijoreze de ceva. Pentru moment, însă, nu 


trebuia ca prietenii ei să afle de cele câteva mici contracţii 
pe care le avusese de curând. 

— Atunci totul este bine, spuse pistolarul. 

Merseră un timp în tăcere, apoi zise: 

— Băieți, sper să vă pricepeţi la săpat. O să avem ceva 
treabă. 

— O să săpăm morminte? întrebă Eddie, neştiind nici el 
dacă glumeşte sau nu. 

— Mormintele vin mai târziu. 

Roland îşi ridică ochii spre cer, dar norii veniţi dinspre 
vest furaseră deja stelele. 

— Ţineţi minte: învingătorii sunt cei care le sapă. 


VI 
ÎNAINTE DE FURTUNĂ 


1 


Înălțându-se din hăul întunecat, jalnică şi acuzatoare, 
răsuna vocea lui Henry Dean, llustrul Narcoman Eminent şi 
Docent: 

— Îs în iad, frate-mio! Îs în iad, şi n-am de unde să-mi iau 
o doză şi e numai vina ta! 

— Cât crezi că o să stăm aici? îl întrebă Eddie pe 
Callahan. 

Tocmai ce intraseră în Peştera Uşii, iar frăţiorul Ilustrului 
Narcoman bâţâia două gloanţe în palmă ca pe o pereche de 
zaruri - şase-şase, poartă-n casă. Era ziua de după marea 
întrunire şi, când cei doi părăsiseră călare oraşul, strada 
principală păruse neobişnuit de tăcută. Ca şi cum Calla se 
ascunsese de sine însăşi, copleşită de legământul făcut. 

— Mă tem că o să cam dureze, recunoscu Callahan. 

Preotul era îmbrăcat îngrijit (şi, spera el, într-o manieră 
ambiguă). În buzunarul de la pieptul cămăşii avea toţi banii 
americani pe care reuşiseră să-i adune: unsprezece dolari 
mototoliţi şi două monede de câte douăzeci şi cinci de 
cenți. | se părea că ar fi fost o glumă proastă să ajungă într- 
o variantă a Americii unde chipul lui Lincoln s-ar fi aflat pe 
bancnotele de un dolar, iar cel al lui Washington pe cele de 
cincizeci. 

— Dar cred că o putem face în etape. 

— Slavă Domnului pentru micile hatâruri, oftă Eddie. 

Scoase geanta trandafirie din spatele cutiei în care se 
aflau cărţile lui Tower. O ridică cu ambele mâini, vru s-o 
întoarcă şi se opri încruntându-se. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Callahan. 

— E ceva aici. 


— Da. Lădiţa. 

— Nu, ceva în geantă. Mi se pare că-i cusut în 
căptuşeală. Parcă-i o pietricică. Poate o fi un buzunar 
secret. 

— Şi poate nu avem timp de investigaţii, adăugă 
Callahan. 

Cu toate acestea, Eddie mai pipăi o dată obiectul. Parcă 
nu era chiar o piatră. Dar Callahan avea dreptate. Deja 
avuseseră parte de prea multe mistere. Dezlegarea 
acestuia va trebui să rămână pentru o altă zi. 

Când Eddie scoase lădiţa din geantă, îşi simţi şi inima şi 
mintea invadate de greață şi groază. 

— Nu pot să sufăr chestia asta. Tot mi se pare că o să 
prindă viaţă şi o să se năpustească asupra mea şi o să mă 
înfulece ca pe... ca pe un cartof prăjit. 

— Probabil că aşa şi este, zise Callahan. Să închizi lădiţa, 
Eddie, dacă ai senzaţia că se poate întâmpla ceva rău cu 
adevărat. 

— Şi atunci o să-ţi rămână fundul în partea cealaltă. 

— Nu-i ca şi cum aş fi străin prin părţile alea, spuse 
Callahan cu ochii la uşa nedescoperită. 

Eddie îl auzea pe fratele lui; Callahan îşi auzea mama, 
terorizându-l la nesfârşit, spunându-i „Donnie”. Niciodată 
nu putuse să sufere apelativul acesta. 

— Am să aştept să se deschidă din nou. 

Eddie îşi vâri gloanţele în urechi. 

— De ce-i dai voie să facă una ca asta, Donnie? se 
lamenta mama lui Callahan din beznă. E periculos să-ţi pui 
gloanţe în urechi! 

— Du-te, îl îndemnă Eddie. Hai să terminăm odată. _ 

Deschise lădiţa. Clopotele atacară urechile lui Callahan. li 
atacară şi inima. Uşa către pretutindeni se deschise. 


2 


Păşi peste prag cu două lucruri în minte: anul 1977 şi 
toaleta bărbaţilor de la etajul întâi al Bibliotecii Publice din 


New York. Şi se pomeni într-un closet cu graffiti pe pereţi 
(pe acolo trecuse şi BANGO SHANK). De undeva din stânga 
se auzea zgomotul apei trase într-un pisoar. Aşteptă să 
plece persoana respectivă şi ieşi din cabină. 

Găsi ce-i trebuia în doar zece minute. Se întoarse în 
peşteră cu o carte la subraţ. Îi ceru lui Eddie să iasă afară 
cu el şi nu fu nevoie să-l roage de două ori. Ajuns la aer 
proaspăt şi răcoros, sub razele soarelui de toamnă, tânărul 
îşi scoase gloanţele din urechi şi se uită la carte. Se numea 
Drumuri americane. 

— la te uită, Părintele fură din biblioteci, remarcă Eddie. 
Din cauza unora ca tine creşte preţul abonamentelor. 

— Am s-o înapoiez într-o bună zi, spuse cu sinceritate 
Callahan. Important este că am avut noroc. Uită-te la 
pagina o sută nouăsprezece. 

Şi Eddie se uită. In fotografie se vedea o bisericuţă 
complet albă pe un deal lângă un drumeag de pământ. 
Dedesubt scria Biserica Metodistă din East Stoneham - Sala 
de întruniri. Construită în 1819. lar tânărul îşi spuse: Aduni 
cifrele şi îţi dă nouăsprezece. Mi se pare normal. 

li atrase atenţia lui Callahan asupra acestui fapt, iar 
preotul surâse dând din cap. 

— Mai observi şi altceva? Fireşte. 

— Seamănă cu Sala de întruniri din Calla. 

— Într-adevăr. Parcă ar fi gemene. 

Callahan trase adânc aer în piept şi continuă: 

— Eşti pregătit pentru runda a doua? 

— Cred că da. 

— Asta s-ar putea să dureze ceva mai mult, dar ai cu ce 
să-ţi petreci timpul. Sunt multe lucruri interesante de citit 
aici. 

— Nu cred că am să fiu în stare, zise Eddie. Sunt al naibii 
de agitat, scuzaţi vorba păcătoasă. Poate am să văd ce-i 
chestia aia din căptuşeala genţii. 

Insă uită de îndată de obiectul ascuns acolo; Susannah fu 
cea care îl găsi până la urmă, iar atunci când o făcu nu mai 
era ea însăşi. 


3 


Gândindu-se la anul 1977 şi la Biserica Metodistă din 
East Stoneham, Callahan păşi pentru a doua oară peste 
pragul uşii nedescoperite. leşi într-o dimineaţă însorită de 
New England. Bisericuța se afla acolo, dar fusese zugrăvită 
în timpul scurs de când fusese fotografiată pentru Drumuri 
americane, iar drumul fusese pavat. Lângă ea era o clădire 
care nu apărea în poză: Magazinul Mixt din East Stoneham. 
Foarte bine. 

Într-acolo se îndreptă el, urmărit îndeaproape de uşa 
plutitoare, repetându-şi în minte că nu trebuie să 
cheltuiască moneda provenită din economiile lui modeste 
decât dacă nu ar fi avut încotro. Cea primită de la Jake era 
din 1969, ceea ce era în regulă. A lui era din 1981, iar asta 
nu mai era deloc în regulă. Când trecu pe lângă benzinăria 
Mobil (unde benzina standard se vindea cu patruzeci şi 
nouă de cenți galonul), puse moneda cu pricina în 
buzunarul de la spate al pantalonilor. 

Intră în magazinul care mirosea aproape la fel ca prăvălia 
lui Took, făcând să sune clopoţelul de deasupra uşii. La 
stânga se afla un vraf cu ziare Press Herald din Portland, iar 
data de pe prima pagină îi provocă un şoc zdravăn. Când 
luase cartea de la Biblioteca Publică, nici cu o jumătate de 
oră în urmă, în conformitate cu ceasul lui interior, fusese 26 
iunie. Pe ziarele astea scria 27. 

Luă unul, citi titlurile (inundaţii în New Orleans, obişnuita 
agitaţie a cretinoizilor ucigaşi din Orientul Mijlociu) şi 
observă preţul: zece cenți. Bun. O să plătească cu moneda 
din '69. Şi din rest poate că o să-şi cumpere şi o bucăţică 
de salam bun „Fabricat în SUA”. Vânzătorul îl examina 
binedispus din spatele tejghelei. 

— Doar atât? îl întrebă el. 

— Ar mai fi ceva, zise Callahan. Mi-ai fi de mare ajutor 
dacă mi-ai spune unde este oficiul poştal, dacă nu te 
superi. 

Vânzătorul ridică dintr-o sprânceană şi zâmbi: 

— Nu pari a fi de prin părţile astea. 


— Aşa zici? zâmbi şi Callahan. 

— Da, da. Se ajunge uşor la poştă. Purcezi la stânga şi 
mergi drept vreun kilometru şi jumătate. 

Folosise verbul a purcede, exact aşa cum ar fi făcut Jamie 
Jaffords. 

— Bine. Vinzi şi salam la felie? 

— Îl vând exact aşa cum vrei să-l cumperi, răspunse 
amabil vânzătorul. Călător? Te zăboveşti pe la noi vara 
asta? 

Callahan aproape că se aşteptă să-l audă adăugând 
Spune-mi, rogu-te. 


4 


În peşteră, Eddie se străduia să facă faţă sunetului slab, 
dar exasperant al clopotelor. Se uită prin uşa întredeschisă. 
Callahan mergea pe un drum de ţară. Bravo lui. Între timp, 
poate că băieţelul doamnei Dean ar face bine să incerce să 
citească ceva. Întinse o mână rece (şi tremurândă) şi trase 
al doilea volum de sub cel întors cu faţa în jos. Dacă 
întâmplarea ar fi făcut să pună mâna pe acesta din urmă, 
ziua lui ar fi fost cu totul alta. Cartea pe care o apucase era 
Patru romane scurte cu Sherlock Holmes. Aha, Holmes, 
care va să zică alt ilustru narcoman. Eddie o deschise la Un 
studiu în roşu şi începu să citească. Când şi când mai ridica 
ochii şi se uita la lădiţa în care Treisprezece Negru pulsa cu 
forţă sinistră. De unde stătea putea să vadă arcuirea 
cleştarului. În curând, renunţă să mai încerce să citească şi 
rămase cu privirea aţintită asupra cleştarului. Din ce în ce 
mai fascinat. lar clopotele se auzeau tot mai stins, iar asta 
era bine, nu? În scurtă vreme aproape că nu le mai auzea 
deloc şi o voce se furişă pe lângă gloanţele din urechi şi 
începu să-i vorbească. 

lar Eddie o ascultă cu atenţie. 


— Scuzaţi-mă, doamnă. 

— Da, vă rog? 

Diriginta oficiului poştal era o doamnă trecută bine de 
cincizeci şi ceva de ani, elegantă şi cu o coafură complicată 
a părului colorat cu violet de genţiană. 

— Aş dori să las o scrisoare pentru nişte prieteni de-ai 
mei, spuse Callahan. Au venit din New York şi cred că s-au 
abonat la post restant. 

Discutase cu Eddie despre posibilitatea ca domnul Tower, 
căutat de o ceată de bătăuşi care voiau să-i pună pielea pe 
băț, nu va fi totuşi atât de prost încât să solicite 
redirecţionarea corespondenţei la post restant. Însă Eddie îi 
amintise cum se purtase anticarul când fusese vorba de 
afurisitele lui de ediţii princeps, iar Callahan fusese de 
acord să încerce şi varianta asta. 

— Turişti pe timpul verii? 

— Da, dacă nu vă este cu supărare, spuse Callahan, dar 
parcă răspunsul nu se asorta cu locul acesta, şi reluă: Da, 
vă rog. Numele lor sunt Calvin Tower şi Aaron Deepneau. 
Cred că nu puteţi da informaţia asta oricărui necunoscut de 
pe stradă, dar... 

— O, fiţi pe pace, nu ne facem prea multe probleme din 
astea pe aici. 

„Probleme” se auzi prrrobleme. 

— O clipă doar, cât să verific lista... avem atât de multi 
turişti între Ziua Eroilor?’ şi Ziua Muncii”... 

Luă de pe ghişeu o planşetă cu nişte foi zdrenţuite. Cu 
sumedenie de nume scrise de mână. Trecu de prima foaie, 
apoi de a doua. Ajunse la a treia. 

— Deepneau! exclamă ea. Da, vă rog, l-am găsit. Acum... 
staţi puţin să văd dacă îl pot găsi şi pe celălalt... 

— Nu vă mai obosiţi, zise Callahan. 

Pe neaşteptate îl apucase un soi de nelinişte, de parcă s- 
ar fi petrecut ceva rău în partea cealaltă. Se uită peste 
umăr, dar nu văzu nimic altceva decât uşa, iar dincolo de 
ea peştera şi Eddie aşezat pe jos cu picioarele încrucişate, 


26 30 mai (n. tr.). 
27 Prima zi de luni din septembrie (n. tr.). 


cu o carte pe genunchi. 

— Vă urmăreşte cineva? îi zâmbi complice doamna de la 
poştă. Callahan izbucni în râs. Chiar şi în urechile lui râsetul 
acesta suna forţat şi netot, însă doamna de la poştă nu 
păru să sesizeze nimic în neregulă. 

— Dacă îi scriu un bileţel lui Aaron şi îl pun într-un plic 
timbrat, vreţi să fiţi aşa de bună să i-l daţi atunci când mai 
trece pe aici? Sau când domnul Tower mai trece pe aici? 

— Sigur că da, însă nu este nevoie să cumpăraţi niciun 
timbru, spuse femeia cu amabilitate. Vă ajut cu multă 
plăcere. 

Da, semăna cu atitudinea oamenilor din Calla. Dintr- 
odată simţi că o place pe doamna aceasta. Că o place mult- 
mult. 

Callahan se duse la pupitrul de lângă fereastră şi scrise 
biletul. Mai întâi se prezentă, spunând că este un prieten al 
celui care îl ajutase pe Tower în afacerea cu Jack Andolini. 
Le ceru lui Deepneau şi Tower să-şi lase maşina acolo unde 
se afla, să lase, de asemenea, şi nişte lumini aprinse în 
casa în care stăteau şi să se refugieze undeva în apropiere 
- într-un hambar, într-o cabană din pădure, chiar într-o 
baracă. Fără întârziere. Notati pe o bucăţică de hârtie locul 
unde v-aţi dus şi ascundeţi-o sub covoraşul din dreptul 
locului şoferului sau sub terasa din spatele casei, adăugă el 
în bilet. Jinem legătura. Spera că face bine ce face; nu 
apucaseră să discute toate amănuntele, dar nici nu se 
aşteptase să lucreze sub acoperire. Semnă aşa cum îl 
sfătuise Roland: Callahan, din neamul lui Eld. Apoi, în pofida 
neliniştii tot mai intense, mai adăugă un rând, aproape 
străpungând hârtia cu literele apăsate: Şi nu mai veniţi 
NICIODATA la poştă. Cât de tâmpiţi sunteți? 

Puse biletul într-un plic, îl lipi şi scrise pe el: AARON 
DEEPNEAU SAU CALVIN TOWER, POST RESTANT. Se 
întoarse la ghişeu şi i se adresă doamnei: 

— Mi-ar face plăcere să cumpăr şi un timbru. 

— Nu-i nevoie. Plătiţi doi cenți pentru plic şi suntem chit. 

li dădu moneda de cinci cenți primită de la magazin, luă 
restul de trei cenți şi se îndreptă spre uşă. Spre uşa 


normală. 

— Mult noroc vă doresc, strigă doamna cu păr vineţiu 
după el. 

Callahan întoarse capul să se uite la ea şi să-i 
mulţumească pentru urările de bine şi, cu această ocazie, 
văzu şi uşa nedescoperită. Era tot deschisă. Însă pe Eddie 
nu-l mai zări. Eddie dispăruse. 


6 


Callahan se întoarse la uşa fermecată de îndată ce ieşi 
din oficiul poştal. În mod normal aşa ceva nu prea era 
posibil. În mod normal, uşa se mişca odată cu tine aidoma 
unui partener de cadril, însă părea a intui când aveai de 
gând să-i treci pragul. Atunci te lăsa să stai cu faţa la ea. 

Clopotele portalului îl asaltară de îndată ce păşi în partea 
cealaltă, gravându-i, parcă, modele funeste pe suprafaţa 
creierului. Mama lui zbiera din măruntaiele peşterii: 

— Uite ce-ai făcut, Donnie, ai plecat şi băiatul ăla drăguţ 
s-a sinucis! O să rămână pe vecie în purgatoriu, şi asta-i 
numai vina ta! 

Callahan aproape că n-o auzi. Strângând încă la subraţ 
numărul din Press Herald cumpărat din East Stoneham, se 
repezi la gura peşterii. Reuşi totuşi să vadă de ce nu se 
închisese lădiţa, zăvorându-l în statul Maine, cam pe la anul 
1977: o carte groasă era vârâtă sub capac. Citi în goană 
titlul: Patru romane scurte cu Sherlock Holmes. Apoi ţâşni 
afară. 

În primul moment nu văzu decât lespedea de pe potecă 
şi fu convins că vocea mamei sale spusese adevărul. Apoi 
se uită la stânga, spre capătul potecii, şi îl descoperi pe 
Eddie la vreo trei metri depărtare, clătinându-se pe 
marginea prăpastiei. Cămaşa ieşită din pantaloni flutura pe 
lângă patul revolverului uriaş al lui Roland. Trăsăturile sale, 
în mod normal agere şi mucalite, erau acum buhăite şi 
inexpresive. Chipul unui boxer năucit de un croşeu de 
stânga. Părul i se învolbura în bătaia vântului. Se aplecă 


înainte... apoi gura i se strânse şi privirea îi deveni 
conştientă. Se apucă de un colţ al stâncii şi reveni la loc. 

Se impotriveşte, îşi zise Callahan. Sunt convins că se 
luptă din toate puterile, doar că pierde. 

Mai mult ca sigur că, dacă ar fi strigat, l-ar fi speriat şi l- 
ar fi făcut să se prăbuşească. l-o spunea intuiţia de pistolar, 
mereu ageră şi indiscutabilă în momente de criză. In loc să 
tipe, străbătu la iuţeală distanţa care îl despărţea de Eddie 
şi-l apucă de poala cămăşii chiar atunci când tânărul luă 
mâna de pe marginea stâncii şi şi-o duse la ochi cu un gest 
de un comic involuntar: Adio, lume crudă. 

Dacă s-ar fi rupt cămaşa, Eddie Dean ar fi primit bilet de 
voie de la măreţul plan al lui ka. Insă, după cum au stat 
lucrurile, se pare că până şi ţesăturile făcute în casă în 
Calla Bryn Sturgis erau în slujba lui ka. Cămaşa nu se rupse. 
lar Callahan, care îşi mai păstrase bună parte din forţa 
căpătată în vremurile când bătuse drumurile, îl smuci pe 
Eddie înapoi şi îl prinse în braţe, dar nu înainte ca tânărul 
să-şi izbească ţeasta de stânca de care se ţinuse câteva 
secunde mai devreme. Fâlfâi din gene şi îl privi zăpăcit pe 
Callahan, parcă fără să-l recunoască. Zise ceva neinteligibil: 

— Zişşe că poşzbo tun. 

Callahan îl apucă de umeri şi începu să-l scuture. 

— Ce spui? Nu te înţeleg! 

Nici că ar fi vrut, însă trebuia să stabilească un soi de 
contact cu tânărul, trebuia să-l aducă înapoi de unde-l 
dusese porcăria aia blestemată din lădiţă. 

— Nu... te... înțeleg! 

De data aceasta răspunsul fu mai clar: 

— Zice că pot să zbor la Turn. Dă-mi drumul. Vreau să 
mă duc! 

— Nu poţi să zbori, Eddie. 

Nu era sigur că îl înţelesese, aşa că îşi cobori şi el capul 
până ajunse la nivelul lui Eddie şi rămaseră aşa, frunte 
lângă frunte, ca doi amanti. 

— A încercat să te ucidă. 

— Ba nu..., începu Eddie, dar judecata limpede îi apăru în 
ochii bulbucaţi de grozăvia celor petrecute. Ba da. 


Callahan se ridică, dar rămase cu mâinile pe umerii lui 
Eddie. 

— Acum te simţi mai bine? 

— Mda, cred că da. Era totul în ordine, Părinte. Jur că da. 
Sigur, clopotele îşi făceau de cap, dar, în rest, eram bine. 
Chiar mi-am luat o carte şi am început să citesc. 

Privi în jur. 

— Hristoase, sper că n-am pierdut-o. Mă scalpează 
Tower. 

— N-ai pierdut-o. Ai pus-o sub capac şi l-ai împiedicat să 
se închidă. Şi foarte bine ai făcut, pentru că, altfel, uşa s-ar 
fi închis, iar tu te-ai fi făcut gem de căpşune în prăpastia aia 
adâncă de două sute cincizeci de metri. 

Eddie se uită în jos şi se făcu alb ca varul la faţă. 
Callahan mai avu vreme doar să regrete clipa de sinceritate 
înainte ca tânărul să vomite peste cizmele lui cele noi. 


7 


— S-a strecurat în mine, Părinte, spuse Eddie când îşi 
recapătă vocea. M-a păcălit cu vorbe blânde şi apoi m-a 
atacat. 

— Da. 

— Dar tu ai rezolvat ceva dincolo? 

— Dacă îmi primesc scrisoarea şi fac ce le-am cerut, 
atunci da, am rezolvat foarte multe lucruri. Ai avut 
dreptate. Deepneau a solicitat corespondenţă la post 
restant. Nu ştiu, însă, dacă şi Tower a făcut acelaşi lucru. 

Şi Callahan clătină furios din cap. 

— Cred că o să aflăm că Tower l-a convins pe Deepneau, 
zise Eddie. Lui Cal Tower tot nu-i vine să creadă că s-a 
vârât în rahat. Şi, după ce mi s-a întâmplat - adică aproape 
mi s-a întâmplat - am început să am oarece înţelegere 
pentru atitudinea lui. 

Se uită la obiectul pe care Callahan încă îl strângea sub 
braţ. 

— Ce-i ăla? 


— Ziarul, răspunse preotul şi i-l întinse. Vrei să citeşti 
despre Golda Meir??? 


8 


În seara aceea, Roland ascultă cu multă atenție 
istorisirea aventurilor lui Eddie şi Callahan în Peştera Uşii şi 
dincolo de ea. Însă păru interesat mai puțin de experiența 
aproape catastrofală a lui Eddie şi mai mult de asemănările 
dintre Calla Bryn Sturgis şi East Stoneham. Ba chiar îi ceru 
lui Callahan să imite accentul şi limbajul vânzătorului şi al 
dirigintei de poştă. lar Callahan (fost locuitor al statului 
Maine) se achită de sarcină fără probleme. 

— Vă rog, zise Roland. Da, vă rog. Da, vă rog. 

Rămase dus pe gânduri tolănit în scaun şi cu un picior 
sprijinit de balustrada terasei din spatele casei preotului. 

— Crezi că vor fi în regulă? îl întrebă Eddie. 

— Sper că da, răspunse pistolarul. Dar dacă tot simţi 
nevoia să-ţi fie teamă pentru viaţa cuiva, atunci teme-te 
pentru cea a lui Deepneau. Dacă Balazar nu a renunţat la 
terenul viran, înseamnă că trebuie să-l ţină în viaţă pe 
Tower. Deepeneau e o cantitate neglijabilă pentru el acum. 

— Ne ocupăm de ei după Lupi? 

— Nu văd ce altceva am putea face. 

— Am putea să renunţăm de tot la povestea asta şi să ne 
ducem dincolo, la Cocoţaţii din Deal, ca să-i apărăm! se 
înfierbântă Eddie. Ce zici de chestia asta? Uite, Roland, îţi 
spun eu de ce Tower şi-a convins prietenul să apeleze la 
post restant: a găsit o carte pe care şi-o dorea de mult 
timp, de aia. Şi a început negocierile cu proprietarul şi 
ajunsese într-un punct delicat când am apărut eu şi l-am 
făcut să fugă de acolo. Dar Tower... măi, omule, Tower e ca 
un cimpanzeu cu o banană. Nu vrea să-i dea drumul din 
mână. Dacă Balazar ştie de tratativele astea, şi nu am nici 
cea mai mică îndoială că aşa stau lucrurile, n-are nevoie de 


3 Golda Meir (1898-1978), al patrulea prim-ministru al 
Statului Israel (n. tr.). 


niciun cod poştal ca să-l găsească. Tot ce-i trebuie e lista 
celor cu care făcea afaceri Tower. Şi nu pot decât să sper 
că, dacă a existat o asemenea listă, ea a ars în incendiu. 

Roland dădea din cap: 

— Înţeleg ce spui tu. Însă nu putem pleca de aici. Am 
promis. 

Eddie cântări situaţia în minte, oftă şi clătină din cap. 

— La naiba, trei zile şi jumătate aici, şaptişpe dincolo, 
până când expiră acordul semnat de Tower. Poate că n-o să 
se întâmple nimic tragic în timpul ăsta. 

Ezită, muşcându-şi buzele, şi repetă: 

— Poate. 

— Poate? Atâta tot? 

— Mda, zise Eddie printre dinţi. Atâta tot, deocamdată. 


9 


În dimineaţa zilei următoare, o Susannah Dean speriată 
de moarte stătea aplecată în privata de la poalele dealului, 
aşteptând să-i treacă valul de contracţii. Le avea de mai 
bine de o săptămână deja, însă acestea erau de departe 
cele mai puternice. Îşi puse mâinile pe abdomenul alarmant 
de tare. 

Dumnezeule mare, dacă nasc acum? Dacă despre asta-i 
vorba? 

încercă să-şi spună că nu se poate, n-are cum, nu i se 
rupsese încă apa şi n-ai cum să naşti până nu se întâmplă 
asta. Dar, de fapt, ce ştia ea despre aducerea pe lume a 
copiilor? Mai nimic. Şi nici măcar Rosalita Munoz, moaşă cu 
multă experienţă, nu ar putea s-o ajute, pentru că Rosa 
ajutase doar la naşterea copiilor de oameni, din mame care 
chiar arătaseră însărcinate. Pe când Susannah arăta acum 
mai puţin însărcinată chiar faţă de ziua când sosiseră în 
Calla. lar dacă Roland avea dreptate în privinţa copilului... 

Nu-i copil. E un făt. Şi nu este al meu. Este al Miei, cine o 
mai fi şi ea. Mia, fiică a nimănui. 

Contracţiile încetară. Abdomenul i se relaxa şi îi trecu şi 


senzaţia de împietrire, îşi atinse labiile. Păreau la fel ca 
întotdeauna. Sigur că va fi în regulă încă vreo câteva zile. 
Trebuia să fie în regulă. Şi, cu toate că fusese de acord cu 
Roland când stabiliseră să nu mai aibă secrete în interiorul 
Ka-tet-ului, era de părere că pe acesta îl va ţine doar pentru 
ea. Când va fi să înceapă lupta, vor fi şapte la patruzeci sau 
cincizeci. Poate chiar şaptezeci, dacă Lupii vor ataca în 
haită completă. Şi atunci ei vor trebui să fie în cea mai 
bună formă, să fie concentrați la maxim. lar asta însemna 
că nu-şi puteau permite gânduri care să le abată atenţia de 
la ce aveau de făcut. Şi mai însemna că ea va trebui să fie 
acolo, să-şi facă datoria. 

Îşi trase jeanşii, se încheie, şi ieşi la soare, fără să-şi dea 
seama că-şi masează tâmpla stângă. Observă zăvorul cel 
nou de la uşa privatei - pe care-l ceruse Roland - şi zâmbi. 
Apoi se uită în jos şi zâmbetul îi îngheţă pe buze. Când 
intrase în latrină, Stăpâna Umbrelor indica ora nouă 
dimineaţa. Acum, umbra îi spunea că era aproape amiază. 

Imposibil. N-am stat decât câteva minute. Doar cât să fac 
pipi. 

Poate că acesta era adevărul ei. Poate că Mia fusese 
acolo tot restul timpului. 

— Nu, şopti ea. Nu se poate. 

Totuşi se îndoia. Mia nu se instalase la conducere - nu 
încă - dar se ridica. Se pregătea să preia controlul, când şi 
dacă va putea. 

Te rog, imploră ea, sprijinindu-se cu mâna de peretele 
privatei ca să-şi adune puterile. Dă-mi doar trei zile, 
Doamne. Trei zile în care să fiu eu însămi, să ne facem 
datoria fată de copiii de aici, şi apoi facă-se voia Ta. Oricare 
ar fi voia Ta. Dar, te rog... 

— Doar trei zile, murmură ea. Şi dacă ne vor face felul, 
oricum nimic nu va mai conta. Încă trei zile, Doamne, te 
implor. 


10 


A doua zi, Eddie se duse să-l caute pe Andy împreună cu 
Tian Jaffords. Îl găsiră la răscrucea mare şi colbuită dintre 
Drumul de Est şi Drumul Râului, cântând cât îl ţineau... 

— Nu, spuse Eddie, nu putem spune „plămâni”, pentru că 
n-are. 

— Poftim? nu înţelese Tian. 

— Nimic. Nu contează. 

Dar asocierea de idei: plămâni, anatomia omului, îl făcu 
să întrebe: 

— Tian, voi aveţi vreun doctor în Calla? 

Tian se uită la el surprins şi destul de amuzat. 

— Noi nu, Eddie. Tămăduitorii sunt pentru cei bogaţi, 
care îşi pot permite să-i plătească. Noi ne ducem la Surate 
când ne îmbolnăvim. 

— La Suratele Oriza. 

— Da. Şi dacă leacul e bun - ceea ce se întâmplă 
îndeobşte - ne facem bine, dacă nu-i, ne simţim şi mai rău. 
În cele din urmă pământul le vindecă pe toate, pricepi? 

— Da, spuse Eddie, gândindu-se cât de greu trebuia să le 
fie să se descurce cu bolânzii lor într-o asemenea situaţie. 
Sigur, copiii bolânziţi în Bubuit de Tunet aveau să moară la 
un moment dat, însă până atunci doar... lâncezeau pe 
lumea asta. 

— Vezi tu, omul are trei coşuri, spuse Tian când se 
îndreptau spre solitarul robot cântăreţ. 

Departe, înspre est, între Calla Bryn Sturgis şi Bubuit de 
Tunet, se vedeau panglici late de praf unduindu-se către 
cerul senin. Aici, însă, vântul nu bătea deloc. 

— Coşuri? 

— Da, adevăr îţi zic, răspunse Tian, atingându-şi iute 
fruntea, pieptul şi fundul. Coşul-capului, coşul-pieptului, 
coşul-căcatului. 

Şi râse cu poftă. 

— Aşa zici tu? zâmbi Eddie. 

— Mă rog... aici, asta e o vorbă a noastră, răspunse Tian, 
deşi cred că nici-o doamnă binecrescută nu ti-ar îngădui 
vorbe din astea la masa ei. 

Îşi atinse din nou capul, pieptul şi fundul. 


— Coşul-gândurilor, coşul-pieptului, coşul-ke. 

Eddie înţelese cheie. 

— Care-i ultimul? Ce fel de cheie îţi descuie fundul? 

Tian se opri. Intraseră în raza vizuală a lui Andy, însă 
robotul îi ignora cu desăvârşire. Cânta ceva ce aducea cu o 
arie de operă într-o limbă pe care Eddie n-o putea înţelege. 
Când şi când îşi ridica braţele, ori şi le încrucişa peste piept, 
cu gesturi ce păreau a face parte din cântec. 

— Ascultă-mă, spuse cu blândeţe Tian. Omul este clădit 
din coşuri, pricepi? În vârf sunt gândurile, cea mai minunată 
parte a unui bărbat. 

— Sau a unei femei, îl completă Eddie zâmbind. 

Tian dădu din cap cu un aer serios. 

— Da, sau a unei femei, însă noi folosim cuvântul om 
pentru ambele sexe, pentru că noi credem că femeia s-a 
născut din suflarea bărbatului. 

— Aşa credeţi? se minună Eddie amintindu-şi de cele 
câteva feministe pe care apucase să le cunoască înainte de 
a pleca din New York cu destinaţia Lumea de Mijloc. Nu-i 
prea venea a crede că doamnele respective ar fi agreat 
această idee mai mult decât cea din Biblie care spunea că 
Eva a fost creată din coasta lui Adam. 

— Aşa credem, spuse Tian, deşi bătrânii ţi-ar spune că 
Domnița Oriza a dat naştere primului bărbat. Can-ah, can- 
tah, annah Oriza. Adică: „Toată suflarea vine din femeie”. 

— Spune-mi mai multe despre coşurile astea. 

— Cel mai bun este capul, cu toate ideile şi visele din 
mintea noastră. Apoi vine inima, cu toate iubirile şi tristeţile 
şi bucuriile şi fericirile noastre... 

— Cu sentimentele noastre. 

Tian îl privi cu o nedumerire plină de respect. 

— Aşa le spuneţi voi? 

— Aşa li se spune acolo de unde venim noi. 

— Aha. 

Tian dădu din cap ca şi cum conceptul i se părea 
interesant, însă doar marginal inteligibil. Apoi, în loc să-şi 
atingă din nou fundul, puse mâna mai jos de betelia 
pantalonilor. 


— În ultimul coş se află tot ceea ce noi numim commala- 
josnică: huţa-huţa cu o femeie, treaba mare la privată, 
mârşăvia nejustificată. 

— Dar dacă e justificată? 

— O, păi, atunci n-ar mai fi mârşăvie, nu? se înveseli 
Tian. În cazul acesta ar veni din coşul-inimii sau din coşul- 
capului. 

— Ciudată concepţie, zise Eddie. 

Cu ochii minţii vedea trei coşuri stivuite unul peste 
celălalt: capul peste inimă, inima peste funcţiile fiziologice 
şi accesele de furie fără temei pe care le aveau uneori 
oamenii. Era fascinat mai ales de felul cum folosea Tian 
cuvântul nejustificat, de parcă ar fi reprezentat vreun reper 
comportamental. În fond, chiar avea sens, nu? Va trebui să 
se gândească bine la asta, însă acum nu era momentul. 

Din robotul care lucea în soare se revărsau rafale 
puternice de cântec. Ca prin ceaţă, Eddie îşi aminti de 
puştanii din cartierul copilăriei sale: Sunt Bărbierul din 
Sevilla şi vreau să-ţi pieptăn chelia, râdeau ei ca demenţii. 

— Andy! îl strigă Eddie, iar robotul se întrerupse de 
îndată. 

— Heil, Eddie, sunt încântat să te văd! Zile lungi şi nopţi 
senine îţi doresc! 

— La fel şi ţie, spuse tânărul. Ce mai faci? 

— Excelent, Eddie! răspunse cu  înflăcărare Andy. 
Întotdeauna îmi face multă plăcere să cânt înainte de 
primul seminon. 

— „Seminon”? 

— Aşa numim noi vijeliile fără ploaie de dinaintea iernii, îi 
explică Tian arătând spre norii de praf de dincolo de râul 
Whye. Cel de acolo este primul seminon; va ajunge la noi 
ori în ziua Lupilor, ori a doua zi. 

— În ziua Lupilor, sai, spuse Andy. „Când semninonu- 
apare, adio zile cu soare”, aşa se spune prin părţile astea. 

Se aplecă spre Eddie. Din căpăţâna lucioasă se auziră 
clinchete mărunte. Ochii albaştri străluciră cu intermitențe. 

— Eddie, să ştii că am făcut un horoscop excelent, foarte 
extins şi complex, şi acolo se arată victorie asupra Lupilor! 


O victorie extraordinară! Îți vei învinge duşmanii şi vei 
cunoaşte o domniţă fermecătoare! 

— Am deja o domniţă fermecătoare, spuse Eddie, 
încercând să-şi păstreze calmul şi aparenţa de bună 
dispoziţie. 

Ştia foarte bine ce anume însemnau sclipirile acelea 
albastre; jegosul făcea mişto de el. Ej bine, gândi tânărul, 
poate că peste vreo două zile o să-ți cam treacă pofta de 
râs, Andy. Sper din tot sufletul. 

— Sigur că ai, dar îţi spun şi ţie, aşa cum i-am spus şi lui 
sai Tian Jaffords de curând, că bărbatul, oricât de însurat ar 
fi, îşi poate lua şi câte o duducă. 

— Nu şi bărbatul care îşi iubeşte nevasta, zise Tian. Asta 
ţi-am spus atunci, asta îţi spun şi acum. 

— Andy, prietene, trecu la subiect Eddie, am venit la tine 
cu speranţa că ne poţi face un serviciu în noaptea dinainte 
de venirea Lupilor. Vrem să te rugăm să ne ajuţi puţin. 

Din pieptul robotului se auziră pocnete şi pârâituri, iar 
ochii îi părură mai degrabă alarmaţi. 

— Dacă pot, sigur că vă ajut, răspunse el. Căci nimic nu- 
mi este mai drag pe lume decât ajutorul dat prietenilor. 
Insă sunt multe lucruri pe care nu le pot face, oricât de mult 
mi-aş dori. 

— Din cauza modului în care eşti programat. 

— Aşa este. 

Tonul entuziasmat de bucuria întâlnirii dispăruse din 
vocea lui Andy. Acum suna mai mult ca o maşină. Aha, 
acum bate în retragere, îşi zise Eddie. Acum este prudent. l- 
ai văzut venind şi plecând, Andy, nu-i aşa? Uneori îti spun 
că eşti un sac inutil de cuie, în cea mai mare parte a 
timpului doar te ignoră, dar oricum ar fi, la sfârşit tu eşti cel 
care le calcă peste oase cântând, nu-i aşa, Andy? Însă nu şi 
de data aceasta, fârtate. Nu, nu prea cred. 

— Când ai fost fabricat, Andy? Sunt curios. Când ai 
coborât de pe linia de montaj de la LaMerk? 

— Cu mult timp în urmă, sai. 

lar ochii electrici sclipiră mai rar. Acum nu mai râdeau. 

— Acum două mii de ani? 


— Cred că mai de mult. Sai, ştiu un cântec cu beţivi care 
cred că îţi va plăcea, e foarte nostim... 

— Cu altă ocazie. Ascultă, amice, dacă vârsta ta e de mii 
de ani, cum de se face că eşti programat să-i recunoşti pe 
Lupi? 

Dinlăuntrul lui Andy se auzi un trosnet profund, 
reverberat, ca şi cum s-ar fi stricat ceva acolo. Apoi robotul 
vorbi cu vocea aceea moartă, indiferentă, pe care Eddie o 
auzise prima dată la marginea Pădurii de Mijloc. Vocea 
Ofiţerului Bosconi, vocea pe care o folosea Bosco Bob când 
te aborda în calitatea lui de poliţai. 

— Care este parola, sai Eddie? 

— Mi se pare că am mai purtat discuţia asta, nu crezi? 

— Parola. Ai la dispoziţie zece secunde. Nouă... opt... 
şapte... 

— Căcatul ăsta cu parola îţi convine de minune, nu? 

— Parolă incorectă, sai Eddie. 

— Apelez la dreptul de a nu declara nimic din ce m-ar 
putea incrimina. 

— Doi... unu... zero. Mai poţi încerca o dată. Vrei să mai 
încerci o dată, Eddie? 

Eddie îi aruncă un surâs radios. 

— Suflă seminon-ul în timpul verii, amice? 

Alte pocnete şi trosnete dinspre robot. Capul lui Andy, 
până atunci înclinat într-o parte, se aplecă spre partea 
cealaltă. 

— Nu te înţeleg, Eddie din New York. 

— Scuze. Nu-s decât un biet tâmpit. Nu-i aşa? Nu, nu 
vreau să mai încerc. Cel puţin, nu acum. Haide mai bine să- 
ţi spun ce vrem de la tine, ca să vedem dacă te lasă sau nu 
programul. Clar? 

— Clar ca apa de izvor, Eddie. 

— Bine. 

Eddie se întinse şi apucă braţul subţire din metal al lui 
Andy. Suprafaţa acestuia era netedă şi neplăcută la 
atingere. Alunecoasă. Unsuroasă. Totuşi Eddie nu se dădu 
bătut şi îşi cobori vocea, mimând prudenta: 

— Îţi spun toate astea pentru că mi-este clar că poţi ţine 


un secret. 

— O, da, sai Eddie! Nimeni nu ştie mai bine ca Andy cum 
să păstreze un secret! 

Robotul revenise la vechea lui voce infatuată. 

— Atunci... continuă Eddie ridicându-se pe vârfuri, 
apleacă-te puţin. Servomotoarele zbârnâiră în carcasa lui 
Andy - acolo unde ar fi trebuit să fie coşul-inimii, dacă nu ar 
fi fost doar un om de tinichea, rezultat al tehnologiei de 
vârf. Se aplecă. Eddie se întinse şi mai mult, simțindu-se 
ridicol, de parcă ar fi fost un băieţel care şoptea ceva la 
urechea unui adult. 

— Părintele are nişte arme de la nivelul nostru din Turn, 
şopti el. Arme bune. 

Capul lui Andy pivotă pe ax. În ochi îi explodă o lumină 
orbitoare ce nu putea fi decât uluire. Eddie încercă să nu 
lase să i se citească nimic pe chip, dar râdea cu gura până 
la urechi pe dinăuntru. 

— Adevărată ţi-e vorba, Eddie? 

— Adevărată este şi îţi mulţumesc că mă asculti. 

— Părintele zice că sunt foarte puternice, interveni Tian. 
Dacă mai funcţionează încă, le putem folosi ca să-i nimicim 
pe nenorociţii ăia de Lupi. Dar trebuie să le ducem la nord 
de oraş... şi-s grele. Poţi să ne ajuţi să le încărcăm într-o 
căruţă în Ajunul Lupului, Andy? 

Tăcere. Pocnete şi pârâituri. 

— Pun pariu că nu-i dă voie programul, zise Eddie cu 
tristeţe. Mă rog, poate vom reuşi să strângem vreo câţiva 
oameni mai voinici... 

— Vă pot ajuta, spuse Andy. Unde se află armele 
acestea, domnilor? 

— E mai bine să nu discutăm despre asta acum, îi 
răspunse Eddie. Tu vino la casa Părintelui dis-de-dimineaţă 
în ziua dinaintea venirii Lupilor. Bine? 

— La ce oră vreţi să vin? 

— Pe la şase, ce zici? 

— La ora şase voi fi acolo. Şi despre câte arme este 
vorba? Măcar atât spuneţi-mi, ca să-mi pot calcula 
nivelurile energetice necesare. 


Măi, prietene, măi. Doar mincinosul se prinde de 
minciuna altuia, îşi zise vesel Eddie, însă nu lăsă să i se 
citească bucuria pe chip. 

— Vreo douăşpe. Cinşpe, poate. Şi cântăresc cam o sută 
de chile fiecare. Ştii ce-i ăla un chil, Andy? 

— Da, mulţam-sai. Un chil înseamnă un kilogram, o 
unitate de măsură pentru masă, egală cu o mie de grame. 
Sau un milion de miligrame. „Chilu-i un kilogram, nici în 
plus c-un gram”. Adevărat zici, Eddie, acestea sunt arme 
mari! Funcţionează? Ce spui? 

— Suntem aproape convinşi că vor funcţiona când va 
veni timpul, îi răspunse Eddie. Nu-i aşa, Tian? 

Tian dădu convingător din cap. 

— Ai să ne ajuţi? 

— Cu multă bucurie. Ora şase dimineaţa, la casa 
parohială. 

— Mulţumesc, Andy, spuse Eddie. Vru să plece, dar se 
întoarse şi adăugă: 

— Sigur n-ai să spui nimănui ce am discutat? 

— Nu, sai, n-am să vorbesc cu nimeni, dacă asta îmi ceri. 

— Exact asta îţi cer. Ultimul lucru din lume de care avem 
nevoie ar fi ca Lupii să afle de undeva că avem arme mari 
pe care să le folosim împotriva lor. 

— Sigur că nu, zise Andy. Ce veste bună mi-ai dat, sai. O 
zi minunată vă doresc, domnilor. 

— Şi ţie, Andy, îi spuse Eddie. O zi bună şi ţie. 


11 


Pe drumul înapoi, spre casa lui Tian - aflată la doar trei 
kilometri de locul unde îl găsiseră pe Andy - tânărul fermier 
din Calla întrebă: 

— Ne-a crezut? 

— Habar n-am, dar nu se aştepta la una ca asta - ai 
văzut? 

— Da, răspunse Tian. Da, am văzut. 

— Va veni să vadă armele cu ochii lui, asta ţi-o garantez. 


Tian zâmbi dând din cap. 
— Dinh-ul vostru e tare deştept. 
— Este, fu Eddie de acord. Este, cu siguranţă. 


12 


Şi iarăşi Jake stătea întins pe salteaua de paie din camera 
lui Benny, treaz, cu ochii în tavan. Şi iarăşi Ete se culcase 
pe patul lui Benny, încolăcit în formă de virgulă, cu boticul 
sub coada cârlionţată. Mâine seară Jake se va întoarce la 
casa Părintelui Callahan, se va alătura Kka-tetului său. 
Ardea de nerăbdare să vină mai repede seara de mâine. Va 
fi Ajunul Lupului, iar azi era ajunu/ Ajunului Lupului, şi 
Roland crezuse de cuviinţă ca Jake să-şi petreacă această 
noapte tot la moşia Rocking B. 

— Nu vrem să dăm naştere la bănuieli, îi spusese el. 

lar Jake înţelesese, dar, frate, tare aiurea mai era. 
Perspectiva luptei cu Lupii era o chestie nasoală. 
Schimbarea atitudinii lui Benny faţă de el va fi o chestie şi 
mai nasoală. 

Poate o să ne omoare pe toți, îşi zise Jake. Şi am să scap 
de toate grijile. 

Ideea aceasta chiar avea un oarecare farmec, atât de 
necăjit era. 

— Jake? Dormi? 

La început, Jake se gândi să se prefacă adormit, dar ceva 
dinlăuntrul lui îşi râse de o asemenea laşitate. 

— Nu, răspunse el. Dar trebuie să încerc să dorm, Benny. 
Nu cred că mâine voi avea parte de prea mult somn. 

— Nici eu nu cred, şopti celălalt băiat cu respect în glas. 
Şi apoi: 

— Ţi-e frică? 

— Sigur că mi-e. Ce, crezi că-s nebun? 

Benny se ridică într-un cot. 

— Câţi crezi c-ai să omori? Ş 

Jake chibzui la ce să-i răspundă. |! lua cu rău de la stomac 
doar la gândul ăsta. 


— Habar n-am. Dacă sunt şaptezeci, cred că trebuie să 
rad vreo zece. 

Şi se pomeni că se duce cu gândul la orele de engleză ale 
domnişoarei Avery. La globurile galbene ale lămpilor 
atârnate din tavan în burţile cărora zăceau cadavre de 
muşte. La Luca Hanson, care mereu încerca să-i pună 
piedică atunci când trecea pe intervalul dintre bănci. La 
propoziţiile scrise pe tablă: atenţie la poziţia 
determinantului. La Petra Jesserling, care se îmbrăca numai 
cu bluze largi şi care era „înamorată” de el (sau aşa 
pretindea Mike Yanko). La vocea monotonă a domnişoarei 
Avery. La pauzele de prânz - diferite de mesele modeste 
din şcolile publice. La toropeala care îl cuprindea după 
aceea şi la eforturile de a-şi ţine ochii deschişi. Oare băiatul 
acela, elevul acela îngrijit şi cuminte de la Şcoala Piper, 
chiar se va duce la nord de un orăşel de agricultori, pe 
nume Calla Bryn Sturgis, ca să se lupte cu nişte monştri 
care fură copii? Oare băiatul acela va zăcea în ţărână, peste 
nici treizeci şi şase de ore, cu maţele scoase de explozia 
unei arme numite grenadă zburătoare şi aburind alături de 
el? Sigur că aşa ceva nu era posibil. Sau era? Menajera, 
doamna Shaw, obişnuia să taie coaja feliilor de pâine din 
care îi pregătea sandviciurile şi i se adresa, uneori, cu 
numele 'Bama. Tatăl lui îl învățase cum să calculeze 
bacşişul de cincisprezece la sută. Asemenea băieţi nu 
aveau cum să moară cu o armă în mână. Nu-i aşa? 

— Pe pariu că razi douăzeci! exclamă Benny. Măi, frate, 
ce mult mi-aş dori să vin cu tine! Să luptăm umăr la umăr! 
Poc! Poc! Poc! Şi reîncărcăm! 

Jake se ridică în şezut şi se uită cu neprefăcută 
curiozitate la celălalt băiat. 

— Ai vrea să vii? îl întrebă el. Dacă ai putea? 

Benny căzu pe gânduri. Trăsăturile i se înăspriră şi păru 
brusc mai matur şi mai înţelept. Clătină din cap. 

— Nee, mi-ar fi frică. Da' ţie nu ţi-e frică? Zi-mi sincer! 

— Groaznic de frică, recunoscu Jake. 

— Că ai să mori? 

— Şi asta, dar mai frică mi-e să n-o zbârcesc. 


— N-ai s-o zbârceşti. 

Tie ţi-e uşor să vorbeşti, i se adresă Jake în gând. 

— Dacă tot mă duc cu cei mici, măcar mă bucur că vine 
şi tata cu noi, continuă Benny. Îşi ia şi arbaleta cu el. L-ai 
văzut cum trage? 

— Nu. 

— E foarte bun. Şi dacă trece vreun Lup de voi, o să aibă 
el grijă să-l termine. O să-i găsească pieliţa aia din piept şi 
poc! 

Dar dacă Benny ar fi ştiut că povestea aia cu pieliţa era o 
minciună? se întrebă Jake. O informaţie falsă pe care ei 
sperau că tatăl lui o va comunica mai departe? Dar dacă ar 
fi ştiut... 

Eddie începu să-i vorbească în minte cu accentul lui de 
şmecher de Brooklyn. Da, bine, şi dacă peştii ar avea 
biciclete, fiecare afurisit de râulet ar fi Turul Frantei. 

— Benny, chiar trebuie să încerc să dorm puţin. 

Benny se culcă la loc. La fel şi Jake, care începu din nou 
să privească ţintă tavanul. Şi dintr-odată îi păru rău că Ete 
se culcase în patul lui Benny, dintr-odată simţi că nu-i mai 
convine modul firesc în care bumblerul se ataşase de 
băiatul cel nou. Dintr-odată nu mai putea suporta absolut 
nimic. | se păreau nesfârşite orele până dimineaţă când îşi 
va face bagajul, se va urca pe poneiul împrumutat şi se va 
întoarce în oraş. 

— Jake? 

— Ce e, Benny, ce e? 

— Scuze. Voiam doar să-ţi zic că-mi pare bine că ai venit 
la noi. Ne-am distrat pe cinste, nu? 

— Da, răspunse Jake gândind: N-ar crede nimeni că-i mai 
mare ca mine. Parca ar avea... nu ştiu... cam cinci ani. 

Era un gând meschin, dar Jake era de părere că ar 
izbucni în plâns dacă nu ar fi aşa. Îl ura pe Roland pentru 
că-l condamnase să-şi petreacă această ultimă noapte la 
Rocking B. 

— Da, distracţie multă-multă. 

— O să-mi fie dor de tine. Dar pun pariu c-o să facă în 
Pavilion statui cu moacele voastre. 


Moace era un cuvânt pe care Benny îl învățase de la Jake 
şi îl folosea ori de câte ori avea ocazia, ba chiar mai des. 

— Şi mie o să-mi fie dor de tine, spuse Jake. 

— Ce noroc ai că te ţii după Grindă şi călătoreşti prin 
lume. Probabil că eu o să-mi petrec tot restul vieţii în 
orăşelul ăsta păduchios. 

Nu, nu va fi aşa. Tu şi cu tăticul tău veti călători mult... în 
cazul în care veți fi suficient de norocoşi să scăpati cu viată 
de aici. Şi cred că-ți vei petrece tot restul vieții visând la 
orăşelul ăsta păduchios. Visând la locul căruia îi spuneai 
„acasă”. Şi numai din vina mea. Eu am văzut... şi am spus. 
Dar ce altceva aş fi putut face? 

— Jake? _ 

Nu mai putu să rabde. Il scotea din minţi. 

— Culcă-te, Benny. Dormi. Şi lasă-mă şi pe mine să dorm. 

— Bine. 

Benny se întoarse cu faţa la perete. După foarte puţin 
timp, respiraţia începu să-i sune regulat. După alt foarte 
puţin timp, începu să sforăie. Jake rămase treaz până 
aproape de miezul nopţii şi abia atunci reuşi şi el să 
adoarmă. Dormi şi visă. lar în vis îl văzu pe Roland, căzut în 
genunchi în colbul Drumului de Est, în faţa unei hoarde de 
Lupi care năvăleau spre el. Incerca să-şi reîncarce pistolul, 
dar ambele mâini îi erau amorţite, şi de la una îi lipseau 
două degete. lar gloanţele cădeau pe jos. Tot mai încerca 
să-şi reîncarce revolverul cel uriaş când caii Lupilor îl 
zdrobiră cu copitele lor. 


13 


Zorii Ajunului Lupului. Eddie şi Susannah stăteau la 
fereastra camerei de oaspeţi a Părintelui, privind la cărarea 
ce ducea spre căsuţa Rosei. 

— A găsit ceva la ea, spuse Susannah. Mă bucur pentru 
el. 

Eddie dădu din cap. 

— Cum te simţi? 


Femeia îi aruncă un surâs afectuos. 

— Bine, spuse cu deplină sinceritate. Tu cum te simţi, 
iubire? 

— Parcă nu mai am răbdare să ajung să duc dorul unui 
pat adevărat sub un acoperiş adevărat. In rest, tot bine mă 
simt. 

— Dacă lucrurile merg prost, n-o să-ţi mai pese de 
condiţiile de cazare. 

— Şi asta-i drept, spuse Eddie. Dar nu cred c-o să meargă 
prost. Tu ce zici? 

Înainte ca Susannah să-i poată răspunde, o rafală 
puternică de vânt zgâlţâi casa şuierând pe sub streşini. Era 
seminon-ul care le dădea bineţe, îşi zise Eddie. 

— Nu-mi place vântul ăsta, spuse Susannah. E atât de 
imprevizibil. 

Eddie deschise gura să răspundă. 

— Şi dacă ai de gând să-mi expui vreo teorie despre ka, 
am să-ţi dau un pumn în nas. 

Eddie mimă tragerea fermoarului la buze. Dar Susannah 
tot îi atinse nasul cu vârfurile degetelor, uşor, ca 
mângâierea unui fulg. 

— Putem învinge, zise ea. Prea mult timp le-a mers totul 
după cum le-a fost cheful şi au devenit înfumuraţi. Aşa ca 
Blaine. 

— Da. Ca Blaine. 

Îi puse mâna pe şold şi îl întoarse spre ea. 

— Totuşi s-ar putea ca lucrurile să nu iasă bine, şi de-aia 
vreau să-ţi spun ceva, Eddie, cât suntem singuri. Vreau să- 
ţi spun că te iubesc foarte mult. 

Rosti cuvintele acestea simplu, fără dramatism. 

— Ştiu. Dar al dracului să fiu dacă înţeleg de ce. 

— Pentru că mă faci să mă simt întreagă. Când eram mai 
tânără, obişnuiam să oscilez între ideea că dragostea este 
un mister minunat şi părerea că nu-i decât o născocire a 
producătorilor de film de la Hollywood care nu mai aveau 
cum altfel să-şi atragă spectatorii în vremea Marii Crize. 

Eddie începu să râdă. 

— Acum, însă, cred că toţi ne naştem cu un gol în inimă 


şi rătăcim prin lume căutând persoana care ni-l poate 
umple. Tu... Eddie, tu îmi umpli acest gol. 

Îl prinse de mână şi îl trase spre pat. 

— lar acum îmi doresc să mă umpli şi în celălalt sens. 

— Dar, Suze, e bine? 

— Nu ştiu, răspunse ea, şi nici nu-mi pasă. 

Făcură dragoste încet, înteţind ritmul mişcărilor abia spre 
final. Ea strigă uşurel cu buzele lipite de umărul bărbatului. 
În fracțiunea de secundă de dinainte ca propriul orgasm să- 
i amuţească gândurile, Eddie îşi spuse: Dacă nu sunt atent, 
am s-o pierd. Habar nu am cum de ştiu asta... dar sunt 
sigur. O să se evapore. 

— Şi eu te iubesc, îi şopti el. 

— Da, zise ea strângându-l de mână. Ştiu. Sunt fericită. 

— E bine să faci pe cineva fericit, zise el. N-am ştiut cât 
de bine e. 

— E în ordine, spuse Susannah sărutându-l în colţul 
buzelor. Înveţi repede. 


14 


În salonaşul Rosei se afla un balansoar. Acolo stătea 
acum pistolarul, în pielea goală, cu o farfurioară de lut într- 
o mână. Fuma şi se uita pe geam la răsăritul soarelui. Nu 
credea că-l va mai vedea vreodată de aici. 

Şi ea complet dezbrăcată, Rosa ieşi din dormitor. Se opri 
în prag şi se uită la el. 

— Rogu-te, spune-mi ce-ţi mai fac oasele? 

Roland dădu din cap: 

— E o minunăţie pomada aia a ta. 

— Efectul n-o să dureze prea mult. 

— Nu, fu de acord Roland. Însă mai există o altă lume - 
lumea prietenilor mei - şi poate că acolo vom găsi un leac 
care să dureze. Am sentimentul că vom pleca într-acolo 
destul de curând. 

— Să vă luptaţi? 

— Da, aşa cred. 


— Şi n-ai să mai treci niciodată pe aici, nu-i aşa? 

Roland o privi în ochi. 

— Nu. 

— Eşti istovit, Roland? 

— De moarte. 

— Atunci haide să mai stai puţin în pat. Vrei? 

Îşi stinse ţigara şi se ridică zâmbind. Zâmbet de tânăr. 

— Mulţam-sai. 

— Eşti un om bun, Roland de Gilead. 

Se gândi puţin, apoi clătină din cap. 

— Toată viaţa am avut cele mai iuți mâini, dar când vine 
vorba să fiu bun, mă mişc cam lent. 

Rosalita întinse mâna spre el. 

— Haide, Roland. Hai, commala. 

lar el se duse. 


15 


După prânz, Roland, Eddie, Jake şi Părintele Callahan 
porniră călare pe Drumul de Est - care acum devenise un 
drum de nord de-a lungul râului Devar-Tete Whye. 
Ascunseseră lopeţile în sulurile prinse la spatele şeilor. 
Susannah fusese scutită de la această treabă din pricina 
sarcinii sale. Ea se alăturase Suratelor Oriza la Pavilion, 
unde se ridica un cort uriaş şi erau în toi pregătirile pentru 
masa de seară. Când ieşiseră din Calla Bryn Sturgis, străzile 
începuseră să se umple de oameni, ca pentru o zi de 
iarmaroc. Dar nu se auzeau nici cântece, nici râsete, nici 
pocnete neruşinate de petarde, nici strigătele celor care 
organizau curse pe Păşune. Nu-l văzuseră nici pe Andy şi 
nici pe Ben Slightman, iar acesta era un lucru bun. 

— Şi Tian? îl întrebă Roland pe Eddie, spărgând tăcerea 
apăsătoare aşternută între ei. 

— Mă întâlnesc cu el la casa parohială. La cinci. 

— Bine, zise pistolarul. Dacă nu terminăm până la patru, 
ai să te întorci singur. 

— Merg eu cu el, dacă vrei, se oferi Callahan. 


Chinezii erau de părere că, dacă salvezi viaţa unui om, 
devii răspunzător pentru el tot restul zilelor lui. Callahan nu 
se gândise niciodată prea mult la mentalitatea chinezească, 
dar, după ce-l trăsese pe Eddie de pe marginea prăpastiei 
de lângă Peştera Uşii, ajunsese să creadă că era un 
sâmbure de adevăr în povestea asta. 

— Este mai bine să rămâi cu noi, spuse Roland. Eddie se 
descurcă şi singur. Mai am încă o treabă pentru tine aici, în 
afară de săpat. 

— Da? Ce fel de treabă? se interesă Callahan. 

Roland întinse mâna spre vârtejurile de praf din faţa lor. 

— Roagă-te să se potolească vântul ăsta afurisit. Şi cu 
cât se va potoli mai curând, cu atât va fi mai bine. Mai ales 
dacă se potoleşte până mâine dimineaţă. 

— Îţi faci griji în privinţa tranşeelor? îl întrebă Jake. 

— Tranşeele n-o să păţească nimic, zise Roland. 
Problema e cu Suratele Oriza. Aruncarea cu farfuria e o 
treabă complicată chiar şi în cele mai bune condiţii. Dacă 
bate vântul cu putere atunci când vor veni Lupii, şansele ca 
lucrurile să meargă prost sunt... 

Făcu gestul specific (şi fatalist) al locuitorilor din Calla. 

— Delah??. 

Dar Callahan zâmbea. 

— Am să spun o rugăciune, dar mai bine uită-te spre est 
înainte de a te nelinişti prea tare. Uitaţi-vă cu toţii, rogu-vă. 

Se întoarseră în şei şi se uitară. Rândurile oblice şi 
scheletice ale tulpinilor goale de porumb coborau spre 
culturile de orez. Dincolo de orez era râul. Dincolo de râu 
era capătul Ţinuturilor de Hotar. Acolo, vârtejurile înalte de 
aproape cincisprezece metri se răsuceau, zvâcneau şi 
uneori se contopeau. Prin comparaţie, spiralele de praf care 
dansau pe malul acesta păreau nişte copii neastâmpăraţi. 

— Adesea seminon-ul ajunge la râul Whye, iar apoi face 
cale întoarsă, spuse Callahan. Legenda spune că Lordul 
Seminon o roagă pe Domnița Oriza să-l primească pe 
partea aceasta, însă ea este geloasă şi nu-i dă voie să 


29 Cuvânt din Limba Nobilă folosită în Baronia Gilead, cu 
sensul de „foarte multe" (n. tr.). 


treacă. Vedeţi voi... 

— Seminon s-a însurat cu sora ei, interveni Jake. Domnița 
Riza l-a vrut pentru ea - şi-a dorit nunta dintre vânt şi orez 
- şi încă mai e ofticată că nu i-a ieşit. 

— De unde ştii? îl întrebă Callahan uluit şi amuzat în 
acelaşi timp. 

— Benny mi-a zis, răspunse Jake sec. 

Îl durea să-şi amintească de lungile lor conversații 
(purtate uneori în podul hambarului, alteori lenevind pe 
malul râului) şi la schimburile de legende făcute între ei. 

Callahan îl aprobă cu un semn al capului. 

— Ai dreptate, aşa spune povestea. Eu unul cred că este 
explicaţia unui fenomen meteorologic - aerul rece de acolo 
se întâlneşte cu aerul cald de pe apă, sau cam aşa ceva dar 
indiferent ce este, se văd semne că se întoarce de unde a 
venit. 

Vântul îi spulberă nisip pe obraji, ca şi cum ar fi vrut să-i 
arate că se înşală, iar Callahan izbucni în râs. 

— O să se termine până în zori, aproape vă garantez, 
dar... 

— „Aproape” nu-i suficient, Părinte. 

— Roland, tocmai ce voiam să spun că ştiu că „aproape” 
nu-i suficient şi tocmai de aceea am să spun o rugăciune. 

— Îţi mulţumim. 

Pistolarul se întoarse spre Eddie şi îşi indică ochii cu două 
degete de la mâna stângă. 

— Ochii, da? 

— Ochii, răspunse Eddie. Şi parola. Dacă nu-i 
nouăsprezece, înseamnă că e nouăzeci şi nouă. 

— N-ai de unde să ştii sigur. 

— Ba ştiu. 

— Totuşi... ai mare grijă. 

— O să am. 

După câteva minute ajunseră la locul unde începea 
drumeagul printre defileuri, spre vechile mine Gloria, 
Pasărea Cardinal Unu şi Pasărea Cardinal Doi. Oamenii buni 
din Calla presupuneau că în locul acela vor lăsa căruțele, şi 
aveau dreptate. Mai presupuneau şi că toţi copiii şi cei care 


aveau grijă de ei vor urca pe jos drumeagul îndreptându-se 
spre una din minele acelea. lar aici se înşelau. 

În scurtă vreme începură să sape în partea de vesta 
drumului - trei dădeau la lopeţi, iar al patrulea stătea de 
pază. Nu apăru nimeni - oamenii care locuiau prin părţile 
acestea plecaseră deja spre oraş - iar lucrul merse destul 
de repede. La ora patru, Eddie îi lăsă pe ceilalţi să termine 
şanţul şi se întoarse în oraş ca să se întâlnească cu Tian 
Jaffords. Avea cu el unul din pistoalele lui Roland. 


16 


Tian îşi adusese arbaleta. lar atunci când Eddie îi ceru s-o 
lase pe terasă, fermierul îi aruncă o privire mâhnită şi 
nesigură. 

— N-o să se mire dacă mă vede pe mine înarmat, dar s- 
ar putea să aibă câteva întrebări dacă te vede pe tine cu 
chestia aia, îi explică Eddie. 

Şi acesta a fost începutul înfruntării. lar tânărul se simţi 
dintr-odată mult mai calm. Inima îi bătea rar şi regulat. 
Privirea i se limpezise: acum vedea fiecare umbră a fiecărui 
fir de iarbă. 

— Din câte am înţeles e foarte puternic. Şi foarte iute, 
atunci când trebuie. Fă cum îţi spun eu. 

— Atunci la ce am mai venit? 

Pentru că nici cel mai istet robot n-ar bănui că-i vorba de 
o cursă dacă mă vede alături de un gherțoi ca tine, suna 
răspunsul real, însă consideră că n-ar fi prea diplomat din 
partea lui să-l dea pe faţă. 

— Eşti polita mea de asigurare, spuse Eddie. Haidem. 

Coborâră panta blândă spre privată. Tânărul o folosise de 
multe ori cu plăcere în ultimele săptămâni - înăuntru erau 
mereu provizii proaspete de ierburi moi pentru etapa cu 
ştersul, şi nici nu aveai de ce să-ţi faci griji că te-ai putea 
irita în zonele sensibile cu oţetar otrăvitor - însă niciodată 
până acum nu o privise cu luare aminte pe dinafară. Era o 
construcţie înaltă şi solidă din lemn, însă nu se îndoia câtuşi 


de puţin că Andy ar putea-o demola repede şi fără 
osteneală dacă şi-ar pune mintea cu ea. Dacă îi dădeau 
ocazia s-o facă. 

Rosa ieşi în uşa căsuţei sale şi se uită la ei, umbrindu-şi 
ochii cu palma. 

— Ce mai faci, Eddie? 

— Deocamdată fac bine, Rosa, dar cred că ar trebui să 
intri înapoi în casă. O să fie ceva dezordine pe aici. 

— Adevărat? Să-mi aduc farfuriile... 

— Nu cred că Rizele ne pot ajuta în situaţia asta, zise 
Eddie. Dar n-ar strica să stai pe aproape. 

Femeia făcu semn că a înţeles şi intră fără să mai 
rostească vreo vorbă. Cei doi bărbaţi se aşezară pe iarbă 
de-o parte şi de cealaltă a uşii privatei dotate cu un lacăt 
nou. Tian încercă să-şi răsucească o ţigară. Prima i se 
sfărâmă între degetele care-i tremurau prea tare şi o luă de 
la capăt. 

— Nu prea mă pricep la asta, se scuză el, iar Eddie 
înţelese că nu se referea la minunata artă a confecţionării 
ţigărilor. 

— E în ordine. 

Tian se uită la el cu speranţă în privire. 

— Aşa zici? 

— Aşa zic şi aşa şi este. 

Fix la ora şase (Te pomeneşti că jigodia are în el un ceas 
reglat la milionime de secundă), Andy apăru de după casa 
parohială, urmându-şi umbra lungă şi scârbavnică. li văzu. 
Ochii albaştri luciră. Ridică o mână în semn de salut. Apusul 
se reflectă în ea, făcând-o să pară înmuiată în sânge. Eddie 
ridică şi el mâna, în semn de răspuns, şi se ridică în picioare 
zâmbind. Se întrebă dacă nu cumva maşinile gânditoare 
care mai existau încă în lumea aceasta vlăguită se 
răsculase odinioară împotriva stăpânilor lor, şi dacă da, din 
ce motiv o făcuseră. 

— Stai blând şi lasă-mă pe mine să vorbesc, îi spuse lui 
Tian din colţul gurii. 

— Da, bine. 

— Eddie! zbieră Andy. Tian Jaffords! Ce mult mă bucur să 


vă văd! Şi avem arme cu care să ne luptăm cu Lupii! Măi, 
măi, măi, ce bine! Unde sunt? 

— Le-am îngrămădit în căcăstoare, îi răspunse Eddie. 
Putem să aducem o căruţă până aici după ce la scoatem, 
dar sunt foarte grele... şi nici nu prea e spaţiu de manevră 
acolo înăuntru... 

Se trase la o parte. Andy se apropie. Ochii îi scăpărau, 
însă nu de râs. Erau atât de strălucitori, încât Eddie simţi 
nevoia să-şi ferească privirea - parcă s-ar fi uitat fix la două 
bliţuri în acţiune. 

— Sunt sigur că eu am să le pot scoate de acolo, spuse 
Andy. Ce bine e să fii de ajutor! Cât de adesea am regretat 
că programul nu-mi permite să... 

Ajunsese în uşa privatei şi îşi flexase puţin genunchii 
pentru a-şi putea vâri înăuntru cilindrul metalic ce-i ţinea 
loc de cap. Eddie scoase pistolul lui Roland. Aşa cum i se 
întâmpla întotdeauna, patul lui de santal, neted şi 
nerăbdător în palmă, îi dădea un sentiment de siguranţă. 

— Scuze, Eddie de New York, dar nu văd nici-o armă aici. 

— Nu, admise Eddie. Nici eu. De fapt, tot ce văd e un 
trădător bulangiu care îi învaţă pe copii cântece, pentru ca 
mai apoi să-i expedieze... 

Andy se răsuci spre el cu o viteză formidabilă, ca de 
reptilă. Timpanele lui Eddie se crispară în faţa bâzâitului 
servomotoarelor din gâtul robotului. Acum stăteau faţă în 
faţă, la nici un metru depărtare unul de celălalt. 

— Să-ţi fie de bine, lepădătură de inox ce eşti, spuse 
Eddie şi trase de două ori. Focurile de armă sfârtecară 
liniştea înserării. Ochii lui Andy explodară şi se întunecară. 
Tian urlă. 

— NU! zbieră Andy cu voce atât de puternică încât, pe 
lângă ea, focurile de dinainte păreau doar pocnete de 
dopuri de la sticlele de şampanie. NU, OCHII MEI, NU MAI 
VAD, O, NU, VEDERE ZERO, OCHII MEI, OCHII MEI... 

Duse mâinile aschilambice la fasungurile goale ale 
orbitelor, unde se mai aprindeau sporadic câteva scântei 
albastre. Îşi îndreptă picioarele şi despică pragul de sus al 
uşii cu capul, împrăştiind în jur fragmente mari de 


scândură. E 

— NU, NU, NU, NU MAI VAD, VEDERE ZERO, CE MI-AŢI 
FĂCUT? AMBUSCADĂ, ATAC, AM ORBIT, COD 7, COD 7, COD 
7! 

— Tian, ajută-mă să-l împing! strigă Eddie punând arma 
la loc în toc. 

Insă Tian rămăsese stană de piatră, cu gura larg căscată 
şi cu privirea bulbucată la robotul al cărui cap dispăruse 
acum în cadrul spart al uşii, iar Eddie nu-şi putea permite 
să-l aştepte să-şi revină. Se repezi înainte şi îşi lipi palmele 
de plăcuţa cu numele, funcţia şi seria lui Andy. Robotul era 
uluitor de greu (Eddie îşi zise că probabil aşa e când te 
apuci să împingi o întreagă parcare), însă era şi orb, şi luat 
prin surprindere, şi dezechilibrat. Reuşi să-l împingă mai 
mult înăuntru. Şi, brusc, locul cuvintelor fu luat de o sirenă 
cu zbieret strident, nepământean. Eddie avu senzaţia că i 
se crapă capul. Trânti uşa privatei. Cu toată gaura mare de 
deasupra cadrului, uşa se închise destul de etanş. Eddie 
puse lacătul cel nou, de mărimea unui cap de copil. 

Dinăuntrul privatei, sirena continuă să zbiere. 

Rosa apăru în goană cu câteva farfurii în mâini. Avea ochi 
căscaţi de spaimă. 

— Ce s-a întâmplat? În numele lui Dumnezeu şi al Omului 
lisus, spuneţi-mi ce este? 

Inainte ca Eddie să-i poată răspunde, o lovitură colosală 
zgudui buda din temelii. Ba chiar o deplasă puţin spre 
dreapta, descoperind marginea gropii de dedesubt. 

— Andy, zise el. Mi se pare că nu-i convine întocmai 
horoscopul pe care şi l-a... 

— NEMERNICILOR! 

Vocea aceasta era complet diferită de cea pe care o 
folosea de obicei Andy pe cele trei tonalități caracteristice: 
linguşitoare, mustind de mulţumire de sine sau fals servilă. _ 

— NEMERNICILOR! NEMERNICILOR PREFACUŢI! AM SA VA 
OMOR! AM ORBIT VAI MIE, AM ORBIT COD 7! COD 7! 

Cuvintele conteniră şi reîncepu sirena. Rosa dădu drumul 
farfuriilor şi-şi astupă urechile cu mâinile. 

O altă lovitură zgâlţâi latura privatei, curbând în afară 


două bârne zdravene. Următoarea lovitură le sfărâmă. Prin 
gaură ieşi braţul lui Andy, roşu în lumina apusului. Cele 
patru degete fixate cu şuruburi se strângeau şi se 
desfăceau spasmodic. De departe se auzea lătratul speriat 
al câinilor. 

— O să iasă, Eddie! strigă Tian apucându-l de umăr. O să 
iasă! 

Eddie îi dădu mâna la o parte şi se apropie de uşă. urmă 
o altă lovitură cutremurătoare. Alte scânduri sparte se 
desprinseră din peretele privatei. Locul era plin de bucăți 
de lemn. Insă nu avea cum să se facă auzit peste urletul 
mult prea puternic al sirenei. Aşteptă şi sirena se opri 
înaintea unei alte lovituri a lui Andy. STN 

— NEMERNICILOR! zbieră robotul. AM SA VA OMOR! 
DIRECTIVA 20, COD 7! AM ORBIT, VEDERE ZERO, LAŞILOR... 

— Andy, Robot Mesager! strigă Eddie. 

Cu un ciot de creion îşi notase seria pe una din 
prețioasele bucățele de hârtie ale lui Callahan, iar acum o 
citi cu voce tare: 

— DNF-44821-V-63! Parola! 

Loviturile turbate şi zbieretele asurzitoare încetară de 
îndată ce tânărul termină de citit numărul, însă tăcerea 
aceasta nu era câtuşi de puţin mută: îi țiuiau urechile de 
zbieretul infernal al sirenei. Se auzi un zăngănit metalic şi 
un ţăcănit de relee. Apoi: 

— Aici DNF-44821-V-63. Parola, te rog. 

Urmă o pauză, după care robotul adăugă pe un ton alb: 

— Eddie din New York, ticălos care loveşti sub centură, ai 
zece secunde. Nouă... 

— Nouăsprezece, spuse Eddie prin uşă. 

— Parolă incorectă. 

N-aveai cum să interpretezi greşit încântarea furioasă din 
vocea omului de tinichea. 

— Opt... şapte... 

— Nouăzeci şi nouă. 

— Parolă incorectă. 

Acum tonul era triumfător. Eddie avu vreme să-şi regrete 
trufia nesăbuită de mai devreme. Avu vreme să observe 


schimbul de priviri îngrozite dintre Tian şi Rosa. Vreme să 
audă lătratul câinilor. 

— Cinci... patru... 

Nici nouăsprezece, nici nouăzeci şi nouă. Ce mai era? 
Pentru numele lui Dumnezeu, care era parola care-l 
închidea pe nenorocitul ăsta? 

— ... trei... 

Fără de veste Îi apărură în minte, strălucitoare ca ochii lui 
Andy înainte să fie întunecaţi de revolverul lui Roland, 
versurile mâzgălite pe gardul din jurul terenului viran cu 
vopsea trandafirie: O, SUSANNAH-MIO, iubita divizată a 
mea, ti-ai parcat-o la DIXIE PIG, în anul.. 

— ...dOi... 

Nici una, nici alta; ambele. Din cauza aceasta 
blestematul de robot nu-l oprise după prima încercare 
incorectă. Pentru că nu fusese incorectă. Nu tocmai. 

— Nouăsprezece-nouăzeci şi nouă! urlă Eddie prin uşă. 

Tăcere deplină. Cu inima strânsă, tânărul aşteptă ca 
sirena să-şi reia vaietul, aşteptă ca Andy să continue 
demolarea privatei. Şi atunci le va spune Rosei şi lui Tian să 
fugă de acolo, va încerca să le asigure retragerea... 

Vocea care se auzi dinăuntrul construcţiei pe jumătate 
dărâmate era fără culoare şi plată: vocea unei maşinării. 
Dispăruseră din ea şi servilismul prefăcut, şi furia autentică. 
Căci dispăruse acel Andy cunoscut de generaţii întregi de 
folken din Calla. Dispăruse pentru totdeauna. 

— Mulţumesc, spuse vocea. Eu sunt Andy, un robot 
mesager, cu multe alte aplicaţii. Serie DNF-44821-V-63. Cu 
ce îţi pot fi de folos? 

— Dezactivează-te. 

Tăcere. 

— Pricepi ce-ţi cer? 

Şi un firicel de glas înspăimântat spuse: 

— Te rog, nu-mi cere asta. Om rău ce eşti. Om rău, rău 
ce eşti. 

— Dezactivează-te acum. 

O tăcere şi mai lungă. Rosa îşi dusese mâna la gât. De 
după casa Părintelui apărură câţiva oameni cu bâte. Rosa le 


făcu semn să plece de acolo. 

— DNF-44821-V-63, supune-te! 

— Da, Eddie din New York. Mă voi dezactiva. 

Noua voce a lui Andy era plină de un soi de umilinţă şi 
autocompătimire de-a dreptul oribile. Lui Eddie i se făcu 
pielea de găină. i 

— Andy este orb şi se va dezactiva. Inţelegi că, având 
nivelul de energie scăzut cu nouăzeci şi opt la sută, s-ar 
putea să nu mă mai reactivez niciodată? 

Eddie îşi aduse aminte de uriaşii gemeni bolânzi din 
gospodăria familiei Jaffords - Tia şi Zalman - şi se gândi la 
ceilalţi aidoma lor pe care îi plânsese oraşul acesta lipsit de 
noroc de-a lungul anilor. Apoi stărui cu gândul asupra 
gemenilor Tavery, atât de isteţi, de sprinteni, de dornici să 
facă pe plac. Şi atât de frumoşi. 

— Niciodată nu-i suficient de mult pentru gustul meu, 
răspunse el, dar cred că trebuie să mă mulţumesc şi cu 
atât. Gata cu vorba, Andy. Dezactivează-te. 

Altă tăcere lungă din privata pe jumătate demolată. Rosa 
şi Tian se apropiară încet de Eddie şi rămaseră toţi trei în 
faţa uşii închise cu lacătul cel mare. Rosa îl apucă de braţ 
pe Eddie. Dar tânărul îi împinse mâna, pentru că voia să nu 
fie incomodat în cazul în care ar fi fost nevoit să tragă. Deşi 
habar nu avea unde anume va mai trage acum, când ochii 
lui Andy fuseseră deja distruşi. 

Insă robotul vorbi din nou, cu voce puternică şi 
inexpresivă, făcându-i pe Rosa şi Tian să scoată câte un 
icnet de spaimă şi să se dea îndărăt. Eddie nu se mişcă din 
loc. Mai auzise o voce şi cuvinte asemănătoare în poiana 
marelui urs. E 

— DNF-44821-V-63 SE DEZACTIVEAZA! TOATE CELULELE 
SUBNUCLEARE ŞI CIRCUITELE DE MEMORIE ÎN FAZĂ DE 
DECUPLARE! DEZACTIVARE COMPLETĂ 13 LA SUTĂ! EU 
SUNT ANDY, ROBOTUL MESAGER ŞI MULTE ALTE APLICAŢII! 
ROG COMUNICAŢI POZIŢIA MEA LA TURNATORIA LAMERK 
SAU NORTH CENTRAL POSITRONICS, LTD! SUNAŢI LA 1-900- 
54! SE OFERA RECOMPENSA! REPET, SE OFERA 
RECOMPENSA! 


Se auzi un clinchet când mesajul se derula. 

— DNF-44821-V-63 SE DEZACTIVEAZĂ! TOATE CELULELE 
SUB-NUCLEARE ŞI CIRCUITELE DE MEMORIE ÎN FAZĂ DE 
DECUPLARE! DEZACTIVARE COMPLETĂ 19 LA SUTĂ! EU 
SUNT ANDY... 

— Ai fost Andy, şopti Eddie, întorcându-se spre Rosa şi 
Tian şi forţându-se să zâmbească în faţa chipurilor lor 
speriate. E în ordine. S-a terminat. O să mai urle aşa o 
vreme şi, după aia, gata. Îl puteţi face... nu ştiu... plug sau 
altă unealtă agricolă. 

— Ba eu cred c-o să smulgem duşumeaua şi o să-l 
îngropăm chiar acolo, zise Rosa arătând cu capul spre 
privată. _ 

Zâmbetul lui Eddie se lăţi în rânjet. li plăcea ideea de a-l 
îngropa pe Andy în căcat. Foarte mult îi plăcea. 


17 


Trecuse apusul. Se lăsase noaptea. Roland stătea pe 
marginea estradei şi se uita cum oamenii buni din Calla se 
năpusteau asupra cinei copioase. Fiecare ştia că s-ar putea 
să fie ultima oară când mănâncă împreună, că mâine seară, 
pe vremea asta, din drăgălaşul lor orăşel s-ar putea să nu 
mai existe decât nişte ruine fumegânde. Insă erau 
binedispuşi. lar Roland bănuia că nu doar din cauza copiilor 
lor. Se simțeau nespus de uşuraţi pentru că se hotărâseră, 
într-un final, să facă ceea ce se cuvine. Şi chiar dacă ştiau 
că preţul putea fi unul foarte mare, starea aceasta de bine 
tot îi cuprinsese. O stare de bine ca un fel de zăpăceală 
veselă. Majoritatea acestor oameni buni din Calla vor dormi 
la noapte aici, pe Pajişte, alături de copiii şi nepoţii lor care 
se vor odihni în cortul din apropiere. Şi aici vor sta şi mâine, 
cu feţele întoarse spre nord-est, aşteptând rezultatul 
bătăliei. Presupuneau că vor fi focuri de arme (sunet pe 
care mulţi dintre ei nu-l auziseră niciodată), iar apoi norul 
de praf care indica poziţia Lupilor fie se va împrăştia, fie se 
va întoarce de unde a venit, fie se va rostogoli spre oraş. În 


această ultimă situaţie, oamenii buni din Calla se vor 
împrăştia şi vor aştepta incendiile. Şi, când totul se va 
sfârşi, vor deveni refugiaţi la ei acasă. Şi, îşi vor reconstrui, 
oare, casele, dacă aşa ar fi să iasă la zar? Roland se îndoia. 
Nemaiexistând copii pentru care să ridice case şi ferme şi 
grajduri şi hambare - căci Lupii îi vor lua pe toti de data 
aceasta, dacă vor învinge, pistolarul nu avea nici cea mai 
mică îndoială - nu vor mai avea de ce să o facă. lar la 
capătul următorului ciclu, locul acesta va fi un oraş pustiu, 
un oraş fantomă. 

— Imi cer scuze, sai. 

Roland privi în jur. Lângă el se afla Wayne Overholser, cu 
pălăria în mâini. lar atitudinea lui era mai degrabă potrivită 
pentru un cowboy nomad, decât pentru cel mai bogat 
moşier din Calla. Se uita ţintă la el cu ochi mari şi 
îndureraţi. 

— Nu e nevoie să-ţi ceri scuze, atâta vreme cât port 
pălăria pe care mi-ai dat-o, spuse Roland cu blândeţe. 

— Da, dar... 

Overholser se întrerupse, parcă gândindu-se cum anume 
să continue, apoi se decise să vorbească pe şleau. 

— Reuben Caverra e unul din cei pe care i-ai numit să 
aibă grijă de copii pe timpul luptei, nu-i aşa? 

— Da? 

— l-a plesnit maţul de dimineaţă, îl anunţă Overholser 
arătând spre propriul abdomen destul de proeminent şi 
acela, cam spre locul unde se afla apendicele. Acum zace la 
pat cu febră mare şi delirează. Probabil că va muri de boala 
sângelui otrăvit. Sigur, mai sunt şi unii care se fac bine, dar 
cei mai mulţi dau colţul. 

— Îmi pare rău pentru el, zise Roland gândindu-se cu cine 
anume să-l înlocuiască pe Caverra, o namilă de om, care-i 
lăsase impresia că nu prea cunoaşte frica şi că nu ştie mai 
nimic despre laşitate. 

— la-mă pe mine în locul lui, vrei? 

Roland îl privi foarte atent. 

— Te rog, pistolarule. Nu pot să stau deoparte. Am crezut 
că pot - că trebuie - dar nu pot. Mi-e silă de mine. 


Şi da, observă Roland, chiar că arăta ca şi cum i-ar fi fost 
silă. 

— Soţia ta ştie ce vrei să faci, Wayne? 

— Da. 

— Şi este de acord? 

— Este. 

Roland dădu din cap. 

— Să vii aici cu o jumătate de oră înainte de a se crăpa 
de ziuă. 

Pe chipul lui Overholser se aşternu o expresie de 
recunoştinţă aproape dureroasă în intensitatea ei, făcându-l 
să pară ciudat de tânăr. 

— Mulţam, Roland! Mulţam, îţi zic! Multă-multă! 

— Mă bucur că ni te-ai alăturat. Acum ascultă-mă puţin. 

— Ce este? 

— Lucrurile nu stau chiar aşa cum le-am descris eu la 
adunare. 

— Din cauza lui Andy. 

— Da, în parte din cauza lui. 

— Mai e şi altceva? Doar nu vrei să zici că mai avem încă 
un trădător printre noi? Nu se poate, nu? 

— Nu vreau să spun decât că, dacă vrei să vii cu noi, va 
trebui să faci ce-ţi spunem. Pricepi? 

— Da, Roland. Pricep foarte bine. 

Şi Overholser îi mulţumi din nou pentru şansa oferită de 
a muri la nord de oraş şi se îndepărtă în grabă, cu pălăria 
uitată în mână. Poate nu voia să rişte să se răzgândească 
Roland. 

Apăru şi Eddie. 

— Vine şi Overholser la bal? 

— Aşa se pare. Cum a fost cu Andy? 

— Foarte bine, răspunse Eddie, nevoind să admită că el, 
Tian şi Rosalita fuseseră cât pe ce să ajungă oale şi ulcele. 

Din depărtare se mai auzeau încă urletele robotului. Dar 
vor înceta curând: acum, vocea amplificată prin difuzoare 
anunţa că dezactivarea era completă în proporţie de 
şaptezeci şi nouă la sută. 

— Cred că te-ai descurcat foarte bine. 


Mereu când primea vreun compliment de la Roland, 
Eddie se simţea în culmea fericirii, dar încercă să nu-şi 
arate emoţiile. 

— Sper să ne descurcăm la fel de bine şi mâine. 

— Susannah? 

— Pare în regulă. 

— N-a mai...? 

Roland îşi masă fruntea în partea stângă. 

— Nu, sau n-am observat eu. 

— Şi nici n-a început să vorbească repezit şi prescurtat? 

— Nu. E normală. S-a antrenat cu farfuriile câtă vreme 
voi aţi fost la săpat de tranşee. 

Eddie arătă cu o mişcare a bărbiei spre Jake care stătea 
de unul singur într-un scrânciob. Ete se culcase la picioarele 
lui. 

— Pentru el îmi fac griji. Am să răsuflu uşurat când o să-l 
luăm de aici. l-a fost foarte greu. 

— Mai greu îi va fi celuilalt băiat, zise Roland ridicându-se 
în picioare. Mă întorc acasă la Părinte. Vreau să dorm. 

— Poţi să dormi? 

— O, da. Am să dorm neîntors după ce mă ung cu alifia 
aia din pisică pe care o prepară Rosa. Şi voi ar trebui să 
încercaţi să dormiţi puţin. 

— Bine. 

— Am să vă trezesc mâine dimineaţă devreme, spuse 
Roland posomorât. Ca să venim împreună aici. 

— Şi o să ne luptăm. 

— Da, o să ne luptăm, repetă Roland, iar ochii îi 
scânteiară în lumina torţelor. O să ne luptăm până la 
moarte. A lor. Sau a noastră. 


Acum fii atent la asta, fii foarte atent: 

Uite acolo un drumeag, la fel de larg şi de bine întreţinut 
ca oricare drum secundar din America, însă acoperit cu 
pământ bătătorit, căruia locuitorii din Calla îi zic „oggan”. 
De-o parte şi de cealaltă sunt săpate şanţuri de scurgere; 
din loc în loc, pe sub oggan trec rigole construite din lemn, 
şi ele foarte bine îngrijite. În lumina stranie, nepământeană, 
de dinaintea zorilor, pe drumul ăsta trec douăsprezece 
căruţe cu  coviltire din pânză groasă, caracteristice 
neamului manni. Pânza e albă, ca să reflecte razele soarelui 
şi să ţină răcoare înăuntru în zilele calde de vară. Din cauza 
aceasta căruțele par a fi nişte nori pufoşi care plutesc 
aproape de pământ. Nori cumulus, dacă pricepi ce vreau să 
zic. La fiecare e înhămat un atelaj din şase catâri sau patru 
cai. Pe capra fiecăreia se află fie doi luptători, fie doi dintre 
cei desemnaţi să aibă grijă de copii. Overholser conduce 
căruţa din frunte, iar lângă el se află Margaret Eisenhart. 
Următorii sunt Roland de Gilead şi Ben Slightman. A cincea 
căruţă e condusă de Tian şi Zalia Jaffords. Intr-a şaptea sunt 
Eddie şi Susannah Dean. Scaunul cu rotile a fost pliat şi 
urcat în căruţă. De a zecea se ocupă Bucky şi Annabelle 
Javier. Pe capra ultimei căruţe sunt Părintele Donald 
Callahan şi Rosalita Munoz. 

În căruţe se află nouăzeci şi nouă de copii. Geamănul 
desperecheat - cel care face ca numărul să fie fără soţ - 
este, fireşte, Benny Slightman. El merge cu ultima căruţă. 
(N-a vrut să se urce în cea condusă de tatăl lui, se simţea 
prea stânjenit.) Copiii nu vorbesc. Unii dintre cei mici au 
adormit la loc; vor fi treziţi în curând, când vor ajunge la 


destinaţie. În faţă, la nici un kilometru depărtare, drumul 
prin defileu se bifurcă la stânga. Inspre dreapta terenul 
coboară lin spre râu. Toţi căruţaşii au privirile aţintite spre 
est, spre întunericul de nepătruns care este Bubuit de 
Tunet. Se uită după norul de praf care să le vestească 
venirea Lupilor. Nu se vede nimic. Nu încă. Până şi 
seminon-ul s-a domolit. Măcar în această privinţă se pare 
că rugăciunile lui Callahan au primit răspuns. 


2 


De lângă Roland, Ben Slightman spuse atât de încet, 
încât pistolarul abia îl înțelese: 

— Şi acum, ce ai să faci cu mine? 

Dacă, la plecarea din Calla Bryn Sturgis, ar fi fost întrebat 
ce şanse de supravieţuire are Slightman, Roland ar fi zis că 
îi dă cinci dintr-o sută. Doar atât. Existau două întrebări 
esenţiale ce trebuiau să fie puse şi la care trebuia să se 
răspundă în mod corect. Prima trebuia să vină din partea lui 
Slightman însuşi. Roland nu se aştepta s-o audă, dar iată că 
bărbatul tocmai o rostise. Pistolarul întoarse capul ca să-l 
privească mai bine. 

Administratorul moşiei lui Vaughn Eisenhart era extrem 
de palid. Îşi scoase ochelarii ca să-i poată susţine privirea. 
Lui Roland nu i se păru a fi semn de prea mare curaj. Cu 
siguranţă că Slightman cel bătrân avusese suficient timp la 
dispoziţie ca să-şi facă o părere despre el şi ştia că trebuia 
să-l privească în ochi dacă era să aibă vreo speranţă. 
Indiferent cât de puţină plăcere i-ar fi făcut asta. 

— Da. Ştiu, spuse Slightman, cu voce pentru moment 
stăpânită. Ce ştiu? Ştiu că tu ştii. 

— Probabil de când l-am prins pe partenerul tău, 
comentă Roland. 

Cuvântul ales fusese dinadins unul sarcastic (căci 
sarcasmul era unica formă de umor pe care o înţelegea 
pistolarul), iar Slightman tresări la auzul lui: „partenerul”. 
„Partenerul tău”. Dar dădu din cap, nedezlipindu-şi ochii din 


cei ai lui Roland. 

— Mi-am închipuit că dacă aţi aflat de Andy, în mod firesc 
aţi aflat şi de mine. Deşi ştiu că nu m-ar fi dat niciodată de 
gol. Nu era programat s-o facă. 

Nu mai putu suporta contactul vizual şi îşi plecă privirea. 

— Dar mai cu seamă am ştiut datorită lui Jake. 

Roland nu reuşi să-şi mascheze surpriza. 

— S-a schimbat. Nu intenţionat, dar s-a schimbat. Şi nu 
faţă de mine, ci faţă de fiul meu. În ultima săptămână, sau 
săptămână şi jumătate. Benny a fost... a fost nedumerit. A 
simţit şi el ceva, dar n-a înţeles ce se întâmplă. Eu am 
înţeles. Era ca şi cum băiatul tău nu mai voia să mai stea 
pe lângă el. Şi m-am întrebat de ce oare. lar răspunsul a 
fost destul de limpede. Limpede ca berea slabă. 

Căruţa lor rămăsese ceva mai în urma celei conduse de 
Overholser. Roland plesni din hăţuri îndemnându-şi caii să 
meargă mai repede. Din spate, de sub coviltir, răzbăteau 
zgomotele făcute de copii: şoapte şi sforăieli. Înainte de 
plecare, îi ceruse lui Jake să strângă într-o cutie câteva din 
lucruşoarele copiilor. lar Jake se conformase. Era un copil 
bun, care nu se eschiva niciodată de la nicio sarcină. In 
dimineaţa aceasta avea pe cap o pălărie de cowboy cu 
boruri largi ca să-l ferească de soare, iar în tocul de la 
subsuoară îşi pusese revolverul tatălui său. Era în a 
unsprezecea căruţă, împreună cu unul din oamenii lui 
Estrada. Probabil că şi băiatul lui Slightman era un copil 
bun, iar din această cauză tatăl lui făcuse ce făcuse. 

— Jake era în Dogan într-una din nopţile când te-ai dus 
acolo cu Andy ca să-ţi prezinţi raportul vecinilor voştri, 
spuse Roland. 

Slightman se cutremură ca lovit în plex. 

— Da..., murmură el. Da, mi s-a părut... sau mi s-a părut 
că mi se pare... Fi-r-ar! 

Roland privi spre est. Se mai luminase, dar tot nu se 
vedea niciun nor de praf, ceea ce era un lucru bun. Când se 
va vedea praful, vor apărea şi Lupii. Caii lor cenuşii vor veni 
în goana mare. 

Pe un ton aproape nepăsător, pistolarul puse următoarea 


întrebare. Dacă răspunsul lui Slightman va fi unul negativ, 
nu va mai apuca să asiste la venirea Lupilor, indiferent cât 
de iuți le erau caii. 

— Şi dacă l-ai fi descoperit acolo, Slightman - dacă l-ai fi 
descoperit acolo pe băiatul meu - l-ai fi ucis? 

Slightman îşi puse la loc ochelarii, gândindu-se la ce să 
răspundă. Roland nu-şi putea da seama dacă 
administratorul înţelesese cât de importantă era această 
întrebare. Aşteptă să afle dacă tatăl prietenului lui Jake va 
trăi sau va muri. Va trebui să se hotărască repede; se 
apropiau de locul unde vor opri căruțele, iar copiii vor 
cobori din ele. 

In cele din urmă Slightman ridică din nou privirea la 
Roland. Deschise gura să vorbească, dar niciun sunet nu-i 
ieşi din ea. Era destul de clar din care anume motiv: ori 
răspundea la întrebarea pistolarului, ori se uita în ochii 
pistolarului. Nu le putea face pe amândouă în acelaşi timp. 

Uitându-se la scândurile crăpate ale căruţei, Slightman 
spuse: 

— Da, cred că l-am fi omorât. 

O pauză. Un semn afirmativ din cap. O lacrimă ce i se 
prelinse pe obraz şi căzu pe lemnul caprei. 

— Da. Ce altceva să fi făcut? 

Acum îşi ridică din nou privirea şi văzu în ochii 
pistolarului că soarta îi fusese pecetluită. 

— Fă-o repede, îi ceru el, fără să vadă copilul meu. Rogu- 
te. 

Roland plesni iarăşi din hăţuri. Şi răspunse: 

— Nu voi fi eu acela care să pună capăt suflării tale 
mizerabile. 

lar suflarea lui Slightman chiar se opri. Atunci când îi 
mărturisise pistolarului că, sigur că da, ar fi ucis un băiat de 
doisprezece ani pentru a-şi proteja secretul, chipul său 
căpătase o expresie de nobleţe încordată. Acum, chipul său 
exprima speranţă. lar speranţa îl urâţea. Îl făcea aproape 
grotesc. Apoi scoase aerul din plămâni într-un oftat prelung 
şi sacadat. i 

— Iţi râzi de mine. Iți baţi joc de mine. Sigur că ai să mă 


omori. De ce n-ai face-o? 

— Mişelul îi judecă pe toţi ceilalţi după chipul şi 
asemănarea lui, comentă Roland. N-am să te omor decât 
dacă voi fi nevoit s-o fac, Slightman, pentru că îmi iubesc 
băiatul. Eşti în stare să pricepi măcar atâta lucru? Cum e să 
iubeşti un copil? 

— Da. 

Slightman lăsă din nou capul în jos şi îşi frecă ceafa arsă 
de soare, despre care crezuse că-şi va încheia ziua 
îngropată în ţărână. 

— Dar trebuie să înţelegi ceva. Pentru binele tău şi al lui 
Benny, cât şi pentru binele nostru, al tuturor. Dacă Lupii 
câştigă, vei muri. Să fii sigur de asta. „Sotto”, cum ar zice 
Eddie şi Susannah. 

Slightman îşi ridică spre el ochii îngustaţi în spatele 
lentilelor. 

— Ascultă-mă cu luare-aminte, Slightman, şi înţelege ce- 
ţi spun. Nu ne ducem acolo unde cred Lupii că vom fi. Nici 
noi, nici copiii. Că vor câştiga, sau că vor pierde, de data 
aceasta vor lăsa nişte cadavre în urmă. Şi, că vor câştiga 
sau că vor pierde, îşi vor da seama că au fost traşi pe 
sfoară. Şi cine din Calla Bryn Sturgis i-ar fi putut induce în 
eroare? Doar doi trădători. Andy şi Ben Slightman. Andy s-a 
dezactivat şi nu mai poate fi atins de răzbunarea lor. 

li aruncă un zâmbet la fel de rece ca ghețarii de la Polul 
Nord. 

— Dar tu eşti la îndemână. La fel şi cel la care ţii cel mai 
mult în chestia aia de-i zici inimă. 

Slightman căzu pe gânduri. Evident, aşa ceva nu-i 
trecuse prin cap şi, de îndată ce înţelese logica lui Roland, 
îşi dădu seama că era o realitate de necontestat. 

— Cel mai probabil vor crede că ai trecut de partea 
adversă şi i-ai minţit cu bună ştiinţă, continuă Roland. Insă 
chiar de-i vei putea convinge că a fost doar o întâmplare, 
tot te vor ucide ca să se răzbune. Şi pe fiul tău. Tot din 
răzbunare. 

Două pete roşii apăruseră în obrajii administratorului - 
doi trandafiri ai ruşinii, îşi zise Roland - dar, pe măsură ce 


se gândea la eventualitatea ca fiul să-i fie ucis de Lupi, 
Slightman se făcu din nou alb ca varul. Sau poate că mai 
tare îl durea gândul că Benny ar putea fi dus la est - dus în 
tărâmul de la est şi bolânzit. 

— Îmi pare rău, şopti el. Îmi pare rău de ce am făcut. 

— Nu mai pot eu de părerile tale de rău, zise Roland. Ka 
lucrează, iar lumea merge mai departe. 

Slightman nu răspunse. 

— Sunt dispus să te trimit cu copiii, aşa cum am stabilit, 
îi spuse Roland. Dacă lucrurile se vor desfăşura aşa cum 
sper eu, n-ai să ai parte nici măcar de o singură secundă de 
acţiune. Dacă nu se desfăşoară cum sper eu, vreau să ţii 
minte că Sarey Adams e conducătoarea echipei, şi, dacă 
voi mai apuca să stau de vorbă cu ea după ce se va 
termina totul, vreau să-mi spună că ai făcut tot ce ţi s-a 
cerut să faci. 

Când Slightman tot nu spuse nimic, pistolarul îi zise pe 
un ton tăios: 

— Spune-mi că înţelegi, blestematule. Vreau să te aud 
spunând: „Da, Roland, am priceput.” 

— Da, Roland, am priceput foarte bine. 

O altă pauză, şi apoi: 

— Dar dacă vom învinge, crezi că oamenii vor afla? 
Despre mine? 

— Nu, de la Andy nu vor afla, răspunse Roland. S-a 
isprăvit cu bârfele lui. Nu vor afla nici de la mine, dacă faci 
ce-ţi spun. Şi nici de la ka-tetul meu. Nu din respect pentru 
tine, ci din respect pentru Jake Chambers. lar dacă Lupii vor 
cădea în cursa pe care le-am întins-o, de ce ar mai 
suspecta oamenii existenţa unui alt trădător? 

Îl măsură pe Slightman cu ochi ca de gheaţă şi continuă: 

— Oamenii din Calla sunt oameni simpli. Oameni creduli. 
După cum prea bine ştii. Căci te-ai folosit de firea asta a lor. 

Sângele năvăli la loc în obrajii administratorului. 
Slightman îşi cobori din nou privirea la scândurile căruţei. 
Roland se uită în zare şi văzu locul pe care îl căuta, la nici 
şase sute de metri depărtare de ei. Bun. La orizontul de est 
nu se distingea încă niciun nor de praf, dar îl simţea 


formându-se în mintea lui. Veneau Lupii. O, da, veneau. 
Undeva, dincolo de râu, coborâseră din trenul lor şi se 
urcaseră pe cai şi veneau mâncând pământul. Călăreţi din 
iad. 

— Pentru fiul meu am făcut-o, şopti Slightman. A venit la 
mine Andy şi mi-a spus că îl vor lua, mai mult ca sigur că-l 
vor lua. Uite, Roland, pe undeva pe acolo - întinse el mâna 
spre Bubuit de Tunet - undeva pe acolo trăiesc nişte biete 
fiinţe cărora li se spune Sfărâmători. Prizonieri. Captivi în 
ţara Lupilor. Cu puteri telepatice şi psihokinetice, astea 
sunt cuvintele pe care le-a folosit Andy. Şi, cu toate că 
habar n-am ce înseamnă, ştiu că au de-a face cu puterea 
minţii. Sfărâmătorii sunt oameni, şi mănâncă tot ce 
mâncăm şi noi pentru a-şi hrăni trupul. Dar au nevoie şi de 
o altă hrană, o hrană specială pentru ceea ce-i face 
deosebiți de noi. 

— Hrană pentru minte, murmură Roland. 

Îşi aduse aminte că mama lui obişnuia să numească 
peştele drept „hrană pentru minte”. lar apoi, fără să 
înţeleagă de ce, se duse cu gândul la escapadele nocturne 
ale lui Susannah. Numai că nu Susannah se ducea în sala 
de ospeţe în miez de noapte. Ci Mia, fiică a nimănui. 

— Da, cam aşa ceva, zise Slightman. Oricum, e vorba de 
ceva ce nu au decât gemenii, ceva ce le uneşte minţile. lar 
ăştia - nu Lupii, ci cei care îi trimit pe Lupi să ne ia copiii - 
le scot chestia aia din capete. Şi, fără ea, copiii se tâmpesc. 
Devin bolânzi. E vorba despre hrană, pricepi Roland? De 
asta ne răpesc copiii! Ca să-şi hrănească Sfărâmătorii ăia 
blestemaţi! Dar nu ca să le hrănească burţile, nici trupurile, 
ci minţile! Şi eu nici măcar nu am aflat ce trebuie să 
sfărâme! 

— Cele două Grinzi care mai susţin Turnul, spuse Roland. 

Slightman păru lovit de trăsnet. Şi foarte speriat. 

— Turnul Întunecat? şopti el abia reuşind să rostească 
cuvintele. Aşa crezi? 

— Aşa cred, răspunse Roland. Cine e Finli? Finli o'Tego? 

— Nu ştiu. O voce care-mi primeşte rapoartele, atâta tot. 


Cred că-i un taheen - ştii ce-i ăla un taheen? 

— Tu ştii? 

Slightman clătină din cap. 

— Atunci las-o baltă. Poate la un moment dat am să-l 
întâlnesc şi am să-i cer eu însumi socoteală pentru 
povestea asta. 

Slightman nu răspunse, însă Roland îi sesiză îndoiala. Nu 
făcea nimic. Aproape ajunseseră, iar pistolarul simţi cum 
brâul invizibil care-i strânsese mijlocul începe să slăbească. 
Pentru prima oară se întoarse complet spre administratorul 
lui Eisenhart. 

— Întotdeauna a existat cineva ca tine pe care să-l înşele 
Andy. Sunt convins că din motivul acesta a fost lăsat aici. ŞI 
sunt la fel de convins că fiica ta, sora lui Benny, nu a fost 
victimă a unei morţi întâmplătoare. Au nevoie mereu de 
câte un geamăn desperecheat, şi de un părinte bicisnic. 

— Nu poţi... 

— Taci. Ai spus ce-ai avut de spus. 

Slightman închise gura. 

— Inţeleg trădarea. Şi eu am trădat. Odată l-am trădat 
chiar pe Jake. Dar asta nu schimbă ceea ce eşti. Sănune 
mai ascundem după cuvinte: eşti un animal care se 
hrăneşte cu stârvuri. Un cal transformat în hienă. 

Obrajii lui Slightman prinseseră culoarea vinului vechi. 

— Am făcut totul pentru fiul meu, se încăpăţână el să 
repete. 

Roland îşi scuipă în palmă, apoi şi-o lipi de obrazul 
fierbinte al lui Slightman. Îi apucă ochelarii cu vârfurile 
degetelor şi îi mişcă uşurel pe nas. 

— Nu ţine, spuse el foarte încet. Din cauza ăstora. Aşa te- 
au însemnat, Slightman. Ăsta este stigmatul tău. Îți tot spui 
că ai făcut totul pentru fiul tău, şi ce-ţi spui te ajută să 
dormi noaptea. Eu îmi spun că tot ce i-am făcut lui Jake a 
fost pentru că nu am vrut să-mi pierd şansa de a ajunge la 
Turn... iar ce-mi spun mă ajută să dorm noaptea. 
Deosebirea dintre noi doi, singura deosebire, este că eu nu 


3% Om cu cap de corb, aflat în slujba Regelui Purpuriu (n. 
tr.). 


am primit niciodată o pereche de ochelari. 

Îşi şterse palma de pantaloni şi continuă: 

— Te-ai vândut, Slightman. Şi ai uitat chipul tatălui tău. 

— Dă-mi pace, şopti administratorul, ştergându-şi obrazul 
de scuipatul pistolarului, făcând loc lacrimilor. De dragul 
fiului meu. 

Roland dădu din cap. ` 

— Atâta ştii: de dragul fiului tău. Il târăşti după tine ca pe 
o găină moartă. Ei, asta este, nu mai contează acum. Dacă 
toate merg aşa cum sper, îţi vei continua viaţa alături de el 
în Calla şi vei îmbătrâni stimat de toţi vecinii tăi. Căci, la 
urma urmelor, vei fi unul dintre aceia care i-au înfruntat pe 
Lupi atunci când au venit pistolarii pe Calea Grinzii. Când 
vei fi prea bătrân, sau prea bolnav ca să mai poţi merge, 
fiul tău te va sprijini şi va avea grijă de tine. Văd că aşa va 
fi, dar nu îmi place ce văd. Pentru că acela care şi-a vândut 
sufletul pentru o pereche de ochelari, şi-l va vinde din nou 
pentru o altă găteală - mai ieftină, chiar - şi, mai devreme 
sau mai târziu, va afla şi fiul tău cine eşti. Cel mai bun lucru 
care ţi s-ar putea întâmpla astăzi ar fi să mori ca un erou. 

Şi, înainte ca Slightman să apuce să-i răspundă, Roland 
strigă: 

— Hei, Overholser! Stai! Opreşte căruţa! Overholser! 
Opreşte! Am ajuns! 

— Roland..., începu Slightman. 

— Nu, îl opri Roland trăgând hăţurile. Am terminat de 
vorbit. Însă, ţine minte ce ţi-am spus, sai: dacă astăzi ţi se 
va oferi ocazia să mori ca un erou, fă-i un bine fiului tău şi 
foloseşte-o. 


3 


La început totul se desfăşură conform planului şi spuseră 
că era ka. Când lucrurile începură să meargă prost, tot ka i- 
au spus. Ka, le-ar fi putut spune pistolarul dacă ar fi 
cunoscut cuvântul, era adesea un factor primordial. 


4 


Roland le explicase copiilor ce voia de la ei când încă de 
pe islaz, la lumina puternică a torţelor. Acum, la lumina 
zorilor (deşi soarele încă îşi mai aştepta rândul în culise), îşi 
ocupară fără greşeală locurile, înşirându-se de-a lungul 
drumului, de la cei mai mari la cei mai mici, ţinându-se de 
mână geamăn cu geamăn. Căruţele fuseseră aliniate pe 
partea stângă, chiar în buza şanţului. Singurul loc rămas 
liber era acolo unde drumeagul spre defileu se desprindea 
din Drumul de Est. Aliniaţi, alături de copii, erau îngrijitorii 
lor, al căror număr crescuse la şaisprezece prin adăugarea 
lui Tian, a Părintelui Callahan, a lui Slightman şi Overholser. 
Pe partea cealaltă, deasupra şanţului din dreapta, erau 
Eddie, Susannah, Rosa, Margaret Eisenhart şi Zalia, soţia lui 
Tian. Fiecare femeie avea la ea câte un sac din trestie 
căptuşit cu mătase, plin cu farfurii. In şanţul de alături 
fuseseră stivuite cutiile cu restul de Orize. In total, două 
sute de farfurii. A 

Eddie aruncă o privire peste râu. Niciun nor de praf. Incă. 
Susannah îi adresă un zâmbet nervos, la care el răspunse 
cu o grimasă la fel de tulburată. Asta era partea cea mai 
grea, partea cea mai înspăimântătoare. Ştia că mai târziu îl 
va învălui ceața roşie, ducându-l cu ea. Insă acum era mult 
prea conştient. Conştient de cât de neputincioşi şi 
vulnerabili erau în clipa aceasta. Ca o ţestoasă fără 
carapace. 

Jake apăru dintre rândurile de copii, aducând cutia cu 
mărunţişurile adunate de la aceştia: panglici de prins părul, 
o suzetă, un fluier cioplit din lemn de tisă, un pantof vechi 
fără pingele, un ciorap desperecheat. Probabil că erau vreo 
douăzeci şi cinci de obiecte asemănătoare în cutia aceea. 

— Benny Slightman! urlă Roland. Frank Tavery! Francine 
Tavery! La mine! 

— la stai aşa! exclamă alarmat tatăl lui Benny Slightman. 
De ce îmi scoţi băiatul din rând... 

— Ca să-şi facă datoria, aşa cum şi tu ţi-o faci pe ata, 
răspunse Roland. Să nu mai aud nici-o vorbă. 


Cei trei copii chemaţi apărură înaintea sa. Li se alătură şi 
Jake. Gemenii Tavery încă se mai ţineau de mână, 
îmbujoraţi, cu răsuflarea tăiată, cu ochi strălucitori. 

— Ascultaţi cu luare-aminte ce am să vă spun, pentru că 
nu am să mai repet, le zise Roland. 

Benny şi gemenii se aplecară spre el nerăbdători. Nu la 
fel de nerăbdător era şi Jake, oricât de mult îşi dorea să 
înceapă acţiunea; cunoştea bine partea aceasta şi ştia 
aproape tot ce va urma. Ce spera Roland că va urma. 

Pistolarul le vorbi copiilor suficient de tare ca să poată fi 
auzit şi de îngrijitorii lor. 

— Veţi merge pe drumeag şi veţi lăsa câte un obiect din 
metru în metru, ca şi cum ar fi fost scăpat în graba unui 
marş rapid şi anevoios. Şi vreau ca şi voi să mergeţi foarte 
repede. Nu alergaţi, dar nici nu tânadăliţi. Aveţi mare grijă 
pe unde călcaţi. Duceţi-vă până acolo unde se bifurcă 
drumeagul - sunt doar vreo opt sute de metri până acolo - 
nici un pas mai departe. Aţi priceput? Nici un pas mai 
departe. 

Cei patru dădură din cap cu înflăcărare. Roland ridică 
privirea la adulţii care aşteptau încordaţi în spatele lor. 

— Aceştia patru vor avea un avans de două minute. Apoi 
pleacă şi restul gemenilor. Mai întâi cei mari, iar cei mici la 
urmă. Nu vor merge prea departe; ultimele perechi nici nu 
vor ieşi de pe drumul principal. 

Acum Roland strigă să-l audă toţi copiii: 

— Copiii Când veti auzi semnalul acesta, trebuie să vă 
întoarceţți! Să vă întoarceți la mine fuga-fuguța! 

Şi îşi vâri două degete de la mâna stângă în colţurile gurii 
şi scoase un fluierat atât de pătrunzător şi atât de ascuţit, 
încât mulţi dintre copii îşi astupară urechile. 

Annabelle Javier interveni: 

— Sai, dacă vrei să ascunzi copiii într-una din peşterile de 
acolo, la ce îi mai pui să vină înapoi? 

— Pentru că nu se vor ascunde în peşteră. Acolo se vor 
duce, îi răspunse Roland arătând spre est. Domnița Oriza 
va avea grijă de ei. Se vor ascunde în orez, pe malul acesta 
al râului. 


Toţi îşi întoarseră privirea spre locul pe care îl arăta şi 
astfel văzură toţi, în acelaşi timp, norul de praf. 
Veneau Lupii. 


5 


— Ne vin musafirii, dulceaţă, zise Susannah. 

Roland dădu din cap, apoi se întoarse spre Jake. 

— Du-te Jake. Faceţi ce v-am spus. 

Jake le împărţi gemenilor Tavery obiecte din cutie. După 
aceea, sprinten ca un ied, sări peste şanţul din stânga şi 
porni pe drumeagul din defileu, cu Benny alături. Frank şi 
Francine veneau în urma lor. Roland o văzu pe fetiţă 
aruncând pe jos o pălăriuţă din lucruşoarele primite. 

— Foarte bine, spuse Overholser. Am cam priceput eu, 
aşa să ştii. Lupii vor observa obiectele alea risipite pe drum 
şi vor crede că acolo sunt şi copiii. Dar de ce îi mai trimiţi şi 
pe ceilalţi într-acolo, pistolarule? De ce nu-i ducem în 
câmpul de orez chiar acum? 

— Pentru că trebuie să presupunem că Lupii aceştia pot 
lua urma prăzii după miros, la fel ca lupii cei adevăraţi, îl 
lămuri Roland. 

Apoi ridică din nou vocea: 

— Copii, la drum! Cei mari în față! Ţineţi-vă bine de frații 
voştri! Nu daţi drumul la mâna! Întoarceți-vă când auziţi 
fluieratul meu! 

Copiii porniră. Callahan, Sarey Adams, soţii Javier şi Ben 
Slightman îi ajutară să treacă peste şanţ. Toţi adulţii păreau 
îngrijoraţi; numai tăticul lui Benny părea neîncrezător. 

— Lupii o vor lua pe aici pentru că au motive să 
presupună că acolo ne-am ascuns copiii, explică Roland. 
Dar nu sunt proşti, Wayne. Vor căuta indicii, iar noi le vom 
oferi. Dacă au simţul mirosului - şi sunt în stare să pun 
pariu pe ultima recoltă a voastră că îl au - atunci trebuie să 
le dăm şi ceva de adulmecat, nu doar pantofii şi panglicile 
pe care le pot vedea. După ce se opreşte mirosul grupului 
cel mare, va mai continua acela al primilor patru copii pe 


care i-am trimis. lar mirosul lor i-ar putea ademeni mai 
departe, sau nu. Atunci, însă, nu va mai avea nici-o 
importanţă. 

— Dar... 

Roland nu-i mai dădu atenţie. Se întoarse spre grupul de 
luptători. Erau şapte cu totul. Șapte este un număr bun, îşi 
zise el. Un număr al puterii. Se uită peste capetele lor la 
norul de praf. Se înălța mai sus decât oricare din trâmbele 
rămase ale seminon-urilor şi se mişca cu o viteză 
înspăimântătoare. Totuşi Roland era de părere că sunt în 
siguranţă pentru moment. 

— Ascultaţi la mine cu multă luare-aminte. 

Se adresa Zaliei, lui Margaret şi Rosei. Membrii ka-tetului 
său ştiau despre ce e vorba, ştiau încă de când, pe prispa 
familiei Jaffords, Jamie îi şoptise lui Eddie la ureche secretul 
lui păstrat atât de multă vreme. 

— Lupii nu sunt nici oameni, nici monştri; sunt roboţi. 

— Roboți! exclamă Overholser mai mult cu surprindere 
decât cu îndoială. 

— Da. Roboţi de care Ka-tetul meu a mai văzut şi 
altădată, spuse Roland. Se gândea la o anumită poiană, 
unde alergaseră într-un cerc perpetuu ultimii însoțitori încă 
activaţi ai marelui urs. 

— Poartă glugile acelea ca să ascundă nişte morişti 
mititele pe care le au instalate pe cap. Probabil că sunt cam 
atât de late şi cam atât de lungi. 

Le arătă cu degetele o înălţime cam de cinci centimetri şi 
o lungime cam de zece. 

— Asta a lovit Molly Doolin cu farfuria pe vremuri. A 
nimerit din pură întâmplare. Noi vom nimeri dinadins. 

— Ca nişte cutiuţe pentru gândit, spuse şi Eddie. 
Legătura lor cu lumea. Fără ele, sunt la fel de fără viaţă ca 
un rahat de câine. 

— Ţintiţi aici, zise Roland arătându-le cu mâna o înălţime 
cam de doi centimetri deasupra creştetului. 

— Dar piepturile lor... pieliţele de pe piept... îngăimă 
Margaret zăpăcită la culme. 

— O aiureală, spuse scurt pistolarul. Ţintiţi în creştetul 


capului. 

Tian se burzului: 

— Poate va veni ziua aia când voi afla de ce a fost nevoie 
de atâtea aiureli din astea blestemate. 

— Eu, unul, sper să mai fie o alta zi pentru noi, zise 
Roland. 

Ultimele perechi de copii - cei foarte mici - ajunseseră la 
drumeag ţinându-se cuminţi de mâini. Probabil că primele 
perechi erau la vreo două sute de metri mai în faţă, iar 
cvartetul lui Jake la alţi două sute de metri şi mai în faţă. Va 
trebui să fie îndeajuns, căci nu mai era timp. Roland se 
adresă îngrijitorilor. 

— Acum se vor întoarce. Treceţi-i peste şanţ şi traversaţi 
câmpul de porumb în două şiruri, le spuse el arătând cu 
degetul peste umăr fără să întoarcă privirea. Mai trebuie să 
vă explic cât de important este să nu atingeţi tulpinile 
porumbului, mai ales în marginea de lângă drum unde ar 
putea să observe Lupii? 

Clătinară toţi din capete. 

— Când ajungeţi la câmpul cu orez, continuă Roland, 
formaţi un singur grup. Duceţi-i aproape de râu, apoi cereţi- 
le să se culce printre plantele de orez, în locurile unde sunt 
înalte şi încă verzi. 

Întinse mâinile. Ochii îi scăpărau. 

— Imprăştiaţi-i. Oamenii mari se vor ascunde lângă mal, 
formând o barieră în faţa copiilor. Dacă vin mai mulţi Lupi, 
sau se întâmplă ceva la care nu ne-am aşteptat, dintr-acolo 
vor apărea. 

Fără să le mai dea ocazia de a pune întrebări, pistolarul 
îşi duse degetele în colţurile gurii şi fluieră prelung. Vaughn 
Eisenhart, Krella Anselm şi Wayne Overholser se alăturară 
celorlalţi din şanţ şi începură şi ei să strige după micuţi. 
Intre timp, Eddie se uită peste umăr şi fu uluit să vadă cât 
de mult înaintase norul de praf. Dar, odată ce ştiai secretul, 
viteza aceasta era perfect normală: caii cenuşii nu erau 
câtuşi de puţin cai, ci transportoare mecanice deghizate ca 
să pară cai, atâta tot. Parcă ar fi o coloană prezidenţială de 
maşini, comentă el în gând. 


— Roland, vin prea repede! Al naibii de repede! 

Roland se uită şi el în direcţia Lupilor. 

— E în ordine, spuse el. 

— Eşti sigur? îl întrebă Rosa. 

— Sunt sigur. 

Acum cei mai mici dintre copii traversau drumul ţinându- 
se de mână şi cu ochişorii bulbucaţi de teamă şi 
surescitare. Îi conduceau Cantab, din neamul manni, şi 
soţia lui. Femeia le spuse să treacă fix prin mijlocul 
rândurilor, fără să atingă absolut deloc tulpinile scheletice 
de porumb. 

— Da' de ce, tanti? vru să ştie un ţânc, nu mai mare de 
patru ani, cu o pată dubioasă pe partea din faţă a 
pantalonaşilor. Că porumbu-i cules. 

— E un joc, îi explică Cantab. Jocul de-a „cine-nu-atinge- 
porumbul-câştigă”. Începu să cânte. | se alăturară şi câţiva 
dintre copii, dar majoritatea erau mult prea tulburaţi şi 
înspăimântați ca să le mai ardă de cântat. 

Drumul era traversat de perechi de copii din ce în ce mai 
înăltuţi şi mărişori, iar Roland mai aruncă o privire spre est. 
Calculă că Lupii vor ajunge la râul Whye în vreo zece 
minute, şi zece minute ar fi trebuit să însemne timp 
suficient, dar, zei ai mei, ce repede se mişcau! Se gândise 
deja că va fi nevoit să-i păstreze pe lângă ei pe Slightman 
cel Tânăr şi pe gemenii Tavery. Nu aşa fusese planul, dar 
când lucrurile ajungeau atât de departe, planul se schimba 
mai mereu. Trebuia să se schimbe. 

Traversaseră şi ultimii dintre copii, iar pe drum nu mai 
rămăseseră decât Overholser, Callahan, Slightman cel 
Bătrân şi Sarey Adams. 

— Duceţi-vă şi voi, le zise Roland. 

— Vreau să-mi aştept băiatul! se împotrivi Slightman. 

— Duceţi-vă! 

Slightman păru hotărât să se ia la harţă, dar Sarey 
Adams îl apucă de un cot, iar Overholser de celălalt. 

— Haidem, îl îndemnă Overholser. Va avea grijă de 
copilul tău aşa cum are grijă de al lui. 

Slightman îi mai aruncă lui Roland o privire nesigură, 


apoi trecu peste şanţ şi, împreună cu Overholser şi cu 
Sarey, începu să-i mâne de la spate pe copiii din urma 
convoiului. 

— Arată-le ascunzătoarea, Susannah, zise Roland. 

Avuseseră grijă ca în locul pe unde au trecut copiii şanţul 
să fie mult mai în jos de cel unde săpaseră cu o zi în urmă. 
Acum, cu unul din cioturile care-i rămăseseră în locul 
picioarelor, femeia dădu la o parte un maldăr de frunze, 
crengi şi porumb ofilit - gunoaie pe care oricine s-ar aştepta 
să le găsească într-un şanţ de scurgere - dezvelind o 
groapă întunecată. 

— E doar o tranşee, spuse ea parcă scuzându-se. 
Deasupra vom avea nişte scânduri. Scânduri subţiri, uşor 
de împins într-o parte. Acolo ne ascundem. Roland a 
construit un... of, nu ştiu cum îi ziceţi voi, la noi se numeşte 
periscop, o chestie care are nişte oglinjoare înăuntru şi cu 
care poţi să vezi afară... şi, la momentul potrivit, o să ne 
ridicăm de acolo, de jos. Fără să ne incomodeze scândurile. 

— Unde or fi Jake şi ceilalţi trei? se nelinişti Eddie. Ar fi 
trebuit să se întoarcă până acum. 

— E prea curând, zise Roland. Linişteşte-te, Eddie. 

— Nu mă liniştesc şi nu e prea curând. Ar trebui măcar 
să-i vedem. M-aş duce acolo... 

— Nu, nu te duci. Trebuie să-i ascundem pe copii înainte 
ca Lupii să-şi dea seama ce se întâmplă. 

— Intelege, Roland, s-a întâmplat ceva cu ei. 

Roland nu-l mai ascultă. Se întoarse spre Suratele Oriza. 

— Vă rog frumos să vă strecuraţi aici, doamnelor. Veţi 
avea la îndemână cutiile cu farfurii. Le vom acoperi cu 
frunze moarte. 

In vreme ce Zalia, Rosa şi Margaret coborau în groapa pe 
care le-o arătase Susannah mai devreme, pistolarul se uită 
şi el peste drum. Nu se vedea absolut nimeni venind 
dinspre defileu. Nici urmă de Jake, Benny, sau gemenii 
Tavery. incepu să-şi spună că Eddie avea dreptate; se 
întâmplase ceva cu ei. 


6 


Repede şi fără niciun incident, Jake şi tovarăşii săi 
ajunseseră la locul unde se bifurca drumul. Jake mai 
păstrase două din lucruşoarele colectate de la copii şi, 
atunci când ajunseră la intersecţie, aruncă o zbârnâitoare 
spartă spre mina Gloria şi o brăţărică de fetiţă spre Pasărea 
Cardina. Ca să aveți de unde alege, afurisiților. 

Când se întoarse, observă că gemenii Tavery o porniseră 
deja înapoi. Benny îl aştepta. Avea chipul palid şi ochii 
scânteietori. Jake îi făcu un semn din cap şi se forţă să-i 
răspundă la zâmbet. 

— Să mergem, îi spuse. 

Atunci auziră fluieratul lui Roland, iar gemenii o rupseră 
la fugă, în ciuda grohotişului care acoperea drumul. Fără 
să-şi dea drumul la mâini, ocoleau pietrele mai mari, peste 
care nu puteau sări. 

— Hei, nu fugiţi! strigă Jake după ei. A zis să nu fugiţi şi 
să aveţi grijă pe unde că.l... 

Chiar atunci Frank Tavery calcă într-o groapă. Jake auzi 
pocnetul scrâşnit al gleznei care se rupse şi citi pe chipul 
îngrozit al lui Benny că şi el îl auzise. Apoi Frank scoase un 
geamăt prelung şi ascuţit şi se prăbuşi într-o parte. 
Francine încercă să-l prindă, însă băiatul era prea greu 
pentru ea. Urmă o bufnitură surdă când se izbi cu capul de 
lespedea de granit, mult mai puternică decât sunetul făcut 
de glezna frântă. Sângele care începu să-i curgă din rană 
strălucea în lumina dimineţii. 

Necazuri, îşi spuse Jake. În calea noastră. 

Benny rămăsese cu gura căscată, alb la faţă ca brânza 
de vaci. Suspinând, Francine îngenunchease lângă Frank, 
care zăcea într-o poziţie nefirească, strâmbă, cu piciorul 
captiv în groapă. Apoi suspinele încetară. Fetiţa îşi dădu 
ochii peste cap şi se prăvăli fără cunoştinţă peste fratele ei 
geamăn. 

— Haide, spuse Jake. 

lar când Benny nu schiţă nici-o mişcare, ci doar rămase 
țintuit locului, holbându-se prosteşte, Jake îi dădu un pumn 


în umăr. 
— In numele tatălui tău! 
Aşa îl puse în mişcare. 


7 


Jake analiză situaţia cu ochiul rece şi calm al unui 
pistolar. Piatra plină de sânge. Smocul de păr prins în ea. 
Piciorul din groapă. Saliva de pe buzele lui Frank Tavery. 
Pieptul cu rotunjiri pubertine al surorii sale, leşinată peste 
el. Veneau Lupii. Nu fluieratul lui Roland îl anunţase, ci 
atingerea. Eddie, îşi zise el. Edaie vrea să vină încoace. 

Jake nu mai încercase vreodată să-şi folosească darul pe 
care îl numea „atingere”, pentru a transmite gânduri. Insă 
acum nu avea încotro: Rămâi unde eşti! Dacă nu ne putem 
întoarce în timp util, o sa ne ascundem DAR NU VENI AICI! 
NU STRICA TOTUL! 

Nu ştia dacă mesajul ajunse la destinaţie, însă știa că nu 
mai avea vreme pentru altceva. lar Benny... ce făcea? Care 
era le mot juste? Domnişoara Avery, profesoara de 
engleză de la Şcoala Piper, avusese o fixaţie cu /e mot 
juste. Şi îl găsi. Bălmăjea. Benny bălmăjea ceva. 

— Ce-o să ne facem, Jake? Amândoi, Omule lisus, 
amândoi! Şi nu aveau nimic! Fugeau pe drum şi... şi dacă 
vin Lupii? Dacă vin şi ne prind aici? Mai bine să-i lăsăm şi să 
plecăm, nu crezi? 

— Nu lăsăm pe nimeni aici, spuse Jake. 

Se aplecă şi o prinse de umeri pe Francine Tavery. O 
trase într-o parte, încercând s-o aşeze în şezut, dându-i lui 
Frank posibilitatea să respire. Capul fetei căzu pe spate, cu 
o fluturare de păr ca mătasea neagră. Pleoapele îi 
tremurară, dezvelind albul pur al ochilor. Fără să stea pe 
gânduri, Jake îi trase două palme. Cu putere. 

— Au! Au! 

Deschise ochii albaştri, minunati şi şocaţi. 

— Ridică-te! îi strigă Jake. Dă-te de pe el! 


31 „Cuvântul potrivit", în limba franceză în original (n. tr.). 


Câtă vreme trecuse? Câtă linişte era în jur, acum când 
copiii se înapoiaseră pe drumul principal! Nici o pasăre! Nici 
măcar o mierlă! Aşteptă ca Roland să mai fluiere o dată. Nu 
mai auzi nimic. Şi, pe bune acum, de ce ar mai fi fluierat 
încă o dată? Erau pe cont propriu. 

Francine se rostogoli într-o parte şi se ridică clătinându- 
se în picioare. 

— Ajută-l... te rog, sai, te implor... 

— Benny, trebuie să-i scoatem piciorul din groapă. 

Slightman cel Tânăr se lăsă într-un genunchi lângă 
băiatul căzut. Era tot palid la faţă, dar îşi strânsese buzele 
într-o grimasă încăpăţânată pe care Jake o consideră a fi un 
semn bun. 

— Apucă-l de umăr. 

Benny îl prinse pe Frank Tavery de umărul drept. Jake îl 
apucă de cel stâng. Privirile li se întâlniră peste trupul 
copilului inconştient. Jake făcu un semn din cap. 

— Acum. 

Traseră deodată. Frank Tavery deschise ochii - erau la fel 
de albaştri şi de frumoşi ca ai surorii lui - şi scoase un țipăt 
ascuţit, pe o frecvenţă aproape de nesuportat pentru 
urechea umană. Dar piciorul nu-i ieşi din groapă. 

| se înţepenise acolo. 


8 


Acum, o formă verde-cenuşie prindea contur din norul de 
praf şi se auzea tropăitul copitelor pe terenul tare. Cele trei 
femei din Calla intraseră în ascunzătoare. Afară, lângă şanţ, 
rămăseseră doar Roland, Eddie şi Susannah. Cei doi bărbaţi 
stăteau în picioare, iar femeia se proptise în genunchi, cu 
pulpele puternice desfăcute pentru a-şi ţine echilibrul. Se 
uitau spre defileu. Drumeagul era tot pustiu. 

— Am auzit ceva, spuse Susannah. Cred că unul din ei a 
păţit ceva. 

— Dă-o-n mă-sa, Roland, eu mă duc după ei, zise Eddie. 

— Asta vrea Jake, sau asta vrei tu? îl întrebă Roland. 


Eddie se făcu roşu la faţă. Îl auzise pe Jake în minte - nu 
cuvintele în sine, ci sensul lor - şi avea sentimentul că şi 
Roland îl auzise. 

— Aici sunt o sută de copii, iar acolo sunt numai patru, 
spuse Roland. Intră în ascunzătoare, Eddie. Şi tu, Susannah. 

— Tu ce faci? întrebă Eddie. 

Roland trase adânc aer în piept, apoi îl scoase afară. 

— Am să-i ajut, dacă pot. 

— Dar nu te duci după el, nu-i aşa că nu te duci? îl privi 
Eddie cu neîncredere tot mai mare. Chiar nu ai de gând să 
te duci. 

Roland se uită la norul de praf şi la forma verde-cenuşie 
de sub el ce avea să se transforme în cai şi călăreţi în mai 
puţin de un minut. Călăreţi cu măşti în formă de lupi 
arătându-şi colții, măşti încadrate în glugile verzi ale 
mantiilor. Păreau a se rostogoli ca un tăvălug spre râu. 

— Nu, răspunse Roland. Nu pot. Intraţi la adăpost. 

Eddie rămase nemişcat încă o clipă, cu mâna pe patul 
revolverului, cu chipul palid şi crispat. Apoi, fără vreun alt 
cuvânt, se întoarse şi o apucă pe Susannah de braţ. Se lăsă 
în genunchi lângă ea şi se strecurară amândoi în groapă. 
Acum, numai Roland rămăsese afară, cu pistolul atârnându- 
i de şoldul stâng. Privind lung la drumeagul pustiu ce ducea 
în defileu. 


9 


Deşi Benny Slightman era un flăcău bine făcut, el nu 
reuşi să urnească din loc bucata de stâncă ce-i prinsese 
piciorul geamănului Tavery. Jake îşi dădu seama de asta de 
la prima încercare. În minte (în mintea lui cea foarte, foarte 
calmă) încercă să estimeze greutatea băiatului captiv şi a 
pietrei care-l ţinea prizonier. Ajunse la concluzia că piatra 
era mai grea. 

— Francine. 

Fetiţa îl privi cu ochi uzi şi umbriţi de spaimă. 

— ÎI iubeşti? 


— Da, din toată inima mea! 

El este inima ta, îi spuse Jake în gând. E bine. 

— Atunci vino să ne ajuţi. La semnalul meu, trage-l cât de 
tare poţi. Să nu-ţi pese dacă ţipă; tragi în continuare. 

Fata dădu din cap ca şi cum ar fi înţeles. lar Jake speră 
din tot sufletul că aşa stăteau lucrurile. 

— Dacă nu-l putem scoate nici de data asta, va trebui să- 
| lăsăm aici. 

— Niciodată! zbieră Francine. 

Nu era timp de discuţii. Jake se duse lângă Benny, în faţa 
lespezii orizontale. Dincolo de muchia ei zimţată, se vedea 
fluierul însângerat al piciorului lui Frank înfundat într-o 
groapă neagră. Acum băiatul era complet treaz şi icnea de 
durere. Ochiul lui stâng se mişca îngrozit în toate părţile. 
Cel drept era înecat în sânge. O bucată din pielea capului îi 
atârna peste ureche. 

— Noi vom ridica stânca, şi tu ai să-l tragi de sub ea, o 
instrui Jake pe Francine. Când voi număra până la trei. Eşti 
gata? 

Fată dădu din cap şi părul îi acoperi ochii, aidoma unei 
cortine. Dar nu încercă să şi-l dea la o parte, ci îşi apucă 
bine fratele de subsuori. 

— Francie, să nu mă doară, gemu el. 

— Taci. 

— Unu, începu Jake. Să tragi tare de afurisita asta de 
piatră, chiar dacă zici c-or să-ţi plesnească biluţele, Benny. 
Auzi ce-ţi zic? 

— Da, da, te aud. Numără. 

— Doi. Trei. 

Şi traseră, strigând din cauza efortului. Piatra se deplasă. 
Francine îşi smuci fratele cu toată puterea, strigând şi ea. 

Dar zbieretul lui Frank Tavery, atunci când îi ieşi piciorul 
din groapă, fu cel mai puternic. 


10 


Roland auzi strigătele răguşite de efort, întrecute de un 


urlet de agonie pură. Acolo se întâmplase ceva, iar Jake 
fusese nevoit să acţioneze. Intrebarea era dacă reuşise să 
îndrepte lucrurile. 

Lupii plonjară în galopul cailor cenuşii în râul Whye, 
ridicând stropi strălucitori de apă în soarele dimineţii. Acum 
Roland îi putea vedea foarte clar. Veneau în valuri de câte 
cinci sau şase. Se grăbeau, dădeau pinteni cailor. Socoti că 
erau cam şaizeci. Vor dispărea o dată, în spatele malului 
înalt, acoperit cu iarbă. Apoi vor reapărea, la doar un 
kilometru depărtare de locul unde se aflau ei. Vor mai 
dispărea încă o dată, după ultima colină - vor dispărea cu 
toţii, dacă vor rămâne grupaţi, aşa cum erau acum - iar 
aceasta va fi ultima şansă a lui Jake de a se întoarce. Va fi 
ultima lor şansă de a intra în ascunzătoare. 

Se uită spre defileu, încercând cu puterea gândului să-i 
facă pe copii să apară - încercând să-l facă pe Jake să 
apară - dar drumeagul rămase pustiu. _ 

Acum Lupii invadaseră malul de vest al râului. In toate 
părţile zburau stropi de apă, lucind ca aurul în soarele 
dimineţii, bulgări de pământ, fire de nisip. Zgomotul 
copitelor căpătase forţa unui tunet tot mai apropiat. 


11 


Jake îl apucă de un umăr. Benny îl apucă de celălalt. Aşa 
îl purtară pe Frank Tavery pe drumeag, năpustindu-se cu 
viteză nesăbuită înainte, aproape nemaivăzând mormanele 
de pietre. Francine alerga în urma lor. 

La ultima curbă, Jake simţi cum îl inundă un val de 
bucurie la vederea lui Roland în şanţul de vizavi. Da, 
Roland, cu mâna cea bună pe patul pistolului, cu pălăria 
dată pe ceafă. 

— Fratele meu! îi strigă Francine. A căzut! Şi-a prins 
piciorul într-o groapă! 

Roland se făcu nevăzut. 

Francine privi în jur, nu tocmai speriată, ci neînţelegând 
ce se petrece. 


— Ce...? 

— Aşteaptă, spuse Jake pur şi simplu pentru că nu mai 
ştia ce altceva să spună. Nu mai avea nici o altă idee. lar 
dacă pistolarul era în aceeaşi situaţie, probabil că îşi vor 
găsi aici sfârşitul. 

— Glezna... mă arde, gâfâi Frank Tavery. 

— Taci, zise Jake. 

Benny începu să râdă. Era un râs isteric, dar, în ciuda a 
toate câte se întâmplaseră, era un râs autentic. Jake se uită 
la el peste capul înlăcrimatului, însângeratului Frank 
Taveryy... şi îi făcu un semn cu ochiul. Benny îi răspunse cu 
acelaşi semn. Şi, uite aşa, redeveniră prieteni. 


12 


Întinsă în întunericul ascunzătorii, cu Eddie în stânga şi 
cu mirosul înţepător al frunzelor în nări, Susannah simţi o 
contracție neaşteptată. Abia avu timp s-o conştientizeze, 
când un topor de durere, abject şi nemilos, i se înfipse în 
partea stângă a creierului, amorţindu-i întreaga parte a 
feţei şi a gâtului. In aceeaşi clipă, mintea i se umplu de 
imaginea unei săli de ospeţe: fripturi aburinde, peşti 
umpluţi, cotlete la grătar, sticle uriaşe cu şampanie, boluri 
cu sos, râuri de vin roşu. Auzi acordurile unui pian şi o voce 
care cânta cu tristeţe infinită: „Cineva mi-a salvat, cineva 
mi-a salvat, cineva mi-a salvat vi-iiaţa în noaptea asta.” 

Nu! strigă Susannah spre forţa care încerca s-o înghită. 
Şi, oare, forţa aceea avea un nume? Fireşte că avea. 
Numele ei era Mamă, iar mâna ei era mâna care împinge 
leagănul:?, iar mâna care împinge leagănul stăpâneşte lu... 

Nu! Trebuie să mă laşi să termin asta! După aia, dacă 
mai vrei să-l naşti, am să te ajut! Am să te ajut să-l naşti! 
Dar dacă încerci acum să mă obligi să fac ce vrei, am să mă 


32 Aluzie la filmul Mâna care împinge leagănul (The Hand 
That Rocks the Cradle), thriller psihologic de referinţă în 
istoria cinematografiei, realizat în 1992, de regizorul Curtis 
Hanson (n. tr.). 


împotrivesc din răsputeri! Am să mă lupt cu tine chiar dac-o 
fi să mor, şi să-ți omor şi fătul odată cu mine! Auzi ce-ţi zic, 
putoare ce eşti? 

O clipă nu se întâmplă nimic. Întunericul ascunzătorii. 
Piciorul lui Eddie lipit de ea. Amorţeala din partea stângă a 
feţei. Tunetul copitelor care se apropiau. Mirosul înţepător 
al frunzelor moarte. Respirația Suratelor în aşteptarea 
propriei lor lupte. Apoi auzi cuvintele rostite extrem de 
limpede de undeva din spatele şi de deasupra ochiului său 
stâng. Mia îi vorbi pentru prima dată: 

Du-ţi lupta, femeie. Dacă am să pot, am să te ajut şi eu. 
lar apoi respectă-ți promisiunea. 

— Susannah? şopti Eddie de alături. Te simţi bine? 

— Da, răspunse ea. 

Şi chiar se simţea bine. Dispăruse toporul. Dispăruse 
vocea. La fel şi amorţeala aceea formidabilă. Dar, undeva 
în apropiere, Mia îşi aştepta rândul. 


13 


Roland stătea pe burtă în şanţ, urmărind Lupii cu ochiul 
imaginaţiei şi cu cel al intuiţiei, în locul celor doi ochi 
adevăraţi. Lupii se aflau între malul înalt şi colină, galopând 
cât îi ţineau puterile, cu mantiile fluturându-le în spate. Vor 
dispărea cu toţii în spatele colinei timp de vreo şapte 
secunde. Dacă rămâneau împreună şi conducătorii lor nu-i 
dispersau. Dacă le estimase corect viteza. Dacă avea 
dreptate, îi rămâneau doar cinci secunde în care să-l cheme 
pe Jake şi pe ceilalţi. Sau şapte secunde. Dacă avea 
dreptate, în aceleaşi cinci secunde copiii trebuiau să treacă 
drumul. Dacă se înşela (sau dacă ei se mişcau prea încet), 
Lupii ori îl vor vedea pe bărbatul din şanţ, ori îi vor vedea 
pe copiii de pe drum, ori ambele. Probabil că distanţa era 
prea mare ca să-şi poată folosi armele, însă nu ar mai fi 
avut nici-o importanţă, de vreme ce s-ar fi ales praful de 
capcana meşteşugită cu atâta migală. Cel mai înţelept 
lucru pe care l-ar fi putut face ar fi fost să rămână culcat şi 


să-i lase pe copii în voia sorții. La naiba, dacă Lupii ar fi 
descoperit patru copii pe drumul spre defileu, ar fi fost şi 
mai convinşi că restul erau ascunşi tot acolo, într-una din 
minele vechi. 

Ajunge cu atâta cum ar fi dacă ar fi, se răţoi la el Cort. 
Dacă ai intenția să faci ceva, vierme ce eşti, asta-i singura 
ta şansă. 

Roland ţâşni în picioare. Chiar în faţa lui, protejaţi de 
mormanul de bolovani care marcau capătul drumeagului, 
se aflau Jake şi Benny Slightman, ţinându-l pe Frank Tavery 
între ei. Puştiul era plin de sânge din cap până în picioare; 
zeii ştiau ce păţise. Din spatele lui, Francine i se uita peste 
umăr. În clipa aceea păreau doi gemeni siamezi uniţi în 
dreptul trunchiului. 

Roland ridică ambele mâini cât putu de sus, de parcă ar fi 
vrut să se agate de văzduh. 

— La mine! Haideţi! Veniti! 

În acelaşi timp se uită spre est. Lupii nu se vedeau. Bine. 
Colina le b/ocase vederea pentru moment. 

Jake şi Benny traversară drumul în goana mare, târându-l 
pe băiat între ei. Cizmele scurte ale lui Frank Tavery făcură 
urme proaspete în oggan. Lui Roland nu-i rămase decât să 
spere că Lupii nu le vor da o importanţă deosebită. 

Fetiţa sosi ultima, sprintenă ca un spiriduş. 

— Culcat!  mârâi Roland apucând-o de umăr şi 
îmbrâncind-o. Culcat! Culcat! Cu/cat! 

El se trânti alături, iar Jake ateriză peste el. Îşi îngădui o 
fracțiune de secundă de răgaz, cât să savureze senzaţia 
creată de bătăile nebuneşti ale inimii băiatului, pe care le 
putea simţi prin haine. 

Tropotul copitelor se auzea tot mai puternic, tot mai 
răsunător. Oare fuseseră văzuţi de călăreţii din frunte? Nu 
avea cum să ştie, dar vor afla, vor afla foarte curând. 
Deocamdată tot ce puteau face era să se ţină de plan. Va fi 
foarte strâmt în ascunzătoare cu trei oameni în plus acolo, 
iar dacă Lupii i-au văzut pe Jake şi pe ceilalţi trei trecând 
drumul, cu siguranţă că vor fi prăjiţi pe loc, fără să mai 
apuce să tragă un singur foc sau să arunce o singură 


farfurie. Însă nu avea timp să se gândească la asta. Mai 
rămăsese cel mult un minut, calculă Roland, poate doar 
patruzeci de secunde, iar timpul acesta se topea cu 
repeziciune. 

— Dă-te jos de pe mine şi intră la adăpost, îi zise lui Jake. 
Acum. Greutatea din spinare îi dispăru ca prin farmec. Jake 
se strecură în ascunzătoare. 

— Tu urmezi, Frank Tavery, spuse Roland. Şi vezi să taci. 
Peste două minute poţi să urli cât vrei, dar acum ţine-ţi 
gura închisă. Asta-i valabil pentru toţi. 

— Am să tac, spuse băiatul cu glas înecat. Benny şi 
Francine doar încuviinţară din cap. 

— La un moment dat, noi ne vom ridica şi vom începe să 
tragem, le explică Roland. Frank, Francine, Benny - 
rămâneţi la pământ. Rămâneţi unde sunteţi. Dacă ţineţi la 
viaţa voastră, nu ne staţi în drum. 


14 


Roland stătea culcat în întunericul cu miros de frunze 
moarte şi de noroi, ascultând respiraţia copiilor de lângă el. 
Insă sunetul acesta fu grabnic acoperit de bubuitul 
copitelor. Deschise din nou, mai larg ca oricând, ochiul 
imaginaţiei şi pe cel al intuiţiei. În doar treizeci de secunde 
- poate chiar în cincisprezece - furia însângerată a luptei va 
acoperi totul, însă deocamdată vedea totul, iar tot ce vedea 
era întocmai aşa cum îşi dorea el să fie. Şi de ce nu ar fi 
fost? La ce i-ar fi folosit să vizualizeze planuri care nu se 
îndeplinesc? 

Îi văzu pe gemenii din Calla, întinşi pe jos, ca nişte 
cadavre, în zona cea mai deasă şi mai reavănă a culturii de 
orez, cu pantalonii şi cămăşile îmbibate de noroi. Îi văzu pe 
adulţi, dincolo de copii, aproape de marginea culturii de 
orez, spre malul râului. O văzu pe Sarey Adams, cu farfuriile 
ei, şi pe Ara, din neamul manni - soţia lui Cantab - alături 
de câteva farfurii pe care ea le adusese (dar legile 
neamului ei îi interziceau să intre în gruparea Suratelor). Îi 


văzu pe câţiva dintre bărbaţi - pe Estrada, Anselm, 
Overholser - ţinându-şi strâns la piept arbaletele. Vaughn 
Eisenhart strângea în braţe puşca pe care Roland i-o 
curăţase. 

Pe drum, venind dinspre est, văzu coloană după coloană 
de călăreţi cu mantii verzi pe cai cenuşii. Incetineau. 
Soarele se înălţase iar metalul măştilor sclipea în razele lui. 
Ironia cea mare o constituiau, fireşte, tocmai aceste măşti 
sub care se afla şi mai mult metal. Roland înălţă ochiul 
imaginaţiei căutând alţi călăreţi - de pildă, un alt grup care 
să se fi îndreptat spre oraşul lipsit de apărare de la sud. Nu 
văzu nimic. Cu mintea îi vedea pe toţi strânşi aici. lar dacă 
se lăsaseră păcăliţi de cursa pe care le-o întinseseră cu atât 
de multă viclenie Roland şi ka-tet-ul lui Nouăzeci şi Nouă, 
chiar aici şi trebuiau să se afle. Văzu căruțele aliniate pe 
partea dinspre oraş a drumului şi îşi dori să fi dat drumul 
animalelor din hamuri, dar, fireşte, aşa arătau mai bine, 
mai veridic, dădeau impresia de grabă. Văzu drumeagul ce 
ducea spre defileu, spre mina abandonată şi spre cea încă 
în exploatare, iar apoi spre fagurele de peşteri de dincolo 
de ele. îi văzu pe Lupii din frunte strunindu-şi caii, trăgând 
de hăţuri cu mâinile înmănuşate. Privi prin ochii lor, iar ce 
văzu erau imagini reci, de albume, nu calde precum cele pe 
care le poate surprinde privirea omenească. Văzu pălăriuţa 
pe care o aruncase Francine Tavery. lar mintea lui avea şi 
nas, nu numai ochi, şi simţi parfumul suav de copii. Mai 
simţi un miros fertil şi uleios - mirosul substanţei pe care 
Lupii o vor scoate din copiii răpiți. lar mintea lui avea şi 
ureche, nu numai nas, şi auzi în surdină acelaşi fel de 
pocnete şi clinchete care răsunaseră şi din Andy, acelaşi 
scâncet scăzut al releelor, al servomotoarelor, al pompelor 
hidraulice, şi numai zeii puteau şti al căror alte mecanisme. 
Cu ochiul minţii îi văzu pe Lupi inspectând harababura de 
urme de pe drum (spera să li se pară o harababură), apoi 
uitându-se spre drumeagul din defileu. Pentru că nu l-ar fi 
ajutat de niciun fel să şi-i închipuie cum se uită în cealaltă 
direcţie, spre locul unde se ascundeau ei, pregătindu-se să-i 
prăjească pe toţi zece, aşa cum prăjeşti puiul în tigaie. Nu, 


spre defileu se uitau. Înspre defileu trebuiau să se uite. 
Simţeau miros de copii - mirosul fricii lor şi mirosul acelei 
substanţe puternice din creierul lor - şi observau fleacurile 
de suflet lăsate în urmă. Pe caii lor cenuşii. Priveau. 

Mergeţi într-acolo, îi îndemnă Roland cu mintea. Îl simţi 
pe Jake cum se foieşte alături de el şi îi auzi gândul. Îi auzi 
ruga. Mergeţi într-acolo. Duceţi-vă după ei. Luati ce vreți. 

Se auzi un clac! puternic dinspre unul din Lupi. Urmat de 
un ţiuit scurt de sirenă. Şi de şuieratul acela modulat pe 
care Jake îl auzise în Dogan. Apoi caii se puseră în mişcare. 
La început copitele lor scoaseră zgomote înfundate pe 
oggan; după aceea tropotul deveni mai răsunător pe 
pământul bătătorit. Nimic altceva. Pentru că aceşti cai nu 
nechezau nervos asemeni celor înhămaţi la căruţe. Lui 
Roland îi fu îndeajuns. Înghiţiseră momeala. Îşi scoase uşor 
revolverul din toc. Alături, Jake se foi iarăşi şi Roland ştiu că 
face acelaşi lucru. 

Le explicase la ce dispozitiv de luptă să se aştepte când 
vor ieşi din ascunzătoare; cam un sfert din efectivul Lupilor 
pe o latură a drumeagului, cu faţa la râu; un alt sfert cu 
faţa la Calla Bryn Sturgis. Sau poate ceva mai mulţi, căci, 
dacă ar fi fost vorba de probleme, dintr-acolo se aşteptau 
Lupii să vină, sau programatorii Lupilor. lar ceilalţi? Cei 
treizeci, sau mai mult de treizeci rămaşi? Deja pe 
drumeagul spre defileu. Impresuraţi, dacă pricepi ce îţi zic. 

Roland începu să numere până la douăzeci, însă când 
ajunse la nouăsprezece îşi zise că a numărat suficient. Îşi 
strânse picioarele sub el - nici vorbă de afurisita de 
podagră acum, nu simţea nici măcar vreo jenă - şi ţâşni în 
sus cu pistolul tatălui său ridicat deasupra capului. 

— Pentru Gilead şi Calla! tună el. Acum, pistolari! Acum, 
Surate ale Orizei! Acum, acum! La moarte! Fără milă! La 
moarte toți! 


15 


Izbucniră din pământ ca nişte obstacole antitanc. În jurul 


lor plouă cu scânduri sfărâmate şi cu ierburi şi frunze 
moarte. Roland şi Eddie cu pistoalele mari, cu pat din 
santal. Jake cu Ruger-ul tatălui său. Margaret, Rosa şi Zalia 
cu câte o farfurie. Susannah cu două, în mâinile încrucişate 
peste piept ca şi cum i-ar fi fost frig. 

Lupii erau dispuşi întocmai cum îi văzuse Roland cu 
ochiul limpede şi rece al asasinului din mintea sa. Simţi un 
triumf de o clipă înainte ca toate gândurile şi emoţiile 
neînsemnate să fie măturate sub cortina cea roşie. 
Niciodată nu era mai fericit să se simtă viu ca atunci când 
se pregătea să împartă moartea. Cinci minute de sânge, de 
durere şi de prostie, le spusese el, şi acum veniseră aceste 
cinci minute. Le mai spusese şi că după aceea se simţea 
rău şi, cu toate că era adevărat, nu se putea compara cu 
starea minunată de bine pe care o avea în această clipă de 
început. Cu nici o altă ocazie nu se mai simţea atât de 
adevărat, atât de complet el însuşi. In această clipă 
întrezărea rămăşiţele fostei glorii. Şi nu conta că nu sunt 
decât nişte roboţi, nu, zeii erau martori că nu conta! Nu 
conta decât faptul că îi atacau pe cei lipsiţi de apărare de 
generaţii întregi, conta doar faptul că acum fuseseră luaţi 
cu totul prin surprindere. 

— În vârful glugilor! urlă Eddie. 

lar pistolul lui Roland din mâna lui dreaptă începu să 
bubuie şi să scuipe foc. Caii şi catârii de la căruţe se 
cabrară în hamuri. Câţiva nechezară speriaţi. 

— Vârful glugilor! Cutiuţele pentru gândit! 

Ca pentru a-i da dreptate, glugile verzi de la trei călăreţi 
din dreapta lor se scofâlciră, ca strânse între degete uriaşe. 
Toţi trei căzură inerţi sub copitele cailor. În povestea 
Bunelului, Lupul doborât de Molly Doolin se zvârcolise 
îndelung, însă aceştia rămaseră nemişcaţi pe jos. N-o fi 
lovit intenţionat Molly „cutiuţa pentru gândit”, dar Eddie 
ştia ce anume trebuie să ţintească. 

Roland trăgea de la şold, cu un aer aparent nepăsător, 
dar fiecare foc nimerea ţinta. El viza în mod special Lupii de 
pe drumeag, dorind să strângă cât mai multe trupuri acolo, 
care să formeze un fel de baricadă. 


— Riza la țintă! urlă Rosalita Munoz. 

Cu un vuiet nemilos farfuria ei traversă Drumul de Est. 
Ajunse în capătul drumeagului şi reteză gluga unui călăreț 
care se lupta cu disperare să-şi țină calul în frâu. Creatura 
se lăsă pe spate, cu picioarele înălțate spre cer şi se prăvăli 
pe drum cu capul în jos. 

— Riza! strigă Margaret Eisenhart. 

— Pentru fratele meu! zbieră Zalia. 

— Vă snopeşte Domnița Riza, jegosilor! completă 
Susannah desfăcând brațele şi aruncând ambele farfurii. 
Acestea se înălţară cu vuiet strident, îşi încrucişară 
drumurile în văzduh şi îşi loviră ţintele. Bucăţi de cârpă 
verde fluturară prin aer, lăsându-se încet pe pământ. Mult 
mai iute şi mult mai dur căzură Lupii de sub glugile 
respective. 

Acum bastoane de foc străluciră în lumina dimineţii. În 
teribila debandadă creată, călăreţii derutaţi încercau să-şi 
scoată armele energetice. Jake ţinti gluga primului care 
dusese mâna la teacă. Robotul se prăbuşi peste propria-i 
sabie, iar mantia îi luă foc. Calul se feri şi intră în artifica 
Lupului din stânga. 

Capul i se rostogoli la pământ, dezvăluind un cuib de 
scântei şi cabluri. Acum sirenele behăiau neîntrerupt, 
alarme antifurt construite în iad. 

Roland îşi închipuise că Lupii aflaţi în partea dinspre oraş 
ar fi putut să se desprindă de grup şi să se repeadă spre 
Calla. Insă nu se întâmplă aşa; cei nouă călăreţi rămaşi 
acolo - căci Eddie doborâse şase cu şase focuri - se 
repeziră la ei, pe lângă căruţe. Doi sau trei aruncară nişte 
bile argintii, bâzâitoare. 

— Eddie! Jake! Ghiulele! La dreapta! 

Se  întoarseră imediat în direcția respectivă, 
îndepărtându-se de femeile care aruncau farfuriile pe cât 
de repede le puteau scoate din saci. Jake se proptise pe 
picioarele desfăcute; cu stânga îşi sprijinea încheietura 
mâinii drepte în care ţinea Ruger-ul. Vântul îi sufla părul de 
pe frunte. Era frumos: un băiat cu ochi mari şi zâmbet pe 
buze. Trase trei focuri la repezeală, ca trei plesnete de bici 


în aerul dimineţii. Îşi aminti ca prin ceaţă de ziua aceea din 
pădure când trăsese la ţintă în farfuriile din lut. Acum 
trăgea în ceva cu mult mai periculos şi se simţea fericit. 
Fericit Primele trei ghiulele explodară în flăcări albăstrii. 
Cea de-a patra fentă glonţul şi se repezi în zig-zag spre el. 
Jake se lăsă în jos, ferindu-se, iar bila trecu peste capul lui, 
bâzâind ca un prăjitor de pâine cu capsa pusă. Dar se va 
întoarce, iar Jake ştia asta. 

Susannah pivotă în loc şi aruncă o farfurie spre bila care 
făcuse stânga împrejur. O lovi şi explodară amândouă - şi 
bilă, şi farfurie. Şrapnelul căzu peste tulpinile de porumb, 
aprinzând câteva. 

Roland îşi reîncărcă pistolul, ţinând ţeava fumegândă 
orientată în jos. Lângă Jake, Eddie făcea acelaşi lucru. 

Un Lup sări peste talmeş-balmeşul de trupuri din capătul 
drumeagului, cu mantia-i verde fluturând în spate. Una din 
farfuriile Rosei îi sfârtecă gluga, descoperind antena radar 
de sub ea. Cutiuţele pentru gândit ale celor din suita ursului 
avuseseră mişcări lente şi spasmodice; acesta însă se 
învârti atât de iute, încât conturul i se topi într-o pată cu 
licăriri metalice. Apoi, gata, iar Lupul se prăbuşi într-o 
parte, izbindu-se de atelajul de la căruţa lui Overholser. Caii 
speriaţi o împinseră înapoi, în cea aflată în spate, strivindu- 
şi tovarăşii înhămaţi la aceasta. Încercară să scape de 
acolo, însă nu aveau nici cum, nici unde. Căruţa lui 
Overholser se clătină, apoi se răsturnă. Calul Lupului intră 
pe drum, se poticni de trupul altui Lup şi se prăbuşi în colb, 
cu unul din picioare răsucit într-o parte. 

Roland nu mai avea niciun gând; ochiul lui vedea totul. 
Era reîncărcat. La fel ca pistolul său. Lupii care intraseră pe 
drumeag erau acum blocaţi în spatele unui morman de 
cadavre, exact aşa cum sperase. Din cei cincisprezece care 
se poziţionaseră pe partea dinspre oraş mai rămăseseră 
doar doi. Cei din dreapta încercau să ajungă la capătul 
şanţului, unde Susannah şi Suratele Oriza îşi stabiliseră linia 
de luptă. Roland îi lăsă pe cei doi în grija lui Eddie şi Jake şi 
se repezi spre tranşee, lângă Susannah, şi începu să tragă 
la cei zece care se năpusteau asupra lor. Unul vru să 


arunce o bilă, însă o scăpă din mână, când glonţul lui 
Roland îi reteză cutiuţa. Rosa dobori un altul, Margaret 
Eisenhart îl dobori pe un al treilea. 

Margaret se aplecă să mai ia o farfurie. Când se ridică, o 
artifică îi tăie capul, care se rostogoli în şanţ, cu părul în 
flăcări. lar reacţia lui Benny fu de înţeles; femeia aceasta îi 
fusese ca o a doua mamă. Când capul aprins ateriza lângă 
el, îl dădu la o parte, cu mişcări frenetice, şi se repezi afară 
din şanţ, orbit de panică, urlând de groază. 

— Nu, Benny! Înapoi! strigă Jake. 

Doi Lupi aruncară bilele lor aducătoare de moarte spre 
băiatul care se târa de-a bugşilea ţipând. Jake distruse una în 
aer. Nu mai apucă s-o atingă şi pe cealaltă, care îl nimeri pe 
Benny Slightman în piept. Băiatul explodă, pur şi simplu. O 
mână îi fu retezată, zbură prin aer şi ateriza cu palma în sus 
în mijlocul drumului. 

Cu o farfurie, Susannah făcu praf cutiuţa Lupului care o 
omorâse pe Margaret, apoi şi pe cea a celui care îl ucisese 
pe prietenul lui Jake. Scoase la iuţeală din sac alte două 
Rize şi se întoarse spre ceilalţi Lupi, tocmai când unul din ei 
sări în şanţ. Calul acestuia îl lovi pe Roland, lăsându-l lat. 
Lupul îşi roti sabia deasupra pistolarului. Lui Susannah i se 
păru că seamănă cu un tub de neon roşu-portocaliu. 

— Nu, n-ai să vezi, avortonule! zbieră ea şi azvârli 
farfuria din mâna dreaptă. Riza despică în două sabia 
strălucitoare, iar arma explodă la mâner, retezându-i braţul 
Lupului. În clipa următoare, una din farfuriile Rosei îl lăsă 
fără cutiuţa pentru gândit, iar robotul se prăbuşi la pământ. 
Masca lui scânteietoare rânjea spre gemenii Tavery care se 
ţineau strâns în braţe, paralizaţi de spaimă. O clipă mai 
târziu începu să fumege şi să se topească. 

Strigând numele lui Benny, Jake traversă Drumul de Est, 
fără să-şi dea seama că păşeşte prin sângele prietenului 
său. În stânga, Roland, Susannah şi Rosa se ocupau de cei 
cinci Lupi rămaşi în funcţiune, care îşi smuceau caii 
învârtindu-i în cercuri inutile, de parcă nu ar fi ştiut cum 
anume să procedeze într-o asemenea situaţie. 

— Îmi dai voie şi mie, puştiule? îl întrebă Eddie. 


La dreapta, toţi Lupii care ocupaseră partea dinspre oraş 
a drumeagului zăceau morţi. Unul singur reuşise să ajungă 
până la şanţ, iar acum stătea cu capul în movila de pământ 
şi cu picioarele în drum. Restul corpului îi era înfăşurat în 
mantia cea verde. Semăna cu o insectă uriaşă care murise 
în crisalidă. 

— Sigur, răspunse Jake. 

Vorbise cu voce tare, sau doar în gând? Habar nu avea. 
Sirenele umpleau văzduhul. 

— Cum vrei. L-au omorât pe Benny. 

— Ştiu. Nasol. 

— Ar fi trebuit să fie ticălosul ăla de taică-său în locul lui, 
spuse Jake. 

Plângea, oare? Habar nu avea. 

— De acord. Uite un cadou de la mine. 

Şi Eddie strecură în mâna băiatului două bile cu diametru 
de aproximativ şapte centimetri. După aspect păreau a fi 
din oţel, dar atunci când Jake strânse una în mână, o simţi 
elastică - la fel ca o jucărie confecţionată din cauciuc foarte 
tare. 

Pe o parte avea inscripţionate următoarele: 


O  HOŢOAICA AURIE © 
MODEL HARRY POTTER 


Seria # 465-11-AA HPJRK 


ATENŢIE | 
O EXPLODEAZĂ o 


În stânga inscripţiei era un buton. Într-un ungher al minţii 
sale Jake se întrebă cine era Harry Potter. Probabil 
inventatorul bilei. 

Ajunseră la mormanul de Lupi morţi din capătul 
drumeagului. Poate că maşinile nu aveau cum să moară în 
adevăratul sens al cuvântului, însă Jake, văzând devălmăşia 
de roboţi, nu era în stare să se gândească la alt cuvânt. 
Erau Lupi morţi, sigur că da. lar el se simţea nespus de 
fericit. De undeva, din spate, se auzi o explozie, urmată de 


un țipăt de durere extremă, sau de plăcere extremă. Lui 
Jake nu-i păsa. Toată atenţia şi-o îndreptase asupra Lupilor 
rămaşi, blocaţi pe drumeag. Cam optsprezece, douăzeci şi 
ceva. 

Lupul din frunte îşi ridicase artifica sfârâindă. Pe jumătate 
întors spre tovarăşii lui, flutura artifica spre drum. Numai că 
nu se cheamă „artifică” îşi zise Eddie. E o sabie-laser, ca 
acelea din seria „Războiul stelelor”. /nsă săbiile astea cu 
laser nu sunt nişte efecte speciale dintr-un film - sunt reale 
şi pot ucide. Ce mama dracului se întâmplă aici? Se 
întâmpla că individul din frunte încerca să-şi anime trupa. 
Asta era evident. Eddie se hotărî să-i scurteze predica şi 
apăsă butonul uneia dintre cele trei ghiulele pe care le 
păstrase pentru sine. Chestia aceea începu să zbârnâie şi 
să-i vibreze în mână. Parcă ar fi fost una din bâzăitorile pe 
care ţi le ascunzi în podul palmei când vrei să faci mişto de 
persoana cu care dai mâna. 

— Hei, frumuşelule! strigă el. 

Lupul nu se întoarse, iar tânărul aruncă hoţoaica spre el 
uşor, cu boltă. În mod normal, orice obiect aruncat atât de 
slab ar fi căzut pe pământ la douăzeci, treizeci de metri de 
grupul de Lupi. Însă bila acceleră singură, se ridică în aer şi 
îl lovi pe Lupul din frunte chiar în mijlocul rânjetului lui cu 
mulţi colţi. Capul creaturii explodă, cu cutiuţă cu tot. 

— Haide, îl îndemnă pe Jake. Încearcă şi tu. E mult mai 
plăcut să încerci armele lor pe... 

Fără să-i dea atenţie, băiatul lăsă din mână ghiulelele 
primite, se caţără peste movila de cadavre şi o porni pe 
drumeag. 

— Jake? Jake, nu cred că-i o idee prea bună... 

O mână îl apucă de braţ. Eddie se răsuci, cu arma 
ridicată. Îl văzu pe Roland şi lăsă pistolul jos. 

— Nu te aude, îi zise pistolarul. Haide. Mergem şi noi cu 
el. 

— Stai, Roland. Aşteaptă-mă. 

Rosa. Mânjită de sânge. Eddie bănui că era cel al bietei 
doamne Eisenhart, căci Rosa nu părea rănită. 

— Vreau să vin şi eu, spuse ea. 


16 


Ajunseră lângă Jake chiar în momentul când Lupii rămaşi 
atacau. Câţiva azvârliră ghiulele. Roland şi Eddie le 
distruseră fără probleme în aer. Jake trase cu Ruger-ul nouă 
focuri, sprijinindu-şi încheietura dreaptă cu mâna stângă; şi 
de fiecare dată câte un Lup fie se prăvăli din şa pe spate, 
fie căzu într-o parte sub copitele cailor care veneau din 
urmă. Când Ruger-ul lui Jake rămase fără gloanţe, Rosa îl 
dobori pe al zecelea, zbierând numele Domniței Oriza. Li se 
alăturase şi  Zalia  Jaffords, care-l rezolvă pe al 
unsprezecelea. 

In vreme ce Jake îşi reîncărca arma, Eddie şi Roland se 
apucară de treabă, umăr la umăr. În mod sigur că i-ar fi 
putut dovedi pe cei opt rămaşi (Eddie nu fu absolut deloc 
surprins de faptul că fuseseră nouăsprezece Lupi în acest 
ultim grup), însă îi lăsară pe ultimii doi în seama lui Jake. 
Aceştia se apropiară agitându-şi săbiile laser într-o manieră 
care fără îndoială că i-ar fi speriat de moarte pe fermierii 
din Calla. Băiatul trase în cutiuţa celui din stânga. Apoi sări 
într-o parte, evitându-l pe ultimul Lup care îşi repezise cam 
fără tragere de inimă sabia spre el. 

Calul acestuia sări peste mormanul de roboţi prăbuşiţi la 
capătul drumeagului. Susannah se afla în partea cealaltă a 
drumului, stând pe vine într-o grămadă de bucăţi de 
mecanisme, zdrenţe verzi şi măşti descompuse şi topite. Şi 
ea era acoperită cu sângele lui Margaret Eisenhart. 

Roland pricepu că Jake voia să i-l lase ei pe ultimul, căci 
lui Susannah i-ar fi fost extrem de greu să vină pe drumeag 
alături de ei din cauza picioarelor scurtate de la genunchi. 
Pistolarul încuviinţă. În dimineaţa aceasta băiatul fusese 
martor la o scenă cumplită, suferise un şoc puternic, dar 
Roland era de părere că îşi va reveni. Fără îndoială că Ete - 
care-l aştepta acasă la Părinte - îl va ajuta să treacă peste 
asta, îi va ostoi durerea. 

— Domnița O-RIZA! răcni Susannah şi azvârli farfuria 
chiar în momentul când Lupul îşi întoarse calul spre direcţia 
unde se afla locul acela căruia ei îi spuneau „acasă”. 


Farfuria se înălţă cu zbieret şi reteză vârful glugii verzi. În 
primul moment, acest ultim hoţ de copii rămase în şa, 
cutremurându-se şi urlând din alarmă, cerând un ajutor 
care nu mai avea de unde să vină. Apoi se frânse puternic 
pe spate, făcând o tumbă completă în aer şi căzu cu o 
bufnitură surdă. Sirena se opri în mijlocul unui alt urlet 
asurzitor. 

Și aşa, îşi spuse Roland, uite că s-au isprăvit cele cinci 
minute. Aruncă o privire posomorâtă la ţeava fierbinte a 
pistolului pe care şi-l puse apoi în toc. Una câte una, 
amuţiră şi alarmele ce ieşeau din roboții întinşi pe jos. 

Zalia îl privea cu un soi de nedumerire năucită. 

— Roland! îl strigă ea. 

— Da, Zalia. 

— Au murit? Chiar au murit? Cu adevărat? 

— Cu toţii, îi răspunse Roland. Am numărat şaizeci şi unu. 
Şi cu toţii zac aici, sau pe drum, sau în şanţul nostru. 

O clipă, soţia lui Tian rămase nemişcată, procesând 
informaţia. Apoi făcu ceva ce-l surprinse pe bărbatul care 
crezuse că nimic nu-l mai putea surprinde. | se aruncă în 
braţe, lipindu-şi corpul de al lui, acoperindu-i chipul cu 
sărutări umede. Roland suportă câtăva vreme manifestarea 
aceasta de fericire, apoi o îndepărtă. II apucase starea de 
rău. Senzaţia de inutilitate. Sentimentul că, dacă va duce la 
nesfârşit asemenea lupte, pierzându-şi ba un deget în 
fălcile homaroşeniilor, ba, poate, un ochi în urma vrăjilor 
făcute de o hoaşcă vicleană, după fiecare bătălie tot va 
simţi cum Turnul Intunecat se îndepărtează, în loc să fie cu 
un pas mai aproape. Şi, în toată vremea aceasta, afurisita 
podagră îşi va croi drumul scormonit spre inima lui. 

Incetează, îşi spuse. Stii prea bine că-i o tâmpenie. 

— Vor mai trimite şi alţii, Roland? îl întrebă Rosa. 

— S-ar putea să nu mai aibă pe cine să trimită, zise el. lar 
dacă o vor face, cu siguranţă că vor fi prea puţini. lar acum 
le-aţi aflat secretul, nu-i aşa? 

— Da, îi răspunse femeia cu un zâmbet sălbatic. 

Promiţându-i mai mult decât nişte săruturi pentru mai 
târziu, dacă va avea chef de ea. 


— Mergeţi prin porumb, îi spuse. la-o şi pe Zalia cu tine. 
Anunţaţi-i că pot ieşi. Astăzi, Domnița Oriza a fost de partea 
locuitorilor din Calla şi i-a ajutat. Şi a fost şi de partea 
neamului lui Eld. 

— Tu nu vii? îl întrebă Zalia cu obrajii cuprinşi de flăcări. 
Nu vrei să te întâmpine cum se cuvine? 

— Poate mai încolo ne vor întâmpina pe toţi, răspunse 
Roland. Acum trebuie să stăm de vorbă doar între noi, an- 
tet. Băiatul a suferit un şoc puternic, pricepeţi? 

— Pricepem, spuse Rosa, apucând-o pe Zalia de mână. 
Haide, Zee. Hai să le ducem veştile cele bune. 


17 


Cele două femei traversară drumul, ocolind cu multă 
băgare de seamă resturile însângerate ale bietului copil al 
lui Slightman. Zaliei îi trecu prin minte că ce mai rămăsese 
era ţinut laolaltă doar de țesătura hainelor, şi se cutremură 
când se gândi la jalea părintelui lui. 

Doamna-sai cea fără de picioare, stăpâna gândurilor 
tânărului din ka-tet, se afla la capătul dinspre nord al 
şanţului, examinând trupurile Lupilor răzleţiţi acolo. Il 
descoperi pe unul a cărui morişcă nu fusese complet 
distrusă şi încă mai încerca să se învârtească. Mâinile 
Lupului, îmbrăcate cu mănuşi verzi, tremurau necontrolat. 
Sub ochii Rosei şi ai Zaliei, Susannah apucă un bolovan şi, 
cu sânge la fel de rece ca o noapte din anotimpul 
Pământului Larg, izbi resturile cutiuţei pentru gândit. Lupul 
se potoli de îndată. Încetă şi bâzâitul surd care venea 
dinspre el. 

— Mergem să-i vestim pe ceilalţi, Susannah, o anunţă 
Rosa. Dar mai întâi vrem să te felicităm. Şi să-ţi spunem că 
te iubim, aşa să ştii! 

Zalia dădu entuziasmată din cap. 

— Îţi mulţumim, Susannah din New York. Îţi mulţumim 
multă-multă, mai mult decât putem să spunem prin 
cuvinte. 


— Da, adevărat este, fu de acord Rosa. 

Doamna-sai ridică ochii spre ele cu un zâmbet suav pe 
buze. Însă, preţ de o clipă, chipul Rosalitei exprimă îndoiala, 
ca şi cum ar fi desluşit ceva în faţa aceea ciocolatie ce nu 
ar fi trebuit să vadă. Ca şi cum ar fi văzut, de pildă, că 
Susannah Dean nu se mai afla acolo. Apoi expresia de 
nesiguranţă dispăru. 

— Ducem veşti bune, Susannah, mai spuse ea. 

— Vă doresc să vă bucuraţi de ele împreună cu ai voştri, 
răspunse Mia, fiică a nimănui. Aduceţi-i aici, dacă vreţi. 
Spuneţi-le că nu mai este niciun pericol şi cei care nu vă 
cred pe cuvânt vor putea număra singuri cadavrele. 

— Să ştii că ai pantalonii uzi, spuse Zalia. 

Mia dădu din cap cu gravitate. O altă contracție îi 
transformă abdomenul în piatră, dar nu lăsă să se vadă. 

— Din păcate e sânge. 

Făcu un semn din cap spre trupul decapitat al soţiei 
marelui crescător de vite din Calla. 

— Alei. 

Ţinându-se de mână, cele două femei porniră prin lanul 
de porumb. Mia îi văzu pe Roland, Eddie şi Jake traversând 
drumul spre ea. Va fi riscant. Dar poate nu din cale afară. 
Prietenii lui Susannah păreau istoviţi şi cu minţile duse în 
urma bătăliei. Dacă şi ea se va preface niţeluş debusolată, 
poate că nu-şi vor da seama ce se întâmplase. 

Işi spuse că era mai cu seamă o chestiune de răbdare. 
Trebuia să aştepte prilejul prielnic. Să aştepte... iar apoi să 
se strecoare de acolo. Intre timp, reuşi să-şi domine 
contracția pântecelui aidoma unei corăbii ce domină un val 
de furtună. _ 

Işi vor da seama unde te-ai dus, îi şopti o voce. Insă nu 
era o voce-din-cap, ci o voce-din-burtă. Vocea fătului. lar 
vocea aceasta avea dreptate. 

la globul cu tine, o sfătui vocea. /a-l cu tine când ai să 
pleci. Ca sa nu mai aibă nici-o uşă pe unde să vină după 
tine. 

Corect. 


18 


Un foc din Ruger şi un cal mort. 

De dincolo de drum, din câmpul de orez, se auziră urlete 
de bucurie. Zalia şi Rosa le dăduseră veştile bune. Apoi un 
strigăt ascuţit de durere sfârtecă polifonia fericirii. Le 
dăduseră şi pe cele rele. 

Jake Chambers se aşezase pe una din roţile căruţei 
răsturnate. li deshămase pe cei trei cai care nu păţiseră 
nimic. Il găsise pe al patrulea întins pe jos, cu două picioare 
rupte, cu spume în jurul botului şi rugându-l din ochi să-l 
ajute. Şi îl ajutase. Acum se uita lung la prietenul lui mort. 
Sângele lui Benny se scurgea în pământ. Palma lui era 
întoarsă cu faţa în sus, de parcă băiatul ar fi vrut să dea 
mâna cu Dumnezeu. Care Dumnezeu? Ultimele zvonuri 
spuneau că nu se află nimeni în vârful Turnului Întunecat. 

Dinspre orezul Domniței Oriza se auzi al doilea țipăt de 
durere. Care dintre ele fusese al lui Slightman şi care al lui 
Vaughn Eisenhart? De la distanţă era greu să-l deosebeşti 
pe moşier de administrator, pe patron de slujbaş. Şi exista 
vreo morală în asta, sau nu era decât ceea ce domnişoara 
Avery, de la buna Şcoală Piper, obişnuia să numească 
TEAMA - adică TEmeri Aduse de Mistificarea Adevărului? 

Insă mâna întinsă cu palma în sus, spre cerul senin, era 
în mod cert adevărată. 

Acum oamenii buni din Calla se puseră pe cântat. Jake 
recunoscu cântecul. Era o variantă îmbunătăţită şi 
actualizată a celui interpretat de Roland în prima lor noapte 
petrecută în Calla Bryn Sturgis. 


Hai, hai, hai, commala, 

Hai, doamnă a chackramului, 
Oriza, stăpâna bumerangului. 
La râu Lupii s-au adunat 

Pe toti ea i-a-nsângerat... 


Orezul se unduia dimpreună cu mişcările oamenilor care 
cântau, ca şi cum şi el ar fi dansat de bucurie, aşa cum şi 


Roland dansase pentru ei în noaptea aceea din trecut. 
Veneau spre ei; unii îşi duceau copiii în braţe, şi chiar aşa 
se legănau în ritmul melodiei. Am dansat cu toții în 
dimineața aceasta, îşi zise Jake. Nu ştia ce semnificaţie 
avea acest gând, dar ştia că era unul adevărat. Dansul 
acesta. Singurul pe care îl cunoaştem. Benny Slightman? A 
murit dansând. La fel şi doamna-sai Eisenhart. 

Roland şi Eddie se apropiară de el; veni şi Susannah, dar 
se ţinu puţin mai la o parte, de parcă ar fi considerat că 
acesta era un moment când băieţii trebuiau să fie singuri. 
Roland fuma. Jake îi făcu un semn din cap. 

— Îmi răsuceşti şi mie una? 

Roland se întoarse spre Susannah, ridicând din 
sprâncene. Femeia dădu din umeri a nepăsare, apoi 
încuviinţă printr-un gest al capului. Roland răsuci o ţigară 
pentru Jake, i-o oferi, apoi frecă un băț de chibrit de turul 
pantalonilor şi i-o aprinse. Fără să se ridice de pe roată, 
Jake trăgea fumul în gură, îl ţinea câteva clipe acolo, apoi îl 
dădea afară. Glandele lui salivare începură să lucreze în 
exces. Nu se enervă. Spre deosebire de multe altele, de 
scuipat aveai cum să scapi. Nu încercă să tragă fumul în 
piept. 

Roland se uită spre vale, unde primii oameni tocmai ce 
intrau în lanul de porumb. 

— Ala-i Slightman, anunţă el. Bine. 

— De ce? îl întrebă Eddie. 

— Pentru că sai Slightman ne va arunca anumite acuzaţii, 
explică Roland. Şi, fiind atât de îndurerat, nu-i va păsa cine 
anume le-ar putea auzi. Şi nici nu ar avea grijă ce spune 
despre rolul pe care el însuşi l-a avut în toată povestea din 
dimineaţa asta. 

— Dansul, rosti Jake. 

Se întoarseră spre el. Stătea pe roata de la căruţă. Palid, 
gânditor, cu ţigara între degete. 

— Dansul din dimineaţa asta, mai spuse el. 

Roland se gândi puţin, apoi dădu din cap. 

— Rolul pe care l-a avut în dansul din dimineaţa asta. 
Dacă ajunge aici înaintea celorlalţi poate că vom reuşi să-l 


potolim. Dacă nu, moartea fiului va fi doar începutul 
suferințelor lui Ben Slightman, începutul commalei lui. 


19 


Slightman era cu cincisprezece ani mai tânăr decât 
moşierul, aşa că ajunse înaintea acestuia la locul bătăliei. O 
clipă, rămase  încremenit la capătul îndepărtat al 
ascunzătorii, cu ochii la trupul dezmembrat al copilului său. 
Acum nu se mai vedea atât de mult sânge - ogganul îl 
băuse pe tot cu lăcomie - dar mâna retezată zăcea acolo, 
în colb, iar mâna aceea spunea totul. Roland nu ar fi 
mişcat-o de acolo pentru nimic în lume. Slightman cel 
Tânăr ajunsese în poiana de la capătul drumului său în 
viaţă. Tatăl lui, ruda lui cea mai apropiată, avea tot dreptul 
să vadă unde şi cum anume se întâmplase totul. 

Bărbatul nu rosti niciun cuvânt vreme de vreo cinci 
secunde, apoi trase aer în piept şi slobozi un zbieret 
năprasnic. Eddie simţi cum i se răceşte sângele în vene. O 
căută din priviri pe Susannah şi observă că nu mai este în 
apropiere. N-o condamna pentru că încerca să evite scena. 
Căci era una foarte urâtă. Cea mai urâtă. 

Slightman se uită la stânga, se uită la dreapta, apoi se 
uită drept înainte şi îl văzu pe Roland, în picioare, cu 
braţele încrucişate pe piept, lângă căruţa răsturnată. Alături 
de el, Jake aşezat pe o roată îşi fuma prima ţigară din viaţă. 

— TU! urlă Slightman, dându-şi jos arbaleta de pe umăr. 
DIN CAUZA TA! A TA! 

Eddie îi luă arma din mâini cu o mişcare dibace. 

— Nu, prietene, îşi şopti el. Nu mai ai nevoie de asta. 
Lasă că ţi-o ţin eu. _ 

Slightman păru a nu fi observat. In mod absolut 
incredibil, mâna lui dreaptă făcea prin aer toate mişcările 
necesare armării arbaletei. A f 

— TU MI-AI OMORÂT COPILUL! CA SĂ TE RĂZBUNI PE 
MINE! NEMERNICULE! ASASINULE! NEMER... 

Cu aceeaşi viteză fluidă, stranie, în fața căreia Eddie tot 


se mai simţea năucit, Roland îl apucă de gât pe la spate şi îl 
strânse cu putere. Mişcarea avu două rezultate: pe de-o 
parte, reteză şuvoiul acuzațiilor lui Slightman, pe de alta, îl 
aduse mai aproape de Roland ca să-i poată înţelege 
şoaptele. 

— Ascultă-mă, îi spuse pistolarul, şi ascultă-mă cu luare- 
aminte. Nu dau nici-o ceapă degerată nici pe viaţa nici pe 
onoarea ta, căci viaţa ţi-ai trăit-o prost, iar onoarea ţi-ai 
pierdut-o de mult timp. Dar fiul tău a murit, şi de onoarea 
lui mie îmi pasă foarte mult. Aşa că, dacă n-ai să taci chiar 
în clipita asta, lepădătura naibii ce eşti, am să-ţi închid eu 
însumi gura. Ce alegi? Mie mi-este totuna. Le voi explica 
cum ai luat-o la goană ca înnebunit când ţi-ai văzut băiatul, 
mi-ai smuls pistolul de la brâu şi ţi-ai tras un glonţ în cap ca 
să te duci împreună cu el pe lumea cealaltă. Ce alegi? 
Hotărăşte-te. 

Şocat şi abia ţinându-se pe picioare, Eisenhart ieşi din 
porumb strigându-şi răguşit soţia: 

— Margaret! Margaret! Răspunde-mi, iubito! Spune-mi 
ceva! Te implor! 

Roland îi dădu drumul lui Slightman şi îi aruncă o privire 
cruntă. Slightman îşi întoarse ochii trişti la Jake. 

— Dinh-ul tău mi-a ucis fiul ca să se răzbune pe mine? 
Spune-mi adevărul. 

Jake mai trase o ultimă dată din ţigară şi o aruncă. 
Chiştocul aprins ateriza lângă trupul calului mort. 

— Măcar te-ai uitat la el? îl întrebă el pe tăticul lui Benny. 
Niciun glonţ din lumea asta nu poate face aşa ceva. Capul 
doamnei Eisenhart a căzut peste el şi Benny a ieşit afară 
din şanţ din cauză... din cauză că era îngrozit. 

Işi dădu seama că nu mai folosise niciodată cuvântul 
acesta cu voce tare. Nu avusese niciodată nevoie să-l 
folosească. 

— Au aruncat două ghiulele înspre el. Am doborât una, 
dar... 

Înghiţi nodul din gât. 

— Cealaltă... aş fi putut s-o distrug şi pe aia, pricepi... am 
încercat, dar... 


Trăsăturile i se schimonosiră. Ochii îi erau uscați. Şi la fel 
de înspăimântători ca cei ai lui Slightman. 

— N-am avut nici cea mai mică şansă, încheie el. 

Apoi îşi lăsă capul în jos şi începu să plângă în hohote. 

Roland ridică din sprâncene spre Slightman. 

— Bine, spuse administratorul. Înţeleg cum a fost. Da, 
înţeleg, dar, spune-mi, până în momentul acela a fost 
curajos? Te implor, spune-mi. 

— El şi cu Jake au adus înapoi perechea aia de gemeni, 
zise Eddie făcând un semn spre fraţii Tavery. Băiatul se 
rănise. l-a intrat piciorul într-o groapă. Jake şi cu Benny l-au 
scos de acolo şi l-au târât până aici. Tare viteaz, băiatul tău. 
A luptat cot la cot cu noi. 

Slightman îl aprobă din cap. Îşi scoase ochelarii şi se uită 
la ei de parcă acum i-ar fi văzut pentru prima oară. Îi ţinu în 
faţa ochilor o secundă sau două, apoi îi lăsă să cadă şi îi 
zdrobi cu tocul cizmei. Apoi îi privi pe Roland şi pe Jake 
parcă cerându-şi scuze. 

— Cred că am văzut tot ce era de văzut pe lumea asta, le 
spuse şi se duse la fiul său mort. _ 

Vaughn Eisenhart apăru din lanul de porumb. Işi văzu 
soţia şi scoase un urlet prelung. Işi sfâşie cămaşa şi începu 
să se lovească cu pumnul în pieptul fleşcăit, strigându-i 
numele la fiecare lovitură. 

— Of, vai de el, oftă Eddie. Trebuie să-l faci să înceteze, 
Roland. 

— Nu mă bag, spuse pistolarul. 

Slightman luă braţul retezat al copilului său şi îi sărută 
palma cu atâta tandreţe, că Eddie nu mai suportă să-l 
privească. Puse braţul pe pieptul copilului şi se întoarse la 
ei. Fără ochelari, chipul lui părea parcă lipsit de apărare şi 
imatur. 

— Jake, vrei să mă ajuţi să caut ceva cu care să-l 
acoperim? _ 

Jake cobori de pe roată şi începu să caute prin căruţe. In 
tranşeea ce le servise de ascunzătoare, Eisenhart legăna la 
piept capul ars al nevestei lui. Din porumb se auzeau vocile 
copiilor şi ale îngrijitorilor lor intonând „Cântecul Orezului”. 


La început, lui Eddie i se păru că dinspre oraş erau se 
auzeau ecourile cântecului lor. Dar îşi dădu seama că erau 
ceilalţi locuitori din Calla care cântau. Aflaseră. Auziseră 
cântecul şi înţeleseseră ce se petrecuse. Acum veneau spre 
ei. 

Părintele Callahan ieşi din lanul de porumb purtând-o pe 
Lia Jaffords în braţe. Cu toată larma din jur, fetiţa dormea 
dusă. Callahan privi la mormanele de Lupi morţi, îşi trase 
mâna dreaptă de sub funduleţul copilei şi schiţă semnul 
crucii în văzduh. Încet, tremurat. 

— Îţi mulţumim Tie, Doamne, spuse el. 

Roland se apropie şi îl prinse de mâna cu care făcuse 
semnul crucii. 

— Închină-mă şi pe mine, îi ceru. 

Callahan se uită la el fără să priceapă. Roland i-l arătă pe 
Vaughn Eisenhart. 

— A promis că mă va blestema dacă soţia lui păţeşte 
ceva. 

Ar fi putut spune mai multe, dar nu era nevoie. Callahan 
înţelese şi desenă semnul crucii pe fruntea pistolarului. 
Multă vreme după aceea Roland simţi pe piele căldura 
semnului. Şi, cu toate că Eisenhart nu şi-a mai ţinut 
promisiunea, nu i-a părut deloc rău că-i ceruse Părintelui 
să-i ofere acea protecţie adițională. 


20 


Pe Drumul de Est urmă apoi sărbătorirea victoriei asupra 
Lupilor amestecată cu părerea de rău pentru cei doi care îşi 
pierduseră viaţa. Dar, chiar şi durerea aceea era străbătută 
de strălucirea bucuriei. Nimănui nu i se părea că pierderile 
ar fi fost pe măsura câştigului. lar Eddie era de acord cu 
asta. Bine, în cazul în care pierderile nu se refereau la soţia 
sau la fiul tău. 

Cântecul dinspre oraş se auzea mai de aproape. Se 
vedea şi colbul ridicat de pe drum. Oamenii se îmbrăţişau. 
Cineva încercă să ia capul lui Margaret Eisenhart din 


braţele soţului ei, care refuză, însă, să-i dea drumul. 

Eddie se apropie de Jake. 

— Tu n-ai apucat Războiul stelelor, nu-i aşa? îl întrebă el. 
Nu, ţi-am zis că nu. Urma să-l văd, dar... 

— Ai plecat prea curând. Ştiu. Uite, Jake, chestiile alea pe 
care le tot fluturau - chestiile alea erau din film. 

— Sigur? 

— Sigur. Şi Lupii... Jake, Lupii înşişi... 

Jake dădea foarte încet din cap. Se vedeau deja cei care 
veneau din oraş. lar aceştia observară că toţi copiii - 
absolut toti copiii erau bine - şi izbucniră în urale. Cei din 
faţă începură să alerge spre ei. 

— Ştiu. 

— Da? îl întrebă Eddie cu ochi rugători. Pe bune? Pentru 
că, măi, omule, e aiurea, e aiurea rău... 

Jake se uită la Lupii căzuţi unii peste alţii. La glugile lor 
verzi. Pantalonii cenuşii. Cizmele negre. Chipurile rânjite, în 
stare de putrefacție. Eddie scosese deja masca unuia ca să 
vadă ce era dedesubt. Nimic altceva decât metal şlefuit, 
plus obiective pentru ochi, o sită rotundă fără doar şi poate 
pentru nas, câte două microfoane micuţe la tâmple pentru 
urechi. Nu, toată personalitatea acestor creaturi se aflase în 
măştile şi hainele lor. 

— Aiurea sau nu, eu ştiu ce sunt, Eddie. Sau, mai 
degrabă, ştiu de unde vin. Din benzile desenate de la 
editura Marvel. 

Chipul lui Eddie fu luminat de o expresie de uşurare 
sublimă. Se aplecă şi îl sărută pe Jake pe obraz. Umbra unui 
surâs tremură pe buzele băiatului. Nu era mult, dar tot era 
un început. 

— Din cărţile cu Omul-Păianjen, spuse Eddie. Nu mă mai 
săturam de ele în copilărie. 

— Eu nu mi le-am cumpărat, zise Jake. Dar îl ştiam pe 
Timmy Mucci de la „Pistele de Popice din Manhattan”, care 
era dependent de ele. Omu/-Păianjen, Cei Patru Fantastici, 
Incredibilul Hulk, Căpitanul America. După toate era nebun. 
Tipii ăştia, Lupii... 


— Seamănă cu Doctor Doom3, interveni Eddie. 

— Mda. Nu chiar fix pe fix, că sunt convins că mâăştile au 
fost modificate ca să-i facă să semene cât de cât cu nişte 
lupi, dar în rest... aceleaşi glugi verzi, aceleaşi mantii verzi. 
Mda, leit Doctor Doom. 

— Şi ghiulelele, continuă Eddie. Tu ai auzit vreodată de 
Harry Potter? 

— Nu cred. Tu ai auzit? 

— Nu, şi am să-ţi zic de ce. Pentru că ghiulelele sunt din 
viitor. Poate dintr-o bandă desenată scoasă de Marvel 
Comics prin 1990 sau 1995. Pricepi ce vreau să spun? 

Jake pricepea. 

— E vorba despre nouăsprezece, nu? 

— Mda, spuse Jake. Nouăsprezece, nouăzeci şi nouă şi o 
mie nouă sute nouăzeci şi nouă. 

Eddie se uită în jur. 

— Unde-i Suze? 

— Probabil că s-a dus să-şi recupereze scaunul, spuse 
Jake. 

Dar, mai înainte ca vreunul din ei să mai poată dezbate 
chestiunea referitoare la locul unde s-ar fi putut afla 
Susannah Dean (şi, oricum, probabil că era prea târziu 
pentru asta), apărură şi primii oameni veniţi din oraş. Eddie 
şi Jake fură atunci cuprinşi în vârtejul entuziasmului lor de 
nestăvilit - îmbrăţişări, pupături, strângeri de mână, râsete, 
lacrimi, mulţumiri, mulţumiri şi iar mulţumiri. 


21 


La vreo zece minute după ce ajunse grosul orăşenilor, 
Rosalita se apropie de Roland cam fără tragere de inimă. 
Pistolarul se bucură nespus de mult să o vadă, căci Eben 
Took tocmai ce-l prinsese de braţe şi îi explica - iar şi iar şi 
iar, la nesfârşit, după câte se părea - cât de mult greşiseră 
el şi Telford, cât de tare, de absolut, de complet se 

33 Dr Doom, inamicul numărul unu al Celor Patru 
Fantastici (n. tr.). 


înşelaseră, şi cum, atunci când Roland şi Ka-tetul lui vor 
dori să părăsească oraşul, el, Eben Took, îi va echipa din 
cap până în picioare pe gratis, pe gratis, fără să le ceară 
nici măcar un bănuţ. 

— Roland! îl strigă Rosa. 

Pistolarul se scuză şi o luă de braţ, îndepărtându-se de 
mulţime. Pretutindeni erau doar cadavre de Lupi, pe care 
acum le jefuiau fără milă acei oameni buni din Calla, nebuni 
de fericire. 

— Ce-i, Rosa? 

— E vorba despre doamna voastră, spuse femeia. E 
vorba despre Susannah. 

— Ce-i cu ea? întrebă Roland. 

Privi în jur încruntându-se. N-o vedea nicăieri pe 
Susannah şi nici nu-şi putea aminti când anume o văzuse 
ultima oară. Oare atunci când îi dăduse ţigara lui Jake? Atât 
de demult să fi fost? Cam aşa. 

— Unde e? 

— Păi, tocmai asta e problema, zise Rosa. Nu ştiu. M-am 
uitat în căruţa unde se urcase, pentru că m-am gândit că se 
odihneşte. Sau că i s-a făcut rău. Dar nu-i acolo. Şi, 
Roland... nu-i mai găsesc nici scaunul. 

— În numele zeilor! mârâi pistolarul lovindu-se în picior 
cu pumnul. Of, zei ai mei! 

Ingrijorată, Rosalita se dădu un pas înapoi. 

— Unde-i Eddie? o întrebă Roland. 

li arătă. Probabil că nu l-ar fi observat din marea de 
femei şi bărbaţi care-l felicitau, dacă nu l-ar fi avut în cârcă 
pe Heddon Jaffords care râdea cu gura până la urechi. 

— Eşti sigur că vrei să-l sperii? întrebă sfios femeia. Poate 
că s-a retras puţin ca să-şi revină. 

S-a retras puțin, repetă Roland în gând. Simţi cum bezna 
îi acoperă inima. Inima lui şi aşa grea. Se retrăsese puţin, 
sigur că da. Şi el ştia cine îi luase locul. După luptă atenţia 
le fusese abătută... durerea lui Jake... felicitările... confuzia 
şi bucuria şi cântecele... dar asta nu era o scuză. 

— Pistolari! tună el, iar mulţimea triumfătoare se potoli 
într-o clipită. Dacă s-ar fi sinchisit să se uite la cei din jur, 


le-ar fi observat teama din spatele bucuriei şi adulaţiei. ŞI 
nu l-a fi mirat câtuşi de puţin, căci se mai confruntase cu 
aşa ceva; oamenii se temeau întotdeauna de străinii cu 
pistoale mari. lar atunci când lupta se isprăvea, nu voiau 
decât să le mai aştearnă o ultimă masă, eventual să le 
ofere şi un futai din recunoştinţă, apoi să-i lase să-şi vadă 
de drum cât mai repede, iar ei să se reîntoarcă la viaţa lor 
paşnică, viaţa lor bucolică. 

Ei bine, îşi zise Roland, vom pleca în curând. De fapt, 
unul dintre noi a şi făcut-o. Zei ai mei! 

— Pistolari, la mine! La mine! 

Eddie ajunse primul lângă el. Se uită în jur. 

— Unde-i Susannah? 

Roland arătă spre pietrele defileului, apoi ridică degetul 
indicând o gaură neagră, chiar sub linia orizontului. 

— Cred că-i acolo, răspunse. 

Toată culoarea se scurse din obrajii lui Eddie Dean. 

— Aia-i Peştera Uşii, nu? 

Roland dădu din cap. 

— Dar, globul... Treisprezece Negru... nu a vrut nici 
măcar să se apropie de el în biserica lui Callahan... 

— Nu, spuse Roland. Susannah n-a vrut să se apropie de 
el. Dar nu mai este ea la cârmă. 

— Mia? întrebă Jake. 

— Da, răspunse Roland uitându-se cu ochii lui decoloraţi 
la intrarea neagră a peşterii. Mia s-a dus acolo ca să nască. 
Ca să-şi nască fătul. 

— Nu, şopti Eddie, apucându-l de cămaşă. 

În jurul lor, oamenii buni din Calla, aceşti folken 
cumsecade, îi urmăreau tăcuţi. 

— Nu, Roland, nu se poate. 

— Ne vom duce după ea şi să sperăm că nu este prea 
târziu. 

Dar în adâncul sufletului ştia că nu este adevărat. 


EPILOG 
PEŞTERA UŞII 


1 


Se mişcau repede, dar Mia se mişca şi mai repede. Îi 
găsiră scaunul cu rotile la un kilometru şi jumătate de locul 
în care se bifurca drumul. ŞI-I împinsese din răsputeri, îşi 
folosise întreaga forţă a braţelor sale puternice pentru a 
putea să-l facă să treacă peste terenul necruţător. Intr-un 
final se lovise de o bucată de stâncă ieşită în afară, se 
lovise atât de tare că strâmbase roata din stânga, făcând 
scaunul inutil. Dar, chiar şi aşa, era o minune că ajunsese 
atât de departe. 

— Futu-i commala mă-sii de treabă, murmură Eddie, cu 
ochii la scaun şi la toate urmele de lovituri şi la toate 
crăpăturile. Apoi îşi duse la gură palmele făcute căuş şi 
strigă: 

— Rezistă, Susannah! Luptă-te! Rezistă! Venim! 

Trecu în goană pe lângă scaun şi începu să urce 
drumeagul, fără să-i pese dacă ceilalţi îl urmează. 

— Dar Susannah nu poate să urce până la peşteră, nu? 
întrebă Jake. N-are picioare. 

— N-ai zice, nu-i aşa? spuse Roland. 

Chipul îi era întunecat. Şi şchiopăta. Jake deschise gura 
să-l întrebe ce are, dar se răzgândi şi tăcu. 

— La urma urmei, ce caută acolo? vru să ştie Callahan. 
Roland îi aruncă o privire cutremurător de rece. 

— Vrea să se ducă în altă parte, îi zise. Măcar atâta lucru 
poţi să pricepi. Haide. 


2 


Pe când se apropiau de locul unde drumeagul începea să 


urce, Roland îl ajunse din urmă pe Eddie. Prima dată când îi 
puse mâna pe umăr, tânărul i-o respinse. A doua oară, însă, 
se întoarse - în silă - ca să-şi privească dinh-ul în ochi. 
Roland observă că avea piepţii cămăşii pătaţi de sânge. Se 
întrebă dacă era sângele lui Benny sau al lui Margaret, sau, 
poate, al amândurora. 

— Poate ar fi bine s-o lăsăm în pace o vreme, dacă e Mia, 
zise Roland. 

— Ai înnebunit? Ai rămas într-o doagă după lupta cu 
Lupii? 

— Poate că dacă o lăsăm în pace, îşi termină treburile şi 
dispare. 

Dar nici el nu credea ce spune. 

— Sigur, mârâi Eddie cu ochii în flăcări. Sigur c-o să-şi 
termine treburile. Prima treabă: să-şi nască plodul. A doua: 
să-mi omoare nevasta. 

— Asta ar fi sinucidere. 

— Dar ar putea s-o facă. Trebuie să ne ducem după ea. 

Capitularea era o artă la care Roland recursese arareori 
în cele câteva ocazii din viaţă când nu avusese încotro. Şi 
chiar dovedise ceva talent. Mai aruncă o privire la chipul 
palid şi hotărât al lui Eddie Dean şi recurse din nou la ea. 

— În regulă, zise el, dar trebuie să fim extrem de 
prudenţi. Se va împotrivi din răsputeri. S-ar putea chiar să 
încerce să ne ucidă. Poate pe tine primul. 

— Ştiu, spuse Eddie. 

Se uită la drumeagul care, după nici patru sute de metri, 
ocolea creasta spre sud şi dispărea din vedere. Revenea 
abia sub intrarea în peşteră. lar bucata aceea de drum era 
pustie. Bine, şi ce demonstra asta? Susannah (sau Mia) 
putea fi oriunde. Lui Eddie îi trecu prin minte că s-ar fi putut 
chiar să nu fie acolo. 

Că scaunul stricat nu era altceva decât o pistă falsă, 
aidoma lucruşoarelor copiilor pe care Roland ceruse să fie 
împrăştiate prin defileu. 

Nu vreau să cred una ca asta. Sunt un milion de gropi 
fără fund în partea asta din Calla, iar dacă încep să mă 
gândesc că s-ar putea ascunde într-una dintre ele... 


ÎI prinseră din urmă Callahan şi Jake. Nu-i spuseră nimic, 
ci doar îl priviră lung ca să înţeleagă în ce ape se scaldă. 

— Haideţi, le zise el. Nu-mi pasă cine este ea acum, 
Roland. Dar dacă patru bărbaţi întregi la trup nu sunt în 
stare să prindă o doamnă fără picioare, atunci nu ne 
rămâne decât să ne predăm armele şi să ne lăsăm de 
meserie. 

Jake zâmbi stins. 

— M-ai emoţionat. E prima oară când zici că sunt bărbat. 

— Să nu ţi se suie la cap, Frumuşelule. Haidem. 


3 


Eddie şi Susannah vorbeau unul despre celălalt şi se 
gândeau unul la celălalt ca fiind soţ şi soţie. Însă nu era 
tocmai exact, căci Eddie nu fusese capabil să ia un taxi 
până la Cartier de unde să-i cumpere femeii lui un inel cu 
diamant şi o verighetă. Pe vremuri avusese un inel destul 
de drăguţ cu emblema liceului, dar îl pierduse pe plaja din 
Coney Island în vara când împlinise şaptesprezece ani, vara 
când o cunoscuse pe Mary Jean Sobieski. Apoi, în timpul 
călătoriilor dinspre Marea Vestului, Eddie şi-a redescoperit 
talentul de cioplitor în lemn („fofoloncelul ăsta mic de 
sculptor”, cum i-ar fi zis llustrul Narcoman Eminent şi 
Docent). Şi îi cioplise iubitei sale un minunat inel din lemn 
de salcie, uşor ca spuma, dar foarte rezistent. Susannah îl 
purta la gât, de un şiret din piele. 

II găsiră la piciorul potecii, tot prins de bucata de piele. 
Eddie îl luă de jos, se uită crunt la el, apoi îşi trecu peste 
cap şiretul şi îl ascunse sub cămaşă. 

— Uite, îi atrase Jake atenţia. 

Pe o porţiune cu puţină iarbă, chiar lângă potecă, se 
vedea o urmă. Nu de om, şi nici de animal. Urmă lăsată de 
trei roţi amplasate în aşa fel încât lui Eddie i se păru că 
seamănă cu urmele lăsate de o tricicletă pentru copii. Ce 
mama naibii? 

— Haide, spuse. 


Se întrebă de câte ori repetase acest cuvânt de când îşi 
dăduse seama că Susannah dispăruse. Şi se mai întrebă 
câtă vreme îl vor mai urma. Nu că ar fi avut vreo 
importanţă. El, unul, va merge şi va tot merge până o va 
găsi, sau până când el însuşi va muri. Pur şi simplu. Cel mai 
mult îl înspăimânta copilul... cel căruia ea îi zicea „fătul” ei. 
Dacă o ataca? Şi avea sentimentul că era foarte posibil ca 
aşa ceva să se întâmple. 

— Eddie, spuse Roland. 

Tânărul aruncă o privire peste umăr şi făcu gestul 
nerăbdător, caracteristic pistolarului: haidem. 

Dar Roland arătă cu mâna la urma de roţi. 

— Aici a fost ceva cu motor. 

— Ai auzit vreunul? 

— Nu. 

— Atunci n-ai de unde să ştii. 

— Dar ştiu, îl contrazise Roland. Cineva i-a trimis un 
mijloc de deplasare. 

— N-ai de unde să ştii asta, naiba să te ia! 

— Andy putea s-o facă, interveni Jake. Dacă îi comanda 
cineva. 

— Şi cine să-i fi comandat să facă una ca asta? scrâşni 
din măsele tânărul. Finli, îi răspunse Jake în gând. Finli 
o'Tego, cine o mai fi şi ăsta. Sau, poate, Walter. Dar nu 
spuse nimic cu voce tare. Eddie era suficient de necăjit şi 
aşa. 

— Du-te-n mă-ta! mârâi Eddie şi se întoarse pe poteca ce 
urca spre peşteră. Haide! 


4 


Însă, în adâncul inimii, Eddie ştia că Roland are dreptate. 
Se năpusti pe poteca ce ducea la Peştera Uşii. Nu era 
mânat de speranţă, ci de un soi de hotărâre disperată. La 
locul unde se afla lespedea căzută de-a curmezişul potecii, 
descoperiră un vehicul abandonat, cu trei roţi şi motor 
electric ce scotea un zumzăit uşurel şi neîntrerupt 


mmmmmmm. Lui Eddie i se părea că drăcia asta seamănă 
cu unul din ATV-urile alea fiţoase care se vând la 
Abercrombie & Fitch. Cu acceleraţie de mână şi frâne de 
mână. Se uită mai de aproape şi citi cuvintele stanţate în 
metalul mânerului din stânga. 


O 


FRÂNE DE MÂNĂ EXECUTATE DE NORTH CENTRAL O 


O POSITRONICS O 
_ În spatele şeii ca de bicicletă se afla un portbagaj micuţ. 
Il deschise şi nu fu deloc surprins să descopere înăuntru un 
bax cu şase cutii de Nozz-A-La, băutura preferată a 
scamatorilor din întreaga lume. O cutie fusese începută. Şi 
normal. Lui Susannah îi fusese sete. Aşa se întâmplă când 
faci efort. Şi când eşti cuprinsă de chinurile facerii. 

— Chestia asta e de peste râu, şopti Jake. De la Dogan. 
Precis că aş fi văzut parcarea dacă aş fi ieşit prin spate. 
Probabil că au o flotilă de maşinării din astea. Pun pariu că 
a fost Andy. 

Eddie se văzu nevoit să admită că toată povestea avea 
ceva noimă. Evident că Doganul era un soi de avanpost, 
probabil unul de dinaintea apariţiei actualilor rezidenţi 
scârbavnici din Bubuit de Tunet. lar tipul acesta de vehicul 
putea fi extrem de folositor la patrulare, dat fiind terenul 
denivelat. 

Din punctul acela înalt, de lângă lespedea prăbuşită, 
Eddie văzu câmpul de luptă din vale, locul în care îi 
învinseseră pe Lupi cu farfurii şi plumbi. Porțiunea aceea 
din Drumul de Est era plină de lume, de parcă ar fi fost o 
paradă de Ziua Recunoştinţei. Toată Calla petrecea acolo 
şi, o, cât îi mai detesta Eddie pe oamenii aceia. /igodi; 
căcăcioase ce sunteți, din cauza voastră mi-a dispărut 
nevasta. Era o idee prostească, teribil de nedreaptă, dar îi 
aduse un soi de satisfacţie urâcioasă. Cum zicea Stephen 
Crane în poezia aia pe care o învăţaseră la liceu? „Îmi 
place pentru că este amară şi pentru că este inima mea.” 


34 Stephen Crane (1871-1900), poet şi prozator american 
(n. tr.). 


Cam aşa ceva. 

Acum Roland se oprise lângă tricicleta abandonată. lar 
dacă era duioşie ceea ce citea în ochii pistolarului - sau, 
mai rău, milă - n-avea trebuinţă de asta. 

— Haidem, băieţi. Hai s-o găsim. 


5 


De data aceasta vocea care-i întâmpină din măruntaiele 
Peşterii Uşii aparţinea unei femei pe care Eddie n-o 
întâlnise niciodată, deşi auzise de ea - da, auzise multă- 
multă, mulţumesc foarte frumos - şi o recunoscu de îndată. 

— A fugit, matahală uzurpatoare! zbieră din beznă Rhea 
de Coos. Şi-a mutat prăvălia, dacă pricepi ce voi să-ţi zic! 
Da, chiar aşa, şi când o fi să se nască plodul canibal, o să-şi 
mânce mămicuţa de la fofoloancă-n sus, aşa să ştii, chiar 
aşa! 

Scoase un hohot de râs absolut identic (şi absolut 
perforator de timpane) cu hăhăitul Vrăjitoarei Hazel55. 

— Ăsta n-o să vrea ţâţă, o să se înfigă direct în carne! 

— Taci! urlă Eddie spre întunericul deplin. Tacă-ţi gura... 
fantomă împuţită! 

Şi, ca prin minune, fantoma tăcu. 

Tânărul se uită în jur. Văzu cufărul afurisit cu ediţiile 
princeps ale lui Tower. Văzu uşa nedescoperită, cu 
balamalele suspendate în aer. Insă acum avea un aspect 
lipsit de viaţă. Nu mai era doar nedescoperită, acum era şi 
dată uitării. O altă bucăţică inutilă a unei lumi ce mersese 
mai departe. 

— Nu, gemu Eddie. Nu, nu accept una ca asta. Puterea 
încă mai este aici. Puterea încă mai este aici. 

Se întoarse spre Roland, dar pistolarul nu mai era atent 
la el, ci făcea un lucru incredibil: se uita la cărţi. De parcă 
toată povestea asta cu Susannah l-ar fi plictisit şi voia să 
citească ceva ca să-i treacă timpul mai uşor. 


3 Vrăjitoarea Hazel, personaj de desene animate, unul 
din duşmanii lui Bugs Bunny (n. tr.). 


Eddie îl apucă de umeri, întorcându-l spre el. 

— Ce s-a întâmplat? Ştii ce s-a întâmplat? 

— Este evident, răspunse Roland. 

Callahan venise lângă el. Doar Jake, pentru prima oară în 
Peştera Uşii, rămase lângă intrare. 

— A mers cu scaunul cât de repede a fost în stare, apoi s- 
a târât de-a buşilea până la intrarea pe poteca ce duce la 
peşteră. Treabă deloc uşoară pentru o femeie care stă să 
nască. Şi cineva - probabil Andy, cum zice şi Jake - i-a lăsat 
un mijloc de transport la poalele potecii. 

— Dacă a fost Slightman, mă întorc şi-l omor cu mâinile 
mele. 

Roland clătină din cap. 

— Nu, n-a fost Slightman. 

Însă mai mult ca sigur că Slightman a ştiut de toată 
povestea asta, îşi zise el în gând. Probabil că nu mai conta 
acum, însă lucrurile neterminate îi plăceau la fel de puţin 
cât îi plăceau tablourile strâmbe pe pereţi. 

— Hei, frate-mio, scuze că-ţi zic, da' curva ta a mierlit-o, 
se auzi vocea lui Henry Dean din străfundurile peşterii. Şi 
nu părea deloc mâhnit; părea chiar foarte binedispus. 

— Nasoleala aia a halit-o de tot! S-a oprit cât să scuipe 
dinţii! 

— Taci! urlă Eddie. 

— Că creieru-i a mai bună papa pentru minte, aşa să ştii 
şi tu, continuă netulburat Henry, pe un ton calm şi doct. 
Râvnit de canibalii din toată lumea. Asta-i fătul ei, Eddie! 
Drăgălaş, da' flămuna'! 

— În numele lui Dumnezeu, taci! strigă Callahan. 

Şi fratele mort al lui Eddie tăcu de îndată. Pentru 
moment, cel puţin, tăcură toate vocile. 

Roland continuă ca şi cum nici nu ar fi observat 
întreruperea. 

— A venit aici. A luat geanta. A deschis lădiţa pentru ca 
Treisprezece Negru să poată deschide uşa. Mia a făcut 
toate astea - căci Mia a fost, nu Susannah. Mia, fiică a 
nimănui. Şi apoi, cu lădiţa deschisă în braţe, a trecut prin 
uşă. Ajunsă în partea cealaltă a închis lădiţa, închizând 


totodată şi uşa. Închizând-o, pentru ca noi să nu putem s-o 
urmărim. 

— Nu, murmură Eddie. 

Apucă mânerul din cristal, cu trandafirul gravat în 
faţetele sale geometrice. Nu se mişcă. Niciun pic. 

Acum, din întuneric, se auzi vocea lui Elmer Chambers: 

— Dacă te-ai fi mişcat mai repede, fiule, ţi-ai fi putut 
salva prietena. Este numai vina ta. 

Şi tăcu. 

— Nu e adevărată vocea, îşi zise Eddie ocupat să pipăie 
trandafirul cu vârful degetului. 

Se umplu de praf. Ca şi cum uşa aceea ar fi fost de zeci 
de secole neutilizată, nu doar nedescoperită. 

— Sunt transmisii ale celor mai naşpa chestii care-ţi trec 
prin minte. 

— Vă urăsc de moarte, spălăciţi ordinari ce sunteţi! 
Mereu v-am urât! zbieră Detta triumfătoare din bezna de 
dincolo de uşă. Şi ce mă bucur c-am scăpat de voi! 

— Uite, vezi? spuse Eddie arătând cu degetul în direcţia 
vocii. 

Palid şi preocupat, Jake făcu semn că a înţeles. Roland se 
întorsese la cufărul cu cărţi al lui Tower. 

— Roland? 

Eddie încercă inutil să-şi ascundă iritarea din ton, sau 
măcar să-i imprime o notă de umor. 

— Te plictisim, cumva? 

— Nu, răspunse simplu pistolarul. 

— Atunci, ce-ar fi să laşi naibii cărţile alea şi să mă ajuţi 
să găsim o modalitate de a deschide uşa asta... 

— Ştiu cum o putem deschide, zise Roland. Întrebarea 
esenţială este unde ne va duce, acum că nu mai avem 
globul. lar a doua întrebare este unde anume vrem noi să 
mergem. După Mia, sau acolo unde se ascund Tower şi 
prietenul lui ca să nu-i găsească Balazar şi oamenii lui? 

— Ne ducem după Susannah! urlă Eddie. Ai ascultat vreo 
iotă din ce zic vocile astea blestemate? Zic că e un canibal! 
Soţia mea dă naştere unui monstru canibal chiar în 
momentul ăsta, şi dacă tu îţi închipui că există ceva mai 


important decât... 

— Turnul este mai important, zise Roland. lar undeva, în 
spatele acestei uşi se află un om al cărui nume înseamnă 
„turn”. Un om care are un anume teren viran unde creşte 
un anume trandafir. 

Eddie se uită la el năucit, fără să-i vină a crede ce aude. 
La fel şi Jake şi Callahan. Roland se întoarse din nou la 
cufăr, a cărui prezenţă era la fel de ciudată ca şi uşa în 
această beznă a rocilor. 

— lar cărţile acestea îi aparţin, spuse pistolarul dus pe 
gânduri. A riscat totul doar ca să le poată salva. 

— Da, sigur, pentru că-i un nemernic obsedat. 

— Dar toate lucrurile sunt în slujba lui ka şi urmează 
Grinda, adăugă Roland, alegând un volum. 

Eddie observă că era vorba despre o carte pusă acolo cu 
faţa în jos, gest deloc caracteristic lui Calvin Tower. 

Roland o tinu o vreme în mâinile sale aspre, pline de 
cicatrice, ca şi cum ar fi încercat să se decidă cui să o dea. 
Se uită la Eddie... apoi la Callahan... apoi îi oferi cartea lui 
Jake. 

— Citeşte-mi ce scrie pe copertă, îi ceru el băiatului. Mă 
doare capul când încerc să citesc cuvinte din lumea 
voastră. Ochiul meu le desluşeşte lesne, dar când îmi întind 
şi mintea înspre ele, dispar ca prin farmec. 

Jake nu-l mai asculta; ochii îi erau pironiţi asupra copertei 
pe care era desenată o bisericuţă de provincie pe fundalul 
unui apus de soare. Între timp, Callahan se apropiase de 
uşă şi o studia cu multă atenţie. 

În cele din urmă, băiatul ridică privirea de pe carte. 

— Dar... Roland, ăsta nu-i oraşul despre care ne-a 
povestit Părintele Callahan? Oraşul unde vampirul i-a rupt 
crucea şi l-a obligat să-i bea sângele? 

Callahan se întoarse la el: 

— Ce? 

Fără vreun cuvânt, Jake îi întinse cartea. Callahan o luă. 
O smuci din mâna băiatului. 

— Salem's Lot, citi el. Roman de Stephen King. Se uită la 
Eddie, apoi la Jake. 


— A auzit vreunul din voi de scriitorul ăsta? Parcă nu-i din 
când-ul meu. Parcă nu. 

Jake scutură din cap. Eddie vru să spună că nici el nu ştia 
despre cine e vorba, când observă ceva. 

— Biserica aia de pe copertă. Uitaţi-vă la ea. Seamănă 
foarte bine cu Sala de întruniri din Calla. Parcă sunt 
gemene, aşa bine seamănă. 

— Seamănă şi cu Biserica Metodistă din East Stoneham, 
ridicată în 1819, zise şi Callahan, ceea ce înseamnă că 
avem tripleţi. 

Dar până şi în propriile-i urechi vocea-i suna ca de foarte 
departe, lipsită de substanţă, aidoma vocilor false ce 
răsăreau din adâncurile peşterii. Şi, pe neaşteptate, se 
simţi şi el fals. Se simţi nouăsprezece. 


6 


E o glumă proastă, încerca să-l liniştească mintea lui. 
Precis e o glumă. Pe copertă scrie că-i un roman, aşa că... 

Atunci îi veni o idee care-l scaldă într-un val imens de 
uşurare. Ce-i drept, o uşurare condiționată, dar tot mai 
bună decât deloc. Ideea era aceea că se mai întâmplă ca 
oamenii să scrie povestiri inventate despre locuri reale. Cu 
siguranţă că asta era. Precis. 

— Vită-te la pagina o sută nouăsprezece, îl îndemnă 
Roland. Am înţeles eu ceva, dar nu tot. Nici pe departe. 

Callahan găsi pagina, şi iată ce citi: 

— „Pe când urma cursurile seminarului teologic, un 
prieten al Părintelui Callahan...” 

Se întrerupse citind înnebunit restul numai pentru el. 

— Dă-i înainte, spuse Eddie. Citeşte, Părinte, ori îţi iau 
cartea şi citesc eu. Callahan reîncepu: 

— „...un prieten al Părintelui Callahan îi dăruise un şervet 
pe care era brodat cu lână un mesaj blasfemator ce îl 
făcuse să explodeze în hohote îngrozite de râs, însă care, 
pe măsură ce treceau anii, i se părea mai adevărat şi mai 
puţin blasfemator: Dumnezeu mi-a dat SENINATATEA de a 


accepta ceea ce nu pot schimba, TENACITATEA de a 
schimba ceea ce pot şi NOROCUL de a nu călca în străchini 
prea des. Mesajul era brodat cu caractere vechi pe un fond 
de răsărit de soare. 

Acum, în faţa celor adunaţi la înmormântarea lui... 
înmormântarea lui Danny Glick... vechiul crez... îi reveni 
iarăşi în minte.” 

Mâna în care ţinea cartea fu cuprinsă de un tremur 
puternic. Jake o prinse înainte să cadă pe podeaua peşterii. 

— Chiar ai avut aşa ceva, nu? îl întrebă Eddie. Chiar ai 
avut un şervet pe care scria chestia asta. 

— Frankie Foyle mi l-a dăruit, şopti răguşit Callahan. Pe 
vremea când eram la seminarul teologic. Şi Danny Glick... 
eu i-am făcut slujba de înmormântare. Cred că v-am 
povestit. Acela a fost momentul când totul a început să se 
schimbe. Dar ăsta-i un roman! 

Pe neaşteptate, şoapta i se transformă în urlet. Lui 
Roland i se păru că seamănă în mod sinistru cu vocile false 
care veneau din burta peşterii. i 

— La naiba cu tot! Eu sunt un OM ADEVARAT! 

— Uite, aici scrie cum ţi-a rupt vampirul crucifixul, îl 
informă Jake. „În sfârşit împreună! zâmbi Barlow. 
Trăsăturile sale erau puternice şi inteligente şi frumoase 
într-un mod respingător şi crunt - totuşi, când lumina îşi 
modifică unghiul, părură...” 

— Incetează, îngăimă Callahan. Mă doare capul. 

— Scrie că-ţi amintea de bau-baul din dulap, de pe 
vremea copilăriei tale. Domnul Flip. 

Acum, chipul lui Callahan era la fel de alb ca al victimei 
unui vampir. 

— Nu am povestit niciodată nimănui despre domnul Flip, 
nici măcar mamei mele. Nu se poate să scrie aşa ceva în 
carte. Pur şi simplu nu e posibil. 

— Ba e, spuse Jake fără afectare. 

— Stai să ne înţelegem, interveni Eddie. În copilăria ta a 
existat un domn Flip, şi la el te-ai gândit atunci când te-ai 
întâlnit cu Barlow ăsta, vampirul de Tip Unu. Corect? 

— Da, dar... 


Eddie se întoarse spre pistolar. 

— Şi tu crezi că povestea asta ne aduce mai aproape de 
Susannah? 

— Da. Am ajuns la esenţa unui mare mister. Probabil ce/ 
mai mare mister dintre toate câte sunt. Cred că Turnul 
Întunecat este aproape. Cât să întindem mâna. lar dacă 
Turnul este aproape, înseamnă că şi Susannah este 
aproape. 

Fără să-l audă, Callahan răsfoia înnebunit cartea. Jake se 
uita peste umărul lui. 

— Şi ştii cum să deschizi uşa aia? arătă Eddie cu mâna 
înspre ea. 

— Da, răspunse Roland. Am nevoie de ceva ajutor, dar 
sunt de părere că oamenii din Calla Bryn Sturgis ne sunt 
datori. Nu crezi? 

Eddie dădu din cap. 

— Bine. Acum ascultă ce-ţi spun: sunt aproape convins 
că am mai văzut numele Stephen King. Cel puţin o dată. 

— Pe tabla cu specialităţi, zise Jake fără să-şi ridice ochii 
din carte. Da, mi-aduc şi eu aminte. Era scris pe tabla cu 
specialităţi prima oară când am trecut prin portal. 

— Tabla cu specialităţi? întrebă nedumerit Roland. 

— Tabla cu specialităţi a lui Tower, explică Eddie. Era în 
vitrină, ştii? O reclamă pentru Restaurantul lui Spiritual. 

Roland făcu semn că pricepuse. 

— Să vă mai spun ceva, zise Jake ridicând privirea. 
Numele era acolo când am trecut cu Eddie prin portal, dar 
nu fusese atunci când m-am dus eu acolo prima dată. 
Atunci când mi-a spus domnul Deepneau ghicitoarea cu 
râul. Atunci pe tablă era scris numele altcuiva. Şi apoi s-a 
schimbat, aşa cum s-a schimbat şi numele cucoanei care a 
scris Charlie, trenulețul Uu-uu. 

— N-am cum sa fiu în carte, repetă Callahan. Nu sunt o 
plăsmuire... Nu-i aşa că nu? 

— Roland, spuse Eddie, trebuie s-o găsesc. Nu-mi pasă 
cine e o plăsmuire şi cine nu. Nu-mi pasă nici cât negru sub 
unghie de Calvin Tower, Stephen King sau Papa de la 
Roma. Când e vorba de viaţa mea, viaţa mea cea 


adevărată, o vreau doar pe Susannah. Trebuie să-mi găsesc 
soția. 

Şi îl rugă cu voce stinsă: 

— Ajută-mă, Roland. 

Roland luă cartea cu mâna stângă. Cu dreapta atinse 
uşa. Dacă mai trăieşte. Dacă o vom putea găsi. Dacă a 
redevenit ea însăşi. Dacă şi dacă şi dacă. Eddie îl prinse de 
braţ. 

— Te rog. Te rog nu mă obliga să încerc s-o găsesc de 
unul singur. O iubesc nespus de mult. Te implor, ajută-mă 
S-O găsesc. 

Roland surâse. Surâsul îl întinerea. Surâsul acesta lumină 
peştera. Toată puterea străvechiului Eld se afla în surâsul 
acela: puterea Albului. 

— Da, spuse el. Te voi ajuta. Plecăm. 

Şi repetă declaraţia obligatorie în acest loc sinistru. 

— Da. 


Bangor, Maine 
15 decembrie 2002 


NOTA AUTORULUI 


Ar trebui să fie evident, fără să mai bat eu apa în piuă, 
faptul că datorez enorm westernului american în privinţa 
realizării romanelor din seria Turnul Intunecat. Cu siguranţă 
că ultima parte a numelui Calla nu s-a iscat din senin. Însă 
mă simt obligat să precizez că mai există cel puţin încă 
două surse de inspiraţie de altă origine decât americană. 
Pentru că regizorul Sergio Leone (Pentru un pumn de dolari, 
Pentru câtiva dolari în plus, Bunul, răul şi urâtul) a fost 
italian. lar Akira Kurosawa (Cei şapte samurai) a fost, 
desigur, japonez. Oare ar mai fi fost scrise cărţile acestea 
fără moştenirea cinematografică a lui Kurosawa, Leone, 
Peckinpah, Howard Hawks şi John Sturgis? Poate nu ar fi 
putut fi scrise fără Leone. Dar fără ceilalţi, eu sunt de 
părere că nu ar mai fi existat niciun Leone. 

Rămân recunoscător şi lui Robin Furth, care a reuşit să- 
mi fie aproape cu toate informaţiile necesare ori de câte ori 
aveam nevoie de ele; şi, fireşte, îi sunt recunoscător soţiei 
mele, Tabitha, cea care încă mai are răbdare cu mine şi îmi 
acordă răgazul, lumina şi spaţiul necesare ca să-mi fac 
treaba cât pot eu de bine. 


S.K.