Stephen King — Turnul Intunecat. 01 Pistolarul

STEPHEN KING 
PISTOLARUL 


Seria Turnul Întunecat 


Volumul | 


INTRODUCERE 


Despre cum e să ai nouăsprezece ari 
(zi despre alte câteva lucruri] 


1 


Hobbiţu erau man când eu aveam nouăsprezece anu |număr cu O 
anu rnită importanță î in poveştil e care urmează], 

În timpul Marelui Festival de Muzică de la Woodstock, prin 
noroaiele de la ferma lui Max Yasgur trebăluiau probabil vreo sase 
Merry şi Pippin, de două ori mai mulți Frodo gi nenumărați Gandalfi 
hippy. Sidipâriul inelelor al lui J.B.E, 

Tolkien avea o popularitate răsunătoare în zilele acelea şi, deşi n- 
am ajuns nici o chpă la Woodstock [regrete, regrete], presupun că 
srarm şi eu rnăcar pe jumătate hippy. Su icient, în orice caz, încât să fi 
citit sr e şi să mă hi indrăgosțit de ele. 

Cărțile Şi seria Tumul întunecat, asemenea celor mai multe 
povesti fantasy de mare întindere scrise de bărbaţi şi femei din 
generația mea |The Chrorucies of Thomas Covenani, de Stephen 
Donaldsoni, gi The Sword af Shannara, de Terry Brooks, sunt doar 
două dintre multe astfel de exermplej, s-au născut sub auspiciile 
operei lui Tolkien, 

Dar, cu toate că am citit cărțile în 1986 şi 1987, m-am abținut de la 
scris, M-a imprezionat [şi încă într-un rod de-o sinceritate cât se 

cate de duinază) amploarea imaginației lui Tolkien - ambiția povegtu 
UI -, Însă eu voiarri să scriu genul meu propriu de poveste şi, dacă m- 
ag îi pus atunci pe treabă, ag hi scris-o pe a lui, Asta, cum îi plăcea 
răposatului Dick Hizon cel Viclean să spună, ar îi fost o greseală, 
Graţie domnului Tolkien, secolul douăzeci era populat deja de toți 
af ci urănitarii re rare riitea 3-1 înrană 


STEPHEN KING 
PISTOLARUL 


Seria Turnul Întunecat 


Volumul 1 


INTRODUCERE 


Despre cum e să ai nouăsprezece ani 
(şi despre alte câteva lucruri) 


1 


Hobbiţii erau mari când eu aveam nouăsprezece ani (număr 
cu o anumită importanţă în poveştile care urmează). 

În timpul Marelui Festival de Muzică de la Woodstock, prin 
noroaiele de la ferma lui Max Yasgur trebăluiau probabil vreo 
şase Merry şi Pippin, de două ori mai mulți Frodo şi 
nenumărați Gandalfi hippy. Stăpânul inelelor al lui J.R.R. 

Tolkien avea o popularitate răsunătoare în zilele acelea şi, 
deşi n-am ajuns nici o clipă la Woodstock (regrete, regrete), 
presupun că eram şi eu măcar pe jumătate hippy. Suficient, în 
orice caz, încât să fi citit cărțile şi să mă fi îndrăgostit de ele. 

Cărţile din seria Turnul Întunecat, asemenea celor mai multe 
poveşti fantasy de mare întindere scrise de bărbați şi femei din 
generația mea (The Chronicles of Thomas Covenant, de 
Stephen Donaldson, şi The Sword of Shannara, de Terry 
Brooks, sunt doar două dintre multe astfel de exemple), s-au 
născut sub auspiciile operei lui Tolkien. 


Dar, cu toate că am citit cărțile în 1966 şi 1967, m-am 
abținut de la scris. M-a impresionat (şi încă într-un mod de-o 
sinceritate cât se poate de duioasă) amploarea imaginaţiei lui 
Tolkien - ambiția poveştii lui -, însă eu voiam să scriu genul 
meu propriu de poveste şi, dacă m-aş fi pus atunci pe treabă, 
aş fi scris-o pe a lui. Asta, cum îi plăcea răposatului Dick 
Nixon cel Viclean să spună, ar fi fost o greşeală. Graţie 
domnului Tolkien, secolul douăzeci era populat deja de toți 
elfii şi vrăjitorii pe care putea să-i încapă. 

În 1967, nu aveam nici o idee despre ce gen de poveste ar 
putea fi, dar asta nu conta; eram convins că voi şti s-o 
recunosc atunci când avea să-mi taie calea. Aveam 
nouăsprezece ani şi eram arogant. Categoric suficient de 
arogant să simt că mai pot aştepta puţin să-mi vină muza şi 
să-mi scriu capodopera (căci eram convins că asta va fi). La 
nouăsprezece ani mi se părea că e dreptul meu să fiu arogant; 
la vârsta aceea, cel mai adesea, timpul încă nu apucă să-şi 
pună pecetea asupra ta. Mai apoi îți răreşte părul şi-ţi taie 
avântul, după spusele unui cântec country în vogă, dar 
adevărul e că te văduveşte şi de altceva. Nu ştiam asta în 1966 
şi 1967, iar dacă aş fi ştiut, nu mi-ar fi păsat. Îmi puteam 
imagina - cât de cât - cum e să ai patruzeci de ani, dar 
CINCIZECI? 

Nu. Şaizeci? Niciodată! Şaizeci de ani, ca vârstă, ieşea din 
discuție. lar la nouăsprezece ani exact aşa trebuie să fii. 
Nouăsprezece ani e vârsta la care spui: Păzea, oameni buni, că 
eu trag în piept TNT şi dau pe gât dinamită, aşa că, dacă ţineţi 
la viață, ştergeți-o din calea mea - vine Stevie. 

Nouăsprezece ani reprezintă vârsta egoismului, când grijile 
personale sunt limitate ca număr. Aveam bătaie lungă, şi de 
asta îmi păsa. Aveam ambiţie cu carul, şi de asta îmi păsa. 
Aveam o maşină de scris pe care o căram după mine de lao 
mizerie de apartament la altul, mereu cu un pachet de ţigări 
în buzunar şi cu zâmbetul pe buze. Compromisurile vârstei 
mijlocii erau departe, povara bătrâneţii - dincolo de orizont. 
Aidoma protagonistului din cântecul acela al lui Bob Seger 
care e folosit acum la vânzarea de camioane, simțeam că am o 


putere fără margini şi un optimism aşijderea; buzunarele îmi 
erau goale, dar capul îmi era plin de lucruri pe care voiam să 
le spun şi inima îmi era plină de poveşti pe care voiam să le 
istorisesc. Sună dulceag acum; mi se părea minunat atunci. 
Mi se părea extrem de mişto. Mai mult decât orice voiam să 
trec de barierele mentale ale cititorilor mei, voiam să le fac praf 
şi să le schimb pentru vecie folosindu-mă doar de poveste. Şi 
simțeam că pot face lucrul acesta. Simțeam că mă născusem 
pentru a-l face. 

Sună a îngâmfare ce spun? Îngâmfare crasă sau pasabilă? 
Oricum ar fi, nu-mi cer iertare. Aveam nouăsprezece ani. Nu 
aveam nici măcar un fir cărunt în barbă. 

Aveam trei perechi de jeanşi, o pereche de ghete, ideea că 
lumea e a mea şi nimic din ce s-a întâmplat în următorii 
douăzeci de ani nu mi-a dovedit că n-ar fi aşa. 

Apoi, în jurul vârstei de treizeci şi nouă de ani, problemele 
au început să se adune: băutura, drogurile, un accident de 
maşină care a schimbat felul în care umblu (printre alte 
lucruri). Am scris despre ele pe larg şi nu e nevoie să le tratez 
şi aici. 

Pe lângă asta, pentru voi e totuna, nu? Lumea trimite până 
la urmă un polițai nervos care să vă pună puţin frână şi să vă 
arate cine-i şeful. Voi, cei care citiți aceste cuvinte, fără 
îndoială că v-aţi întâlnit cu el (sau că o veţi face); eu l-am 
întâlnit şi sunt sigur că se va întoarce. Îmi ştie adresa. E un 
tip rău, un copoi nervos, duşmanul de moarte al moftului de 
moment, al poznelor de tot felul, al mândriei, al ambiţiei, al 
muzicii date la volum maxim şi al tuturor lucrurilor care țin 
de vârsta de nouăsprezece ani. Dar încă sunt de părere că 
aceea este o vârstă neprețuită. Poate cea mai bună vârstă. Te 
poți distra cât e noaptea de lungă, dar când muzica tace şi 
berea se evaporă, mai poți încă să gândeşti. Şi să ai vise 
măreţe. Polițaiul cel rău oricum îţi retează până la urmă din 
lungul nasului, iar dacă de la început îţi lipseşte elanul, ei 
bine când îşi termină treaba cu tine nu mai rămâi nici cât să 
te vezi sub lupă. “Am mai prins unul!” strigă el şi se apropie 
cu paşi mari, cu carnetul de amenzi în mână. Aşa că puţină 


aroganță (sau chiar multă) nu-i un lucru atât de rău, deşi 
fără îndoială că mama v-a spus exact opusul. Mie mi-a spus. 
Trufia, prăbuşirea prevesteşte, Stephen, mi-a spus ea... şi apoi 
am aflat - cam pe la vârsta care rezultă din operaţia 19 x 2 - 
că până la urmă oricum te prăbuşeşti. Sau dă cineva cu tine 
într-un şanţ. La nouăsprezece ani poți fi amendat în baruri şi 
ți se poate spune să speli dracului putina, să-ţi vezi naibii de 
ale tale în stradă, dar nu poţi fi amendat când stai jos şi 
pictezi un tablou, scrii o poezie sau spui o poveste, pentru 
Dumnezeu, iar dacă voi, cei care citiți acestea, sunteți foarte 
tineri, nu le permiteți adulților, cei care se cred mai buni decât 
voi, să vă convingă de contrariu. Sigur, n-aţi fost niciodată la 
Paris. Nu, n-aţi alergat niciodată cu taurii în Pamplona. Da, 
sunteți nişte mucoşi care până acum trei ani n-au avut pic de 
păr la subsuoară - şi ce dacă? 

Dacă de la început idealurile nu vă depăşesc puterile, cum o 
să vă descurcaţi când o să creşteți mari şi tari? Daţi-vă frâu 
liber orice v-ar spune alţii, asta-i filozofia mea; staţi jos şi 
rupeți zăgazurile. 


2 


Cred că romancierii sunt de două feluri, iar aici mă refer şi 
la genul de romancier cu caş la gură care eram eu în 1970. Cei 
sortiți pentru latura mai literară sau “serioasă” a meseriei 
examinează fiecare subiect posibil prin prisma următoarei 
întrebări: 

Ce ar putea să însemne pentru mine scrierea genului ăstuia 
de poveste? Cei al căror destin (sau ka, dacă vreţi) este acela 
de a scrie romane populare sunt înclinați să-şi pună o 
întrebare foarte diferită: Ce ar putea însemna pentru alții 
scrierea genului ăstuia de poveste? Romancierul “serios” caută 
răspunsuri şi soluții pentru sine; romancierul “popular” caută 
un public. Amândoi aceşti romancieri sunt la fel de egoişti. Am 
întâlnit destui şi mă pun zălog pentru asta. 

În orice caz, cred că şi la vârsta de nouăsprezece ani am 
înțeles că povestea lui Frodo şi a încercărilor sale de a scăpa 


de Inelul Suprem aparţine celui de-al doilea grup. Erau, în 
definitiv, aventurile unei găşti de pelerini englezi desfăşurate 
pe fundalul unei mitologii vag nordice. Îmi plăcea ideea 
aventurii cu aer cavaleresc - o adoram, de fapt -, dar nu mă 
interesau deloc nici țărănuşii voinici ai lui Tolkien (asta nu 
înseamnă că nu-mi plăceau, pentru că nu ar fi adevărat), nici 
sumbrul decor scandinav ales de el. Dacă aş fi încercat să 
merg pe direcția aceasta, mi-aş fi dat cu stângu-n dreptul. 

Aşa că am aşteptat. În 1970 aveam douăzeci şi doi de ani, 
primele fire cărunte îmi apăruseră în barbă (cred că de vină 
pentru asta erau şi cele două pachete şi jumătate de Pall Mall 
pe care le fumam zilnic), dar şi la douăzeci şi doi de ani îţi 
permiți să aştepţi. La douăzeci şi doi de ani timpul este încă de 
partea ta, chiar dacă şi atunci polițaiul ăla rău bântuie prin 
cartier punând întrebări. 

Apoi, în cinematograful aproape complet gol (cinema Bijou 
din Bangor, Maine, dacă are vreo importanţă), am văzut un 
film regizat de Sergio Leone. Se numea Bunul, răul şi urâtul şi 
înainte ca acesta să ajungă măcar la jumătate, ştiam deja că 
vreau să scriu ceva ce conținea sentimentul de aventură şi 
magie din seria lui Tolkien, dar pe fundalul western aproape 
absurd de măreț al lui Leone. Dacă aţi văzut westernul acela 
bizar doar la televizor, nu înțelegeţi despre ce vorbesc - nu vă 
fie cu bănat, dar aşa este. Pe un ecran de cinematograf, 
proiectat prin lentilele Panavision potrivite, Bunul, răul şi 
urâtul e o epopee din tagma lui Ben-Hur. Clint Eastwood pare 
înalt cam de cinci metri şi jumătate şi fiecare fir sârmos de păr 
de pe obrajii lui pare mare cam cât un sequoia tânăr. Ridurile 
de la colțurile gurii lui Lee Van Cleef par adânci cât nişte 
canioane şi pe fundul fiecăruia s-ar putea afla câte o deşirare 
(vezi Vrăjitorul şi globul de cristal). Deşertul din cadre pare să 
se întindă cel puţin până la orbita planetei Neptun. lar 
butoiaşul fiecărui pistol rivalizează ca mărime cu tunelul 
Holland. 

Mai mult decât cadrul acesta, îmi doream senzaţia de 
epopee, acea măreție apocaliptică. 


Faptul că Leone habar nu avea de geografia Americii (după 
unul dintre personaje, Chicago e situat undeva în apropiere de 
Phoenix, Arizona) sporea senzaţia de dislocare uriaşă a 
filmului. Şi în entuziasmul meu - entuziasm pe care numai un 
tânăr îl poate atinge, cred - voiam să scriu nu doar o carte 
lungă, ci cel mai lung roman popular din istorie. N-am reuşit să 
fac asta, dar am sentimentul că strădania mea n-a fost de 
prisos; Turnul Întunecat, volumele 1-7, cuprinde într-adevăr o 
singură poveste, iar primele patru volume însumează puţin 
peste două mii de pagini în ediție de buzunar. Ultimele trei 
volume însumează alte două mii cinci sute în manuscris. 

Nu încerc să sugerez aici că lungimea are vreo legătură cu 
calitatea; spun doar că am vrut să scriu o saga şi că, într-un 
fel, am reuşit. Dacă m-aţi întreba de ce am vrut asta, nu v-aş 
putea răspunde. Poate că asta înseamnă să creşti în America: 
ridică cea mai înaltă clădire, sapă cea mai adâncă groapă, 
scrie cea mai lungă carte. lar expresia aia nedumerită de pe 
fața mea atunci când vine vorba de motivaţia gestului? Am 
impresia că şi asta se explică prin natura americanului. Într- 
un final, nu putem spune decât: 

La vremea aia mi s-a părut o idee bună. 


3 


Încă un lucru despre vârsta de nouăsprezece ani, dacă nu 
vă e cu bănat: este vârsta, cred, la care mulți dintre noi 
rămânem cumva încremeniți (mental şi emoţional, chiar dacă 
nu şi fizic). Anii trec şi într-o zi te uiţi în oglindă nedumerit de- 
a binelea. 

Ce caută ridurile astea pe fața mea? te întrebi. De unde a 
apărut burtica asta nenorocită? 

La naiba, eu n-am decât nouăsprezece ani! Ce spun nu e 
nici pe departe un concept original, însă asta nu reduce cu 
nimic efectul de surpriză. 

Timpul vă aduce fire cărunte în barbă, timpul vă taie elanul 
şi în tot acest timp voi vă spuneți - prostuţilor - că timpul încă 
este de partea voastră. Partea raţională din voi ştie că nu e 


aşa, însă inima refuză să creadă. Dacă aveţi noroc, polițaiul 
care v-a amendat pentru că ați depăşit viteza şi pentru că vă 
distrați prea bine vă mai dă şi o doză de săruri mirositoare. 
Într-o oarecare măsură, asta mi s-a întâmplat mie aproape de 
finele secolului douăzeci. A venit sub forma unei furgonete 
Plymouth care m-a răsturnat în şanțul de pe marginea unui 
drum din oraşul meu de domiciliu. 

Cam la trei ani după acel accident am ţinut o şedinţă de 
autografe pentru Dintr-un Buick 8 la o librărie Borders din 
Dearborn, Michigan. Când i-a venit rândul, un tip a spus că se 
bucură tare, tare de tot că sunt încă în viaţă. (Mi se întâmplă 
asta des şi al naibii să fiu dacă nu-i o declarație mai bună 
decât: “De ce dracu” n-ai murit?”) 

“Eram cu un prieten bun când am auzit că ai fost lovit”, a 
zis el. “Măiculiță, am clătinat atunci din cap şi-am rostit: «S-a 
zis cu Turnul, se înclină, cade, aaa, căcat, acum n-o să-l mai 
termine niciodată.“ 

O versiune a aceleiaşi idei îmi trecuse şi mie prin gând - 
neliniştitoarea idee că, după ce am clădit Turnul Întunecat în 
imaginarul colectiv al unui milion de cititori, am totuşi 
responsabilitatea de a-l ţine în picioare atât timp cât oamenii 
vor dori să citească despre el. Asta s-ar putea să însemne doar 
cinci ani; în ce mă priveşte, ar putea însemna şi cinci sute. 
Scrierile fantasy, cele nereuşite laolaltă cu cele reuşite (chiar 
şi-n clipa aceasta cineva probabil că citeşte Vampirul Varney 
sau Călugărul), par să aibă viaţă lungă pe rafturi. Metoda prin 
care Roland încearcă să protejeze turnul este să înlăture 
factorii care amenință Grinzile de susținere ale Turnului. 
Imediat după accident mi-am dat seama că asta va trebui să 
fac şi eu, ducând la bun sfârşit povestea pistolarului. 

În cursul lungilor pauze dintre scrierea şi publicarea 
primelor patru volume ale sagăi Turnul Întunecat, am primit 
sute de scrisori “înverşunate”. În 1998 (când, cu alte cuvinte, 
trudeam sub falsa impresie că încă am nouăsprezece ani), am 
primit una din partea unei “bunicuţe de opşdoi de ani, nu 
vreau să Vă Deranjez cu Problemele mele DAR sunt foarte 
Bolnavă în Ultima Vreme.” Bunicuţa îmi spunea că probabil 


nu mai are de trăit decât un an (“14 Luni cel Mult, mă roade 
Cancerul”) şi, chiar dacă nu se aşteaptă de la mine să termin 
povestea lui Roland la timp doar pentru ea, vrea să ştie dacă 
nu pot (vă rog frumos) să-i spun pur şi simplu cum se va 
sfârşi. 

Cuvintele care mi-au strâns inima (deşi nu destul cât să mă 
reapuc de scris) erau cele prin care promitea că nu va “spune 
nici măcar Unui Suflet”. Un an mai târziu - probabil după 
accidentul care m-a aruncat în spital -, una dintre asistentele 
mele, 

Marsha DiFilippo, a primit o scrisoare de la un individ care 
aştepta aplicarea pedepsei capitale într-o închisoare din Texas 
sau Florida şi care voia să ştie, în esenţă, acelaşi lucru: cum 
se va sfârşi? (El promitea că va lua secretul în mormânt cu el, 
lucru care pe mine m-a înfiorat.) 

Le-aş fi dat amândurora ceea ce voiau - un rezumat al 
aventurilor viitoare ale lui Roland - dacă aş fi putut, dar, vai, 
nu puteam. Habar nu aveam cum urmau să se sfârşească 
lucrurile pentru pistolar şi prietenii lui. Pentru a şti, trebuie 
să scriu. 

Cândva am avut o schiță, dar am pierdut-o pe drum. 
(Probabil că oricum nu valora nici cât o ceapă degerată.) Nu 
aveam decât nişte notițe (“Chussit, chissit, chassit, bla-bla- 
negreşit” spune una de pe masă în clipa în care scriu acestea). 
În cele din urmă, începând cu iulie 2001, m-am reapucat de 
scris. Ştiam deja că nu mai am nouăsprezece ani, şi nu doar 
din cauza urmelor pe care timpul le lăsase asupra trupului 
meu. Ştiam că voi împlini şaizeci de ani, poate chiar şaptezeci. 
Şi voiam să-mi închei povestea înainte ca polițaiul cel rău să 
vină o ultimă dată. Nu simțeam deloc dorința de-a fi pus la 
index alături de Povestirile din Canterbury şi Misterul lui 
Edwin Drood. 

Rezultatul - de bine, de rău - se află înaintea voastră, 
Cititori Fideli, fie că începeţi ciclul cu volumul întâi, fie că vă 
pregătiți pentru volumul cinci. Că vă place au ba, povestea lui 
Roland este acum gata. Sper să vă bucuraţi de ea. 

În ce mă priveşte, m-am distrat cât pentru o viaţă întreagă. 


Stephen King 
25 ianuarie 2003 


PREFAŢĂ 


Bună parte din ceea ce scriitorii spun despre opera lor sunt 
nişte porcării neinspirateit. 

Din cauza aceasta nu ați văzut niciodată o carte intitulată 
O sută mari introduceri ale civilizației occidentale sau Cele mai 
iubite prefețe ale poporului american. Acesta este un decret 
subiectiv din partea mea, desigur, dar după ce am scris cel 
puțin cincizeci de introduceri şi prefețe - ca să nu mai zic de o 
carte întreagă despre arta scrisului - cred că este un decret pe 
care mi-am câştigat dreptul să-l dau. Şi cred că mă puteţi lua 
în serios când vă spun că aceasta s-ar putea să fie una dintre 
rarele ocazii când chiar am ceva important de spus. 

În urmă cu câţiva ani am stârnit o oarecare vâlvă în rândul 
cititorilor mei oferindu-le o versiune revizuită şi extinsă a 
romanului Apocalipsa. Aveam în mod explicabil emoţii pentru 
cartea aceea, deoarece Apocalipsa a fost dintotdeauna 
romanul pe care cititorii mei l-au iubit cel mai tare (în ceea ce- 
i priveşte pe cei mai pasionaţi “fani Apocaliptic”, puteam să 
mor în 1980 şi lumea n-ar fi rămas cu mult mai săracă). 

Dacă există o poveste care să rivalizeze cu Apocalipsa în 
imaginaţia cititorilor mei, aceasta probabil că este povestea lui 
Roland Deschain şi a călătoriei sale spre Turnul Întunecat. lar 
acum - fir-ar să fie! - uite că am procedat la fel. 

Doar că nu e chiar aşa şi vreau să ştiţi şi voi asta. Şi mai 
vreau să ştiţi ce anume am făcut totuşi şi de ce. S-ar putea să 
nu fie important pentru voi, dar este foarte important pentru 
mine, aşa încât prefața aceasta reprezintă (sper) o excepţie de 
la Regula Porcăriilor a lui King. 

Mai întâi, vă rog, aduceți-vă aminte că Apocalipsa a 
înregistrat amputări ample în faza de manuscris nu din 
motive editoriale, ci din cele financiare. (Erau limite impuse şi 
de legătorie, dar nici nu vreau să discut despre asta.) Ceea ce 
am dat înapoi publicului la sfârşitul anilor optzeci erau 


porțiunile revizuite ale manuscrisului preexistent. Am revizuit 
de asemenea lucrarea în întregul ei, mai mult pentru a pune 
în lumină epidemia de SIDA care a înflorit (dacă acesta este 
cuvântul potrivit) între prima ediție a Apocalipsei şi publicarea 
versiunii revizuite, opt sau nouă ani mai târziu. Rezultatul a 
fost un volum cu aproximativ 100.000 de cuvinte mai lung 
decât originalul. 

În cazul Pistolarului, volumul original era subțirel, iar 
materialul adăugat în această versiune însumează doar 
treizeci şi cinci de pagini sau în jur de nouă mii de cuvinte. 
Dacă ați citit Pistolarul înainte, veţi găsi doar două sau trei 
scene complet noi aici. Puriştii Turnului Întunecat (din care 
există un număr surprinzător de mare - căutaţi doar pe 
internet) vor dori să citească din nou cartea, sunt sigur, şi 
majoritatea o vor face cel mai probabil cu un amestec de 
curiozitate şi iritare. Înţeleg asta, dar e musai să spun că ei 
mă preocupă mai puţin decât cititorii care nu i-au întâlnit 
niciodată pe Roland şi al său ka-tet.!2: 

În pofida adepților ei fervenţi, povestea Turnului este mult 
mai puţin cunoscută cititorilor mei decât Apocalipsa. Uneori, 
când ţin lecturi în public, le cer celor prezenţi să ridice mâna 
dacă au citit vreun roman de-ale mele. Dacă tot s-au sinchisit 
să vină - uneori depăşind inconvenientul suplimentar de a 
angaja un baby-sitter şi cheltuind în plus cu un plin de 
benzină pentru bătrânul lor sedan -, nu mă surprinde deloc că 
majoritatea ridică mâna. Apoi îi rog să ţină mâna sus pe cei 
care au citit una sau mai multe poveşti din seria Turnul 
Întunecat. Când le cer asta, cel puţin jumătate dintre mâini 
invariabil coboară. Concluzia e destul de clară: deşi am 
petrecut exagerat de mult timp scriind cărțile astea în cei 
treizeci şi trei de ani scurşi între 1970 şi 2003, relativ puţin 
oameni le-au citit. Totuşi, cei care le-au citit au dezvoltat o 
pasiune față de ele. Eu însumi sunt pasionat - în orice caz, 
destul cât să nu-l fi putut lăsa niciodată pe Roland să se 
retragă în acel exil reprezentat de nefericitul cămin al 
personajelor neimplinite (gândiţi-vă la pelerinii lui Chaucer în 
drum spre Canterbury sau la oamenii care populează ultimul 


roman neterminat al lui Charles Dickens, Misterul lui Edwin 
Drood). 

Cred că am presupus întotdeauna (undeva în străfundul 
minții, căci nu-mi amintesc să mă fi gândit vreodată conştient 
la asta) că voi avea timp să duc munca la capăt, că poate 
Dumnezeu îmi va trimite la momentul potrivit o telegramă 
cântătoare: 

“Tra-la-li şi tra-la-lu/ Treci la treabă, Stephen,/ Şi termină 
cu Turnu.” Şi, într-un fel, ceva asemănător chiar s-a 
întâmplat, deşi ceea ce m-a pus din nou în mişcare a fost nu o 
telegramă cântătoare, ci o întâlnire neprevăzută cu o 
furgonetă Plymouth. Dacă vehiculul care m-a izbit în ziua 
aceea ar fi fost puțin mai mare sau dacă lovitura ar fi fost 
puțin mai frontală, ați fi putut citi un anunț de genul: 
“Participanţii la slujba funerară sunt rugaţi să nu aducă flori, 
familia King vă mulţumeşte pentru condoleanţe.” Şi aventura 
lui Roland ar fi rămas pe veci neterminată, cel puţin de mine. 

În orice caz, în 2001 - pe când deja reîncepeam să mă simt 
mai bine - am decis că a sosit timpul să închei povestea lui 
Roland. Am pus orice altceva deoparte şi m-am apucat de 
lucru la ultimele trei volume. Ca întotdeauna, am făcut asta 
nu atât pentru cititorii care mi-o cereau, cât pentru mine 
însumi. 

Deşi acum, când scriu rândurile de față, în iarna anului 
2003, încă mai sunt de făcut revizii la ultimele două volume, 
cărțile în sine au fost terminate vara trecută. Şi, în timpul 
scurs între redactarea volumului cinci (Lupii din Calla) şi a 
volumului şase (Cântecul lui Susannah), am hotărât că a sosit 
momentul să mă întorc la început şi să fac ultimele revizii 
generale. De ce? Pentru că aceste şapte volume n-au 
reprezentat de fapt niciodată poveşti distincte, ci segmente ale 
unui singur roman lung intitulat Turnul Întunecat, şi pentru 
că începutul nu se mai potrivea întru totul cu finalul. 

Felul în care fac revizii nu s-a schimbat mult de-a lungul 
anilor. Ştiu că sunt scriitori care revizuiesc pe măsură ce 
scriu, dar metoda mea de atac s-a rezumat întotdeauna la 
asta: porneşte la drum şi păstrează un ritm cât mai susținut, 


menținând tăişul narativ cât mai ascuțit posibil prin utilizare 
constantă, şi încearcă să depăşeşti cel mai insidios duşman al 
romancierului, şi anume îndoiala. Când te uiţi în urmă ţi se 
ivesc prea multe întrebări: Cât de credibile sunt personajele? 
Cât de interesantă e povestea? 

Cât de bun e, de fapt, textul? O să mişte pe cineva? Pe mine 
însumi mă mişcă? 

Când termin prima ciornă a unui roman, îl pun deoparte, 
aşa bubos cum e, la maturat. 

După ce trece o perioadă - şase luni, un an, doi ani, nu prea 
are importanţă -, mă pot întoarce la el cu un ochi mai rece 
(dar încă afectuos) pentru a mă apuca să-l revizuiesc. Şi chiar 
dacă fiecare volum din ciclul Turnului a fost revizuit ca 
entitate separată, nu mi-am privit niciodată lucrarea ca un 
întreg decât după ce am terminat volumul şapte, Turnul 
Întunecat. 

Când mi-am aruncat ochii peste primul volum, cel pe care îl 
ţineţi acum în mâini, am înţeles clar trei lucruri. Primul era 
acela că Pistolarul fusese scris de un om foarte tânăr şi că 
avea toate problemele cărții unui om foarte tânăr. Al doilea era 
acela că, mai cu seamă în lumina volumelor următoare, 
conținea o mulțime de erori şi piste false.“ Al treilea era acela 
că Pistolarul nici măcar nu suna ca volumele din urmă - era, 
cu toată sinceritatea, destul de greoi la lectură. De prea multe 
ori m-am auzit cerându-mi scuze pentru el şi spunându-le 
oamenilor că, dacă vor persevera, vor descoperi că povestea îşi 
găseşte cu adevărat vocea în Alegerea celor trei. 

La un moment dat în Pistolarul, Roland este descris ca fiind 
genul de bărbat care ar îndrepta tablouri în camerele de hotel. 
Eu sunt genul ăsta de tip şi, într-o oarecare măsură, la asta 
se reduce tot procesul de rescriere: îndreptarea tablourilor, 
aspiratul podelelor, frecatul toaletelor. Am dereticat pe brânci 
în cursul acestei revizii şi am avut ocazia să fac ceea ce orice 
scriitor vrea să facă în privința unei lucrări încheiate, dar care 
încă mai are nevoie de un ultim lustru şi acordaj: să o pun pur 
şi simplu la punct. 


Odată ce ştii cum se sfârşesc lucrurile, eşti dator 
potențialului cititor - şi ţie însuți - să te întorci şi să le pui în 
ordine. Asta am încercat să fac aici, având mereu grijă ca nici 
un adaos ori schimbare să nu dea în vileag secretele ascunse 
în ultimele trei volume ale ciclului, secrete pe care le-am 
păstrat cu tenacitate, în unele cazuri, chiar şi treizeci de ani. 

Înainte să pun punct, ar trebui să spun o vorbă despre 
tânărul care a cutezat să scrie cartea aceasta. Tânărul acela a 
fost expus la mult prea multe seminare de scriere şi era 
obişnuit mult prea tare cu ideile pe care acele seminare le 
propovăduiesc: că scrii pentru alții şi nu pentru tine însuți; că 
limbajul e mai important decât povestea; că ambiguitatea e de 
preferat clarității şi simplităţii, care de obicei sunt semne ale 
unei minți simple şi prozaice. Drept urmare, n-am fost 
surprins să găsesc un grad ridicat de preţțiozitate în prima 
înfăţişare a lui Roland (fără a mai pomeni ceea ce par a fi 
câteva mii de adverbe inutile). Am înlăturat cât de mult am 
putut din vorbăria asta goală şi nu regret nici măcar o 
singură tăietură făcută în acest sens. În alte locuri - invariabil 
acelea în care uitasem ideile de la seminarele de scris, sedus 
fiind de vreun fragment de poveste deosebit de fermecător - am 
putut lăsa textul aproape neatins, cu excepţia acelor uzuale 
îndreptări pe care orice scriitor simte nevoia să le facă. Aşa 
cum am mai spus într-un alt context, doar lui Dumnezeu i-a 
ieşit totul bine din prima. 

În orice caz, n-am vrut să înăbuş sau să modific cu 
adevărat felul în care povestea aceasta este spusă; cu toate 
hibele ei, are un farmec aparte - mie aşa mi se pare. Ao 
modifica prea drastic ar fi însemnat să reneg persoana care a 
scris întâia dată despre pistolar, la sfârşitul primăverii şi 
începutul verii anului 1970, iar asta nu am vrut să fac. 

Ceea ce am vrut să fac - şi asta înainte ca ultimele volume 
ale seriei să fie lansate, pe cât posibil - a fost să le ofer celor 
care citesc pentru prima dată povestea Turnului (dar şi 
vechilor cititori care doresc să-şi împrospăteze memoria) un 
început mai clar şi o intrare puţin mai lină în lumea lui 
Roland. Mai voiam şi ca ei să aibă un volum care să 


prefigureze mai bine întâmplările viitoare. Sper că am reuşit 
să fac asta. lar dacă vă numărați printre cei care n-au vizitat 
niciodată strania lume prin care se mişcă Roland şi prietenii 
lui, sper că vă veți bucura de minunăţiile pe care le găsiți 
acolo. Mai mult decât orice, am căutat să spun o poveste 
minunată. Dacă veţi cădea sub vraja Turnului Întunecat, fie şi 
numai un pic, socotesc că-mi voi fi făcut treaba - care a 
început în 1970 şi s-a încheiat în bună parte în 2003. Totuşi, 
Roland ar fi primul care să atragă atenţia că o perioadă ca 
aceasta înseamnă foarte puţin. De fapt, atunci când te afli în 
căutarea Turnului Întunecat, timpul nu are absolut nici o 
greutate. 


6 februarie 2003 


.„„O piatră, o frunză, o uşă neajlată; despre o piatră, o frunză, 
o poartă. Şi despre toate chipurile uitate. 

Goi şi solitari venirăm în exil. În pântecul ei umbros n-am 
cunoscut chipul mamei noastre; din temnița făpturii ei venirăm 
în închisoarea neîmpărtăşită şi de negrăit a acestui pământ. 

Care din noi şi-a cunoscut fratele? Care din noi a iscodit 
inima părintelui său? Care din noi n-a rămas pururi un ferecat? 
Care din noi nu-i pururi străin şi însingurat? 

.„.O, rătăcit şi de vânt jelit duh, întoarnă-ți paşii. 

THOMAS WOLFE, Priveşte, înger, către casă!“ 


1. PISTOLARUL 


1 


Omul în negru fugea în deşert şi pistolarul se ţinea după el. 

Deşertul era apoteoza tuturor deşerturilor, nemărginit, se 
înălța spre cer parcă la infinit, în toate direcţiile. Era alb şi 
orbitor şi uscat ca iasca şi plat, cu excepția nedesluşitei pâcle, 
ca un nor, a munților care se schițau la orizont şi a ierbii- 
diavolului care aducea vise dulci, coşmaruri, moarte. Din loc 
în loc, câte o lespede funerară indica drumul, căci odinioară 
cărarea suflată de nisip care-şi croia drum prin crusta groasă 
a solului alcalin fusese un drum mare. Trăsuri şi căruțe îl 
străbătuseră. Dar de atunci lumea mersese mai departe. 
Lumea se golise. 

Pistolarul fusese atins, pentru un moment, de amețeală, o 
senzație ca de derivă, care făcu lumea întreagă să pară 
efemeră, un lucru pe care aproape îl străbați cu vederea. 
Momentul trecu şi, asemenea lumii pe fața căreia umbla, el 


merse mai departe. Străbătu kilometrii cu nepăsare, fără a se 
grăbi, fără a trage de timp. La brâu avea agățată o ploscă de 
piele ca un cârnat umflat. Era aproape plină. Progresase în 
khef de-a lungul multor ani şi ajunsese poate la al cincilea 
nivel. Dacă ar fi fost un preot sfânt manni, probabil că nici nu 
i-ar fi fost sete; ar fi putut privi procesul de deshidratare a 
propriului trup cu o detaşare clinică, udându-i fisurile şi 
adânciturile întunecate doar atunci când raţiunea îi spunea 
că trebuie s-o facă. Nu era un manni însă, şi nici adept al 
Omului lisus nu era, şi nu se considera sub nici un chip sfânt. 
Era doar un pelerin de rând, cu alte cuvinte, şi tot ce putea 
spune cu reală certitudine era că-i este sete. Şi, cu toate 
acestea, nu simţea o nevoie stringentă de a bea. Într-un fel 
vag, asta îl bucura. Asta cerea ţinutul, era un ţinut însetat, 
iar el, în lunga lui viață, ştiuse să se adapteze mai presus 
decât orice. 

Mai jos de ploscă erau armele, amândouă atent calibrate 
pentru mâinile sale; atunci când îi rămăseseră de la tatăl său, 
care cântărea mai puţin şi nu era atât de înalt, la fiecare 
fusese adăugată câte o plăcuţță. Cele două curele i se 
încrucişau peste vintre. Tocurile erau unse prea bine pentru 
ca până şi soarele acela filistin să le poată crăpa. Mânerele 
pistoalelor erau din lemn de santal, galbene şi cu granulaţie 
fină. Cureluşe din piele aspră ţineau tocurile legate lejer de 
coapse, şi acestea se legănau puțin la mers; îi şterseseră 
albastrul jeanşilor (şi  subțiaseră materialul) în două 
semicercuri care parcă semănau cu nişte zâmbete gemene. 

Tuburile de alamă ale cartuşelor vârâte în ochiurile 
curelelor reflectau lumina soarelui. Erau mai puţine acum. 
Pielea scârțâia moale. 

Cămaşa de ne-culoarea ploii sau a prafului era descheiată 
la gât, cu o cureluşă de piele atârnând larg prin butoniere 
făcute manual. Nu mai avea pălărie. La fel, nu mai avea nici 
cornul de odinioară; îi lipsea de ani de zile cornul acela, scăpat 
din mâna unui prieten aflat în pragul morții, îi lipseau 
amândouă. 


Urcă o dună domoală (deşi nu era fir de nisip acolo; deşertul 
era o suprafață compactă şi nici vânturile aprige care băteau 
la lăsarea întunericului nu ridicau în aer decât un praf aspru, 
sâcâitor, ca pudra de curățat) şi, în partea adăpostită de vânt, 
partea unde umbrele se lăsau cel mai devreme, văzu vestigiile 
împrăştiate ale unei vetre mici. Astfel de semne mărunte, care 
trădau încă o dată posibila umanitate a omului în negru, îl 
bucurau fără greş. Buzele i se întinseră pe rămăşiţele scobite, 
scorojite ale feței. Rânjetul era înfiorător, dureros. Se lăsă pe 
vine. 

Cel pe care îl urmărea arsese iarba-diavolului, desigur. Era 
singurul lucru de pe acolo care putea să ardă. Ardea cu 
flacără unsuroasă, stinsă, şi ardea încet. Locuitorii de la 
graniță îi spuseseră că diavolii sălăşluiesc până şi în flăcări. 
Aceştia ardeau iarba-diavolului, dar refuzau să se uite în 
flacăra ei. 

Spuneau că diavolii te hipnotizează, te ademenesc şi până 
la urmă te înhaţă dacă te uiţi în flăcări. lar următorul om atât 
de nechibzuit încât să se uite în foc te poate vedea. 

Iarba arsă era aşezată încrucişat în felul acela ideografic de- 
acum familiar şi se nărui într-un morman amorf sub 
atingerea îndrăzneață a pistolarului. 

În cenuşă nu rămăsese altceva decât o bucată carbonizată 
de şuncă, pe care el o înghiți meditativ. Aşa era mereu. 
Pistolarul îl urmărea deja de două luni pe omul în negru prin 
deşert, prin nesfârşitele pustietăți purgatoriale de-o monotonie 
sfâşietoare, şi încă nu dăduse peste alte urme în afara 
ideogramelor sterile rămase de la focurile sale. Nu găsise nici 
măcar o conservă, o sticlă ori o ploscă (pistolarul lăsase patru 
în urma sa, aidoma unor piei moarte de şarpe). Nu găsise 
excremente. Bănuia că omul în negru le îngropa. 

Poate că vetrele erau un mesaj, unul ce se alcătuia din câte 
o Literă Nobilă odată. Nu te apropia, partenere, putea 
însemna. Sau: Sfârşitul se apropie. Sau poate chiar: Vino şi 
prinde-mă. Nu conta ce spuneau sau ce nu spuneau. Pe el nu- 
| interesau mesajele, dacă asta erau. Ce conta era faptul că 
rămăşiţele acelea erau la fel de reci ca toate celelalte. Şi totuşi 


câştigase teren. Ştia că este mai aproape, dar nu ştia de unde 
ştie asta. Îi spunea poate un miros anume. Dar nici asta nu 
conta. Avea să-şi continue drumul până când ceva se 
schimba, iar dacă nu se schimba nimic, el tot avea să-şi 
continue drumul. Va fi apă dacă asta va fi vrerea Domnului, 
cum spuneau bătrânii. Apă, dacă asta va fi vrerea Domnului, 
chiar şi în deşert. Pistolarul se ridică în picioare, îşi scutură 
mâinile. 

Nici o altă urmă; vântul, tăios ca lama unui brici, ştersese 
cu siguranță orice dâră superficială ar fi putut ascunde 
pământul solid al deşertului. Nici urmă de excremente 
omeneşti, nimic aruncat pe jos, nici un semn al vreunui loc în 
care acestea să fi fost îngropate. Nimic. Doar vetrele acelea 
vechi risipite de-a lungul drumului antic ce ducea spre sud-est 
şi neîntreruptul semnal de direcție pe care îl purta în sine. 
Deşi, desigur, era mai mult de atât; atracția spre sud-est era 
mai mult decât senzația unei direcții, era mai mult chiar decât 
o atracție magnetică. 

Se aşeză şi îşi dădu voie să bea lung din ploscă. Se gândi la 
momentul acela de ameţeală de la începutul zilei, senzația că 
este aproape detaşat de lume, şi se întrebă ce putuse însemna. 
De ce să-l ducă ameţeala aceea cu gândul la cornul său şi la 
ultimul dintre vechii săi prieteni, amândoi pierduţi atât de 
demult pe Jericho Hill? Rămăsese cu pistoalele - pistoalele 
tatălui său - şi mod sigur acestea erau mult mai importante 
decât orice corn... ori chiar decât prietenii. 

Nu era oare aşa? 

Întrebarea era neliniştitoare într-un chip ciudat, dar cum 
nu părea să existe alt răspuns în afara celui evident, o lăsă 
deoparte, poate pentru altă dată. 

Scrută deşertul şi apoi ridică ochii spre soarele care aluneca 
acum spre cvadrantul îndepărtat al cerului, un cvadrant ce, 
tulburător, nu reprezenta întru totul vestul. Se ridică, îşi 
scoase mănuşile deşirate de la curea şi începu să smulgă 
iarba-diavolului pentru a aprinde şi el un foc. Aşeză plantele 
peste cenuşa lăsată de omul în negru. Găsea că această ironie, 
aidoma setei, avea asupra lui o tristă atracție. 


Nu scoase amnarul din desagă decât după ce rămăşiţele 
zilei se mai simțeau doar în căldura evanescentă a 
pământului de sub el şi în sâcâitoarea linie portocalie întinsă 
la orizontul monocrom. Şezu cu lucrurile sale în poală, privind 
răbdător spre sud-est, spre munţi, nesperând să vadă dâra 
subțire şi dreaptă de fum a vreunui nou foc în aer liber, 
neaşteptându-se să vadă scânteierea portocalie a vreunei 
flăcări, dar privind totuşi pentru că asta era o parte a misiunii 
sale şi pentru că îi dădea o anumită satisfacție tristă. Nu vei 
vedea niciodată ceea ce nu cauţi să vezi, vierme, ar fi spus 
Cort. Deschide ochii cu care te-au înzestrat zeii, fă bine. 

Dar nu se vedea nimic. Era aproape, însă doar puţin mai 
aproape. Nu destul de aproape încât să vadă fum la apus sau 
lumina instabilă şi portocalie a vreunui foc. 

Apropie cremenele de tija de oţel şi scăpără amnarul lângă 
iarba uscată, făcută bucăţi, bolborosind în acelaşi timp vechile 
şi puternicele cuvinte fără sens: “Întunericul scânteie, unde-i 
al meu părinte? Aici mă voi întinde? Aici noaptea se încheie? 
Ai milă şi un foc aprinde.” Era ciudat cum unele dintre 
cuvintele şi obiceiurile copilăriei cădeau din şa şi rămâneau în 
urmă, în vreme ce altele se țineau bine şi îl însoțeau pe viață, 
devenind tot mai grele la purtat odată cu trecerea timpului. 

Se întinse pe jos lângă mica sa vatră, în partea din care 
bătea vântul, lăsând fumul-viselor să sufle peste pustiu. 
Vântul, cu excepţia sporadicelor vârtejuri care ridicau praful, 
sufla constant. 

Deasupra, stele nu pâlpâiau, luminau constant şi ele. Sori 
şi lumi cu milioanele. 

Constelații ameţitoare, focuri reci în toate nuanțele primare. 
Cum îl privea aşa, cerul se preschimbă din violet în negru- 
abanos. Un meteorit îl brăzdă într-un arc scurt, spectaculos 
pe sub Mama Bătrână şi se stinse. Focul arunca umbre 
stranii în timp ce iarba-diavolului ardea în felul ei lent şi 
alcătuia noi forme - nu ideograme, ci o simplă încrucişare vag 
înfricoşătoare în simplitatea ei fără sens. Aranjase iarba nu 
într-un fel artistic, ci doar într-unul eficient. 


Amintea de negru şi alb. Amintea de un om care ar îndrepta 
tablourile strâmbe într-o cameră de hotel. Focul arse cu 
flacără molcomă, egală, şi fantome dănțuiau în miezul lui 
incandescent. Pistolarul nu văzu. Cele două tipare, arta şi 
măiestria, se contopiră în timp ce el dormea. Vântul se 
tânguia, o vrăjitoare cu cancer la stomac. Din când în când, o 
capricioasă pală descendentă făcea fumul să se rotească şi să 
sufle spre el, iar el îl inspira. Dădea naştere la vise aşa cum un 
mic corp străin dă naştere la o perlă într-o scoică. 

Pistolarul gemu de câteva ori odată cu vântul. Stelele se 
arătară la fel de indiferente la aceasta cum se arătau față de 
războaie, crucificări, învieri. Şi asta l-ar fi mulțumit pe 
pistolar. 


2 


Coborâse ultimele coline trăgând după el catârul care deja 
avea ochii morți şi bulbucaţi de la căldură. Cu trei săptămâni 
în urmă trecuse de ultimul oraş şi de atunci nu văzuse 
înaintea ochilor decât drumul de trăsuri pustiu şi câte un 
cătun format din colibele sărăcăcioase ale locuitorilor de la 
graniță. Cătunele se răsfiraseră şi rămăseseră ici-colo colibe 
solitare, majoritatea locuite de leproşi sau nebuni. Considera 
că nebunii sunt o companie mai bună. Unul îi dăduse o 
busolă Silva din oțel inoxidabil şi-l rugase să i-o ofere Omului 
lisus. 

Pistolarul o luase cu o mină gravă. Dacă avea să-L vadă, 
avea să-i dea busola. 

Nu se aştepta la asta, dar orice era posibil. O dată văzuse 
un taheen - acesta, în speţă, era un om cu cap de corb -, dar 
nemernicul fugise la chemarea sa, croncănind ceva ce-ar fi 
putut fi cuvinte. Ceva ce-ar fi putut fi ocări. 

Cinci zile trecuseră de la ultima colibă şi el începuse să 
creadă că altele nici nu vor mai fi, când trecu creasta 
ultimului deal erodat şi văzu familiarul acoperiş înierbit şi 
povârnit pe spate. 


Locuitorul deşertului, un om surprinzător de tânăr cu o 
chică zbârlită de păr roşcovan care-i ajungea aproape până la 
brâu, plivea cu un aer de abandon desăvârşit un lan de 
porumb sfrijit. Catârul scoase un mormăit şuierat şi 
locuitorul ridică privirea, ochii lui albaştri scânteietori 
ațintindu-se într-o clipă asupra pistolarului. Locuitorul era 
neînarmat, nu avea la el nici piroane şi nici alm din câte vedea 
pistolarul. Ridică spre străin ambele mâini într-un gest scurt 
de salut, după care se aplecă iar în porumb, încovoindu-se 
peste şirul de lângă coliba sa, aruncând peste umăr iarba- 
diavolului şi câte un lujer necrescut. 

Părul lui flutura în vântul care venea acum direct dinspre 
deşert, fără a întâmpina vreo oprelişte. 

Pistolarul cobori încet dealul, trăgându-şi măgarul pe care 
ploştile lui clipoceau. 

Se opri la marginea lanului mic de porumb parcă ars, trase 
o gură de apă dintr-o ploscă pentru a-şi trezi glandele salivare 
şi scuipă pe solul arid. 

— Viaţă pentru recolta ta. 

— Viaţă pentru viața ta, răspunse locuitorul deşertului şi se 
ridică. Îi pocni spatele. Îl scrută semeţ pe pistolar. Mica 
porțiune din fața sa vizibilă între barbă şi păr părea neatinsă 
de lepră, iar ochii, deşi puţin înflăcărați, păreau ai unui om 
întreg la minte. 

— Zile lungi şi nopţi uşoare, străine. 

— Şi ţie de două ori pe-atât de multe. 

— Puțin probabil, răspunse locuitorul şi scoase un râset 
scurt. N-am altceva decât porumb şi fasole, zise el. Porumbu-i 
gratis, da” pentru fasole tre' să dai ceva. Mi-o aduce cineva o 
dată la câtva timp. Omu” nu stă mult aici. 

Locuitorul râse în treacăt. Se teme de spirite. Se teme şi de 
omul-pasăre. 

— L-am văzut. Pe omul-pasăre, adică. A fugit de mine. 

— Mdie, şi-a rătăcit calea. Zice că e-n căutarea unui loc 
numit Algul Siento, numai că uneori îi spune Rai Albastru ori 
simplu Rai, nu-mi dau seama care. 

Auzit-ai tu de el? 


Pistolarul clătină din cap. 

— Păi... nu muşcă şi nu-mpuşcă, aşa că ducă-se dracului. 
Eşti tu viu au mort? 

— Viu, zise pistolarul. Vorbeşti cum vorbesc oamenii manni. 

— Am stat cu ei o vreme, da' aia nu era viață pentru mine; 
prea prietenoşi sunt şi mereu cu ochii după găurile din 
țesătura lumii. 

Asta aşa era, reflectă pistolarul. Oamenii-manni erau mari 
călători. 

Un moment, se priviră reciproc în tăcere, după care 
locuitorul întinse mâna. 

— Brown este numele meu. 

Pistolarul îi strânse mâna şi-i spuse cum îl cheamă. Când 
făcu asta, corbul costeliv croncăni de pe vârful jos al 
acoperişului de iarbă. Locuitorul gesticulă spre el scurt: 

— Cela-i Zoltan. 

La auzul numelui său, corbul croncăni din nou şi îşi luă 
zborul spre Brown. Ateriză pe capul locuitorului şi se cuibări 
cu ghearele împletite ferm în chica lui zbârlită. 

— În mă-ta, croncăni Zoltan vesel. În mă-ta cu tine şi calu 
ce te-aduse aci. 

Pistolarul încuviinţă din cap cu bunăvoință. 

— Fasole, fasole, al muzicii fruct, recită corbul, pradă 
inspirației. Cu cât mănânci mai mult, cu atât mai mult te- 
ascult. 

— Tu l-ai învăţat asta? 

— Altceva nu vrea să învețe, bag sama, zise Brown. Am 
încercat o dată să-l învăţ Tatăl Nostru. Ochii i se pierdură un 
moment dincolo de colibă, spre deşertul aspru şi plat. Bag 
sama că ăsta nu-i un loc bun pentru Tatăl Nostru. 

Tu eşti pistolar. Am dreptate? 

— Da. 

Se lăsă pe vine şi îşi scoase hârtia şi tutunul. Zoltan îşi luă 
zborul de pe capul lui Brown şi ateriză pe umărul pistolarului. 

— Credeam că cei ca tine au dispărut. 

— Vezi bine că nu-i aşa. 

— Din Lumea Dinăuntru venit-ai? 


> 


— Acum mult timp, aprobă pistolarul. 

— Mai rămas-a ceva acolo? 

La aceasta, pistolarul nu răspunse, însă chipul său sugera 
că era un subiect ce nu trebuie dezvoltat. 

— 'Lurmăreşti pe cela, bag sama. 

— Da. Şi inevitabil urmă întrebarea: E mult de când a 
trecut pe aici? 

Brown ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Timpu”' curge ciudat aci. Ciudate-s şi distanțele 
şi direcțiile. 

Mai bine de două săptămâni. Mai puţin de două luni. Omu” 
cu fasolea a venit de două ori de cân' a trecut el. Aş zice şase 
săptămâni. Da” probabil că greşesc. 

— Cu cât mănânci mai mult, cu atât mai mult te-ascult, 
zise Zoltan. 

— A zăbovit? întrebă pistolarul. 

Brown încuviință din cap. 

— A stat la cină, aşa cum o să stai şi tu, bag sama. Ne-am 
ținut de urât. 

Pistolarul se ridică în picioare şi pasărea zbură înapoi pe 
acoperiş, cârâind. 

EI simți o nerăbdare stranie care-i dădea fiori. 

— Despre ce a vorbit? 

Brown ridică din sprânceană la el. 

— Nu despre multe. Dacă plouă vreodată şi când am venit 
aici şi dacă mi-am îngropat nevasta. A întrebat dacă făceam 
parte dintre oamenii manni şi eu am spus mdie, pentru că mi 
se părea că el ştie deja asta. Aproape numai eu am vorbit, 
lucru neobişnuit. Făcu o pauză şi singurul sunet care se auzi 
fu cel al vântului puternic. E-un vrăjitor, nu? 

— Printre altele. 

Brown aprobă uşor din cap. 

— Ştiam. A scos un iepure din mânecă, gata spintecat şi 
bun de aruncat în oală. Asta eşti şi tu? 

— Vrăjitor? Pistolarul râse. Eu nu sunt decât un om. 

— N-o să-l prinzi niciodată. 

— Ba o să-l prind. 


Se uitară unul la celălalt, între ei plutind pe dată un 
sentiment profund, locuitorul deşertului pe pământul lui 
uscat ca iasca, pistolarul pe pământul tasat care se prelungea 
spre deşert. Duse mâna după amnar. 

— Poftim. 

Brown scoase un chibrit cu vârf de sulf şi-l scăpără cu o 
unghie murdară. 

Pistolarul vâri vârful ţigării în flacără şi inhală. 

— Mersi. 

— Poate vrei să-ți umpli ploştile, zise locuitorul deşertului, 
întorcându-se cu spatele. Izvoru-i sub streaşină-n spate. Eu 
mă apuc de cină. 

Pistolarul păşi tiptil peste şirurile de porumb şi se duse în 
spatele clădirii. 

Izvorul se afla pe fundul unui puț săpat manual şi cu 
pereții acoperiți în piatră pentru a împiedica surparea 
pământului  sfărâmicios. Coborând scara din răchită, 
pistolarul gândi că pietrele reprezentau munca a pe puțin doi 
ani - excavarea, transportul, aşezarea lor. Apa era limpede, 
dar curgea încet, aşa că umplerea ploştilor dură mult. Tocmai 
când punea dopul celei de-a doua, Zoltan se aşeză din zbor pe 
marginea puțului. 

— În mă-ta cu tine şi calu” ce te-aduse aci, îl sfătui el. 

Luat prin surprindere, pistolarul ridică privirea. Puţul era 
adânc cam de patru metri şi jumătate: i-ar fi fost destul de 
uşor lui Brown să arunce un bolovan peste el, să-i spargă 
capul şi să fure tot ce avea asupra lui. Un nebun sau un 
lepros n-ar fi făcut-o; Brown nu era nici una, nici alta. Şi 
totuşi îi plăcea de Brown, aşa că alungă gândul şi luă restul 
de apă pe care vrerea Domnului i-o scosese în cale. Oricare 
alta ar mai fi fost vrerea Domnului era treaba ka-ului, nu a 
sa. 

Când intră pe uşa colibei şi cobori scările (podeaua locuinţei 
era sub nivelul solului, gândită astfel pentru a capta şi a 
reține răcoarea nopților), Brown îndesa ştiuleți de porumb în 
tăciunii unui foc mic cu o spatulă noduroasă din lemn tare. 
Două farfurii ciobite fuseseră aşezate la cele două capete ale 


unei pături cenuşii. Apa pentru fasole tocmai începea să 
bolborosească într-o oală agățată deasupra focului. 

— O să plătesc şi pentru apă. 

Brown nu ridică ochii. 

— Apa e un dar de la Dumnezeu, cum cred că bine ştii. 
Fasolea o aduce Pappa Doc. 

Pistolarul scoase un hohot aspru de râs şi se aşeză cu 
spatele sprijinit de un perete imperfect, îşi încrucişă brațele şi 
închise ochii. După puţin timp, îi ajunse la nas mirosul de 
porumb prăjit. Se auzi un răpăit sec când Brown aruncă în 
oală o mână de fasole uscată. Din când în când, un tac-tac-tac 
al lui Zoltan care se plimba agitat pe acoperiş. Era obosit; 
mersese câte şaisprezece şi uneori chiar optsprezece ore pe zi 
de când lăsase în urmă oroarea ce avusese loc în Tull, ultimul 
sat. Iar de douăsprezece zile încoace mergea pe jos; catârul era 
la capătul puterilor, mai trăia doar pentru că aşa se 
obişnuise. 

Cândva cunoscuse un băiat pe nume Sheemie care avea un 
catâr. Sheemie nu mai era acum; acum nu mai era nimeni din 
cei de demult; decât ei doi: el şi omul în negru. Auzise zvonuri 
cum că ar fi existat alte pământuri dincolo de acesta, 
pământuri verzi într-un loc numit Lumea de Mijloc, însă era 
greu de crezut. Aici, pământurile verzi păreau rodul fanteziei 
unui copil. 

Tac-tac-tac. 

Două săptămâni, spusese Brown, sau chiar şi şase. Nu 
conta. Existau calendare în Tull, iar cei de acolo îşi amintiseră 
de omul în negru datorită bătrânului pe care îl vindecase la 
trecerea lui pe acolo. Doar un bătrân răpus de iarbă. Un 
bătrân de treizeci şi cinci de ani. lar dacă Brown avea 
dreptate, de atunci se apropiase destul de mult de omul în 
negru. Însă venea deşertul. Iar deşertul avea să fie un iad. 

Tac-tac-tac... 

Dă-mi aripile tale, pasăre. Mi le voi deschide şi voi zbura pe 
curenții calzi de aer. 

Dormi. 


3 


Brown îl trezi peste o oră. Era întuneric. Singura lumină 
era strălucirea de-un roşu stins a tăciunilor din vatră. 

— Catârul tău a murit, îl anunță Brown. Rău îmi pare. 
Cina-i gata. 

— Cum? 

Brown înălță din umeri. 

— Prăjit şi fiert, cum altfel? Faci nazuri? 

— Nu, catârul. 

— S-a-ntins doar la pământ, atâta tot. Părea că este un 
catâr bătrân. Şi cu o oarecare părere de rău: Zoltan i-a 
mâncat ochii. 

— O! Trebuia să se aştepte la asta. Bine. 

Brown îl surprinse din nou când se aşezară pe pătura care 
le servea drept masă cerând o scurtă binecuvântare: Ploaie, 
sănătate, triumful spiritului. 

— Crezi în viața de apoi? îl întrebă pistolarul când Brown îi 
puse în farfurie trei ştiuleți calzi de porumb. 

Brown aprobă din cap. 

— Cred că asta e. 


4 


Boabele de fasole erau ca gloanţele, porumbul - tare. Afară, 
vântul biruitor şuiera şi se tânguia pe la streşinile de la nivelul 
solului. Pistolarul mâncă repede, hămesit, bând patru căni de 
apă până să termine. La jumătatea mesei se auzi la uşă un 
răpăit ca de mitralieră. Brown se ridică şi-l lăsă pe Zoltan să 
intre. Pasărea zbură prin încăpere şi se aşeză îmbufnată în 
colț. 

— Al muzicii fruct, bodogăni ea. 

— Te gândeşti vreodată s-o mănânci? întrebă pistolarul. 

Locuitorul râse. 

— Animalele vorbitoare sunt tari, zise el. Păsările, billy- 
bumblerii, ființele umane. Îs toate tari la mâncat. 


După cină, pistolarul îi oferi din tutunul său. Locuitorul, 
Brown, acceptă nerăbdător. 

Acum, îşi spuse pistolarul. Acum vor veni întrebările. 

Dar Brown nu puse nici o întrebare. Fumă tutun crescut în 
Garlan cu ani în urmă şi se uită la tăciunii aproape stinşi din 
foc. Era deja simţitor mai rece în colibă. 

— Nu ne duce în ispită, zise Zoltan pe nepusă masă pe un 
ton apocaliptic. 

Pistolarul tresări de parcă s-ar fi tras asupra lui cu pistolul. 
Fu pe dată sigur că toate acestea erau o iluzie, că omul în 
negru făcuse o vrajă şi încerca să-i spună ceva într-un fel 
simbolic, înnebunitor de ermetic. 

— Ai auzit de Tull? întrebă el imediat. 

Brown încuviinţă din cap. 

— Am trecut prin el venind încoace, m-am dus înapoi să 
vând porumb şi să beau un pahar de whisky. A plouat în anul 
acela. A ţinut poate cincisprezece minute. Pământul a părut 
pur şi simplu să se deschidă şi să absoarbă totul. O oră mai 
târziu era la fel de alb şi de uscat ca oricând. Dar porumbul - 
Doamne, porumbul. Vedeai cu ochiul liber cum creşte. Asta 
nu era aşa de rău. Dar îl puteai auzi, de parcă ploaia i-ar fi 
dat grai. Nu era un sunet prea vesel. Părea că suspină şi 
geme, ieşind din pământ. Făcu o pauză. Aveam surplus, aşa 
că l-am dus şi l-am vândut. Pappa Doc a spus c-o face el, dar 
m-ar fi înşelat. Aşa că m-am dus personal. 

— Nu-ţi place la oraş? 

— Nu. 

— Era să fiu ucis acolo, zise pistolarul. 

— Chiar aşa? 

— Cum mă vezi şi cum te văd. Şi am ucis un om care era 
atins de Dumnezeu, zise pistolarul. Numai că nu Dumnezeu îl 
atinsese, ci omul cu iepurele în mânecă. Omul în negru. 

— Ţi-a întins o cursă. 

— Mulțumescu-ţi, că adevăr grăieşti. 

Se priviră reciproc peste umbre, momentul căpătând 
nuanțe definitive. 

Acum vor veni întrebările. 


Dar Brown tot nu avea întrebări de pus. Tigara i se 
redusese la un chiştoc aprins, însă când pistolarul îi arătă 
punga sa, Brown clătină din cap. 

Zoltan se foi neastâmpărat, păru să vrea să zică ceva, tăcu. 

— Să-ţi povestesc întâmplarea? întrebă pistolarul. În mod 
normal nu sunt un mare vorbitor, dar... 

— Uneori ajută să vorbeşti. Te ascult. 

Pistolarul îşi căută cuvintele de început şi nu găsi nici unul. 

— Trebuie să-mi golesc vezica, zise el. 

Brown încuviinţă din cap. 

— Goleşte-o în porumb, te rog. 

— Sigur. 

Urcă scările şi ieşi în întuneric. Stelele scânteiau pe cer. 
Vântul pulsa. 

Urina sa se arcui peste lanul prăfuit într-un jet nesigur. 
Omul în negru îl atrăsese acolo. Nu era deloc imposibil ca 
Brown însuşi să fie omul în negru. 

Putea să... 

Pistolarul îşi alungă aceste gânduri inutile şi neliniştitoare. 
Singura eventualitate căreia nu învățase să-i facă față era 
posibilitatea propriei sale nebunii. 

Se înapoie în casă. 

— Te-ai hotărât deja dacă sunt sau nu un miraj» întrebă 
Brown, amuzat. 

Pistolarul se opri pe palierul minuscul, surprins. Apoi cobori 
încet şi se aşeză. 

— Mi-a trecut gândul prin minte. Eşti? 

— Dacă sunt, sunt fără ştirea mea. 

Acesta nu era un răspuns care să-l ajute prea mult, însă 
pistolarul hotări să abandoneze subiectul. 

— Am început să-ți vorbesc despre Tull. 

— Se dezvoltă? 

— E mort, zise pistolarul. L-am ucis eu. 

Se gândi să adauge: lar acum am să te ucid pe tine, dacă nu 
din alt motiv, atunci pentru că nu vreau să dorm cu un ochi 
deschis. Dar să fi ajuns la un asemenea comportament? Dacă 


da, de ce să se mai sinchisească să meargă mai departe? De 
ce, dacă devenise ceea ce urmărea? 

Brown spuse: 

— Nu vreau nimic de la tine, pistolarule, decât să fiu tot aici 
când vei merge mai departe. N-am să te implor să-mi cruți 
viața, dar asta nu înseamnă că nu vreau să mai trăiesc încă 
puţin de-aici încolo. 

Pistolarul închise ochii. I se învârtea capul. 

— Spune-mi ce eşti, zise el aspru. 

— Un simplu om. Unul care nu-ţi vrea nici un rău. Şi încă 
sunt dispus să ascult, dacă tu mai vrei să vorbeşti. 

La aceasta, pistolarul nu răspunse nimic. 

— Bag sama că n-o să ţi se pară normal să vorbeşti decât 
dacă te invit, spuse Brown, aşa că te invit. Vrei să-mi vorbeşti 
despre Tull? 

Pistolarul fu surprins să descopere că, de data aceasta, 
cuvintele îl aşteptau. 

Începu să vorbească în reprize monotone care încet se 
transformară într-o poveste uniformă, uşor inexpresivă. 
Descoperi că este în mod ciudat surescitat. Vorbi până târziu 
în noapte. Brown nu-l întrerupse deloc. 

Şi nici pasărea. 


5 


Cumpărase catârul în Pricetown, iar când ajunsese în Tull 
animalul era încă odihnit. Soarele apusese cu o oră mai 
devreme, dar pistolarul îşi continuase drumul ghidat de 
strălucirea oraşului reflectată pe cer, apoi de straniile note 
clare ale unui pian de tavernă care cânta “Hey Jude”. Drumul 
se lărgea pe măsură ce alte drumuri, secundare, se 
intersectau cu el. Ici şi colo pe cer se vedeau scânteieri de stele, 
toate acum moarte de mult. 

Pădurile dispăruseră deja de mult timp şi locul lor fusese 
luat de întinderi plate de pământ, uniforme, ca de prerie: 
câmpii nesfârşite, pustiite, căzute pradă plantelor de timoftică 
şi altor buruieni pitice; domenii sinistre, părăsite, dominate de 


conace umbroase, posomorâte, prin care fără îndoială 
hălăduiau demoni; bordeie povârnite, goale, din care oamenii 
fie se mutaseră de bunăvoie, fie fuseseră forțați să o facă; din 
loc în loc, câte o cocioabă a unui locuitor singuratic, trădată 
pe întuneric de o luminiță pâlpâitoare sau pe timp de zi de 
ursuzi urmaşi ai unor clanuri ce trudeau în linişte deplină pe 
câmpii. Culturile erau în principal de porumb, însă mai erau 
şi de fasole şi cârmâz. Câte o vacă sfrijită îl privea uneori cu 
ochi tâmpi dintre trunchiuri decojite de anin. 

De patru ori trecuseră pe lângă el trăsuri, de două ori pe 
direcția lui şi de două din direcție opusă, aproape goale când 
se apropiau din spate şi-i depăşeau pe el şi pe catârul lui, ceva 
mai pline când se îndreptau spre pădurile din nord. Când şi 
când, câte un fermier trecea pe lângă el cu picioarele săltate pe 
apărătoarele de noroi ale căruţei sale, ferindu-şi temător ochii 
de bărbatul cu pistoale la brâu. 

Era un ţinut neprietenos. Plouase de două ori de când 
plecase din Pricetown, cu zgârcenie de ambele dăți. Până şi 
timoftica părea galbenă şi tristă. Un ţinut în care să nu 
zăboveşti. Nu văzuse nici urmă de omul în negru. Poate că 
luase o trăsură. 

Drumul făcea un cot şi, dincolo de el, pistolarul îşi struni 
catârul şi se uită în jos la Tull. Era aşezat pe fundul unui 
defileu circular, în formă de cazan, un giuvaier brut încastrat 
într-o bijuterie ieftină. Se vedeau câteva lumini, majoritatea 
strânse în jurul locului de unde venea muzica. Păreau să fie 
patru străzi, trei intersectându-se în unghi drept cu drumul 
de trăsuri care era artera principală a oraşului. Poate că va 
găsi o cafenea. Se îndoia de asta, însă posibilitatea exista. Îşi 
opinti catârul. 

Drumul era mărginit acum, din loc în loc, de mai multe 
case, majoritatea tot părăsite. Trecu pe lângă un cimitir mic 
cu scânduri de lemn putrede în chip de lespezi funerare 
înclinate, năpădite de buruieni şi de smocuri luxuriante de 
iarba-diavolului. O sută cincizeci de metri mai încolo, poate, 
trecu pe lângă un indicator ros pe care scria: TULL. 


Vopseaua era scorojită şi scrisul aproape ilizibil. Puțin mai 
încolo era altul, însă pistolarul nu reuşi să citească nimic din 
ce scria pe el. 

Când intră în oraş, un cor afon de voci pe jumătate duse se 
înălță odată cu ultimul vers tărăgănat al piesei “Hey Jude” - 
“Naa-naa-naa naa-na-na-na... hey, Jude...”. Era un sunet 
mort, ca vântul în scorbura unui copac putred. 

Doar ritmul sacadat şi prozaic al pianului de tavernă îi 
spulbera bănuiala că omul în negru poate adusese fantome să 
populeze un oraş părăsit. Surâse puţin la acest gând. 

Erau oameni pe străzi, dar nu mulți. Trei femei îmbrăcate 
în pantaloni negri largi şi bluze identice în culori ţipătoare 
trecură pe trotuarul opus, ignorându-l cu o vădită curiozitate. 
Chipurile lor păreau să plutească deasupra corpurilor aproape 
invizibile aidoma unor mingi palide cu ochi. Un bătrân cu un 
aer grav şi o pălărie de pai îndesată bine pe creştetul capului îl 
urmări de pe treptele unui magazin cu ferestrele bătute în 
scânduri. Un croitor deşirat şi clientul său întârziat se opriră 
să-i privească trecerea; croitorul ridică felinarul la geam ca să- 
l vadă mai bine. Pistolarul înclină din cap. Nici croitorul, nici 
clientul nu-i răspunseră la salut. Le simțea ochii aţintiți 
insistent asupra tocurilor care-i atârnau la şolduri. Un băiat 
de vreo treisprezece ani şi o fată care putea să-i fie surioară ori 
mândruţă traversară strada un cvartal mai încolo, pregetând 
imperceptibil. Paşii lor ridicară în aer norişori de praf. 

Acolo, în oraş, majoritatea felinarelor de pe marginea 
drumului funcționau, însă nu erau electrice; laturile lor din 
foiţă de mică erau înceţoşate de aburi de petrol. Unele fuseseră 
sparte. Se vedea un staul care abia se mai ținea în picioare, a 
cărui supraviețuire probabil că depindea de traseul trăsurilor. 
Trei băieți stăteau ghemuiţi fără a scoate o vorbă în jurul unui 
cerc trasat în colb pentru jocul cu bile, de-o parte a gurii 
deschise a grajdului, şi fumau ţigări din pănuşi de porumb. 
Umbrele lor se alungeau în curte. Unul avea o coadă de 
scorpion înfiptă la bentița pălăriei. Altul avea ochiul stâng 
umflat, cu globul ieşindu-i orb din orbită. 


Pistolarul îşi îndemnă catârul pe lângă ei şi se uită în 
interiorul slab luminat al grajdului. Acolo ardea palid o 
lampă. O umbră tremura şi pâlpâia în timp ce un bătrân 
bălălău îmbrăcat în salopetă îndesa cu furca fân de timoftică 
în şură, icnind din greu la fiecare mişcare. 

— Hei! strigă pistolarul. 

Furca şovăi şi grăjdarul întoarse spre el doi ochi gălbui. 

— Hei şi ţie! 

— Am aici un catâr. 

— Bravo ţie. 

Pistolarul aruncă în semiintuneric un ban de aur greu, 
inegal bătut, care răsună pe scândurile vechi, pline de pleavă, 
şi scânteie. 

Grăjdarul făcu un pas în față, se aplecă, îl ridică, miji din 
ochi la pistolar. 

Privirea lui alunecă spre curelele pistoalelor şi încuviință 
trist din cap. 

— Cât timp vrei să-l ţin? 

— O noapte sau două. Poate mai mult. 

— N-am rest pentru aur. 

— Nici n-am cerut să-mi dai. 

— Bani murdari, bodogăni grăjdarul. 

— Ce ai spus? 

— Nimic. 

Grăjdarul luă catârul de frâu şi-l duse înăuntru. 

— Spală-l bine! strigă pistolarul. Vreau să-i simt mirosul 
când mă întorc, ascultă la mine! 

Bătrânul nu se întoarse. Pistolarul se duse spre băieții 
ghemuiţi în jurul cercului din praf. Aceştia urmăriseră toată 
discuția cu un interes disprețuitor. 

— Zile lungi şi nopţi uşoare, li se adresă pistolarul afabil. 

Nici un răspuns. 

— Locuiţi în oraş, băieți? 

Nici un răspuns, decât poate cel al cozii de scorpion: aceasta 
păru să încuviinţeze. 

Unul dintre băieți îşi scoase dintre buze o ţigară de pănuşi 
incredibil de îndoită, apucă o bilă verde cu model de ochi de 


pisică şi o aruncă în cercul din colb. Lovi o bilă opacă şi o 
scoase din cerc. Luă bila cu ochi de pisică şi se pregăti să 
arunce din nou. 

— E vreo cafenea în oraşul ăsta? întrebă pistolarul. 

Unul dintre ei ridică privirea, cel mai tânăr. La colțul gurii 
avea un herpes mare, însă ochii lui erau de aceeaşi mărime şi 
plini de-o inocenţă care nu avea să dureze mult în haznaua 
aceea. Se uită la pistolar cu o mirare slab mascată care reuşea 
să fie deopotrivă mişcătore şi înfricoşătoare. 

— Aţi putea mânca un burger la Sheb. 

— Asta-i taverna cu pian? 

Băiatul aprobă din cap. 

— Mdie. 

Ochii tovarăşilor lui căpătaseră o expresie urâtă şi ostilă. 
Probabil că băiatul va avea de plătit pentru că deschisese gura 
şi vorbise blând. 

Pistolarul îşi atinse borul pălăriei. 

— Îţi sunt recunoscător. Mă bucur să aflu că cineva în 
oraşul ăsta e destul de isteţ şi ştie să vorbească. 

Merse mai departe, urcă pe trotuarul de scânduri şi porni la 
pas spre barul lui Sheb, auzind clar vocea răutăcioasă a altui 
băiat, doar un pițigăiat tremurat: 

— Mâncător de iarbă! De când îţi regulezi sora, Charlie? 
Mâncător de iarbă! 

Apoi un sunet de lovitură şi un plânset. 

În faţa tavernei lui Sheb erau aprinse trei lămpi cu kerosen, 
câte una de fiecare parte a uşilor batante şi una bătută într- 
un cui deasupra. Refrenul lui “Hey Jude” se stinsese şi pianul 
clămpănea acum o altă baladă veche. Voci murmurau ca nişte 
coarde rupte. Pistolarul zăbovi afară un moment, uitându-se 
înăuntru. Podea cu rumeguş, scuipători lângă mesele cu 
picioare instabile. 

Un bar dintr-o scândură aşezată pe capre. O oglindă 
cleioasă în spatele lui, reflectând imaginea pianistului, care 
purta, cum altfel, gârboveala tipică a pianiştilor. Capacul 
pianului fusese înlăturat, aşa că se puteau vedea ciocănelele 


de lemn cum urcă şi coboară în timp ce drăcovenia era 
acționată. 

Barmanița era o femeie cu păr blonziu îmbrăcată într-o 
rochie albastră, murdară. 

O bretea era prinsă cu un ac de siguranţă. În fundul sălii 
erau poate şase localnici care beau şi jucau apatici “Fiți atenți 
la mine”. Alţi vreo şase erau strânşi în jurul pianului. Patru 
sau cinci la bar. Şi un bătrân cu păr cărunt şi zburlit la o 
masă de lângă uşi. Pistolarul intră. 

Capetele se întoarseră spre el şi pistoalele lui. Urmă un 
moment de tăcere aproape deplină, întreruptă doar de 
pianistul care nu-l observase şi care continuă să cânte. Apoi 
femeia şterse barul şi lucrurile reveniră la normal. 

— Fiţi atenţi la mine, zise unul dintre jucătorii din colț şi 
puse patru cărți de pică lângă trei inimi roşii, rămânând cu 
mâna goală. Cel care pusese inimile înjură, împinse de lângă 
el banii de miză şi se împărți următoarea mână. 

Pistolarul se apropie de femeia de la bar. 

— Aveţi carne? întrebă el. 

— Sigur. 

Femeia îl privi în ochi; poate că la început fusese frumuşică, 
dar de atunci lumea mersese mai departe. Acum fața îi era 
umflată şi fruntea îi era brăzdată în zigzag de o cicatrice 
lividă. O acoperise abundent cu pudră, dar asta nu făcea 
decât să atragă atenţia la ceea ce trebuia să ascundă. 

— Carne curată de vită. Muşchi file. Da” e scumpă. 

Haida-de, muşchi file, îşi spuse pistolarul. Ce ai tu în răcitor 
e ceva provenit de la o fiinţă cu trei ochi, şase picioare, sau 
amândouă - eu aşa aş zice, doamnă-sai. 

— Vreau trei burgeri şi o bere, de nu ţi-e cu bănat. 

Din nou acea imperceptibilă schimbare de ton. Trei 
hamburgeri. Gurile din jur se umplură de salivă şi limbile 
linseră buzele cu mare poftă. Trei hamburgeri. 

Văzuse careva vreun om care să mănânce trei hamburgeri 
deodată? 

— Asta o să te coste cinci gulugani. "lelegi ce-i ăia 
gulugani? 


— Dolari? 

Ea încuviință din cap, aşa că probabil se referea la gologani. 
Asta bănuia el, în orice caz. 

— Asta cu bere cu tot? întrebă el, surâzând subţire. Sau 
berea costă în plus? 

Ea nu-i răspunse la surâs. 

— Meiu-l dau de-a moaca. Numa” să văd întâi banii. 

Pistolarul puse pe bar un ban de aur şi toți ochii se ațintiră 
asupra lui. 

În spatele barului, la stânga oglinzii, era un grătar cu 
cărbuni care fumegau. 

Femeia dispăru într-o încăpere mică dindărătul lui şi se 
întoarse cu carnea pe o bucată de hârtie. Desfăcu trei chiftele 
şi le puse pe grătar. Mirosul care se ridică era înnebunitor. 
Pistolarul îşi păstră indiferența de nezdruncinat, doar 
marginal conştient de pianul care-şi încetinise ritmul, de jocul 
de cărți care întârzia să continue, de privirile piezişe ale 
chefliilor. 

Bărbatul fu aproape în spatele lui când pistolarul îl observă 
în oglindă. 

Bărbatul era aproape complet chel şi avea mâna strânsă pe 
plăselele unui cuţit de vânătoare uriaş legat la curea. 

— Du-te de stai jos, zise pistolarul. Ai milă de tine, 
prostovane. 

Bărbatul se opri. Ridică inconştient buza de sus, ca un 
câine, şi urmă un moment de tăcere. După care bărbatul se 
întoarse la masa lui şi lucrurile reintrară pe făgaşul normal. 

Berea veni într-un pahar înalt de sticlă crăpată. 

— N-am să-ţi dau rest la aur, zise femeia cu îndârjire. 

— Nici nu mă aştept să-mi dai. 

Ea înclină nervoasă din cap, de parcă această dovadă 
evidentă de mărinimie, fie şi în folosul ei, ar fi stârnit-o. Dar 
luă moneda de aur şi o clipă mai târziu hamburgerii veniră pe 
o farfurie soioasă, încă roşii pe la margini. 

— Ai sare? 

I-o dădu într-o ulcică pe care o scoase de sub bar, bulgări 
albi pe care el trebuia să-i sfărâme cu degetele. 


— Pâine? 

— N-am pâine. 

Pistolarul ştia că minte, dar ştia şi de ce, aşa că nu insistă. 
Bărbatul chel se holba la el cu ochi cianotici, încleştând şi 
descleştând pumnii pe suprafața scrijelită şi ciobită a mesei. 
Nările i se umflau regulat, adulmecând mirosul cărnii. Asta, 
cel puţin, era gratis. 

Pistolarul începu să mănânce fără grabă, necăutând să 
simtă vreun gust, doar tăind carnea în bucăţi şi îndesând-o în 
gură cu furculița, încercând să nu se gândească la cum 
arătase vaca din care provenea mâncarea sa. Muşchi file, 
spusese ea. Mda, foarte probabil! Şi porcii vor dansa commala 
sub clarul Lunii Neguţătorului. 

Terminase deja, se pregătea să mai ceară o bere şi să-şi 
ruleze o ţigară, când o mână îi căzu pe umăr. 

Observă pe dată că în sală se lăsase din nou tăcerea şi simți 
tensiunea în aer. Se răsuci şi se uită drept la fața bărbatului 
care dormea lângă uşă atunci când el intrase. Era o față 
înfiorătoare. Miasma ierbii-diavolului era insuportabilă. 

Ochii erau osândiți, ochii holbaţi, bulbucaţi ai unuia care 
vede şi totuşi nu vede, ochi întorşi mereu înăuntru spre iadul 
steril al viselor scăpate de sub control, al viselor dezlănțuite 
ieşite din mlaştinile urât mirositoare ale subconştientului. 

Femeia de la bar scoase un geamăt scurt. 

Buzele crăpate tremurară, se ridicară, dezvelind dinți verzi 
ca lichenii, şi pistolarul îşi spuse: Acum nici măcar nu mai 
fumează iarba, ci o mestecă. Chiar o mestecă. 

Şi imediat după aceea: E un om mort. Ar fi trebuit să moară 
acum un an. 

Şi imediat după aceea: Omul în negru a făcut asta. 

Se priviră intens unul pe celălalt, pistolarul şi omul care 
păşise pe tărâmul nebuniei. 

Bărbatul vorbi şi pistolarul, uluit, se auzi interogat în 
Limba Nobilă din Gilead. 

— Un gulden pentru o favoare, pistolar-sai. Doar unul? O 
nimica toată. 


Limba  Nobilă. Un moment, mintea lui refuză să o 
recunoască. Trecuseră ani de zile - Doamne! -, secole, milenii; 
Limba Nobilă nu mai exista; el era ultimul, ultimul pistolar. 
Ceilalți erau... 

Năucit, duse mâna în buzunarul de la piept şi scoase un 
ban de aur. Mâna cu piele crăpată, râioasă, cangrenată se 
întinse după el, îl dezmierdă, îl ridică să reflecte lumina 
vâscoasă a lămpilor cu kerosen. Banul împrăştie irizaţii ce 
aminteau cu mândrie de civilizație; aurii, roşiatice, sângerii. 

— Ahhh... 

Un sunet nearticulat de plăcere. Bătrânul se întoarse pe 
călcâie şi porni înapoi spre masa lui, ţinând moneda la nivelul 
ochiului, răsucind-o, făcând-o să scapere. 

Taverna se golea cu rapiditate, uşile batante pendulând 
aiuritor înainte şi înapoi. Pianistul închise capacul 
instrumentului cu o bufnitură şi ieşi după ceilalți cu paşi 
mari, ca de vodevil. 

— Sheb! strigă femeia după el, în vocea ei simțindu-se un 
amestec straniu de teamă şi afurisenie. Sheb, întoarce-te 
imediat aici! Fir-ai tu să fii! 

Să fie acesta un nume pe care pistolarul îl mai auzise 
cândva? Credea că da, dar acum nu avea timp să mediteze la 
asta - ori să-ncerce să-şi aducă aminte. 

Bătrânul, între timp, se întorsese la masa lui. Învârti 
moneda de aur pe lemnul zgâriat şi ochii lui morți-vii o 
urmăriră cu o fascinaţție stearpă. O învârti a doua oară, a 
treia oară, şi pleoapele i se lăsară grele. A patra oară, şi capul 
îi căzu pe lemnul mesei înainte ca moneda să se oprească. 

— Poftim, spuse ea încet, furioasă. Mi-ai alungat clienţii. 
Eşti mulțumit? 

— Or să se întoarcă ei, o linişti pistolarul. 

— Da” nu în seara asta. 

— E] cine este? 

Arătă spre mâncătorul de iarbă. 

— Du-te-n mă-ta. Sai. 

— Trebuie să ştiu, insistă pistolarul răbdător. El... 


— EI ţi-a vorbit ciudat, zise ea. Nort n-a vorbit aşa niciodată 
în viaţa lui. 

— Caut un om. Tu ar trebui să-l ştii. 

Femeia se uită ţintă la el, furia stingându-i-se. Fu înlocuită 
de un interes iscoditor, apoi de o scânteiere încinsă, umedă, pe 
care pistolarul o mai văzuse înainte. Clădirea şubredă păcăni 
meditativ. Un câine lătră prelung, departe. 

Pistolarul aşteptă. Femeia văzu că nu-i va merge cu el şi 
scânteierea fu înlocuită de lipsa oricărei speranțe, de o nevoie 
surdă fără glas. 

— Cred că-mi cunoşti prețul, spuse ea. Am o mâncărime de 
care înainte puteam scăpa singură, dar acum nu mai pot. 

El o privi neabătut. Cicatricea nu s-ar fi văzut în întuneric. 
Trupul ei era destul de uscățiv încât deşertul, nisipul şi 
eroziunea nu putuseră ofili totul. 

Şi odinioară fusese frumugşică, poate chiar frumoasă. Nu că 
asta ar fi contat. 

N-ar fi contat nici dacă în întunecimea stearpă a pântecelui 
ei şi-ar fi făcut cuib gândaci de mormânt. Totul fusese scris. 
Undeva, o mână scrisese totul în cartea ka-ului. 

Femeia duse mâinile la față. Mai avea totuşi un dram de 
umezeală în corp - destul cât să lăcrimeze. 

— Nu te uita! Nu e nevoie să te uiţi la mine cu atâta 
răutate! 

— Îmi pare rău, zise pistolarul. N-am vrut să fiu rău. 

— Nici unul nu vrea! se răsti la el. 

— Închide taverna şi stinge luminile. 

Femeia plângea cu mâinile la față. Pistolarul era bucuros 
că-şi acoperea fața. 

Nu din cauza cicatricei, ci pentru că asta îi reda femeii dacă 
nu fecioria, măcar alura feciorelnică. Acul care ţinea breteaua 
rochiei scânteia în lumina unsuroasă. 

— O să fure ceva? Îi vin de hac dacă da. 

— Nu, şopti ea. Nort nu fură. 

— Atunci stinge luminile. 

Femeia nu vru să-şi ia mâinile de la față decât după ce 
ajunse în spatele lui. 


Stinse lămpile una câte una, coborând fitilurile şi suflând 
spre flacără. Apoi luă mâna pistolarului pe întuneric şi mâna 
ei era caldă. Îl conduse la etaj. 

Nici o lumină nu le putu ascunde fapta. 


6 


Rulă două ţigări pe întuneric, apoi le aprinse şi-i dădu ei 
una. În cameră plutea mirosul ei, liliac proaspăt, duios. 
Mirosul deşertului îl acoperise. Îşi dădu seama că se temea de 
deşertul care îl aştepta. 

— Numele lui este Nort, spuse ea. Din voce asprimea nu i se 
ştersese câtuşi de puţin. Doar Nort. A murit. 

Pistolarul aşteptă. 

— A fost atins de Dumnezeu. 

Pistolarul spuse: 

— Nu L-am văzut niciodată. 

— E aici de când mă ştiu - Nort, adică, nu Dumnezeu. 
Femeia râse spart în întuneric. A avut o vidanjă o vreme. S-a 
apucat de băut. S-a apucat de mirosit iarbă. Apoi a început să 
o fumeze. Copiii s-au apucat să-l urmărească peste tot şi să-şi 
asmută câinii asupra lui. Purta pantaloni verzi vechi care 
puţeau. Înţelegi? 

— Da. 

— A început să o mestece. Spre sfârşit doar stătea acolo şi 
nu mânca nimic. 

În mintea lui poate că se credea rege. Pe copii îi credea 
probabil măscăricii lui, iar pe căţei - prințese. 

— Da. 

— A murit chiar în fața tavernei ăsteia, spuse ea. A venit 
bocănind pe trotuarul de scânduri - ghetele lui nu se rodeau, 
erau nişte ghete cu întărituri pe care le-a găsit în vechiul 
depou - urmat de copii şi de căţei. Părea făcut dintr-un 
amalgam de umeraşe răsucite. | se vedeau toate luminile 
iadului în ochi, dar rânjea, şi rânjetul lui semăna cu cel pe 
care copiii îl cioplesc în bostani şi napi iuți la vremea 
Secerişului. Simţeam mirosul pământului şi-al putregaiului 


şi-al ierbii. ] se scurgea pe la colțurile gurii ca un sânge verde. 
Cred că voia să intre şi să-l asculte pe Sheb cum cântă la pian. 
Şi chiar în față s-a oprit şi a înclinat capul. L-am văzut şi mi 
s-a părut că aude o trăsură, deşi nu aşteptam aşa ceva. Apoi 
a vomitat şi ce i-a ieşit pe gură era negru şi plin de sânge. 

I-a ieşit prin rânjetul ăla ca apa de canal printr-un grilaj. 
Putoarea a fost atât de puternică, încât te făcea să-ți vină să-ți 
iei câmpii. A ridicat braţele şi-a căzut pur şi simplu într-o 
rână. Asta a fost tot. A murit în propria vomă cu rânjetul ăla 
pe față. 

— Frumoasă poveste. 

— O, da, mulțam-sai. E-un loc frumos ăsta. 

Tremura lângă el. Afară, vântul continua să se tânguie pe 
aceeaşi notă, iar undeva, departe, o uşă se trântea, un sunet 
auzit parcă într-un vis. Şoarecii mişunau în pereţi. Pistolarul 
îşi spuse în forul său interior că aceasta era probabil singura 
clădire din oraş suficient de prosperă încât să întreţină viața 
şoarecilor. Aşeză o mână pe pântecele ei şi femeia tresări 
puternic, apoi se relaxă. 

— Omul în negru, zise el. 

— E musai să afli, nu-i aşa? Nu puteai doar să mă regulezi 
şi să adormi tun. 

— E musai să aflu. 

— Prea bine. O să-ți spun. 

Îi prinse mâna în ambele sale mâini şi îi spuse. 


7 


Venise târziu în după-masa în care murise Nort. Vântul 
sufla cu mânie, ridica pe sus praful, trimitea rafale de nisip şi 
tulpini dezrădăcinate de porumb pe străzi. Jubal Kennerly 
pusese lacătul la staul şi ceilalți câțiva comercianți îşi 
obloniseră ferestrele şi peste obloane puseseră scânduri. Cerul 
avea culoarea galbenă a brânzei învechite şi norii se fugăreau 
pe întinderea lui, de parcă ar fi văzut ceva înfiorător în pustiul 
deşertului, acolo unde zăboviseră până atunci. 


Cel pe care îl urmărea pistolarul veni într-o căruță şubredă 
cu platforma acoperită cu o pătură care flutura în vânt. Pe 
faţă avea întipărit un rânjet lat, greu de citit. Îl priviră când 
sosi, şi bătrânul Kennerly, întins lângă fereastră cu o sticlă 
într-o mână şi în cealaltă cu carnea flască, dar încinsă a 
sânului fiicei sale mijlocii, hotări să nu răspundă dacă 
bărbatul avea să bată la uşă. 

Dar omul în negru trecu fără să încetinească murgul care îi 
trăgea căruța şi roțile ridicară în aer praf degrabă luat de 
vânt. Putea să fie un preot ori un călugăr; purta o mantie 
neagră pe care se aşezase praful şi o glugă largă îi acoperea 
capul şi-i ascundea trăsăturile feței, însă nu şi acel oribil 
rânjet de veselie. 

Mantia se zbătea şi fâlfâia. De sub poalele ei se ițeau cizme 
grele cu catarame şi vârf lat. 

Opri în fața tavernei lui Sheb şi îşi priponi calul, care lăsă 
capul în jos şi pufni spre pământ. În spatele căruței dezlegă 
un fald, găsi o desagă bătută de vreme, şi-o aruncă peste 
umăr şi intră pe uşile batante. 

Alice îl privi curioasă, însă nimeni altcineva nu-i observă 
sosirea. Clienţii fideli erau beţi criță. Sheb cânta imnuri 
metodiste în stil ragtime, iar acei fluieră-vânt cărunți care 
veniseră devreme ca să evite furtuna şi să participe la 
priveghiul lui Nort cântaseră până ce răguşiseră. Sheb, beat 
de aproape nu mai ştia de el, ameţit şi excitat de propria 
existență, cânta cu o viteză febrilă, aiuritoare, degetele 
zburându-i ca nălucile. 

Voci urlau pițigăiat şi gros, nereuşind nici un moment să 
acopere vuietul vântului, dar uneori părând să-i poată ţine 
piept. În colț, Zachary îi aruncase lui Amy Feldon fustele peste 
cap şi-i picta simboluri magice de Seceriş pe genunchi. Alte 
câteva femei dădeau târcoale. Pe toți părea să-i fi cuprins 
febra. Strălucirea stinsă a furtunii care intra pe uşile batante 
părea totuşi să-şi râdă de ei. 

Nort fusese întins pe două mese în mijlocul sălii. Ghetele lui 
cu întărituri formau un V simbolic. Gura îi atârna deschisă 
într-un rânjet lax, însă cineva îi închisese ochii şi pe fiecare 


aşezase câte un glonț. Mâinile îi fuseseră împreunate pe piept 
cu un lăstar de iarba-diavolului în ele. Corpul lui mirosea a 
otravă. 

Omul în negru îşi împinse gluga pe spate şi se duse la bar. 
Alice îl urmări cu privirea, simțind un fior de îngrijorare 
amestecat cu acea dorință familiară ce se ascundea în ea. 
Omul nu avea asupra lui nici un simbol religios, deşi asta în 
sine nu însemna nimic. 

— Whisky, ceru el. Vocea îi era blândă şi plăcută. Vreau din 
cel bun, scumpete. 

Femeia duse mâna sub tejghea şi scoase o sticlă de Star. I- 
ar fi putut vinde poşirca locului ca fiind ce avea mai bun, dar 
n-o făcu. Turnă şi omul în negru o ţintui cu privirea. Avea ochi 
mari, luminoşi. Umbrele erau prea adânci pentru a le putea 
desluşi bine culoarea. Dorinţa ei se intensifică. Strigătele şi 
răcnetele continuau în spate nestingherite. Sheb, gloaba aia 
impotentă, cânta despre Soldaţii Creştini şi cineva o 
convinsese pe Tuşa Mill să-l susțină vocal. 

Vocea ei spartă şi distorsionată brăzda larma aşa cum un 
topor cu lama tocită brăzdează creierul unui vițel. 

— Hei. Allie! 

Se duse să servească, întristată de tăcerea străinului, 
întristată de ochii lui fără o culoare precisă şi de propriul ei 
pântece neostoit. Se temea de dorinţele ei. Erau capricioase şi 
imposibil de controlat. Puteau fi un semn al schimbării, care 
la rândul lui ar fi fost un semn al începutului bătrâneții sale - 
perioadă care, în Tull, era de obicei la fel de scurtă şi de 
chinuitoare ca un apus de iarnă. 

Turnă bere până ce se goli butoiul, apoi desfundă altul. Ştia 
că nu are rost să-i ceară ajutorul lui Sheb; ar fi venit fără mari 
rețineri, era ca un câine, şi fie şi-ar fi retezat degetele, fie ar fi 
împrăştiat berea peste tot. Ochii străinului o urmăriră tot 
timpul cât făcu aceste lucruri; îi simțea. 

— E aglomerat, spuse el când ea se întoarse. Nu-şi atinsese 
băutura, ci o răsucise doar în palme pentru a o încălzi. 

— Priveghi, zise ea. 

— L-am observat pe defunct. 


— Sunt doar nişte cheflii, zise ea cu o neaşteptată ură. Toţi 
nişte cheflii. 

— Îi bucură. El e mort. Ei nu. 

— Era calul lor de bătaie când era în viață. Nu e corect să 
fie asta pentru ei şi acum. Este... 

Lăsă gândul neterminat, neputând să exprime ce anume 
este ori de ce era respingător. 

— Mâncător de iarbă? 

— Da! Ce altă bucurie să mai aibă? 

Tonul ei era acuzator, însă el nu-şi feri ochii şi ea simți că-i 
urcă sângele în obraji. 

— Îmi pare rău. Eşti preot cumva? Asta probabil te revoltă. 

— Nu sunt şi nu mă. Dădu whisky-ul peste cap şi nu se 
strâmbă deloc. 

Încă unul, te rog. Încă unul cu vârf, cum se spune în lumea 
de alături. 

Femeia habar nu avea ce însemna asta şi se temea să 
întrebe. 

— Mai întâi trebuie să văd ce culoare au banii tăi. Îmi pare 
rău. 

— N-ai de ce. 

Bărbatul aşeză pe tejghea un argint aspru, gros la o latură, 
subțire la alta, şi ea spuse aşa cum avea să spună şi mai 
târziu: 

— N-am să-ţi dau rest la asta. 

EI clătină din cap nepăsător şi se uită absent cum femeia îi 
toarnă din nou. 

— Eşti doar în trecere? întrebă ea. 

El nu răspunse mult timp şi ea tocmai voia să repete 
întrebarea, când el clătină grăbit din cap. 

— Nu spune vorbe lipsite de însemnătate. Eşti în prezența 
unui mort. 

Ea se crispă, rănită şi uimită, primul ei gând fiind că 
bărbatul o minţise cu privire la sfințenia lui pentru a o pune la 
încercare. 

— Ai ţinut la el, zise el inexpresiv. Am dreptate? 


— La cine? La Nort? Femeia râse, prefăcându-se iritată 
pentru a-şi ascunde confuzia. Cred c-ar fi mai bine să... 

— Ai suflet bun şi ţi-e puţin teamă, continuă el, iar el 
consuma iarbă, era cu un picior în groapă. Şi acum uite unde 
a ajuns, a coborât şi cu celălalt picior, iar tu nu crezi că 
pământul se va mai deschide decât atunci când va fi timpul să 
te înghită şi pe tine, am dreptate? 

— Ce-i cu tine, eşti beat? 

— Domnu” Norton, moolt îi, intonă omul în negru, 
tărăgănând cuvintele într-un fel sardonic. Mort ca oricine 
altcineva. Mort ca tine sau oricine altcineva. 

— leşi din localul meu. 

Femeia simțea că în ea se dezvoltă un fior tremurător de 
dispreț, însă căldura continua să-i radieze din pântece. 

— Nu face nimic, zise el cu duhul blândeţii. Nu face nimic. 
Aşteaptă. 

Aşteaptă doar. 

Ochii erau albaştri. Ea se simți pe dată ameţită, de parcă ar 
fi luat un drog. 

— Mort ca oricine altcineva, repetă el. Înţelegi? 

Ea încuviință tâmp din cap şi el râse zgomotos - un râset 
zdravăn, puternic, sănătos care făcu să se întoarcă privirile. 
Bărbatul se roti cu fața spre ei, dintr-odată în centrul atenției. 
Tuşa Mill şovăi şi tăcu, lăsând o notă înaltă spartă să 
sângereze în aer. Sheb atinse o notă discordantă şi se opri. Se 
uitau toţi tulburați la străin. Nisipul răpăia pe pereţii exteriori 
ai clădirii. 

Tăcerea se prelungi, se prefiră. Respirația îi rămăsese în gât; 
se uită în jos şi văzu că ambele ei mâini apăsau pântecele sub 
bar. Toţi se uitau la el şi el se uita la ei. Apoi râsetul se 
dezlănţui din nou, puternic, amplu, imposibil de negat. Însă 
nimeni nu simțea impulsul de a râde împreună cu el. 

— Să vă arăt o minune! strigă el la ei. Dar ei rămaseră doar 
înmărmuriți, aidoma unor copilaşi ascultători duşi să vadă un 
magician în care se făcuseră prea mari ca să mai creadă. 

Omul în negru sări în față şi Tuşa Mill se feri din calea lui. 
Bărbatul rânji feroce şi o plesni peste pântecele mare. Femeia 


scăpă un gâgâit scurt, involuntar, şi omul în negru îşi lăsă 
capul pe spate. 

— E mai bine, aşa-i? 

Tuşa Mill gâgâi din nou, izbucni brusc în suspine şi o 
zbughi orbeşte pe uşă. Ceilalţi îi urmăriră tăcuţi plecarea. 
Furtuna începea; umbrele se urmăreau una pe cealaltă, se 
înălțau şi coborau pe albul de cicloramă al cerului. Un bărbat 
de lângă pian, cu o bere uitată în mână, scoase un icnet ca de 
smiorcăială. 

Omul în negru se opri lângă Nort, rânjind în jos la el. 
Vântul vuia şi şuiera şi fremăta. Ceva mare izbi lateralul 
clădirii destul de tare ca s-o facă să se zdruncine, după care 
căzu la pământ. Unul dintre bărbaţii de la bare se desprinse 
din loc şi plecă spre un local mai liniştit, mişcându-se cu paşi 
mari, groteşti. Tunetul zgudui cerul cu un sunet ca tusea 
unui zeu. 

— Bine? rânji omul în negru. Bine, să trecem la treabă! 

Începu să-l scuipe pe Nort în față, ţintind cu grijă. 
Scuipatul sclipea pe fruntea cadavrului, îi perla vârful ras al 
nasului. 

Sub bar, mâinile ei prinseră a se mişca mai repede. 

Sheb râse ca un nebun şi se aplecă în față. Începu să 
tuşească flegmă, ghemotoace uriaşe şi lipicioase pe care le 
scuipă. Omul în negru mugi aprobator şi-l lovi peste spate. 
Sheb rânji şi un dinte de aur îi scânteie în gură. 

Unii fugiră. Alţii se strânseră într-un cerc larg în jurul lui 
Nort. Faţa, gâtul ridat ca o salbă de cocoş şi partea superioară 
a pieptului acestuia sclipeau acoperită de lichid - lichid atât de 
prețios în ținutul acela secetos. Şi dintr-odată ploaia de salivă 
încetă, ca la un semn. Se auzi o respirație sacadată, grea. 

Omul în negru sări imediat peste corp, încovoindu-se pe 
deasupra lui într-un arc perfect. Fu o mişcare frumoasă, ca 
un şuvoi de apă. Ateriză pe mâini, se rostogoli şi se ridică 
înapoi în picioare, rânjind, după care îşi reluă locul. Unul 
dintre privitori uită de sine, izbucni în aplauze şi, cât ai clipi, 
se dădu în spate cu ochii înneguraţi de groază. Îşi acoperi 
gura cu mâna şi fugi spre uşă. 


Când omul în negru sări a treia oară peste el, Nort zvâcni. 

Un sunet se auzi dinspre privitori - un murmur -, după care 
recăzură în tăcere. Omul în negru îşi lăsă capul pe spate şi 
urlă ca lupul. Trăgând aer, pieptul lui se mişca într-un ritm 
alert, superficial. Începu să treacă dintr-o parte în cealaltă cu 
rapiditate, săltând peste trupul lui Nort ca apa curgând dintr- 
un pahar în altul şi apoi din nou în primul. Singurul sunet 
din sală era şuieratul sfâşietor al respirației sale şi vibrația 
crescândă a furtunii. 

Veni apoi momentul când Nort inspiră o dată adânc, sec. 
Mâinile i se zbătură şi loviră anapoda în masă. Sheb ţipă şi 
ieşi. Una dintre femei îl urmă, cu ochii mari şi cu broboada 
înfoiată. 

Omul în negru sări încă o dată, de două, de trei ori. Trupul 
de pe masă vibra acum, tremura şi răpăia şi zvâcnea ca o 
păpuşă mare, dar încă în principal lipsită de viață, având 
ascuns înăuntrul ei un mecanism monstruos. 

Mirosul de putreziciune şi excrement şi descompunere se 
ridica în valuri sufocante. 

Veni un moment când ochii lui se deschiseră. 

Allie simţi cum picioarele ei amorțite o poartă în spate. Se 
lovi de oglindă, făcând-o să tremure, şi o cuprinse o panică 
oarbă. O zbugbhi din loc ca fulgerul. 

— Aşadar, iată minunea voastră, strigă omul în negru după 
ea, gâfâind. 

V-am dat-o. Acum puteţi dormi liniștiți. Nici chiar asta nu 
este ireversibilă. 

Deşi este... atât de... al naibii... de comic... 

Şi reîncepu să râdă. Sunetul se stinse pe măsură ce femeia 
urcă scările în fugă, neoprindu-se decât după ce uşa de la cele 
trei camere de deasupra barului fu zăvorâtă. 

Începu să chicotească atunci, clătinându-se înainte şi 
înapoi pe vine, lângă uşă. Sunetul se transformă într-un 
tânguit pițigăiat care se suprapuse cu vântul. Continua să 
audă sunetul pe care îl scosese Nort când revenise la viață - 
sunetul de pumni lovind orbeşte în capacul unui coşciug. Ce 
gânduri, se întreba ea, era posibil să fi rămas în creierul lui 


reanimat? Ce văzuse el cât timp fusese mort? Cât îşi mai 
amintea? Va vorbi? Aşteptau oare la parter secretele 
mormântului? Cel mai înfiorător lucru la astfel de întrebări, 
bănuia ea, era că o parte din tine simțea cu adevărat nevoia să 
le dea glas. 

La nivelul inferior, Nort ieşea absent în furtună pentru a 
smulge nişte iarbă. Omul în negru, acum singurul client din 
bar, poate că-l privea, poate încă rânjind. 

Când se forță să coboare în seara aceea, ducând o lampă 
într-o mână şi un butuc greu de sobă în cealaltă, omul în 
negru plecase cu căruță cu tot. Nort însă era acolo, şedea la 
masa de lângă intrare, de parcă n-ar fi lipsit nici o clipă. 

Mirosul ierbii ieşea din el, însă nu la fel de intens cum s-ar fi 
aşteptat ea. 

Bărbatul ridică ochii spre ea şi zâmbi firav. 

— Bună, Allie. 

— Bună, Nort. 

Ea puse lemnul de sobă jos şi începu să aprindă lămpile 
fără a întoarce spatele spre el. 

— Am fost atins de Dumnezeu, zise bărbatul pe un ton 
lăudăros. N-o să mai mor în veci. Aşa a spus el. Aşa mi-a 
promis. 

— Bravo ţie, Nort. 

Surceaua pe care o ţinea îi scăpă dintre degetele 
tremurânde şi ea o ridică din nou. 

— Aş vrea să nu mai mestec iarbă, spuse el. Nu-mi mai face 
plăcere. Nu pare corect ca un om atins de Dumnezeu să 
mestece iarbă. 

— Atunci, de ce nu te laşi? 

Exasperarea ei o surprinse, făcând-o să-l privească pe Nort 
din nou ca pe un om, nu ca pe un miracol diabolic. Ce vedea în 
fața ochilor era un specimen cu figură cam tristă, doar pe 
jumătate drogat, părând înfrânt şi ruşinat. 

Nu mai putea fi speriată de el. 

— Tremur, spuse bărbatul. Şi o vreau. Nu mă pot lăsa. 
Allie, tu ai fost mereu bună cu mine... Începu să lăcrimeze. 


Nici măcar nu pot să nu mai fac pe mine. Ce sunt eu? Ce sunt 
eu? 

Ea se apropie de masă şi, acolo, ezită, nesigură. 

— M-ar fi putut face să n-o mai vreau, zise el printre 
lacrimi. Ar fi putut face asta, dacă m-a putut face să revin la 
viață. Nu mă plâng... Nu vreau să mă plâng... Se uită în jur 
crispat şi şopti: M-ar putea trăsni, dacă m-aş plânge. 

— Poate că este o glumă. Părea să aibă un simț al umorului 
dezvoltat. 

Nort îşi scoase săculețul de sub cămaşă, unde-i atârna de 
gât, şi luă din el o mână de iarbă. Fără să stea pe gânduri, ea 
i-o azvârli cât colo şi, îngrozită, îşi retrase mâna. 

— Nu mă pot abţine, Allie, nu pot, şi dădu împleticit să mai 
scoată o mână de iarbă din săculeţ. Ea l-ar fi putut opri, dar 
nu încercă. Se întoarse la aprinsul lămpilor, obosită, deşi 
seara era de-abia la început. Însă nimeni nu veni în noaptea 
aceea, doar bătrânul Kennerly, care ratase totul. Nu păru în 
mod deosebit surprins să-l vadă pe Nort. Poate că cineva îi 
povestise cele întâmplate. 

Comandă bere, întrebă unde este Sheb şi o pălmui peste 
fund. 

Mai târziu, Nort veni la ea cu o foaie de hârtie împăturită 
întinsă într-o mână care nu avea dreptul să fie însuflețită şi 
care tremura. 

— Ţi-a lăsat asta, zise. Era să uit. Dacă uitam, s-ar fi întors 
şi sigur m-ar fi ucis. 

Hârtia era valoroasă, un bun de mare preţ, însă ei nu-i 
plăcea s-o atingă pe aceasta. Părea grea, scârboasă. Pe ea era 
scris un singur cuvânt: 


ALLIS 
— De unde-mi ştia numele? îl întrebă pe Nort, care doar 
clătină din cap. 


O desfăcu şi citi următoarele: 


Vrei să afli despre Moarte. l-am lăsat lui un cuvânt. 


Cuvântul acela este NOUĂSPREZECE. Dacă i-l vei rosti, 
mintea lui se va deschide. Îți va spune ce se află de partea 
cealaltă. Îţi va spune ce a văzut. 

Cuvântul este NOUĂSPREZECE. 

Ce vei afla îți va lua minţile. 

Dar mai devreme sau mai târziu vei cere să afli. 

Nu te vei putea abține. 

Să ai o zi frumoasă! 

Walter o' Dim 


P.S. Cuvântul este NOUĂSPREZECE 

Vei încerca să uiţi, dar mai devreme sau mai târziu îţi va 
ieşi pe gură ca un şuvoi de vomă. 

NOUĂSPREZECE 


Şi, Dumnezeule mare, ştia că asta va face. Cuvântul îi 
tremura deja pe buze. Nouăsprezece, va spune ea - Nort, 
ascultă: Nouăsprezece. Şi secretele Morţii şi ale tărâmului de 
dincolo i se vor revela. 

Mai devreme sau mai târziu vei cere să afli. 

A doua zi lucrurile se desfăşurară aproape normal, însă nici 
un copil nu-l mai urmări pe Nort. A treia zi, huiduielile se 
reluară. Viaţa îşi reintrase pe făgaşul ei. Porumbul smuls din 
rădăcini fu strâns la un loc de copii şi, la o săptămână după 
învierea lui Nort, fu ars în mijlocul străzii. Focul lumină 
pentru moment foarte puternic şi majoritatea chefliilor păşiră 
sau se împleticiră afară ca să asiste. Arătau ca nişte primitivi. 
Feţele lor păreau să plutească între flăcări şi sclipirea glacială 
a cerului. Allie îi privi şi simți un junghi scurt de disperare 
față de timpurile triste ale lumii aceleia. Pierdere. Lucrurile se 
deşiraseră. Nu le mai ţinea nimic lipite de mijloc. Undeva, ceva 
se clătina, iar când avea să cadă, toate se vor sfârşi. Nu văzuse 
niciodată oceanul, nu avea să-l vadă niciodată. 

— Dacă aş avea curaj, murmură ea. Dacă aş avea curaj, 
curaj, curaj... 

Nort ridică fruntea la auzul vocii ei şi, din infern, îi adresă 
un zâmbet sterp. Ea nu avea curaj. Doar un bar şi o cicatrice. 


Şi un cuvânt. Un cuvânt care se zbătea în spatele buzelor 
închise. Dacă l-ar chema acum la ea şi l-ar trage aproape, în 
pofida putorii lui? Dacă ar rosti cuvântul în cochilia plină de 
ceară căreia el îi spunea ureche? Ochii lui se vor schimba. Se 
vor transforma în ochii lui - aceia ai omului cu mantie. Şi apoi 
Nort va spune ce a văzut în Ținutul Morţii, ce se află dincolo 
de pământ şi de viermi. 

Nu-i voi spune niciodată cuvântul ăla. 

Însă omul care îl readusese la viață pe Nort şi lăsase un 
mesaj - îi lăsase un cuvânt ca un pistol armat pe care, într-o 
zi, ea şi-l va lipi de tâmplă - ştiuse că altfel stăteau lucrurile. 

Nouăsprezece va revela secretul. 

Nouăsprezece era secretul. 

Se surprinse că-l scrie într-o baltă de lichid de pe bar — 
NOUĂSPREZECE - şi îl şterse imediat, când văzu că Nort se 
uită la ea. 

Focul se stinse repede şi clienţii se întoarseră în local. Allie 
începu să bea câte o duşcă de whisky Star şi, până la miezul 
nopții, era beată criță. 


8 


Îşi încheie povestea şi, când el nu făcu nici un comentariu, 
ea îşi spuse la început că istorisirea îl adormise. O cuprinsese 
şi pe ea picoteala când el întrebă: 

— Asta-i tot? 

— Da. Asta-i tot. E foarte târziu. 

— Hm. 

Îşi rula o altă ţigară. 

— Nu-mi presăra fire de tutun în pat, îi spuse ea mai tăios 
decât ar fi vrut. 

— Nu. 

Din nou tăcere. Vârful ţigării lui se aprindea şi se stingea. 

— Dimineaţă o să pleci, zise ea inflexibil. 

— Ar trebui. Cred că mi-a lăsat o capcană aici. Aşa cum ţi-a 
lăsat şi ţie una. 

— Chiar crezi că numărul ăla ar... 


— Dacă îţi place să ai mintea întreagă, nu aminti niciodată 
cuvântul ăla în fața lui Nort, o sfătui pistolarul. Scoate-ţi-l din 
gând. Dacă poţi, convinge-te că după optsprezece vine 
douăzeci. Că jumătatea lui treizeci şi opt este şaptesprezece. 
Omul care s-a semnat Walter o'Dim înseamnă multe lucruri, 
însă mincinos, asta nu este. 

— Dar... 

— Când simţi impulsul şi simţi că e puternic, vino aici sus 
şi ascunde-te sub cuverturi şi rosteşte-l iar şi iar - strigă-l, 
dacă e nevoie - până când impulsul va trece. 

— Va veni o vreme când nu va mai trece. 

Pistolarul nu răspunse, căci ştia că aşa era. Capcana era 
de-o perfecțiune înfiorătoare. Dacă îți spune cineva că ajungi 
în iad dacă te gândeşti la cum arată mama ta goală (odată, 
când pistolarul era foarte tânăr, exact asta i se spusese), până 
la urmă asta vei face. Şi de ce? Pentru că nu vrei să ţi-o 
imaginezi goală pe mama ta. Pentru că nu vrei să ajungi în 
iad. Pentru că, dacă i s-ar da un cuțit şi o mână în care să-l 
țină, mintea ar sfârşi autodevorându-se. Şi nu pentru că asta 
şi-ar dori, ci pentru că nu şi-ar dori-o. 

Mai devreme sau mai târziu Allie îl va chema pe Nort şi va 
rosti cuvântul. 

— Nu pleca, zise ea. 

— Mai vedem. 

Pistolarul se întoarse pe o parte, cu spatele la ea, însă ea se 
simțea liniştită. 

El avea să rămână - măcar pentru încă puţin. O fură 
somnul. 

În pragul somnului se gândi din nou la felul în care Nort i 
se adresase pistolarului, în limba aceea ciudată. Era singurul 
moment în care îşi văzuse noul şi misteriosul amant 
exprimând un sentiment. Până şi când făcuseră dragoste el 
păstrase tăcerea şi doar la sfârşit respirația lui se înăsprise şi 
apoi se oprise o secundă sau două. Semăna cu un personaj 
scos dintr-un basm ori mit, o creatură fabuloasă, periculoasă. 
Oare putea să împlinească dorinţe? Bănuia că răspunsul era 


afirmativ şi că dorinţa ei va fi împlinită. Va mai rămâne un 
timp. 

Ei, târfa fără noroc şi purtătoare de cicatrice, această 
dorinţă îi era de ajuns. 

Mâine va avea timp destul să se gândească la o a doua -ori 
la o a treia. Dormi. 


9 


Dimineaţă îi găti terci de şrot, pe care el îl mâncă fără 
crâcneală. Înfulecă fără să se gândească la ea, abia observând- 
o. Ştia că ar trebui să plece. Cu fiecare minut pe care îl 
petrecea acolo omul în negru se îndepărta şi mai mult - 
probabil că străbătuse deja regiunea de sol compact cu făgaşe 
de râuri temporare şi intrase în deşert. Drumul pe care îl 
urma mergea fără ocolişuri spre sud-est şi pistolarul ştia de 
ce. 

— Ai o hartă? întrebă el, ridicând privirea. 

— A oraşului? râse ea. Nu e destul de mare încât să ai 
nevoie de hartă. 

— Nu. Cu ceea ce se află la sud-est de aici. 

Zâmbetul ei se stinse. 

— Deşertul. Doar deşertul. Credeam că mai rămâi puţin. 

— Ce-i de cealaltă parte a deşertului? 

— De unde să ştiu eu? Nu-l traversează nimeni. De când 
sunt aici, nimeni n-a încercat s-o facă. Îşi şterse mâinile pe 
şorț, luă două cârpe şi vărsă în chiuvetă apa pe care o 
încălzise în căldare; acolo, apa stropi şi scoase aburi. Toţi norii 
merg în direcția aia. De parcă i-ar atrage ceva... 

Pistolarul se ridică în picioare. 

— Unde te duci? 

Femeia auzi nota stridentă de teamă din vocea sa şi o uri. 

— La grajd. Dacă e să ştie cineva, acela trebuie să fie 
grăjdarul. Îşi puse mâinile în şolduri. Mâinile lui erau aspre, 
însă erau şi calde. Şi ca să vorbesc despre catârul meu. Dacă 
va fi să mai stau aici, trebuie îngrijit. Pentru când va fi să plec. 

Dar nu încă. Ea se uită în sus la el. 


— Dar fii cu băgare de seamă la Kennerly ăla. Dacă nu ştie 
nimic, născoceşte ceva. 

— Mulţumesc, Allie. 

După ce plecă, ea se întoarse la chiuvetă, simțind scurgerea 
caldă şi lină a lacrimilor ei de recunoştinţă. Oare când îi 
mulțumise cineva ultima dată? 

Cineva care să conteze? 


10 


Kennerly era un satir bătrân ştirb şi scârbos care îngropase 
două neveste şi fusese blagoslovit doar cu fiice. Două dintre 
ele, încă tinere, trăgeau cu ochiul spre pistolar din umbrele 
prăfuite ale şurei. Un bebeluş saliva vesel în țărână. Alta 
matură, blondă, murdară şi senzuală, se uita cu o curiozitate 
îndoielnică în vreme ce scotea apă de la pompa huruitoare de 
lângă clădire. 

Aţinu privirea pistolarului, îşi ciupi sfârcurile între degete, îi 
făcu cu ochiul, după care îşi reluă pompatul. 

Grăjdarul îl întâmpină la jumătatea drumului dintre uşa 
staulului şi stradă. 

Comportamentul lui şovăia între un soi de ostilitate 
urâcioasă şi slugărnicie laşă. 

— Avusei mare grijă dă iel, nu-ț' face griji, zise acesta şi, 
înainte să apuce pistolarul să răspundă, Kennerly se întorsese 
spre fiica lui cu pumnii ridicaţi, un om ca un cocoş sfrijit şi 
disperat. Treci aici, Soobie! Treci imediat aici, la dracu” 

Soobie începu să-şi târâie posac găleata spre baraca 
ataşată şurei. 

— La catârul meu te refereai, zise pistolarul. 

— Da, sai. Nu mai văzui un catâr dă multă vreme, mai cu 
samă unu” ce să pară aşa normal c-al tău - doi ochi, patru 
picioare... Fața i se scofâlci alarmant într-o expresie care voia 
fie să exprime o durere extremă, fie să anunţe că făcuse o 
glumă. Pistolarul înclina spre a doua variantă, deşi el, unul, 
avea un simț al umorului precar, aproape inexistent. 


— Cândva creşteau sălbatici cum îi tăia capu”, continuă 
Kennerly, da” lumea a mers mai departe. N-am mai văzt decât 
nişte boi mutanți şi caii de trăsură şi... Soobie, te fac arşice, pe 
Dumnezeu” mieu! 

— Nu mugşc, zise pistolarul afabil. 

Kennerly se crispă şi rânji. Pistolarul îi citi în ochi cât se 
poate de limpede intenţiile criminale şi, cu toate că nu se 
temea de asta, o ținu minte aşa cum ai însemna o pagină într- 
o carte, una care e posibil să conțină instrucţiuni valoroase. 

— Nu de tine-i vorba. Pe tăți zeii, nu, nu de tine. Rânji 
strâmb. E bleagă din născare. Îl are pe dracu-n ea. E 
sălbatică. Ochii i se întunecară. Sfârşitul Vremurilor e 
aproape, domnule. Ştii cum scrie la Carte. Copiii n-or să-şi 
mai asculte părinții şi o ciumă se va abate asupra noroadelor. 
Treb'e numa! s-o asculți pe predicatoare ca să ştii asta. 

Pistolarul încuviinţă din cap, apoi arătă spre sud-est. 

— Ce-i încolo? 

Kennerly rânji din nou, arătându-şi gingiile şi câţiva dinți 
galbeni strânşi laolaltă. 

— Locuitori. larbă. Deşert. Ce altceva? 

Râse cârâit şi îl măsură din privire pe pistolar cu răceală. 

— Cât de mare e deşertul? 

— Mare. Kennerly se strădui să-şi recapete seriozitatea, de 
parcă ar fi răspuns la o întrebare gravă. Poate o mie de roți. 
Poate două mii. Nu-ţi pot zice, domnule. 

Nu-i niica p-acolo decât iarba-diavolului şi poate demoni. 
Am auzit că-i un cerc vorbitor p-undeva de partea ailaltă, da” 
se poa' să fie o minciună. 

Într-acolo s-a dus şi tipu” ălălalt. Ă de l-a vindecat pe Norty 
când ierea bolnav. 

— Bolnav? Am auzit că era mort. 

Kennerly continuă să rânjească. 

— Ei, ei. Poate. Da” suntem oameni în tătă firea, n-aşa? 

— Şi totuşi crezi în demoni. 

Kennerly păru jignit. 

— Asta-i cu tătu” altceva. Predicatoarea zice... 


Îşi văzu mai departe nestingherit de vorbărie. Pistolarul îşi 
dădu jos pălăria şi se şterse pe frunte. Soarele era torid şi 
radia neabătut. Kennerly părea să nu bage de seamă. 
Kennerly avea multe de spus şi nimic din ce spunea nu avea 
noimă. 

În umbra subţire de lângă staul, copilaşul se mânjea 
temeinic cu praf pe față. 

Pistolarul ajunse într-un târziu la capătul răbdării şi-l lăsă 
pe om cu vorba în gură. 

— Nu ştii ce este dincolo de deşert? 

Kennerly săltă din umeri. 

— Unii poate ştiu. Acu” cincizeci de ani trăsurile străbăteau 
o parte din el. Aşa zicea taic-al meu. Zicea că-s munți. Alții zic 
că-i un ocean... un ocean verde plin cu monştri. lar alții zic că 
acolo se sfârşeşte lumea. Că altceva nu-i decât lumini care te 
orbesc şi fața lui Dumnezeu cu gura deschisă, pregătită să te 
înghită. 

— Baliverne, zise pistolarul scurt. 

— Sigur că da, strigă Kennerly vesel. Se crispă din nou, 
urând, temându-se, dorind să fie pe plac. 

— Vezi să fie bine îngrijit catârul meu. 

Îi aruncă lui Kennerly încă o monedă, pe care bătrânul o 
prinse din zbor. 

Pistolarul se gândi la cum prinde un câine o minge. 

— Sigur că da. Mai stai o țâră? 

— Aşa se pare. Va fi apă... 

— „„„dacă asta va fi vrerea Domnului! Sigur, sigur! Kennerly 
râse nefericit şi ochii lui continuau să trădeze dorința de a-l 
vedea pe pistolar întins mort la picioarele sale. Allie ceia-i de 
treabă când vrea să fie, n-aşa? 

Grăjdarul făcu un cerc larg cu degetul mare şi arătătorul de 
la mâna stângă şi începu să treacă repede prin el arătătorul 
de la cea dreaptă. 

— Ai spus ceva? întrebă pistolarul neinteresat. 

Peste ochii lui Kennerly se lăsă pe dată o umbră de teroare, 
ca două luni gemene apărând de după linia orizontului. Îşi 


duse mâinile la spate ca un copil rău prins la borcanul cu 
gem. 

— Nu, sai, nici o vorbă. Şi-mi pare tare rău dac-am zis ceva. 
O zări pe Soobie aplecată pe un geam şi se întoarse spre ea. 
Acuma te fac arşice, târfă mică ce eşti! Pe Dumnezeu” mieu! 
d 09 

Pistolarul se îndepărtă, conştient că grăjdarul se întorsese 
să-l privească, conştient de faptul că, dacă s-ar roti pe călcâie, 
ar surprinde pe fața sa expresia curată a unui sentiment 
nedisimulat. De ce să se sinchisească? Era zăpuşeală şi ştia 
foarte bine ce sentiment ar fi acela: pură ură. Ură față de 
străin. Obţinuse tot ce-i putea oferi bătrânul. Singurul lucru 
sigur privitor la deşert era dimensiunea lui. Singurul lucru 
sigur privitor la oraş era acela că nu-şi terminase treburile 
acolo. Nu încă. 


11 


EI şi Allie erau în pat când Sheb deschise uşa cu piciorul şi 
intră înarmat cu un cuţit. 

Trecuseră patru zile şi se scurseseră într-o negură 
uniformă. Mâncă. Dormi. 

Făcu sex cu Allie. Descoperi că ea cânta la vioară şi îi ceru 
să-i cânte. Ea stătu lângă fereastră în lumina lăptoasă a 
zorilor, doar un profil, şi cântă ceva împiedicat care ar fi sunat 
bine dacă ea ar fi fost cât de cât şcolită. El simţea o crescândă 
(dar ciudat de distrată) afecțiune față de ea şi credea că 
aceasta putea fi capcana pe care i-o întinsese omul în negru. 
Se plimba uneori pe afară. Se gândea foarte puţin la toate cele. 

Nu-l auzise pe pianist urcând - reflexele sale se atrofiaseră. 
Nici asta nu părea să conteze, deşi l-ar fi speriat tare într-un 
alt timp şi alt loc. 

Allie era goală, cu cearşaful tras până sub sâni, şi se 
pregăteau să facă dragoste. 

— Te rog, spunea ea. Ca înainte, vreau aia, vreau... 

Uşa se deschise dintr-odată şi pianistul făcu un ridicol salt 
cu picioarele lui strâmbe. Allie nu strigă, cu toate că Sheb 


avea în mână un cuţit de friptură lung de douăzeci de 
centimetri. Bărbatul scotea un sunet nearticulat, o 
bolboroseală. 

Făcea ca un om ţinut cu capul într-o găleată cu noroi. 
Saliva îi zbura în toate părțile. Cobori cuțitul cu ambele mâini 
şi pistolarul îl prinse de încheieturi şi i le răsuci. Cuţitul 
zbură. Sheb scoase un scrâşnet ascuţit, ca o uşă ruginită. Cu 
ambele încheieturi rupte, mâinile lui fluturară cu mişcări de 
marionetă. Vântul zgrepțăna la fereastră. Oglinda lui Allie de 
pe perete, uşor afumată şi cu ape, reflecta camera. 

— Era a mea! (Bocea.) A fost a mea întâi! A mea! 

Allie se uită la el şi cobori din pat. Se înfăşură cu ceva şi 
pistolarul simți un moment de empatie pentru un bărbat care 
probabil se vedea rămas fără ceea ce odată îi aparținuse. Era 
doar un omuleț. Şi pistolarul ştiu imediat unde îl mai văzuse. 
Îl cunoscuse înainte. 

— A fost pentru tine, se smiorcăi Sheb. A fost doar pentru 
tine, Allie. Tu ai fost prima şi totul a fost pentru tine. Eu...a, 
Doamne, bunule Dumnezeu... 

Cuvintele se dizolvară într-un paroxism de bolboroseli 
indefinite, apoi în lacrimi. Se clătina înainte şi înapoi ţinându- 
şi încheieturile rupte lipite de pântece. 

— Şşş. Şsş. Lasă-mă să văd. Allie îngenunche lângă el. 
Rupte. Sheb, prostule. 

Acuma cum o să-ți mai câştigi existența? Nu ştiai că n-ai 
fost niciodată puternic? Îl ajută să se ridice. El încercă să-şi 
ducă mâinile la față, dar acestea nu i se supuseră, aşa că 
plânse descoperit. Vino la masă şi hai să văd ce pot face. 

Îl conduse la masă şi-i fixă încheieturile cu bețe din lada cu 
lemne de foc. 

Bărbatul plânse neputincios. 

— Mgjis, spuse pistolarul şi pianistul întoarse capul, cu 
ochii larg căscați. 

Pistolarul înclină din cap cu destulă afabilitate acum că 
Sheb nu mai încerca să-i înfigă un cuţit în ochi. Mejis, repetă 
el. De pe malul Mării Limpezi. 

— Ce-i cu asta? 


— Ai fost acolo, aşa-i? Acu” mulți şi multe, cum se spunea. 

— Şi ce dacă am fost? Nu mi-amintesc de tine. 

— Dar ţi-aminteşti de fată, aşa-i? Fata pe nume Susan? Şi 
de noaptea Secerişului? Vocea lui deveni puţin autoritară. Ai 
fost de faţă la focul în aer liber? 

Buzele omulețului tremurară. Erau acoperite de salivă. 
Ochii lui spuneau că ştie adevărul: Era mai aproape de moarte 
acum decât fusese când dăduse buzna pe uşă cu cuțitul în 
mână. 

— leşi de aici, zise pistolarul. 

Înțelegerea lumină ochii lui Sheb. 

— Da” erai doar un băiat! Unu” dintre ăia trei băieți! Venit 
să numeri vitele, şi Eldred Jonas, Vânătorul de Coşciuge, era 
acolo şi... 

— leşi de aici cât mai poţi, zise pistolarul şi Sheb ieşi 
ținându-şi încheieturile rupte în față. 

Allie se întoarse în pat. 

— Ce a fost asta? 

— Nu contează, spuse el. 

— Prea bine - atunci, unde rămăseserăm? 

— Nicăieri. 

Se rostogoli pe o parte, cu spatele la ea. 

Ea spuse cu răbdare: 

— Ştiai de mine şi de el. A făcut ce a putut, adică nu prea 
mult, şi eu am luat ce am putut, pentru că n-am avut încotro. 
Nu se poate face nimic. Ce mai este? Îi atinse umărul. Doar că 
mă bucur că eşti atât de puternic. 

— Nu acum, spuse el. 

— Ea cine a fost? După care, răspunzându-şi singură la 
întrebare: O fată pe care o iubeai. 

— Las-o, Allie. 

— Pot să te fac puternic... 

— Ba nu, zise el. Nu poţi face asta. 


12 


A doua zi barul fu închis. Era ceea ce trecea drept sabat în 
Tull. Pistolarul se duse la bisericuța înclinată de lângă cimitir, 
iar Allie rămase să spele mesele cu dezinfectant puternic şi să 
clătească sticla lămpilor cu kerosen în apă şi săpun. 

Se lăsase un crepuscul ciudat, purpuriu, şi biserica 
luminată din interior arăta din drum aproape ca un cuptor de 
turnătorie. 

— Eu nu vin, zisese Allie concis. Femeia care ţine predica 
are o religie veninoasă. 

Să se ducă cei respectabili. 

El rămase în vestibul, ascuns la umbră, şi se uită înăuntru. 
Nu existau strane şi enoriaşii stăteau în picioare (îi văzu pe 
Kennerly şi pe progeniturile lui; pe Castner, proprietarul 
prăpăditului magazin de textile din oraş, şi pe soția lui ca o 
scoabă; câțiva cheflii;, câteva “orăşence” pe care nu le văzuse 
până atunci; şi, surprinzător, pe Sheb). Cântau sacadat un 
imn, a cappella. 

Se uită curios la femeia uriaşă de la amvon. Allie spusese: 
“Locuieşte singură, nu se vede aproape niciodată cu nimeni. 
lese în lume doar duminica, şi atunci ca să împrăştie în 
stânga şi în dreapta cu pucioasă. Numele ei este Sylvia 
Pittston. E nebună, dar i-a prins pe toţi în mreje. Lor le place 
aşa. Li se potriveşte.” 

Nici o descriere nu putea reda dimensiunile femeii. Sâni ca 
nişte metereze. 

Un gât ca un pilon gigantic în vârful căruia se afla o față ca 
o lună albă şi cleioasă, pe care clipeau ochi atât de mari şi de 
negri, încât păreau să fie două hăuri fără fund. Părul ei avea o 
nuanță frumoasă de castaniu intens şi era strâns în creştetul 
capului într-un vârtej dezordonat, ţinut laolaltă de o agrafă 
mare aproape cât să poată servi şi de proțap. Purta o rochie ce 
părea făcută din pânză de sac. Braţele care ţineau cartea de 
imnuri erau lespezi de piatră. 

Pielea îi era cremoasă, fără pată, minunată. Credea că 
femeia depăşeşte uşor o sută patruzeci de kilograme. Simţi 
numaidecât o puternică poftă trupească față de ea care-l făcu 


să tremure din toate mădularele; întoarse capul de la ea şi se 
uită în altă parte. 

“Să ne adunăm la râu, 

La frumosul, la frumosul 
Rââââu, 

Să ne adunăm la râul 

Ce curge pe lângă regatul Domnului.” 

Ultima notă a refrenului se stinse şi urmă un moment de 
foială şi tuse. 

Ea aşteptă. Când toată lumea îşi găsise locul, deschise 
braţele spre ei ca într-un gest de benedicţie. Era un gest 
evocator. 

— Dragii mei frați şi surori întru Christos. 

Era o replică obsedantă. Preţ de un moment, pistolarul 
încercă sentimente amestecate de nostalgie şi teamă, 
străbătute de-un sinistru sentiment de deja-vu, şi îşi spuse: 
Am visat asta. Sau am fost aici înainte. Dacă da, când? Nu în 
Mejis. 

Nu, nu acolo. Se debarasă de sentiment. Congregația - 
compusă poate din douăzeci şi cinci de oameni - stătea acum 
într-o linişte perfectă. Toţi ochii erau aţintiți spre predicatoare. 

— Subiectul meditaţiei noastre de astăzi este Intrusul. 

Vocea ei era mieroasă, melodioasă, vocea normală a unui 
contralto bine exersat. 

Congregația fu străbătută de un foşnet scurt. 

— Simt, zise Sylvia Pittston într-un fel chibzuit, că îi cunosc 
personal pe aproape toți cei din Cartea de căpătâi. În ultimii 
cinci ani am uzat trei exemplare, chiar aşa prețioasă cum este 
orice carte pe lumea asta haină, şi altele, nenumărate, înainte 
de astea. Iubesc povestea şi iubesc jucătorii din această 
poveste. Am umblat braț la braț în groapa cu lei. Am stat 
alături de David când a fost ispitit de Bat-Şeba la scăldătoare. 
Am fost în cuptorul cu foc arzător împreună cu Şadrac, Meşac 
şi Abed-Nego. Am ucis două mii de oameni împreună cu 
Samson când acesta a aruncat falca de măgar şi am fost 
orbită alături de Sf. Paul pe drumul spre Damasc. Am plâns 
cu Maria pe Golgota. 


Un suspin moale, susurat între enoriaşi. 

— l-am cunoscut şi i-am iubit. Nu este decât unul singur - 
ridică un deget în aer -, un singur jucător din cea mai mare 
dramă a tuturor timpurilor pe care nu le cunosc. 

Doar unul care stă afară cu fața ascunsă în umbră. 

Doar unul care îmi face trupul să tremure şi spiritul să 
freamete. 

Mă tem de el. 

Nu-i cunosc intenţiile şi mă tem de el. 

Mă tem de Intrus. 

Un nou suspin. Una dintre femei dusese mâna la gură ca 
pentru a împiedica un sunet şi se clătina, se clătina. 

— Intrusul care i s-a arătat Evei în forma unui şarpe cu 
pântecele în praf, rânjind şi răsucindu-se. Intrusul care a 
umblat printre Copiii lui Israel când Moise a urcat pe Munte, 
care le-a şoptit să-şi facă idol de aur, un vițel de aur, şi să se 
închine la el aducându-i jertfe şi păcătuind trupeşte. 

Icnete, încuviințări din cap. 

— Intrusul! 

A stat pe balcon cu Izabela şi a privit cum Regele Ahaz îşi 
găseşte moartea căzând şi strigând, şi a zâmbit alături de ea 
când câinii s-au strâns şi i-au lipăit sângele. O, frați şi surori, 
păziți-vă de Intrus. 

— Da, o, lisuse... 

Acesta era omul pe care pistolarul îl observase prima dată 
când intrase în oraş, cel cu pălărie de pai. 

— A fost mereu acolo, fraţi şi surori. Dar eu nu-i cunosc 
intențiile. Şi nici voi nu-i cunoaşteţi intenţiile. Cine să 
înțeleagă cumplitul întuneric care i se învârte în gând, trufia 
şi monumentala blasfemie, ticăloasa veselie? Şi nebunia! 

Nebunia flecăritoare care umblă pe picioare şi se târăşte şi 
se zvârcoleşte în cele mai înfiorătoare pofte şi dorințe ale 
omului? 

— O, lisuse Mântuitorule... 

— Ela fost cel care l-a dus pe Domnul nostru sus, pe 
munte... 

— Da... 


— El este cel care l-a ispitit şi i-a arătat lumea întreagă şi 
toate plăcerile lumii... 

— Daaa... 

— EL este cel care se va întoarce când Sfârşitul Vremurilor 
se va abate asupra lumii... şi acesta vine, frați şi surori, nu-l 
simțiți cum vine? 

— Daaa... 

Clătinându-se şi suspinând, congregația deveni o mare; 
femeia părea să arate cu degetul spre toți deodată şi spre nici 
unul în mod special. 

— El este cel care va veni ca Antihrist, un rege purpuriu cu 
ochi însângerați, pentru a-i conduce pe oameni în măruntaiele 
înflăcărate ale pierzaniei, spre sângerosul sfârşit al ororii, în 
vreme ce Steaua Absintos atârnă arzătoare pe cer, în vreme ce 
fierea macină organele vitale ale copiilor, în vreme ce din 
pântecele femeilor se nasc monstruozități, în vreme ce munca 
mâinilor oamenilor se transformă în sânge... 

— Ahhh... 

— Ah, Doamne... 

— Doaaa... 

O femeie căzu la podea, lovind cu picioarele în lemn. Un 
pantof îi zbură prin aer. 

— El este cel care stă în spatele fiecărei plăceri a cărnii... el 
a făcut maşinăriile pe care este ştanţat cuvântul LaMerk, el! 
Intrusul! 

LaMerk, îşi spuse pistolarul. Sau poate că a spus LeMark. 
Cuvântul îi suna cumva cunoscut, însă nu ştia exact de ce. 
Cu toate acestea, îl puse la păstrare în memorie, care era 
încăpătoare. 

— Da, Doamne! strigau enoriaşii. 

Un bărbat căzu în genunchi, ţinându-şi capul în mâini şi 
răgind ca un măgar. 

— Când beţi, cine ţine sticla? 

— Intrusul! 

— Când staţi la o partidă de “Faraon” sau de “Fiţi atenți la 
mine”, cine întoarce cărțile? 

— Intrusul! 


— Când vă pângăriți cu carnea altui trup, când vă profanaţi 
singuri cu mâna, cui vă vindeți sufletul? 


— In... 

tru... 

— Oh, lisuse... Oh... 
-... Sului... 

— 0o... 0o... 0o... 


— Şi cine este el? strigă femeia. 

Dar în sinea ei era calmă, îi simțea calmul, stăpânirea, 
controlul şi dominația. Se gândi imediat, cu groază şi absolută 
siguranţă, că omul care îşi spunea Walter lăsase un demon în 
ea. Femeia era bântuită. Simţi din nou unda aceea încinsă de 
poftă sexuală străbătându-i teama şi îşi spuse că asta era 
cumva asemenea cuvântului pe care omul în negru îl lăsase în 
mintea lui Allie ca o capcană. 

Bărbatul care îşi ținea capul în mâni se prăbuşi şi se 
prăvăli în faţă. 

— Sunt în iad! strigă în sus spre ea. Faţa lui se contorsiona 
şi se schimonosea de parcă pe sub piele i-ar fi mişunat şerpi. 
Am păcătuit cu trupul! Am jucat la noroc! Am fumat iarbă! 
Am făcut păcate! Am... 

Dar vocea i se înălță spre cer într-un vaier înfiorător, isteric, 
care izgoni orice nuanţă inteligibilă. Se ţinea de cap de parcă, 
în orice clipă, i-ar fi putut exploda ca un pepene răscopt. 

Congregația încremeni ca la un semn, împietriți în posturile 
lor extatice, semierotice. 

Sylvia Pittston întinse mâna şi-l prinse de cap. Strigătul 
bărbatului încetă când degetele ei, puternice şi albe, imaculate 
şi blânde, i se plimbară prin păr. 

Ridică tâmp ochii spre ea. 

— Cu cine ai păcătuit? întrebă ea. Ochii ei priveau într-ai 
săi destul de adânc, destul de blând, destul de rece, încât să se 
înece în ei. 

— In... Intrusul. 

— Numit cum? 

— Numit Preamăritul Satană. 

O şoaptă aspră, prelinsă. 


— Te lepezi de el? 

Cu înflăcărare: 

— Da! Da! Oh, Mântuitorul meu lisus! 

Ea îi clătină capul; el o privi ţintă cu ochii goi, lucioşi ai 
fanaticului. 

— Dacă ar intra pe uşă - femeia aținti un deget spre 
umbrele din vestibul unde stătea pistolarul -, te-ai lepăda de el 
în fața lui? 

— Pe numele mamei mele! 

— Crezi în dragostea veşnică a lui lisus? 

Bărbatul începu să lăcrimeze. 

— Căcat, sigur că da... 

— El te iartă pentru asta, Jonson. 

— Slăvit fie Domnul, zise Jonson, continuând să plângă. 

— Ştiu că te iartă aşa cum ştiu că-i va izgoni pe nepocăiți 
din palatele lor şi-i va trimite în locul unde domneşte 
întunericul arzător, dincolo de hotarul Lumii de Capăt. 

— Slăvit fie Domnul. 

Congregația, secătuită, rosti aceasta cu solemnitate. 

— Aşa cum ştiu că Intrusul acesta, această Satană, acest 
Împărat al Muştelor şi Şerpilor, va fi aruncat la pământ şi 
strivit... tu, Jonson, îl vei strivi dacă îl vei vedea? 

— Da şi slăvit fie Domnul! lăcrimă Jonson. Cu ambele 
picioare! 

— Îl veţi strivi dacă îl veţi vedea, frați şi surori? 

— Daaa... 

Satisfăcuți pe deplin. 

— Dacă îl veți vedea mâine preumblându-se pe Strada 
Mare? 

— Slăvit fie Domnul... 

Pistolarul ieşi nevăzut pe uşă şi porni spre oraş. Mirosul 
deşertului se simțea bine în aer. Aproape venise timpul să 
meargă mai departe. 

Aproape. 


13 


Din nou în pat. 

— N-o să te vadă, spuse Allie. Avea un ton speriat. Nu se 
vede cu nimeni. 

Vine doar în serile de duminică ca să-i sperie pe toţi de 
moarte. 

— De când este aici? 

— De doisprezece ani. Sau poate doar de doi. Timpul curge 
ciudat, după cum bine ştii. Să nu vorbim despre ea. 

— De unde a venit? Din ce direcție? 

— Nu ştiu. 

Minţea. 

— Allie? 

— Nu ştiul 

— Allie? 

— Bine! Bine! A venit de la locuitori! Din deşert! 

— Mă gândeam eu. 

Se relaxă puţin. De la sud-est, cu alte cuvinte. De pe traseul 
pe care îl urma el. Cel pe care îl vedea chiar şi pe cer, uneori. 
Şi bănuia că predicatoarea venise mult mai de departe decât 
de la locuitori ori chiar din deşertul însuşi. Cum călătorise 
până acolo? Cu ajutorul vreunei maşinării vechi care încă 
funcționa? Un tren, poate? 

— Unde locuieşte? 

Vocea ei scăzu cu o notă. 

— Dacă îți spun, faci dragoste cu mine? 

— Oricum fac dragoste cu tine. Dar vreau să aflu. 

Allie suspină. Era un sunet vechi, îngălbenit, ca de pagini 
frunzărite. 

— Are o casă dincolo de colina din spatele bisericii. O 
cocioabă mică. Acolo locuia... adevăratul preot înainte să se 
mute. Îţi ajunge atât? Eşti satisfăcut? 

— Nu. Nu încă. 

Şi se rostogoli peste ea. 


14 


Era ultima zi şi el ştia asta. 


Cerul era de un vinețiu urât, straniu luminat de sus de 
primele raze ale apusului. 

Allie se mişca precum un spectru, aprinzând lămpi, 
întorcând clătite cu porumb care sfârâiau pe grătar. O iubise 
cu foc după ce-i spusese ce voia să ştie şi ea simțise apropierea 
sfârşitului şi se oferise mai mult ca oricând, se oferise cu 
disperare la mijirea zorilor, se oferise cu neobosita energie a 
adolescenţei. Dar în această dimineaţă era palidă, din nou în 
pragul menopauzei. 

Îl servi fără nici o vorbă. El mâncă repede, mestecă, înghiţi, 
bând câte o gură de cafea caldă după fiecare muşcătură. Allie 
se duse la uşile batante şi rămase acolo, uitându-se la lumina 
dimineții, la batalioanele tăcute de nori ce înaintau încet pe 
cer. 

— Astăzi o să sufle tare vântul. 

— Nu mă surprinde. 

— Te surprinde vreodată ceva? întrebă ea cu ironie şi se 
întoarce pentru a-l vedea cum îşi ia pălăria. Şi-o înfipse pe cap 
şi trecu pe lângă ea. 

— Uneori, îi spuse el. O mai văzu în viaţă o singură dată. 


15 


Până când ajunse la cocioaba Sylviei Pittston, vântul murise 
cu totul şi lumea întreagă părea în aşteptare. Se afla în ţara 
deşertului de timp destul ca să ştie că pe cât de lungă e 
acalmia, pe atât de furioasă va fi furtuna atunci când în 
sfârşit va veni. Peste tot şi toate atârna o lumină ciudată, 
stinsă. 

Pe uşa locuinţei, care era coşcovită şi obosită, era bătută în 
cuie o cruce mare de lemn. Ciocăni şi aşteptă. Nici un 
răspuns. Ciocăni din nou. Nici un răspuns. Se dădu în spate şi 
deschise uşa dintr-o singură lovitură zdravănă cu piciorul 
drept. Un ivăr mic din interior se smulse. Uşa se izbi de un 
perete din scânduri aranjate alandala şi puse şobolanii pe 
fugă. Sylvia Pittston şedea în hol, într-un balansoar de fier 
uriaş, şi se uita calmă la el cu ochii aceia mari şi întunecați. 


Lumina furtunii cădea peste obrajii ei în semitonuri 
nebuneşti. 

Purta un şal. Balansoarul scotea scârțâituri scurte. 

Se priviră reciproc un moment lung, imposibil de măsurat. 

— N-o să-l prinzi niciodată, zise ea. Te pui în calea răului. 

— A venit la tine, spuse pistolarul. 

— Şi în patul meu. Mi-a vorbi în Limba Nobilă. El... 

— Te-a futut. În toate sensurile cuvântului. 

Ea nu tresări. 

— Calci pe calea răului, pistolarule. Stai în umbre. Aseară 
ai stat în umbrele casei sfinte. Credeai că nu te văd? 

— De ce l-a vindecat pe mâncătorul de iarbă? 

— E un înger al lui Dumnezeu. Aşa a spus el. 

— Sper că a zâmbit când a spus-o. 

Ea îşi dezveli dinţii cu o sălbăticie inconştientă. 

— Mi-a spus că vei veni. Mi-a spus ce să fac. A spus că eşti 
Antihristul. 

Pistolarul clătină din cap. 

— N-a spus asta. 

Ea surâse leneş în sus, spre el. 

— A spus că vei vrea să te culci cu mine. E adevărat? 

— Ai întâlnit vreodată un bărbat care să nu vrea să se culce 
cu tine? 

— Prețul trupului meu ar fi viaţa ta, pistolarule. M-a lăsat 
grea. Nu cu pruncul lui, ci cu acela al unui mare rege. Dacă 
mă pângăreşti... 

Lăsă zâmbetul leneş să-i încheie ideea. În acelaşi timp 
mişcă din coapsele sale uriaşe ca nişte munți. 1 se întinseră 
sub veşmânt ca două lespezi de marmură pură. Efectul era 
amețitor. 

Pistolarul duse mâinile la paturile pistoalelor. 

— Tu ai un demon, femeie, nu un rege în tine. Dar nu te 
teme. Îl pot scoate eu. 

Efectul fu imediat. Ea se crispă în scaun şi pe chip îi apăru 
o expresie vicleană. 

— Nu mă atinge! Nu te apropia de mine! Nu ai tu curaj să 
te atingi de Mireasa lui Dumnezeu! 


— Punem pariu? zise pistolarul. Păşi spre ea. Cum a spus 
cartoforul când a pus pe masă o mână de cupe şi sceptre, fii 
atentă la mine. 

Se cutremură carnea pe scheletul ei imens. Chipul i se 
transformase într-o caricatură a terorii şi, cu degete ascuțite, 
făcu spre el semnul de Ochi. 

— Deşertul, spuse pistolarul. Ce-i după deşert? 

— N-o să-l prinzi niciodată! Niciodată! Niciodată! O să arzi! 
Mi-a spus el! 

— Ba o să-l prind, zise pistolarul. Ştim amândoi asta. Ce-i 
dincolo de deşert? 

— Nu! 

— Răspunde-mi! 

— Nu! 

Păşi în față, se lăsă în genunchi şi o apucă de coapse. 
Picioarele ei se strânseră ca o menghină. Scoase sunete 
ciudate, ascuțite, lascive. 

— Demonul, atunci, zise el. Să-l scoatem. 

— Nu... 

Depărtă picioarele cu forța şi îşi scoase un pistol din toc. 

— Nu! Nu! Nu! 

Femeia respira în reprize scurte, zbuciumate. 

— Răspunde-mi. 

Ea se balansă în scaun şi podeaua trepidă. De pe buze i se 
desprinseră rugăciuni şi frânturi dezlânate din scriptură. 

El împinse ţeava puştii înainte. Simți mai mult decât auzi 
când ea, îngrozită, îşi umplu plămânii cu aer. Începu să-l 
lovească peste cap cu mâinile; bătea cu picioarele în podea. Şi 
în acelaşi timp uriaşul ei corp încerca să absoarbă în sine 
corpul străin. De afară nu-i privea nimic cu excepția cerului 
vinețiu şi mat. 

Femeia strigă ceva nearticulat pe un ton puternic. 

— Ce? 

— Munţi! 

— Ce-i cu ei? 

— El se opreşte... de cealaltă parte... Iisuse D-D-Doamne!... 
c-ca să-şi recapete puterile. Med-m-meditaţie, înţelegi? O... 


Sunt... Sunt... 

Imediat, întregul masiv muntos al trupului ei se încordă, 
mişcându-se înainte şi în sus, însă el avu grijă să nu-i atingă 
părțile ei intime. 

Apoi femeia păru să se ofilească şi să se sfrijească, şi începu 
să plângă cu mâinile în poală. 

— Deci, făcu el, ridicându-se în picioare. Demonul şi-a 
primit osânda, eh? 

— leşi de aici. Ai ucis pruncul Regelui Purpuriu. Dar îţi vei 
primi pedeapsa. 

Ți-o garantez. Acuma ieşi de aici. leşi. 

El se opri la uşă şi se uită îndărăt. 

— Gata cu pruncul, zise el dintr-un suflu. Gata cu îngerul, 
prinţul, gata cu demonul. 

— Lasă-mă în pace. 

O lăsă. 


16 


Până când ajunse la Kennerly, la orizont, înspre nord, se 
lăsase un întuneric straniu şi el ştia că acela era praful. Peste 
Tull încă plutea un calm absolut. 

Kennerly îl aştepta pe scena plină de pleavă care era 
podeaua grajdului său. 

— Pleci? 

Bătrânul rânji cumplit la pistolar. 

— Mdie. 

— Nu înainte de furtună? 

— În faţa ei. 

— Vântul suflă mai tare decât poate merge orice om pe un 
catâr. În câmp deschis te poate răpune. 

— Dă-mi catârul acum, zise pistolarul direct. 

— Sigur. 

Însă Kennerly nu se întoarse, ci rămase ca înainte, căutând 
parcă altceva de spus, rânjind în felul acela mârşav, plin de 
ură al său, şi privi peste umărul pistolarului. 


Pistolarul păşi în lături şi totodată se întoarse, şi lemnul 
greu de sobă pe care fetişcana Soobie îl ținea în mână vâjâi 
prin aer, atingându-l doar puţin la cot. Datorită avântului, 
fata îl scăpă şi lemnul bocăni pe podea. 

În podul înalt al grajdului, o sumedenie de rândunici îşi 
luară zborul abia întrezărite. 

Fata se uita la el cu o privire bovină. Sânii i se loveau în 
toată grandoarea lor răscoaptă de pânza spălăcită a cămăşii 
pe care o purta. Degetul mare de la o mână căuta adăpostul 
gurii cu o lentoare ca de vis. 

Pistolarul se întoarse spre Kennerly. Rânjetul acestuia era 
necuprins. 

Pielea îi era de-un galben ca ceara. Ochii i se rostogoleau în 
orbite. 

— Eu... începu el într-o şoaptă înecată în flegmă şi nu reuşi 
să continue. 

— Catârul, insistă pistolarul cu duhul blândeții. 

— Sigur, sigur, sigur, şopti Kennerly, rânjetul lui reflectând 
acum consternarea pentru faptul că era încă în viață. Se 
împletici după catâr. 

Pistolarul se duse într-un loc de unde să poată urmări 
mişcările bătrânului. 

Grăjdarul aduse catârul şi-i dădu lui frâul. 

— Tu du-te şi ai grijă de soră-ta, i se adresă el lui Soobie. 

Fetişcana smuci din cap şi nu se clinti din loc. 

Pistolarul îi lăsă acolo, să se holbeze unul la altul pe 
deasupra podelei prăfuite, pline de găinaţț, el cu rânjetul 
încremenit pe față, ea cu o expresie tâmpă, inertă, de sfidare. 
Afară, căldura era în continuare toropitoare. 


17 


Îşi conduse catârul pe mijlocul străzii în sus, cu cizmele 
ridicând norişori de praf. Ploştile sale, umflate de apă, erau 
petrecute peste spinarea animalului. 

Se opri la tavernă, dar Allie nu era acolo. Localul era pustiu, 
oblonit împotriva furtunii, dar încă murdar de la noaptea 


precedentă. Puţea a bere acră. 

Îşi umplu desaga cu făină de porumb, porumb uscat şi 
prăjit şi jumătate din hamburgerul crud din răcitor. Lăsă 
patru bani de aur, unul peste altul, pe scândura tejghelei. 
Allie nu cobori. Pianul lui Sheb îi ură - pe muteşte, cu dinți 
galbeni - cale bătută. leşi din tavernă şi anină desaga pe 
spinarea catârului. 

Simţea un nod în gât. Poate că încă ar fi reuşit să scape din 
capcană, dar şansele erau reduse. El era, în definitiv, Intrusul. 

Trecu pe lângă clădirile oblonite, cufundate în aşteptare, 
simțind ochi care îl scrutau printre crăpături şi ciobituri. 
Omul în negru făcuse pe Dumnezeu în Tull. Vorbise despre 
odrasla unui Rege, un prinț roşu. Să fie asta doar o festă a 
comicului absolut ori o dovadă de disperare? Aceasta era o 
întrebare de-o oarecare importanţă. 

Din spatele lui se auzi un strigăt pițigăiat, chinuit şi, dintr- 
odată, uşile se deschiseră. Siluete se avântară. Capcana se 
declanşase. Bărbaţi în izmene şi bărbați în nădragi murdari. 
Femei în pantaloni largi şi în rochii spălăcite. 

Chiar şi copii, venind după părinţii lor. Şi în fiecare mână 
era câte o buturugă ori un cuțit. 

Reacţia lui fu automată, instantanee, înnăscută. Se răsuci 
pe călcâie, în acelaşi timp scoțând pistoalele din tocuri şi 
simțind în mâini greutatea şi concretețea paturilor lor. Era 
Allie, şi sigur că Allie trebuia să fie, venind spre el cu fața 
contorsionată, cu cicatricea de-un vinețiu diabolic în lumina 
slabă a zilei. Văzu că era ţinută ostatică; chipul schimonosit şi 
rânjit al lui Sheb se profila peste umărul ei ca spiritul de 
companie al unei vrăjitoare. Ea era scutul şi ofranda lui. 
Pistolarul vedea totul, clar şi fără umbră în lumina 
încremenită, nemuritoare a acalmiei sterile, şi o auzi: 

—  Ucide-mă, Roland, ucide-mă! Am rostit cuvântul, 
nouăsprezece, l-am rostit, iar el mi-a spus... Nu suport... 

Mâinile lui erau exersate să-i ofere femeii ce-şi dorea. Era 
ultimul din neamul său şi Vorba Nobilă era cunoscută nu 
doar gurii sale. Pistoalele imprimară ritmul greu, afon al 
muzicii lor în aer. Gura ei tremură şi ea se lăsă moale şi 


pistoalele răsunară din nou. Ultima expresie de pe chipul ei e 
posibil să fi fost cea de recunoştinţă. Capul lui Sheb sări în 
spate. Căzură amândoi în țărână. 

S-au dus pe tărâmul lui Nouăsprezece, gândi el. Orice s-ar 
afla acolo. 

Prin aer zburară bețe, potopiră asupra sa. El se clătină, se 
feri de ele. Unul cu un cui bătut strâmb prin el îi sfâşie braţul 
şi îi dădu sângele. Un bărbat cu barba crescută de un deget şi 
cu subsuorile pătate de sudoare se avântă, sărind asupra lui 
cu un cuțit bont de bucătărie într-o mână. Pistolarul îl 
împuşcă şi bărbatul se prăbuşi în stradă. Aterizând, dinții 
falşi îi zburară din gură şi rămase în praf, rânjind ştirb. 

— SATANA! striga cineva. AFURISITUL! DOBORÂŢI-L! 

— INTRUSUL! strigă altă voce. Asupra lui se iscă o ploaie de 
bețe. Un cuţit îi lovi cizma şi ricoşă. INTRUSUL! 
ANTIHRISTUL! 

Îşi croi drum prin mijlocul lor, alergând pe măsură ce 
corpurile cădeau, mâinile lui alegând ţintele cu uşurinţă şi cu 
o precizie teribilă. Doi bărbaţi şi o femeie picară şi el alergă 
prin deschizătura creată. 

Traversă strada în fruntea lor, o paradă dezorganizată, şi se 
îndreptă spre clădirea şubredă a frizeriei/magazin universal 
de vizavi de taverna lui Sheb. 

Urcă pe trotuarul de scânduri, se întoarse cu fața şi îşi 
descărcă pistoalele în mulțimea zbuciumată. În urma lor, 
Sheb şi Allie şi ceilalți zăceau crucificaţi în ţărână. 

Oamenii nu ezitau şi nici nu pregetau, cu toate că fiecare 
glonţ pe care îl trăgea nimerea un punct vital şi chiar dacă ei 
probabil că nu văzuseră niciodată un pistol. 

Se retrase, mişcându-se ca un dansator printre obiectele 
zburătoare. 

Reîncărcă armele din mers, cu o rapiditate care fusese şi ea 
inculcată degetelor sale prin repetiţie. Acestea se mişcau fără 
odihnă între curele şi butoiaş e. Ceata urcă pe trotuar şi el 
păşi în magazinul universal şi trânti uşa după el. Vitrina 
uriaşă din dreapta se sparse spre înăuntru şi trei bărbaţi 
pătrunseră îngrămădiți prin ea. Chipurile lor erau de-o 


inexpresivitate totală, ochii plini de-un foc molcom. Îi împuşcă 
pe toți - şi pe cei doi care veneau după ei. Căzură în vitrină 
peste cioburile mari de sticlă, blocând intrarea. 

Uşa pârâia şi se cutremura sub greutatea gloatei. Pistolarul 
auzi vocea ei: 

— UCIGAŞUL! SUFLETELE VOASTRE! COPITA 
DESPICATĂ! 

Uşa se rupse din țâțâni şi se prăbuşi înăuntru cu un pocnet 
sec ca o bătaie din palme. De sub ea se ridică praful. Bărbaţi, 
femei şi copii dădură buzna către el. Salivă şi lemne de foc 
zburară. El îşi descărcă pistoalele şi ei căzură ca popicele. 

Se retrase în frizerie, împingând un butoi cu făină, 
rostogolindu-l spre ei, aruncând un vas cu apă fiartă care 
conținea două  brice ştirbite. Oamenii îşi continuară 
avansarea, strigând cu o incoerenţă frenetică. De undeva, 

Sylvia Pittston le ţinea hangul, vocea ei ridicându-se şi 
coborând în inflexiuni oarbe. El vâri cartuşe în butoiaşele 
încinse, simțind izul de spumă de ras şi pomadă, simțind 
mirosul propriei sale cărni când buricele bătătorite ale 
degetelor îi sfârâiau. 

Păşi pe uşa din spate şi ieşi pe verandă. Acum, regiunea 
plată, pustiită era în spatele lui, sfidând fără ocoliş oraşul care 
stătea ghemuit la marginea ei murdară. Trei bărbaţi dădură 
colțul cu iuțeală, pe fețe având imprimate rânjete largi, 
demente. Îl văzură, observară că şi el îi văzuse, şi rânjetele se 
ofiliră în clipa dinainte ca el să-i secere din picioare. În urma 
lor venise o femeie, urlând din toți rărunchii. Era masivă şi 
grasă şi clienţii tavernei lui Sheb o cunoşteau drept Tuşa Mill. 
Pistolarul o împuşcă, aruncând-o pe spate, şi femeia ateriză 
într-o poziție desfrânată, cu fustele adunate între coapse. 

Cobori scările şi merse cu spatele în deşert: zece paşi, 
douăzeci. Uşa din spate a frizeriei se deschise brusc şi oamenii 
se revărsară afară. O zări în treacăt pe Sylvia Pittston. 
Deschise focul. Oamenii căzură în patru labe, căzură pe spate, 
se prăvăliră peste balustradă în praf. Nu aruncau nici o 
umbră asupra pământului în lumina necruțătoare, purpurie 
a zilei. El îşi dădu seama că striga. Că striga încă de când 


începuse atacul. Îşi simțea ochii ca pe două bile de rulment 
crăpate. Boaşele i se retrăseseră în pântece. Picioarele îi 
înlemniseră. 

Urechile îi erau de fier. 

Pistoalele erau goale şi fumegau spre el, preschimbate într- 
un Ochi şi o Mână, şi el stătea, strigând şi reîncărcând, cu 
mintea departe şi absentă, lăsându-şi mâinile să-şi facă 
treaba. Putea oare să ridice o mână, să le spună că a petrecut 
o mie de ani învățând să facă lucrul acesta şi altele pe 
deasupra, să le vorbească despre pistoale şi despre sângele 
care le binecuvântase? Nu prin viu grai. Dar mâinile lui 
puteau să-şi spună singure povestea. 

Când termină de reîncărcat, furia oamenilor ajunsese la 
apogeu şi un băț îl lovi peste frunte, făcând să-i apară 
broboane de sânge. În două secunde aveau să fie atât de 
aproape, încât să-i poată atinge. În linia întâi îi văzu pe 
Kennerly, pe fiica cea mai mică a lui Kennerly, de unsprezece 
ani, poate pe doi cheflii de la tavernă şi pe o târfă pe nume 
Amy Feldon. Îi ciurui pe toţi; la fel şi pe cei din urma lor. 
Corpurile lor bufniră ca nişte sperietori de ciori. 

Sângele şi creierii zburară în fuioare. 

Se opriră un moment, uluiţi, fața gloatei transformându-se 
încet în fețe individuale, năuce. Un bărbat alerga într-un cerc 
mare, strigând. O femeie cu băşici în palme ridică ochii şi 
gâgâi ca o apucată spre cer. Omul pe care îl văzuse prima 
dată şezând grav pe treptele magazinului cu ferestrele bătute 
în scânduri îşi dădu drumul, pe neaşteptate, în pantaloni. 

Avu timp să-şi reîncarce un pistol. 

Apoi Sylvia Pittston o rupse la fugă spre el, fluturând câte o 
cruce de lemn în fiecare mână. 

— DIAVOLE! DIAVOLE! DIAVOLE! UCIGAŞ DE COPII! 
MONSTRULE! DISTRUGEŢI-L, FRAŢI ŞI SURORI! 
DISTRUGEŢI INTRUSUL UCIGAŞ DE COPII! 

Trase câte un glonț în fiecare crucifix, făcându-le țăndări, şi 
alte patru în ţeasta femeii, care păru să se prăbuşească în sine 
şi să tremure ca o undă de căldură. 


Cu toții se uitară ţintă la ea un moment, într-un suflet, în 
timp ce degetele pistolarului îşi făceau treaba şi reîncărcau. 
Buricele lui sfârâiau şi ardeau. 

Pe fiecare erau imprimate cerculețe perfecte. 

Acum erau mai puţini; alergase printre ei ca o seceră. 
Crezuse că, odată cu moartea femeii, ei îşi vor pierde voința, 
dar cineva aruncă un cuţit. 

Plăselele îl nimeriră drept între ochi şi-l doborâră la 
pământ. Ceata se avântă spre el într-un ghem de mâini 
întinse. El îşi goli din nou pistoalele, stând întins pe propriile 
tuburi de cartuşe goale. Îl durea capul şi vedea mari cercuri 
maronii în fața ochilor. Rată cu un glonţ, dobori unsprezece cu 
celelalte. 

Dar cei rămaşi erau asupra lui. Trase cele patru cartuşe pe 
care reuşise să le încarce, după care oamenii începură să-l 
bată, să-l înjunghie. Se descotorosi de doi care îl țineau de 
brațul stâng şi se rostogoli. Mâinile lui începură să-şi facă 
infailibile treaba. Fu înjunghiat în umăr. Fu înjunghiat în 
spate. Fu lovit peste coaste. Fu înjunghiat în fund cu ceva ce 
părea a fi o furculiță pentru carne. Un băiat se oțări la el şi 
făcu singura tăietură adâncă - pe umflătura gambei. 
Pistolarul îi spulberă capul. 

Ceata se împrăştia, dar el deschise din nou focul asupra lor, 
trăgând acum cu spatele. Cei rămaşi începură să bată în 
retragere spre clădirile nisipii şi scorojite, iar mâinile lui 
continuau să-şi facă treaba, asemenea unor căţei surescitați 
care țin morțiş să-ți arate trucul cu rostogolirea nu o dată sau 
de două ori, ci cât e noaptea de lungă, şi mâinile îi secerau din 
alergare. Ultimul reuşi să ajungă până la treptele verandei din 
spatele frizeriei şi atunci glonțul plecat din arma pistolarului îl 
nimeri în ceafă. 

— Ioaiil făcu bărbatul şi se prăvăli la pământ. Acela fu 
ultimul cuvânt pe care Tull îl avu de spus în această 
problemă. 

Tăcerea se revărsă din nou, umplând toate spațiile libere. 

Pistolarul sângera din probabil douăzeci de răni diferite, 
toate superficiale, cu excepţia tăieturii de la gambă. O legă cu 


o fâşie de cămaşă, după care se îndreptă de spate şi scrută 
măcelul. 

Cadavrele alcătuiau o linie şerpuită de la uşa din spate a 
frizeriei şi până la locul în care stătea el. Zăceau în toate 
pozițiile. Nici unul nu părea doar să doarmă. 

Urmă linia de morți, numărând pe măsură ce înainta. În 
magazinul universal, un bărbat era lățit la pământ cu brațele 
înfăşurate tandru în jurul borcanului cu bomboane crăpat pe 
care îl trăsese la podea odată cu el. 

Ajunse înapoi de unde pornise, în mijlocul străzii principale 
pustii. 

Împuşcase şi ucisese treizeci şi nouă de bărbaţi, paisprezece 
femei şi cinci copii. Împuşcase şi ucisese toţi locuitorii din Tull. 

Prima pală de vânt uscat îi aduse în nări un iz dulce- 
scârbos. Îl urmă, apoi ridică ochii şi aprobă din cap. Trupul 
descompus al lui Nort era întins cu brațele şi picioarele 
răşchirate pe acoperişul de scânduri al tavernei lui Sheb, 
crucificat cu pene de lemn. Gura şi ochii îi erau deschişi. 

Urma unei copite despicate mari şi purpurii era imprimată 
pe pielea frunțţii sale murdare. 

Pistolarul ieşi din oraş pe jos. Catârul lui stătea într-o oază 
de ierburi cam la patruzeci de metri de-a lungul a ce mai 
rămăsese din drumul pentru trăsuri. Pistolarul îl duse înapoi 
la grajdul lui Kennerly. Afară, vântul cânta o piesă jagtime. 
Priponi catârul şi se întoarse la tavernă. Găsi o scară în 
hambarul din spate, urcă pe acoperiş şi îl eliberă pe Nort. 
Cadavrul era mai uşor decât o straiță cu vreascuri. Îl rostogoli 
jos, alături de oamenii de rând, cei care nu trebuie să moară 
decât o singură dată. După aceea se duse iar înăuntru, mâncă 
hamburgeri şi bău trei beri în timp ce lumina scădea şi nisipul 
începea să zboare prin aer. În noaptea aceea dormi în patul în 
care stătuseră el şi Allie. Nu visă nimic. A doua zi dimineața 
vântul se oprise şi soarele îşi reintrase în drepturi, strălucind 
nepăsător cu putere. Cadavrele fuseseră purtate spre sud de 
suflarea vântului ca nişte ierburi uscate. La mijlocul dimineţii, 
după ce-şi obloji toate tăieturile, merse şi el mai departe. 


18 


Credea că Brown a adormit. Focul nu mai era decât o 
scânteiere palidă şi pasărea, Zoltan, îşi băgase capul sub 
aripă. 

Tocmai când era pe cale să se ridice şi să întindă o saltea în 
colț, Brown spuse: 

— Poftim. Ai vorbit. Te simţi mai bine? 

Pistolarul se uită năuc. 

— De ce m-aş simţi rău? 

— Eşti om, ai spus. Nu demon. Sau ai minţit? 

— N-am mințit. Simţea în sinea sa că trebuie să recunoască 
un lucru: îl plăcea pe Brown. Sincer îl plăcea. Şi nu-l mințise 
pe locuitor în nici un fel. 

Cine eşti tu, Brown? De-adevăratelea, vreau să zic. 

— Doar eu, zise el, netulburat. De ce trebuie să crezi că te 
afli în mijlocul unui mister atât de mare? 

Pistolarul îşi aprinse o ţigară fără să răspundă. 

— Cred că eşti foarte aproape de omul în negru de care 
vorbeşti, zise Brown. E disperat? 

— Nu ştiu. 

— Tu eşti? 

— Încă nu, recunoscu pistolarul. Îl privi pe Brown cu o 
urmă de neîncredere. 

Merg unde trebuie să merg şi fac ce trebuie să fac. 

— Asta-i bine, atunci, spuse Brown, se întoarse pe o parte şi 
se culcă. 


19 


În dimineaţa zilei următoare, Brown îi dădu să mănânce şi- 
| trimise la drum. Văzut pe timp de zi era o apariţie uimitoare, 
cu pieptul lui uscăţiv, ars de soare, cu claviculele ca două 
creioane şi cu chica zburlită de păr roşcovan. 

Cu pasărea cocoţată pe umăr. 

— Catârul? întrebă pistolarul. 


— Îl mănânc eu, zise Brown. 

— Bine. 

Brown întinse mâna şi pistolarul o strânse. 

Locuitorul deşertului înclină din cap spre sud-est. 

— Mergi încet. Zile lungi şi nopţi uşoare. 

— ŞI ție de două ori mai multe. 

Înclinară din cap unul spre celălalt, după care omul pe care 
Allie îl numise Roland porni la drum, cu pistoale şi ploşti 
agățate la brâu. Se uită înapoi o dată. Brown plivea cu mişcări 
aprige micul lui lan de porumb. Corbul stătea ca un gargui pe 
acoperişul scund al locuinţei sale. 


20 


Focul se stinsese şi stelele începuseră să pălească. Vântul 
sufla fără odihnă, îşi spunea povestea în urechi surde. 
Pistolarul se foi în somn şi rămase iar nemişcat. Avea un vis 
arid. În întuneric, forma munților era invizibilă. 

Orice gând de vinovăţie, orice sentiment de regret se 
stinsese. 

Deşertul le evaporase. Descoperea că se gândeşte din ce în 
ce mai mult la Cort, cel care îl învățase să tragă cu pistolul. 
Cort, cel care ştiuse să deosebească negrul de alb. 

Se foi din nou şi se trezi. Clipi la focul stins a cărui formă se 
suprapunea peste cealaltă, mai geometrică. Era romantic din 
fire, ştia, şi păzea ştiinţa acestui fapt cu trup şi suflet. Era un 
secret pe care îl împărtăşise doar câtorva de-a lungul anilor. 
Fata pe nume Susan, fata din Mejis, fusese una dintre aceştia. 

Asta, desigur, îl duse iar cu gândul la Cort. Cort era mort. 
Toţi erau morți, mai puţin el. Lumea mersese mai departe. 

Mai departe. 

Pistolarul îşi luă lucrurile în spate şi merse mai departe 
odată cu ea. 


2. HALTA 


1 


Toată ziua i se învârtise în minte o poezioară din aceea 
sâcâitoare care nu se lasă dusă, care ignoră cu încăpățânare 
orice comandă din partea minţii de a-şi lua tălpăşiţța. 
Poezioara era aceasta: 

Spre sfânta sa soră Suzana se suie, 
Spăşită din suflet suspinul să-şi spuie, 
Şi-n susul sarcastic suspinu-şi şopteşte, 
Şi-odată pe scara sucită se opreşte. 

Nu ştia la ce se referea “susul sarcastic” din al treilea vers, 
dar ştia de ce îşi amintise această poezioară. Avusese în mod 
repetat un vis în care apăreau camera din castel şi mama lui, 
cea care i-o recitase pe când el stătea întins, solemn, în 
pătuțul de lângă fereastra multicoloră. Nu i-o recita seara, la 
vremea culcării, deoarece toți băieții născuţi în Limba Nobilă 
trebuiau să dea piept singuri cu întunericul, dar i-o recita 
înainte să tragă câte un pui de somn, şi îşi amintea lumina 
grea, cenuşie, a ploii care trepida în curcubee pe cuvertură; 
simțea răcoarea încăperii şi căldura deasă a păturilor, 
dragostea pentru mama lui şi buzele ei roşii, ritmul obsedant 
al poezioarei aceleia fără sens şi vocea ei. 

Acum şi-o amintea înnebunitor, ca un câine care fuge după 
propria coadă, o auzea în gând în timp ce umbla. Nu mai avea 
deloc apă şi ştia că, după toate probabilitățile, este un om 
mort. Nu se aşteptase nicicând să se ajungă la asta şi îi părea 
rău. De la prânz îşi privea picioarele, nu drumul dinainte. 

Acolo până şi iarba-diavolului crescuse pitică şi gălbejită. 
Solul solid se dezintegrase pe alocuri, transformându-se în 
pietriş. Munţii nu se vedeau mai clar, deşi trecuseră 
şaisprezece zile de când plecase de la coliba ultimului locuitor, 
un tânăr nebun şi totuşi lucid de la marginea deşertului. 
Tânărul avea o pasăre, îşi amintea pistolarul, însă nu-şi 
amintea numele ei. 

Îşi privi picioarele cum se ridică şi coboară precum coclețele 
unui gherghef, ascultă poezioara aceea idioată 


transformându-se într-o bolboroseală jalnică în mintea sa şi 
se întrebă când va cădea la pământ pentru prima dată. 

Nu voia să cadă, cu toate că nu era nimeni în preajmă ca 
să-l vadă. Era o chestiune de mândrie. Un pistolar ştie ce este 
aceea mândrie, osul acela invizibil care ţine gâtul drept. Ce nu 
moştenise de la tatăl lui învățase cu de-a sila de la Cort, cel 
mai adevărat gentleman de pe pământ. Cort, mda, cu nasul 
lui ca o minge roşie şi cu fața plină de cicatrice. 

Se opri şi ridică imediat ochii. Simţi că i se învârte capul şi, 
pentru un moment, tot corpul păru să plutească. Munţii visau 
departe, la orizont. Însă mai era ceva înainte, ceva mult mai 
aproape. La doar opt kilometri distanță, poate. Miji din ochi, 
însă ochii îi erau loviți de nisip şi orbiţi de lumină. Scutură din 
cap şi porni mai departe. Poezioara se repeta sâcâitor. Cam o 
oră mai târziu căzu şi îşi juli mâinile. Se uită cu neîncredere 
la mărgeluţele de sânge de pe pielea zdrelită. Sângele nu părea 
a fi mai subțire; arăta ca orice alt sânge, acum închegându-se 
la atingerea cu aerul. Părea a fi aproape la fel de trufaş ca 
deşertul. Înlătură picăturile, urându-le cu toată ființa. 
Trufaş? De ce nu? 

Sângelui nu-i era sete. Sângele era slujit. Sângelui îi era 
făcut un sacrificiu. 

Sacrificiul sângelui. Tot ce avea sângele de făcut era să 
curgă... şi să curgă... şi să curgă. 

Se uită la picăturile care căzuseră pe solul compact şi 
urmări cum sunt absorbite cu o iuţeală stranie. Îţi place asta, 
sânge? Ce zici de asta? 

O, Iisuse, m-am ţicnit. 

Se ridică, ţinându-şi mâinile la piept, şi ceea ce văzuse mai 
devreme se afla aproape în fața lui, atât de aproape, încât îi 
venea să strige din toate puterile - un croncănit gâtuit de praf. 
Era o clădire. Nu, două clădiri, înconjurate de un gard din 
bârne dărâmat. Lemnul părea vechi şi fragil, aproape ca o 
apariție de basm; era lemn preschimbat în nisip. Una dintre 
clădiri fusese un grajd - forma era clară şi inconfundabilă. 
Cealaltă era o casă - ori un han. O haltă pe traseul de trăsuri. 
Şubreda casă de nisip (vântul acoperise lemnul cu nisip, aşa 


încât clădirea semăna acum cu un castel de nisip peste care a 
bătut soarele la reflux şi l-a întărit, transformându-l pentru o 
vreme într-un sălaş) arunca o linie subţire de umbră şi cineva 
şedea acolo, sprijinit de construcție. 

Iar construcţia părea că se înclină sub povara greutăţii lui. 

EI, deci. În sfârşit. Omul în negru. 

Pistolarul rămase cu mâinile la piept, inconştient de 
postura sa teatrală, şi se uită incredul. Însă în locul 
nestăvilitei surescitări înaripate la care se aşteptase (sau 
poate teamă ori copleşise), nu încerca decât slabul, atavicul 
sentiment de vinovăţie față de neaşteptata ură dezlănțuită 
asupra propriului său sânge din urmă cu câteva momente şi 
față de nesfârşita litanie a cântecelului din copilăriei: 

„„„ spre sfânta sa soră... 

Înaintă, scoțând un pistol. 

„„. Suzana se suie. 

Parcurse ultima jumătate de kilometru într-o alergare 
zdruncinată, dreaptă, neîncercând să se ascundă; nu avea în 
spatele a ce să se ascundă. Umbra lui scurtă gonea după el. 
Nu ştia că faţa i se transformase într-o sură şi prăfuită mască 
a morții prin epuizare; nu era conştient decât de silueta de la 
umbră. 

Nu-i trecu prin gând decât mai târziu că silueta putea 
aparține chiar şi unei persoane moarte. 

Lovi cu piciorul într-o bârnă a gardului (se rupse în două 
fără sunet, aproape de bunăvoie) şi se avântă prin curtea 
tăcută şi plină de soare a grajdului, ridicând pistolul. 

— Te-am prins! Te-am prins! Mâinile sus, fiu de târfă, te- 

am... 
Silueta se mişcă agită şi se ridică în picioare. Pistolarul îşi 
spuse: Doamne, n-a mai rămas aproape nimic din el, ce i s-a 
întâmplat? Deoarece omul în negru scăzuse cu aproape un 
metru în înălțime şi părul i se albise. 

Se opri năuc, simțind că-i zumzăie surd capul. Inima îi 
bătea cu o viteză nebunească şi îşi spuse: Mor chiar aici... 

Trase în plămâni aerul alb-încins şi lăsă un moment bărbia 
în piept. Când o ridică, văzu că nu era omul în negru, ci un 


băiat cu păr decolorat de soare care îl privea cu ochi ce nici 
măcar nu păreau interesați. Pistolarul îl fixă cu o privire 
inexpresivă, după care scutură capul a negare. Însă băiatul se 
opuse refuzului său de-a crede; era o iluzie puternică. Una 
care purta jeanşi albaştri cu un petic pe un genunchi şi o 
cămaşă maro simplă, din fir aspru. 

Pistolarul scutură iar din cap şi porni spre grajd cu ochii în 
pământ, cu pistolul încă în mână. Încă nu se simţea în stare 
să gândească. Avea capul îmbâcsit şi în el se acumula o 
durere uriaşă, zgomotoasă. 

În interiorul grajdului era linişte şi întuneric şi o explozie de 
căldură. 

Pistolarul se uită în jurul lui cu ochi largi, albicioşi. Se roti 
pe călcâie ca un beţiv şi-l văzu pe băiat stând în uşa 
părăginită, uitându-se atent la el. 

O lamă de durere îi pătrunse fără oprelişti în cap, 
brăzdându-l de la o tâmplă la cealaltă, împărțindu-i creierul 
în două ca pe o portocală. Îşi puse pistolul înapoi în toc, se 
clătină, întinse mâinile ca pentru a se feri de fantome şi căzu 
în nas. 


2 


Când se trezi era pe spate şi sub cap avea un snop de fân 
uşor, fără miros. Băiatul nu izbutise să-l mute, dar făcuse în 
aşa fel încât să-i fie cât de cât comod. ŞI-i era răcoare. Se privi 
şi văzu că are cămaşa întunecată şi udă. Se linse pe buze şi 
simți gust de apă. Clipi din pleoapele ude. Limba părea să i se 
umfle în gură. 

Băiatul stătea pe vine lângă el. Când văzu că ochii 
pistolarului sunt deschişi, duse mâna în spatele lui şi-i dădu o 
cutie de conservă îndoită plină cu apă. 

Pistolarul o prinse cu mâini tremurătoare şi îşi permise să 
bea puţin - doar puţin. După ce puţinul acesta îi ajunse în 
stomac, mai bău încă un pic. Apoi îşi vărsă restul peste față şi 
scoase din gură pufnituri lichide. Buzele frumoase ale 
băiatului se curbară într-un zâmbet slab, solemn. 


— Vrei ceva de mâncare, domnule? 

— Nu încă, zise pistolarul. Încă simţea că-l doare capul de 
la insolațţie şi apa nu-i stătea bine în stomac, de parcă n-ar fi 
ştiut încotro să se ducă. Tu cine eşti? 

— Numele meu este John Chambers. Îmi poţi spune Jake. 
Am o prietenă - ei, un fel de prietenă, lucrează pentru noi - 
care-mi spune 'Bama uneori, dar tu-mi poţi spune Jake. 

Pistolarul se ridică în şezut şi durerea de cap deveni 
apăsătoare şi urgentă. 

Se aplecă în față şi pierdu o scurtă luptă cu stomacul. 

— Mai este apă, zise Jake. 

Luă conserva şi se duse în spatele grajdului. Se opri şi-i 
zâmbi nesigur pistolarului. 

Pistolarul încuviință spre el, după care puse capul jos şi îl 
propti cu mâinile. Băiatul era bine făcut, chipeş, să fi tot avut 
zece ori unsprezece ani. Pe chipul lui se citise o umbră de 
teamă, dar asta era în regulă; pistolarul ar fi avut mai puţină 
încredere în el dacă băiatul nu şi-ar fi arătat teama. 

În spatele grajdului începu un huruit ciudat, bufnit. 
Pistolarul ridică iute capul, ducând mâinile la paturile 
pistoalelor. Sunetul dură în jur de cincisprezece secunde, 
după care încetă. Băiatul se întoarse cu conserva - plină 
acum. 

Pistolarul bău iar cu zgârcenie şi de data aceasta fu puţin 
mai bine. Durerea de cap începea să dispară. 

— N-am ştiut ce să fac cu tine când ai căzut, zise Jake. 
Câteva secunde, înainte, am crezut c-o să mă împuşţti. 

— Poate că asta şi voiam. Credeam că eşti altcineva. 

— Preotul? 

Pistolarul ridică repede ochii. 

Băiatul îl studie, încruntându-se. 

— S-a instalat în curte. Eu eram în casa de colo. Sau poate 
că era magazie. 

Nu mi-a plăcut de el, aşa că n-am ieşit afară. A venit 
noaptea şi a plecat a doua zi. M-aş fi ascuns şi de tine, dar 
dormeam când ai venit. Se uită posomorât în sus. Nu-mi plac 
oamenii. Mă dau peste cap. 


— Cum arăta? 

Băiatul ridică din umeri. 

— Ca orice preot. Purta haine negre. 

— O glugă şi o sutană? 

— Ce-i aia sutană? 

— O robă. Ca o rochie. 

Băiatul aprobă din cap. 

— Cam aşa, da. 

Pistolarul se aplecă în față şi ceva de pe chipul lui îl făcu pe 
băiat să tresară puțin. 

— Cât timp e de atunci? Spune-mi, de dragul tatălui tău. 

— EU e Cl și 

Cumpărat, pistolarul spuse: 

— Nu-ţi voi face nimic. 

— Nu ştiu. Nu-mi amintesc timpul. Fiecare zi e la fel ca 
cealaltă. 

Pentru prima dată pistolarul se întrebă conştient cum 
ajunsese băiatul în locul acela înconjurat de leghe întregi de 
deşert arid, care ar fi ucis orice om. 

Însă nu voia să se preocupe de asta, nu încă, cel puţin. 

— Aproximează cât poți mai bine. Acum mult timp? 

— Nu. Nu mult. Nu sunt aici de mult timp. 

Văpaia se aprinse iar în el. Luă conserva şi bău din ea cu 
mâini care mai tremurau doar puţin. Auzi în gând o frântură 
din cântecul acela de leagăn, dar de data aceasta, în loc de 
chipul mamei lui, văzu fața brăzdată de cicatrice a lui Alice, 
care fusese mândra lui în acum defunctul oraş Tull. 

— O săptămână? Două? Trei? 

Băiatul îl privi distrat. 

— Da. 

— Care? 

— O săptămână. Sau două. Se uită într-o parte, roşind 
puţin. Mi-am făcut nevoile de trei ori, ăsta-i singurul fel în 
care pot măsura lucrurile acum. Nici măcar n-a băut. Am 
crezut că este fantoma unui preot, ca într-un film pe care l-am 
văzut odată, numai că Zorro s-a prins că nu este preot, dar 
nici fantomă. 


Era un simplu bancher care voia nişte pământ pentru că 
era aur sub el. Doamna Shaw m-a dus să văd filmul. Era în 
Times Square. 

Nimic din toate acestea nu-i spunea ceva pistolarului, aşa 
că nu făcu nici un comentariu. 

— Eram speriat, zise băiatul. Am fost speriat aproape tot 
timpul. Chipul lui trepida ca un cristal în pragul ultimei note 
înalte distructive. Nici măcar n-a aprins focul. A stat doar 
acolo. Nici nu ştiu dacă s-a culcat. 

Aproape! Mai aproape decât a fost vreodată, pe toţi zeii! În 
pofida deshidratării sale severe, îşi simțea mâinile destul de 
umede, chiar unsuroase. 

— Este nişte carne uscată, spuse băiatul. 

— Bine. Pistolarul aprobă din cap. Bun. 

Băiatul se ridică s-o aducă şi genunchii îi pocniră uşor. 
Avea o siluetă dreaptă, sănătoasă. Deşertul nu-l sleise încă. 
Braţele îi erau subțiri, însă pielea, deşi bronzată, nu se uscase 
şi nu se crăpase. Are sânge-n el, îşi spuse pistolarul. Poate şi 
niscai vână de curaj, altfel ar fi luat un pistol de la mine şi m- 
ar fi împuşcat când dormeam. 

Sau poate că băiatul pur şi simplu nu se gândise la asta. 

Pistolarul bău iar din conservă. Cu sau fără vână de curaj, 
nu vine din locul ăsta. 

Jake se întoarse cu o grămăjoară de carne uscată pe ceva ce 
aducea cu un tocător ars de soare. Carnea era tare, ațoasă şi 
destul de sărată încât să facă marginile ulcerate ale gurii 
pistolarului să sfârâie de durere. Mâncă şi bău pe săturate, 
după care se lăsă pe spate. Băiatul mâncă doar puţin, 
pigulind fâşiile închise la culoare cu o stranie delicateţe. 

Pistolarul se uită la el şi băiatul se uită înapoi destul de 
candid. 

— De unde ai venit tu, Jake? întrebă el într-un final. 

— Nu ştiu. Băiatul se încruntă. Dar ştiam. Ştiam de unde 
am venit, dar acum totul e neclar, ca un vis urât atunci când 
te trezeşti. Am multe vise urâte. Doamna Shaw spunea că 
asta se datorează faptului că mă uit la prea multe filme horror 
pe Canalul Unsprezece. 


— Ce canal? Îl vizită o idee neaşteptată. E ca un fel de 
grindă? 

— Nu -e TV. 

— Ce e aia teve? 

— Păi... Băiatul îşi atinse fruntea. Imagini. 

— Te-a adus cineva aici? Doamna Shaw de care zici? 

— Nu, răspunse băiatul. Pur şi simplu am ajuns aici. 

— Cine este doamna Shaw? 

— Nu ştiu. 

— De ce-ţi spunea Bama? 

— Nu-mi amintesc. 

— Nu înţeleg nimic din ce spui, rosti pistolarul pe un ton 
categoric. 

Aproape pe nepusă masă, băiatul păru în pragul lacrimilor. 

— Nu mă pot abţine. Pur şi simplu am ajuns aici. Dacă m- 
ai fi întrebat ieri de TV şi canale, pun pariu că ţi-aş fi putut 
răspunde! Mâine probabil că nu-mi voi aminti nici măcar că 
sunt Jake - doar dacă nu-mi vei spune tu, iar tu nu vei fi aici, 
aşa-i? Tu vei pleca şi eu voi muri de foame, pentru că mi-ai 
mâncat aproape toată hrana. Nu am cerut eu să ajung aici. 
Nu-mi place. E înfricoşător. 

— Nu te plânge atâta. Fă față situaţiei. 

— N-am cerut eu să ajung aici, repetă băiatul cu o 
încăpățânare zăpăcită. 

Pistolarul mâncă altă bucată de carne, mestecând-o bine 
pentru a scoate sarea din ea înainte de-a o înghiți. Băiatul 
devenise o parte din problemă şi pistolarul era convins că 
spunea adevărul - nu ceruse el asta. Păcat. EI, unul... elo 
ceruse. Dar nu ceruse ca jocul să devină atât de murdar. Nu 
ceruse să întoarcă pistoalele spre locuitorii din Tull; nu ceruse 
să o împuşte pe Allie, cu chipul ei trist şi frumos marcat la 
sfârşit de secretul pe care ceruse până la urmă să-l afle, 
folosind cuvântul acela, acel nouăsprezece, ca pe o cheie într-o 
broască; nu ceruse să fie pus în situația de-a alege între 
datorie şi crimă cu sânge rece. Nu era corect să ademeneşti 
spectatori nevinovați şi să-i faci să rostească replici pe care nu 
le înțeleg pe o scenă străină. Allie, îşi spuse el, Allie făcea 


măcar parte din lumea asta, în propriul ei fel amăgitor de sine. 
Dar băiatul acesta... băiatul acesta afurisit de Dumnezeu... 

— Spune-mi ce îți aminteşti, îi zise lui Jake. 

— Doar puţin. Nu pare să mai aibă logică deloc. 

— Spune-mi. Poate găsesc eu logica. 

Băiatul se gândi cum să înceapă. Se concentră mult. 

— Era un loc... cel dinaintea ăstuia. Un loc înalt cu multe 
camere şi o curte interioară de unde te puteai uita la clădiri 
înalte şi la apă. Era o statuie care stătea în apă. 

— O statuie în apă? 

— Da. O femeie cu coroană pe cap şi o torță în mână şi... 
cred... o carte. 

— Acuma scorneşti toate astea? 

— Presupun că da, zise băiatul neputincios. Pe străzi erau 
chestii în care te puteai urca. Din cele mari şi din cele mici. 
Cele mari erau albastre şi albe. Cele mici erau galbene. Multe 
din cele galbene. Eu mergeam pe jos spre şcoală. 

Pe marginea străzilor erau cărări de ciment. Ferestre în care 
să te uiţi şi alte statui care purtau haine. Statuile vindeau 
hainele. Ştiu că sună aiurea, dar statuile vindeau hainele. 

Pistolarul clătină din cap şi scrută chipul băiatului după 
urma vreunei minciuni. Nu văzu aşa ceva. 

— Mergeam pe jos spre şcoală, repetă băiatul stăruitor. Şi 
aveam un... - ochii i se închiseră şi buzele i se mişcară dibuind 
- ghiozdan... maro. Aveam mâncare pentru prânz. Şi purtam - 
dibui din nou, dibui agonic - o cravată. 

— O eşarfă? 

— Nu ştiu. Degetele băiatului făcură un gest lent, 
inconştient de strângere la nivelul gâtului, unul pe care 
pistolarul îl asocie cu spânzurarea. Nu ştiu. 

S-au şters toate. Şi se uită în altă parte. 

— Pot să te adorm? întrebă pistolarul. 

— Nu mi-e somn. 

— Pot să te fac să-ţi fie şi pot să te fac să-ți aminteşti. 

Neîncrezător, Jake întrebă: 

— Cum poţi face aşa ceva? 

— Cu asta. 


Pistolarul scoase un glonţ de la cingătoare şi-l roti între 
degete. Mişcarea era expertă, fluidă ca uleiul. Cartuşul trecea 
fără efort de la degetul mare şi arătător la arătător şi degetul 
mijlociu, de la mijlociu la inelar, de la inelar la degetul mic. 
Dispăru din vedere şi reapăru; păru să plutească scurt timp, 
apoi parcurse drumul înapoi. Cartuşul se plimba pe degetele 
pistolarului.  Degetele însele  mărşăluiau precum îi 
mărşăluiseră picioarele în ultimii kilometri până la locul acela. 
Băiatul privi, îndoiala inițială fiind înlocuită la început de-o 
simplă încântare, apoi de-un extaz prostrat, apoi, când îşi 
deschise baierele minţii, de primele semne ale inexpresivităţii. 
Ochii i se închiseră. Glonţul dansa înainte şi înapoi. Ochii lui 
Jake se deschiseră la loc, mai surprinseră pentru scurtă 
vreme mişcarea egală şi moale dintre degetele pistolarului, 
după care se închiseră din nou. Pistolarul continuă să 
jongleze, însă ochii lui Jake nu se mai deschiseră. Băiatul 
respira calm, încet şi regulat. Asta era musai să fie parte din 
procedeu? Da. Era. Avea o anumită frumuseţe rece, asemenea 
dantelăriei care mărgineşte aisbergurile albastre şi dure. 1 se 
păru încă o dată că o aude pe mama lui cântând, dar nu 
aiureala despre Suzana care se suie spre sfânta sa soră, ci o 
aiureală mai dulce, care venea de la mare depărtare pe când el 
se legăna în pragul somnului: Copil drag, copil cuminte, adă 
murele să ne încânte. 

Nu pentru prima dată, pistolarul simţi gustul catifelat, 
insidios al aleanului. 

Glonţul dintre degetele lui, manipulat cu atâta neştiută 
grație, deveni brusc oribil, semnul unui monstru. Îl lăsă să-i 
cadă în palmă, închise pumnul şi strânse cu forță, dureros. De 
ar fi explodat, în momentul acela l-ar fi bucurat distrugerea 
talentatei sale mâini, căci singurul ei talent adevărat era 
crima. Întotdeauna existase crimă pe lume, însă nu-l liniştea 
cu nimic să-şi spună asta. Exista crimă, exista viol, existau 
practici cumplite, şi toate erau în numele binelui, în numele 
sângerosului bine, al sângerosului mit, al Graalului, al 
Turnului. A, Turnul stătea undeva în mijlocul lucrurilor (aşa 
se spunea), înălțându-şi corpul negru-cenuşiu spre cer, iar în 


urechile lui afectate de deşert pistolarul auzi sunetul vag şi 
dulce al vocii mamei lui: Chussit, chissit, chassit, umple coşul 
negreşiit. 
Îşi alungă din gând cântecul şi, odată cu el, şi gingăşia lui. 
— Unde te afli? întrebă. 


3 


Jake Chambers - uneori 'Bama - coboară scările cu 
ghiozdanul în spate. În el are manualul de ştiinţele naturii, cel 
de geografie, un caiet, un creion, merindele pentru prânz pe 
care i le-a pregătit doamna Greta Shaw, bucătăreasa mamei 
lui, în bucătăria cu mobilier Formica cromat în care un 
ventilator se învârte fără încetare, absorbind mirosurile grele. 
În punga cu mâncare are un sandviş cu unt de arahide şi 
peltea, un sandviş cu salam, salată şi ceapă, şi patru 
prăjiturele Oreo. 

Părinții lui nu-l urăsc, însă par totuşi să fi uitat de el. S-au 
sustras datoriei şi l-au lăsat în grija doamnei Greta Shaw, a 
bonelor, a unui tutore pe timp de vară şi a Şcolii Piper (care 
este Particulară şi Drăguță şi, mai mult ca orice, strict pentru 
Albi) tot restul timpului. Nici unul dintre oamenii aceştia nu a 
ținut să fie mai mult decât ceea ce este - profesionist, cel mai 
bun din domeniul său de activitate. Nici unul nu l-a strâns la 
pieptul cald, cum se întâmplă de obicei în romanele istorice de 
dragoste pe care le citeşte mama lui şi pe care le-a degustat şi 
Jake, căutând “părțile fierbinţi”. 

Romane istorice, aşa le numeşte uneori tatăl lui, dar alteori 
le spune romane “despuiate”. 

Tu vorbeşti, zice mama lui cu o țâfnă infinită din spatele 
unei uşi închise la care Jake trage cu urechea. Tatăl lui 
lucrează pentru Reţea şi Jake l-ar putea recunoaşte dintr-un şir 
de bărbaţi costelivi cu tunsori scurte. Probabil. 

Jake nu ştie că-i urăşte pe toți profesioniştii, mai puţin pe 
doamna Shaw. Oamenii l-au zăpăcit întotdeauna. Mama lui, 
care e deşirată într-un fel sexy, se culcă deseori cu prieteni 
bolnavi. Tată lui vorbeşte uneori la Reţea despre oamenii care 


fac “exces de Coca”. Această afirmaţie este însoțită mereu de 
un rânjet mucalit şi o amuşinare scurtă a unghiei de la degetul 
mare. 

Acum este pe stradă, Jake Chambers este pe stradă, a 
“spălat putina”. E curat şi ordonat, drăgălaş, sensibil. Joacă 
popice o dată pe săptămână la Mid-Town Lanes. Nu are 
prieteni, ci doar cunoştinţe. Nu s-a sinchisit niciodată să se 
gândească la asta, dar îl doare. Nu ştie şi nici nu înțelege că 
îndelunga sa relaţie cu profesioniştii l-a făcut să adopte multe 
dintre trăsăturile lor. Doamna Greta Shaw (mai de treabă 
decât ceilalți, dar, Doamne, îl consolează asta vreodată») face 
sandvişuri cu mare profesionalism. Le potriveşte bine şi le taie 
coaja, aşa încât, atunci când le mănâncă în a patra recreaţie, 
între orele de gimnastică, arată ca şi când locul lui ar fi la o 
petrecere cu cocteiluri cu un pahar de tărie în cealaltă mână, 
nu cu un roman sportiv ori un western cu Clay Blaisdell 
împrumutat de la biblioteca şcolii. Tatăl lui câştigă o căruță de 
bani, pentru că el e expert în “răfuială” - asta însemnând 
producerea unei emisiuni mai puternice în Reţeaua sa pentru a 
înfrânge o emisiune mai slabă de la o Reţea rivală. Tatăl lui 
fumează patru pachete de țigări pe zi. Tatăl lui nu tuşeşte, dar 
are un rânjet sarcastic şi nu-l deranjează să guste uneori din 
bătrâna Coca. 

Pe stradă în jos. Mama lui îi lasă bani de taxi, dar el merge 
pe jos în fiecare zi când nu plouă, legănându-şi ghiozdanul (şi 
uneori bila de popice, deşi cel mai adesea o lasă în dulăpiorul 
lui din vestiar), un băiat mărunțel care arată sută la sută 
american, cu părul lui blond şi ochii albaştri. Fetele au început 
deja să-i arunce ocheade (cu aprobarea mamelor lor), iar el nu 
se sfieşte, dând dovadă de o jucăuşă înfumurare infantilă. 
Intră în vorbă cu ele cu un profesionalism inconştient şi le lasă 
cu gura căscată. Îi place geografia şi, după-masa, să joace 
popice. 

Tatăl lui deține acțiuni la o companie care produce aparate 
automate pentru aşezarea popicelor, dar Mid-Town Lanes nu 
foloseşte acea marcă. El nu crede că s-a gândit la asta, dar s-a 
gândit. 


Înaintând pe stradă, trece pe lângă Bloomie's, unde 
modelele sunt îmbrăcate în haine de blană, costume 
edwardiene cu şase nasturi, iar altele sunt goale puşcă; altele 
sunt “în fundul gol”. Aceste modele - aceste manechine - sunt 
de-un profesionalism desăvârşit, iar el urăşte tot ce ține de 
profesionalism. E prea tânăr să fi învățat deja să se urască pe 
sine, dar sămânța e deja sădită; cu timpul, va încolți;, şi va da 
rod rău la gust. 

Ajunge la colț şi se opreşte cu ghiozdanul lângă picior. 
Zgomotul traficului este asurzitor - autobuze albe cu albastru 
care gem din toate încheieturile, taxiuri galbene, 
Volkswagenuri, un camion mare. E un simplu băiat, dar nu ca 
oricare altul, şi-l vede cu coada ochiului pe omul care îl ucide. 
Este omul în negru şi nu-i vede fața, ci doar roba învolburată, 
mâinile întinse şi rânjetul sarcastic, profesional. 

Cade în stradă cu mâinile în față, nedând drumul 
ghiozdanului care conține merindele extrem de profesional 
pregătite de doamna Greta Shaw pentru masa de prânz. 
Zăreşte în treacăt printr-un parbriz de sticlă securizată chipul 
îngrozit al unui afacerist care poartă o pălărie albastru-închis 
la bentița căreia e aninată elegant o pană mică. Undeva, dintr- 
un radio răsună rock and roll. O femeie bătrână de pe trotuarul 
de vizavi strigă - poartă o pălărie neagră cu plasă. Nu e nimic 
elegant la plasa aceea neagră, seamănă cu voalul unei văduve. 
Jake se simte doar surprins şi încearcă obişnuita senzaţie de 
năuceală răvăşitoare - aşa se sfârşeşte totul? 

Înainte să înscrie mai mult de două sute şaptezeci de puncte 
la popice? Aterizează greoi în stradă şi vede o crăpătură 
acoperită cu asfalt la aproximativ cinci centimetri de ochii săi. 
Ghiozdanul îi este smuls din mână. Se întreabă dacă s-a julit 
la genunchi, când maşina omului de afaceri cu pălărie albastră 
cu pană elegantă la bentiță trece peste el. E un Cadillac 
albastru mare, model 1976, cu pneuri Firestone albe. Maşina 
are aproape aceeaşi culoare ca şi pălăria afaceristului. Îi 
striveşte coloana vertebrală, îi face terci organele interne şi îi 
împinge sângele pe gură într-un jet de mare presiune. 


Întoarce capul şi vede stopurile de frână aprinse ale 
Cadillacului şi fum ieşind de sub roțile din spate blocate. 
Maşina a trecut şi peste ghiozdan şi a lăsat pe el o urmă 
neagră, lată. Întoarce capul în cealaltă parte şi vede un Ford 
mare, gri, frânând zgomotos la câţiva centimetri de trupul său. 
Un individ de culoare care vindea covrigei şi apă gazoasă la un 
stand pe roți vine spre el în pas alergător. Sângele curge din 
nasul, urechile, ochii, rectul lui Jake. Organele genitale i-au fost 
strivite. Se întreabă iritat cât de grav şi-a julit genunchii. Se 
întreabă dacă va întârzia la şcoală. Acum aleargă spre el şi 
şoferul Cadillacului, bolborosind. Undeva, o voce îngrozitor de 
calmă, vocea destinului, spuse: “Sunt preot. Lăsaţi-mă să trec. 
Un Act de Căinţă...” 

Vede roba neagră şi cunoaşte pe dată groaza. El este, el e 
omul în negru. Cu ultima sforțare, Jake întoarce fața în cealaltă 
direcție. Undeva, la un radio se aude un cântec al formației 
rock Kiss. Îşi vede propria mână întinsă pe caldarâm, mică, 
albă, armonioasă. Nu şi-a ros niciodată unghiile. 

Uitându-se la mâna sa, Jake moare. 


4 


Pistolarul stătea pe vine, cufundat încruntat în gânduri. 
Era obosit şi îl durea tot corpul şi gândurile îi veneau cu o 
lentoare neliniştitoare. În faţa lui, uimitorul băiat dormea cu 
mâinile împreunate în poală, respirând calm în continuare. Îşi 
spusese povestea fără patimă, deşi vocea îi tremurase aproape 
de sfârşit, când ajunsese la partea despre “preot” şi “un Act de 
Căinţă”. Sigur, nu-i vorbise pistolarului despre familia lui şi 
despre propria sa năucitoare nesiguranță de sine, însă asta 
totuşi răzbătuse - răzbătuse destul cât pistolarul să-i 
întrezărească dimensiunea. Faptul că nu existase nicicând un 
oraş precum cel descris de băiat (doar dacă nu era vorba de 
legendarul oraş Lud) nu era partea cea mai tulburătoare a 
poveştii, însă era deconcertantă. Totul era deconcertant. 
Pistolarul se temea de implicaţii. 

— Jake? 


— Î-hî? 

— Vrei să-ți aminteşti astea când te vei trezi sau să le uiţi? 

— Să le uit, răspunse prompt băiatul. Când mi-a dat 
sângele pe gură am simţit gustul rahatului meu. 

— Bine. Acuma o să dormi, înţelegi? Somn adevărat, de 
data asta. Haide, întinde-te, de nu ţi-e cu bănat. 

Jake se întinse, părând mic şi liniştit şi neputincios. 
Pistolarul nu credea că băiatul este neputincios. Îl înconjura 
un sentiment de moarte, mirosul înțepător al unei noi 
capcane. Nu-i plăcea sentimentul, dar îi plăcea băiatul. 

Îi plăcea tare mult. 

— Jake? 

— Şşş. Dorm. Vreau să dorm. 

— Da. Şi când te vei trezi nu-ţi vei aminti nimic din toate 
astea. 

— ine. Bun. 

Pistolarul îl supraveghe scurt timp, gândindu-se la propria 
copilărie, care de regulă i se părea că aparținuse unei alte 
persoane - o persoană care a sărit printr-o fabuloasă lentilă 
temporală şi a devenit cu totul altcineva -, dar care acum i se 
părea chinuitor de aproape. Era foarte cald în grajdul haltei şi 
bău precaut încă puţină apă. Se ridică în picioare şi se duse 
spre spatele clădirii, oprindu-se pentru a arunca o privire într- 
unul dintre staulele cailor. În colț era un morman mic de fân 
alb şi o cuvertură atent împăturită, dar miros de cal nu se 
simţea deloc. În grajd nu se simţea nici un altfel de miros. 
Soarele alungase toate mirosurile şi nu lăsase nimic. Aerul era 
perfect neutru. 

În partea din spate a grajdului era o încăpere strâmtă şi 
întunecată, în mijlocul căreia se afla un mecanism din oţel 
inoxidabil. Era neatins de rugină ori putregai. Semăna cu un 
putinei de unt. În stânga, o ţeavă cromată ieşea din el şi se 
sfârşea deasupra unui şanţ de scurgere din podea. Pistolarul 
văzuse pompe asemănătoare în alte locuri secetoase, dar 
niciodată nu văzuse una atât de mare. 

Nu-şi putea imagina cât de adânc trebuie să fi săpat 
oamenii (oameni de mult dispăruți) până să dea de apă - 


tainică şi veşnic neagră sub plita deşertului. 

De ce nu demontaseră pompa când fusese abandonată 
halta? 

Din pricina demonilor, probabil. 

Se cutremură imediat, o răsucire bruscă din spinare. Pielea 
i se făcu de găină. Se duse la panoul de control şi apăsă 
butonul de pornire. Mecanismul începu să huruie. După o 
jumătate de minut, poate, un şuvoi de apă răcoroasă şi 
limpede ieşi din țeavă şi curse pe şanţ în jos pentru a fi 
recirculată. 

Înainte ca pompa să se închidă singură cu un clic final, din 
țeavă curseră poate zece litri de apă. Era un lucru atât de 
străin de timpul şi locul acela ca iubirea adevărată, şi totuşi la 
fel de concret ca o Judecată, o amintire tăcută a timpului 
când lumea încă nu mersese mai departe. Probabil că 
funcționa pe baza unui cilindru atomic, căci nu exista curent 
electric pe o rază de o mie cinci sute de kilometri şi chiar şi 
bateriile şi-ar fi pierdut puterea cu mult timp în urmă. Fusese 
fabricat de o companie numită North Central Positronics. 

Pistolarului nu-i plăcea. 

Se duse înapoi şi se aşeză lângă băiatul care îşi pusese o 
mână sub obraz. 

Un băiat cu trăsături frumoase. Pistolarul mai bău nişte 
apă şi îşi încrucişă picioarele, ca să şadă în stil indian. 
Băiatul, aidoma curiosului de la marginea deşertului, 
stăpânul păsării (Zoltan, îşi aminti pistolarul imediat, numele 
păsării era Zoltan), îşi pierduse simţul timpului, dar faptul că 
omul în negru era mai aproape părea dincolo de orice îndoială. 
Nu pentru întâia dată, pistolarul se întrebă dacă omul în 
negru nu-l lăsa să-l prindă din urmă cu un motiv ştiut doar 
de el. Poate că îl juca pe degete. Încercă să-şi imagineze cum 
va fi confruntarea, dar nu reuşi. 

Îi era foarte cald, dar starea de rău îl părăsise. Poezioara îi 
veni iar în gând, însă de această dată în loc de mama lui se 
gândi la Cort - Cort, un om ca un motor fără vârstă, cu fața 
brăzdată de cicatricele lăsate de cărămizi şi gloanţe şi 


instrumente boante. Cicatricele războiului şi ale educării în 
artele războiului. 

Se întrebă dacă, întâmplător, Cort avusese parte de-o iubire 
pe măsura acelor monumentale cicatrice. Se îndoia. Se gândi 
la Susan, şi la mama lui, şi la Marten, vrăjitorul acela 
imperfect. 

Pistolarului nu-i stătea în fire să mediteze la trecut; doar o 
impresie vagă asupra viitorului şi a propriei sale construcții 
emoționale îl făcea să nu-i lipsească total imaginaţia, să nu fie 
un neghiob periculos. Prin urmare, direcția în care îl purtau 
acum gândurile îl uimea. Un nume îl chema pe celălalt - 
Cuthbert, Alain, bătrânul Jonas cu vocea lui tremurată; şi din 
nou Susan, încântătoarea fată de la fereastră. Astfel de 
gânduri duceau mereu înapoi la Susan şi la întinsa câmpie 
unduită cunoscută drept Povârniş, şi la pescarii care îşi 
aruncau năvoadele în golfurile de la malul Mării Limpezi. 

Pianistul din Tull (mort şi el, cum morți erau toţi locuitorii 
din Tull, şi încă de mâna sa) cunoscuse locurile acelea, cu 
toate că el şi pistolarul vorbiseră despre ele doar o dată. Lui 
Sheb îi plăcuseră vechile cântece, le cântase odinioară într-un 
birt numit Popasul Călătorului, şi pistolarul fredonă unul 
înfundat, pe sub mustață: 

Iubire o iubire o nesăbuită iubire 
Uite ce-a făcut nesăbuita iubire. 

Pistolarul râse strâmb. Sunt ultimul din acea lume verde, în 
tonuri blânde. 

Şi cu toată nostalgia sa, nu simţea pic de autocompătimire. 
Lumea mersese mai departe fără milă, dar picioarele lui erau 
încă puternice, iar omul în negru era mai aproape. Pistolarul 
ațipi. 


5 


Când se trezi, era aproape întuneric şi băiatul dispăruse. 
Pistolarul se ridică, auzindu-şi pocnetul încheieturilor, şi se 
duse la uşa grajdului. Pe veranda hanului, în întuneric, dansa 


o flacără mică. Se îndreptă spre ea, umbra lui lungă şi neagră 
urmându-l în lumina roşie cu nuanţe de ocru a apusului. 

Jake şedea lângă o lampă cu kerosen. 

— Uleiul era într-o canistră, zise el, dar m-am temut să 
aprind lampa în casă. 

Totul e atât de uscat... 

— Ai făcut bine. 

Pistolarul se aşeză, neluând în seamă praful anilor pe care 
îl văzu ridicându-se în jurul său. 1 se părea lucru de mirare că 
veranda nu se prăbuşea pur şi simplu sub greutatea lor. 
Flacăra lămpii lumina fața băiatului în tonuri delicate. 

Pistolarul îşi scoase săculețul şi îşi rulă o țigară. 

— Avem de sporovăit, zise el. 

Jake încuviință din cap, zâmbind puţin la auzul acestui 
cuvânt. 

— Cred că ştii că sunt pe urmele omului pe care l-ai văzut. 

— Ai de gând să-l ucizi? 

— Nu ştiu. Trebuie să-l fac să-mi spună ceva. S-ar putea să 
trebuiască să-l pun să mă ducă undeva. 

— Unde? 

— Să găsesc un turn, spuse pistolarul. 

Ținu ţigara deasupra sticlei lămpii şi trase din ea; fumul se 
risipi pe boarea întețită a nopții. Jake privi. Pe chipul lui nu se 
citea nici teamă, nici curiozitate, şi-n mod categoric nici 
entuziasm. 

— Deci eu o să plec mâine, spuse pistolarul. Va trebui să vii 
cu mine. Câtă carne a mai rămas? 

— Doar puţină. 

— Porumb? 

— Încă puţin. 

Pistolarul aprobă din cap. 

— Este vreo pivniţă aici? 

— Da. Jake se uită la el. Pupilele i se dilataseră şi erau 
uriaşe, fragile. Tragi de un inel din podea, dar eu n-am coborât 
acolo. M-am temut că se va rupe scara şi nu voi mai putea 
ieşi. Şi miroase rău. E singurul lucru de pe aici care are miros. 


— O să ne trezim devreme şi-o să vedem dacă e ceva acolo 
ce merită a fi luat. Apoi o să plecăm. 

— Bine. Băiatul făcu o pauză, după care spuse: Mă bucur 
că nu te-am ucis în somn. Aveam o furcă şi m-am gândit să te 
ucid. Dar n-am făcut-o, iar acum nu va mai fi nevoie să mă 
tem să adorm. 

— De ce să te temi? 

Băiatul îi aruncă o privire sumbră. 

— De năluci. De el, că se întoarce. 

— De omul în negru, spuse pistolarul. Nu era o întrebare. 

— Da. E un om rău? 

— Cred că asta depinde din ce direcție priveşti, zise 
pistolarul pe un ton absent. 

Se ridică în picioare şi îşi aruncă ţigara pe solul compact. 
Mă duc la culcare. 

Băiatul se uită la el cu timiditate. 

— Pot să dorm în grajd cu tine? 

— Desigur. 

Pistolarul rămase pe trepte, uitându-se în sus, şi băiatul 
veni lângă el. Steaua Bătrână era pe cer, la fel şi Mama 
Bătrână. Pistolarul avea impresia că, dacă închidea ochii, ar 
reuşi să audă orăcăitul primilor brotaci, să simtă mirosul 
verde, aproape văratic al peluzelor de la curte după prima lor 
cosire (sau să audă, poate, pocnetul leneş al bilelor de lemn în 
vreme ce doamnele din Aripa de Est, înveşmântate doar în 
cămăşi de noapte, jucau “Puncte” la lumina tot mai slabă a 
apusului), reuşea aproape să-i vadă pe Cuthbert şi Jamie 
venind prin spărtura din gardurile vii, chemându-l să 
călărească împreună cu ei... 

Nu era în firea lui să se gândească atât de mult la trecut. 

Se întoarse şi luă lampa. 

— Hai la culcare, spuse. 

Traversară grajdul împreună. 


6 


În dimineaţa zilei următoare exploră pivniţa. 


Jake avusese dreptate: mirosea rău. Avea un iz umed, de 
mlaştină, care-l îngrețoşă pe pistolar şi-l făcu să se simtă 
ameţit, după lipsa antiseptică de miros a deşertului şi a 
grajdului. Pivniţa mirosea a varză şi a napi şi a cartofi cu colți 
lungi şi negri căzuţi pradă putregaiului biruitor. Scara, pe de 
altă parte, părea destul de solidă, şi el o folosi pentru a cobori. 

Podeaua era de pământ şi pistolarul aproape că atingea cu 
capul grinzile de susținere din tavan. Acolo jos încă trăiau 
păianjeni, din aceia deranjant de mari, cu corpuri cenuşii, 
marmorate. Mulţi erau mutanțţi, specia de origine fiind de 
mult dispărută. Unii aveau ochi în vârf de coarne ca de melc, 
alții aveau şi până la şaisprezece picioare. 

Pistolarul se uită în jur printre gene şi aşteptă să i se 
adapteze ochii. 

— Eşti bine? strigă Jake în jos cu nervozitate. 

— Da. Se concentră asupra colțului. Sunt conserve. 
Aşteaptă. 

Se duse atent în colț, ferindu-şi capul. Era o cutie veche cu 
o latură pliată. 

Conservele erau de legume - fasole verde, fasole galbenă - şi 
găsi trei cutii de saramură de vită. 

Luă un braț plin şi urcă scara. Urcă până la jumătatea ei 
şi-i dădu conservele lui Jake, care se lăsă în genunchi pentru 
a le lua. Se întoarse după altele. 

Doar la al treilea drum auzi geamătul din fundații. 

Se întoarse, se uită şi simți că-l năpădeşte un soi de teroare 
tulbure, un sentiment molatec şi respingător deopotrivă. 

Fundaţia era compusă din blocuri uriaşe de calcar care 
probabil că fuseseră aşezate la linie atunci când halta era 
nouă, dar care acum stăteau în unghiuri inegale, instabile. 
Făceau peretele să pară inscripționat cu stranii hieroglife 
şerpuitoare. lar din îmbinarea a două dintre aceste abstruse 
crăpături, un fir subțire de nisip curgea, de parcă ceva şi-ar fi 
croit drum din partea cealaltă cu un zel temeinic, insistent. 

Geamătul creştea şi scădea în intensitate, devenind mai 
puternic, până când pivnița întreagă se umplu de acel sunet, 


un zgomot abstract de durere sfâşietoare şi efort 
nepământean. 

— Vino sus! strigă Jake. O, lisuse, domnule, vino sus! 

— Du-te de aici, zise pistolarul cu calm. Aşteaptă afară. 
Dacă nu ies până ce numeri la două... nu, trei sute, pleacă 
naibii de aici. 

— Vino sus! strigă Jake din nou. 

Pistolarul nu răspunse. Scoase un pistol cu mâna dreaptă. 

Acum, în perete era o gaură mare cât o monedă. Reuşea să 
audă, prin cortina terorii sale, ropotul paşilor lui Jake în timp 
ce acesta fugea. Apoi curgerea nisipului se opri. Geamătul 
încetă, dar se auzea sunetul unei respiraţii egale, chinuite. 

— Cine eşti? întrebă pistolarul. 

Nici un răspuns. 

Şi în Vorba Nobilă, vocea sa umplându-se cu vechiul tunet 
poruncitor, 

Roland ceru să ştie: 

— Cine eşti, Demonule? Vorbeşte, de vrei să vorbeşti. 
Timpul meu e scurt; răbdarea - şi mai scurtă. 

— Du-te încet, zise dinăuntrul peretelui o voce tărăgănată, 
înfundată. Şi pistolarul simţi teroarea aceea tulbure cum se 
adânceşte şi devine aproape solidă. 

Era vocea lui Alice, femeia la care stătuse în oraşul Tull. 
Însă ea era moartă; o văzuse cu ochii lui murind, cu o gaură 
de glonţ în mijlocul frunţii. În fața ochilor i se păru că vede 
imagini fulgerătoare, descendente. Du-te încet pe lângă Vane, 
pistolarule. Fii cu ochii în patru la taheeni. În timp ce tu 
călătoreşti cu băiatul, omul în negru călătoreşte cu sufletul 
tău în buzunar. 

— Ce vrei să spui? Explică-te! 

Dar răsuflarea se stinsese. 

Pistolarul rămase încremenit un moment, după care unul 
dintre acei păianjeni uriaşi căzu pe brațul său şi i se târi cu 
mişcări agere până pe umăr. Cu un icnet involuntar, îl 
îndepărtă şi se ridică în picioare. Nu voia să facă următorul 
lucru, dar rânduiala era strictă, inviolabilă. la-i pe morți 
dintre morți, spunea vechiul proverb; doar un cadavru poate 


rosti adevăratele profeţii. Se duse la gaura din perete şi lovi cu 
pumnul. Marginile blocului de calcar se sfărâmară cu 
uşurinţă când lovi în el încordându-şi doar puţin muşchii, şi 
mâna sa trecu prin perete. 

Şi atinse ceva solid cu cioturi drepte şi aspre. Trase mâna 
înapoi. În ea ţinea o falcă roasă la punctul de îmbinare. Dinţii 
erau îndreptațţi în toate direcțiile. 

— Prea bine, spuse el încet. Vâri falca în buzunarul de la 
spate şi, ţinând cu greu ultimele conserve, urcă scara. Lăsă 
trapa deschisă. Soarele avea să pătrundă în pivniță şi să 
stârpească păianjenii mutanţi. 

Jake era la jumătatea curții grajdului, ghemuit pe solul 
dur, crăpat. 

Văzându-l pe pistolar, strigă şi se dădu înapoi un pas sau 
doi, după care alergă spre el, plângând. 

— Am crezut că a pus stăpânire pe tine, că a pus stăpânire 
pe tine. Am crezut... 

— N-a pus. Nimic n-a pus stăpânire pe mine. 

Îl ţinu pe băiat în braţe, simţindu-i faţa înflăcărată la piept 
şi mâinile uscate pe coaste. Simţea bătăile alerte ale inimii lui. 
Îi trecu prin gând mai târziu că acela a fost momentul în care 
a început să-l iubească pe băiat - lucru pe care, desigur, omul 
în negru trebuia să-l fi pus la cale de la început. Să fi existat 
vreodată o capcană mai puternică decât capcana iubirii? 

— Era un demon? 

Vocea lui era înfundată. 

— Da. Un demon-vorbitor. Nu e nevoie să ne mai întoarcem 
acolo. Haide. 

S-o luăm la picior. 

Se duseră în grajd şi pistolarul împachetă bine pătura sub 
care dormise - era călduroasă şi înțepătoare, dar altceva nu 
avea. Când termină cu asta, umplu ploştile de la pompă. 

— Tu duci o ploscă, zise el. Ţine-o pe după umeri - vezi? 

— Da. 

Băiatul îl privi de jos cu venerație, dar îşi feri imediat ochii. 
Îşi săltă în spinare una dintre desagi. 

— E prea grea? 


— Nu. E bine. 

— Fii sincer acum. Nu te pot duce pe sus dacă faci insolațţie. 

— N-o să fac insolaţie. O să-mi fie bine. 

Pistolarul încuviinţă din cap. 

— Mergem către munți, aşa-1? 

— Da. 

leşiră în bătaia dogoritoare a soarelui. Jake, ajungând cu 
capul până la coatele pistolarului, merse în dreapta lui şi 
puţin înainte, cu capetele din piele ale ploştii atârnându-i 
aproape până la gambe. Pistolarul îşi pusese pe umeri, în 
bandulieră, alte două ploşti şi ţinea bocceaua cu mâncare la 
subsuoară, strângând-o cu braţul stâng lângă corp. În mâna 
dreaptă ducea o desagă, săculețul cu tutun şi restul lucrurilor 
sale. 

leşiră pe poarta haltei şi regăsiră făgaşele şterse ale 
drumului de trăsuri. Merseseră vreme de cincisprezece 
minute, poate, când Jack se roti şi făcu din mână spre cele 
două clădiri. Acestea păreau că se înghesuie în mijlocul 
întinderii necuprinse a deşertului. 

— Rămas bun! strigă băiatul. Rămas bun! După care se 
întoarse înapoi spre pistolar, părând îngrijorat. Am 
sentimentul că ne priveşte ceva. 

— Ceva sau cineva, admise pistolarul. 

— Oare se ascundea cineva acolo? 

— Nu ştiu. Nu cred. 

— Să ne întoarcem? Să mergem şi să... 

— Nu. Am terminat-o cu locul ăla. 

— Bun, zise Jake cu însuflețire. 

Merseră. Drumul de trăsuri trecea peste o morenă de nisip 
şi când pistolarul întoarse privirea, halta nu se mai vedea. 
Rămăsese din nou deşertul şi nimic altceva decât deşertul. 


7 


Părăsiseră halta de trei zile; munţii se vedeau acum 
amăgitor de bine. 


Zăreau panta netedă, abruptă a deşertului transformându- 
se în coline, primii versanți pleşuvi, stâncile scoțând capul prin 
pielea pământului cu un aer victorios posac, erodat. Mai sus, 
terenul se îndrepta treptat şi, pentru prima dată în multe luni 
ori ani, pistolarul întrevăzu verdeață adevărată. larbă, molizi 
pitici, poate chiar sălcii, toate hrănite de apa scursă după 
topirea zăpezilor de mai sus. Dincolo de asta, stâncile îşi 
reintrau în drepturi, înălțându-se în toată splendoarea lor 
ciclopică şi învălmăşită până sus de tot, la piscurile veşnic 
acoperite de zăpada orbitoare. În stânga, un defileu uriaş 
indica drumul către vârfurile calcaroase mai mici, erodate, şi 
terasele şi aflorimentele din cealaltă parte a muntelui. Pasul 
acela era ascuns de cortina cenuşie, aproape neîntreruptă, a 
ploilor fine. Noaptea, în minutele dinainte să adoarmă, Jake 
şedea privind în depărtare fascinat duelul scânteietor al 
fulgerului, alb şi purpuriu, un spectacol senzațional pe clarul 
cerului de noapte. 

Băiatul se ținea bine pe drum. Era rezistent, dar mai mult 
decât atât, părea să facă față oboselii cu un calm nesfârşit şi o 
voință pe care pistolarul le aprecia şi admira. Nu vorbea mult 
şi nu punea întrebări, nici chiar referitoare la falca pe care 
pistolarul o tot răsucea în mâini seara, când fuma. Trăia 
impresia că băiatul se simțea extrem de onorat - poate chiar 
exaltat - de tovărăşia sa şi asta îl tulbura. Băiatul îi fusese 
scos în cale - În timp ce tu călătoreşti cu băiatul, omul în negru 
călătoreşte cu sufletul tău în buzunar - şi faptul că Jake nu-l 
încetinea la mers făcea doar loc altor posibilități sinistre. 

La intervale regulate treceau pe lângă rămăşiţele simetrice 
ale focului aprins de omul în negru şi acum pistolarului i se 
părea că aceste rămăşiţe erau mai proaspete. În cea de-a treia 
noapte, pistolarul fu convins că vede în depărtare lumina altui 
foc, undeva pe primele coline blânde de la poalele munţilor. 
Lucrul acesta nu-l bucură atât de tare cât ar fi crezut odată. Îi 
veni în gând una dintre zicătorile lui Cort: Ai gryă la cel ce se 
preface şchiop. 

În jurul orei două, în a patra zi de când părăsiseră halta, 
Jake ameți şi fu cât pe ce să cadă din picioare. 


— la stai jos, zise pistolarul. 

— Nu, sunt bine. 

— Stai jos. 

Băiatul se aşeză ascultător. Pistolarul se lăsă pe vine în 
apropiere, aşa încât Jake să fie la umbra lui. 

— Bea. 

— N-am voie până când nu... 

— Bea. 

Băiatul bău trei guri de apă. Pistolarul udă un colț al 
păturii, în care era mult mai puțină mâncare acum, şi frecă 
materialul umed de încheieturile şi fruntea băiatului, care 
erau uscate de febră. 

— De acum înainte ne odihnim la ora asta în fiecare după- 
masă. Cincisprezece minute. Vrei să dormi? 

— Nu. 

Băiatul se uită la el ruşinat. Pistolarul îi adresă o privire 
blândă. Într-un fel distrat, scoase un glonț de la curea şi 
începu să-l răsucească între degete. 

Băiatul privi fascinat. 

— Ce fain! făcu el. 

Pistolarul încuviință: 

— Îhî! Făcu o pauză. Când eram de vârsta ta, locuiam într- 
un oraş fortificat, ţi-am spus asta? 

Băiatul clătină viguros din cap. 

— Sigur. Şi era un om rău... 

— Preotul? 

— Păi, uneori mă întreb şi eu asta, sincer să fiu, zise 
pistolarul. Dacă erau doi, acum cred că trebuie să fi fost frați. 
Poate chiar gemeni. Dar i-am văzut vreodată împreună? Nu, 
niciodată. Omul ăsta rău... Marten îl chema... era vrăjitor. Ca 
Merlin. Auzita-ţi de Merlin acolo de unde vii tu? 

— Merlin şi Arthur şi cavalerii Mesei Rotunde, spuse Jake 
pe un ton visător. 

Pistolarul simţi că-l străbate un fior neplăcut. 

— Da, spuse. Arthur Eld, mulțumescu-ţi, că adevăr grăieşti. 
Eram foarte tânăr... 


Dar băiatul adormise în fund, cu mâinile împreunate în 
poală. 

— Jake. 

— Mdie! 

Îl sperie să audă acest cuvânt din gura băiatului, însă 
pistolarul nu voia să lase asta să se simtă în vocea sa. 

— Când voi pocni din degete, te vei trezi. Vei fi odihnit şi cu 
forțe proaspete. 

Auzit-ai? 

— Da. 

— Întinde-te, atunci. 

Pistolarul îşi scoase cele necesare din săculeț şi rulă o 
țigară. Lipsea ceva. 

În felul lui atent şi temeinic căută ce anume şi află. Lucrul 
care lipsea era deranjantul sentiment al grabei, senzaţia că ar 
putea rămâne în urmă în orice clipă, că drumul se va şterge şi 
că va rămâne doar o ultimă urmă de picior, care se va şterge şi 
ea încet-încet. Toate acestea dispăruseră acum, şi pistolarul 
începea să fie din ce în ce mai sigur că omul în negru voia să 
fie prins. 

Ai grijă la cel ce se preface şchiop. 

Ce avea să urmeze? 

Întrebarea era prea vagă pentru a-i reține interesul. Lui 
Cuthbert i-ar fi stârnit interesul, un interes viu (şi probabil o 
glumă), însă Cuthbert nu mai era, aşa cum nu mai era nici 
Cornul lui Deschain, iar pistolarul putea merge mai departe 
doar cum ştia. 

Fumând, îl privi pe băiat şi gândurile i se întoarseră la 
Cuthbert, care întotdeauna râdea (moartea îl surprinsese 
râzând), şi la Cort, care nu râdea niciodată, şi la Marten, care 
uneori zâmbea - un surâs subțire, tăcut, care avea o licărire 
neliniştitoare proprie... ca un ochi ce se deschide în întuneric 
şi care începe să sângereze. Şi mai era şi şoimul, desigur. 
Şoimul pe nume David, botezat după băiatul cu praştia din 
legendă. David, era cât se poate de sigur, nu cunoştea decât 
pornirea pentru crimă, sfâşiere şi teroare. Asemenea 


pistolarului însuşi. David nu era un diletant, ci un adevărat 
profesionist. 

Mai puțin la sfârşit, poate. 

Pistolarului i se păru că stomacul i se ridică dureros lângă 
inimă, însă pe chipul lui nu se schimbă nimic. Privi fumul de 
țigară cum se ridica în aerul încins al deşertului şi dispărea, şi 
gândurile i se întoarseră spre trecut. 


8 


Cerul era alb, perfect alb, mirosul de ploaie se simțea tare în 
aer. Mirosul gardurilor vii şi-al celorlalte plante era dulce. Era 
în inima primăverii, ceea ce unii numeau Pământul Nou. 

David stătea pe brațul lui Cuthbert, mică unealtă a 
distrugerii cu ochi aurii scânteietori care stăteau ațintiți în 
gol. Lesa de piele legată de pintenii lui era înfăşurată neglijent 
în jurul braţului lui Bert. 

Cort stătea la o oarecare distanţă de cei doi băieți, o siluetă 
tăcută în pantaloni peticiți de piele şi cămaşă verde de 
bumbac pe care o încinsese sus cu o centură veche şi latră. 
Verdele cămăşii sale se potrivea cu gardurile şi cu iarba 
unduitoare din Curțile din Spate, unde doamnele încă nu 
începuseră să joace “Puncte”. 

— Fiţi gata, îi şopti Roland lui Cuthbert. 

— Suntem gata, zise Cuthbert încrezător. Nu-i aşa, Davey? 

Vorbeau limba de rând, limba ajutoarelor de bucătar şi, 
totodată, a scutierilor; ziua în care urma să aibă voie să-şi 
folosească propria limbă în prezența străinilor era încă 
departe. 

— E o zi frumoasă pentru vânătoare. Simţi mirosul ploii? 
Este... 

Cort ridică numaidecât colivia din mâinile sale şi lăsă uşița 
să se deschidă. 

Porumbelul ieşi în zbor şi se înălță spre cer în fâlfâit de 
aripi. Cuthbert trase de lesă, dar se mişcă încet; şoimul îşi 
luase deja zborul, ridicându-se în aer într-un fel stângaci. Cu 
o bătaie scurtă din aripi, se redresă. Ţâşni în sus, spintecând 


aerul, luând-o înaintea porumbelului, mişcându-se cu viteza 
unui glonţ. 

Cort se apropie cu paşi domoli de băieți şi-l izbi pe Cuthbert 
în ureche cu pumnul său imens şi noduros. Băiatul căzu din 
picioare fără nici un sunet, deşi buzele îi dezveliră dinții. Un 
firicel de sânge curgea încet de la ureche şi picura pe iarba de 
un verde cărnos. 

— Te-ai mişcat încet, vierme, spuse el. 

Cuthbert se opintea să se ridice în picioare. 

— lartă-mă, rogu-te, Cort. Doar că... 

Cort îi aplică încă o lovitură şi Cuthbert căzu înapoi la 
pământ. Acum sângele curgea mai cu viață. 

— Vorbeşte Limba Nobilă, zise el molcom. Vocea îi era egală, 
uşor aspru tărăgănată. Rosteşte-ţi Actul de Căinţă în limba 
culturii pentru care alții mai buni ca tine şi-au dat sufletul, 
vierme. 

Cuthbert se ridică din nou în picioare. În ochi îi licăreau 
lacrimi, însă buzele îi erau strânse de furie într-o linie subțire 
ce nu tremura deloc. 

— Mă căiesc, zise Cuthbert pe o voce perfect stăpânită. Am 
uitat chipul tatălui meu, ale cărui arme sper ca într-o zi să le 
port. 

— Aşa-i cum zici, ţâcă, rosti Cort. O să te gândeşti la ce ai 
făcut greşit şi gândurile-ţi vor fi întărite de foame. Te-ai lins pe 
bot de cină. Te-ai lins pe bot de mic-dejun. 

— Uite! strigă Roland. Arătă cu degetul în sus. 

Şoimul ajunsese deasupra porumbelului care zbura planat. 
Plană şi el un moment cu aripile scurte desfăcute, fără a se 
mişca în aerul alb, încremenit al primăverii. Apoi îşi strânse 
aripile şi căzu ca o piatră. Cele două corpuri se întâlniră şi, 
preț de un moment, lui Roland i se păru că vede sânge în aer. 

Şoimul scoase un chiot scurt de victorie. Porumbelul se 
prăbuşi la pământ, lovind din aripi, răsucindu-se, şi Roland o 
luă la fugă spre locul cu pricina, lăsându-i în urmă pe Cort şi 
pe Cuthbert cel smerit. 

Şoimul aterizase alături de prada sa şi îi ciugulea satisfăcut 
pieptul durduliu şi alb. Câteva pene se legănau încet spre 


pământ. 

— David! strigă băiatul şi-i aruncă şoimului o bucată de 
carne de iepure pe care o scoase din săculeț. Şoimul o prinse 
din zbor, o înghiți scuturând în sus ciocul şi gâtul şi Roland 
încercă să-l prindă în lesă. 

Şoimul se răsuci aproape absent şi-l ciupi pe Roland de 
braț, rupându-i o fâşie lungă de piele. După care se întoarse la 
festinul său. 

Cu un icnet, Roland aruncă iar ştreangul lesei, de data 
aceasta ciocul lui David nimerindu-l pe mănuşa de piele pe 
care o avea trasă pe mână. Îi dădu şoimului o altă bucată de 
carne, după care îi trase fesul pe cap. Ascultător, 

David urcă pe încheietura sa. 

Băiatul se ridică mândru în picioare, cu şoimul pe braț. 

— Ce-i asta, îmi poţi spune? întrebă Cort, arătând spre 
rana însângerată de pe antebraţul lui Roland. Băiatul se 
pregăti să primească lovitura de pedeapsă, strângând din dinți 
pentru a nu-i scăpa vreun sunet, dar nu primi nici o lovitură. 

— M-a ciupit, zise Roland. 

— L-ai supărat, spuse Cort. Şoimul nu se teme de tine, 
băiete, şi nu se va teme niciodată. Şoimul e pistolarul lui 
Dumnezeu. 

Roland îl privi pe Cort cu ochi goi. Nu era un băiat dotat cu 
imaginație, iar dacă bărbatul avusese în gând vreo morală, 
aceasta nu se prinse de el; mai mult, crezu chiar că aceasta 
era, poate, una dintre cele mai prosteşti afirmaţii pe care le 
auzise vreodată din partea lui Cort. 

Cuthbert se apropie de ei prin spate şi, la loc ferit de ochii 
lui Cort, scoase limba la el. Roland nu zâmbi, dar în sinea lui 
aprobă gestul. 

— Acum duceţi-vă înăuntru, spuse Cort, luând şoimul. Se 
întoarse şi arătă cu degetul spre Cuthbert. Dar nu uita să 
reflectezi, vierme. Şi să posteşti. 

Astă-seară şi mâine dimineaţă. 

— Da, acceptă Cuthbert pe un ton fals formal. Mulţumesc 
pentru această zi plină de învățăminte. 


— Ştii să bagi la cap, spuse Cort, dar limba ta are prostul 
obicei de a-ți ieşi din gura aia proastă atunci când 
instructorul stă cu spatele la tine. S-ar putea să vină o zi când 
ea şi tu deopotrivă veţi învăţa care vă este locul. 

Îl lovi iar pe Cuthbert, de data aceasta drept între ochi şi 
destul de tare încât Roland auzi o bufnitură surdă - sunetul 
pe care îl scoate un mai atunci când ajutorul de bucătar 
destupă un butoi cu bere. Cuthbert căzu pe spate în iarbă, cu 
ochii încețoşați şi ameţit la început. Apoi vederea i se limpezi 
şi, de jos, îi aruncă lui Cort priviri învăpăiate, rânjetul lui 
degajat dintotdeauna întârziind să apară, nesinchisindu-se 
să-şi ascundă ura, cu câte un licăr aprins ca sângele 
porumbelului în mijlocul pupilelor. Încuviință din cap şi 
depărtă buzele într-un surâs înfricoşător, pe care Roland nu-l 
mai văzuse vreodată. 

— Atunci nu e pierdut totul, zise Cort. Când te simți în 
stare, vino să mă cauţi, vierme. 

— Cum ai ştiut? zise Cuthbert printre dinți. 

Curt se întoarse spre Roland atât de iute, încât Roland 
aproape că făcu un pas în spate - şi atunci amândoi ar fi fost 
în iarbă, decorând verdele crud cu sângele lor. 

— Ți-am văzut reflexia în ochii viermelui ăstuia, zise el. Să 
ţii minte asta, 

Cuthbert Allgood. Ultima lecţie pe ziua de azi. 

Cuthbert încuviință din nou, cu acelaşi zâmbet înfricoşător 
pe buze. 

— Mă căiesc, spuse el. Am uitat chipul... 

— Lasă prostiile, zise Cort, pierzându-şi interesul. Se 
întoarse spre Roland. 

Duceţi-vă acum. Amândoi. Dacă vă mai văd fețele astea 
tâmpe de viermi încă o clipă o să-mi vărs maţele şi-o să pierd 
bunătate de mâncare. 

— Haide, zise Roland. 

Cuthbert clătină din cap pentru a şi-l limpezi şi se ridică în 
picioare. Cort cobora deja dealul, păşind ţanţoş pe picioarele 
lui crăcănate şi scurte, părând plin de putere şi oarecum 


preistoric. Porțiunea rasă şi albită din creştetul capului său 
licărea. 

— Îl omor pe nenorocitul ăsta, zise Cuthbert, păstrându-şi 
zâmbetul pe față. Pe frunte îi apărea un cucui vinețiu, mare 
cât un ou de gâscă. 

— Tu nu şi nici eu, spuse Roland, rânjind pe nepusă masă. 
Poți mânca de seară împreună cu mine, în bucătăria de la 
apus. O să ne dea bucătarul ceva. 

— O să-i spună lui Cort. 

— Nu-i prieten cu el, îl linişti Roland, apoi ridică din umeri. 
Şi dacă i-ar spune? 

Cuthbert rânji şi el. 

— Sigur. Aşa-i. Mereu am vrut să văd cum arată lumea 
când ai fața răsucită la spate şi capul cu susul în jos. 

Porniră împreună peste peluzele verzi, aruncând umbre în 
lumina primăvăratică, albă şi blândă. 


9 


Pe bucătarul din bucătăria de la apus îl chema Hax. Era un 
om uriaş îmbrăcat în haine albe pătate de mâncare, un om cu 
un ten gras ai cărui strămoşi fuseseră pe sfert negri, pe sfert 
galbeni, pe sfert din Insulele de Sud, acum aproape uitate 
(lumea mersese mai departe) şi pe sfert zeii-ştiu-ce. Îşi târşâia 
picioarele prin trei încăperi cu tavanele înalte, pline de aburi, 
ca un tractor în prima treaptă de viteză, încălțat în şoşoni 
uriaşi, ca de calif. Era unul dintre acei puţini adulți care ştiu 
să comunice destul de bine cu copiii şi care-i iubesc pe toţi cu 
aceeaşi intensitate - nu într-un fel dulceag, ci într-unul oficial 
care uneori permitea o îmbrăţțişare, aşa cum încheierea unei 
afaceri importante poate cere o strângere de mână. Îi iubea 
chiar şi pe băieții care apucaseră calea armelor, deşi aceştia 
erau altfel decât ceilalți copii - temperați şi mereu puțin 
periculoşi, nu într-un fel adult, ci mai degrabă ca şi când ar fi 
fost nişte copii ca toți alții, dar atinşi puţin de nebunie -, şi 
Bert nu era primul dintre elevii lui Cort pe care îl hrănea pe 
furiş. În acest moment stătea în fața plitei lui gigantice - una 
dintre cele şase aparate de gătit funcționale rămase în tot 
domeniul. Aceea era moşia lui personală şi stătea aşa, 
privindu-i pe cei doi băieți cum înfulecă bucăţile de carne cu 
sos pe care li le oferise. În spatele, în faţa şi peste tot de jur 
împrejurul lui, ucenici, ajutoare de bucătar şi diverşi 
subalterni forfoteau prin aerul umed de la aburi, zăngănind 
tigăi, amestecând în tocane, robotind la cartofi şi legume în 
alte părţi. În cămara slab luminată, o spălătoreasă cu o față 
palidă şi îndurerată, şi cu părul prins în plasă ştergea pe jos 
cu o cârpă îmbibată în apă. 

Unul dintre ajutoare veni într-un suflet, însoțit îndeaproape 
de un om din cadrul Gărzilor. 

— Omu” ista vrea cu tine, Hax. 

— Bine. Hax aplecă din cap spre paznic şi acesta procedă la 
fel. Voi, băieți, spuse el, mergeţi la Maggie, c-o să vă dea ea 
nişte plăcintă. Apoi ştergeţi-o. Nu mă băgaţi în bucluc. 

Mai târziu, amândoi aveau să-şi amintească ce spusese: Nu 
mă băgaţi în bucluc. 


Încuviinţară din cap şi se duseră la Maggie, care le dădu 
felii imense de plăcintă pe farfurii întinse - dar cu băgare de 
seamă, de parcă ar fi fost doi câini sălbatici care o puteau 
muşca. 

— Hai s-o mâncăm sub scări, propuse Cuthbert. 

— Bine. 

Se aşezară în spatele unei colonade din piatră igrasioasă, 
unde nu puteau fi văzuţi din bucătărie, şi îşi înfulecară 
plăcinta cu degetele. Doar câteva momente mai târziu văzură 
umbre pe peretele curbat al scărilor largi din față. 

Roland îl prinse pe Cuthbert de braț. 

— Haide, zise el. Vine cineva. 

Cuthbert ridică privirea. Pe față i se vedeau surpriza şi 
urme de mure. 

Dar umbrele se opriră fără ca persoanele cărora le 
aparțineau să apară. 

Era vorba de Hax şi de omul din rândul Gărzilor. Băieţii 
rămaseră pe loc. Dacă se mişcau acum, puteau fi auziţi. 

— ... omul cel bun, spunea paznicul. 

— Farson? 

— Peste două săptămâni, răspunse paznicul. Poate trei. 
Trebuie să vii cu noi. E un transport de la stația de mărfuri... 
Un zdrăngănit foarte puternic de cratițe şi tigăi şi un potop de 
sudalme la adresa nefericitului ajutor care le scăpase pe jos 
acoperiră o parte din restul discuţiei; apoi băieţii îl auziră pe 
paznic încheind:...carne otrăvită. 

— Riscant. 

— Nu te întreba ce poate face pentru tine omul bun... 
începu paznicul. 

— Ci mai degrabă ce poţi face tu pentru el. Hax suspină. Nu 
pune întrebări, soldat. 

— Ştii ce ar putea să însemne, zise paznicul încet. 

— Mdea. Şi-mi cunosc responsabilitățile față de el; nu-i 
nevoie să-mi ţii o lecţie. Îl iubesc la fel ca tine. De mi-ar cere, l- 
aş urma şi în apele mării; la fel ca tine. 

— Bine. Carnea va purta semnul depozitării pe termen 
scurt în camerele tale frigorifice. Dar va trebui să te mişti 


repede. E musai să înţelegi asta. 

— Sunt copii în Taunton? întrebă bucătarul. Nu era cu 
adevărat o întrebare. 

— Copii peste tot, răspunse paznicul cu blândeţe. De copii 
ne facem noi - dar şi el - griji. 

— Carne otrăvită. Ciudat mod de a avea grijă de copii. Hax 
scoase un suspin apăsat, şuierător. Oare se fac ghem şi se ţin 
de burtică şi strigă după mămicile lor? Presupun că da. 

— Va fi ca şi când ar adormi, zise paznicul, însă era prea 
multă siguranţă în vocea lui. 

— Sigur, spuse Hax şi râse. 

— Chiar tu ai spus-o. “Nu pune întrebări, soldat.” Îţi place 
să vezi copiii sub domnia armei, când ar putea fi sub 
oblăduirea lui, gata să pună bazele unei lumi noi? 

Hax nu răspunse. 

— Eu intru în serviciu peste douăzeci de minute, îl informă 
paznicul pe un ton mai mult decât calm. Dă-mi o ciozvârtă de 
oaie şi o s-o ciupesc pe una dintre fetele tale şi o s-o fac să 
chicotească. După ce plec... 

— Oaia mea nu-ţi va da crampe la stomac, Robeson. 

— Vrei să... 

Dar umbrele se îndepărtară şi vocile se pierdură. 

Puteam să-i omor, gândi Roland, încremenit şi fascinat. 
Puteam să-i ucid pe amândoi cu cuțitul, să le tai gâtul ca la 
porci. Îşi privi mâinile acum pătate cu sos şi mure pe lângă 
urmele de pământ de la lecţiile acelei zile. 

— Roland. 

Se uită la Cuthbert. Se priviră reciproc un moment lung, în 
semiîntunericul aromat, şi un gust de disperare caldă i se 
ridică lui Roland în gât. Ce simţea putea fi un soi de moarte - 
ceva la fel de brutal şi definitiv ca moartea porumbelului pe 
cerul alb, deasupra terenului de joc. Hax? îşi spuse, uluit. 

Hax care mi-a pus o cataplasmă pe picior atunci? Hax> Şi 
atunci mintea i se închise, renunțând la subiect. 

Ce vedea, chiar şi pe chipul inteligent şi mucalit al lui 
Cuthbert, era o absență totală. Ochii lui Cuthbert erau 
inexpresivi, nepăsători la soarta implacabilă a lui Hax. În ochii 


lui Cuthbert, aceasta se împlinise deja. Bărbatul îi hrănise şi 
ei se duseseră sub scări ca să mănânce, apoi Hax îl adusese pe 
paznicul numit Robeson în colțul greşit al bucătăriei pentru a 
purta o mică discuție despre trădare. Ka intrase în rol aşa 
cum intra uneori, la fel de neaşteptat ca o stâncă mare ce se 
rostogoleşte pe un deal în jos. Asta era tot. 

Ochii lui Cuthbert erau ochi de pistolar. 


10 


Tatăl lui Roland tocmai se întorsese din ţinuturile 
muntoase şi părea nelalocul lui printre draperiile şi gătelile de 
şifon din sala principală de primire în care băiatul primise 
doar de curând dreptul de-a intra, ca semn al statutului său 
de pistolar ucenic. 

Steven Deschain era îmbrăcat în jeanşi negri şi o cămaşă de 
lucru albastră. 

Mantia sa, prăfuită şi jerpelită, cu căptuşeala ruptă într-un 
loc, îi era aruncată neglijent peste umăr fără a ţine cont de 
felul în care ea şi el însuşi contrastau cu eleganța încăperii. 
Era îngrijorător de slab şi mustața deasă, în furculiță, părea 
să-i tragă capul în jos când se uita la fiul său. Pistoalele erau 
încrucişate peste aripile şoldurilor în unghi perfect pentru 
mâinile lui, mânerele roase din lemn de santal păreau mate şi 
toropite în lumina lâncedă a interiorului. 

— Bucătarul-şef, spuse cu blândețe tatăl lui. Ca să vezi! 
Şinele aruncate în aer în munți, la capul de linie. Animalele 
moarte în Hendrickson. Şi poate chiar... ca să vezi! Ca să vezi! 

Îşi privi fiul mai îndeaproape. 

— Nu-ţi dă pace. 

— Ca şoimul, zise Roland. Nu-ţi dă pace. 

Râse. Râse de potrivirea uimitoare a imaginii mai mult 
decât de vreo detensionare a situației. 

Tatăl lui surâse. 

— Da, spuse Roland. Presupun că nu... nu-mi dă pace. 

— Cuthbert era cu tine, zise tatăl lui. Deja trebuie să-i fi 
povestit tatălui lui. 


— Da. 

— V-a dat amândurora de mâncare, deşi Cort... 

— Da. 

— Şi Cuthbert. Crezi că nici lui nu-i dă pace? 

— Nu ştiu. 

Şi nici nu-i păsa. Nu-l interesa să-şi compare sentimentele 
cu ale altora. 

— Nu-ţi dă pace deoarece ai sentimentul că din cauza ta un 
om şi-a pierdut viața? 

Roland ridică nepăsător din umeri, dintr-odată stânjenit de 
această sondare a motivațţiilor sale. 

— Şi totuşi n-ai păstrat secretul. De ce? 

Băiatul făcu ochii mari. 

— Cum să-l fi păstrat? Trădarea este... 

Tatăl lui flutură scurt din mână. 

— Dacă ai făcut-o mânat de ceva ce ai învăţat pe de rost din 
cărți, degeaba ai făcut-o. Aş prefera să-i văd otrăviți pe toți 
locuitorii din Taunton. 

— Da” nu-i aşa! Cuvintele îi săriră pur şi simplu de pe 
limbă. Am vrut să-l ucid - să-i ucid pe amândoi! Mincinoşi! 
Mincinoşi josnici! Vipere! Ei... 

— Continuă. 

— M-au rănit, încheie el cu dispreț. Au schimbat ceva şi a 
durut. Am vrut să-i ucid pentru asta. Am vrut să-i ucid chiar 
acolo. 

Tatăl lui încuviinţă din cap. 

— Asta e o cruzime, Roland, însă nu una ruşinoasă. Nu e 
nici moral, dar nu-i rostul tău să fii moral. De fapt... Miji ochii 
spre fiul său. Morala va fi probabil totdeauna străină de tine. 
Nu eşti iute la minte precum Cuthbert sau băiatul lui 
Vannay. Dar asta nu-i o problemă. Asta va face din tine un om 
dârz. 

Băiatul se simțea deopotrivă mulțumit şi încurcat de 
aceasta. 

— O să fie... 

— O, da, o să fie spânzurat. 

Băiatul aprobă din cap. 


— Vreau să asist. 

Tatăl Deschain lăsă capul pe spate şi izbucni în râs. 

— Nu eşti atât de dârz pe cât am crezut... ori poate eşti doar 
prostănac. 

Închise brusc gura. Un braţ se întinse repede şi-l apucă pe 
băiat de partea superioară a brațului într-o strânsoare 
dureroasă. Roland făcu o grimasă, dar nu tresări. Tatăl lui îl 
privi printre gene fără abatere şi băiatul îi aținu privirea, cu 
toate că era un lucru mai greu de făcut decât fusese să prindă 
şoimul şi să-i tragă fesul pe cap. 

— Bine, zise el, ai permisiunea mea. 

Şi se întoarse brusc pentru a pleca. 

— Tată? 

— Ce-i? 

— Ştii despre cine vorbeau? Ştii cine este omul cel bun? 

Tatăl lui se întoarse şi-l scrută cu privirea. 

— Da. Cred că ştiu. 

— Dacă-l veți prinde, zise Roland într-un fel caracteristic 
lui, gânditor şi aproape reţinut, nimeni în afară de bucătar nu 
va mai trebui atârnat în ştreang. 

Tatăl lui zâmbi subțire. 

— Poate că nu pentru o vreme. Dar, până la urmă, cineva 
trebuie întotdeauna atârnat în ştreang, ca să mă exprim 
pitoresc ca tine. Oamenii o cer. Mai devreme sau mai târziu, 
dacă nu se găseşte un trădător, oamenii găsesc singuri unul. 

— Da, spuse Roland, înțelegând imediat ideea - era o idee pe 
care n-o uită niciodată. Dar dacă l-aţi prinde pe omul bun... 

— Nu, zise tatăl lui pe un ton plat. 

— De ce nu? De ce n-ar rezolva asta lucrurile? 

Un moment, tatăl lui păru pe cale să-i spună de ce, dar apoi 
clătină din cap. 

— Cred că am vorbit destul pentru moment. Du-te afară şi 
lasă-mă. 

Roland voia să-i spună să nu-şi uite promisiunea atunci 
când avea să vină timpul ca Hax să cadă în ştreang, însă ştia 
să citească stările sufleteşti ale tatălui lui. Duse pumnul la 
frunte, încrucişă un picior în fața celuilalt şi se înclină. După 


aceea ieşi, închizând uşa repede. Bănuia că tatăl lui voia 
acum să se fută. Ştia că mama şi tatăl lui făceau asta şi era 
destul de bine informat despre cum anume se proceda, însă 
imaginea pe care gândul acesta o aducea întotdeauna în 
minte îl făcea să se simtă deopotrivă stânțenit şi, în mod 
straniu, vinovat. Câţiva ani mai târziu, Susan avea să-i spună 
povestea lui Oedip şi el avea s-o asculte cufundat într-o tăcere 
meditativă, gândindu-se la ciudatul triunghi sângeros format 
de tatăl lui, de mama lui şi de Marten - cunoscut în unele 
cercuri drept Farson, omul cel bun. Sau poate că era un 
pătrat, dacă dorea să se includă şi pe sine. 


11 


Dealul Spânzurătorii se afla pe Drumul Tauntonului, lucru 
cât se poate de poetic; Cuthbert probabil că ar fi apreciat asta, 
Roland însă nu. El aprecia în schimb splendidul eşafodaj care 
se înălța amenințător spre albastrul sclipitor al cerului, o 
siluetă angulară care atârna deasupra drumului de trăsuri. 

Cei doi băieți fuseseră scutiți de Exerciţiile de Dimineaţă... 
Cort citise anevoie bilețelele trimise de taţii lor, mişcând din 
buze, aprobând din cap ici şi colo. Când terminase cu ele, 
pusese cu grijă hârtiile în buzunar. Chiar şi acolo, în Gilead, 
hârtia valora cât aurul. După ce pusese bine cele două foi, 
ridicase ochii spre cerul albastru-violet al zorilor şi 
încuviințase iar din cap. 

— Aşteptaţi aici, le spusese şi plecase spre căscioara de 
piatră povârnită care-i slujea de locuinţă. Se întorsese cu o 
felie de pâine aspră, nedospită, o rupsese în două şi-i dăduse 
fiecăruia câte o jumătate. După ce se termină, puneţi fiecare 
dintre noi asta sub încălțările lui. Grijă mare să faceți exact 
cum vă spun, că altfel vă trosnesc de nu vă vedeți. 

N-au înțeles decât după ce au ajuns călare amândoi pe 
juganul lui Cuthbert. 

Ei erau primii, cu două ore bune înaintea celorlalți şi cu 
patru ore înainte de spânzurare, aşa încât Dealul 
Spânzurătorii era pustiu - cu excepția ciorilor şi a corbilor. 


Păsările erau pretutindeni. Făcând larmă, stăteau cocoțate pe 
brațul rezistent care se întindea deasupra trapei - pintenul 
morții. Stăteau în şir pe marginea platformei, se înghesuiau pe 
scări. 

— Lasă cadavrele în urmă, murmură Cuthbert. Pentru 
păsări. 

— Să urcăm, spuse Roland. 

Cuthbert se uită la el cu ceva ce aducea a teroare. 

— Acolo? Crezi că... 

Roland îl întrerupse cu un gest din mâini. 

— Mai sunt ani până să înceapă. N-o să vină nimeni. 

— Bine. 

Se îndreptară încet spre spânzurătoare şi păsările se 
ridicară în zbor, croncănind şi zburătăcind ca o gloată de 
țărani furioşi rămaşi fără lucru. Corpurile lor erau puncte 
negre ca smoala pe fundalul cerului neprihănit luminat de 
zorii unei noi zile în Lumea Dinăuntru. 

Pentru întâia oară Roland simți enormitatea 
responsabilității sale în acea chestiune; lemnul acela nu era 
nobil, nu făcea parte din uimitorul angrenaj al Civilizației, ci 
era un simplu pin noduros din Pădurea Baroniei acoperit cu 
găinațul alb al păsărilor. Toată spânzurătoarea era 
împroşcată cu găinaț - scările, balustrada, platforma - şi 
duhnea. 

Băiatul întoarse spre Cuthbert ochii săi speriați, îngroziți şi 
văzu că şi Cuthbert îl privea cu aceeaşi expresie. 

— Nu pot, şopti Cuthbert. Ro, nu pot asista la asta. 

Roland clătină încet din cap. Era o lecţie în asta, îşi dădea 
seama, nu ceva strălucitor, ci dimpotrivă, ceva vechi şi ruginit 
şi deformat. Era motivul pentru care taţii lor îi lăsaseră să 
vină. Şi cu obişnuita sa încăpățânare şi perseverență 
incoerentă, Roland puse mintal degetul pe rană. 

— Ba poţi, Bert. 

— N-o să dorm la noapte, dacă asist. 

— Atunci n-o să dormi, spuse Roland, neînțelegând ce 
legătură avea asta cu toată povestea. 


Cuthbert îl prinse imediat pe Roland de mână şi se uită la el 
cu o durere tăcută atât de mare, încât pe Roland îl năpădi din 
nou îndoiala şi îşi dori cu toată ființa să nu se fi dus în 
bucătăria de la apus în seara aceea. Tatăl său avusese 
dreptate. Mai bine să nu ştii. Mai bine să moară toți bărbații, 
femeile şi copiii din Taunton decât asta. 

Şi totuşi. Totuşi. Oricare ar fi fost lecţia, orice lucru cu 
muchii ascuțite, ruginit, pe jumătate îngropat, nu voia să 
renunţe la el şi nici să-i dea drumul din mână. 

— Hai să nu urcăm, spuse Cuthbert. Am văzut totul. 

Şi Roland încuviință fără tragere de inimă, simțind că lucrul 
acela - orice ar fi fost el - îi alunecă din mână. Cort, ştia bine, 
le-ar fi tras câteva de să-i lase lați la pământ şi apoi i-ar fi 
forțat să urce pe platformă treaptă cu treaptă... şi să 
adulmece mirosul de sânge proaspăt, să-l tragă pe nas şi să-l 
simtă pe gât în jos ca o dulceaţă sărată. Cort probabil că ar fi 
pus chiar o funie nouă peste brațul spânzurătorii şi le-ar fi 
petrecut lațul, pe rând, fiecăruia pe după gât, i-ar fi pus să 
stea pe trapă pentru a simţi pe pielea lor; şi Cort i-ar fi lovit 
din nou degrabă dacă vreunul dintre ei ar fi plâns sau şi-ar fi 
pierdut controlul vezicii. 

Şi Cort, desigur, ar fi avut dreptate. Pentru prima dată în 
viaţa lui, Roland se surprinse că-şi urăşte propria copilărie. Îşi 
dorea certitudinea maturității. 

Desprinse intenționat o aşchie din balustradă şi, înainte să 
se întoarcă, o puse în buzunarul de la piept. 

— De ce ai făcut asta? întrebă Cuthbert. 

Îşi dorea să-i dea un răspuns cu rezonanță: O, norocul 
spânzurătorii..., dar nu făcu decât să se uite la Cuthbert şi să 
clatine din cap. 

— Numai ca s-o am, spuse. S-o am mereu. 

Se îndepărtară de spânzurătoare, se aşezară şi se puseră să 
aştepte. După vreo oră începură să se strângă primii localnici, 
majoritatea familii care veniseră în căruţe cu coviltir hârbuite 
şi în care simple, ponosite, aducând cu ei merindele pentru 
micul dejun: coşulețe cu clătite reci umplute cu gem de 
cârmâz sălbatic. Roland simţi că-i chiorăie stomacul a foame 


şi se întrebă din nou, cu disperare, unde erau onoarea şi 
noblețea. Fusese învățat de lucrurile acestea, iar acum era 
forțat să se întrebe dacă nu cumva fuseseră doar minciuni, ori 
numai comori îngropate adânc de înţelepţi. Voia să creadă 
asta, dar i se părea că Hax, în hainele lui albe murdare, 
umblând de colo-colo în bucătăria lui subterană, plină de 
abur, şi strigând la ajutoare, avea mai multă onoare decât 
asta. Tulburat în adâncul fiinţei sale, atinse cu degetul aşchia 
desprinsă din arborele spânzurătorii. Cuthbert stătea lângă el 
cu o expresie apatică întipărită pe chip. 


12 


În cele din urmă nu fu cine ştie ce şi Roland fu mulțumit. 
Hax fu adus într-un car descoperit, însă doar pântecele său 
uriaş îl trăda; fusese legat la ochi cu o pânză neagră şi lată 
care îi atârna pe față în jos. Câţiva aruncară cu pietre, dar 
majoritatea, în timp ce priveau, îşi continuară nestingheriți 
micul dejun. 

Un pistolar pe care băiatul nu-l cunoştea (era bucuros că 
sarcina aceasta nu căzuse în seama tatălui său) îl conduse cu 
atenție pe bucătarul cel pântecos pe scări în sus. Doi paznici 
din rândul Străjii o luaseră înainte şi stăteau de-o parte şi de 
cealaltă a trapei. Când Hax şi pistolarul ajunseră sus, 
pistolarul aruncă frânghia peste brațul spânzurătorii, după 
care petrecu lațul în jurul gâtului bucătarului, coborând 
nodul până sub urechea stângă. Toate păsările îşi luaseră 
zborul, dar Roland ştia că stăteau în aşteptare. 

— Vrei să faci o confesiune? întrebă pistolarul. 

— Nu am nimic de confesat, zise Hax. Cuvintele lui se 
auziră bine şi vocea sa avea o notă stranie de demnitate, în 
pofida pânzei care îi acoperea buzele. 

Pânza flutura uşor în boarea slabă şi plăcută care se 
stârnise. Nu am uitat chipul tatălui meu; m-a însoțit mereu. 

Roland aruncă o privire tăioasă spre mulțime şi îl tulbură 
ce văzu acolo - compasiune? Poate admiraţie? Îl va întreba pe 
tatăl lui. Când trădătorii sunt considerați eroi (sau eroii 


trădători, bănuia el în felul lui tulbure), e semn că s-au abătut 
vremuri întunecate. Vremuri întunecate, chiar aşa. 

Îşi dorea să înţeleagă mai bine. Gândul îi zbură la Cort şi la 
pâinea pe care el le-o dăduse. Simţea dispreţ; ziua în care Cort 
se va afla în slujba lui era aproape. Cuthbert poate că nu; Bert 
poate că va ceda sub tirul neabătut al lui Cort şi va rămâne 
aprod sau ajutor de grăjdar (sau infinit mai rău, un diplomat 
ferchezuit, tăind frunză la câini în săli de primire ori privind în 
globuri de cristal false alături de regi senili şi prinți), el însă 
nu. Ştia asta. Lui îi erau hărăzite pământul larg şi drumurile 
întinse, călare. Faptul că aceasta i se părea o soartă bună era 
un lucru care avea să-l mire mai târziu, în singurătatea lui. 

— Roland? 

— Aici sunt. 

Luă mâna lui Cuthbert şi degetele li se împletiră ca fierul. 

— Eşti acuzat de ucidere din culpă şi complot, zise 
pistolarul. Ai trădat lumina şi eu, Charles, fiul lui Charles, te 
trimit pe vecie în braţele întunericului. 

Mulțimea murmură, unii în semn de protest. 

— Eu niciodată... 

— Zi ce ai de zis sub pământ, vierme, spuse Charles al lui 
Charles şi trase de manetă cu ambele mâini îmbrăcate în 
mănuşi galbene. 

Trapa se deschise. Încercând în continuare să vorbească, 
Hax plonjă prin ea. Roland nu uită niciodată asta. Bucătarul 
încă încerca să vorbească. Şi oare unde avea să încheie ultima 
propoziţie pe care o începuse pe pământ? 

Cuvintele îi fură curmate de un sunet ca acela pe care îl 
face un nod de pin când explodează în vatră, în inima rece a 
unei nopți de iarnă. 

Dar per total nu-l afectă prea tare. Picioarele bucătarului se 
depărtară o dată într-un spasm, formând un Y larg; mulțimea 
scoase un fluierat de satisfacție; paznicii Străjii renunţară la 
postura lor cazonă şi, cu nepăsare, începură să strângă 
lucrurile. Charles, fiul lui Charles, cobori încet scările, urcă pe 
cal şi plecă, trecând drept prin mijlocul unui grup de oameni 


aşezaţi la picnic, făcând slalom printre câteva căruțe, făcând 
caii să se agite. 

Mulțimea se împrăştie cu repeziciune şi, în patruzeci de 
minute, cei doi băieți rămaseră singuri pe deluşorul pe care îl 
aleseseră. Păsările se întorceau să-şi examineze noua pradă. 
Una ateriză pe umărul lui Hax şi rămase acolo ca un bun 
prieten, lovind cu ciocul în cercelul scânteietor pe care Hax îl 
purtase dintotdeauna în urechea dreaptă. 

— Nu seamănă deloc cu el, rosti Cuthbert. 

— O, ba da, seamănă, spuse Roland plin de încredere pe 
când se apropiau împreună de spânzurătoare cu pâinea în 
mână. Bert părea stingherit. 

Se opriră sub crucetă şi ridicară ochii spre corpul care 
atârna şi se legăna în vânt. Cuthbert întinse mâna şi, 
îndrăzneț, atinse o gleznă păroasă. Corpul prinse a se mişca 
într-un arc nou, răsucindu-se. 

Apoi, cu mişcări grăbite, frânseră pâinea şi împrăştiară 
bucăţile sub picioarele spânzuratului. Îndepărtându-se pe 
juganul lui Cuthbert, Roland se uită înapoi doar o dată. 
Acum, păsările erau cu miile. Pâinea - înţelese doar într-un 
sens vag - aveau deci un rol simbolic. 

— A fost bine, spuse Cuthbert pe nepregătite. Mie... mie... 
mi-a plăcut. Sincer. 

Pe Roland nu-l şocă declaraţia aceasta, cu toate că lui 
scena nu-i trezise nici un sentiment aparte. Însă i se părea că 
înțelege oarecum ce spunea Bert. Poate că până la urmă 
viitorul lui nu era acela de diplomat, în pofida glumelor şi a 
felului său degajat de a vorbi. 

— Nu ştiu dacă mi-a plăcut, rosti el, însă a fost ceva 
deosebit. Fără doar şi poate. 

Ținutul n-a intrat pe mâinile omului celui bun vreme de 
încă cinci ani, iar pe atunci Roland era deja pistolar, tatăl lui 
era mort, el însuşi devenise matricid - şi lumea mersese mai 
departe. 

Anii lungi de drumuri întinse începuseră. 


13 


— Uite, zise Jake, arătând în sus. 

Pistolarul ridică privirea şi simţi un junghi la şoldul drept. 
Se crispă. Erau între coline deja de două zile şi, cu toate că 
ploştile erau din nou aproape goale, acum asta nu mai conta. 
În scurt timp vor avea apă din belşug. 

Urmări în sus direcția degetului lui Jake, dincolo de terasa 
înverzită spre stâncile golaşe şi scânteietoare şi spre cheiurile 
de mai sus... şi mai departe, chiar către piscul acoperit de 
zăpadă. 

În zare, vag, doar un punctuleţ (putea fi vorba despre unul 
dintre punctele acelea care îți dansează în fața ochilor, doar că 
acesta era mult mai stabil), pistolarul îl zări pe omul în negru, 
care urca pantele cu o viteză incredibilă, o musculiță pe un 
perete de granit. 

— Ăla nu e el? întrebă Jake. 

Pistolarul privi punctul anonim cum se mişca ager în 
depărtare şi nu-l încercă decât presentimentul regretului. 

— El e, Jake. 

— Crezi că-l vom prinde? 

— Nu de partea asta. De cealaltă. Şi nu dacă stăm aici şi 
trăncănim despre asta. 

— Ce înalți sunt! făcu Jake. Ce e de partea cealaltă? 

— Nu ştiu, recunoscu pistolarul. Cred că nimeni nu ştie. 
Poate că s-a ştiut odată. Haide, băiete. 

Îşi reluară urcuşul, făcând pietricelele şi nisipul să alunece 
în cascadă spre deşertul care se întindea în urma lor ca o plită 
încinsă fără sfârşit. Deasupra lor, mult deasupra, omul în 
negru urca şi tot urca. Era imposibil să vezi dacă se uita 
îndărăt. Părea că sare peste hăuri imposibile, că se cațără pe 
pereți drepți. O dată sau de două ori dispăru, dar de fiecare 
dată reapăru, până când cortina violetă a apusului îl şterse 
complet din vedere. Seara, când ridicară tabăra, Jake vorbi 
puțin şi pistolarul se întrebă dacă băiatul ştia ceea ce el însuşi 
intuise. Se gândi la chipul lui Cuthbert: înflăcărat, 
înspăimântat, surescitat. 


Se gândi la pâine. Se gândi la păsări. Aşa se sfârşeşte, îşi 
spuse. lar şi iar, aşa se sfârşeşte. Sunt drumuri şi căutări care 
duc mereu înainte, şi toate ajung în acelaşi loc - la cimitir. 

Mai puţin, poate, drumul către Turn. În cazul acesta, ka era 
posibil să-şi arate adevărata față. 

Băiatul, jertfa, cu chipul inocent şi extrem de tânăr la 
lumina focului lor palid, adormise cu fasolea în față. Pistolarul 
îl acoperi cu pătura, după care se ghemui şi se culcă şi el. 


3. ORACOLUL ŞI MUNȚII 
1 


Băiatul găsi oracolul şi acesta aproape îl distruse. 

Umbra unui instinct îl trezi pe pistolar în întunericul de 
catifea care căzuse peste ei la apus. Asta fusese când el şi Jake 
ajunseseră la oaza de verdeață aproape dreaptă de deasupra 
primelor coline unduitoare. Până şi mai jos, în zona aridă, 
unde se trudiseră şi se luptaseră pentru fiecare metru sub 
soarele toropitor, le ajunsese la urechi sunetul greierilor care 
îşi frecau curtenitor picioruşele în verdeața perenă din 
crângurile de sălcii de deasupra lor. Pistolarul îşi păstrase 
calmul interior, iar băiatul încercase cel puțin să păstreze o 
mină neutră, şi asta îl făcuse mândru pe pistolar. Însă Jake 
nu izbutise să-şi ascundă frenezia din ochii albi şi ficşi, ochii 
unui cal ce simte miros de apă şi e împiedicat să o ia la galop 
doar de lanțul subţire al minţii stăpânului său; ca un cal 
ajuns în punctul în care doar înțelegerea, şi nu pintenul, îl 
poate ţine în frâu. Pistolarul intuia tânjirea lui Jake după 
neastâmpărul pe care sunetul greierilor îl stârnise în propriul 
său corp. Braţele sale păreau să caute şisturi în care să se 
zgârie, iar genunchii păreau să implore a fi sfâşiați în locuri 
multe, agonic. 

Soarele îi lovi în moalele capului tot drumul; chiar şi când 
la venirea apusului se transformă într-o băşică mare de-un 


roşu aprins, lumina lui răzbătu cu îndârjire prin despicătura 
dintre dealuri, în stânga lor, orbindu-i şi preschimbând fiecare 
broboană de sudoare într-un spectru al durerii. 

După aceea apăru iarba: la început doar tufişuri galbene 
care se agățau cu o forță incredibilă de solul arid unde 
ajungeau ultimele zăpezi topite. Ceva mai sus era pir, la 
început rar, apoi verde şi des... apoi mirosul dulce al ierbii 
adevărate, amestecată cu timoftică şi umbrită de primii brazi 
pitici. Acolo pistolarul văzu în umbre mişcarea unui lucru 
maroniu. Scoase pistolul, trase şi dobori iepurele înainte ca 
Jake să apuce să strige, surprins. O clipă după aceea puse 
pistolul înapoi în toc. 

— Aici, spuse pistolarul. În faţă iarba se îndesea într-o 
junglă de sălcii verzi şocantă la vedere după pustietatea arsă 
de soare a deşertului nesfârşit. Acolo trebuia să existe un 
izvor, poate mai multe, şi ar fi fost şi mai răcoare, însă era mai 
bine acolo, în loc deschis. Băiatul dăduse din el tot ce putuse 
da, iar în umbrele mai adânci ale crângului puteau fi lilieci- 
vampir. Aceştia puteau întrerupe somnul băiatului, indiferent 
cât de adânc ar fi fost, iar dacă liliecii erau vampiri, puteau 
amândoi să nu se mai trezească... cel puțin, nu în lumea 
aceasta. 

Băiatul spuse: 

— Aduc nişte lemne. 

Pistolarul zâmbi. 

— Ba nu. Pune-te jos, Jake. 

Oare cine vorbea aşa? O femeie. Susan? Nu-şi amintea. 
Timpul e hoț de amintiri: pe asta o ştia. Asta era vorba lui 
Vannay. 

Băiatul se aşeză. Când se întoarse pistolarul, Jake dormea 
în iarbă. O călugăriță mare săvârşea abluţiuni pe o şuviță 
nărăvaşă din capul băiatului. 

Pistolarul râse în barbă - prima dată după zeii ştiu cât timp 
- şi aprinse focul şi se duse după apă. 

Jungla de sălcii era mai adâncă decât crezuse - şi 
intimidantă în lumina slabă a apusului. Dar găsi un izvor 
bine păzit de broaşte şi brotaci. Umplu o ploscă... şi se opri. 


Sunetele care vesteau noaptea trezeau în el o senzualitate 
tulbure, un sentiment pe care nici Allie, femeia cu care se 
culcase în Tull, nu izbutise să îl scoată la lumină - prea mult 
din timpul petrecut cu Allie fusese dedicat acţiunii. O punea 
pe seama bruştei schimbări orbitoare după deşert. După 
atâția kilometri de pământ tasat şi nefertil, moliciunea 
întunericului părea aproape decadentă. 

Se întoarse în tabără şi jupui iepurele în timp ce apa fierbea 
deasupra focului. 

Amestecând carnea de iepure cu ultima conservă de fasole 
reuşi să facă o iahnie excelentă. Îl trezi pe Jake şi se uită la el 
cum mănâncă: năuc, dar lacom. 

— Mâine rămânem aici, spuse pistolarul. 

— Dar omul pe care îl urmăreşti... preotul ăla... 

— Nu-i preot. Şi nu te îngrijora. Nu dispare el. 

— De unde ştii? 

Pistolarul nu putu decât să scuture din cap. Intuiţia lui era 
puternică... însă nu era o intuiţie bună. 

După masă, clăti cutiile din care mâncaseră (minunându-se 
din nou de risipa de apă pe care o făcea) şi, când se întoarse cu 
fața, văzu că Jake adormise la loc. Pistolarul încercă de acum 
familiara senzație că i se umflă inima, senzație pe care n-o 
putea identifica decât cu Cuthbert. Cuthbert fusese de vârsta 
lui Roland, dar părea mult mai tânăr. 

Mâna cu ţigara îi căzu spre iarbă şi azvârli chiştocul în foc. 
Se uită la ţigară, la flacăra ei galbenă şi clară, atât de curată, 
atât de diferită de felul în care ardea iarba-diavolului. Aerul 
era minunat, răcoros, şi el se întinse cu spatele la foc. 

Departe, prin despicătura care deschidea drumul spre 
munți, auzi glasul gros al tunetului veşnic. Dormi. Şi visă. 


2 


Susan Delgado, iubita lui, murea în fața ochilor săi. El 
privea, ținut de fiecare braţ de câte un sătean, cu gâtul prins ca 
un câine într-o zgardă uriaşă de fier ruginit. Nu aşa se 


derulaseră lucrurile - el nici măcar nu fusese de față -, dar 
visele, nu-i aşa, au o logică proprie. 

Susan era pe moarte. Îi simţea mirosul părului în flăcări, 
auzea strigătele sătenilor de chartu rug. Şi vedea culoarea 
propriei lui furii. Susan, încântătoarea fată de la fereastră, fata 
călărețului. Cum zburase ea pe Povăârniş, umbra ei fiind umbra 
calului şi a fetei laolaltă, o creatură fabuloasă dintr-o poveste 
din bătrâni, ceva descătuşat şi liber! Cum zburaseră împreună 
prin porumb! Acum sătenii aruncau pănuşi de porumb în ea şi 
pănuşii luau foc înainte să i se agațe în păr. Chartu rug, 
chartu rug, strigau ei, aceşti vrăjmaşi ai luminii şi ai iubirii, şi 
undeva vrăjitoarea râdea pe înfundate. Rhea, acesta era 
numele vrăjitoarei, şi Susan se înnegrea în flăcări, pielea îi 
plesnea şi... 

Şi ce striga ea? 

— Băiatul! striga ea. Roland, băiatul! 

El se răsuci, trăgându-şi după sine călăii. Zgarda îl smuci de 
gât şi auzi sunetele gâtuite, găjâite care ieşeau din propriul 
găâtlej. În aer plutea un miros dulce-revoltător de carne pe 
grătar. 

Băiatul îl privea de sus, de la o fereastră de deasupra 
rugului funerar, aceeaşi fereastră la care Susan, cea care îl 
învățase să fie bărbat, stătuse odată şi cântase vechile 
cântece: “Hey Jude” şi “Pe drum în jos” şi “Nesăbuită iubire”. 
Se uita pe fereastră ca statuia unui sfânt de alabastru într-o 
catedrală. Ochii lui erau de marmură. În fruntea lui Jake 
fusese înfiptă o țepuşă. 

Pistolarul simţi cum îi iese din adâncul stomacului strigătul 
gătuit şi sfâşietor care anunţa începutul nebuniei sale. 

— Nnnnnnnn... 


3 


Simţind că-l arde focul, Roland strigă înfundat. Sări în 
şezut, în întuneric, încă simțind în jurul lui visul despre Mejis, 
strângându-l de gât ca zgarda pe care o purtase. Tot 
zvârcolindu-se, îşi aruncase o mână peste tăciunii aprinşi din 


vatră. Duse mâna la față, simțind visul cum se risipeşte, 
lăsând în urmă doar imaginea izbitoare a lui Jake, alb ca 
varul, un sfânt pentru demoni. 

— Nnnnnnnn... 

Se uită cu ochi mari în jur la întunericul mistic al pâlcului 
de sălcii, cu ambele pistoale scoase din toc şi gata să tragă. 
Ochii săi erau două crăpături mari în ultima sclipire a focului. 

— Nnnnnnnn... 

Jake. 

Pistolarul se ridică numaidecât şi o rupse la fugă. Răsărise 
cercul trist al lunii şi putea urmări paşii băiatului în rouă. Se 
aplecă pe sub primele sălcii, trecând prin pârâu, şi urcă pe 
malul opus, alunecând pe pământul jilav (chiar şi acum 
corpul lui se desfăta cu asta). Nuiele de salcie îl biciuiră peste 
faţă. 

Copacii erau mai groşi acolo şi luna era ascunsă vederii. 
Trunchiuri de copaci se înălțau în umbre prelungi. larba, 
acum înaltă până la genunchi, îl dezmierda, implorându-l 
parcă să încetinească pasul, să se bucure de răcoare. Să se 
bucure de viață. Ramuri moarte, pe jumătate uscate, se 
întindea după tibiile sale, după cojones. Se opri un moment, 
ridicând capul şi mirosind în aer. Fantoma unei adieri îl ajută. 
Băiatul nu mirosea bine, desigur; nici unul dintre ei nu 
mirosea bine. Nările pistolarului se mişcară aidoma celor ale 
unei maimuțe. 

Izul mai tânăr, mai uşor al sudorii băiatului era vag, uleios, 
inconfundabil. 

Căzu peste o capcană de iarbă şi mărăcini şi crengi uscate, 
sprintă printr-un tunel format de crengile pleoştite ale sălciilor 
şi sumaci. Lichenii îi loveau umerii ca nişte mâini flasce de 
cadavru. Unii atârnau în cârcei gri, susurători. 

Îşi croi drum printr-o ultimă baricadă de sălcii şi ajunse 
într-un luminiş din care se vedeau stelele şi vârful înalt al 
masivului muntos, strălucind la o altitudine imposibilă cu 
albeața unui craniu. 

Acolo era un cerc de stânci negre, poziționate în picioare, 
care, în bătaia lunii, aducea cu o ireală capcană pentru 


animale. În centru era o masă de piatră... un altar. Extrem de 
vechi, se ridica din pământ pe un braţ gros de bazalt. 

Băiatul stătea înaintea lui, clătinându-se înainte şi înapoi. 
Mâinile îi tremurau pe lângă corp de parcă le-ar fi străbătut 
descărcări de electricitate statică. 

Pistolarul îi strigă tăios numele şi Jake răspunse cu acel 
nearticulat sunet de negare. Faţa lui, o formă vagă, mânjită, 
aproape acoperită de umărul stâng al băiatului, părea 
deopotrivă îngrozită şi exaltată. Şi mai era ceva. 

Pistolarul păşi înăuntrul cercului şi Jake strigă, dându-se 
înapoi şi ridicând braţele în aer. Acum i se vedea bine fața. 
Pistolarul citi pe ea teamă şi groază, amândouă luptându-se 
cu o plăcere chinuitoare. 

Pistolarul se simţi atins. Îl atinse spiritul oracolului, 
sucubul. Vintrele i se umplură pe dată de lumină, o lumină 
blândă şi, totodată, dură. Simţi că i se învârte capul, că i se 
îngroaşă limba şi că devine sensibilă până şi la saliva care o 
înconjura. 

Când scoase falca pe jumătate putredă din buzunarul în 
care o purtase încă de când o găsise la haltă, în bârlogul 
demonului-vorbitor, nu se gândi ce face. Nu se gândi, dar 
niciodată nu-l speriase să acționeze doar pe baza instinctului. 

Aceasta fusese întotdeauna cea mai bună şi mai adevărată 
metodă a sa. Ținu rânjetul încremenit, preistoric al fălcii în 
fața ochilor săi, cu cealaltă mână întinsă rigid în față, cu 
arătătorul şi degetul mic ridicate în străvechiul semn de 
alungare a deochiului. 

Fiorul de senzualitate îi fu smuls din trup ca un cablu. 

Jake strigă din nou. 

Pistolarul se duse la el şi ţinu falca în fața ochilor hăituiţi ai 
băiatului. 

— Vezi asta, Jake - vezi-o foarte bine. 

Ce primi ca răspuns fu un sunet lichid de agonie. Băiatul 
încercă să-şi ferească privirea, dar nu reuşi. Un moment păru 
că se va destrăma - mintal, dacă nu fizic. Apoi, dintr-odată, 
amândoi ochii i se dădură peste cap. Jake se prăbuşi. Corpul 
lui căzu dezarticulat la pământ, o mână aproape atingând 


brațul de bazalt care susținea altarul. Pistolarul se lăsă într- 
un genunchi şi îl ridică. Era uimitor de uşor după lungul lor 
marş prin deşert, la fel de deshidratat ca o frunză în luna 
noiembrie. 

În jurul său, Roland simțea freamătul de furie şi frustrare 
al prezenței care sălăşluia în cercul de stânci - îi era luată 
prada. Odată ce pistolarul ieşi din cerc, senzaţia de furie şi 
frustrare se stinse complet. Îl duse pe Jake înapoi în tabără. 
Pe când ajunseră acolo, zvâcnetul inconştient al băiatului se 
transformase în somn adânc. 

Pistolarul pregetă o clipă deasupra rămăşiţelor cenuşii ale 
focului. Clarul de lună căzând peste chipul lui Jake îi aminti 
din nou de un sfânt într-o biserică, o puritate de alabastru cu 
totul neştiută. Îl îmbrăţişă pe băiat şi îl sărută cu buzele 
uscate pe obraz, ştiind că-l iubeşte. Ei bine, poate că nu era 
chiar aşa. Poate că de fapt îl iubise pe băiat din prima clipă 
când în văzuse (cum i se întâmplase cu Susan Delgado) şi 
doar acum se încumeta să recunoască faptul. Căci era un 
fapt. 

Şi avea impresia că aproape simte, undeva mai sus de ei, 
râsetul omului în negru. 


4 


Jake, strigându-l: în felul acesta se trezi pistolarul. Îl legase 
bine pe Jake de unul dintre tufişurile rezistente din apropiere 
şi băiatului îi era foame şi era agitat. Judecând după soare, 
era aproape nouă treizeci. 

— De ce m-ai legat? întrebă Jake cu indignare în vreme ce 
pistolarul desfăcea nodurile groase ale păturii. Nu aveam de 
gând să fug! 

— Dar chiar ai fugit, spuse pistolarul şi expresia de pe 
chipul lui Jake îl făcu să zâmbească. A trebuit să mă duc 
după tine. Umblai în somn. 

— Da? Jake îl privea cu suspiciune. N-am mai făcut 
niciodată asta îna... 


Pistolarul scoase imediat falca şi o ţinu înaintea feței lui 
Jake. Strâmbându-se şi ridicând un braţ, băiatul se feri de ea. 

— Vezi? 

Jake încuviință din cap, năuc. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu avem timp de palavre acum. Trebuie să plec o vreme. 
S-ar putea să fiu plecat toată ziua. Aşa că ascultă la mine, 
băiete. E important. Dacă apune soarele şi eu nu m-am 
întors... 

Pe fața lui Jake scăpără teama. 

— Mă părăseşti! 

Pistolarul îl privi şi atât. 

— Nu, zise Jake după un moment. Presupun că dacă voiai 
să mă părăseşti, deja ai fi făcut-o. 

— Vezi că gândeşti? Acum ascultă, şi ascultă-mă foarte 
bine. Vreau să stai aici cât sunt plecat. Chiar aici, în tabără. 
Nu hoinări, nici chiar dacă asta ţi se pare cea mai bună idee 
din lume. Şi dacă te simţi ciudat - în orice fel - ia osul ăsta şi 
ține-l în mâini. 

Trăsăturile lui Jake fură străbătute de ură şi dezgust, 
amestecate cu uluire. 

— N-aş putea. P... pur şi simplu n-aş putea. 

— Ba poţi. S-ar putea să fii nevoit. Mai ales după miezul 
zilei. E important. 

S-ar putea să ai o stare de vomă sau să te doară capul când 
îl vei atinge prima dată, dar o să-ţi treacă. Mă înţelegi? 

— Da. 

— Şi o să faci ce-ţi spun? 

— Da, dar de ce trebuie să pleci? răbufni Jake. 

— Trebuie, şi basta. 

Pistolarul surprinse încă o dată licărul fascinant al tăriei de 
oțel care se ascundea sub trăsăturile băiatului, o tărie la fel de 
enigmatică precum povestea pe care o spusese el despre oraşul 
din care venea, un oraş în care clădirile erau atât de înalte, 
încât chiar zgâriau norii. Nu de Cuthbert îi amintea băiatul, ci 
mai degrabă de Alain, celălalt prieten apropiat al său. Alain 


era tăcut, nici pe departe înclinat spre grandilocvenţa lui Bert, 
şi era de nădejde şi netemător. 

— Bine, spuse Jake. 

Pistolarul aşeză cu grijă falca pe pământ, lângă vestigiile 
focului, de unde rânjea în sus printre firele de iarbă ca o fosilă 
erodată ce a văzut lumina zilei după o noapte lungă de cinci 
mii de ani. Jake nu voia să se uite la ea. Era palid la față şi 
îndurerat. Pistolarul se întrebă dacă i-ar ajuta cu ceva să-l 
adoarmă pe băiat şi să-l chestioneze, apoi hotări că ajutorul 
ar fi infim. Ştia prea bine că spiritul din cercul de piatră era 
un demon şi, totodată, foarte probabil un oracol. Un demon 
fără formă, doar un soi de strălucire sexuală neformată 
înzestrată cu darul profeției. Se întrebă în treacăt dacă nu era 
cumva sufletul Sylviei Pittston, femeia monumentală ale cărei 
îndoctrinări religioase duseseră la înfruntarea finală din Tull... 
dar nu. Nu ea. Stâncile din cerc erau străvechi. Sylvia Pittston 
era mic copil în comparaţie cu ființa care îşi făcuse sălaş 
acolo. Era bătrână... şi vicleană. Însă pistolarul cunoştea 
foarte bine formele vorbirii şi nu credea că băiatul va fi nevoit 
să folosească vraja fălcii. 

Vocea şi mintea oracolului vor fi mult prea ocupate cu el. 
Pistolarul avea nevoie să afle unele lucruri, în pofida riscului... 
iar riscul era ridicat. Şi totuşi, deopotrivă pentru el şi pentru 
Jake, avea o nevoie disperată să afle. 

Pistolarul îşi desfăcu săculeţul cu tutun şi amestecă în el, 
împingând deoparte fâşiile de frunze uscate până ce dădu 
peste un obiect minuscul înfăşurat într-o bucată de hârtie 
albă. Îl răsuci între degete pe care mult prea curând avea să le 
piardă şi se uită absent către cer. Apoi îl desfăcu şi ţinu 
conținutul - o pilulă albă mică, cu marginile roase tare de 
când o purta cu el - în mână. 

Jake privi pilula cu curiozitate. 

— Ce-i aia? 

Pistolarul scoase un râset scurt. 

— Povestea pe care ne-o spunea Cort era că Vechii Zeii s-au 
pişat peste deşert şi au dat naştere mescalinei. 

Jake păru doar nedumerit. 


— E un drog, explică pistolarul. Dar nu unul care te 
adoarme, ci unul care te trezeşte bine de tot pentru scurt 
timp. 

— Ca LSD-ul, aprobă băiatul imediat şi apoi păru 
nedumerit. 

— Ce-i aia? 

— Nu ştiu, recunoscu Jake. Mi-a ieşit pur şi simplu pe 
gură. Cred că a venit de... ştii tu, dinainte. 

Pistolarul încuviință din cap, dar nu ştia ce să creadă. Nu 
auzise niciodată ca mescalinei să i se spună LSD, nici chiar în 
cărţile vechi ale lui Marten. 

— O să-ţi dea dureri? întrebă Jake. 

— Nu mi-a dat niciodată, răspunse pistolarul, conştient că 
evită adevărul. 

— Nu-mi place. 

— N-are importanţă. 

Pistolarul se lăsă pe vine în fața ploştii, luă o gură de apă şi 
înghiți pastila. 

Ca de obicei, simţi imediat o reacţie în gură: părea inundată 
de salivă. Se aşeză înaintea focului stins. 

— Când îşi face efectul? întrebă Jake. 

— Peste puţin timp. Nu vorbi. 

Aşa că Jake tăcu, privind cu îndoială nedisimulată cum 
pistolarul îndeplineşte calm ritualul curăţirii pistoalelor. 

Şi le puse înapoi în tocuri şi spuse: 

— Cămaşa ta, Jake. Dă-o jos şi dă-mi-o. 

Cu reticență, Jake trase peste cap cămaşa spălăcită, 
arătându-şi pieptul costeliv, şi i-o dădu lui Roland. 

Pistolarul scoase un ac pe care îl avea petrecut în tivul 
lateral al jeanşilor şi aţă de la curea, dintr-o gaică de cartuş 
goală. Se puse să coasă o ruptură lungă de la o mânecă a 
cămăşii băiatului. Când termină şi-i dădu cămaşa înapoi, 
simți că mescalina începuse să-şi facă efectul - i se strângea 
stomacul şi toți muşchii i se încordaseră puţin. 

— Trebuie să plec, spuse el, ridicându-se în picioare. A venit 
timpul. 


Băiatul dădu să se ridice şi el, cu fața umbrită de 
îngrijorare, dar se lăsă înapoi jos. 

— Ai grijă, spuse el. Te rog. 

— Nu uita de falcă, zise pistolarul. Trecând pe lângă Jake, îi 
puse mâna pe cap şi-i răvăşi părul de culoarea porumbului. 
Gestul îi trezi un râset scurt. 

Zâmbind îngrijorat, Jake îl însoți cu privirea până când 
pistolarul dispăru în jungla de sălcii. 


5 


Pistolarul se îndreptă ferm spre cercul de stânci, oprindu-se 
doar cât să bea apă rece de la izvor. Îşi văzu reflexia în mica 
baltă mărginită de muşchi şi frunze de nuferi şi se privi un 
moment fascinat ca Narcis. Începea să simtă efectul drogului 
asupra minții sale: îi încetinea înlănțuirea de gânduri, părând 
în acelaşi timp să sporească implicaţiile fiecărei idei şi fiecărei 
fărâme de informație senzorială. Lucruri care până atunci 
fuseseră invizibile începeau să dobândească greutate şi 
consistență. Ridicându-se înapoi în picioare, mai pregetă un 
moment şi scrută desişul de sălcii împletite. Lumina soarelui 
cădea pieziş într-o jerbă aurie, prăfoasă, şi, înainte să plece, 
urmări puţin jocul particulelor de praf şi al altor lucruri mici 
plutitoare. 

Drogul îl tulburase deseori: egoul lui era prea puternic (sau 
poate doar prea simplu) pentru a se putea bucura de 
eclipsarea şi expunerea lui la o sumedenie de sentimente 
tandre - acestea îl gâdilau (şi uneori îl scoteau din minți) 
aidoma atingerii mustăţilor unei pisici. Însă de această dată 
se simțea relativ calm. Asta era bine. 

Păşi în luminiş şi intră direct în cerc. Se opri locului, 
lăsându-şi mintea să hoinărească în voie. Da, senzațiile îl 
asaltau mai tare acum, mai cu viteză. 

larba striga verde la el; avea impresia că, dacă s-ar fi 
aplecat şi şi-ar fi plimbat mâna prin ea, când s-ar ridica ar fi 
avut degetele şi palmele mânjite cu vopsea verde. Se opuse 
unui impuls insistent de a încerca experimentul. 


Oracolul însă tăcea. Nici urmă de freamăt, sexual ori de 
altă natură. 

Se duse la altar, rămase lângă el un moment. Acum îi era 
aproape imposibil să gândească într-un mod coerent. Îşi 
simțea dinţii străini în gură, mici lespezi funerare înfipte într- 
un sol rozaliu, umed. Îl înconjura prea multă lumină. Se urcă 
pe altar şi se întinse pe spate. Mintea îi devenea o junglă plină 
de stranii plante-gânduri pe care el nu le văzuse nicicând şi 
existența cărora nici n-o bănuise, o junglă de sălcii crescută în 
jurul unui izvor de mescalină. 

Cerul era de apă şi el atârna suspendat deasupra lui. 
Gândul acesta îi dădu o senzaţie vagă şi neimportantă de 
vertij. 

Îi veniră în gând două versuri dintr-o poezie veche, nu un 
cântecel de copii de data aceasta, nu; mama lui se temuse de 
droguri şi de nevoia existenţei lor (la fel cum se temuse de Cort 
şi de nevoia existenței acelui bătăuş de băieţi), versurile 
proveneau de la oamenii-manni de la nord de deşert; un clan 
încă trăia printre maşinării care de regulă nu funcționau... şi 
care, uneori, când funcționau, mâncau oameni. Versurile se 
repetau iar şi iar, amintindu-i (într-un fel incoerent specific 
fluxului de mescalină) de zăpada care cădea într-un glob de 
sticlă pe care îl avusese în copilărie, mistic şi semi-ireal: 

Acolo unde urma omului s-a pierdut, 
Strop de iad, crâmpei de neştiut... 

Copacii care atârnau deasupra altarului ascundeau fețe. El 
le privi cu o fascinaţie abstractă: colo era un dragon, verde şi 
zvârcolindu-se, colo o driadă cu brațe de ramuri 
ademenitoare, colo un craniu viu plin de mâl. Feţe. Feţe. 

Ierburile din luminiş prinseră brusc să se încline şi să 
şfichiuiască. 

Vin. 

Vin. 

Fiori vagi prin corp. Ce departe am ajuns, îşi spuse. De la 
iarba dulce în care stăteam întins alături de Susan pe 
Povârniş la asta. 


Oracolul îl apăsă cu corpul ei, un corp alcătuit din vânt, un 
piept înmiresmat de iasomie, trandafir şi caprifoi. 

— Rosteşte-ţi profeția, spuse el. Spune-mi ce am nevoie să 
ştiu. 

Îşi simțea gura plină de metal. 

Un suspin. Un sunet slab de plânset. Pistolarul îşi simți 
mădularul tare. 

Deasupra lui şi dincolo de fețele dintre frunze vedea munţii - 
impenetrabili şi duri şi plini de dinți. 

Corpul se mişcă peste al său, luptându-se cu el. Îşi simţi 
palmele strângându-se în pumni. Oracolul îi trimisese o 
viziune cu Susan. Deasupra lui era Susan, încântătoarea 
Susan  Delgado, aşteptându-l pe  Povârniş, în coliba 
abandonată a unui văcar, cu părul revărsat pe spate şi peste 
umeri. El întoarse capul, dar chipul ei îl urmări. 

Ilasomie, trandafir, caprifoi, fân vechi... mirosul iubirii. 
Iubeşte-mă. 

— Rosteşte profeția, zise el. Rosteşte adevărul. 

Te rog, se tângui oracolul. Nu fi rece. E mereu aşa de frig 
aici... 

Mâini care îl dezmierdau, îl excitau, îl înflăcărau. Îl trăgeau. 
Sus. Jos. 

O despicătură întunecată, parfumată. Umedă şi caldă... 

Nu. Uscată. Rece. Sterilă. 

Ai un pic de milă, pistolarule. A, te rog, te implor! Milă! 

Ţie ți-ar fi milă de băiat? 

Ce băiat? Nu ştiu nici un băiat. Nu de băieţi am nevoie. O, te 
rog. 

lasomie, trandafir, caprifoi. Fân cu aroma-fantomă a 
trifoiului de vară. Ulei decantat din urne străvechi. Un desfrâu 
al trupului. 

— După, spuse el. Dacă ce-mi spui este de folos. 

Acum. Te rog. Acum. 

Îşi lăsă mintea să se desfăşoare către ea, antiteza unei 
emoții. Corpul care atârna deasupra lui încremeni şi păru să 
strige. Între tâmplele sale se desfăşură o luptă scurtă cu 
odgonul - gri şi fibros, odgonul era mintea lui. Timp de câteva 


momente lungi nu se auzi nici un sunet, decât şuierul slab al 
respirației sale şi adierea palidă care făcea fețele verzi din 
copaci să freamete, să facă semne din ochi şi să se strâmbe. 
Nici o pasăre nu cânta. 

Apăsarea ei slăbi. Din nou se auzi sunet de plâns cu 
suspine. Trebuia să acționeze repede, altfel ea îl va părăsi. A 
rămâne acum însemna atenuare; poate felul ei propriu de 
moarte. O simțea deja cum se răceşte, retrăgându-se din 
cercul de stânci. Vântul unduia iarba într-un fel chinuitor. 

— Profeţia, zise el, iar apoi un substantiv şi mai sumbru: 
Adevărul. 

Un suspin ostenit, printre lacrimi. Aproape că i-ar fi putut 
arăta mila pe care o implora, dar... era Jake. Dacă mai 
întârzia puţin noaptea trecută, l-ar fi găsit pe Jake mort sau 
cu mințile furate. 

Dormi, atunci. 

— Nu. 

Atunci, dormi iepureşte. 

Era periculos ce-i cerea ea, dar probabil şi necesar. 
Pistolarul ridică ochii spre fețele dintre frunze. Pentru 
amuzamentul său, acolo era în desfăşurare un joc. Înaintea sa 
răsăreau şi dispăreau lumi. Imperii se clădeau peste nisipuri 
sclipitoare, unde maşinării trudeau la nesfârşit cu o abstractă 
frenezie electronică. 

Imperii intrau în declin, se prăbuşeau, răsăreau din nou. 
Roţi care se învârtiseră cu o mişcare tăcută, lichidă, îşi 
încetineau rotația, începeau să scârțâie, începeau să ţipe, se 
opreau. Pe străzi concentrice, sub ceruri întunecate pline de 
stele ca o pătură de bijuterii reci, nisipul gâtuia jgheaburile 
din oțel inoxidabil. Şi peste toate acestea sufla un vânt al 
schimbării, aducând cu el mirosul de scorţişoară al sfârşitului 
de octombrie. Pistolarul asistă cum lumea mergea mai 
departe. 

Şi adormi iepureşte. 

Trei. Acesta este numărul sorții tale. 

Trei? 


Da, trei este un număr mistic. Trei stă în miezul căutării tale. 
Alt număr vine mai târziu. Acum, numărul este trei. 

Care trei? 

“Vedem incomplet, şi astfel oglinda profeţiei se întunecă.” 

Spune-mi ce poți. 

Primul este tânăr, are păr tuciuriu. E în pragul jafului şi al 
crimei. L-a infestat un demon. Numele demonului este 
HEROINĂ. 

Ce demon e ăsta? Nu-l cunosc, nu-l cunosc nici din lecţiile 
învățătorului meu. 

“Vedem incomplet, şi astfel oglinda profeţiei se întunecă.” 
Există alte lumi, pistolarule, şi alți demoni. Apele acestea sunt 
adânci. Vită-te după uşi. Uită-te după trandafiri şi după uşile 
negăsite. 

Al doilea? 

Ea vine pe roți. Altceva nu văd. 

Al treilea? 

Moarte... dar nu pentru tine. 

Omul în negru? El unde este? 

Aproape. Vei vorbi cu el curând. 

Despre ce vom vorbi? 

Turnul. 

Băiatul? Jake? 


Spune-mi despre băiat! 

Băiatul este poarta ta spre omul în negru. Omul în negru este 
poarta ta spre cei trei. Cei trei sunt calea ta spre Turnul 
Întunecat. 

Cum? Cum e posibil? De ce trebuie să fie aşa? 

“Vedem incomplet, şi astfel oglinda...” 

Blestemată să fii. 

Nu m-a blestemat nici un Dumnezeu. 

Nu mă persifla, Arătare. 


Cum să-ţi spun, atunci? Curvă stelară? Târfa Vânturilor? 
Unii trăiesc cu iubirea care vine în aceste locuri străvechi... 
chiar şi în aceste vremuri triste şi rele. Unii, pistolarule, trăiesc 


cu sânge. Chiar şi cu sângele băieţilor tineri, am înțeles. 

Nu poate fi el cruțat? 

Ba da. 

Cum? 

Încetează, pistolarule. Ridică tabăra şi ia-o spre nord-vest. În 
nord-vest încă este nevoie de oameni care trăiesc după legea 
glonțului. 

Am jurat pe armele tatălui meu şi pe trădarea lui Marten. 

Marten nu mai este. Omul în negru i-a mâncat sufletul. Asta 
Ştii. 

Am jurat. 

Atunci, soarta ţi-e pecetluită. 

Fă ce vrei cu mine, stricato. 


6 


Ardoare. 

Umbra se legănă deasupra lui, îl învălui. Imediat, simţi un 
extaz întrerupt doar de o galaxie de durere - surdă şi 
luminoasă ca nişte aştri ancestrali deveniți roşii din pricina 
declinului. În punctul culminant al cuplării lor, i se arătară, 
nepoftite, chipuri: Sylvia Pittston, Alice, femeia din Tull, 

Susan; zeci de altele. 

Şi-n cele din urmă, după o veşnicie, o împinse departe de 
sine, recăpătându-şi controlul minţii, sleit de vlagă şi 
dezgustat. 

Nu! Nu ajunge! Nu... 

— Lasă-mă în pace, zise pistolarul. Se ridică în fund şi fu 
cât pe ce să cadă de pe altar, dar îşi găsi echilibrul. Ea îl atinse 
cu fereală (caprifoi, iasomie, dulce ulei de trandafir) şi el o 
împinse cu violență, căzând în genunchi. 

Clătinându-se, îşi croi drum spre perimetrul cercului. Se 
împletici afară din el, simțind cum i se ia de pe umeri o povară 
uriaşă. Lăcrimând şi cutremurându-se, trase aer în piept. 
Aflase oare destule pentru a se justifica sentimentul acela de 
pângărire? Nu ştia. Cu timpul, bănuia, va şti. Îndepărtându- 
se, o simţi cum stă acolo, la zăbrelele închisorii ei, privindu-l 


cum o părăseşte. Pistolarul se întrebă cât va mai trece până 
când altcineva va traversa deşertul şi o va găsi, înfometată şi 
însingurată. Preţ de un moment se simți copleşit de tot ceea ce 
poate aduce timpul. 


7 


— Ţi-e rău! 

Când pistolarul ajunse în tabără ieşind împleticit dintre 
ultimii copaci, 

Jake se ridică repede în picioare. Stătuse ghemuit lângă 
vestigiile focului mic, cu falca pe genunchi, rozând neconsolat 
oasele de iepure. 

Acum o luă la fugă spre pistolar cu o expresie de neputinţă 
pe chip care îl făcu pe Roland să simtă toată greutatea hâdă a 
unei viitoare trădări. 

— Nu, spuse el. Nu mi-e rău. Sunt doar obosit. Frânt. 
Gesticulă absent spre falcă. Poți renunța la aia, Jake. 

Băiatul o aruncă repede şi violent, ştergându-şi după aceea 
mâinile pe cămaşă. Buza lui de sus se ridică şi căzu într-un 
gest de scârbă care, credea pistolarul, era perfect inconştient. 

Pistolarul se aşeză - aproape căzu la pământ - simțind că-l 
dor încheieturile şi că are mintea încleiată, sleită: neplăcutul 
efect remanent al mescalinei. 

Şi dinspre vintre simţea o durere surdă. Îşi rulă o ţigară cu 
o lentoare calculată, instinctuală. Jake privi. Pistolarul 
încercă apoi un neaşteptat impuls de a-i vorbi băiatului dan- 
dinh, de a-i spune tot ce aflase, dar abandonă gândul, îngrozit. 
Se întrebă dacă o parte din el - mintea sau sufletul - nu 
cumva se dezintegra. Să-şi deschidă mintea şi inima poruncii 
unui copil? 

Era o idee nebunească. 

— La noapte dormim aici. Mâine începem să urcăm. Mai 
târziu o să mă duc să văd dacă reuşesc să vânez ceva pentru 
cină. Trebuie să ne adunăm forțele. 

Acum trebuie să dorm. Bine? 

— Sigur. Fă cum te taie capul. 


— Nu te înțeleg. 

— Fă ce vrei. 

— A! făcu pistolarul, încuviințând din cap, şi se întinse. Să 
fac cum mă taie capul, îşi spuse. Cum mă. Taie capul. 

Când se trezi, umbrele erau lungi peste iarba micului 
luminiş. 

— Fă focul, îi spuse lui Jake şi-i aruncă amnarul său. Ştii 
să-l foloseşti? 

— Da, aşa cred. 

Pistolarul se îndreptă spre pâlcul de sălcii şi apoi se opri la 
auzul vocii băiatului. Împietri locului. 

— Întunericul scânteie, unde-i al meu părinte? murmură 
băiatul şi pistolarul auzi sunetul ascuţit al amnarului: cicl- 
cicl-cicl. Semăna cu strigătul unei mici păsări mecanice. Aici 
mă voi întinde? Aici noaptea se încheie? Ai milă şi un foc 
aprinde. 

Le-a auzit de la mine, gândi pistolarul, nicidecum surprins 
să descopere că s-a făcut tot piele de găină şi că mai are puţin 
până să tremure ca un câine plouat. 

Le-a auzit de la mine, cuvinte pe care nici nu-mi amintesc să 
le fi spus, şi aş fi în stare să divulg astfel de cuvinte? A, 
Roland, ai fi tu-n stare să divulgi un adevărat firet ca acesta 
într-o lume tristă, răsfirată? Ar putea ceva justifica asta? 

Nu-s decăt nişte cuvinte. 

Aha, da-s cuvinte vechi. Cuvinte bune. 

— Roland? strigă băiatul. Te simţi bine? 

— Mdie, zise el țâfnos şi simţi în nări vag miros de fum. 
Aţâţat-ai focul. 

— Da, spuse simplu băiatul şi Roland nu trebui să se 
întoarcă pentru a şti că Jake zâmbea. 

Pistolarul o luă din loc şi porni spre stânga, de data aceasta 
ocolind pâlcul de sălcii. Într-un loc unde spaţiul se deschidea 
într-o costişă acoperită cu iarbă, păşi înapoi în umbre şi 
rămase tăcut. Departe şi clar, auzea pârâitul focului pe care îl 
aprinsese Jake în vechea vatră. Sunetul îl făcu să zâmbească. 

Rămase nemişcat vreme de zece minute, cincisprezece, 
douăzeci. Apărură trei iepuri şi, odată ajunşi la loc liber, 


pistolarul scoase pistolul. Îi răpuse, îi jupui, îi evisceră şi-i 
duse înapoi în tabără. Jake pusese apă deasupra flăcărilor 
mici şi aceasta deja aburea. 

Pistolarul încuviinţă din cap spre el. 

— Bine lucrat. 

Jake se roşi de bucurie şi-i dădu înapoi amnarul fără nici o 
vorbă. 

Cât îi luă tocanei să se facă, pistolarul profită de ultimele 
raze de lumină a zilei pentru a se întoarce în pâlcul de sălcii. 
În apropierea primului izvor începu să taie cârceii groşi care 
creşteau pe malul mlăştinos al apei. Mai târziu, pe când în 
vatră aveau să mai ardă doar tăciunii şi Jake avea să doarmă, 
voia să împletească din ei frânghii ce le-ar fi putut fi de-un 
oarecare folos mai târziu. Intuiţia îi spunea însă că urcuşul 
nu urma să fie unul deosebit de dificil. Simţea că la suprafața 
lucrurilor acționează ka şi asta nu i se mai părea ceva ciudat. 

Ducând cârceii înapoi unde aştepta Jake, îi picurară sevă 
verde peste mâini. 


Se treziră la revărsatul zorilor şi, într-o jumătate de oră, 
terminară de strâns lucrurile. Pistolarul spera să mai împuşte 
un iepure în pajiştea, unde ieşeau să se hrănească, dar timpul 
era limitat şi nici un iepure nu se făcu văzut. Bocceaua lor cu 
mâncare era acum atât de mică şi de uşoară, încât Jake o 
putea căra fără efort. Prinsese puteri băiatul acesta; se vedea 
cu ochiul liber. 

Pistolarul ducea apa proaspăt luată de la unul dintre 
izvoare. Îşi înfăşură cele trei frânghii în jurul mijlocului. 
Ocoliră de departe cercul de stânci (pistolarul se temea că 
băiatul va simţi din nou teamă, dar când trecură pe deasupra 
lui pe o terasă stâncoasă, Jake îi aruncă doar o privire fugară 
şi apoi se uită la o pasăre care plana contra vântului). Nu 
peste mult timp, copacii începură să piardă din înălțime şi 
desime. Trunchiurile erau răsucite şi rădăcinile păreau să se 
lupte cu pământul într-o vânătoare acerbă după umiditate. 

— Totul e atât de vechi, spuse Jake posomorât când făcură 
un popas de odihnă. Nu este nimic tânăr pe lumea asta? 


Pistolarul zâmbi şi-l împunse cu cotul pe Jake. 

— Eşti tu, spuse. 

Jake răspunse cu un surâs şters. 

— Va fi greu să urcăm? 

Pistolarul se uită la el cu curiozitate. 

— Munţii sunt înalți. Tu nu crezi că va fi greu să urcăm? 
Jake îi întoarse privirea, cu ochii înnegurați, nedumeriți. 
— Nu. 

Merseră mai departe. 


8 


Soarele urcă la zenit şi păru să rămână acolo mai puţin ca 
oricând în timpul traversării deşertului, după care începu să 
coboare, redându-le umbrele. 

Din terenul înclinat ieşeau praguri de stânci ca braţele unor 
uriaşe fotolii îngropate sub pământ. larba pitică deveni 
galbenă şi uscată. La un moment dat, în cale le ieşi o crevasă 
adâncă, aidoma unui horn, ei urcară un versant mic de piatră 
golaşă pentru a-l ocoli pe sus. Granitul străvechi cedase dând 
naştere unui fel de trepte şi, după cum intuiseră amândoi, 
începutul urcuşului, cel puţin, era uşor. Se opriră în vârf, pe o 
escarpă lată de un metru şi jumătate, şi se uitară îndărăt 
către deşertul care se încovoia în jurul zonei muntoase ca o 
imensă labă galbenă. În depărtare scânteia spre ei ca un scut 
alb orbitor şi se pierdea în valuri palide de căldură degajată. 
Pe pistolar îl cuprinse o uimire vagă amintindu-şi că lipsise 
puțin ca acel deşert să-i ia viața. De unde stăteau ei, din nou 
la răcoare, deşertul părea fără-ndoială spectaculos, însă nu 
mortal. 

Reveniră la ale lor: urcuşul - cățăratul peste puzderia de 
stânci desprinse din munte şi urcatul pe vine pe pantele 
stâncoase încrustate cu licăriri de cuarț şi mică. 

Stânca era caldă, plăcută la atingere, însă aerul era evident 
mai rece. 

După-amiază târziu, pistolarul auzi sunet îndepărtat de 
tunet. Linia munţilor ascundea însă vederii ploaia de pe 


cealaltă parte. 

Când umbrele începură să devină purpurii, îşi făcură 
bivuac sub streaşina unei stânci proeminente. Pistolarul 
ancoră pătura sus şi jos, încropind un soi de pavilion. Se 
aşezară în deschizătura lui şi priviră cum cerul întindea o 
manta peste lume. Jake îşi legăna picioarele deasupra hăului. 
Pistolarul îşi rulă ţigara de seară şi-i aruncă băiatului 
ocheade mucalite. 

— Să nu te răsuceşti în somn, spuse el, că s-ar putea să te 
trezeşti în iad. 

— Bine, răspunse Jake cu seriozitate. Mama spune... 

Se întrerupse. 

— Ce spune ea? 

— Că dorm ca un mort, încheie Jake. 

Se uită la pistolar, care văzu că băiatului îi tremurau 
buzele cum se străduia să-şi înghită lacrimile - doar un băiat, 
îşi spuse el, şi îl lovi durerea, pioletul care ţi se împlântă în 
frunte când bei prea multă apă rece. Doar un băiat. De ce? 
Aiurea întrebare. Când un băiat rănit la trup ori spirit îi 
punea această întrebare lui Cort, acel vechi şi târşâit “motor 
de luptă” a cărui datorie era să-i înveţe pe fiii pistolarilor 
elementele de bază a ceea ce trebuiau ei să ştie, Cort 
răspundea: “De ce sunt” două litere ale alfabetului şi nimic 
altceva... nu te interesează pe tine de ce, tu ridică-te numa, 
mucosule! Ridică-te! Ziua e tânără! 

— De ce sunt aici? întrebă Jake. De ce am uitat totul 
dinainte? 

— Pentru că omul în negru te-a adus aici, zise pistolarul. Şi 
datorită Turnului. 

Turnul se află într-un fel de... nex al puterii. În timp. 

— Nu înţeleg asta! 

— Nici eu, spuse pistolarul. Dar se întâmplă ceva. Se 
întâmplă doar în timpul meu. “Lumea a mers mai departe”, 
spunem... întotdeauna am spus. Dar acum merge mai departe 
mult mai repede. S-a întâmplat ceva cu timpul. Se înmoaie. 

Rămaseră tăcuți. O adiere slabă, dar tăioasă, îi ciupi de 
picioare. Undeva scoase un vuuuu cavernos în fisura dintr-o 


stâncă. 

— Tu de unde vii? întrebă Jake. 

— Dintr-un loc care nu mai există. Cunoşti Biblia? 

— lisus şi Moise. Sigur. 

Pistolarul zâmbi. 

— Aşa e. Pământul mea avea un nume biblic - Noul 
Canaan, se numea. 

Pământul unde curge lapte şi miere. În Canaan din Biblie se 
spune că existau struguri atât de mari, încât oamenii 
trebuiau să-i transporte pe sănii. La noi nu creşteau atât de 
mari, dar era un pământ roditor. 

— Am auzit de Ulise, zise Jake timid. E şi el din Biblie? 

— Poate, spuse pistolarul. N-am studiat-o niciodată cu de- 
amănuntul, aşa că nu pot fi sigur. 

— Dar ceilalți... prietenii tăi... 

— Alţii nu mai sunt, spuse pistolarul. Eu sunt ultimul. 

O lună mică şi sfrijită începu să se ridice pe cer, 
aruncându-şi privirea zgârcită peste învălmăşeala de stânci 
unde stăteau ei. 

— Era frumoasă? Ţara ta... pământul tău? 

— Era frumoasă, zise pistolarul. Erau câmpii şi păduri, şi 
râuri, şi ceață dimineața. Dar acestea sunt doar drăguțţe. 
Mama obişnuia să spună că singura frumusețe adevărată stă 
în ordine şi iubire şi lumină. 

Jake scoase un sunet nedefinit. Pistolarul fumă şi se gândi 
la cum fusese - nopţile din uriaşa sală centrală, sute de siluete 
bogat înveşmântate executând paşii lenți şi egali ai valsului 
sau mişcările mai iuți şi imponderabile ale pol-kăi, 

Aileen Ritter la braţul lui, cea pe care bănuia că părinţii o 
aleseseră pentru el, o fată cu ochii mai strălucitori ca orice 
nestemată, lumina becurilor cu  abajur de cristal 
răsfrângându-se în părul proaspăt coafat al curtezanelor şi al 
iubiților lor cinici. Sala era uriaşă, o insulă de lumină fără 
vârstă, asemenea întregii Regiuni Centrale, care era alcătuită 
din aproape o sută de castele de piatră. Trecuseră ani fără 
număr de când o văzuse ultima oară şi, plecând pentru data 
cea din urmă, Roland suferise când întorsese ochii de la ea şi 


pornise în căutarea omului în negru. Chiar şi atunci zidurile 
erau căzute, în curți crescuseră buruieni, liliecii se cuibăriseră 
printre grinzile mari ale sălii centrale, iar în galerii reverberau 
şoaptele şi fâlfâitul moale al rândunicilor. Terenurile unde 
Cort îi învățase să tragă cu arcul şi cu pistolul şi şoimăritul se 
uscaseră şi căzuseră pradă timofticii şi plantelor sălbatice. În 
bucătăria uriaşă unde Hax îşi desfăşurase odinioară 
activitatea învăluit în aburi şi arome îşi făcuse sălaş o colonie 
de Mutanţi Leneşi care se uitau la el din întunecimea 
necruțătoare a cămărilor şi de la umbra pilaştrilor. Aburul 
cald îmbibat cu izurile înțepătoare de carne de porc şi vită 
prăjită se preschimbase în umezeala cleioasă a muşchilor. 
Gigantice ciuperci otrăvitoare albe creşteau în colțuri, unde 
nici chiar Mutanţii Leneşi nu îndrăzneau să-şi facă culcuş. 
Uriaşul chepeng de stejar al pivniței de la demisol stătea 
deschis şi de acolo ieşea cel mai înțepător miros dintre toate, o 
miasmă ce părea să exprime cu o fermitate incontestabilă 
toate evidenţele dezintegrării şi descompunerii: izul pestilent al 
vinului transformat în oțet. Nu-i fusese greu să întoarcă fața 
către sud şi să lase toate acestea în urmă - dar îl duruse 
sufletul. 

— A avut loc un război? întrebă Jake. 

— Şi mai bine, zise pistolarul şi aruncă ultimul tăciune 
fumegând al țigării. 

A avut loc o revoluție. Am câştigat toate bătăliile şi am 
pierdut războiul. Nimeni n-a câştigat războiul, decât poate 
doar necrofagii. Ani la rând după aceea trebuie că au avut 
hrană din belşug. 

— Îmi doresc să fi trăit acolo, spuse Jake meditativ. 

— Chiar aşa? 

— Da. 

— E timpul de culcare, Jake. 

Băiatul, acum doar o umbră palidă, se întoarse pe o parte şi 
se încovrigă acoperit neglijent cu pătura. Pistolarul rămase să 
vegheze asupra lui vreme de o oră poate, abandonat 
gândurilor sale nesfârşite, reci. Era lucru nou pentru el să 
mediteze în felul acesta, un lucru suav într-un fel melancolic, 


însă tot fără vreo valoare practică: altă soluție în privinţa lui 
Jake în afara celei oferite de Oracol nu exista -, iar să se 
întoarcă din drum era pur şi simplu imposibil. 

Poate că situaţia avea o doză de tragism, dar pistolarul nu 
vedea asta; el vedea doar predestinarea care fusese 
întotdeauna prezentă. Şi, până la urmă, firea sa mai naturală 
îşi reintră în drepturi şi el dormi adânc, fără vise. 


9 


A doua zi, continuându-şi drumul spre V-ul strâns al 
trecătorii dintre munți, urcuşul deveni mai anevoios. 
Pistolarul înaintă încet, nesimţind pe mai departe nevoia de-a 
se grăbi. Roca moartă de sub picioarele lor nu păstra nici o 
urmă a omului în negru, dar pistolarul ştia că acesta trecuse 
pe acolo înaintea lor - şi nu doar după traiectoria urcării sale 
atunci când el şi Jake îl zăriseră, minuscul ca o insectă, de pe 
colinele de la poalele muntelui. Mirosul lui era imprimat în 
fiecare pală descendentă de aer rece. Era o miasmă uleioasă, 
sardonică, la fel de amară pentru nas ca duhoarea ierbii- 
diavolului. 

Lui Jake îi crescuse părul şi i se ondula uşor la baza 
gâtului său ars de soare. Urca îndârjit, mişcându-se cu paşi 
siguri şi fără vreo urmă aparentă de agorafobie atunci când 
traversau hăuri ori escaladau pereți proeminenți. Deja de 
două ori ajunsese sus în locuri pe care pistolarul nu le-ar fi 
putut atinge şi ancorase o frânghie, aşa încât pistolarul să se 
poată căţăra cu forța braţelor. 

A doua zi dimineața trecură printr-un crâmpei umed şi rece 
de nor care ascundea vederii povârnişurile de sub ei. Petice de 
zăpadă aspră, granulată începură să apară la adăpostul 
unora dintre crăpăturile mai adânci de stâncă. 

Scânteia asemenea cuarțului şi textura ei era uscată 
precum nisipul. În acea după-masă, în unul dintre aceste 
petice de zăpadă dădură peste o singură amprentă de picior. 
Jake o privi îndelung cu o fascinaţție încordată, apoi ridică 
înspăimântat ochii, de parcă s-ar fi aşteptat să-l vadă pe omul 


în negru prinzând contur în propria-i urmă de pas. Pistolarul 
îl atinse atunci pe umăr şi arătă înainte. 

— Du-te. Se scurge ziua. 

Mai târziu, la ultima rază de lumină a zilei, ridicară tabăra 
pe o terasă largă şi dreaptă la nord-est de despicătura care 
pătrundea pieziş până în inima munților. Aerul era glacial; îşi 
vedeau aburii respirației, iar sunetul lichid al tunetului în 
strălucirea  roş-purpurie a apusului era ireal, puţin 
nepământean. 

Pistolarul crezu că băiatul va începe să-i pună întrebări, 
dar nu primi nici una din partea lui. Jake adormi aproape 
imediat. Pistolarul îi urmă exemplul. 

Îl visă din nou pe Jake în chip de înger din alabastru cu un 
piron înfipt în frunte. Se trezi icnind, simțind în plămâni 
gustul rarefiat al aerului de la acea altitudine. Jake dormea 
alături de el, dar nu avea un somn liniştit; se zvârcolea şi 
bolborosea, luptându-se cu propriile fantome. Pistolarul se 
întinse încet la loc şi dormi din nou. 


10 


La o săptămână după ce Jake văzu urma de pas, dădură 
ochii cu omul în negru preţ de un moment scurt. În acea clipă, 
pistolarul simți că aproape înţelege influența Turnului însuşi, 
căci acel moment păru să se întindă la infinit. 

Continuară spre sud-est, ajungând la un punct aflat 
probabil la jumătatea ciclopicului lanț muntos, şi tocmai când 
înaintarea părea pe cale să devină cu adevărat dificilă pentru 
prima dată (deasupra lor, parcă întinzându-se în afară, 
pragurile reci şi aflorimentele golaşe îi dădeau pistolarului un 
sentiment neplăcut de contravertij), începură să coboare din 
nou pe marginea unei trecători înguste. O potecă care şerpuia 
în unghiuri drepte îi duse pe fundul unui canion unde un 
pârâu înghețat la mal curgea înspumat şi tulbure cu o forță 
năvalnică dinspre regiuni şi mai înalte. 

În acea după-masă băiatul se opri şi se uită înapoi la 
pistolar, care se oprise să se spele pe față în pârâu. 


— Îi simt mirosul, zise Jake. 

— Şi eu. 

Înaintea lor, muntele îşi prezenta ultima baricadă - un zid 
de granit uriaş şi imposibil de trecut, care urca printre nori 
spre infinit. Din clipă în clipă, pistolarul se aştepta ca un 
meandru al pârâului să-i aducă în fața unei cascade înalte şi 
a insurmontabilei netezimi a stâncii - fundătură. Însă aerul 
avea acolo acel straniu efect de lupă obişnuit pentru locurile 
înalte, şi mai trecu o zi până să ajungă la uriaşul zid de 
granit. 

Pistolarul  reîncepu să simtă atracția  anticipării, 
sentimentul că în sfârşit are totul în mână. Mai trecuse prin 
asta - de multe ori - şi, cu toate acestea, tot trebui să se 
împotrivească dorinţei de a grăbi pasul. 

— Stai! 

Băiatul se oprise brusc. În faţa lor, râul făcea o cotitură 
bruscă; apele lui bolboroseau şi făceau spume pe după 
umărul erodat al unui gigantic bolovan de calcar. Toată acea 
dimineață, cum canionul se îngusta, ei se aflaseră în umbra 
munților. 

Jake tremura violent şi se albise la față. 

— Ce este? 

— Hai să ne întoarcem, şopti băiatul. Hai să ne întoarcem 
repede. 

Chipul pistolarului rămase împietrit. 

— Te rog? 

Băiatul era tras la față şi bărbia îi tremura din pricina unei 
agonii reprimate. 

Prin stratul gros de piatră auzeau totuşi tunetul - constant 
aidoma unor maşinării în adâncul pământului. Fâşia de cer 
pe care o puteau vedea dobândise şi ea deasupra lor un 
cenuşiu gotic, clocotitor, în vreme ce curenți calzi şi reci se 
întâlneau şi intrau în conflict. 

— Te rog, te rog. 

Băiatul ridică un pumn, vrând parcă să-l lovească pe 
pistolar în piept. 

— Nu. 


Pe chipul băiatului se întipări mirarea. 

— O să mă omori. El m-a omorât prima dată şi o tu să mă 
omori de data asta. Şi cred că tu ştii asta. 

Pistolarul simţi minciuna pe buze, apoi o rosti: 

— N-o să pățeşti nimic. Şi o minciună şi mai mare: O să am 
grijă de tine. 

Jake se făcu pământiu la față şi altceva nu mai spuse. Fără 
tragere de inimă, întinse o mână şi el şi pistolarul ocoliră aşa, 
mână în mână, cotul pârâului. 

De cealaltă parte dădură ochii cu acel ultim zid drept şi cu 
omul în negru. 

Stătea la nu mai mult de şase metri deasupra lor, chiar în 
dreapta cascadei care se revărsa dintr-o gaură uriaşă din 
peretele de stâncă. Un vânt nevăzut îi flutura roba cu glugă. 
Într-o mână ţinea un toiag. Pe cealaltă o ţinea întinsă spre ei 
într-un gest persiflant de bun-venit. Semăna cu un profet şi, 
sub cerul acela învolburat, suit pe pragul acela de piatră, 
semăna cu un profet al apocalipsei care vorbea pe vocea lui 
Ieremia. 

— Pistolarule! Ce bine împlineşti tu vechile profeţii! O zi 
bună, şi-o zi bună, şi-o zi bună! 

Râse şi înclină din cap, sunetul reverberând peste urletul 
apei în cădere. 

Fără să fi stat pe gânduri, pistolarul scosese pistoalele. 
Băiatul tremura în spatele lui, la dreapta, o umbră mică. 

Roland trase de trei ori până să poată câştiga controlul 
mâinilor sale trădătoare - ecourile se loviră pe tonuri de bronz 
în pereții văii stâncoase care se înălța în jurul lor, peste 
sunetul vântului şi al apei. 

Deasupra capului omului în negru explodă un nor din praf 
de granit; un al doilea explodă în stânga glugii lui; un al treia 
în dreapta. Rată cu brio toate cele trei încercări. 

Omul în negru râse - un râset amplu, robust, care păru să 
rivalizeze cu ecoul tot mai slab al focurilor de armă. 

— Atât de uşor eşti dispus să-ți ucizi toate răspunsurile, 
pistolarule? 


— Coboară, zise pistolarul. Fă ce te rog şi-o să avem toate 
răspunsurile din lume. 

Din nou râsetul acela monumental, batjocoritor. 

— Nu de gloanţele tale mă tem, Roland. Ceea ce înţelegi tu 
prin răspunsuri, asta mă sperie. 

— Coboară. 

— O să vorbim de partea cealaltă, cred, zise omul în negru. 
De partea cealaltă vom ţine sfat mare şi vom schimba-ndelung 
palavre. 

Ochii lui scăpărară spre Jake şi adăugă: 

— Doar noi doi. 

Cu un strigăt scurt şi tânguit, Jake îşi întoarse privirea de 
la el şi omul în negru se răsuci, roba sa rotindu-se în aerul 
cenuşiu ca o paletă de elice. Dispăru în despicătura din stâncă 
pe unde apa ţâşnea cu forță maximă. Îndâriit, pistolarul făcu 
un efort de voinţă şi nu trimise un glonț după el - atât de uşor 
eşti dispus să-ți ucizi toate răspunsurile, pistolarule>? 

Se auzea doar sunetul vântului şi al apei, un sunet care 
exista în acel loc al pustiirii de o mie de ani. Şi totuşi omul în 
negru stătuse acolo. La doisprezece ani după ce îl zărise 
ultima dată, Roland îl văzuse iar de aproape, vorbise cu el. Şi 
omul în negru râsese. 

De partea cealaltă vom ține sfat mare şi vom schimba- 
ndelung palavre. 

Tremurând din tot corpul, băiatul ridică ochii spre el. Un 
moment, pistolarul văzu chipul lui Allie, fata din Tull, 
suprapus peste al lui Jake, cicatricea de pe frunte părând o 
acuzaţie mută, şi simți un dispreț sălbatic față de amândoi 
(abia mult mai târziu avea să-i treacă prin gând că deopotrivă 
cicatricea de pe fruntea lui Alice şi pironul pe care îl văzuse în 
vis înfipt în fruntea lui Jake se aflau în acelaşi loc). Jake 
probabil că intuise o fărâmă din gândul acesta; din gâtul lui 
scăpă un geamăt. Apoi îşi răsuci buzele şi întrerupse sunetul. 
Avea trăsăturile unui bărbat adevărat; poate, cu timpul, avea 
să devină un pistolar în legea lui. 

Doar noi doi. 


Pistolarul simţi o sete mare şi netrebnică într-un ungher 
adânc şi neştiut al corpului său, acolo unde nici un strop de 
apă ori vin nu putea ajunge. Lumi întregi se cutremurau la 
doar câţiva centimetri de degetele sale şi, într-un fel instinctiv, 
el se străduia să nu se lase influențat, ştiind mult prea bine că 
o asemenea strădanie este deşartă şi că aşa va fi mereu. În 
cele din urmă exista doar ka. 

Era ora prânzului. Ridică privirea, lăsând lumina slabă şi 
schimbătoare a zilei să cadă pentru ultima dată peste mult 
prea vulnerabilul soare al propriei sale virtuţi. Nimeni nu 
plăteşte vreodată prețul trădării în argint, îşi spuse. 

Prețul oricărui fel de trădare trebuie achitat mereu în sânge. 

— Vino cu mine sau rămâi, zise pistolarul. 

Băiatul răspunse la aceasta cu un rictus crispat şi lipsit de 
umor - rictusul tatălui său, de-ar fi ştiut măcar asta. 

— Şi nu voi păți nimic dacă rămân, spuse el. Mă voi 
descurca de unul singur, aici, în munţi. O să vină cineva să 
mă salveze. Vor avea prăjituri şi sandvişuri. Şi cafea la termos. 
Tu ce crezi? 

— Vino cu mine sau rămâi, repetă pistolarul şi simţi că se 
petrece ceva în mintea sa. O decuplare. Acela fu momentul în 
care silueta mică dinaintea lui încetă să mai fie Jake şi deveni 
un simplu băiat, o impersonalitate ce trebuie mutată şi 
folosită. 

Ceva strigă în încremenirea vântoasă; auziră amândoi, el şi 
băiatul. 

Pistolarul începu să urce şi după un moment veni şi Jake. 
Împreună se cățţărară pe stânca rostogolită lângă cascada rece 
şi oțelită şi stătură acolo unde omul în negru stătuse înaintea 
lor. Şi împreună intrară acolo unde acesta dispăruse. Îi înghiţi 
întunericul. 


4. MUTANȚII LENEŞI 
1 


Pistolarul îi vorbea încet lui Jake, pe o voce cu inflexiunile 
cuiva care vorbeşte în somn: 

— Eram trei în noaptea aceea: Cuthbert, Alain şi eu. Nu ar 
fi trebuit să ne aflăm acolo, pentru că nici unul dintre noi nu 
ieşise din copilărie. Purtam încă scutece, cum se spunea. Dacă 
eram prinşi, Cort ne-ar fi jupuit din cap până-n picioare. Dar 
n-am fost prinşi. Cred că nici ceilalți care o făcuseră înaintea 
noastră nu fuseseră prinşi. Băieţii trebuie să încerce 
pantalonii taţilor lor în secret, să se privească în oglindă şi 
apoi să-i agaţe la loc pe umeraş; aşa a fost. 

Tatăl se preface că nu observă felul nou în care sunt agățațţi 
pantalonii sau urmele mustăţilor din cremă de ghete care le- 
au rămas sub nas. Înţelegi? 

Băiatul nu spuse nimic. Tăcea de când lăsaseră lumina zilei 
în urmă. Pistolarul, pe de altă parte, vorbise agitat, grăbit, 
pentru a umple tăcerea. Nu se uitase înapoi la lumină când 
intraseră în lumea de sub munți, însă băiatul se uitase. 
Pistolarul citise apusul zilei în oglinda blândă a obrazului lui 
Jake: când vag trandafiriu, când alb ca spuma laptelui, când 
vesperal ca ultima lumină a serii, când nimic. Pistolarul 
aprinsese o lumină falsă şi merseseră mai departe. 

În cele din urmă, îşi făcură tabără. Nici un ecou al omului 
în negru nu ajungea la ei. Poate că şi el se oprise să se 
odihnească. Sau poate îşi continua drumul plutind fără nevoie 
de lumină prin încăperi obscure. 

— Cadrilul Nopţii de Semănare - Commala, îi spuneau unii 
dintre bătrâni, după cuvântul pentru orez - se ţinea o dată pe 
an în Sala Mare, continuă pistolarul. 

Numele întreg era Sala Străbunilor, dar pentru noi era 
simplu Sala Mare. 

La urechi le ajungea sunet de apă care picură. 

— Un rit de curtare, aşa cum este cu siguranţă orice dans 
de primăvară. Pistolarul râse dezaprobator; pereţii insensibili 
transformară sunetul într-un ţiuit de cufundar. În zilele de 
demult, spun cărțile, era ceremonialul de primire a primăverii, 


ceea ce uneori era numit Pământ Nou ori Commala Proaspătă. 
Dar civilizaţia, ştii bine... 

Lăsă vorba neîncheiată, neputând să descrie schimbarea pe 
care o conţinea acel substantiv amorf, moartea romantismului 
şi persistența spectrului lui steril, carnal, o lume care trăieşte 
datorită respirației forțate a luxului şi a ceremoniei; paşii 
geometrici ai falsei curtări din timpul Cadrilului Nopţii de 
Semănare care luase locul iubirii adevărate şi zăpăcitoare pe 
care el o putea intui doar vag; grandoare găunoasă în locul 
adevăratelor pasiuni care odinioară ar fi clădit şi susținut 
regate. Găsise adevărul alături de Susan Delgado în Mejis 
doar pentru a-l pierde din nou. A fost odată un rege, i-ar fi 
putut spune băiatului; Eld, al cărui sânge, şi aşa subțiat, încă- 
mi curge prin vene. Dar s-a zis cu regii, băiete. Asta în lumea 
luminii, cel puţin. 

— Au făcut ceva decadent din ea, zise pistolarul într-un 
târziu. O scălâmbăială. 

Un joc. 

În vocea lui se simţea tot dezgustul inconştient al ascetului. 
Fața sa, de-ar fi luminat-o o lumină mai puternică, ar fi 
exprimat asprime şi durere, cea mai pură dintre condamnări. 
Forța esenţială nu fusese întreruptă sau diluată de trecerea 
anilor. Lipsa de imaginaţie care încă îşi lăsa amprenta pe acel 
chip era remarcabilă. 

— Dar Balul, zise pistolarul. Cadrilul Nopţii de Semănare... 

Băiatul nu vorbi, nu puse întrebări. 

— Erau candelabre de cristal, sticlă masivă cu becuri 
electrice. Totul era lumină, era o insulă de lumină. 

Ne-am furişat pe unul dintre vechile balcoane, cele despre 
care se spunea că sunt nesigure şi izolate. Dar eram băieți, iar 
băieții tot băieţi rămân, orice le-ai face. Pentru noi, totul era 
periculos, dar ce dacă? Oare nu fuseserăm noi făcuți să trăim 
o veşnicie? Aşa credeam - chiar şi când discutam între noi 
despre felul glorios în care vom muri. 

Eram deasupra tuturor şi puteam privi de sus totul. Nu-mi 
amintesc ca vreunul dintre noi să fi spus ceva. Am sorbit pur 
şi simplu totul cu ochii. 


Se vedea o masă mare de piatră la care stăteau pistolarii şi 
femeilor lor, şi mâncau carne, şi se uitau la dansatori. Câţiva 
pistolari dansau şi ei, dar numai câţiva. Şi aceia erau cei 
tineri. Cel care declanşase trapa sub Hax, parcă-mi aduc 
aminte, se număra printre dansatori. Cei înaintați în vârstă 
stăteau doar, şi mie mi se părea că se simt oarecum stânjeniți 
în toată acea lumină, toată acea lumină civilizată. Erau cei 
respectaţi, cei temuţi, gardienii, însă acolo, în mulțimea aceea 
de cavaleri şi femeile lor uşoare, păreau simpli grăjdari... 

Erau patru mese rotunde doldora de mâncare, şi se roteau 
neîncetat. 

Servitorii n-au încetat să vină şi să plece nici o clipă de la 
şapte până la ceasul trei a doua zi dimineața. Mesele semănau 
cu nişte ceasuri, şi simțeam miros de carne prăjită de porc, 
vită, homar, pui de găină, mere coapte. 

Mirosurile se schimbau pe măsură ce se roteau mesele. 
Erau înghețate şi bomboane. Erau frigărui uriaşe, flambate. 

Marten şedea lângă mama şi tata - îi recunoşteam chiar şi 
de la înălțimea aceea - şi o dată ea şi Marten au dansat, încet 
şi învârtindu-se, şi ceilalți le-au făcut loc pe ring şi au 
aplaudat când dansul s-a încheiat. Pistolarii nu au aplaudat, 
dar tata s-a ridicat încet şi a întins brațele spre ea. Şi ea s-a 
dus la el, surâzătoare, întinzând şi ea braţele. 

A fost un moment de-o solemnitate uriaşă, am simţit-o 
până şi noi, în ascunzătoarea noastră din înalt. Pe-atunci, 
tatăl meu preluase deja controlul ka-tetului său, pricepi ce zic 
- Tetul Pistolului - şi era pe cale să devină Dinh de Gilead, 
dacă nu chiar al întregii Lumi Dinăuntru. Ceilalți ştiau. 
Marten ştia asta mai bine ca oricine... cu excepţia, poate, a 
Gabriellei Verriss. 

Băiatul vorbi într-un târziu şi vorbi cu o aparentă reticenţă. 

— Ea era mama ta? 

— Mdea. Gabrielle-a-Apelor, fiica lui Alan, soţia lui Steven, 
mama lui Roland. 

Pistolarul depărtă braţele într-un gest teatral care părea să 
spună lată-mă-s, şi ce-i cu asta? Apoi îşi lăsă mâinile să-i cadă 
înapoi în poală. 


— Tata a fost ultimul lord al luminii. 

Pistolarul îşi privi mâinile. Băiatul continuă să tacă. 

— Mi-amintesc cum au dansat, spuse pistolarul. Mama şi 
Marten, sfătuitorul pistolarilor. Mi-amintesc cum au dansat, 
rotindu-se încet împreună şi separat, executând vechii paşi ai 
curtării. 

Zâmbind, se uită la băiat. 

— Dar n-a însemnat nimic, să ştii. Deoarece puterea fusese 
transferată într-un fel de care nici unul dintre ei nu avea 
ştiinţă, dar pe care toţi îl înțelegeau, şi mama se agățase cu 
toată ființa ei de cel care deținea şi exercita acea putere. Nu 
aşa a fost, oare? Doar s-a dus la el după ce s-a încheiat 
dansul, nu? 

Şi l-a prins de mâini. Oare cei prezenţi au aplaudat? Oare a 
răsunat sala când băieţii aceia frumuşei şi doamnele lor 
uşoare au aplaudat şi l-au ridicat în slăvi? Oare? Oare? 

Departe, în întuneric, apa picura trist. Băiatul nu spuse 
NIMIC. 

— Mi-amintesc cum au dansat, zise pistolarul încet. Mi- 
amintesc cum au dansat. 

Ridică ochii spre tavanul nevăzut de piatră şi un moment 
păru că va striga la el, că-l va ocări, că se va măsura orbeşte 
cu el - acele tone oarbe şi mute de granit care acum le 
conțineau  minusculele vieți asemenea unor microbi în 
intestinul lor de piatră. 

— Oare mâna cui a putut ţine cuțitul care i-a pricinuit tatei 
moartea? 

— Sunt obosit, zise băiatul, după care se cufundă iar în 
tăcere. 

Pistolarul rămase tăcut, şi băiatul se întinse pe o parte cu 
palma între obraz şi piatră. Flacăra mică dinaintea lor 
pâlpâia. Pistolarul îşi rulă o țigară. 

Încă i se părea că vede cu ochiul memoriei lumina de cristal; 
că aude larma ceremoniei, un sunet pustiu într-un ținut 
secătuit care chiar şi atunci se afla neputincios la malul 
oceanului cenuşiu al timpului. Îl durea să-şi amintească acea 


insulă de lumină şi îşi dorea să n-o fi văzut niciodată, aşa cum 
îşi dorea să nu fi asistat nici la încornorarea tatălui său. 

Scoase fumul pe gură şi-l trase pe nas, uitându-se în jos la 
băiat. Cum ne facem singuri cercuri mari în pământ, gândi el. 
Mergem în cerc, înapoi de unde am pornit şi punctul de pornire 
tot acolo este: reîncepere, acesta a fost mereu blestemul 
luminii zilei. 

Cât va trece până ce vom revedea lumina zilei? 

Dormi. 

După ce sunetul respirației sale deveni lung şi egal şi 
regulat, băiatul deschise ochii şi se uită la pistolar cu o 
expresie de scârbă şi iubire. Ultima pâlpâire a focului se 
reflectă un moment într-o pupilă şi acolo pieri. Se culcă. 


2 


Pistolarul îşi pierduse aproape complet simțul timpului în 
deşert, unde totul era neschimbat; puţinul rămas şi-l pierdu 
aici, în pasajul de sub munţi, unde totul era cufundat în 
beznă. Nici unul dintre ei nu avea cum să-şi dea seama cât 
este ceasul, iar conceptul de ore deveni lipsit de sens, 
superfluu. 

Într-un fel, se aflau în afara timpului. O zi putea fi cât o 
săptămână sau o săptămână cât o lună. Mergeau, dormeau, 
mâncau hrană frugală care nu le ostoia foamea. Singurul lor 
tovarăş de drum era vuietul neîntrerupt al apei curgătoare 
care, ca un sfredel, îşi săpa cale prin piatră. O urmară şi 
băură din profunzimile ei sărat-minerale, netede, sperând că 
nu conține nimic care să-i imbolnăvească sau să-i ucidă. 

Din când în când pistolarului i se părea că vede în treacăt, 
dincolo de luciul apei, lumini plutitoare asemenea unor 
duhuri licăritoare, însă bănuia că erau doar proiecţiile minţii 
sale care nu dăduse uitării lumina zilei. Chiar şi aşa, îl sfătui 
pe băiat să nu intre cu picioarele în apă. 

Senzorul său mental de direcţie îi ajuta să înainteze fără 
preget. 


Cărarea de pe malul râului (căci era o cărare - netedă, 
puţin afundată) urca neîncetat spre izvor. La intervale 
regulate întâlneau piloni de piatră curbați prevăzuţi cu inele 
de punte îngropate; probabil că odinioară acolo fuseseră 
priponiţi boi sau cai de tracţiune. La fiecare era câte o glastră 
de oţel cu bec electric înăuntru, însă toate erau lipsite de viață 
şi lumină. 

În a treia perioadă de odihnă-dinaintea-somnului, băiatul 
se îndepărtă puţin. Pistolarul auzi şopotul de pietre mişcate 
care trăda înaintarea precaută a lui Jake. 

— Ai grijă, zise el. Nu vezi unde te afli. 

— Mă târăsc. E... ca să vezi! 

— Ce este? 

Pistolarul se lăsă într-o semifandare şi atinse mânerul unui 
pistol. 

Urmă o tăcere scurtă. Pistolarul miji inutil din ochi. 

— Cred că e o cale ferată, spuse băiatul cu îndoială. 

Pistolarul se ridică şi porni spre sunetul vocii lui Jake, 
pipăind încet terenul cu un picior după capcane. 

— Aici. 

O mână se întinse şi atinse uşor fața pistolarului. Băiatul 
se descurca foarte bine în întuneric, mai bine ca Roland 
însuşi. Ochii lui părură să se dilate până ce nu mai rămase 
pic de culoare în ei: pistolarul văzu asta când aprinse o 
lumină palidă. În pântecul acela de piatră nu se găsea 
combustibil, iar ceea ce aduseseră cu ei se consuma rapid. 
Uneori, dorința de-a aprinde o lumină era extrem de presantă. 
Descoperiseră că ţi se poate face foame de lumină aşa cum ţi 
se face de mâncare. 

Băiatul stătea lângă un zid de piatră curbat pe lângă care 
drugi paraleli de metal se pierdeau în întuneric. Fiecare era 
prevăzut cu noduri negre care odinioară probabil că fuseseră 
conductori de electricitate. Şi de-o parte şi cealaltă, dispuse la 
doar câţiva centimetri de podeaua de piatră, erau şine de 
metal lucios. Oare ce anume circulase cândva pe şinele 
acelea”? Pistolarul îşi imagina trenuri electrice de superviteză 


brăzdând noaptea aceea eternă la lumina farurilor lor 
necruțătoare. 

Nu auzise niciodată de aşa ceva, însă erau multe vestigii ale 
lumii dispărute, la fel cum erau şi demoni. Pistolarul întâlnise 
odată un pustnic care câştigase o autoritate cvasireligioasă 
asupra unor crescători de animale săraci cu duhul doar 
fiindcă deținea o străveche pompă de benzină. Pustnicul se 
lăsa pe vine lângă ea, cu un braț petrecut posesiv pe după ea, 
şi ţinea predici dezlănțuite, dezlânate. 

Uneori îşi aşeza între picioare ştuțul de oţel încă lucios 
ataşat la un furtun de cauciuc copt. Pe pompă, cu litere 
perfect lizibile (chiar dacă afectate de rugină), se afla o 
inscripție aparent fără sens: AMOCO. Fără plumb. Amoco 
devenise totemul unui zeu aprig şi oamenii Îl venerau 
aducându-i ca jertfă oi şi sunet de motoare: 

Vrummm vruuuum! Vru-vru-vrummmm! 

Frânturi, îşi spuse pistolarul. Simple frânturi fără sens care 
se ițesc din nisipurile ce odinioară au fost oceane. 

lar acum o cale ferată. 

— O să mergem după ea, spuse. 

Băiatul nu spuse nimic. 

Pistolarul stinse lumina şi dormiră. 

Băiatul se trezi înaintea lui Roland; şedea pe o şină şi se 
uita la el în întuneric, fără să-l vadă. 

Merseră după şinele de cale ferată ca doi orbi, Roland în 
față, Jake în urma lui. Târşâiau mereu piciorul pe lângă o 
şină, tot ca doi orbi. Vuietul neîntrerupt al râului îi însoțea în 
dreapta. Nu vorbiră şi aşa stătură lucrurile vreme de trei 
perioade de mers. Pistolarul nu simțea nevoia să-şi pună 
ordine în gânduri sau să facă planuri. Somnul lui era fără 
vise. 

În a patra perioadă de mers, dădură - la propriu - peste o 
drezină. 

Pistolarul intră în ea cu pieptul, iar băiatul, venind din 
partea cealaltă, se lovi la frunte şi căzu cu un strigăt la 
pământ. 

Pistolarul aprinse imediat o lumină. 


— Eşti teafăr? 

Cuvintele sunară tăios, mânioase, şi se crispă auzindu-le. 

— Da. 

Băiatul se ţinea de cap, abia atingându-se. Îl scutură o dată 
pentru a fi sigur că spusese adevărul. Se întoarseră să vadă 
peste ce dăduseră. 

Era o placă pătrată de metal care stătea tăcută pe şine. În 
mijlocul pătratului era o pârghie basculantă care cobora spre 
un ghem de roți dințate îmbinate. Pistolarul nu intui pe 
moment rostul aparatului, însă băiatul îl recunoscu imediat. 

— E o drezină. 

— Ce? 

— Drezină, repetă nerăbdător băiatul, ca în vechile desene 
animate. Uite. 

Se ridică de jos şi se duse la pârghie. Izbuti să o apese în jos, 
însă pentru aceasta fu nevoie de toată greutatea corpului său. 
Drezina se mişcă pe şine treizeci de centimetri cu o lene 
tăcută. 

— Bun! zise o voce mecanică slabă. Îi făcu pe amândoi să 
tresară. Bun, împinge i... 

Vocea mecanică se stinse. 

— E puţin înțepenită, zise băiatul, scuzând parcă aparatul. 

Pistolarul săltă lângă Jake şi împinse pârghia în jos. 
Drezina se mişcă ascultătoare în față, apoi se opri. 

— Bun, împinge iar! îl încurajă vocea mecanică. 

Simţise sub picioare rotirea unei osii motoare. Mişcarea îl 
mulțumea, la fel şi vocea mecanică (chiar dacă intenționa să 
n-o asculte mai mult decât era nevoie). În afara pompei de la 
haltă, aceasta era singura maşinărie pe care o vedea de ani de 
zile şi care încă funcţiona bine. Însă îl şi neliniştea. Avea să-i 
ducă mult mai repede la destinaţie. Nu avea nici un pic de 
îndoială că omul în negru voia ca ei s-o găsească. 

— Mişto, hă? făcu băiatul şi-n vocea lui se simţea repulsia. 
Liniştea era deplină. 

Roland auzea cum îi funcționează organele în corp şi 
curgerea apei, dar nimic altceva. 


— Tu stai de o parte şi eu de cealaltă, spuse Jake. Va trebui 
să împingi singur până ce se pune bine în mişcare. Apoi te pot 
ajuta şi eu. Mai întâi împingi tu, apoi împing eu. O să meargă 
brici. Ai priceput? 

— Am priceput, spuse pistolarul. 

Ținea mâinile strânse cu disperare şi neputinţă în pumni. 

— Dar va trebui să împingi singur până ce se pune bine în 
mişcare, repetă băiatul, uitându-se la el. 

Pistolarul fu surprins de-o imagine vie a Sălii Mari la un an 
sau aşa ceva după Cadrilul Nopţii de Semănare. Pe-atunci, în 
urma revoltei, a conflictului civil şi a invaziei, nu mai erau 
decât ruine spulberate. Imaginii acesteia îi urmă una cu Allie, 
femeia cu cicatrice din Tull, zvâcnind din tot corpul ciuruit de 
gloanţe care-i luau viața fără absolut nici un motiv... decât 
dacă motivul nu era un reflex. Urmă apoi chipul lui Cuthbert 
Allgood, râzând în timp ce cobora dealul către moarte, 
continuând să sune din cornul acela afurisit... după care văzu 
chipul Susanei, schimonosit, urâţit de plâns. Toţi vechii mei 
prieteni, îşi spuse pistolarul şi zâmbi hidos. 

— Împing eu, zise. 

Începu să împingă şi, când vocea începu să vorbească 
(Bun, împinge iar! 

Bun, împinge iar!”), dibui cu mâna de-a lungul stâlpişorului 
pe care fusese montată pârghia basculantă. În cele din urmă 
găsi ceea ce căuta: un buton. Îl apăsă. 

— Rămas bun, amice! spuse veselă vocea mecanică, după 
care tăcu preţ de câteva ore. Se lăsă o linişte bine-venită. 


3 


Acum, nemaifiind nevoie să meargă pe dibuite, înaintară 
mai repede prin întuneric. Vocea mecanică mai vorbi o dată, 
sugerându-le să mănânce Crisp-A-La, şi încă o dată pentru a 
spune că nimic nu e mai satisfăcător la capătul unei zile ca 
Larchies. După acest al doilea sfat, nu mai spuse nimic. 

Odată ce drezina scăpă de rigiditatea anilor de repaus, 
începu să ruleze bine. 


Băiatul încercă să ajute şi pistolarul îi dădu voie să 
pompeze în reprize scurte, însă în bună parte făcu el toată 
treaba, ridicând şi coborând pârghia cu mişcări ample, care îi 
solicitau pectoralii. Râul subteran le era însoțitor, uneori 
aproape, în dreapta, alteori mai departe. O dată vuietul lui 
deveni puternic şi cavernos, de parcă ar fi trecut printr-un 
uriaş pronaos de biserică. Altă dată, sunetul lui dispăru 
aproape cu totul. 

Viteza şi vântul care le lovea fețele păreau să țină loc de 
vedere şi să-i arunce din nou într-un cadru temporal. 
Pistolarul estima că mergeau cu o viteză cuprinsă între 
cincisprezece şi douăzeci şi cinci de kilometri la oră, urcând 
mereu o pantă imperceptibilă care îi secătuia de puteri pe 
nesimţite. 

Când se opreau, dormea ca însăşi stânca muntelui. 
Rămăseseră aproape fără mâncare. Nu-şi făceau griji de asta. 

Pentru pistolar, tensiunea apropiatului punct culminant 
era la fel de imperceptibilă, dar şi la fel de reală (şi crescândă) 
precum oboseala acționării drezinei. 

Erau aproape de sfârşitul începutului... sau cel puţin el era. 
Se simțea ca un actor care stă în mijlocul scenei cu câteva 
minute înainte să se ridice cortina; sigur pe el, cu prima 
replică bine învățată pe de rost, auzea cum publicul nevăzut 
foşneşte caietele-program şi se aşază pe scaune. Trăia cu un 
ghem strâns de nerăbdare în stomac şi-l bucura exercițiul fizic 
care-i aducea somnul. 

Iar când dormea, parcă era mort. 

Băiatul vorbea tot mai puţin, dar când se opriră pentru o 
perioadă de somn nu cu mult înainte de a fi atacați de 
Mutanţii Leneşi, îl întrebă pe pistolar aproape cu timiditate de 
anii maturizării sale. 

— Căci vreau să aud mai multe despre asta, spuse el. 

Pistolarul stătea sprijinit cu spatele de pârghie, strângând 
între buze o țigară rulată din rezerva tot mai redusă de tutun. 
Când băiatul puse întrebarea, se afla în pragul obişnuitului 
său somn fără griji. 

— De ce-ai vrea tu să afli asta? întrebă el amuzat. 


Vocea băiatului era curios de înțepată, ca şi când şi-ar fi 
ascuns ruşinea. 

— Pur şi simplu vreau. Şi, după o pauză, adăugă: 
Întotdeauna m-a interesat procesul de maturizare. Pun pariu 
că majoritatea sunt minciuni. 

— Ce-ai auzit tu n-a fost povestea maturizării mele, spuse 
pistolarul. Cred că primul pas spre asta l-am făcut după ceea 
ce-ai auzit tu... 

— Când ţi-ai înfruntat învățătorul, zise Jake fără putere. 
Asta vreau să aud. 

Roland încuviinţă din cap. Da, sigur, ziua când încercase să 
treacă linia; aceea era o poveste pe care orice băiat ar fi vrut s- 
o audă, cum să nu. 

— Adevărata mea maturizare n-a început decât după ce m- 
a izgonit tata. 

S-a încheiat la un moment sau altul de atunci încoace. Se 
opri. Cândva am fost martor la spânzurarea unui ne-om. 

— Un ne-om? Nu înţeleg. 

— ÎL simţi, dar nu-l poţi vedea. 

Jake aprobă din cap, părând să înțeleagă. 

— Era invizibil. 

Roland ridică din sprâncene. Nu auzise cuvântul niciodată. 

— Aşa spui tu? 

— Da. 

— Atunci, aşa să fie. În orice caz, au fost oameni care n-au 
vrut s-o fac - simțeau că vor fi blestemațţi dacă o voi face, dar 
individului începuse să-i placă violul. Ştii ce înseamnă? 

— Da, spuse Jake. Şi pun pariu că un tip invizibil s-ar şi 
pricepe la asta. Cum l-ai prins? 

— E o poveste pentru altă zi. (Ştiind că nu va exista o altă 
zi. Amândoi ştiau că nu vor exista altele.) La doi ani după 
asta, am părăsit o fată dintr-un loc numit Oraşul Regelui, cu 
toate că n-am vrut... 

— Ba sigur că ai vrut, zise băiatul şi moliciunea tonului 
său nu reuşi să ascundă disprețul din voce. A trebuit să pleci 
spre Turnul ăla, am dreptate? 


A trebuit să dai pinteni calului, exact precum cowboy-îi de 
la Reţeaua tatei. 

Roland simţi că se încinge la față în întuneric, dar când 
vorbi vocea lui era controlată. 

— Asta a fost ultima etapă, presupun. A maturizării mele, 
adică. N-am recunoscut etapele atunci când au avut loc. Doar 
mai târziu am ştiut asta. 

Îşi dădu seama cu o oarecare nelinişte că evita ceea ce 
băiatul voia să audă. 

— Mai mult, presupun că maturizarea în sine a fost o 
etapă, zise el, aproape posac. A fost ceva formal. Aproape 
stilizat; ca un dans. 

Râse într-un fel neplăcut. 

Băiatul nu spuse nimic. 

— Era necesar să-ți dovedeşti puterile în luptă, începu 
pistolarul. 


4 


Vară şi cald. 

Anul acela, Pământul Plin venise peste ţinut ca un vampir 
amorezat, distrugând recoltele arendaşilor, transformând 
câmpiile oraşului fortificat Gilead în terenuri albe şi aride. 
Înspre vest, la distanță de câţiva kilometri şi aproape de 
marginile lumii civilizate, luptele începuseră deja. Toate veştile 
erau rele şi toate păleau în fața arşiței care se întinsese peste 
locul acela din centru. Vitele se clătinau pe picioare, cu ochi 
goi, în țarcuri. Porcii grohăiau apatici, nepăsându-le de 
scroafe şi de împreunare şi de cuțitele ascuţite pentru toamna 
care urma. Oamenii se plângeau de taxe şi de recrutare, ca 
întotdeauna; însă maşinaţiunile politice sterile ascundeau de 
fapt o lâncezeală generală. 

Centrul se răsfirase aidoma unui covor spălat şi călcat în 
picioare, scuturat şi atârnat la uscat. lța care ţinea ultima 
bijuterie la sânul lumii se deşira. 

Lucrurile nu mai stăteau închegate. Pământul îşi umfla 
plămânii în vara viitoarei eclipse. 


Băiatul se plimba fără ţintă pe coridorul acelui palat de 
piatră care-i era casă, simțind aceste lucruri, neînțelegându- 
le. Era un băiat periculos şi pustiu, şi aştepta să fie împlinit. 

Trecuseră trei ani de la spânzurarea bucătarului care 
reuşea întotdeauna să găsească de-ale gurii pentru băieții 
înfometați. Roland se lungise şi se împlinise deopotrivă la 
umeri şi la brâu. Acum, îmbrăcat doar în pantaloni de dril 
spălăciți, ajunsese să arate ca bărbatul care avea să devină: 
deşirat, suplu şi iute de picior. Încă era virgin, dar două dintre 
fetele şleampete ale unor neguțători din Oraşul de Vest 
puseseră ochii pe el. Se simţise stârnit, iar acum sentimentul 
crescuse în intensitate. În pofida răcorii din pasaj, simţea că 
transpiră. 

Înainte erau apartamentele mamei lui şi el se apropia 
indiferent de ele, având de gând doar să treacă prin faţa lor şi 
să urce pe acoperiş, unde îl aşteptau boarea slabă a vântului 
şi vrednica sa mână aducătoare de plăceri. 

Tocmai trecuse de uşă, când îl strigă o voce: 

— Tu. Băiete. 

Era Marten, sfătuitorul. Era îmbrăcat cu o neglijență 
bătătoare la ochi, neliniştitoare - pantaloni negri mulați ca 
nişte colanţi şi o cămaşă albă descheiată până la mijlocul 
pieptului său păros. Avea părul răvăşit. 

Băiatul îl privi mut. 

— Intră, intră! Nu sta în hol! Vrea maică-ta să discute cu 
tine. 

Surâdea, însă liniile de pe față exprimau un umor sarcastic. 
Dincolo de asta - şi în ochi - se citea doar răceală. 

De fapt, mama lui nu părea că ar vrea să-l vadă. Stătea în 
scaunul cu spetează scurtă de lângă fereastra mare din 
salonul central al apartamentelor ei, cel care dădea spre piatra 
încinsă a curții principale. Era îmbrăcată într-o rochie largă, 
de casă, care-i tot aluneca de pe un umăr alb, şi se uită doar o 
singură dată la băiat - un zâmbet pripit şi trist, ca soarele de 
toamnă într-un pârâiaş. În timpul interogatoriului care urmă, 
ea îşi studie mai degrabă mâinile decât pe fiul său. 

O vedea rareori acum, iar fantoma cântecelor de leagăn 


(chussit, chissit, chassit) aproape că i se ştersese din minte. 
Însă era o străină mult-iubită. Roland simțea o teamă 
nedefinită şi în el începuse să prindă contur o ură față de 
Marten, cel mai apropiat sfătuitor al tatălui său. 

— Eşti bine, Ro”? îl întrebă ea cu blândețe. Marten stătea 
alături de ea, cu o mână grea aşezată deranjant de aproape de 
îmbinarea umărului ei alb cu gâtul la fel de alb, surâzând la 
amândoi. Când surâdea, ochii lui cafenii se făceau negri ca 
noaptea. 

— Da, răspunse el. 

— Mergi bine cu învăţătura? Vannay e mulțumit? Şi Cort? 

Strâmbă din gură la acest al doilea nume, de parcă ar fi 
simţit ceva acru pe limbă. 

— Mă străduiesc, spuse el. Amândoi ştiau că el nu are 
inteligența sclipitoare a lui Cuthbert, ori măcar istețimea 
nativă a lui James. El era mai greu de cap şi mai din topor. 
Până şi Alain era mai bun la învățătură. 

— Şi David? 

Mama lui ştia cât de mult ține la şoim. 

Băiatul ridică ochii spre Marten, care încă le zâmbea 
condescendent amândurora. 

— E trecut de floarea vârstei. 

Mama lui păru să se crispeze; un moment, chipul lui 
Marten păru să se întunece, mâna pe care o ţinea pe umărul 
ei să se strângă. Apoi ea se uită pe fereastră, la albeața 
zăpuşitoare a zilei, şi totul reveni la normal. 

E o şaradă, gândi el. Un joc. Cine cu cine se joacă? 

— Ai o tăietură pe frunte, zise Marten, încă surâzând, şi 
arătă neglijent cu degetul spre urma ultimei 

(mulțumesc pentru această zi plină de învățăminte) 

admonestări din partea lui Cort. Ai să devii un luptător, 
asemenea tatălui tău, sau eşti doar lent? 

De data asta, ea chiar se crispă. 

— Amândouă, recunoscu băiatul. Îi aținu privirea lui 
Marten şi zâmbi chinuit. 

Chiar şi acolo era foarte cald. 

Marten îşi şterse imediat surâsul. 


— Acuma te poţi duce pe acoperiş, băiete. Am impresia că ai 
ceva de făcut acolo. 

— Încă n-am primit învoirea mamei ca să plec, slugă. 

Chipul lui Marten se schimonosi ca şi când băiatul l-ar fi 
lovit cu gârbaciul. 

Băiatul auzi din partea mamei lui un icnet de înfiorare şi 
tristețe. Femeia îi rosti numele. 

Însă zâmbetul îndurerat rămase intact pe faţa băiatului şi 
Roland făcu un pas în față. 

— Îmi arăţi un semn de credință, slugă? În numele tatălui 
meu pe care tu îl slujeşti. 

Marten se uită la el fix, cu o neîncredere nedisimulată. 

— Du-te, zise Marten pe un ton blând. Du-te şi freacă-ţi-o. 

Cu un zâmbet încordat, băiatul plecă. 

Când închise uşa şi se întoarse pe unde venise, auzi 
strigătul mamei sale. 

Un sunet de banshee'. Şi apoi, incredibil, un pocnet sec 
când sluga tatălui său o plesni şi-i spuse să închidă fleanca. 

Să închidă fleanca! 

După care auzi râsetul lui Marten. 

Ducându-se să-şi dea testul, băiatul continuă să 
zâmbească. 


5 


Jamie venea de la ateliere şi, când îl văzu pe băiat 
traversând curtea de exerciții, dădu fuga să-i spună lui Roland 
ultimul zvon legat de vărsările de sânge şi revolta din vest. Dar 
nu fu în stare să scoată nici un cuvânt. Se cunoşteau din 
pruncie şi, copii fiind, se provocaseră reciproc, se încăieraseră 
şi făcuseră mii de expediții pe lângă zidurile între care 
amândoi văzuseră lumina zilei. 

Băiatul trecu pe lângă el cu pas mare, uitându-se la el, dar 
nevăzându-l, cu rânjetul acela îndurerat pe buze. Se îndrepta 
spre căscioara lui Cort, unde obloanele erau coborâte 
împotriva căldurii zăpuşitoare a după-amiezii. Cort dormea 
după-masă pentru a se putea bucura din plin, seara, de 


incursiunile sale carnale prin bordelurile labirintice şi 
mizerabile de la periferie. 

Jamie intui pe dată, ştiu ce urma să se întâmple, şi se simţi 
chinuit de indecizie, temător şi extaziat cum era: să-l urmeze 
pe Roland sau să se ducă după ceilalți? 

Apoi starea de hipnoză se risipi şi o rupse la fugă spre 
corpul principal de clădiri, strigând: 

— Cuthbert! Alain! Thomas! 

În vipia zilei, strigătele lui sunau firave şi vlăguite. Ştiuseră 
toţi în felul acela intuitiv al băieților că Roland va fi primul 
dintre ei care va încerca să treacă linia. Dar acum era prea 
devreme. 

Rânjetul hâd de pe fața lui Roland îl electriza mai tare ca 
orice ştire despre războaie, revolte şi vrăjitorii. Făcea mai mult 
decât orice cuvinte rostite de o gură ştirbă deasupra 
căpățânilor de salată pătate de muşte. 

Roland se duse la căscioara învățătorului său şi deschise 
uşa cu piciorul. 

Aceasta se dădu în spate, lovi peretele simplu, tencuit 
superficial, şi sări înapoi. 

Nu fusese niciodată înăuntru. Uşa se deschidea spre o 
bucătărie austeră, răcoroasă şi în tonuri de maro. O masă. 
Două scaune fără spătar. Două dulăpioare. Pe jos, fâşii de 
linoleum negru întinse de la răcitor la tejgheaua deasupra 
căreia atârnau cuțţitele şi la masă. 

Acela era spaţiul intim al unui om cu statut public. 
Refugiul dărăpănat al unui aprig chefliu nocturn care iubise 
cu asprime trei generaţii de băieţi, dintre care pe unii îi făcuse 
pistolari. 

— Cort! 

Lovi masa cu piciorul, făcând-o să alunece până la tejghea. 
Cuţitele din stativul de pe perete căzură într-o brambureală 
sclipitoare. 

Din cealaltă cameră se auziră foşnete anevoioase, sunetul 
semi-amorțit al cuiva care îşi drege glasul. Băiatul nu intră, 
ştiind că era o cursă, ştiind că învățătorul se trezise imediat în 


cealaltă cameră a căscioarei şi că stătea cu un ochi ager lângă 
uşă, aşteptând să frângă gâtul musafirului nepoftit. 

— Cort, după tine am venit, slugă! 

Acum vorbi în Limba Nobilă şi Cort trase uşa în lături. Era 
îmbrăcat într-un şort subțire, un om îndesat şi crăcănat, 
brăzdat de cicatrice din cap până-n picioare, vânos. Pântecul 
proeminent îi atârna rotund. Băiatul ştia din experienţă că era 
extrem de ager. Avea capul chel şi neuniform. Singurul ochi 
bun scăpăra spre el. 

Băiatul salută formal. 

— Slugă, nu mai ai ce să mă înveți. Astăzi te voi învăţa eu 
ceva. 

— Ai venit devreme, neghiobule, zise Cort cu degajare, însă 
şi el vorbi în Limba Nobilă. Cu cel puţin doi ani mai devreme, 
aş spune. Te întreb o singură dată. Nu vrei să dai înapoi? 

Băiatul doar zâmbi în felul acela hâd, dureros. Pentru Cort, 
care văzuse zâmbetul cu pricina pe zeci de câmpuri de luptă 
însângerate, sub ceruri stacojii, unde se împărțise onoarea şi 
dezonoarea, era un răspuns suficient de elocvent - poate 
singurul răspuns pe care l-ar fi crezut. 

— Păcat, zise absent învățătorul. Ai fost un învățăcel foarte 
promițător - cel mai bun în douăzeci şi cinci de ani, aş spune. 
Îmi va părea rău să te văd frânt şi pornit pe-un drum 
necunoscut. Dar lumea a mers mai departe. 

Vremurile rele sunt călări. 

Băiatul tot nu spuse nimic (şi, dacă i s-ar fi cerut, n-ar fi 
fost în stare să ofere o explicaţie coerentă), dar pentru prima 
dată zâmbetul lui crâncen se-nmuie puțin. 

— Totuşi există linia de sânge, zise Cort, cu sau fără revolte 
şi vrăjitorii la vest. Sunt sluga ta, băiete. Îţi recunosc porunca 
şi mă plec în faţa ei acum - chiar dacă pentru prima şi ultima 
dată - cu tot sufletul. 

Şi Cort, care îl legase, îl lovise, îl rănise, îl înjurase, îl luase 
în râs şi-i spusese că este rodul sifilisului însuşi, se lăsă într- 
un genunchi şi cobori fruntea în pământ. 

Mirat, băiatul atinse pielea pergamentoasă şi vulnerabilă a 
gâtului său. 


— Ridică-te, slugă. În numele iubirii. 

Cort se ridică încet şi în spatele măştii impasibile a 
trăsăturilor sale săpate în piatră parcă se citea durere. 

— E păcat. Dă înapoi, băiat nesăbuit ce eşti. Îmi încalce 
cuvântul. Dă înapoi şi aşteaptă. 

Băiatul nu spuse nimic. 

— Prea bine; dacă spui tu, aşa să fie. Vocea lui Cort deveni 
seacă şi oficială. 

Peste o oră. Şi adu arma pe care o alegi. 

— Tu vei aduce toiagul? 

— Ca-ntotdeauna. 

— Câte toiege ţi-au fost luate, Cort? 

Ceea ce echivala cu: Câţi băieţi au intrat în curtea pătrată 
din spatele Sălii Mari şi s-au întors drept ucenici de pistolar? 

— Astăzi nu-mi va fi luat nici un toiag, răspunse Cort cu 
calm. Regret asta. 

Ai o singură ocazie, băiete. Pedeapsa pentru excesul de zel 
este aceeaşi cu pedeapsa pentru lipsa de merit. Nu poţi să 
aştepţi? 

Băiatul îşi aminti de Marten privindu-l de sus. Surâsul. 

Şi sunetul loviturii din spatele uşii închise. 

— Nu. 

— Prea bine. Ce armă alegi? 

Băiatul nu spuse nimic. 

Zâmbetul lui Cort expuse un şir de dinți inegali. 

— Promițător început. Peste o oră. Îţi dai seama că, după 
toate probabilitățile, nu-ţi vei revedea niciodată tatăl, mama şi 
nici pe vreunul dintre amicii tăi de care te-a legat ka? 

— Ştiu ce înseamnă exilul, zise Roland fără patimă. 

— Du-te acum şi meditează la chipul tatălui tău. Că mult 
te va ajuta asta. 

Băiatul se duse fără să se uite îndărăt. 


6 


În pivnița hambarului era neaşteptat de răcoare şi umed, şi 
mirosea a pânze de păianțjen şi a apă subterană. Razele 


prăfoase ale soarelui pătrundeau prin ferestre înguste, însă 
acolo jos nu se simțea deloc căldura zilei. Acolo ţinea băiatul 
şoimul şi pasărea părea să se simtă destul de bine. 

David nu mai colinda văzduhul. Penele lui pierduseră luciul 
radiant de acum trei ani, însă ochii îi erau în continuare la fel 
de pătrunzători şi de imobili ca oricând. Nu te poţi împrieteni 
cu un şoim, se spunea, decât dacă eşti tu însuţi pe jumătate 
şoim, singur şi doar trecător pe pământ, fără prieteni ori 
nevoia de prieteni. Şoimul nu pune nici un preţ pe iubire sau 
pe morală. 

David era un şoim bătrân acum. Băiatul spera că el însuşi 
era unul tânără. 

— Hai, spuse el încet şi întinse brațul spre pasărea 
priponită. 

Şoimul păşi pe braţul băiatului şi rămase neclintit, fără fes 
care să-i acopere ochii. Cealaltă mână băiatul o vâri în 
buzunar şi scoase o bucată de carne uscată. Şoimul i-o 
înşfăcă iute dintre degete şi o făcu să dispară. 

Cu mare băgare de seamă, băiatul începu să-l mângâie pe 
David. Cel mai probabil, Cort n-ar fi crezut asta nici dacă ar fi 
văzut-o cu ochii lui, însă el nu credea nici că timpul băiatului 
venise. 

— Cred că astăzi îți va suna ceasul, zise el, continuând să-l 
mângâie. Cred că vei fi jertfit, ca toate celelalte păsări mici cu 
care te-am dresat. Ţi-aminteşti? 

Nu? Nu contează. Începând de astăzi, eu voi fi şoimul şi-n 
fiecare an, în această zi, voi trage un foc spre cer în amintirea 
ta. 

David stătea pe braţul lui, tăcut şi fără a clipi, indiferent la 
viață ori la moarte. 

— Eşti bătrân, spuse băiatul pe un ton meditativ. Şi poate 
că nu-mi eşti prieten. Chiar şi acum un an ai fi preferat ochii 
mei în locul fâşiei ăleia de carne, n-am dreptate? Cort va râde. 
Dar dacă ne apropiem destul de mult... destul de mult de 
omul ăla prudent... dacă nu va bănui... ce vei alege, David? 

Vârsta sau prietenia? 

David nu se pronunţă. 


Băiatul îi trase fesul pe cap şi găsi cureluşele, care erau 
înfăşurate pe capătul stinghiei lui David. leşiră împreună din 
hambar. 


7 


Curtea din spatele Sălii Mari nu era deloc o curte, ci doar 
un coridor verde ai cărui pereţi erau formaţi de garduri vii cu 
ramuri groase, împletite. Era folosit pentru ritualul 
maturizării din vremuri imemoriale, cu mult dinaintea lui 
Cort şi a predecesorului său, Mark, care murise în locul acela 
înjunghiat de mâna cuiva care făcuse exces de zel. Mulţi băieţi 
părăsiseră coridorul prin capătul dinspre est, pe unde intra 
întotdeauna învățătorul, deveniți bărbaţi. 

Capătul dinspre est dădea spre Sala Mare şi spre întreaga 
civilizație şi toate uneltirile lumii luminate. Mult mai mulți 
plecaseră cu coada între picioare, bătuţi şi plini de sânge, prin 
capătul dinspre vest, pe unde intrau întotdeauna băieții, 
rămaşi băieți pe vecie. Capătul dinspre vest dădea spre ferme 
şi spre colibele de dincolo de ferme; mai departe de asta, 
pădurile barbare de nepătruns; 

mai departe; Garlan; iar dincolo de Garlan, deşertul 
Mohaine. Băiatul devenit bărbat trecea de la întuneric şi 
necunoaştere la lumină şi responsabilitate. 

Băiatul înfrânt se putea doar retrage la nesfârşit. Coridorul 
era întins şi verde ca un teren de joc. Era lung de exact 
cincizeci de metri. În mijloc se afla o fâşie de pământ 
decopertat. Aceea era linia. 

La fiecare capăt erau de obicei puzderie de spectatori 
încordați şi rude, căci ritualul era de obicei anunţat din timp, 
cu mare precizie - optsprezece ani reprezenta de regulă vârsta 
optimă (cei care nu dădeau testul până la douăzeci şi cinci de 
ani cădeau cel mai adesea în obscuritate, ca răzeşi, 
dovedindu-se incapabili să facă față situației extreme de pe 
teren, din timpul testului). Dar în ziua aceea nu erau de față 
decât Jamie DeCurry, Cuthbert Allgood, Alain Johns şi 


Thomas Whitman. Stăteau strânşi grămadă la capătul de 
coridor al băiatului, cu gura căscată şi sincer îngroziți. 

— Arma, prostule! şuieră Cuthbert, în agonie. Ţi-ai uitat 
arma! 

— O am la mine, spuse băiatul. Vag, se întrebă dacă vestea 
acestei nebunii ajunsese deja la corpul central de clădiri, la 
mama lui - şi la Marten. Tatăl lui era plecat la vânătoare, 
urma să se întoarcă abia peste câteva zile bune. Acest lucru îi 
pricinuia o oarecare ruşine, deoarece simțea că la tatăl său ar 
fi găsit dacă nu aprobare, măcar înțelegere. 

— A venit Cort? 

— Cort este aici. Vocea se auzi din celălalt capăt al 
coridorului, şi Cort îşi făcu apariția, îmbrăcat într-o flanelă 
scurtă. La frunte avea legată o bandă grea de piele, care să 
împiedice sudoarea să-i intre în ochi. Purta o centură 
murdară care-i ținea spatele drept. Într-o mână ţinea un toiag 
dintr-un lemn tare, ascuţit la un capăt, puternic țintuit şi lățit 
la celălalt. Începu să rostească litania pe care toţi cei de faţă, 
aleşi de sângele orb al moşilor şi strămoşilor lor, până la Eld 
însuşi, o cunoşteau din fragedă pruncie, învățată pentru ziua 
în care sperau că vor deveni bărbați. 

— Ai venit aici mânat de-un scop serios, băiete? 

— Am venit mânat de-un scop serios. 

— Ai venit izgonit din casa tatălui tău? 

— Aşa am venit. 

Şi izgonit avea să rămână până ce-l va fi biruit pe Cort. 
Dacă însă Cort îl biruia pe el, izgonit avea să rămână pe vecie. 

— Ai adus cu tine arma aleasă? 

— Da. 

— Care este arma ta? 

Acesta era avantajul învățătorului, ocazia sa de a-şi adapta 
planul de bătaie, la arma aleasă de elev, praştia sau sulița ori 
almul sau arcul. 

— Arma mea este David. 

Cort pregetă doar un moment. Era surprins şi, foarte 
probabil, confuz. 

Asta era bine. 


Putea fi bine. 

— Deci ai venit să te-nfrunți cu mine, băiete? 

— Am venit. 

— În numele cui? 

— În numele tatălui meu. 

— Rosteşte-i numele. 

— Steven Deschain, din linia lui Eld. 

— Fii ager, atunci. 

Şi Cort înaintă pe coridor, trecându-şi toiagul dintr-o mână 
în cealaltă. 

Când dan-dinh-ul lor porni spre el, băieții suspinară 
uguitor, ca păsările. 

Arma mea este David, învățătorule. 

Oare înţelesese Cort? Şi dacă da, înțelesese pe deplin? Dacă 
da, cel mai probabil totul era pierdut. Se baza pe surpriză - şi 
pe orice altceva ar mai fi avut şoimul în el. Oare avea doar să 
stea neinteresat şi tâmp pe braţul băiatului, în timp ce Cort îi 
făcea capul chiseliță cu toiagul? Sau va căuta scăpare în 
înaltul cerului toropitor? 

Apropiindu-se unul de celălalt, pentru moment fiecare de 
partea lui a liniei, băiatul scoase cu degete agitate fesul de pe 
capul şoimului şi îi dădu drumul pe iarba verde. Cort se opri 
locului. Roland văzu ochii bătrânului luptător aţintindu-se 
spre pasăre şi căscându-se de surpriză şi dumirire. Acum 
înțelegea. 

— O, neghiob mic, aproape că mârâi Cort şi Roland fu pe 
dată furios că i se vorbeşte în felul acesta. 

— Pe el! strigă, ridicând braţul. 

Şi David îşi luă zborul ca un glonț brun, tăcut, lovind din 
aripile scurte o dată, de două, de trei ori, înainte să se lovească 
de faţa lui Cort, zgâriind cu ghearele, izbind cu clonţul. În 
aerul năduşitor zburară picături roşii. 

— Hai! Roland! strigă Cuthbert în delir. Primul sânge! 
Primul sânge l-al meu piept! 

Se lovi peste piept destul de tare încât să-şi provoace o 
vânătaie ce nu avea să se şteargă o săptămână întreagă. 


Cort se împletici în spate, dezechilibrat. Toiagul din lemn 
tare se ridică şi lovi neputincios aerul în jurul capului său. 
Şoimul era un ghem unduitor şi neclar de pene. 

Băiatul, între timp, săgetă în față cu mâna perfect dreaptă 
înainte, încordată. 

Acum era şansa lui şi, cel mai probabil, singura şansă pe 
care o avea. 

Totuşi, Cort se dovedi aproape prea iute pentru el. Pasărea 
îi acoperise nouăzeci la sută din câmpul vizual, dar toiagul se 
ridică din nou, cu capătul lat înainte, şi Cort execută cu sânge 
rece singura mişcare ce putea întoarce sorții în acel moment. 
Flexând bicepşii fără milă, se lovi de trei ori peste față. 

David căzu frânt la pământ. Lovi frenetic cu o aripă în 
țărână. Ochii lui reci de prădător se uitau fix la chipul 
învățătorului de pe care sângele curgea în şiroaie. Ochiul orb 
al lui Cort era acum ieşit din orbită. 

Băiatul aplică o lovitură zdravănă cu piciorul la tâmpla lui 
Cort. Asta ar fi trebuit să pună capăt lucrurilor, dar nu se 
întâmplă aşa. Un moment, fața lui Cort deveni inexpresivă; 
apoi se avântă înainte, dând să-l prindă pe băiat de gheată. 

Băiatul sări îndărăt şi se împiedică în propriile picioare. 
Căzu lat la pământ. 

Auzi de departe strigătul de disperare al lui Jamie. 

Cort se pregătea să sară peste el şi să încheie conturile. 
Roland pierduse avantajul şi amândoi ştiau asta. Preţ de un 
moment se priviră reciproc, învățătorul stând deasupra 
elevului cu cheaguri de sânge curgându-i pe partea stângă a 
feței, cu ochiul orb acum închis aproape complet cu doar o 
linie albă încă vizibilă. În acea noapte Cort n-avea să mai 
viziteze nici un bordel. 

Ceva sfâşie aprig mâna băiatului. Era David, care apuca în 
clonț tot ce putea. Ambele aripi erau rupte. Era de necrezut că 
încă mai avea suflu în el. 

Băiatul îl prinse ca pe o piatră, nepăsându-i de loviturile de 
cioc, care-l lăsau de fiecare dată fără câte o fâşie de carne la 
încheietura mâinii. Când Cort se aruncă spre el, cu braţele şi 
picioarele depărtate, băiatul azvârli şoimul în sus. 


— Hai! David! Ucide! 
Apoi Cort acoperi complet soarele şi ateriză deasupra lui. 


8 


Pasărea era strivită între ei şi băiatul simțea un deget 
bătătorit care încerca să-i apese ochiul în orbită. Îl răsuci, în 
acelaşi timp ridicând coapsa pentru a se apăra de genunchiul 
lui Cort care îi căuta vintrele. Izbi tare cu mâna de trei ori în 
trunchiul gâtului lui Cort. Parcă ar fi lovit o piatră striată. 

Apoi Cort scoase un icnet gros. Trupul lui se cutremură. Cu 
coada ochiului, băiatul văzu o mână dibuind după toiagul 
scăpat pe jos şi, cu o forfecare din picioare, îl lovi, trimițându-l 
mai departe. David îşi înfipsese o gheară în urechea dreaptă a 
lui Cort. Cealaltă zgâria fără milă obrazul învățătorului, 
făcându-l terci. Sânge cald, mirosind a cupru tăiat, împroşcă 
fața băiatului. 

Pumnul lui Cort lovi pasărea o dată, frângându-i spatele. 
Încă o dată, şi gâtul pocni şi rămase îndoit într-un unghi 
drept. Însă gheara continua să rămână înfiptă. Acum nu mai 
rămăsese nimic din ureche; era doar o gaură roşie săpată în 
lateralul craniului lui Cort. A treia lovitură azvârli pasărea în 
aer, învățătorul eliberându-şi în sfârşit fața. 

Imediat ce calea rămase liberă, băiatul năpusti latul palmei 
spre puntea nasului lui Cort, punând toată forța în acea 
lovitură şi rupând osul subţire. 

Sângele țâşni. 

Mâna vânjoasă şi nevăzută a lui Cort se năpusti spre fesele 
băiatului, încercând să-i tragă pantalonii jos, ca să-i 
zădărnicească mişcările. Roland se rostogoli pe-o parte, găsi 
toiagul lui Cort şi se ridică în genunchi. 

Se ridică şi Cort, rânjind. De necrezut, rămaseră aşa, față în 
față, de-o parte şi de cealaltă a liniei, însă făcuseră schimb de 
locuri şi Cort se afla acum de partea în care Roland începuse 
lupta. Chipul bătrânului luptător era acoperit cu sânge. 
Singurul ochi teafăr se mişca furios în orbită. Nasul îi era 


strivit şi stătea cârn într-un unghi neplăcut la vedere. Ambii 
obraji erau ferfeniță. 

Băiatul ţinea toiagul bărbatului ca un jucător de “Puncte 
Mari” aşteptând aruncarea păsării din piele netăbăcită. 

Cort făcu o fandare dublă, apoi se avântă direct spre el. 

Roland era pregătit, nicidecum păcălit de acest ultim truc, 
despre care amândoi ştiau că este unul jalnic. Toiagul se roti 
într-un arc larg şi izbi craniul lui Cort cu un bufnet surd. 
Învățătorul căzu într-o rână, uitându-se la băiat cu o expresie 
oarbă, indolentă. Din gură îi curgea un firicel de salivă. 

— Predă-te sau mori, zise băiatul. Avea gura plină de vată 
udă. 

Şi Cort zâmbi. Aproape orice urmă de cunoştinţă dispăruse 
şi timp de o săptămână după aceea urma să rămână 
convalescent în căscioara lui, înfăşurat în noaptea comei, însă 
acum se ţinea dârz cu toate forțele vieții sale nemiloase, 
drepte. Vedea nevoia de-a schimba palavre în ochii băiatului 
şi, chiar şi despărțiți de o cortină de sânge, înțelese că nevoia 
era presantă. 

— Mă predau, pistolarule. Mă predau cu zâmbetul pe buze. 
Ţi-ai amintit astăzi chipul tatălui tău şi-al tuturor celor 
dinaintea lui. Ce minune-ai înfăptuit! 

Ochiul sănătos al lui Cort se închise. 

Pistolarul îl scutură uşor, dar insistent. Ceilalţi erau în 
jurul lui acum, tremurându-le mâinile de nerăbdarea de a-l 
înghionti şi de a-l ridica pe umeri; dar se fereau, temători, 
simțind prezența unei noi prăpastii între ei. Cu toate acestea, 
nu era un sentiment atât de ciudat pe cât ar fi putut să fie, 
deoarece întotdeauna existase o prăpastie între Roland şi 
ceilalți. 

Ochiul lui Cort se deschise la loc. 

— Cheia, spuse pistolarul. Dreptul meu prin naştere, 
învățătorule. Am nevoie de ea. 

Dreptul lui prin naştere erau armele, nu cele grele ale 
tatălui său - îngreunate de lemnul de santal -, dar totuşi arme 
în legea lor. Interzise tuturor, mai puţin câtorva. Într-o tainiță 
grea de sub cazarma în care, prin străvechea lege, el trebuia 


să locuiască de-acum înainte, departe de pieptul mamei lui, 
atârnau în cui armele de ucenic, pistoale grele cu ţeavă scurtă 
din oțel şi nichel. 

Totuşi acelea îi serviseră tatălui său în ucenicie, iar tatăl 
său acum domnea - cel puţin cu numele. 

— Atât de aprigă e dorinţa ta, deci? murmură Cort parcă în 
somn. Atât de presantă? Mdea, mă temeam de asta. O nevoie- 
atât de mare-ar fi trebuit să-ți fure mințile. Şi tu totuşi ai 
câştigat. 

— Cheia. 

— Şoimul a fost o mişcare bună. O armă bună. Cât ţi-a luat 
să-l dresezi pe nemernic? 

— Nu l-am dresat deloc. Mi l-am făcut prieten. Cheia. 

— Sub centura mea, pistolarul. 

Ochiul se închise iar. 

Pistolarul vâri degetele sub centura lui Cort, simțind 
apăsarea grea a pântecelui său, muşchii vânjoşi de acolo 
deveniți acum moi şi amorțiți. Cheia era pe un inel de alamă. 
O strânse în mână, înfrânându-şi înnebunitoarea pornire de-a 
o arunca spre cer într-un salut de victorie. 

Se ridică în picioare şi în sfârşit se întorcea spre ceilalți, 
când mâna lui Cort dibui după piciorul său. Un moment, 
pistolarul se temu de-un atac şi se încordă, dar Cort ridică 
doar ochii spre el şi-i făcu semn cu un deget pe care sângele se 
întărise. 

— Eu o să dorm acum, şopti bărbatul. O să apuc pe drum. 
Poate c-o să merg până în luminişul de la capătul lui, nu ştiu. 
Nu mai am nimic a te învăța, pistolarule. 

M-ai depăşit, şi asta cu doi ani mai devreme decât tatăl tău, 
care a fost cel mai tânăr. Dar dă-mi voie să te sfătuiesc. 

—'Cep 

Cu nerăbdare. 

— Şterge-ţi expresia aia de pe față, vierme. 

În surprinderea sa, Roland făcu aşa cum i se spuse (deşi, 
stând ascuns ghemuit îndărătul feței sale cum stăm cu toții, 
nu avu de unde să ştie asta). 

Cort încuviință din cap, apoi şopti un singur cuvânt. 


— Aşteaptă. 

— Ce? 

Efortul cu care vorbea bărbatul dădea greutate cuvintelor 
sale. 

— Lasă cuvântul şi legenda să meargă înaintea ta. Sunt 
unii care le duc pe amândouă cu ei. Ochii lui licăriră peste 
umărul pistolarului. Nerozi, probabil. 

Lasă-ţi umbra să-i crească păr pe față. Las-o să devină 
întunecată. Zâmbi grotesc. Cu timpul, cuvintele pot să-l 
vrăjească şi pe-un vrăjitor. Pricepi ce-ţi spun, pistolarule? 

— Da. Cred că da. 

— Vei urma ultimul meu sfat ca învățător al tău? 

Pistolarul se clătină în spate pe călcâie, o postură chircită, 
gânditoare care-l prevestea pe bărbatul ce avea să devină. Se 
uită spre cer. Se închidea într-o nuanţă de vinețiu. Căldura 
zilei se stingea şi, la vest, nori groşi anunțau ploaie. 

La kilometri depărtare, furci de fulgere spintecau şirul calm 
al colinelor. 

Dincolo de el, munţii. Dincolo de ei, tot mai desele izvoare de 
sânge şi nechibzuinţă. 

Era istovit, îi obosiseră oasele şi mai mult decât atât. 

Întoarse privirea spre Cort. 

— Astă seară-mi voi îngropa şoimul, învățătorule. Şi mai 
târziu voi merge la periferie să anunț soarta ta la bordeluri 
celor ce se vor arăta interesate de tine. Poate că voi şi consola 
puţin una sau două. 

Buzele lui Cort se depărtară într-un zâmbet roşu. După 
care dormi. 

Pistolarul se ridică în picioare şi se întoarse spre ceilalți. 

— Faceţi o targă şi duceţi-l acasă la el. Apoi aduceţi o soră. 
Nu, două surori. Bine? 

Ceilalți încă se uitau la el, prizonierii unui moment de 
muţenie. Încă aşteptau să vadă o coroană de foc sau o 
schimbare magică a trăsăturilor lui. 

— Două surori, repetă pistolarul, apoi zâmbi. Zâmbiră şi ei. 
Încordat. 


— Negustor de cai prăpădit! ţipă Cuthbert din senin, 
rânjind. N-ai lăsat carne pentru noi nici cât să ne ajungă pe-o 
măsea! 

— Lumea n-o să meargă mai departe mâine, spuse 
pistolarul, citând vechea zicală cu un zâmbet. Alain, cur mare! 
Mişcă-ţi hoitu”. 

Alan se apucă de încropit targa; Thomas şi Jamie se duseră 
împreună la sala principală şi la infirmerie. 

Pistolarul şi Cuthbert se uitară unul la celălalt. Fuseseră 
dintotdeauna cei mai apropiaţi prieteni - sau atât de apropiați 
cât puteau fi la umbra personalităţii lor. În ochii lui Bert se 
vedea o lumină contemplativă, sinceră, şi pistolarul îşi birui 
cu mare dificultate impulsul de a-i spune să nu ceară 
aplicarea testului decât peste un an sau chiar optsprezece 
luni, dacă nu voia să ia calea vestului. 

Însă trecuseră prin chinuri mari împreună şi pistolarul nu 
simțea că poate risca să spună aşa ceva fără să i se 
întipărească pe chip o expresie ce putea fi interpretată ca 
aroganță. Am început să ticluiesc, îşi spuse şi se simți puţin 
îngrozit. Apoi se gândi la Marten, la mama lui şi-i adresă 
prietenului său un zâmbet fățarnic. 

Este scris ca eu să fiu primul, gândi, conştientizând asta 
pentru prima dată, deşi îi trecuse de multe ori prin minte, fără 
a-l preocupa mult. Eu sunt primul. 

— Să mergem, propuse. 

— Cu plăcere, pistolarule. 

Plecară prin capătul dinspre est al coridorului mărginit de 
garduri vii; 

Thomas şi Jamie se întorceau deja cu infirmierele. Semănau 
cu nişte năluci, în straiele lor albe şi diafane de vară, cu cruce 
roşie pe piept. 

— Să te ajut cu şoimul? întrebă Cuthbert. 

— Da, răspunse pistolarul. Ar fi frumos din partea ta, Bert. 

Şi mai târziu, după venirea întunericului şi, odată cu el, a 
rafalelor grăbite de furtună; în vreme ce uriaşele chesoane- 
fantomă se hurducau pe cer şi fulgerul revărsa foc albastru 
peste străzile desfundate de la periferie; în vreme ce caii 


stăteau priponiți cu capul în jos şi coada pleoştită, pistolarul 
alese o femeie şi îşi ostoi poftele cu ea. 

Dură puţin şi fu bine. După ce terminară şi stăteau întinşi 
unul lângă celălalt fără a vorbi, afară începu o grindină cu o 
ferocitate scurtă, răpăitoare. 

La parter, departe, cineva cânta “Hey Jude” în stil ragtime. 
Pistolarul deveni introspectiv. În acea tăcere punctată de 
răpăitul grindinei, înainte să-l fure somnul, pistolarul se gândi 
pentru întâia oară că el ar putea fi şi ultimul. 


9 


Pistolarul nu-i povesti băiatului toate acestea, însă poate că 
mare parte oricum ajunsese la el. Înţelesese deja că Jake era 
un băiat extrem de perspicace, nu foarte diferit de Alain, care 
era înzestrat cu darul acela semiempatic, semitelepatic pe care 
îl numeau hipersensibilitate. 

— Dormi? întrebă pistolarul. 

— Nu. 

— Ai înțeles ce ţi-am spus? 

— Dacă am înțeles? întrebă băiatul cu o surprindere 
superioară. Dacă am înţeles? Glumeşti? 

— Nu. 

Însă pistolarul se simţea în defensivă. Nu spusese nimănui 
până acum povestea maturizării sale, pentru că întreținea 
sentimente contrare față de ea. 

Desigur, şoimul reprezentase o armă perfect valabilă, însă 
fusese totuşi un truc. 

Şi o trădare. Prima dintre multele. Şi spune-mi - sunt într- 
adevăr pe cale să-l sacrific pe băiatul acesta omului în negru? 

— Am înţeles, cum să nu, zise băiatul. A fost un joc, aşa-i? 
Oamenii mari e musai să joace mereu jocuri? E musai ca totul 
să fie o scuză pentru un nou fel de joc? Oamenii se fac mari 
sau doar se maturizează? 

— Nu ştii nimic, zise pistolarul, încercând să-şi ţină în frâu 
furia. Nu eşti decât un băiat. 

— Sigur. Dar ştiu ce reprezint pentru tine. 


— Şi ce reprezinţi? întrebă tăios pistolarul. 

— Un jeton de pocher. 

Pistolarul simţi impulsul de a găsi o piatră cu care să-i 
sfarme capul băiatului. 

În schimb, vorbi calm: 

— Culcă-te. Băieţii au nevoie de somn. 

Şi, în minte, auzi ecoul vocii lui Marten: Du-te şi freacă-ți-o. 

Rămase rigid în întuneric, încremenit de groază şi 
înspăimântat (pentru întâia oară de când se ştia) de dezgustul 
de sine care putea să-l cuprindă după ce va fi făcut gestul 
fatal. 


10 


În timpul următoarei perioade de trezie, şinele se apropiară 
de râul subteran şi ei dădură peste Mutanţii Leneşi. 

Jake îl văzu pe primul şi strigă din toţi rărunchii. 

Dacă până atunci pistolarul se uitase drept în față, 
pompând pârghia drezinei, acum răsuci brusc capul spre 
dreapta. Sub ei era ceva verde ca un bostan de Seceriş putred, 
care pulsa încet. Pentru prima dată conştientiză miasma - 
vagă, neplăcută, umedă. 

Cevaul verde era o față - ceva ce se putea numi cu 
indulgență față. Deasupra nasului turtit era un ghem insectil 
de ochi care îi scrutau inexpresiv. Pistolarul simți un fior 
atavic în intestine şi vintre. Acceleră puţin ritmul braţelor şi, 
implicit, al pârghiei drezinei. 

Faţa clipitoare dispăru. 

— Ce dracu' a fost aia? întrebă Jake, târându-se spre el. 
Ce... Cuvintele îi amuţiră în gât când întâlniră şi trecură pe 
lângă un grup de trei siluete care străluceau palid şi stăteau 
între şine şi râul invizibil, privindu-i nemişcate. 

— Sunt Mutanţi Leneşi, explică pistolarul. Nu cred că ne vor 
face probleme. 

Probabil că sunt la fel de speriaţi de noi cum suntem noi 
de: 


Una dintre siluete se desprinse din loc şi porni împleticit 
spre ei. Fața era ca a unui idiot mort de foame. Trupul gol, 
abia vizibil, fusese transformat într-o masă noduroasă de 
membre tentaculare şi ventuze. 

Băiatul strigă din nou şi se târi lângă piciorul pistolarului 
ca un câine speriat. 

Un braț tentacular al arătării se plimbă împiedicat pe 
platforma drezinei. 

Puţea a umezeală şi întuneric. Pistolarul dădu drumul 
pârghiei şi scoase pistolul. 

Trase un glonț în fruntea arătării cu față de idiot mort de 
foame. Aceasta căzu la pământ, strălucirea ei palidă de foc de 
mlaştină stingându-se, o lună intrată în eclipsă. Lumina 
puternică a flăcării care ieşi pe ţeavă li se imprimă pe retinele 
obişnuite cu întunericul şi-i luă mult să se şteargă. Mirosul de 
cordită era încins şi sălbatic, străin acelui loc subpământean. 

Mai erau şi alții, mulți alții. Nici unul dintre mutanţi nu 
venea drept spre ei, însă toți se apropiau de şine, o adunătură 
de curioşi muţi şi hidoşi. 

— Va trebui, poate, să pompezi în locul meu, zise pistolarul. 
Poţi? 

— Da. 

— Atunci, fii pe fază. 

Băiatul stătea aproape de el, cu toți muşchii încordați. 
Neîncercând să vadă mai mult decât era absolut necesar, îi 
zărea pe Mutanţii Leneşi doar atunci când treceau pe lângă ei. 
Îngrozit, Jake ridicase în jurul său o barieră psihică, de parcă 
însuşi id-ul i-ar fi ieşit prin pori şi ar fi format un scut de 
protecție. Dacă era înzestrat cu hipersensibilitate, judeca 
pistolarul, lucrul acesta nu era imposibil. 

Pistolarul pompa constant, însă fără a creşte viteza. 
Mutanţii Leneşi le simțeau mirosul terorii, ştia asta, dar se 
îndoia că teroarea singură ajungea pentru a-i motiva. EI şi 
băiatul erau, în definitiv, creaturi ale luminii, şi întregi în 
toate cele. Ne urăsc enorm, sunt sigur, gândi el şi se întrebă 
dacă îl urâseră la fel de tare şi pe omul în negru. Credea că 


nu, el trecuse printre ei doar ca umbra unei aripi întunecate 
în acel întuneric şi mai adânc. 

Băiatul scoase un sunet gutural şi pistolarul întoarse capul 
aproape nepăsător. Patru arătări atacau drezina într-un fel 
împleticit - una era cât pe ce să-i ajungă. 

Pistolarul lăsă pârghia şi, în acelaşi fel amorțit, nepăsător, 
scoase iar pistolul. 

Îl împuşcă în cap pe mutantul din frunte. Mutantul scoase 
un suspin ca un bocet şi începu să rânjească. Mâinile lui erau 
flasce şi alunecoase, moarte; degetele - lipite între ele ca 
degetele unei mănuşi rămase mult timp scufundată în noroi. 
O astfel de mână cadaverică găsi piciorul băiatului şi începu 
să tragă. 

Băiatul ţipă în pântecele de granit ca din gură de şarpe. 

Pistolarul împuşcă mutantul în piept. Creaturii începură 
să-i curgă balele printre buzele rânjite. Jake era pe cale să 
cadă de pe platformă, dar pistolarul îl prinse de un braț şi fu 
cât pe ce să se dezechilibreze şi el. Arătarea era surprinzător 
de puternică. Pistolarul mai trase un glonț în capul 
mutantului. 

Un ochi se stinse ca o lumânare. Însă continua să 
smucească. Începură să tragă de Jake, care se zvârcolea, ca 
într-un joc cu odgonul. Mutanţii Leneşi smuceau de el ca de 
un iadeş. Dorinţa care îi anima era fără-ndoială cea de-a se 
hrăni. 

Mişcarea drezinei încetinea. Ceilalţi mutanţi erau tot mai 
aproape - ologii, împiedicaţii, orbii. Poate că doar căutau un 
lisus care să le vindece beteşugurile, să-i scoale din bezna 
nopții ca pe Lazăr. 

Acesta e sfârşitul pentru băiat, gândi pistolarul cu o răceală 
absolută. Asta e sfârşitul la care se referea. Dă-ii drumul şi 
pompează sau ține-l şi rămâi îngropat. 

Sfârşitul pentru băiat. 

Smuci puternic de braţul băiatului şi împuşcă mutantul în 
stomac. Preţ de un moment încremenit în timp, arătarea 
strânse mâna şi mai tare şi Jake reîncepu să alunece peste 
margine. Apoi degetele acelea moarte se descleştară şi 


Mutantul Leneş căzu în nas, încă rânjind, în spatele drezinei 
care mai avea puțin şi se oprea. 

— Credeam c-o să-mi dai drumul, se smiorcăi băiatul. 
Credeam... credeam... 

— Ţine-te de cureaua mea, zise pistolarul. Ţine-te cât poţi 
de tare. 

Mâna lui îl apucă de curea şi se încleştă acolo; băiatul 
respira sacadat, convulsiv. 

Pistolarul începu să pompeze iar constant şi drezina prinse 
viteză. Mutanţii Leneşi rămaseră în urmă un pas şi-i însoțiră 
cu privirea, cu fețe abia perceptibil (sau caricatural) omeneşti, 
fețe care radiau cu fosforescența palidă întâlnită la peştii aceia 
ciudați din adâncul mărilor, care trăiesc sub incredibila 
presiune a întunericului, fețe pe care nu se citea nici furie, nici 
ură, ci doar ceva ce aducea a regret tâmp, semiconştient. 

— Se îndepărtează, spuse pistolarul. Muşchii încordațţi ai 
pelvisului şi vintrelor sale se relaxară puțin. Se... 

Mutaţii Leneşi puseseră bolovani peste şine. Drumul era 
blocat. Lucraseră în pripă şi neglijent, le-ar fi luat doar câteva 
minute să-i dea la o parte, însă erau blocați. Şi cineva trebuia 
să se dea jos şi să-i mute de acolo. Băiatul gemu şi se 
cutremură, apropiindu-se şi mai mult de pistolar. Pistolarul 
lăsă pârghia şi drezina se apropie încet şi pe tăcute de 
bolovani. Când ajunse acolo, se lovi de ei şi se opri. 

Mutanţii Leneşi câştigau din nou teren, apropiindu-se 
aproape în pas lejer, aproape ca şi când s-ar fi aflat doar în 
trecere, rătăciți într-un vis al întunericului, şi ar fi găsit pe 
cineva de la care să ceară indicaţii. O adunătură de suflete 
damnate sub stânca străveche. 

— O să pună mâna pe noi? întrebă cu calm băiatul. 

— Nici în ruptul capului. Taci o secundă. 

Se uită la bolovani. Mutanţii nu aveau forță, desigur, şi nu 
putuseră târi bolovani adevăraţi ca să le blocheze calea, ci 
doar pietre mici. Doar atât cât să-i facă să se oprească, să facă 
pe cineva... 

— Coboară, zise pistolarul. Va trebui să-i muţi tu. Eu te 
acopăr. 


— Nu, şopti băiatul. Te rog. 

— Nu-ţi pot da pistolul şi eu nu pot muta pietrele şi în 
acelaşi timp să şi trag. Trebuie să cobori tu. 

Îngrozit, Jake îşi dădu ochii peste cap; un moment, se 
cutremură din tot trupul, în acord cu mişcarea gândurilor 
sale, după care se lăsă să alunece peste margine şi începu să 
arunce pietre în stânga şi în dreapta, lucrând cu o viteză 
nebună, fără a ridica ochii. 

Pistolarul scoase pistoalele şi aşteptă. 

Doi dintre ei, bălăbănindu-se pe picioare mai mult decât 
păşind, o luară spre băiat cu braţe ca de aluat întinse în faţă. 
Pistoalele îşi făcură datoria, brăzdând întunericul cu fire de 
lumină roş-albă care înfipse ace de durere în ochii 
pistolarului. Băiatul ţipă şi continuă să arunce pietre de-o 
parte şi de cealaltă. Strălucirea vrăjitorească a mutanțţilor 
sălta şi dansa. Nu vedea nimic, asta era cel mai rău. Totul se 
cufundase în umbre şi în spectre de lumină remanentă. 

Un mutant care parcă nici nu strălucea întinse dintr-odată 
spre băiat brațe gumoase de bau-bau. Ochi care ocupau 
jumătate din capul mutantului se roteau lichid. 

Jake ţipă din nou şi se întoarse să se lupte. 

Pistolarul deschise focul fără să gândească, înainte ca 
vederea afectată să-i trădeze mâinile, făcându-le să tremure 
puternic; capetele celor doi se aflau la distanță de doar câțiva 
centimetri. Cel care căzu fu al mutantului. 

Jake aruncă pietre înnebunit. Mutanţii se îngrămădeau 
dincolo de linia invizibilă a pericolului, apropiindu-se puţin 
câte puţin, acum foarte aproape. 

Li se alăturaseră alții, sporindu-le numărul. 

— E bine, spuse pistolarul. Urcă. Repede. 

Când băiatul se mişcă, mutanții îi atacară. Jake reuşise să 
urce şi se opintea în picioare; pistolarul pompa deja din nou 
cu toată forța. Acum ambele pistoale erau în toc. Trebuiau să 
fugă. Era singura lor şansă. 

Mâini stranii loviră platforma metalică a drezinei. Acum 
băiatul îl ţinea de curea cu ambele mâini şi îşi lipise fața de 
şalele sale. 


Un grup de mutanțţi intră între şine, cu fețele pline de acea 
nerăbdare  tâmpă,  nepăsătoare. Pistolarul mustea de 
adrenalină; drezina gonea pe şine în întuneric. Izbiră cu toată 
forța cele patru sau cinci corpuri malformate, care zburară 
precum nişte banane răscoapte doborâte de pe creanga lor. 

Din ce în ce mai departe în întunericul tăcut, vijelios, 
banshee. 

După un veac, băiatul ridică fața spre vântul iscat de viteză, 
temându-se şi totuşi simțind nevoia să ştie. Fantoma focurilor 
de armă încă îi zăbovea pe retine. Nu vedea nimic în afară de 
întuneric şi nu auzea nimic în afară de vuietul râului. 

— Au dispărut, spuse băiatul, temându-se dintr-odată că 
şinele se vor termina în întuneric şi că ei vor deraia, găsindu-şi 
astfel moartea într-un morman de carne. Mai mersese cu 
maşina; o dată, seriosul său tată condusese cu o sută 
cincizeci de kilometri la oră pe Autostrada New Jersey şi-l 
oprise un polițist care ignorase bancnota de douăzeci pe care 
Elmer Chambers i-o oferise împreună cu carnetul de şofer şi-l 
amendase. Însă niciodată nu mersese în felul acesta, cu 
vântul şi orbirea şi ororile în urmă şi-nainte, cu vuietul râului 
ca o voce chicotitoare - vocea unui om în negru. Braţele 
pistolarului erau două pistoane într-o aiuritoare fabrică din 
carne şi oase. 

— Au dispărut, repetă băiatul cu timiditate, vântul 
smulgându-i cuvintele de pe buze. Acum poţi încetini. l-am 
lăsat în urmă. 

Dar pistolarul nu auzi. Continuară cu viteză ameţitoare în 
necunoscutul beznei. 


11 


Merseră mai departe vreme de trei “zile” fără incidente. 


12 


În a patra perioadă de trezie (la jumătatea ei? în al treilea 
sfert? nu ştiau - ştiau doar că încă nu erau destul de obosiţi 
ca să se oprească) în spatele lor se auzi o bufnitură metalică; 
drezina se balansă şi, când şinele făcură treptat curbă la 
stânga, corpurile lor se înclinară automat spre dreapta sub 
influența forței gravitaționale. 

În față se vedea o lumină - o strălucire atât de slabă şi de 
străină, încât la început păru că este un element cu totul nou, 
nici pământ, nici aer, nici foc şi nici apă. Nu avea culoare şi 
putea fi distinsă doar datorită faptului că ei îşi recăpătaseră 
mâinile şi fețele într-o altă dimensiune decât aceea a atingerii. 

Ochii li se sensibilizaseră atât de tare la lumină, încât 
observară strălucirea cu mai mult de opt kilometri înainte să 
ajungă la sursa ei. 

— Sfârşitul, zise băiatul încordat. E sfârşitul. 

— Ba nu. Pistolarul vorbi cu o stranie siguranţă de sine. Nu 
este. 

Şi nu era. Ajunseră la lumină, dar nu la cea a zilei. 

Apropiindu-se de sursa strălucirii, văzură pentru prima 
dată că zidul de piatră din stânga se îndepărtase şi că şinele 
lor întâlniseră alte şine, care le traversau într-o țesătură 
complexă. Lumina le evidenția în vectori lucioşi. Pe unele erau 
aşezate vagonete, vagoane de pasageri, o diligență adaptată 
feroviar. 

Acestea treziră agitație în pistolar, ca nişte galioane 
fantomă rămase captive într-o mare Sargaso subpământeană. 

Lumina deveni mai puternică, rănindu-le puţin ochii, însă 
intensitatea ei creştea suficient de încet încât să le permită să- 
şi adapteze vederea la ea. leşiră din întuneric la lumină ca 
nişte scufundători care urcă treptat spre suprafață din 
adâncurile de nepătruns ale mării. 

Înainte, din ce în ce mai aproape, era un hangar uriaş al 
cărui plafon se pierdea în întuneric. În peretele lui, pătrate de 
lumină galbenă, erau o serie de intrări, poate douăzeci şi 
patru la număr, crescând de la mărimea gemulețelor unei 
case de păpuşi la o înălțime de şase metri pe măsură ce ei se 
apropiau. 


Pătrunseră înăuntru prin una din mijloc. Deasupra ei erau 
inscripționate o seamă de litere, în limbi diferite, bănuia 
pistolarul. Îl surprinse să descopere că poate citi ultima 
inscripție; era într-o variantă străveche a Limbii Nobile înseşi 
şi spunea: 


LINIA 10 SPRE SUPRAFAȚĂ ŞI SPRE VEST 


Lumina era mai puternică înăuntru; şinele se întâlneau şi 
se îmbinau într-o serie de macazuri. Acolo, câteva felinare de 
trafic încă funcționau, pâlpâind etern în tonuri de roşu şi 
verde şi chihlimbariu. 

Rulară printre stâlpii de piatră înnegriți de trecerea a mii de 
vehicule, după care se văzură într-un fel de gară centrală. 
Pistolarul lăsă drezina să se oprească singură şi scrutară 
împrejurimile. 

— E ca un metrou, spuse băiatul. 

— Metrou? 

— Nu contează. N-ai de unde şti despre ce vorbesc. Nici 
măcar eu nu mai ştiu despre ce vorbesc. 

Băiatul urcă pe cimentul crăpat. Se uitară la gheretele 
tăcute şi pustii la care cândva se vindeau ziare şi cărți, un 
magazin de încălțăminte; un magazin de arme (pistolarul, 
cuprins imediat de surescitare, văzu revolvere şi puşti; la o 
privire mai atentă văzu că aveau butoiaşele umplute cu 
plumb; alese însă un arc, pe care şi-l petrecu peste spate, şi o 
tolbă cu săgeți aproape nefolositoare, greşit echilibrate); un 
magazin cu accesorii femeieşti. Undeva, un convector punea 
aerul în circulație neîncetat, aşa cum făcea de mii de ani - 
însă poate că nu pentru mult timp. În măruntaiele lui scotea 
un scrâşnet care amintea că mişcarea perpetuă, chiar şi în 
condiții strict controlate, rămânea un vis irealizabil. Aerul 
avea un gust mecanizat. Pantofii băiatului şi cizmele 
pistolarului scoteau ecouri plate. 

Băiatul strigă: 

— Hei! Hei... 

Pistolarul se răsuci şi merse la el. Băiatul stătea 
înmărmurit în faţa gheretei cu cărți. Înăuntru, tolănită în 


colțul îndepărtat, era o mumie. Purta o uniformă albastră cu 
trese aurii - uniformă de muncitor feroviar, după aspect. 

În poala mortului era un ziar antic, perfect conservat, care 
se transformă în praf când îl atinse pistolarul. Fața mumiei 
semăna cu un măr vechi, scofâlcit. 

Cu fereală, pistolarul atinse obrazul. Se stârni un nor mic 
de praf. 

După ce se risipi, se putură uita prin carne în gura mumiei. 
Acolo, un dinte de aur scânteia. 

— Gaz, murmură pistolarul. Cei din vechime au fabricat un 
gaz care a dus la asta. Sau aşa ne spunea Vannay. 

— Cel care preda din cărți. 

— Da. El. 

— Pun pariu că oamenii ăştia din vechime au purtat 
războaie cu ajutorul lui, zise băiatul pe un ton sumbru. Că au 
ucis alți oameni din vechime cu ajutorul lui. 

— Sunt sigur că ai dreptate. 

Mai erau poate o duzină de alte mumii. Toate cu excepția a 
două sau trei purtau uniformă albastră cu auriu. Pistolarul 
bănuia că gazul fusese folosit atunci când în stație nu se 
înregistra trafic. Poate că odată, tare demult, stația fusese un 
obiectiv militar al unei armate sau cauze demult apuse. 

Acest gând îl deprima. 

— Mai bine să ne vedem de drum, spuse el şi o luă înapoi 
spre Linia 10 şi drezină. Însă băiatul i se împotrivi cu 
îndârjire. 

— Eu nu merg. 

Pistolarul se întoarse, surprins. 

Băiatul avea chipul contorsionat şi tremura. 

— N-o să obţii ce-ţi doreşti decât cu preţul vieţii mele. Îmi 
asum riscul de unul singur. 

Pistolarul încuviință din cap neconvingător, urându-se 
pentru ceea ce urma să facă. 

— Bine, Jake, zise el cu duhul blândeţii. Zile lungi, nopţi 
uşoare. 

Se întoarse, străbătu cheiul de piatră, sări cu uşurinţă pe 
drezină. 


— Ai făcut o învoială cu cineva! strigă băiatul după el. Ştiu 
că ai făcut! 

Pistolarul, fără să răspundă, aşeză încet arcul în faţa tijei în 
T care ieşea din platforma drezinei, la loc ferit. 

Băiatul ţinea pumnii încleştați; trăsăturile îi erau încordate 
de agonie. 

Cu câtă uşurinţă îl tragi pe sfoară pe acest băiat, îşi spuse 
pistolarul. Iar şi iar minunata lui intuiție - hipersensibilitatea 
lui - l-a adus în acest punct, şi iar şi iar tu l-ai adus dincolo de 
el. Şi cât de greu poate fi să faci asta - la urma urmei, alt 
prieten în afară de tine nu are. 

Într-un neaşteptat şi simplu proces mintal (aproape o 
viziune) îşi spuse că tot ce are de făcut este să cedeze, să se 
întoarcă, să-l ia pe băiat cu el şi să-l transforme în centrul 
unei noi forțe. Doar nu era obligatoriu ca Turnul să fie atins în 
felul acesta umilitor, sâcâitor, nu? Să-i dea răgaz băiatului să 
mai adune câţiva ani, şi atunci amândoi îl vor putea spulbera 
pe omul în negru ca pe-o jucărie ieftină cu arc. 

Sigur că da, îşi spuse el cu cinism. Sigur că da. 

Ştia cu o neaşteptată răceală că a se întoarce ar însemna 
moarte pentru amândoi - moarte sau mai rău: îngropare 
alături de Mutanţii Leneşi din urma lor. Degradarea tuturor 
facultăților. Şi pistoalele tatălui său supraviețuindu-le poate 
mult timp, păstrate într-o splendoare decadentă asemenea 
unor totemuri nu foarte diferite de acea pompă de benzină 
redescoperită. 

Fii un pic mai curajos, îşi spuse cu falsitate. 

Întinse mâna spre pârghie şi începu să o acționeze. Drezina 
se îndepărtă de cheiul din piatră. 

Băiatul strigă: 

— Aşteaptă! 

Şi o rupse la fugă pe diagonală, spre locul unde drezina 
avea să întâlnească bezna. Pistolarul simți un impuls să 
accelereze, să-l lase pe băiat singur, dar măcar în braţele sorții 
nescrise. 

În schimb, îl prinse când sări. Inima băiatului, cum se ţinea 
aşa de el, bubuia şi se zbătea sub cămaşa subţire. 


Acum, sfârşitul era foarte aproape. 


13 


Vuietul râului crescuse foarte tare, umplându-le până şi 
visele. Pistolarul, mai mult dintr-un moft decât din altceva, îl 
lăsă pe băiat să pompeze, în vreme ce el trase în întuneric 
câteva dintre săgețile acelea proaste, legate la un capăt cu fir 
alb, subţire. 

Nici arcul nu era mai bun; se păstrase incredibil de bine, 
însă avea totuşi coarda slăbită şi ţintă greşită, şi pistolarul 
ştia că nu-i poate face nimic să-l repare. 

Nici chiar reîntinderea corzii n-ar fi ajutat lemnul obosit. 
Săgeţile nu zburau departe în întuneric, dar ultima pe care o 
trase se întoarse udă şi alunecoasă. 

Pistolarul ridică doar din umeri când băiatul întrebă cât 
mai era până la apă, însă în sinea sa nu credea că săgeata 
străbătuse o distanță mai lungă de şaizeci de metri - dacă o 
străbătuse şi pe aceasta. 

Şi totuşi vuietul râului creştea în intensitate, se apropia. 

În a treia perioadă de trezie de la părăsirea gării, reîncepu 
să se ițească un nimb spectral. Intraseră într-un tunel lung 
săpat într-o rocă stranie, fosforescentă, şi pereții umezi 
sclipeau şi scăpărau în mii de minuscule explozii stelare. 

Băiatul le numi fot-sile. Vedeau lucrurile într-un soi de 
irealitate deformată, ca într-o casă a ororilor. 

Vuietul animalic al râului era purtat spre ei de pereții 
stâncoşi, amplificat de propriul lui amplificator natural. Şi 
totuşi sunetul rămânea în mod straniu constant, chiar şi-n 
timp ce se apropiau de punctul de trecere, care pistolarul era 
sigur că-i aştepta înainte, deoarece pereţii se depărtau, se 
trăgeau în spate. 

Unghiul pantei pe care urcau devenea mai pronunțat. 

Şinele străbăteau noua lumină. Pistolarului i se părea că 
grupurile de fot-sile seamănă cu tuburile cu gaz de mlaştină 
captiv care uneori se vindeau pe-o nimica toată la bâlciul 
Sărbătorii de Încheiere a Secerişului; băiatului i se părea că 


seamănă cu şiruri nesfârşite de tuburi cu neon. Dar la lumina 
lor puteau amândoi să vadă că stânca enormă care-i 
înconjurase atât de mult timp se sfârşea înainte în două 
peninsule pereche, îndreptate spre un golf de întuneric - 
prăpastia de deasupra râului. 

Şinele continuau peste acea râpă imposibil de sondat, 
susținute de o estacadă veche de secole. Şi dincolo, la o 
distanță ce părea incredibilă, se afla un sâmbure de lumină, 
nu fosforescent sau fluorescent, ci lumina aprigă, adevărată a 
zilei. Era cât o împunsătură de ac într-o pânză neagră, însă 
încărcată cu o însemnătate înfiorătoare. 

— Opreşte, spuse băiatul. Opreşte un minut. Te rog. 

Fără să pună întrebări, pistolarul lăsă drezina să se 
oprească singură. Sunetul râului era un vuiet constant, 
răsunător, care venea din față, de undeva de jos. Strălucirea 
artificială a stâncii ude deveni pe dată supărătoare. Pentru 
prima dată simți atingerea claustrofobiei, iar nevoia urgentă 
de-a ieşi afară, de-a scăpa din mormântul acela, era puternică 
şi aproape de netăgăduit. 

— O să mergem mai departe, spuse băiatul. Asta vrea el? 
Să facem drezina să meargă peste... aia... şi să cădem? 

Pistolarul ştia că era aşa, dar spuse: 

— Nu ştiu ce vrea el. 

Se dădură jos şi, cu mare băgare de seamă, se apropiară de 
marginea prăpastiei. Terenul stâncos de sub picioarele lor 
continua să urce până când, într-un neaşteptat unghi, 
pământul dispărea de sub şine, iar şinele mergeau mai 
departe peste întuneric. 

Pistolarul se lăsă în genunchi şi se uită în jos. Reuşea să 
întrevadă o încrengătură complexă şi aproape incredibilă de 
traverse şi contrafişe din oţel care dispăreau înspre vuietul 
râului, toate susținând arcul grațios al şinelor peste hău. 

Cu ochiul minţii vedea acțiunea timpului şi a apei asupra 
oțelului, lucrând într-un tandem mortal. Oare câtă rezistență 
mai avea? Puțină? Mai deloc? Nimic? Revăzu pe dată fața 
mumiei şi felul în care carnea, aparent solidă, se transformase 
în praf la atingerea uşoară a degetului său. 


— De-aici mergem pe jos, spuse pistolarul. 

Mai că se aştepta ca băiatul să se împotrivească din nou, 
însă o luă înaintea lui pe şine, păşind calm, sigur pe el pe 
traversele de oțel sudat. Pistolarul îl urmă deasupra 
prăpastiei, gata să-l prindă dacă avea să pună greşit piciorul. 

Pistolarul simțea că o peliculă fină de sudoare îi acoperea 
pielea. Estacada era putredă, foarte putredă. Zăngănea sub 
picioarele lui, mult deasupra mişcării grele a râului, 
legănându-se puţin pe invizibile cabluri de ancorare. 

Suntem acrobați, îşi spuse. Uite, mamă, fără plasă de 
siguranță. Zbor. 

Îngenunche o dată şi examină traversele pe care călcau. 
Erau pline de rugină (simțea pe față sursa acesteia - aerul 
proaspăt, prietenul coroziunii; probabil că acum erau foarte 
aproape de suprafaţă) şi o lovitură puternică de pumn făcu 
metalul să trepideze amenințător. O dată auzi un geamăt rău 
prevestitor sub picioare şi simți cum se aşază oţelul, gata-gata 
să cedeze, însă el păşise deja mai departe. 

Băiatul, desigur, era mai uşor cu peste patruzeci şi cinci de 
kilograme, ceea ce făcea să fie în siguranță atât timp cât 
înaintarea lor nu devenea tot mai anevoioasă. 

În urma lor, drezina se topise în întunecimea ubicuă. 
Promontoriul de piatră din stânga era ieşit în afară cu 
probabil douăzeci de metri. Era mai pronunțat decât cel din 
dreapta, însă şi acesta rămase în urmă, după care ei se treziră 
singuri deasupra hăului. 

La început păru că minusculul grăunte de lumină solară îşi 
păstrează  sfidător dimensiunile (poate chiar că se 
îndepărtează exact în ritmul în care ei se apropiau de el - asta 
ar fi fost într-adevăr o vrajă bună), dar treptat pistolarul îşi 
dădu seama că se lărgeşte, că devine mai bine definit. Încă se 
aflau mai jos de el, însă şinele într-acolo urcau. 

Băiatul scoase un icnet de surpriză şi sări dintr-odată pe 
margine, fluturând încet şi larg din braţe. Păru că se clatină 
pe margine foarte mult timp, dar apoi reîncepu să păşească în 
faţă. 


— Era să mă păcălească, spuse el încet, fără emoție. E o 
gaură. Calcă peste ea dacă nu vrei să faci o vizită rapidă până 
jos. Simon spune să faci un pas de uriaş. 

Acesta era un joc pe care pistolarul îl ştia sub numele de 
“Mama spune”, şi-l amintea bine din copilărie, când îl juca 
alături de Cuthbert, Jamie şi Alain, dar nu spuse nimic, ci 
păşi doar peste gaură. 

— Du-te înapoi, zise Jake, fără să zâmbească. Ai uitat să 
spui “Am voie?” 

— Nu-ţi fie cu bănat, da” nu prea cred. 

Traversa pe care călcase băiatul cedase aproape de tot şi se 
desprinsese într-o parte. Acum se clătina ținută doar de-un 
nit ruginit. 

Mai sus, tot mai sus. Era o înaintare coşmarescă şi, astfel 
fiind, păru să dureze mai mult decât dură într-adevăr; aerul 
însuşi păru să se îngroaşe şi să devină ca pelteaua, iar 
pistolarului i se părea nu că păşeşte, ci că înoată. Iar şi iar, 
mintea sa încerca să se întoarcă îndărătnică la contemplarea 
spaţiului înfricoşător dintre traverse şi râul de pe fundul 
prăpastiei. Cu mintea vedea totul în detalii spectaculoase, 
cum avea să se întâmple: ţipătul metalului cedând, 
răsucindu-se, şovăirea când trupul său aluneca pe o parte, 
degetele dibuind după ceva de care să se țină şi negăsind 
nimic, zăngănitul iute al călcâielor pe oţel ruginit, înşelător - 
şi apoi căderea într-o răsucire nesfârşită, jetul cald de urină 
când îi ceda vezica, aerul frecându-i-se de față, ridicându-i 
părul într-o caricatură a spaimei, trăgându-i pleoapele în sus, 
apa întunecată grăbindu-se să-l întâlnească, din ce în ce mai 
repede, depăşindu-i chiar şi propriul țipăt... 

Metalul scrâşni sub el şi pistolarul păşi fără grabă, 
mutându-şi greutatea, în acel moment crucial negândindu-se 
la prăpastie sau la cât de departe ajunseseră, sau la cât mai 
aveau de mers. Negândindu-se că băiatul era un bun de 
schimb şi că prețul onoarei sale era acum, în sfârşit, aproape 
negociat. Ce uşurare avea să fie când tocmeala se va fi 
încheiat! 


— Lipsesc trei traverse, anunţă băiatul cu degajare. O să 
sar. Aici! Chiar aici! 

Geronimo! 

Pistolarul îl văzu un moment conturat pe fundalul luminii 
solare, o siluetă şleampătă, ghemuită, cu braţele depărtate ca 
şi când, de nimic n-ar fi mers, i-ar mai fi rămas ca variantă 
zborul. Ateriză şi întregul edificiu se clătină ameninţător sub 
greutatea lui. Metalul de sub ei protestă şi ceva foarte jos 
căzu, mai întâi cu un bufnet metalic, apoi cu unul lichid. 

— Eşti bine? întrebă pistolarul. 

— Mdie, răspunse băiatul, da' e foarte putred. Ca ideile 
unor oameni, presupun. 

Nu cred că te ţine să vii mai departe de unde eşti acum. Pe 
mine da, însă pe tine nu. Du-te înapoi. Du-te înapoi acum şi 
lasă-mă singur. 

Vocea lui era rece, însă dincolo de aparenţe se simțea 
isterie, bubuia aşa cum îi bubuise inima atunci când sărise 
înapoi pe drezină şi Roland îl prinsese. 

Pistolarul păşi peste spărtură. Reuşi asta dintr-un singur 
pas mare. Un pas de uriaş. Mamă, am voie? Da-ai-voie. 
Băiatul tremura fără voia lui. 

— Du-te înapoi. Nu vreau să mă omori. 

— Pentru numele Omului lisus, mergi, zise pistolarul tăios. 
O să se prăbuşească sigur dacă stăm aici să sporovăim. 

Băiatul mergea nesigur pe picioare acum, cu mâinile 
tremurânde întinse în față, cu degetele răşchirate. 

Urcară. 

Da, schelăria era mult mai putredă acum. Câte una, două, 
chiar trei traverse erau rupte şi pistolarul se aştepta 
încontinuu să găsească spaţiul lung şi gol dintre şine care 
avea fie să-i forțeze să se întoarcă, fie să-i facă să calce pe 
şinele înseşi, într-un echilibru precar deasupra râpei. 

Îşi ţinu ochii aţintiţi spre lumina zilei. 

Strălucirea dobândise culoare - albastru - şi pe măsură ce 
se apropia devenea tot mai blândă, irizaţiile fot-silelor pălind 
în comparaţie cu ea. Încă cinci zeci sau o sută de metri de 
mers? Nu-şi dădea seama. 


Mergeau şi el acum îşi privea picioarele cum călcau de pe o 
traversă pe alta. 

Când ridică iar ochii, strălucirea din față devenise mare cât 
o gaură şi nu era vorba doar de lumină, ci şi de o cale de 
ieşire. Mai aveau puţin. 

Treizeci de metri acum. Nu mai mult. Nouăzeci de paşi mici. 
Se putea face. 

Poate că aveau totuşi să-l prindă pe omul în negru. Poate 
că, la lumina puternică a soarelui, florile malefice din mintea 
sa se vor ofili şi totul va fi posibil. 

Lumina soarelui fu acoperită. 

Luat prin surprindere, pistolarul ridică privirea, mijind din 
ochi ca o cârtiță din muşuroiul ei, şi văzu că o siluetă 
acoperea lumina, o răpea, lăsând doar raze slabe de albastru 
sfidător să răzbească în jurul conturului umerilor şi al 
despicăturii picioarelor. 

— Salutare, băieți! 

Vocea omului în negru răsună spre ei, amplificată în 
gâtlejul acela natural de piatră, sarcasmul voioşiei lui 
adoptând nuanţe grandioase. Orbeşte, pistolarul căută falca, 
însă n-o mai avea, o pierduse undeva, o folosise până la capăt. 

Râse mai sus de ei şi sunetul se împrăştie în jurul lor, 
reverberând ca un val într-o peşteră. Băiatul strigă şi se 
clătină pe picioare, fluturând iar din mâini prin aerul rarefiat. 

Sub ei metalul se rupse şi căzu în apă; şinele se mişcară 
încet, înfricoşător. 

Băiatul căzu şi o mână sări în sus ca un pescăruş în 
întuneric, sus, sus, şi apoi rămase agăţat deasupra hăului; se 
legăna acolo, ochii lui negri uitându-se în sus la pistolar 
însuflețiți de-o cunoaştere finală, oarbă. 

— Ajută-mă. 

Răsunător, asurzitor: 

— Gata cu jocurile. Acum vino, pistolarule. Sau niciodată 
nu mă vei prinde. 

Toate jetoanele pe masă. Toate cărțile întoarse, mai puţin 
una. Băiatul atârna, o carte de tarot însuflețită, Spânzuratul, 


Marinarul fenician, inocent pierdut şi abia plutind pe valul 
unei mări infernale. 

Aşteaptă atunci, aşteaptă puţin. 

— Să plec? 

Vocea lui e atât de puternică, încât îmi vine greu să gândesc. 

— Ajută-mă. Ajută-mă, Roland. 

Schelăria se contorsiona şi mai tare, strigând, trăgând, 
dezbinându-se, cedând... 

— Atunci te voi părăsi. 

— Ba nu! NU mă vei părăsi! 

Picioarele îl purtară pe pistolar într-un salt neaşteptat, 
punând capăt paraliziei care-l cotropise; făcu un adevărat pas 
de uriaş peste băiatul atârnat şi ateriză într-o alunecare grea 
spre lumina care oferea Turnul încremenit în ochiul minții 
sale într-o imagine cu natură moartă, neagră... 

Într-o tăcere deplină. 

Silueta dispăruse, până şi bătăile inimii lui dispăruseră, iar 
schelăria se zdruncina mai departe, începându-și ultimul 
dans lent către adâncuri, desprinzându-se, mâna lui găsind 
buza stâncoasă şi luminoasă a damnării; iar în spatele lui, în 
tăcerea înspăimântătoare, băiatul vorbi de jos, de mult prea 
jos față de el. 

— Du-te, atunci. Există alte lumi în afară de asta. 

Apoi schelăria se dezmembră toată; şi când pistolarul se 
ridică în picioare şi ieşi la lumină şi-n bătaia vântului şi la 
realitatea unui nou ka, întoarse capul, dorindu-şi un moment 
cu ardoare să fie lanus - însă nu era nimic, doar tăcere de 
plumb, căci băiatul, căzând, nu scoase nici un sunet. 

Apoi Roland era sus, cățărat pe coasta stâncoasă care 
privea spre o câmpie plină de iarbă, spre locul unde omul în 
negru stătea cu picioarele depărtate, cu braţele încrucişate. 

Pistolarul stătea ameţit, palid ca o stafie, cu ochii măriţi şi 
mişcându-i-se nesiguri sub sprâncene, cu cămaşa mânjită de 
praful alb al ultimilor metri de mers târâş. Înţelese că-l 
aşteptau degradări ale spiritului care aveau s-o facă pe 
aceasta să pară infimă, însă el totuşi avea să fugă: pe 
coridoare şi prin oraşe, din pat în pat; va fugi de chipul 


băiatului şi va încerca să-l îngroape în nenumărate acuplări 
sexuale şi luări de vieți, doar pentru a intra într-o ultimă 
încăpere şi a-l găsi privindu-l pe deasupra flăcării unei 
lumânări. El devenise băiatul; băiatul devenise el. El devenea 
un vârcolac de sine croit. În vise adânci va deveni băiatul şi va 
vorbi ciudata limbă de oraş a băiatului. 

Asta înseamnă moartea. Aşa e? Aşa e? 

Păşi încet, ameţit pe dealul stâncos în jos, către locul unde 
aştepta omul în negru. Acolo, cărările se şterseseră sub 
soarele rațiunii şi era ca şi când n-ar fi existat niciodată. 

Omul în negru, râzând, îşi dădu gluga jos cu dosul ambelor 
mâini. 

— Deci! strigă el. Nu un sfârşit, ci sfârşitul începutului, eh? 
Progresezi, pistolarule! Progresezi! O, ce mult te admir! 

Pistolarul scoase pistoalele din toc cu o viteză ameţitoare şi 
trase de douăsprezece ori. Focurile de armă orbiră soarele 
însuşi şi bubuitul exploziilor ricoşă în versanții de stâncă din 
spatele lor. 

— Ei-ei, făcu omul în negru, râzând. O, ei-ei-ei. Facem vrăji 
frumoase împreună, eu şi cu tine. Nu-mi poţi lua viața mai 
mult decât ţi-o poţi lua pe a ta. 

Se retrase, mergând cu spatele, rămânând cu fața la 
pistolar, rânjind şi chemându-l. 

— Vino. Vino. Vino. Mamă, am voie? Da-ai-voie. 

Călcând pe cizme scâlciate, pistolarul merse după el la loc 
de sfat. 


5. PISTOLARUL ŞI OMUL ÎN NEGRU 
1 


Omul în negru îl duse la un străvechi cimitir pentru a 
schimba palavre. Pistolarul o recunoscu imediat: o golgotă, 
locul-craniului. Țestele albite se uitau binevoitoare în sus la ei 
- vite, coioţi, cerbi, iepuri, bumbleri. Ici, xilofonul de alabastru 


al unei puicuţe de fazan ucise în timp ce se hrănea; colo, 
oasele mici şi delicate ale unei cârtițe ucise poate de plăcere de 
un câine sălbatic. 

Golgota era o adâncitură pe panta muntelui şi, mai jos, la 
altitudini mai suportabile, pistolarul vedea arbuşti de yucca şi 
brazi pitici. Cerul era de un albastru mai blând decât văzuse 
într-un an şi, nu foarte departe, era ceva inefabil care amintea 
de mare. 

Sunt în vest, Cuthbert, îşi spuse meditativ. Dacă asta nu e 
Lumea Dinăuntru, atunci e aproape de ea. 

Omul în negru se aşeză pe un buştean vechi din lemn tare. 
Cizmele îi erau albite de praf şi de pulberea oaselor din acel 
loc. Îşi trăsese gluga din nou peste față, însă pistolarul îi vedea 
bine forma dreaptă a bărbiei şi umbra maxilarului. 

Buzele umbrite zvâcniră într-un zâmbet. 

— Strânge lemne, pistolarule. Partea asta a munţilor e 
blândă, dar la altitudinea la care ne aflăm, frigul tot te 
înjunghie în burtă. lar ăsta e un loc al morţii, eh? 

— Te omor eu, zise pistolarul. 

— Ba nu. Nu poţi. Dar poți strânge lemne ca să-ţi aminteşti 
de Isaac altău. 

Pistolarul nu înţelese referința. Plecă fără cuvinte şi strânse 
lemne ca un ajutor de bucătar de rând. Recolta era slabă. Pe 
partea aceea nu creştea iarba-diavolului, iar lemnul de esență 
tare nu ardea. Se pietrificase. Se întoarse până la urmă cu un 
braț mare de vreascuri, presărate cu praf şi pudră de oase, 
parcă scufundate în făină. Soarele coborâse dincolo de cel mai 
înalt dintre arborii de yucca şi dobândise o strălucire roşiatică. 
Îi privea cu o indiferență răuvoitoare. 

— Excelent, spuse omul în negru. Ce excepţional eşti! Ce 
metodic! Ce inventiv! 

Te salut! 

Chicoti şi pistolarul aruncă lemnele la picioarele lui, care în 
cădere ridicară în aer un norişor din praf de oase. 

Omul în negru nu tresări; începu doar să pregătească focul. 
Pistolarul privi fascinat cum ideograma (una nouă, de data 
aceasta) prindea formă. Când termină cu el, semăna cu un 


horn dublu, mic şi complicat, înalt cam de o jumătate de 
metru. Omul în negru ridică mâna spre cer, scuturând în jos 
mâneca amplă, dezgolindu-şi mâna subţire şi frumoasă, şi o 
cobori iute, cu degetul arătător şi cel mic ridicate în semnul 
tradițional de deochi. Se iscă o flăcăruie albastră şi focul lor se 
aprinse. 

— Am chibrituri, zise jovial omul în negru, dar mă gândeam 
că-ți va plăcea vraja mea. O nimica toată, pistolarule. Acum, 
pregăteşte-ne cina. 

Faldurile mantiei lui se mişcară şi corpul jupuit şi eviscerat 
al unui iepure durduliu căzu în țţărână. 

Fără cuvinte, pistolarul puse iepurele pe frigare şi-l prăji. În 
timp ce soarele cobora, în aer se ridica un miros aromat. 
Umbre purpurii pluteau înfometate pe deasupra adânciturii în 
care omul în negru alesese să dea în sfârşit ochii cu el. În 
vreme ce iepurele se rumenea, pistolarul simţi foamea cum i se 
mişca neîncetat în stomac; dar când carnea fu gata şi sucurile 
închise în ea, îi dădu frigarea omului în negru, fără nici un 
cuvânt, scormoni în desaga lui aproape plată şi scoase ultima 
fâşie de carne uscată. Era sărată, îi dădea dureri la gură şi 
avea gust de lacrimi. 

— Inutil gest, zise omul în negru, izbutind să pară în acelaşi 
timp furios şi amuzat. 

— N-are importanță, spuse pistolarul. Avea afte mici în 
gură, rezultatul lipsei de vitamine, şi gustul de sare îl făcea să 
se strâmbe îndurerat. 

— Te temi de hrană fermecată? 

— Într-adevăr. 

Omul în negru îşi cobori gluga pe spate. 

Pistolarul se uită la el mut. Într-un fel, chipul pe care îl 
ascunsese gluga era o tristă dezamăgire. Era frumos şi precis, 
fără vreo urmă sau ridurile cuiva care a trecut prin momente 
grele şi a păstrat secrete mari. Părul era negru, aspru şi lung. 
Fruntea era înaltă, ochii - întunecați şi sclipitori. Nasul era 
comun. Buzele - pline şi senzuale. Tenul era palid, la fel ca al 
pistolarului. 

Pistolarul spuse în sfârşit: 


— Mă aşteptam la cineva mai vârstnic. 

— De ce? Sunt aproape nemuritor, la fel ca tine, Roland - 
pentru moment, cel puţin. Aş fi putut lua o înfăţişare cu care 
să fii mai familiarizat, dar am ales să mă arăt aşa cum - ah - 
m-am născut. Vezi, pistolarule, apusul. 

Soarele dispăruse deja şi cerul era plin spre vest de-o 
lumină densă, ca de furnal. 

— N-o să vezi alt apus pentru ceea ce-o să ţi se pară foarte 
mult timp, zise omul în negru. 

Pistolarul îşi aminti prăpastia de sub munţi, după care 
ridică ochii spre cer, unde constelațiile erau risipite cu 
largheţe. 

— Asta nu contează, spuse el încet. Acum. 


2 


Omul în negru amestecă pachetul de cărți cu mişcări iuți. 
Pachetul era uriaş, desenele de pe spate, întortocheate. 

— Astea sunt cărți de tarot, pistolarule - într-un fel. Un 
pachet standard la care am adăugat câteva cărți făcute de 
mine. Acum fii atent. 

— La ce să fiu atent? 

— O să-ţi prezic viitorul. Şapte cărți trebuie întoarse pe 
rând şi aşezate în conjuncție cu celelalte. N-am mai făcut asta 
din zilele când Gilead era prosper şi doamnele jucau “Puncte” 
pe peluza de vest. Şi presupun că niciodată nu voi citi o 
poveste ca a ta. Batjocura îşi făcea din nou loc în vocea sa. Tu 
eşti ultimul aventurier din lume. Ultimul cruciat. Ce mult 
trebuie să te bucure asta, Roland! Şi totuşi nu ai idee cât de 
aproape eşti de Turn acum, când îţi reiei căutarea. Lumi 
întregi se rotesc în jurul capului tău. 

— Cum adică, reiau căutarea? N-am întrerupt-o niciodată. 

La aceasta omul în negru râse din suflet, dar refuză să 
spună ce i se părea atât de comic. 

— Prezi-mi viitorul, atunci, rosti Roland cu asprime. 

Prima carte fu întoarsă. 


— Spânzuratul, zise omul în negru. Întunericul îi dăduse 
înapoi gluga. Însă aici, fără a fi în conjuncţie cu ceva, 
înseamnă putere, nu moarte. Tu, pistolarule, eşti 
Spânzuratul, mergi cu îndârjire şi fără oprire spre țelul tău, 
peste abisurile din Na'ar. Ai lăsat deja un tovarăş de drum să 
cadă în abisul acela, nu-i aşa? 

Pistolarul nu spuse nimic şi a doua carte fu întoarsă. 

— Marinarul! Observă fruntea curată, obrajii spâni, ochii 
răniți. Se îneacă, pistolarule, şi nimeni nu aruncă odgonul. 
Băiatul Jake. 

Pistolarul se crispă, dar nu spuse nimic. 

A treia carte fu întoarsă. Un babuin stătea rânjind călare pe 
umerii unui tânăr. Fața tânărului era întoarsă în sus, cu 
trăsăturile marcate de-o grimasă caricaturală iscată de 
spaimă şi groază. Uitându-se mai îndeaproape, pistolarul 
văzu că babuinul ţinea un bici în mână. 

— Prizonierul, spuse omul în negru. 

Focul arunca umbre pâlpâitoare peste chipul tânărului din 
carte, făcându-l să pară că se mişcă şi se schimonoseşte 
cuprins de-o teroare mută. Pistolarul îşi feri privirea. 

— Puţintel deranjant, nu-i aşa? spuse omul în negru şi fu 
cât pe ce să râdă pe înfundate. 

Întoarse a patra carte. O femeie cu un şal pe cap şedea 
învârtind o roată. 

Pentru ochii încețoşaţi ai pistolarului, femeia părea în 
acelaşi timp că zâmbeşte abil şi că suspină. 

— Stăpâna Umbrelor, remarcă omul în negru. i se pare că 
are două fețe, pistolarule? Are. Cel puţin două fețe. A spart 
farfuria albastră! 

— Cum adică? 

— Nu ştiu. 

Şi - în acest caz, cel puţin - pistolarul credea că adversarul 
său spune adevărul. 

— De ce-mi arăţi toate astea? 

— Nu întreba! zise tăios omul în negru, însă zâmbea. Nu 
întreba. Doar uită-te. Consideră că este doar un ritual inutil 
dacă aşa te simți mai bine. 


Ca mersul la biserică. 
Se hlizi şi întoarse a cincea carte. 


Un secerător care rânjea strângea o seceră cu degete 
osoase. 

— Moartea, spuse simplu omul în negru. Dar nu pentru 
tine. 

A şasea carte. 

Pistolarul se uită la ea şi simți în viscere o senzaţie ciudată 
de anticipare. 

Senzaţia era amestecată cu groază şi bucurie, şi acest 
complex de emoţii era indescriptibil. Îl făcea să-i vină să vomite 
şi să danseze în acelaşi timp. 

— Turnul, spuse blând omul în negru. lată aici Turnul. 

Cartea pistolarului ocupa centrul aranjamentului; fiecare 
dintre următoarele patru ocupa câte un colț, ca nişte sateliți 
în jurul unei stele. 

— Asta unde vine aşezată? întrebă pistolarul. 

Omul în negru aşeză Turnul deasupra Spânzuratului, 
acoperindu-l complet. 

— Ce înseamnă asta? întrebă pistolarul. 

Omul în negru nu răspunse. 

— Ce înseamnă asta? stărui el cu întrebarea. 

Omul în negru nu răspunse. 

— Blestemat să fii! 

Nici un răspuns. 

— Atunci blestema-te-ai. Care-i a şaptea carte? 

Omul în negru o întoarse pe a şaptea. Un soare se ridica pe 
un cer albastru luminos. Cupidoni şi zâne pluteau în jurul lui. 
Sub soarele strălucitor era un câmp mare şi roşu. Trandafiri 
sau sânge? Pistolarul nu-şi dădea seama. Poate, gândi, 
amândouă. 

— A şaptea carte este Viața, spuse încet omul în negru. Dar 
nu pentru tine. 

— Unde i-e locul în aranjament? 

— Asta nu trebuie s-o ştii tu, răspunse omul în negru. Sau 
s-o ştiu eu. Nu eu sunt cel mare pe care îl cauţi, Roland. Sunt 
doar emisarul lui. 

Azvârli cartea cu nepăsare în focul mic. Se înnegri, se îndoi 
şi izbucni în flăcări. Pistolarul simți că-i palpită inima şi că-i 


îngheaţă în piept. 

— Dormi acum, zise cu nepăsare omul în negru. Să dormi - 
visând, mai ştii?!7: Şi aşa mai departe. 

— Ce n-o să-nfăptuiască gloanțele mele s-ar putea să facă 
mâinile, avertiză pistolarul. 

Picioarele i se-ndreptară cu o iuțeală sălbatică, splendidă, şi 
se aruncă peste foc spre celălalt, cu braţele întinse. Omul în 
negru, zâmbind, deveni mare în ochii săi şi-apoi se retrase pe 
un coridor lung, unde fiecare sunet năştea câte-un ecou. 
Lumea se umplu de sunetul unui râs sardonic, iar el cădea, 
murea, dormea. 

Visă. 


3 


Universul era pustiu. Nimic nu mişca. Nimic nu era. 

Pistolarul plutea, ameţit. 

— Să aprindem o lumină mică, spuse cu nonşalanţă vocea 
omului în negru şi se făcu lumină. Pistolarul gândi într-un fel 
detaşat că lumina aceea era bună. 

— Acum întuneric cu stele deasupra. Apă dedesubt. 

Şi se făcu. Plutea peste mări nesfârşite. Deasupra, stelele 
scânteiau veşnic, însă nu vedea nici una dintre constelațiile 
care-l călăuziseră în lunga sa viață. 

— Pământ, invită omul în negru, şi se făcu; se ivi din apă cu 
nesfârşite mişcări galvanice, convulsive. Era roşu, arid, crăpat 
şi steril de la un capăt la altul. 

Vulcani scuipau neîncetat magmă ca nişte furuncule uriaşe 
pe capul rotund şi urât al unui adolescent. 

— Bine, făcu omul în negru. E-un început şi ăsta. Să apară 
nişte plante. 

Copaci. larbă şi câmpii. 

Şi apărură. Dinozauri hoinăreau ici şi colo, mârâiau şi 
pufăiau şi se mâncau între ei şi rămâneau blocaţi în 
smârcurile de smoală bolborositoare, urât mirositoare. Uriaşe 
păduri tropicale se întindeau în toate părțile. Ferigi gigantice 
se legănau spre cer cu frunze zimțate. Cărăbuşi bicefali se 


târau pe unele dintre ele. Pe toate acestea le văzu pistolarul. Şi 
totuşi el se simți mare. 

— Acum să apară omul, spuse încet omul în negru, însă 
pistolarul cădea... 

cădea în sus. Orizontul acelui pământ vast şi fecund începu 
să se curbeze. Da, cu toţii spuneau că e curbat, profesorul 
său, Vannay, susținea că asta fusese dovedit cu mult înainte 
ca lumea să meargă mai departe. Dar asta... 

Din ce în ce mai departe, din ce în ce mai sus. Continente 
prindeau formă înaintea ochilor lui increduli şi erau ascunse 
de nori îngrămădiți. Atmosfera ţinea lumea într-un sac 
placentar. lar soarele, răsărind dincolo de umărul lumii... 

Strigă cu putere şi ridică un braț înaintea ochilor. 

— Să se facă lumină! 

Vocea nu-i mai aparținea omului în negru. Era uriaşă, 
reverberantă. 

Umplea spaţiul - şi spaţiile dintre spații. 

— Lumină! 

Cădea, cădea. 

Soarele se micşoră. O planetă roşie brăzdată de canale trecu 
în viteză pe lângă el; două luni se învârteau furios în jurul ei. 
Dincolo de aceasta era o centură rotitoare de aştri şi o planetă 
gigantică ce mustea de gaze, prea mare pentru a se susține pe 
sine, prin urmare turtită la poli. Şi mai departe era o lume 
inelară ce scânteia ca o nestemată, cu învelişul ei de spiculi 
glaciali. 

— Lumină! Să se fa... 

Alte lumi, una, două, trei. Cu mult dincolo de ultima, o 
minge singuratică de gheaţă şi rocă se rotea în beznă deplină 
în jurul unui soare care nu scăpăra mai tare decât un penny 
mătuit. 

Dincolo de asta, întuneric. 

— Nu, spuse pistolarul şi cuvântul său, rostit în beznă, era 
plat şi fără ecou. 

Era întuneric deplin. Pe lângă acesta, cea mai întunecată 
noapte a sufletului unui om era ca ziua la prânz, întunericul 
de sub munți o simplă pată pe fața Luminii. 


— Ajunge. Te rog, ajunge acum. Ajunge... 

— LUMINĂ! 

— Ajunge. Ajunge, te rog... 

Stelele înseşi începură să se micşoreze. Nebuloase întregi se 
uniră şi deveniră pete sclipitoare. Întregul univers părea să se 
strângă în jurul lui. 

— Te rog, ajunge, ajunge, ajunge... 

Vocea omului în negru îi şopti mătăsos la ureche: 

— Atunci renunţă. Alungă orice gând legat de Turn. Du-te 
în plata ta, pistolarule, şi purcede pe lungul drum al salvării 
sufletului tău. 

Îşi strânse puterile. Zdruncinat şi singur, înfăşurat în 
întuneric, îngrozit de atacul unei semnificații ultime, îşi 
strânse puterile şi rosti răspunsul final pe acest subiect: 

— NICIODATĂ! 

— ATUNCI SĂ SE FACĂ LUMINĂ! 

Şi se făcu lumină, se năpusti asupra sa ca un ciocan, o 
lumină mare, primordială. 

Rațiunea nu avea şanse să supraviețuiască în acea amplă 
strălucire, dar, înainte să piară, pistolarul văzu ceva cu 
claritate, ceva ce crezu că are o importanță cosmică. Se agăță 
de asta cu un efort agonic şi se afundă, căutând refugiu în 
sine însuşi, înainte ca lumina aceea să-i răpească vederea şi 
să-i distrugă rațiunea. 

Fugi de lumină şi de lucrurile pe care le sugera aceasta, şi 
astfel redeveni el însuşi. Asta facem cu toţii; asta fac chiar şi 
cei mai breji dintre noi. 


4 


Era tot noapte - dacă aceeaşi sau alta, nu avea cum să ştie 
imediat. Se opinti în picioare de unde îl adusese saltul său 
demonic spre omul în negru şi se uită la buşteanul pe care 
şezuse Walter o' Dim - cum îl numeau unii dintre oamenii pe 
care Roland îi întâlnise în drumul său. Nu mai era acolo. 

O senzaţie puternică de disperare îl năpădi - Doamne, să 
treacă iar prin toate câte a trecut -, după care omul în negru 


vorbi din spatele lui: 

— Aici, pistolarule. Nu-mi place să te simt aşa aproape. 
Vorbeşti în somn. 

Se hlizi. 

Pistolarul se ridică dezechilibrat în genunchi şi se întoarse. 
Din foc mai rămăseseră tăciuni roşii şi spuză gri, lăsând în 
urmă desenul familiar al combustibilului ars. Omul în negru 
şedea lângă el, plescăind din buze cu un entuziasm dizgrațios, 
cu rămăşiţele unsuroase ale iepurelui în mâini. 

— Te-ai descurcat binişor, spuse omul în negru. N-aş fi 
putut niciodată să-i trimit viziunea asta tatălui tău. Ar fi ieşit 
din ea cu spume la gură. 

— Ce a fost? întrebă pistolarul. Cuvintele îi erau neclare şi 
tremurate. 

Simţea că, dacă ar încerca să se ridice, i-ar ceda picioarele 
sub el. 

— Universul, zise cu lejeritate omul în negru. Râgâi şi 
aruncă oasele în foc, unde mai întâi luciră şi apoi se înnegriră. 
Vântul bocea şi gemea deasupra golgotei. 

— Universul? repetă absent pistolarul. Era un cuvânt 
necunoscut pentru el. Primul lui gând era că celălalt recita o 
poezie. 

— Vrei Turnul, spuse omul în negru. Părea să fie o 
întrebare. 

— Da. 

— Ei bine, nu-l vei avea, zise omul în negru şi zâmbi cu o 
cruzime senină. 

Nimănui nu-i pasă la sfatul celor mari dacă-ți amanetezi 
sufletul ori dacă-l vinzi de-a dreptul, Roland. Cred că am idee 
cât de aproape de margine te-a împins ultimul tovarăş de 
drum. Turnul te va ucide la jumătate de lume distanţă. 

— Nu ştii nimic despre mine, zise pistolarul răspicat şi 
zâmbetul se şterse de pe buzele celuilalt. 

— Eu l-am făcut şi eu l-am distrus pe tatăl tău, spuse 
nemilos omul în negru. M-am apropiat de mama ta ca Marten 
- ăsta e un adevăr pe care l-ai bănuit dintotdeauna, nu? - şi 
am luat-o. S-a mlădiat sub mine ca o salcie... deşi (asta s-ar 


putea să te liniştească) nu s-a frânt niciodată. În orice caz, aşa 
a fost scris şi aşa s-a întâmplat. Sunt cel mai îndepărtat 
slujitor al celui care stăpâneşte acum Turnul Întunecat şi 
Pământul a fost pus în mâna roşie a acelui rege. 

— Roşie? De ce spui roşie? 

— Nu contează. Nu vom vorbi despre el, deşi vei afla mai 
multe decât ai vrea dacă ai stărui. Ce te-a rănit o dată te va 
răni şi a doua oară. Acesta nu-i începutul, ci începutul 
sfârşitului. Ai face bine să ţii minte asta..., dar tu nu te-nveți 
niciodată minte. 

— Nu înțeleg. 

— Nu. Aşa-i. N-ai înțeles niciodată. Şi nici n-o să înţelegi. 
Tu n-ai imaginaţie. 

Eşti orb, în felul ăsta. 

— Ce am văzut? întrebă pistolarul. Ce am văzut la sfârşit? 
Ce a fost? 

— Ce ţi s-a părut că este? 

Pistolarul rămase tăcut, căzut pe gânduri. Pipăi după 
tutun, dar nu-i mai rămăsese. Omul în negru nu se oferi să-i 
umple săculețul nici prin magie neagră, nici prin albă. Mai 
târziu poate că va mai găsi ceva în punga sa de răsaduri, dar 
“mai târziu” părea acum foarte departe. 

— Era o lumină, zise pistolarul într-un târziu. O lumină 
albă, infinită. Şi apoi... 

Se întrerupse şi se uită ţintă la omul în negru. Acesta 
stătea aplecat în față şi pe chip avea imprimată expresia unei 
emoții stranii, săpată prea adânc pentru a o ascunde ori nega. 
Era vorba de groază sau mirare. Poate că era una şi aceeaşi. 

— N-ai habar, zise el şi începu să zâmbească. O, mare 
vrăjitor, care-i aduce pe morţi la viață. N-ai habar. Eşti un 
escroc! 

— Ba ştiu, se răsti omul în negru. Dar nu ştiu... ce. 

— Lumină albă, repetă pistolarul. Şi apoi - un fir de iarbă. 
Un singur fir de iarbă care umplea totul. Şi eu eram minuscul. 
Infinitezimal. 

— Iarbă. Omul în negru închise ochii. Faţa lui părea suptă 
şi palidă. Un fir de iarbă. Eşti sigur? 


— Da. Pistolarul se încruntă. Dar era purpuriu. 

— Ascultă-mă acum, Roland, fiul lui Steven. Vrei să mă 
asculți? 

— Da. 

Astfel, omul în negru începu să vorbească. 


5 


Universul (spuse el) este Marele Tot şi oferă un paradox prea 
mare pentru a fi cuprins de-o minte finită. Aşa cum creierul 
viu nu e în stare să conceapă existența unui creier neviu - cu 
toate că ar putea crede că este în stare - la fel mintea finită nu 
poate cuprinde infinitul. 

Prozaicul fapt al însăşi existenței universului înfrânge 
deopotrivă un suflet pragmatic şi unul romantic. A fost un 
timp, deşi cu o mie de generaţii înainte ca lumea să meargă 
mai departe, când omenirea a atins o dezvoltare tehnologică şi 
ştiinţifică suficient de mare, încât să poată ştirbi puţin din 
marele pilon de piatră al realităţii. Chiar şi aşa, falsa lumină a 
ştiinţei (a cunoaşterii, dacă preferi) strălucea în doar câteva 
țări dezvoltate. O singură companie (sau cabală) conducea în 
această privință; North Central  Positronics, aşa se 
autointitulase. Totuşi, în pofida unei remarcabile creşteri a 
numărului de informaţii dobândite, înțelegerea era uimitor de 
subțire. 

— Pistolarule, străbunii noştri îndepărtați au biruit “boala 
care putrezeşte”, pe care ei o numeau cancer, aproape au 
biruit îmbătrânirea, au păşit pe Lună... 

— Nu cred asta, spuse ferm pistolarul. 

La această omul în negru doar zâmbi şi răspunse: 

— Nici nu e nevoie să crezi. Însă aşa a fost. Au fabricat sau 
au descoperit o sută de alte fleacuri minunate. Însă acest 
tezaur de informaţii a oferit puţină sau nici un pic de 
înțelegere. Nu s-a scris nici o odă măreață în cinstea 
minunilor inseminării artificiale - naşterea de copii din spermă 
înghețată - sau a maşinilor care funcționau cu putere solară. 
Puţini, în cel mai bun caz, au părut că intuiesc adevăratul 


principiu al realităţii: noile descoperiri duc întotdeauna la şi 
mai multe mistere insondabile. Tot mai buna cunoaştere 
psihologică a creierului pune tot mai mult în pericol existența 
sufletului, însă, în acelaşi timp, natura căutării îl face mai 
verosimil. Înţelegi? Sigur că nu. Ai ajuns la limitele puterii tale 
de înțelegere. Dar nu contează - asta e irelevant. 

— Dar ce este relevant atunci? 

— Cel mai mare mister pe care îl oferă universul nu este 
viața, ci măsura. 

Măsura cuprinde viața şi Turnul cuprinde măsura. Copilul, 
pentru care curiozitatea e pe primul loc, spune: Tati, ce este 
dincolo de cer? Şi tatăl spune: 

Întunericul spaţiului. Copilul: Ce este dincolo de spaţiu? 
Tatăl: Galaxia. 

Copilul. Dincolo de galaxie? Tatăl: Altă galaxie. Copilul: 
Dincolo de celelalte galaxii? Tatăl: Nimeni nu ştie. 

Pricepi? Mărimea ne înfrânge. Pentru peşte, lacul în care îşi 
duce viața este universul. Ce-şi spune peştele când e smuls de 
gură prin limitele argintii ale existenţei şi scos într-un nou 
univers în care aerul îl îneacă şi lumina e-o nebunie albastră? 
Unde bipede uriaşe fără branhii îl vâră într-o cutie sufocantă 
şi-l acoperă cu alge ude ca să moară? 

Ai putea lua vârful unui creion şi să-l măreşti. Ajungi la 
punctul în care înţelegi ceva uluitor: vârful creionului nu este 
solid; e compus din atomi care se învârt şi gravitează ca un 
trilion de planete demonice. Ceea ce nouă ni se pare solid este 
de fapt doar o rețea laxă ţinută laolaltă de forța gravitaţiei. 

Văzute la mărimea lor normală, distanţele dintre aceşti 
atomi ar putea deveni leghe, abisuri, eoni. Atomii înşişi sunt 
compuşi din nuclee şi din protoni şi electroni care gravitează. 
Ai putea face un pas mai departe, la nivelul particulelor 
subatomice. Şi apoi la ce? Tahioni? Nimic? Sigur că nu. Totul 
în univers neagă nimicul;, singura absurditate este sugestia 
unui sfârşit. 

Dacă ai ajunge la limita universului, ai găsi un gard de 
scânduri şi un indicator pe care scrie FUNDĂTURĂ? Nu. Ai 
putea găsi ceva tare şi rotund, cum trebuie că puiul vede oul 


din interior. Şi dacă ai sparge coaja (sau ai găsi o uşă), ce 
lumină mare şi torențială ar răzbate prin deschizătură la 
capătul spaţiului? Dacă te-ai uita dincolo şi ai descoperi că 
întregul nostru univers nu este decât o parte dintr-un singur 
atom al unui fir de iarbă? Ai fi oare nevoit să crezi că arzând o 
crenguță incinerezi de fapt o eternitate de eternități? Că 
existența se ridică nu la un singur infinit, ci la o infinitate de 
infinituri? 

Poate ai văzut ce rol joacă universul nostru în marea ordine 
a lucrurilor - acela al unui simplu atom dintr-un fir de iarbă. 
E oare posibil ca tot ceea ce percepem, de la virusul 
microscopic la îndepărtata nebuloasă Cap de Cal, să fie 
înglobat de un singur fir de iarbă ce s-ar putea să fi existat 
doar un anotimp într-un flux necunoscut al timpului? Şi dacă 
firul acela e tăiat de o seceră? 

Când începe să se veştejească, descompunerea se infiltrează 
oare în universul şi-n viețile noastre, îngălbenind şi înnegrind 
şi uscând totul? Poate că asta a început deja să se întâmple. 
Spunem că lumea a mers mai departe; poate că prin asta 
spunem de fapt că a început să se veştejească. 

Gândeşte-te, pistolarule, la cât de mici ne face o astfel de 
viziune asupra lucrurilor! Dacă un Dumnezeu contemplă 
toate acestea, oare chiar împarte dreptatea pentru o specie de 
țânțari dintr-o infinitate de specii de țânțari? Oare ochiul Lui 
vede vrabia căzând atunci când vrabia nu e nici măcar o 
fărâmă de hidrogen care pluteşte în derivă în adâncul 
spaţiului? Şi dacă într-adevăr o vede... oare care trebuie să fie 
natura unui astfel de Dumnezeu? Unde trăieşte El? Cum e 
posibil să trăieşti dincolo de infinit? 

Imaginează-ți nisipul deşertului Mohaine, cel pe care l-ai 
traversat ca să mă găseşti, şi imaginează-ţi un trilion de 
universuri - nu lumi, ci universuri - înglobate în fiecare 
grăunte din acel deşert; şi-n fiecare univers o infinitate de 
altele. Noi tronăm peste aceste universuri din vârful infimului 
nostru fir de iarbă; cu o singură mişcare de cizmă poţi face un 
miliard de miliarde de lumi să zboare în întuneric, într-un lanţ 
ce nu se va închide niciodată. 


Mărimea, pistolarule... mărimea... 

Dar să mergem cu ipoteza mai departe. Să presupunem că 
toate lumile, toate universurile, se întâlnesc într-un singur 
nex, un singur pilon, un Turn. 

Şi-n interiorul lui, o scară, ducând în sus poate la 
Divinitatea însăşi. Ai îndrăzni să urci până-n vârf, pistolarule? 
Ar fi posibil ca undeva deasupra întregii realității nesfârşite să 
existe o Încăpere?... 

N-ai îndrăzni. 

Şi în mintea pistolarului, aceste din urmă cuvinte se 
repetară: N-ai îndrăzni. 


6 


— Cineva a îndrăznit, spuse pistolarul. 

— De cine vorbeşti? 

— Dumnezeu, spuse pistolarul încet. Ochii lui scânteiau. 
Dumnezeu a îndrăznit... sau regele de care vorbeai tu... sau... 
să fie oare goală încăperea, profetule? 

— Nu ştiu. Peste chipul omului în negru trecu umbra fricii, 
moale şi întunecată ca aripa unui şoricar. Şi, mai mult de 
atât, nu pun întrebări. Ar putea fi nesăbuit. 

— Te temi că vei muri pe loc? 

— Poate că mă tem de... o explicaţie. 

Omul în negru tăcu o vreme. Noaptea era foarte lungă. 
Calea Lactee se întindea deasupra lor în toată splendoarea, 
însă golul dintre aştrii ei arzători stârnea spaimă. Pistolarul se 
întrebă ce ar simți dacă cerul acela siniliu s-ar despica şi-ar 
revărsa asupra lor un torent de lumină. 

— Focul, spuse el. Mi-e frig. 

— Clădeşte-l singur, zise omul în negru. În noaptea asta, 
valetul are liber. 


7 


Pistolarul moţăi puţin şi când se trezi dădu ochii de omul în 
negru care-l privea cu nesaț, bolnăvicios. 

— La ce te holbezi? O veche zicală de-a lui Cort îi veni în 
gând. Vezi cumva fundul lu” sor-ta? 

— Mă holbez la tine, desigur. 

— Ei bine, încetează. Mişcă lemnele în foc, distrugând 
precizia ideogramei. 

Nu mi-a plăcut. 

Se uită spre est ca să vadă dacă nu mijeau zorii, însă 
noaptea continua la nesfârşit. 

— Atât de repede cauţi lumina. 

— Pentru lumină m-am născut. 

— A, într-adevăr! Ce nepoliticos din partea mea să uit asta! 
Şi totuşi încă mai aveam multe de discutat, eu şi cu tine. Căci 
aşa mi-a spus regele şi stăpânul meu. 

— Cine-i regele ăsta? 

Omul în negru zâmbi. 

— Să spunem deci adevărul, tu şi cu mine? Gata cu 
minciunile? 

— Credeam că deja spunem adevărul. 

Dar omul în negru continuă de parcă Roland nici n-ar fi 
vorbit: 

— Să iasă adevărul la iveală între noi, ca între doi bărbaţi? 
Nu ca prieteni, ci ca egali? lată o ofertă pe care rareori o vei 
primi, Roland. Doar egalii îşi spun adevărul, asta cred eu. 
Prietenii şi iubiții mint întruna, captivi în plasa stimei de sine. 
Ce obositor! 

— Ei, n-aş vrea să te obosesc, aşa că hai să spunem 
adevărul. Mai puţin de atât nu vorbise în noaptea aceea. 
Începe spunându-mi ce înţelegi mai exact prin gleamăr. 

— Păi, vrajă, pistolarule! Vraja regelui meu a prelungit 
noaptea asta şi va continua să o prelungească până ce ne 
terminăm palavrele. 

— Şi cât mai durează asta? 

— Mult. Nu te pot lămuri mai bine. Nu ştiu nici eu. Omul în 
negru stătea lângă foc şi lumina tăciunilor aprinşi se juca pe 
faţa lui. Întreabă. Îţi voi spune ce ştiu. M-ai prins. E corect; n- 


am crezut c-o vei face. Şi totuşi căutarea ta de-abia a început. 
Întreabă. Vom ajunge la miezul problemei nu peste mult timp. 

— Cine e regele tău? 

— Nu l-am văzut niciodată, dar tu e musai să-l vezi. Înainte 
să-l întâlneşti pe el, trebuie să-l întâlneşti pe Străinul Fără 
Vârstă. Omul în negru zâmbi fără răutate. Trebuie să-l răpui, 
pistolarule. Însă cred că nu asta ai vrut să întrebi. 

— Dacă nu ţi-ai văzut niciodată regele şi stăpânul, cum îl 
recunoşti? 

— Mă vizitează în vis. Mi s-a arătat în chip de adolescent, 
când trăiam, sărac şi neştiut, într-un ţinut de departe. Acum 
un snop de secole m-a însărcinat cu o misiune şi mi-a promis 
recompensă, cu toate că am făcut multe trebuşoare în tinereţe 
şi-n zilele maturității mele înaintea gloriei mele. Tu eşti acea 
glorie, pistolarule. Tu eşti punctul meu culminant. Se zgâi. 
Vezi tu, cineva te-a luat în serios. 

— Şi Străinul ăsta are cumva un nume? 

— O, sigur că are nume. 

— Şi care este numele lui? 

— Legiune, răspunse încet omul în negru şi undeva, în 
întunericul etern în care dormeau munţii, o alunecare de 
pietre îi punctă cuvintele şi o pumă ţipă ca o femeie. Pistolarul 
se cutremură şi omul în negru tresări. Însă cred că nici asta 
nu e ce ai vrut tu să întrebi. Nu-ţi stă în fire să mergi cu 
gândul atât de departe. 

Pistolarul ştia întrebarea; îl rosese toată noaptea şi ani 
întregi, de asta credea. 

Îi tremura pe buze, însă nu o rosti... nu încă. 

— Străinul ăsta e un slujitor al Turnului? Ca tine? 

— Mdea. Aduce întunericul. Întunecă orice culoare. Este în 
toate timpurile. 

Însă există unul mai mare decât el. 

— Cine? 

— Nu mă întreba! strigă omul în negru. Vocea sa aspiră 
spre severitate şi se nărui în rugă înflăcărată. Nu ştiu! Nu 
vreau să ştiu. A vorbi despre lucrurile din Lumea de Capăt 
înseamnă a vorbi despre ruina propriului suflet. 


— Şi dincolo de Străinul Fără Vârstă este Turnul şi ceea ce 
conține Turnul? 

— Da, şopti omul în negru. Dar nimic din toate astea nu e 
ceea ce vrei tu să întrebi. 

Adevărat. 

— Bine, zise pistolarul, după care puse cea mai veche 
întrebare din lume. 

Voi izbândi? Voi ieşi învingător? 

— Dacă aş răspunde la întrebarea asta, pistolarule, m-ai 
omori. 

— Ar trebui să te omor. Ţi-e necesar. 

Mâinile îi coborâseră la mânerele calde ale pistoalelor. 

— Alea nu deschid uşi, pistolarule; alea doar le închid pe 
vecie. 

— Unde trebuie să merg? 

— Ila-o spre vest. Du-te la mare. Unde lumea se sfârşeşte e 
locul unde tu trebuie să începi. A fost un om care ţi-a dat de 
ales... omul pe care l-ai biruit atât de demult... 

— Da, Cort, îl întrerupse nerăbdător pistolarul. 

— Sfatul era să aştepţi. A fost un sfat rău. Căci pe-atunci 
planurile mele împotriva tatălui tău erau deja puse în 
aplicare. Te-a izgonit şi când te-ai întors... 

— N-aş vrea să aud asta, zise pistolarul şi în gând o auzi pe 
mama lui cântând: 

Copil drag, copil cuminte, adă murele să ne încânte. 

— Atunci ascultă asta: când te-ai întors, Marten pornise 
spre vest pentru a se alătura rebelilor. Aşa au spus toți, în 
orice caz, şi asta ai crezut tu. Însă el şi o vrăjitoare ţi-au întins 
o cursă şi tu ai căzut în ea. Cuminte băiat! Şi chiar dacă 
Marten era de mult plecat pe-atunci, a rămas un om care 
mereu te-a dus cu gândul la el, n-am dreptate? Un om care 
purta rasă călugărească şi avea capul ras într-un gest de 
penitenţă... 

— Walter, şopti pistolarul. Şi chiar dacă ajunsese atât de 
departe cu gândul, adevărul gol-goluț totuşi îl uimea. Tu. 
Marten n-a plecat niciodată. 

Omul în negru se hlizi. 


— La dispoziţia ta. 

— Ar trebui să te ucid acum. 

— N-ar fi deloc corect. Pe deasupra, toate astea au fost de 
mult. Acum vine timpul împărtăşirii. 

— Nici n-ai plecat, repetă pistolarul năuc. Doar te-ai 
schimbat. 

— Şezi, îl invită omul în negru. O să-ţi spun poveşti; atâtea 
câte rezişti să asculți. Însă cred că poveştile tale vor fi mult 
mai lungi. 

— Eu nu vorbesc despre mine, bolborosi pistolarul. 

— Însă-n noaptea asta n-ai încotro. Ca să putem înţelege. 

— Ce să înțelegem? Ţelul meu? Tu ştii care este. Să găsesc 
Turnul este țelul meu. Am jurat. 

— Nu țelul tău, pistolarule. Mintea ta. Mintea ta înceată, 
iscoditoare, tenace. 

N-a existat niciodată una asemenea ei în întreaga istorie a 
lumii. 

Poate în toată istoria creației. Acum e timpul să vorbim. 
Acum e timpul să spunem poveşti. 

— Atunci vorbeşte. 

Omul în negru îşi scutură mâneca voluminoasă a mantiei. 
Din ea căzu un pachet înfăşurat în folie în care se reflectă 
lumina palidă a tăciunilor. 

— Tutun, pistolarule. Vrei să fumezi? 

Reuşise să se abțină de la iepure, însă de la asta nu mai 
putea. Desfăcu folia cu degete grăbite. Înăuntru era tutun fin 
măcinat şi frunze verzi în care să-l ruleze, uimitor de umede. 
De zece ani nu mai văzuse asemenea tutun. 

Rulă două ţigări şi rupse cu dinţii capătul fiecăreia pentru a 
elibera aroma. 

Îi oferi una omului în negru, care o luă. Luă fiecare un 
vreasc aprins din foc. 

Pistolarul îşi aprinse ţigara şi trase fum aromat adânc în 
plămâni, închizând ochii pentru a-şi concentra simțurile. 
Expiră prelung şi încet cu satisfacţie. 

— E bună? întrebă omul în negru. 

— Da. Foarte bună. 


— Bucură-te de ea. S-ar putea să fie ultima ta ţigară 
pentru foarte mult timp. 

Pistolarul trecu asta cu vederea. 

— Prea bine, reluă omul în negru. Să-ncepem, atunci: 
Trebuie să înţelegi că Turnul a existat dintotdeauna şi că 
întotdeauna au existat băieți care ştiu de el şi care tânjesc 
după el, mai mult decât după putere, sau bogății, sau femei... 
băieți care caută uşi ce duc spre el... 


8 


Apoi se vorbi, se vorbi cât pentru o noapte întreagă şi 
Dumnezeu singur ştie cât pe deasupra (sau cât era adevărat), 
însă pistolarul îşi aminti mai târziu puţin din cele spuse... şi 
pentru mintea sa de-un practicism straniu, puține păreau să 
conteze. Omul în negru îi spuse din nou că trebuie să meargă 
la marea care se afla la nu mai mult de treizeci de kilometri 
uşori spre vest şi că acolo va fi învestit cu puterea alegerii. 

— Dar asta nu e tocmai aşa, zise omul în negru, 
azvârlindu-şi ţigara în rămăşiţele focului din vatră. Nimeni nu 
vrea să te învestească, pistolarule, cu vreo putere anume; 
aceasta se află pur şi simplu în tine şi simt nevoia să ţi-o 
spun, în parte datorită sacrificiului făcut de băiat şi în parte 
pentru că asta e legea; legea naturală a lucrurilor. Apa trebuie 
să curgă la vale şi ţie trebuie să ţi se spună. Vei alege trei, 
înțeleg... dar mie nu-mi pasă cu adevărat şi nici nu vreau cu 
adevărat să ştiu. 

— Cei trei, murmură pistolarul, gândindu-se la Oracol. 

— Şi apoi începe distracţia! Dar pe atunci eu voi fi demult 
plecat. Rămas bun, pistolarule. Rolul meu s-a încheiat acum. 
Lanţul este încă în mâinile tale. Ai grijă să nu ţi se-nfăşoare în 
jurul gâtului. 

Împins de ceva exterior lui, Roland spuse: 

— Mai ai un lucru de spus, aşa-i? 

— Da, răspunse omul în negru şi-i zâmbi pistolarului cu 
ochii lui goi şi întinse o mână spre el. Să se facă lumină. 

Şi se făcu lumină, şi de data aceasta lumina fu bună. 


9 


Roland se trezi lângă vestigiile focului mai bătrân cu zece 
ani. Părul lui negru se rărise la tâmple şi devenise gri ca 
pânzele de păianjen la sfârşitul toamnei. Liniile de pe faţă erau 
mai adânci, pielea - mai aspră. 

Rămăşiţele lemnelor pe care le strânsese se transformaseră 
în ceva asemănător pietrei şi omul în negru era un schelet 
rânjit înfăşurat într-o mantie neagră putredă, oase noi în acel 
loc al oaselor, un craniu în plus pe acea golgotă. 

Sau într-adevăr eşti tu? îşi spuse. Mă cam îndoiesc, Walter 
o” Dim... Mă cam îndoiesc, Marten-care-ai-fost. 

Se ridică în picioare şi se uită în jur. Apoi, cu o mişcare iute, 
neaşteptată, întinse mâna spre rămăşiţele tovarăşului din 
noaptea trecută (dacă acelea erau într-adevăr rămăşiţele lui 
Walter), o noapte care durase cumva zece ani. 

Smulse falca rânjită şi o îndesă nepăsător în buzunarul de 
la şold, din stânga, al jeanşilor săi - un bun înlocuitor al celei 
pe care o pierduse sub munți. 

— Câte minciuni mi-ai spus? întrebă. Multe, era sigur, însă 
ceea ce le făcea să fie minciuni bune era faptul că între ele 
amestecase frânturi de adevăr. 

Turnul. Undeva înainte, îl aştepta - nexul Timpului, nexul 
Mărimii. 

O luă iar spre vest, cu spatele la răsăritul soarelui, 
îndreptându-se către ocean, dându-şi seama că o mare bucată 
din viața lui venise şi plecase. 

— Te iubesc, Jake, spuse el cu voce tare. 

Amorţirea îi părăsi corpul şi începu să calce mai sprinten. 
În seara aceea ajunse la capătul pământului. Se aşeză pe o 
plajă care se întindea pustie la stânga şi la dreapta, la infinit. 
Valurile loveau neîncetat malul, vuind întruna. 

Soarele la apus împrăştia peste apă o dâră lată de auriu 
intens. 

Acolo şezu pistolarul, cu fața întoarsă în sus spre lumina 
palidă. Îşi visă visele şi privi cum apar stelele; țelul lui nu 


pierdu din importanţă şi nici inima nu-i şovăi; părul lui, mai 
rar acum şi cărunt la tâmple, îi flutura în jurul capului, iar 
pistoalele împodobite cu lemn de santal ale tatălui său 
stăteau lipite, lucioase şi mortale, de şoldurile lui; şi era 
singur, însă nu găsea că singurătatea este în vreun fel un 
lucru rău sau ruşinos. Întunericul pogori şi lumea merse mai 
departe. Pistolarul aşteptă momentul alegerii şi în lungile lui 
vise văzu Turnul Întunecat, la care într-o zi avea să ajungă, la 
amurg, şi de care se va apropia, sunând din corn, pentru a 
purta o inimaginabilă bătălie finală. 


4), 


42) 
(3) 


4 
15) 


46; 


(2 


Pentru o discuţie comprehensivă asupra Factorului Porcărie, vedeţi Despre 
scris, carte publicată de Scribner în anul 2000 (Ed. Nemira, 2007) (n.a.). 


Cei pe care îi uneşte destinul (n.a.). 


Un exemplu în acest sens probabil că va fi concludent pentru toate. In textul 
celeilalte ediții a Pistolarului, Farson este numele unui oraş. În volumele din 
urmă, acesta a devenit, cine ştie cum, numele unui om: rebelul John Farson, 
care se află în spatele căderii Gileadului, oraşul-stat în care Roland îşi 
petrece copilăria (n.a.). 


Traducere de Marcel Corniş-Pope, Ed. Polirom, laşi, 2008. 


Beam, în original, care înseamnă deopotrivă grindă/bârnă, traversă şi rază 
(de soare, de lumină etc.) (n. tr.). 


Banshee - în folclorul galic, Spit unei femei care vesteşte, prin tânguieli 
sfâşietoare, moartea unui membru al familiei (n. tr.). 


Parafrază după celebrul monolog „A fi sau a nu fi“ din Hamlet, de William 
Shakespeare (n. tr.).