Stephen King — Orasul Bantuit vol. 2

STEPHEN KING 


ORAŞUL BÂNTUIT 


Vol. 2 


Partea a treia 
Intoarcerea acasă 


„Decimul 

aicriturt ari dIsperări 

şi din nefmphrun 

dă naştere unui nou simiărnărut: 
care este opusul disperiru. 


Cici, dupe reîrpirunie noastre, 
după tubirie noastre interzise, 
după sperantele noastre năruste — unea ze declirul 
nesfârşit şi ndestruchbal. 
hlham Carlos "lliams, 
Fatersori 


„DNu-h trezeşte dorul de cas? 

Nu-ti trezeşte dorul de casăP 

Tat copii ju Duriezeu obosesc cutreieră ni LUPEA, 
Nu-h trezeşte dorul de casă? 

"hu-h trezeste Darul de raze" 


STEPHEN KING 
ORAȘUL BÂNTUIT 


Vol. 2 


Partea a treia 
Intoarcerea acasa 


„Declinul 

alcătuit din disperări 

şi din neîmpliniri 

dă naştere unui nou simţământ: 
care este opusul disperării. 


Căci, după neîmplinirile noastre, 
după iubirile noastre interzise, 
după speranţele noastre năruite - urmează declinul 
nesfârşit şi indestructibil. ” 
William Carlos Williams, 
Paterson 


„Nu-ţi trezeşte dorul de casă? 
Nu-ţi trezeşte dorul de casă? 
Toţi copiii lui Dumnezeu obosesc cutreierând lumea, 
Nu-ţi trezeşte dorul de casă? 
Nu-ţi trezeşte dorul de casă?” 
Joe South 


Capitolul 10 
Intrunirea 


1 


Bill Denbrough ia un taxi 


Telefonul suna, trezindu-l dintr-un somn prea adânc 
pentru vise. Bâjbâi după receptor fără a deschide ochii, fără 
a se trezi decât pe jumătate. Dacă sunetul ar fi încetat chiar 
atunci, ar fi lunecat înapoi în somn fără o tresărire măcar; 
ar fi făcut-o la fel de simplu şi uşor precum se dădea 
odinioară pe derdeluş în McCarron Park, cu săniuţa sa 
Flexible Flyer. Fugeai cu săniuţa, te aruncai pe ea şi hai la 
vale! - cu viteza sunetului, aşa i se părea. Ca adult, nici 
vorbă să te încumeţi la aşa ceva, dacă ţineai la cele două 
giuvaieruri cu care te înzestrase Mama Natură şi pe care le 
ascundeai cu grijă în pantaloni. 

Degetele i se plimbară peste discul telefonului, lunecară, 
se căţărară la loc. Avea o vagă premoniţie că îl sună Mike 
Hanlon, Mike Hanlon vorbind din Derry, spunându-i că 
trebuie să se întoarcă, spunându-i că trebuie să-şi 
amintească, spunându-i că au făcut o promisiune - Stan 
Uris le tăiase palmele cu un ciob de sticlă de Coca-Cola şi 
făcuseră o promisiune... 

Numai că toate acestea se întâmplaseră deja. 

Ajunsese ieri, după-amiaza târziu - mai precis, chiar 
înainte de ora 18.00. Bănuia că, dacă numărul său fusese 
ultimul de pe lista lui Mike, cu toţii trebuie să fi ajuns, la 
diferite ore; unii poate chiar apucaseră să petreacă acolo 
aproape toată ziua. El, unul, nu văzuse pe nimeni, nu-i era 
deloc dor să se vadă cu vreunul dintre ei. Pur şi simplu se 
înregistrase la recepţie, urcase în cameră, comandase o 
gustare de la room-service, descoperind că n-o putea 


mânca o dată ce-i fusese pusă dinainte, iar apoi se aruncase 
în pat şi dormise până acum un somn fără vise. 

Bill întredeschise un ochi şi dibui după receptorul 
telefonului. Acesta căzu pe masă, şi fu nevoit să-l caute pe 
pipăite, deschizând şi celălalt ochi. Îşi simţea capul complet 
gol pe dinăuntru, scos din priză, funcţionând pe baterii. 

Reuşi într-un târziu să apuce receptorul. Se săltă într-un 
cot și-l duse la ureche: 

— Alo? 

— Bill? 

Era într-adevăr glasul lui Mike Hanlon - cel puţin atâta 
dreptate tot avusese. Săptămâna trecută nu şi-l amintise 
deloc pe Mike, iar acum un singur cuvânt era de ajuns ca 
să-l identifice. Putea spune că e miraculos... Dar într-un 
chip prevestitor de mari nenorociri. 

— Mda, Mike. 

— Te-am trezit? 

— Mda, m-ai. Da' nu-i nimic. 

Pe perete, deasupra televizorului, stătea agăţat un tablou 
reprezentând pescuitori de stridii, în mantale şi pălării de 
ploaie galbene, scoțând coşuri cu scoici. Privind-o, Bill îşi 
aminti unde se afla - Pensiunea Derry, pe Upper Main 
Street. Mai în sus cu o jumătate de milă, peste drum, erau 
Parcul Bassey... Puntea săruturilor... Canalul. 

— Ce oră e, Mike? 

— Zece şi-un sfert. 

— Ce zi? 

— Treizeci. 

Mike părea amuzat. 

— Mda. Bine. 

— Am aranjat o mică întrunire, spuse Mike. 

Acum glasul îi suna altfel. 

— Zău? făcu Bill, coborându-şi picioarele jos din pat. Au 
venit cu toţii? 

— Toţi, în afară de Stan Uris. 


Acum în vocea lui Mike se simţea ceva ce Bill nu putea 
desluşi: 

— Bev a ajuns ultima. A sosit aseară târziu. 

— De ce zici că ultima, Mike? Stan s-ar putea să se arate 
azi. 

— Bill, Stan a murit. 

— Ce? Cum? Avionul lui s-a... 

— Nu, nimic de soiul ăsta. Uite, dacă nu te deranjează, 
cred c-ar fi bine să aşteptăm până suntem toţi laolaltă. Ar fi 
mai bine dacă v-aş putea spune tuturor în acelaşi timp. 

— E ceva în legătură cu asta? 

— Da, aşa cred. 

Mike făcu o scurtă pauză: 

— Sunt sigur. 

Bill simţi apăsarea familiară a groazei prinzându-i din 
nou inima în gheare - aşadar acesta era un lucru cu care te 
puteai deprinde atât de repede? Sau era ceva ce-l însoţise 
tot timpul, pe nesimţite şi pe negândite, la fel ca inevitabila 
realitate a propriei sale morţi? 

Întinse mâna după ţigări, îşi aprinse una şi suflă chibritul 
o dată cu primul fum. 

— Nu s-au întâlnit nici unii dintre ei ieri? 

— Nu - n-aş crede. 

— Şi nici tu încă nu ne-ai văzut pe niciunul. 

— Nu - am vorbit cu voi doar la telefon. 

— În regulă. Unde se ţine întrunirea? 

— 'Ţii minte unde era oţelăria veche? 

— Pasture Road, sigur că da. 

— Ai rămas în urmă, bătrâne. Acum îi zice Mall Road. 
Avem acolo a treia hală comercială din tot statul. Patruzeci 
şi opt de Magazine într-unul Singur la Dispoziţia Excelenței 
Voastre Cumpărătorul. 

— Sună într-adevăr a-a-american, nici pomeneală. 

— Bill? 

— Ce? 

— 'Ţi-e bine? 


— Da. 

Dar inima îi bătea prea repede, iar scrumul ţigării 
tresăltă un pic. Se bâlbâise. Mike auzise. 

Urmă un moment de tăcere, apoi Mike spuse: 

— Imediat dincolo de hală e un restaurant numit Jadul 
Orientului. Au saloane private pentru petreceri. Am aranjat 
ieri să ne reţină unul. Putem sta toată după-amiaza, dacă 
vrem. 

— Crezi că ar putea să dureze atât de mult? 

— N-am de unde şti. 

— Un taxi o să ştie să mă ducă acolo? 

— Sigur. 

— În regulă, spuse Bill, scriind denumirea restaurantului 
pe blocnotesul de lângă telefon. De ce acolo? 

— Pentru că e nou, aş zice, spuse rar Mike. Mi se părea 
că e... Nu ştiu... 

— Un teren neutru? sugeră Bill. 

— Da. Cred că asta e. 

— Ceva mâncare bună? 

— Nu ştiu. Cum stai cu apetitul? 

Bill pufni fumul afară, râzând şi tuşind în acelaşi timp. 

— Nu chiar bine, bătrâne. 

— Mda, făcu Mike. Te-aud. 

— La amiază? 

— Să zicem la unu. O lăsăm pe Beverly să mai doarmă 
puţin. 

Bill strivi chiştocul. 

Mike ezită iar: 

— O să ne punem la curent cu toate. 

— La fel ca atunci când te duci la întrunirea de zece ani 
după absolvirea liceului, mm? Mergi ca să vezi cine s-a 
îngrăşat, care-a chelit, cine are co-copii. 

— Aş vrea să fie aşa. 

— Mda. Şi eu, Mikey. Şi eu. 

Închise telefonul, făcu un duş pe îndelete şi comandă un 
mic dejun pe care nu-l voia şi din care doar ciuguli. Nu; nu 


stătea deloc bine cu pofta de mâncare. 

Bill formă numărul de la Big Yellow Cab Company şi ceru 
să fie luat la unu fără un sfert, gândindu-se că cincisprezece 
minute vor fi suficiente ca să ajungă la Pasture Road 
(descoperi că-i era absolut imposibil să se gândească la el 
ca la Mall Road, nici chiar când văzu cu ochii lui hala!t;), 
dar subestimase traficul rutier de la ora mesei... Şi 
dezvoltarea din ultimul an a oraşului Derry. 

În 1958 era o localitate mare, şi nimic mai mult. Locuiau 
poate treizeci de mii de cetăţeni între limitele oficiale ale 
oraşului şi eventual încă şapte mii în afara lor, prin suburbii. 

Acum devenise un oraş - un oraş foarte mic, după 
standardele londoneze sau newyorkeze, dar absolut 
onorabil după cele din Maine, unde Portland, cel mai mare 
oraş al statului, se putea lăuda abia cu trei sute de mii de 
suflete. 

În timp ce taxiul înainta încet pe Main Street (acum 
suntem deasupra Canalului, îşi spuse Bill; nu-l văd, dar e 
acolo jos, curgând prin întuneric), iar apoi coti pe Center, 
prima sa impresie se dovedi îndeajuns de previzibilă: cât de 
multe se schimbaseră! Dar gândul cel previzibil era însoţit 
de o nelinişte profundă la care niciodată nu s-ar fi aşteptat, 
îşi amintea de copilăria sa acolo ca de o perioadă foarte 
agitată, plină de temeri... Nu numai din cauza verii lui '58, 
când toţi şapte priviseră teroarea în faţă, ci şi din cauza 
morţii lui George, a coşmarului îngheţat în care păruseră să 
fi căzut părinţii săi ca urmare a acelei morţi, a hărţuielii 
continue în legătură cu bâlbâiala lui, Bowers, Huggins şi 
Criss mereu pe urmele lor, după bătaia cu pietre de pe 
Maidan 

(Bowers, Huggins şi Criss, o, Doamne! Bowers, Huggins 
şi Criss, o, Doamne!) 

şi avu sentimentul că Derry era rece, că Derry era dur, că 
Derry nu dădea nicio ceapă degerată pe viaţa sau moartea 
vreunuia dintre ei şi cu siguranţă că nu-i păsa nici dacă 
triumfau sau nu asupra Clovnului Pennywise. Oamenii din 


Derry locuiseră alături de Pennywise cu toate chipurile lui 
multă vreme... Şi poate, în vreun mod nebunesc, chiar 
ajunseseră să-l înţeleagă. Să-l placă, să aibă nevoie de el. 
Să-l iubească? Poate. Da, poate chiar şi asta. 

Atunci, de ce această nelinişte? 

Poate doar pentru că schimbarea era, întrucâtva, atât de 
difuză. Sau poate fiindcă oraşul Derry părea să-şi fi pierdut 
chipul său real. 

Cinematograful Bijou dispăruse, fiind înlocuit acum de o 
parcare („NUMAI PENTRU ABONAJI”, anunţa inscripţia de 
deasupra rampei; „CONTRAVENIENŢII VOR FI 
AMENDAJI”). „Llhe Shoeboat” şi „Bailley's Lunch”, care se 
aflaseră alături, nu mai erau nici ele. Le luase locul o filială 
a Northern National Bank. Un afişaj digital ieşea din faţada 
de zgură a construcţiei de ţunder gol, arătând ora şi 
temperatura - aceasta din urmă atât în grade Fahrenheit, 
cât şi în grade Celsius. Farmacia de pe Center Street, 
bârlog al domnului Keene, de unde Bill îi cumpărase în ziua 
aceea lui Eddie doctoria pentru astm, dispăruse şi ea. 
Richard's Alley devenise un fel de hibrid straniu numit 
„Minimall”. Privind înăuntru pe când taxiul zăbovea la un 
stop, Bill văzu un magazin de discuri, unul de alimente 
naturale şi unul cu jocuri şi jucării, cu un afiş ce anunţa o 
lichidare a „STOCULUI DE TEMNIŢE ŞI DRAGONI” 

Taxiul demară cu o smucitură. 

— O să dureze ceva, spuse şoferul. Bine-ar fi ca toate 
băncile astea să programeze pe rând în dumnezeirea mamii 
lor pauza de masă. Scuzaţi expresia, dacă sunteţi religios. 

— Nu face nimic, răspunse Bill. 

Cerul era acoperit, iar acum câţiva stropi de ploaie 
căzură pe parbrizul maşinii. Radioul murmura ceva în 
legătură cu un pacient de la balamuc de undeva, care cică 
era foarte periculos, apoi se apucă să murmure despre Red 
Sox, care cică nu erau. Când Barry Manilow începu să 
geamă despre Mandy, care venea şi care dădea orice fără o 
vorbă, taximetristul închise radioul. Bill întrebă: 


— Când le-au ridicat? 

— Ce? Băncile? 

— Mhm. 

— A, ăle mai multe pe la sfârşitul şaizecilor, începutul 
şab'zecilor, răspunse şoferul. 

Era un tip masiv, cu gât gros. Purta o scurtă vânătorească 
în pătrăţele roşii şi negre. O şepcuţă oranj-fluorescentă îi 
stătea înfiptă pe cap. Era mânjită cu ulei de motor. 

— Au făcut rost de banii ăia de-amenajări urbane. Rata la 
Ben'ficiu, i se zice. Aşa că, cum i-au împărţit, au dat jos 
totu'. Şi au apărut băncile. Cred că asta-i tot ce şi-au putut 
permite s-apară. A naibii notă de plată, nu-i aşa? Amenajări 
urbane, zice ei. Rahat cu perje, zic io. Scuzaţi-mi expresia, 
dacă sunteţi religios. S-a vorbit mult de cum să învioreze iar 
centrul. Phui, l-au înviorat taman bine. Demolat prăvăliile 
vechi şi pus în loc o droaie de bănci şi parcaje. Şi să ştii că 
tot nu poţi să-ţi parchezi maşina. Ar fi căzu' să apuci tot 
Consiliu' Orăşenesc de coaie. Afară de madam Polok aia, 
care e şi ea acolo. Pe aia s-o spânzuri de ţâţe. Da', dacă stau 
şi mă gândesc, se pare că nici n-are. Dreaptă ca o afurisită 
de scândură. Scuzaţi-mi expresia, dacă sunteţi religios. 

— Sunt, replică Bill, zâmbind. 

— Atunci jos din maşina mea şi mergeţi să vă futeţi la 
biserică, i-o întoarse taximetristul şi izbucniră amândoi în 
râs. 

— Locuieşti de mult aici? întrebă Bill. 

— De când mă ştiu. M-am născut în Derry Home Hospital 
şi-au să-mi îngroape fututele de rămăşiţe pământeşti la 
Mount Hope Cemetery. 

— Bună treabă, comentă Bill. 

— Aşa, sigur, spuse şoferul. 

Îşi drese glasul, cobori geamul şi expulză o flegmă 
galben-verzuie extrem de mare; atitudinea sa, 
contradictorie, dar oarecum atrăgătoare - aproape picantă 
- era una de voie bună posacă. 


— ĂIl de-o prinde-o p-asta n-o să mai tre” să-şi cumpere 
ciungă o săptămână-ntreagă. Scuzaţi-mi expresia, dacă 
sunteţi religios. 

— Nu s-a schimbat totul, spuse Bill. 

Promenada deprimantă cu bănci şi parcări luneca prin 
dreptul lor în timp ce urcau pe Center Street; după creasta 
colinei şi dincolo de First National începură să ia din nou 
viteză. 

— „Aladdinu”-i tot la locul lui. 

— Mda, cedă şoferul. Da' numa' un pic. Muiangii au 
încercat să-l dărâme şi pe-ăsta. 

— Tot pentru-o bancă? întrebă Bill. 

O parte din el era amuzată să constate că cealaltă parte 
rămăsese cu gura căscată la acest gând. Nu-i venea să 
creadă că un om în toate minţile ar putea dori să demoleze 
cupola aceea de ţinută, cu candelabrul ei de sticlă 
scânteietoare, scările şerpuitoare din stânga şi din dreapta, 
ce urcau în spirală până la balcon, şi cortina-mamut, care 
nu se dădea pur şi simplu la o parte când începea 
reprezentaţia, ci se ridica în falduri, cute şi pliuri vrăjite, 
toate luminate de jos în sus cu spoturi în nuanţe fabuloase 
de roşu, albastru, galben şi verde, pe când scripeţii din 
culise scârţâiau şi gemeau. Nu „Aladdinul”, strigă şocată 
acea parte din Bill. Cum le-a putut trece prin minte măcar 
să dărâme „Aladdinul” pentru o BANCĂ? 

— Zău, chiar aşa, o bancă, spuse taximetristul. Aţi 
bunghit-o, scuzaţi-mi expresia, dacă sunteţi religios. Primii 
Negustori din Comitatul Penobscot au pus ochii pe 
„Aladdin”. Voiau să-l dea jos şi să pună în loc ce ziceau ei c- 
ar fi o „hală bancară completă”. Au obţinut toate hârtiile de 
la Consiliul Orăşenesc, şi „Aladdinul” a fost condamnat. Pe 
urmă, o ceată de oameni au format un comitet - oameni 
care locuiau de mult aici - şi au depus petiţii, au făcut 
marşuri, au urlat, şi până la urmă au obţinut să se ţină pe 
chestia asta o întrunire cu public a Consiliului, iar Hanlon i- 
a făcut praf pe bulangii. 


Şoferul părea extrem de satisfăcut. 

— Hanlon? întrebă Bill, uluit. Mike Hanlon? 

— Mm-da! făcu şoferul, răsucind o clipă capul să-l 
privească pe Bill, dezvăluind o faţă rotundă, fălcoasă şi nişte 
ochelari cu rame de corn împestriţate pe suporturi cu alb. 
Bibliotecar. Negru”, băiatu'. Îl ştii? 

— L-am cunoscut, răspunse Bill, amintindu-şi cum îl 
întâlnise pe Mike, în iulie 1958. 

Tot din cauza lui Bowers, Huggins şi Criss... Fireşte. 
Bowers, Huggins şi Criss 

(0, Doamne) 

la fiecare colţ de stradă, jucându-şi propriul lor rol, 
şuruburi involuntare strângându-i pe toţi şapte laolaltă - 
strâns, şi mai strâns, cel mai strâns. 

— Ne jucam împreună când eram puşti, înainte să mă fi 
mutat din oraş. 

— Ei, ca să vezi, spuse taximetristul. Ce mică e lumea, 
futu-i mama mă-sii, scuzaţi-mi... 

— ... Expresia, dacă sunteţi religios, încheie Bill în cor cu 
el. 

— Ca să vezi, repetă alene şoferul, şi-şi continuară 
drumul în tăcere până ce spuse: S-a schimbat mult Derry 
ăsta, da”, sigur, mult din el e încă aici. Pensiunea, de unde 
te-am luat pe mata. Tlurnu' de Apă din Memorial Park. [ii 
minte locu-ăla, domnu'? Când eram mici ziceam că-i bântuit 
de stafii. 

— "Ţin minte, spuse Bill. 

— Ia uite spitalul, îl recunoşti? 

Acum treceau pe lângă Derry Home Hospital, pe dreapta. 
Dincolo de el, Penobscot-ul curgea spre confluenţa sa cu 
Kenduskeag-ul. Sub cerul ploios de primăvară, râul avea 
culoarea mată a cositorului. 

Spitalul de care îşi amintea Bill - o clădire albă pe 
structură de lemn, cu două aripi şi trei etaje - se afla la 
locul său, dar acum era înconjurat, strivit de un întreg 
complex de clădiri, poate vreo duzină cu totul. Putea vedea 


o parcare departe spre stânga, şi ceva ce păreau a fi mai 
bine de cinci sute de maşini staționate acolo. 

— Doamne, ăsta nu-i un spital, e un futu-i mă-sa de 
campus universitar! exclamă Bill. 

Şoferul de taxi pufni: 

— Făr-a fi religios, îţi scuz expresia. Mda, i-aproape la fel 
de mare ca Eastern Maine din Bangor. Au laboratoare de 
iradiere, şi un centru de terapie, şi şase sute de camere, şi 
spălătoria lor proprie, şi Dumnezeu mai ştie ce. Spitalu' 
vechi îi tot acolo, da' acuma nu-i în el decât administraţia. 

Bill simţi înlăuntrul său o stranie senzaţie de dedublare, 
genul de senzaţie pe care-şi amintea că o avusese pentru 
prima oară în timp ce privea un film tridimensional. 
Încercarea de a contopi două imagini ce nu se potriveau 
întocmai. Îţi puteai scurge ochii şi screme creierul pentru a 
înghiţi trucul, aşa ţinea minte, dar aveai şanse să termini cu 
o belea de migrenă... lar acum putea simţi apropierea unei 
migrene reale. Noul Derry, ce minunat. Dar vechiul Derry 
încă mai era acolo, ca de pildă clădirea de lemn a spitalului. 
Vechiul Derry era în cea mai mare parte îngropat sub toate 
construcţiile noi... Dar ochiul minţii era tras, neputincios, 
înapoi ca să se uite la el... ca să îl caute. 

— 'Triajul s-a dus probabil, nu? întrebă Bill. 

Taximetristul râse iar, încântat: 

— Pentru unu' care s-a mutat din oraş când era doar un 
ţânc, ai memorie bună, domnu”! 

Trebuia să mă fi întâlnit săptămâna trecută, amice cu 
limbaj atât de bogat, cugetă Bill. 

— “Tot acolo e, da' acum nu mai sunt decât ruine şi şine 
ruginite. Mărfarele nici măcar nu se mai opresc. Un tipa 
vrut să cumpere terenul şi să pună de-un întreg bâlci la 
margine de drum - tras la ţintă, cuşti de bătut, standuri de 
condus, minigolf, karturi, bărăcuţe doldora de jocuri pe 
video, mai ştiu eu ce - da' acuma-i încurcătură mare că al 
cui e pământul. Cred c-o să-l capete pân' la urmă, pen” că-i 
un tip insistent - da' taman acu-i la judecătorie. 


— Şi Canalul, murmură Bill, în timp ce coteau de pe 
Outer Center Street pe Pasture Road - care, aşa cum 
spusese Mike, era acum marcat cu un semn rutier verde pe 
care scria „MALL ROAD” Canalul e la locul lui. 

— Mda, făcu şoferul. Asta o să fie totdeauna la locu! lui, 
Zice-s-ar. 

Acum în stânga lui Bill se afla Derry Mall, şi, în timp ce se 
deplasau în lungul său, avu din nou senzaţia aceea ciudată 
de dedublare. Când erau mici, locul acesta fusese o câmpie 
întinsă şi lungă, plină de iarbă bogată şi flori-ale-soarelui 
gigantice care mărgineau la nord-est Maidanul. Mai încolo, 
spre vest, se aflau amenajările locative cu preţuri mici. Îşi 
aducea aminte cum exploraseră acea câmpie, având grijă să 
nu cadă în pivniţa căscată a Oţelăriei Kitchener, care 
explodase în Duminica Paştilor din anul 1906. Câmpul 
fusese plin de relicve, iar ei le dezgropau cu tot interesul 
solemn al unor arheologi explorând nişte ruine egiptene: 
cărămizi, polonice, bucăţi de fier cu bolţuri ruginite 
atârnând de ele, ochiuri de geam, sticle pline de cocă fără 
nume ce mirosea precum cea mai rea otravă din lume. De 
asemenea, se întâmplase ceva rău în groapa cu pietriş de 
lângă cea de gunoi, dar încă nu-i venea în minte ce. Nu-şi 
putea aminti deocamdată decât un nume, Patrick 
Humboldt, şi că avea ceva de-a face cu un frigider. Şi ceva 
cu o pasăre care se luase după Mike Hanlon. Ce?... 

Scutură din cap. Fragmente. Pleavă-n vânt. Atâta tot. 

Acum câmpia nu mai era, cum nu mai erau nici 
rămăşiţele oţelăriei. Deodată, Bill îşi aminti hornul enorm al 
fabricii. Îmbrăcat în ţiglă, înnegrit de funingine pe ultimii 
zece metri lungime, zăcea în ierburile înalte ca o ţeavă 
gigantică.  Cum-necum, se  căţăraseră deasupra şi 
umblaseră în lungul lui, cu braţele întinse ca echilibriştii de 
la circ, râzând... 

Îşi scutură iarăşi capul, ca pentru a alunga mirajul halei, 
o colecţie urâtă de clădiri cu inscripţii pe care scria 
„SEARS”, şi „J.C. PENNY”, şi „WOOLWORTH'S”, şi „CVS”, şi 


„YORK'S STEAK HOUSE”, şi „WALDEN-BOOKS”, şi altele, 
zeci şi zeci. Drumuri coteau în şi afară din parcări. 

Hala nu dispăru, căci nu era un miraj. Oţelăria Kitchener 
nu mai era acolo, iar vegetaţia ce crescuse împrejurul 
ruinelor dispăruse de asemenea. Hala, şi nu amintirile, era 
realitatea. 

Dar, într-un fel sau altul, nu credea asta. 

— Am ajuns, domnu”, spuse taximetristul. 

Trase în faţa unei clădiri ce arăta ca o uriaşă pagodă de 
plastic. 

— Cam târzior, da' mai bine mai târziu decât niciodată, n- 
am dreptate? 

— Ai, într-adevăr, spuse Bill şi îi dădu şoferului de taxi o 
hârtie de cinci. Păstrează restul. 

— Bună treabă, futu-i! exclamă taximetristul. Ai nevoie să 
te ducă careva, suni la Big Yellow şi-ntrebi de Dave. 
Comandă-mă pe nume. 

— Am să-ntreb doar de băiatu' religios, replică Bill, 
rânjind. ĂI de şi-a cules tot lotul pe Mount Hope. 

— Ai bunghit-o, râse Dave. O zi bună, domnu' 

— Şi dumitale la fel, Dave. 

Stătu o clipă în ploaia măruntă, privind la taxiul ce se 
îndepărta, îşi dădu seama că voise să-i mai pună şoferului o 
întrebare, şi uitase - poate intenţionat. 

Voise să-l întrebe pe Dave dacă-i plăcea viaţa în Derry. 

Brusc, Bill Denbrough se întoarse şi intră în „Jadul 
Orientului” Mike Hanlon era în hol, aşezat într-un fotoliu de 
răchită cu spătar enorm. Se ridică în picioare, iar Bill simţi 
o adâncă irealitate revărsându-se peste el - prin el. 
Senzaţia aceea de dedublare revenise, dar acum era mult, 
mult mai accentuată. 

Îşi amintea un băiat înalt cam de un metru şaizeci, suplu 
şi agil. În faţa sa stătea un bărbat de un metru şi vreo 
şaptezeci de centimetri. Era slab. Hainele păreau să atârne 
pe el. Iar liniile feţei îl plasau pe versantul de dincolo ai 
celor patruzeci de ani, în loc de numai treizeci şi opt. 


Se vede că Bill lăsase şocul să i se citească pe faţă, căci 
Mike spuse liniştit: 

— Ştiu cum arăt. 

Bill roşi şi zise: 

— Nu-i chiar atât de rău, Mike, doar că-mi amintesc de 
tine când erai copil. Asta-i tot. 

— Zău? 

— Arăţi puţin cam obosit. 

— Sunt puţin cam obosit, spuse Mike, dar cred că am să 
fac faţă. 

Atunci zâmbi, iar zâmbetul îi lumină faţa. În acel surâs 
Bill îl văzu pe băiatul pe care-l cunoscuse cu douăzeci şi 
şapte de ani în urmă. La fel ca vechiul Home Hospital din 
lemn, copleşit de zgură şi sticlă modernă, băiatul pe care-l 
ştiuse Bill fusese covârşit de inevitabilele accesorii ale 
maturității. Avea riduri pe frunte, creţuri i se săpaseră de la 
colţurile gurii până la bărbie, iar părul îi încărunţise la 
tâmple. Dar, întocmai cum vechiul spital, deşi copleşit, se 
afla la locul lui, vizibil încă, acelaşi lucru se întâmpla şi cu 
băiatul din copilăria lui Bill. 

Mike întinse mâna şi spuse: 

— Bun venit înapoi la Derry, Bill Barosane. 

Bill nu luă în seamă mâna şi îl îmbrăţişă pe Mike. Mike îl 
strânse în braţe cu putere, iar Bill îi simţi părul, aspru şi 
creţ, atingându-i umărul şi gâtul. 

— Oricare-ar fi necazul, Mike, o să ne ocupăm noi de el, 
spuse Bill - auzi sunetul răguşit al lacrimilor în gât şi nu-i 
păsă. L-am bătut o dată şi-l mai putem ba-bate încă o-o- 
odată. 

Mike se trase de lângă el, ţinându-l la o lungime de braţ; 
deşi zâmbea încă, ochii îi luceau un pic cam prea mult. 
Scoase batista şi şi-i şterse. 

— Sigur, Bill. Pe pariu. 

— Sunteţi amabili, domnilor, să mă urmaţi? întrebă 
amfitrioana. 


Era o orientală zâmbitoare, într-un chimonou roz pe care 
un dragon făcea tumbe, arcuindu-şi coada solzoasă. Părul 
negru prins în piepteni de fildeş îi era adunat într-un coc 
înalt pe vârful capului. 

— Cunosc drumul, Rose, spuse Mike. 

— Foarte bine, domnule Hanlon, le zâmbi ea 
amândurora. Sunteţi buni prieteni din copilărie, cred. 

— Aşa cred şi eu. Pe aici, Bill. 

Îl conduse pe un coridor, pe lângă salonul principal, spre 
o uşă unde atârna o perdea de mărgele. 

— Ceilalţi?... începu Bill. 

— Sunt toţi aici. loţi cei care-au putut veni. 

Bill ezită un moment în faţa uşii, dintr-o dată 
înspăimântat. Nu necunoscutul îl speria, nu supranaturalul, 
ci simpla conştiinţă a faptului că, faţă de cum fusese în 
1958, avea plus douăzeci şi opt de centimetri şi minus cea 
mai mare parte a părului. Se simţi deodată jenat - aproape 
îngrozit - la gândul de a-i vedea din nou pe toţi, chipurile 
lor copilăreşti aproape şterse, aproape îngropate sub 
schimbare, întocmai cum fusese îngropat spitalul. Bănci 
construite în capetele lor, acolo unde odinioară existaseră 
cinematografe fermecate. 

Am crescut, reflectă el. Nu credeam că se va întâmpla, 
nu atunci, nu nouă. Dar s-a întâmplat, iar dacă intru aici, 
totul va deveni realitate: acum suntem cu toții adulți. 

Îl privi pe Mike, dintr-o dată uluit şi sfios: 

— Cum arată? se auzi pe sine însuşi întrebând cu un glas 
pierdut. Mike... Cum arată? 

— Intră şi ai să vezi, spuse Mike şi îl conduse pe Bill în 
micul salon privat. 


2 


Bill Denbrough face observaţii 


Poate că doar penumbra încăperii crea iluzia, care nu 
dură decât un infim moment, dar Bill se întrebă mai târziu 
dacă nu fusese cumva un soi de mesaj adresat numai lui: 
anume că soarta putea fi şi generoasă. 

În acel scurt moment i se păru că niciunul dintre ei nu 
crescuse, că prietenii săi făcuseră cumva o scamatorie ca în 
Peter Pan şi încă erau cu toţii copii. 

Richie Tozier îşi balansase scaunul pe spate, astfel încât 
stătea rezemat de perete, surprins în timp ce-i spunea ceva 
lui Beverly Marsh, care îşi acoperise gura cu mâna într-un 
chicotit; Richie avea pe faţă un rânjet deştept, întru totul 
familiar. Mai era şi Eddie Kaspbrak, aşezat în stânga lui 
Beverly, iar în faţa sa, pe masă, lângă paharul cu apă, stătea 
o butelie de plastic cu un pat ca de pistol arcuindu-i-se din 
vârf. Dichisurile erau un pic mai artistice, dar servea în mod 
evident aceluiaşi scop: era un inhalator. Aşezat într-un 
capăt al mesei, privind acest trio cu o expresie de nelinişte, 
amuzament şi concentrare amestecate, se găsea Ben 
Hanscom. 

Bill se pomeni că mâna-i tindea să i se urce spre cap şi-şi 
dădu seama cu un soi de tristă nostalgie că în secunda 
aceea aproape îşi pipăise chelia să vadă dacă nu cumva, ca 
prin minune, părul îi crescuse la loc - părul acela roşcat şi 
frumos pe care începuse să şi-l piardă pe vremea când încă 
nu era decât un student în anul doi. 

Cu asta, vraja se risipi. Richie nu purta ochelari, observă 
el, şi îşi spuse: Probabil că are lentile de contact - aşa ar 
face. Detesta ochelarii ăia. Tricourile şi pantalonii de doc pe 
care-i purta de obicei fuseseră înlocuiţi cu un costum care 
nu zăcuse prin niciun magazin de confecţii de mâna a doua 
- Bill estima că admiră nouă sute de dolari exprimaţi în 
croitorie de comandă. 

Beverly Marsh (dacă numele ei încă mai era Marsh) 
devenise o femeie trăsnitor de frumoasă. În locul 
dezinvoltei cozi-de-cal, părul ei având acum aproape 
aceeaşi nuanţă cu a lui odinioară - se revărsa pe umerii 


bluzei simple şi albe într-un şuvoi de culoare stinsă, în acea 
lumină difuză nu făcea decât să ardă ca un rug de jăratic 
mocnit. La lumina zilei, până şi la lumina unei zile mohorâte 
ca aceea, Bill avea impresia că aruncă văpăi. Şi se pomeni 
întrebându-se ce ar simţi dacă şi-ar cufunda mâinile în 
părul acela. Cea mai veche poveste din lume, medita el 
amar. O iubesc pe nevastă-mea, dar, of, puştoaica. 

Eddie - curios, dar adevărat - ajunsese, crescând, să 
arate cam ca Anthony Perkins. Avea chipul ridat prematur 
(deşi în mişcări părea oarecum mai tânăr decât Richie sau 
Ben) şi îl îmbătrâneau şi mai mult ochelarii fără rame pe 
care-i purta - ochelari pe care ţi-i închipuiai că-i poartă 
vreun avocat englez în timp ce se apropie de boxa 
acuzaților într-o pauză a şedinţei. Avea părul scurt, tuns 
într-un stil demodat cunoscut ca „Ivy League” la sfârşitul 
anilor cincizeci şi începutul şaizecilor. Purta un sacou sport 
în carouri mari, arătând ca un veşmânt înşfăcat din raftul 
de ajutoare al unui magazin de confecţii bărbăteşti ajuns în 
pragul falimentului... Dar ceasul era un Patek Philippe, iar 
inelul de pe degetul mic al mâinii drepte era împodobit cu 
un rubin. Piatra era prea vulgară şi ostentativă ca să fie 
altfel decât veritabilă. 

Ben era cel care se schimbase cu adevărat, şi, privindu-l 
din nou, Bill simţi realitatea inundându-l fără pic de efort. 
Chipul îi era acelaşi, iar părul, deşi încărunţit şi ceva mai 
lung, şi-l purta pieptănat cu aceeaşi neobişnuită cărare pe 
dreapta. Dar Ben slăbise. Şedea nonşalant pe scaunul său, 
cu vesta de piele neornamentată deschisă spre a-i dezvălui 
cămaşa albastră de lucru, din diftină. Avea blugi Levi's 
strâmţi, ghete de cowboy şi o centură lată cu catarama 
bătută în argint. Hainele acestea se ţineau cu dezinvoltură 
pe un trup zvelt şi îngust în şolduri. Purta la mână o brățară 
cu verigi grele - nu din aur, ci de cupru. A slăbit, constată 
Bill. E o umbră a lui cel de altădată, ca să zic aşa... 
Bătrânu' Ben a slăbit. Minunile nu mai contenesc. 


Domnea între toţi şase un moment de tăcere cu neputinţă 
de descris. Era unul dintre cele mai stranii momente pe 
care le cunoscuse Bill Denbrough în viaţa lui. Stan nu era 
printre ei, dar cu toate acestea venise şi un al şaptelea. Aici, 
în salonul acesta privat de restaurant, Bill îi simţi prezenţa, 
aproape până la personificare - dar nu sub forma unei hârci 
în linţoliu alb cu coasa pe umăr. Era pata albă de pe harta 
ce se întindea între 1958 şi 1985, o regiune pe care 
exploratorul ar fi putut-o numi Marele Nu Ştiu. 

Bill se întrebă ce anume se afla acolo. Beverly Marsh în 
fustă scurtă ce-i dezvelea cea mai mare parte din picioarele 
lungi şi sprintene, o Beverly Marsh cu încălțări albe, cu 
părul despărţit pe mijloc şi ondulat cu fierul? Richie Tozier 
purtând o pancartă pe care scria „JOS RĂZBOIUL” pe-o 
parte şi „AFARĂ CU ROTC-II DIN CAMPUS” pe cealaltă? 
Ben Hanscom purtând o canotieră galbenă cu drapelul pe- 
un abţibild pe cozoroc, conducând un buldozer sub o 
umbrelă de prelată, cu cămaşa scoasă lăsând să i se vadă 
pântecele care-i ieşea tot mai puţin peste betelia 
pantalonilor? Era oare neagră această a şaptea făptură? 
Nicio legătură cu H. Rap Brown sau Grandmaster Flash, nu 
omul ăsta, omul ăsta purta cămăşi albe simple şi pantaloni 
].C. Penny şi şedea într-o despărţituri a bibliotecii din 
Universitatea Maine, scriind fişe despre originea notelor de 
subsol şi despre posibilele avantaje ale numerelor ISBN în 
catalogarea cărţilor, în vreme ce demonstranţii mărşăluiau 
afară, iar Phil Ochs cânta „Richard Nixon, găseşte-ţi altă 
ţară” şi mureau oameni cu maţele vărsate pentru sate ale 
căror nume nici măcar nu le puteau pronunţa; stătea acolo 
aplecat sârguincios peste lucrarea sa (Bill îl văzu), care 
zăcea într-o rază piezişă a luminii albe şi tăioase de iarnă, 
cu faţa sobră şi absorbită, ştiind că a fi bibliotecar însemna 
a ajunge cât de aproape era omeneşte posibil să stai pe 
locul din faţă al maşinii eternității. Era el cel de-al şaptelea? 
Sau poate era un tânăr stând dinaintea oglinzii sale, privind 
la o mână de fire roşii de păr desprinse din cap, privind la 


un teanc de caiete studenţeşti pe birou reflectate în 
oglindă, primă ciornă încâlcită a unui roman intitulat 
Joanna, care avea să fie publicat un an mai târziu? 

Câte ceva din toate acestea, toate acestea, nimic din 
toate acestea. 

Chiar nu conta. Al şaptelea era acolo, iar în acel unic 
moment îl simţiră cu toţii... Şi poate înţeleseseră cel mai 
bine cumplita putere a lucrului ce-i adusese înapoi. 
Trăieşte, gândi Bill, înfrigurat în veşminte. Ochi de 
salamandră, coadă de dragon, Mână a Gloriei... Orice ar fi, 
e din nou prezent, în Derry. Prezent. Prezentă. El. Ea. 
Monstrul. 

Şi deodată simţi că Monstrul era al şaptelea; că Monstrul 
şi timpul se puteau substitui unul pe celălalt, că Monstrul 
purta chipurile lor; ale tuturor; precum şi pe cele ale altor o 
mie pe care îi îngrozise şi-i ucisese... Iar ideea că el putea fi 
ei era întrucâtva cea mai înfricoşătoare idee dintre toate. 
Cât din noi a rămas în urmă aici? se întrebă el cu spaimă 
brusc crescândă. Cât de mult din noi n-a mai ieşit niciodată 
din canalele şi tunelurile unde locuia Monstrul... şi unde se 
hrănea Monstrul? De asta am uitat? Pentru că o parte din 
fiecare dintre noi niciodată n-a avut vreun viitor, niciodată 
n-a crescut, niciodată n-a plecat din Derry? De asta? 

Nu văzu niciun răspuns pe chipurile lor... Doar propria-i 
întrebare, reflectată înapoi către el. 

Gândurile se formează şi trec în răstimp de secunde sau 
milisecunde, îşi creează propriile lor sisteme temporale, şi 
toate acestea trecură prin mintea lui Bill Denbrough în 
intervalul a nu mai mult de cinci secunde. 

Apoi Richie Tozier, rezemat de perete, rânji din nou şi 
spuse: 

— Măi, să fie, ia priviţi la asta - Bill Denbrough a căpătat 
mutra de cupolă cromată. De când îţi dai pe cap cu ceară 
de ghete Turtle, Bill Barosane? 

lar Bill, fără habar de ce-ar putea să iasă, deschise gura 
şi se auzi pe sine rostind: 


— Să te fut pe tine şi calu” care te-a adus, Gură-spartă. 

Urmă un moment de tăcere - apoi încăperea explodă de 
râs. Bill se îndreptă spre ei şi începură să îşi strângă 
mâinile şi, câtă vreme în ceea ce simţea acum domnea ceva 
oribil, mai recunoscu şi un lucru mângâietor: senzaţia de-a 
fi venit acasă cu adevărat. 


3 


Ben Hanscom ţine regim 


Mike Hanlon comandă de băut şi, ca pentru a drege 
tăcerea de dinainte, toţi începură să vorbească în acelaşi 
timp. Beverly Marsh era acum Beverly Rogan, după cum se 
află. Spuse că era măritată cu un om minunat, la Chicago, 
care îi întorsese pe dos toată viaţa şi, prin cine ştie ce 
farmece binefăcătoare, reuşise să transforme simplul talent 
într-ale croitoriei al soţiei sale într-o afacere vestimentară 
încununată de succes. Eddie Kaspbrak era patronul unei 
companii de limuzine, la New York. 

— “Tot ce pot spune e că nevastă-mea s-ar putea să fie 
chiar în clipa asta în pat cu Al Pacino, zise el zâmbind vag, şi 
toţi izbucniră în râs. 

Ceilalţi ştiau cu ce se ocupau Bill şi Ben, dar Bill avea o 
senzaţie ciudată cum că nu se făcuse până de curând nicio 
asociere personală între numele lor - al lui Ben ca arhitect, 
al lui ca scriitor - şi nişte oameni pe care nu-i cunoscuseră 
decât ca fiind copii. Beverly avea în poşetă câte un 
exemplar de buzunar din Joanna şi Torentul negru, şi-l 
întrebă dacă vrea să-i dea pe ele autografe. Bill o făcu, 
observând în acest timp că ambele cărţi erau noi-nouţe - 
cumpărate parcă de la toneta aeroportului după ce 
coborâse din avion. 

Pe acelaşi ton, Richie îi spuse lui Ben cât de mult 
admirase centrul de comunicaţii al BBC-ului din Londra... 
Dar în ochi îi stăruia un soi de luminiţă nedumerită, ca şi 


cum n-ar fi putut întocmai să se împace clădirea aceea cu 
omul acesta... Sau cu băiatul gras şi onest care le arătase 
cum să inunde jumătate din Maidan cu scânduri şterpelite 
şi o portieră de maşină ruginită. Richie era disc-jockey în 
California. Le spuse că era cunoscut ca Omul cu o Mie de 
Voci, iar Bill gemu: 

— Doamne, Richie, Vocile tale au fost întotdeauna atât de 
îngrozitoare. 

— N-ajungi nicăieri cu linguşeala, conaşule, replică trufaş 
Richie. 

Când Beverly îl întrebă dacă acum purta lentile de 
contact, Richie răspunse cu glas scăzut: 

— Ia vino mai aproape, pu-iu-leee. Uită-te în ochii mei. 

Beverly se supuse şi exclamă cu încântare când Richie 
înclină puţin capul astfel ca să i se vadă marginile de jos ale 
lentilelor moi Hydromist pe care le purta. 

— Biblioteca-i tot cum era? îl întrebă Ben pe Mike 
Hanlon. 

Mike îşi scoase portofelul şi dădu la iveală un instantaneu 
al bibliotecii, luat de undeva de sus. Li-l arătă cu aerul 
mândru al unui om care oferă pozele copiilor când e 
întrebat despre familie. 

— Asta a făcut-o unul cu un avion mic, spuse el, în timp ce 
fotografia trecea din mână-n mână. Tot încerc să obţin ca fie 
Consiliul Orăşenesc, fie vreun donator particular cu dare de 
mână să ofere destui bani ca s-o developăm mare cât 
peretele, pentru Biblioteca de Copii. Până-n prezent, nicio 
para. Dar e o poză bună, nu? 

Erau toţi de acord. Ben o ţinu cel mai mult timp, privind-o 
fix. În cele din urmă bătu cu unghia în coridorul de sticlă ce 
unea cele două clădiri. 

— Pe asta nu-l ştii şi din altă parte, Mike? 

— E centrul tău de comunicaţii, zâmbi Mike, şi toţi şase 
izbucniră în hohote. 

Sosiră băuturile. Se aşezară. 


Aceeaşi tăcere, bruscă, stângace şi derutantă, se instală 
din nou. Se uitară unulla altul. 

— Ei? întrebă Beverly cu vocea ei dulce, uşor uscată. 
Pentru ce bem? 

— Pentru noi, spuse deodată Richie. 

lar acum nu mai zâmbea. Ochii săi îi prinseseră pe ai lui 
Bill şi, cu o forţă atât de mare, încât abia dacă îi putea face 
faţă, Bill îşi aminti cum stătuseră el şi Richie în mijlocul 
străzii după ce dispăruse arătarea care putea să fi fost un 
clovn sau poate un vârcolac, cum se îmbrăţişau şi plângeau. 
Când ridică paharul, mâna-i tremura şi o parte din băutură 
i se vărsă pe faţa de masă. 

Richie se ridică încet în picioare şi, unul câte unul, ceilalţi 
îl urmară: mai întâi Bill, apoi Ben şi Eddie, Beverly şi, 
ultimul, Mike Hanlon. 

— Pentru noi, repetă Richie, şi, asemenea mâinii lui Bill, 
glasul îi tremură puţin. Pentru Clubul Păguboşilor din 1958. 

— Păguboşii, spuse Beverly uşor amuzată. 

— Păguboşii, zise Eddie. 

Chipul îi era palid şi îmbătrânit în spatele ochelarilor fără 
rame. 

— Păguboşii, fu şi Ben de acord. 

Fantoma unui surâs vag şi dureros îi plutea la colţurile 
gurii. 

— Păguboşii, rosti încet Mike Hanlon. 

— Păguboşii, încheie Bill. 

Paharele li se atinseră. Băură. 

Se lăsă din nou tăcerea, iar de astă dată Richie n-o mai 
întrerupse. De astă dată, tăcerea părea necesară. Se 
aşezară la loc, iar Bill spuse: 

— Aşa că dă pe gură, Mike. Zi-ne ce se-ntâmplă aici şi ce 
putem face. 

— Mai întâi să mâncăm, spuse Mike. Vom vorbi pe urmă. 

Aşa că mâncară... Şi... Mâncară îndelung şi bine. Ca în 
bancul acela vechi despre oamenii condamnaţi, îşi spuse 
Bill, dar propria sa poftă de mâncare era mai bună, cum nu 


mai fusese de ani de zile... Din copilărie, se simţi el ispitit 
să-şi spună. Mâncarea nu era uluitor de gustoasă, dar era 
departe de a fi rea şi aveau din belşug. Toţi şase începură să 
se ospăteze - costiţă, moo goo gaipan, aripi de pui rumenite 
delicat, rulouri cu ou, castane învelite în şuncă, felii de vită 
înşirate pe frigărui din lemn. 

Începură cu platouri de pu-pu, iar Richie îşi făcu o 
ocupaţie copilărească, dar amuzantă din a pârli câte puţin 
din toate la flacăra din centrul platoului pe care-l împărțea 
cu Beverly - inclusiv o jumătate de rulou cu ou şi câteva 
boabe de fasole roşie. 

— Flambe la masa mea, mor când mă gândesc, îi spuse el 
lui Ben. Aş mânca şi căcat pe-o ţiglă dacă ar fi flambe la 
masa mea. 

— Şi probabil ai şi făcut-o, remarcă Bill. 

Beverly râse cu atâta poftă, încât trebui să scuipe în 
şervet o îmbucătură de mâncare. 

— O, Doamne, cre' că-mi vine să borăsc, făcu Richie într-o 
imitație lugubru de exactă a lui Don Pardo, iar Beverly râse 
şi mai tare, aprinzându-se în obraji ca focul. 

— Termină, Richie, spuse ea. le previn. 

— Prevenire acceptată, replică Richie. Poftă bună, draga 
mea. Rose în persoană le aduse desertul - o movilă enormă 
de Alaska la cuptor pe care o aprinse în capul mesei, unde 
stătea Mike. 

— Iarăşi flambe la masa mea, spuse Richie cu vocea unui 
om care a murit şi a ajuns în rai. S-ar putea ca asta să fie 
cea mai bună masă din câte am avut în viaţa mea. 

— Dar fireşte, răspunse cu modestie afectată Rose. 

— Dac-o sting dintr-o suflare, mi se împlineşte dorinţa? 
întrebă el. 

— La „Jadul Orientului”, toate dorinţele sunt garantate, 
domnule. 

Zâmbetul lui Richie deveni dintr-o dată nesigur. 

— Aplaud sentimentul, zise el, dar, ştii, mă-ndoiesc de 
veridicitate. Aproape că demolară Alaska la cuptor. În timp 


ce stătea rezemat de spătar, cu burta întinzând betelia 
pantalonilor, Bill observă întâmplător paharele de pe masă. 
Păreau sute şi sute. Zâmbi puţin, dându-şi seama că turnase 
în el două Martini-uri înainte de masă şi Dumnezeu ştie câte 
sticle de bere Kirin alături. Ceilalţi se descurcaseră cam la 
fel de bine. În halul în care se aflau, nişte cioburi de bilă de 
bowling fripte ar fi avut probabil un gust de soi. Şi totuşi, nu 
se simţea beat. 

— N-am mai mâncat atât de când eram puşti, spuse Ben; 
îl priviră, iar în obraji îi apăru o pată vagă de culoare. 
Literalmente, vorbesc. Nu-i exclus să fie cea mai copioasă 
masă a mea de când eram în anul doi de liceu. 

— Ai trecut la regim? întrebă Eddie. 

— Mhm, făcu Ben. Am trecut. Regimul Libertăţii Ben 
Hanscom. 

— Ce te-a determinat s-o faci? întrebă Richie. 

— V-ar plictisi s-auziţi toată istoria asta de demult... se foi 
stingherit Ben. 

— Nu ştiu ce zic ceilalţi, interveni Bill, dar pe mine mă 
interesează. Haide, Ben. Glăsuieşte. Ce anume l-a 
transformat pe Haystack Calhoun în fotomodelul pe care-l 
avem azi înaintea ochilor? 

Richie pufni uşurel: 

— Clăiţă, aşa. Uitasem de asta. 

— Nu-i cine ştie ce poveste, spuse Ben. Nicio poveste, 
chiar că nu e. După vara aia - după 1958 - am mai stat în 
Derry încă doi ani. Pe urmă, mama a rămas fără slujbă şi am 
ajuns să ne mutăm în Nebraska, pentru că avea acolo o soră 
care s-a oferit să ne ia la ea până se va pune mama din nou 
pe picioare. N-a fost chiar grozav. Sora ei, mătuşă-mea 
Jean, era o ticăloasă mizerabilă care trebuia să-ţi spună 
încontinuu unde ţi-e locul în marea schemă a mersului 
lucrurilor, ce norocoşi suntem că mama are o soră care să 
ne ofere ajutorul, ce noroc avem că n-avem avere, tot soiul 
de chestii de-astea. Eram atât de gras, încât o dezgustam. 
Nu putea să se împace cu asta. „Ben, ar trebui să faci mai 


multă mişcare. Ben, o să ai un atac de inimă înainte de 
patruzeci dacă nu mai dai jos de pe tine. Ben, când în lume 
mor copilaşi de foame, ar trebui să-ţi fie ruşine de tine.” 

Tăcu o clipă şi sorbi puţină apă: 

— Atât numai că bătea şaua pe copilaşii care mor de 
foame în lume şi dacă nu-mi lăsam farfuria linsă. 

Richie râse şi dădu din cap. 

— Oricum, ţara tocmai îşi revenea din recesiune, iar 
mamei i-a trebuit aproape un an până să-şi găsească un loc 
de muncă stabil. La vremea când ne-am mutat din locuinţa 
mătuşii Jean din Vista şi ne-am instalat la casa noastră în 
Omaha, pusesem pe mine cam patruzeci de kile faţă de cum 
mă ştiaţi voi. Cred că cele mai multe le-am luat doar ca să-i 
fac în ciudă mătuşă-mii Jean. 

Eddie scoase un fluierat: 

— Asta ar însemna cam... 

— Cam optzeci şi cinci de kile, spuse grav Ben. Oricum, 
învăţam la East Side High School din Omaha, iar orele de 
educaţie fizică erau... Mă rog, cam rele. Ceilalţi copii îmi 
spuneau Marmită. Asta ar putea să vă dea o idee... M-am 
măcinat aşa vreo şapte luni, până într-o zi când, în timp ce 
ne echipam în vestiar după oră, doi-trei băieţi au început 
să... Cum să spun, să mă plesnească peste burtă, îi ziceau 
„bătut-slana” Nu peste mult s-au mai adăugat alţi doi-trei. 
Pe urmă încă patru sau cinci. Curând începuseră toţi, 
fugărindu-mă prin vestiar şi pe hol, pocnindu-mă în burtă, 
în fund, în spinare, în picioare. M-am speriat şi am început 
să ţip. Asta i-a făcut pe ceilalţi să râdă ca scoşi din minţi. 
Ştiţi, continuă Ben, privind în jos şi aranjându-şi cu grijă 
tacâmurile, asta-i ultima oară când mi-amintesc că m-am 
mai gândit la Henry Bowers, până acum două zile când mi-a 
dat telefon Mike. Băiatul care a-nceput era de la o fermă, 
avea mâini de-alea mari şi bătătorite, şi, în timp ce mă 
alergau, ţin minte cum m-am gândit că se-ntorsese Henry. 
Cred - ba nu, știu - că ăla a fost momentul când am intrat în 
panică. 


M-au urmărit pe culoar, pe lângă dulapurile unde-şi 
ţineau echipamentul băieţii care practicau sporturi. Eram 
gol şi roşu ca un rac. Pierdusem orice simţ al demnităţii 
sau... Al meu însumi, cred că s-ar putea zice. lar ei fugeau 
după mine, zbierând Bătut-slana! Bătut-slana! Bătut-slana! 
La capătul coridorului era o bancă... 

— Ben, nu e nevoie să te chinui cu asta, spuse pe 
neaşteptate Beverly. 

Faţa i se făcuse palidă ca de cenuşă. Jucându-se cu 
paharul de apă, aproape îl vărsă. 

— Lasă-l să termine, spuse Bill. 

Ben îl privi o clipă, apoi dădu din cap: 

— La capătul coridorului era o bancă. M-am împiedicat 
de ea şi m-am lovit la cap. S-au mai învârtit în jurul meu un 
minut, două, iar apoi s-a auzit Vocea aceea: „Gata. Ajunge. 
Mergeţi să vă schimbaţi, băieţi”. Era antrenorul, apărut 
acolo în uşă, în pantalonii lui de trening albaştri cu dunga 
albă pe margine şi tricoul alb. Nu puteam şti de cât timp 
stătea acolo. S-au uitat cu toţii la el, unii rânjind, alţii cu 
vinovăţie, alţii doar cu nişte mutre goale cumva. S-au dus. 
Şi am izbucnit în plâns. Antrenorul nu făcea decât să stea 
acolo, în uşa ce ducea înapoi în sala de gimnastică, 
privindu-mă, privind băiatul acela gras şi gol, cu pielea 
înroşită toată de la bătutul-slanei, privind puştiul ăla gras 
care plângea întins pe jos. 

Şi, într-un târziu, a spus: 

— Benny, de ce nu taci din gură în pizda mă-tii? 

Am fost atât de şocat să aud un profesor folosind acel 
cuvânt, încât am tăcut. Am ridicat ochii spre el, iar el s-a 
apropiat şi s-a aşezat pe banca de care mă împiedicasem. S- 
a aplecat spre mine, şi fluierul pe care-l avea la gât s-a 
balansat şi m-a lovit în frunte. O clipă, am crezut c-o să mă 
sărute sau cam aşa ceva, şi m-am tras din faţa lui, dar ceea 
ce-a făcut el a fost să-mi apuce câte-o ţâţă în fiecare mână şi 
să mă strângă. Apoi şi-a retras mâinile şi s-a şters pe ele de 
pantaloni, ca şi cum ar fi atins o murdărie. 


— Crezi c-am să te consolez? m-a întrebat. Ei bine, nu. îi 
dezguşti pe băieţi, şi pe mine la fel. Avem motive diferite, 
da” asta pentru că ei sunt copii, iar eu nu. Ei nu ştiu de cetîi 
dezguşti. Eu ştiu. E din cauză că te văd îngropând trupul 
bun pe care-l ai de la Dumnezeu într-un morman de 
grăsime cât toate zilele. Eşti plin de o indolenţă prostească, 
iar asta pe mine mă face să-mi vină să vărs. Acum ascultă- 
mă, Benny, pentru că e singura oară c-am să ţi-o spun. Am 
de antrenat o echipă de fotbal, şi baschet, şi atletism, şi pe 
undeva printre astea mai am şi echipa de înot. Aşa că n-am 
s-o spun decât o dată. Aici, sus, eşti gras. 

Şi-mi ciocăni fruntea drept în locul unde mă izbise 
blestematul de fluier. 

— Aicea-i grasă toată lumea. Pune-ţi la regim chestia pe 
care-o ai între urechi şi ai să-ncepi să pierzi din greutate. 
Da' tipii ca tine nu reuşesc niciodată. 

— Ce ticălos! exclamă indignată Beverly. 

— Mada, făcu Ben, rânjind. Dar nu ştia că e un ticălos, atât 
de prost era. Probabil că-l văzuse pe Jack Webb în filmul 
ăla, The D.1., de vreo şaizeci de ori şi chiar credea că-mi 
face o favoare. După cum avea să reiasă, mi-a şi făcut. 
Pentru că atunci m-am gândit la ceva. M-am gândit... 

Îşi mută privirea, încruntându-se - iar pe Bill îl cuprinse 
senzaţia cum nu se poate mai ciudată că ştia ce-avea să 
spună Ben încă dinainte de-a spune. 

— V-am zis că ultima oară când mai ţin minte că m-am 
gândit la Henry Bowers a fost atunci când ceilalţi băieţi mă 
fugăreau şi băteau-slana. Ei, când antrenorul s-a ridicat să 
plece, atunci m-am gândit cu adevărat pentru ultima oară la 
ceea ce făcuserăm în vara lui '58. M-am gândit... 

Ezită iar, privindu-i pe toţi pe rând, părând să le 
cerceteze feţele. Continuă cu multă grijă: 

— M-am gândit cât de bine ne-am descurcat împreună. 
M-am gândit la ceea ce-am făcut şi la cum am făcut şi dintr- 
o dată m-a izbit gândul că, dacă antrenorul ăla ar fi avut de 
înfruntat aşa ceva, părul i-ar fi albit probabil de îndată, iar 


inima i s-ar fi oprit pe loc în piept ca un ceasornic vechi. Nu 
era cinstit, desigur, dar nici el nu fusese cinstit cu mine. 
Ceea ce s-a întâmplat a fost destul de simplu... 

— Ai înnebunit, spuse Bill. 

— Mhm, aşa e, zâmbi Ben. Am strigat: „Domnule 
antrenor!”, iar el s-a întors şi m-a privit. 

— Spuneaţi că faceţi antrenamente de atletism? l-am 
întrebat. 

— Aşa e, spuse el. Nu că te-ar privi pe tine treaba asta. 

— Ascultă aici, ticălos tâmpit cu capu” ca piatra, am spus 
eu, de rămase cu gura căscată şi cu ochii ieşiţi din orbite. 
Vin să mă înscriu în echipa de atletism în martie. Ce părere 
ai de asta? 

— Am părerea că mai bine ţi-ai ţine gura până nu te bagă 
rău la apă, răspunse el. 

— Am să-i întrec pe toţi pe care-i scoţi pe pistă, am zis eu. 
Am să-i întrec pe cei mai buni. Şi pe urmă o să vreau să-ţi 
ceri scuze-n pizda mă-tii. 

Pumnii i se încleştară, şi un minut am crezut c-o să se- 
ntoarcă şi o să-mi arate el mie. Pe urmă s-au desfăcut la loc. 

— Vorbeşti ca să n-adormi, grăsuţule, spuse el încetişor. 
Numai gura-i de tine. Da-n ziua când ai să-i poţi tu întrece 
pe cei mai buni alergători ai mei, în ziua aia eu am să-mi 
dau demisia de-aici şi-o să mă-ntorc să culeg porumb pe 
circuit. 

Şi plecă. 

— Şi-ai dat jos kilele? întrebă Richie. 

— Păi, le-am dat. Dar antrenorul greşise. N-a început în 
capul meu. Cu maică-mea a-nceput. M-am dus acasă în 
seara aia şi i-am zis că vreau să pierd din greutate. Am 
terminat cu o ceartă a dracului, plângând amândoi. Ea a- 
nceput cu aceleaşi vechi cântece şi dansuri: că nu eram de 
fapt gras, că doar aveam oase mari şi că un băiat mare care 
vrea s-ajungă om mare trebuie să mănânce mult ca să nu-şi 
iasă din formă. Era un... fel de chestie de siguranţă la ea, 
cred. O speria încercarea de a creşte singură un băiat. Nu 


avea nici educaţie, nici vreo pricepere reală, doar voinţa de 
a munci din greu. lar când îmi putea da o a doua porţie... 
Sau când putea privi la mine peste masă, şi mă vedea că 
arăt robust... 

— Se simţea ca şi cum ar câştiga lupta, spuse Mike. 

— M-hm. 

Ben îşi bău restul de bere şi-şi şterse cu podul palmei 
mustăcioara de spumă de pe buza superioară: 

— Aşa că lupta cea mai grea nu în capul meu am dus-o; 
cu ea a fost. Pur şi simplu n-a vrut să accepte, luni în şir. Nu 
voia să-mi strâmteze hainele şi nu voia să-mi cumpere altele 
noi. De-acum alergam, alergam pe oriunde şi uneori inima 
îmi bubuia aşa de tare, încât credeam c-am să cad din 
picioare. Prima mea alergare pe-o milă s-a terminat cu 
vărsături şi leşin. Pe urmă, o vreme doar am vărsat. Şi peste 
un timp am ajuns să-mi ţin pantalonii când fugeam. 

Am început să difuzez ziare, şi alergam cu geanta de gât, 
săltându-mi pe piept, în timp ce-mi ţineam sus pantalonii. 
Cămăşile mele au început să arate ca nişte pânze de 
corabie. Iar serile, când mergeam acasă şi nu mâncăm 
decât jumate din ce aveam în farfurie, maică-mea izbucnea 
în lacrimi şi spunea că mă flămânzesc, că mă omor, că n-o 
mai iubesc, că nu-mi pasă cât de greu muncea pentru mine. 

— Hristoase, murmură Richie, aprinzându-şi o ţigară. Nu 
ştiu cum te-ai descurcat, Ben. 

— Pur şi simplu aveam în faţă mutra antrenorului, explică 
Ben. Îmi tot aminteam felul cum s-a uitat după ce mă 
apucase de ţâţe, atunci pe culoarul de la vestiarele băieţilor. 
Aşa am reuşit. Mi-am luat nişte blugi noi şi altele cu banii 
din vânzarea ziarelor, iar bătrânul din apartamentul de la 
etajul întâi şi-a folosit sula de cizmărie ca să-mi facă la 
curea câteva găuri noi - cam cinci, din câte îmi amintesc. 
Cred că mi-am amintit şi de ultima ocazie când trebuise să- 
mi cumpăr o pereche de blugi noi - atunci când Henry m-a 
îmbrâncit pe Maidan în ziua aia şi s-au sfâşiat pe mine. 


— Mda, spuse Eddie, zâmbind. Şi când mi-ai spus mie de 
ciocolata cu lapte. Mai ştii? 

Ben dădu din cap. 

— Dacă mi-am adus aminte, continuă el, n-a ţinut decât o 
secundă - a venit şi a trecut. Cam prin aceeaşi perioadă am 
început să învăţ sănătate şi nutriţie la şcoală şi am 
descoperit că poţi mânca toate verdeţurile şi crudităţile de 
care ai poftă şi să nu câştigi deloc în greutate. Aşa că într-o 
seară maică-mea mi-a pus pe masă o salată de lăptuci şi 
spanac crud, bucățele de măr şi puţină şuncă rămasă de la 
prânz. Eu, care n-am prea agreat niciodată mâncarea de 
ierburi, am luat trei porţii şi nu mă mai săturam să-i spun 
iar şi iar maică-mii ce bună era. 

Asta a ajutat mult la rezolvarea problemei. Nu prea-i 
păsa ce mâncăm câtă vreme mâncăm mult. M-a îngropat în 
salate. Am mâncat salate în următorii trei ani. Aveam 
momente când trebuia să mă uit în oglindă ca să fiu sigur că 
nu mi s-a înverzit nasul. 

— Şi ce s-a întâmplat cu antrenorul? întrebă Eddie. Ai 
ieşit la alergări? 

Îşi atinse inhalatorul ca şi cum gândul la alergări i-ar fi 
adus aminte de el. 

— A, da, am ieşit. La doi-douăzeci şi la patru-patruzeci. 
De acum dădusem jos treizeci de kilograme şi mă înălţasem 
cu cinci centimetri, aşa că ceea ce rămăsese era distribuit 
mai bine. În prima zi de încercări am câştigat doi- 
douăzeciul cu şase lungimi şi patru-patruzeciul cu opt. Pe 
urmă m-am dus la antrenor, care arăta destul de turbat ca 
să-şi roadă unghiile şi să scuipe belciuge, şi i-am zis: 

— Se pare c-a venit vremea să ieşiţi pe circuit şi să v- 
apucaţi de cules porumb. Când o luaţi spre Kansas? 

În primul moment n-a spus nimic - doar a-nvârtit o cazma 
şi m-a trântit drept pe spate. Pe urmă mi-a zis să mă car de 
pe teren. A zis că nu vrea ticăloşi cu gura mare ca mine la el 
în echipă. 


— N-aş intra în echipa aia nici să mă numească 
preşedintele Kennedy personal, am spus eu, ştergându-mi 
sângele de la colţul gurii. Şi, o dată ce m-ai pus pe roate, n- 
am să-ţi port pică... Da”, data viitoare când o să te aşezi 
lângă o strachină mare cu ştiuleţi de porumb, să nu mă uiţi. 

Mi-a spus că dacă n-o şterg în clipa aia mă bate de-am să 
mă cac pe mine. 

Ben zâmbea puţin... Însă nu se zărea nimic plăcut în 
zâmbetul acela, cu siguranţă niciun strop de nostalgie. 

— Astea au fost exact cuvintele lui. Toată lumea se uita la 
noi, inclusiv băieţii pe care-i învinsesem. Arătau al dracului 
de jenaţi. Aşa că am mai spus doar atât: 

— Uite care-i treaba, dom'le antrenor. De prima te iert, 
pe chestia că eşti un păgubos jalnic, da' prea bătrân ca să 
te mai înveţi minte. Da', o dată să mai dai în mine, şi-am să 
fac tot ce pot ca să-ţi pierzi slujba. Nu-s sigur că reuşesc, 
da' merită să-ncerc. Am pierdut din greutate, aşa ca să pot 
avea şi eu puţină demnitate şi puţină linişte. Astea-s lucruri 
pentru care merită să lupţi. 

Bill spuse: 

— 'Tot ce zici sună minunat, Ben... Dar scriitorul din mine 
se întreabă dacă vreun copil a vorbit vreodată aşa în 
realitate. 

Ben dădu din cap, continuând să surâdă în felul acela 
ciudat: 

— Şi eu mă-ndoiesc că le-a spus vreun copil care n-a 
trecut prin ce am trecut noi. Dar eu le-am spus... Şi nu 
glumeam. 

Bill se gândi la cele auzite şi înclină capul: 

— Aşa e. 

— Antrenorul a făcut un pas înapoi, cu mâinile în şolduri, 
urmă Ben. A deschis gura şi pe urmă a-nchis-o la loc. 
Nimeni nu spunea nimic. Eu am plecat, şi asta a fost ultima 
oară c-am avut de-a face cu antrenorul Woodleigh. Când 
diriginta mi-a dat foaia matricolă pe anul doi, cineva bătuse 


la maşină scutit la rubrica de educaţie fizică şi îşi trecuse 
doar inițialele. 

— L-ai bătut! exclamă Richie şi-şi agită pumnii încleştaţi 
deasupra capului. Hai, tu, Ben! 

Ben ridică din umeri: 

— Cred că ceea ce-am făcut eu a fost să bat o parte din 
mine însumi. Antrenorul m-a pus pe roate... Dar mă 
gândeam că voi, ăştia, m-aţi făcut să cred cu adevărat că 
pot s-o fac. Şi am făcut-o. 

Mai ridică o dată din umeri, dar lui Bill i se păru că-i 
zăreşte broboane fine de sudoare lângă firele de păr. 

— Gata cu Confesiunile Adevărate. Numai că în mod 
sigur mi-ar mai prinde bine o bere. Vorbăria-i o treabă care- 
ţi face sete. 

Mike îi făcu semn chelneriţei. 

Până la urmă toţi şase comandară încă un rând, vorbind 
despre nimicuri până sosi băutura. Bill privi în berea sa, 
observând felul cum se căţărau balonaşele în sus pe pereţii 
paharului. Era atât amuzat, cât şi copleşit dându-şi seama 
că sperase ca altcineva să-nceapă a povesti despre anii 
trecuţi în timp - că Beverly le va vorbi despre omul minunat 
cu care se măritase (chiar dacă era plicticos, aşa cum sunt 
majoritatea oamenilor minunaţi) sau că Richie Tozier îşi va 
începe o expunere despre Incidente Comice din Studioul de 
Emisie ori că Eddie Kaspbrak le va spune cum era ca om 
Teddy Kennedy sau cât dădea bacşiş Robert Redford... Sau 
poate să le ofere câteva sugestii privind motivul pentru care 
Ben fusese în stare să dea jos kilogramele în plus câtă 
vreme el avea nevoie să se agate şi acum de inhalatorul său. 

Realitatea este, medită Bill, că Mike va începe să 
vorbească dintr-un minut în altul, şi nu-s sigur că vreau s- 
aud ceea ce are de spus. Realitatea este că inima mea bate 
doar un pic prea repede şi mâinile mele sunt doar un pic 
prea reci. Realitatea este că-s cam cu doar douăzeci şi cinci 
de ani prea bătrân ca să-mi fie atât de frică. Toţi suntem. 
Aşa că ziceţi ceva, careva. Hai să vorbim de cariere şi 


neveste şi despre cum e să te uiţi la foştii tovarăşi de joacă 
şi să-ţi dai seama că ai încasat câţiva pumni zdraveni în nas 
de la nenea timpul în persoană. Hai să vorbim despre sex, 
despre baseball, despre viitorul naţiunilor din Pactul de la 
Varşovia. Despre orice în afară de motivul pentru care am 
venit aici să vorbim. Aşa că ziceţi unul dintre voi ceva. 

Cineva zise. Eddie Kaspbrak zise. Dar nu era despre cum 
se purta ca om Ileddy Kennedy, sau despre bacşişurile lui 
Redford, sau măcar de ce găsise de cuviinţă să păstreze 
obiectul pe care pe vremuri Richie îl numea uneori 
„biberonul de plămâni al lui Eddie”. Îl întrebă pe Mike când 
murise Stan Uris. 

— Alaltăieri noapte. Când am dat eu telefoanele. 

— A avut vreo legătură cu... de ce ne aflăm noi aici? 

— Aş putea cere să fiu crezut pe cuvânt şi să spun că, de 
vreme ce n-a lăsat niciun mesaj, nimeni nu poate şti sigur, 
răspunse Mike, dar, cum s-a întâmplat aproape imediat 
după ce-am vorbit eu cu el, cred că ipoteza e destul de 
sigură. 

— S-a sinucis, nu-i aşa? întrebă posomorâtă Beverly. O, 
Doamne - bietul Stan. 

Ceilalţi se uitau la Mike, care-şi termină berea şi spuse: 

— Sinucis, da. Se pare că a intrat în baie la scurt timp 
după ce l-am sunat, şi-a umplut cada, s-a băgat în apă şi şi-a 
tăiat venele. 

Bill cobori privirea spre masă, care dintr-o dată păru 
aşternută cu chipuri şocate, palide - fără trupuri, doar 
chipurile acelea, ca nişte cercuri albe. Ca baloane albe, 
baloane-lună, priponite aici printr-o veche făgăduială care- 
ar fi trebuit de mult să cadă în uitare. 

— Cum ai aflat? întrebă Richie. A apărut în ziare până 
aici? 

— Nu. De câtăva vreme m-am abonat la ziarele din 
oraşele cele mai apropiate de locuinţele voastre. Am ţinut 
evidențe de-a lungul anilor. 

— Eu spionez, făcu Richie o mutră acră. Mersi, Mike. 


— A fost sarcina mea, replică Mike cu simplitate. 

— Bietul Stan, repetă Beverly; părea năucită, incapabilă 
să accepte vestea. Dar atunci a fost atât de curajos. Atât 
de... hotărât. 

— Oamenii se schimbă, spuse Eddie. 

— Chiar aşa? întrebă Bill. Stan era... 

Îşi plimbă mâinile pe faţa de masă, încercând să găsească 
termenii potriviţi. 

— Era o persoană ordonată. Genul de persoană care 
trebuie să-şi ţină pe rafturi cărţile împărţite în ficţiune şi 
non-ficțiune... Şi pe urmă vrea ca fiecare secţiune să fie 
pusă în ordine alfabetică. Mi-aduc aminte ce-a spus odată - 
nu mai ştiu unde eram sau ce făceam, cel puţin nu încă, dar 
cred că era spre sfârşitul poveştii. A spus că poate îndura 
să-i fie frică, dar detestă să fie nespălat. Asta mi s-a părut 
mie a fi esenţa lui Stan. Poate că pur şi simplu a fost prea 
mult pentru el când i-a dat Mike telefon. A văzut că n-are 
decât două variante: să rămână viu şi să se murdărească 
sau să moară curat. Poate că, de fapt, oamenii nu se 
schimbă atât de mult pe cât credem. Poate că doar... Poate 
că doar... înţepenesc. 

Domni un moment tăcerea, după care Richie spuse: 

— În regulă, Mike. Ce se întâmplă în Derry? Spune-ne. 

— Pot să vă spun câte ceva, răspunse Mike. Pot să vă 
spun, de pildă, ce se întâmplă acum - şi vă pot spune câteva 
lucruri despre voi înşivă. Dar n-am cum să vă spun tot ce s-a 
întâmplat aici în vara lui 1958 şi nici nu cred c-o să fie 
nevoie vreodată. Până la urmă vă veţi aminti singuri. Şi cred 
că, dacă vă spun prea multe înainte ca minţile voastre să fie 
pregătite să-şi amintească, ceea ce i s-a întâmplat lui Stan... 

— Ni s-ar putea întâmplă şi nouă? întrebă calm Ben. 

Mike dădu din cap: 

— Da. Exact de asta mă tem. 

— Spune-ne atât cât poţi, Mike, îl îndemnă Bill. 

— Bine. Am să vă spun. 


4 


Păguboşii sunt puşi la curent 


— Au reînceput omorurile, spuse scurt Mike. 

Îşi plimbă privirea în jurul mesei, apoi ochii i se fixară 
asupra lui Bill. 

— Prima dintre „noile crime” - dacă-mi permiteţi această 
formulare cam sinistră - a început pe Main Street Bridge şi 
s-a terminat dedesubt. Victima era un homosexual destul de 
copilăros, pe nume Adrian Mellon. Suferea grav de astmă. 

Mâna lui Eddie se furişă şi atinse inhalatorul. 

— S-a întâmplat în vara trecută, pe 21 iulie, în ultima 
seară a Festivalului Zilelor Canalului, care era un soi de 
sărbătorire, un... un... 

— Un ritual în Derry, rosti Bill cu glas încet. 

Degetele sale prelungi masau lent tâmplele, şi nu era 
greu de ghicit că se gândea la fratele său George... George, 
care aproape sigur fusese cel care deschisese calea ultima 
oară când se întâmplase aşa ceva. 

— Un ritual, spuse liniştit Mike. Da. 

Le relată repede ce i se întâmplase lui Adrian Mellon, 
privind fără pic de plăcere cum ochii li se deschideau tot 
mai larg. Le spuse ce publicase ziarul News şi ce nu 
publicase... Printre acestea din urmă numărându-se şi 
mărturia lui Don Hagarty şi Christopher Unwin despre un 
anume clovn care se aflase sub pod precum căpcăunul din 
legendara poveste de odinioară, un clovn ce arăta ca o 
încrucişare între Ronald McDonald şi Bozo, conform celor 
spuse de Hagarty. 

— El era, spuse Ben cu glas răguşit şi bolnăvicios. 
Nemernicul ăla de Pennywise. 

— Mai e un lucru, spuse Mike, privindu-l pe Bill. Unul 
dintre ofiţerii de anchetă - cel care l-a şi scos pe Adrian 
Mellon din Canal - era un poliţist din oraş pe nume Harold 
Gardener. 


— O, lisuse Hristoase, murmură Bill cu voce slabă şi 
înecată de lacrimi. 

— Bill? îl privi Beverly, apoi îi puse o mână pe braţ; glasul 
îi era plin de îngrijorare surprinsă. Bill, ce s-a întâmplat? 

— Harold trebuie să fi avut vreo cinci ani pe vremea aia, 
răspunse Bill; ochii săi împietriri căutară chipul lui Mike, 
dorind o confirmare. 

— Da. 

— Ce este, Bill? întrebă Richie. 

— H-H-Harold Gardener era fi-fiul lui Dave Gardener. 
Dave locuia pe-aceeaşi stradă cu noi când a fost o-omorât 
George. A fost cel care-a ajuns la G... G... la fratele meu 
primul şi l-a adus acasă, învelit într-o pă-pătură. 

Rămaseră tăcuţi, fără să scoată o vorbă. Beverly îşi 
acoperi ochii cu mâna. 

— "Toate se leagă destul de bine, nu? zise într-un târziu 
Mike. 

— Da, confirmă Bill încet. Se leagă, nici pomeneală. 

— Am ţinut evidențe despre voi toţi şase de-a lungul 
anilor, cum v-am spus, continuă Mike, dar abia atunci am 
început să-nţeleg exact de ce o făcusem şi că totul avea un 
scop real şi concret. Totuşi, m-am abținut, aşteptând să văd 
cum vor evolua lucrurile. Vedeţi, simţeam că trebuie să fii 
absolut sigur înainte de a vă... tulbura vieţile. Nu nouăzeci 
la sută, nici chiar nouăzeci şi cinci la sută. Sută la sută era 
singura măsură care să mă satisfacă. În decembrie anul 
trecut, un băieţel de opt ani numit Steven Johnson a fost 
găsit mort în Memorial Park. La fel ca Adrian Mellon, fusese 
grav mutilat înainte sau după moarte, dar arăta de parcă ar 
fi murit numai şi numai de frică. 

— Agresiune sexuală? întrebă Eddie. 

— Nu. Doar mutilare brutală. 

— Câţi sunt cu totul? întrebă Eddie, fără să arate ca şi 
cum ar fi dorit într-adevăr să ştie. 

— E grav, spuse Mike. 

— Câţi? repetă Bill. 


— Nouă. Până acum. 

— Nu se poate! ţipă Beverly. Aş fi citit în ziare... Aş fi 
văzut la actualități! Când polițistul ăla nebun a omorât toate 
acele femei în Castle Rock, Maine!2:... Şi copiii ăia care-au 
fost ucişi în Atlanta... 

— Da, întâmplarea aia, spuse Mike. M-am gândit mult la 
ea. E într-adevăr cea mai strânsă asemănare cu ceea ce se 
întâmplă aici, iar Ben are dreptate: aia chiar a fost o ştire 
de răsunet. În unele privinţe, comparaţia cu Atlanta e cea 
care mă sperie cel mai tare în legătură cu toate astea. 
Uciderea a nouă copii... Ar fi trebuit să avem aici 
corespondenţi de presă, de televiziune, paranormali de 
bâlci şi reporteri de la The Atlantic Monthly şi Rolling 
Stone... Pe scurt, tot circul mass-media. 

— Dar n-a fost aşa, spuse Bill. 

— Nu, răspunse Mike, n-a fost. A, au scris despre asta 
într-un supliment de duminică al ziarului Sunday Telegram 
din Portland şi încă un articol în Boston Globe după ultimele 
două. Un program de televiziune din Boston, numit Bună 
ziua!, a transmis în februarie o emisiune despre crimele 
nerezolvate, şi unul dintre experţi a menţionat asasinatele 
din Derry, dar numai în treacăt... şi cu siguranţă n-a dat 
nicio indicație cum că ar fi ştiut că mai fusese o serie de 
asasinate în 1957-1958 şi o alta în 1929-1930. 

Există unele motive evidente, fireşte. Atlanta, New York, 
Chicago, Detroit... Astea sunt marile oraşe ale mass-media, 
iar, când se întâmplă ceva într-un mare oraş, bubuie toată 
presa. N-avem nici măcar un singur post de televiziune sau 
de radio în Derry, dacă nu pui la socoteală mica staţie pe 
unde medii de la liceu a Departamentului de Engleză şi 
Conversaţie. Bangor are piaţa la dispoziţie când vine vorba 
de mass-media. 

— Cu excepţia ziarului Derry News, spuse Eddie, şi 
râseră toţi. 

— Dar ştim cu toţii că asta nu-l izolează cu adevărat de 
ceea ce se întâmplă azi în lume. Avem aici reţeaua de 


comunicaţii, şi la un moment dat povestea ar fi trebuit să 
explodeze pe plan naţional. Dar asta nu s-a întâmplat. Şi 
cred că motivul nu-i decât unul singur: nu vrea Monstrul. 

— Monstrul, mormăi Bill, aproape pentru sine. 

— Monstrul, încuviinţă Mike. Dacă trebuie să-i zicem în 
vreun fel, atunci n-ar strica să ne obişnuim să-l numim 
Monstrul. Am început să mă gândesc, vedeţi voi, că a fost 
aici de-atâta vreme... indiferent ce-o fi cu adevărat acest 
Monstru... încât a devenit parte din Derry, în egală măsură 
cu Turnul de Apă sau Canalul, cu Bassey Park ori Biblioteca. 
Doar că el nu ţine de geografia exterioară, înţelegeţi ce 
vreau să zic. Poate că asta a fost adevărat cândva, dar acum 
Monstrul e înăuntru, într-un fel a ajuns înăuntru. Asta-i 
singurul mod pe care-l ştiu de a înţelege toate întâmplările 
cumplite care s-au petrecut aici - cele relativ explicabile, ca 
şi cele absolut inexplicabile. A fost un incendiu la un local de 
noapte al negrilor, numit The Black Spot, în 1930. Cu un an 
înainte, o bandă de infractori semianalfabeţi din perioada 
Crizei au fost ciuruiţi pe Canal Street ziua-n amiaza mare. 

— Banda Bradley, spuse Bill. FBI-ul le-a venit de hac, nu? 

— Asta spun relatările, dar nu-i întocmai adevărat. Din 
câte am reuşit să aflu până acum - şi ce n-aş da să pot 
crede că n-a fost aşa, pentru că iubesc oraşul ăsta - banda 
Bradley, toţi şapte, au fost împuşcaţi de bunii cetăţeni ai 
oraşului Derry. O să vă povestesc eu odată. 

A fost şi explozia de la Oţelăria Kitchener, în timpul unei 
căutări a ouălor de Paşti, în 1906. A mai fost o serie oribilă 
de mutilări de animale în acelaşi an, pistele ducând în cele 
din urmă la Andrew Rhulin, străunchiul celui care conduce 
acum fermele Rhulin. Se afirma că a fost omorât în bătaie 
de cele trei ajutoare de şerif care era vorba să-l bage la 
puşcărie. Niciunul dintre poliţişti n-a fost judecat vreodată. 

Mike  Hanlon scoase un carneţel dintr-un buzunar 
interior şi îl răsfoi, vorbind fără a ridica privirea. 

— În 1877 au avut loc patru linşaje în perimetrul 
oraşului. Unul dintre cei care-au dansat în ştreang era 


predicatorul mirean al Bisericii Metodiste, care zice-se că-şi 
înecase toţi cei patru copii în cadă ca pe nişte pisoi şi pe 
urmă îşi împuşcase nevasta în cap. l-a pus pistolul în mână 
ca să pară sinucidere, dar nimeni nu s-a lăsat prostit. Cu un 
an mai devreme, patru tăietori de lemne fuseseră găsiţi 
morţi într-o colibă, pe Kenduskeag în jos, literalmente 
sfâşiaţi în bucăţi. Dispariţii de copii, de familii întregi sunt 
consemnate în vechi însemnări zilnice... Dar nu şi în vreun 
document public. Şi merge tot aşa, dar poate că aţi prins 
ideea. 

— Am prins ideea, nu zic, spuse Ben. Se întâmplă ceva 
aici, dar e o chestie intimă. 

Mike închise carneţelul, îl puse la loc în buzunarul 
dinăuntrul hainei şi-i privi sobru. 

— Dacă aş fi agent de asigurări în loc de bibliotecar, 
poate v-aş desena un grafic. Ar prezenta o rată neobişnuit 
de înaltă a tuturor delictelor violente pe care le ştim, fără a 
exclude violul, incestul, spargerile, furtul de maşini, 
molestările de copii şi soţii, agresiunile. Există în Texas un 
oraş de mărime medie unde rata delictelor cu violenţă e 
mult sub cea la care v-aţi aştepta într-o localitate de 
asemenea proporţii şi cu un asemenea amestec rasial. 
Extraordinara placiditate a celor care locuiesc acolo a fost 
identificată ca avându-şi cauza în ceva din apă... Un 
pacificator natural de-un fel sau altul. Aici se aplică exact 
opusul. Derry e un loc al violenţei în orice an oarecare. Dar 
la fiecare douăzeci şi şapte de ani - deşi ciclul n-a funcţionat 
niciodată cu perfectă exactitate - violenţa a escaladat spre 
un furibund punct culminant... Şi niciodată n-a devenit ştire 
de răsunet naţional. 

— Ai zice că aici acţionează un cancer, spuse Beverly. 

— Câtuşi de puţin. Un cancer netratat ucide invariabil. 
Oraşul Derry n-a murit; dimpotrivă, a prosperat... într-un 
mod nespectaculos, nedemn de a-şi face reclamă, desigur. 
Pur şi simplu e un orăşel onorabil de prosper într-un stat 
relativ nepopulat, unde se întâmplă prea adesea lucruri 


rele... Şi unde lucruri feroce se petrec cam la fiecare sfert 
de secol. 

— Asta se aplică până la capăt? întrebă Ben. 

Mike dădu din cap. 

— Până la capăt. 1715-1716,1740 până prin 1743 - asta 
trebuie să fi fost o perioadă rea de tot - 1769-1770 şi aşa 
mai departe. Până la momentul prezent. Am un sentiment 
că devine în mod constant tot mai rău, poate pentru că la 
sfârşitul fiecărui ciclu în Derry existau tot mai mulţi oameni, 
poate din vreun alt motiv. lar în 1958 ciclul se pare că a 
cunoscut un sfârşit prematur. De care răspunzători suntem 
NOI. 

Bill Denbrough se aplecă spre el, cu ochii dintr-o dată 
strălucitori: 

— Eşti sigur de asta? Sigur? 

— Da, răspunse Mike. Toate celelalte cicluri au atins 
apogeul cam prin septembrie, pentru a se sfârşi apoi în stil 
măreț. De obicei viaţa îşi relua ritmul mai mult sau mai 
puţin normal pe la Crăciun... Cel mai târziu la Paşti. Cu alte 
cuvinte, au existat „ani” răi, de paisprezece până la 
douăzeci de luni, din douăzeci şi şapte-n douăzeci şi şapte 
de ani. Însă anul cel rău care a început cu uciderea fratelui 
tău în octombrie 1957 s-a încheiat brusc în august 1958. 

— De ce? întrebă agitat Eddie; respiraţia i se subţiase. 

Bill îşi aminti de ţiuitul acela înalt al inspirării lui Eddie şi 
ştiu că în curând acesta îşi va suge iar biberonul-de- 
plămâni. 

— Ce-am făcut? 

Întrebarea rămase suspendată în aer. Mike păru să 
cugete la ea... După care clătină din cap. 

— Vă veţi aminti, spuse el. Cu timpul, vă veţi aminti. 

— Şi dacă nu ne amintim? întrebă Ben. 

— Atunci, Dumnezeu să ne-ajute pe toţi. 

— Nouă copii morţi anul ăsta, spuse Rich. Hristoase. 

— Lisa Albrecht şi Steven Johnson la sfârşitul lui 1984, 
spuse Mike. În februarie a dispărut un băiat numit Dennis 


Torrio. Un elev de liceu. Cadavrul i-a fost găsit la jumătatea 
lui martie, pe Maidan. Mutilat. În apropiere se afla asta. 

Scoase o fotografie din acelaşi buzunar unde pusese 
carnetul. O dădu din mână-n mână în jurul mesei. Beverly şi 
Eddie o priviră nedumeriţi, dar Richie Iozier reacţionă 
violent. O scăpă ca şi cum l-ar fi fript. 

— lisuse! lisuse, Mike! 

Ridică ochii, mari şi şocaţi. După o clipă, îi trecu poza lui 
Bill. 

Bill o privi şi simţi lumea din jurul său topindu-se în 
tonuri cenuşii. Un moment, fu sigur că va leşina. Auzi un 
geamăt şi ştiu că el scosese acel sunet. Lăsă fotografia să 
cadă. 

— Ce este? o auzi pe Beverly întrebând. Ce înseamnă, 
Bill? 

— E poza de şcoală a fratelui meu, spuse într-un târziu 
Bill. E G-Georgie. Fotografia din albumul lui. Cea care s-a 
mişcat. Cea care-a făcut cu ochiul. 

Atunci şi-o trecură iar de la unul la altul, în timp ce Bill 
stătea încremenit, ca de piatră, în capul mesei, privind în 
gol. Era fotografia unei fotografii. Imaginea înfăţişa o poză 
de şcoală, mototolită, rezemată de un fundal alb - buze 
zâmbitoare despărțite spre a lăsa să se vadă două goluri 
unde nu mai crescuseră niciodată dinţi noi (doar dacă nu-ți 
cresc în sicriu, îşi spuse Bill şi se cutremură). Pe marginea 
de sub fotografia lui George erau scrise cuvintele 
„PRIETENII ŞCOLII 1957-1958” 

— A fost găsită anul ăsta? întrebă din nou Beverly. 

Mike dădu din cap, iar ea se întoarse spre Bill. 

— Când ai văzut-o ultima oară, Bill? 

Acesta îşi umezi buzele, încercând să vorbească. Nu ieşi 
niciun sunet. Încercă iar, auzindu-şi în cap ecoul cuvintelor, 
conştient de revenirea bâlbâielii, luptând cu ea, luptând cu 
teroarea. 

— N-am mai văzut poza aia din 1958. În acea primăvară, 
după moartea lui George. Când am încercat să i-o arăt şi lui 


Richie, nu mai e-era. 

Răsună un zgomot exploziv şi înecat care-i făcu pe toţi să 
privească în jur. Eddie îşi punea inhalatorul la loc pe masă, 
arătând uşor stânjenit. 

— Eddie Kaspbrak dă recital! exclamă voios Richie, şi 
imediat, brusc şi sinistru, Vocea Comentatorului de Ştiri de 
la Movie Tone răsună din gura lui: Azi în Derry un oraş 
întreg iese să vadă Parada Astmaticilor, iar starul 
spectacolului este Marele Ed Capdemuci, cunoscut în toată 
Noua Anglie ca... 

Tăcu deodată, şi o mână îi urcă spre faţă ca pentru a-i 
acoperi ochii, iar Bill îşi spuse pe neaşteptate: Nu - nu, nu 
asta vrea. Nu să-şi acopere ochii, ci să-şi împingă ochelarii 
mai sus pe nas. lar ochelarii nici măcar nu mai sunt acolo. 
O, Doamne Sfinte, ce se întâmplă aici? 

— Eddie, iartă-mă, se rugă Richie. A fost o răutate. Nu 
ştiu ce mama dracu' mi-a trecut prin cap. 

Privi în jur la ceilalţi, uluit. 

Mike Hanlon vorbi în tăcerea ce se lăsase: 

— Mi-am făgăduit, după descoperirea cadavrului lui 
Steven Johnson, că, dacă se mai întâmplă ceva - dacă mai 
apare vreun caz clar -, am să dau telefoanele pe care până 
la urmă nu le-am dat încă două luni. Era ca şi cum aş fi fost 
hipnotizat de ceea ce se întâmplă, de conștiința faptului - 
de hotărârea lui. Fotografia lui George a fost găsită lângă 
un trunchi prăbuşit, la nici trei metri faţă de trupul micului 
Torrio. Nu era ascunsă; dimpotrivă chiar. Parcă însuşi 
ucigaşul ar fi vrut să fie găsită. Cum sunt sigur că a şi vrut. 

— Cum ai pus mâna pe fotografia de la poliţie, Mike? 
întrebă Ben. Aia e, nu? 

— Da, aia e. Există în Departamentul Poliţiei un băiat 
care n-are nimic împotrivă să facă un bănuţ în plus. Îi dau 
douăzeci de dolari pe lună - tot ce-mi pot permite. E o 
sursă. Cadavrul lui Dawn Roy a fost găsit la patru zile după 
cel al lui 'Iorrio. McCarron Park. Treisprezece ani. 
Decapitat. 23 aprilie, anul ăsta. Adam Terrault. Şaisprezece 


ani. Dat dispărut când n-a mai venit acasă de la repetiţia de 
orchestră. Găsit a doua zi chiar lângă cărarea care trece 
prin gardul viu de după West Broadway. lot decapitat. 6 
mai. Frederick Cowan. Doi ani şi jumătate. Găsit într-o baie 
de la etaj, înecat în toaletă. 

— Oh, Mike! ţipă Beverly. 

— Da, e groaznic, spuse el aproape furios. Crezi că nu 
ştiu asta? 

— Poliţia e convinsă că n-a putut fi... mă rog, un fel de 
accident? întrebă Bev. 

Mike clătină din cap: 

— Maică-sa întindea rufe în curtea din spate. A auzit 
zgomote ca de luptă - şi-a auzit fiul zbierând. A dat fuga cât 
a putut de repede, în timp ce urca scara, spune că a auzit 
sunetul apei de la toaletă trase de mai multe ori - şi asta, şi 
pe cineva râzând. A spus că nu părea un râs omenesc. 

— Şi n-a văzut nimic? întrebă Eddie. 

— Pe fiul ei, spuse simplu Mike. Avea şira spinării frântă, 
craniul fracturat. Uşa cu geam a boxei duşului era spartă. 
Sânge peste tot. Acum, mama e internată în Institutul de 
Sănătate  Mintală din Bangor. Sursa, sursa mea din 
Departamentul Poliţiei, spune că şi-a pierdut complet 
minţile. 

— Nici nu-i de mirare, rosti răguşit Richie. Care-aveţi o 
țigară? 

Beverly îi dădu una. Richie şi-o aprinse cu mâini care-i 
tremurau rău. 

— Versiunea poliţiei e că asasinul a intrat pe uşa din faţă 
în timp ce mama micului Cowan îşi punea rufele la uscat în 
curtea din dos. Apoi, când ea urca în fugă scara din spate, 
el, zice-se, a sărit pe fereastra băii în curtea de unde ea 
tocmai plecase şi a scăpat basma curată. Dar fereastra-i o 
treabă din-alea pe jumătate; un ţânc de şapte ani ar fi 
trebuit să se chinuie ca să încapă în ea. Şi ar fi căzut de la 
opt metri pe o potecă pietruită. Lui Rademacher nu-i place 


să vorbească despre lucrurile astea, şi nimeni din presă - cu 
siguranţă nimeni de la News - n-a insistat cu întrebările. 

Mike bău puţină apă, apoi le mai dădu o fotografie. Nu 
era dintr-ale poliţiei; era o altă poză de şcoală. Arăta un 
băiat zâmbitor care să tot fi avut vreo treisprezece ani. 
Îmbrăcat în hainele cele mai bune, pentru fotografie, avea 
mâinile curate, împreunate cuminte în poală... Dar în ochii 
se zărea o mică lucire diabolică. Era negru. 

— Jeffrey Holly, spuse Mike. 13 mai. O săptămână după 
asasinarea micului Cowan. Spintecat. L-au găsit în Bassey 
Park, pe malul Canalului. După alte nouă zile, la 22 mai, un 
elev de clasa a cincea pe nume John Feury a fost găsit mort 
pe Neibolt Street... 

Lui Eddie îi scăpă un țipăt ascuţit, jalnic. Bâjbâi după 
inhalator şi îl răsturnă de pe masă. Se rostogoli până la Bill, 
care îl ridică. Faţa lui Eddie se făcuse de un galben- 
bolnăvicios. Răsuflarea îi şuiera rece în gâtlej. 

— Dă-i să bea ceva! tună Ben. Daţi-i careva... 

Dar Eddie clătină din cap. Trase o salvă cu inhalatorul pe 
gât. Pieptul i se umflă în timp ce înghiţea o gură de aer. Mai 
apăsă o dată trăgaciul, apoi se rezemă de spetează cu ochii 
pe jumătate închişi, gâfâind. 

— Am să-mi revin, icni el. Lăsaţi-mă un minut, şi-o să-mi 
fie bine. 

— Eddie, eşti sigur? întrebă Beverly. Poate-ar fi bine să te 
întinzi... 

— Am să-mi revin, repetă el ursuz. N-a fost decât... şocul, 
înţelegeţi voi. Șocul. Uitasem cu totul de Neibolt Street. 

Nu răspunse nimeni; nimeni nu simţea nevoia. Bill îşi 
spuse: Crezi că ţi-ai atins limita maximă, iar apoi Mike 
oferă incă un nume, şi încă unul, ca un magician negru cu 
pălăria plină de trucuri maligne, şi iar primeşti una de cazi 
în fund. 

Era prea mult de înfruntat dintr-o dată, acest torent de 
violenţă inexplicabilă, aţintită oarecum drept spre cei şase 


oameni de aici, sau cel puţin aşa părea să sugereze 
fotografia lui George. 

— Lui John Feury îi lipseau amândouă picioarele, 
continuă încet Mike, dar medicul legist zice că i s-a 
întâmplat după ce murise. I-a cedat inima. Pare să fi murit, 
literalmente, de frică. L-a găsit poştaşul, care a văzut o 
mână ieşind de sub verandă... 

— Era la numărul 29, nu? întrebă Richie, iar Bill îi aruncă 
în fugă o privire. 

Richie se uită la el, dădu uşor din cap şi se întoarse din 
nou spre Mike: 

— Neibolt Street, douăzeci şi nouă. 

— O, da, spuse Mike cu aceeaşi voce calmă. Era la 
numărul 29. 

Mai bău puţină apă. 

— Chiar te simţi bine, Eddie? 

Eddie dădu din cap. Respira mai uşor. 

— Rademacher a operat o arestare a doua zi după ce-a 
fost găsit cadavrul lui Feury, continuă Mike. În aceeaşi zi a 
apărut pe prima pagină a News-ului un editorial în care, în 
mod cu totul întâmplător, i se cerea să-şi dea demisia. 

— După opt crime? întrebă Ben. Cam radicali băieţii, n- 
aţi zice? 

Beverly vru să ştie cine fusese arestat. 

— Un tip care locuieşte într-o cocioabă mică pe Drumul 
Naţional 7, aproape dincolo de limita oraşului, în Newport. 
Un fel de pustnic. Îşi făcea focul cu aşchii de lemn şi îşi 
construise acoperişul din ţigle şi capace adunate de prin 
gunoaie. Harold Earl. Probabil că nu vede două sute de 
dolari bani gheaţă în total pe tot anul. Cineva care tocmai 
trecea cu maşina a spus că l-a văzut stând în uşă cu ochii la 
cer în ziua când a fost descoperit cadavrul lui John Feury. 
Avea hainele pline de sânge. 

— Atunci, poate... începu Rich cu speranţă. 

— Avea în colibă trei cerbi măcelăriți, îl întrerupse Mike. 
Braconase în Haven. Pe haine avea sânge de cerb. 


Rademacher l-a întrebat dacă el l-a ucis pe John Feury, iar 
Earl e de presupus să fi răspuns: „A, ie, omorâi puzderie de 
oameni. P-ăi mai mulţi i-mpuşcai în răzbel” A mai spus că 
văzuse diverse lucruri noaptea în pădure. Lumini albastre 
uneori, plutind la doar câteva degete de pământ. Lumini-de- 
hoit, le zicea el. Şi un Bigfooti=:. L-au trimis la Sănătate 
Mentală în Bangor. Conform fişei medicale, are ficatul făcut 
praf. Obişnuia să bea dizolvant de vopsele... 

— O, Doamne, murmură Beverly. 

— ...Şi e predispus la halucinaţii. S-au ţinut de capul lui, 
şi până acum trei zile Rademacher şi-a susţinut ideea că 
Earl era cel mai probabil suspect. A trimis acolo opt oameni, 
să sape împrejurul colibei în căutare de capete tăiate, 
abajururi făcute din piele omenească, te miri ce. 

Mike tăcu, cu capul plecat, apoi continuă. Acum glasul îi 
era uşor înăsprit: 

— M-am abținut şi iar m-am abținut. Dar, când am văzut- 
o pe asta din urmă, am dat telefoanele. Pe Dumnezeu c-aş fi 
vrut să le dau mai repede. 

— Hai să vedem, spuse brusc Ben. 

— Victima era alt elev de clasa a cincea. Un coleg de 
clasă al micului Feury. L-au găsit chiar lângă Kansas Street, 
aproape de locul unde avea Bill obiceiul să-şi ascundă 
bicicleta când ne duceam pe Maidan. Se numea Jerry 
Bellwood. A fost sfâşiat în bucăţi. Ceea... ceea ce-a mai 
rămas din el s-a găsit la baza unui zid de sprijin din ciment, 
ridicat de-a lungul unei mari părţi din Kansas Street acum 
vreo douăzeci de ani, ca să oprească eroziunea solului. 
Această fotografie a poliţiei cu secţiunea din zid unde au 
găsit cadavrul lui Bellwood a fost luată la nicio jumătate de 
oră după ridicarea trupului. Priviţi. 

Îi dădu poza lui Rich 'Tozier, care se uită la ea apoi i-o 
trecu lui Beverly. Femeia îi aruncă o privire scurtă, tresări şi 
i-o întinse lui Eddie, care se holbă la ea îndelung şi cu nesaţ 
înainte de-a i-o da lui Ben. Ben i-o dădu mai departe lui Bill, 
abia privind-o în treacăt. 


Nişte cuvinte se lăbărţau pe zidul susţinător din beton. 
Spuneau: 


„vesti acad vesti acad veniți acadă 


Bill ridică spre Mike o privire sumbră. Fusese uluit şi 
speriat; acum simţea primul freamăt de furie. lar asta îl 
bucura. Furia nu era un mod prea grozav de-a se simţi, dar 
era preferabilă stării de şoc, preferabilă fricii nevolnice. 

— E scris cu ce cred eu că-i scris? 

— Da, răspunse Mike. Cu sângele lui Jerry Bellwood. 


5 


Richie e pus la punct 


Mike îşi luase fotografiile înapoi. Bănuia că Bill ar putea-o 
cere pe cea cu ultima poză de şcoală a lui George, dar Bill 
n-o făcu. Le puse în buzunarul interior al sacoului şi, când 
nu le mai văzură, cu toţii - inclusiv Mike - avură o senzaţie 
de uşurare. 

— Nouă copii, spuse încet Beverly. Nu pot să cred. 
Adică... Pot să cred, dar nu pot să cred. Nouă copii şi nimic? 
Absolut nimic? 

— Nu-i chiar aşa, replică Mike. Oamenii sunt furioşi, sunt 
înspăimântați... Sau cel puţin aşa se pare. E într-adevăr 
imposibil să spui care simt realmente aşa şi care se prefac. 

— Se prefac? 

— Beverly, îţi mai aduci aminte, când eram copii, de omul 
ăla care doar şi-a împăturit ziarul şi a intrat în casă în timp 
ce tu ţipai la el după ajutor? 

O clipă, ceva păru să sară în ochii ei, şi Beverly arătă atât 
îngrozită, cât şi conştientă. Apoi deveni doar nedumerită: 

— Nu... Când a fost asta, Mike? 

— Nu contează. O să-ţi aminteşti cu timpul. Tot ce pot 
spune acum e că totul pare aşa cum ar fi normal să pară în 
Derry. Confruntaţi cu o atât de cumplită serie de crime, 
oamenii fac tot ce te-ai aştepta să facă, iar în marea 


majoritate acestea sunt aceleaşi lucruri care se întâmplau 
când dispăreau şi erau ucişi copiii, atunci în 1958. 
Comitetul „Salvaţi Copiii Noştri” se întruneşte iar, numai că 
de astă dată la Şcoala Primară Derry, în loc de Liceul Derry. 
În oraş se află şaisprezece detectivi de la Biroul 
Procurorului General al Statului, plus un contingent de 
agenţi FBI - nu ştiu cât de mulţi şi, deşi Rademacher dă din 
gură, cred că nici el nu ştie. Stingerea e iarăşi în vigoare... 

— A, da. Stingerea. 

Ben se freca pe o parte a gâtului, încet şi meditativ. 

— Asta a făcut minuni în '58. Atâta lucru îmi aduc aminte. 

— ...Şi mai avem şi Grupele de Patrulare ale Mamelor, ca 
să se asigure că fiecare copil care merge la şcoală, de la 
clasa întâi până la a opta, e condus până acasă. La News s- 
au primit peste două mii de scrisori numai în ultimele trei 
săptămâni, cerând o soluţie. Şi, bineînţeles, iar a început 
emigrarea. Câteodată mă întreb dacă nu cumva ăsta-i 
singurul mod de-a observa cu adevărat cine-i sincer când 
spune că vrea să se termine şi cine nu. Cei cu adevărat 
sinceri se sperie şi pleacă. 

— Chiar pleacă oamenii? întrebă Richie. 

— Se întâmplă de fiecare dată când ciclul se declanşează 
iarăşi. E imposibil de spus exact câţi pleacă, întrucât ciclul 
n-a căzut într-un an de recensământ de prin 1850 încoace. 
Dar e un număr de speriat. Fug ca nişte copii care tocmai 
au constatat că, la urma urmei, casa e bântuită de fantome 
adevărate. 

— Veniţi acasă, veniţi acasă, veniţi acasă, spuse cu glas 
scăzut Beverly. 

Când îşi ridică ochii de pe propriile-i mâini, la Bill se uită, 
nu la Mike. 

— A vrut să venim înapoi. De ce? 

— Poate că ne vrea pe toţi înapoi, spuse puţin cam criptic 
Mike. Sigur. Poate. Poate vrea să se răzbune. La urma 
urmei, i-am făcut figura o dată în trecut. 


— Răzbunare... Sau doar să pună lucrurile la loc în 
ordine, spuse Bill. 

Mike dădu din cap: 

— Lucrurile nu-s în ordine nici cu propriile voastre vieţi, 
să ştiţi. Niciunul dintre voi n-a părăsit neatins oraşul 
Derry... fără semnul Monstrului asupra sa. Aţi uitat toţi 
ceea ce s-a întâmplat aici, iar amintirile voastre din vara 
aceea încă nu sunt decât fragmentare. Şi mai e şi faptul 
curios, în treacăt fie spus, că sunteţi cu toţii bogaţi. 

— Ei, haide-acuma! exclamă Richie. Greu de... 

— Şezi blând, şezi blând, ridică Mike o mână, surâzând 
vag. Nu vă acuz de nimic, încerc doar să pun faptele pe 
masă. Sunteţi bogaţi după standardele unui bibliotecar de 
orăşel, căruia îi rămân doar ceva mai puţin de unsprezece 
bătrâne pe an după ce-şi achită taxele, da? 

Richie ridică stânjenit din umerii costumului său scump. 
Ben părea adânc absorbit de ruperea şerveţelului în fâşii 
subţiri. Nimeni nu-l privea pe Mike direct în faţă, cu 
excepţia lui Bill. 

— Nu vă înscrieţi niciunul în clasa H.L. Hunt, cu 
siguranţă, spuse Mike, dar v-aţi aranjat bine chiar şi după 
standardele clasei americane  mijlocii-superioare. Aici 
suntem între prieteni, aşa că nu vă mai ascunderi după 
degete: dacă e printre voi vreunul care a declarat mai puţin 
de nouăzeci de mii de dolari la fisc în 1984, să ridice mâna. 

Se uitară unul la altul aproape pe furiş, încurcaţi, aşa 
cum par a fi întotdeauna americanii, de realitatea crudă a 
propriului lor succes - ca şi cum banii lichizi ar fi ouă 
răscoapte şi ar urma afluenţa de vânturi care însoţeşte 
inevitabil excesul de acest fel. Bill simţi cum i se urcă 
sângele în obraji şi nu reuşi să şi-l stăpânească. Fusese 
plătit cu zece mii peste suma pe care o menţionase Mike, 
doar pentru a fi scris prima ciornă a scenariului Attic Room. 
I se promiseseră douăzeci de mii de dolari în plus pentru 
fiecare două rescrieri, la nevoie. Mai erau apoi drepturile 
de autor... Şi avansul gras al unui contract pentru două 


cărţi, proaspăt semnat... Cât de mult declarase el la fisc în 
1984? Nu mai puţin de vreo opt sute de mii de dolari, 
corect? Destul, oricum, ca să pară monstruos pe lângă 
venitul declarat al lui Mike Hanlon, de nici unsprezece mii 
de dolari pe an. 

Deci atât te plătesc ca să ai grijă de far Mike bătrâne, 
reflectă Bill. Iisuse Hristoase, ar fi trebuit undeva pe 
interval să ceri o mărire! 

Mike spuse: 

— Bill Denbrough, romancier de succes într-o societate 
unde nu există decât câţiva romancieri şi chiar mai puţini 
destul de norocoşi ca să-şi câştige pâinea cu talentul lor. 
Beverly Rogan, care lucrează în domeniul ţoalelor, zonă 
unde mulţi sunt chemaţi, puţini aleşi. Ea e de fapt cea mai 
căutată designeră din treimea de mijloc a ţării în momentul 
de faţă. 

— Oh, nu eu sunt, protestă Beverly slobozind un mic râs 
nervos şi aprinzându-şi o altă ţigară de la chiştocul 
fumegând al celei dinainte. E Tom. Tom e omul. Fără el, încă 
aş mai pune căptuşeală nouă la fuste şi-aş coase tivuri. N- 
am deloc simţul afacerilor, până şi Iom o spune. E doar... 
înţelegeţi, Tom. Şi norocul. 

Trase un singur fum adânc din ţigară şi o strivi. 

— Măndelu-ar zice că coniţa protestează prea mult, 
spuse răutăcios Richie. 

Femeia se răsuci iute în scaun şi-l privi cu duritate, 
aprinsă în obraji. 

— Şi asta cam ce-ar vrea să însemne, Richie 'Tozier? 

— Nu da-n mine, Miz Scarlett! exclamă Richie cu o Voce 
de Negrişor înaltă şi tremurătoare. 

Iar în acel moment Bill putu să-l vadă cu sinistră claritate 
pe băiatul pe care-l cunoscuse; nu mai era doar o prezenţă 
înăbuşită pândind de sub exteriorul adult al lui Rich Tozier, 
ci o făptură aproape mai reală decât bărbatul însuşi. 

— Nu da-n mine! Las' să-ţ ad' alt suc dă mentă, Miz 
Scarlett! Ş-o să-l bei colo-şa pă ve'andă unde-i un picuţ mai 


'ăcoa'e! Nu da cu biciu-n băietu'! 

— Eşti imposibil, Richie, replică rece Beverly. Trebuia să 
te fi maturizat până acum. 

Richie o privi, cu rânjetul pălindu-i încet în nesiguranţă. 

— Până nu m-am întors aici, spuse el, credeam că am 
făcut-o. 

— Rich, s-ar putea să fii chiar cel mai îndrăgit disc-jockey 
din Statele Unite, interveni Mike. Cu siguranţă că ai Los 
Angelesul la degetul cel mic. 

— Mai bine ia seama, nebune, îl întrerupse Richie cu o 
arţăgoasă Voce Mr. [., deşi roşise. O să-ţi fac faţa şi dosu' să- 
şi schimbe locu”. Îţi fac o operaţie pe creier cu pumnuw”. Îţi... 

— Eddie, continuă Mike, neluându-l în seamă pe Richie, 
tu ai un prosper serviciu de limuzine, într-un oraş unde cam 
trebuie să-mpingi din drum cu cotul maşinile mari şi negre 
când treci strada. Câte două companii de limuzine pe 
săptămână dau faliment în Mărul cel marei!*, dar tu te 
descurci de minune. lar tu, Ben, eşti probabil cel mai plin 
de succes arhitect tânăr din lume. 

Ben deschise gura, probabil ca să protesteze, apoi o 
închise brusc la loc. 

Mike le zâmbi şi desfăcu mâinile: 

— Nu vreau să fac pe nimeni să se simtă prost, dar aş 
dori să puneţi toţi cărţile pe masă. Există oameni care au 
succes de tineri şi oameni ce reuşesc în domenii 
specializate - dacă n-ar fi unii care-şi înving cu succes 
soarta, cred că toată lumea ar capitula. Doar unul sau doi 
dintre voi să fi fost, am fi putut să vorbim despre 
coincidenţe. Dar nu-i vorba doar de unul sau doi; sunteţi 
toți, şi asta-l include şi pe Stan Uris, care a fost cel mai bun 
expert contabil tânăr din Atlanta... Ceea ce înseamnă din 
tot Sudul. Concluzia mea e că succesul vostru izvorăşte din 
cele întâmplate aici acum douăzeci şi şapte de ani. Dacă aţi 
fi fost cu toţii expuşi azbestului pe vremea aia, iar acum aţi 
avea cancer pulmonar, legătura n-ar fi mai puţin clară sau 
convingătoare. Vrea vreunul din voi să mă contrazică? 


Îi privi. Nu răspunse nimeni. 

— Toţi în afară de tine, spuse Bill. Cu tine ce s-a 
întâmplat, Mikey? 

— Nu-i evident? rânji el. Eu am stat aici. 

— Ai avut grijă de far, murmură Ben. 

Bill tresări şi se uită la el, surprins, dar Ben, care îl privea 
intens pe Mike, nu observă. 

— Asta nu mă face să mă simt prea grozav, Mike. De fapt, 
mă face să mă simt cam ca un găinaţ. 

— Amin, completă Beverly. 

Mike clătină din cap, răbdător: 

— N-aveţi de ce să vă simţiţi vinovaţi, niciunul. Credeţi că 
eu am ales să stau aici mai mult decât aţi ales voi - oricare 
dintre voi - să plecaţi? Ce naiba, eram copii. Dintr-un motiv 
sau altul părinţii voştri s-au mutat, iar voi făceaţi parte din 
bagajele pe care le-au luat cu ei. Părinţii mei au rămas pe 
loc. Şi chiar o fi fost decizia lor - a vreunuia dintre ei? N-aş 
prea crede. Cum s-a hotărât cine să plece şi cine să 
rămână? A fost norocul? Soarta? Monstrul? Altcineva? Nu 
ştiu. Dar nu noi am vrut-o. Aşa că lăsaţi-o baltă. 

— Nu eşti... Nu eşti supărat? întrebă timid Eddie. 

— Am fost prea ocupat ca să mai fiu şi supărat, răspunse 
Mike. Am petrecut mult timp privind şi aşteptând... Priveam 
şi aşteptam încă înainte s-o fi ştiut, cred, dar în ultimii cinci 
ani am fost în ceea ce s-ar putea numi alarmă de gradul 
întâi. De la începutul anului m-am apucat să ţin un jurnal. 
lar, când un om scrie, gândeşte mai profund... Sau poate 
doar mai concret. Şi unul dintre lucrurile cu care mi-am 
petrecut vremea scriind şi gândindu-mă este natura acestui 
Monstru. El se schimbă; o ştim. Mai cred şi că Monstrul 
manipulează şi îşi lasă urmele pe oameni prin însăşi natura 
a ceea ce este el - la fel cum ţi se impregnează pe trup 
mirosul unui sconcs chiar şi după o baie lungă, dacă 
animalul îşi deschide punga de parfum prea aproape de 
tine. Cum lăcusta îţi scuipă sucul ei în palmă când o prinzi 
între degete. 


Mike se descheie încet la cămaşă şi o desfăcu larg. 
Văzură cu toţii dârele rozalii ale cicatricelor ce-i brăzdau 
pielea netedă şi cafenie de pe piept. 

— La fel cum ghearele lasă cicatrice, spuse el. 

— Vârcolacul, aproape că gemu Richie. O, Hristoase, Bill 
Barosane, vârcolacul! Când ne-am întors în Neibolt Street! 

— Ce? întrebă Bill - suna ca un om trezit dintr-un vis. Ce 
spui, Richie? 

— Nu-ţi mai aminteşti? 

— Nu... Tu, da? 

— Eu... Eu aproape-mi amintesc... 

Cu o figură confuză şi speriată, Richie cedă. 

— Vrei să spui că lucrul ăsta nu-i rău? îl întrebă dintr-o 
dată Eddie pe Mike; se holba ca hipnotizat la cicatrice. Că 
face parte pur şi simplu din... din ordinea naturală? 

— Nu face parte dintr-o ordine naturală pe care noi s-o 
înţelegem sau s-o tolerăm, răspunse Mike, încheindu-şi la 
loc cămaşa, şi nu văd niciun motiv de a opera pe orice altă 
bază decât cea pe care o înțelegem; aceea că Monstrul 
ucide, ucide copii, şi asta nu e bine. Bill a înţeles înaintea 
oricăruia dintre noi. Îţi mai aduci aminte, Bill? 

— Îmi aduc aminte c-am vrut să-l omor, spuse Bill. Dar nu 
prea aveam cine ştie ce concepţie despre lume asupra 
subiectului, dacă înţelegeţi ce vreau să zic - nu voiam decât 
să-l omor pentru că Monstrul acela îl omorâse pe George. 

— Şi încă mai vrei? 

Bill cugetă pe îndelete. Îşi cobori privirea spre mâinile pe 
care şi le ţinea pe masă cu degetele desfăcute şi şi-l aminti 
pe George în pelerina sa cea galbenă, ţinând într-o mână 
bărcuţa din hârtie cu pelicula ei subţire de parafină. Îl privi 
pe Mike. 

— M-m-mai mult ca oricând, răspunse el. 

Mike dădu din cap ca şi cum exact la asta s-ar fi aşteptat. 

— Monstrul şi-a lăsat semnul pe noi. Monstrul şi-a 
exercitat voinţa asupra noastră, întocmai cum şi-a exercitat- 
o asupra întregului oraş, zi de zi, chiar şi pe durata acelor 


lungi intervaluri când Monstrul doarme, sau hibernează, 
sau cine ştie ce mai face între perioadele sale mai... mai 
înviorate. 

Mike ridică un deget: 

— Dar dacă Monstrul ne-a impus voinţa sa, la un moment 
dat, în vreun mod anume, ne-am impus și noi voinţa asupra 
lui. L-am oprit înainte să fi terminat - ştim că am făcut-o. L- 
am slăbit? L-am vătămat? Am reuşit de fapt aproape să-l 
ucidem? Cred că da. Cred că am ajuns atât de aproape dea 
omori Monstrul, încât am plecat crezând că o şi făcuserăm. 

— Dar nici tu nu-ţi aminteşti partea asta, nu-i aşa? 
întrebă Ben. 

— Nu. Îmi aduc aminte totul până la 15 august 1958, cu 
claritate aproape perfectă. De atunci însă şi până cam prin 
4 septembrie, când a reînceput şcoala, totul e un vid 
absolut. Nu e obscur sau înceţoşat; pur şi simplu a dispărut 
complet. Cu o singură excepţie: mi se pare că mi-l amintesc 
pe Bill zbierând despre ceva numit lumini moarte. 

Braţul lui Bill zvâcni convulsiv. Lovi o sticlă goală de bere, 
iar sticla explodă pe podea ca o bombă. 

— Te-ai tăiat? întrebă Beverly, pe jumătate ridicată în 
picioare. 

— Nu, spuse el. 

Avea vocea aspră şi uscată. Pe braţe i se făcuse pielea de 
găină. Părea că i se mărise cumva ţeasta; simţea cum 
luminile moarte îi apasă pielea întinsă a feţei în pulsaţii 
constante, amorţitoare. 

— Am să ridic eu... 

— Nu, stai jos. 

Voia s-o privească şi nu putea. Nu-şi putea lua ochii de la 
Mike. 

— Îţi aminteşti de luminile moarte, Bill? întrebă încet 
Mike. 

Nu îşi simţea gura ca atunci când dentistul se joacă puţin 
cam prea mult cu novocaina. 

— O să-ţi aminteşti. 


— Să dea Dumnezeu să nu. 

— O să-ţi aminteşti oricum, stărui Mike. Dar 
deocamdată... nu. Şi nici eu. Vreunul dintre voi? 

Rând pe rând, clătinară din cap. 

— Dar am făcut ceva, continuă calm Mike. Într-un anume 
punct am fost în stare să exercităm un fel de voinţă de grup. 
Într-un anume punct am atins o oarecare înţelegere 
deosebită, fie conştient, fie inconştient. 

Se foi neliniştit. 

— Doamne, cât aş vrea să fie aici şi Stan. Am un 
simţământ cum că Stan, cu mintea lui ordonată, ar fi putut 
avea idee ce anume. 

— Poate că asta s-a şi întâmplat, spuse Beverly. Poate de 
asta s-a sinucis. O fi înţeles că, dacă e vorba de magie, cu 
oamenii mari nu mai ţine. 

— Cred că s-ar putea, totuşi, zise Mike. Pentru că mai e 
un lucru pe care îl avem în comun, toţi şase. Mă-ntreb dacă 
v-aţi dat seama vreunul ce anume. 

A fost rândul lui Bill să deschidă gura şi s-o închidă apoi 
la loc. 

— Dă-i drumul, îl îndemnă Mike. Ştii ce este. Ţi-o văd pe 
faţă. 

— Nu sunt sigur că ştiu, replică Bill, dar cred că e vorba 
de faptul că niciunul dintre noi nu are copii. A-asta o fi? 

Domni un moment de tăcere şocată. 

— Da, făcu Mike. Asta-i. 

—  lisuse Hristoase Atotputernice! exclamă indignat 
Eddie. Ce Dumnezeu are asta de-a face cu preţul fasolei în 
Peru? Cine v-a băgat în cap că toţi oamenii din lume trebuie 
să aibă copii? Asta-i o prostie! 

— Tu şi soţia ta aveţi copii? întrebă Mike. 

— Dacă te-ai ţinut pe urmele noastre tot timpul, cum spui 
că ai făcut, atunci ştii dracului prea bine că n-avem. Dar eu 
tot zic că nu înseamnă nimic. 

— Aţi încercat să faceţi copii? 


— Nu folosim anticoncepţionale, dacă la asta te referi, 
vorbi Eddie cu o demnitate ciudat-emoţionantă, dar roşu în 
obraji. Se-ntâmplă doar că nevastă-mea e puţin... Of, fir-ar a 
dracu'. E foarte supraponderală. Ne-am dus să consultăm 
un medic şi i-a spus că s-ar putea să n-aibă niciodată copii 
dacă nu mai pierde din greutate. Asta face din noi nişte 
criminali? 

— Ia-o uşor, Eds, îl linişti Richie, aplecându-se spre el. 

— Să nu-mi spui Eds şi să nu-ndrăzneşti să mă ciupeşti de 
obraz! ţipă Eddie, stropşindu-se la Richie. Ştii că nu pot 
suferi asta! Niciodată n-am putut să sufăr chestia asta! 

Richie dădu înapoi, clipind din ochi. 

— Beverly? întrebă Mike. Cum e cu tine şi cu Tom? 

— N-avem copii. Tot fără contraceptive. Tom vrea copii... 
Şi eu la fel, desigur, adăugă ea în grabă, aruncându-le 
priviri iuți: lui Bill i se păru că avea ochii cam prea 
strălucitori, aproape ca ochii unei actriţe care joacă bine un 
rol. Pur şi simplu încă nu s-a întâmplat. 

— V-aţi făcut examenele alea? o întrebă Ben. 

— A, da, sigur că da, răspunse femeia şi scoase un râs 
subţire, aproape ca un tril. 

Şi, printr-unul dintre acele salturi ale comprehensiunii de 
care se bucură oamenii înzestrați atât cu un dram de 
curiozitate, cât şi cu clarviziune, Bill înţelese deodată mult 
mai multe despre Beverly şi soţul ei Tom, alias Ăl Mai Tare 
Om din Lume. Beverly se dusese să-şi facă examenele de 
fertilitate. Bănuia că Ăl Mai Tare Om din Lume refuzase să 
conceapă fie şi doar un moment ideea că ar putea fi ceva în 
neregulă cu sperma fabricată în Sacrii Săculeţi. 

— Cu tine şi soţia ta cum stau lucrurile, Bill Barosane? 
întrebă Rich. Vreo încercare, ceva? 

Îl priviră cu toţii curioşi... Fiindcă soţia lui era o persoană 
pe care o cunoşteau. Audra nu era în niciun caz cea mai 
celebră sau cea mai îndrăgită actriţă din lume, dar făcea cu 
siguranţă parte din mărunţişul celebrităţii ce înlocuise 
cumva talentul ca monedă de schimb în ultima jumătate a 


secolului al XX-lea; îi apăruse o fotografie în revista People 
când se tunsese scurt, şi într-o perioadă deosebit de 
plicticoasă la New York (piesa în care plănuise să joace 
căzuse), lucrase o săptămână la Hollywood Squares, în 
ciuda obiecţiilor stăruitoare ale impresarului ei. Era o 
străină al cărei chip drăgălaş le era cunoscut. Îşi spuse că 
Beverly arăta deosebit de curioasă. 

— Am încercat tot timpul în ultimii şase ani, spuse Bill. De 
vreo opt luni am întrerupt, din cauza filmului pe care-l 
facem - Attic Room îi zice. 

— Ştii, noi avem o mică emisiune de divertisment zilnic 
de la cinci şi-un sfert după-amiază până la cinci jumate, 
interveni Richie. Seein' Stars se numeşte. Au băgat un 
reportaj despre afurisitul ăsta de film chiar săptămâna 
trecută - ceva în genul Soţul şi Soţia Lucrând Fericiţi 
împreună. Au pronunţat numele voastre, ale amândurora, şi 
n-am făcut nicio clipă legătura. Curios, nu-i aşa? 

— Foarte, fu Bill de acord. Oricum, Audra a spus că n-ar fi 
decât bafta noastră să rămână gravidă în perioada de 
pregătire şi să fie nevoită să joace apoi zece săptămâni 
extenuante având în acelaşi timp greţuri de dimineaţă. Dar 
vrem copii, da. Şi am încercat din răsputeri. 

— Aţi făcut teste de fertilitate? întrebă Ben. 

— Mhm. Acum patru ani, la New York. Doctorii au 
descoperit o foarte mică tumoră benignă în uterul Audrei şi 
au spus că-i un noroc pentru că, deşi n-ar fi împiedicat-o să 
rămână gravidă, putea cauza o sarcină extrauterină. Totuşi, 
şi ea, şi eu suntem fertili. 

Eddie repetă cu încăpățânare: 

— Asta nu dovedeşte nimic. 

— Sugerează, totuşi, murmură Ben. 

— Niciun mic accident pe frontul tău, Ben? întrebă Bill. 

Era şocat şi amuzat să constate că gura sa fusese foarte 
aproape de a-l numi, în loc de Ben, Clăiţă. 

— N-am fost niciodată însurat, am avut întotdeauna grijă 
şi n-au fost niciun fel de procese de paternitate, spuse Ben. 


Mai mult de-atât nu cred că e vreo cale de a stabili ceva 
exact. 

— Vreţi să auziţi o poveste comică? întrebă Richie. 

Zâmbea, dar în ochi nu i se citea niciun strop de zâmbet. 

— Sigur, îl îndemnă Bill. le-ai priceput întotdeauna la 
comicării, Richie. 

— Faţa ta şi bucile-mi, băietu', aruncă Richie cu Vocea 
Copoiului Irlandez. 

Era o Voce grozavă a Copoiului Irlandez. Ai progresat 
peste orice măsură, Richie, remarcă în sinea sa Bill. Copil 
fiind, nu-l puteai face pe Copoiul Irlandez oricât îţi strofocai 
creierii. Decât o dată... Sau de două ori... Când (luminile 
moarte) asta a fost? 

— Faţa ta şi bucile-mi; doar să ţii minte comparaţia asta, 
băiete! 

Ben Hanscom se apucă pe neaşteptate de nas şi ţipă cu 
glas ascuţit şi tremurător, băieţesc: 

— Biip-biip, Richie! Biip-bip! Bip-bip! 

După o clipă, râzând, Eddie se apucă şi el de nas şi i se 
alătură. Beverly făcu acelaşi lucru. 

— Ghini! Ghini! strigă Richie, râzând şi el. Ghini, mă 
predau! Hristoase! 

— O, Doamne, făcu Eddie; se lăsă moale pe spătar, 
râzând cu atâta poftă, încât aproape-i dăduseră lacrimile. 
Ţi-am făcut-o de data asta, Gură-spartă. Hai, tu, Ben! 

Ben surâdea, dar arăta puţin cam uimit. 

— Bip-bip, făcu Ben şi chicoti. Uitasem complet de asta. 
Tot mereu te bipuiam, Richie. 

— Voi ăştia n-aţi apreciat niciodată adevăratul talent, 
asta-i tot, spuse înfumurat Richie. 

La fel ca pe vremuri, îi puteai zbura picioarele de sub el, 
dar parcă ar fi fost un Hopa-Mitică - îşi revenea aproape 
imediat. 

— Asta a fost una dintre micile tale contribuţii în Clubul 
Păguboşilor, nu-i aşa, Clăiţă? 

— Mda, cred că da. 


— Ce mai om! murmură Richie cu o voce tremurândă, 
lovită de extaz, iar apoi începu să facă plecăciuni peste 
masă, aproape înfigându-şi nasul în ceaşca de ceai la 
fiecare dintre ele. Ce mai om! O, copchii, ce mai om! 

— Bip-bip, Richie, făcu solemn Ben, după care râsul 
explodă într-un timbru baritonal robust, cu totul diferit de 
glasul său tremurător din copilărie. Eşti acelaşi neserios 
dintotdeauna. 

— Băi, voi vreţi s-auziţi povestea aia sau nu? întrebă 
Richie. Vreau să zic, nu-i nicio scofală, nici aşa, nici aşa. 
Bipuiţi dacă aveţi chef. Sunt călit la injurii. Vreau să zic, 
aveţi în faţă un om care odată i-a luat un interviu lui Ozzy 
Osbourne. 

— Zi, spuse Bill. 

Îi aruncă o privire lui Mike şi văzu că acesta arăta mai 
mulţumit - sau mai liniştit - de când începuse întâlnirea lor. 
Oare din cauză că vedea această strângere aproape 
inconştientă a rândurilor, acel soi de uşoară cădere la loc în 
vechi roluri, ceea ce nu se întâmplă aproape niciodată 
atunci când se reîntâlnesc prieteni din copilărie? Bill aşa 
credea. Şi-şi mai spuse: Dacă există anumite condiții 
premergătoare pentru credinţa în magie care fac posibilă 
folosirea magiei, atunci poate că aceste condiții se vor 
aranja inevitabil de la sine. Nu era un gând prea 
încurajator. Îl făcea să se simtă ca un om legat de vârful 
unei rachete teleghidate. 

Bip-bip, într-adevăr. 

— Ei bine, spuse Richie, aş putea să vă spun o istorie 
lungă şi tristă sau aş putea să vă ofer versiunea de bandă 
desenată Blondie şi Dagwood, dar mă voi aşeza undeva la 
mijloc. În anul în care m-am mutat în California am întâlnit 
o fată şi ne-am îndrăgostit tărişor unul de altul. Am început 
să trăim împreună. La început lua pilule, dar o făceau să-i 
vină rău aproape tot timpul. Zicea că o să-şi implanteze un 
sterilet, da' nu prea mă înnebuneam după asta - primele 
ştiri după cum că s-ar putea să nu fie complet sigure tocmai 


începeau să apară în ziare. Vorbiserăm o grămadă despre 
copii şi eram hotărâți binişor să nu-i avem chiar dacă 
decideam să ne legalizăm legătura. E iresponsabil să aduci 
copii într-o lume atât de căcăcioasă, periculoasă şi 
suprapopulată... şi bla-bla-bla, bâra-bâra-bâra, hai mergem 
să punem o bombă-n toaleta pentru bărbaţi de la Bank of 
America şi pe urmă hai înapoi în magherniţă să fumăm nişte 
drog şi să trăncănim despre diferenţa dintre maoism şi 
troţkism, dacă pricepeţi ce vreau să zic. Sau poate că-s cam 
prea dur cu amândoi. Rahat, eram tineri şi rezonabil de 
idealişti. Concluzia a fost că mi-am tăiat cablurile, cum se 
exprimă gloata din Beverly Hills cu infailibilul ei şic vulgar. 
Vasectomia a mers fără probleme şi n-am avut niciun efect 
secundar negativ. Se mai întâmplă, vezi dumneata. Am avut 
un prieten căruia i s-au umflat boaşele cam până la 
mărimea unor cauciucuri de Cadillac 1959. Mă pregăteam 
să-i dăruiesc un suspensor şi două butoaie de ziua lui - un 
fel de bandaj - da” între timp i s-au dezumflat. 

— “Totul enunțat cu tactul şi demnitatea ta obişnuită, 
remarcă Bill, iar Beverly izbucni din nou în râs. 

Richie oferi un surâs larg, sincer: 

— Îţi mulţumesc, Bill, pentru aceste cuvinte de susţinere. 
Termenul „fut” a fost folosit de două sute şase ori în ultima 
ta carte. Am numărat. 

— Bip-bip, Gură-spartă, făcu solemn Bill, şi râseră toţi. 

Bill găsi aproape incredibil faptul că vorbiseră despre 
copii morţi cu nici zece minute în urmă. 

— Dă-i bătaie, Richie, spuse Ben. S-a făcut târziu. 

— Sandy şi cu mine am locuit împreună timp de doi ani şi 
jumătate, continuă Richie. De două ori am fost chiar 
aproape să ne căsătorim. După cum avea să reiasă, se pare 
că ne-am scutit de multe dureri de cap şi de toate palavrele 
alea cu proprietatea în comun, rămânând concubini. A 
primit o ofertă de a lucra la o firmă de avocaţi asociaţi din 
Washington cam în aceeaşi perioadă când mi-a venit şi mie 
oferta să mă angajez la KLAD ca disc-jokey la sfârşit de 


săptămână - nu mare lucru, dar era un picior proptit în uşă. 
Mi-a spus că e marea ei şansă şi că trebuie să fiu cel mai 
insensibil mascul misogin care-şi târâie picioarele prin 
Statele Unite, şi pe deasupra se săturase oricum de 
California. l-am spus că am şi eu o şansă. Aşa că am rupt 
pisica-n două şi ne-am rupt unul pe altul în două şi, când n-a 
mai rămas nimic de rupt în două, Sandy s-a dus cu 
Dumnezeu. Cam după un an m-am gândit să-ncerc să-mi 
remediez vasectomia. N-aveam niciun motiv serios, şi ştiam 
din ce citisem că şansele erau destul de pestriţe, da' mi-am 
zis că ce mama dracu'. 

— Te întâlneai constant cu cineva pe-atunci? întrebă Bill. 

— Nu - aicea-i toată comicăria, se încruntă Richie. Pur şi 
simplu m-am trezit într-o dimineaţă cu... Nu-ş' ce să zic, cu 
damblaua asta că să mi-o fac la loc. 

— Trebuie că-ţi ieşiseşi din minţi, comentă Eddie. 
Anestezie generală în loc de locală? Operaţie? Poate o 
săptămână în spital, pe urmă? 

— Mda, toate chestiile astea mi le-a zis şi doctorul, 
replică Richie. Şi i-am spus că vreau oricum să-i dăm bice. 
Nu ştiu de ce. Doctorul m-a întrebat dacă mi-e clar că 
urmarea operaţiei va fi cu siguranţă dureroasă, câtă vreme 
rezultatul nu poate fi decât un dat cu banul, în cel mai bun 
caz. Am spus că da. A zis că bine, şi l-am întrebat când - 
atitudinea mea, vedeţi, fiind de „cu cât mai repede, cu atât 
mai bine”. Aşa că, zice el, ţine-ţi caii, fiule, ţine-ţi caii, 
primul pas e să luăm o probă de spermă doar ca să fim 
siguri că e necesară operaţia. Zic: „Haide, mi-am făcut 
examenul după vasectomie. A mers”. Mi-a spus că uneori 
canalele se reconectează spontan. „Mamma mia!” zic eu. 
„Nimeni nu mi-a spus una ca asta.” A zis că şansele erau 
foarte mici - infinitezimale, de fapt -, dar că, întrucât 
operaţia e atât de serioasă, ar trebui să verificăm. Aşa că 
am făcut hop în toaleta de bărbaţi cu un catalog Frederick's 
of Hollywood şi-am spârcâit într-o ceşcuţă Dixie... 

— Bip-bip, Richie, îl cenzură Beverly. 


— Mda, ai dreptate. Secvența cu catalogul Frederick's i-o 
minciună - în veci n-ai să găseşti ceva atât de bun într-un 
cabinet medical. Oricum, doctorul m-a chemat peste trei 
zile şi m-a întrebat care veste o vreau mai întâi, p-aia bună 
ori p-aia proastă. „Zi vestea bună mai întâi”, zic. 

— Vestea bună-i că operaţia nu mai e necesară, zice. 
Vestea proastă-i că oricine cu care-ai fost în pat în ultimii 
doi-trei ani, îţi poate da-n cap c-un proces de paternitate 
cam cum îi vine pofta. 

— Vrei să zici ce cred eu că vrei să zici? l-am întrebat. 

— Vreau să zic că nu mai tragi cu gloanţe oarbe şi n-ai 
mai tras de o bună bucată de vreme, zice. Milioane de 
peştişori mititei în mostra dumitale de spermă. Zilele de 
călărit voios pe deşelate fără să te ia nimeni la întrebări s- 
au sfârşit pentru o vreme, Richard. 

I-am mulţumit şi-am închis telefonul. Pe urmă am sunat-o 
pe Sandy la Washington. 

— Rich! îmi zice ea mie (şi vocea lui Richie deveni 
deodată vocea acelei fete numite Sandy pe care niciunul din 
ei n-o întâlnise vreodată. Nu era o imitație, nici măcar o 
asemănare; semăna mai mult cu o pictură auditivă). Ce bine 
că te-aud! M-am măritat! 

— Da, grozav, zic eu. Trebuia să-mi dai de veste. i-aş fi 
trimis un mixer. 

La care ea: 

— Acelaşi Richie dintotdeauna, mereu plin de poante. 

Aşa că zic: 

— Sigur, acelaşi Richie, mereu plin de poante. Că tot veni 
vorba, Sandy, nu cumva s-a-ntâmplat să faci vreun copil sau 
ceva după ce-ai plecat din Los Angeles? 

— Poanta nu-i foarte nostimă, Rich, zice ea, şi-am avut o 
undă-n creier că se pregăteşte să-mi trântească telefonul, 
aşa că i-am spus ce s-a-ntâmplat. 

A început să râdă, numai că de data asta chiar râdea în 
hohote - râdea aşa cum râdeam eu întotdeauna cu voi, 
parcă i-ar fi spus cineva cel mai căcăcios banc din lume. Aşa 


că, atunci când în sfârşit a început s-o lase mai moale, am 
întrebat-o ce, pentru numele lui Dumnezeu, i se pare atât 
de comic. 

— Cât e de minunat! zice. De data asta, ţie ţi s-a 
întâmplat bancul. După toţi aceşti ani, bancul i se întâmplă 
în sfârşit lui Records Tozier. Câţi bastarzi ai adus pe lume 
de când m-am mutat eu în est, Rich? 

— Deduc că asta-nseamnă că încă n-ai cunoscut bucuriile 
maternității, o-ntreb eu. 

— Urmează, în iulie, zice. Mai sunt şi alte întrebări? 

— Mda, dau eu-nainte. Când te-ai răzgândit în legătură 
cu adusul copiilor într-o lume atât de căcăcioasă? 

— Când am întâlnit în fine un bărbat care să nu fie un 
căcat, zice şi-mi închide telefonul. 

Bill izbucni în râs. Râse până-i şiroiră lacrimile pe obraji. 

— Mda, continuă Richie, cred c-a închis repede ca să-i 
rămână ei de fapt ultimul cuvânt, da' putea să fi stat pe fir 
cât era ziua de lungă. Ştiu prea bine când sunt făcut marţ. 
După o săptămână m-am întors la doctor şi i-am cerut să fie, 
dacă se poate, mai clar privind şansele împotriva acestui soi 
de regenerare spontană. A zis că discutase cu câţiva colegi 
despre cazul meu. Reieşea că-n perioada de trei ani dintre 
1980 şi 1982 în California s-au înregistrat douăzeci şi trei 
de regenerări spontane raportate. Şase din astea s-a 
dovedit că erau simple operaţii de mântuială. Alte şase erau 
fie falsuri, fie înscenări - tipi care căutau să muşte o 
îmbucătură din contul bancar al câte unui doctor. Deci... 
Unsprezece autentice în trei ani. 

— Unsprezece din câte? întrebă Beverly. 

— Douăzeci şi opt de mii şase sute optsprezece, răspunse 
calm Richie. 

Tăcere în jurul mesei. 

— Aşa că m-am apucat şi-am bătut recordul armăsarilor, 
urmă Richie, şi nu s-a arătat niciun copil. Asta-ţi dă vreo 
idee, Eds? 

Eddie începu cu încăpățânare: 


— Tot nu dovedeşte... 

— Nu, îl întrerupse Bill, nu dovedeşte nimic. Dar 
categoric sugerează o legătură. Întrebarea e ce facem 
acum. La asta te-ai gândit, Mike? 

— M-am gândit, sigur, dar mi-era imposibil să iau vreo 
hotărâre până nu vă adunaţi toţi iarăşi laolaltă să staţi de 
vorbă ca acum. Nu aveam nicio cale de a prezice cum va 
merge reuniunea asta înainte să aibă loc cu adevărat. 

Tăcu un răstimp îndelungat, privindu-i gânditor. 

— Am o idee, zise el, dar, înainte de-a v-o spune, cred că 
trebuie să cădem de acord dacă avem sau nu de făcut vreo 
treabă aici. Vrem să încercăm iarăşi să facem ceea ce am 
mai încercat o dată să facem? Vrem să-ncercăm iar să 
omorâm Monstrul? Sau doar împărţim nota de plată la şase 
şi ne întoarcem la treburile noastre? 

— Se pare că... începu Beverly, dar Mike o opri cu o 
mişcare a capului. 

Încă nu terminase. 

— Trebuie să înţelegeţi că şansele noastre de succes sunt 
imposibil de prevăzut. Ştiu că nu sunt prea mari, la fel cum 
ştiu c-ar fi fost puţin mai bune dacă Stan era şi el aici. Nu 
bune cu adevărat, dar ceva mai mari. Fără Stan, cercul pe 
care l-am format în ziua aceea s-a rupt. Nu cred cu 
adevărat că putem distruge Monstrul, nici măcar să-l 
trimitem de aici pentru un scurt răstimp aşa cum am făcut 
înainte, cu cercul întrerupt. Cred că Monstrul ne va ucide 
unul câte unul, probabil în moduri extrem de oribile. Copii 
fiind, formaserăm un cerc complet, într-un mod pe care nici 
chiar acum nu-l înţeleg. Cred că, dacă ajungem de acord să 
mergem înainte, va trebui să încercăm formarea unui cerc 
mai mic. Nu ştiu dacă se mai poate aşa ceva. Cred că ar fi 
posibil să credem că se poate, doar pentru a descoperi - 
când va fi prea târziu - ei bine... că a fost prea târziu. 

Mike îi privi din nou, cu ochii înfundaţi şi obosiţi pe chipul 
său cafeniu: 


— Cred aşadar că trebuie să supunem la vot. Stâăm şi 
încercăm iar sau plecăm acasă. Astea sunt variantele. V-am 
adus aici pe baza unei vechi promisiuni pe care nici măcar 
nu eram sigur că v-o veţi mai aminti, dar nu vă pot reţine 
aici în virtutea acelei promisiuni. Rezultatele ar fi mai 
grave. 

Se uită la Bill, şi în clipa aceea Bill înţelese ce urma. Îl 
îngrozea, nu putea opri clipa, şi atunci, cu aceeaşi senzaţie 
de uşurare despre care-şi închipuia că trebuie să îl 
cuprindă pe sinucigaş când îşi ia mâinile de pe volanul 
maşinii în viteză şi nu şi le mai foloseşte decât ca să-şi 
acopere ochii, o acceptă. Mike îi adusese aici, Mike le 
expusese totul clar... lar acum Mike îşi dezbrăca mantia 
conducerii. Dorea ca mantia aceea să-i revină persoanei 
care o purtase în 1958. 

— Ce spui, Bill Barosane? Formulează întrebarea. 

— Înainte s-o fac, spuse Bill, înțelege ci-cineva 
întrebarea? Voiai să spui ceva, Bev. 

Fata clătină din cap. 

— Bine. Cr-cred că întrebarea este: rămânem şi luptăm 
sau dăm totul uitării? Cine e de părere să rămânem? 

Nimeni de la masă nu schiţă nicio mişcare poate timp de 
cinci secunde, iar Bill îşi aminti de licitaţiile la care 
participase, unde preţul câte unei piese se repezea deodată 
drept în stratosferă, iar cei care nu voiau să liciteze 
deveneau aproape literalmente statui; îţi era frică să te 
scarpini unde te mânca sau să alungi o muscă de pe vârful 
nasului, ca nu cumva licitatorul s-o ia drept încă cinci 
bătrâne sau douăzeci şi cinci. 

Bill se gândi la Georgie, Georgie care nu dorise răul 
nimănui, care nu voise decât să iasă la aer după ce fusese 
ţinut în cuşcă toată săptămâna, Georgie cu obrajii săi 
îmbujoraţi, cu bărcuţa de ziar într-o mână şi încheindu-şi 
cataramele  impermeabilului cu cealaltă,  Georgie 
mulţumindu-i... Apoi aplecându-se şi sărutând obrazul 


încins de febră al lui Bill: Mulţumesc, Bill. E o corabie 
grozavă. 

Simţi vechea mânie crescând în el, dar acum era mai 
bătrân, şi privea într-o perspectivă mai largă. Acum nu mai 
era vorba numai de Georgie. Un şir oribil de nume îi 
defilară prin cap: Betty Ripsom, găsită îngheţată în pământ, 
Cheryl Lamonica, pescuită din Kenduskeag, Matthew 
Clements, smuls de pe tricicleta sa, Veronica Grogan, în 
vârstă de nouă ani, găsită într-o gură de canal, Steven 
Johnson, Lisa Albrecht, toţi ceilalţi şi numai Dumnezeu ştia 
câţi alţii dintre cei dispăruţi. 

Ridică mâna încet şi spuse: 

— Să omorâm Monstrul. De data asta, să-l omorâm cu 
adevărat. 

O clipă mâna îi rămase suspendată acolo singură, ca 
mâna unicului elev din clasă care ştie răspunsul cerut, cel 
pe care ceilalţi copii îl urăsc. Apoi Richie, ridică şi el mâna şi 
spuse: 

— Ce mama dracu'. Nu poate fi mai rău decât să-i iei un 
interviu lui Ozzy Osbourne. 

Beverly înălţă mâna. Acum culoarea îi revenise, dar în 
pete bolnăvicioase ce-i ardeau pe pomeţii obrajilor. Arăta 
cumplit de surescitată şi în acelaşi timp înspăimântată de 
moarte. 

Mike ridică mâna. 

Ben făcu la fel. 

Eddie Kaspbrak stătea rezemat de spătar, arătând de 
parcă şi-ar fi dorit să se topească practic în scaun şi astfel 
să dispară. Faţa sa îngustă şi delicată era îngrozitor de 
speriată când privi întâi la stânga, pe urmă la dreapta, şi 
apoi din nou la Bill. Un moment, Bill se simţi convins că 
Eddie pur şi simplu va împinge scaunul, se va ridica şi o va 
zbughi din cameră fără o singură privire în urmă. Apoi 
înălţă o mână în aer, iar cu cealaltă îşi apucă inhalatorul. 

— Hai, tu, Eds, spuse Richie. Chiar c-o să ne-alegem cu 
nişte chicuri de data asta, pe pariu. 


— Bip-bip, Richie, replică Eddie cu glas nesigur. 
6 


Desertul e pus pe masă 


— Deci care-i ideea ta, Mike? întrebă Bill. 

Starea de spirit fusese spartă de către Rose, amfitrioana, 
care intrase cu un platou de fursecuri cu surprize. Privi în 
jur la cele şase persoane ce ţineau mâinile în aer, cu o 
grijuliu-politicoasă lipsă de curiozitate. Şi le coborâră în 
grabă, şi nimeni nu spuse nimic înainte să iasă Rose. 

— E destul de simplă, spuse Mike, dar s-ar putea să fie şi 
destul de al dracului de primejdioasă. 

— Vars-o, ceru Richie. 

— Cred că ar trebui să ne despărţim pentru restul zilei. 
Cred că fiecare dintre noi ar trebui să se întoarcă în acel loc 
din Derry pe care şi-l aminteşte cel mai bine... în afară de 
Maidan, mai precis. Nu cred c-ar fi bine să meargă vreunul 
acolo - nu încă. Să ne imaginăm că facem nişte excursii pe 
jos, dacă vreţi. 

— Care-i scopul, Mike? întrebă Ben. 

— Nu-s tocmai sigur. Trebuie să înţelegeţi că merg destul 
de mult pe intuiţie. 

— Dar chestia asta are un ritm bun pe care se poate 
dansa, îl întrerupse Richie. 

Ceilalţi zâmbiră. Mike nu; în schimb dădu din cap: 

— E un mod de-a o spune la fel de bine ca oricare altul. A 
merge pe intuiţie este ca şi cum ai alege un ritm şi-ai dansa 
după el. Folosirea intuiţiei e o treabă grea pentru adulţi, şi 
ăsta-i principalul motiv pentru care cred c-ar fi cel mai bun 
lucru pe care-l avem de făcut. Copiii, la urma urmei, 
operează pe baza ei cam în optzeci la sută din timp, cel 
puţin până ajung pe la paisprezece ani. 

— Vorbeşti despre recuplarea la situaţie, spuse Eddie. 


— Aşa cred. Oricum, asta-i ideea mea. Dacă nu vă vine în 
minte niciun loc anume unde să mergeţi, urmaţi-vă doar 
picioarele şi vedeţi încotro vă conduc. Apoi ne vom întâlni 
diseară la bibliotecă şi vorbim despre ce s-a întâmplat. 

— Dacă se întâmplă ceva, sublinie Ben. 

— A, cred c-o să se-ntâmple destule lucruri. 

— Ce fel de lucruri? întrebă Bill. 

Mike clătină din cap. 

— Habar n-am. Dar cred că, orice se va întâmplă, sunt 
toate şansele să fie neplăcut. Cred că-i chiar posibil ca 
vreunul dintre noi să nu mai apară diseară la bibliotecă. N- 
am niciun motiv să mă gândesc la aşa ceva... decât tot acea 
intuiţie. 

Tăcerea întâmpină aceste cuvinte. 

— De ce singuri? întrebă într-un târziu Beverly. Dacă e 
vorba s-o facem în grup, de ce vrei să începem singuri, 
Mike? Mai ales dacă riscul e într-adevăr atât de mare pe cât 
crezi tu? 

— La asta cred că pot răspunde eu, zise Bill. 

— Spune, Bill, îl îndemnă Mike. 

— A început cu fiecare din noi de unul singur, îi explică 
Bill lui Beverly. Nu-mi amintesc totul - nu încă -, dar sigur 
ţin minte atâta lucru. Fotografia din camera lui George, 
care s-a mişcat. Mumia lui Ben. Leprosul pe care l-a văzut 
Eddie sub verandă pe Neibolt Street. Mike descoperind 
sângele pe iarbă lângă Canal, în Bassey Park. Şi pasărea... 
A fost ceva cu o pasăre, nu-i aşa, Mike? 

Mike dădu din cap cu amărăciune: 

— O pasăre mare. 

— Da, dar nu tot atât de prietenoasă precum cea din 
Sesame Street. 

Richie chicoti nestăpânit: 

— Răspunsul oraşului Derry pentru James Trage Una 
Bună! O, copchii, binecuvântaţi s'tem sau binecuvântaţi 
s'tem! 

— Bip-bip, Richie, spuse Mike, iar Richie se supuse. 


— Pentru tine au fost vocea din ţeava şi sângele care a 
ţâşnit din chiuvetă, îi spuse Bill lui Beverly. lar pentru 
Richie... 

Aici însă tăcu, nedumerit. 

— Eu trebuie că-s excepţia care confirmă regula, Bill 
Barosane, răspunse Richie. Prima oară când am venit în 
contact cu ceva care să fie ciudat, în vara aia - vreau să zic, 
chiar ciudat -, a fost în camera lui George, cu tine. Când tu 
şi cu mine ne-am dus în ziua aia la tine acasă şi ne-am uitat 
în albumul lui de fotografii. Poza cu Center Street lângă 
Canal s-a pus în mişcare. Îţi aminteşti? 

— Da, spuse Bill. Dar eşti sigur că n-a mai fost nimic 
înainte de asta, Richie? Absolut nimic? 

— Păi... 

Ceva licări în ochii lui Richie. Spuse încet: 

— Mă rog, a fost ziua când Henry şi prietenii lui m-au 
fugărit - înainte de sfârşitul şcolii, mai exact, şi am scăpat 
de ei în raionul de jucării de la Freese. Am trecut prin faţa 
Primăriei şi m-am aşezat pe-o bancă-n parc un timp şi mi s- 
a părut că văd... Dar asta n-a fost decât un vis. 

— Ce era? întrebă Beverly. 

— Nimic, răspunse Richie, aproape repezit. Un vis, nimic 
mai mult. 

Îl privi pe Mike: 

— Nu m-ar deranja totuşi să fac o plimbare. O să-mi omor 
după-amiaza. Admir gospodăriile. 

— Deci ne-am înţeles? întrebă Bill. 

Dădură din cap că da. 

— Şi-o să ne-ntâlnim la bibliotecă diseară la... La ce oră 
propui, Mike? 

— La şapte. Dacă întârziaţi, sunaţi la sonerie. Biblioteca 
se închide în zilele lucrătoare la ora şapte, până începe 
vacanţa de vară a copiilor. 

— Şapte să fie, fu Bill de acord şi-şi lăsă ochii să coboare 
gravi asupra celorlalţi. Şi să aveţi grijă. Nu trebuie să uitaţi 
că niciunul dintre noi nu ştie cu adevărat ce f-f-facem. 


Priviţi-o ca pe o misiune de recunoaştere. Dacă vedeţi ceva, 
nu luptaţi. Fugiţi. 

— Sunt un îndrăgostit, nu un luptător, spuse Richie cu o 
visătoare Voce Michael Jackson. 

— Ei bine, dacă ne-am hotărât s-o facem, ar fi cazul s-o 
luăm din loc, spuse Ben, iar un surâs vag îi trase în sus 
colţul stâng al gurii - era mai mult amar decât amuzat. Deşi 
să fiu al dracului dacă vă pot spune în minutul ăsta exact 
unde-o să mă duc, dacă Maidanul se exclude. Pentru mine 
ăla era cel mai grozav lucru - să merg acolo cu voi. 

Ochii i se abătură spre Beverly, rămaseră aţintiţi asupra 
ei un moment şi se mutară iar. 

— Nu-mi trece prin minte niciun alt loc care să însemne 
foarte mult pentru mine. Probabil că doar o să hoinăresc 
vreo câteva ore, privind clădirile şi udându-mă la picioare. 

— O să găseşti tu un loc unde să te duci, Clăiţă, spuse 
Richie. În vizită la vreunele dintre vechile tale popasuri de 
potol, să-ţi faci plinul. 

Ben râse: 

— Capacitatea mi-a scăzut de când aveam unşpe ani. 
Sunt aşa de plin, că s-ar putea să fie nevoie să mă scoateţi 
de-aici de-a rostogolul. 

— Ei bine, eu sunt gata, spuse Eddie. 

— Staţi o secundă! exclamă Beverly în timp ce începeau 
să se ridice de pe scaune. Fursecurile cu surprize! Să nu le 
uităm pe astea! 

— Mda, făcu Richie. Răvaşul meu îl ştiu de pe-acum: 
„CURÂND VEI FI MÂNCAT DE UN MONSTRU MARE. O ZI 
PLĂCUTĂ ÎŢI DORESC” 

Râseră, iar Mike îi întinse castronaşul cu plăcintele cu 
răvaşe lui Richie, care luă una, apoi le dădu mai departe. 
Bill observă că nimeni nu-şi desfăcu plăcinta până nu-şi 
luară toţi ceilalţi câte una; şedeau cu prăjiturelele în formă 
de pălărie în faţa lor sau în mână, şi, exact în timp ce 
Beverly, zâmbind încă, şi-o alegea pe a ei, Bill simţi un 


strigăt înălţându-i-se în gâtlej: Nu! Nu, să nu faci asta, face 
parte din poveste, pune-o la loc, n-o deschide! 

Dar era prea târziu. Beverly îşi rupsese prăjitura, Ben 
făcea acelaşi lucru cu a lui, Eddie şi-o tăia pe a sa cu 
furculiţa, şi, chiar înainte ca zâmbetul lui Beverly să se 
prefacă într-o strâmbătură de groază, Bill avu timp să 
gândească: Ştiam, într-un fel sau altul ştiam, pentru că 
nimeni nu şi-a muşcat firesc plăcinta cu răvaş înăuntru. 
Asta ar fi fost lucrul, normal de făcut, dar nu l-a făcut 
nimeni. Cumva, o anume parte din noi încă işi mai 
aminteşte... Totul. 

lar această cunoaştere subterană şi iraţională i se păru 
într-un fel cea mai înfricoşătoare înţelegere dintre toate; 
grăia, mai elocvent decât ar fi putut-o face Mike, despre cât 
de sigur şi adânc îl atinsese Monstrul pe fiecare dintre ei... 
Şi cum atingerea Monstrului încă mai dăinuia asupra lor. 

Din prăjiturică lui Beverly ţâşni sânge ca dintr-o arteră 
spintecată, îi împroşcă mâna, apoi şiroi pe materialul alb al 
feţei de masă, pătându-l într-un roşu aprins ce se îmbibă, 
răspândindu-se apoi sub formă de degete trandafirii 
încleştate. 

Eddie Kaspbrak slobozi un răcnet gâtuit şi se smulse de 
la masă într-o atât de brusc-revoltată zăpăceală de mâini şi 
picioare, încât nu lipsi mult să i se răstoarne scaunul. O 
gânganie gigantică, cu carapacea chitinoasă de un brun- 
gălbui urât, îşi croia drum afară din plăcinta lui cu răvaş, ca 
dintr-o crisalidă. Ochii ei de sticlă se holbau orbi înainte. În 
timp ce se împleticea către farfuria lui Eddie, firimituri de 
cocă îi căzură de pe spinare într-o mică avalanşă pe care 
Bill o auzi desluşit şi care reveni să-i bântuie visele mai 
târziu în cursul după-amiezii, când dormi o vreme. În 
momentul când se eliberă cu totul, îşi frecă unul de altul 
picioarele subţiri din spate, scoțând un bâzâit uscat şi 
ascuţit, iar Bill îşi dădu seama că era un soi de greier supus 
unor cumplite mutații. Se caţără greoi pe buza farfuriei şi 
căzu de-a dura pe faţa de masă, cu burta în sus. 


— O, Doamne! bâigui Richie cu glas sugrumat. O, 
Doamne, Bill Barosane, ăsta-i un ochi, Doamne sfinte, e un 
ochi, în mă-sa, un ochi... 

Capul lui Bill zvâcni într-o parte şi-l văzu pe Richie 
holbându-se la plăcinta lui, cu gura schimonosită într-un fel 
de grimasă îngreţoşată. O bucăţică din crusta glazurată 
căzuse pe faţa de masă, lăsând o gaură prin care un glob 
ocular omenesc privea cu o expresie intensă şi sticloasă. 
Fărâme de plăcintă stăteau împrăştiate pe irisul căprui, vid 
şi încastrat în sclerotică. 

Ben Hanscom o aruncă pe-a sa - nu cu o mişcare 
calculată, ci ca reacţie spontană a unei persoane absolut 
surprinse de o farsă răutăcioasă. În timp ce plăcinta se 
rostogolea pe masă, Bill văzu în scobitura sa doi dinţi cu 
rădăcinile negre de sânge închegat. Zornăiau ca seminţele 
într-o tigvă găunoasă. 

Privi din nou la Beverly şi văzu că trăgea aer în piept să 
zbiere. Îşi ţinea ochii aţintiţi asupra făpturii ce se târâse din 
prăjiturică lui Eddie, fiinţa care acum dădea din picioruşele 
leneşe, aşa cum zăcea răsturnată pe faţa de masă. 

Bill se puse în mişcare. Nu gândea, reacţiona doar. 
Intuiţie, reflectă el nebuneşte în timp ce se repezea din 
scaun şi astupa cu mâna gura lui Beverly chiar înainte ca ea 
să poată slobozi ţipătul. Iată-mă acționând din intuiție. Mike 
ar trebui să fie mândru de mine. Ceea ce ieşi din gura 
femeii nu mai era un zbieret, ci un strangulat: 

— Mmmmph! 

Eddie scotea sunetele acelea ţiuitoare pe care Bill şi le 
amintea atât de bine. Nicio problemă cu asta, o duşcă bună 
din bătrânul biberon-de-plămâni îl va pune pe Eddie pe 
picioare. 

Privi în jur la ceilalţi cu ochi arzători, iar gândul ce-i veni 
era un altul din vara aceea, un gând ce suna pe cât de 
imposibil de arhaic, pe atât de corect: 

— Gura! Toţi! Niciun sunet! Doar țineți-vă gura! 


Rich îşi trânti o mână peste gură. Tenul lui Mike devenise 
de un pământiu murdar, dar dădu din cap spre Bill. Se 
îndepărtară cu toţii de masă. Bill nu-şi deschisese plăcinta 
cu răvaş, dar acum îi vedea laturile mişcându-se încet 
înăuntru şi în afară - se umflă, se lasă, se umflă, se lasă, se 
umflă, se lasă - pe când propriul său dar festiv încerca să 
scape. 

— Mmmmmph! făcu iar Beverly în mâna lui, respiraţia ei 
gâdilându-i palma. 

— Gura, Bev, spuse el şi-şi retrase mâna. 

Faţa ei părea să fie numai ochi. Gura îi zvâcnea. 

— Bill... Bill, ai văzut... 

Ochii îi lunecară înapoi la greier şi se fixară asupra lui. 
Gângania părea pe moarte. Ochii săi zbârciţi o priviră la 
rândul lor, şi Beverly începu să geamă. 

—  În-în-încetează, îi spuse el sumbru. Treci înapoi la 
masă. 

— Nu pot, Billy, nu mă mai pot apropia de lu... 

— Ba poţi! Tre-trebuie! 

Auzi paşi uşori şi iuți apropiindu-se pe culoarul din 
cealaltă parte a perdelei de mărgele. Îi privi pe ceilalţi: 

— "Toată lumea! Înapoi la masă! Vorbiţi! Purtaţi-vă firesc! 

Beverly se uită la el cu ochi rugători, dar Bill scutură din 
cap. Se aşeză şi-şi trase scaunul lângă masă, încercând să 
nu-şi privească plăcinta din farfurie. Se umiflase ca un 
furuncul inimaginabil care se umplea de puroi. Şi încă mai 
pulsa încet în afară şi înăuntru. Puteam să fi muşcat din 
asta, gândi el ca prin ceaţă. 

Eddie îşi trase pe gât un nou jet din inhalator, inspirând 
vaporii în plămâni cu un sunet prelung, subţire şi strident. 

— Şi cine crezi c-o să câştige fanionul? îl întrebă Bill pe 
Mike, zâmbind ca scos din minţi. 

Exact în clipa aceea Rose intră prin şiragurile de 
mărgele, cu faţa politicos-întrebătoare. Cu coada ochiului, 
Bill văzu că Bev revenise la masă. Bravo, fetița, spuse el în 
sinea lui. 


— Cred că Urşii din Chicago se prezintă bine, răspunse 
Mike. 

— Totul e în regulă? întrebă Rose. 

— Mi-minunat, spuse Bill, arătând cu degetul mare spre 
Eddie. Prietenul nostru a avut o criză de astmă. Şi-a luat 
medicamentul. Acum îi e mai bine. 

Rose îl privi pe Eddie, îngrijorată. 

— Mai bine, scânci Eddie. 

— Doriţi să strâng acum? 

— Imediat, îi dărui Mike un zâmbet larg şi fals. 

— A fost bun? 

Ochii ei parcurseră din nou masa, o undă de îndoială 
acoperind un lac adânc de seninătate. Nu văzu greierul, 
ochiul, dinţii sau felul cum plăcinta lui Bill părea că respiră. 
De asemenea, ochii Rosei trecură fără complicaţii peste 
pata de sânge întinsă pe faţa de masă. 

— "Totul a fost foarte bun, răspunse Beverly şi zâmbi - un 
surâs mai natural decât al lui Bill sau al lui Mike. 

Păru să o liniştească pe Rose, convingând-o că, dacă 
înăuntru se întâmplase vreun necaz, vina nu era nici a 
serviciului ei, nici a bucătăriei. Fata are mult sânge rece, 
constată în sinea sa Bill. 

— Răvaşele au fost plăcute? mai întrebă Rose. 

— Ei bine, replică Richie, de ceilalţi nu ştiu, da' eu unul 
am avut noroc cât vezi cu ochiul. 

Bill auzi un scârţâit minuscul. Cobori privirea spre 
farfurie şi văzu un picior bâjbâind orbeşte din fursecul său. 
Zgâria porţelanul. 

Puteam să fi muşcat din asta, îşi spuse el iar, dar păstră 
surâsul. 

— Excelent, zise el. 

Richie privea farfuria lui Bill. O muscă uriaşă, neagră- 
cenuşie, se năştea încet din resturile năruite ale prăjiturii. 
Zumzăia slab. O scursoare gălbuie se prelingea alene din 
fursec, formând o băltoacă pe faţa de masă. Se simţea şi un 
miros acum, duhoarea slabă şi grea a unei răni infectate. 


— Ei bine, dacă nu vă pot fi de niciun folos pe moment... 

— Nu chiar acum, spuse Ben. Minunată masa. Cum... 
Cum nu se poate mai ieşită din comun. 

— Atunci vă las, ieşi Rose cu o plecăciune prin perdeaua 
de mărgele. 

Şiragurile încă se mai legănau ciocnindu-se unul de altul 
când toţi se retraseră de la masă. 

— Ce-i asta? întrebă Ben, privind la arătarea din farfuria 
lui Bill. 

— O muscă, o muscă mutantă. Prin amabilitatea unui 
scriitor numit George Langlahan, cred. A scris o nuvelă 
intitulată Musca. S-a făcut un film după ea - nu unul 
extraordinar de bun. Dar povestea m-a speriat ca toţi 
dracii. Monstrul a revenit la vechile sale trucuri, e clar. 
Treaba asta cu musca mi-a umblat mult prin minte în ultima 
vreme, pentru că începusem să cam proiectez romanul ăla - 
Roadbugs mă gândeam să-l intitulez. Ştiu că titlul sună des- 
destul de prostesc, dar, vedeţi... 

— Scuzaţi-mă, îl întrerupse ca din depărtare Beverly. 
Cred că îmi vine să vomit. 

leşi înainte ca vreunul dintre bărbaţi să se fi putut ridica. 
Bill îşi scutură şervetul şi-l aruncă peste muscă, a cărei 
mărime era cât a unui pui de vrabie. Nimic atât de mare n- 
ar fi putut ieşi dintr-un obiect mic ca o plăcintă chinezească 
cu răvaşe... Dar ieşise. Bâzâi de două ori sub şerveţel, după 
care rămase tăcută. 

— lisuse, spuse slab Eddie. 

— Hai să ieşim de-aici, propuse Mike. O putem aştepta pe 
Bev în hol. 

Beverly tocmai ieşea de la toaletă când se strânseră 
lângă casierie. 

Era palidă, dar se stăpânea. Mike plăti nota, o sărută pe 
Rose pe obraz şi ieşiră cu toţii în ploaia după-amiezii. 

— Cele întâmplate v-au mutat gândul? întrebă Mike. 

— Nu cred că mi l-au mutat mie, răspunse Ben. 

— Nu, spuse şi Eddie. 


— Care gând? replică Richie. 

Bill clătină din cap, apoi o privi pe Beverly. 

— Rămân, spuse ea. Bill, la ce te-ai referit când ai spus că 
Monstrul a revenit la vechile sale trucuri? 

— Mă gândisem să scriu o povestire cu insecte, răspunse 
el. Nuvela aia a lui Langlahan mi se infiltrase în gând. Aşa 
că am văzut o muscă. La tine a fost sânge, Beverly. De ce- 
aveai sânge în gând? 

— Cred că din cauza sângelui din ţeavă, spuse pe dată 
Beverly. Sângele care a ieşit pe ţeava din baie în vechea 
locuinţă, când aveam unsprezece ani. 

Dar oare chiar asta să fi fost? Nu prea-i venea să creadă. 
Căci ceea ce-i străfulgerase în minte imediat când sângele 
ţâşnise într-un mic jet cald peste degetele ei fusese urma de 
picior însângerată pe care o lăsase pe duşumea după ce 
călcase pe sticla spartă de parfum. Iom. Şi 

(Bewvie, uneori îmi fac griji multe) 

tatăl ei. 

— Şi tu ai avut o insectă, îi spuse Bill lui Eddie. De ce? 

— Nu doar o insectă. Un greier. La noi în pivniţă sunt 
greieri. Casă de două sute de mii de dolari, şi nu ne putem 
descotorosi de greieri. Ne scot din minţi noaptea. Cu vreo 
câteva nopţi înainte să sune Mike, am avut un coşmar 
cumplit de-a binelea. Visam că m-am trezit şi aveam patul 
plin de greieri, încercam să-i omor cu inhalatorul, dar tot ce 
făcea când îl strângeam era să scoată pârâituri, şi chiar 
înainte de-a mă trezi mi-am dat seama că şi el era plin de 
greieri. 

— Chelneriţa n-a văzut nimic din toate astea, spuse Ben; 
privi spre Beverly. La fel cum nici ai tăi n-au văzut sângele 
care-a ieşit pe ţeavă, cu toate că era peste tot. 

— Da, încuviinţă ea. 

Rămaseră uitându-se unii la alţii în ploaia măruntă de 
primăvară. 

Mike îşi privi ceasul: 


— O să fie un autobuz peste vreo douăzeci de minute sau 
vă pot lua pe patru dintre voi în maşina mea, dacă ne 
înghesuim. Ori pot să chem nişte taxiuri. Cum preferaţi. 

— Eu cred c-o s-o iau de-aici pe jos, spuse Bill. Nu ştiu 
unde mă duc, dar puţin aer curat pare o idee grozavă pe 
vremea asta. 

— Eu am să chem un taxi, zise Ben. 

— Îl facem jumi-juma, dacă mă laşi în centru, propuse 
Richie. 

— Bine. Tu unde te duci? 

Richie ridică din umeri: 

— Încă nu-s tocmai sigur. 

— Diseară la şapte, le reaminti Mike. Şi aveţi grijă, toţi. 

Erau de acord să aibă grijă, deşi Bill nu ştia cum poţi face 
în mod sincer o asemenea promisiune când ai de înfruntat o 
atât de formidabilă gamă de factori necunoscuţi. 

Începu să spună ce gândeşte, apoi le privi chipurile şi 
văzu că deja ştiau. 

Aşa că o luă din loc, ridicând scurt o mână în semn de 
rămas-bun. Aerul umed îi făcea bine. Plimbarea de 
înapoiere în oraş avea să fie lungă, dar asta nu-l deranja cu 
nimic. Avea din plin la ce să se gândească. Se bucura că 
reuniunea luase sfârşit şi începuse treaba. 


Capitolul 11 
Pe jos 


1 


Ben Hanscom face un împrumut 


Richie Tozier se dădu jos din taxi la intersecţia dintre 
Kansas Street, Center Street şi Main Street, iar Ben eliberă 
maşina pe culmea Colinei Up-Mile. Şoferul era „băiatul 
religios” al lui Bill, dar nici Richie, nici Ben n-o ştiau: Dave 
căzuse într-o tăcere posomorâtă. Ben s-ar fi putut da jos 
împreună cu Richie, însă i se părea că-i mai bine să înceapă 
cu toţii pe cont propriu. 

Rămase în colţul Kansas Street cu Daltrey Close, privind 
taxiul ce se reintegra în trafic, cu mâinile înfundate adânc 
în buzunarele pantalonilor, încercând să-şi scoată din minte 
hidoasa încheiere a prânzului. N-o putea face; gândurile îi 
tot reveneau la musca aceea neagră-cenuşie ce se târa din 
plăcinta de pe farfuria lui Bill, cu aripile venoase lipite de 
spinare. Încerca să-şi abată gândul de la această imagine 
morbidă şi credea că a reuşit, doar pentru a descoperi după 
cinci minute că iar se gândea la ea. 

Încerc s-o justific cumva, îşi spuse, înţelegând-o nu în 
sens moral, ci mai degrabă într-unul matematic. Clădirile 
sunt construite observând anumite legi naturale; legile 
naturale pot fi exprimate în ecuaţii; ecuaţiile trebuie să fie 
justificate. Care era justificarea celor întâmplate cu nicio 
jumătate de oră în urmă? 

Las-o baltă, se îndemnă, nu pentru prima oară. Nu poți 
explica, aşa că las-o baltă. 

Foarte bun sfat; problema era că nu-l putea urma. Îşi 
aminti că în ziua de după ce văzuse mumia pe Canalul 
îngheţat viaţa lui decursese ca de obicei. Ştiuse că, 
indiferent ce-o fi fost, fusese foarte aproape de a-l prinde, 


dar viaţa sa continuase: mersese la şcoală, dăduse un 
extemporal la aritmetică, vizitase biblioteca după ore şi 
mâncase cu pofta sa dintotdeauna. Pur şi simplu 
încorporase în viaţa sa lucrul pe care-l văzuse pe Canal, iar 
dacă acela aproape îl omorâse... Ei bine, copiii erau 
aproape tot timpul omorâţi. O zbugheau traversând strada 
fără să se uite după maşini, se bălăceau în lac, şi deodată îşi 
dădeau seama că plutiseră pe saltelele lor pneumatice mult 
dincolo de adâncimea permisă şi trebuia să vâslească 
înapoi, cădeau de pe bare în fund şi din copaci în cap. 
Acum, stând acolo sub burniţa slabă, în faţa unei fierării 
care în 1958 fusese o cămătărie (Fraţii Frati, îşi aminti Ben, 
cu vitrina dublă mereu plină de pistoale şi puşti, de brice şi 
chitare agăţate de gât ca nişte animale exotice), îi dădu prin 
cap că puştimea era mai talentată la „aproape a muri”, 
după cum se pricepeau foarte bine şi la a-şi încorpora în 
viaţă inexplicabilul. Credeau implicit în lumea invizibilă. 
Miracolele, atât luminoase, cât şi întunecoase, erau de luat 
în consideraţie, o, da, cu toată certitudinea, dar în niciun 
caz nu opreau lumea în loc. Un impuls brusc de frumuseţe 
sau groază la vârsta de zece ani nu excludea o brânzoaică 
sau două în plus la gustarea de amiază. 

Dar când creşteai, toate acestea se schimbau. Nu mai 
stăteai întins în pat cu ochii deschişi, convins că ceva 
pândea chircit în debara sau zgâria la fereastră... Dar când 
se întâmplă ceva, ceva dincolo de orice explicaţie raţională, 
circuitele deveneau suprasolicitate. Axonii şi dendritele se 
încingeau, începeai să te bâţăi şi să te fâţâi, să dârdâi şi să 
te-nvârţi, imaginaţia începea să-ţi ţopăie, şi să hopăie, şi s-o 
facă pe puiul îngrozit pe toată lungimea nervilor. Nu puteai 
include pur şi simplu în experienţa ta de viaţă ceea ce se 
întâmplase. Nu se putea digera. Mintea îţi tot revenea într- 
acolo, dând uşurel cu laba ca un pisoi care se joacă cu un 
ghem de lână... Până când, în cele din urmă, fireşte, fie 
înnebuneai, fie ajungeai într-un loc unde-ţi era imposibil să 
mai funcţionezi. 


Și dacă se-ntâmplă asta, cugetă Ben, înseamnă că m-a 
prins Monstrul. Ne-a prins. Și atingerea lui e rece. Porni pe 
Kansas Street, fără să fie conştient că s-ar îndrepta spre un 
loc anume. Şi deodată se întrebă: Ce-am făcut noi cu 
dolarul de argint? 

Tot nu-şi putea aminti. 

Dolarul de argint, Ben... Beverly ţi-a salvat viaţa cu el. 
Pe-a ta... poate pe-ale tuturor celorialțţi... Și mai ales pe-a 
lui Bill. Aproape că mi-a spintecat burta înainte ca Beverly 
să... Ce? Ce-a făcut? Şi cum a putut avea efect? Ea l-a 
alungat, iar noi toți am ajutat-o. Dar cum? 

Un cuvânt îi veni deodată-n minte, un cuvânt care nu 
însemna absolut nimic, dar care îi încreţi carnea: Chud. 

Cobori privirea spre trotuar şi preţ de-o clipă văzu acolo 
forma unei broaşte țestoase desenate cu cretă, iar lumea 
păru să-i înoate pe dinaintea ochilor. Îi închise strâns şi, 
când îi deschise iar, văzu că nu era o ţestoasă; doar grila 
unui şotron, pe jumătate ştearsă de ploaia slabă. Chud. 

Ce înseamnă? 

— Nu ştiu, spuse el cu voce tare, iar când privi iute în jur 
să se asigure că nu-l auzise nimeni vorbind de unul singur, 
văzu că se abătuse de pe Kansas Street pe Costello Avenue. 

La prânz le spusese celorlalţi că Maidanul era singurul 
loc din Derry unde se simţise fericit în copilărie... Dar asta 
nu era tocmai adevărat, nu-i aşa? Mai existase un loc. Fie 
din întâmplare, fie inconştient, ajunsese în acel alt loc: 
Biblioteca Publică din Derry. 

Rămase în faţa ei un minut sau două, cu mâinile încă în 
buzunare. Nu se schimbase; îi admira contururile acum la 
fel de mult ca pe vremuri. Asemenea atâtor clădiri de piatră 
ce fuseseră bine proiectate, reuşea să deruteze ochiul ce o 
observa îndeaproape cu felurite contradicții: masivitatea sa 
stâncoasă era oarecum echilibrată de delicateţea arcadelor 
şi a coloanelor zvelte; arăta sigură ca un seif de bancă, dar 
şi suplă şi curată (mă rog, era suplă după stilul clădirilor din 
oraş, mai ales al celor înălțate la începutul secolului, iar 


ferestrele, zăbrelite cu gratii înguste de fier, erau graţioase 
şi rotunjite). Aceste contradicții o salvau de urâţenie, iar 
Ben nu era în întregime surprins să simtă un val de iubire 
pentru acel loc. 

Nu se schimbaseră multe pe Costello Avenue. Privind în 
lungul străzii, văzu Derry Community House şi se pomeni 
întrebându-se dacă piaţa de pe Costello Avenue se mai afla 
încă în locul unde strada, care mergea în semicerc, 
reîntâlnea Kansas Street. 

Străbătu gazonul bibliotecii, abia observând că ghetele 
sale de gală se udau, pentru a arunca o privire pasajului 
aceluia vitrat dintre secţia adulţilor şi Biblioteca pentru 
Copii. Şi el era neschimbat, iar de aici, stând foarte aproape 
de crengile aplecate ale unei sălcii plângătoare, putea 
vedea oameni trecând încoace şi încolo. Vechea desfătare îl 
inundă, şi pentru întâia oară uită cu adevărat cele 
întâmplate în încheierea reuniunii de la masă. Îşi aducea 
aminte cum, copil fiind, dădea ocol până în exact acelaşi loc, 
iarna numai brăzdându-şi drum prin zăpadă aproape până 
la şolduri, pentru a sta acolo uneori şi câte cincisprezece 
minute. Venea la asfinţit, îşi aminti el, şi din nou contrastele 
erau acelea care îl atrăgeau şi îl ţineau acolo cu vârfurile 
degetelor amorţindu-i şi zăpada topindu-se înăuntrul 
şoşonilor lui verzi. Petrecea în acel loc înserarea, lumea 
împurpurându-se de umbrele timpurii ale iernii, cerul de 
culoarea cenuşii la răsărit şi a chihlimbarului la apus. Era 
frig acolo unde stătea el, poate minus zece grade, şi un ger 
încă mai tăios dacă sufla vântul dinspre Maidanul îngheţat, 
aşa cum se întâmplă adesea. 

Acolo însă, la nici patruzeci de iarzi distanţă de locul 
unde stătea, oamenii umblau în cămaşă. Acolo, la mai puţin 
de patruzeci de iarzi de el, se afla o cale tubulară de lumină 
albă şi strălucitoare, răspândită de tuburile fluorescente de 
deasupra. Copii mici chicoteau, liceeni îndrăgostiţi se ţineau 
de mână (iar dacă bibliotecara îi vedea, le spunea să 
înceteze). Era un lucru magic, magic într-un sens bun, pe 


care el fusese pe atunci prea tânăr ca să-l pună pe seama 
unor fenomene atât de prozaice ca energia electrică şi 
încălzirea cu păcură. Vraja era acel cilindru iradiind de 
lumină şi viaţă ce făcea legătura între două clădiri 
întunecate precum o linie-a-vieţii, vraja exista în a-i privi pe 
oameni străbătându-l peste câmpul înzăpezit şi întunecat, 
neatinşi nici de frig, nici de beznă. Îi făcea fermecători şi 
dumnezeieşti. 

Într-un târziu avea să plece (aşa cum făcea acum) şi să 
dea ocol clădirii până la poarta din faţă (aşa cum făcea 
acum), dar întotdeauna se oprea şi mai arunca o privire în 
urmă (aşa cum făcea acum) înainte ca mătăhălosul colţ de 
piatră al Bibliotecii pentru Adulţi să-i taie vederea spre 
ombilicul acela delicat. 

Amuzat cu tristeţe de durerea nostalgică dimprejurul 
inimii, Ben urcă treptele spre uşa bibliotecii, se opri o clipă 
pe veranda îngustă, imediat în spatele coloanelor, 
întotdeauna atât de înalte şi răcoroase, oricât ar fi fost ziua 
de fierbinte. Apoi deschise uşa din fier forjat cu fanta 
pentru cărţi în mijloc şi intră în holul tăcut. 

Tăria amintirii aproape că-l buimăci un moment, în timp 
ce păşea în lumina blândă a globurilor de sticlă agăţate sub 
tavan. Forţa nu era de natură fizică - nu ca un pumn în 
falcă sau o palmă. Se înrudea mai curând cu senzaţia aceea 
bizară a timpului îndoindu-se peste el însuşi, pe care 
oamenii o numesc, în lipsa unui termen mai potrivit, dejă- 
vu. Ben mai avusese acest simţământ şi înainte, dar 
niciodată nu-l izbise cu o asemenea putere derutantă; un 
moment, două, rămase lângă uşă, simțindu-se literalmente 
pierdut în timp, nesigur cu adevărat ce vârstă avea. 
Treizeci şi opt de ani sau unsprezece? 

lată aceeaşi linişte murmurândă, spartă doar de câte o 
şoaptă ocazională, sunetul stins făcut de vreo bibliotecară 
care ştampila cărţi sau avize de întârziere, foşnetul în 
surdină al ziarelor sau al paginilor de reviste. Îndrăgise 
calitatea luminii, atunci ca şi acum. Cădea oblic prin 


ferestrele înalte, cenuşie ca o aripă de porumbel în după- 
amiaza aceea ploioasă, lumină întrucâtva somnolentă şi 
adormitoare totodată. 

Parcurse pardoseala întinsă, cu linoleumul ei în modele 
negre şi roşii ros aproape complet, încercând, aşa cum 
încercase întotdeauna pe vremuri, să îşi înăbuşe zgomotul 
paşilor - Biblioteca pentru Adulţi se înălța la mijloc într-o 
cupolă, şi toate sunetele erau amplificate. 

Văzu că scările circulare de fier ce duceau spre rafturi 
erau încă la locul lor, câte una de fiecare parte a biroului 
principal în formă de potcoavă, dar mai văzu şi un mic lift- 
colivie ce fusese adăugat într-un oarecare moment al celor 
douăzeci şi cinci de ani de când el şi mămica lui se 
mutaseră. Părea un fel de uşurare - şi împlânta un ic în 
sentimentul acela sufocant de dejâ-vu. 

Se simţea ca un intrus străbătând planşeul larg, un spion 
dintr-o altă ţară. Se tot aştepta ca bibliotecara de la birou 
să ridice capul, să-l privească, iar apoi să-l provoace pe un 
ton limpede, răsunător, care ar fi sfărâmat concentrarea 
tuturor cititorilor prezenţi, focalizând toţi ochii spre el: 
Dumneata! Da, dumneata! Ce cauţi aici? N-ai nicio treabă! 
Eşti de Afară! Eşti de Dinainte! Pleacă înapoi de unde-ai 
venit! Pleacă înapoi în clipa asta, până nu chem poliţia! 

Ridică într-adevăr privirea o fată tânără, drăguță, iar 
preţ de-un absurd moment lui Ben i se păru că închipuirea-i 
chiar avea să se împlinească, şi inima-i săltă în gât când 
ochii ei albaştri şi spălăciţi îi întâlniră pe ai lui. Apoi trecură 
mai departe, cu indiferenţă, iar Ben constată că putea 
umbla din nou. Dacă era spion, nu fusese descoperit. 

Trecu pe sub bucla uneia dintre scările de fier forjat 
înguste şi aproape sinucigaş de abrupte, în drum spre 
coridorul ce ducea către Biblioteca pentru Copii, şi se 
amuză să constate (abia după ce o făcuse) că păşise pe o 
altă veche cărare a comportării lui din copilărie. 

Ridicase privirea, sperând, aşa cum sperase băiat fiind, 
că va vedea o fată în fustă coborând treptele, îşi amintea 


(acum îşi amintea) cum privise în sus fără absolut niciun 
motiv, într-o zi, pe când avea opt sau nouă ani, şi se trezise 
privind drept sub fusta cloş a unei liceene drăguțe, 
observându-i lenjeria roz curată. Aşa cum lucirea bruscă a 
razei de soare pe brăţara de la glezna lui Beverly Marsh îi 
înfipsese în inimă o săgeată de sentiment mult mai primitiv 
decât simpla iubire sau afecţiune, în ultima zi de şcoală din 
vara anului 1958, la fel îl afectase şi vederea chiloţilor 
acelei fete de liceu; îşi aducea aminte cum se aşezase la o 
masă în Biblioteca pentru Copii, gândindu-se la priveliştea 
aceea neaşteptată aproape douăzeci de minute, cu fruntea 
şi obrajii înfierbântaţi, cu o carte despre istoricul trenurilor 
deschisă în faţa lui şi necitită, cu penisul ca o rămurică 
țeapănă în pantaloni, rămurică ce-şi înfipsese rădăcinile 
până adânc în pântece. Fantazase despre el şi ea căsătoriţi, 
locuind într-o căsuţă la periferia oraşului, dedându-se unor 
plăceri din care nu înţelegea mai nimic. 

Simţămintele îi trecuseră aproape la fel de brusc pe cât 
apăruseră, dar niciodată nu mai trecuse pe sub scară fără a 
se uita în sus. Niciodată nu mai văzuse altceva la fel de 
interesant sau impresionant (o dată, o cucoană grasă, 
trudind în jos cu greoaie grijă, îl făcuse să-şi mute grăbit 
privirea dinspre acea privelişte, simțindu-se ruşinat, ca un 
violator), dar obiceiul dăinuise - şi o făcuse iarăşi acum, om 
în toată firea. 

Străbătu încet culoarul vitrat, observând între timp şi 
alte schimbări: abţibilduri galbene pe care scria „OPEC 
JUBILEAZĂ CÂND IROSIŢI ENERGIA ELECTRICĂ, AŞA CĂ 
ECONOMISIŢI UN  WATI!” fuseseră lipite lângă 
comutatoare. Când intră în lumea aceea redusă la scară, cu 
măsuţe şi scăunaşe din lemn blond, lumea aceea unde 
ţâşnitoarea de băut nu avea decât un metru înălţime, 
tablourile înrămate de pe peretele din fund nu-i mai 
reprezentau pe Dwight Eisenhower şi Richard Nixon, ci pe 
Ronald Reagan şi George Bush - Reagan, îşi aminti Ben, 
fusese prezentator la GE Theater în anul când Ben 


absolvise clasa a cincea, iar George Bush încă nu împlinise 
treizeci de ani. 

Dar... 

Acea senzaţie de dejâ-vu îl năpădi iar. Era neajutorat în 
faţa ei, iar de astă dată simţea groaza surdă a omului care 
în sfârşit îşi dă seama, după o jumătate de oră de plescăieli 
zadarnice, că malul nu se apropie, iar el se îneacă. 

Era ora poveştilor, şi, în colţ, un grup de vreo duzină de 
micuţi, aşezaţi solemn pe scăunelele lor dispuse în 
semicerc, ascultau. 

— Cine face tropa-trop pe podeţul meu? spunea 
bibliotecara pe tonul jos şi mârâitor al refrenului din 
poveste, iar Ben îşi spuse: Când o să ridice capul, voi vedea 
că e domnişoara Davies, da, va fi domnişoara Davies şi nu 
va arăta nici măcar cu o zi mai bătrână... 

Dar, când femeia înălţă capul, văzu că era mult mai 
tânără decât fusese chiar şi pe-atunci domnişoara Davies. 

Unii dintre copii îşi duseră mâna la gură şi chicotiră, dar 
alţii nu făceau altceva decât să o privească, ochii lor 
reflectând eterna fascinaţie a basmului: i se va veni de hac 
monstrului... sau acesta se va ospăta? 

— Eu, leduţul Bosumflat, fac tropa-trop pe podeţul tău, 
continuă bibliotecara, iar Ben, palid, trecu prin dreptul ei. 

Cum se poate să fie aceeaşi poveste? Exact aceeaşi 
poveste? Ar trebui să cred că nu-i decât o coincidenţă? 
Pentru că nu... Fir-ar să fie, pur şi simplu nu cred! 

Se aplecă spre ţâşnitoare încovoindu-se atât de adânc, 
încât se simţea ca Richie făcându-şi un număr al lui de 
temenele. 

Ar trebui să vorbesc cu cineva, îşi spuse el, uitând de 
panică. Cu Mike... Bill... Cu cineva. Chiar contopeşte cineva 
sau ceva trecutul şi prezentul aici la un loc sau doar îmi 
închipui? Pentru că, dacă nu, nu-s sigur c-am bătut palma 
Chiar pentru aşa ceva. Nu... 

Privi la masa de recepţie, iar inima păru să i se oprească 
în piept o clipă, înainte de-a o lua la galop cu viteză îndoită. 


Afişul era simplu, ţeapăn... Şi cunoscut. Spunea doar atât: 


„NU UITAŢI STINGEREA. 
7 după-amiaza 
DEPARTAMENTUL POLIŢIEI DERRY” 


În clipa aceea toate părură să i se limpezească în minte - 
răsăriră într-o sinistră străfulgerare de lumină şi pricepu că 
votul pe care-l făcuseră era o glumă. Nu exista punct de 
întoarcere, niciodată nu existase. Se aflau pe un drum 
prestabilit, ca drumul memoriei ce-l făcuse să ridice ochii la 
trecerea pe sub scara ce ducea la rafturi. Aici în Derry 
exista un ecou, un ecou al morţii, şi tot ce puteau spera era 
ca acel ecou să se poată schimba în folosul lor destul cât să 
le permită măcar să scape cu viaţă. 

— Hristoase, murmură şi-şi frecă obrazul cu palma, 
apăsat. 

— Vă pot ajuta cu ceva, domnule? întrebă un glas lângă 
cotul lui, făcându-l să tresară puţin. 

Era o fată de vreo şaptesprezece ani, cu părul blond- 
închis legat în elasticuri, spre a-i lăsa liberă faţa drăguță, de 
liceană. O asistentă de bibliotecă, fireşte; le foloseau şi în 
1958, eleve şi elevi de liceu care puneau cărţile la loc în 
raft, le arătau copiilor cum se foloseşte catalogul, discutau 
referate de lectură şi teme pentru şcoală, îi ajutau pe 
cititorii derutaţi cu notele de subsol şi bibliografiile. Plata 
era jalnică, dar se găseau întotdeauna tineri dornici s-o 
facă. Era o muncă plăcută. 

Amintindu-şi toate acestea şi descifrând puţin mai atent 
expresia amabilă, dar întrebătoare a fetei, îi reveni gândul 
că nu mai aparţinea cu adevărat acelui loc - era un uriaş în 
ţara piticilor. Un intrus! În Biblioteca pentru Adulţi se 
simţea incomodat de posibilitatea ca vreo persoană să se 
uite la el sau să-i vorbească, dar aici îi apărea ca un fel de 
uşurare. Pe de o parte, se dovedea astfel că e totuşi om 
mare, iar faptul că fata, vizibil, nu purta sutien pe sub 
cămaşa ei subţire stil Western era, de asemenea, mai mult o 


eliberare decât un fapt aţâţător: dacă mai era nevoie de 
vreo dovadă că se aflau în anul 1985, nu în 1958, vârfurile 
clar reliefate ale sânilor ei prin țesătura cămăşii o dovedeau 
cu prisosinţă. 

— Nu, mulţumesc, răspunse el, iar apoi, fără absolut 
niciun motiv pe care să-l poală înţelege, se auzi pe el însuşi 
adăugând: îmi căutam fiul. 

— Oh? Cum îl cheamă? Poate că l-am văzut, zâmbi fata. Îi 
cunosc pe majoritatea copiilor. 

— Se numeşte Ben Hanscom, spuse Ben, dar nu-l văd pe- 
aici. 

— Spuneţi-mi cum arată şi am să-i transmit un mesaj, 
dacă doriţi. 

— Păi, făcu Ben, acum stingherit şi începând a-şi dori să 
nu fi deschis discuţia, e solid şi arată cam ca mine. Dar nu-i 
nicio problemă, domnişoară. Dacă-l vedeţi, spuneţi-i doar că 
tăticul lui a trecut pe-aici în drum spre casă. 

— Îi spun, zise ea şi zâmbi, dar zâmbetul nu-i cuprinse şi 
ochii, iar Ben se lămuri deodată că nu venise să-i vorbească 
din simplă politeţe şi dorinţă de a-l ajuta. 

Întâmplător, era asistentă la Biblioteca pentru Copii a 
unui oraş unde nouă copii fuseseră asasinați într-un interval 
de opt luni. Vezi un om ciudat în lumea asta micşorată la 
scară unde adulţii rareori intră, doar ca să-şi lase copiii sau 
să şi-i ia acasă. Eşti bănuitor... Desigur. 

— Vă mulţumesc, îi oferi el un surâs pe care îl spera 
încurajator, după care ieşi din încăpere. 

Străbătu coridorul înapoi spre Biblioteca pentru Adulţi şi 
se duse la birou pradă unui impuls pe care nu-l înţelegea... 
Dar în după-amiaza aceea stabiliseră să-şi urmeze 
impulsurile, nu-i aşa? Să dea curs impulsurilor şi să vadă 
încotro îi poartă. 

Pancarta cu numele de pe masa recepţiei o identifica pe 
tânăra şi drăguţa bibliotecară ca fiind Carole Danner. În 
spatele ei, Ben putu vedea o uşă cu geam mai; pe acesta 


erau înscrise cuvintele „MICHAEL HANLON, 
BIBLIOTECAR-ŞEF” 

— Vă pot fi de folos? întrebă domnişoara Danner. 

— Cred că da. Adică sper că da. Aş dori să-mi fac fişă la 
bibliotecă. 

— Foarte bine, spuse ea şi luă un formular. Locuiţi în 
Derry? 

— În momentul de faţă, nu. 

— Adresa de acasă, atunci? 

— Rural Star Route 2, Hemingford Home, Nebraska. 

Tăcu un moment, puţin amuzat de privirea ei mirată, 
după care preciză și codul: 

— 59341. 

— Asta-i o glumă, domnule Hanscom? 

— Câtugşi de puţin. 

— Atunci, vă mutaţi în Derry? 

— Nu, nu am asemenea planuri. 

— E o cale lungă pentru a veni să împrumutaţi cărţi, nu-i 
aşa? În Nebraska nu sunt biblioteci? 

— E mai mult o chestie sentimentală, răspunse Ben. 

Ar fi crezut că a-i spune asta unei străine era jenant, dar 
descoperi că nu era. 

— Am copilărit în Derry, înţelegeţi. Acum vin aici prima 
oară de atunci. M-am plimbat să văd ce s-a schimbat şi ce 
nu. Şi deodată mi-a trecut prin minte că am petrecut aici 
cam zece ani din viaţă, între trei şi treisprezece ani, şi n-am 
niciun obiect care să-mi aducă aminte de acei ani. Nici 
măcar o carte poştală. Am avut câţiva dolari de argint; dar 
pe unul l-am pierdut, iar restul i-am dăruit unui prieten. 
Cred că ceea ce vreau e o amintire din copilărie. E cam 
târziu, dar nu se zice că mai bine mai târziu decât 
niciodată? 

Carole Danner zâmbi, iar surâsul îi preschimbă faţa, 
făcându-i-o din drăguță de-a dreptul frumoasă. 

— Cred că e absolut încântător. Dacă aţi dori să răsfoiţi 
prin cărţi încă zece-cincisprezece minute, voi avea fişa gata 


când reveniţi la birou. 

Ben rânji vag: 

— Cred că am de plătit o taxă, spuse el. Nu locuiesc în 
oraş şi... 

— Aţi avut fişă când eraţi mic? 

— Sigur că da, zâmbi Ben. Cu excepţia prietenilor, cred 
că fişa aia la bibliotecă era cea mai importantă... 

— Ben, vrei să vii până aici? strigă deodată o voce, 
retezând tăcerea din bibliotecă precum un bisturiu. 

Se răsuci, tresărind vinovat aşa cum fac oamenii când 
cineva strigă într-o bibliotecă. Nu văzu niciun cunoscut... 
lar o clipă mai târziu observă că nimeni nu ridicase capul 
sau nu dăduse vreun semn de surprindere ori nemulţumire. 
Bătrânii continuau să-şi citească exemplarele din Derry 
News, Globe, National Geographic, lime, Newsweek, U.S. 
News & World Report. La mesele din sala de lectură, două 
eleve de liceu îşi ţineau netulburate capetele alături 
deasupra unui teanc de hârtii şi a unui maldăr de cartele. 
Câţiva cititori parcurgeau netulburaţi titlurile cărţilor din 
rafturile însemnate „PROZĂ CONTEMPORANĂ  - 
ÎMPRUMUTURI DE ŞAPTE ZILE” Un bătrân cu o bonetă de 
şofer ridicolă şi cu pipa stinsă între dinţi frunzărea mai 
departe o ediţie folio a schițelor lui Luis de Vargas. Se 
întoarse din nou spre tânăra femeie, care îl privea 
nedumerită. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nu, răspunse Ben, zâmbind. Mi se păruse c-aud ceva. 
Cred că avionul m-a scos din ritm mai tare decât m- 
aşteptam. Ce ziceaţi? 

— Păi, de fapt dumneavoastră ziceaţi. Dar voiam să 
adaug că, dacă aţi avut fişa când locuiaţi aici, numele 
dumneavoastră figurează încă în dosare. Acum păstrăm 
totul, pe microfilme. S-au mai schimbat lucrurile pe-aici de 
când aţi plecat. 

— Aşa e. S-au schimbat multe în Derry... Dar tot atât de 
multe par să fi rămas la fel. 


— Oricum, vă pot căuta fişa şi vă fac o reînnoire. Nu vă 
costă nimic. 

— Ar fi grozav, spuse Ben, şi, înainte de-a putea adăuga 
vreun cuvânt de mulţumire, vocea aceea sfâşie iar liniştea 
sacramentală a bibliotecii, mai sonoră acum, cu veselie 
amenințătoare: 

— Vino sus, Ben! Vino sus, puţoi gras ce eşti! Asta-i Viaţa 
Ta, Ben Hanscom! 

Ben îşi drese glasul. 

— V-aş fi îndatorat. 

— Nicio problemă, îl asigură fata şi înclină cochet capul. 
S-a mai încălzit afară? 

— Puțin. De ce? 

— Aţi cam... 

— Ben Hanscom a făcut-o! zbieră vocea; venea de 
undeva de sus - dinspre rafturi venea. Ben Hanscom a 
omorât copiii! Prindeţi-l! Puneţi mâna pe el! 

— ... transpirat, încheie ea. 

— Zău? zise el cu un aer idiot. 

— V-o rezolv imediat. 

— Mulţumesc. 

Fata se îndreptă spre vechea maşină de scris Royal din 
colţul biroului. 

Ben se îndepărtă încet, cu inima bătându-i în piept ca o 
tobă. Da, îl treceau  sudorile; simţea  transpiraţia 
prelingându-i-se pe frunte, la subsuori, încleindu-i părul de 
pe piept. Privi în sus şi îl văzu pe Pennywise Clovnul stând în 
vârful scării din stânga, cu ochii la el. Faţa îi era albă de 
vopsea. Buzele-i sângerau ruj într-un rânjet ucigaş. Unde ar 
fi trebuit să-i fie ochii n-avea decât orbite goale. Într-o mână 
ţinea un snop de baloane, o carte în cealaltă şi îi făcea semn 
lui Ben să se apropie deel. 

Nu e un clovn, îşi spuse Ben. FE Monstrul. Stau aici în 
mijlocul rotondei din Biblioteca Publică Derry, într-o după- 
amiază târzie din primăvara anului 1985, sunt om în toată 


firea şi sunt faţă în faţă cu cel mai mare coşmar din 
copilăria mea. Sunt faţă în faţă cu Monstrul. 

— Hai sus, Ben, îl chemă Pennywise. N-am să-ţi fac niciun 
rău. Am o carte pentru tine! O carte... Şi un balon! Hai sus! 

Ben deschise gura să-i răspundă Nu eşti întreg la minte 
dacă-ţi închipui că am să urc la tine, şi deodată-şi dădu 
seama că, dacă va face asta, toţi cei de faţă se vor uita la el, 
toţi cei de faţă se vor întreba: Cine-i nebunul ăsta? 

— Oh, ştiu că nu-mi poţi răspunde, strigă Pennywise şi 
chicoti. Aproape că te-am prostit totuşi, nu? „Scuzaţi, 
domnule, nu cumva îl aveţi pe Prinţul Albert la cutie?... 
Da?... Mai bine daţi-i drumul, sărmanul!” „Scuzaţi, coniţă, 
vă merge frigiderul?... A, da?... Atunci, de ce nu fugiţi după 
el să-l prindeţi?” 

Clovnul de pe palier îşi aruncă pe spate capul şi izbucni 
în hohote stridente. Ecoul râsului său vui în cupola rotondei 
ca un stol de lilieci negri, iar Ben abia se abţinu să-şi astupe 
urechile, cu preţul unui cumplit efort de voinţă. 

— Acum hai sus, Ben, îl chemă Pennywise. Să stăm de 
vorbă. Pe teren neutru. Ce zici? 

Nu urc eu acolo, gândi Ben. Când voi veni la tine în 
sfârşit, n-o să-ţi prea convină că mă vezi, cred. Te vom 
ucide. 

Clovnul râse zbierat: 

— Să mă ucideţi? Să mă ucideți? 

Şi deodată, în chip oribil, vocea sa deveni vocea lui Richie 
Tozier - nu vocea lui, ci a lui Richie 'Tozier făcându-şi Vocea 
Negrişorului: 

— Nu m-omori, conaşu', o să fiu un neg'u cumsăcade, nu-l 
ucide p-ist băiet neg'u, Clăiţă! 

Apoi, iarăşi râsul dement. 

Tremurând, alb la faţă, Ben străbătu centrul cu ecouri al 
Bibliotecii pentru Adulţi. Simţea că nu peste mult timp va 
voma. Se opri în faţa unui raft cu cărţi şi scoase una la 
întâmplare, cu o mână ce-i tremura rău. Degetele sale reci 
frunzăriră paginile. 


— E singura ta şansă, Clăiţă! strigă vocea din spate şi de 
deasupra lui. Pleacă din oraş. Pleacă înainte să se-ntunece, 
în seara asta. La noapte o să mă iau după tine... După tine 
şi după ceilalţi. Eşti prea bătrân ca să mă mai opreşti, Ben. 
Toţi sunteţi prea bătrâni ca să faceţi altceva decât să vă 
scurtaţi zilele. Plecaţi, Ben. Vreţi ca la noapte să vedeţi 
asta? 

Ben se întoarse încet, continuând să ţină cartea în 
mâinile reci ca gheaţa. Nu voia să se uite, dar părea că o 
mână invizibilă, sub bărbie, îi dădea capul tot mai în sus, şi 
mai în sus, şi mai sus. 

Clovnul dispăruse. Dracula stătea în capul scării din 
stânga, dar nu era un Dracula de film; nu era Bela Lugosi, 
nici Christopher Lee, nici Frank Langella, sau Francis 
Lederer, sau Reggie Nalder. Acolo stătea o arătare 
bătrânicioasă, cu chipul ca o rădăcină noduroasă. Avea 
pielea de un alb-cadaveric, ochii roşii-purpurii, de culoarea 
unor cheaguri de sânge. Mandibula îi spânzura moale, 
dezvăluind o gură plină de lame Gillette înfipte în gingii sub 
felurite unghiuri; parcă ai fi privit într-un labirint al morţii, 
labirint căptuşit cu oglinzi unde un singur pas greşit te 
putea tăia în două. 

— CÂÂÂ-RANŢ! zbieră, iar fălcile i se închiseră cu un 
clănţănit. 

Din gură îi ţâşni sângele într-un şuvoi roşu-negricios. 
Bucăţele de buze sfârtecate căzură pe mătasea albă şi 
strălucitoare a cămăşii elegante, lunecând în jos pe piept, 
cu dâre băloase de sânge. 

— Ce-a văzut Stan Uris înainte de-a muri? ţipă în jos spre 
el vampirul de pe galerie, râzând prin gaura însângerată a 
gurii. Pe Prinţul Albert la cutie? Pe Davy Crockett, Regele 
Frontierei Sălbatice? Ce-a văzut Ben? Vrei să vezi şi tu? Ce- 
a văzut? Ce-a văzut? 

Apoi iar râsul acela ca un scrâşnet, iar Ben ştiu că 
imediat va zbiera şi el, da, n-avea nicio putere să-şi 
oprească urletul. Sângele şiroia de pe palier într-un torent 


îngrozitor. O picătură aterizase pe mâna cocârjată de 
artrită a unui bătrân care citea The Wall Street Journal. Se 
prelingea printre nodurile degetelor, fără a fi văzută sau 
simțită. 

Ben trase adânc aer în piept, convins că va urma urletul, 
de neconceput în liniştea după-amiezii de primăvară cu 
bură blândă, înspăimântător ca o lovitură de stilet... Sau o 
gură plină cu lame de ras. 

Dar ceea ce-i ieşi pe gură, într-o goană zgâlţâită şi 
inegală, rostite în loc de-a fi urlate, rostite cu glas scăzut ca 
o rugăciune, au fost următoarele cuvinte: 

— Am făcut plumbi din el, fireşte. Am făcut plumbi din 
dolarul de argint. 

Domnul cu tichie de şofer care examinase schiţele lui de 
Vargas ridică o privire tăioasă. 

— Prostii, spuse el. 

Acum oamenii ridicară ochii; cineva şuieră: 

— Ssşşt! către bătrân, pe un ton nemulţumit. 

—  Scuzaţi-mă,  murmură Ben cu voce joasă, 
tremurătoare; era vag conştient că faţa îi era acum scăldată 
de sudoare şi că avea cămaşa lipită de trup. Gândeam cu 
voce tare... 

— Prostii, repetă bătrânul domn, mai sonor. Nu se pot 
face gloanţe din dolari de argint. Concepţie eronată, dar 
comună. Poveşti de gang. Problema e greutatea specifică... 

Deodată femeia, domnişoara Danner, se afla lângă ei. 

— Domnule Brockhill, va trebui să faceţi linişte, spuse ea 
cu destulă amabilitate. Lumea citeşte... 

— Omului îi e rău, o întrerupse brusc Brockhill şi reveni 
la cartea sa. Dă-i o aspirină, Carole. 

Carole Danner îl privi pe Ben şi faţa i se ascuţi de 
îngrijorare: 

— Vă e rău, domnule Hanscom? Ştiu că e cumplit de 
nepoliticos să vă spun, dar arătaţi groaznic. 

Ben spuse: 


— Am... Am mâncat la prânz mâncare chinezească. Nu 
cred că mi-a căzut tocmai bine. 

— Dacă vreţi să vă-ntindeţi, avem o canapea în biroul 
domnului Hanlon. Aţi putea... 

— Nu. Mulţumesc, dar nu. 

Ceea ce dorea nu era să se întindă, ci s-o întindă naibii 
din Biblioteca Publică Derry. Ridică privirea spre galerie. 
Clovnul dispăruse. Vampirul dispăruse. Dar, legat de 
balustrada joasă din fier forjat ce înconjura palierul, se 
găsea un balon. Pe suprafaţa sa umflată erau scrise 
cuvintele: „O ZI BUNĂ! LA NOAPTE MORI!” 

— E gata fişa, spuse ea, punându-i pe braţ o mână 
nesigură. O mai doriţi, domnule? 

— Da, vă mulţumesc, răspunse Ben şi inspiră adânc, 
cutremurat, îmi pare nespus de rău pentru cele întâmplate. 

— Sper doar că nu e toxiinfecţie alimentară. 

— N-ar merge, spuse domnul Brockhill, fără să-şi ridice 
ochii din album şi fără să-şi scoată pipa stinsă din colţul 
gurii. Poveşti pentru copii. Glonţul s-ar da peste cap. 

Şi, vorbind iar fără să ştie dinainte că o face, Ben spuse: 

— Plumbi, nu gloanţe. Ne-am dat seama aproape pe loc 
că n-am putea face gloanţe. Vreau să zic nu eram decât 
nişte puşti. Eu am venit cu ideea să... 

— Șşşst! făcu iar cineva. 

Brockhill îi aruncă lui Ben o privire uşor mirată, păru cât 
pe ce să vorbească, apoi îşi văzu de schiţele lui. 

La birou, Carole Danner îi întinse un cartonaş portocaliu 
cu sigla „BIBLIOTECA PUBLICĂ DERRY” întipărită în 
partea de sus. Derutat, Ben îşi dădu seama că era prima sa 
fişă la bibliotecă de când era adult. Cea pe care o avusese în 
copilărie era galbenă ca un canar. 

— Sunteţi sigur că nu vreţi să vă întindeţi, domnule 
Hanscom? 

— Mă simt puţin mai bine, mulţumesc. 

— Sigur? 

Izbuti un zâmbet: 


— Sunt sigur. 

— Chiar arătaţi ceva mai bine, zise tânăra, dar o rosti cu 
îndoială, înțelegând că era lucrul cel mai potrivit pe care îl 
putea spune. 

Apoi introduse o carte sub dispozitivul cu microfilme pe 
care-l foloseau în ultima vreme la înregistrarea 
împrumuturilor de cărţi, iar Ben simţi o undă de 
amuzament aproape isteric. E cartea pe care am înhăţat-o 
din raft când clovnul a început să vorbească cu Vocea 
Negrişorului, îşi dădu el seama. Crede că voiam s-o citesc. 
Mi-am făcut primul împrumut din Biblioteca Publică Derry 
în douăzeci şi cinci de ani, şi nici măcar nu ştiu ce carte e. 
Mai mult, nici nu-mi pasă. Doar lăsaţi-mă să plec de-aici, vă 
rog. Atât o să-mi ajungă. 

— Vă mulţumesc, spuse el, vârând cartea sub braţ. 

— Chiar n-aveţi pentru ce, domnule Hanscom. Sunteţi 
sigur că nu v-ar prinde bine o aspirină? 

— Absolut sigur, răspunse el - apoi ezită. Nu cumva ştiţi 
ce s-a întâmplat cu doamna Starrett? Barbara Starrett? Ea 
era bibliotecară-şefă la secţia pentru copii. 

— A murit, spuse Carol Danner. Acum trei ani a avut un 
atac, din câte ştiu. Mare nenorocire. Era destul de tânără... 
Cincizeci şi opt, şi nouă, mi se pare. Domnul Hanlon a închis 
biblioteca în ziua aceea. 

— Aha, făcu Ben şi simţi un gol căscându-i-se în inimă. 

Asta se-ntâmplă când te-ntorci la cum erai, vorba 
cântecului. Glazura de pe tort e dulce, dar miezul e amar. 
Oamenii te-au uitat, sau au murit, sau şi-au pierdut părul şi 
dinţii; în unele cazuri descoperi că şi-au mai pierdut şi 
minţile. Of, grozav e să trăieşti! Hop şi-aşa. 

— Îmi pare rău, spuse fata. Ţineaţi la ea, aşa-i? 

— “Toţi copiii ţineau la doamna Starrett, răspunse Ben şi 
îşi dădu seama, alarmat, că lacrimile-i erau acum foarte 
aproape. 

— Vă... 


Dacă mă mai întreabă o singură dată dacă mă simt bine, 
am să izbucnesc în plâns de-a binelea. Sau am să urlu. 

Îşi privi ceasul şi zise: 

— Chiar trebuie să fug. Vă mulţumesc c-aţi fost aşa de 
drăguță. 

— O zi bună vă doresc, domnule Hanscom. 

Sigur. Fiindcă la noapte mor. 

Ridică spre ea un deget în semn de salut şi porni spre 
ieşire. Domnul Brockhill îi mai aruncă o privire tăioasă şi 
bănuitoare. 

Ridică ochii către galeria din capătul scării. Balonul 
continua să plutească acolo, cu sfoara legată de dantelăria 
din fier forjat. Acum însă inscripţia de pe el anunţa: 


„EU AM OMORÂT-O PE BARBARA STARRETI! 
PENNYWISE CLOVNUL 


Îşi mută privirea, simțind cum pulsul din gât o ia razna 
din nou. Se sili să iasă, iar lumina soarelui îl orbi - norii de 
deasupra începeau să se zdrenţuiască şi un soare cald de 
sfârşit de mai îşi arunca în jos razele piezişe, făcând ca 
iarba să arate ireal de verde şi bogată. Ben simţi cum inima 
i se  uşurează. Avea senzaţia că lăsase o anume 
insuportabilă povară în urmă, la bibliotecă... Şi atunci privi 
cartea pe care o împrumutase la nimereală, iar dinţii i se 
încleştară cu putere, dureros. 

Era Buldozerul, de Stephen W. Meader, una dintre cărţile 
pe care le scosese de la bibliotecă în ziua când plonjase pe 
Maidan ca să scape de Henry Bowers şi amicii săi. 

Şi, că tot veni vorba de Henry, urma ghetei sale 
inginereşti încă se mai vedea pe coperta cărţii. 

Tremurând, bâjbâind, dădu paginile până la ultima. 
Biblioteca trecuse pe sistemul de înregistrare microfilmată; 
văzuse asta. Dar tot mai exista un buzunăraş pe coperta a 
treia a cărţii, cu o fişă introdusă în el. Pe fiecare rând al 
cartonaşului era scris câte un nume urmat de ştampila 


bibliotecarei, cu data de înapoiere. Privind fişa, Ben văzu 
următoarele: 


NUMELE ABONATULUI - A SE RETURNA LA DAIA 
INDICATĂ 

Charles N. Brown - 18 MAI 58 

David Hartwell - IUN. 58 

Joseph Brennan - 17 IUN. 58 


Şi, pe ultimul rând al fişei, propria lui semnătură de copil, 
scrisă cu trăsături apăsate, de creion: 


Benjamin Hanscom - 9 IUL. 58 


Ştampilat peste acest cartonaş, ştampilat pe forzaţul 
cărţii, ştampilat peste muchiile paginilor, în grosime, 
ştampilat iar şi iar cu o cerneală roşie şi mânjită cu semne 
ce semănau cu dârele de sânge, se vedea un singur cuvânt: 
„ANULAT” 

— O, Doamne Sfinte, murmură Ben; nu ştia ce altceva să 
spună; asta părea să acopere întreaga situaţie. O, Doamne 
Sfinte, Doamne Sfinte. 

Se opri în razele noi de soare, întrebându-se deodată ce 
se întâmplă cu ceilalţi. 


2 
Eddie Kaspbrak face o captură 


Eddie cobori din autobuz la colţul Kansas Street cu 
Kossuth Lane. Kossuth era o alee care cobora colina pe un 
sfert de milă înainte de a se înfunda brusc în locul unde 
pământul sfărâmicios pornea în pantă spre Maidan. N-avea 
habar absolut deloc de ce alesese acel loc pentru a se da jos 
din maşină; Kossuth Lane nu însemna nimic pentru el şi nu 
cunoscuse pe nimeni în acea zonă anume din Kansas Street. 
I se părea însă a fi locul potrivit. Asta era tot ce ştia, dar în 
acel punct părea că a ajuns. Beverly coborâse din autobuz, 
cu o mică fluturare a mâinii, într-una, dintre staţiile de pe 


Lower Main Street. Mike îşi dusese maşina înapoi la 
bibliotecă. 

Acum, privind în urma micului şi oarecum absurdului 
autobuz Mercedes, se întrebă ce făcea el acolo, oprit la un 
obscur colţ de stradă, într-un oraş obscur, la aproape opt 
sute de kilometri distanţă de Myra, care fără îndoială îşi 
făcea pentru el griji până la lacrimi. Avu o clipă de ameţeală 
aproape dureroasă, îşi atinse buzunarul jachetei şi-şi aminti 
că-şi lăsase dramamina la Pensiune, laolaltă cu restul 
farmaciei. Mai avea totuşi puţină aspirină. N-ar fi ieşit sans 
aspirină, exact aşa cum n-ar fi ieşit sans pantaloni. Înghiţi 
pe uscat vreo două pastile şi o luă pe Kansas Street, 
gândindu-se vag că ar putea merge la Biblioteca Publică 
sau ar putea să traverseze spre Costello Avenue. Acum 
cerul începea să se lumineze, şi presupunea că ar putea 
merge pe jos chiar până la West Broadway, să admire 
vechile case în stil victorian ce se înălţau acolo în singurele 
cvartale cu adevărat rezidenţiale din Derry. Obişnuia să 
facă asta în copilărie - să se plimbe pur şi simplu pe West 
Broadway, fără nicio treabă, ca şi cum ar fi fost în drum 
spre vreun alt loc. Casa familiei Mueller era aproape de 
colţul Witcham Street cu West Broadway, o clădire roşie cu 
turnulețe pe fiecare parte şi tufe de tuia în faţă. Muelleriii 
aveau un grădinar care întotdeauna îl privea pe Eddie cu 
ochi bănuitori, până trecea de el. 

Urma apoi casa familiei Bowie, aflată la patru numere 
după cea a Mueller-ilor pe aceeaşi parte - unul dintre 
motivele, bănuia el, pentru care Greta Bowie şi Sally 
Mueller fuseseră atât de bune prietene în gimnaziu. Avea 
ţigle verzi şi, de asemenea, mici turle... Dar, câtă vreme 
turlele de pe casa Mueller erau tăiate pătrat, cele ale casei 
Bowie aveau în vârf nişte chestii comice de formă conică, 
amintindu-i lui Eddie de nişte tichii bondoace pentru 
nătăfleţi. Vara, pe gazonul lateral se găsea întotdeauna 
mobilă de grădină - o masă cu umbrelă vioaie galbenă 
deasupra, fotolii de răchită, un hamac din frânghie întins 


între doi copaci. Mai era mereu şi un joc de crichet instalat 
în spate. Eddie o ştia, cu toate că nu fusese niciodată invitat 
acasă la Greta să joace crichet. Trecând ca din întâmplare 
prin faţa casei (ca şi cum ar fi fost în drum spre vreun alt 
loc), Eddie auzea uneori ţăcănitul bilelor, râsete, gemete 
când bila cuiva era „trimisă la ceruri” Odată o văzuse pe 
Greta însăşi, cu o limonadă într-o mână şi ciocănelul de 
crichet în cealaltă, arătând zveltă şi drăguță mai presus de 
cuvintele tuturor poeţilor (până şi umerii ei arşi de soare i 
se păreau minunat de drăgălaşi lui Eddie Kaspbrak, care pe 
atunci avea nouă ani), ducându-se după bilă, care-i fusese 
„trimisă la ceruri”; ricoşase dintr-un copac şi astfel o 
adusese pe Greta în faţa ochilor lui Eddie. 

Se îndrăgostise puţin de ea în ziua aceea - părul ei blond- 
strălucitor cădea pe umerii rochiei de un albastru-proaspăt. 
Privi în jur şi, o clipă, băiatul crezu ca-l văzuse, dar se 
dovedi că nu era aşa, deoarece, când el ridică mâna într-un 
timid semn de salut, ea nu o ridică pe a ei ca răspuns, ci 
doar aruncă bila la loc pe gazonul din spate şi o luă apoi la 
fugă după ea. Eddie îşi văzuse de drum fără niciun 
resentiment faţă de salutul rămas fără răspuns (credea 
sincer că fără îndoială nu-l văzuse) sau pentru faptul că nu 
fusese invitat niciodată să participe la partidele de crichet, 
sâmbăta după-amiază: de ce să-l invite o fată frumoasă ca 
Greta Bowie pe un băiat ca el? Avea pieptul îngust, astmatic 
şi mutră de şoarece înecat. 

Mada, îşi spuse el, plimbându-se fără ţintă înapoi spre 
Kansas Street, ar îi trebuit să mă duc pe West Broadway şi 
să mă uit iar la toate casele alea... A familiei Mueller a 
familiei Bowie, a doctorului Hale, a familiei Tracker... 

Şirul gândurilor i se frânse brusc la acest ultim nume, 
pentru că - vorbeşti de lup! - acolo şi era, în faţa Depoului 
de Camioane al fraţilor Tracker. 

— Tot aici, spuse cu glas tare Eddie şi râse. Golanu'! 

Casa de pe West Broadway care le aparţinea lui Phil şi 
Tony Tracker, o pereche de burlaci pe viaţă, era probabil 


cea mai adorabilă dintre vilele mari de pe acea stradă, o 
clădire victoriană de un alb-imaculat, cu peluze verzi şi 
ronduri mari de flori ce se destrăbălau (într-un chip migălos 
controlat, fireşte) cât erau primăvara şi vara de lungi. Aleea 
casei era asfaltată proaspăt în fiecare toamnă, astfel că 
rămânea permanent neagră ca o oglindă întunecată, 
ardeziile de pe numeroasele pante ale acoperişului erau 
întotdeauna de un verde-mentă perfect ce se asorta cu 
gazonul, iar oamenii se opreau uneori să fotografieze 
ferestrele cu sprosuri, care erau foarte vechi şi absolut 
remarcabile. 

— Doi bărbaţi care-şi dau atâta osteneală să ţină o casă 
atât de drăguță trebuie că-s pederaşti, spusese odată mama 
lui Eddie oarecum iritată, iar băiatul nu îndrăznise să-i 
ceară lămuriri. 

Depoul de Camioane era opusul casei Tracker de pe West 
Broadway. Consta dintr-o clădire joasă de cărămidă; 
cărămizile erau vechi şi pe alocuri sfărâmate, nuanţa lor 
portocaliu-murdară  închizându-se spre un negru de 
funingine la temelia construcţiei. Ferestrele erau uniform 
jegoase, cu excepţia unui locşor circular pe unul dintre 
ochiurile inferioare de la biroul dispecerului. Acel unic ochi 
fusese menţinut curat de către copiii dinaintea lui Eddie, 
căci dispecerul ţinea deasupra mesei un calendar Playboy. 
Niciun băiat nu venea să joace baseball în curtea din dos 
fără a se opri mai întâi să şteargă geamul cu mănuşa de 
prins şi să examineze afişul lunii. 

Depoul era înconjurat pe trei laturi de o întindere 
prunduită. Trailere de mare distanţă - „Jimmy-Pete”-uri, 
„Kenworth”-uri şi „Rio”-uri -, inscripţionate toate cu 
„TRACKER BROS. DERRY NEWION  PROVIDENCE 
HARTFORD NEW YORK”, stăteau uneori acolo într-o 
abundență dezordonată şi  încâlcită. Câteodată erau 
asamblate, iar alteori nu erau decât cabine sau containere, 
stând în tăcere pe roţile dinapoi şi pe cricurile de susţinere. 


Fraţii îşi ţineau camioanele afară din curte, în spatele 
clădirii, cât puteau mai mult, fiindcă amândoi erau 
înnebuniţi după baseball şi le plăcea ca puştii să vină acolo 
şi să joace. Phil Tracker conducea personal camionul, aşa că 
băieţii îl vedeau doar rareori, dar Tony Tracker, un bărbat 
cu braţe enorme ca nişte lespezi şi un burdihan pe potrivă, 
ţinea registrele şi dosarele, iar Eddie (care nu juca 
niciodată - maică-sa i-ar fi făcut de petrecanie dacă ar fi 
auzit că joacă baseball, alergând prin tot locul şi umplându- 
şi cu praf plămânii delicaţi, riscând picioare rupte, contuzii 
şi Dumnezeu mai ştia ce) se deprinsese să-l aibă înaintea 
ochilor. Era un element fix al verii, pentru Eddie glasul său 
făcând parte din meciuri în egală măsură cu cel de mai 
târziu al lui Mel Allen: Tony Tracker, masiv, dar oarecum 
fantomatic, cu cămaşa albă licărindu-i pe măsură ce cobora 
asfinţitul de vară şi licuricii începeau să presare ghergheful 
văzduhului cu dantela lor de luminiţe, răcnind: Tre! să treci 
sub mingia aia “nainte să po” s-o prinzi, Roşcatule...! Ţi-ai 
luat ochiul' dupe mingie, Juma-de-Cană! Nu po! să pocneşti 
drăcia dacă nu te uiţi la ea... Dă-te, băi, Copită! Dacă nu-ți 
dai tălpile din faţa lu” doiu, în veci n-o să-ţi ţie coada! 

Niciodată nu i se adresa vreunuia pe nume, îşi aminti 
Eddie. Întotdeauna erau: hei, Roşcovane, hei, Blondule, hei, 
Patru-Ochiuri, hei Juma-de-Cană. Niciodată nu era minge, 
era mingie. Niciodată nu era bătător, era întotdeauna ceva 
numit de Tony Tracker un „cenuş-mâner”, ca în „în veci n-oi 
pocni mingia aia dacă nu te-neci cu cenuş-mâneru', băi, 
Copită” 

Rânjind, Eddie se apropie câţiva paşi... Apoi zâmbetul i se 
şterse. Clădirea prelungă de cărămidă unde se prelucrau 
comenzile, se reparau camioanele şi se depozitau pe 
termen scurt mărfurile era acum tăcută, cufundată în 
întuneric. Prin pietriş creşteau buruieni, şi nu se vedeau 
camioane în niciuna dintre curţile laterale... Doar o singură 
cabină, cu laturile ruginite şi fără luciu. 


Apropiindu-se şi mai mult, văzu că în fereastră era pus 
anunţul „DE VÂNZARE” al unui intermediar. 

Tracker s-a retras din afaceri, îşi spuse, cuprins de 
tristeţea ce îi însoțea gândul... Ca şi cum ar fi murit cineva. 
Acum îi părea bine că nu se îndreptase spre West 
Broadway. Dacă fraţii Tracker se dăduseră la fund - fraţii 
Tracker, care păreau veşnici - ce se putuse întâmplă pe 
strada aceea pe unde-i plăcea atât de mult să se plimbe 
când era copil? Îşi dădu seama stânjenit că nu dorea să ştie. 
Nu voia s-o vadă pe Greta Bowie cu fire albe în păr, cu 
şoldurile şi picioarele îngroşate de prea mult şezut, prea 
mult mâncat şi prea mult băut; era mai bine - mai sigur - să 
păstreze pur şi simplu distanţa. 

Asta ar fi trebuit să facem toţi - să păstrăm pur şi simplu 
distanța. N-avem nicio treabă aici. A te intoarce unde ai 
copilărit e ca şi cum ai face vreun truc ţicnit de yoga, să-ți 
bagi picioarele-n gură şi să te înghiţi singur până nu mai 
rămâne nimic; nu se poate, şi orice persoană întreagă la 
minte ar trebui să se bucure-n mă-sa că nu se poate... Ce 
crezi că s-o fi întâmplat cu Tony şi Phil Tracker la urma 
urmei? 

Un atac de inimă pentru lony, poate; purta cam vreo 
treizeci de kilograme de carne în plus pe oase. Trebuia să 
iei seama la ce putea să-şi fi pus inima-n gând. N-aveau 
decât să viseze poeţii la inimi frânte şi Barry Manilow să 
cânte despre ele, iar asta era minunat după părerea lui 
Eddie (el şi Myra aveau toate albumele înregistrate 
vreodată de Barry, până la ultimul), dar el unul prefera o 
bună şi solidă electrocardiogramă în fiecare an. Sigur, 
inima lui Tony probabil renunţase la viaţă, ca la o slujbă 
proastă. lar Phil? Ghinion pe autostradă poate. Eddie, care- 
şi câştiga el însuşi pâinea la volan (sau aşa făcuse cândva; 
acum nu mai transporta decât celebrităţi şi-şi petrecea 
restul timpului conducând un birou), ştia ce înseamnă 
ghinioanele pe autostradă. Bătrânul Phil putea să-şi fi 
gripat vreo instalaţie undeva în New Hampshire sau în 


Hainesvile Woods, în nordul statului Maine, când drumul 
era acoperit cu polei, sau poate rămăsese fără frână în vreo 
pantă lungă la sud de Derry, îndreptându-se spre Haven pe 
o ploaie torențială de primăvară. Asemenea lucruri şi multe 
altele le auzeai în cântecele alea country despre şoferi de 
camion cu pălării Stetson pe cap şi şmecherii în cap. 
Condusul unui birou era uneori o afacere singuratică, dar 
Eddie stătuse nu o dată pe scaunul şoferului, cu inhalatorul 
călătorind alături de el pe bord, cu trăgaciul reflectat 
spectral în parbriz (şi o găleată de pastile în 
compartimentul pentru mănuşi), şi ştia că adevărata 
singurătate era mânjită cu roşu: culoarea luminilor de 
poziţie ale maşinii din faţă reflectate pe asfaltul ud sub 
ploaia în averse. 

— Of, căca-m-aş, ce mai trece timpul, zise Eddie 
Kaspbrak într-un soi de oftat şoptit, şi nici măcar nu era 
conştient că vorbise cu voce tare. 

Simţindu-se atât melancolic, cât şi nefericit - stare cu 
care era mai deprins decât ar fi crezut vreodată -, Eddie 
dădu ocol clădirii, scârţâind pe pietriş cu mocasinii săi 
Gucci, pentru a privi curtea unde se încingeau meciurile de 
baseball în copilăria lui - când, aşa se părea, cam douăzeci 
la sută din lume era formată din copii. 

Terenul nu se schimbase prea mult, dar o privire era de 
ajuns ca să-l convingă, mai presus de orice îndoială, că 
meciurile se suspendaseră - o tradiţie ce murise pur şi 
simplu la un moment dat în anii trecuţi, din motive numai 
de ea ştiute. 

În 1958, forma de diamant a terenului interior fusese 
trasată nu cu dungi de var, ci prin urmele paşilor în fugă. 
Nu aveau baze propriu-zise băieţii aceia care jucaseră acolo 
baseball (băieţi cu toţii mai mari decât păguboşii, deşi acum 
Eddie îşi amintea că Stan Uris jucase şi el uneori; loviturile 
lui erau doar onorabile, dar pe exterior putea alerga 
repede şi avea nişte reflexe de înger), însă patru bucăţi de 
prelată murdară erau întotdeauna păstrate sub rampa de 


încărcare din spatele clădirii de cărămizi, pentru a fi scoase 
cu multă ceremonie când în curtea din dos se adunaseră 
destui copii ca să joace baseball şi cu tot atâta ceremonie 
vârâte la loc o dată ce umbrele înserării se îndesiseră 
îndeajuns ca să pună capăt jocului. 

Stând acum în acel loc, Eddie nu mai vedea nici urmă din 
traseele acelea bătătorite de paşi. Bălăriile crescuseră 
printre pietricele într-un belşug dezordonat. Sticle de bere 
şi apă minerală sparte luceau ici şi colo; pe vremuri, 
asemenea cioburi erau îndepărtate cu  religiozitate. 
Singurul obiect rămas neschimbat era gardul din eclise 
aflat în fundul curţii, înalt de patru metri şi ruginit ca 
sângele uscat. Decupa cerul în forme diamantine. 

Acolo era teritoriul de acasă, îşi aminti Eddie, stând 
meditativ cu mâinile în buzunare pe locul unde cu douăzeci 
şi şapte de ani în urmă fusese amplasată plăcuţa „acasă” 
Peste gard şi până jos pe Maidan. Râse sonor, apoi privi în 
jur cu nervozitate, ca şi cum ar fi râs o stafie, nu un individ 
cu pantaloni de şaizeci de dolari, un tip la fel de solid ca... 
Mă rog, solid ca... Ca... 

Las-o jos că măcăâne, Eds, păru să şoptească glasul lui 
Richie. Nu eşti deloc solid, şi în anii din urmă chicurile au 
fost puţine şi rare. Corect? 

— Mda, corect, răspunse Eddie cu o voce înceată şi 
rostogoli cu piciorul câteva pietre, scoțând un zgomot sec. 

De fapt nu văzuse decât două mingi zburând peste 
gardul din fundul curţii dosnice a fraţilor Tracker, ambele 
trimise de acelaşi băiat: Belch Huggins. Belchi5: era 
aproape comic de mare, înalt deja de un metru optzeci la 
doisprezece ani, cântărind poate şaptezeci şi cinci de 
kilograme. Îşi câştigase porecla pentru că era capabil să 
articuleze râgâieli uluitor de lungi şi sonore - când era în 
formă, numărul acesta suna ca o încrucişare între o 
broască-bou şi un greier. Uneori se bătea cu palma rapid 
peste gură în timp ce râgâia, emițând un sunet ca strigătul 
de luptă al unui indian răguşit. 


Belch era masiv, dar nu tocmai gras, îşi amintea acum 
Eddie, dar se părea că Dumnezeu nu intenţionase niciodată 
cu adevărat ca un băiat de doisprezece ani să atingă 
asemenea proporţii remarcabile; dacă n-ar fi murit în vara 
aceea, creştea poate până la unu nouăzeci sau chiar mai 
mult, şi ar fi învăţat poate cu timpul cum să-şi manevreze 
trupul cu gabarit depăşit printr-o lume de băştinaşi mai 
mărunți. Poate chiar, bănuia Eddie, ar fi învăţat ce e 
amabilitatea. Dar la doisprezece ani era pe cât de stângaci, 
pe atât de rău; nu retardat, însă părând astfel, pentru că 
toate acţiunile trupului său erau uimitor de dizgraţioase şi 
măturau totul în cale. N-avea nimic din ritmurile înnăscute 
ale lui Stanley; părea că trupul lui Belch nu stătea de vorbă 
deloc cu creierul, ci exista în propriul său cosmos de tunete 
greoaie. Eddie ţinea bine minte seara când o minge lungă şi 
lentă fusese trasă direct din câmpul exterior către poziţia 
lui Belch - Belch nici măcar nu a fost nevoit să se mişte. 
Ridicase privirea, apoi mănuşa, într-un gest de lovire cu 
pumnul aproape fără ţintă, iar mingea, în loc să se oprească 
în mănuşă, îl pocnise drept în creştet, scoțând un bang! 
găunos. Parcă ar fi căzut de la etajul trei pe capota unui 
Ford Sedan. Ricoşase la patru picioare bune înălţime, 
căzând din nou, cuminte, în mănugşa lui Belch. Un nefericit 
de copil pe nume Owen Phillips râsese de acel sunet gol. 
Belch se îndreptase spre el şi-i dăduse un şut în fund atât 
de tare, încât micul Phillips fugise urlând că vrea acasă, cu 
o gaură în turul pantalonilor. Nimeni altul nu mai râsese... 
Cel puţin nu la vedere. Eddie bănuia că dacă Richie Iozier 
ar fi fost acolo nu s-ar fi putut abţine, iar Belch probabil l-ar 
fi băgat în spital. Belch era la fel de încet şi la platou. Uşor 
de scos din joc, dacă nimerea un grounder, chiar şi cei mai 
amorţiţi la degete de pe interior n-aveau nicio problemă în 
a-l da afară de la început. Dar, când se întâmplă să 
nimerească mingea, aceasta se ducea departe, departe. 
Cele două pe care le văzuse Eddie trimise de Belch peste 
gard fuseseră ambele nişte miracole. Prima nu mai fusese 


găsită niciodată, deşi mai mult de-o duzină de băieţi 
călcaseră în picioare toată panta abruptă ce cobora spre 
Maidan, căutând-o. 

A doua însă fusese recuperată. Mingea îi aparţinea altui 
elev dintr-a şasea (Eddie nu-şi mai putea aminti cum îl 
chema în realitate, doar că toţi ceilalţi copii îl numeau 
Smârcâilă fiindcă era mereu răcit) şi fusese folosită aproape 
toată primăvara târzie şi începutul de vară a lui '58. Ca 
rezultat, nu mai era bijuteria aproape perfect sferică din 
piele albă de cal, cu cusături roşii, din momentul când ieşise 
din cutie; era roasă, înverzită de iarbă şi tăiată în mai multe 
locuri de pe urma sutelor de călătorii în salturi peste 
pietrişul din câmpul extern. Cusătura începea să i se 
destrame într-un loc, iar Eddie, care făcea pe băiatul de 
mingi când astma nu-l chinuia prea rău (bucurându-se de 
fiecare Mersi, puştiu! în treacăt când arunca mingea înapoi 
în teren), ştia că în curând careva o să scoată un sul de 
leucoplast şi o va îmbălsăma astfel ca să-i mai smulgă o 
săptămână-două de serviciu. 

Dar, înainte să vină ziua aceea, un elev de a şaptea 
purtând  neobişnuitul nume de Stringer Dedham îi 
expediase ceea ce-şi închipuia el că e o lovitură 
„Schimbătoare de viteză” lui Belch Huggins. Belch 
sincronizase perfect contralovitura (cele încete erau, 
iertată fie ironia, exact viteza sa) şi izbise îmbătrânita 
minge  Spalding a lui Smârcâilă atât de tare, încât 
învelitoarea sărise din locul ei şi plutise în jos la câţiva paşi 
de baza a doua, ca o molie mare şi albă. Mingea propriu- 
zisă îşi continuase drumul tot mai sus şi mai sus spre cerul 
fermecat al amurgului, desfăşurându-se iar şi iar pe când 
urca, urmărită pe traiectoria ei de către copii cu uimire 
buimacă; tot mai sus şi peste gardul metalic se dusese, 
continuând să se înalțe, iar Eddie ţinea minte cum Stringer 
Dedham spusese „Că-ca-m-aş!” cu un glas moale şi sufocat 
de mirare pe când mingea se îndepărta, lăsând o urmă pe 
cer, şi văzuseră cu toţii sârma ce se desfăşura, şi, poate 


chiar înainte să cadă, şase băieţi se şi căţărau ca maimuţele 
pe gard în timp ce Tony Tracker râdea ca nebunul şi urla: 
„Asta ar fi ieşit şi de pe Yankee Stadium! M-auziţi? Asta ar 
fi ieşit şi de pe Yankee Stadium, futu-i mama mă-sii!” 

Peter Gordon era cel care găsise mingea, nu departe de 
râul pe care Clubul Păguboşilor avea să-l îndiguiască peste 
aproape trei săptămâni. Ceea ce mai rămăsese nu mai avea 
nici măcar şapte centimetri în diametru; prin cine ştie ce 
sucită minune, firul nu se rupsese. 

Într-un consens nerostit, băieţii aduseseră resturile 
mingii lui Smârcâilă înapoi la Tony Tracker, care o examină 
fără o vorbă, înconjurat de băieţi la fel de tăcuţi. Văzut de la 
distanţă, cercul acela de copii în jurul bărbatului înalt cu 
burta mare şi revărsată peste curea ar fi putut părea 
aproape religios în intenţie - venerarea unui obiect sfânt. 
Belch Huggins nici măcar nu fugise în jurul bazelor. Stătea 
între ceilalţi ca un om care nu prea are idee unde se află. 
Ceea ce-i dădu Tony Tracker în ziua aceea era un obiect 
ceva mai mic decât o minge de tenis. 

Eddie, pierdut în amintiri, porni din locul unde fusese 
„acasă”, peste moviliţa aruncătorului (doar că nu fusese 
niciodată o moviliţă; era o adâncitură din care se scosese 
pietrişul), până în ţinutul stopului scurt. Se opri un moment, 
izbit de tăcere, apoi o luă spre gardul de eclise. Era mai 
ruginit ca oricând şi îngropat sub un soi de viţă căţărătoare, 
urâtă, dar se găsea la locul lui. Privind prin ochiuri, putu 
vedea cum cobora în pantă solul de un verde-agresiv. 

Maidanul semăna mai mult ca oricând cu o junglă, şi 
pentru prima oară se pomeni întrebându-se de ce o 
întindere cu asemenea vegetaţie deasă şi luxuriantă purta 
numele de Maidan: putea fi multe lucruri, dar maidan nu 
era unul dintre ele. De ce nu Sălbăticia? Sau Jungla? 

Maidan. 

Avea o sonoritate amenințătoare, aproape sinistră, dar 
ceea ce trezea în minte nu erau hăţişuri de lăstari şi copaci, 
atât de denşi, încât trebuia să se lupte pentru razele 


soarelui; sugera imaginea unor dune de nisip succedându- 
se la nesfârşit sau a unor întinderi de gresie cenuşie, de sol 
dur şi arid. Sterp. Mike spusese mai devreme că toţi erau 
sterpi, şi părea destul de adevărat. 

Şapte oameni, şi toţi fără copii. Până şi în vremurile 
acelea de planning familial, asta era prea de tot. 

Privi prin octogoanele ruginite şi ascultă huruitul 
îndepărtat al maşinilor pe Kansas Street, şipotul apei, 
departe jos. Putea zări scânteieri ale valurilor în soarele de 
primăvară, ca nişte cioburi de sticlă. Pâlcurile de bambus 
erau tot acolo, de un alb nesănătos, ca nişte pete de 
mucegai în mijlocul verdeţii. Dincolo de ele, în porțiunile de 
teren mlăştinos ce mărgineau Kenduskeag-ul, se bănuia a fi 
nisipuri mişcătoare. 

Cele mai fericite zile din copilăria mea mi le-am petrecut 
în mizeria aia, reflectă el şi se înfioră. 

Tocmai dădea să se întoarcă, în clipa când altceva îi fură 
privirea: un cilindru de beton cu capac greu de oţel 
deasupra. Puţurile Morlocilor, obişnuia Ben să le numească 
râzând cu toată gura, dar cu ochii nu tocmai veseli. Dacă te 
apropiai de unul, îţi venea până la talie (dacă erai copil) şi 
vedeai cuvintele „DEPARTAMENTUL LUCRĂRILOR 
PUBLICE DERRY” înscrise în relief după un semicerc. lar 
din adâncuri se auzea un zgomot murmurat. Nişte 
maşinării. 

Puţurile Morlocilor. 

Acolo ne-am dus. În august. La sfârşit. Am coborât în 
canalizare printr-una din găurile Morlocilor lui Ben, dar 
după o vreme nu mai era canalizare. Era... Erau... Ce? 

Patrick Hockstetter a fost acolo jos. Înainte ca Monstrul 
să-l inşface, Beverly l-a văzut făcând ceva urât. Ceva în 
legătură cu Henry Bowers, nu-i aşa? Da, aşa cred. Şi... 

Deodată se răsuci şi porni înapoi spre depoul abandonat, 
nedorind să se mai uite spre Maidan, neplăcânduii 
gândurile pe care i le deştepta acel loc. Voia să fie acasă, cu 
Myra. Nu voia să mai stea aici. Nu... 


— Prinde, puştiule! 

Se întoarse înspre sunetul vocii şi către el zbură un fel de 
minge drept peste gard. Lovi pietrişul şi ricoşă. Eddie 
întinse mâna şi o prinse. Reflexul său negândit a fost atât de 
exact, încât părea aproape elegant. 

Privi obiectul pe care îl ţinea în mână şi totul înlăuntrul 
lui se transformă într-un ţurţure de gheaţă sfărâmat. 
Cândva fusese o minge de baseball. Acum nu mai era decât 
o sferă înfăşurată cu sârmă, fiindcă învelitoarea îi zburase. 
Vedea cum firul se deşira în depărtare. Trecea peste 
creasta gardului ca un fir de păianjen şi dispărea spre 
Maidan. 

O, Iisuse, îşi zise el. O, lisuse, e aici, Monstrul e aici cu 
mine ACUM... 

— Vino jos să ne jucăm, Eddie, spuse vocea din cealaltă 
parte a gardului. 

Eddie îşi dădu seama cu un soi de groază vecină leşinului 
că era vocea lui Belch Huggins, cel ce fusese ucis în 
tunelurile de sub Derry în luna august a anului 1958. lar 
acum iată-l pe Belch în persoană, chinuindu-se să urce 
malul de dincolo de gard. 

Purta uniforma bătută în şiraguri de ţinte a echipei de 
baseball New York Yankees, acoperită cu frânturi de frunze 
veştede şi mânjită cu verde. Era Belch, dar mai era şi 
leprosul, o arătare hidoasă deşteptată după ani îndelungaţi 
într-un mormânt umed. Carnea feţei sale grele atârna în 
fâşii şi ciucuri putrezi. O orbită-i era goală. Făpturi vii îi 
colcăiau prin păr. Pe o mână purta o mănuşă de baseball 
plină de mucegai. Îşi vâri degetele descompuse ale mâinii 
drepte prin ochiurile gardului şi, când şi le strânse, Eddie 
auzi un scârţâit înfiorător şi crezu că îşi va pierde minţile. 

— Asta ar fi ieşit şi de pe Yankee Stadium! futu-i mama 
mă-sii, spuse Belch şi rânji. 

O broască râioasă, de un alb toxic şi viermuitor, îi căzu 
din gură şi se rostogoli pe pământ. 


— M-auzi? Asta ar fi ieşit şi de pe Yankee Stadium, futu-i 
mama mă-sii! Şi apropo, Eddie, nu vrei să ţi-o sug? [i-o sug 
pe zece cenți. Pe toţi dracii, ţi-o sug pe gratis. 

Chipul lui Belch se schimbă. Boţul gelatinos al nasului 
căzu înăuntru, dezvăluind două canale roşii de carne crudă 
pe care Eddie le cunoştea din coşmarurile lui. Părul i se 
înăspri şi i se trase înapoi de pe tâmple, devenind o urzeală 
albă. Pielea putrezită a frunţii se despică, dând la iveală 
osul albicios acoperit de o substanţă mucilaginoasă, ca 
lentila înceţoşată a unei lanterne. Belch nu mai era; acum în 
locul lui stătea arătarea ce ieşise de sub veranda casei de 
pe Neibolt Street 29. 

— Bobby mi-o suge pe zece cenți, croncăni, începând să 
escaladeze gardul. 

Lăsa bucățele de carne în ochiurile octogonale ale 
sârmelor încrucişate. Gardul răsuna şi zăngănea sub 
greutatea lui. Când atingea cârceii buruienii căţărătoare, ca 
iedera, aceştia se înnegreau. 

— O face orişicând. Cinşpe cenți timpu-n plus. 

Eddie încercă să ţipe. Nu-i ieşi nimic din gâtlej, doar un 
scheunat sec şi fără sens. Îşi simţea plămânii de parcă ar fi 
fost cele mai vechi ocarine din lume. Privi în jos la mingea 
pe care o ţinea în mână, şi deodată printre sârmele 
înfăşurate începu să curgă sânge. Picura pe pietriş şi-i 
stropea mocasinii. 

O aruncă şi făcu doi paşi împleticiţi înapoi, cu ochii ieşiţi 
din orbite, ştergându-şi mâinile de pieptul cămăşii. Leprosul 
ajunsese în vârful gardului. Capul i se bălăbănea profilat pe 
cer, formă de coşmar ca un felinar de Halloween scobit într- 
un dovleac umflat. Limba i se bălăngănea afară din gură, 
lungă de un metru, unul şi jumătate poate. Se lăsa în jos pe 
gard unduindu-se ca un şarpe din gura rânjită a leprosului. 

Vizibil o secundă... Dispărut în următoarea. 

Nu se şterse, ca fantomele din filme; pur şi simplu îşi 
încetă existenţa cât ai clipi. Eddie însă auzi un sunet ce-i 
confirmă consistenţa materială a făpturii: un poc! ca al 


dopului sărind de pe o sticlă de şampanie. Era zgomotul 
aerului ce năvălea să umple locul gol unde fusese leprosul. 

Se răsuci şi o luă la fugă, dar, înainte de a fi făcut zece 
paşi, patru siluete ţepene îşi luară zborul din umbra de sub 
rampa de încărcare a depoului abandonat. La început crezu 
că sunt lilieci şi zbieră acoperindu-şi capul... Dar apoi văzu 
că erau bucăţi pătrate de prelată - bucăţi pătrate de 
prelată ce însemnaseră bazele pe vremea când se jucau 
acolo băieţii cei mari. 

Se roteau şi se răsuceau în aerul încremenit; trebui să se 
aplece pentru a evita unul. Se aşezară pe locurile lor 
obişnuite toate în acelaşi timp, stârnind norişori de praf: 
acasă, primul, al doilea, al treilea. 

Gâfâind, cu răsuflarea oprită în gât, Eddie fugi pe lângă 
platoul acasă, cu buzele trase îndărăt şi faţa albă ca brânza 
de vaci. 

PAF'! Zgomotul unui bătător izbind o minge-fantomă. Şi 
atunci... 

Eddie se opri cu senzaţie de apă la genunchi şi, cu un 
geamăt scăpându-i printre buze. Pământul se umfla în linie 
dreaptă de la primul la al doilea platou, ca şi cum o cârtiţă 
gigantică şi-ar fi săpat rapid tunel imediat sub suprafaţa 
solului. Pietricele se rostogoleau de ambele părţi. Forma de 
sub pământ ajunsese la bază, iar prelata se ridică în aer. 
Sări atât de tare şi de repede, încât scoase un pocnet - 
zgomotul pantofilor de lac ai unui copil vesel care-şi bate 
călcâiele. Pământul prinse să se vălurească între a doua şi a 
treia şi gonea mai departe. Gonea. A doua bază zbură în aer 
cu un pocnet asemănător, şi abia căzuse la loc când făptura 
de sub pământ ajunsese la a treia şi se repezi spre platoul 
acasă. 

Şi dintr-o dată arătarea ţâşni din pământ ca un cadou 
oribil, iar arătarea aceea era Tony Tracker, cu un craniu în 
loc de chip, de care încă se mai ţineau agăţate câteva 
ciozvârte de carne înnegrită, cu cămaşa prefăcută într-o 


porcărie de fibre putrede. leşi din pământ până la talie, 
legănându-se înainte şi înapoi ca un vierme grotesc. 

— Nu contează cât te-neci cu cenuş-mâneru' ăla, rosti 
Tony Tracker cu un glas scârţâitor, nisipos; dinţii dezveliţi 
rânjeau cu o amiciţie dementă. Nu contează, Ţuşcă. Punem 
noi mâna pe tine. Pe tine şi pe prietenii tăi. O să facem o 
MINGIE! 

Eddie chelălăi şi se îndepărtă cu mers clătinat. O mânăi 
se aşeză pe umăr. Se smulse de sub atingerea ei. Mâna se 
strânse o clipă, apoi îi dădu drumul. Se întoarse. Era Greta 
Bowie. Moartă. Nu mai avea jumătate din faţă; viermi se 
târau prin carnea tocată ce-i mai rămăsese. Într-o mână 
ţinea un balon verde. 

— Accident de maşină, scrâşni jumătatea vie a gurii şi 
rânji. 

Rânjetul iscă un indescriptibil zgomot de sfâşiere, iar 
Eddie putu să vadă tendoanele crude mişcându-se ca nişte 
cumplite curele de transmisie. 

— Aveam optişpe ani, Eddie. Beată şi plină de droguri. 
Prietenii tăi sunt aici, Eddie. 

Eddie se retrase din faţa ei, cu mâinile ridicate înaintea 
ochilor. Femeia porni după el. Sângele îi împroşcase 
picioarele, uscându-se apoi în şiroaie prelungi. Purta 
mocasini ieftini. 

lar acum, în spatele ei, văzu o altă imagine de coşmar: 
Patrick Hockstetter se împleticea spre el peste terenul 
exterior. Şi el purta o uniformă a echipei New York Yankees. 

Eddie fugi. Greta îl înhaţă din nou, sfâşiindu-i cămaşa şi 
udându-l sub guler cu cine ştie ce lichid respingător. 'Tony 
Tracker se împingea afară din muşuroiul de cârtiţă mare 
cât un stat de om. Patrick Hockstetter se clătina şi se 
poticnea. Eddie fugi, fără a avea habar de unde îşi găsea 
suflul ca s-o facă, dar fugind totuşi. Şi în timp ce fugea văzu 
cuvinte plutind prin faţa lui, cuvintele ce fuseseră pictate pe 
balonul verde ţinut de Greta Bowie: 


„MEDICAMENTELE DE ASTMĂ DAU CANCER LA 
PLĂMÂNI! 

COMPLIMENTE DE LA FARMACIA DIN CENTER 
STREET” 


Eddie fugea. Fugea, şi fugea, şi fugea, şi la un moment 
dat se prăbuşi ca lemnul, leşinat, lângă McCarron Park, iar 
câţiva copii îl văzură şi se dădură la o parte din calea lui, 
căci arăta în ochii lor ca un beţiv, ca şi cum s-ar fi putut să 
aibă vreun soi de boală ciudată, ce ştiau ei, poate că era 
chiar ucigaşul. Şi vorbiră între ei să anunţe poliţia. Dar 
până la urmă n-o făcură. 


3 


Bev Rogan face o vizită 


Beverly se plimba absentă pe Main Street, dinspre 
Pensiunea Derry, unde fusese să se schimbe într-o pereche 
de blugi şi o bluză galbenă. Nu se gândea încotro merge, în 
schimb, se gândea la următoarele: 

Părul tău, foc în ger 
Jar de ianuar 
Îmi arde inima. 


Ascunsese poezia în sertarul de jos, sub lenjerie. Era 
posibil s-o găsească mama ei, dar asta nu era o problemă. 
Important era că acela era singurul sertar în care tatăl ei 
nu se uita niciodată. Dacă ar fi găsit-o, poate s-ar fi uitat la 
ea cu expresia aia a lui strălucitoare, aproape prietenoasă 
şi absolut paralizantă şi ar fi întrebat-o pe tonul lui aproape 
prietenos: „Faci ceva ce n-ar trebui să faci, Bev? Faci ceva 
cu vreun băiat?” lar, dacă ea spunea da sau dacă spunea 
nu, ar fi urmat un trosc-pleosc rapid, atât de iute şi de tare, 
încât în primul moment nici n-ar fi durut-o - era nevoie de 
câteva secunde pentru ca vidul să se risipească şi durerea 
să umple locul pe care îl ocupase vidul. Apoi iar glasul lui, 


aproape prietenos: „Îmi fac griji multe cu tine, Beverly. Îmi 
fac groaznic de multe griji. Trebuie să creşti mare, nu-i 
aşa?” 

Era posibil ca tatăl său încă să mai trăiască în Derry. 
Locuia aici ultima oară când mai auzise de el, dar asta se 
întâmplase... Când? Acum zece ani? Oricum, cu mult înainte 
de a se fi măritat cu Tom. Primise de la elo carte poştală, nu 
una simplă ca aceea pe care fusese scrisă poezia, ci o 
ilustrată înfăţişând hidoasa statuie din plastic a lui Paul 
Bunyan amplasată în faţa Primăriei. Statuia fusese ridicată 
cândva prin anii cincizeci, dar ilustrata tatălui nu-i trezise 
nicio amintire sau nostalgie; putea foarte bine să fi fost o 
imagine cu Gateway Arch din Saint Louis sau Golden Gate 
Bridge din San Francisco. 

„Sper că te descurci bine şi eşti cuminte”, scria în 
ilustrată. „Sper că o să-mi trimiţi şi mie ceva dacă poţi, că n- 
am prea mult. 'le iubesc, Bevvie. Tata.” 

O iubise, şi în unele privinţe bănuia că în asta se găseau 
toate motivele ei de a se fi îndrăgostit cu atâta disperare de 
Bill Denbrough în vara aceea a anului 1958 - căci dintre toţi 
băieţii Bill era cel care proiecta senzaţia de autoritate pe 
care o asocia cu tatăl ei... Dar era un soi diferit de 
autoritate - era autoritatea care ascultă părerile şi 
necazurile celorlalţi. Nu zărea niciun semn, în ochii sau în 
acţiunile lui, că ar considera modul de a-şi face griji al 
tatălui ei ca fiind singura rațiune de a fi a autorităţii... Ca şi 
cum oamenii ar fi animale de casă, în acelaşi timp răsfăţaţi 
şi obligaţi la disciplină. 

Indiferent de motive, pe la sfârşitul primei lor întruniri ca 
grup complet în luna iulie a acelui an, întrunire căreia Bill îi 
preluase conducerea în chip atât de complet şi fără efort, 
era îndrăgostită de el la nebunie, până peste cap. A numi 
sentimentul acela o simplă slăbiciune de şcolăriţă ar fi fost 
ca şi cum ai spune că un Rolls-Royce e un vehicul cu patru 
roţi, ceva asemănător cu un car cu fân. Nu chicotea 
nestăpânită, nici nu roşea când îl vedea, nici nu-i scrijelea 


numele pe copaci şi nu i-l scria cu cretă pe pereţii Punţii 
săruturilor. Pur şi simplu trăia cu chipul lui în inima ei, tot 
timpul, ca un fel de durere dulce şi sfâşietoare. Ar fi fost în 
stare să-şi dea viaţa pentru el. 

Era destul de firesc, bănuia ea, să vrea să creadă că Bill îi 
trimisese poezia de dragoste... Deşi niciodată nu ajunsese 
atât de departe încât să se convingă că aşa era. Nu, ştiuse a 
cui era poezia. lar mai târziu - la un moment dat - nu 
recunoscuse oare autorul însuşi? Da, aşa-i spusese Ben 
(deşi acum nu-şi putea aminti, nici cu preţul vieţii, când sau 
în ce împrejurare i-o spusese cu voce tare), cu toate că 
dragostea lui pentru ea fusese aproape la fel de bine 
ascunsă ca şi dragostea pe care o simţea ea pentru Bill 

(dar i-ai spus Bewvie, da i-ai spus că-l iubeai pe...) 

era evident pentru oricine privea cu atenţie (şi care era 
bun la suflet) - se simţea din felul cum avea întotdeauna 
grijă să păstreze un anume spaţiu între ei, după aerul tras 
în piept când ea îl atingea pe braţ sau pe mână, după felul 
cum se îmbrăca atunci când ştia că se vor întâlni. Dragul, 
dulcele, grasul Ben. 

Se sfârşise cumva acel dificil triunghi preadolescentin, 
dar cum se sfârşise era unul dintre lucrurile pe care nu şi le 
putea aduce aminte. Se gândea că Ben îşi mărturisise fapta 
şi expedierea micului poem de dragoste. Se gândea că ea îi 
spusese lui Bill că-l iubea, că-l va iubi pe veci. Şi într-un fel 
aceste două confesiuni ajutaseră la salvarea vieților lor, ale 
tuturor... Oare? Nu-şi putea aminti. Amintirile acelea (sau 
amintirile amintirilor) semănau cu nişte insule care nu erau 
cu adevărat insule, ci doar cioturi dintr-o unică barieră de 
corali ce se întâmplase să străpungă suprafaţa apei, părţi 
ale unui întreg. Totuşi, ori de câte ori încerca să se cufunde 
în adânc şi să vadă restul, intervenea o imagine 
înnebunitoare: gaiţele ce reveneau în fiecare primăvară în 
Noua Anglie, îngrămădindu-se pe firele de telefon, pe 
crengi şi acoperişuri, înghiontindu-se să-şi facă loc şi 
umplând văzduhul dezgheţului de la sfârşitul lui martie cu 


gâlceava lor răguşită. Imaginea aceasta îi revenea mereu în 
minte, străină şi tulburătoare, ca o undă radio puternică 
ecranând semnalul pe care vrei să-l recepţionezi. 

Îşi dădu seama, brusc şocată, că stătea în faţa Spălătoriei 
Kleen-Kloze, unde ea, Stan Uris, Ben şi Eddie duseseră 
cârpele în acea zi de la sfârşitul lui iunie - cârpe pătate de 
sânge pe care doar ei îl puteau vedea. Acum ferestrele erau 
opacizate de săpun, iar pe uşă se afla lipit un anunţ scris de 
mână: „DE VÂNZARE DE LA PROPRIETAR”. Privind printre 
rotocoalele de săpun, văzu o încăpere goală cu pătrate mai 
deschise la culoare pe pereţii galbeni şi murdari, în locurile 
unde fuseseră maşinile de spălat. Fu plec acasă, îşi spuse 
ea scârbită, dar cu toate astea îşi continuă drumul. 

Zona aceea nu se schimbase prea mult. Mai dispăruseră 
câţiva copaci, probabil ulmi doborâţi de boală. Casele 
arătau puţin mai deteriorate; ferestrele sparte păreau ceva 
mai răspândite decât în copilăria ei. Unele dintre ochiurile 
lipsă fuseseră astupate cu carton. Altele, nu. 

Şi iat-o în faţa blocului de apartamente, la numărul 127, 
pe Lower Main Street. Tot acolo. Albul coşcovit pe care şi-l 
amintea devenise la un moment dat, între timp, un brun- 
ciocolatiu cojit, dar clădirea era de neconfundat. lată 
fereastra prin care se vedea ceea ce fusese bucătăria lor; 
iată fereastra fostului ei dormitor. 

(Jim Doyon, vino de pe strada aia! În clipa asta să vii, ce 
vrei, să te calce vreo maşină şi să mori?) 

Se  înfioră,  încrucişându-şi braţele peste sâni, 
strângându-şi umerii în căuşurile palmelor. 

Tăticul s-ar putea încă să mai locuiască aici; o, da, s-ar 
putea. El nu s-ar muta dacă n-ar fi silit. Urcă doar pân- 
acolo, Beverly, Uită-te la cutiile de scrisori. Trei cutii pentru 
trei apartamente, exact ca pe vremuri. Și, dacă e vreuna pe 
care scrie Marsh, poţi suna la sonerie şi nu peste mult o să 
se audă târşâitul papucilor pe hol iar uşa se va deschide şi 
te vei putea uita la el, omul a cărui sămânță te-a făcut 
roşcovană şi stângace şi ţi-a dăruit dibăcia la desen... Ţii 


minte cum obişnuia el să deseneze? Putea desena orice 
voia. Adică, dacă avea chef şi asta nu se întâmplă adesea. 
Cred că erau prea multe lucruri pentru care să-şi facă griji. 
Dar când avea într-adevăr chef stăteai ore întregi şi priveai 
cum desena pisici şi câini, cai şi vaci cu MUU ieşindu-le pe 
gură într-un balon. Tu râdeai, râdea şi el, şi pe urmă 
spunea Acuma tu, Bevvie, iar când apucai creionul, el îţi 
călăuzea mâna şi vedeai cum vaca, sau pisica, ori omul care 
zâmbeşte se însăilează sub propriile-ţi degete în timp ce-i 
simţeai mirosul de Mennen Skin Bracer şi căldura pielii. 
Urcă, Beverly, Apasă pe buton. O să iasă şi va fi bătrân, 
ridurile-i vor fi adânc întipărite pe faţă, iar dinţii - care i-au 
mai rămas - vor fi galbeni, şi te va privi şi va spune Ei, dar 
asta-i Bewvie, Bevwvie a venit acasă să-l vadă pe bătrânul ei 
tătic, pofteşte, Bevvie, ce mult mă bucur că te văd, mă 
bucur pentru că-mi fac griji în legătură cu tine, Bevvie, îmi 
fac griji MULTE. 

Urcă încet cărarea, iar bălăriile crescute printre dalele 
de ciment crăpat îi mângâiau tivul blugilor. Privi atentă la 
ferestrele de la parter, dar aveau perdelele trase. Privi 
cutiile de scrisori. Etajul doi, STAR- WEATHER. Etajul unu, 
Burke. Parter - i se opri respiraţia - Marsh. 

Dar n-am să sun. Nu vreau să-l văd. N-am să apăs pe 
buton. 

Asta era o hotărâre fermă, în sfârşit! Hotărârea care 
deschidea poarta unei pline şi utile vieţi de hotărâri ferme! 
Coboară pe alee! Înapoi în oraş! Până la Pensiunea Derry! 
Împachetat! Taxi! Zburat! Spus lui Tom să se ducă-n mă-sa! 
Trăit cu succes! Murit fericită! 

Sunat sonerie. 

Auzi clopotele familiare din living - clopotele care pentru 
ea sunaseră întotdeauna ca un nume chinezesc: Ching- 
Chong! Tăcere. Niciun răspuns. Se foi de pe un picior pe 
altul, pe verandă, simțind deodată că-i vine să facă pipi. 

Nu-i nimeni acasă, îşi spuse uşurată. Acum pot să plec. 


Când colo, sună iar: Ching-Chong! Niciun răspuns. Se 
gândi la fermecătoarea poezie a lui Ben şi încercă să-şi 
aducă aminte cu exactitate când şi cum îi mărturisise el că-i 
aparţine şi de ce; preţ de-o secundă, aceasta provocă o 
asociere cu venirea primului ei ciclu menstrual. Începuse să 
aibă menstruaţie de la unsprezece ani? Cu siguranţă că nu, 
deşi sânii îşi începuseră dureroasa creştere pe la mijlocul 
iernii. De ce?... Atunci îi întrerupse şuvoiul gândurilor o 
imagine a mii de gaiţe pe fire de telefon şi acoperişuri, toate 
cârâind spre un cer alb, de primăvară. 

Acum am să plec. Am sunat de două ori; ajunge atât. 

Dar mai sună o dată. 

Ching-Chong! 

Şi auzi pe cineva apropiindu-se, iar sunetul era exact aşa 
cum şi-l imaginase: foşnetul obosit al unor papuci vechi. 
Privi în jur înnebunită, cât pe-aci s-o ia la sănătoasa. Putea 
să străbată iute cărarea cimentată şi să dea colţul, lăsându- 
şi tatăl să creadă că nu fuseseră decât nişte puşti puşi pe 
şotii? Hei, domnu”, nu-l aveţi pe Prinţul Albert la cutie?... 

Lăsă să-i scape brusc şi tăios aerul din piept şi trebui să- 
şi strângă beregata, fiindcă ceea ce voia să răzbată afară 
era un râs de uşurare. Nici vorbă să fie tatăl ei. Din uşă o 
privea o femeie înaltă, de aproape optzeci de ani. Avea 
părul lung şi bogat, mai mult alb, dar înspicat cu şuviţe din 
auriul cel mai pur. Îndărătul ochelarilor fără rame, ochii îi 
erau albaştri ca apa din fiordurile de unde ridicaseră 
ancora strămoşii ei. Purta o rochie purpurie de mătase 
galbenă. Era uzată, dar încă elegantă. Faţa ridată avea o 
expresie blândă. 

— Da, domnişoară? 

— Scuzaţi-mă, spuse Bev. 

Pornirea de-a râde îi trecuse la fel de repede pe cât 
venise. Observă că bătrâna purta un medalion la gât. Era 
aproape sigur din fildeş veritabil, încercuit într-o bandă de 
aur atât de subţire, încât era aproape invizibilă. 

— Probabil am apăsat pe butonul greşit. 


Sau am sunat anume greşit, şopti mintea ei. 

— Voiam să sun la Marsh. 

— Marsh? se încreţi delicat fruntea bătrânei. 

— Da, ştiţi... 

— Nu stă niciun Marsh aici, spuse femeia. 

— Dar... 

— Doar dacă nu vă referiţi la Alvin Marsh, nu-i aşa? 

— Ba da! exclamă Beverly. Tatăl meu! 

Mâna bătrânei se ridică la medalion şi îl atinse. O privi 
mai îndeaproape pe Beverly, făcând-o să se simtă ridicol de 
tânără, de parcă ar îi trebuit să ţină în mâini o cutie de 
fursecuri de la Fetele Cercetaşi sau poate o cutie pentru 
chetă - susţineţi-i pe Tigrii Liceului Derry. Apoi bătrâna 
zâmbi... Un zâmbet bun şi totodată trist. 

— Păi, aţi pierdut legătura, domnişoară. N-aş vrea să fiu 
prima care v-o spune, eu, o străină, dar tatăl 
dumneavoastră a murit acum cinci ani. 

— Dar... La sonerie... 

Privi din nou şi scoase un mic sunet de uimire care nu era 
tocmai râset. În agitația ei, în certitudinea subconştientă, 
dar tare ca piatra că bătrânul încă mai era acolo, citise 
numele KERSH ca şi cum ar fi fost MARSH. 

— Dumneavoastră sunteţi doamna Kersh? întrebă ea. 

Era năucită de vestea morţii tatălui ei, dar se simţea şi 
prost din cauza greşelii - cucoana avea s-o creadă puţin mai 
mult decât analfabetă. 

— Doamna Kersh, confirmă aceasta. 

— Aţi... L-aţi cunoscut pe tata? 

— Prea puţin l-am cunoscut, spuse doamna Kersh. 

Vocea ei semăna puţin cu a lui Yoda din „Războiul 
stelelor”, iar lui Beverly îi veni din nou să râdă. Când oare îi 
începuseră emoţiile să se agite atât de violent înainte şi 
înapoi, ca un ferăstrău? Adevărul era că nu-şi putea aminti 
un moment anume... Dar se temea teribil că nu peste mult 
timp îşi va aminti. 


— A locuit cu chirie în apartamentul de la parter înaintea 
mea. Ne-am văzut, eu venind, el plecând, timp de câteva 
zile. S-a mutat pe Roward Lane. Ştii strada? 

— Da. 

Roward Lane se desprindea din Lower Main Street cu 
patru intersecţii mai în jos, acolo unde casele cu 
apartamente erau mai mici şi încă mai disperat de 
dărăpânate. 

— L-am mai văzut de câteva ori la Costello Avenue 
Market, continuă doamna Kersh, şi la spălătorie, înainte de 
a se închide. Schimbam câte o vorbă din când în când. 
Noi... Fetiţo, eşti palidă. lartă-mă. Pofteşte şi permite-mi să- 
ţi ofer un ceai. 

— Nu, nu pot, spuse slăbită Beverly, dar de fapt chiar se 
simţea palidă, ca sticla mată prin care aproape poţi privi. 

I-ar fi prins bine un ceai şi un fotoliu în care să şadă. 

— Ba poţi şi ai să-l primeşti, zise cu căldură doamna 
Kersh. E tot ce pot face pentru faptul de a-ţi fi dat o veste 
atât de neplăcută. 

Înainte de a apuca să protesteze, Beverly se pomeni 
condusă prin antreul întunecos până în vechiul ei 
apartament, care acum părea mult mai mic, dar destul de 
sigur - sigur, bănuia ea, pentru că aproape toate arătau 
altfel. În locul mesei Formica acoperită cu placă roz şi al 
celor trei scaune se afla o măsuţă rotundă, nu cu mult mai 
mare decât un gheridon, cu flori de mătase într-o vază din 
ceramică, în locul vechiului frigider Kelvinator cu tambur 
rotund deasupra (tatăl ei moşmondea încontinuu la el ca să- 
l ţină în funcţiune), era un Frigidaire de culoarea aramei. 
Aragazul era mic, dar eficient la înfăţişare. Perdele de un 
albastru-viu erau agăţate la ferestre, şi vedea jardinierele 
cu flori de afară. Podelele, acoperite cu linoleum în copilăria 
ei, fuseseră dezgolite până la lemnul lor originar. 
Numeroase straturi de lac le făceau să lucească stins. 

Doamna Kersh întoarse capul de lângă aragaz, unde 
punea un ibric de ceai. 


— Ai crescut aici? 

— Da, spuse Beverly. Dar acum e cu totul altfel... atât de 
ordonat şi cochet... minunat! 

— Ce amabilă eşti! constată doamna Kersh, iar surâsul o 
făcu să pară mai tânără. Am ceva bănuţi, vezi dumneata. 
Nu prea mulţi, dar cu pensia mea mă descurc bine. Când 
eram fată locuiam în Suedia. Am venit în ţara asta în 1920, 
la paisprezece ani şi fără niciun ban - cu alte cuvinte, mă 
aflam pe calea cea mai bună de a descoperi valoarea 
banilor, eşti de acord cu mine? 

— Da, spuse Bev. 

— Am lucrat la spital, urmă doamna Kersh. Mulţi ani - din 
1925 am lucrat acolo. Am avansat până la poziţia de 
administrator-şef. Toate cheile eu le-aveam. Soţul meu a 
investit banii cât se poate de bine. Acum am ajuns la un mic 
liman. Uită-te prin jur, domnişoară, până fierbe apa! 

— Nu, nu-mi permit... 

— Te rog... încă mă simt vinovată. Uită-te, dacă vrei! 

Aşa că se uită. Dormitorul părinţilor ei era acum 
dormitorul doamnei Kersh, iar diferenţa era profundă. 
Odaia părea mai mare şi mai aerisită. Un scrin mare de 
cedru, cu inițialele R.G. intarsiate în el, îşi răspândea blânda 
aromă. O cuvertură uriaşă era aşternută pe pat. Înfăţişa 
femei scoțând apă, băieţi mânând vite, bărbaţi clădind 
căpiţe. O cuvertură minunată. 

Odăiţa ei devenise cameră de cusut. O maşină Singer 
neagră se găsea pe o măsuţă de fier forjat sub o pereche de 
lămpi lensor puternice. Pe un perete era agăţat un tablou 
cu lisus, pe altul unul al lui John FE. Kennedy. Sub portretul 
lui J.F.K. se afla o vitrină frumoasă, umplută cu cărţi în loc 
de porţelanuri, dar asta nu părea să strice cu nimic 
aspectul elegant al încăperii. 

La urmă de tot intră în baie. 

Fusese zugrăvită într-o nuanţă roz, prea discretă şi 
plăcută ca să pară ţipătoare. Toate instalaţiile erau noi, şi 
totuşi se apropie de lavoar simțind că vechiul coşmar 


pusese din nou stăpânire pe ea; avea să privească în ochiul 
acela negru şi fără pleoape, şoaptele aveau să înceapă, apoi 
sângele... 

Se aplecă peste chiuvetă, zărindu-şi o clipă faţa palidă şi 
ochii negri în oglinda de deasupra, după care privi în gaura 
aceea, aşteptând vocile, râsul, gemetele, sângele. 

Nu ştia cât o fi stat acolo, aplecată peste lavoar, 
aşteptând imagini şi sunete dispărute de douăzeci şi şapte 
de ani. Glasul doamnei Kersh o făcu să se întoarcă: 

— Ceaiul, domnişoară! 

Tresări, smulsă din starea aproape hipnotică, şi ieşi din 
baie. Dacă existase magie neagră acolo jos, pe ţeava, acum 
nu mai era... Sau dormea. 

— O, nu trebuia! 

Doamna Kersh o privi veselă, surâzând uşor. 

— Ei, domnişoară, dacă ai şti cât de rar îmi ţine cineva 
tovărăşie în vremurile astea, n-ai vorbi aşa. Păi, pun mai 
mult decât atât pentru omul de la Bangor Hydro care vine 
să-mi citească contorul! Îl fac să se îngraşe! 

Ceşti şi farfurioare delicate aşezate pe masa rotundă de 
bucătărie, un alb ca de os, imaculat, tivit cu albastru. Între 
ele stătea un platou cu prăjituri şi fursecuri. Lângă dulciuri, 
un ceainic de cositor pufăia aburi blânzi şi mireasmă 
îmbătătoare. Uimită, Bev îşi spuse că nu lipseau decât 
micile tartine cu coaja tăiată: tartinedemătuşă, le numea ea 
în sinea ei, întotdeauna într-un singur cuvânt. Trei genuri 
principale de tartinedemătuşă - cu brânză topită şi măsline, 
cu creson şi cu salată de ouă. 

— Ia loc, o pofti doamna Kersh. la loc, domnişoară, să-ţi 
torn ceaiul. 

— Nu sunt domnişoară, spuse Beverly şi-şi ridică mâna 
stângă, astfel ca să i se vadă verigheta. 

Doamna Kersh zâmbi şi-şi vântură o mână prin aer - 
fleacuri! spunea gestul. 

— Eu le spun tuturor tinerelor drăguţe „domnişoară” Un 
vechi obicei. Nu te ofusca. 


— Nu, o încredința Beverly, câtuşi de puţin. 

Dar, din cine ştie ce motiv, simţi o adiere de nelinişte: era 
ceva în zâmbetul bătrânei care păruse puţin... Cum? 
Neplăcut? Fals? Cunoscător? Dar aşa ceva era ridicol, nu? 

— Îmi place cum aţi aranjat casa. 

— Zău? zise doamna Kersh şi turnă ceai. 

Lichidul părea întunecat, tulbure. Beverly nu era sigură 
că vrea să-l bea... şi deodată nu mai era sigură nici că dorea 
să se afle acolo. 

Sub sonerie scria Marsh, şopti deodată mintea ei, şi i se 
făcu frică. 

Doamna Kersh îi întinse ceaiul. 

— Mulţumesc, spuse Beverly. La înfăţişare putea să fi fost 
tulbure; însă aroma era minunată. Gustă. Era bun. Nu te 
mai speria de nimicuri, îşi spuse. 

— Scrinul acela de cedru, mai ales, e o piesă minunată. 

— O antichitate! spuse doamna Kersh şi râse. 

Beverly observă că frumuseţea bătrânei femei avea un 
singur defect, lucru destul de răspândit aici, în nord. Dinţii 
îi erau foarte stricaţi - puternici la înfăţişare, dar totuşi 
stricaţi. Erau galbeni, iar cei doi din faţă se încălecaseră. 
Caninii păreau extrem de lungi, aproape ca nişte colţi. 

Erau albi... când a ieşit în ușă ţi-a zâmbit şi ai remarcat 
cât sunt de albi. 

Deodată nu-i mai era doar puţin frică. Deodată simţi că 
trebuia să plece de-acolo. 

— Foarte veche, o, da! exclamă doamna Kersh şi-şi bău 
ceaşca de ceai dintr-o singură sorbitură, cu un sunet 
neaşteptat, gâlgâitor şi şocant. 

Îi zâmbi lui Beverly - îi rânji -, iar Beverly văzu că şi ochii 
femeii se  schimbaseră. Acum corneele erau galbene, 
bătrâne, vârstate cu vinişoare roşii ceţoase. Părul îi era mai 
rar; arăta subnutrit, nu mai era argintiu înspicat cu blond- 
strălucitor, ci de un sur-mohorât. 

— Foarte veche, repetă doamna kKersh peste ceaşca 
goală, privind-o viclean pe Beverly cu ochii ei îngălbeniţi; 


dinţii strâmbi i se arătau în rânjetul acela respingător, 
aproape feroce. De-acasă cu mine a venit. Ai observat RG-ul 
încrustat în el? 

— Da. 

Glasul i se auzea de foarte departe, şi o parte din creierul 
ei se văicări: Dacă nu ştie că ai văzut schimbarea poate că 
nu te paşte niciun pericol, dacă nu ştie, nu vede... 

— Tatăl meu, spuse ea, pronunţând tatal, şi Beverly văzu 
că rochia se schimbase şi ea; devenise de un negru scârbos, 
jupuit; medalionul reprezenta o hârcă, falca atârnându-i 
într-o căscătură bolnavă, îl chema Robert Gray, mai 
cunoscut ca Bob Gray, şi mai cunoscut ca Pennywise Clovnul 
Dansator. Deşi nici ăsta nu era numele lui. Dar tatălui meu îi 
plăceau glumele de tot felul. 

Râse iar. Unii dinţi i se făcuseră la fel de negri ca rochia. 
Zbârciturile îi tăiau acum adânc pielea. Trandafiriul ei 
lăptos se făcuse greţos de galben. Degetele erau gheare. 
Rânji la Beverly. 

— Gustă ceva, draga mea. 

Vocea i se înălţase cu o jumătate de octavă, dar octava 
suna spartă în registrul acela, şi vocea avea sonoritatea 
unei uşi de cavou bălăbănindu-se prosteşte în balamale 
înfundate cu pământ negru. 

— Nu, mulţumesc, îşi auzi Beverly gura spunând cu o 
voce subţire şi copilărească. 

Cuvintele nu păreau să izvorască din creierul ei; mai 
degrabă îi ieşeau pe gură, după care trebuia să ajungă 
până la urechi pentru ca ea să devină conştientă de ceea ce 
spusese. 

— Nu? întrebă vrăjitoarea şi rânji. 

Ghearele ei râcâiră farfuria, şi începu să îndese în gură, 
cu amândouă mâinile, fursecuri subţiri cu melasă şi felii 
delicate de prăjitură glazurată. Dinţii ei oribili se înfigeau şi 
mestecau, se înfigeau şi mestecau; unghiile lungi şi 
murdare se afundau în zaharicale; firimituri se rostogoleau 
pe lespedea osoasă a bărbiei. Răsuflarea sa avea mirosul 


fiinţelor moarte de mult, cu burta plesnită de gazele 
propriei descompuneri. Râsul îi devenise acum un croncănit 
mort. Părul era şi mai rar. Ici şi colo se vedea scalpul solzos. 

— O, tatălui meu îi plăceau glumele! Auzi o glumă, 
donşoară, dacă le guşti pe astea: tatăl meu m-a purtat în 
pântece, nu mumă-mea. Şi m-a căcat prin găoz! Hii! Hii! 
Hii! 

— Ar fi timpul să plec, se auzi Beverly pe sine zicând pe 
acelaşi ton înalt şi rănit - glasul unei fetiţe care a fost făcută 
de ruşine la prima ei petrecere. 

Nu mai avea pic de putere în picioare. Era vag conştientă 
de faptul că în ceaşca ei nu era ceai, ci căcat, căcat lichid, 
un mic cadou din canalele de sub oraş. Băuse din el, nu 
mult, dar o sorbitură totuşi, o, Doamne, o, Doamne, 0, 
binecuvântate lisuse, te rog, te rog... 

Femeia se micşora sub ochii ei, subţiindu-se; acum era o 
baborniţă cu faţa ca de păpuşă făcută dintr-un măr, aşezată 
în faţa ei, chicotind cu o voce ascuţită şi scârţâitoare şi 
legănându-se înainte şi înapoi. 

— O, tatăl meu şi cu mine suntem unu”, spuse ea, doar eu, 
doar el, şi, drăguță, dacă ai minte, atuncea ai să fugi, ai să 
fugi înapoi de unde-ai venit, ai să fugi iute, fiindcă, dacă 
stai, o să-ţi fie mai rău decât moartea. Nimeni care moare în 
Derry nu moare cu adevărat. Ai ştiut-o şi-nainte; acuma 
crede-o. 

Cu încetinitorul, Beverly îşi adună picioarele sub ea. 
Parcă privindu-se din afară, se văzu ridicându-se şi dând 
înapoi de la masă şi din faţa vrăjitoarei, cu groază şi 
neîncredere, neîncredere pentru că îşi dădea seama acum 
că măsuţa curată de sufragerie nu era din stejar negru, ci 
din fondantă de ciocolată. Chiar în timp ce o privea, 
vrăjitoarea, continuând să se hlizească, cu ochii ei bătrâni şi 
galbeni abătuţi pieziş spre colţul camerei, rupse o bucată 
din masă şi o înfundă lacom în capcana tăioasă ce-i slujea 
drept gură. 


Ceştile, văzu ea acum, erau din coajă albă de copac 
smălțuită migălos cu glazură colorată în albastru. Portretele 
lui lisus şi John Kennedy erau alcătuiri de vată dulce 
aproape transparentă, şi, sub ochii ei, lisus scoase limba, 
iar Kennedy îi făcu neruşinat cu ochiul. 

— Cu toţii te aşteptăm! zbieră vrăjitoarea, şi unghiile ei 
zgrepţănară tăblia mesei de fondantă, trasând dâre adânci 
în suprafaţa lucioasă. O, da! O, da! 

Lămpile de deasupra erau globuri de zahăr candel. 
Lambriurile erau din caramel. Cobori privirea şi văzu că 
pantofii ei lăsau urme pe podele, care nu erau câtuşi de 
puţin podele, ci table de ciocolată. Mirosul de dulciuri era 
sufocant. 

O, Doamne, e Hânsel şi Gretel, e vrăjitoarea cea care 
întotdeauna mă speria cel mai rău fiindcă mânca copiii... 

— Tu şi prietenii tăi! urlă vrăjitoarea, hohotind. Tu şi 
prietenii tăi! La cuşcă! La cuşcă până se-ncinge cuptorul! 

Zbiera râzând totodată, iar Beverly o luă la fugă spre uşă, 
dar alerga ca într-un film proiectat cu încetinitorul. 
Hohotele vrăjitoarei vuiau şi se învârteau în jurul capului ei, 
ca un nor de lilieci. Beverly ţipă. Holul puţea a zahăr, nuga 
şi caramel şi a fragi sintetici greţoşi. Mânerul uşii, imitație 
de cristal când intrase ea, era acum un monstruos diamant 
de zahăr candel. 

— Îmi fac griji în privinţa ta, Bevvie... îmi fac griji 
MULTE! 

Se răsuci, şuviţele de păr roşcat plutindu-i în jurul feţei, 
pentru a-şi vedea tatăl clătinându-se spre ea prin antreu, 
purtând rochia neagră a vrăjitoarei şi cameea în formă de 
cap de mort; chipul bărbatului spânzura în cărnuri scurse, 
ca aluatul moale, avea ochii ca de lăcustă, mâinile i se 
încleştau şi se descleştau, gura rânjea cu fervoare 
suculentă. 

— Te băteam pentru că voiam să te FUL Bevvie, asta-i 
tot ce voiam să fac, voiam să te FUL voiam să te PAP voiam 
să-ţi pap PĂSĂRICA, voiam să-ţi SUG între dinţi LINDICU”, 


MIAM-MIAM,  Bevvie,  oooohhhhh,  MIAM-MIAM ÎN 
BURTICĂ, voiam să te bag la cuşcă... Şi să încing 
cuptorul... Şi să-ţi pipăi PIZDA... Dolofana ta PIZDĂ... Și 
când era destul de fragedă s-o pap... S-o pap... PAP... 

Zbierând, înşfăcă mânerul lipicios şi se repezi afară pe 
veranda decorată cu acadele de pralină şi pardosită cu 
fondantă. Departe, vagi, părând să plutească prin câmpul 
său vizual, zări maşini trecând într-o parte şi în alta şi o 
femeie împingând un cărucior cu târguieli. 

Trebuie să ajung acolo, rosti gândul aproape incoerent. 
Aia de acolo-i realitatea, dac-aş putea doar să ajung pe 
trotuar... 

— N-o să-ţi folosească la nimic fuga, Bevvie, spuse tatăl ei 

(tatăl meu) 

râzând. 

— Am aşteptat mult clipa asta. O să ne distrăm. O să fie 
MIAM-MIAM la noi în BURTICĂ. 

Privi din nou în urmă, iar acum tatăl ei mort nu mai purta 
rochia neagră a vrăjitoarei, ci costumul de clovn cu nasturi 
mari portocalii. O bonetă din blană de raton stil 1958, de 
soiul celei popularizate de Fess Parker în filmul lui Disney 
cu Davy Crockett, îi stătea înclinată pe cap. Într-o mână 
ţinea un snop de baloane. În cealaltă avea un picior de 
copil, ţinându-l ca pe un copan de pui. Fiecare balon purta 
inscripţia „II CAME FROM COUTER SPACE ”S:. 

— Spune-le prietenilor tăi că sunt ultimul dintr-o specie 
pe cale de dispariţie, zise, lăţindu-şi rânjetul înfundat în cap 
pe când se împleticea coborând treptele verandei spre ea. 
Singurul supravieţuitor de pe o planetă care moare. Am 
venit să jefuiesc toate femeile... Să siluiesc toţi bărbaţii... Şi 
să-nvăţ să împletesc şosete! 

Începu să schiţeze un twist dement, cu baloanele într-o 
mână şi piciorul retezat, sângerând, în cealaltă. Costumul 
de clovn se încreţea şi fâlfâia, dar Beverly nu simţea nicio 
boare de vânt. Picioarele i se încurcară unul într-altul şi se 
prăvăli pe pietre, aruncându-şi palmele înainte pentru a 


amortiza şocul, care i se transmise până-n umeri. Femeia cu 
căruciorul se opri şi aruncă înapoi o privire îndoielnică, 
după care se grăbi să-şi continue drumul, puţin cam prea 
repede. 

Clovnul porni din nou spre ea, aruncând piciorul tăiat. 
Acesta ateriză pe gazon cu o bufnitură de nedescris. Un 
moment, Beverly rămase întinsă pe cărare, convinsă 
undeva înlăuntrul ei că trebuie să se deştepte în curând, că 
toate astea nu pot fi adevărate, că fără îndoială e doar un 
vis... 

Îşi dădu seama că nu era aşa cu o clipă înainte ca 
degetele încovoiate, cu gheare lungi, ale clovnului s-o 
atingă. Era adevărat; putea s-o omoare. Aşa cum îi omorâse 
şi pe copii. 

— Gaiţele îţi ştiu numele adevărat! urlă ea. 

Monstrul se retrase, şi i se păru că preţ de-o clipă 
rânjetul de pe buzele dinăuntrul marelui rânjet roşu pictat 
deasupra şi împrejurul lor deveni o grimasă de ură şi 
durere... Şi poate şi de frică. Se putea să nu fi fost decât 
imaginaţia ei, şi cu siguranţă nu avea habar de ce rostise o 
asemenea nebunie, dar o ajută să câştige o fracțiune de 
secundă. 

Sări în picioare şi o rupse la goană. Un scrâşnet de frâne 
şi un glas aspru, furios şi speriat totodată, răcni: 

— De ce nu te uiţi pe unde mergi, lăţoasă proastă? 

Avu imaginea înceţoşată a unei maşini de pâine care 
aproape o lovise când se năpustise în stradă ca un copil 
gonind să-şi prindă mingea, iar apoi stătea pe trotuarul 
opus, gâfâind, cu un junghi fierbinte în coasta stângă. 
Maşina de pâine îşi reluă drumul pe Lower Main. 

Clovnul dispăruse. Casa era tot la locul ei, dar acum văzu 
că era năruită şi pustie, cu ferestrele bătute-n scânduri, cu 
treptele ce urcau pe verandă crăpate şi sparte. 

Chiar am fost acolo înăuntru sau am visat totul? 

Dar blugii îi erau murdari şi bluza galbenă plină de praf. 

lar pe degete avea ciocolată. 


Şi le şterse de pantaloni şi se îndepărtă grăbită, 
înfierbântată la faţă, cu spinarea rece ca gheaţa, cu ochii 
părând să-i iasă din cap, pulsând în acelaşi ritm cu bătăile 
repezi ale inimii. 

Nu-l putem învinge. Indiferent ce-o fi acest Monstru, nu-l 
putem învinge. El chiar vrea să încercăm - vrea să 
restabilească vechiul scor. Nu se poate mulţumi cu 0 
tragere la sorţi, cred. Ar trebui să plecăm de-aici... Să 
plecăm pur şi simplu. 

Ceva i se frecă de pulpă, uşor ca lăbuţa cercetătoare a 
unei pisici. 

Se smulse din loc cu un mic țipăt. Privi în jos şi se crispă. 
Mâna-i, mânată de o voinţă proprie, îi astupă gura. 

Era un balon galben ca bluza ei. Pe el, scrise într-un 
albastru-electric, se puteau citi cuvintele „CO'ECT, 
IEPU'AŞ” 

Se îndepărtă sub ochii ei, săltând pe stradă, purtat de 
zefirul dulce al primăverii târzii. 


4 


Richie Tozier lasă urme 


Fi bine, a fost în ziua când Henry şi ortacii lui m-au 
fugărit - înainte să se termine şcoala s-a întâmplat asta... 

Richie se plimba pe Outer Canal Street, pe lângă Bassey 
Park. Acum se opri, cu mâinile îndesate în buzunare, privind 
spre Puntea săruturilor, dar fără a o vedea cu adevărat. 

Am scăpat de ei în raionul de jucării de la Freese's... De 
când cu încheierea apocaliptică a reuniunii de prânz, 
hoinărise fără ţintă, încercând să se împace cu grozăviile 
găsite în plăcintele cu răvaşe... Sau cu lucrurile ce păruseră 
să se afle în plăcinte. Se gândea că, cel mai probabil, din ele 
nu ieşise absolut nimic. Fusese o halucinație colectivă 
provocată de palavrele înspăimântătoare pe care le 
înşiraseră. Cea mai temeinică probă a acestei ipoteze era 
faptul că Rose nu văzuse nimic. Desigur, nici părinţii lui 


Beverly nu văzuseră sângele ce ieşise pe ţeava din baie, dar 
nu era acelaşi lucru. 

Nu. De ce nu? 

— Pentru că acum suntem adulţi, murmură el. 

Descoperi că acest gând nu avea absolut niciun fel de 
putere sau logică; putea fi la fel de bine un vers absurd din 
cântecelul vreunui copil. 

Îşi reluă plimbarea. 

Am trecut prin fața Primăriei, m-am aşezat un timp pe o 
bancă şi mi s-a părut că văd... 

Se opri din nou, încruntându-se. 

Că a văzut ce? 

„„„Dar ăla nu era decât un lucru pe care-l visasem. 

Chiar? Chiar aşa? 

Privi spre stânga şi văzu uriaşa clădire din sticlă, 
cărămidă şi oţel care la sfârşitul anilor cincizeci păruse atât 
de modernă, iar acum arâta mai degrabă vetustă şi 
dărăpânată. 

Și iată-mă-s, îşi spuse el. Drept înapoi la rahatul ăsta de 
Primărie. Scena celeilalte halucinaţii. Sau vis. Sau ce-o fi 
fost. 

Ceilalţi îl vedeau în el pe clovnul clasei, şi căzuse cu 
uşurinţă înapoi în acel rol. Ab, cu toţii am căzut cu uşurinţă 
înapoi în vechile noastre roluri, n-ai observat? Dar era oare 
ceva foarte neobişnuit în asta? Considera că probabil cam 
acelaşi lucru l-ai vedea la oricare reuniune de a zecea sau a 
douăzecea aniversare a absolvirii liceului - comediantul 
clasei, care şi-a descoperit vocaţia pentru preoţie în timpul 
facultăţii, după două pahare va regresa aproape automat la 
ghiduşul care fusese; Marele Creier Englez care se 
încurcase în afaceri cu camioane începe deodată să 
peroreze despre John Irving sau John Cheever; tipul care 
cântase cu Moondogs sâmbăta seara şi devenise apoi 
profesor de matematici la Cornell se va găsi deodată pe 
scenă cu orchestra, cu o chitară Fender agăţată de umăr, 
țopăind pe melodia Gloria sau Surfin' Bird cu feroce 


delectare beată. Cum spusese Springsteen? Nu te retragi, 
puiule, nu te predai... Dar îţi venea mai uşor să crezi în 
vechiturile de la patefon după două pahare sau o sticlă 
bună de vin roşu. 

Dar, credea Richie, regresiunea era halucinaţia, nu viaţa 
prezentă. O fi fost copilul tatăl bărbatului, dar taţii şi fiii 
împărtăşeau adesea interese foarte diferite şi doar o 
asemănare pasageră. Ei... 

Dar ai spus adulţi şi acum sună ca un nonsens; sună ca 
un fel de bâra-bâra. De ce asta, Richie? De ce? 

Pentru că Derry e la fel de straniu ca întotdeauna. De ce 
nu ne mulțumim pur şi simplu cu atât? 

Pentru că lucrurile nu sunt atât de simple. 

Copil fiind, fusese un comic nătâng, uneori vulgar, alteori 
amuzant, pentru că era singura cale de a se descurca fără a 
fi omorât de unii ca Henry Bowers sau fără să-şi piardă cu 
desăvârşire minţile de plictiseală şi însingurare. Acum îşi 
dădea seama că o mare parte din problemă o reprezentase 
doar propria lui minte, care avea obiceiul să funcţioneze cu 
o viteză de zece-douăzeci de ori mai mare decât a colegilor 
de şcoală. Îl socotiseră ciudat, sucit sau chiar sinucigaş, în 
funcţie de escapada în chestiune, dar poate nu fusese decât 
un simplu caz de exces de viteză mentală - dacă excesul de 
viteză mentală se putea numi simplu. 

Oricum, era genul acela de lucruri pe care după un timp 
ajungi să le ţii sub control - le aduci sub control sau găseşti 
supape, tipi ca Buford, cel Bălos şi Gângăvit, de pildă. 
Richie descoperise aceasta în lunile de după ce se rătăcise 
în postul de radio al facultăţii, cam la întâmplare, şi 
descoperise în timpul primei sale săptămâni la microfon tot 
ceea ce-şi dorise vreodată. La început nu fusese prea 
grozav; era prea fascinat ca să fie bun. Dar îşi înţelesese 
potenţialul de a fi nu numai bun în domeniu, ci chiar 
extraordinar, şi numai această revelaţie fusese de ajuns ca 
să-l poarte până la Lună pe un nor de euforie. În acelaşi 
timp începuse să priceapă marele principiu motor al 


universului sau cel puţin al acelei părţi din univers care 
avea de-a face cu cariera şi succesul: îl găseai pe scrântitul 
care se tot învârtea înlăuntrul tău dându-ţi viaţa peste cap. 
Îl fugăreai până într-un colţ şi puneai mâna pe el. Dar nu-l 
omorai. A, nu. Moartea era prea blândă pentru soiul âla de 
ticălos mic. Îi trăgeai pe cap nişte hamuri şi pe urmă 
începeai să ari. Scrântitul muncea ca un demon o dată ce-l 
băgai în brazde. Şi-ţi mai furniza şi câteva chicuri din când 
în când. Asta era totul de fapt. Şi era mai mult decât 
suficient. 

Fusese comic, nicio problemă, un hohot pe minut, dar 
până la urmă depăşise coşmarurile ce se ascundeau pe faţa 
întunecată a tuturor acelor hohote. Sau cel puţin aşa 
credea. Până azi, când cuvântul adult încetase dintr-o dată 
să mai aibă vreun sens în propriul lui auz. lar acum mai 
avea şi altceva de înfruntat sau măcar ceva la care să se 
gândească; statuia enormă şi total idioată a lui Paul Bunyan 
din faţa Primăriei. 

Eu trebuie că-s excepția care confirmă regula, Bill 
Barosane. Eşti sigur că n-a mai fost nimic, Richie? Absolut 
nimic? 

Prin faţa Primăriei... Mi s-a părut că văd... 

O durere ascuţită îi înţepă ochii pentru a doua oară în 
ziua aceea şi şi-i apăsă cu palmele, cu un geamăt nedumerit 
ieşindu-i din piept. Apoi dispăru iar, la fel de repede pe cât 
venise. Dar mai simţise şi un miros, nu? Ceva ce nu se afla 
cu adevărat acolo, dar ceva ce fusese acolo, ceva ce-l făcea 
să se gândească la 

(sunt chiar aici lângă tine Richie ţine-mă de mână poți să 
mă prinzi de mână) 

Mike Hanlon. Fum era ceea ce-i înţepase ochii şi îl făcuse 
să lăcrimeze. Acum douăzeci şi şapte de ani trăseseră în 
piept fumul acela; la sfârşit nu mai rămăseseră decât Mike 
şi el şi văzuseră... 

Dar nu mai era. 


Se mai apropie cu un pas de statuia din plastic a lui Paul 
Bunyan, la fel de uluit acum de voioasa ei vulgaritate pe cât 
fusese de copleşit în copilărie de dimensiunile ei. 
Legendarul Paul avea şase metri înălţime, iar soclul mai 
adăuga încă doi. Zâmbea în jos spre circulaţia maşinilor şi 
pietonilor pe Outer Street de la marginea spaţiului verde al 
Primăriei. Clădirea în care se afla primăria fusese 
construită în anii 1954-1955, iniţial pentru o echipă de 
baschet de divizie minoră, pe care însă comunitatea nu 
reuşise să o alcătuiască. Consiliul Municipal Derry votase 
fondurile pentru statuie un an mai târziu, în 1956. 
Avuseseră loc dezbateri aprinse, atât în şedinţele publice 
ale Consiliului, cât şi în rubricile pentru cititori din Derry 
News. Mulţi erau de părere că va fi o statuie adorabilă, 
urmând să devină cu siguranţă o atracţie turistică de 
marcă. Alţii găseau ideea unui Paul Bunyan de plastic 
oribilă, stridentă şi din cale afară de neinspirată. Profesoara 
de arte de la Liceul Derry, îşi aducea aminte Richie, scrisese 
la News o scrisoare în care anunţa că, dacă se va ridica 
într-adevăr în Derry o asemenea monstruozitate, o va 
arunca în aer cu mâna ei. Rânjind, se întrebă dacă acelei 
puicuţe i se reînnoise contractul. 

Controversa - pe care Richie o recunoştea acum ca fiind 
o furtună tipică într-un pahar cu apă - făcuse prăpăd timp 
de şase luni şi, fireşte, fusese întru totul lipsită de sens; 
statuia se achiziţionase, şi, chiar dacă făcea Consiliul 
Municipal un lucru atât de aberant (mai ales pentru Noua 
Anglie) ca a decide să nu folosească un obiect achitat deja, 
unde, pentru numele lui Dumnezeu, ar fi putut să îl 
depoziteze? Apoi statuia, nu tocmai sculptată, ci pur şi 
simplu turnată într-o oarecare uzină de mase plastice din 
Ohio, fusese instalată la locul ei, încă înfăşurată într-o husă 
de prelată destul de mare ca să poată servi drept velă a 
unui vas de cursă lungă. Fusese dezvelită la 13 mai 1957, la 
a o sută cincizecea aniversare a naşterii municipalităţii 


unificate. O facțiune dăduse glas unor previzibile văicăreli 
ultragiate; o alta, unor la fel de previzibile gemete de extaz. 

Când a fost dezvelit, în ziua aceea, Paul îşi purta salopeta 
cu bretele şi cămaşa cadrilată roşu cu alb. Barba îi era 
splendid de neagră, splendid de plină, splendid de 
mitocănească. O secure din plastic, cu siguranţă Godzilla 
tuturor securilor din plastic, îi stătea aruncată pe un umăr, 
iar el rânjea necontenit spre cerurile de la miazănoapte, 
care în ziua inaugurării erau la fel de albastre precum 
pielea reputatului tovarăş al lui Paul (totuşi Babe nu fusese 
prezent la dezvelire; costul estimativ al adăugării unui bou 
albastru în tablou se relevase a fi prohibitiv). 

Copiii ce participaseră la ceremonie (erau cu sutele, iar 
băiatul în vârstă de zece ani, Richie Tozier, însoţit de tatăl 
său, se număra printre ei) au fost pe deplin încântați de 
uriaşul din plastic. Părinţii îşi cocoţară plozii pe piedestalul 
pătrăţos care susţinea personajul, făcură fotografii, după 
care priviră cu un amestec de teamă şi amuzament cum 
copiii se căţărau şi se târau, râzând, pe imensele cizme 
negre ale lui Paul (rectificăm: pe imensele cizme negre din 
plastic ale lui Paul). 

Se făcuse luna martie a anului următor când Richie, 
extenuat şi terifiat, ajunsese în sfârşit pe o bancă din faţa 
statuii, după ce scăpase (ca prin urechile acului) de domnii 
Bowers, Criss şi Huggins, după o urmărire începută la 
Şcoală Elementară şi prelungită prin mai tot centrul 
oraşului. Până la urmă îi fentase în raionul de jucării al 
Magazinului Universal Freese's. 

Filiala Freese's din Derry era o sărăcie pe lângă 
magazinul universal din centrul Bangorului, dar lui Richie 
puţin îi mai păsa de asemenea lucruri - orice port era bun 
pe timp de furtună. Henry Bowers era chiar în urma lui, iar 
lui Richie deja i se sleiseră puterile. Cârmise în gura uşii 
turnante a magazinului universal ca ultimă soluţie. Henry, 
care, după câte se părea, nu înţelegea legile fizice ale unor 
asemenea dispozitive, aproape că rămăsese fără vârfurile 


degetelor în timp ce încerca să-l înşface pe Richie, care 
învârtea uşa şi dispărea în magazin. 

În timp ce cobora scara mâncând pământul, cu coada 
cămăşii fluturându-i în urmă, auzise uşa rotativă scoțând o 
serie de detunături aproape la fel de puternice ca 
mitralierele de la televizor şi înţelesese că Larry, Moe şi 
Curly erau tot pe urmele lui. Ajungând la subsol, râdea, dar 
nu era decât un tic nervos; era tot atât de îngrozit ca un 
iepure prins într-o sârmă ghimpată. Chiar aveau de gând 
să-l bată bine de data asta (nici prin minte nu-i trecea că, 
peste vreo zece săptămâni numai, toţi trei, şi mai cu seamă 
Henry, aveau să fie capabili de a face moarte de om, şi cu 
siguranţă s-ar fi albit de frică dacă ar fi ştiut despre 
apocaliptica bătaie cu pietre din iulie, care făcea să 
pălească până şi termenul de „omucidere”). Şi toată treaba 
fusese atât de absolut, de tipic stupidă şi fără sens. 

Richie şi alţi băieţi dintr-a cincea intrau pe rând în sala 
de sport. O clasă de-a şasea, cu Henry mătăhălind printre 
ceilalţi ca măgarul între oi, tocmai ieşea. Deşi era încă într-a 
cincea, Henry făcea sportul cu băieţii mai mari. Ţevile de 
deasupra picurau iarăşi, şi domnul Fazio nu apucase să 
pună plăcuţa „ATENŢIE! UD PE JOS!” pe micul ei trepied. 
Henry alunecase într-o băltoacă şi aterizase în fund. 

Înainte de a şi-o putea stăpâni, gura trădătoare a lui 
Richie n-avusese de lucru: 

— Hai, tu, tembelule! 

Răsunase o explozie de râs atât dinspre colegii de clasă ai 
lui Henry, cât şi dinspre cei ai lui Richie, dar nu se vedea 
nici urmă de râs pe faţa lui Henry în timp ce se aduna de pe 
jos - doar un roşu de nuanţa cărămizilor recent scoase din 
cuptor. 

— Îţi vine ţie rându', patru-ochi, spuse el şi se duse. 

Râsul se stinse pe dată. Băieţii din hol îl priviră pe Richie 
ca pe unul deja mort. Henry nu zăbovi să controleze 
reacţiile; pur şi simplu ieşi, cu capul în jos, cu coatele 
înroşite de la amortizarea căderii, cu o pată mare şi udă în 


fundul pantalonilor. Privind pata aceea udă, Richie îşi simţi 
gura sinucigaş de glumeaţă căscându-se iar... Dar de astă 
dată o închise la loc cu forţa, atât de rapid, încât aproape 
că-şi ampută vârful limbii în ghilotina dinţilor. 

Fi, las că uită el, îşi spuse fără convingere în timp ce se 
schimba pentru sport. Precis că uită. Doar nu i-or lucra lui 
Moş Hank chiar atâtea circuite. De fiecare dată când trage 
o căcare trebuie să se uite probabil la indicaţiile din 
cărticica de instrucţiuni, ha-ha. 

Ha-ha. 

— Eşti mort, Gură-spartă, îi spuse Vince Boogers 
Taliendo, trăgându-şi suspensorul peste o instalaţie cam de 
mărimea şi forma unei alune anemice; vorbea cu un anume 
respect trist. Da' nu-ţi face griji. Am să-ţi aduc flori. 

— Taie-ţi urechile şi adu conopide, i-o întoarse vioi Richie. 

Şi toţi râseră, până şi moş Boogers Taliendo râse, de ce 
nu, doar îşi puteau permite toţi să râdă. Ce, eu să-mi fac 
griji? Cu toţii or fi acasă uitându-se la Jiminy Dodd şi la 
„Mousechetarii” de la Mickey Mouse Club ori la Frankie 
Lymon cântând „Nu sunt un delincvent minor” la American 
Bandstand, pe când lui Richie îi ţâţâia curu' prin 
departamentele de uz casnic şi lenjerie de damă, în drum 
spre raionul de jucării, cu transpiraţia şiroindu-i pe spinare 
până în crăpătura dintre buci şi ouăle înfricoşate, atât de 
încordate, încât şi le simţea de parcă i-ar fi atârnat peste 
buric. Sigur, puteau să râdă. Ha-ha-ha şi iar ha-ha. 

Henry nu uitase. Richie ieşise pe uşa din capătul cu 
grădiniţă al şcolii, pentru orice eventualitate, dar Henry îl 
proptise pe Belch Huggins acolo, tot pentru orice 
eventualitate. Ha-ha-ha şi iar ha-ha. 

Richie îl văzu el primul pe Belch, altfel n-ar mai fi avut loc 
nicio întrecere. Belch se uita spre Derry Park, ţinând într-o 
mână o ţigară neaprinsă şi cu cealaltă scoţându-şi visător 
turul nădragilor din fund. Cu inima bătându-i nebuneşte, 
Richie traversase în linişte terenul de joacă şi aproape 
ajunsese la Charter Street, când Belch întoarse capul şi-l 


văzu. Urlă după Henry şi Victor, şi din acel moment se porni 
vânătoarea. 

Când Richie ajunse la raionul de jucării, acesta era 
complet gol, înfiorător de pustiu. Nu se învârtea pe acolo 
nici măcar vreun vânzător - un adult binevenit care să pună 
capăt afacerii până nu scăpa definitiv de sub control. Acum 
auzea cum se apropie cei trei dinozauri ai apocalipsului. Şi 
nu mai putea fugi. Fiecare respiraţie îi isca un junghi adânc 
şi dureros în stânga pieptului. 

Ochiul i se aţinti asupra unei uşi pe care scria „IEŞIRE 
DOAR ÎN CAZ DE URGENTĂ! VA SUNA ALARMA!” în suflet 
îi încolţi speranţa. 

O luă la fugă pe un culoar doldora de cutii cu arc şi cu 
păpuşi Donald Duck înăuntru, tancuri United States Army 
fabricate în Japonia, pistoale cu capse Călărețul Singuratic, 
roboţi cu cheiţă. Ajunse la uşă şi lovi bara de împingere cât 
putu de tare. Uşa se deschise, lăsând să intre aerul rece de 
martie. Alarma se declanşă cu un urlet strident. Richie sări 
imediat înapoi şi se prăbuşi în mâini şi genunchi pe culoarul 
alăturat. Fu culcat la pământ înainte ca uşa să se fi putut 
închide la loc. 

Henry, Belch şi Victor năvăliră în raionul de jucării exact 
în timp ce uşa revenea la locul ei cu un ţăcănit, iar alarma 
se întrerupea. Se năpustiră într-acolo, cu Henry în frunte, 
hotărât şi concentrat. 

În sfârşit, apăru în fugă şi un vânzător. Purta un halat 
albastru de nailon peste un veston ecosez de-o sfâşietoare 
urâţenie. Ramele ochelarilor îi erau la fel de roz ca ochii 
unui iepure alb. Richie îşi spuse că arăta ca Wally Cox în 
rolul lui Mr. Peepers şi trebui să-şi trântească gura în 
partea cărnoasă a antebraţului pentru a nu izbucni în rafale 
de râs extenuat. 

— Băi, băieţi! exclamă Mr. Peepers. Băi, băieţi, n-aveţi 
voie să ieşiţi pe-acolo! Aia-i o ieşire în caz de urgenţă! Băi! 
Hei! Băi, băieți! 


Victor îi aruncă o privire cam nervoasă, dar Henry şi 
Belch nu-şi opriră un moment goana, iar Victor îi urmă. 
Alarma urlă iar, mai mult timp de astă dată, în vreme ce se 
repezeau pe alee. Încă înainte de a se opri din zornăit, 
Richie era în picioare, alergând spre raionul cu lenjerie de 
damă. 

— O să vi se interzică accesul în magazin! ţipă după el 
vânzătorul. 

Aruncând un ochi peste umăr, Richie chiţăi în Vocea sa 
Bunicuţa Grunt: 

— “Ţi-a spus vreodată cineva că arâţi exact ca Mr. 
Peepers, tinere? 

Şi astfel scăpă. Şi ajunse la aproape un kilometru de 
Freese's, în faţa Primăriei... Şi, spera cu ardoare, departe 
de orice pericol. Cel puţin pentru moment. Era epuizat. Se 
aşeză pe o bancă la stânga statuii lui Paul Bunyan, nedorind 
decât un strop de linişte până îşi mai aduna puterile. Încă 
un pic şi se va scula şi se va îndrepta spre casă, dar 
deocamdată se simţea bine şezând acolo, în soarele după- 
amiezii. 

Se luminase de ziuă sub o burniţă rece şi mohorâtă, însă 
acum îţi venea să crezi că primăvara s-ar putea chiar să fie 
pe drum. 

Mai încolo, pe gazon, putea vedea avizierul Primăriei, 
care în ziua aceea de martie purta acest mesaj cu litere 
mari, albastre, translucide: 


„HEI, DRAGI TINERI! 
VINE 28 MARIIE! 
SPECTACOLUL ROCK AND ROLL ARNIE «WOO0-W OO» 
GINSBERG! 
JERRY LEE LEWIS 
THE PENGUINS 
FRANKIE LYMON ŞI THE TEENAGERS 
GENE VINCENI ŞI BERETELE ALBASTRE 
FREDDY «BOOM-BOOM> CANNON 


O SEARĂ DE DISTRACŢIE NEMAIPOMENITĂ!!!” 


Acesta era un spectacol pe care Richie dorea într-adevăr 
să-l vadă, dar ştia că nu avea nicio şansă. Concepţia mamei 
sale despre distracţia totală nu-l includea pe Jerry Lee 
Lewis, care să le spună tinerilor din America: avem pui în 
hambar, al cui hambar, ce hambar, al meu hambar. Şi dacă 
tot veni vorba, nu-l includea nici pe Freddy Cannon, a cărui 
fetişcană 'Tallahassee avea un şasiu hi-fi. Avea bunăvoința să 
admită că îşi achitase porţia de zbierete pentru Frank 
Sinatra (pe care acum îl numea Frankie Muc) ca purtătoare 
de şosete bobby-sox, dar, asemenea lui Bill Denbrough, ura 
de moarte rock and roll-ul. Chuck Berry o înspăimânta, iar 
Richard  Penniman, mai cunoscut publicului său 
adolescentin sub numele de Little Richard, o făcea să-i vină 
să „vomite ca o găină” - după cum declara ea. 

Aceasta era o frază pentru care Richie nu ceruse 
niciodată traducerea. Tatăl său era neutru în materie de 
rock and roll şi poate ar fi cedat, dar Richie ştia în adâncul 
inimii lui că dorinţa mamei va pune punct acestui subiect - 
până va împlini şaisprezece, şaptesprezece ani, cel puţin -, 
iar la vremea aceea, conform convingerii ferme a mamei, 
mania naţională pentru rock and roll va fi trecut. 

Richie considera că Danny şi Juniorii aveau mai multă 
dreptate în această privinţă decât mama sa - rock and roll- 
ul nu va muri niciodată. El însuşi murea după acest gen de 
muzică, deşi nu avea decât două surse propriu-zise - 
American Bandstand pe Canalul 7, după-amiaza, şi WMEX- 
ul din Boston, seara, când aerul se subţia şi vocea răguşit- 
entuziastă a lui Arnie Ginsberg se auzea şi se ştergea 
unduitoare ca a unui duh convocat la o şedinţă de spiritism. 
Ritmul îl făcea mai mult decât fericit, îl făcea să se simtă 
mai mare, mai puternic, mai prezent. Când Frankie Ford 
cânta Sea Cruise sau când Eddie Cochran intona 
Summertime Blues, Richie era de-a dreptul înnebunit de 
încântare. Se simţea putere în muzica aceea, o putere ce 


părea să le aparţină mai cu îndreptăţire tuturor copiilor 
slăbănogi, copiilor grăsani, celor urâţi, celor sfioşi - pe 
scurt, tuturor păguboşilor lumii. Percepea în ea un voltaj 
hilar şi nebunesc care avea forţa de a ucide şi a exalta 
totodată. Îi idolatriza pe Fats Domino (pe lângă care până şi 
Ben Hanscom arăta subţirel ca tras prin inel) şi pe Buddy 
Holly, care, la fel ca Richie, purta ochelari, şi pe Screaming 
Jay Hawkins, care sărea dintr-un coşciug la concerte (sau 
cel puţin aşa auzise Richie), şi pe Dovelils, care dansau la fel 
de bine ca negrii. Mă rog, aproape. 

Avea să-şi capete într-o bună zi rock and roll-ul dacă-l 
dorea - avea încredere că încă va mai fi la locul lui şi încă îl 
va mai aştepta când mama sa, în sfârşit, va ceda şi-l va lăsa 
să îl aibă -, dar asta n-avea cum să se întâmple la 28 martie 
1958... Sau în 1959... Sau... 

Ochii i se abătuseră de la avizier şi atunci... Ei bine... 
Atunci fără îndoială adormise. Era singura explicaţie care 
să aibă sens. Ceea ce se întâmplă în continuare nu era 
posibil decât în vise. 

lar acum iată-l din nou în acelaşi loc, un Richie Iozier 
care în fine îşi căpătase tot rock and roll-ul pe care îl dorise 
vreodată... Şi care descoperise, fericit, că tot nu-i era de 
ajuns. Ochii i se îndreptară spre avizierul din faţa Primăriei 
şi văzu că întocmai aceleaşi litere albastre alcătuiau 
cuvintele: 


14 IULIE 
HEAVY METAL MANIA! 
JUDAS PRIEST 
IRON MAIDEN 
CUMPĂRAŢI-VĂ BILETELE AICI SAU LA ORICE 
AUTOMAT DE BILETE” 


Undeva pe drum au renunțat la fraza cu distracţia totală, 
dar din câte văd asta-i singura deosebire, remarcă Richie. 

Şi-i auzi pe Danny şi Juniorii, difuzi şi îndepărtați, ca nişte 
glasuri răsunând dintr-un aparat de radio vechi, printr-un 


coridor lung: Rock and roll-ul nu va muri, până la capăt 
trudi-l-voi eu... Intrat în istorie va sfârşi, priveşte doar la 
prietenul meu... 

Richie privi înapoi la Paul Bunyan, protector al oraşului 
Derry - Derry, care luase fiinţă, conform legendelor, pentru 
că aici era locul unde se adunau buştenii când coborau pe 
râu. Fusese o vreme când, primăvara, ambele râuri, 
Penobscot şi Kenduskeag, erau astupate de trunchiuri de la 
un mal la altul, pieile lor de scoarță neagră scânteind în 
soarele primăvăratic. Un băiat iute de picior putea merge 
pe jos de la „Wally's Spa” din Hell's Half-Acre până la 
„Ramper's” în Brewster („Ramper's” era o tavernă cu o 
reputaţie atât de oribilă, încât i se zicea în mod curent 
„Găleata de sânge”) fără a-şi uda ghetele mai sus de a treia 
încrucişare a şireturilor din piele tăbăcită. Sau cel puţin aşa 
se istorisea în tinereţea lui Richie, şi bănuia că în toate 
acele poveşti se afla câte un strop din legenda lui Paul 
Bunyan. 

Bătrâne Paul, spuse în sinea sa, ridicând privirea spre 
statuia din plastic. Ce-ai făcut cât timp am fost plecat? Ai 
săpat vreo albie nouă de râu, întorcându-te acasă ostenit cu 
securea târâş după tine? Ai croit ceva lacuri pentru că 
doreai o cadă de baie destul de mare ca să poți şedea 
cufundat în apă până la gât? Ai mai speriat vreun copil mic 
aşa cum m-ai speriat pe mine în ziua aia? 

Ah, şi deodată îşi aminti totul, aşa cum ţi se întâmplă 
uneori să-ţi aminteşti un cuvânt care-ţi dansa pe vârful 
limbii. 

Era în acelaşi loc, aşezat sub razele blânde ale soarelui 
de martie, moţăind puţin, gândindu-se să se ducă acasă şi 
să prindă ultima jumătate de oră din Bandstand, şi deodată 
peste faţă îi trecuse o adiere de aer cald, suflându-i părul 
de pe frunte. Ridicase ochii şi văzuse enormul chip de 
plastic al lui Paul Bunyan drept în faţa sa, mai mare decât 
un chip pe un ecran de cinema, astupând tot peisajul. Valul 
de aer fusese provocat de aplecarea lui Paul către el... Deşi 


nu mai arăta întocmai ca Paul. Acum fruntea îi era teşită şi 
proeminentă; smocuri de păr sârmos se iţeau dintr-un nas 
roşu ca nasul unui alcoolic; avea ochii injectaţi, iar peste 
unul puţină albeaţă. 

Toporul nu-i mai stătea pe umăr. Paul se rezema pe coada 
lui, iar capătul bont al securii scobise un şanţ în asfaltul 
trotuarului. Mai rânjea încă, dar acum în rânjet nu i se mai 
citea nimic vesel. Dintre hidoşii dinţi galbeni plutea o- 
duhoare ca a animalelor mici ce putrezesc în buruienile 
încinse. 

— O să te mănânc, spuse uriaşul cu o voce joasă şi 
tunătoare - zgomotul bolovanilor ce se freacă unul de altul 
în timpul unui cutremur. Dacă nu-mi dai înapoi găina, harpa 
şi săculeţele cu aur, ţi-ai futut norocul cu mine - te mănânc! 

Suflul acestor vorbe a făcut cămaşa lui Richie să fluture şi 
să fâlfâie ca o pânză în plin uragan. Se strânse mic pe 
bancă, cu ochii ieşiţi din orbite şi părul măciucă aidoma 
unor ţepi, învăluit într-o pungă de aer puţind a stârv. 

Uriaşul începu să râdă. Îşi potrivi mâinile pe coada 
toporului la fel cum led Williams şi-ar fi apucat mai bine 
bâta favorită de baseball (sau cenuş-mânerul, dacă 
preferaţi) şi o smulse din groapa pe care o lăsase în asfalt. 
Securea începu să se înalțe în aer. Scotea un vâjâit gros, 
aducător de moarte. Richie pricepu deodată că gigantul 
avea de gând să-l spintece drept în mijloc. 

Dar simţea că nu se poate clinti, un soi de apatie 
lemnoasă pusese stăpânire pe el. Ce conta? Picotea, visa. 
Din clipă-n clipă vreun şofer va suna din claxon după un 
puşti trecând strada în fugă, şi se va trezi. 

— Aşa e, bubui vocea uriaşului, ai să te trezeşti în iad! 

Şi în ultima clipă, când securea încetini atingând vârful 
traiectoriei, Richie înţelese că nu era câtuşi de puţin vis... 
lar, dacă da, era un vis ce putea ucide. 

Încercând să urle, dar fără să scoată vreun sunet, se 
rostogoli de pe bancă peste parcela de prundiş greblat care 
înconjura ceea ce fusese o statuie, iar acum nu mai era 


decât un soclu cu două piroane enorme din oţel ieşind din 
locul unde se aflaseră picioarele. Vâjâitul securii care cădea 
umplu lumea cu şoapta sa stăruitoare; rânjetul uriaşului 
devenise o grimasă de ucigaş. Buzele i se traseră atât de 
tare de pe dinţi, încât gingiile din plastic roşu, hidos de 
roşu, luceau a piază rea. 

Tăişul securii izbi banca unde stătuse Richie doar cu o 
clipă în urmă. Muchea era atât de ascuţită, încât aproape că 
nu se auzi niciun sunet, însă banca fu retezată în două cât 
ai clipi din ochi. Jumătăţile căzură despărţindu-se greoaie 
una de alta, lemnul dinăuntrul învelişului vopsit în verde 
arătându-şi albul strălucitor şi aproape greţos. 

Richie zăcea pe spate, încă încercând să ţipe. Împinse din 
călcâie. Îi intră pietriş pe după gulerul cămăşii, pe sub 
cureaua de la pantaloni. Şi iată-l pe Paul, înălţat deasupra 
lui, privind în jos spre el cu ochi mari cât nişte guri de 
canal; iată-l pe Paul privind în jos la un băieţel trântit pe 
pietriş. 

Gigantul făcu un pas spre el. Richie simţi pământul 
cutremurându-se sub cizma neagră. Pietricele se 
învolburară într-un nor. 

Richie se întoarse pe burtă şi se ridică împleticit. 
Picioarele-i încercau deja s-o ia la fugă încă înainte de a-şi fi 
recăpătat echilibrul, dar, ca urmare, căzu din nou lat pe 
burtă. Auzi cum aerul îi iese fâşâind spasmodic din plămâni. 
Părul îi căzu în ochi. Vedea maşinile circulând în ambele 
sensuri pe Canal şi Main Street ca în fiecare zi, ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat, de parcă nimeni din maşinile 
acelea nu ar fi văzul sau nimănui nu i-ar fi păsat că Paul 
Bunyan se trezise la viaţă şi coborâse de pe piedestal cu 
intenţia de a comite o crimă cu un topor cam de mărimea 
unei rulote. 

Soarele a fost acoperit. Richie zăcea acum într-o zonă de 
umbră cu formă omenească. 

Se adună în genunchi, aproape căzu într-o parte, reuşi să 
se salte pe picioare şi o luă la fugă cât putea de repede - 


fugea cu genunchii săltându-i aproape până la piept şi dând 
din coate. În urmă-i auzea crescând acea şoaptă groaznic 
de persistentă, un sunet ce nu părea a fi deloc sunet, ci 
doar apăsarea aerului sfâşiat asupra pielii şi a timpanelor: 
Pââââsss! 

Pământul se zgudui. Dinţii lui Richie clănţăniră unii-ntr- 
alţii ca vasele pe timp de cutremur. Nu avu nevoie să 
privească în urmă ca să-şi dea seama că toporul lui Paul se 
îngropase până la coadă în trotuar, la câteva degete 
depărtare de picioarele lui. 

Complet aiurea şi fără sens, îi auzi în minte pe cei de la 
Dovells: Ob, puştanii din Bristol sunt isteţi ca un pistol! 
Când bat pasul de Bristol... 

leşi din umbra uriaşului, la soare, şi, în timp ce făcea 
asta, începu să râdă - acelaşi râs sleit care-i ieşise din piept 
când se repezise în jos pe scări în „Freese's” Gâfâind, cu 
junghiul acela fierbinte iarăşi în coaste, se încumetă într-un 
târziu să arunce o privire peste umăr. 

lar acolo se afla statuia lui Paul Bunyan, stând pe 
piedestalul său unde stătea întotdeauna, cu securea pe 
umăr, cu capul înălţat spre cer, cu buzele despărțite în 
eternul surâs optimist al eroului legendar. Banca retezată 
în două era din nou întreagă şi intactă, mulţumesc foarte 
mult. Pietrişul din locul unde Paul cel înalt îşi plantase 
enormul picior (l-a meu tot, cânta cu nebunie furioasă 
Annette Funicello în capul lui Richie) era netezit şi imaculat, 
cu excepţia porțiunii răscolite unde căzuse Richie când 

(se ferea de uriaş) 

visa. Nu se vedea nicio urmă de pas, nicio spărtură de 
secure în asfalt. Acolo nu era nimic, doar un băiat pe care-l 
fugăriseră alţi băieţi, băieţi mai mari, şi astfel avusese el 
însuşi un foarte scurt (dar foarte puternic) vis despre un 
colos homicid... Gigantul de Proporţii-Economice Henry 
Bowers, dacă nu vă e cu supărare. 

— Rahat, spuse Richie cu glas slab şi şovăitor, iar apoi 
slobozi un hohot nesigur de râs. 


Mai rămase acolo un timp, aşteptând să vadă dacă statuia 
nu se va mişca din nou - să-i facă poate cu ochiul, poate să- 
şi mute securea de pe un umăr pe celălalt, poate să coboare 
şi să se ia iar după el. Dar, fireşte, niciunul dintre aceste 
lucruri nu se întâmplă. Fireşte. 

Ce, eu să-mi fac griji? Ha-ha-ha şi iar ha-ha. 

O moţăială. Un vis. Nimic mai mult. 

Dar, aşa cum observase odată Abraham Lincoln sau 
Socrate, sau altul ca ei, ce-i destul e destul. Era vremea să 
se ducă acasă şi să se răcorească; să facă precum Kookie 
din 77 Sunset Strip şi pur şi simplu să zacă şi să se 
liniştească. 

Şi, deşi ar fi ajuns mai repede tăâind-o prin incinta 
Primăriei, luă hotărârea să n-o facă. Nu voia să se mai 
apropie de statuie. Aşa că pornise pe drum ocolit şi din 
seara aceea aproape că uitase incidentul. Până acum. 

Iată un om, îşi spuse el, iată un om într-un sacou sport 
cumpărat dintr-unul dintre cele mai bune magazine de pe 
Rodeo Drive; iată un om cu pantofi scumpi în picioare şi 
lenjerie Calvin Klein care-i acoperă părțile intime; iată un 
om cu lentile de contact moi amplasate lejer pe ochi; iată 
un om amintindu-şi de visul unui băiat care credea că o 
cămaşă Ivy League cu o pensă la spate şi o pereche de 
pantofi sport înseamnă culmea modei; iată un adult privind 
la aceeaşi veche statuie, şi hei, Paul, Paul cel înalt, iată-mă- 
s aici ca să-ţi spun că eşti acelaşi în toate privinţele, n-ai 
îmbătrânit nici c-o futu-i mă-sa de zi. 

Vechea explicaţie încă îi mai suna adevărată în minte: un 
vis. Bănuia că ar putea crede în monştri dacă n-avea 
încotro; monştrii nu erau mare scofală. Nu şezuse el oare în 
studiourile radio, la un moment sau altul, citind buletine de 
ştiri despre fârtaţi ca Idi Amin Dada, şi Jim Jones, şi tipul ăla 
care ciuruise toţi clienţii dintr-un McDonald's? Cacă-te foc 
şi fă economie la chibrituri, monştrii erau marfă ieftină! 
Cine avea nevoie de un bilet de cinci dolari la cinema, când 
puteai citi despre ei în ziar pentru treizeci şi cinci de cenți 


sau puteai asculta la radio pe gratis? Şi bănuia că, dacă 
putea crede în soiul Jim Jones, atunci putea să creadă şi în 
versiunea lui Mike Hanlon, cel puţin o vreme; Monstrul din 
Derry avea chiar propriul său farmec trist, pentru că el 
venea din Afară şi nimeni n-avea de revendicat vreo 
responsabilitate pentru acesta. Putea crede într-un monstru 
care avea la fel de multe feţe câte măşti de cauciuc sunt 
într-un magazin de noutăţi (dacă luai una, puteai foarte 
bine să capeţi un pachet întreg, gândea el, mai ieftine la 
duzină, corect, gaşcă?), cel puţin de dragul conversaţiei... 
Dar o statuie înaltă de şase metri care coborâse de pe 
piedestal şi apoi încercase să te demonteze cu securea sa 
de plastic? Asta era un pic cam prea gogonată. Cum mai 
spusese Abraham Lincoln sau Socrate, sau altul ca ei, peşte 
am mâncat şi carne am mâncat, da' e un rahat pe care-n 
veci nu-l voi fi mâncat. Pur şi simplu nu era... 

Durerea aceea ascuţită şi înţepătoare îi împunse din nou 
ochii, fără a-l preveni, smulgându-i un strigăt de surpriză. 
Asta era încă şi mai rău, tot mai adânc și durând tot mai 
mult, până-l băga în toţi sperieţii. Îşi puse mâinile la ochi şi 
apoi bâjbâi instinctiv la pleoape cu degetele arătătoare, 
vrând să-şi scoată lentilele de contact. O ÎÂ vreun soi de 
infecţie, reflectă el ca prin ceaţă. Dar lisuse, ce mai doare! 

Trase de pleoape în jos şi era gata să execute acel unic 
clipit îndelung exersat ce le expulza de-a rostogolul afară (şi 
avea să-şi petreacă următoarele cincisprezece minute 
cotrobăind după ele prin prundişul ce înconjura banca, dar, 
Doamne, Dumnezeule, cine dădea o ceapă degerată pe 
asta, chiar în acel moment se simţea de parcă ar fi avut cuie 
în ochi), când durerea dispăru. Nu se stinse, încetă pur şi 
simplu. Un moment prezentă, în următorul trecută. Ochii îi 
lăcrimară scurt şi secară. 

Cobori încet mâinile, cu inima bătându-i repede în piept, 
gata să scuipe lentilele dintr-o bătaie a pleoapelor în clipa 
când durerea va reîncepe. Nu reîncepu. Şi deodată se 
pomeni gândindu-se la singurul film de groază care-l 


speriase cu adevărat în copilărie, posibil pentru că încasase 
atât rahat în legătură cu ochelarii şi irosise atâta vreme 
gândindu-se la ochii săi. Filmul fusese The Crawling Eye, 
cu Forrest Tucker. Nu prea grozav. Ceilalţi copii râseseră 
tot timpul filmului până-i apucaseră istericalele, dar Richie 
nu se distrase. Richie devenise rece, alb şi amorţit, o dată în 
viaţă fără nicio Voce pe care s-o comande, când ochiul acela 
gelatinos şi cu tentacule ieşise din ceața fabricată pe cine 
ştie ce platou de filmare englez, fâlfâindu-şi apendicele 
fibroase. Imaginea acelui ochi îi făcuse foarte rău - 
întrupare a o sută de nu-tocmai-conştientizate temeri şi 
nelinişti. Într-o noapte, nu mult după aceea, visase că se 
priveşte într-o oglindă, că ridică o ţepuşă mare şi şi-o înfige 
încet în irisul negru al ochiului, simțind un belşug apos în 
vreme ce fundul ochiului i se umplea cu sânge. Îşi amintea - 
acum îşi amintea - cum se trezise şi îşi dăduse seama că 
udase aşternutul. Cel mai bun indicator al grozăviei visului 
era că simţământul primar nu fusese acela de ruşine faţă de 
pozna nocturnă, ci de uşurare; îmbrăţişase cu trupul său 
pata udă şi caldă şi binecuvântase realitatea acelei 
privelişti. 

— Fute-m-aş, spuse Richie Iozier cu o voce joasă, 
tremurândă şi dădu să se ridice. 

Avea să se înapoieze la Pensiunea Derry şi să tragă un pui 
de somn. Dacă asta era Aleea Memoriei, prefera Autostrada 
către Los Angeles la oră de vârf. Durerea din ochi nu era 
probabil decât un semn de extenuare şi de decalaj orar, 
plus stresul de a se întâlni cu trecutul dintr-o dată, într-o 
singură după-amiază. Destule şocuri; destulă explorare. 
Nu-i plăcea felul cum mintea lui zburda de la un subiect la 
altul. Cum era melodia aia a lui Peter Gabriel? Shock the 
Monkey. Ei bine, maimuța asta fusese îndeajuns de şocată. 
Sosise timpul să prindă câteva sforăieli şi poate să încerce 
să aşeze lucrurile în perspectiva lor reală. 

În timp ce se ridica, ochii i se îndreptară din nou spre 
avizierul din faţa Primăriei. Dintr-o dată puterile îi părăsiră 


picioarele şi se aşeză la loc. Brusc. 


„RICHIE TOZIER OMUL CU 1 000 DE VOCI 
REVINE IN DERRY - ŢARA CELOR 1000 DE DANSURI 


ÎN CINSTEA REVENIRII LUI GURĂ-SPARTĂ PRIMĂRIA 
CU MÂNDRIE 
PREZINTĂ 
SPECTACOLUL ROCK «TOŢI-SUNT-MORŢI» 
RICHIE TOZIER 
BUDDY HOLLY 
RICHIE VALENS 
THE BIG BOPPER 
FRANKIE LYMON 
GENE VINCENT 
MARVIN GAYE 


FORMAŢIA CASEI 
JIMI HENDRIX CHITARĂ SOLO 
JOHN LENNON CHITARĂ RITM 
PHIL LINOTT CHITARĂ BAS 
KEITH MOON TOBE 


INTERPRET VOCAL INVITAT SPECIAL JIM MORRISON 


BINE Al VENIT ACASĂ RICHIE! 
ŞI TU EŞTI MORI!” 


Se simţi ca şi cum cineva i-ar fi scos tot aerul din 
plămâni... lar apoi auzi iar sunetul acela, sunetul care era 
pe jumătate apăsare pe piele şi timpane, acea năvală 
tăioasă şoptind ucigaş - Fâââșşş! Se prăbuşi de pe bancă pe 
prundiş, spunându-şi Deci asta se înțelege prin d6jă-vu, 
acum ştii, nu va mai trebui să întrebi niciodată pe nimeni... 

Se lovi la umăr şi se rostogoli, privind în sus spre statuia 
lui Paul Bunyan - numai că nu mai era Paul Bunyan. În locul 
lui, acolo se afla clovnul, magnific şi real, fantastică 


lucrătură în plastic, şase metri de vopsele, cu chipul său 
pictat deasupra unui guler încreţit. Nasturi-pompoane 
portocalii turnaţi din plastic, fiecare mare cât o minge de 
volei, pe costumul argintiu. În loc de secure ţinea un snop 
uriaş de baloane din plastic. Pe fiecare erau gravate câte 
două inscripţii: „PENTRU MINE-I TOT ROCK AND ROLL” şi 
„SPECTACOLUL ROCK «TOŢI-SUNI-MORŢI» AL LUI 
RICHIE TOZIER” 

Se târi înapoi pe călcâie şi palme. Prin fundul 
pantalonilor îi intră pietriş. Auzi o cusătură rupându-se la 
subsuoara vestonului. Se rostogoli pe burtă, reveni în 
picioare, se clătină, privi înapoi. Clovnul cobori privirea 
spre el. Ochii i se rotiră umed în orbite. 

— Nu te-am speriat cumva, dragule? 

lar Richie îşi auzi gura spunând, total independentă de 
creierul îngheţat: 

— Fiori ieftini, Bozo. Atâta tot. 

Clovnul rânji şi înclină din cap ca şi cum nici nu s-ar fi 
aşteptat la altceva. Buzele vopsite cu sângeriu se despărţiră 
pentru a înfăţişa nişte dinţi precum colţii, fiecare ascuţit ca 
un brici. 

— 'Te-aş putea avea acum dacă te-aş vrea acum. Dar o să 
ne distrăm prea bine. 

— O să mă distrez şi eu, îşi auzi Richie gura rostind. Cel 
mai bine ne-om distra când vine clipa să-ţi futem capul de la 
locul lui, puişor. 

Rânjetul clovnului se lăţi mai mult, şi mai mult. Ridică o 
mână înveşmântată într-o mănuşă albă, iar Richie simţi 
curentul stârnit de mişcare suflându-i părul de pe frunte la 
fel cum se întâmplase în ziua aceea, cu douăzeci şi şapte de 
ani în urmă. Arătătorul clovnului se îndreptă spre el. Era 
mare cât o bârnă. 

Mare cât o bâr... îşi spuse Richie, şi atunci durerea îl lovi 
din nou. Îi împlântă ţepi ruginiţi în gelatina moale a ochilor. 
Zbieră şi se apucă de faţă cu mâinile. 


— Înainte să scoţi paiul din ochiul altuia, vezi de bârna 
din ochiul tău, intonă clovnul, cu cuvintele tunătoare şi 
vibrante, iar Richie se pomeni iarăşi învăluit în duhoarea 
dulceagă a respirației lui de hoit. 

Privi în sus şi făcu vreo şase paşi grăbiţi cu spatele. 
Clovnul se aplecă, ţinându-şi mâinile înmănuşate pe 
genunchii acoperiţi cu petice vesel colorate. 

— Vrei să ne mai jucăm, Richie? Ce-ai zice să arăt cu 
degetul spre cariciul tău şi să-ţi dau un cancer la prostată? 
Sau aş putea să arăt spre cap şi să-ţi dau o bună tumoare 
pe creier - deşi sunt sigur că lumea ar spune că nu fac 
decât să sporesc ceea ce se află acolo deja. Aş putea să arăt 
spre gură, şi tâmpită ta de limbă bălăbănită se va preface în 
tot atât puroi curgând. Pot s-o fac, Richie. Vrei să vezi? 

Ochii i se dilatau, iar în pupilele acelea negre, mare 
fiecare cât o minge de fotbal, Richie văzu bezna dementă ce 
trebuie că există dincolo de marginea universului; văzu o 
fericire căcăcioasă care simţi că-l va scoate din minţi. În 
acel moment înţelese că Monstrul putea face tot ce spusese 
şi încă mai mult. 

Şi totuşi îşi auzi iar gura, dar de astă dată nu mai era 
vocea lui sau vreuna dintre Vocile sale create, trecute sau 
prezente; era o Voce pe care n-o mai auzise niciodată. Mai 
târziu avea să le spună celorlalţi, ezitând, că era un fel de 
Voce a Domnului Jiveass cel Negru, sonoră şi mândră, 
ironică şi scârţâitoare. 

— Ca'ă-te din calea mea, mă'ai ma'e de clovn ce ejti! 
strigă el şi deodată izbucni din nou în râs. Nici căcai şi nici 
parai, 'te-n cu' pa mă-ta! lo am me'su', io am vo'ba, io am 
ma'e-n coaie tolba! Am timp din g'eu, am ce-i a meu, io-sun 
baban şi am un plan şi tu, de nu te-i căca, oi încasa! Se-aude 
ce spun, băi găoz alb la muie? 

Lui Richie i se păru că-l vede dând înapoi, dar nu pierdu 
vremea să se convingă. Fugi, cu coatele accelerându-i 
mişcarea, cu sacoul sport fâlfâind înaripat în urmă-i, fără 
să-i pese că un tată ce poposise pentru ca ţâncul său să-l 


poată admira pe Paul se holba acum îngrijorat la el, de 
parcă ar fi fost vreun nebun scăpat de la balamuc. Că tot 
veni vorba, băieți, spuse în sinea sa Richie, mă şi simt de 
parcă am înnebunit. O, Doamne, poate am şi înnebunit. Și 
asta trebuie să fi fost cea mai căcătoare imitație din istorie, 
dar cumva a ţinut poanta, cumva... 

lar atunci glasul clovnului vui după el. Tatăl băieţelului 
nu-l auzi, dar chipul ţâncului se schimonosi deodată, şi 
copilul începu să orăcăie. Tăticul îşi luă fiul în braţe şi îl 
strânse, nedumerit. 

Cu toată groaza sa, Richie observă îndeaproape acest 
spectacol marginal. Vocea clovnului era poate furios- 
zglobie, poate doar furioasă: 

— Avem ochiul aici jos, Richie... M-auzi? Ăla care se 
târăşte. Dacă nu vrei să zbori, nici nu vrei să pleci, vino jos 
sub ăst oraş şi să-i dai o salutare la un ochi singur şi mare! 
Vino jos să-i vezi când vrei. La orice oră pofteşti. M-auzi, 
Richie? Să-ţi aduci şi yo-yo-ul. Pune-o pe Beverly să-şi ia o 
fustă mare şi bogată, cu patru-cinci jupoane pe dedesubt. 
Zi-i să-şi poarte verigheta lu' bărba-su la gât! Eddie să-şi 
încalţe pantofii ăia cât bărcile! O să-i tragem un jazz, 
Richie! O să cântăm TOAAATEEEE HITURILE! 

Ajungând pe trotuar, Richie îndrăzni să se uite peste 
umăr, iar ceea ce văzu nu era nicidecum liniştitor. Paul 
Bunyan continua să lipsească, numai că acum şi clovnul 
dispăruse. Pe locul unde stătuseră se afla o statuie din 
plastic de şase metri a lui Buddy Holly. Purta o insignă pe 
reverul îngust al vestonului său în carouri. „SPECTACOLUL 
ROCK «TOŢI-SUNI-MORŢI»> AL LUI RICHIE TOZIER”, scria 
pe insignă. Un suport al ochelarilor lui Buddy fusese dres 
cu bandă adezivă. Băieţaşul continua să plângă isteric; tatăl 
său mergea repede spre centrul oraşului, cu copilul 
înlăcrimat în braţe. Îl ocoli pe Richie pe departe. Richie o 
luă din loc 

(picioarelor, nu mă lăsaţi acum) 

Încercând să nu se gândească la 


(o să cântăm TOAAATEEEE HITURILE!) 

ceea ce tocmai se întâmplase. Singurul lucru la care-i 
ardea să se gândească era uriaşa duşcă de scotch pe care 
urma să o ceară la barul din Pensiunea Derry înainte de a 
se duce să tragă puiul ăla de somn. 

Gândul la băutură îl făcea să se simtă puţin mai bine. Mai 
aruncă o privire peste umăr, iar faptul că Paul Bunyan 
revenise la locul său, rânjind spre cer, cu securea de plastic 
pe umăr, îl făcu să se simtă şi mai bine. Richie începu să 
meargă mai repede, să mărească distanţa dintre el şi 
statuia aia. Începuse chiar să analizeze posibilitatea 
halucinaţiilor, când durerea îi înjunghie din nou ochii, 
profundă şi torturantă, făcându-l să strige răguşit. O tânără 
drăguță ce mergea înaintea lui, privind visător în sus la 
norii ce se răreau, întoarse capul spre el, şovăi, apoi se 
apropie grăbită. 

— Domnule, vă simţiţi bine? 

— Lentilele mele de contact, spuse el cu glas încordat. 
Blestematele de le... O Doamne, ce durere! 

De data asta îşi ridică degetele atât de iute, încât 
aproape că şi le înfipse-n ochi. Trase în jos pleoapele 
inferioare şi îşi zise: Nu voi fi în stare să le dau afară, asta o 
să se întâmple, n-am să fiu în stare să le scot şi pur şi 
simplu o să mă tot doară şi o să mă doară, şi o să mă doară 
până am să orbesc, am să orbesc, să orbesc, or... 

Dar o singură clipire din ochi expulză lentilele. Lumea 
clară, unde culorile rămâneau în contururi şi unde feţele pe 
care le vedeai erau limpezi şi desluşite, dispăru. Benzi late 
de ceaţă pastel apărură în loc. Şi, cu toate că el şi eleva de 
liceu, care era atât îndatoritoare, cât şi îngrijorată, au 
căutat pe  caldarâmul trotuarului timp de aproape 
cincisprezece minute, nu găsiră niciunul măcar o lentilă. 

Undeva în străfundurile minţii, lui Richie i se păru că îl 
aude pe clovn râzând. 


5 


Bill Denbrough vede o stafie 


Bill nu-l văzu pe Pennywise în acea după-amiază - dar 
văzu o stafie. O stafie adevărată. Aşa crezu Bill atunci, şi 
niciun eveniment ulterior nu-l făcu să-şi schimbe părerea. 
Se plimbase pe Witcham Street şi, o vreme, poposise lângă 
gura de canal unde îşi găsise George sfârşitul în ziua aceea 
ploioasă de octombrie, din 1957. Se lăsă pe vine şi privi în 
canal, a cărui gură era tăiată în bordura de piatră. Inima îi 
bătea tare, dar totuşi se uită. 

— leşi afară, ce mai aştepţi, spuse el cu glas scăzut. 

Şi-i veni ideea nu tocmai nebunească a propriei sale voci 
plutind prin tuneluri întunecoase unde picura apa, fără a se 
stinge, ci continuând înainte, mereu înainte, alimentată de 
propriile-i ecouri, ricoşând din pereţii acoperiţi cu mucegai 
şi maşinăriile moarte de mult. Şi-o simţi plutind peste ape 
încremenite şi stătute şi poate ieşind încetişor printr-o sută 
de guri diferite de canal în acelaşi timp, în alte părţi ale 
oraşului. 

— leşi de-acolo că, de nu, venim noi să te scoa-scoatem. 

Aşteptă cu nervozitate un răspuns, chircit cu mâinile 
între coapse ca un prinzător la baseball. Nu primi niciun 
răspuns. 

Tocmai dădea să se ridice, când o umbră cobori asupra 
lui. Bill ridică o privire aprigă, iute, gata de orice... Dar nu 
era decât un băieţel, poate de zece ani, poate de 
unsprezece. Purta pantaloni scurţi, decoloraţi, care lăsau să 
i se vadă prea bine genunchii juliţi. Ţinea într-o mână o 
îngheţată şi în cealaltă un skateboard, care arăta aproape 
la fel de tamponat ca şi genunchii. Îngheţata era de un 
portocaliu-fluorescent. Skateboardul era verde-fluorescent. 

— Întotdeauna vorbiţi în canale, domnu? întrebă băiatul. 

— Doar când sunt în Derry, spuse Bill. 

Se priviră solemn un moment, apoi izbucniră în râs în 
acelaşi timp. 


— Vreau să-ţi pun o întrebare pr-prostească, continuă 
Bill. 

— Bine, spuse copilul. 

— Ai a-auzit vreodată ceva dintr-una dintre astea? 

Băiatul îl privi pe Bill de parcă i-ar fi filat o lampă. 

— În-în regulă, îl linişti Bill, zi că nici n-am î-întrebat. 

Porni să se îndepărteze şi făcuse poate doisprezece paşi - 
se îndrepta spre culmea colinei, gândindu-se vag că-i va 
arunca o privire fostei lui locuinţe -, când copilul strigă: 

— Domnu? 

Bill se întoarse. Îşi ţinea sacoul agăţat de-un deget, peste 
umăr. Avea gulerul descheiat, cravata lărgită. Băiatul îl privi 
atent, ca şi când ar fi regretat că luase hotărârea de a mai 
vorbi cu el. Apoi ridică din umeri: Ei și ce. 


— Ce-a spus? 

— Nu ştiu. Vorbea într-o limbă străină. Am auzit dintr-una 
dintre staţiile alea de pompare de pe Maidan. Una dintre 
staţiile alea de pompare care arată ca nişte ţevi care ies din 
pământ... 

— Ştiu de care vorbeşti. Era un glas de copil? 

— La început era un copil, pe urmă suna ca un bărbat. 

Băiatul tăcu un moment. 

— M-am cam speriat. Am fugit acasă şi i-am spus lui tata. 
El a spus că poate o fi fost un ecou venind prin conducte din 
casa cuiva. 

— Şi crezi asta? 

Băiatul zâmbi fermecător: 

— Am citit în cartea Ripley: Credeţi sau nu despre omul 
ăla căruia îi ieşea muzica din dinţi. Muzică de radio. 
Plombele lui erau aşa, ca nişte radiouri mici. Cred că, dacă 
am crezut-o pe asta, pot să cred orice. 

— A-aha. Dar tu ai crezut-o? 

Fără tragere de inimă, băiatul clătină din cap. 


— Ai mai auzit vreodată vocile alea? 

— O dată când făceam baie. Era o voce de fată. Plângea 
doar. Fără cuvinte. Mi-a fost frică să scot dopul când am 
terminat, fiindcă mă gândeam că poate, ştiţi, aş îneca-o. 

Bill dădu iarăşi din cap. 

Acum băiatul îl privea deschis, cu ochii strălucitori şi 
fascinaţi. 

— Ştiţi şi dumneavoastră despre vocile alea, domnu”? 

— Le-am auzit, răspunse Bill. Demult, foarte demult. L-ai 
cunoscut pe vreunul din co-copiii care au fost omorâţi aici, 
fiule? 

Strălucirea din ochii băiatului se stinse, înlocuită de 
precauţie şi nelinişte. 

— Tata spune că n-am voie să stau de vorbă cu străinii. 
Spune că oricine ar putea fi ucigaşul ăla. 

Se mai îndepărtă cu un pas de Bill, mutându-se în umbra 
pestriță a unui ulm în care Bill intrase cu bicicleta în urmă 
cu douăzeci şi şapte de ani. Trăsese o căzătură şi îşi îndoise 
ghidonul. 

— Nu eu, puştiule. Eu am fost în Anglia în ultimele patru 
luni de zile. N-am sosit în Derry decât ieri. 

— Tot n-am voie să stau de vorbă cu dumneavoastră, 
replică băiatul. 

— Aşa e, aprobă Bill. Trăim într-o ţară li-li-liberă. 

Copilul tăcu, apoi spuse: 

— Mă jucam cu Johnny Feury câteodată. A fost un copil 
cuminte. Am plâns, încheie băiatul cu indiferenţă şi înghiţi 
restul de îngheţată. 

Parcă gândindu-se mai bine, scoase limba, care temporar 
se făcuse portocaliu-strălucitoare, şi îşi linse buzele. 

— Să nu te apropii de canale şi conducte, îl povăţui calm 
Bill. Nu te apropia de locurile părăsite şi pustii. Jine-te 
departe de depouri. Dar, mai mult ca orice, nu te apropia de 
canale şi conducte. 

Strălucirea reapăru în ochii băiatului, şi multă vreme nu 
spuse nimic. Apoi: 


— Domnu”? Vreţi s-auziţi ceva comic? 

— Sigur. 

— Ştiţi filmul ăla în care rechinul îi mânca pe toţi? 

— Oricine-l ştie. Făâ-fă-fălci. 

— Ei, eu îl am pe prietenul ăla, ştiţi? Tommy Vicananza îl 
cheamă, şi nu-i prea deştept. Gărgăuni la mansardă, 
înţelegeţi ce vreau să zic? 

— Mhm. 

— Zice că a văzut rechinul în Canal. Era acolo singur 
acum câteva săptămâni, în Bassey Park, şi zice că i-a văzut 
aripioara. Zice că avea vreo doi-trei metri înălţime. Doar 
aripioara era aşa de lungă, v-aţi prins? Zice: „Ăla i-a omorât 
pe Johnny şi pe ceilalţi copii. Fălci era, ştiu fincă l-am 
văzut”. La care eu: „Canalul ăla-i aşa de poluat, că n-ar 
putea să trăiască nimic în el, nici măcar un boiştean. Şi tu 
zici că l-ai văzut pe Fălci acolo. Ai gărgăuni la mansardă, 
Tommy”. lommy zice că s-a ridicat din apă exact cum făcea 
în filmul ăla la sfârşit şi a-ncercat să-l muşte, şi el s-a dat 
înapoi tocmai la timp. Nostim, nu, domnu”? 

— Foarte comic, încuviinţă Bill. 

— Gărgăuni la mansardă, just? 

Bill ezită. 

— Nu te apropia nici de Canal, fiule. Mă asculţi? 

— Vreţi să ziceţi că o credeţi? 

Bill ezită din nou. Vru să ridice din umeri. În loc de asta, 
dădu din cap. 

Copilul expiră aerul din piept într-un torent gros, 
şuierător. Lăsă capul în jos, ruşinat parcă. 

— Mhm. Câteodată îmi zic că precis eu am gărgăuni la 
mansardă. 

— Ştiu ce vrei să spui. 

Bill se apropie de puşti, care ridică spre el o privire 
sobră, dar de astă dată nu se mai retrase. 

— Îţi faci praf genunchii pe scândura aia, fiule. 

Copilul îşi privi genunchii zdreliţi şi surâse. 

— Mhm, aşa s-ar zice. Vin în nas câteodată. 


— Pot să-ncerc şi eu? întrebă dintr-o dată Bill. 

În primul moment băiatul se holbă la el cu gura căscată, 
apoi râse: 

— Ar fi comic. Niciodată n-am văzut un om mare pe 
skateboard. 

— Îţi dau un bănuţ. 

— Tata a zis... 

— Să nu primeşti niciodată bani sau du-dulciuri de la 
străini. Bun sfat. Eu tot îţi ofer un bănuţ. Ce zici? Doar până 
la colţul cu Ja-Jackson Street. 

— Lasă-l încolo de bănuţ, replică puştiul; izbucni iar în 
râs - un sunet vesel şi nesofisticat, un sunet proaspăt. N-am 
eu nevoie de bănuţul matale. Am doi dolari. Sunt practic 
bogat. Da' p-asta tot trebuie s-o văd. Doar să nu daţi vina pe 
mine dacă vă rupeţi ceva. 

— Nicio grijă, îl încredința Bill. Sunt asigurat. 

Învârti cu degetul una dintre rotiţele roase ale 
skateboard-ului, plăcându-i uşurinţa cu care aceasta se 
rotea - suna ca şi cum ar fi avut înăuntru un milion de 
rulmenţi. Era un sunet bun. Trezea ceva foarte vechi în 
pieptul lui Bill. Un fel de dorinţă caldă ca dorul, dragă ca 
dragostea. Zâmbi. 

— Ce ziceţi? întrebă copilul. 

— Zic că am să-mi ru-rup gâtul, replică Bill, iar puştiul 
râse. 

Bill puse skateboard-ul pe trotuar şi păşi cu un picior pe 
el. Îl î impinse înainte şi înapoi. Băiatul îl privea. În mintea sa, 
Bill se văzu rulând pe Witcham Street spre Jackson pe 
skateboard-ul verde-avocado al băiatului, cu spinarea 
vestonului balonându-i-se în urmă, cu ţeasta cheală lucind 
în soare, cu genunchii îndoiţi în felul acela fragil al 
bobocilor-schiori în prima lor zi pe pârtie. Postura aceea îţi 
dădea de înţeles că, în mintea lor, cădeau deja. Paria că 
puştiul nu mergea astfel cu skateboard-ul. Paria că mergea 

(iute ca vântul şi gândul, înghițind pământul) 

de parcă nici n-ar fi existat ziua de mâine. 


Sentimentul acela de bine i se stinse în piept. Văzu, cum 
nu se poate mai clar, scândura fugindu-i de sub picioare, 
repezindu-se  neînfrânată pe stradă, verde-fluorescent 
neverosimil, culoare pe care numai copiii o puteau iubi. Se 
văzu pe sine căzând în fund, poate pe spate. Călătorie lentă 
spre un salon rezervat la Derry Home Hospital, ca acela 
unde îl vizitaseră pe Eddie după ce i se fracturase braţul. 
Bill Denbrough în ghips din creştet până în tălpi, cu un 
picior susţinut de scripeţi şi cabluri. Un doctor intră în 
salon, se uită la foaia de observaţie, se uită la el, apoi spune: 
„Aţi fost găsit vinovat de două erori majore, domnule 
Denbrough. Prima a fost greşita folosire a unui skateboard. 
A doua, aţi uitat că acum vă îndreptaţi spre vârsta de 
patruzeci de ani” 

Se aplecă, ridică skateboard-ul şi i-l înapoie puştiului: 

— Cred că mai bine nu. 

— Găinaţ, comentă copilul, nu fără prietenie. 

Bill îşi înfipse degetele mari la subsuori şi dădu din coate: 

— Piu-piu-piu. 

Copilul râse. 

— Ştiţi, trebuie să mă duc acasă. 

— Ai grijă cu ăsta, arătă Bill spre skateboard. 

— Nu poţi să ai grijă pe un skateboard, replică băiatul, 
privindu-l pe Bill de parcă ar fi fost posibil să fie el cel cu 
gărgăunii la mansardă. 

— Corect. Bine. Vorba aia din cinematografie: merge 
banda. Dar să nu te apropii de canale şi conducte. Şi stai cu 
prietenii tăi. 

Copilul dădu din cap. 

— Sunt chiar lângă casă. 

La fel era şi fratele meu, reflectă Bill. 

— Oricum, o să se termine curând, îi spuse el băiatului. 

— Chiar? 

— Aşa cred. 

— Bine. Ne mai vedem noi... puiu”! 


Puştiul puse un picior pe planşă şi împinse cu celălalt. 
Odată începută goana, ridică şi celălalt picior pe planşă şi 
porni vâjâind în josul străzii cu o iuţeală care lui Bill i se 
păru sinucigaşă. Mergea însă aşa cum bănuise Bill că o va 
face: cu o graţie leneşă a şoldurilor. Bill simţi că-l cuprinde 
dragul pentru băiat, şi înviorarea, şi o dorinţă de a fi el 
băiatul, deopotrivă cu o frică aproape sufocantă. Puştiul 
gonea de parcă n-ar fi existat nimic din ceea ce se cheamă 
moarte sau îmbătrânire. Părea oarecum etern şi ineluctabil 
în şortul său kaki şi tenişii jerpeliţi, cu gleznele fără şosete 
şi complet murdare, cu părul fluturându-i în urmă. 

Fii atent, puştiule, n-o să iei colţul! exclamă în sinea sa 
Bill, alarmat, dar copilul îşi repezi şoldurile la stânga ca un 
dansator de break, vârfurile picioarelor pivotară pe 
planşeta verde şi dispăru fără efort după colţ, pe Jackson 
Street, pur şi simplu presupunând că nu era acolo nimeni 
care să-i stea în drum. Băiete, cugetă Bill, n-o să meargă 
aşa la nesfârşit. O luă pe jos până la fosta sa casă, dar nu se 
opri; încetini doar pasul. Erau nişte oameni pe peluză - o 
mamă într-un fotoliu de grădină, cu un bebeluş adormit în 
braţe, supraveghind doi copii, de zece şi opt ani poate, care 
jucau badminton pe iarba încă udă de la ploaia de mai 
devreme. Cel mai mic dintre ei, un băiat, reuşi să trimită 
fluturaşul înapoi peste fileu, iar maică-sa strigă: 

— Bine-aşa, Sean! 

Casa avea aceeaşi culoare verde-închis, iar fereastra în 
formă de evantai se afla tot deasupra uşii, însă rondurile de 
flori ale mamei lui dispăruseră. La fel, din câte putea să 
vadă, mai exista şi schelăria pentru joacă pe care tatăl său o 
construise din ţevi adunate de ici şi de colo. Îşi aduse 
aminte de ziua când Georgie căzuse din vârf şi îşi ciobise un 
dinte. Ce mai uriaşe! 

Văzu aceste lucruri (cele prezente şi cele trecute) şi se 
gândi să meargă la femeia cu copilaşul adormit în braţe. Se 
gândi să spună Hello, numele meu e Bill Denbrough. Am 
locuit aici. lar femeia să spună Ce drăguţ. Şi ce altceva ar 


mai fi putut să fie? Putea s-o întrebe dacă faţa pe care o 
sculptase cu migală copilărească într-o grindă din pod - faţa 
în care el şi George obişnuiau uneori să arunce cu săgeți - 
încă mai era acolo? O putea întreba dacă fiii ei dormeau 
uneori pe veranda din spate cu plasă de țânțari, când 
nopţile de vară erau deosebit de fierbinţi, sporovăind 
împreună cu glas molcom în timp ce priveau fulgerele de 
căldură care dansau la orizont? Bănuia că ar fi în stare s-o 
întrebe unele dintre aceste lucruri, dar simţea că se va 
bâlbâi al dracului de tare dacă ar încerca să facă pe 
fermecătorul... Şi oare chiar dorea să cunoască 
răspunsurile la vreuna din aceste întrebări? După moartea 
lui Georgie, devenise o casă rece, iar motivul pentru care se 
reîntorsese în Derry nu se găsea aici. 

Aşa că îşi continuă drumul până la colţ şi coti la dreapta, 
fără să mai privească înapoi. 

Curând ajunse pe Kansas Street, îndreptându-se înapoi 
spre centru. Zăbovi o vreme lângă gardul ce mărginea 
trotuarul, privind în jos spre Maidan. Era acelaşi gard, lemn 
şubred dat cu var şters, iar Maidanul arăta la fel... Dacă nu 
chiar mai larg. Singurele deosebiri pe care le putea vedea 
erau acelea că dâra murdară de fum ce însemnase 
întotdeauna groapa de gunoi a oraşului dispăruse (groapa 
fusese înlocuită cu o uzină modernă de tratare a 
reziduurilor) şi că acum pe deasupra hăţişurilor de 
verdeață trecea un lung pasaj suspendat - prelungirea 
intersecţiei. Toate celelalte erau atât de neschimbate, încât 
putea spune că le văzuse ultima oară doar cu o vară în 
urmă: buruieni şi boscheţi coborând în pantă spre zona 
aceea plată şi mlăştinoasă din stânga şi spre pilcurile de 
copaci dese şi încâlcite din dreapta. Vedea barierele - de 
bambus, le spuneau ei -, tulpinile albe-argintii înalte de 
patru-cinci metri. 'Ţinea minte că Richie încercase odată să 
le fumeze frunzele, declarând că aşa ceva fumau şi 
cântăreții de jazz şi le venea inspiraţia. 'Tot ce reuşise Richie 
să obţină fusese o stare de rău. 


Bill auzea susurul apei şiroind în numeroase pârâiaşe, 
vedea soarele  heliografiind mai larga întindere a 
Kenduskeagului. Şi mirosul era acelaşi, chiar fără groapa 
de gunoi. Parfumul greu al vegetației în plină înflorire nu 
ascundea de tot duhoarea reziduurilor şi a dejecţiilor 
umane. Era slabă, dar inconfundabilă. Un miros de 
putreziciune; un iz al lumii de dedesubt. 

Aici s-a sfârşit data trecută şi aici se va sfârşi şi de data 
asta, medită Bill cu un fior. Acolo... Sub oraş. 

Mai stătu un timp, convins că trebuie să vadă ceva - vreo 
manifestare a răului pentru care venise înapoi în Derry, ca 
să-l înfrunte. Nu văzu nimic. Auzea apa curgând, sunet 
primăvăratic şi viu care-i amintea de stăvilarul pe care-l 
construiseră acolo jos. Vedea copaci şi tufişuri fremătând în 
briza slabă. Nimic altceva. Niciun semn. Îşi reluă drumul, 
scuturându-şi din mers mâinile de var. 

Continuă să se îndrepte spre centru, o parte din el 
amintindu-şi, o parte visând, şi apăru un alt copil - o fetiţă 
cam de zece ani, în pantaloni reiaţi cu talia înaltă şi o bluză 
roşie decolorată. Bătea mingea cu o mână, iar în cealaltă 
ţinea de păr un bebeluş-păpuşă. 

— Hei! strigă Bill. 

Fetiţa ridică privirea: 

— Ce? 

— Care-i cel mai bun magazin din Derry? 

Căzu un moment pe gânduri. 

— Pentru mine sau pentru oricine? 

— Pentru tine, îi răspunse Bill. 

— „Solduri Rose”, spuse ea fără nicio clipă de şovăire. 

— Poftim? întrebă Bill. 

— Poftiţi ce? 

— Adică, ăsta-i un nume de magazin? 

— Sigur, răspunse fata, privindu-l pe Bill ca şi cum ar fi 
fost slab rău de minte. „Solduri Rose”. Mama mea zice că-i 
o dugheană de vechituri, dar mie-mi place. Au lucruri de 
demult. Cum ar fi discuri de care n-ai auzit niciodată. Şi 


ilustrate. Miroase ca-ntr-un pod. Acum tre' să mă duc 
acasă. Pa. 

Plecă fără a privi înapoi, bătând mingea de pământ şi 
ţinându-şi păpuşica de păr. 

— Hei! strigă Bill după ea. 

Fetiţa întoarse spre el o privire curioasă: 

— Poftesc, cum ziceţi? 

— Magazinul! Unde e? 

Uitându-se peste umăr, fata îi explică: 

— Exact încotro vă duceţi. E la poala colinei Up-Mile. 

Bill simţi trecutul împăturindu-se peste el însuşi, 
împăturindu-se peste el. Nu dorise s-o întrebe pe fetiţă 
nimic; întrebarea îi ţâşnise din gură ca un dop dintr-o sticlă 
cu şampanie. 

Cobori Up-Mile Hill spre centrul oraşului. Magaziile şi 
unităţile de ambalat pe care şi le amintea din copilărie - 
clădiri întunecoase din cărămidă cu ferestre murdare, de 
unde ieşeau mirosuri pătrunzătoare de carne - dispăruseră 
în majoritate, deşi Arsenalul şi fabricile de ambalat carne 
„Star Beef” erau tot la locul lor. „Hemphill” însă nu mai era, 
iar pe locul unde stătuseră „Eagle Beef” şi „Kosher Meats” 
se aflau acum o bancă şi o brutărie. lar acolo unde se 
înălţase Anexa fraţilor Tracker era o firmă pictată cu litere 
demodate pe care scria, întocmai aşa cum spusese fetiţa cu 
păpuşa, „SOLDURI ROSE”. Zidăria de cărămidă roşie 
fusese vopsită într-un galben-ţipător poate în urmă cu zece- 
doisprezece ani, dar spălăcit în prezent - culoare pe care 
Audra o numea galben-ca-urina. 

Bill merse încet într-acolo, constatând că senzaţia aceea 
de dejâ-vu îl cuprindea din nou. Ulterior avea să le spună 
celorlalţi că ştia ce stafie va vedea înainte să o vadă cu 
adevărat. 

Vitrina de la „Solduri Rose” era mai mult decât ţipătoare; 
era greţoasă. Nici vorbă să fi fost vreun anticariat din 
acelea cu pătuţuri cochete, dulăpioare Hoosier şi servicii de 
sticlărie din perioada Crizei, luminate de proiectoare 


ascunse; ăsta era ceea ce mama lui numea, cu dispreţ total, 
„O cămătărie yankee” Articolele stăteau împrăştiate într-un 
îmbelşugat talmeş-balmeş, îngrămădite alandala aici, colo şi 
pretutindeni. Rochii atârnau de umeraşe. Chitare stăteau 
spânzurate de gât ca nişte criminali executaţi. Se vedea o 
cutie de discuri pentru turaţia 45 - 10 cenți BUCATA, 
anunţa preţul. DOUĂŞPE LA DOLAR. SURORILE 
ANDREWS, PERRY COMO, JIMMY ROGERS, ALȚII. Existau 
veşminte pentru copii şi pantofi groaznici la înfăţişare cu un 
carton deasupra pe care scria LA MÂNA A DOUA, DAR NU- 
S RĂI! 1 $ PERECHEA. Mai erau două televizoare ce 
păreau oarbe. Un al treilea transmitea spre stradă imagini 
pline de purici cu „Llhe Brady Bunch”. O cutie de cărţi vechi 
în ediţie de buzunar, majoritatea cu copertele smulse (2 PE 
UN SFERT DE DOLAR, 10 PE UN DOLAR, AVEM ŞI 
ALTELE, CÂTEVA „FIERBINŢI”) şedea în vârful unui aparat 
uriaş de radio cu carcasă scârboasă din plastic alb şi un 
şaltăr mare cât un ceas deşteptător. Buchete de flori din 
plastic stăteau în vaze jegoase pe o masă de sufragerie, 
ciupită, găurită şi prăfuită. 

Bill văzu toate aceste lucruri ca pe un fundal haotic al 
obiectului asupra căruia i se aţintiseră imediat ochii. 
Rămase holbându-se la el, nevenindu-i să creadă. Pielea de 
găină i se întindea nebuneşte pe tot corpul. Avea fruntea 
încinsă, mâinile reci, şi preţ de-o clipă i se păru că toate 
uşile dinlăuntrul său se vor deschide larg şi îşi va aminti 
totul. Silver se afla în vitrina din dreapta. 

Cricul îi lipsea şi acum, iar pe aripile din faţă şi spate 
înflorise rugina, dar claxonul încă mai stătea la locul său, pe 
ghidon, cu para de cauciuc împăienjenită de crăpături şi 
vreme. Goarna propriu-zisă, pe care Bill o ţinuse 
întotdeauna lustruită cu grijă, era mată şi pătată. 
Portbagajul plat, pe care Richie călărise adesea în spatele 
lui Bill, se mai găsea pe aripa din spate, dar acum era 
îndoit, agăţat într-un singur şurub. La un moment dat 
cineva învelise şaua din imitație de piele de tigru, acum 


frecată şi roasă până ce dungile ajunseseră aproape 
invizibile. 

Silver. 

Bill ridică absent o mână să-şi şteargă lacrimile ce-i 
curgeau încet pe obraji. După ce făcu treabă mai bună cu 
batista, intră în magazin. 

Atmosfera de la „Solduri Rose” era mucegăită. Domnea, 
aşa cum spusese fetiţa, un miros de pod - însă nu un miros 
plăcut, ca al unor poduri de casă. Acesta nu era mirosul 
uleiului din sămânță de în impregnat în suprafaţa meselor 
vechi sau în pluşul şi catifeaua de demult. Se simţea 
duhoarea legăturilor de cărţi putrezite, a pernelor de vinil 
murdare, pe jumătate coapte sub soarele fierbinte al verilor 
din trecut, a prafului şi a rahaţilor de şoarece. 

De la televizorul din vitrină, „The Brady Bunch” gâgâia şi 
chiuia. De undeva din spate se lua la întrecere cu ei vocea 
radiofonică a unui disc-jockey care se identifica drept 
„amicul vostru Bobby Russel” şi îi promitea noul album cu 
Prince ascultătorului ce va putea spune numele actorului 
care jucase rolul lui Wally în Leave [It to Beaver. Bill îl ştia - 
fusese un puşti pe nume Tony Dow -, dar nu avea nevoie de 
noul album al lui Prince. Radioul stătea pe un raft înalt în 
mijlocul unui şir de portrete din secolul trecut. Sub el şi sub 
ele şedea proprietarul, un bărbat ca la vreo patruzeci de 
ani, îmbrăcat în blugi de proiectant şi tricou din plasă. Părul 
îl purta lins pe spate şi era slab ca un schelet. Îşi ţinea 
picioarele cocoţate pe masa încărcată cu stive de registre şi 
dominată de o maşină de facturat veche. Citea un roman în 
ediţie de buzunar, niciodată nominalizat, după părerea lui 
Bill, pentru Premiul Pulitzer. Se numea Stâlpi pe şantierul 
de construcții. Pe podea, în faţa biroului, stătea un jalon de 
frizerie a cărui dungă spirala în sus la infinit. Cordonul său 
ros şerpuia pe pardoseală spre o priză din perete, ca un 
şarpe obosit. Pe pancarta din faţă scria: „NEAM DE 
VOPSITORI! 250 $.” 


Când clopoţelul de deasupra uşii sună, omul de la birou 
puse o copertă de plic pentru chibrituri drept semn de 
carte şi ridică ochii: 

— Rog? 

— Da, răspunse Bill şi se pregăti să întrebe de bicicleta 
din vitrină. 

Dar, înainte de-a putea vorbi, mintea îi fu inundată de o 
unică propoziţie obsedantă, cuvinte ce izgoniră orice alt 
gând: 

Capra sare piatra. Piatra crapă-n patru. Crăpa-i-ar capul 
caprei cum a crăpat piatra-n patru. 

Ce Dumnezeu? 

Capra 

— Căutaţi ceva anume? întrebă proprietarul. Glasul îi 
suna destul de politicos, dar îl privea pe Bill cu suspiciune. 

Se uită la mine, îşi spuse Bill, amuzat în pofida tulburării, 
de parc-ar bănui că am fumat nişte chestie de-alea de-i fac 
pe cântăreții de jazz să le vină inspirația. 

— Da, m-ar i-i-interesa bu-bu... 

(sare piatra) 

„„„Piatra aia... 

— Jalonul de frizerie, adică? 

Acum în ochii proprietarului se citea un lucru pe care 
Bill, chiar şi în prezenta sa stare confuză, îl ţinea minte şi-l 
ura încă din copilărie: neliniştea omului care trebuie să-l 
asculte pe un bâlbâit, nerăbdarea de a se repezi odată să-l 
ajute să-şi încheie gândul, închizându-i astfel gura bietului 
nenorocit. Dar eu nu mă bâlbâi! I-am venit de hac! FUTU-I 
MAMA MĂ-SII, NU MĂ MAI BÂLBÂI! EU... 

(piatra crapă-n patru) 

Cuvintele îi erau atât de limpezi în minte, încât părea că 
altcineva vorbea acolo, că era aidoma unui om din 
vremurile biblice posedat de demoni - un om invadat de o 
anume prezenţă din Afară. Şi totuşi, recunoştea vocea şi 
ştia bine că era a lui. Simţea sudoarea îmbrobonându-i 
fierbinte faţa. 


— V-aş putea vinde 

(crăpa-i-ar capul) 

la preţ bun bulumacul ăla, spunea proprietarul. Ca să v-o 
spun p-a dreaptă, cu doi cin'zeci nici nu pot să-l urnesc din 
loc. Vi l-aş lăsa la unu-şapteşcinci, ce ziceţi? E singura 
antichitate veritabilă din tot magazinul. 

(piatra) 

— STÂLP aproape că zbieră Bill, iar proprietarul dădu 
puţin înapoi. Nu de stâlp vorbeam. 

— Vă simţiţi bine, dom'le? întrebă omul. 

Tonul plin de solicitudine îi contrazicea expresia de teamă 
din ochi, iar Bill îi văzu mâna părăsind biroul. Ştiu, în 
străfulgerarea a ceva care era realmente mai mult 
raţionament inductiv decât intuiţie, că mai jos de propriul 
său câmp vizual se afla un sertar deschis şi că proprietarul 
aproape sigur pusese mâna pe un pistol. Poate se temea de 
jaf; sau, cel mai probabil, se temea pur şi simplu. La urma 
urmei, era evident faptul că avea gusturi sexuale anormale, 
iar acesta era oraşul unde tineretul îl pusese pe Adrian 
Mellon să facă o baie mortală. 

(capra sare piatra, piatra crapă-n patru) 

Îi izgonea orice gând; ca şi cum ar fi fost nebun. De unde 
îi venise? 

(capra) 

Repeta şi repeta. 

Cu un efort uriaş şi neaşteptat, Bill atacă, îşi forţă mintea 
să traducă fraza în franceză. La fel învinsese şi bâlbâială în 
adolescenţă. În timp ce cuvintele îi defilau prin minte, le 
schimba... Şi deodată simţi strânsoarea bâlbâielii slăbind. 

Îşi dădu seama că proprietarul spusese ceva. 

— P-p-poftim? 

— Spuneam că, dacă vă vine o criză, faceţi-o afară. N-am 
nevoie de căcaturi de-astea la mine-n magazin. 

Bill trase adânc aer în piept. 

— Hai s-o luăm de la t-început, propuse el. Să zicem că 
tocmai am i-intrat. 


— Bine, acceptă proprietarul, destul de amabil. Tocmai 
aţi intrat. Şi? 

— Bi-bicicleta din vitrină. Cât cereţi pe bicicletă? 

— Face douăzeci de dolari. 

Acum suna mai degajat, dar mâna stângă tot nu-i ieşise la 
vedere. 

— Cred că pe vremuri a fost un Schwinn, dar acum eo 
corcitură. Ochii săi îl măsurară pe Bill. 

— Babană ţoaclă. Ai putea-o călări chiar şi dumneata. 

Gândindu-se la skateboard-ul verde al copilului, Bill 
spuse: 

— Cred că zilele mele de mers pe bicicletă s-au sfârşit. 

Proprietarul ridică din umeri. Mâna sa stângă se ridică 
din nou. 

— Aveţi un băiat? 

— D-da. 

— Cât e de mare? 

— U-u-unşpe ani. 

— Babană ţoaclă pentru unul de unşpe ani. 

— Primiţi cecuri? 

— Da, dacă nu trece cu zece dolari peste preţul mărfii. 

— Vă dau unul de douăzeci, spuse Bill. Vă supăraţi dacă 
dau un telefon? 

— Nu dacă e local. 

— E. 

— Vă rog. 

Bill sună la Biblioteca Publică Derry. Mike era acolo. 

— Unde eşti, Bill, îl întrebă acesta şi adăugă imediat: Ai 
păţit ceva? 

— Mi-e bine. L-ai văzut pe vreunul dintre ceilalţi? 

— Nu. Ne întâlnim cu ei diseară. Urmă o scurtă pauză. 

— Adică, aşa cred. Ce pot face pentru tine, Bill Barosane? 

— Îmi cumpăr o bicicletă, spuse calm Bill. Mă-ntrebam 
dac-aş putea-o aduce la tine. Ai un garaj unde s-o pot pune? 

Din nou tăcere. 

— Mike? Mă... 


— Te aud. Silver e? 

Bill îl privi pe proprietar, îşi citea iarăşi cartea... Sau 
poate doar se uita la ea, ascultând de fapt atent. 

— Da, răspunse el. 

— Unde eşti? 

— Îi zice „Solduri Rose” 

— Bine. Adresa mea e Palmer Lane 61. Va trebui s-o iei în 
sus pe Main Street... 

— O găsesc eu. 

— Bine, ne întâlnim acolo. Vrei ceva la cină? 

— Ar fi drăguţ din partea ta. Poţi lipsi de la lucru? 

— Nicio problemă. Mă-nlocuieşte Carole. Mike ezită 
iarăşi. 

— Mi-a spus că a trecut pe-aici un tip cam cuooră 
înainte să revin eu. Cică la plecare arăta ca un strigoi. Am 
rugat-o să mi-l descrie. Era Ben. 

— Eşti sigur? 

— Mda. Şi bicicleta. Face şi ea parte din toată povestea, 
nu? 

— Nu m-ar mira, răspunse Bill, observându-l discret pe 
proprietar, care tot absorbit de carte părea. 

— Ne vedem acasă la mine, spuse Mike. La numărul 61. 
Să nu uiţi. 

— N-o să uit. Îţi mulţumesc, Mike. 

— Domnul să te binecuvânteze, Bill Barosane. Bill 
închise. Proprietarul puse prompt cartea jos: 

— Ai găsit un spaţiu de garare, amice? 

— Mda. 

Bill scoase carnetul de cecuri şi-şi semnă numele pe unul 
de douăzeci. Proprietarul examină cele două semnături cu o 
atenţie pe care, în alte circumstanţe, Bill ar fi găsit-o mai 
curând jignitoare. 

În cele din urmă proprietarul mâzgăli un bon de vânzare 
şi vâri cecul în vechiul său registru de socoteli. Se ridică, îşi 
propti mâinile în şale şi se întinse, apoi merse până în 
partea din faţă a magazinului, îşi căuta drumul printre 


mormane de epave şi mărfuri aproape epave cu o delicateţe 
absentă pe care Bill o găsea fascinantă. 

Ridică bicicleta, o întoarse cu roţile în jos şi o împinse 
până la marginea spaţiului de expunere a mărfurilor. Bill 
apucă de ghidon ca să-l ajute şi, în timp ce-o făcea, un nou 
tremur îl biciui pe dinăuntru. Silver. Iarăşi. Silver se afla în 
mâinile lui şi (capra sare piatra, piatra crapă-n patru, crăpa- 
i-ar capul caprei) 

trebui să alunge gândul cu forţa, pentru că îl făcea să se 
simtă ciudat, aproape de leşin. 

— Cauciucul ăla din spate e cam înmuiat, spuse 
proprietarul (era, la drept vorbind, fleşcăit ca o clătită). 

Cel din faţă era umflat, dar atât de tocit, încât pe alocurii 
se vedea urzeala. 

— Nicio problemă, spuse Bill. 

— Poţi să te descurci cu ea de aici încolo? 

(Cândva mă descurcam cu ea de minune; acum n-aş 
putea spune cum va fi) 

— Cred că da. Mulţumesc. 

— Pentru nimic. Şi, dacă vrei să vorbim despre jalonul ăla 
de frizerie, mai treci dumneata pe aici. 

Omul îi ţinu uşa deschisă. Bill împinse bicicleta afară, coti 
la stânga şi porni spre Main Street. Lumea îi arunca priviri 
amuzate şi curioase omului cu creştetul pleşuv, care 
împingea bicicleta uriaşă, cu roata din spate dezumflată şi 
goarna cât toate zilele deasupra coşului ruginit, dar Bill 
abia dacă băga de seamă. Se minuna cât de bine i se 
potriveau mâinile de adult pe manşoanele de cauciuc ale 
ghidonului; îşi amintea cum voise mereu să înnoade nişte 
fâşii subţiri din plastic, fiecare de altă culoare, în găurile 
fiecărui manşon, ca să fluture în vânt. Niciodată nu 
ajunsese să o facă. 

Se opri chiar la intersecţia Center Street cu Main, în faţa 
librăriei „Mr. Paperback” Rezemă bicicleta de clădire, atât 
cât să îşi scoată haina. Împingerea unei biciclete cu un 


cauciuc dezumflat era muncă grea, iar afară se încălzise. 
Îndesă haina în coş şi îşi reluă drumul. 

Lanţul e ruginit, îşi spuse. Indiferent a cui a fost, n-a 
prea avut grijă de 

(Silver) 

bicicletă. 

Se opri o clipă, încruntat, încercând să-şi aducă aminte 
ce anume se întâmplase, exact, cu Silver. O vânduse? O 
abandonase? O pierduse poate? Nu îşi putea aminti, în loc 
de asta, propoziţia aceea idioată 

(piatra crapă-n patru) 

ieşi din nou la suprafaţă, la fel de stranie şi nelalocul ei ca 
un scaun delicat pe un câmp de bătălie, ca un patefon într- 
un şemineu, ca un şir de creioane cu vârfurile ieşind dintr- 
un trotuar de ciment. 

Bill scutură din cap. Propoziția se frânse şi se împrăştie 
ca un fum. Începu s-o împingă pe Silver spre locuinţa lui 
Mike. 


6 


Mike Hanlon face o legătură 


Dar mai întâi făcu cina - chiftele cu ciuperci sote şi ceapă 
şi o salată de spanac. De-acum terminaseră lucrul la Silver 
şi erau înfometați. 

Casa era mică şi cochetă, albă cu bordură verde. Când 
Bill apăru împingând bicicleta pe Palmer Lane, Mike tocmai 
sosise. Era la volanul unui Ford vechi cu capacele roţilor 
ruginite şi geamul din spate crăpat, iar Bill îşi aminti faptul 
pe care Mike îl subliniase atât de liniştit: cei şase membri ai 
Clubului Păguboşilor care plecaseră din Derry încetaseră să 
mai fie păguboşi. Mike rămăsese pe loc şi tot pe loc stătea. 

Bill o duse pe Silver în garajul lui Mike, care era pardosit 
cu pământ îmbibat cu ulei şi întru totul la fel de îngrijit pe 
cât avea să se dovedească a fi şi casa. Sculele stăteau 


agăţate în cârlige, iar becurile, acoperite cu nişte conuri de 
tinichea, semănau cu lămpile suspendate deasupra meselor 
de biliard. Bill îşi rezemă bicicleta de perete. O priviră 
amândoi un moment în tăcere, cu mâinile în buzunare. 

— Da, e Silver, spuse într-un târziu Mike. Credeam că te- 
oi fi înşelat. Dar ea e. Ce-ai de gând să faci? 

— Să mă fut dacă ştiu. Ai o pompă de bicicletă? 

— Mda. Cred că am şi o trusă de peticit cauciucuri. 
Cauciucurile astea-s cu cameră sau fără? 

— De când le ştiu au fost fără, spuse Bill, aplecându-se să 
privească pneul dezumflat. Mda. Fără camere. 

— 'Te pregăteşti s-o călăreşti iar? 

— Ei, si-sigur că nu, spuse tăios Bill. Doar că nu-mi place 
s-o văd şe-e-ezând aici pe o roată dezumflată. 

— Cum spui tu, Bill Barosane. Tu eşti şefu' 

Auzind aceasta, Bill privi crunt în jur, dar Mike trecuse 
lângă peretele din spate al garajului şi dădea jos o pompă 
de cauciucuri. Scoase dintr-un dulap o trusă de tinichea 
pentru cârpit pneuri şi i-o întinse lui Bill, care o privi curios. 
Era la fel cum îşi amintea acest gen de obiecte din copilărie: 
o cutioară de tablă cam de mărimea celor pe care le au 
mereu la ei oamenii care îşi răsucesc singuri ţigările, numai 
că avea capacul strălucitor şi grunjos - se folosea la 
înăsprirea cauciucului din jurul găurii înainte de-a se aplica 
peticul. Cutia părea nou-nouţă şi avea pe ea o etichetă cu 
preţul, pe care scria 7,23 $. Părea a-şi aminti că în copilăria 
lui o asemenea trusă costa cam un dolar douăzeci şi cinci. 

— Doar n-o aveai pe-asta aşa, pur şi simplu, spuse Bill. 

Nu era o întrebare. 

— Nu, încuviinţă Mike. Am cumpărat-o săptămâna 
trecută. Din hală. 

— Ai şi tu bicicletă? 

— Nu, zise Mike, privindu-l în ochi. 

— Pur şi simplu s-a întâmplat să cumperi trusa asta. 

— Pur şi simplu aşa mi-a venit, aprobă Mike, continuând 
să susţină privirea lui Bill. M-am trezit cu gândul că nu 


strică s-o am. Şi gândul ăsta mi-a tot venit în minte toată 
ziua. Aşa că... Am cumpărat trusa. Şi iată-te pe tine, ca s-o 
foloseşti. 

— Iată-mă pe mine, ca s-o folosesc. Dar, cum se zice în 
filmele siropoase, ce înseamnă toate astea, dragule? 

— Întreabă-i pe ceilalţi. Diseară. 

— Vor veni cu toţii, ce crezi? 

— Nu ştiu, Bill Barosane. 

Tăcu, apoi adăugă: 

— Cred că există şi riscul să nu fie toţi. Unul sau doi s-ar 
putea să-şi ia pur şi simplu tălpăşiţa din oraş. Sau... 

Ridică din umeri. 

— Ce-o să facem dacă se întâmplă asta? 

— Nu ştiu, zise Mike şi arătă spre trusa de lipit. Am dat 
şapte dolari pe chestia aia. Ai de gând să faci ceva cu ea sau 
doar să căşti ochii? 

Bill îşi scoase sacoul din coş şi îl agăţă cu grijă într-un 
cârlig liber din perete. Apoi o întoarse pe Silver cu susul în 
jos proptind-o în şa şi începu să învârtească atent roata din 
spate. Nu-i plăcea scârţâitul ruginit al axului şi îşi aminti de 
clinchetul aproape silențios al rulmenţilor din skateboard-ul 
puştiului. Un strop de ulei o s-o pună la punct, îşi spuse el. 
N-o să doară nici dacă ung lanţul. Ruginit ca dracu... Și 
cărți de joc. Are nevoie de cărți de joc pe spiţe. Mike o avea 
el nişte cărți, pun pariu. Dintre cele bune. Bikes, cu 
pelicula de celuloid care le face să fie atât de alunecoase şi 
de țepene, încât prima oară când vrei să le amesteci se 
împrăştie intotdeauna pe jos. Cărţi de joc, sigur, şi cârlige 
de rufe cu care să le prinzi... 

Se opri, îngheţat dintr-o dată. 

La ce te gândeşti, pentru numele lui Dumnezeu? 

— S-a întâmplat ceva, Bill? întrebă încet Mike. 

— Nimic. 

Degetele sale atinseră ceva mic, rotund şi dur. Îşi vâri 
unghiile dedesubt şi trase. O piuneză ieşi din cauciuc. 


— Iată şi vi-vi-vinovatul, spuse el, şi iar îi răsări în minte, 
stranie, neînfrânată şi puternică... 

Capra sare piatra, piatra crapă-n patru, crăpa-i-ar capul 
caprei cum a crăpat piatra-n patru 

Însă de data asta glasul, glasul lui, era urmat de cel al 
mamei, care spunea: Mai încearcă, Billy, Acum aproape ai 
reuşit-o. Şi de Andy Devine, în rolul lui Jingles, ajutorul lui 
Guy Madison, ţipând: Hei, Wild Bill, aşteaptă-mă şi pe 
mine! 

Se înfioră. 

(capra) 

Scutură din cap. Nici chiar acum n-aş putea-o spune fără 
să mă bâlbăi, îşi zise şi, o clipă doar, simţi că era cât pe ce 
să înţeleagă totul. Apoi gândul se şterse. 

Deschise trusa de peticit şi se apucă de treabă. Îi luă mult 
timp până o făcu aşa cum trebuie. Mike stătea rezemat de 
perete într-o rază a soarelui la asfinţit, cu mânecile cămăşii 
suflecate şi cravata trasă în jos, fluierând o melodie pe care 
Bill o identifică într-un târziu ca fiind Fa m-a orbit cu 
ştiinţa. 

În timp ce aştepta să se întărească lipiciul de cauciucuri, 
Bill - doar pentru a face ceva, îşi spuse - unse lanţul, roata 
dinţată şi axele. Bicicleta nu arăta deloc mai bine, dar când 
învârti roţile constată că scârţâitul încetase, iar asta era 
mulţumitor. Oricum Silver n-ar fi câştigat niciun concurs de 
frumuseţe. Unica ei virtute era că putea goni ca un fulger 
albastru. 

De-acum, făcându-se cinci şi jumătate după-amiază, 
aproape uitase că mai era şi Mike acolo; devenise complet 
absorbit de micile, şi totuşi absolut satisfăcătoarele acţiuni 
de întreţinere. Înşuruba duza pompei pe ventilul roții din 
spate şi privi pneul cum se îngraşă, căutând la nimereală 
presiunea potrivită. Îi făcu plăcere să observe că peticul se 
ţinea bine la locul lui. 

Când consideră că o umflase destul, deşurubă furtunul şi 
era pe cale să o întoarcă la loc pe Silver, când auzi fâlfâitul 


sec şi rapid al cărţilor de joc în spatele său. Se răsuci, 
aproape răsturnând bicicleta. 

Mike stătea în garaj cu un pachet de cărţi Bicyle, albastre 
pe spate, într-o mână. 

— Le vrei pe-astea? 

Bill lăsă să-i scape un oftat lung, tremurător. 

— Ai şi cârlige de rufe, bănuiesc? 

Mike scoase patru din buzunarul cu clapetă al cămăşii şi i 
le întinse. 

— Pur şi simplu s-a întâmplat să le ai pe-aici, bă- 
bănuiesc? 

— Mda, cam aşa ceva, răspunse Mike. 

Bill luă cărţile şi încercă să le amestece. Îi tremurau 
mâinile, iar cărţile îi zburară dintre degete. Se împrăştiară 
pretutindeni... Dar numai două aterizară cu faţa în sus. Bill 
privi la ele, apoi la Mike. Ochii acestuia încremeniseră 
aţintiţi spre cărţile de joc risipite. Buzele i se trăseseră 
înapoi, dezvelindu-i dinţii. 

Cele două cărţi întoarse erau, fiecare, câte un as de pică. 

— Asta-i cu neputinţă, spuse Mike. Tocmai am deschis 
pachetul. Uite. 

Arătă spre lada de gunoi aflată chiar lângă uşa garajului, 
iar Bill văzu învelitoarea de celofan. 

— Cum se poate ca un pachet de cărţi să aibă doi aşi de 
pică? 

Bill se aplecă şi le ridică. 

— Cum să poţi împrăştia un pachet întreg de cărţi pe 
toată duşumeaua şi doar două să cadă cu faţa în sus? 
întrebă el. Asta-i o-ntrebare chiar mai bu... 

Întoarse aşii pe dos, privi, apoi i-i arătă lui Mike. Unul 
avea spatele albastru, celălalt roşu. 

— Sfinte Iisuse, Mikey, în ce ne-ai băgat? 

— Ce-ai de gând să faci cu alea? întrebă Mike cu glas 
surd. 

— Păi, să le pun, spuse Bill şi deodată începu să râdă. 
Asta urmează să fac, nu? Dacă există anumite condiţii 


pentru folosirea magiei, atunci aceste condiţii se vor aranja 
inevitabil de la sine. Just? 

Mike nu răspunse. Îl privi pe Bill cum se ducea spre roata 
din spate a lui Silver şi fixa cărţile de joc. Mâinile îi 
tremurau încă, şi dură o vreme, dar în sfârşit termină, trase 
adânc aer, îl ţinu în piept şi făcu să se învârtă roata din 
spate. Cărţile de joc mitraliară zgomotos, lovindu-se de 
spiţe în tăcerea garajului. 

— Hai, spuse încetişor Mike. Hai în casă, Bill Barosane. O 
să fac ceva de haleală. 

Înfulecaseră chiftelele, iar acum stăteau şi fumau, privind 
întunericul ce începea să se desfăşoare din amurg în curtea 
din spate a casei lui Mike. Bill îşi scoase portofelul, găsi 
cartea de vizită a cuiva şi scrise pe ea fraza care-l cotropea 
de când o văzuse pe Silver în vitrină la „Solduri Rose”. I-o 
arătă lui Mike, care o citi atent, ţuguindu-şi buzele. 

— Pentru tine înseamnă ceva asta? întrebă Bill. 

— „Capra sare piatra, piatra crapă-n patru, crăpa-i-ar 
capul caprei cum a crăpat piatra-n patru.” 

Înclină capul. 

— Da, ştiu ce este. 

— Păi atunci, spune-mi. Sau ai de gând să-mi serveşti ra- 
ra-rahat ca să-mi dau seama singur? 

— Nu, spuse Mike, în acest caz cred că nu-i nimic dacă-ţi 
spun. Fraza e foarte veche. E o limbă-plimba-n-gură care a 
devenit exerciţiu de pronunție pentru sâsâiţi şi bâlbâiţi. 
Mama ta tot încerca să te facă s-o spui corect în vara aceea. 
Aveai obiceiul să umbli mormăind-o de unul singur. 

— Aşa făceam? se miră Bill. 

Apoi adăugă încet, răspunzându-şi propriei sale 
întrebări: 

— Aşa făceam. 

— Probabil voiai să-i faci o foarte mare plăcere. 

Bill, care deodată simţi că-i venea să plângă, dădu doar 
din cap. N-avea încredere în el însuşi să vorbească. 


— N-ai reuşit niciodată, spuse Mike. [in minte asta. 
Încercai ca dracu', da! ţi se împleticea mereu limba. 

— Dar am spus-o, replică Bill. Cel puţin o dată. 

— Când? 

Bill izbi cu pumnii în măsuţă destul de tare ca să-l doară! 

— Nu-mi aduc aminte! strigă el; iar apoi, sufocat, mai 
spuse o dată: pur şi simplu nu-mi aduc aminte. 


Capitolul 12 - Trei oaspeţi nepoftiţi 
1 


A doua zi după ce Mike Hanlon dădu telefoanele, Henry 
Bowers începu să audă voci. Vocile îi vorbiseră toată ziua. O 
vreme, Henry crezu că veneau din lună. În după-amiaza pe 
sfârşite, privind din locul unde prăşea în grădină, putea 
vedea luna pe cerul albastru al zilei, palidă şi mică. O lună- 
fantomă. 

Acesta era de fapt motivul pentru care credea că luna îi 
vorbea. Numai o lună-fantomă ar fi vorbit cu voci-fantomă - 
vocile vechilor lui prieteni şi vocile copiilor acelora mici ce 
se jucaseră pe Maidan cândva demult. Acelea şi o altă 
voce... Una căreia nu îndrăznea să-i spună pe nume. 

Victor Criss vorbi din lună cel dintâi. Aia vin înapoi 
Henry. Cu toţii, dom'le. Vin inapoi în Derry. 

Apoi Belch Huggins vorbi din lună, poate de pe faţa 
întunecată a lunii. Tu eşti singurul, Henry, Singurul dintre 
noi care a rămas. Va trebui să pui mâna pe ei pentru mine 
şi Vic. Nu există copii mici care să ne-o facă aşa. Păi, eu am 
dat odată-ntr-o minge la Tracker şi Iony Tracker a zis că 
mingea aia ar îi ieşit şi de pe Yankee Stadium. 

Prăşea, privind în sus la luna-fantomă de pe cer, şi după o 
vreme Fogarty veni şi-i dădu una peste ceafă de-l trânti pe 
burtă. 

— Prăşeşti buruienile cu tot cu mazăre, nătărăule! 

Henry se ridică, ştergându-şi pământul de pe faţă şi din 
păr. Lângă el stătea Fogarty, un om masiv în jachetă albă şi 
pantaloni albi, cu burta umflată atârnându-i peste betelie. 
Era ilegal ca gardienii (care aici, la Juniper Hill, se numeau 
„consilieri”) să poarte bastoane de cauciuc, aşa că o parte 
dintre ei - Fogarty, Adler şi Koontz erau cei mai răi - ţineau 
fişicuri de fise în buzunar. Aproape întotdeauna te pocneau 
cu ele în acelaşi loc, drept în ceafă. Nu exista nicio regulă 
împotriva fiselor. Monedele nu erau considerate armă 


mortală în Juniper Hill, un sanatoriu pentru bolnavi mintal 
aflat în zona suburbană a Augustei, lângă linia de centură a 
oraşului Sidney. 

— Îmi pare rău, dom” Fogarty, spuse Henry şi îi oferi un 
rânjet larg ce dezvăluia un şir neregulat de dinţi galbeni. 

Arătau ca şipcile gardului din faţa unei case bântuite de 
stafii. Henry începuse să rămână fără dinţi de pe la 
paisprezece ani. 

— Mhm, îţi pare rău, replică Fogarty. O să-ţi pară mult 
mai rău dacă te mai prind c-o faci, Henry. 

— Am înţeles, dom” Fogarty. 

Fogarty se îndepărtă, lăsând cu pantofii săi negri urme 
mari şi brune în ţărâna din West Garden. Întrucât Fogarty 
era întors cu spatele, Henry profită de ocazie ca să arunce o 
privire furişă în jur. Fuseseră trimişi la prăşit de cum se 
risipiseră norii, toţi cei din Pavilionul Albastru - locul unde 
te băgau dacă ai fost mai demult foarte periculos, dar acum 
nu mai erai considerat decât moderat de periculos. De fapt 
toţi pacienţii din Pavilionul Albastru erau consideraţi 
moderat de periculoşi; Juniper Hill era o instituţie pentru 
nebunii furioşi. Henry Bowers se afla acolo în urma unei 
condamnări sub acuzaţia de ucidere a tatălui său la sfârşitul 
toamnei lui 1958 - an celebru prin procesele sale de 
asasinat; când venea vorba de procese pentru omucidere, 
1958 era cel maitare an. 

Doar că, fireşte, nu numai pe tatăl său socoteau că-l 
omorâse; de-ar fi fost doar tatăl, Henry nu petrecea 
douăzeci de ani în Spitalul de Psihiatrie din Augusta, o mare 
parte din acest timp sub constrângere fizică şi chimică. Nu, 
nu doar pe tatăl lui; autorităţile credeau că-i ucisese pe toţi 
sau cel puţin pe majoritatea. 

În urma verdictului, News publicase un editorial de prima 
pagină intitulat „Sfârşitul lungii nopţi a oraşului Derry”. În 
cadrul acestuia, recapitulaseră capetele de acuzare: 
cureaua din biroul lui Henry, care-i aparţinea dispărutului 
Patrick Hockstetter; maldărul de manuale din dulapul lui 


Henry, unele purtând semnătura dispărutului Belch 
Huggins, altele pe-a dispărutului Victor Criss, ambii 
cunoscuţi ca tovarăşi ai minorului Bowers; şi, dovada cea 
mai incriminatoare dintre toate, perechea de chiloţi 
îndesată într-o cusătură a saltelei lui Henry, chiloţi 
identificaţi după ştampila de la spălătorie ca aparţinându-i 
decedatei Veronica Grogan. 

Henry Bowers, declara ziarul News, era Monstrul care 
bântuise prin Derry în primăvara şi vara anului 1958. 

Atunci însă News proclamase sfârşitul lungii nopţi a 
oraşului Derry pe prima pagină a ediţiei sale din 6 
decembrie, dar până şi un nătărău ca Henry ştia că la Derry 
noaptea nu se sfârşea niciodată. 

Îl bombardaseră cu întrebări, stătuseră-n cerc în jurul 
lui, îl arătaseră cu degetul. De două ori şeful poliţiei îl 
plesnise peste faţă şi o dată un detectiv pe nume Lottman îi 
dăduse un pumn în burtă, spunându-i să dea pe gură totul, 
şi repede. 

— Sunt oameni adunaţi afară şi nu-s prea fericiţi, Henry, 
spusese acest Lottman. De mult n-a mai fost un linşaj în 
Derry, da' asta nu-nseamnă că n-ar putea fi unu'. 

Bănuia că ar fi ţinut-o aşa cât timp era nevoie, nu fiindcă 
vreunul dintre ei chiar ar fi crezut că bunii cetăţeni din 
Derry aveau să năvălească în secţia de poliţie, să-l târască 
pe Henry afară şi să-l spânzure de un măr pădureţ, ci 
fiindcă erau înnebuniţi să închidă dosarul ororii şi sângelui 
din vara aceea; şi ar fi ţinut-o oricât, dar Henry nu-i obliga 
la asta. Voiau să mărturisească el totul, înţelese Henry după 
o vreme. Nu-l deranja cu nimic. După groaza din canale, 
după ceea ce se întâmplase cu Belch şi Victor, nu mai părea 
să-l deranjeze nimic. Da, spuse, el îşi ucisese tatăl. Era 
adevărat. Da, îi ucisese pe Victor Criss şi Belch Huggins. Şi 
asta era adevărat, cel puţin în sensul că-i condusese în 
tunelurile unde fuseseră omorâţi. Da, îl ucisese pe Patrick. 
Da, şi pe Veronica. Da pentru unul, da pentru toţi. Nu era 


adevărat, dar ce conta? Trebuia să cadă vina pe cineva. 
Poate că de-asta fusese cruțat. lar dacă refuza... 

Înţelegea treaba cu centura lui Patrick. O câştigase de la 
acesta la joc într-o zi din aprilie, descoperise că nu-i venea 
şi o vârâse în sertarul biroului. O înţelegea şi pe cea cu 
cărţile - ce mama dracu', ei trei îşi făceau veacul împreună 
şi nu le păsa de manualele pentru cursurile de vară mai 
mult decât de cele obişnuite, adică le ardea de ele cam câtîi 
arde buturugii să danseze. Probabil că şi în dulapurile lor 
erau tot atâtea cărţi de-ale lui şi probabil că o ştiau şi 
sticleţii. 

Chiloţii... Nu, nu ştia cum ajunseseră chiloţii Veronicăi 
Grogan în salteaua lui. 

Dar bănuia că ştie cine - sau ce - avusese grijă de chestia 
asta. 

Mai bine să nu vorbim de asemenea lucruri. 

Mai bine să ne ţinem gura. 

Aşa că-l trimiseseră la Augusta şi până la urmă, în 1979, 
îl transferaseră la Juniper Hill, iar aici nu intrase în belea 
decât o singură dată, şi asta pentru că la început nimeni nu 
înţelegea. Un tip încercase să-i stingă lui Henry veioza. 
Veioza era un Donald Duck scoţându-şi mica beretă 
marinărească. Donald îl apăra după apusul soarelui. Fără 
lumină, puteau intra tot felul de chestii. Broaştele de la uşi 
şi plasa de sârmă nu le ţineau în loc. Veneau ca o ceaţă. 
Chestii. Vorbeau şi râdeau... Şi câteodată apucau. Chestii 
păroase, chestii netede, chestii cu ochi. Chestii de soiul 
celor care-i omorâseră de-adevăratelea pe Vic şi Belch când 
toţi trei îi urmăriseră pe puşti prin tunelurile de sub Derry, 
în august 1958. 

Privind acum în jur, îi văzu pe ceilalţi din Pavilionul 
Albastru. Era acolo George DevVille, care îşi omorâse 
nevasta şi cei patru copii într-o noapte de iarnă din 1962. 
George îşi ţinea capul aplecat cu sârg, părul alb fluturându- 
i în briză şi mucii curgându-i într-o veselie din nas, cu 
uriaşul crucifix din lemn săltând şi dansând în timp ce 


prăşea. Era Jimmy Donlin, şi tot ce se spunea în ziare 
despre Jimmy era că-şi ucisese mama la Portland în vara lui 
1965, dar ceea ce nu scria în ziare era că Jimmy încercase 
un experiment inedit pentru a scăpa de cadavru: la vremea 
când veniseră poliţaii, Jimmy o mâncase mai mult de 
jumătate, inclusiv creierii. „M-au făcut de două ori mai 
deştept”, îi mărturisise Jimmy lui Henry într-o noapte, după 
stingere. 

În acelaşi rând, dincolo de Jimmy, păşind fanatic şi 
cântând acelaşi vers în neştire, ca întotdeauna, se afla 
micuțul francez Benny Beaulieu. Benny fusese un 
incendiator - un piroman. Acum, în timp ce prăşea, fredona 
la nesfârşit acest laitmotiv al formaţiei The Doors: „Să- 
ncercăm să dăm foc nopţii, să-ncercăm să dăm foc nopţii, 
să-ncercăm să dăm foc nopţii, să-ncercăm să...” 

De la un timp, începea să-ţi toace nervii. 

Ceva mai departe de Benny lucra Franklin D'Cruz, care 
violase vreo cincizeci de femei până fusese prins cu 
pantalonii-n vine în Terrace Park din Bangor. Vârstele 
victimelor se încadrau între treizeci şi optzeci şi unu de ani. 
Nu prea ieşit din comun acest Frank D'Cruz. După el, dar 
mai în urmă, era Arlen Weston, care acorda tot atât timp 
privitului visător la săpăligă ca şi folosirii ei. Fogarty, Alder 
şi Jon Koontz încercaseră toţi trei figura-cu-fişicul-de-fise-n- 
pumn asupra lui Weston, căutând să-l convingă că s-ar 
putea mişca un pic mai repede, iar într-o zi Koontz îl lovise 
poate puţin cam prea tare, căci lui Arlen Weston îi ţâşnise 
sângele nu numai pe nas, ci şi pe urechi, iar noaptea 
avusese o convulsie. Nu una gravă; doar una mititică. De 
atunci însă Arlen lunecase tot mai mult şi mai mult în 
propriile sale tenebre lăuntrice, şi acum era un caz fără 
speranţă, aproape complet decuplat de lume. Dincolo de 
Arlen era... 

— N-ar strica să salţi sapa aia, că, de nu, te-ajut eu 
puţintel, Henry! lătră Fogarty, iar Henry reîncepu să 
prăşească. 


N-avea chef de convulsii. Nu voia să ajungă ca Arlen 
Weston. Curând, vocile începură din nou. De astă dată însă 
erau vocile celorlalţi, vocile copiilor care-l băgaseră de la 
bun început în nenorocirea asta, şoptindu-i din luna- 
fantomă. 

N-ai putut nici măcar să prinzi un grăsun, Bowers, şopti 
unul dintre ei. Acum eu sunt bogat, iar tu prăşeşti mazăre. 
Vai de capu” tău mare şi prost! 

B-B-Bowers, n-ai pu-pu-putut să fa-fa-faaaci nici măcar 
un Qu-gu-gu-gu-guturai! Ai citit vr-vrr-eo ca-carte bu-bună 
de când eşti a-a-colo? Eu am sc-scrr-scris o droaie! Sunt bo- 
bogat şi tu-tu eşti la Ju-]Ju-uuniper Hill! Vai de ca-ca-pu' tău 
mare şi prrrrrost! 

— Gura, le şopti Henry vocilor-fantomă, prăşind mai 
repede, începând să smulgă lujerii noi de mazăre împreună 
cu buruienile; sudoarea îi şiroia pe obraji asemenea 
lacrimilor. 

Am fi putut să punem laba pe voi. Am fi putut. 

Te-am pus sub oboroc, vită încălțată, râse o altă voce. Te- 
ai luat după mine şi n-ai putut să mă prinzi, şi m-am 
îmbogățit şi eu! Hai, tu, craci-de-banană! 

— Gura, murmură Henry, grăbind prăşitul. Ţineţi-vă gura 
odată! 

Vrei să te bagi în chiloţii mei, Henry? îl sâcâi o altă voce. 
Ce păcat, i-am lăsat pe toţi să mi-o tragă, nu eram decât o 
ştoariă, dar acum sunt şi eu bogată, şi iar suntem toți 
împreună, şi iar ne-o tragem, dar tu n-ai putea acum nici 
chiar dacă te-aş lăsa, fiindcă nu ţi se mai scoală, aşa că vai 
de capu tău, Henry, vai de capu tâu DE JOS... 

Prăşea înnebunit, bălării, şi pământ, şi mazăre zburând în 
toate părţile; vocile-fantomă din luna-fantomă răsunau 
acum foarte tare, reverberând şi zburându-i prin ţeastă, iar 
Fogarty fugea spre el, răcnind, dar Henry nu-l putea auzi. 
Din cauza vocilor. 

N-ai putut să pui mâna nici măcar pe-un cioroi ca mine, 
nu? se amestecă încă o voce-fantomă sardonică. V-am făcut 


praf, gagiilor, în bătaia aia cu pietre! V-am făcut praf, futu- 
vă-n cCur!! Vai de capu” tău mare şi prost! Vai de capu” tău 
MIC şi de jos! 

Apoi începură toate să pălăvrăgească laolaltă, râzând de 
el, numindu-l craci-de-banană, întrebându-l dacă îi plăceau 
tratamentele cu şocuri pe care i le-au administrat când l-au 
băgat aici, în Pavilionul Albastru, întrebându-l dacă-i place 
acolo la Juniper Hill, întrebând şi râzând, râzând şi 
întrebând, iar Henry lăsă deodată săpăliga să cadă şi 
începu să urle la luna-fantomă de pe cerul albastru; la 
început urlă cu furie, după care luna însăşi se preschimbă 
şi deveni chipul clovnului, chipul de un alb-brânzos şi ciupit 
de vărsat, cu două găuri negre în loc de ochi, cu rânjetul, 
roşu ca sângele, sucit în sus într-un zâmbet atât de obscen 
de ingenuu, încât era insuportabil, aşa că atunci Henry 
începu să urle, nu furios, ci cu o spaimă de moarte, iar 
vocea clovnului vorbi acum din luna-fantomă, şi ceea ce 
spuse era: Trebuie să te duci inapoi, Henry, Trebuie să te 
duci înapoi şi să termini treaba. Trebuie să te duci înapoi în 
Derry şi să-i omori pe toţi. Pentru mine. Pentru... 

Şi atunci Fogarty, care stătuse în apropiere ţipând la 
Henry vreme de aproape două minute (în timp ce pacienţii 
ceilalţi stăteau în rând, cu săpăligile strânse-n mâini ca 
nişte falusuri comice, cu expresii nu tocmai pline de interes, 
ci aproape, da, aproape gânditoare, ca şi când ar fi înţeles 
că acestea toate făceau parte din misterul care-i adusese 
acolo, că neaşteptatul acces de văicăreli urlate al lui Henry 
Bowers în West Garden era mult mai interesant decât în 
sens pur tehnic), se plictisi să mai răcnească şi-i arse lui 
Henry una cu monedele lui, iar Henry se prăvăli la pământ 
ca o tonă de cărămizi, vocea clovnului urmându-l în jos în 
acel cumplit vârtej de beznă, cântând mereu, mereu: 
Omoară-i pe toți, Henry, omoară-i pe toţi, omoară-i pe toți, 
omoară-i pe toți. 


2 


Henry Bowers zăcea cu ochii deschişi. 

Luna apusese, şi pentru asta simţea un fior acut de 
recunoştinţă. Noaptea, luna era mai puţin fantomatică, era 
mai reală, şi, dacă ar fi fost să vadă acel groaznic chip de 
clovn pe cer, plutind peste coline, câmpii şi codri, se temea 
că ar fi murit de groază. 

Stătea culcat pe o parte, privind concentrat în noapte. 
Donald Duck se arsese; fusese înlocuit de Mickey şi Minnie 
Mouse dansând o polcă; pe ei îi înlocuise faţa verde- 
luminiscentă a lui Oscar Arţăgosul din Sesame Street, iar la 
sfârşitul anului trecut lui Oscar îi luase locul chipul lui 
Fozzie Bear. Henry măsura anii de la încarcerare în veioze 
arse, în loc de linguriţe de cafea. 

Exact la 02.04 în dimineaţa zilei de 30 mai, veioza i se 
stinse. Din piept îi scăpă un geamăt mic - nimic mai mult. În 
noaptea asta la uşa Pavilionului Albastru stătea Koontz - 
Koontz, care era cel mai rău din bandă. Mai rău chiar şi 
decât Fogarty, care îl lovise atât de tare după-amiază încât 
Henry abia mai putea întoarce capul. 

În jurul lui dormeau ceilalţi pacienţi ai Pavilionului 
Albastru. Benny Beaulieu era legat cu chingi elastice. 1 se 
îngăduise, când veniseră de la prăşit, să privească o reluare 
a filmului Emergency la televizorul din salon, iar pe la ora 
şase începuse să aibă spasme constante, neîntrerupte, 
zbierând: „Să-ncercăm să dăm foc nopţii! Să-ncercăm să 
dăm foc nopţii! Să-ncercăm să dăm foc nopţii!”. 1 se 
administrase un sedativ, ceea ce-i folosise preţ de vreo 
patru ore, după care reîncepuse, pe la unsprezece, când 
efectul medicamentului trecuse, flagelându-se atât de tare 
peste scăfârlie, încât aceasta se pornise să-i sângereze 
printre degete, în timp ce el chirăia: „Să-ncercăm să dăm 
foc nopţii!”. Aşa că-l tranchilizaseră din nou şi-l băgaseră în 
chingi. Acum dormea, cu faţa sa mică şi ciupită de vărsat 
gravă ca a lui Aristotel, în lumina difuză. 

Din jurul patului său, Henry auzea sforăieli groase şi 
sonore, mormăituri, câte un pârţ tras în somn. Îl putea auzi 


pe Jimmy Donlin respirând: era inconfundabil, cu toate că 
Jimmy dormea cu cinci paturi mai încolo. Rapid şi uşor 
şuierător, făcându-l întotdeauna pe Henry să se gândească, 
din cine ştie ce motiv, la o maşină de cusut. De după uşa 
spre hol se auzea sunetul slab al televizorului lui Koontz. 
Ştia că paznicul se uita la filmele date târziu pe Canalul 38, 
bând Texas Driver şi mâncându-şi gustarea. Koontz prefera 
tartinele unse din greu cu unt de arahide şi ceapă roşie. 
Când o auzise p-asta, Henry ridicase din umeri, gândind Şi 
cică toți nebunii-s închişi. 

De astă dată vocea nu mai veni din lună. 

De astă dată veni de sub pat. 

Henry recunoscu vocea de îndată. Era Victor Criss, 
căruia îi fusese smuls capul de pe umeri undeva sub Derry 
acum douăzeci şi şapte de ani. I-l smulsese monstrul lui 
Frankenstein. Se întâmplase sub privirea lui Henry, iar 
după aceea Henry văzuse ochii monstrului mutându-se şi le 
simţise privirea galben-apoasă fixându-se asupra lui. Da, 
monstrul lui Frankenstein îl ucisese pe Victor şi apoi îl 
omorâse şi pe Belch, dar acum iată-l pe Vic din nou, 
asemenea reluării unui program de televiziune alb-negru 
din Stilaţii Ani Cincizeci, când Preşedintele era chel, iar 
Buick-urile aveau hublouri. 

Şi acum, că se întâmplase asta, acum, că vocea revenise, 
Henry constată că era calm şi neînfricoşat. Uşurat chiar. 

— Henry, spuse Victor. 

— Vic! exclamă Henry. Ce faci acolo sub pat? 

Benny Beaulieu sforăi şi murmură ceva în somn. 
Ordonatele inhalări-exhalări ale maşinii de cusut nazale a 
lui Jimmy încetară o clipă. În hol, volumul micului Sony al lui 
Koontz fu redus, iar Henry Bowers putu să-l simtă, cu capul 
înclinat pe-o parte şi o mână pe butonul televizorului, în 
timp ce degetele celeilalte atingeau cilindrul care umfla 
buzunarul drept al pantalonilor albi - sulul de fise. 

— Nu-i nevoie să vorbeşti cu voce tare, Henry, spuse Vic. 
Pot să te-aud şi dacă gândeşti doar. Iar ei nu mă pot auzi 


deloc. 

— Ce vrei, Vic? întrebă Henry. 

Un lung răstimp nu primi niciun răspuns. Henry crezu că 
poate Vic plecase. Dincolo de uşă, volumul televizorului lui 
Koontz crescu la loc. Apoi de sub pat se auzi un zgomot ca 
un zgâriat; arcurile scârţâiră uşor, în timp ce o umbră se 
târa afară. Vic întoarse privirea spre el şi rânji. Henry rânji 
şi el, stingherit. Bătrânu' Vic semăna el însuşi un piculeţ cu 
monstrul lui Frankenstein pe vremea aia. O cicatrice făcută 
de ştreang îi încercuia grumazul. Henry îşi spuse că 
probabil acolo îi fusese cusut la loc capul. Avea ochii de o 
stranie culoare verde-cenuşiu, iar corneele păreau să-i 
plutească pe o substanţă vâscos-apoasă. 

Vic avea şi acum doisprezece ani. 

— Vreau acelaşi lucru pe care-l vrei şi tu, spuse Vic. 
Vreau să le-o plătim. 

— Să le-o plătim, repetă visător Henry Bowers. 

— Dar ca s-o faci va trebui să ieşi de-aici, continuă Vic. Va 
trebui să te întorci în Derry. Am nevoie de tine, Henry. Toţi 
avem nevoie de tine. 

— Ei nu vă pot face rău, spuse Henry, înțelegând că 
numai lui Vic îi vorbea. 

— Nu-mi pot face rău dacă nu cred decât pe jumătate, 
răspunse Vic. Dar au fost unele semne alarmante, Henry. 
Nici atunci n-am crezut că ne pot învinge. Grasul însă a 
scăpat de tine pe Maidan. Grasul şi Gură-spartă şi boarfa au 
scăpat de noi în ziua aia, după filme. Şi bătaia cu pietre, 
când l-au salvat pe negrotei... 

— Să nu vorbeşti de asta! strigă Henry la Vic şi, preţ de-o 
clipă, toată duritatea ce făcuse din el şeful lor îi reveni în 
glas. 

Apoi se înmuie, temându-se că Vic îl va lovi - sigur că Vic 
putea face orice voia, de vreme ce era o stafie. Dar Vic se 
mulţumi să rânjească. 

— Eu pot să mă descurc cu ei pe jumătate, cred, spuse el, 
dar tu eşti viu, Henry. lu poţi să te descurci cu toţi 


indiferent dacă ei cred, cred pe jumătate sau nu cred deloc. 
Poţi să le vii de hac pe rând sau la toţi deodată. Poţi să le-o 
plăteşti. 

— Să le-o plătesc, repetă Henry. 

Apoi îl privi din nou cu îndoială pe Vic. 

— Dar n-am cum să ies de-aici, Vic. E sârmă la ferestre, şi 
Koontz e la uşă în noaptea asta. Koontz e cel mai rău. Poate 
mâine noapte... 

— Nu-ţi face griji cu Koontz, spuse Vic, ridicându-se în 
picioare. 

Henry văzu că încă mai avea pe el blugii pe care-i purtase 
în ziua aceea şi că încă mai erau stropiţi cu mâl din canal, 
uscat. 

— De Koontz am eu grijă. 

Vic întinse mâna. 

După un moment, Henry i-o apucă. Porniră amândoi spre 
uşa Pavilionului Albastru şi spre sunetul televizorului. 
Aproape ajunseseră acolo, când Jimmy Donlin, care-i 
mâncase mamei sale creierii, se trezi. Ochii i se dilatară la 
vederea vizitatorului nocturn al lui Henry. Era mama lui. 
Furoul i se vedea cam un centimetru, aşa cum i se văzuse 
întotdeauna. Nu mai avea calota capului. Ochii ei, cumplit 
de roşii, se rostogoliră spre el, iar, când rânji, Jimmy îi văzu 
mânjiturile de ruj pe dinţii galbeni, cabalini, aşa cum i le 
văzuse întotdeauna. Jimmy începu să chiţăie: 

— Nu, mama! Nu, mama! Nu, mama! 

Televizorul se stinse pe dată, şi încă înainte să-şi fi 
început ceilalţi foiala, Koontz dădu uşa de perete, spunând: 

— Aşa, căcănarule, fii pe fază să-ţi prinzi capu' să nu 
zboare. M-am săturat. 

— Mama, nu! Mama, nu! 1e rog, mama! Nu, mă... 

Koontz se repezi înăuntru. Mai întâi îl văzu pe Bowers, 
înalt şi pântecos, aproape ridicol în indispensabilii săi, cu 
cărnurile moi ca aluatul în lumina ce intra de pe coridor. 
Apoi se uită în stânga şi zbieră. Lângă Bowers stătea o 
arătare în costum de clovn. Avea peste doi metri înălţime. 


Costumul era argintiu. Pompoanele portocalii îi ieşeau în 
evidenţă. În picioare purta pantofi caraghioşi, mult prea 
mari. Dar capul nu era de om sau de clovn; era capul unui 
doberman, singurul animal de pe Pământul verde al lui 
Dumnezeu de care îi era frică lui John Koontz. Avea ochii 
roşii. Botul mătăsos i se încreţea dezvelind nişte dinţi albi 
enormi. 

Un cilindru de fise căzu printre degetele inerte ale lui 
Koontz şi se rostogoli pe podea până într-un colţ al 
salonului. A doua zi spre seară, Benny Beaulieu, care 
dormise pe toată durata incidentului, avea să le găsească şi 
să le ascundă în dulăpiorul său de la noptieră. Monedele îi 
folosiră pentru ţigări timp de aproape o lună. 

Koontz trase aer în piept să urle iarăşi, când clovnul se 
repezi la el. 

— A venit ora circului! zbieră clovnul cu voce lătrătoare, 
şi mâinile sale cu mănuşi albe căzură pe umerii lui Koontz. 

Numai că mâinile dinăuntrul mănuşilor erau labe. 


3 


Pentru a treia oară în acea zi - în acea lungă, lungă zi - 
Kay McCall se duse la telefon. 

De astă dată ajunse mai departe decât cu primele două 
ocazii; de astă dată aşteptă până când receptorul se ridică 
la celălalt capăt al firului şi o voce inimoasă de poliţai 
irlandez spuse: 

— Secţia din Sixth Street, sergent O'Bannon, cu ce vă pot 
fi de folos? 

Apoi închise. 

A, te descurci minunat, lisuse, zău. Cam pe la a opta, a 
noua oară, îţi vei fi adunat destul curaj ca să-i spui cum te 
cheamă. 

Intră în bucătărie şi îşi turnă un scotch slab cu sifon, deşi 
ştia că nu putea fi o idee prea bună după calmantul 
dinainte. Îşi aminti un crâmpei de cântecel din cafenelele 


tinereţii ei, din timpul facultăţii - Am un cap plin de whisky 
şi burta plină de gin! Doctoru' zice c-o să mor, da” nu zice 
când - şi râse zgomotos. O oglindă străbătea partea de sus 
a barului. Îşi văzu imaginea reflectată în ea şi se opri brusc 
din râs. 

Cine-i femeia asta? 

Un ochi umflat, aproape închis. 

Cine-i femeia asta sfărâmată? 

Nas de culoarea celui al unui cavaler beat după vreo 
treizeci de ani clătinaţi prin crâşme, umflat la dimensiuni 
groteşti. 

Cine-i femeia asta sfărâmată care arată ca alea care se 
târăsc la adăpostul unui azil pentru femeile agresate, după 
ce au ajuns destul de speriate, sau destul de curajoase, sau 
doar destul de nebune de legat ca să-l părăsească pe 
bărbatul care le chinuieşte, care le-a chinuit sistematic 
săptămână de săptămână, lună de lună, an de an? 

Zgârietură deşirată pe un obraz. 

Cine-i, Păsărică-Kay? 

Un braţ într-o eşarfă. 

Cine? Tu eşti? Se poate să fii tu? 

— Iat-o... Miss America, fredonă ea, vrând ca vocea să-i 
iasă dură şi cinică. 

Începu astfel, dar pe la a şasea silabă îi tremură, iar la a 
şaptea se frânse. Nu era o voce dură. Era o voce speriată. O 
ştia; mai fusese speriată şi altă dată şi întotdeauna trecuse 
peste asta. Bănuia că-i va lua mult timp până să treacă 
peste sperietura de-acum. 

Doctorul care o tratase într-unul dintre micile cabinete 
aflate imediat lângă Internările de Urgenţă, la „Sisters of 
Mercy”, o jumătate de kilometru în josul drumului, era 
tânăr şi nu lipsit de farmec, în alte împrejurări s-ar fi gândit 
într-o doară (sau nu tocmai într-o doară) să încerce să îl ia 
cu ea acasă şi să-l invite într-un tur sexual al lumii. Dar nu 
se simţise deloc zvăpăiată. Durerea nu era favorabilă 
zvăpăielilor. Nici frica. 


Se numea Geffin şi nu-i păsase de felul în care se uita la 
ea. Omul luase o ceşcuţă din hârtie albă, o umpluse pe 
jumătate cu apă de la chiuveta din încăpere, scosese un 
pachet de ţigări din sertarul biroului şi i-l oferise. 

Kay luă o ţigară, iar el i-o aprinse. Trebui să urmărească 
vârful o secundă-două cu chibritul, pentru că femeii îi 
tremura mâna. Aruncă chibritul într-o altă ceaşcă de hârtie. 
F'Ssss. 

— Minunat obicei, comentă doctorul. Nu? 

— Fixaţie orală, răspunse Kay. 

Bărbatul dădu din cap, şi se lăsă din nou tăcerea. O 
privea încontinuu. Kay avea senzaţia că o aştepta să 
izbucnească în plâns, iar asta o scoase din minţi, fiindcă 
simţea că e pe cale s-o facă. Detesta să-i fie prevăzute 
ieşirile emotive, şi, mai presus de orice, de către un bărbat. 

— Prietenul? întrebă el într-un târziu. 

— Prefer să nu vorbesc despre asta. 

— Mm-hm. 

Fuma şi se uita le ea. 

— Nu te-a-nvăţat mama că-i nepoliticos să te zgâieşti la 
cineva? 

Voise să pară scorţoasă, dar vocea-i suna ca o rugăminte: 
Nu te mai uita la mine, ştiu cum arăt, am văzut. Acestui 
gând îi urmă un altul, cel pe care bănuia că prietena ei 
Beverly îl avusese fără îndoială nu numai o dată, anume că 
partea cea mai rea a bătăii avusese loc pe dinăuntru, acolo 
unde erai în stare să suferi ceva ce s-ar putea numi 
hemoragie interspirituală. Ştia cum arăta, da. Mai rău, ştia 
cum se simţea. Se simţea pustiită. Lugubră senzaţie. 

— N-am s-o spun decât o dată, zise Geffin cu un glas gros 
şi plăcut. Când lucrez la camera de gardă a Spitalului de 
Urgenţă - când îmi vine rândul la butoi, s-ar putea spune -, 
văd poate cam vreo două duzini de femei bătute pe 
săptămână. Internii tratează încă două duzini. Aşa că, uite, 
ai aici pe birou un telefon. Îţi dau eu o fisă. Suni la Sixth 
Street, le dai numele şi adresa, le spui ce s-a întâmplat şi 


cine-a făcut-o. Pe urmă închizi, iar eu iau sticla de bourbon 
pe care o ţin acolo în dulapul de fişe medicale - în scopuri 
strict medicale, se înţelege - şi tragem o duşcă din ea. 
Pentru că, din întâmplare, cred, asta nefiind decât părerea 
mea, că singura formă de viaţă inferioară unui bărbat care 
bate o femeie e un şobolan bolnav de sifilis. 

Kay afişă un surâs gol. 

— Apreciez oferta, zise ea, dar mă voi lipsi. Deocamdată. 

— Mm-hm, făcu el iar. Dar când ajungi acasă să te uiţi 
bine în oglindă, domnişoară McCall. Indiferent cine-a fost, 
te-a aranjat frumos. 

Atunci plânse într-adevăr. Nu avu încotro. 

Tom Rogan dăduse telefon pe la amiază în ziua de după 
ce-o văzuse pe Beverly plecând în siguranţă, ca să întrebe 
dacă ştia ceva de soţia lui. Suna calm, rezonabil, câtuşi de 
puţin tulburat. Kay îi spuse că n-o mai văzuse pe Beverly de 
aproape două săptămâni. Tom îi mulţumi şi închise. 

Pe la unu sună cineva la uşă, în timp ce scria în biroul ei. 
Se duse să deschidă. 

— Cine e? 

— Florăria Cragin's, cucoană! răspunse un glas subţire. 

Cât de proastă fusese să nu-şi dea seama că era Tom 
încercând un falset nereuşit, ce proastă fusese să creadă că 
Tom va ceda atât de uşor, ce proastă să scoată lanţul înainte 
de a deschide uşa! 

Dintr-un pas intrase, iar ea nu apucase să spună decât: 

— leşi afara de-a... 

Înainte ca pumnul lui Tom să apară zburând ca de 
niciunde, pocnind-o în ochiul drept, închizându-i-l şi 
trimiţându-i o săgeată de incredibilă durere prin cap. 

Se rostogolise prin antreu, agăţându-se de obiecte 
pentru a încerca să se ţină pe picioare: o vază delicată cu 
un singur trandafir se făcuse ţăndări pe dale, un cuier-pom 
se răsturnase. Căzu grămadă pe podea, în timp ce Tom 
închidea în urma lui uşa din faţă şi pornea spre ea. 

— leşi afară de-aici! zbieră la el. 


— De-ndată ce-mi spui unde e, răspunse Iom, înaintând 
către ea. 

Îşi dădu vag seama că Tom nu arăta prea grozav - mă 
rog, de fapt groaznic ar putea fi un cuvânt mai potrivit - şi 
simţi o bucurie surdă, dar feroce, săgetând-o. Indiferent ce- 
i făcuse 'Tom lui Bev, se pare că Bev îi înapoiase cu lopata. 
Oricum, fusese destul ca să nu se poată ridica în picioare o 
zi întreagă - şi tot nu arăta ca fiindu-i locul altundeva decât 
într-un spital. 

Dar arăta nu numai foarte rău, ci şi foarte furios. 

Kay se ridică în picioare şi dădu îndărăt, ţinându-l sub 
ochi aşa cum nu scapi din privire un animal sălbatic care a 
evadat din cuşcă. 

— Ţi-am spus că n-am văzut-o şi ăsta-i adevărul, repetă 
ea. Acum cară-te de-aici până nu chem poliţia. 

— Ai văzut-o, spuse Tom. 

Buzele sale umflate încercau să rânjească; văzu că dinţii-i 
arătau în chip ciudat inegali; câţiva din faţă se rupseseră. 

— Dau telefon! Îţi zic că nu ştiu unde-i Bev. 

— Zici că n-ai văzut-o de două săptămâni. Nici măcar o 
întrebare. Nicio vorbă de descurajare măcar, deşi ştiu al 
dracu' de bine că mă ai ca sarea-n ochi. Aşa că unde-i, fă, 
pizdă proastă? Zi-mi. 

Kay se întoarse şi o luă la fugă spre capătul holului, vrând 
să ajungă în salon, să tragă uşile glisante de mahon pe 
şinele lor îngropate, să le închidă şi să pună zăvorul. Ajunse 
acolo înaintea lui - Tom şchiopăta -, dar până să trântească 
uşile el îşi strecură trupul între ele. Cu un zgâlţâit convulsiv, 
se împinse înainte. Kay se întoarse să fugă iar; o prinse de 
rochie şi o smuci atât de tare, încât îi sfâşie tot spatele până 
la talie. Nevastă-ta a făcut rochia asta, băi căcat! spuse 
incoerent în sinea ei, după care se trezi răsucită cu faţa 
spre el. 

— Unde-i? 

Kay îşi ridică mâna într-o plesnitură straşnică, dându-i 
capul pe spate şi făcând tăietura de pe obrazul stâng să 


sângereze iar. O apucă de păr şi-i trase capul înainte în 
pumnul lui. O clipă, Kay simţi că îi explodează capul. Zbieră, 
trase adânc aer în piept ca să poată ţipa încă o dată şi 
începu să tuşească, înecându-se în propriu-i sânge. Acum 
era cuprinsă de o groază cumplită. Nu ştiuse că poate 
exista în lumea-ntreagă atâta groază. Ticălosul ăsta dement 
avea s-o ucidă. 

Urlă, urlă, apoi pumnul lui i se înfipse în burtă, gonindu-i 
aerul din plămâni. Nu mai putu decât să icnească, începu să 
tuşească şi să gâfâie în acelaşi timp şi preţ de-o 
înspăimântătoare clipă crezu că se va sufoca. 

— Unde-i? 

Kay scutură din cap, 

— N-am văzut-o... bâigui ea. Poliţia... intri-n puşcărie... 
cretinule... 

O săltă în picioare, iar Kay simţi ceva cedând în umărul 
ei. Din nou durere, atât de puternică încât i se făcea rău. 
Tom o roti pe călcâie, continuând să o ţină de încheietura 
mâinii, apoi îi răsuci braţul la spate, iar ea îşi muşcă buza 
de jos, promiţându-şi că nu va mai urla. 

— Unde-i? 

Kay clătină din cap. 

Îi smuci iar braţul în sus. Smuci atât de tare, încât femeia 
îl auzi gemând. Răsuflarea lui fierbinte îi pufăia în ureche. 
Îşi simţi propriul său pumn drept, strâns, atingându-i 
omoplatul stâng şi răcni iar, când încheietura umărului mai 
cedă puţin. 

— Unde-i? 

Ştiu... 

— Ce? 

— NU ŞTIU! 

Îi eliberă braţul şi-i dădu un brânci. Kay se prăbuşi pe 
podea, plângând cu sughiţuri, mucus şi sânge curgându-i 
din nas. Răsună un trosnet aproape muzical, iar când privi 
în jur "Tom se apleca deasupra ei. Spărsese gâtul unei alte 
vaze, din cristal Waterford. Ţinea în mână partea de jos. 


Gâtul dinţat se afla la doar câteva degete de faţa ei. Îl privi 
hipnotizată. 

— Vreau să-ţi spun ceva, zise el, iar cuvintele se formau 
din mici gâfâieli şi rafale de aer cald. Ai să-mi spui unde s-a 
dus sau ai să-ţi aduni faţa de pe jos. Ai trei secunde, poate 
mai puţin. Când îmi ies din minţi, se pare că timpul curge 
mai repede. 

Faţa mea, gândi Kay, şi acesta a fost lucrul care o făcu în 
sfârşit să se predea... Sau să se surpe, dacă vi se pare că 
sună mai bine: imaginea monstrului ăluia folosindu-se de 
gâtul spart al vazei Waterford ca să-i taie faţa în bucăţi. 

— S-a dus acasă, suspină Kay. În oraşul ei. Derry. Un 
orăşel numit Derry, în Maine. 

— Cum s-a dus? 

— A luat un a-au-tobuz până la Milwaukee. De-acolo 
urma să ia avionul. 

— Mă cac pe ea de târfă! mugi Tom. 

Porni prin cameră într-un semicerc larg, fără ţintă, 
trecându-şi mâinile prin părul ridicat în smocuri şi ţepi 
aiuriţi. 

— De pizdă, de târfă, de floci poleiţi cu aur! 

Ridică o sculptură în lemn delicată, un bărbat şi o femeie 
făcând dragoste - o avea de la vârsta de douăzeci şi doi de 
ani - şi o aruncă în şemineu, unde se făcu ţăndări. Ajunse 
faţă-n faţă cu el însuşi în oglinda de deasupra şemineului şi 
rămase cu ochii holbaţi, de parcă ar fi văzut o stafie. Apoi se 
răsuci din nou spre ea. Scosese ceva din buzunarul 
vestonului pe care-l avea pe el, iar Kay văzu cu un soi de 
mirare stupidă că era un roman în ediţie de buzunar. Avea 
coperta aproape complet neagră, cu excepţia literelor aurii- 
metalizate ce alcătuiau titlul şi a imaginii care înfăţişa 
câţiva tineri stând pe o faleză înaltă deasupra unui râu. 
Torentul negru. 

— Cine-i pulă ăsta? 

— Hmm? Ce? 


— Denbrough. Denbrough, scutură el nerăbdător cartea 
în faţa ei, apoi deodată o plesni cu ea. 

Obrazul i se aprinse de durere şi urmă o fierbinţeală 
surdă şi roşie, ca a tăciunelui. 

— Cine-i? 

Kay începu să priceapă. 

— Au fost prieteni în copilărie. Amândoi au crescut în 
Derry. 

Îi mai arse una cu cartea, de astă dată din cealaltă 
direcţie. 

— Te rog, sughiţă ea. Te rog, Iom. 

Tom împinse spre ea un scaun cu picioare subţiri şi 
graţioase, îl întoarse cu spătarul în faţă şi se aşeză pe el. 
Faţa de felinar-din-dovleac o privea de sus peste spetează. 

—  Ascult-aici, spuse. Ascultă-l pe bătrânul tău unchi 
Tommy. Eşti în stare, curvă fiartă ce eşti? 

Kay dădu din cap. Simţea gust de sânge, fierbinte şi 
coclit, în gâtlej. Umărul parcă îi luase foc. Se rugă să nu-i fie 
decât dislocat, nu rupt. Dar nu asta era cel mai rău. Fața 
mea, avea de gând să-mi ciopârţească faţa... 

— Dacă anunţi poliţia şi le zici c-am fost aici, am să neg. 
Nu poţi dovedi nimic, băga-mi-aş picioarele. E ziua liberă a 
servitoarei şi nu suntem decât noi doi. Sigur, s-ar putea să 
mă aresteze oricum, orice e posibil, nu? 

Se pomeni dând iar din cap, ca şi cum i-ar fi fost tras cu o 
sfoară. 

— Sigur că da. Şi ce-o să fac eu e c-o să plătesc cauţiunea 
şi-am să vin direct aici. O să-ţi găsească ţâţele pe masa din 
bucătărie şi ochii în acvariul cu peşti, înţelegi ce-ţi zic? ÎL 
înţelegi pe bătrânul tău unchi Tommy? 

Kay izbucni din nou în lacrimi. Sfoara aceea ataşată de 
capul său funcţiona încă; i-l săltă în sus şi-n jos. 

— De ce? 

— Cum? Nu... Nu-nţe... 

— Trezeşte-te, pentru numele lui Dumnezeu! De ce s-a 
dus acolo? 


— Nu ştiu! aproape că urlă Kay. 

Tom agită spre ea vaza spartă. 

— Nu ştiu, repetă cu glas mai scăzut. Ile rog! Nu mi-a 
spus. le rog, nu mă răni! 

Tom aruncă vaza în coşul de gunoi şi se ridică. 

Plecă fără o singură privire în urmă, clătinat, cu capul în 
piept - un munte de om. 

Kay alergă după el şi încuie uşa. Fugi în bucătărie şi 
încuie şi uşa de acolo. Apoi şchiopătă până la etaj (pe cât de 
repede îi îngăduia abdomenul sfâşiat de durere) şi încuie 
uşile din sticlă ce dădeau pe veranda de la etaj - nu era 
imposibil să ia hotărârea să se caţăre pe un stâlp şi să intre 
iar pe acolo. Era rănit, dar era şi nebun. 

Se duse la telefon pentru prima oară şi abia atinse 
receptorul, când îşi aminti ce-i spusese. 

Ce-o să fac eu e c-o să plătesc cauţiunea şi-am să vin 
direct aici... ţâţele pe masa din bucătărie şi ochii în acvariul 
cu peşti. 

Îşi smulse mâna de pe telefon. 

Apoi se duse în baie şi îşi privi nasul cât pătlăgeaua, din 
care picura sânge, şi ochiul înnegrit. Nu plângea; ruşinea şi 
oroarea pe care le simţea erau prea profunde pentru 
lacrimi. Oh, Bev, am făcut tot ce-am putut, draga mea, 
spuse în sinea ei. Dar fața mea... A spus c-o să-mi sfârtece 
fața... 

Avea darvon şi valium în dulăpiorul cu medicamente. 
Ezită între ele şi în cele din urmă înghiţi câte una din 
fiecare. Apoi se duse la „Sisters of Mercy” pentru tratament 
şi-l întâlni pe faimosul doctor Geffin, care în acel moment 
era singurul bărbat pe care n-ar fi dorit să-l vadă şters de 
pe faţa pământului. 

lar de-acolo din nou acasă, din nou acasă, tra-la-la. 

Se apropie de fereastra dormitorului şi privi afară. 
Soarele coborâse de acum mult spre linia orizontului. Pe 
Coasta de Est era târziu după asfinţit - aproape şapte seara 
în Maine. 


Poţi hotări mai târziu ce faci cu poliţiştii. Acum important 
e s-o previi pe Beverly. 

Ar fi fost al dracu” de uşor, reflectă Kay, dacă-mi spuneai 
unde vei locui, Beverly dragostea mea. Presupun că nici tu 
nu ştiai. 

Deşi se lăsase de fumat cu doi ani în urmă, păstra un 
pachet de Pall Mall în sertarul biroului, pentru urgenţe. 
Scoase o ţigară, o aprinse, se strâmbă. Ultima oară fumase 
din pachetul acela cam prin decembrie 1982, iar ţigara 
aceasta părea mai bătrână decât un membru din Senatul 
Statului Illinois. O fumă totuşi, cu un ochi pe jumătate închis 
împotriva fumului, cu celălalt pe jumătate închis pur şi 
simplu, punct. Mulțumită lui Tom Rogan. 

Folosindu-şi cu multă trudă mâna stângă - puiul de căţea 
îi dislocase braţul cel bun - formă numărul informaţiilor 
telefonice din Maine şi ceru denumirile şi numerele tuturor 
hotelurilor din Derry. 

— Doamnă, da' asta o să ia ceva timp, spuse a îndoială 
centralista. 

— O să ia şi mai mult de-atât, surioară, i-o întoarse Kay. 
Am să scriu cu mâna mea aia proastă. Aia bună e plecată-n 
vacanţă. 

— Nu se obişnuieşte să... 

— Ascultă la mine, o întrerupse Kay, nu fără blândeţe. 
Dau telefon din Chicago şi încerc să-mi găsesc o prietenă 
care tocmai şi-a părăsit soţul şi s-a întors la Derry, unde a 
copilărit. Soţul ei ştie unde s-a dus. A scos informaţia de la 
mine bătându-mă de m-am căcat în pantaloni. Omul ăsta-i 
psihopat. Femeia trebuie să ştie că vine după ea. 

Urmă o lungă pauză, după care telefonista spuse cu o 
voce categoric mai omenească: 

— Cred că numărul de care aveţi cu adevărat nevoie e cel 
al Departamentului Poliţiei din Derry. 

— Minunat. Am să-l notez şi pe-ăla. Dar trebuie să fie 
avertizată. Şi... 


Se gândi la tăieturile de pe obrajii lui 'Tom, la cucuiul din 
frunte, la cel de la tâmplă, la şchiopătat, la buzele umflate 
hidos. 

— Şi dacă ştie că vine âla, s-ar putea să fie de-ajuns. 
Urmă o altă pauză lungă. 

— Mai eşti acolo, surioară? întrebă Kay. 

— Arlington Motor Lodge, răspunse  centralista, 
643.81.46. Bassey Park Inn, 648.40.83. Bunyan Motor 
Court... 

— Las-o un pic mai încet, vrei? o rugă, scriind cu furie. 

Se uită după o scrumieră, nu văzu niciuna, aşa că strivi 
chiştocul de Pall Mall pe sugativa biroului. 

— Aşa, dă-i-nainte. 

— Clarendon Inn... 


4 


Avu noroc pe jumătate la al cincilea telefon. Beverly 
Rogan era înregistrată la Pensiunea Derry. N-avu decât pe 
jumătate noroc, pentru că Beverly ieşise. Îşi lăsă numele, 
numărul şi un mesaj ca Beverly s-o sune în clipa când 
revine, indiferent cât de târziu va fi. 

Recepţionerul repetă mesajul. Kay urcă la etaj şi mai luă 
un valium. Se întinse şi aşteptă să adoarmă. Somnul nu se 
lipea de ea. 

Iartă-mă, Bev, spuse în gând, privind în întuneric, pe 
când plutea pe aripile drogului. Ceea ce-a spus despre fața 
mea... Pur şi simplu n-am putut să îndur. Sună-mă curând, 
Bev. Te rog, sună cât mai curând. Şi fii atentă la ticălosul 
ăla nebun cu care te-ai măritat. 


5 


Ticălosul nebun cu care se măritase Bev avu mai mult 
succes cu legăturile decât avusese Beverly în ajun, căci 
plecă de la O'Hare, placa turnantă a aviaţiei comerciale 
interne din Statele Unite. În timpul zborului, citi şi reciti 


scurta notă despre autor de la sfârşitul cărţii. Scria acolo că 
William Denbrough era născut în Noua Anglie şi autor al 
altor trei romane (care se găseau şi ele pe piaţă, anunţa 
plină de solicitudine nota, în ediţii de buzunar Signet). El şi 
soţia sa, actriţa Audra Phillips, locuiau în California. 
Actualmente lucra la un nou roman. Observând că ediţia din 
Torentul negru fusese scoasă în 1976, Tom presupuse că 
individul mai scrisese şi alte romane de-atunci. 

Audra Phillips... O văzuse în filme, nu-i aşa? Rareori 
remarca actrițele - ideea de film bun a lui Tom însemna o 
poveste cu crime, una cu urmăriri sau o peliculă cu monştri 
-, dar, dacă puişorul ăsta era ăla la care se gândea el, 
atunci o observase mai ales fiindcă semăna mult cu Beverly: 
păr lung roşcat, ochi verzi, ţâţe care n-aveau astâmpăr. 

Se aşeză puţin mai drept în scaun, bătându-se pe picior 
cu cartea, încercând să nu ia în seamă durerea din gură şi 
din cap. Da, era sigur. Audra Phillips era roşcovana cu ţâţe 
mişto. O văzuse într-un film cu Clint Eastwood, iar după 
vreun an într-un filmuleţ de groază intitulat Graveyard 
Moon. Beverly îl însoţise la film şi, ieşind din sală, Tom îşi 
exprimase părerea că actriţa seamănă mult cu ea. „N-aş 
crede”, spusese Bev. „Eu sunt mai înaltă, iar ea e mai 
drăguță. Are şi părul de-un roşu mai închis.” Atâta tot. Nu 
se mai gândise niciodată la asta. Până acum. 

EI şi soţia sa, actrița Audra Phillips... 

Tom înţelegea cât de cât psihologia; se folosise de ea 
pentru a-şi manipula soţia în toţi anii căsniciei lor. lar acum 
o senzaţie neplăcută şi sâcâitoare, mai mult simţământ 
decât gând, începu să-l hărţuiască. 

Se concentra pe faptul că Bev şi Denbrough se jucaseră 
împreună în copilărie şi că Denbrough luase de nevastă o 
femeie care, în pofida celor spuse de Beverly, semăna 
uimitor cu soţia lui Iom Rogan. 

Ce fel de jocuri jucaseră Denbrough şi Beverly când erau 
mici? De-a v-aţi ascunselea? De-a învârte-sticla? 

Alte jocuri? 


Tom şedea în fotoliul său, îşi lovea piciorul cu cartea şi 
simţea că tâmplele încep să-i pulseze. 

Când ajunse la Bangor International Airport şi se adresă 
la ghişeele pentru închiriat maşini, fetele - unele îmbrăcate 
în galben, altele în roşu, altele în verde-irlandez - îi priviră 
cu nervozitate chipul primejdios de umflat şi-i spuseră (cu şi 
mai multă nervozitate) că nu aveau maşini de închiriat, „ne 
pare nespus de rău” 

Tom se duse la standul de ziare şi cumpără unul din 
Bangor. Îl deschise la pagina de publicitate, neluând în 
seamă privirile pe care i le aruncau trecătorii, şi reţinu trei 
ocazii. Dădu peste filon la al doilea telefon. 

— În ziar scrie că aveţi o furgonetă LID' 76. O mie patru 
sute de dolari. 

— Exact, aşa este. 

— Uite cum facem, spuse Tom, atingându-şi portofelul din 
buzunarul scurtei; era umflat de bancnote - şase mii de 
dolari. O aduceţi aici la aeroport şi facem târgul pe loc. Îmi 
daţi maşina, un bon de vânzare şi actele maşinii. Plătesc cu 
bani gheaţă. 

Amicul cu LTD-ul de vânzare tăcu, apoi spuse: 

— Va trebui să-mi scot numerele. 

— Normal, perfect. 

— Cum am să vă recunosc, domnule... 

— Domnul Barr, spuse Tom, care privea o inscripţie din 
partea opusă a holului de aeroport, unde scria BAR 
HARBOR AIRLINES VĂ OFERĂ NOUA ANGLIE - ŞI 
LUMEA! Am să stau lângă poarta din fund. Mă veţi 
recunoaşte, pentru că faţa mea nu arată prea grozav. 
Nevastă-mea şi cu mine am fost ieri la patinaj pe rotile şi 
am tras o căzătură a dracului. Puteam s-o păţesc şi mai rău, 
cred. Nu mi-am rupt nimic, decât faţa. 

— I-auzi. Îmi pare rău s-aud asta, domnule Barr. 

— O să mă dreg eu. Dumneata doar să aduci maşina aia 
aici, bunule prieten. 


Închise, traversă până la uşă şi ieşi în noaptea caldă şi 
parfumată de mai. 

Tipul cu LID-ul se arătă zece minute mai târziu, apărând 
din penumbra primăvăratic-târzie. Era aproape un puştan. 
Încheiară târgul; tânărul îi mâzgăli un bon de vânzare pe 
care Tom şi-l îndesă indiferent în buzunarul vestonului. 
Rămase pe loc, privindu-l pe băiat cum scotea numerele 
maşinii. 

— Îţi dau trei dolari în plus, pe şurubelniţă, îi spuse Tom 
când termină. 

Puştiul îl privi gânditor un moment, ridică din umeri şi-i 
întinse şurubelniţa, luând cei trei dolari pe care i-i oferea 
Tom. Nu-i treaba mea, spunea ridicarea din umeri, iar Tom 
îşi zise: Căâtă dreptate ai, bunul meu băieţaş. Aşteptă să-l 
vadă luând un taxi, apoi trecu la volan. 

Era o rablă: transmisia scâncea, universalul gemea, toată 
caroseria zdrăngănea, frânele clefăiau. Nimic din toate 
astea n-avea importanţă. Conduse maşina la parcarea pe 
termen lung, luă un bilet şi trase înăuntru. Parcă lângă un 
Subaru ce părea să se afle acolo de o bună bucată de 
vreme. Folosindu-se de şurubelniţa puştiului, demontă 
plăcile Subarului şi le aplică la LTD. Lucra fredonând. 

Pe la 10.00 seara se îndrepta spre est pe Drumul 
Naţional 2, cu o hartă rutieră a statului Maine deschisă pe 
locul de alături. Descoperise că radioul LID-ului nu 
funcţiona, aşa că se deplasa în tăcere. Nu-l deranja cu 
nimic. Avea destule la care să se gândească. La toate 
lucrurile minunate pe care să i le facă lui Beverly când o va 
prinde, de exemplu. 

Era absolut convins, în adâncul inimii, că Beverly se afla 
pe-aproape. 

Şi că fuma. 

O, fetița mea dragă, te-ai futut cu omul nepotrivit când 
te-ai futut cu Tom Rogan. lar întrebarea e ce anume, exact, 
vom face cu tine? 


Furgoneta gonea ca un bolid în noapte, fugărindu-şi 
fasciculele lungi ale farurilor, iar, la vremea când ajunse la 
Newport, Tom ştia. Găsise un magazin de mărunţişuri pe 
şoseaua principală, încă deschis. Intră şi cumpără un cartuş 
de Camel. Proprietarul îi dori o seară bună. Iom îi ură la fel. 

Aruncă pe scaunul alăturat cartuşul şi demară din nou. 
Conduse încet pe Drumul 7, căutând indicatorul. Ilată-l - 
Drumul Naţional 3, cu un panou pe care scria „HAVEN 21, 
DERRY 15” 

Luă curba şi apăsă pe accelerator. Aruncă o privire spre 
cartuşul de ţigări şi zâmbi puţin. În lumina verde a lămpilor 
de bord, faţa sa tăiată şi plină de cucuie arăta stranie, 
lugubră. 

Ţi-am făcut rost de oarece ţigări, Bevvie, spuse în sinea 
sa Tom, în timp ce furgoneta alerga printre şiruri de pini şi 
molizi, îndreptându-se spre Derry cu puţin peste optzeci de 
kilometri la oră. 

O, zău că da. Un cartuş întreg. Numai pentru tine. Şi 
când am să te găsesc, draga tatii, am să te pun să le 
mănânci în mă-ta până la ultima. Şi dacă gagiul ăsta, 
Denbrough, are nevoie să-i facă cineva nițică educaţie, se 
poate aranja şi asta. Nicio problemă, Bevvie. Nici - 0 - 
problemă. 

Pentru prima oară de când târfa jegoasă îl bumbăcise şi 
dăduse bir cu fugiţii, Tom începu să se simtă bine. 


6 


Audra Denbrough zbura spre Maine la clasa întâi a unui 
DC-10 British Airways. Plecase de la Heathrow la şase şi 
zece în acea după-amiază şi de atunci tot fugea în urma 
soarelui. Soarele câştiga - câştigase de fapt dar asta nu 
conta cu adevărat. Printr-un noroc  providenţial, 
descoperise că zborul 23, British Airways, de la Londra la 
Los Angeles, făcea o escală de alimentare... la Bangor 
International Airport. 


Ziua fusese un coşmar de neimaginat. Freddie Firestone, 
producătorul filmului Attic Room, avusese bineînţeles 
nevoie de Bill la prima oră. leşise un fel de tărăboi în 
legătură cu cascadoarea care trebuia să cadă în locul 
Audrei de pe o scară. Se pare că şi cascadorii aveau un 
sindicat al lor, iar femeia îşi îndeplinise norma pe 
săptămână în curs sau altă asemenea tâmpenie. Sindicatul 
cerea fie ca Freddie să semneze un referat de spor la 
salariu, fie să se angajeze altă femeie pentru a executa 
cascadoria. Problema era că nu aveau la îndemână nicio 
altă cascadoare destul de apropiată de constituţia fizică a 
Audrei. Freddie îi spuse şefului de sindicat că atunci ar 
trebui să pună un bărbat să facă figura, nu-i aşa? Căzătura 
nu se anunţa că s-ar face în sutien şi chiloţi. Aveau peruca 
arămie, iar costumiera îl putea ajusta pe băiatul respectiv 
cu sâni şi şolduri false. Chiar şi nişte tampoane la buci, dacă 
era cazul. 

„Nu se poate, colega, spuse şeful de sindicat. E contra 
statutului sindical să bagi un bărbat în locul unei femei. 
Discriminare sexuală.” 

În cinematografie, dracii lui Freddie erau legendari, şi la 
un moment dat îi veniseră. Îi spuse sindicalistului-şef, un 
grăsan dintre cei mai buni în breaslă, să se ducă-n pizda 
mă-sii. Şeful de sindicat îl sfătuise pe Freddie să-şi ţină 
fleanca, altfel n-o să se mai facă nicio cascadorie pe 
platourile acelui film. Apoi îşi frecase degetul mare şi 
arătătorul a bacşiş, gest ce-l scosese pe Freddie din minţi. 
Şeful de sindicat era cât uşa, dar moale. Freddie, care încă 
mai juca fotbal american ori de câte ori avea ocazia şi care 
odată suflase un sutar la crichet, era cât uşa şi puternic. Îl 
aruncă pe sindicalist afară, se retrase în biroul său să 
cugete, apoi ieşi iar peste douăzeci de minute, urlând după 
Bill. Voia să se rescrie toată secvenţa, astfel încât căzătura 
să nu mai aibă loc. Audra fusese astfel nevoită să-i spună că 
Bill nu mai era în Anglia. 


— Ce? făcu Freddie, rămânând cu gura căscată; o privea 
pe Audra ca şi cum ar fi crezut că-şi pierduse minţile. Ce 
spui? 

— A fost chemat în State - asta-ţi spun. 

Freddie se prefăcu c-o înşfacă, iar Audra se dădu înapoi, 
puţin cam speriată. Freddie îşi privi mâinile, apoi le vâri în 
buzunare şi se uită lung la ea. 

— Îmi pare rău, Freddie, spuse ea cu voce joasă. Crede- 
mă! 

Se ridică şi-şi turnă o ceaşcă de cafea, observând că 
mâinile îi tremurau uşor. În timp ce se aşeza la loc, auzi 
glasul amplificat al lui Freddie în megafoanele studioului, 
spunând tuturor să se ducă acasă sau la cârciumă, pentru 
că ziua de filmare se încheiase. Audra tresări. Aşa se 
duceau drept la coş minimum zece mii de lire sterline. 

Freddie închise intercomul studioului, se ridică şi îşi 
turnă o ceaşcă de cafea. Se aşeză la loc şi-i oferi pachetul 
său de ţigări Silk Cut. 

Audra clătină din cap. 

Freddie luă una, o aprinse şi se uită la ea prin fum cu 
ochii mijiţi: 

— E ceva serios, aşa-i? 

— Da, răspunse Audra, păstrându-şi calmul pe cât de 
bine putea. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

Şi, fiindcă îl simpatiza sincer pe Freddie şi avea sincer 
încredere în el, Audra îi spuse tot ce ştia. Freddie ascultă 
atent, grav. Nu dură mult; uşile încă se mai trânteau şi 
motoarele porneau în parcare când termină istorisirea. 

Freddie tăcu o vreme, privind pe fereastră. Apoi se răsuci 
înapoi spre ea: 

— A avut o cădere nervoasă. 

— Nu, scutură Audra din cap. Nu aşa a fost. Flnu era 
aşa. 

Înghiţi în sec şi adăugă: 

— Poate ar fi trebuit să fii de faţă. 


Freddie zâmbi strâmb. 

— Trebuie să-ţi dai seama că adulţii rareori se simt 
obligaţi să onoreze promisiunile pe care le-au făcut când 
erau copii. Şi ai citit opera lui Bill; ştii cât de mult din ea e 
despre copilărie, şi e într-adevăr o treabă foarte bună, 
foarte la obiect. Ideea că a uitat tot ce i s-a întâmplat atunci 
e absurdă. 

— Cicatricele lui de pe mâini, îi aminti Audra. N-au fost 
niciodată acolo. Până azi-dimineaţă. 

— Poveşti! Pur şi simplu nu le-ai observat până azi- 
dimineaţă. 

Femeia ridică din umeri neajutorată: 

— Le-aş fi observat. 

Îşi dădea seama că Freddie nu o credea. 

— Atunci ce e de făcut? o întrebă Freddie, iar ea nu putu 
decât să clatine din cap. 

Freddie îşi aprinse o ţigară nouă de la chiştocul 
fumegând al celeilalte. 

— Pot s-o rezolv cu şeful de sindicat, continuă el. Nu eu 
personal, poate; în clipa asta, mai degrabă m-ar vedea în 
iad înainte să-mi facă o nouă cascadorie. O să-l trimit pe 
Teddy Rowland să dea o raită pe la biroul lui. Teddy-i un 
molâu, dar e în stare să ducă cu preşul şi păsărelele ca să 
coboare din copaci. Ce-o să se-ntâmple însă pe urmă? Ne- 
au mai rămas patru săptămâni de filmare, iar bărbată-tu-i 
pe undeva prin Massachusetts. 

— Maine. 

Dădu din mână: 

— Unde-o fi. Și cât de bună ai să fii tu fără el? 

— Eu... 

Freddie se aplecă spre ea: 

— Mie-mi placi, Audra. Sincer îmi placi. Şi Bill îmi place, 
chiar cu toată mizeria asta. O putem scoate la capăt cumva, 
cred. Dacă scenariul are nevoie să fie cârpit, pot eu să-l 
cârpesc. Mi-am făcut porţia de cârpăceli de soiul ăsta la 
vremea mea, numai Dumnezeu ştie... Dacă nu-i place ce-a 


ieşit, n-o să aibă pe cine da vina decât pe el însuşi. Mă pot 
descurca fără Bill, dar nu pot fără tine. Nu pot să te las să 
fugi în State după bărbatu-tău şi va trebui să te pun la 
putere maximă. Eşti în stare? 

— Nu ştiu. 

— Nici eu. Dar vreau să te gândeşti la ceva. Putem ţine 
lucrurile liniştite o vreme, poate cât ne-a mai rămas de 
filmat, dacă stai drepţi ca un soldat şi-ţi faci treaba. Dar, 
dacă-ţi iei zborul, asta nu se poate ascunde. Poate ieşi 
pişarea de pe lume, însă eu nu-s răzbunător din fire şi nu 
am de gând să-ţi spun că dacă-ţi iei tălpăşiţa o să am eu 
grijă să nu mai pui piciorul pe platouri. Dar ar fi cazul să ştii 
că, dacă-ţi ies vorbe că faci nazuri, s-ar putea ca de la 
tinicheaua asta atârnată de coadă să ţi se tragă sfârşitul. Îţi 
vorbesc ca un unchi, ştii bine. Ie deranjează? 

— Nu, zise ea apatică. 

În realitate, nu-i prea păsa nici de una, nici de alta. Bill 
era singurul la care se putea gândi. O fi fost Freddie un om 
destul de drăguţ, dar Freddie nu înţelegea; în ultimă 
instanţă, drăguţ sau nu, singurul lucru la care se putea el 
gândi era ce va face cu filmul. Nu văzuse expresia din ochii 
lui Bill... Nici nu-l auzise bâlbâindu-se. 

— Bun. 

Se ridică. 

— Hai cu mine la crâşmă. Ne-ar prinde bine câte un 
păhărel. 

Femeia clătină din cap: 

— Un păhărel e ultimul lucru de care am nevoie. Mă duc 
acasă să mă gândesc ce să fac. 

— Dau telefon după maşină. 

— Nu. O să iau trenul. 

O privi fix, cu o mână pe telefon. 

— Cred că te gândeşti să pleci după el, şi-ţi spun că faci o 
gravă greşeală, fată dragă. Are el o păsărică-n cap, dar la 
fund e destul de stabil. O să şi-o scuture, şi când rezolvă 
asta o să vină înapoi. Dacă voia să mergi cu el, ţi-ar fi spus. 


— N-am luat nicio hotărâre, răspunse Audra, ştiind că de 
fapt hotărâse totul; hotărâse încă înainte de-a fi luat maşina 
de dimineaţă. 

— la seama, iubire, o preveni Freddie. Să nu faci ceva de 
care să-ţi pară rău mai târziu. 

Simţi forţa personalităţii lui copleşind-o, cerându-i să 
renunţe, să promită, să-şi facă treaba, să aştepte pasivă 
înapoierea lui Bill... Sau dispariţia lui înapoi în gaura aceea 
din trecut, de unde apăruse. 

Se apropie de producător şi îl sărută uşurel pe obraz: 

— Mai vorbim, Freddie. 

Merse acasă şi sună la British Airways. li spuse 
funcţionarei că ar interesa-o să ajungă într-un orăşel din 
Maine pe nume Derry, dacă era cumva posibil. Urmă o 
pauză, în timp ce femeia îşi consulta terminalul 
computerului... Apoi vestea, ca un semnal din cer, că zborul 
23 făcea escală la Bangor, care se afla la nici şaptezeci de 
kilometri distanţă. 

— Vă fac o rezervare la acest zbor, doamnă? 

Audra închise ochii şi revăzu chipul colţuros, mai mult 
decât blând, foarte onest, al lui Freddie, şi-l auzi rostind: Ia 
seama, iubire. Să nu faci ceva de care să-ţi pară râu mai 
târziu. 

Freddie nu voia ca ea să plece; Bill nu voia ca ea să plece; 
atunci de ce urla inima din ea că trebuie să plece? Închise 
ochii, lisuse, da' ştiu că mă simt oribil... 

— Doamnă? Sunteţi încă pe fir? 

— Rezervaţi, spuse Audra, apoi ezită. 

la seama, iubire... Poate să lase noaptea să-i fie sfetnic; 
să pună o oarecare distanţă între ea şi toată nebunia. 
Începu să cotrobăie în poşetă după carnetul American 
Express. 

— Pentru mâine. La clasa întâi, dacă aveţi, dar am să iau 
orice. 

Iar dacă mă răzgândesc, o pot contramanda. Probabil că 
aşa o să fac. Am să mă trezesc întreagă la minte şi totul va 


fi limpede. 

Dar nimic nu fusese limpede în dimineaţa aceea, iar 
inima ei vocifera la fel de tare că trebuie să plece. Somnul 
se dovedise a-i fi fost o tapiserie nebunească de coşmaruri. 
Aşa că-i dăduse telefon lui Freddie, nu pentru că ar fi vrut, 
ci fiindcă simţea că i-o datora. Nu ajunsese prea departe - 
încerca, într-un mod poticnit, să-i explice cât de acut simţea 
faptul că Bill ar putea să aibă nevoie de ea - când la celălalt 
capăt al firului se auzi un declic uşor. Regizorul închisese 
fără a mai scoate o vorbă după alo-ul de la început. 

Dar într-un fel, se gândea Audra, declicul acela uşor 
spunea tot ceea ce era de spus. 


7 


Avionul ateriză la Bangor la 7.09. Audra fu singurul 
pasager care debarcă, iar ceilalţi o priviră cu un soi de 
curiozitate îngândurată, probabil întrebându-se de ce ar 
dori cineva să coboare acolo, în acel loc uitat de Dumnezeu. 
Audra se gândi să le spună îmi caut soţul, de-asta. S-a 
întors într-un orăşel din apropiere pentru că un prieten al 
lui din copilărie i-a dat telefon şi i-a amintit de o promisiune 
pe care nu şi-o putea aminti tocmai bine. Telefonul ăsta i-a 
mai adus aminte şi că nu s-a mai gândit de douăzeci de ani 
la fratele său mort. A, da: i-a mai adus înapoi şi bâlbâiala... 
Și nişte cicatrice albe şi curioase în palme. 

Iar atunci, îşi spuse ea, agentul vamal care stătea alături 
în holul aeroportului va suna după oamenii cu tunici albe. 
Îşi luă unicul bagaj - părea foarte singuratic, aşa cum se 
învârtea numai el pe tot caruselul - şi se apropie de 
ghişeele pentru maşini de închiriat la fel cum avea să facă 
Tom Rogan după circa o oră. Avu mai mult noroc decât 
urma să aibă el; compania National Car Rental avea un 
Datsun. 

Fata completă formularul, iar Audra îl semnă. 

— Mă gândeam eu că dumneavoastră sunteţi, spuse fata, 
iar apoi, cu timiditate: Mi-aţi putea da, vă rog, un autograf? 


Audra i-l dădu, scriindu-şi numele pe dosul unui formular 
de închiriere, şi-şi spuse: Bucură-te de el cât mai poți, 
fetițo. Dacă Freddie Firestone nu minte, de acum în cinci 
ani n-o să mai facă nici cât o ceapă degerată. 

Cu oarecare amuzament îşi dădu seama că, după numai 
cincisprezece minute de la revenirea în State, începuse să 
gândească din nou ca o americancă. 

Luă o hartă rutieră, iar fata, atât de emoţionată de 
prezenţa vedetei, încât abia putea vorbi, reuşi să-i arate cel 
mai scurt drum până la Derry. 

Zece minute mai târziu Audra era pe şosea, repetându-şi 
la fiecare intersecţie că, dacă uită şi începe să circule pe 
stângă, o vor răzui de pe asfalt. 

Şi, în timp ce conducea maşina, îşi dădu seama că era 
mai înspăimântată decât fusese vreodată în viaţa ei. 


8 


Printr-una din acele bizare ironii ale sorții sau 
coincidenţe ce se petrec câteodată (şi care, la drept 
vorbind, se petreceau mai frecvent în Derry), Tom ocupase 
o cameră la Koala Inn pe Outer Jackson Street, iar Audra 
luase una la Holiday Inn; cele două moteluri erau unul 
lângă altul, cu parcările despărțite doar printr-un trotuar 
de beton. Şi, astfel stând lucrurile, Datsun-ul închiriat al 
Audrei şi LID-ul cumpărat al lui Tom au fost parcate bot în 
bot, neavând între ele decât acea alee. Acum amândoi 
dormeau, Audra pe o parte, liniştită, Iom Rogan pe spate, 
sforăind atât de tare, încât îi fâlfâiau buzele umflate. 


9 


Henry petrecu acea zi ascunzându-se - ascunzându-se în 
boscheţii de lângă Drumul Naţional 9. Când şi când dormi. 
Când şi când stătu culcat privind maşinile poliţiei lunecând 
pe alături ca nişte câini de vânătoare. În timp ce Păguboşii 
luau masa, Henry ascultă vocile din lună. 


Iar, când se lăsă întunericul, ieşi pe marginea drumului şi 
ridică degetul mare. 
După un timp apăru un dobitoc care îl luă în maşină. 


Derry: Al treilea interludiu 


„O pasăre cobori pe cărare - 
C-o vedeam, n-avea cum să ştie. 
O râmă a tăiat cu ciocul 
Şi-o mâncă pe toată, crudă.” 
Emily Dickinson, 
O pasăre cobori pe cărare 


17 martie 1985 

Focul de la The Black Spot a avut loc la sfârşitul toamnei 
lui 1930. Din câte îmi pot da eu seama, incendiul acela - cel 
din care tatăl meu a scăpat ca prin urechile acului - a pus 
capăt ciclului de omoruri şi dispariţii semnalat în anii 1929- 
1930, la fel cum explozia de la oţelărie încheiase un alt ciclu 
cu vreo douăzeci şi cinci de ani în urmă. E ca şi cum ar fi 
fost nevoie de un sacrificiu uriaş la sfârşitul fiecărui ciclu 
pentru a potoli cine ştie ce cumplită forţă va fi fiind aceea 
care acţionează aici... pentru a trimite Monstrul la culcare 
pentru încă vreun sfert de secol. 

Dar, dacă un asemenea sacrificiu e necesar pentru a 
încheia fiecare ciclu, se pare că un oarecare eveniment 
similar e necesar pentru a pune fiecare ciclu în mişcare. 

Ceea ce mă duce cu gândul la banda lui Bradley. 

Execuţia lor a avut loc la intersecţia triplă dintre Canal, 
Main şi Kansas - nu departe, în fond, de locul înfăţişat în 
fotografia ce a început să se mişte pentru Bill şi Richie într- 
o zi din iunie 1958 - cam cu treisprezece luni înaintea 


incendiului de la The Black Spot, în octombrie 1929... Nu 
cu mult înainte de începutul marii crize. 

La fel ca şi în cazul focului de la The Black Spot, mulţi 
locuitori din Derry susţin că nu-şi aduc aminte ce s-a 
întâmplat în ziua aceea. Sau lipseau din oraş, plecaţi în 
vizită la rude. Sau îşi făceau siesta de după-amiază şi nici n- 
au avut habar ce s-a-ntâmplat până n-au auzit la 
radiojurnalul de seară. Sau pur şi simplu te mint în faţă. 

Rapoartele poliţiei din acea zi indică faptul că şeful 
Sullivan nici măcar nu se afla în oraş (Normal că ţiu minte, 
mi-a spus Aloysius Nell, dintr-un fotoliu de pe terasa 
însorită a Sanatoriului Paulson din Bangor. Ala a fost primul 
meu an sub arme, şi e şi cazu” să-mi aduc aminte. Era dus 
în vestu' statului, la vânătoare de rațe. Îi înfăşurase-n 
cearşafuri şi-i dusese d-acolo la vremea când s-a-ntors el. 
Scos din minţi ca o găină plouată, Jim Sullivan), dar o 
fotografie dintr-o carte documentară despre gangsteri 
intitulată Litere de sânge şi răufăcători prezintă un individ 
rânjind alături de trupul ciuruit de gloanţe al lui Al Bradley 
la morgă, iar, dacă omul ăla nu-i şeful Sullivan, atunci sigur 
e fratele lui geamăn. 

De la domnul Keene am obţinut în fine ceea ce credcăe 
versiunea adevărată a întâmplării - Norbert Keene, care a 
fost proprietarul Farmaciei de pe Center Street din 1925 
până-n 1975. Mi-a vorbit destul de binevoitor, dar, la fel ca 
şi tatăl lui Betty Ripsom, m-a pus să închid magnetofonul 
înainte de-a începe să depene cu adevărat povestea - nu că 
ar fi avut vreo importanţă; îi aud şi-acum vocea uscată, ca 
de hârtie - un alt cântăreţ a cappella în corul blestemat 
care e oraşul ăsta. 

— N-am niciun motiv să nu-ţi zic, a spus el. Nimeni n-o s-o 
tipărească şi nimeni n-o s-o creadă nici chiar de-ar crede-o. 

Îmi oferi un borcan farmaceutic de modă veche: 

— O acadea? Din câte ţin minte, ţi-au plăcut întotdeauna 
cele roşii, Mikey. 

Am luat una. 


— Şeful Sullivan a fost aici în ziua aia? 

Domnul Keene râse şi se servi şi el cu o acadea. 

— Te-ai tot întrebat asta, nu-i aşa? 

— M-am întrebat, am recunoscut eu, mestecând bucăţica. 

Nu mai pusesem aşa ceva în gură din copilărie, când îmi 
împingeam gologanii pe tejghea spre un mult mai tânăr şi 
mai sprinten domn Keene. Avea acelaşi gust bun ca pe 
vremuri. 

— Eşti prea tânăr ca să-ţi aduci aminte când a înscris 
Bobby Thomson pentru echipa Giants în finala la baseball 
din 1951, spuse domnul Keene. Nu vei fi avut decât vreo 
patru anişori. Ei! Au publicat în ziar un articol despre 
meciul ăla după câţiva ani, şi părea că vreun milion de 
oameni din New York susțineau că în ziua aia au fost pe 
stadion. 

Domnul Keene îşi supse bucăţica de acadea şi un mic fir 
de bale brune i se prelinse din colţul gurii. Şi-l şterse 
pedant cu batista. Stăteam amândoi aşezaţi în biroul din 
spatele farmaciei, căci, deşi Norbert Keene avea optzeci de 
ani şi se retrăsese de zece, încă mai ţinea registrele pentru 
nepotul său. 

— Exact invers când vine vorba de banda lui Bradley! 
exclamă el; zâmbea, dar nu era un zâmbet plăcut - era 
cinic, îngheţat în aducerea aminte. Să tot fi fost vreo 
douăzeci de mii de oameni care locuiau pe vremea aia în 
centrul oraşului Derry. Main Street şi Canal Street fuseseră 
ambele pavate de patru ani, dar Kansas Street era încă 
aşternută cu pământ. Nori de praf vara şi groapă de noroi 
în fiecare martie şi noiembrie. Turnau ulei pe Up-Mile Hill 
în fiecare lună iunie, şi la fiecare 4 Iulie primarul spunea 
cum vor pietrui Kansas Street, dar n-au făcut-o niciodată 
până-n 1942. Au... Dar ce spuneam? 

— Douăzeci de mii de oameni care locuiau în centru, m- 
am grăbit eu. 

— A. Aşa. Păi, din ăia douăzeci de mii, probabil jumătate 
au răposat de atunci, poate chiar mai mulţi - cincizeci de 


ani e cale lungă. Şi oamenii au un mod ciudat de-a muri de 
tineri în Derry. O fi ceva-n aer. Da' dintre ăia rămaşi nu cred 
c-o să găseşti mai mult de-o duzină care să spună că erau în 
oraş în ziua când banda lui Bradley s-a dus la Tophet. Butch 
Rowden de la măcelărie ar recunoaşte-o, cred - ţine poza 
unei maşini a lor pe peretele unde hărtăneşte carnea. Când 
te uiţi la poza aia, zău dac-ai zice că-i o maşină. Charlotte 
Littlefield ar zice şi ea o chestie sau două, dacă o prinzi în 
toane bune; predă la liceu şi, deşi socot că nu putea să fi 
avut mai mult de zece-doişpe ani la vremea aia, pun 
prinsoare că ţine minte o droaie. Carl Snow... Aubrey 
Stacey... Eben Stampnell... şi moş-tăgârţă ăla de pictează 
tablourile alea caraghioase şi bea cât e noaptea de lungă la 
Wally's - Pickman, cred că-l cheamă - ăştia-şi vor fi 
amintind. Au fost cu toţii acolo... 

Lăsă vorbele să atârne nelămurite, privindu-şi acadeaua 
din mână. M-am gândit să-l îmboldesc să continue, să-mi 
explice, dar am decis să n-o fac. 

Într-un târziu spuse: 

— Majoritatea celorlalţi ar minţi în legătură cu asta, aşa 
cum minţeau şi oamenii care spuneau că au fost de faţă 
când Bobby Thomson a înscris, doar atât vreau să zic. Dar 
oamenii minţeau c-au fost la meciul de baseball pentru că-şi 
doreau să fi fost acolo. Alţii te-ar minţi că n-au fost în Derry- 
n ziua aia fiindcă ar dori să nu fi fost. Înţelegi ce-ţi spun, 
tinere? 

Am dat din cap. 

— Eşti sigur că vrei s-auzi restu'? mă întrebă domnul 
Keene. Arăţi un pic cam tras la faţă, domnu' Mikey. 

— Nu-s sigur, dar cred totuşi că ar fi mai bine s-aud. 

— În regulă, spuse moale domnul Keene. 

Era ziua mea de amintiri; când îmi oferise borcanul 
farmaceutic cu acadele înăuntru, mi-am amintit deodată un 
program radio pe care obişnuiau mama şi tata să-l asculte 
când eram mic: „Domnul Keene, căutătorul persoanelor 
pierdute” 


— Şeriful a fost aici toată ziua, sigur că a fost. Era vorba 
să se ducă la vânătoare de rațe, dar s-a răzgândit al naibii 
de repede de când a intrat Lal Machen şi i-a zis că-l 
aşteaptă pe Al Bradley să vină chiar în după-amiaza aia. 

— De unde ştia Machen? am întrebat. 

— Păi, asta în sine-i o poveste instructivă, replică domnul 
Keene şi iarăşi faţa i se încreţi de surâsul acela cinic. 
Bradley nu fusese niciodată declarat Inamicul Public 
Numărul Unu în şirul vedetelor de la FBI, dar tot voiau să 
pună mâna pe el - de prin 1928. Ca să demonstreze că au 
muşchi, Al Bradley şi frate-său George au jefuit şase sau 
şapte bănci în Midwest, după care au răpit un bancher şi au 
cerut răscumpărare. Răscumpărarea a fost plătită - treizeci 
de mii de dolari, sumă mare pe vremea aia -, dar pe 
bancher tot l-au omorât. 

De-acum în Midwest se făcuse un pic cam prea cald 
pentru bandele care lucrau pe acolo, aşa că Al, George şi 
puii lor de şobolani au fugit spre nord-est, încoace. Au luat 
cu chirie o casă mare la ţară, dincolo de marginea oraşului, 
în Newport, nu departe de locul unde sunt azi fermele 
Rhulin. 

Asta se-ntâmpla în zilele de arşiţă din '29, poate prin 
iulie, poate-n august, poate chiar pe la-nceputul lui 
septembrie... Nu ştiu sigur când anume. Erau opt cu toţii - 
Al Bradley, George Bradley, Joe Conklin şi fratele său Cal, 
un irlandez numit Arthur Malloy, căruia i se zicea „Umilul 
lisus” Malloy, fiindcă era miop, dar nu-şi punea ochelarii 
decât dacă avea absolută nevoie, şi Patrick Caudy, un băiat 
tânăr din Chicago, de care se zicea că-i plăcea la nebunie să 
căsăpească, dar era frumos ca un Adonis. Mai erau cu ei şi 
două femei: Kitty Donahue, nevasta de drept a lui George 
Bradley, şi Marie Hauser, care-i aparţinea lui Caudy, dar 
uneori era făcută poştă, conform poveştilor pe care le-am 
auzit toţi mai târziu. Au făcut o socoteală greşită când au 
urcat încoace, tinere - le-a intrat în cap că-s atât de departe 
de Indiana, încât se află în siguranţă. O vreme au stat 


cuminţi, până s-au plictisit şi au ajuns la concluzia că vor să 
iasă la vânătoare. Aveau arme din belşug, dar cam duceau 
lipsă de muniţie. Aşa că au venit toţi la Derry pe 7 
octombrie, cu două maşini. Patrick Caudy le-a luat pe femei 
cu el la cumpărături, în timp ce ăilalţi au intrat la „Articole 
de sport” al lui Machen. Kitty Donahue şi-a cumpărat o 
rochie de la „Freese's” şi a murit îmbrăcată cu ea două zile 
mai târziu. Lal Machen i-a servit el personal pe bărbaţi. A 
murit în 1959. Era prea gras. Întotdeauna a fost prea gras. 
Dar avea ochi buni şi a ştiut că-i Al Bradley din clipa când |- 
a văzut intrând, zicea el. I s-a părut că-i recunoaşte şi pe 
unii dintre ceilalţi, dar n-a fost sigur de Malloy până când 
ăla nu şi-a pus ochelarii ca să se uite la nişte pumnale 
etalate de el şi i-a spus: 

— Am dori să cumpărăm nişte muniții. 

— Păi, zice Lal Machen, aţi nimerit unde trebuie. 

Bradley i-a dat o hârtie, şi Lal a citit-o. Hârtia s-a pierdut 
de-atunci, cel puţin din câte ştiu eu, dar Lal spunea că te-ar 
fi făcut să-ţi îngheţe sângele-n vine. Voiau cinci sute de 
cartuşe calibru 38, opt sute de cartuşe calibru 45, şaizeci 
calibru 50, care astăzi nici nu se mai fabrică, tuburi de 
puşcă încărcate şi cu glonţ, şi cu alice, şi câte o sută de 
cartuşe calibrul 22 pentru puşti cu ţeava scurtă şi cu ţeava 
lungă. Plus - fii atent la asta! - şaişpe mii de cartuşe de 
automat calibru 45. 

— Căca-m-aş! am exclamat. 

Domnul Keene zâmbi din nou în felul acela cinic şi-mi 
întinse borcanul de laborator. Mai întâi am clătinat din cap; 
pe urmă am mai luat o acadea. 

— Asta zic şi eu listă de târguieli, băieţi, zice Lal. 

— Haide, Al, face Umilul lisus Malloy, ţi-am zis eu că n-o 
să le găsim într-un orăşel prăpădit ca ăsta. Hai să mergem 
pân' la Bangor. Nici acolo n-au să aibă nimic, da' mie mi-ar 
prinde bine o plimbărică. 

— Ei, nu te grăbi, zice Lal, imperturbabil. Asta de-aicea-i 
o comandă al dracu' de bună şi n-aş vrea s-o pierd pentru 


ovreiul ăla din Bangor. Pot să vă dau 22-urile chiar acum; la 
fel alicele şi jumătate din alea cu gloanţe. Pot să vă dau şi 
câte o sută de cartuşe de 38 şi de 45. De rest v-aş putea 
face rost... 

Iar aici Lal închise oarecum pe jumătate ochii şi-şi ciocăni 
bărbia, cântărindu-le chipurile. 

— ... Până poimâine. Ce ziceţi? 

Bradley rânji de parcă i se crăpase capul de jur împrejur 
până la ceafă şi spuse că i se părea dulce ca mierea. Cal 
Conklin spuse că lui tot i-ar conveni să se ducă până la 
Bangor, dar rămase în inferioritate. 

— Acuma, dacă nu eşti sigur că te poţi descurca bine cu 
comanda asta, ar trebui să spui acum, îi zice Al Bradley lui 
Lal, fiindcă-s băiat de treabă, da' cân' mă-nfurii n-ar fi bine 
să-mi ieşi în cale. Mă asculţi bine? 

— Fireşte, zice Lal, şi voi avea toată muniţia pe care-o 
doriţi, domnule...! 

— Rader, zice Bradley. Richard D. Rader, sluga dumitale. 

Întinse mâna, şi Lal i-o pompă, rânjind tot timpul. 

— Nespus de încântat, domnule Rader. 

Aşa că Bradley l-a întrebat care-ar fi cea mai potrivită oră 
pentru ca el şi prietenii săi să treacă pe-acolo şi să ridice 
bunătăţile, iar Lal Machen i-a întrebat imediat cum li se 
pare două după-amiaza. Au fost cu toţii de acord că-i 
splendid. Şi, afară cu ei. Lal i-a privit cum plecau. S-au 
întâlnit cu cele două femei şi Caudy pe trotuarul din faţă. 
Lal l-a recunoscut şi pe Caudy. 

— Aşa că, spuse domnul Keene, uitându-se la mine cu 
ochi strălucitori, ce crezi c-a făcut atunci Lal? A anunţat 
sticleţii? 

— N-aş crede, după tot ce s-a-ntâmplat. Eu, unul, mi-aş fi 
rupt piciorul în drum spre telefon. 

— Ei, poate că da şi poate că nu, mi-o întoarse domnul 
Keene cu acelaşi surâs şi ochii sclipitori, şi m-am 
cutremurat, pentru că ştiam ce înseamnă... 


Şi ştia şi el că ştiu. O dată ce un obiect greu o ia de-a 
rostogolul, nu mai poate fi oprit; pur şi simplu se tot 
rostogoleşte până dă de un loc neted destul de lung ca să-i 
consume toată mişcarea. Poţi să stai în faţa acelui obiect şi 
să te facă afiş... Dar nici asta nu-l opreşte. 

— Poate că da şi poate că nu, repetă domnul Keene. Dar 
eu pot să-ţi spun ce-a făcut Lal Machen. În restul acelei zile 
şi a doua zi toată, când intra în prăvălie vreun cunoscut - 
vreun bărbat -, ei bine, îi spunea că ştie cine a umblat prin 
pădure pe lângă hotarul Newport-Derry, să vâneze cerbi şi 
potârnichi şi Dumnezeu mai ştie ce. Era banda lui Bradley. 
Ştia sigur fiindcă-i recunoscuse. Le-a spus că Bradley şi 
oamenii lui vor veni iar a doua zi pe la două ca să-şi ridice 
restul comenzii. Le-a spus că i-a promis lui Bradley toată 
muniţia pe care-o vrea şi că era o promisiune pe care avea 
de gând să şi-o ţină. 

— La câţi? am întrebat. 

Mă simţeam hipnotizat de ochiul său scânteietor. Dintr-o 
dată mirosul uscat al acelei odăi dosnice - mirosul 
doctoriilor şi prafurilor pe reţetă, mirosul de Musterol şi de 
Vaporub Vicks şi sirop de tuse Robitussin -, deodată toate 
aceste mirosuri mi se părură sufocante... Dar n-aş fi putut 
pleca de-acolo, întocmai cum nu m-aş fi putut sinucide 
ţinându-mi respiraţia. 

— La câţi oameni le-a dat Lal de veste? întrebă domnul 
Keene. 

Am dat din cap. 

— Nu ştiu exact. N-am stat acolo de santinelă. Tuturor 
celor în care ştia că se poate încrede, bănuiesc. 

— Cei în care se putea încrede, am murmurat. 

Glasul îmi suna puţin răguşit. 

— Aşa, făcu domnul Keene. Oameni din Derry, mă-nţelegi. 
Eu am intrat pe la zece a doua zi după prima vizită a lui 
Bradley la Lal. Mi-a spus tărăşenia şi pe urmă m-a întrebat 
cu ce-mi poate fi de folos. Eu trecusem doar ca să văd dacă- 
mi developase ultimul film - pe vremea aia Machen se 


ocupa de toate filmele şi aparatele Kodak -, dar după ce mi- 
am luat fotografiile am spus că nu mi-ar strica şi nişte 
încărcătură pentru Winchesterul meu. 

— Ai de gând să mergi la vânătoare, Norb? mă-ntreabă 
Lal, dându-mi cartuşele. 

— Poate să pun dopu' la nişte şobolani, zic eu, şi la asta 
am chicotit amândoi, râse domnul Keene şi se plesni pe 
picior ca şi cum ăsta ar fi fost şi acum cel mai bun banc pe 
care-l auzise-n viaţa lui; se aplecă înainte şi-mi ciocăni 
genunchiul. 'Iot ce vreau eu să zic, fiule, e că povestea s-a 
răspândit atât cât a trebuit. Oraş mic, mă-nţelegi. Dacă spui 
cui trebuie, vestea pe care-o ai de dat se dă ea singură... 
înţelegi ce vreau să zic? Ce-ai zice încă de-o acadea? 

Am luat una, cu degetele amorţite. 

— Te mai îngraşi şi tu, comentă domnul Keene şi pufni. 

În acel moment arăta bătrân... infinit de bătrân, cu 
ochelarii lunecându-i în jos pe tăişul slăbănog al nasului şi 
pielea prea întinsă şi subţiată pergamentos pe obraji ca să 
se mai încreţească. 

— A doua zi mi-am luat cu mine puşca-n magazin, iar Bob 
Tanner, care-a lucrat mai sârguincios decât orice asistent 
pe care l-am avut după el, a adus şi el în prăvălie puşca de 
vânătoare a lu' ta-su. Pe la unşpe-n aceeaşi zi, Gregory Cole 
a intrat să ceară un bicarbonat de sodiu şi să fiu al dracului 
dacă n-avea un Colt 45 înfipt la centură. 

— Vezi să nu-ţi faci fuduliile praf cu ăla, Greg, zic eu. 

— Am venit pe jos tocmai din pădurea Milford pentru asta 
şi mă fute râu o mahmureală, zice Greg. Cred c-o să fac eu 
praf altcuiva fuduliile pân-apune soarele. 

Pe la unu-treizeci am pus în uşă cartonaşul pe care-l 
aveam, „VIN IMEDIAT, VĂ ROG AVEŢI RĂBDARE”, mi-am 
luat carabina şi am ieşit prin spate în Richard's Alley. L-am 
întrebat pe Bob Tanner dacă nu vine şi el, şi mi-a răspuns că 
preferă să termine reţeta doamnei Emerson şi că ne vedem 
mai târziu. 


— Lăsaţi-mi şi mie unu' viu, domnu' Keene, a spus, da'l- 
am prevenit că nu-i pot promite nimic. 

Abia dacă mai circula vreo maşină pe Canal Street sau 
vreun pieton. Din când în când trecea câte un camion de 
marfă, da' atâta tot. 

L-am văzut pe Jack Pinnette traversând, şi ţinea în 
ambele mâini câte o carabină. S-a întâlnit cu Andy Criss şi 
s-au îndreptat spre o bancă dintre alea care erau acolo 
unde-a fost şi Monumentul Eroilor - ştii, unde intră Canalul 
sub pământ. 

Petie Vanness, Al Nell şi Jimmy Gordon şedeau toţi trei pe 
treptele judecătoriei, mâncând sandvişuri şi fructe din 
sufertaşe şi făcând schimb de gustări ca elevii în curtea 
şcolii. Toţi trei erau înarmaţi. Jimmy Gordon în persoană 
avea un Springfield din Primul Război Mondial care părea 
mai mare decât el. 

Văd un copil că merge spre Up-Mile Hill - cred c-o fi fost 
poate Zack Denbrough, tatăl vechiului tău amic, cel care s-a 
făcut scriitor - şi Kenny Borton zice din fereastra Sălii de 
Lectură a Ştiinţei Creştine: 

— Fă bine şi şterge-o de-aicea, puştiule; o să se tragă. 

Zack i-a privit o clipă faţa şi a rupt-o la fugă ca de dracu'. 

Erau oameni peste tot, oameni cu puşti, stând în uşi sau 
aşezaţi pe prispe ori uitându-se pe ferestre. Greg Cole 
şedea pe-un prag în josul străzii, cu 45-ul în poală şi vreo 
două duzini de obuze înşirate lângă el ca nişte soldăţoi de 
plumb. Bruce  Jagermeyer şi suedezul ăla, Olaf 
Theramenius, stăteau sub copertina de la Bijou, la umbră. 

Domnul Keene se uită la mine, prin mine. Acum ochii nu-i 
mai erau limpezi; erau înceţoşaţi de amintire, blânzi aşa 
cum nu pot deveni ochii unui bărbat decât atunci când îşi 
aminteşte una dintre cele mai frumoase zile ale vieţii lui - 
prima oară când a fugit de-acasă, sau primul păstrăv peste 
care-a nimerit, sau prima oară când s-a culcat cu vreo 
femeie. 


— Mi-aduc aminte că auzeam vântul, tinere, spuse el 
visător. Mi-aduc aminte că auzeam vântul şi am mai auzit şi 
ceasul din turnul judecătoriei bătând de două. Bob Tanner a 
venit în spatele meu, iar eu eram atât de încordat, că 
aproape i-am zburat creierii. 

El doar a dat din cap spre mine şi a traversat la 
Vannock's Dry Goods, cu umbra târându-i-se în urmă. 

Ai fi crezut că, atunci când s-a făcut două şi zece şi nu s-a 
întâmplat nimic, pe urmă două şi-un sfert, şi două şi 
douăzeci, că tipii pur şi simplu s-au cărăbănit, nu? Dar nu s- 
a întâmplat deloc aşa. Oamenii stăteau doar pe locurile lor. 
Fiindcă... 

— Fiindcă ştiaţi că vor veni, nu? am întrebat eu. 

Nici nu încăpea vorbă. Se lumină la faţă ca un profesor 
încântat de recitatul elevului. 

— Aşa este! Ştiam. Nimeni n-avea nevoie să vorbească 
despre asta, nimeni nu trebuia să zică „Ei şi-aşa, mai stăm 
pân” la şi douăzeci şi dacă nu se-arată eu tre' să mă duc 
înapoi la treabă” Lucrurile continuau să rămână aşa în 
linişte, iar pe la două-douăşcinci în după-amiaza aia 
maşinile alea două, una roşie şi alta albastră, au apărut 
coborând pe Up-Mile Hill şi au intrat în intersecţie. Una 
dintre ele era un Chevrolet, iar cealaltă un La Salle. Fraţii 
Conklin, Patrick Caudy şi Marie Hauser erau în Chevrolet. 
Alde Bradley, Malloy şi Kitty Donahue erau în La Salle. 

Au început să treacă prin intersecţie fără probleme, şi 
atunci Al Bradley a înfipt picioru-n frână atât de brusc, încât 
Caudy aproape c-a intrat naibii-n el. Strada era prea 
liniştită, iar Bradley o ştia. Nu era decât un animal, dar nu-i 
nevoie de prea mult ca să pui în alertă un animal când e 
fugărit de patru ani ca o nevăstuică prin porumb. 

A deschis portiera maşinii şi s-a ridicat o clipă în picioare 
pe treaptă. A privit în jur, iar pe urmă i-a făcut lui Caudy un 
gest cu mâna, „înapoi” Caudy a întrebat: 

— Ce, şefule? 


L-am auzit limpede ca bună-ziua, singurul lucru pe care l- 
am auzit pe vreunul din ei zicând în ziua aia. Am mai văzut 
şi o licărire. Cucoana Hauser îşi dădea cu pudră pe nas. Ăla 
a fost momentul când Lal Machen şi ajutorul lui, Biff 
Marlow, au ieşit în fugă din prăvălia lui Machen. 

— Sus labele, Bradley, sunteţi înconjurați! răcneşte Lal, 
şi, înainte ca Bradley s-apuce altceva decât să-ntoarcă 
capul, Lala început să tragă. 

Întâi a tras în grămadă, dar apoi a înfipt una în umărul lui 
Bradley. Imediat a-nceput să şiroiască borşul din gaura aia. 
Bradley s-a apucat de tocul portierei şi s-a aruncat înapoi în 
maşină. A băgat-o în viteză, şi în clipa aia toţi au deschis 
focul. 

Totul s-a sfârşit în patru, poate cinci minute, dar nouă ni 
s-a părut că nu se mai termină. Petie, Al şi Jimmy Gordon 
şedeau doar acolo pe scările tribunalului şi turnau gloanţe 
în partea dinapoi a Chevroletului. L-am văzut pe Bob 
Tanner proptit într-un genunchi, trăgând şi muncind 
închizătorul carabinei ăleia a lui vechi, ca scos din minţi. 
Jagermeyer şi Theramenius trăgeau în partea dreaptă a La 
Salle-ului de sub copertina cinematografului, iar Greg Cole 
stătea în rigolă, ţinând automatul ăla 45 în ambele mâini, 
apăsând trăgaciul pe cât de iute putea. 

Trebuie să fi fost cincizeci-şaizeci de oameni care trăgeau 
toţi în acelaşi timp. După ce s-a terminat totul, Lal Machen 
a scos treizeci şi şase de gloanţe din zidurile de cărămidă 
ale magazinului său. lar asta s-a-ntâmplat după trei zile, 
când fiecare om din oraş care voia câte unul de suvenir 
venise şi-l scosese cu briceagul. În punctul ei culminant, 
lupta a sunat ca bătălia de la Marna. Focurile de puşcă au 
spart toate ferestrele din jurul prăvăliei lui Machen. 

Bradley a întors maşina în semicerc, nu tocmai încet, dar 
de-acum mergea deja pe patru cauciucuri sparte. 
Amândouă farurile erau făcute ţăndări şi nu mai avea 
parbriz. Umilul lisus Malloy şi George Bradley stăteau 
fiecare în câte-o fereastră din spate, trăgând cu pistoalele. 


Am văzut cum un glonţ l-a nimerit pe Malloy în susul gâtului 
şi i l-a sfâşiat de-a binelea. A mai tras două focuri, după care 
s-a prăbuşit prin fereastră, cu braţele atârnându-i în jos. 

Caudy a încercat să întoarcă Chevrolet-ul, nereuşind 
decât să intre în spatele La Salle-ului lui Bradley. Asta chiar 
a fost sfârşitul lor, acolo pe loc, fiule. Bara din faţă a 
Chevroletului s-a agăţat de cea din spate a La Salle-ului şi 
uite-aşa li s-a dus ultima şansă de a scăpa cu fuga. 

Joe Conklin a ieşit de pe bancheta din spate şi doar s-a 
oprit acolo în mijlocul intersecţiei, cu câte un pistol în 
fiecare mână, începând să tragă. Trăgea spre Jake Pinnette 
şi Andy Criss. Amândoi au zburat de pe banca pe care 
şedeau şi au aterizat pe iarbă, Andy Criss răcnind în neştire 
„M-a omorât! M-a omorât!”, deşi nici măcar nu fusese atins; 
niciunul dintre ei nu fusese. 

Joe Conklin ăsta a avut timp să tragă cu ambele pistoale 
până şi le-a golit înainte să fie atins. Haina i-a zburat înapoi 
şi pantalonii i-au tresărit de parcă i-ar fi cusut cineva acolo, 
pe loc. Purta o pălărie de paie, şi i-a zburat de pe cap, de 
puteai să vezi cum se pieptănase cu cărare la mijloc. Îşi 
ţinea un pistol sub braţ şi încerca să-l încarce pe celălalt, 
când cineva i-a retezat picioarele de sub el şi a căzut. Kenny 
Borton l-a revendicat mai târziu, dar chiar n-aveai de unde 
şti. Putea să fi fost oricine. 

Fratele lui Conklin, Cal, a ieşit după el imediat ce Joe a 
căzut şi s-a prăvălit ca o tonă de cărămizi, cu o gaură în 
cap. 

Marie Hauser a ieşit din maşină. Poate încerca să se 
predea, nu-ş-ce să zic. Încă mai ţinea în mâna dreaptă 
pudriera pe care-o folosise ca să-şi fardeze nasul. Zbiera, 
cred, da' de-acum era greu de auzit. Vâjâiau gloanţele de 
jur împrejur. Oglinjoara pudrierei îi zbură din mână. Porni 
înapoi spre maşină, dar primi una-n şold. Cumva reuşi să se 
târască iar înăuntru. 

Al Bradley a ambalat La Salle-ul cât de mult putea şi a 
reuşit să-l pună iar în mişcare. A târât Chevrolet-ul trei 


metri poate, până i-a smuls bara cu totul. 

Băieţii turnau în el plumb. 'Toate geamurile erau ţăndări. 
Una dintre aripi zăcea în stradă. Malloy atârna mort în 
fereastră, dar ambii fraţi Bradley trăiau încă. George 
trăgea de pe bancheta din spate. Muierea lui era moartă 
lângă el, cu un ochi scos din orbită. 

Al Bradley a ajuns în intersecţia mare, după care maşina 
i-a urcat în susul curbei şi acolo s-a oprit. S-a dat jos de la 
volan şi a-nceput să fugă pe Canal Street. Părea că habar n- 
are ce să facă. 

Patrick Caudy a ieşit din Chevrolet, părând o clipă că 
vrea să se predea, apoi înhăţă un pistol dintr-un toc de la 
subsuoară. Apăsă trăgaciul de vreo trei ori, trăgând doar în 
grămadă, după care cămaşa îi zbură în lături de pe piept, în 
flăcări. Lunecă pe aripa maşinii până se aşeză pe treaptă. 
Mai trase o dată, şi din câte ştiu eu ăla a fost singurul glonţ 
care a rănit un om; a ricoşat din ceva şi apoi a zgâriat dosul 
mâinii lui Greg Cole. I-a lăsat o cicatrice pe care avea 
obiceiul s-o arate când se îmbăta, până l-a luat deoparte 
cineva - cred că Al Nell - şi i-a spus că ar putea fi o idee 
grozavă să-şi mai ţină gura despre ce s-a întâmplat cu 
banda lui Bradley. 

Coana Hauser a ieşit din maşină, şi de data asta nu mai 
încăpea nicio îndoială că încerca să se predea - ţinea 
mâinile sus. Poate că nimeni n-a vrut de fapt s-o omoare, 
dar în momentele alea se trăgea foc încrucişat, iar ea a 
păşit drept în mijloc. 

George Bradley a reuşit să fugă până la banca aia de 
lângă Monumentul Eroilor, după care cineva i-a făcut piftie 
partea dinapoi a capului cu o salvă de vânătoare. A căzut 
mort cu nădragii plini de pişat... 

Aproape fără să-mi dau seama ce făceam, am mai luat o 
acadea din borcan. 

Au continuat să toarne gloanţe în maşinile alea încă 
vreun minut înainte de-a-ncepe să obosească, a continuat 
domnul Keene. Când li se încinge bărbaţilor sângele, nu se 


potolesc uşor. Atunci m-am uitat în jur şi l-am văzut pe 
şeriful Sullivan în spatele lui Nell şi-al celorlalţi de pe 
treptele judecătoriei, băgând gloanţe în Chevy-ul ăla mort 
cu o pompă Remington. 

— Nu lăsa tu pe nimeni să-ţi spună că nu era acolo; 
Norbert Keene şade aici în faţa ta şi-ţi spune că era. 

Pe când s-a oprit focul, maşinile alea nici nu mai arătau 
ca nişte maşini, doar maldăre de fierătanie cu cioburi de 
sticlă-n jur. Oamenii s-au pornit să se apropie de ele. Nu 
vorbea nimeni. Tot ce puteai auzi erau vântul şi picioarele 
trosnind pe sticla spartă. Atunci au început să se facă 
fotografii. 

— Şi n-ar strica s-o ştii şi pe asta, tinere: când încep să se 
facă poze, înseamnă că s-a terminat povestea. 

Domnul Keene se legănă cu scaunul, papucii lovindu-i-se 
paşnic de podea, şi mă privi. 

— Nu scrie nimic de soiul ăsta în Derry News, a fost 
singurul lucru care-mi putu trece prin gând să-l spun. Titlul 
de prima pagină pe ziua aia anunţa: „POLIŢIA DE STAT ŞI 
FBI DOBOARĂ BANDA LUI BRADLEY ÎNTR-O BĂTĂLIE 
DECISIVĂ” Cu subtitlul „Poliţia locală acordă sprijinul” 

— Sigur că nu, râse încântat domnul Keene. L-am văzut 
pe redactor, Mack Laughlin, vârând el însuşi două gloanţe 
în Joe Conklin. 

— Hristoase, am murmurat. 

— Ai luat destule acadele, tinere? 

— Am luat destule, am răspuns; mi-am lins buzele. 
Domnule Keene, cum se poate ca o faptă de asemenea... 
asemenea... magnitudine... să se muşamalizeze? 

— N-a fost nicio muşamalizare, spuse el, arătând sincer 
surprins. Pur şi simplu nimeni n-a vorbit prea mult de asta. 
Şi în fond cui îi pasă? Nu preşedintele şi doamna Hoover 
fuseseră doborâţi în ziua aia. Nu era cu nimic mai rău decât 
să împuşti nişte câini turbaţi care te-ar ucide dintr-o 
muşcătură dacă ar avea cel mai mic prilej. 

— Dar femeile? 


— Două târfe, acolo, spuse el cu indiferenţă. Plus de-asta, 
s-a-ntâmplat în Derry, nu la New York sau la Chicago. Locul 
dă importanţă ştirii mai mult decât ce anume s-a întâmplat 
în locul ăla, tinere. De-asta-s titluri mai mari în ziare când 
un cutremur omoară doişpe oameni în Los Angeles decât 
când altul omoară trei mii în vreo ţară păgână din Orientul 
Mijlociu. 

Ba mai mult, s-a-ntâmplat în Derry. 

Am mai auzit-o şi înainte, şi cred că dacă voi continua să 
urmăresc subiectul ăsta am s-o mai aud iar... şi iar... şi iar. 
O spun ca şi cum i-ar vorbi cu răbdare unui înapoiat mintal. 
O spun pe tonul pe care-ar spune Din cauza gravitaţiei dacă 
i-ai întreba cum se face că rămâi cu picioarele pe pământ 
când mergi. O spun de parcă ar fi o lege a naturii pe care 
fiecare om al naturii ar trebui s-o înţeleagă. Şi, fireşte, cel 
mai rău e că şi eu înțeleg. 

Mai aveam o singură întrebare pentru Norbert Keene: 

— În ziua aceea n-aţi văzut pe nimeni pe care nu l-aţi 
recunoscut, o dată ce-a început să se tragă? 

Răspunsul domnului Keene a fost îndeajuns de rapid ca 
să-mi coboare cu zece grade temperatura sângelui - sau cel 
puţin aşa am simţit eu. 

— Clovnul, adică? De unde-ai aflat de el, tinere? 

— A, am auzit şi eu de undeva, i-am răspuns. 

— Eu nu l-am zărit decât puţin. O dată ce treaba s-a-ncins 
mi-am văzut destul de mult doar de tricotatul meu. Am 
privit în jur doar o dată şi l-am văzut mai în sus pe stradă, în 
spatele ălor suedeji de sub copertina de la Bijou. Nu purta 
costum de clovn sau altceva de soiul ăsta. Era îmbrăcat într- 
o salopetă de fermier şi o cămaşă de bumbac. Dar faţa-i era 
acoperită cu fard de-ăla alb de care folosesc ei şi avea un 
zâmbet mare şi roşu de clovn pictat peste gură. Mai avea şi 
smocurile alea de păr fals, le ştii. Portocalii. Destul de 
comic. Lal Machen nu l-a văzut deloc, dar Biff da. Doar că 
Bift trebuie să fi fost cam zăpăcit, fiindcă i s-a părut că-l 
vede într-o fereastră a unui apartament undeva la stânga, şi 


odată, când l-a întrebat Jimmy Gordon - a murit la Pearl 
Harbor, înţelegi, s-a scufundat cu nava „California” -, a spus 
că l-a văzut pe individ după Monumentul Eroilor. 

Domnul Keene clătină din cap zâmbind puţin: 

— E nostim cum se transformă oamenii în timpul unei 
asemenea chestii şi chiar mai nostim ce-şi amintesc după ce 
s-a terminat. Poţi asculta şaişpe poveşti diferite şi nici 
măcar două dintre ele nu se leagă una cu alta. la de pildă 
arma cu care trăgea băiatul ăla, clovnul... 

— Armă? am întrebat. Trăgea şi el? 

— Sigur, replică domnul Keene. În clipa aia când am 
apucat eu să mă uit la el, mi s-a părut că are o Winchester 
cu repetiţie şi abia mai târziu mi-a trecut prin minte că 
trebuia să mă fi gândit la asta pentru că aşa ceva aveam eu. 
Biff Marlow a crezut că are un Remington pentru că asta 
avea el. lar când l-am întrebat şi pe Jimmy, a spus că tipul 
trăgea cu un Springfield vechi, exact ca al lui. Ciudat, nu? 

— Ciudat, am reuşit şi eu să răspund. Domnule Keene... 
nu s-a întrebat niciunul ce mama dracului făcea acolo, 
tocmai atunci, un clovn, şi mai ales în salopetă de fermier? 

— Sigur, spuse domnul Keene. N-a fost mare scofală, 
înţelegi, dar sigur că ne-am întrebat. Cei mai mulţi ne-am 
închipuit că era cineva care voia să participe la petrecere, 
dar fără a fi recunoscut. Un membru al Consiliului 
Orăşenesc poate. Horst Mueller poate sau chiar Trace 
Naugiler, care pe vremea aia era primar. Sau poate să fi fost 
pur şi simplu un intelectual care nu voia să fie recunoscut. 
Un doctor sau un avocat. Nu l-aş fi recunoscut nici pe tata 
de era deghizat ca ăla. 

Râse puţin, iar eu l-am întrebat ce era de râs. 

— Mai e şi posibilitatea să fi fost un clovn adevărat, 
răspunse el. Pe vremea aia, în anii douăzeci, treizeci, 
bâlciurile circulau mult mai uşor prin Est decât acum, iar 
circul era instalat şi mergea din plin în săptămână când şi-a 
găsit sfârşitul banda lui Bradley. La circ erau şi clovni. Poate 
unul dintre ei o fi auzit că ne pregăteam să punem de-un 


mic carnaval al nostru propriu şi a venit până-n oraş ca să 
ia şi el parte. 

Îmi aruncă un surâs uscat: 

— Şi cam asta a fost tot, da-ţi mai spun un singur lucru, 
de vreme ce pare să te intereseze aşa de mult şi asculţi atât 
de atent. E ceva ce-a spus Biff Marlow după vreo şaişpe ani, 
când trăgeam şi noi câteva beri la „Pilot's”, în Bangor. Din 
senin a spus-o. A zis că clovnul ăla stătea aplecat pe 
fereastră aşa de tare, încât lui Biff nu-i putea veni să creadă 
că nu cade. Nu-i ieşeau doar capul, umerii şi braţele; Biff a 
zis ca era ieşit afară până la genunchi, suspendat acolo-n 
aer şi trăgând spre maşinile cu care veniseră ai lui Bradley, 
cu rânjetul ăla mare şi roşu pe faţă. „Se hlizea ca un felinar 
din dovleac care a tras o sperietură grozavă”, aşa s-a 
exprimat Biff. 

— Ca şi cum ar fi plutit, am spus eu. 

— Aşa, a fost de acord şi domnul Keene. lar Biff a mai 
spus şi altceva, ceva care l-a sâcâit pe urmă săptămâni de 
zile. Unul dintre lucrurile alea care-ţi stau chiar pe vârful 
limbii, da' nu reuşeşti să le dai glas, sau ceva ce-ţi 
poposeşte pe piele, ca un ţânţar sau tăun. A spus că până la 
urmă şi-a dat seama ce era, într-o noapte când a trebuit să 
se scoale să-şi dea cep la băşică. Cum stătea el acolo 
susurând în veceu, fără să se gândească la nimic anume, i-a 
venit deodată-n minte că era ora două-douăşcinci după- 
amiază când s-a deschis focul, şi soarele era sus, dar clovnul 
ăla nu avea umbră. Niciun fel de umbră. 


Partea a patra 
lulie, 1958 


„În somnu-ţi de moarte, mă însoţeşti, aşteptând 
focul, iar eu, 
servitorul tău, zguduit de frumuseţea-ţi 
Zguduit de frumuseţea-ţi 
Zguduit.” 
William Carlos Williams, 
Paterson 


„M-am născut în pielea goală 
Doctorul m-a plesnit peste fund 
Şi a zis: „Vei fi deosebit, 
Scandalagiu mic şi dulce.” 
Sidney Simien, 
Scandalagiul meu 


Capitolul 13 
Apocaliptica bâtaie cu pietre 


1 


Bill soseşte primul. Se aşază într-unul dintre fotoliile 
aflate imediat lângă uşa Sălii de Lectură, privindu-l pe Mike 
cum tratează cu ultimii câţiva clienți de seară ai bibliotecii 
- o cucoană bătrână cu un teanc de romane gotice, un 
bărbat cu un enorm volum istoric despre Războiul Civil şi 
un puşti costeliv aşteptând să i se ştampileze un roman cu 
un abţibild de împrumut-pe-şapte-zile în colţul de sus al 
învelitorii de celofan. Bill observă fără niciun pic de 
surprindere sau mândrie că e ultimul său roman. Simte că 
surprinderea a rămas în urma lui, iar mândria nu e decât o 
realitate în care crezuse, dar care în cele din urmă se 
dovedise a fi doar un vis. 

O fată drăguță, cu fustă de pled scoţian prinsă într-un 
uriaş ac de siguranţă aurit (Hristoase, n-am mai văzut una 
de-astea de ani de zile, spune în sinea sa Bill, acum şi astea 
sunt iarăşi la modă?), hrăneşte copiatorul cu monede şi 
copiază o carte ieşită de pe piaţă, cu un ochi la pendula din 
spatele biroului. Sunetele sunt dulci-bibliotecăreşti şi 
bibliotecareşte-mângâietoare:  fâsâitul _tălpilor şi al 
călcâielor pe linoleumul roşu-cu-negru de pe jos; tic-tac-ul 
constant al ceasului presărând secunde uscate; torsul ca de 
pisică al multiplicatorului. 

Băiatul işi ia romanul de William Denbrough şi se duce la 
fata de la copiator exact când aceasta îşi termină treaba şi 
începe să-şi strângă foile. 

— Poţi să laşi cartea aia pe masă, Mary, spune Mike. O 
pun eu la loc. 

— Mulţumesc, domnule Hanlon, îl fulgeră fata cu un 
zâmbet recunoscător. 

— Bună seara. Bună seara, Billy, Să mergeţi direct acasă. 


— O să vă pape baubau dacă nu... luați... seama! 
fredonează Billy, băieţelul slăbânog, şi îşi strecoară un braţ 
protector pe după talia subțire a fetei. 

— Ei, n-aş crede să-l intereseze o pereche urâtă ca voi 
doi, spune Mike, dar aveţi totuşi grijă. 

— Vom avea, domnule Hanlon, replică Mary cu destulă 
seriozitate şi-i dădu puştiului un pumn uşor în umăr. Hai, 
urâtule, îl cheamă ea, chicotind. 

Când face asta, se transformă dintr-o elevă de gimnaziu 
drăguță şi moderat de ispititoare în fata de unsprezece ani 
colţuroasă şi nu-tocmai-timidă care fusese Beverly Marsh... 
Iar în timp ce trec pe lângă el, Bill e frapat de frumuseţea 
ei... Şi simte cum il încearcă frica; vrea să se apropie de 
băiat şi să-i spună cinstit că trebuie să se ducă acasă pe 
străzi bine luminate şi să nu privească în jur dacă aude pe 
cineva vorbindu-i. 

Nu poţi să ai grijă pe un skateboard, domnu”, rosteşte în 
capul său o voce-fantomă, iar Bill zâmbeşte trist, zâmbet de 
adult. 

Îl priveşte pe băiat cum îi deschide fetei uşa. Ies în 
vestibul, păşind mai aproape unul de altul, iar Bill şi-ar 
pune la bătaie drepturile de autor pentru cartea pe care o 
ține sub braţ băiatul numit Billy că acesta i-a furat O 
sărutare fetei înainte de a-i deschide şi uşa de la intrare. 
Mare prost eşti dacă n-ai făcut-o, Billy, bărbate. Acum 
condu-o în siguranţă până acasă. Pentru numele lui 
Dumnezeu, du-o acasă în siguranţă! 

Mike strigă: 

— Vin la tine imediat, Bill Barosane. Stai doar să 
completez astea. 

Bill dă din cap şi pune picior peste picior. Punga de 
hârtie pe care o are în poală foşneşte puţin. Inăuntru se 
află o sticlă de bourbon de o jumătate şi recunoaşte că-n 
viața lui n-a avut mai mare nevoie să bea ceva ca acum. 
Mike îi va putea oferi apă, dacă nu gheaţă - şi, după cum se 
simte în acest moment, foarte puţină apă va fi mai mult 
decât destul. 


Se gândeşte la Silver, rezemată de peretele garajului lui 
Mike pe Palmer Lane. lar de aici gândul îi evoluează firesc 
spre ziua când s-au întâlnit pe Maidan - toţi cu excepția lui 
Mike - şi fiecare şi-a spus iar povestea: leproşi sub 
verande, mumii care umblă pe gheaţă, sânge din conducte, 
băieţi morţi în Turnul de Apă şi poze care se mişcă şi 
vârcolaci care fugăresc băieţeii pe străzi pustii. 

Se afundaseră mai adânc pe Maidan în ziua aceea de 
dinainte de 4 Iulie, îşi aminteşte el acum. Fusese cald în 
oraş, dar răcoare în hăţişurile umbroase de pe malul estic 
al Kenduskeagului. Işi aduce aminte de unul dintre cilindrii 
aceia de beton aflaţi nu departe, murmurând pentru sine, la 
fel cum a murmurat chiar adineauri copiatorul pentru eleva 
cea drăguță. Bill îşi aminteşte că - şi cum - îl priviseră 
ceilalţi, odată incheiate toate relatările. 

Voiau ca el să le spună ce ar trebui să facă în continuare, 
cum să procedeze, iar el pur şi simplu nu ştia. Și faptul că 
nu ştia il umplea cu un soi de disperare amarnică. 

Privind acum umbra lui Mike întinzându-se uriaşă pe 
peretele cu lambriuri brune al Sălii de Lectură, îl cuprinde 
o certitudine bruscă: nu ştiuse atunci pentru că nu fuseseră 
în formaţie completă la întâlnirea din acea după-amiază de 
3 iulie. Completarea se desăvârşise mai târziu, la cariera de 
pietriş - abandonată de dincolo de groapa de gunoi, pe 
unde puteai urca de pe Maidan, uşor în ambele părţi - pe 
Kansas Street sau pe Merit Street. De fapt exact în locul pe 
unde trece azi pasajul suspendat al şoselei Interstate. 
Groapa cu pietriş nu avea nume; era veche, cu marginile 
sfărâmicioase pline de buruieni şi tufişuri, încă se mai 
găsea acolo muniţie din belşug - mai mult decât suficientă 
pentru 0 apocaliptică bătaie cu pietre. 

Dar inainte de asta, pe malul Kenduskeagului, nu fusese 
sigur ce să zică - ce voiau ei să zică? Ce voia el să zică? Işi 
aminteşte că privise de la un chip la altul - al lui Ben; al lui 
Bev; al lui Eddie; al lui Stan; al lui Richie. Şi îşi aminteşte 
muzica. Little Richard. Whomp-bomp-a-lomp-bomp... 


Muzică, înceată. Şi săgeți de lumină în ochi. Îşi aminteşte 
săgețile de lumină pentru că 


2 


Richie îşi agăţase radioul cu tranzistori pe cea mai de jos 
creangă a copacului de care stătea rezemat. Deşi se aflau la 
umbră, soarele sclipea pe suprafaţa Kenduskeagului, 
oglindit în carcasa cromată a radioului şi de acolo în ochii 
lui Bill. 

— I-ia ch-chestia aia j-j-j-os, R-R-Richie, ceru Bill. Mă o-or- 
be-beşte. 

— Sigur, Bill Barosane, spuse Richie pe dată, fără niciun 
pic de ironie, şi luă aparatul de pe creangă. 

Îl şi închise, iar Bill îşi dori să nu fi făcut asta; acum 
tăcerea, spartă doar de şipotul apei şi vuietul vag al 
maşinăriilor de pompare-drenaj, părea foarte puternică. 
Ochii lor îl priveau, iar el ar fi vrut să le spună să se uite în 
altă parte, că doar ce era el, o arătare de pe altă lume? 

Dar fireşte că nu le putea cere una ca asta, pentru că tot 
ce făceau era să aştepte ca el să le spună ce aveau de făcut 
acum. Căpătaseră cunoştinţe îngrozitoare şi aveau nevoie 
de el ca să le spună ce e de făcut cu ele. De ce eu? îi venea 
să strige la ei - dar, desigur, o ştia şi pe asta. Pentru că, 
indiferent că-i convenea sau nu, fusese ales în acea poziţie. 
Pentru că el era omul cu idei, pentru că îşi pierduse un frate 
în ghearele a ce-o fi fost ăla, dar mai presus de toate pentru 
că devenise, pe cine ştie ce căi obscure pe care nu avea 
nicicând să le înţeleagă complet, Bill Barosanul. 

Aruncă o privire spre Beverly şi întoarse capul repede la 
vederea încrederii calme din ochii ei. Când se uita la 
Beverly se simţea ciudat. De parcă i-ar fi fremătat 
pântecele. 

— Nu pu-putem merge la p-p-poliţie, spuse el într-un 
târziu; glasul îi suna aspru în propriile-i urechi, prea tare. 
Nu p-pu-tem m-merge nici la pă-pă-ă-rinţii noştri. Decât... 


Privi cu speranţă spre Richie: 

— Cu-cu-cum e cu m-mama şi t-tatăl tău, patru-ochi? Pa- 
par de-destul de no-no-normali. 

— Bunul meu domn, spuse Richie cu Vocea sa Ioodles 
Majordomul, se vede clar că n-ai priceputără n'ica de 
mumă-mea şi tată-mio. Ar... 

— Vorbeşte americăneşte, Richie, îl admonestă Eddie de 
la locul său de lângă Ben. 

Stătea lângă Ben din simplul motiv că acesta făcea 
destulă umbră în care să şadă Eddie. Chipul său arăta mic, 
pungit şi îngrijorat - un chip de bătrân. Ţinea inhalatorul în 
mâna dreaptă. 

— Ar crede că-s bun de trimis la Juniper Hill, spuse 
Richie. 

Astăzi purta o pereche de ochelari mai vechi. În ajun, un 
prieten de-al lui Henry Bowers, pe nume Gard Jagermeyer, 
se furişase pe la spate când Richie ieşea de la „Derry Ice 
Cream Bar” cu un cornet de fistic în mână. „Leapşa eşti!” 
răcnise acest Jagermeyer, care-l depăşea pe Richie cu vreo 
douăzeci de kile, şi-l pocnise în spinare cu toată puterea 
ambelor mâini. Richie zburase în rigolă, pierzându-şi 
ochelarii şi cornetul de îngheţată. Lentila stângă i se 
spărsese, iar maică-sa se înfuriase pe chestia asta, 
neacordând decât foarte puţin credit explicaţiilor lui Richie. 

— Tot ce ştiu eu e că sunt pe-aici unii care se prostesc 
prea mult, spusese. Acum, sincer vorbind, Richie, tu crezi 
că e pe undeva un pom care face ochelari de unde eu să pot 
culege pur şi simplu o pereche nouă ori de câte ori ţi-o 
spargi pe-aia veche? 

— Dar, mămico, băiatul ăla m-a împins, a venit din spate 
băiatul ăla mare şi m-a-mpins... 

Dar acum Richie era gata-gata să izbucnească în plâns. 
Eşecul de a-şi face mama să înţeleagă îl durea mult mai rău 
decât faptul de a fi fost trântit în rigolă de către Gard 
Jagermeyer, care era atât de prost încât nici măcar nu se 
mai osteniseră să-l trimită la şcoala de vară. 


— Nu vreau să mai aud nicio vorbă, spuse neînduplecată 
Maggie Tozier. Însă data viitoare când o să-ţi mai vezi tatăl 
venind acasă rupt de oboseală după trei nopţi de muncă la 
rând să te gândeşti puţin, Richie. Să te gândeşti la ce-ţi 
spun. 

— Dar, mămico... 

— Ajunge, am spus. 

Glasul îi era tăios şi definitiv - mai rău, era vecin cu 
plânsul. Apoi ieşi din încăpere, iar sonorul televizorului 
păru dintr-o dată asurzitor. Richie rămăsese singur, aşezat 
cu o mutră nefericită la masa din bucătărie. 

Această amintire îl făcu pe Richie să clatine iarăşi din 
cap: 

— Babacii mei-s cumsecade, da' n-ar crede în veci una ca 
asta. 

— Ce-ce-aţi z-z-zice de alţi copii? 

Ceilalţi priviră în jur, avea să-şi amintească Bill peste ani 
şi ani, ca şi cum ar fi căutat pe cineva care nu se afla acolo. 

— Cine? întrebă Stan fără convingere. Nu-mi vine-n 
minte nimeni altul în care să am încredere. 

— Şi eu la f-f-fel... spuse Bill cu glas tulburat, şi un 
moment de tăcere se lăsă între ei, în timp ce Bill se gândea 
ce să spună în continuare. 


3 


Dacă l-aţi fi întrebat, Ben Hanscom v-ar fi spus că Henry 
Bowers îi ura pe el mai mult decât pe oricare altul din 
Clubul Păguboşilor, din cauza celor întâmplate în ziua aceea 
când amândoi trăseseră căzătura din Kansas Street până 
pe Maidan, din cauza celor întâmplate în ziua când el, 
Richie şi Beverly le scăpaseră la ieşirea din cinematograful 
Aladdin; dar mai cu seamă din cauză că nu-l lăsase pe 
Henry să copieze la teză, iar astfel acesta a fost trimis la 
cursurile de vară şi a fost obligat să suporte mânia tatălui 
său, reputatul nebun Butch Bowers. 


Dacă l-aţi fi întrebat, Richie 'Tozier v-ar fi spus că Henry îl 
ura pe el mai mult decât pe oricare dintre ceilalţi, din cauza 
zilei când le trăsese clapa lui Henry şi celorlalţi doi 
muşchetari ai săi, la „Freese's”. Stan Uris v-ar fi spus că 
Henry îl ura pe el cel mai mult, pentru că era evreu (când 
Stan fusese în clasa a treia, iar Henry într-a cincea, acesta 
din urmă îi frecase faţa lui Stan cu zăpadă până-i dăduse 
sângele şi începuse să zbiere isteric de durere şi de frică). 

Bill Denbrough credea că pe el îl ura Henry cel mai mult, 
fiindcă era slăbănog, fiindcă se bâlbâia şi fiindcă îi plăcea să 
se îmbrace frumos („la-ia-ia la fu-fu-fu-futu-l în cu-cu-cur pă 
mă-mă-mă-mă-sa de po-po-po-POPONETE!” ţipase Henry la 
serbarea şcolii, când Bill venise cu cravată; înainte de 
sfârşitul zilei, cravata îi fusese smulsă şi aruncată într-un 
copac, undeva pe Charter Street). 

Henry îi ura pe toţi patru, dar băiatul din Derry care 
deţinea numărul unu în Parada Urii personale a lui Henry 
nu făcea deloc parte din Clubul Păguboşilor în acea zi de 3 
iulie; era un băiat negru numit Michael Hanlon, care locuia 
la un sfert de kilometru mai jos de ferma Bowers. 

Tatăl lui Henry, care era într-adevăr atât de nebun pe cât 
îi mersese vestea, se numea Oscar Butch Bowers. Butch 
Bowers îşi asocia declinul financiar, fizic şi mintal cu familia 
Hanlon în general şi cu tatăl lui Mike în special. Will Hanlon, 
îi plăcea lui să le spună noilor săi prieteni şi lui fiu-său, 
pusese să fie aruncat în puşcărie când toţi puii de găină ai 
lui Hanlon muriseră. „Ca să puie mâna pe banii de 
asigurare, mie-mi spui”, zicea Butch, măsurându-şi 
asistenţa cu toată combativitatea-i feroce. „Şi-a pus neşte 
pretini să mintă pentru el şi de-aia am trebuit io să-m' vânz 
Merc'ry-ul.” 

— Cine a minţit pentru el, tăicuţă? îl întrebase Henry 
când avea opt ani, fierbând la gândul nedreptăţii ce i se 
făcuse tatălui său. 

Îşi zicea în sinea sa că, atunci când va fi mare, îi va găsi 
pe martorii mincinoşi, îi va tăvăli-n miere şi-i va trage în 


ţeapă peste nişte muşuroaie de furnici, ca în unele dintre 
filmele alea western care se dădeau la „Bijou Theater” 
sâmbăta după-amiaza. 

Şi, întrucât fiul său era un ascultător neobosit (deşi, dacă 
l-ai fi întrebat, Butch ar fi susţinut că aşa era şi normal să 
fie), Bowers senior îi umplea urechile băiatului cu o predică 
de ură şi ghinioane, îi explica fiului său că, în vreme ce toţi 
negroteii erau proşti, unii mai erau şi vicleni - iar în adâncul 
lor cu toţii îi urau pe albi şi voiau să taie brazdă în femeia 
albă. Poate că la urma urmei nu numai de banii pe 
asigurare fusese vorba, spunea Butch; poate că Hanlon 
hotărâse să arunce la uşa lui vina pentru moartea puilor 
fiindcă Butch ţinea taraba vecină de zarzavaturi pe stradă. 
O făcuse însă oricum, asta era tot atât de sigur ca şi faptul 
că rahatul rămâne lipit pe pătură. O făcuse şi pe urmă 
adunase o haită de cioroi din oraş să se dea de ceasu' morţii 
minţind pentru el şi ameninţându-l pe Butch cu închisoarea 
dacă nu-i plătea despăgubiri negroteiului. „Şi de ce nu?” îşi 
întreba Butch fiul cu ochi rotunzi şi gât jegos. „De ce nu? Fu 
nu eram în ţara asta decât un om care se bătuse cu 
japonezii. Erau tipi ca noi cu duiumu', da' el era singurul 
negrotei din Comitat.” 

Afacerea cu puii fusese urmată de incidente nenorocoase 
unul după altul - tractorul său Deere îşi rupsese o bară; 
grapa cea bună i se făcuse praf pe câmpul din nord; un coş 
de pe gât i se infectase şi a trebuit să şi-l opereze, pe urmă 
se infectase iar şi fusese nevoit să şi-l chiureteze; negroteiul 
începuse să-şi folosească banii spurcaţi pentru a cobori 
preţurile până când Butch îşi pierduse toţi clienţii. 

În urechile lui Henry, era o litanie constantă; negroteiul, 
negroteiul, negroteiul. Toate erau din vina negroteiului. 
Negroteiul avea o casă albă şi frumoasă cu etaj şi boiler cu 
păcură, în vreme ce Butch cu nevasta şi fiul locuiau într-o 
baracă de carton smolit. Când Butch nu reuşea să scoată 
destui bani cu ferma şi trebuia să meargă o vreme la muncă 


în pădure, negroteiul era de vină. Când le-a secat fântâna în 
1956, negroteiul a fost de vină. 

Mai târziu în acelaşi an, Henry, care atunci avea vârsta de 
zece ani, a început să-i dea de mâncare lui Mr. Chips, 
câinele lui Mike, oase vechi de supă şi pungi cu fulgi de 
cartofi. A ajuns să-l facă pe Mr. Chips să dea din coadă şi să 
vină fuga când îl striga. O dată ce câinele s-a obişnuit cu 
Henry şi cu trataţiile lui, acesta i-a oferit într-o zi o livră de 
hamburger muiată în insecticid. Otrava de ploşniţe o găsise 
în şopronul din fund; trei săptămâni făcuse economii ca să 
cumpere carnea de la Costello's. 

Mr. Chips mâncă jumătate din carnea otrăvită şi se opri. 

— Haide, termină-ţi trataţia, Câine de cioroi, spusese 
Henry. 

Mr. Chips dădu din coadă. De vreme ce Henry aşa îi 
spusese de la bun început, ajunsese să creadă că ăsta e 
celălalt nume al său. Când începură durerile, Henry scoase 
o bucată de sfoară de rufe şi îl legă pe Mr. Chips de un 
mesteacăn, astfel ca să nu poată scăpa şi fugi acasă. Se 
aşeză apoi pe o piatră încălzită de soare, îşi rezemă bărbia 
în palme şi privi câinele murind. Dură destul de mult, dar 
Henry îl consideră un timp petrecut cu folos. La sfârşit, Mr. 
Chips începu să aibă convulsii şi o spumă subţire şi verde i 
se prelinse din bot. 

— Cum îţi place chestia asta, Câine de cioroi? îl întrebă 
Henry, iar animalul îşi rostogoli în cap ochii muribunzi la 
auzul glasului lui Henry şi încercă să dea din coadă. A fost 
bună masa, javră căcăcioasă? 

După ce câinele muri, Henry îndepărtă sfoara, se duse 
acasă şi-i spuse tatălui său ce făcuse. Oscar Bowers era de 
acum extrem de nebun; după un an, nevasta avea să-l 
părăsească în urma unei bătăi surori cu moartea. Henry era 
la fel de speriat de tatăl său şi uneori simţea o ură cumplită 
împotriva lui, dar îl şi iubea. Iar în acea după-miază, odată 
spusă povestea, simţi că în sfârşit găsise cheia afecțiunii 
bătrânului, pentru că tatăl său îl bătu pe spate (atât de tare, 


încât Henry aproape căzu la pământ), îl duse în living şi-i 
dădu o bere. Era prima bere din viaţa lui Henry, şi pe tot 
restul zilelor lui avea să asocieze gustul acela cu emoţiile 
pozitive: victorie şi iubire. 

— În cinstea unei trebi bine făcute, spuse tatăl nebun al 
lui Henry. 

Îşi ciocniră una de alta sticlele cafenii şi le dădură pe gât. 
Din câte ştia Henry, negroteii nu aflaseră niciodată cine le 
omorâse câinele, dar presupunea că aveau ei bănuielile lor. 
Spera că le aveau. 

Ceilalţi din Clubul Păguboşilor îl cunoşteau pe Mike din 
vedere - într-un oraş unde el era singurul copil negru ar fi 
fost ciudat să nu-l remarce - dar asta era tot, căci Mike nu 
învăţa la Şcoala Primară Derry. Mama sa era baptistă 
evlavioasă, iar Mike fusese prin urmare înscris la Şcoala 
Bisericii de pe Neibolt Street. Pe lângă geografie, citire şi 
aritmetică, aveau lecţii pe teme biblice, cursuri despre 
Semnificaţia Celor Zece Porunci într-o Lume Fără 
Dumnezeu şi grupuri de discuţie asupra modului de a 
aborda problemele morale de zi cu zi (dacă vedeau un amic 
şterpelind din magazin de pildă sau auzeau un profesor 
luând numele Domnului în deşert). 

Lui Mike îi plăcea şcoala aceasta. Erau momente când 
bănuia, în chip vag, că-i scapă unele lucruri - poate o mai 
amplă comunicare cu copiii de vârsta lui -, dar era dispus să 
aştepte până la liceu ca asemenea lucruri să se întâmple. 
Perspectiva îl neliniştea puţin, pielea sa fiind cafenie, dar 
părinţii lui erau bine trataţi în acest oraş, din câte putea să 
vadă Mike, şi bănuia că va fi şi el bine tratat dacă la rândul 
său îi va trata pe ceilalţi la fel. 

Excepţia acestei reguli purta bineînţeles numele Henry 
Bowers. 

Deşi încercase s-o arate cât de puţin posibil, Mike era tot 
timpul terorizat de Henry. În 1958 Mike era zvelt şi bine 
clădit, mai înalt decât Stan Uris, dar nu chiar cât Bill 
Denbrough. Era agil şi rapid, iar asta îl salvase de la mai 


multe bătăi din partea lui Henry. Şi, desigur, învăţa la o altă 
şcoală. Din această cauză şi dintr-a diferenţei de vârstă, 
drumurile li se încrucişau rareori. Mike făcea eforturi ca să 
păstreze situaţia astfel. Prin urmare, ironia sorții făcea ca, 
deşi Henry îl ura pe Mike Hanlon mai mult decât pe oricare 
alt copil din Derry, Mike avusese cel mai puţin de suferit 
dintre toţi. 

A, sigur primise şi el partea lui de cucuie. În primăvara 
de după ce-i omorâse câinele, Henry răsări din boscheţi 
într-o zi în timp ce Mike mergea spre oraş ca să intre la 
bibliotecă. Era la sfârşitul lui martie, vreme destul de bună 
pentru a-şi fi luat bicicleta, dar în zilele acelea Witcham 
Road devenea un drum de ţară imediat după locuinţa 
familiei Bowers, ceea ce însemna un smârc de noroaie - 
deloc potrivit pentru biciclete. 

— Salut, negroteiu'! spuse Henry, apărând din tufişuri cu 
un rânjet larg întins pe faţă. 

Mike făcu un pas înapoi, săgetând prudent din ochi în 
stânga şi-n dreapta, în căutarea unei şanse de a fugi. Ştia 
că, dacă reuşeşte o fentă pe lângă Henry, îl va putea întrece 
la fugă. Henry era mare, Henry era puternic, dar Henry mai 
era şi greoi. 

— O să-mi fac un bebeluş de smoală, spuse Henry, 
înaintând spre băiatul mai mic. Nu eşti destul de negru, da” 
mă ocup eu de asta. 

Mike se uită la stânga şi îşi orientă trapul într-acolo. 
Henry muşcă momeala, se repezi la stânga - prea repede şi 
prea departe ca să se mai oprească. Cotind iute, cu mişcări 
suple, Mike o luă spre dreapta (în liceu avea să facă parte 
din echipa de fotbal universitară ca fundaş, în cursul 
inferior, şi doar o fractură de picior în timpul cursului 
superior urma să-l oprească de la a bate recordul absolut al 
şcolii). Ar fi scăpat cu uşurinţă pe lângă Henry dacă n-ar fi 
fost noroiul. Glodul fiind lunecos, Mike căzu în genunchi. 
Înainte de a apuca să se ridice, Henry sărise deja asupra 
lui. 


— Cioroicioroicioroi! răcni Henry cu un soi de extaz 
religios, în timp ce-l rostogolea pe Mike. 

Noroiul urcă pe sub cămaşa lui Mike şi-i cobori în 
pantaloni. Îl simţea clefăindu-i prin pantofi. Dar nu începu 
să plângă până când Henry nu-i mânji faţa cu noroi, 
înfundându-i amândouă nările. 

— Acuma eşti negru! zbieră satisfăcut Henry, săpunind 
cu noroi părul lui Mike. Acuma CHIAAAAR că eşti negru! 

Smulse scurta de poplin a lui Mike şi tricoul de dedesubt 
şi-i trânti o turtă de noroi peste buric. 

— Acuma eşti negru ca miezu' nopții-ntr-un PUȚ DE 
MINĂ! urlă Henry triumfător şi înfipse dopuri de noroi în 
ambele urechi ale lui Mike. 

Apoi se ridică în picioare, cu mâinile pline de noroi 
agăţate la centură, şi mugi: 

— Eu ţi-am omorât câinele, băiete negru! 

Dar Mike nu auzi aceste vorbe din cauza noroiului din 
urechi şi-a propriilor sale suspine îngrozite. 

Henry mai aruncă în Mike un ultim cocoloş de pământ 
lipicios, după care se întoarse şi plecă acasă, fără să mai 
privească în urmă. Peste câteva momente, Mike se ridică şi 
făcu acelaşi lucru, continuând să plângă. 

Cum era şi normal, mama lui se înfurie; îi ceru lui Will 
Hanlon să dea telefon la şeful Borton şi să-l trimită acasă la 
Bowers înainte de apusul soarelui. 

— S-a mai luat şi altă dată de Mikey, o auzi Mike 
spunând. 

El şedea în cadă, iar părinţii lui erau în bucătărie. Era a 
doua cadă plină cu apă; prima se înnegrise aproape în 
aceeaşi clipă când păşise înăuntru şi se aşezase. În furia ei, 
mama sa o dăduse într-un dialect texan gros pe care Mike 
abia dacă-l putea înţelege: 

— Pune legea pă el, Will Hanlon! Şi pă dulău, şi pă căţăl! 
Legiuieşte-i, m-auzi? 

Will auzea, dar nu făcu ceea ce-i ceruse nevastă-sa. În 
cele din urmă, când se mai răcori (de-acum se înnoptase, 


iar Mike dormea de două ore), îi reîmprospătă cunoştinţele 
asupra realităţilor vieţii. Şeful Borton nu era şeful Sullivan. 
Dacă Borton ar fi fost şerif pe vremea când avusese loc 
incidentul cu puii otrăviţi, Will nu şi-ar fi primit niciodată cei 
două sute de dolari şi ar fi trebuit să se declare mulţumit cu 
acea stare de fapt. Unii oameni îţi stăteau alături, alţii nu; 
Borton făcea parte din această ultimă categorie. Era în fond 
un creier de meduză. 

— Mike a mai avut necazuri cu băiatul ăla şi-nainte, da, îi 
spuse el lui Jessica. Dar n-a avut prea multe, fiindcă e atent 
la Henry Bowers. Asta o să-l ajute să fie şi mai atent. 

— Adică vrei pur şi simplu să laşi lucrurile aşa? 

— Bowers i-a spus lui fie-su poveşti despre relaţiile lui cu 
mine, cred, iar fie-su ne urăşte pe toţi trei din cauza lor şi 
din cauză că taică-su i-a mai spus şi că a-i uri pe negrie 
ceea ce trebuie să facă oamenii. Totul se mărgineşte la asta. 
Nu pot schimba faptul că fiul nostru e un om de culoare, tot 
aşa cum nu pot să şed aici şi să-ţi spun că Henry Bowers va 
fi ultimul care să se ia de el fiindcă are pielea cafenie. Va 
trebui să înfrunte asta tot restul vieţii, aşa cum şi eu am 
înfruntat-o şi ai înfruntat-o şi tu. Păi, chiar acolo în şcoala 
aia creştină unde ţi-ai pus tu în cap că trebuie să meargă, 
profesoara le-a spus că negrii nu-s la fel de buni ca albii 
fiindcă Ham fiul lui Noe şi-a privit tatăl când era beat şi gol, 
iar ceilalţi băieţi ai lui Noe şi-au ferit privirea în lături. De- 
asta fiii lui Ham au fost condamnaţi pe veci să fie tăietori de 
lemne şi să tragă apă, aşa le-a spus. lar Mikey zicea că se 
uita drept la el în timp ce le spunea povestea asta. 

Mută şi nefericită, Jessica îşi privi lung soţul. Două lacrimi 
căzură, câte una din fiecare ochi, şi i se rostogoliră încet pe 
faţă. 

— Nu există nicio cale de a scăpa de toate astea? 

Răspunsul lui a fost blând, dar neîndurător; era o vreme 
când soțiile îşi credeau soţii, iar Jessica nu avea niciun motiv 
să se îndoiască de Will alei. 


— Nu. Nu e nicio scăpare de cuvântul negrotei, nu acum, 
nu în lumea în care ne-a fost dat să trăim, mie şi ţie. 
Negroteii de la ţară din Maine sunt tot negrotei. M-am 
gândit de nenumărate ori că motivul pentru care m-am 
întors în Derry a fost acela că nu există niciun loc mai 
potrivit ca să-mi aduc aminte de asta. Dar o să am o discuţie 
cu băiatul. 

A doua zi îl strigă din hambar. Will stătea pe jugul grapei 
şi bătu cu palma locul de-alături, făcându-i semn lui Mike să 
se aşeze. 

— N-ar strica să te fereşti din calea lui Henry Bowers, 
spuse el. 

Mike dădu din cap. 

— Tatăl lui e nebun. 

Mike încuviinţă iar. Atâta lucru auzise şi el prin oraş. 
Puținele prilejuri când îl zărise pe domnul Bowers îi 
confirmaseră ideea. 

— Prin asta nu-nţeleg doar că-i cam sărit, preciză Will, 
aprinzându-şi o ţigară Bugler rulată în casă şi privindu-şi 
fiul. E cam la trei paşi distanţă de cămaşa de forţă. Aşa s-a 
întors din război. 

— Eu cred că şi Henry e nebun, spuse Mike. 

Glasul îi era scăzut, dar ferm, şi asta îl întări sufleteşte pe 
Will... Deşi, după o viaţă hărţuită de incidente incluzând şi 
prilejul de-a fi aproape ars de viu într-o speluncă ilicită 
numită The Black Spot, nu-i venea să creadă că un copil ca 
Henry putea fi nebun. 

Mă rog, l-a ascultat prea mult pe taică-su, dar asta-i doar 
foarte firesc. 

Şi totuşi, în această privinţă fiul său era mai aproape de 
adevăr. Henry Bowers, fie din cauza permanentei 
convieţuiri cu tatăl său, fie din alte pricini - vreo defecţiune 
internă -, era într-adevăr pe cale să înnebunească, încet, 
dar sigur. 

— Nu vreau să-ţi faci o carieră din a da bir cu fugiţii, 
spuse Will Hanlon, dar întrucât eşti negru ai şanse să ţi se 


arunce multe pe cap. Înţelegi ce vreau să zic? 

— Da, tătuţule, spuse Mike, gândindu-se la Bob Gautier 
de la şcoală, care încercase să-i explice lui Mike că negrotei 
nu putea fi un cuvânt urât, de vreme ce tatăl său îl folosea 
tot timpul. 

De fapt, îi spuse sincer Bob lui Mike, era un cuvânt 
frumos. Când câte un luptător la Friday Night Fights încasa 
o bătaie bună şi reuşea să se ţină pe picioare, tăticul său 
spunea: „Are capu' tare ca un negrotei”; iar când cineva 
chiar se spetea cu munca (cea a domnului Gautier 
desfăşurându-se la „Star Beef”, în oraş), tăticul spunea: 
„Omul ăla munceşte ca un negrotei”. „lar tăticul meu e 
exact tot atât de creştin ca şi tăticul tău”, încheiase Bob. 
Mike ţinea minte că, privind la faţa albă şi ciupită de vărsat 
a lui Bob, înconjurată de blana râioasă a glugii hanoracului, 
simţise nu furie, ci o cumplită tristeţe ce-i înţepa ochii cu 
lacrimi. Văzuse onestitate şi bune intenţii pe chipul lui Bob, 
dar ceea ce simţțise era singurătate, distanţă, o mare 
goliciune şuierătoare între el şi celălalt băiat. 

— Văd că înţelegi ce vreau să zic, spuse Will şi ciufuli 
părul fiului său. lar concluzia e că trebuie să ai grijă unde 
pui piciorul. Trebuie să te-ntrebi dacă Henry Bowers merită 
atâta osteneală. Merită? 

— Nu, spuse Mike. Nu, n-aş crede. 

Avea să mai treacă o vreme până să se răzgândească. 
Asta s-a întâmplat în ziua de 3 iulie 1958. 


4 


În timp ce Henry Bowers, Victor Criss, Belch Huggins, 
Peter Gordon şi un băiat de liceu semiarierat pe nume 
Steve Sadler (poreclit Moose, după personajul din benzile 
desenate cu Archie) fugăreau un Mike Hanlon cu răsuflarea 
tăiată, prin triaj, câtre Maidan, cam la o jumătate de 
kilometru distanţă Bill şi ceilalţi din Clubul Păguboşilor încă 


mai şedeau pe malul râului Kenduskeag, cumpănind la 
coşmarul lor colectiv. 

— C-cred că ş-şt-ştiu u-unde e-e-e, spuse Bill, spărgând în 
fine tăcerea. 

— În canale, zise Stan, şi tresăriră toţi la auzul unui 
zgomot neaşteptat, pârâitor şi aspru. 

Eddie zâmbi vinovat în timp ce-şi cobora inhalatorul la loc 
în poală. 

Bill dădu din cap: 

— L-am t-l-întrebat pe ta-tata despre ca-canale acum câ- 
câteva s-s-seri. 

— La început toată zona asta a fost o mlaştină, i-a spus 
Zack fiului său, iar întemeietorii oraşului au reuşit să 
instaleze ceea ce azi e centrul exact în partea ei cea mai 
rea. Tronsonul din Canal care trece pe sub Center şi Main şi 
iese la suprafaţă în Bassey Park nu e altceva decât o 
canalizare ce captează râul Kenduskeag. În cea mai mare 
parte a anului canalele alea sunt aproape goale, dar devin 
foarte importante când vine dezgheţul de primăvară sau 
când se produc inundaţii... 

Aici făcu o pauză, gândindu-se că în timpul inundaţiei din 
toamna trecută îşi pierduse fiul cel mai mic. 

— ..„„Datorită pompelor, încheie el. 

— Po-po-pompe? întrebă Bill, întorcând puţin capul fără 
a-şi da măcar seama. 

Când se bâlbâia la sunete explozive, buzele sale 
împroşcau cu salivă. 

— Pompele de drenaj, îi explică tatăl său. Se află pe 
Maidan. Tuburi de beton ce ies din pământ cam la un metru 
înălţime... 

— B-B-Ben H-H-H-Hanscom le zice gă-găuri de mo- 
morloci, spuse Bill, zâmbind. 

Zack zâmbi şi el... Dar nu era decât o umbră a vechiului 
său zâmbet. Se aflau în atelierul lui Zack, unde acesta 
strângea fără prea mare interes ştifturile scaunelor. 


— Pompe colectoare, asta-i tot ce sunt, puştiulache. Stau 
în cilindri cam la trei metri adâncime şi pompează apa de 
canalizare şi surplusul când panta terenului se nivelează 
sau îşi ascute puţin unghiul. Sunt maşinării vechi, şi oraşul 
ar avea nevoie de nişte pompe mai noi, dar Consiliul acuză 
întotdeauna sărăcia când problema aceasta este trecută pe 
ordinea de zi la întrunirile pentru adoptarea bugetului. 
Dacă eu aş primi câte douăzeci şi cinci de cenți pentru 
fiecare dată când am coborât acolo, în rahat pân-la 
genunchi, ca să rebobinez câte un motor dintre alea... Dar 
n-ai tu nevoie s-auzi toate astea, Bill. De ce nu mergi să te 
uiţi la televizor? Cred că-n seara asta-i Sugarfoot. 

— B-ba v-v-vreau s-a-a-aud, protestă Bill, şi nu numai 
fiindcă ajunsese la concluzia că undeva sub Derry se afla 
ceva groaznic. 

— De ce vrei s-auzi despre o grămadă de pompe 
colectoare? întrebă Zack. 

— Re-re-ferat pentru şc-scoală, replică însufleţit Bill. 

— Şcoala s-a terminat. 

— L-l-la anu' 

— Mă rog, e un subiect destul de plicticos, spuse Zack. 
Profesorul o să-ţi dea probabil un F pentru c-ai reuşit să-l 
adormi. Uite, aici e Kenduskeag-ul - trasă Zack o linie 
dreaptă în praful subţire de rumeguş de pe masa în care îşi 
încastrase bomfaierul -, iar aici e Maidanul. Acuma, pentru 
că centrul oraşului e mai jos decât cartierele rezidenţiale - 
Kansas Street, să zicem, sau Old Cape, sau West Broadway 
-, cea mai mare parte a apelor reziduale din centru trebuie 
să fie pompate în râu. Scurgerile din case o iau în jos spre 
Maidan cam de capul lor. Înţelegi? 

— D-d-da, spuse Bill, trăgându-se puţin mai aproape de 
tatăl său pentru a privi liniile, destul de aproape astfel ca 
umărul să i se rezeme de braţul tatălui. 

— Într-o zi o să se termine cu pompatul lăturilor în râu şi 
cu asta toată treaba va lua sfârşit. Dar până una, alta avem 
pompele alea în... cum le spunea amicul tău? 


— Găuri de morloci, spuse Bill fără urmă de bâlbâială; 
nici el, nici tatăl său nu observară. 

— Aşa. Pentru asta există pompele din găurile de morloci 
şi merg destul de bine, atâta doar că, atunci când plouă 
prea mult, şuvoaiele dau pe dinafară. Fiindcă, deşi drenajul 
gravitațional şi canalele cu pompe au fost proiectate ca 
sisteme separate, de fapt se încrucişează peste tot. Vezi? 

Trase o serie de X-uri dispuse radial faţă de linia ce 
reprezenta râul Kenduskeag, iar Bill dădu din cap. 

— Ei bine, singurul lucru pe care trebuie să-l ştii despre 
drenajul apei e că se duce încotro poate. Când ajunge prea 
sus, începe să umple rigolele la fel cum umple canalele 
colectoare. Când apa din rigole se înalţă destul ca să ajungă 
la pompele astea, le scoate din circuit. Ghinionul meu, 
fiindcă trebuie să le repar. 

— Tati, câ-cât de mari sunt ca-canalele? 

— Adică, ce calibru au? 

Bill dădu din cap. 

— Canalele principale au poate doi metri în diametru. 
Cele secundare, din zonele rezidenţiale, un metru, unu- 
jumate, cred. Unele dintre ele s-ar putea să fie un pic mai 
mari. Şi crede-mă ce-ţi zic, Billy, şi poţi să le-o spui şi 
prietenilor tăi: nu trebuie să intraţi niciodată într-un canal 
dintr-astea, nici în joacă, nici la vreun pariu, din niciun fel 
de motiv. 

— De ce? 

— O mulţime de conduceri diferite ale oraşului le-au tot 
construit cam de prin 1885. În timpul Crizei au instalat o 
întreagă reţea de drenaj secundară şi una terţiară; pe 
vremea aia se găseau bani destui pentru lucrările publice. 
Dar tipul care a fost şeful acestor proiecte a murit în Al 
Doilea Război Mondial, iar după vreo cinci ani 
Departamentul Apelor a descoperit că planurile sistemului 
dispăruseră în majoritate. Cam cinci kile de planuri care 
pur şi simplu s-au topit la un moment dat între 1937 şi 
1950. Ideea mea e că nimeni nu ştie unde duc afurisitele de 


canale. Când funcţionează, nu-i pasă nimănui. Când nu, 
apar trei-patru mutre acre de la întreprinderea de Ape 
Derry care trebuie să încerce să afle care pompă s-a stricat 
sau unde-i înfundată. lar când coboară acolo, îşi iau naibii 
cu ei mâncare la pachet. E întuneric, pute şi-i plin de 
şobolani. Astea toate sunt motive ca să stai afară, dar cel 
mai serios motiv e că te poţi rătăci. Au mai păţit-o şi alţii. 

Pierdut sub Derry, Pierdut în canale. Pierdut în beznă. 
Ideea avea ceva atât de sinistru şi înfiorător, încât Bill se 
pomeni o clipă redus la tăcere. Apoi spuse: 

— Da' n-au tri-tri-mis niciodată oameni acolo să facă 
hărţi... 

— Trebuie să termin ştifturile astea, spuse pe neaşteptate 
Zack, întorcându-i spatele şi îndepărtându-se. Intră-n casă 
şi vezi ce-i la televizor. 

— D-d-da', ta-ta-tati... 

— Du-te, Bill, îl îndemnă Zack, iar băiatul simţi din nou 
răceala. 

Răceala aceea prefăcea mesele de seară într-un soi de 
tortură, în timp ce tatăl său frunzărea reviste de electronică 
(spera să fie avansat în anul următor), în timp ce mama îşi 
citea câte unul dintre nesfârşitele romane englezeşti cu 
detectivi: Marsh, Sayers, Innes, Allingham. În atmosfera 
aceea de gheaţă, mâncarea îşi pierdea tot gustul; parcă ar 
fi mestecat alimente îngheţate care niciodată nu văzuseră 
un cuptor pe dinăuntru. Apoi câteodată, pe urmă, urca în 
camera lui şi se întindea pe pat, ţinându-se de stomacul 
cuprins de crampe şi spunând în sinea sa: „Capra sare 
piatra, piatra crapă-n patru, crăpa-i-ar capul caprei cum a 
crăpat piatra-n patru”. Se gândea la asta tot mai mult şi mai 
mult de când murise Georgie, deşi maică-sa îl învățase fraza 
cu doi ani în urmă. În mintea sa dobândise o calitate de 
talisman; în ziua când se va putea îndrepta spre mama lui 
şi-i va rosti fraza simplu, fără a se poticni sau bâlbâi, gheaţa 
se va sparge; ochii ei se vor lumina, iar ea îl va îmbrăţişa şi-i 
va spune: „Minunat, Billy! Ce băiat bun! Ce băiat bun!” 


Fireşte, nu împărtăşise nimănui acest gând. Nici cu cai 
sălbatici nu i-ar fi putut fi smuls; nici roata de tortură nu l- 
ar fi putut determina să-şi dea de gol această fantezie 
secretă, ascunsă în chiar centrul inimii lui. Dacă putea 
pronunţa această expresie pe care ea i-o împărtăşise cu 
dezinvoltură într-o sâmbătă dimineaţă, în timp ce el şi 
Georgie se uitau la Guy Madison şi Andy Devine în The 
Adventures of Wild Bill Hickok, ar fi fost ca sărutarea ce-o 
deşteptase pe Frumoasa Adormită din visurile ei îngheţate 
în lumea caldă a iubirii prinţului din poveste. 

Capra sare piatra, piatra crapă-n patru, crăpa-i-ar capul 
caprei cum a crăpat piatra-n patru. 

Nu le-o spuse nici prietenilor lui în acea zi de 3 iulie - dar 
le spuse ceea ce aflase de la tatăl său despre reţeaua de 
canalizare şi drenaj a oraşului Derry. Era un băiat a cărui 
fantezie funcţiona cu uşurinţă şi naturaleţe (uneori mai 
uşor decât îi venea să spună adevărul), iar scena pe care le- 
o zugrăvi era cu totul diferită de cea în care se desfăşurase 
de fapt conversaţia: el şi babacul său priveau împreună la 
televizor, spuse Bill, bând cafea. 

— Tatăl tău te lasă să bei cafea? întrebă Eddie. 

— S-s-sigur, răspunse Bill. 

— Mamă! făcu Eddie. Maică-mea nu m-ar lăsa în veci să 
beau o cafea. Zice că-i periculoasă cofeina din ea. 

Tăcu o clipă. 

— “Totuşi, ea bea destulă. 

— Pe mine tata mă lasă să beau cafea dacă vreau, spuse 
Beverly, dar mi-ar face de petrecanie dac-ar şti că fumez. 

— Ce te face să fii atât de sigur că-i în canalizare? întrebă 
Richie, privind de la Bill la Stan Uris şi iar la Bill. 

— 'To-to-totul duce la a-a-asta. V-vocile pe ca-care le-a 
auzit Be-be-verly v-veneau din ţe-ţeavă. Şi sâ-sângele. Când 
c-c-clovnul ne-a fu-fugărit, na-na-nasturii ăia po-po- 
portocalii erau lângă o gu-gură de ca-canal. lar G-G- 
George... 


— Nu era un clovn, Bill Barosane, îl întrerupse Richie. Ţi- 
am mai spus. Ştiu că pare o nebunie, dar era un vârcolac. 

Îi privi pe ceilalţi, în defensivă. 

— Jur pe Dumnezeu. L-am văzut. 

Bill spuse: 

— Pentru ti-ti-tine a fost un vârcolac. 

— Hai? 

— N-nu pr-prr-pricepi? Pentru ti-tine a fost un vâr- 
vârcolac pentru că a-ai văzut filmul ăla tâ-âmpit la „A-A-A-A- 
laddin” 

— Nu mă prind. 

— Eu cred că da, spuse calm Ben. 

— M-am dus la bi-bi-bibliotecă şi am că-că-u-tat, explică 
Bill. Eu cred că-i o a-a... 

Se întrerupse cu gâtlejul încordat şi scuipă cuvântul:...O 
aură. 

— O aură? întrebă nedumerit Eddie. 

— A-a-aură, repetă Bill şi pronunţă pe litere. 

Le spuse despre un paragraf din enciclopedie asupra 
acestui subiect şi un capitol pe care-l citise într-o carte 
intitulată Adevărul nopții. Aură, explică el, era denumirea 
celtică a creaturii ce bântuia oraşul Derry; alte neamuri şi 
alte culturi, în alte vremuri, o denumiseră cu alţi termeni, 
dar toţi însemnau acelaşi lucru. Indienii de la câmpie o 
numeau Manitou, care uneori lua forma unui leu-de-munte, 
a unui elan sau a unei acvile. Aceiaşi indieni credeau că 
spiritul Manitou poate câteodată să intre în ei, iar în acele 
momente puteau da norilor forma acelor animale după care 
le fuseseră botezate casele. Himalaienii îl numeau tallus sau 
taelus, ceea ce însemna o fiinţă vrăjită şi rea care-ţi putea 
citi gândurile, luând apoi forma lucrului de care-ţi era cel 
mai frică, în Europa Centrală purtase numele de eylak, 
frate cu vurderlak, sau vampir. În Franţa era le loup-garou 
sau piele-schimbătoare, concept ce fusese tradus grosolan 
ca vârcolac, dar, le spuse Bill, le loup-garou (pe care el îl 


pronunţa „le luup-garuu”) putea fi orice, absolut orice: un 
lup, un şoim, o oaie, chiar şi o ploşniţă. 

— Vreunul dintre articolele alea nu te-nvăţa cum să 
învingi o aură? întrebă Beverly. 

Bill dădu din cap, dar nu cu prea multă nădejde. 

— H-h-himalaienii aveau un ri-i-itual ca s-să sc-scape de 
e-e-el, da-i de-de-stul de gr-gr-groaznic. 

Se uitară la el, nedorind să audă, dar neavând încotro. 

— S-s-se nu-numea R-R-Ritualul Chu-Chud, continuă Bill 
şi începu să le explice în ce consta. Dacă erai un om sfânt 
din Himalaya, luai urma unui taelus. Acel taelus scotea 
limba. Tu o scoteai pe-a ta. Vă suprapuneaţi limbile şi pe 
urmă amândoi le muşcaţi complet, astfel încât ajungeaţi 
oarecum ţintuiţi unul de altul, ochi în ochi. 

— Ah, cred că-mi vine să vărs, spuse Beverly, 
rostogolindu-se pe pământ. 

Şovăind, tremurând de emoție, Ben o bătu uşor pe spate, 
după care privi în jur să vadă dacă-l observase careva. Nu-l 
observase nimeni; ceilalţi se uitau la Bill, hipnotizaţi. 

— Şi pe urmă? întrebă Eddie. 

— Pă-pă-păi, pare o ne-ne-nebunie, d-da-n carte s-scria 
că pe-pe urmă începeţi să spuneţi glume şi şa-şarade. 

— Ce? exclamă Stan. 

Bill confirmă, cu expresia unui corespondent de presă 
care vrea să fie clar - fără a ţi-o spune de-a dreptul -, că el 
nu face ştirea, ci doar o transmite. 

— E-exact. M-mai întâi monstrul t-taelus va spune u-u- 
una, apoi tu-tu-tu trebuie să z-z-zici u-una şi o-o ţ-ţ-ţineţi tot 
a-a-aşa, pe râ-râ-rând... 

Beverly se ridică iar în capul oaselor, cu genunchii strânşi 
la piept şi mâinile încleştate împrejurul gambelor. 

— Eu nu prea văd cum ar putea unii să vorbească, ştii, cu 
limbile prinse una de alta. 

Richie scoase imediat limba, şi-o prinse cu degetele şi 
intonă: 

— Mama are flori pe prispă! 


Asta-i făcu pe toţi să hohotească o vreme, chiar dacă era 
un banc de copii mici. 

— P-poate că-i vo-vo-vorba de t-telepatie, spuse Bill. O- 
oricum, da-dacă o-o-omul râde pr-pr-primul în ciu-uda du- 
du-du-du... 

— Durerii? întrebă Stan. 

Bill confirmă. 

— „Atunci taelus-ul re-reuşeşte să-l o-o-omoare şi să-l 
mă-mă-mă-nânce. Sufletul lui, cred. D-dar da-dacă o-omul îl 
po-poate face pe t-taelus să râ-râdă p-p-primul, ăsta trebuie 
să plece pentru o su-su-tă de a-ani. 

— Scria în carte de unde vine chestia asta? întrebă Ben. 

Bill clătină din cap. 

— Tu crezi o vorbă din toate astea? interveni şi Stan, 
părând că vrea să fie ironic, deşi nu reuşea să găsească 
forţa morală sau mintală de a o face. 

Bill ridică din umeri şi spuse: 

— A-a-aproape că d-da. 

Părea pe cale să mai spună ceva, dar clătină din cap şi 
rămase tăcut. 

— Asta explică multe, rosti rar Eddie. Clovnul, leprosul, 
vârcolacul... 

Privi la Stan. 

— Şi băieţii morţi. 

— Sună ca o treabă pentru Richard Iozier, spuse Richie 
cu Vocea Crainicului de la Actualităţile Movielone. Omul cu 
o mie de bancuri şi şase mii de şarade. 

— Dacă te trimitem pe tine s-o rezolvi, murim cu toţii, 
spuse Ben. Încet, în chinuri groaznice. 

La asta râseră iar cu toţii. 

— Deci ce facem? întrebă Stan. 

Încă o dată Bill nu putu decât să clatine din cap... Şi să 
simtă că era aproape de soluţia bună. Stan se ridică în 
picioare: 

— Hai să mergem în altă parte. Mă trage oboseala la 
poponeţ. 


— Mie-mi place aici, replică Beverly. E umbră şi-i frumos. 

Îi aruncă o privire lui Stan: 

— Cred că vrei să faci vreo treabă puştească, de exemplu 
să te duci la groapa cu gunoi şi să spargi sticle cu pietre. 

— Mie-mi place să sparg sticle cu pietre, spuse Richie, 
ridicându-se lângă Stan. 

Îşi săltă gulerul şi începu să umble încoace şi-ncolo ca 
James Dean în Rebel fără cauză. 

— Mă lovesc, spuse el, cu o mutră posacă şi scărpinându- 
şi pieptul. Ştiţi voi, mamă-mamă. Părinţii. Şcoala. So-ci- 
etatea. Toată lumea. E o presiune, puişor. E... 

— E-un căcat, îl întrerupse Beverly şi oftă. 

— Eu am nişte artificii, spuse Stan. 

Şi uitară cu totul de aure, de Manitou şi proasta imitare a 
lui James Dean când Stan scoase la iveală un pachet de 
Pisici Negre din buzunarul de la şold. Până şi Bill rămase 
impresionat. 

— I-lisuse Hristoase, St-St-an, de u-unde-ai făcut ro-rost 
de a-astea? 

— De la puştiul ăla gras cu care mă duc câteodată la 
sinagogă, răspunse Stan. l-am dat la schimb un teanc de 
reviste cu Superman şi Little Lulu. 

— Hai să tragem! ţipă Richie, într-o veselie vecină cu 
apoplexia. Hai să le tragem, Stanny, n-am să mai spun la 
nimeni că tu şi cu tac-tu l-aţi omorât pe Hristos, promit, ce 
zici? O să le spun că ai nasu' mic, Stanny! O să le spun că nu 
eşti circumcis! 

La asta Beverly începu să chirăie de râs şi chiar păru că 
se apropie de apoplexie, înainte de a-şi acoperi faţa cu 
mâinile. Bill izbucni în râs, Eddie izbucni în râs, iar după o 
clipă li se alătură şi Stan. Sunetul hohotelor pluti peste 
întinsul puţin adânc al râului Kenduskeag în acel ajun de 4 
Iulie, sunet de vară, strălucitor ca razele de soare ce 
scânteiau pe apă, şi niciunul dintre ei nu văzu ochii 
portocalii ce-i pândeau dintr-un desiş de oţetar şi rugi de 
mure sterpi din partea stângă. Acea porţiune cu oţetari se 


întindea pe tot malul cale de treizeci de paşi, iar în centrul 
ei se găsea una dintre găurile de morloci ale lui Ben. Din 
această conductă înălţată de beton se holbau ochii, fiecare 
de o jumătate de metru în diametru. 


5 


Motivul pentru care Mike fugea ca din puşcă de Henry 
Bowers şi banda lui nu-tocmai-veselă în exact aceeaşi zi era 
acela că a doua zi avea să fie Glorioasa Sărbătoare a 
Independenţei. Şcoala Bisericii avea o formaţie în care Mike 
cânta la trombon. La data de 4 Iulie, formaţia avea să 
defileze în parada sărbătorii anuale, cântând Imnul de 
Luptă al Republicii, Înainte Soldaţi Creştini şi Frumoasă 
Americă. Era o ocazie pe care Mike o aştepta cu nerăbdare 
de aproape o lună. Plecase pe jos la ultima repetiţie pentru 
că i se stricase lanţul de la bicicletă. Repetiţia nu era 
programată decât la două şi jumătate, dar el pornise de 
acasă la ora unu, fiindcă voia să-şi lustruiască trombonul, 
aflat în sala de muzică a şcolii. Deşi nu cânta la trombon 
mult mai grozav decât îşi făcea Richie Vocile, îndrăgea 
instrumentul şi, ori de câte ori nu-i erau boii acasă, o 
jumătate de oră de suflat marşuri de Sousa, imnuri sau arii 
patriotice îl binedispunea pe loc. Într-un buzunar al cămăşii 
kaki avea o cutie de lustru Saddler's pentru alamă, iar din 
cel al pantalonilor îi atârnau două-trei cârpe curate. Gândul 
la Henry Bowers nici măcar nu-i trecea prin minte. 

O privire în urmă în timp ce se apropia de Neibolt Street 
şi Seminarul Teologic l-ar fi făcut să se răzgândească 
degrabă, căci Henry, Victor, Belch, Peter Gordon şi Moose 
Sadler îl urmăreau răsfiraţi pe toată lăţimea străzii. Dacă 
aceştia ar fi plecat de la locuinţa lui Bowers cu cinci minute 
mai târziu, Mike s-ar fi făcut nevăzut după creasta 
următoarei coline; apocaliptica bătaie cu pietre şi tot ce- 
avea să urmeze s-ar fi întâmplat poate altfel sau chiar n-ar 
fi avut loc. 


Dar Mike însuşi, peste ani şi ani, avea să avanseze 
ipoteza că probabil niciunul dintre ei nu era întru totul 
stăpân pe sine în evenimentele acelei veri; că, dacă norocul 
şi libera voinţă jucaseră vreun rol, atunci acesta nu putea fi 
decât unul foarte puţin important. Avea să sublinieze un 
număr de asemenea coincidenţe suspecte în faţa celorlalţi 
la întrunirea lor de la prânz, dar aceasta era cel puţin una 
de care nu avea habar, întâlnirea de pe Maidan din acea zi 
s-a sfârşit când Stan Uris a scos Pisicile Negre, iar Clubul 
Păguboşilor a pornit spre groapa de gunoi ca să le dea foc. 
lar Victor, Belch şi ceilalţi veniseră la ferma Bowers pentru 
că Henry avea artificii, bombiţe-cireaşă şi M-80-uri 
(deținerea acestora din urmă având să devină peste doar 
câţiva ani o crimă). Băieţii cei mari plănuiau să meargă în 
spatele gropii de cărbuni a triajului şi să se distreze cu 
comorile lui Henry. 

Niciunul dintre ei, nici măcar Belch, nu se ducea la ferma 
Bowers în împrejurări obişnuite - în primul rând din cauza 
tatălui nebun al lui Henry, dar şi pentru că sfârşeau 
întotdeauna ajutându-l pe Henry la corvezi: plivitul, 
nesfârşitul cules de pietre, tăierea lemnelor, căratul apei, 
greblatul fânului, culesul a tot ce se întâmplă să fi dat în 
pârg într-un moment sau altul al sezonului - mazăre, 
castraveți, roşii, cartofi. Băieţii nu erau chiar alergici la 
muncă, însă aveau destule de făcut la ei acasă fără a mai 
asuda şi pentru ţicnitul de tată al lui Henry, pe care nu-l 
prea interesa pe cine pocnea (o dată aruncase cu un lemn 
de foc în Victor Criss când băiatul scăpase un coş cu roşii pe 
care-l căra la taraba de lângă drum). A fi pocnit cu un butuc 
de mesteacăn era deja destul de neplăcut; ceea ce făcuse să 
fie şi mai rău era faptul că Butch Bowers cântase în timp ce- 
o făcea: „O să-i omor pe toți jăpăii! O să-i omor pe toți 
jăpăii!” 

Cât era el de prost, Belch Huggins o exprimase cel mai 
bine: 


— Eu nu mă fut cu oamenii nebuni! îi spusese el lui Victor 
într-o zi, cu doi ani mai-nainte. 

Victor râsese şi fusese de acord. 

Dar cântecul de sirenă al tuturor acelor pocnitori fusese 
prea atrăgător ca să-i reziste cineva. 

— Îţi zic eu ce facem, Henry, spuse Victor când Henry îl 
chemă afară în acea dimineaţă la ora nouă. Ne vedem la 
groapa de cărbuni pe la unu, ce zici? 

— Arată-te tu la groapă pe la unu, şi eu n-o să fiu acolo, 
replică Henry. Am prea multe treburi. Dacă te-arăâţi la 
groapă pe la trei, o să fiu acolo. Şi prima M-80 o să intre 
drept în băsănău' tău, Vic. 

Vic ezită, apoi acceptă să vină şi să-l ajute la muncă. 

Ceilalţi sosiră şi ei, şi toţi cinci, băieţi voinici cu toţii, 
lucrând la ferma Bowers ca ocnaşii, terminară toate 
treburile la începutul după-amiezii. Când Henry îşi întrebă 
tatăl dacă poate să plece, Bowers flutură doar alene din 
mână spre fiu-său. Butch se instalase pe veranda din spate, 
cu o sticlă de lapte de-o litră plină cu cidru tare lângă 
balansoar şi radioul portativ Philco pe balustrada verandei 
(mai spre seară The Red Sox aveau să cânte The 
Washington Senators, perspectivă ce i-ar fi cauzat oricărui 
om care nu era nebun o criză gravă de fiori reci). O spadă 
japoneză fără teacă zăcea în poala lui Butch, suvenir de 
război pe care, spunea el, îl scosese din trupul unui jăpău 
muribund pe insula Tarawa (de fapt oferise pentru ea şase 
sticle de Budweiser şi trei manşe de comandă, în Honolulu). 
În ultima vreme Butch îşi scotea spada aproape de fiecare 
dată când bea. Şi, de vreme ce toţi băieţii, inclusiv Henry, 
erau în secret convinşi că mai devreme sau mai târziu o va 
folosi asupra cuiva, era mai bine să te afli departe când îşi 
făcea apariţia în poala lui Butch. 

Băieţii nici nu păşiseră bine pe stradă când Henry îl ochi 
pe Mike Hanlon în faţa lor. 

— E cioroiul! spuse el, cu ochii luminându-i-se ca ai unui 
copil mic care contemplă sosirea Moşului în seara de 


Crăciun. 

— Cioroiul? se arătă nedumerit Belch Huggins - nu-i 
văzuse decât rareori pe cei din familia Hanlon - iar apoi 
ochii săi tulburi se aprinseră. A, da! Cioroiul! Hai pe el, 
Henry! 

Belch porni într-un trap tunător. Ceilalţi dădeau să-l 
urmeze, când Henry îl înşfăca pe Belch şi-l smuci înapoi. 
Henry avea mai multă experienţă decât ei în a-l urmări pe 
Mike Hanlon şi ştia că a-l prinde era uşor de zis, greu de 
făcut. Băiatul ăla negru ştia să se miște. 

— Nu ne văzu. Hai doar să mergem repede pân' ne vede. 
Să tăiem din distanţă. 

Aşa făcură. Un observator s-ar fi putut amuza: cei cinci 
păreau că se antrenează pentru competiţia olimpică de 
marş. Burdihanul considerabil al lui Moose Sadler sălta 
înăuntrul tricoului său cu emblema Liceului Derry. 
Sudoarea şiroia pe faţa lui Belch, care curând se înroşi. Dar 
distanţa dintre ei şi Mike scădea - două sute de metri, o 
sută şi cincizeci, o sută, şi până acum Micul Sambo Negru 
nu se uitase înapoi. Îl auzeau cum fluiera nepăsător. 

— Ce-ai de gând să-i faci, Henry? întrebă în şoaptă Victor 
Criss. 

Suna doar curios, dar în realitate era îngrijorat. În ultima 
vreme Henry începuse să-l alarmeze tot mai mult. Nu-i păsa 
dacă voia doar să-l bată cu toţii pe micul Hanlon, poate 
chiar să-i sfâşie cămaşa şi să-i azvârle pantalonii şi chiloţii 
într-un pom, dar nu era sigur că Henry avea doar atât în 
minte. În anul acela avuseseră loc mai multe întâlniri 
neplăcute cu copiii de la Şcoala Primară, cărora Henry le 
spunea „căcăţeii”. Henry era obişnuit să-i domine şi să-i 
terorizeze pe căcăţei, dar începând din martie i-o făcuseră 
ei lui, mereu, împreună cu amicii săi îl fugăriseră pe unul, 
micul patru-ochi Tozier, la „Freese's”, şi îi pierduseră urma 
exact când părea cert că puseseră mâna pe el. Apoi, în 
ultima zi de şcoală, acel Hanscom... 

Dar lui Victor nu-i plăcea să se gândească la asta. 


Ceea ce-l alarma nu era decât atât: se putea ca Henry să 
meargă PREA DEPARTE. Ce însemna exact PREA DEPARTE 
era ceva ce Victor prefera să nu-şi imagineze... Dar inima sa 
neliniştită pusese întrebarea. 

— O să-l prindem şi o să-l ducem la groapa aia cu 
cărbuni, spuse Henry. Mă gândesc să-i băgăm vreo două 
pocnitori în pantofi şi să vedem dacă dansează. 

— Da' nu M-80-urile, Henry, bine? 

Dacă Henry avea în cap aşa ceva, atunci Victor îşi lua 
tălpăşiţa. Câte o M-80 în fiecare pantof i-ar fi făcut chisăliţă 
labele negroteiului ăluia, iar asta era mult PREA MULI. 

— N-am decât patru din alea, răspunse Henry, neluându- 
şi ochii de la spinarea lui Mike Hanlon; acum se apropiaseră 
la şaptezeci de metri, şi vorbea şi el în şoaptă. Crezi c-aş 
irosi două pe-un futut de cioroi? 

— Nu, Henry. Sigur că nu. 

— O să-i băgăm doar două Mâţe Negre-n mocasini, 
continuă Henry, pe urmă-l dezbrăcăm la curu' gol şi-i 
aruncăm hainele jos pe Maidan. Poate-o să intre-n urzici 
când se duce după ele. 

— Ar tre'i să-l dăm de-a dura şi pân' cărbuni, propuse 
Belch, cu ochii până nu de mult ceţoşi arzându-i acum 
strălucitori. Bine, Henry? E mişto? 

— Mişto ca focu', spuse Henry pe un ton indiferent care 
lui Victor nu-i prea plăcu. O să-l dăm de-a dura-n cărbuni, la 
fel cum l-am dat eu şi-n noroi data trecută. Şi... 

Henry rânji dezvăluind nişte dinţi care începeau deja să-i 
putrezească, la vârsta de doisprezece ani. 

— Şi am ceva să-i zic. Nu cred c-a murit data trecută 
când i-am zis-o. 

— Ce să-i zici, Henry? întrebă Peter. 

Peter Gordon nu era decât curios şi excitat. Provenea 
dintr-una dintre „familiile bune” din Derry; locuia pe West 
Broadway şi în doi ani avea să fie trimis la şcoala 
pregătitoare din Groton - sau cel puţin aşa credea el în 
acea zi de 3 iulie. Era mai isteţ decât Vic Criss, dar nu 


fusese suficientă vreme în preajma lor ca să înţeleagă cum 
se deteriora Henry. 

— O să vezi tu, răspunse Henry. Acum, gura. Ne- 
apropiem. Erau la douăzeci şi cinci de metri în urma lui 
Mike, iar Henry tocmai deschidea gura să dea ordinul de 
atac, când Moose Sadler trase prima pocnitoare a zilei. 
Moose mâncase trei castroane de fasole coaptă de cu seară, 
iar băşina a fost aproape la fel de sonoră ca o salvă de 
puşcă. 

Mike întoarse capul. Henry îi văzu ochii dilatându-se. 

— Pe el! urlă. 

Mike îngheţă un moment; apoi o luă la picior, fugind de-i 
sfârâiau călcâiele. 


6 


Păguboşii îşi croiau drum şerpuitor printre bambuşii de 
pe Maidan în următoarea ordine: Bill, Richie, Beverly în 
urma lui Richie, păşind zveltă şi drăguță în blugi şi o bluză 
albă fără mâneci, încălţată în sandale, apoi Ben, încercând 
să nu gâfâie prea tare (deşi erau peste 35*C în ziua aceea, 
purta una dintre cămăşile sale groase şi lăbărţate), Stan şi 
Eddie ultimul, cu vârful inhalatorului iţindu-i-se din 
buzunarul pantalonilor. 

Bill căzuse într-o fantezie de „safari în junglă”, aşa cum i 
se întâmplă adesea când umbla prin partea aceea a 
Maidanului. Bambuşii erau înalţi şi albi, limitând 
vizibilitatea strict la cărarea pe care o bătătoriseră pe 
acolo. Pământul era negru şi amorf, cu pete mustoase care 
trebuiau evitate sau sărite dacă nu voiai să-ţi intre mâl în 
încălțări. Băltoacele de apă stătută aveau ciudate culori de 
curcubeu plate, în aer stăruia un iz rânced, parte de gunoi, 
parte de vegetaţie în descompunere. 

Bill se opri la o cotitură distanţă de Kenduskeag şi se 
întoarse spre Richie: 

— 'Tt-tigru drept în faţă, I-I-Tozier. 


Richie dădu din cap şi se întoarse spre Beverly. 

— Tigru, suflă el. 

— Tigru, îi spuse ea lui Ben. 

—  Mâncător-de-oameni? întrebă Ben, ţinându-şi 
respiraţia ca să nu gâfâie. 

— E plin tot de sânge, răspunse Beverly. 

— Tigru mâncător-de-oameni, îi murmură Ben lui Stan, 
iar acesta îi trecu vestea în spate lui Eddie, a cărui faţă 
slabă era palidă de surescitare. 

Se făcură nevăzuţi în bambuşi, lăsând goală ca prin 
farmec poteca de pământ negru ce şerpuia prin desiş. 
Tigrul trecu prin faţa lor şi aproape că-l văzură cu toţii: 
greu, ca la vreo două sute de kile, muşchii mişcându-i-se cu 
graţie şi putere sub mătasea blănii vărgate. Aproape-i 
văzură ochii verzi şi broboanele de sânge în jurul botului, 
de la ultima porţie de războinici pigmei pe care-i devorase 
de vii. 

Bambuşii trosniră slab, cu un sunet pe cât de muzical, pe 
atât de lugubru, după care rămaseră din nou nemişcaţi. 
Putea să fi fost boarea unui vânticel de vară... Sau putea să 
fi fost trecerea unui tigru african în drum spre latura 
dinspre Old Cape a Maidanului. 

— S-a dus, zise Bill. Lăsă să-i scape o respiraţie reţinută 
şi păşi iar pe cărare. 

Ceilalţi îi urmară exemplul. 

Richie era singurul care venise înarmat: scoase un pistol 
cu capse având patul înfăşurat în bandă izolatoare. 

— Puteam să-l nimeresc în plin dacă te dădeai de-acolo, 
Bill Barosane, spuse el amărât. 

Îşi împinse ochelarii vechi în sus pe nas cu ţeava armei. 

— Sunt sălbatici pe-a-a-aicea, spuse Bill. N-n-nu putem ri- 
risca să tragem. V-vrei să ne cadă-n ca-ca-cap? 

— Aha, făcu Richie, convins. 

Bill schiţă cu braţul gestul care le cerea să îl urmeze şi îşi 
reluară drumul pe cărarea ce se îngusta de-o palmă în 
capătul pâlcului de bambuşi. leşiră pe malul râului 


Kenduskeag, unde un şir de pietre plate traversa râul. Ben 
le arătase cum să le plaseze. Luai un bolovan mare şi-l 
trânteai în apă, pe urmă luai un al doilea şi-l trânteai şi pe 
el în apă, în timp ce păşeai pe primul, pe urmă îl luai pe-al 
treilea şi-l trânteai în apă, păşind pe al doilea, şi tot aşa 
până treceai tot râul (care aici, în acel moment al anului, nu 
avea nici treizeci de centimetri adâncime şi era vârstat cu 
dâre roşietice de nisip) rămânând cu picioarele uscate. 
Şmecheria era atât de simplă, încât era la mintea unui tanc, 
dar nimănui nu-i trecuse asta prin cap până nu apăruse 
Ben. Era bun la treburi dintr-astea, dar, când îţi arăta cum 
trebuie să lucrezi, nu te făcea niciodată să te simţi ca un 
tăntălău. 

Coborâră malul în şir indian şi porniră peste spinările 
uscate ale pietroaielor pe care le plantaseră: 

— Bill! strigă alarmată Beverly. 

Bill încremeni pe dată, fără să privească în urmă, cu 
braţele ridicate în aer. Apa şipotea și susura în jurul lui. 

— Ce-i? 

— Sunt peşti pirania acolo! I-am văzut mâncând o vacă 
întreagă acum două zile. Un minut după ce căzuse în apă 
nu mai erau din ea decât oasele. Vezi să nu cazi! 

— Just, răspunse Bill. Aveţi grijă, băieţi. 

Traversară cu paşi nesiguri râul. Un tren de marfă se 
repezi pe calea ferată tocmai pe când Eddie se apropia de 
mijlocul albiei, şi mugetul neaşteptat al sirenei sale îl făcu 
să se clatine, gata să-şi piardă echilibrul. Privi în apa 
strălucitoare şi preţ de-o clipă, între scânteierile de soare 
ce-i înfigeau săgeți de lumină în ochi, chiar văzu peştii 
pirania agitaţi. Nu făceau parte din prefăcătoria asociată cu 
fantasmele de „safari în junglă” ale lui Bill; de asta era 
absolut sigur. Peştii pe care-i văzu arătau ca nişte caraşi 
aurii supradimensionaţi, cu fălci enorme şi urâte ca ale 
rechinilor sau caracudelor. Dinţi de ferăstrău le ieşeau 
printre buzele groase şi, asemenea caraşilor, erau 


portocalii. La fel de portocalii precum pompoanele pe care 
le vezi uneori pe costumele purtate de clovni la circ. 

Dădeau târcoale în apa mică, scrâşnind din dinţi. 

Braţele lui Eddie se rotiră. Cad, îşi spuse el. Cad în apă 
şi-au să mă mănânce de viu. 

Atunci Stan Uris îl apucă strâns de încheietura mâinii şi-l 
ajută să îşi recapete echilibrul. 

— Cât pe ce, spuse Stan. Dacă picai, dădeai de dracu' cu 
maică-ta. 

Gândul la maică-sa era, o dată în viaţă, singurul la care 
nu-i stătea lui Eddie mintea. Acum ceilalţi ajunseseră pe 
malul opus şi numărau vagoanele mărfarului. Eddie privi 
înnebunit în ochii lui Stan, apoi se uită iarăşi în apă. Văzu o 
pungă de fulgi de cartofi cum trecea valsând pe alături, dar 
nimic mai mult. Ridică din nou ochii spre Stan. 

— Stan, am văzut... 

— Ce? 

Eddie scutură din cap. 

— Cred că nimic. Sunt doar puţin cam 

(dar erau acolo, da erau şi m-ar fi sfâşiat de viu) 

nervos. Din cauza tigrului, cred. la-o-nainte. 

Acel mal vestic al râului Kenduskeag - malul Old Cape - 
era un smârc de noroi pe vreme ploioasă şi în timpul 
viiturilor de primăvară, dar în Derry nu plouase prea tare 
de două săptămâni sau chiar mai mult, iar ţărmul se uscase 
într-o crustă crăpată nepământeană din care ieşeau mai 
mulţi cilindri dintre aceia de beton, aruncând umbre mici şi 
mohorâte. Cam la douăzeci de metri mai încolo, o conductă 
de ciment ieşea deasupra Kenduskeagului şi scuipa în râu 
un şuvoi subţire şi constant de apă brună, cu înfăţişare 
viciată. 

Ben spuse calm: 

— 'Te ia cu fiori aici. 

Ceilalţi dădură din cap. 

Bill îi conduse în sus pe malul uscat şi din nou în 
hăţişurile dese, unde bâzâiau insecte şi ţârâiau lăcuste. Din 


când în când se stârnea câte un fluturat violent de aripi, 
vreo pasăre care îşi lua zborul. O dată o veveriţă le tăie în 
fugă calea, şi după cinci minute, în timp ce se apropiau de 
dâmbul zbârcit şi scund după care se ascundea latura din 
dos a gropii de gunoi a oraşului, un şobolan enorm cu o 
bucăţică de celofan agăţată în mustăţi tropăi prin faţa lui 
Bill, alergând şontâc-şontăâc pe traseul său propriu, prin 
propria-i sălbăticie microcosmică. 

Duhoarea gropii era acum desluşită şi pătrunzătoare; o 
coloană de fum negru se înălța spre cer. Pământul, încă 
apăsat de vegetaţie, cu excepţia îngustei lor poteci, începea 
să fie aşternut cu reziduuri. Bill le poreclise „mătreaţa 
haznalei”, iar Richie fusese încântat; râsese aproape până 
la lacrimi. 

— P-asta ar trebui s-o treci pe hârtie, Bill Barosane, spuse 
el. Chiar că-i bună. 

Hârtii agăţate de crengi se unduiau şi fâlfâiau ca nişte 
stindarde de două parale; aici luciul argintiu al soarelui se 
reflecta într-un maldăr de cutii de conserve îngrămădite pe 
fundul unei gropi mici, pline de verdeață încâlcită; acolo 
reflectarea mai fierbinte a razelor de soare ricoşa dintr-o 
sticlă spartă de bere. Beverly depistă o păpuşă-bebeluş cu 
pielea din plastic de un roz atât de viu, încât părea aproape 
fiartă. O culese de jos, apoi o aruncă, scoțând un mic țipăt la 
vederea gândacilor cenuşii-albicioşi roind de sub fustiţa 
putredă şi pe picioarele descompuse. Îşi frecă degetele de 
blugi. 

Urcară până în vârful movilei şi priviră în groapă. 

— Of, căca-m-aş, zise Bill şi îşi înfundă mâinile în 
buzunare, pe când ceilalţi se adunau în jurul lui. 

În acea zi se ardeau gunoaiele din extremitatea nordică, 
dar aici, la capătul dinspre ei, îngrijitorul gropii (era de fapt 
Armando Fazio, Mandy pentru prieteni, fratele burlac al 
omului de serviciu de la Şcoala Primară) trebăluia la 
buldozerul D-9 din Al Doilea Război Mondial, pe care-l 
folosea ca să împingă gunoiul în grămezi pentru a-i da foc. 


Îşi scosese cămaşa, iar de la marele său radio portativ pe 
care-l aşezase sub umbrarul de prelată, pe fotoliul 
buldozerului, se auzeau festivitățile Red Sox-Senators 
dinaintea meciului. 

— Nu putem merge acolo, aprobă Ben. 

Mandy Fazio nu era băiat rău, dar, când vedea copii în 
groapă, îi lua la goană imediat - din cauza şobolanilor, din 
cauza otrăvii pe care o presăra regulat ca să menţină la 
nivel scăzut populaţia rozătoarelor, din cauza riscului de 
căzături şi arsuri... Dar mai ales fiindcă socotea că o groapă 
de gunoi nu era locul unde să se afle copiii. „Nu-s'teţi voi 
cuminţ'?” răcnea el la copiii ispitiţi să vină la groapă cu 
pistoale de jucărie să tragă în sticle (sau în şobolani, sau în 
pescăruşi) ori atraşi de fascinația exotică a „scociorâtului- 
în-gunoaie”: puteai găsi o jucărie care încă mai mergea, un 
scaun ce se putea repara pentru un club sau un televizor 
paradit, dar cu tubul catodic încă intact - dacă aruncai un 
pietroi într-unul dintr-astea, se producea o explozie extrem 
de satisfăcătoare. „Nu-s'teţi voi copii cuminț'? tuna Mandy 
(tuna nu pentru că ar fi fost furios, dar era surd şi nu purta 
aparat auditiv. „Nu va-nvăţatără a voştri părinţ să fiţ 
cuminţ'? Băieţeii şi fătucile cuminţ nu să joacă-n gunoi! 
Mereţ' în parc! Mereţ la biblitecă! Mereţ la Casa 
Comunităţii şi jucat” hochei-la-cutie! Fiţ' cuminţ”! 

— N! făcu şi Richie. Se pare că groapa s-a dus. 

Se aşezară cu toţii câteva clipe ca să-l privească pe 
Mandy cum lucra la buldozer, sperând să renunţe şi să 
plece, dar necrezând cu adevărat că o va face: prezenţa 
radioului sugera că Mandy avea de gând să stea acolo toată 
după-amiaza. Destul ca să ne căcăm împrăştiat, cugetă Bill. 
Chiar că nu era niciun loc mai bun unde să vii cu artificii 
decât groapa. Le puteai băga sub cutii de conserve, 
uitându-te apoi cum zburau cutiile în aer când artificiile 
luau foc, sau puteai să aprinzi fitilele, să le arunci în sticle şi 
să fugi ca toţi dracii. Sticlele nu se spărgeau întotdeauna, 
dar de obicei le ofereau această plăcere. 


— Bine era dacă aveam nişte M-80-uri, oftă Richie, 
neştiind cât de curând avea să primească una în cap. 

— Maică-mea spune că oamenii ar trebui să fie fericiţi cu 
ce au, spuse Eddie atât de solemn, încât izbucniră cu toţii în 
râs. 

Când hohotele se stinseră, se uitară din nou spre Bill. 

Bill rămase pe gânduri, apoi spuse: 

— Şt-tiu eu un lo-loc. E o ca-ca-carieră veche de pietriş în 
capătul Ma-Maidanului, lângă d-d-depou... 

— Aşa-i! exclamă Stan, sărind în picioare. Ştiu unde! Eşti 
un geniu, Bill! 

— Acolo chiar au să aibă ecou, întări Beverly. 

— Păi, hai să mergem, propuse Richie. 

Toţi şase (şi oare nu era acesta un număr magic?) porniră 
pe culmea colinei ce împrejmuia groapa de gunoi. Mandy 
Fazio aruncă o privire în sus şi-i văzu profilaţi pe cerul 
albastru ca nişte indieni într-o expediţie de vânătoare. Se 
gândi să urle la ei - Maidanul nu era un loc pentru copii -, 
după care îşi văzu mai departe de treabă. Cel puţin nu erau 
în groapa sa de gunoi. 


7 


Mike Hanlon fugi pe lângă Şcoala Bisericii fără să se 
oprească şi se năpusti apoi drept pe Neibolt Street spre 
triajul din Derry. Exista acolo un îngrijitor, dar acel domn 
Gendron era foarte bătrân şi chiar mai surd decât Mandy 
Fazio. De asemenea, vara îi plăcea să-şi petreacă zilele 
dormind în pivniţă lângă boilerul tăcut, întins într-un vechi 
şezlong şubred, cu ziarul Derry News în poală. Mike încă ar 
mai fi continuat să bată cu pumnii în uşă şi să strige la 
bătrân să-i deschidă când Henry Bowers avea să-l prindă 
din urmă şi să-i smulgă capul de pe umeri. 

Aşa că Mike se resemna să fugă mai departe. 

Dar nu lăsă panica să îl stăpânească; încerca să ţină 
ritmul, să-şi controleze respiraţia, să nu rămână fără suflu. 


Henry, Belch şi Moose Sadler nu prezentau niciun fel de 
probleme; chiar relativ odihniţi, alergau ca nişte bivoli loviți 
la mir. Victor Criss şi Peter Gordon însă erau mult mai iuți. 
În timp ce trecea prin faţa casei unde Bill şi Richie văzuseră 
clovnul - sau vârcolacul -, Mike îndrăzni să arunce o privire 
în urmă şi văzu alarmat că Peter Gordon era foarte 
aproape. Peter rânjea încântat - un rânjet de mârţoagă 
obosită, ajunsă la grajduri, un rânjet dat dracului, un rânjet 
tra-la-la-ce-ne-mai-distrăm, iar Mike îşi spuse: Mâ-ntreb 
dac-ar mai rânji aşa de-ar şti ce-o să se-ntâmple dacă mă 
prind... Ce crede, că doar o să zică: „Leapşa eşti” şi-au s-o 
ia la fugă? 

Când poarta triajului cu inscripţia ei - „PROPRIETATE 
PRIVATĂ. INTRAREA INTERZISĂ. CONTRAVENIENŢII VOR 
FI SANCŢIONAŢI” - se înălţă în faţa lui, Mike îşi forţă 
muşchii într-un sprint final. Nu-l necăjea nimic - respiraţia 
continua să fie rapidă, dar totuşi controlată încă -, însă ştia 
că va începe să-l doară tot trupul dacă o mai ţinea mult în 
ritmul acela. 

Poarta era întredeschisă. Mai aruncă o privire înapoi şi 
văzu că iarăşi se îndepărtase de Peter. Victor era cu vreo 
zece paşi în urma lui Peter, iar ceilalţi mai în spate cu 
patruzeci-cincizeci de metri. Chiar şi în fracțiunea aceea de 
secundă Mike reuşi să observe chipul negru de furie al lui 
Henry. 

Se strecură prin deschizătură, făcu o piruetă şi trânti 
poarta. Auzi clinchetul broaştei închizându-se. O clipă mai 
târziu, Peter Gordon se izbi de plasa metalică şi, după încă 
un moment, Victor Criss se ciocni şi el. Zâmbetul lui Peter 
pierise; îi luase locul o expresie frustrată şi posomorâtă. 
Bâjbâi după clanţă, dar bineînţeles că nu găsi nimic: clanţa 
era pe dinăuntru. 

În mod incredibil, spuse: 

— Măi, puştiule, deschide poarta. Nu-i corect. 

— Asta-i părerea ta despre ce-i corect? întrebă Mike, 
gâfâind. Cinci contra unu'? 


— Joacă cinstit, repetă Peter, ca şi cum n-ar fi auzit deloc 
cuvintele lui Mike. 

Mike se uită la Victor şi-i văzu expresia tulburată din ochi. 
Dădu să spună ceva, dar în aceeaşi clipă ceilalţi se buluciră 
la poartă. 

— Deschide, negroteiu'! mugi Henry; începu să zgâlţâie 
plasa cu o asemenea ferocitate, încât Peter se întoarse spre 
el, uimit. Deschide! Deschide-n clipa asta! 

— Nu deschid, replică Mike calm. 

— Deschide! strigă Belch. Deschide, futu-te-n cur de 
maimuţoi! 

Mike dădu înapoi de lângă poartă, cu inima bubuindu-i 
puternic în piept. Nu-şi putea aminti să fi fost vreodată 
chiar atât de înspăimântat, chiar atât de tulburat. Ceilalţi 
stăteau înşiraţi de cealaltă parte a porţii, ţipând la el, 
strigându-i sinonime pentru negrotei despre care nici nu 
visase vreodată că ar exista - luptător-de-noapte, pică, 
mură, iepuroi-de-junglă şi altele. Aproape că nu-şi dădu 
seama când Henry scoase ceva din buzunar, când scapără 
un chibrit cu unghia -, iar apoi ceva rotund şi roşu zbură 
peste gard, iar Mike se feri instinctiv când bombiţa-cireaşă 
explodă la stânga lui, iscând un nor de praf. 

Bubuitura îi făcu pe toţi să tacă o clipă - Mike holbându- 
se la ei prin gard fără a-i veni să creadă, ei holbându-se la 
el. Peter Gordon părea şocat de-a binelea, şi până şi Belch 
arăta năucit. 

Acum Li s-a făcut frică de el, îşi spuse deodată Mike, şi un 
nou glas vorbi înlăuntrul lui, poate pentru întâia oară, un 
glas ce era tulburător prin inflexiunile lui mature. Li s-a 
făcut frică, dar asta nu-i va opri. Trebuie să fugi, Mikey, 
altfel o să se întâmple ceva. Poate nu toți vor să se întâmple 
- Victor nu, şi poate că nici Peter Gordon -, dar se va 
întâmplă oricum, pentru că aşa vrea Henry Fugi. Fugi 
repede. 

Mai făcu doi-trei paşi înapoi, iar atunci Henry Bowers 
spuse: 


— Eu ţi-am omorât câinele, cioroiule. 

Mike înlemni, simțindu-se ca şi cum l-ar fi lovit în pântece 
o bilă de popice. Privi holbat în ochii lui Henry Bowers şi 
înţelese că Henry spunea purul adevăr: el îl omorâse pe Mr. 
Chips. 

Clipa aceea de înţelegere a întregului adevăr i se păru 
aproape eternă lui Mike - privind în ochii demenţi ai lui 
Henry, la chipul său înnegrit de furie, avu impresia că 
pentru prima oară desluşeşte o mulţime de lucruri, iar 
faptul că Henry era pe departe mai nebun decât visase 
vreodată Mike nu era decât cel mai neînsemnat, îşi dădu 
seama, mai presus de orice, că lumea nu era deloc bună, şi, 
mai mult decât asta, vestea aflată îi smulse ţipătul: 

— Găinaţ împuţit şi ticălos! 

Henry slobozi un zbieret de mânie şi atacă gardul, 
căţărându-se ca o maimuţă spre vârf cu o putere animalică, 
înfricoşătoare. Mike mai zăbovi un moment, aşteptând să 
vadă dacă vocea aceea adultă ce-i vorbise dinlăuntru 
spusese adevărul - şi da, nu minţise: după o minimă ezitare, 
ceilalţi începură să se caţere şi ei. 

Mike se răsuci şi o luă din nou la fugă, zorind prin triaj, 
cu umbra târându-i-se bondoacă la picioare. Mărfarul pe 
care-l văzuseră Păgubogşii traversând Maidanul trecuse de 
mult şi nu se auzea niciun sunet decât propria respiraţie a 
lui Mike vâjâindu-i în urechi şi zornăitul melodios al plasei 
de sârmă în timp ce Henry şi ai săi escaladau gardul. 

Mike  goni peste trei perechi de şine, tenişii săi 
împroşcând zgură când păşea în spaţiul dintre linii. Se 
împiedică şi simţi durerea fulgerându-l scurt în gleznă. Auzi 
un bufnet când Henry sări din vârful gardului în urma lui. 

Vin să ţi-o trag la buci, cioroiule! răcni Henry. 

Judecata lucidă a lui Mike trăsese concluzia că de-acum 
singura sa şansă era Maidanul. Dacă reuşea să ajungă 
acolo, se putea ascunde în desişurile de buruieni, între 
bambuşi... Sau, dacă situaţia devenea cu adevărat 


disperată, putea cobori într-o conductă de drenaj, 
aşteptând acolo sfârşitul. 

Putea face aceste lucruri, probabil... Dar simţea în piept 
o scânteie de furie ce n-avea nimic de-a face cu judecata sa 
lucidă. Îl putea înţelege pe Henry că se lua după el când 
prindea ocazia, dar Mr. Chips?... Să-l omoare pe Mr. Chips? 
CÂINELE meu nu era cioroi, ticălos de tot căcatu', cugeta 
Mike pe când fugea, iar furia sa stupefiată se înteţea. 

Acum auzi un alt glas, al tatălui său. Nu vreau să-ți faci o 
carieră din a da bir cu fugiţii... lar totul se reduce la faptul 
că trebuie să ai grijă unde pui piciorul. Trebuie să te-ntrebi 
dacă Henry Bowers merită atâta osteneală. 

Mike fugea în linie dreaptă prin triaj spre barăcile de 
depozitare. Dincolo de ele, un alt gard de sârmă despărţea 
depourile de Maidan. Plănuise să escaladeze gardul acela şi 
să sară peste el în partea cealaltă. În loc de asta, cârmi 
brusc la dreapta, spre cariera de pietriş. 

Această carieră fusese folosită drept groapă de cărbuni 
până prin 1935 - fusese punct de încărcare pentru 
trenurile care circulau prin triajul din Derry. Apoi 
apăruseră locomotivele Diesel şi cele electrice. La câţiva ani 
după ce se terminase cu cărbunii (mare parte din cei 
rămaşi fiind furaţi de oamenii care aveau cuptoare), un 
întreprinzător local excavase acolo după pietre, dar dăduse 
faliment în 1955 şi de atunci groapa rămăsese părăsită. O 
derivație feroviară încă mai înainta într-o buclă până la 
groapă şi revenea apoi spre incinta de comutare, dar şinele 
erau mâncate de rugină, iar printre traversele putrezite 
creşteau buruieni. Aceleaşi buruieni se aflau şi în cariera 
propriu-zisă, disputându-şi spaţiul cu mătrăguna şi floarea- 
soarelui. În mijlocul vegetației se mai găsea şi acum belşug 
de cărbune prefăcut în zgură - materie pe care oamenii o 
numiseră odinioară „clincher”. 

În timp ce alerga spre acel loc, Mike îşi scoase cămaşa. 
Ajunse pe buza gropii şi privi înapoi. Henry se apropia peste 


şine, cu ortacii răspândiţi în jurul său. Poate că ăsta era un 
lucru bun. 

Mişcându-se cât putea de repede, cu cămaşa folosită 
drept bocceluţă, Mike adună şase pumni plini cu clinchere 
tari. Apoi fugi înapoi spre gard, ţinându-şi cămaşa de 
mâneci, în loc să se urce pe gard când ajunse lângă el, se 
întoarse cu spatele rezemat de plasă. Vărsă cărbunii din 
cămaşă, se aplecă şi culese două bucăţi. 

Henry nu văzu cărbunii; nu vedea decât că-l prinsese pe 
negrotei în capcană, lipit de gard. Se repezi spre el, urlând. 

— Asta-i pentru câinele meu, ticălosule! ţipă Mike, fără 
să-şi dea seama că începuse să plângă. 

Aruncă una din bucăţile de cărbune. Proiectilul zbură în 
linie dreaptă, dur. Izbi fruntea lui Henry cu un pocnet sonor 
şi ricoşă în aer. Henry căzu în genunchi. Mâinile i se 
ridicară la cap. Sângele se prelinse numaidecât printre 
degete, ca în scamatoria unui magician de bâlci. 

Ceilalţi puseră frână patinând, cu feţele ştampilate de 
expresii neîncrezătoare, identice. Henry slobozi un zbieret 
ascuţit de durere şi se ridică în picioare, continuând să se 
ţină de cap. Mike mai aruncă un bulgăre de cărbune. Henry 
se feri. Porni spre Mike, iar, când Mike azvârli o a treia 
bucată de cărbune, Henry îşi luă o mână de la fruntea 
rănită şi respinse proiectilul în lături aproape cu 
indiferenţă. 

— Mamă, ce mai surpriză o să ai, rânji el. Ce mai - 
AULEO DOAAAMNE! 

Henry încercă să mai spună ceva, dar din gură nu-i ieşiră 
decât sunete nearticulate şi horcăitoare. 

Mike aruncase încă un bulgăre de cărbune, iar acesta îl 
nimerise pe Henry drept în beregată. Henry se prăbuşi din 
nou moale în genunchi. Peter Cordon rămase cu gura 
căscată. Fruntea lui Moose Sadler era încreţită, ca şi cum 
ar fi încercat să rezolve o problemă grea de matematică. 

— Ce-aşteptaţi, băi? reuşi să îngaime Henry; sângele i se 
prelingea printre degete; glasul îi suna ruginit şi străin. 


Puneţi mâna pe el! Puneţi mâna pe muiangiu' ăla mic! 

Mike nu aşteptă să vadă dacă îl vor asculta sau nu. 
Aruncă jos cămaşa şi sări pe gard. Începu să se urce spre 
vârf, dar simţi nişte mâini aspre apucându-l de picior. Privi 
în jos şi văzu chipul schimonosit al lui Henry Bowers, mânjit 
de sânge şi cărbune. Mike smuci piciorul în sus. Pantoful îi 
rămase în mâna lui Henry. Izbi cu piciorul desculţ în faţa lui 
Henry şi auzi ceva trosnind. Henry mai scoase un urlet şi 
căzu înapoi, acum ţinându-se de nasul din care ţâşnea 
sânge. 

O altă mână - a lui Belch Huggins - se agăţă de manşeta 
blugilor lui Mike, dar acesta reuşi să se elibereze. Azvârli 
un picior pe deasupra gardului, şi atunci un obiect îl lovi cu 
forţă orbitoare într-o latură a feţei. Ceva cald îi şiroi pe 
obraz. Altele îi izbiră şoldul, antebraţul, partea de sus a 
coapsei. Aruncau în el cu propria lui muniţie. 

Rămase o clipă atârnat în mâini şi-şi dădu drumul, 
rostogolindu-se peste cap de două ori. De aici în jos solul 
sfărâmicios cobora în pantă, şi poate că asta-i salvă lui Mike 
Hanlon vederea sau chiar viaţa; Henry, care se apropiase 
iar de gard, aruncă peste vârful acestuia una dintre cele 
patru M-80-uri. Explodă cu un TRRROSC! grozav care 
stârni ecou şi lăsă în iarbă un mare loc gol. 

Mike, cu urechile ţiuindu-i, făcu o tumbă peste cap şi 
reveni împleticit în picioare. Se şterse cu o mână pe obrazul 
drept şi şi-o văzu plină de sânge. Sângele nu-l îngrijora în 
mod deosebit; nu sperase să scape din toată afacerea fără 
nicio zgârietură. 

Henry azvârli o bombiţă-cireaşă, dar Mike o văzu venind 
şi se feri cu uşurinţă. 

— Hai pe el! mugi Henry şi începu să se caţere pe gard. 

— Păi, Henry, nu ştiu... 

Lucrurile merseseră prea departe pentru Peter Gordon, 
care nu întâlnise niciodată vreo situaţie care să devină 
brusc atât de sălbatică. Nu era vorba ca treaba să se lase 
cu vărsare de sânge - cel puţin nu din partea propriei tale 


echipe, când sorții înclinau atât de confortabil în favoarea 
ei. 

— Fă bine şi ştii! spuse Henry, întorcând capul spre Peter 
de la jumătatea gardului. 

Atârna acolo ca un păianjen umflat, cu formă vag 
omenească. Ochii săi plini de ură se holbau la Peter; erau 
tiviţi cu sânge de ambele laturi. Şutul lui Mike îi rupsese 
nasul, deşi Henry mai avea încă ceva vreme până să-şi dea 
seama de asta. 

— Fă bine şi ştii, că altfel vin la tine, futu-ţi morţii mă-tii 
de jeg. 

Ceilalţi începură să escaladeze gardul, Peter şi Victor 
fără prea mare tragere de inimă, Belch şi Moose cu aceeaşi 
nerăbdare tâmpă de dinainte. Mike nu mai aşteptă să vadă. 
Se întoarse şi fugi în hăţiş. Henry urlă după el: 

— Te găsesc eu, negroteiule! Te găsesc eu! 


8 


Păguboşii ajunseseră în capătul opus al carierei de 
pietriş, care acum mai era doar puţin mai mult decât o 
uriaşă ciupitură de vărsat pe faţa pământului, plină de 
bălării, la trei ani după ce se scosese din ea ultima 
încărcătură de pietre. Erau strânşi cu toţii în jurul lui Stan, 
privind admirativ la pachetul lui de artificii, când se auzi 
prima explozie. Eddie tresări - era încă frământat de peştii 
pirania pe care credea că-i văzuse (nu prea ştia cum arătau 
adevărații peşti pirania, dar era destul de sigur că nu 
semănau cu nişte caraşi aurii supergabaritici şi dinţoşi). 

— Laţ-o mai moale, Eddie-san, spuse Richie, făcându-şi 
Vocea de Chinez. Nu-ţ decât alţi puştani cale tlag cu altifiţii. 

— Asta p-p-pute-a r-r-rahat, Ri-Ri-Richie, remarcă Bill. 

Ceilalţi râseră. 

— Eu tot încerc, Bill Barosane, replică Richie. Simt că, 
dacă ajung destul de priceput, într-o zi o să-ţi câştig iubirea. 


Făcu prin aer gesturi gingaşe de sărut. Bill îi arătă 
degetul mijlociu. Ben şi Eddie stăteau unul lângă altul, 
zâmbind. 

— Oh, eu sunt atât de tânăr, iar tu, un om apus, ciripi 
deodată Stan Uris, într-o imitație a lui Paul Anka straniu de 
reuşită. Astfel, iubirea mea, mi s-a spus... 

— Asta ştie să ghiersuiască! chirăi Richie cu Vocea 
Negrişorului. Măi-să-hie, băietu' ici-şa ştie să ghiersuiască! 

lar apoi, cu Vocea Crainicului Movie'lone: 

— Fii bun de iscăleşte aici, băiete, pe linia asta punctată. 

Richie îşi aruncă un braţ pe după umerii lui Stan şi-l 
gratifică radios cu un zâmbet uriaş: 

— O să-ţi lăsăm părul să crească lung, băiete. O să-ţi dăm 
o chitară. O să... 

Bill îl pocni pe Richie de două ori în braţ, rapid şi uşurel. 
Pe toţi îi fascina apropiata aprindere a artificiilor. 

— Desfă-le, Stan, ceru Beverly. Am eu nişte chibrituri. 

Se strânseră din nou la un loc, în timp ce Stan deschidea 
cu grijă pachetul de artificii. Pe eticheta neagră erau scrise 
litere chinezeşti exotice şi un avertisment serios în limba 
engleză care îl făcu pe Richie să chicotească iar. „A nu se 
ţine în mână după ce s-a aprins fitilul”, prevenea acel anunţ. 

— Bine că mi-au zis, spuse Richie. Eu întotdeauna le 
ţineam în mână după ce le aprindeam. Credeam că aşa 
scapi de pieliţele de la unghii. 

Lucrând încet, aproape reverenţios, Stan îndepărtă 
celofanul roşu şi depuse calupul de tuburi din carton, 
albastre, roşii şi verzi, în podul palmei. Fitilurile le fuseseră 
împletite într-o codiţă chinezească. 

— Eu am să despletesc... începu Stan, şi atunci se auzi o 
explozie mult mai puternică. 

Ecoul ei se rostogoli, încet peste Maidan. Un stol de 
pescăruşi se înălţară din partea estică a gropii de gunoi, 
cârâind şi ţipând. De astă dată tresăriră cu toţii. Stan scăpă 
artificiile şi se văzu nevoit să le adune de pe jos. 

— Asta o fi fost dinamită? întrebă Beverly cu nervozitate. 


Îl privea pe Bill, care ţinea capul sus, cu ochii dilataţi. Îşi 
spuse că niciodată nu-l văzuse arătând mai frumos - dar 
poziţia capului său avea ceva prea încordat. Semăna cu un 
cerb în alertă, adulmecând focul în văzduh. 

— Asta a fost o M-80, cred, spuse liniştit Ben. La ultimul 4 
Iulie, în parc, elevii ăia de la liceu aveau vreo câteva. Au 
băgat una într-un coş de gunoi din oţel. La fel s-a auzit. 

— A făcut vreo gaură-n coş, Clăiţă? întrebă Richie. 

— Nu, da' l-a îndoit într-o parte. Arăta de parcă intrase 
înăuntru unu' mic care-i dăduse una. Au fugit după aia. 

— Asta mare a fost mai aproape, spuse Eddie, 
aruncându-i şi el o privire lui Bill. 

— Băi, voi vreţi să le tragem pe astea sau nu? întrebă 
Stan. 

Despletise fitilurile a vreo duzină de artificii, iar pe 
celelalte le pusese ordonat la loc în hârtia ceruită, pentru 
mai târziu. 

— Sigur, răspunse Richie. 

— L-i-ia-le de-a-a-aici. 

Îl priviră pe Bill întrebători, puţin speriaţi - mai mult de 
tonul său brutal decât de ce spusese. 

— L-i-ia-a-le de a-a-a-aici, replică Bill, cu faţa strâimbându- 
i-se de efortul pe care-l făcea ca să articuleze cuvintele. 

De pe buze îi zbură saliva. 

— O-o-o ssă se în-în-în-tâmple c-c-ce-ce-va. 

Eddie se linse pe buze. Richie îşi împinse cu degetul mare 
ochelarii în sus, pe panta transpirată a nasului, iar Ben se 
trase mai aproape de Beverly fără să-şi dea seama. 

Stan deschise gura să spună ceva, şi în clipa aceea se 
auzi încă o explozie, mai mică - o altă bombă-cireaşă. 

— Pi-pietre, porunci Bill. 

— Ce, Bill? întrebă Stan. 

— Pi-pi-pietre. Mu-mu-mu-niţie. 

Bill începu să culeagă pietre, îndesându-şi-le în buzunare 
până ce acestea i se umflară. Ceilalţi se holbau la el de 
parcă şi-ar fi pierdut minţile... lar atunci Eddie simţi 


sudoarea îmbrobonindu-i fruntea. Dintr-o dată ştiu cum te 
simţi când ai o criză de malarie. Mai avusese o senzaţie 
asemănătoare în ziua când el şi Bill îl întâlniseră pe Ben 
(doar că Eddie, asemenea celorlalţi, începuse deja să-l 
numească pe Ben în gând Clăiţă), ziua când Henry Bowers 
îl lovise şi îi dăduse sângele pe nas - dar acum se simţea şi 
mai rău. Se simţea ca şi cum pe Maidan urma să vină ora 
Hiroshimei. 

Ben începu să adune pietre, apoi Richie îl urmă 
mişcându-se cu repeziciune, fără să mai vorbească. 
Ochelarii îi alunecară de tot şi clincăniră pe suprafaţa 
prunduită a solului. Şi-i strânse absent şi-i băgă în cămaşă. 

— De ce-ai făcut asta, Richie? îl întrebă Beverly. 

Vocea îi suna subţire, mult prea încordată. 

— Habar n-am, copilu', răspunse Richie şi continuă să 
adune pietre. 

— Beverly, poate-ar fi mai bine, ăă, să te duci înapoi spre 
groapă o vreme, spuse Ben. 

Avea mâinile ocupate de pietre. 

— Mă cac, replică ea. Mă cac pe toate, Ben Hanscom. 

Se aplecă şi începu şi ea să strângă pietre. 

Stan îi privi îngândurat în timp ce alergau după pietre ca 
nişte fermieri cuprinşi de delir. Apoi începu să culeagă şi el, 
cu buzele strânse într-o liniuţă subţire şi înţepată. 

Eddie simţi binecunoscuta senzaţie de apăsare, în vreme 
ce gâtlejul începea să i se strângă cât urechea acului. 

Nu acum, fir-ai al dracu”, îşi spuse el deodată. Nu când 
au nevoie prietenii mei de mine. Cum zicea Bev, mă cac pe 
toate. 

Începu să adune şi el pietre. 


9 


Henry Bowers crescuse mult prea mare într-un timp mult 
prea scurt, ca să fie atât de rapid şi agil în împrejurări 
obişnuite, dar aceste împrejurări nu erau deloc obişnuite. Il 


cuprinsese o frenezie a durerii şi a furiei, iar acestea îi 
împrumutau un efemer şi irațional har fizic. Gândurile 
conştiente i se risipiseră; îşi simţea mintea aidoma unui foc 
de ierburi la sfârşitul verii când se lasă înserarea, tot numai 
roşu-trandafiriu şi gri-fumuriu. Fugea după Mike Hanlon ca 
un taur după o flamură roşie. Mike urma o potecă 
rudimentară pe marginea carierei, cărare ce avea să îl ducă 
în cele din urmă la groapa de gunoi, dar Henry ajunsese 
prea departe ca să-şi piardă vremea cu asemenea 
amănunte neînsemnate cum ar fi potecile; se năpustea prin 
tufişuri şi rugi de mure în linie dreaptă, fără să simtă micile 
zgârieturi pe care i le făceau spinii, nici plesniturile 
ramurilor mlădii peste faţă, gât şi braţe. Singurul lucru care 
conta era capul creţ al negroteiului, mai aproape şi mai 
aproape. Henry avea una dintre M-80-uri în mâna dreaptă 
şi un chibrit în stânga. Când îl va fi prins pe negru, avea să 
scapere chibritul, să aprindă fitilul şi să-i înfunde grenada 
drept în şliţul nădragilor. 

Mike ştia că Henry câştigă teren şi că ceilalţi îl urmează 
îndeaproape. Încerca să alerge mai repede. Acum era 
speriat rău, ţinând panica la respect doar printr-un amarnic 
efort de voinţă. La trecerea peste şine îşi sucise glezna mai 
serios decât crezuse la început, iar acum fugea 
şchiopătând. Ropotul şi trosnetele înaintării orbeşti a lui 
Henry în spatele lui îi trezeau senzaţia oribilă de a fi fost 
fugărit de un câine turbat sau de un urs furios. 

Poteca se lărgi drept în faţa lui, iar Mike mai mult căzu 
decât cobori în cariera de pietre. Se rostogoli până la fund, 
sări în picioare şi o traversase pe jumătate, când îşi dădu 
seama că acolo erau nişte copii, şase la număr. Stăteau 
răspândiţi în linie dreaptă şi aveau o expresie ciudată pe 
feţe. Abia mult mai târziu, când va fi avut puţin răgaz să îşi 
pună gândurile în ordine, avea să realizeze ce anume 
fusese atât de straniu în expresia aceea: parcă l-ar fi 
aşteptat. 


— Ajutor, reuşi să bâiguie Mike în timp ce şchiopăta spre 
ei; instinctiv, i se adresă băiatului înalt cu părul roşu. Nişte 
băieţi... Băieți mari... 

În acel moment Henry dădu buzna în groapa cu pietriş, îi 
văzu pe cei şase şi frână, derapând. O clipă, pe faţă i se citi 
nesiguranţă şi aruncă o privire înapoi peste umăr. Îşi văzu 
trupele, iar când se uită din nou la Păguboşi (acum Mike 
stătea la un pas în spatele lui Bill Denbrough, gâfâind rapid) 
rânjetul hidos i se întinse pe faţă. 

— “Te ştiu, puştiule, spuse el, privindu-l pe Bill; întoarse 
capul spre Richie. Şi pe tine te ştiu. Unde ţi-s binoaclele, 
patru-ochi? 

Şi, înainte ca Richie să poată răspunde, Henry îl văzu pe 
Ben: 

— Ei, fir-aş al dracu”! Jidanu' şi grăsanu-s şi ei aicea! 
Asta-i gagică-ta, grăsane? 

Ben tresări puţin, ca şi cum l-ar fi înţepat un păianjen 
veninos. 

Chiar atunci Peter Gordon se opri lângă Henry. Victor 
sosi şi se postă de cealaltă parte a acestuia; Belch şi Moose 
Sadler sosiră ultimii. Îi flancară pe Peter şi Victor, iar acum 
cele două grupuri adverse stăteau faţă în faţă, aliniate 
ordonat, ca nişte trupe care aşteaptă să fie trecute în 
revistă. 

Gâfâind greoi în timp ce vorbea şi continuând să sune 
cam ca un bivol uman, Henry spuse: 

— Am de gând să vă belesc cururile la toţi, da' asta o pot 
amâna pe ziua de azi. Îl vreau pe negroteiu' ăla. Aşa că voi, 
căcăţeilor, roiu'! 

— Just! făcu ager Belch. 

— Mi-a omorât câinele! ţipă Mike cu glasul ascuţit şi 
spart. Chiar el a zis! 

— Vino-aici în clipa asta, spuse Henry, şi poate n-o să te- 
omor. 

Mike tremură, dar nu se clinti. 


— M-Maidanul e al nostru. P-p-plecaţi de-aici, bă-bă- 
băieţi. 

Ochii lui Henry se lărgiră. Parcă ar fi fost pălmuit pe 
neaşteptate. 

— Şi cine-o să mă oblige? întrebă el. Tu, băi copită? 

— N-n-noi, răspunse Bill. Ne-am săturat să vă-nghi-ghi- 
ghiţim că-catu', B-B-Bowers. Că-că-căraţi-vă. 

— Măi bâlbăit stricat, replică Henry. 

Lăsă capul în piept şi atacă. 

Bill avea o mulţime de pietre; toţi aveau, în afară de Mike 
şi Beverly, care nu ţinea în mână decât una. Bill începu să le 
arunce în Henry, fără a se grăbi, ci lovind cu putere şi mare 
precizie. Prima piatră trecu pe-alături; a doua îl nimeri pe 
Henry în umăr. Dacă a treia ar fi ratat, Henry ajungea la Bill 
şi l-ar fi trântit la pământ. Dar nu rată; izbi capul plecat al 
atacantului. 

Henry ţipă de surpriză şi durere, ridică privirea... Şi se 
mai trezi lovit de patru ori: un mic bileţel de amor de la 
Richie Tozier în piept, unul de la Eddie care-i ricoşă din 
omoplat, unul de la Stan Uris izbindu-l în bărbie şi unica 
piatră a lui Beverly, care-l nimeri în burtă. 

Se uită la ei nevenindu-i să creadă, şi deodată văzduhul 
se umplu de proiectile şuierătoare. Henry căzu în fund, cu 
aceeaşi expresie de uimire şi durere pe chip. 

— Haideţi, băi! strigă el. Ajutaţi-mă! 

— A-a-atacaţi-i, ordonă Bill cu glas scăzut şi, fără să 
aştepte să vadă dacă-l urmau sau nu, se repezi înainte. 

Îl însoţiră, trăgând acum cu pietre nu numai în Henry, ci 
în toţi ceilalţi. Băieţii cei mari scormoneau pe jos după 
muniţie, dar, înainte de a putea să adune prea multă, erau 
bombardaţi. Peter Gordon zbieră când o piatră aruncată de 
Ben îi şterse obrazul, făcându-l să sângereze. Păşi înapoi, se 
opri, mai aruncă şovăitor o piatră, două... Şi fugi. Îi era de 
ajuns. 

Henry înşfăcă o mână de pietre cu un gest sălbatic de 
greblare. Majoritatea, din fericire pentru Păguboşi, erau 


pietricele. Aruncă una dintre cele mai mari spre Beverly şi îi 
făcu o tăietură la braţ. Fata ţipă. 

Mugind, Ben se repezi la Henry Bowers, care privi în jur 
la vreme ca să-l vadă venind, dar nu şi pentru a se feri. 
Henry era pe picior greşit; Ben avea şaptezeci de kilograme 
bătând în şaptezeci şi cinci; rezultatul a fost lipsa oricărei 
competiţii. Henry se duse nu de-a berbeleacul, ci în zbor. 
Ateriză pe spate şi lunecă precum o sanie. Ben o luă la fugă 
spre el şi nu conştientiza decât vag o durere caldă 
aprinzându-i-se în ureche când Belch Huggins îl pocni cu o 
piatră cam de mărimea unei mingi de golf. 

Henry se ridică buimac în picioare, când Ben îl ajunse şi-i 
trase un şut cu toată puterea, piciorul său încălţat în pantof 
de tenis înfigându-se din plin în şoldul stâng al lui Henry. 
Acesta se rostogoli greoi pe spate. Ochii săi îl străpungeau 
de jos în sus pe Ben. 

— N-ai voie să dai cu pietre-n fete! strigă Ben; nu-şi 
amintea să fi fost în viaţa lui mai ofensat. N-ai voie... 

Apoi văzu o flacără în mâna lui Henry când acesta 
scapără chibritul. Atinse cu el fitilul gros al grenadei, pe 
care-o şi aruncă în faţa lui Ben. Acţionând absolut pe 
negândite, Ben o devie cu palma, rotindu-şi-o aşa cum ai 
roti racheta spre un fluturaş de badminton. M-80 reveni în 
jos. Henry o văzu sosind. Ochii i se măriră şi se rostogoli pe- 
o parte, urlând. Grenada explodă o fracțiune de secundă 
mai târziu, înnegrind spinarea cămăşii lui Henry şi 
smulgând o parte din ea. 

O clipă mai târziu Ben fu lovit de Moose Sadler şi doborât 
în genunchi. Dinţii îi clănţăniră peste limbă; gura i se umplu 
de sânge. Privi în jur, clipind năucit. Moose venea spre el, 
dar, înainte de a ajunge în locul unde stătea îngenuncheat 
Ben, Bill apăru în spatele lui şi începu să-l bombardeze cu 
pietre. Moose se roti pe călcâie, răcnind: 

— M-ai lovit pe la spate, burtăverde! Futu-te-n cur pe mă- 
ta de bătăuş-murdar! 


Se pregăti să atace, dar Richie i se alătură lui Bill şi 
începu să dea şi el cu pietre în Moose. Richie nu era 
impresionat de retorica lui Moose pe subiectul a ceea ce ar 
putea sau nu ar putea să constituie un comportament 
burtăverzist; îi văzuse pe toţi cinci fugărind un singur copil 
speriat şi nu credea că asta i-ar pune exact pe acelaşi plan 
cu Regele Arthur şi Cavalerii Mesei Rotunde. Unul dintre 
proiectilele lui Richie crăpă pielea de deasupra sprâncenei 
stângi a lui Moose. Moose urlă. 

Eddie şi Stan Uris avansară până lângă Bill şi Richie. 
Beverly păşi alături de ei, cu braţul sângerând, dar ochii 
iradiind cu o lucire sălbatică. Pietrele zburau. Belch 
Huggins zbieră când una dintre ele îi ciupi osul braţului. 
Începu să ţopăie greoi, frecându-şi cotul. Henry se puse pe 
picioare, cu spatele cămăşii atârnându-i zdrenţe şi pielea de 
dedesubt în mod miraculos intactă. Înainte de a se putea 
întoarce cu faţa, Ben Hanscom îi trânti o piatră în ceafă şi îl 
aruncă iarăşi în genunchi. 

Victor Criss le pricinui cele mai mari pierderi Păguboşilor 
în ziua aceea, parţial pentru că era un aruncător destul de 
bun la fastball, dar mai ales - în chip paradoxal - fiindcă era 
cel mai puţin implicat emoţional. Dorea din ce în ce mai 
mult să nu fi fost acolo. Oamenii se puteau răni serios în 
bătăile cu pietre; vreun copil se putea alege cu ţeasta 
spartă, cu toţi dinţii din gură sfărâmaţi, putea chiar să îşi 
piardă un ochi. Dar, de vreme ce intrase în horă, juca până 
la sfârşit. Intenţiona să provoace ceva tărăboi. 

Acest sânge-rece îi îngădui să mai profite de vreo treizeci 
de secunde în plus şi să adune o mână de pietre măricele. 
Aruncă una spre Eddie, când Păguboşii se regrupaseră, 
lovindu-l în bărbie. Eddie căzu la pământ şi se puse pe 
plâns, începând deja să sângereze. Bill se întoarse spre el, 
dar Eddie se şi ridică în picioare, sângele contrastând fioros 
cu pielea-i palidă şi ochii îngustaţi. 

Victor ţinti spre Richie, şi piatra bufni în pieptul băiatului. 
Richie azvârli şi el, însă Victor fentă uşor şi mai aruncă din 


lateral una în Bill Denbrough. Bill smuci din cap înapoi, dar 
nu suficient de repede; piatra îi despică obrazul într-o 
crăpătură sângerândă şi adâncă. 

Bill se întoarse spre Victor. Privirile li se întâlniră, iar 
Victor văzu în ochii puştiului bâlbâit ceva care îl sperie al 
dracului de tare. În mod absurd, cuvintele Îmi retrag vorba! 
îi tremurară îndărătul buzelor... Numai că acesta era un 
lucru pe care nu îl spuneai niciodată unui copil mic. Doar 
dacă nu aveai chef ca amicii să te treacă în rând cu javrele. 

Acum Bill porni spre Victor, iar Victor porni spre Bill. În 
acelaşi moment, ca la un semnal telepatic începură să dea 
cu pietre unul în altul, continuând să reducă distanţa. În 
jurul lor lupta se domoli, ceilalţi întorcându-se să-i 
privească; până şi Henry întoarse capul. 

Victor se ferea şi sălta, dar Bill nu făcea asemenea 
eforturi. Pietrele lui Victor îl pocneau în piept, în umăr, în 
stomac. Una îi şterse urechea. Nepărând zguduit de nimic 
din toate astea, Bill trimitea piatră după piatră, cu o forţă 
ucigătoare. A treia izbi genunchiul lui Victor cu un sunet de 
geam spart, iar Victor scoase un geamăt înăbuşit. Rămăsese 
în pană de muniţie. Bill mai avea o piatră. Era netedă şi 
albă, spuzită cu cuarţ, cam de mărimea şi forma unui ou de 
rață. Lui Victor Criss i se părea foarte dură. 1 se părea 
ucigătoare. 

Bill ajunsese la mai puţin de doi metri în faţa lui. 

— A-a-a-cum ca-caramba d-de-a-a-aici, spuse el, sau t-iţi 
cr-rrăp ca-capu' Nu gl-glumesc. 

Privind în ochii lui, Victor văzu că într-adevăr nu glumea. 
Fără o vorbă, se întoarse şi porni în direcţia în care 
dispăruse Peter Cordon. 

Belch şi Moose Sadler priveau în jur nesiguri. Sângele se 
prelingea din colţul gurii lui Sadler şi şuviţe de la o rană a 
scalpului şiroiau pe unul din obrajii lui Belch. 

Gura lui Henry se mişca, dar nu ieşea niciun sunet. 

Bill se întoarse spre Henry: 

— Va-va-valea. 


— Şi dacă nu vreau? 

Henry încerca s-o facă pe durul, dar acum Bill vedea şi 
altceva în ochii lui. Îi era frică şi avea să plece. Ar fi trebuit 
să-l facă pe Bill să se simtă bine - triumfător chiar -, dar nu 
simţea decât oboseală. 

— Da-dacă nu, spuse el, o-o-o s-să să-sărim pe ti-tine. 
Cred că n-n-noi ş-ş-şase pu-putem să te bă-băgăm în ss-ss- 
sspital. 

— Şapte, spuse Mike Hanlon şi li se alătură; în fiecare 
mână ţinea câte o piatră de mărimea unei mingi de softball. 
Încearcă-mă numai, Bowers. Tare mi-ar mai plăcea. 

— Să te fut, CIOARĂ! se sparse glasul lui Henry, care 
tremura în pragul lacrimilor. 

Glasul acela stinse ultima scânteie de luptă din Belch şi 
Moose; dădură înapoi, cu pietrele rămase căzându-le din 
mâinile ce se relaxau. Belch privi în jur ca şi cum s-ar fi 
întrebat pe ce lume se află. 

— Plecaţi de la locul nostru de joacă, spuse şi Beverly. 

— Ţine-ţi gura, fă, pizdă! aruncă Henry. Fă... 

Patru pietre zburară în acelaşi timp, lovindu-l pe Henry în 
patru locuri diferite. Urlă şi se repezi de-a-ndăratelea peste 
terenul încâlcit de bălării, cu zdrenţele cămăşii fâlfâindu-i 
ca stindardul unei armate învinse în bătălia decisivă. Privi 
de la feţele amarnice, tinere-bătrâneşti, ale celor mici la 
cele înnebunite ale lui Belch şi Moose. Acolo nu găsi niciun 
ajutor, nici urmă de ajutor. Moose îşi întoarse stânjenit 
privirea în altă parte. 

Henry se săltă în picioare, sughiţând şi smârcâind pe 
nasul rupt. 

— O să vă omor pe toţi, mai spuse el, şi dintr-o dată o luă 
la fugă spre potecă. 

În câteva clipe dispăru. 

— Ha-haide, i se adresă Bill lui Belch. Du-duceţi-vă. Şi s- 
să nu mai ve-veniţi aici. M-M-Maidanu-i al no-no-nostru. 

— O să-ţi pară al dracu' de rău că i-ai stat în cale lui 
Henry, puştiule, aruncă Belch. Hai, Moose. 


Plecară cu capetele în piept, fără a privi înapoi. 

Cei şapte rămaseră într-un semicerc larg, fiecare 
sângerând pe câte o parte. Apocaliptica bătaie cu pietre 
durase mai puţin de patru minute, dar Bill simţea că parcă 
ar fi luptat în tot Războiul Al Doilea Mondial, pe ambele 
fronturi, fără măcar o singură pauză. 

Tăcerea a fost spartă de eforturile spasmodice, ţiuitoare, 
ale lui Eddie Kaspbrak de-a respira. Ben se îndreptă spre 
el, simţi cele trei batoane de ciocolată şi patru gogoşi pe 
care le înghiţise în drum spre Maidan începând să se agite 
şi să-i clocotească în stomac şi fugi pe lângă Eddie până în 
tufe, unde vomă în intimitate şi liniştit. Pe cât de liniştit poţi 
fi când te dedai unei asemenea activităţi. 

Richie şi Bev se apropiară de Eddie. Beverly cuprinse cu 
un braţ talia subţire a băiatului în timp ce Richie îi scotea 
inhalatorul din buzunar. 

— Mugşcă de ăsta, Eddie, îl îndemnă el, iar Eddie trase 
adânc aer în piept, sufocat, disperat, pe când Richie apăsa 
trăgaciul. 

— Mersi, izbuti Eddie să articuleze într-un târziu. 

Ben reapăru din boscheţi, roşu la faţă, ştergându-se cu o 
mână la gură. Beverly se apropie şi-i luă ambele mâini într- 
ale ei. 

— Mulţumesc că mi-ai luat apărarea, spuse ea. 

Ben dădu din cap, privindu-şi tenişii murdari. 

— Oricând, copilu”. 

Unul câte unul se întoarseră să-l privească pe Mike, pe 
Mike cel cu pielea închisă la culoare. Îl priveau cu grijă, cu 
prudenţă, cu îngândurare. Mike mai simţise asemenea 
curiozităţi şi înainte - nu cunoscuse niciun moment în viaţa 
lui în care să nu le fi simţit - şi îi privi la rândul său cu 
destulă candoare. 

Bill se uită de la Mike la Richie. Richie îi întâlni privirea. 
lar Bill aproape că auzi micul pocnet - o ultimă piesă 
potrivindu-se la locul ei într-o maşinărie al cărei scop le era 
încă necunoscut. Simţi ace de gheaţă presărându-i-se pe 


spinare. Acum suntem toţi împreună, îşi spuse el, iar ideea 
era atât de puternică, atât de justă, încât o clipă crezu că 
poate o rostise cu voce tare. Dar fireşte că nu fusese nevoie 
să o spună tare; o putea recunoaşte în ochii lui Richie, ai lui 
Ben, ai lui Eddie, ai lui Beverly, ai lui Stan. 

Acum suntem toți împreună, repetă el în sinea sa. O, 
Doamne, ajută-ne. Acum Chiar începe. Te rog, Doamne, 
ajută-ne. 

— Cum te cheamă, băiatule? întrebă Beverly. 

— Mike Hanlon. 

— Vrei să tragem nişte artificii? întrebă Stan, iar surâsul 
larg al lui Mike era un răspuns mai mult decât satisfăcător. 


Capitolul 14 
Albumul 


1 


Se dovedeşte că Bill nu e singurul; toți aduc de băut. 

Bill are bourbon, Beverly are votcă şi o cutie de carton 
cu suc de portocale, Richie şase cutii cu bere, Ben 
Hanscom o sticlă de Wild Turkey. Mike are şi el bere în 
micul frigider din salonul personalului bibliotecii. 

Eddie Kaspbrak intră ultimul, cu o pungă maro. 

— Ce ai acolo, Eddie? întreabă Richie. Sirop de tuse sau 
frecţie cu camfor? 

Zâmbind nervos, Eddie scoate mai întâi o sticlă de gin şi 
apoi una cu suc de prune. 

In tăcerea ca lovită de trăsnet ce urmează, Richie spune 
calm: 

— Să trimită cineva după ăia în halate albe. În sfârşit 
Eddie Kaspbrak a sărit peste cal. 

—  Ginul-cu-suc-de-prune se întâmplă să fie foarte 
sănătos, replică defensiv Eddie. 

lar în clipa următoare toţi râd dezlănţuiţi, sunetul 
veseliei lor reverberând la nesfârşit în biblioteca tăcută, 
rostogolindu-se înainte şi înapoi prin coridorul vitrat dintre 
secția pentru adulţi şi Biblioteca pentru Copii. 

— Ține-o tot aşa, Eddie, spune Ben, ştergându-şi ochii de 
lacrimi. Pariez că trotilul tău mută şi munţii din loc. 

Zâmbind, Eddie umple pe trei sferturi un pahar de hârtie 
cu suc de prune şi adaugă, sobru, două câpăcele de gin. 

— Of Eddie, ce te mai iubesc, spune Beverly, iar Eddie 
ridică privirea, uimit, dar şi zâmbind; femeia priveşte în 
jurul mesei. Pe toți vă iubesc. 

Bill spune: 

— Și-şi noi te iubim, B-Bev. 

— Da, adaugă Ben. Te iubim. 

Ochii i se dilată puţin şi râde. 


— Cred că încă ne mai iubim unii pe alții... Ştiţi ce lucru 
rar e ăsta? 

Urmează un moment de tăcere, iar Mike nu e deloc 
surprins să vadă că Richie şi-a pus ochelarii. 

— Au început să mă ardă lentilele de contact şi a trebuit 
să mi le scot, răspunde Richie scurt la întrebarea lui Mike. 
N-ar fi timpul să ne apucăm de treabă? 

Și cu toții se întorc spre Bill, aşa cum făcuseră în cariera 
de pietriş, iar Mike îşi spune: Se uită la Bill când au nevoie 
de un conducător şi la Eddie când au nevoie de un 
navigator. Să ne apucăm de treabă, asta sună ca dracu'. Să 
le spun că trupurile copiilor găsite arunci şi acum nu erau 
maltratate sexual, nu tocmai mutilate, ci parţial devorate? 
Să le spun că am făcut rost de şapte căşti de miner, dintr- 
alea cu lămpaş electric puternic instalat în faţă, una dintre 
ele pentru un tip pe nume Stan Uris care n-a putut juca 
scena, cum obişnuiam să spunem? Sau poate e destul doar 
să le spun să se ducă acasă şi să tragă un somn bun, pentru 
că mâine, poate mâine seară, se va sfârşi de-a binelea - fie 
cu Monstrul, fie cu noi? 

Niciunul dintre aceste lucruri nu trebuie spus, iar 
motivul pentru care nu trebuie spus a și fost declarat: încă 
se mai iubesc unul pe altul. S-au schimbat multe în ultimii 
douăzeci şi şapte de ani, dar asta, ca prin miracol, nu s-a 
schimbat. Aceasta este, își spune Mike, singura noastră 
speranţă reală. 

Singurul lucru ce le-a mai rămas de făcut este să 
suprapună trecutul cu prezentul astfel ca fâşia de 
experienţă să formeze un fel de cerc al menirii lor. Da, îşi 
spune Mike, asta e. În seara asta avem sarcina să închidem 
cercul, să reparăm roata, mâine vom putea vedea dacă încă 
se mai învârte... Aşa cum s-a învârtit atunci când i-am 
alungat pe ăia mari din groapa cu pietriş şi de pe Maidan. 

— Ţi-ai amintit restul? îl întreabă Mike pe Richie. 

Richie ia o înghiţitură de bere şi clatină din cap. 


— Mi-amintesc cum ne-ai povestit despre pasăre... Şi 
despre afumătoare. 

Un rânjet se întinde pe faţa lui Richie. 

— Mi-am amintit de plimbarea aia acolo, seara, cu Bevvie 
şi Ben. Fute-m-aş, ce mai film de groază a fost... 

— Bip-bip, Richie, spune Beverly zâmbind. 

— Păi, ştii, replică el, continuând să zâmbească la rândul 
său şi îmbrâncindu-şi ochelarii-n sus pe nas cu un gest care 
aminteşte de vechiul Richie; îi face cu ochiul lui Mike. Tu şi 
cu mine, just, Mikey? 

Mike nechează de râs şi dă din cap. 

— Miss Scawlett! Miss Scawlett! guiță Richie cu Vocea 
Negrişorului. S-a făcu' cam cald în afumătoa'e, Miss 
Scawlett! 

Râzând, Bill intervine: 

— Alt triumf ingineresc şi arhitectural al lui Ben 
Hanscom. 

Beverly încuviinţează: 

— Ne săpam clubul, când ai adus albumul de fotografii al 
tatălui tău pe Maidan, Mike. 

— Oh, Hristoase! exclamă Bill, îndreptându-se dintr-o 
dată de spate ca fulgerat. Iar fotografiile... 

Richie dă din cap, amar: 

— Aceeaşi figură ca-n camera lui Georgie. Doar că de 
data asta am văzut-o cu toții. 

Ben spune: 

— Mi-am amintit ce s-a întâmplat cu dolarul de argint 
lipsă. 

Se întorc toți spre el. 

— Pe ceilalţi trei i i-am dat unui prieten al meu înainte de 
a veni aici, continuă Ben liniştit. Pentru copiii lui. |ineam 
minte că mai era şi un al patrulea, dar nu reuşeam să-mi 
amintesc ce se întâmplase cu el. Acum ştiu. 

Îl priveşte pe Bill. 

— Am făcut din el un plumb de argint, nu-i aşa? Iu, eu şi 
Richie. La început voiam să facem un glonț de argint... 


— Eram absolut sigur că-l poţi face, e de acord Richie. 
Dar până la urmă... 

— Ne-a ră-răpus ffrica, dă Bill încet din cap. 

Amintirea a căzut de la sine la locul ei, şi aude acelaşi 
mărunt, dar distinct clic! când se întâmplă asta. Ne 
apropiem, îşi spune el. 

— Ne-am dus înapoi pe Neibolt Street, spune Richie. 
Toți. 

— Mi-ai salvat viaţa, Bill Barosane, intervine deodată 
Ben, iar Bill scutură din cap. Mi-ai salvat-o totuşi, insistă 
Ben. 

lar de astă dată Bill nu mai neagă. Bănuieşte că poate 
tocmai asta a făcut, deşi încă nu-şi mai aminteşte cum... Şi 
dacă el a fost? Se gândeşte că poate Beverly... Dar asta nu-i 
vine-n minte. Nu încă, în orice caz. 

— Scuzaţi-mă o secundă, zice Mike. Am bere în frigiderul 
din spate. 

— Am şi eu bere, precizează Richie. 

— Hanlon nu be bere dă om alb, replică Mike. Mai ales 
nu pe-a ta, Gură-spartă. 

— Bip-bip, Mikey, face solemn Richie, iar Mike iese să 
aducă berea, dus de valul cald al râsului celorlalți. 

Aprinde lumina din oficiu, o odăiță slinoasă cu scaune 
jigărite, cu un Silex având mare nevoie de lustru şi un 
tablou de afişaj acoperit de avize vechi, informații salariate, 
orare şi câteva caricaturi din New Yorker acum îngălbenite 
şi cu colţurile îndoire. Deschide frigiderul şi simte şocul 
cufundându-se în el până-n măduva oaselor alb ca gheața, 
precum gerul de februarie, când ţi se pare că aprilie n-o să 
mai vină niciodată. Baloane albastre şi portocalii se revarsă 
afară şuvoi, zeci şi zeci, un buchet de baloane festive ca 
pentru Ajunul Anului Nou, şi în toiul spaimei îşi spune 
incoerent: Nu mai lipseşte decât orchestra lui Guy 
Lombardo. Plutesc pe lângă faţa sa şi se înalţă spre tavanul 
oficiului. Incearcă să urle, incapabil să scoată vreun sunet, 
când vede ce se află în spatele baloanelor ce a vârât 
Monstrul în frigider lângă berea lui, ca pentru un supeu 


nocturn după ce nevrednicii sâi prieteni şi-au spus cu toții 
nevrednicele istorii şi s-au dus înapoi la paturile lor 
închiriate în oraşul ăsta de acasă unde nu mai sunt acasă. 

Mike face un pas înapoi, îşi acoperă ochii cu palmele, 
refuzând să vadă. Se împiedică de un scaun, cât pe ce să 
cadă, şi işi dă la o parte mâinile. E tot acolo; capul retezat 
al lui Stan Uris lângă cutiile cu bere Bud Light, nu un cap 
de bărbat, ci al unui băiat de unsprezece ani. Gura e 
căscată într-un urlet mut, dar Mike nu poate vedea nici 
dinți, nici limbă, căci gura a fost umplută complet cu pene. 
Penele sunt brun-deschise şi inimaginabil de uriaşe. Ştie 
destul de bine de la ce pasăre provin aceste pene. O, da. O, 
da, zău aşa. A văzut pasărea în mai 1958 şi au văzut-o cu 
toții la începutul lui august 1958, iar apoi, după ani de zile, 
vizitându-şi tatăl aflat pe moarte, a descoperit că şi Will 
Hanlon 0 văzuse o dată, după ce scăpase din focul de la The 
Black Spot. Sângele din gâtul sfârtecat al lui Stan s-a scurs 
şi a format o băltoacă închegată pe raftul de jos al 
frigiderului.  Scânteiază  roşu-rubiniu-închis în lumina 
neiertăâtoare a becului din frigider. 

— Îh... Ih... Ih... reuşeşte Mike să îngaime, dar nu poate 
scoate niciun alt sunet. 

In Clipa aceea capul deschide ochii, iar aceştia sunt ochii 
argintii-strălucitori ai  Clovnului Pennywise. Ochii se 
rostogolesc în direcţia lui, iar buzele încep să mişune în 
jurul mormanului depene, încearcă să vorbească, încearcă 
poate să rostească o profeție, ca oracolul dintr-o tragedie 
antică. 

Tocmai mă gândeam să vin şi eu la tine, Mike, fiindcă nu 
puteţi câştiga fără mine. Nu puteţi învinge fără mine şi o 
ştiţi foarte bine, nu? S-ar fi putut să aveţi o şansă dacă mă 
arătam cu totul, da' pur şi simplu n-am putut să-ndur 
tensiunea asupra creierului meu prea american, dacă 
pricepi ce vreau să zic, căcănarule. lot ce puteţi face voi 
şase de capul vostru e să luaţi de la început nişte vremuri 
trecute şi să vă faceţi singuri de petrecanie. Aşa că m-am 
gândit să scot şi eu un cap pe interval. Să vă scot un cap, te- 


ai prins, Mikey? Te-ai prins, bătrâne? Te-ai prins, futu-te-n 
cur de negrotei stricat? 

Nu eşti real! strigă Mike, dar nu răzbate niciun sunet; e 
ca un televizor cu sonorul închis. 

În Chip incredibil, grotesc, capul îi face cu ochiul. 

Ba sunt real, nu vorbi tâmpenii. Real ca stropii de ploaie. 
Şi ştii foarte bine ce vorbesc, Mikey. Ceea ce plănuiţi voi 
şase să încercaţi e ca o decolare într-un supersonic fără 
tren de aterizare. N-are niciun sens să vă duceţi în sus dacă 
nu mai puteţi reveni jos, nu-i aşa? Nici s-o luaţi în jos dacă 
nu vă puteţi întoarce sus n-are rost. N-o să vă treacă 
niciodată prin minte glumele şi şaradele potrivite. Niciodată 
nu mă veţi face să râd, Mikey. Toţi aţi uitat cum e să aveţi 
noroc chior. Bip-bip, Mikey, ce zici? Mai ţii minte pasărea? 
Nimic altceva decât o vrabie, da' ia zi' nu c-a fost prima- 
ntâi? Mare cât hambaru', mare ca un monstru d-ăia din 
filmele japoneze proaste, de care-ţi era frică pe vremea 
când erai copil mic. Zilele când ştiai cum s-alungi pasărea 
de la uşa ta s-au dus pentru totdeauna. Crede-mă, Mikey. 
Dacă ştii cum să foloseşti capul tău, ai să pleci de-aici, din 
Derry, chiar acum. Dacă nu ştii cum să ţi-l foloseşti, are să 
sfârşească exact ca ăsta de-aici. Semnul indicator de azi pe 
marele drum al vieţii spune că e mult mai bine să ţi-l 
foloseşti înainte de-a ţi-l pierde, dragul meu. 

Capul se rostogoleşte pe propria-i față (penele din gură 
trosnesc oribil) şi cade din frigider. Se pocneşte de podea şi 
o ia de-a dura spre el ca o hidoasă bilă de popice, părul 
năclăit de sânge făcând schimb de locuri cu chipul rânjit; 
se rostogoleşte către Mike lăsând în urmă o dăâră cleioasă şi 
frânturi de pene fărâmițate, cu gura muncindu-se în jurul 
căluşului de pene. 

Bip-bip, Mikey! rage, în timp ce Mike se dă înapoi din 
calea lui, înnebunit, cu mâinile ridicate într-un gest de 
apărare. Bip-bip, bip-bip, bip-futu-te-n-bip! 

Apoi se aude un pocnet brusc şi sonor - zgomotul unui 
dop de plastic smuls din gâtul unei sticle de şampanie 


ieftină. Capul dispare (Real, işi spune Mike îngreţoşat; 
oricum pocnetul ăla n-avea nimic supranatural; era sunetul 
aerului năvălind înapoi într-un loc golit brusc... Real, o, 
Doamne, real). O pânză subţire de picături de sânge plutesc 
în sus şi apoi răpăie mărunt pe pardoseală. Nu e nevoie 
totuşi să curețe oficiul; Carole nu va vedea nimic mâine 
când o să intre, nici chiar de ar trebui să-şi croiască drum 
printre baloane ca să ajungă la reşou şi să-şi facă prima 
ceaşcă de cafea. Ce comic. Chicoteşte ascuțit. 

Ridică ochii şi - da, baloanele sunt tot acolo. Pe cele 
albastre scrie:  „NEGROIEII DIN  DERRY  MUŞCA 
PĂSĂRICĂ“ Cele portocalii anunţă: „PĂGUBOŞII SUNT 
TOT ÎN PAGUBĂ, DAR STANLEY URIS ÎN SFÂRŞIT E CAP 
DE PLUTON” 

N-are niciun sens să te duci în sus dacă nu mai poți 
reveni jos, l-a asigurat capul vorbitor, nici s-o iei în jos dacă 
nu te poți întoarce sus. Asta de la urmă il face să se 
gândească iar la căştile de mineri. Și o fi fost adevărat? 
Dintr-o dată se gândeşte la prima zi când a coborât pe 
Maidan după bătaia cu pietre. 6 iulie - atunci fusese, la 
două zile după ce defilase în parada de la 4 Iulie... La două 
zile după ce-l văzuse pe Pennywise Clovnul în persoană 
pentru prima oară. După acea zi pe Maidan, după ce le 
ascultase poveştile, iar apoi, ezitant, le-o spusese şi el pe-a 
lui, plecase acasă şi işi întrebase tatăl dacă se poate uita la 
albumul lui de fotografii. 

De ce, exact, coborâse pe Maidan în acea zi de 6 iulie? 
Știuse că-i va găsi acolo? Se părea că da - şi nu numai că 
vor fi acolo, dar şi unde vor fi. Vorbiseră despre un fel de 
club, îşi aminteşte Mike, dar i se păruse că vorbeau de asta 
pentru că mai era şi altceva, despre care nu ştiau cum Să 
vorbească. 

Mike ridică privirea spre baloane, acum fără să le vadă 
cu-adevărat, încercând să îşi amintească exact cum fusese 
ziua aceea, ziua aceea cumplit de fierbinte. Deodată i se 
pare foarte important să-şi aducă aminte cu precizie ce 


anume s-a întâmplat, care au fost cele mai mici detalii, în 
ce stare de spirit se afla el. 

Căci acela a fost momentul când a început să se întâmple 
totul, înainte ca ceilalți să vorbească despre uciderea 
Monstrului, dar nu existase nicio mişcare de avans, niciun 
plan. Cu venirea lui Mike, cercul se închisese, roata 
începuse să se învârtească. Abia mai târziu în cursul 
aceleiaşi zile, Bill, Richie şi Ben se duseseră la bibliotecă şi 
începuseră să facă studii serioase asupra unei idei care-i 
venise lui Bill în urmă cu o zi, cu o săptămână sau o lună. 
Totul începuse să... 

— Mike? strigă Richie din Sala de Referinţă unde sunt 
ceilalţi. Murişi acolo? 

Aproape, răspunde în sinea sa Mike, uitându-se la 
baloane, la sânge, la penele din frigider. Strigă şi el: 

— Cred c-ar fi bine să veniţi şi voi aici. 

Aude scaunele zgâriind pe jos, murmurul vocilor; îl aude 
pe Richie zicând: 

— O, lisuse, acum ce mai e? 

Și o altă ureche, aceasta în memoria lui, îl aude pe Richie 
spunând altceva, şi deodată işi aminteşte care era lucrul pe 
care îl căuta; mai mult chiar înţelege de ce i se păruse atât 
de puțin sesizabil. Reacţia celorlalţi când el păşise în cea 
mai întunecată, mai adâncă, mai densă parte a Maidanului 
fusese... zero. Nici urmă de surpriză, nicio întrebare despre 
cum îi găsise, nicio scofală. Ben mânca o ciocolată, îşi 
aminteşte Mike, Beverly şi Richie fumau, Bill zăcea pe 
spate cu mâinile sub cap, privind cerul, Eddie şi Stan se 
uitau cu un aer de îndoială la nişte sfori ce fuseseră întinse 
cu țăruşși bătuţi în pământ, formând un pătrat cu latura de 
vreun metru şi jumătate. 

Nici urmă de surpriză, nicio întrebare, nicio tevatură. 
Pur şi simplu se ivise şi fusese acceptat. Era ca şi cum, fără 
s-o ştie măcar il aşteptaseră. lar în acea a treia ureche, 
urechea memoriei, aude Vocea de Negrişor a lui Richie 
înălțându-se la fel ca mai devreme în această seară: 

— Maăi-să-fie, Miss Clawdie, ia'ă vine. 


2 


copilu” ăla neg'u! Să moa'ă mama, io nu-ş ce să-mplântă 
cu Maidanu' ista! Ui' la capu” ăla sâ'mos, Bill Ba'osane! 

Bill nici măcar nu privi în jur; continuă doar să se uite 
visător la norii dolofani de vară ce mărşăluiau pe cer. 
Acorda unei întrebări importante maxima sa concentrare. 
Richie însă nu era ofensat de lipsa lui de atenţie, îi dădu 
înainte: 

— Numa” ce mă uit la capu' ăla sâ'mos şi mă şi face să 
crez că-m' mai t'ebe o acadeală cu mentă! Mă socot că s-o 
mânc pa ve'andă, unde-i olecuţă mai 'ăco'el... 

— Bip-bip, Richie, spuse Ben cu gura plină de ciocolată, 
iar Beverly râse. 

— Salut, aruncă nesigur Mike. 

Inima îi bătea puţin cam prea tare, dar era hotărât să 
meargă înainte. Datora mulţumiri, iar tatăl său îi spusese că 
trebuie să plăteşti întotdeauna ceea ce datorezi - şi cât poţi 
de repede, înainte de a creşte dobânda. 

Stan privi în jur. 

— Salut, răspunse el, după care reveni cu privirea la 
careul de sfori întinse în mijlocul luminişului. Ben, eşti sigur 
c-o să ţină treaba? 

— O să ţină, spuse Ben. Salut, Mike. 

— Vrei o ţigară? întrebă Beverly. Mi-au mai rămas două. 

— Nu, mulţumesc. 

Mike trase adânc aer în piept şi spuse: 

— Voiam să vă mulţumesc din nou la toţi pentru că m-aţi 
ajutat în ziua aia. Tipii ăia aveau de gând să mă hulească 
nasol. Îmi pare foarte rău că v-au bubuit şi pe unii dintre 
voi. 

Bill flutură din mână, alungând subiectul: 

— N-n-nucţi face pr-prr-prrobleme. S-s-a l-luat de no-noi 
tot a-a-anu'. 

Se ridică în şezut şi-l privi pe Mike cu brusc şi intens 
interes: 


— Po-pot să te-ntr-tr-treb ce-ceva? 

— Cred că da, răspunse Mike, aşezându-se uşurel alături. 

Mai auzise el asemenea prefețe. Amicul Denbrough avea 
să-l întrebe cum e să fii negru. 

Dar, în loc de asta, Bill îl întrebă: 

— Când L-IL-Larsen a marcat în Ca-Campionatul Mondial 
acu' doi ani, c-ce crezi, a fost doar no-noroc? 

Richie trase cu sete din ţigară şi începu să tuşească. 
Beverly îl plesni binevoitoare peste spate. 

— Nu eşti decât un începător, Richie, ai să-nveţi. 

— Cred c-o să se surpe, Ben, spuse îngrijorat Eddie, 
privind pătratul îngrădit. Nu ştiu cât m-ar încânta ideea să 
fiu îngropat de viu. 

— N-ai să fii îngropat de viu, replică Ben. Şi, dac-o să fii, 
suge-ţi doar afurisitul ăla de inhalator până te trage careva 
afară. 

Replica aceasta i se păru lui Stanley Uris extraordinar de 
amuzantă. Se rezemă în cot, cu capul întors spre cer, şi râse 
până ce Eddie îi dădu una în bărbie şi-i spuse să tacă. 

— Noroc, spuse în sfârşit Mike. Cred că atunci a fost mai 
mult noroc decât dibăcie. 

— Ş-ş-şi e-e-eu, fu Bill de aceeaşi părere. 

Mike aşteptă să vadă dacă mai urmează ceva, dar Bill 
părea satisfăcut. Se culcă la loc. Îşi împreună iarăşi mâinile 
sub cap şi reveni la studierea norilor ce pluteau deasupra. 

— Ce v-aţi pus în cap, băieţi? întrebă Mike, privind careul 
de sfori întinse la o palmă deasupra solului. 

— A, o idee măreaţă a lui Clăiţă pe săptămâna asta, spuse 
Richie. Data trecută a inundat Maidanul şi a fost şi aia 
miştocuţă, da' asta-i chiar una de cine ştie câştigă! E Luna 
Să Ne Construim Singuri Un Club. Luna viitoare... 

—  N-n-ai ne-ne-nevoie să râ-râzi de B-B-B-Ben, îl 
întrerupse Bill, cu ochii tot la cer. O să iasă bi-bi-bine. 

— Pentru Dumnezeu, Bill, glumeam doar. 

— Câ-câteodată g-g-glumeşti prea mult, Ri-Richie. 

Richie acceptă tăcut mustrarea. 


— Tot nu m-am prins, zise Mike. 

— Păi e destul de simplu, spuse Ben. Voiau o căsuţă în 
copac, şi o putem face, da' oamenii au prostul obicei să-şi 
rupă oasele când cad din căsuţele construite în copaci... 

— Bufonule... Bufonule... împrumută-mi trombonul tău, 
spuse Stan şi râse iar, pe când ceilalţi îl priveau nedumeriţi. 

Stan nu prea avea simţul umorului, iar stropul pe care 
totuşi îl avea era cam sec. 

— Vă peerdeţi miinţile, senhorr, făcu Richie. Din cauza la 
căldură şi la cucarachas, creed eeu. 

— Oricum, continuă Ben, ce facem noi e să săpăm cam un 
metru jumate în pătratul pe care l-am însemnat aici. Nu 
putem cobori mult mai adânc de atât fără să dăm de apă, 
cred. Pe aici e destul de aproape de suprafaţă. Pe urmă vom 
propti marginile, ca să fim siguri că nu se surpă. 

La asta îl privi semnificativ pe Eddie, dar Eddie tot 
neliniştit era. 

— Şi după aia? întrebă Mike cu interes. 

— O să astupăm pe deasupra. 

— Hmm? 

— Punem scânduri peste gura gropii. Putem să facem un 
chepeng sau ceva ca să intrăm şi să ieşim, chiar şi ferestre 
dacă vrem... 

— O s-avem nevoie de nişte ţâ-ţâ-ţâţâni, spuse Bill, fără 
să-şi ia ochii de la nori. 

— Astea le putem lua de la Fierăria Reynolds, răspunse 
Ben. 

— O-oţi a-a-avea voi a-a-alocaţiile voastre. 

— Eu am cinci dolari, spuse Beverly. l-am economisit de 
la îngrijirea copiilor. 

Richie începu imediat să se târască spre ea pe palme şi 
genunchi: 

— 'Te iubesc, Bevvie, îi aruncă el o privire de câine bătut. 
Vrei să mă iei de bărbat? O să trăim într-o cabană 
înconjurată de brazi... 


— Într-o ce? întrebă Beverly, în timp ce Ben îi privea cu 
un amestec straniu de nelinişte, amuzament şi concentrare. 

— O cabradă înconjurată de bane, replică Richie. Cinci 
dolari e prea destul, dulceţico, tu cu mine dacă vrei şi cu 
bebeluşul facem trei... 

Beverly râse, se îmbujora şi se îndepărtă de el. 

— Vom îm-împărţi chel-cheltuielile, reluă Bill. De-asta 
avem club. 

— Aşa că, după ce acoperim groapa cu scânduri, urmă 
Ben, le ungem cu clei de-ăla marfă - langle-Irack i se 
spune - şi punem la loc brazdele. Poate să le şi presărăm cu 
ace de brad. Am putea să stăm acolo, şi lumea - lume ca 
Henry Bowers - să treacă drept pe deasupra noastră şi nici 
măcar să nu ştie că suntem aici. 

— Tu te-ai gândit la asta? exclamă Mike. Phii, e grozav! 

Ben zâmbi. Era rândul lui să roşească. 

Bill se ridică brusc în capul oaselor şi-l privi pe Mike: 

— V-v-vrei să ne-a-a-ajuţi? 

— Păi... Sigur. Ar fi nostim. 

Ceilalţi schimbară o privire scurtă, plină de înţeles - Mike 
o simţi; o şi văzu. Aici suntem şapte cu toții, îşi spuse el şi, 
absolut fără niciun motiv, îl străbătu un fior. 

— Când băgaţi hârleţu-n pământ? 

— D-destul de cu-curând, răspunse Bill. 

lar Mike ştiu - ştiu - că Bill nu vorbea numai despre 
clubul subteran al lui Ben. O ştiu şi Ben. La fel şi Richie, 
Beverly şi Eddie. Stan Uris nu mai zâmbea. 

— O-o-o să-să-ncepem pr-rr-oiectu' ăsta destul de cu-cu- 
curând. 

Atunci se lăsă tăcerea, şi deodată Mike deveni conştient 
de două lucruri: voiau să spună ceva, să-i zică lui ceva... lar 
el nu era întru totul convins că voia să audă. Ben culesese 
un băț şi se juca fără ţintă cu el prin noroi, cu părul 
ascunzându-i faţa. Richie îşi rodea unghiile deja mâncate. 
Numai Bill se uita drept la Mike. 

— S-a-ntâmplat ceva? întrebă stingherit Mike. 


Vorbind foarte rar, Bill răspunse: 

— No-no-noi suntem un clu-club. Po-poţi să intri şi tu-n 
club dacă v-v-vrei, dar t-t-trebuie să pă-păstrezi se-se- 
secretele. 

— Adică, clubul ăsta din pământ? întrebă Mike, acum mai 
stânjenit ca oricând. Păi, sigur... 

— Mai avem încă un secret, copilu”, spuse Richie, tot fără 
să-l privească pe Mike. Iar Bill Barosanul spune că avem de 
făcut în vara asta ceva mai important decât să săpăm 
cluburi subterane. 

— Şi el are dreptate, adăugă Ben. 

Răsună un icnet brusc, şuierător. Mike tresări. Nu era 
decât Eddie, căruia îi scăpase aerul din piept. Eddie se uită 
la Mike a scuză, ridică din umeri, apoi dădu din cap. 

— Bine, spuse Mike în cele din urmă, nu mă mai ţineţi în 
tensiune. Spuneţi-mi. 

Bill îi privea pe ceilalţi. 

— E ci-cineva îm-îm-împotrivă ca să-să-l primim în clu- 
club? 

Nimeni nu spuse nimic, nimeni nu ridică mâna. 

— Ci-cine vrea să-i sp-spună? 

Urmă o nouă tăcere lungă, iar de data asta Bill n-o mai 
întrerupse. În sfârşit, Beverly oftă şi ridică ochii spre Mike. 

— Copiii care-au fost ucişi, spuse ea. Ştim cine o face, şi 
nu e om. 


3 


Îi povestiră, unul câte unul: clovnul de pe gheaţă, 
leprosul de sub prispă, sângele şi vocile din ţevi, băieţii 
morţi din Turnul de Apă. Richie povesti ce se întâmplase 
când el şi Bill se duseseră din nou în Neibolt Street, iar Bill 
vorbi ultimul, relatând despre fotografia de şcoală care se 
mişcase şi imaginea în care-şi băgase mâna. Încheie 
explicând că îl omorâse pe fratele său Georgie, iar Clubul 


Păgubogşilor se dedicase uciderii Monstrului... indiferent ce 
era cu adevărat acest Monstru. 

Mai târziu, întorcându-se seara acasă, Mike se gândi că 
normal ar fi fost să îi asculte cu o neîncredere crescând 
treptat spre groază, în cele din urmă luând-o la fugă cât îl 
ţineau picioarele, fără să se mai uite în urmă, convins fie că 
era luat la mişto de o gaşcă de copii albi cărora nu le 
plăceau negrii, fie că nimerise în prezenţa a şase ţicniţi 
veritabili care, în vreun fel, luaseră ţicneala unul de la altul, 
la fel cum toţi elevii dintr-o clasă se pot molipsi de o răceală 
deosebit de virulentă. 

Dar nu fugi, deoarece, în ciuda ororii, îl încerca o stranie 
senzaţie de alinare. Alinare şi încă ceva, ceva primordial: un 
simţământ de întoarcere acasă. Aici suntem şapte cu toţii, 
cugetă el iar, pe când Bill termina de vorbit. 

Deschise gura, fără a şti sigur ce urma să spună: 

— L-am văzut pe clovn. 

— Ce? întrebară Richie şi Stan într-un glas, iar Beverly 
întoarse capul atât de repede, încât coada-de-cal îi fâlfâi de 
pe umărul stâng pe cel drept. 

— L-am văzut la 4 Iulie, spuse încet Mike, adresându-i-se 
mai mult lui Bill. 

Ochii lui Bill, pătrunzători şi complet concentrați, erau 
aţintiţi într-ai lui, cerându-i să continue. 

— Da, la 4 Iulie... 

Lăsă fraza neterminată un moment, spunându-şi: Dar îl 
ştiam. Îl ştiam pentru că nu era prima oară când îl vedeam. 
Și nu era nici prima oară când vedeam ceva... Ceva în 
neregulă. 

Atunci se gândi la pasăre, prima oară că îşi îngăduia cu 
adevărat să se gândească la ea - cu excepţia coşmarurilor - 
începând din mai. Crezuse că-şi pierde minţile. Era o 
uşurare să descopere că nu şi le pierduse... Dar tot o 
uşurare înspăimântătoare era. Îşi umezi buzele. 

— Dă-i-nainte, îl îndemnă nerăbdătoare Bev. Mai repede. 

— Păi, treaba e că eram la defilare. Şi... 


— Te-am văzut, îl întrerupse Eddie. Cântai la saxofon. 

— Ei, de fapt e trombon, îl corectă Mike. Cânt în 
Orchestra Şcolii Bisericii Neibolt. Oricum, l-am văzut pe 
clovn. Le dădea baloane copiilor la colţul celor trei străzi 
din centru. Era exact aşa cum au spus Ben şi Bill. Costum 
argintiu, nasturi portocalii, machiaj alb pe faţă, zâmbet 
mare roşu. Nu ştiu dacă era ruj sau machiaj, dar semăna. 

Ceilalţi dădeau din capete, surescitaţi acum, dar numai 
Bill continuă să-l privească atent pe Mike. 

— Smocuri po-po-portocalii de pă-pă-păr? întrebă el, 
schiţându-le inconştient cu degetele deasupra propriului 
său cap. 

Mike confirmă. 

— Când l-am văzut aşa... M-am speriat. Şi, în timp ce mă 
uitam la el, s-a întors şi mi-a făcut cu mâna, ca şi cum mi-ar 
fi citit gândurile, sau simţămintele sau cum s-or numi. Şi 
asta... Cum să spun, m-a speriat şi mai râu. Atunci n-am 
ştiut de ce, dar m-a speriat atât de tare, încât câteva clipe 
nici n-am mai putut să cânt la trombon. Tot scuipatul din 
gură mi s-a uscat şi-am simţit... 

Îi aruncă lui Beverly o privire scurtă. Acum îşi amintea 
totul atât de clar, cum soarele i se păruse dintr-o dată 
insuportabil de orbitor în alama cornului de suflat şi cromul 
maşinilor, muzica prea tare, cerul prea albastru. Clovnul 
ridicase o mână în mănuşă albă (cealaltă strângea sforile 
baloanelor) şi o unduise încet, cu rânjetu-i prea roşu şi prea 
larg, zbieret cu josu-n sus. Îşi amintea cum testiculele 
începuseră să-i zvâcnească, cum toate măruntaiele-i 
deveniseră deodată moi şi fierbinţi, ca şi cum s-ar fi putut să 
scape întâmplător o porţie de rahat în pantaloni. Dar nu 
putea spune nimic din toate astea în faţa lui Beverly. Nu se 
spun chestii de astea în faţa fetelor, chiar dacă-s genul ăla 
de fete în faţa cărora poţi spune vorbe de genul „curvă” sau 
„căcăâănar” 

— „Am simţit că mi-e frică, încheie el, simțind că era o 
explicaţie prea slabă, dar neştiind cum să exprime restul. 


Ei însă dădeau din cap părând a înţelege, şi simţi cum îl 
inundă o uşurare de nedescris. Într-un fel, clovnul acela 
care se uita la el, afişându-şi zâmbetul roşu, cu mâna 
înmănuşată în alb pendulând lent înainte şi înapoi... Asta 
fusese mai rău decât să-i aibă pe Henry Bowers şi ceilalţi pe 
urme. Cu mult mai râu. 

— Şi pe urmă am trecut, continuă Mike. Am defilat pe 
Main Street Hill în sus. Şi l-am văzut iar, dând baloane la 
copii. Doar că mulţi dintre ei nu voiau să le ia. Unii dintre 
cei mici plângeau. Nu mi-am putut închipui cum reuşise să 
ajungă acolo atât de repede. În sinea mea, mi-am spus că 
precis sunt doi, înţelegi, doi îmbrăcaţi la fel. O echipă. Dar 
atunci s-a întors spre mine şi iar mi-a făcut cu mâna şi am 
ştiut că era el. Era acelaşi om. 

— Nu-i om, spuse Richie, iar Beverly se înfioră. 

Bill o cuprinse un moment cu braţul, iar ea îl privi 
recunoscătoare. 

— Mi-a făcut cu mâna... Şi pe urmă mi-a făcut cu ochiul. 
Ca şi cum am fi avut amândoi un secret. Sau... Sau ca şi 
cum ştia poate că l-am recunoscut. 

Bill lăsă să-i cadă braţul de pe umerii lui Beverly. 

— L-ai re-re-re-recunoscut? 

— Cred că da. Trebuie să verific ceva înainte de-a spune 
sigur. Tatăl meu are nişte poze... Face colecţie... Ascultaţi, 
voi vă jucaţi mult pe-aici, nu? 

— Sigur, răspunse Ben. De-asta ne construim un club. 

Mike dădu din cap: 

— Am să verific şi-am să văd dacă am dreptate. Dacă da, 
pot să aduc pozele. 

— Po-po-poze ve-vechi? întrebă Bill. 

— Da. 

— Ş-ş-şi mai ce? 

Mike deschise gura, apoi o închise la loc. Privi în jur la ei 
nesigur, după care spuse: 

— O să credeţi că-s nebun. Că-s nebun sau că mint. 

— 'Ttu cr-cr-crezi că noi suntem ne-ne-nebuni? 


Mike scutură din cap. 

— Te cred că nu, spuse Eddie. Am eu o droaie de 
probleme, da' sonat nu-s. Nu cred. 

— Nu. Nu cred că eşti nebun. 

— Ei, n-n-o să te cr-credem ne-ne... sonat ni-ni-nici noi. 

Mike îi privi pe toţi, îşi drese glasul şi spuse: 

— Am văzut o pasăre. Acu' două-trei luni. Am văzut o 
pasăre. 

Stan Uris se uită la Mike. 

— Ce fel de pasăre? 

Vorbind mai şovăitor ca oricând, Mike răspunse: 

— Parcă era o vrabie, să zicem, dar semăna şi cu o 
prigorie. Avea pieptul portocaliu. 

— Ei, şi ce-i aşa de nemaipomenit la o pasăre? întrebă 
Ben. Sunt multe păsări în Derry. 

Dar nu se simţea în largul său şi, privindu-l pe Stan, avu 
convingerea că acesta îşi amintea întâmplarea din Turnul 
de Apă şi cum o oprise să se desăvârşească strigând 
denumiri de păsări. Uită însă de orice altceva când Mike 
vorbi iar: 

— Pasărea asta era mai mare decât o rulotă. 

Se uită la feţele lor şocate, uluite. Aşteptă hohotele de 
râs, dar nu se auzi niciunul. Stan arăta de parcă i-ar fi ars 
cineva una cu o cărămidă în moalele capului. Se făcuse atât 
de palid la faţă, încât avea culoarea soarelui tuberculos de 
noiembrie printre nori. 

— Jur că-i adevărat, urmă Mike. Era o pasăre uriaşă, ca 
una de-alea din filmele cu monştri, care se zice că-s 
preistorice. 

— Mda, ca-n Gheara gigantică, spuse Richie. 

Se gândea că pasărea din filmul acela arătase cam ca o 
făcătură, dar la vremea când ajunsese în zbor la New York 
încă mai era destul de fascinat ca să i se verse floricelele de 
porumb peste balustrada balconului de la „Aladdin”. Foxy 
Foxworth l-ar fi scos afară în şuturi, dar între timp oricum 
se terminase filmul. 


— Dar nu părea preistorică, preciză Mike. Şi nu arăta ca 
una dintre alea cum-le-zice despre care făceau poveşti 
grecii şi romanii... Sau, ba nu, turcii... 

— Pă-păsări R-r-roc? sugeră Bill. 

— Exact, mi se pare că da. Nici ca alea nu era. Era doar 
ca o combinaţie de prigorie şi vrabie. Cele mai comune 
două păsări pe care le ştim. 

Hohotul lui de râs avea accente isterice. 

— U-u-unde... începu Bill. 

— Povesteşte, spuse cu simplitate Beverly, şi, după ce-şi 
adună un moment gândurile, Mike le povesti. 

lar pe când povestea, privindu-le chipurile tot mai 
preocupate şi speriate, dar nu neîncrezătoare sau ironice, 
simţi o incredibilă greutate ridicându-i-se de pe piept. La fel 
ca Ben cu mumia lui sau Eddie cu leprosul său şi Stan cu 
băieţii înecaţi, văzuse un lucru care pe un adult l-ar fi făcut 
să-şi piardă uzul raţiunii, nu numai de groază, dar mai ales 
din cauza forţei clocotitoare a unei irealităţi prea mari 
pentru a fi alungată prin lămuriri sau, în lipsa oricăror 
explicaţii raţionale, ignorată pur şi simplu. Chipul lui Ilie 
fusese ars până la negru de lumina iubirii Domnului, sau cel 
puţin aşa citise Mike; dar Ilie era bătrân când se întâmplase 
asta, şi poate că altfel stăteau lucrurile. 

Şi oare nu se luptase altul dintre băieţii ăia din Biblie, 
doar puţin mai mare decât un puştan, cu un înger ca să 
vadă cum cad sorții? 

Văzuse pasărea, iar viaţa sa îşi urmase cursul; integrase 
amintirea în concepţia lui despre lume. Era încă destul de 
tânăr pentru ca această concepţie să fie cutremurător de 
largă. Dar cele întâmplate în ziua aceea îi bântuiseră totuşi 
cotloanele cele mai întunecoase ale minţii, şi câteodată, în 
vis, fugea de acea pasăre grotescă, pe când ea îşi întipărea 
de sus umbra asupra lui. Unele asemenea vise şi le amintea, 
pe altele nu, dar erau acolo, umbre ce se mişcă de la sine. 

Cât de puţin uitase şi cât de mult îl tulburase (în timp ce 
îşi urma rutina zilnică: mers la şcoală, ajutat tatăl, plimbat 


cu bicicleta, târguit pentru mama, aşteptat grupurile de 
negri să vină la American Bandstand după şcoală) se putea 
măsura poate doar într-un singur mod - uşurarea de a 
împărtăşi celorlalţi această experienţă. Făcând-o, realiză că 
era pentru prima oară că-şi îngăduise măcar să se 
gândească pe deplin la acea întâmplare începând din zorii 
zilei lângă Canal, când văzuse vechile făgaşe... şi sângele. 


4 


Mike istorisi păţania cu pasărea de la vechea oţelărie şi 
cum fugise în conductă ca să scape de ea. Mai târziu în 
aceeaşi după-amiază, trei dintre Păguboşi - Ben, Richie şi 
Bill - mergeau spre Biblioteca Publică Derry. Ben şi Richie 
ţineau atenţi de şase după Bowers şi amicii lui, dar Bill nu 
privea decât trotuarul, încruntat, pierdut în gânduri. Cam la 
o oră după ce le spusese povestea lui, Mike îi părăsise, 
declarând că tatăl său avea nevoie de el acasă pe la patru, 
ca să culeagă mazăre. Beverly trebuia să facă nişte 
cumpărături şi să pregătească cina pentru tatăl ei. Eddie şi 
Stan aveau propriile lor treburi de făcut. Dar, înainte de a 
se despărţi în ziua aceea, începură să sape ceea ce avea să 
devină - dacă Ben nu se înşela - clubul lor subpământean. 
Pentru Bill (şi pentru toţi ceilalţi, bănuia el), săpatul în 
pământ păruse aproape un act simbolic. Indiferent ce aveau 
de făcut ca grup, ca unitate, începuseră. 

Ben îl întrebă pe Bill dacă într-adevăr credea povestea lui 
Mike Hanlon. Tocmai treceau prin dreptul Primăriei Derry, 
iar biblioteca era drept în faţă, paralelipiped din piatră 
umbrit confortabil de ulmi seculari, şi totuşi încă neatinşi de 
boala Ulmului Olandez, care mai târziu avea să-i macine şi 
să-i subţieze. 

— Mda, făcu Bill. Cr-cred că a spus ad-devărul. O n-n- 
nebunie, dar adevărul. Tu ce părere ai, R-R-Richie? 

Richie dădu din cap: 


— Mhm. Nu pot suferi ideea de a-l crede, dacă pricepeţi 
ce vreau să zic, dar cred că-l cred. Ţineţi minte ce-a spus 
despre limba păsării? 

Bill şi Ben aprobară în tăcere. Avea pe ea pompoane 
portocalii. 

— Asta-i treaba, continuă Richie. E ca un personaj 
negativ din benzile desenate - îşi lasă întotdeauna la urmă 
semnul. 

Bill clătină din cap, gânditor. Fra ca un personaj malefic 
din comicsuri. Pentru că ei îl vedeau astfel? Se gândeau 
astfel la el? Da, poate că din cauza asta. Era o copilărie, dar 
se părea că din aşa ceva se hrănea făptura aceea - din 
copilării. 

Traversară strada pe partea cu biblioteca. 

— L-am î-i-întrebat pe St-St-Stan dacă a a-auzit v-v- 
vreodată de-o a-a-asemenea pa-pasăre. N-n-nu ne-neapărat 
una m-m-mare, ci d-doar o-o-o... 

— O pasăre din realitate? sugeră Richie. 

Bill încuviinţă. 

— A-a sp-spus că s-ar pu-pu-putea să existe pă-păsări de- 
astea în America de Su-ud sau în A-A-A-Africa, da' n-n-nu 
pe-pe-a-a-aicea. 

— Deci n-a crezut? întrebă Ben. 

— A-a-a cr-crezut, răspunse Bill. 

Apoi le spuse încă o părere a lui Stan, de când Bill 
mersese cu el înapoi în locul unde Stan îşi lăsase bicicleta. 
Ideea lui Stan era că nimeni altcineva n-ar mai fi putut să 
vadă pasărea aceea înainte ca Mike să le fi spus povestea. 
Altceva, poate, dar nu această pasăre, fiindcă pasărea era 
monstrul personal al lui Mike Hanlon. Dar acum... Ei bine, 
acum pasărea devenise proprietatea întregului Club al 
Păguboşilor, nu-i aşa? Oricare dintre ei putea s-o vadă. Era 
posibil să nu se arate exact la fel; Bill o putea vedea sub 
formă de cioară, Richie în formă de uliu, Beverly ca pe un 
vultur auriu, din cât îşi dădea seama Stan - dar Monstrul 
putea de acum să fie o pasăre pentru ei toţi. Bill îi spusese 


lui Stan că, dacă asta era adevărat, atunci oricare dintre ei 
putea să vadă leprosul, mumia sau eventual băieţii morţi. 

— Ceea ce-nseamnă c-ar trebui să facem ceva destul de 
curând dacă avem de gând să facem cât de cât ceva, 
replicase Stan. Monstrul ştie... 

— C-ce? întrebase tăios Bill. To-tot ceea ce şt-ştim şi noi? 

— Dom'le, dacă Monstrul ştie asta, ne-am dus pe copcă, 
răspunse Stan. Dar poţi paria că Monstrul ştie că noi ştim 
despre el. Cred că va încerca să ne vină de hac. le mai 
gândeşti la ce-am vorbit ieri? 

— Da. 

— Aş vrea să pot merge cu tine. 

— B-B-Ben şi Ri-Richie o să v-v-vină. Ben e într-adevăr i-i- 
isteţ, Ri-Ri-Richie e şi el, când n-nu fu-fute vântu'. 

Acum, stând în faţa bibliotecii, Richie îl întrebă pe Bill ce 
anume avea în cap. Bill le spuse, vorbind rar, astfel încât să 
nu se bâlbâie prea rău. Ideea îi dăduse târcoale prin minte 
în ultimele două săptămâni, dar avusese nevoie de povestea 
lui Mike cu pasărea ca să se cristalizeze. 

Ce faci dacă vrei să te descotoroseşti de-o pasăre? 

Păi, dacă o împuşti îi cam faci de petrecanie. Ce faci dacă 
vrei să te descotoroseşti de un monstru? Păi, filmele 
sugerează că dacă îl împuşti cu un glonţ de argint îi cam 
faci de petrecanie. 

Ben şi Richie ascultară cu destul respect. Apoi Richie 
întrebă: 

— De unde să faci rost de-un glonţ de argint, Bill 
Barosane? Completezi un talon ca să ţi-l trimită prin poştă? 

— Ce-am mai râ-râ-râs! Va trebui să-l f-f-fabricăm. 

— Cum? 

— Cred că asta o să aflăm la bibliotecă, spuse Ben. 

Richie dădu din cap şi îşi împinse ochelarii în sus pe nas. 
În spatele lor, ochii-i erau vii şi meditativi... Dar licăreau 
cuprinşi de îndoială, i se păru lui Bill. El însuşi se simţea 
cuprins de îndoială. Cel puţin în ochii lui Richie nu se citeau 
prostii, iar ăsta era un pas în direcţia cea bună. 


— Te gândeşti la pistolul lui taică-tu? întrebă Richie. Cel 
pe care l-am luat cu noi în Neibolt Street? 

— Da. 

— Chiar dacă am putea cu adevărat să facem gloanţe de 
argint, spuse Richie, de unde luăm argintul? 

— Lasă-mă pe mine să mă îngrijesc de asta, spuse calm 
Ben. 

— Ei... Bine, răspunse Richie. O să-l lăsăm pe Clăiţă să se 
ocupe de asta. Şi pe urmă? Iarăşi pe Neibolt Street? 

Bill dădu din cap: 

— Ia-ia-iarăşi pe Nee-Nee-Neibolt Street. Şi pe urmă îi 
futem una de să-i zb-zb-zboare creierii din cap. 

Toţi trei au mai stat pe loc un moment, privindu-se unul 
pe altul cu solemnitate, apoi au intrat în bibliotecă. 


5 


— Măi, măi, iarăşi băietu' ista negru! ţipă Richie cu Vocea 
Copoiului Irlandez. 

Trecuse o săptămână; se apropia jumătatea lui iulie, iar 
clubul subteran era aproape terminat. 

— Vârfu' dimineţii-ţ' doresc matali, dom” O'Hanlon, 
conaşule! Şi faină, faină zi se făgăduie a fi, faină ca cum 
cresc cartoafele, cum bătrâna-mi mumă obicinuia ca să... 

— Din câte ştiu eu, amiaza e vârful dimineţii, Richie, îl 
întrerupse Ben, scoțând capul din groapă, iar amiaza a fost 
acum două ore. 

El şi cu Richie puneau proptele împrejurul marginilor 
gropii proaspăt săpate. Ben îşi scosese cămaşa groasă, ziua 
fiind caldă, iar munca grea. Tricoul îi era năclăit de 
sudoare, lipit de piept şi de burta cât burduful. Părea 
remarcabil de nepăsător faţă de cum arăta, dar Mike 
bănuia că, dacă Ben o auzea pe Beverly venind, ar fi intrat 
la loc în cămăgşoiul ăla gros înainte s-apuce a spune peşte. 

— Nu fi aşa înţepat - suni ca Stan Omu, spuse Richie. 


leşise din groapă în urmă cu cinci minute pentru că, îi 
spusese el lui Ben, era timpul pentru o pauză de o ţigară. 

— Credeam c-ai spus că n-ai ţigări, observase Ben. 

— Nici n-am, replicase Richie, dar principiul tot rămâne. 

Mike ţinea sub braţ albumul cu fotografii al tatălui său. 

— Unde-s ceilalţi? întrebă el. 

Ştia că Bill trebuia să fie pe undeva prin preajmă, pentru 
că-şi lăsase şi el bicicleta parcată sub pod, lângă Silver. 

— Bill şi Eddie s-au dus la groapă cam acum o oră ca să 
mai recruteze nişte scânduri, spuse Richie. Stanny şi Bev s- 
au dus la Fierăria Reynolds să facă rost de balamale. Nu 
ştiu ce şi-a pus nea Clăiţă-n cap acolo jos - în cap acolo jos, 
ha-ha, te-ai prins? - da' probabil că nu-i bun de nimic. 
Băiatu' are nevoie de cineva să nu-l scape din ochi, înţelegi. 
Apropo, ne datorezi douăştrei de cenți dacă încă mai vrei să 
intri-n clubul ăsta. Cota ta pentru balamale. 

Mike mută albumul de sub braţul drept sub cel stâng şi 
scormoni în buzunar. Numără douăzeci şi trei de cenți 
(lăsând un total măreț de zece cenți în tezaurul personal) 
şi-i întinse lui Richie. Apoi se apropie de groapă şi privi 
înăuntru. 

Dar nu mai era o groapă. Laturile fuseseră netezite cu 
grijă. Fiecare perete avea proptele. Scândurile erau toate 
nişte corcituri, dar Ben, Bill şi Stan făcuseră treabă bună 
înşfăcându-le o dată cu uneltele din atelierul lui Zack 
Denbrough (iar Bill avusese mari bătăi de cap ca să se 
asigure că fiecare unealtă era înapoiată în fiecare seară, şi 
în aceeaşi stare în care fusese luată). Ben şi Beverly 
bătuseră în cuie lemne perpendiculare pe suporturi. 
Groapa continua să-l facă pe Eddie să fie puţin cam nervos, 
dar aşa era Eddie din fire. Într-o parte stăteau stivuite 
ordonat brazde pătrate cu iarbă care mai târziu aveau să 
fie lipite deasupra. 

— Cred că ştiţi voi ce faceţi, spuse Mike. 

— Sigur, răspunse Ben şi arătă spre album. Ce-ai adus? 


— Albumul cu Derry al tatălui meu. Colecţionează 
fotografii vechi şi tăieturi din ziare despre oraş. E hobby-ul 
lui. L-am răsfoit acum câteva zile - v-am spus că mi se părea 
că-l mai văzusem pe clovnul ăla şi-nainte. Şi îl văzusem. Aici. 
Aşa că l-am adus. 

Îi era prea ruşine să adauge că nu îndrăznise să-i ceară 
tatălui său permisiunea. Temându-se de întrebările pe care 
o asemenea cerere le-ar fi putut naşte, îl luase din casă ca 
un hoţ în timp ce tatăl lui planta cartofi pe locul de la apus, 
iar mama agăța rufe la uscat în curtea din spate. 

— M-am gândit că ar trebui să aruncaţi şi voi o privire. 

— Păi, hai să ne uităm, spuse Richie. 

— Aş prefera să aşteptăm până e toată lumea aici. S-ar 
putea să fie mai bine. 

— În regulă. 

De fapt Richie nu ardea de nerăbdare să mai privească şi 
alte fotografii cu oraşul Derry, în acel album sau în oricare 
altul. Nu după cele întâmplate în camera lui Georgie. 

— Vrei să ne-ajuţi pe mine şi pe Ben cu restul 
proptelelor? 

— 'Te cred. 

Mike puse jos cu grijă albumul tatălui său, îndeajuns de 
departe de groapă ca să nu fie pătat cu noroiul ce sărea 
dinăuntru, şi luă lopăţica de la Ben. 

— Sapă exact aici, îi arătă Ben lui Mike un anume punct. 
Mergi în jos cam treizeci de centimetri. Pe urmă eu am să 
fixez înăuntru o scândură şi o s-o ţin lipită de perete în timp 
ce tu îndesi pământul la loc. 

— Bun plan, dom'le, făcu pe un ton înţelept Richie din 
locul unde şedea pe marginea excavaţiei, cu picioarele 
atârnându-i în gol. 

— Da” de ce nu poţi tu? întrebă Mike. 

— Am o jenă la glezna stângă, spuse răsfăţat Richie. 

— Cum merge proiectul tău cu Bill? 

Mike întârzie atât cât să îşi scoată cămaşa şi începu să 
sape. Era cald acolo, chiar şi pe Maidan. Greierii ţârâiau 


somnoroşi în iarbă ca nişte ceasuri ale verii. 

— Păi... Nu tocmai rău, spuse Richie, iar lui Mike i se 
păru că-l fulgerase pe Ben cu o privire de avertisment 
blând. Aşa cred. 

— De ce nu dai drumul la radio, Richie? întrebă Ben. 

Strecură o scândură în gropiţa pe care o săpase Mike şi o 
țţinu acolo. Tranzistorul lui Richie stătea agăţat de curea la 
locul său obişnuit, pe creanga groasă a unui arbust din 
apropiere. 

— S-au consumat bateriile, spuse Richie. A trebuit să-mi 
luaţi ultimii douăşcinci de cenți pentru ţâţâni, ai uitat? 
Nemilos, Clăiţă, tare nemilos. După câte am făcut pentru 
tine. Unde mai pui că tot ce pot prinde aici e postul WABI, şi 
ăia nu transmit decât rock de poponauţi. 

— Hmm? făcu Mike. 

— Clăiţă crede că Tommy Sands şi Pat Boone cântă rock 
and roll, spuse Richie, dar asta pentru că e bolnav. Elvis 
cântă rock and roll. Ernie K. Doe cântă rock and roll. Carl 
Perkins cântă rock and roll. Bobby Darin. Buddy Holly. „Ah- 
oh, Peggy... Peggy a mea duuulce...” 

— Te rog, Richie, spuse Ben. 

— Şi mai sunt, interveni Mike rezemându-se în lopăţică, 
Fals Domino, Chuck Berry, Little Richard, Shep and The 
Limelights, La-Verne Baker, Frankie Lymon and The 
Teenagers, Hank Ballard and Ihe Midnighters, The 
Coasters, The Isley Brothers, The Crests, The Chords, Stick 
McGhee... 

Îl priveau cu o asemenea uimire, încât Mike izbucni în 
râs. 

— M-ai pierdut după Little Richard, spuse Richie. 

Îi plăcea Little Richard, dar, dacă avea un erou rock and 
roll în vara aceea, Jerry Lee Lewis era. Mama lui intrase 
întâmplător în living în timp ce Jerry Lee cânta la American 
Bandstand. Ajunsese la acel moment al numărului când 
Jerry Lee se urca de-a binelea pe pian şi cânta cu capu-n jos 
şi părul atârnându-i în faţă. Interpreta High School 


Confidential. O clipă, Richie crezuse că maică-sa o să leşine. 
Nu leşină, dar era atât de traumatizată de ceea ce văzuse, 
încât în aceeaşi seară la cină vorbi despre cum ar fi bine să- 
| trimită pe Richie pentru tot restul verii într-una dintre 
taberele alea de tip militar. Acum Richie îşi scutură părul în 
ochi şi începu să cânte: 

„Haida-ho, puicuţo, toate pisicile-s la liceu şi se 
leagănă...” 

Ben începu să se clatine prin groapă, apucându-se de 
burta sa uriaşă şi prefăcându-se că-i vine să vomite. Mike se 
prinse de nas, dar râdea atât de tare, încât din ochi îi 
ţâşniră lacrimi. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Richie. Vreau să zic, ce vă 
doare, fraţilor? A fost bună? Vreau să zic, asta chiar a fost 
bună! 

— O, Doamne, zise Mike, care acum râdea atât de tare, 
încât abia mai putea vorbi. A fost nepreţuită, vreau să zic, a 
fost într-adevăr nepreţuită. 

— Negrii n-au pic de gust, se bosumflă Richie. Cred că şi- 
n Biblie scrie asta. 

— Yo mamma, exclamă Mike, râzând mai cu poftă ca 
oricând. 

Când Richie întrebă, cu sinceră uimire, ce însemna asta, 
Mike se aşeză jos cu o bufnitură şi începu să se legene 
înainte şi înapoi, urlând şi ţinându-se de stomac. 

— Probabil crezi că-s invidios, spuse Richie. Probabil 
crezi că vreau să fiu şi eu negru. 

Acum Ben se prăbuşi la rândul său, râzând dezlănţuit. 
Trupul întreg i se unduia şi se cutremura alarmant. Ochii îi 
ieşeau din cap. 

— Gata, Richie, bâigui el. Fac pe mine. Am să m-m-mor 
dacă nu în-încetezi... 

— Eu nu vreau să fiu negru, continuă Richie. Cine vrea să 
poarte pantaloni roz, să locuiască la Boston şi să cumpere 
pizza la felie? Vreau să fiu evreu, ca Stan. Vreau să amo 


cămătărie şi să le vând oamenilor bricege, şi borâtură de 
câine din plastic, şi chitare uzate. 

Acum Ben şi Mike zbierau, practic, de râs. Hohotele lor 
îşi trimiteau ecoul prin desişul verde şi luxuriant care 
fusese greşit denumit Maidan, făcând ca păsările să-şi ia 
zborul şi veveriţele să încremenească o clipă pe lăbuţele 
dinapoi. Era un sunet tineresc, penetrant, însufleţit, vital, 
nesofisticat, liber. Aproape fiecare fiinţă vie aflată pe raza 
acelui sunet reacţiona în vreun fel, dar obiectul ce se 
rostogolise dintr-un canal de beton în cursul superior al 
râului Kenduskeag nu era viu. În după-amiaza trecută 
avusese loc o ploaie torențială neaşteptată, cu tunete şi 
trăsnete (viitorul club nu fusese prea afectat - odată 
începute operaţiunile de excavare, Ben acoperea cu grijă 
groapa în fiecare seară cu o bucată de prelată zdrenţuită 
pe care Eddie o şterpelise din spate de la Wally's Spa; 
mirosea infect, dar făcea treabă bună), iar canalele de 
scurgere de sub Derry şiroiseră violent timp de două-trei 
ore. Acest şuvoi de apă îşi împinsese infernala povară la 
lumina soarelui şi spre deliciul muştelor. 

Era cadavrul unui copil de nouă ani pe nume Jimmy 
Cullum. Cu excepţia nasului, nu mai avea faţă. În locul ei se 
afla o masă de carne sfârtecată şi fără trăsături. Carnea 
aceasta crudă era punctată cu mici semne negre şi adânci, 
pe care poate numai Stan Uris le-ar fi recunoscut drept 
ceea ce erau: ciuguleli. Ciuguleli făcute de un cioc foarte 
mare. 

Apa şiroia peste pantalonii plini de noroi ai lui Jimmy 
Cullum. Mâinile lui albe pluteau ca nişte peşti morţi. Şi ele 
fuseseră ciugulite, deşi nu tot atât de rău. Cămaşa-i 
înflorată se umfla şi se pleoştea la loc, se umfla şi se 
dezumfla, ca o băşică. 

Bill şi Eddie, împovăraţi cu scândurile adunate din 
groapa de gunoi, traversară împreună Kenduskeag-ul 
păşind pe pietre, la nici patruzeci de metri de cadavru. Îi 
auziră pe Richie, Ben şi Mike râzând, zâmbiră şi ei puţin şi 


se grăbiră, pe lângă epava nevăzută a lui Jimmy Cullum, să 
vadă ce era atât de comic. 


6 


Încă mai râdeau când Bill şi Eddie intrară în luminiş, 
transpirând sub povara lor de cherestea. Chiar şi Eddie, de 
obicei alb ca brânza, avea ceva culoare în obraji. Aruncară 
noile scânduri pe grămada de rezerve aproape consumată. 
Ben ieşi din groapă ca să le inspecteze. 

— Bună treabă! exclamă el. Mamă! Grozav! 

Bill se prăbuşi la pământ. 

— Pot să-mi fa-fac a-a-atacul de cord acum sau tr-trebuie 
să m-mai aş-aş-tept? 

— Mai aşteaptă, răspunse Ben, absent. 

Adusese şi el câteva unelte pe Maidan şi acum luase noile 
scânduri la rând cu grijă, smulgând cuiele şi îndepărtând 
şuruburile. Aruncă una la o parte, deoarece era crăpată. 
Ciocăni într-o alta şi provocă un sunet înfundat, de 
putreziciune, în cel puţin trei locuri. 

O aruncă şi pe aceea. Eddie se aşeză pe o movilită de 
pământ, privindu-l. Trase o duşcă din inhalator, în timp ce 
Ben scotea un cui ruginit dintr-o scândură, cu capătul 
despicat al ciocanului. Cuiul scheună ca un animal mic şi 
antipatic care fusese călcat în picioare. 

— Poţi să faci tetanos dacă te înţepi într-un cui ruginit, îl 
informă Eddie pe Ben. 

— Zău? făcu Richie. Ce-i aia ţâţanos? Sună ca o boală 
femeiască. 

— Eşti un tolomac, i-o întoarse Eddie. Se zice tetanos, nu 
țâțanos şi înseamnă falcă înţepenită. Există microbii ăia 
speciali care cresc în rugină, ştii, şi dacă te tai pot să-ţi 
intre-n corp şi ţi-ai futut nervii. 

Se înroşi şi mai intens şi trase o gură iute din inhalator. 

— Falcă înţepenită, lisuse, exclamă Richie, impresionat. 
Nasol mai sună. 


— "Te cred. Mai întâi îţi înţepeneşte falca atât de strâns, 
încât nici nu mai poţi deschide gura, nici măcar ca să 
mănânci. Trebuie să-ţi facă o gaură în obraz şi să te 
hrănească printr-un tub, cu lichide. 

— l-auzi, frate, spuse Mike, ridicându-se în picioare în 
groapă; ochii i se dilataseră, cu corneele foarte albe pe faţa 
sa cafenie. Eşti sigur? 

— Mama mi-a spus. Pe urmă ţi se înfundă gâtul şi nu mai 
poţi nici să mănânci şi mori de foame. 

Reflectară în tăcere la această oroare. 

— Şi nu există niciun tratament, amplifică Eddie 
explicaţia. 

Altă tăcere. 

— Aşa că, reluă el răspicat, eu sunt mereu atent la cuie 
ruginite şi alte căcaturi de astea. A trebuit odată să-mi fac 
un vaccin antitetanos şi m-a durut foarte rău. 

— Atunci de ce te-ai dus cu Bill la groapă s-aduceţi aici 
toată porcăria asta? întrebă Richie. 

Eddie îi aruncă o privire scurtă lui Bill, care se uita în 
groapa-club, iar în privirea sa se citea toată iubirea şi 
adoraţia necesare pentru a răspunde unei asemenea 
întrebări, dar de răspuns răspunse încetişor: 

— Unele treburi trebuie făcute chiar dacă e vreun risc. 
Asta-i primul lucru important din viaţa mea pe care l-am 
aflat de la altcineva decât maică-mea. 

Urmă o nouă tăcere, nu tocmai stingheră. Apoi Ben 
reveni la scosul cuielor ruginite, iar după o vreme Mike 
Hanlon i se alătură. 

Tranzistorul lui Richie, care deocamdată era fără voce 
(cel puţin până când Richie primea alocaţia săptămânală 
sau găsea un spaţiu verde de tuns), se balansa pe ramura 
sa joasă, într-o adiere blândă. Bill avu timp să reflecteze la 
cât de ciudate erau toate astea, cât de stranii şi de perfecte, 
cum se întâmplase să fie toţi aici în această vară. Unii copii 
pe care-i cunoştea plecaseră în vizită pe la rude. Alţii erau 
în vacanţă la Disneyland, în California, sau la Cape Cod ori, 


în cazul unui amic, într-un loc ce suna inimaginabil de 
îndepărtat, cu nume bizar, dar oarecum evocator: Gstaad. 
Copiii erau plecaţi în tabăra organizată de biserică, în 
tabăra de Cercetaşi, în taberele de copii bogaţi unde puteai 
învăţa să înoţi sau să joci golf, tabere unde învăţai să spui 
„Hei, bună lovitură!” în loc de „Futuc-ţi!” când adversarul de 
la meciul de tenis îţi trimitea pe alături un serviciu ucigător; 
copii pe care părinţii pur şi simplu îi duseseră ALIUNDEVA. 
Bill înţelegea asta. Cunoştea câţiva puşti care doreau să 
plece ALTUNDEVA, speriaţi de baubaul care bântuia prin 
Derry în vara aceea, dar bănuia că erau chiar mai mulţi 
părinţi speriaţi de acel baubau. Oameni care plănuiseră să 
îşi petreacă vacanţa acasă se hotărâseră deodată să plece 
ALTUNDEVA 

(Gstaad? Asta era oare în Suedia? Argentina? Spania ?), 

în loc să rămână în Derry. Era cam ca spaima de 
poliomielită din 1956, când patru copii care se duseseră să 
se scalde în bazinul O'Brian Memorial luaseră boala. Adulții 
- cuvânt absolut sinonim în mintea lui Bill cu mamele şi taţii 
- hotărâseră atunci, ca şi acum, că ALTUNDEVA era mai 
bine. Mai sigur. Oricine avea posibilitatea s-o şteargă o 
ştersese. Bill înţelegea acest ALTUNDEVA şi putea medita 
la un cuvânt cu o fascinaţie aşa de miraculoasă ca Gstaad, 
dar fascinația era o mângâiere rece în comparaţie cu 
dorinţa; Gstaad era ALTUNDEVA; Derry era dorinţa. 

Și niciunul din noi n-a plecat ALTUNDEVA, îşi spuse el, 
privindu-i pe Ben şi Mike cum smulgeau cuie vechi din 
scânduri vechi, pe Eddie cum o lua spre tufişuri să tragă un 
piş (trebuia să mergi de-ndată ce aveai posibilitatea, în 
scopul de a evita încordarea prea gravă a vezicii, îi spusese 
el lui Bill odată, dar mai trebuia şi să fii atent la urzici, căci 
cui îi trebuia aşa ceva pe ciocănitoare?). Toţi suntem aici în 
Derry. Nicio tabără, nicio rudă, nicio vacanţă, niciun 
ALTUNDEVA. Toți aici. Prezenți. 

— Acolo jos e o uşă, anunţă Eddie, în timp ce revenea 
trăgându-şi fermoarul. 


— Sper că ţi-ai scuturat-o, Eds, spuse Richie. Dacă nu ţi-o 
scuturi de fiecare dată, faci cancer. Mama mi-a spus. 

Eddie se arătă uimit, uşor îngrijorat, apoi văzu rânjetul 
lui Richie. Îl dojeni (sau încercă cel puţin) cu o expresie gen 
lăsaţi-ţâncii-să-se-joace şi spuse: 

— Era prea mare ca s-o cărăm noi. Dar Billa spus că 
dacă mergem cu toţii acolo am putea-o aduce aici. 

— Acuma, sigur, n-o poţi niciodată scutura complet, 
continuă Richie. Vrei să ştii ce mi-a spus odată un înţelept, 
Eds? 

— Nu, răspunse Eddie, şi nici nu vreau să-mi mai spui 
Eds, Richie. Adică, sincer. Eu nu-ţi spun ţie Dick, ca de pildă 
„N-ai la tine nişte gumă, Dick?”:8+, aşa că nu văd de ce... 

— Înțeleptul acela, îi dădu Richie înainte, mi-a spus aşa: 
„Indiferent cât te foieşti şi dansezi, ultimii doi stropi tot în 
pantaloni cad” Şi de asta-i atât de mult cancer pe lume, 
Eddie, dragostea mea. 

— Motivul pentru care e atât de mult cancer pe lume e 
fiindcă nerozi ca tine şi Beverly Marsh trageţi din ţigări, îl 
contrazise Eddie. 

— Beverly nu-i neroadă, interveni Ben cu glas categoric. 
Ai grijă cum vorbeşti, Gură-spartă. 

— Bip-bip, bă-băieţi, spuse Bill absent. Şi apropo de B-B- 
Beverly, fata e destul de ta-ta-tare. Ar putea să ne-a-a-ajute 
s-aducem uşa aia. 

Ben întrebă ce fel de uşă era. 

— Ma-ma-hon, cr-cred. 

— A aruncat cineva o uşă de mahon? întrebă Ben 
surprins, dar nu neîncrezător. 

— Oamenii aruncă de toate, spuse Mike. Groapa aia? Mor 
când mă duc acolo. Vreau să zic, mor. 

— Mda, făcu Ben. Multe lucruri de acolo ar putea fi uşor 
reparate. lar în China şi-n America de Sud sunt oameni 
care n-au de nici unele. Asta mi-a zis-o mie maică-mea. 

— Sunt oameni care n-au de nici unele chiar aici, în 
Maine, băieţică, spuse cu amărăciune Richie. 


— A-a-asta ce-ce-i? întrebă Bill, observând albumul pe 
care-l adusese Mike. 

Acesta îl lămuri, precizând că le va arăta fotografia 
clovnului când vor fi revenit şi Stan şi Beverly, cu 
balamalele. 

Bill şi Richie schimbară o privire. 

— Care-i problema? întrebă Mike. Vă gândiţi la ce s-a- 
ntâmplat în camera fratelui tău, Bill? 

— M-mda, răspunse Bill şi nu mai vru să spună nimic. 

Lucrară cu gândul la club, până apărură Stan şi Beverly, 
fiecare cu câte o pungă de hârtie maro în care erau 
balamale. În timp ce Mike vorbea, Ben şedea cu picioarele 
încrucişate, ca un croitor, şi făcea ferestre fără geam care 
aveau să se deschidă şi să se închidă în două dintre 
scândurile lungi. Poate că numai Bill observa cât de iute şi 
de uşor i se mişcau degetele; cât de dibace şi cunoscătoare 
erau, ca degetele unui chirurg. Bill admira asemenea 
lucruri. 

— Unele dintre pozele astea datează de-o sută de ani, a 
spus tata, le explică Mike, ţinând albumul în poală. Le 
găseşte la vânzările alea pe care le fac oamenii prin curţi şi 
la magazinele de mâna a doua. Uneori tata le cumpără sau 
le ia la schimb de la alţi colecționari. Unele sunt 
stereoscopice - sunt câte două exact la fel pe un carton 
prelung şi, când te uiţi la ele prin obiectul ăla ca un binoclu, 
parcă ar fi o singură fotografie, doar că în trei dimensiuni. 
Ca în filmele Casa de ceară sau Monstrul din Laguna 
Neagră. 

— De ce-i plac toate chestiile astea? întrebă Beverly. 

Purta o pereche de blugi obişnuiţi, dar făcuse ceva 
amuzant cu manşetele, bluzându-le în afară cu un material 
înflorat strălucitor pe ultimii zece centimetri, astfel că 
arătau ca nişte pantaloni din visul vreunui marinar. 

— Mhm, făcu Eddie. În cea mai mare parte a timpului, 
Derry e un oraş destul de plictisitor. 


— Ei, nu ştiu sigur, dar cred că pentru că nu s-a născut 
aici, răspunse sfios Mike. E ca şi cum - nu ştiu - ca şi cum 
totul ar fi nou pentru el sau ca şi cum, ştiţi, dacă ai intra la 
mijlocul unui film... 

— S-s-sigur, ai vrea să vezi în-începutul, completă Bill. 

— Mda, îl aprobă Mike. Zace multă istorie pe aici prin 
Derry. Mie-mi cam place. Şi cred că o parte din ea are de-a 
face cu lucrul ăsta - cu Monstrul ăsta, dacă vreţi să-l numim 
astfel. 

Îl privi pe Bill, iar Bill dădu din cap, cu o privire 
meditativă. 

— Aşa că m-am uitat prin el după parada din 4 lulie 
pentru că ştiam că-l mai văzusem şi-nainte pe clovn. Știam. 
Şi uitaţi-vă şi voi. 

Deschise albumul, îl răsfoi, apoi i-l dădu lui Ben, care 
stătea în dreapta lui. 

— N-n-nu a-a-atingeţi pa-pa-paginile! strigă Bill, iar în 
glas i se simţea o asemenea îngrijorare, încât toţi tresăriră. 
Strânsese mâna la care se tăiase atingând albumul lui 
Georgie, observă Richie. O strânsese într-un pumn noduros, 
protector. 

— Bill are dreptate, spuse Richie, iar vocea aceea supusă, 
total neobişnuită în gura lui, era un argument extrem de 
convingător. Aveţi grijă. E aşa cum a spus Stan. Dacă noi am 
văzut întâmplându-se aşa ceva, puteţi şi voi să vedeţi. 

— Să simţiţi, adăugă amar Bill. 

Albumul trecu din mână în mână, fiecare dintre ei 
apucându-l cu delicateţe, de margini, de parcă ar fi fost o 
dinamită veche  transpirând  broboane mari de 
nitroglicerină. 

Reveni la Mike. Acesta îl deschise la una dintre primele 
pagini. 

— Tătuţul spune că asta nu se poate data nicicum, dar 
probabil e de pe la jumătatea anilor o mie şapte sute, spuse 
Mike. I-a reparat unuia joagărul pentru o cutie de cărţi şi 


poze vechi. Asta era printre ele. Zice că poate valora 
patruzeci de dolari sau chiar mai mult. 

Imaginea era o xilogravură de dimensiunile unei cărţi 
poştale mari. Când îi veni rândul lui să se uite la ea, Bill 
observă cu uşurare că tatăl lui Mike avea un album de soiul 
celor în care fotografiile stau sub o folie de plastic 
protectoare. Privi fascinat şi îşi spuse: Iată. Îl văd, e el-e 
Monstrul. Chiar îl văd. lată chipul dușmanului. 

Gravura înfăţişa un individ caraghios jonglând cu nişte 
popice peste măsură de mari, în mijlocul unei străzi 
noroioase. De ambele părţi ale străzii se aflau câteva case şi 
câteva colibe despre care Bill bănuia că erau prăvălii, sau 
dughene, sau cum li s-o fi spus pe vremea aia. Nu semăna 
deloc cu actualul Derry, cu excepţia Canalului. Acesta era la 
locul său, pietruit migălos pe ambele laturi. În fundal, sus, 
Bill observă un atelaj de catâri pe o cărare a malului, 
trăgând o barjă. 

Un grup de vreo şase copii stăteau adunaţi în jurul 
individului. Unul dintre ei purta o pălărie din paie. Altul 
avea un cerc şi un băț cu care să-l dea de-a dura. Nu un bâţ 
de felul celor pe care le puteai cumpăra azi împreună cu 
cercul, de la magazinul Woolworth; era o cracă ruptă dintr- 
un copac. Bill observă nodurile goale din locul fostelor 
rămurele tăiate cu un cuţit sau o toporişcă. Jucăria asta n-a 
fost făcută în Taiwan sau Coreea, reflectă el, fascinat de 
acel băiat care ar fi putut să fie el dacă se năştea cu patru 
sau cinci generaţii în urmă. 

Individul - caraghios, chipurile - avea desenat pe faţă un 
rânjet enorm. Nu purta niciun fel de fard (doar că lui Bill 
toată faţa sa i se părea un machiaj), dar era chel, cu 
excepţia a două smocuri de păr ce stăteau în sus ca nişte 
coarne deasupra urechilor, iar Bill nu a fost nevoit să facă 
vreun efort deosebit ca să-l recunoască pe clovnul lor. Acum 
două sute de ani sau chiar mai mult, îşi spuse el şi simţi un 
val nebunesc de groază, mânie şi surescitare năpădindu-l. 
Douăzeci şi şapte de ani mai târziu, aşezat în Biblioteca 


Publică Derry şi amintindu-şi prima privire aruncată în 
albumul tatălui lui Mike, avea să îşi dea seama că se simţise 
la fel ca un vânător în faţa primei urme proaspete a unui 
tigru ucigaş şi bătrân. Acum două sute de ani... Atât de 
demult, şi numai Dumnezeu ştie cu cât mai mult încă. 
Aceasta îl împinse să se întrebe de cât timp, exact, spiritul 
lui Pennywise era acolo în Derry - dar descoperi că era un 
gând căruia nu voia cu adevărat să-i dea curs. 

— Dă-ncoa”, Bill! îi ceru Richie. 

Dar Bill mai ţinu un moment albumul, privind fix 
xilogravura, convins că va începe să se mişte: popicele 
(dacă asta erau) cu care jongla aveau să se înalțe şi să cadă, 
să se înalțe şi să cadă, copiii vor râde şi vor aplauda (însă 
poate nu toți vor râde şi aplauda; unii dintre ei s-ar putea să 
urle şi s-o ia la fugă), atelajul de catări trăgând barja va 
înainta până dincolo de marginile imaginii. 

Nu se întâmplă aşa ceva, şi-i dădu albumul lui Richie. 

Când albumul reveni la Mike, acesta mai dădu câteva 
pagini, căutând. 

— Aici. Asta-i din 1856, cu patru ani înainte să fie ales 
Lincoln preşedinte. 

Albumul merse din nou roată. Următoarea era o poză 
color - un fel de caricatură - care înfăţişa un grup de beţivi 
stând în faţa unei cârciumi în timp ce un politician gras cu 
cotlete dolofane declama de pe un podium de scânduri 
instalat între două capre de tăiat lemne, într-o mână ţinea o 
halbă de bere înspumată. Planşeta pe care stătea se arcuise 
considerabil sub greutatea lui. La o oarecare distanţă, un 
pâlc de femei cu bonete priveau cu dezgust la acest 
spectacol în care se amestecau bufoneria şi viciul. Legenda 
de sub imagine spunea: „POLITICA ÎN DERRY E O TREABĂ 
SERIOASĂ, ZICE SENATORUL GARNER!” 

— Tătuţul spune că asemenea poze erau foarte populare 
în cei douăzeci de ani de dinaintea Războiului Civil, spuse 
Mike. Le numeau caricaturi în colaje şi oamenii obişnuiau 


să şi le trimită unul altuia. Semănau cu acele bancuri din 
revista Mad, aşa cred. 

— S-s-satiră, spuse Bill. 

— Mhm, făcu Mike. Dar acum uitaţi-vă-n colţul ăsteia. 

Ilustraţia semăna cu cele din Mad şi într-un alt sens - 
avea tot atâtea detalii şi poante colaterale ca un panou de 
reclamă din revista Mad pentru lansarea unui film. Un 
grăsan turna hlizindu-se un pahar de bere pe gâtul unui 
câine pătat. Mai era şi o femeie care căzuse-n fund într-o 
băltoacă noroioasă. Doi golănaşi ai străzii înfigeau şireţi 
chibrituri cu gămălii de pucioasă în ghetele unui afacerist 
cu înfăţişare prosperă, iar o fată se legăna agăţată cu capul 
în jos de ramura unui ulm, astfel că i se vedeau chiloţii. Dar, 
în pofida acestei ameţitoare bogății de detalii, nimeni nu 
avu într-adevăr nevoie ca Mike să i-l arate pe clovn. 
Înveşmântat într-un costum de toboşar, cadrilat, ţipător, cu 
vesta gata să-i plesnească, juca alba-neagra cu o gaşcă de 
ţapinari beţi. Îi făcea cu ochiul unui tăietor de lemne care, 
judecând după expresia de surpriză de pe chip, cu gura 
căscată, tocmai alesese coaja de nucă greşită. Toboşarul- 
clovn lua de la el o monedă. 

— Iarăşi el, murmură Ben. Cât... O sută de ani mai 
târziu? 

— Cam pe-acolo, zise Mike. Iar aici e una din 1891. 

Era o tăietură de pe prima pagină a ziarului Derry News. 
URA! proclama exuberant titlul din capul foii. SE 
DESCHIDE OŢELĂRIA! Imediat dedesubt, următoarele: 
„Oraşul iese la un picnic de gală”. Imaginea reprezenta o 
xilogravură a ceremoniei de tăiere a panglicii la Oţelăria 
Kitchener; stilul ei îi amintea lui Bill de litografiile Currier şi 
Ives pe care le ţinea mama sa în sufragerie, deşi nu era nici 
pe departe atât de lustruită. Un tip gătit cu sacou de 
dimineaţă şi joben ţinea o pereche uriaşă de foarfece 
deschise deasupra panglicii inaugurale a Oţelăriei, în vreme 
ce o mulţime de vreo cinci sute de oameni căscau gura. În 
extremitatea stângă era un clovn - clovnul lor - făcând o 


tumbă pentru un grup de copii. Artistul îl surprinsese cu 
capul în jos, transformându-i zâmbetul în țipăt. 

Îi trecu repede albumul lui Richie. 

Următoarea poză era o fotografie sub care Will Hanlon 
scrisese: „1933 - Abrogarea Legii Prohibiţiei în Derry” Deşi 
niciunul dintre băieţi nu ştia mare lucru despre Legea 
Volstead sau abrogarea ei, fotografia exprima clar faptele 
cele mai evidente. Reprezenta „Barul lui Wally” din Hell's 
Half Acre. Localul era umplut literalmente aproape până la 
grinzile  tavanului cu bărbaţi purtând cămăşi albe 
descheiate la ultimul nasture de sus, canotiere de paie, 
cămăşi de ţapinari, tricouri, costume de bancheri. Toţi 
ţineau în sus victorioşi sticle şi pahare. În vitrină erau două 
anunţuri mari. „BUN VENIT ÎNAPOI, JOHN BARLEYCORN! 
494“ scria pe unul. Celălalt spunea: „AZI BERE PE GRATIS” 
Clovnul, îmbrăcat ca fantele cel mai dihai pe care l-ai văzut 
vreodată (pantofi albi, ghetre, pantaloni de gangster), ţinea 
piciorul pe treapta unui automobil şi bea şampanie din 
pantoful cu toc înalt al unei cucoane. 

— 1945, spuse Mike. 

Din nou Dermy News. Cap de pagină: JAPONIA 
CAPITULEAZĂ - S-A SFÂRŞIT! SLAVĂ DOMNULUI CĂ S-A 
SFÂRŞIT!” O paradă dansa şerpuitor în lungul Străzii 
Principale spre Up-Mile Hill. Şi iată clovnul în fundal, 
purtându-şi costumul său argintiu cu nasturi portocalii, 
încremenit în matricea de puncte care alcătuiau fotografia 
granulată de tipar părând să sugereze (cel puţin pentru 
Bill) că nimic nu se sfârşise; părea să sugereze mai curând 
că totul era în continuare pierdut. 

Bill se simţi înfrigurat, uscat şi speriat. 

Deodată punctele din fotografie dispărură şi poza începu 
să se mişte. 

— Asta-i cea... începu Mike. 

— Pr-pr-priviţi! spuse Bill; cuvântul îi căzu din gură ca un 
cub de gheaţă parţial topit. U-u-uitaţi-vă to-toţi la a-asta! 

Se buluciră în jur. 


— O, Doamne, şopti Beverly consternată. 

— ASTA-I! aproape că urlă Richie, pocnindu-l pe Bill în 
spinare de agitat ce era; privi în jur, la faţa albă, trasă, a lui 
Eddie şi la cea împietrită a lui Stan Uris. Asta am văzut în 
camera lui George! Exact asta am... 

— Sşşşt! făcu Ben. Ascultaţi. 

Şi adăugă aproape suspinând: 

— Putem să-i auzim... Hristoase, putem să-i auzim de 
acolo. 

Şi, în tăcerea netulburată decât de freamătul blând al 
brizei de vară, îşi dădură seama cu toţii că îi auzeau. 
Fanfara cânta un marş, slăbit şi subţiat de distanţă... Sau de 
trecerea timpului... Sau de cine ştie ce-o fi fost. Ovaţiile 
mulţimii păreau sunete ce-ar fi putut veni de la un post de 
radio prost acordat. Se auzeau şi pocnete, tot slabe, ca 
sunetul înfundat al unor degete plesnite. 

— Pocnitori, şopti Beverly şi se frecă la ochi cu mâini 
care-i tremurau. Alea-s pocnitori, nu? 

Nimeni nu-i răspunse. Priveau fotografia, cu ochii tot mai 
holbaţi devorându-le feţele. Coloana îşi undui drumul spre 
ei, dar chiar înainte ca dansatorii să ajungă în plină 
avanscenă - acolo unde părea că ar fi trebuit să 
mărşăluiască drept afară din fotografie într-o lume aflată cu 
treisprezece ani în viilor - căzură în afara vederii, ca 
urmând un soi de curbă imposibil de ştiut. Mai întâi ostaşii 
din Primul Război Mondial, ciudat de bătrâni la faţă sub 
căştile presate, cu pancarta lor pe care scria „VPR. DIN 
DERRY LE UREAZĂ BUN VENITI ACASĂ BRAVILOR 
NOŞTRI BĂIEŢI”, apoi Micii Cercetaşi, Detaşamentul 
Infirmierelor de Front, Orchestra Creştină de Marş din 
Derry, pe urmă Veteranii din Al Doilea Război Mondial din 
Derry înşişi, cu formaţia muzicală a liceului după ei. 
Mulțimea se mişca şi se schimba. Serpentine şi confeti 
fluturau în jos de la ferestrele etajelor doi şi trei ale 
instituţiilor ce mărgineau strada. Clovnul zburda pe de 
lături, făcând tumbe şi roata-ţiganului, mimând gesturile 


unui puşcaş, imitând un salut. lar Bill remarcă pentru prima 
oară că oamenii întorceau faţa de la el - dar nu ca şi cum l- 
ar fi văzut, mai degrabă de parcă simțeau un curent sau un 
miros urât. 

Doar copiii îl vedeau cu adevărat şi se făceau mititei. 

Ben întinse mâna spre fotografie, aşa cum făcuse şi Bill în 
odaia lui George. 

— N-N-N-NU! ţipă Bill. 

— Cred că nu face nimic, Bill, spuse Ben. Uite. 

Şi-şi puse mâna pe plasticul protector de deasupra 
imaginii, iar după un moment o retrase. 

— Dacă însă smulgi acoperitoarea asta... 

Beverly zbieră. Clovnul îşi abandonase giumbuşlucurile 
când Ben îşi trăsese mâna înapoi. Se repezi spre ei, cu gura 
sa pictată sângeriu boscorodind şi râzând. Bill se trase 
înapoi, dar totuşi nu lăsă albumul din mâini, crezând că va 
dispărea din vedere aşa cum se întâmplase şi cu parada, şi 
cu fanfara în marş, şi cu Micii Cercetaşi şi Cadillac-ul 
decapotabil care-o purta pe Miss Derry 1945. 

Dar clovnul nu dispăru pe curba aceea care părea să 
definească marginea vechii existenţe. În schimb sări, cu 
graţie agilă şi înspăimântătoare, pe un felinar ce se afla în 
extremitatea stângă a primului plan din fotografie. Se 
caţără ca o maimuţă pe o prăjină - şi deodată faţa i se apasă 
pe folia dură de plastic lipită de Will Hanlon peste fiecare 
pagină a albumului. Beverly ţipă iar, şi de astă dată Eddie i 
se alătură, deşi zbieretul lui era slab şi sufocat de moarte. 
Plasticul se umflă - mai târziu aveau să cadă cu toţii de 
acord că asta văzuseră, Bill observă mingea nasului roşu al 
clovnului turtindu-se, aşa cum ţi se turteşte nasul când ţi-l 
apeşi pe un geam. 

— V-omor pe toţi! râdea şi răcnea clovnul. Încercaţi de 
mă opriţi şi pe toți vă omor! Vă scot din minţi şi pe urmă vă 
omor! Nu mă puteţi opri! Eu sunt Omul de Turtă dulce! 
Sunt Adolescentul Vârcolac! 


Şi, preţ de-o clipă, chiar era Adolescentul Vârcolac, faţa 
argintată de lună a licantropului cătând spre ei de după 
gulerul costumului lucitor, cu dinţii albi dezgoliţi. 

— Nu mă puteți opri! Sunt leprosul! 

Acum faţa leprosului, contorsionându-se şi jupuindu-se, 
putrezind de ulceraţii, se holbă la ei cu ochii morţilor-celor- 
vii. 

— Nu mă puteți opri, sunt mumia! 

Faţa leprosului îmbătrâni, străbătută de crăpături sterpe. 

Bandaje străvechi îi înotară la suprafaţă pe jumătate din 
piele şi se solidificară acolo. Ben întoarse capul într-o parte, 
alb la chip ca brânza de vaci, cu o mână apăsându-şi gâtul şi 
urechea. 

— Nu mă puteți opri, sunt băieţii morți! 

— Nu! urlă Stan Uris. 

Ochii i se bulbucară deasupra unor semiluni de piele 
vânătă - carne frământată de un şoc puternic, gândi fără 
nicio noimă Bill, şi era o sintagmă pe care avea s-o 
folosească într-un roman după doisprezece ani, fără a avea 
habar de unde-i venise, pur şi simplu găsind-o, aşa cum 
găsesc scriitorii cuvântul potrivit la momentul potrivit, ca pe 
un simplu dar din înaltul spaţiului 

(din spațiul altcuiva) 

de unde vin uneori cuvintele bine găsite. 

Stan îi smulse din mâini albumul şi-l închise cu un gest 
violent, îl ţinu închis cu ambele mâini, tendoanele ieşind în 
relief pe suprafeţele interioare ale încheieturilor şi 
antebraţelor. Privi în jur la ceilalţi, cu ochi aproape demenţi. 

— Nu, spuse el precipitat. Nu, nu, nu. 

Şi deodată Bill constată că era mai preocupat de negaţiile 
repetate ale lui Stan decât de clovn; înţelese că exact 
acesta era genul de reacţie pe care clovnul spera s-o 
provoace, fiindcă... 

Fiindcă Monstrul se teme de noi... Chiar se teme pentru 
prima oară în lunga, lunga sa viaţă... 


Îl înşfacă pe Stan şi-l zgâlţâi de două ori, tare, ţinându-l 
de umeri. Dinţii lui Stan clănţăniră şi scăpă albumul. Mike îl 
ridică şi-l puse grăbit la o parte, neavând niciun chef să-l 
atingă după tot ce văzuse. Dar încă mai era al tatălui său şi 
înţelegea intuitiv că tatăl lui nu va vedea în veci ceea ce 
tocmai văzuse el. 

— Nu, spuse Stan încetişor. 

— Da, spuse Bill. 

— Nu, spuse iarăşi Stan. 

— Da. Noi to-to-toţi... 

— Nu. 

—... To-to-toţi l-am vă-văzut, Stan, încheie Bill şi-i privi pe 
ceilalţi. 

— Da, spuse Ben. 

— Da, spuse Richie. 

— Da, spuse Mike. O, Doamne, da. 

— Da, spuse Bev. 

— Da, reuşi Eddie, gâfâind cuvântul prin gâtlejul ce i se 
contracta spasmodic. 

Bill îl privi pe Stan, cerându-i imperios din ochi să-l 
privească şi el. 

— Nu-nu-l lăsa să te învingă, dom'le. L-l-ai v-văzut şi t-t- 
tu. 

— Eu n-am vrut! se tângui Stan. 

Sudoarea îi acoperea fruntea cu o peliculă uleioasă. 

— Dar L-L-l-ai vâ-vă-văzut. 

Stan îi privi pe ceilalţi, unul câte unul. Îşi trecu mâinile 
prin părul scurt şi slobozi un oftat enorm, cutremurat. Ochii 
părură să i se limpezească de nebunia aceea grea care-l 
tulburase atât pe Bill. 

— Da, spuse el. Da. Bine. Da. Asta vreţi? Da. 

Bill îşi zise: Încă suntem împreună. Nu ne-a oprit. Încă-l 
mai putem ucide. Încă-l mai putem ucide... Dacă suntem 
curajoşi. 

Privi în jur la ceilalţi şi văzu în fiecare pereche de ochi o 
anume măsură din isteria lui Stan. Nu tocmai la fel de 


gravă, dar prezentă. 

— M-m-mda, făcu el şi-i zâmbi lui Stan. 

După o clipă, Stan surâse şi el, şi o parte din expresia 
aceea şocată şi oribilă îi părăsi faţa. 

— Asta am vr-vr-vrut, băi chi-chi-chiloţi uzi. 

— Bip-bip, Tăntălău', zise Stan, şi toţi râseră. 

Era un râs strident, isteric, dar mai bun decât deloc, 
socoti Bill. 

— Ha-ha-hai, îi îndemnă el, pentru că trebuia să spună 
cineva ceva. Hai să t-t-terminăm clubul. Ce z-z-ziceţi? 

Văzu în ochii lor recunoştinţă şi simţi pentru ei o mare 
bucurie... Dar gratitudinea lor contribuia prea puţin la 
vindecarea propriei lui groaze. De fapt exista în acea 
recunoştinţă ceva care-l îndemna să-i urască. Nu va fi 
niciodată capabil să-şi exprime propriile sale spaime 
teribile, ca nu cumva iţele fragile ce-i uneau într-o singură 
făptură să nu cedeze? Şi acest simplu gând nu era cu 
adevărat cinstit, nu-i aşa? Pentru că într-o oarecare măsură 
îi folosea şi el pe ei - îşi folosea prietenii, primejduindu-le 
vieţile - ca să egalizeze scorul pentru fratele său mort. Şi 
oare era ăsta fundul sacului? Nu, căci George era mort, şi, 
dacă se putea cât de cât atinge răzbunarea, Bill bănuia că 
nu se poate împlini decât pe socoteala celor vii. Şi asta ce 
făcea din el? Un căcăţel egoist fâlfâind o spadă de tinichea 
şi încercând să semene cu Regele Arthur? 

O, Hristoase, gemu Bill în sinea sa, dacă la chestii de- 
astea trebuie să se gândească adulţii, în veci nu vreau să 
cresc mare. 

Decizia îi era tot puternică, dar era o decizie amară. 

Amară. 


Capitolul 15 
Afumâtoarea 


1 


Richie Tozier îşi împinge ochelarii în sus pe nas (gestul 
acesta s-a reintegrat deja în matricea vechilor obiceiuri, 
deşi poartă lentile de contact de douăzeci de ani) şi se 
gândeşte cu oarecare uimire că atmosfera din cameră s-a 
schimbat în timp ce Mike rememora incidentul cu pasărea 
de la oțelărie şi le amintea despre albumul tatălui său şi 
despre fotografia ce se pusese în mişcare. 

Richie a simţit cum un fel de energie nebună, 
înviorătoare, a umplut treptat încăperea. A consumat 
cocaină de nouă-zece ori în ultimii câţiva ani - mai mult la 
petreceri; cocaina nu e un lucru pe care să ţi-l doreşti 
zăcând prin casă dacă eşti disc-jockey de mare clasă - iar 
senzaţia era oarecum aceeaşi, deşi nu tocmai. Acest 
simțământ e mai pur, mai aproape de primordial. I s-a părut 
că recunoaşte senzaţia din copilărie, când o simţise în 
fiecare zi şi ajunsese s-o ia ca pe un lucru absolut banal. 
Bănuieşte că, dacă s-a gândit vreodată în copilărie la acel 
vulcan bolborosind în adâncuri (nu-şi aminteşte s-o fi făcut 
vreodată), îl va fi expediat pur şi simplu ca pe un fapt de 
viață, ceva ce va fi întotdeauna la locul său, precum 
culoarea ochilor sau dezgustăâtoarele sale degete de la 
picioare în formă de ciocan. 

Ei bine, s-a dovedit că nu era adevărat. Energia din care 
te înfrupți cu atâta extravaganță când eşti mic, energia 
despre care ai crezut că nu se va epuiza niciodată - iată că 
s-a pierdut undeva între optsprezece şi douăzeci şi patru de 
ani, spre a fi înlocuită de ceva mult mai posac, ceva la fel 
de fals ca un delir provocat de cocaină: scop poate, sau 
țeluri, sau indiferent ce cuvânt chipurile măreț şi important 
voiai să foloseşti. Nu era nicio brânză; nu se risipea dintr-o 
dată, cu un bubuit. Și poate, îşi spunea Richie, chiar asta 


era cea mai înfricoşătoare parte. Modul în care nu încetai 
să fii copil dintr-o dată, cu un enorm bubuit, ca unul din 
baloanele trucate ale clovnului ăluia. Pur şi simplu copilul 
din tine se scurgea afară, ca aerul dintr-un cauciuc spart. 
Și într-o bună zi te uitai în oglindă şi vedeai un adult 
privindu-te, uluit, la rândul său. Puteai continua să porți 
blugi, puteai merge în continuare la concertele lui 
Springsteen şi Seger puteai să-ţi căneşti părul, dar în 
oglindă vedeai tot chipul unui adult. Şi totul ţi se întâmpla 
în somn, poate ca o vizită a unei Zâne Bune. 

Nu, își spune. Nu Zâna cea Bună. Zâna Bătrâneţii. 

Râde sonor de extravaganța prostească a acestei 
imagini, iar, când Beverly îl priveşte întrebătoare, face un 
semn cu mâna spre ea: 

— Nu-i nimic, copilu”. Gândeam aiurea. 

Acum însă energia aceea a revenit. Nu, nu complet - nu 
încă, oricum -, dar revine. Și nu numai la el; o simte cum 
umple încăperea. Găseşte că Mike arată normal pentru 
prima oară de când s-au întâlnit cu toţii la masa aceea 
hidoasă de lângă hală. Când Richie a păşit în hol şi l-a văzut 
pe Mike aşezat acolo cu Ben şi Eddie, şi-a spus, şocat: E 
unul care înnebuneşte, pregătindu-se să se sinucidă. Dar 
acum expresia aceea a dispărut. Nu s-a micşorat numai; a 
dispărut cu totul. Richie s-a aşezat aici şi a privit ultimele ei 
urme risipindu-se de pe faţa lui Mike în timp ce retrăia 
experienţa cu pasărea şi albumul. Se energiza. Și la fel s-a 
întâmplat cu toţi. Li se simte pe chipuri, în voci, în gesturi. 

Fddie işi mai toarnă încă un gin-cu-suc-de-prune, Bill dă 
pe gât nişte bourbon, iar Mike mai rade o bere. Beverly 
priveşte în sus către baloanele pe care Bill le-a legat de 
lectorul de microfilme de la biroul principal şi îşi termină 
grăbită al treilea pahar. Toţi beau cu destul entuziasm, dar 
niciunul nu e beat. Richie nu ştie de unde vine energia asta 
pe care o simte, dar e sigur că nu dintr-o sticlă cu băutură. 

NEGROTEII DIN DERRY MUŞCĂ PĂSĂRICĂ: Albastru. 

PĂGUBOŞII SUNT TOT ÎN PAGUBĂ, DAR STANLEY 
URIS ÎN SFÂRŞIT E CAP DE PLUTON: Portocaliu. 


Hristoase, își spune Richie, deschizându-şi o cutie cu 
bere, nu-i destul de rău că Monstrul poate fi orice 
blestemată creatură, după bunul său plac, şi n-ajunge nici 
că se poate hrăni din spaimele noastre. Se dovedeşte şi că e 
Rodney Dangerfield în travesti. 

Eddie e cel care sparge tăcerea: 

— Cât credeţi că ştie din ce facem noi acum? 

— A fost aici, nu-i aşa? întreabă Ben. 

— Nu sunt sigur că asta înseamnă prea mult, replică 
Eddie. 

Bill dă din cap: 

— Astea nu-s decât imagini. Nu-s sigur că-nseamnă că 
Monstrul ne poate vedea sau că ştie ce avem în minte. Poţi 
vedea un comentator de ştiri la televizor dar el nu te poate 
vedea pe tine. 

— Baloanele astea nu sunt simple imagini, spune Beverly 
şi le arată cu degetul peste umăr. Sunt reale. 

— Totuşi, nici asta nu-i de-ajuns, intervine Richie, şi se 
uită cu toții la el. Imaginile sunt reale. Sigur că sunt. 
Sunt... 

Și deodată altceva cade la locul său cu un pocnet, ceva 
nou - îşi ocupă locul cu o asemenea forță categorică, încât 
Richie îşi pune practic mâinile peste urechi. Ochii i se 
dilată în spatele ochelarilor. 

— O, Doamne Dumnezeule! exclamă el pe neaşteptate. 

Bâjbâie după marginea mesei, se ridică pe jumătate, apoi 
cade la loc pe scaun cu o bufnitură molatică. Işi răstoarnă 
cutia de bere când întinde mâna după ea, o ridică şi bea ce- 
a mai rămas. Se uită la Mike, pe când ceilalţi îl privesc 
surprinşi şi îngrijoraţi. 

— Arsura! spune el aproape strigând. Arsura din ochii 
mei! Mike! Arsura din ochii mei... 

Mike dă din cap, zâmbind vag. 

— R-Richie? întreabă Bill. Ce e-este? 

Dar Richie abia il aude. Forţa amintirii îl inundă ca un 
val, încălzindu-l şi răcindu-l alternativ, şi deodată înțelege 
de ce aceste amintiri au revenit una câte una. Dacă şi-ar fi 


amintit totul odată, forța ar fi egalat o detunătură de puşcă 
psihologică la un deget de tâmpla lui. I-ar fi zburat creierii. 

— L-am văzut venind! îi spune el lui Mike. L-am văzut 
venind, nu-i aşa? Tu şi cu mine... Sau nu eram decât eu? 

Il apucă pe Mike de mână, care e întinsă pe masă. 

— L-ai văzut şi tu, Mikey, sau numai eu? L-ai văzut? Focul 
din pădure? Craterul? 

— L-am văzut, spune Mike calm şi-i strânge mâna lui 
Richie. 

Richie închide o clipă ochii, spunându-şi că niciodată în 
viața lui n-a simţit un torent de uşurare atât de cald şi 
puternic, nici Chiar după ce avionul pe care-l luase de la 
Los Angeles spre San Francisco a luat-o razna de pe pistă şi 
s-a oprit în câmp - niciun mort, niciun rănit măcar. Câteva 
bagaje au căzut din nişele de deasupra şi asta a fost tot. 
Sărise pe toboganul galben de urgenţă şi ajutase o femeie 
să se dea jos din avion. Femeia îşi scrântise glezna pe o 
movilită ascunsă în iarba înaltă. Râdea şi spunea: „Nu-mi 
vine să cred că n-am murit, nu-mi vine să cred, pur şi 
simplu nu-mi vine să cred”. Aşa că Richie, care o ajuta pe 
femeie cu un braţ, iar cu celălalt le făcea semne 
pompierilor care-i chemau cu gesturi frenetice pe pasagerii 
care debarcau, îi spuse: „Bine, ai murit, eşti moartă, acum 
te simţi mai bine?” - şi râseră amândoi nebuneşte. Acela 
fusese un râs de uşurare... Uşurarea de acum e şi mai 
mare. 

— Despre ce tot vorbiţi? întreabă Eddie, uitându-se de la 
unul la altul. 

Richie îl priveşte pe Mike, dar Mike clătină din cap: 

— Continuă tu, Richie. Eu mi-am făcut porția de vorbă pe 
seara asta. 

— Voi, ceilalţi, nu ştiţi sau poate nu mai ţineţi minte. 
Plecaserăţi deja, le spune Richie. Eu şi cu Mikey eram 
ultimele două piei-roşii din afumătoare. 

— Afumătoarea, murmură meditativ Bill. 

Ochii săi albaştri privesc departe, în trecut. 


— Senzaţia de arsură din ochii mei, continuă Richie, sub 
lentilele de contact. Am simţit-o pentru prima oară imediat 
după ce Mike mi-a dat telefon în California. Atunci n-am 
ştiut ce e, dar acum ştiu. Era fum. Fum vechi de douăzeci şi 
şapte de ani. 

II priveşte pe Mike. 

— Psihologic, ai spune?  Psihosomatic? Ceva din 
subconștient? 

— N-aş zice, răspunde liniştit Mike. Dimpotrivă, ceea ce 
ai simţit era la fel de real ca baloanele astea, sau capul pe 
care l-am văzut eu în frigider, sau cadavrul lui Tony Tracker 
pe care l-a văzut Eddie. Spune-le, Richie. 

Richie le spune: 

— Era la patru sau cinci zile după ce Mike a adus 
albumul lui taică-său pe Maidan. Cam după jumătatea lunii 
iulie, cred. Clubul era gata. Dar... Chestia cu afumătoarea, 
aia a fost ideea ta, Clăâiţă. Ai scos-o dintr-una dintre cărțile 
tale. 

Cu un uşor zâmbet, Ben dă din cap. 

Richie îşi aminteşte: În ziua aia era înnorat. Nicio boare. 
Tunetul plutea în aer. Ca-n ziua când, după vreo lună, am 
stat în râu şi am format un cerc, iar Stan ne-a tăiat la mâini 
cu ciobul ăla dintr-o sticlă de Coca-Cola. Aerul şedea pe loc, 
aşteptând să se întâmple ceva, iar mai târziu Bill a spus că 
de-aia s-a făcut irespirabil înăuntru atât de repede, pentru 
că nu bătea deloc vântul. 

17 iulie. Da, atunci a fost, aia a fost ziua afumătorii. 17 
iulie 1958, aproape la o lună după ce incepuse vacanţa de 
vară, iar nucleul grupului Păguboşilor - Bill, Eddie şi Ben - 
se formase pe Maidan. Daţi-mi să văd buletinul meteo pe 
ziua aia de-acum aproape douăzeci şi şapte de ani, spune în 
gând Richie, şi-am să vă spun ce scria încă înainte de a-l 
citi: Richard Iozier, alias Marele Medium. „Cald, umed, 
posibilitate de trăsnete. Şi fiţi atenţi la viziunile care pot 
apărea în timp ce sunteţi jos în afumătoare...” 

Trecuseră două zile de la descoperirea cadavrului lui 
Jimmy Cullum, a doua zi după ce domnul Nell coborâse 


iarăşi pe Maidan şi se aşezase drept pe club fără să ştie că 
acesta era acolo dedesubt, pentru că între timp îl 
acoperiseră, iar Ben supervizase el însuşi cu mare grijă 
aplicarea chepengului şi reamplasarea brazdelor cu iarbă. 
Dacă nu te lăsai în patru labe şi nu te târâi pe acolo, habar 
nu aveai de existenţa lui. La fel ca stăâvilarul, clubul lui Ben 
fusese un succes răsunător, dar de astă dată domnul Nell 
nu ştia nimic de el. 

Ii chestionase scrupulos, oficial, notându-le răspunsurile 
în carnetul său negru, dar mare lucru nu-i putuseră spune - 
cel puţin despre Jimmy Cullum -, iar domnul Nell plecase, 
nu înainte de a le reaminti că nu trebuie să se joace pe 
Maidan singuri... Niciodată. Richie bănuia că domnul Nell 
le-ar fi spus pur şi simplu să plece de acolo dacă cineva din 
Departamentul Poliţiei Derry ar fi crezut într-adevăr că 
micul Cullum (sau oricare dintre ceilalţi copii) fusese 
practic ucis pe Maidan. Ei însă ştiau ce ştiau; din cauza 
canalizării şi a sistemului de drenaj în caz de furtună, acolo 
nu era decăt locul unde tindeau să ajungă rămăşiţele. 

Domnul Nell venise la 16 iulie, da, într-o zi încinsă şi 
umedă, dar şi însorită. Ziua de 17 fusese înnorată. 

— Ai de gând să ne spui, Richie, sau nu? întreabă Bev. 

Surâde puţin, cu buzele ei pline, de un roşu-roz-pal şi-l 
priveşte fix, cu ochii aprinşi. 

— Mă gândesc doar de unde să incep, răspunde Richie. 

Işi scoate ochelarii, şi-i şterge pe cămaşă şi deodată ştie 
de unde: de la momentul când s-a căscat pământul la 
picioarele lui şi ale lui Bill. Fireşte că ştia despre club - la 
fel Bill şi ceilalți -, dar tot il înfiora să vadă solul 
deschizându-se astfel, brusc, deasupra unei fâşii de beznă. 

Îşi aminteşte cum Bill îl purta la spatele lui călare pe 
Silver, spre locul obişnuit de pe Kansas Street, după care 
îşi priponea bicicleta sub podeţ. Işi aminteşte cum au luat-o 
amândoi pe potecă spre luminiş, din când în când trebuind 
să se întoarcă în lateral pentru că vegetaţia era prea deasă 
- acum se aflau în toiul verii, iar Maidanul chiar devenise 
junglă. Îşi aminteşte cum dădea cu mâna după țânţarii care 


îi ţiuiau înnebunitor pe la urechi; îşi aminteşte chiar şi cum 

Bill a spus (0, cât de clar îi revin toate în minte, nu ca şi 

cum s-ar fi întâmplat ieri, ci de parcă s-ar întâmpla acum). 
— S-s-stai 0 s-s-s... 


2 


„.„ecundă, R-Richie. Ai unu” al naibii de m-m-are pe gâ-gâ- 
gât. 

— O, Doamne, spuse Richie; detesta ţânţarii; mici vampiri 
zburători, asta-i tot ce erau, dacă te rezumai la fapte. 
Omoară.-l, Bill Barosane. 

Bill plesni ceafa lui Richie. 

— Au! 

— V-v-vezi? 

Bill ridică mâna în dreptul feţei lui Richie. Un trup strivit 
de ţânţar se găsea în centrul unei pete neregulate de 
sânge. Sângele meu, îşi spuse Richie, care s-a vărsat pentru 
tine şi pentru mulți alţii. 

— Bâââh! făcu el îngreţoşat. 

— N-nucţi face gr-griji, îl linişti Bill. Bulangiu' n-o să mai 
da-dan-seze niciodată ta-tango. 

Îşi văzură de drum, strivind ţânţarii, alungând roiurile de 
tăuni atraşi de ceva anume din mirosul transpiraţiei lor - 
ceva care peste ani de zile avea să fie identificat ca 
„feromoni”. Ce-or mai fi fost şi ăia. 

— Bill, când le-oi spune şi ălorlalţi despre gloanţele de 
argint? întrebă Richie în timp ce se apropiau de luminiş. 

În acest caz, „ălorlalţi” însemna Bev, Eddie, Mike şi Stan - 
deşi Richie bănuia că Stan îşi făcuse deja o părere destul de 
clară despre ceea ce studiaseră ei până-n pânzele albe la 
Biblioteca Publică. Stan era ager la minte - periculos de 
ager, pentru binele său, îşi spunea uneori Richie. În ziua 
când Mike adusese albumul tatălui său pe Maidan, Stan 
aproape că îşi pierduse o doagă. De fapt Richie fusese 
aproape convins că nu aveau să-l mai vadă pe Stan, iar 


Clubul Păguboşilor avea să devină un sextet (cuvânt ce-i 
plăcea mult lui Richie, întotdeauna cu accentul pus pe 
prima silabă). Dar Stan reapăruse a doua zi, iar Richie îl 
respecta cu atât mai mult pentru asta. 

— O să le spui azi? 

— N-nu a-a-azi, zise Bill. 

— Nu crezi c-o să meargă, nu? 

Bill ridică din umeri, iar Richie, care poate-l înţelegea pe 
Bill Denbrough mai bine decât oricine altcineva avea s-o 
facă vreodată până la Audra Philips, suspecta toate 
lucrurile pe care Bill le-ar fi putut spune dacă nu-l bloca 
defectul său de pronunție: că fabricarea gloanţelor din 
argint de către copii era o cioacă din cărţile pentru băieţi, 
din benzile desenate... într-un cuvânt, erau baliverne. 
Baliverne primejdioase. O puteau încerca, mda. Ben 
Hanscom ar fi fost poate în stare chiar s-o scoată la capăt, 
mda. Într-un film ar tine, mda. Dar... 

— Şi? 

— Am 0 i-i-i-idee, spuse Bill. Mai simplă. Dar numai dacă 
Be-Be-Beverly... 

— Dacă Beverly ce? 

— N-nu contează. 

Şi Bill nu mai vru să spună nimic pe acest subiect. 

Ajunseră în luminiş. Dacă priveai atent, poate ţi-ar fi 
trecut prin cap că iarba de-acolo avea o înfăţişare uşor 
încleiată - uşor uzată. Te puteai chiar gândi că e ceva un pic 
cam artificial - aproape aranjat - la frunzele şi acele de 
brad împrăştiate deasupra brazdelor. Bill ridică un ambalaj 
de gogoşi - al lui Ben, aproape sigur - şi îl băgă absent în 
buzunar. 

Băieţii trecură spre centrul poienii... Şi o fâşie de pământ 
lungă cam de douăzeci şi cinci de centimetri şi lată de 
aproape zece se săltă cu un scârţâit murdar de balamale, 
dezvăluind o pleoapă neagră. Eddie privi afară din 
întunecimea aceea, iscându-i lui Richie un fior de-o clipă. 
Dar nu erau decât ochii lui Eddie Kaspbrak, iar Eddie, pe 


care avea să-l viziteze în spital peste o săptămână, era acela 
care intona cu glas găunos: 

— Cine face tropa-trop pe podeţul meu? 

Chicoteli de dedesubt şi o pâlpâire de lanternă. 

— Aiici dooi rurales, seniorr, spuse Richie, lăsându-se pe 
vine, răsucindu-şi o mustață invizibilă şi vorbind cu Vocea sa 
de Pancho Vanilia. 

— Zău? întrebă Beverly de jos. Ia să vedem emblemele. 

— Împle-mi-le? exclamă Richie, încântat. N-am chef naibii 
să ţi le împlu! 

— Du-te dracu', Pancho, replică Eddie şi trânti la loc 
uriaşa pleoapă. 

Dinăuntru se auziră şi alte chicoteli înfundate. 

— Ieşiţi afară cu mâinile sus! strigă Bill cu o voce joasă şi 
poruncitoare, de adult. 

Începu să bocăne cu picioarele încoace şi încolo peste 
capacul acoperit cu brazde al clubului. Pământul sălta în 
sus şi în jos la trecerea lui înainte şi-napoi, dar foarte puţin; 
lucraseră bine. 

— N-aveţi nicio şansă! tună el, închipuindu-se un 
neînfricat erou de film. Ieşiţi de-acolo, stricaţilor! Că de nu, 
intrăm noi la voi ŞI TRAGEM! 

Sări o dată pe loc ca să-şi sublinieze spusele. [ipete şi 
râsete de jos. Bill zâmbea, fără să observe că Richie îl 
privea gânditor - îl privea nu ca un copil pe un altul, ci, în 
acel scurt răstimp, cum se uită un adult la un copil. 

Nu ştie că nu se bâlbâie întotdeauna, îşi spuse Richie. 

— Dă-le drumul, Ben, până nu dărâmă acoperişul, spuse 
Bev. 

O clipă mai târziu, o trapă se dădu peste cap ca valva 
unui submarin. Ben privi afară. Era roşu la faţă. Richie ştiu 
pe dată că Ben şezuse lângă Beverly. 

Bill şi Richie se strecurară înăuntru. Ben închise 
chepengul la loc. Apoi se înghesuiră toţi unul în altul, 
aşezându-se cât mai confortabil, cu spatele lipit de pereţii 


căptuşiţi cu scânduri, cu genunchii ridicaţi la piept. 
Trăsăturile le erau vag conturate de raza lanternei lui Ben. 

— E-e-ei, c-ce se t-i-întâmplă? întrebă Bill. 

— Nu prea multe, răspunse Ben; stătea într-adevăr lângă 
Beverly şi arăta la faţă pe cât de roşu, pe-atăt de fericit. Noi 
tocmai... 

— Zi-le, Ben, îl întrerupse Eddie. Zi-le povestea! Să 
vedem ce cred ei. 

— Mult nu ţi-ar folosi la astmă, îi spuse Stan lui Eddie pe 
cel mai bun ton „cineva-trebuie-să-fie-şi-practic-în casa- 
asta” 

Richie se aşeză între Mike şi Ben, cuprinzându-şi 
genunchii cu mâinile înlănţuite. Jos era delicios de răcoare, 
locul emana o atmosferă extraordinar de tainică. Urmărind 
raza lanternei în timp ce se muta de la o faţă la alta, uită 
temporar ceea ce-l uimise atât de tare afară, cu numai un 
minut în urmă. 

— Despre ce vorbiţi? 

— A, Ben ne spunea o poveste despre ceremonia aia 
indiană, explică Bev. Dar Stan are dreptate, nu ţi-ar prinde 
prea bine la astmă, Eddie. 

— S-ar putea să n-o deranjeze, răspunse Eddie, părând - 
spre cinstea lui, reflectă Richie - doar puţin stânjenit. De 
obicei îmi vine numai când sunt tulburat. Oricum, mi-ar 
plăcea să încerc. 

— Să-ncerci c-c-ce? îl întrebă Bill. 

— Ceremonia cu Afumătoarea, spuse Eddie. 

— A-a-asta ce ma-mai e? 

Fasciculul lanternei lui Ben se îndreptă în sus, iar Richie 
îl urmări cu ochii. Se plimba fără ţel peste plafonul de 
scânduri al clubului în timp ce Ben dădea explicaţii. 
Traversă panourile dăltuite şi despicate ale uşii de mahon 
pe care toţi şapte o căraseră de la groapa de gunoi cu trei 
zile în urmă - cu o zi înainte de-a descoperi trupul lui Jimmy 
Cullum. Ceea ce îşi amintea Richie despre Jimmy Cullum, un 
băieţel liniştit care purta şi el ochelari, era că-i plăcea să 


joace Scrabble în zilele ploioase. Acum nu va mai juca 
Scrabble, îşi spuse Richie, şi îl cutremură un fior. În 
penumbră, nimeni nu îl observă, dar Mike Hanlon, care 
stătea umăr în umăr cu el, îi aruncă o privire curioasă. 

— Păi, am scos cartea de la bibliotecă acu” o săptămână, 
spunea Ben. Fantomele Marilor Câmpii îi zice şi e toată 
numai despre triburile indiene care au trăit în Vest acum o 
sută cincizeci de ani. Paiuţii şi pawneeii, kiowaşii, otoeşii şi 
comanşii. Chiar că-i o carte bună. Mi-ar plăcea grozav să 
mă duc acolo odată să văd pe unde au trăit. lowa, 
Nebraska, Colorado, Utah... 

— Taci şi zi de Ceremonia Afumătorii, spuse Beverly, 
dându-i un cot. 

— Sigur. Aşa-i. Bine. 

lar Richie bănui că răspunsul i-ar fi fost acelaşi şi dacă 
Beverly l-ar fi înghiontit spunându-i: „Bea otrava acum, 
Ben, vrei?” 

— Vedeţi voi, aproape toţi indienii aceia aveau o 
ceremonie specială, iar clubul nostru m-a făcut să mă 
gândesc la ea. Ori de câte ori aveau de luat câte o hotărâre 
importantă - să pornească după turmele de bizoni, sau să 
găsească apă proaspătă, sau dacă să se lupte sau nu cu 
duşmanii - săpau o groapă mare în pământ şi o acopereau 
cu crengi, cu excepţia unei mici aerisiri în vârf. 

— A-a-a-a-afumătoarea, spuse Bill. 

— Mintea ta ageră nu conteneşte nicicând să mă 
uimească, Bill Barosane, zise Richie cu gravitate. Ar trebui 
să apari în emisiunea Twenty-One. Fac prinsoare că l-ai 
bate până şi pe bătrânu' Charlie Van Doren. 

Bill se prefăcu că vrea să-i dea una, iar Richie se feri, 
pocnindu-se zdravăn cu capul de o proptea. 

— Au! 

— Ai m-meritat-o. 

— 'Ti-omor, putriigai de gringo tiicălos, replică Richie. Nu 
avem noi nevoie de puturoşi de... 


— Băi, voi aveţi de gând să-ncetaţi? întrebă Beverly. E 
interesant. 

Şi-l gratifică pe Ben cu o privire atât de caldă, încât 
Richie crezu că din urechile lui Clăiţă vor începe să iasă 
aburi în câteva minute. 

— În regulă, Ben, spuse Bill. Dă-i 'na-na-nainte. 

— Sigur, zise Ben. 

Cuvântul ieşi sub forma unui croncănit; trebui să-şi 
dreagă glasul şi s-o ia de la capăt. 

— Când afumătoarea era gata, aprindeau în ea un foc. 
Foloseau lemn verde ca și fumege de-a binelea. Pe urmă toţi 
vitejii se duceau şi se aşezau în jurul focului. Locul se 
umplea de fum. În carte scrie că era o ceremonie religioasă, 
dar mai era şi un fel de întrecere, ştiţi? După o juma” de zi 
sau cam aşa ceva majoritatea vitejilor se târau afară pentru 
că nu mai puteau îndura fumul, şi nu mai rămâneau decât 
vreo doi, trei. Şi se zice că ăştia aveau viziuni. 

— Mda, dacă eu aş respira fum cinci sau şase ore, 
probabil că şi eu aş avea nişte viziuni, nu zic, spuse Mike, şi 
râseră cu toţii. 

— Se spune că viziunile înştiinţau tribul cu privire la ce e 
de făcut. Şi nu ştiu dacă partea asta-i adevărată sau nu, dar 
în carte scrie că de cele mai multe ori viziunile se 
împlineau. 

În tăcerea care se lăsă, Richie îl privi pe Bill. Era 
conştient de faptul că toți îl priveau pe Bill şi avea 
sentimentul - din nou - că povestea lui Ben despre 
afumătoare era mai mult decât un lucru pe care-l citeşti 
într-o carte şi pe urmă îl încerci şi tu, ca o experienţă 
chimică sau o scamatorie. Ştia asta, cu toţii ştiau. Poate că 
Ben ştia cel mai bine. Acesta era un lucru pe care trebuia 
să-l facă. 

Se zice că aveau viziuni... De cele mai multe ori viziunile 
se implineau. 

Richie îşi spuse: Pariez că, dacă-l întrebăm, Clăiţă o să ne 
spună despre cartea aia că i-a sărit practic în mână. Ca şi 


cum cineva sau ceva ar fi vrut ca el să citească acea carte 
anume şi pe urmă să ne povestească nouă de ceremonia cu 
afumătoarea. Pentru că e un trib pe-aici, nu? Mda. Noi. Şi, 
mda, cred că avem mare nevoie să ştim ce urmează să se 
întâmple. 

Acest gând conduse la un altul: Trebuia să se întâmple 
toate astea? De când i-a venit lui Ben ideea unui club 
subteran în loc de o căsuță în pom, astea trebuia să se- 
ntâmple? Cât de multe dintre toate astea le gândim noi 
singuri şi câte sunt gândite pentru noi? 

Într-un fel, presupunea că o asemenea idee ar fi trebuit 
să fie aproape încurajatoare. Era drăguţ să-ţi imaginezi că 
ceva mai mare decât tine, mai isteţ ca tine judecă în locul 
tău, ca adulţii care îţi planifică mesele, îţi cumpără hainele 
şi îţi orânduiesc timpul - iar Richie era convins că forţa care 
îi adunase laolaltă, forţa care îl folosise pe Ben ca mesager 
al ideii cu afumătoarea, forţa aceea nu era aceeaşi cu cea 
care ucidea copiii. Aceasta era un fel de contraforţă faţă de 
cealaltă... de... 

(ei, haide, poți foarte bine să-i zici pe nume) 

Monstru. Dar, cu toate astea, nu-i plăcea acel sentiment 
de a nu fi stăpân pe propriile-i acţiuni, de a fi condus, de a fi 
împins. 

Îl priveau cu toţii pe Bill; toţi voiau să afle ce va spune 
Bill. 

— Pă-păi, ş-ş-ştiţi, asta sună chiar c-corect. 

Beverly oftă, Stan se foi stânjenit... Şi atâta tot. 

— Chi-chi-chiar co-corect, repetă Bill, privindu-şi mâinile. 

Şi poate să fi fost doar raza tremurândă a lanternei 
ţinute de Ben sau propria lui imaginaţie, dar Richie avu 
impresia că Bill arăta puţin cam palid şi foarte speriat, deşi 
surâdea. 

— Poate ne-ar prinde bi-bine o vi-viziune care să ne 
spună ce să f-f-facem cu pr-pr-problema n-noastră. 

Și dacă are cineva o viziune, cugetă Richie, Bill o să fie 
ăla. Dar în privinţa asta se înşela. 


— Ei bine, spuse Ben, probabil că nu funcţionează decât 
la indieni, dar s-ar putea să fie palpitant s-o-ncercăm. 

— Mhm, probabil că o să leşinăm toţi de la fum şi-o să 
murim aici, spuse posomorât Stan. Asta chiar ar fi palpitant, 
sigur că da. 

— Nu vrei, Stan? întrebă Eddie. 

— Ei, să zicem că vreau, oftă Stan. Cred că voi ăştia mă 
faceţi să-mi pierd minţile, ştiţi? 

Se întoarse spre Bill. 

— Când? 

Bill răspunse: 

— Pă-păi, nu-nu-i timp mai bun ca p-p-p-rezentul, nu-nu-i 
aşa? 

Urmă o tăcere surprinsă şi îngândurată. Apoi Richie se 
ridică în picioare, deschizând chepengul cu mâna şi lăsând 
să intre lumina difuză a zilei încremenite de vară. 

— Am la mine toporişca, anunţă Ben, urmându-l afară. 
Cine vrea să m-ajute la tăiat nişte lemn verde? 

Până la urmă îl ajutară cu toţii. 


3 


Le luă cam o oră ca să fie gata. Tăiară vreo cinci braţe de 
crenguţe înverzite, de pe care Ben rupse rămurelele şi 
frunzele. 

— Au să fumege, e clar, spuse el. Nici măcar nu ştiu dacă 
vom reuşi să le dăm foc. 

Beverly şi Richie coborâră pe malul Kenduskeagului şi 
aduseră sus o colecţie de pietre măricele, folosind jacheta 
lui Eddie (mama lui îl punea întotdeauna să-şi ia pe elo 
jachetă, chiar dacă erau 30*C - se putea să plouă, spunea 
doamna Kaspbrak, şi dacă ai pe tine o jachetă nu te faci 
leoarcă) în chip de boccea. Cărând pietrele înapoi la club, 
Richie spuse: 

— Nu poţi face asta, Bev. Iu eşti fată. Ben spunea că 
numai vitejii coborau în afumătoarea aia, nu indiencele. 


Beverly se opri, privindu-l pe Richie cu un amestec de 
amuzament şi iritare. O şuviţă de păr îi scăpase din coada- 
de-cal; scoase în afară buza de jos şi îşi suflă părul de pe 
frunte. 

— Te-aş putea pune jos în luptă oricând, Richie. Şi-o ştii 
foarte bine. 

— Aiasta nu contest, Miss Scawlett! spuse Richie, 
holbând ochii la ea. Matali ej-tot fată, şi-ntodeuna o să fii 
fată! Nu ej viteaz de piele-roşă! 

— Atunci o să fiu o vitezetă, i-o întoarse Beverly. Acum ce 
facem, ducem pietrele astea-napoi în club sau îţi dau cu 
vreo câteva-n dovleacul ăla tălâmb ca gaura curului? 

— Măi-să-hie, Miss Scawlett, io n-am nici-o gau'a cu'ului 
în dovleac! chirăi Richie. 

Beverly râse atât de tare, încât scăpă capătul dinspre ea 
al jachetei lui Eddie şi toate pietrele se rostogoliră pe jos. Îl 
bruftului pe Richie în tot timpul cât le adunară la loc, iar 
Richie glumi şi chiţcăi pe multe Voci, în vreme ce se gândea 
cât e de frumoasă. 

Deşi Richie nu vorbise serios despre excluderea ei din 
afumătoare pe bază de sex, Bill Denbrough părea hotărât. 

Beverly se opri în faţa lui, cu mâinile-n şolduri şi obrajii 
aprinşi de mânie: 

— N-ai decât să-ţi iei părerea şi să ţi-o înfigi undeva cu un 
par, Bill Bâlbâitule! Şi eu sunt băgată în treaba asta, sau 
cumva nu mai sunt membră a clubului tău nenorocit?! 

Răbdător, Bill spuse: 

— N-nu de-asta-i vo-vorba, B-B-Bev, şi ş-ştii f-foarte bi- 
bine. Cineva trebuie să stea a-a-icea sus. 

— De ce? 

Bill încercă să îi explice, dar nu reuşi să articuleze 
cuvintele. Privi spre Eddie în căutarea unui ajutor. 

— E ceea ce-a spus Stan, o lămuri calm Eddie. Despre 
fum. Bill zice că s-ar putea întâmplă de-adevăratelea - am 
putea leşina acolo. Apoi am muri. Bill spune că asta li se- 


ntâmplă celor mai mulţi oameni în incendii. Nu mor arşi. 
Mor înecaţi cu fumul. Mor... 

Acum fata se întoarse spre Eddie: 

— Bine, atunci. Vrea să stea cineva afară sus în caz că e 
vreun bucluc? 

Nefericit, Eddie dădu din cap. 

— Păi, cum ar fi să stai tu? Tu eşti ăla cu astmă. 

Eddie nu spuse nimic. Beverly se întoarse iar spre Bill. 
Ceilalţi stăteau în jur, cu mâinile în buzunare, privindu-şi 
încălţările. 

— Pentru că-s fată, nu? Asta-i de fapt chestia, nu? 

— Be-Be-Be-Be... 

— Nu-i nevoie să behăi! se răsti ea. Dă doar din cap că da 
sau că nu. Capul nu ţi se bâlbâie, nu? E din cauză că-s fată? 

Fără tragere de inimă, Bill dădu din cap că da. Fata îl mai 
privi o clipă, cu buzele tremurând, iar Richie crezu că o să 
plângă. Când colo, explodă: 

— Ei bine, să te fut! 

Se răsuci în loc să-i privească pe ceilalţi, iar ei îi evitară 
privirea, atât de arzătoare, încât era aproape radioactivă. 

— Să vă fut pe toți dacă gândiţi la fel! 

Se întoarse din nou spre Bill şi începu să vorbească 
repede, mitraliindu-l cu toate cuvintele ce-i veneau în 
minte: 

— Asta-i o treabă mai serioasă decât vreun căcăţiş de joc 
de copii ca leapşa, sau pac-pac, sau v-aţi ascunselea. Și-o 
ştii, Bill. Trebuie s-o-ncercăm. Face parte din toată 
povestea. Şi n-o să mă tai tu pe mine de pe listă doar 
fiindcă-s fată. Înţelegi? N-ar strica să înţelegi cum trebuie, 
că, de nu, plec chiar acum. Şi dacă mă duc, m-am dus. De 
tot. Pricepi? 

Se opri. Bill o privea. Părea să-şi fi recăpătat calmul, dar 
lui Richie îi era frică. Simţea că orice şansă ar fi avut de-a 
câştiga sau de-a găsi o cale să ajungă la ceea ce-i omorâse 
pe Georgie Denbrough şi ceilalţi copii, să ajungă la Monstru 
şi să-l ucidă, era acum pe muche de cuţit. Șapte, îşi spuse 


Richie. Asta-i numărul magic. Trebuie să fim şapte. Aşa 
trebuie să fie. 

Undeva cântă o pasăre; tăcu; iarăşi cântă. 

— Bi-bine, spuse Bill, iar Richie lăsă să i se reverse aerul 
din piept. Dar ci-ci-cineva tot trebuie să s-stea a-a-afară. 
Cine v-v-vrea s-o facă? 

Richie credea că Eddie sau Stan se vor oferi cu siguranţă 
pentru această îndatorire, dar Eddie nu zise nimic. Stan 
stătea palid, gânditor şi tăcut. Mike îşi agăţase degetele de 
centură ca Steve McQueen în Wanted: Dead or Alive. Doar 
ochii-i priveau neliniştiţi de la unul la altul. 

— Ha-ha-haideţi, îi îndemnă Bill. 

Richie îşi dădu seama că acum dispăruse orice 
prefăcătorie; discursul pasional al lui Bev şi faţa gravă, prea 
bătrână, a lui Bill avuseseră grijă de asta. Făcea parte din 
problemă, poate la fel de primejdioasă ca expediţia pe care 
el şi Bill o făcuseră la casa din Neibolt Street 29. O ştiau... 
Şi nimeni nu dădea înapoi. Deodată se simţi foarte mândru 
de ei, foarte mândru să fie cu ei. După toţi anii în care ieşise 
afară la numărătoare, acum numărătoarea îl includea şi pe 
el. În fine, era şi el numărat. Nu ştia dacă încă mai erau sau 
nu păguboşi, dar ştia că sunt împreună. Erau prieteni. Al 
naibii de buni prieteni. Richie îşi scoase ochelarii şi şi-i 
şterse viguros cu poala cămăşii. 

— Ştiu cum facem, spuse Bev şi scoase din buzunar un 
pliculeţ de chibrituri. 

Pe copertă, atât de micuţe, încât aveai nevoie de o lupă 
ca să le vezi, erau fotografii ale candidatelor pe acel an la 
titlul de Miss Rheingold. 

Beverly aprinse un chibrit, apoi îl suflă. Mai rupse şase şi 
adăugă chibritul ars. Se întoarse cu spatele, iar, când reveni 
din nou cu faţa, cozile albe ale celor şapte chibrituri îi 
ieşeau din pumnul strâns. 

— Luaţi, spuse ea, întinzându-i chibritul lui Bill. Cel care 
nimereşte chibritul cu capătul ars rămâne aici şi-i trage 
afară pe ceilalţi dacă o să fie cazul. 


Bill o privi fix. 

— A-aşa v-v-vrei s-să fa-fa-facem? 

Atunci fata îi zâmbi, iar zâmbetul îi făcu faţa radioasă: 

— Da, mălai-mare ce eşti, aşa vreau s-o facem. Tu ce zici? 

— "Te iu-iu-iubesc, B-B-Bev, răspunse el, iar culoarea îi 
năpădi fetei obrajii ca nişte flăcări grăbite. 

Bill nu păru să observe. Studie cozile de chibrit ce se 
iţeau din pumnul ei şi după un timp alese una. Avea gămălia 
albastră, nearsă. Beverly se întoarse spre Ben şi i le oferi pe 
cele şase rămase. 

— Şi eu te iubesc, spuse Ben răguşit. 

Avea faţa de culoarea prunei; parcă ar fi fost în pragul 
unui infarct, însă nimeni nu râse. Undeva în adâncul 
Maidanului, pasărea cântă din nou. Stan va fi ştiind ce 
pasăre e, îşi spuse într-o doară Richie. 

— Mulţumesc, spuse ea zâmbind, iar Ben alese un chibrit. 

Avea fosforul intact. 

Apoi i le oferi lui Eddie. Eddie surâse, un zâmbet sfios ce 
era incredibil de dulce şi de o vulnerabilitate înduioşătoare. 

— Cred că şi eu te iubesc, Bev, spuse el şi trase orbeşte 
un chibrit. 

Gămălia era albastră. 

Acum Beverly întinse către Richie cele patru cozi de 
chibrit pe care le avea în mână. 

— Ai, ce te mai iubescâi, Miss Scawlett! zbieră Richie din 
toţi  bojocii, schiţând cu buzele mişcări de sărutări 
exagerate. 

Beverly nu făcu decât să-l privească, zâmbind puţintel, 
iar lui Richie i se făcu dintr-o dată ruşine. 

— Chiar te iubesc, Bev, spuse el şi o atinse pe păr. Eşti o 
tipă mişto. 

— Mulţumesc. 

Culese un chibrit şi-l privi, convins că-l alesese pe cel ars. 
Dar nu. 1 le dădu lui Stan. 

— Te iubesc, spuse Stan şi smulse un chibrit din pumnul 
ei. Nears. 


— Tu şi cu mine, Mike, spuse ea şi-i oferi să aleagă dintre 
cele două rămase. 

Mike făcu un pas înainte: 

— Eu nu te cunosc atât de bine ca să te iubesc, dar te 
iubesc totuşi. Cred că ai putea să-i dai maică-mii lecţii de 
răcnit. 

Râseră cu toţii, iar Mike luă un chibrit. Şi acesta avea 
capătul neatins. 

— Cred că t-t-tot tu eşti, l-la urma urmei, Bev, spuse Bill. 

Cu o figură dezgustată - toate acele fulgere şi trăsnete 
pentru nimic -, Beverly deschise palma. 

Capătul ultimului chibrit era şi el albastru, nears. 

— L-l-le-ai mâ-mâ-mânărit, o acuză Bill. 

— Ba nu. Nu le-am făcut nimic. 

Tonul ei nu era de protest furios - ceea ce ar fi trezit 
suspiciuni -, ci de surprindere năucită. 

— Jur pe Dumnezeu că nu. 

Şi le arătă palma. Văzură cu toţii mica urmă de scrum al 
gămăliei de chibrit arse. 

— Bill, jur pe numele mamei mele! 

Bill o mai privi o clipă, apoi dădu din cap. Printr-un 
consens nerostit, toţi îi înapoiară chibriturile lui Bill. Şapte 
la număr, cu capetele intacte. Stan şi Eddie începură să se 
târască pe jos, dar acolo nu se găsea niciun chibrit ars. 

— N-am făcut-o, zise iar Beverly, neadresându-se cuiva 
anume. 

— Şi-acum ce facem? întrebă Richie. 

— Mergem to-to-toţi jos. Pentru că a-asta tr-tr-trebuie să 
facem. 

— Şi dacă leşinăm? vru să ştie Eddie. 

Bill o privi din nou pe Beverly. 

— Da-dacă B-Bev sp-spune a-adevărul, şi î-îl sp-sp-spune, 
n-n-o să le-leşinăm. 

— De unde ştii? îl întrebă Stan. 

— Ş-ştiu şi-atâ-tâ-tât. 

Pasărea cântă din nou. 


4 


Ben şi Richie coborâră primii, iar ceilalţi le dădură 
pietrele una câte una. Richie i le trecea lui Ben, care făcu 
un mic cerc de bolovani în mijlocul pardoselii din pământ a 
clubului. 

— În regulă, spuse el. Ajunge-atât. 

Coborâră şi ceilalţi, fiecare cu câte un mănunchi din 
rămurelele verzi pe care le tăiaseră cu toporişca lui Ben. 
Bill veni ultimul, închise trapa şi deschise ferestruica 
îngustă articulată. 

— A-a-aşa. Uite şi af-afumătoarea. Avem vr-reun ap-ap- 
aprinzător? 

— Poţi s-o foloseşti pe-asta, dacă vrei, îi spuse Mike 
scoțând din buzunarul de la şold un exemplar zdrenţuit din 
revista Archie. Am citit-o deja. 

Bill rupse paginile una câte una, încet şi grav. Ceilalţi 
stăteau lângă pereţi, genunchi lângă genunchi şi umăr 
lângă umăr, privind fără a vorbi. Tensiunea era densă şi 
încremenită. 

Bill puse rămurele şi crenguţe peste hârtie şi se uită la 
Beverly: 

— 'Trt-tu a-ai chi-chibriturile. 

Fata aprinse unul, flăcăruie galbenă în obscuritate. 

— Blestemăţia probabil că n-o să se-aprindă, spuse ea cu 
voce uşor nesigură şi atinse hârtia cu flacăra în mai multe 
locuri. 

Când focul ajunse aproape de degete, îl aruncă în centru. 

Flăcările se învăpăiară galbene, cufundându-le chipurile 
într-o expresie de uşurare evidentă, iar în acel moment lui 
Richie nu-i mai veni deloc greu să creadă povestea cu 
indieni a lui Ben şi se gândi că astfel trebuia să fi fost în 
zilele acelea de demult, când conceptul de oameni albi încă 
nu era decât un zvon sau o poveste pentru copii în mintea 
acelor indieni care urmăreau turme de bizoni atât de mari 
încât puteau acoperi ţinutul de la un orizont la altul, iar la 


trecerea lor pământul se zguduia ca la cutremur. În acea 
clipă Richie şi-i putu imagina pe indieni, kiowaşi sau 
pawneeşi sau ce-or fi fost, jos în afumătoarea lor, genunchi 
lângă genunchi şi umăr lângă umăr, privind la flăcările ce 
picurau şi se cufundau în lemnul verde ca nişte ulcele 
fierbinţi, ascultând slabul şi constantul fâsâit al sevei ce se 
infiltra afară din pulpa umedă, aşteptând să se pogoare 
viziunea. 

Mhm. Aşezat acolo, putea crede totul... Şi, privind la 
feţele lor sumbre care studiau flăcările şi paginile ce se 
înnegreau ale cărţuliei cu Archie a lui Mike, putea să 
observe că şi ei credeau. 

Crengile luau foc. Clubul începu să se umple de fum. O 
parte, asemenea semnalelor cu fum dintr-un film dat 
sâmbătă la matineu, cu Randolph Scott sau Audie Murphy, 
scăpa afară din afumătoare. Dar, pentru că aerul complet 
nemişcat de deasupra nu stârnea niciun curent, cea mai 
mare parte a fumului rămânea înăuntru. Avea o înţepătură 
acră, care făcea să-i usture ochii şi să le palpite gâtlejul. 
Richie îl auzi pe Eddie tuşind de două ori - sunet sec, ca al 
scândurilor plesnite una de alta - şi apoi rămânând iarăşi 
tăcut. N-ar trebui să fie aici, îşi spuse el... Dar se părea că 
altcineva - sau altceva - era de altă părere. 

Bill mai aruncă o mână de lăstari verzi pe focul ce ardea 
înăbuşit şi întrebă cu un glas subţire ce nu prea semăna cu 
vocea sa obişnuită: 

— Are cineva v-vreo vi-vi-viziune? 

— Viziuni să ieşim de aici, spuse Stan Uris. 

La care Beverly râse, dar râsul ei se transformă într-un 
acces sufocant de tuse. 

Richie îşi rezemă capul de perete şi privi în sus la gura de 
aerisire - un dreptunghi îngust de lumină albă voalată. Se 
gândi la statuia lui Paul Bunyan, în ziua aceea din martie - 
dar acela nu fusese decât un miraj, o halucinație. 

(viziune) 

— Fumul ăsta m-omoară, spuse Ben. Huuuu! 


— Atunci pleacă, murmură Richie, fără a-şi lua ochii de la 
ferestruică. 

Simţea că îi dădea ceva de care să se agaţe. Simţea că 
parcă pierduse cinci kilograme. Şi simţea sigur ca dracu' că 
încăperea clubului se mărise. Al naibii de corectă, senzaţia 
asta de la urmă. Se aşezase în aşa fel încât piciorul drept, 
grăsan, al lui Ben Hanscom îi apăsa propriul său picior 
stâng, şi umărul osos al lui Bill Denbrough era înfipt în 
braţul lui drept. Acum nu se mai atingea de niciunul dintre 
ei. Privi alene la dreapta şi la stânga ca să se convingă dacă 
impresia sa era întemeiată. Şi aşa era. Ben se afla la un pas- 
doi spre stânga. În dreapta, Bill se găsea mai departe chiar. 

— Locu-i mai mare, stimaţi telespectatori şi dragi 
radioascultători, spuse el. 

Trase adânc aer în plămâni şi tuşi cu putere. Îl durea, îl 
durea adânc în piept, aşa cum te doare tuşea când ai viroză, 
gripă sau altceva. Un timp, crezu că nu-i va mai trece 
niciodată; că pur şi simplu o să tuşească în continuare până 
vor fi nevoiţi să-l tragă afară. Dac-o să mai poată, se gândi 
el, dar gândul era mult prea vag ca să-l mai şi înspăimânte. 

Apoi îl simţi pe Bill bătându-l pe spinare, iar criza de tuse 
trecu. 

— Nu ştii că n-o faci întotdeauna, spuse Richie. 

Din nou privea la ferestruică în loc să-l privească pe Bill. 
Cât de luminoasă părea! Când închidea ochii, încă mai 
putea să vadă dreptunghiul plutind acolo în întuneric, dar 
verde-strălucitor în loc de alb-luminos. 

— Ce-ce-ce vrei să sp-spui? întrebă Bill. 

— Bâlbâială. 

Tăcu, auzind că altcineva tuşea, dar fără a fi sigur cine 
anume era. 

— Tu ar trebui să faci Vocile, nu eu, Bill Barosane. Tu... 

Tuşea se înteţi. Deodată lumina zilei inundă clubul, atât 
de brusc şi de puternic încât Richie trebui să mijească ochii. 
Reuşi să-l distingă doar pe Stan Uris, care se căţăra şi se 
târa afară cu unghiile. 


— Iertaţi-mă, îngăimă Stan, printre tusetele spasmodice. 
lertaţi-mă, nu pot... 

— Nu face nimica, se pomeni Richie zicând. 

Vocea îi suna ca şi cum ar fi ieşit dintr-un alt trup. 

Trapa se trânti la loc după o clipă, dar intrase destul aer 
curat ca să-i limpezească puţin capul, înainte ca Ben să se 
mute pentru a umple spaţiul rămas gol în urma lui Stan, 
Richie redeveni conştient de piciorul lui Ben apăsându-se 
într-al lui. Cum îi venise ideea că li se dilatase clubul? 

Mike  Hanlon mai aruncă nişte vreascuri pe focul 
fumegând. Richie îşi reluă inspirările subţiri şi privirile spre 
aerisire. N-avea nicio senzaţie a unei treceri reale de timp, 
dar era vag conştient că, pe lângă fum, în club se făcea cald 
şi bine. 

Privi în jur, îşi privi prietenii. Erau greu de desluşit, pe 
jumătate înghiţiţi în fum şi penumbră din lumina albă şi 
încremenită a verii. Capul lui Bev stătea rezemat pe spate, 
pe o proptea, mâinile şi le ţinea pe genunchi, ochii închişi, 
lacrimile şiroindu-i pe obraji către lobii urechilor. Bill şedea 
cu picioarele încrucişate şi bărbia în piept. Ben era... 

Dar deodată Ben era în picioare, împingând şi el 
chepengul. 

— Uite-l şi pe Ben că pleacă, spuse Mike. 

Stătea în poziţie indiană drept în faţa lui Richie, cu ochii 
roşii ca ai unei nevăstuici. 

Răcoarea relativă îi izbi din nou. Aerul se împrospăta în 
timp ce fumul se învălătucea în sus prin trapă. Ben tuşea şi 
icnea sec. Se trase afară cu ajutorul lui Stan, şi, înainte ca 
vreunul dintre ei să apuce să închidă chepengul, Eddie se 
ridică în picioare, clătinându-se şi palid la faţă ca un mort, 
cu excepţia petelor vineţii de sub ochi, întinse până imediat 
sub pomeţi. Pieptul său îngust sălta în sus şi în jos, în 
spasme găunoase. Bâjbâi orbeşte după marginea gurii de 
salvare şi ar fi căzut dacă Ben nu-l apuca de o mână, iar 
Stan de cealaltă. 


— Scuze, bâigui Eddie într-o şoaptă mică şi chiţăitoare, 
înainte de a fi tras în sus. 

Trapa se trânti la loc. 

Urmă o perioadă lungă de linişte. Fumul se adună până 
ce clubul se umplu de o ceaţă densă, nemişcată. Mie-mi 
pare ca o supă de mazăre, Watson, îşi spuse Richie, şi preţ 
de o fracțiune de secundă se imagină în chip de Sherlock 
Holmes (un Holmes care semăna mult cu actorul Basil 
Rathbone, iar filmul era alb-negru), înaintând cu un scop 
bine determinat pe Baker Street; Moriarty era pe undeva 
pe-aproape, o birjă elegantă îl aştepta, iar vânatul avea 
toate simţurile alertate. 

Gândul era uluitor de clar, uluitor de robust. Părea 
aproape să aibă greutate, ca şi cum n-ar fi fost un mic vis- 
cu-ochii-deschişi, un visuleţ de buzunar, precum cele pe 
care le avea tot timpul, ci un lucru aproape real. 

Încă mai avea destul sarcasm în el ca să-şi spună că, dacă 
din chestia asta nu se alegea decât cu o viziune despre Basil 
Rathbone în rolul lui Sherlock Holmes, atunci toată 
noţiunea de viziuni era destul de ieftină. Doar că fireşte nu 
Moriarty e acolo. Monstrul e acolo - un Monstru - şi 
Monstrul e real. Monstrul... 

Apoi trapa se deschise din nou şi Beverly se chinuia să 
iasă, tuşind uscat, cu o mână pusă căuş la gură. Ben o 
apucă de o mână, iar Stan o prinse de sub celălalt braţ. 
Trasă de ei şi totodată târându-se cu propriile-i puteri, fata 
ajunse sus şi dispăru. 

— Şi-şi-şi e-este mai m-are, spuse Bill. 

Richie privi în jur. Văzu cercul de pietre cu focul mocnind 
înăuntru, scuipând nori de fum. De partea cealaltă îl văzu 
pe Mike aşezat cu picioarele încrucişate, ca un totem 
sculptat în abanos, privind la el prin flăcări, cu ochi înroşiţi 
de fum. Numai că Mike se afla la mai bine de douăzeci de 
metri distanţă, iar Bill era chiar mai departe, la dreapta lui 
Richie. Clubul subteran avea acum cel puţin mărimea unei 
săli de bal. 


— Nu contează, spuse Mike. O să vină destul de repede. 
Ceva o să vină. 

— M-m-mhm, făcu Bill. Da' eu... eu...eu... 

Începu să tuşească, încercă să se controleze, dar tuşea se 
înrăutăţi, ca un zdrăngănit uscat. Difuz, Richie îl văzu pe 
Bill poticnindu-se în picioare, întinzând mâna după trapă şi 
deschizând-o. 

— Vă u-u-urez no-no-nor... 

Şi se duse, tras afară de ceilalţi. 

— Se pare că mai suntem tu şi cu mine, Mikey bătrâne, 
spuse Richie, după care îl cuprinse şi pe el tuşea. Credeam 
c-o să rămână sigur Bill... 

Tuşea se agrava. Băiatul se încovoie de spate, icnind sec, 
incapabil să-şi mai recapete suflul. Capul îi zvâcnea - 
bubuia - ca o ridiche umplută cu sânge. Ochii îi lăcrimau pe 
sub ochelari. 

De undeva departe, îl auzi pe Mike spunând: 

— Du-te sus, Richie. Nu face prostii. Nu sta aici să mori. 

Ridică o mână spre Mike şi fâlfâi din ea 

(ba p'a mă-tii) 

într-un gest de negaţie. Puțin câte puţin începu să-şi 
aducă din nou tusea sub control. Mike avea dreptate: urma 
să se întâmple ceva, şi încă repede. Voia să mai fie acolo 
când sosea. 

Privi iar la ferestruică. După accesul de tuse îşi simţise 
capul uşor, iar acum i se părea că pluteşte pe o pernă de 
aer. Era o senzaţie plăcută. Inspiră slab de mai multe ori şi 
îşi spuse: Într-o zi am să fiu o vedetă rock and roll. Asta e, 
da. O să fiu celebru. O să scot discuri, şi albume, şi filme. O 
să am un sacou negru, pantofi albi şi un Cadillac galben. Și 
când o să mă întorc în Derry toţi au să se piardă cu firea, 
până şi Bowers. Port ochelari, dar ce futu-i mă-sa? Şi Buddy 
Holly poartă ochelari. O să țopăi până mă fac albastru şi o 
să dansez până mă fac negru. O să fiu primul star rock and 
roll care a răsărit vreodată din Maine. O să... 


Gândul se risipi. Nu conta. Descoperi că acum nu mai 
trebuia să respire câte puţin. Plămânii i se adaptaseră. 
Putea respira cât de mult fum voia. Poate că era venit de pe 
Venus. 

Mike mai aruncă surcele pe foc. Ca să nu se lase mai 
prejos, Richie azvârli şi el o mână. 

— Cum te simţi, Rich? întrebă Mike. 

Richie zâmbi. 

— Mai bine. Bine, aproape. Tu? 

Mike surâse şi el, dând din cap. 

— Mă simt în regulă. Ai avut ceva gânduri ciudate? 

— Mhm. Un minut am crezut că sunt Sherlock Holmes. Pe 
urmă m-am gândit c-aş putea dansa ca The Dovells. Ai ochii 
aşa de roşii, că nu ţi-ar veni să crezi, ştii? 

— Şi tu. Doar o pereche de nevăstuici în ţarc, asta 
suntem. 

— Zău? 

— Zău. 

— Vrei să zici în regulă? 

— În regulă. Vrei să zici că ai găsit cuvântul? 

— Am găsit cuvântul, Mikey. 

— Mda, bine. 

Îşi rânjiră, iar apoi Richie îşi lăsă capul pe spate la perete 
şi privi spre ferestruică. Curând începu să plutească într-o 
parte. Nu... nu într-o parte. În sus. Plutea în sus. Ca 

(plutim jos aici noi toți) 

un balon. 

— Bă-bă-băi, v-v-vă e bi-bine? 

Glasul lui Bill, coborând prin aerisire. Venind de pe 
Venus. Îngrijorat. Richie se simţi bufnind la loc înlăuntrul 
său. 

— Bine, îşi auzi vocea, îndepărtată, iritată. Bine, am spus 
bine, taci, Bill, lasă-ne să găsim cuvântul. Vrem să zicem c- 
avem de găsit 

(Pământul) 

cuvântul. 


Clubul era mai mare ca oricând, pardosit acum cu lemn 
lustruit. Fumul era des precum ceața Londrei, iar focul 
aproape că nu se mai vedea. Duşumeaua aia! Doamne- 
apără-şi-păzeşte! Era mare cât a unei săli de bal dintr-o 
superproducţie muzicală. Mike se uita la el din partea 
opusă, siluetă aproape pierdută în ceaţă. 

Vii, Mikey bătrâne? 

Sunt chiar aici cu tine, Richie, 

Încă mai vrei să zici „în regulă” 

Mhm... Dar ia-mă de mână... Poţi să mă ţii? 

Aşa cred. 

Richie întinse mâna şi, deşi Mike era în cealaltă parte a 
încăperii aceleia enorme, îi simţi degetele cafenii şi 
puternice încleştându-i-se pe încheietură. O, şi ce bine era, 
era o atingere bună - bună pentru a găsi dorinţă în alinare, 
mângâiere în dorinţă, substanţă în fum şi fum în 
substanţă... 

Îşi înclină din nou capul pe spate şi privi la aerisire, atât 
de albă şi măruntă. Acum era şi mai departe, la kilometri 
înălţime. Lumină de pe cercul planetei Venus. 

Se întâmplă. Începu să plutească. Atunci hai, spuse în 
sinea sa şi începu să se înalțe mai repede prin fum, prin 
ceaţă, pâclă, prin ce-o fi fost. 


5 


Nu se mai aflau înăuntru. 

Amândoi stăteau împreună în mijlocul Maidanului, şi 
aproape că se lăsase înserarea. 

Era Maidanul, o ştia, dar totul arăta altfel. Frunzişul era 
mai luxuriant, mai profund, cu o mireasmă sălbatică. 
Creşteau plante pe care nu le mai văzuse niciodată în viaţa 
lui, iar Richie îşi dădu seama că unele dintre plantele pe 
care în prima clipă le luase drept copaci erau în realitate 
ferigi gigantice. Se auzea sunetul unei ape curgând, dar era 
mult mai puternic decât ar fi trebuit - apa aceea nu suna ca 


leneşul curs al Kenduskeagului, ci mult mai tare, aşa cum îşi 
închipuia el că ar răsuna râul Colorado tăindu-şi calea prin 
Marele Canion. 

Şi mai era şi cald. Nu se putea spune că nu se lăsa arşiţa 
vara în Maine, şi era destulă umezeală, astfel încât uneori 
te simţi lipicios zăcând doar noaptea în pat, dar aici domnea 
mai multă zăpuşeală şi umiditate decât simţise vreodată în 
toată viaţa lui. O ceaţă joasă, densă şi fumurie dormita în 
adâncurile pământului şi se furişa pe lângă picioarele 
băieţilor. Avea un miros înţepător şi subţire ca al lemnului 
verde ars. 

El şi Mike porniră spre zgomotul apei curgătoare fără a 
vorbi, croindu-şi drum prin frunzişul ciudat. Liane groase ca 
odgoanele se întindeau între unii copaci ca nişte pânze 
ţesute de păianjeni gigantici, şi la un moment dat Richie 
auzi ceva tropăind prin bălării. După zgomot părea mai 
mare decât un cerb. 

Se opri atât cât să privească în jur, învârtindu-se în cerc, 
studiind orizontul. Ştia pe unde ar fi trebuit să se afle 
cilindrul alb şi gros al Turnului de Apă, dar nu era acolo. Nu 
se zărea nici terasamentul căii ferate ce mergea către triaj, 
la capătul Străzii Neibolt, sau complexul locativ de la Old 
Cape - râpe joase şi gresie roşie ieşeau din pilcurile dese de 
ferigi gigantice şi brazi, acolo unde ar fi trebuit să fie Old 
Cape. 

Deasupra se auzi un fâlfâit. Băieţii se feriră, în timp ce un 
escadron de lilieci zburară peste capetele lor. Erau cei mai 
mari lilieci pe care-i văzuse vreodată Richie, şi pentru o 
clipă fu mai înfricoşat chiar şi decât fusese când Bill încerca 
s-o pună pe Silver în mişcare, iar el auzea cum Vârcolacul 
se apropia în urma lor. Nemişcarea şi calitatea 
nepământeană ale acelui ţinut erau amândouă cumplite, 
dar groaznica sa familiaritate părea întrucâtva şi mai rea. 

Nu trebuie să-ți fie frică, îşi spuse. Ține minte că ăsta nu-i 
decât un vis, sau o viziune, sau cum oi vrea să-i zici. Eu şi 
bâtrânu' Mikey suntem de fapt tot în club, prostiţi de fum. 


J 


Nu peste mult timp Bill Barosanul o să-nşiapă SI-şi faci grij 
fincă nu mai răspundem şi o să coboare cu Ben să ne tragă 
afară. E exact aşa cum zice Conway Iwisty - doar 0 
preftăcătorie. 

Dar putea să vadă cum aripa unui liliac era atât de 
zdrenţuită încât soarele pâclos răzbătea prin ea, iar când 
trecură pe sub una dintre ferigile uriaşe observă o omidă 
galbenă enormă care se târa pe o tulpină groasă, verde, cu 
umbra în urmă-i. Căpuşe mici şi negre săreau şi forfoteau 
pe ea. Dacă ăsta era un vis, era cel mai clar pe care-l 
avusese în viaţa lui. 

Se îndreptară spre sunetul râului şi, în ceața de la sol 
înaltă până la genunchi, Richie nu mai era în stare să îşi dea 
seama dacă atingea pământul cu picioarele. Ajunseră într- 
un loc unde atât ceața, cât şi pământul luau sfârşit. Richie 
privi, nevenindu-i să creadă. Acela nu era Kenduskeag-ul - 
şi totuşi era. Torentul clocotea şi se învolbura printr-o albie 
îngust tăiată prin aceeaşi rocă sfărâmicioasă - privind peste 
apă spre malul opus, putu să vadă epocile tăiate în 
straturile acelea suprapuse de piatră, roşu, apoi portocaliu 
şi iarăşi roşu. 'Torentul nu putea fi trecut păşind pe pietre; 
aveai nevoie de un pod de frânghie, iar dacă se întâmpla să 
cazi în apă, erai imediat luat de curent. Zgomotul şuvoiului 
era cel al unei amarnice mânii prosteşti şi, în timp ce privea 
uluit, cu gura căscată, Richie văzu un peşte roz-argintiu 
sărind într-un arc imposibil de înalt, muşcând din 
gângăniile ce formau nori schimbători deasupra apei. Căzu 
plescăind la loc, oferindu-i lui Richie doar atât timp cât să-i 
înregistreze prezenţa şi să realizeze că niciodată în viaţa lui 
nu văzuse un astfel de peşte, nici măcar în cărţi. 

Stoluri de păsări străbăteau cerul, ciorovăindu-se 
răguşit. Nu o duzină sau două; un moment, păsările care 
întunecau cerul acoperiră chiar şi soarele. O nouă 
trosnitură prin tufişuri, apoi altele, mai multe. Richie se 
răsuci, cu inima bubuindu-i dureros în piept, şi văzu un 


animal asemănător cu o antilopă ce fulgera pe alături spre 
sud-est. 

O sa se întâmple ceva. Iar ele o ştiu. 

Păsările trecură, probabil migrând în masă undeva mai 
spre sud. Încă un animal păşi apăsat pe lângă ei... Şi încă 
unul. Apoi se lăsă liniştea, cu excepţia bolborositului 
constant al Kenduskeagului. Tăcerea avea în ea o stare de 
aşteptare apăsătoare, care lui Richie nu-i plăcea. Îşi simţi 
firele de păr schimbându-şi poziţia şi încercând să i se 
ridice pe ceafă, şi din nou întinse mâna după a lui Mike. 

Ştii unde suntem? îi strigă el. Ai găsit cuvântul? 

lisuse, da! strigă Mike. L-am găsit! Asta-i demult, Richie! 
Demult! 

Richie dădu din cap. Demult, ca în odată ca niciodată, 
foarte, foarte demult, pe când trăiam toţi în pădure şi 
nimeni nu locuia altundeva. Se aflau pe Maidan aşa cum 
fusese acesta în urmă cu Dumnezeu ştie câte mii de ani. 
Erau într-un trecut inimaginabil de dinaintea erei glaciare, 
când New England fusese tot atât de tropicală pe cât era 
azi America de Sud... Dacă mai exista vreun azi. Privi din 
nou în jur, nervos, aproape aşteptându-se să vadă un 
brontozaur ridicându-şi gâtul cât o macara profilată pe cer 
şi să se holbeze în jos la ei, cu gura plină de noroi şi plante 
dezrădăcinate şiroind de apă, sau un tigru-cu-dinţi-sabie 
ieşind pe furiş din tufişurile uriaşe. 

Dar nu era decât tăcerea aceea rău-prevestitoare, 
aidoma celei aşternute cu câteva minute înaintea unui 
trăsnet teribil, când coamele vinete se îngrămădesc tot mai 
sus şi mai sus pe cer, lumina capătă o nuanţă bizară, 
purpuriu-galbenă-violacee, iar vântul moare complet şi 
simţi o aromă grea ca a bateriilor de maşină 
supraîncărcate. 

Suntem în trecut, cu un milion de ani în urmă, poate, sau 
cu zece milioane, sau optzeci de milioane, şi ceva urmează 
să se întâmple, nu ştiu ce anume, dar va fi ceva, iar mie mi- 
e frică, vreau să se sfârşească, vreau să mă-ntorc înapoi şi, 


Bill, te rog Bill te rog trage-ne afară, e ca şi cum am fi căzut 
în fotografie, într-o fotografie, te rog, te rog, ajutor... 

Mâna lui Mike o strânse pe-a lui şi îşi dădu seama că 
acum tăcerea se spărsese. Se auzea o vibraţie joasă şi 
constantă - mai mult o simţea decât o auzea, acţionând 
asupra membranei întinse a timpanelor, făcând să zumzăie 
micile oscioare ce conduceau sunetul. Creştea statornic. Nu 
avea nicio tonalitate; 

(cuvântul la început a fost cuvântul a fost pământul a 
fost) 

un sunet fără melodie, fără suflet. Bâjbâi în căutarea 
copacului lângă care stăteau şi când îl atinse cu mâna, 
făcută câuş după forma trunchiului, simţi vibrația prinsă 
înăuntru. În acelaşi moment îşi dădu seama că o putea simţi 
şi în picioare, un gâdilat insistent ce-i străbătea gleznele şi 
gambele până la genunchi, prefăcându-i tendoanele în 
diapazoane. 

Creştea. Şi creştea. 

Cobora din cer. Fără a o dori, dar incapabil să se 
stăpânească, Richie întoarse faţa în sus. Soarele era un ban 
topit într-un cerc de nori coborâţi, încercuit de un halou 
umed. Sub el, mlaştina verde luxuriantă care era Maidanul 
stătea într-o nemişcare totală. Richie crezu că înţelesese în 
ce consta viziunea: aveau să vadă sosirea Monstrului. 

Vibraţia căpătă glas - un muget rostogolit acumulându-se 
într-un crescendo de sunet zdrobitor. Îşi astupă urechile cu 
palmele, urlă şi nu-şi putu auzi urletul. Lângă el, Mike 
Hanlon făcea acelaşi lucru, iar Richie văzu că din nasul lui 
Mike curgea puţin sânge. 

Norii de la apus se aprinseseră într-o văpaie stacojie. Îşi 
trasă drumul spre ei, lăţindu-se de la dimensiuni de arteră 
la râu şi apoi la un fluviu de culoare amenințătoare; şi 
atunci, în timp ce un obiect căzător, arzând, sparse plafonul 
de nori, se porni vântul. Era fierbinte şi pârjolitor, 
fumegând şi sufocant. Obiectul din cer era gigantic, un 
capăt de chibrit în flăcări aproape prea luminos ca să poată 


fi privit. Arcuri electrice ţâşneau din el, biciuri albastre ce 
fulgerau şi lăsau în urma lor tunete. 

O navă spaţială! răcni Richie, căzând în genunchi şi 
acoperindu-şi ochii. O, Doamne, e o navă spațială! Dar 
credea - şi avea să le-o spună celorlalţi mai târziu, pe cât 
putea de bine - că nu era o navă, deşi se putea să fi venit 
prin spaţiu ca să ajungă acolo. Ceea ce coborâse în ziua 
aceea de demult venea dintr-un loc mult mai îndepărtat 
decât o altă stea sau o altă galaxie, iar, dacă navă spațială 
era prima expresie care-i trecuse prin minte, asta poate se 
datora doar faptului că mintea lui nu avea niciun alt mod de 
a formula ceea ce ochii lui vedeau. 

Apoi avu loc o explozie - un vuiet de tunet urmat de o 
coliziune rostogolind ce-i dobori pe amândoi la pământ. De 
data asta Mike bâjbâi după mâna lui Richie. Se auzi încă o 
explozie. Richie deschise ochii şi văzu o vâlvătaie de foc şi o 
coloană de fum înălțându-se la cer. 

Monstrul! zbieră el către Mike, acum într-un extaz al 
terorii - niciodată în viaţa lui, înainte sau după aceea, n- 
avea să fi simţit atât de profund o emoție, să fie atât de 
copleşit de prezenţa  senzaţiei. Monstrul! Monstrul! 
Monstrul! 

Mike îl trase ridicându-l în picioare şi o luară la fugă pe 
malul înalt al tânărului Kenduskeag, nebăgând de seamă 
niciun moment cât de aproape erau de prăpastie. O dată 
Mike se împiedică şi căzu în genunchi, derapând. Veni apoi 
rândul lui Richie să cadă, julindu-şi bărbia şi rupându-şi 
pantalonii. Vântul se înteţise şi purta spre ei mirosul pădurii 
în flăcări. Fumul era tot mai dens, iar Richie deveni vag 
conştient că Mike şi el nu erau singurii care fugeau. 
Animalele se puseseră din nou în mişcare fugind de fum, de 
foc, de moartea în flăcări. Fugind de Monstru. Nou-venitul 
în lumea lor. 

Richie începu să tuşească. Îl auzea pe Mike lângă el, 
tuşind de asemenea. Fumul tot mai gros spăla verdele, 


cenuşiurile şi roşurile zilei. Mike căzu iar, şi Richie îi scăpă 
mâna. Dibui după ea şi n-o găsi. 

Mike! urlă în panică, tuşind. Mike, unde eşti? Mike! 
MIKE! 

Dar Mike nu mai era; Mike nu era nicăieri. 

Richie! Richie! Richie! 

(!! TROSC!!) 

— Richie! Richie! Richie! ţi-e... 


6 


„„„bine? 

Pleoapele îi fluturară deschizându-se şi o văzu pe Beverly 
îngenuncheată lângă el, ştergându-l la gură cu o batistă. 
Ceilalţi - Bill, Eddie, Stan, Ben - stăteau în spatele ei, cu 
chipurile solemne şi speriate. Obrazul îl durea ca dracu”. 
Încercă să-i vorbească lui Beverly şi nu putu decât să 
horcăie. Încercă să-şi dreagă glasul şi aproape vomă. Îşi 
simţea gâtlejul şi plămânii ca şi cum ar fi fost căptuşiţi cu 
fum. 

Într-un târziu reuşi: 

— M-ai pălmuit, Beverly? 

— A fost tot ce mi-a dat prin minte să fac, răspunse ea. 

— Trosc, murmură Richie. 

— N-am crezut c-o să-ţi revii, asta-i tot, spuse Bev şi 
deodată izbucni în lacrimi. 

Richie o bătu stângaci pe umăr, iar Bill puse o mână pe 
ceafa fetei. Beverly duse imediat mâna înapoi, i-o apucă, o 
strânse. 

Richie reuşi să se ridice în capul oaselor. Lumea prinse a 
înota valuri-valuri. Când îşi reveni, îl văzu pe Mike rezemat 
de un copac din preajmă, cu faţa buimacă şi palid-cenuşie. 

— Am borât? o întrebă Richie pe Bev. 

Fata dădu din cap, continuând să plângă. 

Cu o voce croncănită, împiedicată, a Copoiului Irlandez, 
se interesă: 


— Dădui şi pe tine, drăguță? 

Bev râse printre lacrimi şi scutură din nou din cap. 

— Te-am întors pe-o parte. Mi-era frică... f-f-frică să nu te 
în-în-îneci cu voma. 

Începu iarăşi să plângă tare. 

— Nu-nu-nu-i ci-cinstit, spuse Bill continuând s-o ţină de 
mână. E-e-eu-s ăla care se bâ-lbâie pe-pe-a-aici. 

— Nu-i râu, Bill Barosane, spuse Richie. 

Încercă să se ridice în picioare şi se aşeză la loc, greoi. 
Lumea continua să se unduiască. Îl apucă tuşea şi întoarse 
capul, simțind că va vărsa iar doar cu un moment înainte să 
se-ntâmple. Deşertă o baltă de cheaguri de spumă verde şi 
salivă groasă. Închise ochii strâns şi cârâi: 

— Care vrei o gustărică? 

— Of, căcat! ţipă Ben, dezgustat şi râzând în acelaşi timp. 

— Mie-mi seamănă mai mult a borâtură, murmură Richie, 
deşi la drept vorbind ochii încă-i mai erau închişi. Căcatul 
iese de obicei pe partea ailaltă, la mine cel puţin. De tine 
nu-ş ce să zic, Clăiţă. 

Când în sfârşit deschise ochii, văzu clubul cam la 
douăzeci de metri distanţă. Atât fereastra, cât şi chepengul 
erau deschise larg. Fumul, mai subţire acum, ieşea în 
rotocoale prin amândouă. 

De astă dată Richie izbuti să se ridice în picioare. În 
prima clipă a fost absolut sigur că va voma din nou, sau va 
leşina, sau le va face pe amândouă în acelaşi timp. 

— Trosc, murmură el, privind cum lumea se curba şi se 
răsucea în faţa ochilor săi. 

Când senzaţia trecu, îşi croi drum spre locul unde stătea 
Mike. Ochii băiatului era încă roşii ca de nevăstuică, iar 
după umezeala manşetelor de la pantaloni Richie bănui că 
poate bătrânu' Mikey făcuse şi el o plimbare cu liftul 
stomacului. 

— Pentru un băiat alb te-ai descurcat binişor, horcăi Mike 
şi-i dădu un pumn slab în umăr. 


Richie nu-şi găsea cuvintele - situaţie de extremă 
raritate. 

Bill se apropie. Ceilalţi veniră cu el. 

— Tu ne-ai scos? întrebă Richie. 

— E-eu şi B-Ben. Zb-zbieraţi. Am-amândoi. D-d-dar... 

Îl privi pe Ben. 

Ben spuse: 

— Trebuie să fi fost din cauza fumului, Bill. 

Dar nu se simţea niciun strop de convingere în glasul lui. 

Cu voce plată, Richie întrebă: 

— Vrei să zici ce cred eu că vrei? 

Bill ridică din umeri. 

— A-a-asta ce m-mai e, Ri-Richie? 

Răspunse Mike: 

— În primul moment n-am fost acolo, nu-i aşa? Aţi 
coborât pentru că ne-aţi auzit zbierând, dar la început nu 
ne-aţi găsit. 

— Chiar era mult fum, spuse Ben. Că vă auzeam pe 
amândoi urlând aşa era destul de înspăimântător. Dar 
urletele... sunau... mă rog... 

— S-s-sunau de f-f-f-foarte de-departe, completă Bill. 

Bâlbâindu-se rău, le povesti că atunci când el şi Ben 
coborâseră nu fuseseră în stare să-i vadă nici pe Richie, nici 
pe Mike. Începuseră să se agite prin clubul plin de fum, 
speriaţi că, dacă nu acţionează repede, cei doi băieţi ar 
putea muri intoxicaţi cu fum. Într-un târziu Bill apucase o 
mână - a lui Richie. Îi trăsese „o a dr-dr-dracu de smu-smu- 
citură”, iar Richie ieşise în zbor din beznă, conştient doar 
pe sfert. Când Bill se răsucise, îl văzuse pe Ben strângându- 
l în braţe pe Mike, tuşind amândoi. Ben îl aruncase pe Mike 
afară prin trapa deschisă. Ben ascultă toate acestea, dând 
din cap. 

— Tot bâjbâiam, ştii? Chiar nu făceam nimic altceva decât 
să tot întind mâna de parcă voiam să dau noroc. Tu mi-ai 
prins-o, Mike. A naibii de bună treabă că mi-ai prins-o 
atunci. Cred că erai cam pe ducă. 


— Băi, voi faceţi să pară clubul cu mult mai mare decât e 
de fapt, spuse Richie. Vorbiţi de împiedicat prin el şi toate 
alea. N-are decât un metru jumate pe fiecare latură. 

Urmă un moment de tăcere în care cu toţii se uitară la 
Bill, care se încrunta concentrat. 

— A fFffost mai m-mare, spuse el în cele din urmă. N-n- 
nu-i aşa, Ben? 

Ben ridică din umeri. 

— Sigur că aşa am crezut. Doar dacă n-o fi părut din 
cauza fumului. 

— Nu fumul a fost, spuse Richie. Chiar înainte să se- 
ntâmple - înainte să ieşim - mi-amintesc că-mi spuneam că 
e cel puţin la fel de mare ca o sală de bal dintr-un film. Ca- 
ntr-unul din musicalurile alea, Șapte mirese pentru şapte 
frați, de exemplu. Abia dacă-l puteam vedea pe Mike 
rezemat de celălalt perete. 

— Înainte să ieşiţi? întrebă Beverly. 

— Păi... Vreau să zic... Parcă... 

Fata îl apucă pe Richie de braţ: 

— S-a întâmplat, nu? S-a întâmplat de-adevăratelea! Aţi 
avut o viziune, exact ca în cartea lui Ben! 

Chipul îi radia. 

— S-a întâmplat de-adevăratelea! 

Richie se privi în jos pe sine, apoi pe Mike. Unul dintre 
genunchii pantalonilor de catifea reiată ai lui Mike era 
sfâşiat, şi propriii lui blugi aveau genunchii rupţi. Prin găuri 
se vedeau zgârieturi sângerânde. 

— Dacă a fost o viziune, în veci nu vreau să mai am alta, 
spuse el. De Regele-Peşte aci de faţă nu ştiu, da' eu când 
am intrat acolo n-aveam nicio gaură-n pantaloni. Sunt 
practic noi, ce mama mă-sii. O să dau de dracu' cu maică- 
mea. 

— Ce s-a întâmplat? întrebară Ben şi Eddie într-un glas. 

Richie şi Mike schimbară o privire, apoi Richie întrebă: 

— Bevvie, n-ai un fum? 


Avea două ţigări învelite într-o bucată de pânză. Richie îşi 
puse una în gură, iar când ea i-o aprinse, primul fum îl făcu 
să tuşească atât de rău încât i-o dădu înapoi: 

— Nu pot. Scuze. 

— A fost trecutul, spuse Mike. 

— Mă cac pe el de trecut, i-o întoarse Richie. N-a fost 
numai trecutul. A fost demult. 

— Mda, aşa e. Eram pe Maidan, dar Kenduskeag-ul făcea 
doi kilometri pe minut. Era adânc. Era futu-l în cur pe mă- 
sa dezlânțuit. lartă-mă, Bevvie, dar aşa era. Şi trăiau peşti 
în el. Somoni, cred. 

— Ta-tata zi-zice că nu-nu mai t-t-trăiesc pe-peşti în K- 
Kendusk-k-ke-eag de m-m-mult t-imp. D-din cauza ca- 
canalizării. 

— Asta era acum mult timp, de acord, spuse Richie; privi 
în jur la ei, nesigur. Cred că era acum un milion de ani, cel 
puţin. 

O tăcere ca lovită de trăsnet întâmpină aceste vorbe. 
Beverly o sparse în sfârşit: 

— Dar ce s-a-ntâmplat? 

Richie îşi simţi cuvintele în gât, dar trebui să se lupte 
pentru a le scoate la lumină. Aproape că-i venea iar să 
vomite. 

— Am văzut venirea Monstrului, spuse el într-un târziu. 
Cred că asta era. 

— Hristoase, murmură Stan. O, Hristoase. 

Se auzi un fâsâit tăios urmat de un icnet, când Eddie îşi 
folosi inhalatorul. 

— A venit din cer, spuse Mike. În viaţa mea nu vreau să 
mai văd aşa ceva. Ardea atât de tare, că nici nu-l puteai 
privi. Şi scuipa electricitate, şi scotea tunete. Zgomotul... 

Clătină din cap şi îl privi pe Richie. 

— Suna de parcă sosise sfârşitul lumii. Şi, când a lovit 
pământul, a aprins o pădure întreagă. Asta a fost la sfârşit. 

— Era o navă spaţială? întrebă Ben. 

— Da, spuse Richie. 


— Nu, spuse Mike în acelaşi timp. 

Se uitară unul la altul. 

— Ei, cred că era, cedă Mike, şi în aceeaşi clipă Richie 
zise: 

— Nu, nu era de fapt o navă spațială, înţelegeţi, ci... 

Tăcură iar, pe când ceilalţi îi priveau cu ochii ieşiţi din 
orbite, cuprinşi de o uluire fără seamăn. 

— Zi tu, îi spuse Richie lui Mike. Avem în cap acelaşi 
lucru, da' ei nu se prind. 

Mike tuşi în pumn, apoi ridică ochii spre ceilalţi, aproape 
a scuză. 

— Pur şi simplu nu ştiu cum să vă spun. 

— Î-i-încearcă, îl îndemnă încordat Bill. 

— A venit din cer, repetă Mike, dar nu era chiar o navă 
spațială. Nu era niciun meteor. Era mai mult ca... în fine... 
precum Chivotul Legii, din Biblie, care se zicea că are în el 
Duhul lui Dumnezeu... Doar că ăsta nu era Dumnezeu. Doar 
cât simţeai Monstrul, cât vedeai Monstrul venind, ştiai că 
Monstrul înseamnă răul, că Monstrul este răul. 

Îi privi. 

Richie dădu din cap: 

— A venit din... afară. Senzaţia asta am avut-o. De afară. 

— De unde de afară, Richie? întrebă Eddie. 

— De afară de tot, spuse Richie. Şi când Monstrul s-a 
pogorât... A făcut cea mai a naibii de mare gaură pe care- 
aţi văzut-o-n viaţa voastră. A transformat colina asta mare 
într-un muşuroi. A aterizat drept pe locul unde e acum 
centrul oraşului Derry. 

Se uită la ei: 

— V-aţi prins? 

Beverly aruncă ţigara fumată pe jumătate şi o strivi sub 
pantof. 

Mike spuse: 

— A fost aici dintotdeauna, de la începuturile timpului... 
Dinainte de-a fi existat oameni, indiferent unde, doar dacă 
nu cumva or fi fost poate doar câţiva prin Africa pe undeva, 


legănându-se prin copaci sau trăind în peşteri. Acum 
craterul s-a dus, iar era glaciară probabil a săpat şi mai 
adâncă valea, a schimbat unele pe ici, pe colo şi a astupat 
craterul... Dar Monstrul era deja aici, dormind poate, 
aşteptând să se topească gheaţa, aşteptând să vină oamenii. 

— De-asta foloseşte canalele, sublinie Richie. Trebuie că-s 
drumurile lui obişnuite. 

— N-aţi văzut cum arăta Monstrul? întrebă Stan Uris 
brusc şi puţin cam răguşit. 

Clătinară din capete. 

— Îl putem învinge? întrebă Eddie în tăcerea ce se lăsase. 
Putem să învingem aşa ceva? 

Nimeni nu răspunse. 


Capitolul 16 
Fractura lui Eddie 


1 


La vremea când Richie încheie, toți dau din cap. Eddie dă 
şi el din cap alături de ei, amintindu-şi împreună cu ei, când 
fără de veste durerea îi străbate braţul stâng. I-l străbate? 
Nu. I-l sfâşie: se simte ca şi cum cineva ar încerca să ascută 
un ferăstrău ruginit şi ştirb pe osul dinăuntru. Se strâmbă 
şi caută în buzunarul jachetei sport, alege pe pipăite şi 
scoate excedrina. Inghite două cu o duşcă de gin-şi-suc-de- 
prune. Braţul l-a chinuit cu intermitențe toată ziua. La 
început nu i-a dat atenţie, gândindu-se la crizele de 
reumatism pe care le are uneori când e vremea umedă. Dar 
pe la jumătatea relatării lui Richie o nouă amintire îşi 
ocupă locul în mintea lui, şi înţelege durerea. Acum nu mai 
rătăcim pe Aleea cu Amintiri, reflectează el. Parcă am luat 
trenul rapid din Long Island. 

Cu cinci ani în urmă, în timpul unei consultaţii de rutină 
(Eddie cere câte o consultaţie de rutină la fiecare şase 
săptămâni), doctorul a spus indiferent: „Aici ai o fractură 
veche, Ed... Ai căzut din pom când erai copil?” 

„Cam aşa ceva”, a încuviinţat Fddie, fără a se osteni să-i 
spună doctorului Robbins că fără îndoială mama lui ar fi 
picat moartă de hemoragie cerebrală dacă vedea sau auzea 
că Eddie al ei se caţără în copaci. Adevărul era că nu 
reuşise să-şi amintească precis cum îşi rupsese braţul. Nu 
părea important (deşi, işi spune Eddie acum, această lipsă 
de interes în sine era foarte stranie - în fond e un om care 
dă mare importanţă şi unui strănut sau unei vagi schimbări 
în culoarea scaunelor). Dar era o fractură veche, o iritare 
minoră, ceva ce se întâmplase demult într-o copilărie pe 
care abia dacă şi-o putea aduce aminte şi parcă nici nu 
dorea să şi-o amintească. Il necăjea puţintel când trebuia să 
conducă maşina mai multe ore în zilele ploioase. Două 


aspirine se ocupau cu conştiinciozitate de acea durere. 
Nicio brânză. 

Dar acum nu mai e doar o jenă minoră; e un dement 
care-şi ascute ferăstrăul ăla ruginit, cântând melodii pe 
oase, și işi aminteşte că la fel simţea şi în spital, mai ales 
noaptea târziu, în primele trei sau patru zile de după ce se 
întâmplase, întins acolo pe pat, transpirând în canicula 
estivală, aşteptând să-i aducă sora o pilulă, cu lacrimile 
şiroindu-i tăcute pe obraji până în pavilioanele urechilor 
spunându-şi: Parcă şi-ar ascuţi un sonat ferăstrăul acolo. 

Dacă asta-i Aleea cu Amintiri, își spune Eddie, aş 
schimba-o pe o mare şi bună clismă a creierului: un 
purgativ mintal a-ntâia. 

Inconştient de faptul că va vorbi, spune: 

— Henry Bowers mi-a rupt braţul. Asta o mai ţineţi 
minte? 

Mike dă din cap: 

— A fost chiar înainte de dispariţia lui Patrick 
Hockstetter. Nu mai ştiu data. 

— Eu da, spune alb Eddie. Era la 20 iulie. Minorul 
Hockstetter a fost dat dispărut la... cât?...23? 

— Douăzeci şi doi, răspunde Beverly Rogan, deşi nu le 
spune de ce e atât de sigură în privinţa datei: pentru că l-a 
văzut pe Monstru cum l-a luat pe Hockstetter. 

Nu le spune nici că atunci a crezut şi mai crede şi acum 
că Patrick Hockstetter era nebun, poate chiar mai nebun 
decât Henry Bowers... Le va spune, dar acum e rândul lui 
Eddie. Ea va vorbi după el, apoi bânuieşte că Bill va nara 
apogeul evenimentelor din acea lună iulie... Glonţul de 
argint pe care niciodată nu îndrăzniseră întru totul să-l 
facă. O agendă a coşmarului, dacă e să fi existat vreodată 
vreuna, işi spune ea - dar înviorarea aceea nebunească 
persistă. Când s-a simţit ultima oară atât de tânără? 
Aproape că nu poate sta locului. 

— 20 iulie, murmură gânditor Eddie, rostogolindu-şi 
inhalatorul pe masă dintr-o mână în alta. Trei sau patru zile 


după treaba cu afumătoarea. Am petrecut restul verii în 
ghips, ţineţi minte? 

Richie se plesneşte peste frunte cu un gest pe care toți 
şi-l amintesc de pe vremuri, iar Bill îşi spune, cu un 
amestec de amuzament şi nelinişte, că o clipă a arătat 
întocmai ca Beaver Cleaver. 

— Sigur bineînţeles! Aveai mâna-n ghips când ne-am dus 
la casa de pe Neibolt Street, nu-i aşa? lar mai târziu... în 
întuneric... 

Dar acum Richie clatină vag din cap, derutat. 

— Ce, R-Richie? întreabă Bill. 

— Incă nu pot să-mi amintesc partea aia, recunoaşte 
Richie. Tu poți? 

Bill dă încet din cap că nu. 

— Hockstetter era cu ei în ziua aia, spune Eddie. A fost 
ultima oară că-l vedeau viu. Poate intrase în locul lui Peter 
Cordon. Cred că Bowers nu mai voia să-l vadă-n ochi pe 
Peter după ce a fugit, în ziua bătăii cu pietre. 

— Au murit cu toţii, aşa-i? întreabă liniştită Beverly, După 
Jimmy Cullum, singurii care-au mai murit au fost Henry 
Bowers şi prietenii lui... Sau foştii lui prieteni. 

— Toţi în afară de Bowers, confirmă Mike, aruncând o 
privire baloanelor legate de recorderul pentru microfilme. 
Iar el e la Juniper Hill. Un azil de nebuni privat, în Augusta. 

— C-c-cum a fost când ţi-au rupt braţul, E-E-Eddie? 

— i se agravează bâlbăială, Bill Barosane, spune solemn 
Fddie şi-şi goleşte paharul dintr-o înghițitură. 

— Las-o-ncolo pe-asta. Z-zi. 

— Zi, repetă Beverly şi-i pune delicat mâna pe braţ. 

Durerea îl fulgeră din nou. 

— Bine, acceptă Eddie. 

Îşi mai toarnă un pahar îl studiază şi începe: 

— Era la câteva zile după ce am ieşit din spital, atunci 
când aţi venit acasă la mine şi mi-aţi arătat bilele alea de 
argint. Iţi mai aduci aminte, Bill Barosane? 

Bill dă din cap. 

Eddie o priveşte pe Beverly: 


— Bill te-a întrebat dacă ai trage cu ele, dac-ar fi cazul... 
Pentru că ocheai cel mai bine. Cred c-ai spus că n-ai 
putea... Că ţi-ar fi prea frică. Şi ne-ai mai spus şi altceva, 
dar acum nu-mi vine-n minte ce era. E ca... 

Fddie scoate limba şi se ciupeşte de vârful ei, ca şi cum i 
s-ar fi agăţat ceva acolo. Richie şi Ben rânjesc amândoi. 

— Era ceva în legătură cu Hockstetter? 

— Da, zice Beverly. Am să-ţi spun când termini. Continuă. 

— După aia, când toţi plecaserăţi, maică-mea a intrat şi 
am avut o ceartă nasoală. Nu voia să mă mai învârt cu 
niciunul dintre voi. Şi m-ar fi putut face să-i promit - avea 
un fel al ei, un fel de-a constrânge omul, înţelegeţi... 

Bill încuviinţează din nou. Şi-o aminteşte pe doamna 
Kaspbrak, o femeie enormă cu o ciudată faţă schizofrenică, 
o faţă capabilă să arate împietrită, furioasă, nenorocită şi 
înspăimântată, toate în acelaşi timp. 

— Mda, m-ar fi putut face să-i promit, spune Eddie. Dar s- 
a mai întâmplat ceva în aceeaşi zi când mi-a rupt Bowers 
braţul. Ceva care chiar m-a zguduit. 

Sloboade un râs mărunt, spunându-şi: M-a zguduit, nici 
vorbă... Asta-i tot ce poţi spune? La ce bun să vorbeşti când 
nu le poţi spune oamenilor ce simţi cu adevărat? Într-o 
carte sau într-un film, ceea ce am descoperit în ziua aia, 
înainte ca Bowers să-mi rupă braţul, mi-ar fi schimbat viaţa 
pentru totdeauna şi nimic nu s-ar mai fi întâmplat aşa cum a 
fost... Într-o carte sau într-un film, asta m-ar fi eliberat, într- 
o carte sau într-un film n-aş avea o valiză întreagă plină de 
pastile în camera mea de la Town House, n-aş fi însurat cu 
Myra, n-aş avea împuţitul ăsta de inhalator tâmpit la mine 
în clipa asta. Într-o carte sau într-un film. Pentru că... 

Deodată, sub ochii tuturor inhalatorul lui Eddie se 
rostogoleşte pe masă de la sine. În timp ce se dă de-a dura 
scoate un zgomot sec şi zăngânit, ca de castaniete, ca de 
oase... şi cinic, şi găunos, ca un râs. Ajungând în capătul 
opus, între Richie şi Ben, sare prin aer şi cade pe podea. 


Richie, uluit, schițează gestul de a-l prinde, iar Bill strigă 
ascuțit: 

— Nu-l a-a-atinge! 

— Baloanele! ţipă Ben, şi toţi se întorc. 

Ambele baloane  agăţate deasupra  lectorului de 
microfilme anunţă acum: „DOCTORIA CONTRA ASTMEI 
CAUZEAZĂ CANCER!” Sub slogan se înşiră hârci rânjite. 

Explodează cu două pocnete gemene. 

Eddie priveşte toate astea cu gura căscată, cu senzația 
familiară de sufocare începând să-i strângă pieptul ca nişte 
zăvoare. 

Bill întoarce din nou capul spre el: 

— Cine ţi-a s-s-spus şi c-c-ce ţi-a spus? 

Eddie se linge pe buze, dorind să-şi ia inhalatorul, dar 
fără să iîndrăznească. Cine ştie ce-o fi acum înăuntru? 

Se gândeşte la ziua aceea, 20 iulie, se gândeşte la cât de 
caldă era, la felul cum mama sa ii dăduse un cec, şi-l 
completase cu excepţia sumei, şi un dolar pentru el - 
dreptul lui. 

— Domnul Keene - iar glasul sună îndepărtat, fără vlagă, 
chiar şi în propriile lui urechi. Domnul Keene mi-a spus. 

— Nu tocmai cel mai drăguţ om din Derry, replică Mike, 
dar Eddie, pierdut în gânduri, abia-l aude. 

Da, era cald în ziua aceea, dar răcoare în farmacia de pe 
Center Street, unde ventilatoarele din lemn se roteau alene 
sub tavanul de tablă presată şi domnea mirosul acela 
mângâietor de prafuri şi elixiruri amestecate. Acesta era 
locul unde se vindea sănătate - proclama convingerea 
nedeclarată sau comunicată desluşit a mamei lui, iar Eddie, 
cu ceasul său interior potrivit la ora unsprezece şi 
jumătate, nici nu se gândea că mama sa ar putea greşi, în 
privinţa asta sau în oricare alta. 

Ei bine, domnul Keene i-a pus cu siguranţă capăt, 
reflectează el acum. Cu un soi de dulce mânie. 

Işi aminteşte cum a stat” o vreme la rastelul de reviste, 
rotindu-l leneş să vadă dacă a apărut vreun Batman sau 
Superboy nou, sau preferatul său, Plastic Man. Îi dăduse 


domnului Keene lista mamei sale (Il trimitea la farmacie aşa 
cum alte mame îşi trimit băieţii la alimentara din colţ) şi 
cecul; farmacistul avea să răspundă comenzii şi să treacă 
pe cec suma, dându-i lui Eddie chitanţa, astfel ca doamna 
Kaspbrak să poată scădea totalul din balanţa de plăți. 
Pentru Eddie, toate astea rămâneau un mister. Trei reţete 
diferite ale mamei sale, plus o sticlă de geritol fiindcă, îi 
spunea ea enigmatic, „E plin de fier, Eddie, iar femeile au 
nevoie de mai mult fier decât bărbaţii”. De asemenea, erau 
vitaminele lui, o sticlă din Elixirul Doctorului Sweet pentru 
Copii... şi, fireşte, doctoria de astmă. 

Intotdeauna era la fel. Mai târziu avea să se oprească la 
Costello Avenue Market şi să-şi ia cu dolarul său două 
acadele şi un Pepsi. Avea să mănânce acadelele, să bea 
sucul acidulat şi să-şi zornăie mărunţişul în buzunar până 
acasă. Astăzi însă lucrurile urmau să stea altfel; urmau să 
se încheie cu el în spital, iar asta era cu siguranţă ceva 
neobişnuit, dar începură să decurgă altfel din clipa când 
domnul Keene îl strigă. Pentru că, în loc să-i dea punga 
mare şi albă plină cu medicamente şi chitanţa, somându-l 
să bage hârtia în buzunar ca să n-o piardă, domnul Keene îl 
privi îngândurat şi-i spuse: 

— Vino... 


2 


„„la mine în birou un minut, Eddie. Vreau să stăm de 
vorbă. 

În primul moment Eddie nu făcu decât să-l privească 
puţin cam speriat, clipind din ochi. Ideea că poate domnul 
Keene credea că furase ceva din magazin îi fulgeră scurt 
prin minte. Avea pe uşă inscripţia aceea pe care o citea 
întotdeauna când intra în Farmacia de pe Center Street. 
Era scrisă cu litere negre acuzatoare, atât de mari, încât 
paria că până şi Richie Tozier le putea citi fără ochelari: 

„A FURA DIN PRĂVĂLII NU E O GLUMĂ, NICI DIBĂCIE, 
NICI ŞMECHERIE! A FURA DIN PRĂVĂLII E O CRIMĂ, ŞI 


NE VOM ADRESA INSTANŢEI!” 

Eddie nu furase în viaţa lui din prăvălii, dar acea 
pancartă îl făcea întotdeauna să se simtă vinovat - îl făcea 
să se simtă de parcă domnul Keene ar fi ştiut despre el ceva 
ce nici chiar el însuşi nu ştia. 

Atunci, domnul Keene îl zăpăci şi mai mult, adăugând: 

— Ce-ai zice de-o îngheţată de fructe cu sifon? 

— Păi... 

— Haide, fac eu cinste, întotdeauna am una în cabinet pe 
la ora asta din zi. Bună la energie, doar dacă n-ai nevoie să- 
ţi controlezi greutatea, şi aş zice că niciunul dintre noi n-are 
nevoie. Nevastă-mea zice că arăt ca un biscuit pe dungă. 
Prietenul tău Hanscom, el are nevoie să fie atent la 
greutate. Ce aromă să fie, Eddie? 

— Păi, mama a spus să vin acasă imediat ce... 

—  Mie-mi pari un iubitor de ciocolată. Ciocolata-ţi 
convine? 

Ochii domnului Keene scânteiară, dar era un licăr uscat, 
ca al soarelui strălucind pe firele de mică în deşert. Sau cel 
puţin aşa i se părea lui Eddie, iubitor al scriitorilor de 
romane western ca Max Brand şi Archie Joceylen. 

— Sigur, capitulă Eddie. 

Ceva anume în felul domnului Keene de a-şi împinge 
ochelarii cu rame aurite în sus pe şaua nasului îl făcu să 
devină încordat. Ceva la felul cum domnul Keene părea atât 
nervos, cât şi tainic-încântat. Nu voia să treacă în cabinet cu 
domnul Keene. Nu de un sifon era vorba. Nu, domne. Şi, 
indiferent despre ce era vorba, Eddie avea o bănuială că nu 
va fi o veste prea grozavă. 

Poate-o să-mi spună că am cancer sau ceva, îşi zise 
Eddie, sufocat de o panică teribilă. Cancerul-copiilor. 
Leucemie. lisuse! 

Of ia nu mai fi aşa de prost, îşi răspunse el singur, 
încercând să sune, în propria-i minte, ca Bill Bâlbâitul. Bill 
Bâlbâitul îl înlocuise pe Jock Mahoney, care juca rolul lui 
Range Rider în programele de sâmbăta dimineaţa, ca mare 


erou al vieţii lui Eddie. În ciuda faptului că nu putea vorbi 
corect, Bill Barosanul părea întotdeauna să fie stăpân pe 
situaţie. Tipu ăsta-i farmacist, nu doctor ce mama mă-sii. 
Dar Eddie tot neliniştit era. 

Domnul Keene îi făcea semn lui Eddie să se apropie, cu 
un deget osos. Eddie îl urmă, dar fără tragere de inimă. 

Ruby, casiera, şedea lângă registrul de plăţi şi citea o 
revistă cu bârfe din viaţa vedetelor. 

— Vrei să faci două îngheţate cu sifon, Ruby? o rugă 
domnul Keene. Una cu ciocolată şi una de cafea. 

— Desigur, răspunse Ruby, punându-şi ca semn de carte o 
foiţă de staniol de la guma de mestecat şi ridicându-se. 

— Adă-le-n cabinet. 

— Desigur. 

— Haide, fiule. N-am să te muşc. 

Şi domnul Keene chiar îi făcu cu ochiul, uluindu-l complet 
pe Eddie. 

Nu mai fusese niciodată în spatele tejghelei şi se uită cu 
interes la toate sticluţele, pilulele şi flacoanele. Ar fi zăbovit 
mai mult dacă era de capul lui, examinând mojarul şi 
pisălogul domnului Keene, cântarele şi greutăţile, acvariile 
pline de capsule. Dar domnul Keene îl împinse înainte în 
birou şi închise bine uşa în urma lui. Când o auzi ţăcănind, 
Eddie simţi în piept o greutate prevenitoare şi o înfruntă. 
Alături de obiectele mamei sale, în pungă era şi un 
inhalator nou, şi avea să poată trage prelung din el de 
îndată ce va ieşi de acolo. 

Un borcan plin cu acadele se afla pe colţul biroului 
domnului Keene. I-l oferi lui Eddie. 

— Nu, mulţumesc, spuse politicos băiatul. 

Domnul Keene se aşeză pe scaunul rotativ de după birou 
şi luă o acadea. Apoi deschise sertarul şi scoase ceva 
dinăuntru. Puse acel ceva lângă borcan, iar Eddie simţi cum 
îl străbate un real semnal de alarmă. Era un inhalator. 
Domnul Keene se dădu pe spate în scaunul pivotant până 
ajunse aproape să atingă cu capul calendarul de pe 


peretele din spatele său. Ilustraţia calendarului înfăţişa alte 
pilule. Scria „SQUIBB”. Şi... 

„.Şi, într-un moment de coşmar, când domnul Keene 
deschise gura să vorbească, Eddie îşi aminti ce i se 
întâmplase la magazinul de pantofi când nu era decât un 
băieţaş, iar mama sa zbierase la el pentru că îşi băgase 
piciorul în aparatul cu raze X. În acel moment de coşmar, 
Eddie crezu că domnul Keene va spune: „Eddie, nouă 
doctori din zece sunt de acord că doctoria pentru astmă îţi 
cauzează cancer, exact la fel ca aparatele cu raze X din 
magazinele de încălţăminte. Probabil te-ai şi îmbolnăvit 
deja. Mă gândeam doar c-ar fi bine s-o ştii” 

Dar ceea ce spuse domnul Keene era atât de ciudat, încât 
lui Eddie nu-i putu trece prin cap niciun răspuns; n-a fost în 
stare decât să stea pe scaunul de lemn cu spătar drept din 
cealaltă parte a biroului domnului Keene, inert, ca un 
vierme de mătase. 

— Chestia asta a durat destul. 

Eddie deschise gura, apoi o închise la loc. 

— Câţi ani ai, Eddie? Unsprezece, nu-i aşa? 

— Da, domnule, răspunse abia auzit Eddie. 

Respirația i se subţia într-adevăr. Încă nu şuiera ca un 
ceainic pe foc (care în viziunea lui Richie suna astfel: 
Închideţi-l careva pe Eddie! A dat în clocot!), dar asta se 
putea întâmplă oricând. Privi cu jind la inhalatorul de pe 
biroul domnului Keene şi, pentru că mai părea necesar încă 
ceva, adăugă: 

— Împlinesc doisprezece în noiembrie. 

Domnul Keene dădu din cap, apoi se aplecă înainte ca un 
farmacist dintr-o reclamă şi îşi împreună mâinile. Ochelarii 
săi sticleau în lumina puternică răspândită de tuburile 
fluorescente din plafon. 

— Ştii ce e acela un placebo, Eddie? 

Cu nervozitate, străduindu-se să ghicească pe cât de bine 
putea, Eddie spuse: 

— Astea-s alea din care iese laptele la vaci, nu? 


Domnul Keene râse şi se legănă înapoi cu scaunul. 

— Nu, spuse el, iar Eddie roşi până-n vârfurile firelor sale 
de păr tuns periuţă; acum putea auzi ţiuitul strecurându-i- 
se în respiraţie. Un placebo... 

Îl întrerupse un ciocănit dublu şi apăsat în uşă. Fără a 
aştepta să fie chemată, Ruby intră cu câte un pahar de 
îngheţată cu sifon, de modă veche, în fiecare mână. 

— A ta trebuie că-i cea cu ciocolată, îi spuse ea lui Eddie 
şi-i adresă un zâmbet. 

Băiatul i-l întoarse cât putu de drăguţ, dar interesul său 
pentru îngheţatele cu sifon era la cota minimă din întreaga 
lui istorie personală. Se simţea speriat într-un mod vag, dar 
şi foarte cunoscut; la fel se simţea şi atunci când stătea pe 
masa de examen medical a doctorului Handor, în chiloţi, 
aşteptându-l pe medic să intre şi ştiind că mama e afară în 
sala de aşteptare, ocupând cea mai mare parte din sofa, cu 
o carte (cel mai probabil Puterea gândirii pozitive sau 
Medicina populară din Vermont a Dr. Jarvis, de Norman 
Vincent Peale) ţinută ferm înaintea ochilor, ca o culegere de 
imnuri. Despuiat de haine şi lipsit de apărare, se simţea 
prins la mijloc între cei doi. Sorbi puţin sifon aproape fără 
a-i simţi gustul, în timp ce Ruby ieşea. Domnul Keene 
aşteptă să se închidă uşa, apoi îşi afişă iar zâmbetul uscat, 
de soare-pe-mică-în-deşert. 

— Relaxează-te, Eddie. N-am să te mugşc şi nici n-am să-ţi 
fac vreun alt rău. 

Eddie dădu din cap, căci domnul Keene era om mare şi 
cu oamenii mari trebuia să fii de acord indiferent de preţ 
(asta îl învățase mama lui), dar în sinea sa îşi spunea: O, am 
mai auzit eu balivernele-astea şi altă dată. Era cam acelaşi 
lucru pe care-l spunea doctorul când deschidea 
sterilizatorul din care se răspândea mirosul iute şi 
înspăimântător de alcool, înţepându-i nările. Acela era 
mirosul injecţiilor, iar acesta era mirosul palavrelor, şi 
amândouă se rezumau la acelaşi lucru: când îţi ziceau că n- 


o să fie decât o înţepăturică, una pe care abia dacă ai s-o 
simţi, asta-nsemna c-o să te doară ca dracu. 

Încercă încă o sorbitură de sifon, fără nicio tragere de 
inimă, prin pai, dar nu-i folosi la nimic; avea nevoie de tot 
spaţiul din gâtlejul tot mai strâmt doar ca să soarbă aer. 
Privi la inhalatorul amplasat în mijlocul mapei de birou a 
domnului Keene, vru să-l ceară, dar nu îndrăzni. Un gând 
bizar îi trecu prin minte: poate că domnul Keene ştia că-l 
doreşte, dar că nu îndrăzneşte să i-l ceară, poate că domnul 
Keene îl 

(tortura) 

tachina. Atât numai că era o idee prostească de-a binelea, 
nu-i aşa? Un om mare - mai ales un om mare vânzător-de- 
sănătate - n-ar tachina astfel un băieţaş, nu? Cu siguranţă 
că nu. Nici măcar nu te puteai gândi, căci a te gândi la aşa 
ceva ar fi putut să necesite o înfricoşătoare reevaluare a 
lumii aşa cum o înţelegea Eddie. 

Dar iată-l, iată-l, atât de aproape, şi totuşi atât de 
departe, ca apa aflată la câţiva centimetri de mâna unui om 
ce moare de sete în deşert. Iată-l, stând pe birou sub ochii 
de mică zâmbitoare ai domnului Keene. Eddie îşi dorea, mai 
mult decât orice altceva, să fie jos pe Maidan, cu prietenii în 
jurul lui. Gândul la un monstru, la cine ştie ce monstru 
uriaş, pândind sub oraşul în care se născuse şi crescuse, 
folosindu-se de canale şi conducte ca să se târască din loc în 
loc - acesta era un gând înspăimântător, iar gândul de a 
lupta la propriu cu acea creatură, de a da piept cu ea, era şi 
mai înspăimântător... însă, într-un fel, ceea ce trăia acum 
era şi mai râu. Cum să te poţi lupta cu un om mare care-ţi 
spune că n-o să te doară, când ştii că te va durea? Cum să 
poţi da piept cu un adult care-ţi pune întrebări trăsnite şi îţi 
spune lucruri obscure şi amenințătoare, cum ar fi: Chestia 
asta a durat destul! 

Şi aproape alene, la periferia minţii, Eddie descoperi unul 
dintre marile adevăruri ale copilăriei. Adulții sunt 
adevărații monştri, reflectă el. Nu era mare lucru, nu era 


un gând sosit într-o străfulgerare revelatoare sau care să se 
fi anunţat cu surle şi trâmbiţe. Pur şi simplu veni şi dispăru 
iar, aproape îngropat sub următorul, mai puternic, mai 
imperativ, mai dominator: Vreau inhalatorul meu şi vreau 
să ies de-aici. 

— Relaxează-te, spuse din nou domnul Keene. Cea mai 
mare parte a necazului tău, Eddie, provine din faptul că eşti 
tot timpul atât de ţeapăn şi încordat. Să luăm astma de 
exemplu. Uită-te aici. 

Domnul Keene deschise sertarul biroului, cotrobăi 
înăuntru şi scoase un balon. Dilatându-şi pieptul cât putea 
de mult (cravata îi sălta ca o bărcuţă îngustă plutind pe-un 
val de mare tulburată), suflă în balon şi îl umflă. 

„FARMACIA CENTER  SIREET”, scria pe balon. 
„REŢETE. DIVERSE. REZERVE DE PROTEZE” Domnul 
Keene strânse gura de cauciuc a balonului şi îl ridică în faţa 
lui: 

— Acum, să ne închipuim un moment că acesta e un 
plămân. Plămânul tău. De fapt ar fi trebuit să umflu doi, 
desigur, dar de vreme ce nu mi-a mai rămas decât unul de 
la vânzarea pe care am făcut-o imediat după Crăciun... 

— Domnu' Keene, aş putea lua acum inhalatorul? 

Capul lui Eddie începuse să pulseze, îşi simţea laringele 
pecetluindu-se. Inima-i bătea mai repede, iar sudoarea îi 
îmbrobona fruntea. Îngheţata de ciocolată cu sifon stătea 
pe colţul biroului, cu cireaşă din vârf scufundându-se încet 
într-o zeamă de frişcă. 

— Într-un minut. Fii atent la ce-ţi spun, Eddie. Vreau să 
te ajut. E vremea s-o facă cineva. Dacă Russ Handor nu-i 
destul de bărbat pentru asta, va trebui s-o fac eu. Plămânul 
tău e ca balonul ăsta, doar că-i înconjurat de o pătură de 
muşchi; aceşti muşchi sunt ca braţele unui om lucrând cu o 
pereche de foale, înţelegi? La o persoană sănătoasă, 
muşchii ăştia ajută plămânii să se dilate şi să se contracte 
cu uşurinţă. Dar, dacă deţinătorul plămânilor acestora, 
sănătoşi stă tot timpul ţeapăn şi încordat, muşchii încep să 


acţioneze contra plămânilor mai degrabă decât în sprijinul 
lor. Priveşte! 

Domnul Keene cuprinse balonul cu o mână noduroasă, 
osoasă şi plină de pete hepatice şi strânse. Balonul se umflă 
deasupra şi dedesubtul pumnului, iar Eddie tresări, 
încercând să se pregătească pentru pocnitură. Simultan, 
simţi că respiraţia i se oprea de-a binelea. Se aplecă peste 
masă şi înşfăcă inhalatorul de pe mapă. Umărul său izbi 
paharul greu cu îngheţată. Acesta se răsturnă de pe birou, 
sfărâmându-se de podea ca o bombă. 

Eddie auzi zgomotul acesta ca prin vis. Strângea-ntre 
degete vârful inhalatorului, înfundându-şi tubul în gură şi 
apăsând pe trăgaci. Inhala puternic, cu gâtul sfâşiat, cu 
gândurile într-o debandadă panicată, aşa cum i se întâmpla 
întotdeauna în asemenea momente. Te rog mămico mă 
sufoc nu pot să RESPIR o Doamne Sfinte o Doamne Llisuse 
bunşimilostiv nu pot să RESPIR te rog nu vreau să mor nu 
vreau să mor o te rog... 

Apoi vaporii din inhalator se condensară pe pereţii 
umflaţi ai gâtlejului său şi putu respira din nou. 

— Iertaţi-mă, spuse el, aproape plângând. lertaţi-mă 
pentru pahar... Am să fac curăţenie şi am să-l plătesc... 
Doar vă rog să nu-i spuneţi mamei, bine? lertaţi-mă, 
domnu' Keene, dar nu puteam să respir... 

Din nou se auzi acel dublu ciocănit în uşă, iar Ruby vâri 
capul înăuntru: 

— S-a întâmplat... 

— Nu s-a-ntâmplat nimic, o întrerupse tăios domnul 
Keene. Lasă-ne! 

— Ei, scu-zaa-ţi-mă-ţi! spuse Ruby. 

Dădu ochii peste cap şi închise uşa. 

Respirația lui Eddie începea iar să-i şuiere în gât. Mai 
trase o gură din inhalator şi-şi începu din nou scuzele 
bâjbâite. Nu încetă decât când văzu că domnul Keene îi 
zâmbea - zâmbetul acela uscat şi enigmatic. Mâinile 
domnului Keene stăteau împreunate peste mijloc. Balonul 


zăcea pe birou. Lui Eddie îi veni un gând; încercă să-l 
alunge şi nu reuşi. Domnul Keene arăta de parcă atacul de 
astmă al lui Eddie i se păruse mai gustos decât îngheţata cu 
cafea pe jumătate consumată. 

— Nu-ţi face griji, spuse el. Ruby o să curețe mai târziu, 
şi, dacă vrei să ştii adevărul, aproape că mă bucur c-ai spart 
paharul. Pentru că-ţi promit să nu-i spun mamei tale că l-ai 
spart, dacă şi tu îmi promiţi că nu-i vei spune despre 
această mică discuţie. 

— O, vă promit asta, răspunse repede Eddie. 

— Bun. Ne-am înţeles. Şi te simţi mult mai bine acum, nu- 
i aşa? 

Eddie dădu din cap. 

— De ce? 

— De ce? Păi... Pentru că mi-am luat doctoria. 

Îl privi pe domnul Keene la fel cum se uita la doamna 
profesoară Casey când îi dădea câte un răspuns de care nu 
era tocmai sigur. 

— Dar n-ai luat nicio doctorie, spuse domnul Keene. Ai 
luat un placebo. Un placebo, Eddie, e ceva are pare o 
doctorie şi are gustul unei doctorii, dar nu e o doctorie. Un 
placebo nu e o doctorie, pentru că nu conţine ingrediente 
active. Sau, dacă e o doctorie, atunci e o doctorie de un fel 
foarte special. Doctorie pentru cap. 

Domnul Keene surise. 

— Înţelegi ce-ţi spun, Eddie? Doctorie pentru cap. 

Eddie înţelegea, cum să nu înţeleagă? Domnul Keene îi 
spunea că e nebun. Dar, cu buze amorţite, spuse: 

— Nu, nu vă înţeleg. 

— Vreau să-ţi spun o povestioară, urmă domnul Keene. În 
1954, la Universitatea DePaul s-au efectuat o serie de teste 
medicale pe pacienţi bolnavi de ulcer. O sută de pacienţi au 
primit pilule. Tuturor li s-a spus că pilulele le vor face bine 
la ulcer, dar în realitate cincizeci de pacienţi au primit 
placebo-uri... De fapt erau dropsuri într-un înveliş roz 
uniform. 


Domnul Keene slobozi un chicotit ascuţit, straniu - acela 
al unui om care mai curând descrie o farsă decât un 
experiment. 

— Dintre aceşti o sută de pacienţi, nouăzeci şi trei au 
spus că simt o ameliorare clară, iar optzeci şi unu au 
demonstrat ameliorări. Aşa că, ce părere ai? Ce concluzie 
tragi dintr-un asemenea experiment, Eddie? 

— Nu ştiu, spuse moale Eddie. 

Farmacistul îşi ciocăni solemn capul. 

— Majoritatea bolilor de aici pornesc, asta e părerea 
mea. Lucrez în domeniul ăsta de mult timp şi ştiam despre 
placebo-uri cu mulţi ani înainte ca doctorii aceia de la 
Universitatea DePaul să-şi fi efectuat studiul. De obicei 
bătrânii sfârşesc prin a primi placebo-urile. Moşul sau baba 
se duc la doctor, convinşi că sunt bolnavi de inimă, de 
cancer, sau de diabet, sau de mai ştiu eu ce blestemăţie. 
Dar în destule cazuri nu e vorba deloc de aşa ceva. Nu se 
simt bine pentru că sunt bătrâni, atâta tot. Dar ce poate 
face doctorul? Să le spună că-s ca nişte ceasuri cu arcul 
uzat? Hm! Cam greu. Doctorii ţin prea mult la taxele lor. 

lar acum pe chipul domnului Keene se aşternu o expresie 
aflată undeva între zâmbet şi sarcasm. 

Eddie nu făcea decât să stea acolo, aşteptând să se 
sfârşească, să se sfârşească, să se sfârşească. N-ai luat nicio 
doctorie; aceste cuvinte îi zăngăneau în minte. 

— Doctorii nu le spun asta, şi nici eu nu le-o spun. De ce 
să-mi bat capul? Într-o zi, un bătrânel va intra cu o reţetă 
albă care va anunţa de-a dreptul: Placebo, sau 25 de grame 
de Cer Albastru, cum obişnuia să se exprime bătrânul Doc 
Pearson. 

Domnul Keene chicoti scurt şi sorbi din îngheţata sa cu 
cafea. 

— Ei, şi ce-i rău în asta? îl întrebă el pe Eddie, iar, când 
Eddie nu făcu decât să stea neclintit, farmacistul îşi 
răspunse singur la întrebare. 


— Păi, nimic! Absolut nimic. Cel puţin... în majoritatea 
cazurilor. Placebo-urile sunt o binecuvântare pentru 
bătrâni. Şi mai există şi alte cazuri - bolnavi de cancer, de 
boli cardiace degenerative, de afecţiuni groaznice pe care 
nu le înţelegem încă, unii dintre ei copii întocmai ca tine, 
Eddie! În asemenea cazuri, dacă un placebo îl face pe 
pacient să se simtă mai bine, unde-i necazul? Vezi vreun 
necaz, Eddie? 

— Nu, domnule, spuse Eddie şi cobori privirea spre 
băltoaca de îngheţată, sifon, frişca bătută şi sticlă spartă de 
pe pardoseală. 

În mijlocul ei stătea cireaşa maraschino, la fel de 
acuzatoare ca un cheag de sânge la locul unei crime. 
Vederea acelei mizerii îl făcu să i se strângă pieptul. 

— Atunci suntem de acord. Acum cinci ani, când Vernon 
Maitland avea cancer la esofag - un gen de cancer foarte, 
foarte dureros -, iar doctorii epuizaseră tot ce-i puteau da 
cu efect asupra durerii, am venit la el în salonul de spital cu 
o sticlă cu pilule din zahăr. Îmi era un prieten deosebit, 
înţelegi. Şi i-am spus: „Vern, astea-s nişte pilule 
experimentale contra durerii. Doctorul nu ştie că ţi le dau, 
aşa că, pentru Dumnezeu, ai grijă şi nu mă da de gol. S-ar 
putea să n-aibă efect, dar eu cred că vor avea. Nu lua mai 
mult de una pe zi şi numai dacă te doare deosebit de rău” 
Mi-a mulţumit cu lacrimi în ochi. Lacrimi, Eddie! Şi au avut 
efect asupra lui! Da! Nu erau decât pilule de zahăr, dar i-au 
omorât cea mai mare parte din durere... Pentru că durerea 
e aici. 

Solemn, domnul Keene îşi ciocăni iarăşi capul. 

Eddie spuse: 

— Doctoria mea are un efect foarte bun. 

— Ştiu că are, replică farmacistul şi arboră un 
înnebunitor zâmbet de om mare, condescendent. Are efect 
asupra pieptului tău pentru că are asupra capului. HydrOx, 
Eddie, înseamnă apă cu un strop de camfor aruncat 
înăuntru ca să-i dea gust de medicament. 


— Nu, spuse Eddie. 

Respirația începuse iar să-i ţiuie. 

Domnul Keene bău puţin din sifon, luă cu linguriţa din 
îngheţata ce se topea şi îşi şterse meticulos bărbia cu 
batista, în timp ce Eddie îşi folosea din nou inhalatorul. 

— Acum vreau să plec, spuse băiatul. 

— Lasă-mă să termin, te rog. 

— Nu! Vreau să plec, v-aţi primit banii şi vreau să plec! 

— Lasă-mă să termin, spuse domnul Keene atât de 
categoric, încât Eddie se aşeză la loc. 

Oamenii mari puteau fi uneori aşa detestabili cu puterea 
pe care o aveau asupra copiilor! Aşa detestabili! 

— O parte din problema de faţă e aceea că doctorul tău, 
Russ Handor, e un om slab. lar altă parte a problemei e 
faptul că mama ta ţine neapărat să creadă că eşti bolnav. 
Tu, Eddie, ai căzut la mijloc. 

— Nu sunt nebun, şopti Eddie, vorbele ieşindu-i într-un 
foşnet de frunze moarte. 

Scaunul domnului Keene scârţâi ca un greier monstruos. 

— Ce? 

— Am spus că nu-s nebun! strigă Eddie. 

Apoi, imediat, o roşeaţă nefericită îi pătă obrajii. 

Domnul Keene zâmbi. Crezi ce vrei, spunea acel zâmbet. 
Crezi ce vrei, iar eu am să cred ce vreau. 

— Iar eu îţi spun, Eddie, că nu ai nicio boală fizică. 
Plămâhnii tăi nu sunt bolnavi de astmă; mintea ta este. 

— Vreţi să spuneţi că sunt nebun? 

Farmacistul se aplecă spre el, privindu-l pătrunzător 
peste mâinile împreunate. 

— Nu ştiu, spuse el încet. Eşti? 

— 'Totu-i o minciună! ţipă Eddie, surprins că vorbele-i 
ieşeau cu atâta putere din pieptul încorsetat. 

Se gândea la Bill, la felul cum ar reacţiona Bill în faţa 
unor acuzaţii atât de uluitoare. Bill ar şti ce să spună, 
bâlbâit sau nu. Bill ar şti cum să fie viteaz. 

— 'Totu-i o minciună mare şi gogonată! Am astmă, am! 


— Da, aprobă farmacistul, iar acum surâsul său uscat 
devenise un rânjet scheletic, schimonosit. Dar cine ţi-a dat- 
o, Eddie? 

Creierul lui Eddie bubuia şi se învolbura. Oh, îi era rău, îi 
era foarte rău. 

— Acum patru ani, în 1954 - în acelaşi an cu testele de la 
DePaul, destul de ciudat -, doctorul Handor a început să-ţi 
prescrie acest HydrOx. Asta înseamnă hidrogen şi oxigen, 
cele două componente ale apei. Am tolerat înşelăciunea 
asta de atunci, dar acum n-am s-o mai îngădui. Doctoria ta 
de astmă lucrează mai mult asupra minţii decât asupra 
trupului. Astma ta e rezultatul încordării nervoase a 
diafragmei, care e comandată de minte... Sau de mama ta. 
Nu eşti bolnav. 

O tăcere cumplită se lăsă. 

Eddie stătea în scaunul său, cu mintea numai vârtejuri. O 
clipă se gândi la posibilitatea ca domnul Keene să spună 
adevărul, dar o asemenea idee presupunea semnificaţii 
cărora nu le putea face faţă. Iotuşi, de ce să fi minţit 
domnul Keene, mai ales într-o problemă atât de serioasă? 

Farmacistul şedea şi zâmbea cu expresia sa strălucitoare 
şi seacă, fără inimă. 

Ba am astmă, am. În ziua când Henry Bowers mi-a dat un 
pumn în nas, în ziua când Bill şi cu mine încercam să facem 
un Stăvilar pe Maidan, aproape c-am murit. Și ce să cred 
acuma, că mintea mea... Mintea mea doar a plăsmuit totul? 

Dar de ce-ar minţi? (abia după ani şi ani, în bibliotecă, 
avea să îşi pună Eddie întrebarea cea mai cumplită: De ce 
mi-ar fi spus adevărul?) 

Ca prin ceaţă, îl auzi pe domnul Keene spunând: 

— Te-am ţinut sub ochi, Eddie. [i-am spus toate aceste 
lucruri pentru că eşti destul de mare ca să înţelegi, dar şi 
fiindcă observasem că în sfârşit ţi-ai făcut câţiva prieteni. Ţi- 
s prieteni buni, nu-i aşa? 

— Da, răspunse Eddie. 


Domnul Keene îşi înclină scaunul pe spate (iarăşi scoase 
sunetul acela ca de greier) şi închise un ochi - ceva ce-ar fi 
putut să fie sau să nu fie un semn complice. 

— Şi fac prinsoare că mama ta nu-i prea simpatizează, 
nu? 

— Îi place mult de ei, spuse Eddie, gândindu-se la vorbele 
tăioase pe care mama lui le spusese despre Richie 'Tozier 
(Are o gură spurcată... şi i-am mirosit răsuflarea, Eddie... 
Cred că fumează), remarca înţepată de a nu împrumuta 
niciun ban de la Stan Uris pentru că era evreu, antipatia 
făţişă faţă de Bill Denbrough şi „grasul ăla”. 

Îi repetă domnului Keene: 

— Îi place foarte mult de ei. 

— Zău? făcu domnul Keene, continuând să zâmbească. 
Mă rog, poate că are dreptate sau poate se înşală, dar cel 
puţin ai prieteni. Poate n-ar strica să vorbeşti cu ei despre 
problema asta a ta. Această... Această slăbiciune mintală. 
Să vezi ce au de spus. 

Eddie nu răspunse. Se săturase de conversaţia cu 
domnul Keene; i se părea mai sigur aşa. Şi-i era teamă că, 
dacă nu va ieşi curând de acolo, chiar va izbucni-n plâns. 

— Ei bine! se ridică farmacistul în picioare. Cred că am 
cam terminat, Eddie. Dacă te-am tulburat, îmi pare rău. Nu 
mi-am făcut decât datoria, aşa cum o înţeleg eu. Eu... 

Dar, înainte de-a mai apuca să scoată vreo vorbă, Eddie 
îşi înhăţase inhalatorul şi punga albă cu pastile şi leacuri şi 
fugise. Un picior îi lunecă în balta de îngheţată de pe podea, 
şi fu cât pe-aci să cadă. Apoi o luă la goană, repezindu-se 
afară din Farmacia Center Street, în pofida respirației 
şuierătoare. Ruby se holbă la el, cu gura căscată. 

I se păru că-l simte în urma sa pe domnul Keene, stând în 
uşa cabinetului şi privindu-i dizgraţioasa retragere peste 
tejghea, deşirat, pedant, îngândurat şi zâmbitor. Surâzând 
cu zâmbetul acela de deşert uscat. 

Se opri la intersecţia dintre Kansas, Main şi Center. Mai 
trase o dată adânc din inhalator, aşezat pe zidul scund de 


piatră din staţia de autobuz - gâtlejul îi era de acum încleiat 
de-a binelea cu gustul acela medicinal 

(nimic decât apă cu puţin camfor aruncat în ea) 

şi îşi spuse că, dacă va mai trebui să folosească 
inhalatorul în ziua aceea, probabil îşi va vărsa maţele. 

Îl strecură în buzunar şi privi traficul ce străbătea strada 
în toate direcţiile, maşini care urcau spre Main Street şi 
coborau pe Up-Mile Hill. 

Încercă să se gândească. Soarele îl bătea în creştet, 
pârjolitor de fierbinte. Fiecare maşină în trecere îi arunca 
în ochi săgeți orbitoare de lumină reflectată, iar tâmplele îi 
erau apăsate de un început de migrenă. Nu putea găsi o 
cale de a rămâne supărat pe domnul Keene, dar nu-i era 
deloc greu să-i fie milă de Eddie Kaspbrak. Îi era milă rău 
de tot de Eddie Kaspbrak. Bănuia că Bill Denbrough nu 
pierdea niciodată vremea autocompătimindu-se, dar Eddie 
pur şi simplu părea să nu se poată stăpâni. 

Mai mult decât orice altceva, voia să facă exact ceea ce 
sugerase domnul Keene; să se ducă pe Maidan şi să le 
povestească prietenilor săi totul, să vadă ce vor zice ei, să 
afle ce răspunsuri aveau. Dar acum n-o putea face. Mama îl 
aştepta în scurt timp acasă cu medicamentele 

(de minte... sau de mama ta) 

iar dacă nu ajungea acolo 

(mama ta e ferm convinsă că eşti bolnav) 

urmau necazuri. Avea să presupună că fusese cu Bill, sau 
cu Richie, sau cu „băiatu-ovrei”, cum îl numea ea pe Stan 
(insistând că nu avea nicio prejudecată când îi spunea 
astfel, ci pur şi simplu „punea cărţile pe masă” - expresia ei 
pentru a spune adevărul în situaţii dificile). Şi, stând acolo 
în acel colţ de stradă, încercând deznădăjduit să îşi pună în 
ordine gândurile frământate, Eddie ştiu ce ar spune mama 
lui dacă ar şti că unul dintre ceilalţi prieteni ai săi era un 
negru, iar altul era fată - o fată destul de mare ca să 
înceapă să aibă sâni. 


Porni încet spre Up-Mile Hill, îngrozindu-se de urcuşul 
abrupt pe o asemenea caniculă. Era destulă arşiţă ca să 
prăjeşti un ou pe asfalt. Pentru prima oară se pomeni 
dorindu-şi să fie iar la şcoală, să se confrunte cu ciudăţeniile 
unei clase noi şi ale unei noi profesoare. Să se sfârşească 
odată vara asta groaznică. 

Se opri la jumătatea colinei, nu departe de locul unde Bill 
Denbrough avea să-şi redescopere bicicleta Silver douăzeci 
şi şapte de ani mai târziu, şi scoase inhalatorul din buzunar. 
Ceaţa HydrOx, scria pe etichetă. A se administra după 
necesități. 

Atunci îi căzu fisa. A se administra după necesităţi. Nu 
era decât un copil cu caş la gură (cum îi spunea mama sa 
uneori când „punea cărţile pe masă”), dar chiar şi un copil 
de unsprezece ani ştia că nu-i dai cuiva un medicament 
adevărat şi pe urmă scrii pe etichetă A se administra după 
necesităţi. Dacă era un medicament adevărat, ar fi fost prea 
simplu să-ţi pui capăt zilelor în timp ce te învârteai vesel ca 
un coi în căldare şi ţi-l administrai după necesităţi. Bănuia 
că făcând asta îţi puteai scurta zilele până şi cu simpla şi 
bătrâna aspirină. 

Privi fix la inhalator, nebăgând-o în seamă pe bătrâna 
doamnă care-i aruncă o privire curioasă în timp ce cobora 
dealul spre Main Street cu un coş de târguieli pe braţ. Se 
simţea trădat. Şi aproape că aruncă butelia de plastic în 
rigolă - ba mai bine, îşi spuse, s-o arunce prin grătarul ăla 
de canal. Sigur! De ce nu? S-o ia Monstrul cu el prin 
tunelurile şi conductele sale de drenaj. la un pla-ce-bo, băi, 
urâtanie cu o sută de feţe! Îi scăpă un râs nestăpânit şi era 
cât pe ce să o facă. Dar în cele din urmă obişnuinţa a fost 
mai puternică. Puse inhalatorul la loc în buzunarul din faţă 
al pantalonilor şi îşi văzu de drum, abia auzind ţipătul 
sporadic al câte unui claxon sau murmurul autobuzului de 
Bassey Park când acesta trecu pe lângă el. Tot atât de puţin 
ştia şi cât de aproape se afla de descoperirea durerii - a 
durerii adevărate. 


3 


Când ieşi din Costello Avenue Market, douăzeci şi cinci de 
minute mai târziu, cu un Pepsi într-o mână şi două acadele 
Payday în cealaltă, Eddie avu neplăcuta surpriză de a-i 
vedea pe Henry Bowers, Victor Criss, Moose Sadler şi 
Patrick Hockstetter îngenuncheaţi pe pietrişul mărunţit din 
stânga micului magazin. O clipă, Eddie crezu că jucau 
arşice; apoi văzu că-şi puneau la grămadă banii pe cămaşa 
de baseball a lui Victor Criss. Cărţile de la şcoala de vară 
zăceau la o parte, într-un teanc neglijent. 

Într-o zi ca oricare alta, poate că Eddie s-ar fi făcut pur şi 
simplu nevăzut înapoi în prăvălie, întrebându-l pe domnul 
Gedreau dacă poate ieşi pe uşa din spate, dar aceasta nu 
era o zi ca oricare alta. Eddie încremeni chiar pe locul unde 
se afla, cu o mână ţinând încă uşa de plasă cu reclamele ei 
din tablă („WINSTON, SUBLIM DE GUSTOASE, O ŢIGARĂ 
SERIOASĂ, DOUĂZECI ŞI UNU DE SOIURI RAFINATE 
DAU DOUĂZECI DE FUMURI MINUNATE”, iar un liftier 
striga „CHEMAŢI-L PE PHILIP MORRIS”), în cealaltă 
strângând punga cafenie de alimentară şi pe cea albă de la 
farmacie. 

Victor Criss îl văzu şi-i dădu un cot lui Henry. Henry ridică 
ochii; la fel făcu şi Patrick Hockstetter. Moose, ale cărui 
relee funcționau mai încet, continuă să numere mărunţişul 
încă vreo cinci secunde înainte ca tăcerea neaşteptată să-l 
impregneze şi să se uite şi el în aceeaşi direcţie. 

Henry se ridică, scuturându-şi pietricelele de pe 
genunchii salopetei pe care o purta. Avea aţele pe laturile 
nasului bandajat, iar vocea sa căpătase o tonalitate nazală, 
de sirenă-de-ceaţă. 

— Ei fir-aş al dracu”, spuse el. Unu' din aruncătorii-de- 
pietre. Unde ţi-i pretenii, băi găoz? Înuntru? 

Eddie scutură din cap, amorţit, înainte de a-şi da seama 
că aceasta era o nouă greşeală. 

Zâmbetul lui Henry se lăţi. 


— A, păi asta-i bine. Nu mă deranjează să vă iau pă rând. 
Ia vino-aici, băi găoz. 

Victor stătea lângă Henry, iar Patrick Hockstetter se ţinea 
în spatele lor, zâmbind cu o expresie goală şi porcină cu 
care Eddie era familiarizat de la şcoală. Moose încă se mai 
ridica. 

— Haide, găoz, spuse Henry. Hai să vorbim de datu' cu 
pietre. Hai să vorbim de-asta, vrei? 

Acum, când era prea târziu, Eddie trase concluzia că ar fi 
mai înţelept să se întoarcă în magazin. În magazin, unde 
era un om mare. Dar, în timp ce se retrăgea, Henry se 
repezi şi-l înşfăcă, îl trase de braţ din răsputeri, cu 
zâmbetul transformându-i-se într-un rânjet de lup. Mâna lui 
Eddie fu smulsă de pe uşa cu plasă. Tras de pe trepte, ar fi 
zburat cu capul înainte în prundiş dacă Victor nu-l prindea 
brutal de subsuori. Victor îl azvârli, apoi Eddie reuşi să se 
ţină pe picioare, dar numai făcând două piruete. Acum cei 
patru băieţi îl priveau de la o distanţă de vreo trei metri, 
Henry, cu un pas în faţa celorlalţi, zâmbind. Părul de la 
ceafă îi stătea în sus ca lins de-o vacă, într-o buclă. 

În spatele lui Henry, la stânga, era Patrick Hockstetter, un 
băiat realmente fantomatic. Până azi Eddie nu-l mai văzuse 
niciodată cu altcineva. Era doar îndeajuns de 
supraponderal cât să-i atârne întotdeauna burta uşor peste 
curea, care avea o cataramă Red Ryder. Faţa-i era perfect 
rotundă şi de obicei palidă ca smântâna. Acum era uşor ars 
de soare. Cel mai tare îl prinsese soarele pe nas, care i se 
cojea și se desfăcea pe ambii obraji asemenea unor aripi de 
muscă bătrână. În şcoală, lui Patrick îi plăcea să omoare 
muşte cu rigla sa Skool Time de plastic verde şi să şi le 
pună în penar. Uneori îi arăta colecţia de muşte moarte 
câte unui elev nou, în recreaţie, zâmbind cu buzele-i 
groase, în timp ce ochii săi verzi-cenuşii rămâneau sobri şi 
gânditori. Nu vorbea niciodată când îşi arăta muştele 
moarte, indiferent ce i-ar fi spus elevul cel nou. Aceeaşi 
expresie i se citea acum pe faţă. 


— Ce zici, Omu' de Piatră? întrebă Henry, avansând în 
intervalul dintre ei. N-ai la tine neşte pietre? 

— Lasă-mă-n pace, spuse Eddie cu glas tremurător. 

— „Lasă-mă-n pace”, îl maimuţări Henry, fâlfâindu-şi 
mâinile a groază batjocoritoare. 

Victor râse. 

— Şi ce-o să faci dacă nu te las în pace, Omu' de Piatră? 
Mm? 

Mâna sa fulgeră înainte, incredibil de repede, şi explodă 
pe obrazul lui Eddie cu un zgomot de puşcă. Capul lui Eddie 
zbură înapoi. Din ochiul stâng începură să-i curgă lacrimi. 

— Prietenii mei sunt înăuntru, zise Eddie. 

— „Prietenii mei îs înăuntru”, chiţăi Patrick Hockstetter. 
Auuu! Auuu! Auuu! 

Începu să dea ocol prin dreapta lui Eddie. 

Eddie dădu să se întoarcă în direcţia aceea, mâna lui 
Henry fulgeră din nou, şi de astă dată celălalt obraz se 
aprinse. 

Nu plânge, îşi spuse; asta vor dar să nu plângi, Fddie, 
Bill n-ar face-o, Bill n-ar plânge, şi nici tu să nu plângi, 
NICI... 

Victor făcu un pas înainte şi-i dădu lui Eddie un brânci 
puternic, cu palma deschisă proptită în mijlocul pieptului. 
Eddie se poticni o jumătate de pas înapoi şi se rostogoli 
peste Patrick, care se ghemuise drept sub picioarele lui. 
Căzu cu o bufnitură pe pietriş, julindu-şi braţele. Se auzi un 
puuf! când aerul i se revărsă afară din piept. 

Un moment mai târziu, Henry Bowers era peste el, 
ţintuindu-i braţele sub genunchi, cu fundul pe stomacul lui 
Eddie. 

— N-ai neşte pietre, Omu' de Piatră? mugi Henry la el, iar 
Eddie se sperie mai tare de lucirea dementă din ochii lui 
Henry decât de durerea din braţe sau de neputinţa de a-şi 
recăpăta suflul. 

Henry era sonat de-a binelea. Undeva pe aproape, 
Patrick râse înfundat. 


— Vrei să dai cu pietre? Mm? Îţi dau io pietre! Na! Na 
neşte pietre! 

Henry culese o mână de pietriş şi i-o trânti lui Eddie în 
faţă. Frecă pietricelele pe pielea lui Eddie, tăindu-i obrajii, 
pleoapele, buzele. Eddie deschise gura şi urlă. 

— Vrei pietre? Îţi dau io pietre! Na neşte pietre, Omu' de 
Piatră! Vrei pietre? Aşa! Aşa! Aşa! 

Pietrişul îi năpădi gura deschisă, sfârtecându-i gingiile, 
scrâşnindu-i în dinţi. Simţi scântei sărindu-i din plombe. 
Zbieră iar şi scuipă pietricele. 

— Mai vrei neşte pietre? Da? Ce-ai zice de încă vreo 
câteva? Ce-ai zice? 

— Încetează! Ei, ei! încetează! Măi, băiete! Lasă-l în 
pace! Chiar acum! auzi ce-ţi spun? Lasă-l, mă, în pace! 

Cu ochii pe jumătate închişi, înceţoşaţi de lacrimi, Eddie 
văzu o mână mare coborând şi apucându-l pe Henry de 
gulerul cămăşii şi de breteaua dreaptă a salopetei. Mâna 
smuci, iar Henry fu smuls de pe el. Ateriză pe pietriş şi se 
ridică. Eddie se sculă mai încet, încercă să se adune pe 
picioare, dar mecanismul trupului său părea temporar 
stricat. Icni şi scuipă pietriş plin de sânge. 

Era domnul Gedreau, cu şorţul său lung şi alb, şi părea 
furios. Nu i se vedea deloc frică pe chip, deşi Henry era mai 
înalt cu vreo trei degete şi îl depăşea probabil cu douăzeci 
de kilograme. Nu i se vedea frică pe chip pentru că el era 
un om mare, iar Henry era copil. Doar că de data asta, îşi 
spuse Eddie, aşa ceva putea să nu mai însemne nimic. 
Domnul Gedreau nu înţelegea. Nu înţelegea că Henry era 
țicnit. 

— Pleacă de-aici, spuse domnul Gedreau, înaintând spre 
Henry până ajunse piept în piept cu băiatul mătăhălos şi 
îmbufnat. Pleacă şi nici să nu mai pui piciorul pe aici. Nu-mi 
plac bătăuşii. Nu-mi place să văd patru pe unul. Ce-ar zice 
mamele voastre? 

Îi mătură pe ceilalţi cu privirea sa arzătoare, furioasă. 
Moose şi Victor lăsară ochii în jos, examinându-şi tenişii. 


Patrick doar se holba la şi prin domnul Gedreau cu expresia 
aceea goală, verde-cenuşie. Domnul Gedreau reveni cu 
ochii la Henry şi nu apucă să mai zică decât: 

— Suiţi pe biciclete şi... 

„„„Când Henry îi dădu un brânci cu toată puterea. 

O expresie de surpriză, care în alte împrejurări ar fi fost 
comică, se întinse pe chipul domnului Gedreau în timp ce 
zbura îndărăt, pietricele ţâşnindu-i de sub tălpi. Se lovi de 
treptele ce urcau spre uşa cu plasă de sârmă şi căzu în 
fund. 

— De ce m-ai... începu el. 

Umbra lui Henry se prăbuşi asupra lui. 

— Treci înăuntru. 

— Al... făcu domnul Gedreau, şi de astă dată se 
întrerupse el singur. 

În sfârşit observase - îşi dădu seama Eddie - lucirea din 
ochii lui Henry. Se ridică grăbit, cu şorţul fâlfâindu-i. Urcă 
scara cât de repede putu, împiedicându-se de penultima 
treaptă şi căzând ca fulgerat într-un genunchi. Se sculă în 
picioare pe dată, dar poticneala aceea, cât fusese ea de 
fugară, păru să-l fi secătuit de toată autoritatea adultă ce-i 
mai rămăsese. 

Se răsuci pe călcâie în capul scării şi răcni: 

— Eu chem sticleţii! 

Henry se prefăcu că se repede la el, iar domnul Gedreau 
tresări şi se retrase precipitat. Acesta era sfârşitul, înţelese 
Eddie. Oricât ar fi fost de incredibil, oricât ar fi părut de 
neconceput într-o lume cât de cât normală, acolo nu exista 
nicio protecţie pentru el. Era vremea să plece. 

În timp ce Henry stătea la picioarele scării şi se uita urât 
la domnul Gedreau, iar ceilalţi se holbau paralizaţi (şi, cu 
excepţia lui Patrick Hockstetter, nu doar puţin îngroziţi) de 
acea bruscă sfidare a autorităţii adulte, Eddie prinse ocazia. 
Se răsuci, sări în picioare şi o luă la sănătoasa. 

Era pe la jumătatea străzii, când Henry se întoarse, 
aruncând flăcări din ochi. 


— Puneţi mâna pe el! tună. 

Astmă, ne-astmă, Eddie făcu o cursă bună în ziua aceea. 
Erau distanţe, unele lungi ca la cincizeci de paşi, când nici 
nu îşi mai aminti dacă tălpile pantofilor săi atinseseră sau 
nu trotuarul. Preţ de câteva momente nutri chiar buimaca 
idee că ar fi fost în stare să-i întreacă la fugă. 

Apoi, chiar înainte de a ajunge pe Kansas Street şi într-o 
posibilă siguranţă, un tanc pe o tricicletă pedală deodată 
dintr-o alee drept în calea lui Eddie. Eddie încercă să 
cotească, dar aşa cum fugea, din răsputeri, poate-ar fi făcut 
mai bine să sară peste copil (numele acestuia era Richard 
Cowan, şi avea să crească mare, să se-nsoare şi să aibă un 
fiu numit Frederick Cowan, care urma să se înece într-o 
toaletă, fiind apoi parţial devorat de o arătare ieşită din 
toaletă ca un fum negru şi luând o formă de neconceput) 
sau cel puţin să încerce. 

Un picior al lui Eddie se agăţă de bara din spate, unde un 
căcăţel aventuros ar fi putut sta în picioare, împingând 
tricicleta ca pe un scuter. Richard Cowan, al cărui fiu încă 
nenăscut avea să fie omorât de Monstru peste douăzeci şi 
şapte de ani, abia dacă se clătină pe tricicleta sa. Eddie însă 
se duse în zbor. Izbi trotuarul cu umărul, ricoşă, căzu iar la 
pământ şi lunecă trei metri, răzuindu-şi pielea de pe coate 
şi genunchi. Încerca să se ridice-n picioare, când Henry 
Bowers intră în el ca un proiectil şi-l trânti lat. Nasul lui 
Eddie se turti cu duritate de asfalt. Ţâşni sânge. 

Henry execută o rostogolire laterală rapidă, ca un 
paraşutist, şi ateriză iarăşi în picioare. Îl apucă pe Eddie de 
gât şi de încheietura mâinii drepte. Răsuflarea sa, fârnâind 
pe nasul umflat şi rupt, era caldă, umedă. 

— Vrei pietre, Omu” de Piatră? Sigur! Căcat! 

Smuci încheietura lui Eddie în sus până la jumătatea 
spatelui. Eddie zbieră. 

— Pietre pentru Omu' de Piatră, corect, Omu' de Piatră? 

Trase şi mai sus încheietura mâinii lui Eddie. Eddie urlă. 
În urma sa, vag, îi auzea pe ceilalţi apropiindu-se şi pe 


băieţelul cu tricicleta începând să plângă. Intră-n club, 
puştiule, spuse în sinea sa şi, cu toată durerea, cu toate 
lacrimile şi frica, lătră un enorm hohot măgăresc de râs. 

— "Ţi se pare că-i de râs? întrebă Henry, părând dintr-o 
dată mai mult mirat decât furios. Crezi că-i de râs? 

Şi nu cumva Henry părea şi speriat? Peste ani de zile, 
Eddie avea să se gândească: Da, speriat, părea speriat. 

Eddie îşi răsuci braţul în strânsoarea lui Henry. Era 
lunecos de sudoare şi aproape scăpă. Poate că din această 
cauză Henry împinse încheietura lui Eddie mai sus de astă 
dată decât înainte. Eddie auzi un trosnet ca sunetul unei 
surcele frânte pe genunchi. Durerea ce i se rostogoli prin 
braţul fracturat era cenuşie şi uriaşă. [ipă, dar sunetul 
păru să se audă de undeva de foarte departe. Lumea se goli 
de culoare, iar când Henry îi dădu drumul şi îl împinse, i se 
păru că pluteşte spre trotuar. Îi luă mult timp până să 
ajungă pe trotuarul acela vechi. Apucă să privească bine 
fiecare crăpătură din el pe când luneca în jos. Avu prilejul 
să admire felul cum soarele de iulie scânteia în fărâmele de 
mică din asfaltul acela de demult. Prinse ocazia să observe 
resturile unui foarte vechi şotron ce fusese trasat odinioară 
cu cretă roz pe bătrânul trotuar. Apoi, preţ de o clipă doar, 
desenul se undui arătând a altceva. Arătând ca o broască 
ţestoasă. 

Poate că atunci ar fi leşinat, dar lovitura în braţul rupt şi 
durerea cea nouă erau ascuţite, strălucitoare, fierbinţi, 
cumplite. Simţi capetele frânte ale fracturii libere scrâşnind 
unul în altul. Îşi muşcă limba, făcând să curgă sânge 
proaspăt. Se rostogoli pe spate şi-i văzu pe Henry, Victor, 
Moose şi Patrick deasupra lui. Arătau imposibil de înalţi, 
imposibil de sus, ca nişte ciocli privind într-un mormânt 
proaspăt săpat. 

— Îţi place, Omu' de Piatră? întrebă Henry, cu vocea 
plutindu-i din depărtare, înotând prin nori de durere. Îţi 
place acţiunea asta, Omu' de Piatră? îţi place hop-şi-aşa-u' 
ăsta? 


Patrick Hockstetter se hlizi. 

— Tac-tu-i nebun, se auzi Eddie pe sine spunând, şi tu la 
fel. 

Rânjetul lui Henry se şterse atât de repede, ca şi cum i-ar 
fi fost pălmuit de pe faţă. Trase piciorul înapoi să lovească... 
Şi atunci, în după-amiaza fierbinte şi încremenită, auzi o 
sirenă. Henry se opri. Victor şi Moose priviră în jur 
neliniştiţi. 

— Henry, cred că mai bine ne-am căra de-aicea, spuse 
Moose. 

— Ştiu al naibii de bine că eu mă car de-aicea, zise Victor. 

Cât de îndepărtate le păreau glasurile! Păreau să 
plutească întocmai ca baloanele clovnului. Victor o luă spre 
bibliotecă, tăind-o prin parcul McCarron ca să iasă de pe 
stradă. 

Henry mai ezită un moment, sperând poate că maşina cu 
sticleţi avea alte treburi şi-şi putea şi el vedea de ale lui. 
Dar sirena se înălţă iar, mai aproape. 

— Ai baftă, faţă-de-cur, spuse el, pornind cu Moose pe 
urmele lui Victor. 

Patrick Hockstetter aşteptă un moment. 

— Uite-aici un stropşor în plus pentru tine, şopti el cu 

Horcăi şi scuipă o flegmă mare, verde, pe faţa întoarsă în 
sus, transpirată şi însângerată a lui Eddie. Fleoşc. 

— Să n-o haleşti pe toată odată dacă nu vrei, mai spuse 
Patrick, cu zâmbetul său hepatic, neliniştitor. Păstrează şi 
pe mai târziu dacă vrei. 

Apoi se întoarse încet şi plecă şi el. 

Eddie încercă să şteargă scuipatul cu braţul valid, dar 
până şi mişcarea aceasta neînsemnată făcu durerea să-l 
săgeteze din nou. 

Fi, şi când ai pornit spre farmacie nici prin gând nu ţi-a 
trecut c-ai să sfârşeşti pe trotuarul de la Costello Avenue, 
cu un braț paradit şi mucii lui Patrick Hockstetter 


curgându-ţi pe faţă, nu-i aşa? Nici n-ai apucat să-ţi bei 
sucul. Viaţa-i plină de surprize, nu-i aşa? 

De necrezut, râse din nou. Era un sunet slab, iar braţul 
rupt îl durea când râdea, însă avea o senzaţie plăcută. Şi 
mai era ceva: nici urmă de astmă. Respiraţia-i funcţiona 
normal, cel puţin pentru moment. Bună treabă şi asta. În 
veci n-ar fi fost în stare să pună mâna pe inhalator. Nici într- 
o mie de ani. 

— Ţi-e bine? întrebă copilul cu tricicleta. 

— Arăt bine? întrebă Eddie. 

— Nu, arăţi groaznic, răspunse băieţelul şi se îndepărtă 
pedalând, fredonând Fermierul din vâlcea. 

Eddie începu să chicotească. Sosise maşina cu sticleţi; îi 
auzi scrâşnetul frânelor. Se pomeni sperând vag că 
înăuntru va fi domnul Nell, chiar dacă ştia că domnul Nell 
patrula pe jos. 

Pentru Dumnezeu, de ce chicoteşti? 

Nu ştia, nu mai mult decât ştia de ce simţea, în pofida 
durerii, o atât de intensă uşurare. O fi fost poate doar din 
cauză că era încă viu, că cel mai rău lucru suferit era o 
fractură de braţ şi că totuşi mai rămăseseră ceva cioburi de 
cules? Se mulţumi cu asta, dar, ani de zile mai târziu, aşezat 
în Biblioteca Derry cu un pahar de gin-cu-suc-de-prune în 
faţă şi inhalatorul la îndemână, avea să le spună celorlalţi că 
în opinia lui fusese mai mult de atât; era destul de mare ca 
să simtă acel mai mult, dar nu şi pentru a-l înţelege sau 
defini. 

Cred că a fost prima durere reală pe care-am simţit-O 
vreodată în viața mea, avea să le spună el celorlalţi. Nu era 
deloc ceea ce crezusem că va fi. Nu mi-a adus sfârşitul ca 
persoană. Cred... că mi-a oferit o bază de comparaţie, 
descoperind că poţi încă exista înăuntrul durerii, în pofida 
durerii. 

Eddie întoarse slăbit capul spre dreapta şi văzu pneuri 
Firestone mari şi negre, capace cromate orbitoare şi lumini 
albastre. Apoi auzi glasul domnului Nell, cu accentul său 


gros irlandez, imposibil de irlandez, mai mult ca Vocea 
Copoiului Irlandez a lui Richie decât ca vocea adevărată a 
domnului Nell... Dar asta poate era din cauza distanţei. 

— Sfinte lezuse, ista-i băâietu' Kaspbrak! 

Iar atunci Eddie îşi pierdu cunoştinţa. 


4 


Şi, cu excepţia unui scurt răstimp, rămase fără cunoştinţă 
o bună bucată de vreme. 

Avu o scurtă perioadă de luciditate în ambulanţă. Îl văzu 
pe domnul Nell aşezat vizavi de el, trăgând un gât din 
sticluţa sa cafenie şi citind o cărticică de buzunar intitulată 
Eu, juriul. Fata de pe copertă avea cei mai mari sâni pe 
care-i văzuse Eddie în viaţa lui. Ochii i se abătură dincolo de 
domnul Nell, la şoferul aşezat în faţă. Şoferul întoarse capul 
spre Eddie cu un rânjet larg şi pieziş, cu pielea feţei lividă 
de fard şi pudră de talc şi ochii lucitori ca nişte monede noi. 
Era Pennywise. 

— Domnu' Nell, şopti Eddie răguşit. 

— Cum te simţ, băietu' mieu? 

„.„„Şofer... şoferul... 

— Da, o să fim acolea cât ai zice hopla, spuse domnul Nell 
şi-i întinse sticla brună. Suge un strop d-aci. O să te facă să 
te simţ” mai bine. 

Eddie bău ceva care avea un gust ca de foc lichid. Tuşi, 
lovindu-şi braţul. Privi spre volan şi-l văzu din nou pe şofer. 
Un tip oarecare cu tunsoare soldăţească. Niciun clovn. 

Lunecă iarăşi în inconştienţă. 

Mult mai târziu, era în camera de gardă, iar o soră îi 
ştergea faţa de sânge, noroi, muci şi pietricele cu o cârpă 
rece. Îl înţepa, dar în acelaşi timp se simţea minunat. Îşi 
auzi mama tunând şi trâmbiţând afară şi încercă să-i spună 
infirmierei să n-o lase să intre, dar din gâtlej nu-i ieşi nicio 
vorbă, oricât de tare încercă. 


— ... Dacă moare, vreau să ştiu! urla mama lui. M-auziţi 
ce spun? E dreptul meu să ştiu şi e dreptul meu să-l văd! 
Pot să vă dau în judecată, aşa să ştiţi! Cunosc avocaţi, o 
grămadă de avocaţi! Unii dintre cei mai buni prieteni ai mei 
sunt avocaţi! 

— Nu încerca să vorbeşti, îi spuse infirmiera lui Eddie. 

Era tânără, şi-i putea simţi pieptul apăsându-l pe braţ. O 
clipă avu ideea trăsnită că de fapt aceasta era Beverly 
Marsh, iar apoi nu mai ştiu iarăşi nimic. 

Când îşi reveni, mama sa era în cameră, vorbind cu 
doctorul Handor cu o viteză de doi kilometri pe minut. 
Sonia Kaspbrak era o femeie gigantică. Picioarele «ei, 
ambalate în ciorapi cauciucaţi, erau ca nişte trunchiuri 
ciudat de netede. Acum avea faţa palidă, cu excepţia 
petelor roşii inflamate, ca flăcările. 

— Mama... îngăimă Eddie...bine... mi-e bine... 

— Ba nuţi-e, ba nu ţi-e, gemu doamna Kaspbrak. 

Îşi frânse mâinile. Eddie îi auzi încheieturile degetelor 
trosnind şi scrâşnind. Începu să îşi simtă respiraţia 
scurtându-se în timp ce se uita la ea, văzând-o în ce stare 
era, cât o duruse această ultimă escapadă a lui. Voia să-i 
spună s-o lase mai moale ca să nu facă un atac de inimă, dar 
nu putea. Avea gâtlejul prea uscat. 

— Ba nu ţi-e bine, ai avut un accident grav, un accident 
foarte grav, dar îţi va fi bine, asta ţi-o promit, Eddie, îţi va fi 
bine, chiar de va trebui s-aducem aici toţi specialiştii din 
cartea de telefon, oh, Eddie... Eddie... Sărmanul tău braț... 

Izbucni în suspine gâlgâitoare. Eddie văzu că sora care îl 
spălase pe faţă o privea fără prea multă simpatie. 

Pe tot parcursul acestei arii, doctorul Handor se bâlbâise: 

— Sonia... te rog, Sonia... Sonia?... 

Era un bărbat costeliv, cu o înfăţişare moale, cu o 
mustăcioară ce nu-i crescuse prea bine şi pe care, în plus, 
şi-o tăiase inegal, astfel că era mai lungă în stânga. Părea 
nervos. Eddie îşi aminti ceea ce îi spusese domnul Keene 
dimineaţă şi simţi un soi de regret pentru doctorul Handor. 


În cele din urmă, izbutind să se adune, Russ Handor 
spuse: 

— Dacă nu te poţi controla, va trebui să pleci, Sonia. 

Femeia se răsuci spre el, făcându-l să se dea cu un pas 
înapoi. 

— N-am să fac una ca asta! Nici să nu-ţi treacă prin 
minte! Ăsta-i fiul meu care zace-acolo-n agonie! Fiul meu 
zăcând aici pe acest pat de suferinţă! 

Eddie îi ului pe toţi găsindu-şi graiul: 

— Vreau să pleci, mamă. Dacă au să facă ceva care o să 
mă facă să urlu, şi cred că aşa va fi, atunci ai să te simţi mai 
bine dacă nu eşti aici. 

Doamna Kaspbrak se întoarse către el, stupefiată... Şi 
jignită. La vederea durerii de pe faţa ei, Eddie îşi simţi 
pieptul începând să se strângă neîndurător. 

— Cu siguranţă că nu! ţipă ea. Ce lucru groaznic ai spus, 
Eddie! Delirezi! Nu înţelegi ce spui, asta-i singura 
explicaţie! 

— Nu ştiu care e explicaţia şi nici nu-mi pasă, interveni 
sora. Iot ce ştiu e că stăm aici fără să facem nimic, când ar 
trebui să-i punem fiului dumneavoastră braţul la loc. 

— Insinuezi... începu Sonia, vocea înălţându-i-se spre 
nota aceea înaltă şi explozivă la care ajungea când era cel 
mai tulburată. 

— Te rog, Sonia, o întrerupse doctorul Handor. Hai să nu 
ne certăm aici. Hai să-l ajutăm pe Eddie. 

Sonia se înmuie, dar ochii ei învăpăiaţi - ochii unei 
ursoaice căreia i-a fost ameninţat puiul - îi promiseră 
surorii că va avea necazuri mai târziu. Poate chiar o 
chemare în judecată. Apoi ochii i se împăienjeniră, stingând 
vâlvătaia sau cel puţin ascunzând-o. Apucă mâna teafără a 
lui Eddie şi i-o strânse atât de dureros, încât îl făcu să 
tresară. 

— E rău, dar te vei face bine curând. Te faci bine curând, 
îţi promit asta. 

— Sigur, mama, ţiui Eddie. Pot să-mi capăt inhalatorul? 


— Bineînţeles. 

Sonia Kaspbrak o privi triumfătoare pe soră, ca absolvită 
de cine ştie ce acuzaţie ridicolă de crimă: 

— Fiul meu are astmă. E foarte grav, dar îi face faţă 
minunat. 

— Bine, replică sec sora. 

Maică-sa îi ţinu inhalatorul astfel ca să poată inspira. Un 
moment mai târziu, doctorul Handor palpa braţul fracturat 
al lui Eddie. Se purta foarte delicat, dar durerea era totuşi 
enormă. Lui Eddie îi veni să urle şi scrâşni din dinţi. Îi era 
teamă că dacă urlă mama sa va urla şi ea. Transpiraţia îi 
scălda fruntea în broboane mari şi limpezi. 

— Îi provoci dureri, spuse doamna Kaspbrak. Ştiu că-i 
aşa! Nu-i nevoie de-aşa ceva! Încetează! N-ai nicio nevoie 
să-l faci să-l doară! E foarte plăpând şi nu poate îndura o 
asemenea durere! 

Eddie o văzu pe soră, cu ochi furioşi, întâlnind privirea 
obosită şi îngrijorată a doctorului. Distinse convorbirea fără 
cuvinte pe care o purtară: Daţi-o afară pe femeia asta, 
domnule doctor. Şi, în aplecarea ochilor lui: Nu pot. Nu- 
ndrăznesc. 

Înăuntrul durerii exista o mare claritate (deşi la drept 
vorbind nu era o claritate pe care Eddie să vrea s-o 
cunoască prea des: preţul era prea scump), iar în acel 
dialog nerostit, Eddie acceptă tot ceea ce spusese domnul 
Keene. Inhalatorul său HydrOx era umplut cu nimic altceva 
decât cu apă aromată. Astma nu se afla în gâtlejul lui, sau în 
piept, ori în plămâni, ci în cap. Într-un fel sau altul trebuia 
să facă faţă acestui adevăr. 

Îşi privi mama, văzând-o desluşit în toată durerea lui: 
fiecare floare de pe rochia ei, petele de sudoare de la 
subsuori, unde tampoanele pe care le purta se făcuseră 
leoarcă, rosăturile pantofilor. Îi văzu ochii mici afundaţi în 
pungi de carne, iar acum îi veni un gând cumplit: ochii 
aceia erau aproape prădalnici, ca ochii leprosului ce se 


târâse din pivniţa de pe Neibolt Street 29. Vite-acuma vin, 
nu-i nimica... Nu-ţi ajută la nimic fuga, Eddie... 

Doctorul Handor cuprinse uşurel cu mâinile braţul rupt 
al lui Eddie şi strânse. Durerea explodă. Eddie leşină. 


5 


Îi dădură nu-ştiu-ce lichid să bea, iar doctorul Handor 
potrivi fractura. Îl auzi spunându-i mamei sale că era o 
fractură liberă, cu nimic mai gravă decât orice fractură 
infantilă. 

— E genul de fractură cu care se aleg copiii când cad din 
copaci, spuse el, iar Eddie o auzi pe maică-sa întorcându-i-o 
furioasă: 

— Eddie nu se cățără-n copaci! Acum vreau să ştiu 
adevărul! Cât e de grav? 

Pe urmă sora îi dădu o pilulă. Îi simţea iarăşi sânii pe 
umăr şi le era recunoscător pentru apăsarea lor 
mângâietoare. Chiar şi prin ceaţă putu să vadă că sora era 
furioasă şi avu impresia că spusese Nu e leprosul, vă rog să 
nu credeţi asta, mă mănâncă numai fiindcă mă iubeşte, dar 
se vede că nu se auzi nimic, căci chipul furios al femeii nu îşi 
schimbă expresia. 

Păstră o amintire difuză că ar fi fost împins pe un coridor 
într-un scaun pe rotile şi a glasului mamei lui undeva în 
spate, stingându-se: 

— Cum adică, program de vizite? Nu-mi vorbi dumneata 
mie de program de vizite, ăsta-i fiul meu! 

Stingându-se. Se bucura că-l auzea stingându-se, se 
bucura că se stingea şi el. Durerea trecuse, iar claritatea se 
dusese o dată cu ea. Nu voia să se gândească. Voia să 
plutească. Era conştient că-şi simţea braţul drept foarte 
greu. Se întrebă dacă i-l puseseră deja în ghips. Nu reuşea 
să vadă dacă aşa era. Îşi dădea vag seama că în saloane 
cântau nişte difuzoare, că nişte bolnavi care arătau ca nişte 
stafii în halatele lor de spital umblau prin holurile largi şi că 


era cald... Peste măsură de cald. Când intră în odaia sa, 
putu vedea soarele asfinţind într-un furios clocot portocaliu 
de sânge şi îşi spuse incoerent: Ca un nasture mare de 
clovn. 

— Haide, Eddie, poţi merge pe picioare, spunea un glas, 
şi constată că putea. 

Se pomeni strecurat între cearşafuri scrobite şi 
răcoroase. Glasul îi spuse că va avea ceva dureri noaptea, 
dar să nu sune după analgezice decât dacă aceste dureri 
deveneau foarte mari. Eddie întrebă dacă ar putea primi un 
pahar cu apă. Apa sosi, cu un pai care avea mijlocul în 
formă de armonică, astfel că-l putea îndoi. Era rece şi bună. 
O bău pe toată. 

Avu dureri noaptea, destule dureri. Zăcu treaz în pat, 
ţinând soneria de apel în mâna stângă, însă fără s-o apese. 
Afară era o furtună cu tunete şi trăsnete, iar când fulgerele 
explodau albe-albăstrii, întorcea capul dinspre ferestre, 
temându-se că va vedea un chip monstruos rânjind, întins 
pe tot cerul în focul acela electric. 

Într-un târziu adormi la loc, iar în somn avu un vis. În vis 
îi văzu pe Bill, Ben, Richie, Stan, Mike şi Bev - prietenii lui - 
sosind la spital pe biciclete (Bill îl luase pe Richie alături de 
el, pe Silver). Era surprins să vadă că Beverly purta rochie - 
era de un verde încântător, culoarea Mării Caraibelor dintr- 
un clişeu color în National Geographic. Nu-şi aducea aminte 
s-o mai fi văzut până atunci în rochie; tot ce-şi amintea erau 
blugi, pantaloni pescăreşti şi ceea ce fetele numeau 
„compleuri de şcoală”: fuste şi bluze, bluzele de obicei albe 
cu guler rotund, fustele de obicei maro, gofrate şi tivite la 
jumătatea gambei, astfel ca să nu li se vadă juliturile de pe 
genunchi. 

În vis îi văzu venind la programul de vizită de la ora două 
şi pe mama sa, care aşteptase cu răbdare încă de la 
unsprezece, strigând la ei atât de tare, încât toată lumea se 
întoarse spre ea. 


Dacă vă-nchipuiţi c-o să intraţi acolo, aţi face bine să vă 
mai gândiţi! răcnea mama lui Eddie, iar acum clovnul, care 
în tot acel timp şezuse în sala de aşteptare (dar foarte 
departe într-un colţ, cu un număr din revista Look pe care 
până acum şi-l ţinuse în dreptul feţei), sări şi mimă nişte 
aplauze, bătându-şi cu iuţeală una de alta mâinile în mănuşi 
albe. Ţopăi şi dansă, când făcând o roată, când executând 
un impecabil salt înapoi, în timp ce doamna Kaspbrak tuna 
şi fulgera la prietenii Păguboşi ai lui Eddie, iar aceştia, unul 
câte unul, se făceau mici în spatele lui Bill, palid, dar calm la 
înfăţişare, cu mâinile înfundate adânc în buzunarele 
pantalonilor (poate că astfel nimeni, inclusiv Bill însuşi, nu 
putea să vadă dacă-i tremurau sau nu). Nimeni nu-l văzu pe 
clovn cu excepţia lui Eddie... Deşi un bebeluş care dormea 
liniştit în braţele mamei sale se trezi şi izbucni în hohote de 
plâns îngrozitoare. 

Destul rău aţi făcut! strigă mămica lui Eddie. Știu cine 
erau băieţii âia! Au avut necazuri la şcoală, ba încă au avut 
necazuri şi cu poliţia! Şi doar fiindcă băieţii âia au ce au cu 
voi, ăsta nu-i un motiv pentru ei ca să aibă ceva şi cu el. I- 
am Spus-0 şi e şi el de acord cu mine. Vrea să vă spun să 
plecați, a terminat-o cu voi, nu vrea să vă mai vadă 
niciodată, pe niciunul. Nu mai doreşte aşa-zisa voastră 
prietenie! A nici unuia! Am ştiut eu c-o să iasă bucluc şi 
uitaţi-vă ce s-a-ntâmplat! Eddie al meu în spital! Un băiat 
aşa de plăpând ca el... 

Clovnul făcea tumbe, sărea şi stătea într-o mână. 
Zâmbetul său era acum destul de real, dar Eddie îşi dădea 
seama în vis că asta dorea, fireşte, clovnul, o pârghie mare 
şi frumoasă pe care s-o înfigă între ei, să-i despartă şi să 
distrugă orice şansă de acţiune concentrată. Cuprins de un 
soi de extaz greţos, clovnul efectuă o dublă rostogolire şi-i 
sărută burlesc mama pe obraz. 

Taci când vorbeşti cu mine! chirăi doamna Kaspbrak. Să 
nu-ndrăzneşti să vorbeşti cu mine! A terminat-o cu voi, am 


Zis! Gata! 

Atunci în sala de aşteptare intră în fugă un infirmier şi-i 
spuse mamei lui Eddie că trebuie să facă linişte, altfel o dă 
afară din spital. Clovnul începu să pălească, începu să se 
spele din decor, şi în acest timp prinse a se schimba. Eddie 
îl văzu pe lepros, văzu mumia, văzu pasărea; văzu 
vârcolacul şi un vampir ai cărui dinţi erau lame duble de ras 
marca Gillette, dispuse sub unghiuri nebuneşti ca oglinzile 
într-un labirint de bâlci; îl văzu pe Frankenstein, văzu 
creatura şi ceva cărnos şi ca o scoică ce se deschidea şi se 
închidea asemenea unei guri; mai văzu încă o duzină de 
grozăvii, o sută. Dar, chiar înainte ca monstruozitatea aceea 
să dispară complet, văzu cel mai cumplit lucru dintre toate: 
faţa mamei lui. 

Nu! încercă Eddie să ţipe. Nu! Nu! Nu ea! Nu mămica 
mea! 

Dar nimeni nu întoarse capul; nimeni nu-l auzi. Şi în 
ultimele momente ale visului înţelese cu o oroare îngheţată 
şi viermănoasă că nu-l puteau auzi. Era mort. Monstrul îl 
ucisese, şi era mort. Era o fantomă. 


6 


Triumful acru-dulceag al Soniei Kaspbrak de a-i expedia 
pe aşa-zişii prieteni ai lui Eddie se evaporă aproape de 
îndată ce păşi în rezerva fiului ei a doua zi după-amiază, la 
21 iulie. Nu putu spune de ce anume sentimentul de triumf 
pălea astfel sau de ce îi lua locul o frică nedefinită; era ceva 
în chipul palid al băiatului ei, care nu părea tulburat de 
durere sau nelinişte, ci purta o expresie pe care nu îşi 
amintea să o mai fi văzut înainte. Era oarecum tăioasă. 
Tăioasă, alertată şi hotărâtă. 

Confruntarea dintre prietenii lui Eddie şi mămica lui nu 
se desfăşurase în sala de aşteptare, ca în visul băiatului; 
femeia ştiuse că vor veni „prietenii” lui Eddie, care probabil 
îl învățau să fumeze, în ciuda astmei, „prietenii” lui care 


aveau o influenţă atât de nesănătoasă asupra sa, încât nici 
nu mai vorbea despre altceva când venea seara acasă, 
„prietenii” lui care-i rupseseră braţul. Toate acestea i le 
spusese doamnei Van Prett, cea mai apropiată vecină. 

— A venit timpul, spusese amarnic doamna Kaspbrak, să 
punem câteva cărţi pe masă. 

Doamna Van  Prett, care avea nişte probleme 
dermatologice oribile şi pe care puteai conta mai 
întotdeauna că arde de nerăbdare să aprobe, aproape 
patetic, tot ceea ce spunea Sonia, avu în acest caz 
cutezanţa s-o dezaprobe. 

Credeam că te bucuri că şi-a găsit câţiva prieteni, spuse 
doamna Van Prett în timp ce-şi întindeau rufele în răcoarea 
zorilor înainte de a pleca la lucru - asta se întâmplase în 
prima săptămână a lunii iulie. Și e mai în siguranţă dacă-s 
şi alţi copii cu el, doamnă Kaspbrak, nu crezi? Cu tot ce se- 
ntâmplă-n oraşul ăsta şi cu toţi sărmanii copii care au fost 
omorâţi? 

Unicul răspuns al doamnei Kaspbrak fusese o pufnitură 
furioasă (de fapt în clipa aia nu se putea gândi la o replică 
verbală adecvată, deşi mai târziu avea să se gândească la 
zeci şi zeci - unele dintre ele extrem de tăioase), iar, când 
doamna Van Prett îi dădu telefon în aceeaşi seară, părând 
destul de alarmată, să-ntrebe dacă doamna Kaspbrak vrea 
să vină cu ea ca de obicei la petrecerea de la Saint Mary's, 
doamna Kaspbrak replică rece că se gândea să stea mai 
bine acasă şi să-şi odihnească picioarele. 

Ei bine, spera că acum doamna Van Prett se convinsese. 
Spera că doamna Van Prett pricepuse de acum că singurul 
pericol existent în vara aceea în Derry nu era maniacul 
sexual care ucidea copii şi bebeluşi. lată-l pe fiul ei zăcând 
pe patul său de suferinţă din spital, poate nici nu-şi va mai 
putea folosi vreodată braţul drept, auzise ea de asemenea 
lucruri, sau, Doamne fereşte, aşchii desprinse din fractură 
îşi puteau croi drum prin venele lui până la inimă, 
străpungându-i-o şi omorându-l, o, dar fireşte că Dumnezeu 


n-ar îngădui în vecii vecilor să se întâmple una ca asta, dar 
auzise de astfel de cazuri, ceea ce însemna că Dumnezeu 
putea îngădui să se întâmple aşa ceva. În anumite situaţii. 

Aşa că zăbovi pe veranda din faţă a spitalului prelungă şi 
umbrită, ştiind că au să se arate, calmă şi hotărâtă să pună 
capăt o dată pentru totdeauna acestei aşa-numite 
„prietenii”, acestei camaraderii ce ducea la braţe rupte şi 
paturi de suferinţă. 

Până la urmă sosiră, aşa cum ştiuse că se va întâmpla, şi 
văzu cu groază că unul dintre ei era un negrotei. Nu că ar fi 
avut ea ceva cu negrii; considera că au tot dreptul să 
circule când vor cu autobuzele spre sud, să mănânce la 
aceleaşi autoserviri cu albii şi că nu trebuie puşi să şadă în 
balconul negrilor la cinema decât dacă deranjează 

(femeile albe) 

albii, dar mai credea cu fermitate şi în ceea ce numea ea 
Teoria Păsărilor: mierlele zboară împreună cu alte mierle, 
nu cu prigoriile; gaiţele stau pe aceeaşi creangă cu gaiţele, 
nu se amestecă printre sturzi sau privighetori. Fiecare la 
locul său, aceasta era deviza ei, şi vederea lui Mike Hanlon 
pedalând alături de ceilalţi ca şi cum acolo i-ar fi fost locul îi 
mări hotărârea, precum şi furia şi sila. Spuse în sinea ei cu 
reproş, ca şi cum Eddie ar fi fost acolo şi-ar fi putut-o 
asculta: Nu mi-ai spus niciodată că unul dintre „prietenii“ 
tăi e negrotei. 

Ei bine, îşi zise ea, după douăzeci de minute, intrând în 
rezerva de spital unde fiul ei zăcea cu braţul într-o 
carapace imensă legată de piept (i se frângea inima doar 
văzând-o), şi îi trimisese să-şi facă bagajele cât ai zice 
peşte... Fără nicio intenţie de glumă. Niciunul dintre ei, cu 
excepţia acelui Denbrough, cel care se bâlbâia atât de 
oribil, n-avusese tupeul să-i răspundă. Fata, cine-o fi fost şi 
aia, o fulgerase pe Sonia cu o pereche de ochi de jad 
categoric curveşti - de pe Lower Main Street, din vreun loc 
Chiar mai râu, fusese părerea Soniei Kaspbrak -, dar 
avusese înţelepciunea de a-şi ţine gura. Dacă îndrăznea să 


scoată un piuit măcar, Sonia i-ar fi dat o mostră din ce avea 
în minte şi pe limbă; i-ar fi spus ce soi de fete umblă cu 
băieţii. Existau denumiri pentru fetele de soiul ăsta, şi nu şi- 
ar fi lăsat fiul să se adune, nici acum, nici niciodată, cu 
asemenea fete. 

Ceilalţi nu făcuseră nimic altceva decât să-şi privească 
picioarele ce se foiau pe loc. Cam la asta se şi aşteptase. 
Când terminase ceea ce avea de spus, se urcaseră pe 
biciclete şi plecaseră. Denbrough îl ducea pe Tozier în 
spatele său pe o bicicletă uriaşă, absolut nesigură după 
înfăţişare, şi, cu un fior lăuntric, doamna Kaspbrak se 
întrebă de câte ori Eddie al ei o fi călărit bicicleta aia 
periculoasă, riscându-şi braţele, picioarele, gâtul şi viaţa. 

Pentru tine am făcut asta, Eddie, spuse ea în sinea ei pe 
când intra în spital cu fruntea sus, demnă. Știu că s-ar 
putea să te simţi puţin dezamăgit la început; e destul de 
firesc. Dar părinţii ştiu mai multe decât copiii lor; motivul 
pentru care Dumnezeu i-a făcut de la bun început pe părinți 
a fost acela de a călăuzi, de a instrui... şi de a proteja. După 
decepţia iniţială, va înţelege. Iar dacă acum simţea o anume 
uşurare era, fireşte, de dragul lui Eddie, nu de al ei. Nu te 
puteai aştepta la un asemenea sentiment de uşurare decât 
atunci când îţi salvai fiul de o tovărăşie proastă. 

Atât numai că simţământul de uşurare îi era acum 
tulburat de o nouă nelinişte, privind faţa lui Eddie. Nu 
dormea, aşa cum crezuse că îl va găsi. În locul unei picoteli 
datorate tranchilizantelor din care se va fi deşteptat 
dezorientat, buimac şi vulnerabil din punct de vedere 
psihologic, vedea expresia aceea tăioasă, atentă, atât de 
diferită de obişnuita privire moale şi nesigură a lui Eddie. 
La fel ca Ben Hanscom (deşi Sonia nu ştia asta), Eddie era 
genul de băiat care privea iute un chip, ca pentru a testa 
condiţiile meteo-emoţionale ce mocneau acolo, şi tot atât de 
iute îşi muta privirea. Acum însă o privea cu fermitate 
(poate că-i din cauza medicamentelor îşi spuse ea, sigur că 
asta e; va trebui să mă consult cu doctorul Handor în 


legătură cu medicamentele), şi ea a fost aceea care a simţit 
nevoia de a privi în altă parte. Arată ca şi cum m-ar fi 
aşteptat, cugetă ea, şi era un gând care ar fi trebuit să o 
facă fericită - un băiat aşteptându-şi mama trebuie cu 
siguranţă să fie una dintre cele mai privilegiate creaţiuni 
ale lui Dumnezeu... 

— Mi-ai alungat prietenii. 

Cuvintele răsunară egal, fără nicio umbră de întrebare 
sau de îndoială. 

Tresări aproape cu vinovăţie şi, cu siguranţă, primul 
gând ce-i fulgeră prin minte era unul vinovat - Cum de ştie 
asta? Nu poate şti! - şi imediat se înfurie pe sine însăşi (şi 
pe el) pentru că se simţea astfel. Aşa că îi zâmbi. 

— Cum ne simţim azi, Eddie? 

Acesta era răspunsul potrivit. Cineva - vreun tâmpit de 
vânzător de dulciuri sau poate chiar sora aia incompetentă 
şi obstrucţionistă din ajun - umblase cu vorbe. Cineva. 

— Cum ne simţim? întrebă iar, când băiatul nu-i 
răspunse. 

Crezu că n-o auzise. Nu citise niciodată în vreuna dintre 
cărţile ei medicale despre fracturi de os care să afecteze 
simţul auzului, dar bănuia că e posibil, orice e posibil. 

Eddie nu-i răspunse nici de astă dată. 

Mai făcu câţiva paşi prin cameră, urând senzaţia de 
nesiguranţă aproape timidă dinlăuntrul ei, ca despuiată de 
încrederea pe care o avusese în propria-i persoană, pentru 
că niciodată nu se mai simţise nesigură sau timidă în 
preajma lui Eddie. Simţi şi mânie, deşi aceasta abia 
înmugurea. Cu ce drept o făcea să se simtă astfel, după tot 
ceea ce făcuse pentru el, după tot ce sacrificase pentru 
binele lui? 

— Am stat de vorbă cu domnul doctor Handor şi m-a 
asigurat că ai să te vindeci perfect, spuse scârţâit Sonia, 
aşezându-se pe scaunul din lemn cu spătar drept de lângă 
pat. Sigur că, dacă se iveşte cea mai măruntă problemă, 


vom merge să consultăm un specialist, la Portland. La 
Boston, dacă va fi nevoie de-aşa ceva. 

Surâse, acordându-i parcă o mare favoare. Eddie nu-i 
întoarse zâmbetul. Şi tot nu-i răspunse. 

— Eddie, mă auzi? 

— Mi-ai alungat prietenii, repetă el. 

— Da, răspunse Sonia, renunțând la prefăcătorie, şi nu 
mai spuse nimic. 

Jocul ăsta putea fi jucat în doi. Îl privi pur şi simplu în 
ochi. 

Se întâmplă însă un lucru ciudat; un lucru cumplit, 
realmente cumplit. Ochii lui Eddie părură să... să crească. 
Punctele cenuşii din ei părură că se pun în mişcare, ca nişte 
nori de furtună fugărindu-se pe cer. Deveni deodată 
conştientă că băiatul nu era „bosumflici”, nici nu „avea 
drăcuşori” sau vreo asemenea toană. Era furios pe ea... lar 
Soniei i se făcu deodată frică, pentru că în salon părea să 
nu se afle numai fiul ei. Plecă ochii şi-şi deschise pe bâjbâite 
poşeta. Începu să scotocească după o batistă. 

— Da, i-am alungat, spuse ea şi constată că vocea îi era 
destul de puternică şi destul de fermă... câtă vreme nu se 
uita la el. Ai fost rănit serios, Eddie. N-ai nevoie de vizitatori 
acum, în afară de propria ta mămică, şi n-ai nevoie 
niciodată de vizitatori ca ei. Dacă n-ar fi fost ei, acum erai 
acasă uitându-te la televizor sau construind maşinuţa de 
curse din garaj. 

Visul lui Eddie era să construiască o maşină de curse cu 
mijloace improvizate şi s-o ducă la Bangor. Dacă acolo 
câştiga, ar fi fost premiat cu o excursie gratuită la Akron, 
Ohio, pentru Concursul Naţional al Mâinilor Îndemânatice. 
Sonia era întru totul de acord să-i îngăduie acest vis atâta 
vreme cât i se părea că desăvârşirea maşinii, care era 
alcătuită din lăzi de portocale şi roţile unui cărucior, nu 
reprezenta decât atât: un vis. Categoric, nu avea intenţia 
să-l lase pe Eddie să-şi rişte viaţa într-o drăcie atât de 
primejdioasă, nici la Derry, nici la Bangor şi, cu siguranţă, 


nu la Akron, ceea ce (după cum o informase Eddie) ar fi 
însemnat să zboare cu un avion şi să execute o cursă 
sinucigaşă pe o pantă abruptă într-o ladă de portocale cu 
roţi şi fără frâne. Dar, aşa cum spunea adesea propria ei 
mamă, ce nu ştie omul nu-i face niciun rău (mama ei mai 
avea şi slăbiciunea să zică „Spune adevărul şi fă-l pe dracu' 
de ruşine”, dar, când era vorba să-şi amintească aforisme, 
Sonia, la fel ca majoritatea oamenilor, putea fi remarcabil 
de selectivă). 

— Nu prietenii mei mi-au rupt braţul, spuse Eddie cu 
aceeaşi voce plată. l-am spus domnului doctor Handor 
aseară şi i-am spus şi domnului Nell azi-dimineaţă când a 
venit aici. Henry Bowers mi-a rupt braţul. Erau şi alţi băieţi 
cu el, dar Henry mi-a făcut-o. Dacă aş fi fost cu prietenii 
mei, nu s-ar fi întâmplat niciodată. S-a întâmplat fiindcă 
eram singur. 

Asta o făcu pe Sonia să se gândească la comentariul 
doamnei Van Prett despre cât era de sigur să ai prieteni, 
ceea ce-i readuse mânia de tigroaică. Zvâcni din cap în sus: 

— Nu contează, şi-o ştii foarte bine! Ce crezi tu, Eddie? 
Că mămica ta s-a născut ieri? Asta crezi tu? Ştiu destul de 
bine de ce ţi-a rupt Bowers ăla braţul. Copoiul ăla irlandez 
a fost şi la noi acasă. Băiatul ăla mare ţi-a rupt braţul 
pentru că tu şi „prietenii” tăi i-aţi făcut vreo figură. Acum ce 
crezi, s-ar fi întâmplat aşa ceva dacă mă ascultai şi te ţineai 
de la bun început departe de ei? 

— Nu - cred că s-ar fi putut întâmplă ceva şi mai rău. 

— Eddie, nu vorbeşti serios. 

— Ba vorbesc foarte serios, replică el, iar femeia simţi din 
nou puterea aceea venind dinspre el, ieşind din el, în valuri. 
Bill şi restul prietenilor mei vor reveni, mămico. Asta-i un 
lucru pe care eu îl ştiu. lar când vor veni n-ai să-i mai 
opreşti. N-ai să le spui o vorbă. Sunt prietenii mei, şi n-ai să- 
mi furi prietenii doar fiindcă ţi-e frică să nu rămâi singură. 

Se holbă la el, stupefiată şi îngrozită. Lacrimile îi podidiră 
ochii şi se revărsară lăsând brazde în pudra de pe obraji. 


— Aşa vorbeşti tu acum cu mama ta, se vede, rosti printre 
suspine. Poate ăsta o fi felul cum vorbesc „prietenii” tăi cu 
părinţii lor. De la ei oi fi-nvăţat-o, se vede. 

Se simţea mai sigură în spatele lacrimilor. De obicei, când 
plângea ea, plângea şi Eddie. O armă josnică, ar putea 
spune unii, dar chiar existau oare arme josnice când era 
vorba să-ţi aperi fiul? Ea nu credea. 

Ridică privirea, cu lacrimile şiroindu-i din ochi, simţindu- 
se atât neînchipuit de tristă, deposedată, trădată... cât şi 
sigură. Eddie nu va fi în stare să ţină piept unui asemenea 
şuvoi de lacrimi şi jale. Expresia aceea rece şi tăioasă i se va 
şterge de pe faţă. Poate va începe să se sufoce şi să şuiere 
puţintel, iar acesta va fi un semn, aşa cum întotdeauna 
fusese un semn, că lupta luase sfârşit şi că mai câştigase o 
victorie... Pentru el, desigur. Mereu pentru el. 

O şoca atât de mult să-i vadă pe faţă aceeaşi expresie - 
dacă nu şi mai accentuată chiar -, încât vocea ei rămase 
agăţată în plin suspin. Se citea regret pe sub expresia lui, 
dar până şi acest lucru era înfricoşător; o uluia faptul că 
semăna cu un regret adult, şi gândul la Eddie ca adult, 
indiferent în ce mod, făcea întotdeauna ca o păsărică să-i 
dea înnebunită din aripi în minte. Astfel se simţea cu rarele 
ocazii când îşi punea întrebarea ce i s-ar întâmplă dacă 
Eddie nu va vrea să meargă la Derry Business College, sau 
la University of Maine de la Orono, sau la Husson din 
Bangor, ca să poată veni acasă în fiecare zi după cursuri, ce 
s-ar întâmplă dacă va întâlni o fată, dacă se va îndrăgosti, 
va dori să se însoare. Unde e locul meu în toate astea? ţipa 
în panică vocea păsării când îi veneau aceste gânduri 
ciudate, de coşmar. Unde-ar fi locul meu într-o viaţă ca 
asta? Eu te iubesc, Eddie! Te iubesc! Am grijă de tine şi te 
iubesc! Tu nu ştii să găteşti, sau să-ţi schimbi aşternuturile, 
sau să-ți speli rufăria! De ce ar trebui să ştii? Eu ştiu aceste 
lucruri pentru tine! Ştiu pentru că te iubesc! 

Acum o spuse chiar el: 


— Te iubesc, mămico. Dar îmi iubesc şi prietenii. Cred... 
Cred că te faci singură să plângi. 

— Eddie, mă răneşti atât de tare, şopti ea, şi lacrimi 
proaspete dublară faţa băiatului în ochii ei, o triplară. 

Dacă lacrimile de acum câteva momente fuseseră 
calculate, acestea nu mai erau. În felul ei, era o femeie dură 
- îşi văzuse soţul coborând în mormânt şi nu clacase, 
obținuse o slujbă într-o piaţă a mâinii de lucru în plină criză, 
unde nu era uşor să-ţi găseşti slujbă, îşi crescuse fiul şi, 
când fusese necesar, se luptase pentru el. Acestea erau 
primele lacrimi total neafectate şi nepremeditate pe care le 
vărsase de ani de zile, poate de când Eddie făcuse bronşită 
când avea cinci ani şi fusese atât de sigură că va muri, aşa 
cum zăcea acolo pe patul de suferinţă, arzând de febră, 
zguduindu-se, tuşind şi gâfâind sufocat. Acum plângea din 
cauza acelei expresii cumplit de adulte, oarecum străine, de 
pe faţa lui. Se temea pentru el, dar într-un fel se temea şi de 
el, se temea de aura aceea care părea să-l înconjoare... 
Care părea să îi ceară ei ceva. 

— Nu mă face să aleg între dumneata şi prietenii mei, 
mămico, zise Eddie cu un glas inegal, încordat, dar încă sub 
control. Pentru că nu-i cinstit. 

— Sunt prieteni râi, Eddie! ţipă ea cu sălbăticie. O ştiu, o 
simt cu toată inima mea; nu-ţi aduc decât durere şi 
suferinţă! 

Şi cel mai groaznic lucru dintre toate era că simțea asta; 
o oarecare parte din ea o intuise în ochii acelui Denbrough, 
care stătuse în faţa ei cu mâinile în buzunare şi părul său 
roşu ca o flacără în soarele verii. Ochii lui fuseseră atât de 
gravi, atât de stranii şi distanţi... La fel ca ai lui Eddie acum. 

Şi nu îl înconjurase şi pe el aceeaşi aură care era acum în 
jurul lui Eddie? Aceeaşi, dar încă mai puternică? Parcă aşa 
fusese. 

— Mămico... 

Se ridică în picioare atât de brusc încât aproape răsturnă 
scaunul. 


— Am să mai trec diseară. Șocul, accidentul, durerea, 
toate astea te fac să vorbeşti aşa. O ştiu. Ai... ai... 

Bâjbâi şi-şi găsi textul original în confuzia din minte: 

— Ai avut un accident grav, dar ai să te faci bine de tot. 
Şi-ai să vezi că am dreptate, Eddie. Sunt prieteni râi. Nu-s 
de acelaşi soi cu noi. Nu-s pentru tine. Stai şi mai gândeşte- 
te şi-ntreabă-te dacă mămica ta te-a învăţat vreodată greşit. 
Gândegşte-te la asta şi... şi... 

Fug! îşi spuse cu un dezgust greţos şi plin de durere. Fug 
de propriul meu fiu! O, Doamne, nu lăsa să se întâmple 
asta! 

— Mămico. 

O clipă, aproape că fugi, speriată acum de el, a, da, acolo 
era mai mult decât Eddie al ei; îi simţea pe ceilalţi în el, 
„prietenii” lui şi încă ceva, ceva ce se afla până şi dincolo de 
ei, şi se temea că ar putea străfulgera spre ea. Părea că 
Eddie se află în strânsoarea a ceva nedefinit, a unei febre 
groaznice, la fel cum fusese în strânsoarea bronşitei atunci 
când avea cinci ani, când aproape murise. 

Se opri, cu mâna pe clanţă, nevrând să audă ceea ce i-ar 
fi putut spune... lar, când o spuse, era un lucru atât de 
neaşteptat, încât nu-l înţelese într-adevăr. Când reuşi să 
pătrundă sensul cuvintelor, o clipă crezu că va leşina. 

Eddie spuse: 

— Domnul Keene a zis că doctoria mea de astmă nu-i 
decât apă. 

— Ce? Ce? îşi întoarse ea spre băiat ochii arzători. 

— Doar apă. Cu ceva adăugat ca s-o facă să aibă gust de 
medicament. A spus că-i un pla-ce-bo. 

— Asta-i o minciună! Nu-i decât o minciună sfruntată! De 
ce să vrea domnul Keene să-ţi spună o asemenea minciună? 
Păi, mai sunt şi alte farmacii în Derry, cred. Cred... 

— Am avut timp să mă gândesc la asta, o întrerupse 
Eddie, încet şi implacabil, fără ca ochii săi să se desprindă o 
clipă dintr-ai ei, şi cred că spune adevărul. 

— Eddie, îţi spun eu că nu!/ 


Panica revenise bătând înnebunită din aripi zdrenţuite. 

— Ce cred eu, continuă Eddie, e că ar trebui să fie 
adevărul, altfel pe sticlă ar fi o atenţionare, cum că dacă iei 
prea mult mori sau cel puţin te îmbolnăveşti. Chiar... 

— Eddie, nu vreau să mai aud! ţipă Sonia şi îşi astupă 
urechile cu palmele. Eşti... eşti... Pur şi simplu nu-ți mai 
eşti în fire şi asta-i tot! 

— Chiar dacă-i ceva ce poţi doar să te duci şi s-o cumperi 
fără reţetă, se pun pe ea instrucţiuni speciale, urmă Eddie, 
fără a ridica glasul; ochii săi cenuşii stăteau aţintiţi într-ai ei 
şi nu putea să-şi lase-n jos privirea sau măcar s-o mute. 
Chiar dacă nu-i decăt sirop de tuse... sau geritolul dumitale. 

Tăcu o clipă. Mâinile femeii căzură de pe urechi; i se 
părea prea mare efortul de a şi le ţine acolo. Prea grele 
păreau. 

— Şi mi se pare... că o ştiai şi pe asta, mămico. 

— Eddie! aproape se văicări doamna Kaspbrak. 

— Fiindcă, spuse el mai departe, ca şi cum ea n-ar fi scos 
nicio vorbă (acum se încrunta, concentrat asupra 
problemei), fiindcă părinţii trebuie să ştie ce doctorii iei. 
Păi, eu folosesc inhalatorul ăla de cinci, câteodată de şase 
ori pe zi. Şi nu m-ai lăsa s-o fac dacă ar putea, de pildă, să- 
mi facă rău. Pentru că datoria ta e să mă aperi. O ştiu, 
fiindcă aşa spui întotdeauna. Deci... Ai ştiut, mămico? Ai 
ştiut că nu era decât apă chioară? 

Sonia nu spuse nimic. Buzele îi tremurau. Simţea că îi 
tremură obrajii. Nu mai plângea; îi era prea frică pentru a 
mai putea plânge. 

— Căci, dacă ştiai, spuse Eddie, continuând să se 
încrunte, dacă ai ştiut, aş vrea şi eu să ştiu de ce. Pot să-mi 
închipui unele lucruri, dar nu şi de ce a vrut mămica mea să 
cred că apa e o doctorie... Sau că am astmă - îşi arată el 
pieptul -, când domnul Keene spune că n-o am decât aici... - 
şi îşi arătă capul. 

Doamna Kaspbrak crezu că atunci îi va explica totul. Îi va 
explica totul, logic şi cu calm. Cum crezuse că va muri când 


avea cinci ani şi cum asta ar fi făcut-o să-şi piardă minţile 
după ce-l pierduse pe Frank cu doar doi ani în urmă. Cum 
ajunsese să înţeleagă că nu-ţi poţi apăra copilul decât prin 
veghe şi dragoste, că trebuie să-ţi îngrijeşti copilul la fel 
cum îngrijeşti o grădină, fertilizând, plivind şi, da, din când 
în când, tăind uscăturile şi rărind tulpinile, oricât de tare 
durea. Îi va spune că uneori e mai bine pentru un copil - în 
special pentru un copil plăpând ca Eddie - să creadă că e 
bolnav decât să fie într-adevăr bolnav. Şi va încheia prin a-i 
vorbi despre prostia ucigătoare a medicilor şi minunata 
putere a iubirii; îi va spune că ea ştia că are astmă şi nu mai 
conta ce credeau doctorii sau ce-i prescriau. Îi va spune că 
poţi face medicamente cu mai mult decât mojarul şi 
pisălogul unui spiţer răutăcios. Eddie, avea ea să-i spună, e 
doctorie pentru că iubirea mamei tale face din ea doctorie 
şi doar în felul ăsta, cât timp vrei şi mă laşi, o pot face. 
Aceasta e o putere pe care Dumnezeu le-o dă mamelor 
grijulii şi iubitoare. Te rog, Eddie, te rog, singura iubire a 
inimii mele, trebuie să mă crezi. Dar în final nu spuse nimic. 
Îi era prea frică. 

— Însă poate că nici n-avem nevoie să vorbim despre 
asta, urmă Eddie. Se poate ca domnul Keene să fi glumit cu 
mine. Câteodată oamenii mari... Ştii, le place să facă 
bancuri pe seama copiilor. Deoarece copiii cred aproape 
orice. E o răutate să le faci asta copiilor, dar uneori oamenii 
mari o fac. 

— Da, spuse însufleţită Sonia Kaspbrak. Le place să facă 
bancuri şi câteodată sunt proşti... răi... şi... şi... 

— Aşa că, să zicem, o să rămân cu Bill şi cu ceilalţi 
prieteni ai mei şi am să continuu să-mi iau doctoria de 
astmă. Probabil că aşa-i cel mai bine, nu crezi? 

Îşi dădu seama abia acum, când era prea târziu, cât de 
frumos - cât de crud - fusese prinsă în capcană. Ceea ce 
făcea el era un şantaj, dar avea oare de ales? Dori să îl 
întrebe cum a putut fi atât de calculat, atât de viclean. 


Deschise gura să întrebe... Şi o închise la loc. Era foarte 
probabil ca, în starea lui actuală de spirit, să-i şi răspundă. 

Dar un lucru ştia. Da. Un lucru era sigur: n-avea să mai 
pună piciorul niciodată, niciodată, niciodată în viaţa ei în 
farmacia domnului Băgăcioşilă Keene. 

Glasul lui, acum de o sfială stranie, îi întrerupse firul 
gândurilor: 

— Mămico? 

Ridică privirea şi văzu că era din nou Eddie, doar Eddie şi 
se apropie de el bucuroasă. 

— Vrei să mă strângi în braţe, mămico? 

Îl îmbrăţişă, dar cu grijă, să nu-l doară braţul fracturat 
(sau să-i disloce unele fragmente de os astfel ca să 
pornească într-o cursă ticăloasă prin sângele lui şi apoi săi 
se cuibărească-n inimă - ce mamă şi-ar ucide fiul din 
dragoste?), iar Eddie o strânse în braţe la rândul său. 


7 


Eddie era de părere că mămica sa a plecat tocmai la 
timp. În timpul groaznicei confruntări cu ea îşi simţise 
răsuflarea adunându-se tot mai sus şi mai sus în plămâni şi 
în gâtlej, încremenită şi fără energie, stătută şi sălcie, 
amenințând să-l otrăvească. 

Se abţinu până văzu uşa închizându-se cu un mic ţăcănit 
în urma ei, iar apoi începu să icnească şi să ţiuie. Aerul acru 
clocotind în beregata sa strâmtată îl împungea în sus şi-n 
jos ca un vătrai încins. Îşi înşfăcă inhalatorul, lovindu-se la 
braţ, dar fără să-i pese. Trase o rafală pe gât. Inspiră adânc 
aroma de camfor, reflectând: Ce contează că-i un pla-ce-bo, 
cuvintele nu contează dacă un lucru merge bine. 

Se cufundă în perne, cu ochii închişi, respirând liber 
pentru prima oară de când intrase mama lui. Era speriat, 
speriat rău. Lucrurile pe care i le spusese, felul cum se 
purtase - el fusese, şi totuşi nu fusese el deloc. Ceva 
acţionase înlăuntrul lui, acţionase prin intermediul lui, o 


anume forţă... lar mama sa o simţise şi ea. Îi văzuse asta în 
ochi şi în tremurul buzelor. Nu simţea deloc că acea putere 
ar fi fost rea, dar forţa ei enormă îl înspăimântase. Era ca şi 
cum ar fi intrat într-un carusel realmente periculos, pentru 
a-şi da seama că nu se mai poate da jos până nu se opreşte, 
orice s-ar întâmpla. 

Fără întoarcere, îşi spuse Eddie, simțind apăsarea 
fierbinte a ghipsului ce-i încătuşa braţul rapt. Nimeni nu 
merge acasă până n-ajungem la capăt. Dar Doamne, mi-e 
atât de frică, atât de frică. Şi ştia că motivul cel mai 
adevărat pentru care i-a cerat să nu-l despartă de prietenii 
lui era unul pe care nui l-ar fi putut spune niciodată: Nu 
pot înfrunta asta singur. 

Atunci plânse puţin, apoi căzu într-un somn agitat. Visă 
un întuneric în care nişte maşinării - nişte instalaţii de 
pompare - duduiau mereu, mereu. 


8 


Ameninţa din nou cu ploaia în seara aceea, când Bill şi 
restul Păguboşilor reveniră la spital. Eddie nu era surprins 
să-i vadă intrând în şir la el. Ştiuse că se vor întoarce. 

Arşiţa persistase toată ziua - se căzu de acord mai târziu 
că acea a treia săptămână din iulie fusese cea mai fierbinte 
dintr-o vară deosebit de caldă -, iar norii începură să se 
îngrămădească de pe la patru după-amiaza, negri-purpurii 
şi colosali, grei de ploaie, încărcaţi cu trăsnete. Oamenii îşi 
văzură de târguieli grăbiţi şi puţin cam neliniştiţi, cu un 
ochi îndreptat tot timpul spre cer. Cei mai mulţi erau de 
acord că la ceasul cinei va ploua cu găleata, spălând aerul 
de o parte din umezeala groasă şi apăsătoare. Parcurile şi 
terenurile de joacă din Derry, prea puţin populate în tot 
cursul verii, rămaseră complet pustii pe la şase seara. 
Ploaia încă nu începuse, iar balansoarele atârnau nemişcate 
şi fără umbră într-o lumină de un galben ciudat. Tunetele 
bolboroseau greoi - acestea, lătratul unui câine şi 


murmurul scăzut al traficului pe Outer Main Street au fost 
singurele sunete ce pătrunseră prin fereastra deschisă a lui 
Eddie până la sosirea Păguboşilor. 

Bill apăru primul, urmat de Richie. Beverly şi Stan 
intrară după ei, apoi Mike. Ben era ultimul. Arăta sfâşietor 
de încorsetat cu un pulover alb pe gât. 

Veniră până lângă pat, solemni. Nici chiar Richie nu 
zâmbea. 

Feţele lor, observă Eddie, fascinat. lisuse-nene, feţele lor! 

Citea pe ele ceea ce văzuse mama sa la el în timpul după- 
amiezii: aceeaşi bizară combinaţie de putere şi neajutorare. 
Lumina galbenă de dinaintea furtunii li se aşternea pe piele, 
făcându-le chipurile fantomatice, îndepărtate, umbrite. 

Trecem, îşi spuse Eddie. Trecem într-un tărâm nou - 
suntem la hotar. Dar ce este de cealaltă parte? Încotro ne 
îndreptăm? Încotro? 

— S-s-salut, E-E-Eddie, făcu Bill. Cum o d-d-duci? 

— Bine, Bill Barosane, spuse Eddie şi încercă să 
zâmbească. 

— Ai avut o zi grozavă ieri, se pare, spuse şi Mike. 

Tunete se rostogoliră pe fundalul glasului său. Nici 
plafoniera nu era aprinsă în rezerva lui Eddie, nici lampa de 
la capul patului, şi toţi păreau să se şteargă şi să reapară în 
lumina galben-vineţie. Eddie îşi închipui lumina aceea 
răspândită peste tot oraşul Derry chiar în acel moment, 
întinzându-se prelungă şi nemişcată peste McCarron Park, 
căzând prin găurile din acoperişul Punţii săruturilor în raze 
apatice şi pătate, făcând Kenduskeag-ul să pară din sticlă 
afumată în timp ce-şi tăia calea lată şi puţin adâncă prin 
Maidan; se gândi la leagănele ce stăteau în unghiuri moarte 
în spatele Şcolii Primare, în timp ce norii de furtună se 
îngrămădeau tot mai mulţi deasupra; se gândi la lumina 
aceea galbenă, prevestitoare de trăsnete, şi la toată 
încremenirea, ca şi cum întregul oraş ar fi adormit... Sau ar 
fi murit. 

— Da, spuse el. A fost o zi mare. 


—  Bă-bătrânii mei se du-duc la un fi-fi-film po-po- 
poimâine s-seară, continuă Bill. Când se schimbă f-fil-ilmele. 
O să L-le f-facem atunci. B-b-b... 

— Bilele de argint, completă Richie. 

— Credeam... 

— E mai bine aşa, spuse liniştit Ben. Eu tot mai cred că 
am fi putut face gloanţele, dar crezutul n-ajută la nimic. 
Dac-am fi fost oameni mari... 

— Păi sigur, grozavă era lumea dac-am fi fost oameni 
mari, îl întrerupse Beverly. Oamenii mari pot face orice vor, 
nu? Oamenii mari pot să realizeze tot ce vor, şi întotdeauna 
iese bine. 

Râse, cu un sunet colţos şi plin de nervozitate: 

— Bill vrea ca eu să împuşc Monstrul. Poţi să-ţi închipui 
asta, Eddie? De acum să-mi spui Beverly Pistolara. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, răspunse Eddie, deşi 
bănuia că ştie - îşi formase oricum o anume imagine. 

Ben explică. Vor topi unul dintre dolarii lui de argint şi 
vor face din el două bile puţin mai mici decât cele de 
rulment. lar apoi, dacă într-adevăr îşi avea sălaşul un 
vârcolac pe Neibolt Street la numărul 29, Beverly avea să-i 
trimită-n cap o bilă de argint cu praştia lui Bill. Salutare şi 
noroc, domnu' vârcolac. Iar, dacă aveau dreptate în privinţa 
unei unice creaturi ce purta mai multe feţe, salutare 
domnu' Monstru. 

Cine ştie ce expresie trebuie să se fi aşternut pe chipul lui 
Eddie, căci Richie râse şi dădu din cap: 

— Ştiu ce gândeşti, dom'le. Şi eu am crezut că Bill şi-o fi 
pierdut puţinele doage rămase când a-nceput să vorbească 
despre praştie în loc de pistolul lui taică-său. Dar azi după- 
amiază... 

Se întrerupse şi-şi drese glasul. Azi după-amiază, după ce 
mămică-ta ne-a luat la trei-păzeşte, îi venise să-nceapă şi, 
evident, asta n-ar fi ţinut. 

— Azi după-masă ne-am dus la groapa de gunoi. Bill şi-a 
adus praştia. Uite. 


Din buzunarul de la spate Richie scoase o cutie de 
conservă turtită ce conţinuse cândva bucățele de ananas. 
Avea în mijloc o gaură cam de două degete diametru, cu 
marginile crestate. 

— Asta Beverly a făcut-o, cu o piatră, de la şapte metri 
distanţă. Mie-mi arată ca o gaură făcută de pistol. Gură- 
spartă a fost convins. lar când Gură-spartă e convins, apoi 
Gură-spartă e convins. 

— Să omori conserve e una, spuse Beverly. Dacă era 
altceva... Ceva viu... Bill, tu ar trebui s-o faci. Crede-mă. 

— N-nu. 'To-to-toţi am tras cu râ-rândul. Ai v-v-văzut cum 
a m-m-mers. 

— Cum a mers? întrebă Eddie. 

Bill povesti încet şi cu pauze, în timp ce Beverly se uita pe 
fereastră cu buzele atât de strânse, încât i se albiră. Îi era, 
din motive pe care nici măcar nu şi le putea explica, mai 
mult decât frică: era profund stingherită de ceea ce se 
întâmplase în acea zi. Pe drum spre spital insistase iar, 
pătimaşă, să încerce la urma urmei să facă totuşi 
gloanţele... Nu pentru că ar fi fost mai sigură decât Bill sau 
Richie că vor funcţiona cu adevărat la momentul cuvenit, ci 
fiindcă - dacă avea să se întâmple ceva în casa aceea - arma 
se va afla în mâinile 

(lui Bill) 

altcuiva. 

Dar faptele rămâneau fapte. Luaseră fiecare câte zece 
pietre şi le aruncaseră cu praştia în zece cutii de conserve, 
la douăzeci de paşi distanţă. Richie nimerise una din zece 
(iar unica sa reuşită nu fusese de fapt decât o crestătură 
abia vizibilă), Ben atinsese două, Bill patru, Mike cinci. 

Beverly, trăgând aproape cu nepăsare şi părând să nu 
ochească deloc, pocnise nouă cutii din zece drept în mijloc. 
A zecea căzuse când piatra aruncată ricoşase din muchie. 

— Dar mai întâi t-t-t-trebuie să facem mu-mu-muniţia. 

— Poimâine seară? Pân-atunci ar trebui să ies, spuse 
Eddie. 


Maică-sa ar fi protestat... Dar nu credea că va protesta 
prea mult. 

Nu după cele petrecute după-amiază. 

— Te doare braţul? îl întrebă Beverly. 

Purta o rochie roz (nu rochia pe care o văzuse în vis; 
poate că pe aceea o purtase după-amiază, când mămica îi 
alungase) pe care aplicase floricele. Şi ciorapi de mătase 
sau nailon; arăta foarte matură, dar şi foarte copilăroasă 
deopotrivă, ca o fată jucându-se de-a probează-hainele- 
mamei. Avea o expresie visătoare şi îndepărtată. Eddie îşi 
spuse: Pariez că aşa arată când doarme. 

— Nu foarte tare, răspunse el. 

Stătură un timp de vorbă, cu glasurile punctate de 
tunete. Eddie nu-i întrebă ce se întâmplase mai devreme 
când veniseră la spital, şi niciunul dintre ei nu pomeni de 
asta. Richie îşi scoase yo-yo-ul, îl strânse în sus pe sfoară o 
dată sau de două ori şi îl băgă la loc. 

Conversaţia lâncezea, şi într-una dintre pauze se auzi un 
mic pocnet care îl făcu pe Eddie să privească în jur. Bill 
avea ceva în mână, şi o clipă Eddie îşi simţi inima grăbind 
pasul, alarmată. În acel scurt moment crezu că era un cuţit. 
Însă Stan aprinse apoi lampa din tavan, risipind întunericul, 
şi văzu că nu era decât un pix. În lumină arătau din nou 
fireşti, reali, nu erau nimic altceva decât prietenii lui. 

— Mă gândeam c-ar trebui să ne semnăm pe ghipsul tău, 
spuse Bill. 

Ochii săi îi priviră fix pe ai lui Eddie. 

Dar nu asta e de fapt, îşi spuse Eddie cu o limpezime 
bruscă şi alarmantă. FE un contract. E un contract, Bill 
Barosane, nu-i aşa, sau ceva asemănător unui contract. | se 
făcu frică. Şi apoi, ruşine şi furie pe el însuşi. Dacă îşi rupea 
braţul înainte de vara asta, cine i s-ar fi iscălit pe ghips? 
Cine, în afară de maică-sa şi poate doctorul Handor? 
Mătuşile din Haven? 

Aceştia erau prietenii lui, iar mama lui n-avea dreptate: 
nu erau prieteni răi. Poate, îşi spuse el, nici nu există aşa 


ceva, prieteni buni sau prieteni râi - poate că nu există 
decât prieteni, oameni care-ţi stau alături când ai fost lovit 
şi care te-ajută să nu te simţi atât de singur. Poate că ei 
merită intotdeauna să te temi pentru ei, şi să speri pentru 
ei, şi să trăieşti pentru ei. Poate merită şi să mori pentru ei, 
dacă e nevoie. Nu prieteni buni... Nici prieteni răi. Doar 
oameni cu care vrei să fii, cu care ai nevoie să fii; oameni 
care-şi clădesc casele în inima ta. 

— Bine, spuse Eddie puţin cam răguşit. În regulă, asta 
chiar ar fi grozav, Bill Barosane. 

Aşa că Bill se aplecă solemn peste pat şi-şi scrise numele 
pe ipsosul zgrunţuros ce cuprindea braţul în curs de 
vindecare al lui Eddie, cu litere mari şi şerpuite. Richie 
semnă cu o înfloritură. Caligrafia lui Ben era pe atât de 
îngustă, pe cât era el de lat, cu literele înclinate înapoi. 
Păreau gata să cadă la cea mai mică împingere. Scrisul lui 
Mike Hanlon era mare şi nesigur din cauză că era stângaci 
şi scria într-un unghi prost. Se iscăli deasupra cotului lui 
Eddie şi îşi încercui numele. Când Beverly se aplecă peste 
el, putu simţi pe pielea ei mirosul discret al unui parfum de 
floare. Fata semnă cu caractere rotunde. Stan veni ultimul 
şi-şi scrise numele cu mici litere strânse unele în altele, 
lângă încheietura mâinii lui Eddie. 

Apoi păşiră cu toţii înapoi, conştienţi parcă de ceea ce 
făcuseră. Afară, tunetul murmură din nou greoi. Un fulger 
scaldă exteriorul din lemn al spitalului într-o lumină scurtă 
şi bâlbâită. 

— Gata? întrebă Eddie. 

Bill dădu din cap: 

— Să v-v-vii Ll-l-la mine a-acasă po-poimâine după ci-ci- 
cină dacă p-p-poţi, bi-bine? 

Eddie încuviinţă, şi subiectul fu închis. 

Urmă a doua perioadă de conversaţie discontinuă, 
aproape fără subiect. O parte din ea se referi la principala 
temă de discuţie din Derry în acea lună iulie - procesul lui 
Richard Macklin pentru asasinarea violentă a fiului său 


vitreg Dorsey şi dispariţia fratelui mai mare al lui Dorsey, 
Eddie  Corcoran. Macklin nu avea să cedeze şi să 
mărturisească, plângând, încă două zile de atunci încolo, 
dar Păgubogşii căzură de acord că probabil Macklin n-avea 
nimic de-a face cu dispariţia lui Eddie. Băiatul fie fugise... 
fie pusese Monstrul mâna pe el. 

Plecară pe la şapte şi un sfert, iar ploaia tot nu începuse 
încă. Continuă să amenințe până târziu după sosirea mamei 
lui Eddie, după vizita ei, după plecarea sa înapoi acasă 
(fusese îngrozită de semnăturile de pe ghipsul lui Eddie, şi 
încă mai îngrozită de hotărârea lui de a ieşi din spital a 
doua zi - prevăzuse o internare de o săptămână sau chiar 
mai mult, în linişte absolută, astfel ca fractura să se 
„împreune”, cum spunea ea). 

În cele din urmă norii de furtună se sparseră şi se 
împrăştiară. Nici măcar o singură picătură de ploaie nu 
căzuse în Derry. Umezeala rămase, iar oamenii dormiră în 
noaptea aceea pe verande, pe iarbă şi în saci de dormit pe 
parcelele dosnice. 

Ploaia sosi a doua zi, nu mult după ce Beverly văzu ceva 
îngrozitor întâmplându-i-se lui Patrick Hockstetter. 


Capitolul 17 
Altul dintre cei disparuţi: Moartea lui 
Patrick Hockstetter 


1 


Când sfârşeşte, Eddie îşi mai toarnă un pahar cu o mână 
nu tocmai stabilă. Se uită la Beverly şi spune: 

— Ai văzut Monstrul, aşa-i? Ai văzut cum Monstrul l-a 
luat pe Patrick Hockstetter a doua zi după ce mi-aţi iscălit 
cu toții ghipsul. 

Ceilalţi se aplecară înainte. 

Beverly işi impinge părul îndărăt într-un nor roşcat. 
Dedesubt, faţa ei arată extraordinar de palidă. Scoate pe 
bâjbâite o ţigară nouă din pachet - ultima - şi îşi scapără 
bricheta. Nu pare să poată potrivi flacăra pe vârtul ţigării. 
După o clipă, Bill îi apucă uşurel, dar ferm încheietura 
mâinii şi pune flacăra acolo unde trebuie. Beverly îl 
priveşte recunoscătoare, exalând un nor de fum albastru- 
cenuşiu. 

— Da. Am văzut cum s-a întâmplat. 

Se înfioară. 

— Era ne-ne-nebun, spune Bill, iar în sinea sa: Simplul 
fapt că Henry l-a lăsat pe un scrântit ca Patrick Hockstetter 
să umble cu el în vara aia... Asta spune ceva, nu? Fie că 
Henry îşi pierdea o parte din farmec, fie că propria lui 
nebunie avansase destul pentru ca acel Hockstetter să-i 
pară normal. Ambele duc la aceeaşi concluzie - crescândă... 
Ce? Degenerare a lui Henry? Asta o fi cuvântul? Da, în 
lumina celor ce s-au întâmplat cu el, a locului unde a ajuns, 
se pare că ăsta e. 

Şi mai există încă ceva în sprijinul acestei idei, cugetă 
Bill, dar deocamdată amintirea e subțirică şi şovâielnică. 
EI, Richie şi Beverly fuseseră la fraţii Iracker - se făcuse de 
acum luna august, iar şcoala de vară care-l împiedicase pe 


Henry să li se-amestece-n ciorbă în cea mai mare parte a 
sezonului era pe cale să se incheie - şi nu cumva se 
apropiase de ei Victor Criss? Un Victor Criss peste măsură 
de speriat? Da, se intâmplase asta. In vremea aceea 
lucrurile se apropiau cu repeziciune de final, iar acum Bill 
presupune că fiecare copil din Derry o simţise - Păguboşii 
şi grupul lui Henry mai presus de toţi. Dar asta fusese mai 
târziu. 

— A da, pe asta ai nimerit-o, spune alb Beverly. Patrick 
Hockstetter era nebun. Nicio fată nu voia să şadă în faţa lui 
la şcoală. Dacă te aşezai acolo, lucrând la aritmetică sau 
scriind o povestire sau o compunere, deodată-i simţeai 
mâna... Aproape uşoară ca o pană, dar caldă şi transpirată. 
Căârnoasă. 

Inghite în sec şi din gât i se aude un mic clipocit. Ceilalţi 
o privesc solemn din jurul mesei. 

— I-o simţeai pe coastă sau poate pe sân. Nu c-am fi avut 
vreuna mare lucru în materie de sâni pe vremea aia. Dar lui 
Patrick nu părea să-i pese de chestia asta. O simţeai... 
atingerea aia... şi te smulgeai şi te-ntorceai, şi acolo era 
Patrick, rânjind cu buzele alea ale lui mari, ca din cauciuc. 
Avea un penar... 

— Plin de muşte, intervine deodată Richie. Sigur. Le 
omora cu linia aia verde pe care o avea şi pe urmă le punea 
în penar. Ţin minte chiar şi cum arăta - roşu, cu un capac 
alb de plastic ondulat care se deschidea lunecând într-o 
parte. 

Eddie confirmă din cap. 

— Tresăreai, şi el se hlizea şi pe urmă poate-şi deschidea 
penarul ca să-i vezi muştele moarte dinăuntru, spune 
Beverly lar cel mai rău lucru - cel mai teribil - era felul 
cum zâmbea şi nu spunea niciodată nimic. Doamna Douglas 
ştia. Greta Bowie l-a pârât, şi cred că şi Sally Mueller a zis 
odată ceva. Dar... Cred că şi doamnei Douglas îi era frică 
de el. 

Ben şi-a înclinat scaunul pe picioarele dinapoi şi işi ţine 
mâinile împreunate la ceafă. Lui Beverly tot nu-i vine să 


creadă cât e de slab. 

— Sunt absolut sigur că ai dreptate, spune el. 

— C-ce i s-s-a în-în-în-tâmplat, Beverly? întreabă Bill. 

Femeia înghite iar încercând să înfrunte puterea de 
coşmar a celor văzute în ziua aceea pe Maidan, cu patinele 
cu rotile legate una de alta şi agăţate pe un umăr cu 
genunchiul - o reţea înțepătoare de durere de la o căzătură 
pe care o trăsese pe Saint Crispin's Lane, una dintre 
străzile mărginite cu copaci ce se înfundau acolo unde 
terenul se prăbuşea (şi încă se mai prăbuşeşte) în pantă 
abruptă spre Maidan. Işi aduce aminte (0, amintirile astea, 
când vin, sunt atât de limpezi şi atât de puternice) că purta 
nişte pantaloni scurţi de doc - chiar prea scurți - îi 
ajungeau exact până sub tivul chiloţeilor. Devenise mai 
conștientă de trupul său în ultimul an - în ultimele şase luni 
de fapt -, de felul cum acesta începuse să i se curbeze şi să 
devină mai feminin. Oglinda era un motiv al acestei 
accentuate conştientizări, desigur, dar nu cel principal; 
principalul era acela că tatăl ei părea chiar şi mai aspru în 
ultima vreme, mai dispus să-şi folosească palma, ba încă şi 
pumnii. Părea agitat, aproape ca închis în cuşcă, iar ea era 
din ce în ce mai nervoasă când se afla prin preajma lui, din 
ce în ce mai agitată. Părea că domnea un miros pe care îl 
produceau între ei, un miros absent când era singură în 
apartament, unul care nu se simţise niciodată acolo când 
erau împreună în casă - până în vara aceea. lar când mami 
lipsea, era şi mai rău. Dacă exista vreun miros, orice miros, 
atunci 0 ştia şi el poate, căci Bev îl vedea tot mai puţin pe 
măsură ce se scurgea vremea călduroasă, atât din cauza 
campionatului estival de popice, cât şi fiindcă-l ajuta pe 
prietenul său, Joe Tammerly la reparatul maşinilor... Dar 
bănuieşte că parţial era şi din cauza mirosului aceluia, cel 
emanat de ei doi, fără ca vreunul s-o dorească, dar 
producându-l totuși, la fel de neputincioşi să il oprească pe 
cât de imposibil era să nu mai transpiri în luna iulie. 
Viziunea păsărilor sute şi mii, coborând pe acoperişurile 


caselor, pe firele de telefon, pe antenele televizoarelor 
intervine din nou. 

— Și oțetar spune ea cu voce tare. 

— Po-po-poftim? întreabă Bill. 

— Ceva în legătură cu oţetar otrăvitor, rosteşte Beverly 
rap privindu-l. Dar nu era. Se simţea doar ca oțetarul. 
Mike?... 

— Lasă, răspunde Mike. Spune-ne ce-ţi aminteşti, Bev. 

Îmi amintesc şortul albastru, le va spune, şi cum începuse 
să se decoloreze; îmi amintesc cât de strâns îmi stătea pe 
şolduri şi fund. Aveam o jumătate de pachet de Lucky Strike 
într-un buzunar şi praştia în celălalt... 

— Îţi mai aduci aminte de praştie? îl întreabă pe Richie, 
dar dau din cap toți. 

— Bill mi-a dat-o, continuă Beverly, Nu o voiam, dar... 
el... 

Îi zâmbeşte lui Bill, cu puţină tristeţe: 

— Nu-i puteai spune „nu“ lui Bill Barosanul, asta-i tot. 
Aşa că am luat-o şi de asta umblam singură în ziua aia. Ca 
să exersez. Incă nu credeam că voi avea curaj să o folosesc 
când va veni timpul. Decât că... în ziua aia am folosit-o. N- 
am avut încotro. L-am omorât pe unul dintre ei... una din 
părțile Monstrului. A fost groaznic. Chiar şi acum îmi vine 
greu să mă gândesc. Și una dintre celelalte m-a prins. 
Uitaţi-vă. 

Ridică braţul şi şi-l răsuceşte astfel că toți pot vedea o 
cicatrice încreţită pe cea mai rotunjită parte a antebraţului, 
spre cot. Arată ca şi cum un obiect circular încins, cam de 
mărimea unei havane, i-ar fi fost apăsat pe piele. E uşor 
adâncită, iar vederea ei îi provoacă lui Mike Hanlon un fior. 
Aceasta e una dintre părţile poveştii pe care, ca şi nedorita 
discuție intimă a lui Eddie cu Keene, le bânuise, dar nu le-a 
auzit de fapt niciodată. 

— Ai avut dreptate într-o privinţă, Richie, spune femeia. 
Praştia aceea putea ucide. Mi-a fost frică, dar mi-a şi 
plăcut. 

Richie râde şi o bate pe spinare: 


— Ei, căcat, pe-asta o ştiam încă de-atunci, băi fustă 
proastă. 

— Zău? Chiar aşa? 

— Mhm, Chiar aşa. [i se citea în ochi, Bevvie. 

— Vreau să zic, arăta ca o jucărie, dar era adevărată. 
Puteai face găuri în diverse lucruri. 

— Şi-ai făcut o gaură în ceva în ziua aia, mustăceşte Ben. 

Bev dă din cap. 

— Pe Patrick l-ai... 

— Nu, Dumnezeule, nu! exclamă Beverly, Pe celălalt... 
Stați. 

Işi striveşte ţigara, soarbe din băutură şi işi recapătă 
controlul. In fine a reuşit. Ei... ba nu. Dar are senzaţia că 
mai mult de atât nu poate în noaptea asta. 

— Mă dădeam cu rotilele, înțelegeţi, şi am căzut de m-am 
ales cu o zgârietură zdravănă. Atunci am hotărât să merg 
pe Maidan ca să exersez. Mai întâi am trecut pe la club să 
văd dacă nu eraţi voi pe acolo. Nu eraţi. Doar mirosul ăla 
de fum. Mai ţineţi minte cât de mult a continuat locul ăla să 
miroasă a fum? 

Confirmă cu toții, zâmbind. 

— Niciodată n-am reuşit să scoatem de tot mirosul, nu-i 
aşa? spune Ben. 

— Aşa că m-am îndreptat spre groapa de gunoi, continuă 
ea, pentru că acolo făcuserăm... făcuserăm încercările, 
cred că aşa s-ar numi, şi ştiam că sunt multe obiecte în care 
să trag. Poate, ştiţi, chiar şi şobolani. 

Se opreşte. Acum pe fruntea ei s-a aşternut o peliculă 
fină de sudoare. 

— În ăştia voiam într-adevăr să trag, spune Bev intr-un 
târziu. În ceva viu. Nu un pescăruş - ştiam că n-aş putea 
dobori un pescăruş -, ci un şobolan... Voiam să văd dacă 
pot. Imi pare bine totuşi că am intrat prin Kansas Street în 
loc să intru pe partea dinspre Old Cape, pentru că acolo nu 
aveam destulă acoperire, după terasamentul căii ferate. M- 
ar fi văzut, şi atunci Dumnezeu ştie ce mi s-ar fi-ntâmplat. 

— Cine te-ar fi vă-vă-văzut? 


— Ei, răspunde Beverly, Henry Bowers, Victor Criss, 
Belch Huggins şi Patrick Hockstetter. Erau jos în groapă 
Sia 
Și deodată, spre uimirea tuturor începe să chicotească 
precum o fetiță, îinroşindu-se în obraji. Râde până-i dau 
lacrimile. 

— Ce mama dracu”, Bev, protestează Richie. Să ştim şi 
noi bancul. 

— A, era un banc, zău că da. Era un banc, dar cred că m- 
ar fi putut ucide dacă ştiau că i-am văzut. 

__— Acum imi amintesc! strigă Ben şi începe şi el să râdă. 
Imi amintesc că ne-ai spus! 

Chicotind dezlânţuită, Beverly spune: 

— Îşi dăduseră pantalonii jos şi aprindeau băşini. 

Urmează o secundă de tăcere ca lovită de trăsnet, după 
care izbucnesc toți în râs - sunetul se rostogoleşte prin 
bibliotecă. 

Intrebându-se cum să le povestească moartea lui Patrick 
Hockstetter elementul asupra căruia își fixează pentru 
început atenţia e felul cum apropierea ei de groapa cu 
gunoi a oraşului, dinspre Kansas Street, semăna cu intrarea 
într-o ciudată centură de asteroizi. O cărare de pământ 
brăzdată (0 stradă a oraşului de fapt; avea Chiar şi un 
nume, Old Lyme Street) ducea din Kansas Street câtre 
groapă, singura cale de acces propriu-zisă spre Maidan - O 
foloseau maşinile de gunoieri ale oraşului. Beverly trecu pe 
lângă Old Lyme Street, dar n-o luă pe acolo (devenise mai 
prudentă - bănuia că deveniseră cu toții - de când i se 
rupsese lui Eddie braţul; în special când era singură). 

Işi croi drum şerpuit prin vegetaţia deasă, ocolind o 
porțiune de oţetar otrăvitor cu frunzele sale roşii şi 
uleioase, simțind duhoarea de fum a gropii, auzind țipetele 
pescăruşului. In stânga ei, prin spărturi răzlețe ale 
frunzişului, putea să vadă Old Lyme Street. 

Ceilalţi o privesc, așteptând. Îşi cercetează pachetul de 
țigări: gol. Fără o vorbă, Richie îi aruncă unul de-ale lui. 

Aprinde, priveşte în jur la ei şi spune: 


— Intrarea spre groapă pe partea dinspre Kansas Street 
semăna puțin cu 


2 


intrarea într-o neobişnuită centură de asteroizi. Centura 
de gunoizi. 

La început nu era decât vegetaţia ce creştea din 
pământul spongios de sub picioare, după care vedeai 
primul gunoid: o cutie ruginită ce conţinuse odinioară 
Prince Spaghetti Sauce poate sau o sticlă de răcoritoare 
mişunând de gângănii atrase de resturile dulci-lipicioase ale 
sifonului cu frişcă sau ale berii. Pe urmă venea o lucire 
orbitoare de soare dintr-o fâşiuţă de staniol agăţată într-un 
pom. Puteai vedea o somieră (sau puteai să calci în ea, dacă 
nu te uitai unde puneai piciorul) sau un os pe care vreun 
câine îl adusese cu el, îl rosese şi-l aruncase. 

Groapa propriu-zisă nu era atât de rea - de fapt era chiar 
oarecum interesantă, considera Beverly. Neplăcut (şi 
întrucâtva înfiorător) era felul ei de a se întinde. De a crea 
acea centură de gunoizi. 

Acum se apropia; copacii erau mai mari, în majoritate 
pini, iar tufişurile se răreau. Pescărugşii cârâiau şi ţipau cu 
vocile lor ascuţite şi certăreţe, iar aerul era greu de mirosul 
de ars. 

În dreapta lui Beverly, rezemat oblic de baza unui molid, 
se afla un frigider ruginit. Beverly îi aruncă o privire, 
gândindu-se vag la polițistul care-i vizitase clasa când era 
ea într-a treia. Le spusese că obiectele de genul frigiderelor 
dezafectate erau primejdioase - orice copil se putea 
strecura într-unul când se juca de-a v-aţi ascunselea, de 
exemplu, şi murea înăuntru sufocat. Deşi, de ce i-ar fi trecut 
cuiva prin minte să se bage într-un vechi şi rablagit... 

Auzi un strigăt atât de apropiat, încât o făcu să tresară, 
urmat de râsete. Beverly zâmbi... Deci erau aici. Părăsiseră 
clubul din cauza mirosului de fum şi veniseră aici. Probabil 


că spărgeau sticle cu pietre sau poate doar scotoceau prin 
gunoaie. 

O luă puţin mai repede, dând uitării de acum julitura 
păcătoasă cu care se alesese mai devreme, nerăbdătoare 
să-i vadă... Să-l vadă, cu părul lui roşu atât de asemănător 
cu al ei, să vadă dacă-i va zâmbi în felul acela al lui 
drăgăstos şi strâmb. Ştia că era prea tânără ca să iubească 
un băiat, prea tânără ca să aibă altceva decât „pasiuni de 
fetiţă”, dar, cu toate astea, pe Bill îl iubea. Şi grăbi puţin 
pasul, cu patinele bălăngănindu-i-se greu pe umăr şi praştia 
lovindu-i uşor fesa stângă. 

Aproape dădu nas în nas cu ei înainte de a-şi da seama că 
nu era gaşca ei, ci a lui Bowers. 

leşi din adăpostul tufişurilor, iar latura cea mai abruptă a 
gropii i se întinse în faţă cale de vreo şaptezeci de metri, 
avalanşă scânteietoare de rămăşiţe împrăştiate de-a lungul 
unghiului ascuţit al carierei de pietriş. Buldozerul lui Mandy 
Fazio era undeva la stângă. Mult mai aproape în faţa ei se 
afla o junglă de maşini abandonate. La sfârşitul fiecărei luni, 
acestea erau strivite şi cărate la Portland pentru retopit, 
dar acum se vedeau o duzină sau chiar mai multe, unele 
proptite pe butucii goi ai roţilor, altele pe-o parte, una sau 
două zăcând răsturnate ca nişte câini morţi. Erau dispuse 
pe două rânduri, iar Beverly străbătu culoarul rudimentar 
dintre ele, presărat cu mizerii, ca o mireasă punkistă a 
viitorului, întrebându-se într-o doară dacă ar putea sparge 
un parbriz cu praştia. Un buzunar al şortului albastru îi 
stătea umflat cu rulmenţii ce reprezentau muniţia ei pentru 
instrucţie. 

Vocile şi râsul răsunau de după maşinile distruse, spre 
stângă, la marginea gropii propriu-zise. Beverly o ocoli pe 
ultima, un Studebaker cu toată partea din faţă lipsă. 
Strigătul de salut îi pieri pe buze. Mâna pe care o ridicase 
să facă semn nu căzu la loc lângă trup; păru că se înmoaie. 

Primul ei gând, furios şi ruşinat, a fost: O, Doamne 
fereşte, de ce-s toţi goi? 


În clipa următoare îşi dădu seama, cu spaimă, cine erau. 
Îngheţă acolo, în faţa jumătăţii de Studebaker, cu umbra 
ţintuită de călcâiele tenişilor cu margini roase. În acel unic 
moment, le era pe deplin vizibilă; dacă vreunul dintre cei 
patru ar fi ridicat privirea din cercul unde stăteau pe vine, 
n-ar fi putut să n-o vadă, o fată puţin peste înălţimea medie, 
cu o pereche de patine cu rotile pe un umăr, cu genunchiul 
unuia din picioarele lungi şi obraznice încă sângerând, cu 
falca moale şi obrajii stacojii. 

Înainte de-a se repezi înapoi în spatele Studebakerului 
văzu că, de fapt, nu erau goi de tot; aveau pe ei cămăşile, 
iar pantalonii şi chiloţii şi-i dăduseră jos doar până la 
glezne, ca şi cum le-ar fi venit să facă Treabă Mare (în 
starea ei de şoc, mintea lui Beverly revenise automat la 
eufemismul pe care fusese învățată să-l folosească în 
frageda-i pruncie) - doar că cine auzise vreodată de patru 
băieţi pe care să-i apuce Treaba Mare în acelaşi timp? 

Odată ascunsă din nou vederii, primul ei gând a fost să 
fugă - să fugă cât mai repede. Inima îi bătea cu putere, 
muşchii fiindu-i îngreunaţi de adrenalină. Privi în jos, 
văzând tot ceea ce nu se ostenise să observe când venea 
încoace, încredinţată că vocile pe care le auzise aparţineau 
prietenilor ei. Şirul de maşini stricate din stânga ei era într- 
adevăr destul de firav - nu erau în niciun caz înghesuite uşă 
în uşă, aşa cum ar fi fost cu o săptămână înainte de-a veni 
compresorul să le prefacă în blocuri de metal lucitor. 
Fusese expusă vederii băieţilor în mai multe rânduri pe 
când venea spre locul unde se găsea acum; dacă se 
retrăgea, ar fi redevenit vizibilă, iar de astă dată puteau s-o 
observe. 

Totodată, simţi o anume curiozitate ruşinoasă: ce 
Dumnezeu puteau să facă? 

Cu grijă, aruncă o privire pe lângă Studebaker. 

Henry şi Victor Criss stăteau mai mult sau mai puţin cu 
faţa în direcţia ei. Patrick Hockstetter era în stânga lui 
Henry. Belch Huggins stătea cu spatele spre ea. Observă 


faptul că Belch avea un fund extrem de mare, extrem de 
păros, iar din gât îi izbucniră brusc chicoteli pe jumătate 
isterice, ca spuma într-un pahar de bere proaspătă. Trebui 
să-şi astupe gura cu ambele mâini şi să se retragă iar după 
Studebaker, chinuindu-se să-şi stăpânească râsul. 

Trebuie să pleci de-aici, Beverly, Dacă te prind... 

Privi înapoi printre maşinile abandonate, continuând să 
îşi ţină mâinile la gură. Cărarea avea poate trei metri 
lăţime, plină cu buruieni şi semănată cu conserve ce 
licăreau ca nişte mici piese de puzzle. Dacă scotea cel mai 
mic sunet, puteau s-o audă... Mai ales dacă le abătea 
atenţia de la cine ştie ce ciudăţenie făceau ei acolo. 

Când se gândi cu câtă dezinvoltură venise până în acel 
loc, îi îngheţă sângele în vine. De asemenea... 

Ce Dumnezeu or fi făcând? 

Se uită din nou pe furiş, iar de astă dată văzu mai multe 
detalii. În apropiere se afla un maldăr neglijent de cărţi şi 
hârtii - manuale de şcoală. Tocmai ieşiseră de la cursurile 
de vară, aşadar, cele pe care majoritatea copiilor le numeau 
Şcoala de Copii 'Tâmpiţi sau Făcătura de Şcoală. Şi, întrucât 
Henry şi Victor stăteau cu faţa spre ea, le putea vedea 
socotelile. Erau primele socoteli pe care le vedea în viaţa ei, 
altele decât pozele neclare dintr-o cărticică soioasă pe care 
i-o arătase anul trecut Brenda Arrowsmith, iar în pozele 
acelea nici nu prea puteai vedea mare lucru. Acum Bev 
observă că socotelile lor erau nişte tubuleţe ce le atârnau 
între picioare. A lui Henry era mică şi fără păr, dar Victor o 
avea destul de mare şi cu un smoc noros de păr negru fin 
exact deasupra. 

Bill are una de-astea, îşi spuse ea, şi dintr-o dată tot 
trupul păru să i se îmbujoreze în aceeaşi clipă - fierbinţeala 
o năpădi într-un val care o făcu să se simtă ameţită, să-i 
vină să leşine şi aproape s-o ia cu rău de la stomac. În acel 
moment se simţi cam la fel cum se simţise Ben Hanscom în 
ultima zi de şcoală, privindu-i brăţara de la gleznă şi 
remarcând felul cum strălucea în soare... Dar el nu 


cunoscuse acea senzaţie amestecată de groază care o 
încerca pe ea acum. 

Se mai uită o dată în spate. Acum poteca dintre maşini, 
ducând la adăpostul Maidanului, părea mult mai lungă. Îi 
era frică să se mişte. Dacă aflau că le văzuse socotelile, 
probabil că ar fi lovit-o. Şi nu doar puţin. Ar fi lovit-o rău. 

Deodată Belch Huggins mugi, făcând-o să sară din loc, iar 
Henry strigă: 

— Un metru! Nu, pe bune, Belch! A avut un metru! Nu-i 
aşa, Vic? 

Vic confirmă că aşa era şi toţi izbucniră într-un râs ca de 
căpcăuni idioţi. 

Beverly încercă o nouă privire pe lângă Studebakerul 
aruncat. 

Patrick Hockstetter se întorsese, ridicat pe jumătate, 
astfel că popoul îi stătea aproape în faţa lui Henry. Henry 
avea în mână un obiect argintiu, lucitor. După o clipă de 
studiu, Beverly îl identifică drept o brichetă. 

— Credeam c-ai zis că simţi că-ţi vine una, spuse Henry. 

— Îmi vine, răspunse Patrick. Îţi spun eu când. Fii gata!... 
Fii gata, vine! Fii... Acuma! 

Henry scăpără bricheta. În acelaşi moment se auzi 
inconfundabila pârâitură a unei băşini straşnic de bune. Nu 
puteai să nu recunoşti acel sunet; Beverly îl auzise destul în 
propria ei casă, de obicei sâmbătă noaptea, după fasolea cu 
cârnaţi. Tatăl ei era un consumator împătimit de fasole. În 
timp ce Patrick o trăgea, iar Henry aprindea bricheta, văzu 
ceva ce o lăsă cu gura căscată. Un jet albastru-strălucitor 
de flăcări păru să vâjâie drept din poponeaţa lui Patrick. 
Fetei i se părea că arată ca flacăra unui arzător cu gaz. 

Băieţii hohotiră cu râsul lor cretin, iar Beverly se retrase 
la adăpostul maşinii, înăbuşindu-şi iarăşi  chicotelile 
nebuneşti. Râdea, dar nu pentru că s-ar fi distrat. Într-un 
fel era caraghios, da, dar mai mult râdea pentru că simţea o 
profundă repulsie însoţită de un soi de oroare. Râdea 
fiindcă nu cunoştea niciun alt mod de a face faţă celor 


văzute. Avea o anume legătură cu faptul că le văzuse 
băieţilor socotelile, dar asta nu reprezenta în niciun caz, ba 
încă nici pe departe, principalul din ceea ce simţea. Ştiuse, 
la urma urmei, că băieţii au socoteli, tot aşa cum ştia şi că 
fetele au alt fel de socoteli; asta nu era decât ceea ce s-ar fi 
putut numi o confirmare. Dar restul a ceea ce făceau îi 
părea atât de straniu, atât de hilar şi totuşi, în acelaşi timp, 
atât de ucigător de primitiv, încât se pomeni, în pofida 
accesului de râs, bâjbâind după miezul propriei ei făpturi cu 
un fel de disperare. 

Stai, îşi spuse, ca şi cum acesta ar fi fost răspunsul, 
opreşte-te, au să te audă, aşa că fă bine şi încetează, 
Bevvie! 

Dar aşa ceva era imposibil. Tot ce putea face mai mult era 
să râdă fără a-şi angaja corzile vocale, astfel că sunetele 
ieşeau într-o serie de pufnete aproape neauzite, cu mâinile 
lipite peste gură, obrajii roşii ca nişte mere ionatane şi ochii 
înotând în lacrimi. 

— Doamne, câca-m-aş, ce mai doare! tună Victor. 

— Patru metri! răcni Henry. Jur pe Dumnezeu, Vic, patru 
futu-i în cur de metri! Jur pe numele lu' mama! 

— Nu-mi pasă nici să fi avut zece futu-i în cur de metri, 
mi-ai ars curu”! urlă Vic, şi urmară râsete hohotinde. 

Continuând să chicotească silențios după maşina ce o 
ascundea, Beverly se gândi la un film pe care-l văzuse la 
televizor. Juca în el Jon Hall. Era vorba de tribul ăla din 
junglă; aveau un ritual secret, şi, dacă-l vedeai, erai 
sacrificat zeului lor, idolul acela mare de piatră. 

Asta nu-i astâmpără râsul, ci i-l pătrunse de-o nouă 
nuanţă, aproape isterică. Semăna tot mai mult şi mai mult 
cu un şir de zbierete tăcute. O durea burta. Lacrimile îi 
şiroiau pe faţă. 


3 


Henry, Victor, Belch şi Patrick Hockstetter ajunseseră, în 
după-amiaza aceea fierbinte de iulie, să-şi aprindă unul 
altuia băşinile în groapă din cauza Renei Davenport. 

Henry ştia ce rezultat se obținea după consumarea unor 
mari cantităţi de fasole coaptă. Acest rezultat era poate cel 
mai bine exprimat într-un cântecel pe care-l învățase la 
picioarele tatălui său când încă umbla în pantaloni scurţi. 
Fasole, fasole, potolul melodios! Cu cât mănânci mai multă, 
cu-atât tragi mai fălos! 

Rena Davenport şi tatăl lui trăiau împreună de aproape 
opt ani. Ea era grasă, cam la patruzeci de ani, şi de obicei 
nespălată. Henry bănuia că tatăl său şi Rena se futeau 
uneori, deşi nu-şi putea închipui cum şi-ar lipi cineva trupul 
de cel al Renei Davenport. 

Fasolea era mândria ei. O punea la înmuiat sâmbătă 
seara şi o gătea la foc mic cât era duminica de lungă. Henry 
o socotea bună - era, oricum, ceva de băgat în gură şi de 
mestecat -, dar după opt ani orice şi-ar fi pierdut farmecul. 

Nici Rena nu se mulțumea să facă doar puţină fasole; o 
prepara ca pentru armată. Când apărea duminică seara în 
vechiul ei De Soto verde (un bebeluş de cauciuc, gol, 
spânzura de oglinda retrovizoare, semănând grozav cu cea 
mai tânără victimă din lume a unui linşaj), avea de obicei 
fasolea aburind pe scaunul de lângă ea într-o marmită de 
oţel zincat de douăsprezece galoane. Toţi trei mâncau 
fasolea în aceeaşi seară (Rena bătând câmpii tot timpul 
despre gătitul ei, nebunul de Butch Bowers mormăind şi 
ştergându-se de sos la gură cu o bucăţică de pâine sau pur 
şi simplu spunându-i să tacă dacă la radio se transmitea un 
meci, Henry mâncând doar, privind pe fereastră, cu gândul 
la ale lui - în faţa unei asemenea farfurii de fasole îi venise 
ideea de a-l otrăvi pe Mr. Chips al lui Mike Hanlon), iar 
Butch o reîncălzea în seara următoare. Marţea şi 
miercurea, Henry lua o cutie plină la şcoală. Cam joi sau 
vineri, nici Henry, nici taică-său nu mai puteau mânca. Cele 
două dormitoare ale casei puţeau a pârţuri stătute, în 


pofida ferestrelor deschise. Butch lua resturile, le amesteca 
cu alte lături şi le dădea lui Bip şi Bop, cei doi porci ai 
familiei Bowers. Rena urma să se arate în duminica 
următoare cu o nouă oală clocotită, iar ciclul se relua. 

În dimineaţa aceea, Henry luase cu el o cantitate enormă 
de fasole rămasă şi toţi patru o mâncaseră pe toată la 
prânz, aşezaţi pe terenul de joacă, la umbra unui ulm mare 
şi bătrân. Mâncaseră până aproape să le crape burţile. 

Patrick venise cu ideea să se ducă în groapă, care avea să 
fie destul de liniştită în toiul unei după-amiezi de zi 
lucrătoare, vara. La vremea sosirii lor, fasolea îşi făcea 
treaba frumos de tot. 


4 


Puțin câte puţin, Beverly îşi recapătă controlul. Ştia că 
trebuia să scape de acolo; să bată în retragere era mai 
puţin periculos, în ultimă instanţă, decât să rămână prin 
preajmă. Erau absorbiți de ceea ce făceau şi, chiar dacă se 
întâmpla tot ce putea fi mai rău, avea şansa să ia startul în 
avans (iar undeva în străfundurile minţii ajunsese deja la 
concluzia că, dacă se întâmpla tot ce putea fi cel mai rău, 
câteva bile trase cu praştia i-ar fi descurajat). 

Se pregătea să se îndepărteze pe furiş, când Victor 
spuse: 

— Eu tre' să mă duc, Henry. laică-miu vrea să-l ajut la 
culesu' porumbului dup-amiaza asta. 

— Ei, căcat, replică Henry. Doar n-o să moară. 

— Nu, da' are draci pe mine. Din cauză la ce s-a-ntâmplat 
atuncea. 

— Futu-l în cur dacă nu ştie s-o ia-n glumă. 

Beverly începu să asculte mai atentă, bănuind că putea fi 
vorba de răfuiala ce se sfârşise cu fractura lui Eddie. 

— Nu, tre' să plec. 

— Cre' că-l doare curu”, zise Patrick. 


— Vezi cum vorbeşti, mutră futută, îl preveni Victor. Să 
nu-ţi dau una. 

— Şi io trebui să mă duc, spuse Belch. 

— Şi tac-tu vrea să culegi porumb? întrebă enervat 
Henry. 

La mintea lui, asta ar fi vrut să însemne o glumă; tatăl lui 
Belch era mort. 

— Nu. Da' am treabă să-mpart Weekly Shopper. În seara 
asta apare. 

— Ce tot haleşti rahat cu Weekly Shopper? întrebă Henry, 
părând acum nu numai furios, dar şi tulburat. 

— E o treabă, spuse Belch cu răbdare greoaie. Câştig 
bani. 

Henry scoase un sunet dezgustat, iar Beverly mai riscă să 
arunce o privire de după maşină. Victor şi Belch stăteau în 
picioare, încheindu-şi curelele. Henry şi Patrick încă mai 
erau chirciţi, cu pantalonii în vine. Bricheta lucea în mâna 
lui Henry. 

— N-oi da şi tu bir cu fugiţii, nu? îl întrebă Henry pe 
Patrick. 

— Nţ, răspunse acesta. 

— N-oi avea și tu de cules porumb sau altă-mpuţită de 
treabă? 

— N$, făcu din nou Patrick. 

— Păi, zise nesigur Belch, ne mai vedem noi, Henry. 

— Sigur, spuse Henry şi scuipă lângă unul dintre pantofii 
ţopârlăneşti de lucru ai lui Belch. 

Vic şi Belch porniră împreună spre cele două rânduri de 
maşini stricate... Spre Studebakerul după care stătea pitită 
Beverly. În primul moment fata nu putea decât să se 
crispeze, îngheţată de frică precum un iepuraş. Apoi se 
strecură prin stânga Studebakerului şi prin spaţiul dintre 
acesta şi Ford-ul tamponat, fără uşi, de alături. O clipă se 
opri, privind într-o parte şi în alta, în timp ce-i auzea 
apropiindu-se. Ezită, cu gura uscată ca iasca, simțind 
mâncărimi pe spinarea transpirată; o parte a minţii ei se 


întreba buimacă oare cum ar arăta cu un ghips ca allui 
Eddie, cu numele Păguboşilor iscălite pe el. Apoi plonjă în 
Ford, pe locul mortului. Se ghemui pe mocheta murdară, 
făcându-se cât de mică putea. Înăuntrul Fordului aruncat la 
gunoi era cald ca într-un cuptor şi mirosea atât de greu a 
praf, a tapiţerie putredă şi a căcăreze de şobolan învechite, 
încât trebui să lupte amarnic împotriva strănutului sau 
tusei. Îi auzi pe Belch şi Victor trecând pe alături, vorbind 
cu glasuri scăzute. Şi se îndepărtară. 

Strănută de trei ori, iute şi tăcut, în palmele făcute căuş. 

Bănuia că acum ar putea să plece, dacă avea grijă. Cea 
mai bună cale de a o face era să treacă pe locul şoferului, să 
se strecoare înapoi pe cărare, iar după aceea să se facă pur 
şi simplu nevăzută. Bănuia că ar putea reuşi, dar şocul de a 
fi fost aproape descoperită îi secătuise tot curajul, cel puţin 
pentru moment. Se simţea mai în siguranţă acolo, în Ford. 
Şi poate, acum că Victor şi Belch plecaseră, ceilalţi doi se 
vor duce şi ei în curând. Atunci se putea întoarce şi ea la 
club. Îi pierise tot cheful de tras la ţintă. 

Şi apoi, îi venea să facă pipi. 

Haideţi, spuse ea în sinea ei. Haideţi, grăbiţi-vă şi plecați, 
grăbiţi-vă şi plecaţi, vă ROOOG! 

O clipă mai târziu îl auzi pe Patrick urlând într-un 
amestec de râs şi durere. 

— Doi metri! mugi Henry. Ca o futută de lampă de 
sudură! Mă jur pe Dumnezeu! 

Tăcere apoi, un timp. Sudoare prelingându-i-se pe 
spinare. Soarele bătând prin parbrizul spart al Fordului, în 
ceafa ei. Apăsare în vezică. 

Henry răcni atât de tare, încât Beverly, care aproape 
aţipise în ciuda poziţiei incomode, aproape că ţipă ea însăşi. 

— Lua-te-ar dracu”, Hockstetter! Mi-ai ars curul! Ce mă- 
ta faci cu bricheta aia? 

— Trei metri, chicoti Patrick (simplul sunet al chicotelii lui 
o făcea pe Bev să se simtă înfrigurată şi plină de revoltă, ca 
şi cum ar fi văzut un vierme târându-se din salata ei). Trei 


metri ca nimica, Henry. Albastră-orbitoare. Trei metri ca 
nimica. Jur pe Dumnezeu! 

— Dă-ncoa' aia! mârâi Henry. 

Haide, haide, prostălăilor, mergeţi, căraţi-vă! 

Când Patrick vorbi din nou, glasul îi suna atât de încet, 
încât Bev abia îl putu auzi. Dacă sufla cea mai mică boare 
de vânt în după-amiaza aceea ca un cuptor, nu l-ar fi auzit. 

— Hai să-ţi arăt ceva, spuse Patrick. 

— Ce? întrebă Henry. 

— Doar ceva, reluă Patrick şi tăcu o clipă. Se simte mişto. 

— Ce? întrebă din nou Henry. 

Apoi se lăsă tăcerea. 

Nu vreau să mă uit, nu vreau să văd ce fac acum şi, plus 
de asta, s-ar putea să mă vadă, de fapt probabil o să te şi 
vadă, fiindcă ţi-ai cam consumat tot norocul pe ziua de azi, 
fetița mamei. Aşa că fă tu bine şi stai aici. Nu trage cu 
ochiul... 

Dar curiozitatea îi învinse bunul-simţ. Plutea ceva straniu 
în liniştea aceea, ceva puţin cam înfricoşător. Înălţă capul 
centimetru cu centimetru până ce putu privi prin parbrizul 
crăpat şi ceţos al maşinii. Nu avea de ce să se teamă că va fi 
văzută; ambii băieţi se concentrau asupra a ceea ce făcea 
Patrick. Nu înţelese ce vedea, dar ştiu că era o porcărie... 
Ceea ce nu însemna că s-ar fi aşteptat la altceva de la 
Patrick, care era atât de sucit. 

Ţinea o mână între coapsele lui Henry şi una între ale 
sale. O mână scutura uşurel socoteala lui Henry; cu cealaltă 
mână Patrick şi-o freca pe a lui. Doar că nu şi-o freca 
propriu-zis - cum să-i zici, 0... storcea, trăgând-o, lăsând-o 
iar moale în jos. 

Da ce face? se întrebă Beverly, scârbită. 

Nu ştia, cu siguranţă că nu, dar îi era frică. Nu credea să 
mai fi fost atât de înfricoşată de când vomase sânge 
chiuveta din baie, împroşcând totul. O parte din adâncurile 
ei ţipă că, dacă îşi dădeau seama că-i văzuse, indiferent ce 


anume făcând, puteau îndrăzni mai mult decât s-o lovească; 
o puteau ucide de-a binelea. 

Totuşi, nu-şi putea muta privirea în altă direcţie. Văzu că 
socoteala lui Patrick se făcuse ceva mai lungă, dar nu mult; 
încă îi mai atârna între picioare ca un şarpe. A lui Henry 
însă crescuse uluitor. Stătea în sus ţeapănă şi tare, aproape 
împungându-l în buric. Mâna lui Patrick urca şi cobora, urca 
şi cobora, uneori oprindu-se ca să strângă, alteori gâdilând 
sacul acela ciudat şi greu de sub socoteala lui Henry. 

Alea îi sunt coaiele, îşi spuse Beverly. Chiar trebuie 
băieţii să umble tot timpul cu alea la ei? Doamne, eu mi-aş 
ieşi din minţi! apoi o altă parte a creierului ei şopti: Bill] are 
de-alea. Din proprie iniţiativă, în mintea fetei se născu 
imaginea ei înseşi apucându-i-le, cuprinzându-le în mână, 
pipăindu-le textura... Şi simţământul acela fierbinte goni 
din nou prin ea, detonând o roşeaţă furioasă. 

Henry fixa cu privirea mâna lui Patrick, ca hipnotizat. 
Bricheta zăcea pe grohotişul de lângă el, oglindind soarele 
fierbinte al după-amiezii. 

— Vrei să ţi-o iau în gură? întrebă Patrick. 

Buzele lui, vinete ca ficatul, zâmbeau cu complezenţă. 

— Mm? făcu Henry, ca trezit dintr-un somn adânc. 

— 'Ţi-o iau în gură dacă vrei. Nu mă deran... 

Mâna lui Henry fulgeră, semiînchisă, nu tocmai pumn. 
Patrick se răsturnă pe spate. Căpăţâna i se izbi de pietre cu 
o bufnitură. Beverly se aruncă din nou pe jos, cu inima 
bubuind să-i spargă pieptul, cu dinţii încleştaţi împotriva 
unui mic geamăt scâncit. După ce-l doborâse pe Patrick, 
Henry se întorsese şi, preţ de-o clipă, chiar înainte de a se 
ghemui iarăşi pe locul mortului lângă schimbătorul de 
viteze, i se păruse că ochii ei şi ai lui Henry se întâlniseră. 

Doamne, te rog, fă să-i fi venit soarele-n ochi, se rugă 
fata. Te rog, Doamne, îmi pare rău c-am tras cu ochiul. Te 
rog, Doamne. 

Urmă o pauză chinuitoare. Bluza albă îi stătea lipită cu 
sudoare de trup. Broboane ca nişte perle mici îi scânteiau 


pe braţele bronzate. Băşica îi pulsa dureros. Simţi că nu 
peste mult timp îşi va uda pantalonii. Aştepta ca faţa 
furioasă a lui Henry să apară în deschizătura unde fusese 
portiera dreaptă a Fordului, convinsă că aşa se va întâmpla 
- cum să n-o fi văzut? Avea s-o tragă afară şi s-o lovească. 
Avea să... 

Un nou gând, şi mai cumplit, îi veni acum în minte şi încă 
o dată trebui să se angajeze într-o luptă încordată şi 
dureroasă pentru a nu-şi uda pantalonii. Da' dacă-i făcea 
ceva cu socoteala lui? Dacă voia să şi-o bage în ea, undeva? 
Ştia unde trebuia să intre, mai mult ca sigur; i se părea că 
această cunoaştere îi răsărise deodată în minte pe deplin 
formată. Avea convingerea că dacă Henry încerca să-şi 
bage socoteala în ea ar înnebuni. 

Te rog, nu, te rog, Doamne, nu-l lăsa să mă fi văzut, te 
rog, bine? 

Atunci Henry vorbi şi, spre groaza ei crescândă, glasul i 
se auzi de undeva mult mai de-aproape: 

— La mine nu ţin chestiile-astea de poponari. 

Mai de departe, vocea lui Patrick: 

— "Ţi-a plăcut. 

— Ba nu mi-a plăcut! strigă Henry. Şi dacă zici la cineva 
că da, te-omor futu-ţi morţii mă-tii de curist! 

— "Ţi s-a făcut os, comentă Patrick. 

După glas, părea că zâmbeşte. Cât îi era de teamă de 
Henry Bowers, zâmbetul n-ar fi surprins-o pe Beverly. 
Patrick era nebun, mai nebun decât Henry, poate, iar 
oamenii atât de nebuni nu se temeau de nimic. 

— Am văzut. 

Paşi scrâşniră pe pietriş - mai aproape, şi mai aproape. 
Beverly ridică privirea, cu ochii ieşiţi din orbite. Prin 
parbrizul vechi al Fordului putea vedea acum partea din 
spate a capului lui Henry. Se uita spre Patrick, dar dacă se- 
ntorcea... 

— Dacă zici la cineva, te spun că sugi pula, ameninţă 
Henry. Şi pe urmă te omor. 


— Nu mi-i frică de tine, Henry, zise Patrick şi se hlizi. Da' 
s-ar putea să nu zic dacă-mi dai un dolar. 

Henry se foi neliniştit. Se răsuci parţial; acum Beverly îi 
putea vedea pe sfert profilul în locul cefei. Rogu-te, 
Doamne, rogu-te, Doamne, cerşi ea incoerent, iar vezica 
urinară îi pulsa şi mai puternic. 

— Dacă zici, spuse Henry, cu vocea joasă şi calculată, am 
să spun ce faci cu pisicile. Şi cu câinii. Am să le spun de 
frigider. Ştii ce-o să se-ntâmple, Hockstetter? O să vină şi-o 
să te ia şi-o să te bage-n cur pă mă-ta la balamuc. 

Tăcere din partea lui Patrick. 

Henry bătu cu degetele în capota Fordului unde stătea 
ascunsă Beverly. 

— Se-aude? 

— Te-aud. 

Glasul lui Patrick suna îmbufnat, îmbufnat şi cam speriat. 
Izbucni: 

— Ţi-a plăcut! i s-a făcut os! Cel mai mare os din câte- 
am văzut! 

— Mhm, fac pariu c-ai văzut o droaie, futu-te-n cur de 
curist mic şi labagiu. [ine doar minte ce-am zis cu 
frigideru'. Cu frigideru' tău. Şi dacă te mai văd pe-aici, îţi 
sparg dovleacu'. 

Din nou tăcere dinspre Patrick. 

Henry se îndepărtă. Beverly întoarse capul şi-l văzu 
trecând prin stânga maşinii. Dacă ar fi privit doar puţin 
spre stânga lui, ar fi văzut-o. Dar nu privi. Un moment mai 
târziu, îl auzi luând-o în direcţia în care plecaseră Victor şi 
Belch. 

Acum nu mai era acolo decât Patrick. 

Beverly aşteptă, dar nu se întâmplă nimic. Cinci minute 
se târâră cu greu. Nevoia de a urina atinsese acum 
disperarea. S-ar mai fi putut abţine două sau trei minute, 
dar mai mult nu. Şi o neliniştea faptul de a nu şti precis 
unde era Patrick. 


Privi pe furiş prin parbriz şi îl văzu şezând pur şi simplu 
acolo. Henry îşi uitase bricheta. Patrick îşi băgase cărţile la 
loc într-o mică tolbă din prelată pe care şi-o petrecuse pe 
după gât ca un vânzător de ziare, dar pantalonii şi chiloţii îi 
erau tot în vine. Începuse să se joace cu bricheta. Învârtea 
rotiţa, aprindea o flacără aproape invizibilă în lumina 
puternică a zilei, închidea căpăcelul; şi pe urmă iar o lua de 
la început. Părea hipnotizat. Un fir de sânge i se prelingea 
din colţul gurii până pe bărbie, iar buzele i se umflau pe 
partea dreaptă. Nu părea să observe, şi încă o dată Beverly 
se simţi pătrunsă de o repulsie stranie. Patrick era scrântit, 
nici vorbă; în viaţa ei nu voise cu mai multă putere să scape 
de cineva. 

Mişcându-se cu multă grijă, se târi înapoi peste 
schimbătorul de viteze al Fordului şi se strecură sub volan. 
Puse un picior pe pământ şi se furişă înapoia maşinii. Apoi 
fugi repede pe unde venise. Când intră între pinii de dincolo 
de automobilele abandonate, privi în urmă peste umăr. 
Acolo nu era nimeni. Groapa picotea sub soare. Simţi 
cercurile de tensiune din jurul pieptului şi stomacului 
slăbind uşurate, şi tot ce-i mai rămase era nevoia de a 
urina, atât de mare, încât simţea că îi vine să leşine. 

Se mai grăbi câţiva paşi pe cărare şi coti la dreapta. Îşi 
descheie şortul aproape înainte ca frunzişul să se fi închis la 
loc în urma ei. Privi iute în jur să se asigure că nu creştea 
oţetar otrăvitor pe aproape; apoi se lăsă pe vine, ţinându-se 
de trunchiul rezistent al unui boschet ca să-şi păstreze 
echilibrul. 

Îşi ridică pantalonii la loc când auzi paşi apropiindu-se 
dinspre groapă. lot ce reuşi să desluşească printre tufe 
erau crâmpeie de doc albastru şi carouri decolorate ale 
unei cămăşi de şcoală. Era Patrick. Se ghemui la pământ, 
aşteptându-l să treacă spre Kansas Street. Actuala poziţie îi 
dădea mai multă încredere. 

Acoperirea era bună, nu mai trebuia să facă pipi, iar 
Patrick era dus în lumea lui de cuci. Când va fi fost plecat, 


ea avea să se întoarcă şi să se ducă la club. 

Dar Patrick nu trecu mai departe. Se opri pe potecă 
aproape vizavi de ea şi rămase cu privirea la frigiderul 
ruginit. 

Beverly îl putea observa pe Patrick printre boscheţi fără 
a risca prea mult să fie văzută. Acum, că se uşurase, 
descoperi că era din nou curioasă - iar, dacă se întâmplă ca 
Patrick s-o vadă, avea convingerea că-l va putea întrece la 
fugă. Nu era atât de gras ca Ben, dar era molâu. Scoase 
oricum praştia din buzunarul de la spate şi îşi puse o 
jumătate de duzină de bile din oţel în buzunarul de la piept 
al vechii ei cămăşi. Nebun sau nu, una bună trasă la 
genunchi îl putea domoli pe unul ca Patrick Hockstetter. 

Acum îşi amintea destul de bine frigiderul. Erau o droaie 
de frigidere aruncate în groapă, dar dintr-o dată îi trecu 
prin minte că acesta era singurul văzut de ea pe care 
Mandy Fazio nu-l dezmembrase, fie rupându-i cu cleştii 
mecanismul de închidere, fie pur şi simplu scoțând uşa cu 
totul. 

Patrick începu să fredoneze şi să se legene înainte şi 
înapoi în faţa frigiderului vechi şi ruginit, iar Beverly simţi 
un nou fior străbătând-o. Era ca un tip dintr-un film de 
groază încercând să trezească un cadavru dintr-o criptă. 

Ce avea de gând? 

Dar dacă ar fi ştiut asta sau ce anume urma să se 
întâmple când Patrick îşi va fi sfârşit ritualul privat şi va 
deschide uşa ruginită a frigiderului mort, ar fi fugit cât o 
ţineau picioarele. 


5 


Nimeni - nici măcar Mike Hanlon - nu avea cea mai vagă 
idee cât de nebun era cu adevărat Patrick Hockstetter. Avea 
doisprezece ani şi era fiul unui comis-voiajor de vopsele. 
Mama sa, catolică devotată, avea să moară de cancer la sân 
în 1962, la patru ani după ce Patrick fusese devorat de 


entitatea tenebroasă ce exista în şi sub Derry. Deşi testele îi 
depistaseră un coeficient de inteligenţă puţin sub medie, 
Patrick repetase deja două clase, prima şi a treia. Urma 
cursurile de vară în acel an, ca să nu fie obligat să o repete 
şi pe a cincea. Profesorii îl considerau un elev apatic (după 
cum notaseră câţiva pe cele şase linii goale ale carnetelor 
de note de la Şcoala Primară Derry rezervate pentru 
„COMENTARII ALE PROFESORILOR”) şi destul de 
neliniştitor totodată (ceea ce nu notase niciunul - 
sentimentele le erau prea vagi, prea difuze ca să poată fi 
exprimate pe şaizeci de rânduri, nicidecum doar pe şase). 
Dacă s-ar fi născut cu zece ani mai târziu, probabil că un 
consilier l-ar fi orientat spre un specialist în psihologie 
infantilă care poate (sau poate că nu; Patrick era mult mai 
isteţ decât indicau rezultatele sale lipsite de strălucire la 
testul de inteligenţă) ar fi pătruns înfricoşătoarele abisuri 
din spatele acelui chip ca luna, palid şi molatic. 

Era un sociopat şi, poate, în acea fierbinte lună iulie a 
anului 1958, devenise deja un psihopat adevărat. Nu-şi 
putea aminti vreo vreme când să fi crezut că restul 
oamenilor - şi restul fiinţelor vii, mai exact - erau „reali”. Se 
considera pe el însuşi ca fiind o făptură concretă, probabil 
singura din univers, dar nu era în niciun caz convins că 
această concreteţe îl făcea să fie „real” Nu avea simţul 
durerii, în sens exact, şi nici măcar nu îşi dădea seama când 
i se provocau dureri (indiferența faţă de lovitura în gură 
primită de la Henry în groapă era un exemplu semnificativ). 
Câtă vreme găsea realitatea ca un concept complet lipsit de 
înţeles, înţelegea însă perfect conceptul de „reguli” Şi, în 
pofida faptului că toţi profesorii lui îl socotiseră ciudat (atât 
doamna Douglas, profesoara din clasa a cincea, cât şi 
doamna Weems, care-l avusese pe Patrick elev într-a treia, 
ştiau despre penarul plin de muşte, dar - deşi niciuna 
dintre ele nu ignora complet implicaţiile - fiecare avea zeci 
de alţi elevi, fiecare cu propriile sale probleme), nimeni nu 
întâmpinase cu el dificultăţi disciplinare serioase. Putea 


preda extemporale absolut albe - sau albe cu excepţia unui 
mare şi decorativ semn de întrebare -, iar doamna Douglas 
descoperise că era mai bine să-l ţină departe de fete din 
cauza mâinilor lui romane şi a degetelor ruseşti, dar era 
liniştit, atât de liniştit, încât existau momente când putea să 
fie luat drept un cocoloş de lut ce fusese modelat în formă 
de băiat. Era uşor să nu observi un Patrick care eşua în 
linişte, când aveai de făcut faţă unor băieţi ca Henry 
Bowers şi Victor Criss, care erau turbulenţi şi insolenţi în 
mod activ, băieţi dispuşi să fure banii de lapte sau să 
devasteze cu bucurie proprietatea şcolii dacă li se oferea 
ocazia, şi fete ca nefericit-numita Elizabeth Taylor, care era 
epileptică şi ale cărei câteva sărmane celule cenuşii nu 
funcționau decât sporadic, astfel că trebuia să fie 
împiedicată să îşi ridice rochia în curtea şcolii ca să-şi arate 
perechea de chiloţi noi. Cu alte cuvinte, Şcoala Primară era 
confuzul carnaval educaţional tipic, un circ cu atât de multe 
arene, încât Pennywise însuşi ar fi trecut neobservat. Fără 
îndoială, niciuna dintre profesoarele lui Patrick (sau părinţii 
lui, că tot veni vorba) nu bănuia că la vârsta de cinci ani 
Patrick îşi asasinase frăţiorul nou-născut, Avery. 

Lui Patrick nu-i plăcuse când mama sa îl adusese pe 
Avery acasă de la spital. Nu-i păsa (sau cel puţin aşa îşi 
spusese el la început) dacă părinţii lui aveau doi copii, cinci 
copii sau cinci duzini de copii, câtă vreme celălalt copil sau 
copii nu-i afectau propriul său program. Constată însă că 
Avery i-l afecta. Mesele întârziau. Bebeluşul plângea 
noaptea şi îl trezea din somn. | se părea că părinţii stau 
toată ziua aplecaţi peste leagăn şi, adesea, când încerca să 
le atragă atenţia, descoperea că nu mai poate. Pentru una 
dintre puţinele ori din viaţa lui, lui Patrick i se făcu frică. Îi 
trecu prin minte că dacă părinţii îl aduseseră pe e/, Patrick, 
acasă de la spital, şi dacă el era „real”, atunci poate că şi 
Avery era „real” Se putea întâmplă chiar ca, atunci când 
Avery va fi destul de mare ca să umble şi să vorbească, să-i 
aducă tatei numărul din Derry News de pe prag şi să-i dea 


mamei oalele când cocea pâine, părinţii să ia hotărârea de a 
se descotorosi cu totul de Patrick. Nu se punea problema 
temerii că l-ar fi iubit mai mult pe Avery (deşi lui Patrick îi 
era clar că îl iubeau mai mult, iar în acest caz judecata sa 
era probabil corectă). Lucrurile ce-l interesau erau: (1) 
regulile care se încălcaseră sau se schimbaseră de la 
sosirea lui Avery, (2) posibila „realitate” a lui Avery şi (3) 
eventualitatea de a-l da pe el afară în favoarea lui Avery. 

Patrick intră în camera lui Avery într-o zi pe la două şi 
jumătate, la scurt timp după ce autobuzul şcolii îl adusese 
de la programul de după-amiază al grădiniţei de copii. Era 
luna ianuarie. Afară începea să cadă zăpada. Un vânt 
puternic vuia prin McCarron Park şi făcea să zăngăne 
ferestrele îngheţate de la etaj. Mama lui moţăia în dormitor; 
Avery făcuse nazuri toată noaptea trecută. Iata era la 
serviciu. Copilaşul dormea pe burtă, cu capul întors într-o 
parte. 

Patrick, cu chipul său tâmp ca luna plină, întoarse capul 
lui Avery astfel încât faţa i se înfundă drept în pernă. Avery 
scoase un smiorcăit şi-şi răsuci capul la loc pe o parte. 
Patrick observă asta şi căzu pe gânduri, în timp ce zăpada i 
se topea de pe ghetele galbene băltind în podea. Să tot fi 
trecut vreo cinci minute (viteza de gândire nu era 
specialitatea lui Patrick), după care îi răsuci iar faţa lui 
Avery în pernă şi o ţinu o clipă acolo. Avery începu să se 
zbată. Dar zvârcolirile îi erau slabe. Patrick îi dădu drumul. 
Avery întoarse din nou capul pe o parte, scoase un mic țipăt 
sforăitor şi dormi mai departe. Vântul vuia, zgâlţâind 
ferestrele. Patrick aşteptă să vadă dacă acel țipăt uşor o 
trezise pe maică-sa. N-o trezise. 

Acum se simţi scăldat într-o mare fascinaţie. Lumea 
părea să-i stea clară în faţă pentru prima oară. 
Echipamentul său emoţional era grav deficitar, iar în acele 
câteva momente se simţi aşa cum i s-ar întâmplă poate unei 
persoane complet daltoniste la administrarea unei injecții 
ce i-ar permite să perceapă culorile un scurt răstimp... Sau 


unui toxicoman recent îmbuibat, când doza îi propulsează 
creierul pe orbită. Acesta era un lucru nou. Nu-i bănuise 
existenţa. 

Foarte blând, răsuci din nou chipul lui Avery în pernă. De 
astă dată, când Avery se zbătu, Patrick nu-i mai dădu 
drumul. Apăsă mai ferm în pernă faţa bebeluşului. Micuţul 
scotea acum încontinuu strigăte înăbuşite, iar Patrick ştia 
că se trezise. Avu vaga idee că s-ar putea să-l spună maică- 
sii dacă se oprea. Îl ţinu apăsat. Copilul se zvârcolea. 
Patrick îl ţinea. Copilul trase un pârţ. Spasmele îi slăbiră. 
Patrick continuă să-l ţină. În cele din urmă rămase complet 
nemişcat. Patrick îl mai ţinu încă cinci minute, simțind acea 
fascinaţie atingând apogeul şi apoi începând să se 
risipească: efectul injecţiei trecând, lumea redevenind 
cenuşie, drogul redevenind o doză obişnuită. 

Patrick cobori la parter, luă o farfurie cu fursecuri şi îşi 
turnă un pahar de lapte. Mama sa cobori după o jumătate 
de oră şi spuse că nici măcar nu-l auzise venind acasă, atât 
de obosită fusese (n-ai să mai fi, mămică, spuse Patrick în 
sinea lui, nicio grijă, am aranjat eu). Se aşeză lângă el, 
mâncă un fursec şi-l întrebă ce făcuse la grădiniţă. Patrick 
spuse că fusese totul bine şi-i arătă desenul lui cu o casă şi 
un pom. Hârtia era acoperită de mâzgăleli fără sens făcute 
cu creion negru şi maro. Maică-sa spuse că e foarte frumos. 
Patrick aducea acasă în fiecare zi aceleaşi mâzgălituri 
strâmbe, negre şi maro. Uneori spunea că-i un curcan, 
alteori un' pom de Crăciun, câteodată un băiat. Mama sa îi 
răspundea întotdeauna că-i foarte frumos... Deşi din când în 
când, într-o parte din ea atât de adânc ascunsă, încât abia 
dacă-i ştia prezenţa, îşi făcea griji. Era ceva puţin cam 
neliniştitor la asemănarea întunecată a acelor mari 
rotocoale de negru şi maro. 

Nu descoperi moartea lui Avery decât aproape de ora 
cinci; până atunci presupusese pur şi simplu că-şi face o 
siestă foarte prelungită. De acum Patrick privea Crusader 
Rabbit la televizorul lor cu diagonala de şaptesprezece 


centimetri și continuă să se uite la televizor în tot timpul 
vacarmului ce urmă. Începuse Whirly-birds când sosi 
doamna Henley din vecini (mama, zbierând, ţinuse în braţe 
cadavrul copilului în uşa deschisă a bucătăriei, crezând 
năucită că aerul rece l-ar putea reînvia; lui Patrick i se făcu 
frig şi-şi luă un pulover din debaraua de la parter). Highway 
Patrol, serialul preferat al lui Ben Hanscom, se transmitea 
când veni acasă domnul Hockstetter de la lucru. La vremea 
când ajunse doctorul, tocmai urma Science Fiction Theater 
cu Gazda Dumneavoastră, Truman Bradley. „Cine ştie ce 
ciudăţenii poate ascunde universul?” specula Truman 
Bradley pe când mama lui Patrick ţipa şi se zbătea în 
braţele soţului ei la bucătărie. Doctorul observă calmul 
profund şi privirea neîntrebătoare ale lui Patrick şi 
presupuse că băiatul era în stare de şoc. Îi oferi lui Patrick o 
pastilă. Patrick nu avu nicio obiecţie. 

Se puse diagnosticul de moarte infantilă. Peste ani de zile 
s-ar fi putut ridica întrebări privind un asemenea incident 
fatal, deviere de la obişnuitele morţi infantile. Dar, când se 
întâmplă, moartea fu pur şi simplu înregistrată, iar 
bebeluşul îngropat. Patrick avu mulţumirea că, odată 
potolite lucrurile, mesele sale reîncepură să sosească la 
timp. 

În nebunia acelei după-amieze şi seri - oameni trântind 
uşile prin casă, luminile roşii ale ambulanţei de la spital 
pulsând pe pereţi, doamna  Hockstetter  zbierând, 
văicărindu-se şi refuzând orice mângâiere - tatăl lui Patrick 
fusese singurul care ajunse la o distanţă infimă de adevăr. 
Stătea amorţit lângă leagănul gol al lui Avery, cam la 
douăzeci de minute după ridicarea cadavrului, pasiv, pur şi 
simplu nevenindu-i să creadă cele întâmplate. Privi în jos şi 
văzu o pereche de urme pe podelele din lemn de esenţă 
tare. Le lăsase zăpada topită de pe cizmele galbene de 
cauciuc ale lui Patrick. Se uită la ele, şi un gând îngrozitor îi 
răsări scurt în minte, ca o bulă de gaz otrăvitor înălțându-se 
dintr-un puț de mină adânc. Mâna i se ridică încet la gură și 


ochii i se dilatară. O imagine începu să-i prindă contur în 
minte, înainte de-a apuca să devină clară, omul ieşi din 
cameră, trântind uşa în urma lui atât de tare, încât pragul 
de sus se crăpă. 

Nu i-a pus niciodată vreo întrebare lui Patrick. 

Patrick nu mai făcuse niciodată aşa ceva, deşi ar fi fost 
posibil dacă i se ivea ocazia. Nu simţi nicio vinovăţie, nu avu 
coşmaruri. Cu trecerea timpului însă deveni mai conştient 
de ce i s-ar fi putut întâmpla dacă ar fi fost prins. Existau 
reguli. [i se întâmplau lucruri neplăcute dacă nu le 
respectai... Sau dacă erai prins încălcându-le. Puteai fi 
închis sau legat pe scaunul electric. 

Dar amintirea acelui sentiment de fascinaţie - acel 
simţământ al culorii şi senzaţiei - era pur şi simplu prea 
puternică şi prea minunată ca să renunţe complet. Patrick 
ucidea muşte. La început le strivea doar cu pliciul mamei; 
mai târziu descoperi că le putea omori absolut eficient cu o 
riglă de plastic. Mai descoperi şi plăcerile hârtiei-de-muşte. 
O panglică lungă şi lipicioasă putea fi cumpărată cu doi 
cenți de la Costello Avenue Market, iar Patrick petrecea 
uneori şi câte două ore în şir în garaj, privind cum muştele 
poposeau şi se zbăteau apoi să se elibereze, cu gura 
întredeschisă, cu ochii săi prăfuiţi aprinşi de acea rară 
fascinaţie, cu sudoarea şiroindu-i pe faţa rotundă şi trupul 
îndesat. Patrick omora gândaci, dar dacă era posibil îi 
captura mai întâi. Uneori şterpelea câte un ac lung din 
pernuţa cu ace a mamei sale, străpungea cu el un gândac şi 
se aşeza cu picioarele încrucişate în grădină, privindu-l cum 
moare. În acele momente, expresia lui era cea a unui băiat 
care citeşte o carte foarte bună. Odată descoperise o pisică 
strivită de maşină, care murea în rigolă pe Lower Main 
Street, şi şezuse cu ochii pironiţi la ea până ce o bătrână îl 
văzuse împingând cu piciorul făptura storcită şi 
miorlăitoare, îi arse una cu mătura pe care o folosea la 
curăţatul aleii. Du-te-acasă! strigase la el. Ce, eşti nebun? 


Patrick se dusese acasă. Nu era supărat pe bătrână. 
Fusese prins nesocotind regulile, atâta tot. 

Apoi, anul trecut (Mike Hanlon sau oricare dintre ceilalţi 
n-ar fi fost surprins, în acest punct, să afle că, de fapt, se 
întâmplase chiar în ziua asasinării lui George Denbrough), 
Patrick descoperise frigiderul ruginit, unul dintre cei mai 
mari gunoizi din centura ce înconjura gunoaiele propriu- 
zise. 

La fel ca Bev, auzise avertismentele despre asemenea 
obiecte abandonate, despre felul cum vreo treizeci de 
milioane de copii proşti se puneau anual la saramură în ele. 
Patrick rămăsese privind frigiderul vreme îndelungată, 
jucându-se alene cu el însuşi de-a şoarecele şi pisica. 
Fascinaţia revenise, mai intensă ca oricând - cu excepţia 
momentului când îl aranjase pe Avery. Fascinaţia revenise 
pentru că, în reziduurile degerate, şi totuşi fumegânde ce-i 
slujeau drept minte, lui Patrick Hockstetter îi venise o idee. 

Familiei Luce, care locuia cu trei case mai încolo de 
familia Hockstetter, îi dispăru pisica, Bobby, peste o 
săptămână. Copiii Luce, care nu-şi puteau aminti vreo 
vreme când Bobby nu se aflase prin preajmă, petrecură ore 
întregi trecând prin ciur împrejurimile în căutarea sa. Ba 
mai mult încă, îşi puseseră laolaltă banii şi dăduseră un 
anunţ la rubrica Pierderi din Derry News. Fără rezultat. lar 
dacă vreunul dintre ei l-ar fi văzut în ziua aceea pe Patrick, 
mai umflat ca oricând în canadiana sa de iarnă cu miros de 
naftalină (după retragerea apelor în acea toamnă a lui '57, 
se lăsase aproape imediat un frig amarnic), ducând o cutie 
de carton, n-ar fi suspectat nimic. 

Familia Engstrom, cu o stradă mai încolo şi aproape 
drept în spatele casei familiei Hockstetter, îşi pierdu 
căţelandrul cocher cu vreo zece zile înainte de Sărbătoarea 
Recunoştinţei. Alte familii îşi pierdură câinii şi pisicile în 
următoarele şase-opt luni; şi fireşte că Patrick le răpise pe 
toate, ca să nu mai menţionăm şi o duzină de câini 


vagabonzi neremarcaţi din cartierul Hell's Half-Acre al 
oraşului Derry. 

Îi băga în frigiderul Amana ruginit de lângă groapă, unul 
câte unul. De fiecare dată când aducea câte un nou animal, 
cu inima bubuindu-i în piept, cu ochii aprinşi şi înlăcrimaţi 
de excitație, se aştepta să constate că Mandy Fazio 
smulsese broasca frigiderului sau îi scosese ţâţânile cu 
barosul. Dar Mandy nu se atingea niciodată de acel frigider. 
Poate nu-şi dăduse seama că era acolo, poate că forţa 
voinţei lui Patrick îl ţinea la distanţă... Sau poate vreo 
anume altă forţă făcea acest lucru. 

Cocherul familiei Engstrom rezistă cel mai mult. În ciuda 
frigului, era încă viu când Patrick reveni pentru a treia oară 
în tot atâtea zile, deşi îşi pierduse toată vioiciunea (dăduse 
din coadă şi-i linsese frenetic mâinile când îl scosese prima 
oară din cutie şi-l vârâse în frigider). Când se întorsese a 
doua zi după încarcerare, cățelul aproape că scăpase de- 
acolo. Patrick trebuise să-l fugărească aproape tot drumul 
până la groapă înainte de-a reuşi să sară asupra lui şi să-l 
apuce de un picior dinapoi. Căţeluşul îl muşcase cu dinţii săi 
mici şi ascuţiţi. Patrick nu se supărase. În pofida 
muşcăturilor, îl dusese pe cocher înapoi la frigider şi-l 
împinsese înăuntru. În timp ce făcea toate astea, a avut o 
erecţie. Nu era ceva neobişnuit. 

În a treia zi, cățelul încercase iarăşi să iasă, dar se mişca 
mult mai încet. Patrick îl îmbrânci la loc, trânti uşa ruginită 
a frigiderului şi se rezemă de ea cu toată greutatea. Auzea 
cum câinele zgârie uşa. Îi auzea chelălăiturile înăbuşite. 

— Cuminte, cuţu, spuse Patrick Hockstetter; avea ochii 
închişi şi respira repede. Vai, ce cuţu cuminte. 

În a patra zi, cuţul nu mai putu decât să-şi rostogolească 
ochii spre faţa lui Patrick când se deschise uşa. Coastele îi 
tresăltau rapid şi fără vlagă. Când Patrick reveni în a cincea 
zi, cocherul era mort, cu un cheag de spumă îngheţat în 
jurul botului şi năsucului. Asta îl duse cu gândul pe Patrick 


la acadelele cu nucă de cocos şi râse din toată inima în timp 
ce ridica leşul înţepenit şi-l arunca în tufişuri. 

Aprovizionarea cu victime (la care Patrick se gândea, 
atunci când se gândea cât de cât la ele, ca la „animale de 
testare”) fusese slabă în vara aceea. Lăsând la o parte 
problemele cu realitatea, instinctul de conservare îi era 
bine dezvoltat, iar intuiţia excelentă. Bănuia că e suspectat. 
De cine anume, nu era sigur: de domnul Engstrom? Poate. 

Domnul Engstrom se răsucise şi-i aruncase lui Patrick o 
privire lungă şi sfredelitoare, într-o zi din primăvară. 
Domnul Engstrom cumpăra ţigări, iar Patrick fusese trimis 
după pâine. Doamna Josephs? Poate. Şedea câteodată în 
fereastra salonaşului ei cu un telescop şi era, după spusele 
doamnei Hockstetter, o „băgăreaţă”. Domnul Jacubois, care 
avea un abţibild „ASPCA” pe bara din spate a maşinii? 
Domnul Nell? Altcineva? Patrick nu ştia sigur, dar intuiţia îi 
spunea că e suspectat, şi nu-şi contrazicea niciodată 
intuiţia.  Culesese câteva animale rătăcitoare dintre 
locuinţele degradate din Half-Acre, alegându-le doar pe 
acelea care arătau slabe sau bolnave; dar atâta tot. 

Descoperi însă că frigiderul de lângă groapă exercita 
asupra lui o stranie atracţie. Începu să-l deseneze la şcoală, 
când se plictisea. Uneori îl visa noaptea, iar în aceste vise 
frigiderul avea vreo douăzeci de metri înălţime - un 
mormânt albit, o criptă masivă acoperită cu chiciură în 
lumina îngheţată a lunii. În visele acelea, uşa gigantică se 
deschidea şi vedea ochi uriaşi privindu-l dinăuntru. Se 
trezea scăldat într-o sudoare rece, dar descoperi că nu 
putea să renunţe cu totul la plăcerile frigiderului. 

Azi descoperise în fine cine-l bănuia. Bowers. Gândul că 
Henry Bowers avea în mâinile lui secretul sticlei cu otravă a 
lui Patrick îl împingea atât de aproape de panică pe cât era 
el capabil să ajungă. Asta nu însemna deloc foarte aproape, 
la drept vorbind, dar tot găsea această nu tocmai frică, ci 
nelinişte mintală, apăsătoare şi neplăcută. Henry ştia. Ştia 
că Patrick încălca uneori regulile. 


Ultima sa victimă fusese un porumbel pe care îl 
descoperise cu două zile în urmă, pe Jackson Street. Îl 
lovise o maşină şi nu mai putea zbura. Patrick se duse 
acasă, îşi scoase cutia din garaj şi puse porumbelul 
înăuntru. Pasărea ciuguli dosul mâinii lui Patrick de mai 
multe ori, lăsând mici găurele însângerate. Patrick nu se 
supără. Când controlă frigiderul, a doua zi, porumbelul era 
mort de-a binelea, dar Patrick nu scoase atunci leşul. Acum, 
ca urmare a amenințării lui Henry, Patrick hotări că era mai 
bine să scape imediat de hoitul porumbelului. Poate chiar să 
aducă o găleată cu apă şi nişte cârpe şi să spele interiorul 
frigiderului. Nu mirosea foarte bine. Dacă Henry spunea, 
iar domnul Nell venea să verifice, putea fi în măsură să 
spună că acolo murise ceva - mai multe ceva-uri, de fapt. 

Dacă mă pârăşte, cugetă Patrick stând în pâlcul de pini şi 
privind frigiderul ruginit, am să-l] spun şi eu că i-a rupt 
brațul lui Eddie Kaspbrak. Probabil o ştiau deja, dar nu 
putea dovedi nimic pentru că spuseseră toţi că în ziua aia se 
jucau acasă la Henry, iar tatăl nebun al lui Henry 
confirmase. Da” dacă mă spune, am să-l spun. Dinte pentru 
dinte. 

Dar asta nu conta acum. În acest moment trebuia să se 
descotorosească de pasăre. Va lăsa uşa frigiderului deschisă 
şi va veni apoi cu cârpele şi apa ca să-l curețe. Bun. 

Patrick deschise uşa frigiderului şi îşi întâmpină propria 
sa moarte. 

În prima clipă rămase pur şi simplu nedumerit, incapabil 
să facă faţă în vreun fel lucrului pe care-l vedea. Nu avea 
absolut niciun înţeles pentru el. Nu se înscria în niciun 
context. Patrick nu făcu decât să se holbeze, cu capul 
înclinat într-o parte şi ochii uriaşi. 

Din porumbel nu mai rămăsese decât un schelet 
înconjurat de o grămăjoară de pene zdrenţuite. Nu mai 
avea niciun pic de carne pe trup. Iar în jur, prinse pe pereţii 
interiori ai frigiderului, atârnate dedesubtul congelatorului, 
agăţate de rafturile din sârmă, se aflau zeci de obiecte de 


culoarea cărnii crude, asemănătoare unor macaroane mari. 
Patrick văzu că se mişcau uşor, fluturând ca atinse de o 
briză. Doar că nu adia nicio briză. Se încruntă. 

Deodată una dintre macaroanele acelea roşietice 
desfăşură aripi ca de insectă. Înainte ca uluitul Patrick să 
facă vreo mişcare, străbătu în zbor spaţiul dintre frigider şi 
braţul stâng al băiatului. Îl izbi cu un zgomot moale. Urmă o 
secundă de fierbinţeală. Se stinse, iar Patrick îşi simţi din 
nou braţul la fel ca întotdeauna... Dar carnea palidă a 
făpturii ca o macaroană se făcu mai întâi roz, iar apoi, cu 
şocantă bruscheţe, roşie ca un trandafir. 

Deşi Patrick nu se temea de aproape nimic în sensul 
comun al cuvântului (e greu să te temi de lucruri care nu 
sunt „reale”), exista cel puţin un lucru care-l umplea de o 
scârbă hidoasă. Într-o zi caldă din august, când avea şapte 
ani, ieşise din lacul Brewster şi descoperise patru sau cinci 
lipitori agăţate de burta şi picioarele lui. Zbierase răguşit 
din toţi bojocii până ce tatăl său le smulsese de pe el. 

Acum, într-o ucigătoare explozie de inspiraţie, îşi dădu 
seama că acelea erau un soi necunoscut de lipitori 
zburătoare. Îi infestaseră frigiderul. 

Patrick începu să urle şi să lovească făptura de pe braţ. 
Se umflase aproape cât o minge de tenis. La a treia lovitură 
se sparse cu un plescăit greţos. Sânge - sângele lui - îi 
împroşcă braţul de la cot până la încheietura mâinii, dar 
capul gelatinos şi fără ochi al făpturii se ţinu bine. Într-un 
fel, semăna cu capul îngust al unei păsări, terminându-se 
într-o construcţie ca un cioc, dar acest cioc nu era nici plat, 
nici ascuţit; era tubular şi bont, ca trompa unui ţânţar. O 
trompă împlântată în braţul lui Patrick. 

Continuând să ţipe, apucă între degete vietatea storcită 
şi o smulse. Trompa ieşi lin, urmată de un şuvoi apos de 
sânge amestecat cu un lichid alb-gălbui ca puroiul. Îi făcuse 
în braţ o gaură nedureroasă cât o monedă de zece cenți. 

Iar făptura, deşi zdrobită, continua să se răsucească, să 
se mişte şi să caute, între degetele lui. 


Patrick o aruncă, se întoarse... Şi altele zburară din 
frigider, aterizând pe el în timp ce bâjbâia după clanţă. Îi 
poposiră pe mâini, pe braţe, pe gât. Una îi atinse fruntea. 
Când Patrick ridică mâna s-o ia de acolo, îşi văzu alte patru 
pe mână, tremurând mărunt, făcându-se mai întâi roz, apoi 
roşii. 

Nu simţea nicio durere... Dar avea o senzaţie hidoasă de 
golire. Răcnind, rotindu-se, plesnindu-se peste cap şi gât cu 
mâinile încărcate de lipitori mintea lui Patrick stăruia 
înnebunită: Nu-i real, e doar un vis urât, nu-ți face griji, nu- 
i real, nimic nu-i real... 

Dar sângele curgând din lipitorile strivite părea destul de 
real, sunetul aripilor lor bâzâitoare părea destul de real... 
Şi propria lui groază părea la rându-i destul de reală. 

Una dintre vietăţile acelea îi căzu în cămaşă şi i se instală 
pe piept, în timp ce dădea în ea frenetic şi privea pata de 
sânge întinzându-se peste locul unde se agăţase, o alta îi 
poposi pe ochiul drept. Patrick îl închise, dar asta nu-i folosi 
la nimic; simţi o scurtă arsură fierbinte în timp ce trompa 
făpturii îi străpunse pleoapa şi începu să sugă fluidul din 
globul ocular. Patrick îşi simţi ochiul turtindu-se în orbită şi 
zbieră iar. O lipitoare îi zbură în gură când şi-o deschise şi i 
se cuibări pe limbă. 

Totul era nedureros. 

Patrick porni clătinându-se şi dând din braţe pe cărare 
spre maşinile abandonate. Paraziţii îi atârnau pe tot trupul. 
Unii beau până la limită şi apoi pocneau ca nişte baloane; 
când aceasta li se întâmpla celor mai mari, îl scăldau pe 
Patrick în câte aproape un sfert de litru din propriul sânge, 
fierbinte. Simţea cum lipitoarea din gură se umflă şi îşi 
descleştă fălcile, fiindcă singurul gând coerent ce-i mai 
rămăsese era că nu trebuie să explodeze acolo; nu trebuie, 
nu trebuie. 

Dar plesni. Patrick expulză un enorm şuvoi de sânge şi 
carne parazită, ca voma. Căzu pe pământul amestecat cu 
pietriş şi începu să se dea de-a rostogolul, urlând 


încontinuu. Puțin câte puţin, sunetul propriilor lui urlete 
începu să-i pară tot mai slab, mai îndepărtat. 

Chiar înainte de a-şi pierde cunoştinţa văzu o siluetă 
păşind de după ultima maşină abandonată. În prima clipă 
Patrick crezu că e un om, Mandy Fazio poate, şi că va fi 
salvat. Dar în timp ce nou-venitul se apropia, văzu că faţa sa 
curgea precum ceara topită. Când şi când începea să se 
întărească şi să semene a ceva - sau a cineva -, pentru ca 
apoi să prindă iarăşi a curge, ca şi cum nu s-ar fi putut 
hotări cine sau ce voia să fie. 

— Salut şi la revedere, rosti o voce bolborosită din seul 
şiroind al trăsăturilor, iar Patrick încercă să mai urle o dată. 

Nu voia să moară; era singura persoană „reală” şi nu 
trebuia să moară. Dacă murea, toţi ceilalţi din lume aveau 
să moară împreună cu el. 

Făptura aceea îl apucă de braţele pline cu lipitori şi 
începu să-l târască spre Maidan. Ghiozdanul mânjit de 
sânge sălta şi se izbea pe lângă el, căci cureaua îi era 
agăţată la gât. Patrick, încercând în continuare să ţipe, îşi 
pierdu cunoştinţa. 

Se mai trezi o singură dată: atunci când, undeva într-un 
iad tenebros, rău mirositor, umed, unde nu era nicio lumină, 
absolut nicio rază de lumină, Monstrul începu să se 
ospăteze. 


6 


În primul moment, Beverly nu era întru totul sigură de 
ceea ce vedea sau ce se întâmplă... Doar că Patrick 
Hockstetter începuse să se zvârcolească, să danseze şi să 
zbiere. Se ridică în picioare, precaută, ţinând praştia într-o 
mână şi două bile în cealaltă. Îl putea auzi pe Patrick 
tropăind pe potecă, urlând mereu ca de mama focului. În 
clipa aceea, Beverly arăta din creştet până-n tălpi ca femeia 
fermecătoare ce avea să devină, iar, dacă Ben Hanscom ar 


fi fost în preajmă s-o vadă atunci, poate că inima lui n-ar fi 
putut îndura aşa” ceva. 

Stătea complet ridicată, cu capul înclinat spre stângă, cu 
ochii mari, cu părul împletit în codițe legate cu două mici 
funde de catifea roşie pe care le cumpărase cu zece cenți. 
Atitudinea ei exprima atenţie și concentrare totală; aidoma 
unei feline, aidoma unui linx. Îşi mutase greutatea în faţă, 
pe piciorul stâng, cu trupul pe jumătate întors pentru a 
putea să-l urmărească pe Patrick, iar poalele pantalonilor 
scurţi şi decoloraţi se ridicaseră destul ca să-i dezvăluie 
marginea chiloţilor din bumbac galben. Mai în jos, 
picioarele aveau deja o musculatură netedă şi erau deosebit 
de frumoase în pofida zgârieturilor, vânătăilor şi petelor de 
noroi. 

E O şmecherie. Te-a văzut şi ştie că probabil nu te poate 
prinde într-o fugă cinstită, aşa că încearcă să te facă să ieşi 
din ascunzătoare. Nu te duce, Bewvie! 

Dar o altă parte din ea considera că se simţea prea multă 
durere şi groază în strigătele acelea. Îşi dori să fi văzut mai 
clar ce i se întâmplase lui Patrick - dacă i se întâmplase 
ceva. Mai mult decât orice altceva, dorea să fi venit pe 
Maidan prin altă parte şi să nu fi fost martora acelei aiureli. 

Urletele lui Patrick încetară. După o clipă, Beverly auzi 
pe cineva vorbind - dar ştia că asta nu putea fi decât rodul 
imaginaţiei sale. Îşi auzi tatăl spunând: 

— Salut şi la revedere. 

Tatăl ei nici măcar nu era în Derry în ziua aceea: plecase 
către Brunswick la opt dimineaţa, împreună cu Joe 
Tammerly. Mergeau să-şi ia un camion Chevy din 
Brunswick. Scutură capul încercând să-şi pună ordine în 
gânduri. Vocea nu mai rosti nimic. Închipuiri, evident. 

leşi din tufişuri pe cărare, gata s-o ia la fugă în clipa când 
îl va vedea pe Patrick repezindu-se la ea, cu degetele 
încleştate pe praştia sensibilă ca mustăţile unei pisici. Privi 
în josul potecii şi ochii i se dilatară. Acolo era sânge. Sânge 
din belşug. 


Sânge fals, insistă mintea fetei. Poţi cumpăra o sticlă 
întreagă de la magazinul „Dabhlie “ cu patruzeci şi nouă de 
cenți. Ai grijă, Bevvie! Îngenunche şi atinse repede sângele 
cu degetele. Şi le privi îndeaproape. Nu era sânge fals. 

Simţi o străfulgerare fierbinte în braţul stâng, imediat 
sub cot. Privi într-acolo şi văzu ceva ce i se păru mai întâi că 
ar fi un fel de scaiete. Nu - nu un scaiete. Scaieţii nu 
zvâcnesc şi nu flutură. Chestia aia era vie. O clipă mai târziu 
îşi dădu seama că o mușca. O izbi tare cu dosul mâinii 
drepte, şi se storci, împroşcând cu sânge. Făcu un pas 
înapoi, pregătindu-se să ţipe, acum că se terminase... Iar 
apoi văzu că nu se terminase deloc. Capul amorf al vietăţii 
era tot pe braţul ei, cu râtul înfipt în carne. 

Cu un țipăt ascuţit de frică şi dezgust, îl desprinse şi văzu 
trompa ieşindu-i din braţ ca un mic pumnal, picurând de 
sânge. Acum înţelegea sângele de pe cărare, o, da, iar ochii 
i se îndreptară spre frigider. 

Uşa se trântise, închisă din nou cu zăvoraşul, dar un 
număr de paraziți rămăseseră afară şi se târau molatici pe 
porţelanul alb cu pete de rugină. Sub ochii fetei, unul dintre 
ei îşi desfăşură aripile membranoase, ca ale unei muşte, şi 
zumzăi spre ea. 

Acţionă fără să se gândească la ce face şi încărcă una 
dintre bilele din oţel în cupa praştiei, întinzând apoi 
zgârciul. În timp ce muşchii braţului stâng i se flexau lin, 
văzu sângele mustind din gaura pe care făptura i-o făcuse 
în antebraţ. Lăsă totuşi proiectilul să zboare, ochind 
inconştientă zburătoarea. 

Rahat! Luft! îşi spuse când praştia pocni şi bila îşi luă 
zborul, crâmpei de lumină lucitoare în soarele pâclos. După 
cum avea să le-o spună şi Păguboşilor mai târziu, ştia că 
ratase, la fel cum un popicar ştie că a dat pe alături de 
îndată ce bila i se desprinde din mână. Atunci însă văzu 
rulmentul cotind. Se întâmplă într-o fracțiune de secundă, 
dar impresia era foarte clară: bila luase o altă traiectorie. 


Lovi zburătoarea şi o terciui. Urmă o ploaie de stropi gălbui 
ce răpăiră pe potecă. 

Beverly se dădu înapoi, încet la început, cu ochii uriaşi, 
cu buzele tremurându-i, cu faţa şocată, alb-pământie. 
Privirea îi era fixată pe uşa frigiderului aruncat, aşteptând 
să vadă dacă alte vietăţi de acolo o vor mirosi sau simţi. Dar 
paraziţii nu făceau decât să colcăie încet, ca muştele 
ameţite de frig, toamna. 

În cele din urmă se răsuci pe călcâie şi fugi. 

Panica îi izbea gândurile cu un ciocan de întuneric, dar 
nu avea să se lase complet pradă ei. Ţinea praştia în mâna 
stângă şi din când în când privea în urmă peste umăr. Încă 
mai străluceau pete de sânge pe cărare şi pe frunzele 
unora dintre boschetele ce o mărgineau, după cum se 
abătuse fuga în zigzag a lui Patrick. 

Beverly dădu din nou buzna în zona cu maşini 
abandonate. În faţa ei se vedea o băltoacă mare de sânge 
care tocmai începea să se îmbibe în pământul pietros. Solul 
părea răscolit, dâre mai întunecate de pământ brăzdând 
suprafaţa alb-prăfoasă. Ca şi cum acolo s-ar fi dat o luptă. 
Două făgaşe, depărtate cam la şaptezeci de centimetri unul 
de altul, porneau din acel loc. 

Beverly se opri, gâfâind, îşi privi braţul şi avu uşurarea să 
vadă că şuvoiul de sânge se micşora în sfârşit, deşi partea 
inferioară a antebraţului şi palma erau mânjite şi încleiate. 
Acum începuse şi durerea, o pulsaţie grea, constantă. Se 
simţea la fel cum îşi simţea gura cam la o oră după ce 
fusese la dentist, când efectul novocainei lua sfârşit. 

Privi din nou în urma ei, nu văzu nimic, apoi reveni cu 
privirea la dârele acelea ce se îndepărtau de maşinile 
abandonate, de groapă, spre Maidan. 

Fiinţele alea erau în frigider. L-au acoperit cu totul - 
sigur că aşa a fost, uite tot sângele ăsta. A ajuns până aici, 
şi pe urmă 

(salut şi la revedere) 

s-a întâmplat altceva. Ce? 


Îi era cumplit de teamă că ştia. Lipitorile erau o parte din 
Monstru şi îl mânaseră pe Patrick într-o altă parte a 
Monstrului, aproape la fel cum un juncan înnebunit de 
panică e mânat în jos pe pantă până în ţarcul abatorului. 

Pleacă de-aici! Pleacă, Bevvie! 

În loc să plece, porni pe urma făgaşelor din pământ, 
ţinând strâns praştia în mâna transpirată. 

Cel puţin adu-i pe ceilalţi! 

O să-i aduc... Imediat. 

Îşi continuă drumul, urmând dârele pe măsură ce terenul 
o lua în pantă şi devenea mai moale. Le urmă din nou în 
frunzişul dens. Undeva un greier ţârâi zgomotos şi pe urmă 
se cufundă din nou în tăcere. Ţânţarii i se aşezau pe braţul 
mânjit de sânge. Îi alungă. Dinţii îi erau înfipţi în buza de 
jos. 

Un obiect zăcea pe pământ în faţa ei. Îl ridică şi se uită la 
el. Era un portofel artizanal, de soiul obiectelor pe care le 
pot face copiii ca proiect de lucru manual la Casa 
Comunitară. Numai că lui Beverly îi era clar că autorul 
acestuia nu fusese cine ştie ce meşteşugar; cusătura de 
plastic lăbărţată se desfăcea deja, iar compartimentul 
pentru bancnote fâlfâia ca o gură moale. Găsi un bănuţ în 
despărţitura de mărunţiş, în rest, portvizitul nu mai 
conţinea decât un abonament la bibliotecă, pe numele lui 
Patrick  Hockstetter. Aruncă portofelul în lături, cu 
abonament cu tot. Îşi şterse degetele pe şort. 

Cincizeci de paşi mai încolo găsi un pantof de tenis. Acum 
vegetaţia era prea deasă ca să mai poată urmări făgaşele 
de pământ, dar nu trebuia să fii explorator ca să te poţi ţine 
după petele şi stropii de sânge de pe frunze. 

Urma şerpuia în jos printr-un hăţiş abrupt. Bev îşi pierdu 
echilibrul la un moment dat, alunecă şi se zgârie în spini. 
Dungi proaspete de sânge îi apărură în susul coapsei. Acum 
respiraţia i se accelerase, iar părul asudat îi stătea lipit de 
ţeastă. Petele de sânge duceau pe o vagă potecă a 
Maidanului. Râul Kenduskeag era în apropiere. 


Celălalt tenis al lui Patrick, cu şireturile pline de sânge, 
zăcea pe cărare. 

Se apropie de râu cu praştia pe jumătate întinsă. 
Şanţurile de pe sol reapăruseră. Acum erau mai puţin 
adânci - asta pentru că şi-a pierdut tenişii, reflectă ea. 

Ajunse cu faţa spre râu. Făgaşele urmau malul, ducând la 
unul dintre cilindrii aceia de beton - o staţie de pompare. 
Acolo se opreau. Capacul de fier ce acoperea cilindrul era 
dat puţin la o parte. 

În timp ce stătea acolo privind în jos, un chicotit gros, 
monstruos, se înălţă deodată din adâncuri. 

Asta era prea mult. Panica de care se simţise ameninţată 
tot timpul se pogori asupra ei. Beverly se răsuci şi o luă la 
fugă spre luminiş şi spre club, cu braţul însângerat în sus ca 
să-şi apere faţa de crengile care o plesneau şi o biciuiau. 

Uneori imi fac şi eu griji, tăticule, spuse ea în sinea ei, 
necontrolându-şi gândurile. Uneori îmi fac MULTE griji. 


7 


Patru ore mai târziu, toţi Păguboşii, cu excepţia lui Eddie, 
stăteau pe vine în tufişuri aproape de locul unde Beverly se 
ascunsese şi-l privise pe Patrick Hockstetter ducându-se la 
frigider şi deschizându-l. Deasupra, cerul se întunecase de 
nori, iar mirosul ploii plutea din nou prin aer. Bill ţinea în 
mâini capătul unei sfori lungi de agăţat rufe. Toţi şase îşi 
puseseră la bătaie banii disponibili şi cumpăraseră sfoară şi 
o trusă de prim-ajutor pentru Beverly. Bill îi aplicase cu 
mare grijă un pansament de tifon peste gaura însângerată 
din braţ. 

— L-le zici pă-pă-rinţilor tăi că te-te-ai zgâr-iat când pa- 
pa-atinai cu r-r-rotilele. 

— Rotilele! ţipă Beverly disperată. 

Uitase cu totul de ele. 

— Uite-le-acolo, arătă Ben. 


Zăceau grămadă nu departe, iar ea se duse să şi le ia 
înainte ca Ben, Bill sau oricare alt băiat să se fi putut oferi 
să o facă. Acum îşi amintea că le lăsase deoparte când 
urinase. Nu-l voia pe vreunul dintre ceilalţi pe acolo. 

Bill legase el însuşi un capăt al sforii de clanţa 
frigiderului, deşi se apropiaseră cu toţii de el, prudenţi, 
gata s-o zbughească la cea mai mică mişcare. Bev se oferise 
să-i dea praştia înapoi lui Bill; băiatul insistase să o păstreze 
ea. Dar nu se mişcă nimic. Deşi zona cărării din faţa 
frigiderului era împroşcată cu sânge, paraziţii dispăruseră. 
Poate că îşi luaseră zborul. 

— I-ai putea aduce aici pe şeful Borton, pe domnul Nell şi 
o sută de alţi poliţai, şi tot n-ar conta, spuse cu amărăciune 
Stan Uris. 

— Nu. N-ar vedea nimic, nici de frică, aprobă Richie. Ce- 
ţi mai face braţul, Bev? 

— Doare. 

Tăcu, privind de la Bill la Richie şi din nou la Bill. 

— Mama şi tata ar vedea gaura pe care mi-a făcut-o 
chestia aia-n braţ? 

— N-n-n-aş cr-crr-rede. Fiţi ga-gata să fu-fu-fugiţi. Am s-o 
I-l-l-leg. 

Petrecu capătul sforii de rufe peste clanţa cromată, cu 
puncte de rugină, a frigiderului, lucrând cu la fel de multă 
grijă ca un om care dezamorsează o bombă. Făcu un nod şi 
păşi înapoi, desfăşurând sfoara. Le aruncă un rânjet 
strepezit celorlalţi, când ajunseră la o oarecare distanţă. 

— Ufff, făcu el. B-bine că-i ga-gata. 

Acum, aflaţi la o distanţă sigură (sperau) de frigider, Bill 
le spuse din nou să fie gata de fugă. Un tunet bubui exact 
deasupra lor şi tresăriră cu toţii. Primii stropi răzleţi 
începură să cadă. 

Bill smuci sfoara cât putea de tare. Nodul său dublu sări 
de pe clanţă, dar nu înainte de a fi deschis din nou uşa 
frigiderului. Un val de pompoane portocalii se revărsară 


afară, iar Stan Uris slobozi un geamăt dureros. Ceilalţi se 
holbară, cu gurile căscate. 

Ploaia începu să se înteţească. 'Iunetele trosneau 
deasupra lor, făcându-i să se crispeze, şi un fulger albastru- 
purpuriu lumină totul în timp ce uşa frigiderului se 
deschidea complet. Richie văzu cel dintâi şi zbieră - un 
sunet ascuţit, rănit. Lui Bill îi scăpă un fel de țipăt furios şi 
înspăimântat totodată. Ceilalţi tăceau. 

Scrise pe faţa interioară a uşii, cu sânge în curs de 
uscare, se vedeau următoarele cuvinte: 


„OPRIŢI-VĂ ACUM ÎNAINTE SĂ VĂ OMOR PE TOŢI 
PENTRU CEI ÎNŢELEPŢI, DE LA PRIETENUL VOSTRU 
PENNYWISE” 


Grindina se amesteca în ploaia torențială. Uşa 
frigiderului se zguduia înainte şi înapoi în vântul tot mai 
puternic, literele scrise acolo începând acum să şiroiască şi 
să se scurgă, luând înfăţişarea amenințătoare a unui afiş de 
film de groază. 

Bev nu conştientiza faptul că Bill se ridicase în picioare 
decât atunci când îl văzu traversând cărarea spre frigider. 
Îşi agita amândoi pumnii. Apa i se prelingea pe faţă şi îi 
lipea cămaşa de spinare. 

— O-o-o să te o-o-omorâm! răcni Bill. 

Trăsnete bubuiră şi trosniră. Fulgerul se aprinse atât de 
puternic, încât fata îi putu simţi mirosul, şi nu departe 
răsună un zgomot frânt, despicat, când un copac se 
prăbuşi. 

— Bill, vino-napoi! ţipa Richie. Vino, dom'ne-napoi! 

Dădu să se scoale, dar Ben îl trase jos la loc. 

— L-ai omorât pe fratele meu, George! Ticălosule! 
Nenorocitule! Pui de curvă! Acum să te vedem! Hai, acum 
să te vedem! 

Grindina cădea în rafale, bombardându-i, deşi se 
retrăseseră la adăpostul tufişurilor. Beverly ridică braţul să 


îşi apere faţa. Vedea pete roşii pe obrajii şiroind de lacrimi 
ai lui Ben. 

— Vino înapoi, Bill! zbieră ea disperată, şi un nou trăsnet 
îi înecă vorbele; se rostogoli peste Maidan pe sub norii 
negri, joşi. 

— leşi acum să te vedem, fututule! 

Bill dădu un şut furibund în maldărul de pompoane care 
se vărsaseră din frigider. Se întoarse şi porni înapoi spre 
ceilalţi, cu capul plecat. Nu părea să simtă grindina, deşi 
acum acoperea pământul ca zăpada. 

Intră bâjbâind în tufişuri, iar Stan se văzu nevoit să-l 
apuce de braţ ca să-l împiedice să intre în spini. Plângea. 

— Nu-i nimic, Bill, îl linişti Ben, cuprinzându-l stângaci cu 
un braţ. 

— Aşa-aşa, făcu şi Richie. Nu-ţi face griji. N-o să ne 
scăpăm pe noi. 

Privi în jur la ei, cu ochii holbându-i-se înnebuniţi pe 
chipul ud. 

— O să vă scăpaţi careva de aici pe voi? 

Clătinară din capete. 

Bill ridică privirea, ştergându-se la ochi. Toţi erau uzi 
până la piele şi cam semănau cu un contingent de 
căţelandri care tocmai forţaseră cursul unui râu. 

— Î-îi e fr-fr-frică de n-n-noi, vedeţi v-v-voi. Po-pot s-o s- 
simt. Jur pe Du-Dumnezeu că p-p-pot. 

Bev dădu din cap, serioasă: 

— Cred că ai dreptate. 

— A-a-ajutaţi-m-m-mă, îi imploră Bill. V-v-vă-vă-rog. A-a-a- 
ajuta-ţi-ţi-ţi-m-m-m-mă. 

— Te vom ajuta, răspunse Beverly. 

Îl cuprinse pe Bill în braţe. Nici nu realizase cât de uşori 
se potriveau braţele împrejurul lui, cât era de subţirel. îi 
simţea inima palpitând sub cămaşă; i-o simţea aproape de a 
ei. Îşi spuse că nicio altă atingere nu păruse vreodată atât 
de dulce şi de puternică. 


Richie îi îmbrăţişă pe amândoi şi îşi lăsă capul pe umărul 
lui Beverly. Ben făcu acelaşi lucru din partea cealaltă. Stan 
Uris îi cuprinse pe Richie şi Ben. Mike ezită, apoi îşi 
strecură un braţ pe după talia lui Beverly, iar celălalt peste 
umerii tremurânzi ai lui Bill. Rămaseră astfel, îmbrăţişaţi, 
iar grindina redeveni ploaie cu găleata, ploaie atât de 
torențială încât părea venită de pe o altă planetă. Fulgerele 
se fugăreau, iar tunetele vorbeau. Nimeni nu rostea un 
cuvânt. Beverly ţinea ochii strâns închişi. Rămaseră în 
ploaie într-un grup compact, strângându-se unii pe alţii în 
braţe, ascultând şuieratul aversei peste boschete. Asta îşi 
amintea cel mai bine: sunetul ploii, şi propria lor tăcere, şi o 
vagă tristeţe că nu era și Eddie cu ei. Îşi amintea aceste 
lucruri. 

Îşi amintea că se simţise foarte tânără şi foarte puternică. 


Capitolul 18 
Praştia 


1 


— Haide, Clăiţă, spune Richie. E rândul tău. Roşcovana 
şi-a fumat toate țigările şi pe-ale mele, aproape toate. E 
târziu şi seara lin coboară. 

Ben se uită la ceas. Da, e târziu: aproape miezul nopții. 
Mai avem timp exact pentru o povestire, îşi spune el. Încă o 
povestire înainte de miezul nopţii. Doar ca să ne ţină 
încălziţi. Care să fie? Dar asta, desigur nu-i decât o glumă, 
şi încă nu una foarte reuşită; n-a mai rămas decât o singură 
povestire, cel puţin singura pe care şi-o aminteşte, iar 
aceea e povestea plumbilor de argint - cum au fost făuriți 
în atelierul lui Zack Denbrough, în noaptea de 23 iulie, şi 
cum au fost folosiţi, în ziua de 25. 

— Am şi eu cicatricele mele, spune el. vă amintiţi? 

Beverly şi Eddie clatină din capete; Bill şi Richie dau din 
cap afirmativ. Mike stă tăcut, cu ochi atenţi pe Chipul său 
obosit. 

Ben se ridică în picioare şi îşi descheie cămaşa de lucru, 
desfăcând-o larg. O veche cicatrice în forma literei H i se 
vede pe trup. Liniile ei sunt frânte - avea burta mult mai 
mare când i s-au făcut tăieturile -, dar forma poate fi bine 
desluşită chiar şi azi. 

Dâra grea ce coboară de sub dunga orizontală a literei H 
e mult mai clară. Arată ca un ştreang alb răsucit căruia i-a 
fost tăiat laţul. 

Mâna lui Beverly se ridică la gură. 

— Vârcolacul! În casa aia! O, Lisuse Hristoase! 

Și se intoarce spre ferestre; oare nu îi pândeşte de acolo, 
din beznă? 

— Aşa e. Şi vreți să vă spun ceva nostim? Cicatricea asta 
nu era aici acum două seri. Vechea carte de vizită a lui 
Henry, da; o ştiu pentru că i-am arâtat-o unui prieten, un 


barman pe nume Richy Lee de la Hemingford Home. Dar 
asta... 

Râde fără prea mult haz şi începe să-şi incheie la loc 
cămaşa. 

— Asta pur şi simplu a revenit. 

— La fel ca şi cele de pe mâinile noastre. 

— Exact, spune Mike în timp ce Ben işi încheie cămaşa. 
Vârcolacul. Atunci toți am văzut Monstrul sub chipul unui 
vârcolac. 

— Pentru că aşa l-a văzut R-R-Richie înainte, murmură 
Bill. Asta e, nu? 

— Da, confirmă Mike. 

— Eram pe aproape, aşa-i? întreabă Beverly; vocea ei se 
minunează încetişor. Destul de aproape ca să ne citim unul 
altuia gândurile. 

— Moş Marele-Păros aproape că ne-a luat dracu' maţele 
să-şi facă jartiere, Ben, zice Richie, şi nu zâmbeşte în timp 
ce-o spune. 

Îşi împinge pe nas ochelarii cârpiţi, iar sub ei chipul său 
se vede alb, hăituit şi fantomatic. 

— Bill ne-a salvat pielea, spune cu bruscheţe Eddie. 
Vreau să spun, Bill ne-a salvat pe toți, dacă nu erai tu, 
Bill... 

— Mhm, e Ben de acord. Tu ai făcut-o, Bill Barosane. Eu 
eram, cum să spun, pierdut în spațiu. 

Bill arată scurt spre scaunul gol: 

— Am avut un mic ajutor de la Stan Uris. lar el a plătit 
pentru asta. Poate a şi murit pentru asta. 

Ben Hanscom clătină din cap: 

— Nu spune aşa ceva, Bill. 

— Dar este a-adevărat. Şi, dacă vo-voi sunteţi de vi-vină, 
atunci şi eu sunt de vină, şi to-toţi ce-cei de fa-faţă, pentru 
că am-am continuat. Chiar şi după chestia cu Patrick, şi 
după ce era scris în ffri-frigider am continuat. Eu aş avea 
vina cea mai m-mare, cred, pentru că eu am v-v-vrut să 
continuăm. Din cauza lui G-George. Poate chiar fiindcă eu 


credeam că, dacă-l omor pe cine sau ce l-a o-omorât pe 
George, pă-părinţii mei ar fi trebuit să mă iu-iu-iu... 

— Iubească iar? întreabă cu blândeţe Beverly. 

— Da. Fireşte. Dar n-n-nu cred c-a fost ci-ci-cineva de vi- 
i-nă, Ben. Pur şi simplu a-a-aşa era clădit Stan. 

— Nu i-a putut face faţă, spune Eddie. 

Se gândeşte la dezvăluirea făcută de domnul Keene în 
legătură cu doctoria lui de astmă şi la faptul că nici chiar 
aşa n-a putut să renunţe. Se gândeşte că s-ar fi putut lăsa 
de obiceiul de a fi bolnav; era obiceiul lui de a crede că nu 
e în stare să lupte. După cum avea să dovedească, poate că 
tocmai acest obicei i-a salvat viața. 

— A fost nemaipomenit în ziua aia, spune Ben. Stan şi 
păsările lui. 

Un chicotit îi agită, şi privesc spre scaunul unde ar fi stat 
Stan într-o lume dreaptă şi întreagă la minte, în care toți 
cei buni înving mereu. Mi-e dor de el, își spune Ben. 
Doamne, ce dor mi-e de el! 

Și rosteşte: 

— Mai ţii minte ziua aia, Richie, când i-ai spus c-au aflat 
de undeva că el l-a omorât pe Hristos, iar Stan zice, 
impasibil, „Cred că de taică-meu era vorba “? 

— Mi-aduc aminte, spune Richie cu o voce aproape prea 
înceată ca să se poată auzi. 

Îşi scoate batista din buzunarul de la spate, îşi dă jos 
ochelarii, se şterge la ochi şi îşi pune ochelarii la loc. Lasă 
deoparte batista şi, fără a ridica ochii dinspre mâini, zice: 

— Dar de ce nu povesteşti, Ben? 

— Te doare, nu-i aşa? 

— Mhm, face Richie, cu vocea atât de groasă, încât 
aproape nu poate fi înțeles. Păi, şi normal. Doare. 

Ben priveşte în jur la ceilalţi, apoi dă din cap. 

— Bine, atunci, încă o poveste inainte de miezul nopții. 
Doar ca să ne ţină cu simţurile la pândă. Bill şi Richie au 
avut ideea cu gloanţele... 

— Nu, obiectează Richie. Bill s-a gândit primul şi tot el s- 
a enervat primul... 


— Doar am început să-mi fa-fa-fac griji... 

— Nici nu contează, de fapt, aş zice, îl întrerupe Ben. Toţi 
trei am petrecut timpuri grele la bibliotecă, în luna aia de 
iulie. Incercam să aflăm cum se fac gloanţe din argint. Eu 
aveam argintul - patru dolari de argint ai tatălui meu. Pe 
urmă Bill s-a enervat, întrebându-se cam în ce hal o să fim 
dacă tragem pe alături când cine ştie ce monstru ni se 
repede-n beregată. lar când am văzut cât de pricepută era 
Beverly cu praştia aia a lui, am sfârşit făcând în loc de 
gloanţe plumbi dintr-un dolar dintre ăia ai mei. Am pus 
totul la grămadă şi ne-am dus acasă la Bill. Eddie, erai şi tu 
acolo... 

— l-am spus maică-mii că vom juca Monopoly, spune 
Eddie. Mă durea rău braţul, dar a trebuit să merg pe jos. 
Atât de ofticată era pe mine. Și de fiecare dată când 
auzeam că vine cineva după mine pe trotuar tresăream, 
crezând că-i Bowers. Nu mi-a ajutat cu nimic la durere. 

Bill rânjeşte: 

— Şi ce-am făcut a fost c-am stat şi ne-am uitat la Ben 
cum făcea muniţia. Cred că Ben Chi-chiar ar fi putut să facă 
gloanţe de ar-argint. 

— A, de-asta nu-s aşa de sigur spune Ben, deşi este, 
totuşi. 

Işi aminteşte cum afară se lăsa amurgul (domnul 
Denbrough le promisese că-i va duce pe toţi acasă cu 
maşina), îşi aminteşte sunetul greierilor în iarbă, primii 
licurici clipind la ferestre. Bill întinsese cu grijă jocul de 
Monopoly în sufragerie, făcându-l să arate ca şi cum 
partida ar fi inceput de vreo oră sau chiar mai mult. 

Işi aminteşte toate astea şi cercul curat de lumină 
gălbuie ce cădea pe masa de lucru a lui Zack. Şi-l aminteşte 
pe Bill spunând: 

— Tre” s-avem g9-g- 


2 


grijă. Nu vreau să las aici m-m-mizerie. lata o să se... 
Scuipă un număr de „of”-uri, şi în sfârşit reuşi să spună: 


— ... Oftice. 

Richie schiţă o bufonadă de ştergere a obrazului: 

— Serveşti şi prosoape alături de duşuri, Bill Bâlbâitule? 

Bill se făcu că vrea să îi dea una. Richie se feri, chirăind 
cu Vocea Negrişorului. 

Ben nu prea-i lua în seamă. Îl privea pe Bill înşirând 
accesoriile şi uneltele una câte una în lumină. O parte din 
mintea lui îşi dorea ca într-o bună zi să aibă şi el o masă de 
lucru la fel de bine utilată. Cea mai mare parte însă se 
concentra direct asupra muncii care-i aştepta. Mai puţin 
grea decât dacă ar fi făcut gloanţe de argint, dar totuşi 
trebuia să fie atent. Nu exista nicio scuză dacă ar fi dat 
rasol. Asta nu era un lucru învăţat sau spus, ci doar unul pe 
care-l ştia. 

Bill insistase ca Ben să facă plumbii, la fel cum insista şi 
ca Bev să poarte praştia cu ea. Aceste lucruri puteau fi şi 
fuseseră discutate, dar abia după douăzeci şi şapte de ani, 
spunând povestea, îşi dădu Ben seama că nimeni nu 
sugerase măcar că un glonţ sau plumb de argint s-ar putea 
să nu oprească un monstru - aveau de partea lor 
argumentele a ceea ce păreau a fi o mie de filme de groază. 

— În regulă, spuse Ben; îşi trosni degetele şi se uită la 
Bill. Ai formele? 

— A! tresări uşor Bill. A-a-aici. 

Vâri mâna în buzunarul pantalonilor şi scoase batista. O 
puse pe masa de atelier şi o despături. Înăuntru erau două 
bile de oţel mat, fiecare cu câte o găurică în ea. Acestea 
conţineau tiparele. 

După ce se hotărâseră pentru plumbi în loc de gloanţe, 
Bill şi Richie se întorseseră la bibliotecă să studieze cum se 
făceau formele. 

— Dar ce ocupați sunteţi, băieţi! comentase doamna 
Starrett. Săptămâna asta gloanţe, în următoarea matrițe! 
Şi mai sunteţi şi-n vacanţa de vară! 

— Ne place să fim pe fază, spuse Richie. Corect, Bill? 

— Co-co-corect. 


Reieşise că făurirea matriţelor era un fleac, o dată ce 
aveau tiparele. Singura problemă reală era de unde să le 
obţii. Câteva întrebări discrete puse lui Zack Denbrough o 
rezolvaseră şi pe asta... Şi niciunul dintre Păguboşi n-a fost 
prea surprins să afle că singurul Ferometal din Derry unde 
se puteau găsi asemenea tipare era Kitchener Precision 
Tool & Die. Proprietar şi vânzător, Kitchener era un 
strănepot al fraţilor ce deţinuseră Oţelăria Kitchener. 

Bill şi Richie se prezentaseră acolo împreună cu toţi banii 
pe care Păguboşii reuşiseră să-i adune pe termen scurt - 
zece dolari şi cincizeci şi nouă de cenți - în buzunarul lui 
Bill. Când Bill se interesase cât ar putea să coste vreo două 
tipare de cinci centimetri, Carl Kitchener - care arăta ca un 
veteran al rachiului şi mirosea cam ca o pătură veche de cai 
- îl întrebase ce nevoie aveau doi copii de tipare pentru 
plumbi. Richie îl lăsă pe Bill să vorbească, ştiind că probabil 
astfel lucrurile vor merge mai uşor - copiii făceau haz de 
bâlbâiala lui Bill; adulţii se jenau de ea. Uneori acest fapt se 
vădea de o utilitate surprinzătoare. 

Bill ajunse pe la jumătatea explicaţiei pe care o ticluiseră 
el şi Richie pe drum - ceva în legătură cu macheta unei 
mori de vânt pentru proiectul de anul viitor la ştiinţe -, când 
Kitchener dădu din mână să-şi ţină gura şi le calculă 
incredibilul preţ de cincizeci de cenți bucata. 

Aproape nevenindu-i să creadă ce noroc au, Bill împinse 
o hârtie de un dolar. 

— Să nu te-aştepţi să-ţi dau şi-o pungă, spuse Carl 
Kitchener, măsurându-i cu disprețul injectat în sânge al 
omului care crede că a văzut cam tot ce se află în grădina 
Domnului, iar pe cele mai multe de două ori. Nu pupi mata 
nicio pungă dacă nu cumperi de cel puţin cinci parai. 

— Nu face n-n-nimica, d-domnule, spuse Bill. 

— Şi să nu vă-nvârtiţi prin faţa prăvăliei, continuă 
Kitchener. Ambii doi aveţi nevoie să vă mai şi tundeţi. 

Afară, Bill spuse: 


— A-a-ai ob-servat vreodată, R-Richie, cum oa-oa-oamenii 
mari n-n-nu-ţi vând n-n-nimic în afară de d-dulciuri sau be- 
benzi desenate sau p-poate bilete la ci-ci-cinema fără să v- 
vrea mai întâi să ştie la ce-ce-ţi tr-trebuie? 

— Normal, răspunse Richie. 

— De-de ce? De ce fa-fac asta? 

— Pentru că ei cred că suntem periculoşi. 

— Z-zău? A-a-aşa cr-crezi? 

— Zău, spuse Richie şi chicoti. Hai să ne învârtim prin 
faţa prăvăliei, vrei? O să ne ridicăm gulerele, ne strâmbăm 
la lume şi lăsăm să ne crească părul. 

— Să te fu-fut, replică Bill. 


3 


— În regulă, spuse Ben, privind atent tiparele şi 
punându-le apoi jos. Bun. Acuma... 

Îi mai făcură puţin loc, privindu-l cu speranţă, la fel cum 
s-ar uita la un mecanic cineva cu probleme la motor, care 
habar n-are de maşini. Ben nu le remarcă expresiile. Se 
concentra asupra lucrului. 

— Dă-ncoa matriţa aia, ceru el, şi arzătorul. 

Bill îi întinse o ghiulea de mortier. Era un suvenir de 
război. Zack o culesese la cinci zile după ce, împreună cu 
restul armatei Generalului Patton, trecuseră Rinul în 
Germania. Fuseseră vremuri, când Bill era încă foarte mic, 
iar George în scutece, în care tatăl lor o folosea drept 
scrumieră. Mai târziu se lăsase de fumat, iar cochilia 
dispăruse. Bill o găsise în fundul garajului cu o săptămână 
în urmă. 

Ben aşeză ghiuleaua de mortier în menghina lui Zack, o 
strânse şi luă lampa de topit de la Beverly. Băgă mâna în 
buzunar, scoase un dolar de argint şi îl aruncă în creuzetul 
construit ad-hoc. Scoase un sunet găunos. 

— Pe-ăsta taică-tu ţi l-a dat, nu? întrebă Beverly. 

— Da, da' nu-mi amintesc foarte bine de el. 


— Eşti sigur că vrei să faci treaba asta? 

Băiatul se uită la ea și-i zâmbi: 

— Da. 

Bev zâmbi la rândul ei. Pentru Ben era de-ajuns. Dacă i- 
ar fi zâmbit de două ori, ar fi făcut cu bucurie destule 
proiectile de argint ca să împuşte un pluton de vârcolaci. Îşi 
mută grăbit privirea. 

— Aşa. Îi dăm drumul. Nicio problemă. Floare la ureche, 
nu? 

Dădură din capete, şovâitori. 

Peste ani de zile, repovestind toate acestea, Ben avea să 
se gândească: În zilele noastre, un copil ar putea pur şi 
simplu să fugă şi să-şi cumpere o lampă cu propan... Sau să 
găsească una-n atelierul lui taică-său. 

Oricum, în 1958 nu existau asemenea lucruri; Zack 
Denbrough avea un arzător cu rezervor, care o neliniştea 
pe Beverly. Ben îşi putea da seama că e neliniştită, voia să-i 
spună să nu-şi facă griji, dar se temea că-i va tremura 
glasul. 

— Nu-ţi face griji, îi spuse el lui Stan, care stătea lângă 
Beverly. 

— Mm? făcu Stan, privind la el şi clipind din ochi. 

— Nu-ţi face griji. 

— Nici nu-mi făceam. 

— Aha. Credeam că-ţi faci. Şi voiam doar să ştii că treaba 
asta-i perfect sigură. Dacă-ţi făceai. Griji, vreau să zic. 

— Nu ţi-e bine, Ben? 

— Minunat, murmură Ben. Dă-ncoace chibriturile, Richie. 

Richie îi dădu un pliculeţ de chibrituri. Ben răsuci valva 
rezervorului şi aprinse un chibrit sub ajutajul lămpii. Se 
auzi un pocnet mic şi apăru o văpaie albastră-portocalie 
strălucitoare. Ben potrivi flacăra pe albastru şi începu să 
încălzească baza ghiulelei de mortier. 

— Ai aici pâlnia? îl întrebă el pe Bill. 

— C-c-chiar aici. 


Bill îi întinse o pâlnie improvizată pe care Ben o făcuse 
mai devreme. Micul orificiu de la baza ei se potrivea 
aproape exact în gaura tiparelor. Ben o făcuse fără a 
efectua o singură măsurătoare. Bill rămase uimit - aproape 
perplex -, dar nu ştiu cum s-o spună fără a-l face pe Ben să 
se simtă prost. 

Absorbit de ceea ce făcea, Ben îi putea vorbi lui Beverly - 
vorbea cu precizia seacă a unui chirurg adresându-i-se unei 
asistente: 

— Bev, tu ai mâinile cele mai sigure. Bagă pâlnia-n gaură. 
Pune o mănuşă din alea ca să nu te arzi. 

Bill îi oferi una dintre mănuşile de lucru ale tatălui său. 
Beverly fixă pâlnia de tablă în tipar. Nimeni nu scotea o 
vorbă. Fâsâitul flăcării părea extrem de puternic. O priveau 
cu ochii mijiţi, aproape închişi. 

— S-s-staţi, spuse deodată Bill şi se năpusti în casă. 

Reveni un minut mai târziu cu o pereche de ochelari de 
protecţie ce lâncezeau într-un sertar din bucătărie de mai 
bine de un an. 

— Mai bi-bine p-pune-ţi ăştia, C-C-Clăiţă. 

Ben îi luă, rânji, apoi şi-i petrecu peste cap. 

— Căca-m-aş, ăsta-i Fabian! exclamă Richie. Sau Frankie 
Avalon, sau unul dintre macaronarii ăia de la Bandstand. 

— Fute-te-aş, Gură-spartă, i-o întoarse Ben, începând să 
chicotească fără voie. 

Ideea ca el să fie Fabian sau altul asemenea era pur şi 
simplu prea trăsnită. Flacăra şovăi, şi băiatul se opri din 
râs; concentrarea i se îngustă din nou spre un singur punct. 

După două minute îi întinse arzătorul lui Eddie, care îl 
apucă gingaş în mâna sănătoasă. 

— E gata, îi spuse el lui Bill. Dă-ncoace mănuşa ailaltă. 
Repede, Eddie! Repede! 

Bill i-o dădu. Ben şi-o puse și prinse cochilia de mortier 
cu mâna înmănuşată, în timp ce cu cealaltă întorcea levierul 
menghinei. 

— 'Ţine-o fix, Bev. 


— Sunt gata, nu mă aştepta pe mine, se răsti fata. 

Ben înclină cochilia deasupra pâlniei. Ceilalţi priviră cum 
un pârâiaş de argint topit curgea între cele două 
receptacule. Ben turna cu precizie; niciun strop nu se risipi. 
Şi preţ de o clipă se simţi cuprins de o energie fără seamăn. 
I se părea că vede totul mărit printr-o aură albă, puternică. 
În acel unic moment nu se mai simţi ca bietul şi grasul Ben 
Hanscom, cel care purta cămăşi groase ca să îşi deghizeze 
burdihanul şi ţâţele; se simţea ca Thor făurind fulgerul şi 
trăsnetul în fierăria zeilor. 

Apoi senzaţia trecu. 

— Aşa, spuse el. Va trebui să reîncălzesc argintul. Băgaţi 
careva un cui prin ciocul pâlniei până nu se întăreşte 
topitura acolo. 

Stan se supuse. 

Ben strânse din nou ghiuleaua de mortier în menghină şi 
luă arzătorul de la Eddie. 

— În regulă, spuse el, numărul doi. Şi reveni la treabă. 


4 


Peste zece minute era gata. 

— Şi acum? întrebă Mike. 

— Acum jucăm Monopoly o oră, spuse Ben, până se 
întăresc în forme. Pe urmă eu o să le deschid cu o daltă pe 
liniile de tăiat şi gata. 

Richie privi stânjenit la cadranul cu geam crăpat al 
ceasului său, care cu toate scatoalcele încasate tot mai 
continua să ticăie. 

— Când se-ntorc ai tăi, Bill? 

— N-n-nu înainte de z-zece sau zece ju-ju-ju-mate. Se dau 
două f-f-f-filme la A-A-A... 

— „Aladdin”, îl ajută Stan. 

— Da. Şi pe urmă o să se oprească la o p-p-pizza. A- 
aproape întotdeauna f-fac a-aşa. 

— Deci avem timp cât cuprinde, spuse Ben. 


Bill încuviinţă. 

— Atunci hai să mergem înăuntru, propuse Bev. Vreau să 
sun acasă. Am promis că dau telefon. Şi să nu scoateţi 
vreunul o vorbă. Crede că-s la Casa Comunitară şi iau 
maşina de acolo până acasă. 

— Şi dacă-i vine ideea să treacă să te ia mai devreme? 
întrebă Mike. 

— Atunci o să dau de dracu' nasol de tot. 

Ben zise-n sinea sa: O să te apăr eu, Beverly. În faţa 
ochiului minţii i se desfăşură pe loc o fantezie cu o încheiere 
atât de dulce, încât se înfioră. Tatăl lui Bev începea să-i facă 
mizerii; să urle la ea şi alte alea (nici chiar în visul său cu 
ochii deschişi nu-şi imagina cât de rău puteau evolua toate 
astea cu Al Marsh). Ben se arunca în faţa ei şi-i spunea lui 
Marsh s-o-ntindă de acolo. 

Dacă ai chef de belea, grăsane, mai apăr-o mult pe fii- 
mea. 

Hanscom, de obicei un tip liniştit şi studios, poate deveni 
tigru turbat când îl scoţi din minţi. Îi vorbeşte lui Al Marsh 
cu mare sinceritate. Dacă vreţi s-ajungețţi la ea, trebuie mai 
întâi să treceţi prin mine. 

Marsh face un pas înainte... Şi atunci lucirea de oţel din 
ochii lui Hanscom îl opreşte. 

O să-ţi pară râu, mormăie el, dar e clar că i-a trecut orice 
chef de luptă. La urma urmei, nu-i decât un tigru de hârtie. 

Nu ştiu cum, dar mă cam îndoiesc, replică Hanscom cu 
un zâmbet subţire ă la Gary Cooper, iar tatăl lui Beverly se 
îndepărtează pe furiş. 

Ce s-a-ntâmplat cu tine, Ben? exclamă Beverly, dar are 
ochii strălucitori şi plini de stele. Păreai gata să-l omori! 

Să-l omor? repetă Hanscom, cu zâmbetul de Gary Cooper 
încă zăbovindu-i pe buze. Nici vorbă, iubito. O fi el o japiță, 
dar tot tatăl tău e. Poate l-aş fi tâbăcit un pic, da” asta doar 
fiindcă atunci când cineva vorbeşte cu tine cum nu se cade 
mă cam încing sub guler. Ştii? 


Fata işi aruncă braţele pe după gâtul lui şi-l sărută (pe 
buze! pe BUZE!). Te iubesc, Ben! suspină ea. Îi poate simţi 
sânii mici apăsându-i tari pieptul şi... 

Se cutremură puţin, alungând cu greu această imagine 
strălucitoare, cumplit de limpede. Richie stătea în uşă, 
întrebându-l dacă vine, iar Ben îşi dădu seama că rămăsese 
singur în atelier. 

— Mda, răspunse el, tresărind uşor. Sigur că vin. 

— Te senilizezi, Clăiţă, comentă Richie în timp ce Ben 
ieşea pe uşă, dar îl bătu pe umăr. 

Ben rânji şi-l agăţă pe Richie cu cotul pe după gât. 


5 


Nu apăru nicio problemă cu tatăl lui Beverly. Venise 
acasă târziu de la serviciu, îi spuse fetei maică-sa la telefon, 
adormise cu ochii-n televizor şi se mai trezise doar atât cât 
să se ducă în pat. 

— Are cine să te-aducă acasă, Bevvie? 

Vocea doamnei Marsh sună dintr-o dată alarmată: 

— Doar nu eşti la o întâlnire, nu-i aşa, Bevvie? 

— Nu, sigur că nu, răspunse Bev, privind prin portalul 
boltit dintre holul întunecos unde era ea şi sufrageria în 
care ceilalţi stăteau în jurul tablei de Monopoly. 

Dar zău c-aş mai vrea să fiu. 

— Băieţii, câh! Dar au aici un tabel şi în fiecare seară alt 
tată sau mamă duce copiii acasă. 

Atât lucru, cel puţin, era adevărat. Restul era o minciună 
aşa de sfruntată încât îşi simţea obrajii îmbujorându-i-se în 
întuneric. 

— Bine, spune maică-sa. Voiam doar să fiu sigură. Pentru 
că, dacă tatăl tău te-ar prinde mergând la întâlniri la vârsta 
ta, şi-ar ieşi din minţi. 

Şi adăugă după o clipă: 

— Şi eu mi-aş ieşi. 


— Mda, ştiu, spuse Bev, continuând să privească în 
sufragerie. 

Ştia. Şi totuşi, iat-o acolo, nu cu un băiat, ci cu şase, într-o 
casă de unde părinţii lipseau. Îl văzu pe Ben privind-o 
neliniştit şi-i schiţă un mic salut surâzător. Băiatul roşi, dar 
îi înapoie micul salut. 

— E vreuna dintre prietenele tale acolo? 

Ce prietene, mămico? 

— Păi, âă... Patty O'Harra-i aici. Şi Ellie Geiger, cred. 
Joacă shuffleboard. La parter. 

Uşurinţa cu care-i ieşeau pe gură minciunile o făcu să-i 
fie ruşine. Ar fi preferat să stea de vorbă cu tatăl ei; ar fi 
fost mai speriată, dar mai puţin ruşinată. Nu era chiar ferm 
convinsă că-i o fată foarte bună. 

— "Te iubesc, mămico. 

— Şi eu te iubesc, Bev. 

Femeia făcu o scurtă pauză şi adăugă: 

— Să ai grijă, în ziar scrie că se pare c-a mai păţit-o unul. 
Un băiat pe nume Patrick Hockstetter. A dispărut. Îl 
cunoşteai, Bevvie? 

Închise o clipă ochii. 

— Nu, mămico. 

— Bine... Atunci, la revedere. 

— Pa. 

Li se alătură celorlalţi la masă şi jucară o oră Monopoly. 
Stan a fost marele câştigător. 

— Evreii se pricep de minune să facă bani, spuse el, 
instalând un hotel pe Atlantic Avenue şi încă două case verzi 
pe Venlnor Avenue. Toată lumea ştie asta. 

— Iisuse, fă-mă evreu, spuse prompt Ben, şi toţi râseră. 

Ben era aproape falit. 

Beverly arunca din când în când câte o privire peste 
masă spre Bill, remarcându-i mâinile curate, ochii albaştri, 
părul roşu şi frumos. În timp ce muta împrejurul tablei 
pantofiorul argintiu pe care-l folosea ca pion, îşi spuse: 
Dacă m-ar ține de mână, cred c-aş fi atât de fericită, încât 


probabil aş muri. O lumină caldă i se aprinse în piept şi 
zâmbi tainic privindu-şi mâinile. 


6 


Finalul serii a fost aproape dezamăgitor. Ben luă o dăltiţă 
de-ale lui Zack de pe poliţă şi se folosi de un ciocan pentru a 
izbi matriţele în liniile de tăiere. Se deschiseră uşor. Două 
bile mici de argint căzură din ele. Într-una au observat o 
parte dintr-o dată: 925. În cealaltă, linii unduitoare pe care 
Beverly le bănui ca fiind rămăşiţe din părul Statuii 
Libertăţii. Le priviră un moment fără a vorbi, după care 
Stan culese una. 

— Cam micuță, zise el. 

— La fel era şi piatra din praştia lui David când s-a luat la 
luptă cu Goliat, replică Mike. Mie mi se par puternice. 

Ben se pomeni dând din cap. Şi lui i se păreau. 

— Suntem gata cu t-t-totul? întrebă Bill. 

— Cu totul, spuse Ben. la aici. 

Îi aruncă al doilea proiectil lui Bill, care fu atât de 
surprins, încât aproape îl scăpă. 

Bilele trecură din mână-n mână. loţi le priviră 
îndeaproape, minunându-se de rotunjimea lor, de greutatea 
şi concreteţea lor. Când reveniră la Ben, acesta se uită la 
Bill. 

— Acum ce facem cu ele? 

— Ile d-d-dăm lui B-Beverly. 

— Nu! 

Se întoarse spre ea. Trăsăturile-i era blânde, dar 
hotărâte. 

— B-B-Bev, am mai dis-dis-cutat de a-a-asta, şi... 

— Am s-o fac, îl întrerupse ea. Am să trag cu drăciile 
astea când o veni vremea. Dacă o veni. Probabil c-o să ni se 
tragă la toţi moartea de-aici, dar am s-o fac. Însă nu vreau 
să le iau acasă. Vreunul dintre 

(tata) 


părinţii mei le-ar putea găsi. Atunci am să fiu în budă. 

— N-ai nicio ascunzătoare secretă? întrebă Richie. Fir-aş 
al naibii, eu am patru sau cinci. 

— Am şi eu un loc, răspunse Beverly. 

Exista o mică deschizătură pe fundul sertarului ei unde 
îndesa uneori ţigări, cărţi şi, în ultima vreme, reviste de film 
şi modă. 

— Dar nu m-aş încrede-n nimic când e vorba de aşa ceva. 
Ţine-le tu, Bill. Cel puţin până vine timpul ţine-le tu. 

— Bine, spuse moale Bill, şi chiar atunci lumina farurilor 
scaldă aleea. Moaşi-sa pe ghe-gheaţă, au venit mai de-de- 
devreme. Ha-hai să ieşim de-de-aici. 

Tocmai se aşezau din nou în jurul mesei de Monopoly, 
când Sharon Denbrough deschise uşa bucătăriei. 

Richie dădu ochii peste cap şi mimă că-şi şterge sudoarea 
de pe frunte; ceilalţi râseră din toată inima. Richie Trăsese 
Una Bună. 

După un moment, femeia intră: 

— Tatăl tău îţi aşteaptă prietenii în maşină, Bill. 

— Bi-bi-bine, m-mami. To-tocmai t-t-terminam, o-oricum. 

— Cine a câştigat? întrebă Sharon, zâmbindu-le cu ochi 
strălucitori micilor prieteni ai lui Bill. 

Fata avea să devină foarte drăguță, îşi spuse ea. Bănuia 
că peste un an sau doi copiii va trebui să aibă însoțitori dacă 
erau fete, în locul simplei găşti obişnuite de băieţi. Dar cu 
siguranţă era încă devreme ca să-şi facă griji că sexul şi-ar 
scoate capul urât la lumină. 

— St-Stan a câ-câ-câştigat. E-e-evreii se pri-pri-pricep 
foarte bine să fa-facă bani. 

— Bill! ţipă ea îngrozită, roşind... 

Iar apoi privi în jur la ei, uimită, când toţi se zguduiră de 
râs, inclusiv Stan. Uimirea i se transformă în ceva 
asemănător fricii (deşi despre asta n-avea să-i spună nimic 
soţului ei, mai târziu, în pat). În aer plutea ceva asemănător 
electricităţii statice, doar că întrucâtva mult mai puternic, 
mult mai înspăimântător. Simţea că, dacă l-ar atinge pe 


oricare dintre ei, s-ar alege cu un şoc dur. Ce li s-a 
întâmplat? se întrebă uluită şi poate chiar deschise gura să 
îi întrebe. Apoi însă Bill declară că-i pare rău (dar tot cu 
lucirea aceea drăcească în ochi), iar Stan spuse că nu face 
nimic, că nu e decât o glumă pe care i-o făceau din când în 
când, şi se simţi prea derutată ca să mai poată scoate vreo 
vorbă. 

Dar se simţi uşurată când copiii plecară şi propriul ei fiu, 
bâlbâit şi greu de descifrat, se duse în camera lui şi stinse 
lumina. 


7 


Ziua când Clubul Păguboşilor se întâlni în fine cu 
Monstrul în luptă faţă-n faţă, ziua când Monstrul aproape îi 
luă lui Ben Hanscom maţele să-şi facă jartiere din ele, a fost 
ziua de 25 iulie 1958. Era încinsă, înăbuşitoare şi 
încremenită. Ben îşi amintea destul de clar vremea; fusese 
ultima zi călduroasă. După aceea urmase o lungă perioadă 
de frig şi nori. 

Sosiră pe Neibolt Street la numărul 29 dimineaţa pe la 
zece, Bill cu Richie în spatele său pe Silver, Ben cu fesele 
sale ample revărsându-se de ambele părţi ale şeii lăsate în 
jos a bicicletei sale Raleigh. Beverly parcurse Neibolt Street 
pe bicicleta ei de fată, cu părul roşcat prins deasupra frunţii 
cu o bandă verde. Mike veni de unul singur, şi după vreo 
cinci minute apărură pe jos, împreună, Stan şi Eddie. 

— Ce-ce-ce-ţi mai face b-b-braţul, E-E-Eddie? 

— Au, nu prea rău. Mă doare dacă mă-ntorc pe partea aia 
când dorm. Ai adus materialul? 

În coşul lui Silver era un pachet înfăşurat în pânză 
groasă. Bill îl scoase şi îl desfăcu. Îi întinse praştia lui 
Beverly, care o luă cu o strâmbătură, dar nu zise nimic. În 
boccea mai era şi o cutiuţă din tinichea. Bill o deschise şi le 
arătă cele două bile de argint. Le priviră în tăcere, strânşi 
pe peluza pleşuvă de la Neibolt Street 29 - un gazon unde 


nu păreau să crească decât buruieni. Bill, Richie şi Eddie 
mai văzuseră casa şi înainte; ceilalţi nu, aşa că se uitară la 
ea plini de curiozitate. 

Ferestrele par nişte ochi, observă Stan, şi mâna i se 
apropie de cartea din buzunarul de la spate. O atinse ca să-i 
poarte noroc. Purta cartea la el aproape peste tot - era 
Ghidul păsărilor nord-americane al lui M.K. Handey. Par 
nişte ochi orbi, murdari. 

Pute, îşi spuse Beverly. Îi simt mirosul - dar nu pe nas, nu 
tocmai. Mike medita: E ca în locul unde a fost oțelăria. 
Inspiră aceeaşi senzaţie... Ca şi cum ne-ar pofti să păşim 
înăuntru. 

Asta-i unul dintre bârlogurile Monstrului, nici nu încape 
vorbă, cugetă Ben. Un loc aidoma găurilor de morloci, pe 
unde Monstrul iese şi intră la loc. Și el ştie că suntem aici. 
Ne aşteaptă să intrăm. 

— To-to-toată lumea încă mai vrea? întrebă Bill. 

Îl priviră palizi şi solemni. Nimeni nu spuse nu. Eddie 
bâjbâi în buzunar după inhalator şi trase din el, prelung, o 
gură mare de aer. 

— Dă-mi şi mie un pic, ceru Richie. 

Eddie îl privi surprins, aşteptând poanta. Richie ridică 
mâna: 

— Nu-i banc. Pot să iau şi eu puţin? 

Eddie ridică din umărul valid - o mişcare stângace - şi i-l 
întinse. Richie apăsă pe trăgaci şi inhală adânc. 

— Aveam nevoie, spuse el, şi i-l dădu înapoi. 

Tuşi puţin, dar ochii îi erau serioşi. 

— Şi eu, spuse Stan. Bine? 

Aşa că, unul după altul, folosiră inhalatorul lui Eddie. 
Când reveni la el, Eddie îl îndesă în buzunarul de la spate, 
cu ţeava afară. Se întoarseră să privească din nou casa. 

— Locuieşte cineva pe strada asta? întrebă Beverly cu 
glas scăzut. 

— Nu în capătul de aici, răspunse Mike. Nu mai locuieşte 
nimeni. Doar vagabonzii care stau o vreme şi pe urmă se 


duc cu mărfarele. 

— Aia n-ar vedea nimic, spuse Stan. Ar fi în siguranţă. 
Majoritatea dintre ei. 

Îl privi pe Bill: 

— Poate vreun om mare să-l vadă pe Monstru, ce crezi, 
Bill? 

— Nu şt-ştiu. Trebuie să fie u-u-unii. 

— Aş vrea să-l putem întâlni pe vreunul dintre ăştia, 
spuse posac Richie. Asta chiar nu-i o treabă de copii, 
înţelegeţi ce vreau să zic? 

Bill înţelegea. Ori de câte ori băieţii Hardy dădeau de 
necaz, Fenton Hardy era pe fază ca să-i scoată basma 
curată. La fel cu Hartson, tatăl lui Rick Brant din Rick 
Science Adventures. Rahat, până şi Nancy Drew avea un 
tată care se arăta cât ai clipi dacă ăia răii o legau şi o 
aruncau într-o mină abandonată. 

— Bine era s-avem un om mare cu noi, spuse Richie, 
privind la casa închisă, cu zugrăveala ei coşcovită, 
ferestrele jegoase şi veranda umbrită. 

Oftă obosit. Un moment, Ben simţi hotărârea celorlalţi 
clătinându-se. 

Apoi Bill spuse: 

— Ha-ha-aideţi a-a-a-aici. la uitaţi la as-asta. 

Ocoliră până în stânga verandei, unde împrejmuirea era 
ruptă. Rugii de trandafiri, crescuţi în dezordine, erau tot 
acolo... lar cei pe care-i atinsese leprosul lui Eddie când se 
târâse afară rămăseseră negri şi morţi. 

— I-a atins doar şi asta s-a-ntâmplat? întrebă Beverly, 
îngrozită. 

Bill dădu din cap. 

— Su-unteţi s-s-siguri? 

O clipă, nimeni nu răspunse. Nu erau siguri; chiar dacă 
ştiau cu toţii, după cum arăta faţa lui Bill, că şi fără ei ar 
merge înainte, nu erau siguri. Şi se mai citea pe chipul lui 
Bill şi un soi de ruşine. După cum le mai spusese şi înainte, 
George nu fusese fratele lor. 


Dar toţi ceilalţi copii, cugetă Ben. Betty Ripsom, Cheryl 
Lamonica, micul Clements, Eddie Corcoran (poate), Ronnie 
Grogan... Chiar şi Patrick Hockstetter. Omoară copii, fir-ar 
să fie, copii! 

— Eu merg, Bill Barosane, spuse el. 

— Căca-m-aş, şi eu, se decise Beverly. 

— Sigur, spuse Richie. Crezi că te las să te-alegi tu cu 
toată distracţia, gură-de-păsat? 

Bill îi privi, cu un nod zvâcnindu-i în gât, apoi dădu din 
cap. Îi oferi cutia de tablă lui Beverly. 

— Eşti sigur, Bill? 

— S-s-sigur. 

Fata înclină capul, dintr-o dată îngrozită şi copleşită de 
această responsabilitate şi fermecată de încrederea lui. 
Deschise cutia, luă plumbii şi strecură unul în buzunarul din 
faţă al blugilor. Pe celălalt îl potrivi în cupa de cauciuc a 
praştiei. Simţea bila închisă strâns în pumnul ei, rece la 
început, apoi încălzindu-se. 

— Să mergem, spuse cu vocea nu tocmai fermă. Să 
mergem până nu mă scap pe mine. 

Bill încuviinţă, apoi îl privi pătrunzător pe Eddie: 

— Po-poţi f-f-face asta, E-E-Eddie? 

Eddie confirmă. 

— Sigur că pot. Ultima oară am fost singur. De data asta 
sunt cu prietenii mei. Just? 

Se uită la ei, cu un rânjet mic. Expresia îi era sfioasă, 
fragilă şi frumoasă. 

Richie îl bătu pe spate: 

— Ie juust, seniorr. Înceerce careva să-ţi fure 
inhialatorele, şi-l ucidem. Da-l ucideem înceet. 

— Eşti grozav, Richie, spuse Bev, râzând. 

— Su-su-sub v-verandă, reluă Bill. 'To-toţi în u-u-urma 
mea. Şi de acolo în piv-piv-beci. 

— Dacă intri tu primul şi chestia aia sare la tine, eu ce 
fac? întrebă Beverly. Trag prin tine? 


— Dacă tre-trebuie. Da' aş pro-pro-propune să-ncerci să 
o-o-ocoleşti, mai întâi. 

Richie râse în hohote. 

— O să c-c-căutâm peste to-to-tot, dacă t-trebuie, 
continuă Bill şi ridică din umeri. Poate n-o să găsim ni-ni- 
NIMIC. 

— Crezi tu asta? întrebă Mike. 

— Nu, răspunse scurt Bill. E a-a-aici. 

Ben îl credea. Casa de pe Neibolt Street 29 părea închisă 
într-un înveliş otrăvitor. Nu se putea vedea... Dar se putea 
simţi. Monstrul! Îşi linse buzele. 

— Sunteţi ga-ga-gata? îi întrebă Bill, îl priviră cu toţii. 

— Gata, Bill, spuse Richie. 

— A-atunci, ha-haideţi. Stai ap-aproape în urma mea, B- 
Beverly. 

Se lăsă în genunchi şi se târi prin tufele de trandafiri 
pârjoliţi, până sub verandă. 


8 


Intrară astfel: Bill, Beverly, Ben, Eddie, Richie, Stan, 
Mike. Frunzele de sub verandă foşneau şi emanau rotocoale 
de miros acru, stătut, galben-veninos. Ben strânse din nas. 
Mai întâlnise vreodată frunze veştede care să miroasă ca 
acestea? Nu. lar apoi îl izbi un gând neplăcut. Miroseau aşa 
cum îşi închipuia el că ar mirosi o mumie imediat după ce 
arheologul i-a deschis sarcofagul cu pârghia: miros de praf 
şi acid vechi, amar. 

Bill ajunsese la fereastra spartă a pivniţei şi privea în 
beci. Beverly se târi lângă el. 

— Vezi ceva? 

Bill scutură din cap. 

— Da' asta n-nu t-i-înseamnă că nu-i ni-nimic aici. U-uite: 
aia-i gră-grămada de cărbuni pe care ne-am urcat eu şi R- 
R-Richie ca să ie-ieşim. 


Ben, care privea printre ei, o văzu şi el. Acum era 
deopotrivă fascinat şi înspăimântat şi primi cu bucurie 
fascinația, recunoscând instinctiv că ar putea fi o unealtă. 
Mormanul de cărbuni semăna puţin cu un reper de teren 
despre care doar ai citit sau ai auzit de la alţii. 

Bill se răsuci şi lunecă prin fereastră. Beverly îi dădu lui 
Ben praştia, închizându-i mâna peste cupă şi bila cuibărită 
în ea. 

— Mi-o dai în secunda când sunt jos. În secunda aia. 

— M-am prins. 

Se strecură în jos, uşoară şi mlădie. Urmă - pentru Ben 
cel puţin - un moment în care inima-i încetă să mai bată, 
când bluza îi ieşi din pantaloni şi-i văzu pântecele plat, alb. 
Apoi simţi fiorul mâinilor ei peste ale lui când îi dădu 
praştia. 

— Okay. Am luat-o. Hai şi tu. 

Ben se răsuci la rândul său şi începu să se îndese prin 
fereastră. Ar fi trebuit să prevadă ceea ce urmă; era 
realmente inevitabil. Se înţepeni. Poponeaţa i se propti în 
rama dreptunghiulară a ferestrei şi nu vru să mai înainteze. 
Începu să se împingă înapoi afară şi îşi dădu seama, 
îngrozit, că o putea face, dar avea toate şansele să-şi tragă 
pantalonii - şi probabil şi chiloţii - până la genunchi. Şi 
iacătă-l, cu fundul său extrem de mare, practic în nasul 
iubitei. 

— Mai repede! îl zori Eddie. 

Ben împinse amarnic cu ambele mâini. O clipă încă nu se 
putu mişca, după care fundul îi sări din fereastră. Blugii i se 
apăsară dureros între picioare, strivindu-i fuduliile. Pragul 
de sus al cercevelei îi trase cămaşa în sus până la omoplaţi. 
Acum i se blocase burta. 

— Suge-ţi burta, Clăiţă, îl îndemnă Richie, chicotind 
isteric. Fă bine şi suge-ţi-o, altfel va trebui să-l trimitem pe 
Mike după ferăstrăul lui taică-său ca să te scoatem de-acolo. 

— Bip-bip, Richie, spuse Ben scrâşnind din dinţi. 


Îşi supse burta cât putu de mult. Mai avansa puţin şi se 
opri iar. 

Întoarse capul cât putea de mult, luptându-se cu panica 
şi claustrofobia. Chipul îi era roşu-aprins, asudat. Mirosul 
acru al frunzelor îi înţepa greu nările, înecându-l. 

— Bill! Nu puteţi, băi, să mă trageţi? 

Îl simţi pe Bill apucându-l de-o gleznă, pe Beverly de 
cealaltă. Îşi supse iarăşi burta şi peste o clipă căzu de-a 
berbeleacul pe fereastră. 

Bill îl prinse. Amândoi aproape că se prăvăliră la pământ. 
Ben nu se uită la Bev. În viaţa sa nu se simţise atât de jenat 
ca în clipa aceea. 

— N-n-n-ai păţit nimic, do-do-dom'le? 

— Nnu. 

Bill râse strepezit. Beverly i se alătură, iar apoi Ben se 
simţi şi el în stare să râdă puţin, deşi aveau să treacă ani de 
zile până să poată vedea ceva cât de cât comic în cele 
petrecute. 

— Hei! strigă de sus Richie. Eddie are nevoie de ajutor, se 
aude? 

— B-b-bine. 

Bill şi Ben îşi ocupară poziţiile sub fereastră. Eddie cobori 
pe spate. Bill îl prinse de picioare, chiar deasupra 
genunchilor. 

— Vezi ce faci, spuse Eddie cu o voce certăreaţă, 
nervoasă. Mă gâdil. 

— Ramon see gâdiilă din pliiin, seniorr, răsună de sus 
vocea lui Richie. 

Ben îl cuprinse pe Eddie pe după talie, încercând să nu-i 
atingă ghipsul şi eşarfa. Împreună cu Bill, îl cobori pe Eddie 
prin fereastră ca pe un cadavru deja ţeapăn. Eddie scoase 
un țipăt mic, dar nimic mai mult. 

— E-E-Eddie? 

— Mda, spuse Eddie, nu-i nimic. Nicio brânză. 

Dar pe frunte îi apăruseră broboane mari de sudoare şi 
respira cu gâfâieli iuți. Ochii îi săgetau împrejurul pivniţei. 


Bill păşi din nou înapoi. Beverly stătea lângă el, ţinând 
acum praştia de crăcan şi de cupă, gata să tragă la nevoie. 
Ochii ei măturau încontinuu beciul. Richie veni următorul, 
urmat de Stan şi Mike, toţi trei mişcându-se cu o graţie lină 
pe care Ben o invidia profund. Şi ajunseră cu toţii jos, în 
beciul unde Bill şi Richie văzuseră Monstrul cu numai o lună 
în urmă. 

Încăperea era luminată difuz, însă nu era întunecoasă. O 
lumină crepusculară pătrundea oblic prin ferestre, băltind 
pe pământul de pe jos. Lui Ben pivniţa îi părea foarte mare, 
aproape prea mare, ca şi cum ar fi fost martorul vreunei 
iluzii optice. Bârne prăfuite se încrucişau deasupra. Ţevile 
cuptorului de cărbuni erau ruginite. Un soi de țesătură de 
un alb-murdar spânzura de conductele de apă, în fâşii şi 
ciucuri jegoşi. Mirosul se simţea şi aici. Un miros galben, 
nespălat. Ben îşi spuse: E aici. O, sigur că aici este. 

Bill porni spre trepte. Ceilalţi îl urmară. Se opri la baza 
scării, aruncând o privire sub ea. Întinse un picior şi scoase 
ceva afară cu o mişcare scurtă. Priviră obiectul fără o 
vorbă. Era o mănuşă albă de clovn, acum brăzdată cu noroi 
şi praf. 

— Su-su-sus, spuse el. 

Urcară şi ajunseră într-o bucătărie murdară. Un scaun 
simplu, cu spătar drept, stătea rătăcit în centru, pe 
linoleumul vălurit. Nimic altceva. Într-un colţ se vedeau 
sticle goale de băutură. Ben zări şi altele în încăpere. 
Simţea mirosul de alcool - vin, mai ales - şi de fum de ţigară 
vechi, stătut. Aceste duhori predominau, dar mai domnea şi 
celălalt miros. Cu fiecare moment devenea tot mai puternic. 

Beverly se apropie de dulapuri şi deschise unul. Scoase 
un țipăt pătrunzător când un şobolan brun-negricios i se 
rostogoli aproape în faţă. Izbi tejgheaua şi-i privi cu ochii 
săi negri, scăpărători. Continuând să zbiere, Beverly ridică 
praştia şi trase de zgârci. 

— NU! mugi Bill. 


Se întoarse spre el, palidă şi îngrozită. Apoi dădu din cap 
şi lăsă braţul să i se destindă - dar Ben socoti că fusese 
foarte, foarte aproape să piardă una din mult prea 
preţioasele bile din argint. Dădu înapoi încet, se ciocni de 
Ben, tresări. Băiatul o cuprinse strâns cu un braţ. 

Şobolanul lipăi pe toată lungimea tejghelei, sări pe 
podea, fugi în cămară şi dispăru. 

— Am vrut să trag în el, spuse Beverly cu voce slabă. Să 
irosesc pe el jumătate din muniţie. 

— Da, răspunse Bill. E c-c-ca po-poligonul de tir al FBI de 
la Qu-Qu-Quantico. Te tri-trimit p-pe strada aia f-f-alsă şi sc- 
scot ţi-inte. Dacă îm-împuşti cetăţeni cinstiţi în-în loc de 
pun-pungaşi, pierzi pu-puncite. 

— Nu pot face aşa ceva, Bill, spuse fata. O să mă-ncurc. 
Poftim. Fă-o tu. 

Îi întinse praştia, dar Bill clătină din cap: 

— Tt-trebuie, B-Beverly. 

Dintr-un alt dulap se auzi un chirăit. 

Richie merse într-acolo. 

— Nu te duce prea aproape! latră Stan. Ar putea... 

Richie privi înăuntru şi pe faţă i se aşternu o expresie de 
dezgust greţos. Trânti uşa dulapului cu o pocnitură ce iscă 
un ecou mort în casa goală. 

— Pui de-abia fătaţi. 

Greaţa îi sufoca vocea. 

— Cei mai mulţi pui din câţi am văzut... Din câţi a văzut 
cineva, probabil. 

Se şterse la gură cu dosul mâinii. 

— Sunt cu sutele acolo. 

Îi privi pe ceilalţi; gura i se zbătea într-un tic necontrolat. 

— Cozile... Le-aveau pe toate încâlcite, Bill. Înnodate 
laolaltă. 

Se strâmbă. 

— Ca şerpii. 

Se uitară la uşa dulapului. Scheunatul era înăbuşit, dar 
totuşi îl auzeau clar. Șobolani, îşi spuse Ben, privind la faţa 


albă a lui Bill şi, peste umărul acestuia, la cea gri-cenuşie a 
lui Mike. Oricine se teme de şobolani. O ştie şi Monstrul. 

— Ha-ha-haideţi, îi chemă Bill. A-aici pe N-N-Neibolt 
Street d-di-dis-tracţia nu co-conteneşte. 

Intrară în antreu. Se amestecau mirosurile scârboase de 
ipsos putred şi urină veche. Puteau privi în stradă prin 
ochiurile murdare de geam, văzându-şi acolo bicicletele. A 
lui Bev şi a lui Ben erau proptite pe cricuri. A lui Bill stătea 
rezemată de un arțar pipernicit. Lui Ben bicicletele îi 
păreau aflate la o mie de kilometri distanţă, ca obiectele 
văzute printr-un telescop întors. Strada pustie cu porțiunile 
ei răzlețe de asfalt, cerul decolorat şi umed, mârâitul 
monoton al unei locomotive rulând pe o linie secundară... 
Toate acestea i se păreau asemenea unor vise, unor 
halucinaţii. Real era doar holul cel părăginit, cu duhorile şi 
umbrele sale. 

Într-un colţ se găseau cioburi de sticlă brună spartă - 
sticle Rheingold. 

În celălalt, udă şi umflată, zăcea o revistă obscenă mare 
cât un catastif. Femeia de pe copertă stătea aplecată peste 
un scaun, cu fusta ridicată la spate dezvelindu-i poala 
furoului-plasă şi chiloţii negri. Fotografia nu i se părea lui 
Ben deosebit de sexy, nici nu-l stânjenea faptul că o văzuse 
şi Beverly. Umezeala îngălbenise pielea femeii şi boţise 
coperta în încreţituri care pe faţa ei deveneau riduri. 
Privirea lascivă se prefăcuse în rânjetul unei târfe moarte. 

(Peste ani de zile, când Ben povestea aceasta, Bev ţipă pe 
neaşteptate, speriindu-i pe toţi - nu ascultau relatarea atât 
de mult cât o retrăiau. 

— Ea era! răcni Bev. Doamna Kersh! Era ea!) 

În timp ce Ben o privea, tânăra/bătrâna hoaşcă de pe 
coperta revistei porcoase îi făcu cu ochiul. Dădu din fund 
într-o chemare obscenă. 

Îngheţat tot şi totuşi transpirând, Ben privi în altă parte. 

Bill deschise o uşă în stânga şi îl urmară într-o cameră 
boltită ce părea să fi fost cândva un salonaş. O pereche de 


pantaloni verzi boţiţi atârnau de becul agăţat în tavan. La 
fel ca şi pivniţa, odaia i se părea lui Ben prea mare, lungă 
aproape cât un vagon de marfă. Mult prea lungă pentru o 
casă atât de mică pe cât păruse aceea văzută de afară... 

Oh, dar aia era afară, vorbi în mintea lui un glas nou. Era 
o voce batjocoritoare, scârţâită, iar Ben îşi dădu seama cu 
bruscă certitudine că îl auzea pe Pennywise însuşi; 
Pennywise îi vorbea dintr-un soi de radio al minţii. Afară, 
lucrurile par întotdeauna mai mici decât sunt cu adevărat, 
nu-i aşa, pen? 

— Pleacă, şopti el. 

Richie se întoarse să-l privească, încordat şi palid la faţă. 

— Ai spus ceva? 

Ben clătină din cap. Vocea se stinsese. Acesta era un 
lucru important, un lucru bun. Totuşi 

(afară) 

înţelesese. Casa aceea era un loc special, un fel de staţie, 
unul dintre locurile din Derry, dintre multele locuri poate, 
prin care Monstrul îşi putea afla drumul către lumea de la 
suprafaţă. Casa asta putredă şi puturoasă unde nimic nu 
era cum trebuie. Nu doar simplul fapt că părea prea mare; 
unghiurile erau greşite, perspectiva era iraţională. Ben 
stătea imediat lângă uşa dintre salonaş şi vestibul, iar 
ceilalţi se îndepărtau de el printr-un spaţiu care acum 
părea la fel de mare ca Bassey Park... Dar, în timp ce se 
îndepărtau, păreau să se mărească în loc să se micşoreze. 
Planşeul dădea impresia că ar fi în pantă, şi... 

Mike se întoarse. 

— Ben! strigă el, iar Ben îi văzu neliniştea pe faţă. 
Grăbeşte-te! Ie pierdem! 

Abia putu auzi ultimul cuvânt. Rămase în aer ca şi cum 
ceilalţi s-ar fi îndepărtat într-un tren rapid. 

Dintr-o dată speriat, o luă la fugă. Uşa din urma lui se 
trânti cu un trosnet înăbuşit. Zbieră... Şi ceva păru să 
freamete prin aer chiar în spatele lui, fluturându-i cămaşa. 


Privi în urmă, dar acolo nu era nimic. Asta nu-i schimbă 
totuşi convingerea că ceva anume fusese. 

Îi ajunse pe ceilalţi din urmă. Gâfâia, cu răsuflarea tăiată, 
şi ar fi putut să jure că alergase cel puţin o jumătate de 
kilometru... Dar când privi în urmă văzu că nu-l despărţeau 
nici zece paşi de peretele din spate al salonaşului. 

Mike îl apucă de umăr suficient de strâns ca să-l doară. 

— Dom'le, m-ai speriat, spuse el. 

Richie, Stan şi Eddie îl priveau întrebători pe Mike. 

— Părea mic, le explică el. Ca şi cum ar fi fost la distanţă 
de cel puţin un kilometru. 

— Bill! 

Bill privi înapoi. 

— Trebuie să fim siguri că toată lumea stă pe-aproape, 
gâfâi Ben. Locul ăsta... Parcă-i casa cu surprize din parcul 
de distracţii. O să ne pierdem. Cred că Monstrul vrea să ne 
pierdem. Să ne despărţim. 

Bill îl privi un moment, cu buzele strânse într-o dungă 
hotărâtă. 

— Bine, spuse el. O s-să stăm a-aproape. Nimeni n-o ia ra- 
razna. 

Dădură din capete, înspăimântați, strânşi lângă uşa 
holului. Mâna lui Stan bâjbâi după cartea ornitologică din 
buzunarul de la spate. Eddie îşi ţinea inhalatorul într-o 
mână, apăsându-l, slăbind, apăsându-l iar. 

Bill deschise uşa şi văzură un alt culoar, mai îngust. 
Tapetul, care înfăţişa mlădiţe de trandafiri şi elfi cu tichii 
verzi, cădea în fâşii moi de pe tencuiala spongioasă. Pete 
galbene de apă se răspândeau în inele deasupra, pe tavan. 
Un fascicul de lumină bolnavă cădea printr-un geam 
murdar de la capătul holului. 

Deodată coridorul păru că se alungeşte. Plafonul se înălţă 
şi începu să se micşoreze deasupra lor ca un soi de rachetă 
ciudată. Uşile se alungiră, urmând tavanul, făcute parcă din 
zahăr caramel. Chipurile elfilor deveniră prelungi şi 
neomeneşti, cu ochii prefăcuţi în găuri negre sângerânde. 


Stan ţipă şi-şi acoperi faţa cu mâinile. 

— N-n-u-i în re-re-re-REALITATE! urlă Bill. 

— Ba e! urlă Stan la rândul său, cu pumnii mici, strânşi, 
acoperindu-i ochii. E real şi tu ştii că e, Doamne, 
înnebunesc, asta-i o nebunie, e o nebunie... 

— U-u-UITE! tună glasul lui Bill, către Stan, către toţi, iar 
Ben, cu capul învârtindu-i-se, îl privi pe Bill cum se apleacă, 
se ghemuieşte, şi dintr-o dată se aruncă în sus. 

Pumnul său stâng nu se izbi de nimic, absolut de nimic, 
dar auziră o pârâitură puternică. Praf de tencuială pufni 
dintr-un loc unde nu mai era niciun tavan... lar apoi era din 
nou. Holul redeveni un simplu hol îngust, cu plafonul scund, 
murdar, cu pereţi care nu se mai întindeau la infinit. Nu era 
acolo decât Bill, privindu-i şi oblojindu-şi mâna însângerată, 
albită de tencuială spulberată. Deasupra se vedea urma 
clară făcută de pumnul său în mortarul moale al tavanului. 

— N-n-nu-i r-r-real, îi spuse el lui Stan şi tuturor. Doar o f- 
f-faţă f-fa-falsă. Ca o m-m-ască de H-H-H-Halloween. 

— Pentru tine, poate, spuse cu glas surd Stan. 

Chipul îi era şocat şi îngrozit. Privi în jur de parcă nu mai 
era sigur unde se găsea. Uitându-se la el, simțind izul acru 
al spaimei ce-i ieşea prin pori, Ben, pe care victoria lui Bill îl 
înveselise peste măsură, se sperie iarăşi cu totul. Stan era 
gata să clacheze. Curând aveau să-l apuce istericalele, va 
începe să zbiere poate, şi atunci ce avea să se întâmple? 

— Pentru tine, repetă Stan. Dar, dacă eu încercam asta, 
nu s-ar fi întâmplat nimic. Pentru că... tu l-ai avut pe fratele 
tău, Bill, dar eu nu am nimic. 

Privi în jur - mai întâi înapoi spre salonaş, care dobândise 
o sumbră atmosferă brună, atât de densă şi fumurie, încât 
abia dacă mai puteau să vadă uşa pe unde intraseră în 
acest hol luminos, dar şi întunecos, murdar, absolut dement. 
Pe tapetul în descompunere elfii făceau tumbe sub lujerii de 
trandafir. Soarele învăpăia ochiurile ferestrei din capătul 
holului, iar Ben ştia că dacă se vor duce acolo au să vadă 
muşte moarte... Alte cioburi de sticlă... Şi pe urmă, ce? 


Podelele despărţindu-se, scuipându-i într-o beznă moartă 
unde degete încârligate aşteptau să-i prindă? Stan avea 
dreptate; Doamne, de ce veniseră în bârlogul Monstrului, 
cu nimic altceva decât cele două bile stupide din argint şi o 
nenorocită de praştie? 

Observă cum panica lui Stan trece de la unul la altul şi 
apoi la următorul, şi la următorul - ca un foc de ierburi 
întețit de un vânt fierbinte, se dilată în ochii lui Eddie, 
înmuie gura lui Bev, îl făcu pe Richie să îşi împingă în sus 
ochelarii cu ambele mâini şi să privească în jur ca şi cum o 
fiară s-ar fi ţinut îndeaproape pe urmele lui. 

Tremurau, aproape gata s-o ia la fugă, aproape dând 
uitării avertismentul lui Bill de a sta laolaltă. Ascultau 
suflările panicii tari, ca furtuna, vâjâindu-le în urechi. Ca 
prin vis, Ben o auzi pe Miss Davies, bibliotecara asistentă, 
citindu-le celor mici: Cine face tropa-trop pe podeţul meu? 
Şi-i văzu pe cei mici, pe bebeluşi, aplecându-se înainte, cu 
feţele nemişcate şi solemne, cu ochii reflectând eterna 
fascinaţie a basmului; i se va veni de hac monstrului... sau 
se va ospăta acesta? 

— N-am nimic! se văită Stan Uris, şi păru foarte mic, 
aproape destul de mic ca să se strecoare printr-una dintre 
crăpăturile podelelor, ca o scrisoare umană. Tu-l ai pe frate- 
tău, dom'le, da' eu n-am nimic! 

— Ba a-a-a-ai! răcni la el Bill. 

Îl apucă pe Stan, iar Ben se simţi convins că-i va arde 
una, şi gândurile sale gemură: Nu, Bill, te rog, ăsta-i 
obiceiul lui Henry, dacă faci asta, Monstrul ne va ucide 
Chiar acum! 

Dar Bill nu-l lovi pe Stan. Îl întoarse pe călcâie, cu mâini 
aspre, şi smulse cartea din buzunarul de la spate al blugilor 
lui Stan. 

— Dă-mi-o! ţipă Stan, izbucnind în plâns. 

Ceilalţi stăteau năuciţi, ferindu-se din calea lui Bill, ai 
cărui ochi păreau acum să ardă de-a binelea. Fruntea îi 


lucea ca o lampă, şi-i întinse lui Stan cartea ca un preot ce 
ridică un crucifix pentru a alunga un vampir. 

— Tu a-a-ai p-p-pă-păs-păs... 

Ridică în sus capul, cu tendoanele gâtului ieşite în relief, 
cu mărul lui Adam ca un vârf de săgeată îngropat în gât. 
Ben era cuprins şi de teamă, şi de milă pentru prietenul său 
Bill Denbrough; domnea însă şi un simţământ puternic de 
minunată îmbărbătare. Se îndoise de Bill? Se îndoise 
vreunul dintre ei? Oh, Bill, spune-o, te rog, nu poţi s-o spui? 

Şi, cumva, Bill reuşi: 

— Ai PĂ-PĂ-PĂ-PĂSĂRILE tale! Ai PĂ-PĂ-PĂSĂRILE! 

Aruncă spre Stan cartea. Stan o luă şi-l privi buimac pe 
Bill. Lacrimile îi sclipeau pe obraji. Strânse cartea cu o 
asemenea forţă încât degetele i se albiră. Bill îl privi, apoi 
pe ceilalţi. 

— Ha-ha-aideţi, îi chemă el iar. 

— Cu păsările o să ţină? întrebă Stan. 

Vocea îi era şoptită şi uscată. 

— În Turnul de Apă a ţinut, nu? îl întrebă Bev. 

Stan o privi fără convingere. 

Richie îl bătu pe umăr: 

— Hai, Stan-copilu'. Bărbat mi-eşti au şoarec mi-eşti? 

— Trebuie că-s bărbat, spuse zguduit Stan, şi-şi şterse 
faţa de lacrimi cu podul palmei stângi. Din câte ştiu, 
şoarecii nu fac în pantaloni. 

Râseră, şi Ben putu să jure că simţise casa dând înapoi 
din calea lor, din faţa acelui sunet. Mike se întoarse: 

— Camera aia mare. Aia prin care tocmai am trecut. 
Priviţi! 

Priviră. Salonul era acum aproape negru. Nu de fum sau 
vreun soi de gaz; nu era decât negreală, o negreală 
aproape solidă. Aerul fusese jefuit de lumină. Bezna părea 
să se rostogolească şi să se flexeze sub ochii lor, 
închegându-se sub formă de chipuri. 

— Haide-de-deţi. 


Întoarseră spatele întunericului şi porniră prin hol. Trei 
uşi se deschideau din acesta, două cu mânere murdare din 
porțelan alb, a treia doar cu o gaură în locul unde fusese 
clanţa. Bill apucă primul mâner, îl răsuci şi împinse uşa. Bev 
se înghesui lângă el, ridicând praştia. 

Ben făcu un pas înapoi, conştient că şi ceilalţi făceau 
acelaşi lucru, strângându-se în spatele lui Bill ca nişte 
orătănii speriate. Era un dormitor, gol cu excepţia unei 
saltele pătate. Fantomele ruginite ale arcurilor unei 
somiere de mult timp dispărute erau tatuate în epiderma 
galbenă a saltelei. Dincolo de unica fereastră a odăii, flori- 
ale-soarelui se aplecau şi dădeau din capete. 

— Nu-i nimic... începu Bill. 

Şi în clipa aceea salteaua începu să se umfle şi să se 
dezumfle ritmic. Se sfâşie deodată drept în mijloc. Un fluid 
negru şi cleios începu să se reverse, mânjind salteaua şi 
apoi scurgându-se pe podea spre uşă. Înainta în tentacule 
lungi, ca nişte frânghii. 

— Închide-o, Bill! strigă Richie. Închide-o-n pizda mă-sii 
de uşă! 

Bill trânti uşa, întoarse capul spre ei şi încuviinţă. 

— Haideţi. 

Abia atinsese mânerul celei de-a doua uşi - aceasta 
aflându-se de cealaltă parte a culoarului îngust - când 
zbieretul începu dincolo de lemnul ieftin. 


9 


Până şi Bill dădu înapoi din faţa acelui țipăt inuman. Ben 
simţea că sunetul l-ar fi putut scoate din minţi; creierul său 
vizualiza un greier gigantic aflat după uşă, ca o imagine 
dintr-un film unde radiaţiile au făcut toate insectele să 
crească până la dimensiuni inimaginabile - Începutul 
sfârşitului poate, sau Scorpionul negru, ori filmul acela 
despre furnicile din reţeaua de canalizare a Los 
Angelesului. N-ar fi putut-o lua la fugă nici chiar dacă 


oroarea aceea zbârcită şi zumzăitoare ar fi despicat 
panourile uşii şi ar fi început să îl mângâie cu enormele ei 
picioare păroase. Era vag conştient că Eddie, aflat alături, 
respira în icnete retezate. 

Mugetul crescu în intensitate, fără a-şi pierde deloc 
calitatea de bâzâit de insectă. Bill mai făcu un pas înapoi, 
acum fără un strop de sânge în obraji, cu ochii ieşindu-i din 
orbite şi buzele doar o cicatrice purpurie sub nas. 

— Trage, Beverly! se auzi Ben pe sine strigând. Trage 
prin uşă, trage înainte s-ajungă la noi! 

lar soarele cădea prin fereastra murdară din capătul 
holului, o mare greutate arzând. 

Beverly ridică praştia ca prin vis, în timp ce zumzetul 
urlat se auzea tot mai tare, tot mai tare, mai tare... 

Dar, înainte de-a apuca să întindă zgârciul, îl auzi pe 
Mike strigând: 

— Nu! Nu! Bev, nu! Băi, ce chestie! Fir-aş al dracu”! 

Şi, incredibil, Mike râdea. Se îmbulzi înainte, apucă 
mânerul, îl răsuci şi deschise uşa. O smulse din cadrul 
umflat cu un scârţâit scurt. 

— E o urlătoare! Doar o urlătoare, atâta tot, ceva pentru 
speriat ciorile! 

Camera era o boxă goală. Pe pardoseală zăcea o cutie cu 
ambele capete tăiate. Prin mijlocul ei se întindea o sfoară 
ceruită, încordată şi înnodată în afara găurilor practicate în 
pereţii cutiei. Deşi în încăpere nu sufla nicio boare de vânt - 
singura fereastră era închisă şi cârpită cu scânduri, lăsând 
lumina să pătrundă doar sub formă de raze, prin crăpături 
- nu încăpea nicio îndoială că zumzetul provenea din cutie. 

Mike merse spre ea şi îi trase un şut zdravăn. Bâzâitul 
încetă, iar cutia se rostogoli într-un colţ îndepărtat. 

— O simplă urlătoare, le spuse el celorlalţi, ca şi cum şi-ar 
fi cerut scuze. Le punem pe sperietori. Nu-i nimica. Doar un 
truc ieftin. Da' eu nu-s cioară. 

Îl privi pe Bill, fără să mai râdă, dar zâmbind încă. 


— Tot îmi e frică de Monstru - cred că tuturor ne e -, dar 
şi lui îi e frică de noi. Ca să v-o spun p-a dreaptă, cred că-i e 
al dracului de frică. 

— Ş-şi eu cred, dădu Bill din cap. 

Se îndreptară spre uşa de la capătul coridorului şi, în 
timp ce-l privea pe Bill vârându-şi degetul încovoiat în 
gaura unde fusese clanţa, Ben înţelese că acolo avea să se 
sfârşească; n-aveau să dea peste nicio păcăleală după uşa 
aceea. Acum mirosul era mai greu, iar senzaţia aceea 
zdrobitoare a două forţe opuse învârtejindu-se în jurul lor 
era mult mai puternică. Îi aruncă o privire lui Eddie, cu 
braţul său în eşarfă, în mâna teafără strângând inhalatorul. 
O privi pe Bev, de partea cealaltă, albă la faţă, ţinând în sus 
praştia ca pe un iadeş. Spuse în sinea sa: Dacă va trebui să 
fugim, voi încerca să te apăr Beverly. Jur c-am să-ncerc. 

Probabil că-i simţise acest gând, căci se întoarse spre el 
şi-i dărui un surâs încordat. Ben îi zâmbi şi el. 

Bill deschise uşa. Balamalele sloboziră un țipăt isteric şi 
rămaseră apoi tăcute. Era o baie... Dar ceva nu era în 
regulă. Cineva a spart ceva aici, era singurul lucru ce-i 
putea trece lui Ben prin cap la început. Nu o sticlă de 
rachiu... Atunci, ce? 

Cioburi şi ţăndări albe, lucind răutăcioase, zăceau 
împrăştiate pretutindeni. Atunci înţelese. Era nebunia 
nebuniilor. Râse. Richie i se alătură. 

— Cuiva trebuie că i-a scăpat băşinica băşinicilor, spuse 
Eddie, iar Mike începu să chicotească şi să dea din cap. 

Stan zâmbea puţin şi el. Doar Bill şi Beverly rămâneau 
sumbri. 

Bucăţelele albe risipite pe duşumea erau aşchii de 
porțelan. Explodase vasul toaletei. Bazinul zăcea beat, 
strâmb, într-o băltoacă de apă, salvat de la prăbuşire doar 
de faptul că toaleta fusese amplasată într-un colţ al odăiţei, 
iar rezervorul căzuse, oprindu-se în celălalt colţ. 

Se adunară în spatele lui Bill şi Beverly, cu tălpile 
crănţănindu-le pe cioburile de porțelan. Indiferent ce-o î 


fost, îşi spuse Ben, a făcut bietul closet să explodeze 
dracului de-a binelea. Avu o viziune cu Henry Bowers 
aruncând înăuntru două-trei M-80-uri de-ale lui, trântind 
capacul şi spălând putina degrabă. Nu se putea gândi la 
nimic altceva în afară de dinamită care să fi putut provoca 
un asemenea cataclism. Erau şi câteva bucăţi mai mari, dar 
al dracului de puţine; cea mai mare parte din ceea ce 
rămăsese erau mici ţăndări ascuţite ca nişte săgeți de 
sarbacană. Tapetul (rugi de trandafiri şi elfi făcând tumbe, 
la fel ca în hol) era găurit peste tot. Arăta ca o salvă de 
alice, dar Ben ştia că nu era decât tot porțelan, înfipt în 
pereţi de forţa exploziei. 

O cadă de baie stătea pe picioarele ei în formă de labe, cu 
generaţii de jeg negru între ghearele boante. Ben aruncă o 
privire în ea şi văzu pe fund o depunere de mâl şi pietriş 
mărunt. Un duş ruginit privea de sus la el. Deasupra 
chiuvetei, un dulăpior de medicamente stătea întredeschis, 
expunându-şi rafturile goale. Pe aceste rafturi, mici cercuri 
de rugină indicau locurile unde cândva se aflaseră tot felul 
de sticluţe. 

— Nu m-aş apropia prea mult de aia, Bill Barosane! 
exclamă ascuţit Richie, iar Ben privi într-acolo. 

Bill se apropia de gura scurgerii din duşumea, deasupra 
căreia fusese amplasată odinioară toaleta. Se aplecă spre 
ea... După care se întoarse spre ceilalţi. 

— A-a-aud ma-ma-maşinăriile de pom-pompare... Exact la 
fel ca pe M-M-Maidan! 

Bev se trase mai aproape de Bill. Ben o urmă şi, da, auzi 
şi el: zgomotul acela înfundat şi monoton. Atât numai că, 
răspândindu-şi ecoul prin ţevi, nu suna deloc ca o 
maşinărie. Suna a fiinţă vie. 

— D-d-de-a-a-aici a ve-ve-venit, spuse Bill; la faţă era 
palid ca moartea, dar avea ochii luminaţi de surescitare. 
De-a-aici a venit Monstrul în z-z-ziua aia şi de-a-aici a v-v- 
venit Monstrul în-în-întotdeauna! Din can-canalizare! 

Richie dădea din cap. 


— Eram în pivniţă, dar nu era acolo - Monstrul a coborât 
pe scară. Pentru că pe-aici putea să iasă. 

— Şi el a făcut asta? întrebă Beverly. 

— E-era g-g-grăbit, cr-cred, răspunse grav Bill. 

Ben privi în ţeavă. Avea cam un metru lăţime şi era 
întunecoasă ca un puț de mină. Suprafaţa interioară de 
ceramică a ţevii purta o crustă dintr-o substanţă la care 
prefera să nu se gândească. Zgomotul acela pulsatoriu 
plutea în sus hipnotic... Şi deodată văzu ceva. Nu-l văzu cu 
ochii - nu imediat -, ci cu unul pe care-l avea îngropat 
adânc în minte. 

Monstrul gonea spre ei, înaintând cu viteza unui tren 
expres, umplând gătlejul acelei conducte negre dintr-o 
parte în alta; îşi asumase acum propria sa formă, oricare o 
fi fost; avea să-şi extragă din minţile lor o formă anume, 
odată ajuns acolo. Venea, venea în sus din propriile-i căi 
viciate şi catacombe negre subpământene, ochii săi arzând 
într-o aură verde-gălbuie feroce, venea, venea; Monstrul 
venea. 

Şi atunci, mai întâi ca două scântei, îi văzu ochii jos în 
întunecimea aceea. Dobândiră formă - învăpăiaţi şi 
demonici. Peste sunetul repetat al maşinilor, Ben putea auzi 
acum un zgomot nou - Huuuuuuuu... Un miros fetid râgâi 
din gura zdrenţuită a ţevii şi-l făcu să cadă înapoi, tuşind 
sufocat. 

— Vine! zbieră el. Bill, am văzut Monstrul, vine! 

Beverly ridică praştia: 

— Bine. 

Ceva explodă din conductă. Ben, încercând să-şi 
amintească mai târziu acea primă confruntare, n-avea să-şi 
poată aduce aminte decât de o formă schimbătoare, 
argintiu-portocalie. Nu era fantomatică; avea materialitate, 
şi simţi şi o altă formă, o anume formă reală şi ultimă, 
dincolo de Monstru... Dar ochii săi nu puteau înţelege încă 
ceea ce vedea. 


Apoi Richie căzu pe spate, cu faţa schimonosită de 
groază, răcnind, şi răcnind, şi răcnind: 

— Vârcolacul! Bill! E vârcolacul! Vârcolacul Adolescent! 

Şi deodată forma ajunse în lumea reală, pentru Ben, 
pentru toţi ceilalţi. 

Vârcolacul stătea crăcănat deasupra ţevii, cu picioarele 
păroase de ambele părţi ale locului unde fusese cândva 
toaleta. Ochii săi verzi îi străpungeau de pe chipul ucigaş. 
Botul i se încreţea, iar dintre dinţi i se prelingea spumă alb- 
gălbuie. Slobozi un mârâit cutremurător. Braţele i se 
întinseră spre Beverly, manşetele jachetei de licean 
dezvelindu-i-se de pe antebraţele acoperite cu blană. 
Răspândea o duhoare fierbinte, crudă şi ucigătoare. 

Beverly urlă. Ben o apucă de spinarea bluzei şi smuci atât 
de tare, încât cusăturile i se rupseră la subsuori. O mână cu 
gheare spintecă aerul prin locul unde se găsise fata cu doar 
o clipă în urmă. Beverly se poticni înapoi până-n perete. 
Bila de argint sări din cupa praştiei. Licări un moment în 
aer. Mike, mai iute decât părea cu putinţă, o prinse şi i-o 
înapoie. 

— Trage-n el, iubito, o îndemnă el; avea voce perfect 
calmă, aproape senină. În clipa asta să tragi în Monstru. 

Vârcolacul scoase un răget zdrobitor ce se transformă 
într-un urlet care îţi îngheţa carnea pe os. Botul i se ridică 
spre tavan. 

Urletul se prefăcu în râset. Se repezi spre Bill, când 
acesta se întoarse s-o privească pe Beverly. Ben îl îmbrânci, 
iar Bill zbură grămadă. 

— Trage, Bev! răcni Richie. Pentru Dumnezeu, trage! 

Vârcolacul ţâşni, iar Ben nu mai avu nicio îndoială, atunci 
sau mai târziu, că Monstrul ştia exact cine era şeful. Pe Bill 
pusese el ochii. Beverly întinse praştia şi trase. Plumbul 
zbură şi din nou rată ţinta, dar de astă dată nu mai 
interveni nicio curbură salvatoare. Trecu pe alături cu peste 
treizeci de centimetri, făcând o gaură în tapet deasupra 


căzii. Bill, cu braţele perforate de cioburi din porțelan 
sângerând prin zeci de locuri, urlă un blestem. 

Capul de lup zvâcni; ochii săi verzi şi fosforescenţi o 
măsurară pe Beverly. Pe negândite, Ben păşi în faţa ei, în 
timp ce fata scotocea în buzunar după al doilea proiectil. 
Blugii pe care-i purta erau prea strâmţi. Îi îmbrăcase fără 
nicio intenţie provocatoare; ca şi în cazul şortului din ziua 
întâmplării cu Patrick Hockstetter şi frigiderul, purta încă 
modelul de anul trecut. Degetele i se închiseră peste bilă, 
dar aceasta lunecă dintre ele. Bâjbâi din nou şi o apucă. O 
trase afară, întorcându-şi pe dos buzunarul şi împrăştiind 
pe jos paisprezece cenți, cotoarele a două bilete de la 
„Aladdin” şi o cantitate de scame. 

Vârcolacul se năpusti asupra lui Ben, care stătea 
protector în faţa ei... Şi astfel, o împiedica să ţintească. 
Aidoma unei fiare de pradă, îşi înclinase capul şi clănţănea 
din colţi. În reacţiile lui Ben nu părea să se mai afle acum 
loc pentru spaimă - în locul ei simţi un soi de furie lucidă, 
combinată cu uimire şi o anume senzaţie că timpul pusese 
pe neaşteptate frână. Îşi înfipse mâinile în părul aspru şi 
încleiat - blana, cugetă el, l-am prins de blană - şi simţi 
dedesubt osul greu al craniului Monstrului. Smuci capul ca 
de lup cu toată puterea, dar, deşi era un băiat robust, nu-i 
folosi la nimic. Dacă nu s-ar fi împleticit îndărăt lovindu-se 
de perete, făptura i-ar fi sfâşiat beregata cu toţi colții. 

Monstrul se repezi după el, aruncând flăcări din ochii 
galbeni-verzui, mârâind la fiecare răsuflare. Mirosea a 
canal şi a încă ceva, un miros sălbatic şi greţos, ca de alune 
putrede. O labă grea se ridică, iar Ben fentă în lături cât îi 
stătea în putinţă. Laba, înarmată cu gheare enorme, sfâşie 
răni nesângerânde prin tapet, în mortarul brânzos de 
dedesubt. Îl putu auzi vag pe Richie răcnind ceva, pe Eddie 
urlând la Beverly să tragă în Monstru. Dar Beverly nu trase. 
Era ultima ei şansă. Nu asta conta; trebuia să fie singura de 
care va avea nevoie. O răceală limpede pe care nu avea să o 
mai întâlnească niciodată în viaţă îi învălui privirea. Tot ce-i 


cuprindeau ochii se decupa în relief, nicicând nu avea să 
mai vadă cele trei dimensiuni ale realităţii atât de clar 
conturate. Poseda fiecare culoare, fiecare unghi, fiecare 
distanţă. Frica o părăsi. Simţea simpla poftă de certitudine 
a vânătorului. Pulsul îi încetini. Strânsoarea tremurător- 
isterică în care ţinuse praştia slăbi, apoi se întări la loc, 
devenind firească. Trase adânc aer în piept. Il se părea că 
nicicând plămânii nu i se vor umple complet. Ceţos, slab, 
auzi mici pocnete. Nu contau, orice-or fi fost. Ochi la 
stânga, aşteptând ca nefirescul cap al vârcolacului să 
ajungă în iadeşul din faţa elasticului de la praştie. 

Ghearele lupului se prăvăliră iar. Ben încercă să se 
furişeze pe sub ele, dar deodată se simţi prins în 
strânsoarea lui. Monstrul îl trase ca şi cum n-ar fi fost nimic 
altceva decât o păpuşă de cârpă. Fălcile i se descleştară. 

— 'Ticălosule... 

Înfipse un deget într-unul din ochii Monstrului. Fiara urlă 
de durere, şi una dintre labele acelea înarmate cu gheare îi 
sfâşie cămaşa. Ben îşi supse burta, dar o gheară îi trase o 
dâră dureroasă în josul toracelui. Sângele ţâşni din el 
stropindu-l pe pantaloni, pe tenişi, împroşcând podeaua. 
Vârcolacul îl azvârli în cadă. Se lovi la cap, văzu stele verzi, 
se zbătu să se ridice în şezut şi îşi văzu poala plină de 
sânge. 

Vârcolacul se răsuci pe călcâie. Ben observă cu aceeaşi 
claritate dementă că Monstrul purta blugi Levi Strauss 
decoloraţi. Cusăturile plesniseră. O batistă roşie plină de 
muci întăriţi, ca cele pe care le-ar purta ceferiştii, îi atârna 
dintr-un buzunar de la spate. Pe spinarea jachetei de licean, 
neagră cu portocaliu, erau scrise cuvintele „ECHIPA 
UCIGAŞILOR - LICEUL DERRY” Dedesubt, numele 
PENNYWISE. lar în centru, un număr: 13. 

Monstrul se repezi din nou la Bill. Acesta se ridicase, 
stând acum cu spatele la perete şi privindu-l fix și 
netemător. 

— Trage, Beverly! zbieră iar Richie. 


— Bip-bip, Richie, se auzi pe ea însăşi replicând de la 
vreo mie de kilometri depărtare. 

Capul Vârcolacului ajunse deodată acolo, în dreptul 
crăcanului. Fata fixă unul din ochii verzi ai Monstrului şi-i 
dădu drumul bilei de argint. Nu se simţi niciun tremur în 
mâinile ei; trase la fel de lin şi natural precum lovise 
conservele din groapa cu gunoi în ziua când trăseseră toţi 
cu rândul să vadă care-i mai bun. 

Ben avu atât timp să gândească: Oh, Beverly, dacă ratezi 
de data asta suntem morţi cu toții, şi nu vreau să mor în 
cada asta murdară, dar nu pot ieşi. Nu rată. Un ochi rotund 
- nu verde, ci de un negru mort - apăru deodată sus în 
centrul botului Monstrului; ţintise în ochiul drept şi lovise 
alături cu mai puţin de un deget. 

Zbieretul - un zbieret de surpriză, aproape omenesc, de 
durere, teamă şi mânie - a fost asurzitor. Urechile lui Ben 
începură să ţiuie. Apoi gaura perfect rotundă din chipul 
Monstrului dispăru, acoperită cu bulbuci de sânge. Nu 
curgea; năvălea din rană în torente. Şuvoiul îi inundă faţa şi 
părul lui Bill. Nu contează, îşi spuse Ben isteric. Nu-ţi face 
griji, Bill. Oricum n-o să-l poată vedea nimeni când ieşim 
de-aici. Dacă mai ieşim. 

Bill şi Beverly înaintară spre vârcolac, iar Richie, în urma 
lor, ţipă scos din minţi: 

— Mai trage o dată, Beverly! Omoară-l! 

— Omoară.-l! zbieră Mike. 

— Aşa, omoară-l! se auzi şi glasul lui Eddie. 

— Omoară-l! urlă Bill, cu gura arcuită în jos într-o curbă 
tremurândă; o dâră galben-alburie de tencuială căzută îi 
brăzda părul. Omoară-l, Beverly, nu-l lăsa să scape! 

N-a mai rămas muniţie, cugetă incoerent Ben, ne-am ars. 
Ce tot vorbiţi, să-l omoare? 

Privi însă la Beverly şi înţelese. Dacă inima lui n-ar fi fost 
niciodată a ei până în acel moment, atunci ar fi zburat până 
la ea. Fata trăsese iarăşi zgârciul. Avea degetele închise 
peste cupă, ascunzându-i goliciunea. 


— Omoară-l! mugi Ben şi se rostogoli stângaci peste 
marginea căzii. 

Pantalonii şi lenjeria îi stăteau lipite de piele, îmbibate cu 
sânge. 

Nu avea habar dacă e sau nu grav rănit. În urma primei 
sfâşieri fierbinţi nu simţise prea multă durere, dar cu 
siguranţă că pierduse sânge cu duiumul. 

Ochii verzui ai lupului săgetară printre ei, plini acum de 
nesiguranţă şi de durere. Peste piepţii jachetei, sângele 
curgea valuri-valuri. 

Bill Denbrough zâmbi. Era un zâmbet blând, mai degrabă 
fermecător... dar care nu-i cuprindea şi ochii. 

— N-ar fi trebuit să-ncepi cu fratele meu, rosti el. Trimite- 
l pe labagiu în iad, Beverly. 

Incertitudinea părăsi ochii creaturii - Monstrul îi credea. 
Cu graţie fluidă, se întoarse şi plonjă în ţeavă. În timp ce se 
ducea, se schimbă. Jacheta Liceului Derry i se topi în blană, 
iar culoarea se scurse din amândouă. Forma ţestei se 
alungi, ca şi cum ar fi fost făcut din ceară ce se înmuia 
acum, începând să curgă. I se modifică şi trupul. Preţ de o 
clipă Ben crezu că aproape văzuse care era forma reală a 
Monstrului, iar inima i se opri în piept, sloi de gheaţă, 
sufocându-l. 

— Am să vă ucid pe toți! vui o voce din conductă. 

Era groasă, sălbatică, deloc omenească. Ucid pe toți... 
ucid pe toți... ucid pe toți... Cuvintele se estompară tot mai 
departe, scăzând, sleindu-se, îndepărtându-se... 
Contopindu-se în cele din urmă cu murmurul încet şi 
pulsatoriu al maşinăriilor de pompat ce plutea prin ţevi. 

Casa păru să se stabilizeze cu o bufnitură grea, surdă. 
Dar nu se stabiliza, îşi dădu seama Ben; într-un chip ciudat, 
se comprima, revenind la dimensiunile ei normale. Orice 
magie o fi folosit Monstrul pentru a face casa de la numărul 
29 de pe Neibolt Street să pară mai mare acum se 
retrăsese. Casa plesnise la loc ca un elastic. Nu mai era 
decât o simplă casă, cu miros de umezeală şi putregai, o 


casă nemobilată unde beţivi şi vagabonzi veneau uneori să 
bea, să pălăvrăgească şi să doarmă la adăpost de ploaie. 
Monstrul plecase. 

În priveghiul acesta, tăcerea părea foarte sonoră. 


10 


— Tt-trebuie să ie-ie-ieşim de-a-a-aici, spuse Bill. 

Merse spre locul unde Ben încerca să se ridice şi îl apucă 
de mâna întinsă. Beverly stătea lângă gaură. Cobori ochii 
spre sine şi răceala îi dispăru într-o fierbinţeală ce păru să-i 
prefacă toată pielea într-un ciorap încins. Fără îndoială că 
trăsese într-adevăr foarte adânc aer în piept. Micile 
pocnete fuseseră ale nasturilor de la bluza ei. Săriseră până 
la unul. Bluza spânzura descheiată şi sânii mici i se vedeau 
clar. O închise cu o smucitură. 

— R-R-Richie, îl chemă Bill. Ajută-mă cu B-B-Ben. E g-g- 
6 

Richie i se alătură, urmat apoi de Stan şi Mike. Toţi patru 
îl săltară pe Ben în picioare. Eddie trecuse lângă Beverly şi 
o luase stângaci de umeri cu braţul sănătos. 

— Ai fost grozavă, spuse el, iar Beverly izbucni în lacrimi. 

Ben făcu doi paşi clătinaţi spre perete şi se rezemă 
înainte de-a apuca să cadă iar. Îşi simţea capul uşor. 
Culoarea se tot scurgea din lumea înconjurătoare. 
Categoric, îi venea să verse. 

Apoi braţul lui Bill îl cuprinse, puternic şi încurajator. 

— Cât e-e-e de gr-grav, C-C-Clăiţă? 

Ben se sili să-şi privească burta. Descoperi că înfăptuirea 
a două acţiuni simple - a-şi înclina capul şi a desface 
despicătura cămăşii - îi cerea mai mult curaj decât avusese 
nevoie pentru a intra de la bun început în casă. Se aştepta 
să-şi vadă jumătate din măruntaie atârnând în faţa lui ca 
nişte ugere groteşti. În loc de asta, văzu că hemoragia 
scăzuse şi acum era doar un pârâiaş leneş. Vârcolacul îl 
zgâriase prelung şi adânc, dar pare-se nu mortal. 


Richie veni aproape. Privi tăietura, care urma un traseu 
şerpuitor pe pieptul lui Ben şi se isprăvea în partea de sus a 
burţii sale proeminente, după care îl privi serios în faţă. 

— Cât pe-aci să-ţi faci suspensor din maţe, Clăiţă. Ştii 
treaba asta? 

— Fără bancuri, replică Ben. 

Se privi cu Richie în ochi un răstimp lung, cu o expresie 
meditativă, după care izbucniră amândoi în chicoteli 
nervoase, în aceeaşi clipă, împroşcându-se unul pe altul cu 
salivă. Richie îl îmbrăţişă pe Ben, începând să-i care pumni 
în spate. 

— Am bătut Monstrul, Clăiţă! Am bătut Monstrul! 

— N-n-nu L-l-l-am bătut, interveni amar Bill. Am avut b-b- 
b-baftă. Să me-mergem pâ-pâ-până nu-nu-nu-i vine i-ideea 
să se-ntoar-toar-că. 

— Unde? întrebă Mike. 

— Pe Ma-Ma-Maidan. 

Beverly îşi croi drum spre ei, continuând să-şi ţină bluza 
închisă. Obrajii îi erau roşii ca focul. 

— În club? 

Bill dădu din cap. 

— Poate cineva să-mi dea o cămaşă? ceru Beverly, roşind 
cu mai multă furie ca oricând. 

Bill îi aruncă o privire şi sângele i se ridică în obraji. 
Întoarse grăbit ochii, dar în clipa aceea Ben simţi un val de 
înţelegere şi gelozie posomorâtă. În acel moment, în 
fracțiunea aceea de secundă, Bill devenise conştient de ea 
într-un mod pe care numai Ben însuşi îl cunoscuse înainte. 

Ceilalţi se uitară şi ei, privind apoi în altă parte. Richie 
tuşi cu dosul palmei la gură. Stan se îmbujora. lar Mike 
Hanlon făcu un pas sau doi înapoi, ca speriat de-a binelea 
de umflătura laterală a acelui unic sân mic şi alb, vizibilă 
sub mâna ei. 

Beverly îşi aruncă în sus capul, scuturându-şi pe spate 
părul încâlcit. Obrajii-i ardeau încă, iar expresia aşternută 
pe chipul său era absolut fermecătoare. 


— N-am nicio vină că-s fată, spuse ea, sau că-ncep să mă 
măresc sus... Acum nu s-ar putea, vă rog, să-mi daţi careva 
o cămaşă? 

— S-s-sigur, se oferi Bill; îşi trase peste cap tricoul alb, 
dezgolindu-şi pieptul îngust, grătarul vizibil al coastelor, 
umerii arşi de soare, pistruiaţi. Po-po-poftim. 

— Mulţumesc, Bill, răspunse ea, şi pentru o clipă, o clipă 
fierbinte, ochii li se întâlniră într-o încleştare mută. 

De astă dată Bill nu-şi mai plecă privirea. Îi era fermă, 
adultă. 

— N-n-n-n-ai de ce. 

Baftă, Bill Barosane, spuse Ben în sinea lui şi întoarse 
capul. Îl rănea, îl rănea într-un loc mai profund decât l-ar fi 
putut ajunge vreodată orice vampir sau vârcolac. Dar cu 
toate acestea exista un lucru numit decenţă. Cuvântul nu-l 
cunoştea; conceptul îi era foarte clar. A-i privi în timp ce se 
uitau astfel unul la altul ar fi însemnat o greşeală la fel de 
mare ca aceea de a-i fi privit sânii când fata dădu drumul 
piepţilor cămăşii ca să-şi tragă peste cap tricoul alb al lui 
Bill. Dac-aşa a fost să fie. Dar niciodată n-o vei iubi cum O 
iubesc eu. Niciodată. 

Tricoul lui Bill îi venea aproape până la genunchi. Dacă 
nu i s-ar fi văzut pantalonii ieşind de sub tiv, ar fi părut că 
poartă o rochie scurtă. 

— S-s-să me-me-mergem, repetă Bill. N-nu ştiu v-voi, da' 
mie-mi a-a-ajunge pe-pentru o-o-o singură z-zi. 

Tuturor le ajungea. 


11 


Ceasul următor îi află în club, atât cu fereastra, cât şi cu 
trapa deschise. Înăuntru era răcoare, iar Maidanul se 
cufundase în ziua aceea într-o tăcere binecuvântată. 
Şedeau fără să scoată prea multe vorbe, pierduţi fiecare în 
propriile-i gânduri. Richie şi Bev trăgeau pe rând dintr-un 
Marlboro. Eddie smârcăi scurt din inhalator. Mike strănută 


de mai multe ori şi-şi ceru scuze. Spuse că era pe cale să 
facă un guturai. 

— Aista-i singuru” lucru ce-l poți face, seniorr, replică 
Richie destul de amical, şi nimic mai mult. 

Ben se tot aştepta ca interludiul dement din casa de pe 
Neibolt Street să capete nuanțele unui vis. Se va retrage şi 
se va risipi, reflecta el, aşa cum se întâmplă cu visele rele. 
Te trezeşti sufocat şi scăldat în sudoare, dar peste 
cincisprezece minute nici măcar nu-ţi mai poţi aminti 
despre ce era visul. 

Dar nu se întâmpla aşa. Toate cele petrecute de când se 
înghesuise prin fereastra pivniţei până în momentul când 
Bill spărsese un geam cu scaunul din bucătărie ca să poată 
ieşi rămâneau clare şi precis fixate în memorie. Nu fusese 
vis. Rana scârboasă de pe piept şi pântece nu era un vis, şi 
nu conta dacă mama lui o putea vedea sau nu. 

Într-un târziu, Beverly se ridică în picioare: 

— Eu trebuie să mă duc acasă. Vreau să mă schimb 
înainte de-a veni mama. Dacă mă vede cu un tricou de băiat 
pe mine, mă omoară. 

— Ti omoaară, seniorrita, fu Richie de acord, da' ti-o 
omoori înceet. 

— Bip-bip, Richie. 

Bill o privea cu gravitate. 

— O să-ţi dau înapoi bluza, Bill. 

Băiatul dădu din cap şi-şi flutură mâna, semn că nu era 
important. 

— O să ai belele? Dacă te duci acasă fără ea? 

— N-nu. Oricum, a-a-abia ob-observă când umblu prin j-j- 
jur. 

Bev înclină capul şi-şi muşcă buza plină. O fată de 
unsprezece ani, înaltă pentru vârsta ei şi frumoasă, pur şi 
simplu. 

— Şi pe urmă ce se-ntâmplă, Bill? 

— N-n-nu şt-şt-ştiu. 

— Nu s-a terminat, aşa-i? 


Bill clătină din cap. 

Ben spuse: 

— Acum va voi să ne vină de hac mai mult ca oricând. 

— Alţi plumbi de argint? întrebă ea. 

Ben constată că abia putea să-i suporte privirea. 1e 
iubesc, Beverly... lasă-mă doar cu asta. Tu poți să-l ai pe 
Bill, sau lumea-ntreagă, sau ce-oi avea tu nevoie. Pe mine 
lasă-mă doar pe-asta s-o am, lasă-mă să te iubesc mai 
departe, şi cred că-mi va fi de-ajuns. 

— Nu ştiu, spuse Ben. Am putea, dar... 

Lăsă fraza în suspensie şi ridică din umeri. Nu putea 
spune ce simţea, într-un fel, nu era în stare s-o scoată la 
lumină - parcă ar fi fost într-un film cu monştri, dar nu era. 
Mumia arătase altfel în unele privinţe... Care-i confirmau 
realitatea substanţială. Acelaşi lucru era adevărat în 
legătura cu vârcolacul - putea depune mărturie pentru că îl 
văzuse într-un gros-plan paralizant cum nu era posibil în 
niciun film, nici măcar în unul tridimensional. Îşi îngropase 
mâinile în desişul sârmos al blănii lui încâlcite, văzuse un 
mic hematom, portocaliu-greţos (ca un pompon!) într-unul 
dintre ochii săi verzi. Aceste lucruri erau... Ei bine... Erau 
vise-devenite-realitate. Şi o dată ce deveneau realitate 
visele, scăpau puterii celui ce visează şi deveneau propriile 
lor plăsmuiri ucigaşe, capabile de acţiune independentă. 

Proiectilele de argint avuseseră efect pentru că toţi şapte 
fuseseră uniţi în credinţa lor că vor avea. Dar nu omorâseră 
Monstrul. lar data viitoare acesta avea să-i abordeze sub o 
nouă formă, una asupra căreia argintul nu avea nicio 
putere. 

Putere, putere, repetă în sinea sa Ben, privind-o pe 
Beverly. Acum era în regulă; ochii ei îi întâlniseră iarăşi pe 
ai lui Bill şi se uitau unul la altul ca pierduţi. Nu dură decât 
un moment, însă lui Ben i se păru o veşnicie. 

Doar puterea contează. O iubesc pe Beverly Marsh, iar 
ea are putere asupra mea. Îl iubeşte pe Bill Denbrough, şi 
astfel are el putere asupra ei. Dar - cred - şi el începe s-o 


iubească. Poate din cauza chipului ei, aşa cum arăta când a 
spus că n-are nicio vină că-i fată. Poate fiindcă i-a văzut un 
sân, o secundă doar. Poate-i numai felul cum arată uneori 
când lumina e cea potrivită, sau din cauza ochilor. Nu 
contează. Dar dacă începe şi el s-o iubească, începe ea să 
aibă putere asupra lui. Superman are putere. Batman are 
putere, chiar şi dacă nu poate să zboare sau să vadă prin 
ziduri. Mama mea are putere asupra mea, iar şeful ei de la 
slujbă are putere asupra ei. Toată lumea are cât de cât 
putere... Poate doar cu excepţia copiilor mici şi a 
bebeluşilor. 

Apoi îşi spuse că până şi copilaşii şi nou-născuţii aveau 
putere; puteau să plângă până trebuia să faci ceva pentru a 
le închide gura. 

— Ben? întrebă Beverly, privindu-l. Ţi-a mâncat pisica 
limba? 

— Mmm? Nu. Mă gândeam la putere. La puterea 
proiectilelor. 

Bill îl privea îndeaproape. 

— Mă întrebam de unde provenea acea putere. 

— Mo-Mo-Monstrul... începu Bill, apoi închise gura. 

O expresie îngândurată îi umbri faţa. 

— Acum chiar trebuie să mă duc, spuse Beverly. Mai 
vorbim, da? 

— Sigur, vino-aici mâine, răspunse Stan. O să-i rupem lui 
Eddie celălalt braţ. 

Râseră cu toţii. Eddie se prefăcu că vrea să arunce cu 
inhalatorul în Stan. 

— Atunci, pa, îi salută Beverly şi se căţără afară. 

Ben îl privi pe Bill şi văzu că nu râsese alături de ceilalţi. 
Expresia aceea meditativă încă i se mai citea pe chip, iar 
Ben ştia că ar fi trebuit să îl strige pe nume de două-trei ori 
înainte să răspundă. Ştia la ce se gândea Bill; se va gândi şi 
el la asta în zilele ce aveau să vină. Nu tot timpul, nu. 
Urmau să fie haine de pus la uscat şi de adus în casă pentru 
mama sa, jocuri de leapşa şi cu pistoalele pe Maidan şi, pe 


durata celor patru zile ploioase de la începutul lunii august, 
toţi şapte urmau să se dedea unui joc nebun de Parcheesi 
acasă la Richie Tozier, făcând blocade, trimiţându-se unul 
pe altul înapoi, total absorbiți, deliberând cum să împartă 
exact numărul zarului, în timp ce ploaia şiroia şi răpăia în 
ferestre. Mama sa avea să-l anunţe că în opinia ei Pat Nixon 
era cea mai drăguță femeie din America, încremenind de 
groază când Ben opta pentru Marilyn Monroe (mai puţin 
culoarea părului, el găsea că Bev seamănă cu Marilyn 
Monroe). Avea să fie o vreme de mâncat cât mai multe 
batoane de ciocolată şi gogoşi, oricât de multe; şi o vreme 
de stat pe veranda din spate citind Lucky Starr şi Lunile lui 
Mercur. Urma să aibă timp pentru toate aceste lucruri pe 
când rana din piept şi abdomen se vindeca prinzând crustă 
şi începând să-l mănânce, căci viaţa mergea înainte şi, la 
unsprezece ani, deşi inteligent şi în putere, nu avea niciun 
simţ real al perspectivei. Putea trăi cu amintirea celor 
întâmplate în casa de pe Neibolt Street. Lumea era, la urma 
urmei, plină de minuni. 

Dar aveau să urmeze momente stranii când îşi va pune 
din nou întrebările şi le va examina: Puterea argintului, 
puterea plumbilor - de unde venea o asemenea putere? De 
unde vine oricare putere? Cum o capeţi? Cum 0 foloseşti? 

Il se părea că vieţile lor puteau depinde de aceste 
întrebări, într-o seară, pe când adormea, cu ploaia răpăind 
monoton şi adormitor pe acoperiş şi geamuri, îi trecu prin 
minte că mai era încă o întrebare, poate unica întrebare. 
Monstrul avea o anume formă reală; aproape i-o văzuse. A 
vedea forma însemna să vezi secretul. Se aplica asta şi 
puterii? Poate că da. Căci nu era oare adevărat că şi 
puterea, precum Monstrul, avea forme schimbătoare? Era 
un bebeluş plângând în toiul nopţii, era o bombă atomică, 
un proiectil de argint, era felul cum Beverly se uita la Bill şi 
cum se uita Bill la ea. 

Ce, anume ce, era puterea, în fond? 


12 


În următoarele două săptămâni nu se întâmplă mare 
lucru. 


Derry 
Al patrulea interludiu 


„Irebuie să pierzi 

Nu poţi câştiga tot timpul. 

Trebuie să şi pierzi 

Nu poţi câştiga mereu, înţelegi? 

Ştiu, iubiţico, 

Simt cum se apropie belelele.” 
John Lee Hooker, 
Trebuie să pierzi 


6 aprilie 1985 
Să vă zic ceva, stimaţi telespectatori şi dragi 
radioascultători - astă-seară-s beat. Beat-muci. Whisky de 
secară. Mă dusei la barul lui Wally şi-am luat aperitivul, mă 
dusei la bodega de pe Center Street juma de oră după ce- 
au închis şi mi-am cumpărat o cinzeacă de secară. Ştiu ce 
m-aşteaptă. Bei ieftin astă-seară, scump plăteşti mâine 
dimineaţă. Aşa ca uite-mă aici, un negrotei beat într-o 
bibliotecă publică după ora închiderii, cu caietul ăsta 
deschis în faţa mea şi sticla de Old Kentucky în stânga. 
„Spune adevărul şi fă-l pe dracu' de ruşine”, cum spunea 
mămuca, da' a uitat să-mi spună că uneori adevărul te face 
să-ţi bei minţile. Irlandejii ştiu asta, da' sigur că ei-s negrii 
albi ai lui Dumnezeu şi, cine ştie, poate că-s c-un pas în faţă. 
Vreau să scriu despre băut şi despre dracul. Ţineţi minte 
Comoara din insulă! Bătrânul lup-de-mare zbierând: „Le- 
om veni noi de hac, Jacky!” Pun prinsoare că futangiul ăla 
bătrân o şi credea. Plin de rom sau de secară poţi crede 
orişice. 
Băutura şi diavolul. Aşa să fie. 
Mă distrează uneori să mă gândesc câte zile-aş mai avea 
dacă într-adevăr aş publica unele dintre chestiile astea pe 


care le scriu în puterea nopţii. Dacă aş scoate la lumină 
câteva schelete din beciul oraşului Derry. Există un Comitet 
Director al bibliotecii. Unsprezece inşi la număr. Unul 
dintre ei e un scriitor în vârstă de şaptezeci de ani care a 
suferit un atac de inimă acum doi ani şi azi are adesea 
nevoie de ajutor ca să-şi găsească locul pe ordinea tipărită a 
fiecărei întruniri (şi care a fost observat uneori extrăgându- 
şi enorme lumânări uscate din nările-i păroase şi plasându- 
şi-le cu grijă în ureche, ca pentru a le păstra la loc sigur). 
Alta e o femeie pisăloagă care a venit aici de la New York cu 
soţul ei medic şi care declamă un monolog continuu şi 
plângăcios despre cât de provincial e Derry, cum nimeni de 
aici nu înţelege EXPERIENŢA EVREIASCĂ şi cum trebuie să 
te duci la Boston ca să-ţi cumperi o fustă cu care să poţi ieşi 
pe stradă. Ultima oară când baba asta mi-a vorbit fără a 
apela la serviciile unui intermediar a fost în timpul 
petrecerii de Crăciun a Comitetului, cam acum un an şi 
jumătate. Consumase o cantitate mărişoară de gin şi m-a 
întrebat dacă în Derry înţelege cineva EXPERIENŢA 
NEAGRĂ. Consumasem şi eu o cantitate măricică de gin şi i- 
am răspuns: 

— Doamnă Gladry, e posibil ca evreii să fie un mare 
mister, dar negrii sunt înţeleşi pe tot cuprinsul lumii. 

S-a înecat cu băutura, a făcut o piruetă atât de bruscă, 
încât o clipă i s-au văzut chiloţii pe sub fusta înfoiată (0 
privelişte nu tocmai interesantă; ah, de-ar fi fost Carole 
Danner!), şi astfel s-a sfârşit ultima mea conversaţie 
neoficială cu doamna Ruth Gladry. 

Nicio pagubă. 

Ceilalţi membri ai Comitetului sunt descendenţi din 
baronii cherestelei. Sprijinul adus de ei bibliotecii e un act 
de penitenţă moştenită: au siluit pădurile şi acum se 
îngrijesc de cărţile astea în felul cum ar putea decide un 
libertin, ajuns între două vârste, să se ocupe de bastarzii 
născuţi din plăcerile tinereţii. Bunicii şi străbunicii lor 
personal au desfăcut picioarele pădurilor de la nord de 


Bangor şi Derry şi au violat fecioarele acelea în cămăşi 
verzi, cu topoarele şi ferăstraiele. Au tăiat, au despicat, au 
despuiat de scoarță şi o dată nu s-au uitat înapoi. Au sfâşiat 
himenul acelor păduri mari pe vremea când Grover 
Cleveland era preşedinte şi terminaseră binişor treaba la 
vremea infarctului lui Woodrow Wilson. Aceşti tâlhari 
drapaţi în dantele au necinstit marile păduri, le-au 
impregnat cu un aşternut de surcele şi rumeguş de molid şi 
au preschimbat oraşul Derry dintr-un sătuc somnoros în 
care se construiau corăbioare într-un orăşel năbădăios 
unde  distileriile nu se închid niciodată şi târfele fac 
şmecherii cât e noaptea de lungă. Un pionier bătrân, 
Egbert Thoroughgood, care acum are nouăzeci şi trei de 
ani, mi-a povestit cum a avut treabă cu o prostituată slabă 
ca băţul într-o iesle de pe Baker Street (o stradă care acum 
nu mai există; blocurile de apartamente ale clasei mijlocii se 
înalţă acum liniştite pe locul unde odinioară clocotea şi 
hohotea Baker Street). 

— Abia după ce mi-am slobozit sămânţa-n ea mi-am dat 
seama că zăcea într-o băltoacă de smac de să tot fi avut un 
deget adâncime. Se făcuse piftie aproape. „Fată”, zic, „tu 
niciodat' nu vezi de tine?” Se uită-n jos şi zice: „O să pui un 
cearşaf nou dacă mai vrei o dată. E două-n grandirobu' 
dupe sală, crez. Cam ştiu io-n ce mă culc pân-pe la nouă, 
zece, da' ca la miezu' nopţii mi-i pizda aşa de-amorţită, c-ar 
putea foarte bine să fie şi-n Ellsworth” 

Aşadar, ăsta era oraşul Derry cam prin primii douăzeci de 
ani din secolul nostru: bubuială, şi rachiu, şi cordeală. 
Râurile Penobscot şi Kenduskeag erau pline de buşteni ce 
pluteau de la dezgheţul lui aprilie până la îngheţul din 
noiembrie. Afacerile au început să se înmoaie prin anii 
douăzeci, fără marele război sau lemnul de esenţă tare care 
să le alimenteze, iar în timpul Crizei s-au poticnit şi s-au 
oprit. Baronii cherestelei şi-au băgat banii în acele bănci din 
New York sau Boston care supravieţuiseră falimentului, 
lăsând economia Derry-ului să trăiască - sau să moară - de 


capul ei. S-au retras în casele lor elegante de pe West 
Broadway şi şi-au trimis copiii în şcoli particulare la New 
Hampshire, Massachusetts şi New York. Şi au trăit din 
dobânzi şi relaţii politice. Tot ce a mai rămas din supremaţia 
lor la şaptezeci şi ceva de ani după ce Egbert 
Thoroughgood şi-a cheltuit dragostea pe o târfă de un dolar 
într-un pat plin de spermă din Baker Street sunt pădurile 
defrişate din comitatele Penobscot şi Aroostook şi marile 
case în stil victorian care se întind cale de două cvartale pe 
West Broadway... Şi biblioteca mea, fireşte. Numai că 
oamenii aceia de treabă de pe West Broadway mi-ar lua 
„biblioteca mea” cât ai zice peşte (intenţie categorică de 
glumă) dacă aş publica o vorbă despre Legiunea Decenţei, 
focul de la The Black Spot, execuţia bandei lui Bradley... 
sau afacerea cu Claude Heroux şi „Dolarul de Argint”. 

„Dolarul de Argint” era o berărie, şi ceea ce se poate să fi 
fost cel mai ciudat masacru din întreaga istorie a Americii a 
avut loc acolo în septembrie 1905. Au mai rămas câţiva 
moşnegi în Derry care pretind că îşi amintesc, dar unica 
relatare în care am cu adevărat încredere e cea a lui 
Thoroughgood. Avea optsprezece ani când s-a întâmplat. 

Thoroughgood locuieşte acum în Azilul Paulson. E ştirb, 
iar accentul său e atât de gros, încât probabil numai un alt 
bătrân locuitor ar putea înţelege ce spune dacă vorbele i-ar 
fi scrise fonetic. Sandy Ives, folcloristul de la University of 
Maine pe care l-am menţionat anterior în aceste pagini 
neorânduite, m-a ajutat să-mi transcriu benzile audio. 
Claude Heroux era, conform lui Thoroughgood: 

— On Canuck reu şi tikaloz c-on ochi ce se rotea lamata 
ca la o iaben raza lu Nii. 

(Traducere: Un Canuck rău şi ticălos c-un ochi ce se 
rotea la mata ca al unei iepe în raza lunii.) 

Thoroughgood spunea că el - şi toţi ceilalţi care lucraseră 
cu Heroux - îl credea pe individ viclean ca un hoţ de găini... 
Ceea ce a făcut cândva ca năvala sa cu securea în mână la 
„Dolarul de Argint” să pară cu atât mai uluitoare. Nu 


corespundea cu personajul. Până atunci, ţapinarii din Derry 
credeau că talentele lui Heroux se orientau mai mult spre 
aprinderea de focuri în păduri. 

Vara lui 1905 a fost lungă, iar în păduri se aprinseseră 
multe focuri. Cel mai mare, pe care Heroux a recunoscut 
ulterior că el îl pusese, aşezând pur şi simplu o lumânare 
aprinsă în mijlocul unei grămezi de talaş şi vreascuri, a ars 
în Pădurea Indianului Mare din Haven. S-au mistuit 
douăzeci de mii de acri de esenţă tare calitatea întâi, şi 
puteai simţi mirosul fumului de la patruzeci şi doi de 
kilometri distanţă, în timp ce sacalele trase de cai erau 
urcate pe Up-Mile din Derry. 

În primăvara acelui an avuseseră loc câteva discuţii 
scurte despre sindicalizare. Patru tăietori de lemne erau 
implicaţi în organizare (nu că ar fi fost prea mult de 
organizat; lucrătorii din Maine erau pe vremea aia 
antisindicalişti şi antisindicalişti sunt şi acum majoritatea), 
iar unul dintre ei era Claude Heroux, care probabil văzuse 
în activităţile sale sindicale o şansă de a da din gură şi a 
petrece multă vreme bând pe străzile Baker şi Exchange. 
Heroux şi ceilalţi trei îşi spuneau „organizatori”; baronii 
cherestelei îi numeau „instigatori”. O proclamaţie ţintuită 
pe uşile cantinelor din taberele de tăiat lemne din Monroe 
până în Haven Village, de la Plantaţia Sumner până la 
Millinocket, îi informa pe muncitorii forestieri că oricine va 
fi auzit vorbind despre sindicat va fi concediat pe loc. 

În luna mai a acelui an a avut loc o scurtă grevă sus lângă 
Trapham Notch, şi, deşi greva a fost spartă în termen scurt, 
atât de către spărgătorii-de-grevă, cât şi de „agenţii 
orăşeneşti” (şi asta a fost destul de curios, înţelegeţi 
dumneavoastră, de vreme ce erau aproape treizeci de 
„agenţi orăşeneşti” legănând cozi de topor şi crestând 
ţeste, dar înaintea acelei zile din mai nu se văzuse nici 
măcar un singur agent în Trapham Notch - care avea o 
populaţie de şaptezeci şi nouă de oameni la recensământul 
din 1900 - din câte se ştia), Heroux şi prietenii săi 


organizatori au considerat-o o mare victorie pentru cauza 
lor. Prin urmare au coborât în Derry să se îmbete şi să se 
mai ocupe de ceva „organizări”... sau instigări, în funcţie de 
partea unde te situai. Oricum, a fost pesemne o treabă pe 
uscat. S-au cinstit în majoritatea crâşmelor din Hell's Half 
Acre, sfârşind în „Dolarul de Argint”, unul cu braţele pe 
după umerii celorlalţi, beţi de făceau pe ei, alternând 
însufleţitele cântece sindicale cu melodii de adâncă simţire 
precum Ochii mamei mele privesc în jos din Ceruri, deşi eu 
unul cred că orice mamă privind în jos de-acolo şi văzându- 
şi fiul într-un asemenea hal ar fi avut cele mai întemeiate 
motive de a-şi întoarce capul. 

Conform cu spusele lui Egbert Thoroughgood, singurul 
motiv pe care şi l-ar putea imagina cineva pentru prezenţa 
lui Heroux în mişcare era Davey Hartwell. Hartwell era 
„organizatorul” sau  „instigatorul”-şef, iar Heroux era 
îndrăgostit de el. Nu era singurul; cei mai mulţi bărbaţi din 
mişcare îl iubeau pe Hartwell profund şi pătimaş, cu acea 
iubire mândră pe care bărbaţii o păstrează pentru cei de 
acelaşi sex care posedă un magnetism ce pare a se învecina 
cu divinitatea. 

— Davey Ardwell eraon hom care umpla cakomm a lui 
era juma de lum şi puzessei poteke pe respu, declară 
Thoroughgood. 

(Traducere: Davey Hartwell era un om care umbla ca 
cum a lui era juma' din lume şi pusese ipotecă pe restu'.) 

Heroux l-a urmat pe  Hartwell în activităţile 
organizatorice la fel cum l-ar fi urmat şi dacă se hotăra să 
lucreze la construcţia de nave sus în Brewer sau jos în Bath, 
să clădească cele Şapte Socluri în Vermont sau să încerce 
să întoarcă Pony Expressul spre vest, la o adică. Heroux era 
şiret şi rău, şi cred că într-un roman asta ar fi exclus orice 
calităţi pozitive. Uneori însă, când un om şi-a trăit viaţa 
nebucurându-se de nicio încredere şi nici el neavând 
încredere în cineva, fiind un păcătos (sau un Păgubos) atât 
din proprie iniţiativă, cât şi din cauza părerilor societăţii 


despre el, poate să-şi găsească un prieten sau o iubită şi 
pur şi simplu să trăiască pentru acea persoană, la fel cum 
un câine trăieşte pentru stăpânul său. Aşa se pare că 
stăteau lucrurile între Heroux şi Hartwell. 

Oricum, cei patru au petrecut acea noapte în Brentwood 
Arms Hotel, căruia pe vremea aia tăietorii de lemne îi 
spuneau „Câinele Plutitor” (motivul s-a pierdut în tenebre, 
la fel de defunct precum însuşi hotelul). Poate au intrat; 
niciunul n-a ieşit. Unul dintre ei, Andy DeLesseps, nici n-a 
mai fost văzut vreodată. Din câte consemnează istoria, 
poate să-şi fi petrecut tot restul vieţii trăind în dolce far 
niente la Portsmouth, dar mă cam îndoiesc. Doi dintre 
ceilalţi „instigatori”, Amsel Bickford şi Davey Hartwell, au 
fost găsiţi plutind cu faţa în jos pe Kenduskeag. Lui Bickford 
îi lipsea capul; cineva i-l retezase dintr-o lovitură de topor. 
Ambele picioare ale lui Hartwell erau retezate, iar cei care 
l-au găsit se jurau că în viaţa lor n-au mai văzut o expresie 
de asemenea suferinţă şi groază pe chipul unui om. Ceva îi 
umflase gura, îmbuibându-i obrajii, iar, când descoperitorii 
l-au întors pe spate şi i-au desfăcut buzele, şapte degete de 
la picioare au căzut în mâl. Unii credeau că pe celelalte trei 
le-o fi pierdut în anii de muncă la pădure; alţii susțineau 
opinia că poate le înghiţise înainte să moară. 

Pe spinarea cămăşii fiecăruia dintre ei era prinsă în ace 
câte o hârtie ce avea cuvântul SINDICAT scris pe ea. 

Claude Heroux n-a fost niciodată adus în faţa instanţei 
pentru cele întâmplate la „Dolarul de Argint” în noaptea de 
9 septembrie 1905, aşa că nu există nicio cale de a şti exact 
cum de a scăpat de soarta celorlalţi în acea noapte de mai. 
Am putea emite supoziţii; trăise de unul singur multă 
vreme, învățase cum să sară mai repede şi poate i se 
dezvoltase intuiţia unora trecuţi prin ciur şi prin dârmon, 
care să îl avertizeze să spele putina exact înainte ca brânza 
să se-mpută. Dar de ce nu-l luase şi pe Hartwell cu el? Sau 
poate fusese dus în pădure împreună cu restul 
„agitatorilor”? Poate-l ţineau la urmă, şi a reuşit să scape 


exact în timp ce urletele lui Hartwell (tot mai înfundate, pe 
măsură ce-i îndesau degetele-n gură) îşi răspândeau ecoul 
în întuneric, speriind păsările din cuiburi. Nu avem niciun 
mod de a afla cu certitudine, dar mie-n sinea mea acest din 
urmă lucru mi se pare justificat. 

Claude Heroux a devenit un om-stafie. Venea agale într-o 
tabără din Saint John's Valley, se aşeza la coadă la cantină 
cu restul muncitorilor, căpăta un castron de fiertură, o 
mânca şi pleca înainte de a-şi da cineva seama că nu făcea 
parte din gaşcă. Peste câteva săptămâni se arăta într-o 
berărie din Winterport, vorbind despre sindicat şi jurând că 
se va răzbuna pe cei care i-au asasinat prietenii - Hamilton 
Tracker, William Mueller şi Richard Bowie erau numele pe 
care le pomenea cel mai adesea. Toţi aceştia locuiau în 
Derry, iar casele lor cu acoperişuri şi cupole olandeze 
ţuguiate se pot vedea şi în ziua de azi pe West Broadway. 
Peste ani de zile, ei şi urmaşii lor aveau să pună foc la The 
Black Spot. 

Nu încape nicio îndoială că existau oameni care ar fi 
preferat ca Claude Heroux să fie dat la o parte, mai ales 
după izbucnirea incendiilor din luna iunie a acelui an. Dar, 
deşi era văzut frecvent, Heroux se mişca iute şi avea un 
instinct animalic al primejdiei. Din câte-am reuşit să aflu 
până acum, nu s-a emis niciodată vreun mandat oficial 
împotriva lui, iar poliţia n-a mişcat niciun deget. Poate 
existau temeri asupra celor ce le-ar fi putut spune Heroux 
dacă îl aduceau la tribunal pentru incendiere. 

Indiferent de motive, pădurile dimprejur de Derry şi 
Haven au ars toată vara aceea fierbinte. Au dispărut copii, 
au avut loc mai multe bătăi şi omoruri decât de obicei, iar 
peste oraş se întindea un linţoliu de frică la fel de real ca 
fumul pe care-l puteai mirosi din vârful Colinei Up-Mile. 

În sfârşit, la data de 1 septembrie sosiră ploile, şi turnă 
cu găleata o săptămână încheiată. Centrul oraşului a fost 
inundat, lucru deloc neobişnuit, dar casele mari de pe West 
Broadway se aflau mult deasupra centrului, şi în unele 


dintre aceste case mari trebuie să se fi auzit oftaturi de 
uşurare. Lasă-l pe nebunul de Canuck să se ascundă-n codri 
toată iarna, dacă aşa are chef, or fi spus ei. Şi-a făcut treaba 
pe vara asta, şi-o să punem mâna pe el înainte de a se usca 
rădăcinile în iunie viitor. 

Apoi sosi data de 9 septembrie. Nu pot să explic ce s-a 
întâmplat; Thoroughgood n-o poate explica nici el; din câte 
ştiu, nimeni nu poate. Eu nu-s în stare decât să relatez 
evenimentele ce s-au petrecut. 

Dolarul de Argint era plin de ţapinari care beau bere. 
Afară se lăsa o înserare ceţoasă. Râul Kenduskeag avea 
apele umflate şi argintiu-mohorâte, umplând Canalul de la 
un mal la celălalt, şi, după spusele lui Egbert 
Thoroughgood, „sufla 6n vânt de toamne - din cel soi de-ţ' 
lergeaze gaora din pantalon şi-ţi sufleaze directement en 
crepetura kurului” Străzile erau mocirlite. La o masă din 
fundul salonului se desfăşura un joc de cărţi. Erau oamenii 
lui William Mueller. Mueller deţinea parţial calea ferată GS 
& WM, fiind şi un magnat al cherestelei posesor a milioane 
de acri de pădure calitatea întâi, iar indivizii care jucau 
pocher la „Dolar” în seara aceea făceau pe ţapinarii cu 
jumătate de normă, pe feroviarii cu cealaltă jumătate de 
normă şi pe scandalagiii cu normă întreagă. Doi dintre ei, 
Tinker McCutcheon şi Floyd Calderwood, făcuseră amândoi 
puşcărie. Cu ei mai erau Lathrop Rounds (porecla sa, la fel 
de obscură ca şi 
Hotelul „La Câinele Plutitor”, era El Katook), David 
„Stugley” Grenier şi Eddie King - un bărbos cu ochelari 
aproape la fel de umflaţi ca burta sa. Pare foarte probabil să 
fi fost printre aceia care îşi petrecuseră ultimele două luni 
şi jumătate cu ochii în patru după Claude Heroux. Pare la 
fel de probabil - deşi nu există nici cea mai vagă probă - că 
fuseseră invitaţi şi la mica petrecere tăietoare din mai când 
li se făcuse de petrecanie lui Hartwell şi Bickford. 

Barul era aglomerat, spune 'Thoroughgood; se adunaseră 
acolo zeci de oameni care beau bere, înfulecau gustări şi 


şiroiau de apă pe pardoseala de pământ acoperită cu 
rumeguş. 

Uşa se deschise şi apăru Claude Heroux. Avea în mână o 
secure cu două tăişuri. Păşi până la bar şi îşi făcu loc cu 
coatele. La stânga lui stătea Egbert Thoroughgood; zice că 
Heroux mirosea ca un dihor fiert. Barmanul îi aduse lui 
Heroux un ţap cu bere, două ouă răscoapte într-o 
străchinuţă şi o solniţă. Heroux îi achită cu o hârtie de doi 
dolari şi băgă restul - un dolar şi optzeci şi cinci - într-unul 
dintre buzunarele cu clape ale vestonului său de 
cherestegiu. Îşi sără ouăle şi le mâncă, îşi sără berea, o bău 
şi slobozi un râgâit. 

— Mai mult loc pe-afară decât pe dinăuntru, Claude, 
spuse Thoroughgood, de parcă jumătate din nordul statului 
Maine n-ar fi umblat toată vara pe urmele lui Heroux. 

— Ştii că âsta-i adevărul, replică Heroux, deşi, fiind 
Canuck, probabilul său răspuns sunase mai mult ca „Ştii ko 
esta-ii adeverul” 

Îşi comandă încă o halbă, o bău şi râgâi iar. În bar, 
vorbăria continua. Mai multe persoane îl salutară pe 
Claude, iar Claude dădea din cap şi din mână, dar nu 
zâmbea. 'Thoroughgood a spus că arăta ca un om pe 
jumătate cufundat în vise. La masa din fund, partida de 
pocher îşi urma cursul. El Katook împărțea cărţile. Nimeni 
nu se osteni să-i spună vreunuia dintre jucători că Heroux 
era în local... Deşi, de vreme ce masa lor se afla la nici 
douăzeci de paşi distanţă şi de vreme ce numele lui Claude 
fusese răcnit nu o dată de către oameni care-l cunoşteau, e 
greu de înţeles cum de şi-au putut vedea de joc, fără să fie 
conştienţi de prezenţa sa potenţial-ucigaşă. Dar aşa s-au 
întâmplat lucrurile. 

După ce şi-a terminat al doilea ţap cu bere, Heroux s-a 
scuzat faţă de Thoroughgood, şi-a luat securea şi s-a dus la 
masa unde oamenii lui Mueller jucau pocher. Şi a început să 
ciopârţească. 


Floyd Calderwood tocmai îşi turnase un pahar de whisky 
de secară şi punea sticla la loc pe masă, când Heroux îi 
reteză mâna de la încheietură. Calderwood îşi privi mâna şi 
urlă; încă mai ţinea sticla, dar deodată nu se mai continua 
cu antebraţul, ci doar cu nişte zgârciuri umede şi vene 
atârnând. Un moment, mâna tăiată strânse şi mai tare 
sticla, apoi căzu pe masă ca un păianjen mort. Din antebraţ 
ţâşni sângele. 

La bar, cineva mai ceru bere, iar altcineva îl întrebă pe 
omul din spatele tejghelei, al cărui nume era Jonesy, dacă-şi 
mai câănea şi acum părul. 

— Niciodat' nu l-am vopsit, spuse Jonesy arţăgos; era 
foarte sensibil în privinţa părului său. 

— Întâlnii pe-o curvă jos la Ma Courtney care zicea că ce- 
ţi creşte ţie în jurul cariciului e alb ca zăpada, spuse amicul. 

— Era o mincinoasă, replică Jonesy. 

— Dă pantalonii jos să vedem, spuse un tăietor de lemne 
pe nume Falkland, împreună cu care băuse Egbert 
Thoroughgood înainte de sosirea lui Heroux. 

Chestia asta iscă un râs general. 

În spatele lor, Floyd Calderwood ţipa. Câţiva dintre 
oamenii rezemaţi de bar priviră indiferenți în jur, la timp ca 
să-l vadă pe Claude Heroux împlântându-şi securea de tăiat 
copaci în ţeasta lui Tinker McCutcheon. Tinker era un om 
masiv, cu barbă neagră încărunţită. Se ridică pe jumătate în 
picioare, cu sângele şiroind pe faţă, după care se aşeză la 
loc. Heroux îi scoase securea din cap. Tinker începu din nou 
să urle, iar Heroux abătu toporul lateral, înfigându-i-l în 
spate. Scoase un zgomot, povestea Thoroughgood, ca un 
braţ de rufe ude trântite pe covor. Tinker căzu moale peste 
masă, şi cărţile din mână i se împrăştiară. 

Ceilalţi jucători răcneau şi mugeau. Calderwood, 
continuând să zbiere, încerca să-şi culeagă mâna dreaptă 
cu stângă în timp ce sângele şiroia din ciot în cascadă. 
Stugley Grenier avea ceea ce Thoroughgood numea „un- 
pistol-de-apucat” (adică un revolver într-o teacă la umăr) şi 


dădea să-l apuce fără urmă de succes. Eddie King încercă 
să se ridice şi căzu de pe scaun drept pe spate, înainte de a 
se putea sălta în picioare, Heroux stătea deja călare 
deasupra lui, cu securea înălţată deasupra capului. King 
urlă şi-şi ridică ambele mâini într-un gest de apărare. 

— Te rog, Claude, abia m-am însurat luna trecută! zbieră 
King. 

Securea căzu, cu tăişul aproape dispărând în burdihanul 
enorm al lui King. Sângele ţâşni până în tavanul cu bârne al 
„Dolarului”. 

Eddie începu să se târâie înapoi pe podea. Claude smulse 
din el securea aşa cum un bun pădurean şi-ar smulge 
toporul dintr-un copac de esenţă moale, oarecum legănând- 
o înainte şi înapoi pentru a slăbi strânsoarea aderentă a 
lemnului îmbibat de sevă. Lovi, şi Eddie King încetă să mai 
urle. Dar Claude Heroux încă nu mântuise cu el; începu să-l 
ciopârţească pe King de parcă ar fi fost lemn de surcele. 

La bar, conversaţia se orientase spre ce fel de iarnă se 
anunţa. Vernon Stanchfield, un fermier din Palmyra, declara 
că va fi una blândă - ploaia de toamnă consumă zăpada 
iernii, aceasta era părerea lui. 

Alfie Naugler, care avea o fermă pe Naugler Road în 
Derry (acum nu mai există; pe locul unde îşi cultiva cândva 
Alfie  Naugler mazărea, fasolea şi sfecla, extensia 
Interstatalei îşi aşterne artera de cincisprezece kilometri, 
cu şase piste), îşi revendica dreptul de a-l contrazice. Alfie 
pretindea că iarna va fi viforoasă. Văzuse nu mai puţin de 
opt inele pe câteva dintre omizile de mohair, spunea el, 
număr nemaiauzit. Un altul susţinea îngheţul; altul noroiul. 
Viforniţa din 1901 era readusă cu temeinicie în discuţie. 
Jonesy trimitea halbe de bere şi castronaşe cu ouă fierte 
tari patinând pe tejghea. În spatele lor, urletele continuau şi 
sângele curgea râuri-râuri. 

În acest punct al interogatoriului pe care i l-am luat lui 
Egbert 'Thoroughgood, am închis casetofonul şi l-am 
întrebat: 


— Cum s-a întâmplat? Vrei să spui că nu ştiai ce se- 
ntâmplă, sau că ştiai, dar ai lăsat lucrurile să meargă- 
nainte, sau ce? 

Bărbia lui Thoroughgood cobori spre nasturele de sus al 
vestei pătate cu mâncare. Sprâncenele i se îmbinară. 
Tăcerea din odăiţa lui Thoroughgood, strâmtă şi cu miros 
de medicamente, se depănă atât de îndelung, încât eram pe 
punctul să repet întrebarea, când el replică: 

— Ştiam. Dar nu părea să conteze. Era ca politica, într-un 
fel. Mhm, exact aşa. Ca treburile din oraş. Mai bine lasă-i pe 
oamenii care-nţeleg politica să se-ngrijească de ea şi pe 
oamenii care înţeleg treburile de la oraş să vadă de ele. 
Chestiile-astea ies mai bine dacă lucrătorii nu se-amestecă. 

— De fapt te referi la soartă şi pur şi simplu ţi-e frică să 
te-ncumeţi s-o spui? l-am întrebat eu deodată. 

Întrebarea se smulse din mine discret, şi cu siguranţă că 
nu mă aşteptam ca Thoroughgood, care era bătrân, încet şi 
analfabet, să răspundă... Dar o făcu, fără pic de 
surprindere. 

— Mhm, spuse el. Poa' că da. 

În timp ce oamenii de la bar continuau să vorbească 
despre vreme, Claude Heroux îşi vedea de hăcuială. Stugley 
Grenier reuşise, în fine, să-şi scoată pistolul. Toporul se 
abătea din nou asupra lui Eddie King, care de-acum era 
făcut bucăţi. Glonţul tras de Grenier izbi tăişul securii şi 
ricoşă, cu o scânteie şi un piuit. 

El Katook sări în picioare şi începu să dea înapoi. Încă 
mai ţinea pachetul din care împărţise; de sub acesta, cărţile 
de joc cădeau pe jos una câte una, fâlfâind. Claude se luă 
după el. El Katook ridică braţele. Stugley Grenier mai trase 
un foc, care nu nimeri nici la trei metri de Heroux. 

— Stai, Claude, spuse El Katook; din spusele lui 
Thoroughgood, reieşea că El Katook încerca să zâmbească. 
Eu n-am fost cu ei. N-am fost amestecat în toată povestea. 

Heroux nu făcu decât să mârâie. 


— Eram în Millinocket, continuă Katook, cu glasul 
începând să i se înalțe spre un zbieret. Fram în Millinocket, 
jur pe numele mamei mele! Întreabă pe cine vrei dacă nu 
mă crezi pe mineeeee... 

Claude ridică toporul şiroind de sânge, iar El Katook îi 
aruncă în faţă restul de cărţi. Toporul se prăbuşi vâjâind. El 
Katook se feri. 'Tăişul se înfipse în scândurile din care era 
făcut peretele din spate al „Dolarului de Argint”. El Katook 
încercă să fugă. Claude smulse securea din perete şi-i puse 
piedică vârându-i-o între glezne. El Katook veni de-a 
berbeleacul. Stugley Grenier trase din nou în Heroux, de 
astă dată cu ceva mai mult noroc. Ochise capul ţapinarului 
scos din minţi; glonţul îşi atinse ţinta în partea cărnoasa a 
coapsei lui Heroux. 

Între timp, El Katook era ocupat să se târască spre uşă, 
cu părul căzut în ochi. Heroux legănă din nou securea, 
arătându-şi colții şi bolborosind, iar o clipă mai târziu capul 
despărţit de trup al lui Katook se rostogolea pe pardoseala 
aşternută cu rumeguş, cu limba ieşindu-i printre dinţi. Se 
opri din rostogolire lângă cizma unui tăietor de lemne pe 
nume Varney, care petrecuse cea mai mare parte a zilei în 
crâşmă şi care între timp se cherchelise atât de straşnic, 
încât nu mai ştia dacă se găseşte pe uscat sau pe mare. 
Expedie capul cu un şut fără a privi în jos să vadă ce era şi 
răcni la Jonesy să-i mai trimită o bere. 

El Katook se mai târi un metru, cu sângele ţâşnindu-i din 
gât ca dintr-un robinet deschis la maxim, înainte să-şi dea 
seama că era mort şi să rămână inert. Cu asta, mai era doar 
Stugley. Heroux se răsuci spre el, dar Stugley fugise în 
privată şi încuiase uşa. 

Heroux îşi croi drum ciopârţind cu securea, mugind, 
boscorodind şi bălmăjind fără şir, cu balele curgându-i pe la 
colţurile gurii. Când ajunse înăuntru, Stugley nu mai era 
acolo, deşi cămăruţa rece şi cu crăpături nu avea fereastră. 
Heroux stătu pe loc un moment, cu capul plecat şi braţele 
vânjoase mânjite şi stropite de sânge, după care, cu un 


răget, săltă capacul haznalei. O făcu tocmai la timp ca să 
vadă cizmele lui Stugley dispărând pe sub împrejmuirea de 
scânduri inegale a peretelui latrinei. Stugley Grenier o luă 
la fugă urlând pe Exchange Street, prin ploaie, plin de 
rahat din creştet până în tălpi, ţipând că-l omoară. 
Supravieţui bairamului din „Dolarul de Argint” - fiind 
singurul scăpat cu viaţă - dar, după trei luni de ascultat 
bancurile despre metoda sa de evadare, părăsi pentru 
totdeauna zona oraşului Derry. 

Heroux păşi afară din toaletă şi se opri în faţa ei ca un 
taur după atac, cu capul în piept şi toporul ridicat în faţă. 
Gâfâia şi pufăia, acoperit cu borş din cap până-n picioare. 

— Închide uşa, Claude, căcăstoarea aia pute până-ntr-al 
nouălea cer, spuse Thoroughgood. 

Claude lăsă să-i cadă securea pe jos şi făcu aşa cum i se 
ceruse. Merse până la masa semănată cu cărţi unde-i 
stătuseră victimele, dând din drum un şut unuia dintre 
picioarele retezate ale lui Eddie King. Apoi se aşeză pur şi 
simplu şi îşi rezemă capul pe braţe. Băutura şi conversaţia 
de la tejghea continuau. Peste cinci minute, alţi oameni 
începură să se adune înăuntru, printre care şi trei dintre 
ajutoarele şerifului (cel din frunte era tatăl lui Lal Machen, 
iar când văzu mizeria de pe jos făcu un atac de inimă şi 
trebui să fie dus la cabinetul doctorului Shratt). Claude 
Heroux a fost luat de acolo. Era docil când îl arestară, mai 
mult adormit decât treaz. 

În noaptea aceea toate cârciumile de pe Exchange şi 
Baker Street tunară şi vuiră de vestea masacrului. Un 
îndreptăţit soi de furie beţivănească începu să se 
înteţească, iar, când localurile se închiseră, mai bine de 
şaptezeci de oameni porniră spre închisoare şi judecătoria 
din centru. Aveau torţe şi felinare. Unii purtau pistoale, alţii 
securi, câţiva duceau ciomege. 

Şeriful districtului nu era aşteptat din Bangor decât a 
doua zi la amiază, aşa că el nu era acolo, iar Goose Machen 
zăcea în infirmeria doctorului Shratt văzându-şi mai 


departe de infarctul său. Cele două ajutoare care şedeau în 
birou jucând cărţi auziră gloata venind şi ieşiră repede. 
Beţivii dădură buzna înăuntru şi-l târâră din celulă pe 
Claude Heroux. Nu protestă cine ştie ce; părea buimac, 
pierdut. 

Îl purtară pe umeri ca pe un campion la fotbal; până la 
Canal Street îl purtară, şi acolo îl linşară sub un ulm bătrân 
aplecat deasupra Canalului. 

— Era atât de dus, încât nu dădu din picioare decât de 
două ori, spuse Egbert Thoroughgood. 

Fusese, din câte arătau cronicile oraşului, singurul linşaj 
care ar fi avut loc vreodată în regiunea aceasta din Maine. 
Şi, aproape de prisos să spun, nu a fost raportat în Derry 
News. Mulţi dintre cei ce-şi văzuseră de băut nepăsători în 
timp ce Heroux îşi făcea treaba la „Dolarul de Argint” 
făcură parte din comitetul de pus cravate care-l săltă în 
ştreang. Până la miezul nopţii, starea de spirit li se 
schimbase. 

l-am pus lui Thoroughgood întrebarea finală: văzuse 
vreun om pe care nu-l cunoştea în timpul violenţelor din 
acea zi? Cineva care să-i fi atras atenţia ca fiind straniu, 
nelalocul său, trăsnit, arătând ca un clovn chiar? Cineva 
care va fi băut la bar toată după-amiaza, cineva care poate 
se înscrisese printre cei cu gura mare noaptea când băuta 
continuase şi conversaţia se îndreptase spre linşaj? 

— Poate c-o fo', replică Thoroughgood; acum era obosit, 
capul îi cădea în piept, gata pentru siesta de după-amiază. 
Trecu mult de-atuncea, domnu'. Mult şi mult. 

— Dar ceva tot îţi aminteşti, am stăruit. 

— Mi-amintesc c-am crezut c-o fi vreun bâlci pe drumu! 
de Bangor. Beam o bere la „Găleata cu Sânge” în seara aia. 
„Găleata cu Sânge” era cam la şase porţi distanţă de 
„Dolarul de Argint”, înăuntru era un tip... caraghios de fel... 
Făcea tumbe şi se dădea de-a bâldâbâca... Jongla cu 
pahare... Scamatorii... Punea patru gologani pe frunte şi 
acolo-i stăteau... Caraghioslâcuri, pricepi mata... 


Bărbia osoasă îi căzuse iarăşi în piept. Era pe cale să 
adoarmă în faţa mea. Saliva începu să-i clocotească la 
colţurile gurii, care avea tot atâtea cute şi zbârcituri ca 
punguţa de mărunţiş a unei cucoane. 

— L-am mai văzut din când în când de-atuncea, spuse 
Thoroughgood. Mi-nchipui că poate s-o fi distrat bine-n 
noaptea aia... Aşa că şi-a zis că să stea pân preajmă. 

— Mda, am confirmat eu. Se-nvârte pe-aici de multă 
vreme. 

Singurul răspuns a fost un sforăit slab. Thoroughgood 
adormise în scaunul de lângă fereastră, cu doctoriile şi 
prafurile înşirate lângă el pe pervaz, soldaţii bătrâneţii 
prezenţi la datorie. Am închis casetofonul şi am rămas 
uitându-mă la el o clipă, la acest ciudat călător în timp de 
prin anul 1890, care-şi amintea întâmplări de când nu 
existau maşini, nici lumină electrică, nici avioane, nici statul 
Arizona. Pennywise fusese acolo, călăuzindu-i pe cărare 
spre un alt sacrificiu sângeros - încă unul în lunga istorie de 
sacrificii sângeroase a oraşului Derry. Acesta, în septembrie 
1905, inaugurase o perioadă de teroare intensă ce avea să 
includă explozia de Paşti a Oţelăriei Kitchener, în anul 
următor. 

Asta ridică unele întrebări interesante (şi, din câte îmi 
pot da eu seama, de o importanţă vitală). Ce mănâncă 
Monstrul cu adevărat, de exemplu? Ştiu că unii dintre copii 
fuseseră parţial devoraţi - prezentau urme de mugşcături, 
cel puţin -, dar probabil noi suntem cei care-l împingem s-o 
facă. Categoric, am fost cu toţii învăţaţi încă din fragedă 
pruncie că ceea ce face monstrul când te prinde în adâncul 
pădurii e să te mănânce. Acesta poate e cel mai rău lucru 
pe care-l putem concepe. Dar de fapt din credinţă se 
hrănesc monştrii, nu-i aşa? Sunt condus în mod irezistibil 
spre această concluzie: hrana poate însemna viaţă, dar 
sursa puterii e credinţa, nu hrana. Şi cine e mai capabil de 
un act total de credinţă decât un copil? 


Există însă o problemă: copiii cresc. La biserică, puterea 
e perpetuată şi reînnoită prin acte rituale periodice. În 
Derry, de asemenea, puterea pare să fie perpetuată şi 
reînnoită prin acte rituale periodice. Oare e posibil ca 
Monstrul să se autoprotejeze prin simplul fapt că, pe 
măsură ce copiii devin adulţi, devin fie incapabili de 
credinţă, fie handicapaţi de-un soi de artrită spirituală şi 
imaginativă? 

Da. Cred că ăsta e secretul. Şi, dacă dau telefoanele, cât 
de mult îşi vor aminti ei? Cât de mult vor crede? Destul ca 
să pună capăt acestei orori o dată pentru totdeauna sau 
doar destul cât să-i coste viaţa? Ei sunt chemaţi - atât ştiu şi 
eu. Fiecare crimă din acest nou ciclu a fost o chemare. 
Aproape am ucis Monstrul de două ori, iar în final l-am 
împins adânc în bârlogul său de tuneluri şi încăperi 
puturoase de sub oraş. Dar cred că el mai ştie un secret: 
deşi Monstrul s-ar putea să fie nemuritor (sau aproape), noi 
nu suntem. El n-a avut decât de aşteptat până ce actul de 
credinţă, care a făcut din noi nişte potenţiali ucigaşi-de- 
monştri, precum şi surse ale puterii, a devenit imposibil. 

Douăzeci şi şapte de ani. Poate un interval de somn 
pentru el, tot atât de scurt şi înviorător pe cât ar fi pentru 
noi o siestă de după-amiază. lar când se deşteaptă, 
Monstrul e acelaşi, dar nouă ne-a trecut o treime din viaţă. 
Perspectivele ni s-au îngustat; credinţa noastră în magie, 
aceea care face magia posibilă, s-a tocit precum luciul unei 
perechi de pantofi noi după o zi lungă de mers. De ce să ne 
cheme înapoi? De ce să nu ne lase pur şi simplu să murim? 
Pentru că noi aproape că l-am omorât, pentru că l-am 
speriat, cred. Pentru că Monstrul doreşte răzbunarea. 

lar acum, când nu mai credem în Moş Crăciun, în Zâna 
cea Bună, în Hănsel şi Gretel, Monstrul e gata să ne 
întâmpine. Veniţi înapoi, spune. Veniţi înapoi, hai să ne 
terminăm treaba în  Derry, Aduceţi-vă  puşcoacele, 
pietricelele şi yo-yo-urile! Ne vom juca! Haideţi înapoi şi-o 
să vedem dacă mai ţineţi minte cel mai simplu lucru dintre 


toate: cum e să fii copil, la adăpost în credinţă şi prin 
urmare înfricoşat de întuneric. 

Cât despre asta cel puţin, garantez o mie la sută: mi-e 
frică. Al naibii de frică. 


Partea a cincea 
Ritualul Chud 


„Nu se poate. Apa infiltrată 
a mucegăit perdeaua. Plasa 
a putrezit. Scoateţi poftele 
din mecanismele lor, nu mai construiți 
poduri. Prin care aer veţi 
străbate continente-n zbor? Lăsaţi vorbele 
să zboare cum or vrea - să 
izbească pieziş iubirea. Va fi 
O năpastă neobişnuită. Prea mult vor ei să salveze, 
potopul datoria şi-a făcut.” 
William Carlos Williams, 
Paterson 


„Priviţi şi luaţi aminte. Priviţi acest tărâm. 

Priviţi departe, departe, peste fabrici şi peste iarbă. 

lată, cu siguranţă că vă vor lăsa să treceţi. 

Vorbiţi, atunci, şi întrebaţi pădurea şi lutul. 

Ce auziţi? Ce porunceşte acest tărâm? 

Ținutul acesta aparține altcuiva: nu este casa voastră. ” 

Karl Shapiro, 

Ghid de călătorie pentru cei exilați 


_ Capitolul 19 
In ceasurile de veghe ale nopţii 


1 
Biblioteca Publică Derry 1.15 dimineaţa 


Când Ben Hanscom încheie povestea proiectilelor de 
argint, au vrut să vorbească, dar Mike le spuse că dorea să 
doarmă cu toţii puţin. 

— V-a ajuns deocamdată, spuse el. 

Dar cel care arăta de parcă-i ajunsese era Mike însuşi; 
avea faţa trasă şi obosită, iar Beverly se gândi că arăta 
bolnav. 

— Dar nu suntem gata, protestă Eddie. Cum rămâne cu 
restul? Eu tot nu-mi amintesc... 

— Mike are d-d-dreptate, spuse Bill. Poate o să ne 
amintim, p-p-poate că nu. Cred că ne v-v-vom aminti. Ne-am 
amintit tot ce-aveam n-nevoie. 

— Poate tot ce e bine pentru noi? sugeră Richie. 

Mike dădu din cap: 

— Ne întâlnim mâine. 

Apoi se uită la ceas. 

— Adică azi, mai târziu. 

— Aici? întrebă Beverly. 

Mike clătină încet din cap. 

— Propun să ne întâlnim pe Kansas Street. Unde obişnuia 
Bill să-şi ascundă bicicleta. 

— Coborâm pe Maidan, spuse Eddie şi dintr-o dată se 
înfioră. 

Mike încuviinţă din nou. 

Urmă un moment de tăcere în care se priviră unul pe 
altul. Apoi Bill se ridică în picioare, iar ceilalţi se sculară o 
dată cu el. 


— Vreau s-aveţi toţi grijă cât mai e noapte, spuse Mike. 
Monstrul a fost aici; Monstrul poate fi oriunde sunteţi voi. 
Dar întâlnirea asta m-a făcut să mă simt mai bine. 

Îl privi pe Bill: 

— Aş zice că totuşi se poate, ce spui, Bill? 

Bill dădu încet din cap. 

— Da. Cred că totuşi se poate face. 

— Monstrul o va şti şi pe asta, spuse Mike, şi va încerca 
tot ce-i stă în putinţă ca să încline sorții în favoarea sa. 

— Ce facem dacă se-arată? întrebă Richie. Ne apucăm de 
nas, închidem ochii, ne-nvârtim pe loc de trei ori şi avem 
gânduri bune? Îi suflăm nişte praf magic în faţă? Cântăm 
vechi cântece de-ale lui Elvis Presley? Ce facem? 

Mike clătină din cap: 

— Dacă vă puteam spune asta, n-ar mai fi fost nicio 
problemă, nu? lot ce ştiu e că mai există şi o altă forţă - cel 
puţin exista când eram copii - care a vrut să rămânem în 
viaţă şi să ne facem treaba. Poate că încă mai e pe aici. 

Ridică din umeri. Era un gest ostenit. 

— Crezusem că doi, poate chiar trei dintre voi nu veţi mai 
fi la începutul reuniunii noastre de astă-seară. Dispăruţi sau 
morţi. Simplul fapt că aţi apărut mi-a dat motive să sper. 

Richie se uită la ceas: 

— Unu şi-un sfert. Cum mai zboară vremea când te 
distrezi, nu, Clăiţă? 

— Bip-bip, Richie, replică Ben, cu un zâmbet gol. 

— Vrei să mergem pe jos împreună până la T-I-lown 
House, Beverly? o invită Bill. 

— Bine. 

Îşi punea haina. Acum biblioteca părea foarte tăcută, 
plină de umbre, înfricoşătoare. Bill simţi cum ultimele două 
zile îl prind din urmă deodată, îi apasă umerii. Dacă era 
numai oboseală ar fi fost în regulă, dar era mai mult: o 
senzaţie că se spărgea, că visa, că avea halucinaţii 
paranoice. Un simţământ că cineva îl urmărea tot timpul cu 
privirea. Poate că de fapt nici nu-s aici, îşi spuse. Poate că-s 


în azilul de nebuni al doctorului Seward, cu casa 
dărăpănată de la oraş a Contelui in vecini şi hRenfield 
imediat peste hol, el cu muştele lui şi eu cu monştrii mei, 
amândoi convinşi că petrecerea, continuă într-adevăr şi 
îmbrăcaţi pentru ea la patru ace, nu în smochinguri, ci în 
Cămăşi de forță. 

— Tu ce faci, R-Richie? 

Richie clătină din cap: 

— Eu o să-i las pe Clăiţă şi Kaspbrak să mă conducă 
acasă. Just, băieţi? 

— Sigur, răspunse Ben. O privi scurt pe Beverly, care 
stătea lângă Bill, şi simţi o durere aproape uitată. 

O nouă amintire tremură, aproape gata s-o prindă, apoi 
pluti altundeva. 

— Şi tu, M-M-Mike? întrebă Bill. Vrei s-o iei pe jos cu Bev 
şi cu m-mine? 

— Eu, scutură Mike din cap, trebuie să... 

În acel moment Beverly zbieră, sunet ascuţit în 
încremenirea din încăpere. Cupola boltită de deasupra îl 
recepționa, iar ecourile părură hohotele unor bansheei19+ 
care zburau şi fâlfâiau în jurul lor. 

Bill se întoarse spre ea; Richie scăpă vestonul pe care şi-l 
lua de pe spătarul scaunului; se auzi un clinchet de sticle 
când braţul lui Eddie mătură pe podea o sticlă de gin goală. 

Beverly se dădea înapoi din faţa lor, cu mâinile întinse şi 
faţa albă ca foaia de extemporal a unui repetent cronic. 
Ochii, înfundaţi în orbitele vinete-închise, i se bulbucau 
înspăimântați. 

— Mâinile mele! 

Scoase alt țipăt. 

— Mâinile mele! 

— Ce... începu Bill, şi atunci văzu sângele ce-i picura 
încet printre degetele tremurânde. 

Porni înainte şi simţi dâre fierbinţi brăzdându-i brusc 
propriile sale mâini. Durerea nu era ascuţită; semăna mai 


mult cu cea pe care o simţi uneori într-o rană vindecată de 
mult. 

Vechile cicatrice din palmă, cele care reapăruseră în 
Anglia, se deschiseseră şi sângerau. Privi într-o parte şi-l 
văzu pe Eddie Kaspbrak holbându-se prostit la propriile-i 
mâini. Şi ele sângerau. La fel ale lui Mike. Şi ale lui Richie. 
Şi ale lui Ben. 

— Suntem băgaţi în asta până la capăt, nu? spuse 
Beverly. 

Începuse să plângă. lar acest sunet era amplificat în 
goliciunea neclintită a bibliotecii; clădirea însăşi părea că 
plânge împreună cu ea. Bill credea că, dacă va trebui să 
mai asculte multă vreme sunetul acela, va înnebuni. 

— Doamne-ajută-ne, suntem băgaţi până la capăt. 

Femeia suspina, şi o fâşie de mucus îi atârna dintr-o nară. 

Şi-o şterse cu dosul unei mâini tremurătoare, şi alţi stropi 
de sânge căzură pe duşumea. 

— Re-re-repede! exclamă Bill și-l apucă pe Eddie de 
mână. 

— Ce... 

— Repede! 

Întinse cealaltă mână şi, după o clipă, Beverly i-o prinse, 
încă mai plângea. 

— Da, spuse Mike; părea năuc - aproape drogat. Da, asta 
e, nu? Începe iar, nu, Bill? Totul începe să se întâmple iar. 

— D-d-da, cr-cred... 

Mike luă mâna lui Eddie, iar Richie apucă mâna cealaltă a 
lui Beverly. O clipă Ben îi privi doar, şi pe urmă, ca prin vis, 
îşi ridică mâinile însângerate în ambele părţi şi păşi între 
Mike şi Richie. Îi prinse de mâini. Cercul se închise. 

(Ah Chud acesta e Ritualul Chud şi [estoasa nu ne poate 
ajuta) 

Bill încercă să urle, dar din gâtlej nu-i ieşi niciun sunet. 
Văzu capul lui Eddie dându-se pe spate, tendoanele gâtului 
ieşindu-i în relief. Şoldurile lui Beverly palpitară de două 
ori, aprig, ca într-un orgasm la fel de scurt şi fierbinte 


precum detunătura unui pistol. Gura lui Mike se mişca în 
chip ciudat, părând să râdă şi să se strâmbe în acelaşi timp. 
În tăcerea bibliotecii, uşi începură să se deschidă şi să se 
trântească, zgomotul rostogolindu-se ca nişte bile de 
popice. În Sala Periodicelor, revistele zburau într-un uragan 
fără vânt. În biroul lui Carole Danner, maşina de scris 
marca IBM a bibliotecii se trezi la viaţă torcând şi bătu: 
capra 

caprasarepiatra 

piatracrapânpatru 

crăpaiarcapulcapreicumacrăpatpiatranpatru 

Banda se poticni. Maşina sfârâi şi slobozi un râgâit 
electronic gros când toate dinăuntru cedară suprasolicitate. 
În Depozitul Doi, raftul cu cărţi oculte se răsturnă deodată, 
împrăştiindu-i pretutindeni pe Edgar Cayce, Nostradamus, 
Charles Fort şi Apocrifele. 

Bill simţi o exaltantă senzaţie de putere. Era vag 
conştient că avea o erecţie şi că fiecare fir de păr din cap îi 
stătea drept. Senzaţia forţei din cercul desăvârşit era 
incredibilă. 

Toate uşile din bibliotecă se închiseră, trântite la unison. 

Pendula de lângă biroul de împrumuturi bătu o dată. 

Apoi totul încetă, ca şi cum cineva ar fi apăsat un 
comutator. 

Îşi lăsară mâinile moi, privindu-se ameţiţi. Nimeni nu 
spuse nimic. În timp ce senzaţia de putere se risipea, Bill se 
simţi cuprins de un cumplit sentiment al fatalităţii. Se uită 
la feţele lor albe, încordate, apoi la mâini. Acestea erau 
mânjite de sânge, dar rănile pe care le făcuse Stan Uris cu 
un ciob crestat de sticlă de Coca-Cola în august 1958 se 
închiseseră la loc, nelăsând decât linii albe întortocheate ca 
nişte lujeri de viţă. Îşi spuse: Aia a fost ultima oară când am 
fost impreună toţi şapte... Ziua când Stan a făcut aceste 
tăieturi, pe Maidan. Stan nu-i aici; a murit. Şi asta e ultima 
dată când suntem împreună toţi şase. O ştiu, o simt. 


Beverly stătea lipită de el, tremurând. Bill o cuprinse cu 
braţul. “Toţi îl priveau, cu ochii imenşi şi strălucitori în 
penumbră, astfel încât masa lungă la care stătuseră, 
presărată cu sticle goale, pahare şi scrumiere dând pe 
dinafară, apărea ca o insuliţă de lumină. 

— Destul, spuse uscat Bill. Destulă distracţie pentru o 
singură seară. Păstrăm balul dansant pentru altă dată. 

— Mi-am amintit, spuse Beverly; ridică spre Bill ochii 
uriaşi, cu obrajii palizi, umezi. Mi-am amintit totul. Cum a 
aflat tatăl meu despre voi, băieţi. Cum fugeam. Bowers, 
Criss şi Huggins. Cum am fugit eu. Tunelul... Păsările... 
Monstrul... Îmi amintesc totul. 

— Mhm, făcu Richie. Şi eu. 

Eddie dădu din cap: 

— Staţia de pompare... 

— Şi cum Eddie... începu Bill. 

— Acum duceţi-vă, îl întrerupse Mike. Odihniţi-vă. E 
târziu. 

— Vino cu noi, Mike, îl chemă Beverly. 

— Nu. Trebuie să închid aici. Şi mai am de scris câteva 
lucruri... procesul-verbal al întrunirii, dacă vă convine 
denumirea. Nu va dura mult. Duceţi-vă. 

Porniră spre uşă, fără multă vorbă. Bill şi Beverly 
mergeau împreună, urmaţi de Eddie, Richie şi Ben. Bill îi 
ţinu lui Beverly uşa, iar ea murmură o expresie de 
mulţumire, în timp ce ieşea pe treptele albe de granit, Bill 
observă cât de tânără arăta, cât de vulnerabilă... Era sfâşiat 
de gândul că s-ar putea îndrăgosti din nou de ea. Încerca să 
se gândească la Audra, dar Audra părea foarte îndepărtată. 
Acum ea va fi dormind în casa lor din Fleet, pe când soarele 
răsărea şi lăptarul îşi începea rondul. 

Cerul oraşului Derry se înnourase iarăşi, şi o ceaţă joasă 
acoperea strada pustie cu fâşii groase. Mai în sus pe stradă, 
Casa Comunitară Derry, îngustă, înaltă, victoriană, îşi 
rumega bezna. Bill medita: Și orice ar fi fost ceea ce 
rătăcea prin casa aceea rătăcea în solitudine. Îşi înăbuşi un 


chicot necontrolat. Sunetul paşilor lor părea foarte 
puternic. Mâna lui Beverly i-o atinse pe a lui, iar Bill o 
apucă recunoscător. 

— A început înainte să fim gata, spuse ea. 

— Vom fi fiind vr-vr-vreodată gata? 

— Tu vei fi fiind, Bill Barosane. 

Atingerea mâinii ei, pe neaşteptate, era atât minunată, 
cât şi necesară. Se întrebă cum ar fi să-i atingă sânii pentru 
a doua oară în viaţa lui şi bănui că va şti înainte de-a se 
sfârşi noaptea aceasta lungă. Mai deplin acum, mai matur... 
lar mâna lui va găsi păr când va cuprinde umflătura mons 
veneris-ului ei. Îşi spuse: Te-am iubit, Beverly... Te iubesc. 
Ben te-a iubit... Te iubeşte. Te-am iubit atunci... Te iubim 
acum. Și e bine că-i aşa, fiindcă începe. Acum nu mai avem 
scăpare. 

Privi în urmă şi văzu biblioteca la jumătate de cvartal 
distanţă. Richie şi Eddie erau pe treapta de sus; Ben stătea 
la poalele scării, privind în urma lor. Avea mâinile înfundate 
în buzunare, umerii aduşi şi, văzut prin lentila plutitoare a 
ceţii joase, ar fi putut foarte bine să aibă din nou 
unsprezece ani. Dacă ar fi fost în stare să-i transmită lui 
Ben un gând, Billi l-ar fi trimis pe acesta: N-are importanţă, 
Ben.  lubirea e aceea care contează, afecțiunea... 
întotdeauna e dorința, niciodată timpul. Poate că-i tot ce 
ajungem să luăm cu noi când ieşim deodată în întuneric. 
Mângăiere rece poate, dar mai bine decât niciun fel de 
mângâiere. 

— Tatăl meu ştia, spuse deodată Beverly. Am venit acasă 
într-o zi de pe Maidan, iar el pur şi simplu ştia. V-am spus 
vreodată ce avea-n obicei să-mi spună când îşi ieşea din 
minţi”? 

— Ce? 

— „Îmi fac griji cu tine, Bevvie.” Asta obişnuia să zică. 
„Îmi fac griji multe.” 

Râse, înfiorându-se în acel îşi timp. 


— Cred că voia să-mi facă rău, Bill. Adică... Mă mai lovise 
el şi înainte, dar de data asta a fost altfel. Era... Mă rog, în 
multe privinţe era un om ciudat. Îl iubeam. Îl iubeam foarte 
mult, dar... 

Se uită la el, poate dorind s-o spună el în locul ei. Bill n-o 
făcu; era un lucru pe care Beverly îl avea de spus ea însăşi, 
mai devreme sau mai târziu. Minciunile şi autoînşelătoriile 
deveniseră un balast pe care nu şi-l mai puteau permite. 

— Îl şi uram, continuă ea, iar mâna îi cobori convulsiv 
peste a lui Bill pentru o secundă îndelungată. Nu i-am mai 
spus nimănui în viaţa mea asta. Credeam că Dumnezeu mă 
va trăsni pe loc dac-aş spune-o cu voce tare. 

— Atunci, spune-o iar. 

— Nu, eu... 

— Haide. O să te doară, dar poate a copt destulă vreme 
acolo înăuntru. Spune-o. 

— Îmi uram tatăl, spuse femeia şi începu să suspine 
neajutorată. Îl uram, mi-era frică de el, îl uram. N-am putut 
fi niciodată o fată destul de bună ca să-i convină, şi-l uram, 
zău, dar îl şi iubeam. 

Bărbatul se opri şi o cuprinse strâns în braţe. Beverly îl 
apucă într-o îmbrăţişare înfiorată de spaimă. Lacrimile ei îl 
udară pe gât. Era foarte conştient de trupul copt şi dur al 
femeii. Îşi îndepărtă uşurel torsul de al ei, nevrând să simtă 
erecţia care i se produsese... Dar ea se lipila loc deel. 

— Petrecusem dimineaţa acolo, spuse Beverly, jucând 
leapşa sau altceva la fel. Ceva inofensiv. Nici măcar nu 
vorbiserăm despre Monstru în ziua aia, cel puţin nu 
atunci... Obişnuiam să vorbim despre el în fiecare zi, la un 
moment dat, totuşi. Mai ţii minte? 

— Da. La un mo-mo-moment dat. [in minte. 

— Era înnorat... zăpuşeală. Am jucat cea mai mare parte 
din dimineaţă. M-am dus acasă pe la unşpe jumate. Mă 
gândeam să mănânc un sandviş şi o farfurie de supă după 
ce făceam un duş. Şi pe urmă să mă întorc şi să ne mai 


jucăm. Părinţii mei erau amândoi la lucru. Aşa ar fi trebuit, 
însă el era acolo. El era acasă. El... 


2 


Lower Main Street, 11.30 dimineaţa 


„„.„0 aruncă prin odaie cât colo înainte încă de a fi intrat 
complet pe uşă. Un țipăt uimit îi ieşi din piept şi apoi fu 
retezat când se izbi de perete cu o forţă ce-i amorţi umărul. 
Se prăbuşi pe sofaua desfundată, rotind în jur priviri 
înnebunite. Uşa dinspre antreul de la intrare se trânti. Tatăl 
său stătuse ascuns după ea. 

— Îmi fac griji cu tine, Bevvie. Uneori, îmi fac griji multe. 
Ştii asta. Ţi-am spus-o, nu-i aşa? În mod sigur ţi-am spus-o. 

— Tăticule, ce... 

Se apropia încet de ea prin încăpere, cu faţa 
îngândurată, tristă, ucigătoare. Expresia aceasta din urmă 
nu voia s-o vadă, dar era acolo, ca luciul orb al noroiului pe 
apa stătută. Îşi ciupea meditativ un nod al degetelor de la 
mâna dreaptă. Era îmbrăcat în kaki, iar când aruncă o 
privire în jos Beverly văzu că pantofii lui cu toc înalt lăsau 
urme pe covorul maică-sii. Va trebui să scot aspiratorul, îşi 
spuse ea incoerent. Să aspir. Dacă mă lasă în stare să aspir. 
Dacă... 

Era noroi. Noroi negru. Mintea ei glisa alarmant. Era din 
nou pe Maidan cu Bill, Richie, Eddie şi ceilalţi. Noroi negru, 
vâscos, precum cel de pe pantofii tăticului se găsea acolo, 
pe Maidan, în locul mlăştinos unde plantele pe care Richie 
le numea bambuşi creşteau într-un pâlc alb, scheletic. Când 
bătea vântul, tulpinile se ciocneau una de alta sunând a gol, 
iscând un zgomot ca al tobelor vrăjitorilor, şi oare fusese 
tatăl ei pe Maidan? Fusese tatăl ei... 

PLEOSC! 

Mâna lui, vâjâind pe o orbită arcuită larg, îi lovi faţa. 
Capul fetei se izbi de perete. Bărbatul îşi agăţă degetele 


mari de curea şi o privi cu acea expresie de curiozitate 
ucigaşă şi deconectată de la realitate. Beverly simţi un 
firişor de sânge curgându-i cald din colţul stâng al buzei de 
jos. 

— Am văzut că te-ai făcut mare, spuse el, iar ea crezu că 
va mai spune ceva, dar pe moment asta părea să fie totul. 

— 'Tăticule, despre ce vorbeşti? întrebă fata cu voce mică 
şi tremurătoare. 

— Dacă mă minţi, te bat de te omor, Bevvie, replică el. 

Îşi dădu seama cu groază că nu se uita la ea; privea 
tabloul Currier and Ives de deasupra capului ei, pe perete, 
lângă canapea. 

Gândul fetei lunecă iar nebuneşte şi din nou avu patru 
ani, aşezată în cadă cu bărcuţa albastră de plastic şi 
săpunul Popeye; tatăl ei, atât de mare şi de mult iubit, 
stătea în genunchi alături, îmbrăcat în pantaloni de tergal 
gri şi tricou strâmt, cu o cârpă de spălat într-o mână şi un 
pahar cu suc de portocale în cealaltă, săpunind-o pe spate 
şi spunând: Ia să vedem urechile-ăstea, Bevvie, mama are 
nevoie de barabule la cină. lar ea se putea auzi pe sine, 
mică, chicotind, privind în sus la chipul lui uşor încărunţit, 
pe care îl credea atunci fără îndoială etern. 

— N-am... N-am să te mint, tăticule. Care-i problema? 

Imaginea lui în ochii ei tremura descompunându-se 
treptat, după cum o podideau lacrimile. 

— Ai fost colo-şa pe Maidan c-o gaşcă de băieţi? 

Inima îi zvâcni în piept; ochii ei coborâră din nou spre 
pantofii lui murdari de noroi. De noroiul acela negru, 
lipicios. Dacă păşeai în el prea adânc, îţi sugea tenişii sau 
mocasinii pe loc... Şi atât Richie, cât şi Bill susțineau că, 
dacă te cufundai în el cu totul, dădeai de nisipuri 
mişcătoare. 

— Mă joc acolo câteod... 

Trosc! mâna, acoperită cu bătături tari, prăbuşindu-se 
iar. Ţipă, lovită, speriată. Expresia aceea de pe chipul lui o 
înspăimânta, iar faptul că nici măcar nu se uita la ea o 


speria, de asemenea. Era ceva în neregulă cu el. Se 
agravase... Dacă avea de gând s-o omoare? Dacă 

(of încetează Beverly e TATĂL tău şi TAŢII nu-şi omoară 
FIICELE) 

îşi pierdea controlul? Dacă... 

— Ce i-ai lăsat să-ţi facă? 

— Să facă? Ce... 

Habar n-avea la ce se referea. 

— Scoate-ţi pantalonii. 

Zăpăceala îi spori. Nimic din ce spunea nu părea să aibă 
legătură cu nimic altceva. Încercările de a-i urma logica o 
făceau să-i vină râu... Aproape ca un rău de mare. 

— Ce... de ce?... 

Mâna bărbatului se ridică; fata zvâcni înapoi. 

— Scoate-i, Bevvie. Vreau să văd dacă eşti intactă. 

Acum îi apăru o nouă imagine, mai dementă decât toate 
celelalte: se văzu pe sine dându-şi jos blugii şi un picior 
ieşindu-i o dată cu ei. Tatăl său bătând-o cu o curea prin 
odaie în timp ce ea încerca să fugă de el ţopăind pe piciorul 
rămas, iar tăticul strigând: Știam eu că nu eşti intactă! 
Știam eu! Ştiam eu! 

— Tăticule, nu-nţeleg ce... 

Mâna lui căzu, de astă dată nu plesnind, ci apucând. O 
muşcă de umăr cu o forţă furioasă. Fata ţipă. O trase în sus 
şi pentru prima oară o privi drept în ochi. Zbieră din nou 
văzând ce era acolo. Era... Nimic. Tatăl ei dispăruse. lar 
Beverly pricepu deodată că era singură în apartament cu 
Monstrul, singură cu Monstrul în dimineaţa aceea adormită 
de august. N-o mai încerca senzaţia de putere şi răutate 
pură pe care o simţise în casa de pe Neibolt Street în urmă 
cu o săptămână şi jumătate - Monstrul fusese oarecum 
diluat de umanitatea esenţială a tatălui ei dar Monstrul era 
aici prezent, acţionând prin intermediul lui. 

O azvârli în lături. Beverly se izbi de măsuţa pentru 
cafea, căzu peste ea şi veni de-a berbeleacul pe duşumea cu 
un strigăt. Aşa se-ntâmplă, cugetă ea. O să-i spun lui Bill, ca 


să înțeleagă. Monstrul e pretutindeni în Derry, Pur şi 
simplu... Pur şi simplu umple spaţiile goale, atâta tot. 

Se rostogoli. Tatăl său venea spre ea. Se târi din calea lui 
pe turul pantalonilor, cu părul căzut în ochi. 

— Ştiu c-ai fost acoloşa, spuse el. Mi s-a spus. N-am 
crezut. N-am crezut că Bevvie a mea ar umbla cu-o gaşcă 
de băieţi. Pe urmă te-am văzut cu ochii mei azi-dimineaţă. 
Bevvie a mea cu-o hoardă de băieţi. La nici doişpe ani, ea 
se-nvârte cu-o hoardă de băieţi! 

Acest din urmă gând păru să-l arunce într-o criză nouă 
de turbare; vibra prin carcasa lui costelivă, ca un curent 
electric. 

— La nici doişpe ani! răcni şi-i arse un şut în coapsă care- 
o făcu să zbiere. 

Fălcile lui clănţăniră peste acest fapt sau concept sau ce- 
o fi fost în mintea lui ca ale unui câine flămând preocupat 
cu-o ciozvârtă de carne. 

— La nici doişpe! La nici doişpe! La nici măcar DOIŞPE! 

Lovi. Beverly se îndepărtă târâş. Acum ajunseseră în zona 
bucătăriei. Gheata lui de lucru izbi sertarul de sub aragaz, 
făcând cratiţele şi oalele dinăuntru să zdrăngăne. 

— Să nu fugi de mine, Bevvie, o preveni el. Nu trebuie să 
faci asta, dacă nu vrei s-o păţeşti şi mai rău. Crede-mă 
acum. Crede-l pe tata. E treabă serioasă. Să umbli cu 
băieţii, să-i laşi să-ţi facă Dumnezeu ştie ce - la nici doişpe - 
asta-i treabă serioasă, martor mi-e Hristos. 

O înşfăcă de umăr şi o ridică în picioare cu o smucitură. 

— Eşti o fată drăguță. Puzderie de oameni ar fi fericiţi să- 
şi facă mendrele c-o fată drăguță. Puzderie de fete drăguţe 
dornice să-i lase să-şi facă mendrele. Le-ai fost curviştină 
ălor băieţi, Bevvie? 

În sfârşit înţelese ce-i băgase Monstrul în cap... Doar că o 
parte din ea ştia că gândul putea aproape să fi fost acolo tot 
timpul; că poate Monstrul folosise doar uneltele care 
zăceau pe-acolo, aşteptând să fie folosite. 

— Nu, tăticule. Nu, tăticule... 


— Te-am văzut fumând! mugi el. De astă dată o pocni cu 
palma, îndeajuns de tare ca s-o trimită învârtindu-se în 
piruete bete spre masa de bucătărie, unde căzu grămadă 
cu o flacără de durere în şale. Solniţa şi piperniţa căzură pe 
jos. Piperniţa se sparse. Flori negre se desfăcură şi-i 
dispărură dinaintea ochilor. Sunetele păreau prea 
profunde. Îi văzu chipul. Ceva anume pe chip. Se uita la 
pieptul ei. Deodată deveni conştientă că bluza i se 
descheiase şi că nu purta sutien - deocamdată n-avea decât 
unul, un sutien de gimnastică. Mintea îi lunecă înapoi la 
casa din Neibolt Street, când Bill îi dăduse tricoul lui. 
Fusese conştient de felul cum sânii ei împungeau materialul 
de bumbac subţire, dar ocheadele lor ocazionale, furişe, n-o 
deranjaseră; acelea păruseră întru totul fireşti. Iar privirea 
lui Bill păruse mai mult decât firească - păruse caldă şi 
doritoare, dacă nu cumva profund primejdioasă. 

Acum simţea vinovăția amestecându-i-se cu spaima. Chiar 
greşea atât de mult tatăl ei? Nu cumva avusese 

(le-ai fost curviştină ălora) 

gânduri? Gânduri necurate? Gânduri despre ce-o fi 
vorbind el? 

Nu-i acelaşi lucru! Nu-i acelaşi lucru cu felul 

(le-ai fost curviştină) 

cum se uită acum el la mine! Nu-i acelaşi! 

Îşi încheie bluza la loc. 

— Bevvie? 

— 'Tăticule, ne jucăm doar. Atâta tot. Ne jucăm... nu... nu 
facem nimic ca... nimic rău. Ne... 

— Te-am văzut fumând, spuse el iar, venind spre ea. 

Ochii îi coborâră peste pieptul ei şi peste şoldurile 
înguste, nearcuite. Intonă deodată, cu o voce subţire de 
licean, care o sperie şi mai mult: 

— O fată care mestecă gumă va fuma! O fată care va 
fuma va bea! Şi o fată care va bea, toată lumea ştie o fată 
de-astea ce-o să facă! 


— N-AM FĂCUT NIMICA! urlă ea în timp ce mâinile lui îi 
coborau pe umeri. Acum n-o mai ciupea, nici n-o lovea. 

Mâinile erau blânde. Şi ăsta era într-un fel lucrul cel mai 
înfricoşător. 

— Beverly, rosti el cu logica de necontrazis, dementă, a 
obsedatului, te-am văzut cu băieţi. Vrei, te rog, să-mi spui 
ce face cu băieţii o fată, jos, în toată porcăria aia, dacă nu-i 
lucru” pe care-l face culcată pe spate? 

— Lasă-mă-n pace! ţipă Beverly. 

Furia explodă dintr-un puț adânc pe care nici măcar nu-l 
bănuise. Furia îi aprinse o flacără galbenă-albăstruie în cap. 
Îi ameninţa gândurile. O speriase tot timpul; o făcuse de 
ruşine tot timpul; o rănise tot timpul. 

— Lasă-mă-n pace-acuma! 

— Nu vorbi aşa cu tăticul tău, spuse el, părând uimit. 

— N-am făcut ce spui dumneata! Niciodată n-am făcut-o! 

— Poate. Poate că nu. O să verific şi-am să fiu sigur. Ştiu 
eu cum. Scoate-ţi pantalonii. 

— Nu. 

Ochii bărbatului se lărgiră, dezvăluind complet corneele 
îngălbenite în jurul irişilor de un albastru-intens. 

— Ce-ai spus? 

— Am spus nu. 

Ochii lui erau aţintiţi într-ai ei şi poate văzu mânia care 
ardea acolo, aprinsa izbucnire de revoltă. 

— Cine ţi-a spus? 

— Bevvie... 

— Cine ţi-a spus că ne jucăm acolo? Un străin? Un om 
îmbrăcat în oranj şi portocaliu? Purta mănuşi? Arăta ca un 
clovn chiar dacă nu era clovn? Cum îl chema? 

— Bevvie, te rog să încetezi... 

— Nu, dumneata te rog să încetezi. 

Îşi repezi din nou mâna, nu desfăcută, ci de astă dată 
strânsă într-un pumn ce avea intenţia să sfărâme ceva. 
Beverly se feri. Pumnul şuieră pe deasupra capului ei şi se 
zdrobi de perete. Omul urlă şi-i dădu drumul, băgându-şi 


pumnul în gură. Fata dădu înapoi dinaintea lui cu paşi iuți şi 
mărunți. 

— Treci înapoi aici! 

— Nu. Vrei să dai în mine. Te iubesc, tăticule, dar când 
eşti aşa ca acum te urăsc. N-o mai poţi face. Monstrul te 
împinge s-o faci, dar dumneata laşi Monstrul înăuntru. 

— Nu ştiu ce tot vorbeşti, da' ai face mai bine să vii aici la 
mine. A doua oară n-am să te mai chem. 

— Nu, spuse ea, începând din nou să plângă. 

— Nu mă face să vin eu după tine, Bevvie. O să-ţi pară 
tare rău dacă va trebui s-o fac. Vino la mine. 

— Spune-mi cine ţi-a zis şi am să vin. 

Se repezi la ea cu o agilitate atât de felină, încât, deşi fata 
bănuise că va urma un asemenea salt, aproape o prinse. 
Bâjbâi după mânerul uşii de la bucătărie, o deschise doar 
atât cât să se poată strecura prin ea şi o luă la goană prin 
hol spre uşa din faţă, fugind într-o panică de vis, la fel cum 
avea să fugă de doamna Kersh peste douăzeci şi şapte de 
ani. În urma ei, Al Marsh se ciocni de uşă, trântind-o la loc 
şi crăpând-o pe mijloc. 

— TRECI ÎNAPOI AICI ÎN CLIPA ASTA BEVVIE! urlă el, 
deschizând uşa şi ieşind după ea. 

Uşa din faţă era închisă cu zăvoraşul; intrase în casă prin 
dos. O mână tremurătoare îi moşmondi la încuietoare, pe 
când cealaltă zgâlţâia zadarnic clanţa. În spatele ei, tatăl 
urlă din nou; sunetul unui 

(scoate pantalonii âia curviştino) 

animal. Apăsă pe clanţă şi uşa din faţă se deschise în 
sfârşit. Răsuflarea fierbinte îi vâjâia prin gâtlej. Privi peste 
umăr şi-l văzu imediat în urma ei, întinzând mâinile, rânjind 
şi strâmbându-se, cu dinţii cabalini şi galbeni ca o capcană 
de urşi. 

Beverly se năpusti prin uşa cu plasă şi-i simţi degetele 
ştergându-i spatele cămăşii fără a o prinde. Zbură în jos pe 
trepte, se dezechilibră şi veni de-a dura pe aleea de ciment, 
julindu-şi pielea de pe amândoi genunchii. 


— ACUM SĂ VII AICI BEVVIE SAU MARTOR MI-E 
DUMNEZEU CĂ IAU PIELEA DE PE TINE! 

Cobori treptele, iar fata se adună pe picioare, cu găuri în 
genunchii blugilor, 

(scoate pantalonii) 

cu rotulele şiroind de sânge, cu terminaţiile nervoase 
expuse cântând Înainte, soldaţi creştini. Se uită înapoi şi iar 
venea, Al Marsh, îngrijitor şi custode, un om cu părul cărunt 
şi pantaloni kaki, cămaşă kaki cu două buzunare cu clapete, 
un inel de chei ataşat la cingătoare cu un lănţişor, părul în 
vânt. Dar în ochii săi nu el se vedea - el, cel care o spălase 
pe spate şi-i dădea pumni în burtă, şi le făcuse pe 
amândouă pentru că-şi făcea griji cu ea, îşi făcea griji 
multe, el, cel care încercase odată să-i împletească părul 
când avea şapte ani, şi coada îi ieşise ca de câlţi, şi pe urmă 
începuse să se hlizească împreună cu ea de felul cum îi 
stătea în toate părţile, el, cel care ştia să facă duminica 
lapte de pasăre cu scorţişoară mai gustos decât orice puteai 
cumpăra pe un bănuţ la Derry Ice Cream Bar, el, cel patern, 
el, personajul mascul din viaţa ei, purtător al unui mesaj 
amestecat din acea altă stare sexuală. Acum în ochii lui nu 
se mai afla nimic din toate astea. Văzu acolo dorinţa de a 
ucide. Văzu Monstrul. 

Fugi. Fugi de Monstru. 

Domnul Pasquale ridică privirea, surprins, de pe 
balustrada verandei, unde şedea stropindu-şi gazonul, în 
timp ce asculta meciul cu Red Sox la un radio portabil. 
Copiii Zinnerman se dădură înapoi de lângă vechiul Hudson 
Hornet pe care-l cumpăraseră cu douăzeci şi cinci de dolari 
şi-l spălau aproape în fiecare zi. Unul dintre ei ţinea un 
furtun, celălalt o găleată cu clăbuc de săpun. Amândoi 
rămăseseră cu gura căscată. Doamna Denton privi afară din 
apartamentul ei de la etajul doi, cu rochia uneia dintre cele 
şase fiice ale ei în poală, cu alte haine de cusut într-un coş 
pe podea, cu gura plină de bolduri. Micuţul Lars 
Theramenius îşi trase repede căruciorul Red Ball Flyer de 


pe trotuarul crăpat şi se opri pe iarba muribundă a lui 
Bucky Pasquale. Izbucni în plâns când Bevvie, care în acea 
primăvară petrecuse o întreagă dimineaţă arătându-i 
răbdătoare cum să-şi lege şireturile astfel ca să rămână 
legate, trecu iute ca un fulger pe lângă el, zbierând, cu 
ochii holbaţi. Un moment mai târziu trecu şi taică-său, 
urlând la ea, iar Lars, care pe atunci avea trei ani şi avea să 
moară doisprezece ani mai târziu într-un accident de 
motocicletă, văzu ceva cumplit şi neomenesc pe chipul 
domnului Marsh. Avu coşmaruri trei săptămâni după aceea. 
În ele îl vedea pe domnul Marsh prefăcându-se în păianjen 
cu hainele pe el. 

Beverly fugea. Îşi dădea seama că probabil fugea ca să 
scape cu viaţă. Dacă tatăl ei o prindea acum, n-ar mai fi 
contat că se găseau pe stradă. Oamenii fac uneori trăsnăi în 
Derry; n-avea nevoie să citească ziarele sau să cunoască 
bizara istorie a oraşului ca să înţeleagă asta. Dacă o 
prindea, avea s-o sugrume, sau s-o bată, sau s-o calce în 
picioare. lar, când totul va fi gata, cineva va veni să-l ridice 
şi o să şadă într-o celulă la fel cum şi tatăl lui Eddie 
Corcoran şedea într-o celulă, năuc şi fără a pricepe ce i se 
întâmpla. 

Alergă spre centru, trecând în drum pe lângă tot mai 
mulţi oameni. Se uitau cu ochi mari - mai întâi la ea, pe 
urmă la tatăl care-o urmărea - şi se arătau surprinşi, unii 
chiar uimiţi. Dar ceea ce se citea pe feţele lor nu mergea 
mai departe de atât. Se uitau, apoi plecau mai departe spre 
treburile lor. Aerul care-i circula prin plămâni devenea 
acum tot mai greu. lraversă Canalul, cu picioarele 
tropăindu-i pe ciment. În timp ce maşinile duruiau la 
dreapta ei peste traversele grele de lemn ale podului, în 
stânga putea să vadă semicercul de piatră pe unde Canalul 
dispărea sub zona centrală a oraşului. O tăie brusc peste 
Main Street, neluând în seamă claxoanele şi scrâşnetele de 
frâne. Cotise la dreapta pentru că acolo se afla Maidanul, 
încă o mai despărţeau de el doi kilometri, şi, dacă era vorba 


să ajungă acolo, trebuia să ia cumva distanţă faţă de tatăl ei 
pe panta istovitoare a Colinei Up-Mile (sau pe una dintre 
străzile lăturalnice, încă mai abrupte). Dar altceva nu putea 
face. 

— VINO-NAPOI CĂŢEA MICĂ, ATÂT ÎŢI ZIC! 

Ajunsă pe trotuarul opus, mai aruncă o privire în urmă, 
povara grea a părului roşcat mutându-i-se peste umăr când 
o făcu. latăl ei trecea strada, la fel de nepăsător faţă de 
trafic pe cât fusese şi ea, cu faţa asudată, de un roşu-aprins. 

Ajunse pe o alee ce trecea pe după Warehouse Row. 
Aceasta era partea din spate a clădirilor cu faţada pe Up- 
Mile Hill: „Star Beef”, „Armour Meatpacking”, „Hemphill 
Storage & Warehousing”, „Eagle Beef & Kosher Meats”. 
Aleea era îngustă şi pietruită, strâmtată şi mai mult de 
pâlcurile de tomberoane şi lăzi pline de gunoi înşirate de-a 
lungul ei. Caldarâmul era lunecos de Dumnezeu ştie ce 
scurgeri şi mizerii. Domnea un amestec de mirosuri, unele 
sălcii, altele pătrunzătoare... Dar toate spuneau poveşti 
despre carne şi măcelărie. 

Muştele zumzăiau în roiuri. Dinăuntrul unor clădiri se 
auzea vaierul de-nchegat-sângele-n vine al ferăstraielor de 
oase. Picioarele fetei se bâlbâiau inegal pe pietrele 
unsuroase. Lovi cu şoldul o pubelă zincată, şi câteva 
pachete de măruntaie învelite în ziare căzură ca nişte uriaşi 
muguri de junglă cărnoşi. 

— TRECI DRACU-NAPOI AICEA IMEDIAT BEVVIE! 
ACUMA VREAU SĂ ZIC! N-O FACE SĂ FIE MAI RĂU 
DECÂT E ORICUM, FATO! 

Doi bărbaţi lâncezeau în poarta de încărcare de la 
„Kirshner Packing Works”, molfăind sandvişuri groase, cu 
sufertaşele deschise la îndemână. 

— Dăduşi de belea, fetiţo, spuse moale unul dintre ei. Se 
pare c-o iei peste bot de la tac-tu. 

Celălalt râse. 

Marsh se apropia. Îi auzea tropăitul tunător şi respiraţia 
greoaie la un pas în urma ei; privind spre dreapta, putea 


vedea aripa neagră a umbrei zburând peste gardul înalt de 
scânduri de acolo. 

Apoi bărbatul răcni de furie şi surpriză când pământul îi 
fugi de sub picioare şi se prăbuşi pe caldarâm. Se ridică 
într-o clipă, fără a mai răcni vorbe, ci doar mugindu-şi furia 
incoerentă în timp ce oamenii din uşă râdeau şi se băteau 
pe spate. 

Aleea coti la stânga... iar Beverly frână patinând, cu gura 
căscată a dezgust. O maşină de gunoieri a municipalităţii 
era parcată în gura aleii. Nici zece centimetri de spaţiu 
liber nu rămăsese de fiecare parte. Motorul torcea alene. 
Pe sub sunetul acesta abia audibil putea auzi murmurul 
conversaţiei din cabină. Alţii în pauza de masă. Nu mai erau 
decât trei sau patru minute până la amiază; curând ceasul 
tribunalului avea să înceapă să anunţe ora. 

Îl auzea venind din nou, apropiindu-se. Se aruncă la 
pământ şi se târi sub maşina de gunoi, folosindu-şi coatele 
şi genunchii răniţi. Duhoarea gazelor de eşapament şi 
carburant Diesel amestecată cu mirosul de carne stricată o 
făcea să simtă o greață ameţitoare. Într-un fel, uşurinţa 
deplasării era şi mai rea: luneca pe o peliculă de mâzgă şi 
zeamă de gunoaie. Continuă să înainteze, iar la un moment 
dat se ridică prea sus de pe pietre, astfel că spatele îi veni 
în contact cu ţeava fierbinte de eşapament a camionului. 
Trebui să-şi muşte limba ca să nu ţipe. 

— Beverly? Eşti acolo dedesubt? 

Fiecare cuvânt se despărţea de cel anterior printr-o 
gâfâială sufocată. 

Se uită înapoi şi-i întâlni ochii când se aplecă să privească 
sub maşină. 

— Lasă-mă-n... pace! îngăimă ea. 

— Căţea, replică el cu voce groasă, înecată de flegmă. 

Se trânti pe burtă, zăngănindu-şi cheile, şi începu să se 
târască după ea, aplicând o grotescă mişcare de înot ca să 
avanseze. 


Beverly se trase cu unghiile de sub cabina camionului, 
apucă unul dintre cauciucurile enorme - degetele i se 
încârligară într-un şănţuleţ până la a doua falangă - şi se 
săltă în picioare. Îşi izbi noada de bara din faţă a maşinii 
gunoierilor, iar apoi o luă din nou la fugă, acum 
îndreptându-se spre Up-Mile Hill, cu bluza şi blugii mânjiţi 
de clisă şi puţind îngrozitor. Privi în urmă şi văzu mâinile şi 
braţele pistruiate ale tatălui ei apărând de sub cabina 
gunoierilor aidoma ghearelor unui monstru imaginar de 
sub patul copilăriei. 

Iute, fără să se gândească aproape deloc, săgetă printre 
„Feldman's Storage” şi „Ilracker Brothers' Annex”. Acest 
pasaj, prea strâmt ca să poată fi numit fie şi alee, era plin cu 
lăzi sparte, buruieni, floarea-soarelui şi, fireşte, alte 
gunoaie. Beverly plonjă după o stivă de lăzi şi se piti acolo. 
Peste câteva clipe îşi văzu tatăl trecând prin dreptul 
pasajului, în sus spre colină. 

Beverly se ridică şi o luă repede spre capătul opus al 
strâmtorii. Acolo se găsea un gard de plasă metalică. Se 
căţără ca o maimuţă până în vârf, trecu peste el şi-şi croi 
drum pe partea cealaltă. Acum se afla pe proprietatea 
Seminarului Teologic Derry. Fugi peste gazonul dosnic tuns 
scurt şi pe după latura clădirii. Înăuntru cineva cânta o 
piesă clasică la orgă. Notele păreau să-şi graveze 
personalitatea calmă şi plăcută în văzduhul încremenit. 

Între Seminar şi Kansas Street era un gard viu înalt. Privi 
pe furiş prin el şi îşi văzu tatăl pe partea opusă a străzii, 
suflând greu, cu pete de transpiraţie întunecându-i cămaşa 
la subsuori. Se uita în jur, cu mâinile-n şolduri. Inelul cu 
chei îi scânteia viu în soare. 

Beverly îl urmări, respirând şi ea cu greutate, cu inima 
bătându-i în gât repede ca a unui iepuraşi. Îi era foarte sete, 
şi mirosul fiert al propriului său trup o dezgusta. Dacă aş fi 
desenată intr-o revistă, se gândi ea distrată, din mine s-ar 
înălța toate liniile alea de putoare ondulate. 

Tatăl ei traversă încet pe partea cu Seminarul. 


Lui Beverly i se opri respiraţia. 

Te rog, Doamne, nu mai pot să fug. Ajută-mă, Doamne. 
Nu-l lăsa să mă găsească. 

Al Marsh porni încet pe trotuar, drept pe lângă locul 
unde fiica sa stătea chircită de cealaltă parte a gardului viu. 

Sfinte Doamne, fă să nu-mi simtă mirosul! 

Nu i-l simţi - poate pentru că, după o tumbă pe alee şi 
târâşul pe sub maşina de gunoi, Al însuşi mirosea la fel de 
rău ca şi ea. Îşi urmă drumul. Fata îl privi cum se înapoia în 
josul Colinei Up-Mile până nu-l mai văzu. 

Beverly se ridică încet. Hainele îi erau acoperite cu 
gunoi, avea faţa murdară, o durea spatele acolo unde şi-l 
arsese de ţeava de eşapament a maşinii de gunoi. Aceste 
lucruri fizice păleau înaintea vâltorii confuze a gândurilor - 
simţea că navigase până dincolo de marginea lumii, şi 
niciunul dintre sistemele normale de comportament nu 
părea să se mai poată aplica. Nici nu-şi putea închipui că s- 
ar mai duce acasă; dar nu-şi putea închipui nici că nu se va 
mai duce acasă. Îşi sfidase tatăl, îl sfidase... 

Trebui să alunge acest gând pentru că o făcea să se simtă 
slabă şi tremurătoare, îi făcea rău la stomac. Îşi iubea tatăl. 
Nu spunea oare una din cele Zece Porunci „Cinsteşte-i pe 
tatăl şi pe mama ta ca să ai zile pe Pământ”? Ba da. Dar nu 
fusese el însuşi. Nu fusese tatăl ei. Fusese de fapt cineva cu 
totul diferit. Un impostor. Monstrul... 

Deodată o luă cu frig când o întrebare cumplită îi trecu 
prin minte: li se întâmplă acelaşi lucru şi celorlalţi? Sau 
altceva asemănător? Trebuia să-i prevină. Răniseră 
Monstrul, şi poate acum el lua măsuri ca să se asigure că 
nu-l vor mai răni niciodată. Şi, într-adevăr, unde în altă 
parte s-ar fi putut duce? Ei erau singurii prieteni pe care-i 
avea. Bill. Bill va fi ştiind ce e de făcut. Bill îi va spune ce să 
facă, Bill va şti ce urmează să facă. 

Se opri în locul unde aleea Seminarului se întâlnea cu 
trotuarul Străzii Kansas şi aruncă o privire pe după gard. 
Tatăl ei plecase de-a binelea. Coti la dreapta şi o luă pe 


Kansas Street spre Maidan. Probabil că niciunul dintre ei 
nu era acolo chiar în acel moment; erau desigur acasă, 
luându-şi prânzul. Dar se vor întoarce. Între timp putea 
cobori în clubul răcoros, încercând să-şi recapete o 
oarecare stăpânire de sine. Va lăsa ferestruica larg 
deschisă, astfel ca să se bucure de puţin soare, şi poate 
Chiar va reuşi să doarmă. Trupul său obosit şi mintea 
suprasolicitată tresăriră cu nerăbdare la acest gând. 
Somnul, da, ăsta ar fi un lucru bun. 

Îşi lăsă capul în piept când trecu pe lângă ultimul grup de 
case, înainte ca terenul să devină prea abrupt pentru 
construcţii şi să coboare spre Maidan - Maidanul unde, cât 
i-ar fi părut de incredibil, pândise şi spionase tatăl ei. 

Cu siguranţă, nu auzea paşii din urma ei. Băieţii de acolo 
făceau mari eforturi să păstreze liniştea. Mai fuseseră 
întrecuţi la fugă; nu aveau de gând să se mai lase întrecuţi. 
Se apropiau tot mai mult şi mai mult de ea, păşind neauziţi 
ca pisicile. Belch şi Victor rânjeau, dar chipul lui Henry era 
lipsit de expresie, şi totuşi serios. Avea părul nepieptâănat şi 
încâlcit. Ochii-i erau la fel de nefocalizaţi cum fuseseră cei 
ai lui Al Marsh în apartament. [inea un deget murdar 
apăsat pe buze în gestul de ssst în timp ce reduceau 
distanţa de douăzeci de metri la cincisprezece metri, apoi la 
zece. 

De-a lungul acelei veri, Henry se balansase încontinuu 
deasupra unui abis mintal, păşind pe o punte care se 
îngusta din ce în ce mai tare. În ziua când îi permisese lui 
Patrick  Hockstetter să-l mângâie, puntea aceea se 
strâmtase până ajunsese o simplă frânghie. Frânghia 
plesnise azi-dimineaţă. leşise în curte, gol cu excepţia 
chiloţilor zdrenţuiţi şi îngălbeniţi, şi ridicase privirea spre 
cer. Fantoma lunii din noaptea trecută încă mai stăruia 
acolo, şi în timp ce o privea luna se preschimbase deodată 
într-un cap rânjit de mort. Henry căzuse în genunchi la 
vederea acelui chip, exaltat de spaimă şi bucurie. Voci 
fantomatice veneau din lună. Vocile se schimbau, uneori 


păreau să se contopească într-o bolboroseală slabă, 
aproape neinteligibilă... Dar el simţea adevărul, şi anume că 
pur şi simplu toate acele voci erau o singură voce, o singură 
inteligenţă. Vocea îi spunea să-i găsească pe Belch şi Victor 
şi să fie la colţul Kansas Street cu Costello Avenue pe la 
prânz. Va şti el ce să facă atunci, îi mai spuse vocea. Nici nu 
încăpea îndoială, fofoloanca apăruse ţopăind pe trotuar. 
Aşteptă să audă ce-i va spune vocea să facă mai departe. 
Răspunsul sosi în timp ce continuau să reducă din distanţă. 
Vocea se auzi nu din lună, ci de sub grătarul canalului pe 
lângă care treceau. Era joasă, dar clară. Belch şi Victor 
priviră buimaci spre grilaj, aproape hipnotizaţi, apoi din 
nou spre Beverly. 

Omorâţi-o, spuse vocea din canal. 

Henry Bowers băgă mâna în buzunar şi scoase un 
instrument subţire, lung de peste douăzeci de centimetri, 
cu intarsii de imitație de fildeş pe laturi. Un mic buton 
cromat scânteia într-un capăt al acestui dubios objet dart. 
Henry îl apăsă. O lamă de cincisprezece centimetri sări prin 
fanta de la capătul plăselelor. Săltă briceagul în palmă. 
Grăbi puţin pasul. Victor şi Belch, încă năuci, măriră pasul 
ca să se ţină în rând cu el. 

Beverly nu-i auzi; nu asta o făcu să privească înapoi în 
timp ce Henry Bowers se apropia. Cu genunchii flexaţi, 
furişat, cu faţa îngheţată într-un rânjet, Henry era silențios 
ca un indian. Nu; era pur şi simplu o senzaţie, prea 
limpede, directă şi puternică pentru a fi negată, de-a... 


3 
Biblioteca Publică Derry, 1.55 dimineaţa 


„fi privit. 

Mike Hanlon lăsă stiloul deoparte şi privi prin castronul 
inversat, umbros, al sălii principale. Văzu insule de lumină 
aruncate de globurile suspendate; văzu cărţi pierzându-se 


în penumbră; văzu scările de fier urcând în graţioasele lor 
spirale cu împletituri până la rafturi. Nu văzu nimic 
nelalocul său. 

Şi totuşi nu credea că e singur acolo. Nu mai credea. 

După plecarea celorlalţi, Mike făcuse curat cu o grijă 
care pur şi simplu îi stătea în obicei. Era pe pilot automat, 
cu mintea la un milion de kilometri - şi douăzeci şi şapte de 
ani - distanţă. Goli scrumierele, aruncă sticlele de băutură 
goale (aşternând peste ele un strat de gunoi ca să nu o 
şocheze pe Carole), iar cutiile recuperabile le puse într-un 
coş aflat în spatele biroului său. Apoi luă mătura şi înlătură 
cioburile sticlei de gin pe care o spărsese Eddie. 

După ce termină de curăţat masa, trecu în Sala 
Periodicelor şi strânse revistele risipite. În timp ce făcea 
aceste treburi simple, creierul său cernu poveştile pe care 
le spuseseră - concentrându-se cel mai mult poate pe ceea 
ce rămăsese nerostit. Credeau că-şi aminteau totul; bănuia 
că Bill şi Beverly aproape-şi aminteau totul. Dar mai erau şi 
altele. Aveau să le vină în minte... dacă Monstrul le lăsa 
timp pentru asta. În 1958 nu avuseseră şansa vreunei 
pregătiri. Vorbiseră la nesfârşit - cu discursurile întrerupte 
doar de bătaia cu pietre şi acel unic act de eroism în grup 
pe Neibolt Street 29 - şi poate, în ultimă instanţă, nici nu 
făcuseră mai mult decât să vorbească. Se ivise apoi ziua de 
14 august, iar Henry şi amicii săi pur şi simplu îi goniseră în 
canalizare. 

Poate trebuia să le fi spus, reflectă el, punând ultimele 
reviste la locurile lor. Dar ceva se opunea cu tărie ideii - 
vocea '[estoasei, presupunea. Poate că asta făcea parte din 
toată povestea; poate şi acea senzaţie de ciclicitate făcea 
parte din ea. Poate că acel ultim act avea să se repete şi el, 
într-un mod actualizat. Pusese bine lanternele şi căştile de 
mineri, pentru a doua zi; avea planurile reţelelor de 
canalizare din Derry rulate ordonat şi prinse în benzi de 
cauciuc, în aceeaşi debara. Dar, când erau mici, toate 
vorbele şi planurile lor, pe jumătate coapte sau altminteri, 


nu duseseră în ultimă instanţă la nimic; până la urmă, 
fuseseră pur şi simplu mânaţi în canale, azvârliţi în 
confruntarea ce urmase. Avea să se întâmple din nou 
acelaşi lucru? Credinţa şi puterea, căpătase el convingere, 
erau interşanjabile. Oare adevărul final era şi mai simplu de 
atât? Acela că niciun act de credinţă nu era posibil până nu 
erai împins brutal în miezul urlând al lucrurilor, ca un copil 
nou-născut prăbuşindu-se fără paraşută din pântecele 
mamei? O dată ce cădeai, erai forţat să crezi în paraşută, 
spre a o face să existe, nu-i aşa? A trage inelul în cădere îţi 
devenea declaraţia finală asupra subiectului, într-un fel sau 
altul. 

lisuse Hristoase, asta-i Fulton Sheen jucat de-un negru, 
îşi spuse Mike şi râse puţintel. 

Făcea curăţenie, ordine, îşi gândea gândurile, în vreme 
ce o altă parte a creierului lui se aştepta ca sfârşind să se 
simtă destul de obosit pentru a se duce acasă ca să apuce 
câteva ore de somn. Dar, când în fine termină, constată că 
avea ochii tot cât cepele. Aşa că se duse în unicul sector 
închis din spatele biroului său, descuie poarta de sârmă cu 
o cheie de pe inel şi intră. Acest sector, presupus protejat 
de foc când uşa metalică era închisă şi încuiată, conţinea 
ediţiile valoroase ale bibliotecii, cărţi semnate de scriitori 
morţi demult (printre exemplarele cu autograf se numărau 
Moby Dick şi Leaves of Grass de Whitman), materiale 
istorice legate de oraş şi hârtiile personale ale câtorva 
dintre puţinii scriitori care trăiseră şi lucraseră în Derry. 
Mike spera ca, dacă totul se va sfârşi cu bine, să-l convingă 
pe Bill să-şi lase manuscrisele în Biblioteca Publică Derry. 
Păşind prin al treilea culoar al secţiei, pe sub becurile cu 
abajur de tablă, simțind mirosurile familiare de mucegai, 
praf şi scorţişoară ale bibliotecii, îşi spuse: Când voi muri, 
sper să mă duc cu o fişă pentru bibliotecă într-o mână şi o 
ştampilă DEPĂŞIT TERMENUL în cealaltă. Mă rog, poate 
că există şi morți mai rele ca asta. 


Se opri la jumătatea celui de-al treilea culoar. Caietul său 
stenografie cu toate colţurile foilor îndoite, care conţinea 
notele relatărilor despre Derry şi propriile sale rătăciri 
tulburi, era vârât între Old Derrmy-Iown a lui Fricke şi 
History of Derry de Michaud. Împinse caietul atât de mult, 
încât era aproape invizibil. Nimeni n-ar fi dat de el decât 
dacă-l căuta anume. 

Mike îl luă şi reveni la masa unde îşi ţinuseră întrunirea, 
oprindu-se să stingă luminile din raionul închis şi să încuie 
la loc poarta de sârmă. Se aşeză şi răsfoi paginile pe care le 
scrisese, gândindu-se ce depoziţie stranie şi oloagă era: o 
parte istorie, o parte scandal, o parte jurnal, o parte 
confesiune. Nu mai înregistrase nicio consemnare din data 
de 6 aprilie. Trebuie să-mi iau curând un caiet nou, îşi 
spuse, frunzărind puţinele foi albe ce mai rămăseseră. 
Amuzat, se gândi o clipă la prima ciornă a Margaretei 
Mitchell pentru Pe aripile vântului, scrisă îndelung în 
teancuri, teancuri şi teancuri de caiete pentru compuneri 
şcolare. Apoi scoase capacul stiloului şi scrise 37 mai, cu 
două rânduri mai jos de sfârşitul ultimei note. Se opri, 
privind vag prin biblioteca goală, apoi se apucă să scrie 
despre toate cele întâmplate în ultimele trei zile, începând 
cu apelul său telefonic adresat lui Stanley Uris. 

Scrise liniştit timp de cincisprezece minute, iar după 
aceea concentrarea începu să i se destrame. Se oprea din 
ce în ce mai des. Imaginea capului retezat al lui Stan Uris 
descoperit în frigider încerca să-i ocupe mintea, capul 
însângerat al lui Stan, cu gura căscată şi plină de pene, 
căzând din frigider şi rostogolindu-se pe duşumea spre el. O 
izgoni cu un efort şi îşi reluă scrisul. Peste cinci minute sări 
în picioare şi privi în jur, convins că va vedea capul venind 
de-a dura peste vechile dale negre-şi-roşii ale planşeului 
principal, cu ochii la fel de sticloşi şi avizi precum cei ai unui 
cerb împăiat. 

Nu era nimic. Niciun cap, niciun sunet, doar toba 
înfundată a propriei lui inimi. 


Tre” să-ţi vii-n fire, Mikey. Ai luat-o razna, asta-i tot. 
Nimic altceva. 

Dar vocea aceasta lucidă nu-i era de niciun folos. 
Cuvintele începură să se îndepărteze de el, gândurile 
păreau să bată frenetic din aripi zdrenţuite exact acolo 
unde nu le mai ajungea. Simţea o apăsare în ceafă, din ce în 
ce mai dureroasă. 

Cineva se holba la el. 

Lăsă stiloul jos şi se ridică de la masă. 

— E cineva aici? strigă el, iar vocea îşi împrăştie ecoul 
prin rotondă, făcându-l să tresară; îşi linse buzele și încercă 
încă o dată: Bill?... Ben? 

Bill-ill-ill... Ben-en-en... 

Deodată Mike trase concluzia că dorea să fie acasă. Pur şi 
simplu avea să-şi ia caietul cu el. Întinse mâna după 
acesta... Şi auzi un pas slab, târşâit. 

Ridică din nou privirea. Băltoace de lumină încercuite de 
lagune tot mai adânci de umbră. Nimic altceva... Cel puţin 
nimic vizibil. Aşteptă, cu inima bătându-i tare, iepuraş prins 
în capcană. 

Pasul se auzi iar, şi de astă dată îşi dădu seama de unde 
vine. Pasajul vitrat ce făcea legătura între Biblioteca 
Adulţilor şi Biblioteca de Copii. Acolo. Cineva. Ceva. 

Mişcându-se fără zgomot, Mike traversă încăperea până 
la biroul de înregistrări. Uşile duble ce duceau în culoarul 
cu geamuri erau ţinute deschise cu nişte bucăţi de lemn. 
Putea vedea ceva asemănător unor picioare, şi cu bruscă 
oroare - ce-i aduse apă în genunchi şi gelatină în gânduri - 
se întrebă dacă nu cumva Stan venise la urma urmei, dacă 
Stan avea poate să iasă din umbre cu enciclopedia sa 
ornitologică într-o mână, faţa albă, buzele vinete, 
încheieturile mâinilor şi antebraţele spintecate. Până la 
urmă am venit, va rosti Stan. Mi-a luat ceva timp fiindcă a 
trebuit să ies din mormânt, dar până la urmă am venit... 

Se auzi încă un pas, iar acum Mike era sigur că vede o 
pereche de pantofi - pantofi şi manşetele unor pantaloni de 


doc zdrenţuiţi. Fâşii albastre decolorate atârnau peste 
gleznele fără ciorapi. Şi, în întuneric, la aproape doi metri 
deasupra acelor glezne, văzu scânteierea unor ochi. 

Apucă pe bâjbâite marginea biroului semicircular şi pipăi 
latura opusă fără a-şi lua privirea de la acei ochi. Degetele 
lui simţiră colţul de lemn al unei cutiuţe - fişele de cărţi 
întârziate. O cutiuţă şi mai mică - agrafe de prins hârtia şi 
banderole de cauciuc. Atinse un obiect din metal şi îl apucă. 
Era un coupe-papier cu două cuvinte - DOAMNE AJUTĂ - 
întipărite pe mâner. Îl primise prin poştă de la Grace 
Baptist Church în cadrul unei campanii de colectare de 
fonduri. Mike nu mai participase la slujbe de cincisprezece 
ani, dar Grace Baptist fusese biserica mamei lui şi le 
trimisese cinci dolari pe care nu şi-i putea permite cu 
adevărat. Intenţionase să arunce cuțitul de tăiat hârtie, dar 
acesta rămăsese aici, în mijlocul dezordinii de pe partea sa 
de birou (partea lui Carole era întotdeauna curată) până 
acum. 

Îl strânse cu putere şi privi cu ochii ieşiţi din orbite de-a 
lungul holului întunecos. 

Urmă încă un pas... Şi încă unul. Acum pantalonii jerpeliţi 
de doc erau vizibili până la genunchi. Putea vedea silueta 
căreia îi aparţineau acele gambe: uriaşă, mătăhăloasă. 
Umerii erau rotunjiţi. Se zărea o părere de păr zbârlit. 
Figura era ca de maimuţă. 

— Cine eşti? 

Umbra stătea acolo, contemplându.-l. 

Deşi tot speriat, Mike trecuse peste ideea paralizantă că 
ar fi putut fi Stan Uris, revenit din mormânt, chemat înapoi 
de cicatricele din palme, vreun magnetism nelumesc 
aducându-l înapoi ca pe un zombi dintr-un film de groază. 
Indiferent cine era, nu era Stan Uris, care se oprise din 
creştere la un metru şi cincizeci şi cinci. 

Arătarea mai făcu un pas, iar acum lumina globului cel 
mai apropiat de pasaj căzu pe găicile pantalonilor. 


Deodată Mike ştiu. Chiar înainte ca umbra să vorbească, 
ştiu. 

— Salut, cioroiu', spuse umbra. Dăduşi cu pietre-n 
careva? Vrei să ştii cin” ţi-a futut câinele? 

Silueta mai făcu un pas în faţă şi lumina scăldă chipul lui 
Henry Bowers. Se îngrăşase, se fleşcăise; pielea avea o 
nuanţă nesănătoasă ca de ceară; obrajii deveniseră nişte 
cărnuri atârnând presărate cu ţepi, aproape tot atâţia albi 
câţi şi negri. Linii unduitoare - trei la număr - erau săpate 
în stânjenul frunţii, deasupra sprâncenelor stufoase. Alte 
dâre formau paranteze la colţurile gurii cu buze pline. Ochii 
erau mici şi răi înăuntrul unor pungi de piele decolorată - 
injectaţi şi goi de orice gând. Era faţa unui om împins într-o 
bătrâneţe prematură, un om de treizeci şi nouă de ani 
mergând pe şaptezeci şi trei. Dar mai era şi faţa unui băiat 
de doisprezece ani. Hainele lui Henry erau încă înverzite de 
tufişurile în ascunzătoarea cărora îşi petrecuse ziua. 

— Nu zici săru' mâna, negrotei? întrebă Henry. 

— Salut, Henry. 

Îi trecu vag prin minte că în ultimele două zile nu mai 
ascultase radioul, nici măcar ziarul nu-l citise, ceea ce era 
pentru el un veritabil ritual. Cu atâtea câte se întâmplaseră. 
Cu atâtea treburi. 

Cu atât mai rău. 

Henry ieşi din coridorul ce unea Biblioteca pentru Copii 
cu cea a adulţilor şi se opri acolo, privind la Mike cu ochii 
săi porcini. Buzele i se  despărţiră într-un rânjet 
indescriptibil, dezvelind dinţi stricaţi. 

— Voci. Auzi vreodată voci, negroteiule? 

— Ce voci sunt acelea, Henry? 

Duse ambele mâini la spate, ca un şcolar chemat să 
recite, şi mută cuţitaşul din mâna stângă în dreapta. 
Pendula, donată de Horst Mueller în 1923, ticăia solemn 
secundele în iazul neted al tăcerii din bibliotecă. 

— Din lună, spuse Henry; băgă o mână în buzunar. 
Veneau din lună. Droaie de voci. 


Tăcu, se încruntă uşor, apoi scutură din cap. 

— Droaie, da' de fapt numa” una. Vocea lu' Monstru. 

— L-ai văzut pe Monstru, Henry? 

— Mada, făcu Henry. Frankenstein. l-a smuls lu' Victor 
capu'. Să-l fi auzit. A scos un zgomot ca un fermoar mare pe 
care-l desfaci. Pe urmă s-a luat de Belch. Belch s-a luptat cu 
el. 

— Zău? 

— Mda. Aşa am putut să scap. 

— L-ai lăsat să moară. 

— Nu zice asta! 

Obrajii lui Henry se aprinseră într-un roşu de foc. Făcu 
doi paşi înainte. Cu cât se îndepărta mai mult de cordonul 
ce lega Biblioteca pentru Copii cu cea de adulţi, cu atât îi 
părea mai tânăr lui Mike. Văzu aceeaşi veche răutate pe 
chipul lui Henry, dar mai văzu la fel de clar şi altceva: 
copilul crescut de Butch Bowers cel nebun pe pământul 
unei ferme rodnice, care de-a lungul anilor ajunsese o ruină 
jalnică. 

— Nu zice asta! Că mă omora şi pe mine! 

— Pe noi nu ne-a omorât. 

Ochii lui Henry luciră cu haz rânced. 

— Nu încă. Da! o să. Doar dacă-l mai las eu pe vunu' din 
voi întreg să pună Monstrul laba pe el. 

Scoase mâna din buzunar. [inea în ea un instrument 
subţire, lung de peste douăzeci de centimetri, cu intarsii de 
imitație de fildeş pe laturi. Un mic buton cromat scânteia 
într-un capăt al acestui dubios objet d'art. Henry îl apăsă. O 
lamă de cincisprezece centimetri sări din fanta de la 
capătul plăselelor. Săltă briceagul în palmă şi grăbi puţin 
pasul spre biroul de înregistrări. 

— Uite ce-am găsit, spuse el. Am ştiut unde să caut. 

În mod obscen, o pleoapă tivită cu roşu căzu, făcând cu 
ochiul. 

— Omu” din lună mi-a spus. 

Henry îşi arătă din nou dinţii. 


— M-ascunsei azi. Seara am făcut un stop. Un moş. l-am 
dat una. L-omorâi, cre' că. Maşina am băgat-o-n şanţ la 
Newport. Chiar după marginea la Derry, auzii o voce. M-am 
uitat într-un canal. Acolo era bulendrele-ăstea. Şi cuţitu'. 
Vechiu' meu cutit. 

— Uiţi ceva, Henry. 

Henry, rânjind, clătină doar din cap. 

— Noi am scăpat, şi ai scăpat şi tu. Dacă Monstrul ne 
vrea pe noi, şi pe tine te vrea. 

— Ba nu. 

— Ba cred că da. I-oţi fi făcut nătângii de voi treaba, dar 
Monstrul nu prea avea favoriţi, este? Le-a făcut de 
petrecanie ambilor prieteni ai tăi, şi-n timp ce Belch se 
lupta cu el, tu ai scăpat. Dar acum te-ai întors. Cred că şi tu 
faci parte din treaba neterminată a Monstrului, Henry. Zău 
că aşa cred. 

— Ba nu! 

— Poate că pe Frankenstein ai să-l vezi. Sau vârcolacul? 
Un vampir? Clovnul? Sau, Henry! Poate chiar ai să-l vezi pe 
Monstru cum arată, Henry. Noi l-am văzut. Vrei să-ţi spun? 
Vrei să-ţi... 

— Să-ţi ţii gura! răcni Henry şi se aruncă asupra lui Mike. 

Mike păşi în lături şi întinse un picior. Henry se împiedică 
de el şi căzu lunecând peste dalele lustruite de paşi ca o 
bilă de popice. Se lovi cu capul de piciorul mesei unde 
stătuseră mai devreme în acea seară Păguboşii, spunându- 
şi poveştile. Fu năucit; un moment, pumnalul îi atârnă 
moale în mână. 

Mike se repezi la el, se repezi la cuţit. În clipa aceea i-ar 
fi putut face de petrecanie lui Henry; i-ar fi fost posibil să 
înfigă coupe-papier-ul DOAMNE AJUTĂ sosit prin poştă de 
la biserica mamei sale în ceafa lui Henry, şi apoi să cheme 
poliţia. Ar fi urmat o anume cantitate de aiureli oficiale, dar 
nu prea multe - nu în Derry, unde asemenea evenimente 
ciudate şi violente nu erau cu totul ieşite din comun. 


Ceea ce-l opri fu pătrunderea faptului, aproape prea 
fulgerătoare pentru a fi şi conştientă, că, dacă-l ucidea pe 
Henry, ar fi îndeplinit voinţa Monstrului, la fel de sigur pe 
cât era că şi Henry i-o îndeplinea dacă-l omora pe Mike. Şi 
încă ceva: cealaltă expresie pe care o văzuse pe chipul lui 
Henry, privirea obosită şi mirată a copilului folosit în scopuri 
rele, care fusese trimis pe-o cărare otrăvită într-un scop 
necunoscut. Henry crescuse în perimetrul contaminat al 
minţii lui Butch Bowers; cu siguranţă că aparținuse 
Monstrului încă dinainte de a-i bănui măcar existenţa. 

Aşa că, în loc să împlânte cuțitul în gâtul vulnerabil al lui 
Henry, căzu în genunchi şi înşfăcă pumnalul. I se răsuci în 
mână - aparent pradă unei voințe proprii - şi degetele se 
strânseră pe tăiş. Nu simţi nicio durere imediată; doar 
sânge roşu curgând pe primele trei degete ale mâinii 
drepte, peste cicatricele din palmă. 

Se retrase. Henry se rostogoli şi apucă iar cuțitul. Mike 
se ridică în genunchi şi cei doi se confruntară astfel, 
sângerând fiecare: degetele lui Mike, nasul lui Henry. Henry 
scutură capul făcând să zboare stropi roşii în întuneric. 

— 'Te credeai dăştept! strigă el răguşit. Fătălău futut, asta 
eşti! Puteam să ne batem într-o luptă cinstită! 

— Lasă cuțitul jos, Henry, spuse calm Mike. O să chem 
poliţia. Au să vină să te ia şi te vor duce înapoi la Juniper 
Hill. Departe de Derry. În siguranţă. 

Henry încercă să vorbească şi nu putu. Nu-i putea spune 
jegului ăluia scârbos că nu va fi în siguranţă nici la Juniper 
Hill, nici la Los Angeles, nici în pădurile tropicale din 
Timbuktu. Mai devreme sau mai târziu avea să răsară luna, 
albă ca osul şi rece ca zăpada, iar vocile fantomatice vor 
începe şi faţa lunii se va preface în faţa Monstrului, 
bălmăjind, râzând şi poruncind. Îşi înghiţi sângele gros şi 
uleios. 

— Niciodat' n-ai luptat corect! 

— Da' tu? întrebă Mike. 


— Băi negroteicioroiepuroidejunglăommaimuţăsconcs! 
zbieră Henry şi sări din nou la Mike. 

Bibliotecarul se retrase pentru a evita atacul orbit de uşă 
şi stânci, îşi pierdu echilibrul şi căzu pe spate cu braţele 
desfăcute. Henry se lovi din nou de masă, ricoşă, se răsuci 
şi-l apucă pe Mike de braţ. 

Mike abătu lateral cuțitul de tăiat hârtie şi îl simţi 
înfigându-se adânc în braţul lui Henry. Henry urlă, dar, în 
loc să-i dea drumul, strânse şi mai tare. Se trase spre Mike, 
cu părul în ochi, sângele curgându-i peste buzele groase 
din nasul rupt. 

Mike încercă să-şi proptească un picior în coastele lui 
Henry şi să-l împingă de lângă el. Henry repezi stiletul într- 
un arc lucitor. Acesta intră cu toţi cei cincisprezece 
centimetri ai săi în coapsa lui Mike. Pătrunse fără efort, ca 
într-o bucată moale de unt. Îl smulse iar, şiroind de sânge, 
iar Mike, cu un țipăt de durere şi efort, reuşi să-l împingă la 
o parte. 

Se chinui să se ridice în picioare, dar Henry se sculă mai 
repede, iar Mike abia reuşi să-i evite următorul atac 
sălbatic. Simţea sângele curgându-i pe picior în şuvoaie, 
umplându-i mocasinul. Mi-a tăiat artera femurală. lisuse, m- 
a rănit rău. Peste tot numai sânge. Sânge pe jos. Pantofii 
nu-mi mai sunt buni de nimic, căca-m-aş, abia acu“ două 
luni i-am cumpărat... 

Henry se repezi din nou, gâfâind şi pufnind ca un bivol în 
călduri. Mike eschivă împleticit şi lovi iar cu coupe-papier- 
ul. Sfâşie cămaşa zdrenţuită a lui Henry şi-i făcu o tăietură 
adâncă peste coaste. Henry mârâi când Mike îl împinse din 
nou mai încolo. 

— Negrotei pungaş! se văicări el. Uite ce mi-ai făcut! 

— Aruncă pumnalul, Henry, replică Mike. 

Din spatele lor se auzi un ţăcănit. Henry privi... Şi urlă cu 
groază pură, plesnindu-şi obrajii cu mâinile ca o 
domnişoară bătrână ofuscată. Privirea lui Mike zvâcni spre 
birou. Auzi un pocnet sonor şi vibrant, şi de după birou sări 


capul lui Stan Uris. Avea un arc înşurubat în gâtul retezat, 
picurând sânge. Faţa îi era lividă de fard. Pe fiecare obraz 
lucea câte un bujor bolnăvicios. Pompoane portocalii uriaşe 
înfloreau acolo unde-i fuseseră ochii. Acest grotesc 
drăcuşor-Stan-hopa-Mitică se bălăbănea înainte şi înapoi în 
vârful arcului ca o floarea-soarelui gigantică de lângă casa 
de pe Neibolt Street. Gura i se deschise şi o voce scârţâită, 
hohotitoare, începu să cânte: 

— Omoară-l, Henry!  Omoară  cioroiul, omoară 
maimuţoiul, omoară-l, omoară-l, OMOARĂ-L! 

Mike se răsuci înapoi spre Henry, dându-şi seama cu silă 
că fusese păcălit şi întrebându-se vag al cui cap îl văzuse 
Henry în capătul arcului. Al lui Stan? Al lui Victor Criss? Al 
tatălui său, poate? 

Henry chirăi şi se năpusti asupra lui Mike, cuțitul lovind 
repetat ca acul unei maşini de cusut. 

— Haaa, cioroi borât! urla Henry. Haaa, cioroi borât! 
Haaa, cioroi borât! 

Mike se retrase, iar piciorul pe care i-l împunsese Henry 
se îndoi sub el aproape de îndată, prăvălindu-l pe 
pardoseală. Abia dacă mai simţea ceva cu piciorul acela. 
Privind în jos, văzu că pantalonii săi crem erau acum 
colorați într-un roşu-aprins; 

Lama lui Henry îi fulgeră pe dinaintea nasului. 

Mike împunse cu îndemânare cuțitul său DOAMNE 
AJUTĂ, în timp ce Henry se răsucea să-şi ia din nou avânt. 
Henry se înfipse în el ca un gândac într-un ac. Sânge cald îi 
scăldă mâna lui Mike. Se auzi un mic trosnet şi, când trase 
mâna înapoi, mai avea în ea doar jumătate din cuțitul de 
tăiat hârtie. Restul se vedea împlântat în stomacul lui 
Henry. 

— Haaa! Cioroi borât! răcni Henry, trântindu-şi o mână 
peste ciotul tăişului ieşit în afară. 

Sângele îi şiroia printre degete. Privi la el cu ochii ieşiţi 
din cap, neîncrezători. Capul chiţcăia şi râdea. Mike, 
simțindu-se îngreţoşat şi buimăcit, privi înapoi la el şi văzu 


că era capul lui Belch Huggins, dop uman de sticlă de 
şampanie purtând o şapcă a echipei de baseball New York 
Yankees întoarsă invers. Gemu, iar geamătul se auzi ca de 
departe, reverberat în propriile-i urechi. Era conştient că 
şedea într-o baltă de sânge cald. Dacă nu-mi strâng piciorul 
cu ceva, o să mor. 

— Haaaaaaaaaah! Cioooooooroooo! urlă Henry. 

Încă ţinându-şi burta sângerândă cu o mână şi cuțitul cu 
cealaltă, se îndepărtă clătinat spre uşile bibliotecii. Se 
balansa ca un om beat dintr-o parte în alta, înaintând prin 
sala principală, cu ecourile ei, ca o bilă într-un joc 
electronic. Lovi unul dintre scaunele uşoare şi-l răsturnă. 
Mâna sa, bâjbâind, împrăştie pe jos un teanc de ziare. 
Ajunse la uşi, deschise una şi pieri în noapte. 

Mintea lui Mike se înceţoşa acum cu repeziciune. Bâjbâia 
la catarama curelei, cu degete pe care abia şi le mai simţea. 
Într-un târziu o descheie şi reuşi să şi-o scoată din găici. O 
petrecu împrejurul coapsei rănite chiar sub şold şi o strânse 
cu putere. Ţinând-o cu o mână, începu să se târască spre 
biroul de circulaţie a cărţilor. Acolo era telefonul. Nu ştia 
sigur cum avea să ajungă la el, dar deocamdată nu conta. 
Şmecheria era doar să parcurgă distanţa. Lumea se unduia 
tulbure, tot mai palidă după valuri cenuşii. Scoase limba şi 
şi-o muşcă sălbatic. Durerea pe care o simţi imediat era 
teribilă. I se limpezi din nou vederea. Deveni conştient că 
încă mai ţinea în mână plăselele rupte ale coupe-papier-ului 
şi le aruncă. lată în fine biroul, înalt cât Everestul. 

Mike îşi trase sub el piciorul nevătămat şi împinse în sus, 
agăţându-se de marginea mesei cu mâna care nu ţinea 
cureaua strânsă. Gura-i era trasă în jos într-o grimasă 
tremurătoare, ochii întredeschişi. Într-un târziu izbuti să se 
ridice complet. Rămase aşa, ca un stârc, şi trase telefonul 
spre el. Pe o latură a acestuia erau lipite trei numere: 
pompierii, poliţia şi spitalul. Cu un deget tremurând, ce 
părea a fi la cel puţin zece kilometri distanţă, Mike formă 
numărul spitalului: 555-3711. Închise ochii când telefonul 


începu să sune... După care şi-i deschise larg, auzind că 
răspunde vocea Clovnului Pennywise. 

— Sal'tare negroteiule! ţipă Pennywise şi zbieră un hohot 
tăios ca sticla spartă în urechea lui Mike. Ce mai zici? Ce 
'ci? Cred c-ai murit, tu ce crezi? Cred că Henry ţi-a făcut 
bucata! Vrei un balon, Mikey? Vrei un balon? Ce mai 'ci? 
Hai noroc! 

Ochii lui Mike se întoarseră spre cadranul pendulei, 
ceasul de la Mueller, şi văzu fără nicio surprindere că 
fusese înlocuit de faţa tatălui său, pământie şi scofâlcită de 
cancer. Ochii îi erau daţi peste cap, arătându-şi numai albul 
bulbucat. Deodată tatăl său scoase limba şi ceasul începu să 
bată. 

Mike scăpă din mână marginea biroului. Se legănă un 
moment pe piciorul teafăr şi căzu iarăşi. Receptorul se 
bălăngănea înaintea lui la capătul firului ca ceasul unui 
hipnotizator. Acum îi devenea tot mai greu să ţină de curea. 

— Hai noroace, Amos! ţipă voios Pennywise din 
receptorul ce se balansa. Aciia-i Regele Peşte! lo mi-s 
Regele Peşte-n Derry, oricum ţi-o trag, şi aista-i adevărul. 
Tu ce crezi, băiatu”? 

— Dacă e cineva la telefon, horcăi Mike, o voce reală 
dincolo de cea pe care o aud, vă rog, ajutaţi-mă. Numele 
meu e Michael Hanlon şi sunt la Biblioteca Publică Derry. 
Sângerez de moarte. Dacă mă auziţi, eu nu vă pot auzi. Nu 
mi se dă voie să vă aud. Dacă sunteţi acolo, vă rog, grăbiţi- 
vă. 

Zăcea pe o parte, trăgându-şi picioarele în sus, ghemuit 
ca un făt în uterul mamei. Petrecu încă de două ori cureaua 
împrejurul mâinii drepte şi o ţinu strânsă, în timp ce lumea 
se îndepărta în derivă printre norii cenuşii, ca de bumbac, 
ca nişte baloane. 

— Hai noroace? zbiera Pennywise din receptorul ce 
spânzura legănându-se. Hai noroc, băi cioroi! Hai... 


4 


Kansas Street, 12.20 după-amiaza 


„„„noroace, aruncă Henry Bowers. Pizdulicea ce-ţi mai 
face? 

Beverly reacţionă instantaneu, întorcându-se s-o ia la 
fugă. Era o reacţie mai rapidă decât se aşteptase oricare 
dintre ei. Ar fi putut chiar să ia un start bun... Dacă nu era 
părul. Henry o prinse de pletele lungi şi o trase înapoi. Îi 
rânji în faţă. Respiraţia-i era grea, fierbinte şi puturoasă. 

— Ce mai 'ci? o întrebă Henry Bowers. Un! te 'ci? lar să 
te mai joci niţel cu găozarii ăi de preteni ai tăi? Cre' c-o să-ţi 
tai nasu” şi ţi-l dau să-l haleşti. [-ar place? 

Fata se zbătea să se elibereze. Henry râse şi-i zgâlţâi 
capul de păr, înainte şi-napoi. Cuţitul strălucea ameninţător 
în soarele înceţoşat de august. Pe neaşteptate, sună un 
claxon de maşină - un semnal prelung. 

— Ei! Ei! Ce faceţi, mă băieţi? la daţi-i drumul fetei! 

Era o doamnă în vârstă la volanul unui Ford 1950 bine 
întreţinut. Oprise la bordură şi se apleca peste canapeaua 
acoperită cu o pătură, privind prin fereastra din dreapta. La 
vederea feţei ei furioase şi oneste, expresia năucă se şterse 
pentru prima oară din ochii lui Victor Criss, care îl privi 
nervos pe Henry: 

— Ce... 

— Vă rog! ţipă ascuţit Bev. Are cuţit! Cuţit! 

Supărarea bătrânei doamne era acum înlocuită de 
îngrijorare, surpriză şi frică totodată. 

— Ce faceţi, măi băieţi? Lăsaţi-o-n pace! 

Peste drum - lucru pe care Bev îl văzu cât se poate de 
clar - Herbert Ross se ridică din fotoliul său de grădină de 
pe verandă, se apropie de balustradă şi privi în stradă. Avea 
chipul la fel de inexpresiv ca al lui Belch Huggins. Îşi 
împături ziarul, se întoarse şi intră liniştit în casă. 

— Daţi-i drumu”! strigă cu voce piţigăiată cucoana în 
vârstă. 


Henry îşi dezveli dinţii şi deodată se repezi spre maşina 
ei, trăgând-o pe Beverly după el, de păr. Fata se poticni, 
căzu într-un genunchi, târâtă pe jos. Durerea din cap era 
atroce, monstruoasă. Simţi o parte din păr smulgându-i-se 
din rădăcină. 

Bătrâna zbieră şi ridică înnebunită geamul. Henry dădu 
cu lama cuţitului, aceasta patinând pe sticlă. Piciorul femeii 
se ridică de pe pedala ambreiajului şi Ford-ul porni de-a 
lungul Kansas Street cu trei smucituri uriaşe, săltând până 
dincolo de curbă, unde se opri. Henry o luă după maşină, 
continuând s-o târască pe Beverly. Victor îşi linse buzele şi 
privi în jur. Belch îşi împinse pe frunte şapca de baseball 
New York Yankees şi se scobi adânc în ureche cu un gest 
derutat. 

Bev zări faţa albă şi speriată a femeii, un moment, după 
care o văzu bâjbâind la siguranţele portierelor, mai întâi pe 
partea dreaptă, apoi pe cea stângă. Motorul Fordului se 
ambală şi porni. Henry ridică o cizmă şi dădu un şut într-o 
lumină de poziţie. 

— Cară-te de-aici, curvă bătrână şi veştedă! 

Cauciucurile urlară pe când cucoana acceleră, iar un 
camion venind din sens opus coti ca s-o evite; lătră din 
claxon. Henry se întoarse la loc spre Bev, începând iarăşi să 
rânjească, iar ea îi trânti un picior drept în coaie. 

Surâsul de pe chipul lui Henry se transformă într-o 
strâmbătură de durere. Briceagul îi căzu din mână, 
clănţănind pe trotuar. Mâna cealaltă îşi părăsi cuibul din 
părul încâlcit al fetei (mai trăgând o dată, teribil, la 
despărţire), apoi băiatul căzu moale în genunchi, încercând 
să zbiere şi ţinându-se de boaşe. Beverly putu să vadă în 
mâna lui şuviţe din propriu-i păr arămiu, şi în acel moment 
toată spaima i se prefăcu într-o ură arzătoare. Trase aer în 
piept, adânc, sacadat, şi-i arse o castană zdravănă în 
creştetul capului. 

Apoi se întoarse şi o luă la fugă. 


Belch încercă să alerge vreo trei paşi după ea şi se opri. 
Împreună cu Victor, se îndreptă spre Henry, care-i îmbrânci 
în lături şi se ridică împleticit în picioare, ţinându-se încă de 
ouă cu ambele mâini; nu era pentru prima oară în vara 
aceea când fusese lovit acolo. 

Se aplecă şi ridică briceagul. 

— .„..Hai, icni el. 

— Ce, Henry? întrebă neliniştit Belch. 

Henry întoarse spre el un chip atât de plin de durere 
transpirată şi ură bolnavă, pârjolitoare, încât Belch se dădu 
înapoi cu un pas. 

— Am... spus... hai! îngăimă el şi începu să alerge 
şchiopătând pe stradă după Beverly, ţinându-se încă de cel 
mai sensibil loc al trupului său. 

— Acuma n-o mai putem prinde, Henry, spuse stingherit 
Victor. Ce dracu', abia mai poţi să umbli. 

— O s-o prindem, gâfâi Henry; buza de sus i se ridica şi 
cădea la loc într-o grimasă inconştient-câinească; broboane 
de sudoare îi ieşiseră pe frunte, prelingându-se pe obrajii 
inflamaţi. O s-o prindem, nici vorbă. Fiindcă ştiu un' se 
duce. Se duce pe Maidan să se-ntâlnească cu găozarii ei 
de... 


5 


Pensiunea Derry, 2.00 dimineaţa 


„„„prieteni, spuse Beverly. 

— Hmmm? 

Bill o privi. Gândurile îi zburaseră departe. Mergeau de 
mână, între ei domnind o tăcere prietenoasă şi uşor 
încărcată de atracţie reciprocă. Nu prinsese decât ultimul 
cuvânt din cele rostite de ea. La o stradă distanţă în faţa lor, 
luminile Pensiunii străluceau prin ceața joasă. 

— Spuneam că voi mi-aţi fost cei mai buni prieteni. 
Singurii prieteni pe care i-am avut pe vremea aia. 


Zâmbi. 

— A-mi face prieteni n-a fost niciodată punctul meu forte, 
cred, deşi am o prietenă foarte bună acasă, la Chicago. O 
femeie pe nume Kay McCall. Cred că ţi-ar plăcea, Bill. 

— Probabil că da. Nici eu n-am fost vreodată prea dibaci 
în a-mi găsi prieteni. 

Zâmbi şi el. 

— Pe-atunci, noi eram tot ce-aveam n-n-nevoie. 

Văzu mărgele de umezeală în părul ei şi admiră felul cum 
luminile îi aureolau capul. Ochii femeii îl priveau cu 
gravitate. 

— Acum am nevoie de ceva, spuse ea. 

— C-ce anume? 

— Am nevoie să mă săruţi. 

Se gândi la Audra şi pentru prima oară îi trecu prin minte 
că semăna într-adevăr cu Beverly. Se întrebă dacă nu 
cumva această atracţie funcţionase tot timpul, dacă nu 
cumva ea fusese motivul pentru care reuşise să-şi afle tăria 
de a-i cere Audrei o întâlnire spre sfârşitul petrecerii de la 
Hollywood, unde se cunoscuseră. Simţi un junghi de 
vinovăţie nefericită... După care o cuprinse pe Beverly, 
prietena lui din copilărie, în braţe. 

Sărutul ei era ferm, cald şi dulce. Sânii împungeau 
vestonul lui deschis, iar şoldurile i se mişcau lipite de el... 
îndepărtându-se... revenind. Când trupul se retrase a doua 
oară, bărbatul îşi cufundă ambele mâini în părul ei şi se lipi 
de ea. Simţindu-l că se întăreşte, femeia slobozi un mic 
suspin şi-şi înfundă faţa în latura gâtului său. Bill îi simţi 
lacrimile pe piele, calde, tainice. 

— Haidem, îl chemă. Hai repede. 

O luă de mână şi parcurseră drumul rămas până la 
Pensiune. Holul era vechi, festonat cu plante, şi încă mai 
poseda un anume farmec stins. Decorul aparţinea în mare 
măsură stilului Forestier, secolul al XIX-lea. La ora aceea 
era pustiu, cu excepţia recepţionerului, abia vizibil în oficiul 
interior, cu picioarele cocoţate pe birou, privind la televizor. 


Bill apăsă butonul etajului trei cu un deget ce-i tremura 
doar uşor - excitație? nervozitate? vinovăţie? toate la un 
loc? A, da, sigur, şi un soi de bucurie şi frică nebunească în 
acelaşi timp. Aceste sentimente nu se amestecau în mod 
plăcut, dar păreau necesare. O conduse pe culoar spre 
camera lui, hotărând într-un chip confuz că, dacă era să fie 
necredincios, ar trebui să fie un act de infidelitate complet, 
consumat acasă la el, nu la ea. Se pomeni gândindu-se la 
Susan Browne, prima sa agentă editorială şi, pe vremea 
când încă nu avea douăzeci de ani împliniţi, prima lui 
amantă. 

Înşel. Îmi înşel soția, încercă să-şi bage gândul în cap, 
dar părea atât real, cât şi ireal totodată. Mai puternic era 
un simţământ nefericit de dor de casă: o demodată senzaţie 
de înstrăinare. Audra va fi fiind acum trează, făcând cafea, 
aşezată la masa din bucătărie în capotul ei, poate 
învăţându-şi textul, poate citind un roman de Dick Francis. 

Cheia clănţăni în broasca odăii 311. Dacă s-ar fi dus în 
camera lui Beverly de la etajul cinci, ar fi văzut becul-de- 
mesaje al telefonului ei clipind; recepţionerul i-ar fi 
transmis să-şi sune prietena din Chicago, Kay (după al 
treilea apel frenetic al lui Kay, în sfârşit nu mai uitase să 
reţină mesajul); lucrurile ar fi putut lua un alt curs: cei cinci 
poate n-ar mai fi fost fugari din calea poliţiei din Derry când 
avea să se lumineze de ziuă. Dar merseră în camera lui - 
aşa cum probabil fusese prestabilit. 

Uşa se deschise. Intrară. Îl privi, cu ochii strălucitori, cu 
obrajii aprinşi, cu pieptul ridicându-i-se şi coborând la loc, 
rapid. O luă în braţe şi îl copleşi sentimentul de justețe - de 
senzaţia că se închide cercul dintre trecut şi prezent. 
Închise stângaci uşa cu un picior, iar ea râse suflându-i 
fierbinte în gură. 

— Inima mea... spuse Bev, şi-i aşeză mâna pe sânul ei 
stâng. 

I-o simţi sub acea moliciune fermă, înnebunitoare, 
galopând ca un armăsar sălbatic. 


— L-i-inima ta... 

— Inima mea. 

Erau pe pat, încă îmbrăcaţi, sărutându-se. Mâna ei i se 
strecură sub cămaşă, apoi ieşi iar. Îşi plimbă un deget peste 
şirul de nasturi, se opri la talie... Apoi acelaşi deget lunecă 
în jos, urmând grosimea pietroasă ascunsă în pantaloni. 
Mugşchi de care nu fusese conştient tresăriră şi-i fluturară 
sub pântece. Se desprinse din sărut şi-şi îndepărtă trupul 
de al ei, pe pat. 

— Bill? 

— Tre' să ne-op-op-oprim un m-m-minut. Că altfel mă 
scap în p-ppantaloni ca un co-copil. 

Femeia râse din nou, uşurel, şi-l privi. 

— Asta să fie? Sau te gândeşti la altcineva? 

— La altcineva, spuse Bill, în-întotdeauna mă gândesc. 

— Eu nu. Îl urăsc. 

O privi, cu zâmbetul ştergându-i-se. 

— N-am ştiut-o pe de-a-ntregul până acum două nopţi. A, 
o ştiam dintotdeauna, cred. Mă bate şi mă loveşte. M-am 
măritat cu el pentru că... pentru că tatăl meu întotdeauna-şi 
făcea griji cu mine, aş zice. Indiferent cât de mult încercam, 
el îşi făcea griji. Şi am ştiut, cred, c-ar fi de acord să-l iau pe 
Tom. Pentru că şi 'lom îşi făcea întotdeauna griji, îşi făcea 
griji multe. Şi, câtă vreme se găsea cine să-şi facă griji cu 
mine, eram în siguranţă. Mai mult decât în siguranţă. Eram 
reală. 

Îl privi solemnă. Bluza îi ieşise de sub betelia pantalonilor, 
dezvăluind o fâşie albă din abdomen. Bill vru s-o sărute. 

— Dar nu era nimic real. Era un coşmar. Măritişul cu Tom 
a fost ca o întoarcere în coşmar. De ce ar face cineva asta, 
Bill? De ce să se întoarcă o persoană în coşmar de bună 
voie şi nesilită de nimeni? 

— S-s-singurul motiv pe care mi-l pot în-închipui e că oa- 
oamenii se întorc ca să se g-g-găsească pe ei înş-ş-şi-şi-şişi. 

— Coşmarul e aici. Coşmarul e Derry. Iom pare mărunt 
comparat cu asta. Acum pot să-l văd mai bine. Mi-e silă de 


mine pentru toţi anii petrecuţi împreună... Tu nu ştii... 
Lucrurile pe care mă silea să le fac, şi, vai, eram destul de 
fericită să le fac, ştii, fiindcă-şi făcea griji cu mine. Aş 
plânge... Dar uneori ruşinea e prea mare. Înţelegi? 

— Ajunge, spuse el liniştit şi-şi puse mâna peste a ei; i-o 
strânse cu putere; ochii femeii străluceau peste măsură, 
dar lacrimile nu cădeau. Toţi tr-tr-trecem prin asta. Dar nu-i 
un e-e-examen. Treci doar prin ea cât de b-b-bine poţi. 

— Ce vreau eu să spun e că nu-l înşel pe Tom, nici nu 
încerc să mă folosesc de tine ca să mă răzbun pe el sau 
altceva de genul ăsta. Pentru mine ar fi ca un lucru... 
sănătos, şi normal, şi dulce. Dar nu vreau să te fac să suferi, 
Bill. Nici să te momesc în ceva ce ai regreta mai târziu. 

Bill se gândi la toate astea, se gândi la ele cu o seriozitate 
reală şi profundă. Dar exerciţiul de dicţie - capra sare 
piatra şi aşa mai departe - începu să-i dea iar târcoale, 
rupându-i firul gândurilor. Fusese o zi lungă. Apelul lui Mike 
şi invitaţia la masă la Jadul Orientului păreau să se fi produs 
cu o sută de ani în urmă. Atât de multe poveşti de-atunci. 
Atât de multe amintiri, ca nişte fotografii din albumul lui 
George. 

— Prietenii nu se în-în-înşală unul pe a-altul, spuse el şi se 
aplecă spre ea pe pat. 

Buzele li se atinseră, şi începu să-i descheie bluza. Una 
dintre mâinile ei i se ridică la ceafă şi-l ţinu aproape, în timp 
ce cu cealaltă îşi desfăcea fermoarul pantalonilor şi şi-i 
trăgea în jos. Un moment mâna lui se opri pe pântecele ei, 
caldă; apoi chiloţii îi fură scoşi într-o şoaptă; pe urmă, el 
zvâcni, iar ea îl călăuzi. 

În timp ce pătrundea în ea, femeia îşi arcui uşor spinarea 
spre imboldul sexului lui şi murmură: 

— Fii prietenul meu... le iubesc, Bill. 

— Şi eu te iubesc, rosti el, zâmbind cu buzele pe umărul 
ei gol. 

Începură încet şi simţi sudoarea răzbătându-i prin piele 
în timp ce ea accelera dedesubt. Cunoştinţa începu să i se 


scurgă-n jos, concentrându-se din ce în ce mai puternic 
asupra conexiunii lor. Porii ei se deschiseseră, eliberând o 
adorabilă mireasmă de mosc. 

Beverly simţi orgasmul apropiindu-i-se. Se undui spre el, 
ajutându-l, fără a se îndoi un moment măcar că va sosi. 
Trupul său se bâlbâi dintr-o dată şi păru să salte în sus, nu 
juisând, ci atingând o zonă mult mai înaltă decât orice 
izbândise vreodată cu Tom sau cu cei doi amanți pe care-i 
cunoscuse înainte de Tom. Deveni conştientă că asta nu 
avea să fie o simplă voluptate, ci o explozie nucleară. 1 se 
făcu puţin frică... Dar trupul ei prinse din nou ritmul, îl simţi 
pe Bill încremenind în ea, întregul său trup devenind 
deodată la fel de dur ca şi acea parte din el aliată înlăuntrul 
ei, şi în acelaşi moment juisa - începu să juiseze; o plăcere 
atât de mare, încât se apropia de agonie, se revărsă din 
nebănuite vane, şi-l muşcă de umăr ca să-şi înăbuşe 
țipetele. 

— O, Doamne Sfinte, gâfâi Bill şi, deşi n-avea să fie 
niciodată sigură, i se păru că plângea. 

Bărbatul se retrase, iar ea crezu că vrea să iasă din ea - 
încercă să se pregătească pentru acel moment, care 
întotdeauna aducea cu sine un simţământ plutitor, 
inexplicabil, de singurătate şi golire, ceva ca o urmă de pas 
- şi atunci se aruncă din nou cu putere înainte. Imediat 
Beverly avu un al doilea orgasm, lucru despre care nu 
crezuse că e posibil la ea, iar fereastra amintirii se deschise 
iar şi văzu păsări, mii de păsări, coborând pe fiecare 
acoperiş, fir de telegraf şi cutie poştală din Derry, păsări de 
primăvară profilate pe cerul alb al lui aprilie, şi urmă 
durerea amestecată cu plăcere - dar în cea mai mare 
măsură părea joasă, la fel cum un cer alb de primăvară 
pare lăsat mai jos. Durere fizică joasă amestecată cu 
plăcere fizică joasă şi o nebunească senzaţie de afirmare. 
Sângerase... şi... şi... 

— Cu toţi? strigă ea deodată, cu ochii dilatându-i-se, 
năucită. 


Bill se trase înapoi şi de astă dată afară, dar în şocul 
brusc al revelaţiei aproape că nu-l simţi ieşind. 

— Ce? Beverly? T-te simţi b... 

— Cu toţi? Am făcut dragoste cu voi toţi? 

Văzu surpriza şocată pe faţa lui Bill... şi subita înţelegere. 
Dar nu era revelaţia ei; chiar şi în propria-i stare de şoc 
văzu acest lucru. Era revelaţia lui. 

— Noi... 

— Bill? Ce este? 

— Acela a fost modul t-t-tău de-a ne scoate a-afară, spuse 
el, şi acum lui îi ardeau ochii atât de tare, încât o speriară. 
Beverly, n-n-nu î-înțelegi? Acela a fost mo-mo-modul tău de- 
a ne scoate afară! Noi toţi... dar eram... 

Dintr-o dată păru înfricoşat şi nesigur. 

— Acum îţi aminteşti şi restul? îl întrebă ea. 

Clătină încet din cap. 

— Nu de-de-detaliile. Dar... 

O privi şi văzu că-i era teamă. 

— La ce s-a r-r-redus totul de fapt e că v-vvoiam să ieşim. 
Şi nu sunt s-sigur... Beverly, nu-s sigur că oamenii mari pot 
face şi ei asta. 

Îl privi tăcută un lung răstimp, apoi se ridică în şezut pe 
marginea patului, fără să fie conştientă de sine. Trupul îi 
era neted şi fermecător, linia coloanei vertebrale abia 
perceptibilă în penumbră când se aplecă să-şi scoată 
ciorapii de nailon până la genunchi pe care-i purta. Părul, 
un mănunchi încolăcit pe un umăr. Bănui că o va dori din 
nou înainte de ivirea zorilor şi acel sentiment de vinovăţie 
reveni, temperat doar de ruşinoasa mângâiere de a şti că 
Audra era la cale de un ocean distanţă. Mai bagă un bănuţ 
în tonomat, îşi spuse. Cântecul ăsta se cheamă Ce nu ştie 
nu-i face niciun rău. Dar pe undeva face rău. În spaţiile 
goale dintre oameni, poate. 

Beverly se ridică şi desfăcu aşternutul. 

— Hai la culcare. Avem nevoie de somn. Amândoi. 

— B-b-bine. 


Pentru că aşa trebuia să fie. Mai mult decât orice dorea 
să doarmă... Dar nu singur, nu în noaptea asta. Cel din 
urmă şoc se ostoia - prea iute, poate dar acum se simţea 
atât de obosit, atât de sleit. Clipă de clipă, realitatea 
dobândea calitatea unui vis şi, în pofida vinovăţiei, simţea că 
se află într-un loc sigur. Avea să fie posibil să zacă acolo un 
scurt răstimp, să-i doarmă în braţe. Îi dorea căldura şi 
prietenia. Amândoi erau intens încărcaţi sexual, dar acum 
asta nu-l mai putea vătăma pe niciunul. 

Îşi scoase şosetele şi cămaşa şi intră în pat lângă ea. 
Beverly se îndesă în el, cu sânii calzi, cu picioarele ei lungi 
reci. Bill o luă în braţe, conştient de deosebiri - trupul îi era 
mai lung decât cel al Audrei şi mai plin în sâni şi coapse. 
Dar era un trup bine venit. 

Ben ar fi trebuit să fie cu tine, draga mea, spuse el în 
sinea sa, ameţit. Cred că aşa trebuia să se întâmple de fapt. 
De ce n-a fost Ben? 

Pentru că atunci ai fost tu şi acum eşti tot tu, nimic mai 
mult. Pentru că viaţa este o roată care se tot învârteşte. Bob 
Dylan a spus asta, cred... Sau poate Ronald Reagan. Şi 
poate că acum sunt eu fiindcă Ben e cel care-ar trebui să 
conducă doamna acasă. 

Beverly se foi lipită de el, nu cu intenţii sexuale (deşi, 
chiar în timp ce zbura spre somn, îl simţi încingându-se iar 
pe piciorul ei şi se bucură), ci doar dorindu-i căldura. Ea 
însăşi era deja pe jumătate adormită. Fericirea ei aici cu el, 
după toţi acei ani, era reală. O ştia, datorită gustului amar 
de dedesubt. Exista acea noapte, şi poate că avea să mai 
existe un prilej pentru ei mâine dimineaţă. Apoi vor cobori 
în canalizare, aşa cum făcuseră şi altădată, şi îşi vor regăsi 
Monstrul. Cercul se va închide şi mai strâns, vieţile lor 
prezente se vor contopi lin cu propriile lor copilării. 

Fie asta, fie vor muri acolo jos. 

Se întoarse pe partea cealaltă. Bill îşi strecură un braţ 
printre trupul şi braţul ei şi-i cuprinse delicat un sân. Nu 
avea nevoie să rămână trează, întrebându-se dacă nu 


cumva mâna se va strânge deodată ca o menghină 
zdrobitoare. 

Gândurile începură să i se frângă pe când somnul o 
învăluia în catifeaua-i moale. Ca de fiecare dată, văzu forme 
de flori sălbatice viu colorate în timp ce trecea hotarul - 
mase şi mase întregi de flori dând vioi din capete sub un cer 
albastru. Acestea păliră şi urmă o senzaţie de cădere - 
genul de senzaţie care uneori în copilărie o smulsese din 
somn, scăldată de sudoare, cu un urlet. Visele copilăreşti de 
prăbuşire în gol, citise ea în cursul de psihologie de la 
facultate, erau ceva foarte obişnuit. 

Dar de astă dată nu se mai trezi cu un zvâcnet; simţea 
greutatea caldă şi încurajatoare a braţului lui Bill, mâna lui 
ţinându-i sânul ca într-un culcuş. Se gândi că, dacă va 
cădea, cel puţin n-o să cadă de una singură. 

Apoi atinse solul, şi fugea: acest vis, ori ce-o fi fost, se 
mişca repede. Fugi după el, urmărind somnul, tăcerea, 
poate doar timpul. Anii se deplasau cu repeziciune. Anii 
goneau. Dacă te întorci şi alergi după propria-ţi copilărie, 
chiar trebuie să măreşti pasul şi să mănânci nori. Douăzeci 
şi nouă de ani, vârsta când îşi vopsise părul în şuviţe (mai 
repede). Douăzeci şi doi, anul când se îndrăgostise de un 
fotbalist pe nume Greg Mallory, care aproape o violase după 
o petrecere a frăţiei (mai repede, mai repede). Şaisprezece, 
se îmbătase cu două prietene pe Bluebird Hill Overlook, în 
Portland. Paisprezece... doisprezece... 

„„„Mai repede, mai repede, mai repede... 

Alerga intrând în somn, fugărind vârsta de doisprezece 
ani, prinzând-o, gonind prin bariera memoriei pe care 
Monstrul o aruncase asupra lor toţi (avea un gust ca de 
ceaţă rece în trudiţii ei plămâni onirici), alergând într-al 
unsprezecelea an al ei, fugind, fugind ca mânată de draci, 
fugind ca vântul, înghițind pământul, acum privind în urmă, 
privind în urmă... 


6 


Maidanul, 12.40 după-amiaza 


„„„peste umăr să vadă de nu se zăresc, în timp ce luneca 
şi se poticnea în jos pe mal. Nici urmă, cel puţin nu încă. 
Chiar „le făcuse bucata”, cum spunea uneori tatăl ei... Şi 
simplul gând la tatăl ei o năpădi cu un nou val de vinovăţie 
şi mâhnire. 

Privi sub podul şubred, sperând s-o vadă pe Silver 
priponită la locul ei, dar Silver nu mai era acolo. Doar 
câteva pistoale de jucărie pe care nu se mai deranjau să le 
ia acasă, şi atâta tot. Porni în jos pe cărare, se uită înapoi... 
Şi-i văzu, Belch şi Victor susţinându-l pe Henry între ei, 
stând pe culmea malului ca nişte indieni de strajă într-un 
film cu Rundolph Scott. Henry era oribil de palid. Arăta 
spre ea cu degetul. Victor şi Belch începură să-l ajute să 
coboare panta. Pământ şi pietriş se rostogoliră de sub 
călcâiele lor. 

Beverly îi privi un lung răstimp, ca hipnotizată. Apoi se 
răsuci şi o luă la fugă prin pârâul ce curgea pe sub pod, 
ignorând pietrele puse de Ben, împroşcând cu tenişii pânze 
late de apă. Alergă pe cărare, simţindu-şi răsuflarea 
fierbinte în gâtlej şi muşchii picioarelor tremurând. Nu mai 
avea mult. Clubul. Dacă reuşea să ajungă acolo, încă mai 
putea fi în siguranţă. 

Gonea pe potecă, ramurile o plesneau peste obrajii ce i se 
înroşeau şi mai mult, iar una o lovi în ochi şi o făcu să 
lăcrimeze. O luă spre dreapta, se năpusti prin desişuri 
încâlcite şi ieşi în poiană. Atât chepengul camuflat, cât şi 
ferestruica stăteau deschise; dinăuntru urcau valuri de 
rock'n roll. La auzul paşilor ei, Ben Hanscom răsări din 
pământ. Într-o mână ţinea o cutie de Junior Mints, iar în 
cealaltă o revistă cu benzi desenate. 

O privi bine pe Bev şi îi căzu faţa. În alte împrejurări ar fi 
fost aproape comic. 

— Bev, ce mama dracu”? 


Nu pierdu vremea cu răspunsul. În urma ei, şi nu tocmai 
departe, se auzeau crăci trosnind şi plesnind; răsună o 
înjurătură înfundată. După sunet, Henry începea să se 
învioreze. Aşa că nu făcu decât să fugă spre deschizătura 
pătrată a trapei, cu părul, plin acum şi de frunze şi rămurici 
verzi încâlcite prin unsoarea din urma târâielii pe sub 
maşina de gunoi, fâlfâindu-i în urmă. 

Ben o văzu venind ca un avion de vânătoare şi dispăru la 
fel de repede pe cât apăruse. Beverly sări înăuntru, iar el o 
prinse stângaci. 

— Închide toate! gâfâi ea. Repede, Ben, pentru 
Dumnezeu! Vin! 

— Cine? 

— Henry şi prietenii lui! Henry a înnebunit, are un cuţit... 

Lui Ben nu-i trebui mai mult. Aruncă bomboanele şi 
revista şi închise chepengul, cu un mormăit. Partea de 
deasupra era acoperită cu brazde. Câţiva bulgări se 
desprinseseră. Nimic altceva. Beverly se înălţă pe vârfuri şi 
închise fereastra. Rămaseră în întuneric. 

Pipăi după Ben, îl găsi şi-l strânse în braţe cu toată 
puterea pe care i-o insuflase panica. După un moment o 
strânse şi el. Amândoi stăteau îngenuncheaţi. Cu groază, 
Beverly îşi dădu seama că radioul cu tranzistori al lui Richie 
continua să cânte undeva în beznă: Little Richard, cu The 
Girl Can't Help It. 

— Ben... radioul... au s-audă... 

— O, Doamne! 

O înghionti cu un şold cărnos şi aproape că o trânti 
grămadă, pe întuneric. Fata auzi aparatul de radio căzând 
pe jos. 

— „Fata n-are încotro dacă fârtaţii întorc capul după ea”, 
îi informă Little Richard cu obişnuitul său entuziasm 
răguşit. 

— „N-are încotro!” depuse mărturie grupul vocal, „Fata 
n-are încotro!” 


Acum Ben gâfâia şi el. Răsunau ca două motoare cu 
aburi. Deodată se auzi un trosnet şi... Linişte. 

— Of, căcat, spuse Ben. I l-am făcut chisăliţă. O sa-l apuce 
pandaliile pe Richie. 

Întinse braţele spre ea prin întuneric. Fata simţi o mână 
atingându-i un sân şi zvâcnind înapoi, ca arsă. Îl căută, îi 
prinse cămaşa şi-l trase lângă ea. 

— Beverly, ce... 

— 9SSş! 

Tăcură. Şedeau împreună, cuprinzându-se cu braţele şi 
privind în sus. Bezna nu era chiar absolută; o dungă îngustă 
de lumină se zărea într-o latură a trapei şi alte trei 
conturau fereastra. Una dintre acestea trei era destul de 
largă pentru a lasă o rază piezişă de soare să cadă în club. 
Putea doar să se roage ca ei să nu observe. 

Îi auzea apropiindu-se. La început nu putu distinge 
cuvintele... Apoi reuşi. Îl strânse şi mai tare pe Ben. 

— Dac-a intrat în bambuşi, îi luăm uşor urma, spunea 
Victor. 

— Se joacă p-aciia, replică Henry cu glas încordat, 
cuvintele ieşind cu eforturi, în mici pufnete. Aşa zicea 
Boogers Taliendo. Şi-n ziua aia când ne-am caftit cu pietre, 
de-aici veneau. 

— Mhm, se joacă cu pistoalele şi chestii d-alea, zise Belch. 

Deodată paşii bufniră chiar deasupra lor; plafonul 
acoperit cu brazde vibră în sus şi-n jos. Ţărână se cernu 
peste faţa întoarsă în sus a lui Beverly. Unul, doi, poate 
chiar toţi trei se aflau deasupra clubului. O crampă îi 
strânse abdomenul; trebui să-şi muşte buzele ca să nu ţipe. 
Ben îi puse o mână mare pe obraz şi i-l apăsă pe braţul lui, 
privind în sus, aşteptând să vadă dacă-şi vor da seama... sau 
dacă ştiau deja şi doar se făceau că nu au habar. 

— Au un ascunziş, spunea Henry. Boogers zicea. Un soi 
de casă-n-pom sau ceva pe-acolo. Zic că-i clubu' lor. 

— Le dau eu club, dacă de club au poftăi11+, spuse Victor. 

Belch îi salută bancul cu un tunător hohot de râs. 


But, buf, buf, deasupra. De astă dată plafonul se mişcă 
puţin mai tare. Cu siguranţă că aveau să observe; solul 
normal pur şi simplu nu cedează astfel. 

— Hai să ne uităm pe lângă râu, propuse Henry. Pariez 
că-i acolo. 

— Bine, acceptă Victor. 

Buf, buf. Se îndepărtau. Bev lăsă să-i scape un mic oftat 
de uşurare printre dinţii încleştaţi... Şi atunci Henry spuse: 

— Tu stai aici şi ţii de şase la potecă, Belch. 

— Bine, acceptă Belch şi începu să umble încoace şi- 
ncolo, uneori neatingând plafonul, alteori revenind peste el. 

Tot mai multă ţărână ploua înăuntru. Ben şi Beverly se 
priviră cu feţele încordate şi murdare. Bev deveni 
conştientă că în club nu se simţea numai mirosul fumului - 
se înălța şi o duhoare de gunoi şi transpiraţie. Asta-s eu, îşi 
spuse ea scârbită. În ciuda mirosului, îl strânse şi mai tare 
pe Ben în braţe. Făptura sa mătăhăloasă păru deodată 
foarte bine venită, foarte mângâietoare, şi se bucură că are 
atât de mult Ben la dispoziţie să-l îmbrăţişeze. N-o fi fost el 
nimic mai mult decât un grăsun speriat la începutul 
vacanței de vară, dar acum nu mai era doar atât; la fel ca ei 
toţi, se schimbase. Dacă Belch îi descoperea acolo jos, Ben 
putea foarte bine să-i facă o mare surpriză. 

— Le dau io club dacă vor club, zise Belch şi chicoti; 
chicotitul lui Belch Huggins era un sunet jos, ca un muget. 
Le dau club dacă club vor. Bună, asta. Bună-bunuţă, zău că 
da. 

Bev îşi dădu seama că partea de sus a trupului lui Ben 
palpita cu mişcări scurte, rapide; trăgea aer în plămâni şi-l 
expira în mici rafale. Un moment, alarmată, crezu că băiatul 
va izbucni în plâns, apoi îi privi mai îndeaproape faţa şi 
observă că-şi înfrâna râsul. Ochii lui, lăcrimând, îi întâlniră 
pe ai ei, se rostogoliră nebuneşte şi priviră în altă parte, în 
lumina slabă ce se chinuia să pătrundă prin crăpăturile 
dimprejurul chepengului închis şi al ferestruicii, putu să 


vadă că avea faţa aproape purpurie în efortul de a se 
abţine. 

— Le dau eu club dacă vor un clubuleţ-bubuleţ, spuse 
Belch şi se aşeză greoi drept în centrul plafonului. Acum 
scândurile trepidară şi mai alarmant, iar Bev auzi un pârâit 
slab, dar ameninţător, într-unul dintre suporturi. Platforma 
fusese concepută pentru a susţine brazdele de camuflaj 
aşternute peste-ea... Dar nu şi cele aproape optzeci de 
kilograme în plus ale lui Belch Huggins. 

Dacă nu pleacă de-acolo o să ne aterizeze-n cap, îşi spuse 
Bev şi începu să se molipsească de la isteria lui Ben. 
Aceasta încerca să iasă clocotind din ea în icnete şi 
nechezaturi formidabile. Cu ochiul minţii se văzu dintr-o 
dată pe ea însăşi împingând în sus fereastra destul ca să-i 
ardă un pumn zdravăn pe spate lui Belch Huggins, cum 
şedea acolo în soarele ceţos de după-amiază, murmurând şi 
boscorodind. Îşi îngropă faţa în pieptul lui Ben, pradă unui 
efort supraomenesc de a se stăpâni. 

— S$şşş, şopti Ben. Pentru numele lui Dumnezeu, Bev... 

Un alt pârâit. Mai tare, de astă dată. 

— O să ţină? întrebă ea în şoaptă. 

— S-ar putea, dacă nu trage vreo băşină, răspunse Ben. 
Şi un moment mai târziu Belch trase una - o trâmbiţă 
sonoră şi suculentă ce păru să dureze cel puţin trei 
secunde. Se strânseră şi mai tare în braţe, înăbuşindu-şi 
unul altuia sughiţurile frenetice. Pe Beverly o durea atât de 
rău capul, încât se temea să nu facă în curând o congestie. 

Apoi, ca prin vis, îl auzi pe Henry răcnind numele lui 
Belch. 

— Ce? mugi Belch, ridicându-se cu un bufnet şi un 
trosnet care mai cernură puţin pământ peste Ben şi 
Beverly. Ce, Henry? 

Henry ţipă un răspuns; Beverly putu distinge doar 
cuvintele mal şi tufişuri. 

— Bine! lătră Belch, şi picioarele lui traversară plafonul 
pentru ultima oară. 


Răsună un părâit final, mult mai puternic, şi o bucată de 
lemn căzu în poala lui Bev. Fata o culese, surprinsă. 

— Încă cinci minute, şopti abia auzit Ben. Atât ar mai fi 
trebuit. 

— L-ai auzit când s-a scăpat? întrebă Beverly, începând 
iar să chicotească. 

— A sunat ca al treilea război mondial, răspunse Ben, 
izbucnind şi el în râs. 

Era o uşurare să-şi poată da drumul, şi râseră 
nestăpâniţi, încercând totuşi s-o facă în şoaptă. 

Într-un târziu, neştiind măcar că o va spune (şi cu 
siguranţă nu fiindcă ar fi avut vreo legătură cu situaţia 
prezentă), Beverly spuse: 

— Îţi mulţumesc pentru poezie, Ben. 

Ben se opri deodată din râs şi o privi grav, cu prudenţă. 
Scoase din buzunarul de la spate o batistă murdară şi se 
şterse încet cu ea pe faţă. 

— Poezie? 

— Haiku-ul. Haiku-ul de pe cartea poştală. Tu mi l-ai 
trimis, nu-i aşa? 

— Nu, spuse Ben. Nu ţi-am trimis niciun haiku. Fincă 
dacă un băiat ca mine - un băiat gras ca mine - făcea una 
ca asta, fata ar fi râs probabil de el. 

— Eu n-am râs. Mi s-a părut frumos. 

— N-am putut niciodată să scriu ceva frumos. Bill, s-ar 
putea. Eu nu. 

— Bill va scrie, îl aprobă ea. Dar niciodată nu va putea 
scrie ceva atât de drăguţ ca asta. Pot să-ţi iau şi eu batista? 

I-o dădu, şi fata începu să-şi curețe faţa pe cât putea de 
bine. 

— De unde-ai ştiut că eu eram? o întrebă el după un timp. 

— Nu ştiu. Pur şi simplu am ştiut. 

Gâtlejul lui Ben trudea convulsiv. Îşi privi mâinile. 

— N-am vrut să însemne nimic. 

Beverly îl privi cu gravitate: 


— Mai bine să nu spui asta. Că, dacă o spui, chiar ai să-mi 
strici ziua, şi-ascultă ce-ţi zic, deja viaţa mea a luat-o razna. 

Băiatul continuă să-şi privească mâinile şi în cele din 
urmă vorbi cu un glas pe care abia i-l putu auzi: 

— Ei bine, însemna că te iubesc, Beverly, dar nu vreau ca 
asta să strice ceva. 

— Nu strică nimic, răspunse ea şi-l îmbrăţişă. Chiar acum 
am nevoie de toată dragostea pe care o pot găsi. 

— Dar îl placi mai ales pe Bill. 

— Poate că da, dar asta nu contează. Dacă eram oameni 
mari, poate ar fi contat, puţin. Vă plac pe toţi. Sunteţi 
singurii prieteni pe care-i am. Şi eu te iubesc, Ben. 

— Îţi mulţumesc, spuse el. 

Tăcu, încercând şi reuşind să scoată adevărul la lumină; 
ba încă se simţi şi capabil s-o privească în timp ce vorbea. 

— Eu am scris poezia. 

Rămaseră un scurt răstimp aşezaţi în tăcere. Beverly se 
simţea în siguranţă. Apărată. Imaginea feţei tatălui ei şi cea 
a cuţitului lui Henry păreau mai puţin reale când stăteau 
astfel, unul lângă altul. Sentimentul acela de protecţie era 
greu de definit, şi nu încercă, deşi mult mai târziu avea să 
recunoască sursa forţei lui: era în braţele unui bărbat care 
şi-ar fi dat viaţa pentru ea fără nici cea mai mică ezitare. 
Era un fapt pe care-l ştia pur şi simplu - se simţea în aroma 
ce răzbătea prin porii lui, ceva absolut primitiv căruia 
propriile ei glande îi puteau răspunde. 

— Ceilalţi urmau să se întoarcă, spuse deodată Ben. Ce-o 
să se întâmple dacă-i prind afară? 

Beverly se îndreptă de spate, conştientă că aproape 
aţipise. Bill, îşi aduse ea aminte, îl invitase pe Mike Hanlon 
să ia prânzul cu el. Richie se ducea acasă cu Stan să 
mănânce tartine. lar Eddie promisese că va aduce cu el 
planşa de Parcheesi. Aveau să apară imediat, fără să aibă 
habar că Henry şi amicii lui erau pe Maidan. 

— Trebuie să ajungem la ei, spuse ea. Henry nu numai 
după mine se ţine. 


— Dacă ieşim şi ăia se-ntorc... 

— Da, dar noi cel puţin știm că-s aici. Bill şi ceilalţi, nu. 
Eddie nici măcar nu poate fugi, deja i-au rupt braţul. 

— Măi, nenică, exclamă Ben. Se pare că trebuie să 
riscăm. 

— Mda. 

Înghiţi în sec şi-şi privi ceasul. Era greu de văzut ora în 
întuneric, dar i se păru că era cu puţin trecut de unu. 

— Ben... 

— Ce? 

— Henry chiar a înnebunit. E ca puştiul ăla din The 
Blackboard Jungle. Voia să mă omoare şi ăilalţii doi aveau 
să-l ajute. 

— Ei, nu. E Henry nebun, dar nu chiar atât de nebun. El 
doar... 

— Doar ce? îl întrerupse Beverly. 

Se gândea la Henry şi Patrick în cimitirul de maşini, sub 
razele grele ale soarelui. La ochii goi ai lui Henry. 

Ben nu răspunse. Se gândea. Lucrurile se schimbaseră, 
nu-i aşa? Când te afli înlăuntrul schimbărilor, acestea sunt 
mai greu de observat. Trebuie să faci un pas înapoi ca să le 
vezi... Oricum, trebuie să încerci. Când se sfârşiseră 
cursurile îi era frică de Henry, dar numai pentru că Henry 
era mai mare şi fiindcă era un bătăuş - soiul de elev care-l 
înhaţă pe unul dintr-a-ntâia, îi suceşte braţul şi-l expediază 
plângând. Cam asta era tot. Pe urmă îi scrijelise burta lui 
Ben. Pe urmă avusese loc bătaia cu pietre, iar Henry dădea 
cu M-80-uri în capetele oamenilor. Puteai să omori pe 
cineva cu una de-alea. Puteai omori uşor pe cineva. 
Începuse să arate altfel... Aproape bântuit. Se părea că 
trebuia să fii atent la el în permanenţă, aşa cum trebuie în 
permanenţă să fii atent la tigri sau şerpi veninoşi când eşti 
în junglă. Dar te deprindeai şi cu asta; te deprindeai atât de 
bine, încât nici măcar nu mai părea ceva anormal, ci pur şi 
simplu o stare de fapt. Însă Henry era nebun, nu? Da. Ben o 
ştiuse din ziua când s-a sfârşit şcoala şi se încăpăţânase să 


refuze să creadă sau să îşi amintească. Nu era genul de 
lucru pe care să vrei să-l crezi sau să-l ţii minte. Şi deodată 
un gând - un gând atât de puternic, încât era aproape o 
certitudine - i se strecură în minte pe deplin format, rece ca 
noroiul de octombrie. Monstrul se foloseşte de Henry, Poate 
că şi de ceilalţi, dar de ei se foloseşte prin intermediul lui 
Henry. Şi dacă ăsta-i adevărul, atunci probabil că Beverly 
are dreptate. Monstrul nu e doar un braţ răsucit şi pumni la 
ceafă în ora de studiu spre sfârşitul zilei, când doamna 
Douglas işi citeşte cartea la catedră, nu doar un brânci pe 
terenul de joacă, să cazi şi să-ţi juleşti genunchiul. Dacă 
Monstrul se foloseşte de el, atunci Henry se va folosi de 
cuţit. 

— O doamnă în vârstă i-a văzut când încercau să mă bată, 
spunea Beverly. Henry s-a luat după ea. I-a dat un şut în 
farul de poziţie. 

Asta îl alarmă pe Ben mai mult decât orice altceva. 
Înţelegea instinctiv, la fel ca majoritatea copiilor, că trăiau 
mai jos de câmpul vizual, şi prin urmare şi cel mintal, al 
celor mai mulţi adulţi. Când un om mare fredonează pe 
stradă, cu gândurile lui de om mare, despre slujbă, întâlniri, 
cumpărări de maşini şi cine ştie la ce s-or mai gândi 
oamenii mari, nu observă niciodată copiii care joacă şotron 
sau de-a v-aţi ascunselea, ori cu pistoalele sau inelele. 
Bătăuşi ca Henry puteau scăpa bătându-i pe cei mici destul 
de mult, dacă aveau grijă să se menţină mai jos de linia 
vizuală a adulţilor. Cel mult, vreun om mare, trecând 
întâmplător pe acolo, putea spune ceva de genul „De ce nu-l 
laşi în pace?” şi pe urmă îşi continua fredonatul fără a 
aştepta să vadă dacă bătăuşul se potolea sau nu. Aşa că 
bătăuşul putea să aştepte până ce adultul dădea colţul... Şi 
pe urmă revenea la ale lui. Se părea că oamenii mari trăiau 
cu impresia că viaţa propriu-zisă nu începe decât când o 
persoană ajunge la un metru şaizeci înălţime. 

Dacă Henry se luase de o cucoană în vârstă însemna că 
depăgşise linia vizuală. Iar asta mai mult decât orice îi dădea 


de înţeles lui Ben că Henry era într-adevăr nebun. 

Beverly văzu încrederea pe chipul lui Ben şi se simţi 
năpădită de uşurare. Nu mai trebuia să-i spună cum 
domnul Ross îşi împăturise pur şi simplu ziarul şi intrase în 
casă. Pe asta nu voia să i-o povestească. Era prea 
înfricoşător. 

— Hai să mergem pe Kansas Street, propuse Ben şi 
împinse brusc chepengul. Fii gata s-o iei la fugă. 

Se ridică în deschizătură şi privi în jur. Luminişul era 
cufundat în tăcere. Glasul şopotitor al Kenduskeagului se 
auzea în apropiere, cântece de păsări şi duduitul unei 
locomotive Diesel ce intra sforăind în triaj. Nu mai auzea 
nimic altceva, şi asta îl neliniştea. S-ar fi simţit mult mai 
bine dacă-i auzea pe Henry, Victor şi Belch înjurând în timp 
ce-şi croiau drum prin hăţişurile dese, pe malul râului. Dar 
nu-i auzea deloc. 

— Haide, o chemă el pe Beverly, ajutând-o să iasă. 

Fata privi în jur cu nervozitate, dându-şi părul pe spate 
cu mâinile şi strâmbându-se când şi-l simţi atât de slinos. 

Băiatul o luă de mână şi porniră printr-un paravan de 
arbuşti spre Kansas Street. 

— Mai bine să evităm poteca. 

— Nu, zise ea, trebuie să ne grăbim. 

Ben dădu din cap: 

— Bine. 

leşiră pe cărare şi o luară spre Kansas Street. La un 
moment dat Bev se împiedică de un bolovan aflat pe potecă 


şi... 
7 


Incinta Seminarului, 2.17 dimineaţa 


„„căzu greu pe trotuarul argintat de lună. Un mormăit 
ieşi cu forţa din el, şi un firişor de sânge însoţi mormăitul, 
stropind asfaltul crăpat. In lumina lunii arăta negru ca 


sângele de gândac. Henry îl privi un răstimp, buimăcit, 
după care înălţă capul şi se uită în jur. 

Kansas Street era cufundată în tăcerea de dinaintea 
zorilor, cu casele ferecate şi întunecate, mai puţin câteva 
lămpi de veghe risipite. Aha. lată canalul cu grătar. 

Un balon cu o faţă zâmbăreaţă-rânjindă era legat de una 
dintre barele de fier. Balonul se legăna şi tresărea în 
adierea slabă. 

Henry se ridică iar în picioare, cu o mână încleiată 
ţinându-se de burtă. Negrul îl înjunghiase zdravăn, dar 
Henry îi dăduse una şi mai bună. Da, dom'le. În ce-l privea 
pe negrotei, Henry bănuia că i-a făcut-o bună-bunuţă. 

— Copilu-i pă ducă, murmură Henry şi ocoli cu paşi 
clătinaţi şi împleticiţi balonul ce plutea în aer; sânge 
proaspăt îi lucea pe mână, continuând să-i curgă din 
abdomen. Gata cu copilu”. L-am aranjat pe muiangiu. Pe toţi 
o să-i aranjez. I-nvăţ eu minte să mai dea cu pietre. 

Lumea se unduia în valuri rostogolindu-se încet, talazuri 
mari precum cele pe care obişnuiau să le arate la începutul 
fiecărui episod din Hawaii Five-O la televizorul din pavilion 

(le fac de petrecanie, Danno, ha-ha, Jack Futui Lord. Jack 
Futui Lord era destul de bun-bunut) 

şi Henry putea Henry putea Henry putea aproape 

(auzi ce sunet scot băieţii ăi mari cân se scoală se-ndoaie 
şi se zgâlţăâie 

(zgâlzgălzgâlţăâie 

(realitatea lumii. „[eava”. Cânticele. Mai ştii „[eavă”? 
„Jeavă”? „Jeavă” erea destul de bun-bunuţă. „Ștersătură”. 
Râs nebun colo la-nceput. Suna ca Patrick Hockstetter. 
Futu-l în cur pă mă-sa de poponaut. S-a aranjat şi el, şi din 
câte) 

ştia el, asta era de 

(râsu pizdii mai grozavă ca bun-bunul, asta erea taman 
FAINĂ, asta erea FAINĂ TAMAN CA FĂINA 

(bine Ţeavă trage firu să nu se retragă nu băieţii mei 
prind un val 


şi 

(trag 

(tragtragtrag 

(un val şi dă-i trotuar surfing cu mine trage 

(firu trage lumea da ţine) 

o ureche în capul lui: tot auzea pocnetul acela; un ochi în 
capul lui: tot vedea capul lui Victor înălțându-se în vârful 
arcului ăluia, cu pleoapele, obrajii şi fruntea tatuate cu 
rozele de sânge. 

Henry privi în stânga cu ochi împăienjeniţi şi văzu că în 
locul caselor apăruse un gard viu înalt, negru. Deasupra sa 
se înălța coşmelia victoriană, îngustă şi întunecoasă, a 
Seminarului Teologic. Nicio fereastră nu era luminată. 
Ultimele clase ale seminarului absolviseră în 1974. În vara 
aceea îşi închisese porţile, şi acum, indiferent cine sau ce 
rătăcea pe acolo, rătăcea în solitudine... şi numai cu 
permisiunea gureşului club feminin ce-şi zicea Societatea 
Istorică Derry. 

Ajunse pe aleea ce ducea la uşa din faţă. Era barată cu 
un lanţ greu de care atârna o placă metalică: „TRECEREA 
OPRITĂ. ORDIN EMIS CU ACORDUL DEPARTAMENTULUI 
POLIŢIEI DERRY” 

Picioarele lui Henry se împiedicară de lanţ, şi căzu iarăşi 
greoi - pleosc! - pe trotuar. În faţa sa, o maşină coti pe 
Kansas Street de pe Hawthorne. Farurile ei măturară 
strada. Henry înfruntă buimăceala destul cât să vadă 
lămpile de deasupra: era o maşină de poliţie. 

Se târi pe sub lanţ şi, ca un crab, spre stânga, astfel încât 
ajunse după gard. Simţi minunata atingere de rouă a nopţii 
pe obrazul înfierbântat. Rămase cu faţa în jos, întorcând 
capul dintr-o parte în alta ca să-şi umezească obrajii şi să 
bea cât putea mai mult. Maşina poliţiei trecu pe alături fără 
a încetini. Apoi deodată girofarurile se aprinseră, spălând 
întunericul cu pulsaţii haotice de lumină albastră. Nu era 
nevoie de sirenă pe străzile pustii, dar Henry îi auzi goarna 


urlând deodată cu toată puterea. Cauciucurile stârniră un 
țipăt surprins din asfalt. 

Prins, m-a prins, bâigui mintea lui... Şi apoi îşi dădu 
seama că maşina poliţiei se îndepărta de el, pe Kansas 
Street. După un moment, un sunet modulat infernal umplu 
noaptea, venind către el dinspre sud. Îşi închipui un fel de 
pisică neagră, uriaşă şi mătăsoasă, săltând prin beznă, 
toată numai ochi verzi şi blană unduioasă, Monstrul sub o 
nouă formă, alergând spre el, repezindu-se să-l înfulece. 

Puţin câte puţin (şi numai când modulaţiile începură să se 
îndepărteze) pricepu că fusese o ambulanţă mergând în 
direcţia de unde venise maşina poliţiei. Rămase tremurând 
în iarba udă, acum fiindu-i prea frig, chinuindu-se 

(pileşte vere fă-te mangă vere dă-i cu rocku' dă-i cu rollu“ 
avem pui în hambar ce hambar a cui hambar a meu) 

să nu vomite, îi era frică să nu-şi verse toate măruntaiele 
dacă voma... Şi încă mai avea cinci indivizi cărora să le vină 
de hac. 

Ambulanţă şi poliție, încotro se îndreaptă? La bibliotecă, 
fireşte. Cioroiul. Da-i prea târziu. L-am aranjat. Puteţi la fel 
de bine să-nchideţi şi sirena, băieţi. N-o s-o audă. E mort ca 
un stâlp de gard. E... 

Dar era oare? 

Henry îşi linse buzele cojite cu o limbă ca iasca. Dacă era 
mort, n-ar fi urlat sirena în noapte. Doar dacă negrul îi 
chemase. Aşa că poate - numai poate - negroteiul nu 
murise. 

— Nu, şopti Henry. 

Se rostogoli pe spate şi holbă ochii la cer, la miliardele de 
stele. Monstrul venise de-acolo, o ştia. De undeva din cerul 
acela... Monstrul 

(a venit din spaţiul cosmic, cu poftă de pământence a 
venit să jefuiască toate femeile şi să violeze toți bărbaţii 
auzi Frank nu cumva vrei să zici să jefuiască toți bărbații şi 
să violeze toate femeile cine dă spectacolu-ăsta, domnu” de 


la hulube, mata ori Jesse? Victor avea obiceiu' s-o zică pe- 
asta şi era destul de) 

a venit din spaţiile dintre stele. Cerul acela înstelat îi 
dădea fiori: era prea imens, prea negru. Îi venea cum nu se 
poate mai uşor să şi-l închipuie făcându-se roşu ca sângele, 
cum nu se poate mai uşor să-şi închipuie un chip 
conturându-se din linii de foc... 

Închise ochii, dârdâind şi ţinându-şi braţele încrucişate 
peste burtă, şi-şi spuse: Cioroiul e mort. Ne-a auzit careva 
luptându-ne şi a trimis copoii să cerceteze, asta-i tot. 

Atunci, de ce ambulanţa? 

— Gura, gura, gemu Henry. 

Simţea din nou vechea mânie năucă; îşi amintea cum îl 
bătuseră iar şi iar pe vremuri - vremuri care acum păreau 
atât de apropiate şi pline de viaţă -, cum de fiecare dată 
când credea că pusese mâna pe ei îi lunecau cumva printre 
degete. Aşa se întâmplase şi în ultima zi, după ce Belch o 
văzuse pe matracucă fugind pe Kansas Street spre Maidan. 
Îşi amintea asta, o, da, şi-o amintea îndeajuns de clar. Când 
încasezi una-n coaie, o ţii minte. 1 se întâmplase iar şi iar, în 
vara aceea. 

Henry se chinui să se ridice în şezut, strâmbându-se la 
junghiurile din burtă. 

Victor şi Belch îl ajutaseră să coboare pe Maidan. 
Mersese cât putea de repede, cu toată agonia ce-l strângea 
şi-l trăgea dintre picioare şi de la rădăcina pântecelui. 
Venise vremea să-i pună capăt. Urmaseră cărarea până 
într-un luminiş de unde se desfăceau cinci sau şase poteci 
ca firele unei plase de păianjen. Da, acolo se jucaseră copii; 
nu era nevoie să fii detectiv ca să observi asta. Se vedeau 
ghemotoacele unor hârtii de dulciuri, coada încârligată 
roşie cu negru a unui sul de capse consumate. Câteva 
scânduri şi o pată răzleaţă de talaş, ca şi cum acolo s-ar fi 
clădit ceva. 

Îşi amintea cum stătuse în mijlocul poienii şi scrutase 
copacii, căutând prepeleacul lor de ţânci. Avea să-l 


localizeze, apoi se va urca şi acolo va găsi fata ascunzându- 
se şi se va folosi de cuţit ca să-i taie gâtul şi-i va strânge în 
mână ţâţişoarele, drăguţ şi uşurel, până n-or să se mai 
zbată. 

Dar nu reuşise să vadă niciun prepeleac; nici Belch, nici 
Victor. Vechea frustrare i se ridică în gât. Împreună cu 
Victor, îl lăsară pe Belch să păzească luminişul pe când ei se 
duseră spre râu. Dar nici acolo nu găsiseră vreo urmă a 
fetei. 'Ţinea minte cum se aplecase, luase o piatră şi... 


8 
Maidanul, 12.55 după-amiaza 


„.„.„0 aruncă departe, furios şi nedumerit. 

— Unde futu-i mama mă-sii s-a dus? întrebă, răsucindu-se 
spre Victor. 

Victor clătină încet din cap: 

— Nu ştiu. Îţi curge sânge. 

Henry cobori ochii şi văzu o pată întunecată, de mărimea 
unui bănuţ, între crăcii blugilor. Durerea se retrăsese 
devenind o pulsaţie surdă, dar îşi simţea chiloţii prea mici şi 
prea strâmţi. | se umflau fuduliile. Din nou se înteţi 
înlăuntrul lui furia aceea, ca o funie înnodată împrejurul 
inimii. Asta ea i-o făcuse. 

— Unde e? şuieră el spre Victor. 

— Nu ştiu, spuse iar Victor cu aceeaşi voce posacă. 

Părea hipnotizat, lovit de insolaţie, deloc prezent. 

— O fi fugit, cred. De-acum poate fi oriunde de-aicea şi 
până la Old Cape. 

— Ba nu-i, replică Henry. Se ascunde. Au o vizuină şi se 
ascunde acolo. Poate n-o fi un prepeleac. Poate-i altceva. 

— Ce? 

— Ha... bar... n-am? strigă Henry, iar Victor tresări. 

Henry stătea în Kenduskeag, apa rece spumegându-i 
peste tenişi, şi privea în jur. Ochii săi se fixară pe un cilindru 


ce ieşea din sol cam la şapte metri în aval - o staţie de 
pompare. leşi din apă şi porni într-acolo, simțind cum un soi 
de oroare i se instalează înlăuntru-i. Pielea părea să i se 
întindă pe trup, ochii i se dilatau, astfel că puteau vedea tot 
mai mult şi mai mult; i se părea că-şi simte firişoarele de 
păr din urechi agitându-se şi mişcându-se ca frunzele de 
algă într-un curent subacvatic. 

Din staţia de pompare se înălța un murmur gros, şi 
dincolo de ea putea să vadă o conductă ieşind din taluz 
deasupra Kenduskeagului. Un torent constant de lături 
pulsa din ţeavă şi se scurgea în râu. 

Se aplecă peste capacul rotund din fier al cilindrului. 

— Henry? strigă glasul nervos al lui Victor. Henry? Ce 
faci? 

Henry nu-i acordă nicio atenţie. Îşi lipi ochiul de una 
dintre găurile rotunde ale capacului şi nu văzu decât beznă. 
Puse urechea în locul ochiului. 

— Aşteptaţi... 

Vocea pluti până la el din întunecimea dinăuntru, iar 
Henry îşi simţi temperatura interioară coborând până la 
zero, venele şi arterele încremenindu-i ca nişte tuburi 
cristaline de gheaţă. Dar alături de aceste senzaţii apăru şi 
un sentiment aproape necunoscut: iubire. Ochii i se măriră. 
Un zâmbet ca de clovn îi întinse buzele într-un arc mare, 
anemic. Era vocea din lună. Acum Monstrul se afla jos, în 
staţia de pompare... Jos în canale. 

— Aşteptaţi... vegheați... 

Aşteptă, dar nu mai urmă nimic: doar torsul monoton, 
adormitor, al instalaţiilor de pompare. Reveni în locul unde 
Victor stătea pe mal, privindu-l prudent. Henry nu-l băgă în 
seamă şi urlă după Belch. Peste puţin timp, Belch apăru. 

— Haide, spuse Henry. 

— Ce facem, Henry? întrebă Belch. 

— Aşteptăm. Veghem. 

Se strecurară înapoi spre poiană şi se aşezară. Henry 
încercă să-şi îndepărteze chiloţii de boaşele inflamate, dar îl 


durea prea tare. 

— Henry, ce... începu Belch. 

— Şşst! 

Belch tăcu, supus. Henry avea ţigări Camel dar nu le 
scoase. Nu voia să simtă căţeaua fumul de ţigară, dacă era 
prin preajmă. Ar fi putut explica, însă nu era nevoie. Rostise 
doar două cuvinte, dar acestea păreau să explice totul. Pe 
acolo se jucau ăia. Curând aveau să vină şi ceilalţi. De ce să 
se agaţe doar de curvă, când puteau pune mâna pe toţi cei 
şapte căcăţei? 

Aşteptară şi vegheară. Victor şi Belch păreau să fi 
adormit cu ochii deschişi. N-a fost o aşteptare lungă, dar 
Henry avu timp să se gândească la destul de multe lucruri. 
Cum găsise briceagul, în aceeaşi dimineaţă, de exemplu. Nu 
era acelaşi pe care-l avusese în ultima zi de şcoală; pe ăla îl 
pierduse undeva. Acesta arăta mult mai mişto. 

Venise prin poştă. 

Aşa se părea. 

Stătea în picioare pe verandă, privind la cutia lor poştală 
rablagită şi încercând să priceapă ceea ce vedea. Cutia era 
înţesată de baloane. Două stăteau legate de cârligul metalic 
unde agăța câteodată poştaşul coletele; altele erau legate 
de steguleţ. Roşii, galbene, albastre, verzi. Parcă un circ 
bizar s-ar fi furişat pe Witcham Road în puterea nopţii, 
lăsând în urmă acest semn. 

În timp ce se apropia de cutia poştală, văzu că pe baloane 
erau desenate chipuri - chipurile copiilor care-l 
şmecheriseră toată vara, copiii care păreau să râdă de el la 
fiecare cotitură. 

Se holbase la apariţiile acelea, cu gura căscată, şi atunci 
baloanele pocniseră unul câte unul. Asta fusese bine; părea 
că le spărsese doar gândindu-se s-o facă, ucigându-le cu 
gândul. 

Capacul cutiei de scrisori se deschise deodată. Henry se 
apropie şi privi înăuntru. Deşi factorul poştal nu ajungea 
atât de departe înainte de mijlocul după-amiezii, Henry nu 


simţi nicio surpriză când văzu în cutie un pachet 
dreptunghiular, plat. Îl scoase. „MR. HENRY BOWERS, 
RFD+4+2, DERRY, MAINE”, era adresat pachetul. Purta chiar 
şi un expeditor: „MR. ROBERT GRAY, DERRY, MAINE” 

Deschise pachetul, lăsând hârtia cafenie să plutească în 
voie până lângă picioarele lui. Înăuntru se afla o cutie albă. 
O deschise. Pe căptuşeala de bumbac alb era cuțitul. Îl luă 
în casă. 

Tatăl său zăcea pe patul de scânduri din dormitorul pe 
care-l împărțeau, înconjurat de cutii goale de bere, cu burta 
umflată peste elasticul chiloţilor galbeni. Henry îngenunche 
lângă el, ascultându-i sforăitul şi fâlfâitul respirației, 
privindu-i buzele ca de cal cum se pungeau şi se încreţeau 
cu fiecare răsuflare. 

Plasă capătul activ al cuţitului pe gâtul uscăţiv şi ridat al 
tatălui său. Omul se mişcă puţin, după care se linişti iar în 
somnul de după prea multă bere. Henry ţinu cuțitul astfel 
timp de aproape cinci minute, cu ochii îndepărtați şi 
gânditori, vârful degetului său mare mângâind butonul de 
argint instalat în mânerul briceagului. Vocea din lună îi 
vorbi - şoptea ca vântul de primăvară, care e cald, dar are 
un tăiş rece îngropat undeva în mijlocul lui, bâzâia ca un 
cuib de hârtie plin cu bărzăuni iritaţi, înşira verzi şi uscate 
ca un politician răguşit. 

Tot ceea ce spunea vocea i se părea destul de bun-bunuţ 
lui Henry, aşa că apăsă butonul argintiu. Din cuţit se auzi un 
clic când arcul se destinse, şi cincisprezece centimetri de 
oţel străbătură gâtul lui Butch Bowers. Intră la fel de uşor 
ca dinţii furculiţei într-un piept de pui bine fript. Vârful 
lamei răsări prin partea cealaltă, picurând sânge. 

Ochii lui Butch se deschiseră brusc. Se holbă în tavan. 
Mandibula îi căzu. Pe la colţurile gurii îi curse sânge peste 
obraji, spre lobii urechilor. Începu să bolborosească. Un 
clăbuc mare de sânge i se formă între buzele moi şi plesni. 
O mână se furişă până la genunchiul lui Henry şi-l strânse 
convulsiv. Henry nu avu nimic împotrivă. Până la urmă 


mâna căzu. O clipă mai târziu încetară şi bolboroselile. 
Butch Bowers era mort. 

Henry trase afară pumnalul, îl şterse pe cearşaful murdar 
ce acoperea laviţa tatălui său şi împinse lama la loc până ce 
arcul ţăcăni iar. Îşi privi tatăl fără prea mare interes. Vocea 
îi spusese ce treburi are pe ziua aceea în timp ce stătea 
îngenuncheat lângă Butch, având cuțitul pe gâtul lui. Vocea 
îi explicase totul. Aşa că intră în camera cealaltă să le dea 
telefon lui Belch şi Victor. 

lar acum iată-i aici pe toţi trei, şi, deşi coaiele încă îl mai 
dureau cumplit, cuțitul forma o umflătură confortabilă în 
buzunarul stâng din faţă al pantalonilor. Simţea că în 
curând va începe măcelul. Ceilalţi aveau să revină pentru a- 
şi relua cine ştie ce joc puştesc vor fi jucat, şi atunci urma 
să-nceapă măcelul. Vocea din lună îi înşirase totul pe când 
stătea în genunchi lângă Butch, iar pe drumul spre oraş nu 
fusese în stare să-şi ia ochii de la discul acela palid şi 
spectral de pe cer. Vedea că într-adevăr în lună era un om - 
o faţă-de-strigoi urâtă şi lucitoare cu cratere în loc de ochi 
şi un rânjet spân ce părea să-i ajungă până aproape de 
umerii obrajilor. Îi vorbi 

(plutim aici jos Henry toţi plutim şi tu ai să pluteşti) 

tot drumul spre oraş. Ucide-i pe toţi, Henry, spunea 
vocea-fantomă din lună, iar Henry pricepea foarte bine; 
Henry simţea că poate susţine acea emoție. Avea să-i ucidă 
pe toţi, pe toţi torţionarii săi, şi atunci sentimentele acelea - 
că îşi pierdea controlul, că se îndrepta inexorabil spre o 
lume mai largă pe care n-o va putea domina aşa cum 
dominase curtea de joacă din Şcoala Elementară, că în mai 
larga lume grăsanul, cioroiul şi bâlbâitul cel stricat ar putea 
oarecum să crească mai mari, în vreme ce el nu va face 
decât să crească oarecum mai bătrân - vor dispărea. 

Avea să-i omoare pe toţi, iar vocile - cele dinăuntru şi cea 
care-i vorbea din lună - aveau să-l lase în pace. Îi va omori 
şi apoi se va întoarce acasă şi se va aşeza pe prispa din dos 
cu spada japoneză suvenir a tatălui său în poală. Va bea o 


bere Rheingold de-ale tatei. Va asculta radioul, dar nu 
baseball. Baseball-ul era strict pentru [ara Capetelor 
Pătrate. În loc de asta, va asculta rock and roll. Deşi Henry 
nu 0 ştia (şi nu i-ar fi păsat nici dac-ar fi ştiut-o), în această 
unică privinţă el şi Păguboşii cădeau de acord: rock and 
roll-ul era o chestie destul de bună. Avem pui în hambar, al 
cui hambar, care hambar, al meu hambar. Atunci totul va fi 
bine; totul va fi corect atunci; totul va fi extraordinar atunci, 
şi tot ce-ar mai putea urma nu va mai conta. Vocea va avea 
grijă de el - simţea asta. Dacă aveai grijă de Monstru, 
Monstrul avea grijă de tine. Aşa merseseră întotdeauna 
lucrurile în Derry. 

Dar trebuia ca puştii să fie opriţi, opriţi curând, opriţi azi. 
Aşa-i spusese vocea. 

Henry scoase din buzunar cuțitul cel nou, îl privi, îl 
întoarse pe toate părţile, admirând felul cum scânteia 
soarele pe plăselele cromate. Apoi Belch îl înşfăcă de braţ, 
sâsâind: 

— Uită-te-acolo-şa, Henry! Ptiu, fir-aş al dracu”! Uite colo! 

Henry privi şi simţi lumina limpede a înţelegerii 
izbucnind peste el. O secţiune pătrată a poienii se înălța ca 
prin farmec, dezvăluind dedesubt o felie crescândă de 
întuneric. O clipă doar simţi un junghi de groază la gândul 
că s-ar putea să fie posesorul vocii... Deoarece cu siguranţă 
Monstrul locuia undeva sub oraş. Apoi auzi scârţâitul 
grunjos al pământului în ţâţâni şi pricepu. Nu reuşiseră să 
vadă casa din pom pentru că nici nu exista aşa ceva. 

— Pe toţi sfinţii, am stat exact în capu' lor, mârâi Victor şi, 
în timp ce capul şi umerii lui Ben apăreau în trapa pătrată 
din centrul luminişului, dădu să se repeadă la atac. 

Henry îl înşfăcă şi-l ţinu pe loc. 

— Nu punem mâna pă ei, Henry? întrebă Victor în timp 
ce Ben se trudea să iasă. 

— Punem noi mâna, spuse Henry, fără a-şi lua o clipă 
ochii de la detestatul băiat gras. 


Alt  pocnitor la  zgaibarace. Am să-ţi  pocnesc 
zgaibaracele-aşa de-o să-ţi zboare pân-la urechi, să le poți 
purta ca cercei, futai gras ce eşti. Stai numa" şi vezi de nu. 

— N-avea tu grijă. 

Grăsanul o ajuta pe târfă să iasă din groapă. Privi în jur a 
îndoială şi, o clipă, Henry avu impresia că se uită direct la 
el. Apoi ochii îi trecură mai departe. Cei doi îşi murmurară 
ceva unul altuia şi se îndesară în hăţişuri, dispărând. 

— Haideţi, le spuse Henry când zgomotul crengilor 
trosnind şi al frunzelor foşnind-se stinse. Ne luăm după ei. 
Da' ţineţi distanţa şi nu faceţi tărăboi. Îi vrem pe toţi la 
grămadă. 

Cei trei traversară poieniţa ca soldaţii în patrulare, 
aplecaţi, cu ochii mari şi mobili. Belch poposi să se uite în 
club şi clătină capul cu mirare admirativă: 

— Drept în capul lor şezui! 

Henry îi făcu un semn nerăbdător să înainteze. 

Urmară cărarea, pentru că făceau mai puţin zgomot. 
Ajunseseră la jumătatea drumului spre Kansas Street când 
curva şi grăsanul, ţinându-se de mână (Nu că-i drăguţ? se 
întrebă Henry într-un soi de extaz), ieşiră la iveală aproape 
drept în faţa lor. 

Noroc că erau întorşi cu spatele spre grupul lui Henry şi 
niciunul nu privi în jur. Henry, Victor şi Belch împietriră, 
apoi se retraseră în umbra de la marginea potecii. Curând, 
Ben şi Beverly nu mai erau decât două cămăşi de-abia 
desluşite printr-o încâlceală de arbuşti şi tufe. Cei trei îşi 
reîncepură urmărirea... Prudenţi. Henry scoase iar 
pumnalul şi... 


9 


Henry face autostopul, 2.30 dimineaţa 


„„„apăsă butonul cromat din plasele. Lama sări afară. O 
privi visător, în lumina lunii. li plăcea felul cum lumina 


stelelor parcurgea tăişul. Nu avea idee ce oră era. Acum 
plutea în şi afară din realitate. 

Un sunet se impuse conştiinţei lui şi începu să crească. 
Era motorul unei maşini. Se apropia. Ochii lui Henry se 
dilatară în întuneric. Strânse cu mai multă putere cuțitul, 
aşteptând maşina să treacă. 

Nu trecu. Se înscrise în curba de după gardul viu al 
seminarului şi se opri acolo, cu motorul mârâind gros. 
Strâmbându-se (acum burta i se întărea; devenise dură ca o 
scândură, iar sângele ce se prelingea vâscos printre degete 
avea consistenţa sevei chiar înainte să dai cep arţarilor la 
sfârşitul lui martie, începutul lui aprilie), se ridică în 
genunchi şi împinse în lături ramurile rigide ale gardului 
viu. Vedea faruri şi conturul unei maşini. Copoii? Mâna sa se 
strângea pe cuţit şi se destindea, se strângea şi se relaxa, 
se strângea şi se relaxa. 

Ţi-am trimis un mijloc de transport, Henry, şopti vocea. 
Un fel de taxi, dacă-ţi spune ceva asta. În fond, trebuie să 
ajungi la Pensiune destul de curând. Se apropie zorile. 

Vocea slobozi un chicotit subţire şi osos şi tăcu apoi. 
Acum singurele sunete erau ţârâitul greierilor şi murmurul 
monoton al maşinii oprite. Sună ca surdinele la bombiţele- 
cireşe, constată distrat Henry. 

Se ridică stângaci în picioare şi îşi croi drum înapoi spre 
aleea Seminarului. Aruncă o privire spre maşină. Nu era a 
poliţiei: nu avea girofaruri pe capotă, iar caroseria arăta cu 
totul altfel. Era de tip... vechi. 

Henry auzi iar chicotitul acela... Sau poate n-o fi fost 
decât vântul. 

leşi din umbra gardului viu, se târi pe sub lanţ, se ridică 
din nou în picioare şi începu să meargă spre maşina ce 
exista într-o lume de fotografii alb-negru, cu lumina 
strălucitoare a lunii şi umbra de nepătruns. Henry arăta 
într-un hal fără de hal: cămaşa înnegrită de sânge, 
pantalonii îmbibaţi aproape până la genunchi. Faţa-i era un 
cocoloş alb sub o tunsoare cazonă. 


Ajunse la intersecţia dintre aleea Seminarului şi trotuar 
şi privi maşina, încercând să desluşească namila de la volan. 
În schimb recunoscu de îndată maşina - era cea pe care 
tatăl lui jura întotdeauna c-o va avea într-o bună zi, un 
Plymouth Fury 1958. Era roşie cu alb, iar Henry ştia (nu i-o 
spusese suficient de des taică-său?) că motorul torcând sub 
capotă era un V-8 327. 255 de cai putere la dispoziţie, 
capabilă să atingă o sută la oră în vreo nouă secunde de la 
igniţie. O să-mi iau maşina aia, şi când oi muri po” să mă- 
ngroape cu ea cu tot, îi plăcea lui Butch să spună... Atât 
numai că, desigur, nu-şi luase niciodată maşina, iar statul îl 
înmormântase după ce Henry fusese dus, bătând câmpii şi 
urlând despre monştri, la ferma veselă. 

Dacă el îi âl dinăuntru, nu cred c-oi putea-o lua, îşi spuse 
Henry, strângând pumnalul în mână şi bălăbănindu-se ca un 
om beat, cu ochii la silueta de la volan. 

Atunci uşa din dreapta a maşinii se deschise larg, 
plafoniera se aprinse şi şoferul întoarse capul spre el. Era 
Belch Huggins. Faţa sa era o ruină atârnând. Un ochi îi 
dispăruse, şi o gaură putrezită într-un obraz pergamentos îi 
dezvăluia dinţii înnegriţi. Pe capul lui Belch stătea cocoţată 
boneta de baseball New York Yankees pe care o purta în 
ziua când murise. Era întoarsă cu cozorocul în spate. De-a 
lungul lui se prelingea o pastă gri-verzuie. 

— Belch! urlă Henry, şi durerea sfâşietoare îi ţâşni în sus 
din burtă, făcându-l să mai scoată un țipăt nearticulat. 

Buzele moarte ale lui Belch se lăţiră într-un rânjet, 
despicându-se în falduri cenuşii-albicioase, fără sânge. 
Ridică o mână răsucită spre uşă, în semn de invitaţie. 

Henry ezită, apoi ocoli masca automobilului, atingând 
emblema de pe capotă la fel cum făcea întotdeauna când, 
copil fiind, tatăl său îl ducea în sala de expoziţie din Bangor 
să se uite la exact aceeaşi maşină. Ajungând în partea 
dreaptă, pâcla îl copleşi într-un val moale şi trebui să se 
prindă de portiera deschisă pentru a se ţine pe picioare. 
Rămase acolo, cu capul plecat, respirând în icnete fonfăite. 


Într-un târziu lumea reveni la locul ei - parţial - şi reuşi să 
dea ocol portierei şi să cadă în scaun. Durerea îi sfredeli din 
nou măruntaiele, şi sânge proaspăt îi scăldă mâna. Îl simţea 
ca pe o gelatină caldă. Îşi rezemă capul pe spate şi scrâşni 
din dinţi, cu tendoanele gâtului ieşite în afară. În fine, 
durerea începu să cedeze puţin câte puţin. 

Portiera se închise de la sine. Becul din plafon se stinse. 
Henry văzu una dintre mâinile putrede ale lui Belch 
apucând schimbătorul de viteze şi pornind. Nodurile 
cocârjate şi albe ale falangelor lui Belch luceau prin pielea 
descompusă a degetelor. 

Maşina se puse în mişcare pe Kansas Street spre Up-Mile 
Hill. 

— Ce mai faci, Belch? se auzi Henry pe sine spunând. 

Era o prostie, fireşte - Belch nu putea fi acolo, morţii nu 
pot conduce maşini -, dar altceva nu-i trecea prin cap. 

Belch nu răspunse. Unicul său ochi înfundat în cap privea 
drumul. Dinţii scânteiau bolnav spre Henry prin spărtura 
obrazului. Henry deveni vag conştient că moş Belch 
mirosea destul de urât. Moş Belch, de fapt, mirosea ca un 
coş de pătlăgele stricate şi apoase. Compartimentul pentru 
mănuşi se deschise, lovindu-l pe Henry peste genunchi, şi la 
lumina beculeţului dinăuntru văzu o sticlă de Texas Driver, 
pe jumătate plină. O scoase, o destupă şi trase o duşcă 
bună. Se duse pe gât ca mătasea rece şi-i lovi stomacul ca o 
explozie de lavă. Tremură din tot trupul, gemu... şi apoi 
începu să se simtă puţin mai bine, puţin mai legat de lume. 

— Mersi. 

Capul lui Belch se întoarse spre el. Henry îi auzi 
tendoanele gâtului; scârţâiau ca o balama ruginită. Belch îl 
privi un moment cu o căutătură moartă monoculară, iar 
Henry observă pentru prima oară că lui Belch îi lipsea cea 
mai mare parte a nasului. Se vede treaba că cineva poftise 
la nasul lui moş Râgâilă. Un câine, poate. Sau şobolani. Mai 
probabil şobolani. Tunelurile prin care-i fugăriseră ăia mici 
în ziua aceea erau pline de şobolani. 


Mişcându-se la fel de încet, capul lui Belch reveni din nou 
spre drum. Henry se bucură. Privirea aceea a lui moş Belch 
către el, ei bine, Henry nu fusese-n stare s-o priceapă. Se 
simţise ceva în unicul ochi înfundat al lui Belch. Reproş? 
Furie? Ce anume? 

E un băiat mort la volanul acestei maşini. 

Henry cobori privirea pe braţ şi văzu că acolo i se 
formaseră buburuze enorme. Trase repede încă un gât din 
sticlă. Lichidul tare îşi răspândi fierbinţeala în trupu-i 
îndurerat. 

Plymouth-ul cobori Up-Mile Hill şi se îndreptă spre sensul 
giratoriu... Doar că la ora aceea din noapte nu circula 
nimic; toate semafoarele fuseseră comutate pe galben, 
clipind, scăldând străzile goale şi clădirile închise cu pulsaţii 
statornice de lumină. Domnea o asemenea linişte, încât 
Henry putea auzi releurile ţăcănind înăuntrul fiecărui 
semafor... Sau o fi fost poate doar imaginaţia lui? 

— Nici nu m-am gândit să te las de căruţă-n ziua aia, 
Râgâilă, spuse Henry. Vreau să zic, dacă... ştii... dacă asta 
aveai în cap. 

Din nou scrâşnetul tendoanelor uscate. Belch privindu-l 
iar cu ochiul său înfundat. Şi buzele întinse într-un rânjet 
cumplit ce  dezvelea gingii gri-negricioase crescând 
mucegai în grădina personală. Ce fel de rânjet e ăsta? se 
întrebă Henry în timp ce maşina torcea mătăsos în sus pe 
Main Street, pe lângă „Freese's” pe o parte, pe lângă 
„Nan's Luncheonette” şi „Aladdin Theater” pe cealaltă. O î 
un rânjet al iertării? Un rânjet ca-ntre prieteni vechi? Sau o 
fi un rânjet de soiul care spune am să ţi-o trag, Henry, am 
să ţi-o trag pentru că ai fugit şi ne-ai lăsat pe mine şi pe 
Vic? Ce fel de rânjet? 

— Trebuie, să-nţelegi cum a fost, spuse Henry, apoi se 
opri. 

Cum fusese! 'loate i se amestecau în minte, bucăţi 
încurcate ca piesele unui anume puzzle care tocmai fusese 
deşertat pe una dintre căcăcioasele mese de jucat cărţi din 


sala de recreere la Juniper Hill. Cum fusese? Îi urmăriseră 
pe grăsan şi pe târfă până înapoi pe Kansas Street şi-i 
aşteptaseră în tufişuri, privindu-i cum escaladau taluzul 
până în vârf. Dacă dispăreau din vedere, el, Victor şi Belch 
ar fi lăsat baltă pânda şi s-ar fi repezit după ei; doi din şapte 
tot era mai bine decât niciunul, iar restul aveau să apară cu 
timpul. 

Dar nu dispăruseră. Pur şi simplu se rezemaseră de gard, 
stând de vorbă şi supraveghind strada. Din când în când se 
uitau în jos spre Maidan, dar Henry îşi ţinea cei doi trupeţi 
bine ascunşi vederii. 

Cerul, îşi amintea Henry, se acoperise, norii se adunau de 
la răsărit, aerul devenea mai dens. Avea să plouă în acea 
după-amiază. 

Ce se întâmplase în continuare? Ce... 

O mână osoasă, cu pielea ca de ceară, îl apucă de braţ, 
iar Henry zbieră. Lunecase din nou în cenuşiul acela ca de 
bumbac, dar groaznica atingere a lui Belch şi junghiul de 
durere din stomac stârnit de răcnet îl aduseră înapoi. Privi 
în jur şi văzu faţa lui Belch la nici două degete de a sa; trase 
gâfâit aer în piept, şi imediat regretă. Moş Râgâilă chiar 
mucegăise. Lui Henry îi reveniră în minte tomatele 
putrezind liniştite în vreun colţ de hambar. 1 se răsculă 
stomacul. 

Deodată îşi aminti sfârşitul - sfârşitul lui Belch şi al lui 
Vic, cel puţin. Cum venise ceva din întuneric în timp ce 
stăteau într-un puț cu grilaj de canal în vârf, întrebându-se 
încotro s-o apuce. Ceva... Henry nu fusese-n stare să spună 
ce anume. Până ce Victor ţipase: 

— Frankenstein! Frankenstein! 

Şi aşa era, monstrul lui Frankenstein, cu şuruburi 
ieşindu-i din gât şi o cicatrice adâncă şi prinsă-n copci pe 
frunte, târâindu-şi picioarele în încălțări cât cuburile unui 
copil. 

— Frankenstein! uriaşe Vic. Fr... 


Iar în clipa următoare Vic rămăsese fără cap. Capul său 
zbură de-a latul puţului, izbind peretele opus cu o bufnitură 
acră şi cleioasă. Ochii galbeni şi apoşi ai monstrului căzură 
asupra lui Henry, iar acesta îngheţă. Băşica îşi dădu drumul 
şi simţi ceva cald şi ud inundându-i picioarele. 

Creatura o luă spre el şi atunci Belch... Belch... 

— Ascultă, ştiu c-am fugit, spuse Henry. Nu trebuia s-o 
fac. Dar... dar... 

Belch nu făcea decât să-l privească. 

— M-am pierdut, şopti Henry, ca pentru a-l înştiinţa pe 
moş Râgâilă că şi el plătise. 

Suna neconvingător, de parcă ar fi spus Mda, ştiu că te-a 
omorât, Belch, da eu aveam o jale de ţeapă sub unghie. 
Însă fusese rău... Rău de-a binelea. Rătăcise ore-n şir 
printr-o lume de beznă puturoasă şi în cele din urmă, ţinea 
minte, începuse să urle. La un moment dat căzuse - o 
căzătură lungă, năucitoare, pe parcursul căreia avusese 
timp să-şi spună O, ce bine, într-un minut am murit şi scap 
de-aici -, iar apoi se pomenise într-o apă care curgea 
repede. Pe sub Canal, bănuia el. leşise în lumina soarelui ce 
asfinţea, lopătase până la mal şi în cele din urmă ieşise din 
Kenduskeag la nici cincizeci de metri de locul unde Adrian 
Mellon avea să se înece douăzeci şi şapte de ani mai târziu. 
Îi alunecă piciorul, căzu, se lovi la cap, rămase fără 
cunoştinţă. Când se trezi, coborâse noaptea. Îşi găsi cumva 
calea până la Drumul Naţional 2 şi făcu autostopul până 
acasă. lar acolo îl aşteptau poliţiştii. 

Dar aia fusese atunci, iar asta era acum. Belch păşise în 
faţa monstrului lui Frankenstein, care îi jupuise partea 
stângă a feţei până la os - atâta apucase Henry să vadă 
înainte de-a o lua la sănătoasa. Acum însă Belch revenise, 
iar Belch îi arăta ceva cu degetul. 

Henry văzu că opriseră în faţa Pensiunii Derry, şi deodată 
înţelese perfect. „Pensiunea” era singurul hotel adevărat 
rămas în Derry. În 1958 mai fusese şi „The Eastern Star”, în 
capătul lui Exchange, şi „lhe Traveller's Rest” pe Torrault 


Street. Ambele dispăruseră în timpul reînnoirilor edilitare 
(Henry ştia totul despre asta; la Juniper Hill citise ziarul 
Derry News cu credinţă, în fiecare zi). Doar Pensiunea mai 
rămăsese, şi vreo câteva moteluri de trei parale pe lângă 
autostrada Interstate. 

Aicea vor fi fiind, reflectă Henry. Chiar aici. Toţi care-au 
mai rămas. Dorm în pat, cu viziuni de bombonele - sau 
canale poate - dansându-le în capete. Şi-am să le vin de 
hac. Rând pe rând am să le vin de hac. 

Scoase iar sticla de Texas Driver şi supse din ea. Simţea 
sânge proaspăt susurându-i în poală, iar perna era cleioasă 
sub el, dar vinul făcea totul mai suportabil. l-ar fi prins bine 
ceva bourbon bun, dar nici vinul acesta nu era de lepădat. 

— Uite, îi zise el lui Belch. Îmi pare rău c-am fugit. Nu 
ştiu de ce am fugit. Ile rog... Nu te-nfuria. 

Belch vorbi pentru prima şi singura dată, dar vocea nu 
era a lui. Vocea ce ieşi din gura putredă a lui Belch era 
adâncă şi puternică, înspăimântătoare. Henry tresări la 
auzul ei. Era vocea din lună, vocea clovnului, vocea pe care 
o auzise în visele lui cu drenuri şi canale prin care apa 
şiroia la nesfârşit. 

— Tacă-ţi gura şi fă-le felul, rosti vocea. 

— Sigur, scânci Henry. Sigur, sigur, vreau s-o fac, nici 
vorbă... 

Băgă sticla la loc în compartimentul mănuşilor. Gâtul ei 
clănţăni scurt ca nişte colţi. lar acolo unde fusese sticla 
văzu o hârtie. O scoase şi o despături, lăsând amprente 
însângerate la colţuri. În capul foii era imprimat în relief, cu 
litere stacojii, următorul antet: 


„UN MEMORANDUM DE LA PENNYWISE!” 
lar mai jos, tipărit migălos cu majuscule: 


„BILL DENBROUGH 311 
BEN HANSCOM 404 
EDDIE KASPBRAK 609 


BEVERLY MARSH 518 
RICHIE TOZIER 217” 


Numerele camerelor lor. Bună treabă. Economie de timp. 

— Mersi, Be... 

Dar Belch dispăruse. Scaunul şoferului era gol. Doar 
şepcuţa de baseball New York Yankees mai zăcea acolo, 
având cozorocul plin de mucegai întărit. Şi o substanţă 
vâscoasă pe schimbătorul de viteze. Henry privi, cu inima 
zbătându-i-se dureros în beregată... 1 se păru că aude ceva 
mişcându-se, schimbându-şi poziţia, pe bancheta din spate. 
Cobori repede, deschizând portiera şi aproape căzând pe 
carosabil de atâta grabă. Ocoli automobilul, care încă mai 
bolborosea încetişor prin dublele sale ţevi de eşapament ca 
nişte bombe-cireaşă (în Statul Maine, bombele-cireşe 
fuseseră scoase în afara legii încă din 1962). 

Îi era greu să umble; fiecare pas îi sfâşia abdomenul. Dar 
ajunse pe trotuar şi se opri acolo, privind la clădirea de 
cărămidă cu opt etaje care, împreună cu biblioteca, 
Cinematograful „Aladdin” şi Seminarul, se număra printre 
puţinele pe care şi le mai amintea de pe vremuri. Acum 
majoritatea luminilor de la etajele superioare erau stinse, 
dar globurile de sticlă mată ce flancau poarta principală 
ardeau blând în întuneric, aureolate cu umezeală din ceața 
joasă stăruitoare. 

Henry se chinui să înainteze printre ele, împingând cu 
umărul un batant al uşii. 

Holul era cufundat în tăcerea nopţii târzii. Pe jos se 
întindea un covor turcesc decolorat. Tavanul era o frescă 
enormă, alcătuită din panouri rectangulare ce înfăţişau 
scene din zilele forestiere ale oraşului Derry. Se vedeau 
canapele umflate peste măsură, fotolii voltate şi un şemineu 
uriaş, acum stins şi tăcut, cu un buştean de mesteacăn 
aruncat peste pirostrii - un butuc veritabil, fără instalaţie 
de gaze; căminul pensiunii nu era o simplă piesă de decor. 
Plante se revărsau din două jardiniere joase. Uşile duble de 


sticlă ce duceau la bar şi restaurant erau închise. Dintr-un 
birou interior, Henry putea auzi bălmăjeala unui televizor 
dat la minimum. 

Traversă holul, cu cămaşa şi pantalonii mânjiţi de sânge. 
În brazdele mâinilor i se întărise sânge; îi vârsta obrajii şi-i 
străbătea fruntea, ca unui indian vopsit în culorile 
războiului. Ochii-i ieşeau din orbite. Oricine l-ar fi zărit, ar fi 
fugit urlând de groază. Dar nu era nimeni acolo. 

Uşile liftului se deschiseră de îndată ce apăsă butonul 
URCARE. Privi la hârtia din mână, apoi la numerele etajelor. 
După un moment de cumpănire, apăsă la 6 şi uşile se 
închiseră. Se auzi un murmur slab de motor în timp ce 
ascensorul începea să urce. 

Pot foarte bine sâ-ncep de sus şi să cobor treptat. 

Se rezemă moale de peretele din fund al cabinei, cu ochii 
pe jumătate închişi. Murmurul liftului avea un efect 
liniştitor. La fel ca acela al instalaţiilor din staţiile de 
pompare ale reţelei de canalizare. Ziua aceea îi tot revenea 
în minte. Cum totul păruse aproape prestabilit, ca şi cum 
toţi ar fi jucat doar nişte roluri. Cum Vic şi moş Râgâilă 
păruseră... ei bine, aproape drogaţi. Îşi amintea... 

Cabina se opri, zguduindu-l şi trimiţându-i încă un val de 
durere atroce în stomac. Uşile glisară deschizându-se. 
Henry păşi pe coridorul tăcut (alte plante, agăţătoare, 
căţărătoare, nu voia să atingă niciuna, nu, lujerii ăia verzi şi 
zemoşi îi aminteau prea tare de lucrurile care atârnau acolo 
în beznă). Se uită din nou pe foaie. Kaspbrak stătea la 609. 
Henry porni într-acolo, rezemându-se de perete cu o mână 
şi lăsând din mers o vagă dâră de sânge pe tapet (ah, dar 
păşea la o parte ori de câte ori se apropia de vreuna dintre 
plantele acelea agăţătoare; nu voia încurcături cu alea). 
Respiraţia-i şuiera aspră şi uscată. 

Aici era. Henry scoase briceagul din buzunar, îşi trecu 
limba peste buzele uscate şi bătu la uşă. Nimic. Bătu iar, 
mai tare. 

— Cine-i? 


Somnoros. Bun-aşa. Va fi fiind în pijămăluţă, treaz doar 
pe jumătate. Iar, când va deschide uşa, Henry îi va înfige 
pumnalul drept în adâncitura de la baza gâtului, adâncitura 
vulnerabilă aflată imediat sub mărul lui Adam. 

— Liftieru', domnu”, spuse Henry. Mesaj de la soţie. 

O fi având Kaspbrak nevastă? Poate că spusese o prostie. 
Aşteptă, în alertă rece. Auzi paşi - foşnet de papuci. 

— De la Myra? 

Părea alarmat. Va fi şi mai alarmat peste câteva secunde. 
Pulsul bătea constant în tâmpla dreaptă a lui Henry. 

— Cred că da, domnu'. Nu scrie niciun nume. Zice doar 
soţia. 

Urmă o pauză, apoi un clănţănit metalic când Kaspbrak 
bâjbâi la lanţ. Rânjind, Henry apăsă butonul de pe plăselele 
cuţitului. Clic. 

Ridică lama lângă obraz, pregătit. Auzi cum se deschide 
încuietoarea. Peste o clipă doar va împlânta tăişul în 
beregata micului ticălos slăbănog. Aşteptă. Uşa se deschise 
şi Eddie... 


10 


Păguboşii toți laolaltă, 1.20 după-amiaza 


„li văzu pe Stan şi Richie tocmai ieşind de la Costello 
Avenue Market, mâncând fiecare câte o îngheţată pe băț. 

— Hei! strigă el. Hei, aşteptaţi-mă! 

Se întoarseră, iar Stan îi făcu agitat cu mâna. Eddie 
alergă să-i ajungă cât putea de repede, ceea ce nu însemna, 
la drept vorbind, tocmai repede. Un braţ îl avea încarcerat 
într-o carcasă din ghips, iar sub celălalt îşi ţinea tabla de 
Parcheesi. 

— Ce-ai-zici, Eddie? Ce-ai-zici, băiete? întrebă Richie în 
măreţ-rostogolita sa Voce a Gentlemanului Sudist (cea care 
suna mai mult a Foghorn Leghorn din desenele animate 
decât a orice altceva). 


— Voi a zice... Voi a zice... băiatu' ae un b'aţ 'upt! Ui-la 
el, Stan, băiatu' a'e un b'aţ 'upt! Voi a zice... la fii tu băiat 
de t'eabă şi du-i toabla de Pawcheeseh băiatului! 

— Pot să mi-o duc şi singur, replică Eddie, cam cu sufletul 
la gură. Ce-ar fi să dau şi eu o limbă pe îngheţată? 

— Mămică-ta n-ar fi de acord, Eddie, zise trist Richie şi 
începu să mănânce mai repede; tocmai ajunsese la miezul 
de ciocolată, partea lui favorită. Microbi, băiete! Voi a zice... 
Voi a zice pot' lua microbi mâncân' dup-al'cineva! 

— O să risc, zise Eddie. 

Fără tragere de inimă, Richie îşi ridică îngheţata spre 
gura lui Eddie... şi o smulse de îndată ce Eddie reuşi să 
muşte de vreo două ori. 

— Poţi s-o iei pe-a mea cât a mai rămas, i-o oferi Stan. Am 
încă burta plină de la prânz. 

— Ovreii nu mănâncă mult, îl instrui Richie. Face parte 
din religia lor. 

Acum toţi trei mergeau alături, îndreptându-se spre 
Kansas Street şi spre Maidan. Derry părea cufundat într-o 
picoteală adâncă de după-amiază pâcloasă. Jaluzelele celor 
mai multe case pe lângă care treceau erau coborâte. Pe 
iarbă stăteau jucării abandonate, ca şi cum proprietarii lor 
ar fi fost chemaţi în grabă de la joacă sau culcaţi să-şi facă 
siesta. Tunete se rostogoleau groase la vest. 

— Chiar aşa? îl întrebă Eddie pe Stan. 

— Nu, Richie doar face mişto. Evreii mănâncă la fel ca 
oamenii normali. 

Arătă spre Richie: 

— Ca el. 

— Ştii, eşti al dracu” de răutăcios cu Stan, îi spuse Eddie 
lui Richie. Cum ţi-ar plăcea să zică cineva toate rahaturile 
astea despre tine doar fiindcă eşti catolic? 

— A, catolicii fac o grămadă, replică Richie. Tata mi-a zis 
odată că Hitler era catolic, şi Hitler a omorât miliarde de 
evrei. Este, Stan? 

— Mhm, aşa se pare, zise Stan, părând jenat. 


— Mama a fost furioasă când mi-a zis tata asta, continuă 
Richie. 

Un mic zâmbet retrospectiv i se ivise pe faţă. 

— Absolut fuuu-rioasă. Noi, catolicii, am mai avut şi 
Inchiziția, asta era trebuşoara aia cu roata şi menghinele de 
smuls unghii şi toate chestiile alea. Mi-nchipui că toate 
religiile sunt destul de ciudatele. 

— Şi eu, răspunse calm Stan. Noi nu suntem habotnici, 
sau cum se cheamă. Adică mâncăm şuncă şi jambon. Nici nu 
prea ştiu ce-nseamnă să fii evreu. M-am născut în Derry, şi 
câteodată mergem la sinagoga din Bangor la chestii din 
alea ca Yom Kippur, dar... 

Ridică din umeri. 

— Şuncă? Jambon? 

Eddie rămăsese nedumerit. El şi mama sa erau metodişti. 

— Evreii ortodocşi nu mănâncă lucruri de-astea, explică 
Stan. Scrie ceva în Tora să nu mănânci nimic din ce se 
târăşte prin noroi sau umblă pe fundul oceanului. Nu ştiu 
exact cum vine. Dar porcii zice-se că-s excluşi, ca şi homarii. 
Ai mei însă-i mănâncă. Şi eu la fel. 

— Ciudată treabă, spuse Eddie şi izbucni în râs. 
Niciodată n-am mai auzit de-o religie care să-ţi spună ce-ai 
voie să mănânci. Puțin mai lipseşte să-ţi spună ce fel de gaz 
ai voie să cumperi. 

— Gaz cuşer, replică Stan şi râse ca pentru sine. Nici 
Richie, nici Eddie nu înţeleseră de ce râdea. 

— Tre' să recunoşti, Stanny, că e destul de ciudăţel, spuse 
Richie. Vreau să zic, să nu poţi mânca un cârnat doar 
fiindcă se-ntâmplă să fii ovrei. 

— Zău? întrebă Stan. Tu mănânci carne vinerea? 

— Ptiu, nu! exclamă Richie şocat. N-ai voie să mănânci 
carne vinerea, fiindcă... 

Pe chip îi apăru un mic rânjet. 

— A, aşa, pricep ce vrei să zici. 

— Chiar se duc catolicii în iad dacă mănâncă vinerea 
carne? întrebă Eddie fascinat, habar n-având că, până cu 


doar două generaţii în urmă, neamurile lui fuseseră 
polonezi catolici fervenţi care mai curând ar fi ieşit pe 
stradă fără haine pe ei decât să fi mâncat carne vinerea. 

— Păi, îţi zic eu cum e, Eddie, spuse Richie. Nu prea cred 
că Dumnezeu m-ar trimite jos la Căldurică doar fiindc-am 
uitat şi am halit un hamburger baban la gustare într-o 
vineri, da' de ce să rişti? Corect? 

— N-aş crede, însă mi se pare-aşa de... 

Aşa de tâmpit, era gata să spună, iar apoi îşi aminti o 
poveste pe care le-o spusese doamna Portleigh la şcoala de 
duminică, pe când era doar un băieţel. După cum zicea 
doamna Portleigh, un băiat rău furase o dată nişte pâine de 
împărtăşanie când trecuse cu talerul şi o băgase în 
buzunar. A luat-o acasă şi a aruncat-o în toaletă doar ca să 
vadă ce se va întâmplă. Pe dată - sau cel puţin aşa le 
raporta doamna Portleigh absorbiţilor ei elevi - apa din 
toaletă s-a făcut roşie ca sângele. Era sângele lui Hristos, 
spunea ea, şi i-a apărut băieţelului aceluia fiindcă făcuse o 
faptă foarte rea numită BLASFEMIE. Apăruse ca să-l 
prevină că, aruncând carnea lui lisus în toaletă, îşi aruncase 
propriul suflet în primejdia iadului. 

Până atunci, lui Eddie mai degrabă îi plăcuse actul 
împărtăşaniei, pe care i se îngăduia s-o primească din anul 
precedent. Metodiştii foloseau în loc de vin must de Welch, 
iar Trupul lui Hristos erau nişte cubuleţe tăiate din pâine 
sfinţită proaspătă, moale. Îi plăcea ideea de a lua mâncarea 
şi băutura ca pe un rit religios. Dar, ca urmare a poveştii 
doamnei Portleigh, minunarea lui în faţa ritualului luase o 
formă mai puternică şi mai tenebroasă, ceva mai degrabă 
înspăimântător. Simpla întindere a mâinii spre micile cuburi 
de pâine deveni un act ce presupunea curaj, şi întotdeauna 
se temea ca de un şoc electric... Sau chiar mai rău, că 
pâinea îşi va schimba deodată culoarea în mâna lui, va 
deveni un cheag de sânge, şi o Voce fără trup va începe să 
tune în biserică: Nevrednic! Nevrednic! Damnat în iad! 
Damnat în iad! Adesea, după ce lua împărtăşania, gâtlejul i 


se închidea, respiraţia începea să-i ţiuie, şi aştepta cu 
nerăbdare înfiorată ca binecuvântarea să se sfârşească 
pentru a putea ieşi grăbit în vestibul şi a-şi folosi 
inhalatorul. 

Nu trebuie să fii aşa de prost, îşi spunea el pe măsură ce 
creştea. Aia nu era decât o poveste, iar doamna Portleigh 
cu siguranţă că nu era o sfântă - mămica a spus că 
divorțase în Kitery şi că joacă Bingo la Saint Mary's în 
Bangor, şi că adevărații creştini nu practică jocuri de noroc, 
adevărații creştini lasă jocurile de noroc în seama păgânilor 
şi a catolicilor. 

Toate se legau perfect, dar asta nu-i ajuta cu nimic. 
Povestea pâinii de împărtăşanie ce transformase apa din 
toaletă în sânge îl îngrijora, îl sâcâia, ba chiar îi dădea 
insomnii. Într-o noapte îi veni ideea că mijlocul de a lăsa 
toate acestea în urmă o dată pentru totdeauna ar fi să ia cu 
mâna lui o bucată de pâine, s-o azvârle în toaletă şi să vadă 
ce se va întâmplă. 

Dar o asemenea experienţă îi depăşea cu mult curajul; 
mintea lui raţională nu putea rezista acelei sinistre imagini 
a sângelui ce-şi răspândea în apă norul de acuzaţie şi 
potenţială damnare. Nu putea înfrunta acea talismanică 
incantaţie magică: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu; 
acesta este sângele meu, carele pentru mulţi se varsă. 

Nu, nu făcuse niciodată experimentul. 

— Cred că toate religiile sunt cam sucite, spuse acum 
Eddie. 

Dar puternice, adăugă mintea sa, aproape magice... Sau 
o fi fost asta o BLASFEMIE? Începu să se gândească la 
lucrul pe care-l văzuseră pe Neibolt Street şi pentru întâia 
oară percepu o paralelă nebunească - la urma urmei, 
vârcolacul ieşise din toaletă. 

— Măi frate, cred că toată lumea doarme, spuse Richie, 
aruncându-şi nonşalant tubul gol al îngheţatei în rigolă. Ai 
mai văzut o asemenea linişte? Ce, s-or fi dus toţi la Bar 
Harbor pe ziua de azi? 


— H-h-h-hei, bă-bă-băieţi! strigă din spatele lor Bill 
Denbrough. A-aş-teptaţi-mă! 

Eddie se întoarse, încântat ca întotdeauna să audă glasul 
lui Bill Barosanul. Pedala pe Silver după colţul cu Costello 
Avenue, în avans faţă de Mike, deşi Schwinnul lui Mike era 
nou-nouţ. 

— Hai-ho, Silver HAAAAIDEEFE! răcni Bill. 

Se repezi spre ei cu treizeci de kilometri pe oră, în timp 
ce cărţile de joc prinse cu cârlige de rufe pe aripile roţilor 
huruiau. Apoi pedală înapoi, apăsă pe frâne şi produse o 
admirabil de lungă dâră neagră pe asfalt. 

— Bill Bâlbâitule! exclamă Richie. Cum o duci, băiete? Voi 
a zice... Voi a zice... cum o duci, băiete? 

— O duc b-b-bine. l-aţi văzut pe Ben sau B-B-everly? 

Mike dădu din pedale şi-i ajunse din urmă. Transpiraţia îi 
umplea faţa de broboane mici. 

— Cât de repede merge bicicleta aia? 

Bill râse: 

— N-n-nu şt-tiu, e-exact. Destul de r-r-repede. 

— Nu i-am văzut, răspunse Richie. Probabil sunt acolo 
jos, umblă şi ei. Cântă armonia-n două voci. „Ş-buum, ş- 
buum... ia-da-da-dada-da-da... arăţi ca un vis, scumpo.” 

Stan Uris scoase nişte zgomote de vomă. 

— E doar invidios, îi spuse Richie lui Mike. Evreii nu pot 
să cânte. 

— Bi-bi-bi... 

— „Bip-bip, Richie”, spuse Richie în locul lui şi izbucniră 
cu toţii în râs. 

Porniră din nou spre Maidan, Mike şi Bill împingându-şi 
bicicletele de ghidon. Conversaţia era la început vioaie, dar 
mai apoi lâncezi. Privindu-l pe Bill, Eddie îi văzu o expresie 
stânjenită pe faţă şi se gândi că poate liniştea îl afecta şi pe 
el. Ştia că Richie o spusese cu sens de glumă, dar chiar 
exista impresia că toată lumea din Derry se dusese la Bar 
Harbor în ziua aceea... Sau altundeva. Nicio maşină nu se 
mişca pe stradă; nici măcar o singură cucoană în vârstă nu- 


şi împingea căruciorul plin de târguieli înapoi spre vila sau 
apartamentul ei. 

— Chiar că-i linişte, este? se aventură Eddie, dar Bill doar 
aprobă în tăcere. 

Traversară pe partea dinspre Maidan, şi atunci îi văzură 
pe Ben şi Beverly fugind spre ei şi strigând. Pe Eddie îl şoca 
înfăţişarea fetei; de obicei era atât de îngrijită şi curată, cu 
părul întotdeauna proaspăt spălat şi legat la spate în coadă- 
de-cal. Acum era vărgată cu ceva ce părea a fi toate soiurile 
de lături ale universului. Avea ochii mari şi sălbatici. Pe 
obraz i se vedea o zgârietură. Blugii îi erau îngălaţi cu 
gunoi, iar bluza ruptă. 

Ben o urma gâfâind, cu pântecele săltându-i. 

— Nu putem cobori pe Maidan, icni Beverly. Băieţii... 
Henry... Victor... Sunt acolo jos pe undeva... Cuţitul... Are 
un cuţit... 

—  Ma-mai încet, spuse Bill, preluând de îndată 
conducerea în felul acela al lui lipsit de efort, aproape 
inconştient. 

Îi aruncă o privire lui Ben, care se apropia în goană, cu 
obrajii aprinşi şi pieptul său grăsan trudind din greu. 

— Spune că Henry a înnebunit, Bill Barosane, zise Ben. 

— Ei, căcat, adică înainte era întreg la minte? întrebă 
Richie şi scuipă printre dinţi, 

— 'Ta-taci din gu-ră, R-Richie, spuse Bill, apoi privi din 
nou la Beverly. Sp-spune. 

Mâna lui Eddie se strecură în buzunar şi atinse 
inhalatorul. Nu pricepea despre ce era vorba, dar ştia deja 
că nu era bine deloc. Forţându-se să vorbească pe cât de 
calm îi stătea în putinţă, Beverly reuşi să prezinte o 
versiune prescurtată a întâmplării - o variantă care începea 
cu Henry, Victor şi Belch atacând-o pe stradă. Nu le povesti 
despre tatăl ei - de asta îi era teribil de ruşine. 

Când sfârşi, Bill tăcu o clipă, cu mâinile în buzunare, 
bărbia în piept şi ghidonul lui Silver rezemat de piept. 
Ceilalţi rămaseră în aşteptare, aruncând priviri iuți spre 


balustrada ce marca marginea râpei. Bill medită un lung 
răstimp, fără să-l întrerupă nimeni. Eddie, dintr-o dată şi 
fără niciun efort, deveni conştient că acela putea fi actul 
final. Asta anunţa tăcerea zilei, nu? Sentimentul că întregul 
oraş îşi făcuse bagajele şi plecase, lăsând în urmă doar 
carcasele părăsite ale cladirilor. 

Richie se gândea la fotografia din albumul lui George 
care prinsese dintr-o dată viaţă. 

Beverly se gândea la tatăl ei, la cât de incolori îi fuseseră 
ochii. 

Mike se gândea la pasăre. 

Ben se gândea la mumie şi la un miros ca de scorţişoară 
moartă. Stan Uris se gândea la blugi, negri, şiroind de apă, 
şi la mâini albe ca hârtia încreţită, şiroind şi ele. 

— Ha-ha-haideţi, îi chemă Bill într-un târziu. M-mergem j- 
j-jos. 

— Bill... începu Ben, tulburat la faţă. Beverly a zis că 
Henry era cu adevărat nebun. Că avea de gând s-o 
omoare... 

— N-nu-i al lor, spuse Bill, gesticulând spre spintecătura 
verde în formă de stilet a Maidanului din dreapta lor şi de 
dedesubt - desişurile, pâlcurile dese de copaci, bambuşii, 
luciul apei. 

— N-n-nu-i prr-prr-oprietatea lor. 

Privi în jur la ceilalţi, cu faţa amărâtă. 

— Am o0-o-bosit să-mi f-fie f-fr-rică de ei. l-am bă-bă-bătut 
cu pi-pietrele, şi, dacă tr-tr-trebuie să-i batem i-i-iar, o s-o 
fa-fa-facem. 

— Dar, Bill, interveni Eddie, ce ne facem dacă nu-s numai 
ei? 

Bill se întoarse spre Eddie, iar acesta, realmente şocat, 
văzu cât de obosită şi trasă era faţa acestuia - avea ceva 
înfricoşător acel chip, dar abia mult, mult mai târziu, ca 
adult, lunecând spre somn după reuniunea de la bibliotecă, 
urma să înţeleagă ce anume era înspăimântător: faţa îi 
aparţinea unui băiat împins aproape de pragul nebuniei, un 


băiat care poate nu era, în ultimă instanţă, mai întreg la 
minte sau mai stăpân pe propriile sale decizii decât Henry. 
Totuşi esenţa lui Bill era acolo, privind prin ochii aceia 
bântuiţi şi dezagregaţi... Un Bill furios, hotărât. 

— Ei, făcu el, şi ce da-da-dacă? 

Nu-i răspunse nimeni. Tunetul bubuia mai aproape. 
Eddie se uită la cer şi văzu norii de furtună strângându-se 
de la apus în grămezi negre. Avea să plouă cu găleata, cum 
spunea uneori mama lui. 

— A-a-cum uitaţi c-c-ce e, spuse Bill, privindu-i. Niciunul 
dintre voi nu trebuie să vi-vi-vină cu mine dacă n-nu vrea. 
Vo-vo-voi hotărâți. 

— Eu am să vin, Bill Barosane, spuse liniştit Richie. 

— Şi eu, spuse Ben. 

— Sigur, zise şi Mike, ridicând din umeri. 

Beverly şi Stan aprobară şi ei, şi la urmă Eddie. 

— Eu n-aş zice, Eddie, interveni Richie. Braţul tău, ştii, n- 
arată prea mişto. 

Eddie îl privi pe Bill. 

— Eu v-v-vreau să vi-vină. Me-me-mergi cu mi-mi-ne, E-E- 
Eddie. O să am eu grijă de ti-tine. 

— Mersi, Bill. 

Chipul lui Bill obosit, pe jumătate nebun, i se păru dintr-o 
dată fermecător lui Eddie - fermecător şi mult iubit. Avu o 
senzaţie vagă de uimire. Cred că mi-aş da şi viața pentru el, 
dacă mi-ar cere-o. Ce fel de putere e asta? Dacă te face să 
arăţi aşa cum arată Bill acum, poate că n-o fi o putere prea 
plăcută. 

— Mda, Bill are arma finală, spuse Richie. Bombe 
fumigene. 

Ridică braţul stâng şi-şi flutură mâna dreaptă la 
subsuoara expusă. 

Ben şi Mike râseră puţin, iar Eddie zâmbi. 

Tunetul bubui iar, aproape şi de astă dată îndeajuns de 
tare ca să-i facă să tresară şi să se strângă unii-ntr-alţii. 
Vântul se înteţea, rostogolind gunoaiele prin rigolă. Primul 


nor negru acoperi discul cu halou ceţos al soarelui, şi 
umbrele celor şapte se topiră. Rafalele erau reci, făcând să 
se înfioare braţul gol şi asudat al lui Eddie. Băiatul se 
cutremură. 

Bill îl privi pe Stan şi spuse un lucru ciudat: 

— Ai la tine cartea cu pă-pă-păsări, Stan? 

Stan se bătu peste buzunarul de la şold. 

Bill îl privi iar: 

— Hai să m-m-mergem jos. 

Coborâră malul în şir indian, cu excepţia lui Bill, care 
rămase alături de Eddie, aşa cum promisese. Îl lăsă pe 
Richie s-o coboare pe Silver, şi când ajunseră jos îşi propti 
bicicleta la locul ei obişnuit de sub pod. Apoi rămaseră 
grupaţi, privind în jur. 

Furtuna ce se apropia nu aducea întunecime; nici măcar 
o lumină mai difuză. Dar calitatea acesteia se schimbase, iar 
obiectele se detaşau într-un soi de relief oţelit, ca prin vis: 
fără umbre, limpezi, precis conturate. Eddie simţi groaza şi 
teama nelămurită cufundându-i-se în măruntaie, dându-şi 
seama de ce i se părea atât de familiară calitatea acelei 
lumini - era acelaşi soi de lumină pe care şi-o amintea din 
casa de la numărul 29, pe Neibolt Street. 

O săgeată incandescentă tatuă norii, destul de 
strălucitoare pentru a-l face să tresară. Ridică o mână la 
faţă şi se pomeni numărând: Unu... doi... trei... Şi atunci 
tunetul sosi într-o unică tuse lătrată, un sunet exploziv, ca al 
unei artificii M-80, şi se strânseră şi mai tare laolaltă. 

— Nu s-a anunţat ploaie azi-dimineaţă, spuse stânjenit 
Ben. În ziar scria: cald şi ceţos. 

Mike scruta cerul. Norii păreau nişte corăbii cu fundul 
negru, nori înalţi şi grei, întrecând rapid pâcla albăstrie ce 
acoperise cerul de la un orizont la altul când el şi Bill 
ieşiseră din casa familiei Denbrough după prânz. 

— Vine repede, zise el. Niciodată n-am mai văzut o 
furtună să vină aşa repede. 

Şi, ca o confirmare, tunetul bubui din nou. 


— H-h-haideţi, îi chemă Bill. S-să punem tabla de 
Parchee-heesi a lui E-E-Eddie în clu-clu-club. 

Porniră pe cărarea pe care o bătătoriseră în săptămânile 
trecute de la incidentul cu stăvilarul. Bill şi Eddie mergeau 
în capul coloanei, ştergând cu umerii frunzele verzi şi late 
ale arbuştilor, cu ceilalţi pe urme. Vântul se porni din nou, 
făcând frunzişul copacilor şi al boscheţilor să şoptească. 
Departe în faţă, bambuşii pârâiră lugubru, ca tobele într-o 
poveste din junglă. 

— Bill? întrebă Eddie cu glas scăzut. 

— Ce? 

— Credeam că asta-i doar în filme, dar... râse puţintel 
Eddie, simt că parcă mă urmăreşte cineva. 

— A, ăia-s ac-ac-acolo, nici vo-vo-vorbă. 

Eddie privi în jur nervos şi strânse ceva mai tare planşa 
de Parcheesi. 

Apoi... 


11 


Camera lui Eddie, 3.05 dimineața 


„deschise uşa în faţa unui monstru dintr-un film de 
groază. 

Acolo stătea o arătare mânjită de sânge, care nu putea fi 
decât Henry Bowers. Henry arăta ca un cadavru revenit din 
mormânt. Faţa sa era o mască încremenită, numai ură şi 
moarte. Îşi ţinea mâna dreaptă încordată la nivelul 
obrazului şi, încă în timp ce ochii lui Eddie se holbau şi 
începea să inhaleze prima gură de aer, şocat, mâna pistonă 
înainte, cu tăişul pumnalului lucind ca mătasea. 

Fără niciun gând - nu era timp; dacă se oprea să 
gândească, ar fi murit - Eddie trânti uşa. Aceasta lovi 
antebraţul lui Henry, abătând traiectoria cuţitului astfel că 


Ac. A. 


Eddie. 


Se auzi un trosnet când uşa strivi de toc braţul lui Henry. 
Omul scoase un țipăt înfundat. Mâna i se deschise. 
Pumnalul căzu pe jos. Eddie îl izbi cu piciorul. Lunecă până 
sub televizor. 

Henry se aruncă în uşă cu toată greutatea. Îl depăşea pe 
Eddie cu vreo cincizeci de kilograme, iar acesta se trezi 
împins înapoi ca o păpuşă; se lovi cu genunchii de pat şi 
căzu pe saltea. Henry intră în încăpere şi închise uşa după 
el. Răsuci cheia în broască, în timp ce Eddie se ridica în 
capul oaselor, cu ochii mari şi beregata începând deja să 
bâzâie. 

— În regulă, curistule, spuse Henry. 

Ochii îi coborâră un moment spre podea, căutând cuțitul. 
Nu-l văzu. Eddie dibui pe noptieră şi găsi una dintre cele 
două sticle de apă minerală Perrier pe care le comandase 
mai devreme. Era cea plină; pe cealaltă o băuse înainte de a 
pleca la bibliotecă, fiindcă avea nervii în piuneze şi o criză 
gravă de arsuri acide. Perrierul era foarte bun pentru 
digestie. 

În timp ce Henry renunţa la cuţit şi pornea spre el, Eddie 
apucă de gât sticla în formă de pară şi o sparse de 
marginea noptierei. Apa minerală spumegă şi fâsâi peste 
tăblie, inundând majoritatea flacoanelor cu pilule care se 
aflau acolo. 

Cămaşa şi pantalonii lui Henry erau grele de sânge, atât 
proaspăt, cât şi semiuscat. Mâna dreaptă îi spânzura acum 
într-un unghi ciudat. 

— Pui-de-curist, mârâi Henry, te-nvăţ eu să mai dai cu 
pietre. 

Ajunse la pat şi se întinse spre Eddie, care încă aproape 
nu-şi dădea seama ce se întâmplă. Nu trecuseră mai mult 
de patruzeci de secunde de când deschisese uşa. Henry 
dădu să-l înhaţe. Eddie repezi spre el baza ciobită a sticlei 
de Perrier. Îi sfâşie faţa, spintecându-i obrazul drept într-un 
fald şerpuit şi străpungându-i ochiul. 


Henry slobozi un urlet sufocat şi se împletici de-a- 
ndăratelea. Ochiul despicat, din care curgea un fluid 
galben-albicios, îi atârna moale din orbită. Obrazul 
împroşca sânge într-o cascadă sinistră. Propriul strigăt al 
lui Eddie era şi mai sonor. Se ridică de pe pat şi o luă spre 
Henry - ca să-l ajute, poate, nu era nici el prea sigur -, iar 
Henry sări din nou asupra lui. Eddie împunse cu sticla de 
apă minerală ca la scrimă, iar de astă dată colții neregulaţi 
se înfipseră adânc în mâna stângă a lui Henry, tăindu-i în 
carnea degetelor. Noi valuri de sânge curseră. Henry 
scoase un mormăit gros, aproape ca sunetul unui om ce-şi 
drege glasul, şi-l împinse pe Eddie cu mâna dreaptă. 

Eddie zbură înapoi, dând peste masa de scris. Braţul 
stâng i se răsuci sub trup şi căzu greu pe el. Durerea 
explodă ca un fulger ameţitor. Simţi osul cedând pe linia de 
sudură a vechii fracturi şi trebui să strângă din dinţi contra 
unui urlet de durere. O umbră acoperi lumina lămpii. 

Henry Bowers stătea deasupra lui, balansându-se în faţă 
şi înapoi. Genunchii-i erau moi. Din mâna stângă îi curgea 
sânge peste pieptul halatului lui Eddie. 

Eddie mai avea în mână ciotul sticlei de apă minerală şi 
acum, în timp ce genunchii lui Henry îşi ieşeau complet din 
ţâţâni, o aduse în faţă, cu baza frântă îndreptată în sus şi 
gura proptită de stern. Henry se prăvăli ca un copac, 
trăgându-se singur în ţeapă. Eddie simţi sticla spărgându-i- 
se-n mână şi un nou fulger de durere scrâşnită îi zgudui 
braţul stâng, care încă-i mai era prins sub trup. Valuri de 
căldură proaspătă şiroiră în cascadă peste el. Nu era sigur 
dacă acesta era sângele lui Henry sau al lui. 

Henry se zvârcoli ca un peşte aruncat pe uscat. Pantofii 
săi băteau un ritm aproape sincopat pe covor. Eddie îi 
simţea mirosul putred al răsuflării. Apoi Henry înţepeni şi 
se rostogoli pe o parte. Sticla îi ieşea grotesc din plex, cu 
capacul spre tavan, ca şi cum i-ar fi crescut acolo. 

— Hăc, spuse Henry şi nu mai adăugă nimic. 

Rămase cu privirea în plafon. Eddie bănui că murise. 


Înfruntând valurile de leşin ce încercau să-l năpădească 
şi să-l tragă în jos, se ridică în genunchi şi în cele din urmă 
pe picioare. Braţul rupt i se legănă în faţă, provocând o 
nouă durere care-i limpezi puţin capul. Şuierând, luptând 
să-şi găsească respiraţia, se chinui să ajungă până la 
noptieră, îşi culese inhalatorul dintr-o băltoacă de apă 
carbogazoasă, şi-l vâri în gură şi apăsă pe trăgaci. Gustul îl 
făcu să se cutremure, după care îşi mai administră o rafală. 
Roti privirea până la trupul de pe covor - o fi ăsta Henry? 
Oare chiar el este? El era. Îmbătrânit, cu tunsoarea periuţă 
mai mult căruntă decât neagră, cu trupul gras, alb şi 
lipicios ca balele de melc, era totuşi Henry. Şi Henry era 
mort. În fine, Henry era... 

— Hăâc, repetă acesta şi se ridică în şezut. 

Mâinile îi zgâriară în gol ca pentru a căuta puncte de 
sprijin pe care doar Henry le putea vedea. Ochiul găurit se 
prelingea pe obraz; pleoapa inferioară atârna umflată. Privi 
în jur. Îl văzu pe Eddie făcându-se mic, lipit de perete, şi 
încercă să se ridice. 

Deschise gura, din care ţâşni un şuvoi de sânge. Henry se 
prăbuşi la loc. 

Cu inima bătându-i nebuneşte, Eddie bâjbâi după telefon 
şi reuşi doar să-l dea jos de pe masă, pe pat. Îl înşfăcă şi 
formă 0. Telefonul sună, sună, sună. 

Haide, chemă Eddie în gând, ce faci acolo, laba? Hai, te 
rog, ridică nenorocitul âla de receptor! 

Sună iar şi iar. Eddie nu-l scăpa din ochi pe Henry, 
aşteptându-se să înceapă din nou cu încercările de a se 
ridica în picioare în orice moment. Sânge. Doamne sfinte, 
cât sânge. 

— Recepţia, spuse în sfârşit, cu reproş, o voce 
somnoroasă. 

— Sunaţi la camera domnului Denbrough, ceru Eddie. 
Cât de repede puteţi. 

Cu cealaltă ureche asculta spre camerele din jur. Cât 
zgomot făcuseră? Avea să bată cineva la uşă şi să întrebe 


dacă-i totul în regulă înăuntru? 

— Sunteţi sigur că vreţi să sun? întrebă recepţionerul. E 
ora trei şi zece. 

— Da, sunați aproape că ţipă Eddie. 

Mâna cu care ţinea receptorul tremura spasmodic. În 
celălalt braţ avea un viespar de cântece urâte ca 
putreziciunea. Se mişcase iar Henry? Nu; categoric, nu. 

— Bine, bine, acceptă recepţionerul. Linişteşte-te, amice. 

Urmă un declic, apoi bâzâitul gros al unui telefon sunând 
în cameră. 

Hai, Bill, hai, h... 

Un gând neaşteptat, îngrozitor de plauzibil, îi trecu prin 
minte. Şi dacă Henry vizitase mai întâi odaia lui Bill? Sau pe 
a lui Richie? A lui Ben? A lui Bev? Sau poate făcuse Henry o 
vizită la bibliotecă? Cu siguranţă că fusese altundeva 
înainte; dacă cineva nu l-ar fi înmuiat, acum Eddie ar fi 
zăcut mort pe covor, cu un cuţit crescându-i din piept la fel 
cum gâtul sticlei de Perrier crescuse din burdihanul lui 
Henry. Sau poate că Henry îi vizitase pe toți ceilalţi iniţial, 
prinzându-i buimaci şi pe jumătate adormiţi, aşa cum îl 
găsise şi pe el? Dacă erau cu toţii morţi? lar acest gând era 
atât de îngrozitor, încât Eddie simţi că va începe curând să 
urle dacă nu răspundea odată cineva la telefonul din 
camera lui Bill. 

— Te rog, Bill Barosane, şopti Eddie. Te rog, fii acolo, 
omule. 

Receptorul se ridică şi glasul lui Bill, nefiresc de precaut, 
rosti: 

— A-a-alo? 

— Bill... aproape că se bâlbâi Eddie. Bill, slavă Domnului. 

— Eddie? 

Glasul lui Bill deveni pentru un moment mai slab, vorbind 
cu altcineva, spunându-i acelui cineva cine e la telefon. Apoi 
reveni, puternic: 

— C-ce s-a-ntâm-tâm-plat, Eddie? 


— Henry Bowers. Bill, a venit aici... şi l-am omorât. Avea 
un cuţit. Cred... 

Eddie privi din nou la trupul de pe duşumea. Îşi 
schimbase poziţia? De data asta nu-i mai era atât de uşor să 
se convingă că nu. Cobori vocea: 

— Cred că era acelaşi cuţit pe care l-a avut în ziua aia. 
Când am coborât în canalizare. Mai ţii minte? 

— Ţin m-m-minte, spuse posomorât Bill. Eddie, ascultă- 
mă. Vreau să te... 


12 
Maidanul, 1.55 după-amiaza 


„„.„d-d-duci înapoi şi să-i spui lui B-B-Ben să v-vină a-a-aici. 

— Bine, făcu Eddie şi rămase imediat în urmă. 

Tunetele se rostogoleau prin cerul încărcat, iar tufişurile 
oftau în rafalele tot mai intense. 

Ben îl ajunse când ieşiră în poiană. Chepengul clubului 
stătea deschis, careu de întuneric în tot verdele din jur. 
Sunetul râului era foarte clar, şi pe Bill îl izbi dintr-o dată de 
o certitudine dementă: că auzea acel sunet, că vedea acel 
loc pentru ultima oară în copilăria sa. Trase adânc aer în 
piept, umplându-şi fiinţa cu mirosul pământului, al 
văzduhului şi al îndepărtatei gropi de gunoi cu funinginea 
ei, fumegând ca un vulcan posac care nu se poate hotări să 
erupă. Văzu un stol de păsări zburând dinspre rambleul căii 
ferate, către Old Cape. Privi în sus la norii clocotitori. 

— Ce e? întrebă Ben. 

— De ce n-n-n-au încercat să ne pr-pr-prindă? Sunt a- 
acolo. E-E- Eddie avea drep-dreptate. Pot să-i si-si-imt. 

— Mda, acceptă Ben. Cred că pot fi atât de proşti încât să 
creadă că intrăm înapoi în club. Atunci ne-ar prinde în 
capcană. 

—  Po-po-poate, spuse Bill şi simţi o bruscă furie 
neajutorată în faţa acelei bâlbâieli care-l împiedica să 


vorbească mai repede. 

Poate că erau lucruri pe care oricum le-ar fi găsit 
imposibil de spus - cum simţea că putea aproape să vadă 
prin ochii lui Henry Bowers, cum simţea că, deşi în tabere 
opuse, pioni controlaţi de forţe opuse, el şi Henry 
ajunseseră să se apropie foarte mult unul de altul. 

Henry îi aştepta să stea drepţi şi să lupte. 

Monstrul îi aştepta să stea drepţi şi să lupte. 

Și să fie ucişi. 

O explozie îngheţată de lumină albă păru să-i umple 
ţeasta. Aveau să fie victime ale ucigaşului care făcuse 
prăpăd în Derry tot timpul de la moartea lui George - toţi 
şapte. Poate că trupurile lor urmau să fie găsite, poate că 
nu. lotul depindea de protecţia pe care i-ar acorda-o sau nu 
Monstrul lui Henry - şi în mai mică măsură lui Belch şi 
Victor. Da. Pentru exterior pentru restul acestui oraş, vom 
fi fost victime ale asasinului. Şi asta-i corect, într-un mod 
ciudat, această realitate este corectă. Monstrul ne vrea 
morți. Henry e unealta, astfel încât Monstrul să nu fie 
nevoit să iasă la vedere. Eu primul cred - Beverly şi Richie 
poate-ar fi în stare să-i ţină pe ceilalţi, sau Mike, dar Stan e 
atât de speriat, şi Ben la fel, deşi cred că el e mai tare 
decât Stan. lar Eddie are un braț rupt. De ce i-am condus 
aici? Hristoase! De ce-am făcut-o? 

— Bill? întrebă neliniştit Ben. 

Ceilalţi li se alăturară lângă club. Tunetul trosni iarăşi, iar 
arbuştii începură să fremete mai agitaţi. Bambugşii pârâiau 
în lumina tot mai slabă dinaintea furtunii. 

— Bill... se auzi acum şi glasul lui Richie. 

— Sşş! 

Ceilalţi tăcură stingheriţi sub văpaia ochilor săi bântuiţi. 
Privea hăţişurile, poteca şerpuind printre ele, înapoi spre 
Kansas Street, şi-şi simţi mintea urcând brusc o treaptă, ca 
pe un plan superior. În minte nu se bâlbâia nimic; se simţea 
de parcă gândurile i-ar fi fost purtate pe un torent 


nebunesc al intuiţiei - ca şi cum toate s-ar fi năpustit spre 
el. 

George la un capăt, eu şi prietenii mei la celălalt. Și 
atunci se va opri 

(din nou) 

din nou, da, din nou, pentru că asta s-a mai întâmplat şi 
înainte şi întotdeauna trebuie să fie un anume sacrificiu la 
sfârşit, un anume lucru cumplit care să-l oprească, nu ştiu 
cum de ştiu, dar ştiu... lar ei... Fi... 

— Ei la-la-lasă să se-ntâmple, murmură Bill, privind cu 
ochi holbaţi la cărarea ca o coadă de şobolan. Si-Si-sigur că 
d-d-da. 

— Bill? întrebă Bev, rugătoare. 

Stan stătea lângă ea, mic şi pedant, într-o cămaşă 
albastră. Mike stătea de cealaltă parte, privindu-l 
concentrat pe Bill, ca şi cum i-ar fi citit gândurile. 

Îl lasă să se-ntâmple, întotdeauna o fac, şi lucrurile se 
liniştesc, lucrurile continuă, Monstrul... Monstrul... 

(doarme) 

doarme... Sau hibernează ca un urs... Şi apoi începe iar 
şi ei ştiu... Oamenii ştiu... Știu că aşa trebuie să fie pentru 
ca Monstrul să poată să existe. 

V-am CO-Co-co-c-c-c... 

O Doamne rogu-te o Doamne rogu-te capra sare piatra 
rogu-te Doamne piatra crapă-n patru ajutâ-mă s-o spun 
crăpa-i-ar capul caprei o Doamne o Hristoase O ROGU-TE 
AJUTA-MĂ SĂ POT VORBI! 

— V-am c-c-condus a-aici p-p-p-p-pentru că ni-ni-nici un 
loc nu-i s-s-sigur, spuse Bill. 

Saliva îi bolborosea pe buze; se şterse cu dosul mâinii. 

— D-D-Derry este Monstrul, î-i-înţelegeţi ce v-v-vă zzz- 
ZZZIC? 

Îi privi cu ochi învăpăiaţi; se traseră puţin înapoi, ochii 
sticlindu-le, aproape exoftalmici de frică. 

— De-eermy este Monstrul! O-o-oriunde ne-am d-d-d- 
duce... când Mo-Mo-Monstrul n-n-n-ne pr-rinde, ei n-n-n-o 


să v-v-vadă, n-n-n-o s-a-a-a-udă, n-n-n-o să șt-şt-stie. 

Îi implora din ochi: 

— N-nu v-vedeţi c-cum me-me-merge? To-to-tot ce p-p- 
putem fa-fa-ce e să în-în-încercăm să te-erminăm ce-ce-am 
î-i-i-început. 

Beverly îl văzu pe domnul Ross ridicându-se, privind-o, 
împăturindu-şi ziarul şi intrând pur şi simplu în casă. N-o să 
vadă, n-o s-audă, n-o să ştie. lar tatăl meu 

(dă pantalonii ăia jos, curviştino) 

avusese de gând s-o omoare. 

Mike se gândea la masa luată cu Bill. Mama lui Bill fusese 
dusă în lumea visurilor ei, nepărând să-i vadă pe niciunul, 
citind un roman de Henry James în timp ce băieţii făceau 
sandvişuri şi le înfulecau în picioare la bar. Richie se gândea 
la casa curată, dar complet goală a lui Stan. Stan fusese 
puţin cam surprins; mama lui era aproape întotdeauna 
acasă la ora prânzului. Cu puţinele ocazii când nu era, lăsa 
un bilet pe care scria unde poale fi găsită. Dar azi nu 
găsiseră niciun bilet. Maşina lipsea, şi atâta tot. 

— Probabil s-o fi dus la cumpărături cu prietena «ei, 
Debbie, spuse Stan, uşor încruntat, şi începu să facă 
sandvişuri cu salată de ouă. 

Richie uitase totul. Până acum. Eddie se gândea la mama 
lui. Când ieşise cu planşa de Parcheesi nu auzise niciuna 
dintre observaţiile obişnuite: Să ai grijă, Eddie, să te pui la 
adăpost dacă plouă, Eddie, să nu-ndrăzneşti să joci vreun 
joc violent, Eddie. Nu-l întrebase dacă avea la el 
inhalatorul, nu-i spusese la ce oră să fie acasă, nu-l 
prevenise împotriva „băieţilor ălora prost crescuţi cu care 
te tot joci”. Pur şi simplu continuase să urmărească serialul 
la televizor, ca şi cum el nici n-ar fi existat. 

Ca şi cum n-ar fi existat. 

O versiune a aceluiaşi gând trecu prin mintea tuturor 
băieţilor: deveniseră la un moment dat, între deşteptarea 
de dimineaţă şi ora prânzului, nişte simple stafii. 

Stafii. 


— Bill, spuse răguşit Stan, dacă o luăm pe scurtătură? 
Prin Old Cape? 

Bill clătină din cap: 

— N-aş zi-zi-zi-ice. Ne-am p-p-prinde în ba-ba-bam-b-b- 
buşi... În ni-ni-nisipurile m-mişcătoare... Sau o să f-f-fie pe- 
pe-peşti p-p-pirania ad-ad-adevăraţi în K-K-Kenduskeag... S- 
s-sau a-a-altceva. 

Fiecare avea propria sa viziune aparte asupra aceluiaşi 
sfârşit. Ben vedea tufişuri care deodată deveneau plante 
carnivore mâncătoare-de-oameni. Beverly vedea  lipitori 
zburătoare, ca acelea care ieşiseră din frigiderul cel vechi. 
Stan vedea terenul mlăştinos din pâlcul de bambuşi vomând 
cadavrele vii ale copiilor înghiţiţi acolo de vestitele nisipuri 
mişcătoare. Mike Hanlon îşi imagina mici reptile jurasice cu 
oribili dinţi-ferăstrău, clocotind deodată afară din scorbura 
unui trunchi putred, atacându-i, muşcându-i, făcându-i 
bucăţi. Richie vedea Ochiul 'Târâtor lăsându-şi zeama 
asupra lor în timp ce fugeau pe sub podul feroviar. lar 
Eddie îi văzu pe ei înşişi escaladând taluzul la Old Cape 
doar pentru a privi în sus şi a-l vedea stând în vârf pe 
lepros, cu carnea sa atârnând colcăind de gândaci şi viermi, 
aşteptându-i. 

— Dacă am putea ieşi din oraş cumva... murmură Richie, 
apoi tresări când tunetul răcni o negaţie furioasă din cer. 

Noi stropi de ploaie răpăiră - încă picura doar, însă 
curând avea să înceapă aversa serioasă, în pânze şi şiroaie. 
Pacea ceţoasă a zilei se risipise acum de tot, ca şi cum nici 
n-ar fi existat vreodată. 

— Am fi în siguranţă dacă am putea numai să ieşim din 
fututul ăsta de oraş. 

Beverly începu: 

— Bip-b... 

Şi atunci o piatră veni în zbor din tufişurile încâlcite şi-l 
lovi pe Mike într-o parte a capului. Băiatul se clătină, cu 
sângele curgându-i prin părul scurt, lipit de ţeastă, şi ar fi 
căzut dacă nu-l prindea Bill. 


— Vă-nvăţ eu să daţi cu pietre! pluti până la ei glasul 
batjocoritor al lui Henry. 

Bill îi văzu pe ceilalţi privind în jur cu ochi hăituiţi, gata s- 
o zbughească în şase direcţii diferite. Şi, dacă o făceau, 
atunci chiar ar fi sosit sfârşitul. 

— B-B-Ben! strigă el tăios. 

Ben îl privi: 

— Bill, tre” să fugim. Ăştia... 

Alte două pietre zburară din tufişuri. Una îl nimeri pe 
Stan în partea de sus a coapsei. '[ipă, mai mult de mirare 
decât de durere. Beverly o fentă pe a doua. Proiectilul se 
izbi de pământ şi se rostogoli prin trapa clubului. 

— M-m-mai ţii m-m-mi-minte pr-pr-prima z-zi când a-ţi v- 
v-venit a-a-ci? strigă Bill acoperind tunetul. Z-z-z-ziua când 
s-a te-rminat şc-şcoala? 

— Bill... strigă Richie. 

Bill îi făcu un semn repezit să tacă; ochii săi rămaseră 
îndreptaţi asupra lui Ben, ţintuindu-l pe loc. 

— Sigur, răspunse Ben, încercând nefericit să privească 
în toate direcţiile o dată. 

Acum boscheţii fremătau şi dansau înnebuniţi, cu mişcări 
aproape tectonice. 

— Co-co-conductele! St-aţia de p-p-pompare! Ac-acolo 
tre-tre-tre-buie să m-m-mergem. Du-ne acolo! 

— Dar... 

— Du-dudu-ne a-acolo! 

Un bombardament de pietre vâjâi din tufişuri şi, o clipă, 
Bill văzu chipul lui Victor Criss, oarecum speriat, ameţit şi 
avid, toate în acelaşi timp. Apoi o piatră îl pocni în obraz şi 
veni rândul lui Mike să îl ţină pe Bill să nu cadă. Un 
moment, nu mai putu vedea clar. Obrazul îi amorţise. Apoi 
senzațiile îi reveniră în adânci pulsaţii dureroase şi simţi 
sângele şiroindu-i pe faţă. Se şterse pe obraz, tresărind la 
atingerea cucuiului dureros ce creştea acolo, privi sângele 
şi îl şterse de pantaloni. Părul îi flutura sălbatic în vântul tot 
mai răcoros. 


— Te-nvăţ eu să dai cu pietre, găoz bâlbâit! repetă Henry, 
râzând şi zbierând în acelaşi timp. 

— Du-dudu-ne! urla Bill. 

Acum înţelegea de ce-l trimisese pe Eddie înapoi să-l 
aducă pe Ben; în acea staţie de pompare trebuia să 
meargă, în aceea, şi nu în alta, şi numai Ben ştia exact care 
anume era - străbăteau ambele maluri ale Kenduskeagului, 
la intervale neregulate. 

— A-ă-ăla-i lo-lo-locu”! In-in-intrarea! Ca-ca-calea spre 
Monstru! 

— Bill, n-ai de unde să ştii asta! strigă Beverly. 

— Ba ştiu! strigă el, furios pe ea - furios pe toţi ceilalţi. 

Ben rămase pe loc un moment, umezindu-şi buzele, 
uitându-se la Bill. Apoi porni de-a curmezişul poienii, 
îndreptându-se spre râu. Un fulger strălucitor brazdă cerul, 
alb-vineţiu, urmat de ruptura tunetului, care-l făcu pe Bill 
să se clatine pe picioare. Un pietroi cât pumnul pluti pe 
lângă nasul său şi izbi fundul mare al lui Ben. Acesta chiui 
de durere şi-şi duse mâna la locul lovit. 

— Aha, grăsane! ţipă Henry cu acelaşi glas pe jumătate 
râzând, pe jumătate urlând. 

Tufele fremătară şi trosniră, iar Henry apăru în timp ce 
ploaia înceta să se mai aiurească şi începea să toarne 
şiroaie. Apa curgea prin tunsoarea periuţă a lui Henry, prin 
sprâncene, pe obraji. Rânjetul îi dezvelea toţi dinţii. 

— Te-nvâţ eu să mai dai cu p... 

Mike găsise o bucată de lemn rămasă de la construcţia 
clubului şi acum o aruncă. Proiectilul se dădu de două ori 
peste cap şi pocni fruntea lui Henry. Acesta răcni, se plesni 
cu mâna pe frunte ca un om căruia i-a venit o idee a 
dracului de bună şi căzu greu în fund. 

— Fu-fu-fugiţi! mugi Bill. D-după Be-Be-Ben! 

Alte trosnete şi poticneli prin boscheţi, şi, în vreme ce 
restul Păguboşilor fugeau după Ben Hanscom, Victor şi 
Belch apărură; Henry se ridică şi toţi trei începură 
urmărirea. 


Chiar şi mai târziu, când restul acelei zile îi reveni în 
minte lui Ben, nu îşi mai putu aminti decât imagini 
disparate ale goanei lor prin tufişuri. Îşi aducea aminte de 
crengi încărcate de frunze ude plesnindu-l peste faţă, 
scăldându-l în apă rece; îşi aminti că tunetele şi fulgerele 
păreau să fi devenit aproape continue şi mai ţinea minte că 
răcnetele lui Henry, care striga la ei să vină înapoi şi să 
lupte, păreau să se amestece cu zgomotul Kenduskeagului 
de care se apropiau. De fiecare dată când încetinea, Bill îl 
plesnea peste spinare ca să-l facă să se grăbească. 

Și dacă n-am s-o mai găsesc? Și dacă n-am să mai găsesc 
acea stație de pompare anume? 

Respirația îi intra şi-i ieşea sfâşietoare din plămâni, 
fierbinte şi cu gust de sânge în adâncul gâtului. Un junghii 
se înfigea adânc în coaste. 

Fesele cântau acolo unde le lovise piatra. Beverly spusese 
că Henry şi prietenii săi voiau să-i omoare, iar acum Ben o 
credea. 

Ajunse pe malul Kenduskeagului atât de brusc, încât 
aproape căzu în apă. Reugşi să-şi menţină echilibrul, iar apoi 
țărmul, săpat pe dedesubt de torentele primăverii, se surpă 
făcându-l să cadă oricum peste cap, lunecând până la 
marginea apei repezi, cu cămaşa adunată la spate şi noroi 
lutos brăzdându-i pielea şi lipindu-se de ea. 

Bill căzu grămadă peste el şi-l ridică în picioare. 

Ceilalţi se năpustiră afară din hăţişurile de pe creasta 
malului, unul după altul. Richie şi Eddie erau ultimii, Richie 
cu un braţ petrecut pe după talia lui Eddie, cu ochelarii uzi 
agăţaţi precar pe vârful nasului. 

— UV-u-unde? strigă Bill. 

Ben privi mai întâi la stânga, apoi la dreapta, conştient că 
timpul era sinucigaş de scurt. Deja râul părea mai umflat, 
iar cerul întunecat de ploaie îi dăduse o amenințătoare 
culoare cenuşie ca gresia, în timp ce-şi urma clocotind 
cursul. 'Ţărmurile erau înţesate de vegetaţie și copaci 
piperniciţi, toţi aceştia dansând acum pe melodia vântului. 


Îl auzea pe Eddie sughiţând, chinuindu-se să-şi recapete 
respiraţia. 

— U-u-unde? 

— Nu şt... începu el, şi atunci văzu copacul înclinat şi 
grota erodată de dedesubt. 

Acolo se ascunsese în acea dintâi zi. Picotise, iar la 
deşteptare îi auzise pe Bill şi Eddie prin jur. Apoi băieţii cei 
mari veniseră... văzuseră... cuceriseră. Jai-tai, băieţii, chiar 
că era un dig de pici, pe bune. 

— Acolo! strigă. Pe-acolo e! 

Fulgerul explodă din nou, şi de astă dată Ben îl putu auzi, 
un zgomot băzâit, ca un transformator de tren 
suprasolicitat. Lovi copacul, şi flăcări electrice albe-albăstrii 
îi pârjoliră temelia scorburoasă în ţăndări şi scobitori bune 
pentru un uriaş din poveşti. Arborele căzu peste râu cu un 
trosnet asurzitor, ridicând în aer trâmbe de vapori. Ben, 
uluit, trase aer în piept şi simţi un miros încins, putred şi 
sălbatic. Un alt fulger, minge de foc, se rostogoli în sus pe 
trunchiul copacului doborât, păru să se aprindă şi mai tare 
şi dispăru. Tunelul explodă, nu deasupra, ci în jurul lor, ca şi 
cum ar fi stat în centrul trăsnetului neaşteptat. Ploaia cădea 
compactă. 

Bill îl pocni în spinare, deşteptându-l din contemplaţia 
buimăcită a priveliştii: 

— Du-du-DU-TE! 

Ben se duse, plescăind şi împiedicându-se pe marginea 
râului, cu părul atârnându-i în ochi. Ajunse la pom - mica 
grotă de rădăcini de sub el fusese nimicită - şi se căţără pe 
deasupra, înfundându-şi degetele de la picioare în scoarţa 
udă, zgâriindu-şi mâinile şi braţele. 

Bill şi Richie îl ridicară pe Eddie pe deasupra şi, când 
căzu de pe trunchiul copacului, Ben îl prinse. Se prăvăliră 
amândoi la pământ. Eddie scoase un țipăt. 

— Ai păţit ceva? strigă Ben. 

— Nu cred, strigă drept răspuns Eddie, ridicându-se în 
picioare. 


Bâjbâi după inhalator şi aproape îl scăpă. Ben i-l prinse, 
iar Eddie îi aruncă o privire încărcată de recunoştinţă în 
timp ce şi-l vâra în gură şi apăsa pe trăgaci. 

Urmă Richie, apoi Stan şi Mike. Bill o împinse pe Beverly 
până sus pe copac, iar Ben şi Richie o prinseră când sări pe 
partea cealaltă; avea părul lipit de ţeastă şi blugii înnegriţi 
de apă. 

Bill sosi ultimul, ridicându-se în braţe pe trunchi şi 
aruncându-şi lateral picioarele. Îi văzu pe Henry şi pe 
ceilalţi doi plescăind prin râu spre ei şi, în timp ce luneca de 
pe arborele căzut, strigă: 

— Pi-pi-pietre! Aruncaţi cu pietre! 

Se găseau din belşug pe țărm, iar copacul lovit de trăsnet 
forma o baricadă perfectă. Într-o clipă, toţi şapte azvârleau 
cu pietre în Henry şi amicii săi. Aceştia aproape ajunseseră 
la copac; erau în plină linie de foc. Se pomeniră împinşi 
înapoi, ţipând de durere şi furie, pe când pietrele îi loveau 
în feţe, în piepturi, în braţe şi picioare. 

— Învăţaţi-ne să dăm cu pietre! strigă Richie şi aruncă 
una mare cât un ou de găină spre Victor. 

Îl nimeri în umăr şi ricoşă aproape vertical. Victor urlă. 

— Voi a zice... Voi a zice... dă-i bătaie şi ne-nvaţă, băiete! 
Suntem buni la-nvăţat! 

— Aaahaa! zbieră Mike. Cum vă place? Cum vă place? 

Nu primiră cine ştie ce răspuns. Ceilalţi se retraseră 
până în afara bătăii pietrelor şi se strânseră laolaltă. O clipă 
mai târziu escaladară malul, lunecând şi poticnindu-se pe 
pământul ud şi noroios, deja brăzdat de o întreagă reţea de 
pârâiaşe, ţinându-se de crengi ca să-şi păstreze echilibrul. 

Dispărură în desişuri. 

— Vor să ne ia prin învăluire, Bill Barosane, zise Richie, 
împingându-şi ochelarii în sus pe nas. 

— E-n re-re-regulă, replică Bill. Ha-haide, B-B-Ben. Te u- 
u-urmăm. 

Ben o luă la goană de-a lungul malului (aşteptându-se ca 
Henry şi ceilalţi să-i apară în faţă dintr-un moment în altul) 


şi văzu staţia de pompare la douăzeci de metri distanţă în 
josul albiei. Ceilalţi îl urmară într-acolo. Vedea şi alţi cilindri 
pe malul opus, unul destul de aproape, celălalt la patruzeci 
de metri mai în amonte. Aceştia doi împroşcau torente de 
apă noroioasă în Kenduskeag, dar numai un firişor se 
scurgea din ţeava ce străpungea pământul sub cilindrul 
apropiat. Nici nu murmura, observă Ben. Instalaţia de 
pompare se stricase. 

Îl privi pe Bill îngândurat... şi cu o oarecare teamă. 

Bill se uita la Richie, Stan şi Mike. 

— 'Trt-trebuie să dă-dă-dăm c-c-capacul la o pa-par-te. A- 
a-a-ju-taţi-m-m-mă. 

În placa de fier erau fixate mânere, dar ploaia le făcuse 
alunecoase, iar capacul propriu-zis era incredibil de greu. 
Ben păşi alături de Bill, care îşi mută puţin mâinile ca să-i 
facă loc. Ben auzea apa picurând înăuntru - un sunet 
neplăcut, cu ecou, ca al stropilor căzând într-o fântână. 

— A-a-ACUM! strigă Bill, şi toţi cinci se opintiră simultan. 
Capacul se mişcă, scoțând un scrâşnet urât. 

Beverly apucă şi ea lângă Richie, iar Eddie împinse cu 
braţul sănătos. 

— Un, doi, trei şi! intonă Richie. 

Capacul mai scrâşni un pas pe capătul cilindrului. Acum 
se arătă o semilună de întuneric. 

— Un, doi, trei şi/ 

Semiluna se îngroşă. 

— Un, doi, trei şi! 

Ben împinse până ce înaintea ochilor prinseră să-i joace 
pete roşii. 

— Daţi-vă-napoi! strigă Mike. Hai, că se duce, hai, că se 
duce! 

Se retraseră şi priviră cum uriaşul capac circular se 
înclină şi căzu. 

Săpă o despicătură în pământul ud, apoi se răsturnă pe 
spate. De pe suprafaţa sa inferioară, numeroşi gândaci o 
zbughiră în iarba înglodată. 


— În, icni Eddie. 

Bill privi înăuntru. Trepte metalice coborau spre un lac 
circular de apă neagră, cu suprafaţa bombardată acum de 
ploaie. Pompa lâncezea tăcută în mijlocul lacului, pe 
jumătate scufundată. Vedea apa curgând în staţia de 
pompare prin gura conductei debitoare şi, cu un gol în 
pântece, îşi spuse: Acolo trebuie să intrăm. Acolo înăuntru. 

— E-E-E-Eddie. Ţi-ţine-te de m-m-mine. 

Eddie îl privi, neînţelegând. 

— În câ-câ-cârcă. Ţine-te cu b-b-braţul să-să-nătos. 

Îi arătă cum. 

Eddie înţelese, dar rămase nehotărât. 

— Repede! se răsti Bill. O-o-or să fffie aici! 

Eddie îl cuprinse pe Bill de gât; Stan şi Mike îl împinseră 
astfel ca să se poată agăța cu picioarele pe după mijlocul lui 
Bill. În timp ce Bill trecea neîndemânatic peste buza 
cilindrului, Ben văzu că Eddie ţinea ochii strâns închişi. 

Peste ropotul ploii, putea auzi şi un alt zgomot: crengi 
biciuind, lujeri plesnind, voci. Henry, Victor şi Belch. Cea 
mai hidoasă şarjă de cavalerie din lume. 

Bill se apucă de marginea betonată a cilindrului şi îşi 
căută pe pipăite calea în jos, atent pas cu pas. Treptele de 
fier erau alunecoase. Eddie se ţinea de el aproape ca în 
ghearele morţii, iar Bill avu impresia că i se formează o 
imagine foarte vie a ceea ce însemna de fapt toată astma lui 
Eddie. 

— Mi-e frică, Bill, şopti Eddie. 

— Ş-ş-şi mie. 

Dădu drumul buzei de beton şi se prinse de prima 
treaptă. Deşi Eddie aproape îl sugruma şi părea să fi 
câştigat deja douăzeci de kilograme în plus, Bill zăbovi o 
clipă să privească Maidanul, Kenduskeag-ul, norii care 
goneau. Un glas lăuntric - nu speriat, ci doar ferm - îi 
spusese să se uite bine, pentru cazul că nu va mai vedea 
niciodată lumea de sus. 


Aşa că privi, apoi începu să coboare cu Eddie agăţat în 
cârcă. 

— N-o să mă mai pot ţine mult, bâigui Eddie. 

— N-o să fi-fi-fie nevoie. Aproape am a-a-ajuns. 

Un picior i se cufundă în apa rece ca gheaţa. Căută 
treapta următoare, o găsi. Mai urma una dedesubt, după 
care scara se sfârşea. Stătea în apă până la genunchi, lângă 
pompă. 

Se lăsă pe vine, tresărind când apa rece îi îmbibă 
pantalonii, şi-l puse jos pe Eddie. Trase adânc aer în piept. 
Mirosul nu era prea grozav, dar se simţea minunat fără 
braţul lui Eddie strangulându-l. 

Ridică privirea spre gura cilindrului. Se afla cam la trei 
metri deasupra lui. Ceilalţi stăteau grupaţi împrejur, privind 
în jos. 

— H-h-haideţi! strigă. Câ-căâ-te u-u-unul! Grăbiţi-vă! 

Beverly cobori prima, aruncându-se cu uşurinţă peste 
margine şi agăţându-se de scară, urmată de Stan. Ceilalţi 
veniră după ei. Richie sosi ultimul, aşteptând să asculte 
apropierea lui Henry şi a alor săi. Presupuse, după sunetul 
înaintării lor năvalnice, că vor ieşi probabil puţin mai la 
stânga acelei staţii de pompare, dar aproape sigur nu atât 
cât să schimbe cu ceva situaţia. 

În clipa aceea Victor mugi: 

— Henry! Acolo! Tozier! 

Richie privi în jur şi-i văzu repezindu-se spre el. Victor 
venea în frunte... Apoi Henry îl împinse atât de sălbatic într- 
o parte, încât Victor căzu patinând pe genunchi. Henry avea 
un cuţit, nici vorbă, un şiş în toată regula. Stropi de apă 
picurau de pe tăiş. 

Richie aruncă o privire în cilindru, îi văzu pe Ben şi Stan 
ajutându-l pe Mike să coboare de pe scară şi se aruncă şi el 
înăuntru. Henry pricepu ce făcea şi zbieră la el. Richie, 
râzând înnebunit, îşi trânti mâna stângă în îndoitura cotului 
drept şi repezi antebraţul spre cer, cu pumnul strâns în 
ceea ce putea fi cea mai veche înjurătură din lume. Ca să fie 


sigur că Henry înţelesese ideea, îndreptă în sus degetul 
mijlociu. 

— O să vă ia dracu“ acolo jos! strigă Henry. 

— Ba p'a mă-tii! nu se lăsă Richie, râzând. 

Îi era groază să coboare în gâtlejul acela de ciment, dar 
tot nu-şi putea stăpâni râsul. Şi, cu Vocea Copoiului 
Irlandez, trase o goarnă: 

— Pi tăţi shinţii, bafta irlandezului niciodat” nu se gată, 
fainu' mieu băiet! 

Henry alunecă pe iarbă şi căzu grămadă în fund, la nici 
zece metri de locul unde stătea Richie, cu picioarele pe 
treapta de sus a scării înfipte în curbura interioară a staţiei 
de pompare şi capul, până la piept, afară. 

— Hei, craci-de-banană! strigă Richie, delirând de triumf, 
după care o tuli în jos pe scară. 

Barele metalice erau lunecoase, şi o dată a fost cât pe ce 
să cadă. Apoi Bill şi Mike îl înşfăcară şi se pomeni stând 
până la genunchi în apă alături de ceilalţi, formând un cerc 
larg împrejurul pompei. Tremura tot, simţea fiori reci şi 
fierbinţi fugărindu-i-se pe spinare, dar tot nu se putea opri 
din râs. 

— Trebuia să-l vezi, Bill Barosane, împiedicat ca- 
ntotdeauna, tot nu poate să nu-şi stea singur în drum... 

Capul lui Henry apăru în deschizătura circulară de sus. 
Zgârieturi de la crengi şi rugi îi brăzdau cruciş şi curmeziş 
obrajii. Dădea din gură, iar ochii-i aruncau flăcări. 

— Aşa, bine, strigă el în jos spre ei; vorbele sale aveau o 
rezonanţă plată înăuntrul cilindrului de beton, nu tocmai un 
ecou. Hai că vin. Am pus laba pe voi. 

Îşi petrecu un picior pe deasupra, căută cu el prima 
treaptă. O găsi şi îl cobori şi pe celălalt. 

Vorbind tare, Bill spuse: 

— Câ-când a-a-ajunge jo-jos, de-destul de a-a-aproape, î-i- 
îl ap-ap- apucăm toţi. ÎL-îl-îl tra-tragem j-j-jos. ÎlAl-îl b-bă-găm 
sub a-apă. G-ga-gata? 


— "ţeles, şefu'! replică Richie şi trânti un salut soldăţesc 
cu o mână tremurătoare. 

— Gata, confirmă Ben. 

Stan îi făcu cu ochiul lui Eddie, care nu înţelegea ce se 
petrece - decât că, i se părea lui, Richie înnebunise. Râdea 
ca un descreierat în timp ce Henry Bowers - temutul Henry 
Bowers - se pregătea să coboare şi să-i omoare ca pe nişte 
şobolani într-un butoi cu apă de ploaie. 

— Toţi gata pentru el, Eddie! ţipă Stan. 

Henry îngheţă cu trei trepte mai jos. Privi peste umăr 
spre Păguboşi. Pentru prima oară, pe chip i se citea 
îndoiala. 

Eddie pricepu deodată. Dacă ceilalţi veneau jos, erau 
nevoiţi să coboare pe rând. Distanţa era prea mare ca să 
sară, mai ales când puteau nimeri drept peste maşina de 
pompare, iar ei erau acolo, toţi şapte, aşteptând într-un 
cerculeţ strâns. 

— Ha-ha-ai jos, H-Henry, îl chemă pe un ton amabil Bill. 
Ce-ce-ce-aş-te-te-pţi? 

— Chiar aşa, rosti cristalin şi Richie. Îţi place să baţi copii 
mai mici ca tine, nu? Haide, Henry. 

— Te-aşteptăm, Henry, îl pofti dulce Beverly. Nu cred c-o 
să-ţi placă aicea jos, da' vino dacă aşa vrei. 

— Dacă nu eşti laş, adăugă Ben. 

Şi începu să piuie!12:. Richie i se alătură şi, curând, toţi 
făceau ca nişte puişori. Piuitul batjocoritor reverbera între 
pereţii uzi, şiroind de apă. Henry privi în jos spre ei, cu 
cuțitul ţinut strâns în mâna stângă şi faţa de culoarea 
cărămizilor vechi, îndură treizeci de secunde poate, apoi o 
luă în sus. Păgubogşii îi lansau în urmă fluierături şi ocări. 

— Bi-bine, reveni Bill la glasul scăzut. Tre-trebuie să 
intrăm în-în con-conducta aia. Re-re-repede. 

— De ce? întrebă Beverly, dar Bill fu scutit de efortul de a 
răspunde. 

Henry reapăru în gura staţiei de pompare şi aruncă în 
puț o piatră de mărimea unei mingi de fotbal. Beverly 


zbieră, iar Stan îl trase pe Eddie lângă zidul circular, cu un 
țipăt răguşit. Bolovanul izbi cofrajul ruginit al instalaţiei de 
pompare şi scoase un bubuit muzical. Ricoşă în stânga, 
lovindu-se de peretele de ciment la nici cincisprezece 
centimetri de capul lui Eddie. O aşchie de beton îi înţepă 
dureros obrazul. Piatra căzu în apă cu un plescăit. 

— Re-re-repede! strigă încă o dată Bill, şi se îmbulziră în 
jurul conductei debitoare a staţiei. 

Gaura avea cam un metru şi jumătate lăţime. Bill îi 
trimise înăuntru unul după altul (o vagă imagine de circ - 
toţi clovnii mătăhăloşi ieşind dintr-o singură maşinuţă - îi 
străbătu mintea într-o străfulgerare meteorică; peste ani de 
zile avea să recurgă la aceeaşi imagine într-o carte 
intitulată Torentul negru) şi se urcă ultimul, după ce mai 
fentă un pietroi. Sub ochii lor, alte pietre căzură de sus, 
majoritatea ciocnindu-se de carcasa pompei şi ricoşând în 
tot felul de unghiuri năstruşnice. 

Când încetară să mai cadă, Bill privi în sus şi-l văzu pe 
Henry coborând din nou scara, cât putea de repede. 

— P-p-pe e-e-el! le strigă celorlalţi. 

Richie, Ben şi Mike se înghesuiră în spatele lui Bill. Richie 
făcu un salt înalt şi-l apucă pe Henry de gleznă. Henry 
înjură şi scutură piciorul de parcă încerca să arunce cât 
colo un căţel cu dinţi ascuţiţi - un terier, eventual, sau un 
pechinez. Richie se-agăţă de o treaptă, se caţără şi mai sus 
şi chiar reuşi să-şi înfigă dinţii în glezna lui Henry. Cu un 
urlet, Henry se smulse iute din muşcătură. Un mocasin îi 
ieşi din picior şi căzu plescăind în apă, unde se cufundă 
cuminte. 

— M-a muşcat! M-a muşcat! Bulangiu' m-a muşcat! 

—  Mhm, bine că mi-am făcut antitetanosul astă- 
primăvară! îi aruncă Richie. 

— Faceţi-i terci! răgea Henry. Faceţi-i terci, bombardaţi-i 
ca-n epoca de piatră, zburaţi-le creierii! 

Alţi bolovani se prăvăliră. Băieţii se retraseră la 
repezeală înapoi în conductă. Mike, lovit la braţ de o piatră 


mică, îşi apucă strâns locul atins, strâmbându-se, până ce 
durerea începu să-i treacă. 

— E meci nul, spuse Ben. Ei nu pot cobori, noi nu putem 
urca. 

— Nici nu tre-tre-buie să urcăm, răspunse calm Bill, şi o 
şt-şt-ştiţi toţi. Nici n-nu mai trebuie să u-u-u-urcăm vr- 
vreodată. 

Îl priviră cu ochi îndureraţi şi temători. Nimeni nu spuse 
NIMIC. 

Vocea lui Henry, cu batjocura mascându-i furia, pluti în 
jos: 

— Putem s-aşteptăm aici toată ziua, băi, ăştia! 

Beverly se întorsese şi privea în lungul conductei. Lumina 
devenise difuză, şi nu putea vedea mare lucru. Ceea ce 
distingea era un tunel de beton cu treimea inferioară plină 
de apă învolburată. Acum nivelul era mai ridicat decât la 
început când se strecuraseră acolo, probabil pentru că 
pompa nu funcţiona şi doar o parte din apă reuşea să se 
verse în Kenduskeag. Simţi cum claustrofobia îi strânge în 
cleşti de fier gâtul. Dacă apa mai creştea aveau să se înece. 

— Chiar trebuie, Bill? 

Băiatul ridică din umeri. Cu asta spuse totul. Mda, 
trebuia; ce altceva îi aştepta? Să fie ucişi pe Maidan de 
Henry, Victor şi Belch? Sau de altceva - poate ceva chiar 
mai rău - în oraş? Acum îi înţelegea destul de bine gândul; 
nu se simţea nici urmă de bâlbâială în acea ridicare din 
umeri. Era mai bine pentru ei să se confrunte cu Monstrul. 
Să pună cărţile pe masă, ca într-o ultimă răfuială dintr-un 
film de aventuri. Era mai curat. Mai vitejeşte. 

Richie întrebă: 

— Cum se numea ritualul ăla de care ne-ai spus, Bill 
Barosane? Ăla din cartea de la bibliotecă? 

— Ch-Ch-Chud, răspunse Bill, cu un uşor zâmbet. 

— Chiid, dădu Richie din cap. Îl muşti pe Monstru de 
limbă şi Monstrul te muşcă şi el pe tine, corect? 

— Co-co-co-recit. 


— Şi pe urmă zici bancuri. 

Bill încuviinţă. 

— Ce nostim, făcu Richie, privind în tunelul întunecos. 
Nu-mi vine nici unu-n minte. 

— Nici mie, spuse şi Ben. 

Frica îi apăsa pieptul, greutate fierbinte şi scârbavnică. 
Simţea că singurul lucru ce-l oprea să se aşeze pur şi 
simplu în apă şi să înceapă să gângurească precum un 
bebeluş - sau să înnebunească pur şi simplu - era prezenţa 
calmă, sigură, a lui Bill... şi a lui Beverly. Mai degrabă şi-ar 
fi dat viaţa decât să-i arate fetei ce frică îi era. 

— Ştii unde duce conducta asta? îl întrebă Stan pe Bill. 

Bill clătină din cap. 

— Ştii cum să găsim Monstrul? 

Acelaşi gest. 

— O să ştim când vom ajunge pe-aproape, spuse deodată 
Richie; trase aer în piept, adânc, tremurător. Dacă trebuie 
s-o facem, atunci hai să mergem. 

Bill încuviinţă: 

— O iau eu p-p-primul. Pe urmă E-Eddie. B-B-Ben. Bev. 
St-an 0-O0-Omu' M-M-Mike. Tu la u-urmă, Ri-Richie. 'Io- 
toată lumea ţi-ţi-ţineţi o mâ-mâ-mână pe u-umărul c-c-celui 
din fa-fa-faţa v-v-voastră. O să fie în-întuneric. 

— leşiţi odată? guiţă de sus Henry Bowers. 

— Om ieşi noi undeva, murmură Richie. Aşa cred. 

Se înşiruiră aidoma unor orbi ce-şi caută drumul. Bill mai 
privi o dată în urmă, asigurându-se că fiecare îşi ţinea mâna 
pe umărul celui din faţă. Apoi, aplecându-se uşor înainte 
contra curentului puternic, Bill Denbrough îşi conduse 
prietenii în bezna unde bărcuţa pe care o făurise pentru 
fratele său dispăruse cu aproape un an în urmă. 


Capitolul 20 
Cercul se închide 


1 


1om 


Tom Rogan avea un căcat de vis aiurit. În acest vis îşi 
omora tatăl. 

O parte a minţii sale înţelegea ce nebunie era asta; tatăl 
lui murise când Tom era abia în clasa a treia. Mă rog... 
Poate că „murise” nu era tocmai cel mai potrivit cuvânt. 
Poate „se sinucisese” era de fapt adevărul. Ralph Rogan îşi 
preparase un cocteil de gin cu leşie. Tom devenise tutore al 
fratelui şi surorilor sale, şi aceştia începuseră să primească 
„bătăiţe” dacă li se întâmpla ceva. 

Aşadar, n-avea cum să-şi fi ucis tatăl... Doar că, în visul 
acela înspăimântător, ţinea un fel de mâner inofensiv 
sprijinit de gâtul tatălui său... Dar nu era întru totul 
inofensiv, nu-i aşa? Avea un buton la capăt şi, dacă îl apăsa, 
din mâner sărea o lamă şi trecea drept prin gâtul tatălui lui. 
N-am de gând să fac aşa ceva, tăticule, nicio grijă, gândea 
creierul său din vis chiar înainte ca degetul să apese 
butonul şi tăişul să ţâşnească afară. Ochii adormiţi ai tatălui 
se deschideau, rămânând holbaţi spre tavan; gura tatălui se 
căsca şi din ea ieşea un sunet bolborosit, înăbuşit de sânge. 
Tăticule, nu eu am făcut asta! zbiera mintea lui. Altcineva... 

Se lupta să se trezească şi nu putea. lot ce reuşea (şi 
reieşea că nu-i folosea deloc) era să se dizolve într-un nou 
vis. În acesta înainta plescăind şi bălăcindu-se printr-un 
tunel lung şi negru. Îl dureau boaşele şi-l înţepa faţa, 
fiindcă-i era brăzdată de zgârieturi. Mai erau şi alţii cu el, 
dar nu putea desluşi decât siluete vagi. Oricum nu conta. 
Ceea ce conta erau copiii aflaţi undeva în faţă. O să le-o 
plătească. Aveau nevoie de o 


(bătăiţă) 

pedeapsă. 

Indiferent ce purgatoriu era acela, era unul puturos. Apa 
picura. Pereţii tunelului rezonau într-o cacofonie de ecouri. 
Pantofii şi pantalonii îi erau leoarcă. Căcăţeii erau undeva în 
faţă în labirintul acela de tuneluri, şi poate se gândeau că 

(Henry) 

Tom şi prietenii lui se vor rătăci, dar bancul se întorcea 
asupră-le 

(vai de capu! tâu de jos!) 

căci el mai avea un prieten, o da, un prieten deosebit, iar 
prietenul acesta le însemnase cărarea pe care aveau s-o 
urmeze cu... cu... 

(Baloane-lună) 

nişte chestii mari şi rotunde şi luminate cumva pe 
dinăuntru, astfel încât răspândeau o aură aidoma celei care 
cade în chip misterios din felinarele demodate. Câte un 
asemenea balon plutea suspendat în aer la fiecare 
intersecţie şi fiecare avea pe el o săgeată indicând drumul 
în ramificaţia tunelului pe care el şi 

(Belch şi Victor) 

prietenii săi nevăzuţi trebuia s-o urmeze. Şi era calea cea 
dreaptă, o da: îi putea auzi pe ceilalţi în faţă, înaintarea lor 
plescăind  trimiţându-şi îndărăt ecourile, o dată cu 
murmurul distorsionat al glasurilor lor. Se apropiau, îi 
ajungeau din urmă. Şi când îi prindeau... Tom privi în jos şi 
văzu că mai avea şi acum în mână briceagul. 

O clipă i se făcu frică - era ca într-o experienţă astrală 
despre care citea uneori în revistele SF, când spiritul ţi se 
desprinde de trup şi intră într-al altcuiva. Forma acestui 
nou trup se simţea altfel decât a lui, ca şi cum nu i-ar fi 
aparţinut lui Tom, ci 

(lui Henry) 

altcuiva, cuiva mai tânăr. Se zbătu încercând să iasă din 
vis, îl cuprinse panica şi apoi o voce începu să-i vorbească, o 
voce liniştitoare, ce-i şoptea tandru la ureche: Nu contează 


când e asta şi nu contează cine eşti tu. Ceea ce contează e 
că Beverly e acolo, e cu ei, bunul meu prieten, şi mai ştii 
ceva? Face un lucru de-o mie de ori mai rău decât să 
fumeze pe furiş. Ştii ce? Se fute cu vechiul ei prieten Bill 
Denbrough! Zău că da! Ea şi handicapatul ăla bâlbâit-o fac 
pân-la capăt! Se... 

Asta-i o minciună! încercă el să strige. N-ar îndrăzni! 

Dar ştia că nu era nicio minciună. Se folosise de o curea 
ca să-l lovească la 

(mi-a tras una-n) 

coaie şi fugise, şi acum îl înşelase, curv 

(iştina) 

a mică şi nurlie chiar îl înşelase, şi, o, stimaţi 
telespectatori şi dragi radioascultători, fraţilor-cumnaţilor, 
avea să încaseze mama tuturor bătăiţelor - mai întâi ea şi 
pe urmă Denbrough, prietenul ei romancier. Şi oricine 
încerca să-i stea în cale avea să aibă bucuria să capete câte 
o porţioară. 

Grăbi pasul, deşi respiraţia-i şuiera deja în gâtlej. 
Departe în faţă vedea un nou cerc luminos săltând prin 
beznă - încă un Balon-lună. Le auzea glasurile celor din faţa 
lui, iar faptul că erau glasuri de copii nu-l mai deranja. Era 
aşa cum spusese vocea: nu mai conta unde, când sau cine. 
Beverly era acolo, şi, o, stimaţi telespectatori şi dragi 
radioascultători, o, fraţilor-cumnaţilor... 

— Haideţi, gagiilor, mişcaţi-vă curu', spuse, şi nu mai 
conta nici măcar că glasul nu era al lui, ci al unui băiat. 

Apoi, în timp ce se apropiau de Balonul-lună, privi în jur 
şi îşi văzu pentru prima oară tovarăşii. Amândoi erau morţi. 
Unul nu avea cap. Chipul celuilalt fusese complet spintecat, 
ca de un pinten uriaş. 

— Ne mişcăm cât de repede putem, Henry, spuse băiatul 
cu faţa despicată, şi buzele i se mişcară în două bucăţi, 
grotesc desincronizate una faţă de cealaltă. 

Iar atunci un zbieret al lui Tom sparse visul în bucăţi, şi 
îşi veni în fire, abia ţinându-se pe muchia unei imaginare 


prăpăstii fără fund. 

Se chinui să-şi păstreze echilibrul, dar şi-l pierdu şi se 
rostogoli pe podea. Podeaua era acoperită cu un covor, însă 
căzătura tot îi iscă un val ameţitor de durere prin 
genunchiul rănit şi-şi înăbuşi un țipăt când un junghi îi 
străpunse braţul. 

Unde sunt? Unde? Futu-i mama mă-sii! 

Deveni conştient de o lumină albă, slabă, dar clară, şi 
preţ de un moment înfricoşător crezu că s-a reîntors în vis, 
că era lumina aruncată de unul dintre baloanele acelea 
nebuneşti. Apoi îşi aminti că lăsase uşa băii întredeschisă şi 
lampa cu neon dinăuntru aprinsă, întotdeauna lăsa lumina 
aprinsă când stătea într-o casă străină; te scutea să-ţi 
cojeşti ţurloaiele dacă trebuia să te scoli noaptea ca să te 
duci la toaletă. 

Realitatea îşi recapătă locul. Fusese un vis, nimic altceva, 
decât un vis prostesc. Era într-un motel al firmei Holiday 
Inn. Acesta era oraşul Derry, Maine. Îşi urmărise până aici 
nevasta şi, în toiul unui coşmar dement, căzuse din pat. 
Atâta tot. 

N-a fost un coşmar: 

Tresări, ca şi cum cuvintele i-ar fi fost rostite la ureche, 
nu înlăuntrul propriei lui minţi. Nu semăna deloc cu vocea 
sa interioară - era rece, străină... Dar oarecum credibilă şi 
înzestrată cu calităţi hipnotice. 

Se ridică încet, bâjbâi după un pahar cu apă de pe 
noptieră şi îl bău. Îşi trecu mâinile tremurânde prin păr. 
Ceasul de pe masă arăta trei şi zece. 

Culcă-te la loc. Aşteaptă până dimineaţă. 

Vocea aceea străină răspunse: Dar vor fi oameni prin 
preajmă dimineaţă - prea mulți oameni. Şi, în plus, poți să-i 
întreci acolo jos de data asta. De data asta poți fi primul. 

Acolo jos? Se gândi la vis: apa, întunericul picurător. 

Lumina i se păru dintr-o dată mai puternică. Întoarse 
capul fără să vrea, dar incapabil să se abţină. Un geamăti 
se desprinse de pe buze. De mânerul uşii de la baie era 


legat un balon. Plutea la capătul unui fir lung de aproape un 
metru. Balonul iradia, plin de o lumină albă spectrală; arăta 
ca un foc Elmo întrezărit într-o mlaştină, plutind visător 
între copacii de pe care atârnă funii cenuşii de mucegai. Pe 
membrana uşor umflată a balonului era întipărită o 
săgeată, o săgeată de culoare stacojie, o săgeată de 
culoarea sângelui. 

Arăta spre uşa ce dădea afară în hol. 

Nu contează deloc cine sunt eu, spuse consolator vocea, 
iar acum Iom îşi dădu seama că aceasta nu provenea nici 
din propria sa minte, nici de lângă ureche; răsuna din 
balon, din centrul acelei ciudate şi fermecătoare lumini 
albe. Tot ce contează e că voi avea grijă ca totul să se 
sfârşească spre satisfacția ta, Tom. Vreau s-o văd luând 
bătăiță; vreau să-i văd pe toți luând bătăiță. Mi-au tăiat 
calea de prea multe ori... Şi-i mult prea târziu pentru ei. 
Aşa că ascultă, Tom. Ascultă cu multă atenţie, împreună 
acum cu toții... Urmaţi mingea... 

Tom ascultă. Vocea din balon îi explică. 

Îi explică totul. 

Când termină, balonul pocni într-un fulger final de 
lumină, iar Tom începu să se îmbrace. 


2 
Audra 


Şi Audra avea coşmaruri. 

Se trezi cu o tresărire, ridicându-se în capul oaselor, cu 
cearşaful adunat în jurul taliei şi sânii mici mişcându-se în 
ritmul respirației iuți, agitate. 

La fel ca şi la Tom, visul ei fusese o experienţă haotică şi 
deprimantă. La fel ca Tom, avusese senzaţia că era 
altcineva - sau mai degrabă că îşi avea propria sa conştiinţă 
înmagazinată (şi parţial constrânsă) într-un alt trup şi altă 
minte. Fusese într-un loc întunecos cu alţi câţiva în jurul ei, 


şi îşi dăduse cu uşurinţă seama că un simţământ de 
primejdie iminentă îi invadase toate simţurile - intrau 
conştienţi în acest pericol şi voia să le strige să se oprească, 
să-i explice şi ei ce se întâmplă... Dar persoana cu care se 
contopise părea să ştie şi să considere că era necesar să 
facă ce făceau. 

Mai era conştientă şi de faptul că îi fugărea cineva şi că 
urmăritorii câştigau teren, pas cu pas. 

Bill fusese şi el prezent în vis, dar povestea lui despre 
felul cum îşi uitase copilăria trebuie că-i rămăsese întipărită 
în minte, căci în vis Bill era doar un băieţandru de zece- 
doisprezece ani - încă mai avea tot părul pe cap! Ea îl ţinea 
de mână şi-şi dădea vag seama că-l iubea foarte mult şi că 
dorinţa ei de a-l urma se baza pe credinţa neclintită că Bill 
îi va apăra pe ea şi pe toţi ceilalţi, că Bill, Bill Barosanul, îi 
va conduce cumva prin toate acestea şi-i va scoate din nou 
la lumina zilei. 

O, dar cât îi era de teamă. 

Ajunseră la ramificarea mai multor tuneluri, şi Bill se 
opri, privind pe rând la toate, iar unul dintre ceilalţi - un 
băiat cu un braţ în ghips ce lucea spectral în întuneric - 
vorbi: 

— Pe-acolo, Bill. Prin cel de jos. 

— E-e-esti s-s-sigur? 

— Da. 

Aşa că o luaseră pe-acolo şi apoi urmase o uşă, o uşiţă din 
lemn, nu mai înaltă de trei coţi, felul de uşă pe care poţi s-o 
vezi într-o carte cu poveşti, iar pe uşă era înscris un semn. 
Nu îşi putea aduce aminte ce anume reprezenta semnul 
acela, ce ideogramă sau simbol ciudat. Dar îi concentrase 
toată teroarea într-un punct focal şi se smulsese din acel 
trup străin, al acelei fete, cine-o 

(Beverly-Beverly) 

fi fost. Se trezi ţeapănă într-un pat străin, asudată, cu 
ochii mari, sufocându-se ca după o fugă ce tocmai îi salvase 
viaţa. Mâinile i se repeziseră înspre picioare, aproape 


aşteptându-se să şi le găsească reci şi ude de la apa prin 
care umblase prin mintea ei. Dar erau uscate. 

Urmă dezorientarea - aceasta nu era locuinţa lor din 
Topanga Canyon sau casa închiriată din Fleet. Era un 
nicăieri - un antreu al iadului mobilat cu un pat, un 
garderob, două scaune şi un televizor. 

— O, Doamne, haide, Audra... 

Îşi frecă puternic faţa cu mâinile, şi senzaţia aceea 
greţoasă de vertij mintal se atenuă. Era în Derry. Derry, 
Maine, locul unde soţul ei trăise o copilărie pe care susţinea 
că nu şi-o mai aminteşte. Nu era un loc cunoscut ei, şi nici 
deosebit de agreabil, după cum îl simţea, dar cel puţin ştia 
unde se află. Era aici pentru că aici era şi Bill, şi avea să-l 
întâlnească mâine la Pensiunea Derry. Indiferent ce lucru 
cumplit se petrecea aici, indiferent ce însemnau cicatricele 
acelea noi de pe mâinile lui, aveau să-i facă faţă împreună. 
Îi va da telefon, îi va spune că e aici, apoi i se va alătura. 
După aceea... Ei bine... 

De fapt habar n-avea ce urma după aceea. Ameţeala, acel 
sentiment că se afla într-un loc care în realitate nu era 
nicăieri o amenințau din nou. La vârstă de nouăsprezece 
ani făcuse un turneu fulgerător cu o mică şi deloc 
importantă trupă de teatru, patruzeci de nu-prea-minunate 
reprezentații cu Arsenic şi dantelă veche, patruzeci de nu- 
prea-minunate oraşe şi orăşele. Toate astea, în patruzeci şi 
şapte de nu-prea-minunate zile. Au început la „Peabody 
Dinner Theater” din Massachusetts şi au sfârşit la „Play It 
Again Sam”, din Sausalito. Şi undeva între astea două, într- 
un oarecare oraş din Midwest cum ar fi Ames lowa sau 
Grand Isle Nebraska, ori poate Jubilee North Dakota, se 
trezise ca acum în puterea nopţii, cuprinsă de panica 
dezorientării, nesigură în ce loc se găseşte, ce zi e sau de ce 
se afla acolo unde se afla. Până şi propriu-i nume i se părea 
ireal. 

Aceeaşi senzaţie îi revenise acum. Visele urâte o 
urmăriseră în starea de veghe şi era cuprinsă cu chingi de 


oţel de spaima coşmarului. Oraşul părea să se fi încolăcit în 
jurul ei ca un piton. Îl putea simţi, iar simţămintele pe care i 
le provoca nu miroseau a bine. Se pomeni dorindu-şi să fi 
urmat sfatul lui Freddie şi să nu se fi amestecat. 

Mintea i se fixă asupra lui Bill, agăţându-se de gândul la 
el ca un înecat de un pai, de un colac de salvare, de orice 

(toți plutim aici jos, Audra) 

pluteşte. 

Un fior o străbătu şi îşi încrucişă braţele peste sânii goi. 
Se cutremură şi văzu buburuze înfrigurate unduindu-şi 
drumul peste pielea ei. O clipă i se păru că o voce vorbise 
înlăuntrul capului său. Ca şi cum acolo s-ar fi aflat o 
prezenţă străină. 

Îmi pierd minţile? Doamne, asta o fi? 

Nu, răspunse mintea ei. Nu-i decât dezorientare... 
Decalajul orar de la zborul cu avionul... Grijile pentru omul 
tău. Nimeni nu-ţi vorbeşte în cap. Nimeni... 

— Toţi plutim aici jos, Audra, spuse o voce din baie; era o 
voce reală, reală ca şi casele; şi vicleană; vicleană, murdară 
şi rea. Şi vei pluti şi tu. 

Vocea slobozi un mic chicotit suculent căruia îi scăzu 
tonalitatea până ce ajunse să sune ca un canal înfundat 
gâlgâind gros. Audra ţipă violent... Apoi îşi acoperi gura cu 
mâinile. 

N-am auzit asta. 

O spuse cu glas tare, provocând vocea s-o contrazică. N-o 
făcu. Odaia rămase cufundată în tăcere. Undeva departe un 
tren şuieră în noapte. 

Dintr-o dată avu o asemenea nevoie de Bill, încât 
aşteptarea până în zori i se păru imposibilă. Se găsea într-o 
cameră obişnuită de motel, aidoma celorlalte treizeci şi 
nouă de încăperi, dar deodată era prea mult. Totul. Când 
începi să auzi voci, totul e prea mult. Prea hidos. Părea să 
lunece înapoi în coşmarul din care scăpase cu atâta 
întârziere. Se simţea speriată şi cumplit de singură. E mai 
rău decât atât, îşi spuse. Mă simt moartă. Inima ei dădu 


brusc două rateuri în piept, făcând-o să se înece şi să 
tuşească. Avu o clipă senzaţia de claustrofobie înlăuntrul 
propriului ei trup şi se întrebă dacă toată acea teroare n-o fi 
având la urma urmei o bază fizică prostesc de banală: poate 
urma să aibă un atac de inimă. Sau îl şi avea deja. 

Inima i se linişti, dar cu greu. 

Audra aprinse lampa de lângă noptieră şi se uită la ceas. 
Trei şi douăsprezece minute. El va fi dormind acum, dar 
pentru ea asta nu conta - nimic nu conta decât să-i audă 
glasul. Voia să sfârşească noaptea alături de el. Dacă Bill 
era lângă ea, maşinăria sa interioară se va sincroniza cu a 
lui şi îşi va reveni. Coşmarurile vor sta departe. El vindea 
coşmaruri altora - era munca lui dar ei nu-i dăruise 
niciodată altceva decât linişte. În afara sâmburelui aceluia 
bizar şi rece încastrat în imaginaţia lui, pacea părea să fi 
fost întreaga lui menire. Luă cartea de telefon, găsi 
numărul de la Pensiunea Derry şi îl formă. 

— Pensiunea Derry. 

— Sunteţi amabil să sunaţi la camera domnului 
Denbrough? La domnul William Denbrough? 

— Tipul ăsta nu primeşte niciodată telefoane pe timp de 
zi? spuse recepţionerul şi, înainte ca Audra să-l poată 
întreba ce voia să însemne asta, îi făcu legătura. 

Telefonul mârâi o dată, de două ori, de trei. Şi-l putea 
închipui cum doarme sub pături, în afară de creştetul 
capului; îşi putea imagina o mână ieşind, căutând 
receptorul. Îl mai văzuse făcând-o, şi un mic surâs 
drăgăstos îi atinse buzele. Se şterse când telefonul sună a 
patra oară... Şi a cincea, şi a şasea. La jumătatea celui de al 
şaptelea apel, legătura se întrerupse. 

— Camera aia nu răspunde. 

— Ei, căca-m-aş, exclamă Audra, mai tulburată şi 
înspăimântată ca oricând. Sunteţi sigur c-aţi sunat unde 
trebuie? 

— M-da, făcu funcţionarul. Domnul Denbrough a fost 
sunat dintr-o altă cameră acum nici cinci minute. Ştiu că 


atunci a răspuns, pentru că beculeţul centralei a rămas 
aprins un minut, două. S-o fi dus în camera persoanei 
respective. 

— Ei, şi ce cameră era? 

— Păi nu mai ţiu minte. Etajul şase, cred. Dar... 

Puse receptorul la loc în furcă. O certitudine stranie şi 
descurajatoare o cuprinse. O femeie era. Îl chemase cine 
ştie ce femeie... iar el se dusese la ea. Ei, şi-acum, Audra? 
Cum ne descurcăm cu asta? 

Lacrimi amare care o amenințau, îi înţepau ochii şi nasul; 
nodul unui suspin în adâncul gătlejului. Nu furie, cel puţin 
nu încă... doar un sentiment dezgustător de pierdere şi 
abandon. 

Audra, ţine-ţi firea. Nu te mai repezi să tragi concluzii 
când nu ai toate datele. E miezul nopții şi ai avut un vis 
urât, iar acum te gândeşti că Bill e cu altă femeie. Dar nu-i 
neapărat aşa. Ce-ai să faci tu acum e să te scoli - oricum n- 
ai să mai adormi. Aprinde nişte lumini şi termină-ţi romanul 
pe care l-ai luat de citit în avion. Ţii minte ce zice Bill? Cel 
mai grozav drog. Carte-somnifer. Gata cu tremuriciul. Gata 
cu toanele şi cu auzitul de voci. Dorothy Sayers şi Lord 
Peter ăsta ţi-e biletul. Cei nouă croitori. Fi iţi vor ţine 
companie pân-la ziuă. Ei îţi... 

Lumina din baie se aprinse deodată, singură; o vedea pe 
sub uşă. Apoi clanţa ţăcăni şi uşa se deschise. Audra holbă 
ochii, încrucişându-şi instinctiv din nou braţele peste sâni. 
Inima începu să-i bubuie în cuşca pieptului şi gustul acru al 
adrenalinei îi inundă gura. 

Vocea aceea, joasă şi tărăgănată, spuse: 

— Toţi plutim aici jos, Audra. 

Ultimul cuvânt se transformă într-un prelung, gros, tot 
mai stins zbieret - Audraaaaa - ce sfârşi încă o dată în 
sunetul acela greţos, înecat şi gâlgâit, ce semăna atât de 
mult cu râsul. 

— Cine-i acolo? ţipă ea, dând înapoi. 


N-a fost şi asta în imaginaţia mea, nu dom'le, n-o să-mi 
spui tu mie că... 

Televizorul se aprinse. Femeia se răsuci şi văzu un clovn 
în costum argintiu cu nasturi mari portocalii făcând tumbe 
pe ecran. Avea orbite negre acolo unde ar fi trebuit să-i fie 
ochii, iar, când buzele machiate i se întinseră şi mai larg 
într-un rânjet, văzu dinţi ca nişte cuțite. Ţinea sus un cap 
retezat, şiroind de sânge. Ochii acestuia erau albi şi gura-i 
atârna deschisă, dar putea să vadă destul de bine că era 
capul lui Freddie Firestone. Clovnul râdea şi dănţuia. 
Învârti capul împrejur şi stropi de sânge împroşcară din 
interior ecranul televizorului. Îi auzea sfârâind acolo, pe 
dinăuntru. 

Audra încercă să urle, şi din gură nu-i ieşi decât un mic 
scâncet. Îşi apucă orbeşte rochia aruncată pe spătarul 
scaunului şi poşeta. Se repezi în hol şi trânti uşa după ea, 
icnind, albă la faţă ca hârtia. Lăsă să-i cadă poşeta şi-şi 
trase rochia pe ea peste cap. 

— Pluteşte, rosti o voce joasă, şugubeaţă, din spatele ei, 
şi simţi un deget rece mângâindu-i călcâiul gol. 

Scoase încă un țipăt ascuţit şi sări din faţa uşii. Degete 
albe de cadavru căutau înainte şi înapoi pe sub ea, cu 
unghiile smulse lăsând să se vadă carnea albă-purpurie, 
golită de sânge. Scoteau foşnete aspre pe țesătura ţepoasă 
a mochetei din coridor. 

Audra îşi înhăţă poşeta şi fugi desculţă spre uşa de la 
capătul culoarului. Acum o stăpânea o panică oarbă, 
singurul gând fiindu-i că trebuia să găsească Pensiunea 
Derry şi pe Bill. Nici nu mai conta dacă era în pat cu destule 
alte femei cât să-şi facă un harem. Avea să-l găsească şi să-i 
ceară s-o ducă departe de acest lucru de nedescris care se 
află în oraş. 

Alergă pe alee până la parcare, privind în jur înnebunită 
şi încercând să-şi găsească maşina. O clipă mintea îi 
încremeni şi nici măcar nu-şi mai putu aminti ce automobil 
condusese. Apoi îşi aminti: Datsun, brun-tutun. Îl depistă 


cufundat în ceața joasă, neclintită şi închegată şi se grăbi 
într-acolo. Nu-şi mai găsea cheile în geantă. Scotoci prin ea 
cu panică tot mai mare, amestecând şerveţele, cosmeticale, 
mărunţiş, ochelari de soare şi lame de gumă într-un talmeş- 
balmeş haotic. Nu observă furgoneta LID rablagită parcată 
bot în bot cu maşina ei de închiriat, nici pe bărbatul aşezat 
la volan. Nu observă când portiera LID-ului se deschise şi 
omul ieşi; încerca să se împace cu certitudinea crescândă 
că lăsase cheile maşinii în cameră. Nu se mai putea întoarce 
acolo; nu putea. 

Degetele ei atinseră metalul zimţat şi dur de sub o cutie 
de bomboane mentolate şi îl înhăţă cu un mic strigăt de 
victorie. Pentru o clipă se îngrozi crezând că ar putea să fie 
cheia Roverului lor, ce stătea acum cuminte în parcarea 
gării Fleet, la cinci mii de kilometri distanţă, dar apoi simţi 
tăbliţa lucioasă a centrului de închiriat maşini. Nimeri cu 
cheia broasca portierei, respirând în mici gâfâieli aspre, şi o 
răsuci, în acel moment o mână i se aşeză pe umăr, şi ea 
zbieră... De astă dată zbieră din răsputeri. Undeva, un 
câine îi răspunse cu un lătrat. 

Mâna, tare ca oţelul, îi muşcă nemilos carnea şi o 
întoarse cu forţa. Chipul pe care-l văzu aplecat asupra ei 
era buhăit şi plin de umflături. Ochii îi scânteiau. Când 
buzele tumefiate se lăţiră într-un zâmbet grotesc, văzu că 
omului îi fuseseră rupţi câţiva dinţi din faţă. Cioturile erau 
colţuroase şi sălbatice. 

Încercă să vorbească şi nu reuşi. Mâna strânse şi mai 
tare, înfigându-i-se în umăr. 

— Nu cumva te-am văzut în film? şopti Tom Rogan. 


3 


Camera lui Eddie 


Beverly şi Bill se îmbrăcară repede, fără o vorbă, şi se 
duseră în camera lui Eddie. În drum spre lift auziră un 


telefon începând să sune undeva în urma lor. Era un sunet 
înăbuşit, ca de pe altă lume. 

— Bill, ăla nu era telefonul tău? 

— P-poate să fi fost. Mă suna unul dintre ce-ceilalţi, cre- 
cred. Apăsă pe butonul URCARE. 

Eddie le deschise uşa, alb la faţă şi încordat. Braţul stâng 
îi stătea într-un unghi straniu, evocator al vremurilor de 
altădată. 

— N-am Nimic, spuse el. Am luat două pastile de Darvon. 
În clipa asta nu mă doare chiar aşa de rău. 

Dar se vedea clar că nici bine nu-i era. Buzele, strânse 
atât de tare, încât aproape dispăruseră într-o linie a 
suferinţei, îi erau învineţite de şoc. 

Bill privi pe lângă el şi văzu trupul de pe covor. O clipă 
doar a fost suficientă pentru a se convinge de două lucruri - 
era Henry Bowers şi era mort. Trecu de Eddie şi se lăsă în 
genunchi lângă cadavru. Gâtul unei sticle de Perrier fusese 
înfipt în plexul lui Henry, înfigând cu sine şi zdrenţele 
cămăşii. Henry avea ochii întredeschişi şi sticloşi. Gura, 
plină de sânge coagulat, îşi arăta dinţii. Mâinile-i încleştate 
păreau nişte gheare. 

O umbră se aşternu peste el şi Bill ridică privirea. Era 
Beverly, îl privi pe Henry fără absolut nicio expresie. 

— Tot timpul ne-a u-u-urmărit, spuse Bill. 

Femeia dădu din cap. 

— Nu pare bătrân. Vezi, Bill? Nu arată deloc bătrân. 

Pe neaşteptate, privi înapoi spre Eddie, care se aşezase 
pe pat. Eddie arăta îmbătrânit; îmbătrânit şi hăituit. Braţul 
îi zăcea în poală, nefolositor. 

— Trebuie să chemăm doctorul pentru Eddie. 

— Nu, spuseră Bill şi Eddie la unison. 

— Dar e rănit! Are braţul... 

— E la fel ca da-da-data t-t-trecută, răspunse Bill; se 
ridică în picioare şi o prinse de braţe, privind-o în ochi. O 
dată ce ie-ieşim afară... O dată c-c-ce ame-ame-amestecăm 
o-o-oraşul... 


— Au să mă aresteze pentru crimă, spuse posomorât 
Eddie. Sau o să ne aresteze pe toţi. Sau o să ne reţină. Sau 
mai ştiu eu ce. Pe urmă o să se întâmple un accident. Unul 
dintre accidentele alea speciale care se întâmplă numai în 
Derry. Poate au să ne bage la puşcărie şi un şerif o s-o ia 
razna şi-o să ne-mpuşte pe toţi. Poate vom muri cu toţii de 
pomană sau vom hotărî să ne spânzurăm în celule. 

— Eddie, asta-i o tâmpenie! Asta-i... 

— Chiar aşa să fie? Adu-ţi aminte, aici suntem în Derry. 

— Dar acum suntem oameni mari! Cu siguranţă că nu te 
gândeşti... Ce vreau să zic, ăsta a venit aici în toiul nopţii... 
Te-a atacat... 

— C-cu ce? interveni Bill. Unde-i cu-cu-cuţitul? 

Beverly privi în jur, nu-l văzu şi îngenunche să se uite sub 
pat. 

— Nu te osteni, spuse Eddie cu aceeaşi voce slabă, 
şuierătoare. I-am trântit uşa peste braţ când a încercat să 
mă înjunghie. L-a scăpat şi i-am dat un şut până sub 
televizor. Acum nu mai e acolo. M-am şi uitat deja. 

— B-B-Beverly, chea-cheamă-i pe ceilalţi, îi ceru Bill. Pot 
pune braţul lui E-E-Eddie în a-a-atele. 

Îl privi un răstimp, apoi se întoarse din nou spre corpul 
neînsufleţit de pe podea. Socotea că priveliştea prezentată 
de încăperea aceea ar fi trebuit să-i sugereze o desfăşurare 
perfect clară a evenimentelor oricărui poliţist înzestrat 
măcar cu jumătate de creier. Locul era o harababură. Eddie 
avea braţul fracturat. Omul de pe jos era mort. Se înfăţişa 
ca un caz limpede de legitimă apărare în faţa unui intrus 
nocturn. Şi atunci îşi aminti de domnul Ross. De domnul 
Ross, care se ridicase, privise şi apoi îşi împăturise pur şi 
simplu ziarul şi intrase în casă. 

O dată ce ieşim afară... O dată ce amestecăm oraşul... 

Asta o făcu să şi-l amintească pe Bill din copilărie, cu faţa 
albă, obosită şi pe jumătate nebună, Bill spunând: Derrmy 
este Monstrul, înţelegeţi ce vă zic?... Oriunde ne-am duce... 
când Monstrul ne prinde, ei n-o să vadă, n-o să audă, n-o să 


ştie. Nu vedeţi cum merge? Tot ce putem face e să 
încercăm să terminăm ce am început. 

lar acum, stând acolo, cu privirea la cadavrul lui Henry, 
Beverly îşi zise: Amândoi spun că iarăşi am devenit fantome 
cu toţii. Că a început să se repete. Totul. În copilărie 
puteam accepta asta, fiindcă toți copiii sunt aproape nişte 
fantome. Dar... 

— Eşti sigur? întrebă ea cu disperare. Bill, eşti sigur? 

Bill se aşezase pe pat lângă Eddie, atingându-i cu 
delicateţe braţul. 

— Tu-tu-tu nu e-e-şti? După to-to-tot ce s-a-ntâm-tâm-plat 
a-azi? 

Da. Tot ceea ce se întâmplase, îngrozitoarea porcărie de 
la sfârşitul reuniunii lor. Bătrâna cea frumoasă care se 
transformase într-o baba-cloanţa înaintea ochilor ei, 

(tatăl meu era şi mumă-mea) 

runda relatărilor de la bibliotecă, seara, cu fenomenele 
adiacente. Toate acele lucruri. Şi totuşi... mintea ei îi striga 
disperată să înceteze, chiar acum, să străpungă totul cu 
argumente logice, fiindcă, dacă nu o făcea, aveau precis să- 
şi sfârşească noaptea ducându-se pe Maidan şi găsind o 
anumită staţie de pompare şi... 

— Nu ştiu, spuse ea. Pur şi simplu... Nu ştiu. Chiar şi 
după tot ce s-a-ntâmplat, Bill, mie mi se pare că am putea 
să chemăm poliţia. 

— C-C-Cheamă-i pe ceilalţi, repetă el. Să ve-ve-vedem ce 
părere au e-ei. 

— Bine. 

Îl chemă mai întâi pe Richie, apoi pe Ben. Amândoi 
acceptară să vină imediat. Niciunul nu întrebă ce se 
întâmplase. Găsi numărul de telefon al lui Mike în carte şi-l 
formă. Nu răspunse nimeni. După vreo zece apeluri, 
închise. 

— Î-î-încearcă la bi-bi-bliotecă, o sfătui Bill. 

Luase baghetele scurte de tras perdelele celei mai mici 
dintre cele două ferestre ale camerei lui Eddie şi le legă 


strâns de braţul acestuia cu cordonul halatului său de baie 
şi cu cel al pantalonilor de pijama. 

Înainte de a apuca să găsească numărul, se auzi o bătaie 
la uşă. Ben şi Richie sosiseră în acelaşi timp; Ben în blugi şi 
o cămaşă lăsată pe dinafară, Richie într-o pereche de 
pantaloni cocheţi de bumbac gri şi bluza de pijama. Din 
spatele ochelarilor ochii săi priviră îngrijoraţi prin odaie. 

— Hristoase, Eddie, ce s-a-ntâmplat cu... 

— O, Doamne! ţipă Ben. 

Îl văzuse pe Henry pe covor. 

— 'Tă-tă-ceţi! le zise tăios Bill. Şi închideţi u-uşa! 

Richie se supuse, cu ochii ţintuiţi asupra cadavrului: 

— Henry? 

Ben făcu trei paşi spre mort şi se opri, ca temându-se să 
nu-l muşte. Privi neajutorat către Bill. 

— Zi-zi-zi-le t-tu, îi ceru acesta lui Eddie. Ne-ne- 
nenorocita asta de bâ-băl-lbâială mi s-sse ag-ag-gravează 
din c-c-ce în c-ce. 

Eddie schiţă cele întâmplate, în timp ce Beverly căută 
numărul Bibliotecii Publice Derry şi îl formă. Spera ca Mike 
să fi adormit poate acolo - poate chiar avea un pat de 
campanie în birou. Lucrul la care nu se aştepta fu cel ce se 
întâmplă: receptorul fu ridicat la al doilea apel şi răspunse 
un glas pe care nu-l mai auzise vreodată. 

— Alo, răspunse ea, privind spre ceilalţi şi făcându-le cu 
cealaltă mână senin să tacă. Domnul Hanlon e acolo? 

— Cine-i la telefon? întrebă glasul. 

Îşi umezi buzele cu limba. Bill o privea pătrunzător. Ben 
şi Richie roteau ochii prin jur. Începuturile unei îngrijorări 
reale se frământară înlăuntrul ei. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? contră ea. Nu sunteţi 
domnul Hanlon. 

— Sunt şeful Poliţiei Derry, Andrew Rademacher, 
răspunse glasul. În acest moment domnul Hanlon se află la 
spital. A fost atacat şi rănit grav nu demult. Acum, cu cine 
vorbesc, vă rog? Vreau să vă ştiu numele. 


Dar aceste ultime vorbe abia le mai auzi. Valuri de şoc o 
străbăteau, ridicând-o ameţită tot mai sus şi mai sus, afară 
din ea însăşi. Muşchii din abdomen, picioare şi pubis i se 
destinseră amorţiţi şi-şi spuse cu detaşare: Probabil că aşa 
se întâmplă când oamenii se sperie atât de tare că fac pe ei. 
Sigur. Pur şi simplu îţi pierzi controlul acestor muşchi... 

— Cât de grav a fost rănit? se auzi ea pe sine întrebând 
cu o voce foşnind uscată ca pergamentul vechi, şi imediat 
Bill fu alături, cu mâna pe umărul ei, iar Ben fu şi el acolo, şi 
Richie, şi simţi faţă de ei o uriaşă revărsare de recunoştinţă. 

Ridică mâna liberă şi Bill i-o apucă. Richie îşi puse mâna 
peste a lui Bill, iar Ben peste a lui Richie. Eddie se 
apropiase şi el, iar acum îşi puse mâna teafără deasupra. 

— Numele dumneavoastră, vă rog, spuse aspru 
Rademacher şi, o clipă, mica nevolnică zburătăcită 
dinlăuntrul ei, cea odrăslită de tatăl său şi crescută de soţul 
său, aproape că răspunse: Sunt Beverly Marsh şi mă aflu la 
Pensiunea Derry. Vă rog, trimiteți-l la noi pe domnul Neil. 
Aici e un om mort care încă e pe jumătate un băiat şi 
tuturor ne e foarte frică. 

Spuse: 

— Mă... Mă tem că nu vă pot spune. Nu încă. 

— Ce ştiţi despre cele întâmplate? 

— Nimic, răspunse ea, şocată. Ce vă face să credeţi că aş 
şti ceva? lisuse Hristoase! 

— Aveţi dumneavoastră aşa un obicei să daţi telefon la 
bibliotecă în fiecare dimineaţă pe la trei jumate, replică 
Rademacher, asta e? Să fim serioşi, duduie. Avem aici un 
atac înarmat, şi după cum arată tipul, s-ar putea să devină 
omucidere până răsare soarele. Vă mai întreb o dată: cine 
sunteţi şi cât de mult ştiţi despre toate astea? 

Cu ochii închişi, strângând mâna lui Bill din răsputeri, 
întrebă iar: 

— Poate să moară? N-o spuneţi doar ca să mă speriaţi? 
Chiar s-ar putea să moară? Vă rog, spuneţi-mi. 


— E foarte grav rănit. Şi dacă asta nu vă sperie, 
domnişoară, ar cam fi cazul. Acum vreau să ştiu cine sunteţi 
şi de ce... 

Ca într-un vis, îşi văzu mâna plutind prin spaţiu şi lăsând 
receptorul la loc în furcă. Se uită la Henry şi simţi un şoc la 
fel de net ca şi cum ar fi plesnit-o o palmă rece. Unul dintre 
ochii lui Henry se închisese. Celălalt, cel storcoşit, curgea la 
fel de nepăsător ca şi până atunci. 

Henry părea că-i face cu ochiul. 


4 


Richie dădu telefon la spital. Bill o conduse pe Beverly 
până lângă pat, unde femeia se aşeză alături de Eddie, cu 
privirea în gol. Credea că va începe să plângă, dar nu vărsă 
nicio lacrimă. Singurul sentiment de care fusese imediat şi 
puternic conştientă era dorinţa să-l acopere cineva pe 
Henry Bowers. Iluzia că-i făcea cu ochiul nu era deloc de 
natură a o binedispune. 

Încă buimăcit, dar reuşind să-şi păstreze o brumă din 
prezenţa de spirit, Richie se transformă într-un reporter de 
la Dermy News. Înţelesese că domnul Michael Hanlon, 
bibliotecarul-şef al oraşului, fusese agresat în timp ce făcea 
ore suplimentare. Aveau la spital vreo noutate asupra 
condiţiei domnului Hanlon? 

Richie ascultă, dând din cap. 

— Înţeleg, domnule Kerpaskian - se scrie cu doi de k? Da. 
Bine. Şi sunteţi... 

Ascultă, acum cufundat în propria-i ficţiune îndeajuns ca 
să schiţeze mişcări repezite cu degetul, ca şi cum ar fi notat 
într-un carneţel. 

— Mm-hmm... Mm-hmm... Da. Da, înţeleg. Păi, ceea ce 
facem de obicei în astfel de situaţii e să vă cităm ca „sursă” 
Pe urmă, mai târziu, putem... Mm-hmm... Exact! Absolut 
exact! 


Richie râse din toată inima şi-şi şterse cu antebraţul 
pelicula de transpiraţie de pe frunte. Ascultă din nou. 

— Bun, domnule Kerpaskian. Sigur. O să... Da, m-am 
lămurit, K-E-R-P-A-S-K-I-A-N, exact! Evreu ceh, aşa-i? Într- 
adevăr! E cu... E cu totul neobişnuit. Da, aşa voi face. 
Noapte bună. Vă mulţumesc. 

Puse receptorul jos şi închise ochii. 

— Iisuse! ţipă el cu voce groasă, scăzută. lisuse! lisuse! 
Iisuse! Dădu să împingă telefonul de pe masă şi apoi îşi lăsă 
doar mâna să cadă moale. Scoase ochelarii şi şi-i şterse cu 
bluza de pijama. 

— Trăieşte, dar e în stare gravă, le spuse el celorlalţi. 
Henry l-a tranşat ca pe un curcan de Crăciun. O tăietură i-a 
ciopârţit artera femurală şi a pierdut cât de mult sânge 
poate pierde un om rămânând totuşi în viaţă. Mike a reuşit 
să-şi lege un fel de garou, altfel ar fi fost mort deja când l-au 
găsit. 

Beverly izbucni în plâns. Plângea ca un copil, cu ambele 
mâini lipite de faţă. O vreme, suspinele şi sughiţurile ei şi 
şuieratul rapid al respirației lui Eddie erau singurele sunete 
din cameră. 

— Mike n-a fost singurul tranşat ca un curcan de Crăciun, 
spuse într-un târziu Eddie. Henry arăta de parcă tocmai ar 
fi boxat douăşpe runde cu Rocky Balboa. 

— 'Trtot mai v-v-vrei să te du-du-duci la p-p-poliţie, Bev? 

Pe noptieră se găseau şerveţele, dar alcătuiau o masă 
udă şi închegată în mijlocul unei băltoace de Perrier. Bev 
intră în baie, ocolindu-l prudentă pe Henry, luă un prosop şi 
îl înmuie în apă rece. Senzaţia era delicioasă pe faţa ei 
înfierbântată şi umflată. Simţea că ar putea gândi din nou 
clar - nu raţional, ci doar clar. Deodată deveni sigură că 
raționalitatea i-ar ucide dacă ar încerca s-o folosească 
acum. Poliţaiul ăla. Rademacher. Fusese băânuitor. De ce nu? 
Oamenii nu sună la bibliotecă noaptea la trei şi jumătate. 
Omul o suspectase. Bănuise că avea o legătură cu toată 
povestea. Ce ar mai fi suspectat dacă afla că-i dăduse 


telefon dintr-o cameră în care zăcea un mort pe covor, cu 
un gât de sticlă spartă plantat în maţe? Că ea şi alţi patru 
străini tocmai veniseră în oraş cu o zi înainte pentru o mică 
reuniune şi că individul ăsta trecuse şi el întâmplător pe 
acolo? Ea ar fi înghiţit istoria asta dacă rolurile ar fi stat 
invers? Ar fi înghiţit-o cineva? Fireşte, îşi mai puteau 
argumenta povestea precizând că se întorseseră să-i facă 
de petrecanie Monstrului ce trăia în reţeaua de canalizare 
de sub oraş. Asta ar fi adăugat cu siguranţă o notă 
convingătoare de realism teribil. 

leşi din baie şi îl privi pe Bill. 

— Nu, îi spuse ea. Nu vreau să mergem la poliţie. Cred că 
Eddie are dreptate - ni s-ar putea întâmplă ceva. Ceva 
decisiv. Dar adevăratul motiv nu-i ăsta. 

Se uită la toţi patru: 

— Am jurat-o. Am jurat. Fratele lui Bill... Stan... Toţi 
ceilalţi... Şi acum, Mike. Sunt gata, Bill. 

Bill îi privi pe ceilalţi. 

Richie dădu din cap: 

— În regulă, Bill Barosane. Hai să-ncercăm. 

— Şansele se arată mai proaste ca oricând, spuse Ben. 
Acum suntem cu doi în minus. 

Bill nu spuse nimic. 

— Bine, dădu și Ben din cap. Are dreptate. Am jurat. 

— E-E-Eddie?” 

Eddie avu un surâs gol. 

— Cred că m-aşteaptă încă o coborâre în cârcă pe scara 
aia, hai? Dacă scara mai e acolo. 

— Totuşi, de data asta n-o să mai arunce nimeni cu pietre, 
spuse Beverly. Sunt morţi. Toţi trei. 

— Mergem acum, Bill? întrebă Richie. 

— D-d-da. Cr-cred că e t-t-timpul. 

— Pot să spun şi eu ceva? întrebă pe neaşteptate Ben. 

Bill îl privi şi zâmbi uşor: 

— Te-te-te rog. 


— Voi ăştia sunteţi şi acum cei mai buni prieteni pe care i- 
am avut vreodată. Indiferent ce-o să iasă de-aici. Voiam... 
înţelegeţi, voiam doar să v-o spun. 

Privi în jur la ei, iar ei îl priviră solemni la rândul lor. 

— Îmi pare bine că mi-am reamintit de voi, adăugă Ben. 

Richie pufni. Beverly chicoti. În secunda următoare 
râdeau cu toţii, uitându-se unul la altul în felul acela de 
demult, în pofida faptului că Mike era la spital, pe moarte 
sau deja mort, în pofida faptului că braţul lui Eddie era rupt 
(iarăşi), în pofida faptului că era cea mai târzie oră din 
noapte. 

— Clăiţă, aşa de meşter mai eşti cu cuvinţele, exclamă 
Richie, râzând şi ştergându-şi ochii. Asta ar fi trebuit să fie 
marele scriitor, Bill Barosane. 

Continuând să zâmbească vag, Bill spuse: 

— Şi în acest se-se-sens... 


5 


Luară limuzina împrumutată a lui Eddie. Richie trecu la 
volan. Ceaţa de la sol era mai deasă acum, plutind pe străzi 
ca fumul de ţigară, fără să ajungă tocmai până la felinarele 
camuflate. Pe cer, stelele erau ace de gheaţă scânteietoare; 
stele de primăvară... Dar, înclinându-şi capul spre fereastra 
întredeschisă din dreapta, lui Bill i se păru că aude tunetele 
verii în depărtare. Se comanda ploaie undeva, dincolo de 
orizont. 

Richie deschise radioul şi îl auziră pe Gene Vincent 
cântând Be-Bop-A-Lula. Apăsă alt buton şi-l prinse pe Buddy 
Holly. Un al treilea buton i-l aduse pe Eddie Cochran cu 
Summertime Blues. 

— Aş vrea să te-ajut, fiule, dar eşti prea tânăr ca să 
votezi, spuse un glas profund. 

— Închide-l, Richie, spuse încetişor Beverly. 

Întinse mâna spre aparat şi deodată încremeni. 


— Staţi pe recepţie pentru continuarea Spectacolului 
rock al lui Richie 'ozier, loţi Sunt Morți! urlă vocea 
stridentă şi hohotitoare a clovnului peste pocnetele din 
degete şi zdrăngănelile de chitară ale melodiei lui Eddie 
Cochran. Nu atinge butonul ăla, lasă-l pus pe emisiunea 
rock, au dispărut de pe hărţi, dar nu şi din inimile noastre, 
şi continuaţi să veniţi, veniţi imediat, veniţi cu toţii! Cântăm 
toaaaateee şlagărele aicea jos! Toaaateeeeee şlagărele! Şi, 
dacă nu mă credeţi, ascultaţi-l numai pe disc-jockey-ul 
invitat de onoare al acestui program, Georgie Denbrough! 
Zi-le, Georgie! 

Şi deodată fratele lui Bill începu să se vaite din aparatul 
de radio: 

— M-ai trimis afară şi Monstrul m-a omorât! Credeam că 
Monstrul e în pivniță, Bill Barosane, credeam că Monstrul 
e-n beci, dar Monstrul era în canal, Monstrul era-n canal şi 
m-a omorât, şi tu l-ai lăsat să mă omoare, Bill Barosane, l-ai 
lăsat... 

Richie închise radioul cu atâta furie, încât butonul se 
deşurubă şi căzu pe mochetă. 

— Chiar că pute rock and roll-ul la ora asta, spuse el; 
glasul nu-i era tocmai ferm. Are dreptate Bev, mai bine-l 
lăsăm închis, ce ziceţi? 

Nu răspunse nimeni. Chipul lui Bill era împietrit, palid şi 
gânditor sub lumina lămpilor în trecere, iar când tunetul 
gemu din nou în apus, îl auziră cu toţii. 


O 
Pe Maidan 


Acelaşi pod vechi. 

Richie parcă alături, coborâră, trecură lângă balustradă - 
aceeaşi balustradă veche - şi priviră în jos. 

Acelaşi Maidan vechi. 


Părea neatins de cei douăzeci şi şapte de ani care 
trecuseră; în ochii lui Bill, pasajul suspendat de la 
răspântie, singurul reper nou, părea ireal, ceva la fel de 
efemer ca un decor pictat sau un efect special dintr-un film. 
Copăcei piperniciţi şi arbuşti pitici scânteiau prin mioarele 
de ceaţă, iar Bill îşi spuse: Cred că la asta ne referim când 
vorbim despre persistența memoriei, la asta sau la altceva 
asemănător, un lucru pe care-l vezi la momentul potrivit şi 
dintr-un anume unghi, o imagine ce propulsează emoția ca 
un motor cu reacţie. O vezi atât de clar încât cele ce s-au 
întâmplat între timp dispar. Dacă dorința este aceea care 
închide cercul dintre lume şi voinţă, atunci cercul s-a 
închis. 

— Ha-ha-haideţi, îi chemă el şi trecu peste parapet. 

Îl urmară în jos pe taluz, împrăştiind pietriş şi grohotiş. 
Când ajunseră la baza pantei, Bill se uită instinctiv după 
bicicletă, apoi râse de el însuşi. Silver stătea rezemată de 
peretele garajului lui Mike. Se părea că Silver nu deţinea 
absolut niciun rol în cele ce se întâmplau, deşi asta era 
destul de ciudat, după cum decurseseră lucrurile. 

— Dudu-ne acolo, îl îndemnă Bill pe Ben. 

Ben îl privi, iar Bill îi citi gândul în ochi - Au trecut 
douăzeci şi şapte de ani, Bill, visează tu ce vrei - după care 
dădu din cap şi se îndreptă spre desişuri. 

Cărarea - cărarea lor - fusese de mult năpădită de 
vegetaţie, şi au fost nevoiţi să înainteze cu forţa prin 
încâlceli de rugi ţepoşi, spini şi hortensii sălbatice atât de 
înmiresmate încât îi ameţeau. Greierii cântau somnolent 
pretutindeni în jur şi câţiva licurici, oaspeţi sosiți mai 
devreme la somptuoasa petrecere a verii, străpungeau 
tenebrele. Bill bănuia că şi acum se mai jucau pe acolo 
copii, dar aceştia îşi făcuseră propriile lor pasaje şi căi 
secrete. 

Ajunseră la luminişul unde fusese clubul, dar acum nu 
mai era niciun luminiş acolo. Tufişurile şi pinii mici, lipsiţi de 
strălucire, puseseră stăpânire pe tot spaţiul. 


— Priviţi, şopti Ben şi traversă poiana (în memoria lor, ea 
încă se mai afla la locul ei, acoperită doar de altul dintre 
acele decoruri pictate). 

Smuci de ceva. Era uşa din lemn de mahon pe care o 
găsiseră la marginea gropii cu gunoi, cea pe care o 
folosiseră ca să pună acoperişul clubului. Fusese aruncată 
acolo şi nu arăta să fi fost atinsă de cel puţin zece ani. 
Plante târâtoare se înfipseseră pe toată suprafaţa sa 
murdară. 

— Las-o-n pace, Clăiţă, murmură Richie. E veche. 

— D-ddu-ne ac-acolo, B-Ben, repetă Bill din spatele lor. 

Aşa că porniră după el spre Kenduskeag, îndepărtându- 
se la stângă de luminişul ce nu mai exista. Sunetul apei 
curgătoare se auzea tot mai aproape, dar cu toate astea 
aproape căzură în râu înainte ca vreunul dintre ei să-l vadă: 
frunzişul crescuse într-un zid încâlcit pe buza malului. Râpa 
se surpă sub tălpile ghetelor lui Ben, iar Bill îl trase înapoi 
de ceafă. 

— Mulţumesc, spuse Ben. 

— De nada. Pe v-vremuri m-a-ai fi tra-tras şi pe mi-mine 
du-du-după tine. Pe-pe-aici o lu-luăm? 

Ben dădu din cap şi-i conduse în lungul țărmului 
luxuriant, înghesuindu-se prin hăţişuri de arbuşti şi rugi, 
gândindu-se cu cât îţi venea mai uşor aşa ceva când n-aveai 
decât un metru cincizeci şi te puteai strecura pe sub 
majoritatea încâlciturilor (din minte, precum şi de pe 
cărare) cu o plecăciune nonşalantă. Ei bine, totul se 
schimbase. Lecţia noastră pentru azi, fetelor şi băieţilor e 
că lucrurile, cu cât se schimbă mai mult, cu atât mai mult 
se schimbă. Cine a spus că ele, cu cât se schimbă mai mult, 
cu atât rămân mai neschimbate suferea în mod evident de o 
gravă înapoiere mintală. Fiindcă... 

Piciorul i se agăţă de ceva şi căzu cu un sunet înfundat, 
aproape lovindu-se cu capul de cilindrul betonat al staţiei 
de pompare. Era aproape complet îngropat într-un morman 
de rugi de mure. Când se ridică din nou în picioare, îşi dădu 


seama că faţa, braţele şi mâinile îi fuseseră zgâriate de 
ghimpi în peste douăzeci de locuri. 

— Să zicem treizeci, spuse el, simțind fire subţiri de 
sânge şiroindu-i pe obraji. 

— Ce? întrebă Eddie. 

— Nimic. 

Se aplecă să vadă de ce anume se împiedicase. O 
rădăcină, probabil. 

Dar nu era o rădăcină. Era capacul de fier. Cineva îl 
trântise la pământ. 

Sigur că da, îşi spuse Ben. L-am impins noi. Acum 
douăzeci şi şapte de ani. 

Dar îşi dădu seama că asta era o prostie încă înainte de a 
apuca să vadă sclipirea proaspătă a metalului zgâriat în 
dâre paralele prin rugină. Pompa nu funcţionase în ziua 
aceea. Mai devreme sau mai târziu, cineva va fi coborât s-o 
repare, punând şi capacul la loc. 

Se ridică, şi toţi cinci se strânseră împrejurul cilindrului, 
privind înăuntru. Puteau auzi clipocitul slab al apei. Doar 
atât. Richie adusese toate chibriturile din camera lui Eddie. 
Acum aprinse un plic întreg şi-l aruncă înăuntru. O clipă, 
întrezăriră interiorul umed al cilindrului şi namila tăcută a 
instalaţiei de pompare. Nimic mai mult. 

— Poate că a fost dat jos de mult, sugeră neliniştit Richie. 
Nu trebuie să se fi întâmplat neapărat a... 

— S-a întâmplat destul de recent, îl întrerupse Ben. De 
când a plouat ultima oară, oricum. 

Mai luă un plic de chibrituri de la Richie, aprinse unul şi 
le arătă zgărieturile proaspete. 

— E ce-ce-ceva de-desubt, spuse Bill în timp ce Ben 
stingea chibritul. 

— Ce? întrebă Ben. 

— N-n-n-aş putea sp-sp-spune. Pare o cu-cu-curea. 
Ajutaţi-mă, tu şi Ri-Richie, să-l în-în-întorc. 

Apucară capacul şi-l aruncară ca pe o monedă uriaşă. De 
astă dată Beverly aprinse chibritul, iar Ben ridică precaut 


poşeta care fusese dedesubt, ţinând-o de baretă. Beverly 
dădu să scuture chibritul, dar observă chipul lui Bill. 
Rămase înlemnită, până ce flacăra îi atinse degetele şi îl 
scăpă - cu un mic țipăt. 

— Bill? Ce este? Ce s-a-ntâmplat? 

Privirea lui Bill se îngreunase. Nu se putea desprinde de 
săculeţul acela din piele uzată, cu acea cureluşă lungă. 
Deodată îi reveni în minte titlul cântecului ce se transmitea 
la radioul din odaia dosnică a magazinului de marochinărie 
când i-o cumpărase. Sausalito Summer Nights. Era 
ciudăţenia supremă. Toată saliva din gură i se uscase, 
lăsându-i limba şi interiorul obrajilor netezi şi uscați cum e 
cromul. Auzea greierii, vedea licuricii şi simţea mirosul 
uriaşei întunecimi verzi înteţindu-se necontrolat de jur- 
împrejurul său şi-şi spuse: E alt truc, altă iluzie, ea e în 
Anglia, şi asta nu-i decât o scamatorie ieftină pentru că 
Monstrul se teme, o, da, poate că Monstrul nu mai e la fel 
de sigur de sine pe cât era când ne-a chemat pe toţi înapoi, 
şi zău aşa, Bill, fii serios - câte poşete de piele uzată cu 
curele lungi crezi că există în lume? Un milion? Zece 
milioane? 

Probabil mai multe. Dar numai una aşa ca asta. O 
cumpărase pentru Audra dintr-un magazin de marochinărie 
de la Burbank, în timp ce la radioul din spate cânta 
Sausalito Summer Nights. 

— Bill? 

Mâna lui Beverly pe umărul său, scuturându-l. Departe. 
La douăzeci şi şapte de leghe sub mare. Cum se numea 
formaţia ce cânta Sausalito Summer Nights? Richie va fi 
ştiind. 

— Eu ştiu, spuse calm Bill drept în faţa speriată şi cu ochi 
mari a lui Richie şi zâmbi. Se numea Diesel. 

— Bill, care-i problema? şopti Richie. 

Bill scoase un urlet. Smulse chibriturile din mâna lui 
Beverly, aprinse unul, după care înhăţă poşeta de la Ben. 

— Bill, Doamne, ce... 


Desfăcu fermoarul genţii şi o răsturnă. Cele ce căzură o 
reprezentau atât de mult pe Audra, încât o clipă se pierdu 
prea tare cu firea ca să mai urle iar. Printre batiste din 
hârtie, lame de gumă de mestecat şi articole de machiaj, 
văzu o cutiuţă de bomboane mentolate... şi pudriera bătută 
în pietre scumpe pe care i-o dăruise Freddie Firestone când 
semnase contractul pentru Attic Room. 

—  So-so-soţia mea e acolo jos, spuse el, şi căzu în 
genunchi, începând să-i împingă lucrurile la loc în poşetă. 

Îşi dădu la o parte din ochi părul pe care nu-l mai avea, 
fără a se gândi măcar ce făcea. 

— Soţia ta? Audra? 

Faţa lui Beverly era şocată, ochii imenşi. 

— Po-po-poşeta ei. L-lucrurile ei. 

— lisuse, Bill, murmură Richie. Nu e cu putinţă, ştii as... 

Îi găsise portofelul din piele de aligator, îl deschise şi îl 
ridică.. Richie aprinse încă un chibrit şi se pomeni privind 
un chip pe care-l văzuse într-o jumătate de duzină de filme. 
Fotografia de pe permisul de conducere emis în California 
al Audrei era mai puţin seducătoare, dar complet 
concludentă. 

— Dar H-H-Henry a murit, şi Victor, şi B-B-Belch... Atunci, 
cine a dus-o? 

Se ridică în picioare, holbându-se în jur la ei cu 
intensitate, cutremurat de frisoane: 

— Cine-a luat-o? 

Ben îi puse o mână pe umăr. 

— Cred c-am face mai bine să coborâm şi să aflăm, ce 
zici? 

Bill întoarse privirea spre el, ca neştiind sigur cine anume 
era Ben, apoi ochii i se limpeziră. 

— M-mda. E-E-Eddie? 

— Bill, îmi pare rău. 

— Poţi să te ag-agăţi? 

— M-am mai agăţat o dată. 


Bill se aplecă, iar Eddie îşi petrecu braţul drept pe după 
gâtul său. Ben şi Richie îl împinseră în sus până ce-şi putu 
încovriga picioarele împrejurul taliei lui Bill. În timp ce Bill 
îşi arunca stângaci un picior peste marginea cilindrului, 
Ben văzu că ochii lui Eddie erau închişi strâns... Şi o clipăi 
se păru că aude cea mai hidoasă şarjă de cavalerie din lume 
tropăind prin tufişuri. Se întoarse, aşteptându-se să-i vadă 
pe cei trei ieşind din ceaţă şi din rugi, dar tot ce auzi era 
briza ce se înteţea sunând prin bambuşi la vreun sfert de 
kilometru de acolo. Toţi vechii lui duşmani erau morţi de 
acum. 

Bill apucă buza de ciment aspru a cilindrului şi-şi căută 
pe pipăite drumul în jos, pas cu pas şi treaptă cu treaptă. 
Eddie îl ţinea ca în ghearele morţii, iar Bill abia mai putea 
respira. Poşeta ei, Doamne Sfinte, cum a ajuns aici poşeta 
ei? Nu contează. Dar dacă Iu eşti aici, Doamne, şi dacă 
primeşti cereri, fă să nu fi păţit nimic, fă să nu sufere din 
cauza celor pe care le-am făcut Bev şi cu mine în noaptea 
asta sau din cauza a ceea ce-am făcut eu într-o vară când 
eram băiat... Şi oare clovnul a fost? Oare Bob Gray a pus 
mâna pe ea? Dacă da, atunci nu ştiu dacă Dumnezeu însuşi 
ar mai putea s-o ajute. 

— Mi-e frică, Bill, spuse Eddie cu glas subţire. 

Bill atinse cu piciorul apa rece şi încremenită. Se cufundă 
în ea, amintindu-şi senzaţia şi mirosul stătut, amintindu-şi 
starea de claustrofobie pe care i-o dăduse locul acela... Şi, 
că tot veni vorba, ce li se întâmplase? Cum se descurcaseră 
prin canalele şi tunelurile astea? Unde se duseseră, exact, 
şi cum anume ieşiseră din nou la suprafaţă? Tot nu-şi putea 
aminti nimic din acestea; nu se putea gândi decât la Audra. 

— Şi m-m-mie. 

Se ghemui pe jumătate, tresărind când apa rece îi intră 
în pantaloni şi peste testicule, şi-l lăsă jos pe Eddie. 
Rămaseră în apă până la fluierele picioarelor, privindu-i pe 
ceilalţi cum coborau scara. 


Capitolul 21 
Sub oraş 


1 
Monstrul, august 1958 


S-a întâmplat ceva nou. 

Pentru prima oară într-o veşnicie, ceva nou. 

Inaintea universului existaseră doar două lucruri. Unul 
era Monstrul însuşi, iar celălalt era Țestoasa. Țestoasa era 
o făptură proastă şi bătrână care nu ieşea niciodată din 
carapacea sa. Monstrul se gândea că poate Jestoasa 
murise, că pierise de vreun miliard de ani. Și chiar dacă nu 
era aşa, tot o creatură proastă şi bătrână rămânea, şi, chiar 
dacă [estoasa vomase universul pe de-a-ntregul, asta nu 
schimba cu nimic realitatea prostiei sale. 

Monstrul sosise aici la mult timp după ce Jestoasa se 
retrăsese în carapace, venise aici pe Pământ şi descoperise 
un abis de imaginaţie care era aproape nou, aproape 
interesant. Această calitate a imaginaţiei îmbogăţea foarte 
mult hrana. Dinţii Monstrului sfâşiau carne condimentată 
cu spaime exotice şi temeri voluptuoase: visau la fiare ale 
nopții şi nisipuri mişcătoare; în pofida propriei lor voințe, 
contemplau hăuri nesfârşite. 

Pe baza acestei hrane, Monstrul exista într-un ciclu 
simplu de stare de veghe ca să mănânce şi de somn ca să 
viseze. Crease un loc după chipul şi asemănarea sa şi 
privea asupra acestui loc cu drag prin luminile moarte ce-i 
serveau drept ochi. Derry era stâna, oamenii din Derry 
erau turma sa. Lucrurile îşi urmaseră cursul. 

Apoi... Aceşti copii. 

Ceva nou. 

Pentru prima oară într-o veşnicie. 

Când Monstrul ţâşnise în casa de pe Neibolt Street, 
vrând să-i ucidă pe toți, cu o vagă stinghereală că nu 


reuşise s-o fi făcut deja (şi cu siguranţă stânjeneala aceea 
fusese primul lucru nou), se întâmplase ceva complet 
neaşteptat, complet de neconceput, şi simţise durere, un 
mare vuiet de durere străbătându-i în întregime forma pe 
care şi-o asumase, şi un moment mai cunoscuse şi frica, 
fiindcă singurul lucru pe care-l aveau în comun Monstrul şi 
Ţestoasa proastă şi bătrână cu cosmologia 
macrouniversului din afara netrebnicului ou al acestui 
univers nu era decât acesta: toate făpturile vii trebuie să se 
supună legilor formei de viaţă pe care o locuiesc. Pentru 
prima oară Monstrul îşi dădu seama că facultatea sa de a-şi 
schimba formele ar putea acţiona şi împotriva sa. Niciodată 
nu mai cunoscuse durerea, niciodată nu mai cunoscuse 
frica, şi un moment crezuse că s-ar putea să moară - oh, 
capul său se umpluse de o enormă durere alb-argintie şi 
răgise, şi miorlăise, şi urlase şi, cumva, copiii scăpaseră. 

Dar acum veneau. Intraseră pe domeniul de sub oraş al 
Monstrului, şapte copii inconştienţi orbecâind prin beznă 
fără lumini sau arme. Acum avea să-i ucidă, cu siguranţă că 
aşa se va întâmplă. 

Monstrul descoperise ceva foarte important pentru el 
însuşi: nu dorea schimbarea sau surpriza. Nu dorea 
noutăți, niciodată. Nu voia decât să mănânce, să doarmă, 
să se trezească şi iar să mănânce. 

Ca urmare a durerii şi a acelei fricii scurte şi 
scăpărătoare se mai trezise incă o nouă stare emoţională 
(nouă aşa cum erau pentru Monstru toate emoțiile 
veritabile, deşi el avea o mare putere de stimulare a 
emoțiilor): furia. Avea să-i ucidă pe copii pentru că, prin 
cine ştie ce uluitor accident, ii aduseseră o vătămare. Dar 
mai întâi el, Monstrul, avea să-i facă să sufere pentru acel 
unic moment când îi treziseră teama de ei. 

Veniţi dar la mine, spuse Monstrul în sinea sa, 
ascultându-i cum se apropiau. Veniţi la mine, copii, să vedeţi 
cum plutim aici jos... Cum plutim cu toţii. 

Și totuşi persista un gând ce se insinua indiferent cât de 
tare încerca el să-l alunge. Doar atât: dacă toate lucrurile 


se scurgeau din Monstru (aşa cum fusese cu siguranță de 
când [estoasa vomitase universul, leşinând apoi în 
carapacea sa), cum să poată orice făptură a acestei lumi 
sau a oricărei alteia să îl înşele sau să il rănească pe 
Monstru, indiferent cât de scurt sau superficial? Cum era 
posibil aşa ceva? 

Și astfel, un ultim lucru nou îi apăruse Monstrului, nu 
emoție de astă dată, ci speculație la rece: dacă Monstrul nu 
era singur, aşa cum crezuse întotdeauna? 

Dacă exista un Altul? 

Și dacă, prin urmare, aceşti copii erau agenţi ai acelui 
Altul? 

Dacă... dacă... 

Monstrul începu să tremure. î 

Ura era nouă. Vătâămarea era nouă. Impiedicarea 
atingerii scopurilor lui era nouă. Dar cel mai cumplit lucru 
nou era acea frică. Nu frica de copii, aceea trecuse, ci frica 
de-a nu fi fost unic. 

Nu. Nu exista niciun altul. Fireşte că nu. Poate pentru că 
erau copii, imaginaţiile lor dețineau o anume putere 
primordială pe care Monstrul o subestimase un scurt 
răstimp. Acum însă, că veneau, Monstrul avea să-i lase să 
vină. Vor veni, iar el îi va arunca unul câte unul în 
macrounivers... în luminile moarte ale ochilor săi. 

Da. 

Când vor ajunge aici, Monstrul îi va arunca, zbierând şi 
scoși din minţi, în luminile moarte. 


2 


În tuneluri, 2.15 după-amiaza 


Bev şi Richie aveau poate zece chibrituri cu totul, dar Bill 
nu le dădea voie să le folosească. Deocamdată, cel puţin, 
încă mai domnea în canal o lumină difuză. Nu prea multă, 
dar putea distinge cale de patru paşi în faţa sa, şi, câtă 


vreme putea continua astfel, aveau să facă economie de 
chibrituri. 

Bănuia că puţina lumină de care beneficiau provenea din 
ventilaţiile aflate la curbe, deasupra capetelor lor, poate 
chiar de la găurile rotunde ale capacelor. Faptul că se aflau 
sub oraş părea peste măsură de ciudat, dar cu siguranţă 
între timp ajunseseră acolo. 

Acum apa era mai adâncă. De trei ori plutiseră pe lângă 
ei animale moarte: un şobolan, un pisoi, un obiect umflat şi 
lucios ce putea să fi fost un mic buştean. Îl auzi pe unul 
dintre ceilalţi murmurând dezgustat. 

Torentul prin care înaintau curgea relativ placid, dar asta 
avea să se sfârşească destul de curând: nu prea departe în 
faţa lor se auzea un vuiet găunos şi constant. Tunelul cotea 
la dreapta. Dădură colţul şi ajunseră la trei conducte prin 
care se vărsa apă într-a lor. Erau aliniate vertical ca 
felinarele unui semafor rutier. Aici lua sfârşit canalul. 
Lumina era puţin mai puternică. Bill privi în sus şi văzu că 
se aflau într-un puţ pătrat cu pereţi de piatră, înalt cam de 
cinci metri. În capătul acestuia se găsea un grilaj de canal 
prin care apa şiroia peste ei cu găleata. Parcă ar fi stat sub 
un duş primitiv. 

Bill observă neputincios cele trei ţevi. Prin cea de sus 
curgea apă aproape limpede, deşi purta cu ea frunze, bețe 
şi mici gunoaie - chiştoace de ţigară, ambalaje de gumă de 
mestecat, chestii de astea. Conducta din mijloc vărsa apă 
cenuşie. lar prin cea de jos venea un torent gri-maroniu de 
apă de canal cu cocoloaşe. 

— E-E-Eddie! 

Eddie veni bălăcindu-se până lângă el. Părul îi stătea lipit 
de cap. Ghipsul devenise o mizerie udă, şiroind. 

— Pr-pr-prin ca-ca-care? 

Dacă voiai să ştii cum să construieşti ceva, îl întrebai pe 
Ben; dacă voiai să ştii ce drum să alegi, i te adresai lui 
Eddie. Nu vorbeau despre asta, dar o ştiau cu toţii. Dacă te 
aflai într-o zonă necunoscută şi voiai să ajungi înapoi într-un 


loc pe care-l ştiai, Eddie te putea conduce acolo, cotind la 
stânga şi la dreapta cu încredere neabătută până nu mai 
aveai încotro decât să-l urmezi şi să speri că treaba va ieşi 
bine... Ceea ce părea să se întâmple întotdeauna. Bill îi 
spusese lui Richie odată că, pe vremea când el şi Eddie 
tocmai începuseră să se joace pe Maidan, el, Bill, se temea 
mereu să nu se rătăcească. Eddie nu cunoştea asemenea 
temeri, şi întotdeauna ieşeau amândoi în locul unde spunea 
el c-o să ajungă. „Dacă m-m-m-aş pi-pierde în Pădurea 
Hainesville şi ar fi cu mine şi E-Eddie, nu mi-aş fa-face nicio 
gr-rijă”, îi spusese Bill lui Richie. „Pur şi simplu şt-şt-stie. 
Ta-ta-tata zice că unii oameni pa-parcă a-ar avea o bu-bu- 
busolă în cap. A-a-aşa-i şi Eddie.” 

— Nu te-aud! strigă Eddie. 

— Am întrebat pri-prin care. 

— Prin care ce? 

Eddie ţinea strâns inhalatorul în mâna sănătoasă, iar Bill 
îşi spuse că de fapt arăta mai curând ca un guzgan înecat 
decât ca un copil. 

— Prin care o lu-lu-luâm? 

— Păi, asta depinde de unde vrem să mergem, răspunse 
Eddie, iar Bill l-ar fi strâns de gât cu plăcere, deşi 
întrebarea era perfect firească. 

Eddie privea a îndoială la cele trei ţevi. Ar fi putut 
încăpea în oricare dintre ele, dar cea de jos arăta destul de 
scârboasă. 

Bill le făcu semn celorlalţi să se dispună în cerc. 

— Unde mama mă-sii este Mo-Mo-Monstrul? îi întrebă el. 

— În centrul oraşului, răspunse prompt Richie. Exact sub 
centrul oraşului. Lângă Canal. 

Beverly dădea din cap. La fel și Ben. La fel și Stan. 

— M-M-Mike? 

— Da. Acolo este. Lângă Canal. Sau sub el. 

Bill privi din nou la Eddie: 

— Pri-pri-prin care? 


Eddie arătă fără tragere de inimă spre conducta de jos... 
Şi, deşi lui Bill i se înmuie inima, nu era surprins deloc. 

— Prin aia. 

— O, splendid, făcu nefericit Stan. Aia-i o conductă cu 
căcat. 

— N-o să... începu Mike, şi se întrerupse. 

Înclină capul şi ascultă atent. Avea ochii alarmați. 

— Ce... dădu să întrebe Bill, dar Mike duse un deget la 
buze. 

Acum Bill le putea auzi şi el: plescăieli. Apropiindu-se. 
Mormăituri şi cuvinte înfundate. Henry tot nu renunţase. 

— Repede, spuse Ben. Să mergem! 

Stan privi înapoi pe unde veniseră, apoi se uită la cea mai 
de jos dintre cele trei conducte. Strânse cu putere din buze 
şi dădu din cap: 

— Hai să mergem. Căcatul se spală. 

— Stan Omu' Trage Una Bună! strigă Richie. Buba-buba- 
buba... 

— Richie, ai de gând să-ţi ţii gura! şuieră la el Beverly. 

Bill îi conduse până la conductă, strâmbându-se când 
simţi mirosul, şi se târi înăuntru. Mirosul de canal, de căcat, 
dar mai era acolo şi un alt miros, nu-i aşa? Un miros mai 
ameninţător, mai primejdios. Dacă mârâitul unui animal ar 
putea avea miros (şi, bănuia Bill, era posibil, dacă animalul 
în chestiune mâncase cele cuvenite), ar fi semănat cu acest 
miros de fond. Ne îndreptăm în direcția potrivită, nu încape 
vorbă. Monstrul a trecut pe aici... Şi a trecut mult pe aici. 

Nu parcurseseră douăzeci de paşi, şi aerul devenise deja 
rânced şi otrăvitor. Bill îşi târa încet picioarele înaintând 
printr-o substanţă care nu era noroi. Privi înapoi peste 
umăr şi spuse: 

— St-st-stai imediat în u-u-urma mea, E-E-Eddie. O să am 
ne-ne-voie de ti-tine. 

Lumina păli până la cenuşiul cel mai slab, se menţinu 
astfel puţină vreme, după care se stinse şi rămaseră 

(din senin) 


în întuneric. Bill se trudea înainte prin duhoare, simțind 
că o despica aproape fiziceşte, cu o mână întinsă înainte, o 
parte din el aşteptându-se ca dintr-un moment în altul să 
dea peste păr aspru şi ochi verzi ca nişte lămpi 
deschizându-se în beznă. Sfârşitul avea să sosească într-o 
flacără fierbinte de durere când Monstrul o să-i înfulece 
capul de pe umeri. 

Tenebrele erau pline de sunete, toate amplificate şi cu 
ecouri. Îşi auzea prietenii foindu-se în urma sa, câteodată 
murmurând câte ceva. Se mai auzeau gâlgâieli şi gemete 
stranii, metalice. Odată, un şuvoi de apă greţos de caldă 
şiroi peste şi printre picioarele lui, udându-l până la coapse 
şi făcându-l să se clatine înapoi pe călcâie. Îl simţi pe Eddie 
apucându-l înnebunit de spinarea cămăşii, după care micul 
torent slăbi. De la coada şirului, Richie urlă a haz de necaz: 

— Cred că tocmai s-a pişat cineva pe noi, Bill. 

Bill auzea apa canalizării curgând în izbucniri controlate 
prin reţeaua ţevilor mai mici, care acum trebuie că se aflau 
deasupra capetelor lor. Îşi aminti conversaţia cu tatăl său 
despre canalele din Derry şi bănui că ştia ce ţeavă era 
aceea - avea menirea de a prelua surplusul ce nu se forma 
decât în timpul ploilor abundente şi al sezonului 
inundaţiilor. Lichidul de sus părăsea oraşul Derry pentru a 
se vărsa în Iorrault Stream şi în Râul Penobscot. Oraşului 
nu-i plăcea să-şi verse dejecţiile în Kenduskeag pentru că ar 
fi făcut Canalul să pută. Dar toată apa aşa-zis cenuşie se 
elimina în Kenduskeag, şi, dacă era prea multă ca să-i facă 
faţă conductele normale, intervenea o ţeavă de evacuare... 
Precum cea pe care tocmai o întâlniseră. Dacă fusese una, 
putea fi şi o alta. Privi în sus neliniştit, incapabil să vadă 
ceva, dar ştiind că trebuia să fie grătare în arcul superior al 
conductei, probabil şi în laturi, şi că din clipă-n clipă se 
putea să... 

Nu-şi dădu seama că ajunsese la capătul tunelului decât 
când căzu din el şi se clătină înainte, rotindu-şi braţele într- 
un efort neputincios de a-şi menţine echilibrul. Căzu pe 


burtă într-o masă semisolidă aflată cam la şaizeci de 
centimetri sub gura conductei din care tocmai ieşise. Ceva 
îi fugi peste mână, chiţcăind. Cu un țipăt, se ridică în şezut 
ţinându-şi la piept mâna ce-l înţepa, conştient că tocmai 
fugise peste ea un şobolan; simţise târâirea scârboasă şi 
solzoasă a cozii sale pleşuve. 

Încercă să se salte în picioare şi dădu cu capul de 
plafonul jos al noii conducte. Lovitura straşnică îl dobori pe 
Bill la loc în genunchi, iar flori mari şi roşii îi explodară în 
întuneric dinaintea ochilor. 

— Aveţi g-g-grijă! îşi auzi el glasul strigând; vorbele 
aveau un ecou plat. Aici e un prag! E-Eddie! U-u-unde e- 
eşti? 

— Aici! 

Mâna lui Eddie se frecă de nasul lui Bill căutând orbeşte. 

— Ajută-mă să ies, Bill, nu văd nimic! E... 

Răsună un enorm plescăit apos. Beverly, Mike şi Richie 
ţipară la unison. În lumina zilei, perfecta armonie a lor trei 
ar fi fost comică; aici jos, în beznă, în canale, era terifiantă. 
Deodată toţi căzură de-a berbeleacul. Bill îl apucă pe Eddie 
în braţe ca un urs, încercând să-i ocrotească fractura. 

— O, Hristoase, credeam c-o să mă-nec, gemu Richie. Ne- 
a făcut fleaşcă - fir-ar să fie, un duş de căcat, o, grozav, ar 
trebui să facă o excursie cu clasa aici într-o zi, Bill, l-am 
putea ruga pe domnul Garson s-o conducă... 

— lar domnişoara Jimmison ar putea oferi pe urmă o 
lectură pe teme de igienă, spuse Ben cu glas tremurat, şi 
toţi râseră ascuţit. 

În timp ce râsetele se stingeau, Stan izbucni deodată în 
lacrimi nefericite. 

— Nu, nu, dom'le, făcu Richie, cuprinzându-l pe dibuite 
de umerii lipicioşi. O să ne faci pe toţi să plângem, dom'le. 

— N-am nimic! spuse cu glas sonor Stan, continuând să 
plângă. Pot îndura să-mi fie frică, dar nu suport să fiu aşa 
de murdar, nu suport să nu ştiu unde sunt... 


— C-crezi că v-v-vreun chi-chibrit din a-a-alea o mai fi 
bun la c-ceva? îl întrebă Bill pe Richie. 

— Pe-ale mele i le-am dat lui Bev. 

Bill simţi o mână atingându-i-o pe a sa în întuneric şi 
îndesându-i în ea un plic de chibrituri. Erau uscate. 

— Le-am ţinut la subsuoară, spuse fata. S-ar putea să mai 
meargă. Oricum, poţi să le-ncerci. 

Bill rupse un chibrit de pe cotor şi-l scapără. Se aprinse 
cu un mic pocnet, iar băiatul îl ridică în sus. Prietenii săi 
stăteau adunaţi laolaltă, tresărind la vederea scurtei 
străfulgerări de lumină. Erau stropiţi şi mânjiţi cu mizerie şi 
toţi arătau foarte tineri, şi foarte speriaţi, şi foarte 
vulnerabili. În spatele lor se vedea conducta pe unde 
veniseră. Cea în care se aflau acum era şi mai strâmtă. 
Mergea drept în ambele direcţii, având pardoseala 
aşternută cu straturi de sedimente greţoase. Şi... 

Trase iute aer în piept, şuierător, şi scutură flacăra ce-i 
atinsese degetele. Ascultă şi auzi sunete de apă curgând 
repede, de apă picurând, vuietul plin, ocazional, al valvelor 
de evacuare când se deschideau, trimițând noi valuri din 
canale în Kenduskeag, care se găsea acum la Dumnezeu 
ştie câţi kilometri în urma lor. Nu-i auzea pe Henry şi pe 
ceilalţi - nu încă. 

Spuse calm: 

— În dreapta mea e un ca-ca-ca-ca-cadavru. Cam la t-t- 
trei metri d-de no-oi. Cred că s-ar pu-putea să fie Pa-Pa-Pa... 

— Patrick? întrebă Beverly, cu vocea tremurându-i în 
pragul isteriei. E Patrick Hockstetter? 

— D-d-da. Vrei să mai a-a-prind în-în-încă un c-chibrit? 

— Trebuie, Bill, spuse Eddie. Dacă nu văd cum merge 
conducta, nu ştiu încotro s-o luăm. 

Bill aprinse chibritul. La lumina lui, văzură cu toţii 
mormanul verde şi umflat ce fusese Patrick Hockstetter. 
Cadavrul le rânjea în întuneric cu oribilă amiciţie, dar 
numai cu o jumătate de faţă; şobolanii din canal se 
ocupaseră de restul. Cărţile de la şcoala de vară ale lui 


Patrick erau împrăştiate în jurul lui, umflate de umezeală 
până la proporţiile unor dicţionare. 

— Hristoase, spuse răguşit Mike, cu ochii mari. 

— Iarăşi îi aud, interveni Beverly. Pe Henry şi pe ceilalţi. 

Probabil că acustica purtase şi glasul său până laei; 
Henry urlă spre adâncul conductei şi o clipă păru că era 
chiar alături. 

— V-aşteptăm! strigă Richie; avea ochii strălucitori, 
jucăuşi, febrili. Tot înainte, craci-de-banană! Aici e exact ca 
într-o piscină! Tot îna... 

În clipa aceea se auzi din conductă un zbieret de-o 
asemenea groază şi durere nebună, încât chibritul ce-i 
sfârâia lui Bill între degete căzu şi se stinse. Braţul lui Eddie 
se încolăcise peste el, iar Bill îl strânse pe Eddie la rândul 
său, simţindu-i trupul tremurând ca un cablu străbătut de 
un curent electric foarte puternic, în timp ce Stan Uris se 
lipea de ei pe partea cealaltă. Urletul acela creştea, 
creştea... Apoi urmă un zgomot gros şi obscen ca un fâlfâit, 
şi răcnetul fu retezat. 

— Ceva l-a prins pe unul dintre ei, icni Mike îngrozit, în 
întuneric. Ceva... Monstrul... Bill, trebuie să ieşim de-aici... 
Te rog... 

Bill îi auzea pe cei rămaşi - unul sau doi, cu acustica 
aceea era imposibil de spus - poticnindu-se şi zbătându-se 
prin conductă spre ei. 

— Pe-pe u-u-unde, Eddie? întrebă el zorit. Ş-şt-ştii? 

— Spre Canal? întrebă Eddie, tremurând în braţele lui 
Bill. 

— Da! 

— La dreapta. Pe lângă Patrick... Ori peste el. 

Vocea lui Eddie se înăspri dintr-o dată: 

— Nu dau o para chioară. Era unul dintre cei care mi-au 
rupt braţul. M-a mai scuipat şi în faţă. 

— Să me-mergem, zise Bill, privind înapoi spre conducta 
de canalizare din care tocmai ieşiseră, t-în şi-şir! Ţineţi-vă 


mâ-mâ-mâna unul p-pe a-a-altul, ca-na-na-nainte! 

Bâjbâi în faţă, frecându-şi umărul drept de-a lungul 
suprafeţei de porțelan slinos a conductei şi scrâşnind din 
dinţi, nedorind să calce pe Patrick... Sau în el. 

Aşa că se târâră mai departe prin beznă, în timp ce apele 
şiroiau de jur-împrejurul lor şi în vreme ce afară furtuna 
umbla şi vocifera şi aducea o beznă timpurie peste Derry - 
o întunecime care urla cu vânt şi se bâlbâia cu foc electric şi 
trosnea cu copaci doborâţi ce răsunau ca ţipetele de moarte 
ale uriaşelor creaturi preistorice. 


3 
Monstrul, mai 1985 


Acum soseau din nou şi, câtă vreme totul decursese cam 
aşa cum prevăzuse Monstrul, revenise şi ceva ce el nu 
prevăzuse: acea înnebunitoare, chinuitoare frică... acea 
senzație că ar fi existat un Altul. Monstrul ura frica, s-ar fi 
întors asupra ei şi-ar fi mâncat-o de i-ar fi stat în putinţă... 
Dar frica dănţuia batjocoritoare şi de neatins, iar Monstrul 
nu putea ucide frica decât ucigându-i pe ei. 

Cu siguranță că nu avea nicio nevoie de o asemenea 
frică; acum erau mai bătrâni, iar numărul lor fusese redus 
de la şapte la cinci. Cinci era un număr al puterii, însă nu 
avea calitatea mistică şi talismanică a lui şapte. Era 
adevărat că dulăul lui nu reuşise să-l ucidă pe bibliotecar 
dar bibliotecarul avea să moară în spital. Mai târziu, chiar 
înainte ca aurora să atingă cerul, Monstrul urma să trimită 
un infirmier cu un prost obicei legat de pilule otrăvitoare 
să-l lichideze pe bibliotecar o dată pentru totdeauna. 

Femeia scriitorului era acum cu Monstrul, vie, şi totuşi 
nu tocmai vie - minţile îi fuseseră complet distruse la prima 
vedere a Monstrului, aşa cum era el în realitate, cu toate 
micile sale măşti şi sclipiciuri lepădate - şi toate 
sclipiciurile nu erau decât oglinzi, fireşte, reflectând 
spectatorului îngrozit cea mai rea imagine pe care-o avea 


în propria-i minte, imagini heliografice precum cele dintr-o 
oglindă ce poate azvârli reflexia soarelui într-un neştiutor 
ochi larg deschis, năucindu-l până la orbire. 

Acum mintea nevestei scriitorului era cu Monstrul, în 
Monstru, dincolo de capătul  macrouniversului; în 
întunecimea de dincolo de Țestoasă, pe tărâmurile de 
dincolo de orice tărâm. 

Fa era în ochiul Monstrului; ea era în mintea Monstrului. 

Fa era în luminile moarte. 

O, dar sclipiciurile erau distractive. Hanlon, de exemplu. 
Nu-și va fi amintind, nu în mod conştient, dar mama sa i-ar 
fi putut spune de unde venea pasărea pe care o văzuse la 
Oţelărie. Când era bebeluş în vârstă doar de şase luni, 
mama sa îl lăsase adormit în leagăn lângă casă, pe când ea 
se dusese în spate să întindă cearşafuri şi scutece la uscat. 
Orăcăielile lui o readuseseră în fugă. O cioară enormă 
poposise pe marginea căruciorului şi-l ciugulea pe micuțul 
Mikey ca o creatură rea dintr-o poveste de la creşă. Țipase 
de durere şi spaimă, incapabil să alunge pasărea, care 
simţise în el o pradă slabă. Femeia lovise cioara cu pumnul, 
izgonind-o, văzuse că făcuse să sângereze braţele sugarului 
în două, trei locuri şi-l dusese la doctorul Stillwagon să-i 
facă un vaccin antitetanic. O parte din Mike ţinuse 
întotdeauna minte cele intâmplate - copil aşa mititel, 
pasăre uriaşă -, iar când Monstrul venise la el, Mike 
văzuse iarăşi pasărea uriaşă. 

Dar când dulăul-soţ al fetei de dinainte o adusese pe 
femeia scriitorului, Monstrul nu-şi pusese nicio mască - 
Monstrul nu se costuma când se găsea acasă. Dulăul-soţ îl 
privise o dată şi căzuse mort de spaimă, cenuşiu la faţă şi 
cu ochii umplându-i-se de sângele ce-i ţâşnise din creier 
printr-o duzină de locuri. Femeia scriitorului emisese un 
singur gând, puternic şi infricoşat - O SFINIE IISUSE E 
FEMELĂ - şi apoi toate gândurile îi încetaseră. Înota în 
luminile moarte. Monstrul cobori de la locul său şi se îngriji 
de rămăşiţele fizice ale femeii; le prepară pentru masa de 
mai târziu. Acum Audra Denbrough spânzura sus în 


mijlocul lucrurilor, înfăşurată în fire de mătase, cu capul 
bălăbănindu-i-se în scobitura umărului, cu ochii larg 
deschişi şi sticloşi, cu degetele de la picioare indreptate în 
JOS. 

Dar încă mai exista putere în ei. Diminuată şi totuşi 
prezentă. Veniseră aici copii fiind şi cumva, împotriva 
tuturor sorţilor împotriva a tot ce trebuia să fie, a tot ce 
putea fi, vâtămaseră rău Monstrul, aproape o uciseseră, O 
forţaseră să se refugieze departe în adâncurile pământului, 
unde se aciuise, rănită, şi plină de ură, şi tremurând într-o 
tot mai întinsă băltoacă a propriului ei sânge de neimaginat 
pentru nicio minte omenească. 

Aşa că, încă un lucru nou, dacă nu vă e cu supărare: 
pentru prima oară în necontenita sa istorie, Monstrul 
trebuia să facă un plan; pentru prima oară Monstrului îi era 
teamă să îşi ia ce dorea din Derry, terenul său personal de 
vânătoare. 

Intotdeauna îi plăcuseră copiii. Mulţi adulţi puteau fi 
folosiţi fără a şti măcar că fuseseră folosiţi, iar Monstrul se 
hrănise chiar şi cu câţiva dintre cei mai bătrâni de-a lungul 
anilor - adulţii aveau propriile lor spaime, iar glandele lor 
puteau fi captate, deschise astfel ca toate chimicalele fricii 
să le inunde trupul şi să le săreze carnea. Dar temerile lor 
erau în majoritate prea complexe. Temerile copiilor erau 
mai Simple şi, de obicei, mai puternice. Temerile copiilor 
puteau fi adesea atrase sub o singură faţă... Și dacă era 
nevoie de momeală, ei bine, ce copil nu îndrăgeşte clovnii? 

Monstrul înţelegea vag că aceşti copii întorseseră cumva 
propriile sale arme împotrivă-i - că, printr-o coincidenţă (cu 
siguranţă nu intenționat, cu siguranţă nu ghidaţi de mâna 
vreunui Altul), prin alăturarea a şapte minţi extraordinar de 
imaginative. Monstrul fusese adusă într-o zonă de mare 
pericol. Oricare dintre aceştia şapte, singur, ar fi fost 
bucatele şi tainul Monstrului, şi, dacă nu se întâmpla să 
vină împreună, Monstrul sigur i-ar fi cules unul câte unul, 
atrasă de calitatea intelectelor lor la fel cum leul poate îi 
atras spre o anume adăpătoare de mirosul zebrelor. Dar 


împreună descoperiseră un secret alarmant de care nici 
Chiar Monstrul nu avusese cunoştinţă: credința are două 
tâăişuri. Dacă zece mii de țărani medievali creează vampiri 
crezându-i reali, poate exista unul - probabil un copil - care 
va imagina ţăruşul necesar pentru a-i ucide. Dar un ţăruş 
nu e decât un lemn neghiob; mintea e barosul care-l înfige 
la locul său. 

Și totuşi, până la urmă Monstrul scăpase; se afundase 
adânc, iar copiii epuizați şi infricoșaţi preferaseră să n-o 
urmărească atunci când era vulnerabilă. Preferaseră s-o 
creadă moartă sau muribundă şi se retrăseseră. 

Monstrul-femelă era conştientă de jurământul lor şi 
ştiuse că vor reveni, întocmai cum leul ştie că zebra se va 
întoarce în cele din urmă la adăpătoare. Incepuse să facă 
planuri chiar în timp ce o apucase picoteala. La deşteptare 
se va fi tămăduit, se va fi reinnoit - dar copilăria lor va fi 
ars ca şapte lumânări de seu. Fosta putere a imaginației lor 
va fi amuţit şi slăbit. Nu-şi vor mai închipui că în 
Kenduskeag sunt peşti pirania, sau că, dacă păşeşti pe o 
crăpătură, poți într-adevăr să frângi spinarea mamei, ori 
că, de ucizi o femelă de licurici ce-ţi poposeşte pe cămaşă, 
în noaptea aceea o să-ţi ia casa foc. In locul acestora vor 
crede în poliţele de asigurări. In loc de asta vor crede în 
vinul de la cină - un soi bun, dar nu prea pretenţios, ca de 
pildă Pouilly-Fuisse '83, şi lasă-l să respire, ospătar, ai 
înţeles? In loc de asta vor crede în televiziunea publică, în 
Gary Hart, în alergarea preventivă pentru atacurile de 
inimă, în renunțarea la carnea macră pentru a evita 
cancerul la colon. Vor crede în doctorița Ruth când e vorba 
să te fuţi bine şi-n Jerry Falvell când e vorba să iţi salvezi 
sufletul. Cu fiecare an ce trece, visurile lor vor deveni tot 
mai mărunte. Şi, când se va trezi, Monstrul o să-i cheme 
înapoi, da, înapoi, fiindcă frica e fertilă, copilul ei e mânia, 
iar mânia ţipă că vrea răzbunare. 

Monstrul îi va chema şi apoi îi va ucide. 

Numai că acum, Că reveniseră, revenise şi frica. 
Crescuseră mari, şi fantezia le slăbise - dar nu atât de mult 


pe cât crezuse Monstrul. Monstrul simţise un spor 
ameninţător şi alarmant al puterii lor când se strânseseră 
laolaltă şi pentru prima oară se întrebase dacă nu cumva 
făcuse o greşeală. 

Dar de ce să fie pesimistă? Zarurile erau aruncate şi nu 
toate semnele erau de râu augur. Scriitorul era pe jumătate 
înnebunit după nevastă-sa, şi asta era bine. El era cel mai 
puternic, cel care oarecum îşi antrenase mintea de-a lungul 
anilor pentru această confruntare, iar când scriitorul va fi 
mort cu maţele vărsându-i-se din trup, când preţiosul lor 
„Bill Barosanul” va fi mort, ceilalți vor cădea iute pradă 
Monstrului. 

Monstrul se va ospăta bine... Şi apoi poate va cobori din 
nou în adâncuri. Şi va dormita. O vreme. 


4 


În tuneluri, 4.30 dimineaţa 


— Bill! strigă Richie în conducta cu ecou. 

Se mişca pe cât putea de repede, dar asta nu însemna 
mare lucru. 

Îşi amintea că, fiind copii, merseseră aplecaţi prin 
conducta aceea, care se îndepărta de staţia de pompare de 
pe Maidan. Acum se târa, iar tunelul părea imposibil de 
strâmt. Ochelarii tot voiau să-i lunece pe vârful nasului, iar 
el şi-i tot împingea la loc. Îi auzea pe Bev şi Ben în urma sa. 

— Bill! urlă din nou. Eddie! 

— Sunt aici! pluti înapoi până la el vocea lui Eddie. 

— Unde-i Bill? strigă Richie. 

— Mai în faţă! răspunse Eddie; acum era foarte aproape, 
iar Richie mai degrabă îl simţea decât îl vedea, în faţa sa. 
Nu vrea s-aştepte! 

Capul lui Richie se ciocni de piciorul lui Eddie. Un 
moment mai târziu, Bev îşi înfipse creştetul în fundul lui 
Richie. 


— Bill! zbieră Richie din toţi bojocii, iar conducta îi 
canaliză strigătul şi i-l trimise înapoi, făcând să-l doară 
propriile-i urechi. Bill, aşteaptă-ne! Trebuie să mergem 
împreună, ce, nu ştii? 

Slab, cu ecou, Bill: 

— Audra! Audra! Unde eşti? 

— Lua-te-ar dracu”, Bill Barosane! strigă încet Richie. 

Ochelarii îi căzură de pe nas. Înjură, pipăi după ei şi şi-i 
puse la loc, şiroind de apă. Trase aer în piept şi strigă iar: 

— O să te rătăceşti fără Eddie, futu-te-n cur de prost! 
Aşteaptă! Aşteaptă-ne şi pe noi! M-auzi, Bill? AŞTEAPTĂ- 
NE Şi PE NOI, FIR-AI AL DRACU”! 

Urmă un moment de tăcere chinuitoare. Părea că nu 
respirau niciunul. lot ce putea auzi Richie era susurul 
îndepărtat al apei; de data asta canalul era secat, cu 
excepţia câte unei băltoace stătute. 

— Bill! 

Îşi trecu prin păr o mână tremurândă şi se luptă să nu-i 
dea lacrimile. 

— HAIDE... TE ROG, OMULE! AŞTEAPTĂ-NE! TE ROG! 

Şi, încă mai slab, glasul lui Bill ajunse până la ei: 

— Aştept. 

—  Mulţumescu-Ţi, Doamne, pentru micile-[i daruri, 
murmură Richie şi îl plesni pe Eddie peste fund. Dă-i. 

— Nu ştiu cât o să mai pot doar c-un braţ, răspunse a 
scuză Eddie. 

— Dă-i bătaie oricum, îl îndemnă Richie, iar Eddie 
reîncepu să se târască. 

Bill, hăituit şi aproape epuizat, îi aştepta în puţul de 
scurgere unde cele trei conducte stăteau aliniate ca 
lentilele unui stop stins. Aici aveau loc destul ca să stea în 
picioare. 

— Acolo, arătă Bill. C-Criss. Şi B-B-B-Belch. 

Priviră. Beverly gemu, iar Ben o cuprinse cu braţul. 
Scheletul lui Belch Huggins, înveşmântat în zdrenţe 
putrezite, părea mai mult sau mai puţin intact. Ceea ce 


rămăsese din Victor nu avea cap. Bill privi de partea 
cealaltă a puţului şi văzu un craniu rânjit. 

Acolo era; acolo era şi restul. Trebuia să-l fi lăsat în pace, 
băieți, spuse Bill în sinea sa şi se înfioră. Sectorul acela al 
reţelei de canalizare nu mai era folosit. Richie considera că 
motivul era destul de clar. Uzina de tratare a reziduurilor 
îşi intrase în drepturi. La un moment dat, în anii cândei 
erau cu toţii ocupați să se radă, să conducă maşina, să 
fumeze, să se mai şi fută puţintel, să facă toate rahaturile 
astea grozave, Agenţia de Protecţie a Mediului hotărâse că 
deversarea apelor de canalizare brute - şi chiar şi a apei 
cenuşii - în râuri şi fluvii era inadmisibilă. Aşa că partea 
aceea a sistemului de canalizare pur şi simplu intrase în 
descompunere, iar cadavrele lui Victor Criss şi Belch 
Huggins se descompuseseră alături de ea. La fel ca Băieţii 
Sălbatici ai lui Peter Pan, Victor şi Belch nu mai crescuseră 
niciodată. Acolo erau scheletele a doi băieţi în resturi 
zdrenţuite de tricouri şi blugi ce putreziseră până la 
inconsistenţă. Mucegaiul crescuse pe xilofonul îndoit al 
cuştii toracice a lui Victor şi peste acvila de pe catarama 
centurii ostăşeşti. 

— I-a prins Monstrul, spuse încet Ben. Mai ţineţi minte? 
Am auzit când s-a-ntâmplat. 

— Audra a m-murit. 

Glasul lui Bill avea inflexiuni metalice, neomeneşti. 
Adăugă: 

— O ştiu. 

— Nu ştii nimic! exclamă Beverly cu o asemenea furie, 
încât Bill fremătă şi o privi. Tot ce ştii sigur e că mulţi alți 
oameni au murit, în cea mai mare parte copii. 

Traversă puţul până la el şi i se opri în faţă cu mâinile în 
şolduri. Chipul şi braţele-i erau mânjite cu murdărie, părul 
încleiat de noroi. Richie o găsea absolut magnifică. 

— Şi ştii şi cum a fost omorâtă. 

— Ni-niciodată n-ar fi trebuit să-i s-s-spun u-unde mă du- 
duc. De ce-am făcut-o? De ce-am... 


Mâinile femeii se repeziră înainte şi-l apucară de cămaşă. 
Uimit, Richie o privi cum îl zgâlţăie: 

— Ajunge! Ştii de ce-am venit! Am jurat, şi o vom face! 
Mă înţelegi, Bill? Dacă a murit, a murit... Dar Monstrul n-a 
murit! Acum avem nevoie de tine. Pricepi? Avem nevoie de 
tine! 

Începuse să plângă. 

— Aşa că ţine-te tare, pentru noi! Ţine-te tare pentru noi 
ca înainte, că altminteri n-o să mai ieşim niciunul de-aici! 

O privi un lung răstimp fără o vorbă, iar Richie se pomeni 
spunând în sinea sa: Haide, Bill Barosane. Haide, haide... 

Bill privi în jur, la ceilalţi, şi dădu din cap. 

— E-Eddie. 

— Sunt aici, Bill. 

— M-mai ţi-ţii minte prin care c-c-conductă? 

Eddie arătă pe lângă Victor: 

— Aia-i cea cu pricina. Pare cam micuță, nu? 

Bill dădu iarăşi din cap: 

— O poţi face? Cu bra-bra-braţul rupt? 

— Pentru tine pot, Bill. 

Bill surâse: cel mai istovit şi mai teribil surâs pe care-l 
văzuse Richie în viaţa sa. 

— Dudu-ne acolo, E-Eddie. Hai să-l dă-dăm gata. 


5 


În tuneluri, 4.55 dimineaţa 


În timp ce se târa, Bill îşi aminti de diferenţa de nivel din 
capătul acelei conducte, dar tot îl luă prin surprindere. La 
un moment dat, mâinile i se frecau de suprafaţa scorţoasă a 
vechii ţevi; în următorul, patinau pe aer. Căzu în faţă şi 
instinctiv se rostogoli, aterizând pe un umăr, cu o trosnitură 
dureroasă. 

— Fiţi a-a-atenţi! se auzi pe sine strigând. Aicea-i ho- 
hopul! E-E-Eddie? 


— Aici! 

Una din mâinile lui Eddie şterse fruntea lui Bill. 

— Poţi să m-ajuţi să ies? 

Îşi petrecu braţele împrejurul lui Eddie şi-l ridică, 
încercând să aibă grijă de braţul vătămat. Ben veni 
următorul, apoi Bev şi la urmă Richie. 

— Mai ai ceva chi-chi-chibrituri, R-Richie? 

— Am eu, răspunse Beverly. 

Bill simţi o mână atingându-i-o pe a lui în întuneric şi 
îndesându-i în ea un plic de chibrituri.. 

— Nu mai sunt decât opt sau zece, dar mai are şi Ben. 
Din cameră. 

— Le-ai ţinut la su-su-subsuoară, B-Bev? 

— De data asta nu, spuse ea şi-l cuprinse cu braţele în 
beznă. 

O strânse cu putere, ţinând ochii închişi şi încercând să 
absoarbă încurajarea pe care ea voia atât de mult să i-o 
transmită. 

O eliberă blând şi aprinse un chibrit. Puterea amintirii 
era extraordinară - cu toţii priviră în acelaşi timp spre 
dreapta. Ceea ce mai rămăsese din cadavrul lui Patrick 
Hockstetter era tot acolo, printre nişte obiecte diforme şi 
acoperite de mucegai ce puteau să fi fost cărţi. Singurul 
lucru ce putea fi cu adevărat recunoscut era un semicerc 
proeminent de dinţi, dintre care doi sau trei cu plombe. 

Şi ceva din apropiere. Un cerc lucitor abia zărit în lumina 
pâlpâitoare a chibritului. 

Bill scutură chibritul şi aprinse încă unul. Se aplecă să-l 
ridice. 

— Verigheta Audrei. 

Vocea îi era goală, lipsită de expresie. Chibritul i se stinse 
între degete. 

În beznă, îşi puse verigheta. 

— Bill? făcu ezitant Richie. Ai idee... 


6 


În tuneluri, 2.20 după-amiaza 


„„cât timp rătăciseră prin tunelurile de sub Derry de 
când părăsiseră locul unde zăcea cadavrul lui Patrick 
Hockstetter, dar Bill era sigur că nu şi-ar mai putea găsi 
niciodată calea de înapoiere. Se tot gândea la ceea ce-i 
spusese tatăl său: Poți rătăci acolo săptămâni întregi. Dacă 
simţul orientării al lui Eddie îi lăsa acum de izbelişte, n- 
aveau nevoie de Monstru ca să-i omoare; aveau să 
rătăcească până mureau... Sau, dacă intrau în sectorul 
greşit al ţevilor, până erau înecaţi ca şobolanii într-un butoi 
cu apă de ploaie. 

Dar Eddie nu părea niciun pic îngrijorat. Din când în 
când îi cerea lui Bill să mai aprindă unul dintre tot mai 
puţinele chibrituri, privea în jur gânditor, apoi pornea din 
nou la drum. Cotea la stânga şi la dreapta aparent la voia 
întâmplării. Uneori conductele erau atât de mari încât Bill 
nu le putea atinge plafonul nici dacă întindea mâna. 
Câteodată erau obligaţi să meargă târâş şi, la un moment 
dat, timp de cinci oribile minute (care părură mai mult de 
cinci ore), îşi urmară drumul trântiţi pe burtă, acum cu 
Eddie în frunte şi ceilalţi după el, fiecare cu nasul în 
călcâiele celui din faţă. 

Singurul lucru de care Bill era pe deplin sigur era acela 
că ajunseseră într-o porţiune scoasă din uz a sistemului de 
canalizare din Derry. Lăsaseră toate conductele active fie 
mult în urmă, fie mult deasupra. Vuietul apei curgând 
slăbise până la un tunet îndepărtat. Aceste ţevi erau mai 
vechi, nu din ceramică arsă, ci dintr-un material 
sfărâmicios, ca argila, din care se prelingeau uneori izvoare 
de lichid cu miros neplăcut. Duhorile dejecţiilor umane - 
acele mirosuri fetide care ameninţaseră să-i sufoce pe toţi - 
se risipiseră, dar le luase locul un alt miros, galben şi 
străvechi, cu mult mai rău. 

Ben credea că era mirosul mumiei. Lui Eddie îi mirosea 
ca leprosul. Richie se gândea că duhnea precum cea mai 


veche jachetă de flanelă din lume, acum putredă şi în 
descompunere - o jachetă de ţapinar, una foarte mare, 
destul de mare pentru un personaj ca Paul Bunyan, 
eventual. Beverly recunoştea putoarea sertarului de ciorapi 
al tatălui ei. În mintea lui Stan Uris trezea o amintire 
groaznică din cea mai fragedă pruncie - amintire ciudat de 
evreiască pentru un băiat ce n-avea decât cea mai ceţoasă 
înţelegere a etniei sale. Mirosea ca lutul amestecat cu ulei 
şi-l făcea să se gândească la un demon fără ochi şi gură 
numit Golem, un om de lut pe care evreii renegaţi se 
presupunea că îl plămădiseră în Evul Mediu pentru a-i salva 
de goyii ce-i jefuiau, le violau femeile şi apoi îi trimiteau să- 
şi facă bagajele. Mike se gândea la izul uscat al penelor 
dintr-un cuib mort. 

Când în sfârşit ajunseră la capătul îngustei conducte, se 
prelinseră ca ţiparii în jos pe suprafaţa curbată a alteia, 
care era orientată în unghi oblic faţă de cea prin care 
veniseră, şi descoperiră că se puteau ridica din nou în 
picioare. Bill pipăi gămăliile chibriturilor rămase în plic. 
Patru. Gura i se strânse şi hotări să nu le spună celorlalţi 
cât se apropiaseră de sfârşitul luminii lor... decât dacă era 
absolută nevoie. 

— Cu-cu-cum o d-duceţi, b-b-băi? 

Murmurară răspunsuri, iar el dădu din cap pe întuneric. 
Nici urmă de panică şi nicio lacrimă de când cu ale lui Stan. 
Asta era bine. Dibui după mâinile lor şi rămaseră astfel o 
vreme în beznă primindu-şi şi totodată dăruindu-şi unii 
altora atingerea. Bill simţea în asta o exaltare limpede, un 
simţământ cert că, într-un fel sau altul, valorau mai mult 
decât totalul celor şapte personalităţi ale lor; fuseseră 
reînsumaţi într-un întreg mai puternic. 

Aprinse unul dintre chibriturile rămase şi văzură un tunel 
îngust întinzându-se într-o pantă coborâtoare. Capătul 
superior al acestei ţevi era festonat cu pânze de păianjen 
lăbărţate, unele rupte de apă şi atârnând ca nişte linţolii. 
Vederea lor îi stârni lui Bill un fior atavic. Aici pardoseala 


era uscată, dar acoperită cu un strat gros de mâl străvechi 
şi ceva ce ar fi putut să fie frunze, mucegai... Sau nişte 
excremente de neînchipuit. Mai încolo văzu un morman de 
oase şi nişte zdrenţe verzi. Poate să fi fost cândva materialul 
numit „bumbac lustruit”, haine de muncitor. Bill îşi închipui 
vreun lucrător la Departamentul Canalizării sau la 
Departamentul Apelor care se pierduse, rătăcise până aici 
şi fusese descoperit... 

Chibritul sfârâi. Îi înclină vârful în jos, pentru ca lumina 
să ţină puţin mai mult. 

— Ş-ş-ştii unde su-su-suntem? îl întrebă el pe Eddie. 

Eddie arătă în josul deschizăturii uşor strâmbe a 
tunelului: 

— Canalu-i într-acolo. La nici juma” de kilometru, dacă ăla 
n-o ia în altă direcţie. Acum suntem exact sub Up-Mile Hill, 
cred. Dar, Bill... 

Flacăra chibritului îi arse degetele lui Bill, iar acesta îi 
dădu drumu. Rămaseră din nou în întuneric. Cineva - lui 
Bill i se păru că era Beverly - oftă. Înainte însă ca flacăra să 
se fi stins, văzu îngrijorarea de pe chipul lui Eddie. 

— C-c-ce? Ce es-este? 

— Când spun că suntem sub Up-Mile Hill, înţeleg că 
suntem chiar sub ea. De-acum s-a făcut foarte multă vreme 
de când tot coborâm. Nimeni n-ar instala vreodată conducte 
de canalizare la o asemenea adâncime. Când sapi un tunel 
atât de adânc, îl numeşti galerie de mină. 

— La ce adâncime presupui că ne aflăm, Eddie? întrebă 
Richie. 

— La un sfert de kilometru. Poate mai mult. 

— Doamne-fereşte! exclamă Beverly. 

— Oricum astea nu-s ţevi de canalizare, spuse Stan din 
spatele lor. Poţi să-ţi dai seama după miros. E nasol, dar nu-i 
miros de canal. 

— Cred că mai curând aş mirosi un canal, spuse Ben. Aici 
miroase ca... 


Un urlet pluti în jos până la ei, ieşind din gura conductei 
pe care tocmai o părăsiseră şi ridicându-i lui Bill părul de 
pe ceafă. Toţi şapte se strânseră laolaltă, agăţându-se unul 
de altul. 

„„Mâna pe voi, pui de căţea. Punem noi mâna pe 
V0000000I... 

— Henry, suflă Eddie. O, Doamne, tot mai vine după noi. 

— Nu mă surprinde, replică Richie. Unii sunt prea proşti 
ca să se lase. Puteau auzi gâfâieli slabe, târşâit de pantofi, 
foşnetul hainelor. 

Vo00000000i... 

— Ha-ha-haideţi, îi chemă Bill. 

Porniră în josul conductei, acum mergând doi câte doi cu 
excepţia lui Mike, care venea la coada şirului: Bill şi Eddie, 
Richie şi Bev, Ben şi Stan. 

— C-c-cât de de-departe-n u-u-urmă crezi că-că-i H-H- 
Henry? 

— N-am cum să spun, Bill Barosane. Ecourile sunt 
proaste, zise Eddie şi cobori glasul. Ai văzut grămada aia de 
oase? 

— D-d-da, răspunse Bill, vorbind şi el mai încet. 

— Alături de haine era o centură de scule. Cred că era un 
tip de la Departamentul Apelor. 

— Şi e-e-eu cre-cred. 

— De cât timp ai zice că?... 

— N-n-nu şt-şt-ştiu. 

Eddie îi strânse pe întuneric braţul lui Bill cu mâna 
teafără. 

Trecuseră poate cincisprezece minute, când auziră ceva 
apropiindu-se de ei prin beznă. 

Richie se opri, îngheţat din creştet până-n tălpi. Deodată 
avu din nou vârsta de trei ani. Ascultă mişcarea aceea foită, 
strivită - apropiindu-se de ei, apropiindu-se - şi sunetele 
şoptitoare, ca de crengi, ce-o însoțeau, şi încă înainte ca Bill 
să scapere un chibrit ştiu ce era. 

— Ochiul! zbieră. Hristoase, e Ochiul Târâtor! 


O clipă, ceilalţi n-au fost siguri de ceea ce vedeau 
(Beverly avu impresia că tatăl ei o găsise chiar şi aici, iar 
Eddie avu o viziune fugară a lui Patrick Hockstetter revenit 
la viaţă; într-un fel sau altul Patrick îi depăşise şi ajunsese în 
faţa lor), dar ţipătul lui Richie, certitudinea lui Richie, fixă 
forma pentru toţi. Văzură ce vedea şi Richie. 

Un Ochi gigantic umplea tunelul, cu pupila sticloasă şi 
neagră de doi coţi în diametru şi irisul de un roşiatic-mâlos. 
Albul era umflat, membranos, dantelat cu vinişoare roşii 
care pulsau ritmic. Era o oroare gelatinoasă, fără pleoape, 
fără gene, ce se mişca pe un pat de tentacule cu înfăţişare 
de carne vie. Acestea bâjbâiau pe suprafaţa sfărâmicioasă a 
tunelului şi se afundau în ea ca nişte degete, astfel că 
impresia percepută în lumina chibritului sfârâitor al lui Bill 
era aceea a unui Ochi căruia îi crescuseră cumva degete de 
coşmar ce-l trăgeau înainte. 

Se zgâia la ei eu lăcomie albă şi febrilă. Chibritul se 
stinse. 

Pe întuneric, Bill simţi acele tentacule rămuroase 
mângâindu-i gleznele, gambele... Dar nu se putea mişca. 
Trupul îi era țintuit pe loc. Simţea cum se apropie Monstrul; 
simţea căldura iradiind din Monstru şi putea auzi pulsul 
umed al sângelui irigându-i membranele. Îşi imagină 
senzaţia lipicioasă pe care urma s-o aibă când Monstrul îl va 
atinge, şi tot nu se simţi în stare să urle. Nici chiar când noi 
tentacule i se strecurară împrejurul taliei, agăţându-i-se 
prin găicile blugilor şi începând să-l tragă, nu reuşi să ţipe 
sau să se opună. O somnolenţă mortală părea să-i fi amorţit 
tot trupul. 

Beverly simţi cum unul dintre tentacule îi lunecă pe după 
pavilionul urechii şi se strânge deodată ca un laţ. Durerea o 
fulgeră şi se pomeni trasă înainte, zbătându-se şi gemând, 
ca şi cum o învăţătoare bătrână la capătul răbdării ar fi 
obligat-o să vină spre fundul clasei, unde avea să fie silită să 
şadă pe coji de nucă. Stan şi Richie încercară să se retragă, 
dar o pădure de tentacule nevăzute se unduia şi şoptea 


acum în jurul lor. Ben o cuprinse pe Beverly cu un braţ şi 
încercă s-o smucească îndărăt. Ea îl strânse de mâini cu 
cleştii de fier ai panicii. 

— Ben... Ben, m-a prins... 

— Ba nu te-a... Stai... le trageu... 

Trase cu toată puterea, iar Beverly zbieră când durerea îi 
sfâşie urechea şi începu să curgă sânge. Un tentacul uscat 
şi dur zgârie cămaşa lui Ben, se opri, apoi i se răsuci într-un 
nod dureros în jurul umărului. 

Bill întinse mâna şi plesni o umezeală cleioasă şi moale. 
Ochiul! ţipă mintea sa. O, Doamne, mi-am băgat mâna în 
Ochi! O, Doamne! O, sfinte şi milostive Doamne! Ochiul! 
Mâna mea în Ochi! 

Acum începu să se zbată, dar tentaculele îl trăgeau 
inexorabil înainte. Mâna îi dispăru în căldura aceea umedă 
şi avidă. Braţul îi pătrunse în Ochi până la cot. Din clipă-n 
clipă, restul trupului avea să i se lipească de acea suprafaţă 
cleioasă, şi simţea că în acelaşi moment îşi va pierde 
minţile. Se zvârcolea înnebunit, lovind tentaculele cu mâna 
cealaltă. 

Eddie stătea ca un copil ce visează, auzind ţipetele 
înăbuşite şi sunetele luptei în timp ce prietenii săi erau traşi 
spre Ochi. Simţea tentaculele în jurul său, dar până acum 
niciunul nu-l atinsese încă. 

Fugi acasă! îi porunci cu voce tare mintea sa. Fugi acasă 
la mămica, Eddie! Poţi găsi drumul! 

Bill urlă în beznă - un sunet înalt, disperat, căruia îi 
urmară plescăituri şi bolboroseli hidoase. 

Paralizia lui Eddie se sfâşie complet - Monstrul încercă 
să-l înhaţe pe Bill Barosanul! 

— Nu! mugi Eddie - era un răget scos din adâncul 
sufletului. 

În veci n-ai fi crezut că un asemenea urlet de luptător 
nordic poate ieşi dintr-un piept atât de subţire, pieptul lui 
Eddie Kaspbrak, plămânii lui Eddie Kaspbrak, care fireşte 
sufereau de cel mai cumplit caz de astmă din Derry. Se 


repezi înainte, sărind peste tentaculele ce-l căutau fără să 
le vadă, cu braţul rupt lovindu-i-se de piept după cum se 
legăna înainte şi înapoi în ghipsul ud leoarcă. Bâjbâi în 
buzunar şi îşi scoase inhalatorul. 

(acid gustul ăsta îl are de acid acid de baterie acid) 

Se ciocni de spinarea lui Bill Denbrough şi-l trânti într-o 
parte. Se auzi un sunet de ruptură apoasă, urmat de un 
miorlăit jos şi vioi pe care Eddie nu atât îl auzi cu urechile, 
cât îl simţi în minte. Ridică inhalatorul. 

(acid e acid dacă acid vreau eu să fie aşa că mănâncă-l 
mănâncă-l mănâncă) 

— ACID DE BATERIE, FUTU-ŢI CRETINU' MĂ-TII! 
zbieră Eddie şi trase o rafală. 

În acelaşi timp îi dădu Ochiului un şut. Piciorul i se 
afundă adânc în gelatina corneei. Un şuvoi de fluid fierbinte 
îi năpădi gamba. Îşi trase piciorul înapoi, vag conştient că 
rămăsese fără un pantof. 

— CARĂ-TE DE-AICI! PLIMBĂ URSU”, SAM! VALEA, 
JOSE! ROIU”! FUTE-TE-AŞ! 

Simţi tentaculele atingându-l, nehotărâte însă. Apăsă iar 
trăgaciul inhalatorului, învăluind Ochiul, şi simţi/auzi iarăşi 
mieunatul... acum surprins, rănit. 

— Luptaţi-vă! răcni Eddie la ceilalţi. Nu-i decât un căcat 
de Ochi! Luptaţi-vă cu el! M-auziţi? Luptă-te, Bill! Bate-l pe 
muiangiu de să se cace pe el! lisuse Hristoase, futu-vă-n 
cur de mototoli, că eu il fac pe Monstru chisăliță ȘI MAI 
AM ŞI-O MÂNÂ-N GHIPS! 

Bill îşi simţi puterile revenind. Îşi smulse braţul şiroind 
din Ochi... iar apoi îl repezi, cu pumnul în faţă, la loc 
înăuntru. Un moment mai târziu Ben era lângă el. Fugi 
drept în Ochi, scoase un mormăit de surpriză şi dezgust, iar 
apoi începu o ploaie de pumni peste suprafaţa sa 
gelatinoasă şi tremurătoare. 

— Las-o-n pace! răcni el. Se-aude? Las-o-n pace! Cară-te 
de-aici! Cară-te de-aici! 

— Doar un Ochi! Doar un căcat de Ochi! 


Eddie zbiera în delir. Trase iar cu inhalatorul şi simţi cum 
Monstrul dă înapoi. Căzură tentaculele de pe el. 

— Richie! Richie! Şo pe el! Nu-i decât un Ochi! 

Richie se împletici în faţă, incapabil să creadă că făcea 
una ca asta, că se apropia efectiv de cel mai groaznic şi mai 
cumplit monstru din lume. Dar acesta era adevărul. 

Îi trase doar un singur pumn slab, iar senzaţia propriei 
sale mâini cufundându-se în Ochi - era gros, şi ud, şi 
oarecum nisipos - îl făcu să-şi verse maţele într-o convulsie 
enormă şi fără gust. Din el ieşi un sunet - bleah! - şi gândul 
că practic borâse pe Ochi îl făcu s-o mai facă o dată. Nu 
dăduse decât un singur pumn, dar, de vreme ce el crease 
acel monstru anume, poate că doar atât era de ajuns. Dintr- 
o dată tentaculele se retraseră. Auzeau cum Monstrul se 
îndepărtează... lar apoi singurele sunete rămase erau 
gâfâitul lui Eddie şi plânsul încet al lui Beverly, cu o mână la 
urechea ce-i sângera. 

Bill scăpără unul dintre ultimele trei chibrituri şi se 
holbară unii la alţii cu feţe buimace şi şocate. Braţul stâng 
al lui Bill şiroia de o clisă groasă şi tulbure, asemănătoare 
cu un amestec de albuş de ou parţial coagulat şi muci. 
Sângele se prelingea încet pe o parte a gâtului lui Beverly, 
iar pe obrazul lui Ben se zărea o tăietură proaspătă. Richie 
îşi împinse lent ochelarii pe nas. 

— Su-su-sunteţi bi-bi-bine? întrebă răguşit Bill. 

— Cum eşti tu, Bill? întrebă Richie la rândul său. 

— Bi-bine. 

Se întoarse spre Eddie şi-l îmbrăţişă pe băieţelul mai mic 
cu o forţă aprigă. 

— Mi-ai sa-sa-salvat viaţa, omule. 

— “Ţi-a halit pantofu”, exclamă Beverly şi slobozi un hohot 
neastâmpărat. Nasol ai mai păţit-o. 

— Îţi cumpăr eu o pereche nouă de pantofi când ieşim de- 
aici, spuse Richie şi-l bătu pe Eddie pe spate, în întuneric. 
Cum ai reuşit, Eddie? 


— L-am împuşcat cu inhalatorul. Cică era acid. Gustul 
ăsta-l are după un timp dacă am, înţelegeţi, o zi proastă. A 
mers de minune. 

— „Eu îl fac pe Monstru chisăliţă. ȘI MAI AM ŞI-O MÂNĂ- 
N GHIPS!” spuse Richie şi râse nebuneşte. N-a fost chiar 
nasol, Eds. De fapt aproape chicoticos, îţi zic eu. 

— Nu suport să-mi zici Eds. 

— Ştiu, răspunse Richie, îmbrăţişându-l strâns, dar 
cineva trebuie să te călească, Eds. Când vei înceta să mai 
duci igzistenţa asta ocrotită, de copil mic, şi-ai să creşti 
mare, ai să, voi a zice, voi a zice, ai să descoperi că viaţa nu- 
i întotdeauna atât de uşoară, băiete! 

Eddie începu să guiţe de-atât râs: 

— Asta-i cea mai căcăcioasă Voce din câte-am auzit, 
Richie. 

— Păi, ţine drăcia aia de inhalator la-ndemână, zise 
Beverly. S-ar putea să mai ai nevoie de el. 

— N-ai văzut pe undeva Monstrul? întrebă Mike. Când ai 
aprins chibritul. 

— S-s-s-a d-d-dus, spuse Bill, apoi adăugă amar: Dar ne 
apropiem. Ne apropiem de locul unde s-st-stă Mo-Monstrul. 
Şi cr-cred că de data as-asta l-am r-r-rănit. 

— Henry tot mai vine, zise Stan; avea vocea joasă şi 
aspră. Îl aud pe undeva în spate. 

— Atunci hai s-o luăm din loc, propuse Ben. 

Porniră. Tunelul înainta constant în jos, iar mirosul - acea 
duhoare amenințătoare şi sălbatică - se înteţea treptat. 
Când şi când îl auzeau pe Henry în urma lor, dar acum 
ţipetele lui păreau îndepărtate şi deloc importante. Cu toţii 
aveau o anume senzaţie - asemănătoare cu acel simţământ 
de deconectare, acel simţământ că ar fi alunecat într-o lume 
paralelă, ce-i încercase în casa de pe Neibolt Street -, 
senzaţie că trecuseră dincolo de marginea lumii cunoscute, 
până într-un soi de neființă stranie. Bill simţea (deşi nu avea 
vocabularul pentru a exprima ceea ce ştia) că se apropiau 
de întunecata şi descărnata inimă a aşezării Derry. 


Lui Mike Hanlon i se părea că poate aproape să simtă 
bătaia bolnavă, aritmică, a acelei inimi. Beverly avea o 
senzaţie de putere malefică sporind în jurul ei, părând s-o 
învăluie, categoric încercând s-o smulgă de lângă toţi 
ceilalţi şi s-o însingureze. Cu nervozitate, întinse mâinile de 
cealaltă parte şi le prinse pe ale lui Bill şi Ben. Avea 
impresia că trebuie să se întindă prea departe şi strigă 
agitată: 

— 'Ţineţi-vă de mâini! Se pare că ne îndepărtăm unii de 
alţii! 

Stan a fost cel care şi-a dat primul seama că putea vedea 
din nou. 

O radiaţie scăzută, ciudată, plutea prin aer. La început nu 
putea vedea decât mâini - ale sale, ţinând-o pe a lui Ben 
într-o parte şi a lui Mike în cealaltă. Apoi observă că putea 
să vadă nasturii de pe cămaşa înnoroită a lui Richie şi inelul 
Captain Midnight - un fleac de premiu din cine ştie ce cutie 
cu fulgi de cereale - pe care lui Eddie îi plăcea să-l poarte 
pe degetul mic. 

— Băi, voi vedeţi? întrebă Stan, oprindu-se pe loc. 

Ceilalţi se opriră şi ei. Bill privi în jur, iniţial conştient că 
putea să vadă - puţin, oricum - şi apoi dându-şi seama că 
tunelul se lărgise uimitor de mult. Se aflau acum într-o 
încăpere curbată, mare cel puţin cât Summer Tunnel din 
Boston. Mai mare, se corectă el, uitându-se în jur cu o 
senzaţie crescândă de uluire. 

Îşi lăsară capetele pe spate ca să vadă tavanul, aflat acum 
la cincisprezece metri sau chiar mai mult deasupra lor, 
susţinut de nişte proptele arcuite de piatră, asemenea unor 
coaste. Cuiburi de pânze de păianjen murdare atârnau 
între ele. Pardoseala era pietruită, dar aşternută pe 
deasupra cu un strat de noroi atât de vechi, încât sunetul 
paşilor nu li se modificase. Pereţii curbi se aflau la cel puţin 
cinci metri distanţă de ei pe fiecare parte. 

— Departamentul Apelor chiar trebuie că şi-a ieşit din 
minţi pe aici, remarcă Richie, iar hohotul lui de râs era 


stingher şi încordat. 

— Pare o catedrală, zise încetişor Beverly. 

— De unde vine lumina? vru să ştie Ben. 

— Vine d-drept din pe-pe-pereţi, se p-pare, răspunse Bill. 

— Mie nu-mi place, spuse Stan. 

— Hai să mergem. H-H-Henry o să ne sufle î-i-în ce- 
ceafă... 

Un zbieret enorm sfâşie penumbra, urmat de fâlfâitul 
greu, tunător, al aripilor. O siluetă apăru în picaj din 
întuneric, cu un ochi aruncând văpăi - celălalt era o lampă 
stinsă. 

— Pasărea! zbieră Stan. Păzea, e pasărea! 

Se năpusti spre ei ca un avion de vânătoare obscen, cu 
ciocul său portocaliu  împlătoşat deschizându-se şi 
închizându-se pentru a dezvălui căptuşeala interioară roz a 
gurii, plisată precum capitonajul de satin al unui coşciug. 

Zbură drept spre Eddie. 

Ciocul său îi zgârie umărul, iar băiatul simţi durerea 
pătrunzându-i carnea ca un acid. Sângele îi şiroi pe piept. 
Ţipă când bătaia aripilor îi suflă în faţă aerul otrăvitor din 
tunel. Monstrul descrise un cerc, cu ochiul arzând fioros, 
rostogolindu-se în orbită, tulburat doar atunci când 
membrana zvâcni în jos un moment spre a-l acoperi cu o 
peliculă de ţesut subţire. Ghearele sale îl căutau pe Eddie, 
care se feri, ţipând. Îi sfâşiară spatele cămăşii, trasând dâre 
stacojii puţin adânci de-a lungul omoplaţilor. Eddie zbieră şi 
încercă să se îndepărteze târâş, dar pasărea atacă din nou. 

Mike se repezi înainte, căutând cu mâna în buzunar. 
Scoase un briceag cu o singură lamă. În timp ce 
zburătoarea plonja din nou asupra lui Eddie, îl abătu într- 
un arc rapid şi strâns peste unul dintre pinteni. Tăie adânc, 
şi sângele năvăli. Pasărea lunecă într-o parte, apoi se 
întoarse cu aripile strânse şi se prăvăli ca un glonţ. Mike 
căzu lateral în ultima clipă, lovind în sus cu briceagul. Rată, 
iar gheara păsării îi izbi încheietura cu asemenea forţă, 
încât mâna îi amorţi, începând să-l înţepe - vânătaia ce avea 


să înflorească acolo mai apoi va ajunge aproape până la cot. 
Cuţitul zbură în întuneric. 

Pasărea reveni, scârţâind victorioasă, iar Mike se 
rostogoli peste trupul lui Eddie, aşteptându-se la ce era mai 
rău. 

Stan păşi spre cei doi băieţi trântiţi la pământ în timp ce 
pasărea dădea un nou atac. Rămase drept, mic şi oarecum 
cochet în ciuda mizeriei încrustate în mâini şi braţe, în 
pantaloni şi cămaşă, şi deodată ridică braţele într-un gest 
curios - palmele în sus, degetele în jos. Pasărea slobozi un 
cârâit şi devie, trecând ca un bolid pe lângă Stan, ratându-l 
îndeaproape, învolburându-i părul care apoi căzu la loc în 
vâltoarea de aer a trecerii ei. Băiatul se răsuci într-un cerc 
strâns ca să ajungă iarăşi cu faţa la ea când aceasta avea să 
revină. 

— Cred în tanagrele stacojii chiar dacă n-am văzut 
niciodată vreuna, spuse el cu glas ascuţit şi limpede. 

Pasărea ţipă şi se feri lateral ca şi cum ar fi tras spre ea 
cu puşca. 

— La fel cum cred în vulturi, şi-n cufundarul din Noua 
Guinee, şi-n flamingii din Brazilia. 

Zburătoarea zbieră, dădu ocol şi deodată se îndepărtă 
prin tunel, cârâind. 

— Cred în acvila pleşuvă aurie! răcni Stan în urma ei. Și 
mai cred şi că poate exista cu adevărat un fenix pe undeva! 
Dar nu cred în tine, aşa că mai cară-te-n pizda mă-tii de- 
aici! Cară-te! Fă paşi! 

Apoi tăcu, şi liniştea păru foarte mare, foarte profundă. 

Bill, Ben şi Beverly se apropiată de Mike şi Eddie; îl 
ajutară pe Eddie să se ridice în picioare, iar Bill îi inspectă 
rapid tăieturile: 

— N-nu-s a-ad-adânci. Da' pun pri-prinsoare că do-dor ca 
dra-dra-dracu' 

— Mi-a rupt cămaşa în bucăţi, Bill Barosane. 

Obrajii lui Eddie luceau de lacrimi. Glasul barbar, tunător, 
se stinsese; era greu de crezut că se auzise cu adevărat. 


— Ce-am să-i spun lu' mama? 

Bill zâmbi puţintel. 

— De ce să n-n-nu ne facem gr-grr-grrrriji cu asta când o 
să i-i-ie-ie-ieşim de-aici? Ia o por-porţie, Eddie. 

Eddie se supuse, inhalând adânc şi apoi şuierând. 

— Ai fost nemaipomenit, dom'le, îi spuse Richie lui Stan. 
Ai fost pur şi simplu nemaipomenit. 

Stan dârdâia tot. 

— Nu există pasăre ca aia, asta-i tot. N-a existat şi nici nu 
va exista vreodată. 

— Venim! răcni Henry din spatele lor. 

Vocea îi era absolut dementă. Hohotea şi urla ca un lup. 
Suna ca o făptură ce s-a târât afară printr-o crăpătură din 
acoperişul iadului. 

— 10 ş-Belch! Venim şi-o să punem noi mâna pă voi, 
găinaților! N-aveţi scăpare! 

Bill strigă: 

— P-p-pleacă de-aici, H-H-Henry! Că-că-cât mai ai t-t- 
timp! 

Răspunsul lui Henry a fost un răget găunos şi nearticulat. 
Auziră un ropot de paşi şi, într-o străfulgerare de 
înţelegere, Bill pricepu scopul deplin al lui Henry: era real, 
era muritor, nu putea fi oprit de un inhalator sau un atlas 
ornitologic. Magia nu avea efect asupra lui Henry. Era prea 
prost. 

— Ha-ha-haideţi, tr-trebuie să avem un a-a-a-vans faţă de 
e-el. 

Porniră iar, ţinându-se de mână. Cămaşa zdrenţuită a lui 
Eddie fâlfâia în urma sa. Lumina deveni mai puternică, 
tunelul era din ce în ce mai mare. Pe când solul cobora, 
tavanul se îndepărta în zbor deasupra până ce abia reuşiră 
să-l mai vadă. Acum li se părea că nu mai merg câtuşi de 
puţin printr-un tunel, ci îşi croiesc drum printr-o titanică 
ogradă subterană, apropiindu-se de cine ştie ce castel 
uriaş. Lumina din pereţi devenise un şuvoi de foc verde- 
gălbui. Mirosul era mai puternic, şi începură să perceapă o 


vibraţie ce putea să fi fost reală sau să nu fi existat decât în 
mintea lor. Era statornică şi ritmică. Era o bătaie de inimă. 

— În faţă se înfundă! strigă Beverly. Uitaţi! E un perete 
gol! 

Dar, în timp ce se apropiau - mărunți acum, ca nişte 
furnici pe marele planşeu din blocuri de piatră murdare, 
fiecare bloc mai mare decât Bassey Park, după câte se 
părea - văzură că peretele nu era complet gol. În el era o 
singură uşă. Şi deşi zidul propriu-zis se înălța la sute de 
metri deasupra lor, uşa era foarte mică. N-avea mai mult de 
un metru înălţime, o uşiţă de soiul celor pe care le poţi 
vedea într-o carte de poveşti, făcută din scânduri masive de 
stejar bătute în benzi din fier dispuse în formă de X. Era, îşi 
dădură cu toţii seama pe dată, o uşă făcută numai pentru 
copii. 

Fantomatic, în mintea sa, Ben o auzi pe bibliotecară 
citindu-le micuţilor: Cine face tropa-trop pe podeţul meu? 
Copiii se aplecau înainte, cu toată vechea fascinaţie lucindu- 
le în ochi: i se va veni de hac monstrului... sau acesta se va 
ospăta? 

Pe uşă era un semn şi, adunată la baza ei, o grămadă de 
oase. Oase mici. Oasele numai Dumnezeu ştia ale câtor 
copii. 

Ajunseseră acasă la Monstru. 

Semnul de pe uşă ce reprezenta? 


Bill identifică în el o bărcuţă de hârtie. 

Stan îl văzu ca pe o pasăre înălțându-se spre cer - un 
fenix poate. Mike văzu un chip cu cagulă - cel al nebunului 
de Butch Bowers ar fi putut fi. 

Richie văzu doi ochi îndărătul unei perechi de ochelari. 

Beverly văzu o mână strânsă pumn. 


Eddie îl credea drept faţa leprosului, toată numai ochi 
înfundaţi în cap şi gură încreţită dezvelindu-şi dinţii - toate 
bolile, toate molimele erau întipărite pe faţa aceea. 

Ben Hanscom văzu o grămadă de fese rupte şi i se păru 
că simte mirosul acru al mirodeniilor vechi. 

Mai târziu, ajungând la aceeaşi uşă cu urletele lui Belch 
încă răsunându-i în urechi, singur la capătul drumului, 
Henry Bowers avea să-l vadă ca fiind luna, plină, pârguită... 
şi neagră. 

— Mi-e frică, Bill spuse Ben cu glas nesigur. Chiar 
trebuie? 

Bill atinse oasele cu vârful piciorului, şi deodată le 
împrăştie într-un morman zornăitor, pulverizat dintr-o 
singură lovitură. Şi lui îi era frică... Dar nu trebuia să-l uite 
pe George. Monstrul îi smulsese lui George braţul. Se aflau 
acele oase mici şi fragile printre astea? Da, bineînţeles că 
erau. 

Se găseau aici în numele stăpânilor acestor oase, George 
şi toţi ceilalţi - cei ce fuseseră aduşi aici, cei care-ar fi putut 
să fie aduşi, cei lăsaţi să putrezească pur şi simplu în alte 
locuri. 

— Trebuie, zise Bill. 

— Şi dacă-i încuiată? întrebă cu voce mică Beverly. 

— Nu-nu-i î-încuiată, răspunse Bill, şi apoi îi spuse ceea 
ce ştia din adâncul fiinţei sale: Lo-ocurile ca ăsta nu-s 
niciodată în-în-încuiate. 

Îşi puse degetele bandajate ale mâinii drepte pe uşă şi 
împinse. Se deschise peste un torent de lumină galben- 
verzuie bolnăvicioasă. Mirosul acela de grădină zoologică 
de mult părăsită năvăli spre ei, incredibil de puternic. 

Unul câte unul, intrară prin uşiţa de basm în bârlogul 
Monstrului. 

Bill... 


În tuneluri, 4.59 dimineaţa 


„„„se opri atât de brusc, încât ceilalţi se îngrămădiră ca 
vagoanele unui tren când cineva trage semnalul de alarmă. 

— Ce e? strigă Ben. 

— A-a-aici a f-f-fost. O-o-ochiul. V-vă mai a-a-amintiţi? 

—  Mi-amintesc, răspunse Richie. Eddie l-a oprit cu 
inhalatorul lui. Pretinzând că e acid. A spus ceva în legătură 
cu nu-ştiu-ce chichiţă. Destul de chicoticos, da' nu-mi aduc 
aminte exact ce era. 

— N-n-nu contează. Nu vom mai v-vedea nimic din ce-am 
văzut î-i-înainte, spuse Bill, scăpărând un chibrit şi privind 
în jur la ceilalţi. 

Feţele lor erau luminoase în aura chibritului, luminoase şi 
mistice. Şi păreau foarte tinere. 

— C-c-cum o d-duceţi, băi? 

— O ducem bine, Bill Barosane, spuse Eddie, având însă 
faţa trasă de durere; atelele improvizate ale lui Bill se 
desfăceau. Cu tine cum e? 

— Bi-bi-ne, răspunse Bill şi scutură chibritul înainte ca 
faţa sa să-i poată infirma vorbele. 

— Cum s-a întâmplat? îl întrebă Beverly, atingându-i 
braţul în întuneric. Bill, cum o fi putut ea să... 

— F-f-fiindcă am m-menţionat nu-nu-numele oraşului. A-a 
v-v-venit du-upă m-m-mine. Chiar în ti-timp ce-o f-f-făceam, 
ce-ce-eva în-năun-trul meu îmi z-z-zicea să ta-ta-tac din gu- 
gură. D-dar n-n-n-am as-as-ascultat. 

Scutură din cap, neajutorat: 

— Dar, chiar dacă a-a-a venit la D-D-Derry, tot n-n-nu în- 
nţeleg c-c-cum a p-putut să aj-ajungă a-aici. Dacă H-H- 
Henry n-n-a a-a-adus-o, atunci ci-cine? 

— Monstrul, spuse Ben. Monstrul n-are nevoie să arate 
urât, o ştim bine. Poate să se fi arătat şi să-i fi spus că ai 
necazuri. S-o fi adus aici în scopul de... De-a te fute pe tine, 
aşa cred. De-a ne omori curajul. Pentru că asta ai fost tu 
întotdeauna, Bill Barosane. Curajul nostru. 


— Tom? şopti Beverly cu glas scăzut, aproape visător. 

— Ci-ci-cine? mai aprinse Bill încă un chibrit. 

Îl privea cu un soi de francheţe disperată. 

— Tom. Soţul meu. Şi el ştia. Cel puţin, cred c-am 
menţionat în faţa lui numele oraşului, la fel cum i l-ai 
menţionat şi tu Audrei. Nu... Nu ştiu dacă l-a prins sau nu. 
Era destul de furios pe mine în acel moment. 

— lisuse, ce-i asta, un fel de serial căcăcios pentru 
coafeze, unde toţi reapar mai devreme sau mai târziu? 
remarcă Richie. 

— Nu un serial, spuse Bill, părând scârbit. Un spectacol. 
Ca la circ. Bev s-a dus şi s-a măritat cu Henry Bowers. Când 
a plecat ea, de ce să nu vină aici? La urma urmei, 
adevăratul Henry a venit. 

— Nu, îl contrazise Beverly. Nu m-am măritat cu Henry. 
Cu taică-meu m-am măritat. 

— Dacă te bătea, care mai e diferenţa? întrebă Eddie. 

— Ha-ha-haideţi în jurul meu, spuse Bill. Mi-mi-mişcaţi- 
vă. 

Se apropiară. Bill întinse braţele lateral şi găsi mâna 
teafără a lui Eddie şi o mână a lui Richie. Curând stăteau în 
cerc, la fel cum o mai făcuseră o dată înainte, când numărul 
lor era mai mare. Eddie simţi când cineva îi puse un braţ pe 
după umeri. Simţământul era cald, încurajator şi profund 
familiar. 

Bill avu aceeaşi senzaţie de putere pe care o mai simţise, 
dar înţelese cu o oarecare disperare că lucrurile chiar se 
schimbaseră. Puterea nu era nici pe departe la fel de mare 
- se zbătea şi pâlpâia ca o flacără de luminare în aer viciat. 
Bezna părea mai densă şi mai apropiată de ei, mai 
triumfătoare. Şi putea simţi mirosul Monstrului. Mai încolo 
pe acest drum, îşi spuse Bill, şi nu chiar atât de departe, se 
află o uşă cu un semn pe ea. Ce era după uşa aceea? Asta e 
singurul lucru pe care încă nu mi-l amintesc. Ţin minte cum 
mi-am forțat degetele să stea țepene, pentru că voiau să-mi 
tremure, şi mai ştiu şi cum am împins uşa şi am deschis-o. 


Mi-aduc aminte până şi şuvoiul de lumină ce-a năvălit afară 
şi cum părea să fie aproape vie, de parcă n-ar fi fost O 
simplă lumină, ci nişte şerpi fluorescenţi. Îmi amintesc 
mirosul, ca în cuşca maimuţelor dintr-o grădină zoologică, 
ba chiar mai rău. Şi apoi... Nimic. 

— Mai ţi-ţi-ţineţi v-v-v-vreunul min-n-nte ce era în re-re- 
realitate Monstrul? 

— Nu, spuse Eddie. 

— Cred... începu Richie, după care Bill aproape că-l putu 
simţi scuturând din cap pe întuneric. Nu. 

— Nu, zise şi Beverly. 

— M-m. (Acesta era Ben.) E singurul lucru pe care nu mi- 
| pot aminti. Ce anume era Monstrul... Sau cum l-am 
înfruntat. 

— Chud, spuse Beverly. Astfel l-am înfruntat. Dar tot nu- 
mi aduc aminte ce înseamnă. 

— Staţi alături de mi-mine, spuse Bill, şi-o s-să st-st-stau 
şi eu alături de v-v-voi. 

— Bill, rosti Ben; glasul îi era foarte calm. Vine ceva. 

Bill ascultă. Auzi paşi târşiţi, împleticiţi, apropiindu-se de 
ei prin întuneric... Şi i se făcu frică. 

— A-A-Audra? strigă... Şi ştiu imediat că nu era ea. 

Ceea ce se împleticea spre ei ajunse şi mai aproape. Bill 
scapără un chibrit. 


8 
Derry, 5.00 dimineaţa 


Primul lucru rău din acea zi de primăvară târzie a anului 
1985 se întâmplă cu două minute înainte de răsăritul oficial 
al soarelui. Ca să înţelegem cât de rău era, ar trebui să ştim 
două fapte pe care Mike Hanlon (care zăcea fără cunoştinţă 
în spitalul Derry în timp ce soarele răsărea) le cunoştea, 
ambele referitoare la Biserica Baptistă, ce se înălța la colţul 
Witcham Street cu Jackson încă din 1897. Biserica era 


încununată cu o turlă albă şi zveltă reprezentând apoteoza 
oricărei clopotniţe bisericeşti protestante din New England. 
Pe toate cele patru feţe ale bazei clopotniţei se aflau 
cadrane de ceas, iar ceasul propriu-zis fusese fabricat în 
Elveţia şi adus de acolo pe mare în anul 1898. Singurul ceas 
asemenea lui se afla în piaţa oraşului Haven Village, la 
şaptezeci de kilometri distanţa. 

Stephen Bowie, un magnat al cherestelei care locuia pe 
West Broadway, donase oraşului ceasul la un preţ de 17 000 
de dolari. Bowie şi-o putea permite. Era un bisericos 
devotat, diacon timp de patruzeci de ani (în timpul mai 
multor ani de la sfârşitul acestui interval fusese şi 
preşedinte al Lojii Legiunii Decenţei Albe din Derry). În 
plus, era cunoscut pentru pioasele sale predici de mirean 
din ziua Sfintei Fecioare, la care se referea întotdeauna cu 
închinăciune numind-o Duminica Maicii. 

De la vremea instalării sale până la data de 31 mai 1985, 
ceasul acela bătuse cu credinţă fiecare oră şi fiecare 
jumătate - cu o singură excepţie notabilă: în ziua exploziei 
de la Oţelăria Kitchener nu sunase amiaza. Cetăţenii 
credeau că reverendul Jollyn făcuse ceasul să tacă pentru a 
arăta că biserica ţinea doliu după copiii ucişi, iar Jollyn nu 
contrazisese niciodată această părere, deşi nu era 
întemeiată. Ceasul pur şi simplu nu bătuse. 

Nu bătu nici ora cinci în dimineaţa de 31 mai 1985. 

În acel moment, în tot oraşul Derry, bătrânii deschiseră 
ochii şi se săltară în capul oaselor, tulburaţi fără niciun 
motiv palpabil. S-au înghiţit doctorii, s-au pus proteze 
dentare, s-au aprins pipe şi ţigări. 

Moşnegii rămaseră de veghe. 

Unul dintre ei era Norbert Keene, trecut acum de 
nouăzeci de ani. Şontâcăi până la fereastră şi privi afară la 
cerul care se înnegura. Buletinul meteorologic din seara 
trecută anunţase cer senin, dar oasele lui îi vesteau că avea 
să plouă, şi încă tare. Îi era frică în adâncul său; într-un 
anume fel obscur se simţea ameninţat, ca şi cum o otravă şi- 


ar fi croit drum neostoit spre inima lui. Se gândi ca din 
întâmplare la ziua când Banda lui Bradley intrase 
nepăsătoare în Derry şi în cătările a şaptezeci şi cinci de 
pistoale şi puşti. Treburile de acel gen lăsau omul cu un soi 
de senzaţie interioară caldă şi leneşă, ca şi cum totul ar fi 
fost... ar fi fost oarecum confirmat. N-o putea exprima mai 
clar, nici chiar în sinea sa. Treburile de felul acela lăsau 
omul cu senzaţia că ar putea chiar să trăiască veşnic, iar 
Norbert Keene era al dracului de aproape de a fi reuşit. 
Nouăzeci şi şase de ani împliniţi la 24 iunie, şi încă mai 
făcea pe jos cinci kilometri zilnic. Dar acum îi era frică. 

— Copiii ăia, spuse el, privind afară pe fereastră, fără să- 
şi fi dat seama că vorbise. Ce li-i copiilor ălora afurisiţi? Acu” 
cu ce se mai maimuţăresc? 

Egbert Thoroughgood, nouăzeci şi nouă de ani, care 
fusese în „Dolarul de Argint” când Claude Heroux îşi 
acordase securea şi cântase cu ea Marşul Morților pentru 
patru oameni, se trezi în aceeaşi clipă, se ridică în pat şi 
scoase un răcnet ruginit pe care nu-l auzi nimeni. Îl visase 
pe Claude, doar că acesta venea după el, iar securea 
căzuse, şi o clipă mai târziu Thoroughgood îşi văzuse 
propria sa mână retezată zvâcnind şi încârligându-se pe 
tejghea. 

Ceva rău, cugetă el în felul său tulbure, înspăimântat şi 
tremurând din cap până-n picioare în izmenele pătate de 
urină. Ceva groaznic de rău. 

Dave Gardener, care descoperise trupul mutilat al lui 
George Denbrough în octombrie 1957 şi al cărui fiu 
descoperise prima victimă din acest nou ciclu la începutul 
acestei primăveri, deschise ochii fix la ora cinci şi-şi spuse, 
încă înainte de-a se uita la ceasul de pe birou: Ceasul de la 
Grace Church n-a bătut ora... Ce n-o fi-n regulă? Simţea o 
spaimă uriaşă, nedefinită. Dave prosperase de-a lungul 
anilor; în 1965 achiziţionase „Ihe Shoeboat”, iar acum la 
Derry Mall se afla un al doilea Shoeboat, iar în Bangor un al 
treilea. Deodată toate aceste lucruri - lucruri pentru care 


îşi petrecuse toată viaţa muncind - părură aruncate în 
nesiguranţă. De la ce? îşi strigă el sieşi, privindu-şi soţia 
adormită. De la ce, de ce eşti aşa de-al dracului de 
prăpăstios doar fiindcă n-a sunat ceasul ăla? Dar nu găsi 
niciun răspuns. 

Se ridică şi se duse la fereastră, săltându-şi betelia 
pijamalei. Cerul era frământat de nori gonind dinspre vest, 
iar neliniştea lui Dave crescu. Pentru prima oară de foarte 
multă vreme se pomeni gândindu-se la zbieretele care-l 
scoseseră pe verandă în urmă cu douăzeci şi şapte de ani, 
când văzuse făptura aceea zbătându-se în impermeabilul 
galben. Se uită la norii ce se apropiau şi-şi zise: Suntem în 
primejdie. Toţi. Derry. 

Şeful Andrew Rademacher, care chiar credea că-şi 
dăduse toată silinţa spre a rezolva noul lanţ de pruncucideri 
ce infestase oraşul Derry, se opri pe veranda casei sale, cu 
degetele mari înfipte în curea, privind norii, şi simţi aceeaşi 
nelinişte. Ceva e pe cale să se întâmple. Se pare că va turna 
cu găleata, asta-i una. Dar nu e totul. Se înfioră... Şi, în 
timp ce stătea acolo pe verandă, cu mirosul şuncii pe care o 
frigea soţia sa plutindu-i pe la nas prin plasa de sârmă a 
uşii, primii stropi de ploaie mari cât monedele de zece cenți 
întunecară trotuarul din faţa confortabilei sale case de pe 
Reynolds Street, iar undeva imediat dincolo de orizontul 
Parcului Bassey se rostogoli un tunet. 

Rademacher se înfioră din nou. 


9 


George, 5.01 dimineaţa 


Bill înălţă chibritul... Şi slobozi un prelung țipăt 
tremurător, de disperare. 

George era cel care venea clătinându-se prin tunel către 
el, George, încă îmbrăcat în pelerina sa galbenă stropită de 
sânge. O mânecă îi spânzura moale, fără niciun folos. Chipul 


lui George era alb ca hârtia, iar ochii-i erau de un argintiu 
lucios. Stăteau aţintiţi într-ai lui Bill. 

— Barca mea! se înălţă unduitoare vocea pierdută a lui 
George, în tunel. N-o pot găsi, Bill, m-am uitat peste tot şi 
n-o pot găsi şi acuma-s mort şi e din vina ta din vina ta DIN 
VINA TA... 

— G-G-Georgie! zbieră Bill. 

Îşi simţi mintea ropotind, smulgându-se din ancoraje. 

George se clătină, se împletici, se poticni către el, iar 
acum braţul rămas i se ridică înspre Bill, cu mâna albă din 
capăt încârligată ca o gheară. Unghiile-i erau murdare şi 
încovoiate. 

— Din vina ta, şopti George şi rânji. 

În loc de dinţi avea colţi; se deschideau şi se închideau 
încet, ca zimţii unei capcane de prins urşi. 

— M-ai trimis afară şi totul e... din vina... ta. 

— N-n-nu, G-G-Georgie! strigă Bill. N-n-n-am ş-ş-şt-tiut... 

— Te omor! răcni George, şi un amestec de sunete 
câineşti i se revărsară din gura aceea colţată: lătrături, 
chelălăieli, urlete. 

Un fel de râs. Acum Bill îi putea simţi şi mirosul, putea 
simţi putreziciunea lui George. Era o duhoare de pivniţă, 
viermuitoare, mirosul cine ştie cărui monstru stând chircit 
şi cu ochi galbeni în colţ, aşteptând să tragă fermoarul 
măruntaielor vreunui băieţel. 

Dinţii lui George se împreunară cu un clănţănit. Sunetul 
era ca al bilelor de biliard ciocnindu-se una de alta. Puroi 
galben începu să-i curgă din ochi, prelingându-i-se pe faţă... 
Şi chibritul se stinse. 

Bill îşi simţi prietenii dispărând - fugeau, sigur că fugeau, 
îl lăsau singur. Se deziceau de el, aşa cum şi părinţii săi se 
deziseseră de el, pentru că George avea dreptate: totul era 
din vina lui. Curând avea să simtă acea mână 
desperecheată înşfăcându-l de gât, curând avea să simtă 
acei colţi spintecându-l, şi aşa era drept. Avea să fie un act 
pur şi simplu de justiţie. El îl trimisese pe George la moarte 


şi îşi petrecuse toată viaţa adultă scriind despre oroarea 
acelei trădări - o, îi aşternuse deasupra multe măşti, 
aproape la fel de multe măşti pe câte îşi punea şi Monstrul, 
dar monstrul din străfundurile tuturor nu era decât George, 
alergând afară în viitura ce se retrăgea, cu bărcuţa sa de 
hârtie unsă cu parafină. Acum avea să vină izbăvirea. 

— Meriţi să mori pentru că m-ai ucis, şopti George. 

Ajunsese foarte aproape. Bill închise ochii. 

Atunci, o lumină galbenă împroşcă tunelul, făcându-l să 
şi-i deschidă. Richie ţinea în sus un chibrit. 

— Luptă, Bill! strigă Richie. Pentru Dumnezeu! Luptă-te! 

Ce faceţi aici? Îi privi uimit. De fapt nu fugiseră. Cum să 
se poată aşa ceva? Cum puteau să nu fi fugit după ce 
văzuseră cât de odios îşi asasinase propriul său frăţior? 

— Luptă-te! zbieră Beverly. O, Bill, luptă cu Monstrul! Pe- 
asta numai tu o poţi face! Te rog... 

Îl mai despărţeau acum de George mai puţin de doi 
metri. Deodată strigoiul scoase limba la Bill. Era încărcată 
de mucegai alb. Bill urlă iar. 

— Omoară-l, Bill! strigă Eddie. Asta nu-i fratele tău! 
Omoară Monstrul cât e aici! Omoară-l ACUM! 

George îi aruncă o privire lui Eddie, săgetând doar o 
clipă în direcţia aceea cu ochii săi argintii-lucitori, iar Eddie 
se duse de-a-ndăratelea şi izbi peretele ca şi cum ar fi fost 
împins. Bill rămase parcă hipnotizat, privindu-şi fratele cum 
venea spre el, din nou George după toţi acei ani, George la 
sfârşit aşa cum fusese şi la început, o, da, şi putea auzi 
scârţâitul impermeabilului galben al lui George în timp ce 
acesta acoperea distanţa rămasă, putea auzi clinchetul 
cataramelor de la şoşoni şi simţea un miros ca de frunze 
umede, de parcă pe dedesubtul pelerinei trupul lui George 
din aşa ceva ar fi fost făcut, de parcă picioarele dinăuntrul 
şoşonilor lui George erau picioare-de-frunze, da, un om- 
frunză, asta era, ăsta era George, era un chip-de-balon 
putrezit şi un corp făcut din frunze moarte, de soiul celor ce 
astupă canalele după inundație. 


Ca prin ceaţă, o auzi pe Beverly zbierând. 

(caprei sare piatra) 

— Bill, te rog, Bill... 

(piatra crapă-n patru) 

— O să căutăm împreună bărcuţa, spuse George. 

Puroi galben şi gros, imitând lacrimile, i se prelingea pe 
obraji, întinse mâna către Bill şi capul lui se înclină pe o 
parte, cu buzele trăgându-i-se de pe coli. 

(crăpa-i-ar CAPUL CAPREI) 

— O s-o găsim, continuă George, iar Bill îi simţi mirosul 
răsuflării - un miros ca de animale explodate zăcând pe 
autostradă la miezul nopţii. 

În timp ce gura lui George se căsca, văzu o puzderie de 
vietăţi mărunte colcăind înăuntru. 

— “Tot o să plutească aici jos, totul pluteşte aici jos, o să 
plutim, Bill, o să plutim cu toţii... 

Mâna ca o burtă de peşte a lui George se închise peste 
beregata lu' Bill. 

CRĂPA-I-AR CAPUL  CAPREI CRĂPA-NE-AR NOUĂ 
CAPUL CRĂPA-VAR VOUĂ CAPUL...) 

Faţa schimonosită a lui George lunecă spre gâtul lui Bill. 

„..Plutim... 

— Crăpa-i-ar capul caprei! ţipă Bill. 

Glasul îi era mai profund, aproape străin de-al lui, şi într- 
un pârjolitor fulger al memoriei Richie îşi aminti că Bill nu 
se bâlbâia decât cu glasul său propriu; când se prefăcea că 
e altcineva, n-o făcea niciodată. 

Arătarea-George se retrase, sâsâind, cu mâna ridicându- 
i-se în dreptul feţei într-un gest de apărare. 

— Asta-i! răcni în plin delir Richie... I-ai venit de hac, Bill! 
Rade-l! Rade-l! Rade-l! 

— Crăpa-i-ar capul caprei cum a crăpat piatra-n patru! 
tună Bill, avansând spre arătarea-George. Tu eşti drac, nu 
stafie! George ştie că n-am vrut să moară! Părinţii mei au 
greşit! Au dat vina pe mine şi asta nu era drept! M-auzi? 


Arătarea-George se răsuci brusc, chiţcăind ca un 
şobolan, începu să fugă şi să se vălurească pe sub pelerina 
galbenă. Impermeabilul propriu-zis păru să picure, curgând 
în pete galben-vii. Monstrul îşi pierdea forma, devenind 
amorf. 

— Crăpa-i-ar capul caprei, pui de curvă! zbieră Bill 
Denbrough, cum a crâpat piatra-n patru! 

Făcu un salt spre Monstru, şi degetele i se încleiară în 
pelerina galbenă care acum nu mai era pelerină. Ceea ce 
înşfăcă părea un fel de cremă caramel caldă, ciudată, ce i se 
topi sub degete de îndată ce-şi închise pumnul în jurul său. 
Căzu în genunchi. Apoi Richie ţipă când chibritul ajuns la 
capăt îi fripse degetele, şi întunericul îi învălui iarăşi. 

Bill simţi ceva începând să-i crească în piept, ceva 
fierbinte şi înecăcios. Îşi apucă genunchii şi şi-i trase sub 
bărbie, sperând că astfel va opri durerea sau măcar o va 
alina; simţea o vagă recunoştinţă pentru întuneric, bucuros 
că ceilalţi nu-i vedeau chinul. 

Auzi un sunet scăpându-i din piept - un geamăt unduitor. 
Urmă un al doilea, al treilea. 

— George! ţipă el. George, iartă-mă! N-am vrut niciodată 
să se în-în-întâmple ceva r-r-r-rău! 

Poate că mai era şi altceva de spus, dar n-o putu spune. 
Suspina, căzut pe spate cu un braţ peste ochi, amintindu-şi 
de bărcuţă, amintindu-şi de bătaia constantă a ploii în 
geamurile dormitorului, amintindu-şi de medicamentele şi 
tifoanele de pe noptieră, de durerea slabă de cap datorată 
febrei şi de durerea din trup; amintindu-şi-l, mai mult decât 
toate acestea la un loc, pe George; amintindu-şi de George, 
în pelerina sa galbenă cu glugă. 

— George, iartă-mă! strigă el printre lacrimi. lartâ-mă, 
iartă-mă, te rog, ia-ia-IARTĂ-MĂ... 

Şi apoi ceilalţi se strânseră în jurul lui, prietenii săi, şi 
nimeni nu aprinse niciun chibrit, şi cineva îl cuprinse cu 
braţele, nu ştia cine, Beverly poate, sau poate Ben, ori 


Richie. Erau cu el, şi în acele câteva clipe întunericul era 
bine venit. 


10 
Derry, 5.30 dimineaţa 


La ora cinci şi jumătate ploua tare. Meteorologii radio din 
Bangor îşi exprimau o surprindere moderată şi încercau 
scuze moderate faţă de toţi cei care-şi făcuseră planuri 
pentru picnic şi ieşiri la iarbă verde pe baza buletinelor 
meteo de ieri. Afurisită întorsătură, băieţi; pur şi simplu 
unul dintre acele ciudate fenomene atmosferice care se 
manifestau uneori în Penobscot Valley cu stupefiantă 
bruscheţe. 

La postul de radio WZON, meteorologul Jim Witt descria 
ceea ce, după el, era un sistem de joasă presiune 
„extraordinar de disciplinat” 

Asta, ca să se exprime cu perdea. Condiţiile variau de la 
cer noros în Bangor la averse în Hampden, burniţă în 
Haven şi ploi în Newport. Dar în Derry, la numai patruzeci 
de kilometri distanţă de centrul oraşului Bangor, turna cu 
găleata. Călătorii de pe Drumul Naţional 7 se pomeniră 
înaintând prin apă adâncă pe alocuri de zece-cincisprezece 
centimetri, iar dincolo de Fermele Rhulin o galerie de 
desecare înfundată dintr-o depresiune acoperise autostrada 
cu atâta apă, încât tronsonul devenise practic de netrecut. 
Pe la şase dimineaţa, Patrula Rutieră Derry plantase semne 
portocalii ÎNTOARCE în ambele capete ale depresiunii. 

Cei ce aşteptau la adăpostul refugiului de pe Main Street 
primul autobuz de dimineaţă, ca să-i ducă la lucru, priveau 
peste balustradă spre Canal, unde apa era ameninţător de 
umflată în matca ei de beton. N-avea să fie nicio inundație; 
toţi erau de acord cu asta. Apa mai avea încă un metru şi 
ceva până la semnul cotelor crescute din 1977, şi nici în 
acel an Canalul nu se revărsase. Ploaia însă răpăia cu 


persistenţă monotonă şi biciuitoare, iar tunetul bubuia prin 
norii coborâţi. Apa curgea şiroaie în jos pe Up-Mile Hill, 
vuind prin rigole şi guri de canal. Nicio inundație, erau de 
acord, dar pe fiecare chip se citea umbra neliniştii. 

La 5.45 un transformator de pe un stâlp, lângă Depoul de 
Camioane abandonat al fraţilor Tracker, explodă într-un 
fulger de lumină orbitoare, împrăştiind schije torsionate de 
metal peste acoperişul de ţigle. Una dintre frânturile 
aruncate reteză un cablu de înaltă tensiune care căzu şi el 
pe acoperiş, sâsâind şi încolăcindu-se ca un şarpe, 
împroşcând un torent aproape lichid de scântei. Acoperişul 
luă foc în ciuda ploii torențiale, şi curând depoul ardea 
pălălaie. Cablul electric căzu de pe acoperiş pe fâşia cu 
buruieni ce dădea ocol până în locul unde băieţii jucaseră 
odinioară baseball. Departamentul de Pompieri Derry intră 
în alarmă pentru prima oară în acea zi la ora 6.02 
dimineaţa şi maşina ajunse la Tracker Brothers' la 6.09. 
Printre primii pompieri care au coborât a fost şi Calvin 
Clark, unul dintre gemenii Clark cu care Ben, Beverly, 
Richie şi Bill învăţaseră la aceeaşi şcoală. Al treilea pas 
făcut îi aduse talpa cizmei de piele pe firul neizolat. Calvin a 
fost electrocutat aproape instantaneu. Limba îi sări din 
gură, iar tunica de pompier cauciucată începu să-i fumege. 
Mirosea ca pneurile arse din groapa de gunoi a oraşului. 

La 6.05 dimineaţa locuitorii de pe Merit Street din Old 
Cape simţiră ceva ce-ar fi putut să fie o explozie subterană. 
Farfuriile căzură de pe rafturi şi tablourile de pe pereţi. La 
6.06 toate toaletele de pe Merit Street explodară deodată 
în gheizere de rahat şi lături, în vreme ce o refulare 
inimaginabilă avea loc în conductele ce alimentau 
rezervoarele colectoare ale noii uzine de tratare a 
reziduurilor de pe Maidan. În unele cazuri, aceste explozii 
au fost destul de puternice pentru a provoca spărturi în 
tavanele băilor. O femeie pe nume Anne Stuart a fost ucisă 
de o veche roată dinţată catapultată din toaleta ei o dată cu 
un şuvoi de apă reziduală. Roata dinţată trecu prin geamul 


mai al uşii de la duş şi-i străbătu beregata ca un glonţ în 
timp ce se spăla pe cap. Aproape o decapită. Roata era o 
relicvă a Oţelăriei Kitchener şi îşi găsise calea prin canale 
cu aproape trei sferturi de secol în urmă. O altă femeie a 
fost omorâtă când brusca şi violenta refulare, propulsată de 
gazul metan în expansiune, i-a făcut toaleta să explodeze ca 
o bombă. Nefericita femeie, care în momentul detonaţiei 
şedea pe tron citind ultimul număr din catalogul Banana 
Republic, a fost sfârtecată în bucăţi. 

La 6.19 dimineaţa un trăsnet lovi aşa-numita Punte a 
săruturilor ce traversa Canalul între Bassey Park şi Liceul 
Derry. Bucăţile despicate zburară în văzduh la mare 
înălţime şi apoi căzură în apele repezi ale Canalului, duse 
mai departe de curent. 

Vântul se înteţea. La 6.30 dimineaţa contorul din holul 
judecătoriei îl înregistra la imediat peste douăzeci şi cinci 
de kilometri pe oră. Pe la 6.45 crescuse la treizeci şi şapte 
de kilometri pe oră. 

La 6.46 dimineaţa Mike Hanlon se trezi în salonul său din 
Spitalul Derry. Revenirea la starea conştientă surveni ca un 
soi de dizolvare lentă - multă vreme crezu că visa. Dacă ar 
fi aşa, era un soi ciudat de vis; un vis anxios, l-ar fi numit 
poate bătrânul său profesor de psihologie Doc Abelson. Nu 
părea să existe niciun motiv vizibil al anxietăţii, dar totuşi 
era prezentă; încăperea albă şi simplă părea să ţipe tot 
soiul de ameninţări. 

Îşi dădu seama treptat că era treaz. Încăperea albă şi 
simplă era un salon de spital. Deasupra capului său atârnau 
sticle, una plină de lichid limpede, alta conţinând unul roşu- 
închis. Complet plină de sânge. Văzu un televizor stins prins 
în buloane pe un perete şi deveni conştient de sunetul 
monoton al ploii bătându-i în fereastră. 

Încercă să-şi mişte picioarele. Unul i se deplasă liber, dar 
celălalt, dreptul, nu vru să se clintească deloc. Îşi simţea 
foarte vag piciorul acela şi-şi dădu seama că-i era bandajat 
strâns. 


Puțin câte puţin îşi aminti totul. Se aşezase să scrie în 
caietul său şi se trezise cu Henry Bowers. O veritabilă 
bombă din trecut, o veste proastă. Avusese loc o luptă şi... 

Henry! Unde dispăruse Henry? Pe urmele celorlalţi? 
Mike bâjbâi după butonul soneriei. Era agăţat la capul 
patului, şi îl avea în mâini când uşa se deschise. În uşă 
stătea un infirmier. Avea descheiaţi doi nasturi ai tunicii sale 
albe şi părul ciufulit, dându-i o înfăţişare şifonată. Purta la 
gât o medalie a Sfântului Christopher. Chiar şi în starea sa 
buimacă, doar pe trei sferturi trează, Mike îl localiză 
imediat. În 1958, o fată de şaisprezece ani pe nume Cheryl 
Lamonica fusese ucisă în Derry, ucisă de Monstru. Fata 
avusese un frate în vârstă de paisprezece ani, numit Mark, 
iar acesta era el. 

— Mark, rosti Mike slab. Am să-ţi vorbesc. 

— Sşşş, spuse Mark; ţinea mâna în buzunar. Nicio vorbă. 

Intră în odaie şi, în timp ce stătea la picioarele patului, 
Mike văzu cu un fior neputincios cât de goi erau ochii lui 
Mark Lamonica. 'Ţinea capul uşor înclinat, de parcă asculta 
o muzică îndepărtată. Scoase mâna din buzunar; în ea avea 
o seringă. 

— Asta te va face să dormi, zise Mark şi porni spre pat. 


11 
Sub oraş, 6.49 dimineaţa 


— Sşşş! exclamă Bill deodată, deşi nu se auzise niciun alt 
sunet decât propriii lor paşi slabi. 

Richie aprinse o lumină. Pereţii tunelului se 
îndepărtaseră, şi cei cinci păreau foarte mici în acest spaţiu 
gol de sub oraş. Se strânseră laolaltă, iar Beverly avu o 
senzaţie ameţitoare de dejâ-vu în timp ce observa 
giganticele dale de pe jos şi pânzele de păianjeni atârnând. 
Erau aproape acum. Aproape. 


— Ce auzi? îl întrebă Bill, încercând să privească în toate 
părţile în timp ce chibritul din mâna lui Richie ardea până la 
capăt, aşteptându-se să vadă cine ştie ce nouă surpriză 
apărând târâş sau în zbor din beznă. Rogan, cumva? 
Extraterestrul din filmul ăla groaznic cu Sigourney Weaver? 
Vreun şobolan uriaş lipăind, cu ochi portocalii şi dinţi ca 
argintul? Dar nu era nimic - doar mirosul prăfos al 
tenebrelor şi, undeva departe, vuietul apei curgând, ca şi 
cum s-ar fi umplut canalele. 

— C-c-ceva în ne-ne-neregulă, spuse Bill. Mike... 

— Mike? întrebă Eddie. Ce-i cu Mike? 

— Am simţit-o şi eu, interveni Ben. Nu cumva... Bill, a 
murit? 

— Nu, răspunse Bill; avea ochii ceţoşi, lipsiţi de emoție - 
toată starea de alarmă i se simţea în ton și în postura 
defensivă a trupului. El... E-e-el... 

Înghiţi în sec. Din gât i se auzi un pocnet mic. Ochii i se 
dilatară. 

— Oh! Oh, nu.../ 

— Bill? strigă Beverly alarmată. Bill, ce e? Ce... 

—  Ap-ap-apucaţi-mă de mâ-mâini! răcni Bill. Re-re- 
repede! 

Richie azvârli chibritul şi prinse una dintre mâinile lui 
Bill. 

Beverly o înşfăcă pe cealaltă. Bâjbâi cu mâna rămasă 
liberă, iar Eddie i-o înhăţă vlăguit cu mâna cea ruptă. Ben îi 
apucă mâna cealaltă şi încheie cercul luându-l şi pe Richie 
de mână. 

— Trimite-i puterea noastră! ţipă Bill cu aceeaşi voce 
stranie şi profundă. Trimite-i puterea noastră, orice eşti lu, 
trimite-i puterea noastră! Acum! Acum! Acum! 

Beverly simţi cum ceva iese din ei şi se îndreaptă înspre 
Mike. Capul prinse a i se rostogoli pe umeri într-un soi de 
extaz, şi şuieratul aspru al respirației lui Eddie se contopi 
cu tunetul furtunos al apei în conducte. 


12 


— Acum, spuse încet Mark Lamonica. 

Oftă - oftatul unui om ce se simte în apropierea 
orgasmului. 

Mike apăsă butonul de apel pe care-l avea în mâini, o 
dată şi încă o dată. Lung. Putea auzi soneria ţârâind în 
oficiul surorilor de pe culoar, dar nu venea nimeni. Cu un 
soi de clarviziune infernală înţelese că infirmierele stăteau 
jos acolo, citind ziarul de dimineaţă, bând cafea, auzindu-i 
apelul, dar neauzindu-i-l, auzind, dar nerăspunzând; aveau 
să răspundă abia mai târziu când totul se va fi sfârşit, 
pentru că astfel mergeau lucrurile în Derry. În Derry era 
mai bine ca unele lucruri să nu fie văzute sau auzite... până 
nu se terminau. 

Mike lăsă soneria să-i cadă din mâini. 

Mark se aplecă spre el, cu vârful seringii scânteind. 
Medalionul cu Sfântul Christopher se legăna ameţitor 
înainte şi înapoi, în timp ce trăgea cearşaful. 

— Drept aici, şopti el. În stern. 

Şi oftă iar. 

Mike simţi deodată puterea inundându-l - o anume 
putere primordială, ce-i energiza trupul cu scăpărarea 
curentului electric. Înţepeni, cu degetele răşchirate 
convulsiv. Ochii i se dilatară. Un geamăt îi ţâşni din piept, şi 
senzaţia aceea de îngrozitoare paralizie se smulse din el. 

Mâna sa dreaptă bâjbâi spre noptieră. Acolo se afla o 
carafă de plastic, iar alături un pahar pentru apă, greu. 
Mâna i se închise peste pahar. Lamonica simţi schimbarea; 
lumina aceea visătoare şi mulţumită îi dispăru din ochi, 
înlocuită de o zăpăceală alertă. Se retrase puţin, şi atunci 
Mike repezi paharul în sus, spărgându-i-l în faţă. 

Lamonica urlă şi se împletici înapoi, scăpând seringa. 
Mâinile i se înălţară la chipul şiroind de sânge; îi curse 
peste încheieturi, stropindu-i tunica albă. 


Puterea se stinse la fel de brusc pe cât venise. Mike privi 
cu ochi împăienjeniţi la cioburile de sticlă de pe pat, de pe 
pijamaua sa de spital şi de pe mâna ce-i sângera. Auzi 
sunetul rapid şi uşor al pantofilor cu talpă de crep 
apropiindu-se pe culoar. 

Acum vin, îşi spuse. O, da, acum. Și, după ce au să plece, 
cine se va arăta? Cine se va arăta apoi? 

În timp ce năvăleau în salon surorile ce şezuseră calme în 
camera de gardă în timp ce soneria lui le chema înnebunită, 
Mike închise ochii şi se rugă să se sfârşească odată. Se rugă 
ca prietenii lui să se afle undeva sub oraş, se rugă să nu fi 
păţit nimic, se rugă să pună ei capăt acestui coşmar. 

Nu ştia exact Cui i se ruga... Dar, cu toate acestea, se 
rugă. 


13 
Sub oraş, 6.54 dimineaţa 


— Î-îi e bi-bine, spuse numaidecât Bill. 

Ben nu ştia cât timp stătuseră în întuneric ţinându-se de 
mâini. | se păruse că simţea ceva - ceva din ei, din cercul 
lor - ieşind şi apoi revenind. Dar nu ştia unde zburase sau 
ce făcuse - dacă existase într-adevăr - lucrul acela. 

— Eşti sigur, Bill Barosane? întrebă Richie. 

— D-d-da, spuse Bill, dând drumul mâinii lui şi celei a lui 
Beverly. Dar tre-trebuie să terminăm treaba asta cât pu- 
putem de re-repede. Ha-ha-haideţi. 

Îşi urmară drumul, Richie şi Bill aprinzând din când în 
când chibrituri. N-avem printre noi nici măcar un puşcoci 
cu aer comprimat, îşi zise Ben. Dar şi asta face parte din 
plan, nu? Chud. Ce înseamnă acest cuvânt? Ce este 
Monstrul? Care e chipul său adevărat? Și, chiar dacă atunci 
nu am ucis Monstrul, l-am rănit. Cum am reuşit? 

Sala prin care păşeau - nu se mai putea numi tunel - 
devenea din ce în ce mai mare. Paşii lor stârneau ecouri. 


Ben îşi aminti mirosul, duhoarea aceea densă, de grădină 
zoologică. Deveni conştient că nu mai erau necesare 
chibriturile - acum aveau lumină, un fel de lumină: o 
radiere spectrală ce devenea tot mai puternică. În 
luminescenţa aceea de mlaştină, prietenii săi arătau cu toţii 
ca nişte cadavre. 

— Zid în faţă, Bill, anunţă Eddie. 

— Şt-şt-ştiu. 

Ben îşi simţi inima începând să ia viteză. Gura îi era plină 
de un gust acru, iar capul începuse să-l doară. Se simţea 
greoi şi înfricoşat. Se simţea gras. 

— Uşa, şopti Beverly. 

Da, iat-o. Odată, cu douăzeci şi şapte de ani în urmă, 
putuseră intra prin uşiţa aceea fără să facă mai mult decât 
să încline capetele. Acum vor fi nevoiţi să se îndese prin 
cadrul ei sau să se târască în patru labe. Crescuseră; iată 
proba finală, dacă mai era nevoie de vreo asemenea 
dovadă. 

Punctele de puls de pe gâtul şi încheieturile mâinilor lui 
Ben erau încinse, inflamate de sânge; inima sa ajunsese la o 
viteză şi palpitaţie dureroase, apropiate de aritmie. Puls de 
porumbel, îşi spuse el într-o doară şi îşi umezi buzele 
uscate. 

O lumină galben-verzuie se revărsa pe sub uşă, ţâşnea 
prin gaura împodobită a cheii într-un fascicul răsucit ce 
părea îndeajuns de dens ca să poată fi tăiat în felii. 

Semnul era pe uşă, şi din nou văzură fiecare altceva în 
configuraţia aceea stranie. Bill văzu capul retezat al Andrei, 
cu ochi goi ce se holbau la el într-o acuzaţie oribilă. Eddie 
văzu un craniu rânjind proptit deasupra a două oase 
încrucişate, simbolul otrăvii. Richie văzu chipul bărbos al 
unui Paul Bunyan degenerat, cu ochii îngustaţi în nişte 
fante ucigaşe. Iar Ben îl văzu pe Henry Bowers. 

— Bill, suntem destul de puternici? întrebă el. O putem 
face? 

— N-nu ş-ş-ştiu. 


— Şi dacă-i încuiată? întrebă Beverly cu voce mică. 

Chipul lui Tom o privea batjocoritor. 

— N-nu e. Lo-locurile ca ăsta nu-s ni-niciodată în-în- 
încuiate. 

Îşi puse degetele bandajate ale mâinii drepte pe uşă - 
trebui să se aplece ca să facă asta - şi împinse. Se deschise 
revărsând un torent de lumină  galben-verzuie 
bolnăvicioasă. Mirosul acela de grădină zoologică năvăli 
spre ei, mirosul trecutului devenit prezent, oribil de viu, 
obscen de primejdios. 

Învârte-te, roată, spuse Bill în sinea sa la întâmplare şi 
privi în jur, la ceilalţi. Apoi se lăsă în patru labe, urmat de 
Beverly, de Richie şi de Eddie. Ben rămase ultimul, cu 
carnea încreţindu-se pe el la atingerea prundişului vechi de 
pe jos. Intră pe portal şi, în timp ce îşi îndrepta spatele în 
bizara văpaie de foc verde ce se ţâra în sus şi în jos pe 
pereţii din piatră umedă, ca nişte şerpi de lumină, ultima 
amintire se înfipse la locul ei cu forţa unui berbece de asalt 
psihic. 

Scoase un țipăt, se clătină, cu o mână ridicându-i-se la 
frunte, şi emise un prim gând incoerent: Nu-i de mirare că 
Stan s-a sinucis! O, Doamne, mai bine mă sinucideam şi eu! 
Văzu aceleaşi expresii de oroare năucită şi început de 
conştientizare pe feţele celorlalţi în timp ce ultima piesă a 
jocului se aşeză la locul ei. 

Apoi Beverly zbieră, agăţându-se de Bill, pe când 
Monstrul gonea în josul perdelei de borangic a plasei sale, 
un Păianjen de coşmar de dincolo de timp şi spaţiu, un 
Păianjen de dincolo de închipuirile febrile ale cine ştie căror 
minţi rătăcite or trăi în cele mai adânci cotloane ale iadului. 

Nu, îşi spuse rece Bill, nu e nici măcar un Păianjen, nu cu 
adevărat, dar forma asta e cea pe care a cules-o Monstrul 
din minţile noastre; nu-i decât cea mai apropiată înfăţişare 
la care pot ajunge minţile noastre faţă de 

(luminile moarte) 

ce e Monstrul cu adevărat. 


Să tot fi avut cinci metri înălţime, negru ca o noapte fără 
lună. Fiecare dintre picioarele sale era gros ca o coapsă de 
culturist. Avea drept ochi rubine strălucitoare culese din 
peşterile infernului, bulbucate în orbite pline de un lichid de 
culoarea cromului, picurând. Mandibulele dinţate i se 
deschideau şi se închideau, se deschideau şi se închideau, 
scăpând panglici de spumă, încremenit într-un extaz al 
groazei, pendulând în pragul demenţei absolute, Ben 
observă cu calmul dinaintea furtunii că spumele acelea erau 
vii; cădeau pe pardoseala pietruită cu dale şi acolo începeau 
să se zbată târându-se în crăpături, ca nişte protozoare. 

Dar Monstrul este altceva, există o formă finală, una pe 
care aproape o putem vedea, aşa cum zăreşti silueta unui 
om mişcându-se dincolo de un ecran de cinematograf în 
timp ce se proiectează filmul, o altă înfăţişare, dar nu vreau 
s-o văd, te rog, Doamne, nu mă lăsa s-o văd... 

Şi nici nu avea importanţă, nu-i aşa? Vedeau ceea ce 
vedeau, iar Ben înţelese că Monstrul era capturat în 
această formă finală, forma Păianjenului, de către viziunea 
lor comună, negândită şi nelegitimă. În luptă cu acest 
Monstru aveau să supravieţuiască sau să moară. 

Creatura chiţăia şi mieuna, iar Ben deveni absolut 
convins că auzea de două ori sunetele scoase de Monstru - 
în cap, şi apoi, după o fracțiune de secundă, în urechi. 
Telepatie, reflectă el, îi citesc gândurile. Umbra Monstrului 
era un ou bondoc ce gonea pe pereţii străvechi ai acelei 
fortărețe ce-i era bârlog. Corpul său era acoperit de păr 
aspru, iar Ben văzu că mai poseda şi un ac suficient de lung 
ca să străpungă un trup de om. Din vârful acestuia se 
prelingea un lichid limpede, iar Ben observă că şi lichidul 
era viu; asemenea salivei, veninul se ascundea în 
crăpăturile  pardoselii.  Acul  Monstrului, da... Dar 
dedesubtul acestuia abdomenul lui se umfla grotesc, 
aproape târându-se pe jos cu fiecare mişcare a fiarei, care 
acum schimba uşor direcţia, îndreptându-se fără greş spre 
conducătorul lor, spre Bill Barosanul. 


Ala-i sacul de ouă, îşi spuse Ben, iar mintea sa păru să 
urle înțelegând implicaţiile. Orice-o fi Monstrul dincolo de 
ceea ce vedem, reprezentarea e cel puţin simbolic corectă: 
Monstrul e femelă şi e gravidă... Era gravidă şi atunci, şi 
niciunul dintre noi n-a ştiut, cu excepția lui Stan, o, lisuse 
Hristoase, DA, Stan, Stan, nu Mike, Stan a înţeles, Stan ne- 
a spus... De asta a trebuit să venim înapoi, orice s-ar fi 
întâmplat, pentru că Monstrul este femelă, Monstrul e o 
femelă gestantă cu cine ştie ce progenitură inimaginabilă... 
şi i s-a apropiat vremea să fete. 

Incredibil, Bill Denbrough păşea înainte, în întâmpinarea 
Monstrului. 

— Bill, nu! zbieră Beverly. 

— St-st-stai a-a-acolo! strigă Bill fără a întoarce capul. 

În clipa următoare, Richie fugea spre el, strigându-l pe 
nume, iar Ben îşi simţea propriile sale picioare punându-se 
în mişcare. Părea că percepe un stomac-fantomă oscilând în 
faţa lui şi se bucură de această senzaţie. Trebuie să devin 
din nou copil, medită el incoerent. 

Asta-i singura cale de a opri Monstrul să nu mă scoată 
din minţi. Trebuie să redevin copil... Să accept această 
realitate. Cumva. 

Fugind. Strigând numele lui Bill. Vag conştient că Eddie 
alerga pe lângă el, cu braţul său rupt bălăbănindu-se, iar 
cordonul halatului de baie pe care-l înfăşurase Bill 
împrejurul lui târându-se acum pe jos. Eddie îşi scoase 
inhalatorul. Arăta ca un pistolar nebun şi subnutrit înarmat 
cu un pistol ciudat. 

Ben îl auzi pe Bill tunând: 

— Mi-ai o-o-omorât fratele, fu-fu-futu-te-n cur de CURVĂ! 

Şi atunci Monstrul se ridică în faţa lui Bill, îngropându-l 
în umbra sa, bătând aerul cu labele. Ben îi auzi miorlăitul 
iritat, privi în ochii lui roşii, răi şi atemporali... Şi preţ de-o 
clipă văzu forma din spatele formei: văzu lumini, văzu o 
urâţenie păroasă şi târâtoare, nesfârşită, care era făurită 


din lumină şi nimic altceva, lumină portocalie, lumină 
moartă ce maimuţărea viaţa. 
Ritualul începu pentru a doua oară. 


Capitolul 22 
Ritualul Chud 


1 
În bârlogul Monstrului, 1958 


Bill îi ţinu laolaltă în timp ce uriaşul Păianjen negru 
gonea în josul plasei sale, iscând o vântoasă otrăvitoare în 
care le flutura părul. Stan ţipă ca un copilaş, ochii săi căprui 
ieşind din orbite, degetele zgăriindu-i obrajii. Ben dădu 
înapoi încet până ce fundul său voluminos atinse peretele în 
stânga uşii. Simţi foc rece arzându-l prin pantaloni şi se 
îndepărtă iar, totul însă ca prin vis. Cu siguranţă, nimic din 
toate acestea nu se întâmplă în realitate; nu era decât cel 
mai groaznic coşmar din lume. Descoperi că nu-şi putea 
ridica mâinile. Păreau să aibă greutăţi enorme legate de 
ele. 

Richie îşi simţi ochii atraşi de plasa aceea. Din loc în loc 
spânzurau, parţial înfăşurate în fuioare mătăsoase ce 
păreau să se mişte ca şi cum ar fi fost vii, trupuri 
descompuse, pe jumătate devorate. I se păru că-l 
recunoaşte pe Eddie Corcoran aproape de plafon, deşi îi 
lipseau un braţ şi ambele picioare. 

Beverly şi Mike se agăţau unul de altul ca Hânsel şi 
Gretel în pădure, privind paralizaţi cum Păianjenul atingea 
pardoseala şi o lua la fugă spre ei, cu umbra sa 
distorsionată alergând pe alături, pe perete. 

Bill îşi roti privirea către ei, un băiat înalt şi costeliv într- 
un tricou împroşcat cu noroi şi lături, cândva alb, blugi cu 
manşete, pantofi înnoroiţi. Părul îi cădea pe frunte, ochii-i 
ardeau. Trecu peste ei cu privirea, păru să-i elimine din joc 
şi reveni către Păianjen. Şi, de necrezut, începu să străbată 
sala spre Monstru, nu în fugă, ci doar păşind repede, cu 
coatele îndoite, antebraţele încordate, pumnii strânşi. 


— Mi-mi-mi-mi-ai o-o-omorât fra-fratele! 

— Nu, Bill! ţipă Beverly, zbătându-se să scape din 
îmbrăţişarea lui Mike şi luând-o la fugă spre Bill, cu părul 
roşcat fâlfâindu-i în urmă. Lasă-] în pace! zbieră ea la 
Păianjen. Să nu te-atingi de el! 

Căcat! Beverly! exclamă în sinea sa Ben şi o luă şi el la 
goană pompând din picioare, cu stomacul clătinându-i-se. 
Îşi dădu vag seama că Eddie Kaspbrak alerga în stângă lui, 
ţinând inhalatorul în mâna sănătoasă, ca pe un pistol. 

Şi atunci Monstrul se înălţă asupra lui Bill, care era 
neînarmat; îl îngropă în umbra sa, bătând aerul cu labele. 
Ben dădu s-o apuce pe Beverly de umăr. Mâna sa îi plesni 
umărul, apoi alunecă. Fata se răsuci spre el, cu buzele 
dezvelindu-i dinţii. 

— Ajută-l! răcni ea. 

— Cum? răcni Ben la rândul său. 

Se întoarse spre Păianjen, îi auzi miorlăitul iritat, privi în 
ochii săi răi şi atemporali şi văzu ceva dincolo de formă; 
ceva mult mai groaznic decât un simplu păianjen. Ceva ce 
nu era decât lumină dementă. Curajul îi şovăi o clipă... Dar 
cea care-l rugase era Bev. Bev, iar el o iubea. 

— Fir-ai a dracu”, lasă-l pe Bill în pace! ţipă el. 

O clipă mai târziu, o mână îl bătu pe spate atât de tare, 
încât aproape căzu. Era Richie, care, deşi lacrimile îi şiroiau 
pe obraji, rânjea înnebunit. Colţurile gurii păreau că-i ajung 
aproape până la lobii urechilor. Saliva i se scurgea printre 
dinţi. 

— $o pe ea, Clăiţă! strigă Richie. Chud! Chud! 

Fa? se întrebă Ben prosteşte. Ea, a spus? 

Şi, cu voce tare: 

— Bine, da“ ce-i aia? Ce-i aia Chud? 

— Să fiu al dracu” dacă ştiu! răcni Richie şi o luă la fugă 
spre Bill, pierzându-se în umbra Monstrului. 

Acesta se chircise pe picioarele dinapoi. Labele sale din 
faţă băteau aerul imediat deasupra capului lui Bill. lar Stan 
Uris, silit să se apropie, constrâns să se apropie în pofida 


oricărui instinct din mintea şi trupul său, văzu că Bill se uita 
în sus la Monstru, ochii săi albaştri, holbaţi, stând aţintiţi în 
cei portocalii şi inumani ai Monstrului, ochi din care se 
revărsa acea groaznică lumină cadaverică. Stan se opri, 
înțelegând că Ritualul Chud - indiferent ce-o fi fost asta - 
începuse. 


2 


Bill în vid, devreme 


„„„Cine eşti şi de ce ai venit la Mine? 

Sunt Bill Denbrough. Știi cine sunt şi de ce mă aflu aici. 
Mi-ai omorât fratele şi sunt aici ca să te omor. Ai ales 
copilul nepotrivit, curvo. 

„„Sunt eternă. Eu sunt Mâncătoarea de Lumi. 

Zău? Chiar aşa? Ei bine, ai halit ultima ta masă, surioară. 

„„„N-ai nicio putere; aici este puterea; simte puterea, 
mucosule, şi pe urmă vorbeşte despre cum ai venit s-o ucizi 
pe cea Eternă. Crezi că Mă vezi? Nu vezi decât ceea ce-ţi 
îngăduie mintea ta. Ai vrea să Mă vezi? Atunci, haide! Hai, 
mucosule! Hai! 

Aruncat... 

(capra) 

Nu, nu, aruncat, tras, tras ca un glonţ însufleţit, ca 
Ghiuleaua umană de la Circul Shrine care venea la Derry în 
fiecare lună mai. Cules şi împins prin camera Păianjenului. 
Se-ntâmplă doar în mintea mea! zbieră Bill la el însuşi. 
Trupul meu continuă să stea tot acolo, ochi în ochi cu 
Monstrul, fii curajos, nu-i decât o festă a minții, fii curajos, 
crede în ceea ce faci, rezistă, rezistă... 

(sare) 

Mugind, năpustindu-se într-un tunel negru, şiroind, 
căptuşit cu dale sfărâmate şi descompuse, vechi de cincizeci 
de ani, de o sută de ani, de o mie, un milion de miliarde, 
cine să poată şti, gonind într-o tăcere de moarte prin 
intersecţii, unele luminate de focul acela unduitor verde- 


gălbui, unele de baloane radiante pline de-o lumină 
spectrală albă ca un craniu, altele negre ca mormântul; 
propulsat cu o viteză de-o mie de kilometri pe oră pe lângă 
maldăre de oase, unele omeneşti, altele nu, accelerând ca o 
rachetă cu reacţie într-un tunel aerodinamic, acum luând-o 
în sus, dar nu către lumină, ci spre un întuneric necuprins 

(piatra) 

şi explodând afară în bezna absolută, bezna era totul, 
bezna era cosmosul şi universul, iar pardoseala beznei era 
dură, dură, era ca ebonită lustruită, iar el luneca pe piept, 
burtă şi coapse ca o bilă pe pista de popice. Se afla pe 
planşeul sălii de bal a veşniciei, iar veşnicia era neagră. 

(crapă-n) 

— ... Încetează cu asta! de ce spui asta? asta n-o să te- 
ajute, băiat prost patru; crăpa-i-ar capul caprei cum a 
crăpat piatra-n patru! 

„„„Încetează! 

Capra sare piatra; piatra crapă-n patru; crâpa-i-ar capul 
caprei cum a crăpat piatra-n patru! 

„„„Încetează! încetează! pretind, poruncesc să încetezi! 

Nu-ţi place, nu-i aşa? 

Şi, în gând: De-aş putea-o doar spune cu voce tare, s-o 
spun fără să mă bâlbâi, atunci aş putea sparge iluzia... 

„„„Nu-i nicio iluzie, băiețaş neghiob - e eternitatea, 
eternitatea Mea, iar tu te-ai rătăcit în ea, rătăcit pe veci, 
nicicând să nu-ţi mai afli calea înapoi; acum eşti etern şi 
osândit să hoinăreşti prin beznă... După ce mă vei întâlni 
faţă în faţă, adică. 

Dar mai era şi altceva aici. Bill o percepu, o simţi, într-un 
mod nebunesc, o mirosi chiar: o uriaşă prezenţă undeva în 
faţă, în întuneric. O Formă. Nu simţea teamă, ci o senzaţie 
de atotcovârşitoare minunare; aici se afla o putere ce 
minimaliza puterea Monstrului, iar Bill gândi incoerent: Te 
rog, te rog, orice ai fi Tu, nu uita că-s foarte mic... 

Se repezi spre ea şi văzu că era o enormă |estoasă cu 
carapacea  împlătoşată în multe culori arzătoare. 


Străvechiul ei cap reptilian ieşi încet din carapace, iar lui 
Bill i se păru că simte o vagă surpriză dispreţuitoare din 
partea forţei care-l azvârlise acolo. Ochii Ţestoasei erau 
blânzi. Bill îşi spuse că, fără îndoială, era cea mai bătrână 
făptură pe care şi-o putea închipui cineva, pe departe mai 
bătrână decât Monstrul, care se declarase a fi etern. 

Ce eşti? 

„„„Eu Sunt Ţestoasa, fiule. Eu am făcut universul, dar te 
rog, nu mă învinui pentru asta; mă durea burta. 

Ajută-mă! Te rog, ajutâ-mă! 

„„„N-am nimic de-a face cu lucrurile acestea. 

Fratele meu... 

„.„„Îşi are propriul său loc în macrounivers; energia este 
eternă, aşa cum până şi un copil ca tine trebuie să 
înţeleagă. 

Acum zbura pe lângă '[estoasă şi, chiar şi la viteza aceea 
uriaşă de alunecare, latura împlătoşată a Ţestoasei părea să 
continue la nesfârşit în dreapta lui. Se gândi vag că e într- 
un tren şi trece pe lângă un altul care circulă în direcţie 
opusă, un tren atât de lung, încât în cele din urmă părea că 
stă pe loc sau chiar se deplasează îndărăt. Continua încă să 
audă  Monstrul-femelă vociferând şi bâzâind cu vocea 
ascuţită şi furioasă, neomenească, plină de ură dementă. 
Dar când vorbea 'Ţestoasa vocea Monstrului era acoperită 
complet. Ţestoasa vorbea în capul lui Bill, iar Bill înţelese, 
cine ştie cum, că mai era şi Altul, şi că acel Final Altul 
sălăşluia într-un vid de dincolo de acesta. Acel Final Altul 
era poate creatorul [estoasei, care doar privea, şi al 
Monstrului, care doar mânca. Acel Altul era o forţă de 
dincolo de univers, o putere mai presus de orice putere, 
autorul a tot ceea ce există. 

Deodată crezu că a înţeles: Monstrul voia să-l arunce 
printr-un zid de la capătul universului într-un alt loc 

(ceea ce bătrâna Țestoasă a numit macrounivers) 

unde trăia cu adevărat Monstrul; unde Monstrul exista 
sub forma unui miez enorm şi arzător ce putea să fie cea 


mai măruntă fărâmă din mintea acelui Altul; avea să vadă 
Monstrul-femelă dezgolit, alcătuire de lumină amorfă şi 
distrugătoare, iar acolo el fie va fi cu milostenie anihilat, fie 
va trăi pe vecie, nebun, şi totuşi conştient, înlăuntrul 
ucigaşei făpturi flămânde, fără formă şi sfârşit, a 
Monstrului. 

Te rog, ajută-mă! Pentru ceilalți... 

„„. Trebuie să te ajuţi singur; fiule 

Dar cum? 1e rog, spune-mi! Cum? Cum? CUM? 

Ajunsese acum la picioarele dinapoi, pline de solzi grei, 
ale Ţestoasei; avu timp destul să-i observe pielea străveche, 
avu timp să fie copleşit de uimire la vederea unghiilor ei 
enorme - aveau o ciudată culoare galben-albăstruie şi în 
fiecare dintre ele putea să vadă înotând galaxii. 

Te rog, tu eşti bună, simt şi cred că eşti bună, şi mă rog 
de tine... Nu vei binevoi să mă ajuţi? 

„„„Ştii deja, există numai Chud şi prietenii-tăi. 

Te rog, o, te rog 

„„„Fiule, trebuie să ajuţi capra să sară piatra, pentru ca 
mai apoi să crape piatra-n patru... asta-i tot ce-ţi pot spune, 
0 dată ce-ai intrat în acest căcat cosmologic trebuie să 
arunci cât colo manualul de instrucțiuni. 

Îşi dădu seama că glasul estoasei se stingea. Acum 
ajunsese dincolo de ea, zburând ca un bolid printr-o beznă 
mai adâncă decât cea mai adâncă beznă. Glasul 'Ţestoasei 
era copleşit, dominat de vocea sardonică şi bolborosind a 
Forţei care-l aruncase în afară şi în vidul acesta negru - 
vocea Păianjenului, vocea Monstrului. 

„Cum îţi place-aici, Micul meu Prieten? iţi place? îţi 
place mult? eşti încântat de întâlnirea cu prietena mea, 
Ţestoasa? credeam ca baba aia futăcioasă a murit de ani de 
zile, şi, la cât de mult ţi-a folosit, putea să şi moară, ce, 
credeai c-o să-ți fie de vreun folos? 

Nu nu nu nu Capra sare nu cap-cap-capra nu 

„.„. Termină cu bâlbâitul! N-avem timp; hai să vorbim, cât 
încă se mai poate. Povesteşte-mi despre tine, Micul meu 


Prieten... Spune-mi, îţi place tot frigul şi întunericul de 
aici? Te bucuri de marele nostru tur prin neființa ce se 
întinde Afară? Aşteaptă numai până vei răzbi, Mic Prieten! 
Aşteaptă să răzbeşti până unde mă aflu Eu! Aşteaptă! 
Aşteaptă luminile moarte! Vei privi şi vei înnebuni... Dar vei 
trăi... Şi vei trăi... Şi vei trăi... Înlăuntrul lor... Înlăuntrul 
Meu... 

Monstrul hohoti într-un răcnet otrăvit, iar Bill deveni 
conştient că vocea sa începea atât să scadă, cât şi să 
crească, de parcă s-ar fi retras din gamă... repezindu-se 
totodată înapoi în ea. Şi nu cumva exact asta se întâmpla? 
Da. Bănuia că aşa era. Deoarece, câtă vreme vocile erau 
sincronizate perfect, cea care năvălea acum spre el era 
complet străină, rostind silabe pe care nicio limbă sau gâtlej 
omenesc nu le-ar fi putut reproduce. Asta-i vocea luminilor 
moarte, reflectă el. 

„„„N-avem timp; hai să vorbim cât încă se mai poate. 

Vocea omenească a Monstrului estompându-se la fel cum 
se şterge sunetul posturilor de radio din Bangor când te afli 
în maşină mergând spre sud. O teroare vie, învăpăiată îl 
năpădi. Avea să ajungă în curând dincolo de comunicarea 
raţională cu Monstrul... iar o parte din el înţelegea că 
Monstrul, cu tot râsul său, cu tot sarcasmul său inuman, 
asta şi voia. Nu numai să-l trimită la ceea ce era Monstrul în 
realitate, dar şi să le întrerupă comunicarea mintală. Dacă 
aceasta înceta, avea să fie distrus în întregime. A trece 
dincolo de comunicare însemna să treacă dincolo de ultima 
şansă de salvare; atâta lucru înţelegea şi el din felul cum 
începuseră să se manifeste părinţii după moartea lui 
George. Era singura lecţie pe care o învățase de la răceala 
lor ca de frigider. 

Îndepărtare de Monstru... Şi apropiere de Monstru. Dar 
îndepărtarea era într-un fel mai importantă. Dacă Monstrul 
voia să mănânce aici copiii mici, sau să-i sugă, sau ce le-o fi 
făcând, atunci de ce nu-i trimisese pe toți aici? De ce numai 
pe el? 


Pentru că Monstrul trebuia să-şi scape eul-Păianjen de el, 
de asta. Într-un fel sau altul, Monstrul-Păianjen şi Monstrul- 
femelă, cea pe care Monstrul o numea luminile moarte, 
erau legaţi. Ceea ce trăia acolo în beznă putea fi 
invulnerabil când Monstrul se afla acolo şi în niciun alt loc... 
dar Monstrul era şi pe Pământ, sub Derry, într-o formă 
fizică. Oricât de repulsiv putea fi Monstrul, în Derry forma 
sa era fizică... lar ceea ce era fizic putea fi ucis. 

Bill glisa prin beznă, cu viteză tot mai mare. De ce simt 
că atât de mult din vorbăria Monstrului nu-i decăt o 
cacealma, 0 uriaşă cioară vopsită? De ce să fie aşa? Cum se 
poate una ca asta? 

Poate înţelegea cum... poate, doar. 

Există numai Chud, spusese 'Ţ[estoasa. Şi dacă asta şi era? 
Dacă-şi muşcaseră adânc unul altuia limbile, nu fiziceşte, ci 
mintal, spiritual? Şi să presupunem că, dacă Monstrul îl 
putea arunca pe Bill destul de departe în vid, îndeajuns de 
departe spre eternul său eu fără trup, ritualul va lua 
sfârşit? Eliberându-l, ucigându-l şi câştigând totul în acelaşi 
timp. 

„„„Ie descurci bine, fiule, dar foarte curând va fi prea 
târziu. 

Monstrul se teme! Se teme de mine! Se teme de noi toți! 

„„Glisa, şi în faţă se afla un zid, îl simţea, îi simţea 
prezenţa în întuneric, zidul de la hotarul continuității, iar 
dincolo va da de cealaltă formă, luminile moarte... 

„Nu vorbi cu mine, fiule, şi nu vorbi nici cu tine - 
desprinde-te, muşcă dacă voieşti, dacă-ndrăzneşti, dacă 
poți fi viteaz, dacă poţi îndura... Muşcă, fiule! 

Bill muşcă - nu cu dinţii reali, ci cu dinţii din mintea sa. 

Coborând glasul cu un registru complet, făcându-l să nu 
mai fie glasul său (transformându-l, de fapt, în glasul tatălui 
său, deşi Bill avea să coboare în mormânt fără a şti aceasta; 
unele secrete nu se află niciodată, şi probabil e mai bine 
aşa), trăgând adânc aer în piept, strigă: 


— CAPRA SARE PIATRA; PIATRA CRAPĂ-N PATRU; 
CRĂPA-I-AR CAPUL CAPREI CUM A CRĂPAT PIATRA-N 
PATRU, ACUM DĂ-MI DRUMU"! 

Simţi Monstrul-femelă zbierând în mintea sa, un urlet de 
furie frustrată şi iritată... Dar mai era şi un țipăt de frică şi 
durere. Monstrul-femelă nu era obişnuită să fie scoasă 
dintr-ale ei; una ca asta nu i se mai întâmplase niciodată 
Monstrului şi, până în cele mai recente momente ale 
existenţei sale, nici măcar nu bânuise că e cu putinţă aşa 
ceva. 

Bill simţi cum Monstrul-femelă se zvârcoleşte spre el, nu 
trăgând, ci împingând - încercând să-l îndepărteze. 

— CAPRA SARE PIATRA, AM ZIS! 

— ÎNCETEAZĂ! 

— ADU-MĂ ÎNAPOI! TREBUIE SĂ MĂ ADUCI! ÎŢI 
ORDON! ÎȚI IMPUN! 

Monstrul-femelă zbieră din nou, acum cu durere şi mai 
intensă - poate şi pentru că, în vreme ce-şi petrecuse lunga, 
prea lunga existenţă cauzând durerea, hrănindu-se cu ea, 
n-o trăise niciodată ca parte din Sine însăși. 

Monstrul încă mai încerca să-l împingă, să scape de el, 
insistând orbeşte şi încăpățânat să învingă, aşa cum 
învinsese întotdeauna, împingea... Dar Bill simţea că viteza 
exterioară îi scăzuse, iar în minte îi apăru o imagine 
grotescă: limba Monstrului, acoperită de scuipatul acela 
viu, întinsă ca o panglică de cauciuc groasă, crăpând, 
sângerând. Se văzu pe sine agăţându-se cu dinţii de vârful 
acelei limbi, sfâşiind prin ea puţin câte puţin, cu faţa 
scăldată în scursoarea convulsivă care era sângele 
Monstrului, înecându-se în duhoarea sa de hoit, şi totuşi, 
reuşind să se ţină, în vreme ce Monstrul se zbătea în 
durerea sa oarbă şi enorma-i mânie, încercând să nu-şi lase 
limba să zvâcnească înapoi... 

(Chud, acest Chud, rezistă, fii curajos, crede în ceea ce 
faci, rezistă pentru fratele tău, pentru prietenii tăi; crede, 
crede in toate cele în care ai crezut, crede că dacă-i spui 


polițaiului că te-ai pierdut o să aibă el grijă să ajungi acasă 
în siguranță, crede că există o Zână Bună care locuieşte 
într-un imens castel de smalţ, şi crede că Moş Crăciun 
locuieşte mai jos de Polul Nord, fabricând jucării în 
atelierele lui cu ingeraşi, şi crede că ar putea fi adevărat 
Captain Midnight, da, ar putea fi, în ciuda lui Calvin şi a 
fratelui mai mare al lui Cissy Clark, Carlton, care zice că 
toate astea-s o grămadă de povesti de adormit copiii, crede 
că mama şi tatăl tău te vor iubi din nou, că e posibil curajul 
şi că vorbele vor veni lin de fiecare dată: gata cu Păguboşii, 
gata cu tupilarea într-o groapă-n pământ căreia i se spune 
club, gata cu plânsul în camera lui Georgie fiindcă nu l-ai 
putut salva şi n-ai ştiut, crede în tine însuţi, crede în tine 
însuţi, crede în dogoarea acestei dorinţe) 

Deodată începu să râdă pe întuneric, nu isterizat, ci cu 
uimire absolută şi încântată. 

— EL CĂCAT DAR EU CRED ÎN TOATE ASTEA! strigă el, 
şi nu minţea: chiar şi la unsprezece ani, observase că 
lucrurile ieşeau bine ridicol de frecvent. 

Lumina fulgera în jurul lui. Ridică braţele deasupra 
capului, întoarse faţa în sus şi deodată simţi puterea 
revărsându-se prin el. 

Auzi Monstrul-femelă zbierând din nou... Şi deodată era 
tras înapoi pe acelaşi drum pe unde venise, păstrând încă 
acea imagine a dinţilor împlântaţi adânc în carnea stranie a 
limbii  Monstrului, dinţii săi încleştaţi laolaltă precum 
amarnica bătrână moarte. Zbura prin beznă, cu picioarele 
târându-i-se în urmă, cu vârfurile şireturilor de la tenişi 
pline de noroi, fâlfâind ca nişte stindarde după o bătălie 
prea lungă şi prea sângeroasă, cu vântul acelui loc gol 
vâjâindu-i pe la urechi. 

Zbură pe lângă Ţestoasă şi văzu că aceasta îşi trăsese 
capul înapoi în carapace; vocea sa ieşi găunoasă şi 
distorsionată, ca şi cum însăşi carapacea în care trăia era 
un puț adânc de eternităţi întregi: 


„Nu-i râu, fiule, dar eu i-aş pune capăt de acum; nu lăsa 
Monstrul să scape. Energia are un obicei al ei de-a se 
disipa, înţelegi; ceea ce se poate face când ai unsprezece 
ani adesea nu se mai poate reface niciodată. 

Vocea 'Ţestoasei slăbea, slăbea, slăbea. Nu mai era decât 
întunericul gonind... iar apoi, gura unui tunel imens... 
miasme de vechime şi descompunere... pânze de păianjen 
ştergându-i faţa ca nişte scuturi de mătase putredă într-o 
casă bântuită de stafii... ţigle putrezite zburând ceţos pe 
alături... intersecţii, toate întunecoase acum, baloanele-lună 
dispărute până la ultimul, iar Monstrul urla, urla: 

„„„Dă-mi drumul dăâ-mi drumul am să plec n-am să mai vin 
niciodată dă-mi DRUMUL MĂ DOARE MĂ DOARE MĂ 
DOAAAAAAAAAA... 

— Capra sare piatra! zbieră Bill, acum aproape în delir. 

Putea vedea lumina în faţă, dar aceasta scădea, pâlpâia 
ca luminările mari care încetul cu încetul au ars până jos... 
Şi, un moment, se văzu pe sine şi pe ceilalţi ţinându-se de 
mâini în şir, Eddie într-o parte, Richie în cealaltă. Îşi văzu 
propriul trup, înmuiat, cu capul căzut pe spate, holbându-se 
la Păianjen, care se răsucea şi se rotea ca un derviş, bătând 
în pardoseală cu picioarele sale aspre şi ţepoase şi cu 
veninul picurându-i din ac. 

Monstrul urla în chinurile morţii. 

Cel puţin aşa credea sincer Bill. 

Apoi se trânti la loc în trupul său cu toată tăria unei 
lovituri de linie nimerind într-o mănuşă de baseball, iar 
forţa impactului îl smulse mâinile dintr-ale lui Richie şi 
Eddie, îl trânti în genunchi şi-l azvârli alunecând pe 
pardoseală până la marginea plasei. Întinse pe negândite 
mâna spre un fir şi braţul îi amorţi pe dată, de parcă i s-ar fi 
injectat o doză completă de novocaină. Firul propriu-zis era 
gros precum cablul de ancorare al unui stâlp de telegraf. 

— Nu te-atinge, Bill! ţipă Ben, iar Bill îşi retrase mâna 
într-un zvâcnet iute, rămânând cu o dâră de carne vie în 
palmă, chiar sub degete. 


Se umplu de sânge, iar el se ridică împleticit în picioare, 
cu ochii la Păianjen. 

Acesta se îndepărta de ei, croindu-şi drum împleticit în 
penumbra crescândă din fundul sălii, în timp ce lumina 
scădea. Lăsa în urmă dâre şi băltoace de sânge negru; 
confruntarea îi rupsese măruntaiele într-o duzină, poate 
într-o sută de locuri. 

— Bill, plasa! răcni Mike. Fii atent! 

Făcu un pas înapoi, arcuindu-şi gâtul pe spate, în timp ce 
fire ale plasei cădeau plutind şi izbeau pardoseala de dale 
de o parte şi de alta ca trupurile unor şerpi albi, cărnoşi. 
Începură imediat să-şi piardă forma, să se scurgă în 
crăpăturile dintre pietre. Plasa se destrăma, scăpând din 
numeroasele-i puncte de prindere. Unul dintre trupuri, 
înfăşurat ca o muscă, descrise un plonjon spre a lovi 
planşeul cu sunetul greţos al unei tigve putrede. 

— Păianjenul! ţipă Bill. Unde-i? 

În mintea lui, continua să audă Monstrul, mieunând şi 
tânguindu-se de durere, şi înţelese confuz că acesta se 
retrăsese în acelaşi tunel în care-l aruncase pe Bill... Dar se 
dusese oare Monstrul acolo ca să fugă înapoi în locul unde 
intenţionase să-l trimită pe Bill... Sau pentru a se ascunde 
până vor fi plecat ei? Să moară? Sau să scape? 

— Hristoase, luminile! strigă Richie. Se sting luminile! Ce 
s-a-ntâmplat, Bill? Unde-ai fost? Te credeam mort! 

Într-o parte neclară a minţii sale Bill ştiu că nu era 
adevărat; dacă l-ar fi crezut într-adevăr mort, ar fi luat-o la 
fugă care-ncotro, iar Monstrul i-ar fi cules cu uşurinţă, unul 
câte unul. Sau poate ar fi fost mai aproape de adevăr să 
spună că îl crezuseră mort, dar credeau în el viu. Trebuie să 
fim siguri! Dacă Monstrul a murit sau s-a întors acolo de 
unde-a venit, unde e restul Monstrului, asta trebuie să 
aflăm. Dacă nu-i decât rănită? Dacă se poate vindeca? 
Dacă... 

Zbieretul lui Stan îi tăie prin gânduri ca sticla spartă. În 
lumina scăzând Bill văzu că unul dintre cordoanele plasei 


căzuse pe umărul lui Stan. Înainte ca Bill să-l poată prinde, 
Mike se aruncă asupra băiatului mai mic ca o pasăre de 
pradă. Îl smuci de acolo, iar bucata de plasă plesni la loc, 
smulgând o dată cu sine şi o bucată din cămaşa lui Stan. 

— Înapoi! ţipă la ei Ben. Ieşiţi de sub ea, cade toată! 

O apucă pe Beverly de mână şi o trase înapoi spre uşa 
miniaturală. În timp ce Stan se chinui să se ridice în 
picioare, privi buimac în jur şi apoi îl înşfăcă pe Eddie. 
Amândoi porniră spre Ben şi Beverly, ajutându-se unul pe 
altul, arătând ca nişte fantome în lumina tot mai slabă. 

Deasupra capetelor lor, pânza de păianjen se năruia, se 
surpa peste ea însăşi, pierzându-şi înfricoşătoarea simetrie. 
Cadavrele făceau piruete leneşe în aer ca nişte fire-cu- 
plumb de coşmar. Corzi încrucişate cădeau ca treptele 
descompuse ale unui straniu complex de scări. Mai multe 
fire loviră dalele pardoselii, sâsâiră ca nişte şerpi, îşi 
pierdură forma, o luară la fugă. 

Mike Hanlon îşi căuta printre ele drum şerpuitor, la fel 
cum mai târziu avea să facă slalom prin liniile adverse ale 
aproape o duzină de fotbalişti liceeni, cu capul plecat, 
fentând şi eschivându-se. Richie i se alătură. Incredibil, 
Richie râdea, deşi părul îi stătea făcut măciucă în cap ca 
ţepii unui arici. Lumina scădea tot mai mult, fosforescenţa 
ce se încovrigase în pereţi stingându-se. 

— Bill! strigă Mike. Haide! leşi dracului de-aici! 

— Şi dacă n-a murit? i-o întoarse Bill. Trebuie să mergem 
după Monstru, Mike! Trebuie să fim siguri! 

O încâlcitură de fire se bombă ca o paraşută şi apoi căzu 
cu un hidos zgomot de sfâşiere ce suna ca pielea jupuită. 
Mike apucă braţul lui Bill şi-l trase, poticnindu-se, din calea 
ei. 

— A murit! ţipă Eddie, apărând lângă ei. 

Ochii îi erau asemenea unor lămpi febrile, respiraţia - un 
îngheţat şuier de viscol în gâtlej. Fuioare căzute din plasă 
pârliseră cicatrice întortocheate în ghipsul braţului. 


— Am auzit-o, murea, nu te-auzi aşa când eşti în drum 
spre un bal mascat, murea, sunt sigur de asta! 

Mâinile lui Richie bâjbâiră afară din beznă, îl înhăţară pe 
Bill şi-l traseră într-o îmbrăţişare aprigă. Începu să-l bată 
extatic pe spinare: 

— Şi eu am auzit-o - murea, Bill Barosane! Murea... lar 
tu nu te mai bâlbâi! Deloc! Cum o făcuşi? Cum dracu?... 

Creierul lui Bill era tot numai vârtejuri. Extenuarea 
trăgea de el cu mâini groase şi stângace. Nu-şi amintea să 
se mai fi simţit vreodată atât de obosit... Dar în mintea sa 
auzea vocea tărăgănată, aproape plictisită, a [estoasei: eu 
i-aş pune capăt de-acum; nu lăsa Monstrul să scape... Ceea 
ce se poate face când ai unsprezece ani adesea nu se mai 
poate reface niciodată. 

— Dar trebuie să fim siguri... 

Umbrele îşi dădeau mâna şi acum întunecimea era 
aproape totală, înainte însă ca lumina să moară de tot, i se 
păru că vede aceeaşi infernală îndoială pe faţa lui Beverly... 
şi în ochii lui Stan. Şi încă, pe când ultima scânteie de 
lumină se stingea, auziră tenebroasele şoapte-trosnete- 
bufnituri ale indescriptibilei plase a Monstrului căzând 
sfâşiată în bucăţi. 


3 


Bill în vid, târziu 


„„Iată-te din nou, Amice! Dar ce s-a întâmplat cu părul 
tău? Eşti chel ca o bilă de biliard! Ce trist! Ce triste, ce 
scurte vieţi trăiesc oamenii! Fiecare viață e un scurt 
pamflet scris de un idiot! 

Sunt tot Bill Denbrough. Mi-ai omorât fratele şi l-ai 
omorât pe Stan Omu”, şi ai încercat să-l omori şi pe Mike. 
lar eu am să-ți spun ceva: de data asta n-am să mă mai 
opresc până nu-i treaba gata. 

„„„Ţestoasa era proastă, prea proastă ca să mintă. [i-a 
spus adevărul. Amice... Sorocul nu vine decât o dată. M-ai 


vătâămat... M-ai luat prin surprindere. N-o să se mai repete. 
Fu sunt cea care te-a chemat înapoi. Eu 

Ne-ai chemat, bine, dar n-ai fost singura. 

„Prietena ta Ţestoasa... a murit acum câţiva ani. Idioata 
bătrână a borât în carapace şi a crăpat înecată cu vreo 
galaxie. Foarte trist, nu ţi se pare? Dar şi absolut bizar. 1 se 
cuvine un loc în Povestiri adevărate, eu așa cred. S-a 
întâmplat cam pe când aveai tu blocajul ăla ca scriitor. 
Probabil că ai simţit-o răposând, Amice. 

Nici pe-asta n-o cred. 

„O, ai S-0 crezi... Ai să vezi. De data asta, Amice, 
intenționez să-ţi arăt totul, inclusiv luminile moarte. 

Simţi vocea  Monstrului înălțându-se, bâzâind şi 
hodorogind - în sfârşit îi simţi proporţiile depline ale furiei 
şi i se făcu frică. Se întinse după limba propriei sale minţi, 
concentrându-se, încercând disperat să  recaptureze 
amplitudinea completă a acelei credinţe copilăreşti, în 
acelaşi timp înțelegând că există un adevăr ucigător în 
spusele Monstrului: ultima oară, Monstrul-femelă fusese 
nepregătită. De astă dată... Ei bine, chiar dacă Monstrul- 
femelă nu fusese singura care să-i cheme, cu siguranţă că-i 
aşteptase. 

Dar totuşi... 

Îşi simţi propria-i furie, curată şi cântând, în timp ce ochii 
săi se aţinteau într-ai Monstrului. Simţi vechile cicatrice ale 
acesteia, simţi că Monstrul-femelă fusese rănită cu adevărat 
şi că încă mai era rănită. 

Şi, în timp ce Monstrul îl arunca, în timp ce-şi simţea 
mintea smulsă din trup, se concentra cu toată fiinţa 
încercând să apuce limba Monstrului... Și n-o nimeri. 


4 
Richie 


Ceilalţi patru priveau scena, paralizaţi. La început se 
dovedise a fi fost o reluare exactă a celor întâmplate prima 


oară. Păianjenul, care părea pe cale să-l înşface pe Bill şi să- 
l înfulece, rămase dintr-o dată încremenit. Ochii lui Bill se 
încleştaseră cu ochii de rubin ai Monstrului. Se simţi o 
senzaţie de contact... Un contact aflat dincolo de 
capacitatea lor de percepţie. Dar simțeau lupta, ciocnirea 
voinţelor. 

Apoi Richie ridică privirea spre noua plasă şi văzu prima 
deosebire. 

Erau şi acum acolo cadavrele. Unele pe jumătate 
mâncate şi pe jumătate putrezite, şi asta era la fel... Dar 
sus, într-un colţ, mai era un trup, iar Richie fu sigur că 
acesta era încă proaspăt, poate viu încă. Beverly nu se 
uitase în sus - ochii ei erau fixaţi spre ai lui Bill şi ai 
Păianjenului - dar, cu toată groaza sa, Richie văzu 
asemănarea dintre Beverly şi femeia din plasă. Avea părul 
roşcat şi lung. Ochii îi stăteau deschişi, dar sticloşi şi 
nemişcaţi. O dâră de salivă se prelinsese din colţul stâng al 
gurii până pe bărbie. Fusese legată de unul dintre cablurile 
principale ale plasei cu un harnaşament de voal petrecut 
împrejurul taliei şi pe sub ambele braţe, astfel că se legăna 
în faţă, într-o semiplecăciune, cu braţele şi picioarele 
atârnându-i moi. Era desculţă. 

Richie mai văzu un trup chircit la baza plasei ei, un 
bărbat pe care nu-l mai văzuse în viaţa lui... Şi totuşi, 
mintea sa înregistra o asemănare aproape subconştientă cu 
răposatul neregretat Henry Bowers. Străinului îi cursese 
sânge din amândoi ochii, închegându-se într-o spumă în 
jurul gurii şi pe bărbie. Şi... 

În clipa următoare, Beverly zbieră: 

— Ceva nu merge! Ceva nu merge, faceţi ceva, pentru 
Dumnezeu, da' FACEŢI careva ceva... 

Privirea lui Richie zvâcni înapoi la Bill şi la Păianjen... Şi 
simţi/auzi un râs monstruos. Chipul lui Bill se întindea într- 
un mod subtil. Pielea i se făcuse galbenă ca pergamentul şi 
lucioasă ca aceea a unui om foarte în vârstă. Avea ochii daţi 
peste cap. O, Bill, unde eşti? 


Sub ochii lui Richie, lui Bill îi ţâşni deodată sângele pe 
nas. Gura i se zgârcea, încercând să ţipe... lar acum 
Păianjenul înainta din nou spre el. Se întorcea, întinzându-şi 
acul. 

Vrea să-l omoare... să-i omoare trupul, în orice caz... În 
vreme ce mintea-i e altundeva. Vrea să-i închidă gura 
pentru totdeauna, învinge... Bill, unde eşti? Pentru numele 
lui Dumnezeu, unde eşti? 

Şi undeva, slab, dintr-o depărtare de neînchipuit, îl auzi 
pe Bill urlând... lar cuvintele, deşi lipsite de sens, aveau 
limpezimea cristalului şi erau pline de o înnebunitoare 

(Ţestoasa a murit o Doamne ŢJestoasa într-adevăr a 
murit) 

disperare. 

Bev ţipă iar şi îşi puse mâinile la urechi ca să nu mai audă 
glasul acela care se stingea. Acul Păianjenului se ridică, iar 
Richie se repezi la Monstru, cu un rânjet întinzându-i-se 
spre urechi, şi strigă în cea mai bună Voce a Copoiului 
Irlandez pe care-o avea: 

— Ei, ei, faina mea fătucă! Da” ce mama dracu” crezi 
mata că faci? la linişte la galerie până nu-ți smulg 
fustanelele şi-ţi ard una la bucălendre! 

Păianjenul se opri din râs, iar Richie simţi un urlet 
crescând de mânie şi durere în capul Monstrului. Am ars-o 
pe gagică! îşi spuse el triumfător. Am ars-o, ce zici de-asta, 
am ars-o pe gagică, şi ghici ghicitoarea mea! I-AM 
ÎNŞFĂCAT LIMBA! CRED CĂ BILL NU I-A APUCATO NU 
ŞTIU CUM DA-N TIMP CE MONSTRUL-FEMELĂ ERA 
ATENTĂ LA ALTCEVA EU I-AM ÎNHĂŢATO... 

Şi atunci, urlând la el, cu ţipetele Monstrului ca un roi 
veninos de viespi furioase colcăind în capul său, Richie se 
pomeni smuls din el însuşi şi aruncat în întuneric, vag 
conştient că Monstrul încerca să-l scuture, să-l desprindă. 
Făcea şi Monstrul treabă destul de bunicică. Groaza îl 
scăldă, după care îi luă locul o senzaţie de absurditate 
cosmică. Şi-o aminti pe Beverly cu yo-yo-ul său, arătându-i 


cum să-l strângă, să plimbe câinele, să dea înconjur lumii. Şi 
acum iată-l pe el, Richie Yo-Yo-ul uman, iar limba Monstrului 
era sfoara. Iată-l, şi asta nu se chema că plimbi câinele, ci 
poate că plimbi Păianjenul, şi dacă nici asta nu mai era de 
râs, atunci ce era? 

Richie râse. Nu era politicos să râzi cu gura plină, fireşte, 
dar se îndoia că vreunul dintre cei de faţă citise Miss 
Bunele Maniere. Asta-l făcu din nou să râdă, şi muşcă şi mai 
tare. 

Păianjenul zbieră şi-l zgâlţâi furios, urlându-şi mânia de a 
fi fost din nou luat prin surprindere - crezuse că doar 
scriitorul va provoca Monstrul, iar acum omul ăsta care 
râdea ca un băiat ţicnit îl prinsese când era cel mai 
nepregătit. 

Richie se simţi pe sine lunecând. 

„„.„Stai un minuţeel, seniorrita, suntem împreună-n treaba 
asta, că de nu, nu ţi-ooi vinde niciun belet pentru la loteria 
la urma urmii, şi fiştecare-i lozu-ăl mare, jur pe numele la 
mia madre. 

Îşi simţi dinţii prinzând din nou, mai ferm de astă dată. Şi 
urmă un fel de durere vecină cu leşinul când Monstrul îşi 
înfipse şi el colții în limba lui. Măi frate, da' tot era destul de 
caraghios. Chiar şi în întuneric, fiind azvârlit după Bill doar 
cu limba Monstrului ăluia de nedescris; rămasă ca legătură 
cu propria sa lume, chiar şi cu durerea colţilor săi otrăviţi 
buimăcindu-i mintea ca o ceaţă roşie, era destul de-al 
dracului de comic. Încercaţi şi singuri, băieţi. O să vedeţi că 
şi un disc-jockey poate zbura. 

Zbura, nici vorbă. 

Richie se afla într-o beznă mai densă decât întâlnise 
vreodată, decât bănuise măcar că ar putea exista, 
călătorind cu o viteză pe care o simţea apropiată de viteza 
luminii şi zgâlţâit cam aşa cum un câine ar zgâlţâi un 
şobolan. Simţea că se află ceva în faţă, un cadavru uriaş. 
Ţestoasa pe care o auzise jelită de Bill în strigătele sale ce 
se stingeau? Fără îndoială. Nu era decât o carapace, o 


carcasă moartă. Apoi trecu de ea, năpustindu-se în 
întuneric. 

Acum chiar bag cărbuni, îşi spuse şi simţi imboldul acela 
nestăpânit de a chicoti iar. 

Pill! bill, m-auzi? 

„„S-a dus, e-n luminile moarte, dă-mi drumul! DĂ-MI 
DRUMUL! 

(richie?) 

Incredibil de distant; incredibil de departe în beznă. 

bill! bill! aicea sunt! prinde-te! pentru Dumnezeu, prinde- 
te! 

„E mort, toţi sunteţi morţi, sunteţi prea bătrâni, nu 
înţelegi asta? acum dă-mi DRUMUL. 

Hei, curvo, niciodată nu eşti prea bătrână ca să tragi un 
rock and roll. 

„„.DĂ-MI DRUMUL! 

Du-mă la el şi poate ţi-oi da 

Richie 

..„.Mai aproape, acum era mai aproape, slavă Domnului... 

Uite-mă că vin, Bill Barosane! Richie cu salvarea! O să-ți 
salvez curul bătrân şi crăpat! Am o datorie la tine din ziua 
aia pe Neibolt Street, mai ţii minte? 

„Dă-mi DRUMUUUU'! 

Durerea  Monstrului-femelă era cumplită, iar Richie 
pricepu cât de complet o luase prin surprindere - Monstrul 
crezuse că nu-l avea de înfruntat decât pe Bill. Mă rog, 
foarte bine. Destul de bine. Richie nu mai ţinea s-o omoare 
chiar acum; nici nu mai era sigur că Monstrul-femelă putea 
fi ucisă. Dar Bill putea fi ucis, iar Richie simţea că lui Bill îi 
mai rămăsese foarte, foarte puţin timp. Bill dăduse peste 
cine ştie ce uriaşă surpriză neplăcută acolo, ceva la care 
era mai bine nici să nu te gândeşti. 

Richie, nu! Du-te-napoi! Aici e marginea a tot şi toate! 
Luminile moarte! 

sună ca peste ce dai cân vii acas” la mghiezu' noptii, 
seniorr... şi unde-oi fi, scumpişor? zâmbeşte, să po să văz 


unde-mi eşti! 

Şi deodată Bill se afla lângă el, lunecând într-o 

(stânga? dreapta? aici nu existau direcţii) 

parte sau alta. lar dincolo de el, apropiindu-se cu 
repeziciune, Richie putu vedea/simţi ceva ce în sfârşit îi 
secă râsul. Era o barieră, ceva de o formă stranie, non- 
geometrică, pe care mintea sa n-o putea concepe. Aşa că 
mintea o traduse pe cât de bine putea, la fel cum tradusese 
şi forma Monstrului într-un Păianjen, permițându-i lui 
Richie să se gândească la el ca la un colosal zid cenuşiu 
făcut din pari de lemn fosilizaţi. Aceşti pari urcau la 
nesfârşit şi coborau la nesfârşit, ca barele unei cuşti. lar 
printre ei strălucea o imensă lumină oarbă. Ardea şi se 
mişca, zâmbea şi se strâmba. Lumina era vie. 

(luminile moarte) 

Mai mult decât vie: era plină de o forţă - magnetism, 
gravitație, poate altceva. Richie se simţi ridicat şi aruncat, 
rotit şi tras, ca şi cum ar fi străbătut un defileu de vâltori 
repezi printr-un tub interior al organismului. Putea simţi 
lumina mişcându-i-se nesăţioasă pe faţă... lar lumina era 
înzestrată cu rațiune. 

Asta-i Monstrul, ăsta-i Monstrul, restul Monstrului... 

Dă-mi drumul, mi-ai promis că-mi dai DRUMUL. 

Știu, da” câteodat”, scumpişor mai şi mint - mămica mă 
bătea când mă prindea, da! tăticu, el a cam lăsat-o baltă. 

Îl simţi pe Bill rostogolindu-se, plutind atras spre una 
dintre deschizăturile zidului, simţi degete rele de lumină 
dând să-l apuce şi, cu un ultim efort disperat, se întinse 
după prietenul său. 

Bill! Mâna! Dă-mi mâna! MÂNA, FIRAIALDRACU! 
MÂNA! 

Mâna lui Bill se repezi către el, degetele desfăcându-se şi 
strângându-se, pe când focul acela viu târându-se şi 
răsucindu-se peste verigheta Audrei în forme runice, maure 
- roţi, semiluni, stele, zvastici, cercuri întrepătrunse ce 
creşteau în lanţuri rostogolinde. Chipul lui Bill era aşternut 


cu aceeaşi lumină, făcându-l să pară tatuat. Richie se 
întinse cât putu de mult, auzind cum Monstrul zbiară şi se 
văicăreşte. 

(l-am ratat o Doamne sfinte l-am ratat o să treacă 
dincolo) 

Apoi degetele lui Bill se închiseră peste ale lui Richie, iar 
Richie îşi încleştă pumnul. Picioarele lui Bill zburară printr- 
una dintre deschizăturile lemnului îngheţat, şi preţ de-o 
clipă, un moment demenţial, Richie îşi dădu seama că putea 
să vadă toate oasele, venele şi capilarele dinăuntrul lor, ca 
şi cum Bill s-ar fi repezit pe jumătate în fălcile celei mai 
puternice instalaţii de raze X din lume. Richie îşi simţi 
muşchii braţului întinzându-se ca zahărul ars, simţi apofiza 
şi locaşul articulației umărului pârâind şi gemându-şi 
protestul în timp ce forţa tracţiunii creştea. 

Îşi adună toate puterile şi strigă: 

— Trage-ne-napoi! Trage-ne-napoi sau te omor! O să... O 
să-ţi fac Voci până crapi! 

Păianjenul guiţă din nou, iar Richie simţi deodată un 
enorm şfichi biciuitor încolăcindu-i-se pe trup. Braţul îi era 
o bară de supliciu incandescent. Mâna lui Bill începu să 
alunece din strânsoarea lui. 

— Ţine-te bine, Bill Barosane! 

— Te-am prins! Richie, te-am prins! 

N-ar strica, spuse amar în sinea sa Richie, căci cred că 
poți umbla zece miliarde de kilometri de-aici şi să nu 
găseşti în veci o futută de toaletă publică. 

Şuierară înapoi, lumina aceea dementă scăzând până la o 
serie de vârfuri de ac strălucitoare care în cele din urmă se 
stinseră. Săgetau prin beznă ca două torpile, Richie 
strângând în dinţi limba Monstrului şi încheietura lui Bill 
într-o mână îndurerată. lată şi 'estoasa; alături, apoi 
dispărută cât ai clipi o dată. 

Richie simţi că se apropiau de ceea ce trecea drept lumea 
reală (deşi bănuia că nu se va mai gândi niciodată la ea ca 
fiind întocmai „reală”; avea s-o vadă ca pe un decor dibaci 


pe sub care trec cruciş şi curmeziş cabluri de susţinere... 
cabluri ca firele unei pânze de păianjen). Dar vom scăpa cu 
bine, îşi spuse. Vom reveni. Vom... 

Înghionteala reîncepu - biciuirea, plesnetele, oscilaţiile 
laterale în timp ce Monstrul încerca pentru o ultimă oară să 
se scuture de ei şi să-i lase Afară. lar Richie îşi simţi 
strânsoarea cedând. Auzi răgetul gutural de triumf al 
Monstrului şi-şi concentră toată fiinţa spre a rezista... Dar 
continua să lunece. Muşcă frenetic, însă limba Monstrului 
părea că-şi pierde substanţa şi realitatea; părea să se 
transforme în voal. 

— Ajutor! răcni Richie. Îl scap! Ajutor! Să ne-ajute 
cineva! 


5 
Eddie 


Eddie era pe jumătate conştient de ceea ce se întâmpla; 
simţea cumva, vedea cumva, dar ca printr-o perdea 
străvezie. Undeva, Bill şi Richie se zbăteau să vină înapoi. 
Trupurile lor erau aici, dar restul lor - partea reală a lor - 
era undeva departe. 

Văzuse Păianjenul întorcându-se să-l străpungă pe Bill cu 
acul său, iar apoi Richie o luase la fugă înainte, ţipând la 
Monstru cu Vocea aceea ridicolă de Copoi Irlandez pe care 
obişnuia s-o folosească... Atât doar că Richie părea să-şi fi 
îmbunătăţit mult numărul de-a lungul anilor, fiindcă Vocea 
suna sinistru de asemănător cu a domnului Nell cel de 
demult. 

Păianjenul se întorsese spre Richie, iar Eddie îi văzuse 
cumpliţii ochi roşii bulbucându-se în găvane. Richie zbieră 
din nou, de astă dată cu Vocea Pancho Vanilia, iar Eddie îl 
simţi pe Păianjen urlând de durere. Ben răcni răguşit, în 
timp ce pe pielea Monstrului apărea o despicătură de-a 
lungul unei cicatrice rămase de data trecută. Un şuvoi de 


scursoare, neagră ca ţiţeiul brut, ţâşni afară. Richie 
începuse să spună altceva... lar glasul îi scădea ca stingerea 
sonoră din finalul unui cântec pop. Capul îi căzuse pe spate, 
cu ochii fixaţi în ochii Monstrului. Păianjenul se cufundă 
iarăşi în tăcere. 

Timpul trecu - Eddie habar n-avea cât de mult. Richie şi 
Păianjenul se holbau unul la altul; Eddie simţea conexiunea 
dintre ei, simţea un vârtej de vorbe şi emoţii, undeva 
departe. Nu putea distinge nimic exact, dar percepea 
schimbările de tonalitate ale situaţiei în culori şi nuanţe. 

Bill zăcea prăbuşit pe jos, cu sângele curgându-i din nas 
şi ureche, cu degetele palpitându-i uşor, cu faţa-i prelungă 
palidă şi ochii închişi. 

Acum Păianjenul sângera prin patru sau cinci locuri, grav 
rănit din nou, grav rănit, dar totuşi primejdios de viu, iar 
Eddie se întrebă: De ce stăm așa aici? Am putea lovi 
Monstrul în timp ce e ocupat cu Richie! De ce nu se mişcă 
nimeni, pentru numele lui Dumnezeu? 

Simţi un triumf sălbatic - şi senzaţia aceea deveni mai 
clară, mai definită. Mai aproape. Se-ntorc! vru să strige, dar 
gura-i era prea uscată, gâtul prea strâmtat. Se-ntorc! 

Atunci, Richie începu să se răsucească încet dintr-o parte 
în alta. Trupul părea că i se vălureşte înăuntrul hainelor. 
Ochelarii îi mai atârnară o clipă pe vârful nasului... după 
care căzură, sfărâmându-se pe pardoseala de piatră. 

Păianjenul se agită, picioarele sale ţepoase scoțând un 
clănţănit sec pe planşeu. Eddie îl auzi ţipând a cumplită 
victorie, şi o clipă mai târziu glasul lui Richie îi izbucni 
limpede în cap: 

(ajutor! îl scap! să m-ajute cineva!) 

Atunci Eddie o luă la fugă înainte, scoţându-şi inhalatorul 
din buzunar cu mâna cea teafără, cu buzele trase înapoi 
într-o grimasă şi respiraţia şuierându-i dureros printr-o 
beregată pe care acum şi-o simţea de mărimea unei urechi 
de ac. Nebuneşte, faţa mamei începu să-i danseze pe 


dinainte, plângând: Nu te apropia de Arătarea aia, Eddie! 
Nu te apropia! Arătările de felul ăla iți dau cancer! 

— Taci din gură, mămico! ţipă Eddie cu o voce ascuţită, 
chirăitoare - tot ce-i mai rămăsese ca voce. 

Capul Păianjenului se întoarse către sunet, desprinzându- 
şi momentan ochii dintr-ai lui Richie. 

— Aici! urlă Eddie cu glasul ce i se stingea. Aici, ia un pic 
din ăsta! 

Sări spre Monstru, trăgând în acelaşi timp cu inhalatorul, 
şi, preţ de o clipă, toată credinţa sa din copilărie în doctorii 
îi reveni, doctoria din copilărie, care putea rezolva orice, 
care-l putea face să se simtă mai bine când îl cârpeau 
băieţii cei mari, sau când era trântit în goana spre uşi când 
se suna de ieşire, ori când trebuia să şadă pe marginea 
locului viran de la Tracker Brothers”, afară din joc fiindcă 
mama sa nu-i dădea voie să joace baseball. Era o doctorie 
bună, o doctorie puternică, şi, în timp ce se repezea în faţa 
Păianjenului, mirosindu-i duhoarea galbenă şi spurcată, 
simțindu-se copleşit de furia Monstrului şi de îndărjirea sa 
de a-i nimici pe toţi, declanşă inhalatorul într-unul dintre 
ochii de rubin. 

Simţi - auzi zbieretul Monstrului - nu furie de astă dată, 
doar durere, o oribilă agonie urlând. Văzu ceața de stropi 
minusculi aşezându-se pe umflătura aceea roşie-sângerie, 
văzu stropii albindu-se acolo unde se depuneau, îi văzu 
scufundându-se la fel cum s-ar scufunda o stropitură de 
acid fenic; văzu uriaşul ochi al Monstrului începând să se 
turtească precum un gălbenuş însângerat şi să se scurgă 
într-un şuvoi greţos de sânge viu şi puroi viermănos. 

— Acum vino-acasă, Bill! ţipă el cu ultimele puteri. 

Apoi lovi Monstrul, simţindu-i căldura puturoasă cum îl 
cocea pe dinăuntru; o cumplită fierbinţeală umedă îl făcu 
să-şi dea seama că braţul sănătos îi lunecase în gura 
Păianjenului. 

Apăsă iarăşi trăgaciul inhalatorului, expulzându-i de astă 
dată doza drept în gâtlej, drept în beregata cu duhoare rea 


de putreziciune, după care îl fulgeră o durere bruscă, la fel 
de netă precum căderea unui cuţit greu, când fălcile 
Monstrului se închiseră şi-i sfâşiară braţul din umăr. Eddie 
căzu la pământ, din ciotul zdrenţuit al braţului ţâşnindu-i 
sânge; era vag conştient că Bill se ridica în picioare 
clătinându-se, că Richie se împleticea şi se poticnea spre el 
ca un om beat după o lungă noapte grea. 

„.. eds... 

Undeva departe. Fără importanţă. Putea simţi totul 
scurgându-se din el o dată cu sângele dătător de viaţă... 
Toată furia, toată frica, toată durerea, toată confuzia şi 
suferinţa. Presupunea că moare, dar se simţea... Of, 
Doamne, se simţea atât de lucid, atât de limpede, ca un ochi 
de geam care a fost spălat bine şi acum lasă să intre toată 
lumina strălucitoare şi înfricoşată a vreunei aurore 
nebănuite; lumina, 0, Doamne, acea perfect raţională 
lumină care limpezeşte orizontul undeva în lume, clipă de 
clipă. 

— ... Eds o doamne bill ben cineva şi-a pierdut braţul 
bra... 

Ridică privirea spre Beverly şi văzu că plângea, lacrimile 
prelingându-i-se pe obrajii murdari în timp ce-şi petrecea 
un braţ pe sub el; deveni conştient că-şi scosese bluza şi 
încerca să oprească torentul de sânge şi că ţipa după ajutor. 
Apoi privi spre Richie şi se linse pe buze. Pălind, pălind tot 
mai mult. Devenind tot mai clar şi mai clar, golindu-se, toate 
impurităţile scurgându-se din el astfel încât să se poată 
curăța, astfel ca lumina să-l poată răzbate, şi de-ar fi avut 
destul timp ar fi putut predica despre asta, ar fi putut 
propovădui: Nu-i rău, ar începe. Nu-i rău deloc. Dar mai 
întâi de toate avea altceva de spus. 

— Richie, şopti el. 

— Ce? 

Richie stătea ghemuit alături, privindu-l disperat. 

— Să nu-mi mai zici Eds, spuse el şi zâmbi. 


Ridică încet mâna stângă şi atinse obrazul lui Richie. 
Richie plângea. 

— Ştii că eu... eu... 

Eddie închise ochii, gândindu-se cum să încheie şi, în 
timp ce încă se mai gândea la asta, muri. 


6 
Derry, 7.00-9.00 dimineaţa 


Pe la ora 7.00 dimineaţa viteza vântului crescuse în Derry 
până în jurul valorii de cincizeci şi opt de kilometri pe oră, 
cu rafale atingând optzeci. Harry Brooks, un crainic de la 
Institutul Naţional de Meteorologie cu postul la Bangor 
International Airport, dădu un telefon alarmat la cartierul 
general din Augusta. Vânturile, zise el, veneau de la apus, 
suflând într-un ciudat sistem semicircular pe care nu-l mai 
întâlnise în viaţa lui... Dar i se părea tot mai mult că 
seamănă cu o specie stranie de uragan izolat, ce se limita 
aproape exclusiv la oraşul Derry. La 7.10 posturile de radio 
din Bangor transmiseră primele ştiri referitoare la 
pagubele produse de vremea rea. Explozia 
transformatorului de la Tracker Brothers' lăsase fără 
curent toată porţiunea oraşului dinspre Maidan. La 7.17 un 
bătrân arțar scorburos din latura Old Cape a Maidanului se 
prăvăli cu un trosnet asurzitor, strivind un magazin Nite- 
Owl din colţul Merit Street cu Cape Avenue. Un om în 
vârstă, client permanent, pe nume Raymond Fogarty, a fost 
omorât de un răcitor de bere răsturnat. Era acelaşi 
Raymond Fogarty care, în calitate de slujbaş al Primei 
Biserici Metodiste din Derry, oficiase ritualul funerar al lui 
George Denbrough în octombrie 1957. Arţarul mai trase la 
pământ şi destule cabluri electrice cât să întrerupă curentul 
în Old Cape şi în oarecum mai modernul cartier Sherburn 
Woods de dincolo de acesta. Ceasul din turla Bisericii Grace 
Baptist nu bătuse nici de ora şase, nici de şapte. La 7.20, cu 


trei minute după căderea arţarului din Old Cape şi cam la o 
oră de când fiecare toaletă şi scurgere casnică de acolo 
refulase brusc, ceasul din turn bătu de treisprezece ori. Un 
minut mai târziu, un trăsnet alb-albăstriu lovi turla. 
Heather Libby, soţia pastorului, privea din întâmplare chiar 
atunci pe fereastra bucătăriei prezbiteriului şi spuse că 
„turla a explodat de parcă o încărcase cineva cu dinamită”. 
Scânduri albite de vreme, bucăţi de grinzi şi ceasornicărie 
elveţiană se transformară în stropi infernali ai unei stranii 
ploi. Rămăşiţele frânte ale turnului arseră scurt şi apoi se 
stinseră sfârâind în răpăiala de aversă tropicală. Străzile ce 
coborau spre zona comercială din centrul oraşului 
spumegau şi şiroiau. Pe sub Main Street canalul devenise 
un continuu tunet zguduitor ce-i făcea pe oameni să se uite 
alarmaţi unii la alţii. La 7.25, o dată cu prăbuşirea turnului 
de la Grace Baptist reverberând încă prin întregul Derry, 
îngrijitorul ce venea la „Wally's Spa” în fiecare dimineaţă cu 
excepţia duminicilor să spele pe jos văzu ceva ce-l făcu să 
urle îngrozit în plină stradă. Acest băiat, alcoolic încă din 
primul său semestru la University of Maine, în urmă cu 
unsprezece ani, primea un bacşiş pentru serviciile sale - 
adevărata plată, bineînţeles, era deplina sa libertate de a da 
pe gât tot ce mai rămăsese în butoiaşele cu bere. Richie 
Tozier ar fi putut sau nu să îşi amintească de el; era Vincent 
Caruso 'Ialiendo, mai cunoscut contemporanilor săi din 
clasa a cincea ca Boogers Taliendo. În timp ce spăla pe jos 
în acea apocaliptică dimineaţă din Derry, înaintând tot mai 
aproape de bar, văzu toate cele şapte robinete de bere - 
trei Bud, două Narrangansett, unul Schlitz (cunoscut în 
limbaj mai familiar distinşilor clienţi de la „Wally's” ca Slits) 
şi unul Miller Lite - înclinându-se înainte, ca trase de şapte 
mâini invizibile. Berea ţâşni din ele în torente de spumă alb- 
aurie. Vince porni înainte, gândindu-se nu la strigoi sau 
fantome, ci la bacşişul său matinal pe cale să se scurgă la 
canal. Apoi puse o frână patinată, cu ochii lărgindu-i-se, şi 
un zbieret tânguitor, îngrozit, se înălţă în grota goală cu 


miros de bere. Sânge curgea acum în şuvoaie în locul berii. 
Se învolbura în gurile de scurgere cromate, dădea pe de 
lături şi se scurgea pe lângă bar în mici pârâiaşe. Acum din 
cepurile de bere începură să ţâşnească bucățele de carne şi 
şuviţe de păr. Boogers Taliendo se uită la toate astea, țintuit 
locului, incapabil să-şi adune puterile măcar atât cât să urle 
din nou. Urmă apoi o bufnitură înfundată, surdă, când unul 
dintre butoiaşele de bere de sub tejghea explodă. Toate 
uşile dulăpioarelor de sub bar se deschiseră larg. Fum 
verzui, ca după scamatoria unui magician, începu să se 
reverse din ele. Boogers văzuse destul. Zbierând, o zbughi 
în stradă, care acum era un canal puţin adânc. Căzu în 
fund, se ridică şi aruncă o privire îngrozită peste umăr. Una 
dintre ferestrele de la bar explodă cu un zgomot puternic. 
Cioburi enorme şuierară de jur-împrejurul capului lui Vince. 
Un moment mai târziu explodă şi cealaltă fereastră. Încă o 
dată, ca prin minune, scăpă neatins... Dar hotări, pradă 
inspiraţiei de moment, că venise vremea să îşi viziteze sora 
din Eastport. Porni pe dată, iar călătoria sa până la 
marginea oraşului Derry şi dincolo de ea avea să devină o 
odisee în sine... Însă este suficient să spunem că până la 
urmă reuşi să iasă din oraş. Alţii au fost mai puţin norocoşi. 
Aloysius Nell, care nu de mult împlinise şaptezeci şi şapte 
de ani, şedea cu soţia sa în salonaşul casei lor de pe 
Strapham Street, privind furtuna abătută peste Derry. La 
7.32 suferi un infarct fatal. Nevasta lui avea să-i spună, o 
săptămână mai târziu, fratelui ei că Aloysius şi-a scăpat 
ceaşca de cafea pe covor, a înţepenit în fotoliu, cu ochii 
holbaţi în gol, şi a ţipat: 

— Ei, ei, faina, mea fătucă! Da' ce mama dracu' crezi 
mata că faci? la linişte la galerie până nu-ți smulg 


Apoi se prăbuşi, spărgând ceaşca sub el. Maureen Nell, 
care ştia cât de prost îi mersese ceasornicul în ultimii trei 
ani, înţelese imediat că se sfârşise şi, după ce-i lărgi gulerul, 
alergă la telefon să-l sune pe părintele McDowell. Dar 


telefonul era deranjat. Nu scotea decât un sunet ciudat, ca 
sirena unei maşini de poliţie. Aşa că, deşi ştia că e probabil 
o blasfemie pentru care va trebui să răspundă înaintea 
Sfântului Petru, încercă să-i administreze ea însăşi sfintele 
taine. Avea încredere, urma să-i spună ea fratelui său, că 
Dumnezeu o va înţelege chiar dacă Sfântul Petru nu era 
dispus. Aloysius fusese un soţ bun şi un om de treabă, şi, 
dacă bea prea mult, ăsta nu era decât irlandezul din el care 
îşi dădea uneori în petic. La 7.49 o serie de explozii 
zguduiră Derry Hall, care se afla pe locul defunctei Oţelării 
Kitchener. Nu muri nimeni; piaţa nu se deschidea până la 
10.00, şi echipa îngrijitorilor formată din cinci oameni nu 
era aşteptată înainte de 8.00 (iar într-o asemenea 
dimineaţă oricum s-ar fi arătat foarte puţini dintre ei). Un 
echipaj de anchetă respinse mai târziu ipoteza sabotajului. 
Sugerară - mai degrabă vag - că exploziile fuseseră 
probabil cauzate de apa ce se infiltrase în reţeaua electrică 
a halei. Indiferent de motiv, nimeni nu avea să-şi mai facă 
multă vreme cumpărăturile la Derry Hall. O explozie 
desfiinţă complet „Zale's Jewelry Store”. Inele cu diamante, 
brățări, şiraguri de perle, verighete şi ceasuri Seiko 
zburară care-ncotro într-o feerie scânteietoare de bijuterii. 
O cutie muzicală zbură pe toată lungimea coridorului de est 
şi nimeri în fântâna din faţa magazinului „J.C. Penney's”, 
unde cântă scurt o variaţiune cu clăbuci a laitmotivului din 
Love Story înainte de a da ortul popii. Acelaşi impact făcu o 
gaură în prăvălia „Baskin-Robbins” din vecini, prefăcând 
cele treizeci şi una de arome în supă de îngheţată ce se 
scurse pe podea în pârâiaşe înnourate. Impulsul ce făcu 
prăpăd prin „Sears” ridică o bucată din acoperiş, iar vântul 
ce se înteţea o duse ca pe un zmeu; căzu la o mie de metri 
depărtare, spintecând silozul unui fermier pe nume Brent 
Kilgallon. Fiul, în vârstă de şaisprezece ani, al lui Kilgallon 
ieşi în fugă înarmat cu Kodakul mamei sale şi făcu o 
fotografie. National Enquirer o achiziţionă pe şaizeci de 
dolari, cu care băiatul îşi cumpără două cauciucuri noi 


pentru motocicleta sa Yamaha. O a treia explozie sfâşie 
standul „Hit or Miss”, trimițând fuste, pantaloni şi lenjerie 
aprinsă afară în parcarea inundată. Şi o explozie finală 
sparse sucursala din hală a băncii „Derry Farmers' Trust” 
ca pe o cutie veche de crochete. O halcă din acoperişul 
băncii se smulse şi ea de la locul ei. Sirenele de alarmă se 
declanşară cu un lătrat ce n-a fost redus la tăcere decât 
după patru ore, când s-a ars reţeaua electrică 
independentă a sistemului. Contracte de închiriere, bonuri 
de depunere, chitanţe de restituire şi formulare Money- 
Manager se înălţară la cer, suflate de vântul tot mai 
puternic. Şi bani: de zece şi de douăzeci mai ales, cu o 
porţie generoasă de cinci şi o garnitură de cincizeci şi sute. 
Mai bine de 75 000 de dolari se duseră pe aripile vântului, 
estimau funcţionarii băncii... Mai târziu, după o epurare 
masivă a structurilor executive ale băncii (şi o ieşire pe 
cauţiune), unii aveau să admită - strict confidenţial, desigur 
- că fuseseră mai mult de 200 000 de dolari. O femeie din 
Haven Village, numită Rebecca Paulson, găsi o bancnotă de 
cincizeci de dolari fluturând agăţată pe ştergătoarea de 
bun venit a uşii din spatele casei, două de douăzeci în 
cuibar şi o sută lipită de un stejar din curte. Ea şi soţulei 
folosiră banii ca să achite două rate în plus pentru maşina 
lor. Dr. Hale, un medic pensionar ce locuia pe West 
Broadway de aproape cincizeci de ani, a fost omorât la ora 
8.00. Doctorului Hale îi plăcea să se laude că făcea aceeaşi 
plimbare de trei kilometri de la locuinţa sa de pe West 
Broadway, înconjurând Parcul Derry şi Şcoala Elementară, 
de douăzeci şi cinci din aceşti cincizeci de ani. Nimic nu 
reuşea să îl oprească: nici ploaia, nici lapoviţa, nici grindina 
sau gerul sub zero. Porni la drum şi în dimineaţa de 31 mai, 
în ciuda protestelor îngrijorate ale menajerei. Replica sa de 
ieşire din lume, rostită peste umăr în timp ce păşea afară pe 
uşa din faţă, trăgându-şi apăsat pălăria peste urechi, a fost: 
„la nu mai fi aşa de-al dracului de proastă, Hilda. Nu-i decât 
o ploicică. S-o fi văzut pe-aia din '57! Aia a fost furtună!”. În 


timp ce dr. Hale se întorcea acasă pe West Broadway, 
capacul unei guri de canal din faţa casei Mueller sări 
deodată de la locul său ca încărcătura unei rachete 
Redstone. Îl decapită pe bunul doctor atât de scurt şi 
precis, încât mai făcu trei paşi înainte de a cădea mort pe 
trotuar. 

Iar vântul continua să se înteţească. 


7 


Sub oraş, 4.15 după-amiaza 


Eddie îi conduse prin tunelurile întunecate timp de o oră, 
poate una şi jumătate, înainte, să recunoască, pe un ton mai 
mult uimit decât speriat, că pentru prima oară în viaţa lui se 
rătăcise. 

Puteau totuşi să audă vuietul difuz al apei prin canale, 
dar acustica acelor tuneluri era atât de trăsnită, încât ţi-era 
cu neputinţă să spui dacă sunetul apei venea din faţă sau 
din spate, de la stânga sau de la dreapta, de deasupra sau 
de dedesubt. Chibriturile li se terminaseră. Erau pierduţi în 
beznă. 

Lui Bill îi era frică... Frică de-a binelea. Conversaţia pe 
care o purtase cu tatăl său în atelierul acestuia îi tot 
revenea în minte. Cam cinci kile de planuri care pur şi 
simplu s-au topit la un moment dat... Ideea mea e că nimeni 
nu ştie unde duc afurisitele alea de canale sau de ce. Când 
funcționează, nu-i pasă nimănui. Când nu, apar trei-patru 
mutre acre de la întreprinderea de Ape Derry care trebuie 
sâ-ncerce să afle care pompă s-a bulit sau unde-i 
înfundătura... E întuneric, pute şi-i plin de şobolani. Astea 
toate sunt motive serioase ca să stai afară, dar cel mai 
serios motiv e că te poți rătăci. Au mai pățit-o şi alţii. 

Păţit-o şi alţii. Păţit-o şi alţii. Au mai pățit-o... 

Sigur c-au păţit-o. Grămăjoara aceea de oase pe lângă 
care trecuseră în drum spre bârlogul Monstrului, de 
exemplu. 


Bill simţi cum panica încearcă să-i sugrume gândurile şi o 
împinse înapoi. Cedă, dar nu uşor. O putea simţi acolo în 
adânc, făptură vie, luptându-se şi răsucindu-se, încercând 
să iasă. 1 se adăuga sâcâitoarea întrebare rămasă fără 
răspuns, dacă uciseseră Monstrul sau nu. Richie susţinea că 
da, Mike spunea că da şi Eddie la fel. Dar nu-i plăcuse 
expresia de spaimă şi îndoială de pe faţa lui Bev sau a lui 
Stan, în timp ce lumina murea şi se târau înapoi prin uşiţă, 
departe de susurul plasei ce se prăbuşea. 

— Şi acum ce facem? întrebă Stan. 

Bill auzi tremurul înfricoşat, de băieţel, din glasul lui Stan 
şi ştiu că întrebarea îi era adresată direct. 

— Hm, făcu Ben. Ce? La naiba, bine era dac-aveam o 
lanternă... Sau măcar o lum... lumânare. 

Lui Bill i se păru că distinge un suspin înăbuşit în cea de- 
a doua parte a propoziției. Îl speria mai mult decât orice 
altceva. Ben ar fi fost surprins s-o afle, dar Bill îl socotea pe 
băiatul cel gras dur şi rezistent, mai stabil decât Richie şi 
mai puţin predispus să se năruie pe neaşteptate ca Stan. 
Dacă Ben era gata să clacheze, atunci se aflau în preajma 
unui necaz al dracului de mare. Nu la scheletul tipului de la 
Departamentul Apelor se tot întorcea gândul lui Bill, ci la 
Tom Sawyer şi Becky Thatcher, pierduţi în Peştera lui 
McDougal. Alunga o vreme gândul, iar apoi acesta se furişa 
înapoi. 

Altceva îl tulbura, dar conceptul era prea amplu şi prea 
vag pentru ca mintea sa obosită să îl poată sesiza. Poate că 
însăşi simplitatea ideii o făcea atât de greu perceptibilă: se 
îndepărtau unul de altul. Legătura ce-i ţinuse laolaltă în 
toată acea lungă vară se dizolva. Monstrul-femelă fusese 
înfruntată şi înfrântă. Putea fi moartă, aşa cum credeau 
Richie şi Eddie, sau putea fi rănită atât de rău, încât avea să 
doarmă timp de o sută de ani, sau o mie, sau zece mii. O 
priviseră în faţă, o văzuseră cu masca dată la o parte, iar ea 
fusese oribilă - o, cu siguranţă! - dar, odată văzută, forma 
sa fizică nu părea atât de urâtă, iar cea mai puternică armă 


îi fusese luată. Cu toţii, la urma urmei, mai văzuseră şi 
înainte păianjeni. Erau hidoşi, şi bănuia că niciunul din ei nu 
va mai fi vreodată în stare să vadă vreunul 

(dacă mai scăpăm de-aici) 

fără a simţi un tremur de repulsie. Dar un păianjen, în 
fond, nu era decât un păianjen. Poate că la sfârşit, când 
măştile ororii cădeau, nu rămânea nimic de neînfruntat 
pentru mintea omenească. Acesta era un gând încurajator. 
Orice în afară de 

(luminile moarte) 

ceea ce fusese acolo, dar poate chiar şi acea 
indescriptibilă lumină vie ce stătea chircită în pragul 
macrouniversului murise sau era pe moarte. Luminile 
moarte - şi călătoria în întuneric spre locul în care se 
aflaseră - deveneau deja ceţoase şi greu de rememorat în 
mintea lui. Şi, de fapt, nu asta conta. Ceea ce conta, simţit, 
dar nu definit, era simplul fapt al camaraderiei ce lua 
sfârşit... Se sfârşea, iar ei încă mai erau în beznă. Acel Altul, 
prin prietenia lor, reuşise poate să-i facă să fie ceva mai 
mult decât nişte copii. Acum însă redeveneau copii. Bill 
simţi. Şi la fel simțeau şi ceilalţi. 

— Şi acum, Bill? întrebă Richie, exprimând în sfârşit 
gândul tuturor. 

— N-n-nu şt-şt-ştiu, răspunse Bill. 

Bâlbâiala îi revenise, vie şi sănătoasă. O auzea, o auzeau 
şi ei, şi stătea în întuneric, mirosind aroma coclită şi 
ameţitoare a panicii lor crescânde, întrebându-se cât va mai 
dura până când cineva - Stan, cel mai probabil Stan va fi - o 
să sfâşie ultima perdea spunând: Păi, și de ce nu ştii? Tu 
ne-ai băgat în povestea asta! 

— Şi cu Henry cum e? întrebă neliniştit Mike. Mai e şi 
acum acolo sau cum? 

— O, Doamne, oftă Eddie... gemând aproape. Uitasem de 
el. Sigur că e, sigur că e, probabil s-a pierdut la fel ca noi şi 
am putea da oricând nas în nas cu el... Ei, Bill, n-ai nicio 
idee? Taică-tău lucrează aici! N-ai absolut nicio idee? 


Bill ascultă îndepărtatul vuiet batjocoritor al apei şi 
încercă să aibă ideea pe care Eddie - pe care toţi - aveau 
dreptul să i-o pretindă. Fiindcă, da, corect, el îi băgase 
acolo şi a lui era răspunderea de a-i scoate din nou afară. 
Nu-i veni niciuna. Niciuna. 

— Am eu o idee, spuse liniştită Beverly. 

În întuneric, Bill auzi un sunet pe care nu-l putu localiza 
imediat. Un mic zgomot şoptitor, dar nu înspăimântător. 
Urmă apoi un sunet mai uşor de reperat - un fermoar. 
Ce?... se întrebă, după care îşi dădu seama ce. Fata se 
dezbrăca. Din cine ştie ce motiv, Beverly se dezbrăca. 

— Da' ce faci? întrebă Richie, şi glasul său şocat se frânse 
pe ultimul cuvânt. 

— Ştiu eu ceva, spuse pe întuneric Beverly, iar lui Bill 
vocea ei îi păru mai vârstnică. Ştiu pentru că mi-a spus tatăl 
meu. Ştiu ce să fac ca să fim iar împreună. Şi dacă nu 
suntem împreună n-o să ieşim niciodată. 

— Ce? întrebă Ben, cu glasul sunând uimit şi 
înspăimântat. Ce tot vorbeşti? 

— Ceva care ne va face să fim împreună pentru 
totdeauna. Ceva ce va arăta... 

—  N-n-nu, B-B-Beverly! o întrerupse Bill, deodată 
înțelegând, înțelegând totul. 

— ...Ce va arăta că vă iubesc pe toţi, continuă Beverly, că 
toţi sunteţi prietenii mei. 

— Ce tot spu... începu Mike. 

Calmă, Beverly îi reteză vorba: 

— Cine-i primul? Cred... 


8 
În bârlogul Monstrului, 1985 


„„că moare, plânse Beverly. Braţul lui, Monstrul i-a 
mâncat brațul... 


Întinse mâinile spre Bill, se agăţă de el, iar Bill o 
îndepărtă. 

— Iarăşi scapă! răcni el. Avea sânge închegat pe buze şi 
bărbie. 

— Ha-ha-ha! Richie! B-B-Ben! De de-data asta 0 s-s-s-o 
ter-ter-minâm! 

Richie îl întoarse pe Bill spre el şi îl privi aşa cum te uiţi la 
un om care aiurează fără nicio nădejde: 

— Bill, trebuie să-l îngrijim pe Eddie. Trebuie să-i punem 
un garou, să-l scoatem de-aici. 

Beverly însă şedea acum cu capul lui Eddie în poală, 
legănându-l. Închisese ochii. 

— Du-te cu Bill, îl îndemnă ea. Dacă-l laşi să moară 
degeaba... Dacă Monstrul se mai întoarce peste douăzeci şi 
cinci de ani, sau peste cincizeci, sau două mii chiar, jur... c-o 
să vă bântui duhurile. Du-te! 

Richie o privi o clipă, incapabil să se hotărască. Apoi 
deveni conştient că faţa ei îşi pierdea conturul, nemaifiind o 
faţă, ci o formă palidă în umbrele crescânde. Lumina 
scădea. Asta îl decise. 

— Bine, îi spuse el lui Bill. De data asta o urmărim. 

Ben stătea în dosul pânzei de păianjen, care începuse iar 
să se descompună. Văzuse şi el forma ce se balansa în 
înaltul ei şi se ruga ca Bill să nu privească în sus. 

Dar, în timp ce plasa începea să cadă în fuioare, şi şuviţe, 
şi sculuri, Bill privi. 

O văzu pe Audra coborând ca într-un lift foarte vechi şi 
scârţâitor. Căzu trei metri, se opri, legănându-se dintr-o 
parte în alta, apoi brusc mai cobori cinci metri. Faţa nu i se 
schimbă nicio clipă. Ochii ei, albastru-de-porţelan, erau larg 
deschişi. Picioarele-i desculţe se balansau ca două pendule. 
Părul îi atârna lăţos pe umeri. Ţinea gura întredeschisă. 

— AUDRA! urlă el. 

— Bill, haide! strigă Ben. 

Acum plasa cădea de jur-împrejurul lor, bufnind pe 
pardoseală. Richie îl apucă deodată pe Bill de mijloc şi îl 


împinse înainte, ţintind un spaţiu gol înalt de trei metri 
între planşeu şi cea mai de jos încrucişare de fire a plasei 
înmuiate: 

— Du-te, Bill! Du-te! Du-te! 

— Aia-i Audra! strigă disperat Bill. A-aia-i AUDRA! 

— Nu dau o para chioară nici să fie Papa de la Roma, 
replică amar Richie. Eddie a murit şi noi trebuie să ucidem 
Monstrul, dacă încă mai e viu. De data asta vom termina 
treaba, Bill Barosane. Acum haide! 

Bill mai rămase o clipă în urmă, după care instantanee 
ale copiilor, ale tuturor copiilor ucişi, părură să-i fluture 
prin minte la fel ca fotografiile pierdute din albumul lui 
George. PRIETENII ŞCOLII. 

— Î-în re-regulă. Să mergem. D-D-Doamne, iartă-m-mă. 

El şi Richie fugiră de sub firele încrucişate cu o secundă 
înainte să se prăbuşească, alăturându-i-se lui Ben de 
cealaltă parte. Fugiră după Monstru în timp ce Audra se 
legănă la cincisprezece metri deasupra pardoselii pietruite, 
înfăşurată într-o gogoaşă prinsă de plasa în descompunere. 


9 


Ben 


Urmară dâra de sânge negru al Monstrului - băltoace 
uleioase de scursoare ce curgeau şi picurau în crăpăturile 
dintre dale. Dar, în timp ce planşeul începea să se înalțe 
spre o deschizătură semicirculară neagră în capătul opus al 
încăperii, Ben văzu ceva nou: un şir de ouă. Fiecare era 
negru şi avea coaja aspră, mare cât un ou de struţ. O 
lumină ceroasă strălucea din interiorul lor. Ben observă că 
erau semitransparente; înăuntru se zăreau mişcându-se 
forme negre. 

Copiii Monstrului, îşi spuse el şi simţi că i se ridică un nod 
în gât. Copiii ei avortaţi. Doamne! Doamne! 


Richie şi Bill se opriseră şi se holbau năuci la ouă, 
minunându-se prosteşte. 

— Mergeţi! Mergeţi! strigă Ben. Am eu grijă de ele! 
Puneţi mâna pe Monstru! 

— Poftim! strigă Richie şi-i aruncă lui Ben o cutie cu 
chibrituri. 

Ben o prinse. Bill şi Richie îşi reluară goana. Ben îi privi 
un moment în lumina ce scădea rapid. Alergară în bezna 
tunelului pe unde scăpase Monstrul şi se pierdură din 
vedere. Apoi cobori ochii spre primul dintre ouăle cu coajă 
subţire, spre umbra neagră, ca o manta, dinăuntru, şi îşi 
simţi hotărârea şovăind. Asta... Hei, fraţilor, asta era prea 
mult. Asta era pur şi simplu prea îngrozitor. Şi, cu 
siguranţă, aveau să moară şi fără ajutorul lui; fuseseră nu 
atât fătaţi, cât lepădaţi. 

Dar sorocul Monstrului e aproape... Și dacă unul dintre 
ei e capabil să supravieţuiască... unul măcar... 

Adunându-şi întreg curajul, chemând în ajutor chipul 
palid, muribund, al lui Eddie, Ben turti primul ou sub talpă. 
Se sparse cu un trosnet ud, în timp ce o placentă puturoasă 
îi înfăşură gheata. Apoi un păianjen mare cât un şobolan 
porni vlăguit pe pardoseală, încercând să scape, iar Ben 
auzi în propriu-i cap ţipetele ascuţite şi miorlăitoare 
asemănătoare cu zgomotul unui ferăstrău îndoit rapid 
înainte şi înapoi. 

Ben se repezi după el pe picioarele pe care şi le simţea ca 
nişte catalige şi-şi cobori din nou cu forţă gheata. Simţi 
trupul păianjenului pocnind şi storcindu-se sub călcâi. 
Beregata i se încleştă şi de astă dată nu mai avu cum să se 
abţină. Vomă, apoi răsuci călcâiul, sfărâmând făptura de 
pietre, şi ascultă ţipetele din cap stingându-se în neființă. 

Cât de multe? Cât de multe ouă? N-am citit eu undeva că 
păianjenii pot depune mii... sau milioane? Nu pot face asta 
la nesfârşit, o să-mi pierd mințile... 

N-ai încotro. N-ai încotro. Haide, Ben... Adună-te! Trecu 
la oul următor şi repetă procesul în ultima licărire a luminii 


ce murea. Totul se repetă: plesnetul sfărâmicios, plescăitul 
lichidului, finalul coup de grâce. Următorul. Următorul. 
Următorul. Croindu-şi drum încet spre arcada neagră prin 
care intraseră prietenii săi. Acum întunericul era total, şi 
plasa descompusă era undeva în urmă. Încă-i mai putea 
auzi şoapta prăbuşirii. Ouăle erau pietre palide în beznă. 
Ajungând la fiecare, scăpăra câte un chibrit din cutie şi îl 
spărgea. În fiecare caz reuşea să urmărească goana puiului 
buimac de păianjen şi să-l strivească înainte ca flacăra să se 
stingă. Habar n-avea cum să procedeze dacă i se terminau 
chibriturile înainte de a fi zdrobit ultimul ou, ucigându-le 
tuturor încărcătura pe care nicio minte omenească nu o 
putea descrie în întreaga-i scârboşenie. 


10 
Monstrul, 1985 


Tot mai veneau. 

Monstrul simţea că tot mai veneau, câştigau teren, iar 
frica îi creştea. Poate că la urma urmei nu era eternă - ceea 
ce e de negândit trebuie gândit într-un târziu. Mai rău, 
Monstrul-femelă simţea moartea puilor săi. Un al treilea 
dintre aceşti atât de urâţi şi plini de ură bărbaţi-băieţi 
păşea neabătut pe dâra maternității sale, aproape scos din 
minţi de atâta repulsie, dar continuând cu toate acestea, 
metodic, să zdrobească sub talpă viaţa din fiecare ou al ei. 

Nu! se vâicări ea, repezindu-se dintr-o parte în alta, 
simțind cum forța vitală i se scurgea printr-o sută de răni, 
niciuna mortală în sine, dar fiecare un cântec al durerii, 
fiecare incetinind-o. Un picior îi atârna într-o singură fâşie 
vie de carne. Un ochi îi era orb. Simţea o cumplită ruptură 
înlăuntru-i, rezultatul cine ştie cărei otrăvi reuşise unul 
dintre detestaţții bărbaţi-băieţi să i-o bage pe gât. 

Și tot mai veneau, acoperind distanţa, şi cum de era asta 
cu putință? Monstrul scâncea şi miorlăia, iar când îi simţi 


aproape imediat în spatele său, făcu singurul lucru pe care- 
] mai putea face acum: se întoarse să lupte. 


11 
Beverly 


Înainte ca ultima licărire de lumină să se stingă, lăsând 
întunericul absolut stăpân deplin, o văzu pe soţia lui Bill 
căzând încă vreo şapte metri, apoi săltând din nou în sus. 
Începuse să se rotească, iar părul lung şi roşcat i se răsfiră 
în jur. Soția lui, îşi spuse. Dar eu am fost prima lui iubire şi 
dacă a crezut vreodată că altă femeie a fost cea dintâi e 
numai fiindcă a uitat... A uitat de Derry. 

Apoi rămase în beznă, singură, doar cu zgomotul plasei 
căzând şi cu povara inertă a trupului lui Eddie. Nu voia să-i 
dea drumul din braţe, nu voia să-i lase chipul pe pardoseala 
spurcată a acelui loc. Aşa că-i ţinu mai departe capul în 
căuşul unui braţ aproape amorţit şi-i îndepărtă părul de pe 
fruntea umedă. Se gândi la păsări... Era un obicei pe care 
probabil îl deprinsese de la Stan. Sărmanul Stan, cel care 
nu fusese în stare să înfrunte aceste lucruri. 

A tuturor... Am fost prima lor iubire. 

Încercă să îşi amintească - era un lucru plăcut la care să 
mediteze în toată bezna aceea, unde nu puteai localiza 
sunetele. O făcea să se simtă mai puţin singură. La început 
nu izbuti să regăsească amintirea. Intervenea imaginea 
păsărilor - ciori, grauri şi gaiţe, păsări de primăvară ce 
reveneau de cine ştie unde, în vreme ce străzile încă mai 
şiroiau de apa dezgheţului şi ultimele pete de zăpadă 
scorţoasă, murdară, se aţineau amarnic în ascunzătorile lor 
umbrite. Avea impresia că întotdeauna într-o zi noroasă 
auzi şi vezi pentru prima oară aceste păsări de primăvară şi 
te întrebi de unde vin. Dintr-o dată, pur şi simplu sunt 
înapoi în Derry, umplând aerul cu pălăvrăgeala lor 
croncănită. Se înşirau pe firele telefonice şi pe crestele 


acoperişurilor caselor victoriene de pe West Broadway; se 
înghesuiau să-şi facă loc pe elemenţii de aluminiu ai 
complicatei antene din vârful localului „Wally's Spa”; 
umpleau crengile negre şi ude ale ulmilor de pe Lower 
Main Street. Se aşezau, stăteau de vorbă cu glasurile lor 
zbierate şi bâlbâite de ţărănci bătrâne, iar apoi, la un 
semnal pe care oamenii nu-l puteau depista, îşi luau cu 
toatele zborul, înnegrind cerul cu mulţimea lor... Şi coborau 
altundeva. 

Da, păsările, mă gândeam la ele fiindcă mi-era ruşine. 
Tatal meu mă făcuse să-mi fie ruşine, cred, şi poate că şi 
asta era opera Monstrului. Poate. 

Amintirea sosi - amintirea din spatele păsărilor -, dar era 
vagă şi lipsită de contur. Poate că această amintire aşa avea 
să fie întotdeauna. Făcuse... 

Şirul gândurilor i se frânse, dându-şi seama că Eddie... 


12 
Iubire şi dorinţă, 10 august 1958 


„„„vine la ea primul, pentru că el e cel mai înspăimântat. 
Vine la ea nu ca prieten al ei din vara aceea sau, acum, ca 
iubit trecător ci aşa cum s-ar fi dus la mama sa cu doar trei 
sau patru ani în urmă, să fie mângăiat; nu se retrage la 
atingerea goliciunii ei netede, şi în prima clipă fata se 
îndoieşte că o simte măcar. Băiatul tremură şi, deşi îl ţine 
îmbrăţişat, bezna e atât de perfectă, încât nici chiar de la o 
asemenea apropiere nu îl poate vedea; cu excepția 
Qhipsului aspru care ar putea îi foarte bine o fantomă. 

— Ce vrei? o întreabă el. 

— Trebuie să-ţi bagi în mine ce ai tu, răspunde ea. 

Încearcă să se retragă, dar fata îl reţine, şi se supune, 
lipit de ea. 

L-a auzit pe careva - Ben, bănuieşte - trăgând aer în 
piept. 

— Bevvie, nu pot face asta. Nu ştiu cum... 


— Cred că-i uşor. Dar va trebui să te dezbraci. 

Se gândeşte la complicațiile de a se descurca între ghips 
şi cămaşă, mai întâi separându-le oarecum şi apoi 
alăturându-le iar şi precizează: 

— De pantaloni, oricum. 

— Nu, nu pot! 

Dar crede că o parte din el poate şi doreşte, căci 
tremurul i-a încetat şi simte ceva mic şi dur ce o apasă în 
dreapta pântecelui. 

— Ba poți, spune ea şi-l trage în jos. 

Suprafaţa de sub spatele şi picioarele ei dezgolite e 
fermă, argiloasă, uscată. Tunetul indepărtat al apei e 
liniştitor. Intinde braţele spre el. O clipă, intervine chipul 
tatălui ei, aspru şi neînduplecat, 

(vreau să văd dacă eşti intactă) 

iar apoi îşi împreunează mâinile după gâtul lui Fddie, 
obrazul ei neted lipit de obrazul lui neted, şi în timp ce el 
nesigur, îi atinge sânii mici, oftează şi se gândeşte pentru 
prima oară Asta-i Eddie şi îşi aminteşte de o zi din iulie - se 
poate să nu fi fost decât luna trecută abia? - când pe 
Maidan n-a apărut nimeni decât Eddie şi avea un teanc 
întreg de benzi desenate cu Little Lulu pe care le-au citit 
împreună în cea mai mare parte a după-amiezii, Little Lulu 
umblând după fragi şi mure şi intrând în tot felul de situații 
trăsnite. Fusese distractiv. 

Se gândeşte la păsări, mai ales la gaițele, graurii şi 
ciorile ce se întorc primăvara, iar mâinile i se duc la 
cureaua lui şi o desfac, iar el spune iar că n-o poate face; ea 
îi spune că poate, că ştie că poate, iar ceea ce simte acum 
nu mai e ruşine sau teamă, ci un soi de triumf. 

— Unde? întreabă el, şi lucrul acela tare o apasă dornic 
pe partea interioară a coapsei. 

— AICI. 

— Bewvie, o să cad pe tine! exclamă Eddie, iar ea îi aude 
respirația începând să şuiere dureros. 

— Cam asta şi trebuie, cred, răspunde ea, cuprinzându-l 
cu blândeţe şi călăuzindu-l. 


Băiatul impinge prea repede şi o doare. 

Sssss! inspiră ea, cu dinţii înfipţi în buza de jos, şi din 
nou se gândeşte la păsări, la păsările de primăvară, înşirate 
pe acoperișurile caselor luându-și zborul toate odată sub 
norii joşi de martie. 

— Beverly? şopteşte el nesigur. [i-e bine? 

— Mai încet. O să-ţi fie mai uşor să respiri. 

Băiatul se mişcă mai încet şi, după o vreme, respiraţia i 
se accelerează: dar fata înţelege că nu din cauză că i s-ar 
întâmpla ceva rău. 

Durerea se stinge. Deodată el se mişcă mai repede, apoi 
încetează, devine țeapân şi scoate un sunet - un anume 
sunet. Simte că pentru el asta e ceva, ceva extraordinar de 
deosebit, ceva ca... zborul. Se simte puternică: un 
sentiment de triumf înălțându-se cu forţă înlăuntrul ei. De- 
asta se temea tatăl său? Firesc să se teamă! E putere în 
acest act, sigur că da, o putere în stare să rupă lanţuri, 
putere adâncă. Nu simte nicio plăcere fizică, dar senzația 
deține un fel de extaz mintal. Simte apropierea. Băiatul îşi 
reazemă faţa de gâtul ei, iar ea îl imbrăţişează. El plânge. 
Fa îl ţine în braţe. Și simte cum partea din el ce făcuse 
legătura între ei începe să se dizolve. N-o părăseşte 
propriu-zis; pur şi simplu se şterge, se impuţinează. 

Când greutatea lui se desprinde, fata se ridică în capul 
oaselor şi-i atinge faţa pe întuneric. 

— Ai reuşit? 

— Ce să reuşesc? 

— Ce-o fi trebuind. Nu ştiu exact. 

Băiatul clatină din cap - îl simte, cu mâna lipită de 
obrazul lui. 

— Nu cred că a fost exact cum... ştii, cum zic băieţii 
mari. Dar a fost... Chiar a fost ceva. 

Vorbeşte încet, astfel ca să nu-l audă ceilalţi. 

— Te iubesc, Bevvie. 

Aici, cunoştinţa i se frânge puţin. E absolut sigură că mai 
urmează şi alte vorbe, unele şoptite, altele mai sonore, şi 
nu-şi poate aduce aminte ce spun. Nu contează. Va trebui 


să-i lămurească de la început pe toți? Da, probabil. Dar n- 
are nicio importanţă. Trebuie să fie lâămuriţi despre această 
esențială legătură între lume şi infinit, singurul loc unde 
fluxul sangvin atinge eternitatea. Nu contează. Ceea ce 
contează e iubirea şi dorința. Aici, în bezna aceasta, e un 
loc la fel de bun ca oricare altul. Poate chiar mai bun decât 
altele. 

Mike vine la ea, apoi Richie, şi actul se repetă. Acum 
simte o oarecare plăcere, o căldură difuză în sexul ei 
copilăresc şi nematurizat, şi închide ochii în timp ce vine la 
ea Stan, şi se gândeşte la păsări, la primăvară şi la păsări, 
şi le vede, iar şi iar toate poposind în acelaşi timp, umplând 
copacii despuiaţi de iarnă, călăreţi pe unda de şoc a 
marginii în mişcare a celui mai violent anotimp al naturii, le 
vede reluându-şi zborul din nou şi din nou, fâlfâitul aripilor 
lor sunând ca plesnetul multor cearșafuri întinse la uscat, şi 
îşi spune: De-acum într-o lună fiecare copil din Derry Park 
va avea un zmeu, vor fugi ca să nu li se încurce sforile unele 
în altele. Și îşi spune iar: Aşa e când zbori. 

Cu Stan, la fel ca şi cu ceilalţi, o stăpâneşte acea jalnică 
senzație de dizolvare, de despărţire, lucrul de care au 
nevoie cu adevărat din acest act - un anume ceva - 
aproape, dar încă negăsilt. 

— Ai reuşit? întreabă ea iarăși şi, deşi nu ştie exact ce să 
reuşească, înţelege că nu. 

Urmează o lungă aşteptare, după care vine la ea Ben. 

Tremură din tot trupul, dar nu e tremurul de frică pe 
care l-a simţit la Stan. 

— Beverly, nu pot, spune el pe un ton ce-şi propune să fie 
rezonabil şi e orice altceva, numai asta nu. 

— Ba poți şi tu. O simt. 

Sigur că simte. E mai multă duritate din aceea; mai mult 
din el. Îl poate simţi sub apăsarea blândă a burţii lui. 
Mărimea trezeşte în ea o anume curiozitate şi atinge uşor 
proeminenţa. Băiatul îi geme pe gât, iar suflul respirației 
lui îi face trupul gol să se înfioare. Simte prima 


străfulgerare de căldură gonind prin ea - deodată senzaţia 
dinlăuntru-i e foarte mare; recunoaşte că e prea mare 

(şi e oare prea mare, poate încăpea aşa ceva în ea?) 

şi prea matură pentru ea, ceva, o senzaţie ce umblă 
încălţată în ghete. E ca bombele lui Henry, ceva interzis 
copiilor ceva ce poate exploda, făcându-te bucăţi. Dar 
acesta nu era nici locul, nici momentul să-şi facă griji; aici 
erau iubirea, dorinţa şi întunericul. Dacă nu încercau cu 
cea dintâi, cu siguranţă aveau să rămână cu cel din urmă. 

— Beverly nu... 

— Ba da. 

== PU, 

— Invaţă-mă să zbor spune ea cu un calm pe care nu-l 
simte, conştientă, după căldura umedă şi proaspătă de pe 
obraz şi gât, că a început să plângă. Invaţă-mă, Ben. 

— Nu... 

— Dacă ai scris poezia, învaţă-mă. Mângâie-mă pe păr 
dacă vrei, Ben. Mi-ar plăcea. 

— Beverly... eu... eu... 

Acum nu numai că tremură; se zguduie din tot trupul. 
Dar ea simte din nou că aceşti fiori nu sunt numai frică - o 
parte din ei sunt precursorii chinurilor presupuse de tot 
ceea ce se întâmplă. Se gândeşte la 

(păsări) 

Chipul lui, la Chipul lui drag, dulce şi sincer, şi ştie că nu 
e frică; dorinţă e ceea ce simte el, o adâncă dorinţă 
pasională acum abia ținută în frâu, şi din nou are acea 
senzaţie de putere, ca un fel de zbor ca un fel de privire în 
jos de deasupra văzând toate păsările pe acoperişuri, pe 
antena din vârful localului „Wally's”, văzând străzi 
răspândite ca pe o hartă, oh, dorinţă, da, asta era ceva, era 
iubire şi dorinţă ce te învaţă să zbori. 

— Ben! Da! ţipă ea deodată, şi frâul se frânge. 

Din nou simte durere şi, un moment, o domină senzația 
înspăimântătoare că este zdrobită. Apoi el se propteşte pe 
palme şi senzaţia dispare. 


E mare, 0, da - durerea a revenit, şi e mult mai adâncă 
decât când a intrat Eddie prima oară în ea. Trebuie iar să-şi 
muşte buza şi să se gândească la păsări până când îi trece 
arsura. Dar trece într-adevăr şi reuşeşte să se ridice şi să-l 
atingă pe buze cu un deget, iar el geme. 

Dogoarea a început din nou, şi-şi simte puterea dintr-o 
dată trecând la el, i-o dăruieşte bucuroasă şi o urmează. 
Mai întâi are senzaţia că este legănată, senzația unei 
delicioase  dulceţi  spiralânde ce o face să înceapă 
neajutorată să-ntoarcă dintr-o parte-n alta capul, şi un 
murmur fără melodie îi răzbate printre buzele închise, ăsta 
e zborul, ăsta, oh, iubire, oh, dorinţă, oh, ăsta-i un lucru 
imposibil de negat, a lega, a dărui, a forma un cerc 
puternic: a lega, a dărui... a zbura. 

— O, Ben, o, dragul meu, da, şopteşte ea, simțind 
sudoarea ieşindu-i pe faţă, simțind legătura dintre ei, ceva 
instalat ferm la locul său, ceva precum eternitatea, precum 
infinitul. 

— Te iubesc atât de mult, dragul meu. 

Și simte lucrul acela începând să se întâmple - ceva 
despre care fetele ce şuşotesc şi chicotesc în toaletă în 
legătură cu sexul habar nu au, cel puţin din câte ştie ea; nu 
fac decât să se mire cât de fioros trebuie că-i sexul, şi abia 
acum îşi dă seama că pentru multe dintre ele sexul nu 
poate fi decât vreun monstru nerealizat şi nedefinit; se 
referă la actul respectiv cu vocala „O“. Tu ai face-O, oare 
sora ta şi prietenul ei O fac, mama şi tatăl tău încă O mai 
fac, iar ele niciodată n-au s-O facă; a, da, ai crede că toate 
fetele clasei a cincea erau viitoare mironosițe, iar pentru 
Beverly e evident că niciuna dintre ele nu poate suspecta 
această... această concluzie, şi n-o împiedică să ţipe decât 
faptul că ceilalţi ar auzi-o şi-ar crede-o grav rănită. Işi duce 
palma la gură şi muşcă apăsat. Acum înțelege mai bine 
râsul zbierat al Gretei Bowie, şi al lui Sally Mueller şi al 
celorlalte: oare ei, toți şapte, n-au petrecut cea mai mare 
parte din această vară, cea mai lungă şi mai înfricoşătoare 
vară din viaţa lor râzând ca scoşi din minţi? Răzi pentru că 


ceea ce e înfricoşător şi necunoscut mai e şi comic, râzi aşa 
cum uneori copiii mici râd şi plâng în acelaşi timp când se 
apropie, făcând tumbe, un clovn de la circ, ştiind că ar 
trebui să fie comic... Dar mai e şi necunoscut, plin de 
eterna putere a necunoscutului. 

Muşcatul mâinii nu-i opreşte ţipătul, şi-i poate linişti pe 
ceilalţi - şi pe Ben - doar exclamând în întuneric: 

— Da! Da! Da! 

Imagini de lumină strălucitoare îi umplu mintea, 
amestecându-se cu ţipetele răguşite ale gaițelor şi 
graurilor; aceste sunete devin cea mai dulce muzică din 
lume. 

Aşa că zboară, zboară sus, iar acum puterea nu e cu ea 
sau cu el, ci undeva între ei, iar el ţipă, şi-i poate simți 
brațele tremurând, iar ea se arcuieşte în sus şi în el 
simţindu-i spasmul, atingerea, totala intimitate plutitoare 
cu ea în intuneric. Și răzbat împreună înapoi în lumina 
vieții. 

Apoi e gata şi stau unul în braţele celuilalt, iar când el 
încearcă să spună ceva - poate vreo scuză prostească în 
stare să rănească ceea ce-și aminteşte ea, vreo scuză 
idioată ca o cătuşă, îi opreşte cuvintele cu un sărut şi-l 
trimite înapoi. 

Vine la ea Bill. 

Încearcă să vorbească, dar acum bâlbâiala-i e aproape 
totală. 

— Tu să taci, îi şopteşte, sigură în noua ei cunoaştere, 
dar conştientă că de acum e obosită. 

Obosită şi al dracului de plină de dureri. Părţile 
interioare şi dinapoi ale coapselor îi sunt lipicioase, şi 
bănuieşte că asta-i din cauză că Ben a terminat într-adevăr 
sau poate pentru că ei îi curge sânge. 

— Totul o să fie în regulă. 

— E-e-eşti si-si-si-gură? 

— Da, răspunde ea şi-şi impreunează mâinile pe după 
capul lui, simţindu-i părul încâlcit şi asudat. Poţi să pui 
pariu. 


— Tt-te d-d... ted-d-d... 

— 9533... 

Nu e aşa cum a fost cu Ben; există patimă, dar nu de 
acelaşi fel. A fi acum cu Bill e cea mai bună concluzie a 
ceea ce se întâmplă, cea mai bună dovadă cu putinţă. El e 
blând, tandru; doar că-i cam lipseşte calmul. li simte 
nerăbdarea, dar îi e temperată şi ținută în frâu de 
neliniştea lui pentru ea, poate pentru că numai Bill şi ea 
însăşi îşi dau seama ce act enorm e acesta şi cum nu 
trebuie să vorbească niciodată despre el nimănui altcuiva, 
nici măcar ei între ei. 

La sfârşit, e luată prin surprindere de acea bruscă 
înălțare şi are timp să-şi spună: Oh! Se va întâmpla iar, nu 
ştiu dacă pot să îndur... 

Dar gândurile-i sunt risipite de absoluta gingăşie a 
faptului şi abia-l aude şoptind: 

— Te iubesc, Bev, te iubesc, am să te iubesc 
întotdeauna... 

O repetă iar şi iar şi nu se bâlbâie deloc. 

Il trage strâns spre ea şi o clipă rămân astfel, obrazul său 
neted stând lipit de al ei. 

Se desprinde de el fără a spune nimic şi un scurt 
răstimp, cât e singură, îşi adună la loc hainele, şi le pune 
încet pe ea, conştientă de o durere surdă şi pulsândă 
despre care ei, băieţi fiind, nu vor şti niciodată, conştientă 
şi de o anume plăcere epuizată şi de uşurarea de-a o fi dus 
la bun sfârşit. Acum, acolo jos e un loc gol şi, deşi se 
bucură că sexul ei îi aparţine din nou, goliciunea implică o 
stranie melancolie pe care nicicând n-ar putea-o exprima... 
decât gândindu-se la copaci goi sub un cer de iarnă alb, 
copaci desfrunziţi, copaci aşteptând mierlele să vină ca 
nişte pastori la sfârşitul lui martie pentru a oficia moartea 
zăpezii. 

Ii găseşte, bâjbâind după mâinile lor. 

Un moment, nu vorbeşte nimeni, iar când o face cineva, 
n-o surprinde prea mult să audă că-i Eddie. 


— Cred că atunci când am luat-o la dreapta, acum două 
cotituri, ar fi trebuit s-o luăm la stânga. Fir-aş, am ştiut-o, 
da' eram aşa de năduşit şi speriat... 

— Ai fost speriat toată viața, Eds, spune Richie. 

Are glasul binevoitor. Muchia aspră a panicii a dispărut 
complet. 

— Am mai luat-o greşit încă în două locuri, spune Eddie, 
neluându-l în seamă, dar asta a fost cea mai nasoală 
chestie. Dacă ne găsim drumul înapoi până acolo, s-ar 
putea să scăpăm cu bine. 

Se adună într-un şir nesigur, Eddie primul, Beverly a 
doua acum, cu mâna pe umărul lui Fddie, după cum şi Mike 
îşi ține mâna pe al ei. Se pun din nou în mişcare, mai 
repede de astă dată. Eddie nu mai dă niciun semn din fosta 
sa îngrijorare nervoasă. 

Mergem acasă, işi spune ea şi se înfioară de uşurare şi 
bucurie. Acasă, da. Şi asta va fi bine. Ne-am făcut treaba 
pentru care am venit, acum putem merge înapoi să fim iar 
doar simpli copii. Şi va fi bine şi asta. 

În timp ce înaintează prin întuneric, îşi dă seama că 
sunetul apei curgând se aude mai aproape. 


Capitolul 23 
Afară 


1 
Derry, 9.00-10.00 dimineaţa 


Pe la 9.10, viteza vântului în Derry înregistra o medie de 
optzeci de kilometri pe oră, cu rafale până la o sută. Vântul 
rupsese din agăţători girueta de pe acoperişul tribunalului 
şi o aruncase în lumina difuză a zilei bătute de ploaie. La fel 
ca bărcuţa lui George Denbrough, nimeni n-a mai văzut-o 
vreodată. Pe la nouă şi jumătate, lucrul despre care 
Departamentul Apelor Derry jurase că acum e imposibil 
părea nu doar posibil, ci chiar iminent: zona centrală a 
oraşului s-ar putea să fie inundată pentru prima oară din 
august 1958, când multe dintre vechile canale se 
înfundaseră sau se surpaseră în timpul unei furtuni 
îngrozitoare. Pe la 9.45, oameni cu chipuri sumbre soseau 
în maşini şi automacarale pe ambele maluri ale Canalului, 
cu echipamentul de vreme rea zbătându-se nebuneşte în 
vântul rapid ca un tren de marfă. Pentru întâia dată din 
octombrie 1957, saci cu nisip începură să se alinieze pe 
laturile cimentate ale Canalului. Arcada prin care Canalul 
intra sub intersecţia cu triplu sens din inima oraşului era 
plină aproape până sus; Main Street, Canal Street şi baza 
Colinei Up-Mile erau impracticabile altfel decât cu piciorul, 
iar cei care se grăbeau spre operaţiunea cu sacii de nisip 
simțeau străzile vibrându-le sub tălpi o dată cu torentul 
frenetic al apelor, aşa cum un pasaj suprateran trepidează 
când trec unul pe lângă altul camioane de mare tonaj. Dar 
aceasta era o vibraţie constantă, iar oamenii se bucurau să 
se afle pe latura nordică a centrului, departe de acel vuiet 
statornic, mai mult simţit decât auzit. Harold Gardener 


striga la Alfred Zitner, care ţinea „Zitner's Realty” în partea 


de vest a oraşului, întrebându-l dacă străzile se vor prăbuşi. 
Zitner spunea că mai curând ar îngheţa iadul decât să se 
întâmple aşa ceva. Harold avu o scurtă viziune cu Adolf 
Hitler şi Iuda Iscariotul oferind patine, după care reveni la 
căratul sacilor. Apa ajunsese acum la mai puţin de trei 
degete sub creasta pereţilor de ciment ai Canalului. Pe 
Maidan, râul Kenduskeag îşi ieşise deja din matcă, iar pe la 
amiază vegetaţia luxuriantă şi copacii piperniciţi aveau să 
răsară dintr-un întins lac puturos, puţin adânc. Oamenii 
continuară să lucreze, oprindu-se doar când li se termină 
rezerva de saci... lar apoi, la 10.10, îngheţară la auzul unui 
enorm şi asurzitor zgomot de sfâşiere. Harold Gardener 
avea să-i povestească mai târziu soţiei sale că îşi spusese că 
a venit sfârşitul lumii. Nu era năruirea centrului pe pământ 
- nu atunci -, ci Turnul de Apă. Doar Andrew Keene, 
nepotul lui Norbert Keene, o văzu efectiv întâmplându-se, şi 
în dimineaţa aceea fumase atât de multă iarbă, încât în 
prima clipă crezu că are fără doar şi poate halucinaţii. 
Hoinărea pe străzile răvăşite de furtună încă de pe la ora 
opt, cam din aceeaşi perioadă când dr. Hale se înălța spre 
acea mare familie de practică medicală din ceruri. Era ud 
până la piele (cu excepţia trăistuţei de cincizeci de grame 
pe care o purta la subsuoară, mai exact spus), dar total 
inconştient de acest lucru. Ochii i se dilatară, neîncrezători. 
Ajunsese la Memorial Park, aflat pe coasta Colinei pe care 
se înălța Turnul de Apă. Şi, doar dacă nu se înşela cumva, 
acesta avea acum o înclinație pronunţată, la fel ca fututul 
ăla de turn din Pisa de pe cutiile cu macaroane. 

— Oh, mamăă! ţipă Andrew Keene, cu ochii căscându-i-se 
şi mai mult. 

Acum arătau de parcă ar fi stat pe nişte arcuri elastice - 
în timp ce începeau trosnetele. Aplecarea turnului devenea 
tot mai pronunţată, sub privirea lui, aşa cum stătea acolo cu 
blugii leoarcă lipiţi de picioarele slăbănoage şi panglica de 
pe cap şiroindu-i apă în ochi. Ţigle albe ţâşneau din latura 
marelui turn de apă circular... Nu, nu tocmai ţâşneau; 


păreau mai degrabă a fi stoarse de-acolo. Şi o crăpătură 
clară apăruse cam la şase metri deasupra fundaţiei de 
piatră. Prin acea crăpătură începu deodată să fie 
pulverizată apă, iar acum ţiglele nu mai erau stoarse din 
faţa dinspre centru a turnului; erau duse de vânt. Un 
zgomot groaznic începu să se audă, iar Andrew văzu turnul 
mişcându-se ca limba unui mare orologiu înclinându-se de 
la ora amiezii spre unu, apoi spre două. Săculeţul cu iarbă îi 
căzu de la subsuoară, cuibărindu-se în cămaşă undeva 
deasupra curelei. Nu observă. Era complet năucit. Dangăte 
imense răsunau din interiorul turnului, ca şi cum s-ar fi rupt 
una câte una corzile celei mai mari chitare din lume. 
Acestea erau cablurile  dinăuntrul cilindrului, care 
furnizaseră echilibrul optim al tensiunii faţă de presiunea 
apei. Turnul începu să se răstoarne tot mai repede şi mai 
repede, scânduri şi bârne dezghiocându-se, ţăndări sărind 
şi răsucindu-se prin aer. 

— PĂĂĂ-... FUTU-L...- ZEAAAAA! chirăi Andrew Keene, 
dar ţipătul i se pierdu în bubuitul final al prăbuşirii şi în 
vuietul crescând a patru milioane şi trei sferturi de litri de 
apă revărsându-se prin latura ruptă a clădirii. 

Porni într-un val seismic cenuşiu şi bineînţeles că, de s-ar 
fi aflat în pantă faţă de turn, Andrew Keene şi-ar fi făcut 
ieşirea de pe această lume cât ai zice peşte. Dar Dumnezeu 
îi apără pe beţivi, pe copiii mici şi pe cei drogaţi; Andrew 
stătea într-un loc de unde vedea totul fără a fi atins nici 
măcar de un strop. 

— MAMĂ, CE MAI FUTU-LE DE EFECTE SPECIALE! 
zbieră Andrew în timp ce apa se rostogolea peste Memorial 
Park ca un corp solid, măturând cadranul solar lângă care 
un băieţel pe nume Stan Uris stătuse adesea privind 
păsările prin binoclul de câmp al tatălui său. 

— STEVEN SPIELBERG, SĂ TE ZGÂRII PE OCHI! 

Se duse şi băiţa păsărilor. Andrew o văzu un moment cum 
se dădea peste cap la nesfârşit, piedestal în locul cuvei şi 
cuvă în locul piedestalului, după care dispăru. Un şir de 


arţari şi mesteceni ce despărţeau Memorial Park de Kansas 
Street au fost doborâţi la pământ ca tot atâtea popice pe un 
culoar de bowling. Traseră după ei şi nebuneşti încâlceli 
ţepoase de cabluri electrice. Apa năvăli şuvoi de-a latul 
străzii, acum întinzându-se, începând să semene mai mult a 
apă decât a zidul solid ce ştersese cadranul solar, băiţa de 
păsări şi arborii, dar tot mai avu destulă putere ca să 
smulgă din temelii aproape o duzină de case de pe partea 
cealaltă a Kansas Street până pe Maidan. Se duseră cu o 
uşurinţă ameţitoare, majoritatea încă întregi. Andrew 
Keene o recunoscu pe una ca aparţinând familiei Karl 
Massenisk. Domnul Massenisk fusese profesorul său din 
clasa a şasea, o adevărată jigodie. În timp ce casa zbura 
peste margine luând-o pe pantă, Andrew îşi dădu seama că 
încă mai putea vedea o lumânare arzând cu flacără vie într- 
o fereastră şi se întrebă scurt dacă n-ar putea-o stinge prin 
concentrare mintală. Urmă o explozie pe Maidan şi o văpaie 
instantanee de flacără galbenă, când felinarul cu gaz 
Coleman al cuiva aprinse combustibilul ce curgea dintr-un 
rezervor spart. Andrew privi la partea opusă a străzii, unde 
până cu numai patruzeci de secunde în urmă se aflase un 
şir ordonat de case. Acum erau Oraşul Dus, şi n-ar strica s-o 
crezi pe cuvânt, dulceaţă mică. În locul lor se vedeau zece 
beciuri care arătau ca nişte piscine. Andrew vru să 
avanseze opinia că asta era futu-i mama mă-sii de grozav, 
dar nu mai putea să urle. Părea că i se paradise urlătorul. 
Îşi simţea diafragma slăbită şi inutilă. Auzi un şir de 
bufnituri trosnitoare, zgomotul pe care-l face un gigant cu 
pantofii plini de crochete coborând o scară. Era Turnul de 
Apă ce se rostogolea pe colină, uriaş cilindru alb încă 
scuipând ce-i mai rămăsese din provizia de apă, cablurile 
groase zburând prin aer şi apoi plesnind iar pământul ca 
nişte harapnice de oţel, scobind în solul moale şănţuleţe ce 
se umpleau imediat cu apă de ploaie şiroind. Sub ochii lui 
Andrew, care privea cu bărbia rezemată undeva între 
clavicule, turnul, orizontal de acum, şi mai lung de 


patruzeci de metri, se ridică în aer. O clipă păru îngheţat 
acolo, imagine suprarealistă din ţara cu pereţi-de-cauciuc şi 
cămăşi-de-forţă tra-la-la, cu apa de ploaie scânteindu-i pe 
pereţii zdrobiţi, cu ferestrele sparte, cu cercevelele 
atârnând, cu farul din vârf, menit să avertizeze avioanele 
uşoare ce zburau prea jos, fulgerând încă, după care căzu 
în stradă cu un ultim bubuit asurzitor. Kansas Street 
preluase o bună parte din apă, care acum începu să 
şiroiască spre centru abătându-se peste Up-Mile Hill. Acolo 
erau case, îşi spuse Andrew Keene, şi deodată toată 
puterea i se risipi din picioare. Se aşeză greoi: pleosc- 
fleoşc. Rămase cu ochii holbaţi la fundaţia de piatră pe care 
de când se ştia el stătuse Turnul de Apă. Se întreba dacă L- 
ar crede cineva vreodată. 
Se întreba dacă el însuşi o credea. 


2 
Uciderea, 10.02 dimineaţa, 31 mai 1985 


Bill şi Richie văzură Monstrul-femelă întorcându-se spre 
ei, cu mandibulele deschizându-se şi închizându-se, cu 
singurul ochi sănătos arzând, iar Bill îşi dădea seama că 
acesta avea propria sa sursă de iluminare, ca un soi de 
licurici groaznic. Dar lumina pâlpâia, nesigură; Monstrul 
femelă era grav rănită. Gândurile îi bâzâiau şi hodorogeau 

(daţi-mi drumul! daţi-mi drumul şi puteţi căpăta orice-ați 
dorit vreodată - bani, faimă, avere, putere - vă pot da 
aceste lucruri) 

în capul lui Bill. 

Acesta înainta cu mâinile goale, ţinându-şi ochii aţintiţi 
către cel roşu al Monstrului. Simţea puterea crescând 
înlăuntrul său, învestindu-l, înnodându-i braţele ca pe nişte 
odgoane, umplând fiecare pumn strâns cu propria-i forţă. 
Richie păşea alături de el, cu gura crispată într-o grimasă a 
hotărârii nezdruncinate. 


(îți pot înapoia soţia - o pot face, numai eu - nu-şi va 
aminti nimic, la fel cum nici voi şapte nu v-aţi mai amintit 
Nimic) 

Acum erau aproape, foarte aproape. Bill îi putea simţi 
duhoarea puturoasă şi-şi dădu seama cu neaşteptată 
groază că era mirosul Maidanului, cel pe care-l luaseră 
drept miros de canale, de pârâiaşe poluate şi gunoi ars... 
Dar crezuseră oare vreodată că asta era tot? Era mirosul 
Monstrului, şi o fi fost el poate mai puternic pe Maidan, dar 
plutise pe deasupra întregului Derry ca un nor, şi oamenii 
pur şi simplu nu-l simțeau, întocmai cum, după o vreme, 
îngrijitorii de la grădina zoologici nu mai simt mirosul 
cuştilor, ba chiar se întreabă de ce vizitatorii strâmbă din 
nas. 

— Noi doi, îi murmură el lui Richie, iar Richie dădu din 
cap fără să-şi ia ochii de la Păianjen, care acum se făcea 
mititel dinaintea lor, cu abominabilele-i picioare ţepoase 
dârdâind, adus în sfârşit la respect. 

(nu vă pot oferi viața eternă, dar vă pot atinge şi veţi trăi 
vieți lungi, lungi - două sute de ani, trei sute, poate cinci 
sute -, vă pot face zei ai Pământului - dacă-mi daţi drumul 
dacă-mi daţi drumul dacă-mi dați...) 

— Bill? întrebă Richie răguşit. 

Cu un țipăt crescând în el, înălțându-se tot mai sus, şi mai 
sus, şi mai sus, Bill atacă. Richie alergă lângă el în acelaşi 
pas. Izbiră în acelaşi timp cu pumnii drepţi, iar Bill înţelese 
că în realitate nu loveau deloc cu pumnii; era forţa lor 
combinată, sporită de forţa acelui Altul; era forţa memoriei 
şi a dorinţei; mai presus de orice, era forţa iubirii şi a 
neuitatei copilării ca o unică şi mare roată. 

Zbieretul Păianjenului umplu capul lui Bill, părând să-i 
spintece creierii. Îşi simţi pumnul plonjând adânc într-o 
umezeală ce se zvârcolea. Braţul îl urmă până la umăr. Şi-l 
trase, şiroind de sângele negru al Păianjenului. Zeama 
curgea din gaura pe care o făcuse. 


Îl văzu pe Richie stând în picioare aproape sub trupul 
umflat al Monstrului, acoperit cu sângele scânteietor şi 
întunecat, în poziţia clasică a boxerului, izbind cu pumnii 
uzi. 

Păianjenul îi biciui cu picioarele. Bill simţi unul tăindu-l în 
josul coastelor, sfâşiind cămaşa, sfâşiind pielea. Acul pompa 
zadarnic, proptit în pardoseală. Zbieretele Monstrului 
răsunau ca nişte salve de trâmbiţă în capul lui Bill. Se 
repezi stângaci înainte, încercând să-l muşte, şi, în loc să se 
retragă, Bill înainta şi el, folosindu-şi acum nu numai 
pumnul, ci întregul trup, prefăcut într-o torpilă. Intră în 
burta Monstrului ca un fundaş de fotbal care-şi apleacă 
umerii şi pur şi simplu goneşte drept înainte. 

O clipă simţi carnea împuţită a Monstrului cedând cu 
simplitate, ca şi cum ar fi urmat să se destindă şi să-l 
catapulteze înapoi. Cu un urlet nearticulat, împinse şi mai 
tare, apăsând înainte şi în sus cu picioarele, săpând cu 
mâinile. Şi pătrunse; se simţi inundat de fluidele fierbinţi 
ale Monstrului-femelă. Îi curseră peste faţă, în urechi. Le 
aspiră pe nas în fire subţiri şi viermuitoare. 

Era din nou în întuneric, afundat până la umeri înăuntrul 
trupului cuprins de convulsii al Monstrului. lar în urechile 
înfundate putea auzi un sunet asemănător cu monotonul 
mpfMPF-mpf-MPF al unei enorme tobe bas, cea care 
conduce parada când intră circul în oraş cu alaiul său de 
clovni pe catalige şi acrobaţi. 

Bătaia inimii Monstrului. 

Îl auzi pe Richie răcnind brusc de durere, sunet ce crescu 
într-un rapid geamăt sufocat şi se frânse. Bill îşi repezi 
dintr-o dată înainte ambii pumni strânşi. Se înecă, 
strangulat în punga pulsândă de măruntaie şi ape a 
Monstrului. 

Mpf-MPF-mpfMPFr... 

Îşi cufundă mâinile în Monstru, rupând, sfâşiind, 
despărţind, căutând sursa sunetului; smulgând organe cu 


degetele sale mânjite care se desfăceau şi se strângeau, 
pieptul ferecat părând să i se umfle din cauza lipsei de aer. 

Mpf-MPF-mpfMPFr... 

Şi deodată o avu în mâini. Uriaşă fiinţă vie ce pompa şi 
pulsa în palmele sale, împingându-i-le în repetate rânduri. 

(NUNUNUNUNUNUNU) 

Ba da! ţipă Bill, sufocându-se, înecându-se. Ba da! 
Încearc-o pe asta, fă, curvo! ÎNCEARC-O P-ASTA! ÎŢI 
PLACE? ÎȚI FACE BINE? DA? 

Îşi întrepătrunse degetele peste inima pulsândă a 
Monstrului, cu palmele despărțite într-un V inversat, şi le 
împreună cu toată forţa de care era în stare. 

Se mai simţi un ultim urlet de durere şi groază când 
inima oribilei creaturi îi explodă între mâini, curgându-i 
printre degete în fâşii palpitânde. 

Mpf-MPF-mpf-MPF 

Răcnetul, stingându-se, micşorându-se, Bill simţi că 
trupul Monstrului se încleştează deodată în jurul său, ca un 
pumn într-o mănuşă pe măsură. Apoi totul se înmuie. 
Deveni conştient că acel trup se înclina, lunecând încet într- 
o parte. În acelaşi timp începu să se retragă, pierzându-şi 
cunoştinţa. 

Păianjenul se prăvăli pe-o latură, maldăr enorm de carne 
nepământeană, aburindă, încă azvârlind şi zvâcnind din 
picioare, mângâind pereţii tunelului şi râcâind pardoseala 
în zgârieturi disperate. 

Bill se îndepărtă împleticit, respirând în icnete sufocate, 
scuipând în efortul de a-şi curăța gura de oribilul gust al 
Monstrului. Se împiedică de propriile-i picioare şi căzu în 
genunchi. 

Şi, desluşit, auzi Vocea celuilalt; o fi fost moartă Ţestoasa, 
dar ceea ce o învestise nu era. 

— Fiule, ai făcut într-adevăr un bine. 

Apoi se stinse. Puterea dispăru o dată cu ea. Se simţea 
slăbit, scârbit, pe jumătate nebun. Privi peste umăr şi văzu 


coşmarul negru muribund ce era Păianjenul palpitând şi 
cutremurându-se încă. 

— Richie! strigă el cu un glas aspru, frânt. Richie, unde 
eşti, domne? 

Niciun răspuns. 

Acum se stinsese şi lumina. Murise o dată cu Păianjenul. 
Cotrobăi în buzunarul cămăşii încleiate după ultima cutie 
de chibrituri. Erau acolo, dar nu voiau să se aprindă; 
gămăliile erau leoarcă de sânge. 

— Richie! răcni iar, acum începând să-i curgă lacrimile. 

Porni târâş înainte, întâi o mână, apoi cealaltă, dibuind 
prin beznă, în sfârşit, una dintre ele dădu peste ceva ce-i 
cedă molatic atingerii. Mâinile zburară pe deasupra... şi se 
opriră la contactul cu faţa lui Richie. 

— Richie! Richie! 

Tot niciun răspuns. Chinuindu-se pe întuneric, Bill îşi 
trecu un braţ pe sub spinarea lui Richie, iar pe celălalt pe 
sub genunchi. Se adună pe picioare şi porni poticnit înapoi 
pe unde veniseră, cu Richie în braţe. 


3 
Derry, 10.00-10.15 dimineaţa 


La ora 10.00, vibrația care străbătuse străzile din centrul 
oraşului Derry crescu până la un vuiet rostogolit. Derry 
News avea să scrie ulterior că suporturile porțiunii 
subterane a Canalului, slăbite de asediul sălbatic al unei 
inundaţii, se prăbuşiseră pur şi simplu. Au existat oricum 
oameni în dezacord cu această opinie. 

— Eu am fost acolo şi ştiu, îi spuse mai târziu Harold 
Gardener soţiei sale. Nu s-au surpat doar suporturile 
Canalului. A fost un cutremur, asta a fost. A fost un 
cutremur, futu-i mama mă-sii. 

Oricum rezultatele erau aceleaşi. În timp ce vuietul 
creştea constant, ferestrele au început să se spargă, 


tencuiala de pe tavane să cadă, iar ţipătul inuman al 
grinzilor răsucite şi al fundațiilor se înteţi până ajunse o 
cacofonie înfiorătoare. Crăpături goniră peste faţada din 
cărămizi găurită de gloanţe a prăvăliei „Machen's” ca nişte 
mâini dornice să înhaţe. Cablurile ce susțineau deasupra 
străzii marchiza cinematografului „Aladdin” plesniră, iar 
copertina se prăbuşi la pământ. Richard's Alley, ce trecea 
pe după farmacie, se umplu deodată cu o avalanşă de 
cărămizi galbene când Brian X Dowd Professional Building, 
clădită în 1952, se prăbuşi bubuind. Un enorm ecran de 
praf de culoarea icterului se ridică în aer şi fu smuls de vânt 
ca un văl. 

Cam în acelaşi timp, statuia lui Paul Bunyan din faţa 
Primăriei explodă. Ca şi cum acea ameninţare de demult a 
profesoarei de arte că o va arunca în aer se dovedise în cele 
din urmă al dracului de serioasă. Capul bărbos şi rânjit 
zbură drept în văzduh. Un picior dădu un şut înainte, 
celălalt înapoi, de parcă Paul ar fi încercat un soi de grand 
ecart atât de entuziast, încât sfârşise cu dezmembrare. 
Secţiunea mediană a statuii se spulberă într-un nor de 
şrapnel, iar capul securii de plastic ţâşni spre cerul ploios, 
dispăru, apoi căzu din nou, făcând tumbe. Străpunse 
acoperişul Punţii săruturilor, apoi şi podeaua. 

lar după aceea, la ora 10.02, centrul oraşului Derry se 
surpă pur şi simplu. 

Cea mai mare parte a apei din turnul dărâmat traversase 
Kansas Street şi sfârşise pe Maidan, dar tone de lichid 
şiroiseră în jos spre cartierul administrativ pe panta Up- 
Mile Hill. Poate acesta să fi fost paiul care a rupt spinarea 
cămilei... Sau poate, după cum i-a spus Harold Gardener 
soţiei sale, chiar a fost un cutremur. Crăpături goniră pe 
Main Street, înguste... Apoi începură să se caşte ca nişte 
guri flămânde, iar sunetul Canalului pluti în sus, acum 
nemaifiind înăbuşit, ci înspăimântător de puternic. Totul 
începu să se zguduie. Reclama de neon din faţa magazinului 


LL 


de suveniruri „Shorty Squires's” căzu în stradă şi făcu 


scurtcircuit într-un metru de apă. După câteva clipe, 
clădirea lui Shorty, ce se înălța alături de „Mr. Paperback”, 
începu să coboare. Buddy Angstrom a fost primul care 
observă fenomenul. Îi dădu un ghiont lui Alfred Zitner, care 
privi, rămase cu gura căscată, apoi îl înghionti şi el pe 
Harold  Gardener. În interval de câteva secunde, 
operaţiunea de amplasare a sacilor cu nisip încetă. Oamenii 
aliniaţi pe ambele maluri ale Canalului nu mai făcură decât 
să stea cu ochii holbaţi către centru, în ploaia torențială, 
având întipărite pe feţe expresii identice de stupefacţie 
îngrozită. „Squires's Souvenirs and Sundries” părea să fi 
fost clădit pe cine ştie ce lift enorm care acum începuse să 
coboare. Se scufundă în betonul aparent solid cu o ţinută 
absolut demnă. Când se opri, ai fi putut să te laşi în patru 
labe pe trotuarul inundat şi să intri printr-una dintre 
ferestrele de la etajul trei. Apa ţâşni în sus de jur-împrejurul 
clădirii şi, după o clipă, Shorty în persoană apăru pe 
acoperiş, dând înnebunit din mâini după ajutor. Apoi a fost 
nimicit, când instituţia din vecini, cea care găzduia la parter 
„Mr. Paperback”, se scufundă şi ea în pământ. Din 
nefericire, aceasta nu cobori de-a dreptul, aşa cum făcuse 
cea a lui Shorty; clădirea „Mr. Paperback” dezvoltă o 
înclinaţie pronunţată (preţ de-o clipă de fapt chiar se 
asemănă vădit cu fututul ăla de turn din Pisa, ăla de pe 
cutiile cu macaroane). Pe când se apleca, începu să plouă cu 
cărămizi din vârf şi laturi. Mai multe îl loviră pe Shorty. 
Harold Gardener îl văzu lăsându-se pe spate, cu mâinile la 
cap... lar apoi ultimele trei etaje de la „Mr. Paperback” 
lunecară la fel de distinct ca nişte clătite din vârful unui 
teanc. Shorty dispăru. Cineva din şirul cu sacii ţipă, după 
care totul se pierdu în vacarmul scrâşnit al distrugerii. 
Oameni erau doborâţi de pe picioare sau catapultaţi de-a 
dura, zbătându-se, în Canal. Harold Gardener văzu cum 
clădirile aflate faţă în faţă pe Main Street se aplecară 
înainte ca nişte cucoane chibiţând la un joc de cărţi, 
aproape atingându-şi creştetele. Strada însăşi se scufunda, 


pârâind şi frângându-se. Apa împroşca şi se spulbera. Iar 
apoi, una după alta, clădirile din ambele părţi ale străzii se 
înclinară pur şi simplu până dincolo de centrele de greutate 
şi se prăvăliră în stradă - „Northeast Bank”, „Ihe 
Shoeboat”, „Alvey's Smoke'mn Jokes”, „Bailley's Lunch”, 
„Bandler's Record and Music Barn” Atât doar că, de fapt, 
nu mai aveau nicio stradă în care să se prăbuşească. Strada 
căzuse în Canal, întinzându-se la început ca zahărul 
caramel, şi apoi frângându-se în bucăţi săltăreţe de asfalt. 
Harold văzu refugiul de dirijare a circulaţiei din intersecţia 
celor trei străzi căzând deodată în afara câmpului vizual, şi, 
în timp ce apa ţâşnea ca din nişte gheizere, înţelese 
deodată ce urma să se întâmple. 

— Tre” s-o ştergem de-aici! urlă el la Al Zitner. O să 
refuleze! Al! O să refuleze! 

Al Zitner nu dădu niciun semn că l-ar fi auzit. Avea faţa 
unui somnambul sau poate a unui om care-a fost hipnotizat 
profund. Stătea în sacoul său sport, cadrilat în roşu şi 
albastru, ud fleaşcă, în cămaşa Lacoste descheiată la guler 
şi cu micul aligator pe colţul stâng al acestuia, în ciorapii 
albaştri ce aveau brodate în lateral bastoanele albe de golf 
încrucişate, în pantofii-bărci cu tălpi de cauciuc. Privea cum 
poate un milion de dolari din investiţiile lui personale se 
scufundau în stradă, trei sau patru milioane din investiţiile 
prietenilor săi - băieţii cu care juca pocher, băieţii cu care 
mergea la golf, băieţii cu care schia în Rangley. Deodată, 
oraşul său natal, Derry, din statul Maine, pentru numele lui 
Dumnezeu, începuse să semene în mod bizar cu oraşul ăla 
de futu-i mama mă-sii unde luntraşii plimbau lumea în 
canoe lungi şi slăbănoage. Apa se învolbura şi spumega 
printre clădirile ce încă mai stăteau în picioare. Canal 
Street se termina într-o trambulină neagră şi dinţată 
deasupra marginii unui lac clocotitor. Nici nu era de mirare 
că Zitner nu-l auzise pe Harold. Alţii însă ajunseseră la 
aceeaşi concluzie ca şi Gardener - nu puteai arunca atât de 
mult căcat într-o masă de apă turbată fără a pricinui 


necazuri mari. Unii lăsară să cadă sacii de nisip pe care-i 
ţinuseră în mâini şi o luară la sănătoasa. Harold Gardener 
era unul dintre aceştia, aşa că rămase în viaţă. Alţii nu 
avură la fel de mult noroc, şi încă se mai aflau pe acolo când 
Canalul, cu gâtlejul înfundat acum cu tone de asfalt, ciment, 
cărămizi, ipsos, sticlă şi mărfuri asortate în valoare de circa 
patru milioane de dolari, refula şi se revărsă din matca sa 
betonată, luând cu sine, imparţial, oameni şi saci de nisip. 
Harold se tot gândea că pe el urmărea să-l prindă; 
indiferent cât de repede gonea, apa continua să câştige 
teren. Până la urmă scăpă căţărându-se pe un taluz abrupt 
acoperit cu buruieni. Privi o dată în urmă şi văzu un om pe 
care-l crezu a fi Roger Lernerd, funcţionarul-şef al secţiei 
de împrumuturi de la sindicatul de creditare al lui Harold, 
încercând să-şi pornească maşina în parcarea minihalei 
Canalului. Cu tot vuietul apei şi urletul vântului, Harold auzi 
motoraşul ca al unei maşini de cusut tuşind, tuşind şi iar 
tuşind, în vreme ce apa neagră şi fără valuri curgea pe 
ambele părţi ale autoturismului, până la suspensii. Apoi, cu 
un țipăt adânc şi tunător, Kenduskeag-ul se revărsă peste 
maluri şi mătură atât minihala Canalului, cât şi maşina roşie 
a lui Roger Lernerd. Harold îşi reluă ascensiunea, 
agăţându-se de crengi, rădăcini, de orice arăta destul de 
rezistent ca să-i suporte greutatea. Teren mai înalt, ăsta era 
pontul. În urma sa auzea centrul oraşului Derry continuând 
să se năruie. Zgomotul părea cel al unui foc de artilerie. 


4 
Bill 


— Beverly! strigă. 

Spatele şi braţele-i erau o unică durere solidă, pulsândă. 
Acum Richie părea să cântărească pe puţin două sute de 
kilograme. Atunci, lasă-l jos, îi şopti mintea sa. E mort, ştii 
prea bine că aşa e, şi atunci de ce nu-l laşi jos? 


Dar nu voia, nu putea s-o facă. 

— Beverly! strigă iar. Ben! Oricine! 

Îşi spuse: Aici m-a aruncat Monstrul - şi pe Richie - doar 
că ne-a aruncat mai departe - cu atât mai departe. Cu ce 
semăna? O pierd, o uit... 

— Bill? 

Era glasul lui Ben, tremurat şi sleit, undeva destul de 
aproape. 

— Unde eşti? 

— Aici, dom'le. Îl am pe Richie cu mine. A... E rănit. 

— Vorbeşte-n continuare, spuse Ben, acum mai aproape. 
Vorbeşte tot timpul, Bill. 

— Am omorât Monstrul-femelă, spuse Bill, mergând spre 
locul de unde se auzise glasul lui Ben. Am omorât-o pe 
târfă. Şi dacă Richie e mort... 

— Mort? exclamă Ben, alarmat. 

Acum era foarte aproape... Şi imediat mâna sa bâjbâi 
prin întuneric şi atinse uşurel nasul lui Bill. 

— Cum adică, mort? 

— Eu... el... 

Acum îl susțineau amândoi pe Richie. 

— N-am cum să-l văd. Asta-i chestia. N-n-n-am cu-cu-cum 
să-l văd! 

— Richie! strigă Ben şi îl scutură. Richie, haide! Haide, 
fir-ar să fie! 

Acum glasul lui Ben se tulburase, devenise tremurător. 

— RICHIE, Al DE GÂND FUTU-TE-N CUR PE MĂ-TA SĂ 
TE TREZEŞTI? 

Şi, în întuneric, Richie rosti cu o voce somnoroasă, iritată, 
de abia-m-am-sculat: 

— Ghini, Clăiţă. Ghini. N-am chef naibii să ţi le împlu... 

— Richie! ţipă Bill. Richie, ţi-e bine? 

— Curva m-a aruncat, murmură Richie cu aceeaşi voce 
obosită, de om ce tocmai s-a trezit din somn. Am dat peste 
ceva tare. Asta-i tot... tot ce-mi amintesc. Unde-i Bevvie? 


— Pe-aici, răspunse Ben; le povesti repede despre ouă. 
Am călcat în picioare peste o sută. Cred că le-am terminat 
pe toate. 

— Să dea Domnul să fie aşa, replică Richie; începea să 
sune mai bine. Lasă-mă jos, Bill Barosane. Pot să umblu şi 
singur... Cum se-aude apa, mai tare? 

— Da, răspunse Bill; toţi trei se ţineau de mâini în 
întuneric. Ce-ţi mai face capul? 

— Mă doare ca dracu'. Ce s-a întâmplat după ce m-a 
doborât? 

Bill le spuse cât de mult se putea îndura să spună. 

— lar Monstrul-femelă e moartă, se minună Richie. Eşti 
sigur, Bill? 

— Da. De data asta chiar sunt si-sigur. 

— Slavă Domnului, spuse Richie. Ţine-mă, Bill, trebuie să 
borăsc. 

Bill îl ţinu, iar când Richie termină o luară din loc. Ici şi 
colo atingea cu piciorul ceva sfărâmicios ce se rostogolea în 
beznă. Fragmente din ouăle Păianjenului pe care Ben le 
zdrobise în bucăţi, bănuia, şi se cutremură. Se simţea bine 
ştiind că mergeau în direcţia cea bună, dar totuşi îl bucura 
faptul că nu putea să vadă rămăşiţele. 

— Beverly! strigă Ben. Beverly! 

— Aici... 

Ţipătul ei era slab, aproape pierdut în vuietul neîntrerupt 
al apei. Înaintară prin întuneric, strigând-o încontinuu şi 
orientându-se după glas. 

Când în sfârşit ajunseră la ea, Bill o întrebă dacă-i mai 
rămăsese vreun chibrit. Femeia îi puse în mână o jumătate 
de cutie. Aprinse unul şi văzu feţele celorlalţi apărând, 
spectrale - Ben cu braţul cuprinzându-l pe Richie, care 
stătea cocoşat, sângerând din tâmpla dreaptă, Beverly cu 
capul lui Eddie în poală. Apoi se întoarse în direcţia 
cealaltă. Audra zăcea chircită pe dalele de piatră, cu 
picioarele depărtate şi capul întors în sensul opus. Cea mai 
mare parte a plasei dimprejurul trupului ei se topise. 


Chibritul îi arse degetele şi-l scăpă. În întuneric, aprecie 
greşit distanţa, se împiedică de ea şi aproape căzu 
grămadă. 

— Audra! Audra, mă a-a-auzi? 

Îi trecu un braţ pe sub spate şi o ridică în şezut. 
Strecurând o mână pe sub valurile părului, îi apăsă cu 
degetele o latură a gâtului. Pulsul i se simţea: o bătaie 
înceată şi constantă. 

Mai aprinse un chibrit şi la lumina lui îi văzu pupilele 
contractându-se. Dar aceasta era o reacţie involuntară; 
fixitatea privirii nu i se schimbă, nici chiar atunci când îi 
apropie chibritul de faţă îndeajuns de mult ca să i se 
înroşească pielea. Era vie, dar lipsită de reacţii. Pe dracu/, 
era mai rău de-atât şi o ştia. Era catatonică. 

Al doilea chibrit îi fripse degetele. Îl scutură. 

— Bill, nu-mi place cum sună apa aia, spuse Ben. Cred c- 
ar trebui să ieşim de-aici. 

— Cum s-o facem fără Eddie? murmură Richie. 

— O să ne descurcăm, replică Bev. Bill, Ben are dreptate. 
Trebuie să ieşim. 

— O iau şi pe ea. 

— Sigur că da. Dar acum ar trebui să mergem. 

— Încotro? 

— Vei şti, răspunse încetişor Beverly. Tu ai ucis Monstrul. 
Vei şti, Bill. 

O ridică pe Audra la fel cum îl ridicase şi pe Richie şi 
reveni lângă ceilalţi. Senzaţia trupului ei în braţele sale era 
neliniştitoare, sinistră; era ca un manechin de ceară ce 
respiră. 

— Pe unde o luăm, Bill? 

— Nu ş-ş-şt... 

(vei şti, tu ai ucis Monstrul şi vei şti) 

— Păi, ha-haideţi, îi chemă Bill. Să vedem dacă putem 
găsi ieşirea. Beverly, ţi-ţi-ţine-te de astea - îi întinse el 
chibriturile. 


— Cum rămâne cu Eddie? întrebă ea. Trebuie să-l 
scoatem şi pe el! 

— Cum s-să putem? Totul... B-Beverly, tot lo-ocul se sfă- 
sfărâmă-n bucăţi. 

— Trebuie să-l scoatem de-aici, omule, spuse Richie. 
Haide, Ben. 

Reuşiră să salte între ei trupul lui Eddie. Beverly le 
lumină drumul înapoi până la uşiţa de basm. Bill o trecu 
prin ea pe Audra, ţinând-o cât putea de sus deasupra 
pământului. Richie şi Ben îl traseră pe Eddie. 

— Lăsaţi-l jos, spuse Beverly. Poate să rămână aici. 

— E prea întuneric, suspină Richie. Ştii... E prea 
întuneric. Eds... El... 

— Nu, e-n regulă, interveni Ben. Poate că aici e locul lui. 
Cred că probabil aşa şi e. 

Îl depuseră jos, iar Richie îi sărută obrazul lui Eddie. Apoi 
ridică spre Ben doi ochi orbi: 

— Eşti sigur? 

— Mda. Haide, Richie. 

Richie se ridică şi se întoarse spre uşă. 

— Putu-te-n cur, Curvo! ţipă el pe neaşteptate şi trânti 
uşa dintr-un şut. Aceasta scoase un sunet fleşcăit, 
închizându-se şi ferecându-se. 

— De ce-ai făcut asta? îl întrebă Beverly. 

— Nu ştiu, spuse Richie, deşi ştia destul de bine. 

Privi înapoi chiar în clipa când chibritul ţinut de Beverly 
se stinse. 

— Bill... semnul de pe uşă? 

— Ce-i cu el? gâfâi Bill. 

Richie spuse: 

— A dispărut. 


5 
Derry, 10.30 dimineaţa 


Coridorul de sticlă ce făcea legătura între Biblioteca 
Adulţilor şi Biblioteca pentru Copii explodă deodată într-o 
unică văpaie vie de lumină. Cioburile zburară în formă de 
umbrelă, ciopârţind frunzişul copacilor bătuţi de vânt ce 
împestriţau curtea bibliotecii. Ar fi putut să se rănească 
grav cineva sau chiar să-şi piardă viaţa, într-o atât de 
ucigătoare canonadă, dar nu era nimeni pe acolo, nici 
înăuntru, nici afară. Biblioteca nu se deschisese deloc în 
acea zi. Tunelul care îl fascinase atât pe Ben Hanscom în 
copilărie nu avea să mai fie înlocuit niciodată; avuseseră loc 
atâtea distrugeri costisitoare în Derry, încât părea mai 
simplu ca cele două biblioteci să rămână clădiri separate. În 
timp, nimeni din Consiliul Orăşenesc Derry nu avea să-şi 
mai amintească măcar la ce servise acel ombilic de sticlă. 
Poate că numai Ben însuşi le-ar fi putut spune cu adevărat 
cum era să stai afară în gerul încremenit al unei seri de 
ianuarie, cu nasul curgându-ţi, cu vârfurile degetelor 
amorţite în mănuşi, privind oamenii cum trec încoace şi 
încolo înăuntru, străbătând iarna fără paltoane şi 
înconjurați de lumină. Le-ar fi putut spune... Dar poate că 
nu era genul de lucru pe care să-l poţi scoate pe tapet 
depunând mărturie despre el într-o întrunire a Consiliului 
Primăriei - cum ai stat afară în întunericul îngheţat şi ai 
învăţat să iubeşti lumina. Aceasta nu era decât o utopie, pe 
când faptele erau următoarele: coridorul de sticlă a sărit în 
aer fără niciun motiv vizibil, fără să rănească pe nimeni 
(ceea ce era o binecuvântare, de vreme ce tributul final 
plătit furtunii din acea dimineaţă - în termeni omeneşti, cel 
puţin - era de şaizeci şi şapte de morţi şi mai mult de trei 
sute douăzeci de răniţi), şi n-a fost construit la loc niciodată. 
După data de 31 mai 1985, dacă voiai să treci din Biblioteca 
pentru Copii în cea a adulţilor aveai de mers pe afară. lar 
dacă era frig, sau ploua, ori ningea, trebuia să-ţi pui 
paltonul. 


6 


Afară, 10.54 dimineața, 31 mai 1985 


— Aşteptaţi, icni Bill. Lăsaţi-mă un pic... Odihniţi-vă. 

— Lasă-mă să te-ajut, îi propuse din nou Richie. 

Îl părăsiseră pe Eddie în urmă în bârlogul Păianjenului, 
iar ăsta era un lucru despre care nu voia să vorbească 
niciunul dintre ei. Eddie însă era mort, iar Audra trăia încă 
- cel puţin în sens tehnic. 

— Mă descurc, rosti Bill printre gâfâieli sufocate. 

— Rahat. O să te-alegi cu un atac de inimă. Lasă-mă să te 
ajut, Bill Barosane. 

— Ce-ţi mai face ca-ca-capul? 

— Doare. Nu schimba subiectul. 

Fără convingere, Bill îl lăsă pe Richie să o ia în braţe. Ar fi 
putut să fie şi mai rău; Audra era o femeie înaltă a cărei 
greutate normală era de şaptezeci de kilograme. Dar rolul 
ce-i fusese distribuit ca să-l joace în Attic Room era acela al 
unei tinere ţinute ostatică de un psihopat care-şi închipuia 
că-i terorist politic. Întrucât Freddie Firestone dorise să 
filmeze mai întâi toate secvențele din pod, Audra se 
supusese unei diete stricte cu pasăre, brânză de vaci şi ton, 
pierzând zece kilograme. Totuşi, după poticneala cu ea în 
braţe prin beznă cale de-un sfert de kilometru (sau o 
jumătate, sau trei sferturi de kilometru, sau cine ştie cât), 
acele şaizeci de kilograme păreau mai degrabă două sute. 

— Mu-mulţumesc, d-d-dom/'le, spuse el. 

— N-ai de ce. Urmezi tu la rând, Clăiţă. 

— Bip-bip, Richie, spuse Ben, iar Bill rânji în ciuda 
propriei sale voințe. 

Era un zâmbet ostenit, şi nu dură mult, dar puţin 
însemna mai mult decât nimic. 

— Încotro, Bill? întrebă Beverly. Apa aia se aude mai tare 
ca nicicând. Chiar că n-am chef să mă-nec pe-aicea. 

— Drept înainte, apoi la stânga. Poate n-ar strica să- 
ncercăm să ne grăbim un pic. 


Îşi continuară drumul timp de o jumătate de oră, Bill 
anunțând cotiturile la stângă şi la dreapta. Sunetul apei 
creştea necontenit, până ce păru să-i înconjoare, 
înfricoşător efect stereo în beznă. Bill îşi găsi pe pipăite 
drumul pe după un colţ, târându-şi mâna peste cărămizile 
umede, şi deodată simţi apa curgându-i pe pantofi. Curentul 
era foarte rapid, puţin adânc. 

— Dă-mi-o pe Audra, îi ceru el lui Ben, care gâfâia sonor. 
De-acum, în amonte. 

Ben i-o trecu cu grijă înapoi lui Bill, acesta reuşind să şi-o 
rezeme pe umăr, purtând-o ca un pompier. De-ar protesta 
doar... de s-ar mişca... de-ar face ceva. 

— Cum stăm cu chibriturile, Bev? 

— Prost. O jumătate de duzină, poate. Bill... Ştii încotro te 
îndrepţi? 

— Cred că d-d-da. Haideţi. 

Îl urmară pe după colţ. Apa spumega împrejurul 
gleznelor lui Bill, apoi îi ajunse până la fluierele picioarelor, 
şi pe urmă până la coapse. Tunetul apei devenise profund 
ca un vuiet monoton de bas. Galeria în care se aflau trepida 
continuu. O vreme, Bill crezu că torentul va deveni prea 
puternic ca să mai poată merge împotriva lui, dar apoi 
trecură pe lângă o ţeava de alimentare ce scuipa un enorm 
jet de apă în tunelul lor - se minună de forţa sa 
spumegândă -, iar curentul se mai îmblânzi oarecum, deşi 
apa continua să se adâncească. Şi... 

Am văzut apa ieşind prin ţeava aia alimentatoare! Am 
văzut-o! 

— H-h-hei! strigă el. V-v-voi puteți să vedeți ce-ceva? 

— Se luminează de vreun sfert de oră! îi strigă drept 
răspuns Beverly. Unde suntem, Bill? Ştii cumva? 

Credeam că ştiu, aproape că spuse Bill. 

— Nu! Haideţi! 

Crezuse că se apropiau de tronsonul canalizat cu beton al 
Kenduskeagului ce purta numele de Canal... Partea care 
intra pe sub pământ în centru şi ieşea din nou la lumină în 


Bassey Park. Dar aici jos era lumină, lumină, şi cu siguranţă 
că nu putea fi lumină în Canalul de sub oraş. Dar cu toate 
acestea lumina se tot înteţea. 

Bill începea să aibă probleme serioase cu Audra. Nu din 
cauza curentului - acesta slăbise -, ci din cauza adâncimii. 
Nu peste mult o s-o duc plutind, îşi spuse el. Putea să-l vadă 
pe Ben în stânga sa şi pe Beverly la dreapta; întorcând uşor 
capul, îl vedea şi pe Richie, în spatele lui Ben. Pardoseala 
devenea tot mai ciudată. Fundul tunelului era acum 
denivelat şi plin de resturi - cărămizi, după câte se părea. 
lar în faţă ieşea din apă ceva care semăna cu prova unei 
nave aflate în curs de scufundare. 

Ben plescăi într-acolo, dârdâind prin şuvoiul rece. O cutie 
de trabucuri îmbibată de apă pluti izbindu-i-se de faţă. O 
împinse în lături şi apucă obiectul ce ieşea din apă. Căscă 
ochii. Se părea că e o inscripţie mare. Reuşi să citească 
literele AL, iar dedesubt FUT. Si deodată ştiu. 

— Bill! Richie! Bev! 

Râdea de uimire. 

— Ce este, Ben? strigă Beverly. 

Apucând-o cu ambele mâini, Ben o răsturnă pe spate. Se 
auzi un sunet bârâit când o margine a firmei zgârie 
peretele tunelului. Acum puteau citi: „ALADDI”, şi mai jos 
„BACK TO THE FUTURE. 

— E copertina de la „Aladdin”, spuse Richie. Cum... 

— Strada s-a surpat înăuntru, şopti Bill. 

Ochii i se dilatau. Se holbă în lungul tunelului. În faţă 
lumina era și mai puternică. 

— Ce, Bill? 

— Ce futu-i mama mă-sii s-a-ntâmplat? 

— Bill? Bill? Ce... 

— Toate canalele astea! exclamă înnebunit Bill. 'Toate 
canalele astea vechi! lar s-a produs o inundație! Şi cred că 
de data asta... 

Începu să plescăie din nou înainte, ţinând-o sus pe Audra. 
Ben, Bev şi Richie îl urmară. După cinci minute Bill privi în 


sus şi văzu cerul albastru. Se uita printr-o crăpătură în 
plafonul tunelului, o crăpătură ce se lărgea până la mai bine 
de douăzeci de metri pe măsură ce înainta din locul unde 
stătea el. Apa era întreruptă de numeroase insulițe şi 
arhipelaguri aflate în faţă - grămezi de cărămizi, partea 
dinapoi a unui Plymouth cu portbagajul deschis şiroind de 
apă, un parcometru rezemat de peretele tunelului înclinat 
ca un om beat, cu steguleţul roşu de CONTRAVENŢIE 
îndreptat în sus. 

Acum mersul devenise aproape imposibil - munţi în 
miniatură ce se înălţau şi coborau fără niciun sens, 
promițând fracturi de glezne. Apa le şiroia cu viteză 
moderată pe la subsuori. 

Acum e moderată, medită Bill. Dar dac-am fi fost aici 
acu” două ore, una chiar, cred că poate ne-am îi ales cu 0 
scaldă pe toată viaţa. 

— Ce pizda mă-sii-i asta, Bill Barosane? întrebă Richie. 

Stătea lângă cotul stâng al lui Bill; cu faţa înmuiată de 
mirare în timp ce privea în sus la crăpătura din tavanul 
tunelului - doar că nu-i tavanul nici unui tunel, îşi spuse 
Bill. E Main Street. Cel puţin asta a fost. 

— Cred că cea mai mare parte din centrul oraşului e 
acum în Canal, dusă în jos de Kenduskeag. Curând va 
ajunge în Penobscot, iar apoi se va vărsa în Oceanul Atlantic 
şi futu-i călătorie sprâncenată. Poţi să m-ajuţi cu Audra, 
Richie? Nu cred că pot... 

— Sigur, răspunse Richie. Sigur, Bill. Nicio problemă. 

O luă pe Audra de la Bill. În lumina existentă, Bill o putea 
vedea mai bine decât poate şi-ar fi dorit - paloarea mascată, 
dar nu ascunsă de murdăria şi zoaiele ce-i mânjeau fruntea 
şi-i încleiau obrajii. Ţinea ochii tot larg deschişi... Larg 
deschişi şi neatinşi de nicio senzaţie. Părul îi atârna încâlcit 
şi ud. Ar fi putut să fie la fel de bine o păpuşă gonflabilă 
care se vindea la „Pleasure Chest” în New York sau pe 
Reeperbahn la Hamburg. Singura diferenţă consta în 


respiraţia înceată şi constantă... lar asta putea să fi fost 
doar un truc, nimic mai mult. 

— Cum ieşim de-aici? îl întrebă el pe Richie. 

— Roagă-l pe Ben să-ţi dea o mână de ajutor. Tu o salţi în 
sus pe Beverly, şi pe urmă amândoi o puteţi ridica pe 
nevastă-ta. Ben mă va împinge pe mine, după care noi doi îl 
tragem pe Ben. Şi după asta am să-ţi arăt cum poţi 
organiza un turneu de volei pentru un club universitar de-o 
mie de fete. 

— Bip-bip, Richie. 

— Bip-bip în curu” tău, Bill Barosane. 

Oboseala îl străbătea în valuri monotone. Prinse privirea 
ştearsă a lui Beverly şi i-o susţinu un moment. Fata dădu 
încet din cap, iar el îi oferi un surâs. 

— Îmi dai o mână de ajutor, B-B-Ben? 

Ben, care arăta şi el incredibil de istovit aprobă în tăcere. 
O zgărietură adâncă îi străbătea un obraz. 

— Cred că pot să mă descurc. 

Se aplecă uşor şi-şi împreună mâinile. Bill ridică un 
picior, păşi pe scăriţa mâinilor lui Ben şi sări în sus. Nu era 
chiar destul. Ben ridică treapta formată din mâini, iar Bill se 
agăţă de marginea plafonului prăbuşit al tunelului. Se trase 
în braţe. Primul lucru pe care-l văzu era o barieră de 
accident rutier, albă cu portocaliu. Al doilea era mulţimea 
de oameni ce mişunau dincolo de barieră. Al treilea, 
Magazinul Universal „Freese's” - doar că avea o înfăţişare 
ciudată, bombată şi teşită. Îi trebui un moment până să îşi 
dea seama că aproape jumătate din „Freese's” se 
scufundase în stradă şi-n Canalul de dedesubt. Partea de 
sus pivotase peste stradă şi părea în pericol să se răstoarne 
ca un teanc de cărţi suprapuse neglijent. 

— Priviţi! Priviţi! E cineva în stradă! 

O femeie arăta spre locul unde capul lui Bill răsărise prin 
crăpătura asfaltului sfărâmat. 

— Slavă Domnului, mai e şi altcineva! 


Femeia, o cucoană vârstnică purtând o basma legată pe 
cap, ţărăneşte, porni înainte. Un poliţist o trase înapoi. 

— Nu e sigur locul acolo, doamnă Nelson. Ştiţi foarte 
bine. Restul străzii se poate duce în orice moment. 

Doamna Nelson, îşi spuse Bill. Mi-amintesc de dumneata. 
Sora dumitale ne îngrijea câteodată, pe George şi pe mine. 
Ridică mâna ca să-i arate că e nevătămat, iar, când şi ea îşi 
ridică mâna ca răspuns, simţi un val brusc de recunoştinţă - 
şi speranţă. 

Se răsuci şi se întinse pe asfaltul lăsat, încercând să-şi 
distribuie, greutatea cât putea de egal, aşa cum faci când te 
afli pe gheaţă subţire, întinse braţele după Beverly. Aceasta 
îl apucă de încheieturi şi, cu ceea ce păreau a-i fi ultimele 
puteri, Bill o trase afară. Soarele, care dispăruse iar, ieşi 
acum de după un fuior de nori ca nişte scrumbii şi le restitui 
umbrele. Beverly privi în sus, surprinsă, întâlni ochii lui Bill 
şi zâmbi. 

— "Te iubesc, Bill, şopti ea. Şi mă rog să se facă bine. 

— Mul-lţumesc, Bevvie, răspunse el, iar surâsul său blând 
o făcu să izbucnească în plâns. 

O strânse în braţe, iar mica asistenţă adunată dincolo de 
bariera de avarie aplaudă. Un fotograf de la Derry News luă 
un instantaneu. Apăru în ediţia de la 1 iunie a ziarului, care 
se tipări la Bangor, date fiind stricăciunile produse de apă 
tipografiei din Derry. Explicaţia de sub fotografie era destul 
de simplă şi destul de adevărată pentru ca Bill să o 
decupeze şi s-o păstreze ascunsă în portofel în anii 
următori: „SUPRAVIEŢUITORI”, spunea textul. Atâta tot, 
dar era de ajuns. 

Era unsprezece şi şase minute în Derry, Maine. 


7 


Derry, mai târziu, în aceeaşi zi 


Coridorul de sticlă dintre Biblioteca pentru Copii şi cea a 
adulţilor explodase la ora 10.30. La 10.33, ploaia încetă. Nu 
treptat; se opri dintr-o dată, ca şi cum Cineva Acolo Sus ar 
fi apăsat pe un comutator. Vântul începuse deja să se 
potolească şi se potoli atât de repede, încât oamenii se 
uitară unii la alţii cu chipuri neliniştite, superstiţioase. 
Sunetul semăna cu reducerea motoarelor unui Boeing 747 
după ce a fost tras în siguranţă la poarta de îmbarcare. 
Soarele făcu ochi pentru prima oară la 10.47 Pe la mijlocul 
după-amiezii norii se risipiseră complet, ziua înseninându- 
se, frumoasă şi caldă. La 15.30, mercurul termometrului 
Orange Crush din faţa uşii de la „Solduri Rose” arătă 30*C - 
cea mai înaltă temperatură din acel sezon. Oamenii 
mergeau pe străzi ca nişte stafii, fără să rostească vreo 
vorbă. Pe chipuri aveau întipărite expresii identice: un fel 
de prostească mirare care ar fi putut să fie comică, dacă n- 
ar fi fost atât de evident jalnică. La orele serii, reporteri de 
la ABC, CBS, NBC şi CNN sosiseră în Derry, iar 
corespondenţii reţelelor de ştiri aveau să le ofere majorităţii 
oamenilor o oarecare versiune a adevărului; aveau s-o facă 
verosimilă... Deşi rămâneau aceia care poate ar fi sugerat 
că verosimilitatea e un concept profund nedemn de 
încredere, nici măcar atât de solid ca o pânză de decor 
întinsă peste o reţea de cabluri precum urzeala unui 
păianjen. A doua zi dimineaţă, Bryant Gumble şi Willard 
Scott de la emisiunea Today aveau să apară şi ei în Derry. În 
timpul programului, Gumble avea să-i ia un interviu lui 
Andrew Keene. 

— Tot Turnu” de Apă s-a dărâmat uite-aşa şi s-a dus de-a 
dura pe pantă, declară Andrew. A fost ceva de mamă-mamă. 
Pricepeţi ce vreau să zic? Ceva să-l facă pe Spielberg să se 
zgârie pe ochi, pricepeţi? I-auziţi, întotdeauna când mă 
uitam la voi la televizor aveam impresia c-aţi fi, pricepeţi, 
mult mai înalţi. 

Faptul că urmau să se vadă la televiziune, asta avea să 
aducă verosimilitatea. Le dădea un reper din care să apuce 


cumplita, inimaginabila întâmplare. Fusese o FURTUNĂ 
NEBUNĂ. În zilele următoare LISTA MORȚILOR avea să 
sporească, ÎN URMA FURTUNII UCIGAŞE. Fusese, de fapt, 
CEA MAI GRAVĂ FURTUNĂ DE PRIMĂVARĂ DIN ISTORIA 
STATULUI MAINE. Toate aceste titluri de ziar, cât erau ele 
de îngrozitoare, folosiră - ajutară la atenuarea ciudăţeniei 
celor petrecute... Sau poate că ciudățenie era un termen 
prea blând. Nebunie s-ar fi putut să fie mai potrivit. Dacă se 
vedeau la televizor, le venea mai uşor să simtă faptele mai 
concrete, mai puţin demente. Dar în ceasurile de dinaintea 
sosirii echipelor de ştiri nu erau decât oamenii din Derry, 
umblând pe străzile presărate cu pietriş şi mânjite cu noroi, 
cu feţele purtând expresii de neîncredere năucită. Doar 
oamenii din Derry, fără a vorbi prea mult, culegând din 
când în când câte un obiect şi apoi aruncându-l la loc, 
încercând să-şi închipuie ce se întâmplase în ultimele şapte- 
opt ore. Pe Kansas Street stăteau şi fumau bărbaţi, privind 
la casele răsturnate pe Maidan. Alţi bărbaţi şi femei, în 
spatele barierelor de avarie vopsite în alb cu portocaliu, se 
uitau în groapa neagră unde până la ora zece a acelei 
dimineţi fusese centrul oraşului. Titlul din prima pagină a 
ziarului din duminica aceea anunţa: „VOM RECLĂDI, JURĂ 
PRIMARUL DIN DERRY” - şi poate chiar aveau să o facă. 
Dar în săptămânile următoare, pe când Consiliul Orăşenesc 
îşi scobea creierii cum ar trebui să înceapă reconstrucţia, 
enormul crater din locul fostului centru continuă să se 
întindă, în mod nespectaculos, dar constant. La patru zile 
după furtună blocul cu birourile Companiei Hidroelectrice 
Bangor se prăbuşi în groapă. Trei zile mai târziu, „The 
Flying Doghouse”, unde se vindeau cei mai buni cârnaţi şi 
cele mai bune chiftele din tot estul statului Maine, se prăvăli 
şi ea. Canalele refulau periodic în case, blocuri şi instituţii. 
Situaţia se înrăutăţi atât de mult, încât locuitorii din Old 
Cape începură să plece. La 10 iunie seara se ţinură primele 
curse de cai în Bassey Park, lucru ce păru să înveselească 
pe toată lumea. Dar un sector de tribune se prăbuşi în timp 


ce trăpaşii din prima cursă se apropiau de linia dreaptă, 
rănind vreo şase persoane. Una dintre acestea era Foxy 
Foxworth, administratorul cinematografului „Aladdin” până 
în 1973. Foxy a stat două săptămâni în spital, cu o fractură 
la picior şi un testicul găurit. După externare, hotări să se 
mute la sora sa din Somersworth, New Hampshire. 

Nu era singurul. Oraşul Derry se destrăma. 


8 


Ambulanţa porni spre Derry Home Hospital. Richie o 
oprise, riscându-şi serios viaţa şi un picior, şi se certase cu 
şoferul enervat care insista că nu mai are niciun loc liber. 
Până la urmă o întinsese pe Audra pe podea. 

— Şi acum? întrebă Ben. 

Avea sub ochi uriaşe cercuri vinete şi un inel de jeg slinos 
împrejurul gâtului. 

— Eu mă du-duc înapoi la Pensiune, spuse Bill. Tr-tre' să 
dorm cam vreo şa-şaişpe ore. 

— Susţin ideea, interveni şi Richie. 

O privi cu speranţă pe Bev: 

— Mai ai ţigări, distinsă doamnă? 

— Nu. Cred c-am să mă las iar de fumat. 

— O intenţie destul de generoasă. 

Porniră încet în susul pantei, toţi patru unul lângă altul. 

— S-a te-te-terminat, zise Bill. 

Ben dădu din cap: 

— Am făcut-o. Tu ai făcut-o, Bill Barosane. 

— "Toţi am făcut-o, spuse Beverly. Mi-aş dori să-l fi putut 
aduce şi pe Eddie sus. Mi-aş dori asta mai mult decât orice. 

Ajunseră la colţul Upper Main cu Point Street. Un copil 
cu pelerină roşie şi cizme verzi de cauciuc alerga după o 
bărcuţă de hârtie ce plutea prin pârâul iute din rigolă. 
Ridică privirea, îi văzu uitându-se la el şi le făcu nesigur cu 
mâna. Lui Bill i se păru că era băiatul cu skateboard-ul, cel 


al cărui prieten îl văzuse pe Jaws în Canal. Surâse şi păşi 
spre băiat. 

— Acum e totul b-b-bine, îi spuse. 

Băiatul îl studie grav, apoi rânji. Zâmbetul îi era luminos 
şi plin de speranţă. 

— Mhm, făcu el. Şi eu cred. 

— Să moară mo-mo-mortu'. 

Copilul râse. 

— O să a-ai grijă cu skateboard-ul ă-ăla? 

— N-aş pre-aş crede, replică puştiul, şi de astă dată râse 
Bill. 

Îşi stăpâni un impuls de a ciufuli părul copilului - probabil 
că l-ar fi duşmănit pentru aşa ceva - şi se întoarse la ceilalţi. 

— Cine era? întrebă Richie. 

— Un prieten, răspunse Bill şi îşi vâri mâinile în 
buzunare. Vă mai amintiţi? Când am ieşit data trecută? 

Beverly dădu din cap: 

— Eddie ne-a scos din nou pe Maidan. Doar că, nu-ştiu- 
cum, am ajuns pe partea cealaltă a Kenduskeagului. Pe 
partea dinspre Old Cape. 

— Tu şi Clăiţă aţi împins la o parte capacul unei staţii de 
pompare, îi spuse Richie lui Bill, pentru că eraţi cei mai 
puternici. 

— Mda, confirmă Ben. Şi eram acolo cu toţii. 

— Dar nimic nu durează o veşnicie, spuse Richie; privi în 
urmă spre poala colinei pe care tocmai o urcaseră şi oftă. 
Uitaţi-vă la asta, de pildă. 

Desfăcu palmele. Cicatricele dispăruseră. Beverly îşi 
arătă şi ea mâinile; Ben la fel; Bill le întinse şi pe ale lui. 
Toate erau murdare, dar cu nimic însemnate. 

— Nimic nu durează o veşnicie, repetă Richie. 

Ridică privirea spre Bill, iar Bill văzu lacrimi croindu-şi 
încet drum prin murdăria de pe obrajii lui Richie. 

— Decât poate iubirea, spuse Ben. 

— Şi dorinţa, adăugă Beverly. 


— Cum rămâne cu prietenii? întrebă Bill şi zâmbi. Tu ce 
părere ai, Gură-spartă? 

— Păi, spuse Richie, zâmbind şi ştergându-se la ochi, îi 
cazu' să mulţămesc pentru aiasta, băiete; voi a zice, îi cazu” 
să mulțumesc pentru aiasta. 

Bill întinse braţele, şi le uni cu ale lor şi rămaseră o clipă 
astfel, şapte oameni împuţinaţi la patru, dar reuşind totuşi 
să formeze un cerc. Se uitară unul la altul. Acum plângea şi 
Ben. Dar zâmbea. 

— Băi ăştia, vă iubesc prea mult, spuse el; strânse tare- 
tare-tare un moment mâinile lui Bev şi Richie, apoi le dădu 
drumul. Acum, ce-ar fi să vedem dacă pe aici au ceva ce s-ar 
putea numi gustare. Şi n-ar strica să-l căutăm şi pe Mike. 
Să-i spunem că suntem bine. 

— Bine gândiit, seniorr, zise Richie. Din când în când mă 
tot gândeesc că ai şanse să-ţi revii. Ce păreere ai, Bill 
Baroosane? 

— Am părerea c-ar trebui să meri în pulă, zise Bill. 

Râzând în hohote, intrară în Pensiune şi, în timp ce Bill 
împingea uşa de sticlă, Beverly zări ceva despre care nu 
vorbi nimănui niciodată, dar nici nu uită. O clipă doar le 
văzu imaginea oglindită în geam - numai că erau şase, nu 
patru, căci în spatele lui Richie era Eddie, iar în spatele lui 
Bill stătea Stan, cu binecunoscutu-i surâs sfios întipărit pe 
chip. 


9 
Afară, în amurg, 10 august 1958 


Soarele stă rezemat pe linia orizontului, minge roşie uşor 
alungită răspândind lumină febrilă peste Maidan. Capacul 
de fier de deasupra unei staţii de pompare se ridică puțin, 
cade la loc, se ridică iar şi începe să lunece într-o parte. 

— Î-î-împinge-l, B-Ben, îmi ru-rupe umărul... 

Capacul alunecă mai departe, se înclină şi cade în 
buruienile ce au crescut împrejurul cilindrului de beton. 


Șapte copii ies afară unul câte unul şi privesc în jur, clipind 
ca bufniţele, cu tăcută mirare. Parcă n-au văzut în viaţa lor 
lumina zilei. 

— E atâta linişte, spune încet Beverly. 

Singurele sunete sunt vuietul sonor al apei şi zumzetul 
somnoros al insectelor. Furtuna s-a sfârşit, dar 
Kenduskeag-ul e incă foarte umflat. Mai aproape de oraş, 
nu departe de locul unde e încorsetat în beton, primind 
numele de Canal, râul s-a revărsat din matcă, deşi 
inundația nu e în niciun caz serioasă - cel mai grav efect al 
ei sunt câteva pivnițe ude. De această dată. 

Stan se îndepărtează de ei, cu fața inexpresivă şi 
îngândurată. Bill priveşte în jur şi iniţial crede că Stan a 
văzut un foc pe malul apei - prima sa impresie e aceea a 
unui foc; o văpaie roşie aproape prea puternică pentru a o 
putea privi. Dar când Stan ia focul în mâna dreaptă, 
unghiul în care cade lumina se modifică, iar Bill vede că nu- 
i decât o sticlă de Coca-Cola, una dintre cele noi şi 
transparente, aruncată lângă râu. Il priveşte pe Stan cum o 
întoarce, o apucă de gât şi izbeşte cu ea un colț de rocă 
ieşită din mal. Sticla se sparge, iar Bill e conştient că acum 
îl privesc cu toţii pe Stan în timp ce scotoceşte printre 
resturile spulberate ale sticlei, cu chipul grav, studios şi 
absorbit. Într-un târziu culege un ciob îngust. Soarele 
amurgind iscă în el luciri roşii, iar Bill îşi spune din nou: Ca 
un foc. 

Stan ridică privirea spre el, iar Bill înțelege dintr-o dată: 
îi e perfect clar şi i se pare perfect îndreptăţit. Merge spre 
Stan cu mâinile întinse şi palmele întoarse în sus. Stan 
păşeşte înapoi, până în apă. Mici gângănii negre săgetează, 
iar Bill vede o libelulă iridiscentă ce se îndepărtează 
băzâind în bălăriile din lungul malului opus, ca un mic 
curcubeul zburător. O broască începe un orăcăit jos şi, în 
timp ce Stan îi apucă mâna stângă şi-i trage tăişul ciobului 
de sticlă prin palmă, despicând pielea şi stârnind o dâră 
subțire de sânge, Bill îşi zice într-un soi de extaz: E atâta 
viaţă aici jos! 


— Bill? 

— Sigur. Amândouă. 

Stan îi taie şi cealaltă mână. Simte durere, dar nu prea 
tare. O ciocârlie a început să cânte undeva, sunet răcoros, 
paşnic. Bill reflectează: Ciocârlia aceea trezeşte luna. 

Îşi priveşte mâinile, ambele sângerând acum, apoi se uită 
în jurul său. Ceilalţi sunt alături. Eddie, cu inhalatorul ţinut 
strâns într-o mână; Ben, cu burta sa mare ivindu-se palidă 
printre rămăşiţele zdrenţuite ale cămăşii; Richie, cu chipul 
ciudat de golaş fără ochelari; Mike, tăcut şi solemn, 
ținându-şi buzele, pline în mod normal, comprimate într-o 
linie subţire. Şi Beverly cu capul sus, cu Ochii mari şi 
limpezi, cu părul încă fermecător în ciuda murdăriei ce i-l 
încleiază. 

Noi toţi. Aici suntem noi toți. 

Şi-i vede, îi vede cu adevărat, pentru ultima oară, pentru 
că într-un fel înţelege că niciodată nu vor mai fi din nou 
împreună - nu în acest fel. Nimeni nu scoate o vorbă. 
Beverly îşi întinde mâinile, iar după un moment Richie şi 
Ben le întind pe ale lor. Mike şi Eddie fac la fel. Stan le taie 
una câte una în timp ce soarele începe să se ascundă 
dincolo de zare, răcindu-şi vâlvătaia roşie ca de cuptor 
până la un roz-trandafiriu crepuscular. Ciocârlia ţipă, iar 
Bill vede primele fuioare de ceaţă deasupra apei şi simte că 
parcă a devenit parte integrantă din toate - îl încearcă un 
scurt extaz despre care nici el nu va vorbi mai mult decât o 
să vorbească Beverly mai târziu despre scurta imagine 
reflectată pe care a văzut-o, a celor doi bărbaţi, prietenii ei 
din copilărie. 

O briză adie prin copaci şi arbuşti, făcându-i să ofteze, 
iar Bill îşi spune: Acesta e un loc minunat, şi n-am să-l uit 
niciodată. E minunat, şi ei sunt minunaţi; fiecare dintre ei e 
grozav. Ciocârlia mai ţipă o dată, țipăt dulce şi fluid, şi, un 
moment, Bill simte că e una cu ea, ca şi cum ar putea să 
cânte şi apoi să dispară în asfinţit - ca şi cum ar putea 
zbura vitejeşte prin văzduh. 


O priveşte pe Beverly, iar ea îi zâmbeşte, închide ochii şi 
își întinde mâinile. Bill o ia de cea stângă, Ben de dreapta. 
Ii simte căldura sângelui amestecându-se cu a sa. Ceilalţi li 
se alătură şi stau cu toții în cerc, toate mâinile lor fiind 
acum pecetluite în felul acela ciudat de intim. 

Stan se uită la Bill cu un soi de zor; un fel de teamă. 

— Ju-juraţi-mi că veţi v-v-v-veni îi-înapoi, spune Bill. 
Juraţi-mi că dacă Mo-Mo-Monstrul nu e m-m-mort veţi ve- 
veni înapoi. 

— Jur spune Ben. 

— Jur. Richie. 

— Da - jur. 

Bev. 

— O jur murmură Mike Hanlon. 

— Mhm. Jur. 

Eddie, cu glasul o şoaptă subţire şi uscată. 

— Jur şi eu, şopteşte Stan, dar vocea i se clatină în timp 
ce vorbeşte. Ochii-i sunt aţintiţi în pământ. 

— Jur. 

Asta a fost; atâta tot. Dar mai stau acolo un timp, simțind 
puterea ce există în cercul lor corpul închis pe care-l 
formează. Lumina le zugrăveşte fețele in culori palide, 
decolorate; acum soarele s-a dus, iar asfințitul moare. Stau 
împreună în cerc în timp ce întunericul se furişează pe 
Maidan, umplând cărările pe care le-au bătut în vara asta, 
poienile unde au jucat leapşa, locurile secrete de-a lungul 
malurilor unde au şezut şi au discutat complicatele 
probleme ale copilăriei, sau au fumat ţigările lui Beverly 
ori pur şi simplu au stat tăcuţi, urmărind trecerea norilor 
oglindiţi în apă. Ochiul zilei se închide. 

Într-un târziu Ben îşi lasă mâinile în jos. Dă să spună 
ceva, clatină din cap şi se îndepărtează. Richie îl urmează, 
apoi Beverly şi Mike. Nu vorbeşte nimeni; urcă malul spre 
Kansas Street şi se despart. lar când Bill se gândeşte din 
nou la toate astea, douăzeci şi şapte de ani mai târziu, îşi 
dă seama că într-adevăr nu s-au mai reîntâlnit niciodată toți 


şapte. Câte patru destul de des, uneori cinci, şi poate şase 
o dată sau de două ori. Dar niciodată toți şapte. 

E ultimul care pleacă. Stă vreme îndelungată cu mâinile 
pe gardul alb şi şubred dinspre Maidan în timp ce, 
deasupra, cele dintâi stele însămânţează cerul de vară. Stă 
sub cerul senin, deasupra întunericului, şi priveşte cum 
Maidanul se umple de intunecime. 

Nu vreau să mă mai joc niciodată acolo, îşi spune el 
deodată şi e uimit să constate că gândul nu e cumplit sau 
deprimant, ci incredibil de eliberator. 

Mai stă pe loc un moment, după care se întoarce şi o ia 
către casă, mergând pe trotuarul întunecat cu mâinile în 
buzunar, privind din când în când la casele din Derry, 
luminate cald în noapte. 

După o stradă sau două începe să grăbească pasul, 
gândindu-se la cină... Şi după altă stradă sau două începe 
să fluiere. 


Derry 
Ultimul interludiu 


„Oceanul nu mai este acum decât o mare flotă, şi ne vom 
încrucişa, desigur, cu alte vase în drum Călătoria asta e o 
glumă, zise dl Micawber, luându-şi lornionul. Curată glumă. 
Distanţa e numai imaginară.” 

Charles Dickens, 
David Copperfield 


4 iunie 1985 

Bill a trecut pe aici cam acum douăzeci de minute şi mi-a 
adus acest caiet - Carole l-a găsit pe una dintre mesele de 
la bibliotecă şi i l-a dat când el l-a cerut. Mă gândeam că l-o 
fi ridicat şeful Rademacher, dar se pare că nu i-a trebuit. 

Bâlbâiala lui Bill dispare iar, dar bietul om a îmbătrânit 
cu patru ani în ultimele patru zile. Mi-a spus că o aşteaptă 
pe Audra să fie externată mâine de la Spitalul Derry (unde 
eu însumi încă mai zăbovesc) şi urmează să o ducă într-o 
ambulanţă particulară în nord, la Bangor Mental Health 
Institute. Fizic e sănătoasă - tăieturi şi vânătăi minore care 
deja sunt în curs de vindecare. Mintea ei însă... 

— Îi ridici capul şi rămâne sus, a spus Bill; stătea lângă 
fereastră, învârtind în mâini o cutie de apă minerală 
dietetică. Stă plutind aşa până când cineva i-l pune iarăşi 
jos.  Reflexele îi funcţionează, dar foarte încet. 
Electroencefalograma pe care i-au făcut-o indică o undă 
alfa sever reprimată. E c-c-catatonică, Mike. 

Eu am spus: 

— Am o idee. Poate nu una chiar aşa de bună. Dacă nu-ţi 
place, să-mi spui. 

— Ce? 

— Eu mai rămân aici încă o săptămână. În loc s-o trimiţi 
pe Audra la Bangor, de ce n-o duci acasă la mine, Bill? 


Petrece săptămână asta alături de ea. Vorbeşte-i, chiar dacă 
ea nu-ţi răspunde. Are... are continenţă? 

— Nu, spuse Bill sumbru. 

— Poţi... vreau să zic, ai... 

— Dac-aş schimba-o? 

Zâmbi, şi era un zâmbet atât de dureros, încât a trebuit 
să-mi mut un moment privirea. Aşa îmi zâmbise şi tatăl meu 
atunci când mi-a povestit despre Butch Bowers şi despre 
găini. 

— Da. Atât lucru cred c-aş putea face. 

— N-am să-ţi spun s-o iei uşurel, când mi-e evident că nu 
eşti pregătit pentru aşa ceva, dar, te rog, adu-ţi aminte că 
tu însuţi ai fost de acord că multe, dacă nu toate cele 
întâmplate, au fost aproape cu siguranţă prestabilite. E 
posibil să se includă şi rolul jucat de Audra în asta. 

— Ar fi tr-trebuit să-mi ţin gura, unde mă d-duc. 

Uneori e mai bine să nu spui nimic - aşa că la fel am 
procedat şi eu. 

— Bine, a spus el în sfârşit. Dacă vorbeşti serios... 

— Vorbesc serios. Au cheile mele de la casă la Biroul de 
Servicii pentru Pacienţi. În congelator sunt două biftecuri. 
Poate că şi astea au fost prestabilite. 

— Mănâncă mai mult feluri uşoare şi, ăă, li-lichide. 

— Mă rog, am spus, agăţându-mă de propriu-mi zâmbet, 
poate vor exista motive de sărbătorire. Mai am şi o sticlă de 
vin bunicică pe raftul de sus al cămării. 

S-a apropiat şi mi-a strâns mâna: 

— Mulţumesc, Mike. 

— N-ai de ce, Bill Barosane. 

Mi-a dat drumul la mână. 

— Richie a plecat înapoi în California azi-dimineaţă. 

Am dat din cap: 

— Păstraţi legătura, nu? 

— P-poate. O vreme, oricum. Dar... 

Privirea-i era sinceră. 

— O să se-ntâmple din nou, cred. 


— O să uităm iarăşi? 

— Da. De fapt cred că am şi început s-o facem. Uităm 
doar mărunţişuri deocamdată. Amănunte. Dar cred c-o să 
se-ntindă. 

— Poate că aşa e cel mai bine. 

— Poate. 

Privi afară pe fereastră, continuând să se joace cu o cutie 
de apă minerală, gândindu-se cu siguranţă la soţia sa, cu 
ochii ei atât de mari, tăcută, frumoasă şi asemănătoare cu o 
păpuşă. Catatonică. Zgomotul unei uşi trântite şi încuiate. 
Oftă. 

— Poate că e. 

— Ben? Beverly? 

Mă privi din nou şi surâse vag. 

— Ben a invitat-o să-l însoţească înapoi în Nebraska, iar 
ea a acceptat să se ducă, cel puţin pentru o vreme. Ştii 
despre prietena ei de la Chicago? 

Am dat din cap. Beverly i-a spus lui Ben, iar Ben mi-a 
spus ieri. Dacă pot să atenuez povestirea (să o atenuez în 
mod grotesc), descrierea ulterioară a lui Beverly despre 
minunatul şi fantasticul ei soţ, Iom, a fost mult mai 
adevărată decât cea iniţială. Minunatul şi fantasticul Tom a 
ţinut-o pe Beverly în prizonierat emoţional, spiritual şi 
uneori fizic, în ultimii patru ani. Minunatul şi fantasticul 
Tom a ajuns aici scoțând informaţia, cu bătaia, de la singura 
prietenă apropiată a lui Beverly. 

— Mi-a spus că peste două săptămâni se va duce înapoi la 
Chicago şi îi va reclama dispariţia. Dispariţia lui Tom, 
înţelegi? 

— Destul de isteaţă. Nimeni n-o să-l găsească acolo jos. 

Și nici pe Eddie, am adăugat în sinea mea, dar n-am 
spus-o. 

— Nu, nici eu nu cred, spuse Bill. lar, când se va întoarce, 
pariez că Ben o să meargă cu ea. Și mai ştii ceva? Ceva 
ticnit de-a binelea? 

— Ce? 


— Nu cred că-şi aminteşte cu-adevărat ce anume i s-a 
întâmplat lui Tom. 

Am holbat ochii la el. 

— A uitat sau uită acum, continuă Bill. lar eu nu-mi mai 
pot aminti cum arăta poarta. Po-poarta bârlogului 
Monstrului, încerc să mă gândesc la ea şi se întâmplă cea 
mai mare trăsnaie - îmi vine i-imaginea aia cu i-i-iezi care 
trec peste un pod. Din povestea „Cei trei iezi bosumflaţi”. E- 
o nebunie, mm? 

— Până la sfârşit au să-i ia urma lui Iom Rogan la Derry, 
am spus. O fi lăsat o dâră de hârtii lungă de un kilometru. 
Maşini închiriate, bilete de avion... 

— De asta n-aş fi atât de sigur, mă contrazise Bill, 
aprinzându-şi o ţigară. Cred că biletul de avion şi l-a plătit 
cu bani gheaţă şi a dat un nume fals. Poate a cumpărat aici 
o maşină ieftină sau a furat una. 

— De ce? 

— Ei, haide. Crezi c-a făcut atât drum doar ca să-i dea 
câteva scatoalce? 

Ne privirăm în ochi un lung răstimp, după care se ridică: 

— Şi-acum, Mike... 

— Faci paşi pe covoraş, am spus. M-am prins. 

La asta râse, râse cu poftă, iar când se potoli zise: 

— Mulţumesc că-mi pui la dispoziţie casa ta, Mikey. 

— N-am de gând să-ţi jur că va schimba cu ceva situaţia. 
N-are nicio calitate terapeutică, din câte ştiu. 

— Ei... La revedere, atunci. 

Şi atunci făcu un lucru ciudat, dar agreabil. Mă sărută pe 
obraz: 

— Domnul să te binecuvânteze, Mike. 

— S-ar putea să iasă bine, Bill, l-am îmbărbătat. Nu-ţi 
pierde speranţa. Poate o să fie bine. 

Surise şi dădu din cap, dar cred că şi-n mintea lui, şi-ntr-a 
mea reverbera acelaşi cuvânt: Catatonică. 


5 iunie 1985 


Ben şi Beverly au trecut azi să îşi ia rămas bun. Nu iau 
avionul - Ben a închiriat un Cadillac mare de la Hertz şi vor 
pleca pe şosea fără grabă. Li se simte ceva în ochi când se 
uită unul la altul, şi aş paria pe dosarul meu de pensie că, 
dacă n-o fac acum, o vor fi făcut până ajung în Nebraska. 

Beverly m-a îmbrăţişat, mi-a spus să mă fac bine repede 
şi pe urmă a plâns. 

Ben m-a îmbrăţişat şi el şi m-a întrebat pentru a treia sau 
a patra oară dacă o să le scriu. l-am spus că le voi scrie cu 
siguranţă, şi aşa am să şi fac... un timp, cel puţin. Pentru că 
de astă dată mi se întâmplă şi mie. 

Uit diverse lucruri. 

Aşa cum a spus Bill, pe moment nu sunt decât chestiuni 
mărunte, detalii. Dar simt că fenomenul este pe cale să se 
întindă. S-ar putea ca peste o lună sau un an caietul ăsta să 
fie tot ce voi mai avea pentru a-mi aminti ce s-a întâmplat în 
Derry. Bănuiesc că înseşi cuvintele vor începe să se şteargă 
în cele din urmă, lăsând caietul la fel de alb ca atunci când 
l-am cumpărat din raionul de papetărie de la „Freese's”. 
Asta-i un gând groaznic şi pe timp de zi pare de-a binelea 
paranoic... Dar, vedeţi dumneavoastră, în ceasurile de 
veghe ale nopţii mi se pare perfect logic. 

Această uitare... Perspectiva aceasta mă umple de 
panică, dar mai oferă şi un soi de uşurare furişată, îmi 
sugerează mai mult decât orice altceva că de data asta într- 
adevăr au omorât Monstrul. Că nu mai e nevoie de cineva 
care să stea de veghe aşteptând reînceperea ciclului. 

Panică surdă, eliberare furişă. Voi alege eliberarea, cred, 
furişă sau nu. 

Bill a dat telefon să-mi spună că el şi Audra s-au instalat. 
Nu se observă nicio schimbare în starea ei. 

— Am să-mi amintesc întotdeauna de tine. 

Aşa mi-a spus şi Beverly, chiar înainte de a pleca 
împreună cu Ben. 

Cred că am văzut în ochii ei un alt adevăr. 


6 iunie 1985 

O ştire interesantă pe pagina întâi a cotidianului Derry 
News. Articolul era intitulat: „DIN CAUZA FURTUNII, 
HENLEY RENUNŢĂ LA PLANURILE DE EXTINDERE AL 
SĂLII” Persoana în chestiune este Tim Henley, un investitor 
multimilionar care a apărut ca un uragan în Derry la 
sfârşitul anilor şaizeci - Henley şi Zitner au fost cei care au 
organizat consorțiul ce a construit Hala Derry (care, 
conform altei ştiri de pe pagina întâi, probabil va fi 
declarată drept pierdere totală). Tim Henley era hotărât să 
vadă oraşul Derry dezvoltându-se. Avea motive de natura 
profitului, sigur că da, dar nu era numai atât: Henley dorea 
cu sinceritate să vadă acest lucru realizat. Brusca 
abandonare a extinderii sălii îmi sugerează mai multe. Că 
lui Henley i s-a acrit de Derry nu e decât cel mai evident 
lucru. Cred că mai degrabă e posibil să fi rămas în fundul 
gol o dată cu distrugerea halei. 

Dar articolul mai indică şi că Henley nu e singurul: că alţi 
investitori şi potenţiali investitori în viitorul oraşului Derry 
şi-ar putea revizui opţiunile. Desigur, Al Zitner nu va avea 
de ce să-şi facă griji: Dumnezeu l-a retras de pe faţa 
pământului când s-a surpat centrul. Ceilalţi, cei care 
gândeau ca Henley, se confruntă acum cu o problemă destul 
de dificilă - cum să reconstruieşti o zonă urbană care acum 
se află în proporţie de cel puţin cincizeci la sută sub apă? 

Cred că, după o existenţă îndelungată şi plină de un soi 
de viaţă tenebroasă, oraşul Derry moare... Aidoma unei 
măselariţe căreia timpul de a înflori i-a venit şi i-a trecut. 

L-am sunat pe Bill Denbrough azi spre seară. Nicio 
schimbare cu Audra. 

Acum o oră am mai dat un telefon, de data asta lui Richie 
Tozier, în California. Robotul mi-a înregistrat apelul, cu 
muzică Creedence Clearwater Revival cântând în fundal. 
Maşinăriile astea întotdeauna îmi fut oarecum coordonarea 
în timp. Am lăsat numele şi numărul, am ezitat şi am 
adăugat că sper că va fi în stare să-şi poarte iar lentilele de 


contact. Eram gata să închid, când Richie în persoană a 
ridicat receptorul şi a spus: 

— Mikey! Cum ţi-e? 

Glasul îi era bucuros şi plin de căldură... Dar se mai 
simţea în el şi o evidentă uimire. Purta expresia unui om 
luat complet prin surprindere. 

— Ura Richie, am spus. Mi-e destul de bine. 

— Bun. Te mai doare? 

— Puțin. Trece. Mai rea e mâncărimea. Al dracului m-aş 
mai bucura să se decidă odată să-mi ia bandajele de pe 
coaste. Şi, să ştii, mi-a plăcut Creedence-ul. 

Richie râse. 

— Ei, căcat, nu era Creedence, era Rock and Roll Girls, 
din albumul nou al lui Fogarty. Centerfield îi zice. Ai auzit 
ceva din el? 

— Nţ. 

— Trebuie neapărat să ţi-l cumperi, e grozav. E exact ca... 

Rămase un moment pe gânduri, apoi spuse: 

— E exact ca pe vremuri. 

— O să-l iau, l-am asigurat. 

Şi probabil o voi şi face. Întotdeauna mi-a plăcut John 
Fogarty. Green River a fost favoritul meu Creedence din 
toate timpurile, cred. Întoarce-te acasă, spune. Şi o spune 
chiar înainte de final. 

— Ce mai face Bill? 

— EI şi Audra au grijă de casă cât sunt eu aici. 

— Bun. Asta-i bine. Tăcu o clipă. 

— Vrei s-auzi ceva al naibii de bizar, Mikey bătrâne? 

— Sigur, am răspuns. 

Cam ştiam ce voia să-mi spună. 

— Păi... stăteam aici în studioul meu, ascultând câteva 
dintre noile albume Cashbox, parcurgând câte un exemplar 
de reclamă, citind referate... S-au adunat cam doi munţi de 
materiale şi mă aşteaptă vreo lună a câte douăzeci şi cinci 
de ore fiecare zi. Aşa că ţineam robotul deschis, dar cu 
volumul dat tare ca să pot intercepta apelurile pe care le 


voiam şi pe neghiobi să-i las să stea de vorbă cu banda. lar 
motivul pentru care te-am lăsat să vorbeşti cu banda atât 
de mult timp... 

— ... A fost acela că la început n-ai avut nici cea mai vagă 
idee cine eram. 

— Iisuse, aşa e! De unde-ai ştiut? 

— Pentru că uităm iar. Cu toţii, de data asta. 

— Mikey, eşti sigur? 

— Care era numele de familie al lui Stan? l-am întrebat. 

Linişte la celălalt capăt al firului - o tăcere lungă. În acest 
timp, slab, am putut auzi o femeie vorbind în Omaha... Sau 
poate să fi fost în Ruthven, Arizona, sau în Flint, Michigan. 

Apoi Richie spuse, nesigur: 

— Cred că-l chema Underwood, dar ăsta nu-i un nume 
evreiesc, nu? 

— Îl chema Uris. 

—  Uris! exclamă Richie, sunând atât uşurat, cât şi 
zguduit. lisuse, nu pot să sufăr când îmi stă ceva exact pe 
vârful limbii şi n-o pot spune pe loc. Cineva aduce un joc 
Trivial Pur suit, eu zic „Scuzaţi, dar cred că iar îmi vine 
diareea, aşa că poate cel mai bine ar fi să mă duc acasă, în 
regulă?” Dar tu ţi-ai amintit, oricum, Mikey. Ca-nainte. 

— Ba nu. M-am uitat în agendă. 

O altă tăcere lungă. Apoi: 

— Nici tu nu ti-ai amintit? 

— Nţ. 

— Pe bune? 

— Pe bune. 

— Atunci, de data asta chiar s-a sfârşit, spuse el, şi 
uşurarea din glas îi era inconfundabilă. 

— Da, aşa cred şi eu. 

Tăcerea distanțelor lungi se lasă din nou - de-a lungul 
tuturor kilometrilor dintre Maine şi California. Cred că 
amândoi ne gândeam la acelaşi lucru: se sfârşise, da, iar în 
şase săptămâni sau în şase luni aveam să fi uitat totul unii 
despre ceilalţi. S-a sfârşit, cu preţul prieteniei noastre şi al 


vieților lui Stan şi Eddie. Pe ei aproape i-am uitat, ştiaţi? Cât 
ar suna de oribil, aproape că i-am uitat pe Stan şi pe Eddie. 
Ce avea Eddie, astmă sau migrenă cronică? Dracu' să mă ia 
de mai ştiu precis, deşi cred că migrenă era. O să-l întreb 
pe Bill. El trebuie să ştie. 

— Ei, zi-i salut lui Bill şi drăguţei lui neveste, spuse Richie 
cu 0 voioşie ce suna ca dintr-o conservă. 

— O să le spun, Richie, am replicat, închizând ochii şi 
frecându-mi fruntea. 

Mai ţine minte că soţia lui Bill a venit în Derry... Dar nu şi 
cum o cheamă sau ce i s-a întâmplat. 

— Şi, dacă treci vreodată prin Los Angeles, ai numărul. 
Ne întâlnim şi crăpăm ceva potol. 

— Sigur. 

Simţeam lacrimi fierbinţi îndărătul ochilor. 

— Şi, dacă te mai întorci tu pe-aici, e valabil şi pentru 
tine. 

— Mikey? 

— Prezent. 

— Te iubesc, dom'le. 

— Valabil şi-aici. 

— Bine. 

— Bip-bip, Richie. 

Râse. 

— Aşa, aşa, aşa. Bagă-ţi deştu-n ureche, Mike. Voi a zice, 
în ure-chea-ți, băiete. 

Închise. Şi am închis şi eu. Apoi m-am rezemat de perne 
cu ochii închişi şi multă vreme nu i-am mai deschis. 


Z iunie 1985 

Şeful Poliţiei, Andrew Rademacher, care l-a înlocuit pe 

şeful Borton la sfârşitul anilor şaizeci, a murit. A fost un 

accident bizar, unul pe care nu pot să nu-l asociez cu ceea 

ce s-a întâmplat în Derry... cu ceea ce tocmai s-a sfârşit în 
Derry. 


Combinația de  secţie-de-poliţie-şi-tribunal se află la 
marginea porțiunii care s-a prăbuşit în Canal, şi câtă vreme 
ea a rămas la locul său, alunecarea de teren - sau inundația 
- se pare că a cauzat avarii de structură pe care nu le-a 
observat nimeni. 

Rademacher lucra târziu în biroul său aseară, relatează 
articolul din ziar, aşa cum făcea zi de zi după furtună şi 
inundație. Încă de pe vremuri, biroul şefului Poliţiei se 
mutase de la etajul trei la cinci, imediat sub un pod unde 
sunt depozitate fel de fel de documente şi obiecte 
nefolositoare. Unul dintre acesta era scaunul pentru 
vagabonzi pe care l-am descris mai devreme în paginile 
mele. Era din fier şi cântărea mai bine de două sute de 
kilograme. Clădirea a înghiţit o cantitate însemnată de apă 
în perioada aversei de la 31 mai, şi asta trebuie să fi slăbit 
podeaua podului (sau cel puţin aşa scrie în ziar). Indiferent 
de motiv, scaunul-de-vagabonzi a căzut din pod drept peste 
şeful Rademacher, care stătea la birou, citind rapoarte de 
accidente. 

A murit pe loc. Ofiţerul Bruce Andeen a dat fuga înăuntru 
şi l-a găsit zăcând pe ruinele biroului sfărâmat, cu stiloul 
încă în mână. 

Am vorbit iar la telefon cu Bill. Audra reuşeşte să înghită 
ceva hrană solidă, spune el, dar în rest nu e nicio 
schimbare. L-am întrebat dacă marea problemă a lui Eddie 
era astma sau migrena. 

— Astma, a zis el prompt. Nu-i mai ţii minte inhalatorul? 

— Ba da, am spus, şi nu minţeam, dar mi l-am amintit 
abia când mi l-a pomenit Bill. 

— Mike? 

— Mda? 

— Care era numele lui de familie? 

M-am uitat la agenda de pe noptieră, dar n-am luat-o. 

— Nu mai ştiu foarte bine. 

— Ceva în genul Kerkorian, spuse Bill, părând abătut, dar 
parcă nu ăsta. Tu oricum le ai pe toate scrise. Corect? 


— Corect. 

— Slavă Domnului. 

— Ţi-au venit ceva idei în legătură cu Audra? 

— Una, dar atât de nebunească, încât nu vreau să 
vorbesc despre ea. 

— Eşti sigur? 

— Mhm. 

— Bine. 

— Mike, e ceva de speriat, nu? Să uităm aşa? 

— Da, am spus. Şi aşa şi era. 


8 iunie 1985 

Raytheon, care îşi planificase să înceapă fundaţiile la 
uzina sa din Derry în iulie, a decis în ultimul moment să 
construiască la Waterville în loc de Derry. Editorialul din 
pagina întâi a ziarului Derrmy News a exprimat 
nemulţumire... Şi, dacă am citit corect printre rânduri, un 
strop de teamă. 

Cred că ştiu care era ideea lui Bill. Va trebui să acţioneze 
repede, înainte ca ultima fărâmă de magie să părăsească 
acest loc. Dacă nu cumva s-a şi dus. 

Cred că lucrul la care m-am gândit mai înainte nu era la 
urma urmei chiar atât de nebunesc. Numele şi adresele 
celorlalţi din carneţelul meu se şterg. Culoarea şi calitatea 
cernelii fac aceste însemnări să arate ca şi cum ar fi fost 
scrise cu cincizeci sau şaptezeci şi cinci de ani înaintea 
celorlalte pe care le-am scris acolo. A început să se întâmple 
în ultimele patru sau cinci zile. Sunt convins că până în 
septembrie numele lor vor fi dispărut cu totul. 

Cred că le-aş putea păstra: pot, pur şi simplu, să le tot 
copiez. Dar mai sunt convins şi că fiecare se va şterge la 
rândul său şi că foarte curând ar deveni un exerciţiu 
zadarnic - aşa ca şi cum aş scrie N-o să mai flegmez în 
clasă de cinci sute de ori. Aş scrie nume care nu înseamnă 
nimic, din motive pe care nu mi le-aş aminti. 

Lasă-le-n pace, lasă-le-n pace. 


Bill, acţionează repede... Dar ai grijă! 


9 iunie 1985 

M-am trezit în plină noapte dintr-un coşmar cumplit pe 
care nu mi-l mai amintesc, am intrat în panică, n-am mai 
putut să respir. Am întins mâna după butonul soneriei şi n- 
am putut apăsa. Aveam o viziune groaznică, Mark Lamonica 
răspunzând apelului cu o seringă... Sau Henry Bowers cu 
şişul său. 

M-am repezit la agendă şi l-am sunat pe Ben Hanscom în 
Nebraska... Adresa şi numărul de telefon s-au şters şi mai 
mult, dar încă mai sunt lizibile. Nicio scofală, Joe. Am dat 
peste o voce imprimată pe bandă la centrala telefonică. Şi 
astfel am aflat că postul cu acest număr a fost desfiinţat. 

Oare Ben era gras sau avea un picior bont? 

Am rămas treaz până în zori. 


10 iunie 1985 

Mi-au spus că mâine pot pleca acasă. 

L-am sunat pe Bill şi l-am anunţat - cred că voiam să-l 
previn că-i rămâne tot mai puţin timp. Bill e singurul pe 
care mi-l amintesc clar şi sunt convins că şi eu sunt singurul 
pe care el şi-l aminteşte clar. Pentru că amândoi încă 
suntem aici în Derry. Cred că acesta este motivul. 

— În regulă, a spus. Până mâine n-o să ne mai ai pe cap. 

— Încă mai ai ideea aia? 

— Mda. Se pare că e vremea s-o încerc. 

— Ai grijă. 

Râse şi spuse ceva ce am putut şi totodată n-am putut 
înţelege: 

— Nu poţi să ai g-g-grijă pe un ska-kateboard, dom'le. 

— De unde am să ştiu cum a ieşit, Bill? 

— Ai să ştii, spuse el şi închise. 

Inima mea e alături de tine, Bill, indiferent cum o să iasă. 
Inima mea e alături de ei toţi, şi cred că, indiferent dacă am 
uitat unii de alţii, o să ne aducem aminte în vis. 


De acum sunt aproape gata cu jurnalul meu - bănuiesc că 
nu va fi niciodată altceva decât un jurnal şi că povestea 
vechilor scandaluri şi excentricităţi din Derry nu-şi află 
niciun loc în afara acestor pagini. Mie-mi convine de 
minune; cred că mâine, când îmi vor da drumul de aici, s-ar 
putea să fie în sfârşit timpul de a începe să mă gândesc la 
un nou soi de viaţă... Deşi cam ce ar putea să fie viaţa asta 
încă mi-e neclar. 

V-am iubit, aşa să ştiţi. 

V-am iubit atât de mult. 


Epilog 
Bill Denbrough aleargă ca 
vântul şi ca gândul, 
înghițind pământul (II) 


„Am cunoscut mireasa când obişnuia să joace Pony, 
Am cunoscut mireasa când obişnuia să joace Stroll. 
Am cunoscut mireasa când obişnuia să vrea petreceri, 
Am cunoscut mireasa când obişnuia să danseze rock and 
roll.” 
Nick Lowe 


„Nu poți să ai grijă pe-un skateboard, dom le.” 
Un puşti oarecare 


1 


Amiaza unei zile de vară. 

Bill stătea în picioare, gol, în dormitorul lui Mike Hanlon, 
privindu-şi trupul slab în oglinda de pe uşă. [easta sa 
cheală lucea în lumina intrată pe fereastră, care îi întindea 
umbra pe podea şi perete. Nu avea păr pe piept, coapsele şi 
gambele îi erau subţiri, dar aşternute cu odgoane de 
muşchi. Totuşi, îşi spunea el, avem aici un trup de adult, nu 
încape nicio îndoială. Uite burtica apărută după un pic cam 
prea multe biftecuri bune, un pic cam prea multe sticle de 
bere Kirin, cam prea multe prânzuri la piscină, unde ai ales 
bucătăria Reuben sau cea franţuzească în locul meniurilor 
dietetice. Ţi s-a lăsat şi dosul, bătrâne Bill. Încă mai poţi 
servi un as dacă nu eşti prea mahmur şi dacă ai ochiul ager; 


dar nu mai poți zbura după bătrâna minge Dunlop la fel ca 
pe vremea când aveai şaptesprezece ani. Fuduliile tale 
încep să aibă înfăţişarea aia fleşcăită de după prima 
tinereţe. Ai pe față riduri care nu erau acolo când aveai 
șaptesprezece ani... Pe toţi dracii, nu le-aveai nici când ţi-ai 
făcut prima fotografie de autor, cea în care încercai atât de 
tare să arăţi de parcă ştiai ceva... Orice. Eşti prea bătrân 
pentru ce ţi-ai pus în gând, Billy băiatule. O să vă rupeți 
gâtul amândoi. 

Îşi trase chiloţii pe el. 

Dacă am fi crezut asta, niciodată n-am fi putut... N-am fi 
putut face ceea ce am făcut. 

Căci nu-şi mai amintea cu adevărat ce anume făcuseră 
sau ce se întâmplase cu Audra de o transformase într-o 
epavă catatonică. Nu ştia decât ceea ce trebuia să facă 
acum şi ştia că, dacă n-o făcea acum, avea s-o uite şi pe 
asta. Audra şedea la parter în fotoliul lui Mike, cu părul 
atârnându-i despletit pe umeri, şi privea cu atenţie la 
televizor, unde în acele momente se transmitea Dialing for 
Dollars. Nu vorbea şi nu se mişca decât dacă era condusă. 

Asta-i altceva. Pur şi simplu eşti prea bătrân, omule. 
Crede-mă. 

Ba nu te cred. 

Atunci mori aici în Derry, Mare scofală. 

Îşi puse ciorapi de atletism, singura pereche de blugi pe 
care şi-o adusese cu el, tricoul pe care-l cumpărase de la 
„Shirt Shack” din Bangor în ajun. Portocaliu-aprins. Pe 
piept avea inscripţia „UNDE DRACU-I DERRY, MAINE?” Se 
aşeză pe patul lui Mike - cel pe care în nopţile ultimei 
săptămâni îl împărţise cu soţia sa, caldă, dar cadaverică - şi 
îşi încălţă tenişii... O pereche de Keds pe care tot ieri în 
Bangor îi cumpărase. 

Se ridică în picioare şi se privi din nou în oglindă. Văzu 
un bărbat apropiindu-se de vârsta mijlocie, îmbrăcat în 
hainele unui puşti. 

Arăţi ridicol. 


Ce copil nu arată ridicol? 

Tu nu eşti copil. Las-o baltă! 

— Putu-i mama mă-sii, ia hai să tragem un pic de rock 
and roll, spuse încetişor Bill şi ieşi din încăpere. 


2 


În visurile pe care le avea în anii din urmă, întotdeauna 
pleacă din Derry singur, la apusul soarelui. Oraşul e pustiu; 
toți au plecat. Seminarul Teologic şi casele victoriene de pe 
West Broadway lâncezesc profilate negre pe un cer 
lugubru, toate asfinţiturile de vară pe care le-ai văzut 
vreodată suprapuse într-unul singur. 

Îşi aude paşii trimițându-şi ecourile înapoi în timp. 
Singurul alt sunet care se aude e vuietul găunos al apei 
şiroind prin canale. 


3 


O împinse pe Silver afară pe alee, o propti pe cric şi îi 
verifică din nou cauciucurile. Cel din faţă era în regulă, dar 
cel din spate părea puţin cam moale. Luă pompa de 
bicicletă pe care o cumpărase Mike şi îl mai umflă. Când 
puse pompa la loc, controlă cărţile de joc şi cârligele de 
rufe. Roţile bicicletei continuau să producă acele fascinante 
răpăieli de mitralieră pe care Bill şi le amintea din copilărie. 
Bună treabă. 

Ţi-ai pierdut minţile. 

Poate. O să vedem. 

Se duse din nou în garajul lui Mike şi unse lanţul şi axul. 
Apoi se ridică în picioare, privi la Silver şi strânse uşor para 
claxonului. Suna bine. Dădu din cap şi intră în casă. 


4 


Și iar vede toate acele locuri, intacte, aşa cum erau pe 
atunci: matahala fortificată de cărămizi a Şcolii Primare 
Derry, Puntea săruturilor cu acele complicate gravuri de 


inițiale, îndrăgostiţii de liceu gata să crape lumea-n două 
cu pasiunea lor care crescuseră şi ajunseseră agenţi de 
asigurări şi  comis-voiajori de maşini, ospătărițe şi 
cosmeticiene, vede statuia lui Paul Bunyan profilată pe 
cerul acela însângerat al amurgului şi gardul alb înclinat ce 
mărginea trotuarul Kansas Street pe lângă Maidan. Le vede 
aşa cum erau, aşa cum vor fi întotdeauna într-o anume 
parte a minții lui... lar inima i se frânge de iubire şi groază. 

Plecăm, plecăm din Derry, îşi spune el. Plecăm din Derry, 
şi, dacă asta ar fi o carte, acum ne-am afla cam în ultima 
jumătate de duzină de pagini: pregăteşte-te să pui şi 
această carte în raft şi s-o dai uitării. Soarele se culcă şi nu 
se mai aude niciun sunet decât cel al paşilor mei şi al apei în 
canale. E timpul să... 


5 


Dialing for Dollars a cedat locul emisiunii Wheel of 
Fortune. Audra stătea pasivă în faţa micului ecran, fără ca 
ochii ei să se desprindă fie chiar şi pentru o clipă de el. 
Atitudinea nu i se schimbă când Bill închise televizorul. 

— Audra, îi spuse, apropiindu-se de ea şi luându-i mâna. 
Haide. 

Femeia nu se clinti. Mâna ei rămase într-a lui, ceară 
caldă. Bill îi desprinse cealaltă mână de pe braţul fotoliului 
lui Mike şi o ridică în picioare. O îmbrăcase în acea 
dimineaţă cam la fel cum se îmbrăcase şi el - blugi şi un 
tricou albastru. Ar fi arătat fermecătoare dacă nu ar fi avut 
privirea aceea holbată şi goală. 

— Ha-haide, o chemă el din nou şi o conduse pe uşă, în 
bucătăria lui Mike, şi de acolo afară. 

Îl urmă destul de supusă... deşi ar fi căzut de pe pragul 
verandei din spate, rostogolindu-se grămadă în noroi, dacă 
Bill n-o cuprindea cu un braţ de talie şi nu-i căâlăuzea paşii. 

O conduse până la locul unde Silver stătea proptită pe 
cricul ei, sub razele fierbinţi ale amiezii de vară. Audra se 


opri lângă bicicletă, privind cu seninătate la peretele 
garajului lui Mike. 

— Urcă, Audra. 

Audra nu se mişcă. Cu răbdare, Bill se chinui să o facă să- 
şi arunce unul dintre picioarele ei lungi peste portbagajul 
montat deasupra aripii lui Silver. În sfârşit, ajunse cu coşul 
de bagaje între picioare. Bill îi apăsă uşurel creştetul 
capului, făcând-o să se aşeze. 

Sări pe şaua lui Silver şi ridică cricul cu călcâiul. Se 
pregătea să întindă mâinile la spate după braţele Audrei şi 
să şi le petreacă pe după mijloc, când, înainte de-a apuca s- 
o facă, acestea se strecurară împrejurul lui din proprie 
iniţiativă, ca nişte şoricei ameţiţi. 

Privi în jos la ele, cu inima bătându-i mai repede, părând 
să-i pulseze în gât la fel de tare ca şi în piept. Era prima 
acţiune independentă întreprinsă de Audra într-o 
săptămână încheiată, din câte ştia el... prima acţiune a ei 
independentă de când se întâmplase... indiferent ce-o fi fost 
acest se întâmplase... 

— Audra? 

Niciun răspuns. Încercă să întoarcă uşor capul ca să o 
vadă, dar nu reuşi. Nu-i vedea decât mâinile în jurul taliei 
lui, unghiile înfăţişând ultimele coji ale unui lac roşu ce 
fusese aplicat de o tânără femeie sclipitoare, talentată şi 
plină de viaţă, într-un orăşel din mult prea îndepărtata 
Anglie. 

— Mergem la o plimbare, spuse Bill şi începu să ruleze cu 
Silver spre Palmer Lane, ascultând cum scârţâia pietrişul 
sub pneuri. Vreau să te ţii bine, Audra. Cred... Cred că s-ar 
putea să merg cam r-r-repede. 

Dacă nu mă pierd cu firea. 

Se gândi la copilul pe care-l întâlnise mai devreme în 
timpul şederii sale la Derry, când încă se întâmpla. Nu poți 
să ai grijă pe un skateboard, spusese puştiul. 

Nimeni n-a grăâit vreodată mai drept, copile. 

— Audra? Eşti gata? 


Niciun răspuns. Il se strânseseră un piculeţ mai mult 
mâinile pe talia lui? Probabil doar îşi dorea asta prea tare. 

Ajunse în capătul aleii şi privi la dreapta. Palmer Lane 
ducea drept în Upper Main Street, unde o cotitură la 
stânga avea să-l scoată pe panta ce cobora spre centru, în 
jos. Luând viteză. Simţi un tremur de frică închipuindu-şi 
această imagine şi un gând neliniştitor (oasele bătrâne se 
frâng uşor Bill-băiatule) îi fulgeră prin minte aproape prea 
iute ca să-l desluşească, şi trecu. Dar... Dar nu era numai 
nelinişte, nu-i aşa? Nu. Mai era şi dorinţă... Sentimentul pe 
care-l avusese la vederea puştiului mergând cu skateboard- 
ul sub braţ. Dorinţa de a goni repede, de a simţi vântul 
vâjâindu-i pe la urechi fără a şti dacă aleargă spre ceva sau 
fuge de ceva, dorinţa de-a goni şi atât. Dorinţa de-a zbura. 

Nelinişte şi dorinţă. Toată deosebirea dintre lume şi 
voinţă - diferenţa dintre a fi un adult ce socoteşte preţul şi 
un copil care doar a dat peste el şi s-a dus. Întreaga lume 
între una şi alta. Şi totuşi, nu este o distanţă atât de mare. 
Dorm în acelaşi pat, la o adică. La fel cum te simţi când 
trenuleţul de la montaigne-russe se apropie de vârful 
primei pârtii abrupte, de unde într-adevăr începe 
plimbarea. 

Nelinişte şi dorinţă. Ceea ce vrei şi ceea ce ţi-e frică să 
încerci. Unde ai fost şi unde vrei să te duci. Ceva dintr-un 
cântec rock and roll despre a dori fata, maşina, locul de-a 
sta şi a fi. O, rogu-Te, Doamne, înţelege-mă. 

Bill închise un moment ochii, simțind greutatea moale şi 
neînsufleţită a soţiei sale în spate, simțind colina undeva în 
faţa lui, simţindu-şi propria sa inimă înlăuntru-i. 

Fii viteaz, fii drept, nu te lăsa. 

Începu s-o împingă iar pe Silver înainte. 

— Vrei un pic de rock and roll, Audra? 

Niciun răspuns. Dar asta nu conta. Era gata. 

— Atunci, ţine-te. 

Începu să pedaleze. La început mergea greu. Silver se 
balansa îngrijorător încoace şi-ncolo, greutatea femeii 


adăugându-se dezechilibrului... Şi totuşi, trebuie că se 
echilibră şi ea, cât de cât, fie chiar şi inconştient, altfel s-ar 
fi prăbuşit amândoi pe dată. Bill stătea în picioare pe 
pedale, cu mâinile strângând ghidonul cu putere sălbatică, 
cu capul întors spre cer, ochii îngustaţi, tendoanele gâtului 
ieşite în relief. 

Vom cădea ca o pleaşcă chiar aici în mijlocul străzii, o să- 
i crap capul şi pe-al meu... 

(ba n-o să se întâmple aşa ceva dă-i bătaie Bill dă-i bătaie 
dă-i bătaie ticălosului) 

Stătea ridicat de pedale, rotindu-le, simțind fiecare ţigară 
fumată în ultimii douăzeci de ani în tensiunea crescută a 
sângelui şi în galopul inimii. Futu-vă şi pe voi! spuse în 
sinea sa, şi năvala nebuneştii înviorări îl făcu să rânjească. 

Cărţile de joc, care iniţial trăseseră foc cu foc, începură 
acum să pârâie mai repede. Erau noi, frumoase şi noi, şi 
scoteau un zgomot puternic, de calitate. Bill simţi prima 
mângâiere a brizei pe scalpul pleşuv, şi rânjetul i se lăţi. Eu 
am făcut briza asta, îşi spuse. Eu am făcut-o, pompând la 
nenorocitele astea de pedale. 

Semnul STOP din capătul aleii se apropia. Bill începu să 
frâneze... Şi apoi (cu rânjetul continuând să i se lărgească, 
dezvelind tot mai mulţi dinţi) reîncepu să pedaleze. 

Ignorând semnul, Bill Denbrough o luă la stângă, pe 
Upper Main Street, mai sus de Bassey Park. Din nou 
greutatea Audrei îl înşelă şi nu lipsi mult să se 
dezechilibreze şi să cadă. Bicicleta se clătină, se bălăbăni, 
apoi îşi reveni. Vântul se simţea acum mai puternic, 
răcorindu-i sudoarea de pe frunte, evaporând-o, şuierându-i 
pe la urechi cu un sunet gros şi toxic ce semăna cu vuietul 
oceanului într-o scoică, dar în realitate era ca nimic altceva 
pe acest Pământ. Bill bănuia că-i un sunet familiar copilului 
cu skateboard-ul. Dar e un sunet cu care-ţi vei pierde 
contactul, copile, reflectă el.. Lucrurile au un fel al lor de-a 
se schimba. E o şmecherie murdară, aşa că fii pregătit 
pentru ea. 


Pedalând acum mai repede, găsea în viteză un echilibru 
sigur. Ruinele lui Paul Bunyan pe stângă, ca un colos căzut. 
Bill strigă: 

— Hai-ho, Silver, HAAAIDEEE! 

Mâinile Audrei i se strânseră de mijloc; o simţi agitându-i- 
se la spate. Dar n-avea niciun zor să se întoarcă acum 
pentru a încerca s-o vadă... Nicio grabă, nicio nevoie. 
Pedală mai repede, râzând zgomotos, un chelios înalt şi slab 
pe o bicicletă, cocoşat peste ghidon ca să reducă rezistenţa 
aerului. Oamenii se întorceau să-l privească în timp ce 
gonea pe lângă Bassey Park. 

Acum Upper Main Street începu să se încline spre 
centrul surpat într-un unghi mai abrupt, iar un glas lăuntric 
îi şopti că, dacă nu frânează, curând nu va mai fi în stare; 
avea să zboare pur şi simplu ca vântul în rămăşiţele năruite 
ale intersecţiei cu triplu sens, ca un liliac scăpat din iad, şi 
amândoi vor muri. 

În loc să frâneze începu să pedaleze iar, zorind bicicleta. 
Acum zbura în jos pe Main Street Hill şi putea să vadă 
barierele de avarie albe cu portocaliu, cazanele cu asfalt şi 
flăcările lor fumegânde ca de Halloween însemnând 
marginea gropii, putea vedea acoperişurile caselor iţindu- 
se din străzi ca nişte frânturi din imaginaţia unui nebun. 

—  Hai-ho, Silver  HAAAIDEEE! ţipă în delir Bill 
Denbrough şi se repezi în josul colinei spre indiferent ce 
anume îl aştepta, conştient pentru ultima oară de Derry ca 
loc al său natal, conştient mai presus de orice că era viu sub 
un cer adevărat şi că totul era dorinţă, dorinţă, dorinţă. 

Gonea în josul pantei pe Silver: gonea ca vântul şi ca 
gândul, înghițind pământul. 


6 


Plecarea. 
Aşadar pleci, şi simţi impulsul de a privi în urmă, de a 
mai privi în urmă doar o dată, pe când asfinţitul se stinge, 


ca să mai vezi o ultimă dată acel sever orizont din New 
England - turlele, Turnul de Apă, Paul cu securea sa 
aruncată pe un umăr. Dar poate că nu-i o idee chiar atât de 
bună să te uiţi înapoi - toate poveştile spun asta. Uite ce i 
s-a întâmplat nevestei lui Lot. Mai bine să nu întorci capul, 
mai bine să crezi că va domni fericirea pe veci de jur 
împrejur - şi chiar aşa s-ar putea să fie: cine are de spus că 
nu există asemenea încheieri? Nu toate corăbiile ce se 
îndepărtează în întuneric nu vor mai regăsi niciodată 
soarele sau mâna unui alt copil; dacă viaţa te învaţă cât de 
cât ceva, te învaţă că există atât de multe finaluri fericite, 
încât omul care crede că nu există Dumnezeu trebuie supus 
unui examen psihiatric sever. 

Pleci, şi pleci repede când soarele incepe să apună, 
gândeşte el in acest vis. Asta faci. lar dacă mai păstrezi un 
ultim gând, poate că despre duhuri te întrebi... Despre 
duhurile copiilor ce stau în apă la apusul soarelui, stau în 
cerc, stau cu mâinile împreunate, cu chipurile tinere, 
sigure, dar aspre... Destul de aspre, în orice caz, ca să dea 
naştere oamenilor ce vor deveni ei, destul de aspre ca să 
înțeleagă, poate, că oamenii ce vor deveni ei trebuie 
neapărat să dea naştere oamenilor care-au fost înainte de a 
putea începe să încerce a înţelege simpla mortalitate. 
Cercul se închide, roata se învârteşte şi nimic altceva nu 
mai are importanţă. 

Nu trebuie să priveşti în urmă pentru a-i vedea pe aceşti 
copii; o parte din mintea ta îi va vedea pe veci, va trăi cu ei 
în veci, îi va iubi în veci de veci. Nu sunt neapărat cea mai 
bună parte din tine, dar au fost odinioară depozitarii a tot 
ceea ce ai putut deveni. 

Copii, vă iubesc. Vă iubesc atât de mult. 

Aşa că ia-ţi tălpăşița repede, ia-ți tălpăşița înainte să se 
şteargă şi ultima geană de lumină, ia-ţi tâlpăşița din Derry 
din amintire... Dar nu şi din dorinţă. Asta rămâne, 
strălucitorul medalion a tot ce am fost şi am crezut, copii 
fiind, a tot ce a strălucit în ochii noştri când ne rătăceam şi 
vântul sufla în noapte. 


Ia-ţi tălpăşița şi încearcă să iţi păstrezi surâsul. Prinde 
un mic rock and roll la radio şi îndreaptă-te spre toată viața 
ce există, cu tot curajul pe care-l poţi găsi şi toată credinţa 
de care poți da dovadă. Fii viteaz, fii drept, nu te lăsa. 

Iar restul e iîntunecime. 


7 


— Hei! 

— Hei, domnu”, matale... 

— „Fii atent! 

— Nebunu' dracu' o să... 

Cuvintele plesneau pe alături în curent, la fel de lipsite de 
sens ca pavilioanele în vânt sau baloanele dezlegate. Iată 
bariera de avarie; simţea aroma fumegândă a gazului de la 
cazane. Vedea bezna căscată de pe locul unde se aflase 
strada, auzea apa mohorâtă şiroind acolo jos în tenebrele 
încâlcite şi râdea la auzul ei. 

O trase pe Silver cu putere spre stânga, atât de aproape 
de bariere, încât un crac de pantaloni chiar i se frecă de 
una dintre ele. Roţile lui Silver se aflau la mai puţin de trei 
degete de locul unde asfaltul se termina în gol, şi i se 
termina şi spaţiul de manevră. În faţă, apa rosese toată 
strada şi jumătate din trotuarul din faţa Magazinului de 
Bijuterii Cash. Barierele închideau accesul pe ceea ce mai 
rămăsese din trotuar. 

— Bill? 

Era vocea Audrei, buimacă şi puţin cam groasă. Suna de 
parcă tocmai s-ar fi trezit dintr-un somn adânc. 

— Bill, unde suntem? Ce facem? 

— Hai-ho, Silver! strigă Bill, îndreptând schelăria gonind 
care era Silver drept spre bariera de avarie ce stătea în 
unghiuri drepte faţă de vitrina giuvaiergeriei. 

— Hai-ho, SILVER, HAAAIDEEE! 

Silver lovi bariera cu mai bine de şaizeci de kilometri pe 
oră şi o luă în zbor, cadrul într-o direcţie, cele două 


suporturi în formă de A în altele două. Audra ţipă şi îl 
strânse pe Bill cu atâta putere, încât i se tăie respiraţia. În 
sus şi în jos pe Main Street, Canal Street şi Kansas Street, 
oamenii stăteau în uşi şi pe trotuare, privind uluiţi. 

Silver ţâşni pe puntea de trotuar scobit pe dedesubt. Bill 
îşi simţi şoldul şi genunchiul stâng ciupind latura 
magazinului de bijuterii. Simţi roata din spate a lui Silver 
lăsându-se dintr-o dată în jos şi înţelese că trotuarul se 
prăbuşea pe urmele lor... 

„„.„Şi atunci mişcarea de întoarcere a lui Silver îi readuse 
pe teren solid. Bill coti ca să evite o ladă de gunoi 
răsturnată şi se năpusti din nou pe carosabil. Frâne 
scrâşniră. Văzu masca unui camion enorm apropiindu-se şi 
tot nu putu să se oprească din râs. Fulgeră prin spaţiul pe 
care uriaşul camion îl ocupa, mergând în zigzag, cu o 
secundă întreagă înainte ca acesta să ajungă acolo. Ei, 
căcat, timp berechet! 

Urlând, cu lacrimile ţâşnindu-i din ochi, Bill sună din 
goarna lui Silver, ascultând fiecare lătrat răguşit ce se 
încastra în lumina vie a zilei. 

— Bill, o să ne frângem gâtul amândoi! strigă Audra, şi, 
deşi în glas i se simţea spaima, totuşi râdea. 

Bill coti înclinând-o pe Silver şi de astă dată o simţi pe 
Audra aplecându-se o dată cu el, făcând bicicleta mai uşor 
de controlat, ajutându-l în a-i face pe amândoi să coexiste 
cu ea, cel puţin pentru acel mic moment compact din timp, 
sub forma a trei fiinţe vii. 

— Aşa crezi? îi strigă el peste umăr. 

— Sunt sigură! ţipă ea şi imediat îl apucă de partea din 
faţă a blugilor, unde se simţea o erecţie imensă şi veselă. 
Da' nu te opri! 

Oricum n-avea nimic de spus. Viteza lui Silver se scurse 
pe Up-Mile Hill, vuietul greu al cărţilor de joc redevenind 
simple împuşcături izolate. Bill se opri şi se întoarse spre 
ea. Era palidă, cu ochii mari, evident speriată şi confuză... 
Dar trează, conştientă şi zâmbitoare. 


— Audra, rosti el, râzând împreună cu ea. 

O ajută să descalece de pe Silver, rezemă bicicleta de un 
zid de cărămizi din apropiere şi o îmbrăţişă. O sărută pe 
frunte, pe ochi, pe obraji, pe gură, pe gât, pe sâni. 

În acest timp, ea îl strânse la piept. 

— Bill, ce se întâmplă? Mi-aduc aminte că am coborât din 
avion la Bangor, și nu-mi mai amintesc nimic de după aceea. 
Eşti bine? 

— Da! 

— Şi eu? 

— Da. Acum. 

Îl împinse astfel ca să-l poată privi: 

— Bill, tot te mai bâlbâi? 

— Nu, spuse Bill şi o sărută. Mi-a trecut bâlbâială. 

— De tot? 

— Da. Cred că de data asta mi-a trecut de tot. 

— Ai spus ceva despre rock and roll? 

— Nu ştiu. Am spus? 

— Te iubesc, replică ea. 

Bill dădu din cap şi zâmbi. Când zâmbea, arăta foarte 
tânăr, chel sau nu. 

— Şi eu te iubesc. Şi ce altceva contează? 


8 


Se trezeşte din acest vis incapabil să îşi amintească exact 
ce anume fusese, în afară de simplul fapt că a visat că era 
din nou copil. Atinge pielea netedă a soției care işi doarme 
somnul ei cald şi îşi visează propriile ei vise; se gândeşte că 
e bine să fii copil, dar e bine şi să fii om mare şi să ai 
puterea de a cugeta la misterul copilăriei... la credinţele şi 
dorinţele ei. Am să scriu despre toate astea într-o bună zi, 
îşi spune, şi ştie ca nu-i decât un gând al zorilor, un gând de 
după vis. Dar e plăcut să gândeşti astfel o vreme în liniştea 
curată a dimineţii, să te gândeşti la copilărie şi la propriile 
ei dulci taine ce confirmă mortalitatea, şi la faptul că 
mortalitatea defineşte tot curajul şi toată iubirea. Să te 


gândeşti că ceea ce a privit înainte trebuie să privească şi 
înapoi şi că fiecare viaţă îşi făureşte propria-i imitație a 
nemuririi: o roată. 

Sau cel puţin aşa gândeşte câteodată Bill Denbrough în 
acele zori de zi după ce a visat, când aproape îşi aminteşte 
de copilăria sa şi de prietenii cu care a impărtăşit-o. 


Această carte a fost începută în Bangor, Maine, la data de 
9 septembrie 1981, şi a fost încheiată în Bangor, Maine, la 
data de 28 decembrie 1985. 


Mall, “loc de plimbare, promenadă”; în cazul de faţă, spaţiu acoperit şi 
transformat în hală de comerţ (n. tr.). 

Aluzie la un episod din romanul lui Stephen King The Dead Zone (Zona 
moartă), primul din seria romanelor şi nuvelelor localizate în Castle Rock (n. 
tr.). 

Bigfoot („picior mare”), antropoid enigmatic, un fel de Yeti-Omul-Zăpezilor (n. 
tr.). 

În original, Big Apple, oraşul New York, al cărui blazon reprezintă un măr (n. 
tr.). 

Belch, „râgâială”; „a râgâi” (n. tr.). 

A venit din spaţiul cosmic, celebru film SF, Universal/International, 1953, r. 
Jack Arnold (n. tr.). 

Ochiul târâtor (n. tr.). 

In original: You got any on ya, Dick? („Ai nişte gumă asupra ta/pe tine, 
Dick?”). Joc de cuvinte intraductibil: Dick, 1) diminutiv de la Richard; 2) 
„puţulică”; gum, „gumă”, dar şi cu sensul de „brânză” colectată pe penis (n. 
tr.). 

John Barleycorn, „John Bob-de-Orz”, personificare a berii şi a altor băuturi din 
malţ (mai ales whisky) (n. tr.). 

Zână care prevesteşte moartea prin tânguieli (în mitologia irlandeză şi 
scoțiană). 

Club, 1. „club”; 2. „baston, ciomag” (în lb. engleză) (n. tr.). 

în lb. engleză, chicken, 1. „pui de găină”; 2. „laş” (n. tr.). 

Inapoi în viitor, Steven Spielberg, 1986, r. Robert Zemeckis (n. tr.).