Stephen King — Orasul Bantuit vol.1

STEPHEN 


KING 


ORAȘUL BÂNTUIT 


# A 


VOLUMUL 1 


NEMIRA 


Stephen King 
Oraşul 
bântulT 


Traducere din limba engleză MIHNEA 
COLUMBEANU 
Stilizare de RUXANDRA TOMA 


Oraşul bântulT - Volumul | 
Ediţia a Il-a, revizuită 


„Oraşul ăsta bătrân mi-a fost cămin de când mă ştiu 
Oraşul ăsta va rămâne şi după ce eu n-oi mai fi. 
Priveşte-n jur, cartierul de est, cartierul de vest 
Au încercat să te doboare, dar încă te mai am în 
sânge.” 
The Michael Stanley Band 


„Ce cauţi, prieten vechi? 
După atâţia ani petrecuţi departe, te-ai întors 
Cu imagini păstrate cu grijă 
Sub ceruri străine 
Prea departe de ţinuturile tale.” 
Georgios Seferis 


„Din senin, teroarea vine.” 
Neil Young 


Partea întâi 
Umbra din trecut 


„Încep! 
Desăvârşită 
floarea îşi desface petalele-i viu colorate 
larg în soare 
Dar limba albinei 
nu le găseşte 
Şi se cufundă iarăşi în ţărână 
cu un strigăt - 
căci ai putea numi strigăt 
ceea ce li se furişează pe buze, aidoma unui fior 
pe când în van aşteaptă şi apoi dispar...” 
William Carlos Williams, 
Paterson 


„Înfrânt în oraşul unui mort.” 
Bruce Springsteen 


Copiii mei, o carte reprezintă adevărul dinlăuntrul 
minciunii, iar adevărul acestei cărţi este destul de 
simplu: există magie. 

S.K. 


Capitolul 1 
După potop (1957) 


1 


Teroarea, care avea să nu se mai sfârşească timp de 
încă douăzeci şi opt de ani - dacă într-adevăr s-a sfârşit 
vreodată - a început, din câte ştiu eu, în momentul când 
o bărcuţă confecţionată dintr-o pagină de ziar plutea pe 
apele umflate de ploaie dintr-o rigolă. 

Bărcuţa sălta, se înclina, se îndrepta iarăşi, se avânta 
vitejeşte prin vârtejuri perfide şi îşi continua drumul pe 
Witcham Street, spre semaforul de la intersecţia acestei 
străzi cu Jackson Street. Cele trei becuri colorate 
dispuse vertical pe toate laturile stopului erau stinse în 
după-amiaza aceea din toamna anului 1957, iar casele 
erau şi ele cufundate în întuneric. Plouase încontinuu o 
săptămână încheiată, iar de două zile începuse să bată şi 
vântul. Majoritatea cartierelor din Derry rămăseseră 
fără curent electric. 

Un băieţel în pelerină de muşama galbenă şi galoşi 
roşii alerga voios pe lângă micuța barcă de hârtie. 
Ploaia nu încetase, dar dădea, în sfârşit, semne de 
oboseală. Răpăia pe gluga pelerinei, ca pe un acoperiş 
din tablă... Sunet mângâietor, chiar plăcut urechilor. 
Băiatul cu pelerina galbenă era George Denbrough. 
Avea şase ani. Fratele său, William, cunoscut majorităţii 
elevilor de la Şcoala Elementară Derry (şi chiar şi 
profesorilor, care însă nu i-ar fi rostit niciodată porecla 
în faţă) drept Bâlbâitul, era acasă, curăţându-şi gâtul de 
ultimele accese de tuse ale unei gripe rebele. În toamna 
aceea a anului 1957, cu opt luni înainte de începerea 
adevăratului coşmar şi cu douăzeci şi opt de ani înainte 
de răfuiala finală, Bill Bâlbâitul avea zece ani. 

Bill confecţionase bărcuţa alături de care alerga acum 
George. O confecţionase aşezat în pat, cu spatele 


sprijinit de un maldăr de perne, în vreme ce mama lor 
cânta Fiir Elise la pianul din salon, iar ploaia şiroia 
neobosită pe geamul dormitorului. 

Cam la trei sferturi în josul cvartalului, înspre 
intersecţie şi semaforul cel mort, Witcham Street era 
blocată de noroaie şi de patru bariere portocalii. Pe 
fiecare barieră se putea citi inscripţia „DEPART. 
LUCRĂRI PUBLICE DERRY” Dincolo de acestea, apa 
debordase din canalele înfundate cu crengi, pietre şi 
gogoloaie încleiate de frunze veştede. Puhoiul îşi 
înfipsese mai întâi degetele în sol, după care smulsese 
hrăpăreţ hălci întregi - în cea de a treia zi cu ploi. Pe la 
amiaza zilei a patra, bucăţi mari din asfalt navigau prin 
intersecţia Witcham cu Jackson, aidoma unor plute în 
miniatură. Mulţi oameni din Derry începuseră deja să 
facă tot soiul de glume crispate despre Arca lui Noe. 
Departamentul Lucrărilor Publice reuşise să menţină 
deschisă Jackson Street, însă Witcham era încă 
impracticabilă de la bariere până în centrul oraşului. 

Dar toată lumea era de acord că ce fusese mai rău 
trecuse. Kenduskeag Stream se umflase până la limita 
malurilor sale, pe Maidan; şi ajunsese doar la câţiva 
centimetri de marginile din beton ale Canalului ce îl 
sugruma pe când străbătea centrul oraşului. Chiar 
atunci, o echipă de voluntari - printre care şi Zack 
Denbrough, tatăl lui George şi al lui Bill - a început să 
înlăture sacii cu nisip pe care îi puseseră în ajun cu 
atâta grabă şi panică. Ieri, ieşirea din matcă a râului şi 
pagubele costisitoare provocate de inundație păruseră 
aproape inevitabile. Doamne, Dumnezeule, se mai 
întâmplase şi altă dată - viitura din 1931 fusese un 
dezastru care costase milioane de dolari şi peste 
douăzeci de vieţi omeneşti. Numai că asta se petrecuse 
demult, deşi încă se mai găseau destui oameni care să 
îşi amintească bine acel coşmar; suficient de bine cât să 
reuşească să îi sperie şi pe ceilalţi din jur. Una dintre 
victimele inundaţiei fusese găsită la vreo treizeci şi cinci 


de kilometri mai la est, în Bucksport. Peştii îi mâncaseră 
ochii acelui nefericit domn, trei degete, penisul şi 
aproape toată laba piciorului stâng. Încleştat în ceea ce 
mai rămăsese din mâinile sale, găsiseră un volan de 
Ford. 

Dar acum râul se retrăgea, iar când va fi inaugurat 
digul cel nou pe cursul superior, apele urmau a înceta să 
mai fie o ameninţare. Cel puţin aşa spunea Zack 
Denbrough, care lucra la compania Bangor 
Hydroelectric. Iar apoi - ei bine, inundaţiile viitoare îşi 
vor purta singure de grijă. Problema era că oraşul 
trebuia să iasă cu bine din această încercare, să dea din 
nou drumul curentului electric şi după aceea să uite 
totul. După cum avea să descopere şi Bill Denbrough de- 
a lungul timpului, în Derry scufundarea în negura uitării 
a tragediilor şi a catastrofelor devenise aproape o artă. 

George se opri imediat după bariere, pe buza unui 
şanţ adânc tăiat prin asfaltul de pe Witcham Street. 
Surpătura urma o diagonală aproape perfectă. Se 
sfârşea pe partea opusă a străzii, cam la zece metri în 
josul pantei din locul unde stătea el acum. Râse cu poftă 
- sunetul solitar al veseliei copilăreşti aducător parcă de 
veşti bune în după-amiaza plumburie - când o toană a 
şuvoiului îi antrena bărcuţa într-un şir de praguri 
formate de asfaltul sfărâmat. Torentul năvalnic tăiase un 
şanţ de-a lungul diagonalei şi astfel ambarcaţiunea 
călători dintr-o latură a străzii în cealaltă; curentul o 
purta atât de iute, încât George s-a văzut nevoit să 
gonească atât cât îl ţineau puterile pentru a o ajunge din 
urmă. Plescăind prin apă, tălpile galoşilor săi împroşcau 
stropi noroioşi. Cataramele încălţărilor scoteau clinchet 
de clopoței, pe când George Denbrough alerga spre 
ciudata sa moarte. lar simţământul care îi umplea 
sufletul în clipele acelea era dragostea limpede şi simplă 
pentru fratele său, Bill... Dragoste şi o undă de regret la 
gândul că Bill nu se afla acolo, nu lua şi el parte la acest 
joc. Sigur că va încerca să-i povestească, dar ştia că nu 


va fi în stare să îl facă pe Bill să vadă tot ce se 
întâmplase, aşa cum Bill ar fi putut să îi descrie lui 
întreaga aventură, dacă rolurile ar fi fost inversate. Bill 
avea talent şi, chiar şi la vârsta lui, George avea atâta 
minte cât să înţeleagă faptul că acesta nu era singurul 
motiv pentru care fratele său lua numai note maxime 
sau pentru care profesorilor le plăceau atât de mult 
compunerile lui. Talentul de povestitor nu era decât o 
parte din adevăr. Bill ştia să observe totul în jurul lui. 

Nu lipsi mult ca bărcuţa să zboare pe aripi de vânt 
prin canalul oblic, simplă pagină de ziar ruptă din 
cotidianul News al oraşului Derry, pe care însă acum 
George şi-o imagina a fi o navă dintr-un film de război, 
dintre cele pe care le vedea uneori la cinematograf, 
împreună cu Bill, la matineele de sâmbătă. Un film de 
război, în care John Wayne se lupta cu japonezii. În 
goana-i nebună, prova bărcuţei de hârtie împrăştia 
stropi de apă în toate părţile, apoi ajunse la rigola de pe 
stânga străzii. În locul acesta, pe deasupra spărturii din 
asfalt, se formase un pârâiaş nou, răsucindu-se într-o 
vâltoare mărişoară, şi băiatul crezu că acum barca se va 
umple cu apă şi se va răsturna. Într-adevăr, se înclina 
periculos de mult, după care, când se îndreptă, George 
chiui fericit şi o urmări cum se întoarce şi o ia la goană 
în jos spre intersecţie. Puştiul o rupse la fugă, încercând 
să o ajungă din urmă. Deasupra, vântul sălbatic de 
octombrie zgudui cu rafale lugubre copacii pe care 
furtuna, una dintre cele mai necruțătoare, îi 
despovărase de frunzele multicolore. 


2 


Aşezat în pat, cu obrajii încă aprinşi de febră (dar 
temperatura sa, precum râul, începuse să scadă), Bill 
terminase bărcuţa - însă tocmai când George întinse 
mâna după ea, fratele său nu îl lăsă să o atingă. 

— A-a-acum dă-mi p-p-p-parafina. 

— Ce-i aia? Unde-i? 


— E pe raftul din piv-piv-pivniţă, imediat c-cum co- 
cobori, răspunse Bill. Intr-o cutie pe care scrie Gu-Gu- 
ulf... Gulf. Adu-mi şi un cuţit şi un cas-cas-castronel. Şi o 
cu-cu-cutie de chi-chibrituri. 

Ascultător, George coborâse să aducă cele cerute. O 
auzea pe mama lor cântând la pian, nu Für Elise acum, 
ci altceva, ce nu îi plăcea la fel de mult - ceva sec şi plin 
de ifose; auzea ploaia bătând monoton în ferestrele 
bucătăriei. Acestea erau sunete liniştitoare, aşa cum nici 
pe departe nu era gândul că trebuia să coboare în 
pivniţă. Nu-i plăcea pivniţa, nu-i plăcea să coboare scara 
ce ducea în pivniţă, căci întotdeauna îşi închipuia că 
acolo, în întuneric, îl pândea ceva. Fireşte că asta era o 
prostie, aşa îi spusese tatăl său şi tot aşa îi spusese 
mama sa, dar, mai important, Bill spunea la fel, însă... 

Nici măcar nu-i plăcea să deschidă uşa şi să aprindă 
lumina, fiindcă se tot gândea - şi ideea asta era chiar 
atât de tâmpită, încât nu îndrăznea să o împărtăşească 
nimănui - că, în timp ce pipăia după comutator, 
încheietura mâinii îi va fi uşurel cuprinsă de ghearele 
unei labe înfiorătoare... Iar apoi îl va smuci, făcându-l să 
se prăbuşească în bezna care mirosea a noroi, şi a 
umezeală, şi a legume putrezite. 

Ce prostie! Nu existau niciun fel de chestii cu gheare, 
chestii păroase şi pline de ură ucigaşă. Din când în 
când, câte cineva îşi ieşea din minţi şi omora o grămadă 
de oameni - uneori Chet Huntley povestea despre 
asemenea lucruri la ştirile de seară - şi, desigur, mai 
erau şi comuniştii, dar nici urmă de monstru-fantomă 
care să-şi fi făcut sălaş în pivniţa lor. Totuşi, gândul nu-i 
dădea pace. În acele momente infinite, când bâjbâia 
după comutator cu mâna dreaptă (stânga i se încleşta pe 
tocul uşii într-o strânsoare de moarte), miasmele 
beciului păreau să se înteţească până la a inunda lumea 
întreagă. Izurile de noroi, igrasie şi zarzavaturi stricate 
se amestecau într-o unică duhoare, greu de definit, dar 
inconfundabilă, duhoarea acelui monstru, apoteoza 


tuturor monştrilor. Era mirosul a ceva căruia nu reuşise 
să îi găsească un nume: nu era miros de bărbat şi nici 
miros de femeie, era mirosul baubaului, era mirosul 
Monstrului, ghemuit la pândă, gata să se repeadă 
asupra lui. Creatură a nopţii şi a tenebrelor, a 
coşmarurilor şi a fanteziei copiilor. Creatură dispusă să 
mănânce orice, dar poftind mai ales carne proaspătă de 
băieţel. 

În dimineaţa aceea deschisese uşa şi dibuise o 
eternitate după butonul comutatorului, ţinând marginea 
uşii în obişnuita sa încleştare aprigă, cu ochii strâns 
închişi şi vârful limbii strecurându-i-se prin colţul gurii 
asemenea unei mlădiţe chinuite, ce caută cu disperare 
un strop de apă într-un tărâm al secetei. Caraghios? 
Sigur! Pe pariu! Ja te uită la Georgie! Lui Georgie îi e 
frică de întuneric! Ce pişăcios! 

Sunetul pianului răzbătea din încăperea pe care tatăl 
său o numea living, iar mama se încăpăţâna să îi zică 
salon. Răsuna ca o muzică dintr-o altă lume, o lume 
îndepărtată, aşa cum vorbăria şi râsetele de pe o plajă 
aglomerată şi fierbinte trebuie să i se pară unui înotător 
epuizat, care se luptă cu un curent submarin. 

Degetele-i găsiră comutatorul! Aha! 

Il apăsară... 

...Şi nimic. Nicio lumină. 

Oh, drace! Curentul! 

George îşi smulse braţul ca dintr-un coş plin cu şerpi. 
Se îndepărtă de uşa deschisă a pivniţei, cu inima 
bătându-i bezmetică în piept. Nu era curent, sigur că nu 
era - uitase. Ei comedie! Şi acum? O să se întoarcă şi-o 
să-i spună lui Bill că nu putea lua cutia cu parafină 
deoarece era întrerupt curentul şi lui îi era teamă să nu- 
l înşface vreo arătare, ceva ce nu era nici comunist, nici 
asasin în serie, ci o creatură cu mult mai îngrozitoare? 
Că ştie precis cum o parte din făptura ei putredă o să se 
prelingă pe trepte şi o să-l apuce de gleznă? Asta ar fi 
prea de tot, nu? Poate că alţii ar râde de o asemenea 


nerozie, dar Bill nu o să râdă. Bill o să-şi iasă din fire. 
Bill o să spună: „Bagă-ţi minţile în cap, Georgie... Vrei 
barca asta sau nu?” 

Ca şi cum gândul ar fi fost semnalul care să dea 
replica, Bill strigă de sus, din dormitorul său: 

— Ai m-m-murit acolo, Geo-Georgie? 

— Nu, nu, ţi-o aduc, Bill, răspunse imediat George. 

Işi frecă braţele, încercând să îndepărteze senzaţia de 
piele de găină. Se simţea vinovat, surprins asupra 
faptului. 

— M-am oprit doar să beau nişte apă. 

— Păi, g-grăbegşte-te! 

Cobori aşadar cele patru trepte până la raftul din 
pivniţă, cu inima-i fierbinte bubuindu-i în gâtlej, părul de 
pe ceafă în poziţie de drepţi, ochii închişi, mâinile reci, 
convins că dintr-o clipă în alta uşa beciului se va trânti 
de la sine, retezând lumina albă care cădea prin 
ferestrele bucătăriei, apoi îl va auzi pe acel Monstru, 
mai rău decât toţi comuniştii şi ucigaşii din lume, mai 
rău decât japonezii, decât Atila Hunul, mai rău decât 
toate chestiile alea dintr-o sută de filme de groază 
laolaltă. Monstrul, mârâind înfundat - avea să-i audă 
mârâitul în secundele acelea delirante de dinainte de a 
sări asupra lui să-i facă buzunar în burtă. 

Din cauza inundaţiei, mirosul de pivniţă era astăzi mai 
apăsător ca oricând. Casa lor se afla pe Witcham Street, 
aproape de culmea colinei, şi astfel scăpaseră de 
efectele cele mai rele ale viiturii; dar acolo jos, încă mai 
era apă stătută care se infiltrase prin vechea fundaţie de 
piatră. Duhoarea râncedă şi greţoasă te făcea să încerci 
să respiri cât mai puţin. 

George scotoci cât putu de repede printre boarfele 
îngrămădite pe raft - cutii vechi cu cremă de ghete Kiwi 
şi cârpe de lustruit pantofii, o lampă cu gaz spartă, două 
sticle de Windex mai mult goale, o cutie plată şi veche 
de ceară Turtle!. Dintr-un motiv oarecare, cutia aceasta 


1 Turtle (engl.), „broască ţestoasă” (n. red.). 


îi atrase atenţia, aşa că petrecu aproape treizeci de 
secunde privind, cu un soi de uimire hipnotică, broasca 
ţestoasă desenată pe capac. Apoi o aruncă la loc... şi, în 
sfârşit, iat-o: cutia cu inscripţii „GULF” 

O înhăţă şi fugi pe scări în sus cât putu de repede, 
conştient că-i ieşise cămaşa din pantaloni şi convins că 
tocmai aceasta îi va pecetlui soarta: lucrul din beci îl va 
lăsa să ajungă până aproape de uşă, după care o să-l 
înşface de poalele cămăşii, o să-l smucească înapoi şi... 

Ajunse în bucătărie şi trânti uşa după el cu o 
bufnitură vijelioasă. Se sprijini de ea - ochii închişi, 
broboane de sudoare pe braţe şi frunte, cutia cu 
parafină strânsă puternic în mână. 

Pianul tăcuse, iar vocea mamei pluti până la el: 

— Georgie, n-ai putea să trânteşti uşa aia un pic mai 
tare data viitoare? Poate reuşeşti să spargi câteva 
farfurii din bufet, dacă vrei cu tot dinadinsul. 

— Iartă-mă, mămico, strigă el. 

— Georgie, neisprăvit ce eşti, spuse Bill din dormitor. 

Coborâse glasul, astfel ca mama lor să nu-l audă. 

George chicoti subţirel. Frica îi trecuse deja; se 
dezlipise de el la fel de uşor cum se desprinde un 
coşmar de omul care se deşteaptă din încleştarea lui, cu 
pielea rece şi gâfâind, care-şi pipăie trupul şi se 
holbează în jur, să fie sigur că nimic n-a fost adevărat, şi 
începe imediat să îl uite. Jumătate s-a şi dus, în 
momentul când picioarele ating podeaua; trei sferturi, 
când iese de sub duş şi începe să se şteargă; restul, la 
încheierea micului dejun. Totul a trecut... Până data 
viitoare când, în ghearele coşmarului, revin în minte 
toate temerile. 

Țestoasa aia - cugetă George, îndreptându-se spre 
sertarul unde ţineau chibriturile. Unde-am mai văzut eu 
o țestoasă ca aia? 

Dar nu primi niciun răspuns, aşa că izgoni gândul. 

Luă o cutie cu chibrituri din sertar, un cuţit din rastel 
(atent să ţină tăişul departe de trup, aşa cum îl învățase 


tatăl său) şi un castronel din bufetul galez aflat în 
sufragerie. Apoi se înapoie în camera lui Bill. 

— Ce-ce mai gă-găozar eşti, G-Georgie, îl certă Bill, pe 
un ton destul, de blând, şi împinse mai încolo obiectele 
de pe noptieră: un pahar gol, o carafă cu apă, şerveţele 
din hârtie, cărţi, o sticlă de Frecţie Vicks - al cărei miros 
Bill avea să-l asocieze toată viaţa cu piepturile grele, 
pline de flegmă, şi cu nasurile înfundate. Era acolo şi 
vechiul radio Philco, cântând nu Chopin sau Bach, ci o 
melodie a lui Little Richard... Foarte încet însă, atât de 
încet, încât Little Richard era despuiat de toată puterea 
sa crudă, originală. Mama lor, care studiase pianul 
clasic la Juilliard, detesta rock and roll-ul. Nu doar îi 
displăcea, ci chiar avea oroare de el. 

— Nu-s găozar, protestă George, aşezându-se pe 
marginea patului lui Bill şi punând pe noptieră lucrurile 
pe care le adusese. 

— Ba eşti. Nimic altceva decât un găoz mare şi vânăt, 
asta eşti. 

George încercă să-şi imagineze un copil care nu e 
decât un găoz mare şi uriaş pe două picioare şi începu 
să chicotească. 

— Găozul tău e mai mare decât Augusta, continuă Bill, 
amuzat şi el. 

— Găozul tău e mai mare decât tot statul, replică 
George. 

Hohotele de râs s-au rostogolit vreme de două minute. 

Urmă o conversaţie şoptită, de soiul celor care nu 
înseamnă mare lucru pentru nimeni altcineva, cu 
excepţia băieţaşilor: cine-i găozul cel mai mare, cine are 
găozul mai mare, al cui găoz e cel mai vânăt şi aşa mai 
departe. In cele din urmă Bill rosti unul dintre cuvintele 
interzise - îl acuză pe George că ar fi un găoz mare, 
vânăt şi căcăcios - şi amândoi se stricară de râs. Râsul 
lui Bill se transformă într-un acces de tuse. Când începu 
să se potolească (de acum chipul lui Bill căpătase o 
nuanţă vineţie, la care George se uita destul de 


îngrijorat), pianul se opri din nou. Amândoi priviră în 
direcţia salonului, aşteptându-se să audă scrâşnetul 
scaunului pe podea şi paşii scoşi din fire ai mamei. Bill 
îşi îngropă gura în scobitura cotului, înăbuşind ultimele 
rafale de tuse şi, în acelaşi timp, arătând cu degetul 
spre carafă. George îi turnă un pahar cu apă. 

Pianul se auzi - iarăşi Fur Elise. Bill Bâlbâitul nu avea 
să uite nicicând bucata aceea, şi chiar peste ani i se 
făcea de fiecare dată piele de găină pe braţe şi pe 
spinare; inima i se oprea în piept şi îşi aducea aminte: 
Mama mea cânta asta în ziua când a murit George. 

— O să mai tuşeşti, Bill? 

— Nu. 

Bill luă din cutie un şerveţel, hârâi din piept şi scuipă 
flegma, după aceea mototoli şerveţelul şi îl aruncă în 
coşul de lângă pat, care era plin de ghemotoace 
asemănătoare. Apoi deschise cutia cu parafină şi luă în 
palmă un cubuleţ unsuros. George îl privea atent, dar 
fără să vorbească sau să pună întrebări. Lui Bill nu-i 
plăcea ca George să-i vorbească atunci când făcea 
treabă, iar George învățase că, dacă-şi ţinea gura, Bill îi 
va explica ce anume face. 

Cuţitul a fost folosit pentru a tăia o bucăţică din cubul 
de parafină. Bill puse bucata în castronel, apoi aprinse 
un chibrit şi îl aşeză deasupra parafinei. Cei doi băieţi 
priviră flacăra galbenă, în timp ce vântul tot mai slab 
repezea în geam răpăielile intermitente ale ploii. 

— Trebuie să căptuşim barca, altfel se udă şi o să se 
scufunde, spuse Bill. 

Când era cu George, bâlbâială îi slăbea - uneori nu se 
mai bâlbâia deloc. La şcoală însă putea deveni atât de 
gravă, încât îi era imposibil să vorbească. Orice 
comunicare înceta, iar colegii se uitau în altă parte, în 
vreme ce Bill apuca strâns marginile băncii, cu faţa 
înroşindu-i-se aproape la fel de tare ca şi părul şi cu 
ochii îngustaţi ca nişte lame de cuţit, în timp ce încerca 
să smulgă vreun cuvânt din gâtul încăpățânat. 


Câteodată - de cele mai multe ori - cuvântul se îndura 
să iasă. Alteori, refuza pur şi simplu. Când avea trei ani, 
îl lovise o maşină, aruncându-l în zidul unei clădiri; 
fusese în comă timp de şapte ore. Mama sa spunea că de 
la accidentul acela i se trăgea bâlbâială. George avea 
uneori impresia că tatăl său - şi Bill însuşi - nu erau 
chiar atât de siguri. 

Bucăţica de parafină din castronel se topise aproape 
în întregime. Flacăra sfârâi micşorată, albăstrindu-se în 
timp ce cuprindea beţigaşul de carton, şi se stinse. Bill 
îşi muie degetul în lichid şi îl smulse cu un sâsâit slab. li 
zâmbi lui George, parcă scuzându-se: 

— Frige. 

După câteva secunde, vâri din nou degetul şi începu 
să ungă bordurile bărcuţei, unde ceara se usca repede, 
transformându-se într-un abur lăptos. 

— Pot s-o ung şi eu puţin? întrebă George. 

— Sigur. Da' ai grijă să nu cadă pe pături, că te 
jupoaie mama. 

George îşi băgă degetul în parafină, care acum era 
foarte caldă, dar nu mai frigea, şi începu s-o întindă pe 
partea cealaltă a bărcii. 

— Nu pune aşa de multă, găozarule! exclamă Bill. Vrei 
să se scufunde de la pri-prima croazieră? 

— Iartă-mă! 

— Nu-i nimic. Doar ia-ia-o uşor. 

George termină cealaltă latură, apoi cântări bărcuţa 
în mâini. O simţea un pic mai grea, dar nu cu mult. 

— Prima-ntâi, comentă el. Mă duc afară s-o lansez la 
apă. 

— Mda, du-te, murmură Bill. 

Arăta dintr-o dată obosit - obosit şi încă nu tocmai 
vindecat. 

— Aş vrea să poţi veni şi tu, spuse George. 

Voia într-adevăr; uneori, Bill făcea pe şeful, dar 
întotdeauna avea cele mai grozave idei şi nu dădea în el 
aproape niciodată. 


— Şi eu aş vrea să pot veni, spuse Bill posomorât. 

— Păi... 

George îşi mută greutatea de pe un picior pe altul, cu 
bărcuţa în mâini. 

— Să-ţi pui haina de ploaie, îl sfătui Bill, altfel te 
pocneşte şi pe tine gri-gripa, ca pe mine. Probabil c-o s-o 
iei oricum, de la mi-microbii mei. 

— Mulţumesc, Bill. E o corabie grozavă. 

Şi făcu un lucru pe care nu-l mai făcuse de mult, un 
lucru pe care Bill n-avea să-l uite niciodată: se aplecă şi- 
şi sărută fratele pe obraz. 

— Acum chiar c-ai s-o iei, găozare, spuse Bill, părând 
înveselit. 

Îi zâmbi lui George. 

— Pune şi toate astea la loc. Să nu-i vină iar mamei 
dra-dracii. 

— Normal. 

Strânse toate lucrurile şi traversă odaia, cu barca în 
echilibru precar peste cutia de parafină, care stătea 
strâmbă în castronel. 

— G-G-Georgie? 

George se răsuci, privindu-şi fratele. 

— Ai g-grijă. 

— Normal. 

Fruntea i se încreţi puţin. Asta era o vorbă pe care-o 
spunea mămica, nu fratele mai mare. Era la fel de ciudat 
ca şi sărutul pe obrazul lui Bill. 

— Normal c-o să am. 

leşi. Bill nu îl mai văzu niciodată. 


3 


Şi iată-l acum, urmărindu-şi bărcuţa pe partea stângă 
a Witcham Street. Alerga repede, dar apa curgea şi mai 
repede, iar mica ambarcaţiune nu se lăsa întrecută. Auzi 
un vuiet profund şi văzu că, la aproape cincizeci de 
metri mai în josul pantei, torentul din rigolă se prăvălea 
într-o gură de canal rămasă deschisă. Era un semicerc 


prelung şi întunecos tăiat în bordură şi, sub ochii lui 
George, o creangă desfrunzită, cu coaja neagră şi 
lucioasă ca o piele de focă, se năpusti în abisul 
canalului. Stătu agăţată un moment pe margine, după 
care lunecă înăuntru. Într-acolo se îndrepta şi barca. 

— Oh, căca-m-aş în sus! exclamă speriat. 

Începu să alerge şi mai iute şi, preţ de-o clipă, crezu 
că va prinde barca. Apoi un picior îi alunecă şi căzu pe 
burtă, julindu-şi un genunchi şi ţipând de durere. Din 
noua sa perspectivă, de la nivelul solului, îşi privi 
bărcuţa răsucindu-se de două ori pe loc, prinsă pentru o 
clipă într-un alt vârtej, şi apoi dispărând. 

— Căca-m-aş în sus! răcni George iarăşi şi dădu cu 
pumnul în asfalt. 

Îl duru şi asta, şi începu să plângă. Ce mod prostesc 
de a-şi pierde barca! N 

Se ridică şi se apropie de canal. Ingenunche şi privi 
înăuntru. Apa scotea un zgomot jilav, reverberat, şiroind 
în beznă. Era un sunet înfricoşător. li amintea de... 

— În! 

Exclamaţia ţâşni din el ca trasă cu o sfoară, şi băiatul 
sări înapoi. 

Înăuntru erau nişte ochi galbeni: acel fel de ochi pe 
care şi-i imaginase, dar niciodată nu-i văzuse de fapt în 
pivniţă. E un animal - gânduri incoerente i se 
rostogoleau prin minte - asta-i tot, vreun animal, poate o 
pisică. A căzut şi a rămas blocată acolo... 

Oricum, era gata s-o ia la fugă - avea să fugă peste o 
secundă, două, după ce comutatorul mental va fi trecut 
de şocul pe care i-l provocaseră acei doi ochi galbeni şi 
strălucitori. Simţea sub degete suprafaţa aspră a 
caldarâmului şi pânza subţire de apă rece curgând în 
jurul lor. Se văzu pe sine ridicându-se şi păşind îndărăt, 
şi acela a fost momentul când un glas - un glas limpede 
şi chiar plăcut - i se adresă din gura de canal. 

— Salut, Georgie, spuse glasul. 

George clipi din ochi şi se mai uită o dată. Abia dacă îi 


venea să creadă ceea ce vedea; era ca un personaj dintr- 
o poveste născocită sau dintr-un film unde ştii că 
animalele vor vorbi şi vor dansa. Dacă ar fi avut cu zece 
ani mai mult, nu şi-ar fi crezut ochilor. Dar nu avea 
şaisprezece ani. Avea doar şase. 

În canal era un clovn. Lumina dinăuntru, departe de a 
fi grozavă, era suficientă ca George Denbrough să îşi 
dea seama că nu era vorba de o plăsmuire a imaginaţiei 
sale. Acolo jos se afla un clovn, aidoma unuia de la circ 
sau de la TV. De fapt arăta ca o corcitură între Bozo şi 
Clarabell, un personaj care vorbea, în emisiunea Howdy 
Doody de sâmbătă dimineaţa, sunând din claxonul lui 
(sau al ei? - George nu fusese niciodată sigur de genul 
personajului) - Buffalo Bob era singurul din lume care să 
poată înţelege ce spunea Clarabell, şi asta întotdeauna îl 
făcea pe George să se tăvălească de râs. Chipul 
clovnului din canal era alb, avea smocuri comice de păr 
roşu de o parte şi de alta a capului său chel, iar gura îi 
era pictată într-un zâmbet lăbărţat, de paiaţă. Dacă 
George ar fi fost cetăţeanul unor vremuri de mai târziu, 
cu siguranţă că s-ar fi gândit mai întâi la Ronald 
McDonald, nu la Bozo sau Clarabell. 

Clovnul ţinea într-o mână un ciorchine de baloane 
multicolore, ca nişte fructe bogate şi pârguite. În 
cealaltă mână avea bărcuţa de hârtie a lui George. 

— Îţi vrei barca, Georgie? zâmbi clovnul. 

George zâmbi la rândul său. Nu avea ce face; era acel 
gen de surâs căruia pur şi simplu trebuie să îi răspunzi. 

— Normal c-o vreau. 

Clovnul râse: 

— „Normal c-o vreau.” Sună bine! Sună foarte bine! 
Da' de-un balon ce-ai zice? 

— Păi... normal! 

Intinse mâna... apoi o trase înapoi cu părere de rău. 

— N-am voie să primesc nimic de la străini. Aşa a zis 
tăticul. 

— Foarte înţelept, tăticul tău, replică zâmbind clovnul 


din canal. 

Cum am putut să mă gândesc că are ochii galbeni? se 
minună George. Erau de un albastru strălucitor şi jucăuş 
- culoarea ochilor mamei şi ai lui Bill. 

— Foarte înţelept, într-adevăr. Prin urmare, să mă 
prezint. Eu, Georgie, sunt domnul Bob Gray, cunoscut şi 
ca Pennywise Clovnul Dansator. Pennywise, ţi-l prezint 
pe George  Denbrough. George, ţi-l prezint pe 
Pennywise. lar acum, ne cunoaştem. Nu mai sunt un 
străin pentru tine, şi nici tu nu mai eşti străin pentru 
mine. Coo-rect? 

George chicoti: 

— Aşa s-ar zice. 

Întinse iarăşi mâna... Şi iarăşi şi-o retrase. 

— Cum ai ajuns acolo jos? 

— Pur şi simplu m-a suuuflat furtuna, spuse 
Pennywise Clovnul Dansator. A luat pe sus tot circul. 
Simţi mirosul de circ, Georgie? 

George se aplecă spre el. Deodată, simţi miros de 
alune! Alune prăjite, fierbinţi! Şi oţet! Otet alb, pe care 
ţi-l torni pe cartofii prăjiţi, printr-o găurică făcută în 
capac! Simţea miros de vată de zahăr şi gogoşi fierte în 
ulei, şi izul slab, dar înţepător al baligii de animale 
sălbatice. Simţea aroma veselă a rumeguşului de pe 
aleea centrală. Şi totuşi... 

Şi totuşi, de sub toate acestea persista mirosul de 
inundatie, de frunze mucegăite şi de umbre întunecate. 
Miros umed şi stricat. Miros de beci. 

Însă celelalte mirosuri erau mai puternice. 

— Pe bune că-l simt, spuse el în sfârşit. 

— Îţi vrei barca, Georgie? întrebă Pennywise. Mă 
repet doar pentru că nu pari prea dornic s-o capeţi 
înapoi. 

O ridică, surâzând. Purta un costum larg de mătase cu 
nasturi mari, portocalii. O cravată sclipitoare, albastru- 
electric, îi fâlfâia pe piept, iar în mâini avea mănuşi albe 
uriaşe, în genul celor pe care le poartă întotdeauna 


Mickey Mouse şi Donald Duck. 

— Da, normal, răspunse George, privind în canal. 

— Şi un balon? Am verzi şi roşii, galbene şi albastre... 

— Şi zboară? 

— Dacă zboară? se lăţi rânjetul clovnului. Oh, da, 
sigur că da. Zboară! Plutesc! Şi mai am şi vată de 
zahăr... 

George întinse mâna. 

Clovnul îl înşfăcă de braţ. 

Şi George observă cum chipul clovnului se 
transformă. 

Ceea ce văzu atunci era destul de cumplit pentru ca 
cele mai rele închipuiri despre făptura din beci să arate 
ca nişte dulci vise; ceea ce văzu îi distruse minţile 
printr-o singură lovitură de gheară. 

— Plutesc! croncăni arătarea din canal cu un glas 
încleiat. 

Ţinea brațul lui George în strânsoarea sa 
viermănoasă, trăgându-l pe băiat spre bezna aceea 
fioroasă, unde apa şiroia, şi vuia, şi urla, pe când îşi 
purta spre mare încărcătura de rămăşiţe ale furtunii. 
George se încordă, dând capul pe spate dinaintea acelui 
neant final, şi începu să zbiere în ploaie, să zbiere 
înnebunit spre cerul alb al toamnei ce se arcuia peste 
Derry în ziua aceea din octombrie 1957. Ţipetele îi erau 
ascuţite şi pătrunzătoare, şi pe toată lungimea Witcham 
Street oamenii ieşiră la ferestre sau dădură buzna pe 
verande. 

— Plutesc, horcăi glasul, plutesc, Georgie, şi, când ai 
să fii aici jos, cu mine, vei pluti şi tu... 

Umărul lui George se înfipse în cimentul bordurii, iar 
Dave Gardener, care în ziua aceea nu se dusese la 
serviciu, la The Shoehoat, din cauza furtunii, nu văzu 
decât un băieţel cu pelerină galbenă, un băieţel care 
zbiera şi se zvârcolea în rigolă, cu apa noroioasă 
şiroindu-i peste faţă şi  prefăcându-i urletele în 
bolboroseli. 


— Tot ce-i aici jos pluteşte, şopti glasul acela sardonic 
şi putrezit, şi deodată se auzi un pârâit, un fulger orbitor 
de agonie, iar George Denbrough nu mai ştiu nimic. 

Dave Gardener ajunse acolo primul şi, deşi sosi la 
numai patruzeci şi cinci de secunde după primul țipăt, 
George Denbrough era deja mort. Gardener îl apucă de 
spatele pelerinei, îl trase în stradă... Şi începu să urle 
când trupul lui George i se răsuci în mâini. Partea 
stângă a pelerinei se colorase acum într-un roşu-aprins. 
Sângele curgea în canal din gaura zdrenţuită unde se 
aflase braţul stâng. Ciotul osului, oribil de alb, ieşea prin 
țesuturile sfâşiate. 

Ochii băiatului priveau larg deschişi spre cerul 
nepăsător şi, în timp ce Dave pleca împleticit spre 
ceilalţi, care soseau deja alergând de-a valma, începură 
să se umple cu apă de ploaie. 


4 


Undeva dedesubt, în canalul ce se umpluse aproape la 
limită cu apă („n-avea cum să fie cineva acolo”, urma să 
exclame mai târziu şeriful comitatului către un reporter 
de la News, cu o atât de mare furie reţinută, încât părea 
aproape de agonie; „Hercule însuşi ar fi fost măturat de 
forţa curentului”), bărcuţa din hârtie de ziar a lui 
George gonea înainte prin spaţii întunecate şi culoare 
lungi de beton, în care şuvoaiele urlau şi răsunau. Un 
răstimp, naviga alături de o găină moartă ce plutea 
ţinându-şi ghearele gălbui, ca de reptilă, aţintite spre 
tavanul picurând; apoi, la o oarecare intersecţie, în zona 
de est a oraşului, pasărea fu absorbită la stânga, în 
vreme ce barca lui George îşi continuă cursa drept 
înainte. 

După o oră, în timp ce mamei lui George i se dădeau 
sedative în camera de urgenţă a Spitalului Municipal 
Derry, iar Bill Bâlbâitul stătea în pat, năucit, livid şi 
tăcut, ascultându-şi tatăl ce suspina răguşit în salonul 
unde mama sa tocmai cântase Für Elise când ieşise 


George din casă, barca o zbughi printr-o crăpătură de 
asfalt, precum un glonţ ieşind pe gura ţevii unei puşti, şi 
cobori în viteză, până ajunse într-un torent fără nume. 
Când ajunse la râul Penobscot, umflat şi clocotitor, 
peste încă douăzeci de minute, primele petice albastre 
apărură pe cerul de deasupra. Furtuna se sfârşise. 

Bărcuţa sălta, se legăna şi, din când în când, lua apă, 
dar nu se scufunda; cei doi fraţi o impermeabilizaseră 
bine. Nu ştiu unde a acostat în cele din urmă; poate o fi 
ajuns la mare şi navighează acolo pe vecie, ca o luntre 
vrăjită dintr-un basm. Tot ce ştiu e că încă mai plutea şi 
încă mai gonea pe spinarea potopului când a trecut de 
graniţele oraşului Derry, Maine, ieşind astfel din 
povestea noastră pentru totdeauna. 


Capitolul 2 
După festival (1984) 


1 


Motivul pentru care Adrian purta pălăria, avea să le 
spună ulterior poliţiştilor prietenul său, suspinând, era 
acela că o câştigase la standul „Aruncă până câştigi”, la 
bâlciul din Bassey Park, doar cu şase zile înainte de a 
muri. Era mândru de ea. 

— O purta pentru că iubea orăşelul ăsta căcăcios! ţipă 
în faţă poliţiştilor prietenul său, Don Hagarty. 

— Haide, haide - nu-i nevoie să foloseşti cuvinte dintr- 
astea, îl repezi sergentul Harold Gardener pe Hagarty. 
Harold Gardener era unul dintre cei patru fii ai lui Dave 
Gardener. În ziua când tatăl său descoperise trupul 
neînsufleţit, cu un singur braţ, al lui George Denbrough, 
Harold Gardener avea cinci ani. Astăzi, după aproape 
douăzeci şi şapte de ani, avea treizeci şi doi şi începea 
să chelească. Harold Gardener înţelegea realitatea 
tristeţii şi durerii lui Don Hagarty şi, în acelaşi timp, o 
găsea imposibil de luat în serios. Bărbatul acela - dacă 
binevoiai să-l numeşti bărbat - folosea ruj şi pantaloni 
de satin atât de strâmţi, încât aproape că îi puteai 
număra creţurile de pe testicule. Durere sau nu, tristeţe 
sau nu, la urma urmei tânărul acesta nu era decât un 
simplu poponar. La fel ca prietenul său, răposatul 
Adrian Mellon. 

— Hai să reluăm toată povestea, propuse Jeffrey 
Reeves, colegul lui Harold. Voi doi aţi ieşit de la barul 
Falcon şi v-aţi îndreptat spre Canal. Şi pe urmă? 

— De câte ori trebuie să v-o spun, idioţilor? continuă 
să răcnească Hagarty. L-au omorât! L-au împins peste 
balustradă! Doar ca să-şi dovedească încă o dată 
muşchii şi coaiele de masculi feroce. 

Şi izbucni în plâns. 


— Hai încă o dată, repetă răbdător Reeves. Aţi ieşit de 
la Falcon. Şi pe urmă? 


2 


Într-o cameră de interogatoriu, aflată imediat alături 
pe acelaşi culoar, doi poliţişti din Derry discutau cu 
Steve Dubay, în vârstă de şaptesprezece ani; în biroul de 
autentificări de la etaj, alţi doi îl chestionau pe John 
Webby Garton, de optsprezece ani; iar în biroul şefului 
poliţiei, la etajul cinci, şeful Andrew Rademacher şi 
procurorul adjunct Tom Boutillier îl interogau pe 
Christopher Unwin, de cincisprezece ani. În blugi 
decoloraţi, tricou soios şi cizme inginereşti butucănoase, 
Unwin se smiorcăia. Rademacher şi Boutillier îl 
aleseseră pentru că, pe bună dreptate, simţiseră că el 
reprezenta veriga slabă a lanţului. 

— Hai să mai vedem o dată, spuse Boutillier în acest 
birou, exact în timp ce Jeffrey Reeves spunea acelaşi 
lucru cu două etaje mai jos. 

— N-am vrut să-l omorâm, bâigui Unwin. Pălăria era 
toată chestia. Nu ne venea să credem că încă mai purta 
pălăria după ce, înţelegeţi, după ce spusese Webby 
prima oară. Şi cred că voiam să-l speriem. 

— Pentru ceea ce-a spus, interveni şeful Rademacher. 


— Da. 
— Lui John Garton, în după-amiaza zilei de 
şaptesprezece. 


— Da, lui Webby, izbucni Unwin de-a binelea în 
lacrimi. Da' am încercat să-l salvăm când am văzut c-a 
dat de belea... Cel puţin eu şi Stevie Dubay am... n-am 
vrut să-l omorâm! 

— Haide, Chris, nu mai mânca atât căcat, spuse 
Boutillier. L-aţi aruncat pe micuțul curist în Canal. 

— Da, dar... 

— Iar voi trei aţi venit să mărturisiţi frumos treaba. 
Şefu' Rademacher şi cu mine apreciem asta, nu-i aşa, 
Andy? 


— Ba bine că nu. Eşti un om de ispravă dacă recunoşti 
ce-ai făcut, Chris. 

— Aşa că încetează să mai faci laba şi nu ne mai duce 
de nas. Aţi vrut să-l aruncaţi din clipa în care i-aţi văzut, 
pe el şi pe iubitul lui, ieşind de la „Falcon”, nu-i aşa? 

— Nu! protestă vehement Chris Unwin. 

Boutillier scoase din buzunarul cămăşii un pachet de 
Marlboro şi îşi vâri o ţigară în colţul gurii. Îi întinse 
pachetul lui Unwin: 

— Vrei? 

Unwin acceptă. Boutillier se văzu nevoit să 
fugărească vârful ţigării cu un chibrit până reuşi să îl 
aprindă. Gura lui Unwin tremura îngrozitor de tare. 

— Dar când aţi văzut că purta pălăria? întrebă 
Rademacher. 

Unwin inhală adânc, înclină capul, şi părul slinos îi 
căzu în ochi; expiră fumul pe nasu-i presărat cu puncte 
negre. 

— Mhm... făcu el, aproape prea încet ca să poată fi 
auzit. 

Boutillier se aplecă înainte, cu ochii săi căprui lucind. 
Expresia întipărită pe chip era aceea a unui animal de 
pradă, însă glasu-i era blând: 

— Ce, Chris? 

— Am zis că da. Aşa cred. Să-l aruncăm. Da’ nu să-l şi 
omorâm. 

Ridică spre ei o privire înnebunită, nefericită, şi totuşi 
incapabilă să înțeleagă uluitoarele schimbări ce 
avuseseră loc în viaţa lui de când plecase de acasă ca să 
ia parte la ultima noapte a Festivalului Zilelor Canalului 
Derry, împreună cu doi amici, la ora şapte treizeci cu o 
seară înainte. 

— Nu ca să-l omorâm! repetă. Şi tipul ăla de sub 
pod... Eu tot nu ştiu cine era ãla! 

— Asta ce tip mai era? întrebă Rademacher, dar fără 
prea mare interes. 

Mai auziseră partea asta şi înainte, şi niciunul dintre 


ei n-o credea - mai devreme sau mai târziu, cei acuzaţi 
de crimă aproape întotdeauna îl scot din mânecă pe 
misteriosul „celălalt tip”. Boutillier îi dăduse chiar şi un 
nume acestui obicei: îi spunea „Sindromul omului cu un 
singur braţ”, după serialul ăla vechi de la TV, Evadatul. 

— Tipul în costum de clovn, spuse Chris Unwin şi se 
înfioră. Tipul cu baloanele. 


3 


Majoritatea locuitorilor din Derry au fost de comun 
acord cu faptul că Festivalul Zilelor Canalului, 
desfăşurat între 15 şi 21 iulie, a avut mare succes; a fost 
o treabă pe cinste pentru moralul, imaginea... şi albumul 
cu amintiri ale oraşului. Săptămâna festivalului era 
fixată pentru a sărbători o sută de ani de la deschiderea 
Canalului ce străbătea centrul oraşului. Canalul fusese 
acela care asigurase oraşului Derry dezvoltarea 
înfloritoare a comerţului cu cherestea între anii 1884 şi 
1910; tot Canalul se afla la originea anilor de avânt 
economic al oraşului Derry. 

Localitatea fusese dichisită de la est la vest şi de la 
nord la sud. Gropi despre care unii locuitori jurau că nu 
fuseseră cârpite de mai bine de zece ani erau frumos 
astupate şi nivelate. Clădirile oraşului erau refurniruite 
pe dinăuntru şi proaspăt zugrăvite pe dinafară. Cele mai 
scandaloase inscripţii din Bassey Park - multe dintre ele 
declaraţii vehemente împotriva pederaştilor: „MOARTE 
LA TOŢI POPONARII” sau „SIDA E DE LA DUMNEZEU, 
CURIŞTII IADULUI!!!” - au fost răzuite de pe băncile şi 
pereţii din lemn ai micului pod peste Canal, cunoscut 
sub numele de Puntea săruturilor. 

În centru, în trei depozite goale, fusese amenajat un 
Muzeu al Zilelor Canalului, umplut cu exponate de către 
Michael Hanlon, bibliotecar local şi istoric amator. Cele 
mai vechi familii ale oraşului îşi împrumutară pe gratis 
comorile aproape nepreţuite, iar pe durata de o 
săptămână a festivalului aproape patruzeci de mii de 


vizitatori plătiră fiecare câte un sfert de dolar ca să se 
uite la meniurile de la sfârşitul secolului trecut, la 
securile şi joagărele dulgherilor din 1880, la jucăriile 
copiilor din 1920 şi la peste două mii de fotografii şi 
nouă bobine de peliculă prezentând viaţa din Derry aşa 
cum fusese ea în ultima sută de ani. 

Muzeul era sponsorizat de Societatea Doamnelor din 
Derry, care a respins unele exponate propuse de Hanlon 
(ca de pildă faimosul scaun de prostituate din anii 
treizeci) şi fotografii (cum ar fi cele ale bandei Bradley 
după celebrul schimb de focuri). Dar toată lumea căzu 
de acord că a fost un mare succes şi, oricum, nimeni nu 
dorea cu adevărat să vadă  vechiturile alea 
înspăimântătoare. Era cu atât mai bine să se accentueze 
latura pozitivă şi să se elimine cea negativă, după cum 
spunea vechiul cântec. 

În Derry Park fusese ridicat un cort uriaş şi vărgat cu 
răcoritoare, iar orchestra cânta în fiecare noapte, iar în 
Bassey Park se ţinea un carnaval cu scene din cele mai 
mari spectacole ale lui Smokey şi cu jocuri organizate de 
orăşeni. Un tramvai special dădea ocol cartierelor 
istorice ale oraşului din oră în oră, având capătul de 
linie cam în acest loc simpatic, strident şi bătător la 
ochi, ce-i drept, care te lăsa fără o leţcaie în buzunare. 

Aici câştigase Adrian Mellon pălăria care avea să-i 
aducă moartea, jobenul de hârtie cu floarea şi panglica 
pe care scria „| Y DERRY”! 


4 


— Sunt obosit, spuse John Webby Garton. 

Asemenea celor doi prieteni ai săi, era în mod 
inconştient îmbrăcat cu haine ce imitau vestimentația 
lui Bruce Springsteen, deşi, dacă îl întrebai, probabil că 
l-ar fi numit pe Springsteen o borâtură sau un leşinat, 
profesându-şi în schimb admiraţia pentru grupuri 
„marfă” de heavy-metal, cum ar fi Def Leppard, Twisted 
Sister sau Judas Priest. Mânecile tricoului său albastru îi 


erau smulse, lăsând să se vadă braţele musculoase. 
Părul des şi castaniu îi cădea peste un ochi - semănând, 
astfel, mai mult cu John Cougar Mellencamp decât cu 
Springsteen. Pe braţe avea tatuaje albastre - simboluri 
criptice desenate parcă de mâna neîndemânatică a unui 
copil. 

— Nu vreau să mai vorbesc. 

— Spune-ne numai despre după-amiaza de marţi la 
bâlci, îi ceru Paul Hughes. 

Hughes era istovit, şocat şi scârbit de toată afacerea 
aceea sordidă. Se gândea iar şi iar că era ca şi cum 
Zilele Canalului Derry s-ar fi încheiat cu un eveniment 
despre care toată lumea ştiuse cumva, dar nimeni nu 
îndrăznise să îl înscrie în programul zilnic al 
evenimentelor. Dacă ar fi făcut-o, acesta ar fi arătat 
astfel: 


Sâmbăta, 09.00 după-amiaza: Concert final prezentat 
de formaţia Liceului Derry şi de Melomanii frizeriei. 

Sâmbătă, 10.00 după-amiaza: Mare spectacol de 
artificii. 

Sâmbătă, 10.35 după-amiaza: încheierea oficială a 
Zilelor Canalului prin sacrificiul ritual al lui Adrian 
Mellon. 


— Mă fut în el de bâlci, replică Webby. 

— Numai ce i-ai zis lui Mellon şi ce ţi-a zis el ţie. 

— Oh, Hristoase, îşi dădu Webby ochii peste cap. 

— Ei, haide, Webby, interveni colegul lui Hughes. 

Webby Garton îşi mai rostogoli o dată ochii în orbite şi 
o luă de la început. 


5 


Garton îi văzu pe amândoi, pe Mellon şi pe Hagarty, 
mergând cu pas afectat, ţinându-se de talie şi chicotind 
ca două fofoloance. În primul moment chiar crezu că 
erau două fete. Apoi îl recunoscu pe Mellon, care îi 
fusese arătat dinainte. Pe când îi privea, îl văzu pe 


Mellon întorcându-se spre Hagarty... Şi se sărutară 
scurt. 

— Băi, frate, îmi vine să borăsc! exclamă Webby, 
dezgustat. 

Chris Unwin şi Steve Dubay erau cu el. Când Webby 
arătă spre Mellon, Steve Dubay spuse că, din câte ştia 
el, celălalt curist se numea Don-cutare şi că luase odată 
un puşti de la Liceul Derry care făcea autostopul, 
încercând apoi să se pună puţin cu mătărânga pe el. 

Mellon şi Hagarty începură să avanseze spre cei trei 
băieţi, îndepărtându-se de „Aruncă până câştigi”, către 
ieşirea carnavalului. Ulterior, Webby Garton avea să le 
spună ofiţerilor Hughes şi Conley că „mândria civică” îi 
fusese lezată văzând un poponar futăcios cu o pălărie pe 
care scria „I Y DERRY!” Era o prostioară pălăria aia - 
imitație de hârtie a unui joben cu o floare mare ieşindu-i 
din vârf şi bâţâindu-se în toate părţile. Se părea că 
pălăria aceea neghioabă lezase şi mai mult mândria 
civică a lui Webby. 

Când Mellon şi Hagarty trecură prin dreptul lor, 
ţinându-se pe după mijloc, Webby Garton strigă: 

— Ar trebui să te pun să-nghiţi pălăria aia, banditu’ 
curului! 

Mellon se întoarse spre Garton, clipi cochet din gene 
şi spuse: 

— Dacă vrei ceva de mâncare, scumpete, pot găsi 
ceva mult mai gustos decât pălăria mea. 

În acest moment, Webby Garton hotărî că îi va 
rearanja chipul poponarului. În geografia feţei lui 
Mellon aveau să răsară munţi, iar continentele vor 
poposi în derivă. Nimeni nu-i făcea lui apropouri să sugă 
pixu'. Nimeni. 

Porni spre Mellon. Prietenul acestuia, Hagarty, 
alarmat, încercă să-l tragă pe Mellon de acolo, dar 
individul rămase pe loc, zâmbitor. Garton avea să le 
spună ofiţerilor Hughes şi Conley că era absolut sigur că 
Mellon se torpilase cu ceva. Aşa şi era, confirmă 


Hagarty când ideea îi fu sugerată de către ofiţerii 
Gardener şi Reeves. Se torpilase cu două gogoşi unse cu 
miere, în carnaval, cât fusese ziua de lungă. Prin 
urmare, nu avusese capacitatea de a recunoaşte reala 
ameninţare pe care o reprezenta Webby Garton. 

— Dar aşa era Adrian, spuse Don, ştergându-şi ochii 
cu un şerveţel şi întinzând machiajul cu sclipici pe care-l 
purta. 

N-avea prea multă minte. Se număra printre proştii 
ăia care chiar cred că treburile o să iasă bine. 

Ar fi putut să o păţească rău, atunci şi acolo, dacă 
Garton nu simţea că îl bate cineva pe umăr. Era un 
baston de cauciuc, iar când întoarse capul îl descoperi 
pe sergentul Frank Machen, alt membru al înaltei 
societăţi din Derry. 

— Las-o baltă, puştiulică, îi spuse Machen lui Garton. 
Vezi-ţi de-ale tale şi lasă-i pe băieţeii ăştia veseli în pace. 
Du-te şi te distrează! 

— Ai auzit cum mi-a zis? se aprinse Garton. 

Acum i se alăturaseră Unwin şi Dubay - amândoi, 
mirosind beleaua, încercau să-l zorească pe Garton pe 
alee, dar acesta se smulse din mâinile lor. Ar fi sărit cu 
pumnii pe ei dacă mai insistau. 

Masculinitatea lui suferise o insultă ce nu putea 
rămâne cu niciun chip nerăzbunată. Nimeni nu-i spunea 
lui să sugă pixu' Nimeni. 

— Nu cred că ţi-a zis nicicum, replică Machen. Şi mi 
se pare că tu i-ai vorbit primul. Acum mişcă, fiule, n-am 
chef să fiu nevoit să ţi-o mai spun o dată. 

— M-a făcut poponar! 

— Şi ce, ţi-e teamă că aşa o fi? întrebă Machen, 
părând sincer interesat, iar pe Garton îl năpădi o 
roşeaţă închisă şi urâtă. 

În timpul acestui schimb de replici, Hagarty încercase 
cu disperare crescândă să îl scoată pe Adrian Mellon din 
scenă. Acum, în sfârşit, Mellon se îndură să plece. 

— Tai-tai, iubire! salută el obraznic peste umăr. 


— Gura, cur-de-zahăr, spuse Machen. Cară-te de-aici! 

Garton dădu să sară asupra lui Mellon, dar Machen îl 
prinse. 

— Pot să te bag la zdup, amice, îl preveni el. Şi, după 
cum te porţi, nici n-ar fi o idee prea rea. 

— Data viitoare când te prind ai s-o păţeşti! mugi 
Garton în urma perechii ce se îndepărta, şi câteva 
capete se întoarseră spre el. Şi dacă mai ţii în cap 
pălăria aia, te-omor! Oraşu' ăsta n-are nevoie de fătălăi 
ca tine! 

Fără să se întoarcă, Mellon îşi flutură degetele mâinii 
stângi - avea unghiile lăcuite în culoarea cireşei - şi se 
îndepărtă unduindu-şi mai tare şoldurile. Garton se 
năpusti iar. 

— Încă un cuvânt sau o mişcare şi la răcoare cu tine, 
spuse blând Machen. Ai încredere-n ce-ţi spun, băiete, 
fiindcă vreau să spun exact ce auzi că spun. 

— Haide, Webby, îl chemă neliniştit Chris Unwin. 
Calmează-te! 

— Îţi plac tipii de soiul ăla? îl întrebă Webby pe 
Machen, ignorându-i complet pe Chris şi Steve. Mmm? 

— Dacă-i vorba de curişori, n-am nicio părere, 
răspunse Machen. Ce-mi place mie e liniştea şi ordinea, 
iar tu acum tulburi exact ce-mi place mie, băi moacă-de- 
pizza. Vrei să dai de bucluc? Asta vrei? 

— Hai, Webby, interveni calm şi Steve Dubay. Hai să 
luăm nişte cârnaţi. 

Webby se duse cu ei, îndreptându-şi cămaşa cu 
mişcări nervoase şi dându-şi părul din ochi. Machen, 
care avea să dea şi el o declaraţie în dimineaţa 
următoare morţii lui Adrian Mellon, spuse: Ultimul lucru 
pe care l-am auzit zicându-l în timp ce o lua din loc cu 
amicii lui a fost: „Data viitoare o s-o păţească nasol” 


6 


— Vă rog, trebuie să vorbesc cu maică-mea, spuse 
pentru a treia oară Steve Dubay. Trebuie să-i spun să-l 


înmoaie pe taică-meu vitreg, altfel o s-o iau pe coajă al 
dracu' de tot când ajung acasă. 

— Nu durează mult, îi spuse sergentul Charles 
Avarino. 

Atât Avarino, cât şi colegul său, Barney Morrison, 
ştiau că Steve nu va dormi acasă în noaptea aceea şi 
poate nici în multe alte nopţi de atunci încolo. Băiatul nu 
părea să îşi dea seama exact de câte probleme îi va face 
cheful acela, iar Avarino nu avea să fie surprins aflând, 
mai târziu, că Dubay se lăsase de şcoală la şaisprezece 
ani. Pe vremea aceea încă mai învăţa la Gimnaziul Water 
Street. Coeficientul său de inteligenţă era 68, conform 
testului Wechsler căruia îi fusese supus în timpul unuia 
dintre cele trei sejururi pe care le făcuse prin clasa a 
şaptea. 

— Spune-ne ce s-a întâmplat când l-ai văzut pe Mellon 
ieşind de la „Falcon”, îl invită Morrison. 

— Nu, dom'le, prefer să nu vă zic asta. 

— Ei, şi de ce nu? întrebă Avarino. 

— Păi deja poate am vorbit prea mult. 

— Ai venit aici ca să vorbeşti, replică Avarino. Nu-i 
aşa? 

— Păi... mda... da’... 

— Ascultă, spuse prietenos Morrison, aşezându-se 
lângă Dubay şi împingându-i o ţigară. Crezi că mie şi lui 
Chick, colegul meu, aici de faţă, ne plac poponarii? 

— Nu ştiu... 

— Arătăm noi a poponari? 

— Nu, dæ’... 

— Suntem prietenii tăi, Steve băiatule, declară solemn 
Morrison. Şi, crede-mă, chiar acum tu, şi Chris, şi 
Webby aveţi nevoie de toţi prietenii pe care-i puteţi găsi. 
Fiindcă mâine toate inimile frânte din oraşul ăsta au să 
urle după sângele vostru. 

Steve Dubay păru vag alarmat. Avarino, care aproape 
putea citi în mintea îngustă şi colcăitoare a lăţosului 
ăluia, bănuia că iar se gândeşte la taică-său vitreg. Şi, 


deşi Avarino nu avea nicio simpatie pentru micuța 
comunitate pederastă din Derry - ca orice alt poliţist 
activ, tare s-ar mai fi bucurat să vadă barul Falcon 
închis pe veci -, i-ar fi făcut mare plăcere să îl conducă 
el însuşi pe Dubay acasă. De fapt ar fi fost încântat să îl 
ţină pe Dubay de braţe în timp ce taică-său vitreg bătea 
la căcănarul ăla ca la fasole. Lui Avarino nu-i plăceau 
fătălăii, dar asta nu însemna că era de părere că ar fi 
trebuit să fie torturați şi ucişi. Mellon fusese bătut în 
mod bestial. Când îl scoseseră de sub podul de peste 
Canal, avea ochii deschişi, bulbucaţi de groază. Iar tipul 
din faţa lui nu avea nici cea mai vagă idee la ce anume 
contribuise. 

— N-am vrut să-i facem niciun rău, repetă Steve. 

Era atitudinea lui defensivă când devenea fie şi doar 
puţin derutat. 

— De-asta şi trebuie să joci pe faţă cu noi, spuse 
sincer Avarino. Scoate la lumină faptele reale ale 
problemei şi poate că n-o să se lase cu tărăboi. N-am 
dreptate, Barney? 

— Ba bine că nu, încuviinţă Morrison. 

— Hai înc-o dată, ce zici? încercă să-l convingă 
Avarino pe un ton plin de blândeţe prefăcută. 

— Păi... făcu Steve, după care, încet, începu să 
vorbească. 


7 


Când s-a deschis localul Falcon, în 1973, Elmer Curtie 
crezuse că va avea o clientelă constând mai mult din 
pasageri de autobuz - autogara de alături deservea trei 
linii diferite: Trailways, Greyhound şi Arcostook County. 
Ceea ce i-a scăpat din vedere a fost faptul că cei mai 
mulţi pasageri de autobuz sunt femei cu copii mici după 
ele. O mare parte dintre ceilalţi îşi ţineau sticlele în 
pungi maro şi nici măcar nu coborau vreun moment din 
maşină. Cei care o făceau erau, de obicei, soldaţi sau 
marinari care voiau nu mai mult decât o bere, două, la 


botul calului - nu prea aveai timp de chiolhanuri pe 
durata unei opriri de zece minute. 

Curtie începuse să îşi dea seama de unele asemenea 
adevăruri prin 1977, dar de acum era prea târziu: 
intrase până la gât în datorii şi nu vedea nicio cale de a 
ieşi din hazna. Ideea de a da foc localului ca să pună 
mâna pe asigurare îi trecuse prin minte, dar, în afară de 
cazul în care ar fi tocmit un profesionist să-l pârjolească, 
bănuia că ar fi prins... Şi oricum nu avea habar pe unde 
se-nvârteau incendiatorii de meserie. 

În luna februarie a acelui an a hotărât să îi mai lase 
un răgaz până la 4 Iulie. Dacă nici atunci treaba nu 
dădea semne că ar fi urmat să se schimbe, avea pur şi 
simplu să iasă pe uşă, să se urce într-un autobuz şi să 
vadă cum arăta Florida. 

Dar, în următoarele cinci luni, un soi de prosperitate 
uluitor de liniştită s-a pogorât peste bar, care pe 
dinăuntru era zugrăvit în negru cu auriu şi decorat cu 
păsări împăiate (fratele lui Elmer Curtie avusese această 
pasiune şi se specializase în păsări, iar Elmer le 
moştenise pe toate la moartea acestuia). Dintr-o dată, în 
loc să vândă şaizeci de beri şi să toarne peste douăzeci 
de tării pe seară, Elmer s-a pomenit că vinde optzeci de 
beri şi că toarnă o sută de tării... O sută douăzeci... 
uneori chiar o sută şaizeci. 

Clientela era tânără, politicoasă, aproape în 
exclusivitate masculină. Mulţi se îmbrăcau scandalos, 
dar acelea erau vremuri când ţinuta scandaloasă era 
considerată aproape normală, iar Elmer Curtie nu şi-a 
dat seama că muşteriii săi erau aproape în totalitate 
homosexuali, până prin 1981. Dacă cetăţenii din Derry l- 
ar fi auzit spunând aşa ceva, ar fi râs, declarând că 
Elmer Curtie crede, fără doar şi poate, că sunt născuţi 
cu toţii ieri, alaltăieri - dar această aserţiune era întru 
totul adevărată. Aidoma bărbatului pe care îl înşală 
nevasta, el a fost practic ultimul care s-o ştie... lar, la 
vremea când a aflat, nici nu-i mai păsa. Barul scotea 


bani, şi, cu toate că în Derry mai existau patru baruri cu 
profit bunicel, „Falcon” era singurul unde clienţii 
irascibili nu demolau cu regularitate întregul local. Pe 
de o parte, nu existau femei pentru care să se bată, iar 
pe de alta, bărbaţii aceia, poponari sau nu, păreau să fi 
deprins un secret de a se înţelege între ei, secret pe 
care omologii lor heterosexuali nu îl cunoşteau. 

O dată ce devenise conştient de preferința sexuală a 
celor care îi frecventau localul, lui Elmer a început săi 
se pară că aude pretutindeni poveşti sinistre despre 
„Falcon” - poveştile astea circulau de ani de zile, dar 
până în '81 Curtie pur şi simplu nu le auzise. Cei mai 
entuziaşti povestitori ai acestor istorii, ajunse el să îşi 
dea seama, erau indivizi care nu s-ar fi lăsat târâţi în 
„Falcon” nici cu arcanul, de frică să nu o încaseze 
zdravăn. Totuşi, păreau să deţină informaţii de tot felul. 

Conform povestirilor, puteai intra acolo în orice seară 
ca să vezi bărbaţi dansând, frecându-şi sculele unul de 
altul, drept în mijlocul ringului de dans; bărbaţi luându- 
şi limba-n gură unul altuia la bar; bărbaţi masturbându- 
se reciproc în toalete. Se presupunea că ar fi o odaie în 
spatele localului unde puteai intra dacă voiai să petreci 
un scurt răstimp în „Turnul puterii” - acolo era un flăcău 
tomnatic, mare cât o zi de post, îmbrăcat în uniformă de 
nazist, care-şi ţinea braţul dat cu vaselină aproape până 
de umăr şi ar fi fost bucuros să se ocupe de tine. 

De fapt niciunul dintre toate aceste lucruri nu era 
adevărat. Când oamenii cu setea-n gât veneau din staţia 
de autobuz să ia o bere sau una mare, nu observau 
absolut nimic ieşit din comun în „Falcon” - erau mulţi 
bărbaţi, desigur, dar asta nu îl deosebea cu nimic de 
miile de cârciumi muncitoreşti din toată ţara. Clienţii 
erau curişti, dar curist nu e sinonim cu prost. Dacă 
voiau puţin atentat la bunele moravuri, se duceau la 
Portland. Dacă voiau mai mult - ceva în stil Ramrod? sau 


2 „Berbec de asalt” (n. tr.). 


stil Peck's Big Boy? - călătoreau până la New York sau 
Boston. Derry era mic, era un biet orăşel de provincie, şi 
restrânsa comunitate homosexuală din Derry înţelegea 
prea bine că trebuie să-şi desfăşoare activitatea în cel 
mai deplin secret. 

Don Hagarty venea la „Falcon” de doi sau trei ani, în 
seara lui martie 1984, când se arătase pentru prima 
oară cu Adrian Mellon. Înainte, Hagarty fusese genul de 
lup singuratic, rareori apărând cu aceeaşi pereche mai 
mult de cinci, şase ori. Dar spre sfârşitul lunii aprilie 
devenise evident chiar şi pentru Elmer Curtie, pe care îl 
preocupau prea puţin asemenea lucruri, că între 
Hagarty şi Mellon se înfiripase o legătură trainică. 

Hagarty era proiectant la un institut tehnic din 
Bangor. Adrian Mellon lucra ca scriitor liber 
profesionist, publicând oriunde şi oricând putea - în 
reviste ale liniilor aviatice, periodice religioase, 
publicaţii regionale, suplimente de duminică, reviste de 
corespondenţă sexuală. Scria un roman, lucru poate nu 
tocmai serios - se apucase de el încă dintr-al treilea an 
de colegiu, adică de doisprezece ani. 

Venise la Derry ca să scrie un articol despre Canal - 
era delegat de New England Byways, un bilunar ce 
apărea în Concord. Adrian Mellon acceptase 
însărcinarea, pentru că astfel putea stoarce de la 
Byways cheltuielile de călătorie pe trei săptămâni, 
inclusiv o cameră dichisită la Pensiunea Derry, adunând 
tot materialul necesar pentru articol în cinci zile. În 
restul de două săptămâni putea strânge destul material 
pentru alte patru, cinci articole pe alte teme regionale. 

Dar pe parcursul acelei perioade de trei săptămâni îl 
întâlnise pe Don Hagarty şi, în loc să se întoarcă la 
Portland odată delegaţia încheiată, făcuse rost de un 
mic apartament pe Kossuth Lane. A locuit acolo doar 
şase săptămâni. Apoi s-a mutat la Don Hagarty. 


3 „Băieţoiul lui Ciocănitoare” (n. tr.). 


8 


Vara aceea, le spuse Hagarty lui Harold Gardener şi 
Jeff Reeves, fusese cea mai fericită vară din viaţa lui - şi 
tocmai de aceea, tot după spusele lui, ar fi trebuit să fie 
pe fază; trebuia să fi ştiut că Dumnezeu nu aşterne 
covorul în calea celor ca el decât ca să-l tragă brusc de 
sub picioarele lor. 

Singurul inconvenient, spuse el, era reacţia exagerat 
de partizană faţă de Derry a lui Adrian. Avea un tricou 
pe care scria: „MÂINE NU-I RĂU, DAR DERRY-I 
GROZAV!” Avea o jachetă de la Liceul Derry Tigers. Şi, 
bineînţeles, pălăria. Pretindea că găseşte atmosfera 
plină de energie din Derry extrem de benefică pentru 
creaţie. O fi fost un sâmbure de adevăr şi în asta: îşi 
reluase romanul care lâncezea în sertar, pentru prima 
oară în decurs de aproape un an. 

— Chiar lucra la el, vasăzică? îl întrebă Gardener pe 
Hagarty, fără a-i păsa cu adevărat, dar vrând să-l ţină 
treaz. 

— Da - devora hârtiile. Spunea că s-ar putea să fie un 
roman formidabil, dar n-avea să mai fie un roman 
formidabil neterminat. Spera să-l termine până la ziua 
lui de naştere, în octombrie. Sigur, nu ştia cum e Derry 
cu adevărat. Credea că ştie, dar nu era aici de suficientă 
vreme ca să fi prins izul adevăratului Derry. Tot 
încercam să-i spun, dar el nu voia să m-asculte. 

— Şi cum e Derry cu adevărat, Don? întrebă Reeves. 

— Seamănă mult cu o târfă moartă plină de viermi 
care-i colcăie-n zambilică, decretă Don Hagarty. 

Cei doi poliţişti holbară ochii în tăcere, uimiţi. 

— E un loc al răului, insistă Hagarty. O hazna. Vreti să 
ziceţi că voi doi nu ştiţi asta? Voi doi, care-aţi trăit aici 
toată viaţa, nu știți asta? 

Nu răspunse niciunul. După puţin timp, Hagarty 
continuă. 


9 


Până la apariţia lui Adrian Mellon în viaţa lui, Don 
avusese de gând să plece din Derry. Se afla acolo de trei 
ani, mai mult pentru că acceptase chiria pe termen lung 
a unui apartament cu cea mai fantastică vedere spre 
râu, dar acum termenul era aproape expirat, iar lui Don 
îi părea bine. Nu mai avea să facă multă vreme naveta 
până la Bangor. Gata cu senzațiile ciudate - în Derry, îi 
spusese el odată lui Adrian, se simţea ca şi cum ziua ar 
fi avut mereu douăzeci şi cinci de ore. O fi crezând 
Adrian că Derry e un loc grozav, dar pe Don îl speria. 
Nu era vorba numai de atitudinea intens homofobică din 
oraş, atitudine la fel de limpede exprimată atât de 
predicatorii locali, cât şi prin mâzgălelile din Bassey 
Park, dar acesta era un lucru pe care putuse să-l arate 
în mod concret. Adrian râsese: 

— Don, fiecare oraş din America are un contingent 
care urăşte „fetiţele”. Nu-mi spune tu mie că nu ştii 
asta. Suntem, la urma urmei, în era lui Ronnie Moon şi a 
lui Phyllis Housefly. 

— Hai cu mine până-n Bassey Park, replică Don, după 
ce-şi dădu seama că Adrian chiar vorbea serios - iar 
serios pentru el însemna că Derry nu era cu nimic mai 
rău decât orice alt oraş măricel de provincie. Vreau să-ţi 
arăt ceva, iubitule. 

Merseră cu maşina până în Bassey Park - aceasta 
fusese la jumătatea lunii iunie, cam cu o lună înaintea 
asasinării lui Adrian, le spusese Hagarty poliţiştilor. Îl 
luă cu el pe Adrian, în umbrele oarecum rău-mirositoare 
ale Punţii săruturilor, şi îi arătă o inscripţie. Adrian 
trebui să aprindă un chibrit pentru a o putea citi. 

„ARATĂ-MI SULA POPONARE ŞI ŢI-O TAI.” 

— Ştiu ce simt oamenii faţă de pederaşti, spuse calm 
Don. Am mâncat bătaie într-o staţie de camioane din 
Dayton în adolescenţă; nişte băieţi din Portland mi-au 
dat foc la pantofi în faţa unei patiserii, în timp ce copoiul 


ăla cu cur gras şedea-n maşină şi râdea. Am văzut eu 
multe... Dar niciodată n-am văzut chiar aşa ceva. Uită-te 
aici. Vezi cu ochii tăi. 

Un nou chibrit dezvălui: „SĂ BATEM CUIE ÎN OCHI 
LA TOŢI CURIŞTII (PENTRU DUMNEZEU)!” 

— Oricine scrie predicile astea mici e nebun. M-aş 
simţi mai bine dacă aş crede că nu-i decât o singură 
persoană, un bolnăvior izolat, dar... 

Don arătă cu braţul în toată lungimea Punţii 
săruturilor. 

— Mai sunt o mulţime de chestii de-astea... Şi pur şi 
simplu nu-mi vine să cred că pe toate le-a făcut un 
singur om. De-asta vreau să plec din Derry, Ade. Prea 
multe locuri şi prea mulţi oameni par atinşi de nebunie. 

— Păi, s-aşteptăm până-mi termin romanul, bine? Te 
rog! Octombrie, promit, nu mai târziu. Aerul e mai bun 
aici. 

— Nu ştia că de apă trebuia să se ferească, spuse Don 
Hagarty cu amărăciune. 


10 


Tom Boutillier şi şeful Rademacher se aplecară fără 
să rostească vreun cuvânt. Chris Unwin stătea cu capul 
plecat, vorbind monoton. Aceasta era partea pe care 
voiau s-o audă; partea ce avea să trimită cel puţin doi 
dintre tălâmbii ăia la închisoarea Thomaston. 

— Bâlciu' nu făcea nici două parale, spuse Unwin. Ăia 
deja dădea jos toate tâmpitele alea de jocuri, pricepeţi? 
Divanu' Diavolului şi Turnu' de paraşutism. Pusese deja 
pe maşinuţe o plăcuţă cu „închis” Nu mai era nimica 
deschis, decât căluşeii. Aşa că trecurăm de jocuri, şi 
Webby a văzut standu' „Aruncă până câştigi” şi a plătit 
cinzeci de cenți, şi a văzut pălăria care-o purta 
poponaru', şi a aruncat în ea, da' tot pe-alăturea dădea, 
şi de fiecare dată când dădea pe-alăturea îi sărea tot mai 
tare muştaru', pricepeţi? Şi Steve - el e genu’ care de- 
obicei zice că las-o mai moale, las-o mai moale p-asta şi 


las-o mai moale p-ailaltă şi de ce fute-te-aş n-o laşi mai 
moale, pricepeţi? Doar că era-ntr-o stare de mă-piş-în- 
sus şi mă doare-n cur fincă-şi luase pilula aia. Nu ştiu ce 
fel de pilulă. Una roşie. O fi fost chiar medicament 
adevărat. Da' se ţinea după Webby pân-am zis că Webby 
o să-i tragă una, pricepeţi? Zice: „Nu poţi nici măcar să 
câştigi pălăria la poponaru-ăla. Chiar că ţi s-au golit 
coaiele dacă nici să câştigi pălăria la poponaru-ăla nu 
poţi” Aşa că pân-la coadă cucoana-i dete-un premiu, 
chiar dacă nu terminase de-aruncat, cre’ că fincă voia să 
se scape de noi. Nu ştiu. Poate că nu. Da’ io cre’ că da. 
Era chestia aia de făcut zgomote, pricepeţi? O umfli şi 
pe urmă se fâsâie şi se desfăşoară şi scoate-un zgomot 
ca o băşină, pricepeţi? Aveam şi eu una d-aia. Am 
căpătat-o de Halloween sau de Anu' Nou sau de nu-ş-ce 
sărbătoarea mă-sii, ziceam că-i miştocuţă, doar că am 
pierdut-o. Sau poate mi-a şutit-o careva din buzunar în 
curtea de la şcoală, pricepeţi? Aşa că atuncea bâlciu' se- 
nchidea şi noi ieşeam afară, şi Steve încă-l mai regula la 
cap pe Webby cum că nu fu-n stare să câştige pălăria la 
poponaru' ăla, pricepeţi, şi Webby mare lucru nu zicea, 
şi eu ştiu că ăsta-i semn rău, da' eram destul de machit, 
pricepeţi? Aşa că ştiam io c-ar fi bine să schimb 
subiectu', doar că nu-mi venea nimic în minte pricepeţi? 
Aşa că, când am ajuns în parcare, Steve zice: „Unde vrei 
să te duci? Acasă?” Şi Webby face: „Hai să dăm întâi o 
raită pe la „Falcon” să vedem dacă-i p-acolo poponaru' 
ăla” 

Boutillier şi Rademacher  schimbară o privire. 
Boutillier ridică un singur deget şi îşi ciocăni cu el 
obrazul; deşi idiotul ăla cu cizme de inginer n-o ştia, 
vorbea acum despre omor calificat. 

— Aşa că eu zic că nu, că tre’ să merg acasă. Şi 
Webby face: „Ce, ti-i frică să treci prin faţa la barvu’ ăla 
de poponari?” Şi eu: „Mă fut, nu!” Şi Steve, tot mache 
sau cam aşa ceva, zice: „Hai mergem să pârlim oarece 
carne de poponar! Hai mergem să pârlim oarece carne 


de poponar! Hai mergem să pârlim...” 


11 


Sincronizarea acţiunilor a fost perfectă, astfel încât a 
ieşit prost pentru toată lumea. Adrian Mellon şi Don 
Hagarty au ieşit de la „Falcon” după două beri, au 
trecut pe lângă staţia de autobuz şi pe urmă s-au prins 
de mână. Niciunul dintre ei nu s-a gândit la ce făceau; 
era, pur şi simplu, ceva obişnuit. Ceasul arăta zece şi 
douăzeci. Au ajuns la colţ şi au cotit la stânga. 

Puntea săruturilor se afla cam la jumătate de 
kilometru mai sus; aveau de gând să treacă peste Main 
Street Bridge, care era mult mai puţin pitoresc. Vara, 
apele Kenduskeag-ului erau scăzute şi lunecau alene 
prin jurul pilonilor de beton. 

Când Dusterul frână la un pas de ei (Steve Dubay îi 
observase la ieşirea din „Falcon” şi li-i arătase încântat 
celorlalţi), se aflau la capătul podului. 

— Şo pe ei! Pe ei! zbieră Webby Garton. 

Cei doi tocmai trecuseră pe sub un felinar, şi el 
observase că se ţineau de mână. Asta îl înfuriase... Dar 
nu la fel de mult pe cât îl înfuria pălăria. Floarea mare 
de hârtie se bălăngănea prosteşte încoace şi-ncolo. 

— Pe ei, fir-aţi ai dracului! 

lar Steve se supuse. 

Chris Unwin avea să nege orice participare activă în 
cele ce urmaseră, dar Don Hagarty spuse o altă poveste. 
Spuse că Garton coborâse din maşină aproape înainte ca 
aceasta să se fi oprit, iar ceilalţi doi l-au urmat repede. 
Avu loc un schimb de replici. Replici deloc amabile. Nu 
mai urmă niciun acces de impertinenţă sau falsă 
cochetărie din partea lui Adrian în acea seară; 
recunoştea că intraseră la mare strâmtoare. 

— Dă pălăria aia, spuse Garton. Dă-o-ncoace, 
poponare! 

— Dacă ţi-o dau, ne laşi în pace? 

Adrian horcăia de frică, lacrimi îi brăzdau obrajii şi 


privea de la Unwin la Dubay şi la Garton cu ochi 
înspăimântați. 

— Da’ dă odată futerea aia! 

Adrian i-o întinse. Garton scoase un briceag din 
buzunarul stâng al blugilor, o tăie în două bucăţi şi îşi 
frecă bucăţile de turul pantalonilor. Apoi le aruncă pe 
jos şi le călcă în picioare. 

Don Hagarty se dăduse puţin înapoi, în timp ce 
atenţia le era împărţită între Adrian şi pălărie - se uita, 
spuse el, după un poliţist. 

— Acum ne laşi în pa... începu Adrian Mellon, şi în 
acel moment Garton îi dădu un pumn în faţă, aruncându- 
l în balustrada podului, înaltă până la brâu. 

Adrian ţipă, ducându-şi mâinile la gură. Sângele îi 
şiroia printre degete. 

— Ade! răcni Hagarty şi fugi iar spre el. 

Dubay îi puse piedică. Garton îi arse un şut în stomac, 
doborându-l de pe trotuar în stradă. Trecu o maşină. 
Hagarty se ridică în genunchi şi zbieră către ea. Nu 
încetini. Şoferul, le spuse el lui Gardener şi Reeves, nici 
măcar nu întoarse capul. 

— Gura, poponare! urlă Dubay şi-l pocni în falcă. 

Hagarty căzu în rigolă, pe jumătate leşinat. 

După câteva clipe auzi un glas - al lui Chris Unwin - 
spunându-i să se care înainte de a se alege şi el cu ceea 
ce căpăta prietenul lui. În propria sa declaraţie, Unwin 
confirmă că dăduse acest avertisment. 

Hagarty auzea lovituri înfundate şi pe amantul său 
ţipând. Zbieretele lui Adrian se asemănau cu cele ale 
unui iepure prins în capcană, spuse el la poliţie. Se târi 
înapoi spre intersecţie şi spre luminile strălucitoare ale 
staţiei de autobuz, iar, când ajunse la o oarecare 
distanţă, se răsuci să privească. 

Adrian Mellon, care era puţin mai scund de un metru 
şaptezeci şi cântărea în jur de şaizeci de kilograme, ud 
leoarcă, era împins de la Garton la Dubay şi de la Dubay 
la Unwin într-un soi de joc în trei. Se bălăbănea şi fâlfâia 


ca o păpuşă de cârpă, îi dădeau palme, pumni, îi rupeau 
hainele. În timp ce se uita, spuse Hagarty, Garton îl 
pocni pe Adrian în vintre. Părul nefericitului îi atârna în 
faţă. Din gură îi curgea sânge, îmbibându-i cămaşa. 
Webby Garton purta două inele grele la mâna dreaptă; 
unul era de la Liceul Derry, pe celălalt îl lucrase la ora 
de atelier - două iniţiale din alamă, un D şi un B, se 
împleteau pe el. Literele însemnau Dead Bugs, o 
formaţie de heavy-metal pe care o admira în mod 
deosebit. Inelele spărseseră complet buza de sus a lui 
Adrian şi-i zdrobiseră trei dinţi. _ 

— Ajutor! urlă Hagarty. Ajutor! Ajutor! Il omoară! 
Ajutor! 

Clădirile de pe Main Street se înălţau întunecate şi 
tainice. Nimeni nu le veni în ajutor - nici măcar din 
insula albă de lumină ce marca staţia de autobuz, iar 
Hagarty nu înţelegea cum se poate una ca asta; doar 
erau oameni înăuntru, îi văzuse când el şi Adrian 
trecuseră pe acolo. Nu venea niciunul dintre ei să-i 
scape? Absolut niciunul? 

— AJUTOR! AJUTOR! ÎL OMOARĂ, AJUTOR, VĂ ROG, 
PENTRU DUMNEZEU! 

— Ajutor, şopti un glas foarte firav din stânga lui Don 
Hagarty... 

Şi apoi se auzi un chicotit. 

— Hai la groapa cu furnici! răgea acum Garton... 

Răgea şi râdea. Toţi trei, le spuse Hagarty lui 
Gardener şi Reeves, râdeau în timp ce-l băteau pe 
Adrian. 

— La groapa cu furnici! Peste bord! 

— Hai la groapa cu furnici! Ba-i aici, ba nu-i aici! 
cânta Dubay, hohotind. 

— Ajutor, se auzi iar şoapta şi, deşi glasul era grav, 
urmă chicotitul, parcă ar fi fost vocea unui copil ce nu se 
poate stăpâni. 

Hagarty privi în jos şi văzu clovnul. Din acest moment 
al depoziţiei, Gardener şi Reeves începură să nu mai ia 


în seamă nimic din ceea ce spunea Hagarty, pentru că 
restul era doar bâiguiala unui nebun. 

Mai târziu, oricum, Harold Gardener avea să se 
surprindă  întrebându-se dacă nu cumva nebunul 
avusese dreptate. După un timp, când avea să afle că şi 
tânărul Unwin văzuse un clovn - sau spunea el că 
văzuse - începu să se gândească mai bine. Colegul lui fie 
că n-o făcu deloc, fie nu recunoscu niciodată. 

Clovnul, spuse Hagarty, arăta ca un hibrid între 
Ronald McDonald şi clovnul acela bătrân de la TV, Bozo 
- sau cel puţin aşa i se păruse la început. Smocurile 
rebele de păr portocaliu îl duceau cu gândul la 
asemenea comparații. Mai târziu însă, ajunsese la 
concluzia că, de fapt, clovnul nu semăna cu niciunul 
dintre ei. Zâmbetul pictat pe faţa albă era roşu, nu 
portocaliu, iar ochii aveau o stranie lucire argintie. 
Poate că purta lentile de contact... Însă o parte din el îşi 
spuse atunci şi avea să continue a-şi spune că, cine ştie, 
argintiul acela o fi fost adevărata culoare a ochilor 
clovnului. Purta un costum lăbărţat, cu pompoane mari, 
portocalii, în chip de nasturi; pe mâini avea mănuşi ca în 
desenele animate. 

— Dacă ai nevoie de ajutor, Don, spuse clovnul, poate 
te-ajută un balon. 

Şi îi oferi mănunchiul de baloane pe care îl ţinea cu o 
mână. 

— Zboară, spuse clovnul. Acolo, jos, toţi zburăm, toţi 
plutim, şi foarte curând prietenul tău va pluti şi el. 


12 


— Clovnul ăsta te-a strigat pe nume, spuse Jeff Reeves 
cu un glas total lipsit de expresie. 

Privi peste spatele încovoiat al lui Hagarty la Harold 
Gardener şi un ochi clipi complice. 


4 Joc de cuvinte intraductibil to help = „a ajuta”; help yourself = 
„serveşte, serveşte-te” (n. tr.). 


— Da, răspunse Hagarty, fără să ridice privirea. Ştiu 
că nu mă credeţi. 


13 


— Vasăzică, l-aţi aruncat peste balustradă, spuse 
Boutillier. „La groapa cu furnici.” 

— Nu eu! exclamă Unwin, ridicând ochii. 

Îşi dădu la o parte părul cu o mână şi-i privi stăruitor 
pe cei doi: 

— Când am văzut că aveau chiar de gând s-o facă, am 
încercat să-l trag pe Steve de acolo, fincă ştiam că tipu' 
putea să dea cu capu”... Era ca la trei metri până-n 
apă... 

Erau peste şapte. Unul dintre oamenii şefului 
Rademacher măsurase deja. 

— Da’ parcă-şi ieşise din minţi. Ambii doi tot striga: 
„Hai la groapa cu furnici, ba-i aici ba nu-i aici!” şi l-a 
săltat în sus. Webby l-a apucat de subsuori şi Steve l-a 
luat de turu' pantalonilor, şi... şi... 


14 


Când Hagarty văzu ce făceau, se repezi spre ei, ţipând 
din răsputeri: 

— Nu! Nu! NU! 

Chris Unwin îl îmbrânci înapoi, iar Hagarty ateriza 
grămadă pe trotuar, cu dinţii clănţănindu-i. 

— Ce, vrei s-o iei şi tu după el? şopti Unwin. Roiu’, 
puişor! 

Şi atunci îl aruncară pe Adrian Mellon peste parapetul 
podului, în apă. Hagarty auzi plescăitul. 

— Hai să ne cărăm de-aici, spuse Steve Dubay, 
pornind spre maşină împreună cu Webby. 

Chris Unwin se apropie de parapet şi privi în jos. Mai 
întâi îl văzu pe Hagarty alunecând şi târându-se în jos pe 
taluzul plin de buruieni şi gunoi, spre apă. Apoi văzu 
clovnul, care îl trăgea cu o mână pe Adrian; în cealaltă 


mână avea baloanele. Adrian şiroia de apă, tuşea şi 
gemea. Clovnul îşi răsuci capul şi îi rânji lui Chris. Chris 
spuse că îi văzuse ochii de argint lucitor şi dinţii - dinţi 
mari şi albi, spuse el. 

— Ca un leu' de la circ, dom'le. Vreau să zic, aşa de 
mari erau. 

Apoi, adăugă, îl văzuse pe clovn împingând un braţ al 
lui Adrian înapoi, astfel încât să-i stea pe după gât. 

— Şi pe urmă, Chris? întrebă Boutillier. 

Partea asta îl plictisea. Basmele îl plictisiseră 
începând de la vârsta de opt ani. 

— Nu ştiu, murmură Chris. Atunci Steve m-a înşfăcat 
şi m-a împins în maşină. Da'... cred că l-a muşcat de sub 
braţ. 

Ridică din nou privirea spre ei, acum nesigur: 

— Cred că asta a făcut. L-a muşcat de sub braţ. Ca şi 
cum voia să-l mănânce, dom'le. Ca şi cum voia să-i 
mănânce inima. 


15 


Nu, spuse Hagarty după ce i se prezentă versiunea lui 
Chris Unwin. Clovnul nu l-a tras pe Ade în sus pe malul 
celălalt, cel puţin el nu văzuse una ca asta - şi garanta 
că în acele momente devenise ceva mai puţin decât un 
simplu observator dezinteresat; în acele momente îşi 
ieşise din minţi. 

Clovnul, mai spuse el, stătea lângă celălalt mal, 
strângând în braţe trupul ud leoarcă al lui Adrian. Braţul 
drept al lui Ade era petrecut ţeapăn pe după capul 
clovnului, iar faţa acestuia se afla într-adevăr la 
subsuoara dreaptă a lui Adrian, dar nu-l muşca, ci 
zâmbea. Hagarty îl putea vedea privind de sub braţul lui 
Ade şi zâmbind. 

Braţele clovnului se încordară, iar Hagarty auzi 
trosnet de coaste. 

Ade zbieră. 

— Pluteşte cu noi, Don, rosti clovnul cu gura sa rânjită 


şi roşie, după care arătă sub pod cu una dintre mâinile 
sale alb-înmănuşate. 

Sub pod pluteau baloane - nu o duzină, nicio duzină 
de duzini, ci mii şi mii, roşii, şi albastre, şi verzi, şi 
galbene, şi pe fiecare dintre ele stătea scris „I % 
DERRY!” 


16 


— Ei auzi, asta sigur ar însemna o mulțime de 
baloane, spuse Reeves şi iar îi făcu lui Harold Gardener 
cu ochiul. 

— Ştiu că nu mă credeţi, repetă Hagarty cu acelaşi 
glas deznădăjduit. 

— Zici c-ai văzut baloanele alea, preciză Gardener. 

Don Hagarty îşi ridică încet mâinile înaintea ochilor. 

— Le-am văzut la fel de clar cum îmi văd degetele-n 
momentul ăsta. Cu miile. Nu puteai nici măcar să vezi 
partea de dedesubt a podului, aşa de multe erau. 
Fremătau. Săltau. Se auzea un sunet. Un fel de scârţâit 
curios şi şoptit. Baloanele frecându-se unul de altul. O 
pădure întreagă de sfori albe atârnau în jos. Parcă erau 
firele albe ale unei pânze de păianjen. Acolo, dedesubt, 
l-a dus clovnul pe Ade. Vedeam cum i se atinge costumul 
de  aţele-alea. Ade scotea nişte sunete sufocate, 
groaznice. Am luat-o după ei... Şi clovnul s-a uitat 
înapoi. l-am văzut ochii şi deodată am înţeles cine era. 

— Şi cine era, Don? întrebă încetişor Harold 
Gardener. 

— Era Derry, răspunse Don Hagarty. Era oraşul ăsta. 

— Şi atunci ce-ai făcut? interveni şi Reeves. 

— Am fugit, băi, căcat cu ochi! exclamă Hagarty şi 
izbucni în plâns. 


17 


Harold Gardener a stat liniştit până pe 13 noiembrie, 
ajunul zilei când John şi Steve Dubay urmau să fie 


judecaţi la tribunalul din Derry pentru asasinarea lui 
Adrian Mellon. Atunci se duse să-l întâlnească pe Tom 
Boutillier. Voia să vorbească despre clovn. Boutillier nu 
voia - dar, când văzu că Harold risca să facă prostii fără 
o cât de mică îndrumare, acceptă. 

— N-a existat niciun clovn, Harold. Singurii clovni în 
noaptea aceea erau puştii ăia trei. O ştii la fel de bine ca 
mine. 

— Aveam doi martori... 

— Oh, ăsta-i rahat. Unwin a hotărât să-l scoată 
vinovat pe „Omul cu un singur braţ”. Adică: „Nu noi i- 
am făcut felu' micului poponar, săracu', omu' făr-un braţ 
i-a tras-o”, de îndată ce s-a prins că situaţia se nasolise 
tare. Iar Hagarty a făcut o criză de nervi. Stătea acolo şi 
se uita la ei cum îi omoară cel mai bun prieten. Nu m-ar 
fi mirat să vadă chiar şi farfurii zburătoare. 

Însă Boutillier îşi dădea seama că lucrurile nu stăteau 
chiar aşa. Gardener i-o putea citi în ochi, iar fentele şi 
eschivele procurorului districtual adjunct îl iritau. 

— Ei, haide, spuse el. Vorbim aici despre martori 
independenţi. Nu-mi veni tu mie cu palavre. 

— A, vrei să vorbim despre palavre? Susţii că sub 
Main Street Bridge e un clovn vampir, aşa crezi tu? 
Pentru că asta e ideea mea despre palavre. 

— Nu, nu tocmai, dar... 

— Sau că Hagarty a văzut un miliard de baloane acolo 
dedesubt, fiecare imprimat cu exact aceeaşi inscripţie 
care era scrisă pe pălăria amorezului său? Fiindcă şi 
asta e ideea mea despre palavre. 

— Nu, dar... 

— Atunci de ce-ţi pierzi vremea cu chestiile astea? 

— Nu mă mai interoga! mugi Gardener. Amândoi l-au 
descris la fel şi niciunul nu ştia ce spunea celălalt! 

Boutillier stătea la biroul lui, jucându-se cu un creion. 
Acum lăsă creionul jos, se ridică şi se apropie de Harold 
Gardener. Boutillier era mai scund cu cinci degete, dar 
Gardener făcu un pas înapoi în faţa mâniei celuilalt. 


— Vrei să pierdem cazul ăsta, Harold? 

— Nu. Sigur că n... 

— Vrei ca leprele alea să circule în libertate? 

— Nu! 

— Okay. Bine. De vreme ce amândoi suntem de acord 
cu chestiunile de bază, am să-ţi spun exact ce cred. Da, 
poate că era un om sub pod în noaptea aia. Poate chiar 
purta un costum de clovn, deşi am avut de-a face cu 
destui martori ca să presupun că poate era doar un 
maţe-fripte sau unu-n trecere îmbrăcat în nişte haine 
adunate din gunoaie. Cred că probabil era acolo să 
cotrobăiască după mărunţiş aruncat sau mâncare - 
vreun hamburger aruncat de cineva de pe pod sau poate 
firimiturile de pe fundul unei pungi de Frito. Ochii lor au 
imaginat restul, Harold. Nu e posibil aşa ceva? 

— Nu ştiu, spuse Harold. 

Ar fi vrut să fie convins, dar, ţinând seama de 
concordanța celor două descrieri... nu. Nu credea că e 
posibil. 

— Uite care-i chestia. Puțin îmi pasă dacă era clovnul 
Kinto, sau vreun tip în costumul unchiului Sam pe 
catalige, ori Hubert Homosexualul cel Vesel. Dacă-l 
introducem pe băiatul ăsta în proces, avocatul lor o să 
se repeadă pe el cât ai zice peşte. O să spună că 
mieluşeii ăia doi cu tunsorile lor proaspete şi 
costumaşele noi n-au făcut nimic altceva decât să-l 
arunce pe poponarul de Mellon peste parapetul podului, 
ca să glumească. O să sublinieze că Mellon era încă viu 
după ce a căzut; la asta o să-i folosească foarte bine 
mărturia lui Hagarty, pe lângă a lui Unwin. Clienţii lui n- 
au comis nicio crimă, vai de mine! A fost un psihopat în 
costum de clovn. Dacă-l băgăm în proces, asta o să se- 
ntâmple, şi-o ştii foarte bine. 

— Unwin o să spună oricum povestea asta. 

— Dar nu şi Hagarty, preciză Boutillier. Pentru că el 
înţelege. Fără depoziţia lui Hagarty, cine-o să-l creadă 
pe Unwin? 


— Păi, mai suntem şi noi, rosti Harold Gardener cu o 
amărăciune care-l surprinse chiar şi pe el însuşi, dar 
cred că noi n-o să spunem. 

— Of mai lasă-mă-n pace! tună Boutillier, ridicându-şi 
braţele. L-au omorât! Nu l-au aruncat doar peste 
balustradă - Garton avea un briceag. Mellon a fost 
înjunghiat de şapte ori, printre care o dată în plămânul 
stâng şi de două ori în testicule. Rănile corespund lamei. 
Avea patru coaste rupte - Dubay a făcut asta, când l-a 
strâns în braţe. A fost muşcat, de acord. Avea muşcături 
pe braţe, pe obrazul stâng, pe gât. Cred că Unwin şi 
Garton i-au făcut-o, deşi avem doar o singură 
impresiune clară, şi aia probabil nu-i destul de precisă 
ca să reziste în instanţă. Şi, absolut de acord cu tine, îi 
lipsea o ciozvârtă mare de carne din subsuoara dreaptă, 
ei şi? Unuia dintre ei chiar îi plăcea să muşte. Probabil i 
s-o fi întărit frumuşel osu’ în timp ce-o făcea. Pariez că 
imbecilul ăla de Garton a făcut-o, deşi n-o s-o dovedim 
niciodată. Iar lui Mellon i se rupsese şi lobul urechii. 

Boutillier se opri, privindu-l pe Harold cu ochi 
pătrunzători. 

— Dacă dăm drumul poveştii ăsteia cu clovnul, n-o să-i 
convingem niciodată. Asta vrei? 

— Nu, ţi-am mai spus. 

— Tipul era o poamă, dar nu făcea rău la nimeni, 
urmă Boutillier. Aşa că hai-ho-suntem-pitici-mişto, vin 
găozarii ăia trei plini de puroi, cu cizmele lor 
butucănoase, şi-l omoară. O să-i bag la pârnaie, amice. 
Şi dacă aud că acolo, la Thomaston, au luat-o la creţ, am 
să le trimit cărţi poştale să le zic că indiferent cine le-a 
făcut-o sper că avea SIDA. 

Fioros foc, îşi spuse Gardener. lar sentințele vor 
arăta, de asemenea, foarte bine în dosarul tău când o să 
candidezi pentru o funcţie înaltă peste doi ani. 

Plecă însă fără să mai scoată o vorbă, pentru că şi el 
dorea să-i vadă după zăbrele. 


18 


John Webber Garton a fost condamnat pentru omor 
deosebit de grav, primind de la zece la douăzeci de ani 
în închisoarea de Stat Thomaston. 

Steven Bishoff Dubay a fost condamnat pentru omor 
deosebit de grav, primind cincisprezece ani în 
închisoarea de Stat Shawshank. 

Christopher Philip Unwin a fost judecat separat, în 
calitate de minor, şi condamnat pentru omor calificat. A 
primit şase luni la South Windham, Şcoala de Corecţie 
pentru Băieți, cu suspendare. 

În momentul când scriem aceste lucruri, în cazul 
tuturor celor trei sentinţe se aşteaptă recursul; Garton 
şi Dubay pot fi văzuţi în orice zi a săptămânii uitându-se 
după fete sau jucând rişca în Bassey Park, nu departe de 
locul unde trupul dezmembrat al lui Mellon a fost găsit 
plutind lângă unul dintre pilonii de susţinere ai podului 
Main Street. 

Don Hagarty şi Chris Unwin au plecat din oraş. 

La procesul principal - cel al lui Garton şi Dubay - 
nimeni n-a făcut referire la vreun clovn. 


Capitolul 3 
Şase apeluri telefonice (1985) 


1 


Stanley Uris face o baie 


Patricia Uris i-a spus ulterior mamei ei că ar fi trebuit 
să-şi dea seama că ceva nu era în regulă. Ar fi trebuit s-o 
ştie, a spus ea, pentru că Stanley nu făcea niciodată baie 
seara devreme. Făcea duş dis-de-dimineaţă în fiecare zi, 
iar uneori se băga în cadă noaptea târziu (cu o revistă 
într-o mână şi o bere rece în cealaltă). Dar băile la ora 
şapte seara nu erau genul lui. 

Şi apoi, mai era şi problema cu cărţile. Ar fi trebuit să- 
i facă plăcere; când colo, în cine ştie ce mod obscur pe 
care ea nu-l înţelegea, acestea păreau să-l fi tulburat şi 
deprimat. Cam cu trei luni înaintea acelei cumplite seri, 
Stanley descoperise că un prieten al lui din copilărie 
devenise scriitor - nu scriitor adevărat, i-a spus Patricia 
mamei sale, ci romancier. Numele înscris pe cărţi era 
William Denbrough, însă Stanley îl numea uneori Bill 
Bâlbâitul. Citise aproape toate cărţile respectivului; de 
fapt o citea pe ultima în seara băii - seara de 28 mai 
1985. Patty însăşi luase în mână una dintre cele de la 
început, din pură curiozitate. Renunţase după doar trei 
capitole. 

Nu era un simplu roman, i-a spus ea mamei sale mai 
târziu; era o carte de groază. Chiar aşa a spus, la fel 
cum ar fi spus carte despre sex. Patty era o femeie 
dulce, blândă, dar nu teribil de elocventă - voise să-i 
spună mamei cât de tare o înspăimântase cartea aceea 
şi poate ce anume o tulburase, dar nu fusese în stare. 
„Era plină de monştri”, a spus ea. „Plină de monştri care 
fugăresc copii mici. Erau multe omoruri şi... nu ştiu... 
simţăminte negre şi suferinţă. Chestii de-astea.” De fapt, 


i se păruse aproape pornografică; acesta era cuvântul pe 
care nu îl găsea, probabil pentru că nu-l rostise 
niciodată în viaţa ei, deşi ştia ce înseamnă. „Dar Stan se 
simţea ca şi cum şi-ar fi descoperit un vechi tovarăş de 
joacă... Zicea că vrea să-i scrie, dar eu ştiam că n-o s-o 
facă... Ştiu că poveştile alea îl făceau şi pe el să se simtă 
prost... şi... şi...” 

Şi atunci Patty Uris a izbucnit în plâns. 

În seara aceea, cam cu şase luni înainte de a se 
împlini douăzeci şi opt de ani de la acea zi a anului 1957 
când George Denbrough îl întâlnise pe Pennywise 
Clovnul, Stanley şi Patty şedeau în salonaşul din 
locuinţa lor aflată într-o suburbie a Atlantei. Televizorul 
mergea. Patty stătea în faţa lui pe canapea, cu atenţia 
împărţită între o grămadă de haine de cusut şi 
emisiunea-concurs preferată, Family Feud. Pur şi simplu 
îl adora pe Richard Dawson şi socotea că lanţul ceasului 
pe care îl purta era grozav de sexy, deşi nici cu cele mai 
sofisticate instrumente de tortură nu i-ai fi putut smulge 
o asemenea mărturisire. Îi mai plăcea spectacolul şi 
pentru că aproape întotdeauna găsea cele mai frecvente 
răspunsuri (la Family Feud nu existau răspunsuri 
corecte propriu-zise; doar cele mai frecvente). Îl 
întrebase odată pe Stan de ce întrebările care ei îi 
păreau atât de simple erau atât de dificile pentru 
familiile din concurs. „Probabil că-i mult mai greu când 
eşti acolo, sub toate reflectoarele alea”, replicase Stan, 
iar ei i se păru că o umbră îi trecuse peste chip. „Totul e 
cu mult mai greu când se întâmplă în realitate. Atunci ţi 
se taie răsuflarea. Când se-ntâmplă cu adevărat.” 

Probabil că într-adevăr aşa era, trăsese ea concluzia. 
Stanley avea câteodată intuiţii foarte subtile asupra 
naturii umane. Mult mai subtile, considera ea, decât 
vechiul lui prieten William  Denbrough, care se 
îmbogăţise scriind un maldăr de cărţi de groază ce 
făceau apel la cele mai josnice trăsături ale firii 
omeneşti. 


Asta nu însemna că familia Uris s-ar fi descurcat prea 
rău! Suburbia unde locuiau era de calitate, iar casa, pe 
care o cumpăraseră cu 87 000 de dolari în 1979, s-ar fi 
vândut acum probabil repede şi fără bătaie de cap cu 
165 000 de dolari - nu că ar fi vrut s-o vândă, dar era 
bine să ştii asemenea lucruri. Uneori se întorcea acasă 
de la Fox Run Mall în Volvo-ul ei (Stanley folosea un 
Mercedes diesel - îl tachina, numindu-l Sedanley), îşi 
vedea casa, amplasată cu mult gust înapoia gardurilor 
scunde de tisă, şi-şi spunea: „Cine stă aici? 

Eu stau! Doamna Stanley Uris stă aici!” Acesta nu era 
un gând întru totul fericit; în el se amesteca o mândrie 
atât de aprigă, încât uneori o făcea să se simtă cam rău. 
Căci, vezi dumneata, a fost odată ca niciodată o 
fetişcană singuratică de optsprezece ani, pe nume 
Patricia Blum, căreia i se refuzase accesul la banchetul 
de după bacalaureat, ce se ţinea la clubul din Glointon, 
New York. I se refuzase accesul, fireşte, pentru că 
numele ei de familie rima cu „al băşinilor parfum” Asta 
era ea, nimic altceva decât o mică băşină jidancă şi 
slăbănoagă. În 1967 se întâmpla toată povestea, iar 
asemenea discriminări sfidau legea, desigur, ha-ha-ha, 
şi-n plus, acum totul se sfârşise. Numai că pentru o 
parte din ea nu avea niciodată să se sfârşească. O parte 
din ea avea să se înapoieze pentru vecie la maşină cu 
Michael Rosenblatt, ascultând pietrişul scârţâind sub 
pantofiorii ei de lac şi sub pantofii lui de gală închiriaţi, 
înapoi la maşina tatălui lui, pe care Michael o 
împrumutase pentru seara aceea şi cu care îşi petrecuse 
toată după-amiaza, spălând-o. O parte din ea avea să 
păşească la nesfârşit pe lângă Michael, în sacoul lui alb, 
împrumutat - cum mai scânteia în noaptea blândă de 
primăvară! Purta o rochie de seară verde-deschis care, 
declarase maică-sa, o făcea să arate ca o sirenă, iar 
ideea unei sirene jidoavce era de tot hazul, ha-ha-ha. 
Merseseră cu capul sus, iar ea nu plânsese - nu atunci - 
dar înţelesese că nu mergeau înapoi, nu, nu tocmai; 


ceea ce făcuseră era că plecau neputincioşi înapoi, 
neputincioşi, care rimează cu puturoşi, amândoi 
simțindu-se mai evrei decât se simţiseră vreodată în 
viaţa lor, simțindu-se ca nişte cămătari, ca nişte 
căruţaşi, simțindu-se slinoşi, năsoşi, gălbejiţi; simţindu- 
se ca nişte evrei iudei jidani; vrând să simtă mânie şi 
nefiind în stare să simtă mânie - mânia avea să vină abia 
mai târziu, când oricum nu mai conta. În momentele 
acelea nu fusese în stare să simtă decât ruşinea, şi s-o 
doară. lar apoi cineva râsese. Un râs ascuţit, înalt, ca un 
tril, ca o fugă rapidă pe clape de pian, iar în maşină 
reuşise să plângă, mai încape vorbă, ia uite-o pe sirena 
jidoavcă al cărei nume rimează cu „al băşinilor parfum” 
cum pleacă bâzâind ca nebuna. Mike Rosenblatt îi 
pusese pe ceafă o mână stângace şi mângâietoare, iar 
ea se smucise, simțindu-se făcută de ruşine, simțindu-se 
murdară, simțindu-se evreică. 

Casa amplasată cu atât gust după gardurile de tisă o 
făcea să se simtă mai bine... dar nu bine de tot. Ofensa 
şi ruşinea rămăseseră, şi nici chiar faptul de a fi fost 
acceptată în anturajul acela dichisit şi chivernisit nu 
putea face să înceteze nesfârşitul umblet prin prundişul 
scârţâind sub tălpi. Nici chiar calitatea de membri ai 
acestui club, unde un maitre d! îi saluta întotdeauna, 
calm şi respectuos, cu un „Bună seara, domnule şi 
doamnă Uris” Venea acasă, legănată de Volvo-ul ei cel 
nou, îşi privea casa pe întinderea sa de iarbă verde şi 
adesea - mult prea adesea, era ea de părere - se gândea 
la râsul acela ca un tril ascuţit. Şi spera că fata care 
râsese locuia într-o magherniţă căcăcioasă, măritată cu 
unul netăiat împrejur care o bătea, că rămăsese gravidă 
de trei ori şi de fiecare dată pierduse sarcina, că 
bărbatu-său o înşela cu femei bolnave, că avea discuri 
intervertebrale deplasate, şi oase strâmbe, şi chisturi pe 
limba aia murdară cu care chicotise. 

Se ura pe sine pentru aceste gânduri, aceste gânduri 
necuviincioase, şi făgăduia să se îndrepte - să nu mai 


bea amarele cocteiluri de pelin şi fiere. Treceau luni 
întregi în care nu se mai gândea la asemenea lucruri, şi 
atunci îşi spunea: Poate că toate astea au rămas în 
sfârşit în urma mea. Nu mai sunt fata aceea de 
optsprezece ani. Sunt o femeie de treizeci şi şase de ani; 
fata care a auzit nesfârşitul trosnet şi scârțăit al 
pietrelor acelora de pe alee, fata care s-a smuls de sub 
mâna lui Mike Rosenblatt când el a încercat s-o 
mângâie, pentru că era o mână de evreu, a fost acum o 
jumătate de viaţă. Sirena aia mică şi proastă e moartă. 
Acum o pot uita şi pot să fiu doar eu însămi. Sigur. Bine. 
Grozav. Dar nu trecea mult şi, aflându-se undeva - la 
vreun magazin, de exemplu -, auzea pe neaşteptate un 
râs ca un tril şi o treceau fiori reci pe şira spinării, 
sfârcurile sânilor i se întăreau dureros, mâinile i se 
încleştau pe bara căruciorului de cumpărături sau doar 
una de alta şi-şi spunea: Cineva tocmai i-a spus altcuiva 
Că-s evreică, i-a spus că nu-s decât o jidancă impuţită şi 
năsoasă, că Stanley nu-i decât un jidan împuţit şi năsos, 
e contabil, sigur, ovreii se pricep la cifre, i-am primit în 
club, a trebuit, atunci în 1981, când ginecologul ăla 
împuțit şi năsos a câştigat procesul, da’ râdem de ei, 
râdem, şi râdem, şi iar râdem. Sau pur şi simplu auzea 
scârţâitul-fantomă al pietricelelor şi-şi spunea Sirenă!/ 
Sirenă! 

Atunci, ura şi ruşinea o inundau din nou ca o migrenă 
şi dispera nu numai pentru ea însăşi, dar şi pentru 
întreaga speţă umană. Vârcolaci. Cartea scrisă de 
Denbrough - cea pe care încercase s-o citească şi pe 
care apoi o pusese la loc - era despre vârcolaci. 
Vârcolaci, rahat. Ce să ştie un om ca ăla despre 
vârcolaci? 

În cea mai mare parte a timpului însă avea simţăminte 
mai bune - simţea că ea e mai bună. Îşi iubea soţul, 
iubea casa lor şi, de obicei, reuşea să-şi iubească viaţa şi 
pe sine însăşi. Lucrurile mergeau bine. Nu întotdeauna 
fusese astfel, desigur - era oare vreodată bine? Când 


acceptase inelul de logodnă de la Stanley, părinţii ei 
fuseseră şi supăraţi, şi nefericiţi. Îl cunoscuse la o 
petrecere a clubului fetelor. Se mutase la şcoala lor, 
venind de la New State University, unde era bursier. Le 
făcuse cunoştinţă un prieten comun, şi dacă la sfârşitul 
seratei bănuia că îl iubeşte, în vacanţa de la jumătatea 
anului era sigură. Când sosise primăvara, iar Stanley îi 
oferise un mic inel cu diamant cu o margaretă trecută 
prin el, îl primise. 

Până la urmă, în ciuda tuturor protestelor, părinţii îl 
acceptaseră şi ei. Nu prea aveau ce face, deşi Stanley 
Uris avea să ia în curând lumea-n piept într-o 
întreprindere comercială mustind de tineri contabili - 
iar odată ajuns în acea junglă, o va face fără niciun fel 
de finanţe familiale care să-i asigure spatele, ci doar cu 
fiica lor alături, la bine şi la rău. 

— Am să-l întreţin pe ticălosul ăla de „patru-ochi” câte 
zile-oi avea, îşi auzise Patty tatăl spunând într-o seară. 

Părinţii ei mâncaseră în oraş, iar el băuse un pic cam 
mult. 

— Şşşt, o să te-audă, spusese Ruth Blum. 

În seara aceea Patty stătuse trează până târziu după 
miezul nopţii, cu ochii uscați, când încinsă, când 
îngheţată, urându-i pe amândoi. Următorii doi ani îi 
petrecuse încercând să se dezbare de ura aceea; deja 
avea înlăuntrul ei prea multă ură. Câteodată, când se 
uita în oglindă, putea vedea efectele - cutele fine pe 
care i le trasa pe chip. Aceea fusese o bătălie câştigată. 
Stanley o ajutase. 

La fel de mult îi îngrijorase căsnicia şi pe părinţii lui. 
Desigur, nu credeau că Stanley era sortit unei vieţi de 
mizerie şi sărăcie, dar considerau că „aceşti copii se 
cam pripesc” Donald Uris şi Andrea Bertoly se 
căsătoriseră ei înşişi la douăzeci de ani, însă păreau să fi 
uitat acest amănunt. 

Numai Stanley era sigur de sine, încrezător în viitor, 
nepreocupat de capcanele pe care părinţii le vedeau 


presărate pretutindeni împrejurul „copiilor”. Iar până la 
urmă încrederea lui a fost justificată. În iulie 1972, cu 
cerneala abia uscată pe diplomă, Patty găsise un post de 
profesoară de stenografie şi engleză de afaceri în 
Traynor, un orăşel aflat la patruzeci de mile sud de 
Atlanta. Când se gândea la felul cum nimerise slujba 
asta, întotdeauna vedea situaţia asta ca fiind puţin... să 
zicem, stranie. Făcuse o listă cu patruzeci de posibilităţi 
pe baza anunţurilor din revistele pedagogice, apoi 
scrisese patruzeci de scrisori timp de cinci nopţi - câte 
opt în fiecare seară -, cerând informaţii suplimentare 
asupra postului, şi câte o cerere pentru fiecare. 
Douăzeci şi două de răspunsuri indicau că posturile 
fuseseră ocupate. În alte cazuri, o mai amănunţită 
explicaţie asupra aptitudinilor necesare o lămuri clar că 
nu putea face faţă; candidarea n-ar fi fost decât o 
pierdere de timp, atât pentru ei, cât şi pentru ea. 
Rămăsese cu douăsprezece variante. Toate păreau cam 
la fel de probabile. Stanley intrase în cameră în timp ce 
ea îşi frământa mintea cu ele, întrebându-se dacă putea 
practic să completeze o duzină de formulare fără a-şi 
ieşi de-a binelea din minţi. Soţul ei privi hârtiile răsfirate 
pe masă, după care bătu cu degetul în scrisoarea de la 
Inspectorul-Şef Şcolar din Traynor, scrisoare care ei nu i 
se părea cu nimic deosebită de celelalte. 

— Asta, spuse el. 

Patty îl privi, surprinsă de certitudinea simplă a vocii 
lui: 

— Ştii despre Georgia ceva ce eu nu ştiu? 

— Nu! Singura ocazie când am trecut pe acolo a fost 
în filme. 

Femeia ridică o sprânceană. 

— Pe aripile vântului. Vivien Leigh, Clark Gable. „Am 
să mă gândesc la asta mâine, căci şi mâine e o zi.” Am 
accent de sudist, Patty? 

— Da. Din sudul Bronxului. Dacă nu ştii nimic despre 
Georgia şi n-ai fost niciodată acolo, atunci de ce... 


— Pentru că aşa e bine. 

— N-ai de unde să ştii asta, Stanley. 

— Fireşte că ştiu, spuse el cu simplitate. Ştiu. 

Privindu-l atentă, îşi dădu seama că nu glumea: chiar 
vorbea serios. Simţise un fior de nelinişte. 

— De unde ştii? 

Stanley zâmbea vag. Acum zâmbetul îi păli şi preţ de 
o clipă păru nedumerit. Ochii i se înneguraseră, ca 
privind înlăuntrul său, consultând cine ştie ce dispozitiv 
interior care ticăia şi funcţiona corect, dar pe care, în 
ultimă instanţă, nu-l înţelegea mai bine decât îşi înţelege 
omul de rând ceasul de la mână. 

— Ţestoasa n-a putut să ne ajute, spuse el deodată. 

O spuse absolut distinct. Îl auzi. Privirea aceea 
lăuntrică - privirea aceea de meditaţie surprinsă - îi 
stăruia încă pe faţă şi începea s-o sperie. 

— Stanley? Despre ce vorbeşti? Stanley? 

Tresări. Patty mâncase piersici în timp ce parcurgea 
cererile, iar mâna lui lovi farfuria, care căzu pe jos şi se 
sparse. Ochii părură să i se limpezească. 

— Oh, la dracu”! lartă-mă. 

— Nu-i nimic. Stanley - despre ce vorbeai? 

— Am uitat, spuse el. Dar cred că ar trebui să ne 
gândim la Georgia, iubito. 

— Dar... 

— Ai încredere-n mine, o asigură, iar ea se supuse. 

Întrevederea mersese trăsnet. Ştia că primise slujba 
încă de când a luat trenul înapoi spre New York. Şeful 
Departamentului de Afaceri o plăcuse la prima vedere 
pe Patty, şi ea pe el, de asemenea. Scrisoarea de 
confirmare venise după o săptămână. Departamentul 
Şcolar Reunit din Traynor îi putea oferi 9 200 de dolari 
şi un contract de stagiu. 

— Ai să mori de foame, spuse Herbert Blum când fiica 
sa îl anunţă că avea de gând să ia slujba. Şi, acolo, în 
sud, o să mori de cald şi de foame. 

— Prostii, Scarlett, cită Stanley când ea îi spuse ce 


zisese tatăl ei. 

Fusese furioasă, aproape de lacrimi, dar acum pufni 
în râs, iar Stanley o cuprinse cu braţele. 

Cald le-a fost, dar nu au murit de foame. S-au 
căsătorit la data de 19 august 1972. Patty Uris s-a culcat 
fecioară în patul nupţial. S-a strecurat goală între 
cearşafurile răcoroase ale unui hotel turistic din 
Poconos, cu o stare de spirit turbulentă şi furtunoasă - 
fulgere de dorinţă şi voluptuoasă patimă, nori negri de 
spaimă. Când Stanley se vâri în pat lângă ea, cu trupu-i 
musculos, cu penisul ca un semn de exclamare 
înălțându-se din părul pubian blond-roşcat, îi şopti: 

— Să nu mă doară, dragule. 

— Am să am întotdeauna grijă să nu te doară, spuse el 
luând-o în braţe, şi îşi ţinu cu credinţă promisiunea până 
în ziua de 28 mai 1985 - seara băii. 

Munca ei fusese încununată de succes. Stanley 
obținuse un post de şofer pe maşina brutăriei pentru o 
sută de dolari pe săptămână. In noiembrie acelaşi an, 
când s-a deschis Traynor Flats Shopping Center, a 
primit de lucru la biroul de-acolo al H & R Block cu o 
sută cincizeci. Venitul lor anual cumulat era pe-atunci 
de 17 000 dolari - ceea ce li se părea o avere regească, 
în acele vremuri când benzina se vindea la treizeci şi 
cinci de cenți galonul, iar o felie de pâine albă putea fi 
căpătată cu cinci cenți mai puţin. În martie 1973, fără 
surle şi trâmbiţe, Patty Uris şi-a aruncat cât colo 
anticoncepţionalele. 

În 1975, Stanley a demisionat de la H & R Block 
pentru a-şi demara propriile sale afaceri. Toţi cei patru 
cuscri au căzut de acord că era o mişcare absolut 
nesăbuită. Nici vorbă că Stanley n-ar fi trebuit să aibă 
afacerile lui proprii - Doamne păzeşte să n-aibă afaceri 
proprii! Dar era prea devreme, au convenit cu toţii, şi 
arunca prea mult din povara financiară asupra lui Patty. 
„Cel puţin până când pişăciosul ăla o s-o lase borţoasă”, 
îi spuse posac Herbert Blum fratelui său după o noapte 


de beţie petrecută în bucătărie, „şi pe urmă o să se- 
aştepte să îi car eu în cârcă.” Opinia în consens a 
cuscrilor asupra problemei era că niciun bărbat n-ar 
trebui nici măcar să se gândească să intre în afaceri pe 
cont propriu până nu ajunge la o vârstă mai senină şi 
mai matură - şaptezeci şi opt de ani, să zicem. 

Din nou, Stanley păru aproape nefiresc de încrezător. 
Era tânăr, prezentabil, sclipitor, capabil, îşi stabilise 
relaţii lucrând pentru Block. Toate aceste lucruri erau 
date certe. Dar nu avea de unde să fi ştiut că o firmă în 
afacerile video, aflate în bază de cristalizare, nou- 
înfiinţată, Corridor Video (CV), era pe cale să se 
instaleze pe o uriaşă parcelă de pământ arendat, la mai 
puţin de zece mile de suburbia unde se mutaseră în cele 
din urmă soţii Uris, în 1979; nu putea să fi ştiut nici că 
acelaşi Corridor va ieşi pe piaţă cu un studiu de 
marketing independent la niciun an după mutarea sa la 
Traynor. Chiar dacă Stan avusese prioritate la câteva 
dintre aceste informaţii, cu siguranţă că nu credea că 
funcţia i s-ar fi dat unui tânăr evreu ochelarist, un evreu 
cu rânjet uşuratic, umblet împiedicat, gust pentru 
nădragii cu fundul lăbărţat, în zilele libere, şi cu 
ultimele fantome ale acneei de adolescent prezente încă 
pe faţă. Şi totuşi, îl luaseră. Îl luaseră. Şi se părea că 
Stan ştiuse tot timpul că aşa se va întâmpla. 

Activitatea lui la CV a antrenat o ofertă de încadrare 
cu normă întreagă în companie - salariul de bază de 30 
000 de dolari pe an. 

— Şi ăsta chiar nu-i decât începutul, îi spuse Stan lui 
Patty în pat, în seara aceea. O să crească precum 
porumbul în august, draga mea. Dacă nimeni nu aruncă 
lumea-n aer în următorii zece ani sau cam aşa ceva, vor 
ajunge sus de tot, pe firmament, alături de Kodak, Sony 
şi REA. 

— Şi ce-ai de gând să faci? întrebă ea, ştiind deja. 

— Am să le spun ce mare plăcere a fost să fac afaceri 
cu ei, răspunse el şi râse, trăgând-o lângă el şi sărutând- 


O. 

După câteva clipe o pătrunse, urmară orgasme - unul, 
două şi trei, ca nişte rachete luminoase săgetând cerul 
nopţii... Dar nu se ivi niciun copil. 

Munca sa la Corridor Video îl pusese în legătură cu 
câţiva dintre cei mai bogaţi şi mai puternici oameni din 
Atlanta - şi amândoi fură uimiţi să constate că aceştia 
erau în cea mai mare parte persoane de treabă. Găsiră 
la ei un grad de acceptare ridicat şi o bunăvoință 
generoasă aproape necunoscute în Nord. Patty şi-l 
amintea pe Stanley scriindu-le odată părinţilor: Cei mai 
buni bogătaşi din America se află la Atlanta, Georgia. 
Am să-i ajut pe câţiva să se imbogăţească şi mai mult, 
iar ei au să mă ajute pe mine să mă îmbogăţesc, şi astfel 
nimeni n-o să-mi mai fie stăpân în afară de soția mea, 
Patricia, iar, de vreme ce eu sunt deja stăpânul ei, cred 
că e o soluţie destul de sigură. 

La vremea când se mutară din Traynor, Stanley îşi 
avea propria sa firmă cu şase angajaţi. În 1983, venitul 
lor intrase pe un teritoriu necunoscut - teritoriu despre 
care Patty nu auzise decât zvonuri dintre cele mai vagi. 
Aceasta era legendara ţară a celor ŞASE CIFRE. Şi totul 
se întâmplase cu dezinvoltura banală a încălţării unei 
perechi de tenişi sâmbăta dimineaţă. Acest lucru o 
înspăimânta uneori. Odată făcuse un banc deocheat 
despre pactele încheiate cu diavolul. Stanley râsese 
aproape să se sufoce, însă ei nu i se păruse atât de 
nostim şi bănuia că niciodată n-o să i se pară. 

Țestoasa n-a putut să ne-ajute. 

Câteodată, fără absolut niciun motiv, se trezea cu 
acest gând în minte, ca un ultim crâmpei dintr-un vis 
altminteri uitat, şi atunci se întorcea spre Stanley, 
simțind nevoia să-l atingă, să se asigure că încă îi mai 
era alături. 

Era o viaţă frumoasă - fără betii monstruoase, fără 
sex extraconjugal, fără droguri, plictiseală, certuri 
amare despre ce o să facem mai departe. Un singur nor 


o umbrea. Mama ei era aceea care pomenise pentru 
prima oară de prezenţa acestui nor. Şi, atunci când 
privea în urmă, i se părea că destinul hotărâse ca tocmai 
mama ei să fie aceea care să pomenească despre unicul 
neajuns al vieţii lor. Apăru sub forma unei întrebări într- 
una dintre scrisorile de la Ruth Blum. Ii scria lui Patty o 
dată pe săptămână, iar acea scrisoare anume sosise la 
începutul toamnei lui 1979. O primiseră reexpediată de 
la vechea lor adresă din Traynor, iar Patty o citi într-un 
living plin de cutii pentru sticle de băutură, din care se 
revărsau lucrurile lor, stinghere, dezrădăcinate şi cu 
aspect lugubru. 

In majoritatea privinţelor era obişnuita „scrisoare de 
acasă” a lui Ruth Blum: patru file albastre scrise 
mărunt, fiecare cu antetul DOAR O NOTĂ DE LA RUTH. 
Mâzgălelile ei erau aproape ilizibile, iar Stanley se 
plânsese la un moment dat că nu poate citi nici măcar 
un cuvânt din cele scrise de soacră-sa. „De ce-ai vrea s-o 
faci?” replicase Patty. 

Şi aceasta era plină de obişnuitul sortiment de noutăţi 
al mamei; pentru Ruth Blum, amintirile formau o deltă 
amplă, desfăcându-se din punctul mobil al prezentului 
într-un tot mai larg evantai de relaţii întrepătrunse. 
Mulţi dintre oamenii despre care scria mama ei 
începeau să se şteargă din memoria lui Patty, la fel ca 
fotografiile dintr-un album vechi, dar pentru Ruth toate 
rămâneau proaspete. Grijile ei pentru sănătatea tinerilor 
şi curiozitatea în legătură cu feluritele lor activităţi 
păreau să nu se istovească niciodată, iar prognozele îi 
erau invariabil sumbre. Tatăl ei încă mai avea prea 
multe dureri de stomac. El era sigur că nu-i decât 
dispepsie; ideea că s-ar putea să aibă ulcer, scria ea, 
nici măcar nu i-ar fi trecut prin minte până nu ar fi 
început să scuipe sânge, ba poate nici măcar atunci. 1 
ştii pe tatăl tău, dragă - munceşte ca un catâr şi 
câteodată la fel şi gândeşte. Dumnezeu să mă ierte că 
spun asta. Lui Randi Harlengen i se legaseră trompele, 


din ovare îi scoseseră chisturi mari cât mingile de golf, 
nimic malign, slavă Domnului, dar douăzeci şi şapte de 
chisturi ovariene, să mori, nu altceva! Din cauza apei 
din New York City - era absolut sigură de asta; şi aerul 
din oraş era murdar, dar ea avea convingerea că tot apa 
era cea care-ţi venea de hac după un timp. Mizeriile din 
ea sedimentează în organism. Se îndoia că Patty ştia de 
câte ori îi mulţumise Domnului că „voi, copiii” locuiţi la 
ţară, unde atât aerul, cât şi apa - dar mai ales apa - sunt 
mai sănătoase (pentru Ruth, tot Sudul, inclusiv Atlanta 
şi Birmingham, însemna la ţară). Mătuşa Margaret 
iarăşi se ciondănea cu compania de electricitate. Stella 
Flanagan se măritase din nou... unii nu se-nvaţă minte 
niciodată. Richie Huber iar fusese concediat. 

lar în mijlocul acestui torent poznaş - şi adeseori 
pizmaş - în mijlocul unui paragraf, fără nicio legătură, 
Ruth Blum punea întâmplător „fioroasa întrebare”: „Aşa, 
şi când aveţi de gând tu şi cu Stan să ne faceţi bunici? 
Toţi suntem gata să-l (sau s-o) răsfăţăm de mama 
focului. Şi, în caz că n-ai observat, Patty, să ştii că nu 
prea întinerim” lar apoi continua cu fata Brucknerilor, 
de la câteva case mai încolo, care fusese trimisă acasă 
de la şcoală pentru că nu purta sutien şi avea o bluză 
prin care puteai să vezi ca în vitrină. 

Simţindu-se deprimată şi fiindu-i dor de vechea lor 
locuinţă din Traynor, nesigură şi mai mult decât doar 
puţin speriată de ceea ce-i putea aştepta, Patty intrase 
în ceea ce-avea să fie dormitorul lor şi se lungise pe 
saltea (somiera cu arcuri încă mai era în garaj, iar 
salteaua, zăcând pe podeaua fără covor, semăna cu un 
obiect artizanal aruncat pe o ciudată plajă galbenă). Işi 
îngropă capul în braţe şi rămase acolo plângând 
aproape douăzeci de minute. Oricum ar fi plâns. 
Scrisoarea mamei nu făcuse decât să-i aducă mai 
devreme lacrimile, aşa cum praful îţi grăbeşte gâdilatul 
din nas într-un strănut. 

Stanley îşi dorea copii. Fa îşi dorea copii. Se 


înțelegeau întru totul şi asupra acestui subiect, aşa cum 
amândoi urmăreau cu aceeaşi plăcere filmele lui Woody 
Allen, aşa cum amândoi mergeau uneori la sinagogă, aşa 
cum amândoi aveau aceleaşi înclinații politice, aşa cum 
nu erau de acord cu drogurile; pe scurt, aşa cum se 
înțelegeau într-o mulţime de lucruri extrem de 
importante sau mărunte. In casa din Traynor fusese o 
cameră în plus, pe care o împărţiseră. În stânga el avea 
un birou pentru lucru şi un fotoliu; în dreapta ea avea o 
maşină de cusut şi o masă pentru jucat cărţi, pe care îşi 
făcea puzzle-uri. Existase între ei o înţelegere atât de 
temeinică legată de camera aceea, încât rareori vorbeau 
de ea - pur şi simplu era acolo, la fel ca nasurile pe feţe 
sau verighetele pe degetul mâinii stângi. Într-o bună zi, 
odaia îi va aparţine lui Andy sau lui Jenny. Dar unde era 
acel copil? Maşina de cusut şi coşurile cu textile, masa 
de jucat cărţi şi biroul rămâneau toate la locurile lor, 
părând cu fiecare lună să-şi consolideze rădăcinile în 
respectivele poziţii din cameră şi să-şi stabilească şi mai 
puternic legitimitatea. Aşa credea ea, deşi nu-şi putea 
niciodată cristaliza gândul întocmai; la fel ca şi cuvântul 
pornografie, era aidoma unui concept dansând imediat 
dincolo de capacitatea ei de înţelegere. Îşi amintea însă 
un prilej când, venindu-i ciclul, deschisese dulăpiorul de 
sub lavoarul din baie ca să ia un şerveţel sanitar; ţinea 
minte cum se uitase la cutia cu tampoane Stayfree, 
gândindu-se că arăta aproape arogantă, că părea 
aproape să-i spună: Hello, Patty! Noi suntem copiii tăi. 
Suntem singurii copii pe care o să-i ai vreodată şi ne 
este foame. Dă-ne să sugem. Dă-ne să sugem sânge. 

În 1976, la trei ani după ce aruncase ultima doză de 
tablete Ovral, consultară un doctor, pe nume Harkavy, 
din Atlanta. 

— Vrem să ştim dacă e ceva în neregulă, spuse 
Stanley, şi mai vrem să ştim şi dacă putem face ceva în 
cazul ăsta. 

Au făcut toate testele. Rezultatul a arătat că 


spermatozoizii lui Stanley erau viguroşi, că ovulele lui 
Patty erau fertile, că toate canalele care ar fi trebuit să 
fie deschise erau deschise. 

Harkavy, care nu purta verighetă şi care avea chipul 
sincer, agreabil şi rumen al studentului de colegiu abia 
revenit dintr-o vacanţă de iarnă petrecută la schi în 
Colorado, le spuse că poate nu erau de vină decât nervii. 
Le spuse că asemenea probleme nu erau sub nicio formă 
ieşite din comun. Le spuse că, în cazurile de acest fel, 
există un corelativ psihologic similar, în unele privinţe, 
cu impotenţa sexuală - cu cât doreai mai mult, cu atât 
puteai mai puţin. Trebuie să se relaxeze. Trebuie, dacă 
se poate, să uite totul despre procreaţie atunci când au 
contact sexual. 

Pe drumul spre casă, Stan a fost îmbufnat. Patty îl 
întrebă ce anume i se întâmplase. 

— Eu nu fac niciodată asta. 

— Ce nu faci? 

— Nu mă gândesc la procreaţie în timp ce. 

Patty începu să râdă, deşi de acum se simţea puţin 
însingurată şi temătoare. Iar în noaptea aceea, culcată 
în pat, când credea că Stanley adormise de multă 
vreme, o speriase el vorbind cu glas tare în întuneric. 
Glasul îi suna firesc, totuşi soţia sa ghici lacrimile abia 
reţinute. 

— Eu sunt, spuse. Eu sunt de vină. 

Femeia se întoarse spre el şi îl luă în braţe: 

— Nu fi prost! 

Insă inima îi bătea repede - mult prea repede. Nu 
numai fiindcă o înspăimântase, părea că privise în 
mintea ei şi citise o convingere pe care ea o păstra 
acolo, dar căreia nu-i cunoscuse existenţa până în acel 
moment. Fără nicio noimă, niciun motiv, simţi - ştiu - că 
avea dreptate. Ceva nu mergea, şi nu de ea era vorba. 
Ci de el. Ceva dinlăuntrul lui. 

— Nu fi aşa nerod, îi şopti fierbinte în umăr. 

Stan transpirase uşor şi brusc îşi dădu seama că-i era 


teamă. Frica emana din el în valuri reci; întinsă goală 
lângă el, se simţi deodată ca şi cum ar fi stat goală în 
faţa unui frigider deschis. 

— Nu-s nerod şi nici prost nu sunt, spuse Stanley cu 
acelaşi glas, plat şi totodată sufocat de emotie, şi o ştii şi 
tu. E din cauza mea. Dar nu ştiu de ce. 

— Nu poţi să ştii aşa ceva. 

Avea vocea aspră, mustrătoare - vocea mamei ei când 
îi era teamă. Şi, chiar în timp ce-l dojenea, o străbătu un 
fior. Stanley îl simţi, iar braţele i se strânseră împrejurul 
ei. 

— Uneori, spuse el, uneori cred că ştiu de ce. Uneori 
am un vis, un vis rău, şi mă trezesc şi zic: „Acum ştiu. 
Ştiu ce nu-i în regulă.” Nu numai că tu nu rămâi 
însărcinată - totul. Tot ce-i în neregulă cu viaţa mea. 

— Stanley, nu-i nimic în neregulă cu viaţa ta! 

— Nu mă refer dinăuntru. Pe dinăuntru e bine. 
Vorbesc despre ceea ce-i afară. Ceva ce-ar fi trebuit să 
se sfârşească şi nu s-a sfârşit. Mă trezesc din visele alea 
şi-mi zic: „Toată viaţa mea plăcută n-a fost decât ochiul 
unui ciclon pe care nu-l înţeleg.” Şi mi-e frică. Dar după 
aceea pur şi simplu... trece. Aşa cum trec visele. 

Câteodată îl tulburau visele. Asta ştia. Deseori o 
trezise din somn, zvârcolindu-se şi gemând. Probabil că 
de şi mai multe ori rămăsese adormită în timpul 
interludiilor lui tenebroase. Şi mereu, când îl îmbrăţişa, 
îl întreba, iar el răspundea acelaşi lucru: Nu pot să-mi 
amintesc. Apoi se întindea după ţigări şi fuma aşezat în 
capul oaselor, aşteptând ca reziduurile visului să-i iasă 
prin pori ca o sudoare otrăvită. 

Nu aveau copii. În seara de 28 mai 1985 - seara băii - 
socrii lor încă mai aşteptau să devină bunici. Camera în 
plus încă mai era o cameră în plus; tampoanele igienice 
încă îşi mai ocupau locurile obişnuite în dulapul de sub 
chiuveta din baie; rabinul continua să vină lunar în 
vizită. Mama ei, care era foarte ocupată cu propriile-i 
treburi, dar nu dădea complet uitării necazul fiicei, 


încetase s-o mai întrebe în scrisori sau atunci când 
Stanley şi Patty îşi făceau vizitele bianuale la New York. 
Nu se mai auzeau remarce glumeţe dacă îşi luau sau nu 
vitamina E. Stanley contenise şi el să mai pomenească 
despre bebeluşi, dar câteodată, când nu-şi dădea seama 
că e privit, ea surprindea pe faţa lui o umbră. Ce mai 
umbră! Ca şi cum ar fi încercat cu disperare să-şi aducă 
aminte de ceva. 

Cu excepţia acestui unic nor, viaţa le era destul de 
plăcută, până când telefonul sună în toiul programului 
Family Feud din seara de 28 mai. Patty avea lângă ea 
şase cămăşi de-ale lui Stan, două bluze de-ale ei, trusa 
de cusut şi cutia cu nasturi desperecheaţi; Stan avea în 
mână noul roman al lui William Denbrough, nici măcar 
în ediţie de buzunar încă. Pe prima copertă a cărţii se 
vedea o fiară arătându-şi colții. Pe ultima era un bărbat 
chel, cu ochelari. 

Stan era aşezat mai aproape de telefon. Ridică 
receptorul şi spuse: 

— Alo - casa Uris. 

Ascultă, şi între sprâncene i se adânci o cută: 

— Cine aţi spus? 

Patty simţi preţ de o secundă că îi e frică. Mai târziu, 
ruşinea avea s-o facă să mintă, spunându-le părinţilor că 
ştiuse că ceva nu e în ordine încă din clipa când sunase 
telefonul, dar în realitate nu fusese decât acea fracțiune 
de secundă, acea singură privire iute ridicată de pe 
cusătură. Dar poate că era mai bine aşa. Poate că 
amândoi bănuiseră că se apropie ceva cu mult încă 
înaintea acelui apel telefonic, ceva ce nu se potrivea 
deloc cu casa drăguță amplasată cu gust îndărătul 
gardurilor joase de tisă, ceva atât de adânc predestinat, 
încât nici măcar nu avea nevoie de prea mult ca să fie 
recunoscut... acea tăioasă, unică secundă de frică, 
precum junghiul unui piolet de spart gheaţa retras, şi 
era de-ajuns. 

Mama e? articula ea din buze spre el în clipa aceea, 


gândindu-se că poate tatăl ei, supraponderal cu zece 
kilograme şi predispus la ceea ce numea el „doare 
burta” încă de când abia trecuse de patruzeci de ani, 
avusese un atac de inimă. 

Stan dădu din cap că nu, după care zâmbi uşor auzind 
nişte vorbe în receptor. 

— Tu... tu! Ei fir-aş al dracu’! Mike! Cum m-ai gă... 

Se întrerupse iar, ascultând, în timp ce zâmbetul i se 
ştergea, Patty îi recunoscu expresia analitică, cea care 
dădea de veste că cineva expune o problemă sau explică 
o schimbare bruscă într-o situaţie în curs de 
desfăşurare, ori îi spune ceva ciudat şi interesant. 
Probabil că acesta din urmă era cazul, deduse ea. Un 
nou client? Un vechi prieten? Poate. Atenţia îi reveni 
spre televizor, unde o femeie îl înlănţuia cu braţele pe 
Richard Dawson şi-l săruta ca nebuna. Îşi spuse că, fără 
îndoială, Richard Dawson era cel mai sărutat bărbat din 
lume. Îşi mai spuse şi că n-ar deranja-o să-l sărute ea 
însăşi. 

În timp ce începea să caute un nasture negru care să 
se potrivească la cămaşa de doc albastru a lui Stanley, 
Patty era doar vag conştientă că discuţia se înscria pe o 
matcă mai lină - Stanley mormăia din când în când, şi la 
un moment dat întrebă: 

— Eşti sigur, Mike? 

În cele din urmă, după o foarte lungă tăcere, spuse: 

— Bine, înţeleg. Da, eu... Da. Da, totul. Am imaginea. 
Am... ce?... Nu, nu pot chiar să promit asta, dar am să 
mă gândesc pe îndelete. Ştii că... aşa?... Ce-a făcut?... 
Ei, poţi să fii sigur! Sigur că da. Da... Normal... 
Mulţumesc... La revedere. 

Închise. 

Patty îi aruncă o privire şi-l văzu uitându-se fără 
expresie în spaţiul de deasupra televizorului. In 
emisiunea ei, publicul aplauda familia Ryan, care tocmai 
însumase două sute optzeci de puncte, majoritatea 
ghicind că spectatorii vor răspunde „mate” la întrebarea 


„Ce oră vor spune oamenii că o detestă Junior cel mai 
mult la şcoală?” Cei din clanul Ryan ţopăiau şi ţipau 
voioşi. Stanley însă era încruntat. Mai târziu avea să le 
spună părinţilor ei că faţa lui Stanley i se păruse puţin 
cam palidă, lucru pe deplin adevărat, dar omise să le 
spună că neglijase pe moment acest amănunt, 
considerându-l o simplă iluzie datorată lămpii de birou 
cu abajurul ei din sticlă verde. 

— Cine-a fost, Stan? 

— Hmmmm? 

Întoarse privirea spre ea. Avu senzaţia că pe expresia 
feţei lui se putea citi o absenţă amabilă, amestecată 
poate cu o nemulţumire măruntă. Abia mai târziu, 
reluând iar şi iar scena în minte, începu să creadă că era 
expresia unui om ce se decupla metodic de la realitate, 
bornă cu bornă. Chipul unui om aruncat din senin în 
bezna cea mai desăvârşită. 

— Cine era la telefon? 

— Nimeni, spuse el. Chiar nimeni. Cred c-am să fac o 
baie. 

Se ridică. 

— Cum, la ora şapte? 

Nu-i răspunse, ci doar ieşi din cameră. L.-ar fi putut 
întreba dacă s-a întâmplat ceva rău, putea chiar să se 
ducă după el să-l întrebe dacă-i e rău de la stomac - n- 
avea nicio inhibiţie sexuală, dar în schimb putea fi 
nefiresc de pudic în privinţa altor lucruri, şi nu ar fi fost 
deloc neobişnuit pentru el să spună că merge să facă o 
baie când, de fapt, ceea ce-avea de făcut era să dea 
afară ceva ce nu-i căzuse bine. Dar acum era prezentată 
o nouă familie, familia Piscapos, iar Patty pur şi simplu 
ştia că Richard Dawson va găsi ceva comic de spus în 
legătură cu numele, şi în plus se dădea de ceasul morţii 
să găsească un nasture negru, deşi ştia că erau cu 
toptanul în cutia de nasturi. Se ascundeau, bineînţeles; 
asta era singura explicaţie... 

Aşa că îl lăsă fără grijă să se ducă şi nu se mai gândi 


la el până când ridică privirea şi-i văzu fotoliul gol. 
Auzise apa curgând în cadă la etaj şi o auzise oprindu-se 
cu vreo cinci sau zece minute mai târziu... Dar acum îşi 
dădu seama că nu auzise niciun moment uşa frigiderului 
deschizându-se şi închizându-se, ceea ce însemna că 
Stan era sus fără cutia sa de bere. Cineva îl sunase şi îi 
dăduse o veste proastă. li oferise ea oare măcar un 
singur cuvânt de compătimire? Nu. Încercase măcar 
puţin să-l tragă de limbă? Nu. Observase măcar că nu 
era ceva în regulă? Pentru a treia oară, nu. Şi totul din 
cauza tâmpitei ăleia de emisiuni TV - nici măcar nu 
putea da vina cu adevărat pe nasturi; ăştia erau doar o 
scuză. 

Bine - îi va duce o cutie de bere Dixie şi o să se aşeze 
lângă el pe marginea căzii, o să-l frece pe spate, o să se 
joace de-a gheişa, şi îl va spăla pe cap dacă o să vrea, şi 
va afla exact care e problema... Sau cine avea necazuri. 

Luă o cutie de bere din frigider şi urcă la etaj cu ea. 
Prima nelinişte reală îi fremăta în suflet când văzu că 
uşa de la baie era închisă. Nu doar crăpată, ci închisă 
de-a binelea. Stanley nu închidea niciodată uşa când 
făcea baie. Era un soi de glumă a lor - uşa închisă 
însemna că face ceva ce-l învățase mama lui, uşa 
deschisă dădea de veste că nu avea nimic împotrivă să 
facă un lucru a cărui deprindere mama sa o lăsase, pe 
bună dreptate, în seama altora. 

Patty ciocăni în uşă cu unghiile, dintr-o dată 
conştientă, prea conştientă, de ţăcănitul ca de gheare de 
reptilă pe care-l scoteau acestea în contact cu lemnul. Şi 
fără îndoială că a bate la uşa băii, a bate ca un musafir, 
era un lucru pe care nu îl făcuse niciodată în viaţa ei de 
femeie măritată - nici aici, nici la oricare altă uşă din 
casă. 

Neliniştea se înteţi deodată în sufletul ei şi îşi aminti 
de lacul Carson, unde se ducea adesea să înoate când 
era fată. Pe la începutul lui august lacul era cald ca o 
cadă de baie... Dar apoi nimereai într-o pungă de apă 


rece care te înfiora de surpriză şi plăcere. La un 
moment dat ţi-era cald; în clipa următoare simţeai că 
parcă temperatura s-a năpustit cu douăzeci de grade 
mai jos de şolduri. Mai puţin starea de bine; aşa se 
simţea ea acum - ca şi cum tocmai ar fi dat peste-o 
pungă rece. Numai că punga asta rece nu i se mai afla 
sub şolduri, răcorindu-i picioarele lungi de adolescentă, 
în adânciturile negre ale lacului Carson. 

Punga rece i se formase împrejurul inimii. 

— Stanley, Stan? 

De astă dată nu se mai mulţumi să bată cu unghiile. 
Ciocăni la uşă. Cum tot nu primi niciun răspuns, bătu cu 
pumnul. 

— Stanley? 

Inima. Inima nu-i mai era în piept. Îi bubuia în gât, 
îngreunându-i respiraţia. 

— Stanley! 

În tăcerea ce urmă strigătului (şi chiar strigătul 
acesta, scos la nici zece metri de locul unde punea capul 
pe pernă şi adormea seară de seară, o sperie şi mai 
mult), auzi un zgomot ce-i făcu sufletul să se 
zvârcolească aidoma unei păsări captive. Un sunet atât 
de slab. Nu era decât sunetul apei picurând. Pic... 
Pauză. Pic... Pauză. Pic... Pauză. Pic... 

Putea să vadă picăturile formându-se la gura 
robinetului, crescând grase şi grele acolo, umflându-se 
gravide acolo şi apoi căzând: pic. 

Doar acest sunet. Nimic altceva. Şi deodată fu cumplit 
de sigură că Stanley, nu tatăl ei, făcuse un infarct în 
acea seară. 

Cu un geamăt, apucă mânerul din sticlă al uşii şi îl 
răsuci. Totuşi, uşa nu vru să se clintească; era încuiată. 
Şi, pe neaşteptate, trei imposibilități îi trecură prin cap 
lui Patty Uris într-o succesiune rapidă: Stanley nu făcea 
niciodată baie seara devreme, Stanley nu închidea 
niciodată uşa decât dacă folosea toaleta şi Stanley nu 
încuia niciodată uşa. 


O fi posibil, se întrebă cu mintea alergându-i aiurea, 
să te pregăteşti pentru un atac de inimă? 

Patty îşi umezi buzele şi îl strigă din nou. Nici acum 
nu primi vreun alt răspuns, în afară de picuratul 
statornic, deliberat, al apei. Cobori privirea şi văzu că 
încă mai ţinea într-o mână cutia de bere Dixie. Se holbă 
la ea prosteşte, cu inima zbătându-i-se în gât ca unui 
iepure; se holbă de parcă n-ar mai fi văzut în viaţa ei o 
cutie de bere până în clipa aceea. Şi, într-adevăr, părea 
că nici nu văzuse sau cel puţin nu una ca aceasta, 
fiindcă, atunci când clipi din ochi, cutia se prefăcu într- 
un receptor de telefon, negru şi ameninţător ca un 
şarpe. 

— Să v-ajut, coniţă? Aveţi vreo problemă? scuipă spre 
ea şarpele. 

Patty îl trânti la loc în furcă şi făcu un pas mai încolo, 
ştergându-şi mâna cu care-l ţinuse. Privind în jur, văzu 
că era iarăşi în camera cu televizorul şi pricepu că 
panica venită în anticamera minţii ei, precum o fiară de 
pradă urcând cu calm o scară, îi venise de hac. Acum îşi 
aminti că scăpase cutia de bere în faţa uşii de la baie şi 
se năpustise orbeşte în jos pe scări. lar gândul 
străpunse ceața: Asta toată-i un fel de glumă şi-o să 
râdem de ea pe urmă. A umplut cada şi după aia şi-a 
amintit că n-are ţigări şi a ieşit să-şi cumpere înainte să 
se dezbrace... 

Da. Numai că deja încuiase uşa băii pe dinăuntru şi, 
pentru că îi era atât de greu să o descuie iar, a deschis 
pur şi simplu fereastra de deasupra căzii şi a coborât 
afară pe zidul casei, ca o muscă umblând pe un perete. 
Sigur, bineînţeles. Sigur... 

Panica - o cafea neagră şi amară - ameninţa să se 
reverse peste buza ceştii. Inchise ochii şi o înfruntă. 
Stătea absolut nemişcată, statuie palidă cu pulsul 
bătându-i în gât. 

Putea acum să-şi aducă aminte cum revenise aici în 
fugă, cu picioarele poticnindu-i-se pe trepte, alergând la 


telefon, a, da, a, sigur, dar pe cine voise să cheme? 

Înnebunită, îşi spuse: Aș chema-o pe țestoasă, dar 
testoasa n-a putut să ne-ajute. 

Oricum nu conta. Reuşise sa formeze 0 şi probabil că 
nu fusese tocmai coerentă, căci centralista o întrebase 
dacă are vreo problemă. Avea o problemă, sigur că da, 
dar cum să-i spui vocii ăleia fără chip că Stanley s-a 
încuiat în baie şi nu i-a răspuns, că sunetul constant al 
apei picurând în cadă îi frângea inima? Cineva trebuia s- 
o ajute. Cineva... 

Îşi muşcă pumnul. Tare. Încercă să gândească, să se 
forţeze să gândească. 

Cheile de rezervă. Cheile de rezervă din dulapul din 
bucătărie. 

Porni, şi un picior încălţat în papuc lovi punguţa cu 
nasturi de lângă scaun. Câţiva nasturi se împrăştiară pe 
jos, lucind ca nişte ochi sticloşi în lumina lămpii. Cel 
puţin o jumătate de duzină erau negri. 

Prinsă pe dinăuntrul uşii dulapului de deasupra 
chiuvetei duble era o planşă mare şi lăcuită, în formă de 
cheie - un client de-ai lui Stan o lucrase în atelierul său 
şi i-o dăruise de Crăciun, acum doi ani. Scândura-cheie 
era împănată cu mici cârlige, iar pe acestea stăteau 
agăţate toate cheile casei, câte două duplicate din 
fiecare pe câte un cârlig. Sub fiecare agăţătoare era 
câte o etichetă autocolantă, însemnată cu scrisul mic şi 
ordonat al lui Stan: GARAJ, POD, BAIE PARTER, BAIE 
ETAJ, UŞĂ FAŢĂ, UŞĂ SPATE. Într-o margine se aflau 
dublurile cheilor de la maşini, marcate M-B şi VOLVO. 

Patty smulse cheia BAIE ETAJ, o luă la fugă spre 
scări, apoi se sili să încetinească. Fuga readucea panica, 
iar panica era prea aproape de suprafaţă în situaţia 
dată. De asemenea, dacă păşea liniştită, poate că nu 
avea să dea peste nimic rău. Sau, dacă era ceva rău, 
Dumnezeu avea să se uite în jos, va vedea că merge 
încet şi îşi va spune: Oh, bravo - mare boroboaţă am mai 
făcut, da’ am timp s-o dreg. 


Mişcându-se la fel de tacticos ca o cucoană în drum 
spre o întrunire a Cercului „Amicele cărţii”, urcă scara 
şi se îndreptă către uşa închisă a băii. 

— Stanley? îl chemă ea, încercând iarăşi uşa, în 
acelaşi timp dintr-o dată mai speriată ca oricând, 
nevrând să fie pusă în situaţia de a folosi cheia, pentru 
că acesta era un gest prea disperat. 

Dacă Dumnezeu n-o dresese până când folosea ea 
cheia, atunci n-o va mai face niciodată. La urma urmei, 
epoca miracolelor trecuse de mult. 

Dar uşa era tot încuiată; pic... pic... şi pauza apei 
picurând fu singurul răspuns. 

Mâna îi tremura, iar cheia se bâlbâi mult până reuşi 
să se potrivească în broască. O răsuci şi auzi zăvoraşul 
sărind. Bâjbâi căutând clanţa. Aceasta încerca iarăşi să-i 
alunece în palmă - dar, de astă dată, nu pentru că uşa ar 
fi fost încuiată, ci fiindcă avea palma umedă de 
transpiraţie. Apucă mai strâns clanţa şi o apăsă. Impinse 
uşa. 
— Stanley? Stanley? St... 

Privi cada cu perdeaua ei albastră pentru duş adunată 
în capătul vergelei de oţel inoxidabil şi uită să 
sfârşească numele soţului ei. Rămase doar cu ochii 
holbaţi spre cadă, cu faţa la fel de solemnă ca aceea a 
unui copil în prima zi de şcoală. Într-o clipă avea să 
înceapă să urle, iar Anita MacKenzie din vecini o va 
auzi; şi cea care va anunţa poliţia va fi Anita MacKenzie, 
convinsă că a pătruns cineva în casa Uris şi că acolo se 
petrec lucruri oribile. 

Dar atunci, în acel unic moment, Patty Uris rămase 
pur şi simplu tăcută, cu mâinile încleştate în faţă peste 
fusta de bumbac închis la culoare, cu faţa solemnă, cu 
ochii enormi. lar acum, aparenţa de solemnitate aproape 
sfântă începu să se transforme în altceva. Enormii ochi 
începură să iasă din orbite. Gura i se strâmbă într-o 
groaznică grimasă de oroare. Vru să zbiere şi nu putu. 
Zbieretele erau prea uriaşe ca să iasă afară. 


Baia era luminată de tuburi cu neon. Era foarte 
luminoasă. Nu exista nicio umbră. Puteai vedea totul, 
indiferent dacă voiai sau nu. Apa din cadă era de un roz 
viu. Stanley zăcea cu spatele rezemat de capătul căzii. 
Capul îi căzuse atât de mult pe spate, încât şuviţe ale 
părului negru tuns scurt atingeau pielea dintre 
omoplaţi. Dacă ochii lui larg deschişi ar mai fi fost 
capabili să vadă, femeia i-ar fi apărut cu capul în jos. 
Gura - căscată ca o uşă cu balamalele sfărâmate. Pe 
chip avea întipărită o expresie de groază îngheţată, 
abisală. Un pacheţel de lame de ras Gillette Platinum 
Plus se afla pe marginea căzii. Işi spintecase partea 
interioară a antebraţelor de la încheietura mâinii până 
la cot, după care tăiase de-a latul acestor despicături, 
formând o pereche de T-uri majuscule. Rănile se căscau 
roşii-purpurii în aspra lumină albă. Patty observă că 
tendoanele şi ligamentele expuse arătau ca nişte resturi 
ieftine de carne de vită. 

O picătură de apă se acumula la buza robinetului cu 
luciu cromat. Creştea, grasă. Gravidă, s-ar putea spune. 
Scânteie. Căzu. Pic. 

Îşi muiase arătătorul drept în propriul lui sânge şi 
scrisese ceva pe faianţa albastră de deasupra căzii, 
scrisese câteva litere uriaşe, şovăielnice. O urmă 
însângerată cobora în zigzag dinspre cea de-a doua 
literă a acestui cuvânt - degetul lăsase dâra, văzu Patty, 
în timp ce mâna căzuse în apă, unde plutea acum. Işi 
spuse că Stanley făcuse desigur acel semn - ultima sa 
impresie asupra lumii - în timp ce îşi pierdea cunoştinţa. 
Părea că strigă la ea: 


Mos Ry 


Alt strop căzu în cadă. 

Pic. 

Asta umplu paharul. Patty Uris îşi găsi în sfârşit 
vocea. Holbându-se în ochii morți şi sticloşi ai soțului ei, 


începu să urle. 


2 
Richard Tozier îşi ia tălpăşiţa 


Rich simţea că o duce destul de bine, până când a 
început să vomite. Ascultase tot ce-i spusese Mike 
Hanlon, dăduse toate replicile cuvenite, răspunsese 
tuturor întrebărilor lui Mike, pusese chiar şi el câteva. I 
se părea că se află în timpul uneia din emisiunile sale 
radiofonice - emisiuni în care imita, cu mult succes, tot 
felul de Voci. (Kinky Servietă, Contabilul Sexual, era 
Vocea pe care el personal o îndrăgea cel mai mult. 
Pentru moment, cel puţin. Iar reacţia ascultătorilor faţă 
de acest personaj era aproape la fel de bună ca aceea 
manifestată faţă de favoritul lor dintotdeauna, Colonelul 
Buford, cel Bălos şi Gângăvit.) Vocea pe care o folosea 
acum era caldă, bogată, trezea încredere. O Voce de 
genul O-duc-teribil-de-bine. Suna minunat, dar era o 
minciună. După cum şi toate celelalte Voci erau 
minciuni. 

— Cam cât îţi mai aduci aminte, Rich? îl întrebă Mike. 

— Foarte puţin, spuse Rich şi tăcu o clipă. Destul, 
cred. 

— Ai să vii? 

— Am să vin, răspunse Rich, şi închise. 

Rămase aşezat un moment în cabinetul său, rezemat 
de spătar, la birou, privind spre Oceanul Pacific. Doi 
puşti se zăreau în stânga-jos, mai mult dând pinteni 
surfboard-urilor decât lunecând cu ele pe valuri. Nu 
prea erau valuri. 

Ceasul de pe birou - un L.E.D. scump pe care-l 
primise în dar de la reprezentantul unei companii de 
înregistrări - arăta ora 5.09 după-amiaza, 28 mai 1985. 
Fără îndoială că era cu trei ore mai târziu acolo de unde 
îl sunase Mike. Se întunecase deja. La acest gând simţi 
un frison şi începu să se mişte, să facă diverse lucruri. 


Mai întâi, bineînţeles, puse un disc - fără a căuta, pur şi 
simplu apucând la nimereală unul dintre miile înşirate 
pe rafturi. Rock and roll-ul făcea parte din viaţa lui 
aproape la fel de mult ca şi Vocile, şi îi era greu să facă 
ceva, indiferent ce, fără să audă muzică - şi, cu cât mai 
tare, cu atât mai bine. Placa pe care o înhăţase se 
dovedi a fi o retrospectivă Motown. Marvin Gaye, unul 
dintre cei mai noi membri ai formaţiei pe care Rich o 
numea câteodată „The All-Dead Band*“, începu să cânte 
I Heard It Through the Grapevine. 

Oooh-Hoo, I bet you're wond'rin” how I knew...5 

— Nu-i rău, spuse Rich. 

Chiar zâmbi puţin. Ba era rău şi recunoştea că vestea 
îl năucise, dar bănuia că va putea fi în stare să-i facă 
faţă. Nu-l treceau sudorile. 

Începu să se pregătească pentru plecarea acasă. Şi, la 
un moment dat în cursul orei următoare, îi trecu prin 
minte că era ca şi cum ar fi murit, îngăduindu-i-se, 
totuşi, să-şi rezolve toate problemele de afaceri. Ca să 
nu mai vorbim de aranjamentele pentru propria sa 
înmormântare. Şi simţea că se descurcă destul de bine. 
Încercă să o sune pe funcţionara agenţiei de voiaj cu 
care colabora, gândindu-se că probabil la ora aceea se 
afla pe autostradă, în drum spre casă, dar zicându-şi că 
totuşi nu strică. Ca prin farmec, o prinse la serviciu, îi 
spuse de ce avea nevoie, iar ea îl rugă să-i acorde 
cincisprezece minute. 

— Îţi rămân îndatorat, Carol, spuse el. 

Avansaseră în ultimii trei ani, de la domnul Tozier şi 
doamna Feeny la Rich şi Carol - grozavă amiciţie, ţinând 
seama că nu se văzuseră niciodată. 

— În regulă, achită-ţi datoria, primi ea. Poţi să mi-l 
faci pe Kinky Servietă? 

Fără să stea pe gânduri - dacă aveai nevoie să stai pe 
gânduri ca să-ţi găseşti Vocea, nu găseai îndeobşte nicio 


5 Formaţia morţilor (n. tr.). 
6 „Oooh-hoo, pariez că te-ntrebi de unde-am ştiut...” (n. tr.). 


Voce - Rich spuse: 

— Aici Kinky Servietă, Contabil Sexual - a intrat 
alaltăieri la mine un tip care voia să ştie la ce se poate 
aştepta mai rău dacă a luat SIDA. 

Glasul îi coborâse uşor; în acelaşi timp grăbise ritmul 
şi devenise mai sclifosit - era clar o voce americană, şi 
totuşi sugera cumva imaginea unui fante englez din 
colonii; cu avere, pe atât de fermecător, în felul său, pe 
cât de aiurit. Rich nu avea nici cea mai vagă idee cine 
era în realitate Kinky Servietă, dar nu se îndoia că purta 
întotdeauna costume albe, citea Esquire şi consuma 
băuturi ce se servesc în pahare înalte şi care miros ca 
un şampon cu aromă de cocos. 

— l-am spus numaidecât - cel mai rău va fi când vei 
încerca să-i explici mamei dumitale cum ai cules-o de la 
o fată din Haiti. Ne vom auzi în curând, iarăşi. Aici este 
Kinky Servietă, Contabil Sexual, care vă spune: „Cu 
mine faceţi şcoală dacă nu vi se scoală” 

Carol Feeny izbucni în hohote stridente: 

— E perfect! Perfect! Prietenul meu nu crede că poţi 
să imiti Vocile astea, spune că precis trebuie să fie vreo 
şmecherie de filtrat glasul sau ceva... 

— Simplu talent, draga mea, spuse Rich. 

Kinky Servietă plecase; acum era aici W.C. Fields, 
joben, nas roşu, pantaloni de golf şi toate cele. 

— Aşa-s de-mbuibat cu talent că trebuie să-mi astup 
toate orificiile din trup ca să nu-mi curgă afară exact 
ca... Mă rog, ca să nu-mi curgă afară. 

Femeia se lansă într-o altă explozie de hohote de râs, 
iar Rich închise ochii. Simţea începuturile unei migrene. 

— Fii o dulce şi vezi ce poţi face, bine? o rugă el, încă 
pe post de W.C. Fields, şi închise telefonul, retezându-i 
veselia. 

Acum trebuia să redevină el însuşi, şi asta era greu - 
cu fiecare an îi venea tot mai greu să o facă. Era uşor să 
fii viteaz aflându-te în pielea altcuiva. 

Tocmai încerca să îşi aleagă o pereche de mocasini 


buni, şi se cam resemnase cu nişte tenişi, când telefonul 
sună iar. Era Carol Feeny. Simţi un impuls instantaneu 
de a se arunca în Vocea Buford cel Bălos şi Gângăvit, 
dar îi rezistă. Reuşise să-i obţină un loc la clasa întâi pe 
cursa directă de noapte American Airlines de la LAX la 
Boston. Plecarea din Los Angeles la 9.03 după-amiaza şi 
sosirea pe Aeroportul Logan în jurul orei cinci a doua zi 
dimineaţă. Decolarea din Boston la 7.30 dimineaţa, 
aterizarea la Bangor, Maine, la 8.20. li mai făcuse rost şi 
de o limuzină de la Compania Avis, iar distanţa de la 
ghişeul Avis din Aeroportul Internaţional Boston până la 
linia de centură a oraşului Derry era de numai patruzeci 
şi patru de kilometri. 

Numai patruzeci şi patru de kilometri? se întrebă 
Rich. Atâta tot, Carol? Ei, poate că da - în kilometri. Dar 
n-ai nici cea mai vagă idee cât de lung e cu adevărat 
drumul până la Derry, şi cred că nici eu. Dar, o, 
Doamne, o, sfinte Dumnezeule, o să aflu. 

— N-am căutat cameră, pentru că nu mi-ai spus cât 
timp ai să stai acolo. Vrei să... 

— Nu - las’ că mă-ngrijesc eu de asta, spuse Rich; 
după care îi luă locul Buford cel Bălos şi Gângăvit. Ai 
fost o piersică, draga mea. O piersică Jawa, fireşte. 

Închise uşurel lasă-le întotdeauna râzând apoi formă 
207-555-1212, Informaţii telefonice Statul Maine. Voia 
numărul de la Pensiunea Derry. Doamne, uite un nume 
din trecut. Nu se mai gândise la pensiunea din Derry 
de... cât? zece ani? douăzeci? douăzeci şi cinci de ani, 
chiar? Cât de nebuneşte părea, presupunea că trecuseră 
cel puţin douăzeci şi cinci de ani, iar, dacă nu-l suna 
Mike, probabil că nici măcar nu s-ar mai fi gândit 
vreodată în viaţa lui la asta. Şi totuşi, fusese o vreme 
când trecea zi de zi pe lângă clădirea aia mare de 
cărămidă roşie - şi nu doar o dată fugise pe lângă ea, cu 
Henry Bowers, Belch Huggins şi celălalt băiat mare, 
Victor-cutare, fugărindu-l de mama focului, toţi trei 
ţipând glumiţe gen: Punem noi mâna pe tine, faţă-de- 


cur! Punem mâna pe tine, băi, isteţule! Te-am prins, 
aragaz-cu-patru-ochiuri! Poponautule! Însă îl prinseseră 
vreodată? 

Înainte ca Rich să îşi poată aminti, o centralistă îl 
întreba: „în ce oraş, vă rugăm” 

— În Derry, domnişoară... 

Derry! Doamne! Până şi numele acesta îi trezea un 
simțământ straniu şi de mult uitat în gură; rostindu-l era 
de parcă ar fi sărutat o antichitate. 

— ..„„Aveţi cumva numărul de la Pensiunea Derry? 

— O clipă, domnule. 

Nu putea să mai existe. Dispăruse. Ştearsă de pe fața 
pământului în cadrul unui program de reînnoire urbană. 
Preschimbată într-o sală de jocuri electronice sau de 
bowling sau într-un cinematograf. Ori poate a ars până-n 
temelii într-o noapte, când soarta a scăpat din braţe 
vreun comis-voiajor de pantofi care, beat, s-a apucat să 
fumeze în pat. Toate s-au dus, Richie - întocmai ca 
ochelarii pentru care te hărţuia mereu Henry Bowers. 
Cum spunea cântecul ăla al lui Springsteen? Zile de 
glorie... dispărute cât ar clipi din ochi o fată. Care fată? 
Păi, Bev, fireşte. Bev... 

Poate că pensiunea se schimbase, într-adevăr, dar se 
părea că nu dispăruse, căci un glas fără inflexiuni, glas 
de robot, intră acum pe fir şi spuse: 

— Numărul... este... 9... 4... 1... 8... 2... 8... 2. 
Repetăm:... Numărul... este... 

Dar Rich îl reţinuse de prima dată. Era o plăcere să-i 
închidă telefonul vocii aceleia torcătoare - prea uşor să- 
ti imaginezi cine ştie ce monstru uriaş de formă sferică 
al serviciului de Informaţii telefonice, îngropat undeva 
sub pământ, transpirând şuruburi şi ţinând mii de 
telefoane în mii de tentacule articulate, nichelate - 
versiunea Ma Bell” a nemesisului. An de an, lumea în 
care trăia Rich semăna tot mai mult cu o enormă casă 


7 Ma Bell, compania americană de telefoane şi telegraf Bell's (n. 
red.). 


electronică bântuită de fantome, 

În care strigoi digitali şi fiinţe omeneşti înspăimântate 
duceau o existenţă tensionată. 

Încă mai există. Ca să-l parafrazăm pe Paul Simon, 
după toţi aceşti ani, încă mai există. 

Formă numărul hotelului pe care ultima oară îl privise 
prin ochelarii cu ramă de corn ai copilăriei lui. 
Formarea acelui număr, 1 207 941 8282, a fost cumplit 
de uşoară. [inu receptorul la ureche, privind afară pe 
fereastra biroului, largă cât tot peretele. Surferii 
plecaseră; o pereche străbătea încet plaja, mână în 
mână. Cuplul ar fi putut să apară într-un poster pe 
peretele agenţiei de voiaj unde lucra Carol Feeny, atât 
era de perfect. Cu excepţia faptului că amândoi purtau 
ochelari. 

Pun mâna pe tine, față-de-cur, faţă-de-cur! Praf îţi fac 
ochelarii! 

Criss, transmise brusc creierul său. Numele lui de 
familie era Criss. Victor Criss. 

O, Hristoase, ăsta nu era un lucru pe care voia să-l 
afle, nu la această dată târzie; dar nu părea să conteze 
câtuşi de puţin. Ceva se întâmpla acolo jos, în hrube, 
unde Rich Tozier îşi ţinea colecţia personală de amintiri. 
Se deschideau uşi. 

Numai că acolo jos nu sunt discuri, nu-i aşa? Acolo jos 
tu nu mai eşti Rich „Records” Tozier, energicul deejay? 
KLAD şi Omul cu o mie de Voci, nu? Iar lucrurile acelea 
care se deschid... nu-s tocmai uşi, nu-i aşa? 

Încercă să se scuture de aceste gânduri. 

Lucrul de reținut e că mi-e bine. Mi-e bine, ţi-e bine, 
lui Rich Tozier i-e bine. Doar că mi-ar prinde bine o 
țigară. 

Se lăsase de patru ani, dar acum simţea nevoia să 
fumeze. 

Nu sunt discuri, ci trupuri neînsufleţite. Le-ai îngropat 


8 Transcriere fonetică, populară, a acronimului D.]., disc jockey (n. 
tr.). 


adânc, dar acum are loc un soi de cutremur furibund şi 
pământul le scuipă la suprafaţă. Acolo jos nu mai eşti 
Rich „Records” Tozier; acolo nu eşti decât Richie „Patru- 
Ochiuri” Tozier, eşti cu amicii tăi şi eşti atât de speriat, 
încât simţi că parcă ţi se transformă coiţele în jeleu de 
struguri. Acestea nu sunt uşi şi nu se deschid. Astea 
sunt cripte, Richie. Se crapă, iar vampirii pe care-i 
credeai morţi zboară iarăşi cu toţii. 

O ţigară, numai una. Chiar şi un Carlton ar fi bun, 
pentru numele lui Dumnezeu. 

Pun mâna pe tine, Patru-Ochiuri! Te fac să-NGHIŢI 
împuțitu” ăla de ghiozdan! 

— Pensiunea Derry, spuse un glas bărbătesc cu 
accent din nord. Străbătuse toată distanţa din New 
England, peste Midwest, pe sub cazinourile din Las 
Vegas, ca să ajungă la urechea lui. 

Rich întrebă glasul dacă putea rezerva un apartament 
la pensiune, cu începere de a doua zi. Glasul îi spuse că 
se poate, apoi îl întrebă pentru cât timp. 

— N-aş putea spune. Am... 

Amuţi. 

Ce avea, exact? Cu ochiul minţii, văzu un băiat cu 
ghiozdan de tartan fugind de băieţii cei răi; văzu un 
băiat care purta ochelari, un băiat subţirel, cu faţă 
palidă, care părea că ţipă Dă în mine! Hai şi dă-n mine! 
în cine ştie ce mod misterios, către fiecare bătăuş. Uite- 
mi gura! Fă-mi-o chisăliţă! Uite-mi nasul! Dă-i borşu’ la 
sigur şi, dacă poţi, rupe-mi-l! Pocneşte-mi o ureche de să 
se umile ca o conopidă! Sparge-mi o arcadă! Uite-aici 
bărbia, ia dă-n butonit de knockout! Uite-aici ochii, aşa 
de-albaştri  şi-aşa de  măriți prin ochelarii ăştia 
nesuferiţi, nesuferiţi, lentilele astea cu rame de corn din 
care una se ţine cu bandă adezivă. Sparge-i! Infige un 
ciob de sticlă într-unul din ochii ăştia şi închide-l pe 
veci! Ce mama dracu”! 

Inchise ochii şi spuse: 

— Ştiţi, am treburi la Derry. Nu ştiu cât timp va dura 


tranzacţia. Ce aţi zice de trei zile, cu posibilitatea unei 
prelungiri? 

— Cu posibilitatea unei prelungiri? întrebă îndoielnic 
recepţionerul, iar Rich aşteptă cu răbdare ca individul 
să îi digere spusele. Aha, v-am înţeles! E foarte bine! 

— Vă mulţumesc, şi... ăă... sper că votaţi cu noi în 
noiemb'ie, spuse John F. Kennedy. Jackie vrea să... ăă... 
se ocupe de... ăă... Salonul Oval, iar eu am o treabă gata 
pregătită pentru... ăă... f'ate-miu Bobby. 

— Domnu' Tozier? 

— Da. 

— În regulă... A intrat altcineva pe fir pentru câteva 
secunde. 

Doar o veche poantă de la P. M., spuse în sinea sa 
Rich. Adică Petrecerea Morților, în caz că nu ştii. Nu-ţi 
bate capul. Un fior îl sfredeli şi iar îşi spuse, aproape cu 
disperare: Ți-e bine, Rich. 

— L-am auzit şi eu, spuse cu glas tare. O fi fosto 
atingere. Cum rezolvăm problema? 

— O, dar nu-i nicio problemă, îl asigură recepţionerul. 
Şi noi facem afaceri aici la Derry, da' niciodată nu dăm 
marea lovitură. 

— Aşa? 

— Aha, mda, confirmă celălalt, şi Rich iar se înfioră. 

Şi pe asta o uitase - această afirmaţie simplă din 
Noua Anglie. Aha, mda. 

Pui io mâna pe tine, javră! zbieră glasul fantomatic al 
lui Henry Bowers, şi simţi cum alte cripte se deschid 
înlăuntrul său; duhoarea care îi umplea nările nu era de 
cadavre descompuse, ci de amintiri descompuse, ceea 
ce, într-un fel, era şi mai rău. 

Îi dădu recepţionerului numărul cărţii sale de credit şi 
închise. Apoi îl sună pe Steve Covall, directorul de 
programe KLAD. 

— Care-i treaba, Rich? întrebă Steve. 

Ultimele sondaje Arbitron plasaseră KLAD în vârful 
piramidei de posturi de radio pe unde scurte din Los 


Angeles, unde concurenţa era acerbă, şi de atunci Steve 
era tot timpul extrem de bine dispus - slavă Domnului 
pentru micile hatâruri. : 

— Ei, s-ar putea să-ți pară rău c-ai întrebat. Imi iau 
valea. 

— Îţi iei... 

Putea auzi încruntătura din glasul lui Steve. 

— Nu cred că m-am prins, Rich. 

— Trebuie să-mi pun pantofii de călătorie. Plec. 

— Cum adică, pleci? După programul pe care-l am 
chiar aici în faţa mea, intri în emisie mâine de la două 
după-amiaza până la şase, exact ca întotdeauna. De fapt, 
îi iei un interviu lui Clarence Clemons în studio la patru. 
Îl ştii pe Clarence Clemons, Rich? 

— Clemons poate sta de vorbă cu Mike O'Hara la fel 
de bine ca şi cu mine. 

— Clarence nu vrea să stea de vorbă cu Mike, Rich. 
Clarence nu vrea să stea de vorbă cu Bobby Russel. Nu 
vrea să stea de vorbă nici cu mine. Clarence e un mare 
fan al lui Buford cel Bălos şi Gângăvit şi al lui Wyatt, 
Băieţelul Asasin. Vrea să stea de vorbă cu tine, prietene. 
Şi n-am niciun interes să mă trezesc c-un saxofonist 
ciufut de-o sută de kile, pe care odată aproape l-a 
recrutat o echipă de fotbal, care face o criză de furie la 
mine-n studio. 

— Nu cred că o să facă vreo criză, spuse Rich. Vreau 
să zic, vorbim aici de Clarence Clemons, nu de Keith 
Moon. 

Tăcere pe fir. Rich aşteaptă răbdător. 

— Doar nu vorbeşti serios, nu? întrebă într-un târziu 
Steve. 

Vocea îi suna plângăreţ. 

— Adică, doar dacă nu cumva ţi-a murit mama sau 
trebuie să-ţi scoţi o tumoare de pe creier sau ceva, asta 
s-ar chema că ne-am căcat pe noi. 

— Trebuie să mă duc, Steve. 

— E maică-ta bolnavă? A murit, Doamne fereşte? 


— A murit acum zece ani. 

— Ai o tumoare pe creier? 

— Nici măcar un polip rectal. 

— Nu-i de râs, Rich. 

— Nu. 

— Mănânci rahat, şi asta nu-mi place. 

— Nici mie nu-mi place, dar trebuie să plec. 

— Unde? De ce? Ce-i asta? Vorbeşte, Rich! 

— M-a chemat cineva la telefon. Cineva pe care l-am 
cunoscut demult. În altă parte. Atunci, demult, s-a 
întâmplat ceva. Am făcut o promisiune. Toţi am promis 
c-o să ne întoarcem dacă acel ceva începe să se 
întâmple iar. Şi se pare că a început. 

— Despre ce anume vorbim, Rich? 

— Prefer să nu spun. 

Și ai să crezi şi că-s nebun dacă-ți spun adevărul: nu 
țin minte. 

— Când ai făcut promisiunea asta faimoasă? 

— Foarte demult, în vara lui 1958. 

Urmă o nouă tăcere lungă şi ştiu că Steve Covall 
încerca să decidă dacă Rich „Records” Tozier, alias 
Buford cel Bălos şi Gângăvit, alias Wyatt Băieţelul 
Asasin etc. etc., îl lua în balon sau era luat în balon de 
vreo dereglare mentală. 

— Probabil că nu erai decât un ţânc, spuse fără 
intonaţie Steve. 

— Unşpe ani. Mergeam pe doişpe. 

Altă tăcere lungă. Rich aşteptă calm. 

— Bine, spuse Steve. Am să schimb programarea - îl 
pun pe Mike în locul tău. Pot să-l sun pe Chuck Poster să 
tragă câteva comutări, cred, dacă reuşesc să aflu în ce 
restaurant chinezesc îşi face veacul. O fac pentru că 
lucrăm de mult împreună. Dar n-am să uit niciodată că 
ai mâncat căcat faţă de mine, Rich. 

— Of, las-o baltă, insistă Rich, a cărui migrenă se 
înrăutăţea, doar ştia ce face; chiar credea Steve că nu 
ştie? Am nevoie de câteva zile libere, asta-i tot. Te porţi 


de parcă tocmai m-am căcat pe pupitrul de montaj. 

— Câteva zile libere pentru ce? Reuniunea găştii de 
„Mici cercetaşi” la Casacăcării Falls, Dakota de Nord, 
sau Dealufofoloancei City, Virginia de Vest? 

— De fapt, cred că Casacăcării Falls e în Arkansas, 
bătrâne, spuse Buford cel Bălos şi Gângăvit cu Vocea sa 
profundă, ca din butoi, dar Steve n-avea chef de 
distracţii. 

— Pentru că ai promis ceva când aveai unşpe ani? 
Puştii nu promit chestii serioase când au unşpe ani, 
pentru numele lui Dumnezeu! Şi nici măcar nu-i vorba 
de asta, Rich, şi ştii foarte bine. Asta nu-i o companie de 
asigurări; nu-i un birou de avocaţi. Asta-i show-business, 
scuză-mi lipsa de modestie, şi-o ştii foarte bine. Dacă-mi 
dădeai un preaviz acu' o săptămână, n-aş mai fi ţinut 
acuma-ntr-o mână telefonu-ăsta şi-n ailaltă mână o sticlă 
de Mylanta. Îmi înşiri coaiele pe perete, şi-o ştii foarte 
bine, aşa că te rog să nu-mi insulti inteligenţa! 

Acum Steve aproape zbiera, iar Rich închise ochii. N- 
am să uit niciodată, spusese Steve, şi probabil că avea 
să se ţină de cuvânt. Dar Steve mai spusese şi că puştii 
nu promit chestii serioase când au unşpe ani, iar asta nu 
era deloc adevărat. Rich nu ţinea minte în ce constase 
promisiunea - nu era sigur că vrea să-şi amintească - 
dar fusese cât se poate de serioasă. 

— Steve, trebuie. 

— Mda. Şi ţi-am spus că te las. Aşa că dă-i bătaie! Dă-i 
bătaie, căcănarule. 

— Steve, e rid... 

Dar Steve închisese. Rich lăsă jos receptorul. Abia se 
îndepărtase de el, când telefonul începu iar să sune, şi 
ştiu, fără să răspundă, că tot Steve era, mai furios ca 
oricând. O discuţie în situaţia asta nu ajuta la nimic; 
lucrurile s-ar fi împuţit doar şi mai tare. Mută butonul 
lateral la dreapta, retezându-i sunetul la jumătate. 

Urcă la etaj, scoase două valize din debara şi le umplu 
cu un conglomerat de haine cărora abia dacă le 


aruncase o privire - blugi, cămăşi, lenjerie, ciorapi. Nu 
avea să-i treacă prin minte decât mult mai târziu că nu 
luase decât haine de copii. Cobori valizele înapoi la 
parter. 

Pe peretele cabinetului era o fotografie alb-negru de 
Ansel Adams, cu Big Sur. Rich o dădu la o parte pe 
balamale ascunse, dezvăluind un mic seif. Il deschise, 
dibuind printre hârţoage - casa asta, aşezată comod 
între falie şi zona incendiilor, douăzeci de acri de pădure 
în Idaho - un teanc de acţiuni. Cumpărase acţiunile 
aparent la întâmplare - când brokerul său îl vedea 
venind, se apuca imediat cu mâinile de cap -, dar 
acţiunile crescuseră toate constant de-a lungul anilor. Il 
surprindea uneori gândul că era aproape - nu tocmai, 
dar aproape - un om bogat. Totul graţie muzicii rock 
and roll... şi Vocilor, fireşte. 

Casă, teren, acţiuni, poliţe de asigurare, chiar şi un 
exemplar din ultimul testament întocmit. Firele care te 
țin strâns legat de harta vieții tale, medita el. 

Simţi un impuls intens şi neaşteptat să-şi scoată 
bricheta Zippo şi să aprindă tot amalgamul ăsta 
deşănţat de lucruri făcute cum se cuvine şi de „prin 
prezenta, vă aduc la cunoştinţă” şi de „purtătorul 
acestui document este îndreptăţit să” Şi putea s-o facă. 
Hârtiile din seif încetaseră dintr-o dată să mai însemne 
ceva. 

Atunci îl izbi prima spaimă reală, şi nu era nimic 
supranatural în asta. Nu era decât conştientizarea a cât 
de uşor e să-ţi faci praf viaţa. De asta era atât de 
înspăimântător. Ajungea să ridici flacăra lângă tot ce-ai 
strâns ani de-a rândul şi să dai foc. Simplu. Să dai foc 
sau să-ţi arunci în aer toate acareturile, şi pe urmă să-ţi 
iei tălpăşiţa. 

În spatele hârtiilor, care nu erau decât verii de gradul 
doi ai monedei curente, se găsea chestia adevărată. 
Patru mii de dolari în hârtii de zece, douăzeci şi 
cincizeci. 


Luându-i acum, îndesându-i în buzunarul blugilor, se 
întrebă dacă nu cumva ştiuse el ce făcea când pusese 
acolo banii - cincizeci de parai într-o lună, o sută 
douăzeci în următoarea, poate numai zece în cealaltă. 
Bani de zile negre. Bani de luat tălpăşiţa. 

— Dom'le, e ceva de speriat, spuse el, abia dându-şi 
seama că vorbise. 

Privea fără expresie afară, pe fereastra cea mare, 
spre plajă. Acum era pustie, surferii plecaseră, iar tinerii 
în luna de miere (dacă asta erau) plecaseră şi ei. _ 

Ah, da, doctore - acum îmi vin toate-n minte. Íl ţii 
minte pe Stanley Uris, de pildă? Pe blana ta că da... Ţii 
minte cum aveam obiceiul să spunem chestia aia şi cum 
credeam că-i nemaipomenită? Stanley Urină, aşa-i 
ziceau ăia marii. „Hei, Urină! Hei, băi jidan împuţit! Un’ 
te duci? Să ţi-o tragă unu’ din amicii tăi futencurişti?” 

Trânti uşiţa seifului şi roti tabloul la locul său. Când 
se gândise ultima oară la Stan Uris? Acum cinci ani? 
Zece? Douăzeci? Rich şi familia lui se mutaseră din 
Derry în primăvara anului 1960, şi ce repede se 
ştergeau toate feţele, gaşca lui, banda aia jalnică de 
păguboşi cu micul lor club în locul cunoscut pe atunci ca 
Maidanul - ciudat nume pentru o zonă atât de bogată în 
vegetaţie. Amăgindu-se că sunt exploratori în junglă sau 
infanterişti marini cucerind prin foc şi sabie o fâşie de 
acostare pe un atol din Pacific, în timp ce-i ţineau în loc 
pe japonezi, închipuindu-şi că sunt constructori de 
stăvilare, cow-boy, cosmonauţi pe o planetă-junglă; zi-i 
pe nume, dar indiferent pe ce nume-i zici, să nu uităm 
ce era de fapt: un ascunziş. Un loc unde se ascundeau 
de cei mari. Un loc unde se ascundeau de Henry 
Bowers, şi de Victor Criss, şi de Belch Huggins, şi de toţi 
ceilalţi. Ce mai gaşcă de ghinionişti fuseseră - Stan Uris 
cu năsoiul lui de evreiaş, Bill Denbrough care nu putea 
să pronunţe nimic în afară de „Hi-yo, Silver!” fără să se 
bâlbâie atât de rău, încât aproape că te scotea din 
răbdări, Beverly Marsh cu vânătăile ei şi ţigările 


ascunse în mâneca suflecată a cămăşii, Ben Hanscom, 
care era aşa de gras că arăta ca o variantă umană a lui 
Moby Dick, şi Richie Tozier cu ochelarii săi cu lentile 
groase, şi mediile lui maxime, şi gura înţeleaptă, şi faţa 
care pur şi simplu cerşea pumni care s-o modeleze în 
forme noi şi interesante. Exista vreun cuvânt pentru 
ceea ce fuseseră? Oh, da. Intotdeauna exista unul. Le 
mot juste. În acest caz, le mot juste era mototoli. 

Cum îi reveneau în minte, cum îi mai reveneau toate-n 
minte... lar acum iată-l stând aici în biroul său, dârdâind 
neajutorat ca o potaie prinsă într-o furtună cu tunete şi 
trăsnete, dârdâind fiindcă băieţii cu care fugise nu erau 
singurul lucru pe care şi-l amintea. Mai erau şi alte 
lucruri, la care nu se gândise cu anii, lucruri care se 
agitau şi fierbeau în străfundurile minţii sale, dornice să 
iasă la suprafaţă. Lucruri sângeroase. Beznă. O anume 
beznă. 

Casa de pe Neibolt Street şi Bill răcnind: L-ai o- 
omorât pe frate-meu, fu-fu-fu-fututule! 

Îşi amintea? Doar atât cât să nu vrea să îşi amintească 
mai mult, şi puteai paria blana de pe tine pe chestia 
asta. 

Un miros de gunoi, un miros de rahat şi un miros de 
altceva. Ceva mai rău decât amândouă. Era duhoarea 
fiarei, duhoarea ei, a lui, a baubaului, a Monstrului, de 
acolo de jos, din beznă, de sub Derry, unde maşinile 
tunau încontinuu. Îşi aminti de George... 

Dar asta era prea mult şi o luă la fugă spre baie, 
împiedicându-se în drum de un scaun şi aproape căzând! 
Ajunse... la limită. Lunecă spre toaletă peste dalele 
lucioase, în genunchi, ca un dansator trăsnit de break, 
se apucă de margini şi vomă tot ce-avea în măruntaie. 
Nici chiar atunci nu-i trecu; dintr-o dată îl văzu pe 
Georgie Denbrough, ca şi cum ieri l-ar fi văzut ultima 
oară, Georgie cu care începuse totul, Georgie care 
fusese ucis în toamna anului 1957. Georgie murise 
imediat după potop, un braţ îi fusese smuls din umăr, iar 


Rich îşi scosese toate astea din memorie. Dar uneori 
aceste lucruri revin, o, da, într-adevăr, revin, uneori 
revin. 

Spasmul trecu, iar Rich dibui orbeşte după lanţul 
rezervorului. Apa vui. Cina luată devreme, regurgitată în 
bucățele calde, dispăru înghițită cu poftă de conductă. 

În canale. 

În apele, şi duhoarea, şi bezna canalelor. 

Inchise capacul, îşi rezemă fruntea de el şi începu să 
plângă. Era pentru prima oară că plângea de când 
murise mama sa, în 1975. Fără a se gândi măcar ce 
face, puse mâinile căuş sub ochi, iar lentilele de contact 
pe care le purta lunecară şi îi căzură sclipind în palme. 

Patruzeci de minute mai târziu, simțindu-se întrucâtva 
curăţat, îşi aruncă geamantanele în portbagaj şi scoase 
maşina în marşarier din garaj. Lumina scădea, îşi privi 
casa cu plantele ei nou-sădite, privi plaja, apa, care 
dobândise nuanţa smaraldelor pale, frântă de o dâră 
îngustă de aur obosit. Şi îl fulgeră convingerea că 
niciodată nu va mai revedea nimic din toate acestea, că 
era un mort ambulant. 

— Acum mergem acasă, şopti pentru sine Rich 'Tozier. 
Mergem acasă. Doamne, ajută-mă, mă duc iar acasă. 

Băgă maşina în viteza întâi şi porni, simțind din nou 
cât de uşor fusese să alunece prin fisura nebănuită a 
ceea ce considerase că e o viaţă solidă - cât de uşor era 
să treci în partea întunecată, din senin în bezna cea mai 
desăvârşită. 

Din senin în bezna cea mai desăvârşită, da, asta era. 
Acolo unde orice îl putea aştepta. 


3 


Ben Hanscom bea un păhărel 


Dacă, în acea seară de 28 mai 1985, ai fi vrut să-l 
găseşti pe omul numit în revista Time „poate cel mai 


promiţător tânăr arhitect din America” („Conservarea 
energiei urbane şi tinerii furioşi”, Time, 15 octombrie 
1984), ar fi trebuit să mergi cu maşina la vest de 
Omaha, pe Autostrada 80. Ai fi luat-o apoi prin ieşirea 
din Swedholm, apoi pe Drumul Naţional 81 până în 
centrul Swedholm-ului (care nu-i cine ştie ce mare oraş). 
Acolo, coteai pe Drumul Naţional 92 la Hi-Hat Eat-Em- 
Up („Friptură de pui la rotisor, specialitatea casei”), 
cârciuma lui Bucky, şi o dată ieşit iar din oraş ţineai 
dreapta până la Drumul Naţional 63, care străbate 
orăşelul pustiu Gatlin şi, în sfârşit, ajungeai în 
Hemingford Home. Pe lângă centrul oraşului 
Hemingford Home, centrul Swedholm-ului arată ca New 
York City; zona administrativă constă în opt clădiri, cinci 
pe o parte, trei pe alta. Mai e şi frizeria Kleen Kut 
(proptit în vitrină, un anunţ scris de mână, vechi de 
cincisprezece ani, spune că DACĂ SUNTEŢI HIPPY 
TUNDEŢI-VĂ ALTUNDEVA), cinematograful cu filme la 
mâna a doua, magazinul universal cu mărfuri ieftine. 
Mai e şi o filială a Băncii Proprietarilor Imobiliari din 
Nebraska, o pompă de benzină 76, o farmacie şi Fierăria 
- singura afacere din oraş ce arată măcar pe jumătate 
prosperă. 

Şi, aproape de capătul uliţei principale, puţin mai 
retras faţă de celelalte clădiri, ca un paria, şi proptit în 
pragul marelui deşert, îţi stă la dispoziţie nelipsitul 
motel Roata Roşie. Dacă ai reuşit să ajungi până aici, vei 
fi văzut în parcarea plină de hârtoape şi noroi un 
Cadillac 1968 decapotabil îmbătrânit, cu antene CB 
duble la spate. Pe placa din faţă stă scris doar atât: 
„BEN'S CADDY”. lar înăuntru, mergând spre bar, îţi 
găseai omul - uscăţiv, ars de soare, îmbrăcat într-o 
cămaşă din diftină, blugi albiţi şi o pereche de cizme 
roase. Avea riduri discrete la colţurile ochilor, doar atât. 
Arăta poate cu zece ani sub vârsta lui reală, care era de 
treizeci şi opt de ani. 

— Bună seara, domnu' Hanscom, salută Ricky Lee, 


punând pe bar un şervet de hârtie, în timp ce Ben se 
aşeza. 

Ricky Lee părea un pic surprins, şi aşa şi era. Nu-l 
mai văzuse niciodată pe Hanscom la barul motelului în 
vreo seară din cursul săptămânii. Venea cu regularitate 
în fiecare vineri seară să bea două beri şi în fiecare 
sâmbătă seară, patru sau cinci; întotdeauna se interesa 
de cei trei băieţi ai lui Ricky Lee; întotdeauna lăsa 
acelaşi bacşiş de cinci dolari sub halba de bere, la 
plecare. Atât în termenii conversaţiei profesionale, cât şi 
ai părerii personale, era de departe clientul favorit al lui 
Ricky Lee. Cei zece dolari pe săptămână (şi cei cincizeci 
lăsaţi sub halbă cu ocazia fiecărui Crăciun din ultimii 
cinci ani) erau destul de bine veniţi, dar compania 
individului era mult mai importantă. O companie 
valoroasă era întotdeauna o raritate, cu atât mai mult 
într-o asemenea speluncă, unde nu se auzeau decât 
vorbe goale. 

Deşi Hanscom îşi avea rădăcinile în New England şi 
urmase facultatea în California, plutea în jurul lui ceva 
mai mult decât un simplu aer de texan extravagant. 
Ricky Lee conta pe popasurile de vineri şi sâmbătă seara 
ale lui Ben Hanscom, pentru că, de-a lungul anilor 
învățase că putea conta pe ele. Domnul Hanscom putea 
să construiască un zgârie-nori la New York (unde avea 
deja trei dintre cele mai comentate clădiri din oraş), o 
nouă galerie de artă în Redondo Beach sau un bloc 
administrativ în Salt Lake City, dar, odată sosită seara 
de vineri, uşa dinspre parcare se deschidea la un 
moment dat, între orele opt şi nouă-treizeci, şi iată-l 
intrând cu pas molcom, ca şi cum ar fi locuit nu mai 
departe de celălalt capăt al oraşului şi se hotărâse să 
treacă pe acolo pentru că nu era nimic interesant la 
televizor. Avea avionul lui personal şi o pistă de 
aterizare pe ferma sa din Junkins. 

În urmă cu doi ani fusese la Londra, mai întâi 
proiectând şi apoi supervizând construirea noului centru 


de comunicaţii al BBC-ului - o clădire controversată, 
încă, în presa britanică (Guardian: „Poate cea mai 
frumoasă clădire construită la Londra în ultimii douăzeci 
de ani”; Mirror: „Cu excepţia mutrei soacră-mi după o 
raită târâş prin lăzile de gunoi, cea mai groaznică 
urâţenie pe care am văzut-o în viaţa mea”). Când 
domnul Hanscom primise comanda aceea, Ricky Lee îşi 
spusese: Ei, o să-l mai văd eu cândva. Sau poate pur şi 
simplu o să ne dea de tot uitării. Şi într-adevăr, seara de 
vineri de după plecarea lui Ben Hanscom în Anglia 
venise şi trecuse fără niciun semn de la el, deşi Ricky 
Lee se pomenea ridicând iute privirea de fiecare dată 
când se deschidea uşa între opt şi nouă-treizeci. Fi, o să- 
l mai văd eu cândva. Poate. 

Cândva a fost chiar seara următoare. Uşa se 
deschisese la nouă şi un sfert şi iată-l păşind înăuntru, în 
blugi, tricou cu inscripţia GO' BAMA şi vechile lui cizme, 
de parcă venea de nu mai departe decât din celălalt 
capăt al oraşului. Iar când Ricky Lee strigase aproape în 
culmea fericirii „Hei, domnu' Hanscom! Hristoase! Da' 
ce faci mata aicea?” domnu’ Hanscom se arătase uşor 
surprins, ca şi cum n-ar fi fost deloc anormal ca el să se 
afle acolo. Şi nici nu fusese un caz izolat; îşi făcuse 
apariţia în fiecare sâmbătă pe parcursul celor doi ani ai 
implicării sale active în afacerea BBC-ului. Pleca din 
Londra în fiecare sâmbătă dimineaţă la 11.00 cu 
Concorde, îi povestea el unui Ricky Lee fascinat, şi 
sosea pe Aeroportul Kennedy în New York la 10.15 - cu 
patruzeci şi cinci de minute inainte de a fi părăsit 
Londra, cel puţin după ceas („Doamne, asta-i ca o 
călătorie-n timp, nu-i aşa?” exclamase impresionat Ricky 
Lee). O limuzină aştepta la scară să-l ducă pe Aeroportul 
Teterboro din New Jersey, drum ce sâmbătă dimineaţa 
nu lua de obicei mai mult de o oră. Putea fi în carlinga 
avionului său, fără nicio problemă, înainte de prânz şi 
ajungea în Junkins pe la două şi jumătate. „Dacă te 
îndrepţi spre vest îndeajuns de repede, îi spuse el lui 


Ricky, ziua pur şi simplu pare că nu se mai sfârşeşte.” 
Punea capul pe pernă două ore, petrecea un ceas cu 
administratorul şi o jumătate cu secretara. Lua cina şi 
apoi se ducea la Roata Roşie pentru o oră şi jumătate. 
Întotdeauna venea singur, întotdeauna se aşeza la bar şi 
întotdeauna pleca la fel cum intrase, deşi numai 
Dumnezeu ştia câte femei se găseau în acea parte din 
Nebraska, femei fericite să-i tragă ciorapii din picioare. 
Înapoi la fermă, prindea şase ore de somn, după care 
întregul proces se relua în sens invers. Ricky nu avusese 
niciun client pe care să nu-l impresioneze cu povestea 
asta. „O fi popo”, îi spusese odată o femeie. Ricky Lee i- 
a aruncat o privire scurtă, reţinând părul coafat cu 
migală, hainele grijuliu croite, care fără îndoială erau 
unicate, bobiţele de diamante din urechi, expresia 
ochilor, şi ştiu că era de undeva din est, probabil din 
New York, sosită aici într-o scurtă vizită, din obligaţie, la 
vreo rudă sau poate la o veche colegă de şcoală, şi abia 
aştepta să scape. „Nu, replicase el, domnu' Hanscom 
nu-i fătălău.” Ea scosese un pachet de ţigări Doral din 
poşetă şi apucase una între buzele roşii şi sclipitoare, iar 
el i-o aprinsese. „De unde ştiţi?” întrebase, cu un uşor 
zâmbet. „Doar ştiu”, răspunse el. Şi nu minţea. Se 
gândise să-i spună: Cred că-i omul cel mai îngrozitor de 
singur pe care l-am cunoscut în viața mea. Dar nu avea 
să-i spună aşa ceva femeii ăsteia din New York, care se 
uita la el de parcă ar fi fost cine ştie ce nouă şi 
amuzantă formă de viaţă. 

În seara asta domnu' Hanscom arăta puţin palid, 
puţin distrat. 

— Salut, Ricky Lee, spuse el, aşezându-se, şi apoi se 
apucă să-şi studieze mâinile. 

Ricky Lee ştia că fusese chemat pentru următoarele 
şase-opt luni în Colorado Springs, să supravegheze 
începerea construcţiei Centrului Cultural al Statelor 
Montane, un complex întins de şase clădiri, care urma 
să fie tăiat în coasta unui munte. „Când va fi gata, 


oamenii o să spună că arată de parcă un copil uriaş şi-a 
lăsat blocurile de jucărie împrăştiate pe o scară”, îi 
spusese Ben lui Ricky Lee. „Unii oricum au s-o spună şi 
cel puţin pe jumătate nu se vor înşela. Dar cred că va 
ieşi bine. E cea mai mare chestie pe care-am încercat-o 
vreodată şi punerea ei pe picioare va fi ca dracu, dar 
cred c-o să iasă bine.” 

Ricky Lee bănuia că nu e exclus ca domnu' Hanscom 
să aibă un pic de trac. Nimic surprinzător în asta. Când 
ajungi destul de mare ca să fii luat în seamă, eşti, se 
pare, destul de mare ca să te vâneze din toate părţile. 
Sau poate doar îl atinsese uşor microbul. Bântuia un 
virus al naibii de vioi. 

Ricky Lee scoase o halbă de bere din spatele barului 
şi o întinse spre robinet. 

— Nu face asta, Ricky Lee! 

Ricky Lee se răsuci, surprins, iar când Ben Hanscom 
ridică privirea, se simţi deodată speriat. Pentru că 
domnu' Hanscom nu arăta ca şi când ar fi avut trac, sau 
virusul ce bântuia, sau orice altceva de soiul ăsta. Arăta 
de parcă tocmai ar fi primit o lovitură cumplită şi încă 
mai încerca să înţeleagă ce anume îl lovise. 

Muri careva. Nu-i însurat, da” orice om are-o famelie, 
şi careva dintr-a lui tocmai a dat ortu’ popii. Asta s-a- 
ntâmplat, la fel de sigur cum se dă de-a dura căcatul din 
budă. 

Cineva puse o fisă în tonomat, iar Barbara Mandrell 
începu să cânte despre un om beat şi o femeie singură. 

— 'Ţi-e bine, domnu’ Hanscom? 

Ben Hanscom îl privi pe Ricky Lee cu nişte ochi care 
deodată părură cu zece - nu, cu douăzeci - de ani mai 
bătrâni decât restul feţei, iar Ricky Lee fu uimit să 
observe că părul domnului Hanscom încărunţea. 
Niciodată nu mai remarcase vreun fir alb în părul lui. 

Hanscom zâmbi. Zâmbetul era îngrozitor, era oribil. 
Parcă ai fi privit un cadavru surâzător. 

— Nu cred că mi-e bine, Ricky Lee. Nu, domnule. Nu- 


n seara asta. Nu, deloc. 

Ricky Lee lăsă halba jos şi ocoli tejgheaua până în 
locul unde stătea Hanscom. Barul era cât de gol poate fi 
în seara de luni un bar când sezonul de fotbal e închis. 
Nu erau în local nici douăzeci de clienţi. Annie şedea 
lângă uşa bucătăriei, jucând cribbage cu bucătăreasa. 

— Veşti proaste, domnu’ Hanscom? 

— Veşti proaste, aşa e. Veşti proaste de acasă. 

Privi la Ricky Lee. Privi prin Ricky Lee. 

— Îmi pare rău s-aud asta, domnu' Hanscom. 

— Mulţumesc, Ricky Lee. 

Tăcu, iar Ricky Lee era pe cale să-l întrebe dacă putea 
face ceva pentru el, când Hanscom spuse: 

— Ce whisky se găseşte în barul tău, Ricky Lee? 

— Pentru tot restu' lumii din cocina asta-i Four Roses, 
spuse Ricky Lee. Da' pentru mata cred că-i Wild Turkey. 

Hanscom zâmbi auzind acestea: 

— Frumos din partea ta, Ricky Lee. Cred c-ar fi mai 
bine să pui mâna pe halba aia, la urma urmei. Şi s-o 
umpli cu Wild Turkey. 

— S-o umplu? întrebă Ricky Lee, sincer uimit. 
Hristoase, o să fie nevoie să te scot de-aici de-a 
rostogolu'! 

Sau să chem salvarea, adăugă în sinea sa. 

— Nu-n seara asta, spuse Hanscom. N-aş crede. 

Ricky Lee cercetă atent ochii domnului Hanscom, să 
vadă dacă nu cumva glumea, şi-i trebui mai puţin de o 
secundă pentru a se convinge că nu. Aşa că luă halba de 
pe tejghea şi sticla de Wild Turkey dintr-un raft de 
dedesubt. Gura sticlei zăngăni pe buza halbei când 
începu să toarne. Privi, fascinat fără voia lui, cum 
gâlgâie băutura aurie. Ricky Lee trase concluzia că 
domnu' Hanscom avea în el mai mult de un strop de 
sânge texan; ăsta avea să fie cel mai mare whisky 
afurisit pe care-l turnase sau avea să-l mai toarne 
vreodată în viaţa lui. 

Chem salvarea, pe dracu”! Bea puişorul ăsta şi-o să-i 


chem pe Parker şi Waters din Swedholm să-i ia măsurile 
pentru COŞCiug. 

Cu toate acestea, o aduse înapoi şi o puse în faţa lui 
Hanscom; tatăl lui Ricky Lee îi spusese odată că, dacă 
un om era în toate minţile, îi aduceai ce-ţi comanda, fie 
chiar pişat sau otravă. Ricky Lee nu ştia dacă era un sfat 
bun sau rău, dar, dacă ţineai un bar ca să ai din ce trăi, 
preţuia destul ca să te apere în faţa propriei tale 
conştiinţe. 

Hanscom privi gânditor la monstruoasa băutură preţ 
de câteva clipe, apoi întrebă: 

— Cât îţi datorez pentru o bombă ca asta, Ricky Lee? 

Ricky Lee clătină încet din cap, cu ochii încă holbaţi la 
halba plină cu whisky, nevrând să ridice privirea şi să 
întâlnească ochii aceia duşi în fundul capului. 

— Nu. Fac eu cinste. 

Hanscom zâmbi din nou, de astă dată mai natural. 

— Ei, îţi mulţumesc, Ricky Lee. Acum am să-ţi arăt un 
lucru pe care l-am învăţat în Peru, în 1978. Lucram cu 
un tip pe nume Frank Billings - studiam cu el, hai să 
zicem. Frank Billings era cel mai dat naibii arhitect din 
lume, aşa cred. L-a prins o febră şi doctorii au injectat 
cam un miliard de antibiotice diferite în el, şi nici măcar 
unul nu i-a venit de hac. A ars ca focul timp de două 
săptămâni şi după aia a murit. Ceea ce am să-ţi arăt am 
învăţat de la indienii care lucrau pe şantier. Rachiul 
local e destul de tare. Tragi o duşcă şi zici c-o să se ducă 
pe gât uşurel, nicio problemă, şi pe urmă deodată parcă 
cineva ţi-a aprins o lampă de sudură în gură şi ţi-a 
băgat-o pe beregată. Dar indienii o beau ca pe Coca- 
Cola şi rareori l-am văzut pe vreunul beat şi niciodată n- 
am văzut vreunul mahmur. N-am avut niciodată curajul 
să-ncerc eu însumi trucul lor. Dar cred c-am să-i dau 
bătaie-n seara asta. Adu-mi câteva din feliile alea de 
lămâie de acolo. 

Ricky Lee îi aduse patru felii şi le puse ordonat pe un 
şervet curat lângă halba cu whisky. Hanscom culese 


una, îşi dădu capul pe spate ca un om pregătindu-se să- 
şi pună picături în ochi şi începu să stoarcă felia de 
lămâie în nara dreaptă. 

— Doamne Sfinte! strigă Ricky Lee, îngrozit. 

Gâtlejul lui Hanscom lucră. Faţa i se înroşi... După 
care Ricky Lee văzu lacrimi lunecând pe obraji, spre 
urechi. Acum la tonomat cântau Spinners, despre omul 
din cauciuc: „O, Doamne, nu ştiu cât am să mai suport” 

Hanscom orbecăi pe tejghea, găsi încă o felie de 
lămâie şi stoarse sucul în nara cealaltă. 

— O să te-omori, dracu”, şopti Ricky Lee. 

Hanscom aruncă ambele felii de lămâie storcite pe 
bar. Ochii îi erau de un roşu aprins şi respira în gâfâieli 
sacadate, spasmodice. Zeamă limpede de lămâie îi 
picura din amândouă nările, şiroind pe la colţurile gurii. 
Dibui după halbă, o ridică şi bău o treime din ea. 
Îngheţat de uimire şi de groază, Ricky Lee îi privea 
mărul lui Adam săltând. 

Hanscom puse cana deoparte, se cutremură de două 
ori, apoi dădu din cap. Îl privi pe Ricky Lee şi zâmbi 
uşor. Ochii nu-i mai erau roşii. 

— Lucrează exact cum ziceau ei. Atât te fute grija de 
nas, că nici nu mai simţi ce ţi se-ntâmplă pe gât. 

— Eşti nebun, domnu' Hanscom! spuse Ricky Lee. 

— Pe blana de pe tine, spuse domnu’ Hanscom. Pe- 
asta o ţii minte, Ricky Lee? Aşa spuneam când eram 
puşti, „Pui pariu pe blana de pe tine” [i-am spus 
vreodată că eram gras? 

— Nu, domnu', nu mi-ai spus niciodată, şopti Ricky 
Lee. 

Acum era convins că domnu' Hanscom primise vreo 
veste atât de îngrozitoare, încât omul chiar îşi pierduse 
minţile... Sau, cel puţin temporar, deplinătatea 
simţurilor. 

— Eram un mălai-mare în toată regula. Nu jucam 
niciodată baseball sau baschet, mereu eram prins primul 
la leapşa, nu puteam să mă dau la o parte din propriul 


meu drum. Eram gras, asta e. Şi pe urmă mai erau tipii 
ăia din oraşul nostru care aveau obiceiul să se ia după 
mine destul de des. Era un băiat pe care-l chema 
Reginald Huggins, numai că toată lumea îi zicea Belch. 
Un puşti pe nume Victor Criss. Şi încă vreo câţiva. Dar 
adevăratul creier al grupului era un băiat pe nume 
Henry Bowers. Dacă a existat vreodată un copil cu 
adevărat rău care să se plimbe pe faţa pământului, 
Ricky Lee, Henry Bowers era copilul ăsta. Nu eram eu 
singurul de care obişnuia să se ia; problema mea era că 
nu puteam fugi la fel de repede ca alţii. 

Hanscom se descheie la cămaşă. Aplecându-se, Ricky 
Lee văzu o cicatrice ciudată, sucită, pe burta domnului 
Hanscom, chiar deasupra buricului. Zbârcită, albă şi 
veche. Reprezenta o literă, observă Ricky Lee. Cineva 
scrijelise litera „H” pe burta omului, probabil cu mult 
înainte ca domnu' Hanscom să fi ajuns om mare. 

— Henry Bowers mi-a făcut asta. Cam acu' o mie de 
ani. Am noroc că nu-i port blestematul de nume întreg 
aici. 

— Domnu' Hanscom... 

Hanscom luă celelalte două felii de lămâie, câte una în 
fiecare mână, îşi lăsă capul pe spate şi şi le administră 
ca pe nişte picături în nas. Se zgudui într-un tremur 
pustiitor, le puse deoparte şi bâjbâi cu mâna pe 
marginea capitonată a barului, ţinând ochii închişi. O 
clipă se tinu de ea ca un om aflat într-o ambarcaţiune cu 
pânze, ce se apucă de parapet ca să nu cadă într-o mare 
zbuciumată de furtună. Apoi deschise ochii din nou şi-i 
zâmbi lui Ricky Lee. 

— Aş putea călări taurul ăsta toată noaptea. 

— Domnu' Hanscom, aş vrea să nu mai faceţi asta, 
replică nervos Ricky Lee. 

Annie veni la tejgheaua chelneriţelor cu tava şi ceru 
două beri Miller. Ricky Lee le turnă şi i le dădu. Işi 
simţea picioarele ca de cauciuc. 

— Se simte bine domnu' Hanscom, Ricky Lee? întrebă 


Annie. 

Se uita dincolo de Ricky Lee, iar acesta se întoarse să- 
i urmărească privirea. Domnu' Hanscom stătea aplecat 
peste bar, culegând cu grijă felii de lămâie din cutia în 
care Ricky Lee ţinea garniturile pentru băutură. 

— Nu ştiu, răspunse el. Nu cred. 

— Păi scoate-ţi palma din cur şi fă ceva. 

Annie era, la fel ca majoritatea celorlalte femei, o 
partizană a lui Ben Hanscom. 

— Nu ştiu ce să fac. Tăticu' zicea că dacă un om e în 
toate minţile... 

— Tăticu' tău n-avea creier nici cât i-a dat Dumnezeu 
unui popândău, ripostă Annie. Dă-l încolo pe tăticu' tău. 
Trebuie să pui capăt trebii ăşteia, Ricky Lee. O să se- 
omoare. 

Primindu-şi astfel ordinele, Ricky Lee se înapoie spre 
locul unde stătea Ben Hanscom. 

— Domnu' Hanscom, chiar cred că ţi-e des... 

Hanscom dădu capul pe spate. Stoarse. De astă dată 
trase practic sucul de lămâie pe nas, ca şi cum ar fi fost 
cocaină. Dădu pe gât tăria de parcă era apă. Il privi 
solemn pe Ricky Lee. 

— Dacă nema putirinţa, ce mai chichirez gâlceava, 
râse el. 

Să mai fi rămas poate două degete de whisky în cană. 

— Asta chiar e destul, protestă Ricky Lee şi întinse 
mâna spre halbă. 

Hanscom o trase uşurel unde n-o putea ajunge. 

— Răul s-a produs, Ricky Lee. Răul s-a produs, băiete. 

— Domnu' Hanscom, te rog... 

— Am ceva pentru puştii tăi, Ricky Lee. Dracu’ să mă 
ia, că aproape uitasem. 

Scoase ceva dintr-un buzunar al vestonului său din 
doc decolorat. Ricky Lee auzi un clinchet înăbuşit. 

— Tata a murit când aveam patru ani, spuse Hanscom 
- vocea nu-i era deloc îngălată. Ne-a lăsat o grămadă de 
datorii şi ăştia. Vreau să fie ai copiilor tăi, Ricky Lee. 


Puse trei dolari de argint, trei monede uriaşe, pe bar, 
unde luciră în lumina blândă. Lui Ricky Lee i se opri 
respiraţia. 

— Domnu' Hanscom, foarte drăguţ din partea matale, 
da' n-aş putea... 

— Erau patru, dar unul i l-am dat lui Bill Bâlbâitul şi 
celorlalţi. Bill Denbrough, ăsta era numele lui adevărat. 
Bill Bâlbâitul îi ziceam noi. Chestie pe care aveam 
obiceiul s-o spunem, la fel cu „Pui pariu pe blana de pe 
tine” Era unul dintre cei mai buni prieteni pe care i-am 
avut - am avut câţiva, să ştii, chiar şi un puşti grăsan ca 
mine are câţiva prieteni. Acum Bill Bâlbâitul e scriitor. 

Ricky Lee abia dacă-l auzi. Se uita fascinat la arginti, 
1921, 1923 şi 1924. Dumnezeu ştia cât valorau acum, fie 
şi doar evaluând argintul pur pe care-l conţineau. 

— N-aş putea, repetă el în şoaptă. 

— Dar insist. 

Domnu' Hanscom apucă halba şi o goli. Ar fi trebuit 
să zacă de mult lat cu burta în sus, dar ochii săi nu se 
desprindeau nicio clipă dintr-ai lui Ricky Lee. Ochii 
aceştia erau înlăcrimaţi şi teribil de injectaţi, dar Ricky 
Lee ar fi fost gata să jure pe un vraf de Biblii că erau 
ochii unui om treaz. 

— Mă sperii olecuţă, domnu’ Hanscom. 

Cu doi ani în urmă, Gresham Arnold, un beţiv cu o 
oarecare reputaţie locală, intrase la Roata Roşie cu un 
fişic de sferturi de dolar în mână şi cu o hârtie de 
douăzeci înfiptă în panglica pălăriei. li înmânase lui 
Annie  fişicul, cu instrucţiunea de a băga fisele în 
tonomat câte patru. Polul îl trânti pe bar, instruindu-l pe 
Ricky Lee să dea de băut la toată lumea. Acest beţivan, 
Gresham Arnold, fusese demult o vedetă a baschetului 
în echipa Hemingford Rams, conducând-o spre prima (şi 
după toate probabilitățile şi ultima) ei victorie într-un 
campionat al echipelor de liceu. În 1961 se întâmplase 
asta. Un viitor aproape nemărginit părea să se aştearnă 
în faţa tânărului. Dar fusese exmatriculat din 


universitate în primul semestru, victimă a băuturii, 
drogurilor şi petrecerilor până la ziuă. A venit acasă, a 
făcut praf maşina galbenă, decapotabilă, pe care părinţii 
i-o făcuseră cadou la absolvirea liceului, şi a obţinut o 
slujbă de vânzător-şef în magazinul tăticului. Au trecut 
cinci ani. Taică-său nu se putea îndura să-l concedieze, 
aşa că în cele din urmă a vândut afacerea şi s-a retras în 
Arizona, un biet om obsedat şi îmbătrânit înainte de 
vreme de  inexplicabila şi aparent ireversibila 
degenerare a fiului său. Cât timp firma încă-i mai 
aparţinea tăticului, iar el cel puţin se făcea că lucrează, 
Arnold depusese ceva eforturi să ţină rachiul la distanţă; 
după aceea, l-a răpus complet. Putea face urât de tot, 
dar era dulce ca o acadea în seara când intrase cu fisele 
de douăzeci şi cinci de cenți şi comandase băutură 
pentru toţi, şi toată lumea îi mulţumise amabil, iar Annie 
punea mereu cântece cu Moe Bandy, pentru că lui 
Gresham Arnold îi plăcea bătrânu' Moe Bandy. Şedea 
acolo la bar - chiar pe acelaşi taburet unde stătea acum 
domnul Hanscom - îşi dădu seama Ricky Lee, cu o 
nelinişte ce i se adâncea constant - şi a băut trei sau 
patru pahare de bourbon cu bitter, şi a cântat împreună 
cu tonomatul, şi n-a pricinuit niciun necaz, şi s-a dus 
acasă după ce Ricky Lee a închis barul, şi s-a spânzurat 
cu cureaua de la pantaloni într-o debara de la etaj. In 
seara aceea, ochii lui Gresham Arnold arătau un piculeţ 
cam la fel cum arătau în acest moment ochii lui Ben 
Hanscom. 

— Te sperii puţin, zici? întrebă Hanscom, fără a-şi 
abate un moment ochii din cei ai lui Ricky Lee. 

Impinse halba la o parte şi îşi împreună frumos 
mâinile în faţa celor trei piese de argint. 

— Poate că da. Dar nu eşti tu la fel de speriat ca mine, 
Ricky Lee. Roagă-te lui lisus să nu fii în viaţa ta. 

— Păi, care-i necazul? întrebă Ricky Lee. Poate... 

Îşi umezi buzele. 

— Poate pot să-ţi dau o mână de ajutor. 


— Necazul? râse Ben Hanscom. Nu cine ştie ce. Am 
primit în seara asta un telefon de la un prieten vechi. Un 
tip pe nume Mike Hanlon. Uitasem de tot de el, Ricky 
Lee, dar asta nu m-a speriat chiar aşa de tare. La urma 
urmei, nu eram decât un puşti când l-am cunoscut, şi 
puştii uită destule, nu-i aşa? Sigur că da. Pui pariu pe 
blana de pe tine. Ce m-a speriat e că eram cam la 
jumătatea drumului încoace şi mi-am dat seama că nu 
numai pe Mike îl uitasem - uitasem totul de când eram 
puşti. 

Ricky Lee nu făcu decât să se uite la el. N-avea nici 
cea mai vagă idee despre ce vorbea domnu’ Hanscom - 
dar omul era speriat, nu încape vorbă. Nu încape nicio 
îndoială. Suna comic, fiind vorba de Ben Hanscom, dar 
aşa era. 

— Adică uitasem chiar totul, spuse acesta, ciocănind 
uşurel cu degetele în bar ca să-şi sublinieze vorbele. Ai 
auzit vreodată, Ricky Lee, să aibă cineva o amnezie atât 
de completă, încât nici măcar să nu ştie că are amnezie? 

Ricky Lee clătină din cap. 

— Nici eu. Şi uite că în seara asta, în timp ce-mi 
conduceam maşina încoace, m-a lovit aşa deodată. Mi- 
am adus aminte de Mike Hanlon, dar asta numai pentru 
că m-a sunat la telefon. Mi-am amintit de Derry, dar 
numai pentru că de acolo suna. 

— Derry? 

— Dar atâta tot. M-a pocnit ideea că nici măcar nu m- 
am mai gândit c-am fost şi eu copil, de... De nici nu mai 
ştiu când. Şi atunci, uite aşa, deodată, a început totul să 
năvălească înapoi. Până şi ce-am făcut cu al patrulea 
dolar de argint. 

— Şi ce-ati făcut cu el, domnu’ Hanscom? 

Hanscom se uită la ceas şi deodată lunecă jos de pe 
taburetul său. Se clătină un pic - un pic de tot. Nimic 
mai mult. 

— Nu pot întârzia. Zbor în seara asta. 

Ricky Lee se alarmă, iar Hanscom râse. 


— Zbor, dar nu conduc avionul. Nu de data asta. 
United Airlines, Ricky Lee. 

— Oh. 

Bănuia că i se citeşte uşurarea pe faţă, dar nu-i păsa. 

— Unde vă duceţi? A 

Cămaşa lui Hanscom era încă descheiată. Işi privi 
gânditor liniile albe şi zbârcite ale vechii cicatrice de pe 
burtă şi apoi începu să-şi încheie nasturii. 

— Credeam că ţi-am spus, Ricky Lee. Acasă. Mă duc 
înapoi acasă. Dă-le arginţii ăia copiilor tăi. 

Porni spre uşă, şi ceva în felul cum păşea şi cum îşi 
ţinea mâinile în brâul pantalonilor îl înspăimântă pe 
Ricky Lee. Asemănarea cu răposatul şi deloc regretatul 
Gresham Arnold păru dintr-o dată atât de reală, încât 
avea senzaţia că vede o fantomă. 

— Domnu' Hanscom! strigă el alarmat. 

Hanscom se întoarse, iar Ricky Lee păşi iute înapoi. 
Se lovi de partea dinapoi a barului şi se auzi un zăngănit 
când sticlele se izbiră una alta. Păşise înapoi pentru că 
deodată căpătase convingerea că Ben Hanscom era 
mort. Da, Ben Hanscom zăcea mort pe undeva, într-un 
şanţ, sau într-un pod, sau poate într-o debara, cu o 
curea făcută laţ pe după gât şi vârfurile ghetelor sale de 
cowboy, de patru sute de dolari, legănându-se la câţiva 
centimetri deasupra podelei, iar arătarea asta ce stătea 
lângă tonomat şi-l privea cu ochi holbaţi era un duh. O 
clipă - doar o clipă, dar destul de lungă ca să-i acopere 
cu o brumă de gheaţă inima agitată - fu convins că 
poate vedea mesele şi scaunele drept prin trupul 
omului. 

— Ce este, Ricky Lee? 

— Nnh-n-nh. N'ica. 

Ben Hanscom îl privi pe Ricky Lee cu ochi care aveau 
dedesubt cearcăne purpurii. Obrajii îi ardeau de alcool; 
nasul era roşu şi inflamat. 

— N'ica, şopti iar Ricky Lee, dar nu-şi putu lua ochii 
de la faţa aceea, faţa unui om care a murit adâncit în 


păcat, iar acum stă drepţi lângă uşa lăturalnică, 
fumegândă a iadului. 

— Eram gras şi eram săraci, spuse Ben Hanscom. 
Acum mi-aduc aminte asta. Şi-mi mai aduc aminte că o 
fată pe nume Beverly, sau poate Bill Bâlbâitul, mi-a 
salvat viaţa cu un dolar de argint. Mi-e o frică de-a 
dreptul nebunească de orice s-ar putea să-mi mai 
amintesc înainte de a se sfârşi noaptea asta, dar nu 
contează cât de speriat sunt eu, pentru că oricum o să- 
mi aduc aminte. Toate-s aici, ca un balon care mi se tot 
umflă în minte. Dar mă duc, pentru că tot ce am avut 
vreodată şi tot ce am acum se datorează lucrului pe care 
l-am făcut noi atunci şi trebuie să plăteşti pentru ceea 
ce capeţi pe lumea asta. Poate că de-asta ne-a şi făcut 
Dumnezeu mai întâi copii şi ne-a clădit aproape de 
pământ, pentru că El ştie că trebuie să cazi de multe ori 
şi să-ţi curgă mult sânge până înveţi lecţia asta simplă. 
Plăteşti pentru ceea ce capeţi şi îţi aparţine lucrul acela 
pe care îl plăteşti... Şi, mai devreme sau mai târziu, ceea 
ce-ţi aparţine se întoarce la tine. 

— Da' o să vii înapoi la sfârşitul săptămânii, nu-i aşa? 
întrebă Ricky Lee printre buzele amorţite. 

În nefericirea sa crescândă, ăsta era singurul lucru pe 
care-l putea găsi să se agaţe de el. 

— Vii-napoi la sfârşitul săptămânii, la fel ca-n toate 
dăţile, nu-aşa? 

— Nu ştiu, răspunse domnul Hanscom, şi pe chip i se 
aşternu un surâs cumplit. De astă dată mă duc mult mai 
departe decât la Londra, Ricky Lee. 

— Domnu' Hanscom!... 

— Să le dai arginţii ăia copiilor tăi, repetă celălalt şi 
se strecură afară în noapte. 

— Ce mama dracu’? întrebă Annie, dar Ricky Lee n-o 
luă în seamă. 

Împinse uşiţa batantă a barului şi alergă la una dintre 
ferestrele ce dădeau spre parcare. Văzu farurile maşinii 
aprinzându-se, auzi motorul duduind. leşi de pe terenul 


de zgură, ridicând în urma sa un nor de praf. Luminile 
de poziţie se îndepărtară, licărind ca nişte puncte roşii, 
pe Drumul Naţional 63, iar vântul nopţii începu să 
împrăştie praful suspendat în aer. 

— A luat la bord o cisternă de rachiu şi l-ai lăsat să se 
urce-n hărăbaia aia a lui şi să se ducă, se răţoi Annie. 
Halal, Ricky Lee. 

— Las-o baltă. 

— O să-şi facă de petrecanie. 

Şi, cu toate că acesta fusese gândul lui Ricky Lee 
însuşi nici cu cinci minute în urmă, când luminiţele 
licărinde dispărură, se întoarse spre ea şi clătină din 
cap: 

— N-aş crede. Deşi, după cum arăta-n seara asta, s-ar 
putea să fie mai bine pentru el s-o păţească. 

— Ce ţi-a spus? 

Ricky Lee clătină din cap. Toate i se amestecau în 
minte: 

— Nu contează. Da' chiar nu cred să-l mai vedem 
vreodată pe prietenul nostru. 


4 
Eddie Kaspbrak îşi ia doctoriile 


Dacă aţi dori să aflaţi tot ce se poate şti despre un 
american sau o americancă din clasa mijlocie, acum 
când mileniul se apropie de sfârşit, nu aţi avea nevoie 
decât să-i aruncaţi o privire în dulăpiorul cu 
medicamente - sau cel puţin aşa se spune. Dar, sfinte 
Dumnezeule, uitaţi-vă puţin în cel al lui Eddie Kaspbrak 
când îl deschide, înlăturând, din fericire, imaginea 
chipului său alb cu ochi larg căscaţi, reflectat în oglindă. 

Pe raftul de sus se află Anacin, Excedrin, Excedrin 
P.M., Contac, Gelusil, Tylenol şi un borcan mare cu 
bomboane contra tusei, crâmpei de crepuscul mohorât, 
prizonier sub sticlă. Apoi, un flacon cu Vivarin, unul cu 
Serutan (Inseamnă „Nature's” scris de-a-ndoaselea, 


spunea reclama pe vremea când Eddie Kaspbrak era 
doar un ţânc) şi două flacoane cu Phillips’ Milk of 
Magnesia - unul, din cel obişnuit, cu gust de cretă 
lichidă, iar celălalt, nou, cu aromă de mentă, cu gust de 
cretă lichidă cu aromă de mentă. 

O sticlă mare de Rolaids, colegă de raft cu alta, la fel 
de mare, Tums. Aceasta din urmă se înghesuie într-o 
butelcuţă cu tablete Di-Grel cu aromă de portocale. 
Alcătuiesc un trio ciudat - ca nişte puşculiţe ghiftuite cu 
pastile, în loc de bănuţi. 

Al doilea raft: vitaminele. lată vitamina E, iată 
vitamina C, iată vitamina C cu gust de măceşe. Iată 
vitamina B, vitamina B-complex şi B 12. Apoi, L-Lysine, 
care ar trebui să rezolve problemele dermatologice, şi 
lecitina, care ar trebui să rezolve problemele apărute 
din cauza colesterolului. Pe urmă, fier, calciu şi untură 
de peşte. Şi  multivitamine:  multi-Myadec, multi- 
Centrum. Şi, pentru orice eventualitate, proţăpită în 
vârful dulăpiorului se alia o sticlă uriaşă de Geritol. 

Pe al treilea raft din dulăpiorul lui Eddie, în dreapta, 
se află panaceele, ultimele invenţii ale lumii medicale, 
Ex-Lax. Pastilele Carter. Acestea îl ajută pe Eddie să-şi 
ducă zilele. Tot aici, la îndemână, se află şi tabletele de 
Kaopectate, de Pepto-Bismol şi unguentul H, pentru 
cazul în care zilele devin insuportabile. De asemenea, un 
borcan prevăzut cu capac filetat, cu câteva pastile Tucks 
pentru fixarea celorlalte medicamente. Apoi, în ordine, 
Formula 44 - sirop contra tusei, tablete antigripale 
Nygnil şi Dristan şi o sticlă mare cu ulei de castor. O 
cutiuţă cu Sucrets, dacă se întâmplă să îl doară gâtul pe 
Eddie, şi un grup de patru sortimente de apă de gură: 
Chloraseptic, Cepacol, Cepestat, într-o butelie spray, şi, 
bineînţeles, bătrâna şi eficienta Listerine, a cărei imitare 
s-a încercat deseori, însă niciodată cu succes. Picături 
pentru ochi Visine şi Murine. Unguente Cortaid şi 
Neosporin pentru afecţiuni dermatologice (infanteria 
aruncată în luptă în cazul că L-Lysine nu s-ar fi ridicat la 


nivelul aşteptărilor), un tub de Oxy-5 şi un flacon din 
plastic plin cu Oxy-Wash (deoarece Eddie preferă să 
aibă mai puţini bani în buzunar, dar şi mai puţine 
coşuri) şi câteva pastile de tetraciclină. 

Şi,  strânse-pâlc în amară conspirație, stau 
îngrămădite trei sticle conţinând şampon cu gudron. 

Ultimul raft e aproape gol, dar cele câteva 
medicamente aflate aici sunt destinate situaţiilor extrem 
de grave. Cu chestiile astea te poţi înălța până la ceruri 
sau, folosite în exces, te poţi sfărâma într-un milion de 
particule. Căci medicamentele acestea se numesc 
Valium, Percodan, Elavil şi Darvon Complex. Tot pe 
acest ultim raft se află o cutiuţă de Sucrets, numai că în 
ea găseşti şase pastile de Quaaludes. 

Eddie Kaspbrak credea în deviza cercetaşilor. 

Intră în baie cu o geantă albastră de voiaj. O puse pe 
chiuvetă, îi desfăcu fermoarul şi apoi, cu mâini 
tremurătoare, începu să deşarte înăuntru sticluţe şi 
borcănaşe, tuburi şi flacoane şi sprayuri. In alte 
împrejurări le-ar fi luat grijuliu, una câte una, dar acum 
nu avea timp pentru o asemenea atitudine meticuloasă. 
Alegerea, aşa cum o vedea Eddie, era pe cât de simplă, 
pe atât de brutală: pune-te-n mişcare şi ţine-o tot aşa 
sau stai locului destulă vreme cât să începi să te 
gândeşti la ce înseamnă toate astea şi pur şi simplu să 
mori de frică. 

— Eddie? strigă Myra de la parter. Eddiie, ce faaaaci? 

Eddie trânti în geantă cutia de Sucrets unde erau 
sedativele. Dulăpiorul medical era acum în întregime 
gol, cu excepţia Mydolului Myrei şi a unui tub mic, 
aproape consumat, de Blistex. Ezită un moment, apoi 
înhăţă Blistexul. Începu să închidă fermoarul genţii, 
cugetă, după care aruncă înăuntru şi Mydolul. Ea putea 
să-şi mai cumpere. 

— Eddie? se auzi acum de la jumătatea scărilor. 

Eddie termină de tras fermoarul şi ieşi din baie, 
balansând geanta. Era un bărbat scund, plăpând, cu 


chip timid. Cea mai mare parte a părului i se dusese; 
rămăşiţele îi creşteau în smocuri apatice, tărcate. 
Greutatea genţii îl trăgea vizibil într-o parte. 

O femeie extrem de grasă urca încet la etajul doi. 
Eddie auzea treptele protestând sub paşii ei. 

— Ce FAAAAAAAACI? 

Eddie n-avea nevoie să-i spună nimeni că, într-un 
anume sens, se însurase cu mama sa. Myra Kaspbrak 
era uriaşă. Cu cinci ani în urmă, când Eddie o luase de 
soţie, nu era decât obeză, dar el se gândea uneori că 
poate subconştientul lui văzuse în ea un potenţial de 
imensitate; Dumnezeu ştia că propria lui mamă fusese o 
matahală. Şi arăta şi mai uriaşă când ajunse pe al doilea 
palier al scării. Purta o cămaşă de noapte albă, ce se 
umfla ca un talaz pe piept şi pe şolduri. Faţa, 
nemachiată, era albă şi lucioasă. Părea speriată de 
moarte. 

— Trebuie să plec pentru o vreme, spuse Eddie. 

— Cum adică, trebuie să pleci? Ce-a fost cu telefonul 
ăla? 

— Nimic, replică el, pornind repede prin hol spre 
debaraua zidită în perete. 

Puse jos geanta de voiaj, deschise uşa rabatabilă şi 
împinse la o parte jumătatea de duzină de costume 
negre identice agăţate înăuntru, bătătoare la ochi 
printre celelalte haine, mai viu colorate. Întotdeauna 
purta la lucru câte unul dintre costumele negre. Se 
aplecă în debara, simțind mirosul de naftalină şi lână, şi 
trase una dintre valizele din spate. O deschise şi începu 
să îndese înăuntru hainele. 

Umbra soţiei sale se prăbuşi asupra lui. 

— Ce-nseamnă asta, Eddie? Unde te duci? Spune-mi 
imediat! 

— Nu pot să-ţi spun. 

Femeia stătea acolo, privindu-l, încercând să 
hotărască ce urmează să spună sau să facă. li fulgeră 
prin minte gândul de a-l îmbrânci pur şi simplu în 


debara şi de asta apoi cu spatele rezemat de uşă până îi 
va trece toată nebunia asta, dar era incapabilă să se 
îndure s-o facă, deşi cu siguranţă că ar fi putut; era cu 
vreo opt centimetri mai înaltă decât Eddie şi îl întrecea 
în greutate cu treizeci de kilograme. Nu se putea gândi 
ce să spună, ce să facă, deoarece totul era atât de 
necaracteristic pentru el. Nu putea să fie mai 
consternată şi mai îngrozită nici dacă ar fi intrat în 
living şi ar fi văzut cum noul televizor pluteşte prin aer. 

— Nu se poate să pleci, se pomeni ea spunând. Mi-ai 
promis că-mi faci rost de autograful lui Al Pacino. 

Era o absurditate - Dumnezeu ştia că e - dar în acel 
moment până şi o absurditate părea mai bună decât 
nimic. 

— O să ti-l obţii singură, răspunse Eddie. O să-l duci 
tu cu maşina. 

Oh, poftim o nouă teroare sosită să se alăture celor ce 
dădeau deja târcoale prin sărmanul ei cap buimăcit. 
Slobozi un țipăt mic: 

— Nu pot... Niciodată n-am... 

— Va trebui, spuse el; acum îşi examina pantofii. N- 
are cine s-o facă. 

— Niciuna dintre uniforme nu-mi mai vine! Sunt prea 
strâmte la ţâţe! 

— Pune-o pe Delores să-ţi mai lărgească una, decretă 
el implacabil. 

Aruncă la loc două perechi de pantofi, găsi o cutie 
goală şi vâri în ea a treia pereche. Pantofi negri, încă 
buni, dar arătând doar un pic prea uzaţi ca să-i mai 
poarte la lucru. Când serviciul tău înseamnă să conduci 
cu maşina oameni bogaţi prin New York - mulţi dintre 
ei, oameni bogaţi şi celebri - totul trebuie să arate 
întocmai ca la carte. Pantofii ăştia nu mai arătau 
întocmai ca la carte... dar bănuia că vor face faţă acolo 
unde se ducea. Indiferent ce avea de făcut odată ajuns 
acolo. Poate că Richie Tozier o să... 

În clipa aceea însă bezna deveni amenințătoare şi 


simţi cum beregata-i începe să se închidă. Eddie îşi dădu 
seama, cuprins de panică reală, că împachetase toată 
afurisita de farmacie şi lăsase la parter, pe combina 
stereo, cel mai important obiect dintre toate - 
inhalatorul. 

Trânti capacul valizei şi închise cataramele. Privi în 
jur până dădu cu ochii de Myra, care stătea acolo în hol, 
cu mâna apăsată pe stâlpul scurt şi gros al gâtului de 
parcă ea ar fi suferit de astmă. Se holba la el, cu faţa 
perplexă şi plină de spaimă, şi poate că i-ar fi părut rău 
pentru ea, dacă inima nu i-ar fi fost deja atât de 
încleştată de groază pentru el însuşi. 

— Ce s-a întâmplat, Eddie? Cine-a fost la telefon? Ai 
necazuri? N-ai, nu-i aşa? În ce fel de belea ai intrat? 

Merse spre ea, cu geanta într-o mână şi geamantanul 
în cealaltă, ţinându-se drept, acum că i se echilibrase 
greutatea. Myra trecu în faţa lui, tăind drumul spre 
scară, şi în primul moment crezu că n-o să se dea lao 
parte. Apoi, când faţa îi fu pe punctul să se ciocnească 
de baricada moale a sânilor ei, se retrase... cu teamă, în 
timp ce trecea pe lângă ea, fără a încetini o clipă, femeia 
izbucni în lacrimi. 

— Nu pot să-l duc pe Al Pacino! răcni ea. O să intru- 
ntr-un semn de circulaţie sau în altceva, ştiu c-aşa o să 
fie! Eddie, mi-e frrriiică! 

Eddie privi la ceasul Seth Thomas aflat pe masa de 
lângă scară. Nouă şi douăzeci. Funcţionarul de la 
compania Delta îi spusese, cu vocea sa înfundată, că 
pierduse deja ultimul zbor spre nord, în Maine - 
decolase din La Guardia la opt şi douăzeci şi cinci. 
Sunase la compania Amtrak şi aflase că era un tren de 
noapte spre Boston, cu plecare la unsprezece şi 
jumătate din Penn Station. Il lăsa la South Station, de 
unde putea lua un taxi până la sediul Cape Cod 
Limousine, pe Arlington Street. Cape Cod şi compania 
lui Eddie, Royal Crest, lucraseră de-a lungul anilor în 
cadrul unui acord de colaborare. Un telefon dat lui 


Butch Carrington din Boston rezolvase problema 
transportului în nord - Butch spusese că îl aşteaptă cuo 
limuzină gata alimentată. Aşa că va călători elegant, 
fără nicio belea de client aşezat pe bancheta din spate, 
împuţind aerul cu un trabuc cât toate zilele şi 
întrebându-l pe Eddie dacă nu ştie de unde-ar putea 
împuşca o pipiţă, sau câteva grame de cocaină, sau şi 
una şi alta. 

O să călătoresc elegant. Bravo! îşi spuse. Singurul 
mod de a călători şi mai elegant ar fi doar cu dricul. Da’ 
nu-ţi face griji, Eddie - ăla probabil o să te aducă înapoi. 
Dacă mai rămâne din tine destul ca să aibă ce culege, 
vreau să spun. 

— Eddie? 

Nouă şi douăzeci. Timp cât cuprinde să-i vorbească, 
timp cât cuprinde să fie drăguţ cu ea. Ah, dar ar fi fost 
atât de bine dacă asta ar fi fost seara ei de whist, dacă 
ar fi putut doar să se strecoare afară din casă, lăsându-i 
un bileţel sub unul dintre magneţii de pe uşa frigiderului 
(uşa frigiderului era locul unde îşi lăsa toate bileţelele 
pentru Myra, pentru că acolo le vedea întotdeauna). Să 
plece astfel - ca un fugar - n-ar fi fost deloc bine, dar 
aşa era şi mai rău. Era ca şi cum ar fi trebuit să îşi 
părăsească iarăşi domiciliul. Cu atât mai greu îi era 
acum, căci fusese nevoit să o facă de trei ori de-a lungul 
vieţii. 

Uneori acasă e locul unde ţi-e inima, gândi la 
întâmplare Eddie. Cred în asta. Bătrânul Bobby Frost” 
spunea că acasă e locul unde, când ai nevoie să te duci, 
cei de acolo trebuie să te primească. Din păcate, mai e 
şi locul unde, odată ajuns, ăia nu te mai lasă în veci să 
pleci. 

Rămase în capul scărilor, năpădit de frică, respiraţia 


9 Robert Frost (1874-1963), poet american; volume: „Dorinţa unui 
băiat”, „Un spaţiu mai îndepărtat” (Premiul Pulitzer 1937), 
„Copacul martor” (Pulitzer 1943), „Mascarada îndurării”, „Vino şi 
tu” (n. red.). 


şuierându-i zgomotos în şi din beregata ce i se făcuse 
cât urechea acului, şi îşi privi soţia înlăcrimată. 

— Hai jos cu mine şi-am să-ţi spun ce pot, o chemă. 

Eddie îşi puse cele două valize - una cu haine, alta cu 
medicamente - lângă uşă, în antreu. Atunci îşi aminti 
altceva... Sau, mai degrabă, fantoma mamei lui moarte 
de mulţi ani, dar care încă îi mai vorbea în minte, îşi 
aminti în locul lui. 

Să ştii că întotdeauna când te uzi la picioare răceşti, 
Eddie - tu nu eşti ca oamenii ceilalţi, tu ai un organism 
foarte fragil, trebuie să fii atent. De asta întotdeauna 
când plouă trebuie să-ţi pui şoşonii. 

În Derry ploua mult. 

Eddie deschise dulapul din antreu, îşi luă şoşonii din 
cârligul unde atârnau frumos într-o pungă de plastic şi îi 
puse în valiza cu haine. 

Bravo, Eddie. 

El şi Myra se uitau la televizor când lumea din juru-i a 
început să se destrame. Eddie intră în camera cu 
televizorul şi reduse sonorul aparatului MuralVision - 
ecranul acestuia era atât de mare, încât îl făcea pe 
Freeman McNeil să arate ca un vizitator din 
Brobdingnag. Ridică receptorul şi chemă un taxi. 
Dispecera îi spuse că va dura probabil cincisprezece 
minute. Eddie răspunse că asta nu era nicio problemă. 

Închise şi înşfăcă inhalatorul de pe combina lor Sony, 
extrem de scumpă, pentru compact-discuri. Am cheltuit 
o mie cinci sute de dolari pe-o comoară de sistem audio 
pentru ca Myra să nu piardă nici măcar una dintre 
notele de aur de pe discurile ei cu Barry Manilow şi 
„Supremes Greatest Hits“, îşi spuse, după care simţi un 
val de vinovăţie. Nu era cinstit, şi o ştia al dracului de 
bine. Myra ar fi fost exact la fel de fericită cu vechile ei 
plăci zgâriate pe cât era acum cu noile discuri laser, la 
fel cum ar fi fost fericită şi să locuiască mai departe în 
căsuţa lor cu patru camere din Queens până aveau să fie 
amândoi bătrâni şi cărunţi (şi, ca să spunem drept, deja 


se zărea puţină zăpadă pe muntele lui Eddie Kaspbrak). 
Cumpărase luxosul sistem audio din aceleaşi motive 
pentru care cumpărase şi casa asta scundă în Long 
Island, unde amândoi rătăceau deseori bezmetici, ca 
ultimele două boabe de mazăre dintr-o conservă, pentru 
că o putuse face şi pentru că reprezentau nişte moduri 
de a alina dulcea, speriata, adesea uluita, întotdeauna 
neîndurătoarea voce a mamei lui; erau moduri de a 
spune: Am făcut-o, mami! la uită-te la asta! Eu am făcut- 
o! Acum vrei, te rog, pentru numele lui Dumnezeu, să-ţi 
tii gura o vreme? 

Eddie îşi îndesă inhalatorul în gură şi, ca un om 
mimând sinuciderea, apăsă pe trăgaci. Un nor cu gust 
groaznic, dulceag, greţos, se învolbură şi clocoti, 
croindu-şi drum în jos pe gât, iar Eddie inspiră adânc. 
Simţea cum căile respiratorii, ce aproape i se 
închiseseră, încep să se deschidă iar. Strânsoarea din 
piept se domoli şi deodată auzi în minte voci, voci de 
fantome. 

N-aţi primit biletul pe care vi l-am trimis? 

L-am primit, doamnă Kaspbrak, dar... 

Bine, în caz că nu ştiţi să citiţi, domnule antrenor 
Black, dati-mi voie să vă spun personal. Sunteţi gata? 

Doamnă Kaspbrak... 

Bun. Ia ascultați, din gura mea în urechile 
dumneavoastră. Gata? Eddie al meu nu poate să facă 
educaţie fizică. hepet: NU poate face sport. Eddie e 
foarte plăpând, şi dacă aleargă... sau sare... 

Doamnă Kaspbrak, am rezultatele ultimelor teste 
fizice ale lui Eddie în dosarul meu - aşa se obişnuieşte. 
Scrie aici că Eddie e puțin cam mic pentru vârsta lui, 
dar altminteri e absolut normal. Aşa că i-am dat telefon 
medicului dumneavoastră de familie numai ca să obțin o 
a doua opinie, iar el a confirmat... 

Vrei să spui că-s o mincinoasă, domnule antrenor 
Black? Asta vrei? Ei bine, uite-l! Uite-l pe Eddie, aici 
lângă mine! Auzi cum respiră? POŢI s-auzi? 


Mami... Te rog... Mi-e bine... 

Lasă, Eddie, că ştii tu. Ştii tu ce te-am învățat. Nu 
întrerupe oamenii mari. 

Îl aud, doamnă Kaspbrak, dar... 

Îl auzi? Bun! Mă gândeam că poate-oi fi surd! Sună ca 
un camion care urcă dealu-n viteza-ntâi, nu-i aşa? Și 
dacă asta nu-i astmă... 

Mami, am să... 

Linişte, Eddie, nu mă-ntrerupe iar. Dacă asta nu-i 
astmă, antrenor Black, atunci eu sunt Regina Elisabeta! 

Doamnă Kaspbrak, Eddie pare adesea să se simtă 
bine şi mulţumit la orele de educaţie fizică; îi place să 
joace tot felul de jocuri şi aleargă foarte repede. In 
conversaţia mea cu doctorul Baynes s-a pronunțat 
cuvântul „psihosomatic” Mă întreb dacă nu v-aţi gândit 
la posibilitatea ca... 

„„„Posibilitatea ca fiul meu să fie nebun? Asta-ncerci să 
zici? ÎNCERCI SĂ ZICI CĂ FIUL MEU E NEBUN???? 

Nu, dar... 

E plăpând. 

Doamnă Kaspbrak... 

Fiul meu e foarte plăpând. 

Doamnă Kaspbrak, doctorul Baynes mi-a confirmat Că 
n-a putut găsi absolut nicio problemă. 

„„„De sănătate, sfârşi Eddie. 

Amintirea acelei întâlniri umilitoare, cu mama lui 
răcnind la antrenorul Black în sala de sport a Şcolii 
Elementare Derry, în timp ce el se sufoca şi se făcea 
mititel lângă ea, iar ceilalţi copii stăteau strânşi în jurul 
unui stâlp de baschet şi priveau, îi revenise în minte 
acum, după ani de zile. Şi mai ştia că nici nu va fi 
singura amintire trezită de telefonul lui Mike Hanlon. 
Putea simţi multe altele, la fel de urâte sau chiar mai 
rău,  îmbulzindu-se şi  înghiontindu-se ca nişte 
cumpărători înnebuniţi, blocaţi în uşa magazinului la 
lichidarea stocului. Dar curând barajul se va sparge şi o 
vor lua razna. Era absolut sigur de asta. Şi ce vor găsi 


cu preţ redus? Minţile lui? Poate. La jumătate de preţ. 
Afectate de Fum şi Apă. Totul de Vânzare. 

— Nicio problemă de sănătate, repetă. 

Inspiră adânc, cutremurat, şi vâri inhalatorul în 
buzunar. 

— Eddie, spuse Myra. Te rog, spune-mi ce-s toate 
astea! 

Şiroaie de lacrimi îi luceau pe obrajii durdulii. Mâinile 
i se frământau agitate una-ntr-alta ca o pereche de 
animale pleşuve, trandafirii, la joacă. Odată, cu puţin 
înainte de a o cere practic în căsătorie, luase o 
fotografie a ei şi o pusese alături de una a mamei lui, 
care murise de infarct congestiv la vârsta de şaizeci şi 
patru de ani. În vremea aceea, mama lui Eddie spărgea 
cântarele cu cele o sută optzeci de kile ale ei - o sută 
optzeci şi patru, mai exact. Devenise o arătare 
monstruoasă - trupul părea că nu-i mai conţinea decât 
sâni, fund şi burtă, iar deasupra tuturor faţa păstoasă, 
perpetuu consternată. Dar fotografia pe care o pusese 
lângă a Myrei fusese făcută în 1944, cu doi ani înainte 
să se fi născut el. (Ai fost un copilaş foarte bolnăvicios, îi 
şopti acum la ureche mama-fantomă. De multe ori mi-a 
fost groază că te pierdem...) În 1944, mama sa era o 
femeie relativ zveltă, de optzeci de kilograme. 

Făcuse acea comparaţie, bănuia el, într-un ultim efort 
de a se abţine de la comiterea unui incest psihic. Privea 
de la Mama la Myra şi iar la Mama. 

Parcă ar fi fost surori. Atât de mult semănau. 

Eddie privi la cele două poze aproape identice şi îşi 
promise să nu facă o asemenea nebunie. Ştia că băieţii 
de la serviciu făceau deja bancuri despre un amestec 
între mitul lui Oedip şi filmele cu Stan şi Bran, dar nu 
cunoşteau nici pe jumătate situaţia. Glumele şi 
remarcile ipocrite le putea înghiţi, dar oare chiar voia să 
ajungă clovn într-un circ freudian ca ăla? Nu. Nu voia. 
Avea de gând s-o rupă cu Myra. Avea să se despartă de 
ea uşurel, căci era într-adevăr foarte dulce şi avea chiar 


mai puţină experienţă cu bărbaţii decât avea el cu 
femeile. Apoi, după ce ea va fi dispărut în fine dincolo de 
orizontul vieţii lui, poate o să se apuce şi el de lecţiile de 
tenis la care se gândea de atâta vreme 

(Eddie pare adesea să se simtă bine şi mulţumit la 
orele de educaţie fizică) 

sau mai erau şi abonamentele la piscină care se 
vindeau la U.N. Plaza Hotel 

(Lui Eddie îi place să joace tot felul de jocuri), 

ca să nu mai vorbim de centrul ăla de întreţinere 
deschis pe Third Avenue peste drum de garaj... 

(Eddie aleargă foarte repede, aleargă foarte repede 
când nu sunteţi aici, aleargă foarte repede când nu-i 
nimeni pe-aici care să-i aducă aminte cât de plăpând e şi 
văd pe fața lui, doamnă Kaspbrak, că ştie încă de pe- 
acum, de la vârsta de nouă ani, ştie că cea mai mare 
favoare din lume pe care şi-ar putea-o face sieşi ar fi s-o 
ia la goană cu toată viteza în orice direcţie nu vă duceți 
dumneavoastră; lăsaţi-l în pace, doamnă Kaspbrak, 
lăsaţi-l să FUGĂ) 

Dar până la urmă tot se însurase cu Myra. Până la 
urmă vechile sisteme şi obişnuinţe fuseseră pur şi 
simplu prea tari. Acasă e locul unde, când ajungi, ăia 
trebuie să te lege în lanţuri. Sau poate că ar fi reuşit să 
învingă fantoma mamei sale. Ar fi fost greu, dar era 
absolut sigur că măcar atâta lucru ar fi putut face, dacă 
nu era nevoie decât de asta. Myra în persoană sfârşise 
prin a înclina balanţa în partea opusă independenţei. 
Myra îl condamnase cu solicitudinea-i, îl încătuşase cu 
grija-i, îl înlănţuise cu dulceaţa-i. Myra, asemenea 
mamei lui, se dovedise, în mod fatal, capabilă să-i 
intuiască firea: Eddie era cu atât mai plăpând cu cât 
uneori suspecta că n-ar fi plăpând deloc; Eddie trebuia 
să fie ferit de propriile lui închipuiri ceţoase privind 
orice posibilă bravură. 

În zilele ploioase, Myra lua întotdeauna şoşonii din 
punga lor de plastic din dulap şi-i punea pe grătarul 


cuierului de lângă uşă. Lângă farfuria cu pâine de 
secară, prăjită şi fără unt, se afla în fiecare dimineaţă un 
castronaş cu ceva ce-ar fi trecut la prima vedere drept 
cereale preîndulcite, multicolore, pentru copii, dar la o 
privire mai atentă se dovedeau a fi un întreg spectru de 
vitamine (dintre care majoritatea erau chiar acum în 
geanta cu doctorii a lui Eddie). Myra, la fel ca mama sa, 
înţelegea, iar lui nu-i mai rămânea absolut nicio şansă. 
Ca tânăr celibatar, de trei ori îşi părăsise mama şi de 
trei ori se întorsese acasă. Apoi, la patru ani după ce 
mama lui murise în antreul apartamentului ei din 
Queens, blocând uşa din faţă cu trupul ei mătăhălos, iar 
tipii de la serviciul de ambulanţe (chemaţi de vecinii de 
jos la auzul monstruoasei bufnituri a doamnei Kaspbrak) 
au fost nevoiţi să spargă uşa încuiată dintre bucătăria 
apartamentului şi scara de serviciu, Eddie revenise 
acasă pentru a patra şi ultima oară. Cel puţin el crezuse 
că e pentru ultima oară - din nou acasă, din nou acasă, 
tra-la-la-la; din nou acasă, din nou acasă, cu Myra-belea. 
Belea era, dar era o belea dulce, iar el o iubea şi chiar 
nu avusese nicio şansă, îl atrăsese la ea cu ochiul nefast, 
hipnotizator, de şarpe al înţelegerii. 

Din nou acasă pentru totdeauna, crezuse el atunci. 

Dar poate că m-am înşelat, îşi spuse. Poate că aici nu 
e acasă, nici n-a fost vreodată - poate că acasă e acolo 
unde trebuie să mă duc în seara asta. Acasă e locul 
unde, când ajungi acolo, eşti nevoit să înfrunţi în sfârşit 
făptura din beznă. 

Se cutremură neajutorat, ca şi cum ar fi ieşit fără 
şoşoni, alegându-se cu un guturai cumplit. 

— Eddie, te rog! 

Incepea iar să plângă. Lacrimile erau forma ei finală 
de apărare, întocmai cum fusese întotdeauna şi a mamei 
lui: arma blândă care paralizează, care preface 
bunătatea şi tandreţea în fisuri fatale ale armurii 
sufletului. 

De fapt el nu purtase niciodată cine ştie ce armură - 


costumele din zale nu păreau să-i vină foarte bine. 

Lacrimile fuseseră pentru mama sa mai mult decât o 
formă de apărare; fuseseră o armă. Myra rareori îşi 
folosise propriile ei lacrimi cu atât cinism... Dar, cu 
cinism sau nu, îşi dădu seama că acum încerca să le 
folosească astfel... Şi reuşea. 

Nu putea s-o lase să facă aşa ceva. Ar fi fost prea uşor 
să îşi închipuie cât de singur se va simţi în trenul acela 
care gonea spre Boston prin întuneric, cu geamantanul 
deasupra capului, sacoşa plină de panacee între glezne 
şi frica proţăpită pe piept ca un pacheţel de bomboane 
de tuse râncede. Îi era, într-adevăr, prea uşor s-o lase pe 
Myra să-l ducă sus şi să facă dragoste cu el, cu aspirine 
şi o frecţie cu alcool. Şi să-l bage în pat, unde puteau să 
facă sau să nu facă dragoste într-un mod mai cinstit. 

Dar promisese. Promisese. 

— Myra, ascultă-mă, spuse el, făcându-şi vocea să 
sune intenţionat uscată, intenţionat indiferentă. 

Îl privi cu ochii ei umezi, galeşi, înfricoşaţi. 

Credea că acum va încerca să-i explice - pe cât putea 
de bine; avea să-i spună cum dăduse telefon Mike 
Hanlon şi-i zisese că iar a început, şi, da, bănuia că 
majoritatea celorlalţi vin şi ei. 

Dar ceea ce-i ieşi pe gură au fost vorbe mult mai 
raţionale: 

— Du-te la birou dimineaţă la prima oră. Vorbeşte cu 
Phil. Spune-i că a trebuit să plec şi că ai să-l duci tu pe 
Pacino... 

— Eddie, da' nu pot! se văicări ea. E o vedetă! Dacă 
mă rătăcesc, o să ţipe la mine, ştiu c-o s-o facă, o să ţipe, 
toţi fac aşa când şoferul se rătăceşte... şi... şi eu am să 
plâng... Poate o să am un accident... Poate o să am un 
accident... Eddie... Eddie, trebuie să rămâi acasă... 

— Pentru Dumnezeu! Incetează! 

Rănită, se cutremură auzindu-i tonul. Deşi puse mâna 
pe inhalator, Eddie nu-l folosi. Avea să vadă în asta un 
semn de slăbiciune, unul pe care îl va putea folosi 


împotriva lui. Doamne, Dumnezeule, dacă exişti, Te rog, 
crede-mă când spun că nu vreau să-i jac rău Myrei. Nu 
vreau s-o jignesc, nu vreau nici măcar s-o lovesc. Dar am 
promis, toți am promis, am jurat cu sânge, Te rog, ajută- 
mă, Doamne, pentru că trebuie să fac asta... 

— Mi se face rău când strigi la mine, Eddie, şopti 
femeia. 

— Myra, mie mi se face rău când trebuie să strig, 
replică el, iar ea tresări. 

Poftim, Eddie - iar o loveşti. De ce n-o buşeşti de toți 
pereții, aşa, de câteva ori? Asta probabil ar fi mai blând. 
Și mai rapid. 

Deodată - probabil din cauza gândului de a lua pe 
cineva în pumni - văzu chipul lui Henry Bowers. Era 
pentru prima oară că se gândea la Henry Bowers de ani 
de zile, şi asta nu-l liniştea cu nimic. Absolut cu nimic. 

Închise o clipă ochii, după care îi deschise iar şi 
spuse: 

— N-ai să te rătăceşti, iar el n-o să ţipe la tine. 
Domnul Pacino e foarte drăguţ, foarte înţelegător. 

Nu-l mai dusese cu maşina pe Pacino în viaţa lui, dar 
se mulțumea cu gândul că cel puţin legea 
probabilităților era de partea acestei minciuni - în ochii 
omului de rând, majoritatea celebrităților erau nişte 
căcănari, dar Eddie servise destui ca să ştie că de obicei 
nu era adevărat. 

Existau, desigur, şi excepţii de la regulă - iar în cele 
mai multe dintre cazuri excepţiile erau adevărate 
monstruozităţi. Spera din tot sufletul, de dragul Myrei, 
ca Pacino să nu se numere printre aceştia. 

— Chiar? întrebă ea timidă. 

— Da. Aşa e. 

— De unde ştii? 

— Demetrios l-a dus de două-trei ori, când lucra la 
Manhattan Limousine, rosti volubil Eddie. A spus că 
domnul Pacino de fiecare dată dă bacşiş cel puţin 
cincizeci de dolari. 


— Nu mi-ar păsa nici dacă mi-ar da numai cincizeci de 
cenți, câtă vreme n-o să tipe la mine. 

— Myra, e uşor ca un-doi-trei. Unu, îl culegi de la 
Saint Regis mâine la şapte seara şi-l duci la clădirea 
ABC-ului. Acolo se reînregistrează ultimul act al piesei 
ăleia în care joacă Pacino - American Buffalo, cred că-i 
zice. Doi, îl duci înapoi la Saint Regis în jurul orei 
unsprezece. Trei, te întorci la garaj, bagi înăuntru 
maşina şi semnezi foaia de parcurs. 

— Asta-i tot? 

— Asta-i tot. Poţi s-o faci şi stând în cap, Marty. 

Soţia sa chicotea de obicei la auzul acestui nume de 
alint, dar acum nu făcu decât să se uite la el cu gravitate 
dureroasă, de copil. 

— Ce fac dacă vrea să ia cina în oraş în loc să meargă 
la hotel? Sau să bea ceva? Sau să danseze? 

— N-aş crede, dar, dacă o să vrea, îl duci. Dacă sunt 
semne că o să petreacă toată noaptea, poţi să-l chemi pe 
Phil prin radio după miezul nopţii. La ora aia o să aibă 
un şofer liber ca să te-nlocuiască. Nu te-aş pune să faci 
asta dacă aş avea un şofer liber, dar mi s-au îmbolnăvit 
doi băieţi, Demetrios e în concediu şi toţi ceilalţi sunt 
deja angajaţi. O să dormi dusă în pătucul tău la unu 
noaptea, Marty - la unu cel mai târziu. Ţi-o garantez la 
modul absolut. 

Eddie îşi drese glasul şi se aplecă înainte, cu coatele 
pe genunchi. Imediat, fantoma-mamă şopti: Nu sta aşa, 
Eddie, face rău la şira spinării şi-ţi apasă plămânii. Ai 
plămâni foarte plăpânzi. 

Îşi îndreptă spinarea, aproape nedându-şi seama ce 
face. 

— Mi-aş dori ca asta să fie singura dată când trebuie 
să conduc, gemu Myra. În ultimii doi ani m-am făcut cât 
un dulap, iar uniformele mele arată acum aşa de prost. 

— E singura dată, jur. 

— Cine te-a sunat, Eddie? 

Ca la un semnal, fascicule de lumină măturară holul; 


un claxon trâmbiţă o dată în timp ce taxiul cotea pe 
alee. Eddie simţi un val de uşurare. Petrecuseră cele 
cincisprezece minute vorbind despre Pacino în loc de 
Derry, de Mike Hanlon şi Henry Bowers, şi asta era 
bine. Bine pentru Myra şi la fel de bine pentru el. Nu 
voia să se gândească sau să vorbească niciun moment 
despre acele lucruri, dacă nu era absolut necesar. 

Se ridică: 

— Taxiul meu. 

Myra sări atât de iute, încât călcă pe poala cămăşii de 
noapte şi căzu pe burtă. Eddie o prinse, dar era un 
moment extrem de critic: îl întrecea în greutate cu 
treizeci de kilograme. 

Şi iar începu să bâiguie. 

— Eddie, trebuie să-mi spui! 

— Nu pot. N-am timp. 

— Niciodată nu mi-ai mai ascuns nimic, Eddie, se 
smiorcăi ea. 

— Şi nici acum nu-ţi ascund. De fapt nu-ţi ascund 
nimic. Nu-mi amintesc totul. Cel puţin deocamdată. 
Omul care a dat telefon a fost - îmi e - un prieten de 
demult. El... 

— O să te-mbolnăveşti, spuse ea disperată, urmându-l 
spre antreu. Ştiu c-o să te-mbolnăveşti. Lasă-mă să vin 
cu tine, Eddie, te rog, o să am grijă de tine. Pacino poate 
să ia un taxi sau ceva, n-o să moară din asta, ce zici, 
bine? 

Vocea i se înălța, devenind frenetică, şi, spre groaza 
lui Eddie, începea să semene tot mai mult cu maică-sa, 
maică-sa aşa cum arătase în ultimele luni dinaintea 
morţii: bătrână, grasă şi nebună. 

— Am să te frec pe spate şi-o să am grijă să-ţi iei 
medicamentele... Am... Am să te-ajut... N-am să vorbesc 
dacă tu nu vrei, da' tu poţi să-mi spui totul... Eddie... 
Eddie, te rog, nu pleca! Eddie, te rog! Te roooooog! 

Acum străbătea antreul spre uşă, cu paşi mari, cu 
capul plecat, orbeşte, mişcându-se ca un om care 


înfruntă un vânt năprasnic. Iarăşi îi şuiera respiraţia. 
Când ridică bagajele, acestea părură să cântărească 
fiecare câte cincizeci de kilograme. li simţea mâinile 
dolofane şi roz atingând, explorând, trăgând cu dorinţă 
neajutorată, dar niciun pic de putere reală, încercând a-l 
seduce cu lacrimile ei dulci şi grijulii, căutând să-l tragă 
înapoi. 

N-am să reuşesc! îşi spuse cu disperare. Acum astma 
se înrăutăţise faţă de vremea când era copil. Întinse 
mâna spre clanţă, dar aceasta părea că se retrage din 
calea lui, se retrage în negrul spaţiului cosmic. 

— Dacă rămâi acasă, am să-ţi fac un cozonac cu 
smântână, bâigui Myra. O să ronţăim floricele... Îţi fac 
mâncarea ta de curcan favorită... i-o fac pentru mâine 
la micul dejun, dacă vrei... Chiar acum m-apuc de ea... şi 
ciorbă de potroace... Eddie, te rog, mi-e frică, mă sperii 
aşa de râu! 

Il apucă de guler şi îl trase înapoi, ca un poliţai grăsan 
punând laba pe un băiat suspect care încearcă să fugă. 
Cu un ultim efort istovit, Eddie îşi văzu de drum... lar 
când ajunse la capătul absolut al puterilor şi al 
capacităţii de a rezista, simţi cum strânsoarea slăbeşte. 

Femeia scoase un ultim vaiet. 

Degetele lui Eddie  cuprinseră clanţa - ce 
binecuvântat de rece era! Deschise uşa şi văzu un taxi 
aşteptându-l afară, ca un ambasador din ţara celor cu 
mintea întreagă. Noaptea era senină. Stelele străluceau, 
vii. 

Se răsuci spre soţia sa, cu răsuflarea-i şuierând şi 
țiuind: 

— Trebuie să-ţi intre în cap că nu-i o treabă pe care 
vreau s-o fac. Dacă aveam de ales - cât de cât de ales - 
nu mă duceam. Te rog, înţelege asta, Marty. Plec, dar 
am să mă întorc. 

Oh, dar asta mirosea a minciună. 

— Când? Peste cât timp? 

— O săptămână. Zece zile poate. Sigur nu mai mult de 


atât. 

— O săptămână! zbieră ea, apăsându-şi pieptul cu 
mâinile ca o divă dintr-o operă proastă. O săptămână! 
Zece zile! Te rog, Eddie! Te rooooo... 

— Marty, termină. Bine? Atât te rog şi eu: încetează. 

Ca prin farmec, se supuse: încetă şi îl privi cu ochii ei 
umezi, umflaţi, fără furie, dar speriată pentru el şi 
pentru sine. Şi, poate pentru prima oară în toţi anii de 
când o cunoştea, Eddie simţi că o putea iubi în deplină 
siguranţă. Făcea asta parte din despărţire? Probabil că 
da. Nu... Trage apa după, probabil. Ştia că da. Deja se 
simţea ca o făptură azvârlită în mijlocul unei furtuni de 
Nisip. 

Dar poate că totul era în regulă. Asta voia să spună? 
Că în sfârşit trăsese concluzia că e bine dacă o iubeşte? 
Că era în regulă, deşi arăta ca mama lui în tinereţe şi 
chiar dacă mânca gogoşi în pat în timp ce se uita la 
Hardcastle and McCormick sau Falcon Crest, şi 
firimiturile cădeau întotdeauna în partea lui de pat, şi, 
cu toate că nu era deloc isteaţă, înțelegea şi-i trecea cu 
vederea remediile din dulăpiorul farmaceutic, pentru că 
şi le avea pe ale ei proprii în frigider? 

Sau oare... 

Poate că... 

La toate astea se gândise într-un fel sau altul, într-un 
moment sau altul, pe parcursul vieților lor ciudat 
împletite, ca fiu, ca amant şi ca soţ; acum, aflat pe 
punctul de a părăsi domiciliul pentru ceea ce părea a fi 
absolut ultima oară, o nouă posibilitate îi veni în minte, 
şi uimirea perplexă îl atinse ca aripa unei păsări uriaşe. 

Era posibil ca Myra să fie chiar mai speriată decât el? 

Era posibil ca mama lui să fi fost? 

O altă amintire despre Derry îi ţâşni din subconştient, 
ca un foc de artificii sfârâind a jale. Pe Center Street, în 
inima oraşului, era un magazin de pantofi. The 
Shoeboat. Mama lui îl dusese într-o zi acolo - nu credea 
să fi avut mai mult de cinci, şase ani - şi-i spusese să fie 


cuminte până îşi lua ea o pereche de pantofi albi pentru 
o nuntă. Aşa că a fost cuminte, în timp ce mama vorbea 
cu domnul Gardener, care era unul dintre vânzători, dar 
el n-avea decât cinci ani (sau poate şase), şi, după ce 
mama refuză a treia pereche de pantofi albi, Eddie se 
plictisi şi merse într-un colţ retras să se uite la un lucru 
pe care îl zărise acolo. Mai întâi crezuse că e doar o ladă 
mare. Ajungând mai aproape, trase concluzia că era un 
fel de birou. Dar sigur era cel mai trăsnit birou pe care-l 
văzuse în viaţa lui. Era atât de îngust! Din lemn şlefuit şi 
lucios, avea o mulţime de încrustaţii. O scară cu trei 
trepte urca spre el, şi Eddie nu văzuse niciodată un 
birou cu scări. Când ajunse alături, observă că în partea 
de jos a chestiei asemănătoare cu un birou se aflau o 
fantă, un bulon lateral, iar deasupra - pasionant! — avea 
ceva ce arăta exact ca Telescopul Cosmic al Căpitanului 
Video. 

Eddie trecu în partea cealaltă, iar acolo găsi o 
inscripţie. Probabil că avea cel puţin şase ani, căci 
fusese capabil s-o citească, silabisind fiecare cuvânt cu 
voce şoptită: 


„VI SE POTRIVESC PANTOFII? 
PRIVIȚI ŞI CONTROLAŢI!” 


Se întoarse, urcă cele trei trepte până la mica 
platformă, după care îşi introduse piciorul în fanta din 
partea inferioară a maşinăriei. I se potriveau pantofii? 
Eddie nu ştia, dar murea de dorinţă să privească şi să 
controleze. Îşi potrivi chipul în viziera de cauciuc şi 
apăsă pe buton. O lumină verde îi inundă ochii. Eddie 
sughiţă. Vedea un picior plutind înăuntrul unui pantof 
umplut cu fum verde. Dădu din degete, iar degetele 
piciorului pe care-l privea se mişcară la rândul lor - erau 
ale lui, sigur ale lui erau, exact cum bănuise. Şi atunci 
îşi dădu seama că nu numai degetele şi le vedea; îşi 
putea vedea şi oasele! Oasele de la picior! Petrecu 
degetul mare peste al doilea (ca pentru a se feri de 


consecinţele unei minciuni), iar oasele de pe lumea 
cealaltă formară un X care nu era alb, ci verde-spiriduş. 
Putea să vadă... 

În clipa aceea mama lui zbieră - un sunet crescând în 
panică, sfâşiind liniştea magazinului de pantofi, ca tăişul 
unei coase ce-a luat-o razna, ca un clopot de foc, ca un 
cavaler al apocalipsului. Işi smulse faţa uimită, 
stupefiată, din vizor şi o văzu năvălind spre el prin 
magazin cât o ţineau picioarele ei încălţate doar în 
ciorapi, cu rochia fâlfâind. Răsturnă un scaun, iar una 
dintre chestiile alea de măsurat piciorul care 
întotdeauna îl gâdilau la talpă zbură cât colo. Pieptul îi 
palpita. Gura îi devenise un cerc stacojiu de oroare. Mai 
multe chipuri se întoarseră să-i urmărească traseul. 

— Eddie, pleacă de-acolo! răcni. Pleacă de-acolo! 
Maşinile-alea-ţi dau cancer! Pleacă de-acolo! Eddie! 
Eddieeeeee... 

Păşi înapoi, ca şi cum deodată maşina s-ar fi înroşit în 
foc. În panica sa uluită, uită de scăriţa din spatele lui. 
Călcâiele îi depăşiră treapta de sus şi se înclină uşor pe 
spate, cu braţele rotindu-i-se înnebunite în lupta fără 
sorţi de izbândă de a-şi regăsi echilibrul pierdut. Şi nu-şi 
spusese el oare, cu un soi de bucurie dementă: Cad! O 
să văd cum e când cazi şi dai cu capu’! Unu-zero pentru 
mine!?... Nu se gândise aşa? Sau poate era doar 
bărbatul care îşi impunea propriile sale idei de adult 
peste ce-o fi gândit mintea lui de copil, mereu vuind de 
bănuieli confuze şi imagini semipercepute (imagini ce îşi 
pierdeau sensul prin însăşi vivacitatea lor) - ce-o fi 
gândit... Sau ce-o fi încercat să gândească? 

Oricum, era o problemă discutabilă. Nu căzuse. Mama 
ajunsese la timp. Îl prinsese în braţe. El izbucnise în 
lacrimi, dar nu căzuse. i 

Toată lumea se uita la ei. Îşi amintea asta. Îşi amintea 
cum domnul Gardener ridicase măsurătorul-de-pantofi şi 
verificase micile dispozitive glisante, să se asigure că 
mergeau bine, în timp ce alt vânzător punea la loc 


scaunul căzut, fâlfâind o dată din braţe, cu dezgust 
amuzat, înainte de a-şi afişa iarăşi faţa amabil-neutră de 
comerciant. Cel mai bine îşi amintea obrazul umed al 
mamei şi răsuflarea ei fierbinte, acri. Şi-o amintea 
şoptindu-i iar şi iar în ureche: 

— Să nu mai faci niciodată asta, să nu mai faci 
niciodată asta, să nu mai faci niciodată. 

Era formula pe care mama lui o folosea ca să alunge 
necazurile. Acelaşi lucru îl plasmodiase cu un an înainte, 
când descoperise că guvernanta îl dusese pe Eddie la 
piscina publică din Derry Park, într-o zi de vară 
înăbuşitor de caldă - asta se întâmplase pe când spaima 
de poliomielită de la începutul anilor cincizeci tocmai 
începea să se astâmpere. Il târâse afară din bazin, 
spunându-i că nu trebuie să mai facă niciodată asta, 
niciodată, niciodată, şi toţi copiii îi priviseră la fel cum îi 
priveau acum vânzătorii şi clienţii, iar răsuflarea ei 
avusese acelaşi iz acru. 

Il târâse afară din magazin, strigând la vânzători că 
au să se întâlnească în instanţă cu toţii dacă i se 
întâmpla ceva rău băiatului ei. Lacrimile înfricoşate ale 
lui Eddie continuaseră să curgă necontenit tot restul 
dimineţii, iar astma îi dăduse de furcă toată ziua. În 
noaptea aceea zăcuse treaz ore întregi după ora la care 
adormea de obicei, întrebându-se ce anume era 
cancerul, dacă era mai grav ca polio, dacă te omora, iar 
dacă da, în cât timp şi cât de rău te durea până să mori. 
Se mai întrebase şi dacă pe urmă o să ajungă în iad. 

Amenințarea fusese serioasă, atâta lucru înţelesese şi 
el. Ii fusese foarte frică. Din cauza asta ştia. Atât de 
frică. 

— Myra, spuse el, peste golful de lacrimi, îmi dai o 
sărutare? 

Myra îl sărută şi îl îmbrăţişă în acelaşi timp atât de 
strâns, încât oasele spinării îi pârâiră. 

Dacă am fi în apă, cugetă el, ne-ar îneca pe amândoi. 

— Nu-ţi fie teamă, îi şopti Eddie la ureche. 


— N-am încotro! se tângui ea. 

— Ştiu. 

Şi observă că, deşi îl strângea ca într-o menghină, 
astma i se potolise. Nota aceea şuierătoare din 
respiraţie nu se mai auzea. 

— Ştiu, Myra. 

Şoferul de taxi claxonă din nou. 

— O să mă suni? întrebă ea cu glas tremurător. 

— Dacă pot. 

— Eddie, nu poţi, te rog, să-mi spui ce este? 

Şi dacă-i spunea? Cât avea să contribuie la liniştirea 
ei? 

Marty, în seara asta am primit un telefon de la Mike 
Hanlon şi am sporovăit o vreme, dar tot ce-a spus se 
reduce, în esenţă, la doar două idei: „A început iar”, a 
spus Mike şi „Ai să vii? “ m-a întrebat Mike. lar acum 
am febră, Marty, atât numai că-i o febră pe care n-o poţi 
stinge cu aspirină, şi mi s-a scurtat respiraţia într-un fel 
pe care afurisitul de inhalator nu-l poate atinge, pentru 
că sufocarea nu pleacă din gât sau din plămâni, ci din 
jurul inimii. Am să mă întorc la tine dacă pot, Marty, dar 
mă Simt ca un om care stă la gura unei vechi galerii de 
mină ce se surpă peste tot - stă acolo şi-şi ia rămas bun 
de la lumina zilei. 

Da - păi, sigur! Asta precis o s-o liniştească! 

— Nu. Nu cred că-ţi pot spune ce este. 

Şi înainte ca ea să mai poată scoate o vorbă, înainte 
să poată începe iar (Eddie, ieşi din taxiul ăla! O să faci 
cancer!), porni cu paşi întinşi, îndepărtându-se de ea, 
mai repede, şi mai repede. Când ajunse la taxi aproape 
alerga. 

Myra încă mai stătea în uşă când maşina dădu înapoi 
până în stradă, încă mai stătea acolo când demară spre 
oraş - o uriaşă şi neagră femeie-umbră-decupată în 
lumina ce se revărsa din casă. Eddie îi făcu semn cu 
mâna, iar ea îi răspunse. 

— Încotro ne îndreptăm în seara asta, prietene? 


întrebă taximetristul. 

— Penn Station, spuse Eddie, iar mâna i se relaxa pe 
inhalator. 

Astma i se dusese de unde o fi venit să rumege printre 
asalturile asupra bronbhiilor lui. Se simţea... aproape 
bine. 

Dar avu mare nevoie de inhalator patru ore mai 
târziu, trezindu-se dintr-o picoteală uşoară cu un 
zvâcnet spasmodic ce îl făcu pe individul în costum de 
om de afaceri, aşezat în faţa lui, să lase jos ziarul, 
privindu-l cu o curiozitate vag temătoare. 

M-am întors, Eddie! ţipă cu voioşie astma. M-am 
întors şi, oh, de data asta s-ar putea chiar să te-omor! 
De ce nu? Tre’ s-o fac într-o bună zi, pricepi? Nu pot să 
fut vântu' cu tine la nesfârşit! 

Pieptul lui Eddie tresălta şi se zbătea. Bâjbâi după 
inhalator, îl găsi, şi-l aţinti spre gâtlej şi apăsă trăgaciul. 
Apoi se rezemă de spătarul înalt, dârdâind, aşteptând 
alinarea, gândindu-se la visul din care tocmai se 
deşteptase. Vis? Hristoase, de n-ar fi decât atât! Se 
temea să nu fie mai mult amintire decât vis. Înlăuntrul 
său văzuse o lumină verde, precum cea din aparatul cu 
raze X de la magazinul de pantofi, şi un lepros putrezind 
alerga după un băiat care ţipa, pe nume Eddie 
Kaspbrak, prin tuneluri subterane. Şi băiatul fugea, 
fugea. 

(fuge destul de repede, îi spusese antrenorul Black 
mamei lui şi fugea foarte repede de arătarea aia ce se 
ținea după el; oh, da’ n-ar strica s-o crezi, pariez pe 
blana de pe tine) în visul ăsta în care avea unsprezece 
ani, apoi simţise un miros ca al morţii timpului, şi cineva 
a aprins un chibrit, iar el s-a uitat în jos şi a văzut chipul 
în descompunere al unui băiat numit Patrick 
Hockstetter, un băiat care dispăruse în iulie 1958, şi 
viermii colcăiau în obrajii lui Patrick Hockstetter, şi 
duhoarea aia putredă, înfiorătoare, ieşea dinlăuntrul lui 
Patrick Hockstetter, şi în visul acela, care era mai mult 


amintire decât vis, privise într-o parte şi văzuse două 
cărţi de şcoală umflate de apă şi acoperite cu mucegai 
verde: Roads to Everywhere şi Understanding Our 
America. Se aflau în această stare pentru că acolo jos 
domnea o umezeală pestilenţială („Cum am petrecut 
vacanţa de vară”, compunere de Patrick Hockstetter - 
„Am petrecut-o mort într-un tunel! Creştea muşchiul pe 
cărţile mele şi se umflaseră până la grosimea unor 
cataloage Sears”!) Eddie deschise gura să ţipe, şi acela 
a fost momentul când degetele leprosului îi viermuiră 
peste obraz şi i se vârâră în gură, şi atunci se trezi 
tresărind atât de puternic, încât se pomeni nu în 
canalizare sub Derry, statul Maine, ci într-un vagon 
luxos aproape de locomotiva unui tren gonind peste 
Rhode Island sub o lună mare şi albă. 

Omul din faţa lui ezită, se gândi că ar fi mai înţelept 
să-şi ţină gura, după care spuse: 

— Vă simţiţi bine, domnule? 

— O, da, răspunse Eddie. Am adormit şi-am avut un 
vis urât. M-a apucat astma. 

— Înţeleg. 

Ziarul se ridică din nou. Eddie văzu că era cel pe care 
mama sa îl numea uneori The Jew”? York Times. 

Privi pe fereastră la peisajul adormit, luminat doar de 
o lună ca de basm. Din loc în loc se zăreau case, izolate 
sau grupuri, majoritatea întunecate, câteva cu lumina 
aprinsă. Dar  luminiţele păreau meschine şi 
batjocoritoare, pe lângă văpaia spectrală a lunii. 

Credea că luna îi vorbeşte, îşi spuse Eddie. Henry 
Bowers. Doamne, nebun mai era. Se întrebă pe unde o fi 
acum Henry Bowers. Mort? La închisoare? Hoinărind 
peste câmpii pustii undeva în inima ţării, ca un virus 
incurabil, jefuind magazine în ceasurile de somn adânc 
dintre unu şi patru dimineaţa sau poate ucigând unii 
oameni destul de proşti ca să încetinească văzându-i 
degetul mare arătând în lungul drumului, pentru ca 


10 Jew, „evreu” (n. tr.). 


astfel să transfere dolarii din portofelele lor într-al lui? 

Posibil, posibil. 

Intr-un azil de stat? Privind la luna asta aproape 
plină? Vorbindu-i? Ascultând răspunsuri pe care numai 
el le putea auzi? 

Eddie găsi această ipoteză şi mai posibilă. Se înfioră. 
În sfârşit îmi amintesc de copilăria mea, îşi spuse. Îmi 
amintesc cum mi-am petrecut eu vacanţa de vară în acel 
an 1958 mort şi tulbure. Simţea că acum îşi poate fixa 
atenţia asupra aproape oricărei scene din vara aceea, 
numai că nu voia să o facă. Oh, Doamne, de-aş putea 
numai să uit iarăşi totul. 

şi rezemă fruntea de geamul murdar al ferestrei, cu 
inhalatorul între degetele moi ale unei mâini, ca un fetiş, 
privind cum noaptea flutura în jurul trenului. 

Spre nord, gândi el, dar nu era adevărat. 

Nu spre nord. Pentru că ăsta nu-i un tren; e o maşină 
a timpului. Nu spre nord; înapoi. Inapoi în timp. 

I se păru că aude luna şoptind. 

Eddie Kaspbrak apucă strâns inhalatorul şi închise 
ochii, încercând să se împotrivească neaşteptatei 
amețeli. 


5 
Beverly Rogan ia bătăiţă 


Tom aproape adormise când sună telefonul. Se chinui 
să se ridice, după care simţi unul dintre sânii lui Beverly 
apăsându-i umărul în timp ce se întindea şi ea deasupra 
lui, să răspundă. Căzu la loc pe pernă, întrebându-se 
buimac oare cine suna la telefonul lor de acasă, noaptea 
la ora aia. O auzi pe Beverly spunând alo, apoi aţipi iar. 
Răsese aproape trei cutii cu câte şase beri în timpul 
meciului de baseball şi era dărâmat. 

Apoi, vocea lui Beverly, ascuţită şi curioasă - „Ceee? 
- îi sfredeli urechea ca un târnăcop de spart gheaţa, şi 
deschise iarăşi ochii. Incercă să se salte în capul 


oaselor, dar cablul telefonului aproape îl sugrumă. 

— Ia drăcia asta de pe mine, Beverly, mormăi, iar ea 
se ridică repede şi dădu ocol patului, ţinând firul de 
telefon cu degetele încordate. 

Părul roşu-închis i se unduia peste cămaşa de noapte 
în valuri naturale până aproape de talie. Păr de curvă. 
Ochii ei nu se îndreptau, bâlbâindu-se, spre faţa lui ca 
să citească starea vremii emoţionale înscrisă acolo, iar 
lui Tom Rogan nu-i plăcea asta. Se ridică în şezut. 

Începea să-l doară capul. Căcat, probabil că-l durea 
de mult, dar nu-ţi dai seama atunci când dormi. 

Intră în baie, urină un răstimp ce i se păru de trei ore, 
după care trase concluzia că, de vreme ce tot se sculase, 
n-ar strica să mai bea o bere încercând să scape de 
blestemul iminentei mahmureli. 

Trecând înapoi prin dormitor în drum spre scară, cu 
şortul său de boxer care fâlfâia ca o velă de corabie sub 
burta apreciabilă şi cu braţele ca nişte butuci (arăta mai 
degrabă a docher decât a preşedinte şi manager general 
al firmei Beverly Fashions, Inc.), aruncă o privire peste 
umăr şi mugi ursuz: 

— Dacă-i bivoliţa aia de Lesley, zi-i să halească vreun 
fotomodel şi să ne lase să dormim! 

Beverly ridică privirea, clătină din cap în semn că nu 
era Lesley, apoi reveni cu ochii la telefon. Tom simţi 
muşchii cefei încordându-i-se. Se simţea concediat. 
Concediat de Milady. Mifutuilady. Se părea că vor avea 
probleme. Poate că Beverly avea nevoie de un curs scurt 
de reîmprospătare a memoriei în legătură cu cine 
comanda în casa aia. Posibil. Uneori avea nevoie de aşa 
ceva. Învăţa încet. 

Cobori la parter, tropăi prin culoarul ce ducea la 
bucătărie, trăgându-şi absent turul pantalonilor din 
crăpătura curului, şi deschise frigiderul. Mâna sa întinsă 
nu dădu peste nimic mai alcoolic decât o farfurie 
albastră Tupperware cu nişte resturi de tăieţei 
Romanoff. Toată berea se dusese. Până şi cutia pe care o 


ținea ascunsă în spate (aşa cum păstra o hârtie de 
douăzeci de dolari împăturită sub permisul de 
conducere, pentru urgenţe) se consumase. Jocul durase 
paisprezece runde şi tot degeaba. White Sox pierduseră. 
Ciurdă de pămpălăi. 

Ochii lui lunecară spre sticlele cu tărie de pe raftul cu 
geam, deasupra barului de bucătărie, şi o clipă se văzu 
turnându-şi o duşcă de Beam peste un singur cub de 
gheaţă. Apoi o luă înapoi spre scară, ştiind că nu făcea 
decât să caute şi mai mult buclucul cu lumânarea. 
Aruncă o privire spre cadranul pendulei vechi de la 
piciorul scării şi văzu că trecuse de miezul nopţii. 
Informaţia asta nu-i îmbunătăţi cu nimic starea de spirit, 
care nu era prea grozavă niciodată, nici chiar în cele 
mai fericite momente ale existenţei sale. 

Urcă treptele cu încetineală deliberată, conştient - 
prea conştient - de cât de tare îi bătea inima. Ka-bum, 
ka-buf. Ka-bum, ka-buf. Ka-bum, ka-buf. Il enerva să-şi 
audă inima bătându-i deopotrivă în urechi şi în 
încheieturile mâinilor, la fel ca şi în piept. Uneori, când 
se întâmpla asta, şi-o imagina nu ca pe un organ ce se 
contractează și se relaxează, ci în chip de cadran mare 
aşezat în stânga pieptului cu acul apropiindu-se 
ameninţător de zona roşie. Nu-i plăcea căcatu' asta, nu 
de căcatul ăsta avea nevoie. Ce-i trebuia lui era o noapte 
de somn bun. 

Da’ pizda aia cretină cu care era însurat tot la telefon 
era. 

— Înţeleg asta, Mike... da... da, sunt... ştiu... dar... 

O tăcere mai lungă. 

— Bill Denbrough? exclamă ea, şi spărgătorul de 
gheaţa îi perforă iarăşi timpanul. 

Rămase în faţa uşii de la dormitor până îşi recapătă 
suflul - iar bătea ka-buf, ka-buf, ka-buf; bubuitul 
neregulat încetase. Îşi închipui acul ieşind din zona 
roşie, apoi izgoni gândul. Era om pentru Dumnezeu, şi 
încă unul al naibii de zdravăn, nu un furnal cu 


termostatul stricat. Era într-o formă grozavă. Era ca 
fierul. Şi dacă ea avea nevoie să reînveţe asta, se bucura 
să-i predea lecţia. 

Dădu să intre, apoi se răzgândi şi mai rămase un 
moment acolo unde se găsea, ascultând-o, fără să-i pese 
în mod deosebit cu cine vorbea sau ce spunea, doar 
urmărind cum tonul vocii ei se ridica și cobora, însă 
ceea ce simţea era vechea, familiara, surda mânie. 

O întâlnise într-un bar de burlaci din centrul Chicago- 
ului cu patru ani în urmă. Conversaţia mersese destul de 
uşor, pentru ca amândoi lucrau în Standard Brands 
Building şi aveau multe cunoştinţe comune. Tom lucra la 
King & Landry, Public Relations, la etajul patruzeci şi 
doi. Beverly Marsh - aşa o chema pe-atunci, era 
designer-asistent la firma Delia Fashions, la 
doisprezece. Delia care avea să se bucure ulterior de o 
faimă modestă în Midwest se îngrijea de tineri - fustele, 
bluzele, şalurile şi pantalonii purtând eticheta „Delia” se 
vindeau pe scară largă în magazinele pe care Delia 
Casterman le numea „prăvălii-de-tineret”, în timp ce 
Tom le spunea „dughene-de-capete-pătrate”. Aproape 
imediat Tom Rogan pricepu două lucruri despre Beverly 
Marsh: era extrem de atrăgătoare și era vulnerabilă. In 
mai puţin de o lună îl ştiu şi pe cel de-al treilea: era 
talentată. Foarte talentată. In modelele ei de rochii şi 
bluze banale întrezări o maşină de făcut bani cu un 
potenţial aproape înspăimântător. 

Nu prin dughenele-de-capete-pătrate însă, cugetă el, 
dar n-o spuse (cel puţin nu atunci). Gata cu lumina 
proastă, gata cu preturile calice, gata cu expunerile 
căcăcioase undeva-n fundul prăvăliei, între calabalâcul 
farmaceutic şi tricourile grupurilor rock. Căcatul ăsta 
lasă-l pentru fomişti. 

Aflase multe despre ea înainte ca Beverly să ştie că 
prezenta pentru el un real interes, şi chiar aceasta 
fusese intenţia lui Tom. Toată viaţa căutase pe cineva ca 
Beverly Marsh, aşa că se repezi asupra ei cu iuţeala 


unui leu care atacă o antilopă. Asta nu însemna că 
vulnerabilitatea ei ar fi sărit în ochi - te uitai şi vedeai o 
femeie trăsnet, suplă, dar bine clădită. Nu avea şolduri 
prea mari, însă deţinea un fund nemaipomenit şi cea 
mai formidabilă pereche de sâni pe care-o văzuse în 
viaţa lui. Tom Rogan era omul ţâţelor, întotdeauna 
fusese, şi aproape toate fetele înalte aveau ţâţe 
dezamăgitoare. Purtau cămăşi subţiri şi sfârcurile lor te 
scoteau din minţi, dar când le scoteai cămăşile alea 
subţiri descopereai că de fapt sfârcurile erau cam tot ce 
aveau. 'Ţâţele propriu-zise arătau ca butoanele-mâner 
ale unui sertar de birou. „O grămadă de carne dusă pe 
apa sâmbetei”, îi plăcea colegului său de cameră să 
spună, dar, după părerea lui Tom, colegul de cameră era 
atât de plin de căcat, încât puţea de la un kilometru. 

Oh, zău că o găsise destul de arătoasă, cu caroseria 
aia dinamită şi cascada teribilă de păr roşu, ondulat. Dar 
era slabă... slabă, într-un anume sens. Ca şi cum ar fi 
emis semnale radio pe care numai el le putea 
recepționa. Puteai strâmba din nas la anumite lucruri - 
cât de mult fuma (dar de asta aproape o vindecase), 
felul neastâmpărat în care-i umblau ochii, fără a întâlni 
niciodată cu adevărat privirea interlocutorului, abia 
atingând-o fugar din timp în timp şi apoi sărind sprinten 
în altă parte; felul cum îi arătau unghiile, îngrijite, dar 
tăiate brutal de scurt. Tom observase acest amănunt 
încă de la prima întâlnire. Ea îşi luase paharul cu vin 
alb, el îi văzuse unghiile şi îşi spusese: Le are aşa de 
scurte fiindcă şi le roade. 

Poate leii nu gândesc, cel puţin nu în felul cum 
gândesc oamenii... dar văd. Iar când antilopele o iau la 
fugă de lângă izvor, alarmate de mirosul acela de covor 
prăfuit al morţii ce se apropie, felinele pot observa care 
dintre ele rămâne la coada turmei, poate pentru că are 
un picior scrântit, poate pentru că e pur şi simplu mai 
greoaie din fire... Sau poate fiindcă simţul de 
autoconservare îi e mai slab dezvoltat. Şi s-ar putea 


chiar ca unele antilope - şi unele femei - să dorească să 
fie doborâte. Deodată auzi un sunet care îl smulse 
violent din meditaţie - ţăcănitul brichetei. 

Furia mocnită reveni. Stomacul i se umplu cu o 
fierbinţeală care nu era întru totul neplăcută. Fuma. 
Beverly fuma. Îi ţinuse câteva Seminarii Speciale Tom 
Rogan asupra acestui subiect. Şi poftim, iar o făcea, 
învăţa încet, de acord, dar un profesor bun se simte în 
largul său cu elevii care învaţă încet. 

— Da, spunea ea acum. M-hmm... Bine. Da... 

Ascultă, apoi scoase un râset straniu, tremurat, pe 
care nu i-l mai auzise niciodată. 

— Două lucruri, dacă vrei, te rog - rezervă-mi o 
cameră şi zi o rugăciune pentru mine. Da, bine... Mm- 
hmm... Şi eu. Noapte bună. 

Închise telefonul în timp ce el intra în odaie. Avusese 
de gând să pară val-vârtej, răcnind la ea să-l închidă, să- 
l închidă acum, ÎN CLIPA ASTA! dar, când o văzu, 
vorbele i se opriră în gât. O mai văzuse astfel şi înainte, 
dar numai de două, trei ori. O dată înaintea primei lor 
mari prezentări, o dată înaintea primei vizionări private 
pentru cumpărători naţionali şi o dată când se duseseră 
la New York pentru Premiile Internaţionale de Design 
Vestimentar. 

Umbla prin dormitor cu paşi mari, cămaşa de noapte 
din dantelă albă mulându-i-se pe trup, cu ţigara între 
dinţi (Doamne, detesta felul cum îi stătea cu chiştocul în 
gură), lăsând în urmă, peste umărul stâng, un fuior 
subţire şi alb ca fumul unui coş de locomotivă. 

Dar expresia întipărită pe faţa ei îl oprise cu adevărat, 
faţa ei făcuse ca strigătul plănuit să i se stingă în gât. 
Inima îi palpită - ka-BUMM! - şi tresări, zicându-şi că nu 
frică era ceea ce simţea, ci numai surpriza de a o vedea 
astfel. 

Era o femeie care nu se trezea complet la viaţă decât 
atunci când ritmul muncii ei se apropia de un punct 
culminant. Fiecare dintre aceste ocazii ţinute minte 


fusese, fireşte, legată de carieră. Cu acele prilejuri 
văzuse o femeie diferită de cea pe care o cunoştea atât 
de bine - o femeie care-i futea sensibilul radar-al-fricii 
cu rafale violente de paraziți. Femeia ce ieşea la iveală 
în momentele de stres era puternică, dar nervoasă; 
neînfricată, dar imprevizibilă. 

Acum se îmbujorase puternic. Ochii îi erau dilataţi şi 
scăpărători, fără o singură umbră de somn. Părul îi 
fâlfâia şi se vălurea. Şi... Oh, ia uitaţi, stimati 
telespectatori şi dragi radioascultători! Ia priviţi aici/ 
Scoate o valiză din şifonier? O valiză! Pe toţi sfinţii, zău 
că da! 

Rezervă-mi o cameră... Zi o rugăciune pentru mine... 

Ei bine, nu avea nevoie de cameră în niciun hotel, 
oricum nu în viitorul previzibil, pentru că mititica 
Beverly Rogan va sta chiar aici, acăsică, mulţumesc 
foarte mult, şi-o să pape masa de dimineaţă, prânz şi 
seară în picioare trei-patru zile de acum înainte. 

Dar era foarte posibil să aibă nevoie de o rugăciune, 
două, până să mântuiască el cu ea. 

Beverly propti valiza de piciorul patului şi se duse la 
dulapul său. Deschise sertarul de sus, scoase două 
perechi de blugi şi una de reiaţi. Le îndesă în valiză. 
Inapoi la dulap, cu ţigara înşirând fum peste umăr. 
Inhăţă un pulover, vreo două tricouri, una dintre vechile 
bluze de la Ship'n Shore, cu care arăta infect, dar la 
care refuza să renunţe. Indiferent cine o sunase, în mod 
sigur nu era un mahăr. Îşi lua haine mizerabile, numai 
bune pentru un sejur la cort. 

Nu că l-ar fi interesat în mod deosebit cine o chemase 
sau unde îşi închipuia ea că se duce, de vreme ce oricum 
nu avea să plece nicăieri. Nu astea erau lucrurile care-i 
ciocăneau constant în mintea-i amorţită şi dureroasă de 
prea multă bere şi prea puţin somn. 

Ci ţigara. 

Cică le aruncase pe toate. Dar se ascunsese de el - 
dovada-i stătea înfiptă între dinţi chiar acum. Şi, pentru 


că încă nu-l observase cum se uita la ea din uşă, îşi 
îngădui plăcerea de a-şi aminti cele două seri în care se 
asigurase de deplina lui stăpânire asupra ei. 

Nu vreau să mai fumezi prin preajma mea, îi spusese 
el în timp ce se întorceau acasă de la o petrecere în 
Lake Forest. În octombrie, atunci se întâmplase. Trebuie 
să mă-nec cu căcatul ăsta la petreceri şi la birou, da” n- 
am nevoie să-l înghit şi când sunt cu tine. Ştii cum e? 
Am să-ți spun adevărul - n-o să-ţi placă, da ăsta-i 
adevărul. E ca şi cum ar trebui să mănânci mucii 
altcuiva. 

Crezuse că vorbele astea o să trezească o slabă 
scânteie de protest, dar ea doar îl privise în felul ei sfios, 
dornic de a plăcea. Vocea îi sunase şoptită şi moale şi 
supusă: Bine, Tom. 

Atunci, arunc-o. 

O aruncase. Tom fusese foarte bine dispus tot restul 
nopţii. 

După câteva săptămâni, ieşind de la un film, Beverly 
aprinsese pe negândite o ţigară în foaier, pufăind din ea 
pe când traversau parcarea spre maşină. Era o seară 
mohorâtă de noiembrie, cu vântul ciopârţind ca un 
maniac fiecare centimetru pătrat de piele pe care îl 
găsea expus. Tom ţinea minte că simţea mirosul lacului, 
aşa cum se întâmplă uneori în nopţile reci - un miros 
fad, de peşte şi de pustiu. O lăsă să-şi fumeze ţigara. Ba 
încă îi deschise şi portiera, odată ajunşi la maşină. Urcă 
la volan, închise portiera dinspre el şi spuse: Bev? 

Femeia scoase ţigara din gură, se întoarse spre el, 
întrebătoare, iar el îşi descarcă nervii, mâna-i desfăcută 
şi cu pielea aspră lovind-o peste obraz destul de 
puternic ca să simtă înţepături în palmă, destul de tare 
ca să-i azvârle capul pe spate, în tetieră. Ochii lui 
Beverly se dilatară de surpriză şi durere... Şi încă ceva. 
Îşi duse instantaneu mâna la obraz să cerceteze 
fierbinţeala şi înţepăturile ce i-l amorţeau. Ţipă Auuu! 
Tom! 


O privi, cu ochii îngustaţi şi cu un zâmbet rece pe 
buze, complet treaz, gata să vadă ce va urma, cum o să 
reacționeze. Membrul i se întărea în pantaloni, dar abia 
dacă observă. Asta era pentru mai târziu. Pe moment, 
lecţia era în plină desfăşurare. Reluă în minte cele 
întâmplate. Faţa ei. Care fusese acea a treia expresie, 
prezentă doar o fracțiune de secundă şi dispărută apoi? 
Mai întâi surpriza. Pe urmă durerea. Şi în sfârşit 

(nostalgia) 

imaginea unei amintiri... a unei anumite amintiri. Nu 
se zărise decât o clipă. Credea că nici măcar Beverly nu 
îşi dăduse seama de ea. 

Acum totul depindea de primul lucru pe care îl va 
spune. Ştia asta la fel de bine cum îşi ştia propriul 
nume. 

Nu spuse Ticălosule! 

Nu spuse La revedere, muşchi. 

Nu spuse Am terminat cu tine, Tom. 

Nu făcu decât să se uite la el cu ochii ei răniţi, căprui, 
înotând în lacrimi şi spuse: De ce-ai făcut asta? Apoi 
încercă să mai adauge ceva, dar în loc de asta izbucni în 
plâns. 

Arunc-o. 

Ce? Ce, Tom? Rimelul îi şiroia pe faţă lăsând dâre 
mocirloase. Nu-l deranja. Oarecum îi plăcea s-o vadă 
astfel. Arăta oribil, dar avea şi ceva sexy. Curvesc. Ceva 
ce îl excita. 

Țigara. Arunc-o. 

Înţelese. Şi imediat apăru şi expresia de culpabilitate. 

Am uitat! ţipă. Atât a tot! 

Arunc-o, Bev, sau mai încasezi una. 

Cobori geamul şi azvârli ţigara. Apoi se întoarse iar 
spre el, speriată şi palidă la faţă, şi totuşi netulburată. 

Nu poți... Nu trebuie să dai în mine. Asta-i o bază 
proastă pentru 0... 0... o relaţie de durată. Încerca să 
găsească un ton potrivit, un ritm matur al vorbirii, şi nu 
reuşea. O făcuse să regreseze. Era în maşina lui, cu o 


copilă. Voluptuoasă şi sexy ca dracu”, dar o copilă. 

Nu pot şi nu trebuie sunt două treburi diferite, 
copilu”, spuse el. Îşi stăpânea glasul, dar pe dinăuntru 
tremura şi ţopăia de bucurie. Și eu o să fiu ăla care 
hotărăşte ce-nseamnă o relaţie de durată şi ce nu. Dacă 
poți trăi cu asta, bine. Dacă nu, poți să pleci la plimbare. 
Eu n-am să te opresc. S-ar putea să-ţi ard un şut în cur 
ca dar de adio, da’ n-am să te opresc. Trăim într-o ţară 
liberă. Mai mult ce pot să spun? 

Poate c-ai spus deja destul, şopti ea, iar el o mai 
plesni o dată, mai tare decât prima oară, pentru că nicio 
ştoarfă n-avea să facă vreodată pe deşteapta cu Tom 
Rogan. Ar fi pocnit-o până şi pe Regina Angliei dacă 
făcea pe deşteapta cu el. 

Obrazul lui Beverly se izbi de bordul capitonat. Mâna 
îi bâjbâi după clanţa uşii, apoi căzu moale. Se ghemui în 
colţ ca un iepure, cu o mână peste gură, cu ochii mari, 
umezi şi speriaţi. Tom o privi un moment, apoi cobori şi 
ocoli maşina prin spate. li deschise portiera. Răsuflarea 
lui era ca un fum în aerul întunecat şi vântos al nopţii de 
noiembrie, iar mirosul lacului îi inunda nările. 

Vrei să te dai jos, Bev? Am văzut c-ai căutat clanţa, 
aşa că bănuiesc că probabil vrei să cobori. Nicio 
problemă. E-n regulă. Ţi-am cerut să faci un lucru şi mi- 
ai zis c-ai să-l faci. Pe urmă, nu l-ai făcut. Deci vrei să 
ieşi? Hai. leşi. Ce futu-i mă-sa, corect? leşi. Vrei să ieşi? 

Nu, şopti ea. 

Ce? Nu te-aud! 

Nu, nu vreau să ies, spuse ea puţin mai tare. 

Cum - ţigările alea-ţi dau emfizem? Dacă nu poți 
vorbi, să-ţi aduc un megafon, futu-i mama mă-sii. Asta-i 
ultima ta şansă, Beverly. Vorbeşte tare să te-aud: vrei să 
ieşi din maşina asta sau vrei să vii înapoi cu mine? 

Vreau să vin înapoi cu tine, rosti ea şi îşi împreună 
mâinile peste fustă, ca o fetiţă. Nu se uita la el. 
Lacrimile i se rostogoleau pe obraji. 

Bine, spuse el. Perfect. Dar mai întâi spui treaba asta 


pentru mine, Bev. Spui „Am uitat că n-am voie să fumez 
în faţa ta, Tom” 

Acum îl privi, cu ochi îndureraţi, rugători, muţi. Mă 
poţi pune să spun asta, grăiau ochii ei, dar, te rog, nu. 
Nu. Te iubesc, nu putem sfârşi odată? 

Nu - nu puteau. Pentru că acesta nu era capătul 
dorinţei ei, şi o ştiau amândoi. 

Zi-o. 

Am uitat că n-am voie să fumez în faţa ta, Tom. 

Bun. Acum zi „lartă-mă” 

Iartă-mă, repetă ea posomorâtă. 

Ţigara zăcea fumegând pe asfalt ca o bucată tăiată 
dintr-un fitil. Oamenii care ieşeau din cinematograf le 
aruncau câte o privire, bărbatul stând în picioare lângă 
portiera deschisă a unui Vega ultimul tip, femeia aşezată 
înăuntru, cu mâinile unite cuminţi în poală, capul plecat, 
becul din plafon conturându-i auriu cascada moale a 
părului. 

Călcă ţigara. O strivi de asfalt. 

Acum zi: „Niciodată n-am s-o mai fac fără permisiunea 
ta” 

Niciodată n-am... 

Vocea-i începu să se împiedice. 

„„„Niciodată... n-n-n... 

Zi, Bev. 

... Niciodată s-s-o mai f-f-fac. Fără p-permisiunea ta. 
Aşa că trânti portiera şi ocoli din nou maşina până la 
locul şoferului. Se aşeză la volan şi conduse până la 
apartamentul său din centru. Niciunul nu scoase o 
vorbă. Jumătate din relaţie se stabilise în parcare. A 
doua jumătate se stabili după patruzeci de minute, în 
patul lui Tom. Ă 

Nu voia să facă dragoste, spusese Beverly. li citi însă 
un alt adevăr în ochi şi în poziţia ţanţoşă a picioarelor, 
iar când îi scoase bluza, avea sfârcurile tari ca piatra. 
Gemu când el i le atinse şi ţipă uşurel când i-l supse mai 
întâi pe unul, apoi pe celălalt, frământându-le neîncetat 


în timp ce-o făcea. Beverly îi apucă mâna şi şi-o vâri 
între picioare. 

Credeam că nu vrei, spuse el, iar ea întoarse faţa în 
altă parte... Dar nu-i dădu drumul mâinii, şi mişcarea 
legănată a şoldurilor se acceleră. 

O împinse înapoi pe pat... lar acum era blând, nu-i 
smulgea lenjeria, ci i-o scotea cu un respect grijuliu, 
aproape sfios. 

Pătrunderea în ea a fost ca o lunecare într-un ulei 
rafinat. 

Se mişcară împreună, folosind-o, dar lăsând-o să-l 
folosească şi ea la rândul ei, iar Beverly ajunse la 
orgasm aproape imediat, ţipând şi înfigându-şi unghiile 
în spatele lui. Apoi se legănară împreună în balansuri 
prelungi şi lente şi, la un moment dat, i se păru că are 
iarăşi orgasm. Tom se apropia şi el de punctul 
culminant, după care începea să se gândească la felul în 
care echipa White Sox îşi poate mări golaverajul sau la 
cine încerca să-l taie din contul Chelsey la serviciu, şi-i 
trecea. Pe urmă ea începu să se grăbească, ritmul 
dizolvându-i-se până la urmă într-un galop excitat. li 
privi faţa, cercurile de rimel ca ochii unui raton, rujul 
întins, şi se simţi deodată zburând delirant în abis. 

Femeia zvâcnea din şolduri tot mai tare şi mai tare - 
pe vremea aia nu turna în el atâta bere, iar abdomenele 
lor se sincronizau într-o cadență tot mai rapidă. 

Aproape de capăt zbieră şi îl muşcă de umăr cu dinţii 
ei mici şi egali. 

De câte ori ţi-a venit? o întrebă el, după ce făcură duş. 

Beverly întoarse capul, iar când vorbi vocea îi era atât 
de înceată, încât aproape că n-o auzi. 

Asta nu-i un lucru pe care să-l întrebi. 

Nu? Cine ţi-a mai spus-o şi p-asta? Domnu’ Rogers? 

li cuprinse faţa într-o mână, cu degetul mare 
apăsându-i adânc într-un obraz, celelalte înfundându-se 
în celălalt, iar între ele - bărbia în căuşul palmei. 

Spune-i lui Tom. M-auzi, Bev? Spune-i lui tati. 


De trei ori, răspunse ea amărâtă. 

Bun, făcu el. Poţi să fumezi o țigară. 

Îl privi neîncrezătoare, cu părul său roşu răspândit 
peste perne, fără nimic altceva pe ea decât o pereche de 
chiloţei decoltaţi. Doar uitându-se la ea aşa, şi iar i se 
punea motorul în mişcare. Dădu din cap. 

Haide, confirmă. E-n regulă. 

Îşi celebraseră căsătoria civilă după trei luni. Veniseră 
doi prieteni de-ai lui; singura prietenă a ei prezentă 
fusese Kay McCall, căreia Tom îi zicea „curva aia 
ţâţoasă de la muierile emancipate” 

Toate aceste amintiri fulgerară prin mintea lui Tom în 
interval de câteva secunde, ca o bobină de film derulată 
cu acceleratorul, în timp ce stătea în uşă privind-o. 
Ajunsese la sertarul de jos a ceea ce numea ea 
câteodată „biroul meu de week-end”, iar acum îndesa în 
valiză lenjerie - nu chestii de genul celor care-i plăceau 
lui, satinuri lunecoase şi mătăsuri netede; astea erau 
bumbacuri, bulendre de fetiţă, majoritatea decolorate şi 
cu smoculeţe de elastic rupt în talie. O cămăşuţă de 
bumbăcel arătând ca scoasă din „Căsuţa din preerie”. 
Bâjbâi prin fundul sertarului să vadă ce altceva o mai fi 
zăcând pitit pe-acolo. 

Între timp, Tom Rogan înainta peste covorul aspru 
spre şifonierul lui. Picioarele îi erau desculţe şi trecerea 
neauzită, ca o adiere de vânt. De ţigară era vorba. Asta 
îl scosese cu adevărat din minţi. Trecuse mult timp de 
când Beverly uitase acea primă lecţie. Mai fuseseră şi 
alte lecţii de învăţat de atunci, foarte multe, şi fuseseră 
zile de vară când ea purtase bluze cu mânecă lungă sau 
chiar pulovere încheiate la toţi nasturii până la gât. Zile 
înnorate când umblase cu ochelari de soare. Dar lecţia 
aia, prima, fusese esenţială şi atât de neaşteptată... 

Uitase de telefonul ce-l trezise din somnul dulce. 
Ţigara era problema. Dacă acum fuma, însemna că îl 
uitase pe Tom Rogan. Temporar, fireşte, doar temporar, 
dar până şi temporarul dura prea al dracului de mult. Ce 


anume ar fi putut-o face să îl uite nu conta. Nu trebuia 
ca asemenea lucruri să se întâmple în casa lui sub 
niciun motiv. 

În cârligul de pe faţa interioară a uşii dulapului atârna 
o curea lată din piele neagră. Nu avea cataramă; i-o 
scosese demult. Era îndoită la un capăt, acolo unde ar fi 
stat catarama, iar această parte îndoită forma un laţ 
prin care acum Tom Rogan îşi strecură mâna. 

Tom, ai fost rău! spunea câteodată mama lui - mă rog, 
„câteodată” poate că nu era cuvântul cel mai potrivit; 
probabil „adesea” ar fi fost mai nimerit. Vino-aici, 
Tommy! Trebuie să-ţi dau o bătăiță. Viaţa lui de copil 
fusese punctată de bătăiţe. Până la urmă scăpase, la 
Wichita State College, dar se părea că nu există scăpare 
totală, căci continua să-i audă vocea în vis: Vino-aici, 
Tommy, trebuie să-ţi dau bătăiţă. Bătăiţă... 

Fusese cel mai mare din cei patru copii. La trei luni 
după naşterea mezinei, Ralph Rogan murise - mă rog, 
„Murise” poate că nu era cuvântul cel mai potrivit; 
probabil „s-a sinucis” ar fi fost mai nimerit ca mod de 
exprimare, de vreme ce turnase o cantitate generoasă 
de leşie într-un ţap de gin şi dăduse pe gât licoarea asta 
diavolească aşezat pe tronul din baie. Doamna Rogan 
găsise de lucru la uzinele Ford. Tom, deşi nu avea decât 
unsprezece ani, devenise bărbatul familiei. Şi dacă o 
scrântea - dacă fetiţa făcea-n scutece după ce bona 
pleca şi mizeria mai era acolo când venea mămica... 
Dacă uita s-o salute pe Megan la colţul cu Broad Street 
şi-l vedea năsoasa aia de doamnă Gant... Dacă se 
întâmpla să se uite la American Banstand în timp ce Joey 
făcea balamuc în bucătărie... Dacă se-ntâmpla oricare 
dintre lucrurile astea sau dintr-o mie de alte lucruri... 
Atunci, după ce copiii mai mici se culcau, nuiaua ieşea la 
iveală, iar mama lui îşi rostea invocaţia: Vino-aici, 
Tommy. Trebuie să-ţi dau bătăiță... 

Mai bine să dai bătăiţă decât să iei bătăiţă. 

Dacă nu învățase nimic altceva pe marea autostradă 


cu plată a vieţii, măcar adevărul ăsta îl învățase. 

Aşa că şfichiui o dată cu capătul liber al curelei şi 
strânse laţul. Apoi închise pumnul peste el. Se simţea 
bine. Il făcea să se simtă om mare. Fâşia de piele atârna 
din pumnul său strâns, ca un şarpe negru mort. Migrena 
îi trecuse. 

Beverly găsise acel ultim obiect în fundul sertarului: 
un sutien vechi din bumbac alb, ale cărui cupe erau ca 
obuzele. Gândul că acel telefon după miezul nopţii ar fi 
putut proveni de la un amant ieşi scurt la suprafaţă, 
după care se cufundă la loc. Aşa ceva era ridicol. O 
femeie care fuge să se întâlnească nu îşi împachetează 
bluzele Ship'n Shore decolorate şi chiloţii de bumbac K- 
Mart cu plesnituri şi noduri în elastic. Şi, pe urmă, n-ar 
îndrăzni. 

— Beverly, spuse el încet, iar ea se întoarse pe dată, 
surprinsă, cu ochii larg deschişi şi părul lung înfoindu-i- 
se. 

Cureaua ezită... Se înmuie puţin. O privi, simțind din 
nou acel mugur de nelinişte. Da, aşa arătase înainte de 
marile prezentări, iar atunci el nu-i stătea în cale, 
înțelegând că era atât de plină de un amestec de frică şi 
agresivitate competițională, încât parcă i s-ar fi umplut 
capul cu gaz lampant: cea mai mică scânteie şi făcea 
explozie. Ea nu văzuse în prezentări o şansă de a se 
despărţi de Delia Fashions, de a-şi face un rost - sau o 
avere - a ei şi numai a ei. Dacă n-ar fi fost decât atât, ar 
fi fost bine. Dar, dacă asta ar fi fost tot, atunci însemna 
că nu era chiar atât de talentată. Beverly privise acele 
prezentări ca pe un soi de examen în urma căruia 
primea calificări de la profesori extrem de exigenţi. Cea 
pe care o vedea Tom cu acele prilejuri era un soi de 
creatură fără chip. Nu avea faţă, dar avea un nume - 
Autoritate. 

Toată acea nervozitate i se citea acum pe faţă, i se 
citea în ochii mari. Dar nu numai acolo; plutea peste tot 
în jurul ei, o aură aproape vizibilă, o tensiune lăuntrică 


transformând-o într-o făptură mai îndrăzneață şi mai 
periculoasă decât i se păruse în ani de zile. Îi era teamă 
pentru că ea era acolo, în întregime, era esenţa ei 
diferită de cea care dorea Tom Rogan să fie, acea ea pe 
care el o făurise. 

Beverly arăta şocată şi speriată. lar însufleţirea ce 
pusese stăpânire pe ea avea un aer sălbatic. Obrajii îi 
ardeau într-o culoare febrilă, şi totuşi, sub pleoapele 
inferioare avea pete albe strălucitoare părând aproape 
ca o a doua pereche de ochi. Fruntea îi era transpirată. 

lar ţigara încă îi mai stătea împlântată în gură, de 
parcă se credea Franklin Delano Roosevelt. Ţigara! Doar 
văzând-o, furia surdă se prelingea iar peste el într-un val 
verde-otravă. Din străfundurile minţii, îşi aminti cum îi 
spusese ceva într-o noapte, afară, în întuneric, cu un 
glas înfundat şi nepăsător: Într-o zi ai să mă omori, Tom. 
Stii asta? Într-o zi pur şi simplu ai să mergi prea departe 
şi ăla va fi sfârşitul. O să plesnească ceva-n tine. 

El răspunsese: Fă cum zic eu, Bev, şi ziua aia n-o să 
vină niciodată. 

Acum, înainte ca mânia să-i şteargă totul dinaintea 
ochilor, se întrebă dacă la urma urmei ziua aceea nu 
cumva sosise. 

Ţigara. Lasă telefonul, bagajele, expresia ciudată de 
pe chip. Au să se ocupe de ţigară. Pe urmă o s-o fută. Pe 
urmă o să discute şi restul. La vremea aia, s-ar putea 
chiar să pară un lucru important. 

— Tom, spuse ea. Tom, trebuie să... 

— Fumezi. 

Glasul lui părea să vină de la distanţă, ca dintr-un 
aparat de radio. 

— Se pare că ai uitat, copilu’. Unde le ţineai ascunse? 

— Uite, am s-o sting, replică Beverly şi se duse spre 
uşa băii. 

Aruncă ţigara - chiar de la distanţa aia putea vedea 
urmele de dinţi adânci în filtru - în closet. Fsssss. Se 
întoarse. 


— Tom, era un prieten de demult. Un prieten de 
foarte demult. Trebuie să... 

— Să-ţi ţii gura, asta trebuie! strigă Tom la ea. Doar 
să-ţi ţii gura! 

Dar frica pe care voia s-o vadă - frica de el - nu apăru 
pe faţa ei. 

Se citea o anume frică, însă ieşise din telefon şi nu 
trebuia ca frica lui Beverly să vină din direcţia aia. Era 
aproape ca şi cum n-ar fi văzut cureaua, nu l-ar fi văzut 
pe el, iar Tom simţi un fior de stinghereală. Oare era el 
acolo? Întrebare idioată, dar era oare? 

Atât de cumplită şi primară era această întrebare, 
încât un moment se simţi în pericol de a ieşi complet 
despuiat din rădăcina sinelui său, plutind pur şi simplu 
ca un fulg pe aripile vântului. Apoi îşi veni în fire. Era 
acolo, sigur că da, şi cu asta, destule palavre 
psihofutologice pentru o singură noapte. Era acolo, era 
Tom Rogan, Tom pe-toți-sfinții Rogan şi, dacă pizda asta 
smintită nu se corija şi n-o lua pe calea cea dreaptă în 
următoarele treizeci de secunde, urma s-arate de parcă 
ar fi îmbrâncit-o un conductor nasol dintr-un mărfar în 
viteză. 

— Tre’ să-ţi dau bătăiţă, spuse. Îmi pare rău, iubito. 

Mai văzuse el amestecul ăla de frică şi agresivitate. 
Acum însă, pentru prima oară, fulgeră spre el. 

— Lasă aia jos, răspunse Beverly. Trebuie s-ajung la 
O'Hare cât pot de repede. 

Eşti aici, Tom? Chiar eşti? 

Izgoni gândul. Fâşia de piele ce fusese odinioară 
curea se legăna încet în faţa lui ca un pendul. Ochii 
femeii tresăriră o fracțiune de secundă, apoi îşi 
recăpătară fermitatea. 

— Uite ce e, Tom. S-a întâmplat un necaz în oraşul 
meu natal. Necaz foarte mare. Am avut pe vremuri un 
prieten. Cred că s-ar putea zice că era iubitul meu, doar 
că nu eram destul de mari pentru aşa ceva. Nu era decât 
un puşti de unsprezece ani ce se bâlbâia rău pe vremea 


aia. Acum e romancier. Chiar i-ai citit una dintre cărţi, 
cred... Torentul negru! 

Îi cercetă chipul, dar nu găsi niciun semn de aducere 
aminte. Doar cureaua pendulând înainte şi înapoi, 
înainte şi înapoi. Stătea cu capul plecat şi picioarele lui 
butucănoase uşor depărtate. Atunci Beverly îşi trecu 
neliniştită mâna prin păr - distrasă - ca şi cum ar fi avut 
multe lucruri importante la care să se gândească, fără 
să fi văzut măcar centura, şi acea întrebare sâcâitoare, 
groaznică ieşi din nou la suprafaţă: Eşti aici? Eşti sigur? 

— Cartea aia a zăcut pe-aici săptămâni de-a rândul şi 
nici măcar nu am făcut legătura. Poate c-ar fi trebuit s-o 
fac, da' suntem cu toţii mai bătrâni şi nu m-am mai 
gândit la Derry de multă, multă vreme. Oricum, Bill avea 
un frate, George, iar George a fost ucis înainte ca eu să-l 
fi cunoscut cu adevărat pe Bill. A murit asasinat. Şi pe 
urmă, în vara următoare... 

Dar Tom ascultase destule nebunii, şi pe dinăuntru, şi 
pe dinafară, înainta spre ea repede, arcuindu-şi braţul 
peste umăr ca un om pe cale să arunce o suliță. Cureaua 
şuieră prin aer. Beverly o văzu sosind şi încercă să se 
ferească, dar lovi cu umărul drept uşa băii şi se auzi un 
plesnet cărnos când centura îi lovi antebraţul, lăsând o 
dâră roşie. 

— Îţi dau bătăiţă, repetă Tom. 

Glasul îi era normal, poate chiar puţin înduioşat, dar 
dinţii i se arătau într-un zâmbet alb şi îngheţat. Voia să 
vadă expresia aceea în ochii ei, privirea aceea plină de 
frică, teroare şi ruşine, privirea aceea care spunea Da, 
ai dreptate, o merit, privirea aia care zicea Da, eşti aici, 
sigur că da, iţi simt prezenţa. După aceea dragostea se 
putea întoarce, şi asta era drept şi bine, căci o iubea. 
Putea chiar să aibă o discuţie, dacă aşa voia ea, despre 
cine o sunase şi despre toată povestea asta. Dar acestea 
urmau să se întâmple mai târziu. Deocamdată, lecţia era 
în plină desfăşurare. Vechiul un-doi. Mai întâi bătăiţă, 
pe urmă futaiul. 


— Regret, iubito. 

— Tom, nu face as... 

Lovi lateral şi văzu cum cureaua îi linge şoldul. Se 
auzi o plesnitură savuroasă când îşi încheie traiectoria 
pe fesă. Şi... 

Și, Iisuse, o apuca! Apucă de curea! 

O clipă, Tom Rogan fu atât de uluit de acest 
neaşteptat act de insubordonare, încât aproape scăpă 
instrumentul de pedeapsă. L-ar fi scăpat chiar, dacă nu 
era laţul, care stătea la loc sigur în pumnul lui. 

O smuci înapoi. 

— Să nu mai încerci niciodată să-mi smulgi ceva din 
mână, spuse cu glas răguşit. M-auzi? Mai fă tu o dată 
chestia asta, şi-o lună o să te pişi suc de zmeură. 

— Încetează, Tom, spuse Beverly, şi însuşi tonul ei îl 
înfurie - suna ca o educatoare vorbindu-i de sus unui 
ţânc năzbâtios de şase ani. 

— Trebuie să plec. Nu-i glumă. Au murit oameni, şi 
am făgăduit, demult... 

Tom nu auzi mare lucru din toate astea. Mugi şi se 
năpusti spre ea cu capul în piept, cureaua vâjâind 
orbeşte. O lovi, împingând-o din uşă de-a latul 
dormitorului, îşi dădu braţul pe spate, o lovi, dădu braţul 
pe spate, o lovi, dădu braţul pe spate, lovi. Mai târziu, în 
cursul dimineţii, nu avea să-şi mai poată ridica braţul 
mai sus de nivelul ochilor fără să fi înghiţit trei tablete 
de codeină, dar deocamdată nu era conştient de nimic în 
afara faptului că îl sfida. Nu numai că fumase, încercase 
să-i smulgă cureaua, şi, oh, oameni buni, oh, stimaţi 
telespectatori şi dragi radioascultători, ea singură o 
ceruse, iar el era gata să depună mărturie în faţa lui 
Dumnezeu Atotputernicul că avea s-o încaseze. 

O mână de-a lungul peretelui, cu o ploaie de lovituri. 
Mâinile i se ridicaseră să îşi apere faţa, dar tot restul 
trupului era descoperit. Centura scotea pocnete groase 
de gârbaci în odaia tăcută. Beverly însă nu tipa, aşa cum 
făcea uneori, şi nu se milogea de el să înceteze, aşa cum 


făcea de obicei. Şi culmea: nu plângea, aşa cum făcea 
întotdeauna. Singurele sunete erau cureaua şi 
respiraţiile lor, a lui grea şi aspră, a ei iute şi uşoară. 

Femeia se repezi spre pat şi spre măsuţa de toaletă de 
alături. Avea umerii înroşiţi de loviturile curelei. Părul i 
se învăpăia ca focul. Tom tropăi după ea, mai încet, dar 
mare, foarte mare - făcuse sport până îi plesnise un 
tendon al lui Ahile, cu doi ani în urmă, şi de atunci 
greutatea îi cam scăpase un pic din mână (sau poate „un 
pic mai mult” ar fi fost o exprimare mai potrivită), însă 
muşchii încă mai erau la locul lor, odgoane tari în teaca 
grăsimii. Îl alarma, totuşi, faptul că îşi pierdea suflul 
foarte repede. 

Beverly ajunse la măsuţă, iar el crezu că se va chirci 
acolo sau poate va încerca să se pitească dedesubt. 
Când colo, bâjbâi... Se întoarse... Şi deodată aerul se 
umplu de proiectile. Arunca în el cu cosmeticele. O 
sticlă de Chantilly îl pocni în capul pieptului, îi căzu la 
picioare şi se sparse. Fu învăluit în mireasma 
îmbătătoare a florilor. 

— Potoleşte-te! scoase el un răget. Potoleşte-te, cățea 
blestemată! 

În loc să se potolească, mâinile ei zburau peste 
talmeş-balmeşul de deasupra oglinzii, înşfăcând ce 
găseau, azvârlind. Îşi atinse pieptul, unde îl nimerise 
sticluţa de parfum Chantilly, incapabil să creadă că 
dăduse în el cu un obiect, în timp ce altele zburau în 
jurul lui. Dopul din sticlă îl tăiase. Nu cine ştie ce 
tăietură, abia o mică zgârietură triunghiulară, dar nu 
cumva era de faţă o anume cucoană cu păr roşu care 
avea să vadă răsăritul soarelui dintr-un pat de spital? A, 
da, era. O anume cucoană care... 

Un borcănel de cremă îl izbi, cu putere neaşteptată, 
deasupra sprâncenei drepte. Auzi un bufnet surd, care 
părea să-i răsune în cap. Lumina albă explodă peste 
câmpul vizual al acelui ochi, iar el căzu înapoi cu un pas, 
rămânând cu gura căscată. Acum un tub de Nivea îl 


nimeri în burtă cu un mic plesnet, iar ea - chiar aşa? era 
cu putință! — da! Ţipa la el! 

— Mă duc la aeroport, ticălosule! M-auzi ce-ţi spun? 
Am treabă şi mă duc! Fă bine şi dă-te din calea mea, 
fiindcă MA DUC! 

Din ochiul drept îi curgea sânge fierbinte. Şi-l şterse 
cu dosul degetelor. 

Rămase pe loc o clipă, holbându-se la ea, de parcă n- 
ar mai fi văzut-o în viaţa lui. Într-un fel, nici nu o văzuse. 
Sânii lui Beverly tresăltau. Faţa, toată roşeaţă şi paloare 
lividă, îi ardea. Buzele-i erau trase înapoi, dezvelind 
dinţii într-un rânjet de fiară, însă golise măsuţa. Muniția 
se terminase. Încă-i mai putea desluşi frica în ochi... Dar 
tot nu era frica de el. 

— Pune hainele alea-napoi, spuse Tom, chinuindu-se 
să nu gâfâie în timp ce vorbea. 

N-ar fi sunat bine; ar fi sunat a slăbiciune. 

— Pe urmă pui valiza la loc şi te bagi în pat. Şi dacă 
faci toate astea, poate că n-o să te bat prea rău. Poate c- 
ai să poţi ieşi din casă peste două zile în loc de două 
săptămâni. 

— Tom, ascultă-mă. 

Vorbea rar. Privirea îi era foarte limpede: 

— Dacă te mai apropii de mine, te omor. Înţelegi asta, 
troacă de maţe ce eşti? Te omor. 

Şi deodată - poate datorită scârbei absolute de pe faţa 
ei, a silei, poate pentru că-l făcuse troacă de maţe sau 
poate numai din cauza felului rebel în care i se înălţau şi 
coborau sânii - îl sufocă teama. Nu era un mugur sau un 
boboc, ci o întreagă blestemată de grădină, teama, 
oribila teamă de faptul că el nu era acolo. 

Tom Rogan se repezi la nevastă-sa, de astă dată fără 
să mai răcnească. Tăcut, ca o torpilă spintecând apa. 
Acum intenţia sa probabil că nu mai era s-o bată şi s-o 
subjuge, ci să-i facă lucrul pe care cu atâta pripeală 
spusese ea că i l-ar face lui. 

Crezuse că o să fugă. Probabil spre baie. Poate către 


scări. Nu fugi, rămase. Şoldul ei se izbi de perete când 
îşi aruncă toată greutatea în măsuţa de toaletă, 
împingând-o în sus şi spre el, rupându-şi două unghii 
până în carne când sudoarea palmelor făcu să-i alunece 
mâinile. 

O clipă, masa se ţinu în echilibru, apoi începu să se 
încline înainte. Valsa pe un picior, oglinda reflectând 
lumina şi aruncând o unduire ca de acvariu peste tavan, 
după care se repezi în faţă. Marginea dinainte izbi 
partea de sus a coapselor lui Tom, trântindu-l pe spate. 
Se auzi un clinchet melodios când sticlele dinăuntru se 
rostogoliră, spărgându-se. Tom văzu oglinda căzând pe 
podea la stânga lui şi scăpă cureaua, pe când încerca să 
îşi apere ochii cu braţul. Cioburile argintii împroşcară 
pardoseala. Simţi câteva înţepându-l, dându-i sângele. 

Acum Beverly plângea, cu aerul scăpându-i din piept 
în suspine înalte, stridente. Mereu şi mereu se văzuse 
pe sine părăsindu-l, lăsând în urmă tirania lui Tom la fel 
cum o lăsase şi pe a tatălui ei, furişându-se în noapte, cu 
valizele îngrămădite în portbagajul maşinii. Nu era o 
femeie proastă, cu siguranţă nici chiar acum destul de 
proastă, stând pe buza acelui dezastru incredibil, ca să 
creadă că nu-l iubise pe Tom şi că într-un fel sau altul 
nu-l mai iubea încă. Dar acest sentiment nu reuşise să-i 
înăbuşe teama... Şi ura... Şi disprețul faţă de sine însăşi 
pentru a-l fi ales din motive ceţoase, îngropate în 
vremuri ce trebuia să fi trecut de mult. Nu i se frângea 
inima; părea mai degrabă să-i clocotească în piept, 
topindu-se. Se temea că dogoarea inimii s-ar putea 
curând să-i nimicească în flăcări minţile. 

Dar mai presus de toate astea, ciocănind monoton în 
străfundurile creierului, auzea glasul sec, ferm al lui 
Mike Hanlon. S-a întors, Beverly... S-a întors... Și ai 
promis... 

Toaleta se mişca în sus şi în jos. O dată. De două ori. 
A treia oară. Părea că respiră. 

Mişcându-se cu agilitate atentă, ţinând colţurile gurii 


trase în jos, cuprinsă de convulsii, ocoli măsuţa, păşind 
pe vârfuri printre cioburile oglinzii, şi apucă bucata de 
piele exact în timp ce Tom împinse toaleta într-o parte. 
După aceea se retrase, strecurându-şi mâna în laţ. Işi 
scutură părul din ochi şi se uită să vadă ce va face. 

Tom se ridică. Cioburile îl tăiaseră pe obraz. O 
zgârietură oblică trasa o linie fină ca firul de păr peste 
frunte. Miji ochii spre ea în timp ce se ridica încet în 
picioare, iar Beverly văzu stropi de sânge pe chiloţii albi. 

— Dă-ncoace cureaua aia! 

În loc să i-o dea, o mai petrecu de două ori peste 
mână şi îl privi sfidătoare. 

— Potoleşte-te, Bev! In clipa asta. 

— Dacă te-apropii de mine, te bat de te caci pe tine. 

Cuvintele îi ieşeau pe gură, dar lui Beverly nu-i venea 
să creadă că le rosteşte. Şi, în fond, cine mai era şi acest 
pitecantrop în chiloţi pătaţi de sânge? Soţul ei? Tatăl ei? 
Amantul din facultate care într-o noapte îi rupsese 
nasul, aparent dintr-un capriciu? Oh, Doamne ajută-mă, 
îşi spuse ea. Doamne ajută-mă acum. Şi totuşi, gura îi 
turuia mai departe: 

— Şi pot s-o fac. Eşti gras şi greoi, Tom. Plec şi cred 
că poate n-o să mă mai întorc. Cred că s-a terminat. 

— Cine-i Denbrough ăsta? 

— Las-o baltă. Am fost... 

Îşi dădu seama prea târziu că întrebarea fusese o 
diversiune. Se năpustise asupra ei înainte ca ultimul 
cuvânt să i se fi desprins de pe buze. Beverly repezi 
centura prin aer într-un arc, iar sunetul pe care îl scoase 
când îl plesni peste gură a fost asemănător cu cel făcut 
de un dop când sare dintr-o sticlă de şampanie. 

Tom chelălăi şi îşi acoperi gura cu mâinile; avea ochii 
uriaşi, îndureraţi şi şocaţi. Sângele începu să i se 
prelingă printre degete şi peste palme. 

— Mi-ai spart buza, curvo! zbieră înăbuşit. Ah, 
Doamne, mi-ai spart buza! 

Sări din nou la ea, cu mâinile întinse şi gura ca o pată 


roşie umedă. Buzele păreau să-i fi plesnit în două locuri. 
li zburase coroana unui dinte din faţă. Sub ochii ei, o 
scuipă într-o parte. O parte din Beverly dădea înapoi la 
vederea acestei scene. Dar cealaltă Beverly simţea că 
exultă aidoma unui deţinut eliberat de un cutremur 
monstruos. Acelei Beverly îi plăcea la nebunie tot ce se 
întâmplase. Preferam să-l înghiţi! îşi spuse aceea. Să-ţi fi 
stat în gât! 

Această din urmă Beverly izbi o ultimă dată - cu acea 
curea folosită de el pe fesele, picioarele, sânii ei. Curea 
folosită pe trupul său de nenumărate ori în ultimii patru 
ani. Câte lovituri primeai depindea de cât de rău o 
scrântiseşi. Vine Tom acasă şi cina e rece? Două curele. 
Lucrează Bev la studio până târziu şi uită să sune acasă? 
Trei curele. Oh, hei, ia uite la asta - Beverly a primit 
încă o amendă pentru parcat neregulamentar. O curea... 
Peste sâni. Se pricepea. Rareori lăsa urme. Nici măcar 
nu durea prea mult. Cu excepţia umilinţei. Asta durea. 
lar ceea ce durea cel mai rău era ştiinţa faptului că o 
parte din ea savura durerea. Savura umilinţa. 

Urma scapă turma, îşi spuse ea şi lovi. 

Repezi cureaua jos, o abătu lateral şi îl pocni în boaşe 
cu un zgomot înfundat, greu, zgomotul scos de bătătorul 
de covoare. N-a fost nevoie de nimic mai mult. Toată 
puterea lui Tom Rogan se risipi de îndată. 

Slobozi un scheunat subţire, vlăguit şi căzu în 
genunchi ca pentru rugăciune. Îşi duse mâinile între 
picioare. Capul îi căzuse pe spate. Venele i se reliefau - 
odgoane pe gâtul gros. Gura îi era o tragică grimasă a 
durerii. Genunchiul stâng îi ateriza într-un ciob gros şi 
ascuţit al sticlei de parfum sparte, şi se răsturnă tăcut 
pe o parte, ca o balenă. O mână i se desprinse de 
pietrele-i preţioase ca să apuce genunchiul zdrelit. 

Sângele, îşi spuse Beverly. Doamne sfinte, sângerează 
peste tot. 

Va trăi, replică rece noua Beverly - cea care părea să 
fi ieşit la iveală o dată cu telefonul lui Mike Hanlon. Zipii 


ca el supraviețuiesc întotdeauna. Fă bine şi cară-te de 
aici până nu-i vine ideea că mai are chef de încă un 
dans. Sau până nu se duce-n pivniță să-şi ia puşca. 

Făcu un pas înapoi şi simţi durerea străpungându-i 
piciorul când călcă pe un ciob al oglinzii sparte. Se 
aplecă să apuce mânerul valizei. Nu-şi luă niciun 
moment ochii de la el. leşi pe uşă cu spatele. Ţinea 
valiza cu ambele mâini în faţa ei, şi aceasta i se lovea de 
fluierele picioarelor în ritmul paşilor. Călcâiul tăiat lăsa 
amprente sângerii. Când ajunse la scară, se răsuci şi 
cobori repede, nelăsându-şi răgaz să gândească. Oricum 
nu credea să-i mai fi rămas înăuntru vreun gând 
coerent, cel puţin nu pentru o bună bucată de vreme. 

Simti o atingere uşoară pe gambă şi zbieră. 

Privi în jos şi observă că era capătul curelei, încă o 
mai avea petrecută în jurul mâinii. În lumina difuză 
semăna mai mult ca oricând cu un şarpe mort. O aruncă 
peste balustradă, cu faţa schimonosită de dezgust, şi o 
urmări cum aterizează pe covorul holului de jos. 

La baza scării, apucă tivul cămăşii de noapte din 
dantelă albă şi şi-o trase peste cap. Era murdară de 
sânge, nu suporta să o mai simtă pe ea nicio clipă, orice 
s-ar întâmpla. O azvârli cât colo, iar cămaşa pluti spre 
ficusul de lângă uşa livingului, umflându-se ca o 
paraşută dantelată. Se aplecă, goală, peste valiză. 
Sfârcurile îi erau reci, tari ca nişte gloanţe. 

— BEVERLY, MIŞCĂ-ŢI CURU-AICEA SUS! 

Icni, tresări şi se aplecă la loc peste geamantan. Dacă 
avea atâta forţă ca să răcnească în halul ăsta, ei îi 
rămăsese mult mai puţin timp decât crezuse. Deschise 
valiza şi scoase chiloţi, o bluză, o pereche de blugi vechi. 
Şi le trase pe ea stând în picioare lângă uşă, fără a-şi lua 
o clipă ochii de la scări. Dar Tom nu apăru în vârful 
acestora. Îi mai lătră de două ori numele, şi de fiecare 
dată Beverly zvâcni la auzul sunetului, cu ochii hăituiţi 
şi buzele trase înapoi, dezvelindu-şi dinţii într-un rânjet 
de care nu îşi dădea seama. 


Îşi încheie nasturii cât putu de repede. Cei doi de sus 
lipseau (era o ironie a sorții cât de puţin apuca să coasă 
pentru nevoile ei proprii) şi bănuia că arată ca o 
curviştină cu jumătate de normă căutând un ultim client 
pentru una scurtă, înainte să pună punct nopţii - dar nu 
avea de ales. 

— TE OMOR, CURVO! FUTU-TE-N CUR DE CURVĂ! 

Beverly trânti capacul geamantanului şi îl prinse în 
catarame. Mâneca unei bluze ieşea afară ca o limbă. 
Privi în jur o dată, iute, bănuind că nu va mai vedea în 
viaţa ei casa aceea. 

Gândul acesta nu îi aduse decât uşurare. Deschise uşa 
şi ieşi. 

Se îndepărtase cale de trei cvartale, umblând fără nici 
cea mai vagă idee încotro se îndrepta, când îşi dădu 
seama că era în picioarele goale. Cel la care se tăiase - 
stângul - pulsa mocnit. Trebuia să se încalţe cu ceva, şi 
era aproape ora două noaptea. Portofelul şi carnetul de 
cecuri îi rămăseseră acasă. Scotoci prin buzunarele 
blugilor şi nu găsi decât nişte scame. Nu avea nici 
măcar zece cenți. Privi în jur la cartierul luxos în care se 
afla - vile frumoase, peluze şi plante tunse, ferestre 
întunecate. 

Şi deodată izbucni în râs. 

Beverly Rogan se aşeză pe un zid scund de piatră, cu 
valiza între picioarele murdare, şi râse. Stelele erau pe 
cer, şi cât de viu străluceau! Işi lăsă capul pe spate şi 
râse spre stele, înviorarea aceea năvalnică spălând-o pe 
dinăuntru ca un tsunami ce o înălța şi o curăța; o forţă 
atât de puternică, încât orice gând conştient se pierdea; 
singur sângele ei cugeta, şi vocea lui unică, puternică, îi 
vorbi într-un fel de limbaj nearticulat al dorinţei, deşi ce 
anume dorea nici nu ştia, nici nu-i păsa. Era destul să 
simtă acea căldură umplând-o cu insistența ei. Dorinţă, 
îşi spuse, iar înlăuntrul ei mareea înviorătoare păru să 
capete viteză, zorind-o ca spre o zdrobire inevitabilă. 

Râdea spre stele, înspăimântată, dar liberă; teroarea 


pe care o simţea era tăioasă ca o durere şi dulce ca un 
măr pârguit de octombrie şi, când se aprinse lumina 
într-un dormitor de la etajul casei căreia îi aparţinea 
micul zid de piatră, apucă mânerul geamantanului şi 
fugi în noapte, continuând să râdă. 


6 
Bill Denbrough îşi ia liber 


— Pleci? repetă Audra. 

Il privea uimită, puţin speriată, după care îşi trase sub 
ea picioarele desculţe. Duşumeaua era rece. Toată casa 
era rece. Sudul Angliei cunoscuse o primăvară 
excepţional de umedă, şi nu numai o dată, cu prilejul 
obişnuitelor lui plimbări de seară şi dimineaţă, Bill 
Denbrough se pomenise gândindu-se la Maine... 
Gândindu-se, surprins, la Derry. 

Căsuţa avea încălzire centrală - aşa spusese reclama, 
şi cu siguranţă că se găsea un cuptor jos în pivniţa mică 
şi ordonată, înghesuit în ceea ce fusese odinioară 
buncărul de cărbuni - dar el şi Audra descoperiseră încă 
de la începutul sezonului că ideea de încălzire centrală a 
britanicilor nu coincidea deloc cu cea americană. Părea 
că englezii considerau că ai încălzire centrală atâta 
vreme cât nu trebuia să străpungi o pojghiţă de gheaţă 
în toaletă când te uşurai dimineaţa. Acum era dimineaţă 
- opt şi un sfert. Bill pusese receptorul în furcă de cinci 
minute. 

— Bill, nu poţi să pleci, aşa. Știi asta. 

— Trebuie. 

În capătul opus al încăperii se găsea un bufet. Se 
îndreptă spre el, luă o sticlă de Glenfiddich de pe raftul 
de sus şi îşi turnă o portie. Câţiva stropi se prelinseră 
peste buza paharului. 

— Futu-i, murmură el. 

— Cine era la telefon? De ce ţi-e teamă, Bill? 

— Nu mi-e teamă. 


— Zău?  Aşacţi tremură mâinile întotdeauna? 
Întotdeauna îţi bei primul pahar înainte de micul dejun? 

Bill se înapoie la scaunul său, cu poalele halatului 
fâlfâindu-i în jurul gleznelor, şi se aşeză. Incercă să 
zâmbească, dar era o strădanie jalnică, aşa că renunţă. 

La TV, crainicul BBC frământa aluatul ştirilor proaste 
din acea dimineaţă, înainte de a trece la scorul 
meciurilor de fotbal din seara anterioară. Când sosiseră 
în sătucul Fleet, cu o lună înaintea deschiderii 
programate a sezonului de vânătoare, se minunaseră 
amândoi de calitatea tehnică a televiziunii britanice - pe 
ecranul unui aparat color, marca Pye, imaginea era 
extraordinar de bună. Mai multe linii sau cam aşa ceva, 
spusese Bill. Nu ştiu ce e, da-i grozav, replicase Audra. 
Asta se întâmplase înainte de a descoperi că partea cea 
mai mare a programului consta în filme americane ca 
Dallas şi interminabile emisiuni sportive britanice, de tot 
soiul, de la cele obscure şi plicticoase (campionate de 
aruncat săgeți, în care toţi participanţii arătau ca nişte 
luptători de sumo hipertensivi) până la cele doar 
plicticoase (fotbalul englezesc era groaznic; crichetul 
era şi mai groaznic). 

— M-am gândit mult la acasă în ultima vreme, spuse 
Bill şi sorbi din băutură. 

— Acasă? întrebă soţia lui, arătând atât de sincer 
nedumerită încât Bill râse. 

— Sărăcuţa Audra! Măritată de aproape unsprezece 
ani cu băiatu' şi nu ştii mai nimic despre el. Ce zici de 
asta? 

Râse iar şi dădu pe gât restul paharului. Râsul lui 
avea o tonalitate care o impresiona pe Audra la fel de 
mult ca şi paharul de scotch din mâna lui la ora aceea a 
dimineţii. Suna de parcă ar fi vrut realmente să fie un 
urlet de durere. 

— Billy, ştiu că te iubesc. De unsprezece ani, e mai 
mult decât destul. 

— Ştiu, îi zâmbi el - un zâmbet tandru, obosit şi 


înfricoşat. 

— Te rog. Te rog să-mi spui despre ce e vorba. 

Îl privi cu frumoşii ei ochi cenușii, aşezată acolo într- 
un fotoliu peticit, de casă cu chirie, cu picioarele strânse 
sub poala cămăşii de noapte, o femeie pe care o iubise, o 
luase de soţie şi încă o mai iubea, încercă să-i citească 
în ochi, să vadă ce ştia. IÎncercă să privească totul ca pe 
o povestire. Putea, dar ştia că nu s-ar vinde bine. 

lată un băiat sărac din statul Maine care se duce la 
universitate cu o bursă. Toată viaţa a dorit să ajungă 
scriitor, dar când se înscrie la cursurile de creaţie 
literară se pomeneşte rătăcit fără busolă pe un tărâm 
straniu şi înspăimântător. Uite unul care vrea să fie un 
al doilea Updike. Uite altul care se vrea o versiune din 
New England a lui Faulkner - numai că doreşte să scrie 
romane în vers alb despre viaţa amară a celor sărmani. 
O fată o admiră pe Joyce Carol Oates, dar e de părere 
că, întrucât Oates a fost formată într-o societate 
caracterizată prin discriminarea dintre sexe, ea e 
„radioactivă în sens literar” Oates e incapabilă să fie 
pură, susţine fata asta. Ea va fi mai pură. Un student 
mic şi gras nu poate sau nu vrea să vorbească decât în 
şoaptă. Asta a scris o piesă cu nouă personaje. Fiecare 
dintre ele nu rosteşte decât câte un singur cuvânt. Pas 
cu pas, spectatorii îşi dau seama că, dacă pui alături 
cuvintele izolate, iese fraza „Războiul nu este decât 
unealta negustorilor şovini ai morţii” Piesa acestui băiat 
primeşte un zece de la omul care ţine seminarul de 
Creaţie literară. Profesorul a publicat patru volume de 
poezie şi teza de doctorat, toate la Editura Universităţii. 
Fumează pipă şi poartă un medalion al păcii. Piesa 
grăsanului şoptitor e jucată de o trupă de gherilă 
teatrală în timpul grevei pacifiste care duce la 
închiderea campusului în mai 1970. Profesorul joacă 
unul dintre cele nouă roluri. 

Între timp, Bill Denbrough a scris o povestire polițistă, 
trei povestiri science-fiction şi mai multe proze horror 


tributare din cale-afară lui Edgar Allan Poe, H.P 
Lovecraft şi Richard Matheson (mai târziu avea să spună 
că aceste povestiri semănau cu un dric de la jumătatea 
secolului trecut, echipat cu macara şi vopsit în roşu). 

Una dintre povestirile SF îi aduce nota opt. 

Aceasta e mai bună, scrie instructorul pe pagina de 
titlu. În contraatacul extratereştrilor depistăm cercul 
vicios conform căruia violența generează violenţă; mi-a 
plăcut în mod deosebit nava spaţială cu „vârf ascuţit” ca 
simbol al invaziei socio-sexuale. Câtă vreme aceasta 
rămâne pe tot parcursul povestirii o aluzie oarecum 
confuză, este interesant. 

Toate celelalte lucrări ale lui nu obţin mai mult de 
nota şapte. 

Până la urmă, într-o zi, se ridică în picioare după 
discutarea  vinietei unei tinere  măslinii.  Vinieta 
reprezenta o vacă. Şi vaca aceasta inspecta un bloc 
motor aruncat pe un câmp părăsit (după un război 
atomic sau nu). Discuţia respectivă a durat cam 
şaptezeci de minute. Fata cu ten măsliniu fumează 
ţigară de la ţigară, îşi râcâie când şi când coşurile de pe 
frunte şi insistă asupra faptului că vinieta respectivă 
reprezintă o declaraţie  socio-politică în maniera 
primelor scrieri ale lui Orwell. Cei mai mulţi din clasă - 
şi instructorul - sunt de acord, dar totuşi discuţia se 
târâie mai departe. 

Când Bill se ridică, toată clasa se întoarce spre el. E 
înalt şi are o anume ţinută. 

Vorbind cu grijă, fără a se bâlbâi (nu s-a mai bâlbâit 
de mai bine de cinci ani), spune: 

— Nu înţeleg nimic din toate astea. Nimic nu înţeleg. 
De ce trebuie o povestire să fie socio-cutare? Politică... 
istorie... cultură... Astea nu sunt ingrediente fireşti ale 
unei povestiri, dacă e bine scrisă? Vreau să zic... 

Priveşte în jur, vede ochi ostili şi îşi dă seama ca prin 
ceaţă că ceilalţi văd în intervenţia lui un soi de atac. 
Poate chiar o fi. Cred, pricepe el, că poate au în mijlocul 


lor un negustor al morţii. 

— Vreau să zic... Voi nu puteţi lăsa o poveste să 
rămână doar poveste? 

Nu răspunde nimeni. Liniştea se prelungeşte. Stă 
acolo uitându-se de la o pereche de ochi reci la alta. 
Fata măslinie pufăie un nor de fum şi îşi striveşte ţigara 
într-o scrumieră pe care a adus-o în raniţă. 

În cele din urmă, instructorul spune încet, ca unui 
copil căruia i-au venit dracii în mod inexplicabil: 

— Crezi că William Faulkner spunea doar poveşti? 
Crezi că pe Shakespeare nu-l interesa decât să scoată o 
para? Haide, Bill. Spune-ne ce părere ai. 

— Am părerea că sunteţi destul de aproape de adevăr, 
răspunde Bill după un lung răstimp în care a analizat 
onest întrebarea, şi citeşte în ochii lor un soi de blestem. 

— Eu sunt de părere, spune instructorul, jucându-se 
cu pixul şi zâmbindu-i lui Bill printre ochii întredeschişi, 
că mai ai foarte mult de învăţat. 

Aplauzele pornesc de undeva din fundul clasei. 

Bill pleacă... Dar revine săptămână următoare, 
hotărât să nu se lase. Între timp a scris o povestire 
intitulată Bezna, despre un băieţel care descoperă un 
monstru în pivniţa casei. Băieţelul îl înfruntă, se luptă cu 
el şi până la urmă îl ucide. Simte un fel de exaltare 
sacră în timp ce scrie povestirea; ba chiar are senzaţia 
că nu spune povestea, ci mai curând îi îngăduie acesteia 
să se scurgă prin el. La un moment dat, lasă jos creionul 
şi îşi scoate mâna încinsă şi îndurerată în gerul de 
decembrie, unde aproape fumegă datorită schimbării de 
temperatură. Se învârte, cu cizmele verzi şi scurte 
scârţâind în zăpadă ca nişte balamale de fereastră care 
trebuie să fie unse, iar capul pare că i se umflă de 
apăsarea povestirii; îl cam sperie felul acesta de a se 
grăbi să iasă la lumină. Simte că, dacă nu poate scăpa 
grăbindu-şi mâna, gândurile o să-i împingă afară ochii 
din cap, sub imperiul nevoii de a ieşi la iveală şi a se 
concretiza. „îi dau una de-o să sară căcatu' din ea”, îi 


mărturiseşte el nopţii vântoase de iarnă şi râde puţin - 
un râs tremurător. E conştient că a descoperit, în fine, 
cum să facă acest lucru - după zece ani de încercări, a 
găsit deodată butonul de pornire al enormului buldozer 
mort care-i ocupa atâta spaţiu în cap. A pornit. Huruie, 
huruie. N-are nimic drăgălaş maşinăria asta mare. N-a 
fost concepută ca să ducă fete drăguţe la serbările de 
bacalaureat. Nu e un simbol al condiţiei sociale. E o 
treabă serioasă. Poate dobori fel de fel de lucruri. Dacă 
nu se păzeşte, o să-l doboare şi pe el. 

Dă buzna înăuntru şi termină Bezna, cu creierul încins 
până la incandescent. Scrie până la patru dimineaţa şi 
cade în cele din urmă adormit peste manuscris. Dacă 
cineva ar spune că de fapt a scris despre fratele său, 
George, ar rămâne surprins. Nu s-a mai gândit la 
George de ani de zile - sau cel puţin aşa crede el cu 
toată sinceritatea. 

Povestirea se înapoiază de la instructor cu nota patru 
spintecând pagina de titlu. Dedesubt sunt mâzgălite 
două cuvinte, cu majuscule. „MACULATURĂ”, zbiară 
unul. RAHAT, urlă celălalt. 

Bill duce teancul de cincisprezece pagini manuscrise 
la soba cu lemne şi deschide uşiţa. E la un pas de a le 
azvârli înăuntru, când îl izbeşte absurdul gestului. Se 
aşază în balansoar, priveşte la afişul cu Grateful Dead şi 
izbucneşte în râs. Maculatură? Perfect! Maculatură să 
fie! Pădurile-s pline! 

— Să cadă naibii toţi copacii! exclamă Bill şi râde 
până îi ţâşnesc lacrimi din ochi şi i se rostogolesc pe 
faţă. 

Bate din nou la maşină foaia de titlu, cea cu sentinţa 
instructorului pe ea, şi trimite lucrarea la o revistă 
pentru bărbaţi numită Cravata albă (deşi, din câte poate 
observa Bill, i-ar sta mult mai bine intitulată Fete goale 
care arată a toxicomane). Totuşi, această revistă 
flendurită spune că achiziţionează povestiri horror, iar 
cele două numere pe care le-a cumpărat de la magazinul 


local pentru adulţi conţineau într-adevăr patru povestiri 
horror prinse ca într-un sandviş între fetele goale, şi 
reclamele de filme porcoase, şi pilule pentru potenţă. 
Una dintre ele, scrisă de un anume Dennis Etchison, era 
chiar bună. 

Trimite Bezna fără prea mari speranţe - a oferit 
destule proze la reviste fără a câştiga nimic altceva 
decât plicurile cu refuzul - şi e năuc de bucurie când 
redactorul literar al Cravatei albe o cumpără pe două 
sute de dolari, plata la apariţie. Redactorul adjunct 
adaugă o scurtă notă care apreciază povestirea drept 
„cea mai păcătoasă proză horror de la Borcanul lui Ray 
Bradbury” Mai spune: „Ce păcat că o vor citi doar vreo 
şaptezeci de oameni din întreaga ţară”, dar lui Bill 
Denbrough nu-i pasă. Două sute de dolari! 

Se duce la consilierul său cu o cerere de retragere de 
la cursul de Creaţie literară. Consilierul îşi pune pe ea 
apostila. Bill Denbrough anexează cererii nota de 
felicitare a redactorului literar adjunct şi le prinde pe 
amândouă pe avizierul de la uşa instructorului de 
creaţie literară. În colţul avizierului vede o caricatură 
antirăzboinică. Şi deodată, ca acţionând sub imperiul 
propriei lor voințe, degetele lui scot stiloul din 
buzunarul de la piept şi scriu peste desen următoarele: 
Dacă literatura şi politica ajung vreodată să poată face 
într-adevăr schimb de locuri, am să mă sinucid, pentru 
că nu ştiu ce altceva aş putea face. Vedeţi, politica se 
schimbă mereu. Prozele, niciodată. Stă, iar apoi, 
simțindu-se cam meschin (dar incapabil să se abţină), 
adaugă: Sunt de părere că mai aveţi foarte mult de 
învățat. 

Cererea de retragere îi este returnată prin poşta 
campusului după trei zile. Instructorul a avizat-o. In 
spaţiul marcat „CALIFICATIVUL ÎN MOMENTUL 
RETRAGERII”, instructorul nu i-a acordat un şapte, la 
care i-ar fi dat dreptul media la momentul respectiv; în 
schimb, un nou patru este mâzgălit cu furie peste linia 


calificativului. Dedesubt, instructorul a scris: „Crezi că 
banii dovedesc ceva, Denbrough”?” 

— Păi, în fond, da, i se adresează Bill Denbrough 
apartamentului său gol, şi încă o dată începe să râdă 
nebuneşte. 

În ultimul an de facultate îndrăzneşte să scrie un 
roman, pentru că nu are idee în ce se avântă. Scapă din 
această experienţă zgâriat şi speriat... dar viu şi cu un 
manuscris de aproape cinci sute de pagini. Il trimite la 
The Viking Press, ştiind că va fi primul dintre multele 
popasuri ale cărţii lui, în care e vorba de fantome... Dar 
îi place sigla acelei edituri - corabia regilor mării -, ceea 
ce face din ea un punct de pornire la fel de bun ca 
oricare altul. După cum are să reiasă, primul popas e şi 
ultimul. Editura Viking cumpără cartea... lar pentru Bill 
Denbrough începe basmul. Omul care cândva era 
cunoscut ca Bill Bâlbâitul a devenit un autor de mare 
succes la vârsta de douăzeci şi trei de ani. Trei ani mai 
târziu şi la trei mii de mile distanţă de New England, 
atinge o celebritate stranie căsătorindu-se cu o vedetă 
de cinema mai vârstnică decât el cu cinci ani. 

Gazetarii de scandal le acordă şapte luni. Nu pariază, 
spun ei, decât că sfârşitul va sosi prin divorţ sau 
anulare. Prietenii (şi duşmanii) aflaţi de ambele laturi 
ale uniunii sunt cam de aceeaşi părere. Lăsând la o 
parte diferenţa de vârstă, deosebirile sunt uluitoare. El e 
înalt, cheleşte deja, are tendinţa să se îngraşe. Vorbeşte 
încet de faţă cu alţii, iar uneori pare aproape tandru. 
Audra, pe de altă parte, are părul roşcat, trup ca de 
zeiţă şi e superbă - seamănă mai puţin a femeie 
pământeană decât a făptură dintr-o specie semidivină. 

A fost angajat să scrie scenariul după cel de al doilea 
roman al său, Torentul negru (mai mult pentru că 
dreptul de a face cel puţin prima ciornă de scenariu era 
o condiţie obligatorie a vânzării), iar ciorna iese destul 
de bine. E invitat la Universal City pentru versiuni 
ulterioare şi întâlniri de producţie. 


Agenta lui, Susan Browne, e o femeie scundă. Are 
exact un metru şi cincizeci şi doi. Este energică şi 
emfatică. 

— N-o face, Billy! îi spune ea. Las-o baltă! Au băgat o 
grămadă de bani în treaba asta şi au să ia pe careva bun 
să scrie scenariul. Poate chiar pe Goldman. 

— Pe cine? 

— William Goldman. Singurul scriitor bun care s-a dus 
vreodată acolo şi le-a făcut pe amândouă. 

— Ce tot vorbeşti, Suze? 

— A rămas acolo şi-a rămas bine. Şansele de a reuşi în 
amândouă treburile sunt ca şansele de a învinge 
cancerul pulmonar - se poate face, da' cine are chef să- 
ncerce? O să arzi tot, în sex şi alcool. Sau în vreunele 
din drogurile astea noi şi sofisticate. 

Ochii fascinanţi şi căprui ai Susanei scânteiază 
vehement spre el: 

— Şi dacă până la urmă cine ştie ce sac-de-osânză 
primeşte angajamentul în locul unuia ca Goldman, ce? 
Cartea-i aici pe raft. Nu pot schimba un cuvânt din ea. 

— Susan... 

— Ascultă la mine, Billy! Ia banii şi fugi. Eşti tânăr şi 
puternic. Asta le place la tine. Du-te acolo, şi mai întâi 
au să te despartă de propriul tău respect faţă de tine, şi 
pe urmă de capacitatea de a mai scrie un rând drept. Şi, 
ultima chestie, dar nu cea din urmă, o să te supună la 
teste. Scrii ca un adult, dar nu eşti decât un puşti cu o 
frunte foarte înaltă. 

— Trebuie să mă duc. 

— Da' ce, s-a băşit careva aici înăuntru? i-o întoarce 
ea. Sunt sigură că pute ceva. 

— Dar trebuie. Trebuie. 

— lisuse! 

— Trebuie să scap din New England! 

Se teme să spună ceea ce urmează - e ca şi cum ar 
murmura un blestem -, dar i-o datorează. 

— Trebuie să scap din Maine. 


— De ce, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Nu ştiu. Pur şi simplu. 

— Imi spui o realitate, Bill, sau doar vorbeşti ca un 
scriitor? 

— E o realitate. 

Conversaţia asta o poartă în pat unul lângă altul. Sânii 
ei sunt mici ca două piersici şi dulci ca piersicile. O 
iubeşte mult, deşi nu aşa cum ştiu amândoi că ar fi bine 
să iubeşti. Susan se ridică în capul oaselor, cu un fald 
din cearşaf în poală, şi îşi aprinde o ţigară. Plânge, dar 
Bill se îndoieşte că îşi dă seama că el ştie asta. Doar 
luciul acela în ochii ei. Ar fi lipsit de tact să vorbească 
despre lacrimile ei, aşa că nu o face. Nu o iubeşte în 
felul acela cu adevărat bun, însă ţine nebunește la ea. 

— Atunci, du-te, spune femeia cu o voce seacă, de 
afaceri, în timp ce se întoarce spre el. Sună-mă când eşti 
gata şi dacă o să mai ai puterea s-o faci. Eu am să vin să 
adun cioburile. Dacă mai rămâne ceva. 

Versiunea cinematografică a Torentului negru se 
intitulează Putul demonului negru, iar Audra Phillips e 
trecută în fruntea distribuţiei. Titlul e oribil, dar filmul 
este chiar bun. Şi singura parte din el pe care şi-o 
pierde la Hollywood e inima. 

— Bill, spuse din nou Audra, smulgându-l din amintiri. 

Observă că închisese televizorul. Aruncă o privire 
spre fereastră şi zări ceața turtindu-şi nasul de geamuri. 

— Am să-ţi explic cât de mult pot, spuse. O meriţi. Dar 
mai întâi faci două lucruri pentru mine. 

— Bine. 

— Mai fă-ţi o ceaşcă de ceai şi spune-mi ce ştii despre 
mine. Sau ce crezi că ştii. 

Il privi nedumerită, după care se duse la scrin: 

— Ştiu că eşti din Maine, spuse Audra, turnându-şi 
ceai din ceainicul rămas de la micul dejun. 

Nu era englezoaică, dar o undă de engleză repezită i 
se strecurase în voce - suvenir din rolul jucat în Camera 
de la mansardă, filmul pe care veniseră să-l turneze aici. 


Era primul scenariu original al lui Bill. I se propusese, 
de asemenea, să regizeze filmul. Slavă Domnului că 
refuzase! Plecarea sa acum ar fi încurcat totul. Ştia ce o 
să spună toţi, toată echipa. Billy Denbrough îşi dă în 
sfârşit arama pe faţă. Incă un împuţit de scriitor, mai 
nebun ca un şoarece căzut în căcăstoare. 

Dumnezeu ştia cât de nebun se simţea în acel 
moment. 

— Ştiu că ai avut un frate pe care l-ai iubit foarte mult 
şi care a murit, urmă Audra. Ştiu că ai crescut într-un 
oraş numit Derry, v-aţi mutat la Bangor cam la doi ani 
după moartea fratelui tău, şi pe urmă la Portland, când 
aveai paisprezece ani. Ştiu că tatăl tău a murit de 
cancer la plămâni când aveai şaptesprezece ani. Şi că ai 
scris un best-seller pe când erai încă în facultate, 
plătindu-ţi taxele cu o bursă şi cu o slujbă cu jumătate 
de normă într-o fabrică de textile. Probabil că asta ţi s-a 
părut foarte ciudat... schimbarea survenită în materie de 
venituri. De perspective. 

Se întoarse spre el, şi atunci Bill îi văzu expresia 
întipărită pe faţă: conştientizarea spaţiilor ascunse 
dintre ei doi. 

— Ştiu că ai scris Torentul negru după un an şi ai 
venit la Hollywood. Iar în săptămână dinaintea începerii 
filmărilor ai întâlnit o femeie foarte zăpăcită pe nume 
Audra Phillips, care ştia un pic din toate prin câte 
trecuseşi - starea aceea cumplită -, pentru că şi ea 
fusese simpla Audrey Philpott cu cinci ani în urmă. lar 
femeia asta se îneca... 

— Audra, nu. 

Ochii ei erau fermi, susţinându-i privirea: 

— Oh, de ce nu? Hai să spunem adevărul şi să-l facem 
pe diavol de ruşine. Mă înecam. Mă înecam. 
Descoperisem bombonicile cu doi ani înainte să te- 
ntâlnesc pe tine, iar după un an descoperisem şi 
cocaina, şi mai bună încă... O bombonică dimineaţa, 
cocaina după-amiaza, vine seara, valium la culcare. 


Vitaminele Audrei. Prea multe interviuri importante, 
prea multe roluri bune. Semănăm atât de mult cu un 
personaj dintr-un roman de Jacqueline Susann, încât era 
de-a dreptul zglobiu de vesel. Ştii cum mi se par acum 
timpurile alea, Bill? 

— Nu. 

Sorbi din ceai, nedesprinzându-şi o clipă ochii dintr-ai 
lui, şi zâmbi sarcastic: 

— Parc-aş fi fugit pe banda rulantă de la aeroport. Te- 
ai prins? 

— Nu tocmai, nu înţeleg ce vrei să... 

— La aeroport e un trotuar rulant. Lung cam de o 
jumătate de kilometru. 

— Ştiu trotuarul ăla, spuse Bill, dar nu-mi dau seama 
ce vrei să... 

— Stai doar acolo şi ajungi la locul de preluare a 
bagajelor. Dar, dacă vrei, poţi nu doar să te laşi dus. 
Poţi să mergi pe banda asta. Sau să fugi. Şi ţi se pare că 
nu faci decât să umbli normal, sau să alergi normal, sau 
să o iei normal la trap sau la galop - orice - pentru că 
trupul tău uită că de fapt depăşeşti viteza pe care o are 
deja banda rulantă. De asta au pus aproape de capăt 
semnele alea pe care scrie „INCETINIŢI, TROTUAR 
MOBIL”. Când te-am întâlnit pe tine, mă simţeam de 
parcă fugisem drept peste capătul chestiei ăleia, pe o 
duşumea care stătea nemişcată. Aşa eram, cu restul 
trupului la zece kilometri mai în faţă decât picioarele. 
Nu poţi să-ţi ţii echilibrul aşa. Mai devreme sau mai 
târziu, cazi drept în nas. Doar că eu n-am căzut. Pentru 
că m-ai prins tu. 

Puse deoparte ceaşca de ceai şi aprinse o ţigară, fără 
a-l scăpa din ochi. Nu putu observa că-i tremurau 
mâinile decât în pâlpâirea flăcării brichetei, care săgeta 
mai întâi prin dreapta ţigării, apoi prin stânga, înainte 
de-a o nimeri. 

Trase adânc în piept şi suflă un jet de fum: 

— Ce ştiu eu despre tine? Ştiu că dădeai impresia că 


ţineai totul sub control. Asta o ştiu. Niciodată nu păreai 
grăbit să ajungi la vreo recepţie sau la o întrunire ori 
petrecere. Plin de încredere că toate sunt la locul lor... 
Dacă aşa doreai să fie. Vorbeai fără grabă. O parte din 
asta era accentul tărăgănat din Maine, cred, dar cel mai 
mult te reprezenta pe tine însuţi. Ai fost primul om pe 
care l-am întâlnit acolo care a avut curajul să nu se 
grăbească. Trebuia să încetinesc şi eu ca să te-ascult. 
M-am uitat la tine, Bill, şi am văzut un om care nu avea 
să fugă niciodată pe banda pietonală, pentru că ştia că-l 
va duce la ţintă. Păreai absolut neatins de nebunie şi 
isterie. Nu închiriai câte un Rolls ca să te poţi fâţâi pe 
Rodeo Drive sâmbăta după-amiaza. Nu puneai propriile 
tale plăci de înmatriculare pe maşina lustruită a cine 
ştie cărei companii de închirieri. Nu aveai agent de 
presă care să planteze articole în Variety - sau în The 
Hollywood Reporter. Nu apăreai niciodată în emisiunile 
lui Carson. 

— Nu invită scriitori decât dacă ştiu să facă şi 
scamatorii, zâmbi el. E ca o lege federală. 

Crezu că o va face să surâdă, dar se înşelă. 

— Ştiu că ai fost acolo când am avut nevoie de tine. 
Când am ieşit în zbor de pe banda rulantă ca OJ. 
Simpson în reclama aia Hertz veche. Poate că m-ai 
salvat de la a înghiţi o pastilă după prea mult rachiu. 
Sau poate că mi-aş fi revenit singură, şi totul nu e decât 
o mare dramatizare a mea proprie. Dar... Nu simt că-i 
adevărat. Nu pe dinăuntru, acolo unde sunt eu, cea 
reală. 

Stinse ţigara, după numai două fumuri. 

— Ştiu că te-am avut alături întotdeauna de atunci 
încoace. lar eu am fost alături de tine. Ne potrivim la 
pat. Asta e mare lucru pentru mine. Dar ne potrivim şi în 
afara lui, şi asta e şi mai mare lucru. Mă simt ca şi cum 
aş putea să îmbătrânesc alături de tine, şi încă să rămân 
vitează. Ştiu că bei prea multă bere şi nu faci destulă 
mişcare; ştiu că în unele nopţi visezi urât... 


Era uimit. Uimit rău. Aproape speriat: 

— Nu visez niciodată. 

Audra zâmbi: 

— Aşa le spui reporterilor când te întreabă de unde-ţi 
vin ideile. Dar nu-i adevărat. Doar dacă nu-i o simplă 
indigestie din cauza căreia începi să gemi noaptea în 
somn. Şi nu cred că-i asta, Billy. 

— Vorbesc? întrebă el prudent. 

Nu-şi putea aduce aminte niciun vis. Niciun fel de vis, 
frumos sau urât. 

Audra dădu din cap: 

— Câteodată. Dar nu înţeleg ce spui. Şi de câteva ori 
ai plâns. 

O privi inexpresiv. Avea un gust neplăcut în gură; i se 
prelingea pe limbă şi în gâtlej ca o aspirină dizolvată. 
Deci acum ştii ce gust are frica, îşi spuse. Era vremea să 
afli, ţinând seama de cât ai scris pe tema asta. Bănuia că 
e un gust cu care va trebui să se obişnuiască. Dacă trăia 
îndeajuns de mult. 

Brusc, amintirile încercară să dea năvală. Parcă un 
sac negru înapoia minţii s-ar fi umflat, amenințând să 
reverse 

(vise) 

imagini toxice din subconştient, în câmpul vizual al 
creierului comandat de mintea sa raţională în stare de 
veghe - şi dacă asta se întâmpla dintr-o dată, îl va face 
să înnebunească. Încercă să le împingă înapoi şi reuşi, 
dar nu înainte de a auzi un glas - ca al cuiva îngropat de 
viu - un glas ce striga de sub pământ. Era glasul lui 
Eddie Kaspbrak. 

Mi-ai salvat viaţa, Bill! Băieţii ăia mari mă fac de tot 
căcatu'. Uneori cred că vor să mă omoare... 

— Braţele tale, spuse Audra. 

Bill şi le privi. Pielea i se făcuse de găină. Dar nu 
vârfuri mici de ac, ci cocoloaşe mari şi albe ca ouăle 
insectelor. Priviră amândoi, fără o vorbă, de parcă ar fi 
admirat un exponat de mare valoare. Încet, pielea îşi 


recăpătă aspectul neted. 

În tăcerea care urmă, Audra spuse: 

— Şi mai ştiu un singur lucru. Azi-dimineaţă ţi-a dat 
telefon cineva din State şi a spus că trebuie să mă 
părăseşti. 

Bill se ridică, privi scurt la sticlele de băutură, apoi se 
duse în bucătărie şi reveni cu un pahar cu suc de 
portocale: 

— Ştii că am avut un frate şi ştii că a murit, dar nu ştii 
că a fost ucis. 

Audra trase iute aer în piept. 

— Ucis! Oh, Bill, de ce nu mi-ai... 

— Spus? 

Râse. Acelaşi sunet lătrător: 

— Nu ştiu. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Pe vremea aia locuiam în Derry. Fusese o 
inundație, dar aproape se terminase, iar George se 
plictisea. Eu zăceam la pat, bolnav de gripă. M-a rugat 
să-i fac o bărcuţă dintr-o foaie de ziar. Învăţasem asta în 
tabără, cu un an în urmă. A spus că o s-o pună să 
plutească prin rigolă pe străzile Witcham şi Jackson, 
pentru că încă mai erau pline de apă. Aşa că i-am făcut 
bărcuţa, iar el mi-a mulţumit şi s-a dus afară, şi aia a 
fost ultima oară când l-am mai văzut viu pe fratele meu 
George. Dacă n-aveam gripă, poate că l-aş fi putut salva. 

Tăcu, frecându-şi obrazul stâng cu palma dreaptă. 
Ochii,  măriţi de lentilele ochelarilor, păreau 
îngânduraţi... Dar nu se uita la ea. 

— S-a întâmplat chiar acolo, pe Witcham Street, nu 
prea departe de intersecţia cu Jackson. Cel care l-a 
omorât i-a smuls braţul, aşa cum un copil de clasa a 
doua ar smulge aripa unei muşte. Medicul legist a 
conchis că murise fie din cauza şocului, fie a 
hemoragiei. Din câte-mi puteam da eu seama, diferenţa 
nu făcea nici cât o ceapă degerată. 

— Hristoase, Bill! 


— Presupun că te întrebi de ce nu ţi-am spus 
niciodată. Adevărul e că şi eu mă întreb. Iată, suntem 
căsătoriţi de unsprezece ani, şi până azi n-ai ştiut ce s-a 
întâmplat cu Georgie. Eu ştiu totul despre familia ta - 
până şi despre mătuşi şi unchi. Ştiu că bunicul tău a 
murit în garajul lui din Iowa City, moşmondind cu drujba 
când era beat. Ştiu lucrurile astea pentru că oamenii 
căsătoriţi, indiferent cât sunt de ocupați, ajung să afle 
aproape totul după o vreme. Şi dacă chiar se plictisesc 
şi încetează să mai asculte, oricum prind cumva de veste 
- prin osmoză. Sau mă înşel? 

— Nu, spuse ea cu voce slabă. Nu te înşeli, Bill. 

— Iar noi am fost întotdeauna dispuşi să vorbim unul 
cu altul, nu-i aşa? Vreau să zic, niciunul dintre noi nu s-a 
plictisit vreodată atât de tare, încât să fie nevoie de 
osmoză. 

— Păi, răspunse Audra, aşa credeam şi eu până azi. 

— Haide, Audra. Ştii tot ce mi s-a întâmplat în ultimii 
unsprezece ani de viaţă. Fiecare aranjament, fiecare 
idee, fiecare guturai, fiecare prieten, fiecare tip care mi- 
a făcut vreodată rău sau a încercat măcar. Ştii că m-am 
culcat cu Susan Browne. Ştii că uneori mă fac al 
dracului când beau şi pun discurile prea tare. 

— Mai ales Grateful Dead, comentă Audra, iar Bill 
râse. 

De astă dată zâmbi şi ea. 

— Mai ştii şi chestiile cele mai importante - lucrurile 
la care năzuiesc. 

— Da. Aşa se pare. Dar... 

Se opri, clătină din cap, stătu un moment pe gânduri. 

— Cât de mult are de-a face telefonul ăsta cu fratele 
tău, Bill? 

— Lasă-mă să-ţi povestesc cum ştiu eu. Nu încerca să 
mă grăbeşti până-n miezul problemei, că mă-ncurc. E 
atât de mare... Şi atât de... atât de bizar de groaznică... 
Incât încerc să mă strecor târâş până acolo, înţelegi... 
Nu mi-a trecut niciodată prin minte să-ţi spun despre 


Georgie. 

Îl privi, se încruntă, clătină uşor din cap - nu înțeleg. 

— Ce-ncerc eu să-ţi spun, Audra, e că nici măcar nu 
m-am mai gândit la George de douăzeci de ani şi mai 
bine. 

— Dar mi-ai spus că aveai un frate numit... 

— Am repetat un fapt. Atâta tot. Numele lui era un 
simplu cuvânt. Nu arunca absolut nicio umbră în mintea 
mea. 

— Dar cred că poate a aruncat o umbră peste visele 
tale, spuse Audra. Vocea îi era foarte calmă. 

Gemetele? Plânsul? 

li aprobă spusele dând din cap. 

— Cred că s-ar putea să ai dreptate, încuviinţă Bill. De 
fapt, aproape sigur ai dreptate. Dar visele pe care nu ţi 
le aminteşti nu contează cu adevărat, nu-i aşa? 

— Chiar vrei să spui că nu te-ai gândit la el deloc! 

— Da. Asta e. 

Pe chipul ei se putea citi doar scepticism: 

— Nici măcar la felul cumplit cum şi-a pierdut viaţa? 

— Nu până în ziua de azi, Audra. 

Audra se uită la el şi clătină iar din cap. 

— M-ai întrebat înainte de a ne căsători dacă am 
vreun frate sau vreo soră şi ţi-am spus că am avut un 
frate care a murit când eram copil. Ştiai că părinţii mei 
muriseră, iar tu aveai o familie atât de mare, încât îţi 
ocupa toată atenţia. Dar asta nu-i tot. 

— Ce vrei să zici? 

— Nu numai George a zăcut în gaura aia neagră. Nu 
m-am mai gândit la Derry de douăzeci de ani. Nici la cei 
cu care eram prieten - Eddie Kaspbrak și Richie Gură- 
spartă, Stan Uris, Bev Marsh... 

Îşi trecu mâinile prin păr şi râse strepezit. 

— E ca şi cum ai avea un caz de amnezie atât de grav, 
că nici măcar nu-ţi dai seama că-l ai. lar când a dat 
telefon Mike Hanlon... 

— Cine-i Mike Hanlon? 


— Alt puşti cu care eram prieteni - cu care m-am 
împrietenit după ce-a murit Georgie. Sigur că acum nu 
mai e puşti. Niciunul dintre noi nu mai este. Mike era la 
telefon. A zis: „Alo - vorbesc cu casa Denbrough?” şi eu 
am zis „Da”, iar el zice „Bill? Tu eşti?”, „Da”, zic, şi el 
zice „Aici Mike Hanlon” Numele ăsta nu însemna nimic 
pentru mine, Audra. Putea foarte bine să fi zis că vinde 
enciclopedii sau discuri cu Burl Ives. Şi pe urmă zice: 
„Din Derry”. Şi, când a zis asta, parcă s-a deschis în 
mine o uşă prin care a năvălit o lumină oribilă şi mi-am 
amintit cine era. Mi-am amintit şi de Georgie. Mi-am 
amintit de toţi ceilalţi. Şi toate astea s-au întâmplat... 

Bill pocni din degete. 

— Uite-aşa. Şi am ştiut că o să-mi ceară să vin. 

— Să te duci înapoi în Derry. 

— Mhm. 

Îşi scoase ochelarii, se frecă la ochi, o privi. Niciodată 
în viaţa ei nu mai văzuse un om care să arate atât de 
înspăimântat. 

— Înapoi în Derry. Pentru că am promis, a spus el, şi 
într-adevăr am promis. Am promis. Cu toţii. Noi, copiii. 
Stăteam în râul care curgea prin mijlocul Maidanului şi 
ne ţineam de mână şi ne-am tăiat palmele cu un ciob de 
sticlă ca şi când ne-am fi jucat de-a fraţii de cruce, doar 
că totul era real. 

Intinse spre ea palmele, şi în centrul fiecăreia Audra 
observă o mulţime de linii albe care ar fi putut să fie 
ţesut cicatrizat. Îl ţinuse de mână - de ambele mâini - de 
nenumărate ori, dar niciodată până acum nu mai 
remarcase cicatricele acelea mici din palmă. Erau 
palide, da, dar ar fi crezut... 

La petrecere! Petrecerea aceea! 

Nu cea unde se întâlniseră, deşi această a doua 
petrecere forma un epilog perfect pentru prima, fiind 
banchetul de încheiere a filmărilor la Puţul demonului 
negru. O beţie zgomotoasă, bairam în toată regula. 
Poate că un pic mai puţin vulgară decât alte câteva 


petreceri din Los Angeles la care participase, fiindcă 
filmările decurseseră mai bine decât ar fi avut ei dreptul 
să spere, şi o ştiau cu toţii. Pentru Audra Phillips 
mersese chiar şi mai bine, căci se îndrăgostise de 
William Denbrough. 

Care era numele aşa-zisei chiromante? Nu şi-l putea 
aminti acum, doar atât ştia - că era una dintre cele două 
asistente ale machiorului. 'Ţinea minte că fata îşi scosese 
bluza la un moment dat în timpul petrecerii (dezvăluind 
un sutien foarte străveziu) şi şi-o legase pe cap ca o 
basma țigănească. Ameţită zdravăn cu drog şi vin, citise 
în palme tot restul serii... Sau, cel puţin, până i se 
rupsese filmul. 

Audra nu mai ţinea minte dacă fata citise corect sau 
nu, inteligent sau neghiob; ea însăşi era destul de 
trotilată în seara aia. Ceea ce îşi amintea era că, la un 
moment dat, fata apucase palma lui Bill şi pe a ei şi-i 
declarase perfect  potriviţi. Erau  gemeni-de-viaţă, 
spusese ea. Îşi aducea aminte cum privea, mai mult 
decât doar puţin geloasă, la tânăra ce urmărea liniile 
palmei lui cu unghia ei elegant lăcuită - ce prostie părea 
totul, în mai mult decât ciudata subcultură a lumii 
filmului din Los Angeles, unde bărbaţii le plesneau pe 
femei peste poponeaţă la fel de banal cum le ciupeau de 
obraji bărbaţii din New York! Dar atingerea aceea 
avusese ceva intim şi jinduitor. 

Pe atunci, în palmele lui Bill nu se aflau cicatrice. 

Privise şarada cu ochiul amantei geloase şi era sigură 
de amintirea ei. Sigură de acest fapt. 

[i şi spuse aceasta lui Bill. 

— Ai dreptate, o aprobă el. Atunci nu le aveam. Şi, 
deşi nu pot jura, cred că nu le aveam nici aseară, în 
oraş, la restaurant. Ralph şi cu mine am făcut iarăşi 
skanderberg şi cred c-aş fi observat. 

Îi rânji, uscat, fără umor şi cu teamă: 

— Cred că au reapărut când mi-a dat telefon Mike 
Hanlon. Asta cred. 


— Bill, nu e cu putinţă! 

Dar întinse mâna după ţigări. Bill îşi privea mâinile: 

— Stan a făcut-o. Ne-a tăiat palmele cu un ciob de 
sticlă de Coca-Cola. Acum îmi amintesc foarte limpede. 

Ridică privirea spre Audra şi, în spatele ochelarilor, 
ochii îi erau trişti şi nedumeriţi. 

— Îmi amintesc cum scânteia în soare bucăţica aia de 
sticlă. Era una dintre alea noi, străvezii. Înainte sticlele 
de Coca erau verzi, mai ţii minte? 

Femeia clătină din cap, dar el n-o văzu. Continua să-şi 
studieze palmele. 

— Mi-l aduc aminte pe Stan cum şi-a tăiat ultimul 
mâinile, făcându-se că vrea să-şi spintece venele în loc 
să-şi taie doar palmele puţin. Cred că nu era decât o 
poantă, dar aproape că am făcut o mişcare spre el... Ca 
să-l opresc. Pentru că o secundă, două, păruse că o ia în 
serios. 

— Bill, nu, îl opri ea cu voce joasă. 

De data aceasta, a fost nevoită să îşi susţină 
încheietura mâinii drepte, mâna cu bricheta, cu cealaltă. 

— Cicatricele nu se pot reface. Sau sunt, sau nu sunt. 

— Le-ai văzut cumva şi înainte? Asta vrei să-mi spui? 

— Sunt foarte palide, spuse Audra mai tăios decât 
intenţionase. 

— Tuturor ne-a curs sânge. Stăteam cu picioarele în 
apă, nu departe de locul unde Eddie Kaspbrak, Ben 
Hanscom şi cu mine construiserăm digul atunci când... 

— Doar nu le referi la arhitect, nu? 

— Există un arhitect cu numele ăsta? 

— Doamne, Bill, dar a construit noul centru de 
comunicaţii al BBC-ului! Aia încă se mai ceartă dacă-i un 
vis sau un avorton! 

— Mă rog, nu ştiu dacă-i aceeaşi persoană. Nu mi se 
pare probabil, dar cred că s-ar putea să fie el. Ben, cel 
pe care-l cunoşteam eu, părea priceput la construcţii. 
Stăteam cu toţii acolo, iar eu ţineam mâna stângă a lui 
Bev Marsh în mâna mea dreaptă şi mâna dreaptă a lui 


Richie Tozier în stânga. Stăteam acolo în apă ca scoşi 
dintr-o cristelniţă şi ţin minte că vedeam la orizont 
turnul de apă din Derry. Era la fel de alb pe cât ţi-ai 
închipui că sunt cămăşile arhanghelilor, şi am promis, 
am jurat că dacă nu s-a terminat totul, dacă va mai 
începe vreodată să se întâmple... ne vom întoarce. Şi o 
s-o facem din nou. Şi-o să-i punem capăt. Pentru 
totdeauna. 

— Cui să-i puneţi capăt? ţipă ea, furioasă. La ce să 
puneţi capăt? Despre ce futu-i mama mă-sii tot vorbeşti? 

— Aş fi vrut să nu mă în-în-întrebi... începu Bill, apoi 
se opri. 

Audra văzu o expresie de groază buimacă întinzându- 
i-se pe faţă, ca o pată. 

— Dă-mi o ţigară! 

li întinse pachetul. Aprinse una. Nu-l mai văzuse în 
viaţa ei fumând. 

— Mai aveam şi obiceiul să mă bâlbâi. 

— Tu te bâlbâiai? 

— Da. Pe vremea aia. Ai spus că eram singurul bărbat 
pe care l-ai cunoscut la Los Angeles care îndrăzneşte să 
vorbească rar. Adevărul e că nu îndrăzneam să vorbesc 
repede. Nu era cumpănire. Nu era deliberare. Nici 
înţelepciune nu era. Toţi bâlbâiţii vindecaţi vorbesc 
foarte tărăgănat. E unul dintre trucurile pe care le 
înveţi, ca acela de a te gândi la numele al doilea înainte 
de a te prezenta cuiva, pentru că bâlbâiţii au mai mult 
de furcă la substantive decât la oricare alte cuvinte, şi 
cuvântul care le creează cele mai mari greutăţi pe 
lumea asta e primul lor nume. 

— Bâlbâit. 

Afişă un mic zâmbet, ca şi cum i-ar fi spus o glumă, iar 
ea nu prinsese poanta. 

— Până a murit Georgie, m-am bâlbâit într-un mod 
destul de rezonabil, spuse Bill, care deja începuse să 
audă cuvintele dublate în minte, ca şi cum ar fi fost 
despărțite infinitezimal în timp. Vorbele îi ieşeau pe 


gură lin, în stilul lui obişnuit, încet şi cadenţat, dar în 
gând auzea cuvinte ca Georgie şi rezonabil încălecându- 
se, devenind Ge-Ge-Georgie şi re-re-rez-z-zonabil. Vreau 
să spun că am avut câteva momente grele de tot - de 
obicei când eram strigat la lecţie, mai ales dacă ştiam 
într-adevăr răspunsul şi doream să-l spun -, dar cel mai 
adesea reuşeam. După ce a murit George, a devenit 
mult mai rău. Apoi, în jurul vârstei de paisprezece- 
cincisprezece ani, lucrurile au început din nou să se 
amelioreze. M-am dus la Liceul Chevrus High, din 
Portland, iar acolo era o logopedă, doamna Thomas, cu 
adevărat extraordinară. M-a învăţat câteva trucuri 
extrem de folositoare. Ca, de pildă, să mă gândesc la 
numele al doilea înainte de a spune „Salut, eu sunt Bill 
Denbrough” cu voce tare. Învăţam franceza şi m-a pus 
să traduc, în cazul că mă împiedic rău de vreun cuvânt. 
Aşa că, dacă stai în clasă şi te simţi de parc-ai fi cel mai 
mare găoz din lume zicând „a-a-a-ceastă ca-ca-ca-ca” iar 
şi iar ca o placă stricată, o dai pe franţuzeşte şi ce livre 
îţi iese de la sine din gură. A mers de fiecare dată. Şi 
imediat ce-o spuneai în franceză puteai reveni la engleză 
şi spuneai „această carte” fără absolut nicio problemă. 
Dacă te poticneai la un cuvânt cu s, ca sirenă sau stai, 
puteai să-l spui cu limba între dinţi; ssirenă, sstai. Şi nu 
te bâlbâiai deloc. Toate astea m-au ajutat, dar cel mai 
mult a contat faptul că am uitat complet oraşul Derry şi 
tot ce s-a întâmplat acolo. Pentru că atunci am uitat. Pe 
vremea când locuiam la Portland şi învăţam la Chevrus. 
N-am uitat totul dintr-o dată, dar acum, privind în urmă, 
aş spune că s-a întâmplat într-un interval de timp 
remarcabil de scurt. Poate că nici patru luni. Bâlbâiala 
şi amintirile mi s-au şters împreună. Cineva a dat cu 
buretele pe tablă şi toate vechile ecuaţii au dispărut. 

Bău ce-i mai rămăsese din suc. 

— Când m-am bâlbâit la „întrebi”, adineaori, a fost 
pentru prima oară în poate douăzeci şi unu de ani. 

O privi: 


— Mai întâi cicatricele, apoi bâ-bâ-bâlbâiala. Îl a-a- 
uzi? 

— Faci dinadins! exclamă Audra, speriată rău. 

— Nu. Cred că n-am nicio cale să conving pe cineva 
de asta, dar e adevărat. Bâlbâială e ciudată, Audra. [ţi 
dă fiori. La un anumit nivel, nici măcar nu-ţi dai seama 
că se întâmplă. Dar... mai e şi un lucru pe care poţi să-l 
auzi în minte. Ca şi cum o parte a capului tău ar 
funcţiona cu o secundă în avans faţă de restul. Sau unul 
dintre sistemele alea de reverberare pe care, în anii 
cincizeci, puştii aveau obiceiul să le pună în rablele lor, 
astfel ca sunetul difuzorului din spate să iasă cu o 
fracțiune de secundă du-după sunetul din difuzorul din 
fa-faţă. 

Se ridică şi începu să umble neliniştit prin încăpere. 
Arăta obosit, iar Audra se gândi cu oarecare stânjeneală 
cât de greu muncise el în ultimii treizeci de ani, ca şi 
cum ar fi fost posibil să-şi justifice mediocritatea 
talentului prin muncă furioasă, aproape fără o clipă de 
răgaz. Se pomeni chinuită de un gând foarte incomod, şi 
încercă să-l alunge, dar nu voia să se dea dus. Dacă în 
realitate la telefon fusese Ralph Poster, invitându-l pe 
Bill în oraş la cârciumă pentru o oră de skanderberg sau 
table, ori poate fusese Freddie Firestone, producătorul 
filmului Camera de la mansardă, care voia să îl consulte 
într-o problemă sau alta? Poate fusese o greşeală. 

La ce duceau asemenea gânduri? 

Păi, la ideea că toată afacerea asta cu Derry şi Mike 
Hanlon nu era decât o halucinație. O halucinație 
declanşată de o cădere nervoasă incipientă. 

Dar cicatricele, Audra - cum îţi explici cicatricele? Are 
dreptate. Nu erau acolo... Și acum sunt. Asta-i adevărul, 
şi-l ştii foarte bine. 

— Spune-mi şi restul, îi ceru ea. Cine l-a ucis pe 
fratele tău George? Ce-aţi mai făcut, tu şi ceilalţi copii? 
Ce aţi promis? 

Se apropie de ea, îi îngenunche în faţă ca un peţitor 


de modă veche şi îi apucă mâinile: 

— Cred că ţi-aş putea spune, zise el încetişor. Cred că, 
dacă aş dori-o într-adevăr, aş putea. Cea mai mare parte 
nu mi-o aduc aminte nici măcar acum, dar o dată ce voi 
fi început să vorbesc, îmi voi aminti. Simt amintirile 
alea... Aşteaptă să se nască. Sunt ca nişte nori grei de 
ploaie. Numai că ploaia asta va fi foarte murdară. 
Plantele care cresc după o asemenea ploaie ar fi nişte 
monştri. Poate că sunt în stare să le fac faţă împreună 
cu ceilalţi... 

— Ei ştiu? 

— Mike spunea că i-a sunat pe toţi. Crede că vor 
veni... cu excepţia lui Stan, poate. A spus că vocea lui 
Stan suna foarte straniu. 

— Mie totul îmi sună foarte straniu. Mă sperii cumplit 
de tare, Bill. 

— lartă-mă, spuse el şi o sărută. 

Parcă ar fi primit o sărutare de la un om complet 
străin; simţi că-l ura pe Mike Hanlon. 

— M-am gândit că ar trebui să-ţi explic cât de mult 
pot; că ar fi mai bine decât să mă furişez nevăzut în 
noapte. Cred că unii dintre ei poate tocmai asta şi fac. 
Dar trebuie să mă duc. Şi cred că Stan va fi acolo, 
indiferent cât de ciudat îi suna vocea. Sau poate că mi 
se pare aşa numai pentru că nu-mi pot imagina că eu 
însumi nu m-aş duce. 

— Din cauza fratelui tău? 

Bill clătină încet din cap: 

— Ţi-aş putea spune că da, dar ar fi o minciună. L-am 
iubit. Ştiu cât de neobişnuit trebuie să ţi se pară asta 
după ce ţi-am spus că nu m-am gândit la el timp de 
douăzeci de ani, Audra, dar l-am iubit ca dracu” pe 
băiatul ăla. 

Zâmbi puţin: 

— Era cam neastâmpărat, dar l-am iubit, înţelegi? 

Audra, care avea o soră mai mică, dădu din cap: 

— Înţeleg. 


— Dar nu de George e vorba. Nu pot să explic ce e. 
Mă... 

Privi pe fereastră la ceața zorilor: 

— Mă simt ca o pasăre când vine toamna şi ştie... Ştie 
pur și simplu că trebuie să zboare acasă. Asta-i 
instinctul, puiule... Şi instinctul e scheletul de fier pe 
care sunt clădite toate conceptele noastre despre libera 
voinţă. Doar dacă nu vrei să pui gura la furtunul de la 
aragaz, sau să muşti din pistol, sau să te arunci în 
prăpastie poţi să spui nu anumitor lucruri. Dar nu poţi 
refuza să alegi când ai de ales. Nu poţi opri destinul, aşa 
cum nu poţi opri zborul unei mingi de base-ball. Trebuie 
să mă duc. Promisiunea aia... îmi sta în creier ca un câr- 
cârlig de undiţă. 

Audra se ridică şi păşi cu grijă spre el; părea foarte 
fragilă, aproape gata să se spargă. li puse o mână pe 
umăr şi îl întoarse spre ea. 

— Atunci, ia-mă cu tine. 

Expresia de groază care i se ivi atunci pe chip - nu 
groază de ci pentru ea - era atât de copleşitoare în 
sinceritatea ei, încât femeia se trase înapoi, pentru 
prima oară înspăimântată cu adevărat. 

— Nu, spuse Bill. Nici să nu te gândeşti la asta, 
Audra. Nici să nu te gândeşti vreodată la asta. N-ai să te 
apropii la mai mult de cinci mii de kilometri de Derry. 
Cred că Derry urmează să fie un loc foarte nefast în 
următoarele câteva săptămâni. Ai să stai aici, şi ai să-ţi 
vezi de treabă, şi ai să prezinţi scuzele mele oriunde 
trebuie. Fă bine şi promite-mi asta! 

— Trebuie să promit? întrebă ea, nedesprinzându-şi o 
clipă ochii dintr-ai lui. Trebuie, Bill? 

— Audra... 

— Trebuie? Tu ai făcut o promisiune şi uite în ce te-ai 
băgat! Şi pe mine alături de tine, de vreme ce sunt soţia 
ta şi te iubesc. 

Mâinile lui mari i se strânseră dureros pe umeri: 

— Promite-mi! Promite! P-Pr-Pr-Pro-oo... 


Nu mai putu îndura cuvântul acela agăţat în gura lui 
ca zbătându-se în cârlig... 

— Promit, bine? Promit! izbucni ea în lacrimi. Acum 
eşti fericit? Iisuse! Eşti nebun, toată povestea asta-i o 
nebunie, dar promit! 

O cuprinse cu un braţ şi o conduse spre canapea. Îi 
aduse un brandy. Audra sorbi din pahar, regăsindu-şi 
puţin câte puţin controlul. 

— Când pleci, aşadar? 

— Azi. Cu Concorde. Pot să-l prind la fix dacă merg cu 
maşina până la Heathrow în loc să iau trenul. Freddie 
mă voia pe platou după prânz. Tu te duci înainte, la 
nouă, şi nu ştii nimic. 

Audra dădu din cap fără tragere de inimă. 

— Am să fiu la New York înainte de-a ieşi cine ştie ce 
drăcie. Şi la Derry până la apusul soarelui, dacă prind 
legăturile po-po-potrivite. 

— Şi eu când te mai văd? întrebă ea încet. 

Petrecu braţul peste umerii ei şi o strânse la piept, 
dar nu-i răspunse la întrebare. 


Derry: primul interludiu 


„Câţi ochi omeneşti... Au reuşit să le întrezărească 
secreta anatomie de-a lungul veacurilor?” 

Clive Barker, 

Cărţi însângerate 


Fragmentul de mai jos şi toate celelalte fragmente ale 
Interludiului sunt extrase din Derry: O istorie neoficială 
a oraşului, de Michael Hanlon. Acesta este un set 
nepublicat de însemnări şi fragmente de manuscris 
anexe (ce se succed ca nişte consemnări zilnice) găsite 
în seiful Bibliotecii Publice din Derry. Titlul atribuit e cel 
înscris pe coperta dosarului cu file detaşabile în care au 
fost păstrate aceste note anterior prezentei lor 
publicări. Pe de altă parte, autorul se referă la această 
lucrare în mai multe rânduri pe parcursul propriilor lui 
însemnări sub titlul: Derry: Privire prin uşa din spate a 
iadului. 

Este de presupus că domnul Hanlon s-a gândit destul 
de serios la ideea publicării unei lucrări accesibile 
publicului larg. 

2 ianuarie 1985 


Poate fi bântuit un oraş întreg? 

Bântuit în sensul în care se presupune că ar fi 
bântuite unele case? 

Nu numai o singură clădire din acel oraş, sau colţul 
unei singure străzi, sau un singur teren de baschet într- 
un părculeţ izolat, al cărui coş de baschet fără plasă se 
profila în asfinţit aidoma cine ştie cărui instrument de 
tortură obscur şi însângerat, nu numai o singură zonă - 
ci totul. Întreaga localitate. 

Se poate aşa ceva? 

Ascultati: 


Bântuit: „Vizitat adesea de fantome sau spirite”. Funk 
şi Wagnalls. 

Bântuire: „Recurenţă mintală persistentă; dificultate 
de a uita” Aceiaşi Funk şi prietenul său. 

A bântui: „A apărea sau a reveni adesea, în special 
sub formă de fantomă”. Dar - şi acum ascultați! — „Un 
loc vizitat frecvent: cuib,  bârlog,  speluncă...” 
Sublinierile îmi aparţin, desigur. 

Şi încă una. Aceasta, precum cea de dinainte, e o 
definiţie a bântuirii ca substantiv şi este cea care mă 
sperie cu adevărat: „Loc unde se hrănesc animalele.” 

Animale ca acelea care l-au bătut pe Adrian Mellon 
după care l-au aruncat de pe pod? 

Ca animalul care aştepta sub pod? 

Un loc unde se hrănesc animalele. 

Ce anume se hrăneşte în Derry? Ce anume se 
hrăneşte cu Derry? 

Ştiţi, într-un fel e interesant - nu ştiam că e posibil ca 
un om să ajungă atât de speriat cum sunt eu de la 
afacerea Adrian Mellon încoace, şi încă să mai fie în 
viaţă, necum să mai poată funcţiona. E ca şi cum aş fi 
căzut într-o poveste, şi toată lumea ştie că nu e cazul să 
te simţi atât de speriat până la sfârșitul poveştii, când 
cel care bântuie prin beznă iese în sfârşit din culise ca 
să se hrănească... Cu tine, desigur. 

Cu tine. 

Dar dacă aceasta e o poveste, nu este una dintre 
ororile acelea clasice ale lui Lovecraft, sau Bradbury, 
sau Poe. Vedeţi, ştiu - nu totul, dar destul. N-am început 
doar când am deschis ziarul News din Derry într-o zi din 
septembrie trecut, am citit stenograma  audierii 
preliminare a tânărului Unwin şi mi-am dat seama că 
acel clovn care l-a ucis pe George Denbrough e posibil 
să se fi întors. Practic, am început cam prin 1980 - cred 
că atunci o anume parte din mine care dormea s-a 
deşteptat... Ştiind că timpul său s-ar putea să se apropie 
iar. 


Care parte? Presupun că vigilenţa. 

Sau poate o fi fost glasul Ţestoasei. Da... Cred mai 
curând că asta a fost. Ştiu că la fel ar crede şi Bill 
Denbrough. 

Am descoperit ştiri despre orori vechi în cărţi vechi; 
am citit date despre atrocități de demult în periodice de 
demult; întotdeauna îndărătul minţii, în fiecare zi puţin 
mai tare, am auzit cochilia vuind de o anume forţă 
crescândă, închegându-se; părea că adulmec aroma 
amară de ozon a trăsnetelor ce vor veni. Am început să 
fac însemnări pentru o carte pe care aproape sigur nu 
voi apuca să trăiesc suficient ca să o scriu. Şi în acelaşi 
timp mi-am văzut de viaţa mea. Pe un anume nivel al 
minţii am trăit şi trăiesc cu cele mai groteşti, cele mai 
sucite orori; pe un altul am continuat să duc viaţa 
prozaică a bibliotecarului de orăşel. Pun cărţile în 
rafturi; întocmesc fişe pentru noii abonaţi; închid lectorii 
de microfilme pe care îi lasă uneori în funcţiune cititorii 
neglijenţi; glumesc cu Carole Danner despre cât de mult 
mi-ar plăcea să mă culc cu ea, iar ea îmi răspunde în 
glumă cât de mult i-ar plăcea să se culce cu mine. Şi 
amândoi ştim că ea de fapt glumeşte, iar eu de fapt nu 
glumesc, după cum la fel de bine ştim amândoi că ea n-o 
să stea multă vreme într-un loc pierdut ca Derry, iar eu 
voi fi aici până mor, lipind pagini rupte în Business 
Week, aşezându-mă la întrunirile lunare de achiziţie cu 
pipa într-o mână şi teancul de Library Journals în 
cealaltă... şi trezindu-mă din somn în puterea nopţii, cu 
pumnii îndesaţi în gură ca să-mi înăbuş urletele. 

Nu există niciun strop de adevăr în convențiile 
romanelor gotice. Părul nu mi-a albit. Nu am devenit 
somnambul. N-am început să fac comentarii oculte, nici 
să port un talisman în buzunarul hainei mele sport. Cred 
că râd puţin mai mult, atâta tot, şi uneori probabil că 
hohotele mele par cam ascuţite şi ciudate, căci se 
întâmplă ca oamenii să mă privească intrigaţi atunci 
când râd. 


O parte din mine - partea pe care Bill ar numi-o glasul 
Ţestoasei - spune că ar trebui să-i chem pe toţi, în seara 
asta. Dar sunt eu oare, chiar şi acum, absolut sigur? 
Vreau să fiu absolut sigur? Nu - bineînţeles că nu. Dar, 
Doamne, ceea ce i s-a întâmplat lui Adrian Mellon 
seamănă atât de mult cu ceea ce i s-a întâmplat lui 
George, fratele lui Bill Bâlbâitul, în toamna anului 1957. 

Dacă a început din nou, îi voi chema. Trebuie. Dar nu 
încă. Oricum e prea devreme. Ultima oară a început 
încet şi nu s-a pus cu adevărat în mişcare până în vara 
lui 1958. Aşa că... Aştept. Şi umplu aşteptarea cu nişte 
cuvinte scrise în acest caiet şi cu momente lungi când 
mă privesc în oglindă ca să-l văd pe străinul în care s-a 
transformat băiatul de odinioară. 

Chipul băiatului era studios şi timid; chipul bărbatului 
e cel al unui casier de bancă dintr-un western, tipul care 
n-are niciodată riduri, cel care abia apucă să ridice 
mâinile şi să facă o mutră speriată când intră hoţii. Iar 
dacă scenariul cere ca cineva să fie împuşcat de bandiți, 
el e acela. 

Acelaşi bătrân Mike. Cu ochii puţin cam holbatţi, 
poate, şi cam buhăit de nesomn, dar nu atât cât să 
observați dacă nu-l priviţi cu atenţie... Ca de la 
apropierea unui sărut, şi de mult n-am mai stat atât de 
aproape de cineva. Dacă îmi aruncaţi o privire fugară, s- 
ar putea să vă gândiţi: Citeşte prea multe cărţi, dar 
nimic mai mult. Mă îndoiesc că aţi bănui cât de greu se 
luptă omul cu faţă blândă ca a casierului de bancă, se 
luptă să nu-şi piardă minţile... 

Dacă vei da telefoanele acelea, s-ar putea să-i ucidă 
pe unii dintre ei. 

Acesta e unul dintre lucrurile pe care a trebuit să le 
privesc în faţă de-a lungul nopţilor nesfârşite când 
somnul nu mai voia să vină, nopţi când stăteam întins 
acolo în pat cu pijamaua mea albastră, cu ochelarii puşi 
cu grijă pe noptieră lângă paharul cu apă pe care 
întotdeauna îl pun acolo în caz că mă trezesc noaptea şi 


mi-e sete. Zac astfel în întuneric şi iau sorbituri mici din 
apă şi mă întreb cât de mult - sau cât de puţin - îşi 
amintesc ei. Într-un fel, sunt convins că nu-şi mai aduc 
aminte nimic din tot ce s-a-ntâmplat, pentru că nu au 
nevoie să-şi aducă aminte. Eu sunt singurul care aude 
glasul Ţestoasei, singurul care îşi aminteşte, pentru că 
sunt singurul care a stat aici în Derry. Şi, fiindcă s-au 
împrăştiat în cele patru vânturi, n-au nicio posibilitate 
de a cunoaşte modelul identic urmat de vieţile lor. A-i 
aduce înapoi, a le arăta acest model... Da, i-ar putea 
ucide pe unii dintre ei. l-ar putea ucide pe toți. 

Aşa că revăd totul în minte iar şi iar; îi revăd pe ei, 
încercând să-i reconstitui aşa cum erau şi aşa cum ar 
putea fi acum, încercând să mă hotărăsc care anume 
dintre ei e cel mai vulnerabil. Richie Gură-spartă Tozier, 
mă gândesc uneori - el era cel pe care Criss, Huggins şi 
Bowers păreau să pună mâna cel mai adesea, în ciuda 
faptului că Ben era atât de gras şi fugea atât de încet. 
Lui Richie îi era îngrozitor de teamă de Bowers - tuturor 
ne era frică de el -, dar şi tovarăşii lui se temeau de el 
ca de Dumnezeu. Dacă îi dau telefon acolo, în California, 
ce-ar crede oare? S-ar gândi că s-au întors bătăuşii, doi 
din mormânt, iar al treilea din casa de nebuni de la 
Juniper Hill, unde bate câmpii şi-n ziua de azi? Uneori 
mă gândesc că Eddie era cel mai slab. Eddie, cu mama 
lui cea uriaşă şi tiranică şi cumplitele lui crize de astmă. 
Beverly? Ea încerca întotdeauna să vorbească aşa de 
dur, însă era la fel de speriată ca toţi ceilalţi. Bill 
Bâlbâitul, făcând faţă unei orori ce nu se va şterge când 
îşi pune husa pe maşina de scris? Stan Uris? 

Un cuţit de ghilotină stă suspendat deasupra vieților 
lor, tăios ca briciul, dar, cu cât mă gândesc mai mult, cu 
atât sunt mai convins că habar nu au de prezenţa lui. Eu 
sunt cel care ţine mâna pe pârghie. Pot s-o trag doar 
deschizându-mi agenda telefonică şi sunându-i, unul 
câte unul. 

Poate că nu va trebui s-o fac. Mă agăţ de speranţa tot 


mai palidă că am confundat ţipetele iepureşti ale 
propriei mele minţi sfioase cu glasul mai profund şi mai 
adevărat al Ţestoasei. La urma urmei, ce ştiu eu? Mellon 
în iulie. Un copil găsit mort pe Neibolt Street în 
octombrie trecut, un altul găsit în Memorial Park la 
începutul lui decembrie, chiar înainte de prima zăpadă. 
Poate o fi făcut-o vreun vagabond, aşa cum susţin 
ziarele. Sau un nebun care de atunci a plecat din Derry 
ori s-a sinucis din cauza remuşcării şi a dezgustului de 
sine, cum scrie în unele cărţi că ar fi făcut şi Jack 
Spintecătorul. 

Poate. 

Dar micuța Albrecht a fost găsită exact peste drum de 
casa aceea blestemată de pe Neibolt Street... Şi a fost 
omorâtă în aceeaşi zi cu George Denbrough, în urmă cu 
douăzeci şi şapte de ani. lar micuţului Johnson, cel găsit 
în Memorial Park, îi lipsea un picior, smuls chiar de sub 
genunchi. Memorial Park este, desigur, locul Turnului 
de apă din Derry, iar băiatul a fost găsit aproape de 
baza acestuia. Turnul se află la o aruncătură de băț de 
Maidan; şi mai este şi locul unde Stan Uris i-a văzut pe 
băieţii aceia. 

Băieţii aceia morţi. 

Totuşi, încă se mai poate ca totul să nu fie decât fum 
şi miraje. Se poate. Sau coincidenţă. Sau poate ceva 
aflat între una şi alta - un soi de ecou malefic. E cu 
putinţă aşa ceva? Simt că s-ar putea. Aici, în Derry, s-ar 
putea orice. 

Cred că ceea ce a fost aici înainte încă se află aici - 
lucrul acela care era aici în 1957 şi 1958; lucrul care a 
fost aici în 1929 şi 1930, când The Black Spot a fost ars 
până în temelii de Legiunea din Maine pentru Decenţa 
Albă; lucrul care a fost aici în 1904 şi 1905 şi la 
începutul lui 1906 - cel puţin până a explodat oţelăria 
Kitchener; lucrul care a fost aici în 1876 şi 1877, lucrul 
care s-a arătat tot cam la fiecare douăzeci şi şapte de 
ani. Uneori vine puţin mai devreme, alteori puţin măi 


târziu... Dar vine întotdeauna. Pe măsură ce mă întorc 
tot mai adânc în trecut, însemnările greşite sunt tot mai 
greu de depistat, căci notele sunt din ce în ce mai 
sumare, iar petele albe din istoria narativă a regiunii, 
mereu mai mari. Dar a şti unde să cauţi - şi când să 
cauţi - contribuie mult la rezolvarea problemei. Căci el 
se întoarce... Se întoarce întotdeauna. 

El. 

Monstrul. Baubaul copilăriei noastre. 

Aşa că - da: cred că va trebui să dau telefoanele 
acelea. Cred că noi suntem cei destinati. Din cine ştie ce 
motiv, suntem cei aleşi pentru a-l opri pentru totdeauna. 
Ursită oarbă? Noroc orb? Sau tot păcătoasa aia de 
Ţestoasă? Oare ne comandă la fel cum şi vorbeşte? Nu 
ştiu. Şi mă îndoiesc că ar avea vreo importanţă. Cu mulţi 
ani în urmă, Bill a spus Țestoasa nu ne poate ajuta şi, 
dacă atunci a fost adevărat, înseamnă că trebuie să fie 
adevărat şi acum. 

Mă gândesc la noi cum stăteam în apă, ţinându-ne de 
mâini, făcând promisiunea de a reveni dacă va începe 
vreodată din nou - stăteam acolo ca nişte druizi strânşi 
în cerc, cu mâinile sângerându-şi propria promisiune, 
palmă pe palmă. Un ritual poate la fel de vechi ca însăşi 
omenirea, un cep dat pe neştiute în copacul atotputerii - 
cel care creşte pe linia de hotar dintre tărâmul a tot 
ceea ce ştim şi cel a tot ceea ce bănuim. Pentru că 
asemănările... 

Dar aici îmi fac propriul meu număr Bill Denbrough, 
bâlbâindu-mă iar şi iar pe acelaşi teren, recitând fapte şi 
multe supoziţii neplăcute (şi mai curând ridicole), care 
devin tot mai obsesive cu fiecare paragraf. Zadarnic. 
Inutil. Periculos, chiar. Dar e atât de îngrozitor de greu 
să aştepţi derularea evenimentelor. 

Caietul ăsta ar trebui să fie un efort de a trece dincolo 
de această obsesie, lărgindu-mi câmpul atenţiei - la 
urma urmei, în povestea asta sunt mai mult de şase 
băieţi şi o fată, niciunul dintre ei fericit, niciunul 


acceptat de semenii lor, care s-au poticnit de un coşmar 
în timpul unei veri fierbinţi pe vremea când Eisenhower 
era încă preşedinte. E o încercare de a da puţin camera 
înapoi, dacă vreţi - de a vedea tot oraşul, un loc unde 
aproape treizeci şi cinci de mii de oameni lucrează, şi 
mănâncă, şi dorm, şi se împerechează, şi fac 
cumpărături, şi conduc maşina, şi se plimbă, şi se duc la 
şcoală, şi intră la închisoare, şi uneori dispar în 
întuneric. 

Ca să ştii ce anume este un loc, cred cu adevărat că 
trebuie să ştii ce anume a fost. lar dacă ar trebui să aleg 
o zi când toate astea au reînceput pentru mine, ar fi ziua 
de primăvară timpurie din 1980 când m-am dus să-i fac 
o vizită lui Albert Garson, care a murit vara trecută - în 
vârstă de nouăzeci şi unu de ani, era la fel de plin de 
vremuri trecute ca şi de onoruri. A fost bibliotecar-şef 
aici din 1914 până în 1960, un interval de timp 
incredibil (dar el însuşi era un om incredibil), şi intuiam 
că, dacă exista vreun om care să ştie care istorie din 
zona aceasta putea constitui un bun punct de pornire, 
Albert Garson era acela. l-am pus întrebarea stând 
amândoi aşezaţi pe veranda casei sale, iar el mi-a dat 
răspunsul vorbind într-un fel de croncănit - înfrunta deja 
cancerul la gât care în cele din urmă avea să-l coste 
viaţa. 

— Niciuna nu face o para chioară. Cum ştii şi tu al 
naibii de bine. 

— Atunci, de unde ar trebui să încep? 

— Ce să începi, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Cercetarea istoriei acestei regiuni. A oraşului 
Derry. 

— Aha. Bine. Începe cu volumele lui Fricke şi 
Michaud. Se pare că-s cei mai buni. 

— Şi după ce le-am citit... 

— Să le citeşti? Pentru Dumnezeu, nu! Aruncă-le la 
coş! Asta să-ţi fie primul pas. Pe urmă citeşte-l pe 
Buddinger. Branson Buddinger a fost un cercetător al 


naibii de dezordonat şi suferea de cancer osos în ultima 
fază, dacă-i adevărat măcar jumătate din ce am auzit 
când eram ţânc, da’ când a venit la Derry avea inima la 
locul ei. Cele mai multe le-a priceput prost, da' le-a 
priceput prost cu simțire, Hanlon. 

Am râs puţin, iar Carson a rânjit cu buzele lui ca 
pielea tăbăcită - expresie de bună dispoziţie care era, la 
drept vorbind, cam înspăimântătoare. În clipa aceea 
arăta ca un vultur păzind fericit un animal proaspăt 
ucis, aşteptând să atingă exact stadiul potrivit de 
descompunere gustoasă înainte de a-şi începe cina. 

— Când ai terminat cu Buddinger, citeşte-l pe Ives. 
Notează-i pe toţi oamenii cu care a stat de vorbă. Sandy 
Ives încă mai lucrează la University of Maine. Folclorist. 
După ce l-ai citit, fă-i o vizită. Oferă-i o cină. Eu l-aş duce 
la Orinoka, pentru că la Orinoka cina pare că nu se mai 
sfârşeşte niciodată. Stoarce-l. Umple un carneţel cu 
nume şi adrese. Vorbeşte cu bătrânii cu care a vorbit şi 
el - cu ăia de-au mai rămas; mai suntem destul de 
puţini, a-ha-ha-ha! — şi mai scoate nişte nume şi de la 
ei. De-acum, o să ai toate datele care îţi trebuie, dacă 
eşti măcar pe jumate aşa de isteţ pe cât cred eu că eşti. 
Dacă iei la numărat destui oameni, ai să afli câteva 
lucruri care nu-s scrise în nicio istorie. Şi s-ar putea să 
descoperi că-ţi tulbură somnul. 

— Derry... 

— Ce-i cu el? 

— Derry e un loc rău, nu-i aşa? 

— Un loc rău? repetă Carson cu croncănitul acela 
şoptit al lui. Da’ ce-i aia bun? Ce-nseamnă cuvântul 
ăsta? Un loc bun înseamnă poze cu soarele care apune 
peste Kenduskeag? Dacă asta este, atunci Derry e un loc 
bun, pentru că există o droaie de poze drăguţe cu el. E 
bun un afurisit de comitet de fete bătrâne uscate strânse 
ca să salveze conacul guvernatorului sau să pună o 
placă memorială în faţa Turnului de Apă? Dacă asta-i 
bun, atunci Derry e la fel de bun ca ploaia, pentru că 


avem prea multe mâţe bătrâne care îşi vâră nasul în 
treburile tuturor. E bună statuia aia urâtă a lui Paul 
Bunyan în faţa Centrului Orăşenesc? Oh, să am eu 
numai un camion plin cu napalm şi vechea mea brichetă 
Zippo, ce-aş mai avea grijă de chestia aia împuţită, poţi 
să fii sigur... Da' dacă estetica unora e destul de largă 
ca să includă şi statuile de plastic, atunci Derry e bun. 
Intrebarea e ce înseamnă „bun” pentru tine, Hanlon? 
Hai? Mai la obiect, ce nu înseamnă „bun”? 

N-am putut decât să clatin din cap. Fie ştia, fie nu 
ştia. Fie avea să-mi spună, fie nu. 

— Te referi la poveştile neplăcute pe care poate ai să 
le auzi sau la alea pe care le ştii deja? Întotdeauna se 
găsesc poveşti neplăcute. Istoria unui oraş e ca un 
conac dărăpănat plin de odăi şi cămăruţe, de tobogane 
pentru rufe şi mansarde, şi fel de fel de mici ascunzători 
excentrice... Ca să nu mai vorbim şi de un tunel secret 
sau chiar două, la o adică. Dacă te apuci să explorezi 
Conacul Derry, o să dai peste tot soiul de lucruri. Da. S- 
ar putea să-ţi pară rău mai târziu, da’ ai să le găseşti şi, 
o dată ce-ai găsit un lucru, nu mai ai cum să-l „dez- 
găseşti”, nu? Unele odăi sunt încuiate, da' se mai află şi 
chei... Se află şi chei. 

Ochii îi luciră spre mine cu şiretenie bătrânească: 

— S-ar putea să ajungi să crezi că te-ai împiedicat de 
cel mai rău secret al oraşului... Dar întotdeauna mai e 
unul. Şi încă unul. Şi încă unul. 

— Dumneata... 

— Cred că acum va trebui să te rog să mă scuzi. Azi 
mă doare foarte rău gâtul. E vremea să-mi iau 
medicamentul şi să trag un pui de somn. 

Cu alte cuvinte, uite cuțitul, uite furculiţa, prietene; 
vezi ce poţi tăia cu ele. 

Am început cu istoria lui Fricke şi cu cea a lui 
Michaud. Am urmat sfatul lui Carson şi le-am aruncat la 
coş, dar mai întâi le-am citit. Erau atât de proaste pe cât 
sugerase el. Am citit istoria lui Buddinger, am copiat 


notele de subsol şi le-am pornit pe urme. Asta mi-a adus 
mai multe satisfacţii, dar notele de subsol sunt nişte 
ciudăţenii, ştiţi - ca potecile ce se întretaie printr-o ţară 
sălbatică şi anarhică. Se bifurcă, pe urmă iarăşi se 
bifurcă; la tot pasul poţi s-o iei pe o cale greşită care te 
duce fie într-o fundătură blocată de hăţişuri, fie într-o 
mlaştină cu nisipuri mişcătoare. „Dacă găsiţi o notă de 
subsol”, a spus odată un profesor de studiul bibliotecilor 
unei clase din care făceam şi eu parte, „călcaţi-o pe cap 
şi omorâţi-o înainte să facă pui” 

Iar ele fac pui, şi uneori progenitura e de soi, deşi eu 
cred că cel mai adesea nu e. Cele din rigida Istoria 
Vechiului Derry (Orono: University of Maine Press, 
1950) a lui Buddinger rătăcesc prin moştenirea unui 
secol de cărţi uitate şi disertaţii prăfuite în domeniul 
istoriei şi al folclorului, prin articole din reviste defuncte 
şi printre teancuri de rapoarte şi registre municipale de 
ţi-o iau minţile razna. 

Conversaţiile cu Sandy Ives au fost mai interesante. 
Sursele lui se întretăiau cu ale lui Buddinger din când în 
când, dar niciodată nu era mai mult de-o simplă 
intersectare. Ives şi-a petrecut o bună parte din viaţă 
trecând pe hârtie poveşti orale - basme, cu alte cuvinte 
- aproape textual, practică în care Branson Buddinger 
fără îndoială că ar fi văzut urmarea unei poteci 
lăturalnice. 

Ives scrisese un ciclu de articole despre Derry în anii 
1963-1966. Majoritatea moşnegilor cu care vorbise 
atunci erau de mult duşi la vremea când mi-am început 
eu investigaţiile, dar aveau fii, fiice, nepoți, veri. Şi, 
desigur, unul dintre marile adevăruri ale lumii e acesta: 
pentru fiecare moşneag care moare se naşte un nou 
moşneag. lar o poveste bună nu moare niciodată; 
întotdeauna e preluată de generaţiile următoare. Am 
şezut pe multe verande şi prispe din spatele caselor, am 
băut o groază de ceai, bere Black Label, bere de casă, 
bere-de-rădăcini, apă de la robinet, apă de izvor. Am 


ascultat multe, iar rolele magnetofonului meu se 
învârteau. 

Atât Buddinger, cât şi eu eram complet de acord într- 
o problemă: grupul originar de colonişti albi număra 
cam trei sute de persoane. Englezi. Aveau o cartă şi 
erau cunoscuţi oficial drept Compania Derry. Pământul 
atribuit lor acoperea zona cunoscută azi ca Derry, cea 
mai mare parte din Newport şi mici zone din oraşele 
înconjurătoare. Iar în anul 1741, toată lumea din oraşul 
Derry pur şi simplu a dispărut. Erau aici în luna iunie a 
acelui an - o comunitate care pe vremea aceea număra 
circa trei sute patruzeci de suflete - dar, o dată sosită 
luna octombrie, nu mai erau. Micul sat cu căsuțe de 
lemn se înălța complet pustiu. Una dintre ele, ridicată 
cândva cam pe locul unde se intersectează astăzi 
Witcham Street cu Jackson, a ars până-n temelii. Istoria 
lui Michaud declară ferm că toţi sătenii au fost 
masacrați de către indieni, dar nu există nicio bază reală 
pentru această ipoteză - cu excepţia singurei case arse. 
Mai probabil, soba cuiva s-a încins prea tare, iar casa s- 
a mistuit în flăcări. 

Masacru indian? Îndoielnic. Niciun os, niciun cadavru. 
Inundaţie? Nu în acel an. Molimă? Niciun cuvânt despre 
aşa ceva în oraşele din jur. 

Pur şi simplu au dispărut. Cu toţii. Toţi trei sute 
patruzeci. Fără urmă. 

Din câte ştiu eu, singurul caz cât de cât asemănător în 
istoria americană îl reprezintă dispariţia coloniştilor de 
pe Insula Roanoke, Virginia. Fiecare şcolar din ţară ştie 
despre asta, dar cine are cunoştinţă despre dispariţia de 
la Derry? Nici măcar oamenii care trăiesc aici, se pare. 
Am făcut un sondaj printre elevii din ciclul inferior care 
urmează cursul obligatoriu de istorie a statului Maine şi 
niciunul nu ştia o iotă despre asta. Apoi am controlat 
textul „Maine odinioară şi în zilele noastre” Indexul 
numără peste patruzeci de referiri la Derry, majoritatea 
privind anii înfloritori ai industriei de cherestea. Nimic 


despre dispariția coloniştilor originari... Şi totuşi, 
această - cum să-i spun? — această tăcere se integrează 
perfect în tiparul general. 

Există un soi de perdea de tăcere care ascunde multe 
dintre cele întâmplate aici... Şi totuşi, oamenii vorbesc. 
Cred că nimic nu i-ar putea opri pe oameni să 
vorbească. Dar trebuie să asculţi din greu, iar acesta e 
un talent deosebit. Mă pot lăuda că mi l-am dezvoltat în 
ultimii patru ani. Dacă n-aş fi făcut-o, atunci s-ar putea 
spune că aptitudinea mea pentru această muncă e într- 
adevăr slabă, căci am practicat-o foarte mult. Un bătrân 
mi-a povestit cum nevastă-sa auzise voci vorbindu-i din 
ţeava de scurgere a bucătăriei în cele trei săptămâni 
dinainte să le moară fiica - asta s-a întâmplat la 
începutul iernii 1957-1958. Fata despre care vorbea a 
fost una dintre primele victime ale valului de omoruri 
care a început cu George Denbrough şi nu s-a sfârşit 
până în vara următoare. 

— O grămadă-ntreagă de voci, toate bâiguind laolaltă, 
mi-a spus. 

Avea o staţie Gulf pe Kansas Street şi vorbea printre 
drumuri încete, şchiopătânde, spre pompe, unde umplea 
rezervoare de benzină, verifica nivelul uleiurilor şi 
ştergea parbrizele. Zise că odată le-a răspuns chiar, deşi 
era speriată. 

— S-a aplecat drept peste gaură şi a hăulit în jos, „Tu 
care mama dracu' mai eşti?” spune. „Cum îţi zice?” Şi 
toate vocile alea au răspuns, zice - mormăieli şi bâlbâieli 
şi urlete şi chiote, zbierate şi râsete şi te miri ce. Şi zice 
că spuneau ce-i grăise omu' posedat lu' lisus, ziceau: 
„Legiune e numele nostru”, zice nevastă-mea. Nu s-a 
mai apropiat de ghiveta aia doi ani. Preţ de ăi doi ani, 
după ce stăteam aici-şa douăşpe ceasuri pe zi, de mă 
cocoşam, treb'ia să mă duc acas’ şi să spăl toate vasele 
alea împuţite. 

Sorbea dintr-o cutie de Pepsi din automatul de lângă 
uşa biroului, om la şaptezeci şi doi-şi trei de ani, în 


salopetă gri decolorată de lucru, cu râuri de riduri 
şiroindu-i de la colţurile ochilor şi ale gurii. 

— De-acu' oi credea probabil că-s ţicnit de-a binelea, 
da’ să-ţi mai zic io cevaşilea, dacă-nchizi numa’ râjniţa 
aia, colo-şa. 

Am oprit magnetofonul şi i-am zâmbit: 

— "Ţinând seama de unele lucruri pe care le-am auzit 
în ultimii câţiva ani, ar trebui să te-ndepărtezi cale de-o 
poştă ca să mă convingi că eşti ţicnit. 

Zâmbi şi el, dar fără pic de haz. 

— Într-o seară spălam vasele, ca de-obicei - asta era-n 
toamna lu' cinzeşopt, după ce lucrurile s-au potolit. 
Nevastă-mea era sus, dormea. Betty fuse singuru' copil 
care-a găsit Dumnezeu v'odată de cuviinţă să ni-l deie, şi 
după ce-a murit nevastă-mea petrecea bună parte din 
timpu-i dormind. Am tras dopu' şi apa a-nceput să curgă 
pe ţeavă. Ştii zgomotu' pe care-l scoate apa cu săpun d- 
adevăratelea când curge pe ţeavă? Ca un soi de supt, ca 
o râgâială. Scotea zgomotu-ăla, da’ io nu mă gândeam la 
asta, numa’ ca să mă duc să tai nişte surcele-n hambar, 
şi tomnai cân' zgomotul ăla începe să se stingă, o auzii 
pe fiică-mea d-acolo de jos. O auzii pe Betty d-undeva 
din ţevile alea reci. Râdea. Era undevaşilea-n întuneric 
colo jos şi se râdea. Numa’ că suna niţel mai ca un 
zbieret, dacă stăteai s-asculţi atent. Sau şi una, şi alta. 
Zbiera şi se râdea colo jos în ţevi. Asta fu singura oară c- 
auzii una ca asta. Poate mi-oi fi-nchipuit numa’. Da’ N-aş 
prea-ş crede. 

S-a uitat la mine, iar eu m-am uitat la el. Lumina ce-i 
cădea pe faţă prin geamurile murdare îl încărca de ani, 
făcându-l să arate bătrân ca Matusalem. Ţin minte că în 
acel moment mi s-a făcut frig. Tare frig. 

— Crezi că-ţi înşir braşoave? mă întrebă. 

Bătrânul care să tot fi avut cam patruzeci şi cinci de 
ani în 1957, bătrânul căruia Dumnezeu îi dăruise o 
singură fiică, pe nume Betty Ripsom. Betty fusese găsită 
pe Outer Jackson Street imediat după Crăciunul din acel 


an, îngheţată, cu rămăşiţele spintecate. 

— Nu, am spus. Nu cred că-mi înşiri braşoave, 
domnule Ripsom. 

— Şi zău că zici drept, spuse el cu un soi de mirare. 
Ţi-o citesc pe faţă. 

Cred că atunci a mai vrut să-mi spună ceva, dar 
clopoţelul din spatele nostru a sunat ascuţit, şi o maşină 
a trecut peste furtunul întins pe asfalt şi a frânat lângă 
pompe. Când s-a auzit clopoţelul, am tresărit amândoi, 
iar eu am scos un țipăt mic. Ripsom s-a ridicat în 
picioare şi a şontâcăit afară spre maşină, ştergându-şi 
mâinile pe un ghemotoc de câlţi. Când a revenit 
înăuntru, m-a privit de parcă eram mai curând un străin 
insipid care tocmai se întâmplase să se abată din stradă. 
Mi-am luat rămas-bun şi am plecat. 

Buddinger şi Ives mai cad de acord asupra unui 
aspect: lucrurile chiar nu sunt în regulă aici, în Derry; în 
Derry lucrurile nu au fost niciodată în regulă. 

L-am văzut pentru ultima oară pe Albert Carson doar 
cu o lună înainte să moară. Cancerul i se agravase; din 
gât îi ieşeau şoapte răguşite. 

— Tot te mai gândeşti să scrii o istorie a oraşului 
Derry, Hanlon? 

— Mai cochetez cu ideea, am răspuns, dar bineînţeles 
că nu plănuisem niciodată să scriu o istorie a oraşului - 
nu tocmai - şi cred că o ştia. 

— 'Ţi-ar lua douăzeci de ani, şopti el, şi nimeni n-ar 
citi-o. Nimeni n-ar vrea s-o citească. Las-o baltă, Hanlon. 

Tăcu un moment, apoi adăugă: 

— Ştii, Buddinger s-a sinucis. 

Sigur că ştiam asta - dar numai pentru că oamenii 
întotdeauna vorbesc, iar eu învăţasem să ascult. 
Articolul din News o calificase drept cădere accidentală 
şi era adevărat că Branson Buddinger căzuse. Ceea ce 
neglija să menţioneze News era faptul că Buddinger 
căzuse de pe un taburet, în debara, şi că la ora aia 
tocmai avea un ştreang la gât. 


— Ştii despre ciclu? 

L-am privit uluit. 

— O, da, şopti Carson. Eu ştiu. La fiecare douăzeci şi 
şase sau douăzeci şi şapte de ani. Şi Buddinger ştia. 
Mulţi moşnegi ştiu, deşi e un lucru de care nu vorbesc 
cu voce tare, nici chiar dacă îi umpli cu rachiu. Las-o 
baltă, Hanlon. 

Întinse o mână ca o gheară de pasăre. Mă strânse de 
încheietură, şi am simţit cancerul fierbinte care scăpase 
de sub control şi îi făcea prăpăd prin trup, devorând tot 
şi toate dinăuntru - ceea ce nu însenina că la vremea aia 
mai putea să-i fi rămas prea multe organe sănătoase; 
dulapurile lui Albert Carson erau aproape goale. 

— Michael - asta-i o treabă în care nu-i bine să te 
bagi. Aici în Derry sunt chestii care muşcă. Las-o baltă. 
Las-o baltă. 

— Nu pot. 

— Atunci, păzea, spuse el. 

Deodată am văzut ochii uriaşi şi înfricoşaţi ai unui 
copil privind de pe faţa acelui bătrân muribund. Păzea. 

Derry. 

Oraşul meu natal. Botezat după comitatul cu acelaşi 
nume din Irlanda. 

Derry. 

Aici m-am născut, în spitalul din Derry; am învăţat la 
Şcoala Elementară din Derry; am urmat gimnaziul la 
Şcoala Medie de pe Number 9 Street, liceul la Derry. 
Apoi am studiat la Universitatea Statului Maine - „nu-i 
în Derry, da-i imediat mai încolo pe drum”, cum zic 
moşnegii -, după care m-am întors aici. La Biblioteca 
Publică din Derry. Sunt un mic orăşean ducând o viaţă 
de mic orăşean, unul dintre câteva milioane. 

Dar... 

Dar: 

În 1879, o echipă de tăietori de lemne a găsit 
rămăşiţele unei alte echipe ce petrecuse iarna 
înzăpezită într-o tabără în amonte pe râul Kenduskeag - 


în capătul locului pe care copiii încă îl mai numesc 
Maidanul. Erau nouă cu totul, toţi nouă tăiaţi în bucăţi. 
Se rostogoliseră capete... Ca să nu mai vorbim de 
braţe... Un picior sau două... lar penisul unui bărbat 
fusese țintuit cu un cui pe perete. 

Dar: 

În 1851, John Markson şi-a otrăvit toată familia, apoi, 
aşezat în mijlocul cercului pe care-l făcuse din cadavrele 
lor, a înfulecat o ciupercă „zâna-albă” întreagă. 
Chinurile morţii trebuie că i-au fost cumplite. Polițistul 
oraşului, care l-a găsit, a scris în raportul său că mai 
întâi avusese impresia că hoitul rânjeşte la el; a scris 
despre „groaznicul zâmbet alb al lui Markson” Zâmbetul 
alb era un dumicat întreg de ciupercă ucigaşă ce-i 
umplea toată gura; Markson continuase să mănânce 
chiar şi în timp ce crampele şi sfâşietoarele spasme 
musculare îi torturaseră trupul muribund. 

Dar: 

În Duminica Paştilor din 1906, proprietarii Oţelăriei 
Kitchener, care se înălța pe locul unde se află acum nou- 
nouţul Derry Mall, au organizat o căutare a ouălor de 
Paşti pentru „toţi copiii cuminţi din Derry”. Căutarea a 
avut loc în uriaşa hală a turnătoriei. Zonele periculoase 
au fost închise, iar angajaţii s-au oferit voluntari să stea 
de pază pentru a se asigura că nici unei fete şi nici unui 
băiat mai îndrăzneţ nu-i venea ideea să se strecoare pe 
sub bariere şi să exploreze locurile. Cinci sute de ouă de 
Paşti din ciocolată legate cu panglici viu colorate au fost 
ascunse în tot restul fabricii. Conform spuselor lui 
Buddinger, era câte un copil pentru fiecare dintre aceste 
ouă. Au luat-o la fugă chicotind, şi ţopăind, şi chiuind 
prin liniştea duminicală a Oţelăriei, găsind ouăle sub 
giganticele cuve basculante, în sertarele de la biroul 
maistrului, puse în echilibru între angrenajele mari şi 
ruginite ale roţilor dinţate, prin matriţele de la etajul 
trei (în fotografiile vechi, acestea arată ca nişte forme 
de cozonac din bucătăria unui uriaş). Trei generaţii de 


Kitcheneri erau de faţă ca să asiste la goana veselă şi să 
acorde premii la sfârşitul căutării, care avea să aibă loc 
la ora patru, indiferent că fuseseră găsite sau nu toate 
ouăle. De fapt totul s-a terminat cu patruzeci şi cinci de 
minute mai devreme, la trei şi un sfert. Acela a fost 
momentul când oţelăria a explodat. Şaptezeci şi doi de 
oameni au fost scoşi morţi din ruine, înainte de apusul 
soarelui. Totalul a fost de o sută de cadavre. Optzeci şi 
opt dintre victime erau copii. În miercurea următoare, 
când oraşul încă mai zăcea contemplând în tăcere 
înlemnită tragedia, o femeie a găsit capul băieţelului de 
nouă ani Robert Dohay agăţat în crengile mărului ei din 
spatele casei. Micul Dohay avea ciocolată în dinţi şi 
sânge în păr. A fost ultimul dintre morţii înregistraţi. 
Din opt copii şi un adult nu s-a mai găsit nici urmă. A 
fost cea mai mare tragedie din istoria oraşului Derry, 
mai mare chiar decât focul de la The Black Spot din 
1930, şi nu i s-a găsit niciodată vreo explicaţie. Toate 
cele patru boilere ale Oţelăriei au fost lichidate. Nu 
numai închise; lichidate. 

Dar: 

Rata criminalităţii în Derry e de şase ori mai mare 
decât în oricare alt oraş asemănător ca mărime din New 
England. Mi-am găsit concluziile preliminare în această 
privinţă atât de greu de crezut, încât i-am oferit cifrele 
unuia dintre salahorii de la liceu, care, când nu stă în 
faţa calculatorului său, îşi petrece timpul la mine în 
bibliotecă. El a mers cu câţiva paşi mai departe - 
zgândăreşte un salahor, şi vei găsi un perfecţionist - 
adăugând încă o duzină de orăşele în ceea ce numea el 
„fondul comun” şi oferindu-mi un grafic pe computer pe 
a cărui linie Derry iese în evidenţă ca un deget 
cangrenat. „Probabil că oamenii sunt aici al dracu' de 
iuți la mânie, domnule Hanlon”, a fost singurul lui 
comentariu. Nu i-am răspuns. Dacă aş fi făcut-o, poate 
că i-aş fi spus că oricum în Derry ceva este tare iute la 
mânie. 


Aici, în Derry, copiii dispar inexplicabil şi fără a mai fi 
găsiţi, într-un ritm de  patruzeci-şaizeci pe an. 
Majoritatea sunt adolescenţi. Se presupune că fug de 
acasă. Cred că unii chiar asta fac. 

Iar în perioada a ceea ce Albert Carson ar numi, fără 
îndoială, termenul ciclului, rata dispariţiilor 
înregistrează un salt uriaş. În anul 1930, de exemplu - 
anul când a ars The Black Spot -, au avut loc peste o 
sută şaptezeci de dispariţii de copii în Derry - şi trebuie 
să reţineţi că acestea nu sunt decât dispariţiile raportate 
la poliţie şi, prin urmare, documentate. Nimic 
surprinzător în asta, mi-a spus actualul şef al poliţiei 
când i-am arătat statistica. Frau anii de Criză. 
Majoritatea probabil s-au săturat să mai mănânce supă 
de cartofi sau să meargă acasă lihniţi de foame şi au 
luat-o la drum, în căutare de ceva mai bun. 

În timpul anului 1958, o sută douăzeci şi şapte de 
copii, în vârstă de trei până la nouăsprezece ani, au fost 
daţi dispăruţi în Derry. Am avut vreo Criză în 1958? l-am 
întrebat pe şeful Rademacher. Nu, a răspuns el. Dar 
oamenii se mută des, Hanlon. Mai ales pe copii îi 
mănâncă tălpile. S-au certat cu bătrânii într-o seară 
când au venit târziu de la întâlnire şi pac, s-au dus. 

l-am arătat şefului Rademacher fotografia lui Chad 
Lowe apărută în numărul din aprilie 1958 al revistei 
News. Credeţi că ăsta a fugit de acasă după o ceartă cu 
bătrânii fiindcă a venit târziu de la întâlnire, domnule 
şef Rademacher? Avea trei ani şi jumătate când nu l-a 
mai văzut nimeni. 

Rademacher m-a fixat cu o privire acră şi mi-a spus că 
sigur că i-a făcut plăcere să stea de vorbă cu mine, dar, 
dacă nu mai e nimic altceva, el are treabă. Am plecat. 

Bântuit, bântuire, a bântui. 

Adesea vizitat de fantome sau spirite, de pildă prin 
ţevile de sub chiuvetă; a apărea sau a reveni frecvent, 
ca de exemplu la fiecare douăzeci şi cinci, douăzeci şi 
şase sau douăzeci şi şapte de ani; loc unde se hrănesc 


animalele, ca în cazurile lui George Denbrough, Adrian 
Mellon, Betty  Ripsom, micuţei Albrecht, micului 
Johnson. 

Loc unde se hrănesc animalele. Da, asta-i explicaţia 
care mă bântuie pe mine. 

Dacă se mai întâmplă ceva - indiferent ce - am să dau 
telefoanele. Va trebui. Între timp, îmi rămân supoziţiile, 
neliniştea şi amintirile - blestematele mele de amintiri. 
A, şi încă un lucru - am acest caiet, nu-i aşa? Zidul 
plângerii mele. Şi iată-mă stând aici, cu mâna 
tremurându-mi atât de tare, încât aproape că nu pot 
scrie, iată-mă aşezat aici în biblioteca pustie după ora 
închiderii, ascultând sunetele abia auzite din rafturile 
cufundate în întuneric, privind umbrele aruncate de 
globurile galbene cu lumină difuză, pentru a mă asigura 
că nu se mişcă... Sau că nu se schimbă. 

lată-mă stând aici lângă telefon. 

Pun pe el mâna liberă... O las să alunece în jos... Ating 
orificiile discului care m-ar putea pune în legătură cu ei 
toţi, cu vechii mei prieteni. 

Împreună am coborât în adâncuri. 

Împreună am coborât în întuneric. 

Am mai ieşi oare din beznă dacă ne-am duce acolo şi a 
doua oară? 

Nu cred. 

Dă, Doamne, să nu fiu nevoit să-i chem. 

Dă, Doamne! 


Partea a doua 
Derry: al doilea interludiu 


„Eu sunt ceea ce vedeţi. 
Tinereţea îngropată înlăuntru-mi 
poate depune mărturie. Rădăcini? 
Toţi avem rădăcini.” 
William Carlos Williams, 
Paterson 


„Mă întreb uneori ce o să se aleagă de mine, 
Tristeţea verii nu-i chip s-o vindec.” 
Eddie Cochran 


Capitolul 4 
Ben Hanscom trage o căzătură 


1 


În jurul orei 11.45, una dintre stewardesele ce 
serveau la clasa întâi pe linia Omaha-Chicago zborul 41, 
United Airlines, are un şoc îngrozitor. Câteva clipe, 
crede că pasagerul de la 1-A a murit. 

Când s-a îmbarcat, la Omaha, şi-a spus în sinea ei: 
„Oh băiete, bucluc la orizont. E beat ca un porc” 
Duhoarea de whisky din jurul capului lui i-a amintit 
fugar de norul de praf care-l înconjoară întotdeauna pe 
băieţelul nespălat din benzile desenate Peanuts - Pig 
Pen, aşa il cheamă. Era neliniştită în legătură cu Primul 
Serviciu, care constă in servirea  tăriei. Avea 
convingerea că va cere de băut porție probabil dublă. 
Atunci ar fi trebuit să se hotărască dacă-l serveşte sau 
nu. De asemenea, ca să fie şi mai multă distracţie, în 
seara asta au fost fulgere şi trăsnete pe tot traseul şi e 
absolut sigură că la un moment dat individul, un tip 
costeliv îmbrăcat în blugi şi catifea reiată, va începe să 
vomite. 

Dar, când a venit Primul Serviciu, omul cel înalt nu a 
comandat decât un pahar cu sifon, pe un ton extrem de 
politicos. Lampa lui de serviciu nu s-a aprins, iar 
stewardesa îl uită curând cu totul, pentru că zborul e 
dintre cele cu probleme. Este de fapt un zbor de soiul 
acelora pe care vrei să le uiţi de cum se încheie, unul 
din acelea în timpul cărora ai putea - dacă ai avea timp 
- să-ţi pui câteva întrebări pe tema propriei tale 
Ssupravieţuiri. 

Cursa United 41 face slalom printre  vârtejuri 
urâcioase de tunete şi fulgere, aidoma unui schior 
iscusit. Aerul e foarte dur. Pasagerii exclamă şi fac 
glume proaste şi neliniştite pe seama fulgerelor pe care 


le pot vedea aprinzându-se şi stingându-se printre 
coloanele groase de nori ce înconjoară avionul! 

— Mămico, Doamne-Doamne le face poze la îngeri? 
întrebă un băieţel, iar mama lui, verde la faţă, scoate un 
râs forțat. 

Primul Serviciu reiese ca fiind singurul serviciu la 
bordul Cursei 41 în seara asta. Semnalul de prindere a 
centurilor se aprinde la douăzeci de minute după 
decolare şi aşa rămâne. Totuşi, stewardesele rămân pe 
culoarul dintre fotolii, răspunzând apelurilor care sunt 
trase ca artificiile în timpul petrecerilor din inalta 
societate. 

— Ralph e ocupat în seara asta, îi spune stewardesa- 
şefă, trecând pe lângă ea. 

Se înapoiază la clasa „turist” cu o provizie proaspătă 
de pungi pentru rău de avion. E o frază semi-codificată, 
semi-banc. Ralph e întotdeauna ocupat în timpul 
zborurilor cu probleme. Avionul se clatină, cineva ţipă 
încet, stewardesa se răsuceşte puțin şi întinde mâna, ca 
să-şi recapete echilibrul, şi se pomeneşte privind în ochii 
holbați, lipsiţi de expresie, ai omului de pe locul 1-A. 

O, Doamne sfinte, e mort, îşi spune ea. Băutura pe 
care-a tras-o înainte să urce... Pe urmă hapurile... 
Inima... Spaima de moarte. 

Ochii omului înalt sunt aţintiţi asupra ei, dar nu o văd. 
Nu se clintesc. Sunt perfect sticloşi. Cu siguranţă sunt 
ochii unui mort. 

Stewardesa se întoarce dinspre privirea aceea 
cumplită, cu inima bătându-i în gât la galop, întrebându- 
se cum să procedeze, ce să facă şi mulțumindu-i lui 
Dumnezeu că cel puţin omul nu avea un vecin de scaun 
care să tipe, stârnind panică. Hotărăşte s-o înştiinţeze 
mai întâi pe stewardesa-şefă, apoi echipajul de bărbaţi 
din faţă. Poate vor putea să-l înfăşoare într-o pătură şi 
să-i închidă ochii. Pilotul va ţine aprins anunţul 
deprindere a centurilor chiar dacă văzduhul se 
linişteşte, aşa că nimeni n-o să iasă pe interval să 


meargă la toaletă, iar când ceilalţi pasageri vor debarca 
au să creadă doar că doarme dus... 

Aceste gânduri îi trec repede prin minte, şi se 
răsuceşte să mai privească o dată, să fie sigură. Ochii 
lipsiţi de viaţă şi vedere îi fixează pe-ai ei... lar apoi 
cadavrul ridică paharul cu sifon şi soarbe din el. 

Chiar în acel moment avionul se clatină din nou, se 
înclină, iar micul țipăt de surpriză al stewardesei se 
pierde printre celelalte, mai energice, strigăte de frică. 
Atunci ochii omului se mişcă - nu mult, dar îndeajuns ca 
fata să înţeleagă faptul că e viu şi o vede. Şi îşi spune: la 
te uită, când a venit la bord credeam că are cincizeci şi 
ceva, dar nu-i nici pe departe aşa de bătrân, cu tot părul 
lui cărunt. 

Se apropie de el, deşi poate auzi sunetul nerăbdător 
al butoanelor de apel în spatele ei (Ralph e într-adevăr 
ocupat astă-seară: după aterizarea în deplină siguranţă 
la O'Hare, peste treizeci de minute, stewardesele vor 
arunca mai bine de şaizeci de pungi pentru rău de 
avion). 

— E totul în regulă, domnule? il întrebă ea, 
surâzătoare. 

Îşi simte surâsul fals, ireal. 

— Totul e bine şi minunat, spune omul cel slab. 

Fata aruncă o privire spre eticheta de clasa întâi 
fixată în micul suport de pe spătarul fotoliului şi vede că 
se numeşte Hanscom. 

— Bine şi minunat. Da” ne cam scutură-n seara asta, 
nu-i aşa? Nu vă mai vedeți capul de treabă, bănuiesc. 
Nu vă deranjati pentru mine. Mi-e... 

Afişează un zâmbet lugubru, un zâmbet care o trimite 
cu gândul la sperietorile de ciori fâlfâind pe câmpiile 
moarte de noiembrie. 

— Mi-e bine şi mă simt minunat. 

— Păreaţi 

(mort) 

nu prea în apele dumneavoastră. 


— Mă gândeam la zilele de altădată. Abia în seara 
asta, mai devreme, mi-am dat seama că a existat şi aşa 
ceva, alte vremuri, cel puţin în ce mă priveşte pe mine. 

Alte butoane de apel apăsate. 

— Sunteţi bună, domnişoară? o chemă nervos cineva. 

— Ei, dacă sunteţi absolut sigur că vă simţiţi bine... 

— Mă gândeam la un stăvilar pe care l-am construit 
cu nişte prieteni de ai mei, spune Ben Hanscom. Primii 
prieteni pe care i-am avut în viața mea, separe. Ei 
construiau stăvilarul, când... 

Se întrerupe, face o mutră uluită, apoi izbucneşte în 
râs. E un râs sincer, aproape râsul lipsit de griji al unui 
băieţandru, şi sună foarte ciudat în avionul ăsta care se 
zguduie şi se zgâlţăie. 

—... Când le-am căzut şi eu pe cap. Şi aproape asta 
am făcut, literalmente. Oricum, făceau un tărăboi 
infernal cu stăvilarul ăla. Mi-aduc aminte de asta. 

— Stewardesă? 

— Scuzaţi-mă, domnule - ar trebui să-mi fac iar 
rondul. 

— Sigur că da. 

Fata se îndepărtează grăbită, bucuroasă să scape de 
căutătura aceea - moartă, aproape hipnotică. 

Ben Hanscom întoarce capul spre fereastră şi priveşte 
afară. Fulgerele explodează înăuntrul uriaşilor nori 
cumulus la cincisprezece kilometri depărtare de aripa 
din dreapta. In străfulgerările bâlbâite de lumină, norii 
par nişte enormi creieri transparenți, plini de gânduri 
negre. 

Caută în buzunarul vestei, dar dolarii de argint nu mai 
sunt. Au trecut din buzunarul său într-al lui Ricky Lee. 
Deodată îşi doreşte să fi păstrat măcar unul. Poate i-ar fi 
prins bine. Sigur că te poți duce la orice bancă - cel 
puțin atunci când nu topi la opt mii de metri înălţime, 
poți - şi să scoţi de-acolo un pumn de dolari din argint, 
dar nu ai ce face cu tartinele alea nenorocite de cupru 
pe care în vremurile astea guvernul încearcă să le facă 


să treacă drept bani adevăraţi. lar pentru vârcolaci, 
vampiri şi tot soiul de chestii care colcăie sub lumina 
stelelor, de argint ai nevoie; argint cinstit. Ai nevoie de 
argint ca să opreşti un monstru. Ai nevoie... 

Închide ochii. În jurul lui, văzduhul e plin de clopote. 
Avionul se leagănă, se zguduie şi saltă, iar văzduhul e 
plin de clopote. Clopote? 

Nu... clopoței. 

Erau clopoței, era clopotelul, clopoțelul tuturor 
clopoţeilor, cel pe care l-ai aşteptat tot anul după ce te- 
ai săturat de şcoală, şi asta se întâmplă întotdeauna cam 
pe la sfârşitul primei săptămâni. Clopoțelul, cel care 
anunţa din nou libertatea, apoteoză a tuturor clopoțeilor 
de şcoală. 

Ben Hanscom stă în fotoliul lui de clasa întâi, 
suspendat printre tunete, la opt kilometri altitudine, cu 
Chipul întors spre fereastră, şi simte zidul timpului 
subțiindu-se dintr-o dată; un soi de peristaltism 
cumplit/minunat a început să se producă, îşi spune: O, 
Doamne, sunt digerat de propriul meu trecut. 

Fulgerele îi joacă năzuros pe faţă şi, deşi n-o ştie, 
tocmai s-a schimbat data. 28 mai 1985 a devenit 29 mai 
peste regiunea întunecată şi furtunoasă care e în 
noaptea asta vestul Illinoisului; fermieri cu spinarea 
frântă de muncă dorm buştean dedesubt şi-şi visează 
visele lor încâlcite şi cine ştie ce s-ar putea mişca în 
hambarele lor şi în pivnițele şi tarlalele lor în timp ce 
fulgerul păşeşte şi tunetul glăsuieşte? Nimeni nu ştie 
aceste lucruri; nu ştiu decât că puterea s-a dezlănțuit în 
noapte şi că văzduhul e înnebunit de înaltele voltaje ale 
furtunii. 

Dar clopoței răsună la opt mii de metri înălțime, în 
timp ce avionul răzbate iar în cer deschis, în timp ce 
înaintarea îi devine din nou stabilă; sunt clopoței, este 
clopoțelul, în timp ce Ben Hanscom doarme; şi, în timp 
ce doarme, zidul dintre trecut şi prezent dispare 
complet, iar el se rostogoleşte în urmă prin ani ca un om 


care cade într-un puț adânc - Navigatorul Timpului, 
poate, al lui Wells, căzând cu o treaptă de fier ruptă în 
mână, tot mai jos spre ţara Mormolocilor, unde maşinile 
bubuie iar şi iar în tunelurile nopţii. E anul 1981, e 
19771969; şi deodată iată-l aici, aici în iunie 1958; 
lumina bogată a verii scaldă totul şi, pe sub pleoapele 
adormite, pupilele lui Ben Hanscom se contractă la 
comanda creierului său care visează, care nu mai vede 
întunericul aşternut peste statul Illinois, ci lumina 
strălucitoare a soarelui unei zile de iunie în Derry, 
Maine, cu douăzeci şi şapte de ani în urmă. 

Clopoţei. 

Clopoţelul. 

Scoala. 

Scoala s-a... 

Scoala s-a... 


2 


sfârşit! 

Sunetul clopoţelului zornăia necontenit în lungul 
coridoarelor şcolii din Derry, o clădire mare din 
cărămidă ce se înălța pe Jackson Street, iar la auzul său 
copiii din clasa a cincea în care învăţa şi Ben Hanscom 
scoseseră un chiot spontan - iar doamna Douglas, 
îndeobşte cea mai severă dintre profesoare, nu făcu 
niciun efort să-i potolească. O fi ştiut că era imposibil. 

— Copii! strigă ea când rumoarea se stinse. Puteţi să 
fiţi atenţi încă un ultim moment? 

Acum în clasă se răspândi un murmur de sporovăială 
agitată, amestecată cu câteva gemete. Doamna Douglas 
ţinea în mână carnetele de note. 

— Zău că sper c-am trecut! îi ciripi Sally Mueller lui 
Bev Marsh, care stătea pe rândul de alături. 

Sally era isteaţă, drăguță, vioaie. Bev era şi ea 
drăguță, dar pe faţa ei nu se vedea nici pic de vioiciune 
în acea după-amiază, chiar dacă era ultima zi de şcoală. 
Şedea privindu-şi posomorâtă pantofii ieftini. Pe un 


obraz avea o vânătaie îngălbenită, în curs de dispariţie. 

— Mi se rupe dac-am trecut sau nu, răspunse Bev. 

Sally strâmbă din nas. Domnişoarele nu folosesc un 
asemenea limbaj, dădea de înţeles grimasa ei. Apoi se 
întoarse spre Greta Bowie. Probabil că numai tulburarea 
de a fi auzit clopoţelul anunțând sfârşitul unui alt an de 
şcoală o făcuse pe Sally să uite de sine şi să-i vorbească 
lui Beverly, îşi spuse Ben. Sally Mueller şi Greta Bowie 
proveneau amândouă din familii bogate, cu case pe 
West Broadway, câtă vreme Bev venea la şcoală dintr- 
unul dintre blocurile alea de apartamente jegoase de pe 
Lower Main Street. Lower Main Street şi West 
Broadway nu erau despărțite decât de trei kilometri, dar 
până şi un puşti ca Ben ştia că distanţa reală era 
comparabilă cu cea dintre Pământ şi planeta Pluto. Tot 
ce aveai de făcut era să te uiţi la puloverul ei ieftin, la 
fusta prea mare, căpătată probabil de la Armata 
Salvării, şi la mocasinii scâlciaţi, ca să ştii cât de 
departe erau una de alta. Dar Ben o plăcea totuşi mai 
mult pe Beverly - mult mai mult. Sally şi Greta aveau 
haine frumoase, şi bănuia că îşi ondulează părul sau şi-l 
fac permanent sau cam aşa ceva o dată pe lună, însă nu 
credea că asta schimbă în vreun fel adevărul. Puteau ele 
să-şi facă părul permanent o dată pe zi, că tot o pereche 
de mucoase încrezute erau. 

Pe Beverly o găsea mai drăguță... Şi mult mai 
frumoasă, deşi nici într-un milion de ani n-ar fi îndrăznit 
să-i spună una ca asta. Şi totuşi, uneori, în puterea 
iernii, când lumina de afară părea galben-somnoroasă, 
ca o pisică încovrigată pe sofa, când doamna Douglas 
torcea înainte despre matematici (cum se face 
împărţirea printr-un împărţitor mai mare decât 12, sau 
cum se găseşte numitorul comun a două fracţii pentru a 
le putea aduna), sau citea întrebările din Shining 
Bridges, ori vorbea despre zăcămintele de cositor din 
Paraguay, în zilele acelea când părea că şcoala nu o să 
se mai sfârşească niciodată şi când părea că asta nici nu 


prea conta, pentru că afară întreaga lume era o 
mocirlă... în zilele acelea Ben se uita uneori cu coada 
ochiului la Beverly, pândindu-i faţa, iar inima îl durea cu 
disperare şi totodată îi devenea oarecum mai plină. 
Bănuia că făcuse o pasiune pentru ea sau era 
îndrăgostit, şi de asta se gândea la Beverly întotdeauna 
când The Penguins cântau la radio „Inger pământesc - 
draga mea dragă / te iubesc tot timpul...” Mda, era o 
prostie, sigur că da, fleşcăită ca un şerveţel folosit, dar 
era bine, pentru că nu avea s-o spună niciodată. Se 
gândea că băieţilor graşi nu li se îngăduie să iubească 
fetele drăguţe decât în taină. Dacă ar fi spus cuiva ce 
simţea (dar nici n-avea cui să-i spună), persoana aceea 
probabil c-ar fi râs până o lovea un atac de cord. Iar 
dacă i-ar spune vreodată lui Beverly, fie ar fi râs şi ea 
(ceea ce era rău), fie ar fi scos horcăieli de scârbă (ceea 
ce era şi mai rău). 

— Acum vă rog să vă ridicaţi în picioare imediat ce vă 
strig numele. Paul Anderson... Caria Bordeaux... Greta 
Bowie... Calvin Clark... Cissy Clark... 

În timp ce erau strigaţi pe nume, elevii de clasa a 
cincea ai doamnei Douglas veneau în faţă unul câte unul 
(cu excepţia gemenilor Clark, care merseră împreună ca 
de obicei, ţinându-se de mână, imposibil de deosebit 
decât prin lungimea părului lor blond, aproape alb, şi 
prin faptul că ea purta rochie, iar el blugi), îşi luau 
carnetele de note în culoarea pieii de căprioară, cu 
steagul american şi Legământul de Credinţă în faţă şi 
Tatăl Nostru în spate, şi ieşeau din clasă ca anesteziaţi... 
După care tropăiau pe culoar spre locul unde uşile mari 
de la intrare fuseseră deschise. Iar apoi pur şi simplu 
fugeau afară în soarele verii şi dispăreau: unii pe 
biciclete, alţii zburdând, unii călărind cai nevăzuţi şi 
plesnindu-se cu palmele pe şolduri, imitând astfel 
ropotul copitelor, alţii cu braţele aruncate unul peste 
umerii celuilalt, cântând „Ai mei ochi văzut-au 
strălucirea şcolii în flăcări” pe melodia de la „Imnul de 


luptă al Republicii” 

— Marcia Fadden... Frank Frick... Ben Hanscom... 

Se ridică, furând o ultimă privire spre Beverly Marsh, 
ca să o aibă amintire pe tot timpul verii (sau cel puţin 
aşa credea el atunci), şi înainta spre catedra doamnei 
Douglas, un băieţandru de unsprezece ani cu o 
poponeaţă cam de mărimea statului New Mexico - zisa 
poponeaţă, împachetată într-o pereche de blugi noi 
oribili care aruncau săgeți mici de lumină din capsele de 
aramă şi făceau fşşt-fşşt-fşşt după cum i se frecau una 
de alta coapsele grase. Şoldurile i se balansau ca ale 
unei fete. Stomacul se legăna dintr-o parte în alta. Purta 
o cămaşă groasă şi largă, deşi era o zi călduroasă. 
Aproape întotdeauna purta cămăşi groase, pentru că îi 
era grozav de ruşine cu pieptul lui, şi aşa îi fusese 
începând din prima zi de şcoală de după vacanţa de 
Crăciun, când venise cu una dintre cămăşile Ivy League 
noi pe care i le dăduse mama sa, dar Belch Huggins, 
dintr-a şasea, croncănise: „Hei, băieţi! Ia uitaţi ce i-a 
adus Moş Crăciun lui Ben Hanscom! O pereche mare de 
ţâţişoare!” Belch aproape leşinase de deliciul propriului 
banc. Alţii râseseră la rândul lor - printre ei şi câteva 
fete. Dacă în clipa aceea s-ar fi căscat în faţa lui o gaură 
ducând sub pământ, Ben ar fi sărit în ea fără un sunet... 
Sau poate cu un abia auzit murmur de recunoştinţă. 

Din ziua aceea nu mai purta decât cămăşi groase. 
Avea patru - paraşuta maro, paraşuta verde şi cele două 
paraşute albastre. Era una dintre puţinele privinţe în 
care reuşise să-i reziste mamei sale, una dintre puţinele 
dâre pe care le simţise silit, în copilăria sa mai mult 
benignă, să le tragă în praf. Dacă ar fi văzut-o şi pe 
Beverly Marsh că râde alături de ceilalţi, în ziua aceea, 
ar fi murit pe loc. 

— A fost o plăcere să te am în clasă anul ăsta, 
Benjamin, spuse doamna Douglas în timp ce-i dădea 
carnetul de note. 

— Mulţumesc, doamnă Douglas. 


Un falset batjocoritor pluti de undeva din spatele 
clasei: 

— Mul-ciu-meee, doa'nă Dougwiss. 

Era Henry Bowers, bineînţeles. Henry era cu Ben în 
clasa a cincea în loc să fie într-a şasea cu prietenii săi, 
Belch Huggins şi Victor Criss, pentru că rămăsese 
repetent cu un an în urmă. Ben bănuia că Bowers va 
rămâne iar repetent. Numele său nu fusese strigat când 
doamna Douglas înmânase carnetele, şi asta însemna 
bucluc. Pe Ben îl neliniştea treaba asta, pentru că, dacă 
Henry rămânea iar, Ben însuşi era în parte 
răspunzător... lar Henry ştia asta. 

În cursul tezelor finale ale anului, din săptămână 
anterioară, doamna Douglas îi mutase prin clasă la 
întâmplare, trăgându-le numele dintr-o pălărie pusă pe 
catedră. Ben ajunsese să stea lângă Henry Bowers în 
ultimul rând. Ca de obicei, Ben îşi înconjurase foaia cu 
braţul şi se aplecase peste ea, simțind apăsarea 
oarecum liniştitoare a burţii în pupitru şi lingându-şi din 
când în când creionul ca să-i vină inspiraţia. 

Cam pe la jumătatea tezei de marţi, care se 
întâmplase să fie la matematică, o şoaptă plutise peste 
culoarul dintre bănci până la Ben. Era tot atât de 
scăzută, de nepăsătoare şi de expertă precum şoapta 
unui puşcăriaş veteran dând mai departe un mesaj în 
curtea de plimbare a închisorii. 

— Dă-mi şi mie să copiez! 

Ben privise la stânga, drept în ochii negri şi furioşi ai 
lui Henry Bowers. Henry era un băiat mare, chiar şi 
pentru cei doisprezece ani ai lui. Avea braţele şi 
picioarele vânjoase de muşchii antrenați la fermă. Tatăl 
lui, despre care toţi spuneau că e nebun, îşi extinsese 
puţin proprietatea în capătul Kansas Street, aproape de 
limita oraşului Newport, iar Henry petrecea cel puţin 
treizeci de ore pe săptămână prăşind, plivind, sădind, 
scoțând pietroaiele, tăind lemne şi secerând, dacă era 
ceva de secerat. 


Părul lui Henry era tuns foarte scurt, rebel la 
înfăţişare, lăsând să i se vadă printre fire albul scalpului. 
Îşi ungea freza cu gel dintr-un tub pe care îl purta 
mereu în buzunarul din faţă al blugilor şi, ca atare, părul 
de deasupra frunţii îi arăta întocmai ca dinţii unei 
maşini de tuns iarba. Un miros de sudoare şi gumă Juicy 
Fruit plutea întotdeauna în jurul lui. La şcoală purta o 
jachetă roz de motociclist, cu un vultur pe spate. Odată, 
la şcoală, unul din clasa a patra fusese destul de 
necugetat ca să râdă de jacheta lui. Henry se întorsese 
spre micul înfumurat, mlădios ca o nevăstuică şi iute ca 
o viperă, şi-i pompase două cu pumnul mânjit de muncă. 
Înfumuratul rămăsese fără trei dinţi din faţă. Henry se 
alesese cu o vacanţă de două săptămâni. Ben sperase, 
cu nădejdea imprecisă şi totuşi arzătoare a celor călcaţi 
în picioare şi terorizaţi, că Henry va fi exmatriculat, nu 
suspendat. Nici vorbă de aşa noroc. Iarba rea nu piere. 
Odată încheiată perioada de suspendare, Henry revenise 
fudul în curtea şcolii, mirosind a nenorocire în jacheta 
sa roz de motociclist, cu părul ceruit atât de gros, încât 
părea să-i răcnească din ţeastă. Ambii ochi purtau 
urmele umflate şi colorate ale bătăii pe care i-o 
administrase tatăl său nebun pentru că „s-a bătut în 
curtea şcolii”. Semnele bătăii se şterseseră până la 
urmă; pentru copiii care erau nevoiţi însă, într-un fel sau 
altul, să coexiste cu Henry în Derry, lecţia nu se 
ştersese. Din câte ştia Ben, de atunci nimeni nu mai 
scosese o vorbă despre jacheta roz de motociclist, cu 
vultur pe spate, a lui Henry. 

Când îi şoptise sumbru lui Ben să-l lase să copieze, 
trei gânduri îi trecuseră acestuia ca fulgerul prin minte 
- care era atât de suplă şi iute pe cât de obez îi era 
trupul - în interval de câteva secunde. 

Primul era acela că, dacă doamna Douglas o să-l 
prindă pe Henry furând răspunsurile de pe foaia lui, 
amândoi vor primi zero pe lucrare. Al doilea, că, dacă 
nu-l lăsa pe Henry să copieze, acesta aproape sigur îl va 


prinde după ore şi-i va administra lui legendarul pumn, 
probabil cu Huggins ţinându-l de un braţ şi Criss de 
celălalt. 

Acestea era gândurile unui copil, nimic surprinzător, 
pentru că era copil. Al treilea şi cel din urmă gând însă 
era mai sofisticat - aproape adult. 

S-ar putea să mă prindă, bine. Dar poate aş reuşi să 
mă ţin la o parte din calea lui în ultima săptămână de 
şcoală. Sunt aproape sigur că pot, dacă încerc. Și, până 
trece vara, o să uite, cred. Mda. E destul de prost. Dacă 
nu ia teza asta, probabil că iar rămâne repetent. Si, dacă 
rămâne, eu o să i-o iau înainte. N-o să mai fiu cu el în 
clasă... Am să merg în treapta întâi înaintea lui. Aş... aş 
putea să scap. 

— Dă să copiez, şopti iarăşi Henry. 

Ochii săi negri erau acum aprinşi, poruncitori. Ben 
clătină din cap şi îşi strânse şi mai tare braţul în jurul 
colii de hârtie. 

— Pun eu mâna pe tine, grasule, şopti Henry, puţin 
mai tare de astă dată. 

Până acum hârtia îi rămăsese albă ca zăpada, cu 
excepţia numelui. Era disperat. Dacă pica la examene şi 
rămânea iar repetent, taică-său avea să-l omoare în 
bătaie. 

— Lasă-mă să copiez, c-o-ncurci! 

Ben clătină din nou capul, cu obrajii tremurându-i. 
Era speriat, dar şi hotărât. Îşi dădu seama că, pentru 
prima oară în viaţa lui, se angajase în mod conştient 
într-o anume acţiune, iar asta îl speria de asemenea, 
deşi nu ştia exact de ce - aveau să treacă mulţi ani până 
să înţeleagă faptul că sângele rece cu care îşi făcuse 
socotelile, calcularea atentă şi pragmatică a 
consecinţelor, cu interferenţele ei de maturitate în 
devenire, îl înspăimântaseră mai mult chiar decât 
Henry. Pe Henry putea să-l fenteze. Maturitatea, când 
probabil va gândi astfel aproape tot timpul, va pune 
mâna pe el până la urmă. 


— Vorbeşte cineva acolo-n spate? întrebase atunci, 
foarte desluşit, doamna Douglas. Dacă da, vreau să 
înceteze chiar acum. 

În următoarele zece minute domnise tăcerea; capetele 
tinere rămăseseră aplecate studios peste foile de teză ce 
miroseau a cerneală violetă aromată, după care şoapta 
lui Henry plutise iarăşi peste spaţiul dintre bănci, 
subţire, abia auzită, înfiorătoare în certitudinea calmă a 
promisiunii: 

— Eşti mort, grasule! 


3 


Ben îşi luă carnetul de note şi evadă, recunoscător 
zeilor care au grijă de băieţii graşi în vârstă de 
unsprezece ani, pentru că Henry Bowers nu avusese 
voie să iasă primul din clasă, conform ordinii alfabetice, 
astfel ca să-l pândească pe Ben afară. 

Nu fugi pe culoar cum făcuseră ceilalţi copii. Putea să 
fugă, şi încă destul de repede pentru un băiat de 
proporţiile lui, dar era conştient cât de comic arăta când 
o făcea. Merse totuşi cu paşi grăbiţi şi ieşi din holul 
răcoros, mirosind a cărţi, în soarele strălucitor de iunie. 
Rămase un moment cu chipul întors în lumină, 
mulţumindu-i pentru căldura ei şi libertatea lui. Până în 
septembrie mai era un milion de ani. O fi spus altfel 
calendarul, dar ceea ce spunea calendarul era o 
minciună. Vara avea să fie mult mai lungă decât suma 
zilelor ei şi îi aparţinea lui. Se simţea înalt cât Turnul de 
Apă şi lat cât tot oraşul. 

Cineva îl îmbrânci - îl îmbrânci tare. Gândurile 
plăcute la vara ce i se aşternea înainte fură alungate din 
mintea lui Ben, în timp ce se clătina disperat să-şi 
păstreze echilibrul pe marginea treptelor de piatră. 
Apucă balustrada metalică la timp ca să scape deo 
căzătură păcătoasă. 

— Dă-te din calea mea, băi butoi de maţe. 

Era Victor Criss, cu părul pieptănat peste cap în stil 


Elvis lucind de briantină. O luă în jos pe trepte şi de-a 
lungul zidului spre poarta din faţă, cu mâinile în 
buzunarele blugilor, gulerul cămăşii întors în sus ca o 
glugă şi clemele de pe ghetele inginereşti clănţănind. 

Ben, cu inima încă bătându-i repede din cauza 
sperieturii, văzu că Belch Huggins stătea de cealaltă 
parte a străzii, pufăind dintr-un chiştoc. Ridică o mână 
spre Victor şi-i pasă ţigara când acesta ajunse lângă el. 
Victor trase un fum, îi înapoie chiştocul lui Belch, apoi 
arătă spre locul unde stătea Ben, aflat acum la 
jumătatea scării. Spuse ceva şi amândoi pufniră. Chipul 
lui Ben se înroşi mocnit. Întotdeauna îţi veneau de hac. 
Parcă aşa îi era scris. 

— Îţi place locu-ăsta aşa de mult c-o să stai aici toată 
ziua? întrebă o voce lângă umărul lui. 

Ben se întoarse, iar obrajii i se încinseră şi mai tare. 
Era Beverly Marsh, cu părul ei castaniu-roşcat ca un nor 
ameţitor în jurul capului şi peste umeri şi ochii de un 
fermecător verde-cenuşiu. Puloverul ei, cu mânecile 
trase până la coate, era destrămat la gât şi aproape la 
fel de lăbărţat ca şi cămaşa groasă a lui Ben. Prea 
lăbărţat, cu siguranţă, ca să poţi spune dacă avea deja 
oarece instalaţii pe piept, dar lui Ben nu-i păsa; când te- 
apucă dragostea înainte de pubertate, îţi poate veni în 
valuri atât de limpezi şi puternice, încât nimeni nu-i în 
stare să-i înfrunte cerinţele, iar Ben nu făcu acum niciun 
efort în acest sens. Pur şi simplu se lăsă biruit. Se 
simţea prosteşte, dar şi exaltat, şi mizerabil de 
stingherit, cum în viaţa lui nu mai fusese... Şi totuşi se 
simţea binecuvântat. Emoţiile acestea fără nădejde se 
contopiră într-un amestec îmbătător ce-l făcea să se 
simtă şi ametit, şi vesel. 

— Nu, cârâi el. N-aş crede. 

Un rânjet larg i se întinse pe faţă. Ştia cât de idiot 
trebuie că arată, dar nu părea să şi-l poată reţine. 

— Păi, bine. Fiindcă şcoala s-a terminat, cum ştii. 
Slavă Domnului. 


— Vacanţă... 

Alt cârâit. Trebui să-şi dreagă glasul, iar roşeaţa i se 
înteţi. 

— Vacanţă plăcută, Beverly! 

— Şi ţie, Ben. Ne vedem anv’ viitor. 

Fata cobori repede treptele, iar Ben văzu totul cu 
ochiul lui de îndrăgostit: materialul viu colorat al fustei, 
tresăltările părului roşu pe spatele puloverului, tenul 
lăptos, o mică tăietură în curs de vindecare pe partea 
dinapoi a unei pulpe şi (dintr-un oarecare motiv, aceasta 
din urmă îi provocă un nou val de sentimente care-l 
străbătură cu atâta tărie, încât trebui să se agaţe iar de 
balustradă; sentimentul era uriaş, nedesluşit, foarte 
scurt din fericire; poate un semnal sexual, fără înţeles 
pentru trupul lui, în care glandele endocrine dormeau 
încă fără vise, şi totuşi la fel de orbitor ca fulgerul unei 
furtuni de vară) o brățară aurie strălucitoare pe care o 
purta pe glezna dreaptă chiar deasupra pantofului, 
făcându-i cu ochiul sub razele soarelui. 

De pe buzele-i amorţite îi scăpă un sunet - un fel de 
sunet. Cobori treptele ca un bătrân nevolnic şi se opri la 
baza lor, uitându-se după ea până coti la stânga şi 
dispăru după gardul viu înalt ce despărţea curtea şcolii 
de trotuar. 


4 


Rămase acolo doar o clipă, după care, în timp ce copiii 
continuau să şiroiască pe lângă el în grupuri iuti, ţipând, 
îşi aminti de Henry Bowers şi se grăbi să dea colţul 
clădirii. Traversă terenul de joacă al copiilor mici, 
trecându-şi degetele peste lanţurile leagănelor ca să le 
facă să clincăne şi păşind peste şotroane. leşi pe poarta 
mult mai mică ce dădea în Charter Street şi o luă spre 
stânga, fără o singură privire în urmă, către hardughia 
de cărămizi unde îşi petrecuse majoritatea zilelor 
săptămânii în ultimele nouă luni. Îndesă carnetul de 
note în buzunarul de la spate şi începu să fluiere. Purta 


o pereche de adidaşi, dar, din câte îşi putea da seama, 
tălpile lor nu atinseseră nicio clipă trotuarul cale de 
vreo opt cvartale. 

Şcoala se terminase imediat după prânz; mama lui nu 
avea să fie acasă cel puţin până la şase, pentru că 
vinerea, după muncă, se ducea direct la Shop'n Save. 
Tot restul zilei îi aparţinea. 

Cobori în McCarron Park şi şezu o vreme sub un 
copac, şoptind doar din când în când „O iubesc pe 
Beverly Marsh”, simțindu-se cu capul tot mai uşor şi mai 
romantic de fiecare dată când o spunea. La un moment 
dat, când o ceată de băieţi se abătu prin parc şi ei 
începură să aleagă echipele pentru un meci de baseball, 
şopti de două ori cuvintele „Beverly Hanscom”, şi trebui 
apoi să-şi îngroape faţa în iarbă până i se răcoriră 
obrajii aprinşi. 

Puțin după aceea se ridică şi străbătu parcul spre 
Costello Avenue. O plimbare cale de încă cinci străzi 
avea să-l ducă la Biblioteca Publică - despre care bănuia 
că îi fusese tot timpul adevărata destinaţie. Aproape 
ieşise din parc, când un elev din clasa a şasea, pe nume 
Peter Gordon, îl văzu şi răcni: 

— Băi, ţâţe! Vrei să joci? Avem nevoie de cineva pe 
dreapta! 

Urmă o explozie de hohote. Ben scăpă de ea cât putu 
de repede, adunându-şi gâtul în guler ca o broască 
ţestoasă retrăgându-se în carapace. 

Totuşi, una peste alta, se socotea norocos; altă dată 
băieţii s-ar fi putut lua după el, poate doar ca să-l pună 
pe fugă, poate să-l dea de-a dura prin noroi ca să vadă 
dacă plânge. Azi însă erau prea absorbiți să dea drumul 
la joc - discutau cu aprindere dacă puteai sau nu să 
foloseşti degetele sau să dai cu banul când alegeai bâta 
pentru primele trageri, care echipă va primi ultimele 
garantate, tot tacâmul. Ben îi lăsă bucuros pradă acelor 
operaţiuni aproape oculte care precedau primul meci al 
verii şi îşi văzu de drum. 


Trei străzi mai încolo, pe Costello Avenue, dibui ceva 
interesant, poate chiar folositor, sub gardul viu din faţa 
unei case. Prin ruptura unei pungi vechi de hârtie lucea 
ceva de sticlă. Cu piciorul, Ben trase punga mai 
aproape. Părea că într-adevăr dăduse norocul peste el. 
Înăuntru erau patru sticle mari de sifon şi patru de bere. 
Cele mari valorau câte cinci cenți fiecare, iar cele de 
Rheingold câte doi cenți. Douăzeci şi opt de cenți sub 
gardul cine ştie cui, aşteptând doar să vină să-i înhaţe 
de acolo vreun puşti. Vreun puşti norocos. 

— Asta-s eu, spuse Ben fericit, fără nici cea mai vagă 
idee ce surprize îi mai rezerva restul zilei. 

O luă iarăşi din loc, ţinând punga de fund ca să nu se 
rupă de tot. Costello Avenue Market era după primul 
colţ în josul străzii, iar Ben intră acolo. Schimbă sticlele 
pe bani şi cea mai mare parte din bani pe dulciuri. 

Se opri la fereastra magazinului de zaharicale ieftine, 
arătând cu degetul, încântat ca întotdeauna de zgomotul 
pe care-l scotea uşiţa glisantă când vânzătorul o 
împingea prin şănţuleţul ei cu rulmenţi. Ceru cinci 
acadele roşii şi cinci negre, zece cutiuţe cu bere de 
rădăcini (două la un cent), de cinci cenți o fâşie cu 
dropsuri (cinci la rând, cinci rânduri pe o fâşie de cinci 
centi, şi le mâncai direct din hârtie), un pachet de Likem 
Ade şi un pachet de capse dulci pentru pistolul său de 
acasă. 

Ben ieşi cu o punguţă de hârtie cafenie plină cu 
dulciuri în mână şi patru cenți în buzunarul din faţă al 
blugilor săi noi. Privi la punga cafenie cu povara ei de 
zaharicale şi deodată un gând încercă să iasă la lumină 

(dacă mai mănânci aşa, Beverly Marsh n-o să se uite 
niciodată la tine), dar era un gând neplăcut, aşa că îl 
alungă. Cu destulă uşurinţă: era un gând obişnuit să fie 
alungat. 

Dacă l-ar fi întrebat cineva „Ben, te simţi singur?” s-ar 
fi uitat la acel cineva sincer surprins. Intrebarea nu-i 
trecuse niciodată prin minte. Nu avea niciun prieten, 


dar avea cărţile şi visurile lui; avea modelele sale Revell; 
avea un set gigantic de Lincoln Logs şi construia cu ele 
tot felul de chestii. Mama sa exclamase odată că aceste 
case din Lincoln Logs ale lui Ben arătau mai bine decât 
unele adevărate care se făceau după proiect. Mai avea şi 
un Set Constructor bunicel. Spera să primească Super 
Setul de ziua lui, în octombrie. Cu acela putea fabrica 
un ceas care chiar să arate ora şi o maşină cu angrenaje 
adevărate înăuntru. Singur? ar fi putut întreba la rândul 
lui, buimăcit de-a binelea. Hmm? Ce? 

Un copil orb din naştere nici măcar nu ştie că este orb 
până nu îi spune cineva. Şi nici măcar atunci nu are 
decât o idee pur teoretică despre ceea ce înseamnă 
orbirea; doar cei care au apucat să vadă pricep cu 
adevărat situaţia. Ben Hanscom nu avea simţul 
singurătăţii, pentru că niciodată nu fusese altfel decât 
singur. Dacă această condiţie ar fi fost nouă sau mai 
precis conturată, ar fi putut-o înţelege, dar singurătatea 
îi cuprindea întreaga viaţă, ba încă îi şi depăşea limitele. 
Pur şi simplu era acolo, asemenea degetului său mare 
dublu-articulat sau micii ciobituri caraghioase dintr-un 
dinte său din faţă, crestătura aceea mică peste care 
începea să-şi treacă limba când era nervos. 

Beverly era un dulce vis; acadelele erau o dulce 
realitate. Zahărul era prietenul lui. Aşa că spuse 
gândului străin să facă paşi, şi acesta o şterse repede, 
fără mult tărăboi. Iar între Costello Avenue Market şi 
bibliotecă înfulecă toate dulciurile din pungă. Voia 
sincer să păstreze capsele dulci pentru diseară, când se 
va uita la televizor - îi plăcea să le încarce una câte una, 
în patul micului pistol din plastic, îi plăcea să audă 
ţăcănitul primitor al micului arc dinăuntru, şi cel mai 
mult îi plăcea să şi le tragă în gură una câte una, ca un 
copil care se sinucide cu bomboane. Diseară la televizor 
era Whirlybirds, cu Kenneth Tobey în rolul neînfricatului 
pilot de elicopter, şi Dragnet, unde cazurile erau 
adevărate, dar numele fuseseră schimbate pentru a-i 


proteja pe cei nevinovaţi, şi filmul său poliţist favorit, 
Highway Patrol, cu Broderick Crawford în rolul 
agentului rutier Dan Matthews. Broderick Crawford era 
eroul personal al lui Ben. Broderick Crawford era rapid, 
Broderick Crawford era rău, Broderick Crawford n-o lua 
în barbă absolut de la nimeni... Şi, minunea-minunilor, 
Broderick Crawford era gras. 

Ajunse la colţ şi traversă spre Biblioteca Publică. De 
fapt aceasta era compusă din două clădiri - vechiul corp 
de piatră în faţă, construit cu bani câştigaţi pe cherestea 
în 1890, şi noua aripă de gresie înălţată în spate, care 
găzduia Biblioteca pentru Copii. Biblioteca pentru Adulţi 
şi cea a copiilor erau legate printr-un coridor de sticlă. 

Atât de aproape de centrul oraşului, Kansas Street 
avea sens unic, aşa că Ben privi doar într-o direcţie - la 
dreapta - înainte de a traversa. Dacă s-ar fi uitat la 
stânga, ar fi avut un şoc serios. Căci, la umbra unui 
uriaş stejar bătrân de pe gazonul din faţa Primăriei 
Derry, cu un cvartal mai în jos, se aflau Belch Huggins, 
Victor Criss şi Henry Bowers. 


5 


— Hai pe el, Hank. 

Victor aproape gâfâia. 

Henry îl privea pe puţoiul ăla mic şi gras trecând 
grăbit strada, cu burta tresăltându-i, cu părul lipit de 
ţeastă bâţâindu-i-se înainte şi înapoi, dând din cur ca o 
fată, în blugii lui cei noi. Aprecie distanţa dintre ei trei - 
aflaţi aici pe peluza Casei Comunitare - şi Hanscom şi 
pe cea dintre Hanscom şi siguranţa bibliotecii. Se gândi 
că poate l-ar fi prins înainte de a ajunge înăuntru, dar s- 
ar fi putut ca Hanscom să înceapă să tipe. N-ar fi trecut 
de rondul cu panseluţe. Dar, dacă trecea, putea 
interveni vreun adult, iar Henry n-avea chef de 
asemenea intervenţii. Căţeaua de Douglas îi spusese că 
picase şi la engleză, şi la matematică. Îl va trece, 
promisese ea, dar asta avea să-l coste patru săptămâni 


de dres busuiocul pe timpul verii. Henry ar fi preferat să 
rămână repetent. Dacă repeta clasa, taică-său nu-l bătea 
decât o dată. Cu Henry dus la şcoală patru ore pe zi în 
cel mai plin sezon al fermei, bătrânul era în stare să-l 
bată de zece ori, poate chiar şi mai mult. Se resemnase 
cu acest viitor sumbru numai pentru că avea de gând să- 
i paseze totul poponarului ăstuia grăsun chiar azi după- 
amiază. 

Cu dobândă. Cu vârf şi îndesat. 

— Mda, haidem, spuse Belch. 

— Aşteptăm să iasă. 

Îl priviră pe Ben deschizând una dintre marile uşi 
duble şi intrând, după care se aşezară, fumară şi 
spuseră bancuri cu comis-voiajori, aşteptând. 

Până la urmă avea să iasă, Henry ştia. lar, când va 
ieşi, Henry avea de gând să-l facă să-i pară rău că s-a 
născut vreodată. 


6 


Ben iubea biblioteca. 

Îndrăgea răcoarea ei, chiar şi în cea mai caldă zi a 
unei lungi veri fierbinţi; îi plăcea liniştea «i 
murmurândă, spartă doar de şoapte ocazionale, 
zgomotul înfundat al bibliotecarului ştampilând cărţi şi 
fişe sau foşnetul paginilor întoarse în Sala de lectură, 
unde-şi făceau veacul bătrânii, citind ziare ce fuseseră 
cusute de vergele lungi. lubea calitatea luminii ce 
pătrundea pieziş prin ferestrele înalte şi înguste, după- 
amiaza, sau ardea în băltoace leneşe proiectate de 
globurile agăţate în şir, în serile de iarnă când afară 
şuiera vântul. Îi plăcea mirosul cărţilor - o mireasmă de 
mirodenii, ireală, ca de basm. Umbla uneori printre 
rafturile cu volume pentru adulţi, privind la miile de 
cărţi şi imaginându-şi o lume de vieţi înăuntrul fiecăreia, 
la fel cum se plimba câteodată pe strada lui în 
crepusculul aprins şi fumuriu-ceţos de octombrie târziu, 
cu soarele doar cât o mică linie portocaliu-mohorâtă la 


orizont, închipuindu-şi vieţile duse înapoia tuturor 
ferestrelor - oameni râzând sau certându-se, aranjând 
florile sau hrănind copii, ori animale, ori propriile lor 
chipuri în timp ce priveau la televizor. Îi plăcea cum era 
încălzit culoarul de sticlă ce lega Biblioteca pentru Copii 
de clădirea veche, încălzit chiar şi iarna, doar dacă 
ultimele câteva zile nu fuseseră noroase; doamna 
Starrett, bibliotecara-şefă de la secţia pentru copii, îi 
spunea că asta se datorează unui fenomen numit efect 
de seră. Pe Ben îl încântase ideea. Peste ani de zile, 
avea să construiască aprig discutatul centru de 
comunicaţii al BBC-ului din Londra, iar disputele puteau 
face prăpăd încă o mie de ani de atunci încolo, şi totuşi 
nimeni nu avea să ştie (cu excepţia lui Ben însuşi) că 
acel centru de comunicaţii nu era altceva decât 
coridorul de sticlă al Bibliotecii Publice din Derry aşezat 
pe verticală. La fel de mult îi plăcea şi Biblioteca pentru 
Copii, deşi nu avea nimic din farmecul umbros pe care-l 
găsea în vechea bibliotecă, cu globurile şi scările ei de 
fier curbate, prea înguste ca să treacă pe ele două 
persoane - una trebuia întotdeauna să rămână în urmă. 
Biblioteca pentru Copii era luminoasă şi însorită, puţin 
cam zgomotoasă, în ciuda inscripţiilor „HAI SĂ FACEM 
LINIŞTE, VREŢI?” instalate peste tot. Cea mai mare 
parte a zarvei se auzea de obicei din Colţul Ursuleţului 
Pooh, unde copiii mici se duceau să se uite la cărţi cu 
poze. Azi, când Ben intră, acolo tocmai începuse ora 
poveştilor. Miss Davies, drăguţa bibliotecară tânără, 
citea Cei trei iezi bosumflați. 

— Cine face tropa-trop pe podeţul meu? 

Miss Davies vorbea cu vocea joasă, mârâită, a 
personajului din poveste. Câţiva dintre micuţi îşi 
acoperiră gura cu mâinile şi chicotiră, dar cei mai mulţi 
o priveau solemni, acceptând glasul acesta la fel cum 
acceptaseră şi glasurile din visele lor, iar ochişorii lor 
gravi reflectau eterna fascinaţie a basmului; i se va veni 
de hac monstrului... sau se va ospăta? 


Afişe viu colorate erau prinse pretutindeni. Aici, un 
copil cuminte din desene animate se spăla pe dinţi până 
ce gura îi era plină de spumă ca botul unui câine turbat; 
colo, un copil rău din desene animate fuma (CAND VOI 
CREŞTE MARE VREAU SĂ FIU BOLNAV TARE, LA FEL 
CA TĂTICUL, scria dedesubt); dincolo, o fotografie 
minunată alcătuită dintr-un miliard de mici puncte 
luminoase strălucind în întuneric. Motoul de sub ea 
spunea: 

„O SINGURĂ IDEE APRINDE O MIE DE LUMÂNĂRI 
Ralph Waldo Emerson” 


Se vedeau invitaţii să ÎNCERCAŢI EXPERIENŢA DE A 
FI CERCETAŞ. Un afiş avansa ideea conform căreia 
CLUBUL FETELOR DE ASTĂZI PREGĂTEŞTE FEMEILE 
DE MÂINE. Se găseau formulare de semnături pentru 
softball şi formulare de semnături pentru Teatrul 
Copiilor de la Casa Comunitară. Şi, fireşte, un anunţ 
invitându-i pe cei mici la PROGRAMUL LECTURILOR 
DE VARĂ. Una dintre marile pasiuni ale lui Ben era 
programul lecturilor de vară. 

Când iscăleai, primeai o hartă a Statelor Unite. Apoi, 
pentru fiecare carte pe care o citeai şi-i făceai un 
rezumat, te alegeai cu abţibildul câte unui stat pe care 
să-l lipeşti pe hartă. Abţibildul venea completat cu 
păsările statului respectiv, flora, anul admiterii în 
Uniune şi ce preşedinţi, în cazul că ar fi existat vreunul, 
proveniseră din acel stat. Când le aveai pe toate 
patruzeci şi opt aplicate pe hartă, căpătai o carte gratis. 
Bună treabă! Ben plănuia să facă întocmai cum îi 
propunea posterul: „Nu pierdeţi vremea, semnaţi chiar 
azi” 

Pus la vedere în mijlocul acestei orbitoare şi plăcute 
beţii de culori se afla un afiş simplu şi fără înflorituri, 
lipit pe masa bibliotecarei - nici urmă de caricaturi sau 
fotografii fanteziste aici, doar litere negre pe hârtie de 
afiş albă, atenţionând: 


„NU UITAŢI STINGEREA 
7 după-amiaza 
DEPARTAMENTUL POLIŢIEI DERRY” 


Simpla sa vedere îi dădu lui Ben un fior. În 
nerăbdarea lui de a-şi lua carnetul de note, făcându-şi 
griji în legătură cu Henry Bowers, stând de vorbă cu 
Beverly şi începându-şi vacanţa de vară, uitase cu totul 
de stingere şi de crime. 

Oamenii se contraziceau în privinţa numărului 
acestora, dar toată lumea era de acord că avuseseră loc 
cel puţin patru crime din iarnă încoace - cinci, dacă îl 
puneai la socoteală şi pe George Denbrough (mulţi erau 
de părere că moartea micului Denbrough fusese fără 
îndoială un soi de accident monstruos). Prima de care 
era toată lumea sigură era Betty Ripsom, găsită a doua 
zi după Crăciun în zona construcţiilor care barau 
Jackson Street. Fata, în vârstă de treisprezece ani, 
fusese mutilată şi îngheţase în pământul gloduros. Asta 
nu scria în ziar, nici nu era un lucru pe care vreun adult 
să i-l fi spus lui Ben. Pur şi simplu îl aflase din 
conversații auzite în treacăt. 

Cam după trei luni şi jumătate, nu mult după ce 
începuse sezonul de pescuit păstrăvi, la vreo treizeci de 
kilometri est de Derry, un pescar îşi agăţase cârligul în 
ceva ce i se păruse la început a fi un băț. Se dovedise că 
era mâna, încheietura şi primii zece centimetri ai 
antebraţului unei fete. Acul undiţei se înfipsese în pielea 
dintre degetul mare şi cel arătător ale acestui groaznic 
trofeu. 

Poliţia Statului găsise restul trupului lui Cheryl 
Lamonica la şaizeci şi trei de kilometri în aval, prins 
într-un copac ce căzuse de-a curmezişul apei în cursul 
iernii trecute. Doar norocul făcuse ca leşul să nu fie 
deversat în Penobscot şi apoi în mare, în timpul 
viiturilor de primăvară. 

Tânăra Lamonica avea şaisprezece ani. Era din Derry, 


dar nu mergea la şcoală; cu trei ani în urmă adusese pe 
lume o fetiţă, Andrea. Ea şi fiica ei locuiau cu părinţii lui 
Cheryl. „Era cam sălbăticuţă câteodată, dar era o fată 
bună la inimă”, spusese tatăl ei, suspinând, poliţiei. 
„Andi tot întreabă «Unde-i mami?» şi nu ştiu ce să-i 
spun.” 

Dispariţia fetei fusese înregistrată cu cinci săptămâni 
înainte de găsirea cadavrului. Ancheta poliţienească 
asupra morţii lui Cheryl Lamonica a început cu o 
supoziţie destul de logică: aceea că o asasinase unul 
dintre băieţii cu care umbla. Se-nvârtea cu o mulţime de 
băieţi. Mulţi erau de la baza aeriană de lângă Bangor. 
„Băieți drăguţi, cei mai mulţi”, spusese mama victimei. 
Unul dintre „băieţii drăguţi” fusese un colonel de 
patruzeci de ani cu nevastă şi trei copii în New Mexico. 
Altul ispăşea o pedeapsă pentru jaf armat, în 
Shawshank. 

Un amant, bănuia poliţia. Sau poate doar un străin. 
Un maniac sexual. 

Dacă era un maniac sexual, se părea că are şi mania 
băieţilor. La sfârşitul lui aprilie, un profesor de treapta 
întâi, la o plimbare prin sânul naturii cu elevii săi de 
clasa a opta, zărise o pereche de tenişi roşii şi o pereche 
de pantalonaşi din catifea reiată albastră ieşind din gura 
unui tub de beton, pe Merit Street. Acel capăt al străzii 
fusese blocat cu capre de lemn. Asfaltul era spart din 
toamna trecută. Autostrada în extindere avea să treacă 
şi pe aici, în drumul ei spre Bangor. 

Trupul îi aparținuse băieţelului Matthew Clements, în 
vârstă de trei ani, dat dispărut de către părinţii lui doar 
cu o zi înainte (fotografia îi apăruse pe prima pagină în 
News, un puşti mititel şi brunet hlizindu-se obraznic în 
aparat, cu o şepcuţă Red Sox aşezată în vârful capului). 
Familia Clements locuia pe Kansas Street, tocmai în 
cealaltă parte a oraşului. Mama copilului, atât de 
împietrită de durere, încât părea că trăieşte într-un glob 
din sticlă, a spus poliţiei că Matty se plimba cu tricicleta 


în sus şi în jos pe trotuarul de lângă casa lor, aflată la 
colţul Kansas Street cu Kossuth. Ea se dusese să îşi 
pună rufele în uscător şi, când s-a uitat din nou pe 
fereastră după Matty, acesta dispăruse. Nu a mai văzut 
decât tricicleta, răsturnată pe iarba dintre trotuar şi 
carosabil. O roată din spate încă se mai învârtea alene. 
S-a oprit sub ochii ei. 

Asta a fost suficient pentru Borton, şeful Poliţiei. Într- 
o sesiune specială a Consiliului Orăşenesc, în seara 
următoare, a propus stingerea la ora şapte; ideea lui a 
fost adoptată cu unanimitate de voturi şi s-a pus în 
aplicare începând de a doua zi. Copiii mici urmau să fie 
supravegheați de un „adult calificat” la orice oră din zi 
şi din noapte. Cel puţin aşa se arăta în articolul din 
cotidianul News. La şcoala lui Ben se ţinuse o reuniune 
specială, în urmă cu o lună. Şeful s-a urcat pe scenă, şi-a 
agăţat degetele mari în centura pistolului şi i-a asigurat 
pe copii că nu au de ce să se teamă câtă vreme respectă 
câteva reguli simple: nu staţi de vorbă cu străini, nu 
primiţi să vă ia cu maşina oameni pe care nu-i 
cunoaşteţi bine, nu uitaţi niciodată că polițistul e 
prietenul vostru... Şi respectaţi ora de stingere. 

Cu două săptămâni în urmă, un băiat pe care Ben nu-l 
cunoştea decât vag (învăţa în cealaltă clasă a cincea de 
la Derry Elementary) privise într-una dintre gurile de 
canal de pe Neibolt Street şi văzuse cum pluteşte ceva 
ce părea o grămadă de păr. Acest băiat, pe care-l chema 
Frankie sau Freddy Ross (sau poate Roth), ieşise să 
caute bunătăţi cu o şmecherie inventată de el însuşi, o 
drăcie pe care o numea FABULOSUL BĂŢ CU GUMĂ. 
Când vorbea despre acesta îţi puteai da seama că aşa se 
şi gândea la el, cu litere mari (şi poate chiar luminate în 
neon). FABULOSUL BĂŢ CU GUMĂ era o cracă de 
mesteacăn cu un cocoloş mare de gumă de mestecat 
lipit în vârf. În timpul liber, Freddy (sau Frankie) umbla 
cu băţul lui prin Derry, iscodind în canale şi rigole. 
Uneori vedea bani - mai mult monede de un cent, dar 


câteodată şi de zece sau chiar de un sfert. Odată banul 
depistat, Frankie-sau-Freddy şi FABULOSUL BĂŢ CU 
GUMĂ intrau în acţiune. O împunsătură-n jos prin 
grătar, şi moneda era ca şi în buzunarul lui. 

Ben auzise zvonuri despre Frankie-sau-Freddy şi băţul 
său cu gumă mult înainte ca puştiul să se bucure de o 
lugubră şi neaşteptată popularitate prin descoperirea 
cadavrului Veronicăi Grogan. 

— Chiar că-i un ordinar, îi mărturisise lui Ben un băiat 
pe nume Richie Tozier într-o zi, la ora de lucru. 

Tozier era un copil uscăţiv, cu ochelari. Ben bănuia că 
fără ei Tozier vedea probabil la fel de bine ca domnul 
Magoo; ochii săi măriţi înotau dincolo de lentilele groase 
într-o expresie de surprindere perpetuă. Avea şi nişte 
dinţi din faţă uriaşi, care-i aduseseră porecla de 
Castorul. Învăţa în aceeaşi clasă cu Freddy-sau-Frankie. 
Adăugă: 

— Vâră băţu' ăla cu gumă prin toate canalele cât e 
ziulica de lungă şi pe urmă noaptea mestecă guma din 
vârf. 

— Na poftim, scârboasă chestie! exclamase Ben. 

— Te c'ed, iepu'aş, făcuse graseiat Tozier, plecând. 

Frankie-sau-Freddy învârtise FABULOSUL BĂŢ CU 
GUMĂ prin grătarul gurii de canal, crezând că a găsit o 
perucă. Se gândea să o pună la uscat pentru a i-o da 
maică-sii de ziua ei. După câteva minute, tocmai când 
era pe cale să se lase păgubaş, din canalul înfundat un 
chip ieşise la suprafaţa apei mâloase, un chip cu frunze 
veştede lipite de obrajii albi şi cu noroi în ochii holbaţi. 

Freddy-sau-Frankie fugise acasă urlând. 

Veronica Grogan învățase în clasa a patra la Neibolt 
Street Church School, care era condusă de nişte oameni 
pe care mama lui Ben îi numea „Hristosarii” Fusese 
înmormântată în ziua când ar fi trebuit să împlinească 
zece ani. 

După această întâmplare îngrozitoare,  Ariene 
Hanscom îl chemă într-o seară pe Ben lângă ea în living- 


room şi se aşezară pe canapea. Luându-i mâinile într-ale 
ei, îl privise drept în faţă. Puțin stânjenit, Ben îi 
înfruntase privirea. 

— Ben, spuse ea într-un târziu, tu eşti nebun? 

— Nu, mamă, răspunse Ben, simțindu-se mai jenat ca 
oricând. 

Nu avea nici cea mai vagă idee despre ce era vorba. 
Nu-şi amintea s-o fi văzut în viaţa lui pe mama sa 
arătând atât de gravă. 

— Nu, repetă ea ca un ecou. Cred că nu eşti. 

Apoi tăcu o lungă bucată de vreme, fără să se uite la 
Ben, ci privind, gânditoare, afară pe fereastră. Ben se 
întrebă un moment dacă nu cumva uitase cu totul de el. 
Era o femeie încă tânără - doar treizeci şi doi de ani -, 
dar creşterea unui băiat de una singură îşi lăsase 
amprenta pe trăsăturile ei. Lucra patruzeci de ore pe 
săptămână în sala de ambalaj la Ţesătoriile Stark's din 
Newport, iar după lucru, din cauza prafului şi scamelor, 
tuşea atât de mult şi atât de tare, încât Ben se speria. In 
nopţile acelea stătea treaz ore în şir, privind pe 
fereastra de lângă pat, în întuneric, întrebându-se ce s- 
ar alege de el dacă ea ar muri. Bănuia că atunci ar 
ajunge orfan. Poate avea să devină un „copil al statului” 
(credea că asta înseamnă că trebuie să stai cu fermierii 
care te pun la muncă din zori şi până-n seară), s-ar 
putea să fie trimis la Orfelinatul din Bangor. Încerca să 
îşi spună că e o prostie să-şi facă asemenea griji, dar nu- 
i folosea absolut la nimic. Nu numai pentru sine se 
îngrijora; se gândea şi la ea. Era o femeie dură mama şi 
insista să aibă ea ultimul cuvânt în majoritatea 
privinţelor, dar era o mamă bună. O iubea foarte mult. 

— Ştii despre crimele alea, spuse ea, privindu-l din 
nou, în sfârşit. 

Ben dădu din cap. 

— La început oamenii au crezut că erau... 

Ezită înaintea cuvântului următor, niciodată rostit în 
prezenţa fiului ei până atunci, dar împrejurările erau 


ieşite din comun, aşa că se forţă să o facă. 

— ... Crime sexuale. Poate au fost, poate n-au fost. 
Poate că s-au sfârşit, poate nu. Nimeni nu mai poate fi 
sigur de nimic, decât că prin oraş umblă un nebun care 
vânează copii, înţelegi ce-ţi spun, Ben? 

Ben dădu din cap. 

— Şi ştii la ce mă refer când spun că s-ar putea să fi 
fost crime sexuale? 

Nu ştia - nu foarte exact - dar dădu iarăşi din cap. 
Dacă mama lui simţea că trebuie să-i vorbească despre 
păsări şi albine la fel ca şi de treaba cealaltă, bănuia că-i 
va veni să moară de jenă. 

— Sunt îngrijorată pentru tine, Ben. Sunt îngrijorată 
că nu mă ocup destul de tine. 

Ben se foi şi nu zise nimic. 

— Stai mult timp singur. Prea mult, cred. Trebuie... 

— Mama... 

— Taci când îţi vorbesc, ceru ea, iar Ben tăcu. Trebuie 
să fii atent, Benny. Vine vara şi nu vreau să-ţi stric 
vacanţa, dar trebuie să ai grijă. Vreau să fii acasă la ora 
cinei în fiecare zi. La ce oră luăm cina? 

— La şase. 

— Ora exactă! Aşa că ascultă ce-ţi spun: dacă pun 
masa şi torn laptele şi nu-l văd pe Ben spălându-se pe 
mâini la chiuvetă, am să mă duc drept la telefon, sun la 
poliţie şi te dau dispărut, înţelegi ce-ţi spun? 

— Da, mama. 

— Şi mă crezi că vorbesc foarte serios? 

— Da. 

— Probabil s-ar dovedi că am făcut-o degeaba, dacă 
va trebui s-o fac. Ştiu ce fac băieţii şi uită de trecerea 
timpului. Ştiu că se cufundă în jocurile şi planurile lor 
din vacanţa de vară - urmăresc albinele înapoi la stup, 
sau bat mingea, sau aruncă la ţintă, sau mai ştiu eu ce. 
După cum vezi, am o vagă idee despre ce anume faceţi 
tu şi prietenii tăi. 

Ben încuviinţă sobru, gândindu-se că, dacă nu ştia că 


el n-are prieteni, probabil că nu ştia mai nimic din câte 
credea ea că ştie despre copilăria lui. Dar nici nu i-ar fi 
trecut prin minte să-i spună aşa ceva. In niciun caz. 

Femeia scoase ceva din buzunarul rochiei de casă şi i- 
o întinse. Era o cutie mică de plastic. Ben o deschise. 
Când văzu ce avea înăuntru, rămase cu gura căscată. 

— Oleu! exclamă el, cu o admiraţie deloc prefăcută. 
Mersi! 

Era un ceas Timex cu numere mici argintii şi curea 
din imitație de piele. I-l potrivise şi îl întorsese; îi auzea 
ticăitul. 

— Maaamă! E cel mai cel! 

O îmbrăţişă entuziasmat şi o sărută zgomotos pe 
obraz. Mama sa zâmbi, bucuroasă că el se bucura, şi 
înclină din cap. Apoi deveni din nou gravă. 

— Pune-ţi-l, ţine-l la tine, poartă-l, întoarce-l, ascultă-l, 
nu-l pierde. 

— Bine. 

— Acum, că ai ceas, nu mai ai niciun motiv să vii 
târziu acasă. Ţine minte ce am spus: dacă n-ai apărut la 
timp, o să te caute poliţia la cererea mea. Cel puţin 
până-l prind pe ticălosul care omoară copii, să nu 
îndrăzneşti să întârzii niciun minut, sau pun imediat 
mâna pe telefon. 

— Da, mama. 

— Încă un lucru. Nu vreau să umbli singur. Ai destulă 
minte ca să nu primeşti dulciuri sau invitaţii de la străini 
- amândoi suntem de acord că nu eşti nebun - şi eşti 
destul de mare pentru vârsta ta, dar un om adult, mai 
ales unul nebun, poate învinge un copil. Când te duci în 
parc sau la bibliotecă, du-te cu un prieten al tău. 

— Aşa am să fac, mama. 

Doamna Hanscom privi din nou pe fereastră şi lăsă să- 
i scape un oftat plin de necaz: 

— Lucrurile merg din ce în ce mai rău. Oricum, oraşul 
ăsta are un nu-ştiu-ce urât. Mereu am fost de părerea 
asta. 


Îl privi din nou, încruntată: 

— Mare hoinar mai eşti, Ben. Sunt convinsă că ştii 
aproape fiecare loc din Derry, nu-i aşa? 

Ben nu credea că ştie nici pe departe fiecare loc, dar 
cunoştea destule. Şi era atât de fascinat de ceasul primit 
pe neaşteptate în dar, încât ar fi fost de acord cu mama 
lui în seara aceea chiar şi dacă ar fi venit cu sugestia că 
John Wayne ar fi trebuit să-l joace pe Adolf Hitler într-o 
comedie muzicală despre Al Doilea Război Mondial. 
Dădu din cap. 

— N-ai văzut niciodată nimic, nu? îl întrebă ea. Nimic 
sau pe nimeni... mă rog, suspect? Nimic ieşit din 
comun? Nimic care să te sperie? 

Şi, în plăcerea datorată ceasului, în sentimentul lui 
iubitor pentru ea, în încântarea de băieţel faţă de 
îngrijorarea ei (care era în acelaşi timp puţin 
înfricoşătoare În  fervoarea ei  nestăpânită şi 
nedisimulată), aproape că-i spuse despre ce se 
întâmplase în ianuarie trecut. 

Deschise gura, după care ceva - un fel de intuiţie - i-o 
închise la loc. 

Ce era, exact, acel ceva? Intuiţie. Nimic mai mult... 
Nimic altceva. Până şi copiii pot intui din când în când 
răspunderile complexe ale iubirii şi simt că în unele 
cazuri poate fi mai bine să îşi ţină gura. Aceasta era o 
parte din motivul pentru care tăcu Ben. Dar mai era şi 
altceva, ceva nu tot atât de nobil. Putea fi mai aspră 
mama sa. Putea fi un şef adevărat. Niciodată nu-l făcea 
„gras”, spunea că e „mare” (uneori amplificat în „mare 
pentru vârsta lui”), iar când rămânea mâncare de la cină 
i-o aducea adesea lui în timp ce se uita la televizor sau 
îşi făcea lecţiile, iar el mânca, deşi o parte neclară din el 
îl ura pentru că o face (dar niciodată nu o detesta pe 
mama lui pentru că-i punea mâncarea în faţă - Ben 
Hanscom n-ar fi îndrăznit să-şi urască mama; cu 
siguranţă că Dumnezeu l-ar fi trăsnit pe loc dacă simţea, 
fie şi preţ de o secundă, o asemenea pornire bestială şi 


nerecunoscătoare). Şi poate că o parte din el şi mai 
nedesluşită - îndepărtatul Tibet al celor mai ascunse 
gânduri ale lui Ben - îi suspecta motivele acestei 
îmbuibări constante. Să fi fost numai iubire la mijloc? 
Nu putea fi şi altceva? Cu siguranţă, nu. Dar... Era 
totuşi nedumerit. Mai la obiect, iată, mama lui nu ştia că 
nu are prieteni. Această îndepărtare de realitate îl făcea 
să nu aibă încredere în ea, îl făcea nesigur de reacţia ei 
faţă de istorisirea întâmplării pe care o păţise în 
ianuarie. Dacă într-adevăr se întâmplase ceva. A veni 
acasă la 6.00 şi a sta acolo poate că nu era chiar atât de 
rău. Putea citi, se putea uita la televizor, putea 

(mânca) 

clădi fel de fel cu jocul de construcţii şi cu Setul 
Constructor. 

Dar a trebui să stea în casă toată ziua, asta ar fi foarte 
rău... lar dacă spunea ce văzuse - sau i se păruse că 
vede - în ianuarie - tocmai asta s-ar fi putut să i se 
întâmple. 

Aşa că, din anumite motive, Ben îşi ţinu gura. 

— Nu, mama, spuse. Doar pe domnul MckKibbon 
băgându-şi nasul prin gunoaiele altora. 

Asta o făcu să râdă - nu-i plăcea McKibbon, care era 
republican, precum şi „Hristosar” -, iar râsul ei puse 
capăt discuţiei. În noaptea aceea Ben nu adormi până 
târziu, dar nu-l tulburară niciun fel de gânduri că ar fi 
aruncat în derivă, fără părinţi, printr-o lume câinoasă. 
Se simţea iubit şi în siguranţă, aşa cum stătea întins în 
patul lui, privind la razele de lună ce intrau pe fereastră, 
revărsându-se peste aşternuturi şi podea. Din când în 
când îşi ducea ceasul la ureche să-i asculte ticăitul sau îl 
apropia de ochi pentru a-i admira luciul spectral al 
cadranului cu cifre fosforescente. 

Într-un târziu adormi şi visă că juca baseball cu 
ceilalţi băieţi pe locul viran din spatele depoului de 
camioane al fraţilor Tracker. Tocmai dăduse o lovitură 
extraordinară, iar coechipierii îl întâmpinară ovaţionând 


în terenul propriu. Îl loviră pe spate prietenoşi şi 
exuberanţi. Îl ridicară pe umeri, purtându-l spre locul 
unde le zăcea împrăştiat echipamentul, în vis, aproape 
plesnea de mândrie şi fericire... lar apoi privise spre 
terenul central, unde un gărduleţ din eclise însemna 
hotarul dintre lotul de zgură şi bălăriile de pe dâmbul 
dinapoia acestuia, spre Maidan. In mijlocul buruienilor 
şi tufişurilor acelora încâlcite se afla o siluetă abia 
conturată în penumbre. Într-o mână îmbrăcată în 
mănuşă albă ţinea un snop de baloane - roşii, galbene, 
albastre, verzi. Cu cealaltă îi făcea semn să se apropie. 
Nu putea vedea faţa personajului, dar îi distingea bine 
costumul larg cu nasturi uriaşi portocalii în faţă şi 
papion galben pleoştit. 

Era un clovn. 

Te c'ed, iepu'aş, încuviinţă un glas-fantomă. 

Când Ben se trezi a doua zi dimineaţă, uitase visul, 
dar perna era umedă... Ca şi cum ar fi plâns în somn. 


7 


Urcă treptele spre biroul principal din Biblioteca 
pentru Copii, scuturându-se de stropii gândului pe care 
i-l deşteptase avizul cu stingerea, la fel de nepăsător 
cum se scutură un câine de apă după scăldat. 

— Bună, Benny, îl salută doamna Starrett. 

La fel ca doamna Douglas, îl simpatiza sincer pe Ben. 
Oamenii mari, în special cei care uneori trebuiau să-i 
stăpânească pe copii, ca parte a meseriei lor, îl plăceau 
în general, pentru că era politicos, meditativ, încet la 
vorbă, uneori chiar caraghios, dar foarte liniştit. Acestea 
erau exact aceleaşi motive pentru care majoritatea 
copiilor îl socoteau o scârbă. 

— Te-ai şi săturat de vacanţă? 

Ben zâmbi. Era o vorbă de duh obişnuită a doamnei 
Starrett. 

— Încă nu, spuse el, de vreme ce vacanța de vară a 
început - îşi privi ceasul - doar de o oră şi şaptesprezece 


minute. Mai lăsaţi-mă o oră. 

Doamna Starrett râse, acoperindu-şi gura ca să nu se 
audă prea tare. Îl întrebă pe Ben dacă voia să se înscrie 
în programul de lecturi pe timpul verii, iar Ben răspunse 
că da. Îi dădu o hartă a Statelor Unite. Ben îi mulţumi 
foarte mult. 

Porni printre rafturi, scoțând câte o carte, uitându-se 
la ea, punând-o înapoi. Alegerea cărţilor era treabă 
serioasă. Trebuia să ai grijă. Dacă erai om mare, puteai 
lua cât de multe pofteai, dar copiii nu aveau voie să 
împrumute decât câte trei odată. Dacă nimereai o 
porcărie de carte, cu ea rămâneai. 

În cele din urmă şi le alese - Buldozerul, Armăsarul 
negru şi una care părea un fel de foc tras la nimereală: o 
carte intitulată Bolidul, de un autor pe nume Henry 
Gregor Felsen. 

— S-ar putea să nu-ți placă asta, remarcă doamna 
Starrett, ştampilând cartea. E extrem de sângeroasă. Le- 
o recomand adolescenților, mai ales celor care tocmai 
şi-au luat permisul de conducere, pentru că îi pune pe 
gânduri. Presupun că pe unii îi domoleşte pentru o 
săptămână încheiată. 

— Păi, s-arunc o privire, spuse Ben, şi-şi luă cărţile la 
una dintre mesele îndepărtate de Colţul Ursuleţului 
Pooh, lângă Iedul Bosumflat. 

Trudi o vreme la Bolidul, şi n-o găsi prea nasoală. 
Chiar deloc nasoală. Era vorba de un puşti care 
conducea grozav maşina, dar tot apărea poliţaiul ăla de 
tot rahatul care-ncerca mereu să-l facă să circule mai 
încet. Ben descoperi că în lowa, unde se petrecea 
acţiunea cărţii, nu existau limitări de viteză. Asta era 
bine de ştiut. 

După trei capitole ridică privirea şi îi captă atenţia un 
anunţ nou-nouţ. Afişul de deasupra (biblioteca era 
evident paradisul afişelor) arăta un poştaş fericit 
înmânând o scrisoare unui copil la fel de fericit. 
BIBLIOTECILE SUNT ŞI PENTRU SCRIS, spunea afişul. 


DE CE NU I-AŢI SCRIE AZI UNUI PRIETEN? ZÂMBETE 
GARANTATE! 

Sub afiş se aflau fante pline cu cărţi poştale timbrale, 
plicuri timbrate şi coli având pe antet un desen al 
Bibliotecii Publice Derry în cerneală albastră. Plicurile 
timbrate costau cinci cenți bucata, cărţile poştale trei 
cenți. Hârtia era două coli un cent. 

Ben căută în buzunar. Restul de patru cenți din banii 
pe sticle erau la locul lor. Puse semn în Bolidul şi reveni 
la birou. 

— Pot să iau şi eu o carte poştală din acelea, vă rog? 

— Fireşte, Ben. 

Ca de obicei, doamna Starrett era fermecată de 
politeţea sa gravă şi puţin întristată de gabaritul lui. 
Mama ei ar fi spus că băiatul ăsta îşi săpa groapa cu 
furculiţa şi cuțitul. li dădu cartea poştală şi îl urmări 
continuu cu privirea spre locul lui. Era o masă pentru 
şase persoane, dar Ben era singur. Nu-l văzuse niciodată 
cu vreun alt băiat. Cu atât mai rău, căci, după părerea 
ei, Ben Hanscom avea comori îngropate în el. I le-ar fi 
cedat unui explorator blând şi răbdător... Dacă se 
întâmpla să apară vreunul. 


8 


Ben îşi luă pixul şi scrise simplu adresa pe cartea 
poştală: Miss Beverly Marsh, Lower Main Street, Derry, 
Maine. Nu cunoştea numărul casei, dar mama lui îi 
spusese că poştaşii ştiu destul de bine cine le sunt 
clienţii, după ce le-au dus un timp corespondenţa. Dacă 
factorul poştal care avea în grijă Lower Main Street 
putea duce la destinaţie cartea asta poştală, ar fi fost 
grozav. Dacă nu, pur şi simplu o să ajungă la oficiul 
scrisorilor cu adresanţi necunoscuţi, iar el va pierde trei 
cenți. Cu siguranţă, n-avea să se mai întoarcă la Ben, 
căci nu intenţiona să îşi treacă pe ea numele şi adresa. 

Ţinând în mână cartea poştală întoarsă cu numele 
adresantului spre înăuntru (nu îşi asuma niciun risc, 


chiar dacă nu vedea niciun cunoscut), luă câteva coli de 
hârtie din cutia de lemn de lângă fişier. 

Se duse înapoi la locul lui şi începu să mâzgălească, 
să taie şi iar să mâzgălească. 

În ultima săptămână de şcoală dinaintea tezelor 
citiseră şi scriseseră haiku-uri la ora de engleză. Haiku 
era o specie poetică japoneză, scurtă, disciplinată. Un 
haiku, spusese doamna Douglas, nu putea să aibă decât 
şaptesprezece silabe, nici mai mult, nici mai puţin. Se 
concentra de obicei pe o unică imagine clară legată de o 
emoție anume: tristeţe, bucurie, nostalgie, fericire... 
iubire. x 

Pe Ben, conceptul îl încântase de-a dreptul. Îi plăceau 
orele de literatură, deşi în general nu depăşeau o 
plăcere moderată. Putea să-şi facă temele, dar de regulă 
acestea nu conţineau nimic care să-l cucerească. Şi 
totuşi, în formula haikuului exista ceva care-i înflăcăra 
imaginaţia. Ideea îl făcea să se simtă fericit, la fel cum îl 
fericise şi explicaţia doamnei Starrett despre efectul de 
seră. Haiku însemna poezie de calitate, simţea Ben, 
pentru că era poezie structurată. Nu avea reguli 
secrete. Şaptesprezece silabe, o singură imagine legată 
de o singură emoție, şi o rezolvai. Bingo. Era curat, 
utilitar, avea sens şi era dependent de propriile sale 
reguli. Chiar şi cuvântul în sine îi plăcea, o adiere de aer 
ruptă ca după o linie înţepată de sunetul „k” rostit din 
fundul gurii: haiku. 

Părul ei, îşi spuse, şi o revăzu coborând scările şcolii, 
cu părul revărsându-i-se pe umeri. Soarele nu strălucea 
cu el cât, mai degrabă, părea să ardă înlăuntrul lui. 

Lucrând cu grijă vreo douăzeci de minute (cu o pauză 
ca să se ducă şi să-şi mai ia hârtii), tăind cuvintele ce 
erau prea lungi, schimbând, excluzând, Ben scoase la 
iveală următoarele: 


„Părul tău, foc în ger, 
Jar de ianuar, 


Îmi arde inima. ” 


Rezultatul nu-l încânta, dar era tot ce putea face mai 
bun. Se temea că dacă o mai sucea şi o mai învârtea 
mult, şi-şi făcea prea multe gânduri, se va enerva şi va 
scrie ceva mult mai prost. Sau, mai rău, nu va mai scrie 
nimic. Nu voia să se întâmple una ca asta. Momentul în 
care Beverly se îndurase să-i vorbească fusese hotărâtor 
pentru Ben. Voia să şi-l însemneze în memorie. Probabil 
fetei îi sfârâiau călcâiele după vreun băiat mai mare - 
unul din clasa a şasea sau poate chiar a şaptea, şi va 
crede că acel băiat îi trimisese haiku-ul. Asta o va face 
fericită, şi astfel ziua primirii lui îi va rămâne însemnată 
în memorie. Şi, deşi n-avea să ştie niciodată că Ben 
Hanscom era cel care îi luminase viaţa preţ de o clipă, 
era foarte bine aşa; destul că o ştia el. 

Copie pe spatele cărţii poştale poemul finisat (cu 
litere mari de tipar, ca şi cum ar fi redactat un 
ultimatum de răscumpărare, nu o poezie de amor), îşi 
strecură pixul la loc în buzunar şi ascunse cartea poştală 
sub ultima pagină a Bolidului. 

Apoi se ridică şi îşi luă la revedere de la doamna 
Starrett, în drum spre ieşire. 

— La revedere, Ben, îl salută doamna Starrett. 
Vacanţă plăcută, dar nu uita de stingere. 

— Nu uit. 

Străbătu cu pas leneş coridorul cu vitralii dintre cele 
două clădiri, savurând căldura dinăuntru (efect de seră, 
îşi zise el plin de sine), urmată de răcoarea din 
biblioteca pentru oameni mari. Un bătrân citea ziarul 
News într-unul din vechile fotolii capitonate peste 
măsură, comode, instalate în alcovul Sălii de lectură. 
Titlul de pe prima pagină, imediat sub manşetă, 
proclama fierbinte: „DULLES PLEDEAZĂ CA TRUPELE 
S.U.A. SĂ AJUTE LIBANUL LA NEVOIE!” Mai era şi o 
fotografie a lui Ike!! dând mâna cu un arab în Grădina 


11 „Ike”, Porecla lui Dwight David Eisenhower (1890-1969), al 


Trandafirilor. Mama lui Ben spunea că atunci când ţara 
îl va alege pe Hubert Humphrey preşedinte, în 1960, 
poate că lucrurile se vor pune din nou în mişcare. Ben 
era vag conştient că se desfăşura ceva numit recesiune 
şi că mama lui se temea să nu fie concediată. 

Un titlu mai mic, din jumătatea de jos a primei pagini, 
spunea că POLIŢIA CONTINUĂ CĂUTAREA 
PSIHOPATULUI. 

Ben împinse uşa mare din faţă a bibliotecii şi păşi 
afară. 

La marginea trotuarului se afla o cutie de scrisori. 
Ben scoase cartea poştală dintre pagini şi o puse la 
cutie. Îşi simţi inima iuţind puţin ritmul în timp ce 
cartonul îi luneca dintre degete. Și dacă se prinde că-s 
eu? 

Nu fi bou, îşi răspunse tot el, cam alarmat de cât de 
atrăgătoare i se părea ideea. 

O luă pe Kansas Street, abia dându-și seama încotro 
se ducea şi fără să-i pese deloc. O fantezie începuse să-i 
prindă contur în minte. Beverly Marsh se apropia de el, 
cu ochii ei verzi-cenuşii larg deschişi şi părul ca flacăra 
legat la spate în coadă de cal. Vreau să te întreb ceva, 
Ben, spunea în mintea lui această fată imaginară, și 
trebuie să-mi juri că vei spune adevărul. Şi ridica spre el 
cartea poştală. Tu ai scris asta? 

Teribilă închipuire. Minunată închipuire. Voia să se 
termine odată. Voia să nu se mai termine niciodată. 
Chipul începea iar să-i ardă. 

Ben mergea, visa şi îşi muta cărţile de la bibliotecă de 
sub un braţ sub celălalt. Începu să fluiere. Probabil ai să 
zici că-s groaznică, spunea Beverly, dar cred că vreau să 
te sărut. Buzele i se despărţeau uşor. 

Propriile lui buze deveniră deodată prea uscate ca să 
mai fluiere. 

— Cred că vreau şi eu, şopti el şi afişă un zâmbet 
drogat, buimăcit şi peste măsură de frumos. 


treizeci şi patrulea preşedinte al S.U.A. (1953-1961) (n. tr.). 


Dacă în clipa aceea s-ar fi uitat în jos, ar fi văzut că 
alte trei umbre crescuseră pe asfalt în jurul umbrei lui; 
dacă ar fi ascultat, ar fi auzit clănţănitul cataramelor lui 
Victor în timp ce acesta, Belch şi Henry se apropiau. Dar 
nici nu vedea, nici nu auzea. Ben era departe, simțind 
buzele moi ale lui Beverly cum lunecau uşor peste gura 
lui, ridicându-şi timid mâinile să atingă focul irlandez 
din părul ei. 


9 


Asemenea multor alte oraşe, mici şi mari, Derry nu 
fusese proiectat - crescuse pur şi simplu din nimic. 
Nişte urbanişti adevăraţi nu l-ar fi amplasat niciodată 
acolo unde se afla. Centrul oraşului era o vale formată 
de râul  Kenduskeag, care traversa districtul 
administrativ de la sud-vest la nord-est. Restul localităţii 
se împrăştia pe coastele colinelor din jur. 

Valea în care se instalaseră cei care fondaseră oraşul 
fusese mlăştinoasă şi înţesată de vegetaţie. lar râul 
Penobscot, în care se vărsa Kenduskeag, era mare lucru 
pentru negustori şi o adevărată pacoste pentru cei care 
îşi cultivau pământul sau îşi clădiseră casele prea 
aproape de apă - mai ales în apropiere de Kenduskeag, 
pentru că acesta se revărsa cam o dată la fiecare trei- 
patru ani. Oraşul încă mai era expus inundaţiilor, în 
pofida uriaşelor sume de bani cheltuiţi în ultimii 
cincizeci de ani pentru rezolvarea acestei probleme. 
Dacă inundaţiile nu ar fi fost cauzate decât de cele două 
râuri, un sistem de diguri ar fi fost suficient. Dar mai 
erau şi alţi factori. Malurile joase ale râului Kenduskeag 
erau unul dintre aceştia. Drenajul defectuos al întregii 
regiuni era un altul. Începând din primele zile ale 
secolului, Derry cunoscuse multe inundaţii serioase şi 
una catastrofală, în 1931. Ca să înrăutăţească şi mai 
mult situaţia, colinele pe care era construită o mare 
parte din oraş şiroiau de nenumărate mici pârâiaşe - 
Torrault Stream, în care fusese găsit cadavrul lui Cheryl 


Lamonica, era unul dintre acestea. În perioadele de ploi 
abundente, toate erau predispuse să dea pe afară. „Dacă 
plouă două săptămâni de-a rândul, tot afurisitul de oraş 
se-alege cu o sinuzită purulentă”, spusese odată tatăl lui 
Bill Bâlbâitul. 

Râul Kenduskeag era prins într-un canal de beton 
lung de trei kilometri, cât străbătea centrul oraşului. 
Canalul trecea pe sub Main Street la intersecţia dintre 
Main şi Canal, devenind un râu subteran cale de circa 
un kilometru înainte de a ieşi din nou la suprafaţă, lângă 
Bassey Park. Canal Street, pe care se  aliniau 
majoritatea barurilor din oraş ca răufăcătorii înşiraţi la 
percheziţie, mergea paralel cu Canalul spre ieşirea din 
localitate, astfel că o dată la câteva săptămâni poliţia 
trebuia să pescuiască din apă maşina câte unui beţiv; 
apă care era poluată până în adâncuri de reţeaua de 
canalizare şi de reziduurile industriale. Din când în 
când, în Canal se puteau prinde şi peşti, însă aceştia 
erau mutanţi necomestibili. 

În partea nord-estică a oraşului - latura Canalului - 
râul fusese supus, cel puţin într-o oarecare măsură. Un 
comerţ înfloritor se desfăşura pe toată lungimea lui, în 
ciuda inundaţiilor. Oamenii se plimbau de-a lungul 
Canalului, câteodată ţinându-se de mână (dacă vântul 
bătea din direcţia bună; dacă sufla din cea proastă, 
duhoarea răpea mult din romantismul unor asemenea 
promenade), iar în Bassey Park, aşezat lângă şcoala din 
partea opusă a Canalului, se instalau tabere de Mici 
Cercetaşi, iar Cercetaşii boboci frigeau carne. În 1969, 
cetăţenii aveau să descopere, şocaţi şi scârbiţi, că acolo 
fumau haşiş şi comercializau droguri o bandă de tineri 
hippy (dintre care unul îndrăznise chiar să-şi coasă 
steagul american pe turul pantalonilor, şi pârţanul ăla 
bolşevic fusese bumbăcit cât ai zice peşte). Prin '69, 
Bassey Park devenise o adevărată farmacie în aer liber. 
Aşteptaţi numai, spuneau oamenii... Până să-i pună 
capăt, careva o să dea ortu’ popii. Şi fireşte că până la 


urmă careva a păţit-o - un băiat de şaptesprezece ani 
fusese găsit mort în Canal, cu venele pline de heroină 
aproape pură, treabă căreia puştii-i ziceau „şină albă” 
După aceea, drogaţii începură să se îndepărteze de 
Bassey Park, şi circulau chiar zvonuri că stafia acelui 
puşti bântuia zona. Era o poveste prostească, desigur, 
dar, dacă-i ţinea la distanţă pe aiuriţii de soiul ăsta, era 
cel puţin o poveste prostească de folos. 

În partea sud-vestică a oraşului, râul reprezenta o 
problemă şi mai mare. Aici dealurile fuseseră despicate 
adânc de trecerea marelui ghețar şi rănite şi mai mult 
de nesfârşita eroziune a apelor râului Kenduskeag şi ale 
reţelei lui de afluenţi; straturile pietroase se arătau în 
multe locuri, ca oasele pe jumătate dezgropate ale unor 
dinozauri. Salariaţii vechi din Departamentul Lucrărilor 
Publice din Derry ştiau că, în urma primului îngheţ 
serios de toamnă, puteau conta pe multe reparaţii de 
trotuare în partea sud-vestică a oraşului. Asfaltul se 
contracta şi devenea sfărâmicios, după care piatra se 
repezea brusc prin el, ca şi cum pământul ar fi vrut să 
scoată pui. 

Ceea ce creştea cel mai bine în solul puţin adânc 
rămas erau plantele cu rădăcini restrânse şi firi aspre - 
buruieni şi dăunători, cu alte cuvinte; copaci piperniciţi, 
tufişuri joase şi dese şi infestaţii virulente de viţă 
otrăvitoare şi stejar veninos creşteau oriunde găseau un 
loc propice. Sud-vestul era ţinutul unde terenul cobora 
abrupt spre regiunea cunoscută în Derry ca Maidanul. 
Maidanul - care era orice, numai sterp nu - era o 
parcelă de pământ lăsat de izbelişte, lată cam de doi 
kilometri şi lungă de cinci. Era mărginit de tronsonul 
superior al Kansas Street pe o parte şi de Old Cape pe 
cealaltă. Old Cape era o zonă de locuinţe cu chirii mici, 
iar pe acolo canalizarea era atât de proastă, încât umbla 
vorba despre toalete şi conducte care practic 
explodaseră. 

Râul Kenduskeag curgea prin centrul Maidanului. 


Localitatea crescuse spre nord-est şi de ambele laturi 
ale acestuia, dar singurele vestigii urbane de-acolo, jos, 
erau Casa Pompelor Derry numărul 3 (staţia de pompare 
a canalizării municipale) şi groapa de gunoaie a 
oraşului. Văzut din văzduh, Maidanul arăta ca un 
pumnal mare şi verde cu vârful îndreptat spre centrul 
oraşului Derry. 

Pentru Ben, această geografie împerecheată cu 
geologie era doar o vagă conştientizare a faptului că 
acum nu mai avea în dreapta nicio casă; pământul 
coborâse. Un parapet şubred albit de vânturi şi de ploi, 
înalt cam până la talie, însoțea trotuarul ca un simbolic 
gest de protecţie. Putea auzi clipocitul slab al apei; era 
banda sonoră a fanteziei sale care continua. 

Se opri şi privi peste Maidan, încă imaginându-şi ochii 
ei, mirosul curat al părului. 

De aici râul Kenduskeag se vedea doar ca o înşiruire 
de licăriri prin spărturile frunzişului des. Unii copii 
spuneau că acolo jos se găseau, la vremea asta din an, 
țânțari mari cât vrăbiile; alţii, că, de cum te apropiai de 
râu, nimereai în nisipuri mişcătoare. Ben nu credea în 
povestea cu ţânţarii, dar chestia cu nisipurile mişcătoare 
îl speria. 

Puțin mai la stânga un stol de pescăruşi dădeau 
târcoale şi se repezeau în picaj: groapa de gunoi. 
Ţipetele lor ajungeau până la el. De cealaltă parte se 
vedeau Derry Heights şi, mai aproape de Maidan, 
acoperişurile joase ale caselor din Old Cape. La dreapta 
faţă de Old Cape, ţintind cerul ca un deget alb şi 
bondoc, se înălța Turnul de Apă. Drept sub el ieşea din 
pământ o conductă ruginită, revărsând apă decolorată în 
josul colinei, într-un pârâu scânteietor ce dispărea sub 
încâlceala de copaci şi tufe. 

Delicioasa fantezie cu Beverly a lui Ben fu întreruptă 
deodată de una mult mai macabră; ce-ar fi să iasă acum 
o mână moartă din conductă, chiar în clipa asta, când se 
uita el într-acolo? Şi dacă, atunci când se va răsuci în 


căutarea unui telefon ca să cheme poliţia, va vedea 
stând lângă el un clovn? Un clovn caraghios îmbrăcat în 
costum larg cu pompoane mari portocalii în chip de 
nasturi? Dacă... 

O mână căzu pe umărul lui Ben, făcându-l să zbiere. 

Auzi râsete. Se răsuci pe călcâie, strângându-se lângă 
gardul alb ce despărţea trotuarul sigur şi disciplinat al 
Kansas Street de haosul sălbatic al Maidanului 
(lemnăria trosni sonor) şi-i văzu alături pe Henry 
Bowers, Belch Huggins şi Victor Criss. 

— Ura, Ţâţosu', spuse Henry. 

— Ce vreţi? întrebă Ben, încercând să facă pe 
viteazul. 

— Vreau să te caftesc, spuse Henry. 

Părea să privească sobru această perspectivă, grav 
chiar; dar, oh, ce-i mai scânteiau ochii lui negri! 

— Tre’ să te-nvăţ o lecţie, Ţâţosu' N-o să te superi. 
Ţie-ţi place să-nveţi chestii noi, nu-i aşa? 

Păşi spre Ben. Ben se feri. 

— Ţineţi-l, băieţi! 

Belch şi Victor îl apucară de braţe. Ben guiţă. Era un 
sunet laş, iepuresc şi nevolnic, dar nu se putea stăpâni. 
Te rog, Doamne, nu-i lăsa să mă facă să plâng şi nu-i 
lăsa să-mi spargă ceasul, se rugă înnebunit Ben. Nu ştia 
dacă vor ajunge să-i spargă ceasul, dar era aproape 
sigur c-o să plângă. Era aproape sigur c-o să plângă din 
belşug, cu mult înainte de-a fi sfârşit cu el. 

— Măiculiţă, face ca un porc, spuse Victor şi îi răsuci 
la spate mâna lui Ben. Nu-i aşa că face ca un porc? 

— Pă bune, chicoti Belch. 

Ben se aruncă întâi într-o parte, apoi în cealaltă. 
Belch şi Victor se lăsară uşor antrenați de el, dându-i 
voie să tragă, pentru a-l smuci apoi la loc. 

Henry înşfăcă poalele cămăşii groase a lui Ben şi o 
trase în sus, dezgolindu-i burta. Atârna peste curea ca o 
umflătură moale. 

— Ia la burdihanu-ăsta! strigă Henry cu dezgust uimit. 


Doamne fereşte! 

Victor şi Belch râseră iar. Ben se uită disperat în jur 
după ajutor. Nu văzu pe nimeni. În spatele lui, jos pe 
Maidan, greierii scârţâiau şi pescăruşii ţipau. 

— Mai bine-o lăsaţi baltă! exclamă el; încă nu se 
smiorcăia, dar era aproape. Mai bine! 

— Sau ce? întrebă Henry ca şi cum l-ar fi interesat 
sincer. Sau ce, Ţâţosule? Sau ce, ai? 

Ben se pomeni deodată gândindu-se la Broderick 
Crawford, care juca rolul lui Dan Matthews în Highway 
Patrol - ticălosul ăla era dur, ticălosul ăla era rău, de 
ticălosul ăla nu-şi bătea nimeni joc - şi atunci izbucni în 
lacrimi. Dan Matthews i-ar fi azvârlit pe ăştia drept prin 
gard, în jos pe pantă, până-n hăţişuri. Cu burta ar fi 
făcut-o. 

— Oh, boy, ie-te-te la bebeluşu'! hohoti Victor. 

Belch i se alătură. Henry zâmbi puţin, dar faţa sa 
continua să-şi păstreze expresia aceea gravă, meditativă 
- acea privire întrucâtva aproape tristă. Pe Ben îl speria. 
Dădea de înţeles c-ar fi vorba de mai mult decât o 
simplă bătaie. 

Ca pentru a-i confirma ideea, Henry vâri mâna în 
buzunarul blugilor şi scoase la iveală un briceag. 

Teroarea explodă înlăuntrul lui Ben. Îşi zgâlţâise inutil 
trupul într-o parte şi-n alta; acum, deodată, se repezi 
drept înainte. O clipă, crezu că a scăpat. Transpira din 
greu, iar băieţii ce-l ţineau de braţe i le simţiră 
lunecându-le umede printre degete. Belch reuşi să-l ţină 
de încheietura mâinii drepte, gata să-l scape. Din 
strânsoarea lui Victor se eliberă complet. Încă o 
smucitură... 

Inainte de-a o fi putut face, Henry păşi înainte şi-i 
dădu un brânci. Ben zbură pe spate. Balustrada pârâi 
mai tare de astă dată şi o simţi cedând parţial sub 
greutatea lui. Belch şi Victor îl înhăţară din nou. 

— Acuma-l ţineţi, spuse Henry. Se-aude? 

— Sigur, Henry, replică Belch; părea un pic jenat. N-o 


să scape! Nu-ţi face griji. 

Henry înaintă până ce stomacul său plat aproape 
atinse pântecele lui Ben. Acesta îl privi, cu lacrimile 
şiroindu-i neajutorate din ochii căscaţi. Prins! Sunt 
prins! se zbătea o parte din mintea lui. Încercă s-o 
oprească - nu putea gândi deloc cu zbuciumul acela 
continuu - dar nu voia să înceteze. Prins! Prins! Prins! 

Henry desfăcu lama, care era lungă, lată şi avea 
gravat pe ea numele lui. Vârful briceagului luci în 
soarele după-amiezii. 

— Acum o să te pun la încercare, spuse Henry cu 
acelaşi glas îngândurat. E perioada tezelor, 'Ţâţosule, şi- 
ai face bine să fii gata. 

Ben plângea. Inima îi bubuia nebuneşte în piept. Din 
nas îi curgeau muci şi se adunau pe buza superioară. 
Cărţile de la bibliotecă zăceau împrăştiate la picioarele 
lui. Henry călcă pe Buldozerul, aruncă o privire în jos şi 
o mătură în rigolă cu o lovitură laterală a ghetei sale 
negre, inginereşti. 

— Uite prima-ntrebare la teză, Ţâţosu' Când zice 
cineva „Dă să copiez” în timpu” la teza de sfârşit de an, 
tu ce-o să zici? 

— Da! exclamă imediat Ben. O să zic da! Sigur! Bine! 
Copiază cât vrei! 

Vârful briceagului străbătu cele două degete de aer şi 
apăsă stomacul lui Ben. Era rece ca o tavă cu gheaţă 
abia scoasă din frigider. Ben îşi supse burta din calea sa. 
O clipă, lumea se făcu cenuşie. Gura lui Henry se mişca, 
dar Ben n-ar fi putut reproduce vorbele. Henry părea un 
televizor cu sunetul închis, iar lumea înota... înota... 

Să nu-ndrăzneşti să leşini! ţipă glasul panicii. Că, 
dacă leşini, s-ar putea să se enerveze aşa de tare, c-o să 
te-omoare! 

Lumea reveni cu o oarecare claritate. Văzu că atât 
Belch, cât şi Victor încetaseră să mai râdă. Păreau 
nervoşi... Aproape speriaţi. Vederea acestui lucru avu 
asupra lui Ben efectul unei pălmuiri care-i limpezi 


minţile. Deodată nu mai ştiu ce vrea ăsta să facă sau 
până unde-o să meargă. Cât credeai tu că stau lucrurile 
de rău, uite cât de rău stau de fapt... Poate chiar ceva 
mai rău. Trebuie să judeci. Chit că n-ai mai făcut-o-n 
viața ta şi poate nici n-o s-o mai faci vreodată, acum fă 
bine şi judecă. Fiindcă ochii lui zic că ăştia au tot 
dreptul să fie nervoşi. Ochii lui zic că-i sonat de-a 
binelea. 

— Greşit, 'Ţâţosu', spuse Henry. Numa’ să zică careva 
„Dă să copiez”, mi se rupe-n paişpe ce faci. Te-ai prins? 

— Da, făcu Ben, cu burta mâncându-l de sughiţuri. 
Da, m-am prins. 

— Ei, bine. Asta-i una greşită, da’ alea marile abia vin. 
Eşti gata pentru alea marile? 

— Aşa... aşa cred. 

O maşină se apropie încet de ei. Era un Ford 51 
prăfuit, cu un moş şi o babă proptiţi pe scaunele din faţă 
ca o pereche de manechine lăsate de izbelişte într-un 
magazin părăsit. Ben văzu capul bătrânului întorcându- 
se lent spre el. Henry păşi mai aproape de Ben, 
ascunzând cuțitul. Ben simţea vârful împungându-i 
carnea imediat deasupra buricului. Tot rece era. Nu 
pricepea cum se putea aşa ceva, dar asta era situaţia. 

— Dă-i bătaie, zbiară! şopti Henry. O să-ţi culegi 
maţele futute de pe tenişi. 

Erau destul de aproape unul de altul ca să se sărute. 
Ben simţea aroma dulce de gumă Juicy Fruit din 
răsuflarea lui Henry. 

Maşina trecu şi îşi urmă drumul pe Kansas Street, 
încet şi senin ca un car alegoric la Parada Turnirului 
Rozelor. 

— Bun-aşa, Ţâţosu', auzi a doua-ntrebare. Dacă io zic 
„Dă să copiez” la teză, tu ce zici? 

— Da. Zic da. Imediat. 

Henry zâmbi. 

— Mişto. P-asta ai nimerit-o, Ţâţosule. Acum auzi a 
treia-ntrebare: cum să fiu eu sigur că nu uiţi niciodată 


asta? 

— Nu... Nu ştiu, şopti Ben. 

Celălalt zâmbi iar. Chipul i se lumină şi, o clipă, fu 
aproape frumos. 

— Da' io ştiu! spuse el, de parcă ar fi descoperit un 
mare adevăr. Io ştiu, Ţâţosule! O să-mi scrijelesc numele 
pe burdihanu' tău mare şi gras! 

Victor şi Belch începură brusc să râdă iar. O clipă, 
Ben simţi ca un fel de uşurare uimită, gândindu-se că 
totul n-a fost decât prefăcătorie - un mic bau! pe care 
cei trei i-l răcniseră în ureche ca să-l sperie de mama 
focului. Dar Henry Bowers nu râdea, iar Ben înţelese 
dintr-o dată că Victor şi Belch râdeau fiindcă se simțeau 
ei uşuraţi. Era evident pentru amândoi că Henry nu 
putea fi serios. Atât numai că Henry era. Era cât se 
poate de serios. 

Briceagul lunecă în sus, lin ca prin unt. Sângele izvori 
într-o linie roşie pe pielea palidă a lui Ben. 

— Băi! strigă Victor. 

Cuvântul ieşi înăbuşit, într-un icnet surprins. 

— Ţine-l, îşi dezveli Henry dinţii. Tu numa’ ţine-l, se- 
aude? 

Acum nu se mai vedea nimic grav şi reflexiv pe chipul 
lui Henry; acum era chipul schimonosit al unui diavol. 

— Sfiiinte Sisoie, Henry, nu-l tăia pe bune! zbieră 
Belch, iar vocea îi era ascuţită, aproape ca cea a unei 
fete. 

Atunci totul se întâmplă foarte repede, dar lui Ben 
Hanscom îi păru încet; totul se întâmplă parcă într-o 
serie de secvenţe succesive, ca instantaneele de acţiune 
din foto-eseurile revistei Life. Panica i se risipi. 

Descoperise deodată ceva înlăuntrul lui şi, pentru că 
panica nu folosea la nimic, acel ceva o înfulecă pur şi 
simplu dintr-o înghiţitură. 

În primul instantaneu, Henry îi smulsese cămaşa până 
sus la  sfârcuri. Sângele curgea din crestătura 
superficială ce i se înălța deasupra buricului. 


În al doilea instantaneu, Henry trăgea cuțitul în jos, 
operând rapid, ca un chirurg militar în delir sub 
bombardament aerian. Curse sânge proaspăt. 

Înapoi, gândi cu răceală Ben în timp ce sângele se 
prelingea în jos şi se aduna între betelia blugilor şi piele. 
Trebuie s-o iau înapoi. E singura direcţie în care pot s-o 
iau. Belch şi Victor nu-l mai ţineau, în ciuda ordinului lui 
Henry, se retrăseseră. Se retrăseseră cu groază. Dar, 
dacă fugea, Bowers l-ar fi prins. 

În cel de-al treilea instantaneu, Henry unea cele două 
tăieturi verticale cu o linie orizontală scurtă. Acum Ben 
simţea cum sângele îi curge în chiloţi, şi o dâră ca de 
melc i se târa cleioasă pe coapsa stângă. 

Un moment Henry se dădu înapoi, încruntându-se cu 
concentrarea studiată a unui artist ce pictează un peisaj. 
După H vine E, îşi spuse Ben, şi asta a fost suficient 
pentru a-l pune în mişcare. Făcu un pas mic înainte, iar 
Henry îl îmbrânci iarăşi pe spate. Ben împinse cu 
picioarele, adăugând propria sa forţă celei a lui Henry. 
Izbi gărduleţul coşcovit dintre Kansas şi panta spre 
Maidan. În acelaşi timp, ridică piciorul drept şi îl înfipse 
în abdomenul lui Henry. Nu era un act represiv; Ben 
dorea doar să-şi mărească forţa de propulsie. Şi totuşi, 
când văzu expresia de surpriză absolută de pe chipul lui 
Henry, fu năpădit de o voioşie limpede şi sălbatică - o 
senzaţie atât de intensă, încât preţ de-o fracțiune de 
secundă crezu c-o să-i sară creştetul capului din loc. 

Apoi se auzi un trosnet: balustrada frântă. Ben îi văzu 
pe Victor şi Belch prinzându-l pe Henry înainte să cadă 
cu fundul în rigolă lângă rămăşiţele Bul/dozerului, iar în 
clipa următoare Ben cădea pe spate în gol. Dispăru cu 
un țipăt - pe jumătate râs. 

Ben lovi panta cu spinarea şi cu fesele imediat sub 
conducta pe care o localizase mai devreme. Era bine că 
aterizase sub ea; dacă ar fi nimerit pe ea, putea să-şi fi 
rupt şira spinării. Astfel, căzu pe o saltea groasă de 
buruieni şi ferigi, abia simțind impactul. Făcu o tumbă 


înapoi, cu picioarele fulgerându-i peste cap. Ateriză în 
poziţie şezândă şi lunecă în jos pe povârniş cu spatele, 
ca un copil pe un uriaş tobogan verde, cu cămaşa 
adunată în jurul gâtului, cu mâinile căutând să se agaţe 
de ceva şi nereuşind decât să smulgă smoc după smoc 
de ferigi şi măselariţă. 

Văzu culmea digului (părea cu neputinţă să fi stat el 
însuşi  adineaori acolo) îndepărtându-se cu viteză 
ameţitoare, ca în desenele animale. 

li văzu pe Victor şi Belch, cu feţele ca nişte zerouri 
albe, holbându-se în jos după el. Avu răgaz să-şi plângă 
cărţile de la bibliotecă. Apoi se ciocni de ceva cu o forţă 
zdrobitoare şi aproape îşi muşcă limba. 

Era un trunchi doborât, care opri căderea lui Ben şi 
aproape îi rupse piciorul stâng. Se căţără câţiva paşi 
înapoi, în susul pantei, trăgându-şi piciorul, cu un 
geamăt. Copacul se afla cam la jumătatea distanţei. Jos, 
tufişurile erau mai dese. Apa din conductă îi şiroia peste 
mâini în pârâiaşe subţiri. 

Un răcnet răsună de deasupra lui. Ben ridică din nou 
privirea şi-l văzu pe Henry Bowers trecând în zbor 
gardul, cu briceagul în dinţi. Ateriza pe ambele picioare, 
încercând cu greu să-şi păstreze echilibrul. Patină până 
la capătul unei uriaşe perechi de urme de tălpi, apoi o 
luă la fugă în josul povârnişului, cu sărituri stângace ca 
de cangur. 

— OO âă eomoo, iouuee! urla Henry cu briceagul între 
dinţi, iar Ben n-avea nevoie de translator O.N.U. Ca să-i 
traducă spusele lui Henry: O să te-omor, Țâţosule! 

— Oo âă eomoo, fuhuhe-n huuu! 

Acum, cu sângele rece, de general, pe care şi-l 
descoperise sus pe trotuar, Ben înţelese ce avea de 
făcut. Reuşi să se pună pe picioare chiar înainte de 
sosirea lui Henry - care acum avea cuțitul în mână, 
întins drept în faţă ca o baionetă. Ben era vag conştient 
că i se sfâşiase cracul stâng al blugilor, iar piciorul îi 
sângera mult mai abundent decât pântecele... Dar îi 


susţinea greutatea, şi asta însemna că nu era rupt. Cel 
puţin asta spera că înseamnă. 

Ben se adună uşor ca să-şi menţină echilibrul precar 
şi, când Henry îşi repezi spre el o mână şi descrise un 
arc larg cu cutitul ţinut în cealaltă, Ben păşi lateral. Se 
dezechilibră, dar în timp ce cădea întinse piciorul 
zdrelit. Henry se împiedică de el, iar pământul îi fugi 
iute de sub tălpi. Pentru o clipă Ben rămase cu gura 
căscată, groaza fiindu-i învinsă de un amestec de uimire 
şi admiraţie. Henry Bowers păru că zboară exact ca 
Superman peste copacul căzut care-l oprise pe Ben. Îşi 
ţinea braţele întinse drept înainte, la fel cum şi le ţinea 
George Reeves în filmul de la televizor. Atât numai că 
George Reeves părea întotdeauna că zboară la fel de 
firesc ca şi cum ar fi făcut baie sau şi-ar fi luat gustarea 
pe veranda din spatele casei. Henry în schimb arăta de 
parcă i-ar fi înfipt cineva un vătrai încins în fund. Gura i 
se deschidea şi i se închidea. Un fir de salivă se 
prelingea dintr-un colţ şi, în timp ce Ben îl privea, 
ajunse până pe lobul urechii lui Henry. 

În clipa următoare Henry se prăvăli la pământ. 
Briceagul îi zbură din mână. Se rostogoli pe umăr, 
ateriză pe spate şi lunecă în tufişuri cu picioarele 
desfăcute. Se auzi un țipăt. O bufnitură. Apoi, tăcere. 

Ben rămase aşezat, privind năucit la buruienile 
încâlcite din locul unde dispăruse Henry. Deodată, 
bolovani şi pietricele începură să-i bombardeze spatele. 
Privi din nou în sus. Victor şi Belch coborau şi ei malul. 
Se mişcau cu mai multă grijă decât Henry şi, prin 
urmare, mai încet, dar aveau să-l ajungă în vreo treizeci 
de secunde cel mult, dacă nu făcea ceva. 

Gemu. Nu avea să se sfârşească niciodată nebunia 
asta? 

Neslăbindu-i din ochi, se căţără peste trunchiul 
prăbuşit şi începu să coboare taluzul, clătinându-se şi 
gâfâind. Simţea un junghi în coaste. Limba îl durea 
îngrozitor de tare. Acum tufişurile erau aproape cât el 


de înalte. Mirosul stăruitor şi bogat al vegetației 
crescute la întâmplare îi umplea nările. Auzea apa 
curgând undeva, clipocind peste pietre şi susurând 
printre ele. 

Picioarele îi alunecară şi iar o luă la vale, 
rostogolindu-se şi patinând, izbind cu dosul mâinii într-o 
piatră ascuţită, străbătând un rug de spini care-i 
smulseră scame de bumbac albastru-cenuşiu şi fâşiuţe 
de carne din mâini şi obraji. 

Se opri brusc, cu picioarele în apă. Un pârâu cotit îşi 
croia drum spre un pâlc des de lăstari din dreapta; sub 
ei domnea un întuneric de peşteră. Privi la stânga şi îl 
văzu pe Henry Bowers zăcând pe spate în mijlocul apei. 
Printre pleoapele întredeschise i se vedea albul ochilor. 
Sângele i se prelingea dintr-o ureche. 

O, Doamne, l-am omorât! O, Doamne, sunt un ucigaş! 
O, Doamne! 

Uitând că Belch şi Victor erau în urma lui (sau poate 
înțelegând că le va pieri cheful să-l snopească în bătaie 
descoperindu-şi Neînfricatul Conducător mort), Ben 
plescăi vreo douăzeci de paşi prin pârâu, spre locul 
unde zăcea Henry cu cămaşa zdrenţe, cu blugii uzi, fără 
un pantof. Ben era vag conştient că mare lucru nu mai 
rămăsese nici din hainele sale, iar trupul îi era o rablă 
uriaşă de suferinţă şi durere. Cel mai rău se prezenta 
glezna stângă; deja i se umflase în pantoful ud şi îl 
chinuia atât de cumplit, încât nici nu păşea cu adevărat, 
ci se clătina ca un marinar care pune piciorul pe țărm 
pentru prima oară după o lungă călătorie pe mare. 

Se aplecă peste Henry Bowers. Ochii lui Henry se 
deschiseră brusc. Il înşfăcă pe Ben de gambă cu o mână 
julită şi însângerată. Gura i se mişca şi, deşi din ea nu 
ieşeau decât un şir de gâfâieli dezarticulate, Ben tot îi 
putea distinge cuvintele: Te omor, grăsan de căcat. 

Henry încercă să se ridice, folosindu-se de piciorul lui 
Ben ca de o cârjă. Ben se smuci înapoi ca turbat. Mâna 
lui Henry lunecă în jos, apoi se desprinse. Ben zbură 


înapoi, rotindu-şi braţele, şi se prăvăli în fund pentru a 
treia oară în ultimele patru minute, parcă hotărât să 
bată recordul. Îşi muşcă iarăşi limba. În jurul său apa 
plescăi. Un curcubeu sclipi o clipă înaintea ochilor lui 
Ben. Lui Ben i se rupea în paişpe de curcubeu. I se 
rupea şi să fi găsit o oală cu aur. Chit că i-ar fi 
răscumpărat toată viaţa sa nenorocită şi grăsană. 

Henry se răsuci pe burtă. Încercă să se ridice. Căzu la 
loc. Reuşi să se salte în patru labe. Şi în sfârşit se propti 
pe picioare. Holbă spre Ben doi ochi negri. Freza îi 
zbura în toate părţile, ca nişte coceni de porumb pe care 
i-a bătut vântul. 

Ben se simţi deodată furios. Nu - ceea ce-l încerca era 
mai mult decât o simplă furie. Era furibund. Se plimba şi 
el cu cărţile lui de la bibliotecă sub braţ, visând 
nevinovat cu ochii deschişi că se sărută cu Beverly 
Marsh, fără să facă rău nimănui. Şi ia te uită! Pantalonii 
ferfeniţă. Glezna stângă ruptă poate, oricum sigur 
scrântită rău. Piciorul zgâriat până sus, limba tăiată 
aproape în două, inițiala lui Henry fir-ar al-dracu' 
Bowers încrustată pe burtă. Ce ziceţi de căcarea asta a 
lumii, stimaţi telespectatori şi radioascultători? Dar 
probabil că gândul la cărţile de la bibliotecă, pentru 
care era răspunzător, a fost acela care-l făcu să se 
repeadă la Henry Bowers. Cărţile de la bibliotecă 
pierdute şi cât de mustrători vor deveni ochii doamnei 
Starrett când îi va spune ce se întâmplase. Indiferent de 
motive - tăieturi, luxaţie, cărţi sau poate chiar gândul la 
carnetul de note leoarcă şi probabil ilizibil în buzunarul 
de la spate - a fost suficient ca să-l pună în mişcare. Se 
năpusti, cu tenişii scâlciaţi clefăind prin apă, şi-l pocni 
pe Henry drept în boaşe. 

Henry slobozi un zbieret răguşit care făcu păsările să- 
şi ia zborul din copaci. Stătu crăcănat un moment, 
apucându-se cu mâinile de vintre şi privindu-l pe Ben 
fără a-i veni să-şi creadă ochilor. 

— Igh, făcu el cu glas mic. 


— Corect, spuse Ben. 

— Igh, repetă Henry, cu glas şi mai mic. 

— Corect, repetă şi Ben. 

Henry se lăsă încet la loc în genunchi, nu atât căzând, 
cât înmuindu-se. Încă îl mai privea pe Ben cu ochii aceia 
negri și neîncrezători. 

— Îgh. 

— Al dracu’ de corect, replică Ben. 

Henry căzu pe-o parte, continuând să se ţină de 
testicule, şi începu să se tăvălească încet la stânga şi la 
dreapta. _ 

— Igh, gemu. Coaiele mele. Igh! Oh, mi-ai spart 
coaiele. Îgh-îgh! 

Începea de-acum să-şi recapete cât de cât puterile, şi 
Ben porni să dea înapoi pas cu pas. li era scârbă de ceea 
ce făcuse, dar mai era şi plin de un soi de fascinaţie 
îndreptăţită, paralizantă. 

— Îgh! — ouăle mele, futu-i - îgh-ÎGH! — oh, futu-i, 
COAIELE MELE! 

Ben ar fi putut rămâne în zonă - poate chiar până ce 
Henry îşi revenea îndeajuns ca să se ia după el -, dar în 
aceeaşi clipă îl lovi o piatră după ureche, trezindu-i o 
durere atât de profundă, de sfredelitoare, încât, până să 
simtă sângele cald curgându-i din nou, crezu că îl 
înţepase o viespe. 

Se răsuci şi-i văzu pe ceilalţi doi venind spre el cu paşi 
mari prin pârâu. Fiecare avea mâinile pline de pietre 
rotunjite de apă. Victor aruncă una, iar Ben o auzi 
şuierându-i pe lângă tâmplă. Se chirci, şi o alta îl nimeri 
în genunchiul drept, făcându-l să ţipe de durere şi 
surpriză. O a treia îi ricoşă din pometele stâng, iar 
ochiul de pe acea parte i se umplu de lacrimi. 

Se împletici spre malul opus şi îl urcă repede, 
agăţându-se de rădăcinile ieşite din pământ şi trăgând 
cu toată puterea de tufişuri. Reuşi să ajungă în vârf (un 
ultim proiectil îl lovi în fesă) şi aruncă o privire iute 
peste umăr. 


Belch îngenunchease lângă Henry, în vreme ce Victor 
stătea la vreo cinci paşi de ei, aruncând cu pietre; una 
mare cât o minge de baseball forfecă boscheţii mari cât 
un stat de om pe lângă Ben. Văzuse destul; de fapt 
văzuse mai mult decât destul. Cel mai rău era că Henry 
se ridica din nou în picioare. Asemenea ceasului Timex 
al lui Ben, Henry putea să fie călcat în picioare şi tot să 
mai ticăie. Ben se răsuci, repezindu-se orbeşte în 
tufişuri, într-o direcţie unde spera că se află vestul. Dacă 
reuşea să traverseze Maidanul până la Old Cape, putea 
cerşi zece cenți de la cineva, luând apoi autobuzul până 
acasă. lar, odată ajuns acolo, o să încuie uşa după el şi o 
să îngroape hainele astea zdrenţuite şi pline de sânge în 
lada de gunoi, iar visul nebunesc va lua în fine sfârşit. 
Ben se văzu aşezat în fotoliul său din living, proaspăt 
îmbăiat, cu halatul lui de baie pufos şi roşu, privind 
desene animate cu Daffy Duck la The Mighty Ninety şi 
bând lapte printr-un pai de culoarea fragilor. Ține-te de 
gândul ăsta, îşi spuse cu amărăciune şi continuă să se 
poticnească prin bălării. 

Nişte tufe îi răsăriră în faţă. Ben le dădu la o parte. 
Spini se agăţară de el, zgâriindu-l. Încercă să nu-i ia în 
seamă. Ajunse la o porţiune de teren negru şi murdar. 
Peste el se întindea un covor gros de plante care 
semănau cu bambuşii, iar pământul emana un miros 
fetid. Un gând ameninţător 

(nisipuri mişcătoare) 

îi lunecă prin planul întâi al minţii, ca o umbră, în 
timp ce privea pânza de apă stătută adâncindu-se în 
desişul ca de bambus. Nu voia să intre acolo. Chiar dacă 
nu era mlaştină, glodul i-ar fi smuls tenişii din picioare. 
Aşa că se abătu spre dreapta, fugind prin faţa aşa-zişilor 
bambuşi, şi nimeri în cele din urmă într-un desiş de 
copaci adevăraţi. 

Arborii, mai mult pini, erau deşi, luptându-se între ei 
pentru un strop de spaţiu şi soare, dar buruienile se 
împuţinaseră, aşa că se putea mişca mai repede. Nu mai 


era sigur în ce direcţie se îndrepta, însă tot avea un 
oarecare avans. Maidanul era încadrat de oraşul Derry 
pe trei laturi şi retezat de extensia aproape terminată a 
autostrăzii pe cea de-a patra. Mai devreme sau mai 
târziu ieşea el undeva. 

Stomacul îi pulsa dureros şi îşi ridică rămăşiţele 
cămăşii. Tresări şi trase aer printre dinţi, sâsâind. Burta 
lui arăta ca un glob grotesc pentru pomul de Crăciun, 
toată roşie de sânge închegat şi mânjită cu verde de la 
lunecuşul pe pantă. Trase poalele cămăşii la loc în jos. 
Vederea mizeriei ăleia îl făcea să vomite. 

Acum auzea de undeva din faţă un murmur - o 
singură notă statornică. Un adult, concentrat doar să 
iasă naibii de acolo (între timp, pe Ben îl atacaseră 
ţânţarii şi, chiar dacă nu arătau nici pe departe cât 
vrăbiile, erau destul de mari), nu i-ar fi dat atenţie sau 
pur şi simplu nici nu l-ar fi auzit. Dar Ben nu era decât 
un băieţandru, şi începuse deja să-şi învingă frica. Se 
îndreptă spre stânga, strecurându-se printre nişte tufe 
scunde de dafin. Dincolo de ele, ieşind din pământ, văzu 
vârful unui cilindru de ciment; avea aproape un metru 
înălţime şi un metru şi ceva lăţime. Era astupat cu un 
capac găurit din fier, care purta inscripţia „DEPART. 
CANALIZARE DERRY” De la apropierea asta, zgomotul 
părea mai mult un vuiet decât un murmur - venea de 
undeva dinăuntru, din adâncuri. 

Ben îşi lipi ochiul de o gaură de aerisire, dar nu putu 
să vadă nimic. Auzea vuietul şi apa curgând pe jos pe 
undeva, dar atâta tot. Trase aer în piept, prinse un damf 
de duhoare acră, în acelaşi timp umedă şi căcăcioasă, şi 
se trase înapoi cu o tresărire. Era un canal, nimic mai 
mult. Sau poate o combinaţie de canal şi tunel de drenaj 
- se găseau dintr-astea cu toptanul în Derry cel 
conştient de pericolul inundaţiilor. Nu era mare lucru. li 
dăduse însă un fior ciudat. În parte, aceasta se datora 
întâlnirii cu opera omului în haosul acela de sălbăticie 
luxuriantă, dar bănuia că restul pornea de la forma 


obiectului în sine - cilindrul acela de beton răsărind din 
pământ. Ben citise Maşina timpului de H.G. Wells cu un 
an în urmă, mai întâi versiunea Classics Comics, apoi 
toată cartea. Cilindrul cu chepeng de fier perforat îi 
amintea de puţurile care coborau spre tărâmul 
morlocilor cocârjaţi şi oribili. 

Se îndepărtă repede, încercând să găsească din nou 
drumul spre vest. Ajunse la un mic luminiş şi se întoarse 
până ce ajunse cu umbra în spatele său. Apoi porni în 
linie dreaptă. 

După cinci minute auzi iar apă curgând, undeva în 
faţă, şi voci. Voci de copii. 

Se opri să asculte, şi în acel moment auzi trosnet de 
crengi şi alte glasuri din spate. Le cunoştea foarte bine. 
Le aparţineau lui Victor, Belch şi unicului, fără pereche, 
Henry Bowers. 

Din câte se părea, coşmarul încă nu luase sfârşit. 

Ben privi în jur căutând un loc pe unde să intre în 
pământ. 


10 


leşi din ascunzătoare după vreo două ore, mai murdar 
ca oricând, dar şi un pic răcorit. Oricât de incredibil ar fi 
părut, moţăise. 

Când îi auzise pe cei trei în urma lui, căutându-l încă, 
Ben îngheţă, ca un animal prins în lumina farurilor unui 
camion ce se apropie. Un soi de paralizie stranie 
începuse să pună stăpânire pe el. Gândul de a se trânti 
pur şi simplu la pământ, ghemuit ca un arici, şi de a-i 
lăsa să-i facă ce voiau îi trecuse prin cap. Era o idee 
nebunească, dar părea, de asemenea, o idee bună. 

Dar Ben nu făcu aşa, ci porni spre sunetul apei 
curgând şi spre vocile de copii, încercă să le 
descâlcească glasurile şi să prindă sensul cuvintelor lor 
- orice, numai să se lepede de acea înfricoşătoare 
paralizie a spiritului. Un plan. Vorbeau despre un anume 
plan. Un glas sau două îi păreau vag cunoscute. Se auzi 


un plescăit, urmat de un hohot de râs. Râsul îl umplu pe 
Ben de un fel de dor prostesc şi-l făcu, mai mult decât 
orice altceva, să fie şi mai conştient de situaţia 
periculoasă în care se afla. 

Dacă tot avea să fie prins, n-ajuta la nimic să le 
asigure şi ăstorlalţi copii o doză din medicamentul său. 
Ben coti din nou la dreapta. Asemenea atâtor oameni 
corpolenţi, era uluitor de vioi. Trecu pe lângă băieţi 
destul de aproape ca să le vadă umbrele mişcându-se 
încoace şi încolo, între el şi lumina reflectată din apă, 
dar ei nici nu-l văzură, nici nu-l auziră. Treptat, glasurile 
începură să se piardă în urmă. 

Ajunse la o cărare îngustă, bătătorită. O examină un 
moment, apoi clătină uşor din cap. Traversă şi se afundă 
iarăşi în hăţişuri. Acum se deplasa încet, împingând 
tufişurile în lături, în loc să le calce în picioare. Continua 
să înainteze paralel cu apa unde se jucau ceilalţi copii. 
Chiar şi prin boscheţii dintre el şi râu putea să vadă că 
acesta era mult mai lat decât pârâiaşul în care căzuseră 
el şi Henry. 

Dădu peste un alt cilindru din beton, abia vizibil în 
mijlocul unor rugi de mure, murmurând liniştit, ca 
pentru sine. Dincolo de el, malul cobora abrupt spre 
cursul de apă, şi un ulm bătrân, noduros se cocârja 
peste râu. Rădăcinile sale, pe jumătate dezgropate de 
eroziunea malului, semănau cu o claie de păr nespălat. 

Sperând că nu vor fi păianjeni sau şerpi, dar prea 
obosit şi amorţit de frică pentru a-i mai păsa cu 
adevărat, Ben îşi croi drum printre rădăcini până în 
grota puţin adâncă de dedesubt. Se lăsă pe spate. O 
rădăcină îl împunse ca un deget mânios. Îşi schimbă 
puţin poziţia şi rădăcina ajunse să-l susţină confortabil. 

lată-i pe Henry, Belch şi Victor. Sperase să se lase 
păcăliţi, urmând poteca, dar nici vorbă de aşa noroc. 
Stătură o clipă chiar lângă el - atât de aproape, încât ar 
fi putut întinde mâna din ascunziş să-i atingă. 

— Pe pariu că mucogşii ăia mici de-acolo-şa l-au văzut, 


spuse Belch. 

— Păi, hai şi-om vedea, replică Henry, şi porniră 
înapoi pe unde veniseră. 

După câteva momente Ben îl auzi răcnind: 

— Băăă, futu-vă muma-n cur, ce faceţi acilea? 

Urmă un soi de răspuns, dar Ben nu-şi putu da seama 
ce anume: copiii erau prea departe, iar râul ce curgea 
chiar pe-alături - era chiar râul Kenduskeag - făcea prea 
mult zgomot. I se păru însă că băiatul era speriat. Il 
înţelegea prea bine. 

Apoi Victor Criss mugi ceva din care Ben nu înţelese 
nimic: 

— Ce dig nenorocit de pici! 

Dig de pici? Drac de pici? Sau poate Victor spusese ce 
drac nenorocit de pici şi Ben nu auzise bine. 

— Hai să-l spargem! propuse Belch. 

Se auziră strigăte de protest, urmate de un țipăt de 
durere. Cineva izbucni în plâns. Da, Ben îi înţelegea pe 
deplin. Nu fuseseră în stare să-l prindă (cel puţin nu 
încă), dar găsiseră o altă gaşcă de copii la îndemână ca 
să-şi descarce furia. 

— Sigur, sparge-l, aprobă Henry. 

Plescăieli. Ţipete. Hohote de râs groase şi cretine ale 
lui Belch şi Victor. Un răcnet chinuit şi furios al cuiva 
mai Mic. 

— Nu-ncerca tu să mă faci pe mine de căcat, băi 
bpâlbâit mucos ce eşti, spuse Henry Bowers. Nu mă mai 
face nimeni de căcat pe ziua de azi. 

Se auzi un trosnet. Zgomotul apei curgând în aval 
deveni mai puternic şi vui scurt înainte de-a reveni la 
vechiul ei clipocit paşnic. Deodată Ben înţelese. Dig de 
pici, da, asta spusese Victor. Copiii - doi sau trei, după 
câte se părea când trecuse pe lângă ei - construiau un 
dig. Henry şi amicii săi tocmai îl făcuseră praf. Ben 
presupuse chiar că ştia cine era unul dintre copii. 
Singurul „bâlbâit mucos” pe care îl cunoştea de la Derry 
School era Bill Denbrough, care învăţa în cealaltă clasă 


a cincea. 

— Nu trebuia să faci asta! exclamă un glas subţire şi 
speriat, iar Ben îl recunoscu şi pe acesta, deşi nu-i putu 
ataşa imediat şi un chip. De ce-ai făcut-o? 

— Finc-aşa mi-a venit, fututule, mugi Henry. 

Răsună o lovitură înfundată. li urmă un zbieret de 
durere. Zbieretul fu urmat de plânsete. 

— Gura, făcu Victor. Ciocu' mic, puştiu', sau îţi trag 
urechile-n jos şi le fac nod sub barbă. 

Plânsul se transformă într-un şir de smiorcăieli 
înăbuşite. 

— Ne ducem, spuse Henry, da-nainte să ne ducem 
vreau să ştiu o treabă. Aţi văzut un pici gras pe-aci acu’ 
vreo zece minute? Un pici gras plin tot de sânge şi tăiat? 

Un răspuns prea scurt ca să însemne altceva decât 
un. 

— Băi, sigur? întrebă Belch. N-ar strica, băi puţă-n 
gură. 

— S-s-sunt si-si-sigur, replică Bill Denbrough. 

— Ai să mergem, făcu Henry. O fi luat-o-napoi pe- 
acolo. 

— Tai-tai, băieţii, strigă Victor Criss. Chiar că era un 
dig de pici, pă bune. Vi-i mai bine fără el. 

Plescăituri. Glasul lui Belch răsună iar, acum însă mai 
departe. Ben nu putu distinge cuvintele. De fapt nici nu 
voia să distingă cuvintele. Mai aproape, băiatul care 
plânsese îşi revenea. Se auzeau sunete consolatoare din 
partea celuilalt băiat. Ben trăsese concluzia că nu erau 
decât ei doi - Bill Bâlbâitul şi plângăreţul. 

Rămase pe jumătate aşezat, pe jumătate culcat, acolo 
unde se găsea, ascultându-i pe cei doi băieţi de lângă 
râu şi zgomotele făcute de Henry şi de dinozaurii săi 
îndepărtându-se spre partea opusă a Maidanului. Razele 
soarelui îi licăreau în ochi şi formau bănuţi mici de 
lumină pe rădăcinile  încâlcite de deasupra şi 
dimprejurul lui. Aici înăuntru era murdar, dar era şi 
comod... Sigur. Zgomotul apei curgătoare avea un efect 


liniştitor. Până şi plânsetul copilului era oarecum 
liniştitor. Durerile şi junghiurile i se înăbuşiseră într-o 
pulsaţie mocnită, iar zgomotul dinozaurilor se stinsese 
complet. Avea să aştepte o vreme, doar ca să fie sigur că 
nu se mai întorceau, după care va pleca. 

Ben auzea duduitul instalaţiilor de drenaj răzbătând 
prin pământ - putea chiar să-l simtă: o vibraţie joasă, 
constantă, care din pământ intra prin rădăcina de care 
stătea el rezemat, până în spinarea lui. Din nou se gândi 
la morloci, la carnea lor dezgolită; şi-o închipuia 
mirosind la fel ca aerul umed şi fetid ce ieşise prin 
ventilaţiile capacului aceluia de fier. Se gândi la puţurile 
lor înfundate adânc sub scoarță, puțuri cu scări ruginite 
înfipte în pereţi. Aţipi, iar la un moment dat gândurile i 
se prefăcură în vis. 


11 


Nu pe morloci îi visă. Visă ceea ce i se întâmplase în 
ianuarie, păţania pe care nu fusese în stare să i-o 
povestească mamei lui. 

Se petrecuse în prima zi de şcoală după lunga vacanţă 
de Crăciun. Doamna Douglas rugase un voluntar să stea 
după ore şi să o ajute la număratul cărţilor predate în 
ultima zi dinainte de vacanţă. Ben ridicase mâna. 

— Mulţumesc, Ben, spuse doamna Douglas, dăruindu- 
i un zâmbet atât de radios, încât îl încălzi din creştet 
până în tălpi. 

— Linge-n-cur, remarcă abia auzit Henry Bowers. 

Era cea mai rea şi în acelaşi timp cea mai bună zi de 
iarnă din Maine; fără un nor, însorită, dar 
înspăimântător de geroasă. Pentru a înrăutăţi şi mai 
mult temperatura de minus 26°C, sufla un vânt puternic, 
iar gerul te pătrundea până în măduva oaselor. 

Ben număra cărţile şi striga numerele; doamna 
Douglas le trecea pe o listă (fără a se osteni să-l 
controleze nici măcar prin sondaj, observă el cu 
mândrie), după care duseră amândoi cărţile în sala de 


depozitare, prin holuri ale căror calorifere trosneau 
molcom. La început, şcoala fusese plină de sunete: uşi 
de dulapuri trântite, ţăcănitul maşinii de scris a doamnei 
Thomas în birou, repetițiile uşor afone ale corului de la 
etaj, buf-buf-butf-ul nervos al mingilor de baschet din 
sala de sport şi scârţâitul urmat de tropote ale 
bascheţilor, după cum alergau jucătorii spre coşuri sau 
coteau brusc pe terenul din lemn ceruit. 

Puțin câte puţin, toate aceste sunete încetară, până 
ce, când ultimul set de cărţi a fost pus la loc (cu una mai 
puţin, dar ce conta? oftă doamna Douglas - nu există 
pădure fără uscături), nu mai rămase decât zgomotul 
radiatoarelor, fâşâitul slab al măturii domnului Fazio 
care împingea rumeguşul colorat pe planşeul holului de 
la etaj şi urletul vântului de afară. 

Ben privi spre unica fereastră, îngustă, a depozitului 
de cărţi şi văzu cerul întunecându-se rapid. Era patru 
după-amiază, iar asfinţitul se apropia. Membrane de 
zăpadă uscată zburau suflate peste jungla de gheaţă a 
terenului de sport, învârtejindu-se printre balansoarele 
îngheţate cu capătul în pământ. Doar dezgheţurile din 
aprilie aveau să spargă această sudură hibernală. Nu 
văzu niciun trecător pe Jackson Street. Mai stărui un 
moment cu privirea, sperând să treacă vreo maşină prin 
intersecţia Jackson-Witcham, dar nu apăru niciuna. Toţi 
locuitorii din Derry, mai puţin el şi doamna Douglas, 
păreau să fi murit sau să fi fugit departe, cel puţin din 
cât vedea el de acolo. 

Privi spre ea şi observă, cu un fior de spaimă 
adevărată, că simţea exact aceleaşi lucruri ca şi el. I-o 
citea în ochi. Erau adânci, îngânduraţi şi absenţi, nu 
ochii unei profesoare de peste patruzeci de ani, ci ai 
unui copil. 'Ţinea mâinile împreunate chiar sub sâni, ca 
într-o rugăciune. 

Mi-e frică, îşi spuse Ben, şi-i e frică şi ei. Dar de ce ne 
e frică de fapt? 

Nu ştia. Apoi femeia îl privi şi lăsă să-i scape un râs 


scurt, aproape încurcat. 

— Te-am făcut să întârzii. Îmi pare rău, Ben. 

— N-are nimic. 

Cobori privirea spre pantofi. O iubea puţin - nu cu 
sentimentul onest şi deplin pe care îl revărsase asupra 
domnişoarei Thibodeau, învăţătoarea sa din clasa întâi... 
Dar o iubea. 

— Dacă eram cu maşina, te luam, spuse ea. Dar n-o 
am. Soţul meu trece să mă ia pe la cinci şi un sfert. Dacă 
vrei să aştepţi, am putea... 

— Nu, mulţumesc, refuză Ben. Trebuie s-ajung acasă 
până atunci. De fapt nu ăsta era adevărul, dar simţea o 
aversiune bizară la gândul de a-l întâlni pe soţul 
doamnei Douglas. 

— Poate mama ta ar putea... 

— Nici ea nu conduce. Nu-i nimic. Stau doar la o milă 
de-aici. 

— O milă nu-i mult pe vreme frumoasă, dar poate fi un 
drum foarte lung pe timpul ăsta. Ai să intri undeva dacă 
ţi se face prea frig, da, Ben? 

— Ăă, sigur... O să intru la Costello's Market şi stau 
puţin lângă sobă sau văd eu. Domnul Gerdeau n-o să se 
supere. Şi am şi pantalonii de zăpadă. Şi fularul nou, de 
la Crăciun. 

Doamna Douglas păru mai liniştită... Apoi privi din 
nou spre fereastră: 

— Pare să fie aşa de frig afară... O vreme aşa de... de 
potrivnică. 

Ben nu cunoştea cuvântul, dar înţelese imediat ce 
însemna. Tocmai s-a întâmplat ceva - ce? 

Şi îşi dădu seama dintr-o dată că încetase să o mai 
vadă ca profesoară; că, pentru prima dată în viaţa lui, îi 
apărea ca fiinţă omenească. Asta se întâmplase. li 
văzuse faţa într-un mod cu totul diferit şi, din cauza 
asta, devenise o faţă nouă - faţa unei poete istovite. Şi-o 
putea închipui mergând acasă cu soţul ei, aşezată lângă 
el în maşină, cu mâinile împreunate în poală, în timp ce 


caloriferul fâsâia, iar bărbatul vorbea despre ce-a mai 
făcut azi. Şi-o imagina pregătind cina pentru amândoi. 
Un gând bizar îi trecu prin minte, iar pe buze i se ivi o 
întrebare convenţională: Aveţi copii, doamnă Douglas? 

— Mă gândesc adesea în perioada asta a anului că 
oamenii chiar nu trebuie să locuiască atât de departe de 
ecuator, murmură profesoara. Cel puţin nu la latitudinea 
asta. 

Apoi zâmbi, şi o parte din sentimentul de înstrăinare 
se şterse, fie de pe faţa ei, fie din ochii lui, şi reuşi să o 
vadă din nou, cel puţin parţial, la fel ca întotdeauna. Dar 
n-o vei mai vedea niciodată aşa, nu în întregime, îşi 
spuse el dezamăgit. 

— Mă simt bătrână până primăvara, după care mă 
simt iar tânără. Aşa mi se întâmplă în fiecare an. Eşti 
sigur c-o să-ţi fie bine, Ben? 

— O să fie bine. 

— Da, şi eu cred. Eşti un băiat bun, Ben. 

Ben cobori din nou ochii spre vârfurile ghetelor, 
roşind, îndrăgostit de ea mai tare ca oricând. 

Pe hol, domnul Fazio spuse, fără a ridica privirea de 
pe rumeguşul roşu: 

— Ai grijă la degerături, băiete. 

— O să am. 

Ajunse la dulăpior, îl deschise şi trase pe el pantalonii 
matlasaţi. Suferise de necaz când mama lui insistase să-i 
poarte şi iarna asta în zilele deosebit de reci, văzând în 
ei o îmbrăcăminte de preşcolar, dar în acea după-amiază 
se bucură că-i avea. Porni încet spre uşă, încheindu-și 
fermoarul  hainei, legând strâns şireturile glugii, 
trăgându-şi pe mâini mănuşile croşetate. leşi şi se opri 
un moment în zăpada de pe prima treaptă a scării din 
faţă, ascultând cum uşa se trântea uşurel şi se încuia în 
urma sa. 

Şcoala Derry dormita sub un cer cu pielea învineţită. 
Vântul bătea încontinuu. Cârligele corzii de la catarg îşi 
zăngăneau darabana singuratică pe oţelul stâlpului. 


Vântul tăie numaidecât în carnea caldă şi nepregătită a 
feţei lui Ben, amorţindu-i obrajii. Ai grijă la degerături, 
băiete. 

lşi trase repede fularul în sus până ce arătă ca o 
caricatură mică, dolofană, a lui Red Ryder. Cerul acela 
ce se întuneca avea un fel de frumuseţe fantastică, dar 
Ben nu zăbovi să-l admire; era prea frig pentru aşa ceva. 
Îşi văzu de drum. 

La început vântul îl bătu din spate, şi lucrurile nu 
stătură chiar aşa de rău; de fapt părea chiar să-l ajute. 
Ajuns însă la Canal Street, trebui s-o ia la dreapta şi 
aproape împotriva vântului. Acum părea că-l împinge 
înapoi... Ca şi cum ar fi avut o răfuială cu el. Fularul 
ajuta cât de cât, dar nu prea mult. Ochii îi lăcrimau, iar 
stropii ce-i picurau din nas îngheţară într-o crustă 
casantă. Picioarele îi amorţiră. De câteva ori se plesni 
cu palmele peste subsuori ca să şi le încălzească. Vântul 
chiuia şi ţipa cu un glas aproape omenesc. 

Ben se simţea atât speriat, cât şi înviorat. Speriat, 
pentru că acum putea înţelege unele povestiri pe care le 
citise, ca Focul de Jack London, unde oamenii mureau 
îngheţaţi. Ar fi fost foarte posibil să mori într-o 
asemenea noapte, o noapte când temperatura putea 
cobori la -26*C. 

Inviorarea era greu de explicat. O senzaţie de 
însingurare - oarecum melancolică. Se găsea afară; 
plutea pe aripile vântului şi niciunul dintre oamenii 
aflaţi în spatele pătratelor viu luminate ale ferestrelor 
nu-l vedea. Ei erau înăuntru, înăuntru la lumină şi 
căldură. Nu ştiau că, trecuse pe lângă ei; numai el ştia. 
Era un lucru tainic. 

Aerul îl ardea ca acele, dar era proaspăt şi curat. 
Aburi albi îi ţâşneau pe nas în jeturi drepte. 

Şi, o dată cu apusul soarelui, ultima geană de lumină 
a zilei dispărând la orizont ca o linie galben-portocalie 
rece, sub primele stele - cioburi crude de diamant 
licărind pe cer Ben ajunse la Canal. Acum nu-l mai 


despărţeau de casă decât trei intersecţii, şi era 
nerăbdător să simtă căldura pe faţă şi picioare, 
punându-i din nou sângele în mişcare, pricinuindu-i 
înţepături. 

Totuşi se opri. 

Canalul era îngheţat în matca sa de beton ca un râu 
încremenit de lapte bătut, cu suprafaţa vălurită, crăpată 
şi înceţoşată. Neclintit, era totuşi pe deplin viu în acea 
aspru-puritană lumină de iarnă; îşi avea propria sa 
frumuseţe, unică şi greu de pătruns. 

Ben se întoarse în partea cealaltă - spre sud-vest. 
Către Maidan. Privind în această direcţie, avea din nou 
vântul în spate. li umfla pantalonii. Canalul mergea 
drept între pereţii săi de beton, cale de poate o jumătate 
de milă; apoi betonul înceta, iar râul îşi croia drum 
unduit prin Maidan - la acea vreme a anului, o lume 
scheletică de rugi  îngheţaţi şi crengi dezgolite 
repezindu-se în toate părţile. 

Acolo, pe gheaţă, stătea o siluetă. 

Ben o privi şi îşi spuse: S-ar putea sa fie acolo un om, 
dar cum poate avea pe el ceea ce mi se pare mie că are? 
E imposibil, nu? 

Silueta era îmbrăcată în ceva ce părea a fi un costum 
de clovn alb-argintiu. Fâlfâia împrejuru-i în vântul polar. 
Avea în picioare nişte enormi pantofi portocalii, asortaţi 
cu nasturii-pompoane care se înşirau pe partea din faţă 
a costumului, într-o mână strângea un mănunchi de sfori 
ce se înălţau spre o mulţime de baloane, iar, când 
observă că acestea pluteau în direcţia sa, Ben se simţi 
cuprins şi mai puternic de sentimentul irealităţii. Inchise 
ochii, şi-i frecă şi îi deschise iar. Baloanele continuau să 
plutească spre el. 

li răsună în cap glasul domnului Fazio: Ai grijă la 
degerături, băiete. 

Nu putea fi decât o halucinație sau un miraj provocat 
de cine ştie ce ghiduşie sucită a vremii. S-o fi aflat un 
om acolo jos, pe gheaţă! presupuse chiar că era posibil 


să fi purtat un costum de clovn. Dar baloanele nu aveau 
cum să se abată către Ben, împotriva vântului. 

Totuşi, ăsta era exact lucrul ce părea că se întâmplă. 

Ben! strigă clovnul de pe gheaţă. Ben se gândi că 
vocea nu exista decât în mintea lui, deşi i se păruse că o 
aude cu adevărat. Vrei un balon, Ben? 

Răzbătea ceva atât de rău din vocea aceea, atât de 
groaznic, încât Ben vru s-o ia la fugă cât putea de 
repede, dar picioarele-i păreau sudate de asfalt la fel de 
strâns ca şi leagănele din curtea şcolii țintuit în pământ. 

Plutesc, Ben! Toate plutesc! Încearcă unul şi vezi! 

Clovnul porni pe gheaţă spre podul Canalului, unde se 
afla Ben. 

Băiatul îl privi apropiindu-se, fără să se mişte; privea 
aşa cum priveşte pasărea şarpele care se târăşte către 
ea. Gerul intens ar fi trebuit să facă baloanele să 
pocnească, dar acest lucru nu se întâmpla; pluteau 
deasupra şi înaintea clovnului, deşi mai normal ar fi fost 
să-i rămână în urmă, încercând să scape spre Maidan... 
De unde, îl asigura pe Ben o anume parte a minţii, se 
ivise de la bun început arătarea. Acum Ben mai observă 
ceva. 

Deşi ultimele raze de lumină ale amurgului scăldau 
gheaţa Canalului într-un trandafiriu pal, clovnul nu avea 
umbră. Niciun fel de umbră, oricât de palidă. 

O să-ți placă aici, Ben, spuse clovnul. Acum era destul 
de aproape, iar Ben auzea pocnetul comic al pantofilor 
săi pe gheaţa denivelată. O să-ți placă aici, îţi 
făgăduiesc, tuturor băieţilor şi fetelor pe care le- 
ntâlnesc le place aici, căci e ca pe Insula Plăcerilor din 
Pinocchio şi în Never-Never Land din Peter Pan; nu 
trebuie să crească mari niciodată, şi asta-i ceea ce-şi 
doresc toți prichindeii! Aşa că, hai! Să admiri 
priveliştile, să-ţi iei un balon, să dai de mâncare elefanţi, 
să te dai pe tobogan! Oh, ce-o să-ţi mai placă şi oh, Ben 
ce-o să mai pluteşti... 

Şi, cu toată frica, Ben descoperi că o parte din el voia 


un balon. Cine pe lume mai avea un balon care să 
zboare contra vântului? Cine mai auzise vreodată de aşa 
ceva? Da... Voia un balon şi voia să vadă faţa clovnului, 
care stătea aplecată spre gheaţă, ca pentru a se feri de 
vântul criminal. 

Ce s-ar fi întâmplat dacă sirena de ora cinci instalată 
pe acoperişul Primăriei Derry nu suna chiar în acel 
moment Ben nu ştiu... Nu vru să ştie. Important era că 
sunase, târnăcop sonor sfredelind gerul amarnic al 
iernii. Clovnul privi în sus, surprins, iar Ben îi văzu 
chipul. 

Mumia! O, Doamne, asta-i mumia! a fost primul său 
gând, însoţit de o groază vertiginoasă care-l făcu să-şi 
încleşteze strâns mâinile pe parapetul podului pentru a 
nu leşina. Sigur că nu era mumia, n-avea cum să fie 
mumia. A, existau mumii egiptene, cu duiumul, ştia 
foarte bine, dar primul lucru ce-i trecuse prin minte 
fusese că aceasta era mumia - monstrul prăfuit 
interpretat de Boris Karloff în filmul ăla vechi pentru 
care stătuse până noaptea târziu ca să-l vadă, luna 
trecută, la emisiunea Shock Theater. 

Nu, nu era acea mumie. Nici nu putea fi. Monştrii din 
filme nu erau adevăraţi, toată lumea ştia asta, până şi 
copiii mici. Dar... 

Clovnul nu purta machiaj. Nici nu era pur şi simplu 
înfăşurat în bandaje. Avea bandaje, majoritatea în jurul 
gâtului şi-al mâinilor, fluturând în bătaia vântului, dar 
Ben vedea desluşit chipul clovnului. Era brăzdat adânc, 
cu pielea ca o hartă pergamentoasă, încreţită, obraji 
zdrenţuiţi, carne uscată. Fruntea-i era crăpată, dar nu 
sângera. Buze moarte rânjeau peste mandibule în care 
dinţii stăteau înfipţi strâmb, ca nişte pietre de mormânt. 
Avea gingiile roase şi negre. Ben nu vedea niciun fel de 
ochi, dar ceva licărea departe în fundul puţurilor ca de 
cărbune ale acelor găvane zbârcite, ceva asemănător cu 
nestematele reci bătute în ochii scarabeilor egipteni. Şi, 
deşi vântul sufla în cealaltă direcţie, i se părea că simte 


miros de scorţişoară şi mirodenii, de linţoliu putred 
tratat cu preparate stranii, nisip, sânge atât de vechi, 
încât se uscase ca nişte coji şi fire de praf... 

— Toţi plutim aici, jos, croncăni mumia-clovn. 

Iar Ben îşi dădu seama cu groază sporită că reuşise să 
ajungă cumva la pod; acum se afla chiar sub el, 
întinzând o mână uscată şi răsucită de pe care fâşiile de 
piele se cojeau precum nişte flamuri zdrenţuite după o 
bătălie pierdută, o mână prin care se arătau oase ca 
fildeşul galben. 

Un deget aproape descărnat îi mângâie vârful ghetei. 
Paralizia lui Ben se frânse. Tropăi până la capătul 
podului, cu semnalul de ora cinci încă urlându-i în 
urechi; nu se opri decât când ajunse pe malul celălalt. 
Fusese un miraj, asta trebuia să fi fost. Pur şi simplu 
clovnul nu avea cum să se fi apropiat atât de mult în 
timpul celor zece-cincisprezece secunde cât şuierase 
sirena. 

Frica lui însă nu era miraj; nici lacrimile fierbinţi ce-i 
ţâşneau din ochi, îngheţând apoi pe obraji. Fugi, cu 
ghetele tropotind pe trotuar, iar în urma lui auzea 
mumia în costum de clovn căţărându-se afară din Canal, 
cu degetele străvechi şi pietroase zgâriind fierul şi cu 
tendoanele bătrâne scârţâind ca nişte balamale vechi şi 
ruginite. Îşi auzea şuieratul uscat al respirației ieşindu-i 
şi intrându-i pe nări la fel de sărac în umezeală ca şi 
tunelurile de sub Marea Piramidă. Simţea mirosul de 
nisip şi mirodenii al giulgiului şi ştia că dintr-o clipă-n 
alta mâinile, tot atât de descărnate precum construcţiile 
geometrice pe care le realiza cu Setul Constructor, i se 
vor aşeza pe umeri. Aveau să-l întoarcă, iar el va privi la 
faţa aceea zbârcită, zâmbitoare. Torentul mort al 
răsuflării sale îl va învălui. Orbitele negre cu licărul lor 
îndepărtat se vor pogori asupră-i. Gura ştirbă se va 
căsca, iar el îşi va primi balonul. O, da. Câte baloane 
poftea. 

Dar când ajunse la colţul străzii lui, cu inima bătându- 


i nebuneşte, aproape să se spargă. Când în sfârşit privi 
înapoi peste umăr, văzu că strada era pustie. Podul 
arcuit, cu parapetele sale scunde de beton şi caldarâmul 
demodat, era şi el gol. Nu putea vedea canalul propriu- 
zis, dar simţea că nici dacă ar fi putut n-avea să vadă 
ceva acolo. Nu, mumia nu fusese halucinație sau miraj; 
dacă existase în realitate, îl aştepta sub pod. 

Dedesubt. Se ascundea dedesubt. 

Ben se grăbi spre casă, privind în urmă la fiecare 
câţiva paşi, până ce uşa se închise în spatele lui, 
încuiată sigur. li explică mamei - care era teribil de 
ostenită după o zi mai grea ca oricând la ţesătorie, astfel 
că de fapt nu-i prea simţise lipsa - că o ajutase pe 
doamna Douglas să numere cărţile. Apoi se aşeză la cina 
cu tăiţei şi curcan rămas de duminică. Se ghiftui cu trei 
porţii, mumia părând tot mai îndepărtată şi 
asemănătoare unui vis, cu fiecare nouă farfurie plină. 
Nu fusese adevărată, asemenea lucruri nu erau 
niciodată adevărate, nu se trezeau deplin la viaţă decât 
între reclamele intercalate în filme la televizor, noaptea 
târziu, sau la matineele de sâmbătă, când, dacă aveai 
noroc, te puteai alege cu doi monştri pe un sfert de 
dolar - iar dacă aveai încă unul, cumpărai câte floricele 
de porumb îţi încăpeau în stomac. 

Nu, nu erau adevăraţi. Monştrii de la televizor, şi 
monştrii din filme, şi cei din benzile desenate nu erau 
adevăraţi. Cel puţin până te vârai în pat şi n-aveai somn; 
cel puţin până ce ultimele patru acadele, învelite în 
pânză şi păstrate sub pernă ca să alunge amenințările 
nopţii, nu erau înfulecate; până când patul însuşi nu se 
preschimba într-un lac de visuri greţoase, în timp ce 
vântul urla afară şi-ţi era frică să priveşti spre fereastră 
fiindcă acolo putea fi o față, un chip bătrân şi rânjit care 
nu putrezise, ci doar se uscase ca o frunză veştedă, în 
loc de ochi cu diamante înfundate adânc în orbitele 
întunecoase; până vedeai o mână sfâşiată, ca o gheară, 
ţinând un mănunchi de baloane: Să admiri priveliştile, 


să-ți iei un balon, să dai de mâncare la elefanți, să te dai 
pe tobogan! Ben, oh, Ben, ce-o să mai pluteşti... 


12 


Ben se deşteptă cu un icnet, visul despre mumie încă 
stăruindu-i în gânduri, cuprins de panică la vederea 
întunericului strâns, vibrând în jurul lui. Tresări, iar 
rădăcina încetă să-l mai susţină şi îl împunse iarăşi în 
spinare, exasperată parcă. 

Văzu lumină şi se târî într-acolo. leşi în lumina 
soarelui de după-amiază şi în şipotul râului, şi toate îşi 
regăsiră locul. Era vară, nu iarnă. Mumia nu-l dusese în 
cripta ei pustie; Ben se ascunsese de băieţii cei mari 
într-o văgăună nisipoasă, sub un copac pe jumătate 
dezrădăcinat. Se găsea pe Maidan. Henry şi haidamacii 
lui îşi făcuseră de cap în chip josnic cu doi copii ce se 
jucau lângă râu, pentru că nu fuseseră în stare să-l 
găsească pe Ben şi să-şi facă de cap cu el. Tai-tai, băieți. 
Chiar că era un dig de pici, pă bune că era. Vi-i mai bine 
fără el. 

Ben îşi privi posac hainele ferfeniţite. Mama sa avea 
să-i ofere şaisprezece variante diferite ale aceluiaşi sfânt 
iad. 

Dormise destul cât să înţepenească. Se lăsă să lunece 
în josul malului şi porni pe lângă apă, strâmbându-se la 
fiecare pas. Era tot numai un ghiveci de junghiuri şi 
dureri; se simţea de parcă Spike Jones ar fi cântat o 
melodie rapidă pe cioburi de sticlă în aproape toţi 
muşchii săi. Părea că e plin de sânge uscat sau în curs 
de uscare pe fiecare părticică de piele expusă. Oricum 
copiii cu digul vor fi plecat de acolo, se mângâie Ben. Nu 
ştia sigur cât dormise, dar chiar o jumătate de oră să fi 
fost numai, întâlnirea cu Henry şi amicii lui îi convinsese 
precis pe Denbrough şi fârtatul său că orice alt loc din 
lume - ca Timbuktu, eventual - ar fi mult mai sănătos 
pentru ei. 

Ben îşi urmă amărât drumul, ştiind că, dacă cei mari 


se întorceau, nu mai avea nicio şansă să le scape. 
Aproape că nici nu-i mai păsa acum. 

Dădu ocol unui cot strâns al râului şi, o clipă, nu făcu 
decât să stea pe loc, privind. Constructorii de diguri 
erau tot acolo. Unul dintre ei era într-adevăr Bill 
Bâlbâitul Denbrough. Îngenunchease lângă celălalt 
băiat, care stătea rezemat de peretele malului. Capul îi 
căzuse atât de mult pe spate, încât mărul lui Adam îi 
ieşea în afară ca un triunghi. Sângele i se închegase în 
jurul nasului, pe bărbie şi în vreo două dâre ce-i 
mânjeau gâtul. Ţinea fără vlagă ceva alb în mână. 

Bill Bâlbâitul privi brusc în jur şi îl văzu pe Ben în 
apropiere. Ben observă cu teamă că se întâmpla ceva 
foarte grav cu băiatul rezemat de mal; Denbrough era 
vizibil speriat de moarte. Nefericit, se întrebă: N-o să se 
sfârşească niciodată ziua asta? 

— Mă-ntreb dacă tu-tu-tu m-ai pu-pu-tea ajuta, făcu 
Bill Denbrough. In-in-in-inha-la-la-toru' lului s-a go-go- 
lit. Cred că s-ar pu-pu-putea să... 

Chipul îi îngheţă. Obrajii i se înroşiră ca focul. 
Scormonea în căutarea cuvântului, bâlbâindu-se ca o 
mitralieră. Saliva îi zbura de pe buze şi fu nevoie de 
aproape treizeci de secunde de gângăveli până ca Ben 
să îşi dea seama că Denbrough încerca să-i spună că 
celălalt copil putea să moară. 


Capitolul 5 
Bill Denbrough zboară ca vântul şi ca 
gândul, înghițind pământul (1) 


1 


Bill Denbrough gândeşte: Al dracu' de-aproape sunt 
de călătoria în spaţiu; parcă aş fi într-un glonţ tras din 
puşcă. 

Acest gând, deşi întru totul adevărat, nu e unul 
deosebit de plăcut. De fapt, în prima oră după decolarea 
(sau poate înălțare ar fi o definiție mai nimerită) 
aeronavei Concorde de la Heathrow, s-a războit cu o 
criză moderată de claustrofobie. Avionul e îngust - 
neliniştitor de ingust. Masa este mai mult decât 
excelentă, dar personalul de zbor care o serveşte 
trebuie să se cocoşeze, să se îndoaie şi să se ghemuiască 
pentru a-şi face treaba; par a fi o echipă de gimnastică. 
Faptul de a asista la acest serviciu chinuitor îi răpeşte 
lui Bill o parte din savoarea mâncării, deşi pe vecinul de 
scaun nu pare să-l deranjeze cine ştie ce. 

La rândul său, acesta e o altă pacoste. Gras şi nu 
tocmai curat; o fi având el colonie Ted Lapidus pe 
suprafața pielii, dar pe dedesubt Bill detectează 
inconfundabilele mirosuri de jeg şi sudoare. Nici în 
legătură cu cotul său stâng nu-şi face mari probleme; 
când şi când îl loveşte pe Bill cu un sunet înfundat. 

Ochii i se îndreaptă mai tot timpul spre afişajul digital 
din capătul salonului. Arată cât de repede zboară 
ghiuleaua asta britanică. Bill scoate  stiloul din 
buzunarul cămăşii şi se foloseşte de vârful lui pentru a 
apăsa pe butoanele ceasului cu computer dăruit de 
Audra la ultimul Crăciun. Dacă vitezometrul nu minte - 
iar Bill nu are absolut niciun motiv să creadă că ar minți 
- atunci se năpustesc prin văzduh cu o viteză de aproape 
treizeci de kilometri pe minut. Nu e convins că voia să 


ştie asta cu tot dinadinsul. 

Dincolo de fereastră, care e mică şi cu geam gros, 
vede un cer nu albastru, ci scăldat în purpuriu 
crepuscular, deşi e amiază. In locul unde marea şi cerul 
se întâlnesc, vede că linia orizontului e uşor arcuită. 
Poftim! reflectează Bill, şed aici cu o Bloody Mary în 
mână şi cotul unui grăsan nespălat înghiontindu-mă-n 
coaste şi observ curbura Pământului. 

Zâmbeşte puţin, gândindu-se că un om care poate 
vedea aşa ceva cu ochii lui n-ar trebui să se teamă de 
nimic. Dar se teme, şi nu numai de faptul că zboară cu 
treizeci de kilometri pe minut în carapacea asta strâmtă 
şi fragilă. Aproape ca simte cum Derry se repede spre 
el. Şi chiar asta e expresia potrivită. Cu treizeci de 
kilometri pe minut sau nu, are senzaţia că stă perfect 
nemişcat, în vreme ce Derry se repede la el ca o fiară 
uriaşă însetată de sânge, care a zăcut în aşteptare prea 
mult timp şi acum a ieşit în sfârşit la iveală. Derry, ah, 
Derry! Să închinăm o odă acestui loc? Să cântăm despre 
putoarea fabricilor şi a râurilor sale? Despre liniştea 
demnă a străzilor mărginite cu arbori? Despre 
bibliotecă? Despre Turnul de Apă? Despre Bassey Park? 
Despre Şcoala Flementară din Derry? 

Despre Maidan? 

Lumini i se aprind în minte - reflectoare puternice. E 
ca şi cum ar fi stat într-o sală de teatru întunecată timp 
de douăzeci şi şapte de ani, aşteptând să se întâmple 
ceva, iar acum, în Sfârşit, a început. Dar decorul 
dezvăluit treptat de proiectoare nu e al vreunei comedii 
inofensive ca „Arsenic şi dantelă veche”; lui Bill i se 
pare că seamănă mai mult cu „Cabinetul doctorului 
Caligari” 

Toate poveştile astea pe care le-am scris, meditează el 
cu un soi de amuzament prostesc. Toate romanele astea. 
De la Derry veneau toate; Derry era sursa. Proveneau 
din ceea ce s-a petrecut în vara aceea şi din ce i s-a 
întâmplat lui George în toamna de dinainte. Toți 


reporterii mi-au pus mereu ÎNTREBAREA ASTA... Iar eu 
le-am dat un răspuns greşit. 

Cotul grasului îl împunge iarăşi, şi câțiva stropi din 
pahar se varsă. Bill aproape că spune ceva, după care se 
gândeşte mai bine. 

ÎNTREBAREA ASTA desigur era „De unde vă 
inspirați?” O întrebare căreia Bill bănuia că toți autorii 
de ficţiune trebuie să-i răspundă - sau să se prefacă a-i 
răspunde - cel puţin de două ori pe săptămână, dar un 
băiat ca el, care îşi câştiga pâinea scriind despre lucruri 
care nu s-au întâmplat niciodată şi niciodată nu se vor 
putea întâmpla, era nevoit să-i răspundă - sau să se 
prefacă - mult mai des. 

„Toţi scriitorii au un furtun care coboară până în 
subconştient”, le spunea el, omițând să menţioneze că 
se indoia cu fiecare an ce trecea de existenţa acelei 
chestii care poartă numele de subconştient. „Dar autorul 
care scrie proze horror are un furtun ce ajunge mult mai 
departe, poate... în sub-subconştient, dacă vreți.” 

Elegant răspuns, dar nu crezuse niciodată în el cu 
adevărat. Subconştient? Bine, era ceva acolo, sigur, dar 
Bill considera că lumea făcea prea mare tapaj de un 
mecanism care probabil era echivalentul cerebral al 
lăcrimatului ochilor când îţi intră praf în ei sau al 
vânturilor trase la circa o oră după o cină copioasă. 
Probabil că a doua metaforă era mai bună, însă asta nu 
o puteai spune reporterilor când era vorba de tine; 
treburi ca visele şi dorurile vagi sau senzațiile de déjà- 
vu Chiar nu însemnau nimic mai mult decât o rafală de 
băşini mintale. Ei însă păreau să aibă nevoie de ceva, 
toţi reporterii ăia cu blocnotesurile şi micile lor 
magnetofoane japoneze, iar Bill voia să-i ajute pe cât îi 
stătea în putinţă. Ştia că scrisul e o muncă grea, o 
muncă al dracului de grea. Nu avea nevoie să o 
îngreuneze pe a lor şi mai mult, spunându-le: „Prietene, 
ai putea la fel de bine să mă-ntrebi <«Cine-a tăiat 
brânza?» şi-ai rezolvat-o” 


Acum îşi spunea: Ai ştiut întotdeauna că pun 
întrebarea greşită, chiar dinainte de a te suna Mike; 
acum ştii şi care era întrebarea potrivită. Nu de unde îţi 
vin ideile, ci de ce-ţi vin ideile. Aveai un furtun, foarte 
bine, dar nu ajungea nici la versiunea freudiană, nici la 
cea jungiană a subconştientului; nici vorbă de sistem 
interior de drenaj al minţii, nicio cavernă plină de 
mormoloci aşteptând să se întâmple. La capătul celălalt 
al furtunului nu se afla decât Derry. Doar Derry. Şi... 

... Şi cine-i ăsta, de face tropa-trop pe podeţul meu? 

Se îndreptă brusc de spate, şi de astă dată el nu-şi 
ține cotul acasă; i se afundă adânc în coastele 
voluminosului vecin de scaun. 

— Fii mai atent, amice, spune grăsanul. E-nghesuială, 
cum vezi. 

— Nu mă mai înghionti dumneata şi am să-ncerc să nu 
te mai inghio-ghiontesc nici e-e-eu. 

Grasul îi aruncă o privire acră, incredulă, gen ce- 
mama-dracu-vorbeşti-acolo. Bill nu face decât să-l 
străpungă cu privirea până ce omul întoarce capul, 
bombănind. Cine-i acolo? 

Cine face tropa-trop pe podeţul meu? 

Se uită din nou pe fereastră şi îşi spune: Zburăm ca 
vântul şi ca gândul, înghițind pământul. 

Pielea de pe braţe şi ceafă i se face ca de găină. Dă pe 
gât dintr-o-nghiţitură şi restul din pahar. S-a mai aprins 
unul dintre reflectoarele alea mari. 

Silver. Bicicleta lui. Aşa o botezase, după cum se 
numea calul Călăreţului Singuratic. O bicicletă mare, 
marca Schwinn, înaltă de şaptezeci de centimetri. “O să- 
ti rupi gâtul pe asta, Billy “, spusese tatăl său, dar fără 
ca vocea să-i sune cu adevărat îngrijorată. Nu prea îl 
mai îngrijora nimic de când murise George. Fusese 
aspru înainte. Drept, dar aspru. După aceea, puteai să-l 
îmbrobodeşti. Avea gesturi părinteşti, făcea mişcări 
părinteşti, dar erau doar mişcări şi gesturi, nimic mai 
mult. Părea că trage tot timpul cu urechea încercând să- 


l audă pe George întorcându-se acasă. 

Bill o văzuse în vitrina de la Bike and Cycle Shoppe, 
pe Center Street. Se rezema posomorâtă pe cricul ei, 
mai mare decât cea mai mare dintre toate celelalte, 
mată în locurile unde ele luceau, dreaptă acolo unde 
restul erau curbate, arcuită unde erau drepte. Avea un 
carton proptit pe roata din faţă: 


„FOLOSITĂ 
Preţ negociabil” 


Ceea ce se întâmplase de fapt a fost că Bill a intrat, 
iar proprietarul a fost cel care i-a oferit lui un preț, pe 
care Bill l-a acceptat - n-ar fi ştiut să se tocmească la 
Cycle Shoppe nici dacă viața lui ar fi fost în joc, iar 
prețul (douăzeci şi patru de dolari) propus de vânzător i 
se părea foarte cinstit; generos chiar. A plătit-o pe Silver 
cu bani economisiţi în ultimele şapte-opt luni - bani de 
la ziua de naştere, bani de la Crăciun, bani câştigaţi pe 
tuns iarba. Ochise bicicleta din vitrină încă de la 
Thanksgiving'7. A plătit-o şi a dus-o acasă de îndată ce 
zăpada a început să se topească. Era ciudat, căci 
niciodată până anul trecut nu se gândise să aibă o 
bicicletă. Ideea păruse să-i răsară dintr-o dată în minte, 
poate într-una dintre zilele acelea nesfârşite de după 
moartea lui George. De după asasinarea lui George. 

La început, Bill aproape işi rupsese gâtul. Prima 
plimbare pe bicicleta cea nouă se sfârşise când Bill s-a 
trântit dinadins la pământ ca să nu intre drept în gardul 
de scânduri din capătul Aleii Kossuth (nu atât de 
ciocnire se temuse, cât să nu treacă prin gard şi să cadă 
de la douăzeci de metri înălțime pe Maidan). leşise din 
pățania asta cu o tăietură mai lungă de zece centimetri 
între încheietura mâinii stângi şi cot. După nicio 
săptămână, se pomenise că nu poate frâna la timp şi 
zburase prin intersecția Witcham Street şi Jackson cu 


12 Sărbătoare oficială în amintirea primilor colonişti din 
Massachusetts (ultima joi din luna noiembrie) (n. red.). 


aproape şaizeci de kilometri pe oră, un băieţel pe un 
mastodont de bicicletă cenuşie (Silver nu era argintie 
decât prin cel mai energic efort al unei imaginaţii pline 
de voinţă), cu spițele roților din faţă şi din spate 
mitraliind într-un uruit constant, şi dacă venea vreo 
maşină ar fi fost tocmai bun de-ngropăciune. Ca şi 
Georgie. 

Încetul cu încetul, învățase să o stăpânească pe 
Silver, pe măsură ce primăvara îşi urma cursul. Niciunul 
dintre părinţii săi nu observă în acest răstimp că îi făcea 
ochi dulci morţii, călare pe bicicletă. Se gândi că, după 
primele câteva zile, încetaseră să mai vadă cu adevărat 
bicicleta - pentru ei nu era decât o relicvă cu vopseaua 
dusă ce se sprijinea de garaj în zilele ploioase. 

Totuşi, Silver era mai mult decât o simplă epavă 
prăfuită. Nu arăta prea grozav, dar gonea ca vântul. 
Prietenul lui Bill - singurul lui prieten adevărat - era un 
băiat pe nume Eddie Kaspbrak, iar Eddie le-avea cu 
mecanica. Îi arătase lui Bill cum s-o pună la punct pe 
Silver - ce şuruburi să strângă şi să verifice periodic, 
unde să ungă lanţul, cum să-l întindă, cum să peticească 
un cauciuc astfel încât să-l ţină dacă rămânea în pană. 

— Ar trebui s-o vopseşti, şi-l aminteşte el pe Eddie 
zicând într-o bună zi. 

Dar Bill nu voia s-o vopsească pe Silver. Din motive pe 
care nici măcar sieşi nu şi le putea explica. Îşi dorea 
bicicleta Schwinn întocmai aşa cum era. Arăta ca un 
maidanez jigărit, soiul de bicicletă pe care un puşti 
neglijent o lăsa de regulă afară în ploaie, o bicicletă 
toată numai scârţâieli, zgâlţâieli şi frecuşuri greoaie. 
Arăta ca un maidanez tuberculos, dar fugea ca vântul. 
AT 

— Ar zbura ca vântul şi ca gândul, înghițind pământul, 
spune Bill cu voce tare şi râde. 

Vecinul cel gras îi aruncă o privire tăioasă; râsul are 
aceeaşi tonalitate sinistră care mai devreme i-a dat fiori 
şi Audrei. 


Da, arăta destul de nasol, cu vopseaua cojită şi 
portbagajul de modă veche montat deasupra roții din 
spate, cu trâmbiţa strămoşească şi para ei de cauciuc 
negru - cornul acela era sudat pe vecie de ghidon, cu un 
şurub mare cât pumnul unui sugar. Destul de nasol. 

Dar putea Silver să meargă? Putea? Maica Ta, 
Hristoase! 

Și putea al dracului de bine, căci Silver îi salvase lui 
Bill Denbrough viaţa în cea de a patra săptămână din 
iunie 1958 - săptămână următoare după ce il întâlnise 
pentru prima oară de Ben Hanscom, săptămână în care 
el, Ben şi Eddie construiseră stăvilarul, săptămână când 
Ben, Richie Gură-spartă Tozier şi Beverly Marsh îşi 
făcuseră apariția pe Maidan după matineul de sâmbătă. 
Richie stătea călare în spatele lui, pe portbagajul lui 
Silver, în ziua când Silver îi salvase viaţa lui Bill... Şi 
Richie i-o salvase. Și îşi amintea casa din care fugiseră, 
sigur că da. Pe-asta şi-o amintea prea bine. Casa aia 
blestemată de pe Neihold Street. 

Gonise ca vântul şi ca gândul în ziua aceea, o, da, fără 
îndoială, ce, nu ştii? il întrecuse şi pe diavol. Şi ce mai 
diavol, cu ochii lucitori ca nişte monede vechi, 
ucigătoare. Ce mai diavol bătrân şi păros, cu gura plină 
de dinți însângeraţi. Dar toate astea, mai târziu. Dacă 
Silver îi salvase viața lui Richie şi pe a lui în ziua aia, 
atunci poate că i-o salvase şi pe a lui Eddie Kaspbrak în 
ziua când Bill şi Eddie se întâlniseră cu Ben lângă 
rămăşiţele făcute harcea-parcea ale digului lor de pe 
Maidan. Henry Bowers - care arăta ca şi cum l-ar fi 
trecut cineva printr-un malaxor - îi zdrobise nasul lui 
Eddie, după care pe Eddie îl apucase astma aşa de rău, 
iar inhalatorul era gol. Aşa că în ziua aceea tot Silver 
reuşise. Silver fusese salvarea. 

Bill Denbrough, care n-a mai pus mâna pe o bicicletă 
de aproape şaptesprezece ani, priveşte afară pe geamul 
unui avion în care n-ar fi avut nicio încredere - nici nu şi 
l-ar fi imaginat măcar altundeva decât într-o revistă de 


science-fiction - în anul 1958. Hi-ho, Silver, HAAIIDEE! 
strigă el în sinea sa, şi trebui să închidă ochii când 
lacrimile amintirii îi înțepară cu mii de ace. 

Ce s-a întâmplat cu Silver? Nu-şi poate aminti. Acea 
parte a scenei e cufundată încă în întuneric; proiectorul 
acela aşteaptă să fie aprins. Poate că-i mai bine aşa. 
Poate-i mai bine că e cruțat. Deocamdată. 

Hi-ho. 

Hi-ho, Silver. 

Hi-ho, Silver. 


2 


...HAAIIDEE! strigă Bill. 

Vântul îi zbură cuvintele înapoi peste umăr ca pe o 
flamură de crep fluturândă. Răsunau puternice şi 
măreţe cuvintele acelea, într-un muget plin de triumf. 
Erau singurele vorbe pe care reuşea să le rostească aşa 
cum ar fi vrut. 

Pedală pe Kansas Street spre oraş, câştigând viteză. 
Silver mergea bine, odată pusă în mişcare, dar s-o pui în 
mişcare era muncă, nu glumă. Privind bicicleta cenuşie 
cum lua viteză, te simţeai ca şi cum ai fi privit un avion 
uriaş rulând pe pistă. Mai întâi nu-ţi venea să crezi că o 
asemenea jucărie mătăhăloasă şi ameţită ar putea 
vreodată să se desprindă de pământ - era o idee 
absurdă. Apoi îi vedeai însă umbra dedesubt şi, înainte 
să apuci să le întrebi dacă nu cumva era un miraj, 
umbra rămânea departe în urmă şi avionul era în zbor, 
tăindu-şi cale prin văzduh, tot atât de blând şi grațios ca 
un vis dulce într-o minte mulţumită. 

Aşa era Silver. 

Bill merse puţin pe drumul drept din josul colinei şi 
începu să pedaleze mai repede, picioarele pompându-i în 
sus şi în jos, aşa cum stătea aplecat peste ghidonul 
bicicletei. Învăţase foarte repede - după ce ghidonul 
respectiv îl pocnise de câteva ori în cel mai rău loc unde 
poate fi pocnit un băiat - să-şi tragă chiloţii cât de sus 


putea înainte de-a încăleca pe Silver. Mai târziu în 
aceeaşi vară, observând acest proces, Richie avea să 
spună: Bill face asta pentru că-şi închipuie că va avea 
într-o bună zi nişte copii care să trăiască. Mie mi se pare 
o idee proastă, dar stai aşa! Dacă va avea copii, ăştia ar 
putea foarte bine să semene cu nevastă-sa, corect? 

El şi Eddie coborâseră şaua la maximum, iar acum 
aceasta îl înghiontea şi-i zgâria noada în timp ce muncea 
la pedale. O femeie care-şi plivea grădiniţa cu flori puse 
mâna streaşină la ochi să-l privească. Zâmbi vag. Băiatul 
de pe bicicleta uriaşă îi amintea de o maimuţă pe care o 
văzuse odată mergând cu un monociclu la Circul 
Barnum & Bailey. Nu m-aş mira să-şi rupă gâtul, la o 
adică, îşi spuse în sinea ei, revenind la buruieni. 
Bicicleta aia e prea mare pentru el. Dar, la urma urmei, 
ce-o privea pe ea? 


3 


Billy avu atâta minte încât să nu se ia la ceartă cu 
băieţii cei mari când dădură buzna din tufişuri, arătând 
ca nişte vânători cu capsa pusă, pe urmele unei fiare 
care îl şi schilodise pe unul dintre ei. Eddie însă se 
grăbise să deschidă gura, iar Henry Bowers se 
descărcase pe el. 

Billy ştia cine sunt, cum să nu; Henry, Belch şi Victor 
erau cei mai răi golani din Şcoala Derry. Il bătuseră de 
câteva ori pe Richie Tozier, prietenul lui Bill. Din 
punctul de vedere al lui Bill, asta se întâmplase parţial 
din vina lui Richie; nu degeaba era cunoscut ca Richie 
Gură-spartă. 

Într-o zi, în aprilie, când cei trei treceau pe lângă el 
prin curtea şcolii, Richie spusese ceva în legătură cu 
gulerele lor. Toți trei aveau gulerele întoarse în sus, la 
fel ca Vic Morrow în The Blackboard Jungle. Bill, care 
şedea rezemat de clădirea din apropiere şi se juca 
nepăsător cu nişte bile, nu auzise chiar totul. Nici Henry 
şi amicii săi... Nu totul, dar destul ca să se întoarcă spre 


Richie. Bill bănuia că Richie voise să spună cu glas 
scăzut ceea ce spusese. Problema era că Richie nu ştia 
ce anume înseamnă glas scăzut. 

— Ce-ai zis, băi aragaz cu patru ochiuri? se interesă 
Victor Criss. 

— N-am zis nimica, spuse Richie. 

Şi această dezminţire - împreună cu faţa lui, 
neliniştită şi speriată de-a binelea - ar fi putut pune 
capăt incidentului. Numai că gura lui Richie era ca un 
cal îmblânzit doar pe jumătate, care are obiceiul să dea 
din copite fără motiv. Acum adăugă dintr-o dată: 

— Ar trebui să-ţi scoţi ceara din urechi, barosanu'! Nu 
vrei nişte dinamită? 

Rămaseră privindu-l o clipă fără a le veni să creadă, 
după care se luară după el. Bill Bâlbâitul urmărise cursa 
inegală de la început până la previzibilul sfârşit, de la 
locul său de lângă clădire. N-avea niciun rost să se 
amestece; găliganilor ălora le-ar fi convenit de minune 
să caftească doi puşti la preţ de unul singur. 

Richie o luă la fugă pieziş prin curtea de joacă a 
copiilor mici, sărind peste şotroane şi fentând leagăne, 
nedându-şi seama că intrase într-o fundătură decât 
atunci când nimeri în gardul legat cu lanţ dintre curte şi 
parcul învecinat cu incinta şcolii. Aşa că încercă să sară 
peste lanţ, cu degetele agăţându-i-se şi cu vârfurile 
tenişilor căutând puncte de sprijin, şi să fi tot ajuns la 
două treimi din înălţime, când Henry şi Victor Criss îl 
traseră jos, Henry apucându-l de spatele jachetei şi 
Victor înşfăcându-i turul pantalonilor. Richie zbieră în 
timp ce-l jupuiau de pe gard. Ateriză cu spinarea pe 
asfalt. Ochelarii îi zburară de pe nas. Întinse mâna după 
ei, dar Belch Huggins le dădu un şut, drept pentru care 
rama avea să le fie lipită cu bandă adezivă în vara aceea. 

Bill tresări şi dădu ocol până în faţa şcolii. O 
observase pe doamna Moran, una dintre profesoarele de 
la clasa a patra, grăbindu-se deja să-i despartă, dar ştia 
că până atunci au să i-o tragă urât de tot lui Richie - şi, 


într-adevăr, când ea ajunse acolo, Richie plângea. Bâz- 
bâz-bâz, baligă-de-mânz. 

Bill nu avusese cu ei decât probleme minore. Îşi 
băteau joc de bâlbâială lui, desigur. Câte o cruzime 
întâmplătoare le însoțea ocazional zeflemelele; într-o zi 
ploioasă, în timp ce se duceau să-şi ia gustarea în sala 
de sport, Belch Huggins îi zburase lui Bill din mână 
geanta cu mâncare şi o strivise pe podea sub una dintre 
ghetele sale inginereşti, zdrobind tot ce era înăuntru. 

— Vai,  ie-ie-ie-te-te!  ţipase Belch cu spaimă 
batjocoritoare, ridicând mâinile şi fluturându-şi-le în 
jurul feţei. Pă-pă-pă-ca-cat de gu-gu-starea ta, fa-fa-fa-ţă- 
de-cur! 

Şi o luase agale pe hol spre locul unde Victor Criss se 
rezema de ţâşnitoarea din faţa vestiarului băieţilor, gata 
să facă hernie de atâta râs. Asta nu fusese totuşi chiar 
aşa de rea; Bill se milogise pentru o jumătate de corn de 
la Eddie Kaspbrak, iar Richie fusese încântat să-i ofere 
oul său piperat, unul dintre cele pe care mama sa i le 
pregătea cam la fiecare două zile şi care-l făceau să-i 
vină să borască, susţinea el. 

Dar trebuia să te ţii departe din calea lor, şi, dacă nu 
puteai face asta, cel mai bine era să încerci să devii 
invizibil. 

Eddie uitase regulile, aşa că îi dăduseră borşul. 

Nu-i fusese chiar aşa de rău până ce băieţii nu 
coborâră, plescăind până pe malul celălalt, chiar dacă 
nasul îi sângera ca o fântână. Când batista lui Eddie 
ajunse udă leoarcă, Bill i-o dădu pe a sa şi îl puse să-şi 
aşeze o mână la ceafă şi să dea capul pe spate. Bill şi-o 
mai amintea pe mama sa cum îl sfătuia pe Georgie să 
facă la fel, pentru că şi lui Georgie îi curgea câteodată 
sânge din nas... 

Of, dar tare rău îl mai durea să se gândească la 
George. 

Abia când se stinseră zgomotele făcute de băieţii cei 
mari, aidoma unei turme de bizoni năvălind prin 


Maidan, iar hemoragia lui Eddie încetă complet, 
acestuia i se agravă astma. Începu să gâfâie după aer, 
cu mâinile desfăcându-i-se şi apoi încleştându-se la loc 
ca nişte capcane cu arcul slăbit, şi respiraţia şuierându-i 
subţire în gâtlej. 

— Rahat! icni Eddie. Astma! La naiba! 

Bâjbâi după inhalator şi într-un târziu şi-l scoase din 
buzunar. Arăta ca o sticlă de Windex, cu dispozitivul de 
pulverizare în vârf. Şi-l îndesă în gură şi apăsă trăgaciul. 

— Mai bine? întrebă neliniştit Bill. 

— Nu. E gol. 

Eddie îl privi pe Bill cu ochi plini de panică ce voiau 
să-i spună: M-am ars, Bill! M-am ars! 

Inhalatorul gol i se rostogoli din mână. Râul continua 
să şopotească, fără a-i păsa câtuşi de puţin că Eddie 
Kaspbrak abia dacă mai putea să respire. Bill îşi spuse 
într-o doară că băieţii cei mari avuseseră dreptate într-o 
singură privinţă: chiar fusese un dig de pici. Dar se 
distraseră, fir-ar să fie, şi se simţi cuprins brusc de o 
furie surdă că nu se putea sfârşi altfel. 

— Sta-sta-stai blând, E-Eddie, spuse. 

În următoarele circa patruzeci de minute, Bill şezu 
lângă el, speranţa că atacul de astmă al lui Eddie va 
trece până la urmă pălindu-i, înlocuită de îngrijorare. La 
vremea când apăru Ben Hanscom, îngrijorarea se 
transformase în frică reală. Nu numai că starea puştiului 
nu se ameliora; se înrăutăţea. lar farmacia din Center 
Street, de unde se aproviziona Eddie, era la o distanţă 
de aproape cinci kilometri. 

Ce se întâmplă dacă mergea să-i aducă lui Eddie ce 
trebuia şi la înapoiere îl găsea fără cunoştinţă? Fără 
cunoştinţă sau 

(nu, ei căcat, nu, te rog, nu te gândi la asta) 

sau chiar mort, insistă implacabil gândul. 

(ca Georgie, mort ca Georgie) 

Nu fi aşa de tâmpit! N-o să moară! 

Nu, probabil că nu. Dar dacă se întorcea şi îl găsea pe 


Eddie într-un talaz? Bill ştia totul despre talazuri; 
dedusese chiar că îşi trăgeau denumirea de la valurile 
acelea mari pe care făceau unii surfing în Hawaii, şi i se 
părea destul de nimerit - la urma urmei, ce altceva era 
un talaz dacă nu un val care-ţi îneca tot creierul? In 
emisiunile medicale ca Ben Casey, oamenii se pomeneau 
mereu în talazuri, şi uneori rămâneau aşa în ciuda 
tuturor răcnetelor furibunde ale lui Ben Casey. 

Aşa că stătea acolo jos, ştiind că ar trebui să se ducă - 
nu-l putea ajuta cu nimic pe Eddie dacă rămânea pe loc 
- dar nevrând să-l lase singur. O parte din el, iraţională 
şi superstiţioasă, se simţea convinsă că Eddie va luneca 
în talaz în acelaşi minut în care el, Bill, îi va întoarce 
spatele. Atunci privi spre amonte şi îl văzu acolo pe Ben 
Hanscom. Ştia cine e Ben, sigur că da; cel mai gras copil 
din orice şcoală îşi avea propria lui (sau ei) notorietate 
nefericită. Ben învăţa în cealaltă clasă a cincea. Bill îl 
vedea uneori în recreaţie, stând singur - de obicei într- 
un colţ - cu nasul într-o carte şi mâncându-şi gustarea 
dintr-o pungă de mărimea unui sac de spălătorie. 

Privindu-l acum pe Ben, Bill îşi spuse că arăta chiar 
mai rău decât Henry Bowers. Era incredibil, dar 
adevărat. Bill nici măcar nu îndrăznea să îşi închipuie 
lupta cumplită în care se angajaseră cei doi. Părul lui 
Ben stătea în sus, sub forma unor ţepi rebeli, îngălaţi de 
glod. Flanela sau cămaşa - era greu de spus care 
variantă fusese valabilă în zorii zilei, şi acum oricum nu 
mai conta - era o zdreanţă sfâşiată, mânjită cu un 
amestec greţos de sânge şi verzitură. Pantalonii îi erau 
rupţi în genunchi. 

Îl văzu pe Bill privindu-l şi fu gata să dea înapoi, în 
ochi ivindu-i-se teama. 

— N-n-n-u plec-c-c-ca! ţipă Bill, ridicându-şi în aer 
mâinile goale, cu palmele expuse, ca să-i arate că n-avea 
niciun gând rău. A-a-avem nevoie de a-a-a-jutor. 

Ben se apropie, cu privirea încă temătoare. Umbla de 
parcă un picior sau amândouă l-ar fi chinuit de moarte. 


— S-au dus? Bowers şi ăia? 

— D-da, răspunse Bill. Ascultă, p-oţi sss-ă stai cu pr- 
prrr-ietenu' meu pâ-pâ-pâ-pâ-nă mă duc eu să-i aduc d- 
d-do-doc-toria? Are a-a-a-a-a... 

— Astmă? 

Bill dădu din cap. 

Ben veni până la rămăşiţele  stăvilarului şi, 
strimbându-se de durere, se lăsă într-un genunchi lângă 
Eddie, care zăcea pe spate cu ochii aproape închişi şi 
pieptul trudind. 

— Care-a dat în el? întrebă Ben într-un târziu. 

Ridică privirea, iar Bill văzu pe faţa băiatului gras 
aceeaşi furie frustrată pe care o simţise şi el. 

— Henry Bowers? 

Bill încuviinţă. 

— Se leagă. Sigur, du-te. Stau eu cu el. 

— M-mu-l-ţumesc. 

— Ei, nu-mi mulţumi, protestă Ben. Din cauza mea au 
dat peste voi. Du-te. Grăbeşte-te. Trebuie să fiu acasă la 
cină. 

Bill plecă fără să mai scoată o vorbă. N-ar fi stricat 

dacă-i spunea lui Ben să nu pună la inimă - ceea ce se 
întâmplase nu fusese din vina lui Ben mai mult decât 
dintr-a lui Eddie, care deschisese gura ca prostul. Tipii 
ca Henry şi haidamacii lui erau un accident pe care nu 
trebuie să-l chemi, că vine el singur - versiunea copiilor 
mici pentru inundaţii, tornade sau grindină. Ar fi prins 
bine să spună toate astea, dar acum era atât de 
încordat, încât i-ar fi trebuit cam douăzeci de minute, şi 
până atunci Eddie luneca în talaz (ăsta era încă un lucru 
pe care Bill îl învățase de la doctorii Casey sau Kildare; 
niciodată nu intrai în talaz; întotdeauna lunecai în el). 
_ O luă la goană în aval, aruncând o privire peste umăr. 
Il văzu pe Ben adunând pietre de la marginea apei, cu o 
mutră amărâtă. O clipă, Bill nu-şi putu da seama ce 
făcea, după care înţelese. Era un depozit de muniţie. 
Doar pentru cazul că se întorceau. 


4 


Maidanul nu avea secrete pentru Bill. Se jucase acolo 
mult în acea primăvară, câteodată cu Richie, cel mai 
adesea cu Eddie, uneori de unul singur. Sigur că nu 
explorase toată zona, dar se descurca fără nicio 
problemă, de la Kenduskeag până înapoi pe Kansas 
Street. leşi lângă un pod de lemn unde Kansas Street 
traversa unul dintre micile pâraie fără nume care 
curgeau din reţeaua de drenaj a oraşului Derry până în 
Kenduskeagul de jos. Silver stătea priponită sub acel 
pod, cu ghidonul legat de un pilon cu o bucată de sfoară, 
ca să nu-i ajungă roţile în apă. 

Bill dezlegă sfoara, o vâri în cămaşă şi urcă bicicleta 
pe trotuar prin forţa braţelor, gâfâind şi transpirând, 
pierzându-şi echilibrul de câteva ori şi aterizând în fund. 

Dar într-un târziu reuşi să ajungă sus. Bill îşi azvârli 
piciorul peste cadrul înalt. 

Şi, ca de obicei, odată ajuns călare pe Silver, deveni 
altul. 


5 


— Hi-ho, SILVER, HAAIIDEE! 

Cuvintele izbucniră mai profunde decât glasul său 
normal - era aproape vocea bărbatului ce avea să 
devină. Silver câştigă viteză treptat, iar păcănitul tot 
mai rapid al plăcuţelor de joc Bicycle prinse cu cârlige 
de rufe lângă spiţe accentua accelerarea. Bill pedala 
ridicat de pe şa, cu mâinile încleştate pe ghidonul cu 
mânerele întoarse în sus. Arăta ca unul care încearcă să 
ridice o halteră extraordinar de grea. Tendoanele i se 
reliefaseră pe gât. Venele îi pulsau la tâmple. Gura i se 
răsucise într-o tremurătoare grimasă de efort, în timp ce 
ducea obişnuita luptă împotriva greutăţii şi a inerţiei, 
spărgându-şi plămânii ca să o pună pe Silver în mişcare. 

Ca de obicei, efortul s-a dovedit pe măsura 
străduinţei. 


Silver începu să ruleze mai vioi. Casele lunecau lin 
îndărăt. La stânga, unde Kansas Street se întretăia cu 
Jackson, râul Kenduskeag, neamenajat, era înlocuit de 
Canal. Dincolo de intersecţie, Kansas Street se îndrepta 
cu repeziciune către Center şi Main Street, cartierul 
administrativ din Derry. 

Aici răspântiile erau frecvente, dar toate semnele de 
circulaţie îl favorizau pe Bill, iar posibilitatea ca un şofer 
să încalce într-o zi semnul şi să-l strivească 
transformându-l într-o umbră însângerată pe asfalt nu-i 
trecuse niciodată prin cap. Era improbabil să-şi fi 
schimbat stilul, chiar dacă acest gând i-ar fi trecut prin 
minte. Poate ar fi făcut-o mai devreme sau mai târziu în 
viaţa lui, dar acea primăvară şi vara timpurie fuseseră 
pentru el o perioadă ciudată şi frumoasă. Ben ar fi fost 
uimit dacă cineva l-ar fi întrebat cât de singur se simte. 
Şi ar fi fost şi mai uluit când cineva l-ar fi întrebat dacă 
îşi dă seama că se joacă de-a moartea. Si-gu-gu-gur că n- 
nu! ar fi răspuns el imediat (şi indignat), dar asta nu 
schimba cu nimic faptul că pedalările lui pe Kansas 
Street spre oraş semănau tot mai mult cu nişte atacuri 
kamikaze pe măsură ce se încălzea vremea. 

Acel tronson din Kansas Street era cunoscut sub 
denumirea de Up-Mile Hill. Bill îl atacă în plină viteză, 
aplecat peste ghidonul lui Silver, ca să reducă rezistenţa 
aerului, cu o mână pe bara de cauciuc crăpată a 
goarnei, pentru a-i preveni pe neatenţi, şi cu părul 
roşcat fluturându-i peste cap într-o cascadă unduitoare. 
Păcănitul cărţilor de joc crescuse până la un vuiet 
constant. Strâmbătura încordată se transformase într-un 
rânjet neghiob. Locuinţele din dreapta lăsaseră locul 
unor edificii administrative (majoritatea depozite şi 
unităţi de ambalare a cărnii) ce se scurgeau într-o goană 
ceţoasă, înspăimântătoare, dar satisfăcătoare. La stânga 
sa, Canalul era o sclipire de foc în coada ochiului. 

Hi-ho, SILVER, HAAIIDEE! răcni el triumfător. 

Silver zbură peste prima curbă şi, aşa cum se 


întâmpla aproape întotdeauna în acest punct, picioarele 
băiatului pierdură contactul cu pedalele. Gonea liber, 
acum căzut pe de-a-ntregul în poala cărui zeu o fi fost 
însărcinat cu protecţia băieţandrilor. Coti pe stradă, 
atingând poate douăzeci de kilometri pe oră peste viteza 
permisă, de cincizeci. 

Toate rămăseseră acum în urma lui: bâlbâială, ochii 
goi şi răniţi ai tatălui său pe când moşmondea prin 
atelierul din garaj, cumplita imagine a prafului pe pianul 
închis de la etaj - prăfuit pentru că mama lui nu mai 
cânta. Ultima oară o făcuse la înmormântarea lui 
George - trei imnuri metodiste. George ieşind în ploaie, 
cu impermeabilul său galben, ţinând în mână bărcuţa 
din hârtie de ziar cu luciul ei de parafină; domnul 
Gardener venind pe stradă după douăzeci de minute, cu 
micul trup neînsufleţit înfăşurat într-un pled pătat de 
sânge; zbieretul sfâşiat al mamei. Toate rămăseseră în 
urmă. Era Călărețul Singuratic, era John Wayne, era Bo 
Diddley, era oricine voia să fie. Dar nu cineva care să 
tipe, şi să se sperie, şi s-o cheme pe mă-mă-mămica. 

Silver zbura, şi Bill Denbrough Bâlbâitul zbura cu ea; 
umbra lor zbura în urmă-le. Goneau împreună pe Up- 
Mile Hill; spiţele uruiau. Picioarele lui Bill regăsiră 
pedalele şi începură să pompeze, vrând să alerge şi mai 
repede, vrând să atingă cine ştie ce viteză ipotetică - nu 
cea a sunetului, ci a memoriei - şi să spargă zidul 
durerii. 

Gonea, gonea, aplecat peste ghidon; gonea ca vântul 
şi ca gândul. Intersecţia pe trei direcţii dintre Kansas 
Street, Center şi Main se apropia repede. Era un coşmar 
pe sens unic şi semnele de circulaţie, şi semafoarele 
contradictorii chipurile ar fi fost corelate, dar de fapt nu 
erau. Rezultatul, proclamase editorialul din Derry News 
cu un an în urmă, era un giratoriu conceput în infern. 

Ca întotdeauna, ochii lui Bill tresăriră la stânga şi la 
dreapta, estimând densitatea traficului, în căutarea 
spaţiilor goale. Dacă judeca greşit - dacă se bâlbâia, s-ar 


fi putut spune - avea să fie grav rănit sau ucis. 

Intră ca săgeata în traficul greoi ce înfunda 
intersecţia, trecând pe roşu şi cotind spre dreapta ca să 
evite un Buick mătăhălos cu hublouri. Aruncă o privire 
iute înapoi peste umăr să se asigure că banda din mijloc 
era liberă. Privi din nou înainte şi văzu că în vreo cinci 
secunde urma să se zdrobească de coada unei 
automacarale ce se oprise drept în centrul intersecţiei, 
în timp ce individul de la volan îşi lungea gâtul să 
citească toate semnele indicatoare, spre a se asigura că 
n-o luase pe un drum greşit urmând să sfârşească, mai 
ştii, la Miami Beach. 

Pista din dreapta lui Bill era ocupată de un autobuz al 
liniei interurbane Derry-Bangor. Lunecă totuşi într-acolo 
şi rase spaţiul dintre macaraua oprită şi autobuz, 
continuându-şi drumul cu şaizeci şi cinci de kilometri la 
oră. În ultima clipă smuci capul puternic într-o parte, 
pentru a împiedica oglinda montată lângă „locul 
mortului” din cabina macaralei să-i rearanjeze dantura. 
Gaze de eşapament fierbinţi de la motorul diesel al 
autobuzului îi dantelară gâtlejul ca o duşcă de tărie. 
Auzi un scârţâit subţire când ghidonul bicicletei pupă 
latura de aluminiu a maşinii. O clipă îl zări pe şoferul 
autobuzului, cu faţa albă ca hârtia sub şapca ţuguiată a 
Companiei de Autobuze Hudson. Îşi agită pumnul spre 
Bill şi strigă ceva. Bill se îndoi că era vorba de vreun 
compliment. 

lată un trio de babe traversând Main Street de pe 
trotuarul cu New England Bank spre cel cu magazinul 
„The Shoeboat” Auziră uruitul aspru al roţilor şi ridicară 
ochii. Gurile li se căscară la vederea băiatului pe o 
bicicletă uriaşă care trecu la o palmă de ele ca o nălucă. 

Partea cea mai rea - şi cea mai bună - a parcursului 
rămăsese de acum în urmă. Privise în faţă posibilitatea 
cât se poate de reală a propriei sale morţi, iar şi iar, şi 
fusese în stare să-şi mute privirea, nu-şi frânsese gâtul, 
nici lui, nici celor trei babe cu sacoşele încărcate de 


cumpărături, nu se făcuse afiş pe partea dinapoi a vechii 
automacarale Dodge. 

Acum urca din nou panta, pierzând viteza ca într-o 
hemoragie abundentă. Ceva - oh, zi-i dorinţă, suna 
destul de bine, nu-i aşa? — îi sângera deopotrivă. Toate 
gândurile şi amintirile îl ajungeau din urmă - salut, Bill, 
he-he, aproape te-am pierdut din ochi o vreme, da' 
iacătă-ne - alăturându-i-se, căţărându-i-se pe cămaşă, 
sărindu-i în ureche şi plonjându-i în creier ca nişte 
prichindei care se dau pe tobogan. Le simţea ocupându- 
şi locurile obişnuite, înghiontindu-şi trupurile febrile. 
Mamă! Hăţ! Iarăşi suntem în capul lui Bill! Ia hai să ne 
gândim la George! Grozav! Cine vrea să-nceapă? 

Gândeşti prea mult, Bill. 

Nu - nu asta era problema. Problema era că îşi 
imagina prea mult. Coti pe Richard's Alley, iar peste 
câteva momente ieşi în Center Street, pedalând încet, 
simțind cum transpiraţia îi curge pe spinare şi în păr. 
Descălecă de pe Silver în faţă la Center Street Drug 
Store şi intră. 


6 


Înainte de moartea lui George, Bill i-ar fi vorbit 
domnului Keene fără nicio greutate. Farmacistul nu era 
tocmai drăguţ - sau cel puţin aceasta era impresia lui 
Bill -, dar era destul de răbdător şi nu îl tachina, nici nu 
se amuza pe seama lui. Acum însă bâlbâiala lui Bill se 
agravase mult, şi îi era cu adevărat teamă că i s-ar putea 
întâmpla ceva rău lui Eddie dacă nu acţionează mai 
repede. 

Astfel că, atunci când domnul Keene spuse: 

— Bună, Billy Denbrough, ce doreşti? 

Bill luă o mapă de reclamă pentru vitamine, o întoarse 
pe spate şi scrise: Eddie Kaspbrak şi cu mine ne jucam 
pe Maidan. Are un atac rău de astmă, adică abia mai 
poate respira. Puteţi să-mi dați o rezervă pentru 
inhalatorul lui? 


Împinse hârtia peste placa de sticlă a tejghelei spre 
domnul Keene, care o citi, privind la ochii albaştri şi 
îngrijoraţi ai lui Bill şi spuse: 

— Sigur. Stai aici unde eşti şi nu pune mâna pe nimic. 

Bill se foi nerăbdător de pe un picior pe altul în timp 
ce domnul Keene se afla în cămăruţa din spate. Deşi 
acesta lipsi mai puţin de cinci minute, păru că trecuse 
un secol până să revină cu una dintre buteliile din 
plastic ale lui Eddie. I-o întinse lui Bill, zâmbi şi spuse: 

— Asta probabil că va rezolva problema. 

— M-m-mu-mu-lţumesc, făcu Bill. Nu am ni-nici un b- 
b-ba-ba... 

— Nu-i nimic, fiule. Doamna Kaspbrak are cont la noi. 
Am să i-l trec şi pe ăsta. Sunt sigur că va dori să-ţi 
mulţumească pentru amabilitate. 

Răsuflând uşurat, Bill îi mulţumi domnului Keene şi 
plecă în grabă. Domnul Keene ieşi de după tejghea, 
privindu-l cum se îndepărtează. Îl văzu pe Bill punând 
inhalatorul în coşul bicicletei şi încălecând cu stângăcie. 
Oare chiar poate merge cu o bicicletă atât de mare? se 
întrebă farmacistul. Îndoi-m-aş. Îndoi-m-aş, zău. Dar 
micul Denbrough reuşi cumva s-o ia din loc fără să cadă 
în cap şi se îndepărtă pedalând încet. Bicicleta, care 
pentru domnul Keene arăta ca o glumă macabră, se 
balansa nebuneşte. Inhalatorul se rostogolea înainte şi 
înapoi în coş. 

Domnul Keene surâse vag. Dacă Bill ar fi văzut acel 
zâmbet, poate că ar fi făcut un pas însemnat spre 
confirmarea părerii sale că farmacistul nu era exact 
unul dintre campionii mondiali ai amabilităţii. Era acru, 
rânjetul unui om care a găsit multe de care să se mire, 
dar aproape nimic în folosul condiţiei umane. Da - avea 
să treacă doctoria de astmă a lui Eddie în contul Soniei 
Kaspbrak, iar ea va fi, ca de obicei, surprinsă - şi mai 
curând bănuitoare decât recunoscătoare - cât de ieftin 
era medicamentul. Alte prafuri erau atât de scumpe, 
spunea ea. Doamna Kaspbrak, ştia, se număra printre 


acei oameni care cred că nimic din ce este ieftin nu 
poate fi de prea mare folos. Ar fi putut într-adevăr s-o 
jupoaie pentru Soluţia HidrOx. Şi au existat momente 
când a fost chiar tentat să o facă... Dar de ce să devină 
părtaş la nebunia femeii? Nu era în pragul falimentului 
ca să se preteze la aşa ceva. 

Ieftin? Bineînţeles. Soluţia HidrOx (A se administra 
după necesităţi, aşa cum scria frumos la maşină pe 
eticheta lipită pe fiecare pompă inhalatoare) era 
miraculos de ieftină, dar până şi doamna Kaspbrak avea 
toate motivele să admită că, în pofida acestui fapt, 
reuşea să domolească astma fiului ei. Era ieftină pentru 
că nu consta decât într-o combinaţie de hidrogen şi 
oxigen, cu o picătură de camfor adăugată pentru a le da 
vaporilor un gust vag de medicament. Cu alte cuvinte, 
doctoria de astmă a lui Eddie era apă de la robinet. 


7 


Lui Bill îi luă mai mult ca să ajungă înapoi, căci acum 
pedala la deal. În câteva rânduri trebui să descalece şi s- 
o împingă pe Silver. Pur şi simplu nu avea puterea 
musculară necesară pentru a face bicicleta să urce 
pante mai abrupte. 

La vremea când priponi bicicleta şi îşi croi drum 
înapoi spre râu, se făcuse patru şi zece. Fel de fel de 
bănuieli negre i se încrucişau în minte. Amicul Hanscom 
va fi dezertat, lăsându-l pe Eddie să moară. Sau bătăuşii 
puteau să fi făcut cale întoarsă şi să-i bată măr pe 
amândoi. Sau... Mai rău ca orice... Omul care se ocupă 
cu omorâtul copiilor îi venise de hac unuia sau 
amândurora. Aşa cum făcuse cu George. 

Ştia că circulaseră multe zvonuri şi speculaţii în 
legătură cu asta. Bill se bâlbâia rău, dar nu era surd - 
deşi oamenii păreau uneori să-l creadă astfel, de vreme 
ce vorbea numai când era absolut necesar. Unii 
socoteau că moartea fratelui său nu avea absolut nicio 
legătură cu cazurile Betty Ripsom, Cheryl Lamonica, 


Matthew Clements şi Veronica Grogan. Alţii susțineau 
că George, Ripsom şi Lamonica fuseseră ucişi de un 
singur om, iar celelalte două cazuri erau opera unui 
„asasin plagiator” Un al treilea curent de gândire afirma 
că pe băieţi îi omorâse cineva, iar pe fete altcineva. 

Bill credea că toţi fuseseră asasinați de aceeaşi 
persoană. Dacă era o persoană. Câteodată îşi punea 
întrebări în legătură cu asta. La fel cum se întreba 
uneori şi despre sentimentele sale faţă de Derry în vara 
aceea. Să fi fost oare tot consecinţa morţii lui George 
felul cum părinţii săi păreau să-l ignore acum, atât de 
pierduţi în jalea lor pentru fiul cel mic, încât pur şi 
simplu nu puteau înţelege simplul fapt că Bill era încă 
viu şi putea păţi şi el ceva? Se combinau aceste lucruri 
cu celelalte crime? Şoaptele pe care le auzea uneori (şi 
cu siguranţă nu erau variaţiuni ale propriei sale voci, 
căci acestea nu se bâlbâiau - erau blânde, dar sigure) îl 
sfătuiau să facă anumite lucruri, dar nu şi altele. Oare 
aceste lucruri făceau ca acum oraşul Derry să pară 
întrucâtva altfel? Oarecum ameninţător, cu străzi 
neexplorate, care nu erau ospitaliere, ci păreau a se 
căsca într-un soi de tăcere rău-prevestitoare? Aceasta 
făcea ca unele chipuri să pară tainice şi înfricoşate? 

Nu ştia, dar credea - la fel cum credea şi că toate 
crimele erau opera unui singur factor - că Derry chiar 
se schimbase şi că moartea fratelui său semnalase 
începerea acestei schimbări. Supoziţiile sumbre din 
capul său proveneau de la ideea că orice se putea 
întâmpla de acum în Derry. Orice. 

Dar totul era în regulă. Ben Hanscom era tot acolo, 
aşezat lângă Eddie. Eddie însuşi stătea acum aşezat, cu 
mâinile moi în poală şi capul plecat, continuând să 
şuiere din piept. Soarele coborâse destul de mult ca să 
proiecteze umbre lungi şi verzi peste râu. 

— Frate, da’ zău c-ai venit repede, spuse Ben, 
ridicându-se. Nu te aşteptam înainte de încă o juma’ de 
oră. 


— Am o bi-bi-bicicletă ra-rapidă, răspunse Bill cu 
oarecare mândrie. 

Un moment, cei doi se priviră prudenţi, bănuitori. 
Apoi Ben încercă un zâmbet, iar Bill surâse la rândul 
său. Băiatul era gras, dar părea un tip ca lumea. Şi 
rămăsese la post. Asta probabil că-l costase ceva 
sudoare, câtă vreme Henry şi amicii săi încă se mai 
învârteau pe acolo pe undeva. Bill îi făcu cu ochiul lui 
Eddie, care se uita la el cu recunoştinţă. 

— Po-poftim treaba, E-E-E-Eddie. 

Îi vârî în mână inhalatorul. Eddie şi-l repezi în gura 
căscată, apăsă pe trăgaci şi începu să gâfâie convulsiv. 
Apoi se lăsă pe spate, cu ochii închişi. Ben privi toate 
astea cu nelinişte. 

— Băi! Chiar i-a fost rău, nu? 

Bill dădu din cap. 

— Mi-a fost frică o vreme, urmă Ben cu glas scăzut. 
Mă-ntrebam ce-am să fac dacă-i vine vreo convulsie sau 
i se întâmplă ceva. Tot încercam să-mi aduc aminte 
chestiile pe care ni le-au spus la adunarea aia de Cruce 
Roşie din aprilie. Tot ce mi-a venit în cap a fost că să-i 
bag un băț în gură ca să nu-şi muşte limba. 

— Cred că asta-i pentru e-e-epileptici. 

— A... Mda, cred că ai dreptate. 

— N-o s-să aibă o c-co-convulsie, oricum, preciză Bill. 
Do-dodoc-toria aia o să-i fa-facă bine. U-U-Uite. 

Respirația chinuită a lui Eddie încetase. Deschise 
ochii şi-i privi pe cei doi băieţi. 

— Mersi, Bill, murmură. Asta chiar a fost una 
căcătoare. 

— Cred c-a-nceput când ţi-au terciuit nasul, mm? 
întrebă Ben. 

Eddie râse jalnic, se ridică în picioare şi îşi băgă 
inhalatorul în buzunarul de la spate. 

— Nici măcar nu mă gândeam la nas. Mă gândeam la 
mămica. 

— Mda? Zău? 


Ben părea surprins, dar mâna i se ridică pe zdrenţele 
cămăşii şi începu să dibuie pe acolo cu nervozitate. 

— Un ochi doar s-arunce maică-mea la sângele de pe 
cămaşă şi direct la Camera de Urgenţă de la Derry 
Home o să mă ducă, în circa cinci secunde, continuă 
Eddie. 

— De ce? întrebă Ben. S-a oprit doar, nu? Ia uite, mi- 
aduc aminte de puştiul ăla cu care eram la grădiniţă, 
Scooter Morgan... i-a dat şi lui sângele pe nas odată 
când a căzut de pe paralele. Pe e/ l-au dus la Camera de 
Urgenţă, da' numai fiindcă nu i se mai oprea. 

— Aşa? făcu Bill, cu interes. A mu-mu-rit? 

— Nu, da' a lipsit de la şcoală o săptămână. 

— Nu contează dacă mi s-a oprit sau nu, reveni Eddie 
posomorât. Oricum o să mă ducă. O să creadă că mi l- 
am rupt şi am aşchii de os înfipte-n creier sau mai ştiu 
eu ce. 

— Po-po-poa' să-ţi intre oase-n cr-crrr-creier? întrebă 
Bill. 

Se anunţa a fi cea mai interesantă conversaţie pe care 
o purtase de săptămâni de zile. 

— Nu ştiu. Dacă e să te iei după maică-mea, poa' să ţi 
se-ntâmple orice, răspunse Eddie şi se întoarse din nou 
spre Ben. Mă duce la Urgenţă cam o dată, de două ori 
pe lună. Nu pot să sufăr locul ăla. Infirmierul ăla odată - 
îl ştiţi? — i-a zis c-ar trebui să plătească chirie. 

— Mamăăă! exclamă Ben. 

Se gândea că mama lui Eddie chiar trebuie să fie cam 
sucită; nu-şi dădea seama de faptul că acum ambele 
mâini i se încurcau prin rămăşiţele cămăşii. 

— De ce nu zici pur şi simplu nu? Cam aşa: „l-auzi, 
mama, mă simt grozav, vreau doar să stau acasă şi să 
mă uit la televizor” 

— Auuu, făcu Eddie stânjenit şi nu mai spuse nimic. 

— Tu eşti Bill Denbrough. 

— D-da'. Şi ele E-E-E-he-E-E... 

— Eddie Kaspbrak, îl ajută Eddie. Nu pot să sufăr 


când îmi bâlbâi numele, Bill. 

— Ia-artă-mă. 

— Ei, mă bucur să vă cunosc pe-amândoi, replică Ben. 
__ Suna puţin sclifosit şi cam nepotrivit cu împrejurările. 
Între cei trei se lăsă tăcerea. Nu era o linişte întru totul 
incomodă. În adâncurile ei, se împrieteniră. 

— De ce te fugăreau ăia? întrebă Eddie într-un târziu. 

— Aia-n-to-to-to-tdeauna fugăresc pe ci-cineva, spuse 
Bill. Mi-i gr-grr-grrreaţă de futangii ăştia. 

Ben tăcu un moment - mai mult cu admiraţie - la 
auzul felului cum folosea Bill ceea ce mama sa numea 
câteodată Vorba Aia Chiar Urâtă. Ben nu rostise cu voce 
tare Vorba Aia Chiar Urâtă niciodată în viaţa lui, deşi o 
scrisese (cu litere extrem de mici) pe un stâlp de 
telegraf, la penultimul Halloween. 

— Bowers a nimerit alături de mine la teză, spuse el 
într-un târziu. Voia să copieze de pe lucrarea mea. Nu l- 
am lăsat. 

— Precis că vrei să mori de tânăr, făcu admirativ 
Eddie. 

Bill Bâlbâitul izbucni în râs. Ben îi aruncă o privire 
tăioasă, trase concluzia că nu râdea de el (era greu de 
spus de unde a ştiut, dar asta era) şi zâmbi. 

— Se vede că aşa stă treaba, spuse. Oricum, o să facă 
şcoala de vară, aşa că el şi ăia doi s-au luat de mine, şi 
asta-i tot. 

— A-arăţi de parcă te-te-te-au om-morât, spus Bill. 

— Am căzut de pe Kansas Street până-aici. În jos pe 
pantă, preciză el şi se uită la Eddie. Probabil c-o să ne- 
ntâlnim la Urgenţă, dacă stau să mă gândesc. Când o 
băga maică-mea un ochi la hainele astea, o să mă 
interneze acolo. 

De astă dată Bill şi Eddie izbucniră amândoi în râs, iar 
Ben li se alătură. Râsul îi dădea dureri de burtă, dar 
hohoti totuşi, ascuţit şi cam isteric. In cele din urmă 
trebui să se aşeze pe mal, iar pocnetul moale al fundului 
său la contactul cu noroiul îl făcu s-o ia de la capăt, îi 


plăcea cum se acompania râsul lui cu al lor. Era un 
sunet pe care nu-l mai auzise în viaţa sa: nu râsete 
amestecate - pe astea le auzise de-o grămadă de ori -, ci 
un râs din care al său făcea parte integrantă. 

Ridică ochii spre Bill Denbrough, privirile li se 
întâlniră, şi nu le trebui altceva să înceapă iarăşi. 

Bill îşi săltă pantalonii, îşi fâlfâi gulerul cămăşii şi 
începu să se fâţâie prin jur prefăcându-şi mersul, 
ţopăind posomorât. Vocea îi cobori când spuse: 

— Am să te-omor, puştiule. Nu-mi vinde tu mie gogoşi. 
Sunt tăntălău, da-s mare. Po’ să crap nucile cu capu. 
Po' să mă piş acid şi să mă cac beton. Mă cheamă 
Dulceaţămică Bowers şi io mi-s ăl-mai-tare-din-parcare 
pân' Derry. 

Acum Eddie se prăbuşise pe malul râului şi se tăvălea, 
ţinându-se de pântece şi urlând. Ben se cocârjase, cu 
capul între genunchi, din ochi îi ţâşneau lacrimi, mucii îi 
atârnau din nas în franjuri lungi şi albe. Hohotea ca o 
hienă. 

Bill se aşeză lângă ei şi, puţin câte puţin, toţi trei se 
liniştiră. 

— Un singur lucru bun iese din toate astea, spuse 
după o vreme Eddie. Dacă Bowers e la şcoala de vară, n- 
o să-l prea vedem pe-aici. 

— Vă jucaţi mult pe Maidan? întrebă Ben. 

Era o idee care lui nu i-ar fi trecut prin minte nici într- 
o mie de ani - nu când Maidanul avea reputaţia pe care- 
o avea - dar acum, că se afla aici, nu i se părea deloc 
rău. De fapt, fâşia asta a malului secund era foarte 
plăcută în timp ce după-amiaza îşi croia încet drum spre 
asfinţit. 

— No-no-normal. E li-liniştit. Ma-mai ni-nimeni nu ne 
d-de-deranjează a-aici. Ne pr-prostim cât avem chef. B- 
B-Bowers şi ă-ăilal-ţ-ţ-ţii oricum nu prea v-v-vin pe-a-a- 
aici. 

— Tu şi Eddie? 

— R-Rr-Rrr... scutură Bill din cap. 


Când se bâlbâia, chipul i se schimonosea ca o cârpă 
de vase udă, observă Ben, şi deodată îi trecu prin cap un 
gând ciudat: Bill nu se bâlbâise deloc când maimuţărise 
felul de-a vorbi al lui Henry Bowers. 

— Richie! exclamă în sfârşit Bill, tăcu o clipă, apoi 
urmă: Richie T-Tozier are obiceiu' să v-vină şi el. Da’ e- 
el şi ta-taică-su aveau de curăţat p-p-p... 

— Podul, traduse Eddie şi aruncă o piatra în apă. 

Pleosc. 

— Mda, îl ştiu, răspunse Ben. Voi veniţi des pe-aici, 
băieţi, mm? 

Ideea îl fascina - şi-l mai făcea şi să simtă un soi de 
jind prostesc. 

— De-de-destul de d-d-des, spuse Bill. D-de ce n-n-ai v- 
v-veni şi tu mâ-mââ-mâââi-ne? E-eu şi E-E-Eddie î- 
încercam să facem un d-d-di-diii-diii... stăvilar. 

Ben nu găsi nimic de spus. Era uluit nu numai de 
ofertă, ci şi de dezinvoltura cu care sosise aceasta. 

— Poate ar fi mai bine să facem altceva, propuse 
Eddie. 

Stăvilarul oricum nu ieşise prea grozav. 

Ben se ridică şi păşi spre râu, scuturându-şi mizeria 
de pe şuncile enorme. Mai rămăseseră grămezi încleiate 
de crenguţe pe ambele părţi ale apei, dar în rest tot ce 
asamblaseră fusese dus de curent. 

— V-ar trebui nişte scânduri, spuse Ben. Faceţi rost 
de scânduri şi puneţi-le la rând... Faţă în faţă... Ca feliile 
de pâine într-un sandviş. 

Bill şi Eddie îl priveau nedumeriţi. Ben se lăsă într-un 
genunchi: 

— Uite. Scânduri aici şi aici. Le înfigeţi în albia râului, 
faţă-n faţă. Înţelegeţi? Pe urmă, înainte să le ducă apa, 
umpleţi spaţiul dintre ele cu pietre şi nisip... 

— U-u-um-plem, spuse Bill. 

— Hm? 

— Um-mmm-plem. A-adică noi. 

— A, făcu Ben, simțindu-se (şi arătând, era sigur) ca 


un prost, dar nu-i păsa deloc, căci deodată simţi o mare 
fericire. Nici măcar nu-şi putea aminti când se simţise 
ultima oară atât de fericit. 

— Mda. Noi. Oricum, dacă umpleţi - dacă umplem - 
spaţiul de la mijloc cu pietre şi alte chestii, va rezista. 
Scândura din amonte o să se rezeme de pietre şi pământ 
pe măsură ce se adună apa. A doua scândură o să se 
aplece şi, după o vreme, are s-o ia apa, cred, dar dacă 
punem o a treia scândură... Ei, da’ uite aici. 

Desenă în noroi cu un băț. Bill şi Eddie Kaspbrak se 
aplecară, studiind cu interes sobru acest mic plan: 


Pietre 
Nisip 


— Tu ai mai construit vreun stăvilar până acum? 
întrebă Eddie. Vocea îi suna plină de respect, aproape 
minunându-se. 

— Nu. 

— Atunci d-d-de unde ştii că o să ţ-ţ-ţină? 

Ben îl privi pe Bill cu mirare: 

— Normal c-o să ţină. De ce n-ar ţine? 

— D’ de u-unde ş-sş-tii? insistă Bill. 

Ben recunoscu în tonul întrebării nu neîncrederea 
sarcastică, ci un sincer interes. 

— C-cum poţi s-ssă fii sigur? 

— Pur și simplu ştiu, replică Ben. 

Îşi privi iar proiectul schiţat în noroi, ca pentru a şi-o 


confirma sieşi. Nu mai văzuse în viaţa lui un baraj nici 
pe hârtie, nici în realitate şi n-avea nici cea mai vagă 
idee că ceea ce tocmai făcuse era reprezentarea destul 
de corectă a unei astfel de construcţii. 

— Bi-bine, acceptă Bill, şi-l bătu pe Ben pe spate. Ne 
v-vedem mâ-ââ-âine. 

— La ce oră? 

— E-eu şi E-Eddie o să v-venim aici pe la o-o-opt-jjj- 
jumate s-sau cam a-aşa ceva... 

— Dacă eu şi mămică-mea n-o să fim încă la coadă la 
Urgenţă, spuse Eddie şi oftă. 

— Eu o să aduc nişte scânduri, spuse Ben. Moşul ăla 
cu-o stradă mai încolo are o grămadă. Am să şutesc 
câteva. 

— Mai adu şi nişte provizii, adăugă Eddie. Potol. Ştii 
tu, tartine, covrigei. 

— În regulă. 

— N-n-n-ai nişte pi-pi-stoale? 

— Am o puşcă Daisy cu aer comprimat. Mi-a dat-o 
maică-mea de Crăciun, da-şi iese din papuci dacă trag 
cu ea în casă. 

— A-a-ad-o. Poate o să ne jucăm şi de-a p-pac-pac. 

— Grozav, făcu încântat Ben. Auziţi, acum trebuie să 
mă uşchesc, băieţi. 

— Ş-şi noi. 

Plecară împreună de pe Maidan. Ben îl ajută pe Bill s- 
o împingă pe Silver în sus pe taluz. Eddie venea în urma 
lor, şuierând iar şi privind nefericit la cămaşa pătată de 
sânge. 

Bill îşi luă rămas-bun, după care începu să pedaleze, 
strigând „Hi-ho, Silver, HAALIDEE!” din toţi bojocii. 

— E gigantică ţoacla! exclamă Ben. 

— Pe blana de pe tine, încuviinţă Eddie. 

Mai trăsese o gură din inhalator şi respiră din nou 
normal. 

— Câteodată merge aşa de repede, că pur şi simplu 
mă cac pe mine de frică. Băiat bun, Bill ăsta. 


Ultimele cuvinte le spuse ca din întâmplare, dar în 
ochi i se citea ceva mai profund. Adoraţie. 

— Ştii ce s-a-ntâmplat cu frate-său, nu? 

— Nu. Ce-a păţit? 

— A fost omorât astă-toamnă. L-a omorât unu’. l-a 
smuls braţul cu totul, aşa, cum smulgi aripa de lao 
muscă. 

— lisuse-nene!/ 

— Bill se bâlbâia doar un pic. Acum chiar e nasol. Ai 
observat că se bâlbâie? 

— Ei... Puțin. 

— Da' nu i se bâlbâie creierii - te-ai prins ce vreau să 
zic? 

— Mda. 

— Oricum, ţi-am spus doar fiindcă, dacă vrei să fii 
prieten cu Bill, e mai bine să nu-i vorbeşti despre 
frăţiorul lui. Nu-l lua la întrebări, nu-i zice nimic. E 
morcovit rău pe chestia asta. 

— Nenică, da’ şi eu aş fi! exclamă Ben. 

Acum îşi amintea vag despre băieţelul care fusese 
ucis toamna trecută. Se întrebă dacă maică-sa se 
gândise la George Denbrough când îi dăduse ceasul pe 
care-l purta acum la mână sau numai la omorurile mai 
recente. 

— S-a întâmplat atunci, după inundația aia mare? 

— Da. 

Ajunseseră la colţul dintre Kansas şi Jackson Street, 
unde erau nevoiţi să se despartă. Ici şi colo se 
zbenguiau copii, jucând leapşa sau aruncând cu mingi 
de base-ball. Un băieţaş bondoc cu pantalonaşi albaştri 
trecu ţopăind plin de importanţă pe lângă Ben şi Eddie, 
având pe cap o căciulă din blană de raton pusă invers, 
astfel încât coada îi atârna între ochi. Învârtea un cerc şi 
tipa: 

— Cioco-Hoop, băieţii! Cioco-Hoop, nu vreţi şi voi? 

Cei doi băieţi mai mari se uitară după el, amuzaţi, 
după care Eddie spuse: 


— Ei, eu tre’ să mă duc. 

— Ia stai aşa, îl opri Ben. Mi-a venit o idee, dacă chiar 
nu vrei să te duci la Urgenţă. 

— A, aşa? îl privi Eddie, neîncrezător, dar cu speranţă 
timidă în ochi. 

— Ai o fisă de cinci cenți? 

— Am una de zece. Şi ce-i cu asta? 

Ben ochi petele cafenii ce se uscau pe cămaşa lui 
Eddie: 

— Intră la magazin şi ia-ţi o ciocolată cu lapte. Toarnă 
cam juma’ de pahar pe cămaşă. Pe urmă, când ajungi 
acasă, îi zici maică-tii că ai vărsat-o pe toată. 

Ochii lui Eddie se luminară. În cei patru ani de când 
murise tatăl său, vederea mamei slăbise considerabil. 
Din motive de mândrie (şi pentru că nu ştia să conducă 
maşina), refuza să consulte un oculist şi să-şi facă 
ochelari. Petele de sânge învechit şi cele de cacao 
arătau cam la fel. Poate... 

— S-ar putea să ţină, spuse el. 

— Dar să nu-i spui că eu am fost cu ideea, dacă se 
prinde. 

— Nu-i spun, promise Eddie. La revedere şi maşina cu 
bere. 

— Bine. 

— Nu, îl corectă răbdător Eddie. Când zic aşa, trebuie 
să zici: Pa şi pusi, da’ eu beau cola. 

— Aha! Pa şi pusi, da’ eu beau cola. 

— Te-ai prins, zâmbi Eddie. 

— Ştii ceva? mai spuse Ben. Chiar sunteţi mişto, 
băieţi. 

Eddie se arătă mai mult decât jenat; părea aproape 
nervos. 

— Bill este, murmură el şi o luă din loc. 

Ben îl privi îndepărtându-se pe Jackson Street, apoi se 
întoarse spre casă. După trei străzi văzu trei mutre 
foarte cunoscute stând în staţia de autobuz. Erau cu 
spatele la Ben, lucru al dracului de norocos pentru el. Se 


piti după un gard, cu inima bătându-i puternic. Peste 
cinci minute, rata Derry-Newport-Haven opri în staţie. 
Henry şi amicii săi îşi zvârliră chiştoacele în stradă şi se 
urcară în autobuz. 

Ben aşteptă până ce maşina nu se mai văzu, apoi se 
grăbi spre casă. 


8 


În noaptea aceea lui Bill Denbrough i se întâmplă un 
lucru cumplit. A doua oară. 

Mama şi tatăl său erau la parter, privind la televizor, 
fără a vorbi prea mult, aşezaţi la capetele opuse ale 
canapelei, ca nişte proptele de cărţi pe raft. Fusese o 
vreme când camera cu televizorul era plină de vorbărie 
şi râsete, uneori atât de mult din amândouă, încât nu se 
mai auzea nimic de la televizor. „Gălăgia, Georgie!” va fi 
mugit Bill. „Nu mai hali tu toate floricelele de porumb 
şi-o să tac”, i-o întorcea George. „Maaa, zi-i lu' Bill să-mi 
dea floricelele.” „Bill, dă-i floricelele. George, să nu-mi 
mai zici Maaa. Maaa, meee fac oile.” Sau tatăl lor 
spunea o glumă şi râdeau cu toţii, chiar şi mami. George 
nu prindea întotdeauna poantele - Bill ştia -, dar râdea 
pentru că toţi ceilalţi râdeau. 

În vremurile acelea, mama şi tata erau tot proptele pe 
canapea, dar el şi George erau cărţile. Bill încercase să 
fie carte între ei când se uitau la televizor de la moartea 
lui George încoace, dar era supă reîncălzită. Sleiala 
venea din ambele direcţii, iar reşoul lui Bill nu era 
destul de puternic ca să-i facă faţă. Şi atunci trebuia să 
părăsească încăperea, deoarece această răceală îi 
îngheţa întotdeauna obrajii şi-l făcea să lăcrimeze. 

— V-vreţi s-a-a-uziţi un banc pe care l-am auzit la ş-şc- 
şcoală? încercase el o dată, cu câteva luni în urmă. 

Tăcere. La televizor, un criminal se ruga de fratele 
său, preot, să-l ascundă. Tatăl lui Bill ridicase ochii de 
pe revista True în care se uita şi-i aruncase lui Bill o 
privire surprinsă. Apoi se cufundase iarăşi în lectură. Se 


uita la poza unui vânător prăbuşit într-un troian, 
deasupra căruia un urs polar uriaş îşi arăta colții. 
„Sfârtecat de ucigaşul întinderilor albe”, glăsuia titlul 
articolului. Bill îşi spusese: Las” că ştiu eu unde-s nişte 
întinderi albe - între tătici şi mămici, pe sofaua asta. 

Mama sa nici măcar nu ridicase privirea. 

— Zice, cică de-de câ-câţi f-f-francezi e nevoie ca să 
în-nn-şurubeze un be-be-bec, se avântă Bill. 

Simţea cum o peliculă fină de sudoare îi acoperea 
fruntea, aşa cum i se întâmpla uneori la şcoală când ştia 
că profesoara îl lăsase în pace destul timp şi trebuia 
curând să-l întrebe şi pe el ceva. Glasul îi era prea 
puternic, dar nu putea să-l mai coboare. Cuvintele îi 
reverberau în cap ca nişte tălăngi demente, cu ecou, 
ciocnindu-se, împrăştiindu-se iar. 

— Ş-ş-ştiţi câ-câţi? 

— Unul care să ţină becul şi patru învârt casa, replică 
absent Zack Denbrough, şi dădu pagina revistei. 

— Ai spus ceva, dragă? întrebă maică-sa. 

lar la Four Star Playhouse, fratele care era popă îi 
spuse fratelui care era vagabond să se predea şi să se 
roage pentru iertarea păcatelor. 

Bill stătea acolo, transpirat, dar înfrigurat - atât de 
înfrigurat... Îi era frig pentru că el nu era de fapt 
singura carte dintre proptelele acelea două; Georgie 
încă se mai afla acolo, doar că acum era un Georgie pe 
care nu putea să-l vadă, un Georgie care n-avea să mai 
ceară niciodată floricelele sau să urle că Bill îl ciupeşte. 
Această nouă versiune a lui Georgie nu era niciodată 
arţăgoasă. Era un Georgie cu un singur braţ, care avea 
chipul palid şi îngândurat în aura alb-albăstrie a 
televizorului, şi poate că nu de la părinţi, ci dinspre 
George venea de fapt marele îngheţ; poate că George 
era adevăratul ucigaş din întinderile albe. Până la urmă, 
Bill fugise de acel frate rece şi invizibil, în camera lui, 
unde s-a trântit cu faţa în jos pe pat şi a început să 
hohotească în pernă. 


Odaia lui George rămăsese întocmai la fel ca în ziua 
morţii lui. La un moment dat, Zack adunase o grămadă 
de jucării de-ale lui Georgie într-o cutie, cam după două 
săptămâni de la moartea lui, având intenţia să le ducă la 
Armata Salvării, presupunea Bill. Sharon Denbrough îl 
prinsese ieşind cu cutia în braţe, iar mâinile îi zburaseră 
spre cap ca nişte păsări albe speriate, afundându-se în 
păr, unde se încleştaseră în pumni care smulgeau. Bill 
urmărise scena şi se prăbuşise lângă perete, în pragul 
leşinului. Mama sa arăta la fel de nebună ca Elsa 
Lanchester în filmul Mireasa lui Frankenstein. 

— Să nu-NDRĂZNEŞTI să-i iei lucrurile! zbierase 
femeia. 

Zack tresări, apoi duse cutia cu jucării înapoi în 
camera lui George, fără o vorbă. Le pusese exact în 
aceleaşi locuri de unde le luase. Bill intrase şi îşi 
surprinsese tatăl îngenunchind lângă patul lui George 
(pe care mama continua să-l schimbe, deşi mai rar 
acum; doar o dată pe săptămână), cu capul rezemat de 
braţele sale păroase şi voinice. Bill văzu că tatăl său 
plângea, iar asta îi spori groaza. O posibilitate 
înspăimântătoare îi trecu deodată prin minte: poate că 
uneori lucrurile nu o iau doar razna şi pe urmă se 
opresc; poate câteodată pur şi simplu o iau tot mai 
strâmb şi mai strâmb, până ce se alege praful. 

— T-ta-tati... 

— Du-te, Bill, spuse tatăl său. 

Glasul îi era sufocat şi tremurător. Spinarea i se înălța 
şi cobora. Bill dorea grozav de tare să atingă spatele 
tatălui său, să vadă dacă nu cumva mâna lui va fi poate 
în stare să oprească palpitaţia aceea necontenită. Dar 
nu îndrăznise. 

— Du-te, şterge-o de-aici! 

Plecă, furişându-se prin holul de la etaj şi auzindu-şi 
mama care plângea la rândul ei, în bucătărie. Sunetul 
era ascuţit şi neajutorat. Bill se gândi: De ce plâng atât 
de departe unul de altul? după care izgoni gândul. 


9 


În prima seară din vacanţa de vară Bill intră în 
camera lui Georgie. Inima îi bătea greu în piept şi îşi 
simţea picioarele ţepene şi stângace de atâta încordare. 
Venea adesea în odaia lui George, dar asta nu însemna 
că-i şi plăcea acolo. Camera era atât de plină de 
prezenţa lui George, încât părea bântuită. Intra şi nu se 
putea abţine să-şi închipuie că din clipă-n clipă uşa 
dulapului s-ar putea deschide scârţâind, iar de acolo 
apărea Georgie, dintre cămăşile şi pantalonii care încă 
mai stăteau agăţaţi ordonat înăuntru, un Georgie 
îmbrăcat într-o pelerină acoperită de pete şi dâre roşii, o 
pelerină galbenă. Ochii lui vor fi fost goi şi cumpliţi, 
ochii unui monstru dintr-un film de groază. lar, când 
ieşea din dulap, galoşii săi scoteau sunete clefăitoare în 
timp ce străbătea încăperea spre locul unde Bill stătea 
pe pat, îngheţat de spaimă... 

Dacă s-ar fi întrerupt curentul electric în vreo seară 
când şedea acolo pe patul lui George, privind la pozele 
de pe peretele camerei lui sau la machetele de deasupra 
scrinuleţului lui George, era sigur că un atac de inimă, 
probabil fatal, va urma în primele zece secunde. Dar cu 
toate astea intra. Bătălia purtată cu spaima de George- 
fantoma era o nevoie mută şi neîndurătoare - o foame 
crâncenă - de a trece într-un fel sau altul peste moartea 
fratelui său şi de a găsi o cale normală pe care să-şi 
continue viaţa. Nu să-l uite pe George, ci să găsească un 
mod de a-l face mai puţin înfiorător. Înţelegea că părinţii 
săi nu reuşeau asta, iar, dacă el avea de gând s-o facă 
pentru sine, trebuia s-o facă prin el însuşi. 

Dar nu venea numai pentru sine; venea şi pentru 
George. Îl iubise pe George. A, avuseseră şi ei 
momentele lor împuţite - Bill trăgându-i lui George ca 
indienii o subţirică bună, George pârându-l pe Bill când 
acesta se furişa la parter şi mânca restul de glazură cu 
cremă de lămâie dar cel mai adesea se înţeleseseră 


bine. Era destul de rău că George murise. Dar că el îl 
prefăcea pe George într-un soi de monstru dintr-un film 
de groază... Asta era şi mai rău. 

li era dor de băieţel, acesta era adevărul. Ducea lipsa 
vocii, a râsului său - îi lipsea felul cum ochii lui George 
se aţinteau încrezători într-ai lui, nutrind convingerea că 
Bill va avea un răspuns la orice întrebare. Şi, mai presus 
de toate, o ciudăţenie: avea momente când simţea că-l 
iubea cel mai mult pe George atunci când îi era frică, 
pentru că până şi atunci când se temea - simţămintele 
apăsătoare că un George-monstru ar putea pândi în 
dulap sau sub pat - în camera aceea îşi amintea cel mai 
bine dragostea sa pentru George şi pe cea a lui George 
faţă de el. In efortul de a reconcilia aceste două stări 
emotive - dragoste şi groază - Bill simţea că se află cel 
mai aproape de locul unde se găseau acceptarea şi 
înţelegerea. 

Acestea nu erau lucruri despre care să fi putut vorbi; 
în mintea lui, ideile nu reprezentau decât un amestec 
incoerent. Dar inima sa caldă şi plină de dorinţă 
înţelegea, şi nimic altceva nu mai avea importanţă. 

Uneori se uita prin cărţile lui George, alteori îi 
mângâia jucăriile. 

Nu privise în albumul de fotografii al lui George din 
decembrie trecut. 

Acum, în seara de după întâlnirea cu Ben Hanscom, 
Bill deschise uşa dulapului lui George (îmbărbătându-se 
ca întotdeauna, gata să dea cu ochii de George însuşi, 
înfăşurat în pelerina sa plină de sânge, printre hainele 
atârnate, aşteptându-se, ca întotdeauna, să vadă o 
singură mână palidă, cu degetele ca nişte peşti, 
bâjbâind prin beznă, încercând să-l apuce de braţ) şi luă 
albumul de pe ultimul raft. 

FOTOGRAFIILE MELE scria cu litere aurii pe copertă. 
Mai jos (acum banda adezivă era vag îngălbenită şi 
dezlipită la margini), imprimate cu grijă, cuvintele 
GEORGE ELMER DENBROUGH, 6 ANI. Bill îl luă cu el 


pe patul în care dormise Georgie, inima bătându-i mai 
tare ca oricând. N-ar fi putut spune ce anume îl făcuse 
să ia din nou albumul cu fotografii. După ceea ce se 
întâmplase în decembrie... 

Mă mai uit o dată, atâta tot. Doar ca să mă conving că 
prima oară n-a fost adevărat. Că prima oară a fost o 
glumă sinistră a propriei tale imaginații. 

Mă rog, era şi asta o idee. 

Poate chiar să fi fost adevărat. Dar Bill bănuia că nu 
era vorba decât de album, atâta tot. Exercita asupra lui 
o anume fascinaţie bolnăvicioasă. Ceea ce văzuse sau ce 
crezuse că vede... 

Deschise acum albumul. Era plin de poze pe care 
George îşi convinsese mama, tatăl, mătuşile şi unchii să 
i le dea lui. Pentru George nu conta că erau fotografii 
ale unor oameni şi locuri cunoscute sau nu; ideea 
fotografiei propriu-zise era aceea care-l fascina. Când nu 
avea succes cu pisălogelile, se aşeza turceşte pe pat, 
acolo unde stătea Bill acum, şi se uita la fotografiile 
vechi, întorcând cu grijă paginile, studiind cu atenţie 
imaginile alb-negru. Iat-o pe mama lor când era tânără 
şi extraordinar de atrăgătoare; iată-l pe tata, la 
optsprezece ani, cu încă doi tineri înarmaţi cu puşti, ce 
zâmbeau lângă leşul cu ochii deschişi al unui cerb; 
unchiul Hoyt în picioare pe nişte stânci, cu o ştiucă în 
mână; tanti Fortuna, la Târgul Agricol Derry, mândru 
îngenuncheată lângă un coş de roşii pe care ea însăşi le 
cultivase; un Buick vechi; o biserică; o casă; un drum 
care ducea de undeva altundeva. Toate aceste fotografii, 
făcute de persoane uitate şi din motive uitate, ferecate 
aici în albumul unui băieţel mort. 

Bill se văzu pe sine la vârsta de trei ani, aşezat într-un 
pat de spital, cu un turban de bandaje acoperindu-i 
părul. Bandajele îi coborau pe lângă obraji şi pe sub 
falca fracturată. Îl lovise o maşină în parcare pe Center 
Street. Îşi amintea foarte puţin din şederea la spital, 
doar atât că-i dăduseră îngheţată cu lapte de pasăre, cu 


paiul, şi-l duruse îngrozitor capul timp de trei zile. 

lată toată familia pe gazonul cu iarbă al casei, Bill în 
picioare lângă mama sa şi ţinând-o de mână, iar George, 
doar un bebeluş pe atunci, adormit în braţele lui Zack. 
Iar aici... 

Nu era sfârşitul albumului, dar era ultima pagină care 
conta, căci următoarele rămăseseră libere. George la 
şcoală, fotografiat în octombrie, anul trecut, cu nici zece 
zile înaintea morţii. Purta o cămaşă cu un guler prea 
tare scrobit. Părul său vâlvoi era pieptănat lins, dat cu 
apă. Se hlizea, dezvăluind două goluri în care aveau să-i 
crească dinţi noi - doar dacă-ți mai cresc şi după ce 
mori, cugetă Bill şi se cutremură. 

Privi fix fotografia o bucată de vreme, şi tocmai dădea 
să închidă albumul, când ceea ce se întâmplase în 
decembrie se întâmplă din nou. 

În fotografie, ochii lui George se rotiră. Se ridicară şi 
îi întâlniră pe ai lui Bill. Zâmbetul artificial al lui George 
se transformă într-un rânjet oribil. Ochiul drept îi clipi 
complice: Pe curând, Bill. În dulap. Poate la noapte. 

Bill aruncă albumul cât colo. Îşi astupă gura cu 
palmele. 

Albumul se lovi de perete şi căzu pe jos, deschis. 
Paginile se întoarseră, deşi nu sufla nicio adiere. Se 
deschise de la sine din nou la poza aceea groaznică, 
poza sub care scria PRIETENII ŞCOLII 1957-1958. 

Din fotografie începu să curgă sânge. 

Bill rămăsese încremenit, cu limba umflându-i-se, cu 
pielea încreţită şi părul măciucă. Ar fi vrut să zbiere, dar 
sunetele scâncite ce i se târâră afară din gât păreau a fi 
tot ce-i stătea în putinţă. 

Sângele curse peste pagină şi începu să picure pe 
podea. 

Bill fugi din cameră, trântind uşa în urma sa. 


Capitolul 6 
Unul dintre dispăruţi: poveste din 
vara lui 1958 


1 


N-au fost găsiți toți. Nu; n-au fost găsiți toți. Și, din 
timp în timp, s-au emis presupuneri greşite. 


2 


Din Derry News, 21 iunie 1958 (pagina 1): 
DISPARIŢIA UNUI BAIAT PROVOACA NOI TEMERI 


Edward L. Corcoran, domiciliat pe Charter Street 73, 
Derry, a fost dat dispărut aseară de către mama sa, 
Monica Macklin, şi tatăl vitreg, Richard P. Macklin. 
Micul Corcoran are zece ani. Dispariţia sa a provocat 
noi temeri asupra faptului că tinerii şi copiii din Derry 
sunt vânaţi de un ucigaş. 

Doamna Macklin a spus că băiatul a dispărut din 19 
iunie, când nu s-a mai întors acasă de la şcoală, după 
ultima zi de curs de dinaintea vacanței de vară. 

Intrebaţi de ce au amânat cu mai mult de douăzeci şi 
patru de ore reclamarea dispariţiei fiului lor, domnul şi 
doamna Macklin au refuzat să răspundă. Şeful Poliţiei, 
Richard Borton, nu a dat nici el vreo declaraţie, dar o 
sursă din Departamentul Poliţiei a înștiințat ziarul News 
că relaţiile micului Corcoran cu tatăl său vitreg nu erau 
dintre cele mai bune şi că mai înnoptase şi alteori în 
afara casei. Sursa bănuieşte că mediile de absolvire a 
anului şcolar ar fi putut avea un rol în refuzul băiatului 
de a reveni acasă. Supraveghetorul-şef al Şcolii din 
Derry, Harlot Metcalf a păstrat tăcerea asupra mediilor 
de promovare ale elevului Corcoran, afirmând că nu 
sunt destinate publicității. 

„Sper ca dispariţia acestui băiat să nu provoace 


temeri inutile”, a declarat aseară comisarul Borton. 
„Starea de spirit a comunităţii e agitată; lucru de 
înțeles, dar vreau să subliniez faptul că în fiecare an se 
înregistrează între treizeci şi cincizeci de minori 
dispăruţi. Majoritatea reapar, vii şi nevătămați, în cel 
mult o săptămână de la depunerea reclamației iniţiale. 
Acesta va fi şi cazul lui Edward Corcoran, cu voia 
Domnului.” 

Borton şi-a reiterat şi convingerea că asasinatele lui 
George Denbrough, Betty Ripsom, Cheryl Lamonica, 
Matthew Clements şi Veronica Grogan n-au fost opera 
uneia şi aceleiaşi persoane. „Se remarcă deosebiri 
esenţiale între toate crimele”, a subliniat Borton, dar a 
refuzat să dea amănunte. A mai spus că poliția locală, 
acționând în strânsă cooperare cu Biroul Ministerului de 
Justiţie al Statului Maine, continuă să urmărească un 
număr de piste. Intrebat aseară, în cursul unui interviu 
telefonic, cât de sigure sunt aceste piste, şeful Borton a 
replicat: „Foarte sigure” întrebat dacă ne putem aştepta 
la o arestare apropiată, în oricare dintre cazuri, Borton 
a refuzat orice comentariu. 


Din Derry News, 22 iunie 1958 (pagina 1): | 
CURTEA ORDONA O EXHUMARE NEASTEPTATA 


Într-o nouă şi bizară întorsătură a cazului dispariţiei 
lui Edward Corcoran, Judecătorul Curţii Districtuale din 
Derry, Erhardt K. Moulton a ordonat exhumarea 
fratelui mai mic al minorului Corcoran, Dorsey, ieri 
după-amiază. Ordinul Curţii a dat curs unei duble cereri 
din partea Procurorului Districtual şi a medicului legist. 

Dorsey Corcoran, care locuise şi el cu mama şi tatăl 
său vitreg pe Charter Street, la numărul 73, a murit din 
cauze raportate ca accidentale în luna mai a anului 
1957. Băiatul a fost adus la Derry Home Hospital 
suferind de fracturi multiple, inclusiv fractură craniană. 
Richard P. Macklin, tatăl vitreg al băiatului, a fost cel 


care l-a internat. A declarat că Dorsey Corcoran se juca 
pe o scară cu șipci în garaj şi căzuse, pare-se, din vârful 
acesteia. Băiatul a decedat fără a-şi mai recăpăta 
cunoştinţa, trei zile mai târziu. 

Edward Corcoran, în vârstă de zece ani, a fost dat 
dispărut miercuri seară. Intrebat dacă domnul sau 
doamna Macklin sunt suspectaţi fie de moartea fiului 
mai mic, fie de dispariţia celui mai mare, comisarul 
Richard Borton a refuzat să dea vreo declarație. 


Din Derry News, 24 iunie 1958 (pagina 1): 
MACKLIN ARESTAT PENTRU OMOR IN BATAIE 


Suspectat pentru dispariţia neelucidată 


Șeful Poliţiei din Derry, Richard Borton, a convocat 
ieri o conferință de presă cu scopul de a anunţa că 
Richard P. Macklin, domiciliat în Charter Street 73, a 
fost arestat şi inculpat pentru uciderea fiului său 
adoptiv, Dorsey Corcoran. Micul Corcoran a murit la 
Derry Home Hospital din cauze raportate ca 
„accidentale”, la data de 31 mai anul trecut. 

„Raportul medico-legal demonstrează că băiatul era 
bătut cu bestialitate”, a spus Borton. Deşi Macklin 
pretindea că acesta căzuse de pe o scară în timp ce se 
juca în garaj, Borton a afirmat că raportul Institutului 
Medico-Legal de District arată că Dorsey Corcoran a 
fost bătut grav cu un corp contondent. Intrebat ce obiect 
ar fi acesta, Borton a răspuns: „Se poate să fi fost un 
ciocan. Pe moment lucrul important este concluzia 
examenului medico-legal; şi anume că băiatul a primit 
lovituri repetate cu un obiect destul de dur ca să-i rupă 
oasele. Contuziile, în special cele craniene, nu sunt 
deloc asemănătoare cu cele care puteau surveni în urma 
unei căzături. Dorsey Corcoran a fost maltratat până la 
un pas de moarte, dus în camera de urgenţă a Spitalului 
Derry Home şi lăsat să moară acolo.” 


Întrebat dacă medicii care l-au tratat pe micul 
Corcoran şi-ar fi putut neglija îndatoririle atunci când a 
fost cazul să raporteze fie bănuiala că băiatul a fost 
maltrat, fie cauza propriu-zisă a mortii, Borton a spus: 
„Vor avea de răspuns unor întrebări serioase când 
domnul Macklin va fi adus în instanţă” 

Cerându-i-se o părere despre posibilele implicații ale 
acestor noi evoluţii asupra recentei disparitii a fratelui 
mai mare al lui Dorsey Corcoran, Edward, dat dispărut 
de către Richard şi Monica Macklin în urmă cu patru 
zile, comisarul Borton a răspuns: „Cred că situaţia se 
prezintă mult mai gravă decât am bănuit la început, nu 
vi se pare?” 


Din Derry News, 25 iunie 1958 (pagina 2): 
PROFESOARA DECLARA CA EDWARD CORCORAN 
AVEA „ADESEA VANATAI” 


Henrieta Dumont, care predă la clasa a cincea a Școlii 
Elementare de pe Jackson Street, a declarat că Edward 
Corcoran, care e dat dispărut de aproape o săptămână, 
venea adesea la şcoală „plin de vânătăi”. Doamna 
Dumont, care predă la una dintre cele două clase a 
cincea încă de la sfârșitul celui de Al Doilea Război 
Mondial, a spus că băiatul a venit la şcoală într-o zi, cam 
cu trei săptămâni înainte să dispară, „având amândoi 
ochii aproape închişi. Când l-am întrebat ce i s-a 
întâmplat, a răspuns că tatăl său «l-a luat la trosneală» 
pentru că nu-şi mâncase cina” 

Întrebată de ce nu a reclamat o bătaie evident atât de 
brutală, doamna Dumont a spus: „Nu era pentru prima 
oară când vedeam aşa ceva în cariera mea de 
profesoară. De primele câteva ori când am avut câte un 
elev ai cărui părinţi confundau violenţa cu disciplina, am 
încercat să intervin. Prim-adjuncta pe vremea aceea, 
doamna Gwendolyn Rayburn, mi-a recomandat să nu mă 
amestec. Ea mi-a spus că, atunci când salariaţii şcolii se 


implică în cazuri de presupusă molestare a copiilor, 
situația se întoarce întotdeauna împotriva şcolii la 
vremea achitării taxelor. M-am dus la director, iar 
acesta mi-a spus s-o las baltă, altfel voi fi sancţionată. L- 
am întrebat dacă o sancţiune în asemenea împrejurări 
mi s-ar înscrie în cartea de muncă. Răspunsul a fost că o 
sancțiune nu trebuie să figureze obligatoriu în cartea de 
muncă. Am priceput aluzia.” 

Intrebată dacă atitudinea rămăsese şi acum aceeaşi în 
sistemul şcolar din Derry, doamna Dumont a spus: „Ei 
bine, dumneavoastră cum vi se pare, având în vedere 
situația despre care discutăm? Și aş mai putea adăuga şi 
că n-aş sta acum de vorbă cu dumneavoastră dacă m-aş 
pensiona la sfârşitul acestui an şcolar” 

Doamna Dumont a continuat: „De vreme ce s-a 
întâmplat astfel, eu ingenunchez în fiecare seară şi mă 
rog ca Eddie Corcoran să se fi săturat pur şi simplu de 
ticălosul care este tatăl său vitreg şi să fi fugit. Mă rog 
ca, atunci când va citi în ziar sau va auzi la radio că 
Macklin a fost închis, Eddie să se întoarcă acasă” 

Intr-un scurt interviu telefonic, Monica Macklin a 
respins cu aprindere acuzațiile doamnei Dumont. „Rich 
nu-l bătea niciodată pe Dorsey, şi nici pe Eddie nu l-a 
bătut”, a spus domnia sa. „V-o spun acum, iar când voi 
muri am să mă înfăţişez la Tronul Judecăţii. Îl voi privi 
pe Dumnezeu drept în ochi şi-l voi spune şi Lui acelaşi 
lucru.” 


Din Derry News, 28 iunie 1958 (pagina 2): 
„TĂTICU' A TREBUIT SĂ MĂ IA LA TROSNEALĂ 
FINCĂ-S RĂU”, 
I-A SPUS PRICHINDELUL EDUCATOAREI DE LA 
GRĂDINIŢĂ ÎNAINTE DE A FI OMORÂT ÎN BĂTAIE 


O educatoare de grădiniță locală, care a refuzat să-şi 
decline identitatea, i-a spus ieri unui reporter de la 
News că micul Dorsey Corcoran a venit la programul 


său bisăptămânal de grădiniță cu luxaţii grave ale 
degetului mare şi ale altor trei degete de la mâna 
dreaptă, la nicio săptămână înaintea morţii sale, ca 
urmare a unui pretins accident în garaj. 

„il durea aşa de tare, încât sărmanul mititel nu şi-a 
putut colora desenul”, a spus educatoarea. „Degetele îi 
erau umflate ca nişte cârnaţi. Când l-am întrebat pe 
Dorsey ce i s-a întâmplat, a spus că tatăl său (tatăl 
vitreg, Richard P. Macklin) îi dăduse degetele peste cap 
deoarece călcase pe o duşumea pe care mama sa tocmai 
o spălase şi o ceruise. «Tăticu’ a trebuit să mă ia la 
trosneală fincă-s rău», s-a exprimat el. Mi-a venit să 
plâng, privind la sărmanele lui degeţele. Dorea foarte 
mult să-şi coloreze afişul, la fel ca ceilalţi copii, aşa că i- 
am dat o aspirină pentru copii şi l-am lăsat să coloreze 
în timp ce restul aveau Ora Poveştilor. li plăcea mult să 
coloreze desenele - asta-i plăcea cel mai mult -, iar 
acum mă bucur că am reuşit să-i dăruiesc un strop de 
fericire în ziua aceea. Când a murit, nu mi-a trecut 
niciun moment prin minte că s-ar putea să fie şi altceva 
decât un accident. Cred că la început mi-am zis că 
probabil a căzut fiindcă nu se putea ține prea bine cu 
mâna aceea. Acum mă gândesc că pur şi simplu nu mi-ar 
fi venit să cred că un adult ar putea face un asemenea 
lucru unui copilaş. Abia acum m-am lămurit. Ce n-aş da 
să nu mă fi lămurit!“ 

Fratele mai mare al lui Dorsey Corcoran, Edward, în 
vârstă de zece ani, este în continuare dat dispărut. Din 
celula sa de la închisoarea Comitatului Derry, Richard 
Macklin continuă să nege orice rol atât în moartea fiului 
său vitreg mai mic, cât şi în dispariţia celui mai mare. 


Din Derry News, 30 iunie 1958 (pagina 5): 
MACKLIN INTEROGAT IN LEGATURA CU 
ASASINAREA LUI GROGAN ȘI CLEMENIS 


Oferă alibiuri de nezdruncinat, declară o sursă. 


Din Derry News, 6 iulie 1958 (pagina 1): 
MACKLIN VA FI INCULPAT NUMAI PENTRU 
UCIDEREA FIULUI SĂU VITREG, DORSEY, AFIRMĂ 
BORTON 


Edward Corcoran e tot dispărut. 


_ Din Derry News, 24 iulie 1958 (pagina 1): 
PLANGAND, TATAL VITREG RECUNOAŞTE CA ŞI-A 
CIOMAGIT DE MOARTE FIUL 


Într-o evoluţie dramatică a procesului intentat lui 
Richard Macklin pentru uciderea fiului vitreg, Dorsey 
Corcoran, Macklin a cedat sub severul interogatoriu al 
Procurorului  Districtual, Bradley Whitsun şi a 
recunoscut că îl bătuse pe băieţelul în vârstă de patru 
ani cu un ciocan, pe care apoi l-a îngropat în fundul 
grădinii de zarzavaturi a soției, înainte de a duce copilul 
la camera de urgenţă a Spitalului Derry Home. 

Toată asistența a rămas năucită şi tăcută în timp ce 
Macklin, suspinând, după ce anterior mărturisise că îşi 
bătea ambii fii vitregi „din când în când, dacă o căutau 
cu lumânarea, pentru binele lor propriu”, şi-a depănat 
povestea. 

„Nu ştiu ce m-a apucat. L-am văzut că iar se căţăra pe 
afurisita aia de scară, am înşfăcat ciocanul de pe bancul 
unde stătea şi am început să dau în el. N-am vrut să-l 
omor. Dumnezeu mi-e martor că nicio clipă n-am vrut 
să-l omor.” 

„V-a spus vreo vorbă înainte de a leşina?” a întrebat 
Whitsun. 

„A spus «Gata, tăticule, iartă-mă, te iubesc» “, a 
replicat Macklin. 

„Ati încetat?” 

„Într-un târziu”, a spus Macklin. 

Atunci a început să plângă atât de isteric, încât 


judecătorul Erhardt Moulton a suspendat şedinţa. 


Din Derry News, 18 septembrie 1958 (pagina 16): 
UNDE ESTE EDWARD CORCORAN? 


Tatăl său vitreg, care execută o sentință de doi până 
la zece ani în închisoarea de Stat Shawshank pentru 
asasinarea fiului său mai mic în vârstă de patru ani, 
Dorsey, continuă să susțină că habar nu are unde este 
Edward Corcoran. Mama sa, care a înaintat acţiune de 
divorț împotriva lui Richard P. Macklin, spune că, în 
opinia ei, viitorul său fost soț minte. Oare? 

„Eu, unul, nu prea cred”, afirmă Părintele Ashley 
O'Brian, care îi asistă pe deţinuţii catolici la Shawshank. 
Macklin a început să urmeze inițierea în credinţa 
catolică la scurt timp după ce a fost închis, iar Părintele 
O “Brian a petrecut mult timp alături de el. „li pare 
sincer rău pentru ceea ce a făcut”, continuă Părintele 
O'Brian, adăugând că, atunci când l-a întrebat iniţial pe 
Macklin de ce vrea să fie catolic, Macklin a răspuns: 
„Aud că au un canon de pocăință şi am nevoie de multă 
de-asta, altminteri am s-ajung în iad când oi muri” 

„Stie ce i-a făcut băiatului mai mic”, a spus Părintele 
O'Brian. „Dacă i-a făcut ceva şi celui mai mare nu-și 
aminteşte. In ce-l priveşte pe Edward, socoate că e 
nevinovat.” 

Cât de nevinovat este Macklin în privința fiului sau 
vitreg, Edward, e o întrebare care continuà să-i 
frământe pe cetăţenii din Derry; dar acuzatul a fost 
absolvit în mod convingător de celelalte infanticiduri 
care au avut loc aici. A reuşit să furnizeze alibiuri solide 
pentru primele trei şi se afla la închisoare când au fost 
comise altele şapte, la sfârşitul lui iunie, în iulie şi în 
august. 

Toate cele zece crime rămân nerezolvate. 

Intr-un interviu exclusiv pentru News, săptămână 
trecută, Macklin a pretins din nou că nu ştie nimic de 


soarta lui Edward Corcoran. „Îi băteam pe amândoi” a 
spus el într-un monolog chinuit, adesea întrerupt de 
accese de plâns. „li iubeam, dar îi băteam. Nu ştiu de 
ce, nu mai mult decât ştiu de ce mă lăsa Monica sau de 
ce a minţit pentru mine după ce a murit Dorsey. Cred că 
l-aş fi putut ucide şi pe Eddie la fel de uşor cum l-am 
ucis pe Dorsey, dar jur înaintea lui Dumnezeu, şi a lui 
lisus, şi a tuturor sfinţilor din ceruri că n-am făcut-o. 
Știu că nimeni nu mă crede, dar n-am făcut-o. Cred că 
doar a fugit. Dacă-i aşa, atunci trebuie să-i mulțumesc 
lui Dumnezeu pentru asta.” 

Intrebat dacă e conştient de eventuale goluri în 
memorie - dacă nu e posibil să-l fi omorât pe Edward, 
ştergându-şi apoi fapta din minte - Macklin a replicat: 
„N-am habar de niciun gol. Știu doar prea bine ce-am 
făcut. l-am dat viața mea lui Hristos şi am să-ncerc să- 
mi petrec tot restul ei răscumpărându-mi vina.” 


Din Derry News, 27 ianuarie 1960 (pagina 1): 
CADAVRUL ACELA NU ESTE AL MINORULUI 
CORCORAN, ANUNŢA BORTON 


Șeful Poliţiei, Richard Borton, le-a spus azi-dimineaţă 
reporterilor că trupul în stare avansată de putrefacție al 
unui băiat cam de aceeaşi vârstă cu Edward Corcoran, 
care a dispărut de la domiciliul său din Derry în luna 
iunie a anului 1958, nu e, categoric, cel al copilului 
dispărut. Cadavrul a fost găsit la  Aynesford, 
Massachusetts, îngropat într-o ruină de pietriș. Atât 
Poliţia Statului Maine, cât şi cea din Massachusetts au 
presupus la început că acest trup i-ar fi putut aparține 
micului Corcoran, considerând că e posibil să fi fost 
acostat de un agresor de copii după ce fugise de acasă, 
de pe Charter Street, unde fratele său mai mic fusese 
omorât în bătaie. 

Fişele stomatologice au dovedit în mod concludent că 
trupul găsit în Aynesford nu este acela al minorului 


Corcoran, care acum e dat dispărut de douăsprezece 
luni. 


Din Portland Press-Herald, 19 iulie 1967 (pagina 3): 
UN ASASIN CONDAMNAT SE SINUCIDE IN 
FALMOUTH 


Richard P. Macklin, condamnat pentru asasinarea 
fiului său vitreg în vârstă de patru ani, cu nouă ani în 
urmă, a fost găsit mort în mica sa locuinţă de la etajul 
trei al unui bloc din Falmouth, ieri spre seară. Eliberat 
pe cuvânt de onoare, omul, care trăise şi lucrase liniştit 
în Falmouth de la eliberarea sa din închisoarea de Stat 
Shawshank în 1964, se pare că s-a sinucis. 

„Biletul pe care la lăsat indică o stare mentală 
extrem de confuză”, a spus comisarul adjunct al Poliţiei 
din Falmouth, Brandon K. Roche. 

El a refuzat să divulge conţinutul mesajului, dar o 
sursă din Departamentul Poliţiei a informat că nu consta 
decât în două fraze: „Azi-noapte l-am văzut pe Eddie. 
Era mort” 

Respectivul „Eddie“ poate fi fiul vitreg al lui Macklin, 
fratele băiatului pentru a cărui ucidere Macklin a fost 
condamnat în 1958. Dispariţia lui Edward Corcoran a 
fost aceea care a dus finalmente la condamnarea lui 
Macklin pentru moartea băiatului mai mic. Cel mare e 
dat dispărut de nouă ani. Într-o scurtă acţiune 
judecătorească, în 1966, mama băiatului şi-a declarat 
fiul mort din punct de vedere legal, ca să poată intra 
astfel în posesia contului de economii al lui Edward 
Corcoran. Contul conținea suma de şaisprezece dolari. 


3 


Nici vorbă, Eddie Corcoran era mort. 

Murise în noaptea de 19 iunie, iar tatăl său vitreg nu 
avea absolut nimic de-a face cu asta. Murise în timp ce 
Ben Hanscom stătea în casă uitându-se la televizor cu 


mama sa, în timp ce mama lui Eddie Kaspbrak pipăia 
neliniştită fruntea fiului, căutând semne ale bolii ei 
favorite, „febra-fantomă”, în timp ce tatăl vitreg al lui 
Beverly Marsh - un domn care prezenta, cel puţin ca 
temperament, o remarcabilă asemănare cu tatăl lui 
Eddie şi Dorsey Corcoran - proptea un şut înalt în 
derniere-ul fetei şi-i spunea „să te cari de-aici şi să 
ştergi împuţitele-alea de vase cum t-a zis mă-ta”, în timp 
ce la Mike Hanlon urlau nişte liceeni (dintre care unul 
avea să-l procreeze peste câţiva ani pe acel splendid şi 
preacinstit homofob John „Webby” Garton), trecând cu 
un Dodge vechi în timp ce Mike smulgea buruienile din 
grădina aflată lângă mica locuinţă de pe Witcham Road 
a familiei Hanlon, nu departe de ferma tatălui nebun al 
lui Henry Bowers, în timp ce Richie Tozier arunca pe 
furiş o privire la fetele pe jumătate dezbrăcate dintr-un 
exemplar al revistei Gem pe care-l găsise în fundul 
sertarului de rufe-şi-ciorapi al tatălui său şi se alegea cu 
o erecţie în toată regula şi în timp ce Bill Denbrough 
arunca în perete albumul de fotografii al fratelui său 
mort, cuprins de groază şi nevenindu-i să-şi creadă 
ochilor. 

Deşi niciunul dintre ei nu avea să îşi amintească mai 
târziu, cu toţii ridicară ochii în aceeaşi clipă când muri 
Eddie Corcoran... Ca şi cum ar fi auzit un țipăt de 
departe. 

Ziarul News avusese perfectă dreptate într-o singură 
privinţă: carnetul de note al lui Eddie era atât de 
dezastruos încât acestuia să-i fie teamă să se întoarcă 
acasă, la tatăl său vitreg. De asemenea, în luna aceea 
mama lui şi soţul ei păreau a se certa mai tot timpul. lar 
asta înrăutăţea şi mai mult lucrurile. Când se încingeau 
de-a binelea, mama răcnea o grămadă de acuzaţii dintre 
cele mai incoerente. Tatăl vitreg răspundea mai întâi cu 
mormăieli, apoi cu ţipete să-şi ţină gura şi, în cele din 
urmă, cu mugetele furibunde ale unui bivol care primise 
un snop de ace de arici în bot. Totuşi, nu-i văzuse 


niciodată bătându-se. Nu credea că tatăl său vitreg ar 
îndrăzni chiar şi aşa ceva. Pumnii erau păstraţi pentru 
Eddie şi Dorsey pe vremuri, iar acum, că Dorsey murise, 
Eddie căpăta porţia fratelui, pe lângă a sa proprie. 

Aceste meciuri cu răgete soseau şi se sfârşeau ciclic. 
Cel mai frecvent aveau loc la sfârşitul lunii, când veneau 
notele de plată. Un poliţist chemat de câte un vecin 
trecea pe la ei o dată sau de două ori, când scandalul 
ajungea la culme, şi le spunea s-o lase mai moale. De 
obicei asta punea capăt la toate. Mama era dispusă să 
facă un gest obscen spre poliţai, provocându-l s-o bage 
la zdup dacă are curajul, însă tatăl său se răţoia doar 
rareori la reprezentanţii autorităţii. 

Tatălui îi era frică de poliţişti, îşi spunea Eddie. 

În aceste perioade de încordare băiatul se ţinea 
deoparte. Era mai înţelept. Dacă nu sunteţi de aceeaşi 
părere, uitaţi-vă doar ce-a păţit Dorsey. Eddie nu ştia 
datele concrete şi nici nu voia să le ştie, dar avea opinia 
lui în legătură cu Dorsey. Considera că acesta se aflase 
în locul nepotrivit la momentul nepotrivit: garajul, în 
ultima zi a lunii. Lui Eddie îi spuseseră că frăţiorul său 
căzuse de pe scara din garaj - „Dacă nu i-am spus de 
şaizeci de ori să nu se apropie de ea, nu i-am spus 
niciodată”, afirmase tatăl său vitreg -, dar maică-sa nu-l 
mai privea decât din întâmplare... lar când ochii li se 
întâlneau, Eddie vedea în ei o lucire speriată pe care nu 
o agrea deloc. Tatăl vitreg şedea tăcut la masa din 
bucătărie, cu o litră de Rheingold, fără să se uite la 
nimic pe sub sprâncenele lui groase, coborâte. Eddie 
păstra distanţa. Când taică-său vitreg răcnea, totul era, 
de obicei - nu întotdeauna, dar de obicei da - în regulă. 
Când tăcea, trebuia să ai grijă. 

Cu două seri în urmă aruncase cu un scaun în Eddie 
când băiatul se ridicase să vadă ce era pe celălalt canal 
la televizor - pur şi simplu apucase unul dintre scaunele 
de aluminiu din bucătărie, îşi luase avânt cu el pe 
deasupra capului şi-l trimisese în zbor. Îl nimerise pe 


Eddie în fund, doborându-l. Şi acum îl mai durea fundul, 
dar ştia că ar fi putut să fie şi mai rău: putea să fi fost 
capul. 

Urmase apoi noaptea când babacul se sculase dintr-o 
dată şi-i frecase lui Eddie părul cu o mână de piure de 
cartofi, absolut fără niciun motiv. Intr-o zi, în septembrie 
anul trecut, Eddie venise de la şcoală şi lăsase ca 
prostul să se trântească în urma sa uşa cu plasa de 
țânțari, în timp ce tatăl său vitreg trăgea un pui de 
somn. Macklin a ieşit din dormitor în şortul său înfoiat, 
cu părul zburlit, cu obrajii ţepoşi de barba celor două 
zile de week-end şi cu respiraţia acră de bere. „Ia, 
Eddie”, spusese el, „trebuie să te iau la trosneală finc-ai 
trântit fututa aia de uşă.” In lexiconul lui Rich Macklin, 
„te iau la trosneală” era un eufemism pentru „te bat de 
te caci pe tine”. 

Ceea ce-i şi făcu lui Eddie. Eddie îşi pierdu cunoştinţa 
când babacul îl azvârli în antreul din faţă. Acolo, mama 
sa montase o pereche de cârlige de haine, la mică 
înălţime, mai ales ca să-şi agaţe el şi Dorsey pardesiele 
în ele. Aceste cârlige îşi înfipseră degetele tari de oţel în 
şalele lui Eddie, care în acel moment leşină. Când îşi 
reveni, peste zece minute, îşi auzi mama ţipând că-l 
duce pe Eddie la spital şi n-o poate opri nimeni. 

— După ce s-a-ntâmplat cu Dorsey? răspunsese taică- 
său. Vrei la răcoare, femeie? N 

Asta puse capăt discuţiei despre spital. Il ajută pe 
Eddie să meargă în camera lui, unde se întinse dârdâind 
pe pat, cu fruntea îmbrobonată de sudoare. Singura 
dată când a părăsit odaia în următoarele trei zile a fost 
atunci când erau amândoi plecați de acasă. Atunci 
şchiopăta încet până în bucătărie, gemând slab, şi 
scotea de sub chiuvetă sticla cu whisky a tatălui său 
vitreg. Câteva înghiţituri amorţeau durerea. În a cincea 
zi, durerea trecuse aproape de tot, dar Eddie urinase cu 
sânge timp de aproape două săptămâni. 

Iar ciocanul nu mai era în garaj. 


De asta ce ziceţi? Ce ziceţi de asta, stimaţi 
telespectatori şi dragi radioascultători? 

A, ciocanul marca Craftsman - ciocanul obişnuit - era 
tot acolo. Cel fără amortizor lipsea. Ciocanul special al 
babacului, cel pe care lui Eddie şi lui Dorsey li se 
interzisese să-l atingă. „Dacă v-atingeţi de paiu' ăsta”, le 
spusese el în ziua când îl cumpărase, „amândoi o să vă 
faceţi fular din mate.” Dorsey întrebase timid dacă 
ciocanul ăla era foarte scump. Babacul îi spusese că 
făcea o treabă a dracului. Era umplut cu rulmenţi şi nu-l 
puteai face să ricoşeze, oricât de tare loveai cu el. Acum 
dispăruse. 

Mediile lui Eddie nu erau dintre cele mai grozave, 
pentru că începuse să lipsească mult de la şcoală de 
când se recăsătorise mama sa, însă nu era nicidecum un 
băiat prost. Socotea că ştie ce se întâmplase cu ciocanul 
acela. Se gândea că poate tatăl vitreg îl folosise asupra 
lui Dorsey, iar apoi îl îngropase în grădină sau îl 
aruncase în Canal. Era cam ceea ce se întâmpla adesea 
în poveştile de groază pe care le citea Eddie, cele pe 
care şi le ţinea pe raftul de sus al dulapului. 

Se apropie de Canal, care îşi încreţea suprafaţa între 
malurile lui de beton ca o mătase unsă cu ulei. Un ciob 
de lună, în formă de bumerang, licărea pe suprafaţa 
întunecată. Se aşeză, bălăbănindu-şi alene tenişii, şi izbi 
cimentul într-un tam-tam neregulat. Ultimele şase 
săptămâni fuseseră complet secetoase, iar apa curgea 
cu trei metri, poate, mai jos de tălpile tocite ale 
pantofilor lui. Dar, dacă priveai cu luare-aminte la 
marginile Canalului, puteai recunoaşte feluritele niveluri 
până la care se înălța uneori. Betonul era mânjit cu 
brun-închis chiar deasupra nivelului actual al apei. Fâşia 
aceea cafenie pălea treptat spre galben, apoi până la o 
culoare aproape albă la înălţimea unde călcâiele 
tenişilor lui Eddie luau contact cu taluzul la fiecare 
balans. 

Râul curgea lin şi tăcut de sub o arcadă de ciment 


care pe dinăuntru era căptuşită cu macadam, prin 
dreptul locului unde stătea Eddie, iar apoi, spre podul 
pietonal acoperit, din lemn, dintre Bassey Park şi liceu. 
Parapetele şi puntea de scânduri - până şi grinzile de 
sub acoperiş - erau înţesate cu o încâlceală de iniţiale, 
numere de telefon şi declaraţii. Declaraţii de dragoste; 
declaraţii despre cutare-şi-cutare că vrea s-o „sugă” sau 
s-o „frece”; declaraţii că cei descoperiţi sugând-o sau 
frecând-o o să rămână fără prepuţ sau cu găoazele 
înfundate cu smoală fierbinte; ocazionale declaraţii 
excentrice care sfidau orice definiţie. Una care-l lăsase 
pe Eddie nedumerit pentru toată primăvara spunea: 
SALVAŢI EVREII RUŞI! RECOMPENSE ÎNSEMNATE! 

Ce însemna asta? Însemna ceva? Avea vreo 
importanţă? 

În seara aceasta Eddie nu intră pe Puntea săruturilor, 
nu se grăbea deloc să traverseze pe malul cu liceul. Se 
gândea să se culce eventual în parc, poate pe frunzele 
veştede de sub estrada fanfarei, dar deocamdată se 
simţea foarte bine şezând acolo unde era. li plăcea în 
parc şi venea aici deseori atunci când voia să mediteze. 
Uneori se foiau oameni prin pâlcurile de copaci ce 
împestriţau parcul, dar Eddie îi lăsa în pace, iar ei îl 
lăsau în pace la rândul lor. Auzise în curtea şcolii 
poveşti sinistre despre homosexualii care se învârteau 
prin Bassey Park după apusul soarelui, şi accepta aceste 
istorii fără a le pune sub semnul întrebării, dar el, unul, 
nu fusese deranjat niciodată. Parcul era un loc liniştit, şi 
considera că zona lui preferată era aceea unde stătea 
acum. Îi plăcea acolo în toiul verii, când apa scădea atât 
de mult, încât şipotea peste pietre şi chiar se desfăcea în 
pârâiaşe izolate care şerpuiau şi coteau şi uneori se 
împreunau din nou. Îi plăcea la sfârşitul lui martie şi 
începutul lui aprilie, imediat după dezgheţ, când stătea 
câteodată în picioare lângă Canal (era prea frig ca să se 
aşeze; i-ar fi îngheţat fundul) timp de o oră sau chiar 
mai mult, cu gluga canadienei sale vechi, acum mai 


mică decât el cu doi ani, trasă pe cap şi cu mâinile 
vârâte în buzunare, fără să-şi dea seama că trupul său 
costeliv se cutremura şi dârdâia. Canalul deţinea o 
putere feroce, irezistibilă, în cele vreo două săptămâni 
de după topirea gheții. Băiatul era fascinat de felul cum 
apa clocotea alb la ieşirea de sub arcada cu macadam şi 
vuia prin dreptul lui, purtând cu sine bețe, crengi şi tot 
felul de gunoaie lăsate de oameni. Nu o dată se 
imaginase pe sine plimbându-se în martie pe lângă 
Canal cu taică-său vitreg şi dându-i ticălosului un 
brânci. Acesta ar fi urlat, căzând, cu braţele rotindu-i-se 
să-şi menţină echilibrul, iar Eddie ar fi stat pe parapetul 
de beton privindu-l dus de curent, cu capul ca un 
bulgăre negru săltând prin mijlocul torentului năvalnic 
şi înspumat. Ar fi stat acolo, da, şi-ar fi pus mâinile 
pâlnie la gură şi ar fi strigat: ASTA A FOST PENTRU 
DORSEY, PULANGIU STRICAT CE EŞTI! CÂND AJUNGI 
ÎN IAD, SĂ-I SPUI LUI DRACU’ CĂ ULTIMUL LUCRU 
PE CARE L-AI AUZIT AM FOST EU CARE-ŢI ZICEAM 
SĂ-ŢI ALEGI PE CINEVA LA FEL DE MARE CA TINE! 
Aşa ceva n-avea să se întâmple niciodată, fireşte, dar era 
o fantezie absolut straşnică. Un vis măreț pe care să-l 
visezi în timp ce stăteai acolo lângă Canal, un vi... 

O mână se încleşta pe glezna lui Eddie. 

Privea peste Canal către şcoală, având pe faţă un 
surâs somnolent şi frumos, închipuindu-şi-l pe tatăl său 
vitreg purtat de unda violentă a viiturii de primăvară, 
purtat pe veci afară din viaţa lui. Strânsoarea uşoară, şi 
totuşi fermă îl făcu să tresară atât de tare, încât aproape 
că se dezechilibră şi căzu de-a berbeleacul în Canal. 

E unul dintre poponarii de care tot vorbesc băieţii ăia 
mari, îşi spuse Eddie şi privi în jos. Gura i se căscase 
moale. Urina şiroi fierbinte în jos pe picioarele lui şi-i 
pătă blugii, înnegrindu-i în lumina lunii. Nu era un 
poponar. 

Era Dorsey. 

Era Dorsey aşa cum îl înmormântaseră. Dorsey cu 


tricoul său albastru şi pantalonii gri, numai că acum 
tricoul era tot numai zdrenţe pline de noroi. Din cămaşa 
lui nu mai rămăseseră decât nişte fâşii galbene, 
pantalonii i se lipeau uzi de picioarele subţiri ca două 
bețe. Iar capul lui Dorsey era turtit, ca şi cum ar fi fost 
înfundat la ceafă, şi, ca rezultat, fruntea îi ieşea în afară. 

Dorsey rânjea. 

— Eddieeee, croncăni frăţiorul mort, întocmai ca unul 
din aceia care reveneau întotdeauna de pe lumea 
cealaltă în benzile desenate. 

Rânjetul lui Dorsey se lăţi. Luciră dinţi galbeni, şi 
undeva departe în bezna aceea păreau să colcăie nişte 
vietăţi. 

— Eddieeee... Am venit să te văd, Eddieeeee... 

Eddie încercă să zbiere. Unde de şoc cenuşii se 
rostogoliră peste el şi avu curioasa senzaţie că plutea. 
Dar nu visa; era treaz. Mâna de pe pantoful lui era albă 
ca burta unei broaşte. Picioarele desculţe ale fratelui 
său se ţineau cumva agăţate de beton. Un călcâi îi era 
smuls de o muşcătură. 

— Vino jos, Eddieeeee... 

Eddie nu putu să ţipe. Plămânii săi nu conţineau 
destul aer ca să reuşească un răcnet. Slobozi un fel de 
geamăt ciudat, strident. Orice sunet mai puternic părea 
mai presus de puterile lui. Nicio problemă, într-o 
secundă sau două mintea avea să-i plesnească şi nimic 
nu va mai conta. Mâna lui Dorsey era mică, dar 
necruțătoare. Fesele lui Eddie lunecau pe beton spre 
marginea Canalului. 

Continuând să scoată sunetul acela ascuţit, întinse 
mâna în spate, apucă marginea de ciment şi se trase 
înapoi. Simţi mânuţa alunecând o clipă de pe piciorul 
lui, auzi un şuierat furios şi avu timp să gândească: Asta 
nu-i Dorsey. Nu ştiu ce e, dar nu-i Dorsey. Apoi 
adrenalina îi inundă trupul şi porni târâş, încercând s-o 
ia la fugă chiar înainte de a se ridica în picioare, cu 
respiraţia sacadată în şuierături scurte, ţipătoare. 


Mâini albe apărură pe buza de ciment a Canalului. Se 
auzi un plesnet ud. Stropi de apă zburară în sus de pe 
pielea moartă palidă, în lumina lunii. Acum faţa lui 
Dorsey apăru deasupra malului. Ochii înfundaţi în orbite 
luceau cu scânteieri roşii, difuze. Părul ud îi stătea lipit 
de craniu. Pe obraji şiroia noroiul. 

În sfârşit pieptul lui Eddie se desferecă. Sorbi adânc 
aer şi îl prefăcu în urlet. Se ridică în picioare şi fugi. 
Fugi privind înapoi peste umăr, simțind nevoia să vadă 
unde era Dorsey, iar rezultatul fu că nimeri drept într-un 
ulm uriaş. 

Avu senzaţia că cineva - babacul, de pildă - îi 
detonase un calup de dinamită în umărul stâng. Stele 
fulgerară şi i se înşurubară în creier. Căzu la rădăcina 
copacului ca tras în ţeapă, cu sângele prelingându-i-se 
din tâmpla stângă. Pluti astfel în apele semileşinului 
timp de un minut şi jumătate. Apoi reuşi să se ridice din 
nou în picioare. Îi scăpă un geamăt în timp ce încerca să 
înalțe braţul stâng. Şi-l simţea amortit şi îndepărtat. Aşa 
că ridică mâna dreaptă şi se frecă la cap, care-l durea 
îngrozitor. 

Atunci îşi aminti de ce începuse să fugă cu toată 
viteza până în trunchiul ulmului şi privi în jur. 

Văzu malul Canalului, alb ca un os şi drept ca o 
coardă în lumina lunii. Nici urmă de arătarea din 
Canal... Dacă existase măcar vreo arătare. Se întoarse 
mai departe, completând încet cele trei sute şaizeci de 
grade. Bassey Park era cufundat în tăcere şi tot atât de 
încremenit ca o fotografie alb-negru. Sălcii plângătoare 
îşi lăsau spre pământ braţele subţiri şi tenebroase; la 
adăpostul lor s-ar fi putut ascunde orice cocoşat dement. 

Eddie o luă din loc, încercând să se uite în toate 
părţile deodată. Umărul luxat îi palpita în sincron 
dureros cu bătăile inimii. 

Fddieeeee, se tângui vântul printre crengi, nu vrei să 
mă veeeeezi, Eddieeeee? Simţi nişte degete fleşcăite, de 
cadavru, mângâindu-l pe-o parte a gâtului. Se răsuci pe 


călcâie, cu mâinile repezindu-i-se în sus. În timp ce 
picioarele i se încurcau unul într-altul şi cădea, văzu că 
nu erau decât ramurile sălciilor unduindu-se în vânt. 

Se ridică iar. Voia să fugă, însă, când încercă, o altă 
încărcătură de dinamită îi explodă în umăr şi se văzu 
nevoit să stea pe loc. Ştia că de-acum ar trebui să-şi 
învingă frica, spunându-şi că nu e decât un pici prost 
care se sperie de un reflex al luminii sau poate a 
adormit fără să-şi dea seama şi a avut un coşmar. 
Totuşi, nu asta se întâmpla; ba chiar dimpotrivă. Acum 
inima-i bătea atât de repede, încât nu mai putea distinge 
pulsaţiile separate şi avea certitudinea că în curând îi va 
pocni în cioburi de spaimă. Nu putea fugi, dar când ieşi 
dintre sălcii izbuti să şchiopăteze ceva mai repede. 

Işi aţinti ochii spre felinarul ce lumina intrarea 
principală a parcului. Se îndreptă în direcţia aceea, 
reuşind să mai accelereze puţin pasul şi spunându-şi Am 
să ies la lumină şi nimeni n-o să vină. Am să ies la 
lumină şi nimeni n-o să vină. Lumină vie, n-o să-mi vină 
mie frica pân’ la ziuă, ce mai bucurie... 

Ceva se ţinea după el. 

Eddie putea auzi cum făptura îşi forţa drumul prin 
desişul de sălcii. Dacă se întorcea, ar fi văzut creatura. 
Se apropia. li auzea paşii, un soi de târşâit molatic, dar 
nu se uita înapoi, nu, o să se uite numai înainte, la 
lumină, lumina n-avea nicio vină, îşi va urma goana până 
la lumină, şi aproape ajunsese acolo, aproape... 

Mirosul a fost cel care l-a făcut să privească în urmă. 
Copleşitor miros, de parcă nişte peşti fuseseră lăsaţi să 
se strice într-un maldăr zemos de stârvuri în arşiţa verii. 
Era duhoarea unui ocean mort. 

Acum nu se mai ţinea după el Dorsey; era Creatura 
din Laguna Neagră. Botul făpturii era lung şi plisat. 
Lichid verde picura din fantele negre, ca nişte guri 
verticale, ale obrajilor. Avea ochii albi şi gelatinoşi. 
Degetele prinse între ele cu membrane se sfârşeau în 
gheare ca bricele. Respirația îi era bolborosită şi 


profundă, ca zgomotul scos de un scafandru cu tubul de 
oxigen dereglat. Când îl văzu pe Eddie privind înapoi, 
buzele negre-verzui i se zbârciră dezvelind colții enormi 
într-un zâmbet mort şi lipsit de expresie. 

Se împleticea după el, şiroind de apă, iar Eddie 
înţelese dintr-o dată. Voia să-l ducă înapoi la Canal, să-l 
târască în bezna umedă a tunelului subteran de aducţie. 
Să-l mănânce acolo. 

Eddie încercă să sprinteze. Lumina de neon de la 
poartă se apropiase. li putea distinge haloul de fluturi şi 
molii. Un camion trecu, îndreptându-se spre Drumul 
Naţional 2, cu şoferul muncind la schimbătorul de 
viteze, iar prin mintea disperată şi îngrozită a lui Eddie 
trecu gândul că poate acesta bea cafea dintr-o ceaşcă şi 
asculta la radio o melodie a lui Buddy Holly, complet 
neştiutor că la nici două sute de metri distanţă un băiat 
era pe cale să moară în următoarele douăzeci de 
secunde. 

Duhoarea.  Doborâtoarea  duhoare a  făpturii. 
Apropiindu-se. Înconjurându-l. 

Se împiedică de o bancă din parc. Nişte copii o 
răsturnaseră nepăsători în cursul serii, alergând ca să 
ajungă acasă înaintea stingerii. Scândura băncii ieşea 
din iarbă, o nuanţă de verde pe o alta, aproape invizibilă 
în întunericul scăldat de lună. Muchea îi reteză lui Eddie 
fluierele picioarelor, iscând un fulger de durere tăioasă 
ca sticla spartă. Picioarele-i fugiră de sub trup, şi el se 
prăbuşi în iarbă. 

Privi în urmă şi văzu Creatura pogorându-se asupra 
sa, cu ochii ca ouăle la tigaie lucind, cu solzii picurând 
clisă de culoarea algelor, cu branhiile ce-i brăzdau gâtul 
umflat şi obrajii închizându-se. 

— Îh! icni Eddie. 

Părea singurul sunet pe care-l mai putea scoate. 

— Îh! Îh! Îh! În! 

Acum se târa, cu degetele înfigându-i-se adânc în 
pământul reavăn. Limba îi atârna din gură. 


În secunda dinainte ca mâinile cornoase şi cu miros 
de peşte ale Creaturii să i se încleşteze împrejurul 
gâtului, un gând liniştitor îi trecu prin minte: Asta-i un 
Vis; pesemne că-i un vis. Nu există în realitate Creatura, 
nu există Laguna Neagră, şi chiar dac-ar fi, aia era în 
America de Sud sau în mlaştinile Floridei sau alt loc la 
fel. E doar un vis şi-am să mă trezesc la mine-n pat sau 
poate-n frunzele de sub estradă şi-am să... 

Apoi mâinile batracianului îi înşfăcară beregata, iar 
strigătele răguşite ale lui Eddie se sufocară; în timp ce 
Creatura îl întorcea pe spate, cârligele chitinoase ce 
răsăreau din mâinile acelea îi zgâriară pe gât semne 
sângerânde, într-o caligrafie curioasă. Se holbă în ochii 
albi şi arzători. Simţea pieliţele dintre degete apăsându-i 
gâtlejul ca nişte instrumente chirurgicale făcute din alge 
vii. Văzul ascuţit de groază observă înotătoarea, ceva 
între o creastă de cocoş şi dorsala veninoasă a unei 
scorpii-de-mare, înălțându-se în creştetul bulbucat şi 
împlătoşat al Creaturii. În timp ce mâinile se strângeau, 
tăindu-i respiraţia, reuşi să vadă până şi felul cum 
lumina albă a neonului dobândea o nuanţă verde- 
fumurie filtrată prin membrana acelei înotătoare 
cervicale. 

— Nu... eşti... adevărat... mai sughiţă Eddie, dar norii 
cenuşii îl năpădeau, şi-şi dădu seama vag că acea 
Creatură era cât se poate de adevărată. La urma urmei, 
îl omora. 

Şi totuşi, o urmă de rațiune îi rămase chiar şi până la 
sfârşitul sfârşitului: pe când monstrul îşi încârliga 
ghearele în carnea moale a gâtului, în vreme ce artera 
sa carotidă se despica într-un şuvoi fierbinte şi 
nedureros ce împroşca solzii reptilieni ai arătării, 
mâinile lui Eddie dibuiră pe spinarea Creaturii, pipăind 
după un fermoar. Nu căzură decât când monstrul îi 
smulse capul de pe umeri cu un mormăit gros şi 
satisfăcut. 

Iar, în timp ce imaginea lui Eddie despre ceea ce era 


acest monstru începu să pălească, Creatura porni 
numaidecât să ia o altă înfăţişare. 


4 


Neputând dormi, hărțuit de visuri rele, un băiat pe 
nume Michael Hanlon se sculă curând după întâia geană 
de lumină a primei zile propriu-zise din vacanţa mare. 
Lumina era palidă, adunată într-o ceaţă deasă, coborâtă, 
care avea să se împrăştie pe la ora opt, ridicând cortina 
unei perfecte zile de vară. 

Dar asta mai târziu. Deocamdată lumea toată era 
cenuşie şi roză, tot atât de tăcută ca o pisică păşind pe 
un Covor. 

Mike, îmbrăcat în reiaţi, tricou şi pantofi negri, cobori 
de la etaj, mâncă un castronaş de cereale (nu-i prea 
plăceau fulgii de grâu, dar dorise surpriza gratuită din 
cutie - un Inel Decodificator Magic Captain Midnight), 
apoi sări pe bicicletă şi pedală spre oraş, luând-o pe 
trotuar din cauza ceţii. Ceaţa schimba totul, făcea ca 
lucrurile cele mai banale, ca hidranţii de incendiu şi 
semnele de circulaţie, să se transforme în obiecte ale 
misterului - apariţii ciudate şi un pic sinistre. Puteai 
auzi maşinile, dar nu le vedeai, iar din cauza straniei 
calităţi a negurii nu-ţi dădeai seama dacă erau departe 
sau aproape până nu le vedeai de-a binelea ieşind val- 
vârtej din pâclă cu halouri fantomatice de umezeală 
aureolându-le farurile. 

Coti la dreapta pe Jackson Street, depăşind centrul 
oraşului, după care traversă spre Main Street prin 
Palmer Lane - iar în timpul drumului pe o scurtătură, 
cât un cvartal, trecu prin dreptul casei unde avea să 
locuiască la maturitate. Nu-i aruncă nicio privire; o 
simplă vilişoară cu două etaje, garaj şi un mic spaţiu 
verde. Nu-i transmise nicio vibraţie deosebită băiatului 
în trecere care avea să-şi petreacă acolo cea mai mare 
parte a vieţii sale de adult, ca proprietar şi unic locatar. 

Ajuns pe Main Street, o luă din nou la dreapta spre 


Bassey Park, hoinărind mai departe, nefăcând altceva 
decât să pedaleze şi să se bucure de nemişcarea zorilor. 
Odată trecut de poarta principală, descălecă de pe 
bicicletă, propti cricul şi porni pe jos spre Canal. Din 
câte ştia, încă nu era îmboldit de nimic mai mult decât o 
simplă toană. Cu siguranţă nu-i dădu prin gând că visele 
din noaptea trecută aveau ceva de-a face cu actualul lui 
traseu; nici măcar nu mai ţinea minte exact ce anume 
visase - doar că visele se succedaseră unul după altul 
până ce se trezise la ora cinci, transpirat, dar dârdâind, 
şi cu ideea că n-ar strica să ia repede micul dejun, şi 
apoi să iasă la plimbare prin oraş. 

Aici, în Bassey, ceața avea un miros care nu-i plăcea: 
un miros marin, sărat şi vechi. Îl mai simţise şi înainte, 
desigur. In ceţurile din faptul zilei puteai adulmeca 
adesea oceanul, deşi Derry se afla la şaptezeci de 
kilometri depărtare de coastă. În dimineaţa asta însă 
mirosul părea mai dens, mai pătrunzător. Aproape 
primejdios. 

Ceva îi fură privirea. Se aplecă şi culese de jos un 
briceag de buzunar cu două lame, ieftin. Cineva 
scrijelise pe plasele inițialele E.C. Mike îl privi gânditor 
un moment, apoi îl vâri în buzunar. Ce-am găsit şi n-am 
furat numai Dumnezeu mi-a dat. 

Privi în jur. Aici, unde găsise cuțitul, se afla o bancă 
răsturnată. O îndreptă, potrivindu-i picioarele de fier la 
loc în gropile pe care le scobiseră în luni sau ani de zile. 
Inapoia băncii văzu un loc cu iarbă strivită... Şi, pornind 
de-acolo, două făgaşuri. Iarba se ridica la loc, însă acele 
şănţuleţe erau încă destul de vizibile. Se îndreptau către 
Canal. 

Şi mai era şi sânge. 

(pasărea, adu-ţi aminte de pasăre, adu-ţi aminte de) 

Dar nu voia să-şi aducă aminte de pasăre, aşa că 
izgoni gândul: S-au bătut nişte câini, asta-i tot. Unu 
dintre ei l-o fi muşcat nasol pe celălalt. Era o ipoteză 
convingătoare, de care totuşi nu se lăsa convins. 


Gândurile despre pasăre tot încercau să-i revină - cea 
pe care o văzuse la Oţelăria Kitchener, cea pe care Stan 
Uris nu avea s-o fi găsit niciodată în atlasul său 
ornitologic. 

Încetează. Pleacă de-aici. r 

Dar, în loc să plece, porni pe urma făgaşelor. In acest 
timp, ticlui în cap o povestioară. Era cu crime. lată 
copilul, întârziat acasă, vezi dumneata, mult peste 
stingere. Ucigaşul pune mâna pe el. Şi cum se 
descotoroseşte de cadavru? Il târăşte până la Canal şi-l 
aruncă în apă, evident! Întocmai ca într-un film al lui 
Alfred Hitchcock. 

Urmele după care se ţinea puteau să fi fost lăsate de o 
pereche de pantofi sau tenişi târâţi pe jos, era bănuiala 
lui Mike. 

Băiatul se înfioră şi privi în jur şovăitor. Povestea era 
un pic cam prea veridică. 

Și dacă nu un om a făcut-o, ci un monstru? Ca unul 
dintr-o bandă desenată de groază, sau dintr-o carte de 
groază, sau un film de groază, sau 

(un vis urât) 

un basm. 

Decise că povestea nu-i plăcea. Era prostească. 
Încercă să şi-o alunge din minte, dar nu se dădea dusă. 
Ei şi? Las-o să stea acolo. Era o prostie. Plimbarea prin 
oraş în dimineaţa asta era o prostie. Urmărirea acelor 
două dâre prin iarba culcată la pământ era o prostie. 
Tatăl lui va fi având pentru el destule treburi de făcut 
azi pe acasă. Mai bine să se întoarcă şi să înceapă, sau, 
când cea mai fierbinte parte a după-amiezii va da peste 
el, o să-l prindă în hambar dând cu furca la fân. Da, mai 
bine să meargă înapoi. Şi chiar asta va face. 

Sigur că da, îşi spuse. Pe pariu? 

În loc să se înapoieze la bicicletă, să se suie pe ea şi s- 
o ia spre casă pentru a-şi începe treaba, urmări 
şanţurile din iarbă. Ici şi colo se uscau stropi de sânge. 
Nu mult totuşi, nu atât de mult cât fusese în locul acela 


răscolit de lângă banca pe care o ridicase la loc. 

Acum, Mike auzea Canalul şopotind liniştit. O clipă 
mai târziu văzu marginea de beton materializându-se 
din ceaţă. 

În iarbă mai era ceva. Sfinte, asta chiar că-i ziua ta de 
găsit chestii pe jos, îi şopti propria-i minte cu haz 
îndoielnic, apoi undeva ţipă un pescăruş, iar Mike 
tresări, gândindu-se iarăşi la pasărea pe care o văzuse 
în ziua aceea, în ziua aceea nu mai de mult de astă- 
primăvară. 

Orice-o fi în iarbă, nu vreau nici măcar să mă uit. Şi 
asta era, oh, atât de adevărat, dar poftim, se şi aplecă 
deasupra, cu mâinile înfipte deasupra genunchilor, să 
vadă ce e. 

Un petic smuls dintr-o haină, cu un strop de sânge pe 
el. Pescăruşul ţipă iarăşi. Mike privi mica zdreanţă 
însângerată şi îşi aminti ce i se întâmplase astă- 
primăvară. 


5 


În lunile aprilie şi mai ale fiecărui an, ferma Hanlon se 
deştepta din picoteala ei hibernală. 

Mike prindea de veste că a venit primăvara nu atunci 
când răsăreau primele flori de şofran sub ferestrele de 
la bucătăria mamei sale sau când copiii începeau să 
audă brotăcei la şcoală, nici chiar când senatorii de la 
Washington o tuleau la sezonul de baseball (de obicei, 
îmbătându-se praştie cu acest prilej), ci numai atunci 
când tatăl său mugea cerându-i să-l ajute să împingă 
afară din hambar corcitura lor de camion. Jumătatea din 
faţă era un Ford Model-A vechi, iar partea din spate o 
camionetă cu bena asemănătoare unui coteţ de găini 
antic şi de demult. Dacă iarna nu fusese prea geroasă, 
cei doi puteau adesea să pornească motorul împingând 
maşina pe aleea în pantă. Cabina şoferului nu avea uşi; 
şi nici parbriz nu avea. Scaunul era o jumătate de sofa 
veche pe care Will Hanlon o salvase din groapa de gunoi 


a oraşului Derry. Maneta schimbătorului de viteze se 
termina cu un glob de sticlă. 

O împingeau în josul aleii, câte unul de fiecare parte, 
iar când lua viteză, Will sărea înăuntru, răsucea cheia de 
contact, acţiona bujiile, apăsa pe ambreiaj, băga într-a- 
ntâia cu mâna sa mare încleştată de globul 
schimbătorului de viteze. Pe urmă răcnea: 

— Du-mă peste deal! 

Pompa în ambreiaj, iar vechiul motor de Ford începea 
să tuşească, să se înece, să sughiţe, să dea rateuri... Şi 
uneori chiar se întâmpla să meargă, la început hurducat, 
apoi tot mai lin. Will vuia pe drum spre Rhulin Farms, 
lua curba pe aleea lor (dacă ar fi luat-o pe dincolo, 
probabil că Butch, tatăl cel nebun al lui Henry Bowers, i- 
ar fi zburat creierii cu puşca de vânătoare), apoi vâjâia 
înapoi, motorul fără surdină duduind strident în timp ce 
Mike sărea pe loc de încântare, chiuind, iar mama sa 
stătea în uşa bucătăriei, ştergându-şi mâinile cu un 
prosop de vase şi simulând un dezgust pe care nu-l 
simţea cu adevărat. 

Alteori, motorul nu se ambala, iar Mike trebuia să 
aştepte până ce tatăl său se întorcea din hambar, 
aducând manivela şi bombănind în barbă. Mike era 
absolut sigur că unele cuvinte astfel murmurate erau 
înjurături, iar atunci i se făcea un pic cam frică de el. 
(Abia mult mai târziu, în cursul uneia dintre vizitele 
acelea interminabile în salonul de spital unde Will 
Hanlon trăgea să moară, avea să descopere că tatăl său 
bombănea fiindcă îi era teamă de manivelă: o dată 
sărise perfidă înapoi, zburase din locaş şi-i sfâşiase 
colţul gurii). 

— Stai la o parte, Mikey, spunea el, potrivind 
manivela în locaşul ei, la baza radiatorului. 

lar când în fine pornea, spunea că la anul o să-l dea 
pe un Chevrolet, dar n-o făcea niciodată. Hibridul acela 
vechi era şi acum în spatele casei, scufundat în bălării 
până la osii şi la coteţul-benă. 


Când mergea, iar Mike şedea pe locul mortului, 
simțind mirosul de ulei încins şi gaze albastre de 
eşapament, încântat de briza răcoroasă ce năvălea 
înăuntru prin spaţiul gol unde se aflase odinioară 
parbrizul, îşi spunea: Iată iar primăvara. Ne trezim cu 
toţii. lar în sufletul său se înălța un chiot mut ce zguduia 
pereţii acelei camere cum nu se poate mai vesele. Tot 
ceea ce-l înconjura îi era drag, iar, mai presus de orice, 
tata, care rânjea spre el, strigând: 

— Ţin-te bine, Mikey! O facem pe puica asta să 
zboare! Băgăm în sperieţi oarece păsări! 

Apoi o tăia pe şosea, roţile dinapoi ale camionetei 
scuipând în urmă noroi negru şi cocoloaşe de lut 
cenuşiu, amândoi săltând pe canapeaua-scaun în cabina 
deschisă, râzând ca doi scrântiţi. Will conducea maşina 
prin iarba înaltă a câmpului din spate, pe care-o ţineau 
pentru fân, fie spre câmpul din sud (cartofi), fie spre cel 
de la apus (porumb şi fasole) sau de la răsărit (mazăre, 
dovlecei şi pepeni). La trecerea lor, din iarbă ţâşneau în 
faţa camionului păsări, cârâind îngrozite. Odată zburase 
o ieruncă, pasăre magnifică, brună ca frunzele toamnei 
târzii, sfârâitul exploziv al aripilor ei putându-se auzi 
chiar şi peste urletul motorului. 

Aceasta reprezenta pentru Mike Hanlon uşa deschisă 
spre primăvară. 

Munca din acel an începu cu strânsul pietrelor. Zi de 
zi, timp de-o săptămână, scoteau camioneta şi încărcau 
platforma cu pietre care ar fi putut rupe brăzdarul 
plugului când va veni vremea să întoarcă pământul şi să 
semene. Când şi când, maşina se înţepenea în pământul 
gloduros de primăvară, iar Will murmura întunecat în 
barbă... Alte înjurături, presupunea Mike. Cunoştea 
unele dintre cuvinte şi expresii; altele, ca „pui de 
curvă”, îl nedumereau. Întâlnise cuvântul în Biblie şi, 
din câte ştia, o curvă era o femeie care venea dintr-un 
loc numit Babilon. Odată se hotărâse să-l întrebe pe 
Tătuţu, dar camioneta se afundase în noroi până la 


suspensii, iar pe fruntea tatălui se vedeau nori de 
furtună, aşa că decisese să aştepte vremuri mai bune. 
Până la urmă îl întrebase pe Richie Tozier, mai târziu în 
acelaşi an, iar Richie îi spusese că tatăl Jui îi spusese că 
o curvă era o femeie care primea bani ca să aibă relaţii 
sexuale cu bărbaţii. 

— Ce-i aia sexuale? întrebase Mike, însă Richie se 
îndepărtase apucându-se de cap. 

Cu un prilej Mike îşi întrebase tatăl de ce, dacă tot 
adunau pietrele în fiecare lună aprilie, întotdeauna se 
găseau şi mai multe în aprilie următor. 

Stăteau lângă locul de descărcare, înainte de asfintit, 
în ultima zi a recoltei de pietre din acel an. Un drum de 
pământ bătătorit, nu chiar atât de serios ca să se poată 
numi şosea, ducea din capătul inferior al câmpului de la 
apus până la această groapă din apropierea râului. 
Groapa era o întindere plină de pietre adunate de-a 
lungul anilor de pe pământurile lui Will. 

Privind în jos la acel ţinut arid, pe care-l lucrase la 
început de unul singur şi apoi cu ajutorul fiului său 
(undeva sub pietre ştia că se aflau resturile putrezite ale 
cioturilor pe care le smulsese unul câte unul înainte ca 
vreun câmp să poată fi desţelenit), Will îşi aprinsese o 
ţigară şi spusese: 

— Tătuţul meu avea obicei să-mi spună că Dumnezeu 
a iubit pietrele, muştele de casă, buruienile şi oamenii 
sărmani mai mult decât pe toate celelalte creaţiuni ale 
Sale, şi de-asta a făcut atât de multe. 

— Dar parc-ar veni înapoi în fiecare an. 

— Da, aşa cred şi eu, răspunse Will. E singurul fel în 
care se poate explica. 

Un cufundar ţipă de pe celălalt mal, în amurgul stins 
ce împrumutase apei un roşu-portocaliu intens. Era un 
sunet singuratic, atât de singuratic încât făcu braţele 
obosite ale lui Mike să se înăsprească, acoperite cu piele 
de găină. 

— Te iubesc, tăticuţule, spuse el deodată, simțind o 


dragoste atât de puternică, încât lacrimile îi înţepară 
ochii. 

— Păi, şi eu te iubesc, Mike, murmură tatăl său şi-l 
strânse cu putere în braţele-i vânjoase. 

Mike simţi materialul aspru al flanelei bărbatului pe 
obraz. 

— Acum ce-ai zice să ne-ntoarcem? Ajungem taman la 
vreme ca să facem fiecare câte-o baie până ce buna 
noastră femeie pune cina pe masă. 

— Aşe! exclamă Mike. 

— Aşe eşti tu, spuse Will Hanlon. 

Şi amândoi izbucniră în râs, obosiţi, dar simțindu-se 
bine, cu braţele şi picioarele trudite, dar nu din cale- 
afară, cu mâinile pline de bătături ca piatra, dar fără să-i 
doară prea rău. 

A venit primăvara, îşi spuse Mike în noaptea aceea, 
moţăind în camera lui, pe când mama şi tata priveau 
The Honeymooners în cealaltă odaie. Primăvara a venit 
iar, mulțumescu-[i Tie, Doamne, mulțumescu-[i foarte 
tare. Şi întorcându-se către somn, scufundându-se în 
apele-i line, auzi din nou ţipătul acelui cufundar, 
depărtarea bălților contopindu-se cu dorinţa din visele 
lui. Primăvara era o vreme agitată, dar grozavă. 

După strânsul pietrelor, Will parca maşina în iarba 
înaltă din spatele casei şi scotea din hambar tractorul. 
Acum urma să are, tatăl său conducând tractorul, iar 
Mike fie stând la spate şi ţinându-se de scaunul de fier, 
fie mergând pe-alături ca să culeagă pietrele pe care le 
scăpaseră şi să le arunce în lături. Venea apoi 
semănatul, iar semănatului îi urmau muncile de vară: 
prăşitul... prăşitul... prăşitul. Mama sa avea să le 
îmbrace în ţoale noi pe Larry, Moe şi Curly, cele trei 
sperietori, iar Mike îşi va ajuta tatăl să pună urlătorile 
pe creştetul fiecărei căpăţâni umplute cu paie. O 
urlătoare era o cutie de conserve cu ambele capete 
tăiate. Legai o bucată de sfoară unsă din greu cu ceară 
şi sacâz, întinsă, de-a curmezişul pe mijlocul cutiei, iar 


când vântul sufla prin ea, isca un sunet înfiorător - un 
fel de croncănit jalnic. Păsările ce prădau recolta 
pricepeau destul de curând că Larry, Moe şi Curly nu 
reprezentau nicio ameninţare, dar urlătorile le speriau 
întotdeauna. 

Cu începere din iulie, prăşitul era însoţit de cules - 
mai întâi mazărea şi ridichile, apoi lăptucile şi roşiile 
care încolţiseră în răsadniţe, pe urmă porumbul şi 
fasolea în august, alt porumb şi altă fasole în 
septembrie, după care pepenii şi dovleceii. Pe undeva 
prin mijlocul tuturor acestora apăreau cartofii noi, iar 
mai târziu, când zilele se scurtau, iar aerul devenea mai 
tăios, Mike şi Tătuţu' luau urlătorile (uneori în timpul 
iernii acestea dispăreau; se părea că în fiecare 
primăvară trebuia să facă altele noi). A doua zi, Will îl 
chema pe Morman Sadler (care era la fel de tălâmb ca 
fiul său, Moose, dar infinit mai bun la inimă), iar 
Norman venea cu maşina sa de scos cartofi. 

În următoarele trei săptămâni, toţi culegeau cartofii. 
Pe lângă familie, Will tocmea trei-patru liceeni să-i ajute 
la cules, plătindu-i cu un sfert de dolar pe fiecare 
butoiaş. Camioneta luneca încet în lungul şi-n latul 
răzoarelor de pe câmpul din miazăzi, cel mai mare 
dintre toate; încet de tot, cu parapetul coborât şi bena 
plină de butoiaşe, fiecare marcat cu numele persoanei 
care-şi aduna în el cartofii culeşi; iar la sfârşitul zilei 
Will îşi deschidea portofelul vechi şi crăpat şi-l plătea pe 
fiecare culegător. Mike îşi primea plata, la fel şi mama 
lui; banii erau ai lor, iar Will Hanlon nu-i întreba 
niciodată ce făceau cu ei. Mike primise o participare de 
cinci la sută în afacerile fermei la vârsta de cinci ani - 
destul de mare, îi spusese atunci Will, ca să ţină-n mână 
o prăsitoare şi să spună cu ce se deosebeşte mătrăguna 
de mazăre. În fiecare an mai primise câte un procent şi 
tot în fiecare an, a doua zi după Thanksgiving, Will 
calcula profiturile fermei şi anunţa partea lui Mike... Dar 
Mike nu vedea nicio para din acei bani. Treceau în 


contul său pentru facultate şi nu trebuia să fie atinşi sub 
absolut niciun motiv. 

În sfârşit sosea şi ziua când Normie Sadler îşi 
conducea culegătoarea de cartofi acasă; de-acum 
văzduhul devenise cenuşiu şi rece, iar pe stiva de pepeni 
galbeni  îngrămădiţi lângă hambar se  aşternea 
promoroaca. Mike stătea în uşa dinspre curte, cu nasul 
roşu şi mâinile murdare vârâte în buzunarele blugilor, 
privindu-şi tatăl cum conducea mai întâi tractorul, apoi 
camioneta înapoi în hambar. Îşi spunea în sinea sa: Ne 
pregătim să mergem iar la culcare. Primăvara... a 
dispărut. Vara... s-a dus. Vremea recoltei... a trecut. Tot 
ce mai rămânea acum era capătul toamnei: pomi 
desfrunziţi, pământ îngheţat, o dantelărie de gheaţă de- 
a lungul malurilor râului. Pe câmpii, ciorile poposeau 
uneori pe umerii lui Moe, Larry şi Curly şi stăteau acolo 
cât pofteau. Sperietorile erau mute, inofensive. 

Mike nu era tocmai întristat de gândul unui nou 
sfârşit de an - la nouă-zece ani era încă prea mic ca să-i 
inspire metafore ale morţii -, pentru că mai avea destule 
în faţă: săniuşul în McCarron Park (sau pe Rhulin Hill, 
acolo în Derrytown, dacă erai viteaz, deşi acela era mai 
mult pentru băieţii cei mari), patinaj, lupte cu bulgări de 
zăpadă, construcţii de fortărețe. Era vremea să se 
gândească la expediţia prin nămeţi după un brad de 
Crăciun, împreună cu Tătuţul, şi la schiurile Nordica pe 
care poate le va primi, poate nu, de la Moş Crăciun. 
larna era grozavă... Dar privindu-şi tatăl cum ducea 
camioneta la loc în hambar 

(primăvara a dispărut, vara s-a dus, vremea recoltei a 
trecut) 

simţea întotdeauna o anume tristeţe, zborul spre sud 
al stolurilor de păsări migratoare îl întrista, sau felul 
cum cădea pieziş o anumită rază de lumină îl făcea 
uneori să-i vină a plânge fără niciun motiv serios. Ne 
pregătim să mergem iar la culcare... 

N-avea parte doar de şcoală şi muncă, muncă şi 


şcoală; Will Hanlon îi spusese nu o dată soţiei sale că un 
băiat avea nevoie şi de timp pentru pescuit, chiar dacă 
nu la pescuit se ducea de fapt. Când Mike venea acasă 
de la şcoală, mai întâi îşi punea cărţile pe televizorul din 
salon, apoi îşi pregătea un soi de gustare (îi plăceau 
îndeosebi tartinele cu unt de arahide şi ceapă, un gust 
care-o făcea pe maică-sa să-şi ridice braţele cu groază 
neajutorată), iar pe urmă studia biletul pe care i-l lăsase 
tatăl său, spunându-i lui Mike unde s-a dus el, Will, şi ce 
treburi are Mike de făcut - anumite răzoare de plivit sau 
cules, coşuri de cărat, hambarul de curăţat, orice. Dar 
cel puţin într-o zi de şcoală pe săptămână - şi uneori în 
două - nu-l aştepta niciun bilet. Iar în acele zile Mike se 
ducea la pescuit, chiar dacă nu pescuia de fapt. Erau 
zile grozave acelea... Zile când n-avea niciun loc anume 
unde să se ducă şi, prin urmare, nu simţea nicio nevoie 
de-a se grăbi într-acolo. 

Din când în când, tatăl său îi lăsa un alt fel de bilet: 
„Nicio treabă”, s-ar fi putut spune. „Du-te la Old Cape şi 
uită-te la şinele de tramvai.” Mike se ducea în cartierul 
Old Cape, găsea străzile cu liniile încă încastrate în ele 
şi le cerceta îndeaproape, minunându-se la gândul 
acelor ciudate trenuri care circulaseră drept prin 
mijlocul străzii. În acele seri, putea sta de vorbă cu tata 
despre ele, iar acesta îi arăta poze din albumul său cu 
Derry din vremea când chiar funcționau tramvaiele: o 
prăjină comică se înălța de pe acoperişul tramvaiului 
până la un cablu electric, iar pe laterale se aflau 
reclame de ţigări. Cu un alt prilej, îl trimisese pe Mike la 
Memorial Park, unde se găsea Turnul de Apă, să 
privească baia  păsărelelor, iar odată  merseseră 
împreună la tribunal să vadă cumplita maşinărie pe care 
comisarul Borton o găsise în pod. Dispozitivul acela se 
numea scaunul-de-vagabonzi. Era turnat din fier, avea 
cătuşe fixate pe braţe şi picioare, iar din spătar ieşeau 
noduri rotunjite. Îi amintea lui Mike de o fotografie pe 
care o văzuse într-o carte - o imagine a scaunului 


electric de la Sing-Sing. Borton l-a lăsat pe Mike să se 
aşeze în scaunul-de-vagabonzi şi să încerce cătuşele. 

După ce prima impresie incomodă a cătuşelor la mâini 
şi la picioare se şterse, Mike îşi privi întrebător tatăl şi 
pe comisarul Borton, neştiind sigur de ce se considera 
asta o pedeapsă atât de groaznică pentru un „baga” 
(cum îi numea Borton) dintre cei care poposiseră în oraş 
prin anii douăzeci-treizeci. Nodurile îl jenau puţin când 
şedea, sigur, iar cătuşele de la mâini şi picioare îl 
împiedicau să se mute într-o poziţie mai confortabilă, 
dar... 

— Ei, tu eşti doar un puştan, spuse Borton, râzând. 
Cât cântăreşti? Treizeci, patruzeci de kile? Ai mai mulţi 
baga pe care i-a instalat în scaunul ăsta şeriful Sully pe 
vremuri aveau de două ori pe-atât. Se simțeau un pic 
incomod după vreo oră, foarte incomod după două-trei şi 
rău de-a binelea după patru sau cinci ore. După şapte- 
opt ore începeau să chirăie, iar după cinşpe-saişpe mai 
mult şedeau şi plângeau. Iar la vremea când tura lor de 
două'ş patru de ore se-ncheia, erau gata să se juruie în 
faţa lui Dumnezeu că data viitoare când or mai lua-o cu 
ia-mă-nene prin New England au să se ţină cât mai 
departe de Derry. Din câte ştiu eu, ăi mai mulţi s-au 
tinut de cuvânt. Două'ş patru de ore-n scaunul-de- 
vagabonzi erau al dracu' de convingătoare. 

Deodată, în scaun părură că se află mai multe 
umflături, apăsându-l mai adânc în fese, în şira spinării, 
în noadă, chiar şi în ceafă. 

— Acum pot să mă scol, vă rog? zise el politicos, iar 
comisarul Borton râse iar. 

Urmă un moment, o clipă de panică, în care Mike 
crezu că polițistul doar va legăna cheia de la cătuşe prin 
faţa ochilor săi, spunând: Sigur, o să-ți dau drumul... 
Când ţi-ai făcut cele două'ş patru de ore. 

— De ce m-ai dus acolo, tăticuţule? întrebă el în drum 
spre casă. 

— Ai să ştii când vei fi mai mare, replică Will. 


— Nu prea-ţi place de comisarul Borton, nu-i aşa? 

— Nu, răspunse tatăl său, atât de sec, încât Mike nu 
îndrăznise să-l mai întrebe nimic. 

Dar lui Mike îi plăceau majoritatea locurilor din Derry 
unde-l ducea sau îl trimitea tatăl său, astfel încât, la 
vârstă de zece ani, acesta reuşise să-i transmită fiului 
interesul său propriu faţă de istoria oraşului Derry. 

Uneori, ca de pildă atunci când îşi plimba degetele 
peste suprafaţa fin pietruită a postamentului pe care era 
amplasată baia păsărilor din Memorial Park sau când se 
lăsa pe vine să privească mai de aproape şinele de 
tramvai ce străbăteau Mont Street în Old Cape, îl izbea 
un profund simţ al timpului... Timpul ca ceva material, 
ceva care deţinea o greutate nevăzută, aşa cum se 
presupunea că lumina soarelui ar avea greutate (unii 
dintre copiii de la şcoală râseseră când doamna 
Greenguss le spusese asta, dar Mike fusese prea 
buimăcit de idee ca să râdă; primul său gând fusese Are 
lumina greutate? O, Doamne, asta-i teribil!)... Timpul ca 
ceva care în cele din urmă îl va înghiţi cu totul. 

Primul bilet pe care i-l lăsase tatăl său în primăvara 
anului 1958 era mâzgălit pe dosul unui plic şi stătea 
fixat sub o solniţă. Aerul era cald, primăvăratic, minunat 
de dulce, iar mama sa deschisese toate ferestrele. Nicio 
treabă, scria în bilet. Dacă vrei, fugi cu bicicleta până la 
Pasture Road. Ai să vezi o mulțime de cărămizi şi maşini 
vechi ingrămădite pe câmpul din stânga. Aruncă o 
privire, ia un suvenir. Nu te apropia de gaura pivniţei! Şi 
să fii acasă până nu se-ntunecă! Ştii tu de ce. 

Mike ştia de ce, sigur că ştia. 

Îi spuse mamei unde se ducea, iar femeia se încruntă: 

— De ce nu-l întrebi pe Randy Robinson dacă nu vrea 
să meargă şi el cu tine? 

— Da, bine, o să trec să-i spun, încuviinţă Mike. 

Aşa a făcut, dar Randy plecase la Bangor cu tatăl său 
să cumpere răsaduri de cartofi. Prin urmare, Mike 
merse singur pe bicicletă până la Pasture Road. Era 


ceva drum - puţin peste şase kilometri. Mike socoti că 
era cam ora trei când îşi rezemă bicicleta de un gard cu 
stinghii de lemn din latura stângă a drumului şi sări 
pârleazul pe câmpul de dincolo. li rămânea o oră să-l 
exploreze, iar apoi trebuia s-o ia din nou spre casă. De 
obicei, mama sa nu-şi făcea griji pentru el câtă vreme se 
întorcea până la şase, când punea ea cina, dar un episod 
memorabil îl învățase minte că anul ăsta lucrurile nu 
stăteau la fel. Cu acel unic prilej când întârziase la cină, 
femeia devenise aproape isterică. Se luase după el cu o 
cârpă de vase, plesnindu-l, în timp ce Mike o privea cu 
gura căscată din uşa bucătăriei, coşul de răchită cu un 
păstrăv-curcubeu în el zăcându-i la picioare. 

— Să nu mă mai sperii vreodată aşa! zbierase mama 
lui. Să n-o mai faci niciodată! Niciodată! Niciodată- 
niciodată-niciodată! 

Fiecare exclamaţie fusese punctată de câte o lovitură 
cu cârpa. Mike se aşteptase ca tatăl său să intre şi să 
potolească spiritele, dar Will n-o făcuse... Poate o fi ştiut 
că, dacă intervenea, soţia sa îşi va îndrepta spre el furia- 
i de pisică sălbatică. Mike învățase lecţia; o lovitură cu 
cârpa de şters vase fusese de ajuns. Acasă până nu se- 
ntunecă! Da, coniţă, 'ţeles! 

Străbătu câmpul spre ruinele uriaşe ce se înălţau în 
centru. Erau, fireşte, rămăşiţele Oţelăriei Kitchener - 
trecuse de multe ori pe acolo, dar niciodată nu-i dăduse 
prin cap să le exploreze cu adevărat, şi nici nu auzise 
vreun copil spunând că ar fi făcut-o. Acum, oprindu-se 
să examineze câteva cărămizi răsturnate ce formaseră 
un tumul grosolan îşi spuse că pricepea de ce. Câmpia 
era orbitor de luminoasă, scăldată în soarele de 
primăvară (când şi când, cu trecerea câte unui nor prin 
dreptul acestuia, un oblon de umbră uriaş luneca încet 
peste câmpie), dar cu toate astea domnea ceva 
înfricoşător - o tăcere meditativă pe care n-o spărgea 
decât vântul. Se simţea ca un explorator care a găsit 
ultimele resturi ale cine ştie cărui oraş pierdut. 


Puțin mai la dreapta, văzu latura rotunjită a unui 
cilindru masiv de ţiglă prăbuşit în iarba înaltă. Alergă 
într-acolo. Era coşul principal de fum al oţelăriei. Se uită 
în gura hornului şi simţi un fior rece sfredelindu-i şira 
spinării. Era destul de mare ca să fi putut intra în el 
dacă voia. Dar n-avea niciun chef; Dumnezeu ştie ce 
mâzgă ciudată îl putea aştepta acolo, agăţată de 
căptuşeala interioară afumată, sau ce gângănii ori jivine 
păcătoase îşi putuseră dura cuib înăuntru. Vântul sufla 
în rafale. Când acestea atingeau deschizătura coşului 
doborât, el se tânguia lugubru, cu acelaşi sunet ca al 
aerului ce făcea să vibreze sforile ceruite pe care el şi 
tatăl său le întindeau în urlători primăvară de 
primăvară. Păşi înapoi neliniştit, gândindu-se dintr-o 
dată la filmul pe care-l văzuse împreună cu tata cu o 
seară înainte la Farly Show. Se intitula Rodan şi păruse 
grozav de distractiv pe moment, Will râzând şi ţipând 
„Pune mâna pe păsăroi, Mikey!” de fiecare dată când îşi 
făcea Rodan apariţia, iar Mike împuşcând din deget 
până ce mama îşi vârâse capul pe uşă şi le spusese să 
tacă din gură c-o apucă durerea de cap de-atâta gălăgie. 

Acum nu mai părea tot atât de nostim. In film, Rodan 
fusese eliberat din măruntaiele Pământului de către 
minerii ăia japonezi care săpau cel mai adânc tunel din 
lume. Şi, privind în scobitura neagră a conductei 
aceleia, nu era deloc greu să-ţi închipui pasărea chircită 
în celălalt capăt, cu aripile din piele, ca de liliac, strânse 
pe spate, privind la mica faţă rotundă a băiatului ce 
scruta bezna, privind cu ochii ei încercuiți cu auriu... 

Înfiorându-se, Mike se retrase. 

Porni pe lângă coşul ce se afundase în pământ până la 
jumătatea circumferinței. Solul se înălța uşor, şi un 
impuls îl făcu să se caţere deasupra. Hornul era mult 
mai puţin înspăimântător pe dinafară, având exteriorul 
din ţiglă încălzit de soare. Se ridică în picioare şi o luă 
de-a lungul lui, cu braţele întinse lateral (suprafaţa era 
destul de lată ca să-şi facă vreo grijă c-ar putea cădea, 


iar el îşi imagina că e un echilibrist pe sârmă la circ), 
desfătându-se cu vântul ce-i sufla prin păr. 

În capăt, sări jos şi începu să cerceteze împrejurimile: 
alte cărămizi, matrițe îndoite, cioturi de lemn, piese de 
maşinării ruginite. Ia un suvenir, îl îndemnase biletul 
tatălui său; voia unul ca lumea. 

Hoinări apropiindu-se de pivniţa deschisă a fabricii, 
privind rămăşiţele, atent să nu se taie în sticlele sparte. 
Erau o groază de cioburi pe acolo. 

Mike nu uitase de pivniţă şi de avertismentul tatălui 
său; nu uitase nici de moartea care lovise acolo cu vreo 
cincizeci de ani în urmă. Bănuia că, dacă exista în Derry 
vreun loc bântuit de stafii, apoi aici era. Dar, fie în ciuda 
acestui fapt, fie tocmai din cauza lui, era hotărât să stea 
până va găsi ceva care merita cu adevărat să fie dus 
acasă şi arătat tatei. 

Înainta încet şi grav spre groapă, paralel cu marginea 
ei neregulată, când un glas şoptit înlăuntrul său îl 
preveni că se apropiase prea mult, că un mal slăbit de 
ploile primăverii i se poate surpa sub tălpi, rostogolindu- 
l] în gaură, unde numai Dumnezeu ştia ce fiare ascuţite 
puteau aştepta să-l străpungă ca pe un gândac şi să-l 
lase pradă spasmelor unei morţi ruginite. 

Ridică de jos o cercevea de fereastră şi o aruncă în 
lături. Iată un polonic îndeajuns de mare pentru masa 
unui uriaş, cu coada încreţită şi răsucită de vreun 
inimaginabil fulger fierbinte. lată un piston prea mare 
ca să-l urnească măcar, necum să-l mai şi ridice. Păşi 
peste el şi... 

Și dacă dau de-un craniu? se întrebă Mike deodată. 
Craniul unuia dintre copiii care au fost omorâți aici în 
timp ce căutau ouă de Paşti din ciocolată atunci, în o 
mie nouă sute şi cât o mai fi fost? 

Privi în jur la câmpul gol, spălat de soare, răscolit 
serios de gândul ce-i venise în minte. Vântul îi sună în 
urechi cu ecoul grav al unei scoici şi o nouă umbră pluti 
încet peste câmpie, ca umbra tăcută a unui liliac 


gigantic... Sau a unei păsări. Deveni din nou conştient 
de liniştea ce domnea aici şi de cât de straniu arăta 
câmpul cu grămezile sale de zidărie împrăştiate, cu 
matahalele de fiare eşuate aplecându-se încoace şi- 
ncolo. Părea că o oribilă bătălie se purtase pe acele 
locuri cu mult timp în urmă. 

Ia nu mai fi aşa de tont, îşi spuse stânjenit. Au găsit 
tot ce era de găsit, acum cincizeci de ani. După ce s-a 
întâmplat. Şi chiar dacă nu, vreun alt copil - sau om 
mare - va fi găsit... restul... de-atunci. Sau crezi poate 
că eşti singura persoană care a venit vreodată aici după 
suvenire? 

Nu... Nu, nu cred asta. Dar... 

Dar ce? întrebă latura rațională a minții lui, iar lui 
Mike i se păru că vorbea puţin cam prea tare, cam prea 
iute. Chiar dacă încă ar mai fi ceva de găsit, va fi 
putrezit de mult. Aşa cã?... 7 

Mike găsi în bălării un sertar de birou spart. li aruncă 
o privire, îl împinse într-o parte şi se mai apropie câțiva 
paşi de pivniţă, unde se aflau mai multe lucruri. Precis 
avea să găsească acolo ceva. 

Dar dacă sunt fantome? Asta-i problema. Dacă văd 
nişte mâini că ies de după marginea beciului şi dacă 
încep să iasă copiii îmbrăcaţi în ce-a mai rămas din 
hainele lor de Duminica Paştilor, haine care-s cu totul 
putrezite, şi rupte, şi însemnate cu cincizeci de ani de 
mâl de primăvară şi ploi de toamnă şi cocoloaşele 
zăpezilor de iarnă? Copii fără capete (auzise la şcoală că 
după explozie o femeie găsise capul uneia dintre victime 
într-un pom din curtea ei dosnică), copii fără picioare, 
copii spintecaţi ca peştele cod, copii exact ca mine care 
poate or fi venit să se joace... Acolo jos unde-i 
întuneric... Sub grinzile de fier înclinate şi sub uriaşele 
roți dințate ruginite... 

Of termină, pentru Dumnezeu! 

Dar un fior îşi croi drum pe spinarea lui, şi decise că 
se făcuse vremea să ia ceva - orice - şi să spele putina 


de acolo. Se aplecă, aproape la întâmplare, şi scoase la 
iveală o roată dinţată de vreo şapte țoli în diametru. O 
curăţă iute de noroi. Apoi vâri suvenirul în buzunar. 
Acum putea să plece. Avea să plece, da... 

Dar picioarele i se mişcară încet în direcţia nedorită, 
spre beci, şi îşi dădu seama cu un soi de groază scârbită 
că murea de dorinţă să se uite înăuntru. Trebuia să 
vadă. 

Se agăţă de o grindă de susţinere spongioasă care 
ieşea din pământ şi se aplecă înainte, încercând să 
privească în jos, înăuntru. N-o putea face tocmai bine. 
Ajunsese la vreo cinci metri de margine, dar încă mai 
era puţin cam prea departe pentru a zări fundul pivniţei. 

Nu-mi pasă dac-o văd pân-la fund sau nu. Acum plec. 
Mi-am luat suvenirul. N-am nevoie să mă uit în nicio 
groapă veche. lar în biletul Tătuţului scria să mă ţin 
departe de ea. 

Dar nefericita curiozitate, aproape febrilă, care 
pusese stăpânire pe el nu voia să-i dea pace. Se apropie 
de pivniţă pas cu pas, îngreţoşat, conştient că, de îndată 
ce bârna de lemn îi va fi scăpat din mână, nu va mai 
avea de ce să se ţină, conştient şi că aici solul era într- 
adevăr moale şi sfărâmicios. Ici şi colo, în lungul 
marginii, putea zări adâncituri ca nişte morminte 
surpate, şi ştia că erau locurile fostelor alunecări de 
teren. 

Cu inima bubuindu-i în piept precum paşii cadenţaţi 
cu străşnicie ai unor bocanci soldăţeşti, ajunse pe mal şi 
privi în jos. 

Cuibărită în beci, pasărea ridică privirea. 

In primul moment, Mike nu era sigur de ceea ce 
vedea. Toți nervii, toate căile din trupul lui păreau 
îngheţate, inclusiv cele care conduceau gândurile. Nu 
era numai şocul de a vedea o pasăre monstruoasă, o 
pasăre cu pieptul la fel de portocaliu ca al unei prigori şi 
ale cărei pene aveau banala culoare cenuşiu-zburlită a 
celor de vrabie; în cea mai mare parte a fost şocul 


lucrului absolut neaşteptat. Se pregătise să vadă 
maşinării monolitice pe jumătate scufundate în băltoace 
stătute şi glod negru; când colo, privea în jos spre un 
cuib imens ce umplea subsolul de la un capăt la altul şi 
dintr-o margine în cealaltă. Fusese construit din destulă 
iarbă pentru a face din ea o duzină de căpiţe, dar iarba 
aceasta era argintie şi învechită. Pasărea şedea în 
mijloc, cu ochii ei strălucitori pe margini, negri ca 
smoala proaspătă şi fierbinte, şi preţ de-o clipă 
nebunească, înainte ca paralizia să i se frângă, Mike se 
putu vedea oglindit în amândoi. 

Şi atunci pământul începu deodată să-şi mute locul şi 
să-i fugă de sub picioare. Auzi scrâşnetul rădăcinilor 
cedând şi-şi dădu seama că aluneca. 

Cu un țipăt, se aruncă înapoi, rotind braţele şi 
încercând astfel să-şi ţină echilibrul. Dar şi-l pierdu şi 
căzu cu o bufnitură greoaie pe suprafaţa aşternută cu 
resturi. Un colţ dur şi bont de metal îi împunse dureros 
spinarea, şi avu timp să se gândească la scaunul-de- 
vagabonzi înainte de-a auzi sfârâitul exploziv al aripilor 
păsării. 

Se adună în genunchi, se târî, privi peste umăr şi o 
văzu înălțându-se din groapă. Pintenii solzoşi erau de un 
portocaliu-crepuscular. Aripile bătânde, fiecare de peste 
trei metri lungime, suflau iarba în toate părţile, fără 
nicio noimă, ca vântul iscat de palele unui elicopter. 
Făptura slobozi un ciripit zbârnâitor, ca un zbieret. 
Câteva pene smulse îi lunecară din aripi şi descriseră 
spirale în jos, spre fundul pivniţei. 

Mike sări în picioare şi o luă la fugă. 

Alergă peste câmpie, temându-se acum să mai 
privească în urmă. Pasărea nu arăta ca Rodan, dar el 
simţea că e spiritul lui Rodan, ridicându-se din beciul 
Oţelăriei Kitchener ca dintr-o înfricoşătoare cutie-cu- 
arc. Se poticni, căzu într-un genunchi, se ridică şi-şi 
reluă goana. 

Ciudatul zbieret-ciripit răsună iar. O umbră îl acoperi, 


iar când privi în sus, văzu arătarea: trecuse la nici doi 
metri de creştetul lui. Ciocul de un galben-murdar se 
deschidea şi se închidea, dezvăluind o căptuşeală roz. 
Se roti, revenind spre Mike. Curentul stârnit de aripi îi 
suflă peste faţă, purtând cu el un miros uscat şi urât: 
praf din poduri, vechituri moarte, perne putrede. 

O zbughi la stânga, unde văzu din nou hornul căzut. 
Fugi din răsputeri într-acolo, mâncând pământul. 
Pasarea zbieră, şi-i auzi fâlfâitul aripilor. Sunau ca nişte 
pânze de corabie. Ceva îl pocni în moalele capului. O 
flacără fierbinte îi brazdă ceafa. O simţi răspândindu-se 
pe când sângele începea să-i şiroiască sub gulerul 
cămăşii. 

Pasărea dădu iar ocol, vrând să-l ia în gheare şi să-l 
poarte ca şoimul de câmp. Vrând să-l ducă în cuibul ei. 
Vrând să-l mănânce. 

În timp ce zbura spre el, în picaj, cu ochii negri şi 
groaznic de vii fixaţi într-ai lui, Mike o tăie brusc spre 
dreapta. Scăpă ca prin urechile acului. Mirosul prăfos al 
aripilor era copleşitor, insuportabil. 

Acum alerga paralel cu hormul prăbuşit, ţiglele 
acestuia zburând pe-alături. li putea zări capătul. Dacă 
reuşea să ajungă acolo şi s-o cârmească la stânga, să 
intre înăuntru, putea fi în siguranţă. Aproape că nu 
izbuti. Pasărea se repezea din nou la el, încetinindu-şi 
zborul pe măsură ce se apropia, cu aripile bătând şi 
împingând aerul ca un uragan, cu ghearele solzoase 
orientate acum către el şi coborând. Răcni iarăşi, şi de 
astă dată lui Mike i se păru că distinge în glas triumful. 

Trase capul în piept, şi-l acoperi cu braţul şi se repezi 
ca un berbec drept înainte. Ghearele se încleştară şi un 
moment pasărea îl prinse de antebraţ. Strânsoarea 
părea menghina unor degete incredibil de puternice, 
terminate cu unghii dure. Muşcau precum nişte dinţi. 
Fâlfâitul aripilor îi spărgea timpanele ca tunetul. Îşi 
dădea seama vag de penele ce cădeau prin jur, unele 
atingându-i obrajii ca nişte sărutări fantomatice. Apoi 


pasărea luă înălţime, şi o clipă doar Mike se simţi tras în 
sus, îndreptat de spinare, ridicat pe vârfuri... Şi preţ de- 
o secundă, îngheţat, îşi simţi tălpile pantofilor pierzând 
contactul cu pământul. 

— Dă-mi DRUMUL! zbieră el şi-şi răsuci braţul. 

Un moment ghearele rezistară, după care mâneca de 
la cămaşă i se sfâşie. Căzu la loc. Pasărea mugi. Mike îşi 
reluă goana, trecând printre penele cozii, înecându-se 
cu mirosul acela uscat. Parcă ar fi fugit printr-o perdea 
de pene. 

Incă tuşind, cu ochii înţepeniţi de lacrimi şi de cine 
ştie ce praf toxic o fi înveşmântat penele păsării, căzu 
grămadă în hornul prăvălit. Acum nu-l mai interesa ce o 
fi pândind înăuntru. Fugi prin întuneric, sughiţurile lui 
gâfâind trezind un ecou plat. Înaintă douăzeci de paşi 
poate, după care se răsuci spre cercul de lumină a zilei. 
Pieptul i se înălța şi cobora în spasme repezi. Deodată fu 
conştient că, dacă judecase greşit fie mărimea păsării, 
fie lărgimea gurii coşului. Îşi pusese singur capăt zilelor, 
la fel de sigur ca şi cum şi-ar fi proptit în cap puşca 
tatălui său şi ar fi apăsat pe trăgaci. Nu mai avea nicio 
ieşire. Nu era o simplă conductă, era o fundătură. 
Celălalt capăt al hornului zăcea îngropat în pământ. 

Pasărea urlă din nou, şi deodată lumina din capătul 
coşului fu astupată, iar zburătoarea ateriză afară pe 
pământ. li vedea picioarele cu solzi galbeni, gros fiecare 
cât gamba unui bărbat. Apoi îşi lăsă capul în jos şi privi 
înăuntru. Mike se pomeni holbându-se în ochii aceia 
hidos de strălucitori ca smoala încinsă, cu verighetele 
irişilor lor aurii. Ciocul păsării se deschidea şi se 
închidea, se deschidea şi se închidea, şi de fiecare dată 
când se încleşta răsuna un clănţănit sonor, ca zgomotul 
pe care-l auzi în urechi când îţi pocneşti zdravăn fălcile. 
Tăios, îşi spuse el. Are ciocul tăios. Cred că ştiam că 
păsările au ciocuri tăioase, dar niciodată până acum nu 
m-am gândit la asta. 

Pasărea începu să se îndese în gura hornului. 


— Nu! ţipă Mike. Nu, nu poţi! 

Lumina scădea pe măsură ce tot mai mult din trupul 
păsării se înghesuia în deschizătură (o, Doamne, de ce 
nu mi-a venit în minte că păsările sunt mai mult pene? 
De ce nu mi-a venit în minte că poate să se comprime?). 
Lumina scădea... Scădea... Se stinse. Acum nu mai 
domneau decât un întuneric de cerneală, sufocantul 
miros de pod al păsării şi freamătul dens al penelor. 

Mike căzu în genunchi şi începu să pipăie pardoseala 
arcuită a hornului, cu mâinile desfăcute larg. Găsi o 
bucată de ţiglă spartă, cu muchiile tăioase îmblănite de 
ceva ce părea muşchi. Îşi luă avânt cu braţul înapoi şi o 
azvârli. Se auzi un zgomot înfundat. Pasărea îşi slobozi 
iarăşi ţipătul zbârnâit, ciripitor. 

— leşi afar’ de-aici! urlă Mike. 

Se lăsă tăcerea... Şi apoi sunetul acela scârţâit şi 
fremătător începu iar, pe când pasărea îşi reluă 
înaintarea prin conductă. Mike bâjbâi pe jos, găsi alte 
tigle şi începu să le arunce una după alta. Bufneau 
lovind pasărea şi ricoşau cu zăngăneli în pereţii 
hornului. 

Te rog, Doamne, răsună gândul incoerent. Te rog, 
Doamne, te rog, Doamne, te rog, Doamne... 

li trecu prin minte că ar trebui să se retragă în 
scobitura coşului. Străbătuse în fugă fosta parte de jos; 
logic era să se îngusteze pe măsură ce continua spre 
vârf. Putea să se retragă şi să se ascundă, ascultând 
foşnetul acela scăzut şi sec, în timp ce pasărea îşi croia 
drum după el. Se putea retrage şi, cu puţin noroc, poate 
ajungea dincolo de locul până unde era posibilă 
înaintarea păsării. 

Și dacă pasărea rămâne înţepenită? 

Dacă se întâmpla asta, om şi pasăre aveau să moară 
acolo împreună. Aveau să moară acolo împreună şi să 
putrezească acolo împreună, în beznă. 

— Te rog, Doamne! zbieră Mike, fără a-şi da câtuşi de 
puţin seama că răcnise cu voce tare. 


Mai aruncă o bucată de ţiglă, iar de astă dată 
impulsul se dovedi mai puternic - simţi, aşa cum avea să 
le spună celorlalţi mult mai târziu, că parcă era cineva 
în spatele lui în acel moment, şi acel cineva îi împinsese 
braţul cu o teribilă forţă. Acum nu mai răsună niciun 
bufnet moale; în locul acestuia se auzi un zgomot ca 
plescăitul pe care-l scoate mâna unui copil plesnind 
suprafaţa jeleului semisolid dintr-un castron. Pasărea 
ţipă nu de furie, ci cu reală durere. Pârâitul tenebros al 
aripilor ei umplu hornul; aerul înecăcios îl inundă pe 
Mike ca un uragan, fluturându-i hainele, făcându-l să 
tuşească, să se sufoce şi să dea-napoi prin volbura de 
praf şi mucegai. 

Se făcu din nou lumină, mai întâi cenuşie şi slabă, 
crescând apoi, mobilă, în timp ce pasărea se retrăgea de 
la gura coşului. Mike izbucni în lacrimi, căzu iarăşi în 
genunchi şi începu să scotocească înnebunit după alte 
bucăţi de ţiglă. Fără niciun gând conştient, o luă la fugă 
înainte cu ambele mâini pline de ţigle (în lumina nou- 
apărută putea să vadă că cioburile erau împroşcate cu 
licheni şi mucegai gri-albăstrui, ca suprafaţa lespezilor 
de mormânt), până ce ajunse aproape în gura conductei. 
Avea de gând să ţină pasărea la distanţă. 

Fiara se aplecă, înclinând capul aşa cum fac uneori 
păsările dresate, iar Mike văzu că ultima sa lovitură îşi 
atinsese ţinta. Ochiul drept al păsării era aproape 
distrus. În locul globului aceluia sclipitor de smoală 
proaspătă se găsea acum un crater plin de sânge. 
Zeamă  alb-cenuşie se scurgea din colţul orbitei, 
picurând pe lângă cioc. Paraziţi mărunți forfoteau şi 
viermuiau în scurgerea aceea purulentă. Il văzu şi se 
năpusti. Mike începu să dea în ea cu bucăţi de ţiglă. O 
loveau în cap şi în cioc. Bestia se retrase o clipă, apoi 
atacă iar, cu ciocul căscat, dezvăluind din nou interiorul 
acela trandafiriu şi încă ceva, care-l făcu pe Mike să 
încremenească un moment, rămânând el însuşi cu gura 
căscată. Limba păsării era argintie, cu suprafaţa crăpată 


labirintic, aidoma celei a unui ţinut vulcanic, ce a fost 
pârjolită mai întâi, apoi prefăcută în zgură. 

lar pe limbă, precum nişte ciuperci bizare ce îşi 
înfipseseră acolo rădăcinile, se aflau mai multe umflături 
portocalii. 

Mike îşi aruncă ultimele proiectile drept în botul acela 
căscat, şi pasărea dădu iar înapoi, ţipând neputincioasă, 
de furie şi durere. O clipă Mike îi zări degetele de 
reptilă... Apoi aripile uriaşe răscoliră aerul, şi dispăru. 

O clipă mai târziu băiatul ridică faţa - o faţă cenuşiu- 
pământie pe sub noroiul, praful şi fărâmele de mucegai 
pe care aripile-ventilator ale păsării le suflaseră peste el 
- la auzul ţăcănitului de gheare pe ţiglă. Singurele locuri 
curate de pe chipul lui Mike erau urmele spălate de 
lacrimi. 

Pasărea umbla înainte şi înapoi pe deasupra: tac-tac- 
tac-tac. Mike se retrase un pas, mai adună muniţie şi o 
îngrămădi cât mai aproape de gura hornului. Dacă 
făptura revenea, voia s-o poată bombarda decisiv. 
Lumina de-afară era încă puternică - acum, că sosise 
luna mai, mai era destul până să se întunece - dar dacă 
pasărea pur şi simplu găsea de cuviinţă să aştepte? 

Mike înghiţi în sec, iar laturile uscate ale gâtlejului i 
se frecară una de alta timp de o clipă. 

Deasupra: tac-tac-tac. E 

Acum avea o grămadă bunişoară de muniţie. In 
penumbra de aici, dincolo de locul până unde lumina 
piezişă a soarelui forma în horn o spirală, aceasta 
semăna cu o grămăjoară de cioburi măturate la un loc 
de o gospodină. Mike îşi frecă de blugi palmele murdare 
şi aşteptă să vadă ce se va mai întâmplă. 

Trecu un răstimp până să se petreacă ceva - cinci 
minute sau douăzeci şi cinci, nu putea şti. Era conştient 
doar de umbletul păsării încoace şi încolo pe deasupra 
sa, aidoma paşilor unuia suferind de insomnie la ora trei 
dimineaţa. 

Apoi aripile fâlfâiră din nou. Ateriză în faţa 


deschizăturii hornului. Mike, îngenuncheat chiar lângă 
grămada de ţigle, începu să catapulteze proiectile spre 
ea încă înainte de a-şi fi putut pleca măcar capul. Una 
dintre ele izbi un picior cu platoşe galbene şi făcu să 
curgă sânge atât de închis la culoare, încât părea la fel 
de negru ca şi ochii păsării. Mike scoase un strigăt 
triumfător, glasul său răsunând subţire şi aproape 
neauzit pe sub cârâitul furibund al fiarei. 

— Cară-te de-aici! strigă băiatul. Am să dau în tine 
până te cari de-aici, jur pe Dumnezeu că aşa voi face! 

Pasărea zbură la loc deasupra hornului şi îşi reluă 
plimbarea. 

Mike aşteptă. 

În cele din urmă, aripile sfârâiră iar, semn că pasărea 
îşi luase zborul. Mike rămase în aşteptare, convins că 
picioarele galbene, atât de asemănătoare cu ale unei 
găini, vor apărea din nou. Nu apărură. Mai aşteptă, cu 
gândul că era un soi de şiretlic, dar dându-şi seama într- 
un târziu că nu aştepta deloc din cauza asta. Aştepta 
pentru că îi era frică să se despartă de siguranţa acelei 
văgăuni. 

Las-o baltă! Lasă baltă chestiile astea! Nu-s un 
iepuraş fricos! 

Luă cât de multe cioburi de ţiglă putea ţine în mâini şi 
îşi mai puse câteva şi în cămaşă. Păşi afară din horn, 
încercând să se uite în toate părţile deodată şi dorindu- 
şi nebuneşte să fi avut ochi şi la spate. Nu văzu decât 
câmpul întinzându-se în faţă şi împrejurul lui, presărat 
cu rămăşiţele ruginite ale Oţelăriei Kitchener sfărâmate 
de explozie. Se roti pe călcâie, încredinţat că va vedea 
pasărea cocoţată pe marginea coşului ca un vultur, un 
vultur chior de-acum, nedorind decât ca băiatul să-l 
vadă înainte de a ataca pentru ultima oară, folosindu-şi 
ciocul ascuţit la împuns, sfâşiat şi smuls. 

Dar pasărea nu mai era acolo. Plecase de-a binelea. 
Lui Mike îi cedară nervii. 

Slobozi un țipăt frânt de frică şi o luă la goană spre 


gardul bătut de vremuri dintre câmp şi drum, scăpând 
din mâini ultimele bucăţi de ţiglă. Majoritatea celorlalte 
îi căzură de sub cămaşă când aceasta îi ieşi din 
pantaloni. Sări pârleazul proptindu-se într-o mână, ca un 
erou dintr-un film de aventuri, înşfacă ghidonul 
bicicletei şi alergă pe lângă ea cale de patruzeci de paşi 
până să sară în şa. Apoi pedală înnebunit, neîndrăznind 
să se uite în urmă şi fără să încetinească decât atunci 
când ajunse la intersecţia dintre Pasture Road şi Outer 
Main Street, unde era trafic mare de maşini. 

Când ajunse acasă, tatăl său schimba bujiile 
tractorului. Will observă că Mike era plin de praf şi 
mucegai din cap până în picioare. Băiatul nu ezită decât 
o fracțiune de secundă, după care-i spuse tatălui că 
trăsese o căzătură de pe bicicletă în drum spre casă, 
cotind brusc ca să evite o gură de canal. 

— Nu ţi-ai rupt nimic, Mikey? întrebă Will, 
cercetându-şi puţin mai îndeaproape fiul. 

— Nu, Tătuţule. 

— Ceva scrântit? 

— Nt. 

— Precis? 

Mike dădu din cap. 

— Ţi-ai luat un suvenir? 

Mike vâri mâna în buzunar şi găsi roata dinţată. I-o 
arătă tatălui său, care îi aruncă scurt o privire, iar apoi 
smulse o aşchie de ţiglă din perniţa cărnoasă aflată 
imediat sub degetul mare al lui Mike. Aceea părea să-l 
intereseze mai mult. 

— Din hornul ăla vechi? întrebă Will. Mike confirmă. 

— Ai intrat acolo? Mike confirmă iar. 

— Ai văzut ceva înăuntru? întrebă Will, după care, ca 
pentru a da întrebării o tentă de glumă (deşi nu sunase 
deloc a glumă), adăugă: 

— Vreo comoară îngropată? 

Zâmbind puţin, Mike clătină din cap. 

— Ei, să nu-i spui mamei că te-ai învârtit pe-acolo. M- 


ar împuşca pe mine primul, iar pe tine pe urmă. 

Îşi privi fiul şi mai atent: 

— Mike, sigur n-ai păţit nimic? 

— Hmm? 

— Ai ceva cearcăne la ochi. 

— Cred că-s puţin cam obosit, răspunse Mike. Sunt 
vreo opt-zece mile pân-acolo şi-napoi, nu uita. Vrei să te- 
ajut cu ceva la tractor, Tătuţule? 

— Nu, am cam terminat cu meşteritul pe săptămâna 
asta. Intră-n casă şi spală-te. 

Mike porni, iar atunci tatăl său îl mai strigă o dată. 
Băiatul întoarse capul. 

— Nu vreau să te mai duci pe-acolo, spuse Will, cel 
puţin nu înainte să se limpezească toată beleaua asta şi 
să-l prindă pe-ăla care face toate grozăviile. N-ai văzut 
pe nimeni acolo, nu-i aşa? Nu s-a luat nimeni după tine, 
n-a vrut nimeni să-ţi facă ceva rău? 

— N-am văzut nici ţipenie de om, replică Mike. 

Will înclină din cap şi îşi aprinse o ţigară: 

— Cred că n-am făcut bine trimiţându-te acolo. 
Locurile vechi ca ăsta... pot fi câteodată periculoase. 

Ochii li se întâlniră un moment. 

— E-n regulă, Tătuţule, încuviinţă Mike. Oricum nu 
voiam să mă mai duc. A fost destul de înspăimântător. 

— Cu atât mai bine, dădu iarăşi Will din cap. Acum 
mergi de te spală. Şi zi-i mamei să pună trei-patru 
cârnaţi în plus. 

Mike făcu întocmai. 


6 


Acum nu te mai gândi la asta, îşi spuse Mike Hanlon, 
privind şanţurile care mergeau până la buza din beton a 
Canalului şi acolo se opreau. Nu te mai gândi la asta, 
poate că oricum n-a fost decât un vis, şi... 

Pe marginea Canalului se vedeau pete de sânge uscat. 

Mike le privi, apoi se uită în Canal. Apa neagră curgea 
lin prin dreptul lui. Şiroaie de spumă galben-murdară se 


agăţau de pereţii Canalului, desprinzându-se când şi 
când, pentru a pluti în jos, formând rotocoale şi 
serpentine leneşe. O clipă - o clipă doar - două 
asemenea cheaguri de spumă se alăturară părând a 
forma o faţă, un chip de copil, cu ochii daţi peste cap 
într-un avatar al groazei şi agoniei. 

Lui Mike i se opri respiraţia, ca agăţat într-un spin. 

Spuma se desfăcu, redeveni lipsită de sens, şi în 
aceeaşi clipă la dreapta sa răsună un plescăit sonor. 
Capul lui Mike zvâcni scurt cu o mică tresărire, şi 
pentru o clipă i se păru că vede ceva în umbrele 
tunelului de aducţie pe unde Canalul ieşea din nou la 
suprafaţă, după cursul său pe sub centrul oraşului. 

Apoi dispăru. 

Deodată, înfrigurat şi dârdâind, băgă mâna în buzunar 
după briceagul pe care îl găsise în iarbă. Îl aruncă în 
Canal. Se auzi un plescăit mic, un val începu să formeze 
cercuri şi pe urmă, alungit de curent, luă forma unui 
vârf de săgeată... Apoi, nimic. 

Nimic, cu excepţia fricii care îl sufoca şi a certitudinii 
ucigătoare că în apropierea lui se afla ceva, ceva ce se 
holba la el, cântărindu-şi şansele în aşteptarea unui 
moment prielnic pentru a-l ataca. 

Se răsuci, vrând să meargă pe jos înapoi la bicicletă - 
fuga ar fi dat credit temerilor şi l-ar fi discreditat pe el 
însuşi -, şi atunci plescăitul acela se auzi iar. De astă 
dată mai tare. Şi gata cu respectul faţă de el însuşi. Se 
pomeni alergând cât îl ţineau picioarele, mâncând 
pământul spre poartă şi spre bicicletă, săltând cricul cu 
un călcâi şi pedalând cu toată viteza către stradă. 
Mirosul marin era dintr-o dată prea dens... mult prea 
dens. Domnea pretutindeni. lar apa picurând de pe 
ramurile ude ale copacilor părea că răsună mult prea 
tare. 

Ceva venea după el. Auzea paşi grei, târşiţi prin iarbă. 
Se ridică în picioare pe pedale, lăsându-se cu toată 
greutatea, şi zbură pe Main Street fără o singură privire 


în urmă. O luă spre casă cât de repede putea, 
întrebându-se ce dracu-l apucase să vină aici din capul 
locului... ce anume îl atrăsese acolo. 

Iar atunci încercă să se gândească la muncă, la toată 
treaba pe care o avea şi la nimic altceva decât la treabă. 
După o vreme chiar reuşi. 

lar când văzu a doua zi titlul din ziar (DISPARIŢIA 
UNUI BĂIAT PROVOACĂ NOI TEMERI), se gândi la 
cuțitul de buzunar pe care-l aruncase în Canal - 
briceagul cu inițialele E.C. Zgâriate pe prăsele. Se gândi 
la sângele pe care-l văzuse în iarbă. 

Şi se mai gândi şi la făgaşele acelea care se opreau la 
marginea Canalului. 


Capitolul 7 
Stavilarul de pe Maidan 


1 


Văzut de pe autostradă la ora cinci fără un sfert 
dimineaţa, Bostonul pare un oraş al morţilor meditând la 
vreo mare tragedie din trecut - o molimă poate sau un 
blestem. Mirosul de sare, greu şi cleios, se ridică din 
ocean. Fuioare de ceață matinală ascund aproape orice 
mişcare. Aşezat la volan, conducându-şi pe Storrow 
Drive Cadillac-ul '84 negru pe care l-a închinat de la 
Butch Carrington la Cape Cod Limousine, Eddie 
Kaspbrak reflectează la faptul că acestui oraş i se poate 
simți vârsta; poate că nicăieri altundeva în America nu 
se percepe această senzaţie de vechime. Bostonul e un 
prichindel în comparaţie cu Londra, un tanc pe lângă 
Roma, dar, cel puțin după standardele americane, e un 
oraş bătrân, foarte bătrân. Și-a păstrat locul pe aceste 
coline joase vreme de trei sute de ani, când Taxele de 
Timbru şi Ceai nu existau nici în gând măcar, când Paul 
Revere şi Patrick Henry nici nu se născuseră. 

Vârsta, tăcerea sa şi mirosul ceţos al mării - toate 
aceste lucruri il făceau pe Eddie să se simtă neliniştit. 
Când e neliniștit, Eddie întinde mâna după inhalator. Și-l 
înfundă în gură şi trage un nor de vapori înviorători în 
gâtlej. 

Pe străzile prin care trece sunt unii oamenii, un 
pieton, doi, pe zebre - contribuind la impresia că s-a 
rătăcit cumva într-o poveste lovecraftliană cu oraşe 
osândite, păcate străvechi şi monştri cu nume imposibil 
de pronunţat. Aici, adunate în jurul unei staţii de 
autobuz cu un semn pe care scrie „CENTRUL 
ORAȘULUI PIAŢA KENMORE”, vede ospătărițe, surori, 
funcţionare municipale, cu feţele nemachiate şi buhăite 
de nesomn. 


Bună treabă, zice în sinea sa Eddie, trecând acum pe 
sub o inscripție ce anunță „TOBIN BRIDGE”. Bună 
treabă, mergeţi cu autobuzul. Lăsaţi naibii metroul. 
Metroul e o socoteală proastă; eu nu m-aş vâri acolo, să 
fiu în locul vostru. Acolo, jos, nu! Nu în tuneluri. 

Păcătos gând îi trece prin cap; dacă nu se 
descotoroseşte de el, va folosi curând iarăşi inhalatorul. 
Traficul mai intens de pe Tobin Bridge îl bucură. Trece 
pe lângă şantierul unui monument. Pe zidul de cărămizi 
e pictat un reproş destul de îngrijorător: „MAI INCET! 
AVEM TOT TIMPUL!” 

Iată un indicator verde reflectorizant care anunţă 
„SPRE DRUMUL NAŢIONAL 95 MAINE, NEW 
ENGLAND, TOATE DIRECȚIILE” Aruncă o privire şi 
deodată un fior îi cutremură trupul până în măduva 
oaselor. O clipă, mâinile îi rămân sudate de volanul 
Cadillacului. l-ar conveni să creadă că e semnalul 
vreunei boli, o viroză sau poate una dintre „febrele- 
fantomă ” din imaginaţia mamei sale, dar ştie el ce ştie. 
Este oraşul din urma lui, rezemat în tăcere pe muchea 
de cuţit ce separă ziua de noapte, şi ceea ce promite 
indicatorul că il aşteaptă. li e rău, de acord, nicio 
îndoială, dar nu-i vorba de niciun virus sau febră- 
fantomă. L-au intoxicat propriile lui amintiri. 

Mi-e frică, își spune Eddie. Asta a fost întotdeauna la 
baza problemei. Doar frică. Asta a fost totul. Dar până la 
urmă cred că i-am venit cumva de hac. Ne-am folosit de 
ea. Însă acum? 

Nu-şi poate aduce aminte. Se întreabă dacă vreunii 
dintre ceilalţi pot. Pentru binele lor, al tuturor, speră că 
da. 

Un camion mârâie prin stânga lui. Eddie are farurile 
aprinse încă, iar acum trece un moment pe faza lungă, 
în timp ce camionul se înscrie plin de siguranţă în faţa 
sa. O face pe negândite. Meseria lui de şofer l-a 
transformat într-un adevărat robot atunci când se află la 
volan. Şoferul nevăzut aprinde pozițiile ca răspuns, 


repede, de două ori, mulțumindu-i lui Eddie pentru 
politeţe. De-ar fi totul atât de simplu şi de clar, cugetă 
Eddie. 

Urmează semnele indicatoare spre DN-95. Spre nord 
circulaţia e redusă, deşi observă că pistele ce duc către 
sud încep să se aglomereze încă de la această oră 
matinală. Maşina uriaşă a lui Eddie pluteşte înainte, 
ghicind în prealabil majoritatea semnelor de circulaţie şi 
înscriindu-se pe banda potrivită cu mult înainte de a fi 
nevoie. 

Au trecut ani de zile - ani, literalmente - de când a 
ghicit destul de prost. Îşi alege benzile la fel de maşinal 
cum ia semnalizat „de acord să te înscrii” 
camionagiului, la fel cum şi-a găsit cândva drumul prin 
labirintul cărărilor de pe Maidanul din Derry. Faptul că 
n-a mai ieşit în viaţa lui cu maşina din centrul 
Bostonului, unul dintre cele mai încâlcite oraşe 
americane pentru un om aflat la volan, nu pare să 
conteze mai deloc. 

Deodată îşi mai aminteşte ceva despre vara aceea, un 
lucru pe care i l-a spus într-o zi Bill: 

— A-ai în ca-cap o b-b-bu-bu-solă, E-E-Eddie. 

Ce i-a mai plăcut! Aceeaşi plăcere o simte şi când 
automobilul marca Dorado trece ca săgeata prin 
intersecţie. Accelerează până la o sută de kilometri pe 
oră şi găseşte o melodie lentă la radio. Presupune că 
atunci şi-ar fi dat şi viaţa pentru Bill, dacă i s-ar fi cerut; 
dacă Bill i-ar fi cerut-o, Eddie pur şi simplu i-ar fi 
răspuns: „Sigur, Bill Barosane... Te-ai gândit şi când s-o 
fac?” 

Eddie râde de acest gând - nu tocmai un sunet, doar 
un pufnet, dar zgomotul îl face să tresară şi izbucneşte 
de-a binelea în râs. Rareori râde în ultima vreme, şi cu 
siguranță că nu se aştepta să găsească prea multe 
„Chicuri” (vorba lui Richie, însemnând chicoteli, ca în 
„Ai tras ceva chicuri bune pe ziua de azi, Eds? “) în 
pelerinajul ăsta sinistru. Dar, dacă Dumnezeu e destul 


de negru-la-suflet ca să-i afurisească pe credincioşi cu 
ceea ce-şi doresc mai mult în viaţă, atunci poate că e şi 
El uneori destul de glumeţ să-ţi dăruiască unul sau două 
Chicuri bune la drum. 

— Ai tras ceva chicuri bune-n ultima vreme, Eds? se 
întreabă el cu o voce tare şi râde iar. 

Frate, da” ce nu mai putea suferi când Richie îl numea 
Eds... însă îi şi plăcea. La fel cum ajunsese şi lui Ben 
Hanscom să-i placă atunci când Richie îi zicea Clăiţă. 
Era ceva... ca un nume de taină. O identitate secretă. O 
modalitate de a fi nişte oameni care nu aveau nimic de-a 
face cu temerile părinţilor lor, cu speranţele şi cerințele 
lor necontenite. Richie nu-şi putea face iubitele Voci pe- 
o nimica toată, dar poate ştia cât de important era 
pentru nişte netoţi ca ei să devină uneori altcineva. 

Eddie aruncă o privire la mărunţişul aliniat în ordine 
pe bordul Doradoului - alinierea monedelor e altul 
dintre trucurile acelea automate ale meseriei. Când 
ajungi pe autostrăzile cu plată, n-ai niciun chef să 
cotrobăieşti după bani potriviţi, niciun chef să descoperi 
că ai intrat într-o bandă cu automat de încasări şi n-ai la 
tine cât îţi trebuie. 

Printre fise se află şi două-trei piese de argint. Sunt 
monede, reflectează Eddie, pe care n-ai să le găseşti 
poate decât în buzunarele şoferilor şi taximetriştilor din 
zona New Yorkului, în vremurile astea, la fel cum 
singurul loc unde ai şanse să vezi o grămadă de hârtii de 
doi dolari e ghișeul casieriei de la curse. Intotdeauna 
ține câteva la îndemână, pentru că încasatorii-roboți de 
la podurile George Washington şi Triboro le primesc. 

Altă lumină dintre acelea i se aprinde deodată în cap: 
dolari de argint. Nu sandvişurile alea false, din cupru, ci 
dolari de argint adevărați, cu Lady Liberty înveşmântată 
în rochiile ei de voal întipărită pe ei. 

Dolarii de argint ai lui Ben Hanscom. Da, dar nu 
cumva Bill sau Ben sau Beverly au folosit odată una 
dintre piesele alea de argint ca să le salveze tuturor 


viața? Nu-i tocmai sigur de asta, de fapt nu-i chiar sigur 
de nimic... Dar dacă pur şi simplu nu vrea să-şi 
amintească? 

Acolo înăuntru era întuneric, îşi spune deodată. Atâta 
lucru mi-aduc aminte. Era întuneric-beznă. 

Acum oraşul Boston a rămas departe în urmă, iar 
ceața începe să se risipească. In faţă se află MAINE, 
NEW ENGLAND, TOATE DIRECȚIILE. Derry e în faţă şi 
în Derry mai e ceva ce-ar fi trebuit să fie mort de 
douăzeci şi şapte de ani, şi totuşi cumva n-a murit. Ceva 
cu tot atât de multe fete ca şi Lon Chaney, comicul de la 
televizor. Dar ce este cu adevărat acest ceva? Nu l-au 
văzut în cele din urmă aşa cum era în realitate, cu toate 
măştile înlăturate? 

Ah, îşi poate aminti măcar atât... Dar nu este destul. 

Îşi aminteşte că ţinea la Bill Denbrough; asta îşi 
aminteşte bine. Bill nu a râs niciodată de astma lui. Bill 
nu i-a zis niciodată fătălău-poponău. Il iubea pe Bill la fel 
cum ar fi iubit un frate mai mare... Sau un tată. Bill ştia 
tot felul de chestii. Locuri de mers. Locuri de văzut. Bill 
n-avea niciodată nimic împotrivă. Când fugeai cu Bill, 
fugeai ca vântul şi râdeai... Şi rareori fuga până la 
tăierea respirației părea atât de grozavă, atât de futu-i 
de grozavă, iar Eddie era gata s-o spună lumii întregi. 
Când fugeai cu Bill Barosanul, te alegeai cu chicuri zi de 
zi. 

— Normal, copilu’, ZI de ZI, rosteşte el pe-o Voce 
Richie Tozier şi râde iar. 

Bill venise cu ideea să facă stăvilarul de pe Maidan şi, 
într-un fel, stăvilarul era acela care-i adunase pe toți 
laolaltă. Ben Hanscom fusese cel care le arătase cum se 
poate construi digul - şi l-au clădit atât de bine, încât au 
intrat la mare belea cu domnul Nell, politaiul de serviciu 
-, dar ideea fusese a lui Bill. Și, deşi cu toții, mai puţin 
Richie, văzuseră lucruri extrem de ciudate - lucruri 
înfricoşătoare - în Derry de la începutul anului, Bill era 
acela care găsise curajul de a spune ceva cu glas tare. 


Stăvilarul. 

Stăvilarul ăla blestemat. 

Îşi aminti de Victor Criss: „Tai-tai, băieţii. Chiar că era 
un dig de pici, pe bune. Vi-i mai bine fără el” 

A doua zi, Ben Hanscom, surâzător, le spunea: 

— Am putea. 

— Am putea să... 

— Am putea să inundăm... 


2 


„tot Maidanul dacă vrem. 

Bill şi Eddie îl priviră pe Ben cu îndoială, apoi toate 
materialele pe care le adusese Ben cu el: nişte scânduri 
(furate din curtea domnului McKibbon, da’ nu face 
nimic, că şi domnul McKibbon probabil tot de la 
altcineva le-a şterpelit), un baros, o lopată. 

— Nu-ş' ce să zic, spuse Eddie, aruncându-i o privire 
lui Bill. Ieri, când am încercat, n-a ieşit o treabă prea 
bună. Curentul tot ducea beţele. 

— Asta o să ţină, îi asigură Ben. 

Îl privi şi el pe Bill în aşteptarea deciziei finale. 

— Păi, hai s-s-să-ncercă-căm, spuse Bill. L-am che- 
chemat şi pe R-R-R-Richie Tozier, azi d-dimineaţă. O s-s- 
s-apară şi el ma-mai tâ-târziu, a z-z-zis. Poate că el şi S- 
St-t-anley o să ne dea o mână de a-ajutor. 

— Care Stanley? întrebă Ben. 

— Uris, răspunse Eddie. 

Încă îl mai privea prudent pe Bill, care azi părea 
oarecum altfel - mai calm, mai puţin entuziasmat de 
ideea digului. Azi Bill părea palid. Cu mintea aiurea. 

— Stanley Uris? Nu cred că-l ştiu. Invaţă la noi la 
şcoală? 

— E de vârstă noastră şi tocmai a terminat-o pe-a 
patra, spuse Eddie. A-nceput şcoala mai târziu c-un an, 
pentru că a fost foarte bolnav când era mic. Dacă ţi se 
pare c-ai încasat-o nasol ieri, n-ar strica să te bucuri că 
nu eşti tu în locul lui Stan. Pe Stan se găseşte oricând 


careva să-l trântească de toţi pereţii. 

— E e-e-evreu, zise Bill. Mu-multor co-co-pii nu le p-p- 
p-lace de el f-f-fiindcă-i evreu. 

— A, aşa? făcu Ben, impresionat. Evreu, zici? 

Tăcu, apoi spuse cu grijă: 

— E ca şi cum ai fi turc sau mai degrabă, să zicem, 
egiptean? 

— C-cred că-i mai curând ca un fel de t-tu-turc, 
răspunse Bill 

Ridică una dintre scândurile aduse de Ben şi o privi. 
Avea cam doi metri lungime şi aproape unul lăţime. 

— Ta-ta-ta zice că cei mai mulţi e-evrei au na-nasu' 
mare şi mulţi ba-ba-bani, da' S-S-St-St... 

— Da' Stan are nasu' ca toată lumea şi-i întotdeauna 
lefter, încheie Eddie. 

— Mda, încuviinţă Bill şi, pentru prima oară în acea zi, 
afişă un zâmbet larg. 

Ben zâmbi. 

Eddie zâmbi şi el. 

Bill aruncă scândură într-o parte, se ridică în picioare 
şi îşi scutură turul pantalonilor. Merse până la marginea 
apei, iar ceilalţi doi băieţi i se alăturară. Bill îşi înfundă 
mâinile în buzunarele de la spate şi oftă adânc. Eddie 
era sigur că Bill se pregătea să spună un lucru serios. 
Privi de la Eddie la Ben şi apoi iar la Eddie, acum fără să 
mai surâdă. Lui Eddie i se făcu dintr-o dată teamă. 

Dar tot ce spuse Bill atunci fu: 

— Ai la tine in-in-inhalatorul, E-Eddie? 

Eddie se bătu cu palma pe buzunar: 

— Sunt încărcat pentru vânătoare de urşi. 

— la zi, cum a mers cu ciocolata cu lapte? întrebă 
Ben. 

— A mers trăsnet! râse Eddie. 

Izbucni în hohote împreună cu Ben, în timp ce Bill se 
uita la ei, zâmbind nedumerit. Eddie îi explică, iar Bill 
dădu din cap, începând şi el să râdă. 

— Ma-ma-mamei lui E-E-Eddie îi e f-f-frică să nu s-ss- 


ssse spargă, că pe urmă n-o s-ssă mai poată să 
primească de-de-despăgubiri. 

Eddie mârâi şi se prefăcu că vrea să-l împingă în apă. 

— la vezi, faţa-ca-şi curu’, spuse Bill cu vocea 
semănându-i sinistru cu a lui Henry Bowers. O să-ţi 
sucesc capu' de-o să po’ să te uiţi cân’ te ştergi la cur. 

Ben se frânse de mijloc, guiţând de atâta râs. Bill îi 
aruncă o privire, ţinându-şi mâinile încă în buzunarele 
de la spate ale blugilor şi continuând să zâmbească, dar 
din nou cam distrat, cam vag. Se uită la Eddie, după 
care arătă cu capul spre Ben. 

— Cam m-mo-moale puştiu', comentă el. 

— Mda, se arătă Eddie de acord, simțind însă, cumva, 
că nu făceau decât să mimeze că se distrează de 
minune. 

Bill avea ceva în cap. Probabil avea s-o dea pe gură 
când va fi gata; întrebarea era: voia Eddie să ştie despre 
ce-i vorba? 

— Puştiu-i înapoiat mintal. 

— Împăiat, spuse Ben, chicotind încă. 

— Ce f-faci, ne-a-a-arăţi cum se co-co-nstruieşte un s- 
ss-tăvilar sau ai d-dde gând să ş-şezi aici pe bă-bă- 
băsănău' ăla ma-mare a-aal tău to-toată zi-ziua? 

Ben se ridică din nou în picioare. Privi mai întâi spre 
râu, care curgea pe lângă ei cu viteză moderată. 
Kenduskeagul nu era cine ştie cât de larg în acea parte 
a Maidanului, dar ieri îi învinsese. Nici Eddie, nici Bill 
nu fuseseră în stare să găsească o soluţie de a se opune 
curentului. Ben însă zâmbea, zâmbetul omului care 
meditează la un lucru nou... Ceva amuzant şi nu foarte 
greu. Eddie îşi spuse: Știe cum - chiar cred că ştie. 

— Haide, zise Ben. Voi, băieţi, vă scoateţi pantofii, 
fiindcă o să vă udaţi la picioruşe. 

Mama din capul lui Eddie vorbi pe dată, cu vocea la 
fel de severă şi poruncitoare ca a unui agent de 
circulaţie: Să nu cumva să îndrăzneşti, Eddie! Să nu- 
ndrăzneşti! Apa la picioare, asta-i o cale - una dintre 


miile de căi - pe care încep răcelile, iar răcelile duc la 
pneumonie, aşa că să nu care cumva să faci una ca asta! 

Bill şi Ben se aşezaseră pe mal şi îşi scoteau tenişii şi 
ciorapii. Ben îşi sufleca plin de ifose pantalonii. Bill se 
uită la Eddie. Ochii-i erau limpezi şi calzi, înţelegători. 
Eddie fu sigur dintr-o dată că Bill Barosanul ştia exact la 
ce se gândise şi i se făcu ruşine. 

— V-v-vii? 

— Da, sigur, murmură Eddie. 

Se aşeză pe țărm şi se descălţă, în timp ce maică-sa-i 
zdrăngănea în cap... Dar vocea ei devenea tot mai 
îndepărtată şi cu ecou, observă el uşurat, ca şi cum 
cineva i-ar fi agăţat bluza la spate cu un cârlig mare de 
pescuit, iar acum o trăgea cu lanseta mai departe de el, 
printr-un coridor foarte lung. 


3 


Era una dintre zilele acelea de vară perfecte pe care, 
într-o lume unde totul fuge şi zboară, nu le uiţi 
niciodată. O adiere blândă ţinea la distanţă majoritatea 
ţânţarilor şi a muştelor. Cerul era de un albastru-viu, 
strălucitor. Temperatura înregistra puţin peste douăzeci 
şi cinci de grade Celsius. Păsărelele cântau şi îşi vedeau 
de treburile lor păsăreşti prin tufişuri şi copacii mijlocii. 
Eddie trebui să-şi folosească o dată inhalatorul, după 
care pieptul i se uşură, iar beregata păru că i se dilată 
ca prin minune până la proporţiile unei autostrăzi. 
Petrecu restul dimineţii cu butelia uitată în buzunarul de 
la spate. 

Ben Hanscom, care păruse atât de timid şi nesigur în 
ajun, deveni un general plin de încredere în sine de 
îndată ce se implică pe de-a-ntregul în construirea 
propriu-zisă a digului. Din când în când se urca pe mal şi 
stătea acolo cu mâinile pline de noroi proptite în şolduri, 
privind cum avansa lucrarea şi mormăind în sinea sa. 
Uneori îşi trecea câte o mână prin păr, iar pe la 
ceasurile unsprezece acesta îi stătea zburlit ca nişte ţepi 


trăsniţi, comici. 

La început, Eddie simţi o anume nesiguranţă, apoi un 
fior de încântare, şi în cele din urmă o senzaţie cu totul 
nouă - una care era în acelaşi timp bizară, covârşitoare 
şi plină de însufleţire. Era un sentiment atât de străin 
stării sale de spirit obişnuite, încât n-a fost în stare să-i 
atribuie un nume decât seara, culcat în pat cu ochii în 
tavan, trecând în revistă întreaga zi. Putere. Asta era 
ceea ce simţise. Putere. Avea să meargă, pe toţi sfinţii, 
şi avea să meargă mai bine decât visaseră el şi Bill - şi 
poate Ben însuşi - c-o să se poată. 

Il vedea şi pe Bill implicându-se - la început doar 
puţin, rumegând încă cine ştie ce i-o fi umblat prin 
minte, iar apoi, pas cu pas, lăsându-se absorbit cu totul. 
O dată sau de două ori îl bătu pe Ben pe umărul său 
cărnos şi-i spuse că era un tip incredibil. Ben roşi de 
plăcere de fiecare dată. 

Ben le ceru lui Eddie şi lui Bill să pună una din 
scânduri peste matcă şi s-o ţină în timp ce el folosea 
barosul ca s-o înfigă în albia râului. 

— Uite - a intrat, da’ trebuie s-o ţineţi, altfel curentul 
o s-o smulgă ca pe-o nimica toată, îi spuse el lui Eddie. 

Aşa că Eddie rămase în mijlocul apei ca să ţină 
scândura, în timp ce apa se revărsa pe deasupra, 
transformându-i mâinile în două stele de mare 
unduitoare. 

Ben şi Bill amplasară o a doua scândură la doi coţi 
mai în aval faţă de prima. Ben lovi din nou cu barosul ca 
să o fixeze, iar Bill o ţinu în timp ce Ben începu să umple 
spaţiul dintre cele două scânduri cu pământ nisipos din 
mal. Mai întâi nu făcu decât să se reverse pe după 
capetele scândurilor, sub formă de noroi grunjos, iar 
Eddie crezu că n-o să ţină deloc, dar când Ben începu să 
adauge pietre şi nămol din matca râului, norii de 
umplutură scăpată prinseră să scadă. În nici douăzeci de 
minute crease un canal compact de pământ şi pietre 
între cele două scânduri de la mijlocul râului. Lui Eddie i 


se părea o iluzie optică. 

— Dacă am avea ciment adevărat în loc de noroi şi 
pietroaie... Ăştia ar trebui să mute tot oraşul... Până în 
partea dinspre Old Cape, pe la mijlocul săptămânii 
viitoare, spuse Ben, aruncând în sfârşit lopata deoparte 
şi aşezându-se pe mal să-şi recapete suflul. 

Bill şi Eddie râseră, iar Ben rânji la ei. Când rânjea, 
pe trăsăturile feţei i se aşternea expresia bărbatului 
chipeş ce avea să devină. Apa începuse de acum să se 
adune înapoia scândurii de sus. 

Eddie întrebă ce vor face cu apa care scăpa pe de 
lături. 

— Las-o să curgă. Nu contează. 

— Nu contează? 

— Nt. 

— De ce? 

— Nu pot să-ţi explic exact. Trebuie să laşi apa să mai 
şi curgă. 

— De unde ştii? 

Ben ridică din umeri. Ştiu şi gata, spunea gestul, iar 
Eddie tăcu. 

După ce se odihni, Ben luă o a treia scândură - cea 
mai groasă dintre cele patru sau cinci pe care le cărase 
cu multă trudă prin tot oraşul până pe Maidan - şi o 
propti cu grijă în scândură din aval, fixând bine un capăt 
în matcă şi potrivindu-l pe celălalt în scândura pe care o 
ținuse Bill, alcătuind astfel propteaua pe care o 
reprezentase în micul său desen de cu o zi înainte. 

— În regulă, spuse el, dându-se înapoi; le zâmbi. 
Acum ar trebui să-i puteţi da drumul, băieţi. Umplutura 
dintre scânduri va suporta cea mai mare parte din 
presiunea apei. Restul îi revine proptelei. 

— N-o s-o ia apa? întrebă Eddie. 

— Nt. Apa doar o s-o-mpingă şi mai adânc. 

— Şi dacă ai g-gr-greşit cu ceva, o s-s-să te 0-0-0- 
morâm, îl ameninţă Bill. 

— Corect, încuviinţă Ben, pe un ton prietenos. 


Bill şi Eddie păşiră înapoi. Cele două scânduri care 
formau baza stăvilarului pârâiră un pic, se înclinară un 
strop... Şi atâta tot. 

— Că-ca-m-aş! exclamă Eddie, excitat. 

— E g-gr-ozav, spuse Bill, surâzând. 

— Mda, făcu şi Ben. Hai să mâncăm. 


4 


Se aşezară pe mal şi mâncară fără să vorbească prea 
mult, privind apa ce se strângea mai sus de dig şi se 
prelingea pe după capetele planşelor. Afectaseră deja 
geografia ţărmurilor, constată Eddie: curentul deviat 
tăia în ele scobituri dantelate. Sub ochii lui, noul curs al 
râului mânca pe dedesubt malul opus îndeajuns ca să 
provoace o mică avalanşă. 

În amonte de stăvilar, apa forma un iaz aproximativ 
circular, iar într-un loc inundă de-a binelea malul. 
Pârâiaşe strălucitoare, cu reflexii vii, şiroiau prin iarbă 
şi lăstăriş. Eddie începu să-şi dea seama de lucrul pe 
care Ben îl ştiuse de la bun început: digul era deja 
construit. Spațiile dintre scânduri şi ţărmuri îndeplineau 
rolul de vane. Ben nu fusese în stare să-i spună asta lui 
Eddie, pentru că nu cunoştea cuvântul. Deasupra 
scândurilor, râul căpătase o înfăţişare umflată. Şipotul 
apei puţin adânci ce-şi bolborosea drumul peste 
bolovani şi pietriş încetase; toate pietrele din amonte de 
dig erau cufundate în apă. Din când în când, tot mai 
mult pământ şi noroi, muşcat de curentul din ce în ce 
mai larg, cădea în apă plescăind. 

În aval de stăvilar, cursul râului era aproape gol; fire 
subţiri şerpuiau neobosite prin mijloc, dar cam asta era 
tot. Pietre care zăcuseră pe fundul apei Dumnezeu ştie 
câtă vreme se uscau acum la soare. Eddie privi cu 
mirare pietrele acelea în curs de uscare... Şi avu un 
simţământ ciudat. Ei o făcuseră. Fi. Văzu o broască 
ţopăind printre ele şi îşi spuse că poate domnul Broscoi 
se întreba unde s-o fi dus apa. Eddie râse zgomotos. 


Ben îşi strângea ordonat ambalajele goale în geanta 
de mâncare pe care o adusese cu el. Atât Eddie, cât şi 
Bill fuseseră uluiţi de mărimea gustării pe care Ben o 
aşternuse cu eficienţă practică: două tartine cu şuncă, 
un sandviş cu ceapă, un ou răscopt (inclusiv un dram de 
sare înfăşurată într-o bucăţică de hârtie ceruită), două 
calupuri de smochine, trei fursecuri uriaşe cu ciocolată 
şi un covrig. 

— Ce-a zis mămică-ta când a văzut cât de rău te 
zdreliseşi? îl întrebă Eddie. 

— Hmmmm? ridică Ben privirea dinspre heleşteul tot 
mai larg din susul digului, râgâind politicos în dosul 
palmei. A! Ei bine, ştiam că ieri după-amiază făcea 
piaţa, aşa c-am reuşit să ajung înaintea ei acasă. Am 
făcut o baie şi m-am spălat pe cap. Pe urmă am aruncat 
blugii şi cămaşa pe care le-avusesem pe mine. Nu ştiu 
dac-o să se prindă c-au dispărut sau nu. Cămaşa poate 
că nu, am o grămadă de cămăşi, da' se pare c-o să 
trebuiască să-mi cumpăr o pereche nouă de blugi 
înainte de-a începe să-şi bage nasul prin sertarele mele. 

Gândul de-a arunca banii pe un articol atât de 
neesenţial aşternu o umbră trecătoare peste chipul lui 
Ben. 

— C-c-cum a rămas cu vâ-vâ-nătăile pe ca-care le- 
aveai? 

— l-am spus că mă bucurase aşa de tare încheierea 
scolii, încât am ieşit pe uşă-n fugă şi-am căzut pe scări, 
explică Ben şi se arătă puţin surprins şi întristat când 
Eddie şi Bill izbucniră în râs. 

Bill, care mesteca o bucată din prăjitura oribilă făcută 
de mama sa, scuipă un jet cafeniu de firimituri şi îl 
apucă un acces de tuse. Eddie, continuând să urle, îl 
pocni în spinare. 

— Păi, aproape c-am căzut pe scări, continuă Ben. 
Doar că din cauză că m-a împins Victor Criss, nu fiindcă 
aş fi fugit. 

— Mie mi-ar fi ca-cald ca la o că-că-milă-ntr-o că- 


cămaşă gr-gr-groasă ca aia, spuse Bill, terminându-şi 
ultimul dumicat de prăjitură. 

Ben ezită. O clipă, păru că nu va spune nimic. 

— Sunt mai bune când eşti gras, zise el într-un târziu. 
Cămăşile groase, vreau să zic. 

— Din cauza burdihanului? întrebă Eddie. 

Bill strâmbă din nas. 

— Din cauza ţâ-ţâ-ţă... 

— Da a ţâţelor. Şi ce-i cu-asta? 

— Da, făcu şi Bill moale. Ce-ce-i cu asta? 

Urmă un moment de tăcere stingheră, după care 
Eddie spuse: 

— Uite ce neagră se face apa când se scurge pe lângă 
stăvilar. 

— Oh, fir-ar a dracu'! sări Ben în picioare. Curentul 
smulge umplutura! Măi să fie, bine era dacă aveam 
ciment! 

Avaria fu remediată rapid, dar chiar şi Eddie putea să 
vadă ce s-ar fi întâmplat dacă nu era acolo cineva care 
să toarne aproape permanent umplutură proaspătă: 
eroziunea avea să sfârşească prin a răsturna planşa din 
amonte peste cea din aval, şi totul se dărâma. 

— Putem înălța capetele, spuse Ben. Asta n-o să 
oprească eroziunea, dar o va încetini. 

— Dacă folosim nisip şi noroi, n-o să le ia apa? întrebă 
Eddie. 

— O să punem bucăţi de pământ. 

Bill dădu din cap, zâmbi şi făcu un semn de aprobare 
cu degetul mare şi arătătorul mâinii drepte. 

— Hai să-i d-dă-dăm bătaie. Eu o-o sss-ă le sap şi t-tu- 
mi a-a-răţi un’ să l-le pu-pun, Big Ben. 

Din spatele lor, o voce veselă şi ascuţită strigă: 

— Sfinte  Sisoie, careva puse bazinul de-not pe 
Maidan, cu păru' de la buric cu tot! 

Eddie se răsuci, observându-l pe Ben cum se crispa la 
auzul vocii străine, cum i se subţiau buzele. In picioare, 
mai sus de ei, în amontele râului, pe cărarea pe care o 


traversase Ben în ajun, se aflau Richie Tozier şi Stanley 
Uris. 

Richie cobori ţopăind până lângă apă, îl privi pe Ben 
cu oarecare interes, apoi îl ciupi pe Eddie de obraz. 

— Nu face asta! Nu pot să te sufăr, Richie. 

— A, ba mori de plăcere, Eds, aruncă Richie, radios. 
Deci, ce zici? Ai ceva chicuri bune pe ziua de azi, sau 
ce? 


5 


Cei cinci încetară lucrul pe la ora patru. Se aşezară 
mai sus pe mal - locul unde Bill, Ben şi Eddie luaseră 
gustarea se afla acum sub apă - şi îşi priviră opera. Până 
şi lui Ben îi venea cam greu să-şi creadă ochilor. Avea 
un sentiment de împlinire obosită amestecată cu frică 
stânjenitoare. Se pomeni gândindu-se la Fantasia lui 
Walt Disney din 1940, la felul cum Mickey Mouse fusese 
destul de priceput cât să pună măturile în mişcare... Dar 
nu atât ca să le mai şi oprească. 

— Mă fut că nu-mi vine să cred, şopti încetişor Richie 
Tozier şi îşi împinse ochelarii mai sus pe nas. 

Eddie îi aruncă o privire, dar acum Richie nu-şi făcea 
niciun număr al lui, faţa îi era gânditoare, aproape 
solemnă. 

De cealaltă parte a apei, unde solul mai întâi se înălța, 
pentru ca apoi să se încline într-o pantă blândă, 
creaseră o mică şi nouă mlaştină. Ferigi şi tufişuri de 
ilice ieşeau din treizeci de centimetri de apă. Chiar în 
timp ce stăteau acolo puteau vedea balta expulzând 
pseudopode noi, răspândindu-se constant spre apus. 
Dincolo de stăvilar, Kenduskeagul, puţin adânc şi 
inofensiv nu mai departe de zorii aceleiaşi zile, devenise 
o fâşie neclintită de apă umflată. 

Pe la ora două, iazul tot mai întins de dincolo de dig 
înghiţise atât de mult din maluri, încât scurgerile 
crescuseră până aproape de mărimea unor râuri în sine. 
Toată lumea în afară de Ben plecase într-o expediţie de 


urgenţă la groapa cu gunoi a oraşului, să aducă 
materiale noi. Ben rămăsese pe loc, cârpind metodic 
spărturile. Căutătorii prin gunoaie reveniseră nu numai 
cu scânduri, dar şi cu patru anvelope tocite, cu portiera 
ruginită a unui Hudson Horet 1949 şi cu o bucată mare 
de panou din tablă ondulată. Sub conducerea lui Ben, 
construiseră pe lângă stăvilarul iniţial două aripi, 
blocând din nou scurgerea apei pe de lături - şi, cu 
aripile trase înapoi sub un anume unghi construit 
împotriva curentului, digul ajunse să funcţioneze chiar 
mai bine decât la început. 

— Îl pupă mă-sa rece pe bulangiu, comentă Richie. 
Eşti un geniu, băiatu' 

Ben zâmbi: 

— N-a fost mare lucru. 

— Am nişte ţigări Winston, anunţă Richie. Cine vrea 
una? 

Scoase din buzunarul pantalonilor pachetul roşu-cu- 
alb boţit şi îl întinse celor din jur. Eddie, gândindu-se ce 
iad va ieşi din astma lui la o ţigară, refuză. Stan refuză 
şi el. Richie scoase un plic de chibrituri cu cuvintele 
„ROI-TAN” pe copertă şi aprinse mai întâi ţigara lui Ben, 
apoi pe a lui Bill. Era pe cale să şi-o aprindă şi pe a sa, 
când Bill îi suflă flacăra. 

— Mersi nespus, Denbrough,  pişăciosule, spuse 
Richie. 

Bill zâmbi a scuză. 

— Tr-tr-trrrei pe-un chi-chi-brit. A-a-duce ghi-ghinion. 

— Ghinion aţi avut voi, gagiilor, când v-aţi născut, 
spuse Richie şi îşi aprinse ţigara cu un alt chibrit. 

Se întinse pe pământ cu braţele sub cap. Ţigara i se 
itea în sus dintre dinţi. 

— Winston are gust bun, cum ar trebui să aibă orice 
ţigară. 

Întoarse puţin capul şi-i făcu cu ochiul lui Eddie: 

— N-am dreptate, Eds? 

Eddie observă că Ben îl privea pe Richie cu un 


amestec de uimire, admiraţie şi îngrijorare. Îl înţelegea 
prea bine. Pe Richie Tozier îl cunoştea de patru ani şi 
încă nu putea pricepe ce anume avea Richie în cap. Ştia 
că Richie primea pe temele de şcoală numai zece şi 
nouă, dar mai ştia că Richie lua cu regularitate şapte şi 
şase la purtare. Taică-său îl ciufulea de-a binelea pe 
chestia asta, maică-sa plângea pur şi simplu de fiecare 
dată când Richie aducea acasă notele proaste la 
conduită, iar Richie jura că o să se îndrepte, şi poate 
chiar o făcea... Timp de un trimestru sau două. Necazul 
cu Richie era că nu putea sta locului mai mult de un 
minut şi nu-şi putea ţine gura nicio secundă. Aici pe 
Maidan asta nu-l băga în cine ştie ce belele, dar 
Maidanul nu era ţara unde umblă câini cu covrigi în 
coadă, iar ei nu puteau fi Băieţii Sălbatici mai mult de 
câteva ore în şir - ideea unui Băiat Sălbatic cu 
inhalatorul în buzunar îl făcuse pe Eddie să zâmbească. 
Partea proastă a Maidanului era că întotdeauna trebuia 
să pleci de acolo. Afară, în lumea largă, palavrele lui 
Richie îl băgau mereu la apă - cu adulţii, ceea ce nu era 
bine, şi cu tipi de teapa lui Henry Bowers, ceea ce era şi 
mai rău. 

Intrarea pe care şi-o făcuse nu de mult era un 
exemplu perfect. Ben Hanscom abia dacă deschisese 
gura să spună salut, când Richie îi şi căzuse în genunchi 
la picioare, începuse apoi o serie de salamalecuri 
gigantice, cu braţele întinse, cu mâinile făcând pleosc 
pe malul noroios la fiecare nouă plecăciune. În acelaşi 
timp, începuse să vorbească folosind una dintre Vocile 
lui. 

Richie avea cam o duzină de Voci diferite. Ambiţia sa, 
îi spusese el lui Eddie într-o după-amiază ploioasă când 
se aflau amândoi în odăiţa cu căpriori de deasupra 
garajului familiei Kaspbrak, citind benzi desenate cu 
Little Lulu, era să devină cel mai mare ventriloc din 
lume. Avea să ajungă mai mare şi decât Edgar Bergen, 
zicea el, şi va fi în The Ed Sullivan Show în fiecare 


săptămână. Eddie îi admirase această ambiţie, dar 
prevedea unele probleme. Mai întâi, toate Vocile lui 
Richie sunau al dracului de asemănător cu Richie 
Tozier. Asta nu însemna că Richie nu putea fi teribil de 
nostim din când în când; sigur că putea fi. Când era 
vorba de energii verbale şi băşini sonore, terminologia 
lui Richie era Aceeaşi: o numea A Trage Una Bună şi 
Trăgea Unele Bune de ambele soiuri frecvent... De 
obicei însă, în companii nepotrivite. In al doilea rând, 
când Richie o dădea pe ventrilocvism, i se mişcau 
buzele. Şi nu doar puţin, la emiterea sunetelor „p” şi 
„b”, ci foarte mult şi pe toate sunetele. În al treilea rând, 
când Richie spunea că-şi va arunca Vocea, de obicei n- 
ajungea prea departe. Majoritatea prietenilor erau prea 
amabili - sau prea ameţiţi de farmecul lui Richie, uneori 
încântător, cel mai adesea extenuant - ca să-i 
pomenească aceste mici lipsuri. 

Bătând mătănii frecvente în faţa uimitului şi jenatului 
Ben Hanscom, Richie vorbea în ceea ce numea el Vocea 
Negrului Jim. 

— Fi'ş al naibii, zău că-i Clăiţă Calhoun! ţipă Richie. 
Să nu cădeţ' pe mine, Nene Calhoun, conaşule! Zău c-o 
să mă faceţi chisăliţă, fi'ş al naibii! Trii su-de livre dă 
cărniţă dă purcel, ob'şopt dă deşte dă la o ţâţă la alta. 
Clăiţă miroase tocmai ca o balegă de panteră. Las’ c-o 
să vă-ndrum io pa un’ s-o luat’, Nene Clăiţă, conaşule. 
Mi-s bun la-ndrumatelea! Numa’ să nu picaţ' cumvaşilea 
pă băiatu' negru ici-şa dă faţă! 

— N-nu-ţi face gr-grrr-iji, spuse Bill. Nu-i de-decât R- 
RR-Richie. E so-so-sonat. 

Richie sări în picioare. 

— Te-am auzit, Denbrough. Fă bine şi lasă-mă-n pace, 
sau îi dau lui Clăiţă un brânci peste tine. 

— Pa-pa-partea cea m-mm-mmmai bună din tine a cu- 
cu-curs pe pi-pi-cioru' lu’ ta-tac-tu, spuse Bill. 

— Just, replică Richie, da' ia uite ce multă materie de 
soi a rămas. Ce mai faci, Clăiţă? Richie Tozier mi-s pe 


nume, treaba mea sunt Voci şi Glume. 

Işi repezi mâna înainte. Complet derutat, Ben o 
întinse pe-a lui. Richie şi-o trase înapoi. Ben clipi din 
ochi. Înmuindu-se, Richie îi strânse mâna. 

— Pe mine mă cheamă Ben Hanscom, în caz că te 
interesează, se prezentă Ben. 

— Te-am văzut prin şcoală, spuse Richie; întinse un 
braţ spre lacul tot mai mare. Asta trebuie c-a fost ideea 
ta. Pişăcioşii ăştia n-ar fi-n stare să aprindă nişte artificii 
cu un aruncător de flăcări. 

— Vorbeşte în numele tău, Richie, spuse Eddie. 

— O - vrei să spui c-a fost ideea ta, Eds? Iisuse, iartă- 
mă! 

Se prăvăli în faţa lui Eddie şi începu iar să bată 
mătănii nebuneşti. 

— Scoală, gata, mă stropeşti cu noroi! ţipă Eddie. 

Richie sări în picioare pentru a doua oară şi-l ciupi pe 
Eddie de obraz. 

— Lugu, lugu, lugu! exclamă el. 

— Termină, nu pot să sufăr chestia asta! 

— Linişte la galerie, Eds - cine-a făcut digul? 

— B-B-Ben ne-a a-a-rătat, răspunse Bill. 

— Bună treabă. 

Richie se întoarse şi-l descoperi pe Stanley Uris stând 
în spatele lui, cu mâinile în buzunare, privind calm 
spectacolul lui Richie. 

— Asta de-aici e Stan Omu' Uris, îi spuse Richie lui 
Ben. Stan e ovrei. Şi l-a omorât şi pe Hristos. Cel puţin 
aşa mi-a zis Victor Criss într-o zi. De-atunci mă tot ţin 
după Stan. Mi-nchipui că, dacă-i aşa de bătrân, ar trebui 
să ne poată face cinste c-o bere. Just, Stan? 

— Cred că de taică-meu era vorba, spuse Stan cu voce 
joasă şi plăcută, iar asta îi cocoşă pe toţi, inclusiv pe 
Ben. 

Eddie râse până-l apucă ţiuitul şi începură să-i curgă 
lacrimile. 

— Una bună! strigă Richie, zburând prin jur cu 


braţele azvârlite deasupra capului ca un arbitru de 
fotbal semnalând că punctul în plus a fost valabil. Omu” 
A TRAS UNA BUNĂ! Momente ce vor rămâne în istorie! 
Bravo, bravo, bravo! 

— Să trăieşti, îl salută Stan pe Ben, părând că nu-l ia 
deloc în seamă pe Richie. 

— Salut, replică Ben. Am fost colegi de clasă într-a 
doua. Tu erai tipul care... 

— ...Nu zicea niciodată nimic, încheie Stan, zâmbind 
discret. 

— Exact. 

— Stan n-ar zice căcat nici să aibă gura plină, 
interveni Richie. Ceea ce i se întâmplă FREE-cvent - 
bravo-bravo-BRA... 

— Gu-gu-gura, Richie, îl admonestă Bill. 

— Bine, da’ mai întâi tre’ să vă mai zic ceva, oricât nu- 
mi convine. Cred că rămâneţi fără dig. Valea o să se 
inunde, bibicilor. Femeile şi copiii se salvează primii. 

Şi, fără să se ostenească să-şi ridice pantalonii - sau 
măcar să se descalţe - Richie sări în apă şi începu să 
trântească bulgări de pământ la locul lor pe aripa 
apropiată a stăvilarului, unde curentul stăruitor smulgea 
din nou umplutura în şiroaie noroioase. O fâşie de bandă 
adezivă de la Crucea Roşie îi era înfăşurată în jurul 
unuia dintre braţele ochelarilor, iar capătul desprins i se 
bălăngănea pe obraz în timp ce lucra. Bill prinse 
privirea lui Eddie, zâmbi vag şi ridică din umeri. Asta 
era Richie. Putea să te scoată din minţi... Dar era plăcut 
să-l ai prin preajmă. 

Lucrară la dig timp de vreo oră. Richie respectă 
comenzile lui Ben - care redevenise destul de şovăielnic, 
cu încă doi băieţi cărora să le fie general - absolut de 
bunăvoie şi le duse la îndeplinire într-un ritm infernal. 
Odată efectuată fiecare misiune, i se prezenta din nou 
lui Ben pentru noi ordine, executând un salut britanic cu 
dosul mâinii şi pocnindu-şi călcâiele tenişilor uzi. Din 
când în când, începea să-i hărţuiască pe ceilalţi cu una 


din Vocile lui: (Comandantul German, Toodles 
Majordomul Englez, Senatorul Sudist (care suna teribil 
de asemănător cu Foghorn Leghorn şi care, cu trecerea 
timpului, avea să evolueze transformându-se într-un 
personaj numit Colonelul Buford, cel Bălos şi Gângăvit). 
Lucrul nu mergea înainte pur şi simplu; gonea înainte. 
lar acum, când mai era puţin până la ora cinci, în timp 
ce stăteau aşezaţi pe mal să se odihnească, se părea că 
ceea ce spusese Richie era adevărat: îl pupase mă-sa 
rece pe bulangiu. Portiera de maşină, bucata de tablă 
ondulată şi cauciucurile vechi deveniseră stadiul al 
doilea al stăvilarului, proptite de la spate cu o uriaşă 
colină de pământ şi pietre în pantă. Bill, Ben şi Richie 
fumau; Stan se lungise pe spate. Un străin ar fi putut 
crede că doar se uită la cer, dar Eddie ştia el ce ştia. 
Stan privea spre copacii de dincolo de râu, cu ochii în 
patru după vreo pasăre, două, pe care să le poată 
înscrie diseară în caietul său ornitologic. Eddie nu făcea 
decât să şadă cu picioarele încrucişate, simțind o 
oboseală plăcută şi destul de moleşită. In clipa aceea, 
ceilalţi i se păreau a fi cea mai grozavă gaşcă cu care să 
te întovărăşeşti. Se simțeau bine împreună; se potriveau 
de minune unul în conturile celuilalt. Nu îşi putea 
explica mai bine de atât această senzaţie, şi, de vreme 
ce nimic nu părea să aibă nevoie de vreo explicaţie, 
hotări că putea pur şi simplu s-o ia ca atare. 

Îl privi pe Ben, care-şi ţinea stângaci ţigara pe 
jumătate fumată şi scuipa des, ca şi cum nu i-ar fi plăcut 
cine ştie ce gustul. În timp ce Eddie îl privea, Ben strivi 
chiştocul lung şi îl acoperi cu ţărână. 

Ben ridică ochii, îl văzu pe Eddie uitându-se la el şi 
privi în altă parte, jenat. 

Eddie îi aruncă o privire lui Bill şi văzu pe faţa 
acestuia ceva ce nu-i plăcu. Bill se uita peste râu, 
printre copacii şi desişurile de pe malul celălalt, cu ochii 
îngânduraţi şi cenuşii. Expresia aceea meditativă îi 
reapăruse pe chip. Eddie îşi spuse că Bill arăta aproape 


ca un om bântuit de strigoi. 

Parcă citindu-i gândul, Bill îşi roti privirea până la el. 
Eddie zâmbi, dar Bill nu-i întoarse zâmbetul. Stinse 
tigara şi-i privi pe ceilalţi. Până şi Richie se retrăsese în 
tăcerea propriilor lui gânduri, eveniment ce se petrecea 
la fel de rar ca eclipsele de lună. 

Eddie ştia că Bill rareori spunea ceva important dacă 
nu se făcea tăcere deplină, fiindu-i atât de greu să 
vorbească. Şi deodată îşi dori să fi avut ceva de spus sau 
ca Richie să înceapă cu una dintre Vocile sale. Deodată 
fu sigur că Bill avea să deschidă gura şi să spună un 
lucru cumplit, ceva care va schimba totul. Eddie întinse 
mâna, instinctiv, după inhalator, îl trase afară din 
buzunar şi îl apucă strâns. O făcu fără a-şi da măcar 
seama. 

— Po-po' să vă zzz-zic ceva, bă-băieţi? întrebă Bill. 

Îl priviră cu toţii. Trânteşte un banc, Richie! îşi spuse 
Eddie. Trânteşte una, zi o măgărie pe bune, fă-l de 
căcat, puţin îmi pasă, doar să-şi ţină gura. Indiferent 
despre ce-i vorba, nu vreau s-aud, nu vreau să se 
schimbe nimic, nu vreau să mă sperii. 

În minte, un glas tenebros, horcăitor şopti: Îţi bat un 
număr pe zece cenți. 

Eddie se cutremură şi încercă să-şi alunge din gând 
acea voce şi imaginea pe care i-o readusese brusc 
înaintea ochilor: casa de pe Neibolt Street, curtea din 
faţă năpădită de buruieni, florile-soarelui gigantice dând 
din capete în grădina neîngrijită. 

— Ia zi, Bill Barosane, spuse Richie. Care-i treaba? 

Bill deschise gura (mai multă nelinişte în partea 
dinspre Eddie), o închise (binecuvântată uşurare dinspre 
Eddie) şi o redeschise (nelinişte reînnoită). 

— Da-da-da-că r-rr-rrâdeţi, ni-niciodată n-am sssă mai 
v-vv-orbesc cu voi, îi preveni Bill. I-o pr-prrr-prostie, da’ 
jur că nu vă torn go-go-gogoşi. S-sss-a întâmplat de-de- 
de-ade-de-de-vărate-telea. 

— N-o să râdem, spuse Ben şi-i privi pe ceilalţi. Nu-i 


aşa? 

Stan dădu din cap. La fel şi Richie. 

Eddie vru să spună: Ba o să râdem, Billy, o să râdem 
de-o să ne doară burta şi-o să zicem că eşti tăntălău de-a 
binelea, aşa că de ce nu-nchizi tu gurita chiar acum? 
Dar fireşte că nu putu spune nimic de acest fel. La urma 
urmei, ăla era Bill Barosanul. Nu, nu va râde. În viaţa lui 
nu simţise că-i vine mai puţin să râdă. 

Aşa că rămaseră aşezaţi acolo lângă digul pe care Ben 
le arătase cum să îl facă, privind de la chipul lui Bill la 
lacul tot mai întins şi la mlaştina de asemenea tot mai 
lată de dincolo de el, apoi din nou la chipul lui Bill, 
ascultându-l tăcuţi în timp ce le povestea ce i se 
întâmplase când a deschis albumul de fotografii al lui 
George - cum fotografia de şcoală a lui Georgie 
întorsese capul şi-i făcuse cu ochiul, cum sângerase 
cartea când o aruncase cât colo prin odaie. Era un 
recital lung şi dureros, iar, la vremea când se sfârşi, 
chipul lui Bill era roşu şi asudat. Eddie nu-l mai auzise în 
viaţa lui bâlbâindu-se atât de rău. 

În cele din urmă totuşi povestea a fost spusă. Bill privi 
în jur la ceilalţi, atât sfidător, cât şi speriat. Eddie văzu o 
expresie identică pe chipurile lui Ben, Richie şi Stan. 
Era o frică solemnă şi uimită. N-o badijona niciun pic 
incredulitatea. În clipa aceea simţi impulsul să sară în 
picioare şi să strige: Ce istorie tâmpită! Nu crezi o iotă 
din idioțenia asta, nu-i aşa, şi chiar dacă o crezi, nu crezi 
că noi o credem, este? Pozele de şcoală n-au cum să facă 
cu ochiul! Cărţilor nu le poate curge sânge! Ţi-ai pierdut 
minţile, Bill Barosane! 

Dar n-o putea face, pentru că expresia aceea de teamă 
solemnă se citea şi pe faţa lui. N-o vedea, dar putea s-o 
simtă. 

Vino-napoi aciia, puştiule, şopti glasul horcăit. i-o 
sug pe gratis. Vino-napoi aciia! 

Nu, gemu în sinea sa Eddie. Te rog, du-te, nu vreau să 
mă mai gândesc la asta. 


Vino-napoi aciia, puştiule. 

lar acum Eddie văzu altceva - nu pe faţa lui Richie, 
cel puţin aşa crezu el, dar pe ale lui Stan şi Ben cu 
siguranţă. Ştia ce era acel altceva; ştia fiindcă aceeaşi 
expresie se aşternuse şi pe faţa lui. 

Recunoaştere. 

Sug pe gratis. 

Casa de la numărul 29, pe Neibolt Street, imediat 
lângă depourile din Derry. Era veche şi bătută-n 
scânduri, cu veranda scufundându-i-se treptat în 
pământ, cu gazonul prefăcut în câmp sălbatic. O 
tricicletă veche, ruginită şi răsturnată, se ascundea în 
iarba înaltă, din care i se înălța oblic o roată. 

Dar în stânga verandei se afla un loc întins cu iarbă 
tocită de unde se puteau vedea ferestrele murdare ale 
pivniţei încastrate în fundaţia dărăpănată, de cărămidă. 
Într-una dintre aceste ferestre văzuse Eddie Kaspbrak 
pentru întâia oară, cu şase săptămâni în urmă, faţa 
leprosului. 


6 


Sâmbăta, când nu găsea pe nimeni cu care să se 
joace, Eddie mergea adesea la depouri. N-avea niciun 
motiv anume; îi plăcea pur şi simplu să se ducă acolo. 

Pedala pe bicicletă până la Witcham Street, după care 
o tăia către nord-vest de-a lungul Drumului 2 la 
intersecţia acestuia cu Witcham. Seminarul Teologic 
Neibolt Street era amplasat la colţul Drumului 2 cu 
Neibolt, cam la doi kilometri distanţă. O clădire din 
lemn, ponosită, dar îngrijită, cu o cruce mare în vârf şi 
cuvintele „LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE” scrise 
deasupra uşii din faţă, cu litere aurite de o jumătate de 
metru înălţime. Câteodată, sâmbăta, Eddie auzea 
muzică şi glasuri cântând înăuntru. Erau melodii 
religioase, dar, indiferent cine-o fi fost, pianistul părea 
mai degrabă un soi de Jerry Lee Lewis decât un 
muzicant bisericesc. Nici cântecele nu i se păreau lui 


Eddie prea religioase, deşi conţineau o grămadă de 
chestii despre „frumosul Sion” şi despre a fi „spălat în 
sângele mielului” şi „ce mai prieten avem în lisus” Cei 
care cântau păreau că se distrează prea grozav ca să fie 
într-adevăr vorba de o muzică sfântă, după părerea lui 
Eddie. Şi totuşi sunetul muzicii îi plăcea - la fel cum îi 
plăcea să-l audă pe Jerry Lee răcnind Whole Lotta 
Shakin’ Goin’ On. Uneori se oprea o vreme peste drum, 
rezemându-şi bicicleta de un copac şi prefăcându-se că 
citeşte pe iarbă, dar de fapt desfătându-se cu muzica. 

În alte sâmbete, Seminarul Teologic era închis şi 
tăcut, iar el pedala până la depou fără să se oprească, 
spre locul unde Neibolt Street se sfârşea într-o parcare 
cu buruieni crescându-i printre crăpăturile asfaltului. 
Acolo îşi proptea bicicleta de gardul de lemn şi privea 
cum trec trenurile. Sâmbăta circulau o mulţime de 
trenuri. Mama sa îi spunea că pe vremuri puteai lua 
trenul de persoane până la ceea ce pe atunci se numea 
Gara  Neibolt Street, dar trenurile de persoane 
încetaseră să mai treacă pe acolo cam de pe timpul 
Războiului din Coreea. „Dacă te urcai în trenul spre 
nord, ajungeai la Gara Brownsville”, spunea ea, „iar de 
la Brownsville puteai prinde trenul care să te ducă tot 
drumul de-a latul Canadei, dacă aveai poftă, până la 
Oceanul Pacific. Trenul spre sud te ducea la Portland, 
iar de acolo la Boston, şi de la Gara de Sud toată ţara îţi 
aparţinea. Dar trenurile de persoane s-au dus de acum 
pe urmele tramvaielor; pare-se că nimeni nu mai vrea să 
ia trenul când poate foarte bine să sară într-un Ford şi 
să plece. Poate că nici n-ai să călătoreşti vreodată cu 
unul” 

Însă marfarele mari şi lungi continuau să treacă prin 
Derry. Se îndreptau spre sud încărcate cu pulpă 
lemnoasă, hârtie şi cartofi, şi spre nord cu mărfuri 
fabricate pentru oraşele acelea din ţinutul pe care 
locuitorii statului Maine îl numeau uneori Marele Nordic 
- Bangor, Millinocket, Machias, Presque Isle, Houlton. 


Lui Eddie îi plăcea în mod deosebit să se uite la 
transportoarele de maşini, purtându-şi spre nord povara 
de Forduri şi Chevieuri lucitoare. Am să-mi iau într-o zi 
o maşină ca astea, îşi făgăduia el. Ca una din astea sau 
Chiar mai bună. Poate chiar un Cadillac! 

Erau şase linii cu totul, adunându-se în gară ca nişte 
fire de păianjen ce se strâng spre centru: liniile Bangor 
şi Great Northern dinspre nord, Great Southern şi 
Western Maine dinspre apus, Boston şi Maine de la sud 
și Southern Seacoast de la răsărit. 

Într-o zi, cu doi ani în urmă, când Eddie stătea lângă 
linia din urmă şi privea un tren trecând, un lucrător 
feroviar beat aruncase spre el cu o cutie dintr-un vagon 
ce se deplasa încet. Eddie se ferise, sărind înapoi, deşi 
cutia căzuse în zgură la vreo trei metri depărtare, 
înăuntru era ceva, ceva viu care colcăia şi se mişca. 
„Ultima cursă, băieţaş!” strigase lucrătorul beat. 
Scosese dintr-un buzunar al jachetei sale de doc o sticlă 
plată şi cafenie, o săltase în sus, băuse, după care o 
azvârlise şi pe ea în zgură, unde se sfărâmase. Arăta cu 
degetul spre cutie:  „Du-le-acas' la  maicăcta! 
Complimente din partea Liniei-Litoralului-Futu-i-Sudic- 
Spre-Bunăstare!” Se aplecase în afară ca să strige 
aceste ultime cuvinte, în timp ce trenul se îndepărta, 
acum luând viteză, şi într-o clipă de îngrijorare Eddie se 
temuse că va cădea din tren de-a berbeleacul. 

Odată trenul dispărut, Eddie se îndreptă spre cutie şi 
se aplecă prudent asupra ei. li era teamă să se apropie 
prea mult. Vietăţile dinăuntru erau lunecoase şi 
târâtoare. Dacă omul din tren tipa doar că-s pentru el, 
Eddie le-ar fi lăsat bucuros acolo. Dar spusese du-le- 
acas” la maică-ta, şi, la fel ca şi Ben, când cineva spunea 
mămica, Eddie tresărea. 

Dibui o bucată de funie într-una dintre magaziile 
goale şi legă lădiţa pe portbagajul bicicletei. Mama sa 
privise în cutie cu mai multă prudenţă decât Eddie 
însuşi, iar apoi zbierase - dar de plăcere, mai curând 


decât de spaimă. În lădiţă erau patru languste, mari de 
câte două livre, cu cleştii încordaţi. Le prepară pentru 
cină şi se ofuscă peste măsură când Eddie refuză să se 
atingă măcar de una. 

— Ce crezi tu că mănâncă Rockefellerii în seara asta, 
acasă la ei în Bar Harbor? întrebă ea indignată. Ce crezi 
că mănâncă ăia grozavii la Douăzeci-şi-unu şi la 
Restaurantul Sardi's, în New York City? Unt de arahide 
şi tartine cu jeleu? Mănâncă Janguste, Eddie, la fel ca 
noi! Acuma, haide - fă o încercare! 

Dar Eddie nu vru - cel puţin aşa spune mama lui. 
Poate avea dreptate, dar băiatul simţea înlăuntrul său 
mai degrabă că nu putea decât că nu voia. Se tot gândea 
la felul cum mişunau prin ladă şi la ţăcăniturile pe care 
le scoteau cleştii lor. Ea continua să-i spună cât de 
delicioase sunt şi ce mai delicatesă pierde, până începu 
să se sufoce şi trebui să folosească inhalatorul. Abia 
atunci îl lăsă în pace. 

Eddie se retrase în camera sa şi se apucă de citit. 
Mama lui îi telefonă prietenei ei, Eleanor Dunton. 
Eleanor veni în vizită şi amândouă se puseră pe răsfoit 
numere vechi din Photoplay şi Screen Secrets, chicotind 
la rubricile de scandal şi îmbuibându-se cu salată de 
langustă rece. A doua zi dimineaţă, când Eddie se sculă 
să meargă la şcoală, mama lui era încă în pat, sforăind 
sonor şi slobozind vânturi dese ce sunau ca nişte 
semnale lungi şi moi de corn (Trăgea Unele Bune, cum 
ar fi spus Richie). Nu mai rămăsese nimic în castronul 
unde fusese salata de languste, decât câteva cocoloaşe 
micuţe de maioneză. 

Acela a fost ultimul tren de pe linia Southern Seacoast 
văzut vreodată de Eddie, iar când îl întâlni pe domnul 
Braddock, şeful Gării Derry, îl întrebă ce se întâmplase. 

— Dat faliment Compania, spuse domnul Braddock. 
Asta-i tot. Tu nu citeşti ziarele? Se-ntâmplă d-astea pân 
toată ţara. Acuma ia mergi de acilea. Acilea nu-i loc pen’ 
copii. 


După aceea, Eddie începuse să se plimbe uneori de-a 
lungul liniei 4, care fusese cea a Companiei Southern 
Seacoast, ascultând un conductor mental ce intona 
denumiri în capul lui, înşirându-le într-o dulce şi 
monotonă litanie cu accent din Downeast, denumirile 
acelea, numele acelea vrăjite: Camden, Rockland, Bar 
Harbor (pronunțat Baa Haabaa), Wiscasset, Bath, 
Portland, Ogunquit, Bewricks; umbla spre est pe lângă 
linia 4 până obosea, iar bălăriile crescute între traverse 
îl umpleau de tristeţe. Odată ridicase ochii şi văzuse 
pescăruşi (probabil nişte simple păsări bătrâne şi 
îngrăşate la groapa de gunoi, care nu dădeau nicio 
ceapă degerată pe faptul că nu văzuseră în viaţa lor 
oceanul, dar arunci nu se gândise la asta) rotindu-se şi 
tipând deasupra, iar sunetul vocilor lor îl făcuse chiar să 
plângă puţintel. 

Cândva existase o poartă la intrarea în triaj, dar o 
suflase de la locul ei o vântoasă şi nimeni nu se ostenise 
s-o înlocuiască. Eddie venea şi pleca în voie, deşi 
domnul Braddock îl dădea afară dacă îl prindea pe acolo 
(pe el sau pe oricare alt copil, la drept vorbind). Mai 
erau şi şoferi de camion care te luau la goană uneori 
(dar nu prea departe), crezând că dai târcoale doar ca 
să şterpeleşti ceva - ceea ce copiii şi făceau adesea. 

În cea mai mare parte a timpului însă locul era liniştit. 
Avea o gheretă de pază, dar stătea goală, cu geamurile 
sparte de pietre. Incă din 1950 nu mai funcţionase acolo 
un serviciu de securitate cu program complet. Domnul 
Braddock îi gonea pe copii ziua, iar un paznic de noapte 
dădea trei-patru ronduri într-un Studebaker vechi cu un 
far montat lângă fereastra de aerisire, şi atâta tot. 

Totuşi, uneori mai apăreau pe acolo vagabonzi şi 
cerşetori. Dacă îl speria ceva la depou pe Eddie, apoi 
aceştia erau - bărbaţi cu obrajii neraşi, pielea crăpată, 
băşici pe mâini şi bube dulci la gură. Făceau blatul pe 
tren o vreme, pe urmă se dădeau jos o vreme şi stăteau 
prin Derry o vreme, după care săreau într-un alt tren şi 


se duceau altundeva. Unora le lipseau câteva degete. De 
obicei erau beţi şi dornici să ştie dacă nu cumva ai vreo 
ţigară. 

Unul dintre aceştia se târâse într-o zi de sub veranda 
casei de pe Neibolt Street 29 şi se oferise să-i sugă 
puţulica lui Eddie pe douăzeci şi cinci de cenți. Eddie 
dăduse înapoi, cu pielea rece ca gheaţa şi gura uscată 
ca iasca. Una dintre nările haimanalei era complet 
mâncată. Puteai privi drept în fosa roşie şi râioasă. 

— N-am la mine două'ş cinci de cenți, spuse Eddie, 
retrăgându-se către bicicletă. 

— Îţi bat un număr pe zece, croncăni vagabondul, 
înaintând spre el. 

Purta pantaloni vechi din flanelă verde. Puroi galben i 
se usca pe poale. Se descheie la şliţ şi vâri mâna 
înăuntru. Încerca să rânjească. Nasul îi era o oroare 
roşie. 

— N-am... n-am nici zece cenți, spuse Eddie. 

Şi deodată îşi zise în sinea sa: O, Doamne, are lepră! 
Dacă m-atinge, o iau şi eu! Pierzându-şi controlul, o luă 
la fugă. Il auzi pe individ repezindu-se într-o goană 
târşâită pe urmele lui, cu pantofii vechi, legaţi cu sfoară, 
lipăind şi clămpănind peste iarba neîngrijită din jurul 
casei goale. 

— Vino-napoi aciia, puştiule! Te frec pe gratis. Vino- 
napoi aciia! 

Eddie sărise pe bicicletă, cu plămânii ţiuindu-i de 
acum, simţindu-şi beregata îngustându-se cât urechea 
acului. O greutate îi apăsa pieptul. Se lăsă pe pedale şi 
tocmai începu să ia viteză, când una dintre mâinile 
zdrenţărosului lovi portbagajul. Bicicleta se clătină. 
Eddie privi în urmă şi-l văzu pe vagabond alergând pe 
lângă roata din spate (// AJUNGANDU-L!!), cu buzele 
trase de peste cioturile negre ale dinţilor, într-o expresie 
care ar fi putut însemna fie disperare, fie furie. 

În pofida pietrelor ce-i împovărau pieptul, Eddie 
pedalase şi mai repede, aşteptându-se ca mâna cu 


crustă de scabie a haimanalei să i se încleşteze din 
clipă-n clipă pe braţ, smulgându-l din şa şi trântindu-l în 
şanţ, unde Dumnezeu ştia ce avea să i se-ntâmple. Nu 
îndrăznise să privească în jur decât după ce trecuse ca 
fulgerul prin dreptul Seminarului Teologic şi prin 
intersecţia cu Drumul 2. Vagabondul dispăruse. 

Eddie ţinu pentru el cumplita întâmplare timp de 
aproape o săptămână, după care le-o împărtăşi lui 
Richie Tozier şi lui Bill Denbrough, într-o zi când se 
uitau la benzi desenate deasupra garajului. 

— N-avea lepră, tăntălăule, spuse Richie. Avea Sif... 

Eddie îl privise pe Bill să vadă dacă nu cumva Richie îl 
lua la mişto - n-auzise niciodată până atunci de vreo 
boală numită Sift. Suna ca o născocire a lui Richie. 

— Există aşa ceva, Sift, Bill? 

Bill dădu din cap grav. 

— Doar că se zice S-SS-Sif, nu Sift. E pr-prescurtarea 
de la sifilis. 

— Asta ce mai e? 

— l-o boală pe care-o iei cân’ te fuţi, explică Richie. 
Ştii cum e când te fuţi, nu, Eds? 

— Normal, răspunse Eddie. 

Spera că nu roşise. Ştia că, după ce creşti mai mare, 
îţi iese o substanţă din penis când acesta ţi se întăreşte. 
Vincent „Boogers” Taliendo îl pusese la curent cu restul 
problemei, într-o zi la şcoală. Ceea ce faci când te futi, 
conform spuselor lui Boogers, e să-ţi freci scula de burta 
unei fete până se întăreşte (scula ta, nu burta fetei). Pe 
urmă te mai freci niţel până începe „să-ţi vină fioru'“ 
Când Eddie întrebase ce înseamnă asta, Boogers 
clătinase doar din cap într-un mod misterios. Boogers 
spunea că nu poţi descrie în cuvinte această senzaţie, 
dar o recunoşti de cum ţi-a venit. Spunea că o poţi 
exersa în cada de la baie, frecându-ţi scula cu săpun 
Ivoriu (Eddie o încercase şi pe asta, dar singurul fior 
care-i venise fusese, după o vreme, nevoia de a urina). 
Oricum, continuă Boogers, după ce-ţi „venea fiorul”, îţi 


ieşea substanţa aia din penis. Majoritatea copiilor îi 
ziceau smac, spuse Boogers, dar fratele lui mai mare îi 
spusese că termenul cu adevărat ştiinţific era lapţi. lar 
după ce „îţi venea fiorul”, trebuia să-ţi apuci scula şi s-o 
aţinteşti repede astfel ca să-ţi poţi împroşca lapţii în 
buricul fetei, de cum ţâşneau. Pe-acolo îi intrau în burtă 
şi înăuntru se făcea un copil. 

Fetelor le place chestia asta? îl întrebase Eddie pe 
Boogers Taliendo. Căci el, personal, era copleşit. 

Cred că le-o plăcea, replică Boogers, arătând el însuşi 
nelămurit. 

— Acum ciuleşte urechea, Eds, spuse Richie, fiindcă 
mai târziu s-ar putea să urmeze întrebări. Unele femei 
au boala asta. Şi unii bărbaţi, da' mai mult femeile. 
Omu' poate s-o ia de la femeie... 

— Sau de la alt ti-ti-tip dacă-s po-po-popo-popo-nari, 
adăugă Bill. 

— Just. Important e că iei Sifu’ dacă te cordeşti cu 
cineva care deja-l are. 

— Şi ce-ţi face? 

— Te face să putrezeşti, spuse Richie cu simplitate. 

Eddie se holbă la el, îngrozit. 

— E nasol, ştiu, da-i adevărat, continuă Richie. Nasul 
e primul care ţi se duce. La unii care au Sif, le cade 
nasul de pe faţă. Pe urmă, scula. 

— Te-te-te ro-ro-rog, îl imploră Bill. Tocmai am mâ- 
mâ-mâncat. 

— Hei, omule, asta-i ştiinţă, spuse Richie. 

— Şi care-i diferenţa între lepră şi Sif? întrebă Eddie. 

— Lepra n-o iei când te fuţi, răspunse prompt Richie, 
iar apoi izbucni într-un ropot de râs care-i lăsă atât pe 
Bill, cât şi pe Eddie complet derutaţi. 


7 


Ca urmare a acelei zile, casa de pe Neibolt Street 29 
căpătase în imaginaţia lui Eddie un soi de aură. Când se 
uita la curtea ei năpădită de buruieni, la veranda năruită 


şi la scândurile bătute-n cuie peste ferestre, simţea că 
pune stăpânire pe el o fascinaţie nesănătoasă. Şi, în 
urmă cu şase săptămâni, îşi parcase bicicleta pe 
acostamentul prunduit al străzii (trotuarul se sfârşea cu 
patru case mai încolo) şi traversase peluza spre veranda 
casei. 

Inima îi bătea să-i spargă pieptul, iar în gură îi 
apăruse iarăşi gustul acela uscat - ascultând relatarea 
lui Bill despre înfiorătoarea fotografie, ştiu că ceea ce 
simţise la apropierea de acea casă era cam acelaşi lucru 
pe care-l simţise Bill intrând în camera lui George. Nu 
se simţea în deplinătatea controlului asupra propriilor 
lui simţuri. Se simţea impins. 

Parcă nici nu i s-ar fi mişcat picioarele; în loc de asta, 
casa însăşi, melancolică şi tăcută, părea să se tragă mai 
aproape de locul unde stătea el. 

Vag, auzi un motor diesel în triaj - duduitul, şi 
trosnetul de lichid metalic al tampoanelor cuplându-se. 
Trăgeau nişte vagoane pe linia moartă şi alegeau altele. 
Se forma un tren. 

Mâna lui Eddie apucă inhalatorul, dar, curios, astma 
nu i se declanşă ca în ziua când fugise de vagabondul cu 
nasul putred. Nu-l stăpânea decât senzaţia aceea de a 
sta încremenit şi de a privi casa lunecând constant către 
el, ca pe nişte şine ascunse. Eddie se uită sub verandă. 
Acolo nu era nimeni. Nu-l surprindea cu adevărat. Se 
afla în toiul primăverii, iar haimanalele apăreau în Derry 
cel mai adesea între sfârşitul lui septembrie şi începutul 
lui noiembrie. În perioada acelor circa şase săptămâni, 
cine voia se putea alege cu o zi-muncă pe vreuna dintre 
fermele de la periferie, dacă arăta măcar pe jumătate 
decent. Erau de cules cartofi şi mere, parapete de legat 
cu sârmă, acoperişuri de hambare şi şoproane care 
aveau nevoie de petice înainte de sosirea lunii 
decembrie, cu şuieratul ei iernatic. 

Niciun vagabond sub verandă, dar belşug de semne 
că fuseseră pe acolo. Cutii de bere goale, sticle de bere 


goale, sticle de rachiu goale. O pătură scorţoasă de atât 
praf zăcea rezemată de fundaţia din cărămizi, ca un 
câine mort. Se mai vedeau grămezi de ziare mototolite 
şi un pantof vechi, şi mirosea a gunoi. Pe jos erau 
aşternute straturi groase de frunze moarte. 

Fără a vrea s-o facă, dar incapabil să se stăpânească, 
Eddie se târi sub verandă. Acum îşi putea simţi bătăile 
inimii bubuindu-i în ţeastă, azvârlindu-i dinaintea ochilor 
pete de lumină albă. 

Dedesubt duhoarea era şi mai rea - trăscău, sudoare 
şi miasma frunzelor descompuse. Cele mai vechi nici 
măcar nu foşniră sub mâini şi genunchi. Acestea, 
împreună cu ziarele vechi, nu făcură decât să ofteze. 

Sunt un bagabont, gândi Eddie incoerent. Sunt un 
bagabont şi fac blatu’ pe tren. Asta fac. Bani n-am, casă 
n-am, da’ am o sticlă, ş-un dolar, ş-un culcuş. Culeg 
mere săptămâna asta şi cartofi cea viitoare şi cân’ geru- 
ngheaţă ţărâna ca banii-ntr-un seif de bancă, păi 
atuncea săr într-un vagon cu miros de sfeclă de zahăr, 
am să şed în colţ şi-am să trag peste mine neşte fân 
dacă se află şi am să beu un strop la măndelu” şi-am så- 
mbuc o bucăturică la măndelu' şi mai curând ori mai 
târziu o s-ajung la Portland sau la Beantown şi, dacă nu 
mă cafteşte careva carici de la paza feroviară, am să săr 
în vreunu' din vagoanele-ălea 'Bama Star şi am s-o iau 
spre sud şi când ajung acolo o să culeg lămăi, sau chitre, 
sau portocale. Şi, dacă mă dă afară, o să fac şosele să 
facă paşi pe ele turiştii. Pe toți dracii, am mai făcut-o ṣi- 
al' dată, nu că da? Nu mi-s decât un bagabont bătrân şi 
fără nime-n lume, n-am un ban, n-am o casă, da un lucru 
tot am: am o boală care mă mâncă de viu. Pielea-mi 
crapă, dinţii-mi cad, şi ştii ceva? Po’ să mă simţ cum mă 
stric ca un măr de se moaie, po’ s-o simt cum se- 
ntâmplă, cum mă mâncă dinăuntru spre afară, cum mă 
mâncă, mâncă, mâncă. 

Eddie trase deoparte pătura ţeapănă, apucând-o 
delicat între degetul mare şi arătător, cu o strâmbătură 


provocată de senzaţia de îngălare. Una dintre ferestrele 
acelea joase de la pivniţă se afla imediat în spatele 
păturii, cu un ochi spart, iar celălalt opac de jeg. Se 
aplecă spre ea, acum simțindu-se aproape hipnotizat. Se 
aplecă mai aproape de fereastră, mai aproape de 
întunericul beciului, inspirând acel miros al vechimii, al 
mucegaiului şi putreziciunii uscate, tot mai aproape de 
beznă, şi cu siguranţă că leprosul l-ar fi prins dacă 
astmei nu-i venea să lovească exact în acel moment. li 
înhăţă plămânii cu o forţă nedureroasă, dar totuşi 
înspăimântătoare; răsuflarea lui Eddie dobândi de 
îndată tonalitatea cea familiară şi atât de detestată. 

Se trase înapoi, şi în acel moment apăru faţa. Sosirea 
ei a fost atât de bruscă, atât de surprinzătoare (şi totuşi, 
în acelaşi timp, atât de previzibilă), că Eddie n-ar fi 
putut să ţipe nici dacă nu avea un atac de astmă. Ochii i 
se bulbucară. Gura i se crăpă întredeschisă. Nu era 
haimanaua cu nasul descompus, dar existau unele 
asemănări. Asemănări cumplite. Şi totuşi... Arătarea 
aceea nu putea fi un om. Nimic nu putea să fie atât de 
putrezit, şi totuşi să rămână în viaţă. 

Pielea frunţii îi era complet despicată. Osul alb, învelit 
într-o membrană de mucozităţi, se ivea prin crăpătură 
ca lentila unui reflector greţos. Nasul era o punte de 
zgârci crud deasupra a două canale roşii căscate. Un 
ochi era de un albastru vesel. Cealaltă orbită era 
umplută cu o masă de ţesut spongios brun-negricios. 
Buza de jos a leprosului atârna ca o bucală de ficat. Sus 
nici nu mai avea buză; dinţii îi ieşeau din gură într-un 
inel rânjit. 

Aruncă o mână prin ochiul de geam spart. Pe cealaltă 
o azvârli prin sticla murdară din stânga, spărgând-o. 
Mâinile încleştate, hrăpăreţe, îi viermuiau de ulceraţii. 
Pe ele gândaci grăbiţi mişunau încoace şi încolo. 

Piuind sufocat, Eddie se târî de-a-ndăratelea. Aproape 
că nu putea să mai respire. Inima îi era o maşinărie care 
o luase razna-n piept. Leprosul părea că poartă resturile 


zdrenţuite ale vreunui ciudat costum argintiu. Vietăţi îi 
colcăiau printre laţele de păr brunet. 

— Vrei să-ţi sug puţulica, Eddie? horcăi apariţia, 
rânjind cu rămăşiţele-i de gură. Fredonă: Bobby-o suge 
pe-o para şi ţi-o face când oi vrea, cinşpe cenți de ţi-o 
plăcea. 

li făcu cu ochiul: 

— Adică eu, Eddie - Bob Gray. lar acum, că am făcut 
cunoştinţă cum se cuvine... 

O mână i se prăvăli pe umărul drept al lui Eddie. 
Băiatul zbieră subţirel. 

— Nu-i nimica, spuse leprosul, iar Eddie văzu cu 
groază, ca prin vis, că se târa afară pe fereastră. 

Scutul osos dinapoia frunţii jupuite rupse stinghia 
îngustă de lemn dintre cele două ochiuri de geam. 
Mâinile-i scărmănau pământul plin de frunze putrede. 
Umerii argintii ai costumului... Salopetă... Ce-o fi fost... 
începură să se îndese prin deschizătură. Acel unic ochi 
albastru şi arzător nu se desprindea o clipă de faţa lui 
Eddie. 

— Uite-acuma vin, Eddie, nu-i nimica, croncăni 
arătarea. O să-ţi placă aicea jos cu noi. Unii dintre 
prietenii tăi sunt aici. 

Mâna i se întinse din nou, iar undeva într-un colţ al 
minţii sale zbierânde, înnebunite de panică, Eddie fu 
convins, îngheţat deodată, că, dacă făptura aceea îl 
atingea pe piele, va începe şi el să putrezească. Gândul 
îi frânse paralizia. Se târî îndărăt pe palme şi genunchi, 
apoi se întoarse şi se repezi către celălalt capăt al 
verandei. Razele soarelui, căzând în fascicule înguste şi 
prăfuite prin crăpăturile dintre scândurile verandei, îi 
îmbătrâneau faţa clipă cu clipă, împingea cu capul prin 
pânze de păianjen pline de praf ce i se agăţau în păr. 
Privi înapoi peste umăr şi văzu că leprosul ieşise pe 
jumătate. 

— Nu-ţi ajută la nimic fuga, Eddie, strigă. 

Eddie ajunsese în capătul tunelului. Acolo se afla un 


panou cu incrustaţii. Soarele răzbătea prin el, 
întipărindu-i diamante de lumină pe obraji şi pe frunte. 
Înclină capul şi se năpusti prin ele fără nicio ezitare, 
smulgând întregul paravan cu un țipăt de cuie ruginite. 
Dincolo creştea un hăţiş de trandafiri, iar Eddie îşi croi 
drum prin rugi, ridicându-se totodată în picioare, fără a 
simţi spinii ce-i zgâriau crestături superficiale de-a 
lungul braţelor, pe obraji şi pe gât. 

Se întoarse şi porni de-a-ndăratelea cu genunchii moi, 
scoţându-şi inhalatorul din buzunar şi apăsând pe 
trăgaci. Sigur se întâmplase cu adevărat? Nu cumva se 
gândise la vagabondul ăla, iar mintea sa... Mă rog, pur 
şi simplu 

(dăduse un spectacol) 

îi proiectase un film, un film de groază? Ca unul dintre 
filmele acelea de la matineu, sâmbăta, cu Frankenstein 
şi Omul-lup, pe care le vedea uneori la „Bijou” sau la 
„Gem” ori la „Aladdin” Sigur, asta era tot. Se speriase 
de unul singur! Ce mai tălâmb! 

Avu chiar timp să slobozească un râs zguduit la 
gândul nebănuitei vivacităţi a imaginaţiei lui înainte ca 
mâinile putrezinde să se repeadă afară de sub verandă, 
răscolind rugii de trandafiri cu ferocitate dementă, 
trăgând de ei, smulgându-i, presărându-i cu broboane de 
sânge. 

Eddie zbieră. 

Leprosul se târa afară. Purta un costum de clovn, văzu 
el acum - un costum de clovn cu nasturi mari portocalii 
în faţă. Îl văzu pe Eddie şi rânji. Jumătatea sa de gură se 
căscă moale şi limba i se rostogoli afară. Eddie mai 
scoase un țipăt, dar nimeni n-ar fi putut să audă 
zbieretul sufocat al băiatului în hărmălaia motorului 
diesel din triaj. Limba leprosului nu ieşise pur şi simplu 
din gură; avea cel puţin un metru lungime şi se 
desfăşurase ca o serpentină de petrecere. Avea capătul 
în forma unui vârf de săgeată ce se târa pe jos. Spumă 
cleioasă şi gălbuie se prelingea pe ea. Pe deasupra 


colcăiau gândacii. 

Tufişurile de trandafiri, care în momentul când Eddie 
se repezise prin ele purtau primele semne de verde 
crud, deveniră acum de un negru mort, dantelat. 

— Muie, şopti leprosul şi se ridică în picioare clătinat. 

Eddie o luă la fugă spre bicicletă. Era aceeaşi goană 
ca şi data trecută, doar că acum avea calitatea unui 
coşmar, unde nu te poţi mişca decât cu încetineala cea 
mai chinuitoare, oricât de tare ai încerca să te 
grăbeşti... Iar în visurile acelea nu cumva auzi sau simţi 
întotdeauna ceva, vreun monstru care te ajunge din 
urmă? Nu-i simţi de fiecare dată răsuflarea puturoasă, 
aşa cum o simţea acum Eddie? 

Un moment îl încercă o speranţă sălbatică: poate 
chiar era un coşmar. Poate că se va trezi în patul lui de 
acasă, scăldat în sudoare, tremurând, poate chiar 
plângând... Dar viu. În siguranţă. Apoi izgoni gândul. 
Farmecul acestuia era ucigător, mângâierea îi era 
fatală. 

Nu încercă să se urce imediat pe bicicletă; fugi în 
schimb ţinând-o de ghidon, cu capul în piept. Avea 
senzaţia că se îneacă, nu în apă, ci în încleştarea 
sălbatică a propriului său piept. 

— Muiuţ, şopti iarăşi leprosul. Să vii când vrei, Eddie. 
Adu-ţi şi prietenii. 

Degetele sale putrede părură că-i ating ceafa, deşi 
poate că nu era decât un fir de păianjen atârnând de sub 
verandă, care i se prinsese în păr şi-i mângâia pielea 
crispată. Eddie sări pe bicicletă şi se îndepărtă 
pedalând, fără să-i pese că beregata i se îngustase din 
nou, fără să-i pese nici cât o ceapă degerată de astma 
lui, fără să privească în urmă. Nu privi înapoi până nu 
ajunse aproape de casă, şi fireşte că în urma sa nu era 
nimic, atunci când în fine se uită, decât doi copii 
îndreptându-se spre parc ca să se joace cu mingea. 

În noaptea aceea, culcat pe pat, ţeapăn ca un par, cu 
o mână încleştată strâns pe inhalator şi cu ochii fixaţi în 


penumbră, îl auzi pe lepros şoptind: Nu-ţi ajută la nimic 
fuga, Eddie. 


8 


— Mamăă, spuse cu respect Richie. Era primul lucru 
pe care-l spuse vreunul dintre ei de când îşi terminase 
Bill Denbrough istorisirea. 

— Ma-ma-mai ai o ţi-ţi-igară, R-R-Richie? 

Richie i-o dădu pe ultima din pachetul pe care-l 
şterpelise aproape gol din biroul tatălui său. Ba încă i-o 
mai şi aprinse. 

— Nu cumva ai visat, Bill? întrebă pe neaşteptate 
Stan. 

Bill clătină din cap. 

— N-n-nici un v-vvis. 

— Real, spuse Eddie cu glas scăzut. 

Bill îi privi tăios: 

— Ce-ce-ce? 

— Real, am zis, îl privi Eddie aproape mustrător. S-a 
întâmplat cu adevărat. A fost real. 

Şi înainte de a se putea opri - înainte chiar de a şti c-o 
va face - Eddie se pomeni povestindu-le întâmplarea cu 
leprosul ce ieşise târâş din pivniţa casei de pe Neibolt 
Street 29. Pe la jumătatea relatării începu să gâfâie şi 
trebui să recurgă la inhalator. Iar la sfârşit izbucni într- 
un plâns ascuţit, scuturându-se din tot trupul său slăbuţ. 

Îl priviră cu toţii stânjeniţi, după care Stan îi puse o 
mână pe spate. Bill îl îmbrăţişă stângaci, în timp ce 
restul se uitau în altă parte, încurcaţi. 

— Nu fa-face nimic, E-Eddie. E-n re-re-regulă. 

— L-am văzut şi eu, spuse deodată Ben Hanscom. 

Vocea îi era lipsită de intonatie, răguşită şi speriată. 

Eddie ridică privirea, cu chipul încă ud de lacrimi şi 
ochii roşii, hăituiţi: 

— Ce? 

— L-am văzut pe clovn. Doar că nu arăta aşa cum ai 
spus tu - cel puţin nu atunci când l-am văzul eu. Nu era 


deloc descompus. Era... era uscat. 

Tăcu, înclină capul şi îşi privi mâinile, care zăceau 
palide pe coapsele lui elefantine. 

— Cred că era mumia. 

— Ca-n filme? întrebă Eddie. 

— Ca-n filme, dar nu la fel ca-n filme, răspunse rar 
Ben. În filme se vede că-i fals. Te sperii, da’ poţi să-ţi dai 
seama că are o treabă pusă pe el, înţelegeţi? Toate 
bandajele alea arată prea ca scoase din cutie sau cam 
aşa ceva. Da' individul ăsta... Arăta aşa cum ar trebui să 
arate o mumie adevărată, cred. Dacă ai găsi pe bune 
una într-o cameră sub o piramidă, vreau să zic. Mai 
puţin costumul. 

— C-c-ce-ce-ce co-stum? 

Ben se întoarse spre Eddie. 

— Un costum argintiu cu nasturi mari portocalii în 
faţă. 

Eddie rămase cu gura căscată. O închise, apoi spuse: 

— Dacă faci mişto de mine, mai bine zi. Eu tot... Eu 
tot îl mai visez pe ăla de sub verandă. 

— Nu glumesc, îl încredinţă Ben şi începu să-şi spună 
povestea. Le-o spuse încet, începând cu oferta sa de a o 
ajuta pe doamna Douglas să numere şi să pună la loc 
cărţile şi terminând cu propriile sale coşmaruri. Vorbea 
cumpătat, fără a-i privi pe ceilalţi. Vorbea ca şi cum i-ar 
fi fost o ruşine teribilă de comportarea sa. Nu ridică din 
nou capul până nu sfârşi povestirea. 

— Precis că ai visat, spuse într-un târziu Richie. 

Il văzu pe Ben tresărind şi se grăbi să adauge: 

— Acuma n-o lua ca pe-o chestie, Big Ben, da' trebuie 
să pricepi că baloanele nu pot, vezi tu, să plutească 
împotriva vântului... 

— Nici pozele nu pot face cu ochiul, i-o întoarse Ben. 

Richie privi de la Ben la Bill, tulburat. A-l acuza pe 
Ben că a visat era una; a-l acuza pe Bill era cu totul 
altceva. Bill era şeful lor, cel la care se uitau cu toţii de 
jos în sus. Nimeni n-o spunea cu voce tare; nimeni n- 


avea nevoie s-o spună. Dar Bill era omul cu ideile, tipul 
care putea găsi ceva de făcut într-o zi plicticoasă, cel 
care-şi amintea jocuri pe care ceilalţi le uitaseră. Şi, 
într-un anume fel straniu, la Bill toţi simțeau ceva 
încurajator, de adult - poate era un sentiment de 
responsabilitate, senzația că Bill îşi va asuma 
răspunderea, dacă era vreo răspundere de asumat. 

Adevărul era că Richie credea povestea lui Bill, cât 
era ea de nebunească. Şi poate că nu voia s-o creadă pe 
a lui Ben... Sau pe-a lui Eddie, că tot veni vorba. 

— Ție nu ţi s-a-ntâmplat nimic de genul ăsta, mm? îl 
întrebă Eddie pe Richie. 

Richie tăcu, începu să spună ceva, scutură din cap, 
tăcu iar, apoi zise: 

— Cea mai înspăimântătoare chestie pe care-am 
văzut-o-n ultima vreme a fost Mark Prenderlist trăgând 
o pişare în McCarron Park. Äl mai urât porc din câţi aţi 
văzut. 

— Tu ce ai de spus, Stan? întrebă Ben 

— Nu, făcu Stan grăbit şi-şi mută privirea. 

Chipul său mic era palid, cu buzele strânse atât de 
puternic încât i se albiseră. 

— S-s-s-a-ntâmplat ceva, S-St-Stan? întrebă Bill. 

— Nu, v-am mai spus! 

Stan sări în picioare şi merse până la taluz, cu mâinile 
în buzunar. Rămase cu ochii la apa ce se scurgea peste 
digul iniţial, adunându-se după cea de-a doua vană. 

— Ei, haide, Stanley! zise Richie într-un falset ascuţit. 

Asta era alta dintre Vocile lui: Granny Grunt. Când 
vorbea cu Vocea sa de Mamaie Mârâială, Richie se 
bâţâia cu un pumn proptit în şale şi şuiera din belşug. 
Şi, cu toate astea, suna mai asemănător cu Richie Tozier 
decât cu oricine altcineva. 

— Fii băiat cuminte, Stanley, zi-i la mămăica ta de 
Doar zi-i... 

— Taci din gură! răcni deodată Stan, răsucindu-se 


spre Richie, care, uluit, făcu un pas înapoi. Gura! 

— Bravo, măi dragă şefule, făcu Richie şi se aşeză. 

Îl privi cu neîncredere pe Stan Uris. Pete vii de 
culoare ardeau în obrajii lui Stan, dar arăta mai mult 
speriat decât furios. 

— Nu-i nimic, spuse calm Eddie. Nu contează, Stan. 

— Nu era un clovn, spuse Stanley, ochii fugindu-i de 
la unul la altul. 

Părea că în el se dădea o luptă. 

— Po-po-po' să z-zici, spuse Bill, vorbind la fel de 
calm. No-noi am zi-zis. 

— Nu era un clovn. Era... 

Acesta fu momentul când glasul cu bătaie lungă, 
înăsprit de whisky, al domnului Nell îi întrerupse, 
făcându-i pe toţi să tresară de parcă ar fi fost împuşcaţi: 

— lee-zuse  Cristoase-ntr-o cârjă cordită trasă-de- 
căruţe! Ia te uită ce mizerie! leezuse Cristoase! 


Capitolul 8 
Camera lui Georgie şi casa de pe 
Neibolt Street 


1 


Richard Tozier închide radioul, la care Madonna îşi 
urla melodia Like a Virgin pe WZON (un post care se 
autodeclară a fi „Rockerul stereo - unde medii din 
Bangor!” cu un soi de frecvenţă isterică), trage pe 
dreapta drumului, opreşte motorul Mustangului pe care 
i l-au închiriat la Aeroportul Bangor Internaţional 
oamenii Companiei Avis şi coboară. Aude în propriile-i 
urechi efortul şi destinderea pieptului care respiră. A 
văzut un semn care i-a făcut spinarea să izbucnească 
într-o piele de găină cu buburuze tari. 

Merge până în fața maşinii şi pune o mână pe capolă. 
Aude motorul ticăind încetişor până se răceşte. Undeva, 
o gaiță ţipă scurt, apoi tace. Se aud greieri. În materie 
de coloană sonoră, asta-i tot. 

A văzut semnul, îl depăşeşte şi deodată iată-l din nou 
în Derry. După douăzeci şi cinci de ani, Richie Gură- 
spartă Tozier s-a întors acasă. S-a... 

Un chin arzător îi infige deodată ace în ochi, 
retezându-i firul gândurilor. Sloboade un mic țipăt 
gâtuit, iar mâna îi zboară către faţă. Singura dată când a 
mai simțit ceva asemănător, măcar pe departe, cu 
durerea asta fierbinte a fost atunci când i s-a prins o 
geană sub una dintre lentilele de contact, în facultate - 
şi atunci n-o păţise decât la un singur ochi. Durerea 
cumplită de acum îi sfâşie pe amândoi. 

Însă durerea dispare înainte să-şi cuprindă obrajii în 
palme. 

Îşi coboară încet mâinile, gânditor, şi priveşte în 
lungul Drumului Naţional 7. A evitat bariera de la 
ieşirea Ftna-Haven, nevrând, din cine ştie ce motiv pe 


care nu-l înțelege, să intre pe la barieră, care era încă în 
construcţie aproape de Derry pe vremea când el şi 
familia sa îşi scuturau călcâiele de praful acestui orăşel 
ciudat şi porneau spre Midwest. Nu - pe la barieră ar fi 
fost mai scurt, dar n-ar fi fost calea cea bună. 

Aşa că mersese cu maşina pe Drumul Naţional 9, prin 
grupul de case adormite care era Haven Village, apoi 
cotise pe Drumul 7. Pe măsură ce se apropia, lumina 
zilei creştea. 

lar acum semnul. Un semn de acelaşi soi cu cele care 
marcau hotarele a peste şase sute de oraşe din Maine, 
dar cum îl mai făcea acesta să i se strângă inima! 


Comitatul 
Penobscot 
D 
E 
R 
R 
Y 
Maine 


Mai încolo, un semn al firmei Elks; un semn Rotary 
Club; şi, completând treimea, un semn proclamând că 
„LEII DIN DERRY URLĂ DUPĂ FONDUL UNIFICAT!” 
Dincolo de acesta, tot Drumul 7 continuă în linie dreaptă 
între taluzurile masive cu brazi şi molizi. În lumina 
tăcută a zorilor, copacii par la fel de visători ca fumul de 
țigară alb astru-cenuşiu tasat în aerul neclintit al unei 
odăi ferecate. 

Derry, îşi spune el. Derry, Doamne, nu mă lăsa. 

Iată-l, pe Drumul Naţional 7. Opt kilometri mai în sus, 
dacă timpul sau tornadele nu te vor fi şters în răstimpul 
care a trecut, se află Fermele Rhulin, de unde mama sa 
cumpăra întotdeauna ouă şi aproape întotdeauna 
legume. După încă două mile, Drumul 7 devenea 
Witcham Road şi, fireşte, în cele din urmă Witcham 
Road se preschimba în Witcham Street. Şi pe undeva pe 


acolo, intre Fermele Rhulin şi oraş, va trece cu maşina 
prin dreptul locuinţei familiei Bowers, iar apoi pe lângă 
cea a familiei Hanlon. lar la un kilometru dincolo de 
casa Hanlon va vedea prima scânteiere a Kenduskeag- 
ului şi primul desiş de oțetar. Lunca luxuriantă care, din 
nu se ştie ce motiv, fusese cunoscută sub numele de 
Maidanul. 

Chiar nu ştiu dacă pot face faţă tuturor lucrurilor 
ăstora, cugetă Richie. Mai bine zis, hai s-o spunem pe-a 
dreaptă, fraţilor. Pur şi simplu nu ştiu dacă pot. 

Toată noaptea dinainte trecuse pentru el ca într-un 
vis. Tot timpul cât şi-a văzut de drum, mergând mereu 
înainte, străbătând kilometru după kilometru, visul a 
continuat. Dar acum a luat sfârşit - sau mai curând 
indicatorul i-a pus capăt - şi s-a trezit în fața unui 
adevăr ciudat: visul era realitate. Derry este realitatea. 

Se pare că pur şi simplu nu poate înceta să-şi aducă 
aminte, crede că amintirile au să-l scoată din minţi până 
la urmă, iar acum işi muşcă buza şi îşi împreunează 
mâinile, strâns, ca pentru a le împiedica să se desfacă în 
bucăți. Simte că el se va sparge în bucăți, şi asta repede. 
Pare să fie o anume parte nebună din el care chiar abia 
aşteaptă să se intrebe cum va scăpa întreg din cele 
câteva zile ce-l aşteaptă. Şi... 

Iar acum firul gândurilor i se frânge iarăşi. 

O căprioară iese în drum. Poate desluşi bocănitul slab 
al copitelor sale moi, de primăvară, pe asfalt. 

Răsuflarea lui Richie se taie în plină expiraţie, apoi se 
reia încet. Priveşte năucit, o parte din el gândindu-se că 
niciodată n-a văzut aşa ceva la Rodeo Drive. Nu avea 
nevoie să se întoarcă acasă pentru a vedea una ca asta. 

E o ciută. A ieşit din pădurea de pe dreapta şi 
poposeşte în mijlocul Drumului Naţional 7, cu picioarele 
din fată de-o parte a liniei albe întrerupte, cu cele 
posterioare de cealaltă. Ochii ei negri îl privesc pe Rich 
Tozier cu blândeţe. Citeşte în ochii aceia interes, dar 
niciun pic de teamă. 


O priveşte minunându-se, socotind că e de bun augur, 
sau un semn prevestitor, ori cine ştie ce rahat din ăsta. 
Iar apoi, absolut pe neaşteptate, îi vine în minte domnul 
Nell. Ce i-a mai speriat în ziua aia, dând buzna peste ei, 
la sfârşitul povestirii lui Bill şi al poveştii lui Ben şi-a lui 
Eddie! Toată gaşca al dracu’ de-aproape fusese s-ajungă 
drept în rai. 

Acum, privind ciuta, Rich trage adânc aer în piept şi 
se pomeneşte vorbind pe-o Voce de-ale lui... Dar, pentru 
prima oară în douăzeci şi cinci de ani sau chiar mai 
mult, e Vocea Copoiului Irlandez, una pe care şi-o 
încorporase în repertoriu după ziua aceea memorabilă. 
Iese de-a rostogolul în tăcerea zorilor, ca o uriaşă bilă 
de bowling - şi sună mai tare şi mai enorm decât ar fi 
crezut Richie vreodată: 

— lee-zuse  Cristoase-ntr-o cârjă cordită trasă-de- 
căruţe! Ce face-o fătucă drăguță ca tine-n sălbăticia 
asta, cerboaico? lezuse Cristoase! Du-te matale acasă 
până nu mă hotărăsc să-i zic de tine lu' Părintele 
O'Staggers! 

Inainte ca ecourile să se fi stins, înainte ca prima 
gaiţă ofuscată să poată începe să-l muştruluiască pentru 
acest sacrilegiu, ciuta dă spre el din coadă ca dintr-un 
steag alb de pace şi dispare între pinii fumurii din 
stânga şoselei, lăsând în urmă doar o grămăjoară de 
căcăreze aburinde, pentru a-i arăta că, până şi la 
treizeci şi şapte de ani, Richie Tozier încă mai e capabil 
să Tragă Una Bună din când în când. 

Richie incepe să râdă. La început chicoteşte doar, 
după care il izbeşte propriul său caraghioslăc - cum stă 
acolo în lumina zorilor unei zile din Maine, la cinci mii 
cinci sute de kilometri de casă, răcnind la un cerb cu 
accentul unui poliţist irlandez. Chicotelile devin un şirag 
de sughițuri, sughiţurile se prefac în pufnete, pufnetelor 
le iau locul hohotele, şi până la urmă nu mai poate face 
altceva decât să se ţină de maşină, în timp ce lacrimile îi 
şiroiesc pe obraji şi se întreabă ca prin ceaţă dacă o sã- 


şi ude sau nu pantalonii. De fiecare dată când dă semne 
că ar începe să-şi recapete controlul, ochii i se fixează 
pe grămăjoara de căcăreze şi iar izbucneşte în hohote. 

Fornăind şi sfârâind pe nas, e în stare în cele din 
urmă să se urce la loc şi să pornească motorul 
Mustangului. Un camion Orinco plin cu îngrăşăminte 
Chimice duduie pe alături stârnind o rafală de vânt. 
După ce trece de el, Richie demarează şi îşi reia drumul 
spre Derry. Acum se simte mai bine, stăpân pe sine... 
Sau poate nu e decât faptul că înaintează din nou, 
înghițind kilometri, iar visul şi-a reintrat în drepturi. 

Din nou începe să se gândească la domnul Nell - la 
domnul Nell şi la ziua aceea, lângă stăvilar. Domnul Nell 
îi întrebase cine venise cu ideea aia şmecherească. li 
revede pe toți cinci cum se uitau stingheriți unul la altul 
şi îşi aminteşte cum Ben a făcut într-un târziu un pas în 
față, cu obrajii palizi şi ochii în pământ, cu faţa 
tremurându-i toată într-un efort amarnic de-a nu începe 
să înşire verzi şi uscate. Bietul băiat credea că poate va 
încasa de la cinci la zece ani la închisoarea Shawshank 
pentru refularea canalelor din Witcham Street, îşi spune 
acum Richie, dar, cu toate astea, luase toată povestea 
asupra lui. Şi, făcând-o, îi silise pe ceilalţi să păşească şi 
ei înainte pentru a-l susține. Aveau de ales între a o face 
şi a fi consideraţi băieţi răi. Laşi. Tot ceea ce nu erau 
eroii de la televizor. lar asta îi sudase laolaltă, la bine şi 
la rău. Şi se părea că-i sudase laolaltă pentru încă 
douăzeci şi şapte de ani de atunci încolo. Uneori 
evenimentele sunt ca nişte piese de domino. Prima o 
doboară pe a doua, a doua o răstoarnă pe a treia şi gata 
treaba. 

Când, se întreabă Richie, a devenit prea târziu pentru 
a mai face calea-ntoarsă? Când au apărut el şi Stan şi au 
intrat în gaşcă, ajutând la construirea digului? Când Bill 
le-a spus cum a întors capul fotografia de şcoală a 
fratelui său şi i-a făcut cu ochiul? Poate... Dar Rich 
Tozier e de părere că piesele de domino au început cu 


adevărat să cadă atunci când Ben Hanscom a făcut un 
pas înainte şi a spus: 
— Eu le-am arătat... 


2 


...cum s-o facă. Eu sunt de vină. 

Domnul Nell stătea acolo şi se uita la ei, cu buzele 
strânse, cu mâinile pe cureaua de piele neagră crăpată. 
Se uita de la Ben la heleşteul tot mai întins de dincolo 
de stăvilar şi apoi iar la Ben, cu expresia unui om căruia 
nu-i vine să creadă ce vede cu ochii lui. Era un irlandez 
mătăhălos, cu părul albit prematur, pieptănat pe spate 
în valuri ordonate pe sub şapca albastră şi ţuguiată. 
Avea ochii de un albastru-viu, nasul roşu-aprins. Pe 
obraji i se vedeau noduri mici de capilare sparte. Nu 
depăşea înălţimea mijlocie, dar celor cinci băieţi aliniaţi 
în faţa lui le părea înalt de cel puţin doi metri. 

Domnul Nell deschise gura să vorbească, dar, înainte 
de a scoate o vorbă, Bill Denbrough păşise deja lângă 
Ben. 
el să spună până la urmă. 

Gâfâia, cu răsuflare gigantică şi hulpavă, în timp ce 
domnul Nell stătea acolo privindu-l impasibil, cu insigna 
aruncându-i luciri imperiale în soare, iar Bill izbuti să 
bâlbâie restul celor pe care le-avea de spus: nu Ben era 
de vină; Ben pur şi simplu se întâmplase să treacă pe 
acolo şi le arătase cum să facă mai bine ceea ce oricum 
făceau, dar prost. 

— Şi eu, spuse Eddie cu bruscheţe şi păşi de cealaltă 
parte a lui Ben. 

— Ce-i aia „şi eu”? întrebă domnul Nell. Aista ţi-i 
numele ori adresa, amice? 

Obrajii lui Eddie se aprinseră vâlvătaie - culoarea 
năpădindu-l până la rădăcina firelor de păr. 

— Eram cu Bill încă înainte de-a veni Ben, spuse el. 
Atât am vrut să zic. 


Richie făcu şi el un pas lângă Eddie. Îi răsări în minte 
ideea că o Voce sau două l-ar mai putea înveseli puţin pe 
domnul Nell, aducându-i în cap gânduri mai luminoase. 
Gândindu-se a doua oară (iar gândurile de-a doua oară 
erau, pentru Richie, lucruri extrem de rare şi minunate), 
conchise că o Voce sau două n-ar fi făcut poate decât să 
agraveze şi mai mult situaţia. Domnul Nell nu părea să 
se afle în ceea ce Richie denumea uneori o dispoziţie 
chicoticoasă. De fapt, domnul Nell arăta ca şi cum 
chicotelile ar fi fost ultimul lucru pe care l-ar fi avut în 
minte. Aşa că spuse doar atât: 

— Am fost şi eu. 

O rosti cu glas scăzut, apoi îşi forţă gura să se 
închidă. 

— Şi eu, adăugă Stan, trecând lângă Bill. 

Acum toţi cinci stăteau în faţa domnului Nell, la rând. 
Ben privi dintr-o parte în alta, mai mult decât buimăcit - 
era aproape stupefiat de sprijinul lor. Un moment, 
Richie îşi spuse că moş Clăiţă era pe cale să izbucnească 
în lacrimi de recunoştinţă. 

— lezus, făcu iar domnul Nell şi, deşi suna profund 
dezgustat, la faţă arăta parcă gata să izbucnească-n râs. 
Mai jalnică ceată de băieţi n-am văzut în viaţa mea. 
Dacă voi iştia ştiţi cum staţ, socot c-o să s-aleagă ceva 
dosuri ferbinţi desar’. Orcum, nu mi-s sigur că n-o să fie. 

Richie nu se mai putu abtine; gura pur şi simplu i se 
căscă şi imediat o luă la galop, aşa cum făcea atât de 
des. 

— Cum mer'e treaba acas’ în bătrâna ţară, domnu’ 
Nell? Ah, da’ privelişte mai eşti mata pen’ ochii care dor, 
precis şi daulică-Doamne, straşnic om eşti mata, cinste 
matale şi bătrânei... 

— Cinste-o fi pentru turu' nădragilor matale în vreo 
trei secunde, dragă amice, spuse uscat domnul Nell. 

Bill se întoarse spre el, arătându-şi colții: 

— Pentru nu-nu-numele lui Du-Dumnezeu, R-R-Richie, 
ți-ţi-ţine-ţi GURA! 


— Bună povaţă, jupânaş William Denbrough, spuse 
domnul Nell. Pui prinsoare că Zack habar n-are că mi- 
eşti aicea pe Maidan şi te joci pântre căcăţeii plutitori, 
nu? 

Bill cobori ochii şi clătină din cap. Bujori aprinşi îi 
ardeau în obraji. 

Domnul Nell se întoarse spre Ben: 

— Nu tiu minte cum te cheamă, fiule. 

— Ben Hanscom, domnule, şopti Ben. 

Domnul Nell dădu din cap şi privi din nou spre 
stăvilar: 

— Asta a fost ideea ta? 

— Cum să-l construim, da. 

Acum şoapta lui Ben fu aproape neauzită. 

— E, grozav inginer mai mi-eşti, băieţoi, da’ nu ştii o 
iotă cum stă treaba cu Maidanu-ăsta în sistemul de 
drenaj din Derry, este? 

Ben dădu din cap că nu. 

Nu fără blândeţe, domnul Nell îi spuse: 

— Reţeaua are două părţi. O parte duce gunoaiele 
omeneşti solide - căcatul, de nu-ţi ofensez gingaşele 
urechiuşe. Cealaltă parte duce lăturile - apa trasă din 
WC-uri sau scursă pe ţevi din chiuvete, maşini de spălat 
şi duşuri; mai e şi apa care curge prin gurile de canal 
până-n subteran. Ei bine, n-aţi cauzat nicio problemă cu 
solidele, slavă Domnului - astea toate se pompează în 
Kenduskeag, un pic mai jos. Poate să fie oarece maldăre 
cât toate zilele într-acolo-n jos la o juma’ de kilometru, 
uscându-se la soare mulţămită la ce-aţi făcut, da’ puteţi 
fi ca şi siguri că la nimeni nu i se lipeşte căcatu' de 
tavan din cauza voastră. Da' cân' e vorba de zoaie... E, 
pentru zoaie nu e niciun fel de pompe. Aste toate curge- 
n josu' pantei în ce numeşte ingineraşii canalele 
gravitaționale. Şi pui prinsoare că ştii unde sfârşeşte 
toate ăle canale gravitaționale, nu, băieţoi? 

— Acolo sus, spuse Ben, arătând spre zona din amonte 
de dig, zona pe care în mare măsură o scufundaseră. 


O făcu fără a ridica privirea. Lacrimi mari începeau să 
i se prelingă încet pe obraji. Domnul Nell s-a prefăcut că 
nu observă. 

— Aşa-i, dolofanul meu prieten. Toate ăle canale 
gravitaționale se varsă în cursuri de apă care apoi se 
varsă-n Maidanul de sus. De fapt, o bună parte din ăle 
pârâiaşe care şipotesc în jos sunt zoaie şi numai zoaie, 
ieşind din canale pe care nici măcar nu le vezi, aşa de- 
adânc îs îngropate-n buruieni. Căcatu-o ia-ntr-o parte şi 
toate ălelante o ia-n ailantă, Domnul ţină mintea 
deşteaptă, omule; şi nu vă dete nicio clipă prin cap că vă 
petrecurăţi ziua toată bălăcindu-vă-n pişatu' şi lăturile 
vechi din tot Derryu'? 

Eddie începu deodată să icnească şi trebui să recurgă 
la inhalator. 

— Ce-aţi făcut voi a fost să daţi apa-napoi în ca la f'o 
şase din ale opt bazine ce servesc Witcham, Jackson, 
Kansas şi încă vreo patru-cinci străduţe care trec printre 
ele, îl fixă domnul Nell pe Bill cu o privire rece. Unu' din 
ele serveşte tomnai inima şi casa lu' mata, jupânaş 
Denbrough. Aşa că uite unde-am ajuns, chiuvete care nu 
mai curg, maşini de spălat ce nu mai curg, ţevi de 
evacuare ce se varsă-n beciuri într-o veselie... 

Ben lasă să-i scape un suspin sec, ca un lătrat de 
maidanez răpciugos. Ceilalţi se întoarseră spre el, apoi 
priviră în altă parte. Domnul Nell puse o mână mare pe 
umărul băiatului. Era bătătorită şi tare, dar şi blândă în 
acelaşi timp. 

— Ei, ei. Nu-i nevoie s-o iei aşa, băieţoi. Poate că nu-i 
chiar atâta de rău, cel puţin nu încă; poate c-am 
exagerat un piculeţ ca să-nţelegeţi ce vreau să zic. M-au 
trimis în jos să văd dacă nu cumva s-a prăvălit vreun 
pom peste râu. Se mai întâmplă şi d-astea din când în 
când. Nu-i nevoie să ştie altcineva decât mine şi voi 
cinci că n-a fost tomnai asta. Avem noi trebi mai 
importante de ce să ne facem griji în oraş în zilele-astea 
decât niţică apă refulată. O să trec în raport că am 


localizat blocajul şi că nişte băieţi veniră şi m-ajutară să- 
l] dau din calea apei. Nu c-o să vă zic pe nume. N-o să vă 
citeze nimeni pentru că aţi clădit diguri pe Maidan. 

Trecu cu privirea peste toţi cinci. Ben se ştergea 
furios la ochi cu batista; Bill privea îngândurat 
stăvilarul; Eddie îşi ţinea inhalatorul într-o mână; Stan 
stătea lângă Richie cu mâna pe braţul acestuia, gata să-l 
strângă - tare - dacă Richie ar fi dat cel mai mic semn 
că ar fi avut şi altceva de spus în afară de „vă mulţumim 
foarte mult” 

— N-aveţi voi băieţi nicio treabă-ntr-un loc murdar ca 
ăsta, continuă domnul Nell. O fi probabil vreo şaizeci de 
boli felurite plutind pe aicea. 

Plutind-ul îl pronunţase ca pe împletind, de parcă era 
vorba de ceea ce fac fetele cu părul lor dimineaţa. 

— Groapa de gunoi într-o parte, pâraie pline de pişat 
şi lături, balegă şi zoaie, microbi şi bâzdâgănii, nisipuri 
mişcătoare... Chiar n-aveţi voi nicio treabă-ntr-aşa un 
loc murdar. Doar avem patru parcuri curate-n oraş, să 
vă jucaţi voi, băieţii, cu mingea cât îi ziulica de lungă, şi 
uite că io vă prinz aicea. leezuse Cristoase! 

— N-n-n-ne  p-p-pl-place  a-a-a-ici, spuse deodată, 
sfidător, Bill. Câ-când v-v-ve-nim a-a-ici, ni-ni-meni nu ne 
pu-pune să st-t-tăm pe ba-ba-ba-ba-ră. 

— Ce-a zis? îl întreabă domnul Nell pe Eddie. 

— A zis că când venim aici nimeni nu ne pune să stăm 
pe bară, spuse Eddie. 

Vocea îi era subţire şi ţiuitoare, dar şi de o 
inconfundabilă fermitate. 

— Şi nu greşeşte. Când unii ca noi se duc în parc şi 
zic că hai să jucăm un baseball, ceilalţi zic sigur, ce vrei 
să fii, a doua sau a treia? 

Richie ţistui din buze: 

— Eddie Trage Una Bună! Şi... Na-Ți-o Frântă! 

Capul domnului Nell zvâcni spre el. 

Richie ridică din umeri: 

— Scuze. Da' are dreptate. Şi Bill are şi el dreptate. 


Ne place aici. 

Richie crezu că asta îl va înfuria din nou pe domnul 
Nell, dar polițistul cu părul alb îl luă prin surprindere - 
îi lua pe toţi prin surprindere - cu un surâs: 

— Mda, făcu el. Şi mie-mi plăcea aicea băiet fiind, zău 
că da. Şi n-o să vă opresc io pe voi. Da’ ciuliţi urechea la 
ce vă zic acuma. 

Ridică la ei degetul şi-l priviră toţi cu seriozitate. 

— Dacă mai veniţi la joacă aicea, veniţi în ceată ca 
acum. Împreună. Pricipirăţi? 

Încuviinţară. 

— Asta-nseamnă-mpreună tot timpu”. Fără jocuri de-a 
v-aţi ascunselea unde vă-mpărţiţi unu’ câte unu’ câte 
unu' Ştiţi cu toţii ce se-ntâmplă în oraşul ăsta. Cu toate 
astea, nu vă interzic să veniţi aici, mai mult fincă oricum 
o să veniţi aici. Da’, pentru binele vostru propriu, aicea 
or' oriunde altundeva, staţi în ceată. 

Îl privi pe Bill. 

— Eşti de altă părere ca mine, jupânaş Bill 
Denbrough? 

— N-N-NU, domnule, spuse Bill. O-o să stăm îm-îm-îm- 


— Pentru mine asta merge binişor, spuse domnul 
Nell. Bate palma. Bill întinse mâna, iar domnul Nell i-o 
strânse. 

Richie se desprinse de Stan şi făcu un pas înainte. 

— Sigur ca dăulică-Doamne, domnu’ Nell, s'teţi un 
prinţ pântre oameni, zău că da! Un om dă ispraaavă! Un 
om dă mare, maaare ispravă! 

Intinse şi el mâna, apucă laba uriaşă a irlandezului şi 
o scutură cu putere, rânjind tot timpul. Pentru 
nedumeritul domn Nell, băiatul arăta ca o parodie 
hidoasă a lui Franklin D. Roosevelt. 

— Mulţumesc, băietul meu, spuse domnul Nell, 
retrăgându-şi mâna. Da' la asta ar mai trebui să lucrezi 
oleacă. Până una alta, ai un accent cam tot atâta de 
irlandez ca al lui Groucho Marx. 


Ceilalţi băieţi râseră, mai mult cu uşurare. Chiar şi în 
timp ce râdea, Stan îl fulgeră pe Richie cu o privire plină 
de reproş: 

Bagă-ți minţile-n cap, Richie! 

Domnul Nell dădu mâna cu toţi, pe-a lui Ben 
strângând-o la urmă. 

— N-ai nimica de ce să-ţi fie ruşine decât că judecaşi 
prost, băeţoi. Cât despre chestia aia de colo... Unde-ai 
văzut cum se face, într-o carte? 

Ben clătină din cap. 

— Ti-ai închipuit-o doar tu singur? 

— Da, domnule. 

— Măi să fie dacă asta nu-l bate şi pe Harry! O să faci 
lucruri de seamă-ntr-o zi, n-am nici o-ndoială. Da' 
Maidanu' nu-i ăl mai bun loc ca să le faci. 

Privi în jur gânditor: 

— Mare brânză n-o să se facă niciodat-aicea. Păcătos 
loc, oftă el. Desfăceţi-l, dragii mei băieţi. Desfăceţi-l 
imediat. Io cre’ c-o să şez la umbra tufişului ăstuia să 
răsuflu olecuţă până faceţ' treaba. 

Spunând aceste din urmă cuvinte, îl privi ironic pe 
Richie, ca pentru a-l invita la o nouă explozie. 

— Da, domnule, zise umil Richie, şi nimic mai mult. 

Domnul Nell dădu din cap, satisfăcut, iar băieţii se 
puseră pe lucru, apelând încă o dată la Ben - de-acum 
ca să le arate cel mai rapid mod de a dezmembra ceea 
ce-i învățase să clădească. Între timp, domnul Nell dădu 
la iveală din tunică o sticlă cafenie şi se servi cu o duşcă 
zdravănă. Tuşi, apoi respiraţia îi năvăli afară într-un 
oftat exploziv şi se uită la băieţi cu ochi apoşi, benigni. 

— Şi cam ce-oţi avea-n sticla aceea, domnu”? întrebă 
Richie din locul unde stătea cufundat până la genunchi 
în apă. 

— Richie, chiar nu poţi să-ţi ţii gura? şuieră Eddie. 

— Asta? îl privi domnul Nell pe Richie cu uşoară 
surprindere şi se uită apoi iarăşi la sticlă; n-avea pe ea 
niciun fel de etichetă. Asta-i doctoria de tuse a zeilor, 


băietul meu. Acu’ ia să vedem noi dacă eşti în stare să-ţi 
încovoi spinarea măcar pe-aproape pe-atâta de iute pe 
cât îţi umblă limba. 


3 


Mai târziu, Bill şi Richie mergeau împreună pe 
Witcham Street. Bill o împingea pe Silver; după ce mai 
întâi construiseră, apoi demontaseră digul, pur şi simplu 
nu mai avea energia necesară ca s-o aducă pe Silver la 
viteză de deplasare. Amândoi băieţii erau murdari, 
neîngrijiţi şi istoviţi de-a binelea. 

Stan îi invitase la el să joace Monopoly sau Parcheesi, 
dar nu vru niciunul. Se făcuse târziu. Ben, cu glasul 
obosit şi deprimat, zise că el se duce acasă să vadă dacă 
nu cumva i-o fi adus cineva înapoi cărţile de la 
bibliotecă. Avea ceva speranţe în sensul ăsta, de vreme 
ce Biblioteca Derry insista să scrie adresa abonatului, 
precum şi numele acestuia pe buzunăraşul pentru fişă al 
fiecărei cărţi. Eddie zise că merge să vadă „The Rock 
Show” la televizor, fiindcă avea să apară Neil Sedaka şi 
voia să se convingă dacă Neil Sedaka era sau nu negru. 
Stan îi spuse lui Eddie să nu fie aşa de prost, Neil 
Sedaka era alb, puteai să-ţi dai seama că e alb doar 
ascultându-l. Eddie susţinea că nu-ţi poţi da seama de 
nimic ascultând; până anul trecut fusese convins că 
Chuck Berry e alb, dar când el apăruse în „Bandstand” 
reieşise că e negru. 

— Maică-mea tot crede că-i alb, aşa că un lucru bun 
tot e, spuse Eddie. Dacă descoperă că-i negru, probabil 
că nici n-o să mă mai lase să-i ascult cântecele. 

Stan parie cu Eddie pe patru cărticele umoristice că 
Neil Sedaka era alb, şi amândoi porniră împreună spre 
casa lui Eddie să lămurească problema. 

Şi iată-i rămaşi doar pe Bill şi Richie, îndreptându-se 
într-o direcţie care după un timp avea să-i ducă acasă la 
Bill, nevorbind prea mult niciunul. Richie se pomeni 
gândindu-se la povestirea lui Bill despre fotografia care 


întorsese capul şi clipise din ochi. Şi, în pofida oboselii, 
îi veni o idee. Era nebunească... Dar totodată avea şi o 
anume atracţie. 

— Billy, băiatu' taichii, spuse el. la să stăm noi un 
momenţel. Fă o pauză. Io mi-s mort. 

— N-avem noi ba-bafta asta, spuse Bill, dar se opri. 

O culcă pe Silver grijuliu la marginea spaţiului verde 
al Seminarului Teologic, şi cei doi băieţi se aşezară pe 
treptele late de piatră care urcau spre ciudata 
construcţie victoriană. 

— Ce mai z-z-zi, murmură morocănos Bill; avea sub 
ochi pete purpurii-întunecate; la faţă arăta alb şi sleit. 
N-ar strica să dai telefon acasă câ-când ajungem la mi- 
mine. Ca să nu-şi iasă din pepeni ai tă-tăi. 

— Mda. Fii sigur. Ascultă, Bill... 

Richie tăcu o clipă, cu gândul la mumia lui Ben, la 
leprosul lui Eddie şi la ceea ce aproape că le spusese 
Stan. Un moment ceva îi înotă prin cap, ceva în legătură 
cu statuia aia a lui Paul Bunyan de lângă Primărie. Dar 
acela fusese doar un vis, pentru numele lui Dumnezeu. 

Alungă aceste gânduri irelevante şi se repezi cu capul 
înainte: 

— Hai să mergem la tine, ce zici? Să aruncăm o 
privire în camera lui Georgie. Vreau să văd şi eu poza 
aia. 

Bill îl privi şocat, încercă să vorbească, dar nu putu; 
tensiunea era pur şi simplu prea mare. Se mulţumi să 
scuture violent din cap. 

— Ai auzit povestea lui Eddie, stărui Richie. Şi pe-a lui 
Ben. Crezi ce-au spus? 

— Nu ş-ş-ştiu. Cr-red că po-poate au vă-zut ce-ceva. 

— Mda. Şi eu. Toţi copiii care-au fost omorâţi pe-aici, 
cred că toți vor fi avut poveşti de spus şi ei. Singura 
Eddie n-au fost prinşi. 

Bill ridică sprâncenele, dar nu se arătă prea surprins. 
Richie bănuise că Bill ar fi ajuns şi de unul singur la 


concluzia asta. Nu putea el vorbi prea grozav, dar 
tâmpit nu era. 

— Aşa că ia s-o luăm un pic la puricat, Bill Barosane. 
Un tip ar putea să se îmbrace într-un costum de clovn şi 
să omoare copii. Nu ştiu de ce ar vrea, da' nimeni nu 
poate spune de ce fac nebunii ce fac, just? 


— J-jj-jjj... 

— Just. Nu diferă prea mult de Jokerul din revistele cu 
Batman. Simplul fapt de-a-şi auzi ideile rostite cu voce 
tare îl surescita pe Richie. Se întrebă scurt dacă încerca 
într-adevăr să dovedească ceva sau doar arunca un 
ecran de fum din cuvinte pentru a putea să vadă camera 
aia, poza aia. Până la urmă probabil că nici nu prea 
conta. Până la urmă poate că simpla imagine a ochilor 
lui Bill luminându-se de propriul lor interes era destul. 

— D-d-da' cu-cu-cum se lea-lea-gă po-po-poza? 

— Tu cum crezi, Billy? 

Cu o voce joasă, fără a-l privi pe Richie, Bill spuse că 
nu credea c-ar avea ceva de-a face cu crimele. 

— Cred că nu era decât fa-fantoma lui G-G-Georgie. 

— O fantomă într-o poză? 

Bill dădu din cap. 

Richie se gândi la cele auzite. Ideea fantomelor nu-i 
dădea deloc de furcă minţii sale de copil. Era sigur că 
există asemenea lucruri. Părinţii lui erau metodişti, iar 
Richie se ducea la biserică în fiecare duminică, precum 
şi la întrunirile de joi seară ale tinerilor metodişti. 
Cunoştea deja mult din Biblie şi ştia că Biblia credea în 
fel de fel de ciudăţenii. Conform Bibliei, Dumnezeu 
însuşi era cel puţin pe-o treime Duh, iar aceasta nu era 
decât începutul. Puteai spune că Biblia credea în 
demoni, pentru că lisus alungase o hoardă întreagă de 
soiul ăla. Mai erau şi unele chicoticoase de-a binelea. 
Când lisus l-a întrebat pe cel care avea demoni cum îl 
cheamă, demonii au răspuns şi l-au spus să se înroleze 
în Legiunea Străină. Sau cam aşa ceva. Biblia credea în 
vrăjitoare - altfel ar mai fi spus „Să nu laşi vrăjitoarea să 


trăiască”? Unele chestii din Biblie erau chiar mai reuşite 
decât cele din benzile desenate horror. Oameni fierţi în 
ulei sau spânzurându-se ca Iuda Iscarioteanul; povestea 
despre felul cum Regele Ahaz cel rău a căzut din turn şi 
toţi câinii au venit şi i-au lipăit sângele; uciderea în 
masă a pruncilor, ce însoţise atât naşterea lui Moise, cât 
şi pe cea a lui lisus Hristos; oameni care ieşeau din 
morminte sau zburau prin văzduh; soldaţi care dărâmau 
ziduri prin vrăjitorie; profeţi care vedeau viitorul şi se 
luptau cu monştri. Toate astea erau scrise în Biblie şi 
fiece cuvânt din ea era adevărat - aşa spunea 
reverendul Craig şi la fel spuneau şi părinţii lui Richie, 
iar Richie nu spunea nici el altminteri. Era perfect 
dispus să acorde încredere explicaţiei lui Bill; logica ei 
era ceea ce îl tulbura. 

— Dar ai spus că-ţi era frică. De ce-ar vrea fantoma lui 
George să te sperie, Bill? 

Bill ridică o mână şi se şterse la gură. Mâna îi tremura 
uşor. 

— Pr-probabil că e su-su-supărat pe mi-mi-mi-ne. 
Fiindcă l-am lăsat să să să mo-mo-moară. Eu am fost de 
vi-vi-vi-nă. L-am trimis afară cu ba-ba-ba... 

Era incapabil să rostească acel cuvânt, aşa că în locul 
său îşi undui mâna prin aer. Richie dădu din cap, în 
semn că înţelesese ce voia să spună Bill... Dar nu şi că 
era de acord. 

— Eu n-aş crede. Dacă-l înjunghiai pe la spate sau îl 
împuşcai, altfel stăteau lucrurile. Sau dacă-i dădeai, să 
zicem, o puşcă încărcată de-a tatălui tău să se joace cu 
ea, şi el se împuşca. Dar n-a fost nicio puşcă, a fost doar 
o barcă. Nici măcar n-ai vrut să-i faci rău; de fapt - 
ridică Richie un deget şi îl ameninţă cu el pe Bill 
avocăţeşte - n-ai vrut decât ca puştiul să se distreze un 
pic, corect? 

Bill cugetă - cugetă cu disperare. Ceea ce tocmai 
spusese Richie îl făcea să se simtă mai bine faţă de 
moartea lui George, pentru prima oară în luni de zile, 


dar rămânea o parte din el care insista cu calmă 
fermitate că nu trebuia să se simtă mai bine. Bineînţeles 
că tu ai fost de vină, stăruia partea aceea din el; nu întru 
totul poate, dar cel puţin parţial. 

Dacă nu, cum se face că a apărut locul ăla rece pe 
canapea, între mama şi tatăl tău? Dacă nu, cum de 
nimeni nu mai scoate vreo vorbă la masa de seară? 
Acum nu-s decât zăngăneli de cuțite şi furculiţe până nu 
mai suporţi şi întrebi dacă poti fi scu-scu-scu-scuzat, vă 
rog. 

Era ca şi cum el ar fi fost duhul, o prezenţă ce vorbea 
şi se mişca, dar nu era chiar auzită sau văzută, un lucru 
simţit vag, şi totuşi neacceptat ca fiind real. 

Nu-i plăcea gândul că s-ar fi putut da vina pe el, însă 
unica alternativă la care se putea gândi pentru a-şi 
explica atitudinea părinţilor era mult mai rea: aceea că 
toată iubirea şi atenţia pe care i le acordaseră ei înainte 
fuseseră cumva rezultatul prezenţei lui George, iar 
odată George dispărut nu mai rămăsese nimic pentru 
el... Şi toate acestea se petrecuseră la întâmplare, fără 
niciun strop de logică. Iar dacă-ţi lipeai urechea de uşa 
aia, puteai auzi vânturile nebuniei suflând pe afară. 

Aşa că revedea tot ceea ce făcuse, ce spusese şi 
simţise în ziua morţii lui Georgie, o parte din el 
nădăjduind că spusele lui Richie erau întemeiate, 
cealaltă parte sperând la fel de intens că nu. Nu se 
purtase ca un sfânt de frate mai mare faţă de George, 
cel puţin de atât era sigur. Se certaseră, se bătuseră, 
sigur că da. Precis că şi în ziua aia îi trăsese câteva 
scatoalce! 

Nu. Nicio ceartă. Pe de o parte, însuşi Bill se simţise 
încă prea moale ca s-o pună de o gâlceava adevărată cu 
George. Dormise, visând ceva, visând un fel de 

(țestoasă) 

animal mic şi ciudat, nu îşi putea aminti întocmai ce 
anume, şi se trezise pe sunetul ploii ce slăbea afară şi al 
lui George murmurând nefericit pentru sine în 


sufragerie. Îl întrebase pe George ce se întâmplase. 
Băieţelul intrase şi-i spusese că încearcă să facă o 
bărcuţă de hârtie după instrucţiunile din „Cea mai bună 
carte de activităţi practice”, dar tot greşea. Bill îi 
spusese lui George să aducă la el cartea. Şi acum, 
aşezat lângă Richie pe treptele Seminarului, îşi aminti 
cum se luminaseră ochii lui Georgie când barca ieşise 
bine şi ce straşnic îl făcuse să se simtă privirea aceea, 
George spunând prin ea că e într-adevăr un gagiu pe 
cinste, un tip ce nu se lasă până nu iese bine treaba. 
Făcându-l să se simtă, pe scurt, ca un frate mai mare. 

Bărcuţa îl ucisese pe George, dar Richie avea dreptate 
- nu era acelaşi lucru cu a-i fi dat lui George pe mână un 
pistol încărcat cu care să se joace. Bill nu ştiuse ce urma 
să se întâmple. Nu avea cum. 

Inspiră adânc, cutremurându-se, şi simţi ceva ca o 
piatră - ceva ce nici măcar nu ştiuse că se află acolo - 
rostogolindu-i-se afară din piept. Dintr-o dată se simţi 
mai bine, mai bine în legătură cu orice. 

Deschise gura să i-o spună lui Richie şi izbucni în 
lacrimi. 

Alarmat, Richie îl cuprinse pe Bill cu braţul de umeri 
(după o privire iute aruncată în jur ca să se asigure că 
nu se uită nimeni care i-ar putea lua drept o pereche de 
poponeţi). 

— N-ai nimic, spuse el. N-ai nimic, Billy, da? Haide, 
închide robinetele. 

— N-am v-v-vrut să m-mm-mmm-mmmoară! suspină 
Bill. N-NU M-M-AM GÂ-GÂ-GÂ-GÂN-DIT DE-DELOC L-L- 
LA A-A-AS-TA! 

— Hristoase, Billy, ştiu că nu. Dacă voiai să-i faci de 
petrecanie, îi dădeai un brânci pe scări sau mai ştiu eu 
ce, îl bătu Richie pe umăr cu stângăcie, îmbrăţişându-l 
scurt şi strâns înainte de a-i da drumul. Hai. Lasă-te de 
bpâzâit, bine? Parc-ai fi un bebeluş. ` 

Încet, lacrimile lui Bill se uscaseră. Încă-l mai durea, 
dar această durere părea mai curată, ca şi cum şi-ar fi 


făcut singur o tăietură, scoţându-şi din trup un lucru 
care putrezea înăuntru. lar sentimentul acela de uşurare 
continua să-l inunde. 

— N-n-am vrut s-să m-m-m-oară, repetă Bill, şi da- 
dacă sp-sp-spui la ci-ci-neva c-am pl-plâ-plâns, îţi tr-trr- 
ag u-una-n na-nas! 

— N-o să spun, promise Richie, nu-ţi face griji. Era 
frate-tău, pentru numele lui Dumnezeu. Dacă frate-meu 
ar fi omorât, aş plânge de să mă cac pe mine. 

— Tu-tu-tu n-n-ai niciun f-frate. 

— Da, da' dac-aveam. 

— Chi-chiar a-a-aşa? 

— Normal. 

Richie tăcu, fixându-l pe Bill cu ochi prudenţi, 
încercând să se convingă de faptul că trecuse într- 
adevăr de ce era mai greu. Încă îşi mai ştergea cu 
batista ochii înroşiţi, dar Richie trase concluzia că 
probabil trecuse. 

— Tot ce-am vrut să zic e că nu ştiu de ce ar vrea 
George să te bântuie. Aşa că poate poza are ceva de-a 
face cu... Mă rog, cu ălălalt. Clovnul. 

— Po-po-poate că G-G-George n-n-nu ş-şşş-ştie. Poate 
c-că cr-crede... 

Richie înţelese ce încerca să spună Bill şi făcu un gest 
de lehamite cu mâna: 

— După ce crăpi, ştii tot ce-au gândit vreodată 
oamenii despre tine, Bill Barosane. 

Vorbea cu aerul indulgent al unui mare profesor care 
corijează ideile infatuate ale unui mocofan de la ţară. 

— Scrie-n Biblie, zice-aşa, „Da, chiar dacă acum nu 
putem vedea prea multe în oglindă, vom vedea prin ea 
ca printr-o fereastră după ce murim” E din Prima 
Epistolă către  Thesalonicieni sau A Doua către 
Babilonieni, am uitat care. Înseamnă. 

— Îmi da-da-dau şi eu seama ce î-i-în-seamnă. 

— Şi ce părere ai? 

—Hm? 


— Hai să urcăm în camera lui şi s-aruncăm o privire. 
Poate găsim un indiciu despre cine omoară toţi copiii. 

— N-n-n-a-n-am curaj. 

— Nici eu, spuse Richie, crezând că nu era decât încă 
un imbold, o vorbă aruncată ca să-l pună pe Bill în 
mişcare, iar în clipa următoare ceva greu se dădu peste 
cap în regiunea mijlocie a corpului său şi descoperi că 
nu minţise: făcea pe el de frică. 


4 


Cei doi băieţi se strecurară în casa familiei 
Denbrough ca două stafii. 

Tatăl lui Bill era încă la lucru. Sharon Denbrough se 
afla în bucătărie, citind un ziar la masa de gătit. Mirosul 
cinei - cod - plutea până în holul din faţă. Richie dădu 
un telefon acasă pentru ca mama lui să ştie că n-a murit, 
ci e doar la Bill. 

— E cineva acolo? strigă doamna Denbrough când 
Richie puse jos receptorul. 

Îngheţară, uitându-se unul la altul cu mutre vinovate, 
după care Bill răspunse: 

— E-eu sunt, ma-mami! Şi R-R-R-R-R... 

— Richie Tozier, doamnă, răcni Richie. 

— Bună, Richie, strigă din nou doamna Denbrough, cu 
vocea deconectată, aproape complet absentă. lei masa 
cu noi? 

— Mulţumesc, doamnă, da' o să treacă mama să mă ia 
peste-o juma’ de oră. 

— Salut-o din partea mea, bine? 

— Da, doamnă, sigur că da. 

— Ha-haide, şopti Bill. Destul cu-cu vorbăria. 

Urcară la etaj şi străbătură culoarul spre camera lui 
Bill. Era ordonată aşa cum trebuie să fie camera unui 
băiat cuminte, adică privitul ei i-ar fi dat mamei 
băiatului în chestiune doar o durere de cap moderată. 
Rafturile erau pline cu un talmeş-balmeş de cărţi şi 
reviste. Erau şi alte reviste, plus câteva machete şi 


jucării, pe masă. Mai era acolo şi o maşină de scris 
veche marca Underwood. Părinţii i-o dăruiseră de 
Crăciun cu doi ani în urmă, iar Bill o folosea câteodată 
la scris povestiri. Făcea asta mai des de la moartea lui 
George. Ficţiunea părea să-i şteargă amintirile, părea 
să-l împace cu el însuşi şi cu viaţa. 

În partea opusă patului, pe podea, era un fonograf cu 
un maldăr de haine împăturite puse pe capac. Bill le 
băgă în sertarele biroului, apoi luă de pe acesta 
discurile. Scotoci printre ele, alegând cam o jumătate de 
duzină. Le puse pe pliantul gros al patefonului şi porni 
aparatul. Formaţia /Fleetwoods începu să cânte Come 
Softly, Darling. 

Richie se apucă de nas. 

Bill rânji, în ciuda inimii ce-i bubuia în piept. 

— Nu-nu le-le pla-pla-ace rock and r-roll-u' Pe ă-ăsta 
mi l-l-au dat de zi-zi-ua mea. Plus două cu P-Pat B-B- 
Boone şi T-I-lommy Sands. Pe L-L-Little R-Richard şi 
Sc-creamin J-Jay Hawkins îi ţin pentru când ei nu-nu-s a- 
acasă; şi ma-ma-mama, dac-aude mu-muzica, o să cre- 
crea-dă că suntem în ca-camera mea. Ha-haidem. 

Odaia lui George era de cealaltă parte a holului. Avea 
uşa închisă. Richie îi aruncă o privire şi îşi umezi buzele. 

— N-o ţin încuiată? îl întrebă el în şoaptă pe Bill. 

Deodată se pomeni sperând că era încuiată. Deodată 
începu să nu mai fie atât de sigur că ideea aceasta 
fusese a lui. 

Bill, palid la faţă, scutură din cap şi răsuci mânerul 
uşii. Păşi înăuntru şi privi înapoi spre Richie. După o 
clipă, Richie îl urmă. Bill închise uşa după ei, înecându-i 
pe /Fleetwoods. Richie tresări uşor la ţăcănitul slab al 
broaştei. 

Se uită în jur, cu teamă şi în acelaşi timp teribil de 
curios. Primul lucru pe care-l percepu era mirosul de 
mucegai uscat al aerului - De mult n-a mai deschis 
nimeni aici o fereastră, işi spuse el. Ce mama dracu, de 
mult n-a mai respirat nimeni aici. Exact aşa se simte. Se 


înfioră puţin la acest gând şi îşi umezi din nou buzele. 

Privirea îi căzu pe patul lui George şi se gândi cum 
dormea acum George sub o plapumă de ţărână în 
Cimitirul Mount Hope. Putrezind acolo. Fără a avea 
mâinile împreunate, căci pentru vechea treabă cu 
împreunarea avea nevoie de două mâini, iar George 
fusese înmormântat doar cu una. 

Un mic sunet scăpă din gâtul încleştat al lui Richie. 
Bill se răsuci şi îl privi întrebător. 

— Ai dreptate, spuse răguşit Richie. Te ia cu fiori aici. 
Nu pot să-mi dau seama cum ai suportat să intri singur. 

— A-a fost fra-fratele meu, răspunse simplu Bill. 
Câteodată-mi vi-vine, atâta tot-tot. 

Pe pereţi se găseau postere - afişe de copii mici. Unul 
îl prezenta pe Tom cel Grozav, personajul de desene 
animate din programul cu Captain Kangaroo. Tom se 
dădea peste cap în aer ţinându-se de mână cu Crabby 
Appleton, care era, fireşte, Putred Până-n Măduva 
Oaselor. Un altul îi arăta pe nepoţii lui Donald Duck, 
Huey, Louie şi Dewie mărşăluind prin sălbăticie cu 
bonetele lor din blană de raton Junior Woodehucks. Un 
al treilea desen, pe care George îl colorase cu mâna lui, 
era cu Mr. Do oprind circulaţia pentru ca un grup de 
copilaşi în drum spre şcoală să poată traversa strada. 
„MR. DO SPUNE SĂ AŞTEPŢI TRECEREA GĂRZII!” 
scria dedesubt. 

Puştiul nu se prea pricepea să nu iasă din contur, 
cugetă Richie şi se cutremură. Oricum puştiul n-avea să 
se mai îndrepte vreodată. Richie privi spre masa de 
lângă fereastră. Doamna Denbrough rezemase acolo 
toate carnetele de note ale lui George, întredeschise. 
Uitându-se la ele, ştiind că nicicând nu se vor mai 
adăuga altele, ştiind că George murise înainte de-a 
învăţa să nu depăşească linia la colorat, ştiind că viaţa i 
se sfârşise irevocabil şi etern doar cu acele carnete de 
grădiniţă şi de clasa întâi, tot adevărul idiot al morţii 
căzu cu un dangăt la locul său în mintea lui Richie 


pentru prima oară în viaţa sa. Era ca şi cum un uriaş seif 
de fier i-ar fi căzut în creier, înfundându-se acolo. 

Și eu pot muri! zbieră deodată la el propria-i minte, pe 
un ton de groază trădată. Oricine poate! Oricine poate! 

— Oh, Doamne, oh, Doamne, Dumnezeule, murmură 
cu un glas răvăşit. 

Nu a fost în stare să rostească mai multe cuvinte. 

— Mda, aproape că şopti Bill şi se aşeză pe patul lui 
George. Uite. 

Richie urmări degetul întins al lui Bill şi văzu albumul 
de fotografii zăcând închis pe jos. „FOTOGRAFIILE 
MELE”, citi Richie. „GEORGE ELMER DENBROUGH, 6 
ANI.” 

6 ani! zbieră mintea lui pe acelaşi ton de trădare 
ascuţită. 6 ani pe vecie! Oricine poate! Rahat! Futu-i! 

— Era de-de-deschis, spuse Bill. I-înainte. 

— Deci s-a închis, rosti fără chef Richie şi se aşeză pe 
pat lângă Bill, privind spre albumul fotografic. Multe 
cărţi se-nchid de capul lor. 

— Pa-pa-paginile, poate, da’ n-nu şi co-co-perta. S-a 
în-închis singur. 

Îl privi solemn pe Richie, cu ochii foarte neguroşi pe 
faţa palidă, obosită. 

— Da-dar v-v-vrea să-să-l de-deschizi iar. Aşa cr-cred. 

Richie se ridică şi porni încet spre albumul de 
fotografii. Obiectul căzuse la baza unei ferestre 
acoperite cu perdele subţiri. Privind afară, văzu mărul 
din curtea dosnică a familiei Denbrough. Un balansoar 
gol se legăna încet înainte şi înapoi, agăţat de o cracă 
neagră, contorsionată. 

Îşi coborî din nou ochii spre albumul lui George. 

O pată maronie şi uscată colora grosul paginilor la 
mijlocul albumului. Putea să fi fost sos vechi de roşii. 
Sigur; era destul de uşor să ţi-l închipui pe George 
admirându-şi fotografiile în timp ce mânca un hot dog 
sau un hamburger mare şi zemos; ia o îmbucătură 
zdravănă şi un strop de sos împroaşcă pagina. Puştii fac 


tot timpul chestii de-astea tâmpite. Putea fi suc de roşii. 
Dar Richie ştia că nu era aşa ceva. 

Atinse scurt albumul, apoi trase mâna. Era rece la 
atingere. Stătuse într-un loc unde razele fierbinţi ale 
soarelui de vară, cât de cât filtrate prin perdelele acelea 
străvezii, trebuia să fi căzut pe el toată ziua. Dar îl 
simţise rece. 

Ei bine, am să-l las pur şi simplu în pace, îşi spuse 
Richie. Oricum nu vreau să mă uit în tâmpitul lui de 
album vechi, să văd o mulţime de oameni pe care nu-i 
cunosc. Cred că poate am să-i spun lui Bill că m-am 
răzgândit şi că putem să ne ducem în camera lui şi să ne 
uităm pe reviste o vreme, şi pe urmă plec acasă şi-mi iau 
cina şi mă duc la culcare devreme fiindcă-s al naibii de 
obosit, şi mâine dimineaţă când mă scol sunt sigur c-am 
să fiu convins că treaba aia nu era decât ketchup. Exact 
asta am să fac. Bravo, măi. 

Aşa că deschise albumul cu mâini ce păreau să se afle 
la o mie de kilometri depărtare de el, la capătul unor 
braţe lungi de plastic, şi se uită la chipurile şi locurile 
din albumul lui George, mătuşile şi unchii, ţâncii, casele, 
vechile Ford-uri şi Studebaker-uri, liniile telefonice, 
cutiile poştale, gardurile de şipci, urmele de roţi cu apă 
noroioasă în ele, Roata Mare de la Easty County Fair, 
Turnul de Apă, ruinele Oţelăriei Kitchener... 

Degetele lui Richie răsfoiau tot mai repede şi deodată 
apărură pagini fără fotografii. Reveni fără să vrea, dar 
incapabil să se abţină. lată o fotografie a centrului 
oraşului Derry, Main Street şi Canal Street prin jurul lui 
1930, iar după ea nu mai urma nimic. 

— Nu-i nicio poză de şcoală a lui George aici, constată 
Richie şi îl privi pe Bill cu un amestec de uşurare şi 
exasperare. Ce fel de poantă îmi coci, Bill Barosane? 

— C-c-ce? 

— Poza asta a centrului de pe vremuri e ultima din 
album. Tot restul foilor sunt goale. 

Bill se sculă de pe pat şi veni lângă Richie. Privi la 


fotografia cu centrul oraşului Derry aşa cum fusese cu 
aproape treizeci de ani în urmă: maşini şi camioane 
demodate, felinare de modă veche cu ciorchini de 
globuri ca nişte struguri albi, pietoni pe lângă Canal 
prinşi în plin mers de ţăcănitul unui aparat de 
fotografiat. Dădu pagina şi, întocmai cum spusese 
Richie, nu mai urmă nimic. 

Nu, stai - nu chiar nimic. Era un colţar de studio, un 
reper de soiul celor care se folosesc la fixarea 
fotografiilor în albume. 

— A fffost aici, spuse el şi bătu cu degetul în colţar. 
U-uite. 

— Fir-aş! Ce crezi că s-a-ntâmplat cu ea? 

— N-n-nu ş-sş-tiu. 

Bill îi luase lui Richie albumul şi acum îl ţinea în 
poală. Dădu înapoi paginile, căutând poza lui George. 
După un minut renunţă; el, dar nu şi foile. Continuară să 
se întoarcă de la sine, fâlfâind încet, dar constant, cu 
sonore foşnete hotărâte. Bill şi Richie se uitară unul la 
altul, cu ochi mari, apoi din nou în jos. Ajunseră iarăşi la 
acea ultimă fotografie, şi paginile încetară să se mai 
întoarcă. lată centrul oraşului Derry în tonuri sepia; 
oraşul aşa cum fusese cu mult înainte ca Bill sau Richie 
să se fi născut. 

— Ptiu! exclamă deodată Richie şi-i luă iar albumul lui 
Bill. 

Acum nu i se mai simţea teamă în voce, iar chipul îi fu 
inundat dintr-o dată de uimire. 

— Căca-m-aş! 

— C-ce? Ce e-e-este? 

— Noi! Asta este! Doamne-sfinte-ptiu, uită-te! 

Bill apucă o margine a albumului. Aplecaţi deasupra, 
împărţindu-l între ei, arătau ca doi băieţi la repetiţia de 
cor. Bill trase tăios aer în piept, iar Richie ştiu că văzuse 
şi el. 

Captivi sub suprafaţa lucioasă a acelei vechi fotografii 
alb-negru, doi băieţaşi mergeau pe Main Street spre 


locul unde Main şi Center se intersectau - locul unde 
Canalul o lua pe sub pământ pentru vreo doi kilometri. 
Cei doi băieţi se distingeau clar profilaţi pe zidul scund 
de beton de la marginea Canalului. Unul purta pantaloni 
largi. Celălalt avea ceva arătând aproape ca un costum 
marinăresc. În cap îşi trântise o şapcă de tweed. Erau 
întorşi pe trei sferturi spre cameră, privind ceva aflat de 
cealaltă parte a străzii. Băiatul cu pantaloni largi era 
Richie Tozier, fără nicio îndoială. Iar cel în costum de 
marinar şi cu şapcă de tweed era Bill Bâlbâitul. 

Se holbau hipnotizaţi la ei înşişi într-o fotografie 
aproape de trei ori mai bătrână decât ei. Richie îşi simţi 
gura uscată ca nisipul şi netedă ca de sticlă. La câţiva 
paşi mai în faţa băieţilor, în poză, se afla un om ţinându- 
se de borul pălăriei, cu pardesiul încremenit pe veci în 
urma sa într-o bruscă rafală de vânt. Pe stradă se 
vedeau Ford-uri Model-T, un Pierce-Arrow, Chevrolet-uri 
cu treaptă. 

— Nu-nu-nu-nu-mi vi-vi-ne să cr-crr-crred... începu 
Bill, şi acela a fost momentul când imaginea s-a pus în 
mişcare. 

Ford-ul Model-T, ce-ar fi trebuit să rămână veşnic în 
mijlocul intersecţiei (sau cel puţin până ce chimicalele 
din vechea fotografie se dizolvau complet), o traversă, 
cu un nor de fum pufăindu-i intermitent prin ţeava de 
eşapament, îşi urmă drumul spre Up-Mile Hill. O mână 
mică şi albă ieşi pe fereastra şoferului şi semnaliza că va 
coti la stânga. O luă pe Court Street, trecând de 
marginea albă a fotografiei şi făcându-se astfel nevăzut. 

Pierce-Arrow-ul, Chevrolet-urile, Packard-urile - toate 
începură să se deplaseze, alegându-şi traseele separate 
prin intersecţie. După aproximativ douăzeci şi opt de 
ani, pulpana pardesiului trecătorului îşi încheie în sfârşit 
fâlfâirea, îşi potrivi mai apăsat pe cap pălăria şi îşi văzu 
de drum. 

Cei doi băieţi îşi desăvârşiră întoarcerea, ajungând cu 
faţa, iar un moment mai târziu Richie văzu la ce se 


uitaseră, când o javră traversă la trap Center Street. 
Băiatul cu costum de marinar - Bill - duse două degete 
în colţurile gurii şi fluieră. Năucit mai presus de orice 
capacitate de a se mişca sau gândi, Richie îşi dădu 
seama că putea auzi fluieratul, putea auzi sunetul 
neregulat ca de maşină de cusut al motoarelor 
automobilelor. Sunetele erau slabe, precum cele auzite 
printr-un geam gros, dar existau. 

Câinele aruncă o privire spre cei doi băieţi, după care 
îşi continuă drumul. Băieţii se uitară unul la celălalt şi 
râseră ca nişte veveriţe. Dădură s-o ia din loc, şi atunci 
Richie, cel în pantaloni largi, îl apucă pe Bill de braţ şi 
arată spre Canal. Se răsuciră într-acolo. 

Nu, îşi spuse Richie, nu faceți asta, nu... 

Se apropiară de zidul scund din beton şi deodată 
clovnul răsări de după marginea sa ca o oribilă păpuşă- 
cu-arc - un clovn cu faţa lui Georgie Denbrough, cu 
părul lins pe spate, cu gura toată un rânjet hidos plin de 
fard sângeriu, cu două găuri negre în loc de ochi. Într-o 
mână ţinea trei baloane pe o sfoară. Pe cealaltă o întinse 
spre băiatul în costum de marinar şi-l înhăţă de gât. 

— N-n-nu! ţipă Bill şi-şi repezi mâna spre fotografie, 
îşi repezi mâna în fotografie. 

— Opreşte-te, Bill! strigă Richie, înşfăcându-l. 

Ajunse aproape prea târziu. Văzu vârfurile degetelor 
lui Bill intrând prin suprafaţa fotografiei în acea altă 
lume. Văzu degetele trecând de la trandafiriul cald al 
ţesuturilor vii la unificata culoare smântânoasă care 
trecea drept alb în fotografiile vechi. În acelaşi timp, se 
micşorară şi părură a se desprinde de restul trupului. 
Aidoma straniei iluzii optice pe care o avem când ne 
cufundăm mâna într-un bol de sticlă plin cu apă: partea 
din mână ajunsă sub apă pare că pluteşte, retezată, la 
câţiva centimetri distanţă de cea rămasă încă afară din 
apă. 

O serie de tăieturi diagonale crestară degetele lui Bill 
în punctul unde încetau să mai fie degetele lui pentru a 


deveni fotodegete; parcă şi-ar fi prins mâna între palele 
unui ventilator, şi nu într-o fotografie. 

Richie îi apucă antebraţul şi îl trase cu o smucitură 
zdravănă. Căzură amândoi pe jos. Albumul lui George 
izbi podeaua şi se închise cu un pocnet sec. Bill îşi 
repezi degetele în gură. Lacrimi de durere îi inundară 
ochii. Richie putu vedea sângele curgându-i pe palmă 
spre încheietura mâinii, în şuviţe vii. 

— Dă să văd, ceru. 

— Do-doare, scânci Bill, întinzând mâna spre Richie 
cu palma în jos. 

Tăieturi ca treptele unei scări îi străbăteau arătătorul, 
mijlociul şi inelarul. Degetul mic abia dacă atinsese 
suprafaţa fotografiei (dacă aceasta avea o suprafaţă), şi, 
deşi acel deget nu fusese tăiat, Bill avea să-i spună mai 
târziu lui Richie că unghia îi era scurtată drept, ca de 
foarfecele unui manichiurist. 

— lisuse, Bill. 

Leucoplast. Asta era tot ce-i putea trece prin minte. 
Doamne, avusese noroc - dacă nu trăgea braţul lui Bill 
atunci când o făcuse, degetele i-ar fi putut fi amputate, 
şi nu doar tăiate adânc. 

— Pe astea trebuie să le dregem. Maică-ta poate... 

— La-la-las-o-n pa-pace p-pe ma-ică-mea, spuse Bill. 

Apucă din nou albumul, stropind podeaua cu picături 
de sânge. 

— Nu mai deschide chestia aia! strigă Richie, 
zgâlţâindu-l înnebunit de umăr. Iisuse Hristoase, Billy, 
aproape c-ai rămas fără degete! 

Bill se smulse din mâna lui. Dădu paginile, iar pe chip 
i se aşternuse o îndârjire amarnică ce îl speria pe Richie 
mai mult decât orice altceva. Ochii lui Bill arătau 
aproape ca ai unui nebun. Degetele rănite întipăriră 
sânge proaspăt pe albumul lui George - încă nu arăta ca 
sucul de roşii, dar, după ce va fi avut puţin timp ca să se 
usuce, cu aşa ceva urma să semene. Sigur că da. 

Şi iată din nou scena cu centrul oraşului. 


Ford-ul Model-T stătea în mijlocul intersecţiei. 
Celelalte maşini erau încremenite în locurile unde se 
aflaseră mai înainte. Omul care mergea spre răspântie 
îşi ţinea borul pălăriei; haina i se umfla încă o dată în 
vânt. 

Cei doi băieţi dispăruseră. 

Nicăieri în poză nu se mai vedeau băieţi. Dar... 

— Uite, şopti Richie şi îi arătă. 

Avu grijă să-şi ţină vârful degetului la o bună distanţă 
de fotografie. Un arc se arăta imediat deasupra zidului 
scund de beton ce mărginea Canalul - partea de sus a 
ceva rotund. Ceva ca un balon. 


5 


leşiră din camera lui George tocmai la timp. Mama lui 
Bill era o voce la baza scărilor şi o umbră pe perete. 

— Ce-aţi făcut, băieţi, v-aţi luptat? întrebă ea cu 
asprime. Am auzit o bufnitură. 

— Doar pu-pu-puţin, mami. 

Bill îi aruncă lui Richie o privire pătrunzătoare. Taci, 
spunea aceasta. 

— Ei bine, vreau să încetaţi. Am crezut că-mi cade 
tavanu-n cap. 

— Bi-bi-bine. 

O auziră înapoindu-se în partea din faţă a casei. Bill 
îşi înfăşurase batista peste mâna ce-i sângera; bandajul 
improvizat se înroşise şi dintr-o clipă-ntr-alta avea să 
înceapă să picure. Băieţii coborâră în baie, unde Bill îşi 
tinu mâna sub robinet până ce hemoragia se opri. 
Spălate, tăieturile arătau subţiri, dar nemilos de adânci. 
Privindu-le buzele albe şi carnea roşie dinăuntru, lui 
Richie i se făcu rău de la stomac. Le bandajă cu 
leucoplast cât putu de repede. 

— Do-do-doare ca dracu', spuse Bill. 

— Păi ce ţi-a venit să te repezi să-ţi bagi mâna acolo, 
băi chiloţi-uzi? 

Bill îşi privi solemn inelele de plasture de pe degete, 


apoi ridică ochii spre Richie. 

— A-a-a fost cl-ovnul, spuse el. C-clovnul e-era, dându- 
se drept G-G-George. 

— Da, zise Richie. La fel cum tot Clovnul s-a dat drept 
bolnavul ăla pe care l-a văzut Eddie. 

— L-le-leprosul. 

— Just. 

— Da' chia-chiar e-e un cl-cl-clovn? 

— E un monstru, spuse plat Richie. Un fel de monstru. 
Un fel de monstru, chiar aici, în Derry. Şi omoară copii. 


6 


Într-o sâmbătă, nu mult după incidentul cu stăvilarul 
de pe Maidan, cu domnul Nell şi cu fotografia care se 
mişca, Richie, Ben şi Beverly Marsh ajunseră să dea 
ochii nu cu un monstru, ci cu doi - şi plătiră bani pentru 
asta. Richie, cel puţin, plăti. Aceşti monştri erau 
înfricoşători, dar nu tocmai primejdioşi; îşi sfâşiau 
victimele pe ecranul de la „Aladdin Theater” în timp ce 
Richie, Ben şi Bev priveau de la balcon. 

Unul dintre monştri era un vârcolac, interpretat de 
Michael Landon, şi era mişto pentru că, până şi când 
devenea lup, tot mai avea un soi de tunsoare ca o coadă 
de rață. Celălalt era motoristul ăla făcut piftie, pe care-l 
juca Gary Conway. Era readus la viaţă de un descendent 
al lui Victor Frankenstein, care le dădea toate bucăţile 
de care nu mai avea nevoie, unui cârd de aligatori pe 
care-i ţinea în pivniţă, în program mai figurau: un Jurnal 
Movie Tone prezentând ultima modă de la Paris şi cele 
mai recente explozii de rachete Vanguard la Cape 
Canaveral, două desene animate Warner Brothers, unul 
cu Popeye şi un Chilly Willy (din nu se ştie ce motiv, 
pălăria pe care-o purta Chilly Willy îl înnebunea 
întotdeauna pe Richie), şi „ASPECTE DIN ATRACȚIILE 
VIITOARE”. Atracţiile viitoare includeau două filme pe 
care Richie le trecu imediat pe lista sa tre-să-văd: I 


Married a Monster from outer Space"? şi The Blob!* 

Ben a fost foarte liniştit în timpul proiecției. Moş 
Clăiţă aproape că fusese depistat mai devreme de 
Henry, Belch şi Victor, iar Richie bănuia că nici nu-i 
stătea mintea la altceva. Ben însă uitase cu totul de cei 
trei ticăloşi (şedeau jos, aproape de ecran, dând unu-n 
altul cu cutii de floricele şi hăulind). Motivul tăcerii lui 
era Beverly. Prezenţa ei era atât de copleşitoare, încât 
aproape îi făcea rău. Trupul întreg i se acoperise cu 
piele de găină şi, dacă fata se mişca doar în scaun, 
fulgere fierbinţi îi ardeau carnea, ca lovită de o febră 
tropicală. Când mâna lui Beverly o atingea pe a lui 
întinzându-se după floricele de porumb, tremura de 
exaltare. Mai târziu avea să-şi spună că acele trei ore 
petrecute în întuneric lângă Beverly fuseseră cele mai 
lungi şi cele mai scurte ore din viaţa lui. 

Richie, neştiind faptul că Ben ardea în focurile 
nimicitoare ale dragostei infantile, se simţea minunat. În 
letopiseţul lui, singurul lucru mai grozav decât două 
filme cu Francis Catârul Vorbitor era o pereche de filme 
de groază într-o sală plină cu copii, ţipând şi zbierând cu 
toţii la secvențele sângeroase. Cu siguranţă că nu făcea 
nicio legătură între vreuna dintre isprăvile celor două 
filme American-lnternational cu buget redus la care se 
uitau şi ceea ce se întâmplă în oraş... Nu încă. 

Văzuse reclama cu Twin Shock Show Saturday 
Matinee? în numărul de vineri dimineaţă al ziarului 
News şi uitase aproape imediat cât de prost dormise cu 
o noapte înainte - şi cum, într-un târziu, se dăduse jos 
din pat şi aprinsese lumina din debara, o şmecherie cu- 
adevărat puştească, desigur, dar nu fusese în stare să 
pună pleoapă pe pleoapă până n-o făcuse. A doua zi 
dimineaţă însă lucrurile reintraseră în normal... Mă rog, 


13 M-am căsătorit cu un monstru din spaţiul cosmic, Paramount 
1958, Gene Fowler Ir. (n. tr.). 

14 Cocoloşul, Tonyly/Paramount 1958; Irvin S. Yeaworth Ir. (n. tr.). 
15 „Şocuri gemene, sâmbăta la matineu” (n. tr.). 


aproape. Începu să-şi spună că poate el şi Bill n- 
avuseseră decât o halucinație în doi. Sigur că tăieturile 
de pe degetele lui Bill nu erau halucinație, dar poate că 
pur şi simplu se tăiase în marginile unor foi din albumul 
lui Georgie. Hârtia era destul de groasă. Nu era exclus. 
Poate. Pe de altă parte, nu exista nicio lege care să 
spună că trebuia să-şi petreacă următorii zece ani 
gândindu-se numai la asta, nu-i aşa? Nnt! 

Şi astfel, ca urmare a unei experienţe care pe un adult 
l-ar fi putut trimite foarte bine fuga-fuga la cel mai 
apropiat felcer-de-scăfârlie, Richie Tozier se sculă, 
mâncă un mic dejun gigantic cu clătite, văzu reclama 
celor două filme de groază în pagina de divertisment a 
ziarului, îşi controlă fondurile, le găsi cam scăzute (în 
fine... „inexistente” ar fi putut figura de fapt ca termen 
mult mai potrivit) şi începu să-şi piseze tatăl să-i dea 
treburi de făcut. 

Tata, care venise la masă îmbrăcat deja în tunica sa 
albă de dentist, lăsă jos pagina de sport şi îşi turnă o a 
doua ceaşcă de cafea. Era un om plăcut la înfăţişare, cu 
o figură oarecum prelungă. Purta ochelari cu rame de 
oţel, în creştetul capului i se forma un început de chelie 
şi avea să moară de cancer la laringe în 1973. Privi la 
reclama pe care i-o arătă Richie. 

— Filme de groază, spuse Wentworth Tozier. 

— Înî, încuviinţă Richie, rânjind. 

— Se pare că mori dacă nu te duci. 

— Înî! 

— Se pare că probabil ai să mori în convulsii de 
dezamăgire dacă nu ajungi să vezi spanacurile alea de 
filme. 

— Înî, îhî, o să mor! Ştiu c-o să mor! Haaaa! căzu 
Richie pe podea, apucându-se de beregată, cu limba 
ieşindu-i afară. 

Acesta era modul recunoscut al lui Richie de a pune 
vraja în funcţiune. 

— Oh, Doamne, Richie, ai de gând, te rog, să încetezi? 


îi ceru maică-sa de lângă aragaz, unde-i prăjea două 
ouă, ca să le trântească peste clătite. 

— Ei, Richie, spuse tatăl său în timp ce Richie revenea 
pe scaun. Cred că am uitat să-ţi achit drepturile de luni. 
Asta-i singurul motiv la care mă pot gândi că-ţi mai 
trebuie bani şi vineri. 

— Păi... 

— S-au dus? Păi... 

— Ăsta-i un subiect extrem de profund pentru un băiat 
cu o minte atât de superficială, constată Wentworth 
Tozier şi-şi rezemă cotul pe masă şi bărbia în căuşul 
palmei, privindu-şi singurul fiu cu ceva ce părea a fi o 
fascinaţie adâncă. Pe ce s-au dus? 

Richie căzu imediat în Vocea lui Toodles Majordomul 
Englez. 

— Păi, i-am cheltuit, nu-aşa, dom’ guv'nator? Pip-pip, 
hop-şi-aşa, şi tot ăl putregoi! Partea mea din efortu' de 
război. Toţi trebuirăm să dăm un pic ca să-l dăm de-a 
dura pe-mpuţitul de hun, nu-aşa? Un pic de portiţă udă, 
păi-nu? Un pic de arici ud, nu-că-da? Un pic de... 

— Un pic de maldăr de rahat, rosti Went pe un ton 
prietenos şi întinse mâna după conservele de fragi. 

— Scuteşte-mă de vulgarităţi la masa de dimineaţă, 
dacă nu ţi-e cu supărare, îi spuse Maggie Tozier soţului 
ei, în timp ce îi aducea lui Richie ouăle la masă. 

Iar lui Richie îi zise: 

— Oricum nu ştiu de ce vrei să-ţi umpli capul cu 
mizerii groaznice ca alea. 

— Au, mămico, spuse Richie. ; 

Pe dinafară era zdrobit, pe dinăuntru jubila. Işi putea 
citi amândoi părinții ca pe nişte cărți - cu paginile 
ferfeniță şi grozav de îndrăgite - şi era destul de sigur 
că va obţine ceea ce dorea: de lucru şi permisiunea de a 
se duce sâmbătă după-amiază la cinema. 

Went se aplecă înainte spre Richie şi afişă un zâmbet 
larg: 

— Cred că te-am prins exact cum voiam. 


— Zău, tăticule? îi întoarse Richie zâmbetul... puţin 
cam acru. 

— Zău că da. Cunoşti peluza noastră, Richie? Eşti 
familiarizat cu peluza noastră? 

— Zău că mi-s, dom’ guv'nator, redeveni Richie 
Toodles - sau cel puţin încercă. Oleacă cam ciufulită, nu- 
i aşa? 

— Aşa şi aşa, se arătă Went de acord. Iar dumneata, 
Richie, vei remedia această situaţie. 

— Aşa? 

— Aşa. Tunde-o, Richie. 

— Bine, tăticule, sigur, răspunse Richie, deşi în cap îi 
înmugurise deodată o bănuială cumplită. 

Poate că tăticul său nu se referea numai la gazonul 
din faţa casei. 

Surâsul lui Wentworth Tozier se lăţi cât rânjetul unui 
rechin când îşi încolţeşte prada. 

— Toată peluza, o, idiot copil al meu. În faţă. În dos. 
Pe de lături. Şi, când termini, am să-ţi proptesc în palmă 
două hârtiuţe verzi cu cineva care seamănă cu George 
Washington pe o parte şi desenul unei piramide-n vârf 
cu Ochiul Veşnic Treaz pe cealaltă. 

— Nu mă prind, tăticule, spuse Richie, dar teamă-i era 
că se prinsese. 

— Doi dolari. 

— Doi dolari pentru toată iarba! strigă Richie, sincer 
lezat. Avem cel mai mare gazon din tot cartierul! Nu se 
poate, tăticule! 

Went oftă şi-şi luă din nou ziarul. Richie putu citi titlul 
de pe prima pagină: „DISPARIŢIA UNUI BĂIAT 
PROVOACĂ NOI TEMERI”. Se gândi un moment la 
albumul sinistru al lui George Denbrough - dar aceea 
sigur fusese o halucinație... Şi chiar dacă n-ar fi fost, se 
întâmplase ieri, iar acum era azi. 

— Am impresia că nu doreşti să vezi filmele alea atât 
de tare pe cât crezuseşi, spuse Went din spatele 
ziarului. 


O clipă mai târziu ochii săi apărură pe deasupra 
paginii, studiindu-l pe Richie. Studiindu-l cu un pic de 
mulţumire, la drept vorbind, aşa cum un om cu careu îşi 
scrutează partenerul la pocher peste evantaiul de cărți. 

— Când gemenii Clark o tund pe toată, le dai câte doi 
dolari Ja fiecare! 

— Aşa e, recunoscu Went. Dar, din câte ştiu, ei nu vor 
să meargă la cinema mâine. Sau, dacă vor, se vede că au 
fonduri suficiente în acest scop, pentru că n-au apărut în 
ultima vreme să verifice stadiul creşterii ierbii 
dimprejurul domiciliului nostru. Tu, pe de altă parte, 
vrei să te duci şi descoperi că-ţi lipsesc mijloacele de a o 
face. Acea apăsare pe care o simţi în sectorul median 
poate fi rezultatul celor cinci clătite şi două ouă pe care 
le-ai consumat la micul dejun, Richie, sau pur şi simplu 
înghesuiala la care te-am prins. Nu-i aşa? 

Ochii lui Went se cufundară din nou după ziar. 

— Mă şantajează, îi spuse Richie mamei sale, care 
mânca pâine prăjită uscată - iarăşi încerca să mai dea 
jos din greutate. Asta-i şantaj, sper doar că ştii asta. 

— Da, dragă, ştiu asta, spuse maică-sa. Ai ou pe 
bărbie. 

Richie îşi şterse oul de pe bărbie. 

— Trei dolari dacă am făcut-o toată până diseară când 
te-ntorci acasă? întrebă el ziarul. 

Ochii tatălui său reapărură scurt. 

— Doi-cincizeci. 

— Oh, Doamne, făcu Richie. Tu şi Jack Benny. 

— Idolul meu, zise Went de după ziar. Decide-te, 
Richie. Vreau să citesc scorurile astea la box. 

— S-a făcut, spuse Richie şi oftă. 

Când propriii tăi părinţi te-au înşfăcat de boaşe, zău 
că ştiu cum să te strângă. Era chicoticos de-a binelea, 
dacă stăteai să te gândeşti. In timp ce tundea iarba, îşi 
exersa Vocile. 


7 


Termină - faţa, dosul şi laturile - pe la ora trei vineri 
după-amiază şi îşi începu sâmbăta cu doi dolari şi 
cincizeci de cenți în buzunarul blugilor. Al dracu’ de- 
aproape de-o avere. Îl sună pe Bill, dar Bill îi spuse 
posomorât că trebuie să se ducă la Bangor ca să i se 
facă un soi de test pentru terapia vorbirii. 

Richie îl compătimi, apoi adăugă în cea mai bună 
Voce Bill Bâlbâitul a sa: 

— Dă-dă-dă-i în mă-mă-mă-sa, Bi-Bi-Bill Ba-Ba- 
Barosane. 

— Fa-fa-faţa ta şi do-do-osu' meu, T-T-Iozier, replică 
Bill şi închise. 

După aceea dădu telefon la Eddie Kaspbrak, dar 
Eddie suna şi mai prăbuşit decât Bill - maică-sa 
cumpărase pentru amândoi câte un abonament de 
autobuz pe toată ziua, explică el, şi mergeau să le 
viziteze pe mătuşile lui Eddie din Haven, Bangor şi 
Hampden. Toate trei erau grase, la fel ca doamna 
Kaspbrak, şi toate trei erau nemăritate. 

— Toate-au să mă ciupească de obraz şi-au să-mi 
spună ce mare am crescut, zise Eddie. 

— Asta-i fiindcă ştiu şi ele ce drăgălaş eşti, Eds - 
exact ca mine. Am văzut ce scumpete eşti de prima oară 
când te-am întâlnit. 

— Uneori chiar că eşti un găinaţ, Richie. 

— Numai unu de-ăsta-i recunoaşte pe ăilalţi, Eds, şi 
tu-i ştii pe toţi. Vii săptămână viitoare pe Maidan? 

— Cred că da, dacă veniţi şi voi. Vrei să ne jucăm cu 
pistoalele? 

— Poate. Da’... cred că eu și Bill Barosanul avem ceva 
să-ţi zicem. 

— Ce? 

— De fapt e povestea lui Bill. La revedere. Succes la 
mătuşi. 

— Vezi să nu mă scap pe mine de atâta râs. 

Al treilea apel a fost către Stan, dar Stan era certat 
cu-ai lui, pentru că le spărsese geamul cel mare. Se juca 


de-a farfuriile zburătoare cu un platou de plăcintă şi 
acesta aterizase greşit. Zzz-drang. Îl puseseră la muncă 
tot sfârşitul de săptămână şi probabil şi următorul. 
Richie îl compătimi, iar apoi îl întrebă dacă vrea să vină 
pe Maidan săptămână următoare. Stan spuse că da, 
probabil, dacă tatăl său nu ia hotărârea să-l lege de glie 
sau cine ştie ce. 

— Ei, pe naiba, Stan, n-a fost decât un geam, spuse 
Richie. 

— Da, da' unu' mare, preciză Stan şi închise telefonul. 

Richie porni spre uşa livingului, apoi îşi aminti de Ben 
Hanscom. Răsfoi cartea de telefon, găsind numărul unei 
anume Ariene Hanscom. De vreme ce era singura 
doamnă Hanscom dintre cele patru familii consemnate, 
îşi închipui că trebuia să fie mama lui Ben şi formă 
numărul. 

— Mi-ar plăcea să vin, dar deja mi-am cheltuit cota, 
spuse Ben. 

Părea deprimat şi ruşinat de această mărturisire - o 
risipise pe toată pe dulciuri, suc, cartofi pai şi cornuri cu 
pastramă de vită. 

Richie, care se scălda în aur (şi căruia nu-i plăcea să 
meargă la filme singur), spuse: 

— Eu am o grămadă de bani. Poţi să mi-i dai când o să 
ai. 

— Aşa? Chiar? Faci tu asta? 

— Sigur, zise Richie, mirat. De ce nu? 

— În regulă! exclamă fericit Ben. Minunat, ar fi 
grozav! Două filme de groază! Ziceai că unul e cu 
vârcolaci? 

— Mhm. 

— Frate, mor după filmele cu vârcolaci! 

— Uşurel, Clăiţă, să nu-ţi uzi nădragii. 

Ben râse. 

— Ne vedem în faţă la Aladdin, bine? 

— Da, grozav. 

Richie puse receptorul în furcă şi privi la el gânditor. 


Dintr-o dată îi dădu prin minte că Ben Hanscom se 
simţea singur. lar asta îl făcu să se simtă, la rândul său, 
ca un erou de legendă. Fluierând, alergă la etaj să ia 
nişte reviste pe care să se uite înainte de proiecţie. 


8 


Ziua era însorită, răcoroasă, şi vântul adia uşurel. 
Richie mergea agale pe Center Street către „Aladdin”, 
trosnindu-şi degetele şi cântând în surdină Rochiri 
Robin. Se simţea bine. Mersul la cinema îl făcea 
întotdeauna să se simtă bine - iubea lumea aceea 
magică, acele vise vrăjite. Îi părea rău pentru oricine 
avea de făcut treburi plicticoase într-o asemenea zi - Bill 
cu terapia sa de vorbire, Eddie cu mătuşile lui, bietul 
Stan. Omu' care-şi va petrece după-amiaza râcâind 
treptele verandei din faţă sau măturând în garaj pentru 
că platoul de plăcinte pe care-l aruncase cotise la 
dreapta când ar fi trebuit s-o cotească la stânga. 

Richie îşi avea yo-yo-ul vârât în buzunarul de la spate, 
iar acum îl scoase şi încercă din nou să-l strângă. 
Aceasta era o dibăcie pe care Richie tânjea s-o 
dobândească, dar, până una-alta, nici pomeneală. 

Bulangiul ăla mic şi ţicnit pur şi simplu n-avea chef. 
Fie cobora şi sărea imediat înapoi în sus, fie cobora şi 
rămânea mort la capătul firului. 

Pe la jumătatea urcuşului pe Center Street Hill văzu o 
fată cu fustă bej plisată şi bluză albă fără mâneci, 
aşezată pe o bancă în faţă la Shook's Drug Store. Mânca 
un cornet cu ceva care părea îngheţată de fistic. Păr 
arămiu-roşcat viu, cu luciri parcă rubinii sau alteori 
aproape blonde îi cădea până pe omoplaţi. Richie nu 
cunoştea decât o singură fată cu părul în nuanţa aceea 
anume... Beverly Marsh. 

Lui Richie îi plăcea mult Bev. Mă rog, o plăcea, dar nu 
în felul ăla. li admira înfăţişarea (şi ştia că nu e singurul 
- fete ca Sally Mueller şi Greta Bowie o urau pe Beverly 
ca focu', încă prea tinere ca să priceapă cum de ele 


puteau căpăta orice altceva atât de uşor... şi totuşi erau 
nevoite să concureze în materie de înfăţişare cu o fată 
care locuia într-unul dintre apartamentele acelea 
sărăcăcioase de pe Lower Main Street), dar cel mai mult 
o plăcea pentru că se ţinea tare şi avea într-adevăr simţ 
al umorului. Mai avea, de obicei, şi ţigări. O plăcea, pe 
scurt, pentru că era o băiată bună. Totuşi, o dată sau de 
două ori se pomenise întrebându-se ce culoare avea 
lenjeria pe care o purta pe sub micul ei sortiment de 
fuste destul de decolorate, iar asta nu era o întrebare de 
soiul celor pe care ţi le pui despre ceilalţi băieţi, nu-i 


aşa? 
Şi, trebuia să admită Richie, era al dracului de 
drăguţi(a). 


Apropiindu-se de banca unde stătea Bev mâncându-şi 
îngheţata, Richie îşi strânse pe mijloc cordonul unui 
raglan invizibil, trase pe ochi o invizibilă pălărie moale 
cu boruri late şi se prefăcu a fi Humphrey Bogart. 
Adăugând Vocea corectă, deveni Humphrey Bogart - cel 
puţin după umila sa părere. Altora le-ar fi sunat ca 
Richie Tozier cu o sinuzită uşoară. 

— Bună, iubito, spuse el, lunecând spre banca unde 
stătea fata şi privind în lungul străzii. N-are niciun rost 
să aştepţi autobuzul aici. Naziştii ne-au tăiat retragerea. 
Ultimul avion pleacă la miezul nopţii. Să fii la bord. El 
are nevoie de tine, iubito. Şi eu la fel... Da’ o să mă 
descurc cumva. 

— Salut, Richie, spuse Bev, şi, când se întoarse spre 
el, băiatul îi văzu pe obrazul drept o vânătaie purpurie- 
negricioasă, ca umbra unei aripi de cioară. 

Îl izbi din nou înfăţişarea ei arătoasă... Doar că acum 
îi trecu prin minte că de fapt s-ar putea să fie chiar 
frumoasă. Până în acel moment nu se gândise niciodată 
că pot exista fete frumoase şi în afara filmelor sau că el 
însuşi ar putea cunoaşte una. Poate că vânătaia era 
aceea care-i permitea să observe posibilitatea frumuseţii 
ei - un contrast esenţial, o vătămare deosebită ce 


atrăgea mai întâi atenţia, iar apoi, într-un fel sau altul, 
definea restul: ochii albaştri-cenuşii, roşeaţa naturală a 
buzelor, pielea de copil, imaculată, ca laptele. Peste nas 
i se aşternuse un mic nor de pistrui. 

— Vezi ceva verde? întrebă ea, smucind cu obrăznicie 
din cap. 

— Pe tine, iubirea mea, răspunse Richie. Te-ai înverzit 
ca brânza Limberger. Da' după ce te-om scoate din 
Casablanca, o să intri în cel mai straşnic spital care se 
poate cumpăra cu bani. O să te albim noi la loc. Jur pe 
numele mamei mele. 

— Cretin eşti, Richie. Nu sună deloc ca Humphrey 
Bogart. 

Dar, în timp ce spunea asta, zâmbi puţin. 

Richie se aşeză lângă ea: 

— Mergi la cinema? 

— N-am bani, spuse Beverly. Pot să-ţi văd şi eu yo-yo- 
ul? 

Îl întinse. 

— Ar trebui să-l iau înapoi, adăugă Richie. Trebuie să 
se strângă, da' nu vrea. M-au tras în piept. 

Fata îşi înfipse degetele în ochiul sforii, iar Richie îşi 
împinse ochelarii în sus pe şaua nasului ca să vadă mai 
bine ce face. Bev întoarse mâna invers, cu palma spre 
cer, şi cu yo-yo-ul cuibărit frumos în valea de carne 
formată în căuşul mâinii. Lăsă yo-yo-ul să se 
rostogolească peste degetul arătător. Acesta cobori 
până la capătul firului şi se strânse. Când fata îşi arcui 
degetele într-un gest de chemare, se trezi prompt şi 
urcă din nou pe fir până în palma ei. 

— Oh căca-m-aş, ia te uită, exclamă Richie. 

— Asta-i o copilărie, spuse Bev. Ia uită-te la asta! 

Trimise iar yo-yo-ul în jos. Il lăsă un moment să 
doarmă, după care îl plimbă într-o serie ageră de mici 
smucituri, în sus pe sfoară, până la loc în palmă. 

— Of, termină, o rugă Richie. Nu pot suporta 
demonstrațiile. 


— Da’ de-asta ce zici? întrebă Bev, zâmbind dulce. 

Făcu yo-yo-ul să se legene înainte şi înapoi, bila de 
lemn roşu semănând acum cu un Pendul Bo-Lo pe care-l 
avusese Richie mai demult. Încheie cu două cercuri 
uriaşe (aproape lovind o cucoană vârstnică şi 
nehotărâtă, care îi fulgeră din priviri). Yo-yo-ul îşi sfârşi 
cursa în căuşul palmei ei, cu firul înfăşurat corect în 
jurul axului. Bev i-l înapoie lui Richie şi se aşeză din nou 
pe bancă. Richie se aşeză alături, cu falca atârnându-i 
moale de admiraţie absolut neprefăcută. Bev îl privi şi 
râse cristalin: 

— Închide gura, că intră musca. 

Richie închise gura cu un clănţănit. 

— În plus, ultima parte n-a fost decât baftă. Prima 
oară-n viaţa mea c-am făcut două cercuri mari la rând 
fără să mă-ncurc. 

Acum prin dreptul lor treceau alţi copii, în drum spre 
cinematograf. Peter Gordon trecu însoţit de Marcia 
Fadden. Cică mergeau împreună, dar Richie îşi închipui 
că pur şi simplu locuiau uşă-n uşă pe West Broadway şi 
erau o asemenea pereche de tâmpiţi, încât aveau nevoie 
unul de sprijinul şi atenţia celuilalt. Peter Gordon deja 
se bucura de o recoltă bunişoară de acnee, deşi n-avea 
decât doisprezece ani. Uneori se învârtea cu Bowers, 
Criss şi Huggins, dar nu era chiar atât de viteaz ca să 
încerce ceva pe cont propriu. 

Le aruncă o privire lui Richie şi Bev, aşezaţi împreună 
pe bancă, şi cântă: 

— Richie şi Beverly ie-te-teee! Sâ-Ă-Râ-U-Tâ-Â-NÂâ-DÂ- 
U-Sâ-Eee! Mai întâi amoru', pe urmă vine nunta... 

— ...Şi vine Richie cu cărucioru! încheie Marcia, 
îndoindu-se de râs. 

— Ia loc p-asta, sufleţele, spuse Bev şi împunse aerul 
cu degetul mijlociu spre ei. 

Marcia privi în altă parte, dezgustată, ca şi cum nu i- 
ar fi venit să creadă că cineva poate fi atât de nesimtit. 
Gordon o învălui cu braţul şi strigă înapoi peste umăr 


către Richie: 

— Poate te văd eu mai târziu, patru-ochi! 

— Poate că vezi tu porjartieru' mă-tii! răspunse Richie 
dibaci (chiar dacă puţin cam pe negândite). 

Pe Beverly o pufni râsul. O clipă se rezemă de umărul 
lui Richie, iar acesta abia avu timp să reflecteze că 
atingerea şi senzaţia greutăţii ei uşor purtate nu erau 
tocmai neplăcute. Apoi se îndreptă la loc. 

— Ce pereche de tălâmbi, spuse fata. 

— Mda, cred că Marcia se pişă apă de roze, adăugă 
Richie, iar pe Beverly iar o apucară sughiţurile. 

— Chanel cinci, spuse ea, cu vocea înăbuşită de 
mâinile puse peste gură. 

— Pe pariu, aprobă Richie, deşi n-avea nici cea mai 
vagă idee ce era Chanel cinci. Bev? 

— Ce? 

— Poţi să-mi arăţi şi mie cum să-l fac să doarmă? 

— Cred că da. Pân-acum n-am mai arătat la nimeni. 

— Tu cum ai învăţat? Cine ţi-a arătat? 

Fata îi aruncă o privire dezgustată: 

— Nimeni nu mi-a arătat. Pur şi simplu m-am gândit 
eu. Ca atunci când învârţi un baston. Mă pricep la de- 
astea... 

— Nici urmă de îngâmfare în familia ta, comentă 
Richie, dându-şi ochii peste cap. 

— Ei, eu sunt. Da' n-am luat nici lecţii, nici nimic. 

— Chiar poţi să-nvârţi? 

— Sigur. 

— Probabil ai să fii maestră de ceremonii în liceu, 
mm? 

Beverly zâmbi. Era un soi de zâmbet pe care Richie 
nu-l mai văzuse înainte - înţelept, cinic, şi în acelaşi 
timp trist. Dădu puţin înapoi dinaintea forţei sale 
necunoscute, la fel cum se retrăsese din faţa fotografiei 
cu centrul oraşului aflate în albumul lui Georgie când 
aceasta începuse să se mişte. 

— Asta-i pentru fete ca Marcia Fadden, spuse Bev. Ea, 


şi Sally Mueller, şi Greta Bowie. Fete care se pişă apă 
de trandafiri. Taţii lor le ajută să-şi cumpere 
echipamentul de sport şi uniformele. Avantaj ele. Eu n- 
am să fiu niciodată maestră de ceremonii. 

— Ei, haide, Bev, asta nu-i o atitudine pe care s-o... 

— Ba precis că e, dacă ăsta-i adevărul, ridică ea din 
umeri. Puțin îmi pasă. Cine are chef să facă salturi 
mortale şi să-şi arate chiloţii la un milion de oameni? Ia 
uite, Richie. Fii atent la asta. 

În următoarele zece minute, trudi să-i arate lui Richie 
cum se fac yo-yo-ul să doarmă. Spre sfârşit, Richie 
începu într-adevăr să prindă şmecheria, deşi cel mai 
adesea nu reuşea decât să-l urce până la jumătatea 
sforii după ce-l trezea. 

— Nu dai din degete destul de tare, asta-i tot, spuse 
Beverly. 

Richie se uită la ceasul de la Merrill Trust, de pe 
partea cealaltă a străzii, şi sări de la locul său, 
îndesându-şi yo-yo-ul în buzunarul de la spate. 

— Fir-ar să fie, tre' să mă duc, Bev. Am întâlnire cu 
moş Clăiţă. O să creadă că m-am răzgândit sau mai ştiu 
eu ce. 

— Cine-i Clăiţă? 

— A, Ben Hanscom. Da’ eu îi zic Clăiţă. Ştii tu, de la 
Haystack!* Calhoun, ăla cu luptele. 

Bev se încruntă la el. 

— Nu-i prea drăguţ din partea ta. Mie-mi place de 
Ben. 

— Să nu mă biciui, coniţă! chirăi Richie cu Vocea sa 
de Negrişor, rostogolindu-şi ochii peste cap şi fâlfâind 
din mâini. Să nu mă biciui, c-oi să hiu on negru de 
treabă, coniţă, c-oi să... 

— Richie, spuse subţire Bev. 

Richie se potoli. 

— Şi mie-mi place de el. Am construit cu toţii un 
stăvilar jos pe Maidan acu' câteva zile şi... 


16 Haystack, „claie de fân” (n. tr.). 


— Vă duceţi acolo? Tu şi cu Ben vă jucaţi acolo jos? 

— Sigur. Suntem o gaşcă-ntreagă. E destul de 
miştocuţ pe Maidan, mai spuse Richie şi-şi privi din nou 
ceasul. Acuma chiar trebuie să ies din scenă. M-aşteaptă 
Ben. 

— Bine. 

Băiatul se opri, căzu o clipă pe gânduri şi zise: 

— Dacă tot nu faci nimic, hai şi tu cu mine. 

— i-am spus. N-am niciun ban. 

— Îţi plătesc eu biletul. Am la mine doi dolari. 

Bev aruncă resturile cornetului de îngheţată într-un 
coş de gunoi din apropiere. Ochii ei, nuanţa aceea 
delicată de albastru-cenuşiu, se întoarseră spre ai lui. 
Erau înecaţi într-un amuzament detaşat. Simulă că-şi 
aranjează părul şi-l întrebă: 

— Vai de mine, mi se propune cumva o întâlnire? 

O clipă, Richie se simţi nefiresc de intimidat. Chiar 
simţi un val de roşeaţă ridicându-i-se în obraji. El, unul, 
lansase oferta într-un mod absolut natural, întocmai la 
fel cum o făcuse şi cu Ben... Doar că lui Ben nu cumva îi 
spusese ceva şi despre datorii? Ba da. Despre datorii 
însă nu-i spusese nimic lui Beverly. 

Deodată Richie se simţi cam bizar. Lăsase ochii în jos, 
dând înapoi în faţa privirii ei amuzate, şi-şi dădu seama 
acum că fusta fetei se ridicase puţin când ea se trăsese 
mai în faţă ca să arunce cornetul în coşul de hârtii şi-i 
putea vedea genunchii. Ridică privirea, dar asta nu-i 
folosi la nimic; acum se uita la reliefarea abia mijită a 
pieptului ei. 

Richie, ca întotdeauna în asemenea momente confuze, 
se refugie în absurd. 

— Da! O întâlnire! zbieră el, aruncându-se în 
genunchi dinaintea ei şi ridicându-şi spre cer mâinile 
încleştate. Te rog, vino! Te rog să vii! Nemilos ucide-m- 
oi de-oi zice nu, nu-aşa? Aşa-aşa? 

— Of, Richie, năuc mai eşti, spuse ea, chicotind iar... 

Dar nu cumva i se îmbujoraseră şi ei o idee obrajii? 


Dacă da, asta o făcea să arate mai drăguță ca oricând. 

— Ridică-te până nu te-arestează. 

Băiatul se ridică şi căzu ca o plăcintă la loc lângă ea. 
Simţea că-şi recăpătase echilibrul. Puţină prosteală te- 
ajută întotdeauna când te-a zăpăcit o vrajă, era părerea 
lui. 

— Vrei să vii? 

— Sigur. Mulţumesc foarte mult. Ca să vezi! Prima 
mea întâlnire! Stai numai până mi-o trec diseară în 
jurnal. 

Îşi împreună mâinile între sânii îmbobociţi, flutură 
rapid din gene şi râse. 

— Aş prefera să nu-i mai zici aşa, spuse Richie. 

Beverly oftă: 

— Nu prea ai romantism în suflet. 

— Pe cinstea mea că nu. 

Dar într-un fel se simţea încântat de el însuşi. Lumea 
îi apăru deodată foarte limpede şi foarte prietenoasă. Se 
pomeni privind-o din când în când cu coada ochiului. 
Beverly se uită în vitrinele magazinelor - la rochiile şi 
cămăşile de noapte de la Cornell-Hopley's, la prosoapele 
şi oalele din vitrina Hambarului Sold -, iar el fura câte-o 
privire spre părul ei, spre conturul feţei. Observa felul 
cum îi ieşeau braţele goale prin găurile rotunde ale 
bluzei. Îi văzu tivul de la bareta furoului. Toate aceste 
lucruri îl delectau. N-ar fi putut spune de ce, dar ceea ce 
se întâmplase în camera lui George Denbrough nu i se 
păruse niciodată mai îndepărtat decât în clipa aceea. 
Era vremea să se ducă să-l întâlnească pe Ben, dar avea 
să mai stea acolo doar un moment în timp ce ochii ei 
parcurgeau vitrinele, fiindcă era bine să se uite la ea şi 
să fie cu ea. 


9 


Copiii îşi achitau biletele de douăzeci şi cinci de cenți 
la ghişeul cinematografului Aladdin şi intrau în foaier. 
Privind prin uşile de sticlă, Richie observă un grup mare 


în jurul tonetei cu dulciuri. Maşina de popcorn funcţiona 
în viteza a patra, răspândind valuri de floricele cu 
capacul săltându-i în sus şi în jos pe balamalele sale 
unse. 

Nu-l vedea nicăieri pe Ben. O întrebă pe Beverly dacă 
nu-l zărise. Fata clătină din cap: 

— O fi intrat deja. 

—A spus că n-avea niciun chior. lar Fiica lui 
Frankenstein de-acolo nu l-ar lăsa în veci să intre fără 
bilet, arătă Richie cu degetul mare spre doamna Cole, 
care rupea biletele la „Aladdin” încă dinainte ca filmele 
să fi prins grai. 

Părul ei, vopsit în roşu-aprins, era atât de rar, încâti 
se vedea prin el pielea capului. Avea buze enorme, 
atârnând, pe care şi le picta cu un ruj de culoarea 
prunei. Pete turbate de roşu îi acopereau obrajii. 
Sprâncenele le avea trasate cu dermatograf negru. 
Doamna Cole era o democrată perfectă. Ura toţi copiii în 
mod egal. 

— Frate, nu vreau să intru fără el, da-ncepe filmul, 
spuse Richie. Unde mama dracului o fi? 

— Poţi să-i cumperi un bilet şi să-l laşi la casă, spuse 
Bev, destul de rezonabil. Pe urmă, când vine... 

Dar chiar atunci Ben apăru de după colţul Center 
Street cu Macklin. Gâfâia, iar burta îi tresălta pe sub 
cămaşa groasă. Îl văzu pe Richie şi ridică o mână în 
semn de salut. Apoi o văzu pe Bev, iar mâna i se opri la 
mijlocul mişcării. Un moment, ochii i se dilatară; îşi 
încheie salutul şi veni încet până sub copertina 
cinematografului, unde-l aşteptau cei doi. 

— Ura, Richie, spuse el, apoi îi aruncă lui Bev o 
privire scurtă - parcă s-ar fi temut că o privire prea 
lungă i-ar fi putut arde retina. 

— Ura, Bev. 

— Salut, Ben, răspunse ea, şi o tăcere se instala între 
ei - nu era întocmai stingherită, ci era, i se păru lui 
Richie, aproape puternică. 


Şi simţi un vag junghi de gelozie, pentru că se 
petrecuse ceva între ei şi, indiferent ce-o fi fost, el era 
exclus. 

— Să trăiţi, nea Clăiţă! salută el. Credeam că m-ai 
tras în piept. Filmele astea o să dea jos zece kile de pe 
burdihanu' tău. Zic io, zic io, au să-ţi albească părul, 
băiatu' Când oi ieşi din sala asta, o să ai nevoie de-un 
scutier să te-ajute la urcatul scării, aşa de rău ai să 
dârdâi. 

Richie porni spre ghişeu, iar Ben îl atinse pe braţ. 
Începu să vorbească, o privi pe Bev, care-i zâmbea, şi 
trebui s-o ia de la capăt. 

— Venisem, spuse el, da' am luat-o-napoi pe stradă, 
până după colţ, când au apărut tipii. 

— Care tipi? întrebă Richie, bănuind însă că ştie deja. 

— Henry Bowers, Victor Criss, Belch Huggins şi încă 
unii. 

Richie fluieră. 

— Or fi intrat deja în sală. Nu-i văd la dulciuri. 

— Mda. Aşa se pare. 

— Eu să fiu în locul lor, nu mă osteneam să plătesc 
pentru două filme de groază, spuse Richie. Aş fi stat 
doar acasă şi m-aş fi uitat în oglindă. Economiseam de-o 
bere. 

Bev râse înveselită la auzul acestor vorbe, dar Ben nu 
zâmbi decât puţin. Henry Bowers începuse el, poate, 
doar cu gândul să-l bată în ziua aia de săptămâna 
trecută, dar sfârşise hotărât să-l ucidă. Ben era absolut 
sigur de asta. 

— Îţi spun eu ce facem, urmă Richie. Mergem la 
balcon. Aia or sta jos în rândul doi sau trei, cu crăcii pe 
scaunele din faţă. 

— Eşti convins? întrebă Ben. 

Nu era deloc sigur că Richie înţelegea ce veşti proaste 
însemnau indivizii ăia... Henry, desigur, fiind cea mai 
proastă veste dintre toate. 

Richie, care abia scăpase din ceea ce-ar fi putut să fie 


o bătaie a dracului de rea din partea lui Henry şi a 
amicilor săi isterici cu trei luni în urmă (reuşise să se 
facă pierdut în raionul de jucării al magazinului 
Universal Freese's), înţelegea despre Henry şi ceata lui 
veselă mai multe decât îşi închipuia Ben. 

— Dacă nu eram convins pe bune, nu intram, replică 
el. Vreau eu să văd filmele astea, Clăiţă, da’ nu vreau, să 
zicem, să mor pentru ele. 

— Plus de asta, dacă ne fac nasoale, o să-i zicem lui 
Foxy să-i dea afară, spuse Bev. 

Foxy era domnul Foxworth, subţiraticul, uscăţivul, 
posomorâtul administrator al cinematografului Aladdin. 
Acum vindea acadele şi floricele de porumb, cântându-şi 
litania de „Staţi la coadă, staţi la coadă, staţi la coadă” 
Cu smokingul său jerpelit şi cămaşa fiartă îngălbenită, 
arăta ca un arendaş peste care-au dat timpuri grele. 

Ben privi îndoielnic de la Bev la Foxy şi apoi la Richie. 

— Nu poţi să-i laşi p-ăia să-ţi orânduiască viaţa, 
omule, zise Richie încetişor. Nu ştii asta? 

— Aşa cred, oftă Ben. 

De fapt nu ştia aşa ceva... Dar prezenţa lui Beverly 
acolo dăduse ecuaţiei o întorsătură nebunească. Dacă ea 
n-ar fi venit, ar fi încercat să-l convingă pe Richie să 
meargă la film într-o altă zi. lar dacă Richie insista, 
poate că Ben s-ar fi lăsat păgubaş. Dar Bev era cu ei. Nu 
voia să pară laş în faţa ei. lar gândul de a fi împreună la 
balcon, pe întuneric (chiar dacă între ei se afla Richie, 
aşa cum probabil avea să se şi întâmple), îl atrăgea 
nespus. 

— O să aşteptăm până se dă drumul la proiecţie şi 
intrăm pe urmă, propuse Richie; rânji şi-i dădu lui Ben 
un pumn în braţ. Rahat, Clăiţă, ce vrei, să trăieşti în 
vecii vecilor? 

Lui Ben i se împreunară sprâncenele, apoi izbucni în 
râs. Richie râse şi el. Privindu-i, Bev începu şi ea să 
râdă. 

Richie se apropie iarăşi de ghişeu. Domnişoara Cole- 


Buze Hepatice îi aruncă o mutră acră. 

— Săriu-mâniuţa, doamnă schumpă, spuse Richie în 
cea mai bună Voce Baronul Găoz a sa. Straşnică nevoie- 
aş mai avea de trei bili-bi-leţele la schumpu' matale de 
cinematograf americănesc. 

— Ţine-ţi clanţa şi zi ce vrei, puştiule! lătră Buze 
Hepatice prin orificiul rotund tăiat în geam, iar ceva 
anume la felul cum îi săltau în sus şi în jos sprâncenele 
dermatografiate îl nelinişti pe Richie atât de mult, încât 
nu mai făcu decât să împingă prin fantă un dolar 
mototolit şi să murmure: 

— Trei, vă rog. 

Trei bilete răsăriră prin fantă. Richie le luă, iar Buze 
Hepatice îi împinse înapoi o monedă de un sfert. 

— Să nu faceţi pe deştepţii, să nu aruncaţi cu cutii de 
floricele, să nu urlaţi, să nu fugiţi prin hol, să nu fugiţi 
pe culoare. 

— Nu, doamnă, spuse Richie, dând înapoi până în 
locul unde stăteau Ben şi Bev. Intotdeauna-mi creşte 
inima când văd o băşină bătrână ca aia, care chiar 
moare după copii. 

Mai rămaseră o vreme afară, aşteptând să înceapă 
proiecția. Buze Hepatice îi fulgeră cu priviri bănuitoare 
din cuşca ei de sticlă. Richie o desfătă pe Bev cu 
povestea stăvilarului de pe Maidan, trâmbiţând replicile 
domnului Nell cu noua sa Voce a Copoiului Irlandez. Nu 
peste mult timp Beverly chicotea, iar după încă puţin 
timp râdea în hohote. Până şi Ben surâdea puţin, deşi 
ochii săi tot alergau de la uşile de sticlă ale 
cinematografului Aladdin la faţa lui Beverly. 


10 


Balconul a fost o alegere bună. În timpul primului act 
din I Was a Teenage Frankenstein, Richie îi localiză pe 
Henry Bowers şi amicii săi de-tot-căcatu'. Jos în rândul 
doi, exact aşa cum prevăzuse că se vor aşeza. Erau cinci 
sau şase cu totul, toţi de clasele a cincea, a şasea şi a 


şaptea, toţi cu ciubotele lor de motociclişti cocoţate pe 
scaunele din faţa lor. Foxy venea şi le spunea să-şi dea 
jos picioarele. Şi le dădeau. Foxy pleca. Hopa sus cu 
cizmele de motociclişti, de cum se ducea. Peste cinci sau 
zece minute Foxy revenea şi întreaga şaradă era jucată 
de la capăt. Foxy n-avea tocmai starea să-i scoată în 
şuturi din sală, şi ei o ştiau prea bine. 

Filmele au fost grozave. Frankensteinul adolescent 
era suficient de grosolan. Vârcolacul adolescent, totuşi, 
părea oarecum mai înspăimântător... Poate şi pentru că 
părea puţin cam trist. Ceea ce se întâmplase nu era din 
vina lui. Hipnotizatorul ăla îi futuse minţile, dar singurul 
motiv pentru care reuşise era acela că puştiul 
transformat în lup mocnea de mânie şi gânduri negre. 
Richie se pomeni întrebându-se dacă erau pe lume mulţi 
oameni care să-şi ascundă astfel gândurile rele. Henry 
Bowers dădea pe dinafară de atâtea gânduri negre, dar 
cu siguranţă că nu se ostenea să şi le ascundă. 

Beverly şedea între cei doi băieţi, mânca floricele de 
porumb din cutiile lor, zbiera, îşi acoperea ochii, râdea 
din când în când. Când Vârcolacul o spintecă pe fata 
care se antrena în sala de gimnastică după ore, îşi 
îndesă faţa în braţul lui Ben, iar Richie îl auzi pe Ben 
icnind de surprindere, în pofida urletelor celor două sute 
de copii de sub ei. g 

În cele din urmă Vârcolacul a fost ucis. În secvența 
finală un polițist îi spunea solemn altuia că asta ar 
trebui să-i înveţe minte pe oameni să nu-şi mai bage 
nasul în treburi care e mai bine să fie lăsate în seama lui 
Dumnezeu. Cortina cobori şi se aprinseră luminile. 
Izbucniră aplauze. Richie se simţea total satisfăcut, 
chiar dacă-l durea puţin capul. Probabil că trebuia să 
meargă la doctorul de ochi cât de curând şi să-şi 
schimbe lentilele. Chiar că avea să poarte sticle de 
Coca-Cola la ochi pe vremea când va merge la liceu, îşi 
spuse el amărât. 

Ben îl trase de mânecă. 


— Ne-au văzut, Richie, spuse el cu voce uscată, plină 
de disperare. 

— Hmmm? 

— Bowers şi Criss. S-au uitat încoace în drum spre 
ieşire. Ne-au văzut! 

— Bine, bine, făcu Richie. Calmează-te, Clăiţă. Doar 
caaalmează-te. O să ieşim pe uşa laterală. N-ai de ce să- 
ţi faci griji. 

Coborâră scara. Richie în frunte, Beverly la mijloc, 
Ben la urmă şi privind înapoi peste umăr la fiecare doi 
paşi. 

— Ăia chiar ţi-au pus gând rău, Ben? întrebă Beverly. 

— Da, aşa se pare. M-am luat la bătaie cu Henry 
Bowers în ultima zi de şcoală. 

— Te-a bătut? 

— Nu chiar atât cât voia. De-asta-i şi furios încă, cred. 

— Moş Hank Moacă-de-Tanc a pierdut şi el o cantitate 
măricică de piele, murmură Richie. Sau cel puţin aşa am 
auzit. Cred că nici asta nu i-a prea făcut plăcere. 

ÎImpinse uşa de la ieşire şi toţi trei păşiră afară pe 
aleea ce lega cinematograful de lacto-barul Nan's. O 
pisică ce cotrobăia într-o ladă de gunoi sâsâi şi fugi pe 
lângă ei pe alee, care la capătul opus era blocată cu un 
gard de scânduri. Pisica se căţără până sus şi sări 
dincolo. Un capac de pubelă zăngăni. Bev tresări, îl 
apucă pe Richie de braţ, apoi râse cu nervozitate. 

— Cred că încă-s speriată de la filme, spuse ea. 

— N-ai să... începu Richie. 

— Salut, faţa-ca-şi-curu, spuse Henry Bowers din 
spatele lor. 

Speriaţi, cei trei se răsuciră. Henry, Victor şi Belch 
stăteau în gura aleii, în spatele lor se mai aflau doi tipi. 

— Of, futu-i, ştiam eu c-o să se-ntâmple, gemu Ben. 

Richie se întoarse repede înapoi spre „Aladdin”, dar 
uşa de ieşire se închisese în urma lor şi nu exista nicio 
modalitate de-a o deschide pe dinafară. 

— Zi pa, faţă-de-cur, spuse Henry şi deodată se repezi 


la Ben. 

Ceea ce se întâmplă în continuare i se păru lui Richie, 
atât pe loc, cât şi mai târziu, ca făcând parte dintr-un 
film - asemenea lucruri pur şi simplu nu se întâmplau în 
viaţa reală, în viaţa reală, copiii mai mici încasează 
cafteala, îşi adună dinţii de pe jos şi o iau spre casă. 

De astă dată nu se mai întâmplă aşa. 

Beverly făcu un pas înainte şi lateral, aproape ca 
intenţionând să-i iasă lui Henry în întâmpinare, poate 
să-i strângă mâna. Richie putu auzi placheurile celuilalt 
clănţănind. Victor şi Belch veneau după el; ceilalţi doi 
băieţi stăteau la gura aleii, păzind-o. 

— Lasă-l în pace! strigă Beverly. Alege-ţi pe unu’ mare 
cât tine! 

— E mare cât un futut de camion Mack, curvo, se 
strâmbă Henry, deloc ca un gentelman. Acum ia cară-te 
din... 

Richie întinse piciorul. Probabil că nici n-avusese de 
gând. Piciorul i-o luă razna la fel cum îi ieşeau uneori pe 
gură, de capul lor, bancuri primejdioase pentru 
sănătate. Henry se împiedică de el şi căzu pe burtă. 
Suprafaţa din cărămizi a aleii era alunecoasă de la 
gunoiul împrăştiat din tomberoanele ce dădeau pe 
dinafară de pe partea cu lacto-barul. Henry se duse 
lunecând ca o greutate de curling. 

Începu să se ridice, cu cămaşa pătată de cafea, noroi 
şi bucățele de zarzavaturi. 

— Băi ăştia, vă OMORI! urlă el. 

Până în acel moment, Ben fusese îngrozit. Acum, ceva 
se frânse în el. Scoase un muget şi apucă una din lăzile 
de gunoi. O clipă doar, ţinând-o-n sus, cu gunoiul 
risipindu-se care-ncotro, chiar semăna cu Haystack 
Calhoun. Chipul îi era palid şi furios. Aruncă pubela. 
Aceasta îl izbi pe Henry în şale şi-l dobori iarăşi lat. 

— Să plecăm de-aici! ţipă Richie. 

O luară la fugă spre gura aleii. Victor Criss le sări în 
faţă. Răcnind, Ben se plecă şi-şi repezi capul în plexul 


lui Victor. 

— Îââigh! icni Victor şi căzu în fund. 

Belch o apucă pe Beverly de coadă şi o împinse 
violent în zidul de cărămizi al cinematografului. Beverly 
ricoşă şi o rupse la fugă pe alee, frecându-şi braţul. 
Richie alergă după ea, înhăţând din mers capacul unei 
pubele. Belch Huggins îşi repezi spre el un pumn mare 
cât o şuncă Daisy. Richie îl întâmpină cu capacul de oţel 
zincat. Pumnul lui Belch se opri în el. Răsună un 
bonnngg! sonor - un zgomot care era aproape melodios. 

Richie simţi şocul străbătându-i tot braţul, până la 
umăr. Belch zbieră şi începu să ţopăie, ţinându-se de 
mâna ce i se umfla. 

— Colo-şa îi cortu’ lu’ tătâne-mio, spuse confidential 
Richie, executând o Voce Tony Curtis foarte acceptabilă, 
apoi fugi după Ben şi Beverly. 

Unul dintre băieţii de la gura aleii o prinsese pe fată. 
Ben se îmbrâncea cu el. Celălalt începu să-l boxeze 
mărunt pe Ben în rinichi. Richie dădu cu piciorul. Luă 
contact cu bucile boxerului. Băiatul urlă de durere. 
Richie apucă braţul lui Beverly cu-o mână, iar pe-al lui 
Ben cu cealaltă. 

— Fugiţi! strigă el. 

Băiatul cu care se luptase Ben o lăsă pe Beverly în 
pace şi roti un pumn spre Richie. Urechea acestuia 
explodă în durere preţ de-o clipă, apoi amorţi şi se 
încinse foarte tare. Un ţiuit înalt începu să-i vâjâie prin 
cap. Semăna cu zgomotul pe care ar trebui să-l auzi 
când sora medicală a şcolii îţi pune căştile pe urechi ca 
să-ţi controleze auzul. 

Fugiră pe Center Street. Oamenii se întorceau să 
privească după ei. Burta mare a lui Ben dansa în sus şi 
în jos. Coada-de-cal a lui Beverly tresălta. Richie îi dădu 
drumul lui Ben şi-şi ţinu cu degetul mare de la mâna 
stângă ochelarii proptiţi pe frunte, ca să nu şi-i piardă. 
Capul continua să-i sune şi bănuia că i se va umila 
urechea, dar se simţea minunat. Incepu să râdă. Beverly 


i se alătură. Nu peste mult timp râdea şi Ben. 

O tăiară pe Court Street şi căzură moi pe o bancă din 
faţa secţiei de poliţie. In clipa aceea părea singurul loc 
din Derry unde puteau fi în siguranţă. Beverly îi 
cuprinse pe Ben şi Richie cu câte un braţ pe după gât. Îi 
strânse lângă ea cu furie. 

— A fost grozav! exclamă ea, cu ochii scânteietori. I- 
aţi văzut pe-ăia? l-aţi văzut?! 

— l-am văzut, normal, gâfâi Ben. Şi nu vreau să-i mai 
văd în viaţa mea. 

Asta-i aruncă într-o nouă furtună de râs isteric. Richie 
se tot aştepta ca banda lui Henry să apară de după colţ 
pe Court Street şi să se ia din nou după ei. Totuşi, nu se 
putea opri din râs. Beverly avea dreptate. Fusese 
grozav. 

— Clubul  Păguboşilor a Tras Una Bună! ţipă 
exuberant Richie. Bravo! Bravo-bravo-bravo! 

Işi făcu mâinile pâlnie la gură şi adoptă Vocea Ben 
Bernie: 

— Vau-uau-uau, copiii mei! 

Un poliţist scoase capul pe-o fereastră deschisă de la 
etajul doi şi strigă: 

— Ia plecaţi de-aici, măi puştilor! Imediat! Faceţi paşi! 

Richie căscă gura să zică una sclipitoare - absolut 
posibil, cu nou-nouţa Voce a Copoiului Irlandez -, dar 
Ben îi dădu una în ţurloi. 

— Gura, Richie, spuse el, şi prompt avu de furcă 
încercând să creadă că fusese în stare să spună una ca 
asta. 

— Corect, Richie, zise şi Bev, privindu-l cu drag. Bip- 
bip! 

— În regulă, acceptă Richie. Voi ce-oţi vrea să facem? 
Vreti să mergem să-l găsim pe Henry Bowers şi să-l 
întrebăm dacă nu vrea să punem de-o partidă de 
Monopoly? 

— Mugşcă-ţi limba, spuse Bev. 

— Hm? Asta ce mai înseamnă? 


— Las-o baltă, unii sunt atât de ignoranti! 

Şovăielnic, roşind din plin, Ben spuse: 

— Ăla te-a tras de păr, Beverly? 

Fata îi zâmbi drăgălaş, şi în clipa aceea deveni sigură 
de un lucru pe care înainte îl bănuise doar - că Ben 
Hanscom era băiatul care-i trimisese cartea poştală cu 
acel mic şi frumos haiku. 

— Nu, nu m-a durut prea rău, răspunse ea. 

— Hai să mergem pe Maidan, propuse Richie. 

Şi astfel, acela a fost locul unde s-au dus... Sau unde 
au evadat. Mai târziu, Richie avea să se gândească la un 
sistem stabilit aşa pentru tot restul verii. Maidanul 
devenise locul lor. Beverly, la fel ca Ben în ziua primei 
sale întâlniri cu băieţii cei mari, nu mai fusese niciodată 
acolo. Păşea între Richie şi Ben, în timp ce toţi 
străbăteau în şir indian cărarea. Fusta îi tresaltă drăguţ 
şi, privind-o, Ben era conştient că-l inundau valuri de 
emoţii, la fel de dureroase ca nişte crampe la stomac. 
Fata purta brăţara la gleznă. Strălucea în soarele după- 
amiezii. 

Traversară braţul Kenduskeagului pe care băieţii îl 
îndiguiseră (cursul apei se despărţea cam la şaptezeci 
de metri mai sus şi se unea la loc mai departe, spre 
oraş) şi păşiră pe pietre în aval de locul unde fusese 
stăvilarul, apoi găsiră o altă potecă şi într-un târziu 
ieşiră pe malul braţului răsăritean al râului, care era 
mult mai lat decât celălalt. Scânteia în lumina de după- 
amiază. Spre stânga, Ben putu vedea doi dintre cilindrii 
aceia de beton cu capace deasupra. Sub ei, nişte ţevi 
mari de ciment ieşeau până deasupra curentului. 
Şuvoaie subţiri de apă tulbure curgeau peste buza 
acestor conducte de evacuare, vărsându-se în 
Kenduskeag. Careva se cacă mai sus în oraş și pe-aici 
iese, cugetă Ben, amintindu-şi explicaţia domnului Nell 
despre sistemul de drenaj din Derry. Simţi un soi de 
mânie surdă şi neajutorată. Cândva probabil că trăiseră 
peşti în râul acela. Acum şansele de a prinde un păstrăv 


nu mai erau chiar atât de mari. Mai multe şanse aveai să 
prinzi un ghemotoc de hârtie igienică folosită. 

— Ce frumos e aici, oftă Bev. 

— Mda, nu-i rău, se arătă Richie de acord. Muştele 
negre s-au dus şi bate atâta briză cât să ţină la distanţă 
ţânţarii. 

O privi cu speranţă: 

— N-ai vreo ţigară? 

— Nu. Am avut câteva, da' le-am fumat ieri. 

— Foarte rău, spuse Richie. 

Răsună semnalul unei goarne şi priviră toţi cum un 
mărfar lung se târa spre triaj pe şinele din partea opusă 
a Maidanului. Frăţioare, dacă era un tren de persoane, 
ar fi avut parte de o privelişte nemaipomenită, îşi spuse 
Richie. Mai întâi casele săracilor de la Old Cape, pe 
urmă bălțile cu bambus de pe celălalt mal al 
Kenduskeagului şi în sfârşit, înainte de a părăsi 
Maidanul, groapa de pietriş fumegândă unde se arunca 
tot gunoiul din oraş. 

Preţ de numai o clipă, se pomeni gândindu-se din nou 
la povestea lui Eddie - leprosul de sub casa abandonată 
de pe Neibolt Street. O alungă din minte şi se întoarse 
spre Ben: 

— Şi aşa, care zici c-a fost partea cea mai bună, 
Clăiţă? 

— Mm? se întoarse Ben vinovat spre el. 

În timp ce Bev se uita peste Kenduskeag, pierdută în 
gândurile ei, el îi privise profilul... Şi vânătaia de pe 
pometele obrazului. 

— De la film, Bulă. Care parte ţi-a plăcut mai mult? 

— Mi-a plăcut când dr. Frankenstein a început să 
arunce cadavrele la crocodilii de sub casă, răspunse 
Ben. Atunci mi-a plăcut cel mai mult. 

— A fost oribil, zise Beverly şi se înfioră. Nu suport 
chestiile astea. Crocodili, pirania şi rechini. 

— Zău? Ce-s ăia pirania? întrebă Richie, plin de 
curiozitate. 


— Peştişori micuţi, spuse Beverly. Şi au toţi dinţişori 
mititei, da’ ai dracului de ascuţiţi. Şi dacă intri-ntr-un 
râu unde-s şi ei, te mănâncă tot pân’ la os. 

— Mamăă! 

— Am văzut odată un film şi băştinaşii ăia voiau să 
treacă un râu, da' podul suspendat căzuse, povesti ea. 
Aşa că au băgat în apă o vacă legată cu-o frânghie şi au 
trecut în timp ce peştii pirania mâncau vaca. Când au 
scos-o afară, din vacă nu mai rămăsese decât scheletul. 
O săptămână am avut coşmaruri. 

— Băi frate, ce-aş mai vrea să am şi eu nişte peşti din 
ăia, exclamă fericit Richie. I-aş pune lui Henry Bowers în 
cada de la baie. 

Ben începu să chicotească: 

— Nu cred că ăla face baie. 

— De-asta nu ştiu, da’ ştiu că mai bine am fi atenţi la 
tipii ăia, interveni Beverly; îşi atinse cu degetele 
vânătaia de pe obraz. Tata mi-a tras-o peste scăfârlie 
alaltăieri fiindc-am spart un vraf de farfurii. Una pe 
săptămână mi-ajunge. 

Urmă o clipă de linişte ce ar fi putut să fie 
stânjenitoare, dar n-a fost. Richie o sparse spunând că 
lui i-a plăcut cel mai mult când adolescentul Vârcolac îi 
venise de hac hipnotizatorului celui rău. Vorbiră despre 
filme - şi despre alte filme de groază pe care le 
văzuseră, şi despre serialul Alfred Hitchcock Presents 
de la televizor - timp de o oră şi mai bine. Bev zări nişte 
părăluţe ce creşteau pe malul râului şi culese una. O 
tinu mai întâi sub bărbia lui Richie, apoi sub a lui Ben, 
ca să vadă dacă le plăcea untul. Spuse că le plăcea 
amândurora. În timp ce le ţinea floarea sub bărbie, 
fiecare era conştient de uşoara ei atingere pe umerii lor 
şi de mirosul curat al părului. Faţa i se apropie de a lui 
Ben doar pentru o clipă sau două, dar în noaptea aceea 
el visă felul cum îl priviseră ochii ei în acel scurt şi 
nesfârşit interval de timp. 

Conversaţia începuse să cam lâncezească, în clipa 


când auziră trosnetele unor paşi ce se apropiau pe 
cărare. Toţi trei se întoarseră iute în direcţia 
zgomotului, iar Richie deveni brusc conştient de faptul 
că aveau râul în spate. Nu puteau fugi pe nicăieri. 

Glasurile se apropiară. Cei trei săriră în picioare, 
Richie şi Ben trecând în faţa lui Beverly fără a se gândi 
măcar la ce făceau. 

Paravanul de tufişuri din capătul potecii se agită - şi 
deodată se ivi Bill Denbrough. Mai era cu el un băiat, 
unul pe care Richie îl cunoştea vag. Îl chema Bradley 
nu-ştiu-cum şi sâsâia cumplit. Probabil mergea şi el la 
Bangor cu Bill pentru chestia aia cu terapia vorbirii, 
presupuse Richie. 

— Bill Barosanu'! exclamă el şi trecu la Vocea lui 
Toodles: Bine ne pare să te vedem, domnu' Denbrough, 
stăpâne. 

Bill se uită la ei şi rânji - iar pe Richie îl cuprinse o 
certitudine aparte în timp ce Bill îl privea pe el, apoi pe 
Ben, pe Beverly şi din nou pe Bradley Cum-l.-o-Fi- 
Chemând. Beverly făcea parte dintre ei. Ochii lui Bill o 
trădau clar. Bradley Cum-L.o-Fi-Chemând, nu. Putea sta 
azi o vreme, putea chiar să mai vină pe Maidan - nimeni 
n-avea să-i spună nu, ce rău ne pare, lista de membri a 
Clubului Păguboşilor e completă, avem deja un membru 
cu defect de vorbire -, dar băiatul acela nu făcea parte 
din clubul lor. Nu făcea parte dintre ei. 

Acest gând conduse la o teamă bruscă, iraţională. Un 
moment, se simţi aşa cum ţi se întâmplă atunci când îţi 
dai seama dintr-o dată că ai înotat prea departe şi apa îi 
trece de creştetul capului. O străfulgerare intuitivă îl 
străbătu: Noi suntem atraşi în ceva. Suntem aleşi. Nimic 
din toate astea nu-i întâmplător. Om fi oare deja cu toţii! 

Apoi intuiţia se destrămă într-un amestec de gânduri 
fără înţeles - ca cioburile unui geam scăpat pe-o 
duşumea de piatră. În plus, nici nu conta. Bill era aici, şi 
Bill avea să se ocupe de toate; Bill nu lăsa lucrurile să 
scape de sub control. Era cel mai înalt dintre ei şi cu 


siguranţă cel mai chipeş. Richie nu trebuia decât să se 
uite pe furiş la ochii lui Bev, aţintiţi asupra lui Bill, şi 
apoi la cei ai lui Ben, fixaţi cu înţelegere şi nefericire pe 
faţa fetei, ca să o ştie. Bill mai era şi cel mai puternic 
dintre toţi - nu numai fiziceşte. Era mult mai mult de 
atât, dar, cum Richie nu cunoştea nici cuvântul carismă, 
nici deplinul înţeles al cuvântului magnetism, simţi doar 
că puterea lui Bill avea izvoare adânci şi se putea 
manifesta în multe feluri, unele dintre acestea 
neaşteptate, probabil. Iar Richie bănuia că, dacă Beverly 
se îndrăgostea de el sau „îi cădea cu tronc” sau cum s-o 
fi zicând, Ben n-ar fi gelos (cum s-ar întâmplă, medita 
Richie, dacă i-aş cădea eu cu tronc); ar accepta situaţia 
ca nicicum altfel decât firească. Şi mai era ceva: Bill era 
bun. Era o prostie să te gândeşti la aşa ceva (de fapt nu 
se gândea propriu-zis; o simțea), dar n-avea ce face. 
Bunătatea şi forţa păreau să emane dinspre Bill. Era 
aidoma unui cavaler dintr-un film vechi, un film prăfuit, 
dar având încă puterea de a te face să plângi, să te 
bucuri, să aplauzi la sfârşit. Puternic şi bun. Iar cinci ani 
mai târziu, după ce amintirile sale despre ceea ce se 
întâmplase în Derry atât în timpul, cât şi înaintea acelei 
veri vor fi început să se şteargă cu repeziciune, unui 
Richie Tozier trecut de adolescenţă avea să-i treacă prin 
minte că John Kennedy îi amintea de Bill Bâlbâitul. 

De cine? Mintea sa avea să dea răspunsul. 

Va fi ridicând privirea, vag, nedumerit, pentru a 
clătina din cap. Unu” pe care l-am cunoscut, îşi va spune 
şi va izgoni neclara tulburare împingându-şi ochelarii pe 
nas şi revenind la tema pentru acasă. Un băiat pe care l- 
am cunoscut demult. 

Bill Denbrough îşi puse mâinile în şolduri, zâmbi 
radios şi spuse: 

— E-e-ei, ia-ia-tă-tă-ne... Acum c-c-c-ce fa-fa-facem? 

— N-ai o ţigară? întrebă cu speranţă Richie. 


11 


Cinci zile mai târziu, pe când luna iunie se apropia de 
sfârşit, Bill îi spuse lui Richie că voia să meargă pe 
Neibolt Street şi să cerceteze veranda dedesubtul căreia 
Eddie îl văzuse pe lepros. 

Tocmai reveniseră acasă la Richie, iar Bill o purta pe 
Silver la pas. Pedalase cu Richie în spate cea mai mare 
parte a drumului spre casă, o înviorătoare cursă de 
viteză prin Derry, dar avusese grijă să-l lase pe Richie să 
se dea jos cu o stradă înainte de locuinţă. Dacă mama sa 
îl vedea pe Bill ducându-l pe Richie pe bicicletă, iar o 
apucau dracii. 

Coşul de sârmă al lui Silver era plin de pistoale cu 
şase focuri, două ale lui Bill, trei ale lui Richie. 
Stătuseră pe Maidan aproape toată după-amiaza, 
jucându-se de-a pistolarii. Beverly Marsh se arătase pe 
la ora trei, îmbrăcată în blugi decoloraţi şi agitând o 
puşcă Daisy cu aer comprimat foarte veche, care-şi 
pierduse aproape toată puterea - când apăsai pe 
trăgaciul ei înfăşurat în bandă adezivă, slobozea un 
smiorcăit anemic. Specialitatea ei era ochitorul japonez. 
Se pricepea de minune la căţăratul în copaci şi la 
împuşcatul imprudenţilor care treceau pe dedesubt. 
Urma de pe obraz îi pălise, devenind un galben abia 
vizibil. 

— Ce-ai spus? întrebă Richie. Era şocat... Dar şi puţin 
intrigat. 

— V-v-vreau să arunc o pr-privire sub ve-ve-veranda 
aia, spuse Bill. 

Glasul îi era încăpățânat, dar prefera să nu se uite la 
Richie. Sus pe pomeţii ambilor obraji îi apăruse câte o 
pată de roşeaţă intensă. Ajunseră în faţa casei lui Richie. 
Maggie Tozier stătea pe verandă, citind o carte. Le făcu 
cu mâna şi strigă: 

— Bună, băieţi! Vreti nişte ceai de la gheaţă? 

— Venim imediat, mămico, răspunse Richie, apoi i se 
adresă lui Bill. N-o să fie nimic acolo. Probabil că a văzut 
doar un vagabond şi s-a fleşcăit tot, pentru Dumnezeu, îl 


ştii pe Eddie. 

— M-m-mda. Îl şş-ştiu pe E-E-Eddie. D-da' ţi-ţii minte 
po-poza d-din a-a-album? 

Richie se foi pe loc, încurcat. Bill ridică mâna dreaptă. 
Fâşiile de leucoplast nu mai erau, dar Richie putea să 
vadă cerculeţele de ţesut cicatrizat ce se vindeca pe 
primele trei degete ale lui Bill. 

— Mda, dæ’... 

— A-a-scultă-m-mă, începu Bill să vorbească foarte 
rar, străpungând ochii lui Richie cu ai săi. 

Relată încă o dată similitudinile dintre povestirea lui 
Ben şi cea a lui Eddie... Şi le legă pe acestea cu ceea ce 
văzuseră în fotografia mişcătoare. Sugeră din nou că 
acel clovn îi omorâse pe băieţii şi fetele găsiţi ucişi în 
Derry din decembrie trecut. 

— Şş-şi po-po-poate că nu numai pe e-ei, încheie Bill. 
Cu-cum rămâne cu to-toţi cei ca-care au di-dispărut? 
Cum rămâne cu E-E-Eddie Co-Cor-Corcoran? 

— Ei, căcat, a fugit de frica lu’ ta-su vitreg, replică 
Richie. 

— E-ei, po-poate că d-da, şi po-poate că n-n-nu. L-am 
cunoscut pu-puţintel ş-şi eu şi ş-ştiu că ta-ta-su-l bă-bă- 
bătea. Şi ma-mai ş-ştiu şi că a-avea obiceiu' să lipsească 
no-noaptea de-acasă câ-câteodată ca să sca-ca-pe de e-e- 
el. 

— Aşa că poate clovnul l-a prins când lipsea de-acasă, 
spuse îngândurat Richie. Asta e? 

Bill dădu din cap. 

— Şi ce vrei, atuncea? Să-i ceri autograful? 

— Dacă cl-cl-cl-ovnul i-a omorât pe ce-ce-ceilalţi, 
înseamnă că-că e-e-el l-a o-o-omorât şşi pe G-Georgie, 
spuse Bill. 

Ochii săi îi prinseră pe ai lui Richie; erau ca ardezia - 
duri, neiertători, nedispuşi la niciun compromis. 

— V-vreau să-l o-o-mor. 

— [Iisuse Hristoase, făcu Richie speriat. Şi cum ai s-o 
faci? 


— Ta-tata are un pi-pi-pistol, continuă Bill; de pe buze 
îi zbură un strop de salivă, dar Richie abia dacă observă. 
N-n-nu ştie că-că ştiu, da’ ş-ş-ştiu. E pe raftul de su-sus 
în du-du-lapul lui. 

— Asta ar fi grozav dacă-i un om, îşi dădu Richie cu 
presupusul, şi dacă reuşim să-l găsim aşezat pe-un 
maldăr de oase de copii... 

— Băieți, am turnat ceaiul! anunţă voioasă mama lui 
Richie. Faceţi bine de veniţi să vi-l luaţi! 

— Imediat, mămico! strigă iarăşi Richie, oferind un 
larg zâmbet fals, care dispăru de îndată ce se întoarse 
din nou spre Bill. Pentru că n-aş împuşca un om doar 
fiindcă poartă un costum de clovn, Billy. Tu eşti cel mai 
bun prieten al meu, n-aş face-o şi nu te-aş lăsa nici pe 
tine s-o faci dacă te-aş putea opri. 

— Ş-şi da-dacă chi-chiar e o gră-grămadă de oa-oase? 

Richie îşi linse buzele şi un moment nu spuse nimic. 
Apoi îl întrebă pe Bill: 

— Ce-ai să faci dacă nu e un om, Billy? Dacă de fapte 
un fel de monstru? Dacă există cu adevărat lucruri de 
astea? Ben Hanscom a spus că era mumia, şi că 
baloanele pluteau împotriva vântului, şi că nu avea 
umbră. Pe urmă, poza din albumul lui Georgie... Sau ne- 
am imaginat totul, sau a fost o vrajă, şi trebuie să-ţi 
spun, frăţioare, că nu cred că doar ne-am imaginat. 
Degetele tale sigur nu şi-au imaginat, nu-i aşa? 

Bill clătină din cap. 

— Aşa că ce-o să facem dacă nu-i om, Billy? 

— A-atunci va tre-tre-trebui să ne gâ-gândim la a-a- 
altceva. A 

— Zău că da, spuse Richie. Îmi dau seama. După ce 
tragi patru, cinci focuri şi el tot o să vină spre noi ca 
adolescentul Vârcolac din filmul ăla pe care l-am văzut 
eu, Ben şi Bev, poţi să-ţi încerci pe el lovitura. Şi, dacă 
nu ţine nici cu praştia, o să arunc eu în el cu nişte praf 
de strănutat al meu. Şi dacă tot o să se mai ţină după 
noi după asta, atunci pur şi simplu o să zicem piua şi-i 


spunem: „Ei, gata, stai aşa. Nu facem nicio brânză, 
Domnule Monstru. Uite, trebuie să citesc despre treaba 
asta la bibliotecă. Vin imediat. Mă scuzi”. Asta voiai să 
spui, Bill Barosane? 

Îşi privi prietenul, cu tâmplele zvâcnindu-i. O parte 
din el voia ca Bill să insiste să cerceteze veranda acelei 
case vechi, dar o altă parte voia - voia cu disperare - ca 
Bill să renunţe la plan. În unele privinţe, toate astea 
erau ca şi cum ar fi păşit într-unul dintre filmele de 
groază de sâmbătă după-amiază de la „Aladdin”, dar în 
alt sens - într-un sens crucial - nu era deloc acelaşi 
lucru. Pentru că toate astea nu erau sigure ca un film, 
unde ştiai că totul va ieşi bine, şi, chiar dacă nu ieşea, 
nu ţi se lua nicio piele de pe fund. Fotografia din camera 
lui Georgie nu fusese ca un film. Crezuse că începe s-o 
uite, dar părea că se amăgise singur, pentru că acum 
putea vedea cicatricele acelea  încolăcindu-se pe 
degetele lui Billy. Dacă nu l-ar fi tras înapoi... 

Incredibil, Bill surâdea. Surâdea de-a binelea. 

— A-a-ai v-vrut s-ssă te i-iau să te u-uiţi la o po-poză. 
A-acuma vr-vreau eu să te ia-iau să te uiţi l-la o ca-casă. 
Chit la chi-chit. 

— Chit mănânci tu, spuse Richie şi izbucniră amândoi 
în râs. 

— Mâ-mâine di-di-dimineaţă, conchise Bill, ca şi cum 
s-ar fi aranjat. 

— Şi dacă-i un monstru? întrebă Richie, susţinând 
privirea lui Bill. Dacă pistolul lui taică-tău nu-l opreşte, 
Bill Barosane? Dacă tot o să vină după noi? 

— O-o-o s-să ne gâ-gâ-gândim la a-a-ltceva, reluă Bill. 
Tre-trebuie. 

Îşi dădu capul pe spate şi râse ca scos din minţi. După 
o clipă, 

Richie începu şi el să hohotească. Era imposibil să se 
abţină. 

Urcară împreună aleea pietruită până la veranda lui 
Richie. Maggie pregătise pahare uriaşe de ceai de la 


frigider cu fire de mentă înăuntru şi un platou cu 
pişcoturi vanilate. 

— V-vr-rrrei? 

— Ei bine, nu, răspunse Richie. Da' o s-o fac. 

Bill îl bătu pe spate, tare, şi asta păru să facă frica 
suportabilă - deşi Richie era deodată sigur (şi nu se 
înşela) că somnul va întârzia mult în acea noapte. 

— Voi, băieţi, se pare că aveţi o discuţie foarte 
importantă, spuse doamna Tozier, aşezându-se cu cartea 
într-o mână şi cu un pahar cu ceai cu gheaţă în cealaltă. 

Îi privi întrebătoare. 

— Mh, Denbrough a venit cu ideea ţicnită că Red Sox 
vor termina în divizia întâi, spuse Richie. 

— E-eu şi ta-ta-ta-ta-tata zi-zicem că au un şu-şut la a 
tre-treia, adăugă şi Bill şi sorbi din ceai. Fo-foa-foarte 
bu-bun cea-ceaiu', do-doamnă Tozier. 

— Mulţumesc, Bill. 

— Anul când echipa asta o să termine în prima divizie 
o să fie anul când o să scapi tu de bâlbâială, gură-de- 
păsat, spuse Richie. 

— Richie! ţipă doamna Tozier, şocată. 

Mai că nu-şi scăpă paharul cu ceai. Dar atât Richie, 
cât şi Bill Denbrough râdeau isteric, complet scoşi din 
minţi. Se uită de la fiul ei la Bill şi iar la fiul ei, cuprinsă 
de o uimire ce era mai mult simplă perplexitate, dar, 
parţial, şi o frică atât de subţire şi ascuţită, încât îşi găsi 
drumul până în adâncurile inimii ei, vibrând acolo ca un 
diapazon făurit din gheaţă limpede. 

Nu-l înţeleg pe niciunul dintre ei, medită ea. Unde se 
duc, ce fac, ce vor... Sau ce-o să se-aleagă de ei. 
Câteodată, oh, câteodată ochii le sunt sălbatici, şi 
câteodată mă tem pentru ei, şi câteodată mă tem de ei. 

Se pomeni gândindu-se, nu pentru prima oară, că ar fi 
fost frumos dacă ea şi cu Went ar fi putut să aibă şi o 
fată, o fetiţă drăguță şi blondă pe care s-o fi putut 
îmbrăca duminica în fustiţe şi funde asortate şi pantofi 
negri din imitație de piele. O fetiţă drăguță care să-i 


ceară să coacă după ore cozonăcei şi care să vrea 
păpuşi în loc de cărţi despre ventriloci şi maşinuţe 
Revell care aleargă repede. 

Cu o fetiţă drăguță s-ar fi simţit în largul ei. Ar fi 
putut să o înţeleagă. 


12 


— L-ai luat? întrebă neliniştit Richie. 

Mergeau la pas cu bicicletele alături pe Kansas 
Street, prin dreptul Maidanului, la zece dimineaţa a 
doua zi. Cerul era colorat într-un cenuşiu mohorât. Se 
anunţase ploaie pentru acea după-amiază. Richie nu 
reuşise să adoarmă până după miezul nopţii şi era de 
părere că şi Denbrough petrecuse o noapte destul de 
puţin odihnitoare; moş Bill Barosanul afişa o pereche 
asortată de pungi Samsonite, câte una sub fiecare ochi. 

— L-am lu-luat, răspunse Bill. 

Bătu cu palma scurta de molton verde pe care-o avea 
pe el. 

— Dă să văd, ceru Richie, fascinat. 

— Nu acum, spuse Bill şi rânji. S-ar putea să vadă ci- 
cineva. Da' u-uite ce-am mai a-adus. 

Duse mâna la spate, pe sub haină, şi-şi scoase praştia 
Punct-Lovit din buzunarul dinapoi. 

— Oh, căca-m-aş, am dat de belea, exclamă Richie, 
începând să râdă. 

Bill se prefăcu a fi lezat. 

— Tu-tu-tu a-ai fost cu ideea, T-I-Tozier. 

Bill primise praştia din aluminiu, de comandă, la ziua 
lui, cu un an în urmă. Fusese compromisul lui Zack între 
pistolul pe care-l dorea Bill şi refuzul încăpățânat al 
mamei sale de-a se gândi măcar să-i dea o armă de foc 
unui băiat de vârsta lui Bill. Pliantul cu instrucţiuni 
spunea că praştia putea fi o minunată armă de 
vânătoare, o dată ce învăţai s-o foloseşti - „în mâinile 
potrivite, praştia e la fel de ucigătoare şi eficace ca un 
arc bun de frasin sau o armă de foc de mare putere”, 


proclama broşura. Cu aceste virtuţi conştiincios 
exprimate, broşura continua prin a preveni că praştia 
putea fi periculoasă; proprietarul nu trebuia să ochească 
nicio persoană cu vreunul dintre cele douăzeci de 
proiectile plumbuite care o însoțeau, la fel cum n-aveai 
voie să îndrepţi spre nimeni un pistol încărcat. 

Bill încă nu se descurca prea bine cu ea (şi bănuia în 
sinea sa că nici n-o va face vreodată), dar împărtăşea 
părerea că avertismentul din pliant era întemeiat - 
elasticul gros al praştiei avea bătaie puternică, iar când 
loveai cu ea o cutie de tinichea, îi făcea o gaură a 
dracului de mare. 

— Ai mai făcut ceva progrese cu asta, Bill Barosane? 
întrebă Richie. 

— Pu-pu-puţin. 

Nu era adevărat decât în parte. După un îndelungat 
studiu al ilustraţiilor din pliant şi destulă practică în 
Derry Park până îşi nenorocise braţul, ajunsese să poată 
nimeri ţinta de hârtie care sosise şi ea împreună cu 
praştia, ca la vreo trei din zece încercări. lar o dată 
reuşise chiar din prima. O singură dată. 

Richie întinse zgârciul trăgând de bucata de piele, îi 
încercă tăria, apoi îi înapoie lui Bill praştia. Nu spuse 
nimic, dar în adâncul său se îndoia că ar face cât pistolul 
lui Zack Denbrough, când era vorba să omoare monştri. 

— Zău? făcu el. Ţi-ai adus praştia, mare scofală. Asta 
nu-i nimic. Uite ce-am adus eu, Denbrough. 

Şi scoase din jachetă un pacheţel care avea pe el o 
caricatură cu un om chel spunând Hap-CIU! în timp ce 
obrajii i se umflau ca ai lui Dizzy Gillespie. „PRAFUL DE 
STRĂNUTAT AL LUI DR. WACKY”, scria pe pachet. 

Cei doi se priviră un lung răstimp şi apoi izbucniră în 
hohote de râs, dându-şi unul altuia pumni în spate. 

— Su-su-suntem pre-pregătiţi pentru o-o-orice, spuse 
într-un târziu Bill, tot chicotind şi ştergându-se la ochi 
cu mâneca jachetei. 

— Faţa ta şi curu' meu, Bill Bâlbâite, spuse Richie. 


— Cre-cre-credeam că-i i-i-invers, replică Bill. Acum 
ascultă. O-o să-ţi le-legăm bi-bi-bi... ţoacla pe Maidan. U- 
unde-o la-las eu pe Silver când ne jucăm. Tu-tu vii că- 
călare în spa-spatele meu, în ca-caz că trebuie s-o luăm 
la să-să-sănătoasa. 

Richie dădu din cap, nesimţind nicio pornire să îl 
contrazică. Rabla lui arăta ca o bicicletă de pigmeu pe 
lângă costelivul edificiu ca o macara care era Silver. Ştia 
că Bill e mai puternic, iar Silver mai rapidă. 

Ajunseră la podeţ, iar Bill îl ajută pe Richie să-şi 
priponească bicicleta dedesubt. Se aşezară şi, cu 
duruitul ocazional al traficului bâzâindu-le pe deasupra 
capetelor, Bill deschise fermoarul scurtei de molton şi 
scoase pistolul tatălui său. 

— A-ai dracu' g-g-grijă, îl preveni Bill pe Richie. 
Întinzându-i-l după ce acesta îşi exprimă printr-un 
fluierat sincera aprobare. Pi-pistoa-lele ca ăsta n-n-au si- 
siguranţă. 

— E încărcat? întrebă Richie, covârşit. 

Pistolul, un Walther-PPK pe care Zack Denbrough îl 
primise în timpul ocupaţiei, părea incredibil de greu. 

— Nu-nu î-încă, răspunse Bill şi se bătu peste 
buzunar. A-am luat nişte g-g-g-gloanţe aici. Da’ ta-ta- 
tata zi-zice că câ-câteodată te uiţi şi pe-pe urmă, da-dacă 
pi-pi-pi-pistolul cr-crede că nu e-eşti a-a-atent, se 1- 
încarcă si-si-singur. A-aşa ca să te po-poată î-împ-împ- 
împuşca. 

Chipul său murmură un surâs straniu care spunea că, 
deşi nu credea o asemenea prostie, în acelaşi timp o 
credea întru totul. 

Richie înţelese. Obiectul deţinea o fatalitate ferecată 
pe care nu o simţise niciodată în pistolul sau chiar în 
carabina tatălui său (deşi carabina avea şi ea ceva, nu-i 
aşa? — ceva în felul cum stătea rezemată, mută şi unsă, 
în colţul cămăruţei din garaj; ca şi cum ar fi putut spune 
Aş putea să fiu rea dacă aş vrea; rea cât cuprinde, pe 
pariu, dacă ar fi fost capabilă să vorbească). Dar pistolul 


acesta, Walther-ul ăsta... Parcă fusese fabricat anume 
pentru a ucide oameni. Cu un fior, Richie îşi dădu seama 
că de-asta şi fusese făcut. Ce altceva puteai cere de la 
un pistol? Să-ţi aprindă ţigările? 

Intoarse ţeava spre sine, având grijă să-şi ţină mâinile 
departe de trăgaci. O singură privire aruncată în ochiul 
negru şi fără pleoape al armei îl făcu să înţeleagă 
perfect ciudatul zâmbet al lui Bill. Şi-l aminti pe tatăl 
său spunând: Dacă ţii minte că nu există în lume nimic 
de soiul unui pistol neîncărcat, n-o să ai niciodată în 
viață probleme cu armele, Richie. li dădu pistolul înapoi 
lui Bill, bucuros să se descotorosească de el. 

Bill îl potrivi la loc în haină. Deodată, casa de pe 
Neibolt Street i se păru mai puţin înfricoşătoare lui 
Richie... Dar posibilitatea de a se vărsa într-adevăr 
sânge - asta părea cu mult mai puternică. 

Il privi pe Bill, vrând poate iar să facă apel la ideea 
lui, dar văzu faţa prietenului său, o citi, şi nu spuse 
decât: 

— Eşti gata? 


13 


Ca de obicei, când în cele din urmă Bill îşi ridică al 
doilea picior de pe pământ, Richie se simţi convins că se 
vor răsturna, crăpându-şi căpăţânile proaste pe asfaltul 
nemilos. Uriaşa bicicletă se clătina nebuneşte dintr-o 
parte în alta. Cărţile de joc prinse cu cârlige de rufe pe 
aripile roţilor încetară să mai tragă foc cu foc şi trecură 
pe foc automat. Balansul beat al bicicletei deveni mai 
pronunţat. Richie închise ochii şi aşteptă inevitabilul. 

Atunci Bill răcni: 

— Hai-ho, Silver, HAAAIDEEE! 

Bicicleta lua tot mai mare viteză şi în sfârşit îşi încetă 
legănările încoace şi încolo aducătoare de rău de mare. 
Richie slăbi strânsoarea de moarte pe după mijlocul lui 
Bill, apucându-se în schimb de faţa portbagajului de 
deasupra roții dinapoi. Bill traversă Kansas Street 


înclinat într-o parte, goni pe străzi lăturalnice cu iuţeală 
mereu crescândă şi o luă spre Witcham ca şi cum ar fi 
coborât un lanţ de niveluri geografice. leşiră ca din 
puşcă de pe Strapham Street pe Witcham, cu o viteză 
uluitoare. Bill o aplecă pe Silver al dracului de jos pe-o 
latură şi urlă iar: 

— Hai-ho, Silver! 

— Dă-i bice, Bill Barosane! ţipă Richie, atât de speriat, 
încât aproape că făcea în pantaloni, dar în acelaşi timp 
râzând dezlănţuit. Calc-o-n picioare pe puicuţa asta! 

Bill îşi potrivi acţiunea cu îndemnul, ridicându-se şi 
aplecându-se peste ghidon pentru a pompa în pedale 
într-un ritm dement. Privind spinarea lui Bill, care era 
uimitor de lată pentru un băiat de unsprezece-ani- 
mergând-pe-doisprezece, privind-o cum se munceşte sub 
haina de molton, umerii înclinându-se mai întâi într-o 
parte, apoi în alta, după cum îşi muta greutatea de pe o 
pedală pe alta, Richie se încredinţă dintr-o dată că erau 
invulnerabili... Aveau să trăiască în veci de veci. Mă 
rog... Poate nu ei, dar Bill cu siguranţă. Bill nici n-avea 
idee cât era de puternic, cât de sigur şi perfect era. 

Alergau, casele rărindu-se acum puţin, iar străzile 
perpendiculare pe Witcham situându-se la intervale mai 
mari. 

— Hai-ho. Silver! urla Bill. 

lar Richie mugea cu Vocea Negrului Jim, înaltă şi 
ascuţită: 

— Ha-ho Silvă”, şefu', asta zic şi io fugă! Zău că g'ozav 
mai fugi matale cu ţoacla ici-şa! Ptiu, fir-aş al dracu’! 
Ha-ho, Silvă', HAAAL-DEEE! 

Acum treceau pe lângă câmpii verzi ce se întindeau 
plate şi lipsite de adâncime sub cerul plumburiu. 
Departe în faţă Richie vedea vechea gară de cărămizi. 
La dreapta ei, magaziile stăteau în şir. Silver se hurducă 
peste o cale ferată, apoi peste încă una. 

Şi iată Neibolt Street, desprinzându-se spre dreapta. 
„TRIAJUL DERRY” scria pe o pancartă albastră, sub cea 


cu numele străzii. Era ruginită şi spânzurată strâmb. 
Dedesubt se afla un semn mult mai mare - fond galben, 
litere negre. Era aproape ca un comentariu asupra 
triajului însuşi: „DRUM INFUNDAT” anunţa acesta. 

Bill coti pe Neibolt Street, acostă lângă trotuar şi îşi 
puse piciorul iarăşi pe sol. 

— De-aici ha-ha-hai pe jos. 

Richie sări de pe portbagaj cu un amestec de uşurare 
şi regret. 

— Bine. 

O luară de-a lungul trotuarului, care era crăpat şi plin 
de buruieni. Mai în faţă, în depouri, un motor diesel 
duduia încet, slăbi, apoi o luă de la capăt. O dată sau de 
două ori auziră muzica metalică a tampoanelor 
ciocnindu-se unele de altele. 

— Ți-e frică? îl întrebă Richie pe Bill. 

Bill, ducând-o pe Silver de ghidon, îi aruncă lui Richie 
o privire scurtă şi dădu din cap: 

— M-mhm. Şi ţie? 

— Normal că-mi e. 

Bill îi povesti lui Richie că-l întrebase pe tatăl său 
despre Neibolt Street cu o seară în urmă. Tatăl lui 
spusese că o mulţime de feroviari locuiseră acolo până 
la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial - ingineri, 
conductori, semnalizatori, lucrători în triaj, hamali. 
Strada intrase în declin o dată cu triajul şi, pe măsură ce 
Bill şi Richie înaintau de-a lungul ei, casele deveneau tot 
mai rare, mai sărăcăcioase, mai murdare. Ultimele trei 
sau patru de pe ambele părţi erau părăsite şi bătute-n 
scânduri, având curţile năpădite de bălării. O inscripţie 
„DE VANZARE” se bălăbănea singuratică pe veranda 
uneia. Lui Richie pancarta i se părea veche de o mie de 
ani. Trotuarul se sfârşi, iar acum păşeau pe o cărare 
bătătorită unde bălăriile creşteau fără prea mare 
tragere de inimă. 

Bill se opri şi arătă cu degetul: 

— U-u-uite-o, spuse el încetişor. 


Neibolt Street 29 fusese cândva o vilă roşie, cochetă. 
Poate, îşi spuse Richie, aici locuise un mecanic, un 
burlac, nu cu pantaloni, ci în blugi şi puzderie de mănuşi 
dintre acelea cu manşete mari şi scorţoase şi vreo patru- 
cinci chipie groase ca pernele - un băiat care venea 
acasă o dată sau de două ori pe lună pe perioade de câte 
trei-patru zile şi asculta radioul în timp ce trebăluia prin 
grădină; un tip care mânca mai mult prăjeli (şi niciun fel 
de legume, deşi le cultiva pentru prieteni) şi care, în 
nopţile cu vânt, se gândea la Fata Rămasă în Urmă. 

Acum zugrăveala roşie se decolorase până la un roz- 
fad care se cojea în pete urâte arătând ca nişte răni. 
Ferestrele erau ochi orbi, obloniţi. Majoritatea ţiglelor 
nu mai existau. Buruienile creşteau în neorânduială de 
ambele laturi ale casei, iar iarba era acoperită cu prima 
generaţie de păpădii a sezonului. La stânga, un gard 
înalt de scânduri, odinioară de un alb-fercheş, dar acum 
şters într-un gri-mohorât, în ton cu cerul întristat, jos, se 
apleca beat înăuntrul şi în afara tufărişului umed. Cam 
la jumătatea gardului Richie văzu un monstruos pâlc de 
floarea-soarelui - cea mai înaltă arăta cam ca la un 
metru şaizeci sau chiar mai mult. Avea o înfăţişare 
puhavă şi rea care nu-i plăcea. O adiere agită florile, şi 
acestea părură că dau din capete laolaltă: Au venit 
băieţii, ce drăguţ! Alţi băieţi. Băieţii noştri. Richie se 
cutremură. 

In timp ce Bill o rezemă cu grijă pe Silver de un ulm, 
Richie examină casa. Văzu o roată ieşind din iarba deasă 
de lângă verandă şi i-o arătă lui Bill. Bill dădu din cap; 
era tricicleta răsturnată de care pomenise Eddie. 

Priviră în sus şi în jos pe Neibolt Street. Murmurul 
locomotivei diesel crescu şi scăzu, apoi reîncepu. 
Sunetul părea să stea suspendat în aerul apăsător ca o 
vrajă. Strada era absolut pustie. Richie putea auzi 
maşinile trecând în răstimpuri pe Drumul Naţional 2, 
dar de văzut nu le vedea. 

Motorul diesel se înălţă şi se stinse, crescu şi tăcu. 


Enormele flori-ale-soarelui încuviinţară cu 
înţelepciune. Băieți proaspeți. Băieți buni. Băieţii noştri. 

— E-e-eşti g-ga-gata? întrebă Bill, iar Richie tresări 
puţin. 

— Ştii, tocmai mă gândeam că poate ultimul teanc de 
cărţi pe care le-am luat de la bibliotecă trebuie să le 
înapoiez azi, spuse Richie. Poate ar trebui să... 

— Nu-nu-nu mânca ra-rahat, Richie. Eşti ga-gata sau 
n-n-nu? 

— Aşa cred, răspunse Richie, ştiind că nu era deloc 
gata - nu avea să fie niciodată gata pentru scena asta. 

Porniră peste gazonul luxuriant, spre verandă. 

— Ui-uită-te a-a-acolo, arătă Bill. 

În capătul îndepărtat din stânga, panoul dantelat al 
verandei stătea rezemat de o încâlceală de tufe. 
Amândoi puteau vedea bine cuiele ruginite care 
fuseseră smulse. Acolo creşteau arbuşti vechi de 
trandafiri, iar, câtă vreme atât trandafirii din dreapta, 
cât şi cei din stânga porțiunii desprinse a dantelăriei 
înfloreau într-un mod plin de exuberanţă, cei aflaţi 
imediat în jurul şi în faţa ei erau scheletici şi morţi. 

Bill şi Richie se uitară unul la altul, sumbri. Tot ceea 
ce spusese Eddie părea destul de adevărat; după şapte 
săptămâni, dovezile încă mai erau acolo. 

— Nu vrei de-adevăratelea să te bagi acolo dedesubt, 
nu? întrebă Richie. 

Era aproape rugător. 

— N-n-nu, răspunse Bill, d-da' o să mă du-duc. 

Şi, cu inima înmuindu-i-se, Richie înţelese că vorbea 
absolut serios. Lumina aceea cenuşie reapăruse în ochii 
lui Billy, strălucind statornic. În trăsăturile feţei sale 
domnea o nerăbdare împietrită ce-l făcea să arate mai 
bătrân. Richie îşi spuse: Cred că vrea într-adevăr să-l 
omoare, dacă încă mai e acolo. Să-l omoare şi, poate, să- 
i taie capul şi să i-l ducă lui taică-su şi să zică: „Uite, 
ăsta-i ăla care l-a omorât pe Georgie, acum ai să 
vorbeşti iarăşi cu mine seara, poate doar să-mi spui cum 


ti-a mers peste zi sau cine-a pierdut când aţi dat cu 
banul să vedeți care plăteşte cafeaua de dimineaţă?” 

— Bill, începu el, dar Bill nu mai era acolo. 

Ocolea spre capătul din dreapta al verandei, pe unde, 
fără îndoială, se târâse Eddie dedesubt. Richie trebui să 
alerge după el şi aproape căzu împiedicându-se de 
tricicleta prinsă în bălării ce-şi ruginea încet drumul 
spre adâncurile pământului. 

Îl ajunse pe Bill în momentul când acesta se lăsa pe 
vine, privind sub verandă. În capătul acesta nici măcar 
nu mai exista panou; cineva - vreun vagabond - îl 
smulsese demult ca să câştige accesul spre adăpostul de 
dedesubt, ferit de zăpezile lui ianuarie, sau de ploaia 
rece din noiembrie, ori de o răpăială de vară cu tunete şi 
trăsnete. 

Richie se chirci lângă el, cu inima bătându-i ca o tobă. 
Sub verandă nu era nimic, doar grămezi de frunze 
descompuse, ziare îngălbenite şi umbre. Prea multe 
umbre. 

— Bill, repetă el. 

— C-c-ce? 

Bill scosese iar pistolul tatălui său. Extrase cu grijă 
încărcătorul din pat, iar apoi dădu la iveală patru 
cartuşe din buzunarul pantalonilor. Le încarcă unul câte 
unul. Richie îl privi fascinat, iar apoi se uită iarăşi sub 
verandă. De astă dată mai văzu ceva. Sticlă spartă. 
Cioburi de sticlă lucind slab. Stomacul i se contractă 
dureros. Nu era un băiat prost şi înţelegea că asta se 
apropia de confirmarea completă a istorisirii lui Eddie. 
Frânturile de geam de pe frunzele putrede de sub prispă 
însemnau că fereastra fusese spartă pe dinăuntru. Din 
pivniţă. 

— C-ce? întrebă Bill din nou, ridicând privirea spre 
Richie. 

Faţa îi era amară şi albă. Privind trăsăturile acelea 
dârze, Richie aruncă în sinea sa prosopul în ring. 

— Nimic. 


— V-v-vii? 

— Mda. 

Se târâră sub verandă. 

Mirosul frunzelor în descompunere era o aromă care 
de obicei îi plăcea lui Richie, dar duhoarea de acolo n- 
avea nimic plăcut. Simţea frunzele spongioase sub mâini 
şi genunchi şi avea impresia că se adânceau poate cale 
de treizeci-şaizeci de centimetri. Se întrebă deodată ce- 
ar face dacă o mână sau o gheară ar ţâşni din frunzele 
acelea, înşfăcându-l. 

Bill examină fereastra spartă. Cioburile săriseră 
pretutindeni. Şipca de lemn ce se aflase între ochiuri 
zăcea în două bucăţi frânte sub treptele verandei. 
Partea de sus a tocului ferestrei ieşea în afară ca un os 
fracturat. 

— Ceva l-a lovit al naibii de tare pe futangiul ăla, suflă 
Richie. 

Bill, examinând întunericul dinăuntru - sau încercând 
s-o facă - dădu din cap. 

Richie îl împinse cu cotul într-o parte, destul cât să se 
poată uita şi el. Beciul era un depozit obscur de lăzi şi 
cutii. Pe jos avea pământ şi, asemenea frunzelor, 
răspândea un miros umed şi stătut. Un cuptor 
mătăhălos, în stânga, îşi repezea ţevile rotunde spre 
tavanul scund. Dincolo de el, la capătul pivniţei, Richie 
putu vedea o boxă mare cu marginile de lemn. Grajd 
pentru cai, a fost primul gând ce-i dădu prin minte, dar 
cine să ţină cai într-un afurisit de beci? Apoi îşi dădu 
seama că într-o casă veche ca aia cuptorul trebuia să fi 
folosit cărbuni în loc de păcură. Nimeni nu se ostenise 
să adapteze instalaţia, de vreme ce nimeni nu dorea 
casa. Obiectul acela cu margini din lemn era un buncăr 
de cărbuni. Departe în dreapta, Richie desluşi o scară 
urcând spre nivelul parterului. 

Acum Bill se aşezase... Cocoşându-se aplecat în faţă... 
Iar, înainte ca Richie să îşi dea seama ce anume avea de 
gând să facă, picioarele prietenului său dispăreau pe 


fereastră. 

— Bill! Pentru Dumnezeu, şuieră el, ce faci? leşi afar 
de-acolo! 

Bill nu răspunse. Se strecură înăuntru, râcâindu-şi 
haina de molton la şale, trecând la câţiva centimetri de 
un colţ de sticlă ce i-ar fi tras o tăietură bună. O secundă 
mai târziu, Richie îi auzi tenişii bufnind pe pământul dur 
din beci. 

— Acţiune de tot pişatu', murmură înnebunit Richie 
pentru sine, privind la pătratul de întuneric în care 
dispăruse prietenul său. Bill, ţi-ai ieşit din minţi? 

Vocea lui Bill pluti în sus: 

— Po-poţi s-să stai a-a-acolo sus dacă v-vrei, R-R- 
Richie. Ţi-ţine de şa-şa-şase. 

În loc să se supună, se răsuci pe abdomen şi îşi 
împinse picioarele prin fereastra pivniţei, înainte ca 
nervii să-i cedeze de tot, sperând că nu se va tăia la 
mâini sau la burtă în geamul spart. 

Ceva îl apucă de picioare. Richie zbieră. 

— Nu-nu-s de-de-decât e-eu, sâsâi Bill, şi după o clipă 
Richie stătea lângă el în beci, trăgându-şi în jos cămaşa 
şi jacheta. Ci-ci-ne ai cre-cre-zut că e-e? 

— Baubau, replică Richie şi râse zgâlţâit. 

— Tu-tu o i-i-iei în pa-partea a-a-aia, şi e-e-eu o ia-ia- 
ia... 

— Mă fut, spuse Richie - îşi putea auzi practic bătăile 
inimii în glas, făcându-i-l să sune butucănos şi inegal, 
când în sus şi când în jos. Mă ţin lângă tine, Bill 
Barosane. 

Porniră mai întâi spre buncărul de cărbuni, Bill puţin 
mai în faţă, cu pistolul în mână, Richie imediat în urma 
lui, încercând să privească în toate părţile odată. Bill se 
opri un moment lângă una dintre laturile proeminente 
din lemn ale buncărului, apoi deodată se repezi prin 
jurul ei, aţintind pistolul cu ambele mâini. Richie închise 
ochii strâns, oţelindu-se în aşteptarea exploziei. Nu o 
auzi. Deschise iarăşi ochii, prudent. 


Lă 


— Ni-ni-nimica decât că-că-cărbuni, spuse Bill şi 
chicoti nervos. _ 

Richie făcu un pas lângă Bill şi se uită. Inăuntru mai 
era o grămadă de cărbuni vechi, stivuiţi până aproape 
de plafon în partea dinapoi a boxei, împuţinându-se 
treptat, până doar la un bulgăre, doi, lângă picioarele 
lor. Cărbuni negri ca aripa unei ciori. 

— Hai să... începu Richie. 

Şi în clipa aceea uşa din capul scărilor de la pivniţă se 
izbi de perete cu un trosnet violent, împrăştiind pe 
trepte lumina albă, subţire a zilei. 

Amândoi băieţii urlară. 

Richie auzi sunete ca nişte mârâieli. Erau foarte 
puternice - sunetele pe care le-ar putea scoate un 
animal sălbatic într-o cuşcă. Văzu o pereche de mocasini 
coborând scările. Deasupra lor, blugi albiţi... Mâini 
bălăbănindu-se... 

Dar nu erau mâini... Erau labe. Labe uriaşe, diforme. 

— UV-u-urcă-te pe că-căr-buni! zbieră Bill. 

Dar Richie stătea încremenit, deodată ştiind ce venea 
la ei, ce avea să-i ucidă în beciul acela care mirosea a 
pământ jilav şi a vinul ieftin care fusese vărsat prin 
colţuri. Știind, dar având nevoie să vadă. 

— E o ff-fereastră de-deasupra că-cărbunilor! 

Labele erau acoperite cu păr cafeniu şi des ce se 
încârliga în cârlionţi ca de sârmă; degetele aveau în vârf 
unghii rupte. Acum Richie văzu o jachetă de mătase. Era 
neagră cu dungi portocalii - culorile liceului din Derry. 

— Du-dudu-te! răcni Bill şi-i dădu lui Richie un brânci 
puternic. 

Richie zbură de-a berbeleacul în cărbuni. Muchii şi 
colţuri ascuţite îl împunseră dureros, spărgându-i 
buimăceala. Alţi cărbuni se rostogoliră într-o avalanşă 
peste mâinile lui. Mârâitul dement continua mereu, 
mereu. 

Panica îşi lăsă cagula peste mintea lui Richie. 

Abia dându-şi seama ce face, se caţără pe mormanul 


de cărbuni, câştigând teren, lunecând  îndărăt, 
aruncându-se iarăşi înainte, zbierând tot timpul. 
Fereastra din vârf era mânjită cu praf negru de cărbune 
şi nu lăsa să pătrundă niciun pic de lumină. Era închisă 
cu un ivăr. Richie apucă foraibărul, care era de felul 
celor ce se răsucesc, şi se aruncă în el cu toată 
greutatea. Cârligul nu se clinti. Mârâitul se auzea acum 
mai aproape. 

Sub el, pistolul bubui, sunet aproape asurzitor în 
încăperea închisă. Fumul prafului de puşcă, pătrunzător 
şi acru, înţepă nasul lui Richie. Şocul îl făcu să-şi revină 
la un soi de stare conştientă şi îşi dădu seama că 
încercase să întoarcă ivărul în sens greşit. Inversă 
sensul forţei pe care o aplica, iar cârligul cedă cu un 
prelung scârţâit ruginit. Praf de cărbune i se cernu 
peste mâini ca piperul. 

Pistolul detună iar, cu un al doilea bubuit asurzitor. 
Bill Denbrough strigă: 

— L-AI OMORÂT PE FRATE-MEU, TICĂLOSULE! 

O clipă, creatura care coborâse scara păru să râdă, 
păru să vorbească - era ca şi cum un câine turbat ar fi 
început dintr-o dată să latre cuvinte pocite, şi, preţ de o 
clipă, Richie crezu că arătarea cu jachetă de liceean a 
mârâit: Si-am să te-omor şi pe tine. 

— Richie! zbieră atunci Bill, iar Richie auzi cărbunii 
rostogolindu-se şi căzând iar, în timp ce Bill urca. 

Mârâielile şi urletele continuau. Lemn frânt. Răsunau 
lătrături şi răgete amestecate - sunete desprinse dintr- 
un coşmar cu ochii deschişi. 

Richie îi dădu ferestrei un umăr zdrobitor, fără a-i 
păsa dacă geamul se spărgea şi-i tăia mâinile în fâşii. 
Ajunsese să nu-i mai pese de nimic. Nu se sparse; se 
deschise în afară pe o balama veche de oţel spuzită cu 
rugină. Şi mai mult praf de cărbune lunecă în jos, de 
astă dată peste chipul lui Richie. Se târi afară în curtea 
interioară, precum un tipar, trăgând în piept aerul dulce 
şi proaspăt, simțind firele lungi de iarbă biciuindu-i faţa. 


Îşi dădu vag seama că ploua. Vedea tulpinile groase ale 
giganticelor flori-ale-soarelui, verzi şi păroase. 

Pistolul detună a treia oară, iar fiara din beci zbieră, 
sunet primitiv de mânie pură. Apoi Bill ţipă: 

— M-a p-prins, Richie! Ajutor! M-a p-p-prins! 

Richie se întoarse pe genunchi şi palme şi văzu cercul 
feţei îngrozite, întoarse în sus, a prietenului său în 
careul ferestrei supradimensionate a pivniţei, prin care 
cantitatea de cărbuni pentru o iarnă întreagă fusese 
turnată odinioară în fiecare octombrie. 

Bill zăcea cu membrele răşchirate în cărbuni. Mâinile- 
i fâlfâiau şi încercau zadarnic să apuce rama ferestrei, 
care se afla foarte aproape de degetele lui - dar nu 
destul de aproape. Cămaşa şi scurta i se ridicaseră 
aproape până la stern. Şi luneca înapoi... Nu, era tras 
înapoi de cineva pe care Richie abia putea să-l vadă. O 
umbră mătăhăloasă, mişcătoare, în spatele lui Bill. O 
umbră care mârâia, bolborosea şi suna aproape 
omenesc. Ș 

Richie n-avea nevoie să-l vadă. Il văzuse sâmbăta 
trecută, pe ecranul cinematografului Aladdin. Era o 
demenţă, demenţă totală, dar chiar şi aşa lui Richie nici 
nu-i dădu prin cap să se îndoiască de propria-i rațiune 
sau concluzie. 

Adolescentul Vârcolac îl înhăţase pe Bill Denbrough. 
Numai că nu era Michael Landon ăla, cu o grămadă de 
machiaj pe faţă şi blană falsă cu toptanul. Era real. 

Ca pentru a o dovedi, Bill zbieră iar. 

Richie întinse mâinile înăuntru şi le apucă pe ale lui 
Bill. Pistolul era într-una dintre ele şi pentru a doua oară 
în acea zi Richie privi în ochiul său negru... Doar că 
acum era încărcat. 

Şi-l disputau pe Bill - Richie ţinându-l de încheieturi, 
Vârcolacul trăgându-l de glezne. 

— P-p-pleacă de-a-a-aici, Richie! răcni Bill. P-pleacă... 

Chipul Vârcolacului pluti deodată din beznă la vedere. 
Avea fruntea teşită şi prognată, acoperită cu păr rar. 


Obrajii îi erau scobiţi şi îmblăniţi. Ochii, căprui-închis, 
ardeau de o oribilă inteligenţă, oribilă luciditate. Gura i 
se căscă şi începu să mârâie. Spumă albă i se prelingea 
pe la colţurile buzei inferioare groase, în fire gemene ce- 
i picurau de pe bărbie. Părul îi era pieptănat peste cap 
într-o groaznică parodie a tunsorii adolescentine. Işi 
repezi capul pe spate şi răcni, nedesprinzându-şi o clipă 
ochii dintr-ai lui Richie. 

Bill escaladă cărbunii. Richie îl apucă de antebraţe şi 
trase. O clipă crezu că într-adevăr va învinge. Apoi 
Vârcolacul înhăţă iarăşi picioarele lui Bill, iar acesta fu 
smuls încă o dată îndărăt în întuneric. Era mai puternic. 
Pusese gheara pe Bill şi avea de gând să-l păstreze. Şi 
atunci, fără să se gândească absolut deloc ce făcea sau 
de ce o făcea, Richie auzi Vocea Copoiului Irlandez 
ieşindu-i pe gură, vocea domnului Nell. Dar ăsta nu mai 
era Richie Tozier încercând o imitație proastă; nu mai 
era nici măcar exact domnul Nell. Era Vocea oricărui 
poliţai irlandez care trăise vreodată şi-şi balansase 
bastonul de cureluşa sa din piele pe când încerca uşile 
magazinelor închise, după miezul nopţii: 

— Dă-i drumu”, băiatu”, sau iţi crăp căpățâna aia tare! 
Mă jurui pe leezus! Dă-i drumu’, acum îţi servesc 
propriu-ţi cur p-o tavă! 

Făptura din pivniţă slobozi un răget de furie mai să 
spargă timpanele... Dar lui Richie i se păru că acum în 
urlet se mai simţea şi altceva. Poate frică. Sau durere. 

Mai smuci o dată, teribil, iar Bill zbură prin fereastră 
până pe iarbă. Holbă către Richie ochi negri şi îngroziţi. 
Piepţii jachetei îi erau înnegriţi cu praf de cărbune. 

— Re-re-repede! gâfâi Bill. 

Aproape că gemea; îl înşfăcă pe Richie de cămaşă. 

— T-tr-trebu-bu-buie... 

Richie putea auzi cărbunii prăvălindu-se iarăşi în 
avalanşe. Peste o clipă faţa Vârcolacului umplu fereastra 
de la pivniţă, îşi arătă colții. Labele i se agăţau de iarba 
fremătând. 


Bill încă mai avea pistolul - îl ţinuse strâns în tot 
timpul celor întâmplate. Acum îl apucă în ambele mâini, 
cu ochii îngustaţi ca nişte fante, şi apăsă pe trăgaci. 
Bubui o nouă detunătură asurzitoare. Richie văzu cum 
se desprinde o halcă din ţeasta Vârcolacului, şi un şuvoi 
de sânge i se revărsă pe-o parte a feţei, încleind blana şi 
îmbibându-se-n gulerul jachetei şcolăreşti pe care-o 
purta. 

Mugind, începu să iasă pe fereastră. 

Cu mişcări încete, visătoare, Richie vâri mâna pe sub 
haină, în buzunarul de la spate. Scoase pliculeţul cu 
imaginea omului care strănuta şi îl rupse, în timp ce 
arătarea, sângerând şi urlând, se împingea afară pe 
geam, cu forţa, înfigându-şi adânc ghearele în pământ. 
Richie deschise pacheţelul şi îl apăsă între degete. 

— Treci la locu’ matale, băiatu”! ordonă el cu Vocea 
Copoiului Irlandez. 

Un norişor alb se învolbură în faţa Vârcolacului. 
Mugetele încetară deodată. Se holbă la Richie cu o 
surprindere aproape comică şi scoase un zumzet. Ochii 
săi roşii şi apoşi se aţintiră asupra lui Richie, părând să-l 
însemneze pentru totdeauna. 

Apoi începu să strănute. 

Strănută iar, şi iar, şi iar. Franjuri groase de salivă îi 
zburau din bot. Din nări îi ţâşneau cocoloaşe de muci 
verzi-negricioşi. Unul dintre ei împroşcă pielea lui 
Richie, arzându-l ca acidul. Se şterse, cu un țipăt de 
durere şi dezgust. 

Încă mai avea chipul plin de furie, dar şi de durere - 
era inconfundabilă. L-o fi rănit Bill cu pistolul tatălui 
său, dar Richie îl rănise şi mai adânc... mai întâi cu 
Vocea Copoiului Irlandez, şi după aceea cu praful de 
strănutat. 

Iisuse, dacă aş fi avut şi nişte praf de scărpinat şi un 
claxon, reuşeam poate să-l omor, îşi spuse Richie, şi 
atunci Bill îl apucă de gulerul jachetei şi-l smuci de-a- 
ndăratelea. 


Bine făcu. Vârcolacul se opri din strănutat la fel de 
brusc precum începuse şi se năpusti asupra lui Richie. 
Era iute - incredibil de iute. 

Poate că Richie n-ar fi făcut decât să stea acolo cu 
pliculeţul gol al prafului de strănutat într-o mână, 
privind Vârcolacul cu ochii holbaţi într-un soi de uluire 
drogată, gândindu-se cât de brună-i era blana, cât de 
roşu sângele, cum nimic nu era alb-negru în viaţa reală; 
ar fi putut sta acolo până i se încleştau labele în jurul 
gâtului şi unghiile prelungi îi smulgeau beregata, dar 
Bill mai trase o dată de el şi-l ridică în picioare. 

Richie se poticni după el. Fugiră până în faţa casei, iar 
Richie îşi spuse: Nu va-ndrăzni să ne mai urmărească, 
acum suntem pe stradă, nu va-ndrăzni să ne mai 
urmărească, nu va-ndrăzni, nu va-ndrăzni... 

Dar se apropia, îl auzea foarte aproape în urma lor, 
boscorodind, mârâind şi bolborosind. 

Iat-o pe Silver, încă rezemată de copac. Bill sări în şa 
şi aruncă pistolul tatălui său în coşul de bagaje unde 
căraseră atâtea pistoale de jucărie. Richie riscă o privire 
în urmă pe când se azvârlea peste portbagaj şi văzu 
Vârcolacul traversând curtea către ei, acum la nici 
douăzeci de paşi. Sânge şi flegmă i se amestecau pe 
jacheta de liceean. Osul alb lucea prin blană la tâmpla 
dreaptă. Pe laturile nasului i se vedeau pete albe de praf 
de strănutat. Iar Richie mai văzu două lucruri ce păreau 
să desăvârşească oroarea. Jacheta făpturii nu avea 
fermoar; în locul acestuia se aflau nasturi mari şi 
portocalii, înfoiaţi, ca nişte pompoane. Celălalt lucru 
însă era şi mai rău şi îl făcu să simtă că-i vine să leşine 
sau doar să se predea şi să-l lase să-l ucidă. Pe jachetă 
era brodat cu fir auriu un nume. Cusute în stânga 
pieptului plin de sânge al jachetei Vârcolacului, mânjite, 
dar lizibile, erau cuvintele „RICHIE TOZIER” 

Se repezi la ei. 

— Fugi, Bill! zbieră Richie. 

Silver se puse în mişcare, dar încet - mult prea încet. 


Lui Bill îi lua atâta timp până să o pornească... 

Vârcolacul traversă cărarea cu şanţuri exact în timp 
ce Bill ajunse pedalând pe mijlocul străzii Neibolt. Blugii 
arătării erau împroşcaţi cu sânge şi, privind înapoi peste 
umăr, năpădit de un fel de fascinaţie cumplită şi de 
nezdruncinat, vecină cu hipnoza, Richie observă că ici şi 
colo cusăturile pantalonilor plesniseră, iar prin ele 
răzbeau smocuri aspre de blană cafenie. 

Silver se clătina nebuneşte încoace şi încolo. Bill 
stătea în picioare, ţinând ghidonul pe dedesubt, cu capul 
înălţat spre cerul noros şi tendoanele ieşindu-i în relief 
pe gât. lar cărţile de joc se tot încăpăţânau să nu tragă 
încă decât foc cu foc. 

O labă bâjbâi după Richie. Băiatul ţipă jalnic şi se feri 
de ea. Vârcolacul mârâi, rânjind. Era destul de aproape 
pentru ca Richie să-i poată distinge corneele îngălbenite 
ale ochilor, să-i poată simţi duhoarea dulceagă de carne 
putredă din respiraţie. 

Dinţii fiarei erau coli încovoiaţi. 

Richie răcni din nou, în timp ce o labă se arunca spre 
el. Era sigur că-i va smulge capul - dar laba trecu prin 
faţa lui, ratându-l la distanţă de nici doi centimetri. 
Forţa loviturii suflă părul asudat de pe fruntea lui 
Richie. 

— Hai-ho Silver HAAAIDEEE! urlă Bill din toţi bojocii. 

Ajunsese în vârful unei coline scurte şi puţin înalte. 
Nu prea mult, dar destul ca Silver s-o poată lua la vale. 
Cărţile de joc prinseră viteză şi începură să pârâie. Bill 
pompa înnebunit în pedale. Silver se opri din clătinături 
şi o tăie drept pe Neibolt Street, spre Drumul Naţional 
2. 

Slavă. Domnului, slavă Domnului, slavă Domnului, 
repeta incoerent Richie în sinea sa. Slavă... 

Vârcolacul mugi iarăşi - O, Doamne, sună de parcă-i 
CHIAR ÎN URMA MEA -, şi lui Richie i se tăie respiraţia 
în timp ce cămaşa şi jacheta îi erau smucite, apăsându-l 
astfel pe beregată. Slobozi un gâlgâit sufocat şi reuşi să 


se apuce de mijlocul lui Bill exact înainte de-a fi smuls 
de pe bicicletă. Bill se înclină în faţă, dar nu scăpă 
ghidonul lui Silver. O clipă, Richie crezu că enorma 
bicicletă pur şi simplu se va ridica pe roata din spate şi 
îi va trânti pe-amândoi din spinare. Apoi jacheta sa, care 
oricum fusese gata pentru coşul cu zdrenţe, se spintecă 
exact pe mijlocul spatelui, cu un zgomot sonor şi sfâşiat 
ce semăna în chip curios cu o băşină straşnică. Richie 
putu respira din nou. 

Întoarse capul și se trezi privind drept în ochii aceia 
tulburi, ucigaşi. 

— Bill! 

Încercă să urle cuvântul, dar acesta nu avu nici forţă, 
nici sunet. 

Oricum, Bill păru să-l audă. Pedală şi mai cu spor, mai 
tare decât o făcuse vreodată în viaţa lui. Toate 
măruntaiele păreau să i se înalțe, ieşindu-şi din ţâţâni. 
Simţea în fundul gâtlejului gustul gros şi clocit al 
sângelui. Ochii îi ieşeau din orbite. Gura i se căscase, 
înghițind aerul. Şi o senzaţie nebună, inevitabilă, de 
înviorare îl inunda tot - ceva sălbatic, şi liber, şi numai 
al lui. O dorinţă. Stătea în picioare pe pedale; le 
îndupleca; le bătea măr. 

Silver continua să ia viteză. Acum începea să simtă 
drumul, începea să zboare. Bill o simţea avântându-se. 

— Hai-ho, Silver! răcni el iar. Hai-ho, Silver, 
HAAAIDEEE! 

Richie putea auzi răpăitul rapid al mocasinilor pe 
macadam, întoarse capul. Laba Vârcolacului îl lovi 
deasupra ochilor cu o forţă năucitoare, şi o clipă Richie 
chiar crezu că i-a zburat calota craniană. Totul i se păru 
dintr-o dată difuz, neimportant. Sunete se apropiau şi se 
îndepărtau. Culorile se ştergeau de pe lume. Se răsuci, 
agăţându-se cu disperare de Bill. Sânge cald i se 
scurgea în ochiul drept, înţepându-l. 

Laba se abătu din nou, de astă dată izbind aripa 
dinapoi. Richie simţi bicicleta clătinându-se nebuneşte, 


un moment pe punctul de a se răsturna, şi în cele din 
urmă îndreptându-se la loc. 

— Hai-ho, Silver, HAAAIDEEE! strigă iar Bill, dar şi 
acest strigăt părea îndepărtat, ca un ecou auzit chiar 
înainte de a se stinge. 

Richie închise ochii, se ţinu strâns de Bill şi aşteptă 
sfârşitul. 


14 


Bill auzise şi el paşii alergând şi înţelese că clovnul 
încă nu renunţase, dar nu îndrăznea să se întoarcă şi să 
privească. Oricum avea să ştie dacă-i prindea şi-i trântea 
la pământ. Asta era tot ce avea nevoie cu adevărat să 
ştie. 

Hai, băiete, spuse el în sinea sa. Acum dă-mi totul! Tot 
ce ai! Hai, Silver! Hai! 

Aşa că încă o dată Bill Denbrough se pomeni ca 
vântul, înghițind pământul, întrecându-l şi pe dracu’ gol, 
doar că acum dracul era un clovn rânjind hidos, un clovn 
a cărui faţă transpira vopsea cu ulei albă, a cărui gură 
se arcuia în sus într-un zâmbet roşu şi lacom, de vampir, 
ai cărui ochi erau monede de argint strălucitor. Un clovn 
care, din cine ştie ce motive descreierate, purta o 
jachetă de la Derry High School peste costumul argintiu, 
cu guler încreţit oranj şi pompoane portocalii în chip de 
nasturi. 

Hai, băiete, hai - Silver, ce-ai de zis? 

Acum Neibolt Street fugea pe lângă el. Silver începea 
să fredoneze bine. Paşii aceia alergând slăbiseră cumva 
un pic? Încă nu cuteza să se uite. Richie îl ţinea într-o 
strânsoare de moarte, îi tăia răsuflarea, şi Bill voia să-i 
spună să-l lase mai moale, dar nu îndrăznea nici măcar 
cu atât să-şi consume respiraţia. 

Apoi, undeva în faţă, ca într-un vis frumos, apăru 
semnul de circulaţie ce marca intersecţia dintre Neibolt 
Street şi Drumul Naţional 2. Pe Witcham treceau maşini 
în ambele sensuri. În starea lui de teroare extenuată, 


Bill văzu în asta un fel de miracol. 

Acum, pentru că dintr-o clipă în alta avea să fie nevoit 
să pună frână (sau să facă altceva, realmente inventiv), 
riscă o privire peste umăr. 

Ceea ce văzu îl făcu să dea înapoi pedalele lui Silver 
cu o unică smucitură. Silver patină, întinzând o dâră de 
cauciuc ars cu roata din spate blocată, iar capul lui 
Richie se înfipse dureros în golul umărului drept al lui 
Bill. 

Strada era complet pustie. 

Dar la cam douăzeci şi cinci de metri în urma lor, prin 
dreptul primelor case abandonate ce formau un fel de 
cortegiu funerar ducând spre triaj, se zărea o mică pată 
portocalie strălucitoare. Lângă o gură de canal tăiată la 
curbă. 

— Înhhh... 

Aproape prea târziu, Bill îşi dădu seama că Richie 
luneca jos de pe Silver. Ochii băiatului erau daţi peste 
cap, astfel că Bill nu putea să vadă decât marginile de 
jos ale irişilor pe sub pleoapele superioare. Propteaua 
cârpită a ochelarilor atârna strâmbă. Din frunte îi 
curgea, încet, sânge. 

Bill îl apucă de braţ, lunecară amândoi spre dreapta, 
iar Silver se dezechilibră. Căzură pe stradă într-o 
încâlceală de braţe şi picioare. Bill se lovi straşnic la 
fluierul piciorului şi strigă de durere. La auzul ţipătului, 
ochii lui Richie tresăriră. 

— Am să-ţi arăt eu cum se-ajunge la comoara aiasta, 
seniorr, da' omu' ista Dobbs îi grozaaav de primejdios, 
spuse Richie într-o gâfâială sforăitoare. 

Era Vocea sa de Pancho Vanilia, dar calitatea ei 
plutitoare, deconectată, îl sperie rău pe Bill. Văzu câteva 
fire de păr aspru şi cafeniu agăţate de rana superficială 
de pe fruntea lui Richie. Erau uşor cârlionţate, ca părul 
pubian al tatălui său. Il făcură să-i fie şi mai teamă, şi-i 
dădu lui Richie una zdravănă peste cap. 

— Aoleu! exclamă Richie; pleoapele îi fluturară, apoi 


se deschiseră larg. De ce dai în mine, Bill Barosane? O 
să-mi spargi ochelarii. Oricum nu mi-s într-o formă prea 
grozavă, în caz că n-ai observat. 

— C-c-credeam că mo-mo-mori, spuse Bill. 

Richie se ridică încet în capul oaselor pe mijlocul 
străzii şi îşi duse o mână la frunte. Gemu. 

— Ce s-a-ntâm... 

Iar apoi îşi aminti. Ochii i se deschiseră brusc, şocaţi 
şi îngroziţi, şi se adună pe picioare, gâfâind răguşit. 

— N-n-nu, îl linişti Bill. S-s-a d-d-dus, R-R-Richie. S-a 
dus. Richie văzu strada goală unde nu se mişca nimic şi 
deodată izbucni în lacrimi. Bill îl privi o clipă, apoi îl 
cuprinse cu braţele şi îl strânse la piept. Richie se agăţă 
de gâtul lui Bill şi îl îmbrăţişă la rândul lui. Voia să 
spună ceva deştept, ceva despre felul cum ar fi trebuit 
să-şi încerce Bill praştia pe Vârcolac, dar din piept nu-i 
ieşea nimic. Nimic altceva decât suspine. 

— N-nu, R-Richie, spunea Bill, n-n-n-u-u... 

Apoi izbucni şi el în plâns. Se îmbrăţişară 
îngenuncheaţi în mijlocul străzii, lângă bicicleta 
răsturnată a lui Bill, în timp ce lacrimile le formau dâre 
curate pe obrajii înnegriţi de praf de cărbune. 


Capitolul 9 
Curăţenie 


1 


Undeva departe, sus, deasupra Statului New York, în 
după-amiaza zilei de 29 mai 1985, Beverly Rogan începe 
din nou să râdă. Îşi înăbuşă râsul cu ambele mâini, de 
teamă ca nu cumva s-o creadă cineva nebună, dar nu se 
poate opri. 

Am râs mult pe vremea aia, își aminteşte ea. E 
altceva, o altă lumină în întuneric. Ne era frică tot 
timpul, dar nu ne puteam stăpâni râsul, aşa cum nu pot 
eu acum. 

Bărbatul aşezat alături de ea e tânăr, pletos, chipeş. I- 
a aruncat mai multe priviri apreciative de când a decolat 
avionul din Milwaukee, la două şi jumătate (acum 
aproape două ore şi treizeci de minute, cu o escală la 
Cleveland şi încă una la Philly), dar i-a respectat dorința 
clară de a nu sta de vorbă; după câteva gambituri 
colocviale cărora ea le-a răspuns cu politeţe, dar nimic 
mai mult, şi-a deschis geanta de voiaj şi a scos un roman 
de Robert Ludlum. 

Acum îl închide, cu degetul vârât între pagini, şi 
spune cu oarecare preocupare: 

— Totu-n regulă cu dumneata? 

Beverly dă din cap, încercând să işi reaşeze 
seriozitatea pe faţă, după care scoate încă un sforăit de 
râs. Tânărul zâmbeşte puţin, nedumerit, întrebător. 

— Nu-i nimic, spune ea, încercând încă o dată să fie 
serioasă, dar nu-i foloseşte la nimic - cu cât încearcă să 
fie mai serioasă, cu atât îi vine mai tare feţei sale să 
crape; exact la fel ca pe vremuri. 

— Pur şi simplu mi-am dat seama dintr-o dată că nu 
ştiu cu ce companie aeriană zbor. Doar că are o ra-ra- 
rață cât toate zilele într-o pa-pa-parte... 


Acest gând însă e prea mult. O apucă hohote de râs 
vesel. Oamenii din jur se uită la ea, unii încruntându-se. 

— Republic, spune el. 

— Pardon? 

— Zburzi prin văzduh cu patru sute şaptezeci de mile 
pe oră prin bunăvoința companiei Republic Airlines. 
Scrie pe pliantul KYAG din buzunarul fotoliului. 

— KYAG? 

Tânărul scoate pliantul din buzunăraş (care într- 
adevăr are logograma de la Republic pe copertă). Indică 
unde sunt ieşirile în caz de urgență, unde se află 
dispozitivele de plutire, cum se folosesc măştile de 
oxigen, cum se adoptă poziţia pentru aterizare forţată. 

— Pliantul de adio-şi-un-praz-verde, spune el, şi de 
astă dată izbucnesc amândoi în hohote. 

Chiar este arătos, își spune ea deodată - e un gând 
nou, oarecum cu-ochiul-limpede, felul de gând pe care 
te-ai aştepta să-l ai la deşteptare, când mintea încă nu ti 
s-a încărcat cu nimicuri. Poartă un pulover croşetat şi 
blugi decoloraţi. Părul său blond-închis e legat la spate 
cu o fâşie de piele netăbăcită, iar asta o face să-şi 
amintească de coada-de-cal în care işi purta legat părul 
întotdeauna când era fată. Işi spune: Fac prinsoare că 
are o sculă drăguță şi politicoasă de student. Destul de 
lungă să faci jazz cu ea, nu atât de groasă cât să fie cu 
adevărat arogantă. 

O apucă iarăşi râsul, complet incapabilă să se 
stăpânească. Îşi dă seama că nici măcar nu are o batistă 
cu care să-şi şteargă ochii înlăcrimațţi, iar asta o face să 
râdă şi mai tare. 

— N-ar strica să te potoleşti, altfel stewardesa o să te- 
arunce din avion, spune el solemn, iar ea doar dă din 
cap, râzând; acum o dor coastele şi stomacul. 

Tânărul îi întinde o batistă albă şi curată, iar Beverly 
o foloseşte, întrucâtva, aceasta o ajută să se controleze 
în sfârşit. Totuşi, nu încetează dintr-o dată. Pur şi simplu 
se ostoieşte în mici sughițuri şi gâfâieli. Din când în 


când se gândeşte la rața mare de pe fuzelajul avionului 
şi sloboade un nou şuvoi de chicoteli. 

După scurt timp îi înapoiază batista. 

— Mulţumesc. 

— Iisuse, duduie, ce-ai păţit la mână? 

I-o ține într-a lui un moment, îngrijorat. 

Beverly şi-o priveşte şi vede unghiile rupte, cele pe 
care şi le-a zdrelit până la carne răsturnând măsuţa de 
toaletă peste Tom. Amintirea acestei fapte o doare mai 
tare decât unghiile propriu-zise, şi asta îi opreşti râsul 
definitiv. Îşi retrage mâna, cu delicateţe însă. 

— Mi-am trântit peste ea uşa maşinii la aeroport, 
spune gândindu-se la toate prilejurile când a mințit 
despre ceea ce-i făcea Tom şi la toate minciunile despre 
vânătăile pe care i le-a făcut tatăl său. O fi asta ultima 
ocazie, ultima minciună? Cât de minunat ar fi... Prea 
minunat ca s-o poată crede. Se gândeşte la un doctor 
care vine să vadă un bolnav de cancer în faza terminală 
şi spune: Radiografia arată că tumoarea se reduce. N- 
avem idee de ce, dar asta se-ntâmplă. 

— Probabil că doare ca dracu’, spune tânărul. 

— Am luat nişte aspirină. 

Deschide din nou revista pentru zbor, deşi probabil el 
ştie că a mai parcurs-o de două ori. 

— Încotro mergi? 

Beverly închide revista, se uită la el, zâmbeşte: 

— Eşti foarte drăguţ, dar nu vreau să vorbesc. Bine? 

— Bine, spune el, zâmbind la rândul său. Dar, dacă 
vrei să bei în sănătatea raței ăleia de pe peretele 
avionului când ajungem la Boston, fac eu cinste. 

— Mulţumesc, dar trebuie să prind alt avion. 

— Măi să fie, rău a mai greşit horoscopul meu azi- 
dimineaţă, spune bărbatul şi-şi deschide din nou 
romanul. Dar eşti nemaipomenită când râzi. Să se- 
ndrăgostească omul şi mai multe nu. 

Beverly deschide iarăşi revista, dar se pomeneşte 
privindu-şi unghiile zdrelite în locul articolului despre 


plăcerile oferite de oraşul New Orleans. Sub două dintre 
unghii sunt băşici cu sânge purpurii. Îl aude în sinea ei 
pe Tom răcnind în josul scării: Te-omor, curvo! Futu-te-n 
cur de curvă! Se înfioară, înfrigurată. Curvă pentru 
Tom, curvă pentru cusătoresele pe care le apucau dracii 
înaintea câte unei prezentări şi-şi vărsau oful pe o 
anume Beverly Rogan, curvă pentru tatăl ei cu mult 
înainte ca fie Tom, fie nefericitele de croitorese să facă 
parte din viaţa ei. 

Curvă. 

Curvo. 

Futu-te-n cur de curvă. 

Închide o clipă ochii. 

Piciorul său, tăiat într-un ciob de sticlă de parfum în 
timp ce fugea din dormitor, o arde mai rău decât 
degetele. Kay i-a dat un leucoplast, o pereche de pantofi 
şi un cec de-o mie de dolari pe care Beverly i-a încasat 
prompt, la ora nouă, la First Bank din Chicago, în 
Watertower Canare. 

Neluând în seamă protestele lui Kay, Beverly şi-a scris 
propriul cec pentru o mie de dolari pe o foaie simplă de 
hârtie. „Am citit odată că-s obligaţi să accepte cecul 
indiferent pe ce e scris”, i-a spus ea lui Kay. Vocea părea 
să-i vină din altă parte. De la un radio din altă cameră, 
poate. “Cineva a încasat odată un cec care era scris pe-o 
schijă de artilerie. Am citit povestea asta în The Book of 
Lists, aşa cred. 

A tăcut, apoi a râs stânjenită. Kay a privit-o serioasă, 
solemnă chiar. „Dar eu l-aş ridica repede, înainte de a-i 
veni lui Tom ideea să îngheţe conturile.” 

Deşi nu se simte obosită (este conştientă, oricum, Că 
acum o mai ţin trează exclusiv nervii şi cafeaua neagră 
de la Kay), noaptea precedentă îi apare ca un lucru pe 
care trebuie că l-a visat. 

Ține minte că au urmărit-o trei băieţi la vârsta 
adolescenței care o fluierau şi strigau, dar nu 
îndrăzneau să se apropie de ea. Işi aminteşte uşurarea 


care a cuprins-o când a văzut aura albă fluorescentă a 
unui magazin inundând trotuarele la o intersecţie. A 
intrat şi la lăsat pe vânzător să i se uite prin 
deschizătura bluzei vechi în timp ce-l ducea cu vorba să- 
i împrumute cei patruzeci de cenți pentru telefonul 
public. N-a fost greu, priveliştea fiind aşa cum era. 

Mai întâi a sunat-o pe Kay McCall, formând numărul 
din memorie. Telefonul a sunat de vreo zece ori şi a 
început să-i fie teamă că prietena ei e la New York. 
Vocea somnoroasă a lui Kay a mormăit: „N-ar strica să 
fie veşti bune, oricine-oi fi”, exact când Beverly era pe 
cale să închidă. 

— Bev, sunt Kay, a spus ea, a ezitat, apoi s-a aruncat: 
Am nevoie de ajutor. 

A urmat un moment de tăcere, după care Kay a vorbit 
din nou, acum sunând pe deplin trează: 

— Unde eşti? Ce s-a-ntâmplat? 

— Sunt la un magazin în colţ la Streyland Avenue cu 
nu-ştiu-ce stradă. Am... Kay, l-am părăsit pe Tom. 

Kay, iute, emfatică şi excitată: 

— Bravo! În sfârşit! Uraaa! Vin să te iau! Ticălosul! 
Căcănarul! Vin să te iau cu Mercedes-ul, futu-i mama 
mă-sii!  Închiriez o orchestră cu patruzeci de 
instrumentişti! O să... 

— O să iau un taxi, a spus Bev, ținând celelalte două 
monede de zece cenți în palma asudată. 

În oglinda rotundă din fundul magazinului îl poate 
vedea pe vânzătorul plin de coşuri contemplându-i 
fundul cu o concentrare adâncă şi visătoare. 

— Da’ va trebui să-l plăteşti pe şofer când ajung la 
tine. N-am niciun ban. Niciun cent. 

— Îi dau nenorocitului cinci dolari bacşiş, a strigat 
Kay. Asta-i cea mai grozavă veste-n mă-sa de când şi-a 
dat Nixon demisia! Mişcă-ţi bucile pân-aicea, fato. Si... 

A tăcut, iar când a vorbit din nou vocea îi era serioasă 
şi atât de plină de tandrete şi dragoste, încât Beverly a 
simţit că-i vine să plângă. 


— Slavă Domnului că ai făcut-o în fine, Bev. Vorbesc 
serios. Slavă Domnului. 

Kay McCall e o fostă designeră care s-a măritat 
bogată, a divorţat şi mai bogată şi a descoperit politica 
feministă în 1972, cam cu trei ani înainte s-o întâlnească 
Beverly. În perioada când era cea mai populară şi 
totodată controversată, a fost acuzată de-a fi îmbrățișat 
feminismul după ce se folosise de nişte legi arhaice şi 
şovine pentru a-i smulge soțului ei fabricant până şi 
ultimul cent la care-i dădea dreptul legea. 

— Căcat! exclamase odată Kay în faţa lui Beverly. 
Oamenii care zic chestii de-astea n-au fost nevoiţi 
niciodată să se culce-n acelaşi pat cu Sam Chacowitz. 
Două pompe, un gâdilat şi-un clei, ăsta era motoul lui 
moş Sammy. Singura dată când s-a putut tine mai mult 
de şaptezeci de secunde a fost când făcea laba în cadă. 
Nu am trişat; pur şi simplu mi-am luat retroactiv solda 
de război. 

A scris trei cărţi - una despre feminism şi femeia 
muncitoare, una despre feminism şi familie şi una 
despre feminism şi spiritualitate. Primele două au fost 
destul de populare. In cei trei ani scurşi de la ultima, 
Kay a ieşit oarecum din modă, iar Beverly îşi închipuia 
că e o uşurare pentru ea. Investiţiile îi rodiseră bine 
(„Feminismul şi capitalismul nu se exclud reciproc, slavă 
Domnului”, îi spusese ea odată lui Bev), iar acum era o 
femeie bogată, cu casă la oraş, locuinţă la ţară şi câţiva 
amanți destul de virili pentru a-i face faţă în pat, dar nu 
destul de virili ca să o bată la tenis. „Când ajung atât de 
buni, îi las baltă imediat”, spunea, şi, deşi Kay considera 
evident asta o glumă, Beverly se întreba dacă aşa o fi 
într-adevăr. 

Beverly a chemat un taxi, iar când acesta a venit, s-a 
înghesuit în spate cu valiza, bucuroasă să scape de ochii 
vânzătorului şi i-a dat şoferului adresa lui Kay. 

O aştepta în capătul aleii, cu haina ei de vizon peste 
un capot de flanelă. În picioare avea păâslari roz pufoşi 


cu pompoane cât toate zilele. Nu pompoane portocalii, 
slavă Domnului - aşa ceva ar fi putut-o expedia pe 
Beverly zbierând înapoi în noapte. Drumul până la Kay 
fusese straniu: fel de fel de lucruri îi reveneau în minte, 
amintirile şiroind atât de repede şi de clar, încât o 
înspăimântau. Se simţea de parcă cineva i-ar fi pornit în 
cap un buldozer uriaş care a început să excaveze un 
cimitir mintal de a cărui existenţă nici măcar nu avusese 
habar. Numai că în loc de cadavre ieşeau la iveală 
nume, nume la care nu se gândise de ani de zile: Ben 
Hanscom, Richie Tozier, Greta Bowie, Henry Bowers, 
Eddie Kaspbrak... Bill Denbrough. Mai ales Bill - Bill 
Băâlbâitul, îl numeau ei cu acea dezinvoltură a copiilor 
care uneori e numită candoare, alteori cruzime. Ei îi 
păruse atât de inalt, atât de perfect (până ce deschidea 
gura şi începea să vorbească, mai bine zis). 

Nume... locuri... lucruri care se întâmplaseră. 

Alternând căldura şi răceala, îşi amintise vocile de pe 
conductă şi sângele. Zbierase, iar tatăl ei îi trăsese una. 
Tatăl ei - Tom... 

Lacrimile amenințau... lar apoi Kay îl plătea pe 
taximetrist şi-i dădea un bacşiş suficient de mare pentru 
ca şoferul uluit să exclame: 

— Mersi, cucoană! Mamăă! 

Kay a dus-o în casă, a băgat-o sub duş, i-a dat un halat 
când a ieşit, a făcut cafea, i-a examinat rănile, i-a oblojit 
tăietura de la picior şi i-a pus deasupra un plasture. A 
turnat o porție generoasă de brandy în a doua ceaşcă de 
cafea a lui Bev şi a îmboldit-o să bea până la ultimul 
strop. Apoi a pregătit câte o friptură în sânge cu 
garnitură de ciuperci proaspete. 

— Aşa. Ce s-a întâmplat? Chemăm poliţia sau doar te 
trimitem la Reno? 

— Nu-ţi pot spune prea multe, a răspuns Beverly. Ar 
suna prea nebuneşte. Dar eu am fost de vină, mai mult... 

Kay a izbit cu palma în masă. Pe mahonul lăcuit, 
sunetul semăna cu focul unui pistol de calibru mic. Bev 


a tresărit. 

— Să nu zici asta, a spus Kay. 

Obrajii îi ardeau într-o culoare intensă, iar din ochii 
căprui arunca văpăi. 

— De câtă vreme suntem noi prietene? De nouă ani? 
De zece? Dacă te mai aud o singură dată că zici c-a fost 
din vina ta, am să vărs. Auzi ce-ţi spun? În pizda mă-sii, 
am să vărs. Nu tu ai fost de vină de data asta, sau data 
trecută, sau înainte, sau oricând. Nu ştii că cei mai mulţi 
prieteni ai tăi se gândeau că mai devreme sau mai târziu 
o să te bage-n ghips din cap până-n picioare sau poate 
Chiar o să te omoare? 

Beverly o privea cu ochi mari. 

— Şi asta ar fi fost vina ta, cel puţin într-o oarecare 
măsură, pentru că ai stat acolo şi-ai lăsat să se-ntâmple. 
Da” acum te-ai dus. Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru 
micile favoruri. Da’ nu-mi sta tu mie aici, cu jumătate 
din unghii zburate, cu piciorul tăiat şi cu dâre de curea 
pe umeri, şi să-mi zici că tu ai fost de vină. 

— N-a dat în mine cu cureaua. 

Minciuna era automată. Şi la fel era şi adânca ruşine 
ce-i aduse în obraji o roşeaţă nefericită. 

— Ai terminat cu Tom, ar trebui să termini şi cu 
minciunile, spuse Kay liniştită şi o privi pe Bev atât de 
lung şi cu atât drag, încât Bev trebui să-şi lase ochii în 
JOS. 

Simţea gustul sărat al lacrimilor în adâncul găâtlejului. 

— Pe cine credeai că  prosteşti? întrebă Kay, 
continuând să vorbească liniştită; se întinse peste masă 
şi luă mâinile lui Bev intr-ale ei. Ochelarii negri, bluzele 
cu guler înalt şi mâneci lungi... Poate oi fi păcălit un 
cumpărător, doi. Da’ nu-ţi poţi păcăli prietenele, Bev. 
Nu pe oamenii care ţin la tine. 

Și atunci Beverly plânse, îndelung şi tare, iar Kay o 
tinu în braţe, şi mai târziu, chiar înainte de a se duce la 
culcare, îi spuse lui Kay tot ce putea. Că un prieten 
vechi din Derry, MAINE, unde copilărise, îi dăduse 


telefon şi-i adusese aminte de o promisiune pe care o 
făcuse demult. Sosise timpul să împlinească făgăduiala, 
i-a spus el. Va veni? Ea a spus că da. Atunci a început 
necazul cu Tom. 

— Ce promisiune era aia? întrebă Kay. 

Beverly clătină din cap, încet. 

— Asta nu ţi-o pot spune, Kay. Oricât de mult aş vrea. 

Kay rumegă răspunsul şi dădu din cap: 

— În regulă. Destul de corect. Ce-ai să faci cu Tom 
după ce te-ntorci din MAINE? 

Iar Bev, care începuse să simtă din ce în ce mai mult 
că nu se va mai înapoia din Derry niciodată, spuse doar 
atât: 

— Am să trec mai întâi pe la tine şi hotărâm 
împreună. Bine? 

— Chiar foarte bine, replică prietena sa. E şi asta o 
promisiune? 

— De-ndată ce m-am întors, spuse cu fermitate Bev, 
poți conta pe ea. 

Și o strânse în braţe cu putere. 

Cu cecul lui Kay încasat şi pantofii prietenei sale în 
picioare, luase un autobuz Greyhound spre nord până la 
Milwaukee, temându-se că Tom putea să fi plecat la 
aeroportul O'Hare în căutarea ei. Kay, care o însoţise la 
bancă şi la staţia de autobuz, încercă s-o convingă să se 
răzgândească. 

— La O'Hare-i plin de paznici, dragă, spunea ea. Nu ai 
de ce să-ţi faci griji în privinţa lui. Dacă se apropie de 
tine, nu ai decât să urli până-ţi crapă pieptul. 

Beverly clătină din cap: 

— Vreau să-l evit cu totul. Asta-i singura cale. 

Kay o privi cu şiretenie: 

— Ţi-e teamă că te-ar putea face să-ți muţi gândul, 
este? 

Beverly se gândi cum stătuseră toţi şapte în apa 
râului, se gândi la Stanley şi la ciobul sticlei lui de Coca 
Cola licărind în soare; se gândi la durerea subțire de 


când îşi tăiase palma, uşor oblic, se gândi cum toţi s-au 
prins de mână într-un cerc copilăresc, făgăduindu-şi să 
se intoarcă dacă totul o va lua vreodată de la început... 
Să se întoarcă şi să-l omoare de tot. 

— Nu, spuse ea. Nu mă poate face să mă răzgândesc. 
Dar îmi poate face rău, cu sau fără gărzi de securitate. 
Nu l-ai văzut cum era aseară, Kay. 

— L-am văzut eu destul cu alte ocazii, răspunse Kay, 
cu sprâncenele împreunându-i-se. Găozul ăla care umblă 
ca un om. 

— Era nebun, spuse Bev. Gărzile de securitate s-ar 
putea să nu-l oprească. E mai bine aşa. Crede-mă. 

— În regulă, replică fără tragere de inimă Kay, iar Bev 
îşi spuse cu oarecare amuzament că prietena ei era 
dezamăgită de lipsa unei confruntări, a unei cafteli 
zdravene. 

— Încasează repede cecul, repetă Beverly, înainte de 
a-i da prin cap să îngheţe conturile. O s-o facă, să ştii. 

— Sigur, zise Kay. Dacă face asta, merg să-i fac 
ticălosului o vizită cu cravaşa şi-i arăt eu. 

— Păzeşte-te de el, o sfătui tăioasă Beverly. E 
periculos, Kay. Crede-mă. Era ca... _ 

Ca tata erau cuvintele ce-i tremurau pe buze. In loc de 
asta, spuse: 

— Era ca un sălbatic. 

Okay, spuse Kay. Fruntea sus, genunchii tari, dragă. 
Du-te să-ţi ţii promisiunea. Şi gândeşte-te cât de cât la 
ce o să urmeze. 

— Aşa am să fac, o asigură Beverly, dar era o 
minciună. 

Avea prea multe alte lucruri la care să se gândească: 
la ceea ce se întâmplase in vara când avea ea 
unsprezece ani, de pildă. Cum îl învățase pe Richie 
Tozier să-şi facă yo-yo-ul să doarmă, de pildă. Vocile de 
pe țeavă, de pildă. Și un lucru pe care-l văzuse, un lucru 
atât de oribil, încât chiar şi acum, îmbrățişând-o pe Kay 
pentru ultima oară lângă peretele argintiu şi prelung al 


autobuzului Greyhound, mintea ei n-o lăsa întru totul să- 
l revadă. 

Acum, în timp ce avionul cu rața pe fuzelaj işi începe 
lunga coborâre în regiunea Boston, gândurile ei revin 
din nou într-acolo... Şi către Stan Uris... Şi la o poezie 
nesemnată care i-a sosit pe-o carte poştală... Şi la voci... 
Și la acele câteva secunde când s-a privit ochi în ochi cu 
ceva care era probabil infinit. 

Se uită afară pe fereastră, se uită-n jos şi se gândeşte 
că răutatea lui Tom e un lucru mărunt şi meschin pe 
lângă răul care o aşteaptă în Derry. Dacă există vreo 
compensație, e aceea că Bill Denbrough va fi şi el 
acolo... Şi a fost o vreme când o fată în vârstă de 
unsprezece ani pe nume Beverly Marsh îl iubea pe Bill 
Denbrough. Îşi aminteşte de cartea poştală cu 
fermecătoarea poezie scrisă pe spate şi îşi aminteşte că 
odinioară ştia cine-a scris-o. Acum nu mai ţine minte, nu 
mai mult decât ţine minte exact ce anume spunea 
poezia... Dar se gândeşte că se poate să fi fost Bill. Da, 
se poate foarte bine să fi fost Bill Denbrough Bâlbâitul. 

Deodată se gândeşte cum se pregătea să meargă la 
culcare în seara zilei în care Richie şi Ben au luat-o cu ei 
să vadă acele două filme de groază. După prima ei 
întâlnire. Făcuse pe deşteapta faţă de Richie cu chestia 
asta - pe vremea aia era forma ei de apărare când ieşea 
pe stradă -, dar o parte din ea fusese atinsă, fascinată şi 
puţin speriată. 

Fusese cu adevărat prima ei întâlnire, chiar dacă o 
însoțiseră doi băieţi în loc de unul. Richie îi plătise şi 
bilet, şi tot, întocmai ca la o întâlnire reală. Și apoi, după 
film, apăruseră băieţii aceia care-i fugăriseră... Si 
petrecuseră restul după-amiezii pe Maidan... Si venise 
Bill Denbrough cu încă un băiat, nu-şi mai aducea 
aminte cine, dar îşi amintea felul cum ochii lui Bill 
rămăseseră un moment aţintiţi într-ai ei şi socul electric 
pe care-l simţise... Șocul şi o fierbinţeală ce păruse să-i 
încingă tot trupul. 


Îşi aminteşte cum se gândea la toate acestea în timp 
ce-şi trăgea pe ea cămaşa de noapte şi intra în baie să 
se spele pe faţă şi pe dinţi. Îşi aminteşte că se gândea 
cât timp îi va trebui până să adoarmă în noaptea aceea; 
pentru că avea atâtea la care să se gândească... Şi să se 
gândească într-un mod bun, pentru că păreau să fie 
băieţi buni, băieţi de soiul celor cu care te-ai putea 
învârti şi în care ai putea chiar să ai încredere. Ar fi 
drăguţ. Ar fi... Ei bine, ca în rai. 

Și, în timp ce se gândea la toate aceste lucruri, îşi luă 
cârpa şi se aplecă peste chiuvetă să ia puţină apă, şi 
vocea... 


2 


„„„jeşi şoptind prin gura de scurgere: 

— Ajută-mă... 

Beverly dădu înapoi, uimită, scăpând cârpa uscată pe 
duşumea. Scutură puţin capul, ca pentru a se dezmetici, 
după care se aplecă din nou peste chiuvetă şi privi 
curioasă în gaură. Baia se afla în fundul apartamentului 
lor cu patru camere. Putea auzi, slab, un program 
Western derulându-se la televizor. Când se va sfârşi, 
tatăl ei o să mute probabil pe un meci de baseball sau pe 
lupte, adormind apoi în fotoliul său. 

Tapetul din baie avea un model hidos cu broaşte pe 
frunze de nufăr. Se umfla şi se ondula peste tencuiala cu 
cocoloaşe de dedesubt. Pe alocuri era pătat de apă, 
dezlipit de-a binelea în alte locuri. Cada avea dâre de 
rugină, vasul toaletei era crăpat. Un bec gol, de 40 de 
wati, ieşea dintr-o dulie de porțelan deasupra chiuvetei. 
Beverly îşi amintea - vag - că acolo existase cândva un 
glob, dar se spărsese de câţiva ani şi nu-l mai înlocuise 
nimeni. Planşeul era acoperit cu linoleum de pe care 
modelul se ştersese, cu excepţia unei mici porţiuni de 
sub lavoar. 

Nu era o încăpere tocmai veselă, dar Beverly o folosea 
de atâta vreme, încât nici nu mai observa cum arată. 


Chiuveta era şi ea pătată de apă. Gura de scurgere, 
un simplu cerc cu o cruce de fier pe mijloc, avea cam 
cinci centimetri diametru. Fusese cândva făţuită cu 
crom, dar şi acesta se dusese de mult. Un dop din 
cauciuc cu lanţ stătea petrecut nonşalant pe deasupra 
robinetului. Gura de evacuare dădea într-o ţeava 
întunecată; în timp ce se apleca peste ea, simţi pentru 
prima oară că emana un miros slab, neplăcut - aducând 
vag a peşte -, ce se înălța din canal. Încreţi puţin nasul a 
dezgust. 

— Ajută-mă... 

Rămase cu gura căscată. Era o voce. Se gândise poate 
la un bolborosit în ţevi... Sau poate doar simpla ei 
imaginaţie... Vreo rămăşiţă din filmele alea... 

— Ajută-mă, Beverly... 

Valuri alternative de frig şi fierbinţeală o străbătură. 
Îşi scosese elasticul din păr, care îi învăluia umerii 
acum, răspândit într-o cascadă strălucitoare. Putea simţi 
rădăcinile firelor încercând să devină ţepene. 

Nedându-şi seama că avea să vorbească, se aplecă din 
nou peste chiuvetă şi şopti: 

— Alo? E cineva acolo? 

Vocea din ţeavă fusese a unui copil foarte mic, care 
poate abia învățase să vorbească. Şi, în ciuda pielii de 
găină de pe braţe, mintea ei porni în căutarea vreunei 
explicaţii raţionale. Se afla într-un bloc cu cinci 
apartamente. Familia Marsh locuia în apartamentul din 
spate, la parter. Poate că, undeva în clădire, un copil se 
distra vorbind în ţevi. Şi cine ştie ce iluzie auditivă... 

— E cineva acolo? întrebă ea scurgerea din baie, mai 
tare de astă dată. 

Deodată îi dădu prin minte că, dacă întâmplător tatăl 
ei intra în acel moment, ar fi crezut-o nebună. 

Nu primi niciun răspuns din conductă, dar mirosul 
neplăcut păru să devină mai intens. O făcu să se 
gândească la pâlcul de bambuşi de pe Maidan şi la 
groapa cu gunoi din spatele lui; stârnea imaginea unor 


fumuri încete şi înţepătoare şi a noroiului negru ce vrea 
să-ţi sugă pantofii din picioare. 

De fapt, în clădire nu era niciun copil mic, asta era 
problema. Soții Tremont aveau un băiat de cinci ani, o 
fată de trei ani şi una de şase luni, dar domnul Tremont 
îşi pierduse slujba de la magazinul de pantofi de pe 
Tracker Avenue, rămăseseră în urmă cu chiria şi într-o 
zi, nu cu mult înainte să se termine şcoala, pur şi simplu 
dispăruseră cu tot cu vechiul Buick Power-Flite ruginit 
al domnului Tremont. Mai era Skipper Bolton, în 
apartamentul din faţă de la etajul doi, dar Skipper avea 
paisprezece ani. 

Vrem cu toții să te întâlnim, Beverly... 

Mâna i se repezi la gură, iar ochii i se dilatară de 
groază. O clipă... O clipă doar... I se păruse că vede ceva 
mişcându-se acolo jos. Dintr-o dată deveni conştientă că 
părul îi atârna acum peste umeri în două şuviţe groase 
şi că acestea se legănau aproape - foarte aproape - de 
gaura aceea. Un instinct clar o făcu să-şi îndrepte 
repede spatele şi să-şi îndepărteze părul de acolo. 

Privi în jur. Uşa era bine închisă. Putea auzi slab 
televizorul, Cheyenne Bodie prevenindu-l pe ăla răul să 
lase jos pistolul până n-o păţeşte careva. Era singură. Cu 
excepţia, desigur, a vocii aceleia. 

— Cine eşti? strigă ea în chiuvetă, păstrându-şi glasul 
scăzut. 

— Matthew Clements, şopti vocea. Clovnul m-a luat cu 
el aici în conducte şi am murit şi foarte curând o să vină 
să te ia şi pe tine, Beverly, şi pe Ben Hanscom, şi pe Bill 
Denbrough, şi pe Eddie... 

Mâinile fetei săriră pe obraji şi se agăţară de ei. Ochii 
i se căscau, se căscau, se căscau. Îşi simţea trupul 
răcindu-se. Acum vocea suna înecată şi străveche... Şi 
totuşi, colcăia de încântare perversă. 

— Ai să pluteşti aici jos cu prietenii tăi, Beverly, toți 
plutim aici, spune-i lui Bill că Georgie îi trimite salutări, 
spune-i lui Bill că lui Georgie îi e dor de el, dar că se vor 


revedea curând, spune-i că Georgie o să fie într-o noapte 
în debara cu o bucată de coardă de pian ca să i-o înfigă 
în ochi, spune-i... 

Vocea se frânse într-o serie de sughiţuri înecate şi 
deodată un clăbuc de un roşu viu refulă prin ţeavă şi 
pocni, împrăştiind broboane de sânge pe porţelanul 
pătat. 

Acum vocea înecată începu să vorbească repede, şi în 
timp ce vorbea se schimba: era când vocea tinerească a 
copilului pe care îl auzise la început, când vocea unei 
fete de vreo cincisprezece ani, când - oribil - devenea 
vocea unei fete pe care Beverly o cunoscuse... Veronica 
Grogan. Dar Veronica era moartă, fusese găsită moartă 
în gura de canal... 

— Eu sunt Matthew... Sunt Betty... Veronica... 
Suntem aici jos... Jos cu clovnul... Și Monstrul... Și 
mama, şi Vârcolacul... Şi cu tine, Beverly, suntem aici 
jos cu tine, şi plutim, şi ne schimbăm... 

Un şuvoi de sânge împroşcă deodată din ţeavă, 
stropind lavoarul, oglinda şi tapetul cu desenele sale 
reprezentând broaşte şi nuferi. Beverly zbieră, brusc şi 
pătrunzător. Se retrase din dreptul chiuvetei, se izbi de 
uşă, ricoşă, o deschise năpraznic şi fugi către living, 
unde tatăl ei tocmai se ridica în picioare. 

— Ce aia-a-mea e cu tine? întrebă el, încruntându-se. 

Amândoi erau singuri acasă în seara aceea; mama lui 
Bev lucra în schimbul trei-unşpe la Green's Farm, cel 
mai bun restaurant din Derry. 

— Baia! ţipă ea isterică. Baia! Tăticule, în baie... 

— Trăgea careva cu ochiu' la tine, Beverly? Hai? 

Mâna i se repezi înainte şi o apucă strâns de braţ, 
afundându-se în carne. Pe faţă i se citea preocuparea, 
dar era o preocupare de animal de pradă, într-un fel mai 
mult înfricoşătoare decât liniştitoare. 

— Nu... Chiuveta... În chiuvetă... E... E... 

Izbucni în lacrimi nestăpânite înainte de-a mai apuca 
să spună un cuvânt. Inima îi bubuia aşa de tare în piept, 


încât avea impresia c-o să-i taie respiraţia. 

Al Marsh o azvârli într-o parte, pe faţă cu o expresie 
gen „O-lisuse-Hristoase-ce-o-fi-urmând”, şi intră în baie. 
Rămase acolo atât de mult, încât Beverly se sperie iar. 

Apoi mugi: 

— Beverly! Ia vin-acilea, fată! 

Nici nu se punea problema să nu se ducă. Dacă 
amândoi ar fi stat pe buza unei faleze înalte şi el îi 
spunea să sară - în clipa asta, fată - instinctiva 
obedienţă ar fi purtat-o aproape cu siguranţă peste 
margine înainte ca gândul logic să fi putut interveni. 

Uşa băii era deschisă. Tatăl ei stătea acolo, un om 
masiv care acum îşi pierdea părul arămiu pe care i-l 
lăsase moştenire lui Beverly. Purta încă pantalonii gri, 
de lucru, şi cămaşa cenuşie (era îngrijitor la Derry 
Home Hospital) şi se uita aspru la Beverly. Nu bea, nu 
fuma, nu se ţinea după femei. Am acasă toate femeile de 
care am nevoie, spunea el cu câte o ocazie, iar când o 
spunea pe faţă îi fulgera un ciudat zâmbet tainic - nu i-o 
lumina, ci dimpotrivă. Privind acel zâmbet, parcă ai fi 
privit umbra unui nor lunecând rapid peste un câmp 
stâncos. Au grijă de mine, şi, când au nevoie, am eu 
grijă de ele. 

— Acum ia zi ce dracu' îi cu toată prostia asta? o 
întrebă el pe când intra. 

Beverly avu senzaţia că tot gâtlejul îi e căptuşit cu 
gresie. Inima îi galopa în piept. Simţea că în curând o să 
verse. Pe oglindă se vedea sânge, prelingându-se în fire 
lungi. Erau pete de sânge pe becul de deasupra 
chiuvetei; îi putea simţi mirosul, cum se cocea la căldura 
celor 40 de waţi. Sângele şiroia pe marginile de porțelan 
ale lavoarului şi picura în stropi graşi pe linoleumul de 
jos. 

— 'Tăticule... şopti ea uscat. 

Tatăl ei se întoarse, scârbit de ea (aşa cum era atât de 
des), şi începu să se spele nepăsător pe mâini în 
chiuveta însângerată. 


— Dumnezeule Mare, fată. Vorbeşte. M-ai speriat de 
mama dracu'. Explică-te, pentru Dumnezeu. 

Îşi spălă mâinile la lavoar; Beverly putea vedea 
sângele pătând materialul gri al pantalonilor acolo unde 
se frecau de buza chiuvetei şi, dacă fruntea lui ar fi atins 
oglinda (era foarte aproape), avea să i se aştearnă pe 
piele. Din gât îi ieşi un sunet sugrumat. 

Al Marsh închise apa, apucă un prosop pe care 
săriseră două evantaie de sânge din ţeavă şi începu să-şi 
şteargă mâinile. Îl privi, gata să leşine, în timp ce 
sângele i se întipărea în nodurile mari ale degetelor şi-n 
şanţurile palmelor. Putea să vadă sânge sub unghii, ca 
nişte semne de vinovăţie. 

— Ei? Aştept. 

Azvârli prosopul plin de sânge la loc pe bară. 

Era sânge... Sânge peste tot... Jar tatăl ei nu-l vedea. 

— Tăticule... 

N-avea nici cea mai vagă idee ce va urma, dar tatăl 
său o întrerupse. 

— Îmi fac griji cu tine. Nu cred c-o să creşti vreodată 
mare, Beverly. Umbli creanga, abia dacă faci vreo 
treabă prin casă, nu ştii să găteşti, nu ştii să coşi. Juma’ 
din vreme eşti dusă p-undeva prin nori cu nasu' vârât 
într-o carte şi ailaltă jumătate ai nevricale şi toane, îmi 
fac griji. 

Mâna îi zvâcni brusc şi o plesni dureros peste fese. 
Slobozi un țipăt, cu ochii fixaţi într-ai lui. O minusculă 
mărgică de sânge i se agăţase în stufoasa sprânceană 
dreaptă. Dacă mă uit la aia destul de mult, o să 
înnebunesc de-a dreptul şi nimic din toate astea n-o să 
mai conteze, cugetă ea ca prin ceaţă. 

— Îmi fac griji multe, repetă el şi iar o lovi, mai tare, 
pe braţ, deasupra cotului. 

Braţul acela ţipă, apoi păru să adoarmă. A doua zi 
urma să aibă acolo o vânătaie galben-purpurie. 

— Groaznic de multe, adăugă el şi-i dădu un pumn în 
stomac. 


Frână lovitura în ultima secundă, iar fetei nu i se tăie 
decât pe jumătate respiraţia. Se încovoie, icnind, cu 
lacrimi podidindu-i ochii. Tatăl ei o privea indiferent. Îşi 
înfundă mâinile însângerate în buzunarele pantalonilor. 

— Trebuie să te faci mare, Beverly, spuse el, iar acum 
glasul îi era blând şi iertător. Nu-i aşa? 

Bev dădu din cap. li bubuia ţeasta. Plângea, dar în 
tăcere. Dacă ar fi suspinat sonor - începând ceea ce 
tatăl ei numea „schelălăitul ăla de ţânc” - era posibil să 
treacă la treabă cu ea pe bune. Al Marsh trăise toată 
viaţa în Derry şi le spunea oamenilor care-l întrebau (şi 
uneori şi celor care nu întrebau) că avea de gând să fie 
înmormântat acolo - să sperăm că la vârsta de o sută 
zece ani. „Niciun motiv de ce să nu trăiesc pe vecie”, îi 
spunea el câteodată lui Roger Aurlette, la care se 
tundea o dată pe lună. „N-am niciun viciu.” 

— Acum explică-te, ceru el, şi fă-o iute. 

— A fost... 

Inghiţi în sec şi o duru, căci n-avea în gât niciun strop 
de salivă, nici măcar unul. 

— A fost un păianjen. S-a... S-a târât afară din ţeava 
şi... Şi cred că s-o fi târât înapoi. 

— Oh! 

Acum îi zâmbi puţin, ca şi cum explicaţia i-ar fi făcut 
plăcere. 

— Asta a fost? La dracu'! Dacă-mi ziceai, Beverly, nici 
n-aş mai fi dat în tine. La toate fetele li-i frică de 
păianjeni. Drace! De ce n-ai vorbit? 

Se aplecă peste chiuvetă, iar Beverly trebui să-şi 
muşte buzele ca să nu-l prevină... Iar un alt glas vorbi 
undeva adânc înlăuntrul ei, o voce cumplită care nu 
putea să fi făcut parte din ea; cu siguranţă că era vocea 
diavolului însuşi: Las“ să pună laba pe el, dacă-l pofteşte. 
Las” să-l tragă-n jos. Călătorie sprâncenată. 

Se răsuci cu groază dinspre vocea aceea. Să îngăduie 
unui asemenea gând să-i ocupe fie şi doar o clipă mintea 
o osândea fără nicio îndoială la focurile iadului. 


Al Marsh privi în ochiul de evacuare. Mâinile îi 
plescăiau prin sângele de pe bordura chiuvetei. Beverly 
se lupta amarnic cu propriile-i măruntaie. O durea burta 
acolo unde o lovise. 

— Nu văz nimica, zise el. Toate casele-astea-s vechi, 
Bev. Au canale mari cât autostrăzile, ştii treaba asta? 
Când lucram ca îngrijitor la liceu' vechi, ne ieşeau din 
când în când şobolani înecaţi în WC-uri. Le scotea din 
minţi pe fete. 

Râse afectuos la gândul unor asemenea nevricale şi 
toane femeieşti. 

— Mai ales când era umflat Kenduskeagu' Mai puţine 
sălbăticiuni în conducte de când au băgat sistemu' nou 
de drenaj, totuşi. 

O cuprinse cu un braţ şi o strânse: 

— Uite. Te duci la culcare şi nu te mai gândeşti la 
asta. Bine? 

Beverly îşi simţea dragostea pentru tatăl ei. Niciodată 
n-am dat în tine când n-o meritai, Beverly, îi spusese el 
odată când ea se plânsese zgomotos că o oarecare 
pedeapsă nu era corectă. Şi sigur că acesta trebuia să 
fie adevărul, căci era capabil de iubire. 

Uneori petrecea cu ea şi câte o zi întreagă, arătându-i 
cum să facă unele lucruri sau doar povestindu-i ori 
plimbându-se cu ea prin tot oraşul, iar când era aşa de 
bun ei i se părea c-o să i se umfle inima de atâta fericire 
până va muri. Il iubea şi încerca să înţeleagă faptul că 
trebuia s-o corijeze adesea pentru că aceasta era (după 
cum spunea el) sarcina sa dată-de-la-Dumnezeu. Fiicele, 
susţinea Al Marsh, au nevoie de mai multă corecție 
decăt fiii. El nu avea fii, iar Beverly intuia vag că parţial 
putea fi foarte bine şi din vina ei. 

— Bine, tăticule. Nu mă mai gândesc. 

Intrară împreună în micul ei dormitor. Acum braţul o 
durea aprig de la lovitura primită. Privi înapoi peste 
umăr şi văzu chiuveta plină de sânge, oglinda plină de 
sânge, peretele cu sânge, duşumeaua cu sânge. 


Prosopul pătat de sânge pe care-l folosise tatăl ei şi apoi 
îl aruncase neglijent pe bară. Işi spuse: Cum voi mai 
putea intra vreodată acolo să mă spăl? Te rog, Doamne, 
dragă Doamne, îmi pare rău dac-am avut vreun gând 
rău faţă de tata şi Tu să mă pedepseşti dacă aşa vrei, 
merit să fiu pedepsită, fă-mă să cad şi să mă lovesc sau 
fă-mă să capăt gripă ca iarna trecută, când am tuşit aşa 
de tare o dată că am vărsat, dar te rog, Doamne, fă ca 
sângele să nu mai fie acolo dimineaţa, foarte mult te 
rog, Doamne, da? Da? 

Tatăl ei o cuibări în pat aşa cum făcea întotdeauna şi-i 
sărută fruntea. Apoi rămase acolo, în poziţia pe care ea 
o considera felul „lui” de a sta, poate de a fi: uşor 
aplecat înainte, cu mâinile înfundate adânc - până la 
antebraţ - în buzunare, cu ochii albaştri pe faţa sa de 
câine trist, privind-o de sus. După ani şi ani, mult după 
ce va fi încetat să se mai gândească la Derry, cât de cât, 
avea să vadă un om aşezat în autobuz sau poate stând în 
picioare la colţ de stradă cu sufertaşul în mână, siluete, 
oh, siluete de bărbaţi, uneori zărite când se lăsa seara, 
alteori văzute în partea opusă a Pieței Watertower în 
lumina amiezii unei zile limpezi şi vântoase de toamnă, 
siluete ale bărbaţilor, reguli ale bărbaţilor, dorinţe ale 
bărbaţilor; sau Tom, atât de asemănător tatălui ei când 
îşi scotea cămaşa şi stătea uşor adus de spate în faţa 
oglinzii din baie să se radă. Siluete de bărbaţi. 

— Uneori îmi fac griji în legătură cu tine, Bev, spuse 
tatăl său, dar acum în glas nu i se mai simţea enervare 
sau furie. 

O atinse blând pe păr, netezindu-i-l de pe frunte. 

Baia e plină de sânge, Tăticule! aproape că zbieră ea 
atunci. Nu l-ai văzut? E peste tot! Se coace pe becul de 
deasupra cChiuvetei, chiar! Nu l-ai VAZUT? 

Dar tăcu în timp ce el ieşea închizând uşa în urma lui, 
umplând odaia cu întuneric. Încă mai era trează, încă se 
mai uita în beznă, când mama ei sosi acasă, la 
unsprezece treizeci, iar televizorul se stinse. Işi auzi 


părinţii trecând în camera lor şi auzi arcurile patului 
scârţâind monoton în timp ce-şi făceau treaba cu actul 
sexual. Beverly o surprinsese pe Greta Bowie spunându- 
i lui Sally Mueller că treaba cu actul sexual durea ca 
focu' şi că nicio fată cumsecade n-a vrut vreodată s-o 
facă. („şi la sfârşit bărbatu' ţi se pişă peste toată 
păsărică”, spusese Greta, iar Sally strigase: „Ei draci, 
niciodată n-aş lăsa un băiat să-mi facă asta!”) Dacă 
durea atât de rău pe cât spusese Greta, atunci mama lui 
Bev ţinea durerea în ea. Bev îşi auzise mama ţipând o 
dată sau de două ori cu glas scăzut, dar nu sunase deloc 
ca un țipăt de durere. 

Scârţâitul încet al arcurilor se acceleră într-un ritm 
atât de rapid, încât nu lipsea mult să fie nebunesc, apoi 
încetă. Urmă un răstimp de linişte, pe urmă puţină 
conversaţie în şoaptă, apoi sunetul paşilor mamei 
ducându-se în baie. Beverly îşi ţinu respiraţia, aşteptând 
ca mama ei să ţipe sau nu. 

Nu se auzi niciun țipăt - doar zgomotul apei curgând 
în chiuvetă. Acesta fu urmat de nişte plescăituri încete. 
Apoi apa se scurse din chiuvetă cu gâlgâitul ei familiar. 
Acum mama ei se spăla pe dinţi. După câteva momente 
arcurile patului părinţilor ei trosniră iarăşi când mama 
se vâri în aşternut. 

Peste vreo cinci minute, tata începu să sforăie. 

O frică neagră îi cuprinse inima şi-i strânse gâtlejul. 
Se pomeni că-i e teamă să se întoarcă pe partea dreaptă 
- poziţia ei favorită de dormit - pentru că s-ar fi putut să 
vadă ceva uitându-se la ea pe fereastră. Aşa că nu făcu 
decât să zacă pe spate, ţeapănă ca un vătrai, privind la 
tavanul de tablă presată. După câtva timp - minute sau 
ore, n-avea de unde să ştie - se cufundă într-un somn 
superficial şi agitat. 


3 


Beverly se trezea întotdeauna când suna 
deşteptătorul în dormitorul părinților. Trebuia să se 


grăbească, deoarece clopoţelul abia începea şi tatăl ei îi 
dădea la cap. Se îmbrăcă repede în timp ce tata era la 
baie. Făcu o scurtă pauză (cum făcea de-acum aproape 
zilnic) ca să-şi privească pieptul în oglindă, încercând să 
stabilească dacă sânii îi mai crescuseră cât de cât în 
timpul nopţii. Incepuseră să i se umfle la sfârşitul anului 
trecut. Iniţial simţise o uşoară durere, dar acum îi 
trecuse. Erau extrem de mici - nu cu mult mai mari 
decât două mere de primăvară, într-adevăr -, dar îi 
avea. Era adevărat: copilăria se va sfârşi; va fi femeie. 

Surâse imaginii ei reflectate şi îşi puse o mână după 
cap, împingându-şi în sus părul şi scoțând pieptul în 
afară. Chicoti, cu un sunet neafectat, de fetiţă... Şi 
deodată îşi aminti de sângele pe care-l scuipase ţeava de 
la baie în seara trecută. Chicotelile se opriră brusc. 

Işi privi braţul şi văzu vânătaia ce se formase acolo în 
timpul nopţii - o pată urâtă între umăr şi cot, o pată cu 
multe degete decolorate. 

Apa de la toaletă curse, cu un dangăt şi un fâşâit. 

Mişcându-se repede, nevrând ca tatăl ei să se înfurie 
în dimineaţa asta (nevrând s-o observe măcar în 
dimineaţa asta), Beverly îşi trase o pereche de blugi şi 
cămaşa groasă cu inscripţia Derry High School. Şi apoi, 
pentru că nu mai putea amâna, ieşi din cameră, spre 
baie. Se întâlni cu tatăl ei care se întorcea în camera lui 
să se îmbrace. Pijamaua albastră îi fâlfâia larg în jurul 
trupului. Mormăi la ea ceva ce nu înţelese. 

— Sigur, tăticule, replică totuşi fata. 

Stătu un moment în faţa uşii închise a băii, încercând 
să-şi pregătească mintea pentru ceea ce s-ar putea să 
vadă înăuntru. Cel puțin e ziuă, îşi spuse, iar acest gând 
îi aduse o oarecare mângâiere. Nu multă, dar totuşi... 
Apucă mânerul uşii, îl răsuci şi păşi înăuntru. 


4 


Beverly avu o dimineaţă ocupată, îi puse tatălui ei 
micul dejun - suc de portocale, omletă, pâine prăjită 


după gustul lui Al Marsh (pâinea caldă, dar deloc prăjită 
cu adevărat). Acesta se aşeză la masă, baricadat în dosul 
ziarului News, şi mâncă tot. 

— Unde-i şunca? 

— Nu mai e, tăticule. S-a terminat ieri. 

— Frige-mi un hamburger. 

— Nici din ăla n-a mai rămas decât puţin, a... 

Ziarul foşni, apoi căzu. Privirea albastră a tatălui se 
aţinti asupra ei ca o greutate. 

— Ce-ai zis? întrebă el încetişor. 

— Am spus că imediat, tăticule. 

O mai privi un moment. Apoi ziarul reveni la locul său, 
iar Beverly se grăbi la frigider să scoată carnea. 

Îi făcu un hamburger, amestecând puţina carne tocată 
rămasă în congelator cât putu de tare ca s-o facă să 
pară mai multă. Tatăl ei mâncă citind pagina de sport, 
iar Beverly îi pregăti gustarea - o pereche de tartine cu 
unt de arahide şi jeleu, o bucată mare de prăjitură pe 
care mama sa o adusese acasă de la Green's Farm de cu 
seară, un termos cu cafea fierbinte cu zahăr din belşug. 

— Să-i spui maică-tii c-am zis să facă azi curat aici, 
spuse el, luându-şi sufertaşul. Parc-ar fi o cocină veche a 
naibii. Drace! Toată ziua mi-o pierd curăţând mizerii la 
spital. N-am nevoie să vin acasă într-o troacă de porci. 
la seama la ce-ţi spun, Beverly. 

— Bine, tăticule. O să-i zic. 

O sărută pe obraz, îi trase o îmbrăţişare aspră şi 
plecă. Aşa cum făcea întotdeauna, Beverly se duse la 
fereastra camerei ei şi-l privi cum se îndepărta pe 
stradă. Ca întotdeauna, simţi furişându-se o senzaţie de 
uşurare când îl văzu dând colţul... Şi se detestă pe sine 
pentru asta. 

Spălă vasele, apoi luă cartea pe care o citea şi ieşi un 
timp pe treptele din dos. Lars Theramenius, cu părul 
lung şi blond arzând în propria sa senină lumină 
interioară, veni cu paşi mărunți dinspre clădirea vecină 
să-i arate fetei noul său camion Tonka şi noile julituri de 


pe genunchi. Beverly exclamă la vederea amândurora. 
Apoi o auzi pe mama ei chemând-o. 

Schimbară aşternuturile ambelor paturi, spălară pe 
jos şi ceruiră linoleumul din bucătărie. Mama spălă 
duşumeaua băii, lucru pentru care Beverly i-a fost 
profund recunoscătoare. Elfrida Marsh era o femeie 
scundă cu păr cărunt şi privirea amară. Faţa ei ridată 
spunea lumii că se învârtea de o bună bucată de vreme 
prin partea locului şi intenţiona să mai stea un timp pe- 
acolo... Îi mai spunea lumii şi că nimic nu-i fusese prea 
uşor şi că nu se aştepta prea curând la vreo schimbare 
în această stare de lucruri. 

— Vrei să speli tu ferestrele de la living, Bevvie? o 
întrebă ea, revenind în bucătărie - se schimbase cu 
uniforma de ospătăriţă. Trebuie să mă duc la Saint Joe's, 
în Bangor, să mă întâlnesc cu Cheryl Tarrent. Şi-a rupt 
aseară piciorul. 

— Bine, o să le spăl, spuse Beverly. Ce s-a întâmplat 
cu doamna Tarrent? A căzut sau ce? 

Cheryl Tarrent care lucra cu Elfrida la restaurant. 

— A avut un accident de maşină, cu pierde-vară ăla pe 
care l-a luat de soţ, spuse cu amărăciune doamna 
Marsh. Era băut. Să-i mulţumeşti lui Dumnezeu în 
fiecare seară când îţi faci rugăciunile că tatăl tău nu 
bea, Bevvie. 

— O şi fac, spuse Beverly. 

Nu minţea. 

— O să rămână fără slujbă, cred, şi el nu se poate ţine 
nici pe sine. 

Acum în vocea Elfridei se strecuraseră tonuri de 
adâncă oroare. 

— Va trebui să treacă pe şomaj, cred. 

Era cel mai rău lucru la care să se poată gândi 
Elfrida. A pierde un copil sau a descoperi că ai cancer 
nu făcea nicio para chioară pe lângă asta. Puteai fi 
sărac, îţi puteai petrece viaţa făcând ceea ce ea numea 
„trai de pe-o zi pe alta”. Dar jos la fundul tuturor, mai 


jos chiar decât gurile de canal, se afla o vreme când 
puteai fi nevoit să treci pe şomaj şi să sugi sudoarea de 
pe fruntea altora ca pe un dar. Aceasta, ştia ea, era 
perspectiva ce-o aştepta acum pe Cheryl Tarrent. 

— După ce-ai spălat ferestrele şi ai scos gunoiul, poţi 
să mergi la joacă o vreme, dacă vrei. E seara de bowling 
a lui taică-tău, aşa că nu trebuie să-i prepari cina, dar 
vreau să fii în casă înainte să se-ntunece. Ştii de ce. 

— Bine, mămico. 

— Doamne, da' repede mai creşti, spuse Elfrida 
privind o clipă la mugurii de sub cămaşa fetei - privirea 
îi era iubitoare, dar nemiloasă. Nu ştiu ce-am să mă fac 
singură pe-aici după ce-o să te măriţi şi ai să te muţi la 
casa ta. 

— Am să stau aici cam în vecii vecilor, replică Beverly, 
zâmbind. 

Maică-sa o strânse scurt în braţe şi o sărută pe colţul 
gurii cu buzele ei calde şi uscate. 

— Las” că ştiu eu, spuse ea. Dar te iubesc, Bevvie. 

— Şi eu te iubesc, mămico. 

— Vezi să fii sigură că n-au rămas ceva dâre pe 
geamurile alea când termini, încheie ea, luându-şi 
poşeta şi mergând la uşă. Dacă rămân, ai dat de dracu’ 
cu taică-tău. 

— O să am grijă. 

În timp ce mama ei deschidea uşa să iasă, Beverly 
întrebă pe un ton despre care spera că e firesc: 

— N-ai văzut nimic deosebit în baie, mami? 

Elfrida întoarse privirea spre ea, încruntându-se 
puţin. 

— Deosebit? 

— Păi... am văzut acolo un păianjen, aseară. A ieşit pe 
ţeavă. Tăticul nu ţi-a spus? 

— L-ai făcut pe tata să se-nfurie pe tine aseară, 
Bevvie? 

— Nu! M-m! l-am spus că s-a târât un păianjen din 
ţeava şi m-am speriat, iar el a spus că găseau câteodată 


şobolani înecaţi în toalete la liceul vechi. Din cauza 
canalelor. Nu ţi-a spus de păianjenul pe care l-am văzut? 

— Nu. 

— Aha. Bine, nu contează. Mă-ntrebam doar dacă nu 
l-ai văzut şi dumneata. 

— N-am văzut niciun păianjen. Aş vrea să ne putem 
permite puţin linoleum nou pentru pardoseala aia de la 
baie. 

Aruncă o privire spre cer, care era albastru şi fără 
niciun nor: 

— Se zice că dacă omori un păianjen aduce ploaie. Nu 
l-ai omorât, nu-i aşa? 

— Nu, zise Beverly. Nu l-am omorât. 

Maică-sa o privi din nou, cu buzele strânse atât de 
aprig, încât aproape că nu le mai avea. 

— Eşti sigură că tatăl tău n-a fost supărat pe tine 
aseară? 

— Nu. 

— Bevvie, te-a atins vreodată? 

— Ce? 

Beverly îşi privi mama, total perplexă. Doamne, taică- 
său o atingea zi de zi. 

— Nu-nţeleg ce vrei să... 

— Nu contează, zise scurt Elfrida. Să nu uiţi de gunoi. 
Şi dacă pe ferestrele alea sunt dâre, n-o să ai nevoie de 
tatăl tău ca să dai de dracu' 

— N-am să 

(Te-a atins vreodată) 

uit. 

— Şi să fii acasă până se-ntunecă. 

— O să vin. 

(te-a) 

(Griji groaznic de multe) 

Elfrida plecă. Beverly reveni în camera ei şi o privi 
până dădu colţul şi nu se mai văzu, la fel ca şi pe taică- 
său. Apoi, când se asigură că mama sa a luat-o de-a 
binelea spre staţia de autobuz, Beverly luă găleata de 


podele, detergentul şi câteva cârpe de sub chiuvetă. 
Trecu în living şi începu cu geamurile. Apartamentul 
părea mult prea tăcut. De fiecare dată când scârţâia 
podeaua sau se trântea câte o uşă, tresărea puţin. Când 
Boltonii traseră apa deasupra, slobozi un icnet care era 
aproape zbieret. 

Și se tot uita spre uşa închisă de la baie. 

În cele din urmă se duse acolo, o deschise iar şi privi 
înăuntru. Mama ei făcuse curat în baie de dimineaţă, şi 
cea mai mare parte a sângelui adunat sub chiuvetă 
dispăruse. La fel şi sângele de pe marginea lavoarului. 
Dar încă mai erau dâre cafenii uscându-se în chiuveta 
propriu-zisă şi stropi maro pe oglindă şi tapet. 

Beverly îşi privi reflecţia palidă şi îşi dădu seama cu 
spaimă neaşteptată şi superstiţioasă că sângele de pe 
oglindă făcea să pară că faţa ei sângera, îşi spuse iar: 
Ce-o să mă fac cu asta? Mi-am pierdut minţile? Imi 
imaginez totul? 

Gura de scurgere slobozi deodată un râgâit chicotitor. 

Beverly zbieră şi trânti uşa, iar după cinci minute 
mâinile încă-i mai tremurau aşa de rău, încât aproape 
scăpă sticla de detergent în timp ce spăla geamurile în 
living. 


5 


Se făcuse cam trei după-amiază, apartamentul era 
încuiat şi cheia de rezervă vârâtă în buzunarul blugilor, 
când Beverly Marsh coti întâmplător pe Richard's Alley, 
un pasaj îngust ce făcea legătura între Main Street şi 
Center, dând nas în nas cu Ben Hanscom, Eddie 
Kaspbrak şi un băiat numit Bradley Donovan, care jucau 
rişca. 

— Ura, Bev! făcu Eddie. Ai avut ceva coşmaruri de la 
filmele alea? 

— Nt, zise Beverly, lăsându-se pe vine să privească 
jocul. De unde ştii de chestia asta? 

— Mi-a spus Clăiţă, arătă Eddie cu degetul mare spre 


Ben, care se înroşise ca focul fără niciun motiv serios pe 
care Beverly să-l poată întrezări. 

— TȚe filme? întrebă Bradley. 

Iar acum Beverly îl recunoscu: venise pe Maidan cu o 
săptămână în urmă, adus de Bill Denbrough. Urmau 
împreună un curs de logopedie la Bangor. Beverly şi-l 
scosese oarecum din minte. Dacă ar fi întrebat-o cineva, 
putea spune că puştiul părea mai neimportant decât Ben 
şi Eddie - că nu era asemenea lor. 

— Două filme cu monştri, îi explică ea şi merse 
aplecată până ajunse între Ben şi Eddie. Trageţi o 
rişcuţă? 

— Da, răspunse Ben. 

O privi iute, apoi îşi mută ochii. 

— Cine câştigă? 

— Eddie, spuse Ben. Eddie e bun într-adevăr. 

Se uită la Eddie, care îşi lustruia solemn unghiile pe 
pieptul cămăşii, chicotind apoi. 

— Pot să mă joc şi eu? 

— Din partea mea, în regulă, aprobă Eddie. Ai 
mărunţiş? 

Căută în buzunar şi scoase trei monede. 

— Drace, cum îndrăzneşti să ieşi din casă cu o 
asemenea avere? întrebă Eddie. Mie mi-ar fi frică. 

Ben şi Bradley râseră. 

— Şi fetele pot fi curajoase, spuse cu gravitate 
Beverly, iar în clipa următoare râdeau cu toţii. 

Bradley azvârli primul, apoi Ben, apoi Beverly. Pentru 
că tot câştiga, Eddie rămase ultimul. Aruncară fisele 
spre peretele din dos al clădirii care adăpostea farmacia 
de pe Center Street. Uneori aterizau direct, alteori 
loveau zidul şi ricoşau înapoi. La sfârşitul fiecărei runde 
aruncătorul cu moneda cea mai apropiată de perete le 
aduna pe celelalte patru. După cinci minute, Beverly 
avea douăzeci şi patru de cenți. Nu pierduse decât o 
singură rundă. 

— Fata trişează! spuse Bradley dezgustat şi se ridică 


să plece. 

Buna dispoziţie îi dispăruse şi o privea pe Beverly 
furios şi umilit. 

— N-ar trebui să aibă voie şi fetele să... 

Ben sări în picioare. Groaznică privelişte, să-l vezi pe 
Ben sărind. 

— la-ţi vorba-napoi! 

Bradley se uită la Ben, cu gura căscată. 

— e? 

— Ia-ţi-o-napoi! N-a trişat! 

Bradley privi de la Ben la Eddie, apoi la Beverly, care 
încă stătea în genunchi. Apoi se uită din nou la Ben. 

— Ţi ss-a făcut de-o buzsă grăssană ssă sse-assortezse 
cu burta ta, imbeţilule? 

— Sigur, replică Ben, şi un rânjet îi străbătu brusc 
faţa. 

Ceva anume în expresia acestuia îl făcu pe Bradley să 
schiţeze un pas înapoi, surprins şi stingherit. Poate 
citise în zâmbetul acela simplul fapt că, după ce se 
răfuise cu Henry Bowers şi căzuse în picioare nu o dată, 
ci de două ori, Ben Hanscom nu prea mai putea fi 
terorizat de slăbănogul Bradley Donovan (care pe lângă 
sâsâitul lui catastrofic mai avea şi mâinile pline de negi). 

— Mda, şi pe urmă ssăriţi toţsi pe mine, rosti el, 
făcând încă un pas înapoi - vocea i se înălţase într-un 
tril nesigur, iar în ochi îi luceau lacrimi. Gaşcă de trişori, 
tosi! 

— Ajunge doar să retragi ce-ai spus despre ea, insistă 
Ben. 

— Lasă-l în pace, Ben, interveni Beverly - îi întinse lui 
Bradley o mână de fise. Ia ce-i al tău. Oricum nu jucam 
ca să duc acasă. 

Lacrimi de umilinţă podidiră genele de jos ale lui 
Bradley. Dădu una peste mărunţişul din mâna lui 
Beverly şi o luă la fugă spre capătul dinspre Center 
Street al aleii Richard's. Ceilalţi rămăseseră privind 
după el cu gurile căscate. Ajuns la o distanţă sigură, 


Bradley se răsuci pe călcâie şi strigă: 

— Nu eşti decât o curvă mică, asta eşti! Trişoareo! 
Trişoareo! Mă-ta-i târfă! 

Beverly rămase fără suflare. Ben o luă la goană pe 
alee spre Bradley şi nu reuşi decât să se împiedice de o 
ladă goală şi să cadă pe jos. Bradley fugise, iar Ben nu 
era atât de prost încât să creadă că-l mai putea prinde. 
În loc de asta, se întoarse spre Beverly să vadă dacă se 
simţea bine. Cuvântul acela îl şocase şi pe el la fel de 
mult ca pe ea. 

Fata îi desluşi pe chip îngrijorarea. Deschise gura să 
spună că totul e în regulă, să nu-şi facă griji, pietrele- 
baroasele-pot-să-mi-rupă-oasele-dar-vorbele-nu-mi-fac- 
nimic... Şi întrebarea aceea ciudată pe care i-o pusese 
mama sa 

(te-a atins vreodată) 

îi reveni în minte. Ciudată întrebare, da - simplă, şi 
totuşi lipsită de sens, plină de subînţelesuri oarecum 
amenințătoare, mâloasă precum cafeaua învechită. In 
loc să spună că vorbele nu-i fac nimic, o podidi plânsul. 

Eddie se uită la ea, jenat, îşi scoase inhalatorul din 
buzunarul pantalonilor şi supse din el. Apoi se aplecă şi 
începu să culeagă monedele risipite. În timp ce o făcea 
avea pe faţă o expresie aferată. 

Ben se apropie de ea instinctiv, dorind s-o îmbrăţişeze 
şi să-i aducă alinare, apoi se opri. Era prea frumoasă. În 
faţa acelei frumuseți se simţea neputincios. 

— Fii veselă, spuse el, ştiind că nu putea suna decât 
idiot, dar incapabil să se gândească la altceva mai 
folositor. 

O atinse uşurel pe umeri (fata îşi acoperise faţa cu 
mâinile ca să-şi ascundă ochii umezi şi obrajii 
îmbujoraţi), apoi şi le retrase ca şi cum ar fi fost prea 
fierbinte la atingere. Acum roşea atât de tare, încât 
părea lovit de apoplexie. 

— Fii veselă, Beverly. 

Beverly lăsă mâinile jos şi ţipă cu un glas cristalin şi 


furios: 

— Mama mea nu-i târfă! E... e chelneriţă! 

Aceste cuvinte au fost întâmpinate de o tăcere 
absolută. Ben o privea cu falca înlemnită, întredeschisă. 
Eddie ridică ochii către ea dinspre suprafaţa pietruită a 
aleii, cu mâinile pline de mărunţiş. Şi deodată toţi trei 
izbucniră într-un râs isteric. 

— Chelneriţă! hohoti Eddie. 

Nu avea decât o idee foarte aproximativă asupra a 
ceea ce era o târfă, dar cu toate astea ceva anume în 
respectiva comparaţie îl izbea ca un lucru delicios. 

— Asta e! 

— Da! Da, e! gâfâi Beverly, râzând şi plângând în 
acelaşi timp. 

Ben râdea atât de tare, încât nici nu se mai putea ţine 
drept. Se lăsă greu cu fundul pe o ladă de gunoi. Trupul 
său mătăhălos împinse capacul în ladă şi-l făcu să cadă 
pe-o parte în mijlocul aleii. Eddie arătă cu degetul spre 
el, urlând de râs. Beverly îl ajută să se ridice în picioare. 
Undeva deasupra lor se deschise o fereastră şi o femeie 
ţipă: 

— Ia plecaţi de-aici, măi copii! E unii care lucrează în 
schimbu' trei, în caz că nu ştiaţi! Ia, valea! 

Pe negândite, toţi trei se prinseră de mâini, cu 
Beverly în mijloc, şi o luară la fugă spre Center Street. 
Încă mai râdeau. 


6 


Îşi numărară banii şi descoperiră că aveau patruzeci 
de cenți, destul pentru două frappe-uri cu îngheţată de 
la magazinul de răcoritoare. Pentru că bătrânul domn 
Keene era un om ursuz şi nu-i lăsa pe copiii sub 
doisprezece ani să-şi consume comenzile în bar (declara 
că jocurile mecanice din încăperea din spate îi puteau 
corupe), îşi luară frappeurile în două uriaşe cutii 
cernite şi se duseră să şi le bea în Bassey Park, aşezaţi 
pe iarbă. Ben îşi luase cu cafea, Eddie cu fragi. Beverly 


şedea între cei doi băieţi cu un pai, degustând-o pe 
fiecare pe rând, ca o albină ieşită la flori. Se simţea din 
nou bine, pentru prima oară de când gura de scurgere 
îşi tuşise cheagul de sânge cu o seară înainte - golită, 
epuizată emoţional, dar bine, împăcată cu ea însăşi. 
Pentru moment, cel puţin. 

— Pur şi simplu nu mă prind ce l-a apucat pe Bradley, 
spuse într-un târziu Eddie, pe un ton de scuză stângace. 
Niciodată nu s-a mai purtat aşa. 

— Mi-ai luat apărarea, zise Beverly, şi deodată îl 
sărută pe Ben pe obraz. Mulţumesc. 

Ben se făcu din nou stacojiu. 

— Nu trişaseşi, bombăni el, şi pe neaşteptate dădu pe 
gât jumătate din cafe-frappe în trei înghiţituri 
monstruoase. 

Urmă o râgâială sonoră ca o salvă de tun. 

— Ai dat vreun strop pe tine, tăticu'? întrebă Eddie, 
iar Beverly râse neputincioasă, ţinându-se de burtă. 

— Nu mai, chicoti ea. Mă doare stomacul. Vă rog, 
gata. N 

Ben zâmbea. În aceeaşi seară, înainte de-a adormi, 
avea să reia în minte, iar şi iar, momentul când îl 
sărutase. 

— Acum ţi-e bine, sigur? o întrebă el. 

Fata dădu din cap. 

— Nu de el era vorba. De fapt nici măcar n-a contat 
ce-a zis despre maică-mea. Era ceva ce s-a întâmplat 
aseară. 

Ezită, privind de la Ben la Eddie şi iarăşi la Ben. 

— Trebuie... Trebuie să spun cuiva. Sau să arăt cuiva. 
Sau orice. Cred c-am plâns fiindcă mi-era frică să n-o iau 
pe arătură. 

— Ce tot zici de arătură? întrebă un glas nou. 

Era Stanley Uris. Ca întotdeauna, se arăta scund, slab 
şi neverosimil de îngrijit - mult prea îngrijit pentru un 
copil care abia dacă împlinise unsprezece ani. În cămaşa 
sa albă, vârâtă ordonat de jur împrejur în blugii 


proaspăt spălaţi, cu părul pieptănat, cu vârfurile 
pantofilor săi cu toc înalt nepătate şi lustruite, părea a fi 
mai curând cel mai mic adult din lume. Apoi zâmbi, şi 
iluzia se sparse. 

N-o să spună, indiferent ce voia să spună, îşi zise 
Eddie, pentru că el nu era aici când Bradley i-a spus 
mamei ei în felul ăla. 

Dar, după o clipă de şovăială, Beverly spuse. Pentru 
că, într-un fel, Stanley era diferit de Bradley - era de- 
acolo într-un mod în care Bradley nu fusese nicio clipă. 

Stanley e unul dintre noi, îşi spuse Beverly şi se 
întrebă de ce chestia asta îi făcu piele de găină pe braţe. 

Nu-i fac nici unuia dintre ei vreo favoare povestindu-i, 
îşi zise. Nici lor, şi nici mie. 

Dar era prea târziu. Începuse deja să vorbească. Stan 
se aşeză lângă ei, grav la faţă şi nemişcat. Eddie îi oferi 
ce mai rămăsese din frappeul de fragi, iar Stan clătină 
doar din cap, neslăbind o clipă din ochi faţa lui Beverly. 
Niciunul dintre băieţi nu scoase o vorbă. 

Le povesti despre voci. Despre cum recunoscuse 
vocea lui Ronnie Grogan. Ştia că Ronnie era moartă, dar 
cu toate astea vocea era a ei. Le spuse despre sânge şi 
despre faptul că tatăl ei nu-l văzuse, nici nu-l simţise şi 
cum nici mama ei nu-l văzuse, de dimineaţă. 

Când termină, privi în jur la feţele lor, temându-se de 
ceea ce ar fi putut vedea acolo... Dar nu văzu niciun pic 
de neîncredere. Teroare da, dar nu neîncredere. 

Într-un târziu, Ben spuse: 

— Hai să vedem. 


7 


Intrară pe uşa din spate, nu numai pentru că aceea 
era broasca la care se potrivea cheia lui Bev, dar mai 
ales deoarece le zisese că tata ar omori-o dacă doamna 
Bolton o vedea intrând în apartament cu trei băieţi, când 
ai ei nu erau acasă. 

— De ce? întrebă Eddie. 


— Oricum n-ai înţelege, tolomacule, răspunse Stan. 
Stai acolo şi taci. 

Eddie dădu să replice, dar, când privi din nou la 
chipul alb şi încordat al lui Stan, decise să-şi ţină gura. 

Uşa dădea în bucătăria inundată de soarele după- 
amiezii târzii şi de tăcerea verii. Vasele de la micul 
dejun scânteiau în uscător. Cei patru se opriră lângă 
masa de bucătărie, adunaţi pâlc, iar, când o uşă de la 
etaj se trânti, tresăriră cu toţii, iar apoi râseră cu 
nervozitate. 

— Unde e? întrebă Ben. 

Vorbea în şoaptă. 

Cu inima bătându-i în tâmple, Beverly îi conduse prin 
micul hol care avea pe-o parte dormitorul părinţilor, iar 
în capăt uşa închisă a băii. O deschise, păşi repede 
înăuntru şi trase de lanţul de deasupra chiuvetei. Apoi 
făcu un pas înapoi până între Ben şi Eddie. Sângele se 
uscase, mânjind oglinda cu maro, la fel şi chiuveta şi 
tapetul. Se uita la sânge pentru că dintr-o dată simţise 
că-i e mai uşor să privească într-acolo decât la ei. 

Cu o voce mică, pe care abia dacă şi-o putea 
recunoaşte ca fiind a ei, întrebă: 

— Îl vedeţi? Îl vede vreunul dintre voi? E într-adevăr 
acolo? 

Ben păşi înainte, şi din nou Beverly fu izbită de modul 
lui de-a se mişca, atât de delicat pentru un băiat atât de 
gras. Atinse una dintre dârele de sânge; apoi o a doua; 
apoi o dungă lungă, pe oglindă: 

— Aici. Aici. Aici. 

Glasul îi era sec şi autoritar. 

— Sfinte! Arată de parcă aici ar fi tăiat cineva un 
porc, spuse Stan, încet şi cu uimire. 

— A ieşit din ţeavă tot? întrebă Eddie. 

Vederea sângelui îl făcea să se simtă rău. Respirația îi 
era tot mai scurtă. Incleştă mâna pe inhalator. 

Beverly trebui să lupte ca să nu izbucnească în noi 
lacrimi. Nu voia să facă una ca asta; îi era teamă că 


dacă o făcea ar fi considerat-o drept o fată ca oricare 
alta. Trebui însă să se agaţe de clanţă, când o năpădi 
uşurarea într-un val de înfricoşătoare forţă. Până în acel 
moment nu îşi dăduse seama cât de sigură era că a 
înnebunit ea, că are halucinaţii sau cine ştie ce. 

— lar mama şi tatăl tău nici nu l-au văzut, se minună 
Ben. 

Atinse o pată de sânge ce se uscase pe lavoar, după 
care îşi retrase mâna, ştergându-şi-o de poala cămăşii. 

— Fir-aş al dracu’ 

— Nici nu ştiu cum o să mai pot să vin vreodată aici, 
spuse Beverly. Ca să fac baie sau să mă spăl pe dinţi 
sau... Ştiţi voi ce. 

— Păi, de ce nu facem curăţenie? întrebă deodată 
Stanley. 

Beverly se uită la el. 

— Să facem curăţenie? 

— Normal. Poate n-o să putem să-l scoatem cu totul 
din tapet - arătă cum că, ştii, s-a cam zis cu treaba asta 
-, dar restul l-am putea rezolva. N-ai nişte zdrenţe? 

— Sub chiuveta din bucătărie, spuse Beverly. Da’, 
dacă le folosim pe-alea, mama o să se-ntrebe unde-au 
dispărut. 

— Eu am la mine cincizeci de cenți, spuse calm Stan. 

Ochii lui nu se dezlipiseră un moment de sângele ce 
împroşcase zona dimprejurul chiuvetei. 

— O să curăţăm cât putem, pe urmă ducem cârpele la 
spălătoria aia automată pe unde-am venit. Le spălăm, le 
uscăm şi-au să fie la loc sub chiuvetă înainte să se- 
ntoarcă ai tăi acasă. 

— Maică-mea spune că n-ai cum să scoţi sângele din 
țesătură, obiectă Eddie. Cică se imprimă sau nu ştiu. 

Ben scoase un mic chicotit isteric: 

— Oricum nu contează dacă iese sau nu din cârpe. Ei 
nu-l pot vedea. 

Nimeni nu-l întrebă ce înţelegea prin „ei”. 

— În regulă, spuse Beverly. Hai să-ncercăm. 


8 


În următoarea jumătate de oră, toţi patru făcură 
curăţenie ca nişte spiriduşi harnici, şi, în timp ce 
sângele dispărea de pe pereţi, de pe oglindă şi de pe 
lavoarul de porțelan, Beverly îşi simţea inima tot mai 
uşoară. Ben şi Eddie spălară chiuveta şi oglinda, în timp 
ce ea frecă pardoseala. Stan lucră la tapet cu 
sârguincioasă migală, folosindu-se de o cârpă aproape 
uscată. În cele din urmă, îl curăţară aproape pe tot. Ben 
încheie prin a deşuruba becul de deasupra chiuvetei, 
înlocuindu-l cu un bec din cutia aflată în cămară. Erau 
din belşug; Elfrida Marsh cumpărase rezerva pe doi ani 
de la Derry Lions, în timpul ofertei lor anuale de solduri 
din toamna trecută. 

Folosiră găleata pentru podele a Elfridei, praful ei de 
curăţat şi apă fierbinte cu duiumul. Vărsau des apa, căci 
nici unuia nu-i plăcea să-şi mai bage în ea mâinile o dată 
ce devenea roz. 

În cele din urmă Stan făcu un pas înapoi, privi baia cu 
ochiul critic al unui băiat în care ordinea şi curăţenia nu 
sunt pur şi simplu cultivate, ci de-a dreptul înnăscute şi 
le spuse: 

— Cred că nu putem face mai mult. 

Încă mai erau urme vagi de sânge pe tapet în stânga 
chiuvetei, unde hârtia era atât de subţire şi destrămată, 
încât Stan nu îndrăznise să facă mai mult decât să o 
tamponeze uşurel. Totuşi, până şi acolo sângelui i se 
extrăsese ameninţătoarea putere de dinainte; nu mai 
era decât puţin mai mult decât o nesemnificativă 
mânjitură pastelată. 

— Vă mulţumesc, le spuse Beverly tuturor - nici nu-şi 
putea aminti să fi simţit vreodată o atât de profundă 
recunoştinţă. Vă mulţumesc la toţi. 

— E-n regulă, mormăi Ben. 

Evident, roşise iarăşi. 

— Da' sigur, fu şi Eddie de acord. 


— Hai să rezolvăm cu cârpele astea, spuse Stanley. 
Avea chipul ferm, aproape sever. lar mai târziu Beverly 
avea să se gândească la faptul că poate numai Stan îşi 
dăduse seama că mai făcuseră un pas spre o anume 
confruntare de neconceput. 


9 


Măsurară o ceaşcă din detergentul Tide al doamnei 
Marsh şi o deşertară într-un borcan gol de maioneză. 
Bev găsi o sacoşă de hârtie şi puse în ea cârpele pline de 
sânge, după care toţi patru se duseră la spălătoria 
Kleen-Kloze din colţul Main Street cu Cony. Două străzi 
mai încolo, puteau vedea Canalul sclipind, albastru-viu, 
în soarele după-amiezii. 

Spălătoria era pustie, cu excepţia unei femei în 
uniformă albă, de soră, care aştepta să i se oprească 
uscătorul. li privi bănuitoare pe cei patru copii, după 
care reveni la ediţia ei de buzunar din Peyton Place. 

— Apă rece, spuse Ben cu glas scăzut. Maică-mea zice 
că sângele se scoate cu apă rece. 

Deşertară cârpele în maşina de spălat pe când Stan îşi 
schimba cei cincizeci de cenți în fise. Reveni şi-o privi pe 
Bev cum vărsa Tide peste cârpe, închizând apoi uşa 
maşinii. După aceea vâri două monede de câte zece 
cenți în fantă şi răsuci maneta de pornire. 

Beverly îşi tocase pe frappéuri majoritatea banilor 
câştigaţi la riscă, dar găsi patru supraviețuitori în fundul 
buzunarului stâng al blugilor, îi scoase de-acolo şi i-i 
oferi lui Stan, care făcu o mutră lezată. 

— Ca să vezi, murmură el, dau şi eu unei fete o 
întâlnire la spălătorie şi imediat vrea să plătească 
nemţeşte. 

Beverly râse puţin: 

— Eşti sigur? 

— Sunt sigur, spuse Stan, în felul său sec. Vreau să 
zic, mi se frânge într-adevăr inima să dau fisele astea 
patru, Beverly, dar sunt sigur. 


Cei patru îşi aduseră scaunele din plastic ce 
înconjurau spălătoria, înşirate pe lângă perete, şi se 
aşezară fără să scoată o vorbă. Maşina marca Maytag cu 
cârpele în ea tuşea şi plescăia. Evantaie de clăbuc 
împroşcau geamul gros al hubloului rotund. La început 
clăbucii erau roşietici. Vederea lor o făcea pe Bev să-i fie 
cam rău, dar descoperi că-i venea greu să se uite în altă 
parte. Spuma sângerie exercita un fel de fascinaţie 
morbidă. Cucoana în uniformă de soră îi privea din ce în 
ce mai des pe deasupra cărţii ei. Poate se temuse că vor 
fi gălăgioşi; acum însăşi liniştea lor părea s-o enerveze. 
Când uscătorul ei se opri, îşi scoase din el rufele, le 
împături, le puse într-o pungă de plastic albastru şi 
plecă, aruncându-le o ultimă privire nedumerită în timp 
ce ieşea pe uşă. 

De îndată ce femeia plecă, Ben spuse brusc, aproape 
dur: 

— Nu eşti singura. 

— Ce? întrebă Beverly. 

— Nu eşti singura, repetă Ben. Vezi tu... 

Se întrerupse şi-l privi pe Eddie, care dădu din cap. Îl 
privi pe Stan, care făcu o mutră nefericită... Dar, după 
un moment, ridică din umeri şi încuviinţă şi el. 

— Ce Dumnezeu tot vorbiţi? întrebă Beverly. 

Era sătulă pe ziua de azi de oameni care spuneau 
lucruri inexplicabile; îl apucă pe Ben de braţ. 

— Dacă ştii ceva despre toate astea, spune-mi! 

— Vrei să-i spui tu? îl întrebă Ben pe Eddie. 

Eddie clătină din cap. Scoase inhalatorul din buzunar 
şi trase din el cu un gâfâit monstruos. 

Vorbind rar, alegându-şi cuvintele, Ben îi spuse lui 
Beverly cum îi întâlnise din întâmplare pe Bill 
Denbrough şi Eddie Kaspbrak pe Maidan în ultima zi de 
şcoală - trecuse de atunci aproape o săptămână, oricât 
de greu de crezut părea. Îi povesti cum construiseră a 
doua zi stăvilarul de pe Maidan. Îi relată povestirea lui 
Bill, despre fotografia de şcoală a fratelui său mort care 


întorsese capul şi clipise din ochi. Istorisi propria sa 
păţanie cu mumia ce umbla pe Canalul îngheţat în 
cumpăna iernii, cu nişte baloane care pluteau împotriva 
vântului. Beverly ascultă toate acestea cu oroare 
crescândă. Îşi simţea ochii dilatându-se, mâinile şi 
picioarele tot mai reci. 

Ben se opri şi-l privi pe Eddie. Eddie mai trase una din 
inhalator, ţiuind, apoi reluă întâmplarea cu leprosul, 
vorbind pe atât de repede, pe cât de încet vorbise Ben, 
cuvintele rostogolindu-i-se unul peste altul înnebunite să 
scape şi să fugă. Sfârşi cu un mic semisuspin aspirat, 
dar de astă dată nu plânse. 

— Şi tu? întrebă Bev, privindu-l pe Stan Uris. 

— Eu... 

Se lăsă deodată liniştea, făcându-i pe toţi să tresară 
ca în urma unei explozii neaşteptate. 

— E gata spălatul, spuse Stan. 

Il priviră ridicându-se - mic, eficace, grațios - şi 
deschizând maşina de spălat. Scoase cârpele, care 
stăteau adunate boţ, şi le examină. 

— Au mai rămas ceva pete, dar merge. Poţi să crezi 
că-i sirop de afine. 

Le arătă şi dădură cu toţii din cap, gravi, ca în faţa 
unor documente importante. Beverly simţi o uşurare 
semănând cu cea pe care o avusese când baia fusese din 
nou curată. Putea suporta pata pastel decolorată de pe 
tapetul dezlipit, la fel cum putea suporta şi palidele 
urme roşietice de pe cârpele de spălat ale mamei ei. 
Făcuseră ceva, asta părea să conteze. Poate că nu 
reuşiseră complet, dar Beverly descoperi că era 
suficient pentru a-i ajuta să-şi recapete liniştea 
interioară, şi, măi frate, asta însemna destul de mult 
pentru fiica lui Al Marsh, Beverly. 

Stan le îndesă într-unul din uscătoarele în formă de 
butoi şi mai băgă două monede de cinci cenți. Uscătorul 
începu să se rotească, iar Stan se înapoie şi îşi reluă 
locul între Eddie şi Ben. 


Pe moment, toţi patru statură din nou urmărind tăcuţi 
cum cârpele se rotesc şi cad, se rotesc şi cad. Zumzetul 
uscătorului propulsat cu benzină era liniştitor, aproape 
adormitor. O femeie trecu pe lângă uşa proptită 
deschisă, împingând un cărucior cu târguieli. Aruncă o 
privire înăuntru, spre ei, şi-şi văzu de drum. 

— Am văzut şi eu ceva, spuse deodată Stan. Nu vreau 
să vorbesc despre asta, pentru că prefer să mă gândesc 
c-a fost un vis sau aşa ceva. Poate chiar o criză, aşa cum 
are puştiul ăla, Stavier. Il cunoaşte careva? 

Ben şi Bev îşi clătinară capetele. Eddie spuse: 

— Puştiul care are epilepsie? 

— Da, exact. Aşa de rău mi-a fost. Mai degrabă m-aş fi 
gândit că am păţit şi eu la fel, decât că am văzut ceva... 
adevărat cu adevărat. 

— Ce era? întrebă Bev, nefiind însă sigură că doreşte 
într-adevăr să ştie. 

Asta nu mai era ca ascultarea poveştilor cu fantome 
seara în jurul unui foc de tabără, mâncând şniţele 
vieneze în chifle prăjite şi ciuperci fripte la flacără până 
deveneau negre şi crocante. Acum şedeau în acea 
înăbuşitoare spălătorie automată şi putea  zări 
ghemotoace mari de praf sub maşinile de spălat (rahaţi- 
de-fantome, cum le spunea tatăl ei), putea vedea fire de 
praf dansând în fasciculele fierbinţi ale razelor de soare 
ce pătrundeau prin fereastra murdară, din geam turnat, 
a spălătoriei, putea observa reviste vechi cu copertele 
smulse. Acestea erau lucruri normale, toate. Drăguţe, şi 
normale, şi plicticoase. Dar era speriată. Teribil de 
speriată. Pentru că, simţea ea, niciuna din acele 
istorisiri nu era scornită, niciuna dintre făpturi nu era 
vreun monstru născocit: mumia lui Ben, leprosul lui 
Eddie... Oricare dintre ei sau chiar amândoi puteau ieşi 
la pradă diseară, după apusul soarelui. Sau fratele lui 
Bill Denbrough, ciung şi nemilos, navigând prin canalele 
negre de sub oraş, cu monede de argint în chip de ochi. 

Şi totuşi, când Stan întârzie să răspundă, îl întrebă 


din nou: 

— Ce a fost? 

Vorbind cu băgare de seamă, Stan spuse: 

— Eram în părculeţul acela unde Turnul de Apă... 

— O, Doamne, nu-mi place locul ăla, îl întrerupse 
jalnic Eddie. Dacă există în Derry vreo casă bântuită de 
stafii, apoi aia e. 

— Ce? exclamă tăios Stan. Ce-ai zis? 

— Tu nu ştii despre locul ăla? întrebă Eddie. Mămică- 
mea nu mă lăsa să m-apropii nici chiar înainte să-nceapă 
să fie omorâţi copiii. Are... Are foarte mare grijă de 
mine, pe bune. 

Le oferi un zâmbet jenat şi îşi strânse şi mai tare 
inhalatorul în poală. 

— Vedeţi, acolo s-au înecat nişte copii. Trei sau patru. 
Au... Stan? Te simţi bine? 

Chipul lui Stan Uris devenise plumburiu. Gura i se 
mişca muteşte. Dădu ochii peste cap, până când ceilalţi 
nu-i mai putură vedea decât marginile cele mai de jos 
ale irişilor. O mână i se agită slab prin aer, după care 
căzu moale pe coapsă. 

Eddie făcu singurul lucru care-i dădu prin minte. Se 
aplecă, îşi petrecu un braţ pe după umerii subţiratici ai 
lui Stan, vâri inhalatorul în gura acestuia şi trase o doză 
zdravănă. 

Stan începu să tuşească, să se înece şi să se sufoce. 
Spinarea i se îndreptă, ochii i se limpeziră la loc. Tuşi în 
mâinile făcute căuş. Într-un târziu, slobozi un enorm 
gâfâit, ca o râgâială, şi se rezemă moale de spătar. 

— Ce-a fost asta? reuşi el în sfârşit să îngaime. 

— Doctoria mea de astmă, zise Eddie pe ton de scuză. 

— Doamne Sfinte, are un gust ca rahatul de câine 
mort. 

La asta râseră cu toţii, dar era un râs nervos. Ceilalţi 
îl priveau pe Stan, încordaţi. Acum obrajii îi ardeau într- 
o culoare spălăcită. 

— Nu-i prea grozavă, de acord, spuse Eddie cu 


oarecare mândrie. 

— Mda, da' o fi cuşer? întrebă Stan, şi iarăşi râseră, 
deşi niciunul dintre ei (inclusiv Stan) nu ştia cu adevărat 
ce înseamnă „cuşer” 

Stan se opri primul din râs şi îi aruncă lui Eddie o 
privire pătrunzătoare: 

— Spune-mi ce ştii despre Turnul de Apă. 

Incepu Eddie, dar contribuiră şi Ben, şi Beverly. 
Turnul de Apă din Derry se înălța pe Kansas Street, cam 
la doi kilometri vest de centrul oraşului, lângă marginea 
de sud a Maidanului. Într-o vreme, spre sfârşitul 
secolului trecut, furnizase apa întregului Derry, 
cuprinzând şase sute şaizeci de milioane de litri. 
Deoarece galeria deschisă aflată imediat sub acoperişul 
Turnului de Apă oferea o spectaculoasă panoramă 
asupra oraşului şi a peisajului înconjurător, fusese un 
loc foarte frecventat până prin jurul anului 1930. 
Familiile veneau în micul Memorial Park sâmbăta sau 
duminica înainte de masă, când vremea era frumoasă, 
urcau cele o sută şaizeci de trepte interioare ale 
turnului până la galerie şi admirau priveliştea. Cel mai 
adesea, cu acest prilej, luau şi masa în aer liber. 

Scara era amplasată între zidul exterior al Turnului de 
Apă, zugrăvit într-un alb-orbitor, şi peretele interior, un 
enorm cilindru din oţel inoxidabil înalt de treizeci şi doi 
de metri. Treptele urcau până în vârf urmând o spirală 
îngustă. 

Imediat sub nivelul galeriei, o uşă groasă de lemn 
practicată în mantia interioară a turnului dădea pe o 
platformă ieşită deasupra apei propriu-zise - un lac 
negru, cu valuri blânde, luminat de becuri de magneziu 
înşurubate în fasunguri de tablă reflectorizantă. Apa 
avea exact adâncimea de treizeci de metri atunci când 
rezerva era completă. 

— De unde venea apa? întrebă Ben. 

Bev, Eddie şi Stan se uitară unul la altul. Niciunul nu 
ştia. 


— Ei, şi cu copiii care s-au înecat cum a fost? 

În problema asta lucrurile erau doar cu puţin mai 
clare. Se părea că în vremurile acelea („bătrânele 
vremuri”, cum le numea solemn Ben în timp ce prelua el 
acest fragment al povestirii) uşa ce ducea pe platforma 
de deasupra apei era lăsată tot timpul descuiată. Într-o 
seară, vreo doi copii... Sau poate doar unul... Dacă nu 
cumva trei... Găsiseră descuiată şi uşa de la nivelul 
solului. Urcaseră pe platforma de deasupra apei. În 
întuneric, căzuseră peste margine încă înainte de a şti 
tocmai bine unde se aflau. 

— Am auzit-o de la băiatul ăla, Vic Crumlly, care zicea 
c-a auzit-o de la taică-său, spuse Beverly, aşa că 
probabil povestea e adevărată. Vic zicea că taică-său a 
spus că o dată ce-au căzut în apă erau ca şi morţi, 
pentru că nu aveau nimic de care să se ţină. Platforma 
era sus, cât să n-o ajungă. A zis că s-au bălăcit acolo, 
țipând după ajutor, cât a fost noaptea de lungă, 
probabil. Numai că nu i-a auzit nimeni şi pur şi simplu 
au obosit tot mai mult şi mai mult, până... 

Lăsă fraza neterminată, simțind grozăvia întâmplării 
cufundându-se în ea. li putea vedea cu ochiul minţii pe 
băieţii aceia adevăraţi sau închipuiţi dând din mâini şi 
din picioare ca nişte căţeluşi aruncaţi în canal. 
Cufundându-se, reapărând, scuipând apă. Mai mult 
plescăind şi mai puţin înotând, pe măsură ce se instala 
panica. Tenişi uzi bătând suprafaţa apei. Degete 
zgâriind neajutorate în căutarea unui loc de care să se 
agate pe pereţii netezi din oţel. Simţea gustul apei pe 
care fără îndoială că o înghiţiseră. Auzea sunetul plat, 
cu ecou, al ţipetelor lor. Cât timp? Cincisprezece 
minute? O jumătate de oră? Cât timp trecuse până ce 
strigătele încetaseră, iar ei nu mai făcuseră decât să 
plutească, cu faţa în jos - peşti ciudaţi pe care să-i 
găsească a doua zi dimineaţă îngrijitorul? 

— Doamne, spuse scurt Stan. 

— Am mai auzit şi de-o femeie care şi-a pierdut 


bebeluşul, spuse dintr-o dată Eddie. Atunci au închis de 
tot locul. Cel puţin, aşa am auzit eu. Pe-atunci îi lăsau pe 
oameni să meargă sus, ştiu sigur. Dar apoi, într-o zi, a 
urcat cucoana aia cu copilul. Ala micu' nu ştiu câţi ani 
avea. Dar platforma cică iese drept peste apă. lar 
cucoana s-a apropiat de balustradă şi ţinea copilul, 
înţelegeţi, în braţe, şi ori l-a scăpat, ori poate s-a zbătut 
el. Am auzit că un om a încercat să-l salveze. A cam 
făcut-o pe eroul, vezi dumneata. A sărit imediat în apă, 
dar copilul dispăruse. Poate purta o jachetă sau altceva. 
Când ţi se udă hainele, te trag în jos. 

Eddie vâri brusc mâna în buzunar şi scoase o sticluţă 
cafenie. O deschise, scoase din ea două pilule albe şi le 
înghiţi pe uscat. 

— Alea ce-s? întrebă Beverly. 

— Aspirină. Mă doare capul. 

O privi în defensivă, dar fata nu mai spuse nimic. 

Ben termină. După incidentul cu copilaşul (el însuşi, 
spuse, auzise că de fapt era o fetiţă de vreo trei ani), 
Consiliul Orăşenesc votase să se închidă accesul în 
Turn, atât la parter, cât şi sus, şi să se interzică 
plimbările şi picnicurile pe galerie. Rămăsese încuiat de 
atunci şi până acum. A, îngrijitorul intra şi ieşea, şi cei 
de la întreţinere din când în când, iar o dată pe sezon se 
organizau vizitări cu ghid. Cetăţenii interesaţi puteau 
urca, însoţiţi de o doamnă de la Societatea Istorică, pe 
spirala scărilor până la galeria din vârf, şi acolo puteau 
să-şi exprime uluirea în voie admirând priveliştea şi să 
facă fotografii pe care să le arate prietenilor. Dar uşa 
spre interior era de acum permanent ferecată. 

— Mai e plin de apă? întrebă Stan. 

— Aşa cred, răspunse Ben. Am văzut maşini de 
pompieri făcându-şi plinul acolo cât au durat focurile de 
iarbă uscată. Fixau un furtun la ţeava de jos. 

Stanley privea din nou spre uscător, urmărind 
nesfârşita rotaţie a cârpelor. Acum boţul se desfăcuse, şi 
unele dintre ele pluteau ca nişte paraşute. 


— Ce-ai văzut acolo? îl întrebă cu blândeţe Beverly. 

O clipă păru că nu va da niciun răspuns. Apoi însă 
trase aer în piept, adânc, cutremurându-se, şi spuse un 
lucru care mai întâi îi izbi ca părând foarte depărtat de 
subiect. 

— L-au numit Memorial Park după plutonul al 23-lea 
din Maine, în Războiul Civil. Derry Blues i se spunea 
acestui pluton. O vreme a existat şi o statuie, dar s-a 
spart într-o furtună din anii patruzeci. N-au avut destui 
bani ca să repare statuia, aşa că au pus în locul ei un 
bazin de păsări. Un bazin mare, din piatră. 

Il priveau cu toţii. Stan înghiţi în sec. Din gât i se auzi 
un clipocit sonor: 

— Vedeţi, eu urmăresc păsările. Am un album, un 
binoclu Zeiss-lkon şi tot ce-mi trebuie. 

Îl privi pe Eddie: 

— Nu mai ai vreo aspirină? 

Eddie îi întinse sticluţa. Stan luă două pastile, ezită şi 
mai luă una. Dădu înapoi sticluţa şi înghiţi comprimatele 
unul după altul, strâmbându-se. Apoi îşi continuă 
povestirea. 


10 


Întâlnirea lui Stan avusese loc într-o seară ploioasă de 
aprilie, cu două luni în urmă. Trăsese pe el pelerina, îşi 
pusese atlasul ornitologic şi binoclul într-un sac 
impermeabil cu şiret la gură şi pornise spre Memorial 
Park. Obişnuia să iasă împreună cu tatăl său, dar în 
seara aceea tata trebuia să facă „ore suplimentare” şi 
dăduse telefon la ora mesei, special ca să stea de vorbă 
cu Stan. Unul dintre clienţii săi de la agenţie, un alt 
pasionat de păsări, depistase ceva ce credea el că ar fi 
un cardinal mascul - Fringilliade Richmonena - bând din 
bazinet în Memorial Park, îi spuse el lui Stan. Le plăcea 
să mănânce, să bea şi să se scalde numai în preajma 
asfinţitului. Se întâmpla foarte rar să dai peste un 
cardinal atât de departe la nord de Massachusetts. N-ar 


vrea Stan să se ducă până acolo şi să vadă dacă nu-l 
poate prinde cumva? Ştia că vremea era destul de urâtă, 
dar... 

Stan fusese de acord. Mama sa îl pusese să-i promită 
că va ţine gluga impermeabilului pe cap, dar Stan ar fi 
făcut-o oricum. Era un băiat grijuliu. Niciodată nu se 
iscau conflicte din încercarea părinţilor de a-l convinge 
să-şi pună galoşii sau pantalonii matlasaţi iarna. 

Străbătu cei doi kilometri ce-l despărţeau de 
Memorial Park sub o ploaie atât de fină şi sfioasă, încât 
nici măcar burniţă nu se putea numi; părea mai mult o 
ceaţă constantă suspendată în aer. Văzduhul era tăcut, 
dar poate tocmai de aceea oarecum fascinant. In ciuda 
ultimelor troiene de zăpadă ce se topeau sub tufe şi în 
pâlcurile de copaci (lui Stan i se părea că seamănă cu 
nişte grămezi de feţe de pernă murdare, aruncate), în 
aer plutea un miros de vegetaţie proaspătă. Privind 
ramurile ulmilor, ale arţarilor şi ale stejarilor profilate 
pe cerul alb-plumburiu, Stan îşi spuse că siluetele lor 
păreau în chip misterios mai groase. Aveau să 
înmugurească într-o săptămână sau două, desfăşurând 
frunze de un verde delicat, aproape transparent. 

În seara asta până şi aerul miroase a verde, îşi spuse 
el şi zâmbi puţin. 

Păşea repede, căci lumina avea să se risipească într-o 
oră, dacă nu mai repede. Era la fel de cusurgiu în 
materie de observaţii ca şi în legătură cu îmbrăcămintea 
şi tabieturile la învăţătură, iar, dacă nu-i rămânea 
destulă lumină ca să fie absolut sigur, n-avea să-şi 
permită prinderea cardinalului nici chiar dacă în 
adâncul inimii lui ştia că-l văzuse cu adevărat. 

Tăie pe diagonală prin Memorial Park. Turnul de Apă 
era o formă albă, mătăhăloasă, la stânga. Stan abia dacă 
îi aruncă o privire. Turnul de Apă nu-l interesa cu nimic. 

Memorial Park era un dreptunghi ce cobora colina. 
Iarba (albă şi moartă în acel moment al anului) era vara 
tunsă cu îngrijire şi existau ronduri circulare de flori. Nu 


era însă niciun fel de echipament pentru joacă. Acesta 
era considerat un parc al adulţilor. 

În celălalt capăt, panta devenea mai lină înainte de a 
cobori abrupt spre Kansas Street şi Maidanul aflat 
dincolo de aceasta. Bazinul pentru păsări pe care-l 
menţionase tatăl său se afla în zona netedă. Era un vas 
de piatră puţin adânc, instalat pe un piedestal masiv, 
mult prea mare pentru umila funcţiune pe care o 
îndeplinea. Tatăl lui Stan îi spusese că, înainte de a se 
termina banii, intenţionaseră să pună din nou acolo 
statuia soldatului. 

— Prefer baia păsărilor, tati, spuse Stan. 

Domnul Uris îi ciufuli părul: 

— Şi eu, fiule. Mai multe băi şi mai puţine gloanţe, 
ăsta e motoul meu. 

În vârful piedestalului, un alt moto fusese gravat în 
piatră. Stanley îl citi, dar nu-l înţelese; singurele cuvinte 
latineşti pe care le înţelegea erau clasificările păsărilor 
pe familii în albumul său. 

Apparebat edidolon senex. 


Plinius 


spunea inscripţia. 

Stan se aşeză pe o bancă, îşi luă atlasul ornitologic 
din sac şi mai deschise o dată la imaginea cardinalului, 
privind-o pentru a se familiariza cu punctele de 
recunoaştere. Un cardinal mascul ar fi fost greu de 
confundat cu altceva -, era roşu ca o maşină de 
pompieri, chiar dacă nu la fel de mare -, dar Stan era o 
făptură a obişnuinţelor şi a conventiilor; aceste trăsături 
îl încurajau şi-i întăreau sentimentul că îşi avea un loc al 
său pe lume. Îi acordă ilustraţiei trei minute bune de 
studiu înainte de a închide cartea (umezeala din aer 
făcea colţurile paginilor să se încovoaie în sus) şi a o 
pune la loc în sac. Scoase din toc binoclul şi îl duse la 
ochi. Nu avea nevoie să ajusteze câmpul de claritate, 
întrucât ultima oară când folosise binoclul stătea pe una 


şi aceeaşi bancă, privind tot la acea baie a păsărilor. 

Pedant băiat, răbdător băiat. Nu se ridică să umble 
încoace şi încolo, nici nu întoarse binoclul în alte părţi 
să vadă ce altceva ar mai fi de văzut. Stătu nemişcat, cu 
instrumentul aţintit asupra bazinului, iar ceața i se 
adună în broboane mari pe pelerina galbenă. 

Nu se plictisea. Privea la echivalentul unei săli de 
consiliu păsăreşti. Patru vrăbii brune se aşezară acolo 
pentru o vreme, ciugulind în apă cu ciocurile şi 
aruncându-şi stropi, cu dezinvoltură, peste umeri şi pe 
spate. Apoi o gaiţă sosi cârâind ca un poliţist care 
sparge o gaşcă de borfaşi. In lentilele lui Stan gaița se 
vedea mare cât o casă, tipetele certăreţe părând absurd 
de piţigăiate prin comparaţie (după ce priveai continuu 
prin binoclu o bucată de vreme, păsările mărite nu ţi se 
mai păreau stranii, ci absolut normale). Vrăbiile 
zburară. Gaiţa, acum stăpâna locului, se plimbă ţanţoşă, 
se scaldă, se plictisi şi plecă. Vrăbiile se întoarseră, apoi 
îşi luară iar zborul când o pereche de prigorii sosiră să 
se îmbăieze şi (poate) să discute chestiuni arzătoare 
pentru neamul celor cu oase fără măduvă. Tatăl lui Stan 
luase în râs sugestia timidă a băiatului că poate păsările 
vorbeau, iar el era sigur că tatăl său avea dreptate când 
spunea că păsările nu au atâta minte ca să dialogheze - 
că lobii lor cerebrali erau prea mici -, dar, pe toţi sfinţii, 
sigur arătau ca şi cum ar fi vorbit între ele. Încă o 
pasăre li se alătură. Era roşie. Stan reglă în grabă 
câmpul focal. Era oare?... Nu. Era o tanagra stacojie, o 
pasăre grozavă, dar nu cardinalul pe care-l căuta. O 
însoțea o ghionoaie, vizitator frecvent al bazinului din 
Memorial Park. Stan o recunoscu după aripa dreaptă 
zdrenţuită. Ca de obicei, speculă asupra a ceea ce i s-o fi 
putut întâmplă - o întâlnire de gradul trei cu o pisică 
părea cea mai probabilă explicaţie. Alte păsări sosiră şi 
plecară. Stan văzu un vrăbioi, greoi şi urât ca o dubă 
zburătoare, un sturz, încă o ghionoaie. În cele din urmă 
fu răsplătit cu o pasăre nouă - nu cardinalul, ci o mierlă 


ce părea mare şi proastă în lentilele binoclului. Îl cobori 
la loc pe piept şi dibui din nou în sac după atlas, sperând 
că mierla nu-şi va lua zborul înainte ca el să apuce a-i 
confirma observarea. Va avea ceva de adus tatei acasă, 
cel puţin. Şi era timpul să plece. Lumina scădea repede. 
Simţea umezeala şi frigul. Verifică în album, apoi din 
nou prin binoclu. Era încă acolo, fără a se scălda, ci doar 
stând pe buza băii cu o mutră tâmpă. Aproape sigur era 
o mierlă. Fără semne distinctive - cel puţin fără vreunul 
pe care să-l poată sesiza de la acea distanţă -, şi în 
lumina scăzută îi era greu să fie sută la sută sigur, dar 
poate că mai avea exact timp şi lumină pentru încă o 
singură confirmare. Se uită la imaginea din carte, 
studiind-o încruntat, cu o aprigă concentrare, după care 
ridică iar binoclul. Abia şi-l fixase asupra mierlei, când 
un buuum! găunos se rostogoli, expediind mierla - dacă 
fusese o mierlă - cu bătăi din aripi. Stan încercă s-o 
urmărească prin binoclu, ştiind cât de mici îi erau 
şansele de a o mai prinde. O pierdu şi scoase un sâsâit 
de dezgust printre dinţi. Ei bine, dacă venise o dată, 
poate că va mai veni şi altă dată. Şi nu fusese decât o 
mierlă. 

(probabil o mierlă) 

La urma urmei, nu o acvilă aurie sau un pinguin uriaş. 

Stan îşi băgă binoclul în toc şi vâri la loc atlasul. Apoi 
se sculă şi privi în jur să vadă dacă nu putea recunoaşte 
ce anume scosese zgomotul acela puternic şi neaşteptat. 
Nu sunase ca o puşcă sau ca un eşapament de maşină. 
Mai degrabă a uşă dată de perete în vreun film 
îngrozitor cu castele şi hrube... Cu tot cu efectele 
ecoului. 

Nu putu zări nimic. 

Se ridică şi porni spre panta ce cobora în Kansas 
Street. Turnul de Apă se afla acum la dreapta sa, 
cilindru alb ca de cretă, fantomatic în ceaţă şi în 
întunericul tot mai dens. Părea aproape să... Să 
plutească. 


Acesta era un gând ciudat. Bănuia că nu-i putuse veni 
decât din propriu-i cap - din care altă parte putea veni 
un gând? — dar parcă nu părea să fie deloc gândul lui. 

Privi mai îndeaproape Turnul, iar apoi coti în direcţia 
aceea, fără a se gândi măcar la ce face. Ferestre 
încercuiau clădirea la intervale regulate, înălțându-se 
împrejurul ei într-o spirală ce-l făcu pe Stan să se 
gândească la stâlpul de bărbier aflat în faţa dughenei 
domnului Aurlette, unde se tundeau el şi tatăl său. Ţigle 
albe ca osul ieşeau în afară deasupra fiecărei asemenea 
ferestre întunecate, ca nişte sprâncene deasupra 
ochilor. Mă-ntreb cum le-or fi făcut, îşi spuse Stan - nu 
cu tot atât interes cât ar fi simţit Ben Hanscom, dar 
orişicât -, iar în acel moment văzu că exista un spaţiu de 
întuneric mult mai larg la baza turnului - un dreptunghi 
desluşit în temelia circulară. 

Se opri, încruntat, gândindu-se că era un loc 
neobişnuit pentru o fereastră: ieşea complet din simetria 
celorlalte. Apoi îşi dădu seama că nu era fereastră. Era o 
uşă. 

Zgomotul pe care l-am auzit, reflectă el. Uşa aia era, 
trântindu-se de perete. 

Privi în jur. Asfinţit timpuriu, întunecos. Cer alb 
închizându-se acum într-un  mohorât purpuriu 
crepuscular, ceață îndesindu-se un pic mai mult spre 
ploaia constantă ce avea să cadă aproape toată noaptea. 
Penumbră, pâclă şi aproape nicio boare de vânt. 

Deci... Dacă nu curentul o deschisese, însemna că o 
împinsese cineva? De ce? Şi arăta ca o uşă groaznic de 
grea pentru a se trânti destul de tare ca să scoată un 
zgomot precum bubuitul acela. Bănuia că o persoană 
foarte vânjoasă... Poate... 

Curios, Stan se apropie să arunce o privire mai 
atentă. 

Uşa era mai mare decât crezuse el la început - 
aproape doi metri înălţime şi şaizeci de centimetri 
lăţime, scândurile din care era făcută fiind legate în 


benzi de alamă. Stan o închise pe jumătate. Se mişca lin 
şi cu uşurinţă în balamale, în pofida mărimii. Era şi 
silenţioasă - nu se auzi nici cel mai slab scârţâit. O 
urnise ca să vadă cât de tare avariase zidăria, dându-se 
aşa de perete. Nu văzu absolut nicio vătămare; nici 
măcar un semn. Oraşul fantomelor, cum ar spune 
Richie. 

Ei bine, dacă nu uşa-i aia pe care ai auzit-o, gata, îşi 
spuse. Poate vreun turboreactor din Loring a vâjăâit 
peste Derry sau ceva în genul ăsta. Uşa a fost probabil 
deschisă tot tim... 

Piciorul i se izbi de ceva. Stan cobori ochii şi văzu că 
era o încuietoare... Corecţie. Erau rămășițele unei 
încuietori. Fusese smulsă cu forţa. Arăta de fapt ca şi 
cum cineva ar fi îndesat în gaura cheii pulbere cât 
cuprinde şi ar fi apropiat apoi un chibrit. Flori de metal, 
ucigător de ascuţite, ieşeau din corpul broaştei într-un 
evantai ţeapăn. Stan putea să vadă straturile de metal 
dinăuntru. Limba groasă atârna strâmbă într-un şurub 
ce fusese smuls pe trei sferturi afară din lemn. Celelalte 
trei şuruburi ale zăvorului zăceau pe iarba udă. 
Fuseseră răsucite ca nişte bucățele de zahăr candel. 

Incruntându-se, Stan deschise iar uşa şi aruncă o 
privire înăuntru. 

O scară strâmbă pornea în sus, dând roată şi făcându- 
se nevăzută. Peretele exterior al casei scărilor era din 
lemn gol susţinut pe uriaşe grinzi încrucişate ce 
fuseseră mai degrabă prinse cu buloane decât bătute în 
cuie. Lui Stan unele buloane i se păreau a fi mai groase 
decât propriul său braţ. Peretele interior era făcut din 
oţel, plin de nituri ale căror capete ieşeau în relief ca 
nişte clăbuci în clocot. 

— E cineva aici? întrebă Stan. 

Niciun răspuns. 

Şovăi, apoi păşi înăuntru astfel ca să poată vedea 
puţin mai bine în susul gâtlejului îngust al casei scărilor. 
Nimic. lar aici înăuntru era Oraşul Monştrilor. Cum de 


asemenea ar spune Richie. Se răsuci să plece... Şi auzi 
muzică. 

Era slabă, dar totuşi uşor de recunoscut într-o clipă. 
Muzică de flaşnetă. 

Înclină capul, ascultând, în timp ce norii de pe faţă 
începeau să i se risipească puţin. Muzică de flaşnetă, 
nici vorbă, muzica bâlciurilor şi a carnavalurilor. 
Redeştepta urme de amintiri pe cât de desfătătoare, pe 
atât de efemere: floricele de porumb, vată pe băț, 
găluşti frigându-se în grăsime încinsă, clănţănitul pe 
lanţ al călătoriilor ca Wild Mouse, Whip, Koaster-Kups. 

Acum încruntătura i se prefăcuse într-un rânjet 
nesigur. Stan urcă o treaptă, apoi încă două, cu urechea 
tot ciulită. Se opri din nou. De parcă gândul la 
carnavaluri ar fi putut crea unul adevărat; acum putea 
simţi efectiv mirosul de floricele, vată de zahăr, gogoşi... 
Şi altele, şi delicatese, cârnaţi cu ardei iute, fum de 
ţigară şi rumeguş. Se simţea mirosul pătrunzător al 
oţetului alb, de soiul pe care-l torni peste cartofii 
franţuzeşti printr-o gaură din căpăcelul de tinichea. 
Putea recunoaşte aroma de muştar, galben-viu şi iute ca 
focul, pe care-l întinzi pe hot-dog cu o paletă de lemn. 
Era uluitor... Incredibil... lrezistibil. 

Mai făcu un pas, şi în acea clipă auzi paşii foşnitori, 
grăbiţi, deasupra sa, coborând scările. Ciuli din nou 
urechea. Muzica de flaşnetă devenise deodată mai 
puternică, parcă pentru a masca zgomotul paşilor. 
Recunoştea şi melodia - era Camptown Races. 

Sunet de paşi, da; dar nu erau nişte paşi foşnitori, nu-i 
aşa? De fapt sunau oarecum... clefăitori, nu? Zgomotul 
semăna cu cel făcut de nişte galoşi plini cu apă. 

Doamnele din Camptown cântă pentru mine, la-la-la 
(pleosc-pleosc) 

Pista din Camptown, cin 'şpe kilometri, la-la-la 

(pleosc-fleoşc - acum mai aproape) 

Aleargă-aleargă toată noaptea 

Aleargă-aleargă toată ziua... 


Acum, mai sus de el, pe perete tresăltau umbre. 
Teroarea îi încleşta beregata lui Stan - parcă ar fi 
înghiţit ceva fierbinte şi oribil, un medicament rău ce te 
galvanizează ca un curent electric. Din cauza umbrelor. 

Nu le văzu decât o clipă. Avu exact atâta vreme cât să 
observe că erau două, că umblau cocoşate şi oarecum 
nefiresc. Nu avu decât acel moment la dispoziţie, căci 
lumina dinăuntru scădea, scădea prea repede şi, în timp 
ce se răsucea, uşa grea a Turnului de Apă se trânti în 
spatele lui cu un zgomot tunător. 

Stanley cobori în fugă treptele (urcase mai mult de o 
duzină, deşi nu-şi aminti decât de două, cel mult trei 
trepte urcate), cât se poate de speriat de-acum. Aici era 
prea întuneric ca să mai vadă ceva. Îşi auzea propria-i 
respiraţie gâfâită, auzea flaşneta clincănind undeva 
deasupra sa 

(Ce caută o flaşnetă acolo sus pe-ntuneric? Cine cântă 
cu ea?) 

şi auzea paşii aceia de picioare ude. Apropiindu-se de 
el. Ajungându-l. 

Izbi uşa cu mâinile întinse în faţă, o izbi destul de tare 
ca să-şi trimită înţepături scânteietoare de durere până 
sus la coate. Se deschisese atât de uşor înainte... lar 
acum nu voia să se mişte deloc. 

Nu... Nu era tocmai aşa. La început se urnise doar o 
frântură, doar atât cât să-l lase să vadă o fâşie 
batjocoritoare de lumină cenuşie răzbătând vertical prin 
stânga ei. Apoi dispăru iarăşi. Ca şi cum cineva ar fi stat 
de cealaltă parte a uşii, ţinând-o închisă cu forţa. 

Gâfâind înfricoşat, Stan împinse în uşă cu toată 
puterea.  Simţea sudoare, uleioasă şi fierbinte, 
prelingându-i-se pe frunte. Muzica flaşnetei se auzea şi 
mai tare. Plutea reverberând prin casa spiralată a 
scărilor. Acum nu mai sugera nimic vesel. Se schimbase. 
Devenise funebră. Se tânguia ca vântul şi ca apa, iar 
Stan văzu în sinea sa un bâlci la sfârşit de toamnă, vânt 
şi ploaie suflând peste o alee pustie, fanioane fâlfâind, 


corturi umflându-se, prăbuşindu-se, fluturând în zbor ca 
nişte lilieci de prelată. Văzu carusele goale profilându-se 
pe cer ca eşafoadele; vântul răpăia şi vuia prin 
unghiurile strâmbe ale suporturilor. Deodată înţelese că 
moartea era cu el în locul acela, că moartea venea spre 
el din beznă, iar el nu putea fugi. 

Un val de apă şiroi pe neaşteptate în josul scării. 
Acum nu mai mirosea a floricele, a gogoşi şi a vată de 
zahăr, ci a putreziciune umedă, duhoarea cărnii de porc 
mort ce a explodat într-o furie de viermi, la adăpost de 
soare. 

— Cine-i acolo? ţipă el cu glas ascuţit, tremurător. 

Îi răspunse o voce joasă, bolborosind, ce părea 
înecată cu nămol şi apă stătută. 

— Morţii, Stanley. Suntem morţii. Ne-am scufundat, 
dar acum plutim... Şi ai să pluteşti şi tu. 

Simţea apa forfotindu-i prin jurul picioarelor. Se lipi 
cu spatele de uşă, cuprins de convulsiile spaimei. Acum 
ajunseseră foarte aproape. 

Îi simţea. Îi putea mirosi. Ceva îl împunse în şold când 
începu să lovească uşa iar şi iar, într-un efort irațional şi 
zadarnic de a scăpa. 

— Suntem morţi, dar câteodată ne mai şi distrăm 
puţin, Stanley. Câteodată ne mai şi jucăm, Stanley. 
Câteodată ne... 

Atlasul ornitologic. 

Fără să judece, Stan îl înşfăcă. Se agăţase în 
buzunarul impermeabilului şi nu voia să mai iasă. Acum, 
unul dintre ei ajunsese jos, îl auzea fâşâind prin micul 
antreu cu ciment pe unde intrase. Avea să ajungă la el 
într-o clipă şi-i va simţi carnea rece. 

Mai trase o dată din răsputeri şi se trezi cu atlasul în 
mâini. Îl ridică în faţa sa ca pe un scut minuscul, fără a 
se gândi la ce făcea, dar dintr-o dată sigur că aşa 
trebuia. 

— Prigorii! zbieră el în beznă, şi preţ de o clipă 
făptura ce se apropia (era convins că acum nu-i mai 


despărţeau nici cinci paşi) ezită - era aproape sigur că 
ezită. 

Şi, o fracțiune de secundă, nu simţise oare cum uşa de 
care se rezema cedase? 

Dar nu se mai rezema. Acum stătea drept, în 
întuneric. Când se întâmplase asta? N-avea vreme să-şi 
pună întrebări. Stan se linse pe buzele uscate şi începu 
să intoneze: 

— Prigorii!  Egrete  cenuşii!  Cufundări!  Tanagre 
stacojii! Piţigoi! Ciocănitori-ciocan! Ciocănitori-roşii! 
Cinteze! Pitulici! Peli... 

Uşa se deschise cu un scrâşnet de protest, iar Stan 
făcu un pas uriaş înapoi, în aerul ceţos. Căzu grămadă 
pe iarba moartă, îndoise albumul aproape pe jumătate, 
iar mai târziu în cursul serii avea să vadă urmele clare 
ale degetelor întipărite în copertă, de parcă ar fi fost 
legată în plastilină în loc de carton tare. 

Nu încercă să se ridice în picioare, ci începu să dea 
din călcâie, târându-se pe fund prin iarba umedă. Buzele 
i se retrăseseră de pe dinţi, dezvelindu-i într-un rânjet 
îngrozit. În dreptunghiul acela obscur putea vedea două 
perechi de picioare mai jos de marginea diagonală a 
umbrei aruncate de uşă, care acum stătea întredeschisă. 
Vedea blugi ce se descompuseseră până la un negru- 
purpuriu. Fire portocalii se întindeau lipite moi de 
cusături, apa picura din manşete şi băltea împrejurul 
pantofilor care în cea mai mare parte putreziseră, 
dezvăluind degetele umflate şi vinete dinăuntru. 

Mâinile spânzurau moi pe de lături, prea lungi, prea 
albe, ca de ceară. Din vârful fiecărui deget atârna câte 
un mic pompon portocaliu. 

Ţinându-şi încă atlasul îndoit, cu faţa umezită de 
burniţă, sudoare şi lacrimi, Stan şopti uscat şi monoton: 

— Ulii-găinilor...  Botgroşi... Colibri...  Albatroşi... 
Kiwi... 

Una dintre mâinile acelea se răsuci, arătând o palmă 
de pe care apa nesfârşită rosese toate liniile, lăsând-o la 


fel de idiot-netedă ca mâna unui manechin de vitrină. 

Un deget se descovrigă... Apoi se strânse la loc. 
Pomponul sălta şi se bălăbănea, se bălăbănea şi sălta. 

li făcea semn să vină. 

Stan Uris, care avea să moară într-o cadă de baie, cu 
cruci scrijelite pe antebraţe, douăzeci şi şapte de ani 
mai târziu, se ridică în genunchi, apoi în picioare, apoi o 
luă la fugă. Traversă în fugă Kansas Street fără a se uita 
după maşini nici la stânga, nici la dreapta, se opri 
gâfâind pe trotuarul celălalt şi privi în urmă. 

Din acel unghi nu putea să vadă uşa de la baza 
turnului; doar turnul propriu-zis, gros, şi totuşi grațios, 
stând drept în întuneric. 

— Erau morţi, şopti pentru sine Stan, şocat. 

Se răsuci deodată pe călcâie şi fugi acasă. 


11 


Uscătorul se oprise. La fel şi Stan. 

Ceilalţi trei îl priviră doar, un lung răstimp. Avea 
pielea aproape la fel de cenuşie ca seara de aprilie 
despre care tocmai le vorbise. 

— Mamă, spuse într-un târziu Ben. 

Lăsă aerul să i se reverse din piept, într-un sunet 
şuierător şi aspru. 

— E adevărat, zise Stan cu voce joasă. Jur pe 
Dumnezeu că aşa este. 

— Te cred, răspunse Beverly. După ce s-a întâmplat la 
mine acasă, sunt gata să cred orice. 

Se ridică dintr-o dată, aproape răsturnându-şi 
scaunul, şi se îndreptă spre uscător. Începu să scoată 
cârpele una câte una, împăturindu-le. Era întoarsă cu 
spatele, dar Ben bănuia că plânge. Voia să se ducă la ea, 
însă îi lipsea curajul. 

— Tre’ să vorbim cu Bill despre asta, spuse Eddie. Bill 
o să ştie ce-i de făcut. 

— De făcut? exclamă Stan, întorcându-se să-l 
privească. Cum adică, de făcut? 


Eddie se uită la el, stânjenit. 

— Păi... 

— Eu nu vreau să fac nimic, protestă Stan. 

Îl străpungea pe Eddie cu o privire atât de 
pătrunzătoare şi de aprigă, încât acesta se foi pe scaun. 

— Vreau doar să uit. Asta-i tot ce vreau să fac. 

— Nu-i chiar aşa de uşor, spuse calmă Beverly, 
întorcându-se cu faţa. 

Ben nu se înşelase: razele soarelui fierbinte intrând 
prin geamurile murdare ale spălătoriei se reflectau în 
dârele strălucitoare lăsate de lacrimi pe obraji. 

— Nu-i vorba numai de noi. L-am auzit pe Ronnie 
Grogan. Şi băieţelul pe care l-am auzit primul... Cred că 
era Clements ăla micu'. Cel care-a dispărut de pe 
tricicletă. 

— Ei şi? făcu sfidător Stan. 

— Ei, şi dacă mai omoară? i-o întoarse ea. Şi dacă mai 
omoară şi alţi copii? 

Ochii lui, căprui-aprins, se încrucişară cu ai ei, 
albaştri, răspunzând întrebării fără a vorbi: Ei, şi ce 
dacă omoară? 

Dar Beverly nu cobori privirea, nici nu şi-o mută, şi în 
cele din urmă Stan lăsă el ochii în pământ... Poate 
numai pentru că fata încă mai plângea, dar poate şi 
pentru că îngrijorarea o făcea mai puternică. 

— Eddie are dreptate, spuse ea. Ar trebui să stăm de 
vorbă cu Bill. Apoi poate cu şeful poliţiei... 

— Corect, spuse Stan. 

Dacă încerca să sune dispreţuitor, nu reuşi; glasul îi 
suna numai foarte obosit. 

— Copii morţi în Turnul de Apă. Sânge pe care numai 
copiii îl pot vedea. Clovni umblând pe Canal. Baloane 
care plutesc împotriva vântului. Mumii. Leproşi sub 
verande. Şefu' Borton o să se cace pe el de râs... Şi pe 
urmă o să ne bage la casa de nebuni. 

— Dacă ne ducem toţi la el, spuse Ben tulburat. Dacă 
ne ducem toţi, împreună... 


— Sigur, făcu Stan. Corect. Mai zi-mi, Clăiţă. Fă-mi o 
schemă. 

Se ridică şi merse la fereastră, cu mâinile în 
buzunare, făcând o mutră furioasă, neliniştită şi 
speriată. Privi un moment afară, cu umerii ţepeni şi 
îndârjiţi sub cămaşa curată. Fără a se întoarce spre ei, 
repetă: 

— Sau mai bine scrie-mi o trăsnaie de carte! 

— Nu, replică Ben liniştit. Bill o să scrie cărţile. 

Stan se răsuci pe călcâie surprins, iar ceilalţi îl 
priviră. Pe chipul lui Ben Hanscom se citea o expresie 
şocată, ca şi cum şi-ar fi tras sieşi o palmă, pe 
neaşteptate. 

Bev împături ultima cârpă. 

— Păsări, spuse Eddie. 

— Ce? întrebară într-un glas Bev şi Ben. 

Eddie se uită la Stan: 

— Ai scăpat urlând la ei nume de păsări? 

— Poate că da, răspunse Stan fără tragere de inimă. 
Sau poate că uşa pur şi simplu se înţepenise şi până la 
urmă a cedat. 

— Fără ca tu să împingi în ea? întrebă Bev. 

Stan ridică din umeri. Nu era un gest arţăgos; nu 
însemna decât că nu ştie. 

— Cred că a fost din cauza păsărilor ale căror nume 
le-ai strigat la ei, spuse Eddie. Dar de ce? În filme, ţii în 
sus crucea... 

— ... Sau spui Tatăl Nostru... adăugă Ben. 

„„„Sau Psalmul Douăzeci-ş-trei, interveni Beverly. 

— Ştiu şi eu Psalmul Două-ş-trei, zise Stan furios, dar 
cu treaba aia veche cu crucea n-aş face mare scofală. 
Sunt evreu, aţi uitat? 

işi mutară ochii dinspre el, jenaţi, fie pentru că se 
născuse el astfel, fie fiindcă o uitaseră ei. 

— Păsări, spuse iar Eddie. Iisuse! 

Apoi îi aruncă din nou o privire vinovată lui Stan, dar 
acesta se uita posomorât peste drum la oficiul 


hidrografic Bangor. 

— Bill va şti ce e de făcut, spuse dintr-o dată Ben, ca 
şi cum ar fi căzut în sfârşit de acord cu Bev şi Eddie. 
Pariez pe orice. Pariez pe orice sumă de bani. 

— Ascultaţi, spuse Stan, privindu-i deschis pe toţi. Cu 
asta sunt de acord. Putem vorbi cu Bill despre toată 
povestea, dacă aşa vreţi. Dar, în ce mă priveşte pe mine, 
aici se termină totul. Puteţi să mă faceţi laş sau 
pămpălău, nu-mi pasă. Nu sunt laş, nu cred. Atât doar 
că chestiile alea din Turn... 

— Dacă nu ţi se făcea frică de aşa ceva, însemna că 
eşti nebun, Stan, spuse încet Beverly. 

— Da, mi-a fost frică, dar nu asta-i problema, replică 
înfierbântat Stan. Nici măcar nu mă refeream la asta. 
Nu vedeți... 

Îl priveau nerăbdători, cu ochii atât tulburaţi, cât şi 
plini de vagă speranţă, dar Stan descoperi că nu-şi 
putea exprima simţămintele. Cuvintele i se istoviseră. 
Avea înlăuntrul lui o cărămidă de sentimente, aproape 
sufocându-l, şi nu şi-o putea smulge din gât. Cât era el 
de ordonat, cât era de sigur, tot nu era decât un băiat în 
vârstă de unsprezece ani care terminase în acel an clasa 
a patra. 

Voia să le spună că existau şi lucruri mai rele decât a- 
ti fi frică, îţi putea fi frică de lucruri ca, de exemplu, o 
maşină care aproape că te calcă în timp ce te plimbi cu 
bicicleta sau, înainte de vaccinul Salk, de poliomielită. 
Putea să-ţi fie frică de scrântitul ăla de Hruşciov sau de 
faptul că te poţi îneca dacă-ţi trece apa peste cap. Putea 
să-ţi fie frică de toate astea, şi totuşi să rămâi în stare de 
funcţionare. 

Dar chestiile-alea din Turn... 

Voia să le spună că băieţii aceia morţi care 
coborâseră scara în spirală  clătinându-se şi 
împleticindu-se făcuseră un lucru mai grav decât să-l 
sperie: Îl jigniseră. 

Îl jigniseră, da. Era singurul termen care-i putea trece 


prin minte, iar, dacă-l rostea, ceilalţi ar fi râs - îl 
plăceau, asta o ştia, şi îl acceptaseră ca pe unul de-ai 
lor, dar tot ar fi râs. În acelaşi timp, se întâmplau unele 
lucruri care nu aveau voie să se întâmple. Acestea 
ofensau simţul ordinii al oricărei persoane întregi la 
minte, ofensau ideea fundamentală conform căreia 
Dumnezeu îi dăduse Pământului un bobârnac final pe 
axă, astfel ca asfinţitul să dureze numai douăsprezece 
minute la ecuator şi să lâncezească o oră sau chiar mai 
mult acolo unde eschimoşii îşi construiau casele din 
cuburi de gheaţă, că El făcuse asta şi apoi spusese de 
fapt: „Aşa deci, dacă puteţi lămuri înclinarea, puteţi 
lămuri orice afurisit de lucru vreţi. Pentru că până şi 
lumina are greutate, iar când tonul unui şuierat de tren 
scade brusc avem efectul Doppler, iar când un aeroplan 
sparge zidul sonic, dangătul acela nu e al aplauzelor 
îngerilor sau flatulenţa demonilor, ci doar aerul care se 
prăbuşeşte înapoi la locul său. Eu v-am dat bobârnacul, 
apoi m-am aşezat cam pe la jumătatea sălii să urmăresc 
şi eu spectacolul. Nu mai am nimic de spus, decât că doi 
şi cu doi fac patru, că luminiţele de pe cer sunt stele, că 
dacă e undeva sânge oamenii mari îl pot vedea la fel de 
bine ca şi copiii şi că băieţii morţi rămân morţi”. Poţi 
trăi cu frica, ar fi spus Stan dacă ar fi putut. Poate nu pe 
vecie, dar multă vreme. Cu ofensa nu poţi trăi, pentru că 
îţi deschide o crăpătură în gândire, iar dacă priveşti 
înăuntru vezi că acolo mişună făpturi vii şi că au ochi 
mici şi galbeni care nu clipesc, şi în bezna aceea 
domneşte duhoarea, iar după o vreme ajungi să crezi că 
poate există un întreg alt univers acolo, un univers unde 
pe cer răsare o lună pătrată, iar stelele râd cu voci reci, 
şi unele triunghiuri au patru laturi, iar altele au cinci, şi 
altele au cinci ridicate la puterea a cincea. În universul 
acela pot creşte trandafiri care cântă. Totul duce la 
toate, le-ar fi spus el dac-ar fi putut. Duceţi-vă la 
biserica voastră şi ascultaţi-vă poveştile despre lisus 
umblând pe apă, da' eu, dac-aş vedea un tip făcând aşa 


ceva, atunci aş urla, aş urla şi iar aş urla. Pentru că mie 
nu mi s-ar părea un miracol. Mi s-ar părea o ofensă. 

Întrucât nu putea spune nimic din toate astea, reluă 
doar: 

— Nu frica e problema. Pur şi simplu nu vreau să mă 
amestec în ceva care o să mă arunce-n balamuc. 

— Ai să vii măcar cu noi să stăm de vorbă cu el? 
întrebă Bev. Ai s-asculţi ce spune? 

— Sigur, răspunse Stan şi râse. Poate-ar trebui să-mi 
aduc şi atlasul ornitologic. 

La asta râseră cu toţii, şi aşa le-a fost puţin mai uşor. 


12 


Beverly îi lăsă în faţa spălătoriei şi duse singură 
cârpele acasă. Apartamentul era încă gol. Le puse sub 
chiuveta din bucătărie şi închise dulăpiorul. Se îndreptă 
de spate şi privi către baie. 

Nu mă duc acolo, îşi spuse. Am să mă uit la 
Bandstand la televizor. 

Aşa că intră în living şi deschise aparatul, iar peste 
cinci minute îl închise, în timp ce Dick Clark arăta cât de 
multă grăsime poate îndepărta de pe faţa adolescentului 
mediu doar un singur tampon dezinfectant („Dacă vi se 
pare că vă puteţi spăla doar cu apă şi săpun”, spunea 
Dick, ridicând tamponul murdar spre ochiul de sticlă al 
camerei astfel ca fiecare adolescent din America să-l 
poată vedea bine, „ar trebui să priviţi atenţi la asta”.) 

Se înapoie la dulapul de bucătărie de deasupra 
chiuvetei, unde tatăl ei îşi ţinea uneltele. Printre ele se 
afla şi o ruletă de buzunar, cu o limbă de centimetri 
lungă şi galbenă. O strânse în mâna rece şi se duse în 
baie. 

Încăperea tăcută scânteia de curăţenie. Undeva în 
depărtare o putea auzi pe doamna Doyon răcnind la fiul 
ei Jim să vină din drum în casă, în clipa asta. 

Se duse la lavoarul din baie şi privi în ochiul negru al 
scurgerii. 


Stătu astfel o vreme, cu picioarele reci ca marmura 
înăuntrul blugilor, cu sfârcurile sânilor destul de 
ascuţite şi îndeajuns de tari ca să poată tăia o foaie de 
hârtie, cu buzele uscate ca iasca. Aşteptă vocile. 

Nu se auzi nicio voce. 

Un mic oftat cutremurat îi ieşi din piept, şi începu să 
introducă banda subţire de oţel în ţeava. Cobori lin - ca 
o spadă în esofagul unui saltimbanc de bâlci. Zece 
centimetri, cincisprezece, douăzeci. Se opri, împiedicată 
în capcana de sub chiuvetă, presupuse Beverly. O agită, 
în acelaşi timp împingând uşurel, şi până la urmă 
panglica începu să alunece din nou pe ţeavă. Treizeci de 
centimetri, apoi şaizeci, apoi nouăzeci. 

Privea banda galbenă strecurându-se afară din caseta 
de oţel cromat, ale cărei laturi fuseseră tocite până la 
negru de mâinile mari ale tatălui ei. Cu ochiul minţii o 
văzu lunecând prin cavitatea neagră a ţevii, culegând 
puţină clisă, zgâriind cojiţe de rugină. Acolo jos, unde 
soarele nu străluceşte niciodată şi noaptea niciodată nu 
ia sfârşit, cugetă ea. 

Îşi imagină capătul panglicii, cu mica sa plăcuţă nu 
mai mare decât o unghie, lunecând tot mai departe şi 
mai departe în întuneric, iar o parte a minţii ei ţipă Ce 
faci? Nu ignoră acel glas... Dar părea lipsită de orice 
putere de a-l stăpâni. O văzu izbind conducta de 
drenaj... Şi, chiar în timp ce-o vedea, banda se blocă iar. 

O scutură din nou, iar panglica, suficient de subţire şi 
flexibilă, scoase un slab sunet lugubru ce-i aminti vag de 
felul cum răsună un ferăstrău când îl arcuieşti înainte şi 
înapoi. 

Îi putea vedea vârful zbătându-se pe fundul conductei 
mai largi, care va fi având o suprafaţă de ceramică arsă. 
Îl putea vedea îndoindu-se... lar apoi reuşi să împingă 
din nou banda înainte. 

Mai merse un metru şi optzeci. Doi. Doi şi jumătate... 

Şi deodată panglica începu să-i fugă printre degete de 
la sine, ca şi cum ceva aflat acolo jos ar fi tras-o de 


celălalt capăt. Nu doar s-o fi tras: fugea cu ea. Se holba 
la banda în desfăşurare, cu ochii căscaţi, cu gura - un 
cerc moale al groazei... Groază, da, dar nu surpriză. Nu 
ştiuse doar? Nu ştiuse că se va întâmplă aşa ceva? 

Banda alergă până la capăt. Şase metri cu totul. 

Un chicotit uşor ieşi plutind din ţeava, urmat de o 
şoaptă scăzută în care aproape că se simţea reproşul: 

— Beverly, Beverly, Beverly... Nu poți lupta cu noi... 
Ai să mori dacă-ncerci... Mori dacă-ncerci... Mori dacă- 
ncerci... Beverly... Beverly... Beverly... ly-ly-ly... 

Ceva ţăcăni în caseta benzii rulante, şi dintr-o dată 
aceasta începu să se înfăşoare cu viteză înapoi pe fus, 
numerele şi gradaţiile trecând în goană. Aproape de 
capăt - ultimul metru, sau doi - galbenul fu înlocuit de 
un roşu-închis, ud, iar ea zbieră şi o scăpă jos ca şi cum 
ruleta s-ar fi transformat deodată într-un şarpe viu. 

Sânge proaspăt şiroia pe porţelanul curat şi alb al 
chiuvetei şi apoi în ochiul negru al gurii de evacuare. Se 
aplecă, suspinând de acum, frica apăsându-i stomacul ca 
o greutate îngheţată, şi ridică ruleta. Ţinând-o între 
degetul mare şi arătătorul mâinii drepte, în faţa ei, o 
duse în bucătărie. În timp ce mergea, sângele picura de 
pe bandă pe linoleumul decolorat din hol și bucătărie. 

lşi recapătă stăpânirea de sine gândindu-se la ce-ar 
zice tatăl ei - ce i-ar face - dacă ar descoperi că i-a 
umplut de sânge ruleta de măsurat. Fireşte, n-avea cum 
să vadă sângele, dar acest gând îi prindea bine. 

Luă una dintre cârpele curate - încă la fel de caldă ca 
pâinea proaspătă, de la uscător - şi reveni în baie. 
Inainte de-a începe să curețe, puse dopul tare de 
cauciuc în scurgere, închizând acel ochi. Sângele era 
proaspăt şi se spăla uşor. O luă apoi pe propria-i urmă, 
ştergând stropii cât monedele de pe linoleum, apoi spălă 
cârpa, o stoarse şi o puse deoparte. 

Luă o a doua cârpă şi se folosi de ea ca să curețe 
ruleta tatălui ei. Sângele eră gros, vâscos. În două locuri 
se formaseră cheaguri negre şi spongioase. 


Deşi sângele acoperea doar un metru şi jumătate sau 
doi, frecă banda pe toată lungimea ei, înlăturând toate 
urmele de clisă. Odată rezolvată şi asta, o puse la loc în 
dulap deasupra chiuvetei şi duse cele două cârpe pătate 
în fundul apartamentului. Doamna Doyon urla iar la Jim. 
Vocea îi era limpede, aproape cristalină în după-amiaza 
târzie şi încă fierbinte. 

În curtea din spate, cu noroi, buruieni şi frânghii de 
rufe, se afla şi un incinerator ruginit. Beverly aruncă în 
el cârpele, apoi se aşeză pe treptele din dos. Lacrimile o 
podidiră dintr-o dată, cu o surprinzătoare violenţă, şi de 
data asta nu mai făcu niciun efort să şi le stăpânească. 

işi rezemă braţele de genunchi, capul pe braţe şi 
plânse, în timp ce doamna Doyon striga la Jim să vină 
odată din drumul ăla, ce voia, să-l lovească vreo maşină 
şi să-l omoare? 


Derry: Al doilea interludiu 


Cu infinitul nu ţi-o tragi.” 
Mean Streets 


Quaeque ipsa miserrima vidi, 
Et quorum, pars magna fui.” 
Virgiliu 


14 februarie 1985 
Ziua Sf. Valentin 


Încă două dispariţii săptămâna trecută - copii 
amândoi. Exact când începeam să mă relaxez. Unul, un 
băiat de şaisprezece ani, pe nume Dennis Torrio, 
cealaltă, o fată de numai cinci, care se dădea cu săniuţa 
în spatele casei sale de pe West Broadway. Mama, pradă 
isteriei, i-a găsit săniuţa, o farfurie zburătoare din 
acelea din plastic, dar nimic mai mult. Cu o noapte 
înainte ninsese din nou - şi se depusese un strat de vreo 
opt centimetri de zăpadă. Nicio altă urmă în afară de ale 
ei, a spus şeful Rademacher când l-am sunat la telefon. 
Începe să se plictisească teribil de mine, cred. Oricum, 
nu-i ceva care să mă ţină treaz nopţile; am alte lucruri, 
mult mai importante de făcut, nu-i aşa? 

L-am întrebat dacă aş putea să văd fotografiile făcute 
de poliţie. M-a refuzat. 

L-am întrebat dacă urmele duceau spre vreun soi de 
canal sau gură de scurgere cu grătar. A urmat o lungă 
perioadă de tăcere. Apoi Rademacher a spus: 

— Încep să mă-ntreb dacă n-ar fi mai bine poate să te 
duci la doctor, Hanlon. La un doctor de scăfârlie. 
Puştoaica a fost răpită de taică-său. Nu citeşti ziarele? 

— Taică-său l-a răpit şi pe tânărul Torrio? am întrebat. 

Altă lungă pauză. 

— Las-o baltă, Hanlon, a spus el. Lasă-mă-n pace. 


A închis. 

Sigur că citesc ziarele - nu eu le pun în Sala de 
Lectură a Bibliotecii Publice, în fiecare dimineaţă, cu 
mâna mea? Fetiţa aceea, Laurie Ann Winterbarger, 
rămăsese în custodia mamei ei, ca urmare a unui divorţ 
violent desfăşurat în primăvara anului 1982. Poliţia 
susţine teoria conform căreia Horst Winterbarger, care 
se presupune că lucrează ca depanator auto undeva în 
Florida, a venit cu autoturismul până în Maine pentru a- 
şi răpi fiica. Mai departe, se presupune că şi-a parcat 
maşina lângă casă şi şi-a strigat fata, care a venit atunci 
la el - de unde şi lipsa altor urme decât ale fetiţei. Au 
mai puţine de spus despre faptul că fetiţa nu îşi mai 
văzuse tatăl de la vârstă de doi ani. O parte din adânca 
amărăciune care a însoţit divorţul soţilor Winterbarger 
provenea din faptul că doamna Winterbarger îşi acuzase 
soţul spunând că acesta îşi molestase sexual copilul în 
cel puţin două rânduri. A cerut tribunalului să-i ridice lui 
Winterbarger orice drepturi de vizitare, petiție pe care 
justiţia a satisfăcut-o, în pofida negaţiilor hotărâte ale lui 
Winterbarger. Rademacher pretinde că e posibil ca 
această decizie, care a avut efectul de a-l despărţi 
complet pe Winterbarger de unicul său copil, să-l fi 
împins la gestul acesta disperat. Aici există cel puţin o 
anume plauzibilitate vagă, dar vă recomand să vă puneţi 
următoarea întrebare: l-ar mai fi recunoscut micuța 
Laurie Ann după trei ani şi ar fi alergat la el când a 
chemat-o? Rademacher spune că da, chiar dacă n-avea 
decât doi ani când l-a văzut ultima oară. Eu n-aş crede. 
lar mama ei susţine că Laurie Ann fusese bine instruită 
să nu se apropie sau să stea de vorbă cu străini, lecţie 
pe care majoritatea copiilor din Derry o învaţă de 
timpuriu şi temeinic. Rademacher zice că a anunţat 
Poliţia Statului Florida să-l caute pe Winterbarger şi că 
responsabilitatea lui se încheie aici. 

„Chestiunile de custodie sunt mai mult domeniul 
avocaţilor decât al poliţiei”, se citează că ar fi afirmat 


cretinul ăsta îngâmfat şi supraîngrăşat în Derry News 
de vinerea trecută. 

Dar tânărul Torrio... Asta-i altă poveste. Minunată 
viaţă de familie. Membru în echipa de fotbal Derry 
Tigers. Elev la Panoul de Onoare, în vara anului 1984 a 
urmat cursurile unei şcoli de cercetaşi pe care a 
absolvit-o printre primii. Nici vorbă de consumat 
droguri. Avea o prietenă de care se pare că era 
amorezat până peste cap. Avea toate motivele să 
trăiască. Toate motivele să stea în Derry, cel puţin în 
următorii ani. 

Şi, cu toate astea, a dispărut. 

Ce i s-a întâmplat? Un atac brusc de dor-de-ducă? Un 
şofer beat care l-o fi lovit, l-a ucis şi l-a îngropat? Sau 
poate e tot în Derry, poate că e în latura dinspre noapte 
a oraşului Derry, făcând casă bună cu amici ca Betty 
Ripsom, Patrick Hockstetter, Eddie Corcoran şi toată 
gaşca? Oare... 


(mai târziu) 


Iarăşi o fac. Bat mereu şi mereu aceleaşi cărări, fără 
să realizez nimic constructiv, încordându-mă doar până 
ajung pe punctul de-a urla. Tresar când trosneşte scara 
de fier ce duce la rafturi. Tresar la vederea unei umbre. 
Mă trezesc întrebându-mă cum aş reacţiona dacă aş 
pune cărţi pe rafturi, sus în pod, şi o mână s-ar întinde 
dintre două rânduri de cărţi înclinate, o mână 
bâjbâind... 

lar am avut o dorinţă de nestăpânit de a începe să-i 
chem în după-amiaza asta. La un moment dat chiar am 
format 404, prefixul zonei Atlanta, cu numărul lui 
Stanley Uris în faţa mea. Pe urmă am ţinut doar 
receptorul la ureche, întrebându-mă dacă voiam să-i 
chem pentru că eram într-adevăr sigur - sută la sută 
sigur - sau numai fiindcă acum sunt speriat atât de rău, 
încât nu mai pot suporta singurătatea; că trebuie să 
vorbesc cu cineva care ştie (sau va şti) ce este lucrul 


care mă sperie. 

O clipă, îl aud pe Richie spunând: „împle-mi-le? 
ÎMPLE-MI-LE? Nu vreau dracu' să mi le împli, seniorr/” 
cu vocea Pancho Vanilia, la fel de clar ca şi cum ar sta 
lângă mine... Şi închid telefonul. Pentru că atunci când 
vrei să vezi pe cineva cu atât dor cum voiam eu să-l văd 
pe Richie - sau pe oricare dintre ei în momentul acela - 
pur şi simplu nu mai poţi să ai încredere în propriile-ţi 
motivații. Minţim mai bine atunci când ne minţim pe noi 
înşine. Fapt este că încă nu sunt sută la sută sigur. Dacă 
va mai ieşi la iveală încă un cadavru, am să-i sun... dar 
deocamdată trebuie să presupun că până şi un cretin 
fudul ca Rademacher s-ar putea să aibă dreptate. Era 
posibil ca fetiţa să-şi ţină minte tatăl; puteau să fi rămas 
fotografii de-ale lui. Şi bănuiesc că un adult realmente 
convingător poate determina un copil să vină în maşina 
lui, indiferent ce a fost învăţat acel copil. 

Şi mai e încă o teamă care mă bântuie. Rademacher a 
făcut aluzie că s-ar putea să înnebunesc. Nu cred asta, 
dar, dacă le-aş da telefon acum, ei ar putea crede că 
sunt nebun. Mai rău, ce-o să fie dacă nici măcar nu-şi 
amintesc de mine? Mike Hanlon? Care? Nu-mi aduc 
aminte de niciun Mike Hanlon. Nu-mi amintesc deloc de 
dumneata. Ce promisiune? 

Simt că va veni un moment anume când va trebui să-i 
chem... lar, când o să sosească momentul acela, voi şti 
că e cel potrivit. Propriile lor circuite se vor deschide în 
acelaşi timp. Ca şi cum două roţi uriaşe ar intra încet 
într-un soi de convergenţă puternică una cu alta, eu 
însumi şi restul oraşului Derry aflându-ne pe una, iar 
prietenii mei din copilărie pe cealaltă. 

Când va sosi ceasul, vor auzi vocea Ţestoasei. 

Aşa că am să aştept, şi mai devreme sau mai târziu 
am să ştiu. 

Nu mai cred că se pune problema dacă să le dau sau 
nu telefon. 

Problema e doar când. 


20 februarie 1985 


Focul de la The Black Spot. 

„Un exemplu perfect al modului cum Camera de 
Comerţ va încerca să rescrie istoria, Mike”, mi-ar fi spus 
bătrânul Albert Carson, probabil plescăind din limbă, 
„încearcă, şi uneori aproape că reuşesc... Dar bătrânii 
îşi aduc aminte cum s-a întâmplat în realitate, 
întotdeauna îşi aduc aminte. Şi uneori îţi spun, dacă-i 
întrebi aşa cum trebuie.” 

Există oameni care trăiesc în Derry de douăzeci de 
ani, şi totuşi nu ştiu că a fost cândva o cazarmă 
„specială” pentru necombatanţi, la vechea Bază a 
Forţelor Aeriene din Derry, o cazarmă aflată la o 
jumătate de kilometru de restul unităţii - iar în miezul 
lui februarie, cu o temperatură de minus douăzeci de 
grade Celsius şi un vânt de şaptezeci de kilometri pe oră 
urlând peste drumurile netede, jumătatea de kilometru 
în plus devenea ceva ce-ţi putea dărui înghețuri, 
degerături sau poate chiar moartea. 

Celelalte şapte dormitoare aveau încălzire cu păcură, 
ferestre cu obloane şi izolare. Erau confortabile şi 
plăcute. Cazarma „specială”, care găzduia cei douăzeci 
şi şapte de oameni din Compania E, era încălzită cu o 
sobă veche şi nărăvaşă, cu lemne. Proviziile de 
combustibil mergeau pe principiul „nu se fură, se 
«completeaz㻓. Singura izolare o constituia stratul 
gros de cetină de brad şi molid aşternut de oameni pe 
dinafară. Intr-o zi, unul dintre aceştia obținuse un set 
complet de obloane pentru ferestre, dar cei douăzeci şi 
şapte de locatari ai barăcii „speciale” au fost detaşaţi la 
Bangor în aceeaşi zi să ajute la o oarecare muncă în 
baza de acolo, iar seara când se înapoiaseră, obosiţi şi 
îngheţaţi, găsiseră toate geamurile sparte. Toate. 

Aceasta se întâmplă în 1930, când jumătate din 
forţele aeriene ale S.U.A. constau din biplane. La 
Washington, Billy Mitchell fusese adus în faţa Curţii 


Marţiale şi retrogradat din carlingă la birou din cauza 
insistențelor sale de a încerca să construiască nişte 
aeroplane mai moderne, insistenţe care până la urmă îi 
iritaseră superiorii destul ca să-l pocnească zdravăn. Nu 
peste mult timp avea să-şi dea demisia. 

Aşa că destul de puţine zboruri valabile aveau loc la 
baza din Derry, în ciuda celor trei piste (dintre care una 
era chiar şi pavată). Cea mai mare parte a instrucției ce 
se făcea acolo era din categoria noi-ne-facem-că- 
muncim. 

Unul dintre soldaţii Companiei E, care revenise în 
Derry după satisfacerea serviciului militar, în 1937, a 
fost tatăl meu. Mi-a spus următoarea poveste: 

„Intr-o zi în primăvara anului 1930 - era cam cu şase 
luni înaintea incendiului de la The Black Spot - mă 
întorceam cu patru camarazi dintr-o permisie de trei zile 
pe care ne-o petrecuserăm la Boston. 

Când am intrat pe poartă, malacul ăla stătea chiar 
lângă punctul de control, rezemat într-o lopată şi 
scoţându-şi din fund turul pantalonilor. Un sergent de 
pe undeva din sud. Păr roşu ca morcovul. Dinţi stricaţi. 
Coşuri. Arăta cam ca o maimuţă fără blană pe trup, dacă 
pricepi ce vreau să zic. Erau mulţi ca el în armată pe 
vremea Crizei. 

Aşa că am venit din permisie noi, cei patru tineri, toţi 
patru simţindu-ne încă grozav, şi i-am putut citi în ochi 
că tocmai căuta ceva cu care să ne vină de hac. Aşa că 
ne-am bâţâit mâinile a salut de parcă era Generalul 
Black Juck Pershing în persoană. Cred că am fi putut 
scăpa cu bine, dar era o zi minunată de sfârşit de 
aprilie, soarele strălucea la apus, şi aveam mâncărici la 
limbă. 

— Bună ziua vă doresc, domnule sergent Wilson, 
spusei, şi el s-a şi repezit la mine cu picioarele- 
amândouă. 

— Ţi-am dat permisiunea să vorbeşti cu mine? mă- 
ntreabă. 


— Nu, domnule, zic eu. 

El se uită la restul - Trevor Dawson, Carl Roone şi 
Henry Whitsun, care a murit în incendiu în aceeaşi 
toamnă - şi le zice: 

— Negroteiu' ăsta aici-şa face pe dăşteptul cu mine. 
Dacă voi ăştilanţi căcănari nu vreţi să mergeţi cu el la 
corvoadă câtu-i de lungă curva asta spurcată de dup- 
amiază, vă duceţi la barăci, vă-mpachetaţi textila şi 
mişcaţi din cur pân-la O.S.R. Priceput? 

Ei, şi s-au dus, şi Wilson rage: 

— Pas alergător, futangiii! la să văz tălpile la spinare! 

Aşa că au pornit în pas alergător, iar Wilson m-a dus 
la unul din hambarele de echipament şi mi-a dat o 
cazma. M-a scos pe câmpul mare, care era exact acolo 
unde-i azi staţia de la Northeast Airlines Airbus. Şi se 
uită la mine, rânjind cică, şi arată pământul şi zice: 

— Vezi groapa aia de colo-şa, cioroiule? 

Acolo-şa nu era nicio groapă, dar mi-am închipuit că-i 
mai bine pentru mine să fiu de acord cu orice-o zice, aşa 
că m-am uitat în jos, unde arăta, şi am zis că sigur c-o 
văd. Aşa că mi-a dat una-n nas de m-a trântit la pământ 
şi am rămas acolo, cu sângele curgându-mi peste ultima 
cămaşă curată pe care o aveam. 

— Ba n-o vezi, fincă nu-ş-ce căcănar cu gură mare a 
astupat-o! a răcnit el la mine, şi în obraji avea două pete 
mari şi roşii. 

Dar mai şi rânjea, şi puteai paria că se distrează. 

— Aşa că uite ce faci mata, Nea Bună-Ziua-Vă-Doresc, 
faci mata bine şi scoţi mizeria din groapa mea. Pas 
alergător! 

Aşa că am săpat aproape două ore, şi în curând eram 
în groapă până la bărbie. Ultimii coţi erau de lut, şi, pe 
când am terminat, stăteam până la glezne-n apă, cu 
pantofii uzi leoarcă. 

— leşi de-acolo, Hanlon, a zis sergentul Wilson. 

Şedea alături pe iarbă, trăgând dintr-o ţigară. Nu mi-a 
oferit niciun ajutor. Eram tot numai noroi şi mâl, din 


creştet şi până-n tălpi, ca să nu mai vorbim de sângele 
ce mi se usca pe bluză. S-a ridicat şi a făcut un pas. A 
arătat spre groapă. 

— Ce vezi acolo, negrotei? m-a întrebat. 

— Groapa dumneavoastră, sergent Wilson, zic eu. 

— Mda, păi, m-am gândit că n-am nevoie de ea, zice. 
N-am nevoie de nicio groapă săpată de-un negrotei. 
Pune-mi mizeria la loc, soldat Hanlon. 

Aşa că am umplut-o la loc şi, când am fost gata, 
soarele apunea şi se făcea răcoare. Vine şi se uită la ea, 
după ce-am terminat de bătătorit noroiul cu latul 
cazmalei. 

— Acum ce vezi colo-şa, negrotei? întreabă. 

— Un maldăr de mizerie, domnule, zic, şi iar mi-a dat 
una. 

Pe Dumnezeul meu, Mikey, uite-atâta mai aveam până 
să sar pur şi simplu să-i crap capul cu muchia hârleţului 
ăluia. Dar, dacă făceam asta, niciodată n-aş mai fi privit 
cerul, decât printre nişte zăbrele. Totuşi, au fost vremuri 
când aproape mă gândeam c-ar fi meritat. Dar am reuşit 
să-mi păstrez calmul. 

— Aia nu-i un maldăr de mizerie, codoi-de-raton 
tâmpit! zbiară el la mine, cu scuipatul zburându-i de pe 
buze. Aia-i GROAPA MEA, şi-ai face mata bine să scoţi 
din ea mizeria chiar acu'! Pas alergător! 

Aşa că i-am scos mizeria din groapă şi pe urmă iar am 
umplut-o, şi apoi mă-ntreabă de ce m-am apucat de i-am 
astupat groapa taman când se pregătea el să tragă o 
căcare-n ea. Aşa că iar i-am săpat-o, şi el îşi dă jos 
nădragii şi-şi atârnă băsănăul de ţopârlan cu ţurloaiele 
lui slăbănoage crăcănate peste groapă şi se hlizeşte la 
mine în timp ce-şi face treaba şi zice: 

— Ce mai faci, Hanlon? 

— Fac tocmai bine, domnule, zic eu pe dată, pentru că 
luasem hotărârea să nu mă las până nu picam leşinat 
sau mort. 

Îmi sărise muştarul. 


— E, am de gând să dreg treaba asta, zice. Ca să- 
ncepem, fă bine doar şi-astupă groapa aia, soldat 
Hanlon. Şi vreau să văd ceva viaţă. Eşti cam moale. 

Aşa că am umplut-o iară, şi puteam vedea după cum 
rânjea că abia se încălzea. Dar chiar atunci a venit 
amicul ăla al lui ţopăind peste hârtoape cu un felinar cu 
gaz şi i-a spus că a fost o inspecţie neanunţată şi că 
Wilson a dat de belea lipsind. Prietenii mei au depus 
mărturie pentru mine şi n-am păţit nimic, dar prietenii 
lui Wilson - dacă-i numea cumva aşa - nu puteau fi 
deranjati. 

Atunci mi-a dat drumul, şi am aşteptat să văd dacă o 
să-i apară numele pe Opisul de Pedepse a doua zi, da’ n- 
a apărut. Cred că i-o fi spus probabil l'entului doar că a 
lipsit de la inspecţie fiindcă învăţa un cioroi cu gura 
bogată cine era propitaru' tuturor gropilor la baza din 
Derry - alea care fuseseră deja săpate şi alea care nu 
fuseseră încă. Probabil că i-au dat o medalie în loc să-l 
pună să curețe cartofi. Şi uite-aşa stătea treaba cu 
Compania E, aici în Derry...” 

Tatăl meu mi-a spus povestea cam prin 1958, şi cred 
că mergea pe cincizeci de ani, deşi mama n-avea decât 
vreo patruzeci. L-am întrebat de ce, dacă aşa era-n 
Derry, s-a întors aici? 

— Păi, n-aveam decât şaişpe ani când am intrat în 
armată, Mikey, a răspuns el. Am minţit c-am mai mult ca 
să mă ia. Nici n-a fost ideea mea. Maică-mea mi-a zis să 
fac aşa. Eram mare, şi ăsta-i singurul motiv pentru care 
minciuna a prins, aşa cred. Eu m-am născut şi am 
copilărit la Burgaw, în Carolina de Nord, şi singura dată 
că vedeam carne era după culesul tutunului sau 
câteodată iarna, dacă tata împuşca vreun cerb. Singurul 
lucru bun pe care mi-l amintesc din Burgaw era plăcinta 
cu carne şi cu turte de mălai înşirate-n jur. 

Aşa că atunci când tata a murit într-un accident la nu- 
ştiu-ce maşinărie de la fermă, mama a zis că-l duce pe 
Philly Loubird la Corinth, unde avea neamuri. Philly 


Loubird era mezinul familiei. 

— Vorbeşti de unchiul Phil? l-am întrebat, zâmbind la 
gândul de a-l fi numit cineva Philly Loubird. 

Unchiul Phil era avocat în Tucson, Arizona, şi intrase 
de şase ani în Consiliul Orăşenesc. Când eram mic, 
credeam că unchiul Phil e bogat. Pentru un om de 
culoare în anul 1958, aş zice că era. Scotea douăzeci de 
mii de dolari pe an. 

— De el vorbesc, a spus tata. Dar pe vremea aia nu 
era decât un puşti de doişpe ani cu o beretă 
marinărească din hârtie de orez pe cap, salopetă 
peticită şi fără nimic în picioare. El era cel mai mic, eu 
veneam imediat înaintea lui. Toţi ceilalţi se duseseră - 
doi pe lumea ailaltă, doi la neveste, unul la puşcărie. Ăla 
era Howard. Niciodată n-a fost bun de nimic. 

— Aşa că ai să intri-n armată, mi-a spus bună-ta 
Shirley. Nu-ş dacă or începe să te plătească imediat sau 
nu, da’, o dată ce-au să înceapă, îmi trimiţi şi mie o 
sumuşoară lună de lună. Mă doare că te trimit de-acasă, 
fiule, da', dacă n-ai grijă tu de mine şi de Philly, nu ştiu 
ce-o să se-aleagă de noi. 

Mi-a dat certificatul de naştere să-l arăt la recrutare şi 
am văzut că, ea ştia cum, schimbase anul ca să par de 
optişpe. 

Aşa că m-am dus la judecătorie unde era biroul de 
recrutare în armată şi am cerut să mă înscrie. Mi-au 
arătat hârtiile şi linia pe care puteam să pun degetul. 

— Po’ să-m' scriu numele, am spus, iar omul a râs şi 
nu m-a crezut. 

— Păi atuncea, ia treci şi scrie-ţi-l, băiatu' negru. 

— Staţi aşa un minuţel, zic eu. Vreau să vă pui, fo’ 
două-ntrebări. 

— Păi dă pe gură, zice, po' să-ţi răspund la orice- 
ntrebi. 

— În armată are carne de două ori pe săptămână? am 
întrebat. Mama mea zice că da, da’ ea mă bate la cap să 
mă-nrolez. 


— Nu, n-au de două ori pe săptămână, zice el. 

— Ei, aşa m-am gândit şi eu, zic, gândind în sinea mea 
că omu' pare un mitocan, da' cel puţin i-un mitocan 
cinstit. 

Atunci, zice: 

— Au în fiecare seară. 

Aşa m-a făcut să mă-ntreb cum mi-o fi putut da prin 
minte măcar că-i un om cinstit. 

— Tre’ că mă credeţi prost ca noaptea, zic. 

— Aici ai nimerit-o, negrotei, zice. 

— Păi, dacă mă-nrolez, tre' să fac ceva pentru mama 
şi Philly Loubird, zic. Mama zice că-i o soldă. 

— Aia uite aicea-i, zice şi bate-n formularul de soldă. 
Altceva, ce-ţi mai stă pe suflet? 

— Păi, zic, cum e cu instrucţia ca să devii ofiţer? 

Când am spus asta, şi-a aruncat capul pe spate şi a 
râs pân-am crezut c-o să se înece cu propriul lui scuipat. 
Pe urmă zice: 

— Fiule, ziua când o să aibă ofiţeri cioroi în armata lu’ 
babacu”' o să fie ziua când o să-l vezi tu pe Iisus Hristos 
plin de sânge dansând charleston la Birdland. Acuma 
iscăleşti sau nu iscăleşti? M-ai scos din răbdări. Şi mai şi 
împuţi locu’. 

Aşa că am iscălit, m-am uitat la el cum a prins 
formularul de soldă pe foaia mea de încorporare, pe 
urmă mi-a dat jurământul, şi pe urmă, gata, eram soldat. 
Credeam c-o să mă trimită în New Jersey, unde armata 
construia poduri pe motiv că nu e niciun război în care 
să lupte. Când colo, m-am ales cu Derry, Maine, şi 
Compania E. 

A oftat şi s-a aşezat mai bine în fotoliu, un om robust, 
cu păr alb, care i se cârlionţa lipit de ţeastă. Pe vremea 
aia aveam una dintre cele mai mari ferme din Derry şi 
probabil cea mai bună tarabă stradală de produse la sud 
de Bangor. Toţi trei munceam din greu, iar tata trebuia 
să angajeze ajutoare în plus la vremea recoltei, şi ne 
descurcam. 


A spus: 

— M-am întors aici pentru că văzusem Sudul, văzusem 
Nordul, şi în ambele locuri domnea aceeaşi ură. Nu 
sergentul Wilson a fost ăla care să mă convingă de asta. 
El nu era decât un ţopârlan din Georgia şi căra Sudul 
după el oriunde se ducea. N-avea el nevoie să fie sudist 
de pe linia Mason-Dixon ca să urască negrii. li ura şi 
gata. NU, focul de la The Black Spot a fost chestia care 
m-a convins. Ştii, Mikey, într-un fel... 

A aruncat o privire spre mama, care croşeta. Ea nu 
ridicase ochii, dar ştiam că ne asculta atentă; cred că şi 
tata îşi dăduse seama de asta. 

— Într-un fel, focul ăla m-a făcut bărbat. Au murit 
şaizeci de oameni în incendiu, dintre care optişpe de la 
Compania E. De fapt nici nu mai rămăsese mare lucru 
din companie când s-a stins focul. Henry Whitsun... 
Stork Anson... Alan Snopes... Everett McCaslin... Horton 
Sartoris... Toţi prietenii mei, toţi au murit în flăcările 
alea. Iar focu' nu l-au pus moş Sarge Wilson şi amicii lui 
de tărâţe-şi-mămăligă. Nu, l-a pus ramura Derry a 
Legiunii din Maine pentru Decenţa Albă. Taţii unora 
dintre copiii cu care mergi tu la şcoală, fiule, au 
scăpărat chibritele care-au dat foc la The Black Spot. Şi 
nici măcar nu vorbesc de copii săraci. 

— De ce, Tătuţule? De ce-au făcut-o? 

— Păi, în parte a fost vorba de însuşi Derry, spuse 
tatăl meu, încruntându-se. 

Îşi aprinse încet pipa şi scutură chibritul de lemn: 

— Nu ştiu de ce s-a întâmplat aici; n-am cum să 
explic, dar în acelaşi timp nu mă surprinde. Legiunea 
pentru Decenţa Albă era versiunea Nordiştilor pentru 
Ku Klux Klan, înţelegi tu. Mărşăluiau în aceleaşi 
cearşafuri albe, ardeau aceleaşi cruci, scriau aceleaşi 
răvaşe de ură către negrii despre care simțeau că îşi 
depăşesc condiţia sau primesc posturi menite albilor. In 
bisericile unde predicatorii vorbeau despre egalitatea cu 
negrii, amplasau câteodată calupuri de dinamită. 


Majoritatea cărţilor de istorie vorbesc mai mult despre 
KKK decât de Legiunea Decenţei Albe, şi mulţi oameni 
nici măcar nu ştiu că a existat aşa ceva. Cred că asta 
poate fi şi din cauză că majoritatea au fost scrise de 
istorici din Nord, şi le e ruşine. 

Cea mai mare popularitate o avea în marile oraşe şi în 
zonele industriale. New York, New Jersey, Detroit, 
Baltimore, Boston, Portsmouth - toate au avut filialele 
lor. Au încercat să se organizeze şi în Maine, dar Derry 
a fost singurul loc unde au avut cu adevărat succes. A, 
sigur, o vreme a fost şi un ordin la Lewiston - asta era 
cam în acelaşi timp cu focul de la The Black Spot -, da' 
nu-şi făceau griji cu negri care să violeze femei albe sau 
să ocupe slujbe ce ar fi trebuit să le aparţină albilor, 
pentru că acolo nu erau negri mai deloc. În Lewiston se 
ocupau mai mult de vagabonzi şi haimanale şi se temeau 
de faptul că ceva numit de ei „armata mercenarilor” s-ar 
putea uni cu altceva numit „oastea  scursorilor 
comuniste”, prin care înţelegea orice om rămas fără 
muncă. Legiunea Decenţei obişnuia să-i arunce pe ăştia 
din oraş de cum puneau piciorul înăuntru. Uneori le 
îndesau urzici în turul pantalonilor. Alteori le dădeau foc 
la cămăşi. 

Ei, şi s-a cam terminat aici cu Legiunea după 
incendiul de la The Black Spot. Vezi tu, evenimentele nu 
mai puteau fi controlate. Aşa cum pare că se întâmplă 
uneori în oraşul ăsta. 

Tăcu, pufăind din pipă. 

— Să zicem că Legiunea Decenţei Albe nu era decât o 
altă sămânță, Mikey, şi a găsit aici un sol unde a rodit 
bine. Era un club al bogătaşilor. lar după incendiu toţi 
şi-au lepădat pur şi simplu cearşafurile, s-au acoperit 
unul pe altul cu minciuni şi s-a muşamalizat totul. 

Acum în glasul său se simţea un soi de scârbă 
înveninată, care pe mama o făcu să ridice ochii, 
încruntându-se. 

— La urma urmei, cine a murit? Optişpe negrotei din 


armată, paişpe, cinşpe din oraş, patru membri ai unei 
formaţii de negrotei... Şi o ceată de iubitori-de-negrotei. 
Ce conta asta? 

— Will, spuse încet mama. Destul. 

— Nu, am spus eu. Vreau să mai aud! 

— S-a făcut ceasul să te culci, Mikey, spuse tata, 
ciufulindu-mi părul cu mâna sa mare şi aspră. Un lucru 
doar vreau să-ţi mai spun, şi nu cred că ai să-l înţelegi, 
fiindcă nici măcar eu nu-s sigur că-l înţeleg. Ceea ce s-a 
întâmplat în noaptea aia la The Black Spot, oricât de rău 
a fost... Nu cred de fapt că s-a întâmplat pentru că eram 
noi negri. Nici măcar fiindcă The Black Spot era aproape 
de West Broadway, unde locuiau pe atunci şi locuiesc şi 
azi albii bogaţi din Derry. Nu cred că s-a-ntâmplat ca 
Legiunea Decenţei Albe s-o ducă aşa bine aici pentru că 
urau negrii şi poponarii mai mult în Derry decât în 
Portland, sau Lewiston, sau Brunswick. A fost din cauza 
solului. Se pare că tot ce-i rău, tot ce doare rodeşte bine 
în solul oraşului ăstuia. M-am gândit la asta mereu de-a 
lungul anilor. Nu ştiu de ce-o fi aşa... 

Dar asta este realitatea, însă mai sunt aici şi oameni 
de treabă, cum şi atunci erau oameni de treabă. Când s- 
au ţinut funeraliile după aceea, au venit mii de oameni şi 
au venit pentru negri la fel ca pentru albi. Lucrul s-a 
întrerupt aproape o săptămână. Spitalele i-au tratat pe 
răniţi pe gratis. Au sosit coşuri cu mâncare şi scrisori de 
condoleanţe cu cele mai deschise gânduri. Şi s-au întins 
mâini de ajutor. M-am întâlnit în timpul ăla cu prietenul 
meu Dewey Conroy, şi ştii că-i alb precum crema de 
vanilie, dar îl simt ca şi cum mi-ar fi frate. Mi-aş da viaţa 
pentru Dewey dacă el mi-ar cere-o şi, deşi nimeni nu 
cunoaşte cu adevărat sufletul altcuiva, cred că şi el şi-ar 
da viaţa pentru mine dac-ar fi nevoie. 

Oricum, armata ne-a mutat de aici pe cei rămaşi după 
incendiu, ca şi cum le-ar fi fost ruşine... Şi cred că le 
era. Am sfârşit la Fort Hood şi am stat acolo şase ani. 
Acolo am întâlnit-o pe maică-ta şi ne-am cununat la 


Galveston, la ai ei. Dar în toţi anii ce trecuseră, o clipă 
nu mi-a ieşit din minte oraşul Derry. lar după război am 
adus-o pe maică-ta aici. Şi te-am făcut pe tine. Aşa că 
iată-ne, la nici şase kilometri de locul unde era The 
Black Spot în 1930. Şi cred că-i vremea de culcare, 
domnule. 

— Vreau să aud despre foc! am strigat. Povesteşte-mi 
despre el, Tătuţule! 

lar el m-a privit în felul acela încruntat care 
întotdeauna îmi pune lacăt la gură... Poate pentru că nu 
se uita adesea astfel. De cele mai multe ori era 
zâmbitor. 

— Aia nu-i o poveste pentru copii. Altă dată, Mikey. 
Când vom mai fi bătut amândoi cărările vreo câţiva ani. 

După cum avea să reiasă, am mai bătut amândoi 
cărările încă patru ani înainte s-aud povestea celor 
întâmplate la The Black Spot în noaptea aceea, iar de 
acum zilele de bătut cărările ale tatălui meu se 
sfârşiseră de tot. Mi-a relatat cele întâmplate de pe 
patul de spital unde zăcea, plin de droguri, picotind 
între lumea reală şi cealaltă, pe când cancerul îşi croia 
drum în intestinele lui, devorându-l de viu. 


26 februarie 1985 


Am citit cele scrise ultima oară în acest caiet şi m-am 
surprins izbucnind în lacrimi la amintirea tatei, care e 
mort de douăzeci şi trei de ani. Ţin bine minte cât am 
suferit după el - şi durerea aceasta m-a ţinut aproape 
doi ani. Apoi în 1965, când am absolvit liceul, iar mama 
s-a uitat la mine şi a spus „Ce s-ar mai fi mândrit tatăl 
tău!”, am plâns amândoi îmbrăţişaţi şi m-am gândit că 
ăsta e sfârşitul, că l-am îngropat definitiv cu aceste 
lacrimi târzii. Dar cine ştie cât e în stare să ţină 
durerea? Nu e cu putinţă ca, până şi la treizeci sau 
patruzeci de ani după moartea unui copil, a unui frate 
sau o soră, să te trezeşti pe jumătate, gândindu-te la 
acea persoană cu aceeaşi pierdută goliciune pe 


dinăuntru, cu acelaşi simţământ al unor locuri ce 
niciodată nu se mai vor putea umple la loc... poate nici 
chiar pe lumea cealaltă? 

A ieşit din armată în 1937, cu pensie de invaliditate. 
Prin anii aceia, armata pe care-o făcea tata devenise cu 
mult mai războinică; oricine avea măcar jumătate de 
ochi, mi-a spus el odată, putea de-acum să vadă că în 
curând puştile vor ieşi iarăşi din rastel. Avansase la 
gradul de sergent între timp şi îşi pierduse cea mai 
mare parte din laba piciorului stâng când un recrut nou, 
care era atât de speriat, încât aproape că făcea pe el, 
smulsese cuiul unei grenade, după care o scăpase în loc 
s-o arunce. Aceasta s-a rostogolit până la tata şi a 
explodat, spunea el, cu un zgomot ca o criză de tuse la 
miezul nopţii. 

Multe dintre echipamentele pe care le primeau pentru 
instrucţie acei soldaţi de demult fie erau defectuoase, fie 
şezuseră atâta timp în magazii de armament aproape 
uitate, încât sufereau de impotenţă. Aveau cartuşe care 
nu luau foc şi puşti ce le explodau uneori în mâini atunci 
când cartuşele luau totuşi foc. Marina avea torpile care 
de obicei nu se duceau acolo unde erau ţintite şi nu 
explodau când îşi atingeau, să zicem, ţinta. Forţele 
Aeriene şi Aeronavale aveau avioane cărora le cădeau 
aripile dacă aterizau prea dur, şi am citit undeva că la 
Penascola, în 1939, un ofiţer de intendenţă a descoperit 
un batalion întreg de camioane militare care nu voiau să 
pornească deoarece  coropişniţele le  mâncaseră 
furtunurile de cauciuc şi curelele de transmisie. 

Aşa că viaţa tatălui meu a fost salvată (inclusiv, 
desigur, acea parte din el care avea să devină Sluga 
Dumneavoastră Prea Plecată Michael Hanlon) printr-o 
combinaţie de  gargară birocratică borţoasă şi 
echipament defect. Grenada n-a explodat decât pe 
jumătate, aşa că nici el nu şi-a pierdut decât o parte 
dintr-un picior, în loc de tot ce avea mai jos de stern. 

Cu ajutorul de invalid, a reuşit să se însoare cu mama 


cu un an mai devreme decât plănuiseră. Nu au venit 
imediat la Derry; s-au mutat la Houston, unde au lucrat 
în industria de război până în 1945. Tata era şef de 
echipă într-o fabrică unde se făceau cofraje de bombe. 
Mama era nituitoare. Dar, aşa cum mi-a spus în seara 
aceea când aveam unsprezece ani, gândul la Derry nu i- 
a ieşit o clipă din minte. lar acum mă întreb dacă 
mecanismul acela sinistru n-o fi pornit la treabă încă de 
pe atunci, atrăgându-l înapoi, astfel ca eu să-mi pot 
ocupa locul în cercul de pe Maidan, într-o seară de 
august. Dacă roţile universului există cu adevărat, 
atunci binele compensează întotdeauna răul - dar şi 
binele poate fi îngrozitor. 

Tatăl meu avea abonament la Derry News. Urmărea 
atent anunţurile cu terenuri de vânzare. Asta ne-a salvat 
de mari cheltuieli. Într-un târziu a găsit o fermă ce 
părea o afacere destul de bună... Pe hârtie, cel puţin. Au 
plecat amândoi din Texas cu un autobuz, s-au uitat la ea 
şi au cumpărat-o în aceeaşi zi. Primii negustori din 
Comitatul Penobscot i-au emis tatei o ipotecă pe zece 
ani, şi s-a instalat. 

— Am avut la început unele probleme, a spus tata cu 
un alt prilej. Existau oameni care nu voiau negri în 
vecinătate. Ştiam că aşa va merge - nu uitasem de The 
Black Spot - şi pur şi simplu stăteam cuminţi 
aşteptându-i să apară. Treceau copii şi aruncau cu 
pietre sau cutii de bere. Cred c-am înlocuit douăzeci de 
ferestre în anul ăla dintâi. Iar unii dintre ei nu erau nici 
măcar copii. Într-o zi, când ne-am trezit din somn, pe 
coteţ era desenată o zvastică şi toţi puii erau morţi. 
Cineva le otrăvise mâncarea. Aia au fost ultimii pui pe 
care am încercat să-i cresc vreodată. Dar şeriful de 
comitat - pe vremea aia nu aveam niciun şef de poliţie, 
Derry nu era un oraş destul de mare pentru aşa ceva - s- 
a pus pe treabă şi a lucrat pe brânci. La asta mă refer, 
Mikey, când spun că aici sunt şi bune, şi rele. Nu conta 
deloc pentru acel domn Sullivan că pielea mea era 


cafenie şi aveam părul creţ. A ieşit de vreo zece ori în 
stradă, a vorbit cu oamenii, şi până la urmă a aflat cine- 
o făcuse. Şi cine crezi că era? Poţi să-ncerci să ghiceşti 
de trei ori, şi primele două nu se pun la socoteală! 

— Nu ştiu, am zis. 

Tata râse până-i ţâşniră lacrimi din ochi. Scoase din 
buzunar o batistă mare şi albă şi se şterse: 

— Păi, era Butch Bowers, ăla era! Tatăl puştiului care 
zici că-i cel mai mare bătăuş de la voi din şcoală! Taică- 
su-i un rahat, iar fiul o băşinuţă. 

— La şcoală sunt copii care spun că tatăl lui Henry e 
nebun, am zis eu. 

Cred că eram prin clasa a patra pe atunci - destul ca 
să fi încasat suficiente castane peste scăfârlie de la 
preacinstitul Henry Bowers, şi nu numai o dată... Iar 
acum, că stau şi mă gândesc, majoritatea termenilor 
peiorativi pentru „negru” sau „om de culoare” auziţi de 
mine pentru prima oară, din gura lui Henry Bowers i-am 
auzit, între clasele întâi şi a patra. 

— Ei, îţi zic eu, spuse tata, ideea că Butch Bowers ar 
fi nebun s-ar putea să nu fie tocmai greşită. Oamenii 
spun că n-a mai fost niciodată întreg la minte după ce s- 
a întors din Pacific. Fusese acolo cu Infanteria Marină. 
Oricum, şeriful l-a luat în custodie, iar Butch a început 
să urle că e o înscenare şi că toţi nu erau decât o hoardă 
de iubitori-de-negrotei. A, avea el să dea în judecată pe 
toată lumea. Cred c-avea o listă care să se fi-ntins de- 
aici şi până pe Witcham Street. Mă-ndoiesc c-avea 
măcar o singură pereche de izmene care să aibă fundul 
întreg, dar urma să mă dea în judecată pe mine, pe 
şeriful Sullivan, oraşul Derry, Comitatul Penobscot şi 
numai Dumnezeu mai ştie pe cine încă. 

Cât despre ce s-a întâmplat pe urmă... Ei bine, nu pot 
să jur că-i adevărat, dar aşa am auzit-o de la Dewey 
Conroy. Dewey a spus că şeriful şi-a pus în cap să-l bage 
pe Butch la închisoare în Bangor. 

— E vremea să-ţi ţii gura şi să mai şi asculţi niţel, 


Butch. Negrul ăla nu vrea să depună plângere. Nu vrea 
să te trimită la Shawshank, tot ce vrea e contravaloarea 
puilor. A socotit că două sute de dolari ar fi tocmai 
suficient. 

Butch îi zice şerifului că poa' să-şi bage ăi două sute 
de dolari acolo unde nu-l vede soarele, iar şerifu' 
Sullivan, îi răspunde: 

— Acolo la Shank au o groapă de var şi se zice că, 
dacă ai muncit în ea cam vreo doi ani, ţi se face limba 
verde ca o acadea de chitră. Acum alege tu. Doi ani la 
var sau două sute de dolari. Ce părere ai? 

— Niciun juriu din Maine n-o să mă condamne, zice 
Butch, pentru că am omorât găinile la un cioroi. 

— Ştiu asta, zice Sullivan. 

— Atunci ce mama dracu' pierdem vremea pe-aici? îl 
întreabă Butch. 

— Fă bine şi trezeşte-te, Butch. N-au să te bage la 
zdup pentru găini, da' au să te bage pentru zvastica pe 
care-ai pictat-o pe uşă după ce le-ai omorât. 

Ei bine, Dewey spune că Butch pur şi simplu a rămas 
cu falca atârnând, iar Sullivan a ieşit să-i lase timp de 
gândire. La vreo trei zile după aceea, Butch i-a spus lui 
frate-său, ăla care a murit îngheţat câţiva ani mai târziu 
când ieşise la vânătoare beat, că-i vinde Mercury-ul cel 
nou, pe care Butch şi-l cumpărase cu solda de lăsare la 
vatră şi-i era mai scump ca orice pe lume. Aşa că eu mi- 
am primit cei două sute de dolari, iar Butch s-a juruit c-o 
să mă ardă de viu. A dat târcoale, zicându-le şi 
prietenilor treaba asta. Aşa că m-am răfuit cu el într-o 
după-amiază. Îşi cumpărase un Ford vechi, de dinainte 
de război, în locul Mercury-ului, iar eu eram cu 
camionul. I-am tăiat calea pe Witcham Street, pe lângă 
triaj, şi am coborât la el cu puşca Winchester. 

— Dacă nu te dai la o parte din drumu' meu, un negru 
rău o să tragă cu puşca după tine, maimuţoi bătrân, i-am 
Zis. 

— Nu-ţi permit să vorbeşti aşa cu mine, cioroiule, a 


zis el, şi se bâlbâia al dracu' de tare, cuprins deopotrivă 
de furie şi de spaimă. Nu-ţi permit să vorbeşti aşa cu un 
alb, jigodie ce eşti. 

Ei bine, mă săturasem de toată afacerea, Mikey. Şi 
ştiam că, dacă nu-l sperii pe bune atunci pe loc, n-o să 
mai scap niciodată de el. Nu era nimeni prin preajmă. 
Am băgat mâna-n Ford-ul ăla şi l-am luat de păr. Patul 
puştii mi l-am proptit de catarama de la curea, iar ţeava 
drept sub bărbia lui. Am spus: 

— Data viitoare când îmi mai zici cioroi sau negrotei, 
o să-ţi curgă creierii pe bordu' maşinii. Şi crede-mă ce-ţi 
spun, Butch: o dată să-mi mai ieşi în cale, şi trag în tine. 
S-ar putea să vin şi să trag şi-n nevastă-ta, şi-n fii-tu, şi 
în pierde-vară ăla de frati-tu. Mi-a ajuns. 

Atunci a început să plângă, şi spectacol mai urât ca 
ăla n-am văzut în viaţa mea. 

— Na poftim ce chestii să-ntâmpl-aciia, zice, când un 
cio... Când un negrot... Când unu’ poa’ să puie puşca-n 
cap la un muncitor ziua-n amiaza mare la marginea 
drumului. 

— Mda, se pare că se-ntoarce lumea cu fundu-n sus 
când poa' să se-ntâmple una ca asta, am fost eu de 
acord. Da’ asta nu contează acuma. Tot ce contează e că 
ne-am înţeles, sau vrei să vezi dacă poţi să-nveţi să 
respiri prin frunte? 

A încuviinţat că ne-am înţeles, şi ăsta a fost ultimul 
necaz pe care l-am mai avut vreodată cu Butch Bowers, 
afară poate de ăla când a murit câinele tău, domnul 
Chips, şi n-am găsit nicio dovadă că nu era mâna lui 
Bowers. Se poate foarte bine ca Chippy să fi înfulecat 
vreo momeală otrăvită. 

Din ziua aia am fost lăsaţi în pace să ne vedem de-ale 
noastre, şi când privesc în urmă nu prea am multe de 
regretat. Am dus aici o viaţă bună, şi, dacă sunt nopţi 
când visez focul ăla, mă rog, nimeni nu poate trăi 
normal fără să mai aibă şi câteva vise urâte. 


28 februarie 1985 


Au trecut zile întregi de când m-am aşezat să scriu 
povestea incendiului de la The Black Spot, aşa cum mi-a 
spus-o tatăl meu, şi încă n-am ajuns la ea. În The Lord of 
the Rings”, cred, e un personaj care spune că „un drum 
duce la alt drum”; că poţi porni de pe o cărare neducând 
în niciun loc mai fantastic decât treptele din faţa 
propriei tale case, care ajung până pe trotuar, iar de- 
acolo poţi merge... Ei bine, poţi merge absolut oriunde. 
La fel se întâmplă şi cu poveştile. Una duce la 
următoarea, iar de acolo la următoarea, şi la 
următoarea; poate că duc în direcţia în care voiai şi tu 
să mergi, poate că nu. Poate că în cele din urmă ceea ce 
contează mai mult decât povestirile propriu-zise e vocea 
care le spune. 

Vocea lui e aceea pe care mi-o amintesc, cu siguranţă: 
glasul tatălui meu, scăzut şi încet, şi cum chicotea 
câteodată sau râdea de-a dreptul. Pauzele ca să-şi 
aprindă pipa, sau să-şi sufle nasul, sau să meargă să-şi 
ia o cutie de Narragansett (Nasty Gansett, cum îi 
spunea el) din răcitor. Acel glas, care pentru mine e 
întrucâtva glasul tuturor glasurilor, glasul tuturor 
anilor, glasul ultim al acestui loc - cel ce nu se află în 
niciunul din interviurile lui Ives, nici în vreuna din 
sărmanele istorii ale acestui loc... Nici pe vreo bandă 
dintr-ale mele. 

Glasul tatălui meu. 

Acum este ora zece, biblioteca s-a închis de o oră, şi o 
viforniţă cumplită începe să şuiere afară. Aud boabe 
micuţe de măzăriche lovind ferestrele, aici şi în 
coridorul cu geam care duce la Biblioteca pentru Copii. 
Aud şi alte sunete şi scârţâieli robuste şi bufnituri în 
afara cercului de lumină în care stau eu, scriind pe colile 
galbene liniate ale unui blocnotes. Simple zgomote ale 


17 Stăpinul Inelelor, trilogie de J.R.R. Tolkien, capodoperă a 
scriitorului care a inspirat subtil opera lui S. King (n. tr.). 


unei clădiri vechi, îmi spun... Dar mă întreb dacă 
aceasta este realitatea. La fel cum mă întreb şi dacă 
undeva afară în furtună o fi ieşit în seara asta un clovn 
să vândă baloane. 

Ei bine... Nu contează. Cred că în sfârşit mi-am găsit 
calea spre ultima povestire a tatălui meu. Am ascultat-o 
în salonul său de spital, cu nici şase săptămâni înainte 
de a muri. 

Mergeam să-l vizitez împreună cu mama, în fiecare 
după-amiază după şcoală, şi singur, seară de seară. La 
ora aia mama avea de făcut treburi acasă, dar insista să 
mă duc eu. Mergeam cu bicicleta. Nu mă lăsa să fac 
autostopul, nici chiar la patru ani după ce se sfârşise cu 
crimele. 

Au fost şase săptămâni grele pentru un băiat care nu 
avea decât cincisprezece ani. Imi iubeam tatăl, dar 
ajunsesem să detest acele vizite de seară - privindu-l 
cum se micşora şi se scofâlcea, privind ridurile 
suferinţei ce i se întindeau şi i se adânceau pe faţă. 
Uneori plângea, deşi încerca să se stăpânească. Iar la 
întoarcerea acasă era întuneric, şi mă gândeam iar la 
vara anului 1958, şi-mi era frică să mă uit în spatele 
meu deoarece clovnul putea fi acolo... Sau vârcolacul... 
Sau mumia lui Ben... Sau pasărea mea. Dar cel mai tare 
mă temeam că, indiferent ce formă ar lua, va avea 
chipul răvăşit de cancer al tatălui meu. Aşa că pedalam 
cât puteam de repede, indiferent cât de tare îmi bubuia 
inima în piept, şi intram, aprins la faţă şi cu părul 
transpirat, iar mama spunea: 

— De ce ţii morţiş să circuli aşa de repede, Mikey? O 
să te-mbolnăveşti. 

lar eu spuneam: 

— Am vrut s-ajung la timp ca să te-ajut la treabă. 

lar ea mă îmbrăţişa, şi mă săruta, şi-mi spunea că-s 
un băiat tare bun. 

Pe măsură ce trecea timpul, am ajuns să nu-mi mai 
vină în minte niciun subiect pe care să-l pot discuta cu 


tata. Mergând spre oraş, îmi storceam creierii în 
căutarea unor teme de conversaţie, îngrozindu-mă de 
momentul când niciunul, nici altul nu vom mai găsi 
nimic de spus. Moartea lui mă speria şi mă făcea să 
turbez, dar mă şi stânjenea; aveam impresia atunci, şi o 
am şi acum, că dispariţia unui om ar trebui să decurgă 
repede. Cancerul făcea mai mult decât să-l mănânce pur 
şi simplu. Îl degrada, înjosindu-l. 

Nu vorbeam niciodată despre cancer, iar în cursul 
unora dintre tăcerile acelea mă gândeam că trebuie să 
vorbim de el, că n-ar mai fi nimic altceva de vorbit şi 
vom rămâne împiedicaţi în tăcere ca nişte copii rămaşi 
fără loc de şezut într-un joc al scaunelor când se opreşte 
pianul, şi aproape aş înnebuni, încercând să mă gândesc 
la ceva - la orice! — de spus, astfel încât să nu fim 
nevoiţi să recunoaştem lucrul care acum îmi distrugea 
Tătuţul, omul care odinioară îl înşfăcase pe Butch 
Bowers de chică şi-i înfipsese ţeava puştii în gât, 
cerându-i să-l lase în pace. Aveam să fim siliţi să vorbim 
despre el, iar dacă se întâmplă asta, aveam să plângem. 
N-aş fi fost în stare să mă abtin. lar, la cincisprezece 
ani, cred că gândul de a plânge în faţa tatălui meu mă 
înfricoşa şi mă tulbura mai mult ca oricare altul. 

În timpul uneia dintre aceste interminabile şi 
înspăimântătoare pauze l-am întrebat iar despre 
incendiul de la The Black Spot. În seara aceea îl 
umpluseră până sus cu medicamente, căci durerea îl 
chinuia cumplit, şi luneca între inconştienţă şi trezie, 
uneori vorbind desluşit, alteori bâiguind în limbajul 
acela exotic pe care eu îl numesc „Mordesomn” 
Câteodată ştiam că vorbeşte cu mine, dar în răstimpuri 
părea să mă confunde cu fratele său Phil. L-am întrebat 
de The Black Spot fără niciun motiv clar; pur şi simplu 
mi-a venit în minte şi m-am agăţat de acest subiect. 
Ochii i se limpeziră şi zâmbi puţin: 

— N-ai uitat nicio clipă de asta, nu-i aşa, Mikey? 

— Nu, tată, am răspuns şi, deşi nu mă mai gândisem 


la ea de trei ani şi mai bine, am adăugat ceea ce el 
însuşi spunea uneori: o clipă nu mi-a ieşit din minte. 

— Ei, am să-ţi spun acum, zise el. Cinşpe ani 
înseamnă destul de mult, aş zice, şi mama ta nu-i aici ca 
să mă oprească. În plus, ar trebui să ştii. Mă gândesc 
câteodată că nu putea să se fi întâmplat decât în Derry, 
şi trebuie s-o ştii şi pe asta. Ca să te poţi păzi. Condiţiile 
pentru asemenea lucruri au părut întotdeauna a fi cele 
potrivite aici. Ai grijă, da, Mikey? 

— Da, tată. 

— Bun, spuse el, iar capul îi căzu la loc pe pernă. 
Asta-i bine. 

Credeam că o să aţipească din nou - ochii i se 
închiseseră -, dar în schimb a început să vorbească. 

— Când eram în baza militară de aici în '29 şi '30, era 
un club acolo sus, pe colină, unde-i acum Derry 
Community College. Se afla imediat după PX, unde de 
obicei puteai căpăta un pachet de Lucky Strike Greens 
pe şapte cenți. Clubul nu era decât o colibă mare şi 
veche, dar pe dinăuntru o aranjaseră frumuşel - covor 
pe jos, separeuri la pereţi, un tonomat - şi puteai 
consuma băuturi slabe, la sfârşit de săptămână... Dacă 
erai alb, adică. Cânta orchestra în cele mai multe seri de 
sâmbătă şi era un loc absolut grozav. La bar n-aveau 
decât poşircuţe, fiind în perioada prohibiţiei, dar 
auziserăm că puteai obţine şi tărie dacă o voiai... Şi 
dacă aveai o steluţă verde pe carnetul de serviciu. Asta 
era ca un semn secret al lor. Mai mult bere fiartă-n casă, 
dar la sfârşit de săptămână era rost şi de băuturi mai 
tari. Dacă erai alb. 

Noi, cei din Compania E, n-aveam voie nici să ne 
apropiem, desigur. Aşa că, dacă aveam o permisie seara, 
ne duceam în oraş. În zilele alea, Derry încă mai era un 
oraş forestier şi existau vreo opt-zece baruri, 
majoritatea într-o parte a oraşului căreia i se spunea 
Jumătatea de Acru a Iadului. Barurile acestea erau ceea 
ce oamenii numeau „cocine de porci orbi”, şi cam aveau 


dreptate, fiindcă majoritatea clienţilor se purtau ca 
porcii când erau acolo şi erau cam orbi când erau daţi 
afară. Şeriful ştia, sticleţii ştiau, da’ locurile alea vuiau 
cât era noaptea de lungă, aşa cum făcuseră tot timpul în 
vremurile forestiere ale sfârşitului de secol trecut. 
Bănuiesc c-or fi fost ceva palme unse, da' poate nu 
atâtea şi nu aşa de scump cum ai putea crede; în Derry 
oamenii au un fel al lor de-a întoarce capul în partea 
cealaltă. Unii serveau tărie la fel ca bere, şi, din toate 
câte am auzit, băutura pe care-o puteai căpăta în oraş 
era de zece ori mai bună ca basamacul ăla de whisky şi 
ginul ca din cada de la baie cu care te-alegeai la barul 
băieţilor albi vinerea şi sâmbătă seara. Rachiul din oraş 
trecea graniţa din Canada în camioane de buşteni, şi în 
cele mai multe sticle chiar era ce scria pe etichetă. 
Licoarea bună era scumpă, da' mai era şi belşug de 
păcură, şi putea să-ţi lase o mahmureală, da’ nu-ți 
scurta zilele, şi dacă ajungeai să orbeşii nu te ţinea 
mult. În fiecare seară trebuia să te fereşti când începeau 
să zboare sticlele. Erau Nan's, The Paradise, Wally's 
Spa, The Silver Dollar şi un bar, Powderhorn, unde 
câteodată puteai găsi şi o târfă. Fiştecare porc putea să- 
şi tragă câte-o gagică, nici măcar nu trebuia să te 
chinuieşti prea mult - erau cu grămada, din alea care 
vor să afle dacă felia de pâine neagră are alt gust -, da' 
pentru puşti ca mine, ca Trevor Dawson şi Carl Roone, 
prietenii mei în zilele alea, gândul de a cumpăra o târfă 
- o târfă albă - era o treabă la care să stai jos şi să 
cugeţi. 

Cum v-am spus, în seara aceea era drogat puternic. 
Nu cred c-ar fi povestit nimic din toate astea - nu fiului 
său de cincisprezece ani - dacă n-ar fi fost ameţit. 

— Ei bine, n-a trecut mult şi s-a arătat un 
reprezentant al Consiliului Orăşenesc, cerând să-l vadă 
pe maiorul Fuller. A spus că vrea să discute despre 
unele probleme apărute între orăşeni şi cei înrolați şi 
despre câteva „griji ale electoratului” şi „chestiuni de 


proprietate”, dar ceea ce voia el de fapt să ştie era 
limpede ca un geam. Nu voiau negrotei din armată în 
cocinile lor, să deranjeze muierile albe şi să bea ilegal 
trăscău într-un bar unde nu trebuia să stea şi să bea 
ilegal trăscău decât albii. 

Ceea ce tot era de râsu' lumii, nici vorbă. Floarea 
muiereţii de care îşi făceau atâtea griji era mai mult o 
adunătură de boarfe, iar cât despre a le sta în cale 
bărbaţilor!... Ei bine, tot ce pot spune e că niciodată n- 
am văzut vreun membru al Consiliului Orăşenesc Derry 
în The Silver Dollar sau în Powderhorn. Bărbaţii care 
beau în bombele-alea erau tăietori de lemne, cu 
pufoaicele mari în carouri roşu-cu-alb, de cherestegii, cu 
zgârieturi şi cicatrice peste tot pe mâini, unii cu câte-un 
ochi sau un deget lipsă, toţi cu aproape toţi dinţii lipsă, 
toţi trăsnind a surcele, talaş şi sevă de copac. Purtau 
pantaloni verzi de flanelă şi cizme vechi de cauciuc şi 
umpleau podeaua de zăpadă până se înnegrea toată. 
Miroseau grozav, Mikey, şi umblau ca grozavii şi 
vorbeau ca grozavii. Frau grozavi. Eram în Wally's Spa 
într-o seară când l-am văzut pe unu' cum i s-a sfâşiat 
mâneca de la cămaşă pe tot braţul când îşi întrecea 
puterile cu altul. Nu s-a rupt doar - probabil crezi că 
asta vreau să zic, da' nu. Mâneca omului ăluia aproape 
c-a explodat, dracu' - cum ar veni i-a sărit de pe muşchi, 
zdrenţe. Şi toată lumea a chiuit şi a aplaudat, şi pe mine 
m-a bătut careva pe spate şi mi-a zis: 

— Asta-i una de i se zice băşina-braţului, mutră- 
neagră. 

Ce-ţi zic eu ţie e că, dacă oamenii care foloseau 
cocinile alea de porci orbi vinerea şi sâmbăta seara când 
ieşeau din pădure să bea whisky şi să fută gagici în loc 
de găuri unse cu slănină, dacă ăia nu ne voiau acolo, ne- 
ar fi alungat cu şuturi în cur. Da' chestia era, Mikey, că 
nu prea părea să le pese cine ştie ce, c-o fi aşa ori 
altminteri. 

Unu' dintre ei m-a luat într-o seară deoparte - avea 


unu-optzeci, ceea ce-nsemna al naibii de mare pe 
vremea aia, şi se-mbătase pulbere şi puţea la fel de- 
nnebunitor ca un coş cu piersici vechi de o lună. Dac-ar 
fi ieşit din haine, cred că alea rămâneau să stea singure. 
Se uită la mine şi zice: 

— Domnu', am să le-ntreb ceva şi io. Matali-oi hi v'un 
negru? 

— Aşa e, zic. 

— Commen’ şa va! zice el în franţuzeasca aia din 
Saint John Valley, care sună aproape la fel ca graiu' 
Cajun, şi trage-un rânjet aşa de mare, că i-am văzut toţi 
cei patru dinţi. Ştiam io că-mi eşti, io! Hei! Am văzt 
odată unu-ntr-o carte! Avea aceleaşi... 

Şi, cum nu-i putea da prin minte cum să spună ce-i 
stătea pe vârful limbii, întinde mâna şi mi-o fâlfâie în 
faţa gurii. 

— Buze groase, zic. 

— Aşa, aşa! zice el, râzând ca un copil. Buzi groasi! 
Epais lèvres! Buzi groasi! Îz fac cinste c-o bere, io! 

A mai râs şi la asta şi m-a plesnit pe spinare - aproape 
trântindu-mă pe burtă - şi se-mpinge până la tejgheaua 
de scânduri unde să tot fi stat în şir cam vreo şaptezeci 
de bărbaţi şi cincizeci de femei. 

— Îmi tre' doo beri 'nainte să fac praf dugheana asta! 
zbiară el la barman, care era un mălai mare cu nasul 
rupt, pe nume Romeo Dupree. Una pen' mini şi una pour 
i homme avec les épais lèvres! 

lar la asta au râs toţi în hohote, dar nu cu răutate, 
Mikey. 

Aşa că ăla aduce berile, mi-o dă mie pe-a mea şi zice: 

— Cum te cheamă? Nu vreau să-ţi zic Buzi Groasi, io. 
Nu sună mişto. 

— William Hanlon, zic. 

— E, în cinstea ta, Uiiliam Anlon, zice. 

— Nu, într-a ta, zic. Eşti primul alb care mi-a oferit 
vreodată de băut. 

Ceea ce era adevărat. 


Aşa că am băut berile alea două, şi pe urmă am mai 
luat două, şi el zice: 

— Sigur eşti negro? Afar’ de ale épais buzi, arăţi 
întocmai ca un alb bronzat, zic io. 

La asta tata a izbucnit în râs, şi eu la fel. A râs aşa de 
tare, încât a început să-l doară burta şi s-a apucat de ea, 
strâmbându-se, cu ochii daţi peste cap şi placa de sus 
înfiptă în buză. 

— Vrei să sun după soră, Tătuţule? l-am întrebat, 
alarmat. 

— Nu... Nu. O să-m' fie bine. Partea cea mai proastă, 
Mikey, e că nici măcar nu mai poţi să râzi când simţi că- 
ţi vine. Noroc că se-ntâmplă destul de rar. 

Tăcu preţ de câteva minute, şi abia acum îmi dau 
seama că atunci s-a-ntâmplat pentru singura dată să 
vorbim, aproape, despre ceea ce îl ucidea. Poate că ar fi 
fost mai bine - mai bine pentru amândoi - dacă am fi 
făcut mai mult. 

Sorbi o înghiţitură de apă şi continuă: 

— Oricum, nu ăle câteva muieri ce călăreau porcii, şi 
nici cherestegiii obişnuiţi ai locului ne voiau duşi de- 
acolo. Bătrânii ăia cinci din Consiliul Orăşenesc erau de 
fapt ofensaţi, ei şi cei cam o duzină de oameni aflaţi 
înapoia lor - garda veche din Derry, mă-nţelegi. Niciunul 
nu pusese piciorul măcar o dată în Paradise sau la 
Wally's Spa, trasu' la măsea şi-l rezolvau la clubul care 
atunci se înălța în vârf la Derry Heights, da’ voiau să fie 
siguri că niciuna dintre boarfele alea sau bâţâitorii ăia 
de butelci nu erau poluaţi de negrii din Compania E. 

Aşa că maiorul Fuller zice: 

— De la bun început am fost împotrivă să mi-i aducă 
aici. Mă tot gândesc c-a fost o scăpare din vedere şi c-o 
să-i trimită înapoi în sud sau poate la New Jersey. 

— Asta nu-i treaba mea, îi zice băşinosul ăla bătrân. 
Mueller, cred că-l chema... 

— Tatăl lui Sally Mueller? am întrebat uimit. 

Sally Mueller era colegă de clasă cu mine, la liceu. 


Tata afişă un mic rânjet strâmb şi acru: 

— Nu, ăsta va fi fost unchi-său. Tata lu' Sally Mueller 
era în vremea aia pe undeva la facultate. Dar, dacă ar fi 
fost în Derry, îl găseam şi pe el acolo, cred, alături de 
frate-său. lar, în caz că te-ntrebi cât de adevărată e 
partea asta a poveştii, tot ce pot să-ţi spun e că discuţia 
mi-a reprodus-o Trevor Dawson, care freca podelele în 
ziua aia la comandamentul ofiţerilor şi a auzit totul. 

— Unde trimite guvernu’ băieţii negri e treaba 
dumitale, nu a mea, îi zice Mueller maiorului Fuller. 
Problema mea e unde-i laşi să se ducă vinerea şi 
sâmbătă seara. Dacă-şi mai târâie paşii prin centru, o să 
iasă cu bucluc. Avem şi noi Legiune în oraşul ăsta, 
pricepi? 

— Ei, da’ nu prea te-nţeleg aicea, dom’ Mueller, zice 
maiorul. Oricum nu-i pot lăsa să bea la Clubul nostru. 
Nu numai că-i împotriva regulamentelor ca negrii să bea 
alături de albi, da' oricum n-ar putea. Nu vezi? E un club 
de elită. Băieţii ăştia negri nu-s decât nişte amărăşteni 
de soldaţi. 

— Nici asta nu-i problema mea. Sper doar că o să ai 
grijă de chestia asta. Responsabilitatea însoţeşte gradul. 

Şi dus a fost. 

Ei bine, Fuller a rezolvat problema. Baza Militară 
Derry era pe vremea aia o parcelă de teren a dracului de 
mare, deşi nu se cultiva cine ştie ce pe ea. Mai bine deo 
sută de acri. Spre nord se sfârşea imediat dincolo de 
West Broadway, unde era plantat un fel de gard viu. 
Unde e acum Memorial Park, acolo se afla The Black 
Spot. 

La începutul anului 1930, când s-au întâmplat toate 
astea, acolo nu era decât un vechi hambar de rechiziţie, 
dar maiorul Fuller a adunat Compania E şi ne-a spus că 
acela va fi clubul „nostru” Se purta de parc-ar fi fost 
Tăticu' Warbucks sau aşa ceva şi poate chiar se simţea 
astfel, făcându-le cadou unei cete de soldaţi negri 
propriul lor local, chiar dacă nu era decât un biet 


şopron. Pe urmă a adăugat, ca şi cum nici n-ar fi 
însemnat mare lucru, că bombele din oraş ne erau 
interzise. 

Ne-am amărât mult cu treaba asta, dar ce puteam 
face? N-aveam nicio putere. Băiatul ăla tânăr, un 
necombatant pe nume Dick Hallorann, care era un 
bucătar de să te ia groaza, a fost cel care a sugerat că 
am putea s-o aranjăm frumuşel dacă am încerca pe 
bune. 

Aşa că am făcut-o. Am încercat pe bune. Şi ne-am 
descurcat binişor, ţinând seama de toate cele. Prima 
oară când am intrat acolo câţiva s-aruncăm o privire, am 
fost destul de dezamăgiţi. Era întuneric şi puţea, plin de 
scule vechi şi cutii cu hârtii înmuiate. N-avea decât două 
ferestruici şi era fără curent electric. Pe jos, pământ gol. 
Carl Roone a râs cam amar, ţin minte, şi a zis: 

— Moş Maiorelele, ăsta prinţ, nu? Cică ne-a dat clubu’ 
nost’ propriu! Ptiu! 

lar George Brannock, care a murit şi el în incendiu 
toamna aia, a zis: 

— Mda, este The Black Spot, de toţi dracii, nici vorbă. 
lar numele a prins, pur şi simplu. 

Halloran ne-a pus la treabă... Halloran, Carl şi cu 
mine. Cred că Dumnezeu are să ne ierte pentru ce-am 
făcut - fiindcă El ştie că habar n-aveam ce-o să iasă. 

După o vreme, au băgat nasu’ şi ceilalţi băieţi. Cu cea 
mai mare parte din Derry interzisă, nu prea mai aveam 
ce altceva să facem. Am bătut cu ciocanul, am înfipt cuie 
şi am făcut curat. Trev Dawson era un dulgher destul de 
bun şi ne-a arătat cum să mai tăiem nişte ferestre în 
peretele lateral, şi-al dracu' să fiu dacă Alan Snopes n-a 
venit cu geamuri pentru ele, şi geamurile alea erau de 
culori diferite - un soi de-ncrucişare între sticla de 
carnaval şi aia pe care-o vezi în ferestrele bisericilor. 

— De unde le-ai scos pe-astea? l-am întrebat. 

Alan era cel mai bătrân dintre noi; avea cam 
patruşdoi, destul de bătrân ca ăi mai mulţi din noi să-i 


zicem Taica Snopes. 

Şi-a vârât un Camel în gură şi mi-a făcut cu ochiul: 

— Rechiziţii-la-Miezu'-Nopţii, şi nicio vorbă-n plus. 

Aşa că localul a ieşit binişor, iar pe la mijlocul verii îl 
foloseam deja. Trev Dawson şi alţi câţiva despărţiseră 
partea din spate a  barăcii, instalând acolo o 
bucătărioară, nu mult mai mult decât un grătar şi vreo 
două tigăi adânci, ca să-ţi poţi face un hamburger şi 
nişte cartofi prăjiţi, dacă aveai poftă. Intr-o latură era un 
bar, dar nu urma să aibă decât sifon şi băuturi slabe - ce 
mama dracu’, ne ştiam lungu’ nasului. Păi nu- 
nvăţaserăm lecţia? Dacă voiam să bem tărie, aveam s-o 
facem pe întuneric. 

Pardoseala era tot de pământ, dar o ţineam unsă 
frumos. Trev şi Taica Snopes au tras un cablu electric - 
alte Rechiziţii-de-la-Miezu'-Nopţii, bag seamă. Prin iulie, 
puteam merge acolo în fiecare sâmbătă seară, să stăm 
jos şi să luăm un hamburger şi o Coca-Cola sau un 
cârnat cu salată. Era frumos, însă n-am terminat 
niciodată localul; încă mai lucram la el când a ars. 
Ajunsese să fie un soi de hobby... Sau un mod de-a le da 
cu tifla lui Fuller, şi lui Mueller, şi Consiliului 
Orăşenesc. Dar, cred, am ştiut că e cârciuma noastră 
când Ev McCaslin şi cu mine am pus într-o vineri seară o 
firmă pe care scria „IHE BLACK SPOT” şi, imediat 
dedesubt, „COMPANIA E ŞI INVITAŢII EI”. Ca şi cum 
am fi avut exclusivitate, vezi dumneata! 

A ajuns să arate destul de frumuşel, iar băieţii albi au 
început să bombăne, şi tot ce se poate spune e că barul 
lor arăta mai straşnic ca oricând. Îi adăugau un salon 
special şi o cofetărie mică. Părea că vor să se ia la 
întrecere. Aia însă era o întrecere la care noi nu voiam 
să participăm. 

Tata îmi surâse din patul său de spital: 

— Eram tineri, afară de Snopesy, dar nu eram cu totul 
fără minte. Ştiam că băieţii albi te lasă să te iei la 
întrecere cu ei, dar, dacă încep să vadă că le-o iei 


înainte, ei bine, atunci cineva pur şi simplu îţi rupe 
picioarele ca să nu mai poţi fugi aşa de repede. Aveam 
ce doriserăm, şi asta era destul. Atunci însă... S-a 
întâmplat ceva. 

Tăcu, încruntându-se. 

— Ce anume, Tătuţule? 

— Am descoperit că aveam printre noi o formaţie de 
jazz destul de serioasă, spuse el încet. Martin 
Devereaux, care era caporal, cânta la tobe. Ace 
Stevenson la cornet. laica Snopes se descurca binişor 
cu un pian de speluncă. Nu cânta prea strălucit, dar nici 
afon nu era. Mai aveam un amic care cânta la clarinet, 
iar George Brannock o dădea bine pe saxofon. Alţii 
dintre noi se aşezau din când în când să cânte la chitară, 
la muzicuţă sau pur şi simplu la un pieptene cu hârtie 
ceruită pe el. 

Toate astea nu s-au întâmplat dintr-o dată, înţelegi, 
dar pe la sfârşitul lui august aveam o mică formaţie de 
Dixieland destul de zglobie, care cânta în serile de vineri 
şi sâmbătă la The Black Spot. Se descurcau din ce în ce 
mai bine pe măsură ce se apropia toamna şi chiar dacă 
nu erau deloc grozavi - n-aş vrea să-ţi formezi părerea 
asta -, cântau într-un fel diferit... Mai încins oarecum... 
Aşa... 

Căutându-şi cuvintele, tata îşi undui mâna slabă pe 
deasupra cuverturii. 

— Cântau din rărunchi, am propus eu, zâmbind. 

— Aşa e! exclamă el, întorcându-mi zâmbetul. Ai zis-o! 
Cântau un Dixieland din rărunchi. lar următoarea ce se 
poate spune e că oamenii din oraş au început să se arate 
la clubul nostru. Până şi unii soldaţi albi de la bază. 
Locul a ajuns să fie plin-ochi în fiecare sfârşit de 
săptămână. Nici asta nu s-a întâmplat cât ai bate din 
palme. La început mutrele alea albe arătau ca nişte 
grăunţe de sare într-o piperniţă, dar au început să apară 
tot mai mulţi de ai lor pe măsură ce trecea timpul. 

Atunci, când au apărut albii ăia, atunci am uitat să 


mai avem grijă. Aduceau propriul lor rachiu în pungi 
cafenii, în cea mai mare parte cele mai bune licori, pe 
lângă care trăscăul pe care-l puteau găsi în cocinile din 
oraş părea apă minerală. De rachiul de la Country Club 
vorbesc, Mikey. Rachiul  bogătanilor. Chivas. 
Glenfiddich. Soiul ăla de şampanie care li se servea 
pasagerilor de clasa-ntâi pe transoceanice. „Champers”, 
îi spuneau unii dintre ei, la fel cum obişnuim noi să 
numim catârii căpoşi acasă. Ar fi trebuit să găsim o cale 
de a-i pune capăt, dar nu ştiam cum. Ei erau din oraş! 
Pe dracu”, erau albi! 

Şi, cum spuneam, eram tineri şi mândri de ceea ce 
făcuserăm. Şi nu prea ţineam socoteala de cât de rău 
putea să iasă treaba. Ştiam cu toţii că Mueller şi amicii 
săi aflaseră fără-ndoială ce se-ntâmplă, dar nu cred să 
ne fi dat seama vreunul că asta-i scotea din minţi - şi 
exact asta vreau să zic: îi scotea din minţi. la uite-i, în 
măreţele lor case victoriene de pe West Broadway, la 
niciun sfert de kilometru de locul unde ne găseam noi, 
ascultând cântecele ca Aunt Hagar's Blues şi Diggin My 
Potatoes. Destul de nasol şi-atât. Da' să mai ştie şi că 
tinerimea lor era şi ea acolo, ţopăind nas în nas cu 
negrii - asta trebuie să fi fost cu-atât mai rău. Pentru că 
nu numai cherestegiii şi boarfele au venit acolo pe când 
în locul lui septembrie se instala octombrie. Ajunsese să 
fie un soi de obicei în oraş. Tinerii intrau să tragă o 
duşcă şi un dans pe muzica formaţiei ăleia de jazz fără 
nume, până venea ora unu şi-nchideam. Nici măcar nu 
veneau numai din Derry. Mai apăreau unii şi de la 
Bangor şi Newport, de la Haven, Cleaves Mills şi Old 
Town şi din toate orăşelele de prin partea locului. Puteai 
vedea băieţi din societatea Universităţii Maine de la 
Orono zbenguindu-se cu fetele din societatea lor, iar 
când orchestra a învăţat să interpreteze o versiune 
ragtime după The Maine Stein Song, mai că n-au făcut 
să sară acoperişul de la locul lui. Sigur, era un club al 
celor înscrişi - în sens tehnic, cel puţin - şi interzis 


civililor care nu aveau invitaţie. Dar de fapt, Mikey, pur 
şi simplu deschideam uşa la ora şapte şi-o ţineam 
deschisă pân-la unu. Pe la mijlocul lui octombrie se 
făcuse că la orice oră intrai în ringul de dans te- 
nghesuiai şold în şold cu încă şase persoane. Nici nu mai 
aveai loc de dansat, aşa că doar stăteai cum puteai acolo 
şi te bâţâiai pe loc... Da’, dacă nu i-o fi convenit cuiva, n- 
am auzit niciodată să se plângă. Pe la miezul nopţii, era 
ca un vagon de marfă gol clătinându-se şi gonind cu 
viteză de expres. 

Se întrerupse, mai luă o înghiţitură de apă şi 
continuă. Acum ochii îi străluceau. 

— Ei, ei. Fuller tot i-ar fi pus capăt, mai devreme sau 
mai târziu. Dacă ar fi făcut-o mai devreme, mureau mult 
mai puţini oameni. Tot ce avea de făcut era să trimită 
Poliţia Militară şi să-i pună să confişte toate sticlele de 
băutură pe care le aduceau cu ei oamenii. Asta ar fi fost 
destul de bine - ar fi fost de fapt exact ce voia el. Ne-ar 
fi făcut să închidem complet şi definitiv. Ar fi urmat 
Curtea Marţială şi batalionul disciplinar de la Rye 
pentru unii şi transferuri pentru toţi ceilalţi. Dar Fuller 
se mişca încet. Cred că-i era frică de acelaşi lucru care 
ne îngrijora pe unii dintre noi - că vor fi orăşeni care-o 
să-şi iasă din minţi. Mueller nu mai trecuse pe la el şi 
cred că maiorul Fuller se temea fără-ndoială să se ducă 
el în oraş la Mueller. Avea gură mare Fuller ăsta, dar 
coloană vertebrală avea cam cât o meduză. 

Aşa că, în loc ca treaba să se termine în vreun mod 
pus la punct, care cel puţin i-ar fi lăsat în viaţă pe toţi 
cei ce-au ars de vii în noaptea aceea, a terminat-o 
Legiunea Decenţei. Au venit cu cearşafurile lor albe la 
începutul lui noiembrie şi şi-au fript o pastramă. 

Tăcu iar, de data asta fără să mai soarbă din paharul 
cu apă, privind doar mohorât în colţul opus al încăperii, 
în timp ce afară un clopot bătea încetişor undeva şi o 
soră trecea prin dreptul uşii deschise, cu tălpile 
pantofilor scârţâind pe linoleum. Puteam auzi de cine 


ştie unde un televizor, din altă parte un radio. Ţin minte 
cum vâjâia vântul afară, izbindu-se de zidul clădirii. Şi, 
cu toate că eram în august, vântul scotea un sunet rece. 
N-avea habar de Cain's Hundred de la televizor sau de 
Four Seasons cântând Walk Like a Man la radio. 

— Unii dintre ei au venit prin gardul acela viu dintre 
bază şi West Broadway, reluă el într-un târziu. Probabil 
se întâlniseră la careva acasă, pe-acolo, poate-n pivniţă, 
să-şi pună pe ei cearşafurile şi să-şi facă torţele pe care 
aveau să le folosească. 

— Am auzit că alţii au venit drept la bază pe Ridgeline 
Road, care pe atunci era principalul drum de acces. Am 
auzit - de unde, nu spun - că au venit într-un automobil 
Packard nou-nouţ, înfăşuraţi în cearşafurile lor albe, cu 
cometele albe în poală şi făcliile pe jos, în maşină. 
Făcliile aveau fâşii mari de postav înfăşurate peste 
capătul cel gros şi prinse cu banderole de cauciuc roşu, 
de felul celor pe care le folosesc când fac conserve. În 
locul unde Ridgeline Road se bifurcă din Witcham 
Street, spre bază, era o gheretă, iar ofiţerul de serviciu 
a văzut Packard-ul trecând. 

Era sâmbătă seara, iar localul se zguduia din toate 
încheieturile, fără zăbavă. Să tot fi fost înăuntru două 
sute de persoane, poate mai mult. Şi au apărut albii ăia, 
şase sau opt, în Packard-ul lor verde ca sticla, şi alţii 
venind printre copacii dintre bază şi casele cochete de 
pe West Broadway. Nu erau tineri, nu mulţi, şi uneori 
mă-ntreb câte cazuri de anghină şi ulcere sângerânde s- 
au înregistrat a doua zi. Sper că destule. Ucigaşi 
ticăloşi, murdari şi laşi. 

Packard-ul a parcat pe deal şi a semnalizat de două 
ori cu farurile. Patru bărbaţi au coborât şi s-au alăturat 
celorlalţi. Unii aveau canistre de-alea de zece litri pline 
cu benzină, pe care le puteai cumpăra pe-atunci la 
staţiile de alimentare. Toţi aveau torţe. Unu' dintre ei a 
rămas la volanu’ Packardului. Mueller avea un Packard, 
pricepi? Zău că avea. Unu' verde. 


S-au întâlnit în spate la The Black Spot şi şi-au muiat 
făcliile în gaz. Poate nu voiau decât să ne sperie. Am 
auzit altceva, dar am auzit şi varianta asta. Mai degrabă 
aş crede că atât au vrut, fiindcă nu mă simt destul de 
înveninat, nici chiar acum, ca să doresc să cred ce poate 
fi mai rău. Se poate ca benzina să se fi scurs în jos pe 
cozile unora dintre făcliile alea, şi când le-au aprins, ei 
bine, cei care le ţineau în mâini au intrat în panică şi le- 
au aruncat la nimereală, numai să scape de ele. Orice-o 
fi fost, noaptea aia neagră de noiembrie a început să 
ardă de lumina torţelor. Unii le ţineau în sus şi le roteau, 
şi bucățele de postav aprins le cădeau pe creştet. Unii 
râdeau. Dar, cum spuneam, unii le-au aruncat pe 
ferestrele din spate, în odaia unde era bucătăria 
noastră. Locul a devenit ca focul vesel al iadului în mai 
puţin de un minut şi jumate. 

Oamenii de afară îşi purtau acum cu toţii pe cap 
glugile ţuguiate. Unii cântau: „leşiţi-afar”, ciorilor! leşiţi- 
afar’, ciorilor! Ileşiţi-afar”, ciorilor!” Poate că unii cântau 
ca să ne sperie, dar mi-ar plăcea să cred că cei mai 
mulţi încercau să ne prevină - la fel cum prefer să cred 
şi că poate torţele alea au ajuns în bucătărie din 
greşeală. 

Oricum o fi fost, n-a prea contat. Orchestra cânta mai 
tare decât o sirenă de fabrică. Toată lumea ţopăia şi se 
distra de minune. Nimeni din cei dinăuntru n-a ştiut că 
s-a întâmplat ceva. Până când Gerry McCrew, care făcea 
pe bucătarul adjunct în seara aceea, a deschis uşa 
bucătăriei şi aproape c-a fost ars de viu. Flăcările s-au 
repezit afară cale de zece coţi şi i-au ars pe loc vestonul 
de paradă. Şi aproape tot părul. 

Eu şedeam cam la jumătatea peretelui dinspre răsărit, 
împreună cu Trev Dawson şi Dick Hallorann, când s-a 
întâmplat, şi în prima clipă am crezut c-a explodat 
aragazul. Nici nu mă ridicasem bine în picioare, când m- 
au doborât la pământ oamenii ce se năpusteau spre uşă. 
Cam vreo două duzini mi-au mărşăluit drept peste 


spinare, şi cred că ăla a fost singurul moment din toată 
tărăşenia când chiar mi-a fost frică. Auzeam oamenii 
zbierând şi spunându-şi unul altuia că trebuie să iasă, că 
arde localul. Dar, de fiecare dată când încercam să mă 
ridic, cineva mă călca pe spinare şi iar mă turtea la 
pământ. Unul şi-a înfipt gheata cât toate zilele drept în 
ceafa mea, de-am văzut stele verzi. Nasul mi s-a strivit 
de pardoseala aia dată cu grăsime, am inspirat pământ 
şi-am început să tuşesc şi să strănut în acelaşi timp. 
Altcineva m-a călcat pe noadă. Am simţit tocul-cui al 
unei femei înfigându-mi-se-ntre obrajii fundului şi, fiule, 
în viaţa mea nu mi-a mai trebuit o clismă nici pe 
jumătate cât aia. Dacă turul pantalonilor s-ar fi rupt, 
cred că-mi curgea sânge pe-acolo până-n ziua de azi. 

Acuma sună comic, da' aproape c-am murit dracului 
în debandada aia. Am fost călcat, strivit, storcit, tăvălit 
şi pocnit în atâtea locuri, că a doua zi n-am putut să 
umblu cu spatele drept. Urlam, şi niciunul din oamenii 
ăia care tropăiau peste mine nu mă auzea şi nici nu mă 
băga în seamă. 

Trev a fost ăla care m-a salvat. l-am văzut mâna mare 
şi cafenie în faţa mea şi m-am apucat de ea aşa cum se 
agaţă înecatu' de-un colac de salvare. M-am agăţat, el 
m-a tras sus şi-am fost în picioare. Piciorul cuiva m-a 
pocnit într-o parte a gâtului, uite-aici... 

Masă locul unde falca o ia în sus spre ureche, şi am 
dat din cap. 

...Şi m-a durut aşa de rău, încât cred că mi s-a rupt 
filmul cam un minut. Da' n-am dat drumul nicio clipă la 
mâna lui Trev, şi nici el nu mi-a dat mie drumul. M-am 
pus pe picioare, în fine, tocmai când peretele pe care-l 
trăseserăm între bucătărie şi sală s-a prăbuşit. 

A scos un zgomot ca un fel de pop - zgomotul pe care- 
l face o băltoacă de benzină când îi dai foc. L-am văzut 
aprinzându-se într-o ghirlandă mare de scântei şi am 
văzut lumea fugind să se dea la o parte din calea lui în 
timp ce cădea. Unii au reuşit. Alţii nu. Unul dintre 


băieţii noştri - cred că a fost Hort Sartoris - a fost 
îngropat sub el, şi o fracțiune de secundă i-am văzut 
mâna ieşind de sub toţi tăciunii ăia aprinşi, închizându- 
se, deschizându-se. Unei fete albe, sigur nu trecută de 
douăzeci de ani, i-a luat foc spatele rochiei. Era cu un 
student, şi am auzit-o ţipând, implorându-l s-o ajute. Ala 
i-a tras două palme cu toată puterea peste rochie şi pe 
urmă a fugit cu ceilalţi. Fata a rămas pe loc ţipând în 
timp ce rochia ardea pe ea ca o pălălaie. 

Acolo unde fusese bucătăria era iadul pe pământ. 
Flăcările străluceau atât de tare, că nici nu le puteai 
privi. Căldura te cocea, Mikey, te prăjea de viu. Simţeai 
cum ţi se face pielea lucioasă. Puteai să simţi cum ţi se 
înăspreşte părul din nas. 

— Tre’ să ieşim d-aci! răcneşte Trev şi-ncepe să mă 
tragă pe lângă perete. Hai! 

Atunci, Dick Hallorann se agaţă de el. Nu putea să 
aibă mai mult de nouăşpe ani, şi ochii-i erau mari ca 
bilele de biliard, da-şi ţinea firea mai bine ca noi. Ne-a 
salvat vieţile. 

— Nu pe-acolo! urlă el. Pe-aici! 

Şi a arătat înapoi spre estradă... Spre foc, înţelegi? 

— Eşti nebun! urlă şi Trev la el - avea o voce 
tunătoare de taur, da' abia dacă-l puteai auzi prin 
mugetul focului şi urletele oamenilor. Tu crapă dacă aşa 
vrei, da' eu şi Willy ieşim de-aici! 

Încă mă mai ţinea de mână şi a început să mă tragă 
iar spre uşă, deşi în jurul ei erau deja atât de mulţi 
oameni, că nici n-o mai puteai vedea. M-aş fi dus cu el. 
Eram atât de speriat de bombe, încât nici nu mai ştiam 
cum mă cheamă. Tot ce ştiam era că nu voiam să fiu 
fript ca un curcan. 

Dick l-a apucat pe Trev de păr, iar, când Trev a întors 
capul, l-a plesnit peste obraz. [in minte c-am văzut 
capul lui Trev izbindu-se de perete şi am crezut că Dick 
a-nnebunit. În clipa următoare, îi răcnea lui Trev în faţă: 

— la-o pe-acolo şi-o să mori! S-au înfundat în uşa aia, 


negrule! 

— N-ai tu treabă! a urlat şi Trev. 

Atunci s-a auzit un BANG! tare ca de la o petardă, 
doar că nu era petardă, era toba mare a lui Marty 
Devereaux, care explodase din cauza căldurii. Focul 
gonea pe grinzile de deasupra, iar unsoarea de pe jos 
începea să se-aprindă. 

— Ştiu eu! a urlat Dick. Ştiu! 

M-a apucat de cealaltă mână şi, un minut, m-am simţit 
ca o frânghie într-un joc stupid. Apoi Trev s-a uitat bine 
la uşă şi a luat-o după Dick. Dick ne-a scos la o fereastră 
şi a apucat un scaun ca s-o spargă, da', înainte ca el să-l 
arunce, dogoarea a spart-o-n locul lui. Atunci l-a înhăţat 
pe Trev Dawson de fundul pantalonilor şi l-a săltat în 
sus. 

— Urcă! a strigat el. Urcă, fut-o-n cur pe mă-ta! 

lar Trev a zburat afară, cu capul înainte, de-a 
berbeleacul. 

Pe urmă m-a ridicat pe mine, şi am sărit pe pervaz. M- 
am apucat de rama ferestrei. M-am ales cu o porţie 
zdravănă de băşici pe toată palma: lemnul fumega deja. 
Am ieşit cu capul înainte şi, dacă nu mă prindea Trev, 
cred că mi-aş fi rupt gâtul. 

Ne-am întors cu faţa şi am văzut ceva ca din cel mai 
urât coşmar pe care-l poţi avea vreodată, Mikey. 
Fereastra aia nu mai era decât un pătrat galben de 
lumină arzătoare. Flăcările se repezeau în sus prin 
acoperişul de tablă în zeci de locuri. Auzeam oamenii 
dinăuntru zbierând. 

Am văzut două mâini negre fâlfâind prin faţa focului - 
mâinile lui Dick. Trev Dawson mi-a făcut scară din 
mâinile lui, iar eu m-am aplecat prin fereastră şi l-am 
apucat pe Dick. Tras de greutatea lui, mi s-a proptit 
burta de zid, şi parcă te-ai fi rezemat de o sobă care 
tocmai începe să se încingă. Faţa lui Dick s-a ridicat de 
după pervaz şi, după câteva clipe, n-am crezut c-o să 
mai scape, înghiţise o porţie zdravănă de fum şi era 


aproape leşinat. Buzele i se crăpaseră. Din spinarea 
cămăşii îi ieşeau vălătuci groşi. 

Iar atunci aproape că i-am dat drumul, căci simţeam 
mirosul oamenilor arşi dinăuntru. l-am auzit pe unii 
zicând că mirosul ăsta-i ca al costiţei de porc la proţap, 
da' nu-i aşa. Seamănă mai mult cu duhoarea aerului 
după ce se arde baliga. Se face un foc mare şi se aruncă- 
n el tot rahatul ăla, iar, când rugul s-a încins de-ajuns, 
auzi ăle cocoloaşe de bălegar pocnind ca nişte castane, 
şi la fel miros şi oamenii când încep să se coacă în 
haine. Simţeam miasma aia şi ştiam că n-o să mai pot 
îndura multă vreme, aşa că am mai smucit o dată din 
răsputeri şi l-am scos pe Dick. Şi-a pierdut un pantof. 

M-am rostogolit din mâinile lui Trev şi-am căzut pe 
jos. Dick a venit grămadă peste mine, şi îţi spun acum că 
negroteiu' ăla avea capu' tare. Mi s-a tăiat respiraţia 
aproape de tot şi am zăcut acolo în noroi câteva clipe, 
dându-mă de-a dura şi ţinându-mă de burtă. 

Până la urmă am reuşit să mă ridic în genunchi, apoi 
în picioare. Şi am văzut siluetele alea fugind spre gardul 
viu. La început am crezut că-s fantome, şi pe urmă am 
zărit pantofi. De-acuma, în jur la The Black Spot era 
lumină ca ziua. Le-am văzut pantofii şi mi-am dat seama 
că erau oameni înfăşuraţi în cearşafuri. Unul dintre ei 
rămăsese un pic în urma celorlalţi, şi-am văzut... 

Lăsă fraza în aer, lingându-şi buzele. 

— Ce-ai văzut, Tătuţule? l-am întrebat eu. 

— Nu-i treaba ta. Dă-mi apa, Mikey. 

I-am dat-o. A băut-o aproape toată şi l-a apucat tuşea. 
O soră care trecea s-a uitat înăuntru şi a spus: 

— Aveţi nevoie de ceva, domnule Hanlon? 

— O instalaţie nouă de maţe, a zis tata. Ai vreuna la- 
ndemână, Rhoda? 

Femeia a afişat un zâmbet nervos, îndoielnic şi şi-a 
văzut de drum. Tata mi-a întins paharul, iar eu l-am pus 
la loc pe măsuţă. 

— Durează mai mult să povesteşti decât să-ți 


aminteşti, spuse el. Ai să-mi umpli cu apă paharul ăla 
înainte să pleci? 

— Sigur, Tătuţule. 

— Povestea asta o să-ţi dea coşmaruri, Mikey? 

Am deschis gura cu gândul să trag o minciună, după 
care m-am gândit mai bine. Iar acum cred că, dacă aş fi 
minţit, se oprea atunci. Ajunsese deja departe, dar poate 
nu chiar atât de departe. 

— Aşa cred, am spus. N 

— Asta nu-i chiar aşa de rău, mi-a întors-o el. In 
coşmaruri ne putem gândi la ce-i mai rău. Cred că de- 
asta şi sunt făcute. 

A întins mâna. l-am apucat-o şi ni le-am ţinut 
încleştate până a terminat de povestit. 

— M-am uitat în jur tocmai la timp ca să-i văd pe Trev 
şi Dick ocolind clădirea şi am alergat după ei, încă 
încercând să-mi recapăt suflul. 

Erau poate patruzeci, cincizeci de oameni acolo, unii 
plângând, alţii borând, alţii făcându-le pe toate trei 
odată. Unii zăceau pe iarbă, leşinaţi din cauza fumului. 
Uşa era închisă, şi auzeam oameni urlând de cealaltă 
parte, zbierând să li se dea drumul afară, afară, pentru 
numele lui Dumnezeu, că ard. 

Era singura uşă în afară de aia care dădea din 
bucătărie în locul unde se ţineau lăzile de gunoi. Ca să 
intri trebuia să împingi în uşă. Ca să ieşi trebuia să tragi 
de ea. 

Unii ieşiseră şi începeau să se adune în faţa uşii şi s-o 
împingă. Uşa nu se clintea. Cei din spate se tot 
împingeau ca să scape de foc, şi toată lumea era 
înţepenită pe loc. Cei ajunşi chiar în faţă erau striviţi. N- 
aveau nicio cale de-a deschide uşa aia, cu greutatea 
tuturor celor dinăuntru. Aşa că rămâneau acolo, prinşi 
în capcană, iar focul făcea prăpăd. 

Trev Dawson a fost cel graţie căruia n-au murit decât 
vreo optzeci în loc de o sută sau poate două, iar ceea ce- 
a primit pentru osteneală n-a fost o medalie, ci doi ani în 


batalionul disciplinar de la Rye. Vezi, cam pe-atunci a 
tras acolo camionul ăla mare de marfă, şi cine să fie la 
volan dacă nu vechiul meu prieten sergentul Wilson, 
băiatu' care avea-n proprietate toate gropile din baza 
militară. 

Iese şi începe să răcnească ordine care nu prea aveau 
niciun sens şi pe care oamenii oricum n-aveau cum să le- 
audă. Trev m-a apucat de braţ şi am alergat la el. De- 
acum îi pierdusem complet urma lui Dick Hallorann şi 
nici nu l-am mai văzut până a doua zi.!8 

— Domnule sergent, am nevoie de camionul 
dumneavoastră! îi urlă Trev în faţă. 

— Dă-te din calea mea, cioroiule! zice Wilson şi-i dă 
un brânci. 

Pe urmă iar începe să zbiere căcaturile alea fără şir. 
Nimeni nu-i dădea nicio atenţie, şi oricum n-a ţinut-o 
mult, căci Trev a sărit ca o marionetă şi i-a dat una. 

Trev avea o palmă a dracului de tare, şi aproape 
oricare altul nu s-ar mai fi sculat de jos, dar mârlanul ăla 
era tare de cap. S-a ridicat, cu sângele şiroindu-i pe nas 
şi gură, şi-a zis: 

— Pentru asta te omor. 

Ei, şi Trev l-a altoit în burtă cât a putut de tare, iar, 
când ăla s-a cocoşat, eu mi-am împreunat mâinile şi l-am 
pocnit după cap cât am putut eu de tare. Era o treabă 
laşă să lovesc aşa un om pe la spate, dar în momente 
disperate e nevoie de măsuri disperate. Şi aş minţi, 
Mikey, dacă aş spune că scatoalca dată ticălosului ăluia 
nu mi-a făcut un pic de plăcere. A căzut lat, exact ca un 
juncan lovit în cap cu barosul. Trev a fugit la camion, a 
dat drumul motorului şi l-a condus dând un ocol până a 
ajuns cu botul spre faţada The Black Spot, dar mai în 
stânga uşii. A băgat într-a-ntâia, a apăsat pedala de 
acceleraţie şi dus a fost! 


18 La bătrâneţe, Dick Hallorann va ajunge bucătar-şef al hotelului 
„Overlook”. Romanul The Shining, 1977 (Ed. NEMIRA, 1993) (n. 
tr.). 


— Păzea de-acolo! am strigat eu la gloata de oameni 
ce stăteau prin preajmă. Atenţie la camion! 

S-au împrăştiat ca potârnichile şi, ca prin minune, 
Trev nu l-a lovit pe niciunul. A intrat în peretele clădirii 
cu vreo treizeci la oră, poate, şi s-a izbit de volan. I-am 
văzut sângele zburându-i din nas când a scuturat capul 
ca să şi-l limpezească. A băgat în marşarier, a dat înapoi 
cincizeci de iarzi şi iar s-a repezit. BAM! The Black Spot 
nu era făcută decât din tablă ondulată, şi lovitura asta a 
doua i-a venit de hac. Tot peretele cuptorului ăluia s-a 
prăbuşit înăuntru şi flăcările s-au năpustit afară vuind. 
Cum mai putea fi ceva acolo, nu ştiu, dar erau. Oamenii 
sunt mult mai rezistenți decât ai crede, Mikey, şi, dacă 
nu crezi, uită-te doar la mine cum lunec, deşi încerc să 
mă agăţ de marginile lumii. Locul ăla era ca un cuptor 
de topit, era ca un iad de flăcări şi fum, dar oamenii au 
ieşit afară fugind într-un şuvoi dens. Erau atât de mulţi, 
încât Trev nici n-a mai dat camionul înapoi, de teamă să 
nu-i calce pe vreunii. Aşa că a sărit jos şi a alergat la 
mine, lăsându-l unde era. 

Am stat acolo, privind până la sfârşit. Nu trecuseră 
nici cinci minute, dar era ca şi cum ar fi durat o 
veşnicie. Ultimii zece-doişpe care au reuşit să iasă 
ardeau. Oamenii i-au înşfăcat şi au început să-i 
tăvălească pe pământ, încercând să-i stingă. Uitându-ne 
înăuntru, i-am văzut şi pe alţii care încercau să iasă, şi 
ştiam că nu vor reuşi în veci. 

Trev m-a apucat de mână, eu l-am apucat pe el - de 
două ori mai strâns. Stăteam aşa, ţinându-ne de mână, 
întocmai cum stăm acum tu şi cu mine, Mikey, el cu 
nasul lui rupt şi sângele curgându-i pe faţă şi cu ochii 
închişi de umflaţi ce erau, şi ne-am uitat la ăi oameni. Ei 
erau adevăratele stafii pe care le-am văzut în noaptea 
aia, nimic decât pâlpâiri cu forme de bărbaţi şi femei 
acolo în foc, venind spre deschizătura pe care o 
spărsese Trev cu camionul sergentului Wilson. Unii îşi 
ţineau braţele înainte, ca şi cum ar fi aşteptat să vină 


cineva să-i salveze. Ceilalţi doar umblau, dar nu păreau 
să ajungă niciunde. Hainele le erau o pălălaie. Li se 
scurgeau feţele. Şi, unul după altul, se răsturnau, aşa, şi 
nu-i mai vedeai. 

Ultima a fost o femeie. Rochia îi arsese toată şi era în 
slip. Ardea ca o lumânare. La sfârşit, a părut să se uite 
drept la mine, şi am văzut că-i ardeau pleoapele. 

Când ea a căzut, s-a sfârşit totul. Întregul local s-a 
mistuit în înalturi, într-un stâlp de foc. La vremea când 
maşinile de pompieri de la bază şi încă două de la 
unitatea din Main Street au ajuns acolo, deja se stingea 
de la sine. Asta a fost focul de la The Black Spot, Mikey. 

A băut ce-i mai rămăsese din apă şi mi-a întins 
paharul să i-l umplu de la ţâşnitoarea din hol. 

— O să fac pipi-n pat la noapte, Mikey. 

L-am sărutat pe obraz şi-am ieşit pe culoar să-i umplu 
paharul. Când m-am întors, iarăşi picotea, cu ochii 
sticloşi şi contemplativi. Când am pus paharul pe 
noptieră, a mormăit un mulţumesc pe care abia dacă l- 
am înţeles. M-am uitat la ceasul de pe masă şi am văzut 
că era aproape opt. Venise timpul să plec. 

M-am aplecat peste el să-l sărut de rămas-bun... Şi, în 
loc de asta, m-am auzit şoptind: 

— Ce-ai văzut? 

Ochii, care acum i se închideau treptat, abia dacă s-au 
întors spre sunetul glasului meu. O fi ştiut poate că sunt 
eu sau o fi crezut că-şi aude glasul propriilor sale 
gânduri. 

— Hmmh? 

— Lucrul pe care l-ai văzut, am şoptit. 

Nu voiam să aud, dar trebuia să aud. Îmi era şi cald, 
şi frig, ochii îmi ardeau, mâinile-mi îngheţau. Dar 
trebuia să aud. La fel cum presupun că a trebuit şi 
nevasta lui Lot să se întoarcă şi să privească nimicirea 
Sodomei. 

— Era o pasăre, spuse el. Drept peste ultimul dintre 
ăia care fugeau. Un şoim, poate. Ăla de-i zice vânturel. 


Da’ era mare. N-am spus niciodată la nimeni. M-ar fi 
închis undeva. Pasărea avea poate douăzeci de metri de 
la un vârf de aripă la altul. Era mare cât un bombardier 
japonez. Da’ am văzut... l-am văzut ochii... Şi cred... Că 
m-a văzut şi ea pe mine... 

Capul îi căzu pe-o parte, spre fereastră, unde se lăsa 
întunericul. 

— A venit în picaj şi l-a înşfăcat pe ultimul care fugea. 
L-a apucat drept de cearşaf, zău că da... Şi am auzit 
aripile păsării... Scoteau un sunet ca cel al focului... Şi 
plana... Şi mi-am zis, păsările nu pot să planeze... Da' 
asta putea, pentru că... Pentru că... 

Tăcu. 

— De ce, Tătuţule? am şoptit. De ce putea să planeze? 

— N-a planat, zise el. 

Am stat acolo tăcut, crezând că de data asta adormise 
de-a binelea. In viaţa mea nu-mi mai fusese aşa de 
frică... Fiindcă, patru ani mai-nainte, văzusem şi eu 
pasărea aia. Cumva, în cine ştie ce mod misterios, 
aproape că uitasem de acel coşmar. Tatăl meu mi-l 
readusese în minte. 

— Nu plana, reluă el. Plutea. Plutea. Avea ciorchini 
mari de baloane legate de vârful fiecărei aripi şi plutea. 

Tatăl meu adormi. 


1 martie 1985 


A revenit. Acum ştiu. Mai aştept, dar în inima mea o 
ştiu. Nu sunt sigur c-am să pot suporta. Copil fiind, am 
fost în stare să-i fac faţă, dar cu copiii e altfel. Într-un 
mod fundamental, e altfel. 

Am scris totul despre noaptea aceea din urmă într-un 
soi de frenezie - oricum n-aş fi putut pleca acasă. Derry 
a fost învăluit într-o carapace groasă de gheaţă şi, deşi 
în dimineaţa asta a ieşit soarele, afară nu mişcă nimic. 

Am scris până târziu după ora trei dimineaţa, 
împingând stiloul tot mai repede şi mai repede, în 
încercarea de a aşterne totul pe hârtie. Uitasem cum am 


văzut pasărea gigantică la vârstă de unsprezece ani. 
Povestirea tatei a adus-o înapoi... Şi de-atunci niciodată 
n-am mai uitat-o. Nicio clipă. Într-un fel, cred că acesta 
a fost darul lui din urmă pentru mine. Cumplit dar, aţi 
spune, dar minunat în felul său. 

Am adormit chiar pe locul unde mă aflam, cu capul pe 
braţe, cu caietul şi stiloul pe masă în faţa mea. De 
dimineaţă m-am trezit cu fundul amorţit şi dureri de 
spate, dar simţindu-mă întrucâtva eliberat... Epurat de 
povestea aceea veche. 

Şi atunci am văzut că primisem o vizită noaptea, când 
dormeam. 

Urmele, uscându-se în slabe contururi noroioase, 
duceau de la uşa din faţă a bibliotecii (pe care o 
încuiasem; întotdeauna o încui) până la biroul unde am 
adormit eu. 

Nu se vedea nicio urmă îndepărtându-se. 

Indiferent ce-a fost, a venit la mine în timpul nopţii, şi- 
a lăsat talismanul... lar apoi a dispărut pur şi simplu. 

De lampa mea pentru lectură era legat un singur 
balon. Umplut cu heliu, plutea într-o rază a soarelui de 
dimineaţă ce  pătrundea  pieziş printr-una dintre 
ferestrele înalte. 

Pe el se vedea un desen al chipului meu, cu ochii 
scoşi, sânge curgând din găvanele zdrenţuite, un răcnet 
deformând gura de pe pielea subţire şi umflată, de 
cauciuc, a balonului. 

M-am uitat la el şi am zbierat. Zbieretul a reverberat 
prin bibliotecă, ecoul strident vibrând în scara de fier 
circulară ce ducea la rafturi. 

Balonul s-a spart cu un pocnet.