Radu Tudoran — O lume intreaga

RADU TUDORAN 


O LUME ÎNTREAGĂ 


ediția a Il-a revăzută 


Editura Tineretului - București, 1969 


Versiunea digitală 1.0 - noiembrie 2021 


Întîmplările pline de tîlcuri, și numai în aparenţă ciudate, 
care se povestesc în această carte, încep pe o seară de toamnă 
înaintată, cu iarna aproape, la etajul al doilea al spitalului de 
copii, într-o cameră mică, albă, cu un singur pat — o rezervă 
pentru cazurile grave. 

Afară burniţa, ploaie măruntă și rece, gata să se prefacă în 
zăpadă; păcătoasă ploaie, venită pe neașteptate, fiindcă la prînz 
vremea fusese încă frumoasă. In cameră însă adia blind 
caloriferul, și micul bolnav, cu ochii închiși, cu fruntea 
îmbrobonată, îl simţea ca pe un întîrziat zefir văratic. O clipă se 
și duse cu închipuirea la o zi caldă, în zăvoaiele de pe malul 
Dimboviţei, mai sus de Ciurel, pe care le cunoștea colțișor cu 
colțișor, deoarece de pe la șase ani le tot explorase, la fel de 
temeinic cum explorase Stanley pădurile sălbatice ale Africei... 
Atît că nu se putea amăgi prea mult timp, cu toată toropeala 
potrivită pentru a da drumul imaginaţiei. În locul mirosului de 
salcie înverzită și al miresmelor de pe cîmp se simţea un iz 
leșios, de vopsea încinsă, amestecată cu nu știu ce 
medicament. Nu se auzea murmurul giîrlei, șopotul ei la cotituri, 
nici cătina fremătind ușurel sub zefir, nici gălăgia vrăbiilor 
nesățioase, nici cîntecul ciocîrliei, sus... Pe ușa deschisă venea 
glas de poveste, pornit din difuzorul de pe coridor. 

Era povestea de seară, care se spune copiilor înainte de a-i 
adormi. Nu putea s-o urmărească, nu înțelegea ce-a zis 
împăratul şi ce-a răspuns împărăteasa... Acasă asculta 
totdeauna, curios să afle cum iese povestitorul din încurcătură. 
Că doar poveștile, oricîte s-or fi născocit, sînt terminate de mult! 
Pare-se, însă, oamenii mari cred că pe copii îi poţi amăgi — și le 
iau iarăși și iarăși de la început. lar copiii, neavînd încotro, le 
ascultă cuminţi... 

— Și bucurîndu-se foarte mult împărăteasa — zicea glasul din 
difuzor — s-a făcut nuntă mare, de-a răsunat palatul... Noapte 
bună, copii!... 

Terminată fiind povestea, acum aparatul de radio transmitea 
un cîntec despre toreadori, crezîndu-se poate că tot ce-i suflare 
de copil a și adormit. 

Micul bolnav asculta toropit. Pe foaia de observaţie agăţată 
de tăblia patului scria: «lon I. Antone, numele părinţilor: lon și 


Maria; domiciliul: strada Vatra Nouă, nr. 8, bloc 17, scara G, 
etajul IX, apartamentul 163; virsta: treisprezece ani; elev, clasa 
a VII-a...» 

Diagnosticul și observaţiile asupra bolii lipseau deocamdată. 

La căpătii se afla o noptieră de metal, albă, iar alături un tub 
mare, ca o ghiulea lungă, vopsită în albastru, avînd la partea de 
sus alcătuiri ciudate, niște robinete și, văzute ca prin ceată, 
parcă și ceasuri. La picioare mai era o masă și un scaun, 
semănînd cu noptiera, tot de metal, și tot albe. De o parte a ușii 
lucea un lavoar de faianţă; de partea cealaltă, un dulap metalic. 
Nu ardea nici un bec în cameră, dar ușa fiind deschisă răzbea 
lumină de pe coridor, o dîră gălbuie, strecurindu-se pînă sub 
masă. 

Afară se simţi zgomot de pași, înăbușiţi în covorul de cauciuc, 
albastru. Sora șefă venea să vadă cum îi merge bolnavului. 
Glasul ei se auzi, adresîndu-se sorii de noapte, aproape în 
șoaptă, dar aspru — și pe bună dreptate: 

— Închide difuzorul numaidecit! Uiţi cît e ceasul? 

Sora de noapte, care ședea pe un taburet lîngă ușă, se ridică 
oftînd. Îi plăcea cîntecul despre toreadori; se și vedea într-o 
arenă, aruncînd flori învingătorului, în timp ce taurul răpus se 
zbătea pe nisip. 

Glasul din difuzor fu curmat tocmai în mijlocul unei note 
prelungi și înalte — strigătul de triumf al toreadorului care înfige 
spada. Cu toate că nu-i lipsea de loc imaginaţia, micul bolnav nu 
văzu în mintea lui scena aceasta, ci și-l închipui numai pe 
cîntărețul de la radio, rămas ţeapăn, cu ochii bulbucaţi și cu 
gura căscată. Nu-și dădu seama că surorile intraseră în camera 
lui și vorbeau de un timp la căpătiiul patului. 

— Trebuie supravegheat toată noaptea! spunea sora şefă, 
transmiţînd instrucţiuni celeilalte, care abia își începuse serviciul 
de noapte. 

— Ce are? 

— Nu se știe nimic sigur; deocamdată îi facem streptomicină. 
Veghează-l! Dacă respiră greu, mă chemi îndată. Să nu duci 
tubul de oxigen în altă parte. 

Buzele bolnavului, arse de febră, se mișcară: 

— Ce nume lung! Strep-to-micină!... 


Sora șefă îi puse mîna pe frunte. Chipul ei se îmblînzi dintr-o 
dată, și glasul, care pînă acum i se auzise aspru, căpătă o 
căldură de mamă duioasă: 

— Arde!... Are temperatură! 

Atunci băiatul deschise ochii și le privi pe amîndouă; le zărea 
ca prin ceaţă — pe una tînără și parcă frumoasă, pe a doua cu 
fața brăzdată de cute, dar cu ochii mai calzi decît ai celeilalte. 
Bîigui, chinuit de un gînd pe care nu-l putea bănui nici una, nici 
alta: 

— Cit e ceasul? 

— E seară, lonică! 

— Știu că-i seară! protestă nemulţumit bolnavul, mișcîndu-și 
nervos capul pe perna albă. Vreau să știu cît e ceasul! Și de ce- 
mi spui lonică? 

Sora șefă se uită pe foaia de observaţie, să vadă dacă nu 
încurcase numele băiatului. 

— Nu te cheamă lon? 

— Ba da! 

— Și cum îţi spune acasă? 

Bolnavul răspunse înciudat, scuturînd iar capul: 

— lonică! 

— Apăi vezi?! 

— Dar mie nu-mi place! Vreau să-mi spună lon, ca tatei! 

— Ei, lonică dragă, pînă nu te-o vedea mare, mare de tot, 
maică-ta n-o să-ți spună altfel — dacă ţi-o spune vreodată! 
Pentru ea ai să fii lonică toată viața. 

— Cit e ceasul? stărui băiatul, nemulţumit de explicaţie și mai 
neliniștit de la o clipă la alta. 

Cele două surori se priviră. 

— E agitat! observă cea tînără. 

Ochii din pernă, închiși o clipă, se deschiseră mai mari decit, 
prima dată, privind-o mustrător — și ironic poate: 

— Nu sînt agitat!... Cît e ceasul? 

— Nouă, băiețaș! răspunse repede sora şefă, ca să-l 
liniștească. Haide, închide ochișorii și fă nani! 

— Nouă? repetă băiatul, căruia fără voia lui îi vom spune 
lonică mai departe. Ar trebui să înceapă! 

Și deodată, învingind toropeala, se ridică în coate; în ochii lui 
se aprinse o lumină sticloasă. 

— Mă... vedeţi? întrebă încordat, șuierînd ca șarpele. 


Surorile se grăbiră să-l întindă la loc, puţin cam speriate. 
Istovit, micul bolnav închise ochii și se liniști îndată. 

— Aiurează! zisă sora şefă, mîngiindu-i fruntea care dogorea 
de departe. 

Băiatul clătină din cap. 

— Nu aiurez! biigui el. E din cauza... 

— Să chem medicul de gardă? întrebă sora de noapte. 

— Nu-i nevoie! Are temperatură mare, dar acum e gata să 
adoarmă. Ai grijă de respiraţie; dacă e nevoie să-i dăm oxigen, 
cheamă-mă! 

Un zîmbet ciudat, firav și enigmatic se ivi pe fața lui lonică, 
aprinsă și asudată. 

— N-am să dorm! bolborosi el, clătinînd ameţit capul. N-am 
temperatură!... E din cauza... Din cauza elixirului! 

Apoi tăcu istovit. Dar chiar după ce surorile ieșiră, 
încredințate că el doarme, fără nici o primejdie imediată, pe 
chipul lui rămase zimbetul enigmatic. 


x 


Cîtva timp mai tîrziu, poate un minut, poate un ceas, scurs în 
tăcerea de noapte care despărţea spitalul de restul orașului, 
lonică tresări, ascultă în jur, privi încăperea goală fără să-și dea 
seama unde se află — și se ridică buimac în capul oaselor. Ușa 
era tot deschisă; dira de lumină de afară se strecura pe sub 
masă, pînă la picioarele patului. Pat de spital — ușor să-ţi dai 
seama... își aminti totul, deodată, cum i se făcuse rău, în curtea 
școlii, în recreaţie, cum începuse să-i ardă ochii, să-i vijiie capul, 
cum mersese clătinîndu-se pînă la banca din faţa claselor... Nu-l 
durea nimic, era numai ametit, dar toată lumea părea speriată. 
Ar fi vrut să-i liniștească, dezvăluindu-le taina băuturii ciudate, și 
nu putea scoate un cuvint, deși auzea limpede în jur și 
zgomotele, și glasurile. Cineva striga: „Chemaţi doctorul!“... Pe 
urmă venise o ambulanţă... Restul se pierdea într-un abur dens, 
moale și pufos, pînă la această oră din noapte, cînd își dădea 
seama limpede unde se află... 

lonică sări în mijlocul camerei: trebuia să plece numaidecit! 
Lăsase sticla pe masa din camera lui... Și dacă o găseau ceilalţi? 
Și dacă se apucau să guste? Tincuţa, mai ales, că era și mică și 
foarte curioasă. 


Hainele nu puteau fi decît în dulapul alb din colț... Merse în 
vîrful picioarelor, fără să-și audă pașii, deschise ușa dulapului — 
nu scîrțiia, se rotea lin și moale, de parcă n-ar fi fost fier, ci fulgi 
presați, cu balamale de vată. Hainele nu foșneau, ghetele nu 
bocăneau pe jos — toate îi ţineau partea. 

Nu-i veni gîndul că ar putea întîlni pe cineva care să-l 
oprească decît atunci cînd, scoțind capul pe coridor, o văzu pe 
sora de noapte așezată pe taburet, lîngă ușă, gata să se ridice la 
orice mișcare s-ar fi auzit în odaia bolnavului. Cum de nu-l 
simţise? 

Vîntul zgilții o fereastră; sora întoarse capul și ochii ei se 
opriră asupra băiatului, făcîndu-l să înlemnească. 

— Trebuie să... începu el, biiguind. 

Dar sora își reluă veghea, în pace. 

— Dă-mi voie să plec! 

Sora rămase netulburată. 

— Știi — reluă băiatul — trebuie să mă duc negreșit acasă! Îţi 
făgăduiesc că în două ceasuri sînt înapoi. 

Nici un răspuns! El făcu un pas, vru să adauge ceva, dar în 
clipa aceea se dumiri: elixirul fusese bun! Acum avea însușirea 
de a fi nevăzut. In locul bucuriei, la început simţi rece în inimă, 
în plămini, pretutindeni în trup; numai în creier un cuișor îl 
sfredelea mărunt. Oare într-o lună, așa cum era socotit, urma 
să-și recapete însușirile vechi, sau avea să rămînă invizibil în 
veci? || trecură sudori reci, apoi sudori fierbinţi... Dar această 
teamă de necunoscut nu ţinu mult. Toată făptura lui fremăta de 
uimire și curiozitate. 

— Va să zică, nu mă vezi! 

Sora nici măcar nu clipi. 

— Nu mă auzi? 

Nu-l auzea — altfel i-ar fi răspuns... 

Mai era portarul, în ghereta de lîngă poartă, un bătrîn cu părul 
cărunt, cu mustaţa sură, cu ochelari pe nas, picotind asupra 
unei cărți puse în faţă, pe prichiciul gemuleţului de unde vedea 
pe oricine ar fi vrut să intre sau să iasă. 

lonică se opri la gemuleț. 

— Mă vezi? întrebă el, aplecîndu-se în faţă. 

Portarul clipi și întoarse pagina. 

— Mă auzi? 


Neprimind răspuns, lonică își căută de drum, fără altă vorbă, 
că tot ar fi fost degeaba. 


x 


Ploaia care urmărise să se prefacă în zăpadă acum încetase, 
dar aerul rămînea umed, și în lungul străzii bătea vînt aspru, 
ducînd ultimele frunze galbene, scuturate din copacii parcului. 
Era un parc făcut de curînd, care se întindea pînă în apa 
Dîmboviţei, departe. ÎI străbătu repede, neliniștit, grăbit să 
ajungă acasă. Nu-și auzea pașii pe pietrișul mărunt, nu auzea 
nimic în jur; orașul adormise înainte de timp. Nu răzbea de 
nicăieri huruitul vreunui tramvai, nici zgomot de automobil. 
Liniștea părea nefirească; ai fi zis că se așteaptă un îngheţ 
mare, și lumea stă ferecată în case. 

Așa ajunse lonică la chei, prin pustiu, fără să întilnească om, 
cine sau pisic. Îl însoțea numai luna, alunecînd printre nori 
zdrenţuiți. 


De-aici băiatul porni în lungul Dîmboviţei, în sus; avea de 
mers mult, pînă dincolo de Cotroceni, în blocurile noi din 
Giulești. Întîlni doar un miliţian, de care se sperie la început, dar 
acesta trecu pe alături, și nu întoarse nici măcar capul. 

— Nu mă vezi? strigă lonică după el, cu un curaj venit pe 
neașteptate. 

Miliţianul își văzu de drum, călcînd apăsat pe asfaltul ud. 

— Nu mă auzi? 

Pașii se pierdură, departe — și atunci cheiul rămase iarăși 
mort și pustiu... 

Dar de la o vreme, fără să-și dea seama dintr-o dată și pe 
deplin, lonică simţi că o fiinţă omenească mergea cu zor în urma 
lui. La început auzi o răsuflare nedeslușită, care se limpezi 
curînd, pe urmă pași, apoi un glas gifiind: 

— N-ai pușcă? 

Se opri înlemnit. 

— Hai, hai, fuga! zise fiinţa ciudată, continuîndu-și mersul 
grăbit. 

Nu era om mare, nici flăcău, ci mai degrabă copil. Avea 
îmbrăcăminte care să te nedumirească; pantaloni largi, cenușii, 
sfirtecaţi rău, atîrnînd ca niște zdrenţe bătute de vînt; o cămașă 


murdară, descheiată pe piept, nu părea în stare mai bună decit 
pantalonul jerpelit. Fiind în capul gol, părul nepieptănat îi atîrna 
în laţe pe frunte, gata să-i cadă în ochi. Mai mult dezbrăcat, 
străinul acesta nevirstnic avea în schimb poveri ciudate asupra 
lui: cîte o tolbă grea pe fiecare umăr, doi săculeți de piele prinși 
la brîu, un ulcior mare în mîna stingă, o pușcă străveche în 
dreapta. 

Din cale-afară de uimit, lonică o luă la pas după el. 

— Mie mi-ai vorbit? întrebă buimac, tot uitîndu-se în jur. 

— D-apoi cui? 

— Dar... mă vezi? 

Străinul întoarse capul spre el, fără să-și încetinească mersul 
grăbit. Avea ochi negri și. pe obrazul oacheș, albul din jurul 
irisului părea cu atît mai luminos — ca și dinţii, care sclipeau în 
lumina becurilor cu neon de pe chei. 

— De ce nu te-aș vedea? 

— Fiindcă... fiindcă eu sînt invizibil. 

— Gogoși! zise străinul, rizînd. 

Dar deodată se încruntă. În faţă, foarte departe, se auzi un 
pîrîit prelung, ca o salvă de puști. 

— O să-i înghesuie pe-ai noștri!... Pulbere am găsit; trebuie să 
mai fug după merinde! 

Și cu aceste cuvinte dădu drumul la pas, atit cît îi îngăduiau 
grelele lui poveri. lonică se luă după el. 

— Alţii nu mă văd! reîncepu el, nedumerit. Tu... mă vezi, într- 
adevăr?... Cum te cheamă? 

— Gavroche! răspunse străinul gifiind. 

lonică se poticni. 

— Gavroche? Care-a luptat pe baricade? Nu se poate! 

— De ce? Lupt de trei zile; acum m-au minat pe la unii, pe 
acasă, dar în două ceasuri trebuie să fiu înapoi. Ai noștri m- 
așteaptă; nu mai au gloanţe. 

— Nu-i adevărat! protestă lonică, nemaiștiind ce să creadă. Tu 
ai murit de mult! 

Oricît era de grăbit, străinul se burzului și-i aruncă vecinului o 
privire aspră: 

— Ascultă, cetățene, nu cobi! Mai bine hai cu mine să căutăm 
merinde. Nu mai avem nici de unele, și dragonii dau năvală de 
azi-dimineaţă. 


— Vorbești de regimentele călări ale regelui?... Astea, cîte le 
spui tu, s-au întîmplat de mult, la Paris. 

— Se-ntimplă tocmai acum! N-auzi împușcături? 

Pînă mai adineauri, lonică ar fi putut să jure că răpăiala care 
se auzea departe pornea de la ciocanele pneumatice. Ştia că în 
Giulești se lucra și noaptea la demolatul caselor vechi. Dar acum 
semănau parcă a împușcături; auzea parcă și uralele luptătorilor 
de pe baricade. Pe urmă scutură din cap, nelăsîndu-se amăgit: 

— Dar aici sîntem în București! 

— Nu; la Paris! 

— Și n-o să mai spui că apa asta e Sena! 

— Ba chiar Sena! lată colo Pont-Neuf, iată insula La Cité; poți 
să le vezi, dacă ai ochi buni! 

lonică întoarse capul; era Diîmboviţa, doar o cunoștea de 
copil, îi bătuse malurile de la Ciurel pînă în centrul orașului. 
Deodată însă malul de dincolo fugi departe, apa se lăţi, 
învolburată, și pe faţa ei goală pînă atunci se iviră damuri, 
mahoane, bărci legate de inele prinse în taluzul de piatră, ba 
chiar și un vaporaș cu zbaturi, la ancoră. Niște umbre omenești, 
încovoiate, se opinteau în frînghii, trăgînd la edec un șlep negru, 
încărcat poate cu cărbuni — numai că toate imaginile erau 
nelimpezi, parcă învelite în ceaţă. Plutea ceaţă, într-adevăr, 
asupra orașului, dar nu atit ca să nu se deslușească, pe malul 
celălalt, clădiri greoaie, cenușii, cu un cat, cu două, chiar cu trei 
citeodată. Se vedeau balcoane de fier forjat și firme atîrnînd 
deasupra trotuarului prea puţin luminat de felinare cu lumînări 
de seu, care afumau geamul. 

lonică se frecă la ochi. Dispăruseră pe partea aceea becurile 
cu neon și, o dată cu ele, lumina lor albă. Un turn de catedrală 
tișnea spre cer și se pierdea în ceaţă. 

Pe partea unde mergeau ei, în schimb, toate rămăseseră 
neschimbate, și luminile, și înfățișarea orașului, printr-o 
ciudățenie care le întrecea pe toate, ca și cum Parisul s-ar fi 
învecinat cu Bucureștiul noaptea aceasta, despărțite de o apă, 
Sena de bună seamă, dar și Dîmboviţa totodată. 

— Auzi caii armatei! zise băiatul străin, trăgînd cu urechea în 
dreapta. 

Se auzeau cai, ce-i drept, nechezind înăbușit și bătînd din 
copite, ceea ce pe lonică nu-l mira, fiindcă în partea aceea erau 
grajdurile școlii de echitație. Mai departe, înspre gară, se desluși 


huruitul unui tren, zgomot prea bine cunoscut băiatului nostru; 
în cartierul lui trenurile treceau toată ziua prin faţa casei. 

— Astea-s tunurile și furgoanele! observă neliniștit însoțitorul 
său. 

lonică îl apucă de braţ. 

— Ascultă, Gavroche, eu trebuie să ajung fără întirziere acasă; 
altfel e primejdie cu ai mei. Dacă vrei, hai cu mine, și poate 
găsesc ceva merinde în cămara noastră. 

Băiatului străin nu i se păru nefirească invitaţia: să meargă 
într-o casă din București, cînd se aflau la Paris! 

ÎI mira altceva, și spuse, fără înconjur: 

— De ce să-mi dai tu merindele voastre? 

— Fiindcă te știu de mult și m-am gindit la tine cu dragoste. 
Fiindcă lupţi alături de ai tăi, ca un om mare, pentru libertate! 

— Tu cu cine ţii? mai întrebă Gavroche, bănuitor, desigur 
fiindcă îl vedea neînarmat și departe de baricade. Nu ești cumva 
de partea regelui? 

— Nu! răspunse lonică, hotărît. Sînt cu ai voștri și aș vrea să 
vă ajut! 

— Atunci hai! 

Trecură de podul Cotroceni, care pe partea asta era așa cum 
este de cînd s-a construit, dar mai încolo se lungea cu arcade de 
piatră, semăniînd întru totul cu vechiul Pont-Neuf din Paris. Ce să 
te mai miri? Ciudat însă că nu se mira Gavroche acum, cînd 
apăreau blocuri noi pe dreapta, cu șapte, nouă și unsprezece 
etaje, puse în linie și felurit colorate. 

— Nu te miri? întrebă lonică, privindu-l înciudat, cu coada 
ochiului, așteptînd să descopere pe faţa lui măcar puţină 
curiozitate. 

— De ce să mă mir? 

— Au unsprezece etaje! 

— Da’ de unde! răspunse Gavroche, ridicînd din umeri, a 
tăgadă. Au cîte un etaj; case ca toate casele! 

Nu-l mirau nici acele alcătuiri nevăzute de el niciodată, mașini 
de cusut, de spălat rufe, aspiratoare de praf, frigidere; 
televizoare și aparate de radio, orînduite în prăvălii mari, cu 
vitrine cît tot peretele dinspre stradă. 

— Ştii ce sînt astea? îl iscodi lonică, văzindu-l că trece fără să 
le privească. 

— Nu văd nimic; e întuneric! 


Becurile de neon, în prăvăliile mari și pe stradă, luminau 
aproape să te orbească!... 

Tot mai nedumerit și mai înciudat, lonică se opri în faţa unui 
bloc înalt cît un coș de fabrică, avind ferestrele largi, lipite una 
de alta. 

Lîngă trotuar stătea un automobil, căruia îi luceau vopseaua și 
nichelajele. Cu asta lonică socoti că-și dă gata tovarășul: 

— Îţi place? 

Și se gindea să-i spună cîţi cai are, ce viteză maximă. 

Gavroche ridică din umeri: 

— E o trăsură ca multe altele, numai că are roţile cam mici și 
butucânoase. 

— Nu-i trăsură, ci automobil! 

— Nu știu ce vrei să spui. Am fost ucenic la un caretaș și mă 
pricep la trăsuri. 

Nu-l mira nimic pe Gavroche, nici holul luminos al blocului, 
nici scările care se duceau vioaie în sus, așa de sus, încît trebuia 
să-ți dai capul pe spate, spre a le găsi un sfîrșit. Dar cum să nu-l 
mire nici ascensorul cu care ajunseră fără osteneală în a zecea 
parte dintr-un minut!? 

La toate întrebările însoțţitorului său ridica din umeri, 
răspunzind sau nepăsător, sau nedumerit: 

— Nu văd nimic! Nu înţeleg ce spui! 

In fața ușii de la al nouălea etaj, Ionică se opri fisticit. 

— N-am cheile la mine! Ce să fac? Să sun? 

Cum să sune, la un ceas atit de tîrziu, cînd ai săi îl știau la 
spital, și cînd mai venea și cu acest băiat străin, îmbrăcat în 
zdrenţe și înarmat ca un infanterist? 

Dar cum rosti el cuvîntul „cheie“, broasca se auzi scîrțiind, iar 
ușa se deschise, de parcă ar fi tras-o un duh. 

In vestibul era întuneric, întuneric în stînga, camera pe care 
lonică o împărțea cu Andrei, fratele mai mare, întuneric în 
sufragerie, unde dormea Tincuţa, că era mică și n-avea camera 
ei deocamdată. In dreapta însă se vedea lumină și se auzea 
șoaptă: tatăl și mama, cu glasurile îngrijorate. 

— Nu se știe încă; trebuie să așteptăm pînă miine dimineaţă! 
zicea tatăl. 

— Dar ai vorbit cu doctorii? întreba mama, înăbușindu-și 
oftatul. Se îngrijesc de el? Nu i-o lipsi nimic băiatului? 

— Are de toate! 


— Și-au să-l facă bine? 

Aici, urmînd o pauză, mama izbucni în suspine: 

— Spune-mi adevărul, nu mă amăgi degeaba! Ce-i cu băiatul? 

Ar fi vrut băiatul s-o liniștească singur, fiindcă suspinele și 
durerea ei îl ardeau ca flacăra, dar cum să se-arate? 

— Îmi dai merindele? întrebă Gavroche, grăbit, fiindcă îl 
așteptau răsculații. 

Trecură în odaia din stînga, întunecată. Dar cînd lonică învirti 
întrerupătorul, se lumină ca ziua, de parc-ar fi fost soarele la 
fereastră. Prima lui privire se îndreptă spre masă; sticla nu mai 
era acolo unde o lăsase. Teama îi înmuie oasele: cine o luase? 
Fratele mai mare lipsea, lucra la fabrica de mobile și acum era 
în tură de noapte... 

Cu toată lumina izbucnită deodată, musafirul nu clipi, nu se 
miră, ci merse bijbiind, ca orbii sau ca împiedicaţii. 

— N-ai o lumînare? 

— La ce-ţi trebuie? 

— Nu văd nici unde pun pasul; e întuneric ca noaptea! 

Spre a nu mai discuta de pomană, gazda se duse la bucătărie 
și avu norocul să găsească un capăt de lumînare, pus acolo, să 
fie dacă se ardeau siguranţele. În sfîrșit, Gavroche izbuti să vadă 
unde se află. Dar nu se miră nici de televizor, nici de aparatul de 
radio. La televizor nu mai era emisiune la ora aceasta; lonică, 
dornic să-i stîrnească în vreun fel curiozitatea, deschise aparatul 
celălalt, și numaidecit în cameră se răspîndiră sunetele unui 
acordeon venind de departe: întîmplător era un dans vechi, o 
„aubadă“ provensală, pe care îl cîntă parizienii chiar și pe 
stradă. Musafirul nu se miră, de parcă în Parisul lui, din anii 
1830, găseai aparate de radio la tot pasul. 

— Îţi place? 

— Ce să-mi placă? 

— Muzica asta! Vine pe unde, prin aer. E radio. 

— N-aud nimic, nu văd nimic! răspunse Gavroche, lăsîndu-și 
jos catrafusele pe care i le cunoaștem. 

lonică îi dădu pace; grija lui acum era sticla preabuclucașă. 
Nu o vedea nicăieri... Oare cine o luase? 

— Astea sînt cărți? întrebă Gavroche, descoperind biblioteca 
și exprimîndu-și prima lui mirare, destul de întîrziată. Cite să fie? 
N-am mai văzut atît de multe niciodată! 


— Vreo șapte sute; nu-s numai ale mele; adunăm cărți toţi din 
casă. 

— Și le-ai citit pe toate? 

Mai multă mirare n-ar fi putut să exprime băiatul care venea 
de pe baricade, nici dac-ar fi aflat că omul e în stare să se ridice 
de la pămînt, ca pasărea. Indată, luînd o carte din raft, se 
apropie de lumînare și începu s-o răsfoiască. 

— Are numai poze colorate! Asta aș putea s-o citesc și eu, cu 
toate că n-am învățat carte. 

— N-ai învăţat de loc, nici o clasă? 

— Cînd, și unde naiba? Cei ca mine învaţă cum să rabde de 
frig și cum să strîingă cureaua, cînd le ghiorăie maţele... Cine-i 
cucoana asta urită? 

— Urită?! Minunează lumea întreagă! E Mona Lisa a lui 
Leonardo da Vinci, un pictor italian din timpul Renașterii. 

— O fi, dar se uită chioriș și ride strimb. 

— Nuu!... E altceva cu surisul ei... 

lonică ar fi vrut să-i spună musafirului ce scria în carte și ce 
mai aflase și el de la alţii, fiindcă îi plăcea pictura din toate 
timpurile și-o privea multe ceasuri. Dar, într-adevăr, oricite ar fi 
scris unii și ar fi spus alţii, ochii și surisul Monei Lisa puteau să te 
nedumerească. Noroc că musafirul trecu la altă carte. 

— Ăștia să fie oameni? Parcă seamănă! 

Pe o pagină întreagă se vedea un munte roșiatic, iar la 
poalele lui niște arătări, maimute să zici, dar mai degrabă 
oameni, cu peri de animale în loc de haine, în mînă cu ghioage. 

— Sînt oameni preistorici, din epoca de bronz, răspunse 
lonică, după ce mai citi o dată, în josul paginii, ca să nu 
greșească. 

— Nu știu ce spui, n-am auzit niciodată vorbele astea. 

— Îmi pare rău că nu-i timp; ţi-aș explica eu cîte ceva... Dar 
nu poţi să înveţi totul deodată. 

Gavroche trecuse la altă carte. 

— Ce-i cu moșneagul ăsta? întrebă el, oprindu-se la o pagină. 

— E o poveste întreagă! răspunse lonică, după ce privi 
imaginea. Cînd era cam de virsta noastră l-a mușcat un cîine 
turbat... Ar fi murit, de bună seamă, cum mureau de turbare 
atiția oameni, în lume și-n Franța. Pe acest băiat, alsacian de 
felul lui, îl chema Jean Meister. Un om de știință, un savant 
mare, Pasteur, dacă i-ai auzit numele, găsise tocmai atunci, 


după ani și ani de cercetare, un leac ca să vindece turbarea. Dar 
era primejdios să-l încerce pe oameni. Și atunci băiatul a spus: 
„Încearcă-l pe mine!“ 

Gavroche asculta cu încordare; curajul acelui băiat îi mergea 
la inimă. 

— Și care-a fost urmarea? 

— S-a făcut bine. Mai tîrziu, dorind să fie în preajma 
salvatorului, a intrat portar la Institutul Pasteur, unde a rămas 
pînă la sfîrșitul zilelor. Numai că bietul Jean Meister, care 
scăpase de turbare, n-a avut norocul să moară în pace, cum s-ar 
fi cuvenit. Oricît era el de bătrîn atunci, și-a pus singur capăt 
zilelor, în 1940, cînd nemţii au intrat în Paris... 

— Să fi pus mîna pe armă! izbucni Gavroche, care știa prea 
bine ce înseamnă să lupți. 

— Era mult prea vlăguit, și nu nădăjduia să trăiască pînă s-ar 
fi șters amintirea acestei rușini! 

— Daria stai! Ce-au căutat nemţii la Paris? 

Nu i-ar fi fost greu lui lonică să înșire pricinile războiului 
hitlerist, dar se temea că un copil din veacul trecut, judecînd cu 
mintea lui de atunci, n-ar fi înţeles dintr-o dată, sau i s-ar fi 
părut cu totul de necrezut. De aceea ridică din umeri și 
răspunse, destul de cuprinzător după părerea lui și, mai ales, pe 
înțelesul oricui: 

— Cred că turbaseră! 

Totuși Gavroche stărui: 

— Cum adică? 

— Vroiau să pună stăpinire pe lumea întreagă și, bineînţeles, 
și pe Franța! 

După ce strînse din dinţi și își înăbuși miînia, așa cum putu, 
Gavroche luă din raft o altă carte, „Istoria Antică“, pe care o 
răsfoi. Se vedeau în ea statui mari de piatră, mai înalte decit 
casa, zei, faraoni, scribi, boul Apis. Cînd ajunse la piramide 
rămase cu gura căscată. 

— Asta din față e piramida lui Keops, îi explică lonică, necăjit 
că nu-i putea spune tot ce scria cartea. Are peste o sută 
patruzeci de metri înălțime și cuprinde două milioane și 
jumătate de metri cubi de piatră. 

— Ce înseamnă metri cubi? 

Ce să lămurești mai întîi?!... Gavroche înţelese încurcătura în 
care se afla băiatul, după cum își înţelese și ignoranţa. 


— Rău e să nu știi carte! zise el, dînd paginile fără să le mai 
vadă. Dar ca să înveţi trebuie să fii nobil, să ai cu ce-ţi plăti 
dascălii! 

— Da’ de unde! La noi copiii învaţă pe seama statului! 

— Asta s-o spui altora! 

Da, cine a trăit într-un secol e greu să înţeleagă secolul care 
urmează! Gavroche nu putea, nu vroia să creadă. Trecînd de la 
un raft la altul lua cîte o carte, se uita la ea, o punea la loc, cu 
mîinile șovăielnice, cu privirile întristate — și căuta alta, fără să 
ceară, fără să aștepte vreo explicaţie. lonică privea peste 
umărul lui, și tare ar fi vrut să-i spună ce cuprindea măcar una 
din o mie de pagini. Numai că îl zorea timpul și-l neliniștea lipsa 
sticlei, pe care își amintea prea bine c-o lăsase pe masă. 

Chiar și Gavroche simţi după un timp că-l frămîntă ceva și 
întoarse capul, lăsînd cărțile din rafturi. 

— Ce nu-ţi place? 

— Nu știu cine a luat sticla; cînd am plecat la școală era aici, 
pe masă. 

— Şi-i așa mare paguba? 

— Nu-i vorba de pagubă! Mi-e să nu bea altcineva! 

— Că doar n-o fi fost cu otravă! 

lonică răspunse, scăzind glasul: 

— Nu chiar otravă, dar ceva pe aproape: un elixir pe care, 
dacă-l bei, te faci nevăzut în citeva ceasuri. 

Musafirul se puse pe ris, deși nu era timpul potrivit să se 
veselească. Auzise și mai devreme vorba neserioasă, dar 
crezuse că băiatul întîlnit pe chei vroia să glumească. lar o 
glumă nu se spune de două ori, că își pierde hazul, mai ales cînd 
se întîmplă să fie și nesărată! 

Rise mult timp Gavroche, pînă ce se linişti, ca lonică să-i 
poată da explicaţii. 


x 


Sticla pe care o căuta atît de îngrijorat băiatul gazdă, o 
adusese el însuși, cu două zile înainte de a începe întîmplarea 
aceasta. 

— Uite! zise lonică, arătînd pe geam. Colo e școala noastră. 

— Nu văd nimic; ce să vezi în bezna asta? 


— Care beznă?! Ard becuri cu neon la tot pasul! Uite clădirea 
aceea lungă, cu ferestre multe, cu zidurile albastre... Acolo învăţ 
eu carte; sînt în clasa a șaptea, a treia de liceu, cum se zicea 
altădată. Nu-s chiar primul în clasă, dar am numai note bune; 
cea mai mică e un șapte... 

Așa începută povestea băiatului, poate e mai bine s-o 
continue altcineva, spre a nu fi bănuit el că se laudă. 

Dintr-o familie de oameni care nu făcuseră toată viaţa, din 
tată-n fiu, decit să muncească, băiatul acesta, cu mintea ageră 
și cu inima neobișnuit de bogată, ar fi uimit pe oricine cu 
însușirile lui, să fi fost o fire mai puţin modestă și mai puţin 
sfioasă. N-ar fi putut spune nimeni că-i plac mai mult științele 
naturii decît matematica, istoria mai mult decit limba română, 
desenul, și caligrafia mai puţin decît muzica — și așa mai 
departe. Nu se dădea în lături nici de la joacă, nici de la 
excursiile cu colegii de clasă, mergea și la fotbal cîteodată, ba 
bătuse și el mingea, pînă ce văzuse că n-are cele mai bune 
însușiri pentru aceasta și n-o să facă mare ispravă. Un om nu-i 
în stare să izbutească în toate — și asemenea adevăr trebuie 
înţeles de copil cît mai degrabă. 

De mirare pentru virsta lui, băiatului îi plăcea pictura. Și dacă 
în zilele frumoase, de primăvară pînă toamna, cînd nu se ivea 
prilejul să plece în altă parte, bătea împrejurimile orașului, 
zăvoaiele Dimboviţei, lacurile, privind cu desfătare nesecată 
cîmpul, lanurile, florile și arborii, urmărind cum își duc viaţa 
gizele și oamenii, nu punea mai puţin sîrg, cînd veneau zilele 
mohorite și aspre, în a vizita sălile Muzeului de Artă, și celelalte 
muzee, unde își petrecea ceasuri în fața unei pînze, încercînd s- 
o înţeleagă. 

Astfel ar fi putut gîndi să intre mai tîrziu la Institutul de Arte 
Plastice. Dar cu toată înclinarea lui spre visare și contemplatie, 
avea, în aceeași măsură, simţul realizărilor practice și mai ales 
grandioase. 

Deschisese ochii mai limpede asupra vieţii în timpul cînd 
Bucureștiul, bătrîn de cinci veacuri, își lepăda haina veche, 
cenușie, ponosită și roasă, și își croia altă îmbrăcăminte, 
potrivită cu lumea oare lua naștere. In mahalaua de la Giulești, 
între Diîmboviţa și calea ferată, unde străbunii lui, după cîte știa 
de la taică-său, trăiseră patru generaţii, se dărimau casele 


vechi, cocioabele, și se înălţau, la iuţeală, blocuri cu unsprezece 
etaje. 

Erau blocurile care îi fac o primire așa de frumoasă călătorului 
venit cu trenul prin nordul orașului. Ele nu înfățișează numai un 
cartier nou, ci o pictură, putînd să-ţi desfete ochiul, ca un peisaj, 
dîndu-ți pe deasupra mulţumirea de a ști că, pe lîngă frumusete, 
pînza aceasta măiastră a prins, în cadrul ei, un colț de viaţă, 
unde oamenii trăiesc cu înlesniri străine lor altădată. 

Ceea ce se clădea acolo, și în alte părți ale orașului, la Balta 
Albă, pe șoseaua Mihai Bravu, a Giurgiului, în Piaţa Palatului, la 
Militari, unde se ridicau mai multe fabrici deodată, frumoase ca 
templele antice — și nu doar aici, ci în toate colţurile ţării, la 
Bicaz și Mamaia, la Săvinești și Hunedoara, la Cluj și Suceava — 
cîte văzuse el, sau îi arătase ziarul și cinematograful, îi stîrnise 
dorinţa să se încline acestui fel de pictură, pictura în spaţiu. 
Nădăjduia deci să ajungă la Arhitectură — și ce va picta să și 
construiască. 

Pe lîngă toate aceste însușiri avind moștenită bunăcuviinţa 
unei familii care cultiva respectul faţă de oameni — simplu și cu 
demnitate — băiatul dovedea la școală, acasă, pe stradă, 
purtarea cea mai chibzuită și mai frumoasă. 

Se găsește undeva, cu adevărat, un asemenea pui de făptură 
omenească, bun să-l arăţi tuturora, deci să-l pui în cadră? Cel ce 
povestește acestea, și nu născocește nimic, niciodată — 
mărturisire de care el roagă să se ţină seama cu toată 
seriozitatea — cunoaște și alţii. Dar, spunînd astfel, adaugă în 
grabă că se găsesc destui și de alte soiuri, și unul din ei, 
bunăoară, va apare puţin mai departe. 

În clasa lui Ionică, din patruzeci de școlari, treizeci și nouă nu 
rămăseseră repetenţți niciodată. Cravata de pionier o purtau 
treizeci și șapte. Corijenţi la sfîrşitul anului se alegeau, 
îndeobște, cam aceiași — uneori trei, alteori patru, mai rar șase. 
E drept că și profesorii, și dirigintele își băteau capul. lar părinții, 
nimerindu-se în majoritate oameni care își cîștigaseră din greu 
viaţa, aveau respect pentru carte și știau de ce trebuie să-și 
îmboldească odraslele, cînd cu blîndeţe, cînd cu vorbă mai 
aspră. 

Printre acei școlari, doar unul îl pizmuia pe lonică pentru 
însușirile lui, bineînţeles în ascuns, privindu-l chiorîș și dorind să- 
| aibă măcar o dată, măcar un ceas, un minut, la cheremul lui și 


să-l umilească. Nu el era repetentul clasei, dar putea fi socotit 
aproape codașul. lonică îl pizmuia și el, la rîndul lui, numai 
fiindcă avea un nume cum nu se poate mai scurt, Dan, într-o 
singură silabă, deși deocamdată i se spunea Dănuț, după 
alintarea de-acasă. Fără tragere de inimă la învăţătură, Dănuţ 
nutrea mare slăbiciune pentru tot ce se îngurgitează, în afară de 
zarzavaturi. Buzunarele lui și ghiozdanul erau pline mai 
totdeauna de chifle, cornuri și salamuri, de cașcaval și măsline, 
de ciocolată, bomboane, nuga, fursecuri și savarine. În preajma 
lui mirosea ca în „Alimentara“ sau în cofetărie, iar cărţile și 
caietele îi erau pătate de unt, magiun, frișcă și sarailie. 

Văzindu-l așa de aprovizionat totdeauna, nu puteai să deduci 
decît că părinţii lui se tem să nu-l anemieze învățătura, 
nebăgînd de seamă că în această privință feciorul se cruța 
statornic și cu dibăcie. 

Deși trîndav la carte și mai vrednic la hrană, Dănuţ avea ceva 
cap, cum se spune, pentru matematică și chimie. Cu inima lui 
curată care punea răul pe urmă și întîi binele, lonică socotea că 
băiatul ar putea ajunge odată un om de știință, sau un inginer 
cu renume, de aceea nu se ţinea mîndru pe lîngă el, cu 
învăţătura lui și cu notele foarte bune. De pizmuit îl pizmuia 
numai pentru ce s-a spus adineauri: 

— Ce bine de tine, Dan, că ai un nume așa scurt! Poate cel 
mai scurt nume din limba română! Ca să-l pronunţi, nu trebuie 
să deschizi de două ori gura! 

— Mai întîi, pe mine mă cheamă Dănuţ, și așa o să mă cheme 
totdeauna! răspundea pizmuitul, molfăind o alună. În al doilea 
rind, chiar și la catalog e mai bine! Cînd ai numele scurt, te 
strigă ușor, fiindcă-i la îndemînă. la să-mi spună mie 
Vercingetorix! Nu m-ar asculta nimeni! 

lonică ridea, ca de o glumă, pe cînd celălalt dorea de-a 
binelea o asemenea lungime de nume, atribuindu-i însușirea 
armurii... 

Ar fi fost în clasa aceea mulţi copii mai vrednici de luat în 
seamă. S-a pomenit cu precădere despre Dănuţ, căruia îi 
spuneau „Haplea“ unii, fiindcă de la dinsul a pornit toată 
întîmplarea. 

Nu era de atunci nici o săptămînă... Vorbind ei în recreatie, 
școlarii, despre cîte-n lună și-n stele, ce-i veni lui Dănuţ să 
spună că el descoperise o licoare, un elixir, datorită căruia omul 


poate deveni invizibil, să nu-i vezi nici urma. Citiseră mai toţi 
născociri de aceeași natură, pe care le primești cu închipuirea, 
pe cîtă vreme cu minte deplină nu poţi crede în ele, nici cît în 
zmeu sau în Sfînta Vineri. Asta fu concluzia tuturora. 

— Siînteţi înapoiaţi! răspunse născocitorul. Dacă străbunicii 
voștri ar fi auzit de minunea televizorului, cînd abia cunoșteau 
gramofonul, ar fi spus că-i o balivernă. Asemeni despre radio, 
despre aspiratorul de praf, despre mașina de spălat rufe — și 
cîte altele, cunoscute azi și la ţară. Ce să mai pomenesc de 
creierul electronic sau despre zborul în Cosmos! 

Căzură pe gînduri școlarii... 

— Să zicem c-ar fi așa! interveni lonică, destul de aprins la 
închipuire. Care-ar fi cîștigul omului? Ce-ai face tu cu această 
însușire? 

— Oho! Dar cite n-aș face! 

Se bucura Haplea, rizind cu gura mare, de i se vedeau 
măselele, pînă la cea din urmă. 

— Mai întîi și mai întîi, aș intra în „Alimentara“ și aș lua 
salamul! 

— Adică l-ai fura! Frumos, n-am ce spune! 

— Și ce dacă? Nu m-ar vedea nimeni. Pe urmă m-aș duce la 
cofetărie și aș mînca toate prăjiturile, iar torturile le-aș lua cu 
mine! 

— Altceva ce-ai mai face? 

— Aș intra gratis oriunde: și la fotbal, și la cinema, și la Vico 
Toriani! Dar mai întîi... Dănuţ scăzu glasul și trase cu ochii în 
juru-i: Mai întîi m-aș duce la cancelarie, aș lua catalogul, mi-aș 
șterge notele rele și mi-aș pune opt și nouă — numai note bune. 

— Ce faci cu notele, dacă nu ai învățătură? 

— Văd eu mai pe urmă. Și după ce-aș termina cu catalogul, aș 
pune pe toate scaunele din cancelarie pap de-al cizmarilor. 

Socotind asemenea vorbe drept o glumă proastă, lonică nu 
mai zise nimic, ci se mulțumi să ridice din umeri. 

Și iată, acum două zile, Dănuţ venise la școală cu o sticlă de 
cinci sute de grame, cunoscută prin forma ei tuturora, fiindcă în 
ea se vinde sucul de roșii, și poate fi văzută în multe vitrine. 

— Ți-am adus elixirul! șopti el, în ascuns de alţii, arătîndu-i 
sticla lui lonică. 

În sticlă nu era ceva care să-ți atragă luarea-aminte cu 
osebire: un lichid alb, limpede ca apa sau ca alcoolul. 


— Din ce-i făcut? 

— Nu pot să-ţi destăinuiesc formula! 

— Dar de unde-o ai? 

— O caut de multă vreme. Am citit în cărţi, m-am gîndit, am 
socotit... Sînt macerate plante din India și din China... Dar și 
chimicale; nu mă întreba, că nu-ţi spun, să mă arzi cu fierul! 

lonică rise prin colţul gurii. 

— Și ele unde știi că e bună? 

— Am încercat-o! l-am dat să bea cîinelui. 

— Asta-i culmea! 

— Daaa... urmă Dănuţ, scăzînd glasul și făcîndu-l mai tainic. 
După două ceasuri l-a luat un fel de ametțeală, pe urmă a 
început să umble de colo-colo, și peste alte opt ceasuri nu l-a 
mai văzut nimeni. 

— Trăiește? întrebă Ionică, dispus să continue gluma. 

— Trăiește! Se aude cum miriie; noaptea latră de scoală 
vecinii, dar cînd te duci să-l vezi, ia-l de unde nu e! 

lonică luă sticla, o privi în lumină. Știa că Dănuţ avea înclinări 
spre chimie; odată îi pusese maică-si în piuliţă, în locul 
zahărului, clorat de potasiu și alte substanțe ușor de găsit la 
drogherie. Și cînd biata femeie dăduse o dată cu pisălogul, 
țișnise o asemenea flacără, izbucnise o atit de groaznică 
bubuitură, că puţin lipsise să ia foc și să sară în aer toată 
bucătăria. lar asta era doar o ispravă din multele pe care le 
cunoștea toată școala. 

— Încearc-o, dacă nu crezi! îl ispiti creatorul minunii. 

Desigur că nu credea, dar, cînd să ducă sticla la gură, lonică 
simţi că-i tremură mîna. 

— Fugi de-aici cu prostiile! 

— Dacă sînt prostii, de ce ţi-e teamă? 

La aceasta, băiatul nu putu să răspundă fără întirziere. lar 
celălalt stăruia ca un diavol, dîndu-i tîrcoale: 

— Hai, încearcă! N-ai ce pierde! După formula mea, rămii 
nevăzut numai o lună. 

Oricîte știa lonică din ale lumii, de data asta simţi o greutate 
pe inimă. Nu s-a întîmplat oare la fel cu toți născocitorii? își 
zicea el în sine. N-au fost luați în rîs pînă s-a dovedit adevărul? 
Parașuta pe care o folosesc azi aviatorii, după ce mulți au căzut 
și s-au făcut fărime, fără nici un mijloc de salvare, n-a fost 
închipuită de Leonardo da Vinci acum patru secole, și n-a luat-o 


în serios nimeni? Cite pilde asemănătoare nu se găsesc în istoria 
omenirii?! 

— Ştii ce? spuse lonică la urmă. Lasă-mă să mă gîndesc o zi, 
două. 

— Și-o săptămînă. Poţi să iei sticla cu tine! 

Adică de ce vroia să-și bată joc tocmai de el, care nu era 
printre cei din urmă nici cu mintea, nici cu învățătura? 

Băiatul luă sticla, și după ce medită mult timp îi dădu să bea 
mîtei, chiar în aceeași seară, turnîndu-i în farfurie. Altceva decit 
a clor, ca și apa de bucătărie, nu mirosea elixirul. Nu se simţea 
să fi trecut pe lingă el acele plante ciudate, din India și din 
China, Dar pînă nu vezi, ce poţi spune? 

Miţa era o făptură mică și neagră, și în disproporţie cu 
dimensiunile o chema Filofteia. Lung și caraghios nume! 

Bău ea ce bău, apoi mieună, arătîndu-și gura trandafirie, se 
frecă de picioarele stăpiînului, iar pe urmă se urcă în coșuleţul 
din vestibul, culcușul ei, pregătit anume, și începu să toarcă, 
după deprinderea tuturor mițelor, cînd sînt în toane bune. 

Toată noaptea o pîndi lonică, deschizind din oră în oră ușa 
odăii; miţa era tot acolo și își continua somnul. 

Băiatul adormi abia înspre ziuă și, cînd se trezi, cu oarecari 
ameteli, datorită neodihnei, din pat sări drept în mijlocul 
vestibulului. Filofteia nu mai era acolo! 

La bucătărie, mama băiatului tocmai tăia carnea, s-o pună la 
oală. 

— Mamă, unde-i Filofteia? 

— Ce, tu nu vezi? Uite-o colea! 

În acea zi, la școală, lonică îi aruncă în cîteva rînduri priviri 
semeţe și batjocoritoare celui ce-i dăduse elixirul, dar nu-i spuse 
o vorbă despre rezultatul experimentării. 

Seara, iar îi dădu miei să beie și, dimineaţa, urmarea rămase 
aceeași. Atunci băiatul, ca să-l înfunde pe Dănuţ cu deplină 
cunoaștere, duse sticla la gură și bău pînă i se făcu silă. 

Era cam obosit după-amiază, la școală, după două nopţi în 
care urmărise zadarnic efectele elixirului. Simţea puţină durere 
de cap, puţină fierbinţeală, dar știa că au să treacă o dată cu 
somnul. Dănuţ îi tot arunca priviri iscoditoare; în ochii lui se 
vedea atita batjocură, încît lonică nu se mai stăpini și, la prima 
recreatie, îl luă deoparte și îi spuse, provocator, cu un zîmbet 
ironic: 


— Ştii că am băut elixirul? 

— Nu cred că ai avut curaj! 

— Va să zică, asta ai vrut să vezi! Pe asta te bizuiai! Află 
atunci că nu ţi-ai găsit omul! Am băut jumătate din sticlă. 
Ajunge? Dacă nu, o beau și partea cealaltă, diseară. 

Se aflau în curtea școlii, în după-amiaza aceea de toamnă 
tîrzie, ultima zi cînd, după cum s-a spus, vremea se mai arăta 
bună. Şi deodată, pe cînd lonică se uita sfidător drept în ochii 
celui care născocise elixirul, îi veni ameţeală, toate începură să 
se învirtească în juru-i. Ultima imagine pe care-o mai desluși era 
chipul lui Dănuţ, poate speriat, dar lui i se păru că rînjește cu 
multumire. Ultimul cuvînt pe care-l rosti, înainte de a se prăbuși, 
deși celălalt nu-l merita, era o declaraţie loială: 

— E vina mea că am băut! Să n-ai nici o grijă: n-am să spun 
nimănui)... 


x 


lar acum se afla aici, în camera lui de copil, acasă la părinţii 
care-l credeau bolnav, pe cînd el nu era decit nevăzut. Venise 
împreună cu acest băiat, căruia îi făgăduise merinde pentru cei 
ce luptau, răsculați în Paris. Dar, mai mult decit grija merindelor, 
îl apăsa gîndul că sticla blestemată intrase în alte miini — și 
dacă ai casei beau lichidul prefăcut, ajungeau în starea lui de 
acum! 

Cam așa se lămurise lonică lui Gavroche, în timp ce acesta îl 
asculta incredul. 

— Fugi de-aici! zise la urmă băiatul străin. Oricit aș fi eu de 
prost așa ceva nu pot să cred, nici de m-ai arde pe rug! 

— Dar tu nu înţelegi? De ce mi-a venit amețeală, întocmai 
cum a spus Dănuţ, la două ceasuri după ce-am băut? 

— A fost o... o d-aia, coin... spune-i tu! 

— Coincidenţă?... Nu vezi că toate, dar toate s-au potrivit? 

Gavroche începu să-și adune poverile, pregătindu-se de drum; 
zăbovise prea mult. 

— Va să zică, tu ești nevăzut! S-or fi făcut nevăzute și 
merindele alea pe care mi le-ai făgăduit? 

— Stai! Mă duc să, caut și ți le-aduc! 

In cămară erau două piini negre, luate pentru a doua zi, o 
bucată de slânină — și altceva nimic care să folosească așa, 


negătit. Dar înainte de toate, lonică descoperi în raft, chiar în 
fața lui, sticla pe care o căutase atit. O cunoștea, fiindcă avea o 
ciupitură la git, cum se întîmplă să se ciobească sticlele cînd 
scoţi dopul metalic, prea strîns. Asemenea sticle se găsesc în 
orice gospodărie, fiindcă o dată ciobite, chiar dacă tu nu ești 
vinovat cu nimic, nu ţi le mai primește în schimb, prin prăvălii, și 
ele se adună, de nu știi pe unde să le mai pui. 

Cunoștea sticla, avea și puţină rugină la gură, și ochiul lui, cu 
deprinderea amănuntelor, știa că alta nici n-ar putea fi. Sticla 
era goală, spălată, uscată și pusă bine; maică-sa strîngea orice 
lucru care vreodată ar mai fi folosit, lonică nu mai avea ce face; 
dacă băuse cineva elixirul, cum să-l întoarcă din drum? 

ingrijorat, obidit, reveni în camera unde Gavroche îl aștepta, 
gata de drum. 

— lată două piini, slănină și ceapă; altceva n-am găsit. 

— Nu strică nici astea! ți mulțumesc pentru tot ce-ai făcut. Te 
las cu bine! Ești un băiat bun! 

— Aici tot nu mai am ce face! zise lonică, gata să izbucnească 
în plîns. Am să te petrec măcar o bucată de drum. 

Coborîră și luară înapoi cheiul, pînă la podul de piatră, care pe 
partea asta era podul de la Cotroceni, Pont-Neuf pe partea 
cealaltă. Cum ajunseră dincolo, izbucniră împușcături, departe, 
în faţă. 

— A început atacul! zise Gavroche, cu un tremur în glas. Mi-e 
cam întîrziat! 

Și, fără altă vorbă, o luă la fugă de-a lungul cheiului, prin 
ceața care se făcea tot mai deasă. lonică îl urmă, deși n-avea 
nici pușcă, nici gloanțe. Dar nu putea să-l lase așa, singur în 
noapte. 

Fugeau de un sfert de ceas, ori cine mai știe de cît timp. 
Gavroche mărea mereu pasul și nu părea de loc obosit. Pe 
lonică în schimb îl ardea pieptul, își simţea picioarele sleite, apoi 
începu să-i vijiie capul și toate prinseră să se rotească în jur. 

— Gavroche! strigă, apucîndu-se cu amîndouă mîinile de un 
stilp. 

Micul luptător se pierdu în ceaţă; împușcăturile se înteţiră 
deodată și în același timp izbucniră răcnete sălbatice. 

— Gavroche! mai strigă lonică, dîndu-și seama că e sleit și nu 
poate să facă un pas mai departe. Gavroche, să știi că te-am 


iubit foarte mult, de cînd te-am cunoscut. Toţi te iubim foarte 
mult, fiindcă ești viteaz și lupţi pentru libertate! 

Nu-și mai auzea nici el glasul; vacarmul luptei, în depărtare, 
crescuse năprasnic, apoi se apropie, lăţindu-se asupra orașului, 
trecînd peste bietul băiat, strivindu-l, făcîndu-l să cadă istovit cu 
capul pe o piatră. 

Așa zăcu el, fără să-și dea seama dacă se scurg minute sau 
ceasuri, dirdîind de frig, cu împunsături în creier, insuportabile. 
Treceau pe alături, zgilțiind pavajul, tunuri cu roţi grele, care 
scrișneau pe piatră, escadroane scoțînd scîntei de sub picioarele 
cailor, pedestrași în zdrențe, murdari, cu obrazuri nerase, femei 
cu broboade, unele înarmate, urmîndu-și bărbaţii, copii cu tolbe 
de pulbere și cu gloanțe, aruncînd cu pietre în dragonii cu 
penajuri albe, care fugăreau poporul răsculat, fără a izbuti să-l 
zdrobească. 

Pe urmă se făcu liniște, cheiul se goli, și cînd lonică se ridică 
de jos, strîngîndu-și în mîini tîmplele care-i pocneau ca niște 
puști descărcate sub ţțeastă, văzu alături, rezemat de stîlp, pe 
Gavroche, semăniînd cu o fantomă însîngerată: pieptul gol îi era 
sfirtecat de gloanţe. 

— M-au împușcat! zise el cu un glas liniștit, limpede, avînd 
însă o sonoritate nouă, de parcă ar fi fost ecoul glasului auzit 
altădată. 

lonică vru să se apropie, să-l sprijine în braţe; nu-l ascultară 
nici picioarele, nici braţele. Izbuti în schimb să vorbească: 

— Te doare? 

— Nu; sînt mort de două ceasuri! 

De două ceasuri? Poate trecuse mai mult decît veacul, dar în 
clipa asta lonică își dădu seama că mintea lui nu mai percepe 
valoarea timpului, nici a spaţiului... 

— Gavroche! zise, neliniștit nu de starea băiatului, ci de 
soarta răsculaților. Ce fac ai voştri? l-au zdrobit armatele? 

— Nu! Se retrag pe alte baricade! 

lonică se lăsă jos și puse iar capul pe piatră. 

— Sînt tare obosit și îmi arde tot trupul. Aș vrea să dorm 
măcar cîteva ceasuri, dar mi-e frică aici, singur, noaptea. Și mi-e 
tare dor de ai casei!... Oare ce s-o fi făcut cu elixirul? 

Era tare piatra pe care își ţinea capul, dar mai tare o altă 
piatră, nevăzută, așezată pe pieptul lui, împiedicîndu-i 
respirația. 


— Gavroche, poţi să rămii lîngă mine pînă se luminează? 

— Cred că da. N-au să mă îngroape decit miine dimineaţă. 

Zgomotul luptei, deși se dusese departe, ajungea pînă aici, 
prin piatra pavajului. 


În zori, lonică se trezi, singur, într-un loc pustiu și necunoscut, 
un cîmp brăzdat de ripe adinci. Nu se vedeau în jur nici case, 
nici drumuri, nici poteci, nici un semn lăsat de om în trecerea 
lui. Pămîntul era tare, țelinos, în unele părți sterp, în altele, 
năpădit de ierburi și bălării, dovadă că unealta plugarului nu se 
atinsese niciodată de el. 

Nu se miră însă de loc; totul i se părea firesc și, ar fi spus, 
chiar prevăzut. Că nimic de pînă acum nu fusese vis se 
adeverea prin prezenţa tolbei cu merinde a lui Gavroche, pe 
care o găsi sub cap, drept căpătii, și a ulciorului cu apă, aflat 
alături, ba chiar plin... 

La orizont se ridicau trei munţi stîncoși, despărțiți de văi largi, 
încît de la unul la altul ar fi fost cale lungă de străbătut. Toţi trei 
laolaltă închideau întreaga zare de la apus. Era singurul loc 
către care ar fi purces orice drumeț, aflindu-se fără să știe cum 
pe cîmpul gol și necunoscut. 

La fel făcu și lonică, după ce își roti ochii nedumeriţi de jur 
împrejur. Nu știa cum ajunsese aici, și după vuietul luptei de 
astă-noapte, după mișcarea năvalnică a răsculaților și-a 
armatei, liniștea locului i se părea nefirească. Nu-i era frică, îl 
stăpînea în schimb, nedîndu-i pace, dorinţa de a ști ce se 
ascunde în lumea aceasta misterioasă. Așa că numaidecit porni 
către munţii din zare, luîndu-l ca ţintă pe cel din mijloc, care 
părea să fie cel mai aproape. 

Și merse el, merse cu soarele în spate, lungindu-i umbra în 
față, pe pămîntul arid și peste rîpe nenumărate, pînă ce umbra, 
scurtîndu-se într-una, i se topi sub picioare, iar soarele ajunse 
sus, apăsîndu-l cu toată dogoarea în ţeastă. Atunci, descoperind 
un copac singuratic, care parcă anume îi ieșise în cale, fiindcă 
alţi copaci nu se vedeau pe aproape, poposi la umbra lui, pentru 
un pic de odihnă și ca să prinzească. 

În tolba prietenului său de peste noapte mai erau, din 
merindele pe care i le dăduse el de acasă, piine, slănină, ceapă, 
iar în ulcior apă, rămasă rece și proaspătă. lonică se înfruptă din 
merindele acestea, fără să-i fie foame, numai fiindcă era ora de 
masă; apă în schimb bău cu sete și pe săturate și, luîndu-și 
tolba, poate de folos altădată, porni mai departe. 

Acum soarele începea să-i cadă în ochi, coborind către 
muntele din față, care se apropia cu fiecare pas al băiatului... 


Spre amurg, cînd poalele lui se aflau la o aruncătură de 
praștie, creasta, în lumina apusului, se arămi dintr-o dată, și nu 
doar creasta; întreg poviîrnișul, deși în umbră, căpătă culoarea 
jăraticului. 

Drumeţul se opri, cît pe-aci să se poticnească; un răget ca de 
fiară străbătu văzduhul pînă atunci pașnic. Sus, profilat pe cer, 
se ivise un om cu înfățișarea sălbatică, învirtind în mînă o 
ghioagă și scoțînd urlete fioroase. 

Îndată, din peșteri, pe care lonică nici nu le văzuse pe 
poviîrnișul fără viaţă, se iviră capete bărboase, arătări omenești 
avînd drept îmbrăcăminte piei de animale aruncate pe umeri 
sau strînse pe șalele musculoase, lăsînd despuiate piepturile 
pline de păr, braţele ca niște împletituri de odgoane, picioarele 
scurte, grele, vînjoase, ascunzind în ele atita forță, încît te 
întrebai cum nu crapă muntele sub călcătura lor îndesată. 

lonică rămase locului, fiindcă altceva nu avea ce face. Omul 
de la creastă, de bună seamă o strajă, continua să scoate urlete 
și să-și învîrtească ghioaga, ca și cînd micul drumeţ ar fi venit cu 
o armată întreagă. 

Ceilalţi, după ce văzură cum stătea treaba, se prăvăliră la 
vale, fiecare cu ghioage. În spatele lor se iviră femei, semănînd 
la înfățișare cu bărbaţii, însă mai plăpînde și, bineînţeles, nu așa 
de păroase. Unele aveau prunci în braţe și-i stringeau la piept cu 
spaimă, ca și cînd se temeau că vine cineva să li-i răpească. 
Erau și copii mai răsăriţi, care ieșeau din peșteri în patru labe, 
neavînd încă pe deplin deprinderea să meargă în picioare, ca 
oamenii. Cîţiva flăcăiandri puseră și ei mîna pe cite o ghioagă, 
mai mică decit celelalte, și rămaseră, războinici, în gurile 
peșterilor, gata să-și apere sălașul, mamele și fraţii. 

În totul, cu cei rămași sus, cu cei ce coborau, să fi fost vreo 
sută de suflete, iar lonică era singur, neînțelegînd altceva decit 
că timpul pe care nu mai avea puterea să-l stăpînească ÎI 
dusese într-o vîrstă a lumii tare îndepărtată. 

Întru acestea, oamenii cu ghioage îl înconjuraseră, făcînd un 
cerc mare în jurul lui și rămînînd la distanţă. Desigur, înfățișarea 
neobișnuită a băiatului, privirea mirată, îmbrăcămintea cum nu 
mai văzuseră niciodată îi opreau în loc, sfioși și temători. 

— Bună seara! zise lonică! 

Oamenii se priviră între ei, apoi unul după altul se înseninară 
la faţă. 


— Bună seara! răspunseră, în sfîrșit, toți deodată, cu glasuri 
care făcură muntele să se clatine. 

Nespus de mirat, băiatul văzu că puteau să se înțeleagă. De 
aceea, continuînd să zîimbească, zise mai departe: 

— Bucuroși de oaspeţi? 

Acum oamenii nu mai răspunseră, ci schimbară între ei priviri 
îngrijorate, apoi, fără să lepede ghioagele și fără să-l scape din 
ochi pe neașteptatul oaspete, se strîinseră grămadă și începură 
să șoșotească. Abia după un timp, unul, care părea maimarele, 
căpetenia, starostele, și-i depășea în înălțime pe ceilalţi cu 
jumătate de ghioagă, întrebă cu glasul nu ameninţător, dar 
aspru: 

— Vrei bronzul nostru? 

Băiatul clătină din cap, senin și nevinovat, negînd intențiile 
prădalnice. 

Maimarele se desprinse de gloată. 

— Vii de la oamenii care lucrează piatra? 

Zicînd acestea arătă temător spre muntele din stînga, care 
acum părea mai tăcut și mai îndepărtat și luase în lumina 
crepusculului o culoare cenușie-albastră. 

— Nu! răspunse Ionică, deși nu înţelegea întrebarea. 

— Din ce-ţi faci armele? continuă bănuitor starostele. 

— N-am arme. 

— Cu ce ucizi fiarele? 

— N-am ucis nici o fiară! 

Localnicii începură iarăși să șoptească. 

— Atunci cu ce te hrănești? întrebă și mai bănuitor starostele. 

lonică arătă tolba, în care mai era o bucată de piine uscată. 
Văzind nedumerirea pe chipul tuturora, scoase pîinea veche și 
tare scorțoasă; s-ar fi spus că n-o purta cu el numai de astă- 
noapte. Prin mulțimea din față trecu o înfiorare. Cu mîinile pe 
ghioagă, gata să se apere, oamenii șopteau, și șoapta trecea de 
la unul la altul: 

— Piatră!... Piatră! 

Fără să le înțeleagă teama, lonică rupse o bucată de piine și 
începu s-o mestece sîrguincios, deși drumul lung făcut după- 
masă nu-l înfometase. Gestul lui însă avu o urmare cu totul 
neașteptată: oamenii aruncară ghioagele înspăimîntaţi și se 
trîntiră la pămînt, semn că se supun, neavînd nici o putinţă să se 
apere. 


— E puternic! șopteau între ei, cu groază, dar și cu admiraţie. 
Sfarmă piatra cu un deget! O macină în dinţi, de parc-ar fi lut 
înmuiat cu apă! 

Căpetenia lor zise, cu fruntea la pămînt, neîndrăznind să 
ridice capul: 

— Fii maimarele nostru! Sîntem bătrîni, sîntem osteniți. 
Poruncește și învaţă-ne! 

— Dar cîţi ani ai? întrebă, lonică, în timp ce continua să 
mestece pîinea uscată. 

Omul, care nu părea bătrîn, aruncă ghioaga la picioarele lui. 

— Anii sînt însemnați acolo! Cercetează-i! 

Vrînd să ridice ghioaga, băiatul simți că i se rup șalele. 
Măciulia de bronz atîrna pe puţin cincizeci de ocale, și cu toate 
astea văzuse că oamenii își purtau armele ca pe niște fire de 
păpădie firave. | se păru necinstit să se prefacă, de aceea își 
mărturisi deschis slăbiciunea: 

— E cam grea pentru mine! 

Nici această declaraţie nu redă curajul oamenilor care se 
socoteau învinși și i se închinau cu supunere. lonică îngenunche 
și începu să numere crestăturile de pe coada ghioagei, 
înţelegînd că așa se socoteau aici anii. 

— Patruzeci și șapte! exclamă la urmă. Dar nu ești bătrîn! 
Ridică-te și vino-ţi în fire! 

Omul rămase cu fruntea în ţărină. 

— Sîntem bătrîni! Poruncește și învăță-ne tu, care sfărimi 
piatra cu o mină! 

Băiatul se simţea încurcat din cale-afară, ba simţea și un fel 
de miînie văzîndu-le nevolnicia. 

— Ei, haide! zise, gata să-și iasă din fire. Să lăsăm gluma! 

Atunci, în lumina crepusculului care se prelungea peste 
obișnuit, văzu că pe poviîrniș coborau și flăcăi, cu ghioagele lor 
în mînă, nemulţumiţi poate să-i vadă pe cei virstnici cu fruntea 
la pămînt, în faţa unui străin și plăpînd, și singur. Cînd fură 
aproape, lonică își dădu seama că erau abia niște băieţanari, 
dar aici era greu să știi cum își înțelegeau oamenii virsta, de 
cînd începeau să se socotească bătrîni și ce preţ dădeau anilor. 

Cel mai răsărit dintre ei, un flăcău voinic, trecu printre cei 
prosternați la pămînt și, oprindu-se în faţa străinului, îl cercetă 
îndrăzneț, de sus pînă jos. 

— Cum te cheamă? întrebă apoi. 


— lonică! 

— E prea lung. 

— Știu! recunoscu băiatul, cam obidit. Cînd am să fiu mare, o 
să-mi spună lon. 

— Așa da! Pe mine mă cheamă Ahe. 

Dezgheţatul flăcău spuse apoi numele însoţitorilor săi, 
arătîndu-i cu ghioaga, pe fiecare la rînd: 

— El e Aha, celălalt Ahi, următorul Aho, și cel care-a rămas, 
Ahu. 

— Pe el cum îl cheamă? întrebă lonică, arătînd la căpetenia 
întinsă pe jos. 

— He! E tatăl meu! 

Numele celorlalți oameni mari erau asemănătoare, într-un 
singur sunet: Ha, Hi, Ho, Hu... mai scurte decit ale tinerilor — și 
lonică socoti că așa e foarte firesc. El află apoi că fiecărui copil i 
se dă numele tatălui, adăogindu-se înainte o vocală, care se 
leapădă atunci cînd copilul ajunge mare, iar tatăl e mort. 

— Ce cauţi aici? întrebă Ahe, după ce-i dădu aceste lămuriri. 

lonică nu răspunse numaidecit, fiindcă se gîndea cît timp ar 
cîștiga oamenii în vorbirea lor dacă toţi ar avea numele mai 
scurt. Ca să pronunţi de atitea ori pe zi Nabucodonosor, 
Artaxerses, Robespierre, Napoleon, sau și mai lung: Albă-ca- 
zăpada, sau, și mai înciîlcit: Fetiţa cu Scufita Roșie, înseamnă să 
risipești multe minute pe zi, ore pe săptămînă, zile pe an — și 
cine mai știe cît timp într-o viață întreagă. Spre a nu mai vorbi 
cîtă hirtie și cîtă cerneală se prăpădesc ca să le scrii! O carte s- 
ar scurta mult dacă numele scrise și repetate acolo de sute de 
ori, în loc să ocupe de fiecare dată jumătate de rînd, ar ocupa 
numai o zecime din lungimea lui, sau poate chiar mai puţin! 

Ahe repetă întrebarea rămasă fără răspuns: 

— Ce cauţi aici? 

— M-am rătăcit, răspunse Ionică, exprimîndu-și cu sinceritate 
primul lui gînd. 

Apoi reveni, destul de nedumerit: 

— Adică, să vezi... 

Răspunsul adevărat nu-l știa nici el; avea însă bănuiala, care îl 
speria oarecum, că mergea acolo unde îl ducea gindul lui, cu 
însușirea de a trece peste spațiu și peste timp, cum trece vintul 
peste cîmpul deschis. Se simțea obosit, parcă îl durea puţin 
capul... Işi duse mîna la tîmplă. Vroia să rămînă aici seara asta, 


dacă putea găsi un culcuș, să se odihnească și să doarmă adînc. 
Era singura lui dorinţă acum. 

Ahe, mai puţin bănuitor decît oamenii mari, se mulțumi cu 
răspunsul nelămurit. Făcu un pas înainte și-i luă pîinea din miini. 
Era ușoară ca un fulg și n-o puteai folosi ca armă, mai ales că se 
fărima cum o strîngeai în pumn. 

— Nu-i piatră! zise surprins. 

— Bineînţeles că nu! 

Auzind așa, oamenii mari se ridicară și veniră aproape, 
stringindu-se în jurul lui Ionică, încît acesta, dacă ar fi vrut să 
plece, n-ar fi avut cum. He, căpetenia, luă pîinea din mîna fiului 
său, o cîntări, minunîndu-se că era așa de ușoară, apoi o dădu 
celorlalţi, și fiecare pe rînd făcură la fel. Cu toţii socotiră la urmă 
că băiatul străin n-avea gînduri primejdioase, astfel încît îi urară 
bun sosit și-l poftiră să vadă așezarea lor de sub povirniș. 

— Ce piele e asta? întrebă Ahe pe drum, pipăindu-i cu mirare 
haina de stofă bleumarin. 

Nici o vietate din cele care se întîlneau pe cîmp, la malul 
mării, în rîpe sau în păduri nu avea asemenea blană și nici nu 
năpirlea vreodată așa de rău, ca să rămînă fără un fir de păr pe 
trup. 

— E stofă! 

— N-am auzit de acest animal! răspunse Ahe, cam oțărit la 
gîndul că băiatul străin îl crede nătîng. 

Băgind de seamă burzuluiala lui, lonică se socoti dator să-l 
lămurească... Dar cum? 

— Să vezi — începu el — pe la noi oamenii nu se mai îmbracă 
cu piei de animale. Numai iarna, cînd e, foarte frig. 

Tocmai atunci, un alt flăcău, cel ce se numea Ahi, începu să 
ridă cu hohote, arătînd cu mîna la picioarele băiatului musafir: 

— la te uită ce picioare pocite! N-are degete, nici unghii! 

Se puseră cu toţii pe ris, tineri și bătrîni, ceea ce pe lonică îl 
nemulțumi. 

— Am picioare ca toţi oamenii! zise el stăpînindu-și furia, ca 
un băiat bine crescut. 

Apoi își smulse pantofii, cu tot cu ciorapi, arătîndu-și 
picioarele goale, albe pe lîngă ale gazdelor lui. In prima clipă se 
traseră cu toţii înapoi, înmărmuriţi, așa cum ar face oricine, 
văzînd pe unul că își jupoaie pielea de pe trup. 

— Nu curge sînge! observă Ahe. 


— Nu te doare? întrebă Ahi. 

Pantofii în acest timp treceau din mînă în mînă și fiecare îi 
cerceta, foarte nedumerit. 

— Poţi să-i mai lipești la loc? întrebă un altul dintre flăcăi. 

Oamenii mari barem nu făceau decit să se minuneze, 
neputind întreba nimic. lonică socoti potrivit să nu mai dea la 
iveală nimic din ceea ce avea întîmplător asupra sa, bunăoară 
batista, sau fotografiile celor de-acasă, pe care le purta de 
obicei cu el; nu se simțea în stare să lămurească rostul lor. Erau 
obiecte mărunte, la îndemiîna oricui, putînd să le găsești oriunde 
și oricînd, și totuși omenirii îi trebuiseră milenii pentru a le 
născoci. Cit despre ceasornicul de la mînă... Nu-i auzise 
niciodată mersul decît dacă-l ducea la ureche, dar acum tic- 
tacul micii mașinării parcă-i spărgea timpanul, gata să-l dea de 
gol în faţa acestor oameni pe care uimirea îi scotea din minţi... 

lonică își scoase ceasul pe furiș, îl vîrî în fundul buzunarului, la 
pantalon, deasupra îndesă batista, și se mai linişti. Între timp, 
împins de o curiozitate care învingea temerile, He, căpetenia 
tribului, se așezase jos și se chinuia să încalţe pantofii pe 
piciorul care umblase tot gol de la naștere, avînd ca urmare 
talpa bătătorită și așa de îngroșată, încît ar fi putut să calce cu 
ea și în foc. Încălţările însă erau mai greu de îndurat, căci îndată 
ce se ridică de jos și vru să facă un pas, He căzu la pămînt și 
începu să urle îngrozitor. Nimeni nu îndrăznea să se apropie 
spre a-l ajuta, fiindu-le teamă, desigur, să se atingă de al doilea 
rînd de picioare ale băiatului străin, pe care îl văzuseră că și le 
purta așa de ușor. He, în acest timp, se zvircolea bălăbănindu-și 
labele în aer și continua să urle, cu spume la gură și cu ochii dați 
peste cap. Ahe se întoarse speriat spre băiatul străin: 

— Are să moară? 

— Da’ de unde! răspunse lonică, abia stăpînindu-se să nu 
izbucnească în ris. 

Și apropiindu-se de nenorocitul He, îl descălţă, deși nu era 
ușor să-i prindă picioarele cuprinse de biţiieli. He se ridică de la 
pămînt, însă continua să tremure și să se uite în jur, uluit. 

— Trăiește, dar e ca și mort! zise Ahe. 

Stăpînul pantofilor se încălță în grabă; talpa lui nu era 
obișnuită să calce pe pămîntul gloduros și plin de spini. 

Ahe veni în faţa lui: 

— Poți să-ţi scoţi și capul? 


lonică păli. Putea să mintă, la urma urmelor, deși n-ar fi fost 
prea frumos. Dar dacă doreau să vadă cu ochii lor?... Pe urmă îi 
veni un gînd și se lumină. 

— Capul ar fi ușor de scos! Eu însă pot să fac mai mult decit 
atit! 

— Ce? întrebă Ahe. 

— Pot să scot ce-i în el!! 

— Scoate, să vedem! 

— Ce-i în cap, nu se vede! 

Flăcăul deveni bănuitor, ca și ceilalţi, care începură să 
șoșotească între ei. 

— Ce nu se vede nu este! zise Ahu. 

— Viîntul se vede? întrebă lonică. 

Ahu se fistici, iar ceilalți tăcură sfioși. 

— Tu ai în cap vînt? întrebă Ahe. 

— Nu! Am știință! 

Nu auziseră pînă acum acest cuvint. El născu freamăt, 
neliniște, îndoieli; Ionică se temu că intrase într-o încurcătură 
din care nu mai putea ieși. Crepusculul continua, surprinzător de 
lung, și drept în faţă, peste creasta muntelui, se vedeau urmele 
apusului stăruind ca pilpiirea unui cuptor încins, de parcă pe-aici 
oamenii puneau seara soarele la topit. 

— Scoate ce ai în cap! porunci Ahe, de data asta aproape 
ameninţător. 

Ceilalţi veniră mai strîns în jurul lui lonică. Băiatul, încolţit, își 
plimbă ochii pe cozile de lemn ale ghioagelor și, în căutarea unei 
scăpări, începu să numere crestăturile care arătau anii fiecărui 
om. Deodată se lumină la chip și, întinzînd mîna, arătă la unul 
din ei. 

— În capul meu este că din voi toți tu te-ai născut întîi! 

— Așa e! încuviinţă omul, mirîndu-se nespus. 

— lar tu te-ai născut în anul care a venit! 

Al doilea păru foarte surprins, și recunoscu: 

— Așa e! Cum ai ghicit? 

— Tu, He — continuă lonică îndreptind mîna spre capul 
tribului — te-ai născut în același an cu el! 

— Așa e! biigui He, care încă nu-și revenise pe deplin. 

— lar tu, te-ai născut doi ani mai tîrziu! 

Cel arătat, de bună credință, sau vrînd să fie șiret, clătină din 
cap: 


— Nu-i adevărat! 

— Ba da! stărui lonică, sigur de el. 

Omul păru îndoit. 

— Așa e, așa e! interveni He. Eu știu de la tatăl lui, care a 
murit. Așa e! 

Işi aminteau și alţii acum, și nu se dădeau în lături să 
recunoască dreptatea băiatului străin. 

_ — lată ce-i în capul meu! încheie lonică. Dar nu-i numai atit! 
In capul meu e arătat locul unde are să răsară soarele miine! 

Aceste spuse erau cu totul de necrezut. 

— Cum poate capul tău să arate ce nu știi? Întrebă Ahe, 
îndoit. Tu ai venit abia azi. N-ai văzut de unde răsare soarele! 

— Știu fără să văd! Asta e în capul meu! 

Zicînd așa, lonică se întoarse și arătă la orizont locul unde știa 
că are să răsară soarele, judecînd după apus. Spre acel loc, 
departe de tot, profilat pe cerul vineţiu, creștea un copac 
singuratic, cu ramurile scheletice întinse în părți, ca un cortel 
prăfuit, poate chiar copacul sub care poposise băiatul la prînz. 

— Soarele are să răsară din spatele lui! 

Atit mai spuse lonică, și pe urmă capul începu să-l doară, 
ascuţit, în adîncul lui. Își cuprinse tîmplele în palme, gifiind. Pînă 
să se dezmeticească, toţi din jur erau prosternaţi la pămînt. 

— Acum te credem! zise Ahe, rușinat și umil. 

lonică biigui: 

— Mă doare capul. Mă doare rău!... 

li venea să plingă. S-ar fi întins jos și-ar fi vrut să aibă o pernă 
moale sub căpătii, o mînă răcoroasă să-i mîngiie tîmplele 
fierbinți. 

— Te doare fiindcă ai scos ce era în el! socoti Ahe. 

Și după ce aruncă o privire tatălui său, părînd că își vorbesc 
din ochi și se înțeleg, el continuă: 

— lon, tatăl meu e bătrîn și nu mai are nimic în cap; capul lui 
s-a golit. Capul meu e numai pe jumătate plin, fiindcă n-am ani 
destui. 

— Ai șaptesprezece ani! biigui lonică. 

— Tu știi tot! 

— Ştie tot, știe tot! încuviinţară într-un glas oamenii din jur. 

Ahe urmă: 


— Capul tău e foarte plin! Tu fii mai mare peste noi, pînă are 
să se umple capul meu! E nevoie de tine chiar acum, să ne 
îndrumi; ne pregătim de război! 

Acum lonică înţelegea cu totul nelimpede ce spunea Aho, 
fiindcă durerea de cap îl chinuia din ce în ce mai rău. Dar își 
dădu seama de tot ce urmă: oamenii îl ridicară pe sus și porniră 
spre povirniș, unde era așezarea lor. Crepusculul continua să 
învăluiască locurile într-o lumină de vis, ca a unei lămpiţe de 
noapte cu abajur albăstriu. 

Trecură printr-o rîipă care despărțea poalele muntelui de 
cîmpul întins. În fundul ei, pe vatră largă, ardea focul, încălzind 
un chiup mare de lut, în care bolborosea un lichid viscos, 
arămiu. 

— Bronz! zise He, fudul. 

Și arătînd spre muntele cenușiu din stînga, învăluit în lumina 
lungului crepuscul, adăugă, cu o îngîmfare copilărească: 

— Oamenii de acolo au arme și unelte de piatră!... Miine 
pornim război împotriva lor! 

— De ce? întrebă lonică. 

În glasul lui He se simţi teamă: 

— Fiindcă altfel au să rîvnească la bronzul nostru și n-au să ne 
lase în pace! 

Ahe interveni, mînios, dezvăluind alt gînd decit taică-său: 

— Dar oamenii de acolo au fier! zise, arătînd spre muntele din 
dreapta, mai închis la culoare decit celălalt. Cu ei trebuie să 
facem război! Ne trebuie fier, nu piatră! 

— Lăsaţi-mă jos! gemu Ionică. 

Îl întinseră pe pămînt, în preajma focului unde se topea 
bronzul primelor veacuri. Dogoarea ajungea pînă la băiatul 
istovit, învăluindu-l, și tot trupul lui era numai apă. Lumina așa 
de mult prelungită a crepusculului se stinse pe neașteptate, 
lăsînd loc celui mai adînc întuneric pe care îl cunoscuse lonică 
vreodată. În schimb, pe pămînt jucau zeci de flăcări: în gurile 
grotelor femeile pregăteau cina bărbaţilor. Erau așa de multe și 
așa de ciudate focuri, încît muntele părea acum o bucată de cer, 
răsturnată, cu stelele mărite la o scară fantastică. Băiatul 
închise ochii, ameţit, și cîteva clipe nu mai auzi zarva din 
preajmă. Bărbaţii și tinerii se certau; glasurile lor, amestecate, 
iscau un zumzet care putea să te amețească. Și în acest zumzet 
se desluși un glas foarte aproape: 


— Înveliţi-l cu cearșafuri ude, îndată! 

Da, focul dogorea și pe trupul lui încins sudoarea sfiriia ca la 
flacără. Dar de unde glas de femeie, cînd se aflau numai bărbaţi 
în preajmă? 

În clipa următoare simţi frig, venit pe neașteptate. Deschise 
ochii și văzu că focul se potolea. Patru oameni luaseră chiupul, 
slujindu-se de o prăjină trecută prin toarte, și turnau bronzul în 
forme de lut, așezate la rînd, ceva mai departe. De pe povirnișul 
muntelui, femeile îi strigau pe cei din vale, copiii, bărbaţii: 

— He, Ahe, haideţi la masă! 

— Hu, Ahu, înțelegeţi, și veniţi odată! 

— Ha, Aha!... 

— Hi, Ahi, masa e gata! 

Ahe se ridică în picioare și răcni către toate: 

— Așteptaţi! Acum sîntem la sfat! Vedeţi să nu se răcească 
bucatele! 

„Oare ce-or fi vrut cu cearceafurile ude? se întreba lonică, 
părînd că recunoaște între glasurile femeilor pe cel auzit 
adineauri, aproape. Și ce, parcă ei au cearceafuri?“ 

— lon! vorbi Ahe, nerăbdător să înceapă sfatul. Capul tău să 
spună cine are dreptate! Așa-i că nu trebuie să pornim război 
oamenilor care lucrează piatra? 

lonică tăcu, strîngînd tare pleoapele. 

— Ce face capul tău? continuă Ahe. 

— Mă doare! 

— Intrebarea e grea! Cum să nu te doară? Dar dacă răspunzi, 
o să se liniștească! 

— Zadarnic să porniţi război oamenilor care lucrează piatra! 
vorbi lonică, întretăiat, cum ar fi silabisit cu greu într-o carte. Ei 
au murit de șase mii de ani, ori de opt mii; nu se știe limpede 
pînă astăzi! 

Se auziră murmure de uimire, de neîncredere din partea 
bărbaţilor; în partea tinerilor, murmure de satisfacție. 

— Mergem să vedem! hotărî He. Fii în fruntea noastră! 

Băiatul abia izbuti să zimbească: 

— Pînă acolo e atita cale, încît n-aţi putea ajunge într-o viață, 
și nici în viața fiilor voştri, și nici a nepoților, nici a urmașilor, 
decît la a mia spiţă, poate. Și ce folos ar avea urmașii voştri să 
se întoarcă înapoi sute de veacuri! Ca să găsească niște unelte 


de silex, nefolositoare astăzi? Lăsaţi-le în pace! Peste alte mii de 
ani au să le dezgroape învățații! 

Bărbaţii ascultau cu gura căscată. În schimb, tinerii se foiau, 
siguri că dreptatea lor avea să se arate îndată. 

— Mergem cu războiul la muntele de fier! Exclamă Ahe, 
socotind încheiat sfatul. 

Cu toată durerea de cap care creștea iarăși, lonică izbuti și 
acum să zimbească: 

— Cui vrei să faci război? 

— Oamenilor care lucrează fierul. Dacă nu-i batem, au să-și 
făurească arme mai bune decit ale noastre. 

— Oamenii aceia nu s-au născut pînă astăzi! 

Murmure de neîncredere, de mirare, se întinseră de la om la 
om, peste întreg sfatul. 

— Minţi! răcni Ahe. Pornim la război miine dimineaţă! 

lonică își strînse timplele în palme și zise mai departe, vorbind 
greu, ca și cum ar fi silabisit din nou pe o pagină cu litere pe 
care le vedea acum prima dată: 

— Război acolo nu aveţi cui face! De pornit e bine să porniţi, 
mîine, sau astă-seară, sau în clipa asta! Dar de ajuns la muntele 
acela au să ajungă urmașii voștri, peste vreo două sute de 
veacuri! 

Vorbele lui stîrniră neîncredere în partea tinerilor, după cum 
vorbele de mai înainte stîrniseră neîncrederea bărbaţilor. 
Murmurele lor creșteau, pînă ce se prefăcură în răcnete, în 
urlete pe care lonică le simțea pătrunzindu-i dureros prin ţeastă. 

— Ne-ai înșelat! răcni He. 

— Așa e, așa e! încuviințară urlînd și tinerii și bărbaţii. 

Zadarnic strigau femeile de pe munte, nemulţumite de 
prelungirea sfatului: 

— Hu, Ahu! 

— Ha, Aha! 

— He, Ahe, haideţi la masă! 

Ahe se aplecă spre lonică: 

— Capul tău nu-i bun de nimic! O să ţi-l spargem! 

Zeci de pumni se arătară deasupra, noduroși, grei, încleștați, 
gata să cadă. 

— Spărgeţi-l! gemu lonică, nemaiputînd să îndure teroarea și 
durerea care-i apăsa ţeasta. 


Nu-i era frică de ei, nu i se păreau chiar așa de sălbatici. Dar 
ca să le fii pe plac trebuia să nu-i contrazici, cum de altfel se 
întîmplă chiar cu unii oameni din zilele noastre. 

Femeile de pe munte strigau, și glasurile lor deveniseră 
deodată, melodioase: 

— Hu, Ahul!... 

— Hi, Ahil... 

— Ho, Ahol!... 

Dintre ele iarăși se desprinse unul, zicînd o vorbă neînţeleasă: 

— Ha, Aha... Aducetți oxigen!... Hu!... Ahu! oxigen... oxigen!... 

lonică nu mai avea puterea să spună o vorbă, nici să 
zimbească; zimbi în sine și gîndi — ciudat, își silabisea gîndul, 
cum ar fi citit încă o dată în carte: „Oxigenul se găsește în aer și 
în apă... Dar pînă să-l descopere cineva, au să treacă sute și 
sute de veacuri!“ 


„Bărbaţii trebuie să doarmă doar șase ceasuri, femeile șapte, 
copiii opt, iar nouă porcii!“ spune un sfat vechi latinesc. lonică 
se rușină. Dormise nu opt ceasuri, ci poate optzeci, și tot îi mai 
era somn. Se simţea bine, numai că nu putea să deschidă ochii. 
Auzea murmurul unor valuri domoale rostogolindu-se ușor peste 
țărm, deasupra foșnea un copac, scoţind clinchete armonizate, 
de parcă frunzele ar fi fost de argint acordat, iar din depărtare 
răzbeau glasuri, strigăte și îndemnuri însoţite de grele icneli. 
Pesemne o gloată de oameni se opintea să miște o povară din 
loc. 

— A trecut o noapte bună! șopti alături un glas. 

Băiatul tresări, dar nu avea putere să deschidă ochii; somnul 
lung încă îl apăsa, dîndu-i moleșeală în trup. Glasul îi era 
cunoscut, îl mai auzise, și nu putea să-și amintească unde; un 
glas de femeie, unduitor și blajin. 

— Febra are să revină îndată! zise cu îngrijorare un glas de 
bărbat. 

Acum lonică făcu o sforțare, nespus de anevoioasă, deschise 
ochii și se ridică în coate. Somnul îi pieri ca sub putere de vrajă; 
rămase doar cu o apăsare surdă sub țeastă, mai mult o amintire 
care avea să se piardă. 

Nu-și dădea seama unde se află. Un pilc de palmieri, ca niște 
umbrele foarte înalte, își legănau frunzele pe bolta cerului, atit 
de senină și de luminoasă, încît părea mai degrabă albă decit 
albastră. Umbra lor, deși firavă, împiedica soarele să răzbată, și 
doar cîte o rază se plimba mîngiietoare pe iarbă. Nu era de 
mirare că într-un astfel de loc putuse să doarmă atitea ceasuri! 

La picioarele lui se întindea o apă cenușie și calmă, un fluviu 
așa de larg, că abia i se vedea malul celălalt, cu ogoare verzi, 
fără margine. Dincolo de ele era greu să-ți închipui ce-ar mai fi 
putut să încapă. 

Glasurile veneau de aproape; la umbra palmierilor, așezați pe 
iarbă, era un bărbat și o femeie, care scoteau din cînd în cînd 
cîte o vorbă, în șoaptă. Omul, istovit pare-se, își odihnea oasele 
și își potolea foamea mușcînd dintr-o turtă uscată, cu grijă să nu 
risipească vreo fărămitură, și mestecînd-o pe îndelete, ca să-și 
prelungească în acest fel odihna și masa săracă. Femeia ţinea în 
mînă altă turtă, pregătită s-o dea bărbatului. Drept 
îmbrăcăminte, bărbatul nu avea pe el altceva decit o bucată de 
pînză strînsă pe mijloc, învelindu-i goliciunea pînă la jumătatea 


coapselor. Femeia purta o rochie fără falduri, prinsă pe umeri cu 
baiere, și croită îngust, poate ca să nu se risipească țesătura, 
din aceeași grijă care pe bărbat îl făcea să nu risipească pîinea. 

— Voi vorbeaţi adineauri? întrebă Ionică. 

Bărbatul și femeia întoarseră capul spre el și-i zimbiră cu 
bunătate, fără să se mire, deși prezenţa lui aici ar fi părut oricui 
ciudată și inexplicabilă. 

lonică își întinse mădularele și se apropie de ei, silindu-se din 
răsputeri să-și alunge somnul care încă îl stăpînea și-i tot dădea 
poftă să caște. Cînd ajunse alături văzu că amindoi aveau 
pleoapele întunecate de o vopsea neagră; faptul îi stîrni o mare 
curiozitate. 

— De ce vă vopsiți ochii? 

Omul arătă spre cerul alb, privind printre pleoape: 

— Altfel ne orbește soarele. 

Băiatul băgă de seamă abia acum că, unde se sfirșea 
adăpostul copacilor, lumina era atit de vie, încît îţi usca ochii. 
Omul se ridică de jos anevoie și își îndreptă șalele. Era înalt, 
clădit bine, cu umerii largi, cu șoldurile înguste, dar slab că îţi 
făcea milă. 

— Cine sînteţi voi? continuă lonică, întrebîndu-se cărui neam 
și căror timpuri puteau să aparțină, cu această îmbrăcăminte, cu 
pielea măslinie, cu nasul mic și drept, cu blîndețea din purtările 
lor și din privire. 

— Sîntem supușii lui Keops; el e regele și zeul nostru pe 
veșnicie. 

— Atunci, apa asta e Nilul! 

— Întocmai! Nilul care ne hrănește și ne mîngiie. 

— Dar unde-i piramida? întrebă mirat lonică, uitîndu-se în 
partea unde, după știința lui, ar fi trebuit să se vadă, semeaţă, 
acea uriașă construcţie de piatră cunoscută de toată lumea. 

— Abia acum se face, răspunse omul, cu o vădită neliniște și 
îngrijorare. 

Privirea lui fugi în sosul Nilului. Cîteva sute de pași într-acolo 
se vedea îngrămădire de lume. O barcă uriașă era trasă la mal, 
legată zdravăn cu odgoane petrecute pe după piloţi groși, de 
lemn, bătuți în pămînt. Pe punte zăcea un bloc de piatră albă, 
cioplită în feţe drepte, tăiate ca de mașină, avînd înălțimea 
omului și de vreo patru ori pe-atita lungimea. Puzderie de 
oameni, semăniînd la înfățișare și la îmbrăcăminte cu cel de la 


umbra palmierilor, erau agăţaţi în mai multe șiruri, ca boabele 
pe ciorchine, de odgoane lungi care încingeau blocul de piatră, 
și se opinteau să-l dea jos, tîrșindu-l pe grinzi groase, întinse de 
la țărm la barca greoaie. 

— Mi se pare că din cauza mea nu ţi-ai terminat masa, zise 
lonică, văzînd că omul mai avea în mînă o bucată de piine. 

Femeia răspunse în locul bărbatului, zimbind cu sfială: 

— E bine să mănînci puţin la prînz; așa mai rămîne ceva și pe 
seara. 

— Nu trăiţi în belșug? 

Omul se întoarse: 

— Ce-nseamnă belșug? N-am auzit vorba asta! 

— Adică să aveți din toate, după trebuinţă, și să miîncaţi în 
fiecare zi după pofta inimii. 

Femeia aruncă o privire speriată bărbatului, iar acesta, după 
ce se uită repede în jur, vorbi în șoaptă, cu teamă: 

— Să nu te-audă cineva! Unul din neamul nostru a spus odată 
așa, și regele a poruncit să i se taie capul. 

— Și cum? întrebă Ionică indignat. Asta-i toată hrana voastră? 

— Ne ajunge, răspunse cu modestie bărbatul. Pentru munca 
noastră primim în fiecare seară o măsură de durah, din care 
facem piine pe ziua următoare. 

Și-i întinse bucata de turtă, lipsindu-se pe el cu mărinimie: 

— Gustă; poate ţi-e foame! 

Ciudat, nu-i era foame, deși trecuseră, după semne, multe 
veacuri de cînd nu mai cunoscuse hrana. Și-apoi nu îndrăznea 
să primească bucata de piine pe care bietul om și-o rupea de la 
gură. 

— Mănîncă, mănîncă! îl îndemnă și femeia. 

Turta nu avea nici măcar gustul pîinii. 

— Din ce-i făcută? întrebă băiatul, mestecînd anevoie. 

— Făină de mei; durah îi spunem. 

— Dar pe valea Nilului crește griul! 

— Griîu mănîncă numai cei bogați: preoţii, armata, scribii, 
negustorii... Grîul n-ajunge pentru toată lumea. 

— Nu e drept! exclamă lonică. 

— Taci, că te-aud zeii! 

— Nu mi-e frică de zeii voștri! Îi cunosc eu! E chiar și-un bou 
Apis, printre dînșii, cred că neștiutor și nevinovat, dar fără altă 
însușire decit că are un nume destul de scurt! 


Cei doi nu mai avură timp să se îngrozească, fiindcă în clipa 
aceea de la barcă porni spre ei un fel de oștean, judecind după 
sulița pe care o ţinea în mîna stingă, dar mai degrabă logofăt, 
după biciul din mîna dreaptă. 

— Ce faci aici? răcni el către omul de la umbra palmierilor, 
așa de slab și de istovit. 

— M-a doborit soarele! răspunse acesta, îngălbenind. 

— Abia se mai ţine pe picioare! adăugă femeia. Lasă-i un pic 
de odihnă. 

Logofătul ridică biciul: 

— Pe tine nu te-a întrebat nimeni! 

Dar cînd vru s-o lovească, bărbatul își uită datoriile de 
supunere și-i prinse biciul, cu furie. 

— Nu ţi-e rușine — scrișni printre dinţi — să lovești într-o 
femeie, cea care ne naște și ne crește copiii? Ai uitat că sîntem 
din același neam cu tine? 

— Mi se pare că tu ești din cei care mănîncă piine de grîu! 
interveni lonică, arătîndu-se în faţa zbirului. 

Logofătul, orbit de furie, îl văzu abia acuma. 

— De unde-ai răsărit și tu, să bagi zizanie? 

Băiatul îl înfruntă cu trufie: 

— Ești sluga asupritorilor! Ce faci tu e mai rușinos decit ce fac 
aceia care ţi-au pus biciul în mînă! 

Cel înfruntat nu putu să îndure asemenea ocară. 

— Am și suliță! urlă el, dezlănțuindu-și mînia. 

Și, aruncînd biciul, se năpusti asupra băiatului trufaș, să-l 
străpungă cu fierul. lonică avu timp să se aplece cu o mișcare 
plină de agerime, astfel că sulița îi trecu pe deasupra umerilor, 
iar el se propti cu capul în pîntecele atacatorului. Simţi sub 
timple o durere vie; în schimb, logofătul căzu pe spate și se 
duse de-a berbeleacul pînă la malul Nilului. 

— Vai nouă! Vai nouă! se văita femeia. 

— Fugi cît mai e vreme! zise îngrozit bărbatul, știind care au 
să fie urmările. 

În locul fricii, Ionică simţea în el numai revoltă și furie, și abia 
aștepta să înfrunte încă o dată zbirul. Acesta se ridică de la 
pămînt și, ameţit de bușitură, văzînd poate stele în plină zi, ba 
încă verzi, ca ogoarele de pe malul celălalt al Nilului, începu să 
strige după ajutoare. 


Îndată, zece oșteni se iviră, desprinși din șirurile care păzeau 
mulțimea înhămată la odgoane și, cu sulițele în mînă, îl 
împresurară pe lonică, luîndu-i orice putinţă de împotrivire. 

— Vai nouă! Vai nouă! se tot văita femeia. 

Bărbatul se uita cînd la apa domoală și cenușie, cînd la cer, 
rugîndu-se parcă zeilor. 

Cu mare alai, lonică fu dus numaidecit și fără ocol în faţa lui 
Keops, rege peste Egipt în acel timp — faraonul. 


x 


Peste putinţă de numărat era mulțimea de truditori care tîrau, 
înhămaţi la odgoane, blocurile de piatră, ca să le ducă în deșert, 
de la malul Nilului. Sudoarea lor, adunată, uda nisipul, lăsînd 
dîre în urmă, iar răsuflarea grea, istovită, se urca pînă la cer, ca 
un blestem prelungit, pe care nu-l auzeau zeii, după cum nu 
auzeau ruga înspăimîntată a omului de la umbra palmierilor. 

Deși între străji care îl ţineau împresurat, că aproape îi opreau 
și aerul, să-l respire, lonică își sucea capul într-o parte și alta, 
nescăpînd nimic din ceea ce se arăta privirii lui tot mai mirate, 
mai pline de nedumerire. 

De o parte și de alta a acestui drum lucios ca asfaltul, datorită 
sudorii și lacrimilor, stăteau în nisip, tolăniţi la soare, boi de 
toate felurile, ca vîrstă, culoare și formă a coarnelor. Priveau 
dobitoacele cum se trudeau oamenii, și în ochii lor, așa de blînzi 
îndeobște, acum se citea batjocura, și chiar perfidia cea mai 
nerușinată. 

— Nu fiți proști! strigă lonică oștenilor din strajă. Nu vedeţi că 
rid de voi? Mai bine înjugaţi-i și puneţi-i pe ei să tragă piatra, că 
tot trîndăvesc degeaba. Și, oricum, au mai multă putere decit 
sclavii! 

Străjile se îngroziră auzind asemenea ocară. 

Un bou din grămadă, înzorzonat de parc-ar fi fost însuși Apis, 
se stropși la băiatul străin, mișcîndu-și foarte nervos coada: 

— Nu te băga! Nu fi tu mai deștept decit alţii! 

Apoi, mulțumit că se rostise astfel, își liniști coada și rămase 
cu privirea trufașă asupra băiatului. 

lonică știa boii, văzuse destui în drumurile lui pe la ţară, dar 
nu și-ar fi închipuit niciodată că prostia omenească poate merge 
pînă acolo, încît să schimbe firea unor astfel de dobitoace. 


Boii rumegau în tihnă, ridicaţi la rang de divinitate, iar sclavii 
se opinteau în odgoane, tîrînd din greu blocurile de piatră. 
Băiatul se simţea rănit în inimă de chinul bieţilor oameni și se 
minuna totodată de gigantica putere a acestor mulţimi asudate. 
Ar fi vrut să spună ce avea pe suflet, dar cui? Logofeţilor și 
oștenilor care se îngroziseră la vorba de adineauri? 

— Bine, gugumanilor — zise totuși, neputîndu-și stăpîni firea 
— cum porniţi voi la asemenea treabă dacă nu aveţi scule? 

Bineînţeles că din partea străjii nu-i răspunse nimeni, ci doar 
se stropșiră la el, ca să-și ţină gura. Astfel încît, aceeași 
întrebare băiatul fu nevoit s-o pună, mai tirziu, faraonului. 


x 


La faraon, în faţa tronului, ajunse după ce străbătu un coridor 
nesfîrșit, avînd de o parte și de alta statui și coloane de piatră 
atit de semeţe, că te durea ceafa să le tot priveşti înălțimea. Și 
sala unde aștepta faraonul era tot de piatră, și tronul așijderea, 
și jilțurile marilor sfetnici, și băncile sfetnicilor de a doua mînă. 
Și-aici se aflau, de jur împrejur, statui și coloane uriașe, încît 
oamenii păreau pe lîngă ele gingănii de insectar, prinse în ace. 
Părea că un munte întreg fusese ras de pe faţa pămîntului, 
cioplit de miini neînchipuit de dibace, și-apoi cărat aici și înălţat 
la loc, în altă formă, piatră cu piatră. 

lonică simţi frig între coaste, și iarăși o durere surdă sub 
țeastă. 

Faraonul, înveșmîntat într-o mantie cu platcă pe piept, de 
unde stofa, încreţită, pornea în falduri, ședea pe tron, ţeapăn, 
de parcă ar fi fost și el o statuie de piatră. În cap, peste un 
adaus de păr — perucă s-ar numi astăzi — avea mitra regească, 
roșie la partea de jos, la cea de sus, albă. Deasupra, pe spătarul 
care îi depășea cu mult capul, luceau un soare și un uliu de aur, 
vrind să însemne bogăţia și puterea regească. De altminteri, 
bogăţia nu se arăta doar cu acestea; în jurul faraonului 
străluceau aurul și nestematele, că doar privindu-le te usturau 
ochii și te durea capul. 

— Vino mai aproape, străine cutezător! porunci stăpînul 
oamenilor care era și zeu totodată. 


lonică păși, fără sfială, dar cu mîna la timplă, fiindcă tot îl 
încerca durerea aceea ascunsă sub ţeastă. Cînd fu la picioarele 
tronului, faraonul îl întrebă aspru: 

— Cum ai îndrăznit să te amesteci în treburile regatului? Știi 
cine sînt eu? 

— Cum să nu! Keops, rege al Egiptului, probabil pe la anii... 

— Ce-i aia „probabil“? 

— Adică nu se știe sigur. 

Curtea scoase murmure de indignare. 

— Cum nu se știe sigur, străine, scrișni faraonul, abia 
stăpînindu-și mînia. 

— Istoria e lungă, reluă Ionică, senin și sigur pe sine. În sute 
de secole se pierd urmele, nu se găsesc date și dovezi destule. 

— Urmele lăsate de mine au să ţină o veșnicie! 

— Da, unele din ele! Dar lumea n-a început și nu se sfirșește 
cu tine. 

— Să-i tăiem capul, stăpîne? întrebă șeful oștirii. 

— Așteaptă! porunci, miîniat și în același timp nespus de 
curios, faraonul. Știi tu, străine, că piramida care se înalţă 
acuma pentru mine n-o să aibă niciodată pereche în lume? 

— Slavă Domnului! exclamă băiatul. Nici n-ar fi nevoie! Două 
milioane și jumătate metri cubi de piatră, tăiate, cărate și 
ridicate cu mîna! O sută patruzeci și patru de metri înălţime! 
Cum pornești la asemenea treabă, cînd n-ai nici măcar 
macarale? 

— Cum, cum? se miră faraonul. 

Atît îl minunau cifrele pe care le spunea copilul, încît nici nu 
băgase de seamă batjocura lui și mustrările. 

— Cit ai spus? De unde știi tu toate astea, străine?... Să vină 
șeful arhitecturii! 

Maimarele peste arhitecţi ieși din rîndurile curtenilor și se 
înclină la picioarele tronului. Era un bătrîn uscat, în mantie de in, 
albă, cu o perucă al cărui păr, făcînd cîrlionţi, îi cădea pe umeri. 
In mîna dreaptă avea un echer și un compas, iar la subţioară 
stîngă strîingea un sul gros, cu foi străvezii, din cel mai subţire și 
mai bine lucrat papirus. Faraonul îl întrebă, tulburat la culme: 

— E adevărat ce spune străinul? 

— In ceea ce privește înălţimea, este exact, stăpîne. Cit 
despre volum, socotelile trebuie să fie gata din clipă în clipă. 


Un ofiţer primi porunca să-l aducă pe șeful socotitorilor. 
Acesta sosi cu sufletul la gură, ducînd în braţe un registru mare, 
cu scoarţele din scîndură subțirică, iar cu foile, bineînţeles, de 
papirus. Avea obrazul neras de mai multe zile, peruca aruncată 
pe cap în neștire, ochii roșii, ca după beţie, iar pe frunte, pe 
ceafă și pe git sudoarea îi curgea girlă. 

— Ai miîntuit? îl întrebă faraonul. 

— Chiar în clipa asta, stăpîn al stăpinilor! 

— Două milioane și jumătate? 

— Chiar atit! 

— Nu crezi c-ai greșit? 

— Nici c-o santimă! 

O mare tulburare cuprinse curtea care, cu ochii la faraon, 
aștepta urmările. Dar tulburarea faraonului o întrecea pe a 
tuturora. 

— Aceste cifre — întrebă el, cuprinzind pe arhitect și pe 
socotitor într-o singură privire — puteau să încapă sub alţi ochi 
decit ai voștri și-ai scribilor? 

— Nu! răspunse arhitectul. 

— Nici pomeneală! adăugă următorul. Barem socoteala 
volumului o terminai abia adineauri! Și apoi scribii, chiar dac-ar 
vrea să vorbească... Știi prea bine, din grija mea, zeule și 
stăpîne, scribii au clopot la gură! 

— Cum ai spus? se miră lonică. 

Prea mult îi uimise pe toţi cu cifrele spuse adineaori, ca să-l 
mai mustre cineva că vorbea în faţa regelui, fără a cere 
încuviințarea. lar socotitorul îi dădu lămurire: 

— Spre a păstra taina celor scrise de ei pe papirus, scribii de 
la curte au limba străpunsă și, cu un lănţișor, li se leagă cîte un 
clopot la gură; așa, dacă ar vrea să vorbească, tot palatul ar 
începe să răsune. 

— Despre una ca asta n-am auzit. Nu pomenește istoria! 

— E o născocire a mea! se fuduli socotitorul. N-o s-o afle 
nimeni! 

— Nu pot să vorbească, pot în schimb să scrie! 

— Aș! Papirusul și condeiele le ţin eu, sub cheie! 

— Păcat că nu ţi-ai folosit iscusinţa pentru fapte mai bune! 
zise lonică, drept încheiere. 

Faraonul între timp dădea semne de nerăbdare. 


— Dacă tu știi ceea ce nu știu nici eu, i se adresă 
prizonierului, înseamnă că ești trimis de zei! Pe tatăl tău îl 
cheamă Ra? Ești fiul soarelui din amiaza zilei? 

— Da' de unde! 

— Atunci ești fiul lui Horus, zeul soarelui răsare? 

— Nici gînd! 

— Poate al lui Osiris, zeul soarelui apune! 

— Fugi de-acolo! Tatăl meu e om ca toți oamenii, șofer pe 
autobuzul 39! 

Marele preot se aplecă la urechea stăpiînului: 

— E întruparea unei zeități noi! Să-l recunoaștem pînă ce nu 
se pornește miînia divinităţilor! 

— Am să-l cîştig de partea noastră cu o șiretenie, răspunse 
faraonul. 

Și, ridicîndu-se de pe tron, cu miinile la cer, zise tare, în auzul 
tuturor curtenilor: 

— Străin slăvit! Nu știu cine ești, dar pentru isteţimea ta, te 
cinstesc ca pe mine și-ți dau pe fiica mea de soţie!... Să vină!... 

Sunară trimbiţele, apoi amuţiră, și de pe coridorul care se 
deschidea în dreapta tronului răzbiră sunete de flaute și de 
timbale. Cu cinci sclave înainte, deschizindu-i drumul, cu 
cincisprezece în urmă, intră fiica faraonului, îmbrăcată în văluri: 
ea își luă locul, micuță și semeatță, în stînga celui ce-i era tată, 
iar celorlalţi le era stăpînul. 

— lat-o! zise ademenitor Keops. 

Fata, subţire, mlădie, cu părul retezat pe frunte, deasupra 
sprîincenelor, cu nasul drept ca îndeobște egiptenele, cu ochii 
negri, își privea pe furiș mirele, dar nu părea mai răsărită decit o 
copilă. 

— Știu că pe-aici vă-nsuraţi copiii tare devreme, se rosti 
lonică, rușinat de neașteptata propunere. Numai că eu mai am 
pînă la vîrsta însurătorii. Deocamdată mi-e gîndul la școală! 

— Ce să mai înveţi, că știi destule! exclamă faraonul. 

— Așa e! încuviinţară preoții, sfetnicii și curtenii. 

— Mai am de învăţat, numai prin școli, pe puţin zece ani de 
acum încolo! 

— Atita învăţătură tulbură mintea omului! 

— Așa e! încuviințară toţi cei din sală și din jurul tronului. 

lar faraonul stărui, mirat de lunga împotrivire: 

— În zece ani înveţi de zece ori toată știința lumii. 


— Eu sînt multumit să-nvăţ o parte din ea, de mult folos 
oamenilor: arhitectura. 

Faraonul se lumină la figură: 

— Asta ţi-e toată dorinţa? Te fac arhitectul meu, să 
construiești temple zeilor și să termini piramida cea mare! 

— Mai întîi n-am nici un fel de pricepere, răspunse băiatul, cu 
modestie. În al doilea rînd, n-aş dori să construiesc asemenea 
monumente frumoase, dar inutile. 

Un murmur de dezaprobare străbătu sala tronului. lonică nu 
tinu seama și continuă, înainte ca faraonul să-și vină în fire: 

— Cu piatra care-o să intre în piramida ta și cu munca 
oamenilor s-ar putea construi... (aici făcu o socoteală în gînd, 
desigur foarte sumară) s-ar putea construi douăzeci de baraje, 
sau cincizeci de uzine, sau o sută de blocuri cu unsprezece 
etaje, și în fiecare din ele ar încăpea zeci de familii... 

— Cum? făcu faraonul, cu ochii căscaţi de uimire, în timp ce 
curtenii așteptau încremeniţi urmarea îndrăznelii. Din vorbele 
tale neînțelese, străine, am înțeles doar disprețul pe care-l arăţi 
măririi mele. Eşti un zeu trimis să ne înmoi miîndria și să ne pui 
răbdarea la încercare? Sînt și eu zeu, nu doar rege asupra 
muritorilor, și pînă azi n-am primit nici o mustrare din partea 
cerului! Adică să mă mustre cerul acuma fiindcă ridic spre bolta 
lui piatra cioplită din porunca mea, spre a închina zeilor 
neasemuita și veșnica-mi măreție? 

— Keops! zise lonică, fără să se sperie, vorbind blind și trist, 
cum le vorbești nebunilor. Piramida are să ţină, ce-i drept, o 
veșnicie. Dar ea n-are să fie dovada măreției, ci a cruzimii tale! 

— Apăraţi-ne, zeilor! murmurară înfricoșaţi curtenii. 

Băiatul nu se sfii să spună tot ce avea pe inimă, și-i dădu 
drumul, fără oprire, adresîndu-se faraonului pe care îl stăpinea, 
în egală măsură, și spaima și miînia: 

— Piramida n-are s-arate cit ai fost tu de mare, ci va fi semnul 
chinului îndurat de oameni. O sută de mii de supuși luaţi cu 
anasiîna trudesc la ridicarea ei dinaintea zorilor pînă după apusul 
soarelui, și vor trudi douăzeci de ani de acum încolo, neprimind 
altă plată decît o măsură de mei pe zi, ca să-și facă piine. Ei nu 
te proslăvesc, ci îți poartă ură, și ura lor o să fie cunoscută, prin 
fiecare bloc de piatră, secolelor viitoare. Piatra din munți o scot 
cu mîinile, cu mîinile o duc în bărci, la apa Nilului, cu mîinile o 
coboară, cu miinile o trag în deșert, unde îţi înalți trufia... 


— O, zei, astupaţi-i gura! murmurară preoţii în cor, cu mîinile 
la piept, cu ochii spre ceruri. 

Netemător, băiatul se opri doar o clipă, cît să-și tragă 
răsuflarea. 

— Cu capul meu care nu știe destule — zise în continuare, 
coborînd iar tonul — m-am întrebat cum au putut să ridice 
oamenii blocuri de zeci de tone la înălţimea aceea. Acum știu, 
am văzut că la fiecare rînd de piatră se cară pămînt și se bate 
cu maiul, făcîndu-se drum la înălțime, ca să fie tiîrîte cu mîinile 
blocurile următoare. Să spună socotitorul tău, dacă n-o înnebuni 
făcînd socoteala, cîte milioane de metri cubi de pămînt au să 
intre aici pînă la urmă! Cînd ultima piatră are să fie împinsă sus, 
sărmanii tăi supuși au să înceapă o trudă nouă: să care pămîntul 
înapoi, și-au să-l care acoperindu-te cu sudalme. Și la sfîrșit, 
cînd piramida are să se arate, despresurată, în toată măreţia, n- 
au să vadă cit ești tu de puternic, ci au să-și dea seama ce sînt 
ei în stare! 

Aici se opri lonică, și începu să tremure. Dar nu de frica 
faraonului; atita încordare fusese în el, încît își simţea trupul 
sleit, de parcă ar fi tras blocuri de piatră toată ziua. 

— Nu-i zeu! exclamă marele preot. E un muritor răzvrătit! Zeii 
nu înfruntă pe regi, fiindcă regii le apără pe pămînt puterea din 
ceruri! 

— Sînt muritor, firește! recunoscu băiatul, strîngîndu-și în 
pumni tîmplele care-l încovoiau de durere. Dar toți sînteți 
muritori! Chiar și tu, Keops! 

— Nu! răcni faraonul. 

— Ba da, ba da! zise încet lonică, adunîndu-și cu greutate 
puterile. Din tine o să rămînă o biată mumie pusă într-un 
sarcofag de aur. Norocul tău că sarcofagul o să fie furat, și 
mumia o să ţi se piardă. Altfel ţi-ar fi dat să ajungi și tu prin 
muzee, în văzul tuturor muritorilor, cum are să se întîmple cu 
alți faraoni după tine, bunăoară cu Tutankamon, despre care 
nici macar n-ai auzit, deși te lauzi că ai puterile zeilor! 

Aceste vorbe, spuse încet, dar cu adîncă încredințare, iscă 
îndoieli și temeri în sufletul lui Keops: 

— Cine ești tu, de cunoști viitorul? 

Deși abia mai îndura durerea din creier, iar fierbinţeala îl 
dobora din picioare, lonică mai avu puterea să zimbească. Și, 


zimbind ușor, zise o vorbă al cărui tîlc nu-l deslușiră nici 
faraonul, nici sfetnicii, nici învățații din sala tronului. 

— Viitorul vostru, Keops, este într-un foarte îndepărtat trecut 
pentru mine! 

— Să i se taie capul! Să vină călăii! 

Trîimbiţele începură să sune. 

— Tăiaţi-mi-l, că tot mă doare! gemu băiatul, la sfîrșitul 
puterilor. 

Și, în timp ce glasul trimbiţelor creștea într-una, năprasnic și 
barbar, sfredelindu-i timpanele, se prăbuși pe lespezi, avînd o 
singură grijă, pe deasupra durerii: să nu cadă la picioarele 
tronului. 


Din față venea frig, din spate o adiere caldă; nu de sobă, nu 
de calorifer: o căldură ca de trup viu. 

— Mai daţi-mi o cuvertură! gemu lonică prin somn. 

Și se trase spre partea de unde venea căldura ciudată, îndată 
aceasta îl cuprinse, peste umeri și peste brațe, ca și cum l-ar fi 
învelit maică-sa... Tresări deodată: nu putea să fie acasă, fiindcă 
nu simțea sub cap perna cu miros proaspăt, de levânţică, ci 
asprime rece de piatră. Deschise ochii încet, anevoie, luptîndu- 
se să învingă o greutate care îl apăsa pe pleoape... 

Cînd deschise ochii era noapte; se văzu sub cerul gol, cu luna 
plină în faţă. La cîțiva pași stătea un om, cu capul dat pe spate, 
uitîndu-se în sus, cum ar fi căutat o stea pe cerul nopţii albastre. 
Cine să fi fost, că parcă îl mai văzuse odată?! 

Omul, mai mult scund decit înalt, dar stînd drept și trufaș, cu 
trufia marilor șefi de oaste, avea cizme pînă peste genunchi, 
pantaloni albi, strînși pe coapse, vestă albă, o tunică albastră, 
cu tigheluri roșii, iar pe deasupra o manta neagră, descheiată în 
faţă, lăsînd să se vadă la șold o sabie a cărei teacă lucea, de 
parcă ar fi fost de aur și nestemate, în cap purta o pălărie în 
două colţuri, de sub care o șuviţă de păr castaniu se abătea pe 
fruntea lată și albă. 

După ce își prelungi un timp contemplaţia, omul își duse o 
mină în față, petrecîndu-și degetele în deschizătura vestei, o 
alta, îndoită din cot, și-o înțepeni la spate, și zise, adresîndu-se 
poate cerului, fiindcă altă ființă nu se vedea în preajmă: 

— Am învins pe austrieci la Cadibone, la Mantua, Lodi, Arcolo 
și în multe alte locuri; i-am fugărit apoi pînă la Ulm și le-am 
zdrobit armatele, le-am umilit generalii și-am eliberat Italia de 
sub stăpînirea împăratului! 

— Ca s-o pui sub stăpînirea Franţei! 

Vorbise cineva, aproape, cu un glas care, deși stins, avea în el 
ceva din sunetul aspru al unei pietre frecate de alta. lonică nu 
îndrăzni să se miște, să descopere de unde pornea glasul, 
fiindcă se temea să nu-l vadă omul din faţă, și era curios să 
audă ce-o să spună el mai departe. 

Și omul, după ce-și scoase trufaș pieptul înainte și își înțepeni 
mai bine mîna la spate, continuă astfel, ca și cînd n-ar fi auzit 
glasul celălalt: 

— Am să ocup Belgia și Olanda, ca să le scap de primejdia 
Angliei, am să eliberez Polonia de-atitea ori subjugată... 


Glasul de piatră rise amar și pe înfundate. 

— Am să cuceresc Spania și Germania totodată și, trecînd 
peste împăratul Rusiei, am să întind hotarele Franţei pînă în 
Asia... 

Străinul comandant de oaste rămase o clipă visător, apoi își 
umflă pieptul încă o dată și zise, aproape în șoaptă: 

— Poate că am să merg și mai departe! 

— Dar ce cauţi în Egipt? răsună glasul bizar, care nu se știa de 
unde pornește. Ce nevoie ai să te războiești cu mamelucii, acest 
popor pașnic? 

Acum străinul îl auzi, dovadă că răspunse pe dată: 

— Am venit aici să-i înving pe englezi, fiindcă era mai greu să- 
i dibui la ei acasă! 

Făcu o pauză, apoi, aţintindu-și în sus ochii care luciră în 
lumina lunii, întrebă, cu vocea imperioasă: 

— Tu, făptură atotștiutoare și enigmatică, spune-mi care-mi 
va fi soarta? 

Și lonică auzi limpede celălalt glas, alături, venind însă ca din 
niște străfunduri de piatră: 

— Ai să fii stăpînul lumii, Napoleon Bonaparte! 

— Îți mulţumesc, Sfinxule! răspunse generalul, salutînd cu 
sabia. 

Băiatul sări în picioare; nu-i mai era frig, nici cald, nu-l mai 
durea nici capul, deși se rezemase, mult timp pare-se, pe o 
pernă tare și rece ca gheaţa. Fiindcă pernă îi fusese degetul mic 
de la unul din picioarele ciudatei alcătuiri de piatră, leul cu cap 
de om, numit Sfinx, care de mii de ani meditează, stînd pe patru 
labe, în nisipurile de la Ghizeh, în Africa. 

Era Sfinxul, într-adevăr, și la lumina lunii se vedeau în 
preajmă cele trei piramide, dintre care a lui Keops, făcută prima, 
rămînea cea mai înaltă. lonică își scutură capul; nici vorbă să fie 
o închipuire: toate se vedeau limpede și el își simțea mintea 
întreagă. Nici chiar omul de adineauri, în haina de general al lui 
Napoleon Bonaparte, nu fusese o închipuire, de vreme ce se mai 
vedea încă, îndepărtindu-se pe nisipuri, în noapte, cu luna 
bătîndu-l din spate. 

— De ce l-ai minţit? întrebă mustrător băiatul, ridicînd capul și 
privind la făptura de piatră, ai cărei ochi reci se pierdeau nespus 
de sus, amestecați cu stelele de pe bolta înaltă. 

Sfinxul nu mișcă, dar vorbi în noapte: 


— L-am minţit? 

— L-ai amăgit că are să fie stăpiînul lumii. Asta nu se cade! 

— Eu?! se miră cioplitura de piatră. S-a amăgit singur, și-așa o 
să se amăgească pînă au să-l ducă departe de lume, pe o insulă 
de unde n-ar mai putea fugi nici duhurile înaripate! 

— Ei, asta-i! protestă lonică. Doar ţi-am auzit glasul! 

— Nu era glasul meu, ci al lui, băiatule! 

Aici făptura tainică rise ușurel și adaugă cu o voce glumeață: 

— De altfel Sfinxul nu vorbește, precum știi, niciodată! 

— Dar mie îmi vorbește!... Sau poate vrei să spui că am 
halucinaţii? 

— A, nu! Cu tine e altceva! Iți vorbesc, fiindcă ești singurul 
care n-ai venit la mine spre a mă întreba cum să împilezi pe 
alţii. În tine am încredere și speranţă! 

— Îți mulțumesc! răspunse lonică, tulburat de încrederea 
mărturisită lui astfel. 

Apoi, coborînd ochii, descoperi alături o umbră înfricoșătoare, 
și îngheţă de spaimă. 

— Un leu! Scapă-mă! 

Era un leu adevărat, tolănit pe patru labe la picioarele 
Sfinxului, și se vedea limpede în lumina lunii, care se făcea mai 
strălucitoare către dimineaţă. Un leu viu, ca o întruchipare nouă 
— în carne și oase; și la o scară de o sută de ori mai mică — a 
leului de piatră. Dihania dormea chiar în locul unde dormise 
lonică, și acesta își dădu seama, cu groază, că frigul deșertului îl 
făcuse să se ghemuiască prin somn, cu spinarea îngheţată, în 
blana lui caldă. Dormea fiara, deocamdată, gifiind și gemînd — 
ai fi zis chinuită de vise, sau avînd în trup o trudă veche, care nu 
se ostoia într-o singură noapte. Din cînd în cînd, fără să 
deschidă ochii, o dată cu geamătul stins leul își mișca 
spasmodic picioarele, parcă îndurerate. Din blana lui se ridicau 
aburi... 

— Nu-ţi fie teamă! îi șopti Sfinxul băiatului, ca să-l liniștească. 

Totuși, un leu rămîne leu, și nimeni n-are curajul să-i stea cu 
mîinile goale în faţă, oricîte îmbărbătări ar primi de la un leu 
mult mai mare, dar, din păcate, de piatră. De aceea lonică se 
trase ușurel într-o parte și își căută ascunziș între degetele 
Sfinxului, desigur însă că la laba cealaltă. Nu apucă să se 
ghemuiască bine, cînd iar sări în lături, împins de-o silă poate 
mai mare chiar decit groaza; deasupra capului un păianjen 


negru își avea pinza întinsă între trei colțuri de piatră. Gîngania 
hidoasă, cu burta foarte umflată, dormea mai într-o margine, iar 
pe pinza subțire și înșelătoare, care-i era capcană și casă, 
zăceau numeroase resturi de muște, supte și sfirtecate. 

Dormeau și leul și păianjenul, dar în vreme ce primul gemea 
prin somn amarnic, celălalt ridea (oamenii de obicei nu văd cum 
rid păianjenii) și, din cînd în cînd, cu un picior își pipăia, plin de 
satisfacţie, burta umflată. 

lonică ieși scîrbit din ascunzătoare. 

— l-ai văzut? întrebă uriașa făptură de piatră. Leul și 
păianjenul! Am să-ţi spun întîmplarea lor, ca să tragi povaţă. 

Și Sfinxul începu astfel, punîndu-și vorba în versuri, spre a 
putea fi memorată: 


Ast leu, c-o fire din cele mai hirbare, 
(Ci dă-mi, te rog, crezare!) 

Dornic să aibă o altfel de mincare, 
Goni pe muscă de opt ori pină-n zare, 
Ciștig fiindu-i durerea de picioare, 

lar pe deasupra risipa de sudoare.!... 
Paingul între timp, fără o mișcare, 
Plesnea de-ndestulare. 


— Asta-i o fabulă! observă lonică, uitînd și spaima, și scîrba 
de adineaori. 

— Numește-o fabulă, dar e o simplă relatare! 

— Morală are? 

— Cum altfel oare? 

— Și-anume, care? 

— Pune-ţi și tu mintea la încercare! 

— Vorbele tale rimează cu ale mele! exclamă băiatul. Ce 
întîmplare! 

— Nu-i de mirare... 

Sfinxul tăcu, fiindcă se auzeau pași (aș zice... în depărtare). 

— Cine-o fi oare? 

Era generalul. 

— Am inspectat bivuacul, zise el, adresîndu-se Sfinxului, 
iarăși. În afară de santinele, toată lumea doarme... Santinelele 
nu dorm, fiindcă asta le e datoria. Dar eu?... 

Se uită în jur, de parcă s-ar fi temut să nu-l audă și alţii. 


— Mă gîndesc la nevastă... 

Făcu un pas înainte și, ridicîndu-se pe virfuri, întreba, avînd pe 
faţă un chin care nu se potrivea de loc cu trufia de prima dată: 

— Spune-mi, Sfinxule, ce face losefina la ora asta? 

Dar Sfinxul rămase mut ca piatra. 

lar comandantul de oaste, după ce scrișni din dinţi în miînia-i 
neputincioasă, fiindcă nu era în stare să supună poruncii lui 
stana de piatră, se întoarse pe călcîie și se îndepărtă girbov, de 
parcă ar fi dus tot trupul Sfinxului în spate. 

— Are să se lumineze și are să înceapă lupta îndată! zise 
Sfinxul, adresîndu-se lui lonică, rămas la picioarele lui, nemișcat, 
fiindcă nu știa ce să facă. 

— E adevărat că tu dezlegi toate tainele? întrebă băiatul. 

— N-am dezlegat nici o taină pînă astăzi! 

— Păcat! Aș fi vrut să te întreb ce s-a făcut cu restul de elixir 
pe care l-am uitat acasă. 

— Nu pot să-ți răspund; am să-ţi dau în schimb cîteva sfaturi. 

— Ascult! zise băiatul. 

— Ele nu cuprind tot ce-o să-ţi trebuiască; restul au să-ți 
spună alţii... Totuși, cele mai bune sfaturi sînt cele pe care le afli 
de la viaţă. 

Și alegîndu-și vorbele iarăși, și iarăși potrivindu-le și înșirîndu- 
le ca pe aţă, iată ce-i spuse în noaptea aceea Sfinxul băiatului: 


Pentru cite știi tu, să n-arăți îngimfare, 
Dar nu te rușina că nu știi lumea mare! 


lonică înclină din cap: 
— Spune mai departe! 
Glasul care parcă măcina piatră continuă astfel: 


Să nu lovești în omul fără apărare! 

De-l știi pe vultur, nu-l împiedica să zboare. 
Pe corb să nu-l asculti ca pe privighetoare, 
Și nu da porcului, chiar alb, mărgăritare. 
Nu face cheie ușii fără-ncuietoare; 

De ce să născocești ce știe fiecare? 

Nu dori apusul cînd soarele răsare, 

Nici luna albă ziua, în amiaza mare! 

Dă-i sfat flămindului, dar mai întîi mîncare! 


Prietenu-ncercat nu-l pune la-ncercare! 
Nu-l plingeți nimeni pe învingător, de moare! 
In suferință grea, doar munca-i alinare! 


lonică nu mai auzi vorbele celelalte; o flacără ţișnise în faţă, la 
zarea întunecată, și curînd se auzi o bubuitură care ar fi fost 
năprasnică, să fi venit mai de aproape. Nu se sfirșise ecoul ei, 
cînd răbufni alta, și-apoi altele, amestecate, cîte două, trei, cinci 
deodată; ele se învălmășiră așa, încît nu mai auzeai decît un 
vuiet care răscolea nu doar văzduhul pornit să se lumineze, ci 
chiar nisipurile deșertului, încă acoperite de noapte. 

— Spune mai tare! strigă băiatul, dornic să asculte și restul 
sfaturilor. 

În clipa aceea, trăsnete începură să cadă în spate, și deșertul 
scoase un vaier. Ghiulelele, care treceau pe deasupra capului, 
explodau în tabăra cealaltă, unde armata de mameluci a 
Egiptului, puţină și sărăcăcios înarmată, aștepta să moară, 
acesta fiind singurul ei mijloc să se apere. 

— Spune mai tare, mai tare! strigă lonică, dîndu-și seama că 
Sfinxul continua să vorbească. 

Vorbea zadarnic, fiindcă sub bolta zguduită de canonadă 
urechea ascultătorului nu prindea decit vorbe trunchiate. Auzi 
doar un muget, o dată, și-l văzu pe leu luînd-o la goană, cu 
coada pe spate, de-ai fi zis că iar îi cășunase ceva pe muscă; și 
iar vroia s-o fugărească pînă își sleia oasele, nevenindu-i să 
creadă că îi lipseau mijloacele de a o prinde vreodată. 
Păianjenul în schimb dormea mai departe, zimbind, cu burta 
umflată, fiindcă era prea mic să-l atingă ghiuleaua sau 
gloanţele... 

Apoi se iviră zorile, și cu lumina lor se făcu liniște, dintr-o 
dată. 

— N-am înţeles ce spuneai adineaori! scînci obidit băiatul. 

Sfinxul răspunse, și glasul i se desluși limpede de data 
aceasta: 

— Cînd bate tunul, nu se mai aud sfaturile! 

lonică întoarse capul, atras de uralele care izbucniră pe 
neașteptate. În lumina zorilor se vedea deșertul, și în faţă, la 
cinci-șase sute de metri, mult mai aproape decit se așteptase, 
desluși armata generalului Bonaparte, așezată în linie, gata să 
înceapă atacul. În mijloc era regimentul de gardă, de o parte și 


de alta veneau grenadirii, apoi restul pedestrașilor, iar la aripi, 
călări, lăncierii și dragonii, cu tunici roșii și penaje albe. lar 
generalul, omul de astă-noapte, cu aceleași haine și aceeași 
manta neagră, călare pe un cal alb ca spuma laptelui, trecea în 
buestru prin fața armatei. 

Uralele nu conteniră pînă ce nu se opri la mijloc, ridicînd 
brațul. 

— Soldaţi! strigă atunci generalul, în liniștea deplină care se 
lăsase, arătînd la piramida cea mai înaltă și cea mai apropiată. 
Patruzeci de veacuri privesc în jos la voi!... 

Urmarea nu se auzi; iarăși izbucniră uralele armatei. 

Sfinxul zise, măcinîndu-și în dinţi propria-i piatră: 

— Oricît ai să fii tu de mare, împăratule, veacurile rămîn 
veacuri! 

Și cu această ultimă vorbă a lui porni atacul. Porniră toți 
deodată — și călăreţii și pedestrașii — unii cu lănci, alţii cu săbii, 
grenadirii și garda cu puști din care împroșcau gloanțe în lungul 
baionetelor albe. 

Valul lor cotropi nisipul ca valul oceanului răsturnat pe maluri 
— și în revărsarea lui lonică simţi că se îneacă. Se ghemui jos, 
sub ploaia de nisip care îi cădea în creștet ca un virtej de ani, 
prea învălmășiţi spre a le putea desluși sensul, dacă-l duceau 
înainte, sau înapoi, la începutul istoriei știută de el ca pe apă. Nu 
erau decit cizmele pedestrașilor și copitele cailor, însoţite de 
strigăte, de îndemnuri, de urale, de scrișnete și de gemete. De 
la un timp se făcu întuneric; valul, deasupra băiatului, se 
contopise, alcătuind o singură pinză, neagră ca mantaua 
conducătorului. Doar o dată, printr-o ruptură, izbuti să vadă 
trecător cerul și atunci, în acea singură clipă desluși, deasupra 
tuturora, capul  Sfinxului,  supravieţuitorul,  proiectîndu-se 
neclintit, rece, pe bolta zdrenţuită de gloanţele și baionetele 
atacatorilor. Dar în neclintirea aceasta a pietrei aflate acolo de 
secole, lui lonică i se păru că Sfinxul avea în colțul gurii un 
zimbet ironic. 


x 
Întunericul de data aceasta se prelungi multă vreme. Nu-l 


durea nimic, n-avea nici o dorinţă, nu simţea nici frig, nici cald, 
nici binele, nici răul... Dar nu putea deschide ochii să ia 


cunoștință, de lumea în care călătorea acuma. Uneori era liniște 
în jur, alteori biîntuia parcă furtună, foșneau copaci, sunau 


clopote, șuiera cîteodată viscolul iernii — și după alte clipe de 
tăcere nemăsurată se auzea bubuind tunul, amestecîndu-se cu 
nechezatul cailor și cu urletele mulțimii. | se mai păru la o 


vreme, după clipe de pace înșelătoare, că aude răsuflarea 
domoală a mării și simţi chiar că se leagănă, o dată cu nava 
nevăzută, dar reală, fiindcă deslușea limpede foșnetul adormitor 
al etravei -care despica valurile. Atit de limpede era senzaţia 
navigaţiei, încît, după un timp, dorinţa să știe pe unde umblă, pe 
care mări ale lumii, învinse în el moleșeala. Și cînd, cu o caznă 
dureroasă, deschise ochii pe jumătate, văzu drept în faţă, ca 
prin sute de pînze de păianjen, țesute unele peste altele, o 
insulă stîncoasă, tristă și tăcută, stînd singuratică între ape... 

lar după aceea se trezi, pe neașteptate, cu vederea limpede și 
mintea pe deplin trează, în camera împăratului, ba chiar in patul 
lui de fier, care îl urmase în toate campaniile și-l urma și aici, pe 
insula pierdută în mijlocul oceanului, în ultima etapă dezolantă 
și neglorioasă. 

lonică se ridică rușinat și se așeză pe marginea patului. 
Camera era mare, cu tavanul scund, văruită proaspăt, cu o 
fereastră fără perdele, deschizind vederea asupra unei văi 
înverzite, dincolo de care se ridicau coline rîpoase. În afară de 
pat, în camera sărăcăcioasă nu se mai afla decit o ladă cu 
luminări și sfeșnice, iar către fereastră o masă cu un jilțţ — și în 
jilt, aplecat peste masă, era chiar împăratul. Îl recunoscu, deși 
nu mai avea îmbrăcămintea de altădată, ci o jiletcă neagră, ca a 
comercianților, cam lustruită și poate chiar roasă în coate, și 
cam strimtă, fiindcă împăratul se îngrășase. 

Băiatul stătea încurcat pe marginea patului; nu i se părea 
ciudat și stînjenitor că se află aici. dar nu știa cum să se 
adreseze gazdei: domnule, sire, sau împărate?... În sfîrșit, zise, 
simplu: 

— Bună dimineaţa! 

Cîtuși de puţin surprins să-i audă glasul, omul de la masă își 
băgă mîna în buzunarul jiletcii, scoase ceasul, îl privi, apoi 
răspunse ursuz, cu ochii la hîrtiile aflate în față: 

— E ora două după-amiază! 

— Mulţumesc! răspunse băiatul. Ce faci acolo? 

— Îmi scriu memoriile. 


— Nu le dictezi? 

— N-am încredere în ceea ce au să transcrie alții. 

— De ce? 

— Au să le denatureze. Au să m-arate mai mic decit am fost 
în realitate! 

— Dar tu n-ai să te arăţi mai mare? 

Împăratul bătu cu pumnul în masă: 

— Ca să mă arăt mai mare decit am fost, nu se găsesc 
cuvinte în limba noastră! 

Apoi, după această izbucnire trufașă, păru obosit deodată; 
pleoapele i se lăsară peste ochi, umerii i se curbară și, căzînd cu 
capul pe masă, peste braţele înmuiate, împăratul începu să 
plingă amar, ca și cînd n-ar fi fost niciodată marele comandant 
de oaste. 

— Sfinxul m-a minţit! zise printre suspine. 

lonică se ridică și, apropiindu-se de el, clătină din cap: 

— Am cuvînt din partea lui să-ți spun că el nu ţi-a vorbit nimic, 
niciodată! 

— Dar atunci al cui a fost glasul? 

— Al tău! Ai auzit, în vorbe nespuse de nimeni, dorinţele tale! 

— Și chiar dac-ar fi așa?! izbucni împăratul, revenindu-și brusc 
și ridicînd capul. 

Ochii îi erau vii, scînteind de trufie; parcă nu plinseseră 
niciodată. 

— Puteam să fiu stăpînul lumii! strigă bătînd cu pumnul în 
masă. Dacă nu mă vindea Talleyrand! 

— Te-a vindut pe tine, cum ţie ţi-a vîndut pe alţii! 

— Nu înțeleg... 

— Ai avut nevoie de el, ca să-ţi ascundă cu șiretenie gîndurile 
în faţa regilor și împăraţilor! Cunoșteai preţul șireteniei lui. Nu i- 
ai plătit mai mult decît îi plăteau alţii! 

— Ei bine — răcni împăratul — cu el sau fără el, aș fi fost 
stăpînul lumii, dacă nu mă trădau generalii! 

— Nu! Te-ai trădat singur, Napoleon Bonaparte! 

— Cînd?... Unde?... Cum? gifii împăratul. 

— Cînd?... În clipa cînd ţi-ai schimbat haina! răspunse simplu 
și calm băiatul. 

— Vorbești în parabole! 

— Da' de unde!... Cînd învingătorul de la Toulon, care apărase 
revoluţia Franţei, și-a lepădat uniforma de general. Cînd ţi-ai pus 


stema pe un steag, ale cărui trei culori le cucerise poporul, 
luptînd pe baricade și la hotare, împotriva coaliţiilor regești, ca 
să-și apere libertatea, egalitatea și fraternitatea atît de mult 
așteptate, așa de greu cîștigate. Cînd, în locul regilor alungaţi, ai 
dat Franței un împărat! 

— Îndrăznești să mai spui și altceva? 

— Îți răspund tot ce ai vrut să afli. Unde te-ai trădat? 
Pretutindeni! La Versailles, la Paris, în Italia, în Egipt, în Belgia, 
în Olanda, în Austria, în Germania, în Polonia, dar cel mai rău în 
Rusia și în Spania! Și încă mai rău, în conștiința ta! 

— E interesant! mormăi împăratul, uitîndu-se la băiatul străin 
cu un ochi ciudat. 

Ca să-și ascundă înfiorarea, băiatul înaintă spre el un pas. Era 
un șiretlic, și desigur omul din faţa lui îl știuse cîndva: dacă n-ai 
arme să te aperi, fă-l pe dușman să creadă că te pregătești de 
atac! 

Împăratul clipi, se trase puţin înapoi și păru încurcat. 

— Cum te-ai trădat pe tine însuţi? continuă lonică, prinzînd 
curaj. Prin fapte mărunte și prin fapte mari. Punîndu-ţi fraţii regi 
și surorile regine peste popoare care nici măcar nu-i cunoșteau. 
Incoronîndu-i, cu singurul merit că erau născuţi din aceeași 
mamă cu tine, în Corsica ta. 

— Ajunge! răcni împăratul. 

— Nu-mi îngădui să continui? 

— Nu! 

— Măcar un cuvint! 

— Nici unul! 

— E esenţial! 

— Sfirșește! 

De la o replică la alta, glasurile crescuseră, încît la urmă 
amindoi aproape urlau. Apoi tăcură deodată nu se mai auzea 
decit gifiitul lor între pereţii albiți cu var. Și cînd împăratul 
credea că se terminase, lonică îi aruncă deodată ultimul gînd, 
fiindcă altfel nu se simţea împăcat. ȘI-l spuse, pe nerăsuflate, 
pînă la capăt: 

— Dar te-ai trădat mai cu seamă înșelînd popoarele Europei și 
dîndu-le altceva decît libertatea pe care-o așteptau și pentru 
care te-au aclamat! 

Împăratul ridică pumnul, strînse din fălci, și cîteva clipe lonică 
se și văzu răpus pe podea. Dar după acele clipe, omul din faţă 


cobori braţul, își trecu degetele prin deschizătura jiletcii, îndoi 
din cot braţul celălalt, și-l propti la spate și începu să se plimbe 
prin cameră, cu capul în jos, cu pași îndesaţi. Așa merse, furios, 
de cîteva ori, dintr-un perete în altul, pînă ce deodată se opri în 
faţa băiatului, la un pas: 

— Ştii ce-aș face dac-aș mai fi împărat? 

— M-ai împușca! 

Obrazul împăratului se destinse, ochii i se îmblinziră, în colțul 
gurii îi apăru un zimbet poznaș: 

— Nu! Te-aș face mareșal! 

lonică îi văzu mîna ridicîndu-se, trăgîndu-l încet de ureche, 
apoi bătîndu-l ușor pe obraz. Bine dispus, împăratul ridea. 

— Ti-ar place? 

— Nu ştiu dacă m-ar lăsa de-acasă... răspunse băiatul, destul 
de încurcat. Și apoi, cu școala... Eu vreau să mă fac arhitect, nu 
mareșal! A, poate că mi-ar fi plăcut, dacă trăiam pe vremea ta! 

— După cite ai spus despre mine? 

— Nădăjduiesc că ai da popoarelor libertatea și nu te-ai mai 
proclama împărat! Fiindcă altfel rămii, ce-i drept, un mare 
general! 

Împăratul se întristă. 

— Un foarte mare general! adăugă băiatul. 

— Nu cel mai mare? 

— Știu eu ce să zic? Așa au mai fost și Gingishan, și Alexandru 
Machedon... 

In clipa aceea se auzi ciocănind la ușă; intră un mareșal care 
se înclină, zdrăngănindu-și fireturile. 

„D-apoi știu c-a făcut la mareșali!“ exclamă în gîndul lui 
lonică. 

— Sire, zise noul venit, caii așteaptă! 

— Da, da! mormăi distrat împăratul. Să mergem! O cavalcadă 
este necesară sănătăţii. Mergi cu noi, băiatule? 

— Mă simt obosit! răspunse lonică, cuprins de o slăbiciune 
care venise pe neașteptate. 

— Atunci culcă-te în patul meu și dormi pînă ce ne întoarcem! 

Ușa se trînti, și zgomotul ei, amplificat inexplicabil, îl izbi pe 
lonică în ţeastă. Era tare obosit, mai obosit ca niciodată, și o 
amețeală care creștea repede făcea să i se legene capul. Clipi 
de cîteva ori, încercînd să se dezmeticească: pereţii odăii 
începuseră să se miște încet, venind spre el — și nu se opriră 


decit atunci cînd camera se micșoră la mai puţin decît jumătate. 
Dincolo de ușa pe unde ieșise împăratul se auzeau pași, 
murmure, glasuri... Păși spre pat: în locul lăzii de luminări și 
sfeșnice era o noptieră albă, de tablă. Se întoarse: masa 
rămăsese nemișcată, dar pe ea, în locul hiîrtiilor se vedeau 
sticluţe, cutii, fiole, o seringă — și altele. În locul jilțului, un 
scaun rotund, metalic... 

lonică reveni spre pat, împleticindu-se, simțind că are să 
cadă. Deodată, sîngele îi îngheţă în vine, obrazul i se făcu alb, în 
git i se opri un nod, care împiedică strigătul lui de spaimă... Nu 
mai avu altă putere decit să se apuce, cu amîndouă mîinile 
înghețate, de tăblia metalică. 

În pat era el însuși, cu faţa în sus, cu capul în pernă, cu 
obrazul supt, palid, cu fruntea îmbrobonată. 


Singurul simțămiînt cu care rămăsese lonică, după primele 
clipe de uimire, fu mila pentru bolnavul din pat; deși își dădea 
seama că acolo era el însuși, simțea milă pentru acela, nu 
pentru sine. Pe urmă, răul de adineauri reveni, cu mai multă 
putere; ţinîndu-se cu o mînă de tăblie, își duse mîna cealaltă la 
timplă și scoase un geamăt. In aceeași clipă gemu și bolnavul... 
Nu era o amăgire: își auzise limpede geamătul său, și-l auzea de 
asemeni pe cel dinafară, ca și cum ar fi fost al unei fiinţe străine. 

Ușa se deschise atunci, fără zgomot, lăsînd să pătrundă, 
cîteva clipe, mai supărătoare, foiala neobișnuită de pe coridorul 
spitalului. O soră se apropie de pat în virful picioarelor. O 
cunoștea, o mai văzuse, era sora cea tînără, care îl veghease în 
seara sosirii, dar nu-i știa numele. La început lonică făcu o 
mișcare de teamă, gîndindu-se unde s-ar putea ascunde, ca ea 
să nu-l întrebe ce caută acolo. Pe urmă se linişti și schiţă chiar 
un zimbet de șiretenie; nu putea să-l descopere, fiindcă el își 
păstra ciudata însușire de a rămîne nevăzut tuturora. 

Dar o ciudățenie și mai mare se petrecu în clipa următoare: 
aplecată la căpătiiul patului, sora puse mina pe fruntea 
bolnavului, apoi, cu un tifon, îi șterse sudoarea. Și lonică, la doi 
metri depărtare, fără să-l atingă nimeni, simţi mîna ei pe 
propria-i frunte, simţi apoi tifonul, și-abia atunci își dădu seama 
că și fruntea lui fusese îmbrobonată de nădușeală. 

Pe urmă i se strînse pielea: sora, care între timp se dusese la 
masa cu medicamente și trebăluise ceva acolo, se întorcea cu 
seringa în mînă. Nu-i plăceau injecţiile și vederea seringii îi 
dădea totdeauna teamă, deși n-o arăta nimănuia. 

— Au! 

Cu pleoapele strînse, simţi înțepătura, dar nu mișcă, să nu se 
rupă acul în piele. Cînd deschise ochii, sora se ridica de pe pat, 
cu seringa golită — și era limpede că injecţia i-o făcuse celui de- 
acolo. 

Indată după aceea, și cu totul pe negindite, lonică simţi în tot 
trupul căldură, apoi puţin frig și, în sfîrșit, o înviorare care-i 
alungă și durerea de cap și amețeala. Tot atunci pleoapele 
bolnavului se mișcară. 

— Te simţi mai bine? întrebă sora. 

Ochii celui din pat se deschiseră, înceţoșatți, privind ca de pe 
altă lume. 

— Cine ești? 


— Nu mă recunoști? 

— Nu... 

De la picioarele patului lonică își mișcă buzele, cum i-ar fi 
șoptit din bancă, la școală: 

— Ba da, ba da! E sora... O știi! 

Dar bolnavul nu văzu semnele lui, mu auzi ce-i șoptise. 

— Te simţi mai bine? continuă sora. 

— Mai bine decit cine? 

— Mai bine decit ţi-a fost înainte. 

— Acum un an? 

— Nu; adineauri, sau azi-dimineaţă, sau ieri. 

— Vorbești încîlcit... Nu te înțeleg... 

— Aiurează! șopti sora, ca pentru sine, fiindcă în odaie nu mai 
era nimeni. 

Atunci se deschise ușa din nou, dar încet, cu grijă, și iarăși 
pătrunse zgomotul forfotei de pe coridor. Întîi se ivi numai capul, 
în broboadă neagră, cu obrazul slab, palid, cu ochii îndurerați... 
lonică își duse pumnul la gură: 

— Mamă! 

O privea tremurînd, și-avea în suflet și valuri de lacrimi, și 
cascade de ris. O mînă îi rămăsese încleștată de tăblia patului, 
altfel s-ar fi aruncat în calea ei. 

— Ce face? întrebă mama 

— Acum a adormit. 

— Se simte mai bine? 

Sora își feri ochii. 

— Mai bine... 

Atunci mama își luă curaj și înaintă. Mergea cu pași mici, abia 
atingînd covorul de cauciuc, cu brațele îndepărtate de trup, ca și 
cum ar fi vrut să se sprijine cu ele pe aerul din jur, ca să calce și 
mai neauzit. 

— E-așa mult zgomot astăzi aici! rosti ea. Oare nu-l supără? 
Nu l-o trezi? 

— Așa-i în zilele de primire, răspunse sora. Ar trebui oprite 
vizitele în spitale! 

— Vai de mine! se sperie mama. Și cînd ai pe cineva bolnav, 
să nu-l mai vezi de loc? 

Sora ridică din umeri și ieși... Mereu speriată de propriii ei 
pași, mama luă ușor scaunul metalic, îl duse lîngă pat și, 
așezindu-se pe el, rămase cu privirea sfișiată asupra bolnavului, 


care nu vedea, nu auzea nimic. Și părea mai mică, și gîrbovită, 
și parcă îmbătrînise ani mulţi. Din ochii ei chinuiţi curgeau încet, 
în tăcere, lacrimi de suferinţă, de teamă, de dragoste, de 
adoraţie — și lacrimile parcă săpau pe obraz șanțuri care n- 
aveau să se mai șteargă. lar bolnavul pentru care inima ei bătea 
acum între cuțite ascuţite, înţepînd-o ritmic, o dată cu pulsul, 
bolnavul pentru care ochii ei se secau de lacrimi nu simțea, nu 
auzea nimic. 

Și lonică o privea tremurînd, strivindu-și pumnul în dinţi; 
imagini peste imagini îi treceau prin faţă, aducîndu-i-o pe ea în 
ochi, laolaltă cu lacrimile — imaginea mamei, neasemuită, 
inegalabilă; mama care îţi aşterne patul seara și-ţi îngînă la 
ureche cîntec de leagăn, ca să te adoarmă, și-ţi veghează apoi 
somnul multe ore din noapte; mama care îți pune mîna ei 
binefăcătoare pe frunte, cînd te doare capul; mama care te 
spală, te piaptănă, te îmbracă și-ţi deschide fereastra, arătîndu- 
ți grădina din faţă, și ce se întinde dincolo de ea, orașul, cîmpul 
— viaţa. Și din cite știe dînsa, și din cîte simte, îţi dă ţie cite 
ceva, la tot ceasul, secătuindu-se pe ea, ca să-ţi facă mintea și 
inima întregi și bogate. Mama care se uită pe sine, ca să nu-și 
uite băiatul, care își ia ei tot ce-i mai mic, spre a-i da lui ce-i mai 
mare. Mama care acum lăcrimează, în odaia de spital, în lumina 
tristă a după-amiezii de toamnă, cînd se întunecă timpuriu și 
trăsăturile băiatului bolnav se șterg în perna albă, iar inima ei se 
zbuciumă și sîngerează, fiindcă nu știe ce-l doare, și nu-i vede 
ochii, și nu-i aude glasul... 

— Mamă! șopti lonică, de la picioarele patului. 

Ciudat, în penumbra aceea i se păru că bolnavul mișcase 
buzele, repetînd mișcarea buzelor care scoseseră șoapta. 

Chipul mamei se învioră deodată; ea se aplecă deasupra 
patului, și în mișcarea ei, în privire, în respiraţie i se citeau grija, 
speranţa și dragostea. 

— Da, lonică! răspunse, căutînd însetată chipul bolnavului. 

Dar nu-l vedea bine, fiindcă se lăsa întunericul, de la o clipă la 
alta. 

— Să aprind lumina? 

— Nu! răspunse Ionică, scuturînd ușor capul. 

Bolnavul făcu întocmai aceeași mișcare, poate doar mai 
firavă. 

— Ai dormit? 


— Da, mamă, 

— Te simţi mai bine? 

— Mai bine. Poate că în curînd au să-mi dea drumul acasă. 

Mama suspină, iar băiatul zise mai departe: 

— Mi-e să nu rămîn în urmă cu lecţiile. 

— Nu te gîndi acum la lecţii! 

— Ba da... Cînd mai vii, să-mi aduci cărțile și rezumatele... 

— Lasă, dragul mamei! 

— Să te duci la școală, să-l cauţi pe Aurel, îl știi tu, mi-e vecin 
de bancă, și să-ţi dea notițele. 

— A venit chiar ieri, să întrebe de tine. Vin și alţii, mereu, cînd 
termină orele... 

— Spune-le că le mulțumesc, mamă!... Dănuţ n-a fost cu ei? 

— Ba a trecut pe la noi chiar a doua zi după ce te-ai 
îmbolnăvit. 

— Părea speriat? 

— Speriat? De ce? 

Mama clipi, nedumerită și temătoare. Atunci băiatul schimbă 
vorba, ca să iasă din încurcătură: 

— Tata ce face? 

— E bine; n-a putut să vină, fiindcă e în tură după-masă. 

— Tot pe 39? 

— Nu; acum merge la pădurea Băneasa. 

— Și Tincuţa? 

— E la școală; dar întreabă mereu de tine, și îţi deretică odaia, 
și te așteaptă. Toţi te așteaptă. 

— Andrei e sănătos? 

— E sănătos și harnic. l-au mărit leafa. 

— Va să zică, sînteţi bine cu toţii! 

Nu îndrăznea lonică să întrebe ce se întimplase cu elixirul din 
sticla aceea — astfel că o luă cu ocoluri: 

— Mamă, nu s-a întîmplat nimic, cu nici unul din voi? Nu s-a 
făcut nimeni nevăzut? 

Mama îl privi cu îngrijorare: 

— Ai obosit, dragul mamei! N-ar fi mai bine sa închizi ochii 
oleacă? 

lonică zîmbi în sine și gîndi: „Ce să obosesc!? Dacă ai ști tu cît 
am umblat zilele astea!“ 

— Mamă, Andrei a terminat sania? 


— N-a terminat-o încă; și-a îngrijit motocicleta, s-o bage în 
boxă pentru la iarnă. Dar o să mintuie și sania, zilele astea. 

— Și miţa ce face? 

— Se cam plictisește, că aici în bloc n-avem șoareci. 

— Cînd am să viu acasă, am să mă joc eu cu ea, numai că 
trebuie să-i dăm alt nume. Filofteia e prea lung... 

Sora deschise ușa: 

— E timpul să plecaţi! Vizitele prea lungi nu-i fac bine. 

lonică vru să protesteze: „Mai stai, mamă!“ — dar, fără să-și 
dea seama de ce, nu-l ascultă glasul. 

Mama se aplecă și își lipi buzele de fruntea bolnavului. Din 
locul unde se afla, băiatul îi simţi mîngiierea, ca pe o binefacere, 
ca pe un balsam care i se răspîndi în sînge — și apoi prisosul lui 
se prefăcu în lacrimi. Nu; o singură lacrimă, în colțul ochiului, 
unde rămase fără să cadă. 

— Duminică are să vină tata, zise maică-sa, ridicîndu-se și 
neîndurîndu-se să-și ia ochii de la chipul bolnavului. 

— Tu nu vii, mamă? 

— Doctorii spun că nu e bine să venim toţi odată. 

— Să vină măcar Andrei și Tincuţa. 

— Bine, dacă le-o da voie. 

— Pot să vină cu rîndul. 

— Așa au să facă! 

— S-o aducă și pe Filofteia! 

Mama zimbi: 

— Lasă miţa; cînd te faci bine o găsești acasă. 

— Dar de bicicletă aveţi grijă? 

— Andrei a spălat-o, a șters-o și-a dus-o în boxă. Stă bine 
acolo. 

— Nu umblă nimeni la ea? 

— Nimeni, lonică! 

— De cărți nu-ţi mai spun, mamă! Aveţi grijă cui le 
Împrumutați, să nu se rătăcească vreuna! 

— Fii fără grijă; știm toţi cît ţii la ele! 

— Mamă, n-ar fi mai bine să-mi spuneți lon? 

— lon îi spunem tatii... 

— Da, fiindcă-i mare... Dar mie o să-mi spuneţi mereu lonică? 

— Alţii au să-ţi spună cum le-o veni, sau cum ai să vrei tu... Pe 
mine lasă-mă să-ţi spun lonică toată viaţa... 


Înainte de a pleca, mama mai mîngiie o dată fruntea 
băiatului. 

— Cam arde! îi șopti sorei, care rămăsese în ușă, parcă 
Zorind-o. Și adineauri a spus ceva nedeslușit, dacă vreunul de- 
acasă nu s-a făcut... N-am înțeles... Nevăzut? 

— Vorbește uneori așa. E ora cînd crește temperatura. 

Mama ieși, pășind tot atît de ușor ca la venire. 

După plecarea ei, camera întunecată rămase parcă pustie, și 
lui lonică i se făcu dor de ceilalți ai casei, un dor atit de adînc și 
de fierbinte, că îi venea să plîingă — și nu mai putu să îndure. 
Porni spre ușă fără să privească în urmă. Doar cînd să iasă se 
opri și, ducînd un deget la gură, șopti spre colţul unde patul 
pierise în umbră: 

— Sst! Să nu scoţi o vorbă! Să stai cuminte, că altfel nu te faci 
bine! 


x 


Pe coridor se sfirșise forfota vizitatorilor. Băiatul merse fără să 
întilnească pe nimeni, decit o soră, în capul scărilor, dar trecu pe 
lîngă ea ca o umbră, și ea nu-l văzu, nu-l simţi, cum nu-l văzu 
nici sora de la ieșire, nici portarul, în curte, cu toate că privea pe 
geamul gheretei, gata să oprească pe oricine. 

lonică își continuă drumul pe stradă, pînă la colț, unde era 
cofetăria. In vitrină se vedeau savarine, indiene, torturi, cutii cu 
bomboane învelite în ţiplă străvezie, iepuri de ciocolată, ba chiar 
și alte animale, cu fundulițe la git, iar în mijloc un castel cu 
turnuri, făcut din zahăr în toate culorile. 

Înăuntru, printre alţi mușterii, la o masă aflată chiar în faţa 
vitrinei, era un băiat de școală, cu faţa bucălată, care mînca 
lacom dintr-o savarină, plin de frișcă la gură. Lîngă el, maică-sa 
îl sorbea din ochi, mai lacom decit își mînca el prăjitura. 

Geamul fiind aburit, lonică îl recunoscu abia cînd băiatul ridică 
ochii din farfurie, așteptind altă prăjitură. Era chiar Dănuţ, cel 
care-i dăduse elixirul!... Trebuia oare să-i fie recunoscător 
pentru starea lui de acum, sau să-i poarte ură? 

Pînă să gindească el și să ajungă la vreo lămurire, Dănuţ 
terminase încă o savarină. Pe urmă dori o pricomigdală, și 
începu s-o ronţăie cu ochii daţi peste cap, fără să mai vadă pe 
nimeni. Mînca așa de pofticios și-atita plăcere se citea pe chipul 


lui cînd înghițea dumicatul îndulcit cu zahăr, încît lonică uită să 
mai gîndească la întrebarea de adineauri și rămase cu ochii 
curioși asupra mîncăului. 

După pricomigdală, acesta ceru un tort de ciocolată, pe care îl 
mîncă tot atît de lacom, și tot fără să vadă pe nimeni. La a 
cincea prăjitură, lonică nu mai putu să îndure: intră în cofetărie 
și merse întins la masa mîncăului, fără să-l vadă nimeni. În clipa 
următoare, doar ce-o atinse cu mîna, și se făcu nevăzută și 
prăjitura... 

După o altă clipă, de uluială, grăsunul începu să urle... lonică 
nu mai rămase să-i asculte jelania, ci ieși în stradă. Avea 
prăjitura în mînă, proaspătă, aromată, și-i făcea chiar poftă, dar 
nu îndrăzni să se înfrupte din ea, fiindcă n-o cumpărase. Trebuia 
să întrebe pe cineva mai mare dacă făcuse bine, dacă era în 
dreptul lui să se amestece într-o astfel de treabă, cînd se afla 
acolo și mama băiatului. Oricum, era sigur că rizgiiala nu se 
cuvine să fie încurajată, și măcar pentru acest motiv n-avea să-l 
judece nimeni prea aspru. 

Dar, pînă una-alta, mergea pe stradă cu prăjitura nevăzută în 
mînă și nu știa cui s-o dăruiască... 

Intre timp, afară, în loc să se întunece, parcă se mai luminase; 
fusese un nor cenușiu, ca toamna, deasupra orașului, și vintul îl 
destrăma, ducîndu-l fișii-fișii pe deasupra caselor. Spre apus se 
ivi chiar soarele, jos de tot, dar mai avind încă pînă să 
asfințească. 

lonică merse încotro îl duceau pașii, ţinînd departe de trup 
mîna cu prăjitura, și prăjitura parcă îi ardea palma. Tot mergînd 
astfel, avînd grijă să se ferească de trecătorii care, nevăzîndu-l, 
puteau să-l izbească, traversînd străzile numai prin locurile 
marcate cu dungi albe, după ce se uita de mai multe ori după 
automobile, în stînga și-n dreapta, ajunse pe neașteptate la 
Piaţa Victoriei, și atunci își dădu seama deodată că nu făcuse 
drumul anapoda, ci urmărind un gînd abia acum limpede, cum 
are să se vadă puţin mai departe. 

Pe șoseaua Kisselef copacii își scuturau frunzele — și erau 
frunze de toate culorile, făcîndu-te să te minunezi de iscusinţa 
toamnei care, deși le amesteca la întîmplare, nu scotea înrudiri 
mai puţin izbutite decît pictorii cu renume... 

De aici nu mai merse mult, ca să ajungă în staţia de 
autobuze, unde îl ducea gîndul de adineaori. Un autobuz tocmai 


plecase, plin de lume, și altul sosea, cotind greoi pe alee. lonică 
se uită în cabina șoferului... Era un om tînăr, nu cel așteptat, dar 
putea să mai rămînă, avea încă vreme... g 

Cel aşteptat de el sosi abia peste o jumătate de oră. In stație 
se adunase lume, care mergea la Băneasa, copii întorcîndu-se 
de la școală, oameni mari cu pachete în mînă, gospodine cu 
tîrguieli de tot felul. Mulțimea se îmbulzi la ușa din urmă, dînd 
din coate, împingînd, împiedicîndu-se unul de altul, fără ca așa 
să ajungă sus mai devreme. 

„Dacă ar sta la rînd, unul cîte unul, pînă acum s-ar fi urcat 
toți, fără ceartă și îmbulzeală“ — se gîndi lonică, așteptîind 
liniștit să se scurgă toți călătorii. 

In clipa aceea văzu la ușa din faţă o bătrinică, adusă de umeri 
și împovărată de o sacoşă grea pentru diînsa, căci abia de putea 
s-o ţină cu amîndouă mîinile. Pînă să ajungă la ea, ca să-i ajute, 
trei băieţandri, cu ghiozdane în mînă, neţinînd seama nici de 
regula cunoscută de toată lumea, nici de bunăcwviinţa care stă 
așa bine tinerilor, o împinseră cît colo pe biata bătrînă și dădură 
să urce pe ușa destinată coboriîrii. Primul din ei chiar pusese 
piciorul pe scară, cînd lonică îl înșfăca de pulpană. 

— Urcarea prin spate! strigă el, luîndu-și, pe cît putea, un glas 
gros și aspru, ca al controlorului. Băieți de școală sînteți voi? Nu 
vă e rușine? 

Cel de pe scară cobori speriat și își pocni capul de-al următo- 
rului. Toţi trei se priviră zăpăciţi, neînţelegînd unde dispăruse 
controlorul. Dar, pînă una-alta, se duseră, cu privirile în pămînt, 
la ușa din spate, unde nici măcar nu îndrăzniră să se înghesuie, 
ci așteptară rîndul, spășiţi și doboriţi de nedumerire. 

In acest timp, lonică luă sacoșa numai cu o mînă, în mîna 
cealaltă avînd prăjitura, o puse sus, apoi se întoarse și-i ajută 
bătrînei să urce scările, cam înalte pentru cel ce nu mai are 
picioarele bune. Bineînţeles, sacoșa se făcuse și ea nevăzută în 
atingere cu mîna năzdrăvană — atit că bătrînica nici n-avusese 
cînd să bage de seamă. 

— Mulţumesc, maică! zise ea, cu glasul puţintel și blajin. Să ai 
parte numai de bine! 

Dar cînd întoarse capul, nu văzu pe nimeni, și rămase cu ochii 
zgiiți, atit de hazlie în marea ei nedumerire, încît lonică ar fi 
pufnit în rîs, dacă ar mai fi fost acolo. 


— Ei, asta-i bună!... Nu-i să zici că aș avea vedenii! murmura 
bătrînica, sucindu-și capul în dreapta și-n stînga, spre a căuta 
măcar un martor al întîmplării. Doar mi-a luat sacoșa din miini și 
m-a ținut de braţ! Asta n-a fost închipuire! 

lonică se strecurase prin spatele ei, fără să-l vadă nimeni, și 
se așezase pe capota motorului, loc neîngăduit călătorilor, ceea 
ce știa prea bine. Dar el nu putea fi socotit un călător ca 
oricare!... Inima îi tresări, amestecîndu-se în ea și tristețea și 
bucuria: taică-su era jos și trăgea ultimul fum din ţigară. 

— Hai, nea loane! zise dispecerul de la capul liniei. Dă-i 
drumul! 

Şoferul se uită la ceas, slobozi fumul pe gură și, ridicînd sus 
de tot piciorul, pe scară, se strecură la volanul cît toate zilele. 
Motorul începu să duduie, ușile se închiseră, și autobuzul porni 
greoi, lăsînd în urmă mirosul de motorină. 

„Să-i dau lui prăjitura? se întrebă lonică. l-o fi foame, și mai 
are patru ceasuri pînă termină.“ 

Prăjitura, pe care nu putea s-o vadă decit el atit timp cit o 
ținea în mînă, se cam turtise la învălmășeală; altminteri, cu 
siguranţă că era încă bună. Dar cum să i-o dea?... Și-apoi, 
șoferul nici n-are voie să măniînce în timpul drumului! 

Băiatul rămase așa, pe capota motorului, fără să-l simtă 
nimeni. Se uita la chipul celui care conducea mașina; conducea 
atent, cu ochii aţintiţi înainte, gata în orice clipă să sucească 
volanul și să pună frina. Pe sub șapcă i se vedea părul 
încărunţit, pe care îl știuse mai negru în anii din urmă. Ar fi vrut 
să-i spună: „Trece timpul, îmbătrînim, tată, dar bine că ești 
sănătos, bine că sîntem împreună și ne înțelegem bine!“ 

Simţea cald în tot trupul, poate de la motor, poate de la 
inimă. 

In staţii, călătorii coborau unul cîte unul; la podul Băneasa 
cobori și bătrînica, ajutată de un om tînăr, care îi luă sacoșa și-o 
tinu de subţiori, să coboare scările. 

— Mulţumesc, maică! Dumneata m-ai ajutat la urcare? 

— Nu, mătușică! 

— D-apoi atunci cine ciorile?! 

Se dădură jos și cei trei școlari, la staţia următoare, vorbind 
între ei cu ciudă și cu nedumerire, fiindcă tot nu puteau înţelege 
cine-i gonise de la ușa din faţă cu atita asprime. 


Acum autobuzul mergea mai repede pe asfaltul șoselei 
naţionale. Curind rămase în urmă aeroportul, și după un 
kilometru cotiră luînd-o drept la pădure. Zece minute mai tîrziu 
erau la ultima staţie, în preajma Grădinii zoologice, de unde 
venea miros înţepător de menajerie. 

Incă nu se înnoptase și nu se aprinseseră luminile pe alee. 
Şoferul cobori, își îndreptă spinarea, se uită la ceas și pe urmă 
se așeză posomorit pe o bancă din marginea pădurii. 

Veni îndată și taxatoarea, așa de tînără, să zici că-i o 
fetișcană. Mușca dintr-un măr cu atita poftă, că îţi lăsa gura apă 
și-ţi venea să rizi din fundul inimii. 

— Stai jos, Eudoxio! Mai avem de așteptat cinci minute! zise 
șoferul. 

„Ce nume!“ se gîndi lonică, simțind că-l furnică timpanele. 

— Nu vrei un măr, nea loane? întrebă taxatoarea. 

Şoferul făcu un semn cu mîna și rămase posomorit, cu gîndul 
la ale sale. lonică se apropie; poate ar fi fost acum momentul 
potrivit să-i dea prăjitura, însă înţelese că lui taică-său nu-i era 
aminte de mîncare. 

Văzindu-l așa de posomorit, taxatoarea încetă să-și mai 
ronțăie mărul și, după ce se șterse la gură cu dosul miinii, se 
așeză în marginea băncii, rușinată că nu se gîndise pînă acum la 
necazul șoferului. 

— Cum îi merge? întrebă cu sfială. 

— Nu știu; azi s-a dus nevasta la spital. O să-mi spună 
diseară. 

— Să n-ai grijă, nea loane! Trebuie să fie băiat voinic, dacă-ţi 
seamănă dumitale. O să se facă bine! 

— Așa nădăjduiesc și eu! murmură șoferul, luminîndu-se la 
figură. 

„Ce femeie cumsecade!“ își zise lonică, uitîndu-se la 
taxatoare. 

Și simţi în tot trupul căldură, simți în inimă bucurie, umbrită 
doar de gîndul că taică-său își făcea griji crezîndu-l bolnav rău, 
în timp ce el umbla razna pe drumuri. 

„Acum, cînd se urcă la volan, am să-i vorbesc! hotărî el în 
sine. Poate o să se mire, dar am să-l rog să nu spună nimănui ce 
se întîmplă cu mine!“ 

Cele cinci minute trecură. 

— Hai, Eudoxio; îi dăm drumul! 


Lui lonică îi pieri curajul, îndată ce auzi zgomotul motorului. 
Cum să vorbească, așa, fără să se arate privirii? S-ar fi putut ca 
taică-su să creadă că are năluciri și să scape volanul din mînă... 
Hotări să aștepte aici și să mai chibzuiască pînă la cursa 
următoare... 

Autobuzul pieri la colţul șoselei, și lonică rămase singur în 
pădure. Printre copacii desfrunziţi se vedea soarele, care parcă 
nu mai voia să apună, ba chiar, în loc să coboare, ai fi zis că 
începuse să suie, ca și cum n-ar fi mers spre noapte, ci spre 
miezul zilei. Băiatul îl privi o vreme, nedumerit, pînă ce constată 
cu uimire că, într-adevăr, soarele mergea înapoi, răspîndind din 
ce în ce mai multă lumină. 


x 


În jur nu se vedea nimeni; se auzeau doar animalele, foindu- 
se neastimpărate între gratiile menajeriei. lonică porni într- 
acolo; pînă să vină autobuzul era tocmai o oră. 

Prima vietate cu care dădu ochii fu veverița, stînd pe o 
ramură, în două picioare, ca oamenii, cu botișorul ei micuț și 
gingaș, cu ochii vii, lucind ca mărgelele, cu coada pufoasă dată 
pe spate, așa de mare că îi depășea cu o palmă urechiușele 
ciulite la vederea vizitatorului. 

— Bună ziua, băiete cu inima bună! îl întîmpină veverița, 
salutîndu-l ea prima. 

La drept vorbind, nu mai știai dacă-i seară, sau ziuă, dar 
altceva îl miră pe băiat, auzind acel glas al pădurii. 

— Mă vezi? întrebă el, care-și cunoștea însușirea. 

— Te văd foarte bine! 

— Păi... pe mine nu mă vede nimeni. Uite, chiar acum a plecat 
autobuzul; nu m-a văzut nici șoferul, nici taxatoarea. 

— Eşti nevăzut doar pentru oameni; noi te vedem, animalele. 

Și veverița scoase un fel de chițcăit vesel, în triluri. 

— De ce crezi că am inima bună? continuă lonică, trecînd la 
altă întrebare, de teamă să nu fie la mijloc vreo lingușire. 

— Fiindcă ai în mînă o prăjitură și n-ai mîncat-o pînă acuma! 

— Asta nu-i dovadă destulă! 

— Ba da. Te gîndești s-o dai cuiva căruia îi e mai foame decit 
tie. 


Băiatul se scărpină în creștet, dovedind că se află în 
încurcătură. 

— Nu știu dacă-i chiar așa, răspunse el, pe urmă. Prăjitura 
asta nu mi se cuvine... 

— Știu; i-ai luat-o lui Haplea, din farfurie. 

— ÎI cunoști? 

— Dar cum să nu! Vine dumineca și înfulecă într-una. De cînd 
îl știu nu mi-a dat măcar o alună! 

— Vrei tu prăjitura? 

Veveriţa se strimbă, de parcă i-ar fi oferit ulei de ricină. 

— Mie nu-mi plac decît nucile și alunele. 

— Dac-aș fi știut că vin aici, ţi-aș fi adus o pungă plină. 
Altceva ce pot să fac pentru tine? 

— Să-mi dai drumul. 

— N-am voie. 

— Doar un ceas; vreau să mă plimb puţin prin pădure. 

— Am să mă mai gîndesc! zise lonică. 

— Pînă cînd? 

— Nu știu; poate am să vin din nou, miine. 

— Vrei să zici ieri! îl îndreptă veverița, chițcăind vesel și 
subțire. 

— Cum adică „ieri“? 

— Așa! Nu vezi că timpul se întoarce în urmă? 

lonică privi în sus și rămase mut de mirare. Soarele, de la 
apus, se ridicase deasupra pădurii și acum înainta pe boltă, cu 
mare repeziciune. Pînă să se dezmeticească, îl văzu în înaltul 
cerului, de unde începu să coboare spre răsărit, mărindu-și 
viteza într-una. 

— Hai, ce hotărăști? îl zori veverița. Uite, acu’ se face 
dimineaţă, și pe urmă o să vină noaptea. N-o să ne mai putem 
plimba prin pădure! 

Băiatul nu mai avu timp să gîndească; soarele porni vijelios la 
vale, spre răsărit, lăsînd o dungă roșie în urmă. Și, cît ai clipi, se 
făcu întuneric. 

— Veveriţo! șopti lonică speriat de toanele firii. 

— Acum lasă-mă să dorm! Vorbim ieri, pe lumină. 

Timpul o luase razna și fugea înapoi, cu iuțeala închipuirii. 
Băiatul se rezemă de un copac, altfel îi venea ameţeală... 

Și așa, într-un virtej căruia nu-i putea pune împotrivire, 
trecură peste capul lui vălurile întunecoase ale nopţilor și 


fulgerele orbitoare ale zilelor. La un timp se porni un viînticel 
călduț, care începu să ridice frunzele căzute, aurii, galbene, 
roșcate, brune și să le poarte printre copacii dezgoliţi ai pădurii. 
Dar în loc să se ducă așa, în neștire, cum se duc frunzele 
purtate de vînt, toamna, fiecare din ele — cum atingea o ramură 
— se lipea la locul ei de peste vară, unde începea să se 
învioreze și să-și schimbe culorile. Pădurea se vedea înverzind, 
în sclipirile de lumină ale zilelor și, cînd fu verde ca vara, soarele 
se opri deodată în înaltul cerului. 

lonică se frecă buimac la ochi. Veveriţa era tot acolo unde o 
știuse, pe ramură, numai că părea mai mică, mai vioaie și, din 
roșcată, blana i se făcuse neagră și tare lucie. 

— Ai avut destulă vreme să te gindești! zise ea. Acum îmi dai 
drumul? 

— Cum să mă gîndesc, cînd nu știu ce se întîmplă cu mine?! 

— Atunci, măcar dă-mi o alună! 

— Ți-am spus că n-am alune! 

— Ba da! Uită-te în palmă! 

În locul prăjiturii pe care o ţinuse atîta vreme în mîna, și 
căruia îi știa doar forma, și mirosul, și culoarea, lonică 
descoperi, în culmea uimirii, o bucăţică de zahăr, un ou cît 
degetarul, o fărimă de unt, o grămăjoară de făină și alături, într- 
adevăr, o alună. 

— N-am ce zice! îngînă el. Trebuie să fi fost o prăjitură grozav 
de bună! 

Veveriţa se strecură printre gratii și, dintr-o săritură, fu pe 
umărul lui, de unde întinse lăbuța și luă aluna. 

— Poţi să ieși singură? se miră băiatul. 

— Bineînţeles! 

— Atunci... de ce mi-ai cerut să-ţi dau drumul? 

— Pe vremea aceea nu aveam loc printre gratii. Eram mai 
mare. 

— Așa e!... Dar ce s-a întîmplat cu tine? 

— Și cu tine s-a întîmplat la fel. Și tu ești mai mic; ești abia un 
băiețel acuma. 

— Da' de unde! Am împlinit treisprezece ani astă-vară. 

Veverita începu să chiţcăie — risul ei subţire, 

— Nu-i adevărat! Ai abia nouă! 

— Așa de mult ne-am întors în urmă? 

— Am sărit peste ierni, d-aia nu ţi-ai dat seama. 


— De ce am sărit peste ierni? larna e frumos... Să schiezi, să 
te baţi cu zăpadă, să te dai cu sania! 

— Dar ai fi îngheţat. Eşti îmbrăcat prea subțire. 

— Asta așa e!... recunoscu lonică. Vroiai să te plimbi prin 
pădure; pînă vine autobuzul aș merge și eu cu tine. 

— Acum sînt mai mică și nu cunosc drumul. Poate să mai 
luăm pe cineva, să ne ţină tovărășie. 

— Pe cine să luăm? 

— Bunăoară pe cumătrul urs! El cunoaște pădurea. 

Ajunseră la un ţarc pustiu, care în fund avea o vizuină. 

— Moș Martine! strigă veverița, ronţăind aluna. Hei, moș 
Martine! 

Trecu timp destul pînă ce ursul să iasă, ursuz, din vizuină. Era 
cam buimac de somn și își sugea o labă în gură, iar ca mărime, 
abia să fi fost cît un cîine; pui de urs, nu urs în toată firea! Se 
cunoștea că îl dăduseră înapoi anii aceia. 

— la te uită! mormăi el, privind pădurea verde și cerul 
albastru de vară. Eu tocmai mă pusesem pe hibernare. S-a sucit 
vremea! 

— Vrei puţină făină? îl întrebă lonică, văzîndu-l cum își sugea 
laba de foame. 

— Făină?! Aș vrea mai degrabă un fagure de miere sau un 
coșulet de zmeură. 

Zicînd acestea, ursul se strecură printre gratii, se apropie de 
musafir și îi mirosi mîna. 

— Uite că ai zahar! zise cu mulțumire. 

— Nu știam că-ţi place; zahărul nu se găsește în pădure! 

— M-au deprins vizitatorii! 

Și porniră tustrei, pînă ajunseră la căprioară. 

— Fetico! strigă veverița. 

Căprioara, care se încălzea la soare, sări în sus, arcuindu-și 
toate patru picioarele, cu o sprinteneală de balerină. Botul 
umed, nările gingașe adulmecau aerul, și toată făptura ei era 
numai freamăt. 

— Noi sîntem! o linişti veverița, văzînd cît se speriase blinda 
sălbăticiune. 

— Unde-aţi plecat? întrebă căprioara cu glasul sfios, dar 
limpede ca apa izvoarelor. 

— Prin pădure; doar așa, într-o mică plimbare. 


— O, tare mi-e dor de pădure! Dar singură nu îndrăznesc să 
mă duc, de teama dușmanilor. Luaţi-mă și pe mine! 

— Cu dragă inimă! se învoi veverița, zglobie. 

Căprioara se căţără pe un trunchi de copac care-i împodobea 
ograda și sări sprintenă pe deasupra împrejmuirii. 

— Nu vrei puţin unt? o întrebă lonică, fermecat de sfiala și 
gingășia puiului de căprioară, că și pe ea o dăduseră înapoi anii. 

— Nu-mi place untul; dar văd că ai făină! 

Și îndată, băiatul simţi cum botișorul rece și umed îi adulmecă 
palma. 

— la te uită cite vietăți s-au înfruptat dintr-o prăjitură! zise el, 
bucurîndu-se din toată inima. Oare cui să dau untul? 

Ursul strimbă din nas, în timp ce-și sugea pe îndelete bucăţica 
de zahăr, prelungindu-și astfel desfătarea. 

— Pentru unt n-ai să găsești prea mulţi mușterii în pădure! 

— Mulţumesc! zise căprioara, adunînd din palmă ultimul fir de 
făină. 

— Dar oul? 

Nu-și sfîrși lonică întrebarea, cînd, printre gratiile ogrăzii ei, 
vulpea roșcată își scoase capul, zimbind cu prieteșug și 
slugărnicie. 

— Să n-o poftești la plimbare! șopti veverița, făcîndu-se că n-o 
vede. 

— De ce? Pare foarte la locul ei și foarte blajină. 

— E o prefăcută! Ai să te căiești mai pe urmă! 

— Ce băiat deștept! zise vulpea, dîndu-și ochii peste cap de 
plăcere. Și ce frumos îmbrăcat! Și ce viteaz!... N-am văzut pînă 
azi fiinţă omenească mai izbutită ca tine! 

— Eşti nedreaptă cu ea! îi șopti lonică veveriței, care își foia 
coada pe la urechile lui, doar-doar l-o face să nu mai audă 
lingușeala. 

Vulpea își îndulci mai mult glasul, de parcă ar fi avut limba 
unsă cu miere: 

— Ce-ai în mînă, voinicelule? 

— Puțin unt... Și un oușor de găină. 

— Untul poate să-l duci corbului, ca să-și ungă penele, că tare 
se fudulește cu ele. Dar oul dă-l puţin încoa', să-ţi arăt o 
scamatorie! 

— Nu i-l da! mormăi ursul. 

— Are să te păcălească! adăugă veverița. 


— De ce? Vulpii îi plac găinile, nu ouăle! 

Căprioara tăcea cu sfială, dar în ochii ci mari și limpezi lonică 
ar fi putut să citească dezaprobarea. 

— Haide, băiat deștept, dă oul, și-ai să vezi o minunăţie! 
stărui vulpea cu același glas lingușitor de adineauri. 

Băiatul îi întinse oul, călcînd sfaturile tuturora. Vulpea îl luă cu 
gura și, chicotind, se duse în mijlocul bătăturii, unde îl puse la 
soare. 

— Hai, arată-mi scamatoria! 

— Nu acum! Să vii peste o lună de zile! 

— Te-a păcălit! ziseră într-un glas și ursul și veverița. 

— Și ce-a cîștigat? răspunse băiatul, cu nepăsare. 

Vulpea începu să ridă, în timp ce-și foia coada roșcată pe 
deasupra oului. 

— Ce-am cîștigat? Mai ai să înveți multe, băiețelule! Din ou o 
să iasă pui, și puiul o să se facă găină! 

lonică strînse din dinţi, mistuind greu păcăleala. 

— Dacă pîn-atunci nu te-o prinde vînătorul! 

— Ha-ha-ha, ia te uită deșteptăciune! Cine îndrăznește să 
vîneze animalele înlăuntrul menajeriei? 

— Nu m-așteptam să păţești asemenea rușine! zise veverița, 
aspru, ea care la început îi arătase băiatului atita prietenie. 

Și, dintr-o săritură, fu în copacul de lîngă alee, iar de acolo, în 
pădure. 

Ursul nu-l părăsi chiar de-a dreptul, ci cu oarecari ocoluri: 

— la ascultă! Auzi? 

— Ce s-aud? 

— Zumzăie albinele! Trebuie să fie vreun stup pe aici, prin 
vreo scorbură. Mă duc să fac rost de ceva miere! 

— Dar ţi-am dat zahăr adineaori! 

Tînărul moș Martin făcu pe surdul și se duse mormăind printre 
lăstare. 

Rămase doar căprioara. 

— Tu mergi cu mine? 

— Merg! răspunse ea, adulmecînd fricoasă în aer. 

— Să știi că nu mai am făină! o vesti lonică, începînd să se 
teamă de ingratitudinea animalelor. 

— Dar ce, crezi că pentru făină merg cu tine? Merg fiindcă ești 
singur, și ţi-o fi urit în pădure. 

Lui lonică vorba căprioarei îi încălzi inima. 


— Hai mai întîi pe la corb, că mi se topește untul în mînă! 
hotărî el, pornind pe alee. 

Pînă să ajungă la corb, trecură prin faţa leului; acesta scăzuse 
și el în mărime, ca toate animalele atinse de întoarcerea vremii. 
Ședea leul în bătătura lui, bucurîndu-se de soare, și o muscă se 
rotea pe lîngă el, i se așeza pe urechi, pe nas — numai că nu-i 
intra în gură. Dar jivina o lăsa în voie, chit că afurisita îl necăjea 
și nu se ducea de loc mai încolo. 

lonică începu să rîdă, stiîrnind mirarea căprioarei, care nu 
ridea niciodată, de nimeni. 

— Rîd — o lămuri băiatul — fiindcă mi-am adus aminte o 
întîmplare. Dar se vede că și leul trage pînă la urmă învăţătura 
păţaniei, nu numai omul! 

Corbul tocmai își lustruia penele și era singurul din pădure 
care își păstrase mărimea; ce înseamnă la el cîţiva ani, cînd 
trăiește un veac, dacă nu chiar doua? Era mare și negru 
croncanul și făcea umbră în jur, înghițind în pene toată lumina 
soarelui. 

— Cumetre, uite, poate vrei un pic de unt, să iasă lustru mai 
bine! 

— Da' unde-ai mai pomenit tu corb să-și ungă penele? 

— Așa mi-a spus vulpea... Poate a vrut să ridă de mine, că m- 
a păcălit și cu oul. 

— Cum, cum? 

Corbul ascultă foarte curios păţania, după care se puse pe un 
ris, de croncănea toată pădurea. 

— la te uită cum l-a păcălit! Cra, cra, cra! Dacă n-ai minte, 
așa îţi trebuie, copile! 

De la risul lui se molipsiră toate vietăţile grădinii. Din vîrful 
copacului unde se căţărase să-și lustruiască penele, păcătosul 
croncănea în gura mare, repetînd întîmplarea: 

— Auziţi ce-a păţit băieţelul ăsta, care n-are mai multă minte 
decit oul găinii!... 

— Da' ţie nu ți-a șterpelit cașcavalul? răcni Ionică, pierzindu-și 
răbdarea. 

Cine mai putea să-l audă, cînd rideau în hohote și tigrul, și 
leul, și pantera, împreună cu toate patrupedele; și pelicanul, și 
cocostircul, și cocoșul de munte, și rața de baltă, împreună cu 
toate zburătoarele; și bursucul, și vidra, și ariciul, și nevăstuica 
— ba chiar și șarpele boa. 


Doar lebăda se plimba pe lac, demnă, fără să facă haz cu 
mulțimea, nu fiindcă s-ar fi ţinut mare, ci fiindcă lebedei îi stă 
bine tăcerea. 

— Hai să mergem! zise căprioara, văzînd cîtă batjocură îndura 
băiatul, fără altă vină decit că era prea bun la inimă. Altădată să 
te ferești de șiretenia vulpii, dar mai cu seamă de croncăneala 
corbului; nu degeaba are el atit de prost nume! 

— Dar ce i-am făcut? Ce vrea cu mine? 

— Vrea să-ţi pierzi firea, să te aducă la disperare! 

— Cîștigă ceva pe această cale? 

— Ciștigă tot ce-i dorește inima! 

— Nu te înțeleg! zise băiatul, privind întrebător în ochii 
limpezi ai căprioarei. 

— Nici nu vreau să înţelegi de ia mine! Dar dacă-l mai 
întîlnești pe corb vreodată, ţine-te bine! El n-așteaptă decit o 
clipă de slăbiciune! 

Cu aceste vorbe nu prea lămurite ale căprioarei, hărmălaia se 
pierdu în urmă, și în jurul lor rămase numai pădurea. Copacii se 
îndeseau, împiedicînd să treacă razele soarelui. Nu clintea nici o 
frunză, nu răzbătea nici un zgomot; se auzeau doar pașii 
băiatului și-ai căprioarei, călcînd pe crengi și pe frunzișul putred 
al anilor. 

— Ți-e frică? întrebă căprioara, adulmecînd în aer cu botul ei 
umed. 

— Nu... Adică, știu eu?! Dar ţie? 

— Îmi dîrdiie inima. 

— Mi-ai făgăduit să nu mă lași singur! 

— N-am să te las, nici dacă om întîlni vînători! 

Și iarăși merseră, multă vreme, căutînd un capăt pădurii, fără 
să întiîlnească însă nici măcar un luminiș, ca să se vadă cerul. 
Într-un tîrziu, dădură de o cărăruie care le tăia drumul și, pînă să 
se hotărască în ce parte s-o ia, ca să ajungă la o lumină, auziră 
pași ușurei apropiindu-se din bezna pădurii. Căprioara își 
încordă toate patru picioarele, de păreau arcuri gata să zbiîrniie, 
și-n ochii ei așa de limpezi se citi deznădejdea din urmă. 

— Vinătorul! zise ea cu glasul atît de plăpînd, încît îţi rupea 
inima. 

Ar fi putut să fugă, și-n două clipe s-ar fi depărtat destul ca să 
n-o mai vadă nimeni, dar, cu toată spaima, îi era rușine să nu-și 
țină cuvîntul pe care-l dăduse însoțitorului, 


— Am să te apăr! o îmbărbătă acesta, știind că îi datora 
ocrotire. 

— Cum să mă aperi? Vinătorul are pușcă! Nu-l poţi înfrunta cu 
mîinile goale! 

— Ba am să te apăr, chiar dacă ar fi să tragă în mine! 

lată însă că printre copaci nu venea nici un vinător, ci o fetiță 
zglobie, cu o rochiţă scurtă, înfoiată pe poale, proaspăt spălată 
și călcată cu fierul, netedă ca hirtia. In mînă avea un coșuleț, 
acoperit cu un ștergar, strălucind și el de curăţenie, iar în cap... 
o scufiță — ei da! — roșie ca zmeura. De sub această scufiță 
cunoscută și oamenilor mari și copiilor, ieșeau cosițele, ca paiul 
de grîu peste care a căzut, întunecîndu-l puţin, prima brumă. 

— Bună ziua! zise lonică. 

— Bună ziua! răspunse copila. 

— Unde te duci singură prin pădure? 

— Mă duc la bunicuta, cu demîncare. 

— Putem să mergem și noi cu tine? 

— De ce nu, dacă aveţi vreme?! 

Porniră toți trei pe cărare. Fetiţa mergea înainte, pe urmă 
venea lonică, iar căprioara era la urmă, tot adulmecînd 
primejdiile în aer. 

— E căprioara ta? 

— Nu; oamenii n-au căprioare. 

— Păcat! zise fetiţa. 

Căprioara nu zise nimic, dar suspină, privindu-și cu ochii ei 
calzi însoțitorii. 

lonică se adresă copilei: 

— Cum te cheamă? 

— Marioara... Cînd am să fiu mare, au să-mi spună Maria. 

— Foarte bine! 

Acum cărăruia se lărgea, pînă ce se prefăcu într-un drumeag, 
și de aici merseră unul lîngă altul — fetița la mijloc, iar căprioara 
și lonică în pas cu ea, de o parte și de alta. 

— N-ai în coș ceva să-i dăm căprioarei? întrebă băiatul. 

— Am plăcinte și mere. Nu știu ce-ar putea să-i placă. 

— Mulţumesc, dar nu mi-e foame! răspunse căprioara, 
arătîndu-și iar ochii blînzi și recunoscători ca ai oamenilor. 

lonică văzu că semănau cu ai fetiţei, numai că păreau mai 
deschişi la culoare. Ai fetiţei erau negri, mai negri decît murele 
coapte, pe cînd ceilalţi aduceau cu castanele. 


Curînd, drumeagul răzbi într-o poieniţă cu iarba măruntă și 
deasă, presărată cu năsturași în toate culorile. În fund se vedea 
o căsuță, ca de jucărie, cu pereţii de bîrne, cu acoperișul de ţiglă 
roșie, înnegrită de vreme și năpădită de mușchi — plantă 
pufoasă și leneșă. Singura fereastră deschisă asupra poienii 
avea perdelele de pînză subţire, dar așa de încreţită, că nu lăsa 
să vezi nimic înăuntrul încăperii. Pe coșul de cărămidă ieșea 
fum, de parcă n-ar fi fost vară deplină. 

— Bunicuţa e răcită, zise fetița, adresîndu-se însoţitorilor. De 
aceea face focul în sobă, ca iarna. 

Căprioara adulmecă spre căsuţă, cu botul ei umed, și-n ochi i 
se citea neîncredere și teamă: 

— Poate ar fi bine să ne întoarcem! 

— De ce? întrebă mirat lonică. 

— Miroase a lup prin apropiere. 

— E scurteica bunicii, o lămuri fetița, mergînd mai departe, 
zglobie. Bunica are o scurteică de lup, și-o poartă chiar și vara. 

Cu aceste cuvinte păși pe prispă și strigă, netemătoare, în 
timp ce-și ștergea ghetuțele pe un ţol pus în fața intrării: 

— Bunicuţo, ţi-am adus demîncare! 

— Intră, intră, nepoţică dragă, că tare mi-e foame! 

Glasul suna cam dogit, răsunînd parcă din fundul butoiului. 

Căprioara se opri cu urechile ciulite și cu trupul cuprins de 
tremur: 

— E glas de lup! îl cunosc bine! 

— AȘ! răspunse fetița, fără să se teamă. Bunica e răgușită; 
așa vorbește ea totdeauna! 

— Desigur! zise lonică, adresîndu-se căprioarei. Fetiţa știe mai 
bine! 

— Nu intraţi! 

Băiatul ridică din umeri, fără să vadă ce trişti erau ochii 
căprioarei. 

— Dacă ţi-e frică, du-te înapoi în pădure! 

— Am făgăduit să merg cu tine! 

— Și eu am făgăduit să te apăr la nevoie. 

— Numai să-ţi poţi ţine făgăduiala! 

Și sărmana căprioară, credincioasă hotărtrii, păși pragul, deși 
presimţea că o așteaptă pieirea. 

lnăuntru era cald ca în cuptorul de piine. Bunicuţa, în 
scurteică sură, cam largă la umeri, ședea într-un jilt, lîngă sobă, 


îmbrobodită pînă peste ochi cu un şal de lînă. Pe nas avea 
ochelari, fiindcă tocmai citea jurnalul. 

— Ai întirziat! zise ea, cu nemulțumire. Dar pe cine-ai adus cu 
tine? 

— Un băieţel pe care l-am întîlnit în pădure. 

Bunica privi pe deasupra ochelarilor. 

— Cîţi ani ai tu, băiețelule? 

— Ştiam că am treisprezece, numai că s-a întîmplat o 
ciudățenie, și s-ar putea să am nouă! 

— Fraged, fraged! se bucură bunicuta, înghițind în sec, și 
lovindu-și măselele. lar dumneaei cine e? 

— Căprioara! E foarte blindă; a venit singură cu noi. Am făcut 
rău, bunicuţo? 

— Nuu! Ai făcut foarte bine! E fragedă și are carnea dulce. 
Bine-ai venit, căprioaro! 

Căprioara aruncă priviri deznădăjduite protectorului, dar 
acesta nu băgă de seamă. 

— Sst! Să nu scoateţi o vorbă! zise deodată bunica, ducîndu-și 
un deget gură. Am auzit pașii lupului pe afară. Băieţelule, ia du- 
te tu și încuie ușa cu cheia! 

lonică se supuse, și nu văzu nici de data asta ochii căprioarei. 
Bunica întinse mîna cu mănuși tricotate, de lînă. 

— Dă cheia la mine! 

Era o cheie mare și grea, de fier bătut cu ciocanul, cum fac 
țiganii; băiatul abia o putea duce în mînă. Bunica o luă, o puse 
lîngă jilţ, la picioare, și-apoi începu să rîdă cu mulţumire. 

— Bunicuţo! întrebă fetița, care se așezase pe un scăunel, 
lîngă jilțul bătrînei. De ce ai dinţii așa ascuţiţi? Nici nu i-am văzut 
pînă acuma! 

— Ca să te mănînc pe tine, fata mamei! 

Cei trei musafiri împietriră. Bunicuţa se ridicase în picioare, își 
lepădase scurteica, dintr-o smucitură își aruncase ochelarii, 
șalul, și se arătase în adevărata ei înfățișare. 

— Mai întîi am să te mănînc pe tine, căprioaro! 

— Ştiam că ești lup și-ai să mă măniînci... 

— Atunci de ce-ai intrat în capcană? 

— Îi făgăduisem băieţelului... Dar dacă tot mă măniînci pe 
mine, măcar dă-le lor drumul! 

— AȘ! zise lupul, rînjind de i se vedeau toţi dinţii din gură. O 
asemenea pleașcă nu-mi cade nici o dată pe lună! 


lonică i se așeză în cale și-i vorbi hotărit, deși cu multă 
cumpănire: 

— Lupule, mă simt obosit, mă cam doare capul, și n-aș avea 
nici chef, nici putere să mă iau la trîntă cu tine. Dar înţelege-mă 
că nu pot să las în ghearele tale pe fetița asta plăpîndă și fără 
apărare... 

Văzindu-i neașteptata dirzenie, lupul începu tocmeala: 

— Poftim! Fetiţei îi dau drumul! 

lar în gînd își zicea: „Las' c-o ajung eu din urmă!“ 

— Să-i dai drumul și căprioarei! E o făptură care mi-a arătat 
credinţă, și nu pot s-o las în părăsire! 

— Așa? Atunci pregătește-ți pielea! Am să termin mai întîi cu 
tine! 

Lupul scoase un urlet, la care pereţii începură să se zgilțiie, 
iar afară pădurea se umplu de vuiet. lonică îi văzu botul 
căscîndu-se, încît falca de sus ajungea în tavan, pe cînd cea de 
jos atingea podeaua. Dar în ultimele clipe, el își socotise toate 
mișcările. Cu botul căscat așa, lupul se repezi să-l înșface la 
nimereală, că de văzut nu mai putea să vadă decit tavanul; 
atunci băiatul se aplecă mai iute decît săgeata din arcul întins 
pînă zbîrniie, luă cheia de lîngă jilt și, ţinînd-o zdravăn cu 
amîndouă mîinile, i-o băgă în gură. În lăcomia lui, lupul o înghiţi 
pe nemestecate; cheia i se duse pe gitlejul care scîrții ca o 
încuietoare neunsă de multă vreme. lonică nu se mulțumi cu 
atit: după cheie, și-aproape din aceeași mișcare, îi dădu să 
înghită și vătraiul. Dihania se frînse de mijloc, ţinîndu-se cu 
labele din faţă de pîntece și începu să urle: 

— Ce mi-ai făcut? Ce-ai avut cu mine?... 

— Trebuie să ţi se înfunde odată! zise băiatul, în timp ce-și 
ștergea sudoarea de pe frunte, care curgea girlă, fiindcă îi 
trebuise multă încordare spre a săvirși, fără greș și fără să 
tremure, fapta aceea. 

— Indură-te! se rugă lupul, zvîrcolindu-se și vărsînd lacrimi de 
pocăință. Scapă-mă de fiare, că îmi rup măruntaiele, și jur că am 
să-mi schimb obiceiurile! 

Fetița cu scufița roșie începu să plingă cu pumnii la gură: 

— lartă-l bietul de el! Mi-e așa milă! 

— Să nu-l crezi! șopti căprioara. Lupul își schimbă părul, dar... 

— Știu și eu vorba! zise lonică. 


— Și dacă nu-i scoţi cheia — continuă fetița — nici n-avem 
cum să ieșim. Fereastra e bătută în cuie! 

Lupul încuviinţă din cap, strimbîndu-se de durere: 

— Vezi?! Fetiţa are dreptate! Cum o să mai ieșiţi de aici fără 
cheie? 

Desigur, îl chinuia rău fierul și-i tăia măruntaiele, fiindcă 
începuse să facă bale cu sînge la gură. 

— Te scap! hotărî Ionică. Întinde-te cu faţa în sus, pe podele! 

Pe căprioară o cuprinse tremurul. 

— Ai să plătești cu viaţa bunătatea din inimă! 

Băiatul se întoarse și zise încet, s-audă numai ea, nu și 
dihania: 

— Dacă o fi bunătate în inima mea, nu-i pentru lupi! Nu te 
teme! 

Apoi luă cleștele de cuie. 

— Cumetre, să te ţii bine, că s-ar putea să te doară! 

Lupul scoase un urlet și se zvircoli pe dușumele. 

— Ce faci? Aoleu! Mă seacă la inimă! 

lonică trăgea de îi tremurau mîinile, pînă ce cleștele scăpă din 
gura dihaniei, împreună cu unul din colţi — pare-se cel mai 
ascuţit, și lung cît un lat de mînă. 

— Ce făcuși? Aoleu! A fost vorba să scoţi fiarele! 

— Cum o să ajung la fiare, dacă nu mă lasă colții din gură? 
Haide, stai liniștit și ţin-te bine! 

Grea trudă fu pentru lonică să scoată toți colții dihaniei. Cînd 
sfîrși îi tremurau mîinile și era lac de sudoare... Fetița plingea în 
colțul odăii. Pînă și băiatului i se înmuie inima... Ba chiar și în 
ochii căprioarei se citea milă. Ce rău mai poate să facă un lup 
fără colti în gură? 

lonică tocmai se gindea cum să-i bage cleștele pe beregată, 
cum să apuce vătraiul, apoi cheia, și să-i dea drumul jivinei — că 
primise pedeapsă destulă! Dar este o vorbă, la al cărui tilc nu se 
gîndesc oamenii totdeauna, că fiecare pasăre pe limba ei piere! 
Și, pe propria lui limbă, lupul își hotărî pieirea. 

— Aha! horcăi el, chinuit și furios de durere. Crezi că dacă mi- 
ai scos dinţii m-ai lăsat fără arme? Parcă n-am fălci? Nu pot să- 
nghit și fără sa mestec? Scoate-mi fiarele, și-ai să vezi tu pe 
urmă! 

Se știa puternică dihania, și vorbea așa din prostie, fiindcă de 
multe ori mintea din creier nu-i pe măsura puterilor! 


lonică își aspri iar inima. Sînt, așadar, fiinţe în lume care nu se 
căiesc nici în ceasul din urmă... 

— Nu izbutesc cu nici un chip! zise el, după ce răsuci de 
cîteva ori cleștele în beregata dihaniei. 

Pe lup îl cuprinse iar spaima, adăugiîndu-se durerilor: 

— Scapă-mă, băiete! Uită vorba de adineaori! 

— Nu-i decit o cale! 

— Spune-o! 

— Să te punem la căldură. Fierul o să se topească și-o să 
curgă pe gură. 

— N-o să mă frigă? 

— Prea puţin! Și chiar de te-ar frige tare, altă cale nu e! 

— Fie! 

lonică deschise ușa cuptorului: 

— Atunci, suie! 

Lupul se cam codea, dar îi îndeplini porunca, neavînd altă 
scăpare. Băiatul îl închise cu zăvorul, și simţi o sfirșeală în inimă. 

— Acum, lemne pe foc! hotărî el, pe cale de a-și pierde 
puterile. 

Căprioara lăcrima, și inima ei bătea între spaimă și milă. 

Fetiţa se împotrivi: 

— Eşti crud! Nu-ţi dau voie! 

— Așa? făcu băiatul. Atunci să-ți pun o întrebare: bunica ta 
unde este? 

— Trebuie să fie pe-aici! Poate s-a dus să se plimbe prin 
pădure. 

— Da? Să-l întrebăm pe lup. Cred că el știe mai bine... Lupule, 
unde e bunica? 

— Am mîncat-o... Dar era slabă și avea carnea tare. Mai bună 
o să fie căprioara! 

Fetița se trînti pe pat și începu să plingă. lonică atîtă focul în 
sobă. Curînd începu să miroasă a păr ars și-a friptură. 

— Mă cam frige! mormăi lupul, din fundul capcanei. 

— Rabdă! 

— Rabd, că de-abia aştept să mănînc căprioara! 

Băiatul aruncă lemne pe foc, cu mai multă furie. 

— Ba nu! mormăi lupul, întîi am s-o mănînc pe fetiță!... 

Din cuptor ieșea fum înăbușitor; în odaie se răspîndi miros de 
blană pirlită. Dihania începu să urle, zbătindu-se ca în frigare: 

— Mă arde! Mai ţine mult pînă s-o topi fierul? 


— Ai puţină răbdare! 

— Aştept cît o fi nevoie... Dar mi-e cam foame... Poate că mai 
bine să-l mănînc pe băiat, pe urmă pe căprioară, și să las fetița 
la urmă... 

Focul duduia în sobă, cuptorul se zgilţiia, răspîndind duhoarea 
grăsimii încinse și toate duhorile... Dar mult timp se mai auzi 
glasul lupului, care tot își mai făcea planuri: 

— Nu! Întâi fetița, pe urmă căprioara; băiatul îl păstrez pentru 
mîine. 

lonică puse ultimul lemn în sobă, apoi căzu pe podele; fumul îl 
înăbușea, nu mai putea să respire, și creierul i se zbătea să se 
rupă în două. 

— Mor! gemu lupul. Mai bine să mănînc întîi căprioara; are 
carnea mai fragedă; tot îmi lipsesc dinţii din gură! 

La fereastră se abătu o umbră, o aripă neagră întunecă 
încăperea şi-un cioc hrăpăreţ ciocăni în geam, gata-gata să-l 
facă fărime. 

—  Băietelule! se auzi croncănitul corbului, de afară. E 
adevărat că l-ai răpus pe cumătrul lup? Rogu-te, iartă-mă că te- 
am necăjit mai devreme, și dă-mi mie stîrvul! 

lonică îl auzea, dar nu putea să-i răspundă. Auzi chiar glasul 
vulpii după aceea, mieros cum îl știa din pădure: 

— Băiețelule, am știut eu cît ești de viteaz! Cine, în afară de 
tine, ar fi putut să-l înfrunte pe cumătrul lup, că doar e cel mai 
tare din toată pădurea! Uite, băiețelule, ţi-am adus înapoi 
oușorul, că n-am vrut decît să glumesc. Ce, parcă poate cineva 
să te păcălească pe tine? Dar uite ce te rog, drăguţule, 
deșteptule, frumușelule: vezi că pe dulăpior este cheia de la 
coteţ... Dă-mi-o, că răposatului nu-i mai trebuie găinile! 

Cuptorul sfiriia, să arunce ușa din zăvor și din balamale. 
Glasul lupului se mai auzi o ultimă oară, și ultima lui vorbă era 
tot a fiarei: 

— Întîi fetița, pe urmă băiatul, și la urmă căprioara... 

— Mă doare capul! gemu lonică. 

Plîngînd cu suspine, fetița îngenunche la căpătiiul lui și-i puse 
mîna răcoroasă pe fruntea care frigea ca ușa cuptorului. 

Căprioara îngenunche în partea cealaltă, tristă, blindă, cu 
ochii umezi, și începu să-i lingă mîna... 

Aripile corbului se deschiseră larg, acoperind toată fereastra 
— și în odaie se făcu întuneric... 


x 


Cînd deschise ochii, după o vreme, lonică nu mai recunoscu 
odaia. Privită mult timp, culoarea neagră îţi dă alb pe retină. Alb 
se făcuse totul, după negrul care îi luase lumina. Ar fi vrut să se 
frece la ochi, dar nu-l ascultau mîinile... 

Fetița era îngenuncheată lîngă el și-l privea cu duioșie. 

— Tu ești Fetița cu Scufita Roșie? 

— Nu, lonică! Eu sînt Tincuţa! 

— Da?... Cum ai venit singură în pădure? 

Mai erau și alții acolo, un om îmbrăcat în alb, la picioarele 
patului, o femeie toată albă în dreapta — prea mult alb după ce 
penele corbului făcuseră atit de neagră odaia! 

lonică tresări și dădu să se ridice din perne: 

— Dar... unde-i căprioara? 

Fetița rămase împietrită. Femeia albă din dreapta clătină din 
cap. Omul celălalt strînse din dinţi, se încruntă la chip; cîteva 
clipe păru descumpănit, apoi se scutură și zise: 

— Continuaţi cu streptomicina! 

Băiatul tresări, poate vroia să facă un gest de împotrivire; se 
vede însă că nu mai avea nici un pic de putere, fiindcă rămase 
sleit și închise ochii, ca pentru totdeauna. Ceilalţi îl auziră 
bolborosind stins, nelimpede, cuvinte care li se păreau fără nici 
o noimă, în schimb spuse cu multă duioșie: 

— Ce bine ar fi dacă în pădure ar trăi numai căprioare! 

În clipa următoare băiatul mai deschise ochii o dată, și atunci 
în locul oamenilor din jur văzu o pînză albastră, care cobora lin, 
așezîndu-i-se pe față. 


Ciudat, după ce-i miîngiiase fața, pinza se răsturnase, 
lichefiată, la marginea patului... 

O apă de munte, rece, limpede și albastră curgea între maluri 
stincoase, de la miazănoapte către miazăzi. In stînga ei, unde 
era răsăritul, se înălțau munţi tociţi, de piatră roșcată, arsă de 
soare, cu piîlcuri de păduri care poate fuseseră falnice altădată. 
În dreapta se deslușea un alt șir de munţi, mai mărunți, poate 
tare bătrîni, acoperiţi de ierburi sărăcăcioase. Spre miazăzi, 
departe, rîul se vedea lucind într-o cîmpie goală, dar la capătul 
privirii se ridicau alţi munţi, tăindu-i calea și silindu-l să se abată 
și să se strecoare prin trecători nevăzute de-aici. 

Soarele ardea în înaltul cerului, pe o zi de vară cu văzduhul 
neclintit, și arșița era atît de mare, chiar între munţi, încît se 
vedea aerul pîlpiind. Peste această întreagă priveliște plutea o 
pulbere roșiatică, căzută poate din soare, poate ridicată de pe 
pămînt. 

Totul în jur îi era necunoscut lui lonică, și nici nu-și amintea pe 
ce căi ajunsese aici. Se văzu întins pe un prundiș de pietre 
roșcate, bînd cu sete din apa rîului și răcorindu-și fața 
înfierbîntată. Pe urmă se ridică mai limpezit și cercetă locul, cu 
oarecare nedumerire, dar cu multă curiozitate. 

De-a lungul rîului se vedea un drumeag plin de colb roșu și de 
hîrtoape. Și cum privea el această cale, neștiind pe cine să 
întrebe unde se afla și încotro să meargă, dinspre miazănoapte, 
acolo unde picla roșiatică părea mai deasă, se ivi un călăreț 
singuratic, cu înfățișarea — ar fi spus — cunoscută și foarte 
ciudată. Omul, pe care nu-l puteai desluși limpede de departe, 
călărea pe un măgar sur, și așa de ostenit, încît urechile îi 
atirnau în jos, fără vlagă, iar copitele se împiedicau jalnic de 
fiecare piatră. Călărețul părea și el tare obosit, altfel ar fi 
descălecat, lăsînd măgarul în pace. Fiind foarte înalt, picioarele 
îi dădeau de pămînt cîteodată, și atunci, cîteva clipe, măgarul își 
simțea spinarea despovărată. De altminteri, omul însuși se 
străduia să-i facă placul, fiindcă în locurile mai anevoioase 
mergea cu picioarele pe jos, păstrînd doar iluzia că-i călare, cînd 
bietul de el se ostenea ca tot pedestrașul. 

Bucuros să întilnească ființă omenească în aceste locuri 
neumblate, lonică își șterse apa de pe faţă, urcă malul rîului și 
ieși în drum, așteptînd nerăbdător să se apropie echipajul. 


Cînd omul ajunse la o aruncătură de piatră, băiatului i se păru 
că îl mai văzuse o dată. În mînă călăreţul ţinea, drept în sus, un 
băț lung, proptit în scara șeii, semănînd cu o lance. N-avea nici 
coif, nici platoșă, și, cu toate că măgarul nu putea fi confundat 
cu Rocinante, lonică nu se îndoi că în faţa lui se afla însuși 
vestitul și iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha. Desigur 
că, pierzîndu-și pe undeva bătrîna lui gloabă, încălecase pe 
măgarul lui Sancho Panza. 

— Bună ziua, băiete! grăi drumețul cînd fu aproape. 

Măgarul se opri și își băgă botul în colbul roșiatic, ca și cum ar 
fi vrut să pască praful de piatră. 

În prima clipă, uimirea îi ţinu lui Ionică gura încleștată; abia 
mai tîrziu izbuti să și-o destepenească și să răspundă, cu ochii 
zgiiți la atît de vestitul erou al ținuturilor hispanice. 

— Bună ziua, nobile cavaler al Tristei Figuri! biigui el, 
străduindu-se să-i vorbească în limba cea mai aleasă. 

Era Don Quijote, fără îndoială, înalt din cale-afară, costeliv și 
uscat de drumurile fără capăt, de năzuinţele-i neînțelese, care 
nu-și aflaseră limanul niciodată. Soarele îi lumina în plin fruntea 
neobișnuit de lată, fața prelungă și osoasă, ochii vii și visători 
totodată, gura mică, avînd buzele strînse într-o grimasă care 
putea să însemne disprețul, dar mai degrabă sila de viaţă. In 
adaus, și parcă nepotrivindu-se cu cele ce se știu despre 
cavalerul rătăcitor, cunoscut în lumea întreagă, o mustață lungă 
îi cădea peste colțurile gurii, acoperind ce era mai amar în 
desenul ei aspru. 

În picioare drumeţul avea cizme înalte, cu pinteni de-o 
șchioapă, iar peste pantalonul care adunase tot praful, în 
călătorii fără capăt, atirna o tunică neagră, multă vreme purtată, 
împodobită însă la git cu o coleretă albă, bogat înfoiată, ca a 
nobililor din castele și din palate. Cît despre arme, poate 
cavalerul le pierduse în ultima luptă, dacă nu cumva le 
amanetase, judecind după înfățișarea lui tare săracă, fiindcă nu 
mai avea asupră-i decit băţul cu care-și îndemna măgarul, sau, 
la trecerea prin tîrguri, își deschidea drumul în gloată. lar altă 
avuţie nu purta cu diînsul, decit o traistă, atîrnîndu-i pe spate, și 
o pereche de desagi aruncaţi în faţa șeii, pe grumazul 
măgarului. 


— Te cunosc! strigă lonică, bucurîndu-se să întiîlnească un atit 
de drag și vestit personaj, întristindu-se să-l vadă în starea 
aceasta. 

— Nu sînt cine crezi! răspunse cavalerul, cu vocea amară, cu 
privirea ostenită și ștearsă. 

Zicînd, lăsă băţul să-i cadă și își propti picioarele în pămînt, 
slobozindu-și măgarul. Acesta își arcui îndemînatic spinarea, se 
strecură printre cizmele lui, după care cobori la rîu să se adape. 

— Ba da! stărui băiatul. Tu ești Don Quijote de la Mancha, și 
asta-i măgarul lui Sancho Panza. Dar unde-i servitorul tău? Și 
unde-i Rocinante? 

Abia acum văzu că omul își ducea greu brațul stîng, care-i 
atîrna fără vlagă în mîneca hainei. Și mai văzu că, descălecat, 
nu se arăta așa de înalt cum i se păruse prima dată. 

— Nu sînt Don Quijote, grăi drumeţul. Dar îl cunosc 
îndeaproape. Și pe Sancho Panza... Și pe Rocinante... Și pe toţi 
ceilalţi... 

Vorbind astfel, ajunse la umbra unui măslin și își lăsă jos 
traista, cu gîndul probabil să facă aici popas pentru masă. 

lonică își duse mîna la gură: 

— Tu ești. Tu ești... 

— Intocmai cel la care te gîndești! Don Miguel de Cervantes 
Saavedra! 

— Dar... cum de ai ajuns în... sărăcia asta? 

_ — Stai jos, băiete, și ospătează-te la masa mea păcătoasă! 
Intreaga Spanie este astăzi săracă, în afară de... în afară de cei 
care rămîn totdeauna bogaţi, fiindcă sînt în fruntea bucatelor! 

— Nu se poate! protestă lonică. Toate bogăţiile Americii vin în 
Spania! Corăbii întregi de aur... 

— Cum vine aurul, așa pleacă; nimeni nu-i plătit și îndemnat 
să muncească; la noi se cumpără totul de peste graniţă, cu 
preţuri de zeci de ori mai mari decît altădată, iar poporul are 
viaţa neagră. 

Băiatul rămase giînditor. 

— Timpului tău are să i se spună „Secolul de aur“!! 

— Poate pentru alte pricini decit bogăţia noastră! zise 
cavalerul. 

— Bogăția din sufletele unor oameni! îi întoarse vorba tînărul 
tovarăș. Și dintre toţi, desigur, tu, seniore Don Miguel de 


Cervantes Saavedra, ai să rămii sufletul cel mai bogat al vremii 
tale! 

Drumețul se ridică în picioare și salută, printr-o înclinare 
adîncă, mișcînd cu mîna sănătoasă — într-un gest de curte — o 
închipuită pălărie regească. 

Folosindu-se de clipa aceasta și socotind că vor mai rămîne 
un timp împreună, lonică îndrăzni să-i ceară un hatir: 

— Don Miguel de Cervantes Saavedra, nu s-ar putea, măcar 
așa, între noi, să-ţi spun pe un nume mai scurt? 

— Fie! Dar numai cît sîntem singuri! Spune-mi Don Miguel! 

— Mulţumesc! Nici nu știi cît mi-era de greu!... Brațul tău 
stîng e beteag, după cît văd! 

În loc să pară umilit, cavalerul răspunse trufaș, lovindu-se cu 
brațul celălalt în piept: 

— În lupta navală de la Lepanto, o archebuză turcească mi-a 
zdrobit cotul, și doctorii nu s-au priceput să mi-l pună la loc! 

— Ce noroc că n-a fost braţul drept, Don Miguel!... 

Drumeţul cavaler se făcu a nu înţelege vorba, sau poate n-o 
înţelese, într-adevăr. lar băiatul continuă: 

— Mi-aduc aminte acum de lupta aceea, dar mai știu că 
zăceai în pat atunci, rău bolnav, și nimeni nu te silea să ieși pe 
punte ca să-l înfrunţi pe turc! 

— E adevărat! Ce multe știi tu! 

— Atunci de ce n-ai rămas sub punte, la adăpost tihnit? 

Drumeţul căzu pe gînduri, apoi zîmbi: 

— Poate ca să existe Don Quijote de care ai spus! 

Și după aceea schimbă vorba, cu ochii în pămînt, trişti: 

— Haide mai bine să prinzim! 

Îndată aprinse focul, cu găteje, la umbra măslinului prăfuit. 
Pînă să se facă jar, scoase din traistă o piine mare, uscată, din 
care tăia de multe zile cîte puțin.. Mai scoase un burdujel de 
brînză îngălbenită, și aceea purtată pe drumuri cine știe de cînd! 
Jăraticul fiind gata între timp, aruncă deasupra lui — unde 
începuseră să sfiriie, răspîndind miros iute și unsuros — două 
bucăţi de pastramă crestate cu cuțitul — carne de capră, tare 
sărată și uscată la vînt... 

Prînziră în tăcere, mestecînd greu, amîndoi gînditori. 

Măgarul își umplea și el pîntecele supt, smulgînd smocuri de 
iarbă ţepoasă și scaieţi dintre pietrele de rîu și mestecîndu-le 
răbdător, cum purta răbdător în spinare desagii plini. 


— De ce nu l-ai despovărat, Don Miguel? 

— Cu mîna asta mi-era greu să pun desagii la loc. 

— Ți-aș fi ajutat eu! 

— Lasă, mai bine așa! Fără povară s-ar fi făcut prea zglobiu, și 
poate nici nu s-ar mai fi lăsat prins. 

Işi vedeau de prînzul sărac, între timp. 

— Mulţumesc! zise lonică, la sfîrșit. 

Se simţea nespus de abătut; îl întrista și locul acesta pustiu, și 
drumeţul, și masa lui sărăcăcioasă, și măgarul smulgînd 
mărăcini... 

— Don Miguel, reluă băiatul vorba, cu sufletul aproape rănit. 
Știam că în Spania poeţii nu sînt ţinuţi în cinste și la adăpost de 
griji, dar parcă nu-mi venea să cred. Acum, văzindu-te aici, m- 
am încredinţat pe deplin! 

— Te înșeli, băiete! protestă drumeţul, gata să se înfierbînte 
din nimic, cum era firea lui. Sînt ţinuţi în cea mai mare cinste! 

Apoi își reveni și adăugă, cu un zîmbet cam stînjenit: 

— Decit că uneori cerșesc, la poarta regelui, a nobililor și chiar 
a oamenilor de rînd! 

— Și cel ce și-a pierdut braţul, luptînd pentru patrie, nu se 
bucură de onoruri? Regele nu i-a dat nici o răsplată, dacă nu 
pentru altceva, măcar pentru vitejia lui? 

— Ba da! Dovadă că m-a luat în slujba regească! 

— Nu știu ce slujbă o mai fi și asta, să baţi drumurile călare pe 
un măgar prăpădit! 

— O slujbă foarte importantă: aprovizionarea armatei! 

— Și de ce umbli pe-aici? 

— Am fost să caut grîu. 

— Ai găsit? 

— Da! răspunse drumeţul, arătînd desagii din spinarea 
măgarului. Sînt plini! 

— Numai atit?! 

— Vrei să spui că asta-i puţin, cînd nu se găsește nimic? 

— De unde vii cu acest grîu? 

— Tocmai de la Valladolid! 

— Cînd ai pornit? 

— Acum două săptămîni. 

— Și unde îl duci? 

— La Sevilla! 

— Foarte departe! 


— Departe... Aș fi putut să iau drumul drept, pe la Salamanca 
și Trujillo, dar pe-acolo munţii mișună de bandiți. Am socotit că-i 
mai bine să merg pe valea acestui rîu, Duero, către răsărit, pînă 
la Zaragoza, și de acolo să mă îndrept spre sud. 

— Dar asta înseamnă cale de... 

— O lună, nu mai mult. Dimineaţa, cînd măgarul e odihnit, 
merge ceva mai vrednic decit ai văzut... 

— Don Miguel! strigă lonică, sărind în picioare. 

— Ce e? 

Cît prînziseră și stătuseră de vorbă — cum am povestit — 
măgarul se îndepărtase pe malul rîului, în sus, căutînd iarbă și 
mărăcini. Se afla la vreo sută de pași, cînd băiatul văzu doi 
derbedei zdrenţuroși, murdari și nebărbieriți, nemîncați pare-se 
de mult — după cum arătau de sfrijiți — repezindu-se dintre 
stînci. Cît ai clipi, unul luă măgarul de dirlogi, altul prinse să-l 
altoiască nemilos peste bietele picioare pline de ciulini, și îndată 
se pierdură în locul unde drumul făcea cot, adincindu-se între 
tufișuri și bălării. În urma lor nu mai rămase decit un norișor de 
colb arămiu... 

Drumeţul rătăcitor păli: 

— Sînt un om pierdut! 

— Hai să fugim după ei! Nu pot să meargă prea repede, cu 
măgarul împovărat și obosit! 

— Zadarnic! În clipa asta s-au și ascuns prin cine știe ce 
văgăuni! 

— Ei bine — îi întoarse vorba lonică — o desagă de grîu și un 
măgar bătrîn nu-i cine știe ce pagubă! Nu mai fi amărit! 

— Regele o să mă învinuiască de furt! 

— Merg cu tine să depun mărturie în faţa oricui! 

— N-au să te creadă! Mă așteaptă dezonoarea. Și nu numai 
atit! 

Nefericitul cavaler își ridică traista, o petrecu peste git, își luă 
băţul și se pregăti să plece la drum. 

— Încotro pornești? 

— Acu’, dacă s-a întîmplat astfel, nu mai am ce să caut la 
Sevilla. O iau spre Madrid, unde-i Regele, să-l îmbunez, dac-oi 
izbuti... Pe seară trebuie să caut un loc unde să înnoptez. 

— Merg cu tine. Nici eu nu am unde înnopta, dar n-am să te 
încurc. 


Porniră și merseră ore în șir, tăcuţi, în lungul acelui rîu, printre 
munți, pînă ce soarele ajunse spre asfinţit. Locul aici era sălbatic 
și pustiu, atit că pe malul apei se vedeau urmele unei vechi 
așezări omenești, o cetate pesemne, cu zidurile rase pînă la 
temelii. 

— lată, aici e bine să poposim! hotărî cavalerul încercat în 
necazuri și nenorociri. 

Pășiră peste urmele vechi de ziduri, și într-un colț, înăuntrul 
cetăţii din care nu rămăsese aproape nimic, găsiră un loc mai 
adăpostit, unde socotiră că-și pot face culcuș. Pînă să adune 
găteje, să-și aprindă focul și să cineze la fel de sărăcăcios ca la 
prînz, soarele cobori peste munţi, și în curînd se lăsă întuneric 
adînc. 

lonică abia mai putea ține ochii deschişi; simțea o oboseală 
apăsătoare și dureroasă în trup, dar îl urmărea cu privirea 
încețoşată pe tristul său tovarăș de drum. În lumina jăraticului 
rămas de la foc abia îi mai deslușea, trăsăturile aspre și amarnic 
îndurerate de timp. 

— Ai avut multe necazuri în viaţă! zise băiatul mîhnit. 

— Am avut, și m-așteaptă altele... Culcă-te, băiete, că miine 
pornim iar la drum! 

Băiatul se ghemui pe pămîntul gol și își puse capul pe o 
piatră. Indată urechea lui prinse un vaier, un amestec îndepărtat 
de strigate, de bocete, de ţipete, glasuri de bărbaţi, de femei, de 
copii, alcătuind o înspăimiîntătoare jelanie omenească. Se ridică 
într-un cot și privi în jur, fără să-și dea seama unde se află. Dar 
curînd își văzu însoţitorul în locul unde îl lăsase, ca o umbră 
tristă și nemișcată. 

— Am auzit glasuri pe-aproape! biigui băiatul, neștiind ce să 
înțeleagă. 

Cavalerul îi întoarse vorba din noapte: 

— A vorbit piatra! 

— Piatra poate să vorbească? 

— Numai cui știe s-o asculte, și numai într-un ceas la o mie de 
ani. Poate că ai nimerit ceasul! 

lonică își lăsă iar capul pe piatră și iar izbucni vaierul. 

— Nu deslușesc nimic... 

— Ascultă cu luare-aminte! 

Dintre strigătele și gemetele amestecate, care aci creșteau, 
aci dădeau înapoi, ca niște talazuri, se desprinse un glas, atît de 


aproape și atît de limpede, încît, deși pornea din piatră, lui 
lonică i se păru că-i glasul vecinului său, a cărui umbră continua 
s-o zărească printre pleoape, în lumina din ce în ce mai stinsă a 
jeraticului. 

— Băiete! se auzea glasul. Aici unde odihniţi voi noaptea asta 
a fost odată, aș putea spune — în felul povestei — ca niciodată, 
fiindcă n-a mai rămas nimic, decit piatra pe care-ţi ţii capul... A 
fost odată, acum mai bine de cincisprezece veacuri, o cetate 
falnică, numită Numancia. Aici trăia un neam de oameni harnici, 
cinstiţi, pașnici: numantinii. Pe vremea aceea, peste mare, 
departe, era o împărăție care își întinsese puterea peste multe 
popoare, și tot nu se săturase. Și acea împărăție avea un 
general dibaci, vestit pînă peste cele mai îndepărtate hotare. El 
înfrînsese multe cetăţi, și chiar neînfrînta Cartagină, aflată spre 
miazăzi, în cealaltă parte a mării albastre. 

— Știu! șopti lonică, lipindu-și mai tare capul de piatră. Scipio 
Africanul! 

— Pe numele lui întreg, Publius Cornelius Emilian, zis și Scipio 
Africanul! continuă glasul de lîngă focul stins, sau din piatră. Și 
acel vestit Scipio Africanul porni cu armată la Numancia, care de 
douăzeci de ani se împotrivea, neînvinsă, romanilor. Mulţi 
generali încercaseră s-o supună, însă zadarnic. Numantinii nu 
făceau nimănui nici un rău pe lumea asta; n-aveau nici bogății, 
nici bucate din belșug, nimic care să ispitească pe alţii. Războiul 
împotriva lor se ducea numai din ambiția generalilor. Și tot din 
ambiţie a pornit Scipio să spele rușinea îndurată douăzeci de ani 
de oștile romanilor, mult mai numeroase și mai bine înarmate 
decît ale numantinilor. Aceștia nu aveau de partea lor decît 
mîndria și dorinţa de libertate. Și nu s-au dat învinși nici de data 
aceasta. Oricîte asalturi a pornit Scipio, cînd dintr-o parte, cînd 
din alta, truda și vărsarea de sînge au rămas zadarnice. Dar 
generalul se jurase că nu pleacă de-acolo pînă nu înfrînge 
cetatea. Și-a împresurat-o, punînd om lîngă om, să nu poată 
trece nici vintul, și-a ţinut-o astfel sub pază, pînă cînd celor 
dinăuntru le-a lipsit și pîinea și apa. Numai că nici atunci n-au 
deschis poarta, ci s-au dat morții, slujindu-se de spade, de foc și 
de otravă, ca să nu-i ia vii generalul și să-i ducă la Roma, în 
urma carului său, spre a-și mări gloria deșartă. Mamele și-au 
ucis pruncii, bărbaţii și-au ucis nevestele — și toți au privit 
moartea în față. Așa că Scipio n-a găsit acolo nici un învins, 


decît piatra, și-un flăcăiaș, cam ca tine, băiatule, pe care-l 
chema Viriarte, singurul rămas în viaţă în cetatea pustiită și 
arsă. Era tînăr, sărmanul, și ar fi vrut să trăiască, de-aceea, cînd 
a început măcelul între ai lui, a fugit într-un turn, pe ziduri, ca să 
scape... Nu te grăbi să-l judeci fără dreptate!... 


x 


Glasul din piatră se pierdu printre vaierele din ce în ce mai 
stinse, dar din ce în ce mai amarnice. Și în acest murmur de jale 
lonică adormi, un somn trudnic, care îl făcea să se zvircolească 
și să geamă cum gemea piatra. lar la un timp tirziu din noapte 
parcă și piatra începu să se zvircolească, fiindcă o simţea sub el 
lovindu-l în ţeastă... Pe urmă, prin somn i se păru că urcă scări 
înguste, cu trepte nenumărate, într-un întuneric rece și tainic. 
Pînă ce, deodată, se pomeni la lumină, cu soarele deasupra, în 
plină nămiază. 

Lîngă el, nemișcat, cu faţa în soare, stătea un băieţanaru, 
care nu părea să-l vadă. lonică îl privi buimac, fiindcă îl știa, dar 
nu putea să-și aducă aminte cînd și unde îl întîlnise ultima dată. 
Băieţandrul era îmbrăcat în zdrenţe, cu cămașa sfișiată și 
murdară, deschisă la piept, lăsînd să se vadă pielea însîngerată. 
Obrazul îi era înnegrit de fum, ochii duși în fundul capului, de 
unde sticleau, cu privirea neclintită și aspră. Părul, netuns și 
încîlcit, îi atîrna în cîrlionţi negri peste urechi și pe ceafă, 
întreagă înfățișarea lui era îndirjită și sălbatică. 

— Gavroche! strigă lonică, deodată. 

Acum îl recunoscuse, își amintea și întîlnirea lor neobișnuită, 
cu totul de necrezut pentru alţii. 

Neprimind nici un răspuns, lonică se apropie de el și-i apucă 
brațul: 

— Gavroche, mă bucur că te întîlnesc iarăși. Nu te-au îngropat 
pînă astăzi? 

Băieţandrul nu întoarse capul, să-l privească, dar în colţul 
gurii lui îndurerate apăru un zîmbet trist, care îi îmblinzi puţin 
faţa. 

— Nici n-au să mă îngroape! Aici morţii nu se mai îngroapă! 

Răspunsul de neînțeles îl făcu pe lonică să clipească. Ochii lui 
îl măsurară de jos pînă sus pe celălalt. Atunci văzu că băiatul 


avea un șirag de chei pe care le ţinea cu o mînă atit de 
încleștată, încît părea moartă. 

— Tu... nu ești Gavroche? 

— Nu! 

— Dar cum te cheamă? 

— Viriarte! 

O dată cu răspunsul lui, o trimbiţă răsună aproape, și atit de 
puternic, încît cerul vui, iar lonică își duse speriat mîinile la 
timple, simțind că sunetul îi pătrunde prin ţeastă. Cînd ecoul ei 
războinic se stinse, un glas porni din aceeași parte: 

— Numantini! Vă făgăduiesc îndurare! Închinaţi-vă! 

lonică privi de jur împrejur, și deodată, fără nici un fel de 
mirare, își dădu seama unde se află. Locurile erau tot acelea, 
cum le știuse de ieri seara, dar cavalerul rătăcitor dispăruse, iar 
în locul ruinelor se înălța cetatea numantinilor — și el se afla pe 
ziduri, lîngă băiatul cu numele ca de piatră. 

— Închinaţi-vă! răsună iarăși același glas poruncitor, în care 
se simțea trufia miînioasă, și nicidecum îndurarea făgăduită 
adineaori, cu vorbe mieroase. 

Sub zidurile cetăţii se înșirau ostile romane, de jur împrejur și 
pînă hăt, departe, pierzîndu-se în zarea picloasă. Dincolo de rîu 
erau puse în rînd catapultele, cu arcurile încordate, gata să 
slobozească ghiulele de piatră. La porţi, trunchiuri grele de 
cedru, purtate fiecare de sute de brațe, ţinteau încuietorile, să 
se repeadă, ca niște berbeci, și să le spargă. 

Sunetul de trimbiţă izbucni încă o dată. 

— Coboară! îi porunci lui lonică băiatul numantin, singurul 
dintre ai săi rămas în viață. 

lonică se supuse și cobori prima treaptă, dar acolo încremeni, 
fiindcă jos, înlăuntrul zidurilor, priveliștea era jalnică. La tot locul 
zăceau leșuri însîngerate, toată suflarea cetății, acum moartă, 
bărbaţi, bătrîni, tineri, fete, femei, copii, căzuţi claie peste 
grămadă, cu testele zdrobite de piatră, cu piepturile străpunse 
de săgeată, de lance — și deasupra se ridica vaierul înfricoșător, 
auzit peste noapte. Și lonică înţelese acum ce spunea Viriarte: 
aceste leșuri n-aveau să-și găsească mormiînt niciodată. 

— Numantini! se auzi, după trimbiță, glasul trufaș, care 
strigase prima dată. Scipio dorește să vă vorbească! 

— Vorbește! strigă Viriarte, fără să se clintească. 


lonică privi printr-un crenel făcut în piatră, și în fruntea 
armatei romane văzu un om călare, cu coif și platoșă de aur, cu 
o sabie scurtă în mîna dreaptă, în stînga cu un scut care lucea la 
soare. El era generalul, de bună seamă, și răspunsul băiatului 
păru să-l nemulţumească. 

— Nu cu tine vreau să vorbesc, ci cu maimarele cetății. 

— E mort! răspunse Viriarte. 

— Cu cel care urmează! 

— A încetat din viaţă! 

— Atunci cu căpitanul oastei! 

— Mort! 

— Cu un ofițer! 

— Nici unul nu mai trăiește! 

— Măcar să vină un om în toată firea! Nu pot sta de vorbă cu 
un copilandru! 

— De ce-aţi venit aici, romani, ce căutaţi? zise atunci Viriarte 
cu un glas care pornea parcă și el de pe lumea cealaltă, unde 
plecaseră și de unde îl vegheau, aspri și neînduraţi, toți 
numantinii. Dacă vreţi să intraţi în Numancia, pășiţi ușor... lată 
cheile cetăţii, dar vă vestesc de pe zidul ei înalt că aici nu mai e 
nimeni viu — aici moartea a triumfat! 

Un freamăt străbătu oastea romană, iar Scipio se clătină în șa. 

— Nu înțeleg ce spui! De ce să triumfe moartea, cînd eu vă 
făgăduiesc îndurare, lăsîndu-vă viața? 

— Îndurarea ta vine tîrziu, Scipio! Nimeni nu mai are nevoie 
de ea, și nici eu, fiindcă vreau să urmez soarta părinţilor mei și a 
cetății mele pe care o iubesc, primind, ca și ei, moartea mîndră 
și grea! 

— Nu! strigă generalul, ridicînd scutul spre el. Rămii în viaţă și 
îți făgăduiesc tot ce dorești, aur și bogății. Dar am nevoie de 
tine, să te duc la Roma, în urma carului meu de triumf, ca o 
dovadă că numantinii au fost înfrînți. 

Viriarte păși pînă la marginea zidului și abia acum se îndură 
să privească în jos; ochii lui erau încărcaţi de mîndrie și dispreţ. 

— Romani! strigă el, cu toată puterea pieptului său de copil. 
În inima mea fierbe mînia tuturor celor morţi în această cetate 
care nu va mai fi. Toată strălucirea Numanciei trăiește în mine 
acum! 


larăși trecu un freamăt prin oștile romane, înșirate la nesfirșit. 
lar dinlăuntrul cetăţii vechiul vaier crescu, trecînd peste ziduri și 
ducîndu-se pînă în munţi. 

— Supune-te, copil fără fericire, și îmi vei mulţumi! strigă 
generalul, cutremurat. 

Viteazul flăcău nu-i răspunse, ci se întoarse și privi morţii săi. 

— Cetate iubită, popor fără noroc! șopti el, nefiind nevoie să 
ridice glasul, spre a fi auzit de cei ce nu mai erau vii. Nu-ţi fie 
teamă și nu crede că eu, fiul tău, am să mă las doborit de frică 
sau amăgit de făgăduinţi. În clipa asta pămîntul, cerul, iadul și 
lumea întreagă ar vrea să mă întoarcă din drum. Dar eu voi 
împlini tot ce datorez bravurii tale, poporul meu iubit! Și dacă o 
frică trecătoare m-a adus aici, ca să mă ascund de apropiata și 
înfricoșătoarea moarte, care n-a cruțat pe nici unul din voi, voi 
plăti acum greșeala vîrstei mele fragede și nevinovate, urmînd 
destinul vostru, tuturor ai mei! 

Sărmanul Viriarte privi o ultimă oară morţii săi și cetatea 
moartă, apoi, revenind la marginea zidului, ridică glasul: 

— Ascultati, romani! Dacă marea voastră putere ar fi încă mai 
mare, fiți siguri că tot nu m-aţi înfrînge. Sînt tînăr și îmi place 
viaţa, dar ceea ce veți vedea acum va dovedi că dragostea mea 
pentru cetate a fost deplină și fără pată! Priviţi, romani! 

Și fără să șovăie, fără să mai privească soarele, cerul, munţii 
și apa, Viriarte se aruncă din înălţimea zidului, ca să predea 
învingătorului Scipio cheile cetăţii și trupul său fără viaţă... 

Soarele păli, cerul se întunecă deodată, munţii prinseră să se 
frămiînte, unduindu-și crestele de piatră, rîul gemu îndurerat... 

— Viriarte! răcni lonică. 

Și, nesocotind porunca pe care i-o dăduse nefericitul 
băiețandru, se repezi la marginea zidului, ca să privească jos, în 
prăpastie. 

Oastea romană încremenise — ciîţi soldaţi, atitea stane de 
piatră. Stană de piatră erau și calul, și generalul care înfrinsese 
Numancia. Dar ultimul numantin, copilandrul, zăcea neînfrînt la 
picioarele zidului de cetate, cu braţele date în lături, cu fața spre 
cerul dragii lui patrii, adeverind că o iubise mîndru, deplin și fără 
nici o pată. 

Și atunci, dinlăuntru cetăţii, peste vaierul morţilor, se ridică 
glas de trimbiţe, suflarea biruitoare a trimbiţașilor fără viaţă — 


și Scipio și oștile romane, cu capetele în pămînt, făcură calea- 
ntoarsă... 


Între atîția morţi rămase viu doar lonică, prăbușit pe zidul 
cetăţii și plîngînd în hohote disperate... Plingea de mila 
poporului brav, care nu se dase învins în fața armatelor 
numeroase, plingea de atita suferință omenească, îl plingea pe 
viteazul fiu al numantinilor... 

Și cum plîngea el astfel, sub cerul care rămăsese întunecat, 
deși soarele se afla sus, și parcă nici nu mai mișca, își dădu 
seama deodată că ajunsese la picioarele zidurilor pe jumătate 
dărimate, căzuse fără să se zdrobească, sau coborise în neștire, 
treaptă cu treaptă. Auzea ca prin vis, vedea ca prin ceaţă... 

Un huruit de automobil creștea pe șoseaua cu hiîrtoape și praf 
roșiatic, străbătută ieri în tovărășia lui Don Miguel de Cervantes. 
Doi oameni în haine albe și o femeie tot alb îmbrăcată veneau 
peste rîu, cu o barcă. 

— Trebuie să-l salvăm pe Viriarte! zise unul din oameni, 
aplecîndu-se asupra trupului însîngerat, de pe piatră. 

— Eu nu sînt Viriarte! șopti băiatul. 

Celălalt bărbat zise: 

— Aiurează! 

lonică protestă, cu vocea slabă: 

— Nu aiurez! Dar se întîmplă fapte ciudate! N-aţi întîlnit pe 
drum un om ciung, cu o traistă? Trebuie să merg cu el, altfel... 

Cei din jur păreau să nu-l audă, sau nu luau în seamă vorbele 
lui, pe care nici n-ar fi putut să le înțeleagă. 

— Oxigen! șopti o voce îngrijorată. 

Băiatul simţi pe faţă o atingere rece, simţi cum plămiînul 
începe să-i crească, bintuind parcă înlăuntrul lui un viscol de 
gheață, care îi alunga ameţeala, trezindu-i în schimb, în tot 
trupul, o durere năprasnică. 

— Lăsaţi-mă în pace! gemu, căutînd cu ochii pe cei de 
aproape. Vreau să dorm, înduraţi-vă! 

Dar nu mai era nimeni în preajmă; nici Viriarte: îl luaseră, 
poate, cu ambulanţa... 

Văzu în schimb, cu privirea limpede, din care pierise orice 
urmă de ceaţă, un tub metalic culcat alături, pe piatră, un tub 
albastru, ca o ghiulea uriașă, cu o mașinărie complicată la unul 
din capete. Ochii lui rămaseră neclintiţi asupra acestei mașinării, 
alcătuite dintr-un corp de bronz, cu ţevi, robinete și ceasornice, 
ale căror ace stăteau nemișcate, ca și cînd timpul s-ar fi oprit în 
loc, așteptînd să vină din urmă toți întîrziaţii. Și, după o vreme 


care n-avea cum fi măsurată, văzu că pe ţevile aparatului se 
așază zăpadă. 

Era zăpadă adevărată, dar se mira de unde, fiindcă nu cădea 
nici un fulg și în jur vremea stătea împăcată. Și totuși zăpada 
creștea într-una, și se făcea mai groasă, pînă ce începu să 
alunece și să cadă pe piatră. Atita era de uimit băiatul, încît sări 
în picioare, ca să se dumirească. 

Atunci văzu că totul in jur se schimbase. Riul nu se mai afla 
unde îl știuse, sau poate era îngheţat și îl acoperise zăpada. 
Întreg ţinutul apărea alb, pînă în zarea îndepărtată. Dar 
schimbarea cea mai ciudată o suferiseră munţii din preajmă... 
lonică se frecă la ochi, nevenindu-i să creadă. Piscurile lor 
crescuseră, ca și cum piatra ar fi fost un uriaș aluat de cozonac 
pus să dospească. Spre a le vedea virfurile trebuia să-ţi dai 
capul pe spate. lar între toate se ridica unul, înfricoșător și 
falnic, străpungind norii și pierzîndu-se la înălţimi pe care doar 
închipuirea putea să le urmărească. 

Pe cînd se întreba cum se întîimplase ciudățenia aceasta, 
lonică auzi un glas gros și spart deasupra capului: 

— Bună ziua, băiatule! 

Pe ramura desfrunzită a unui copac descoperi o pasăre 
neagră. Stătea pasărea acolo, cu ghearele prinse pe creanga 
plină de gheaţă, cu penele lucioase, lustruite proaspăt, și se uita 
în jos la el, cu o privire neînţeleasă; era în ea și curiozitate, și 
batjocură, și nerăbdare — și-o ură ascunsă, dar pe care o puteai 
bănui fără margini. 

— la te uită! zise băiatul. Parcă te-aș cunoaște! Tu nu ești 
corbul din pădurea Băneasa? 

— Ba da! răspunse cu batjocură pasărea. 

— Și ce cauţi aici?... Unde mă aflu? 

— La poalele munţilor Himalaia, în Asia! 

— Nu se poate! 

— Ai să vezi cînd vei începe urcușul! 

— Trebuie să urc? 

— Nu se poate altfel! 

— Pînă în vîrf? 

Aici pasărea începu să ridă, și rise croncănind și bătînd din 
aripile lucioase. 

— De ce rizi? întrebă nedumerit și puţin supărat băiatul. 

— Fiindcă nimeni n-a ajuns sus pînă astăzi! 


— Am să ajung eu? 

— Încearcă! 

— Dar de ce trebuie să urc? 

lar rîse și croncăni pasărea: 

— Fiindcă așa e în firea omenească! 

Aici corbul se aplecă, ţinîndu-se cu ghearele de ramură, și 
adăugă, scăzînd glasul: 

— Omul vrea să le știe pe toate! Să cerceteze necunoscutul și 
să-l afle! 

— Și ce găsești de ris în dorinţa asta? 

— Nu rîd, ci mă bucur! croncăni pasărea. 

— De ce? 

— Ai să afli, cînd va veni ceasul!... Hai, băiete, fă-ţi datoria! 
Încearcă să ajungi unde n-au ajuns alţii! 

lonică se uită cu ciudă la corbul care croncănea pe ramură, 
apoi îi întoarse spatele și începu să urce poviîrnișul înzăpezit, 
fără potecă, avind singură călăuză virful ghicit în negurile 
groase. Urca ușor, de parcă și-ar fi pierdut greutatea, și în afara 
durerii din oase nu simțea nici o suferință, dimpotrivă, o bucurie 
care îi înaripa pașii. După un timp auzi un fîlfiit în aer, și cînd 
ridică ochii îl văzu pe corb, rotindu-se pe deasupra capului. 

— Ce cauţi aici? se răsti băiatul. 

— Merg cu tine! răspunse pasărea. 

Și începu să rîdă, croncănitor, de îţi băga spaima în oase. 

— Du-te înapoi, pasăre blestemată! 

— Cra, cra, cra! croncăni corbul. Cine poate să mă oprească? 

Acum drumul era mai anevoios, piciorul începea să alunece, și 
deodată în faţa băiatului se ivi un perete de gheaţă, mai înalt 
decit zece blocuri cu unsprezece etaje, puse unul peste altul. La 
picioarele lui zăcea un morman uriaș de zăpadă, o avalanșă 
căzută odată — și alături lonică văzu, cu groază, rămășițe 
omenești, numai oase și hîrci, albe de ger, înghețate acolo parcă 
de veacuri. 

— l-am cunoscut pe toţi! croncăni corbul, rotindu-se pe 
deasupra avalanșei. Haide, înainte, băiete! Aici nu mai am ce 
face! 

În peretele de gheaţă erau săpate scări, înfipţi țăruși de fier, 
întinse cabluri — muncă îndelungată și anevoioasă. 


— E ușor să vii la de-a gata! hirîi corbul, văzînd că lonică 
începuse să urce cu înlesnire, punînd piciorul din treaptă în 
treaptă și ţinîndu-se cu amîndouă mîinile de cablu. 

Nu era greu ca băiatul să înţeleagă cine făcuse treptele 
acestea. Alţii înaintea lui urcaseră nesfîrșitul perete de gheaţă 
și, ajunși deasupra lui, căzuseră cu o avalanșă, încît din ei nu 
mai erau azi decit oasele. Dar moartea lor nu fusese zadarnică, 
fiindcă lăsaseră deschis drum altora... 

Pe înserat ajunse sus, unde se întindea un podiș de gheaţă. În 
marginea lui se vedea scheletul unui cort și resturi de pînză 
fluturind pe barele metalice. Viscolul nărăvaș al înălțimilor 
neumblate smulsese învelișul și-l dusese —  fișii-fișii — în 
văzduhul învîrtejat cu zăpadă. 

lonică privi în jur — și merse mai departe. 

— Nu te oprești? gifii corbul, bătînd mai anevoie din aripi. 

— Nu! răspunse băiatul. 

— Nu ești obosit? 

— Ba da! Dar dacă mă opresc, am să îngheț peste noapte. 

— Oricum ai să îngheţi! îi cobi pasărea. 

Dar Ionică își văzu de drum, știind prea bine că prostul obicei 
al corbului e să cobească — și dorinţa lui nu-i alta decit să te 
aducă la deznădejde, cum îi spusese căprioara odată. 

Gheaţa, sclipitor de albă, răspîndea pe podiș destulă lumină, 
ca el să vadă unde pune pasul, deși deasupra noaptea era 
întunecată. 

După o vreme de mers, nemăsurată, podișul se sfirși, iar mai 
departe începea alt urcuș, o pantă așa de pieptișă, încît nu o 
puteai învinge decit luînd-o de-a curmezișul, în largi zigzaguri. 

— Mai mergi? croncăni slab corbul, pe la miez de noapte. 

— Dac-am pornit, vreau să ajung pînă la capăt. 

— N-ai să izbutești! Mai bine stai și te odihnește. Am să te 
învelesc cu aripile mele și o să-ţi fie cald ca acasă! 

La aceste vorbe inima băiatului se înmuie dintr-o dată. | se 
făcuse dor de ai săi, și se temu că n-o să-i mai vadă. Citeva clipe 
șovăi, gata să se întoarcă. Pe deasupra, corbul îi dădea tircoale, 
mișcîndu-și din ce în ce mai greu aripile. 

— De ce gifii? îl întrebă băiatul. 

— N-am aer... Hai să ne întoarcem! 


Ciudat, lonică nu simţea lipsa aerului, dimpotrivă, avea 
plămiînii mai îndestulaţi ca niciodată. Și, după cîteva inspiraţii, îi 
pieri pe loc orice teamă și-și regăsi toată vlaga. 

— Stai! croncăni corbul, văzîndu-l cum pornea, voinic, mai 
departe. 

Pînă în zori lonică îi auzi gifiielile și croncănitul în spate. O 
dată cu lumina zilei, pasărea neagră scoase ultimul croncănit, 
moale, fără viaţă: 

— Stai, băiatule! 

Văzind că se ostenea zadarnic, împroșcă, scrișnind, un 
blestem groaznic: 

— Să-ngheţi acolo, și mama ta să nu știe unde-ţi sînt oasele! 

Aceste vorbe sinistre stîrniră în sufletul lui lonică altceva decit 
voise pasărea. În el se născu trufia bărbătească de-a învinge 
toate piedicile și-a ajunge unde dorea, de vreme ce plecase. 
Laolaltă cu trufia, simțea dorinţa fierbinte de-a se întoarce 
acasă, unde ai săi îl așteptau cu nerăbdare și dragoste. Numai 
că, unul fără altul, aceste simţăminte nu puteau să trăiască. 

Privi înapoi, văzu cum pasărea cobitoare și hrăpăreaţă se 
ducea în jos, cu aripile înmuiate, planînd fără vlagă. Curînd o 
înghiţiră negurile — și el porni mai departe. 

Așa merse lonică, fără odihnă și fără să se hrănească, de 
parcă avea în el puteri fără capăt, respirînd ușor, dar punînd 
trudnic pasul, cu inima neobosită, dar durîndu-l din ce în ce mai 
rău capul, pînă ce, spre jumătatea zilei, pe un colţ de stîncă 
îmbrăcată în gheaţă, văzu o altă pasăre, cenușie, nu neagră, 
mai mare decît corbul care îi tot croncănise în spate. Îi era atîta 
silă de cîte auzise, încît vru să treacă nepăsător mai departe. 
Atunci pasărea se ridică în picioare, își deschise larg aripile, care 
păreau nemăsurate, și, aplecîndu-se spre el, îl întîmpină cu o 
vorbă neprefăcută, dar semeaţă: 

— Viteazul munţilor îți urează bun sosit, viteazule! 

— Mulţumesc pentru urarea frumoasă! Cine ești tu? se miră 
băiatul. 

— Vulturul de Himalaia! răspunse pasărea. 

— Și de ce te ţii viteaz? 

— Fiindcă nimeni, în afară de mine, nu ajunge la înălțimea 
asta! 

— Mă bucur că te-am întîlnit, dacă așa stă treaba! Pînă mai 
adineaori s-a ţinut după mine corbul, care n-a făcut decît să 


gifiie și să-mi cobească. A, cu tine îmi place să fiu tovarăș! Hai 
să pornim mai departe! 

Vulturul scutură din cap: 

— Nimeni din neamul nostru nu s-a încumetat să zboare 
dincolo de stînca mea! 

— Atunci în ce-ţi stă vitejia? 

— Zbor mai sus decit orice pasăre! 

— Viteaz la tine acasă! 

— Ei și? Casa mea este cea mai înaltă! 

— Poate... Dar ca să fii viteaz înțeleg să-ţi depășești 
înălțimea! Să faci mai mult decît îndrăznesc alții! 

— Asta nu se poate! 

— Vorbirăm degeaba! zise lonică, nemulţumit că se lăsase 
înșelat de semeţia pasării singuratice. 

Și își reîncepu urcușul, mai anevoios de data aceasta. După 
doi pași se opri și întoarse capul. 

— Spune-mi, ce faci aici? Pîndești vreun drumeţ curajos să 
cadă? 

Vulturul își legănă mîndru aripile: 

— Nu mănînc pe cei ce cad, niciodată. Hrana mi-o găsesc în 
vale, și-o vînez proaspătă. 

— Atunci ce cauţi la înălțimea asta? 

— Îmi place aerul tare, și-mi plac piscurile, și-mi place să 
privesc în jos abisurile nemăsurate! 

— Te las cu bine atunci! îți doresc priveliștea cea mai 
frumoasă! 

După alţi cîţiva pași, lonică întoarse iar capul. 

— Oricum — îi zise vulturului — ești o ființă destul de 
simpatică! 

Abia noaptea, după un urcuș care părea fără capăt, și pe care 
îl învinse, cîștigînd cu trudă fiecare pas mai departe, cățărîndu- 
se prin hornuri de gheaţă, lăsînd prăpăstii fără fund în stînga și- 
n dreapta, în primejdie să se prăbușească, ferindu-se de 
avalanșe care alunecau huind și îmbrîncind întreg muntele în 
pulbere albă, ajunse pe o șa pustie, în bătaia viscolului sălbatic. 

Acolo, pe creasta deschisă, unde nu trăia decît vintul și nu 
creștea decit gheața, lonică văzu un cort singuratic, ancorat cu 
cabluri de oţel, care zbiîrniiau pe tonuri amestecate, născînd la 
acele înălțimi, goale de cînd lumea, o muzică necunoscută 
urechii noastre — înfricoșătoare ca hăul și moartea. Pînă la virful 


încă neatins de nimeni mai era o etapă; ea se bănuia în noapte, 
ucigătoare și nemăsurată. 

Băiatul se apropie de cortul acela și își căută adăpost lîngă el, 
să-și tragă puţin răsuflarea, să se odihnească, fiindcă viscolul îl 
dobora din picioare și-i storcea vlaga. Și cum stătea lipit de 
pînza pe care vintul o făcea să sune ca darabana, auzi înăuntru 
inimi omenești, opt inimi pare-se, bătînd îngrijorate. Le auzi cum 
se aude tictacul ceasului, și abia mai tîrziu desluși glasuri. 

— Unde or fi înnoptînd acum? zicea unul, în șoaptă. 

Urmă o pauză, cît zece bătăi de inimă, ritmice și amplificate, 
apoi cineva răspunse cu vocea slabă: 

— Nimeni nu poate să știe! 

După ce iarăși se auziră cele opt inimi bătînd în cadență, 
toate laolaltă, iar întrebă șoapta: 

— Ce trudă îndelungată! Oare au să ajungă? 

Alt glas răspunse: 

— Dacă n-or ajunge ei, o să încerce alţii dintre noi, fără 
zăbavă. 

— Nu! Eu nu mai pot! Cobor miine dimineaţă! 

— Dar n-o să ai liniște toată viaţa! 

Glasul mai slab crescu, șuierînd, cu o revoltă greu înfrînată: 

— Și de ce ne-am chinuit sute de oameni? De ce unii și-au dat 
viaţa? De ce trebuie cucerit Everestul? 

— Fiindcă există! 

Afară, lonică înclină din cap; cunoștea mai de mult vorba 
aceasta, și-o încuviinţa cu satisfacție. 

În cort nu se mai auziră un timp glasuri, ci doar cele opt inimi, 
bătînd laolaltă. Cîte una răminea uneori în urmă, apoi se grăbea 
să cîştige pasul, neîngăduindu-și să rămînă stingheră la aceste 
înălţimi unde, mai dovedit ca în orice altă parte, un om nu poate 
trăi fără altul. 

Apoi iar zise unul, după ce meditase: 

— Așa, există multe locuri unde oamenii n-au ajuns pînă 
astăzi! Fundul necunoscut al oceanelor... 

— Are să se cunoască! 

— Antarctica, neumblată, misterioasă. 

— Va fi explorată! 

— Dar Cosmosul, spaţiul nemăsurat și fără de capăt? 


Aici urmă tăcerea grea a îndoielilor, care fac să șovăie inima 
omenească. Vuietul viscolului crescu năprasnic, și înăuntrul 
cortului cele opt inimi își pierdură ritmul, bătînd altfel. 

— Și Cosmosul o să fie cucerit, chiar în anii care urmează! 
zise lonică, de afară, unde era el singur și noaptea. 

În cort inimile se opriră cîteva clipe, apoi porniră să bată în 
ritmuri accelerate. 

— Cine-a vorbit? 

— Nu știu. 

— Dar am auzit limpede! Nădăjduiesc să nu am halucinații... 
Ei bine, aș vrea să știu de ce trebuie cucerit și Cosmosul, după 
atitea altele? 

— Fiindcă există! răspunse lonică, ridicînd glasul. 

Și nu mai zăbovi, socotind că se odihnise de ajuns și că era 
destul de lungă calea rămasă. Urcușul de-aici înainte se arăta 
mai greu decit toate, pierdut în beznă și răscolit de viscolul care 
lua de jos pînă și gheaţa, rozind-o cum apele rod piatra, dar 
neasemuit mai repede și mai vajnic. Fiindcă o vedeai cum se 
tocește și se duce în prăpăstii, pulverizată, unde poate se 
închega iarăși, ca să fie rasă în pulberi încă o dată. 

Pe alocuri, Ionică întilnea trepte, dovadă că urcau alți oameni, 
în față, după cum și aflase de la cei ale căror inimi băteau 
laolaltă. Ciudat însă, oricît de anevoios era povîrnișul de gheață, 
oricît îl smucea vintul sălbatic, urca ușor, din treaptă în treaptă, 
simţea în inimă și în creier, răzbătînd acolo, pe căi neînţelese în 
clipa aceasta, tot greul îndurat de ceilalți — cîţi ajunseseră pe 
aici, sau doar încercaseră... 

Așa merse băiatul toată noaptea, într-o beznă atit de deplină, 
că nu se vedea nici măcar pe el însuși, de-ar fi putut să se 
creadă dispărut, dacă n-ar fi avut cunoștință de sine prin 
celelalte simţuri, în afara vederii. Cînd veni ziua, că doar trebuia 
să vină, de vreme ce pămîntul se rotea încă, spre a-și arăta 
fețele pe rînd soarelui, nu se făcu mai multă lumină. Mergea 
drumeţul prin nori și vedea cum din ei se naște zăpada, acolo, 
pe loc, ca într-un laborator al ninsorilor, în fulgi grei, feluriţi ca 
formă și de toate mărimile, atita zăpadă că nu știai unde-ar 
putea să încapă, oricît ar fi fost cerul de înalt și lumea de mare. 

Apoi, spre amiaza zilei, zări două mogildeţe în faţă, doi 
oameni se vădiră îndată, mergind unul după altul. Mergeau 
trudnic, ridicînd piciorul de parcă ar fi atîrnat de el tone de 


gheaţă, și se opreau la tot pasul. Erau doi, dar nu puteai ști dacă 
nu-i decît unul, fiecare din ei putînd să fie umbra credincioasă a 
celuilalt. 

lonică rămase în urma lor, la o depărtare cuviincioasă, gîndind 
că-i dreptul lor să ajungă primii, dacă plecaseră mai devreme și 
urcau așa anevoie. Ba chiar îi era rușine de ușurința cu care el 
făcea zece pași, iar ei, în acest timp, numai unul. 

Cît se străduiau oamenii aceia, lonică simţea acuma mai viu, 
fiindcă îi avea în faţă — și iarăși se răspiîndi în fiinţa lui truda lor 
nemăsurată. Apoi oamenii se opriră, și în aceeași clipă băiatul 
simţi că urcușul se terminase. Se afla pe cel mai înalt pisc al 
lumii, și parcă tot nu-i venea să creadă. 

Nu se vedea nimic în jur, decît hăuri prin care norii, fugăriţi de 
viscol, și ei fugărindu-se unul pe altul se sfișiau, gemînd, în 
colțurile de piatră. Doar o dată îl zări pe vultur, stind maiestuos 
pe stînca lui îngheţată, și în altă clipă parcă îl ghici pe corb, mult 
mai jos, croncănind nemulțumit pe o ramură. 

Cei doi oameni se  îmbrăţișau, despărțiți însă de 
îmbrăcămintea groasă și de feluritele poveri care îi ţineau la 
distanţă. Pe faţă aveau măști cu geamurile îngheţate, încît abia 
puteau să se vadă. Dar, desigur, își vorbeau și se vedeau cu 
inimile, fiindcă și lonică îi vedea și-i auzea pe aceste căi tainice. 

— Am ajuns! zise inima primului, cel mai înalt, bătînd să se 
spargă. 

— Am ajuns! răspunse inima celuilalt. 

lonică se apropie de ei, fără teamă; erau oameni vii, deci nu 
puteau să-l vadă. Dar la primii lui pași ei se întoarseră, amîndoi 
deodată. 

— Cine ești tu? întrebă unul. 

Băiatul păli. 

— Mă vedeţi? 

— De ce să nu te vedem? 

— Fiindcă pe mine nu mă văd decît oamenii care nu mai sînt 
în viaţă. 

— Poate că și noi sîntem mai aproape de moarte decit de 
viaţă! 

— Ba nu! protestă băiatul. Sînteţi mai vii decît s-ar putea 
crede fără o judecată temeinică a faptei voastre! Dar înţeleg de 
ce mă vedeți: fiindcă, desigur, de la înălțimea asta vezi altfel. 
Totdeauna vede mai bine cel care-i mai sus decit alţii! 


— În orice caz — zise cel mai înalt, privindu-l bănuitor dintr-o 
parte — noi am ajuns primii! Să nu vii cu pretenţii vreodată! 

Și după aceste cuvinte înfipse repede, în gheaţa neumblată a 
piscului, steagul britanic. 

Între timp, omul celălalt, mai mărunt, îngenunchease și 
scobea gheaţa cu un cuţit. Cînd adiîncitura atinse vreo două 
palme, desprinse de la briu o legăturică, o desfăcu, luă din ea 
cîteva boabe de grîu și le îngropa în gheaţa care n-avea să se 
topească niciodată. 

— Ce face? întrebă lonică. 

— Aduce ofrande lui Buda, dumnezeul lui! 

Omul mai scund rămăsese în genunchi, cu fruntea plecată, 
fără să ia seama la ce se petrece în jur. 

— Acum ce face? dori să afle băiatul. 

— Se roagă și se închină! Tu nu te închini nimănui? 

— Ba da! 

— Cui? 

— Vouă azi, miine altora! Oamenilor nebiruiți! 

Ca și cum ar fi vrut să recunoască și să întărească spusele 
băiatului, viscolul, domolit o vreme, reizbucni dintr-o dată, 
izbind crestele cu pieptul lui uriaș, îmbrăcat în armură de 
gheață. Lui lonică i se păru că întreg muntele se clatină, huind 
în adîncurile lui neumblate și răspîndind în văi trosnete care se 
duceau din perete în perete, răsfrîngîndu-se, întîlnindu-se și 
ciocnindu-se cu altele, noi, fără capăt, ceea ce dădea naștere 
unui scrișnet peste putință să-l îndure urechea omenească. 

Băiatul își prinse capul în miîini, apărîndu-se, cu teama că 
vuietul putea să-i fărimițeze ţeasta. Dar toţi trei aflaţi acolo 
rămîneau în picioare, decit că fiecare clipă de întîrziere smulgea 
din ei vlaga. 

— Să ne grăbim! zise un glas. Altfel se termină oxigenul, și 
aici ne rămîn oasele! 

— Haide, băiete! veni prin viscol alt glas. N-o să mai ai 
oxigen, și te îngroapă zăpada! 

lonică începu să se clatine. 

— Oxigen! Oxigen! se auzeau glasurile. 

Oamenii coborau, se pierdeau în nori de ninsoare deasă. 

— N-am nevoie de oxigen!... Luaţi-l voi, luaţi-l! strigă băiatul, 
istovit dintr-o dată. 


Pesemne abia acum se revărsa în el oboseala nesfirșitului 
Urcuș, învins pe nerăsuflate. 

Glasurile oamenilor se auzeau din ce în ce mai departe, mai 
jos, din ce în ce mai slabe: 

— Oxigen!... Oxigen!... Oxigen!... 

Pe urmă nu mai auzi nimic, nici glasurile, nici viscolul, nici 
trosnetele muntelui care continua să se clatine. Peste toate se 
așternu o liniște îngheţată, și băiatul începu să cadă. Cădea însă 
cum n-a căzut nici un om vreodată, cădea nu în jos, ci în sus, 
ducîndu-se în spaţiu. Și cît ai clipi se pomeni înconjurat de aștri. 


Orice cădere are un capăt și-o izbitură, mai blîndă sau mai 
dureroasă, pe aceeași măsură cu distanţa străbătută în spaţiu, 
după legile gravitației și ale accelerației... 

Cînd ești mic și cazi din pat, noaptea, te ridică o mînă 
îngrijorată: 

— Te-ai lovit, dragul mamei? 

Cînd cazi din pom, mai tîrziu, și rămii din fericire agăţat într-o 
ramură uscată, rupîndu-ţi doar nădragii, te ceartă tata: 

— Să nu mai faci așa altădată! 

Cînd cazi de pe acoperiș, poţi să-ţi rupi piciorul și te doare 
groaznic... Dar ce să caute copilul cuminte pe acoperișul casei? 

Poate erau ore, sau zile de cînd cădea lonică, învîrtindu-se 
cînd pe o parte, cînd pe alta, cu capul în jos uneori, alteori cu 
picioarele, văzînd cînd soarele, cînd luna, cînd pămîntul pe care 
parcă se deslușeau munţii Himalaia, locul de unde plecase... 

Izbitura trebuie să fi fost strașnică, și cu toate astea n-o simţi, 
ca și cînd ar fi avut trupul de vată și ar fi căzut într-o plasă 
elastică. 

Și totuși era un corp dur, un astru mai altfel, alcătuit nu din 
mineralele brute ale aștrilor, ci din oţelul cel mai tare și mai 
călit, și nu dintr-o singură bucată, ci din tăblii, rotunjite și sudate 
pe forma unei sfere, cum poate să deseneze numai compasul. 
Cu însușiri neobișnuite nici la metalele cele mai maleabile, oţelul 
se adinci, luînd forma trupului care venea din spaţiu. 
Numaidecit, deasupra acestuia, imobilizat astfel, se revărsă 
plastic oţelul din margini, alcătuind o nouă carcasă... Atunci, 
totul fiind gata, vechiul perete se topi, fără să curgă și fără să 
dogorească — și lonică se pomeni teafăr înăuntrul ciudatului 
astru... 

Totul era ciudat, de altfel, și de neînțeles minţii fără 
imaginaţie; fiindcă prima descoperire pe care o făcu băiatul, 
după ce clipi să se dezmeticească, fu un om, un om viu și 
adevărat, adică un om în carne și oase, deși înveșmîntat ca 
scafandrii. 

Omul ședea pe un scaun, pe un fotoliu cu linii complicate și 
confortabile, avînd la îndemînă pîrghii nenumărate, iar în jur 
cadrane de toate formele și altfel de aparate, peste putinţă să le 
urmărești pe toate deodată. 

Deși dezmeticit pe deplin, lonică nu putea să-și dea seama 
unde-i podeaua și unde-i tavanul acestei odăi sferice, care zbura 


în spaţiu, fiindcă el plutea nemișcat la mijloc, neavînd atingere 
cu nimic din preajmă. Nu putea să spună dacă omul era mai jos 
sau mai sus decit el; dar oricum — că ar fi fost deasupra, sau 
dedesubt, sau într-o parte — îl vedea cam la un metru distanţă, 
deci destul de aproape ca să-i deslușească limpede chipul sub 
casca lui de scafandru. 

— Unde mă aflu? fu prima întrebare pe care o puse băiatul. 

Fără să se mire de ivirea lui atit de neașteptată, și fără să 
pară supărat — fiindcă la urma-urmei nimănui nu-i place să-i 
intre oaspeţi în casă fără să se vestească — omul își roti capul, 
arătîndu-și ochii limpezi și faţa prietenoasă. 

— In Cosmos! răspunse el, modest, cînd ar fi avut toate 
motivele să se fudulească. 

— In Cosmos? Numai pe-aici nu fusesem... Dar stai: nu visez? 
Ești un om viu? 

— Dacă ai vreo îndoială, iată aici aparatele care îmi 
înregistrează mersul inimii și respiraţia! 

— Strașnic! Și mă vezi? 

— Cu cea mai mare claritate! 

— Da... murmură băiatul. Îndeobște sînt nevăzut... Dar la 
înălţimea asta!... Și ești de pe planeta noastră — de pe pămînt 
vreau să zic? 

— Desigur! 

Cu aceste cuvinte cosmonautul arătă în fața sa, pus pe un 
suport de argint, printre aparate, un steguleț roșu, cu secera și 
ciocanul într-o margine — simbol care lui lonică îi era cunoscut, 
după cum îi era cunoscut și steagul. 

— Strașnic! exclamă el încă o dată. Și cum te cheamă? 

Intrebarea îl făcu pe cosmonaut să se îmbujoreze de sfială, 
sub cască. 

— Numele meu ai să-l afli cînd te întorci pe pămînt. 

— De ce nu vrei să mi-l spui acum? 

— S-ar cuveni oare să rostesc numele meu aici, cînd cei care 
mi-au pregătit zborul sînt mii și mii? 

Băiatul căzu pe gînduri... Erau mii și mii de oameni, într- 
adevăr, cei care pregătiseră zborul acesta, mii de oameni de 
astăzi, și mii din secole îndepărtate, adunaţi laolaltă, toţi care 
visaseră, năzuiseră, se luptaseră să se înalțe în aer și să 
cucerească spaţiul. Se mulțumiseră oamenii la început să 
zboare ca păsările, iar azi zburau, în afara gravitaţiei, după 


legile aștrilor. Mii și mii gîndiseră cum să fie alcătuită mașinăria 
aceasta, alte mii căutaseră mijloacele să fie lansată, alţii 
descoperiseră instrumentele care să o conducă pe orbita ei 
aproape abstractă. Și după ce atiţia o gîndiseră, alte mii și mii 
lucraseră în laboratoare, în uzine, în fabrici, s-o înfăptuiască. 
Chiar și-n clipa de față, cînd biruinţa se vădea întreagă, alte mii 
și mii de oameni, în faţa aparatelor, în centrala de conducere — 
desigur gigantică — vegheau ca zborul să decurgă cu bine pînă 
la capăt... 

Toţi aceștia însă erau foarte departe, încît închipuirea 
băiatului încetă deodată să-i mai vadă ca pe niște ființe 
adevărate — și îl cuprinse neliniștea izolării lui definitive în 
spaţiul fără viaţă. Era aici, cu el, un singur om, înlocuind lumea 
întreagă de unde plecase! lonică făcu o sforțare să-și 
stăpînească teama și se adresă celui ce îi rămînea unicul 
tovarăș: 

— O să ne mai întoarcem? 

— Cu siguranţă, și exact în clipa prevăzută prin calcule! 

— N-o să se întîmple nimic cu noi? Oamenii au să ne recu- 
noască? 

— Condiţiile zborului în Cosmos au fost îndelung studiate; n-o 
să se schimbe nimic în structura noastră, nici fizică, nici 
sufletească. Ne vom întoarce, deci, teferi, și oamenii se vor 
bucura să ne vadă! 

— Dar ei sînt așa de departe! Poate au și uitat de existenţa 
noastră! 

Cosmonautul începu să ridă, dovedind că nu lua în serios 
teama băiatului. 

— Deci, nu ţi-e frică? întrebă acesta. 

— De loc! 

— Nu te simţi singur? 

— Cum aș putea să mă simt singur? Milioane de oameni, chiar 
cei care ar trebui să doarmă acum, fiindcă la ei e noapte, 
veghează cu gîndul aici, așteptînd știrile despre zbor, transmise 
prin radio. lar eu le percep gîndul, îi văd în imensa lor 
colectivitate și mi se pare că, o dată cu mine, zboară omenirea 
întreagă! 

Multă putere are cuvintul cînd izbutește să aprindă 
închipuirea, ca pe o flacără luminoasă! Nu-i trebui mai mult 
băiatului, ca să aibă pe de-a-ntregul imaginea planetei noastre, 


împînzite de luminiţe, milioane de lămpi aprinse în noapte — și 
lîngă fiecare stînd un om, cu pumnii amorţiţi de încordare, cu 
respiraţia accelerată, cu inima arzînd ca filamentul becului de la 
capul patului. Trecîndu-i spaima de singurătate, ideea că toată 
omenirea stătea acum trează îi dădea lui lonică, mai limpede 
decît zborul însuși, căruia îi era martor, simțămiîntul unei 
biruinţe miraculoase... 

Dar el cu ce drept se afla aici?... Băiatul își duse mîna la 
timplă — dacă se mai gîndea mult, putea să-l apuce și durerea 
de cap, să și ameţească. Spre a-și reveni, se uită în jur, ca să-și 
găsească locul în realitatea învecinată. 

Ciudată treabă! Un loc propriu-zis nu putea să-și găsească; 
plutea parcă în vid, ca în clipa cînd se pomenise aici, în același 
loc, în mijlocul cabinei etanșe. 

— Ai putea să mă lămurești de ce stau așa, fără nici un 
reazim, ca un duh? îl întrebă el pe omul care-i era gazdă. 

— Fiindcă ne aflăm în afara zonei de gravitație a pămîntului, 
unde îţi pierzi greutatea. 

— A, ştiu! Sîntem în imponderabilitate. 

— Acum lasă-mă puţin! zise cosmonautul. Trebuie să transmit 
un mesaj Americii! 

Apăsă pe un buton, învirti un miner, se uită la un cadran în 
care prinse să clipească o lumină albastră și începu să 
vorbească în microfon, puţin intimidat, și cu multă gravitate... 

Pe urmă închise aparatele și se adresă însoțitorului său: 

— E mai ușor să vorbeşti cu oamenii cînd îi ai în față. Dacă 
nu-i văd, parcă nu-mi aud nici glasul. 

— Eu l-am auzit. Va să zică, acum sîntem deasupra Americii! 

— Am și trecut de ea. Zburăm peste Atlantic! Uită-te pe 
fereastră! 

Fuseseră prea multe deodată; abia acum descoperi fereastra, 
și prin ea văzu spaţiul, albastru, iar foarte departe pămîntul, 
rotund, cu oceanul ca o pată de cerneală, între continentele 
cenușii, cu mari diîre roșietice și verzui. Ar fi semănat cu globul 
terestru, de la școală; dar nu era colorat așa viu, și îi lipseau 
meridianele care să-l împartă, ca pe un harbuz, în felii. 

— Nu se văd vapoare! observă lonică, destul de dezamăgit. 
De oameni nici nu mai spun! 

— Ei însă mă văd pe mine, zise cosmonautul, arătînd în fața 
sa obiectivul celulei de televizor. 


— Te văd tot timpul? 

— Bineînţeles! 

— Asta-i destul de neplăcut! Ce faci dacă-ţi vine să caști? Nici 
măcar nu-ţi poţi duce mîna la gură! 

— Ca să-ţi spun drept, nu-mi vine să casc. Am prea multe de 
făcut... Stai puţin! Trebuie să transmit un mesaj popoarelor din 
Africa! 

— Am și ajuns? 

După ce mesajul se termină și coasta Africii rămase în urmă, 
lonică reluă, mai timid: 

— Pot să viu lîngă tine? 

— Nu! 

— Te încurc? 

— Nu mă încurci, dar apari la televizor, și n-am voie să iau 
pasageri clandestini. 

— Așa e! Am să stau mai pitit. Nu vreau să ai încurcături cu 
cei de pe pămînt. 

— Așteaptă! Trebuie să salut popoarele Indiei! 

— Grozav de repede mergem! se minună băiatul. India! 

Și cînd te gîndești că pe-aici mișună elefanții, nici nu-ţi vine să 
crezi! Unde să încapă pe bucăţica asta de pămînt? Intre o 
întrebare și un răspuns rămînea în urmă cîte un ocean sau un 
continent... 

Pe urmă se făcu noapte, soarele apuse fulgerător, mai bine 
zis se prăbuși, în afara legilor lui, pierzîndu-se dincolo de 
pămînt, iar pămîntul se umbri, trist, parcă părăsit. Nu se vedeau 
luminiţele acelea, nu... lonică se simţi puţin cam dezamăgit; mai 
adineaori prea dăduse friu liber imaginaţiei! Și totuși oamenii 
stăteau de veghe — altfel nu se putea — dar cum să zărești 
niște luminiţe așa de îndepărtate? 

Noroc că soarele nu pierise, nu-l spulberase nici un cataclism; 
răsări curînd la celălalt orizont — un altfel de răsărit decît pe 
pămînt — o explozie de flăcări care te-ai fi așteptat să 
incendieze toată întinderea unei galaxii... 

Cît bătea de tare inima lui lonică avea să-și dea el seama mult 
mai tîrziu. Acum băiatul privea, fascinat și încremenit. Toate 
erau uluitoare, toate se petreceau fulgerător, greu să le 
înregistreze și să le judece o minte deprinsă cu mișcarea, 
așezată așa de milenii, a bătrînului pămînt! Aici noaptea ţinea 
mai puţin de o oră, dacă o măsurai de după crepuscul și pînă 


înaintea zorilor. Cînd să adormi, cînd să te trezești? Și mai era 
loc pentru un vis în acest răstimp?... Nu rămiînea decit să visezi 
cu ochii deschiși!... 

Cînd erau a doua oară deasupra Atlanticului, după ce lăsaseră 
încă o dată în urmă America, lonică dori să afle un amănunt 
foarte important pentru el: 

— O să vedem România? 

— Nu-i în drumul meu. 

Atît de tare se amări băiatul, încît cosmonautul se răzgindi: 

— Am să-ţi fac un hatîr! 

Vorbi ceva în cască, așa de repede, că nu-l puteai urmări; 
desigur, cerea permisiunea celor de pe pămînt să schimbe 
drumul prevăzut, și totul trebuia manevrat la iuţeală: nu era 
timp. Pînă să miște  pirghii, să urmărească mișcarea 
indicatoarelor pe cadranele din jur, coasta Europei apăru 
dedesubt. 

— Privește! zise cosmonautul. Mergem în lungul Dunării! Aici 
trebuie să fie Viena, aici Budapesta; Belgradul e mai în dreapta. 
Acum vine Bucureștiul! Fii atent! 

lonică privi, cu ochii mari, lipiţi de geamul rotund. 

— Crezi c-ai putea să-mi arăţi casa noastră? Stau în Giulești... 
E un bloc nou, galben, cu balcoane și cu multe ferestre... 

— Prea tirziu! răspunse cosmonautul, care între timp 
transmisese un mesaj de salut poporului român. Am trecut de 
București! 

— Nu se poate! Văd case și blocuri dedesubt! 

— Sîntem deasupra Moscovei! 

— Aşa repede am ajuns? 

— Am și trecut. Acum zburăm deasupra Siberiei... 

lonică își duse mîna la cap, și se schimbă la faţă; tovarășul 
său îl privi îngrijorat: 

— Nu te simţi bine? 

— Mă doare puţin capul. Cred că am ameţit de cînd ne 
învîrtim... 

Da, îl durea capul, însă mai era și altceva, o tristeţe care i se 
vedea în ochii înceţoșați. 

— De ce mă amăgești? zise el, cu multă amărăciune în glas. 
Ştii bine că, în mod obișnuit, nu poți să vezi nimic pe pămînt de 
la înălțimea asta! Tu vezi ceva? 

— Nu; dar datorită calculelor știu în orice clipă unde mă aflu. 


— Atunci cum îți explici că eu văd toate amănuntele, munții, 
fluviile, orașele — pînă și casele? 

Cosmonautul păru încurcat: 

— Poate ai ochi mai buni decit ceilalți oameni! 

— lar mă amăgești! Nu văd cu ochii, ci cu închipuirea! Știi ce 
înseamnă asta?... înseamnă că visez! Da, visez, și cînd am să 
mă trezesc am să fiu dezamăgit că zborul meu în Cosmos n-a 
fost o realitate! 

— Ştii ceva, vorbi atunci omul de sub cască, preocupat cu 
multă seriozitate de frămiîntarea băiatului. Visează mai departe! 
Astăzi zbor eu, și tu mă vezi în vis, miine ai să zbori tu, și-au să 
te viseze alții. 

lonică se învioră pe dată. 

— Așa are să fie. Îţi mulțumesc pentru zborul de astăzi!... Și 
pentru că m-ai făcut să cred în zborul meu de mîine! 

— Ei, dar ce ne facem? reluă cosmonautul, cu ochii la aparate. 
După două rotații eu aterizez. Va trebui să cobori îndată! 

— Unde sîntem acum? 

— La Vladivostok. 

— Închipuie-ţi că îl și văd! Poţi să mă lansezi la București? 

— Nu-i prea ușor! 

— Ei lasă! In vis orice se poate! 

— Bine... Am să calculez clipa cînd trebuie să cobori. 

Cosmonautul deschise niște tabele cu diagrame, cifre și 
feluriți indici, care alcătuiau un păienjeniș, apăsă pe clapele unui 
aparat aflat în stînga sa, învirti un mîner — aparatul prinse să 
zumzăie — și cîteva clipe mai tîrziu acul de pe cadran începu să 
oscileze, pînă se opri într-un punct. Alături se afla un 
cronometru, cu diametrul așa de mare, încît puteai să vezi 
secundarul, subţire ca un fir de păianjen și lung de o șchioapă, 
sărind din zecime în zecime de secundă, ceea ce îndeobște 
percepe greu ochiul omenesc. 

— La ora zece, două minute, treizeci și cinci de secunde, 
precis, trebuie să cobori! zise omul, după ce mașina de calculat 
îi furniză aceste date. Mai ai cinci minute. Începi să te 
pregătești! 

— Numai cinci minute? Și aș fi vrut să te întreb atitea! Unde 
sîntem acum? 

— De ce să-ţi mai spun? Pînă să termin ajungem în altă parte. 


— Așa e! recunoscu băiatul, cam ameţit. Dar am să te rog 
ceva: după ce ajungi la Moscova, vino și la București! O să-ți 
facem o primire foarte frumoasă! 

— Am să vin cu plăcere, numai că e destul de greu! 

— De ce? 

— E cam departe!... 

Cît  cosmonautul spusese aceste vorbe, zburaseră de 
deasupra Londrei pînă la Paris. 

— Acum fii gata! adăugă el. Deschide dulapul din dreapta și ia 
o parașută. 

Băiatul îi îndeplini porunca. 

— Dar ăsta-i un cearceaf! Și e ud! 

— Învelește-te în el! Altfel, cînd intri în atmosferă, frecarea cu 
aerul o să te ardă! 

— Și parașuta unde-i? 

—  Cearceaful se transformă de la sine în parașută, la 
momentul potrivit. 

— E foarte ud! Și mi-e groaznic de frig! zise Ionică, dirdiind. 

— In curînd o să-ţi fie cald! Pregătește-te! 

Cosmonautul ridică braţul și rămase cu ochiul pe acul 
cronometrului, care sărea ca un purice, din liniuţă în liniuţă. 

— Cînd fac semn, te arunci! Nu întîrzia nici o fracțiune de 
secundă! 

— Mai voiam să-ţi spun... 

— Acum, atenţiune... Sări! 

— Am uitat să te întreb ceva... 

— Sări imediat! 

— Să vezi... 

— Nu-i timp!... 

In zăpăceala acestor clipe, lonică nici nu mai știa ce voise să 
întrebe... Supunîndu-se comenzii, trecu prin peretele de oțel, 
care se plie pe forma lui, întocmai ca la venire, și la fel de ușor. 
Inainte ca învelișul să crească la loc, mai auzi glasul 
cosmonautului, destul de neliniștit: 

— Ai întirziat două secunde și nouă zecimi! Ce-ai făcut?!... N- 
ai să mai aterizezi la București! 

— Dar unde? întrebă lonică. 

Răspunsul nu-l mai auzi. Acum era în spațiu, învelit în 
cearceaful ud, care se făcuse scorțos, dîndu-i o senzaţie foarte 
neplăcută: pe de o parte cald, pe de alta frig. Și văzu din nou, 


întocmai ca la venire, că în loc să cadă, urca, fiindcă simţea în 
tot trupul truda înălțimii învinse, numai că nu urca în sus, ci în 
jos. Pămiîntul se rotea dedesubt, luminat de soare pieziș. Desluși 
limpede cum planeta, rotundă, puţin turtită la cei doi poli, se 
învîrtea, în timp ce soarele stătea pe loc în chip de nedezminţit. 

Văzu pe pămînt oceanele și continentele, umbrindu-se 
treptat, de la răsărit către apus. Pe măsură ce înainta în văzduh, 
i se părea că pămîntul se apropie de soare, mișcîndu-se lin; pe 
urmă se dumeri că îl vedea mereu din alt unghi, pînă ce, la un 
timp, planeta noastră acoperi soarele pe deplin, și în jur se făcu 
întuneric adînc. Abia atunci descoperi luna în spatele său, 
răspîndind străluciri reci, aurii. Îndată se iviră și stelele de jur 
împrejur, clipind între ele și poate vorbind, fiindcă se auzea un 
țiuit neîntrerupt, ca o șușoteală de glasuri subțiri. 

Temîndu-se că va ajunge mult prea departe de locul dorit, 
lonică se strădui să se abată spre acea parte care, de pe 
pămînt, s-ar fi chemat apus, înotînd în Cosmos ca într-o apă cînd 
te dai la fund, și numai cînd crezu că își cîștigase spațiul pierdut 
se linişti. 

Din cînd în cînd urechea lui prindea cîte o pocnitură și un 
hîrîit, alte ori biziituri, crimpeie de muzică și glasuri în felurite 
limbi; atunci înţelese că străbătea valul de unde al emisiunilor 
radiofonice de pe pămînt. Îi părea rău că nu înțelegea toate 
acele limbi, fiindcă ar fi putut să afle ultimele știri. Dar iată că, 
pe negindite, în ureche îi ajunse grai cunoscut: 

— Dragi copii... 

Sunetele se cam învălmășeau, alte graiuri răzbăteau peste cel 
dintii, astfel că nu prindea decît crimpeie în limba lui: 

— Și atunci moșul îi spuse babei... împăratul se miînie... Baba- 
Cloanţa își arătă dinţii știrbi... Și el creștea, creștea, creștea într- 
o zi cît alţii cresc într-un an... Dar nici zmeul nu se lăsa mai 
prejos... Și atunci, moșul îi spuse babei... Și baba îi spuse 
moșului... Împăratul se bucură foarte mult... Și moșul îi spuse 
babei: „Babă, știi ce m-am gîndit eu?“... 

lonică începu să caște și adormi, în timp ce glasul subţirel și 
suav trecea prin văzduh, zicînd: 

— Noapte bună, copii!... Noapte bună, copii!... 


Din acest somn de neînvins care îl copleșise, lonică se trezi 
gemînd. Îi ardea trupul, și cearceaful scorţos se usca sfiriind. 
Parcă un fier de călcat, încins pînă la roșu, îl netezea pe trupul 
lui. Auzea un șuier neîntrerupt — ca de viscol ai fi putut să spui 
— Și, într-adevăr, era un fel de viscol în jur, dar nu viscolul iernii, 
care îţi îngheaţă inima, ci o răbufnire încinsă, năvălind ca dintr- 
un cuptor uriaș, o năprasnică năvală de vînt împletit cu șuvițe 
de foc ruginiu. Oricît de mare era suferința și spaima acestei 
treziri, lonică își dădu seama că intrase de mult în atmosferă, și 
căldura ucigătoare lua naștere din frecarea aerului cu cearceaful 
care îi învelea trupul, spre norocul lui. Fiindcă țesătura ciudată 
avea însușirea să nu ardă, altfel de mult s-ar fi făcut scrum; ba 
încă îl apăra și pe el îndestul, dovadă că răminea viu. 

Băiatul socoti că, după o asemenea călătorie, e dator să 
înfrunte bărbătește acest moment neplăcut, și strînse din dinți. 
Frigea rău, dar nu mai avea mult. Pămiîntul se apropiase acum; 
dacă nu l-ar fi văzut limpede cît era de rotund, l-ar fi luat drept 
un talger bombat, ca un scut. 

Se întindea o mare albastră dedesubt și în mijlocul ei o fișie 
de pămînt, avînd forma unei cizme cu tocul cam ascuţit. O 
insulă — în vîrf — părea un pietroi căruia cizma se pregătea să-i 
dea vînt. lonică recunoscu peninsula Italiei, ceea ce dovedea că 
el cîștigase spaţiul în sensul dorit, dar înotase prea mult spre 
apus. Acum, fiind tîrziu să mai schimbe din drum, se bucură că, 
deși nu ajungea la București, cel puţin nu nimerise la pol, sau 
într-un loc cu totul necunoscut. 

Peninsula se mărea între timp, mîncînd din mare cîte un pic, 
pînă cînd apa înspre răsărit dispăru. Băiatul își dădea seama că 
ateriza în Italia, pe coasta ei de apus. Apoi desluși munţi, un rîu 
care mergea de la miazănoapte către miazăzi, și pe malurile lui 
un oraș luminat viu de soare — ce putea fi decît Roma? — cu 
cupole sticlind... 

În aceeași clipă, fără să-și dea seama cum, cearceaful i se 
desfășură de pe trup, rămase în urmă, se lăţi, se umflă, și 
numaidecit lonică simţi o smucitură care îl ameţi puţin, îndată 
după aceea viteza scăzu, aerul se răcori și începu să-l mîngiie 
blînd. Cînd se dezmetici, văzu o împletire de sfori, de care nici 
măcar nu știuse pînă acum, trecîndu-i peste piept, pe sub 
subsuori, și sfirșindu-se în marginile cearceafului, de jur 


împrejur. Era o parașută — ceea ce puteai să vezi și limpede, și 
numaidecit. 

Mersul spre pămînt decurgea acum lin, și nici nu mai ţinu 
mult. În mijlocul orașului se desena un cerc, ca o arenă de circ, 
și lonică se îndrepta drept către mijlocul lui, ca și cînd ar fi ţintit. 
Ar fi putut prea bine să fie un teatru în aer liber, fiindcă începea 
să se deslușească un fel de scenă, iar în faţa ei bănci cu oameni 
mulți... 

Și pînă să se dumirească pe deplin, și pînă să se 
dezmeticească, se pomeni căzînd drept pe o bancă de marmură, 
între doi inși foarte ursuzi, care nici nu băgară de seamă venirea 
lui. 

În schimb, altul aflat în faţă, un bătrîn voinic, cu obrazul 
desenat în linii apăsate, cu o barbă albă, cam rară, lăţită în 
fuioare pe piept, fără să-i acopere pe deplin colanul scînteietor 
de la git, de care atîrna un crucifix de argint, întoarse capul, 
privind curios cum lonică își împăturea parașuta cu grabă, ca să 
nu-i supere pe cei doi vecini așa de ursuzi. 

— Asta-i o parașută! exclamă, foarte tulburat, bătrînul din 
faţă. 

Avea părul alb de tot, pleșuv deasupra unei frunţi late, dar în 
părţi mai bogat, căzindu-i peste urechi și amestecîndu-se cu 
barba. Ochii lui arătau o tristețe veche, de mult împăcată, ca și 
zimbetul împietrit în colțul gurii, parcă de veacuri. 

— Ai coborit teafăr? reluă el, însufleţindu-se, cu o lumină nouă 
pe față. 

— După cum vezi! 

— Eu am desenat de mult o parașută, aproape ca asta, numai 
că n-am apucat s-o fac niciodată. 

— Dar cine ești tu? întrebă Ionică. 

— Leonardo! 

— Da Vinci? Tu ai pictat-o pe Mona Lisa! 

— Între altele! răspunse bătrînul, înfoindu-și barba. 

— Bine că te-am întîlnit! Tare vroiam să te întreb: de ce are 
Mona Lisa zîmbetul strîimb? 

Bătrînul ridică din umeri: 

— Nu-mi aduc aminte; tabloul nu mai e de mult la mine. 
Zimbetul strimb spui? 

— Da; un zîmbet foarte ciudat. 


— Nu se poate! Am lucrat patru ani la el; am pus mai multă 
osteneală decît pentru altele. Îţi închipui că altfel nu puteam să 
dau ochii cu seniorul del Giocondo, soțul acelei doamne din 
nobilimea înaltă. 

— Ba da! stărui băiatul. Pot să jur, fiindcă de părerea mea 
este o lume întreagă! 

In faţa acestei afirmaţii, bătrînul nu mai avea ce face. 

— Așa o fi, dacă zici! Dar habar n-am avut! 

— Nu-i făcut înadins? 

— Nuu!... înseamnă că am greșit! 

Lui lonică nu-i prea venea să creadă într-o asemenea 
afirmaţie, dar ca să mai stăruie ar fi însemnat să se arate rău 
crescut. Deci, lăsîndu-l pe Leonardo deocamdată, socoti că-i 
cuviincios să spună o vorbă celorlalți vecini, și se întoarse mai 
întîi spre acela din dreapta. 

Era și el tot bătrîn, cu părul alb scăpîndu-i de sub tichia 
neagră, cu ochii adumbriţi, cu gura crispată, cu multe semne de 
amărăciune pe față. Omul, absent la cîte se petreceau în stînga 
și-n dreapta, meșterea ceva la o busolă străveche, în cutie de 
lemn, mîncată de cari — așa de mare, că abia o putea ţine pe 
amindoi genunchii, de sub care porneau carimbii unor cizme 
grosolane și unsuroase. Atît după acest instrument, cît, mai 
ales, după mirosul veșmintelor sale, duhnind a catran și pește 
sărat, lonică înţelese că vecinul din dreapta era marinar. 

— Bună ziua! îi zise, cercetindu-l cu multă mirare. Eşti 
navigator, după cîte pot să-mi dau seama. Ce cauţi pe uscat? 
Unde-i corabia ta? 

Omul rise amar: 

— Corăbiile mele?... De mult mi s-au înecat! 

— Cine ești tu, dar? 

— Cristofor Columb mi se spunea! 

lonică icni și făcu ochii mari: 

— Chiar vestitul navigator? Cel care-a descoperit America? 

In loc să răspundă, vecinul scoase din buzunar o ţigară cît 
toate zilele, o aprinse și începu să pufăie, învelindu-se în nori 
albaștri de fum. Abia pe urmă zise, scîrbit, arătînd ţigara: 

— Am descoperit-o, dar uite cu ce m-am ales! 

Oricît era el de ursuz, vecinul, lonică îl sorbea din ochi, 
fermecat: 

— Nici nu-mi vine să cred că ești tu!... Ce cauţi aici? 


— Sînt martor. 

— Martorul cui? 

— Al lui Ptolomeu. 

Băiatul clătină din cap; poate navigatorul își bătea joc de el, 
altfel ce-ar fi putut să înţeleagă din vorbele acestea fără noimă 
și cam nesărate? Pînă una, alta, găsi potrivit să-l lase în pace, și 
se întoarse spre vecinul celălalt. 

Tot bătrîn și el și, după înfățișare, după mirosul de pește sărat 
și catran — tot marinar. Era un om slab, cu obrajii supţi, cu 
mustață neagră, cu ochii duși în fundul capului, întristați. Intreg 
chipul lui arăta nemulţumirea și suferinţa fără alean. Abia acum, 
venind prilejul să-l privească mai bine, lonică văzu că avea un 
picior de lemn, pe care-l ţinea întins ţeapăn sub banca din față. 
De git îi atîrna, prins cu o curelușă, un ochean lung, de alamă 
coclită, nelustruit de mulţi ani. 

Îndată ce simţi privirea băiatului, omul ursuz, care ascultase 
înciudat convorbirea de adineaori, cu Leonardo, se făcu și mai 
aspru. 

— Mie să nu-mi vorbeşti de surisul cucoanei ăleia, că ea n- 
avea altă treabă decit să stea la pozat, pe cînd alţii, rămași fără 
hrană și fără apă pe cel mai mare ocean, mîncau garniturile de 
piele de pe catarg! 

— Fii pe pace! îl linişti băiatul. Cu surisul Giocondei am 
lămurit treaba, măcar în parte. 

— Nu știu; nu mă pricep! Mie nu-mi surid femeile niciodată! 

— Dar cine ești tu? 

— Sînt nobilul portughez Fernand de Magalhaes, numit de 
unii, nu știu de ce, Magellan! 

— ...Care-a făcut ocolul pămîntului? 

— Nu pînă la capăt! Foloasele le-au tras alţii. 

— la te uită ce de oameni vestiți v-aţi adunat! Tu ce cauţi aici, 
dacă-mi îngădui a te întreba? 

— Sînt martor! răspunse întrebatul. 

— Și tu!? Martorul cui? 

— Tot al lui Ptolomeu. 

— Dar ce se întîmplă aici? 

Cei doi — din stînga și din dreapta — tăcură posaci, în schimb, 
răspunse Leonardo: 

— Se judecă procesul astronomilor eretici! 

— Cine-i judecă? 


Bătrînul se uită cu coada ochiului într-o parte și-n alta, apoi își 
duse un deget la gură și șopti tainic: 
— Inchiziţia!... 


x 


Asupra acestei clipe, din față izbucni o cîntare, pe cit de 
dulce, pe atit de impetuoasă — glasuri de copii, cristaline, 
însoţite de trompete care sunau cu autoritate. Toată lumea se 
ridică în picioare, iar unii începură să se închine smeriţi, cu capul 
în pămînt. Ca să vadă mai deslușit, fiindcă era mărunt pe lîngă 
cei din jur, lonică sări pe bancă, și-abia acum avu răgazul să-și 
dea seama unde se află. 

Se afla într-o arenă, așa cum se desenase ea încă de sus — 
poate chiar vechiul Forum roman, lucrat numai în piatră albă și 
marmură. În faţă, ceea ce la început bănuise a fi o scară de 
teatru era doar un podium larg, avînd în fund un al doilea nivel, 
mai înalt, la care duceau trepte de porfir, îmbrăcate într-un 
covor bogat, roșu pe mijloc, pe margini cu benzi aurii. 

Acolo sus, sub un baldachin de catifea purpurie, cu ciucuri de 
argint, se vedea un jilț larg, suflat în aur, sau poate chiar de aur 
masiv, cu perne vișinii, de bună seamă umplute cu puf. 
Spătarul, bătut cu pietre de preț — smaralde și rubine — avea 
deasupra ochiul lui Dumnezeu, într-un triunghi, așa cum e 
închipuit. 

Pe podiul de jos, in dreapta, ședeau, probabil mai de mult — 
dar lonică îi vedea abia acum — prelați în veșminte roșii, fiecare 
în jilțul lui aurit, nu așa de bogat ca jilţul de sus. 

În stînga, făcînd simetrie prelaţilor, apărea o mare pată 
neagră. Erau tot oameni, unul lîngă altul, în sutane negre pînă la 
pămînt, de nu li se vedea nici vîrful ciubotelor, cu cagule trase 
peste faţă, de nu li se vedeau decit ochii, prin tăieturi ca de 
mască — nicidecum gura și nasul. 

La mijloc, între cele două pete, se afla o masă îmbrăcată în 
pînză neagră, și în spatele ei stătea un om mai voinic decit toți 
ceilalţi. În îmbrăcămintea lui se amestecau cele două culori, 
fiindcă avea straie roșii, ca prelaţii, iar pe deasupra o sutană 
neagră, descheiată în faţă. La obraz era tot rumen, însă cu 
trăsături mult mai aspre decit ale tuturor celorlalți. 


Dacă oamenii din stînga erau inchizitorii — cei puși să 
vegheze cu strășnicie asupra credinţei și dogmelor ei, ca nu 
cumva cineva să le calce — apăi, fără îndoială, cel din mijloc nu 
putea fi decît maimarele lor, în mod vădit cel mai îndirjit și mai 
aspru. 

Toţi aceștia se ridicaseră acum în picioare, împreună cu 
întreaga suflare acolo de faţă. lonică descoperi oameni cu cele 
mai felurite înfățișări, mai toţi vîrstnici, unii foarte bătrîni: care 
tunși chilug, care cu clăi uriașe de păr, care cu peruci, purtînd și 
peplumuri antice, și togi romane, și cămăși de zale, și armuri de 
cavaler — îmbrăcăminte din toate veacurile, cum nu poți să vezi 
decît la muzeu. 

Îndată, în dreapta estradei, se stîrni mișcare; prelaţii se 
traseră în lături, făcînd loc, și printre ei trecu un șir de copii în 
rochițe albe, cu aripi de îngeri, intonînd acea cîntare suavă și 
năvalnică totodată. În urma lor veneau patru călugări, în sutane 
măslinii, ducînd pe umeri o lectică de aur, iar după aceea, un alt 
șir de copii, suflînd în trimbiţe de argint. 

În fața scărilor de porfir lectica fu lăsată jos și, în timp ce 
prelații se înclinau pînă la pămînt, din ea pogori un om, care 
putea să semene și c-o femeie, gras, rotofei, îmbrăcat în odăjdii 
albe, tivite și împodobite în toate chipurile cu fir și cu șnur de 
aur și de argint. În cap, noul venit avea o mitră țuguiată, 
împodobită cu cruciuliță în vîrf, în rest bătută cu diamante și alte 
pietre de preţ, unele verzi, altele sîngerii. 

Înconjurat de copiii îmbrăcaţi îngeri, învăluit în cîntări, omul în 
odăjdii preţioase urcă anevoie scările și, ajuns sus, se așeză în 
jilt, adîncindu-se cu un oftat în pernele de puf. 

— Cine-i? întrebă lonică. 

Leonardo întoarse capul spre el și-i șopti: 

— Cardinalul! 

— Ce spui?! 

Băiatul își lungi gitul și căscă ochii să vadă mai deslușit. Dar 
cum depărtarea pînă acolo era destul de mare, se aplecă spre 
vecinul din stînga și, după ce îi ceru voie politicos, îi luă 
ocheanul de după git. Era un ochean bun, cu toată vechimea lui 
— și descoperise atitea lumi! 

Acum îl vedea pe cardinal cum ar fi fost la un pas, chiar în 
fața lui; îl vedea limpede cum gifiia de urcuș, cu ochii pe 
jumătate închiși. Apoi cardinalul făcu un semn cu cîrja asupra 


întregii mulţimi; prelaţii își îndreptară spinările, se așezară în 
jilțuri, la fel făcură și inchizitorii, și mulţimea de jos — nobili, 
cavaleri și oameni de rînd. Rămase în picioare numai marele 
inchizitor. lar acesta, după ce se uită fioros la publicul felurit, 
porunci: 

— Să fie adus Ptolomeu, primul învinuit între astronomii 
eretici! 

Un prelat se ridică numaidecit. 

— In ceea ce îl privește pe Ptolomeu — zise el, cu mîinile 
împreunate pe piept — socotesc că învinuirea nu este chiar 
dreaptă, iar termenul de eretic e prea dur! 

Marele inchizitor se stropși: 

— Ne-am adunat aici ca să judecăm! Adevărul va ieși la 
lumină și dreptatea va triumfa. Învinuitul să fie adus! 

Din stînga — între doi oameni în sutane negre, cu chipul 
acoperit, avînd, ca ostașii, halebarde în miîini — intră mergînd 
repede, cu pași mici și tîrșiţi, un bătrîn uscat, tuns în cap, cu 
obrazul ușor umbrit de ţepi suri. Era îmbrăcat cu peplum 
grecesc și ținea la subsuoară un ceaslov, legat în piele roasă și 
decolorată de timp. 

— Tu ești Ptolomeu și spui că pămîntul e rotund! i se adresă 
aspru marele inchizitor. De unde știi? 

Bătrînul nu se fistici: 

— Am felurite dovezi... 

— Să le auzim! 

— Păi, mai întîi și mai întîi, umbra pămîntului pe lună este 
rotundă, după cum s-a văzut. 

— Nu-i o dovadă! Tot rotundă ar apărea, chiar dacă pămîntul 
ar fi ca un disc. 

— A, nu! se împotrivi bătrînul. Marginile umbrii, cercetate de 
mine ani mulți... 

Și învinuitul dădu să deschidă ceaslovul lui. Marele inchizitor 
nu-i îngădui: 

— Noi sîntem apărători ai credinței, și nu astronomi! Să nu ne 
arăţi dovezi care nu se pot pipăi! 

— Am și altfel de dovezi. Martorii mei vor adeveri că, mergînd 
spre apus, ajungi la răsărit, ceea ce arată limpede că pămîntul e 
rotund! 

— Să-i auzim! 

— Primul e Cristofor Columb. 


— Să vină! porunci marele inchizitor, încruntîndu-se și mai 
mult. 

Vecinul lui lonică se ridică, lăsă busola pe banca de marmură 
și se duse, ursuz. După ce jură că va spune numai adevărul în 
fața lui Dumnezeu, care veghează de sus, fu luat la întrebări, 
foarte din scurt. 

— Cardinalul doarme! observă lonică, privind prin ocheanul 
care dezvăluia orice amănunt. 

Era limpede că dormea, ba încă adînc, cu pleoapele grăsuțe și 
lucioase palpitînd, cu nările umflîndu-se cînd trăgea aer în piept, 
cu buzele dezlipindu-se, ca o supapă, la fiecare expiraţie. Dac-ai 
fi fost aproape, desigur că l-ai fi auzit sforăind. 

Vorba băiatului, spusă cam tare, stîrni îngrijorarea lui 
Leonardo, care se întoarse și-i făcu semn să tacă: 

— Sst! Să nu te-audă și alții! 

— Dar dacă doarme?! 

— Nu doarme! Stă de vorbă cu Dumnezeu! 

— Fugi de-aici! Tu crezi? 

Leonardo îi făcu cu ochiul, și în colţul gurii lui se ivi un zîmbet 
cam strimb, zîmbetul neîncrezător și ironic pe care i-l pictase 
Giocondei. 

— Nu crezi! zise lonică. Și nici ea nu credea! Acum am înţeles! 

În clipa aceea, cineva din spate puse pe umărul lui o mînă 
grea și foarte osoasă, făcîndu-l să înlemnească. 

— Eşti curajos, băiete! se auzi un glas, înainte ca lonică să se 
reculeagă. 

Un om îi zimbea trist, dar cu dragoste, și zimbetul părea 
nefiresc pe faţa lui neînchipuit de chinuită și aspră. Temîndu-se 
de o cursă, băiatul socoti prudent să se apere: 

— Dacă aici se caută adevărul, eu nu pot să mint! Doarme, 
asta-i! li trage la aghioase!... Poate că și visează, dar că 
vorbește cu Dumnezeu, să creadă alţii! 

— Nu există Dumnezeu! zise omul, mînios, ridicînd glasul. 

În jur se stîrni freamăt; vecinii se trăgeau în lături, cu capul în 
pămînt, să n-audă și să nu vadă. Între timp, omul, a cărui mînie 
creștea de la o vorbă la alta, continua, revoltat, cu glasul din ce 
în ce mai slobod: 

— Nu există Dumnezeu, nu există Fecioara Maria, nu există 
Duhul Sfînt, nici sfinţi, nici nimeni! 

— Blasfemie, blasfemie! șopteau în jur glasuri înspăimîntate. 


Dar omul, odată dezlănţuit, sări pe bancă și începu să urle: 

— Nu există cer, nici rai, nici iad — nimic! 

Adunarea încremeni: lumea de jos, cei de sus, prelaţii și 
inchizitorii, copiii înveșmîntaţi în îngeri — numai cardinalul își 
dormea mai departe somnul tihnit. Judecata se opri. 

— Giordano Bruno! tună marele inchizitor. Sînt abia treizeci 
de ani de cînd ai fost ars pe rug, tot aici! Vrei să te ardem din 
nou? 

— In dogmele voastre nu scrie că omul poate să moară de 
două ori, așa că n-o să aveţi cum! răspunse omul din spatele lui 
lonică, el fiind Giordano Bruno, și nu altul. Dar chiar dacă ar fi să 
mă mai ardeţi o dată, eu tot am să spun că minţiţi! 

Inchizitorii și cardinalii spumegau, ceea ce numai lonică putea 
să vadă deslușit, cu acel ochean care mărea foarte mult. Între ei 
se stîrniră șoșote — se sfătuiau, desigur, încolţiţi. Pe urmă, 
marele inchizitor zise mai blind: 

— Giordano Bruno, de tine au să aibă grijă flăcările iadului. 
Dar, pînă una-alta, rogu-te, îngăduie-ne să continuăm judecata! 

— Poftiţi! Sînt și eu curios! 

Fu reluat interogatoriul lui Columb care, pînă să se stirnească 
zarva, povestise călătoria sa, descurajarea echipajului, revolta și 
toate celelalte, cunoscute și de feţele bisericești, nu numai de 
laici. 

— Totuși — reluă marele inchizitor, referindu-se la povestirea 
lui — ca să pornești pe mări, la un asemenea drum, înseamnă 
că ai avut o credinţă! 

— Bineînţeles! Am crezut cu tărie că pămîntul este rotund. 

— Şi în credinţa ta nu te-ai bizuit pe Dumnezeu? Nu ai invocat 
numele lui, spre a-i convinge pe cei care nu credeau în planul 
tău, socotindu-l nesăbuit? 

— Nu! l-am convins că totul se înfățișa foarte simplu și că nu 
era nevoie decit de un gest hotărît! 

— Dar cum? stărui inchizitorul, fără să se dea învins. Desigur, 
tot cu ajutorul Dumnezeului nostru cel bun! 

Navigatorul băgă mîna în buzunarul surtucului și scoase un ou 
de găină: 

— lată cum! 

O dată cu această vorbă, turti neșovăitor capul oului pe masa 
inchizitorului. Atunci, prin coaja spartă își făcu loc un puișor 
auriu, care începu să piuie privind cu mirare în jur. 


Columb se fistici: 

— Îl port cam de multă vreme cu mine!... 

Puișorul făcu doi pași pe masă, bătu din aripile-i neînvăţate, 
privi întrebător, apoi începu să ciugulească pinza neagră... 

Rămase dovedit că pămîntul e rotund; nu se mai socoti 
trebuitor să fie interogat Magellan, martorul următor. Ptolomeu 
fusese învinuit de pomană, cum avu grijă să spună încă o dată 
prelatul care îi luase apărarea la început. 

— Credinţa lui este adevărată — zise el în încheiere — fiindcă 
nu contrazice Sfînta Scriptură! Mai rămîne să arate în faţa 
inchiziţiei și bisericii că pămîntul e centrul lumii, așa cum l-a 
făcut Dumnezeu! 

Ptolomeu se înclină cu smerenie 

— Nu numai că asta-i credința mea, dar am și dovedit-o în 
toate scrierile mele! 

— Ți se ridică învinuirea de erezie! zise inchizitorul. 

Apărătorul adăugă, după ce luase încuviințarea prelaţilor: 

— În numele bisericii, te numim astronom divin! Poţi să te 
întorci în rai, învăţatule Ptolomeu! Umblă cu bine! 

Tocmai atunci cardinalul se trezi; aflind unde ajunsese 
judecata, dori să dea binecuvintarea sa astronomului. Ptolomeu 
urcă scările și îngenunche la picioarele lui. 

— Cum e în rai? îl întrebă înalta faţă bisericească, scuturîndu- 
și somnul. 

— Foarte bine! Răcoare, parfum, cîntec de păsărele... 

— Pe naiba! exclamă lonică, de la locul lui. 

În spate, Giordano Bruno începu să rîdă în hohote, așa de 
caraghioasă i se părea născocirea astronomului. Dacă văzu că 
nimeni nu-i dă ascultare, băiatul se întoarse spre el — și riseră 
amîndoi, petrecînd împreună nevoie mare, pînă la sfîrșitul 
scenei. 

Între timp, spre a fi pe placul cardinalului, Ptolomeu se 
străduia să descrie un rai pe care — ce mai încoa', încolo — nu-l 
văzuse decit cu închipuirea: 

— Va să zică, răcoare, parfum, cîntec de păsărele, munți de 
pilaf cu duiumul... 

Cardinalul se încruntă: 

— Munţi de pilaf?... Ţi-ai îngăduit să sări gardul în raiul maho- 
medanilor! 


— Așa e! mărturisi astronomul. Am căzut in ispită, dar 
miroseau frumos orezul și seul! 

— Nu-i toată vina a ta! Mahomed e un șiret, ca toți 
orientalii... În orice caz, pentru partea ta de vină, îţi dau două 
săptămîni purgatoriu! 

— Merită! se învoi Ptolomeu. 

Pe lonică îl durea ceafa de ris... Tocmai atunci copiii-îngeri 
suflară în trîmbiţi, spre a se deschide porțile purgatoriului, iar pe 
urmă fu strigat învinuitul care urma la rînd: 

— Copernic Nicolai! 

Intră, între gărzi mai strașnice decit cel dinaintea lui, un bătrîn 
înveșmîntat în negru, avind doar legătura de la git albă. El se 
opri în faţa judecății, adus de umeri, sfios, modest, dar demn și 
cu o mare hotărîre lăuntrică, vizibilă pe fața ca pergamentul 
îngălbenit de timp. Ducea și el sub braț o carte, în legătură 
bogată. 

— Voi, nemţii, în cap cu Luther, săpaţi temelia credinței! 
începu inchizitorul, aspru. 

Bătrînul îl întrerupse: 

— Eminenţa voastră face o greșeală! Sînt polonez, nu neamt, 
fapt pe care vreau să nu-l încurce nici lumea, nici judecata de 
astăzi! 

— Dar tot eretic! Tu spui, împotriva lui Ptolomeu, căruia i-am 
recunoscut dreptatea, că pămîntul se învirtește în jurul soarelui! 

— Întocmai! Asta-i credința mea! 

— Leapăd-o! 

— Peste putinţă! Chiar dacă m-aș lepăda, de frică, ea rămîne 
scrisă în cartea asta. 

— Fiindcă ești mort, nu te mai putem arde pe rug, dar o să-ți 
ardem cartea! 

— Rămîn altele! 

— O să le adunăm și o să le ardem pe toate! 

— Rămîn urmașii! 

— Aici am vrut s-ajung! scrișni marele inchizitor, cu 
satisfacție. Dar... o să-i ardem! Aduceţi-l pe Galileo Galilei, sub 
strajă! 

Cu ocheanul la ochi, lonică tremura, tulburat cum nu fusese 
pînă astăzi. Nu se așteptase să vadă atiţia oameni iluștri adunaţi 
laolaltă. 


Bătrîn era Ptolomeu, bătrîn Copernic, dar mai bătrîn decit toți 
se vădi sărmanul Galileo Gabiei, care intră împovărat de cei 
șaptezeci de ani ai săi și de lungile procese pe unde îl tîriseră 
inchizitorii, cardinalii și papii. 

— Galileo Galilei, îl cunoști pe acest eretic, numit Copernic și 
Nicolai, ca și cum ar fi adevărat creștin? 

— Da! ÎI cunosc de mult! 

— Cunoști învăţătura lui? 

— Din scoarţă-n scoarță și în amănunt! 

— Crezi în ea? 

Bătrînul șovăi: 

— ...Da! 

— Mai tare! strigă lonică de la locul lui. 

Marele inchizitor scrîșni: 

— Pe ce se bizuie învăţătura lui eretică știi? 

— Numai pe logică și pe bun simţ. 

— E prea puţin! 

— Recunosc că eminenţa voastră are dreptate, interveni, 
modest, Copernic. De-aceea am prelungit așa de mult 
meditaţiile și nu mi-am publicat tratatul decît în pragul morții. 
Mi-a lipsit un instrument, ca să pot întări teoria mea prin 
observaţii. 

— Așa e! încuviinţă bătrînul Galilei. 

Copernic se întoarse spre el: 

— Dar tu ai construit un telescop! 

— Adevărat! Un telescop care mărește de treizeci de ori! 

Prin rîndurile prelaţilor și inchizitorilor trecu un freamăt. 

—  Blasfemie! răcni acuzatorul. Lumea trebuie privită în 
mărimea lăsată de Dumnezeu! 

Copernic urmă, apropiindu-se mai mult de bătrînul Galileu: 

— Și ce-ai văzut prin telescopul tău? 

— Că învăţătura ta e adevărată! Pămiîntul se învirtește în jurul 
soarelui! 

Se stîrni mare tumult; se auzeau glasuri: „Blestem, erezie! 
Doamne, apără-ne!“ 

Cardinalul, care adormise iarăși, tresări speriat în jilțul său. 
Roșu de minie, marele inchizitor se repezi ameninţător la 
bătrînul astronom: 

— Pămiîntul se învirtește în jurul soarelui?! Poţi să repeţi 
această erezie? 


Galileo Galilei își lăsă umerii în jos: 

— Sînt tare bătrîn! 

— Poţi să repeți? 

— Nu mai am mult de trăit... 

— Îndrăznești să repeţi ce-ai spus? 

După o pauză lungă, bătrînul răspunse, istovit: 

— Nu! 

Se auzi un murmur de satisfacție. Marele inchizitor rînjea 
multumit, prelaţii înclinau din cap, liniștiți, cardinalul, acum 
odihnit, prinse să se foiască în jilt. lonică, în schimb, rămăsese 
paralizat de indignare, încît nu putea scoate un cuvînt. Îl auzi în 
spatele lui pe Giordano Bruno scrișnind din dinţi. În faţă, 
Leonardo era trist și parcă îmbătrînise mai mult. 

— Îngenunchează și leapădă-te! îi porunci marele inchizitor 
astronomului învins. 

Acesta se apropie șovăind de masă; o evanghelie legată în 
aur fu adusă, și i se puse în faţă. El îngenunche, tremurînd, își 
așeză mîinile pe carte, și, cu multă suferință în glas, zise, ţinînd 
fruntea plecată: 

— Eu, Galileo Galilei, astronom din Florenţa, în vîrstă de 
șaptezeci de ani... 

lonică asculta împietrit, îndurerat pînă în fundul inimii, lunga 
și jalnica lepădare a bătrînului: 

— ...Am fost judecat necruţător sub bănuiala de erezie, 
deoarece am crezut și am susţinut că soarele e nemișcat și e 
centrul lumii, iar pămîntul se învîrtește, și nu e centrul lumii. De 
aceea, vrind să şterg din spiritele eminențelor voastre și a 
tuturor creștinilor asemenea cumplită, dar îndreptăţită bănuială, 
mă lepăd cu scîrbă, și blestem greșelile mele spuse mai înainte, 
împreună cu orice altă erezie și greșeală. Amin!... 

Un suflet cinstit nu putea să îndure această rușine. lonică se 
năpusti înainte, sărind din bancă în bancă, îmbrîncind lumea, și 
nu se opri decit la masa în faţa căreia stătea îngenuncheat 
astronomul: 

— Ridică-te și spune! 

— Ce să spun? 

— Ce-i în gîndul tău acuma! 

— Nu pot... Nu mai am de trăit multe zile. 

— Atunci am să spun eu! zise băiatul, cu hotărîre. 


Și uitindu-se semeț la mulţimea prelaţilor, și inchizitorilor, 
bătu cu piciorul în pardoseala de marmură. 
— Și totuși se învirtește! strigă el, cît îl ţinea gura. 


Lemnul uscat se aprinde și arde trosnind, ridicînd vilvătăi de 
jur împrejur... : 

Cum ajunsese aici? Indată după acel cuvînt!... 

„„îndată, gărzile îl și înșfăcaseră. Inchizitorii și prelații se 
năpustiseră spre el. Pînă și cardinalul se ridicase din il, 
tremurînd de miînie... Dar să ne întoarcem la clipa aceea. 

— De unde știi? scrișni în obrazul băiatului marele inchizitor, 
arătîndu-și dinţii și măselele pînă în fundul gurii. 

lonică bătu mai îndirjit cu piciorul. 

— Dacă vă spun că se învirtește, se învirtește! Ce să mai 
lungim vorba! 

Fața marelui inchizitor se ascuţi, se alungi, ca și cum ar fi fost 
de plastilină, dinţii se prefăcură în colţi, și deodată el luă întru 
totul înfățișarea lupului din pădure. 

— De unde știi? 

— Am văzut cu ochii mei! 

— Cumplită erezie! răcneau inchizitorii. 

— Cruţaţi-l! E nebun! ziceau prelații. 

Băiatul scutură capul: 

— V-ar conveni, dar nu sînt nebun! Pot să vă răspund limpede 
la orice întrebare. Pot să spun tabla înmulțirii. Pot să vă 
demonstrez teorema lui Pitagora, dacă știți geometrie. 

— Dar cum poţi dovedi că pămîntul se învirtește în jurul 
soarelui? răcni lupul, cu glasul inchizitorului. 

— Ce să mai dovedești ceva care se vede cu ochii, limpede ca 
lumina zilei? 

— Cine a putut să vadă această erezie? 

— Eu, cu ochii mei! Abia mai adineaori am venit din Cosmos! 

Asemenea blasfemie întrecea puterea de judecată a 
inchizitorilor. Incepură să se clatine, bezmetici — și ei, și prelaţii 
— ridicînd mîinile spre cer, rugind îndurarea Domnului unii, alţii 
chemînd focul iadului, ca să curețe pata de pe Evanghelie. Se 
auzeau glasuri și gemete: 

— Cosmosul e împărăţia lui Dumnezeu! 

— Ai îndrăzneala să spui că te-ai ridicat de pe pămîntul 
hărăzit muritorilor? 

— Ai încălcat dogmele! 

— Ai profanat căile Domnului! 

Cu greu izbuti să facă liniște maimarele inchizitorilor. 


— Ştii ce te așteaptă? întrebă el, clănţănindu-și colții, gata să 
sfișie. 

— Ştiu! 

— Ai o singură scăpare! Leapădă-te de erezie cu mîna pe 
Evanghelie! 

— Nu mă lepăd! 

— Să fie ars pe rug! hotărî inchizitorul. 

Cardinalul se ridică și, îndeplinind semnul binecuviîntării 
asupra tuturora, înălță ochii spre cer: 

— Facă-se voia Domnului! 

Copiii începură cîntarea lor, cu glasurile cristaline... 


x 


Așa ajunsese aici... 

De jur împrejur se ridica o perdea de fum care îi închidea 
vederea asupra lumii; deslușea numai cerul și soarele, la zenit, 
arzîndu-l în creștet și pătrunzindu-i adînc în trup. Cîntarea 
copiilor se mai auzi un timp, apoi îi luă locul un amestec de 
pîlpîiri și trosnituri — și din perdeaua de fum începură să 
crească flăcări, dansînd. 

Vru să se miște, dar nu izbuti; simţi frînghiile sugrumîndu-i 
carnea, peste brațe, peste mijloc, peste piept, strivindu-l cu 
spatele într-un stilp: era țintuit. 

Fumul se îngroșa, se ridica mai sus, pînă ce se învirteji 
deasupra, acoperind cerul; lumina albă a zilei se stinse; în locul 
ei năvăli, pilpîind, jucînd, lumina flăcărilor, roșie, cu șuvițe 
negre, violete, galbene, portocalii... 

Deodată, în acest cerc de foc, unde nu mai avea ce să caute 
nici măcar un fluture rătăcit, lonică auzi lîngă el pe cineva 
suspinînd. Era un suspin omenesc, trist și plăpînd. Sucindu-și 
greu gitul în legături, băiatul întoarse capul, și alături văzu alt 
stilp. lar de stilpul acela, pe care flăcările aveau să-l împresoare 
curînd, era legată o fată, abia-abia mai răsărită decit el, o 
țărăncuță bălaie, cu obrazul plin de lacrimi amestecate cu fum. 

— Cine te-a pus pe rug? întrebă fata. 

— Inchizitorii și cardinalii. 

— Dar ce-ai făcut? 

— Am spus că pămîntul se învîrtește în jurul soarelui. 

— Cum poţi să crezi una ca asta? 


— Fiindcă l-am văzut! 

Ea clătină din cap: 

— Au dreptate să te ardă! Ești, într-adevăr, eretic! 

— Dar pe tine cine te-a condamnat? 

— Englezii! 

— De ce? 

— Din răzbunare! Nu pot să ierte Franţei că nu i-a primit drept 
stăpiîni. 

lonică se smuci în frînghii și întoarse capul mai mult, s-o poată 
vedea deslușit. 

— Tu ești loana d'Arc! 

O pală de flăcări trecu printre ei și atinse obrazul fetei. Ea 
răspunse gemiînd: 

— Da. Sînt loana d'Arc!... Te arde? 

— Nu; doar că mi-e cald. 

— Și mie la fel... Credeam că se moare mai greu! 

— Numai că trebuie să știi pentru ce mori! zise lonică. 

Apoi se aplecă spre ea și-o întrebă mai încet, deși nu putea 
să-i asculte nimeni aici: 

— Mie poţi să-mi spui: e adevărat că ai auzit glasuri din cer? 

Fata clătină din cap: 

— Da' de unde! Se auzeau numai păsărelele, în pomi! 

— Atunci de ce-ai mințit? 

— Altfel nu mă puneau în fruntea armatei! Cine să aibă 
încredere într-o biată păstoriță ca mine? 

— Dar regele vostru putea să te apere acum! 

— E un biet nevolnic! 

— De ce-ai luptat pentru el? 

— N-am luptat pentru el! 

— Atunci, pentru cine? 

O altă flacără trecu printre ei, biciuindu-le obrajii. 

— Pentru Franța! raspunse fata. 

— Dacă-i așa, ești o fată vitează! 

Ea întoarse capul spre el, mișcată de aceste vorbe, să-i 
mulțumească, și atunci lonică văzu că avea în păr o floare albă, 
care pălea de dogoarea flăcărilor. 

— De ce ţi-ai pus floarea asta în păr, tocmai astăzi? 

— Fiindcă sînt tînără și-mi place viața! 

Se ofileau amîndouă — și floarea și fata — și astfel, murind 
împreună, sfîrșitul lor era parcă și mai nedrept, și mai tragic. 


Băiatul se smuci în legături și izbuti să-și elibereze braţul. Voia 
să scape măcar floarea albă, s-o arunce în afara flăcărilor și-a 
perdelei de fum — poate se găsea cineva s-o ridice și s-o pună 
într-o cană cu apă. 

Nu izbuti decît pe jumătate: luă floarea din părul fetei, dar 
mai departe nu-l ascultă braţul. Rugul se încinsese deodată, și 
începu să se prăbușească. Nu se mai vedea fata... 

O pală de foc atinse petalele albe, ofilite, și ele reînviară, 
făcîndu-se roșii ca flacăra. lonică ţinea floarea în mînă, o privea 
și nu-i venea să creadă că-i o floare adevărată... Lemnul rugului 
trosnea, buștenii aprinși se rostogoleau, ridicînd scîntei care, 
înainte de a pieri, alcătuiau constelații noi pe cerul de fum... 

Nu, nu-l ardea! Focul nu avea puterea să-l mistuiască, dar 
dogoarea lui îi chinuia trupul istovit, strîns în frînghii. 

Își lăsă capul în piept și gemu: 

— Mi-e cald! 

Fumul îi intra în plămîni. Gifii: 

— Mă înăbuș!... 

Atunci, în flăcări, dar neatins de ele, se desluși chipul mamei, 
îndurerat, privind la el cu o milă sfișietoare. Îi simţi pe frunte 
mîna răcoroasă. 

— Tare dogorești, dragul mamei! 

Din toate suferințele, tristețea și deznădejdea îl chinuiau cel 
mai tare. Și-atunci, înfrîngînd în el slăbiciunea, lonică strînse cîtă 
putere era în stare să mai adune și zise încet, dar cu bărbăţie: 

— Nu-i nimic, mamă! Am puţină temperatură!... 

Apoi flăcările învăluiră, necruțătoare, ștergindu-i-l din faţa 
ochilor, chipul cel mai drag de pe lume. 


x 


Cînd te crezi mort și-apoi deschizi ochii și vezi în faţa ta 
lumea, înaintea ușurării și bucuriei simți numai nedumerire. 

lonică se frecă la ochi; era în pat, și-n faţă avea o ușă cu 
gratii, ca la închisoare. Alături, pe pardoseala de piatră, văzu o 
cană de pămînt smălţuit, ţărănească, și-n cană, pusă în apă 
proaspătă, floarea pe care o avusese în mînă. Crescuse din ea 
însăși, încă o dată, floarea aceasta ciudată, își reluase culoarea 
de la început, dinainte de a o fi atins flacăra, și părea că-i 
priește la căpătiiul băiatului. 


Dar iată că nu era singur în odaia cu gratii; cineva dormea 
pufăind într-un al doilea pat, lîngă peretele din dreapta. 

— Hei! strigă lonică spre acest vecin, căruia nu putea să-i 
vadă faţa, înfundată bine în pernă. Hei, cine ești tu? Unde mă 
aflu? 

Trebui să-și repete de mai multe ori strigarea, pînă să se 
trezească vecinul. 

— De ce nu mă lași să dorm? bolborosi acesta cu o voce 
alintată și copilărească. 

După glas, lonică îl recunoscu dintr-o dată: 

— Dănuţ! 

Puteai să te miri, puteai să nu înţelegi, dar era chiar el, 
Haplea, cel care-i dăruise elixirul, și dovadă stăteau proviziile 
puse în mormane la căpătiiul patului. Dintr-o săritură, lonică fu 
în mijlocul camerei. 

— Cum ai ajuns aici? Și eu ce caut cu tine? Unde sîntem? Ce-s 
gratiile astea? 

Cam multe întrebări pentru unul care nu și-a lepădat somnul! 
După ce căscă, umflîndu-și obrajii pufoși ca aluatul de cozonac 
dospit bine, Dănuţ răspunse cu lene: 

— A... Sîntem la închisoare. 

— Nu se poate! Am fost ars pe rug, adineaori! 

— N-ai ars! Flăcările nu s-au atins de tine! 

Într-adevăr, după ce îşi privi braţele, după ce își pipăi obrazul 
cu mîna, lonică nu simţi, nu găsi semn de arsură. 

— Asemenea minune nu s-a mai pomenit! continuă Dănuţ, 
întinzîndu-se leneș. De-aceea vor să te facă sfînt, ca și pe mine. 

lonică se puse pe ris, și rise pînă simţi că îi înțepenește ceafa 
și îi vine sughit. 

— Şi de ce să te facă sfint? Fiindcă ai născocit elixirul? Pentru 
asta mai degrabă te-ar arde pe rug! 

— Nu-i vorba de elixir... 

— Dar atunci ce minune ai făcut? 

— Am copiat la toate tezele pe trimestrul întîi, și nu m-au 
prins. Am luat numai zece și zece plus! 

— E și asta o minune! recunoscu lonică, fără chef de ris. Dar 
eu nu vreau să mă fac sfint! Vreau să plec numaidecit! 

— Nu se poate! zise Dănuţ, arătînd gratiile — gest la care nu 
mai trebuia adăugat nici un cuvînt. 

— Asta înseamnă că sînt închis! 


— Nu!... Sîntem păziţi! Vor să ne fure! 

— Cine? 

— Da' ciți n-ar vrea!? Și patriarhul de la Constantinopole, și 
calviniștii, și luteranii, și protestanții. Toţi doresc să ne facă 
sfinţii lor. Înţelegi, biserica nu are încă nici un sfînt-copil! 

Pe lonică începu să-l plictisească gluma asta prostească. 

— Nu vreau să mă fac sfint! Să-mi dea drumul acasă! 

Văzind cît de groase erau gratiile — la ușă și la fereastră — 
înţelegînd că n-avea cum să scape, se trînti pe pat, cu faţa în 
jos, și începu să se tînguiască: 

— Vreau la mama!... Vreau la mama! Daţi-mi drumul acasă! 

Îi era chiar și lui rușine că bocea astfel, dar nu se putea 
stăpîni, după atitea cîte mai îndurase. 

Puțin păsîndu-i de tînguielile acestea, Dănuţ se apucă să 
înfulece din cofeturile aflate la căpătiiul patului. 

— Nu vreau să fiu sfint! bocea Ionică. Daţi-mi drumul acasă! 

— Tii, că prost ești! Habar n-ai ce viaţă te-așteaptă! zise 
Haplea, săturat numai pe jumătate. 

Și, băgînd mîna în buzunarul de la piept, scoase o cărțulie pe 
care o deschise la prima pagină. Cu o caramelă în gură, el 
începu să citească: 

— Program zilnic pentru  sfinţii-copii, de la șapte la 
paisprezece ani... 

lonică își suci capul pe perna udată de lacrimi. 

— Ce-i asta? 

— Canoanele alcătuite de capii bisericii. Au ţinut sfat toată 
noaptea, cum anume să ne orînduiască viața. la ascultă colea! 

Dănuţ își băgă nasul în cărțulia tipărită proaspăt: 

— Sub nici un cuvint, sfinţii-copii nu vor fi treziţi înainte de ora 
nouă dimineața. Nimeni nu-i va pune să doarmă cu sila după- 
amiaza, iar seara vor fi îngăduiţi să se culce oricît de tirziu le 
place. 

— Eu mă scol în fiecare zi la șase! zise lonică, puţin cam 
pizmaș. Uneori mi-e destul de greu. 

Se ridică într-un cot și își șterse lacrimile. Ispita începea să-i 
dea tîrcoale, pe departe, în vreme ce vecinul său, cu carameaua 
în gură, continua să citească: 

— La micul dejun, care se va aduce negreșit la pat, sfinților- 
copii li se va servi, după plac: cacao cu lapte, cu mult zahăr, 


cozonac proaspăt, unt, dulceaţă de toate soiurile, plus un 
pachet mare de ciocolată! 

lonică se ridică, se duse la patul celălalt și luă cărțulia din 
mîna lui Haplea. 

— Lasă-mă că pot citi și singur! zise, uitîndu-se nerăbdător pe 
pagină. 

lată ce scria în regulament mai departe: 

„Articolul 3: Copiii-sfinţi vor fi scutiți de școală în zilele cînd au 
temperatura 36,9, sau cea mai mică durere de cap, sau orice fel 
de junghi, sau cînd n-au învăţat lecţia. 

Articolul 4: Copiii-sfinţi, cărora nu le plac matematicile, vor 
învăţa latina. Cei cărora nu le place latina vor învăţa istoria. Cei 
care nu vor istoria vor învăța geografia. Dacă nu le place nici 
geografia, vor putea să aleagă între fotbal, volei sau științele 
naturii. În acest din urmă caz vor fi lăsaţi să studieze natura în 
sînul ei, pe cîmp, la giîrlă, în pomi oricît de înalţi și oriunde le-ar 
fi voia. 

Articolul 6: Copiilor-sfinţi li se vor confecţiona, pe cheltuiala 
bisericii, atîtea prăștii cîte vor fi necesare. Geamurile sparte le 
va plăti Sfîntul Scaun!...“ 

— Ce zici? întrebă Dănuţ, satisfăcut și mîndru, de parcă el 
alcătuise canoanele. 

lonică strimbă din gură: 

— Micul dejun, da, n-am ce spune... Și problema cu somnul. 
Dar restul, nu-i de mine! 

— Citește ce urmează! Să vedem ce părere o să ai la urmă... 

Al șaselea articol din canoane și următoarele glăsuiau astfel: 

„Copiilor-sfinţi li se vor face, ca și sfinţilor bătrîni, nimburi de 
aur. Dar, spre deosebire de sfinţii bătrîni, sfinţii-copii își vor 
putea scoate nimbul cînd doresc, ca să se joace cu el de-a dura! 

Dimineaţa copiii-sfinți nu sînt obligaţi să se spele decit pe 
ochi, și în nici un caz cu apă rece, mai ales iarna. 

Inainte de a se așeza la masă, copiii-sfinţi nu trebuie să se 
spele pe miini, după cum seara nu vor fi siliți să se spele pe 
dinţi!“ 

lonică ridică din umeri. 

— Ce-i? întrebă Dănuţ, văzînd gestul lui. Nu-ţi place? 

— E depășit! 

Dar, o dată ce începuse să citească, băiatul nu se opri, și 
trecu la articolele de mai jos, care prevedeau felurite meniuri 


pentru prînz și pentru cină, ispititoare de altfel: ciulamale, 
ostropeluri, pilafuri, sarmale, cîrnaţi, ardei umpluţi, fripturi la 
cuptor — de vițel, de curcan, de pui, de purcel. Salate și 
verdețuri nu prea se pomeneau; spanacul era interzis. Urmau 
felurite dulciuri, în număr mult mai mare decit cele dintii: creme 
de zahăr ars, sarailii, torturi, budinci, plăcinte cu mere, cu 
brînză, cu nuci, pricomigdale, savarine, indiene... Apoi 
înghețate: de vanilie, ciocolată, alune, fistic — și cîte altele, 
parcă fără sfîrșit. Fructele erau prevăzute, dar mai cu seamă 
crude, copiilor-sfinţi îngăduindu-li-se să le culeagă de-a dreptul 
din pom, de la orice vecin, fără teama că vor fi pedepsiţi. 

Articolul 10 era astfel conceput: 

„Copiii-sfinţi au voie să bea zilnic orice cantitate de suc.“ 

lar articolul următor: 

„Se pedepsește cu excomunicarea oricine va îndrăzni să dea 
sare amară sau unt de ricină copiilor-sfinţi.“ 

Mai cuprindea și altele cărțulia, dar lonică nu avu răbdare s-o 
citească pînă la capăt și o dete la o parte, plictisit. 

— Vreau acasă! zise el, gata să se pună iarăși pe plins. Mi-e 
dor de mama... Vreau să mă duc la școală, nu să stau închis! 

Bineînţeles că Dănuţ nu putea înțelege zbuciumul lui: să te 
duci la școală cînd ești scutit! Astfel că se întinse la loc pe pat și 
reîncepu să înfulece, cu ochii închiși, pînă ce adormi, cu obrajii 
umflaţi, fiindcă mestecătura nu mai încăpuse pe git. 

Curînd după aceea, pe coridor se auziră pași tirșiţi, și un om 
bătrîn se opri la gratii, zimbind. Avea mustaţa sură, părul cărunt 
și zimbetul lui era blînd. 

— Bună ziua! zise el adresîndu-se băiatului pe care îl vedea 
zbuciumat și plins. 

lonică se șterse la ochi. 

— Bună ziua! De unde te știu? 

— De la spital. Eu sînt portarul! 

— Va să zică nu mi s-a părut! Și ce cauţi aici? 

— Am fost închis. 

— Pentru ce? 

— Eh, mai bine să nu-ţi spun! 

— Ai făcut o faptă rea? zise lonică, uitindu-se la el pieziș și 
cam strîmb. 

— Rea sau bună, mi-am ispășit pedeapsa — și-acum mă duc. 

— Nu cumva... 


O bănuială trecu prin mintea băiatului, tulburîndu-l adînc. 

— ...Nu cumva sînt eu de vină? 

Paznicul se cam codea, dar pe urmă mărturisi: 

— Da, fiindcă te-am lăsat să ieși pe poartă și n-am spus 
nimănui. 

— Cum era să spui, dacă nu m-ai văzut? 

— Trebuia să te văd, de aceea-s portar!... Se cheamă că am 
greșit! 

— Îmi pare rău! Nu bănuiam că au să te învinuiască și ai să fii 
închis! 

— Acum a trecut! 

Era un om bun portarul, altfel, în loc să-i zimbească, l-ar fi 
certat, și toată dreptatea rămînea numai a lui. Om bun încă e 
puţin spus, fiindcă iată ce suflet vădi el, în convorbirea pe care-o 
urmă cu băiatul închis: 

— Barem părinții tăi știu că ești aici? 

— Mă cred la spital; nu știu nimic. 

— Am să trec eu pe la ei, să-i anunţ. 

Oricit ar fi vrut să se stăpînească, lonică izbucni în plîns. 

— Ei, bietul băiat! suspină portarul atunci. Ştii ceva? Du-te 
chiar tu! 

— Dar cum? 

— Rămîn eu în locul tău, pînă vii. 

Portarul se duse, fără alt cuvînt, și-ntr-o clipă se întoarse cu 
temnicerul, tot bătrîn, că făcea de mult slujbă aici. Ce vorbiseră 
între ei, băiatul nu știu; văzu doar că lucrul era împlinit. 
Temnicerul căută îndelung într-un șirag de chei, pîn-o găsi pe 
cea care trebuia, și deschise ușa cu gratii, în timp ce Dănuţ, 
sătul, continua să doarmă adînc. 

— Dacă vii înapoi sau nu vii, mie mi-e totuna! mormăi 
paznicul temniței, nepăsător, de parcă n-ar mai fi avut sufletul 
viu. Nu vă am aici pe nume, ci pe număr. Că el s-a învoit să 
rămînă în locul tău, treaba lui! 

lonică se înroși și strînse din pumni; îl înjosea chiar numai 
bănuiala că ar putea să n-aibă cuvint. 

Portarul de la spital, cel cu sufletul așa bun, zise, șovăind: 

— Bagă de seamă, băiete! Am și eu copii!... Te-ai gîndit ce m- 
așteaptă dacă nu vii? 

— Te fac sfînt în locul meu? 

— Nu, că sfinţi bătrîni se găsesc destui! Mă ard pe rug! 


— Îi cunosc și-i cred în stare! răspunse Ionică, pălind. 

Apoi ridică ochii: 

— Fii fără grijă!... Cît pot lipsi? 

— Ca să te duci și să te-ntorci, o săptămiînă-i de ajuns! 

— Am să viu la timp! 

Cînd băiatul ajunse la ușă, portarul îl apucă de umăr și 
rămase cîteva clipe așa, gîndind. 

— Băiete! zise pe urmă, mărinimos. Dacă nu vrei să te faci 
sfint, mai bine să nu te întorci aici! 

— De ce? 

— Au să te pună la cazne; i-am auzit. Du-te și nu mai veni! 

— Dar atunci pe tine... 

— Eh! Cu mine nu-i mare pagubă; sînt destul de bătrîn! Un an 
mai mult, un an mai puţin... 

— Nu! exclamă lonică, nevrind să-și împovăreze inima cu 
sacrificiul acestui așa de cumsecade bătrîn. Dacă-mi dai voie, 
mă duc, dar de întors am să mă întorc la timp, orice ar fi! 

In fața celulei se deschidea un coridor lung, cenușiu, care 
parcă nici nu avea sfîrșit. 

— Mergi drept înainte! îl lămuri temnicerul. După ce ajungi în 
fund, o iei la dreapta, mergi cam încă o dată pe-atit, pe urmă o 
iei la stînga și dai de poarta cea mare. lată cheia; încui cu ea pe 
dinafară, o ascunzi și tu sub vreo piatră din zid, ca să n-o porți 
cu tine pe drum, și cînd te întorci mi-o aduci. 

lonică privi coridorul care nici nu se vedea pînă la capăt, așa 
era de lung. 

— Pe-aici, peste tot, sînt oameni închiși? 

— Cu miile! Dac-ar fi să le scrii numele, n-ar încăpea în nici un 
catastif! 

— Pe toţi vor să-i facă sfinţi? 

— A, nu! Sînt închiși pentru felurite pricini. Asta-i o temniță 
veche, și atit de mare, că încap în ea toţi prinșii de pe lume, de 
azi și din orice timp. 

— Am uitat floarea! zise lonică. Vreau s-o duc mamei! 

Portarul de la spital, pe care temnicerul îl și încuiase în celula 
unde continua să doarmă Dănuţ, îi aduse floarea la gratii: 

— la-o, și acum fugi, că nu-i timp! 


De o parte și de alta a coridorului erau uși cu gratii de fier, și 
dincolo de ele celule în care abia pătrundea lumina zilei. lonică 
merse un timp, însoţit de blestemele prizonierilor, de gemete, 
de scrișnete, de urlete. Din unele celule se ridica abia un suspin, 
în altele domnea tăcere deplină... 

Capătul coridorului încă nu se zărea, și de acolo înainte știa 
cît mai este pînă afară, așa că nu putea pierde vremea. Dar, 
aruncîndu-și ochii într-o celulă, zări un om care i se păru 
cunoscut — și se opri. Omul ședea pe un butuc, cu capul în 
miîini, și avea miini vînjoase, după cum trupul îi era voinic. Ca 
vîrstă, începea a încărunți. 

— Bună ziua! zise băiatul. 

Omul ridică ochii, posomorit, dar, văzînd în faţa lui un copil, 
chipul i se mai limpezi. 

— Bună ziua, băiete! Ce-i cu tine aici? 

— Mi se pare că te cunosc! Pentru ce ești închis? 

— Pentru furt! 

Fără voia lui, băiatul se feri; nu c-ar fi avut cu el bogății, dar 
hoţii nu plac nimănui. 

— Și ce-ai furat? întrebă, cu glasul de la sine asprit. 

Închisul zimbi trist: 

— O piine!... 

— Acum te știu! Tu ești Jean Valjean!... Și nici măcar n-ai luat- 
o pentru tine, ci pentru niște copii flămînzi, deși nici tu nu erai 
mai sătul! Am plins de multe ori gîndindu-mă la nedreptatea 
care ţi s-a făcut! 

— Nu pune la inimă. Sînt doar o închipuire! 

— Eşti o închipuire adevărată! În lume trăiesc mulţi oameni 
care îţi seamănă! 

lonică privi floarea din mînă. 

— N-am nimic să-ți dau. Doar, dacă vrei, floarea asta; o 
duceam mamei. 

— Du-i-o ei; e păcat să se ofilească aici, fără apă și fără soare. 
Și-apoi, ești tu dator să-mi dai ceva mie? 

— Nu sînt dator. Dar te iubesc! Și de-abia aștept să ieși din 
închisoare, ca să faci fapte bune! 

Omul își feri ochii: 

— Mulţumesc, băiete! Pentru inimi ca ale tale simt că merită 
să trăiești... 

Apoi adăugă, zimbind cu un amestec de bunătate și șiretenie: 


— Chiar și în închipuire!... 
x 


Oricît era de grăbit, lonică își aruncă privirea și în celula 
următoare. Aici se afla închis un om cu totul altfel decît primul; 
nici nu se, putea spune că-i om, ca oricine, ci un gentlemen fără 
cusur. De statură înaltă, nespus de îngrijit, ras proaspăt, cu 
favoriţi bine aranjaţi din pieptene și din foarfecă, gentlemenul 
ședea picior peste picior pe un scaun, într-o atitudine nu 
reținută, ci mai degrabă ţeapănă. Pantalonii lui, întinși cu șiret 
elastic pe sub gheata neagră, păreau aduși chiar atunci de la 
croitor, ca și redingota, fără nici o cută, fără nici o pată. 

Gentlemenul nu luă în seamă pe băiatul cu floarea în mînă, 
care se zgiia la el după gratii; parcă îl știa acolo dintotdeauna. 
Era, desigur, unul din acei oameni care nu sar de pe scaun nici 
atunci cînd ia foc casa. 

— Bună ziua, domnule! îl salută lonică, adresîndu-i-se mai 
sfios decit celuilalt. 

În loc să-i răspundă, gentlemenul băgă mîna în buzunarul 
vestei, scoase ceasornicul, cu gesturi foarte măsurate, îl privi, îl 
puse la loc, apoi zise, ca pentru sine, fără nici o tulburare, fără 
ca pe faţa lui să miște ceva, nici măcar o pleoapă: 

— Mai am două minute! 

— Bună ziua, domnule! repetă băiatul, și mai respectuos decit 
prima dată. Îmi îngăduiţi, dacă nu vă supăraţi, să vă întreb de ce 
sînteți închis? 

Deși nu făcea parte dintre oamenii gata să dea informaţii 
oricui îl întreabă, gentlemenul răspunse de data aceasta, fără să 
se minie, fără să ridice glasul: 

— Din cauza unui detectiv imbecil, care mă bănuiește de furt! 

Cu ultimul lui cuvînt, afară se auzi fluierînd o locomotivă, și 
îndată după aceea lonică desluși limpede aburii fiștind. 

— A plecat ultimul tren! observă gentlemenul senin. Am 
pierdut! 

— Ce-aţi pierdut, domnule? 

— Rămășagul! Am pariat douăzeci de mii de lire sterline, tot 
avutul meu, că voi face ocolul pămîntului în optzeci de zile. 
Pentru cîteva minute de întîrziere, sînt ruinat pe deplin! 


lonică se dumeri; gentlemenul îi era cunoscut, ba chiar 
simpatic, cu toată firea lui rece și ţeapănă, de aceea îi vorbi ca 
unui prieten de altă dată: 

— Tu ești Phileas Fogg! 

Gentlemenul se oţări și răspunse, cu glasul de gheaţă: 

— Nu te cunosc, tinere, și nu știu ce ţi-a dat dreptul să-mi 
vorbeşti astfel! N-am îngăduit nimănui pînă astăzi atita 
intimitate! 

—  lertaţi-mă! biigui fisticit băiatul. Sînteţi, sînteţi domnul 
Phileas Fogg! 

— Phileas Fogg esquar! îl întregi gentlemenul, cu demnitate. 

— Dumneavoastră aţi făcut ocolul pămîntului în optzeci de 
zile! Nu-mi permit să vorbesc de simpatia pe care v-o port, de 
teamă să n-o luaţi iarăși drept intimitate. Dar îngăduiţi-mi, 
domnule, să vă mărturisesc marea mea admirație! 

Fața gentlemenului rămase nemișcată. 

— Permiteţi-mi, domnule, reluă Ionică, timid, însă împins de o 
irezistibilă curiozitate. Nu vreau să săvirșesc o indiscreţie... îmi 
iau, cu tot respectul, îngăduiala să vă întreb: dumneavoastră nu 
vă pierdeţi firea niciodată? 

— Niciodată! răspunse gentlemenul, rece și neclintit ca piatra. 

— Nu rîdeți pentru nici un motiv? 

— Nu! 

— Aţi plins măcar o dată în viața dumneavoastră? 

— Nu înțeleg rostul lacrimilor! 

— Nu v-aţi mîniat? 

— Nu! 

— N-aţi ridicat glasul? 

— E o degradare inutilă, fiindcă glasul ridicat nu convinge mai 
bine decit vorba așezată. 

— Știu, știu! Dar miînia... Știţi, sînt momente cînd... E greu să 
te stăpînești o viaţă întreagă! 

— Tinere! încheie gentlemenul. Nu mai stărui! Sînt un om 
stăpinit, și nu mă tulbură nimic, niciodată. Numai așa am izbutit 
să fac ocolul pămîntului în timpul prevăzut de mine, inadmisibil 
pentru alţii. 

— Domnule! vorbi atunci lonică. Aveţi bunătatea și apucaţi-vă 
cu amîndouă mîinile de scaun! 

— La ce bun? 


— Am să vă spun ceva care s-ar putea să vă... iertaţi-mă, nu 
găsesc cuvîntul potrivit pentru dumneavoastră... 

— De ajuns! Nimic din ce-ai putea să-mi spui... 

— Domnule, vă rog, totuși, apucaţi-vă de scaun! 

— Inutil! 

lonică își vîrî capul printre gratii: 

— Atunci aflaţi, domnule, că eu am făcut ocolul pămîntului în 
două ore și jumătate! 

— Ce?... răcni gentlemenul. 

— Ocolul pămîntului în două ore și jumătate! repetă băiatul. 

O clipă gentlemenul rămase cu gura căscată. Pe urmă privi 
holbat spre ușa cu gratii. Pe urmă sări în picioare, ca aruncat de 
arcuri, fiindcă zbură un metru în aer. În mișcarea aceasta, 
șireturile elastice care ţineau întinși pantalonii se rupseră, lăsînd 
să se vadă ghetele și un colţ de izmană, ceea ce nu văzuse 
nimeni pînă astăzi, nici măcar isteţul Passepartout, credinciosul 
lui servitor. Însă agitația lui Phileas Fogg nu se opri. 

— Ocolul pămîntului în două ore și jumătate! răcnea el, 
străbătînd cu pași mari și nestăpiniţi celula, dintr-un perete în 
altul. Nemaipomenit! Nemaipomenit! 

Pe urmă se opri,. își smulse redingota, o aruncă pe jos, 
rămînînd numai în cămașă, cum nici măcar doamna Auda, 
viitoarea lui soţie, nu-l văzuse pînă astăzi. Aci rizînd, aici 
plingînd, gentlemenul își smulse legătura de la git, ca și cum s- 
ar fi înăbușit, își băgă miinile în păr, se ciufuli, se trase de 
favoriți, repetînd într-una un singur cuvint, cînd printre dinţi, 
cînd scrîșnit, cînd cu toată gura, strigînd: 

— Nemaipomenit!... Nemaipomenit!... 

— Domnule! interveni lonică, vrînd să-l liniștească puţin. Am o 
veste bună pentru dumneavoastră! Aţi încurcat socoteala zilelor, 
să știți! Nu numai că n-aţi întîrziat acele cîteva minute, ci ați 
sosit chiar cu douăzeci și patru de ore mai devreme! Rămășagul 
nu este pierdut! 

Dar gentlemenul nu-l auzea; el continua să se agite, 
gesticulînd, urlînd, încît te temeai că ar putea și înnebuni. lonică 
se simţea vinovat de starea lui și gîndea ce să facă spre a-l 
domoli, cînd deodată, peretele din fund se trase în lături, ca o 
ușă glisantă, și înăuntru năvăliră doi oameni, unul înalt și subţire 
ca un stilp, altul scund, rotofei, cu obrazul aprins. După ei venea 
o doamnă tînără și frumoasă, la fel de emoţionată. 


— Domnule! se bilbîi omul dintii. A fost o greșeală! Hoţul a 
fost prins... Sînteţi liber! lertaţi-mă! 

lonică îl recunoscu: era detectivul Fix, după cum al doilea era 
bravul Passepartout, iar doamna... Desigur că știți. Acum s-ar fi 
cuvenit ca gentlemenul să-l ia la pumni pe detectiv. Însă 
netulburatul Phileas Fogg își dădu ochii peste cap și căzu leșinat 
în braţele lui Passepartout, îngînînd o ultimă oară: 

— Nemaipomenit!! 

lonică o luă la fugă în clipa cînd doamna Auda izbucnea în 
lacrimi și cădea pe pieptul viitorului ei soț, dezvăluindu-și cu o zi 
mai devreme simțămintele, așa de mult tăinuite în inima ei 
recunoscătoare și credincioasă. 


x 


Omul ride și plinge cu atît mai ușor cu cît are învelișul 
sufletului mai fraged și inima mai bogată. Plîngi pentru o pricină, 
rizi pentru alta. Uneori se întîmplă să rizi și să plingi totodată, și 
chiar pentru o pricină unică, oricît de ciudată ar părea vorba 
aceasta. 

lonică străbătea coridorul în fugă, fiindcă întîrziase; deși era 
foarte curios să vadă ce oameni mai sînt închiși dincolo de 
gratii, trebuia să nu piardă timpul, spre a se întoarce la termen, 
după cuvintul dat portarului cumsecade. Dar îl uimi din cale- 
afară că în acest loc al suferinţei și lacrimilor să audă un hohot 
de ris, neașteptat și inexplicabil. Ridea cineva într-o celulă, cu 
atita poftă, că făcea parcă să zbirniie gratiile. 

Băiatul se opri și rămase eu gura căscată. 

În celula de unde venise limpede rîsul acela năvalnic, se afla 
un om pe care îl recunoscu dintr-o dată, fiindcă nu trecuse mult 
timp de cînd se ospătase din prînzul și din cina lui tare sărace. 

Omul ședea la o masă, ţinînd cu cotul braţului stîng, ţeapăn în 
mîneca hainei, un vraf de pagini, mînuind cu dreapta o pană și 
înnegrind, rînd după rînd, foaia albă aflată în faţă. El ridea mai 
adineaori, fără doar și poate, numai că în clipa aceasta avea 
obrazul trist și ochii plini de lacrimi. 

Nedumerit foarte, lonică se apropie mai mult și își lipi obrazul 
de gratii. În clipa aceea omul izbucni iar în rîs, și rise hohotind, 
pînă ce duse rîndul la capăt. Dar cînd să treacă la rîndul 


următor, pe chipul lui se zugrăvi iar durerea, și ochii iar începură 
să verse lacrimi. 

— Don Miguel! șopti băiatul. 

Omul nu-l auzi. Plîngînd, rizînd, el scria mai departe. lonică nu 
îndrăzni să-l mai cheme, pînă ce nu-l văzu că sfirșise pagina. 
Atunci șopti iarăși: 

— Seniore don Miguel! 

În sfîrșit, omul de la masă, îmbrăcat întocmai cum îl știa de pe 
drumul Numanciei, ridică ochii și-l privi, avînd într-un ochi rîs, în 
celălalt lacrimi. 

— Nu mă recunoști, don Miguel? 

— Pe mine mă cheamă don Miguel de Cervantes Saavedra, și 
la alt nume nu răspund niciodată! 

— Am mas împreună o noapte în cetatea Numanciei și mi-ai 
îngăduit să-ţi spun pe un nume mai scurt, cînd nu-i nimeni de 
față, îl lămuri cu destulă sfială băiatul. 

— Nu-mi aduc aminte! 

— Mi-ai dat mîncare din traistă. 

— Nu te cunosc! 

— Don Miguel, se poate?! zise lonică, mîhnit, ba chiar ofensat 
de data aceasta. 

Văzîndu-i mîhnirea, cavalerul din celulă se ridică și veni mai 
aproape. 

— Se poate să fie adevărat ce spui, vorbi el, cu blîndețe și 
bunătate. Dar nu fi supărat: am uitat pînă și de mine, d-apoi de 
altele! 

— Pentru ce ești închis? 

— Unde să fiu închis? 

— În celula asta! 

— Nu văd nici o celulă! 

— Dar uite zidurile, gratiile! 

— Ai închipuiri! Sînt mai liber ca niciodată și călătoresc prin 
toată Spania, cu iscusitul meu prieten, hidalgul Don Quijote de 
la Mancha! 

— Știu! Am citit cartea... 

lonică își lăsă ochii în pămînt și mărturisi cam rușinat: 

— Numai în parte!... Fiindcă să vezi, don Miguel, în limba mea 
nu s-a tălmăcit toată nici pînă astăzi! 

— Nu înţeleg ce spui! se miră cavalerul. Cartea o scriu abia 
acum, și mai am mult pînă la capăt. 


— E o încurcătură cu timpul... zise lonică. 

Dar văzînd că omul nici nu aștepta explicaţii, nu găsi trebuitor 
să-l lămurească mai departe, deși, cunoscîndu-l și știind cît avea 
el de înflăcărată imaginaţia, era sigur că l-ar fi înțeles dintr-o 
dată. Găsi mai potrivit să se intereseze de soarta lui, fiindcă, 
oricît de mare ar fi fost Spania prin care călătorea el astăzi, 
deocamdată se afla închis între ziduri de piatră. Deci zise, 
încercînd să-i amintească realitatea: 

— Don Miguel, nu cumva regele... 

Cavalerul tresări: 

— Ce-i cu regele? 

— Nu cumva desaga aceea cu grîu... 

Cavalerul se frecă la ochi și privi în jur; umerii îi căzură în jos, 
chipul i se schimbă deodată, făcîndu-l să pară mai bătrîn decit 
anii lui— și așa mulţi. 

— Sînt închis sub învinuirea de furt! 

— Pentru griul armatei? 

— Da! 

— Regele n-a crezut ce-ai păţit? 

— N-a crezut! 

— Ce rău îmi pare că n-am mers cu tine, să-ți fiu martor!... Și 
ai să stai mult închis? 

— Doar pînă pleci tu! Pe urmă pornesc iar cu Sancho Panza și 
cu Rocinante! 

— iți doresc călătorie frumoasă, don Miguel! zise lonică, 
mîhnit, fiindcă nu putea să se lase furat de închipuirea 
nefericitului cavaler, care chiar dacă era liber în ginduri, 
altminteri rămînea închis, ca un hoţ de rînd. 

Înainte de a pleca, băiatul mai întrebă doar un cuvînt: 

— Seniore don Miguel, te-am văzut scriind. De ce rizi la un 
rînd și la altul plîngi? 

— Fiindcă viaţa e și bucurie și tristeţe, și n-o poţi povesti, 
dacă n-o simţi adînc, dacă n-o trăiești cu adevărat alături de 
eroii tăi închipuiţi. Dar ce spui? M-ai văzut tu rîzînd? 

— În hohote, don Miguel! 

— Și plîngînd? 

— Da! Cu obrazul ud! 

Cavalerul se lumină la chip: 

— N-aș fi crezut! Înseamnă că nu-s chiar atît de bătrîn! 

— Vrei floarea asta? întrebă lonică, înainte de a porni. 


Omul închis zimbi și răspunse, arătînd cu mîna, într-un gest 
larg, pereții celulei, de jur împrejur: 

— Păstreaz-o tu! Nu vezi ce grădini și ce flori am eu peste tot 
aici?!... 


x 


De-aici înainte nu se mai auzi rîs, decît hohotele bolnave ale 
celor pe care închisoarea îi făcuse nebuni. Erau și din aceștia, 
resturi de om, cu obrajii pămîntii, cu părul răvășit, cu ochii roșii, 
bulbucațţi, văzînd desigur o lume închipuită de ei, fiindcă se 
credeau regi sau împărați și socoteau că în jurul lor roiesc 
domniţe prealuminoase la chip și curteni preastrăluciţi. Unii 
împărțeau nestemate acestor supuși, zimbind fericiţi, alţii îi 
certau cu blîndeţe înțeleaptă pe șambelani, că fazanul de la 
dejun nu fusese bine fript. Se găseau și din aceia care dădeau 
porunci generalilor strînși în jur, să înceapă război, către 
miazănoapte sau către miazăzi. Sau din aceia care dansau 
menuet în sunetele unei muzici auzite numai de ei, și credeau 
că de-a lungul zidurilor de piatră sînt capete încoronate care îi 
pizmuiesc pentru putere, frumusețe și eleganță... 

Unul dintre acești sărmani nebuni îl opri pe lonică, adresîndu-i 
cuvintul, de sus: 

— Pajule! Vestește-o pe regină că balul a început! 

Băiatul o luă la fugă, de teamă că ar putea să-și piardă și el 
minţile, dacă mai zăbovea pe la uși. Era lung coridorul cu închișii 
nebuni, dar cel care se deschidea la dreapta se vădea și mai 
lung. Aici nu se mai auzea nici măcar risul trist de pînă acum, ci 
numai gemete, urlete și scrîșnit de dinţi. Printre ele se împletea 
zornăitul lanțurilor atîrnate de picioarele bieților osîndiţi. Cîte un 
pumn izbea cu deznădejde în zid, dar zidul rămînea neclintit; în 
schimb se auzea osul trosnind — și carnea însîngerată sfiriia, ca 
pe grătarul încins. 

— Sînt nevinovat! striga, din fundul unei celule întunecoase, 
un glas tînăr și atit de plăpînd că părea de copil. Nu vreau să 
mor! Cruțaţi-mă! N-am făcut nimic! 

Din altă celulă răzbea un glas mai surd: 

— De ce nu mă judecaţi? Vreau să știu pentru ce m-aţi închis! 


Unii strigau după ajutor — de la cine? Alţii cereau îndurare — 
cui? Glasurile lor pătrundeau în inima băiatului ca un fier înroșit, 
și el simţea arsura și durerea din inimă risipindu-i-se în trup. ÎI 
durea iarăși capul și începea să se simtă iar istovit; nu știa dacă 
pașii au să-l mai ducă pînă la poartă, să vadă lumina soarelui și 
să respire aerul de pe cîmp. 

In faţa unei celule se opri și, ca să nu cadă, se ţinu cu mîinile 
de drugi. Rămase așa un timp, adunîndu-și forță în trup, cînd din 
fundul acelei tainițe, tăcute pînă atunci, cineva îi vorbi: 

— Ce-i cu tine, taică? Eşti bolnav, sau doar ostenit? 

Era un ţăran, nu în floarea vîrstei, ci mai degrabă bătrîn, un 
mujic îmbrăcat cu mundir peticit, cu obiele legate pînă sub 
genunchi, așa fel că picioarele îngroșate păreau doi butuci, cu 
opinci din scoarță de copac — prăpădite încălțări, care 
dovedeau că omul nu-i dintre cei mai avuţi. 

— Cine ești tu? întrebă lonică, privindu-i chipul bărbos, cu 
părul atîrnînd în laţe de sub căciula trasă pînă pe ochi. 

Și căciula dovedea sărăcie: blană de iepure, năpinrlită, roasă și 
găurită în fund. 

Mujicul se ridică de jos, unde stătea ghemuit pe un maldăr de 
paie murdare. 

— la, cine să fiu?! Dacă am fost ceva, apoi n-am fost decit un 
biet ţăran, din părţile Moscovei, de la Domnino... 

Dar acum nu mai sînt nimic, fiindcă au să mă străpungă cu 
săbiile, cît mai e ziuă. 

— Cine să te străpungă? 

— Soldaţii lui Sigismund, riga care duce război împotriva 
Rusiei. 

— Dar ce vină ai să înduri osîndă așa mare? 

— Vină? grăi mujicul, pășind în faţă, mai la lumină. Apoi vina 
mea, taică, judecind de pe partea rigăi, nu îngăduie milă. Venind 
el cu oastea și întilnindu-mă în pădure, m-a silit să-i arăt care-i 
mai scurt și mai bun drumul ca să ajungă la Moscova, după 
care-i tînjea inima. lar eu, prefăcîndu-mă a-i da ascultare, l-am 
dus tocmai pe-acolo pe unde și-a înțărcat dracul copiii. Asta mi-e 
vina! 

— Te știu! Tu ești Ivan Susanin! 

— Am fost, taică! De astăzi încolo, nu mai sînt nimeni! 

— Ba ai să fii, și ai să rămii totdeauna! 


— lacă, asta-i o vorbă pe care eu, cu mintea mea nedusă la 
școală, n-o pot înțelege prea bine. Dar orice caznă are să-mi 
vină, eu unul sînt împăcat în mine, socotind că am făcut ceea ce 
eram dator și mă îndemna inima. Altfel n-aș mai fi avut tihnă 
nici în viaţa d-aici, nici în cealaltă, dacă o fi vreuna... 

— Vrei floarea asta? întrebă lonică, altceva neavînd cu sine. 

— Îți mulţumesc pentru gîndul bun, taică, dar la ce-mi 
trebuie? Curind, pe pieptul meu are să crească o întreagă 
grădină! Dacă s-o nimeri și-o tufă de iasomie, apăi pot spune c- 
am avut tot norocul și fericirea... Că tare mult mi-au plăcut mie, 
de cînd mă știu, între copaci — mesteacănul, iar între flori — 
iasomia! 

După aceste vorbe, mujicul trase o traistă atirnată pe umăr, 
scotoci în ea cu grijă și cumpătare și scoase, evlavios, o bucată 
de piine. 

— la-o tu! grăi, întinzînd-o printre gratii cu mîna cuprinsă de 
tremur. Ar fi păcat să se piardă, că numai eu știu cu cîtă trudă a 
venit pîinea asta pe lume! 


x 


Floarea nu-i trebuia nici unuia dintre osîndiţi. Cui să dea 
pîinea? Lui nu-i era aminte de mîncare, și simţea că nu-i va veni 
foamea nici mai tirziu. lar ca s-o arunce, ar fi însemnat să 
batjocorească amintirea acelui mujic care-o muncise și i-o 
dăduse cu mîinile tremurînd. 

Un chip cunoscut, parcă de pe icoane, se desluși în una din 
celulele următoare, pe a cărei fereastră se vedeau, jos, apele 
verzui și albastre ale Bosforului. Omul, cu barbă neagră, puţin 
stropită de cărunțeală, purta coroana și veșmintele domnitorilor, 
și nu se afla aici singur. Era Constantin Brîncoveanu, împreună 
cu toți cuconii. 

— Te-au osîndit! îi grăi lonică domnului. Ai tăi merg la moarte 
cu tine de bună voie? 

— Cum i-aș putea sili, cînd nu mai am nici o putere? 

— Puterea din inima ta, Doamne! 

— Chiar de-ar fi așa, și tot nu s-ar numi silă! Dar nu puterea 
inimii mele îi îndeamnă, ci aceea din inima fiecăruia. 

— Așa e! adeveriră cuconii 


— Pentru credinţa în Dumnezeu mori, mărite Constantin 
Brîncoveanu? 

Tăcu domnitorul, tăcură fiii. Și lonică înţelese că apărîndu-și-l 
pe Dumnezeu și respingind credința sultanului, osînditul ţintea 
să apere neatirnarea poporului. 

— Vreţi floarea asta, doamne și coconilor? 

— Ar fi păcat s-o ducem cu noi în fundul Bosforului. 

— Vreti o bucată de piine? 

Domnul făcu un gest, arătîndu-i colțul celulei. Acolo se vedea 
o măsuță cu cele ce se dau de mîncare domnilor și boierilor; 
sultanul era darnic! 

Oare nu-i trebuia nimănui pîinea? 

Băiatul o luă la fugă, fiindcă tocmai venea gidele cu securea. 


x 


Înfometaţii urmau abia de aici încolo — și erau de toate 
felurile și din toate timpurile istoriei. Ionică nu-l întîlni mai întîi 
pe Spartacus, care ridicase sclavii din Roma, izbutind să bage 
spaima în nobilime și să ţină mult timp piept legiunilor, cu vitejie 
vrednică de o soartă mai bună. Mai întîi ajunse la celula unde se 
afla un ţăran pus la chinuri, un ţăran din secolele apropiate, 
temniţa neţinînd seama de anii istoriei. Omul zăcea pe un tron 
de fier, cu o coroană spinoasă, bătută din metal aidoma 
tronului. Și dacă a sta țintuit astfel era o caznă greu s-o îndure 
carnea omenească, apoi caznele adevărate abia aveau să vină. 

Sub tron era pregătit focul, doar să-l aprinzi și să-i aţiţi 
vilvătaia. De jur împrejur, pe vetre cu jeratic, stau la înroșit 
clești, să smulgă carnea vie, spre a o da drept hrană tovarășilor 
care se răsculaseră și merseseră la luptă cu omul osîndit, din 
celulă. 

— Gheorghe Doja, tu să fii oare? întrebă, cutremurat, băiatul. 

Acel osîndit avea ochii negri, mistuiţi de alte flăcări decît ale 
focului care aștepta să pornească; iar fața lui chinuită, cît e greu 
să ne închipuim astăzi, era rece, hotărită și aspră. 

— Da, sînt Gheorghe Doja, comandant de oaste. 

ÎI știa lonică pe omul viteaz care condusese războiul ţăranilor 
din Ardeal, acum mai bine de patru veacuri, după cum știa și 
îngrozitoarele cazne îndurate de el apoi. Mersese Doja cu oastea 
țăranilor, de la Buda pînă-n lăuntrul Carpaţilor, și dăduse 


Ardealului roată, punînd pe fugă armatele și pe nobilii care-și 
apărau țarina nemuncită de ei niciodată. 

— N-am izbutit! gemu osînditul, aflat în faţa neînchipuitelor 
cazne. Au să izbutească alţii! Robul n-o să se liniștească, la sate 
și la orașe, pînă n-o dobiîndi pîinea și libertatea! 

— Libertate n-am cum să-ţi dau! răspunse, în mare miîhnire, 
băiatul. Vrei pîinea asta? 

Capul călăilor zise, rizînd ca descreieraţii, în timp ce 
ajutoarele lui pregăteau focul și fiarele: 

— lată, aici, în temniţa alăturată, sînt ortacii! Tocmai le 
pregătim ospăţul. Dă-le pîinea, că noi le-om da friptură 
proaspătă! 

lonică străbătu îngrozit coridorul, urmărit de risul călăului. 
Printre gratii se întindea cîte o mînă, cu semne de lovituri, cu 
urme de lanţuri. Chipuri chinuite se arătau în puţina lumină și 
glasuri sfîrșite cereau piine. Tuturora le dădu băiatul cite o 
fărimă. Erau chipuri cunoscute între acelea, altele le vedea 
prima oară și nu rămînea timp să-i întrebe pe fiecare de nume. 
Dar îi recunoscu, într-un licăr de lumini, și pe Avram lancu, și pe 
lancu Jianu; printr-o putere care înfringea voia temnicerilor, 
Horia, Cloșca și Crișan se aflau tustrei în aceeași celulă, și pe 
fereastra ei se vedea Alba-lulia... 

Erau haiduci în unele hrube, încolţiţi de poterile stăpiînirii, în 
altele ţărani, din capul secolului nostru și din secolele lăsate în 
urmă, toţi răsculați pentru libertate și pentru piine... 

Și neputîndu-le da el libertatea, Ionică îi dădea fiecăruia cîte o 
fărimă de piine. 

Erau muncitori, din fabrici și de sub pămînt, din mine, negri de 
cărbuni, de fumul uzinei, cu palmele bătătorite, fiindcă de copii 
țineau ciocanul în mînă. Și acestora le dădu băiatul cîte o 
bucăţică de piine, pînă rămase numai cu floarea, aproape de 
marea ușă cu gratii, de la ieșire... 

Credea că se sfirșiseră tainițele închisorii, cînd mai văzu o 
celulă. 


x 
Aici, aproape de capătul coridorului, unde nu se mai auzeau 


gemetele și strigătele osîndiţilor de pe lume, era o celulă păzită 
cu altfel de strășnicie. Ușa ei era mai ferecată decit toate, cu 


două rînduri de gratii, avînd între ele o împletitură deasă de 
sirmă ghimpată, să nu poată trece prin ea nici măcar umbra 
omului. Apăsat de o tristeţe pe care abia mai putea s-o poarte, 
lonică se opri să-și tragă sufletul, să privească. Oare suferinţa 
omului este fără capăt? Cine mai zăcea și aici, ferecat astfel? 

— Nu te apropia! Nu pune mîna pe gratii! 

O voce plăpindă, dar limpede, îi strigase din fundul celulei 
întunecoase. 

— De ce să nu mă apropii? întrebă lonică, rămînînd la 
distanţă. 

— Gratiile au curent electric! Te carbonizează! 

Era un glas de fată, șuierat, aspru, păstrînd totuși acea 
gingășie prin care glasul fetei se deosebește totdeauna de al 
băiatului, acel timbru de sticlă și aur pe care ea nu și-l pierde 
nici între ziduri de piatră. Ferindu-se de atingerea ucigașă, 
lonică veni mai aproape. Numai atunci desluși, în fundul celulei, 
o copilă abia împlinită, ţinîndu-se drept, cît era ea de istovită și 
de firavă, cu gitul lung, ca de lebădă, ieșind din despicătura 
rochiei sfișiate. Avea mîinile legate la spate, cu frînghii groase, 
și frînghiile erau trecute printr-un inel prins în piatră, așa că nu 
putea nici să stea jos, nici să meargă. 

— Pentru ce te-au închis aici? 

Fata își lăsă capul într-o parte, pînă ce o rază, venind de la 
geamul mic, cu gratii, îi lumină faţa. Avea faţa oacheșă, 
prelungă, ochii întunecaţi, părul negru, dat pe spate și ciuntit cu 
foarfeca. Pielea, cîtă se vedea — gitul, umerii, braţele — era 
învineţită de lovituri și însîngerată: 

Și fata răspunse, mișcîndu-și greu buzele arse: 

— Pentru patrie! 

— De ce te-au schingiuit astfel? 

— Ca să-mi trădez tovarâșii!... 

Văzînd o mișcare neliniștită a băiatului de la gratii, ea clătină 
din cap și încercă să zimbească: 

— Nu i-am trădat! Fii pe pace! 

— Dar cine ești tu? 

— Nu ţi-ai dat seama? 

Dinapoia gratiilor lonică o privea împietrit, fiindcă o 
recunoscuse deodată și el știa ce-o să se întîmple cu făptura 
aceasta așa de fragedă și așa de bravă!... 


O umbră se tupilă sus, la fereastră, și-o mînă ciocăni, într-un 
anumit fel, în geamul cenușiu, peste care pluteau pinzele de 
păianjen. Fata trase cu urechea. 

— Mă auzi? șopti un glas de afară. 

— Da! răspunse ea, tot. în șoaptă. 

— Am încercat să te scoatem... Am făcut totul. N-am izbutit! 
lartă-ne! 

Ea scutură capul: 

— N-am de ce să vă iert!... Nu purtaţi grija mea! Faceţi-vă 
datoria mai departe! 

— Îţi făgăduim să mergem pînă la capăt! 

Chipul ei se oțeli dintr-o dată, pierzîndu-și gingășia de fată, și 
glasul chiar îi fu altul, un scriîșnet de fier, nu de sticlă și aur. Și 
ea zise cu o ură care făcea să tremure zidul de piatră: 

— Să-l urmăriţi pînă în biîrlog, m-auzi! Pînă în fundul birlogului)! 
Să-i scoateţi colții și să-i tăiaţi beregata! 

Urmă o tăcere aspră, în care lonică își auzea inima cum bate, 
într-un ritm nefiresc, cîte două bătăi dintr-o dată; poate auzea și 
inima fetei, pulsînd de departe. Pe urmă, glasul de sus se auzi 
iarăși, șovăind de data aceasta: 

— Curaj!... Are să fie... miine dimineaţă! 

— Bine! răspunse ea, după o pauză. Acum du-te, să nu te 
vadă! 

Cînd întoarse capul spre ușă, ochii ei erau plini de lacrimi. Și 
lonică plîngea, fără să se stăpinească. 

— Nu le atinge! șuieră fata, văzindu-l că vrea să se sprijine de 
gratii. 

— Zoia! începu băiatul. Miine dimineaţă... 

Dar nu putu să pronunțe cuvintele celelalte. Privi grumazul 
fetei, și parcă niciodată nu văzuse o linie mai frumoasă; simţi că 
i se face frig și îngheaţă, fiindcă pe acest grumaz ca un git de 
lebădă, miine, în zori, avea să se strîngă ștreangul. 

— Vrei floarea asta? întrebă în șoaptă. 

— Dă-mi-o! răspunse fata. Dacă m-or lăsa, mîine am să mi-o 
pun în păr. E frumos să-ţi pui o floare în păr, cînd ești tînără și îţi 
place viaţa! 

lonică aruncă floarea printre gratii, țintind ca ea să cadă la 
picioarele fetei. Dar o petală se prinse în sîrma cu ghimpi, și pe 
loc izbucni flacăra. O flacără scurtă, un trăsnet, după care între 
sîrme nu mai rămase decit tija uscată. 


— Ce rău îmi pare! suspină fata. 

Suspină și băiatul. Apoi, cu toată durerea, un zîmbet se 
deschise în inima lui sfișiată. Arătînd cu mîna pereţii de piatră, el 
zise, zimbind printre lacrimi: 

— Dar tu nu vezi ce grădini și ce flori ai în jur? Ale tale sînt 
toate! 

Fata răspunse, cu capul în piept, cu ochii închiși: 

— Îţi mulţumesc! Sînt necrezut de frumoase!... 


x 


leșise pe poarta închisorii și se uita încotro să pornească. Nu 
se vedea soarele, după care tînjise atit, nici cerul — și nu-și 
simţea libertatea. Se deslușeau numai ruine în jur, iar deasupra 
plutea un nor greu de fum, aruncîndu-și întunericul pe pămînt. 

lonică făcu numai cîțiva pași și se prăbuși. Ce era aici nu știa, 
dar ce ducea la fund, ca într-un puț de ascensor, pînă se opri, 
nevătămat, pe maldăre de moloz, în altă parte a lumii — cum 
altfel?... II urmărea o muzică surdă, sunete îndepărtate de tobă 
şi-un răpăit furtunos de tamburi, peste care ţipa, la răstimpuri, o 
trompetă cu sunetul cel mai de sus — doar atit... 

Un glas rupt, ca pocnetul tablei bătute de vînt, ca un grohăit 
de mistreţ, ca un urlet de lup, un glas al cui nu s-ar fi putut ști 
că trăiește cu oamenii pe pămînt îi pătrunse în craniu, deodată, 
și-l făcu să tremure, îngrozit: 

— Împușcaţi-l numaidecit! 

Atît zise glasul și se linişti, cum se linişteşte ghiuleaua după 
ce plesnește, năruind totul în jur... 

Intr-o parte a puţului unde căzuse băiatul, zidul spart de 
cîteva palme lăsa să se vadă o încăpere ciudată, iar în mijlocul 
ei o masă care ocupa jumătate din spaţiu. Acolo, ridicat în două 
picioare, cu labele din faţă, gheroase, sprijinite în marginea 
mesei, era lupul din pădure, așa cum îl știa de cînd îl înfruntase, 
numai că părea mai slab, mai istovit, cu ochii mai roșii, cu 
privirea mai fioroasă. Din gură îi picura sînge, care i se prelingea 
în jos, pe sub bot, pe grumaz, pe piept, făcîndu-i blana roșcată. 
In fața lui era întinsă o hartă mare, acoperind toată masa, și 
lupul își plimba asupra ei, de la o margine la alta, privirea roșie 
și înfricoșată, mișcîndu-și numai ochii în cap, fiindcă avea 


grumazul țeapăn, țeapăn și trupul, ca și cînd ar fi înghiţit un fier 
pe care, bineînţeles, nu-l poate mistui niciodată stomacul. 

„Mai are în el vătraiul!“ se gîndi băiatul. 

Apoi se frecă la ochi, să se dezmeticească. Avea închipuiri, 
fiindcă lupul din pădure de mult răposase, dovadă că venise 
chiar corbul să-i dea tîrcoale și să-l privegheze după a lui datină. 
Cîteva clipe, lonică văzu întuneric și stele jucîndu-i sub pleoape: 
se frecă iarăși la ochi și, în sfîrșit, privirea începu să i se 
limpezească, risipindu-se întunericul și stelele, rămînînd doar un 
vălișor de ceaţă. Și atunci văzu că nu era lupul, ci un om, atit că 
rămînea între ei o asemănare ciudată. 

Omul stătea tot ţeapăn, de parcă îi umpleau fiare stomacul, 
avea ochii roșii, privirea tot înfricoșată și, întocmai ca lupului, i 
se prelingea sînge din gură, picurind pe hartă. Cu o mină 
sprijinit în marginea mesei, mînuia cu cealaltă un creion, trăgind 
apăsat linii, într-o parte și-n alta. Pe fruntea zbircită îi atîrna o 
șuviță de păr, căzîndu-i pînă în spriîncenele încruntate, iar sub 
nasul, care trebuia să fi fost bot odată, se desena, ca un gîndac 
ars la flacără, o mustăcioară neagră. 

Creionul pe care omul îl mișca apăsat și smucit, trăgînd linii 
bezmetice pe hartă, se frînse deodată, rămînînd numai așchii. 

De afară pătrundea, prin zidul de piatră, un huruit îndepărtat 
și neîntrerupt — parcă tancuri trecînd peste dărimături. Se 
auzeau surd bubuituri de tun, care păruseră tobe mai adineauri, 
iar acum se întăreau, deslușit. 

Omul aruncă furios așchiile creionului frînt și apasă pe un 
buton aflat la un capăt de masă, într-un șir de butoane felurit 
colorate. 

Îndată se deschise o ușă, pe care n-ai fi văzut-o altfel, avînd 
întru totul asemănarea peretelui cenușiu de piatră, și intră un 
ofițer cu trupul cam ţeapăn, îmbrăcat numai în fireturi, și purtînd 
pe piept numai decoraţii. Cînd se opri și își pocni călciiele, 
pintenii scoaseră sunetul cel mai înalt al instrumentelor de 
fanfară, dezacordate și gălăgioase. 

Prin ziduri pătrundea huruitul și tunetul neîntrerupt, crescînd 
de la o clipă la alta. 

— Un creion! răcni omul de la masă. 

Ofițerul își pocni iar călcîiele, salută ridicînd braţul drept, ca 
din arcuri, apoi rămase ţeapăn: 

— Nu mai avem creioane! 


— Cine-i însărcinat cu creioanele? 

— Generalul von Leist! 

— Împușcaţi-l! 

— Nu mai avem gloante. 

— Spiînzuraţi-l! 

— Nu mai avem frînghie! 

— Sugrumaţi-l! 

Răcnetele omului cu gura însîngerată creșteau, pînă ce începu 
să zbirniie fereastra aflată în spatele lui, deasupra capului. 

— Pleacă! răcni el o ultimă dată. 

Rămas singur, și nemaiavînd creion, începu să tragă săgeți cu 
degetul, lungind într-o parte și în alta picăturile de sînge căzute 
din gură, de-a dreptul pe hartă. Cînd împiînzi harta cu aceste linii 
care își pierdeau repede culoarea sîngelui proaspăt, și parcă 
începeau să duhnească, omul se liniști și începu să rîdă — nu rîs, 
ci rînjet de satisfacţie. 

— Cine te-a aruncat aici? întrebă atunci lonică, prin spărtura 
de zid. 

Omul răcni, cu gitlejul încordat, cît pe-aci să plesnească: 

— Nu m-a aruncat nimeni! 

— Dar ești sub pămînt! 

— Aici e un blokhaus! 

— Da?... Și ce faci în blokhausul tău? 

— Conduc operațiile! 

— Te cunosc! exclamă băiatul. 

Apoi se apropie de zid și zise, într-o șoaptă șuierată: 

— Acum știu cine ești! Operaţiile pe care le conduci tu se 
termină astăzi! Blokhausul tău e un birlog! Te-ai ascuns aici, dar 
au să te încolțească! 

Cel dinăuntru îl privi, cu ochii roșii, apoi sări peste masă și se 
repezi la el cu gura căscată. Fruntea i se pocni de zid, făcîndu-l 
să rămînă în loc, cu fălcile depărtate. 

— i-au scos colţii!... observă băiatul. Și de ce stai așa 
țeapân? 

— Sînt oțelit, nu ţeapăn! 

— Nuu!... Ai înghiţit ceva care-ţi stă în git! Ai fost necugetat și 
lacom... Ai vrut să stăpinești lumea întreagă!... Dar acum nu mai 
poți nici să muști, nici să mistui!! lar bîrlogul nu te mai apără! 

— Sînt mai puternic ca niciodată! 

Și, dezlipindu-se de zid, omul se întoarse la masă. 


— Am să-mi îndrept din nou armatele încoace și încolo, spre 
răsărit și spre apus, spre nord și spre sud! horcăi el, plimbîndu-și 
palmele pe liniile însîngerate. Am să pornesc de la început, ca în 
1939! Întîi Cehoslovacia și Polonia, apoi Rusia, apoi Franţa, 
Anglia, America, Africa și Asia!... 

— Nu mai ai colți! zise lonică. 

— Îmi rămîn fălcile! 

— Degeaba! Acum oamenii te cunosc și știu să se apere, 
împotriva ta s-a ridicat lumea întreagă! 

Pe chipul omului de la masă se ivi un rînjet șiret: 

— Am să mă împac cu unii, și-am să-i mănînc pe ceilalţi! Pe 
urmă am eu grijă de primii! 

— N-o să se poată! Toată lumea veghează! Nimeni nu mai 
vrea să se împace cu tine. 

— Atunci am să-i mănînc pe toţi dintr-o dată! răcni arătarea, 
căscînd gura-i uriașă. Am să distrug capitalele, orașele și satele; 
n-o să rămînă piatră pe piatră! N-o să rămînă nimeni viu, cît ţine 
uscatul și apa! 

— Nici copiii? întrebă lonică. 

— Nici! 

— Nici femeile? Mamele noastre? 

— Nici! 

— Nici bătrînii? Părinţii care ne-au dat viaţă și ne-au crescut 
cu trudă, cu dragoste? 

— Nimeni! 

Atunci lonică zise, stăpînindu-și oroarea și mînia, păstrînd în el 
doar o curiozitate dureroasă, curiozitatea celui care disecă, 
fărîmiţă cu fărimiţă, cadavrul, ca să învețe, să afle: 

— Cum îţi spuneau ţie, cînd erai mic, cei de acasă? 

Arătarea nu răspunse; devora, cu ochii înroșiţi, harta. 

— Ai fost și tu copil? Ai gungurit vreodată? 

Un horcăit veni de la masă. 

— Ai avut și tu o mama? O mamă care te-a alăptat și te-a 
mîngiiat, duioasă? 

larăși se auzi horcăitul, în locul glasului. 

— Ai avut, desigur! Dar mai ţii minte chipul ei? Ai iubit-o și ai 
respectat-o? 

— Întîi Polonia și Cehoslovacia, apoi Rusia!... se auzi horcăiala 
nesăţioasă. 

— Spune-mi, ai iubit pe cineva în viaţă? 


— Pe urmă Franţa și Anglia!... 

— Te-a iubit cineva vreodată? Ai sădit vreun pom cu mina ta? 
Ai avut o floare pe masă, sau la căpătiiul patului? 

Huruitul îndepărtat crescuse, și creștea într-una, acoperind și 
horcăiala, și glasul. 

— Pe urmă America, pe urmă Africa!... 

Ușa se deschise și intră același ofițer de adineaori, desigur 
aghiotantul. În mînă avea o cupă neagră, cu un cerc alb într-o 
parte. Pe pata albă se vedea o hiîrcă, iar sub ea două oase 
petrecute unul peste altul, cu capetele frîinte, ca o cruce 
încîrligată. 

— Într-un sfert de oră, rușii au să fie aici! zise aghiotantul. 

— Generalul von Kleist nu i-a oprit? 

— Nu! 

— Împușcaţi-l! 

— S-a împușcat singur. 

— Generalul von Meist n-a venit cu trupe proaspete? 

— N-a putut să răzbată. 

— Împușcaţi-l! 

Ochii roșii priviră cupa din mîna aghiotantului: 

— Ce-i asta? 

— Tot ce ne-a rămas: otravă! 

În ochii roșii mînia se amestecă, fierbind, cu deznădejdea, 
dînd naștere unei priviri înfricoșătoare, cum nici o fiară pe lume 
n-a avut cînd i-a sunat ceasul. 

— Am s-o beau! hirîi, și scrișni, și urlă, și tună gura 
însîngerată. Am s-o beau, ca să arăt că moartea nu se atinge de 
mine, că nu mă poate dobori nici glonțul, nici otrava! 

Și cupa fu deșertată, și-n huruitul tancurilor care erau acum 
aproape se auzi otrava gilgiind pe beregată, cu sunetul unei 
cascade de apă stătută și fiartă. Și un rîs spart, de oase, de fiare 
și table zgilții pereţii blokhausului: 

— Am să-i mănînc pe toţi, unul după altul! Întîi Rusia, pe 
urmă... 

Arătarea înțepeni deodată, cu mîinile rășchirate deasupra 
stomacului. Ochii i se rotiră în cap, vărsînd flăcări... Pe urmă, cu 
o sforţare neașteptată, mîinile se desprinseră, umblară rătăcite 
pe masă, degetele se încovrigară boţind harta, pînă ce-o făcură 
ghem, și-atunci gura se repezi s-o înfulece, nestăpinită, 
hrăpăreață... Și cu harta în gură, încercînd s-o înghită în 


spasmuri, umplind-o de bale însîngerate, tragica făptură, 
descreierată și nesăţioasă, căzu pe spate, unde începu să se 
zvircolească. Și zvircolindu-se așa, cu mișcări din ce în ce mai 
stinse, dar parcă din ce în ce mai sălbatice, mai zise o dată, 
înăbușit, abia făcîndu-și auzit glasul în huruitul tancurilor: 

— Întîi Rusia, pe urmă Anglia!... 

Cînd spasmurile încetară, la geamul de sus se ivi o umbră 
neagră, un cioc izbi giurgiuveaua, corbul se auzi de afară, 
croncănind, înfometat și neliniștit, nefiind sigur că o să i se dea 
prada: 

— E gata? 

Aghiotantul privi leșul de jos, apoi înclină din cap și răspunse: 

— E gata! la-l repede, să nu ţi-l găsească! 


După ce huruitul tancurilor se șterse în depărtare și fumul se 
risipi, și praful se duse cu vintul, și se limpezi, în sfîrșit, toată 
zarea, lonică se pomeni pe un cîmp care parcă nu cunoscuse 
niciodată chinul, chinul lui însuși și pe-al oamenilor. Erau holde 
gata de secerat într-o parte, în alta grădini și pajiști semănate 
cu flori, printre care alergau, jucîndu-se, copii în haine de 
sărbătoare. La orizont, coșuri de fabrică fumegau pașnic și 
păreau niște steaguri, fluturîndu-și flamurile albe ale unei ere 
noi, mult așteptată de oameni. Drept în faţă se vedea un oraș, 
pe care îl estompa puţin depărtarea. Dar se deslușeau blocuri 
înalte, ai fi zis aliniate cu sfoara și așezate la distanţe egale, cu 
pereții în atitea culori cîte cunosc florile, și, la fel cu florile, 
cătînd vesele către soare. 

O apă îngustă, printre sălcii stinghere, ducea într-acolo, 
străbătînd lunci și zăvoaie, pînă ce pe malul ei apărură cheiuri 
de piatră, apoi case vechi care cădeau sub tîrnăcoape, 
deschizînd calea. Și cum se netezea locul aici, se iveau oameni, 
cu mașini și macarale. Pînă să privească lonică în stînga, în 
dreapta creșteau ziduri, ca prin minune. Și cît se uita la ele cu 
nedumerire, în stînga răsărea altă clădire, ba pînă și iarba 
creștea, pe unde fusese molozul mai devreme — și în iarbă 
înfloreau trandafirii. 

Peste putință să mai recunoști drumul! lonică merse mai 
degrabă la voia întîmplării... Nimeri totuși și ajunse, cînd suna 
ceasul trei, iar soarele pierdea înălțimea, îmbrăcînd faţa blocului 
într-o lumină blîndă, ca toamna, dar încă strălucitoare. 

Băiatul urcă șaizeci de trepte în goană, nemaiavind răbdare 
să ia ascensorul. Cînd ajunse în faţa ușii, își auzi inima scoțind 
sunetul soneriei. 

— Cine este? întrebă atunci, dinăuntru, glasul blind al mamei, 
cu un timbru de nerăbdare și de nedumerire. 

Ușa se deschise și ea își scoase capul pe sală. 

— Cine e? întrebă, mai domol și mai trist, văzînd că nu era 
nimeni. 

lonică se strecură pe lîngă dînsa și se făcu mic în colţul 
vestibulului. Din casă se auzi glasul tatii, așezat și greoi, ca al 
motorului Diesel pe care-l conducea de o viaţă: 

— Ce e? 

— Parc-am auzit soneria. 

— Ți s-a părut. Hai că se răcește supa în farfurie! 


Mama trecu dincolo, unde era toată familia. 

— Nu știu ce am, dar mereu mi se pare că sună... 

Și, așezîndu-se, oftă din adîncul inimii: 

— Asta-i ora cînd pleca lonică la școală! 

— Da’ de unde! se desluși glasul Tincuţei. Pleca de la unu! 

— Nu mai știu!... zise mama. Intr-una mi se pare că pleacă și 
vine. 

— Poftă bună! se auzi glasul lui Andrei, care tocmai ieșea din 
baie, cu prosopul în mînă. 

Tatăl îl mustră cu oarecare asprime: 

— De ce să fii tu ultimul, cînd ne-am adunat toată lumea?... Și 
du prosopul în baie; ce-l tîrăști după tine? 

Andrei se strădui să-i intre în voie: 

— M-am grăbit, tată. Am avut de făcut o mulţime... 

Tatăl bombăni, învîrtind lingura prin farfurie; se vedea că-i 
supărat și are gîndul aiurea: 

— Mereu grăbit, și niciodată nu faci nimic ca lumea! 

— Tată! zise, mîhnit, feciorul cel mare. 

Tincuţa tăcea, dar mama nu-și ascunse dezaprobarea: 

— Cum vorbești cu băiatul?! Doar e vrednic și ascultător, și nu 
supără pe nimeni! 

Tatăl lăsă să-i scape lingura din mină: 

— Apăi ar trebui să înţelegeți că oi avea și eu un of la inimă! 

După aceea se lăsă tăcere. Atunci lonică păși pe virfuri și intră 
în sufragerie. Îndată ce se ivi acolo, toate se opriră în loc, chiar 
și pendula, a cărei limbă rămase într-o parte, într-un echilibru 
nefiresc, ca și cum s-ar fi agăţat de un cuișor, în cutie. Miţa, care 
se juca pe covor cu un ghemotoc de cîrpă, înţepeni așa cum o 
prinsese clipa, cu coada pe sus, cu toate patru lăbuțele în aer, 
într-un salt neterminat și parcă rămas așa pentru totdeauna. În 
camera de alături, unde fusese Gavroche într-o seară, aparatul 
de radio nu ieși din funcţiune, dar se opri pe un sunet, un acord 
domol, egal, venind parcă de nicăieri și de pretutindeni, și 
răspîndind în toată casa o armonie blajină. 

Se afla în mijlocul sufrageriei o masă făcută anume, cum nu 
se obișnuiește pe nicăierea, o masă cu cinci colțuri, dînd naștere 
la cinci laturi, și pe fiecare latură erau puse tacîmurile. Toţi 
patru aflaţi acolo stăteau nemișcați, cu lingurile în mînă, cu ochii 
în farfurie, și aburii care ieșeau din supa fierbinte, supă cum 


lonică știa că nu poate face decît mama, pluteau ca niște 
norișori pe care vintul nu-i adie. 

Băiatul se așeză pe al cincilea scaun, locul dintotdeauna, și, 
văzînd farfuria, lingura, furculița și cuțitul lui, puse pe masă, ca 
în toate zilele, i se stîrni în inimă atita tristețe și-atita bucurie, 
încît îi veniră lacrimi în ochi și înțelese — de data asta pe deplin 
și cu adincime — cum oamenii poc să plingă și să rîdă, din 
aceeași pricină. 

Se întoarse, uitîindu-se pe rînd la fiecare, apoi îi cuprinse pe 
toţi într-o privire și zise adresîndu-se tuturora: 

— Siînteți cu mine și sînt cu voi, întotdeauna! E foarte bine!... 

Miţa stătea în aer, stătea nemișcată pendula; sunetul dulce al 
difuzorului umplea odaia într-una. 

lonică privi la cel mai mare. 

— Îţi mulţumesc, tată, pentru piine, pentru haine, pentru 
căldură... Pentru că m-ai certat și te-ai răstit la mine, pentru că 
m-ai mîngiiat și mi-ai spus vorbe bune. Îți mulţumesc că m-ai 
adus pe lume și ţi-ai luat povara mea pe umeri!... Cum merge? 

Tatăl nu mișcă, după cum nu mișca nimeni, dar vorba i se 
auzi, știută din toate zilele: 

— Bine!... Am făcut suta de mii! Și mai ţine! 

— Mașina? 

— Nu, inima. 

— La suta de mii ţi se cuvine o primă! 

— Prima ești tu, și sînt ei, fiule! 

Băiatul înclină din cap, cu o gravitate care nu i se vedea pe 
chip, fiindcă pe chip mai avea încă trăsăturile copilului. Ochii i se 
opriră la Andrei, fratele mai mare. Se vedea că-i viu, dar parcă 
era într-o fotografie. 

— Cum merge? 

— Toate ar fi bune, dacă... 

Aici glasul fratelui se opri, iar pe faţa lui se citi mîhnirea. 

— Am înțeles! zise lonică. Tu vezi-ţi de treburi, fără grijă. Am 
să mă fac bine! 

Obrazul Tincuţei se făcu roșu cînd lonică ajunse la ea cu 
privirea. Și, înainte de orice întrebare, vorbi, rușinată, cu ochii în 
farfuria care continua să fumege — abur nemișcat și subţire: 

— Am luat un patru, la istorie! 

— Ce te-a întrebat? 

— Despre faraoni și despre piramide... 


lonică zimbi — și cu șiretenie, și eu melancolie. 

— Cînd am să vin acasă, am să-ţi spun eu, în amănunţime. 
Știi că și eu era cît pe ce să iau un patru la geografie? 

— Vai de mine! Și îţi place atît de mult geografia! Ce n-ai 
știut? 

— Înălţimea munţilor Himalaia. 

— Asta-i rușine! 

— E adevărat, recunoscu lonică. Dar acum o știu foarte bine! 

Înveselit o clipă, chipul lui deveni grav cînd se întoarse spre 
cea din urmă, care-i întotdeauna prima: 

— Sînt obosit și mă doare capul, dar nu-i acum timp să-mi pui 
pe frunte mîna ta bună. Vin de departe și am văzut o mulţime... 
Cum aș fi putut merge, cum aș fi putut înțelege, cum aș putea 
spune, dacă n-ai fi fost tu, mamă? 

Mama șopti: 

— Cînd te-aud, îmi crește inima... Spune! 

Și băiatul spuse: 

— Peștele, cum ia viaţă, începe să înoate, fără să-l înveţe 
nimeni. Mînzul zburdă, din prima clipă, sărind sprinten pe 
picioarele lui subţirele. Așa se întîmplă, pare-se, cu toate 
viețuitoarele. Neamul nostru, al oamenilor, se vede că este încă 
tînăr; nu și-a trăit decit parte din ceea ce are să-i fie istoria. E 
încă așa de tînăr neamul nostru, al oamenilor, și au trecut așa 
de puţine sute de veacuri de cînd s-a ridicat de la pămînt, încît și 
astăzi, la naștere, copilul umblă de-a bușilea, ca puii 
animalelor... 

— Așa e, dragul mamei! 

— Am umblat de-a bușilea, cînd eram mic, printre picioarele 
mesei și ale scaunelor, laolaltă cu mia și cu cîinele. Și-ai venit 
tu, și m-ai luat de mînă, m-ai ridicat, și încetul cu încetul, cu 
răbdare, cu bucurie și cu trudă, m-ai învăţat mersul oamenilor. 

— Cît mă durea inima cînd cădeai, dragul mamei! 

— Dar într-o zi n-am mai căzut, și de-atunci umblu tot în 
picioare. Îţi mulţumesc că m-ai învăţat să merg, mamă!... 

— Să mergi cît mai departe și cît mai frumos, fiule! 

— Mi-ai cîntat seara cîntec de leagăn, și din cîntecul tău am 
început să învăţ graiul oamenilor. 

— Spune-l! 

— A fost numai graiul tău și al meu, o vreme, graiul nostru, 
tainic, pe care nu l-ar fi înțeles nimeni. Dar, încetul cu încetul, 


sunet cu sunet, urechea mea a deprins din vorbele tale vorbele 
tuturora. Tu mi-ai arătat soarele și i-ai spus pe nume. Și-am 
învățat numele soarelui, cum l-am învăţat pe-al cerului, pe-al 
luminii, pe-al căldurii și pe-al gerului, pe-al ierbii și pe-al 
florilor... 

— Parc-a fost ieri! șopti mama. 

— Şi-n timp ce mă învăţțai vorbirea, îmi arătai, cu cuvintele 
mele puţine, care-i drumul răului, care-i drumul binelui. 

— Să ai parte numai de bine! 

— Dar dacă nu erai tu, cum aș fi știut să ocolesc răul?... Și 
cînd mi-ai dat tot cît trebuia ca să nu fiu rătăcit între cei de-o 
vîrstă cu mine, mi-ai pus ghiozdanul în spinare și, luîndu-mă 
iarăși de mînă, m-ai dus să învăţ carte, la școală. Pentru toate 
cîte ai făcut, îți mulțumesc, mamă! 

lonică se ridică; pe chipul lui, obosit mai la urmă, se vedea 
acum un semn de nedumerire. Își duse mîna la cap și își frecă 
timpla, cum ar fi vrut să-și trezească sub ea un gînd din 
amorțire: 

— Mi-e să nu întîrzii! Trebuie să mă duc undeva, și nu știu 
unde... Da, m-așteaptă cineva, și trebuie să ajung la vreme; dar 
cine-i acela?... Vă las cu bine! 

Din vestibul mai băgă o dată capul pe ușa sufrageriei. Cei ai 
casei, care își începuseră mișcările, se opriră din nou, cu ochii în 
farfurie; miţa era acum cu două picioare pe covor, și numai cu 
două, cele din faţă, în aer; limba pendulei se oprise în partea 
cealaltă a cutiei, iar acordul radioului coborise cu două tonuri. 

— Am uitat să vă spun poftă bună! 


x 


Era ceasul patru după-amiază; zăbovise numai o oră și i se 
părea că trecuseră multe zile din acea săptămînă la capul căreia 
trebuia să fie într-un loc, unde-l aștepta cineva, și el n-avea 
dreptul să întîrzie... Nu cumva la școală? 

Școala se afla pe strada a doua, dar acum drumul pînă acolo 
parcă se lungise din cale-afară! Dacă n-ar fi știut că abia plecase 
de acasă, și dacă n-ar fi văzut blocul galben în urmă, ar fi crezut 
că nimerise în altă parte, într-un cartier unde nu mai fusese pînă 
acuma... Dar nu! Era doar o părere, datorită grabei și oboselii, 
fiindcă altminteri recunoștea casele vechi, de pe vremuri... 


Între două rînduri de blocuri, aproape terminate — că li se 
vopsea tîmplăria — rămăsese mahalaua, cu cocioabe intrate în 
pămînt și culcate pe o rînă; aici avea să fie parc la primăvară, cu 
copaci mari, aduși din pădure, cu alei asfaltate, cu peluze și cu 
bazine. Oamenii aveau să uite curind cum fuseseră locurile 
înainte vreme, și lonică luase chiar cuvîntul, la o ședință a 
pionierilor, dînd ideea să se trimită o scrisoare edililor, din 
partea tuturora, cu propunerea de a fi lăsată în picioare măcar 
una din cocioabele acelea. Inconjurată de gard frumos, cu 
zăbrele, și avînd table explicative, n-ar fi supărat prea mult 
privirile, mai ales dacă locul ei se alegea bine. În schimb, 
rămînea acolo, ca la un muzeu de arheologie, spre știința 
tuturor vizitatorilor, fiindcă în mersul ei înainte lumea nu trebuie 
să uite nimic din ce a fost odinioară. 

lonică mergea pe o uliţă bolovănoasă și pustie. De mult se 
mutaseră oamenii, lăsînd zidurile vechi pe seama tirnăcoapelor, 
să le dărîime. Doar într-un loc, la o poartă de lemn, care scîrțiia 
trist în balamale, era un cîine bătrin, alb, cu pete negre, 
chelălăind încet, cu durere; pare-se aștepta pe cineva, și nu 
venea nimeni. 

E greu să recunoști un cîine pe care nu l-ai văzut niciodată, 
decit într-o fotografie, din vremea cînd el era pui de o lună sau 
două. 

lonică se opri și-l chemă pe nume: 

— Ciobănel! 

Scîncind, cîinele începu să se gudure. Era cîinele bunicilor, 
cum îl văzuse, împreună cu stăpinii lui, într-o poză, luată pe 
malul Dimboviţei, la Ciurel, într-o primăvară, pe timpul cînd se 
scutură floarea salcîmului. Apărea și-un salcîm în fotografie, dar 
încolo numai sălcii bătrîne și, la umbra uneia, pe un macat, se 
vedeau  înșirate merinde, și-o damigenuţă, ca în zile de 
sărbătoare. În josul ei bunicul scrisese cu mîna lui nu tocmai 
deprinsă cu creionul: 1 mai 1921... 

Chiar și adineaori, acasă, în sufragerie, i se opriseră ochii o 
clipă la fotografia aceea. În afară de bunicul și de bunica mai era 
tatăl acolo — pe atunci băiețaș de zece ani numai — și încă doi 
oameni mustăcioși, cu nevestele și copiii — vecini amindoi și 
tovarăși ai bătrinului la atelierele cefereului. lar în față, 
Ciobănel, căţelandru pe vremea aceea, alb, cu pete negre, 
gudurîndu-se, ca și acuma. 


Se gudura cîinele bătrîn, de pare-ar fi simţit, fără să-l știe, că 
lonică făcea parte și el din familie. 

— Ce-i cu tine, Ciobănel? zise băiatul, aplecîndu-se și mîngiind 
cîinele. 

Tot scîncind, Ciobănel se trăgea înapoi, spre poarta care 
scîrțiia în balamale, îndemniîndu-l să vină. 

lonică păși în curtea unde nu pusese niciodată piciorul, dar pe 
care, știind-o din vorbele mamei, i se părea că o cunoaște de 
cînd lumea. Două rînduri de odăi, pe o parte și pe alta, iar în 
mijloc curtea, atît de îngustă, că nu putea să intre nici cotiga cu 
lemne. La toate ferestrele erau perdelele trase, de parcă 
dormea toată lumea, sau muriseră cu toţii, pînă la unul. 

Lîngă poartă, cișmeaua picura, și jos, o diră de gheaţă se 
întindea pe sub gard, pînă afară, în mijlocul caldarimului... 

Era iarnă, așadar, și băiatul nu mai știa cînd se mutase iar 
vremea; înţelese, în schimb, de ce-l stringea cleștele în spinare: 
n-avea pe el îmbrăcăminte de înfruntat gerul. 

O ușă se deschise atunci, mai în fundul curţii, și o femeie își 
scoase capul, cu broboadă neagră, afară. 

— Hai fuga, puiule! Vin’ la căldură! 

Băiatul intră, după el intră și cîinele. Era doar o tindă, cu un 
pat în fund, unde nu puteai dormi decit înghesuit, ca-n sicrie. lar 
de aici răspundeai în odaie, ale cărei ferestre înguste, lipite de 
jur împrejur cu hirtie, îţi deschideau vederea spre magazia de 
lemne, care mai era și bucătărie de vară. 

— Tu ești bunica! zise băiatul, recunoscînd-o după fotografie. 

Îi venea cam peste mînă să-i spună bunică, fiindcă nu era 
foarte bătrînă. 

— Am să fiu bunica ta, dar mai încolo! Tu nu te-ai născut încă, 
și taică-tu nu prea are de gînd să se însoare!... Și-apoi, pe 
vremurile astea așa grele!... l-auzi cum sună! De ieri de la prînz 
sună într-una! 

Se auzea parcă, în iarna de-afară, un țipăt continuu, în 
depărtare, dar ar fi fost greu să deslușești ce e și de unde vine. 

— Ce sună? 

— Sirena de la ateliere. 

Băiatul, care cunoștea această tristă istorie, își duse mina la 
gură. 

Acum se auzea deslușit sirena — cînd mai înfundat, cînd mai 
ţipătoare, după cum bătea vintul rece al iernii. 


— Va să zică, s-au răsculat muncitorii! Și bunicul unde-i? 

— lat-acolo! 

— Și tata? 

— Umblă s-adune merinde, să le strecoare oamenilor, dac-o 
răzbi prin cordoane, c-au împinzit locul jandarmii și comisarii!... 
la stai! Ce s-aude afară? 

Se auzeau împușcături dese în partea depoului, peste sunetul 
neoprit al sirenei. 

— lar trag! se tîngui bunica. Doamne, aibi milă și îndură-te! 

— Bunico, mi-e foame! 

— Ce să-ţi dau, Doamne, că azi nici n-a venit pîinea la 
prăvălie! 

Atunci, din strada care fusese adormită și goală, se ridică un 
murmur, crescînd într-una, pînă ce se deslușiră glasuri de femei: 
„Vine pîinea! Vine piinea!“... 

— Rămii aici, la căldură! zise bunica. 

Și ieși, după ce își puse un șal negru pe umeri. Ciobănel se 
strecură după dinsa, iar o clipă mai tirziu începu să urle afară, 
așa, din senin, a pustiu și a jale. Tot se mai auzeau împușcături, 
tot mai suna sirena, dar peste acestea se ridica strigătul 
femeilor și urletul cîinelui. 

lonică nu avea liniște să rămînă singur în casa întunecoasă, 
unde te așteptai să iasă stafiile, și se duse fuga afară, înfruntînd 
frigul care se asprea, fiind vremea spre seară. 

O dubă mare, gălbuie, venea hurducînd din capul străzii; o 
cunoșteau bine femeile adunate afară. Dar duba nu se opri la 
prăvălie, ci își continuă drumul, cu atita viteză cîtă îi îngăduiau 
bolovanii. 

—  Piine! Piine! strigau femeile, ţinîndu-i calea, strînse 
grămadă, de nu se mai vedea caldarimul. 

Cînd lonică sosea la poartă, tocmai se oprea și duba — nu c-ar 
fi vrut șoferul, ci de nevoie. O sută de femei închideau drumul, 
unele cu prunci în braţe, altele ținîndu-și de mînă copilul, și 
toate strigau: 

— Piine, piine! 

Pe peretele dubei, scria cu litere trase la linie: „La masă bună, 
pîine bună! Deci, consumati pîinea Gagel!“ 

Urla a jale Ciobănel, în poartă, și alţi cîini urlau mai încolo... 

Un comisar, cu haine negre, cu eghileţi albi căzîndu-i în lungul 
brațului, de pe umăr, își scoase capul pe ușa mașinii. 


— La o parte! răcni el. Deschideţi drumul! 

De o parte și de alta a cabinei era cîte un jandarm, stînd pe 
scară, cu arma în mînă. 

— Piine! strigau femeile. 

— Pornește! Treci peste ele! îi porunci comisarul, șoferului. 

Şoferul rămase ţeapăn, cu mîinile pe volan, adus de umeri: 

— Nu pot, domnule! 

Se citea atita suferință împietrită pe faţa lui, și atita trudă de 
parcă ar fi avut pe umeri toată greutatea mașinii. 

— Te împușc! răcni comisarul. 

— Apoi, și dacă nu mă împuști, mare bucurie nu mai am de 
acum încolo! 

Era un om bătrîn, și n-avea îndemn destul, sau n-avea destulă 
putere, că altfel, după ce i se citea în privire, moale nu i-ar fi 
fost comisarului! 

Acesta scoase iar capul pe geamul cabinei, și-n vreme ce 
femeile strigau, cerînd piine, cîinii urlau pe la porţile mărunţele, 
iar în depărtare se auzea încă sirena și împușcăturile, răcni scos 
din fire: 

— Nu acum! La morgă, miine! 

Atunci, de pe o străduţă aflată zece pași mai în urmă, dădu 
năvală o ceată de tineri. Paltoane, mantăi n-aveau decit unii, și 
cei mai mulţi erau cu capetele goale, neţinind seama de gerul 
serii. Toţi suflau greu, aruncînd aburi pe gură; se vedea că vin 
de departe și tot într-o goană... 

lonică tremura de frig în portiţă, lîngă Ciobănel care nu-și 
contenea urletul. Nu văzu decit o învălmășeală... Nu știa cum se 
topiseră comisarul și jandarmii: sau intraseră în pămînt, sau 
fugiseră fără urmă; în cabina mașinii nu mai rămăsese decit 
șoferul, înțepenit pe volan și privind în neștire. 

lar tinerii, și printre ei unul cu o rangă în mină, se năpustiră la 
partea din spate a mașinii, unde ușile, după o izbitură, săriră cît 
Colo. 

Și-atunci un bocet umplu strada, amestecat cu urletul cîinilor. 
În loc de pîine duba căra, către morgă, leșurile muncitorilor. 

Între tineri, lonică îl recunoscu pe cel ce era tatăl lui acuma, 
dar nu l-ar fi recunoscut dacă nu l-ar fi știut din fotografie. Avea 
abia douăzeci și doi de ani în acel trist și crîncen februarie, și 
băiatului, care îl văzuse mai adineaori, i se făcu o milă 


sfișietoare de tinereţea lui apăsată de neliniști, de temeri și 
doliu. 

In bocetul fără contenire, bunicul fu luat din duba de piine și 
purtat în casă, pe braţele tinerilor. 

— Du-te de-aici, nu-i de tine! 

Așa i se păru lui lonică a-i fi spus bunica, pe cînd portita 
scîrțiia subţire, iar în depărtare tot se mai auzeau sirena și 
împușcăturile. 

Băiatul porni, făr-a ști unde. Trebuia să ajungă într-un loc, 
negreșit și la vreme, dar, pătruns de ger pînă în mădulare, 
începu să tremure. Tremura de frig și plingea moartea 
bătrînului, împreună cu a tuturora... Tremură și plinse pînă se 
făcu întuneric deplin în jur, parcă pentru totdeauna și pentru 
toată lumea. Atunci se prăbuși, lipsit de orice putere... 


x 


Băiatul zăcu astfel, cu prea puţină știință de sine, căzut ca și 
altădată de-a dreptul pe piatra tare și îngheţată a caldarimului, 
pînă ce, scurgîndu-se o noapte întreagă de chinuri, simţi printre 
pleoape lumina plăpîndă care vestea zorile. 

Toată noaptea auzise sirena, cu alt sunet decit cel de pe 
seară; era poate chiar alta, mult mai aproape acuma, urlînd la 
răstimpuri egale și sfredelindu-i timpanele. Un huruit căzut ca 
din ceruri o însoțise, punctat din cînd în cînd de bubuituri și de 
tremurul caldarimului. 

Nu putea să-și explice de ce în acest huruit, care semăna cu 
al avioanelor, deslușea un glas, cunoscut de altminteri prea 
bine, povestind cu înfiorare întîmplări auzite de el nu prima 
oară, fiindcă le regăsea pe rînd în memorie. 

— Trei nopţi nimeni din noi n-am pus geană pe geană... zicea 
glasul — al tatii, de bună seamă. Cum venea întunericul, se 
ridica un avion, de la Băneasa — că aerodromul a rămas în 
mîinile lor cîteva zile — și se rotea pe deasupra orașului; nu lăsa 
decît o bombă la o jumătate de oră, dar parcă puteai să știi 
unde-o să cadă?... Termina benzina, pleca, venea altul, și tot 
așa se schimbau pînă la ziuă, ca să ţină lumea în adăposturi și s- 
o istovească de spaimă... De cîștigat nu mai aveau ce să cîştige, 
dar se răzbunau, cu prostie și cruzime de fiară... 


Își amintea totul Ionică, din istoria ultimelor zile ale armatei lui 
Hitler în România, cum o învățase la școală, întregită cu 
povestirile celor care o trăiseră aievea, în adăposturi, sau 
luptînd pe străzi, la lumină. Numai că nu înţelegea ce se 
întîmplase cu el astăzi, unde se afla și cum de auzea glasul 
tatălui în apropiere. 

Mirat, băiatul își mișcă pleoapele, parcă, lipite cu smoală, și 
cu greu le desprinse una de alta... Dar nu văzu pe nimeni. 

În clipa cînd el deschidea ochii, o dată cu luminarea de ziuă, 
împușcăturile de ieri, oprite peste noapte, porniră din nou și se 
înteţiră. El însă nu se mai afla în același loc de aseară, și nu mai 
era nici vremea geroasă a lunii februarie; dimpotrivă, cerul 
limpede și boarea călduţă, pe care o simţea ca pe-o oblojală, 
vesteau o zi binefăcătoare de vară. 

Glasul se stinsese, și imaginile înconjurătoare nu-i întăriră 
băiatului credința că tatăl lui fusese acolo; ce să caute pe malul 
acestei ape, care nu putea fi decît Sena, văzută în plină lumină? 
lar împușcăturile ce puteau fi, decît dovada că se întorsese încă 
o dată în locul și la timpul cînd îl întîlnise pe Gavroche prima 
oară? 

Se dezmeticea anevoie, cînd, printre împușcături, auzi pași 
repezi în lungul cheiului; venea chiar băieţandrul viteaz de 
odinioară, în capul gol, cu hainele lui zdrențuite, numai că avea 
acum o brasardă tricoloră la mînecă. 

— Gavroche! strigă și bucuros, și nedumerit Ionică, ridicîndu- 
se și ieșindu-i în cale. 

Drept răspuns, celălalt se trînti jos, lîngă un stilp de fontă de 
pe marginea cheiului. 

— La pămînt! șuieră ei, poruncitor, o dată cu alt șuierat care 
creștea în aer. 

lonică se supuse poruncii autoritare și se pomeni ghemuit pe 
trotuar, în clipa cînd un trăsnet năprasnic, căzut din senin, făcea 
să se cutremure cheiul. 

— Stukas! scrișni printre dinţi băiețanarul. 

— Gavroche! lată dar că te întîlnesc iarăși! Ce se întîmplă aici, 
și ce este cu tine? 

Nu-l vedea limpede; de sus se scutura o ploaie de moloz, 
venită nu se știe de unde, căci doar nu putea să cadă din cerul 
senin al frumoasei zile de vară. Mai departe se prăbușeau 
cărămizi și blocuri de zidărie, făcînd să se prelungească 


tremurul pămîntului pe care Ionică îl simţea în tot trupul, cum l- 
ar fi scuturat friguri de boală. 

— Sus! porunci băiatul celălalt, înainte chiar de a se fi liniștit 
zburăturile. 

Se ridicară amindoi în picioare. 

— Nu mă mai ţii minte, Gavroche? Ai fost acasă la noi într-o 
noapte. 

— Te-o fi zăpăcit bombardamentul! Pe mine nu mă cheamă 
Gavroche, și acum te văd pentru prima oară! 

— Ai uitat! Ne-am întîlnit tot aici, pe malul Senei! 

— Hotărit că ești zdruncinat rău, bietul de tine! 

— Nu-s zdruncinat de loc! Am fost puţin buimac, dar acum m- 
am dezmeticit pe deplin; te recunosc foarte bine! 

— Pe mine nu mă cheamă Gavroche, ci Ilie. lliuță, cum îmi 
spun unii. 

— Poate vrei să cred că apa asta nu-i Sena? 

— E Dimboviţa, toată ziua! 

— Și podul de colo nu-i Pont-Neuf? Gindești că am orbul 
găinilor? 

— E podul Mihai-Vodă! Nu mai vorbi aiurea! 

Ce-i rămînea de făcut lui lonică, decit să se frece la ochi și să 
se uite în jur, cu uimire? Deodată, malul de dincolo începu să se 
miște, de parcă ar fi fost un decor, pe scenă, apa se îngustă, 
căpătînd proporțiile Dîmboviței, știută prea bine, podul își 
scutură pilonii și rămase cu o singură arcadă — sa te prindă 
uimirea! Era podul Mihai-Vodă, cum putea să-l recunoască 
oricine trecuse pe el măcar o singură dată — și toate din jur îl 
lămuriră dintr-o privire pe lonică asupra locului unde se trezise 
de dimineaţă. 

— Nu mai știu ce să cred! biigui el, deși era învăţat acum cu 
astfel de răsturnări ale timpului și modificări ale spaţiului. 

— La pămînt! porunci tovarășul său, încă o dată. 

Împușcăturile nu încetaseră, dar Ionică era deprins cu ele, 
fiindcă le auzise toată după-amiaza de ieri, și toată noaptea. In 
schimb, îl nedumerea șuieratul de sus, care venea iarăși. Se 
trînti la pămînt, și de acolo privi iscoditor bolta nespus de 
curată. La început i se păru că vede o pasăre de prin alte locuri 
ale lumii, cum nu mai întîlnise pînă astăzi, năpustindu-se în jos, 
după pradă, și scoțind din gitu-i hrăpăreţ un șuier care putea să 
te îngrozească. Curînd însă își dădu seama că era un avion, mai 


altfel decît celelalte, cu aripile scurte și îndesate și mai iute 
decît păsările de pradă. Pica spre pămînt așa de năprasnic, că 
aproape se deslușea aerul sfișiat fluturîindu-i în spate, și din 
această frecare, dacă nu ieșeau flăcări, ieșea în schimb șuieratul 
acela care străpungea cerul albastru. 

Băiatul străin — lliuță, cum spusese el însuși că-l cheamă — 
scrișni din dinţi și repetă o vorbă de mai înainte, stăpînit de 
mînie și revoltă, în loc de groază: 

— Stukas! Lua-i-ar dracu'! 

Mai avea cîteva sute de metri să ajungă jos avionul și să se 
fărime, dacă își continua picajul astfel, cînd se smuci dintr-o 
dată, își îndreptă botul, și după ce descrise o buclă largă, se 
pierdu în depărtare, tupilîndu-se pe deasupra orașului. Dar în 
clipa cînd începea manevra neașteptată, de sub burta lui se 
desprinse ceva, ca o tablă a fuzelajului, și această parte, cu 
formă nedeslușită deocamdată, urmă vechea traiectorie — să fi 
zis că-i o piatră scuipată din praștie. Se vedea limpede cum 
cădea, înșurubîndu-se în aerul pașnic, pînă ce lonică își dădu 
seama că era o bombă aducătoare de moarte. 

— Capul jos! îi porunci de alături Iliuță, tînărul său tovarăș. 

Deși își dădea seama ce-o să se întimple îndată, lonică nu-și 
putu desprinde ochii de la bomba aceea, care nu părea de loc 
primejdioasă, și o urmări, paralizat, cu ochii curioși și în același 
timp plini de groază, văzind-o limpede cum crește și sfișie aerul, 
pînă ce căzu între case. 

Pămiîntul prinse să tremure mai din adînc decit prima dată, o 
jerbă de fărîimături ţișni spre cer, întunecînd soarele care tocmai 
se ridica peste acoperișurile orașului, în timp ce bubuitura 
zgilțiia iarăși aerul și scutura molozul din zidurile apropiate. 
Zgomotul nu ţinu mult — se duse în ecouri, de-a lungul apei; în 
urma lui se mai auzi zornăitul geamurilor, bușiturile 
dărimăturilor aruncate în stradă... Înainte ca ele să se 
liniștească, de undeva, dintre ruine, se ridică ţipătul unei femei, 
nesfîrșit parcă — și jalnic. 

lonică sări în picioare și se repezi într-acolo, fără judecată, cu 
o pornire firească, să dea ajutor, chiar cu puţina lui pricepere și 
cu puterile-i slabe. Noroc că, pînă la colț, lliuță îl ajunse și-l opri 
în clipa cînd — cîţiva pași mai departe — de pe strada care 
venea pieziș către apă, se revărsa o jerbă de gloanțe. Trăgeau 


mitralierele de la ferestrele unei case lungi, cu două caturi, ca o 
cazarmă. 

— Unde te duci? șuieră flăcăiandrul, apucîndu-l de braț și 
silindu-l să se adăpostească lîngă o împrejmuire cu soclul de 
piatră. Curînd are să înceapă atacul! 

— Dar ce se întîmplă? Ce-i în clădirea asta? 

— E comandatura nemţească! 

— Și de ce trag? Pe cine le-a cășunat dis-de-dimineaţă? 

— Știu că sînt încolţiţi, și vor să se apere. Ce, tu n-ai auzit 
nimic pînă la ora asta? Pe ce lume te afli? Astă-noapte, armata 
noastră, ţara întreagă s-a întors împotriva lor, iar ei nu se lasă! 

Abia sfîrși lliuţă vorba de lămurire, cînd de peste Dimboviţa se 
auzi o comandă; un tun mic, pe care doi oameni l-ar fi tîrit cu 
ușurință, ca pe o roabă, începu să tragă, și altul, aflat nu prea 
departe, sub un castan din marginea apei, se însoţi cu el, 
sporind canonada firavă. Dar, oricît ar fi fost tunurile de slabe, la 
clădirea unde  piriiau mitralierele și de unde porniseră 
împușcăturile toată noaptea se văzură cum cad geamurile și se 
năruie tencuiala. N-aveau putere tunurile să dărime zidăria 
veche și groasă; în schimb, cînd proiectilele nimereau pe 
fereastră, dinăuntru rabufneau valuri de fum și urlete furioase. 
Se stîrni acolo tevatură și agitaţie, ca într-un mușuroi de furnici 
pe care-l răstoarnă lopata. 

Nu trecuse decît puţin timp, cînd de peste pod se năpusti 
armata, o companie românească — ușor să deosebești ostașii 
noștri de cei ai vrăjmașului, fiindcă aveau uniforma în altă 
culoare, și mai ales altă formă de cască. 

— Inainte!... Pregătiţi grenadele! răzbi o comandă. 

Din rînduri îi răspunseră strigăte gituite, însă nu lipsite de 
vlagă: 

— Nu vă lăsaţi, fraţilor! 

Mitralierele ţintiră spre ei și își înteţiră focul, trăgînd în 
grămadă. Cădeau ostașii în gituitura podului, nevoiţi să înfrunte 
snopii de gloanţe, fiindcă nu puteau trece prin altă parte. Cei 
care scăpau se resfirau pe locul mai larg, de dincoace, și își 
continuau atacul, aplecaţi înainte, cu baionetele la arme, 
împuţinaţi, dar fără să micșoreze pasul. Însă, cu toată bătaia 
tunurilor care ciuruiau ferestrele casei asaltate, mitralierele 
acolo se învrăjbeau să tragă; nu c-ar mai fi fost vreo scăpare 
pentru cei dinăuntru, ci numai ca să verse sînge și să semene 


moarte. Curgea sîngele, ce-i drept, și cădeau răpuși ostașii — 
din ce în ce mai răriţi, cu fiecare pas mai departe. 

Ajunși la gardul care împrejmuia comandamentul armatei 
vrăjmașe, cei ciîţi rămăseseră din compania românească se 
opriră sub soclul de piatră, adăpostindu-se, cum stăteau 
adăpostiţi lonică și tovarășul său, în partea cealaltă. Mitralierele 
măturau soclul, că nici o pasăre n-ar fi putut trece, fără a fi 
spulberată. 

La locul său, lonică își mușca pumnul, îi venea să scîncească, 
fiindcă era lipsit de orice armă și-i era peste putinţă să vină în 
vreun fel în ajutorul armatei. În schimb, lliuţă, mai stăpîn pe 
sine, ca unul care știa de ce se află aici și ce are să facă, privea 
într-o parte și-n alta, pregătindu-și grenadele... Deodată, el se 
răsuci spre dreapta și, fără să se ridice în bătaia gloanţelor, 
începu să facă semne cu brațul. Numaidecit, pe strada care 
cobora pieziș către apă se iviră, venind în pas iute, dar tupilîndu- 
se cu grijă pe lîngă ziduri, spre a avea pavăză, un șir de oameni 
în haine civile, cu șepci unii, alţii în capul gol, cum se întîmplase, 
toți înarmaţi, și la miîneci toţi cu brasarde tricolore, acestea 
ținînd locul uniformelor din armată. Erau muncitori, după 
semne, veniți din fabrici, dar nu ţineau puștile în mînă cu mai 
puţină deprindere decit unealta de totdeauna. lliuță îi urmărea 
cu luare-aminte, după cum urmărea tot ce se întîmpla în 
preajmă. 

— Sînt cu ei! își lămuri el tovarășul. Fiindcă-s mai mărunt și 
mai sprinten, și nici nu bat la ochi ca alţii, i-am rugat să mă 
trimită pe mine aici in iscoadă... 

Nu ajunseseră muncitorii la colţul străzii, cînd din partea 
cealaltă, luînd în lung cheiul, se năpustiră, răsfiraţi ca ostașii și 
cu puștile în cumpănire, alte grupuri de oameni civili, cu 
brasarde la miîneci. 

— Înainte! strigă unul din fruntea coloanei, ridicînd arma și 
fluturînd-o pe sus, în văzul celor din urmă. 

Gurile mitralierelor din clădire se împărțţiră, și focul slăbi de la 
sine. Ostașii, opriți o vreme, se năpustiră, căutîndu-și drum 
înainte — care pe porți, care sărind peste grilajul de fier — 
lăsînd și unii, și alţii jertfe destule. Dar cîți rămîneau în picioare 
și puteau să ţină arma în mînă se apropiau acum de clădire, o 
dată cu muncitorii veniţi în ajutor, din cealaltă parte a cheiului, 
unde coloana lor înfrunta focul mitralierelor. 


Nu mai aveau mult — nici unii, nici alţii — să ajungă sub 
ziduri, unde greu i-ar mai fi atins glonţul și de unde ar fi început 
mișcarea din urmă, cînd lonică văzu ţișnind flăcări pe ferestrele 
de la etajul clădirii. Ai fi spus că izbucnise focul înăuntru, dacă 
flăcările n-ar fi pornit toate deodată, ca la o comandă. Și-apoi, 
nu erau flăcări ca oricare altele, ci jerbe compacte, ca niște 
uriașe jocuri de apă — sinistre jocuri, fiindcă măturau curtea, 
mai ucigătoare decit o ploaie de gloanțe. 

lliuță, rămas în aceeași așteptare încordată, gemu înăbușit, ca 
omul care se îneacă: 

— Aruncătoare de flăcări! Sălbaticii!... 

Și muncitorii, și ostașii se trîntiră la pămînt; nimeni n-ar fi 
putut să facă un pas mai departe. Cei curajoși se încumetaseră 
să se strecoare prin ploaia de gloanțe, și mulţi din ei scăpaseră 
cu viață; nimeni însă nu putea trece prin flăcări. 

Se auziră comenzi, oamenii luară puștile la ochi și începură să 
tragă, ţintind ferestrele de unde ţișneau flăcările ucigașe. Alţii, 
din spate, împovăraţi de mitraliere, își găsiră loc printre primii, 
trintiră  afetele jos,  desfășurară benzile,  manevrară 
închizătoarele — îndemînatici — și îndată aerul începu să se 
toace sub gloanţe. 

Tunurile din partea cealaltă a cheiului, care trecuseră cînd să 
pornească asaltul, deschiseră focul iarăși; și iarăși — ici, colo — 
se auziră zornăind geamurile, cîte nu fuseseră fărimiţate. De 
mult se umpluse cerul de fum, că nu mai știa nimeni cît fusese 
de frumoasă dimineaţa aceasta, din a douăzeci și patra zi a lunii 
august, anul 1944... 

Incapabil să se amestece într-o luptă care începuse să pară 
nenorocoasă, lonică privea de după parapet. 

— Ce să fac?! scrișni, întrebîndu-și tovarășul. Nu pot să stau 
așa, ca ologii! Invaţă-mă! 

În loc să răspundă, lliuţă o luă la fugă, tupilat, în întîmpinarea 
grupului de oameni care veneau din susul străzii, adăpostindu- 
se pe lîngă case. El schimbă cîteva vorbe cu cei din faţă, făcînd 
semne, agitat, dînd explicaţii pare-se — și numaidecit după 
aceea sări grilajul în curtea împresurată — cu gîndul, desigur, să 
arate drumul celorlalţi. Își făcuse el bine planul, cît timp 
așteptase, căci pe-acolo pe unde își ducea tovarășii nu băteau 
aruncătoarele de flăcări și cei dinăuntru nici nu puteau să-i 
vadă. 


Oamenii ajunseră la zid, alunecară în lungul lui, iar cîteva 
clipe mai tîrziu dispărură privirii lui lonică, acoperiţi de fum și de 
flăcările năprasnice. Ai fi zis că se duseseră la moarte — fără să 
judece cu ce folos pentru ei și pentru ceilalţi — fiindcă un timp 
nu se mai simţi nimic în acea parte. 

Dar deodată, din iadul care-i înghiţise, vulcanic, începură să 
zboare grenade. Zburau cu zecile, ca un stol de potîrnichi 
speriate, și dacă unele din ele nu-și atingeau ţinta, destule 
nimereau pe ferestrele etajului. 

Bubuituri urmate de urlete izbucniră în comandatura 
nemţească; aruncătoarele de flăcări se stinseră, pe rînd, 
sugrumate... 

Dar mai era la o mansardă un geam unde nu putea ajunge 
grenada; flăcările care ţișneau de acolo, parcă mai învrăjbite 
decît celelalte, ţineau în loc atacatorii, în clipa cînd crezuseră că 
pot începe asaltul... 

lonică nu văzu bine, și cînd văzu nu-și dădu seama de la 
început ce se întimplase. O făptură omenească firavă, un 
flăcăiandru urca sprinten pe scara de incendiu fixată în zid, la 
colțul clădirii împresurate. Abia cînd ajunse sus făptura aceea 
îndrăzneață, recunoscu în ea pe lliuţă, pornit să-și ajute 
tovarășii... 

Luptătorii de jos așteptau încremeniţi, fiindcă nu mai puteau 
să-l oprească; în fiecare din ei, de bună seamă, era teamă — și o 
lacrimă dinainte vărsată pentru băiatul curajos, care își 
primejduia astfel viața. 

Un ultim urlet, după detunătură, se auzi de sub acoperișul 
casei. lliuţă ajunsese deasupra și, aplecîndu-se peste mansardă, 
aruncase înăuntru grenada. 

Jerba de flăcări se stinse pe dată; în aceeași clipă, băiatul de 
sus se prăbuși, după ce bătu aerul cu braţele larg deschise — 
mișcarea nobilă a aripilor care au îngăduit omului să zboare ca 
pasărea. 


x 


Dar lonică îl mai văzu pe băiatul acela o dată. Nu se scursese 
mult timp de la încheierea asaltului. Pe acoperișul clădirii 
fluturau acum două steaguri, unul roșu, altul în trei culori, roșu, 
galben, albastru și aceleași culori de pe brasarde... 


Treceau prin faţa lui nesfirșit de multe brasarde, pe minecile 
înnegrite de fum și sfișiate. Muncitorii se adunau pe chei, la un 
loc cu ostașii, gata să plece mai departe — că lupta nu era 
sfîrșită la ora aceasta. 

Unde să se ducă lonică, pomenindu-se într-o lume care abia 
se zămislea, și-n care el mai avea ani pînă să se nască? Atunci îl 
văzu pe lliuţă, în picioare, rezemat de zidul casei, și se apropie 
de el, cu teamă, lipsindu-i curajul să-l privească, fiindcă sub 
hainele  zdrenţuite flăcăiandrul avea, desigur, mădularele 
fărimate. 

Dar cînd își luă îndrăzneala să ridice ochii, lliuță îi apăru 
teafăr, și găsi chiar puterea să-i zimbească. 

— lliuţă! Ce bine că nu te-au atins gloanţele! 

Se bucura lonică de minunea aceasta, din toată inima, și cu 
toată dragostea, fiindcă luptătorul curajos îi era la fel de scump 
ca un frate. Și cum îl privea astfel, se făcu palid deodată. 
Cămașa lui lliuță era pătată de sînge la piept — părea că 
înflorește fie inima lui o garoafă cu petale mari și frizate. 

— Eşti rănit! Mă duc să chem un doctor! Spitalul este 
aproape! 

— Sînt mort! răspunse liniștit flăcăiandrul. 

Apoi adăugă, senin, dar grav, fără să mai zimbească! 

— Mulţi au trebuit să cadă, ca să se poată ridica steagurile! 

Cu aceste cuvinte arătă flamurile care fluturau libere pe cerul 
devenit iarăşi albastru. 

lonică privi steagurile, pînă ce în ochi îi veniră lacrimi, și- 
atunci, în apa curată a lor, culorile se răsfrinseră, ca într-o 
lentilă, și începură să crească, pînă ce acoperiră tot cerul zilei de 
august. 


Mult timp privi culorile acelea fluturate de vînt, uitînd unde se 
află și ce-l adusese acolo, cînd, după o clipă de ameţeală, 
dezmeticindu-se, își dădu seama că se afla în preajma școlii și 
se oprise la ieșirea din parc, să se bucure încă o dată de 
armonia decorului... 

Avea simţămiîntul că făcuse multe ocoluri ca să ajungă aici — 
și totuși, dacă se uita în urmă, vedea blocul galben unde-și 
lăsase familia, luminat de soarele molcom al după-amiezii de 
toamnă; nu se mutase de loc umbra balcoanelor — dovadă că el 
abia plecase de-acolo. 

Renunțind să-și limpezească amintirile și să dezlege 
ciudățenia — ca nu cumva să-i vină iar ameţeală — băiatul își 
mută din nou ochii la școală. Era nouă, ca tot cartierul, și avea 
de zece ori mai mică înălțimea decit blocurile care o înconjurau, 
făcîndu-i o incintă în toate culorile. Nu poţi pune multe etaje 
școlii unde toată ziua se vîntură copiii; sînt de ajuns două. 

Dar așa era socotită ea cu privirea, încît mai înaltă nici nu i-ar 
fi stat bine, mai cu seamă cum o înconjurau peluzele și 
grădinile, lăsîndu-i mult loc s-o bată soarele, mult aer, să 
respire. 

lonică intră, bineînțeles fără să dea socoteală portarului... Era 
tăcere pe coridoarele largi și mai luminoase decît chiar ale 
spitalului, fiindcă așa li se socotise arhitectura, încît să bată 
soarele în ele — cînd dintr-o parte, cînd din alta — la fel cum 
bătea și-n clase, de dimineață pînă la sfîrşitul zilei. Ionică știa cît 
cap și cîtă străduinţă se cere pentru o astfel de împlinire — 
școala avînd patru faţade, iar soarele fiind numai unul! 

Copiii erau la oră, judecind după deplina liniște a coridorului. 
Merse băiatul, fără să întilnească pe nimeni, pînă la aripa 
dinspre cheiul giîrlei. Cînd deschise ușa, școlarii, așezați în bănci, 
încremeniră; încremeni și profesorul, aflat mai în fund, cu o 
carte în mînă; nici copacii la geam nu se mai mișcară, fiindcă se 
oprise și adierea vînticelului care, pe ocolite, aducea iarna. Era 
atita liniște, că ai fi auzit musca-n pod — cum spune o vorbă 
școlărească, de pe vremuri. 

Dănuţ minţise la închisoare, lăudindu-se că a dat teză la toate 
materiile și a luat note bune. Abia acum se dădeau tezele pe 
trimestrul întîi, și ora era de istorie. De altminteri, mincinosul 
lipsea de la școală; locul lui se vedea liber și, nu știu cum, fără el 
parcă îi stătea clasei mai bine. În schimb, lonică simţi o 


fierbințeală la tîmple și-o răceală în inimă: acum știa unde 
trebuia să ajungă fără întîrziere. Îl aștepta portarul spitalului, 
care îi ţinea locul la închisoare, în celula unde se afla și cel 
absent azi de la școală. Dar dacă, după atitea ocoluri, timpul 
rămînea încă o dată în urmă — dovadă că tezele se dădeau abia 
acum — însemna că mai este vreme! 

Liniștit astfel, băiatul își privi clasa în voie. Școlarii stăteau 
nemișcaţi, așa cum îi apucase clipa intrării lui, nevăzută de 
nimeni. Aveau în faţă caiete, și fiecare scrisese pînă acum o 
pagină, două, nouă — cum se pricepuse mai bine. li știa pe toți 
lonică, și-ar fi putut să spună cam cine o să ia zece la teză, cine 
șapte, cine trei — căci era printre dînșii unul care cu siguranţă 
avea să capete tocmai această notă de mare rușine. Se numea 
Popescu Raul, nesilitorul, și tare se mîndrea cu numele lui, 
necunoscut cartierului, de parcă avea el vreun merit că Îl 
botezase astfel nășină-su! El era, de altminteri, repetentul 
pomenit la începutul povestirii — moștenire dintr-o generaţie 
care nu mai avea mult să termine prima parte a liceului. Și cu 
siguranţă nu din întîmplare se afla singur în bancă la această 
oră; profesorul îl mutase anume acolo unde, prin absenţa lui 
Dănuţ, îi lipseau cu desăvirșire vecinii de la care ar fi putut, cum 
se spune, să se inspire. Cît despre cartea lui de istorie, cea mai 
bună inspiratoare, o avea profesorul în mînă, și, bineînţeles, nu 
din întîmplare, după cum, de asemeni, nu din întîmplare îl ţinea 
sub ochi de la începutul orei. Pas de te mai inspiră! 

Musafirul simţi mare curiozitate să vadă ce mai putea să scrie 
Popescu Raul, încolţit astfel, mai rău ca dușmanii. Merse deci să 
se așeze în locul liber, de-a dreapta școlarului; de-a stînga 
acestuia, în picioare, stătea profesorul. 

— Cum merge? întrebă lonică, avînd în colţul gurii un zîmbet 
de ironie. 

Că doar nu era să plingă, văzînd cum se chinuia cu caietul în 
faţă școlarul, tînjind după cartea de istorie, pusă la popreală, și 
neavînd nici măcar un vecin, ca să-i mai sufle cîte unele. 

— Întrebarea întîia sînt pe cale s-o lămuresc! răspunse 
Popescu Raul, fără să deschidă gura. Partea proastă-i că mai 
rămîn două! 

— Dănuţ de ce lipsește de la școală? 

— Zice că-i bolnav, dar minte: i-a fost frică de teză, că n-a 
învăţat nimic la istorie... la vezi tu ce-am scris. E bine? 


lonică se aplecă spre caiet și citi cu uimire: 

„Întrebarea întiia: Bătălia de la Podul Înalt. Răspuns: Podul 
înalt este un pod înalt, de unde și numele, pe linia Bumbești- 
Livezeni. Aici, în anul... s-a dat o mare bătălie.“ 

Erau mai mulţi ani, fiecare șters cu două linii, dovadă de 
nehotărîre, și pînă la urmă nu rămăsese nici unul. Sau poate 
școlarul se gindea că profesorul o să-l aleagă pe cel care îi 
convine! 

În loc să-i răspundă prin viu grai, lonică luă tocul, îl muie în 
călimară și scrise, acolo unde urma să fie dezvoltată întrebarea 
a doua: „Nătăfleaţă, în loc de creier ai numai mătreaţă!“ 

Apoi se ridică și veni în fața profesorului. 

— Nu puneţi la inimă!... începu să-i spună. 

Cînd să adauge o vorbă, pe sală se auzi sunînd clopoţelul, și 
numaidecit se stîrni forfota copiilor care ieșeau de la ore. 

— Acum ce să fac? întrebă musafirul, uitîndu-se la școlarii 
rămași țepeni, cu tocurile în mînă. Le-am răpit zece minute, și-ar 
mai fi putut să scrie o pagină, sau chiar două. 

Profesorul nu mișcă, dar i se auzi vocea, cunoscută prea bine: 

— Îi mai ţin zece minute, fiindcă-i recreaţia cea mare. N-o să 
păgubești pe nimeni! 

— Foarte bine! 

—  Și-apoi — adăugă zimbind profesorul de istorie — o 
asemenea vizită nu primim în toate zilele! 

lonică înclină din cap, apoi porni spre ieșire. La ușă se opri și 
se uită în urmă. În nemișcarea lor, toţi îl urmăreau cu privirea, 
băieți și fete, aliniaţi în bănci, de parcă i-ai fi pus acolo cu mîna 
— curaţi, cuviincioși, cu hainele călcate și periate, să zici că s-au 
adunat la serbarea de sfîrșitul anului. Și, cu toată ora de 
înserare, soarele trimitea încă atita lumină, încît clasa să se 
vadă strălucind, ca sub reflectoare. 

— Vă las! zise musafirul, salutîndu-i pe toți, cu mîna. Spor la 
învăţătură! 

Nu mișcă nimeni, dar toți răspunseră, într-un glas și într-o 
vorbă, de parcă s-ar fi înțeles și ar fi făcut repetiţie o săptămînă: 

— Îţi mulţumim și te așteptăm, Ionică! îţi dorim sănătate, din 
toată inima! 

Bineînțeles, Popescu Raul n-avea cum să se asocieze la 
această urare: stătea posomorit, fiindcă nu înţelegea observaţia 
din josul paginii, el unul fiind convins că a răspuns foarte bine. 


Coridorul era plin de școlarii care ieșeau din clase și fugeau 
afară, să se bucure de ultimele raze ale soarelui din acest prag 
de iarnă, fiindcă venea iarna — ce mai! — fugea timpul, fără nici 
o socotință, ducîndu-se cînd înainte, cînd întorcîndu-se în urmă. 
Pe unde trecea lonică rămîneau nemișcaţi copiii, urmărindu-l 
doar cu privirea, ca niște santinele care salută și dau onorul. 

In cancelarie, unde se ducea băiatul acum, se adunaseră toţi 
profesorii și stăteau pe scaune, la masa lungă, de consiliu, cu 
fața spre ferestrele largi, răspunzînd spre grădină, astfel că pe 
toţi îi cuprindea din plin lumina de-afară. Cu toţii încremeniră 
cînd intră musafirul, și toţi rămaseră cu ochii la el, cum se 
întîmplase și-acasă — oameni adevăraţi, că doar se vedeau cum 
respiră, dar stînd nemișcaţi, ca într-o fotografie. 

În capul mesei ședea un bătrîn cu părul albit, cu mustaţa 
mare și groasă, obișnuită în alte vremuri, cu ochii obosiţi, dar 
plini de căldură. Nu-l mai văzuse de mult lonică; era învățătorul 
lui, de la cealaltă școală, și se bucura să-l întîlnească aici, deși 
nu știa ce-ar putea să caute bătrînul în cancelaria liceului. Merse 
la el, și lui îi vorbi primul: 

— De-aș crede că am asemenea putere în mine, aș zice că 
numai gîndul meu v-a adus aici, astă-seară! Ce căutaţi la noi, 
dacă mi-e îngăduită asemenea întrebare? 

— lacă, de cînd am ieșit la pensie nu prea am ce face pe- 
acasă, și-am venit să-mi văd copiii! 

— Aveţi copii aici, la școală? 

— Pe voi! N-aţi fost copiii mei, patru ani de zile? 

— Așa e! recunoscu lonică, bucuros că își revedea învățătorul. 

Și se uită mult și adînc în ochii lui, pînă ce amintirea celor 
patru ani — primii ani de învăţătură — se depănă pe îndelete, 
făcîndu-i-se ghem pe inimă. Multe amintiri au timp să se vînture 
în cîteva clipe de gindire. Și cînd toate se adunară, iar inima 
învelită în ele își atinse temperatura destăinuirilor, băiatul îi 
vorbi astfel învățătorului: 

— După mama și după tatăl meu, aţi fost primul care m-aţi 
luat de mînă și mi-aţi arătat drumul. Mi-aţi arătat folosința 
condeiului, m-aţi învăţat cum să trag beţișoare, cum să fac litere 
din ele, cum să citesc cu ajutorul lor cuvintele oamenilor, cum 
să-mi scriu gindurile pe hirtie... De la abecedar pornesc toate pe 
care le-am învățat, le-am citit și le-am scris mai pe urmă. Tot ce 


știu azi, ce-o să știu miine datoresc mai întîi abecedarului... Vă 
mulțumesc din toată inima pentru toate și pentru totdeauna! 

Nu mișca nimeni în cancelarie, după cum nu mișcau nici 
arătătoarele ceasornicului electric, de parcă ar fi fost întrerupt 
curentul de la uzină. Numai copiii se zbenguiau pe afară, 
mirîndu-se poate că recreația se lungește peste măsură. 

Cel care urma învățătorului era tînărul profesor de limba 
română. De trei ani îl cunoștea lonică, și nu băgase de seamă 
pînă acum ce priviri visătoare avea profesorul. 

— Faceţi poezii, așa e? 

Tînărul profesor se înroși, ca și cînd ar fi fost prins cu fapte 
greu de mărturisit lumii. 

— Așa e! 

— De ce nu le publicaţi? V-aţi preamări numele! 

— Alţii fac poezii mult mai frumoase decît mine! De ce să mă 
ţin în coada lor, cînd nu mă simt în stare să întrec pe vreunul? 

Mult se miră băiatul, auzindu-i mărturisirea. 

— Se poate să fii poet și să te judeci cu o atît de necruțătoare 
modestie?! 

— Se poate, dar pentru asta se cere o însușire: să cunoști 
unităţile de măsură și să respecţi regulile metrologiei! 

— M-aș fi mirat să nu folosiți măcar o imagine pînă la urmă! 
Poetul tot poet rămîne! Îi zgîndăre ceva, într-una, să potrivească 
astfel cuvintele, încît să nu le înţelegi fără cheie! 

— Cheia-i la îndemîna oricui! Dar sînt vorbe care se ţin minte 
mai bine și capătă chiar adincime, dacă nu le dai mură-n gură. 
Am vrut să spun adineaori... 

— Știu! Să nu-i judeci pe alţii cu alte măsuri decit cele pe care 
le folosești cînd te judeci pe tine! 

— Întocmai! încuviinţă zîmbind profesorul. Să știi însă că nu-i 
treabă ușoară! 

— Mi-aţi dat încă un sfat preţios, și am să mă străduiesc să 
nu-l uit cînd va fi nevoie. Dar spuneţi-mi, nu aveţi nici o părere 
de rău cînd, în loc să ne citiţi și să ne lămuriţi poeziile proprii, ni 
le înfăţișaţi pe-ale altora, ba încă, după cîte am simţit, cu rîvnă 
— cu dragoste și căldură? 

— A fi poet, mai mic, sau mai mare, răspunse profesorul, 
înseamnă, înainte de toate, a iubi poezia! După ce am stat 
multe nopți de vorbă cu mine, am socotit să las în sertar poeziile 
mele, și să vă aduc vouă poezia lumii. 


— Vă mulţumesc, fiindcă am înţeles-o și am simţit-o; de altfel 
asupra mea a avut multă înrîurire... Mi-am dat seama mai ales 
în vremea din urmă! 

Se stîrni doar un pic de mișcare, cît intră profesorul de istorie, 
întîrziat cum se știe. Avea vraful de teze la subţioară, și îndată 
își luă locul la masa de consiliu, unde rămase neclintit, întocmai 
ca toată lumea. 

lonică trecu pe la toţi, să le spună o vorbă de mulțumire — 
acum cînd, după lunga lui călătorie prin lume, înţelegea cît de 
multe știa, de la fiecare. Nu uită să-i mulţumească profesorului 
de chimie, și îi vorbi recunoscător, dar cu oarecare rușine, 
fiindcă înainte de a fi băut elixirul s-ar fi cuvenit să-l consulte, ba 
chiar să facă împreună analiza băuturii și să-i afle formula, nu s- 
o primească așa, în neștire. 

Profesorul de matematici avea în stînga pe cel de muzică, iar 
în dreapta pe cel care preda claselor mari știința filozofiei; îi 
lega, după cum aflase Ionică, o veche prietenie, și ea ar fi putut 
să pară nepotrivită, dat fiind așa de deosebitele preocupări ale 
fiecăruia. Se adresă celui din mijloc, primul: 

— Aţi visat poate, în anii de învăţătură, cînd citeaţi noaptea la 
lumînare tomuri groase și umpleaţi pagini cu ecuații și cu 
formule, aţi visat poate că descoperiţi o teoremă nouă, sau că 
fundați noi teorii în geometrie. Privind cerul noaptea, de la 
fereastra mansardei — sărăcăciosul dumneavoastră observator 
astronomic — aţi visat poate să descoperiţi cu mintea o 
constelație nouă... Unde sînt visele de odinioară? Nu vă pare rău 
după vremea cînd contemplaţi bolta cerului? 

— Și astăzi o contemplu, și astăzi visez! răspunse profesorul, 
cu un zîmbet puţin enigmatic, ca o ecuaţie de gradul al doilea. 
lar cînd sînt la catedră, cu creta în mînă, și privesc în bănci cele 
patruzeci de chipuri tinere, ochii lor mi se par o constelație în 
devenire și mă întreb care din ele își vor afirma mai tirziu 
strălucirea deplină a stelelor. 

lonică rămase doar cu o nedumerire: 

— Profesor de matematici, și vă place cîntul? 

— Fără seamăn! 

— Și filozofia? 

— De asemeni! De altfel, toate trei — și chiar altele — merg 
mînă în mînă. Matematica ţintește să dezlege nu numai ecuații 


și teoreme; cu ajutorul ei se pot pătrunde, pînă în străfundurile 
cele mai adinci, și arta, și gîndirea omului! 

— Asupra acestor vorbe — răspunse băiatul, nevrînd să se 
laude că le înțelesese prea bine — am să mă gîndesc pe 
îndelete, de acum încolo. 

— Ai tot timpul. Ti-am pus o problemă; încearcă de-o înţelege 
și de-o dezleagă; păstrează din partea mea doar încredințarea 
că ţi-am spus adevărul! 

Pe nici unul din profesori nu-l uită lonică, nici chiar pe cel cu 
care făcea gimnastica — așa de neplăcută copiilor leneși, 
aceștia neînţelegîndu-i rostul cu limpezime, deoarece roadele ei 
se văd abia mai încolo. 

Mai era printre dascăli și acel care îi învăţa pe școlari 
caligrafia și desenul. 

— Ştiţi că l-am întîlnit pe Leonardo? i se adresă băiatul, cu 
bucurie. 

— Nu mai spune! 

— Daa... Am vorbit despre Mona Lisa, ceea ce oricui ar putea 
să pară o îndrăzneală, iar unora chiar o îndrăzneală prea mare... 
Vă mulţumesc că mi-aţi dat putinţa să duc o asemenea 
conversaţie — și cînd te gîndești, cu cine! — fără să-mi fie frică 
și fără să mă fac de rușine! 

Nemaiavînd cui adresa vorbe recunoscătoare, băiatul vru să 
plece, zorit de altă îndatorire. La ușă se opri și își duse o mînă la 
timpla care zvicnea, dîndu-i iarăși durere în creier. 

— Trebuie să ajung undeva, fără întîrziere; tare aș sta să mă 
odihnesc, măcar și o oră, dar n-am liniște la gîndul că îmi 
ocolesc datoria. Aici am învăţat că, atita timp cît omul nu și-a 
făcut datoria, viaţa nu-i dă dreptul la liniștea zilei de miine... 


x 


Trebuia să ajungă undeva, la vreme, și deodată își dădu 
seama că, după ocoluri nelămurite ale memoriei, pierduse din 
minte acel loc unde îl chema datoria. 

leșise din curtea școlii, după ce trecuse pe lîngă banca unde îi 
venise rău în ziua de pomină — și, cu mîna la tîmpla care îi 
zvicnea într-una, mergea în neștire. 

Rătăcea iar pe niște străzi din alte vremuri, fără să știe cum 
se schimbase din nou cartierul, ca în amintirile acelea, așa de 


tulburi, că nici nu păreau ale sale. Era în jur tot vreme blîndă, de 
toamnă, ca mai adineauri, în schimb lumina nu semăna cu a 
înserării; s-ar fi zis că soarele răsărise abia de o oră sau două, și 
urca pieziș către naltul cerului — pînă la apus mai avind de mers 
toată ziua... Cît despre an, ce-ai fi putut spune? Fugise înainte, 
sau înapoi vremea? 

Înapoi — altfel de unde atita părăginire? 

Pe ulița bolovănoasă se deschidea un maidan, mai încolo, iar 
în fundul maidanului, o hardughie, o casă lungă, lăsată pe-o 
rină, cu o ușă la mijloc, cu trei ferestre de o parte, cu trei de 
alta, răsuflători înguste și cu zăbrele, cu briuri de cărămidă 
înnegrite de vreme, întunecoase pe-afară, luîndu-ţi nădejdea că 
ar da înăuntru vreo lumină mai acătării. 

Deasupra intrării atîrna o firmă bătută în cuie, pe care un 
zugrav scrisese „Școala comunală“ — numai atit, și fără 
îndemînare. 

La capătul uliţei, tocmai atunci se stîrni huruit de fiare, ropot 
domol de potcoave pe caldarim, în trapul leneș sau ostenit al 
calului — și curînd băiatul văzu, cu uimire, un tramvai cum nu 
mai cunoaște lumea, oprind drept la răspintie, spre a cobori 
călătorii. Ce să vezi, decit o platformă cu coviltir, trasă de două 
gloabe bătrine, cu capișoane peste frunte și peste urechi, cum 
se pun cailor de dric, numai că erau capișoane de pînză albă, nu 
neagră, de doliu. 

După ce cobori un băiat, o precupeaţă cu două tîrne și un 
domn cu pălărie de pai, vizitiul desfăcu frîna, învirti biciul, dete 
un îndemn cu gura — și tramvaiul porni, în zgomot de fiare... 

Pe cînd se întreba ce-i rămîne de făcut în fața acestei noi 
răsturnări a vremii, lonică văzu că băiatul care coborise din 
tramvai venea spre el, alene, căscînd gura și lovind cu gheata în 
pietrele caldarîmului. Purta haine de școală, cam prăfuite, ca și 
cînd s-ar fi tăvălit în ţărînă, iar la subţioară ducea un șomoiog 
murdar, în locul ghiozdanului. Cînd ajunse mai aproape, în 
același mers foarte leneș, lonică îl recunoscu — se înțelege că 
plin de mirare și cu toată nedumerirea, fiindcă nu era altul decît 
Dănuţ, la fel de bine hrănit ca întotdeauna, și ca de obicei 
mîncînd ceva, cu obrajii umflați și cu gura plină. 

— Ce-i cu tine pe-aici? îl întrebă, privind șomoiogul care ţinea 
loc caietelor și cărților de școală. 


— Am fost la domnu’, să-i curăț hamurile, și stă departe, 
tocmai în gura oborului; noroc că s-a pus tramcaru' ăsta, altfel 
îmi rupeam picioarele! 

Aici Dănuţ adăugă în grabă o lămurire: 

— Să nu crezi că am plătit bilet, că eu nu-s din ăia cîștigaţi la 
belciuge; știu cum stă socoteala! Am venit pe scară. Dar nu 
înţeleg ce-i cu tine! De ce lipsești de la oră? 

Parcă lonică putea să înțeleagă mai bine?!... Dănuţ nici nu-i 
aşteptă răspunsul, nici nu-i dădu vreme de gîndire, ci îl luă de 
mînă și-l duse în școală, pe un coridor unde dansau șobolanii. 
Unde dispăruse așa de frumoasa lor școală nouă, cu coridoarele 
pline de soare? Pînă să se dezmeticească, băiatul se pomeni 
împins pe o ușă, avind o etichetă care vestea că aici e clasa a 
treia — va să zică se vedea dat, fără voia lui, cu patru clase în 
urmă. 

La catedră era un domn scund, grăsuliu, cu părul mărunt și 
încărunţit, cu barba ascuţită din foarfecă, mai mult albă, și albă 
ca zăpada în virf; avea ochii verzi, mici și neastimpăraţi, pe o 
față gălbuie, curată și fără pic de sînge, ca oamenii bolnavi sau 
lipsiți de lumina soarelui. Lui lonică îi rămaseră ochii la el, de 
frumos ce era îmbrăcat domnul: haină albăstrie, pantaloni negri, 
jiletcă de dril ca năutul, călcată și lustruită, iar peste ea un lanţ 
de aur, gros cît un deget, cum poartă negustorii bogați sau 
bancherii. 

Acesta era profesorul?... Îl mai văzuse, fiindcă și chipul și 
înfățișarea lui îi erau cunoscute prea bine — dar de unde? Nu 
cumva dintr-o povestire? 

Dănuţ se duse drept la catedră și zise, dîndu-și ifose în faţa 
școlarilor: 

— Domnule, a poruncit doamna să-mi puneţi nota zece, 
fiindcă am frecat hamurile, de le-am făcut lună! 

Domnul behăi cu satisfacție, în timp ce dădea un bobirnac pe 
mîneca hainei, s-alunge o scamă, pe care n-a văzut-o nimeni: 

— Bine, tătarule! Nota zece, tătarule! Ai spălat și trăsura? 

— l-am dat și lustru! răspunse Dănuţ, ţinîndu-și pieptul 
bombat, ca ostașii. 

— Bine, tătarule! Treci în bancă!... Dar tătarul acesta care a 
venit cu tine cine-i? Te-a ajutat la treabă? 

— Da’ de unde, domnule! L-am găsit umblind brambura pe 
uliţă și l-am adus cu sila la școală! 


lonică nu dorea sprijin din partea gămanului, dar nu se 
aștepta nici la o ticăloșie ca asta. Obrazul i se făcu roșu de 
indignare. Pînă să spună o vorbă, domnul începu să behăie, 
trăgindu-se cu nervozitate de barbă: 

— Va să zică am prins tătarul! Vino încoace, tătarule! 

Vreo douăzeci de școlari cîţi erau în clasă stăteau smirna, fără 
să miște măcar pleoapele, cu mîinile aliniate pe bănci, cu 
pălăriile legate de git cu cordeluțe, atîrnînd pe spate, după o 
regulă pe care nimeni n-ar fi îndrăznit s-o calce. 

Numai atiția copii într-o clasă? Nu! Vreo alți șapte ședeau 
pedepsiți lîngă tablă, cu genunchii goi pe coajă de nucă 
scorțoasă, plîngînd cu nasurile în carte. Și ceilalţi? Apoi doi erau 
de rînd, cu coșniţele, la domnul acasă, datori fiind să aducă 
felurite tîrguieli de la piaţă; alţi doi îi ajutau cucoanei la treaba 
deretecatului, iar încă doi se îngrijeau de ogradă. 

— Ce-i cu tine, tătarule? behăi domnul, cînd lonică ajunse 
aproape. 

— Nu știu! răspunse, în mare nedumerire, băiatul. 

— Va să zică, tătarul nu știe! Tătarul n-a învăţat lecţia pe 
astăzi! Monitor general! Vino să-i tragi zece tătarului! Cinci cu 
linia lată, cinci pe muchie! Să învăţăm minte tătarul! 

— Lecţiile le știu foarte bine, domnule! protestă băiatul. Și nu 
doar cît se cere în clasa a treia! Nu știu cum am ajuns aici, asta- 
i! 

Domnul își scărpină barba, cu mișcări iuți, de nici nu-i vedeai 
degetele grăsuţe și inelele. 

— Va să zică, zici că știi? O să vedem noi îndată! Spune, 
tătarule, rîurile Munteniei, toate! 

Asta era toată greutatea? lonică ridică din umeri și zise pe 
nerăsuflate, ca să-i facă placul: 

— Rîurile Munteniei, de la apus la răsărit, sînt următoarele: 
Oltul, Vedea și Teleormanul, Argeșul — cu afluenții săi Neajlovul 
și Dîmbovița — lalomiţa cu... 

— Nu știe tătarul! Am prins tătarul! începu să behăie domnul, 
cu o bucurie răutăcioasă. 

— Astea sînt, domnule! 

— Nu! Eu ţi-am spus să le înveţi de la răsărit la apus!... Nu 
știe tătarul! 

— E totuna! 

— Nu știe tătarul! L-am prins cu lecţia neînvățată! 


Școlarii în bănci stăteau încremeniţi, cu pălăriile date pe 
spate; numai Dănuţ se bucura, rizind înăbușit, fiindcă se avea 
bine cu domnul pe ziua de astăzi, și nu-i era teamă că ar putea 
s-o păţească. 

— Domnule — reluă lonică — dacă vreţi, pot să le spun și 
astfel; pentru mine nu are importanţă. 

— Tătarul nu știe lecţia, dar știe să-i dea cu clanţa! 

Băiatul începu să-și piardă răbdarea și ridică glasul: 

— V-aș ruga, înainte de toate, să nu mai folosiţi expresii 
nepotrivite. Eu nu sînt tătar și, chiar dac-aș fi, nu aveţi dreptul 
să-mi spuneți așa în batjocură! Asta-i! 

Obrazul galben al domnului se făcu albastru. 

— Monitor general, douăzeci pe muchie și oprit la carceră. 

Un vlăjgan care era maimarele clasei, investit cu putere de 
viaţă și moarte asupra școlarilor, luă de la catedră linia în patru 
muchii, cu armătură metalică, și se apropie de vinovat, să-i 
aplice pedeapsa. În clipa aceea ușa se deschise și intră — 
mînioasă Dunăre — o doamnă mai tînără decît domnul. Obrazul 
ei, atit cît se vedea sub voaleta cu puchinași negri, era frumos 
sulemenit și plin de zbenghiuri desenate cu artă. 

— Nu ești bun de nimic! Ești un papă-lapte! strigă ea către 
domnul, care se făcuse miel dintr-o dată. Ce fel de derbedeu mi- 
ai trimis acasă? Trăsura e murdară și hamurile unsuroase! 

— Bibiloi, te aud școlarii! 

— S-audă și să afle ce fel de bărbat mi-a dat soarta! 

— Bibiloi, calmează-te! 

Ca prin minune scăpă domnul să nu-l bată doamna cu 
umbreluţa pe care o și ridicase. Și nu-l scăpă decit lonică, în 
luptă crîncenă cu monitorul general, care trăgea de el să-l ducă 
la carceră. 

Speriată de zarvă, cucoana ieși grabnic. După plecarea ei, 
domnul începu să behăie, ca și cum nimic nu se întîmplase: 

— Va să zică, m-a minţit tătarul! l-am dat zece tătarului! Cum 
ai curăţat hamurile, tătarule? 

Dănuţ o băgase pe mînecă. 

— Zece pe muchie tătarului, și oprit la carceră! 

Din toată această întîmplare, cel mai neplăcut pentru Ionică 
era că îl închisese împreună cu unul care îi făcea greață. li 
băgaseră pe amindoi într-o cămăruţă, unde se ţineau măturile și 
lăzile de gunoi, iar șoarecii umblau nestingheriţi, ca la ei acasă. 


— Vrei un măr? întrebă Dănuţ, ca și cînd nu mai știa ce rău se 
purtase. 

lonică îi întoarse spatele. 

— Nu vrei o bucăţică de salam... Nici alune? Poate vrei 
ciocolată! 

— Nu vorbesc cu neisprăviţii și lașii. 

Dacă văzu așa, grăsunul ridică din umeri, se așeză pe o ladă 
de gunoi și dădu drumul înfulecatului... 

La prînz, cînd copiii plecară acasă și școala se liniști, de părea 
moartă, cineva ciocăni la ușă, cu o mînă sfioasă. 

— Băiatule! șopti un glas de copil. 

— Ce vrei? 

— Mi-a mers la inimă ce-ai făcut!... Ascultă aici: miine o să te- 
asculte negreșit; caută prilej să te bată. Să-nveţi pe de rost, de 
la pagina 95 pînă la 108, „Despre luptele românilor cu turcii“... 
Dar bagă de seamă, să nu încurci nici un cuvînt! 

Rămas singur, fiindcă pe Dănuț nu și-l socotea tovarăș, lonică 
se gîndi: „De la pagina 95...“ N-avea cartea la el, nu putea să 
înveţe cum scria acolo și cum dorea domnul să-i spui, rînd cu 
rînd, dar despre luptele românilor cu turcii știa destul, cît nu 
știau mulți. Așa că începu să-și rememoreze lecţia de a doua zi: 
„De-a lungul veacurilor, aflate la această răscruce de drumuri, 
ţările românești au avut de îndurat multe de la turci...“ Îi veneau 
în minte nume de sultani, de beilerbei, împotriva cărora se 
ridicaseră voievozi, și domni, și oșteni, din cetăţi, din munți, din 
păduri... 

Se stîrni atita fierbere în capul lui, că și-l simţi zvicnind, cu o 
durere de nesuferit... lar la un timp se lăsă pe maldărul de 
mături, ghemuit în zid; îndată i se păru că era prizonier nu aici, 
ci în vestita închisoare Edi-Kule de la Stambul, unde fuseseră 
prinși și chinuiţi atîtțtia soli și domnitori români, și unde-l văzuse 
pe Constantin Brincoveanu, cu cuconii săi, chiar de curînd. 

Ameţea, luat cînd cu călduri, cînd cu frig — și-un singur gînd 
rămase pe urmă în mintea lui, fără a-l putea desluși pe deplin: 
trebuia să ajungă într-un loc, negreșit și cît mai curînd. Și acest 
gînd, pe care nu-l putea împlini, fiind închis, îl chinuia statornic, 
neostoit... 

Pînă cînd, adunîndu-și ultimele forțe din trup, se năpusti în 
ușă, atit de furios, că de la prima izbitură o dădu de pămînt. In 
față nu mai era curtea școlii, ci cîmpul deschis... 


Ceva i se limpezise în cuget, dar nu pe deplin: știa drumul, 
atit — nu și ce datorie trebuia să îndeplinească odată ajuns. Și 
gonea gifiind pe acel drum găsit, în spate se ridicau munţi, în 
stînga și-n dreapta dealuri, printre care șerpuia un rîu argintiu, 
în faţă privirea se deschidea către cîmpii. 

Și cum gonea lonică astfel, chemat de țelul lui pe jumătate 
ascuns, în zarea cîmpiei văzu ridicîndu-se un nor de praf, 
nesfîrșit. 

Veneau oameni pe drum, bărbaţi, femei și copii, bătrîni — unii 
pe jos, alţii în căruțe cu coviltir, ducîndu-și, cu lacrimi, întregul și 
puţinul lor avut. 

— Turcii! Vin turcii! Fugiţi! 

Erau oameni de la cîmp și băjeneau către munți... 

lonică se dete pe lături și merse neoprit spre locul de unde 
veneau ei, fără să ţină seama de sfaturile cuminţi: 

— Fugi, măi copile, că te-or căsăpi! 

Cum să se întoarcă din drum, dacă trebuia să ajungă în acel 
loc, negreșit? 

Un alt nor de praf se văzu mai tîrziu, și-n valurile lui sclipea 
din cînd în cînd o lumină, ca un fulger mic, pînă ce se lămuri că 
erau săbii, coifuri, lănci și armuri, pe care razele soarelui le 
izbeau citeodată pieziș. 

De-aici încolo nu trecu mult pînă ce băiatul să deslușească o 
armată întreagă, venind în geana cailor și închizînd zarea, cît o 
puteai urmări. Apoi aripile armatei dădură aviînt, astfel că linia 
dreaptă se arcui, alcătuind un cerc care se stringea tot mai 
mult. lonică se pomeni în mijlocul lui, nemaiaviînd pe unde ieși. 

Era nespus de chinuitor gîndul că trebuia să ajungă într-un 
loc, și iarăși se iveau piedici, oprindu-l să fie acolo la timp. 
Indată cercul se închise de jur împrejur, și-n fruntea oștirii, 
venind drept la el, îl recunoscu pe Baiazed. Dar mai erau, de-o 
parte și alta, alţi sultani și nespus de mulți beilerbei, și viziri, cu 
iatagane în miini, strașnic armati și împodobiţi, la umbra a sute 
de steaguri cu semilună în virf. 

Întîiul vorbi, semet, Baiazed: 

— Ce-i cu tine, pui de ghiaur? Domnul ţării vrea să mi se- 
nchine, și te-a mînat fuga să-mi spui? 

— Nu! răspunse băiatul, căutînd cu ochii un loc pe unde ar fi 
putut să-și vadă de drum. 


— Aţi adunat atita miere și atîta lînă cît am poruncit? întrebă, 
din dreapta, Mahomed |. 

Nu țineau seama de ani, se adunaseră într-un leat mai mulți, 
ca să-i potopească pe bieţii români. 

— Și grîu, Luminăţia ta! îi șopti lui Mahomed un vizir. 

— Toate astea cite te-am întrebat — reluă sultanul — unde 
sînt? 

— Lăsaţi-mă, bre, să trec! zise lonică. Sînt grăbit! 

— N-am primit nici pînă azi cei cinci sute de copii datoraţi pe 
anul trecut! vorbi Murad, după ce se uită într-un catastif. 

Era chiar Murad, cel atit de vestit, care învinsese la Varna 
oștile adunate de domnitorii și regii creștini. 

— Și birul? Cincizeci de mii de galbeni, fără dobindă! adăugă 
Mahomed al ll-lea, poate cel mai însemnat dintre sultanii 
adunaţi aici, fiindcă el cucerise Constantinopole și intrase în 
Sfînta Sofia cel dintii. 

— Oameni buni! zise lonică atunci. Nu înțelegeţi românește ce 
vă spun? Trebuie să ajung într-un loc. Sînt tare grăbit! 

Toţi sultanii, cap la cap, se aplecară spre el. 

— Eşti nesupus!... Te-ai răzvrătit!... 

— De unde v-oți fi adunat atiția?! pufni lonică, nemulţumit. 
Mai sînteți mulţi? 

Baiazed ridică glasul și porunci către ienicerii din jur: 

— Luaţi-l, legaţi-l pe cal, burduf, și așa să mi-l duceţi, pînă la 
Istambul! 

Nu-și sfîrși el vorba, cînd dinspre munţi răsună un tulnic, un 
corn răsună dinspre cîmp, iar din spate se auzi bubuit de tun. 

— Ghiaurii! răcni Mahomed |, ridicînd iataganul pe sus. 

Veneau oștenii valahi — care călări, care pe jos — gonind, cu 
arcuri în miini, cu lănci, cu paloșe, iar alţii numai cu topoare, cu 
coase, cu furci. Erau ţărani ridicați de la cîmp, și printre ei se 
vedeau băjenarii de adineaori, întorși din drum, plini de furie și 
năduf, că prea înduraseră mult. Mulţi, să nu-i poţi cuprinde în 
ochi — nu o armată, ci pe puţin cinci, cu Mircea cel Bătrîn la 
aripa dreaptă, cu Vlad Țepeș în mijloc, iar în stînga cu Vlad 
Dracul — numai viteji și voinici! 

lonică era acum pe cale de a fi pus în frînghii pe însuși calul 
de schimb al lui Baiazed, un cal arăbesc, cu nările sîngerii, 
hrănit pare-se numai cu jăratic, asemenea calului din povești, că 
prea ardea sîngele în el, prea bătea pămîntul scoţind scîntei și 


prea necheza aprins. Dar băiatul nu mai avu timp să vadă 
oștenii valahi și pe domnitori venind. Și, strîngînd el în piept cîtă 
putere găsi, strigă așa de tare, că toată oastea îl auzi și se 
însufleţi: 

— Pe ei, valahi și români! Pe ei, măriile voastre! Loviţi-! cu 
sîrg! 

lenicerii, mîniaţi foarte de acest cuvint, îi înfundară gura cu 
cîlți și își desăvirșiră legăturile cît putură mai strîns. De mișcat, 
nu putea să miște bietul prins, nu putea nici răcni, dar în schimb 
vedea totul în jur. 

Îl văzu pe Mircea cel Bătrîn cu sabia-n vînt, repezindu-se drept 
la Baiazed. Sultanul cîrmi de frîu, puse capul calului unde fusese 
coada pînă atunci — și se duse, cu întregul lui pîlc. 

Dar ce-am spus nu înseamnă că nu era vărsare de sînge în 
jur. Cădeau turcii din șei și se rostogoleau pe pămînt ca nucile 
dintr-un sac rupt; cădeau și oșteni români. 

— Aman, aman! răcneau beilerbeii, trăgîndu-se înapoi și 
apărîndu-se cu iataganele de jur împrejur, de parcă erau moriști. 

— Pentru Profet și pentru raiul lui, ţineţi piept și muriți! strigau 
sultanii, în timp ce-ai lor cădeau mii. 

— Înainte, voinici! se auzeau îndemnuri în partea oastei 
venită din răsărit. 

Cei de la dealuri nu rămîneau mai prejos: 

— După ei! Nu lăsați unul viu! 

Era atita vuiet, atitea glasuri de om și-atita țipăt de fier, atitea 
scuturi trosneau, lovite în plin, atitea săgeți vijiiau prin văzduh și 
plesneau cînd atingeau pieptul ţintit, încît munţii să se fi dat de- 
a rostogolul pînă la cîmp, nu i-ai fi auzit. 

— Scapă-mă, Măria ta! dădu să strige lonică, legat, așa cum 
se știe, burduf. 

Dar ciîlţii îi opriră strigătul în git, și Vlad Țepeș, care trecea pe 
alături, ţinînd din scurt pe beiul Nicopolei — Hamza numit — și 
pe Mahmed Pașa — altă căpetenie de oști, despre care s-a auzit 
— trecu pe alături și nu-l văzu. 

Turcii se înfuriaseră rău acum și, avînd întăriri — pe Sinan 
Pașa venit, de curind — începuseră să-i împingă înapoi pe 
români, cînd de pe dealuri se năpustiră alte oști, în fruntea 
cărora venea chiar Mihai Viteazul, cu calpacul în vînt. 

Au turcii o vorbă, yuruș, împrumutată și-n graiul român, poate 
chiar de atunci. Dacă e cineva care n-a înţeles pe deplin ce 


înseamnă iureș, căci la acest cuvînt ne-am oprit, va înţelege 
acum. 

Veneau oștenii umăr la umăr, oblînc la oblînc, trăgînd după ei 
parcă piatra din munţi și pămîntul din cîmp, ridicînd ţara cu tot 
al ei ce era viu, și năpustindu-se cu atita avînt, încît nimic în 
afară de moarte nu-i putea opri. Dar, spre a înțelege mai 
limpede întregul cuprins al acelui cuvînt, nici moartea nu-i oprea 
pe deplin, fiindcă, străpunși de suliță, de săgeată, spintecaţi de 
iatagan, de jungher, cu capetele tăiate, fără un picior, fără 
braţe, oștenii se rostogoleau înainte, cum îi duceau caii, chiar 
dacă nu mai aveau viaţă în trup. 

Curgea un rîu pe aproape, care ar fi putut fi Oltul, dar și 
lalomița, sau chiar Neajlovul — riîurile Munteniei, știute de 
școlari pe de rost. Se făcuse roșie apa albastră, amestecîndu-se 
în ea sînge de valah, sînge de turc — de aceeași culoare, ceea 
ce n-ar fi crezut sultanii pînă atunci. 

Ținu mult lupta, pînă la asfinţit, și în tot acest timp bietul 
lonică fu smucit pe calul de schimb al lui Baiazed, cînd într-o 
parte, cînd în alta, după cum se zbătea năprasnicul bidiviu, între 
ieniceri și oștenii români, ridicîndu-se în două picioare uneori, cu 
capul pînă la cer, și nechezînd de nu mai auzeai izbiturile de 
paloș în jur. 

O dată cu căderea nopţii, turcii se dădură învinși; numai 
întunericul le ajută să scape vii mai mulţi decit s-ar fi cuvenit. 
Mergeau sultanii cot la cot, cu capetele în pămînt, rău cătrăniţi, 
spumegiînd în bărbi și jurînd să se răzbune curînd. 

lar lonică — vai! — rămăsese prins și venea în urma lor, 
auzind tot ce spun, dar neputînd să răspundă nimic. 

Și merse oastea zdrobită a sultanilor sub cerul așa de înstelat 
că părea aprins, merse, merse drum lung, tăind ţara în 
curmeziș, către miazăzi și înspre răsărit, trecînd ape, peste 
cîmpii, pînă ce se arătă la orizont o ciozvirtă de lună răsărită 
tîrziu. 

— Alah e cu noi! zise atunci Baiazed. 

Pe lonică îl trecură fiori, atit era glasul sultanului de trufaș și 
de miînios în același timp. Și nu-l chinuia în primul rînd gîndul că 
era prins, de vreme ce valahii cîștigaseră lupta pe deplin, ci 
neputința lui de a merge în acel loc unde cineva aștepta, și el 
era dator să fie la timp. 


Cînd se iviră zorile, în faţă, unde era Dunărea, se văzură noi 
oști, purtînd pe steagurile lor semiluni, de parcă acea ciozvirtă 
de lună, răsărită tîrziu și aflată încă pe cer, pe cale de a păli, s- 
ar fi înmulţit fără socotinţă și ar fi căzut pe pămînt. 

Veneau alţi sultani, și alţi beilerbei — și oastea proaspătă, cu 
cea scărmănată se întîlni în mijlocul unei lunci. Erau față 
Baiazed al II-lea, și Soliman Pașa zis Hadimbul, și Soliman al Il- 
lea cel Mare, numit în îngimfarea lui Magnificul, dar poate nu 
chiar pe degeaba, fiindcă avea să ajungă pînă la Viena cu oaste. 
lar în urma acestora, amestecați cu cei înfăţișaţi altădată — 
care, călcînd timpul, rămiîneau în viaţă — se afla beilerbeiul 
Rumeliei, trimis de Selim al II-lea, cu mare armată. 

Acolo, în lunca răcoroasă, maimarii făcură sfat tăinuit, 
vorbindu-și prin bărbi, că nu auzeai nimic — dar se desluși la 
sfîrșit că luau războiul de la început. 

Numai că de data asta sultanii porniră spre miazănoapte, 
desigur cu gînd ascuns, și așa merseră pînă spre prînz, cînd în 
zare se văzură ostile Moldovei, cu toţi domnii și voievozi, 
adunați în același timp de viaţă. 

Oastea nu venea numai dintr-un loc, ci de pretutindeni, ca 
frunza și iarba din crîng, adunată pe stoguri, și rostogolindu-se 
cu săbiile pe sus. 

Oricît era de sleit Ionică, și oricît de strîns în acele blestemate 
fringhii, avu ochi să vadă domnii Moldovei, fiecare cu oastea lui. 
Din faţă venea Ștefan cel Mare, mărunt, pe vestitul Voitiș, calul 
din bătăliile lui, dintr-o aripă, Petru Rareș, care-i era și fiu, din 
alta, loan Vodă cel Viteaz, căruia i se mai spune cel Cumplit... Și 
era cumplit, ce-i drept, acest domnitor, nu doar pentru boierii 
hapsîni, ci și pentru turci. 

lureș, iureș, dar lonică nu înţelegea de ce călcau sultanii 
mersul istoriei chiar atit, ca să vină pe pămîntul Moldovei și 
Murad, și Mahomed |, ba chiar Baiazed, care erau morţi de 
mult?! 

„Ce-i învălmășeala asta, beilogofețţilor!?“ îi certă el în gînd, că 
de vorbit, oricît ar fi fost de miînios, nu putea vorbi. 

Nu-și sfîrși gîndul cînd, dinspre apus, dădură năvală și domnii 
munteni, să-i ajute pe cei din Moldova, dacă-i vedeau așa 
încolţiți. Venea iar Mihai Viteazul, cu vechiul lui calmac, cum îl 
știți, și Vlad Țepeș în zale de fier, cenușii, avind în mînă nu 


sabie, nu buzdugan, ci o lance ascuţită la virf; turcii o 
cunoșteau, se vede, că îndată ienicerii se făcură galbeni la chip. 

— Aman, aman! auzea lonică în jur. 

Sultanii își mușcau bărbile și strîngeau de friu, că pînă și caii 
păreau scoși din minți. 

Oștile române se uniră, dînd mare mulțumire băiatului strîns 
în frînghii, care adesea îi văzuse în gîndul lui pe valahi și pe 
moldoveni apărîndu-se împreună de turci. 

La mijlocul tuturora era Mihai Viteazul, umăr la umăr cu 
Ștefan cel Mare, și amindoi făceau mare prăpăd în jur. Era atit 
de învrăjbit și de posomorit domnul muntean, încît ai fi zis că în 
inima lui nu-s decit nori negri, fulger și tunet adînc. 

Dar nici domnul Moldovei nu se lăsa mai prejos în miînia lui, 
deși după chip l-ai fi crezut mai blajin. Gonea Ștefan cel Mare pe 
Voitiș al lui, urmat de plăieșii așa de bine știuţi, că dădeau iama 
în turci. 

De data asta bătălia se pornise pe un front mult mai lung, că 
nu-i vedeai capetele, dar ai fi putut crede că ţine de la Olt, peste 
Argeș, lalomiţa și mai sus, peste Siret, pînă spre Prut. Și toate 
aceste ape se înroșiră de atita sînge curs, după cum cerul însuși 
se înroși, răsfrîngînd sîngele prelins pe pămînt. 

— Supune-te! strigă Baiazed la un timp către bravul Mircea, 
numit pe drept acum cel Bătrîn, care venise și el, din mormiînt. 

— Și de m-aș supune eu — răspunse voievodul, neclintit — ți- 
ar rămîne vrăjmași codrii, cu fietece frunză, și cîmpul, cu toate 
ale lui fire de iarbă! Păzea, Baiazed! 

Fiarele se încrucișară pe sus, scoțind scîntei care se duseră 
spre cer, ca un mănunchi de stele prea timpurii. 

Mai într-o parte lonică văzu crescînd o pădure — unde nu 
fusese decit țarină — și-abia mai pe urmă desluși că erau turci 
trași în ţeapă, iar ţepele înfipte în pămînt, să prindă rădăcini, că 
udătură avea din belșug! 

— Prea mult sînge!... gemu băiatul, ameţit de mișcările 
neostenitului bidiviu. 

Nu mai putea să îndure atita încăierare, atitea icnituri de 
paloș, atita scrișnet de zale pe care le străpungea săgeata... 

Bătălia ţinu iarăși pînă la asfinţit, costînd multe vieți de-o 
parte și de alta, dar după mișcarea începută de oștile sultanilor, 
îndată ce se lăsă noaptea, lonică înţelese că acestea băteau iar 
în retragere. Cît ţinu drumul nu putu să măsoare el, cu mintea 


lui încețoșată; străbăteau Bărăganul, care parcă nu mai avea 
capăt, și, pînă să ajungă la Dunăre, trecu nu o noapte, ci 
veacuri. După iureșul luptelor urmase iureșul anilor — și cine tot 
n-a prins pe deplin înţelesul cuvîntului luat din limba turcească, 
îl va înțelege îndată... 

Era tot prins lonică, și-l durea capul cînd se dezmetici 
trecător, tocmai pe malul celălalt. Pe unde se mai aflau sultanii 
nu putea să vadă, dar, ceea ce era limpede, românii nu se mai 
mulțumeau de data aceasta să se apere la diînșii acasă, ci 
treceau Dunărea pe deplin, și nu doar pentru astăzi. 

Veneau pe pod de vase ostile noastre, și nu mai aveau tunuri 
din trunchi de cireș, care se încarcă pe la gură, îndesînd 
pulberea, și-apoi ghiuleaua — îndeletnicire de băcan, nu treabă 
ostășească — ci tunuri de oţel, cu chiulasă. In locul plăieșilor de 
altădată venea infanterie, încolonată, cu tivuri roșii la tunici 
albastre, și vînători, cu pantaloni negri, împodobiţi cu lampasuri, 
cu pene la pălărie, arcuite în jos, pînă pe umărul deprins mai 
înainte să ducă sapa, și dorobanţi avind cușme de oaie, 
bogate... lar după pedestrași veneau călărașii, și roșiorii, în șiruri 
cărora nu li se vedea capătul.... 


Din prins cum era pe calul sultanului — care trăise zeci de 
vieți înșirate dintr-una în alta, numai ca să-l ducă pe el iureșul 
ăstor citeva veacuri — lonică se pomeni teafăr și scos din 


ștreanguri, pe un dîmb mai înalt decit altele, de unde se vedea 
de jur împrejur, printr-o ploaie măruntă, ca toamna, deși locul 
era verde, iar vremea caldă. 

Se trezi în acel loc, pe neașteptate, într-un sunet de goarnă, 
atit de apropiat, încît făcea să-i zbiîrniie capul. Văzu alături un 
trimbițaș, în picioare, bătrîn ca unchiașii, dar înalt și falnic, 
sunînd atacul. lar lîngă el, un flăcăiandru, avînd în cap cușmă, 
ca dorobanţii, bătea în tobă, îndemînatic, apăsînd ritmul 
trimbițașului... 

Deodată, un piriit străbătu aerul, și cușma băiatului sări pe 
spate, de unde se duse de-a rostogolul, pînă se opri, udă de 
ploaie, într-o văioagă. Și atunci abia lonică băgă de seamă că în 
ploaia cerului se împletea o ploaie de gloanțe. 

Toboșarul rămase în capul gol, fără să se ferească de vreuna 
din ploile acestea. Miinile lui continuară să bată, netulburate, 
ritmul atacului. Părul, răvășit de vînt, îi cădea pe faţa neagră de 
fum și numai o apă. 


— Gavroche! strigă lonică, asemuindu-l cu altul. 

Flăcăiandrul îi zimbi, dar nu-i răspunse, ci bătu mai departe. 

lonică se frecă la ochi, să se dezmeticească! 

— Viriarte! 

Toboșarul zimbi iarăși, numai că ziîmbetul lui împietri la 
jumătate. Chipul i se făcu palid, lăsînd să se vadă mai bine 
dîrele de funingine — fumul pulberii arse, pe care vintul o ducea 
prin ploaia măruntă și deasă. O pată roșie apăru la piept, pe 
tunica băiatului. Pata se lăţi repede, dar bătaia tobei se auzi 
încă o vreme, însoțind fără greș trimbiţașul, pînă ce toboșarul 
căzu pe spate. 

— Cine ești tu? întrebă lonică, venind aproape. Aș zice că te 
știu! La început am crezut că ești Gavroche... Apoi Viriarte... 

Semăna și cu lliuță, pe care îl văzuse mai de curînd, deși 
amintirile în legătură cu el se arătau încurcate. Dar de văzut îl 
văzuse, ba chiar îi fusese alături în ceasul atacului. Și totuși, 
lliuță nici nu era născut astăzi. De neînțeles ginduri — mare 
învălmășeală; iureș! — așa se explicau toate... 

Băiatul căzut clătină din cap; în colțul gurii i se ivi o șuviță de 
sînge, șerpuindu-i pe obrazul așa de fraged, că părea de prunc, 
sau de fată. 

— Nu știu de cine vorbești, răspunse el, cam rușinat că nu 
cunoștea numele acelea ciudate. Eu sînt Mitruţ, copil de trupă în 
al șaselea de dorobanţi... Sună tu mai departe! 

Un val de vînători trecu pe lîngă ei, de o parte și de alta, 
aplecați în față, ţinînd puștile ca pe ciomege, că începea, pare- 
se, lupta de-aproape. Unii duceau scări, să se cațere pe reduta 
înaltă, alţii fascine ca să umple șanțurile... 

Atunci băiatul înțelese că se află în faţa Plevnei, la 30 august 
1877... 

Căzu pe urmă și trimbiţașul... 

Mai tîrziu lonică se pomeni în faţa unui cort, pe o zi pașnică; 
nu se auzea nici tunul, nici glonţul pușcașului. Dar o goarnă 
sună deodată, dar nu atacul... 

Pînzele cortului se dădură deoparte. leşi căpetenia oastei 
turce, care ar fi putut să fie chiar Baiazed, dar ras de barbă și 
avînd, în loc de turban, o pînză albă, pătată de sînge, o fașă 
care îi învelea fruntea, nelăsînd să se vadă cît era de cutată. De 
jur împrejur se aliniau armate, cu puștile la picior, așteptînd 
pacea. Și nu știu cum se făcu, aflindu-se lonică tocmai în fată, 


fără vreun merit, decit că fusese martorul faptelor, dinaintea 
anului 1400 pînă astăzi, în acel iureș care făcuse să se petreacă 
totul doar într-o noapte, sau în cîteva ceasuri, sau în citeva 
clipe, poate — și aceasta nu datorită lui, ci atitora și atitora care 
scriseseră istoria prea zbuciumată, atitora și atitora care i-o 
lămuriseră, făcîndu-l s-o simtă și s-o înţeleagă — aflindu-se, 
așadar, băiatul tocmai în faţă, un ofiţer turc, de bună seamă 
tilmaciul, păși pînă la el și, înclinîndu-se, îi zise în foarte de 
înțeles limbă valahă: 

— Osman Pașa e gata să vă predea sabia! 

— Mie? se miră băiatul. 

Pînă să mai spună o vorbă, să arate că nu i se cuvine de loc 
cinstea aceasta, Osman Pașa își desprinse sabia din cătărămile 
argintate și i-o puse în braţe. 

lonică, roșu ca fesurile oastei vrăjmașe, se întoarse și puse 
sabia în mîna unui oștean, un dorobanţ, aflat tocmai în spate. 
Cușma acestuia era ciuruită de gloanţe, ba își pierduse și pana 
de curcan care o împodobise odată. Se cunoștea că dusese 
greul războiului, după cum se înțelegea de la sine că în ţară 
dusese greul la sapă, fiind din cei care o viaţă întreagă ară și 
seamănă pentru alţii. Și lonică fu bucuros să-i facă măcar un pic, 
măcar un început de dreptate. 

— la-o tu! îi zise, privindu-l în față. Mergi cumva spre casă? 

— Merg! răspunse, nespus de voios, dorobanțul. 

— Atunci hai repede, c-am întîrziat și m-așteaptă... 

Atit de rău îl durea capul! Și tare era amărit că nu poate să se 
bucure pe deplin de această zi, cînd se cîştiga deodată și 
neatiîrnarea, și pacea! Cine îl aștepta, și oare în ce parte? 

Cînd cetatea rămase în urmă și ajunseră pe dealul de unde se 
vedeau toate, se ridicară în picioare, însîngeraţi cum erau, și 
toboșarul și trîimbiţașul, Amîndoi făcură semne de rămas bun, și- 
n ochii lor triști se citea dragostea. La fel se citi și-n ochii 
dorobanţului, înlăcrimaţi dintr-o dată. 

— Mergi cu bine, fătul meu! zise trimbiţașul. Să ai grijă de 
maică-ta! 

Micul toboșar vorbi și el, cu vocea-i copilărească: 

— Drum bun, tăicuţă! Sărut-o pe mama și du-i sănătate! 

Cînd ajunseră pe la jumătatea coastei, lonică întrebă, 
îndurerat de întîlnirea aceasta: 

— Sînt de la tine din sat toboșarul și trimbiţașul? 


— De la mine din casă: fecioru-meu și taica! 

Băiatul se opri, și-abia acum se gîndi să afle cine era cel care 
avea cu sine sabia lui Osman Pașa. 

— Cum te cheamă? 

— Peneș Curcanul! răspunse ostașul. 


x 


Frumos ar fi fost drumul de întoarcere, cu toate că rămiîneau 
atîțti morţi sub cetate! Omul care a scăpat viu e dator să ţină 
fruntea sus, gîndindu-se la viaţă. Dar iată că pe un tăpșan 
ședea, ciugulindu-și penele, pasărea neagră, corbul cunoscut lui 
lonică de altădată. 

— Piei de-aici! îl goni băiatul. 

În loc să-i dea ascultare, corbul începu să croncănească: 

— Vezi-ţi de drum și lasă-mă-n pace! Degeaba te ţii după el, 
că n-ai cum să-l aperi! Al meu este soldatul acesta! 

Grăbit fiind să ajungă acasă, dorobanțul se ducea mai 
departe. lonică îl vedea din urmă, pierzîndu-se pe cîmpiile arse. 
— Nu-ţi ajunge cîte hoituri ai sfirtecat, dihanie hrăpăreaţă? 

— Ba da! răspunse sătul corbul. Dar trebuie să mă gîndesc și 
la anii ce vin; neamul meu nu-i obișnuit să postească! 

Și. zicînd așa, scoase de sub pene o foaie de hirtie soioasă, 
unde prăzile lui erau trecute, pe leaturi. 

— lată-l! 

Se ducea ostașul, dornic să ajungă în ţara neatîrnată, și la el 
acasă, iar lonică îl privea din spate, și din ochi îi curgeau lacrimi. 
Și-l durea inima, să-l secătuiască... Pe rabojul corbului, unde era 
trecut luptătorul care își pierduse la Plevna și fiul, și tatăl, scria, 
cu litere de sînge, scălimbăiate: „30 martie 1907“... 


Mult timp plînse el soarta acelui om, atît de nedreaptă, cum 
plinsese moartea bunicului, cînd îl aduseseră împușcat, în duba 
de pîine, pînă în faţa casei. 

Plînse, mergînd în neștire, ziua și noaptea, chinuindu-l și inima 
și capul, care iar îi zvicnea, să se spargă, pînă se făcu un senin 
neașteptat în fiinţa lui, și se pomeni în locurile de pe unde 
pornise ostașul. 

Pe-aici știa drumul; nu era un an de cînd îl urcase, împreună 
cu mai mulţi copii, porniţi cu școala într-o călătorie, pe timpul 
vacanței, spre a cunoaște locurile mai frumoase din ţară. Și era, 
fără îndoială, Ceahlăul, una din aceste frumuseți, pe care o 
cîntaseră oameni de seamă. Numai că astăzi locurile se vedeau 
altfel decit le știuse din călătoria de vară; vară părea a fi și 
acuma, atit că nu era timpul amiezii, cu plina lumină a soarelui, 
ci se cam apropia seara. Poteca se arăta mai puţin bătută, ba 
uneori se pierdea cu desăvirșire în frunzișul pe care și-l tot 
scutura pădurea cu anii, așa că pe-alocuri merse mai mult la 
întîmplare. 

Urca fără oprire, cu răsuflarea greoaie, dar cu un îndemn 
statornic al inimii. Să fi fost aici oare locul unde trebuia să 
ajungă, negreșit și fără întîrziere?... 

Pe urmă se sfîrși pădurea și în față se arătă umbra greoaie a 
unei stînci, de zeci de ori cît statura omului — Toaca numită 
acum — care s-ar fi putut să fie, cu fața ei dreaptă, retezată în 
cremene, locul de masă al uriașilor de pe vremuri. 

De-acolo înainte începea podișul, parcă neumblat de nimeni; 
pe unde știa el cabana, într-o văgăună, nu se vedea decit piatră 
goală; nici urmă că ar fi poposit pe aici oameni! 

lonică merse astfel prin iarba aburită de roua timpurie a serii, 
îndreptîndu-se către miazăzi, cum se ducea acel podiș fără 
nimeni... În obrazul drept, aurit, îl bătea lumina de apus a 
soarelui, care atingea tocmai atunci crestele îndepărtate dinspre 
Transilvania. 

Și deodată, pe cînd în stînga se deschidea vederea — nefiresc 
de limpede în lumina palidă a orei — asupra întregii țări a 
Moldovei, ca de la înălțimi înzecite, că puteai desluși pînă și 
locul îndepărtat, unde Siretul se varsă în Dunăre, lonică 
descoperi trei umbre omenești, pe culmea dulce de la capul 
podișului, numită, în limba blindă a celor de la umbra 
Ceahlăului, Ocolașul Mare. 


Erau trei oameni, și nu se putea ști ce fac ei acolo. Decit că 
unul — om, dacă nu era doar o umbră, desenată în negru pe 
cerul de înserare — scotea sunete măiestrite dintr-o vioară, 
mînuind larg arcușul, cu privirea în vale. Le cînta vecinilor, sau 
poate muntelui, sau șesului, dacă nu soarelui. Dar, pentru 
oricine ar fi fost ele să fie, sunetele limpezi înveleau podișul 
Ceahlăului într-o mantie caldă, ca și cum i-ar fi pregătit somnul. 
Și dacă umbra aceea era doar o închipuire, închipuire arcușul și 
vioara, apoi înseamnă că venea cîntul de altunde, fiindcă se 
auzea fără îndoială. Poate de jos, din frunza pădurii, poate din 
murmurul apelor care străbăteau valea, poate din satele 
oamenilor. Să fi fost el fumul din hornuri, ori clopoţeii cailor din 
poiene, ori gunguritul copiilor, ori glasul tremurat al fetelor 
aflate tainic la vorbă, prin portițe, cu flăcăii?... 

Asupra băiatului nostru, care ajunsese aici după atitea ocoluri, 
cîntul avea putere de balsam, fiindcă pe loc îi pieri și neliniștea, 
și durerea de cap, uneori așa de chinuitoare. Și pășind el încet, 
spre a nu tulbura umbrele, se apropie de ele, ca să le vadă mai 
bine... 

Cîntăreţul, îmbrăcat numai în negru, nu părea bătrîn, decit că 
era tare adus de umeri. Părul îi cădea pe tîmple, fluturînd la 
toate mișcările, dar nu-i înăsprea nici faţa blajină, nici ochii ca ai 
căprioarei, plini de o lumină care, pe lingă bunătate, cuprindea 
și tristeţe și bucurie, după cum cîntul lui era aci doină, aci horă. 

lonică îl știa prea bine, părea însă atit de proaspăt coborit 
cîntărețul din lumea visării, încît i se părea că toată vraja s-ar fi 
rupt, numai cît i-ar fi spus numele. Și, înfiorat de acea 
neasemuită cîntare — tot atit a omului cît și a firii — își mută 
ochii la al doilea. 

Acesta ședea pe o piatră, cu ochii în vale, dar privirea lui 
părea să se ducă altunde, biruind trist depărtările. Plete negre îi 
cădeau aproape pînă pe umeri, încadrînd chipul chinuit și de-o 
nefirească paloare. Ca și primul, avea straiele negre, însă 
purtate, pare-se, multă vreme, dovadă potrivnică bunăstării. 
Numai că, așa cum ședea el, privind ceva ce poate nu vedea 
nimeni, nu-și simţea sărăcia... 

Al treilea ins se deosebea cu totul de primii, nu doar prin 
înfățișarea mai pămiîntească, prin privirea voioasă și vie a celui 
gata oricind să asculte și să spună glume, ci și prin 
îndeletnicirea din clipa aceea. 


Cînd unul cîntă, altui visează — amindoi căutînd bătăile mai 
adinci ale inimii — cineva trebuie să aibă grija mîncării. 

Al treilea om, așezat pe un pietroi, cu spatele la apus, fără să 
ia seama la ultimele pilpiiri ale soarelui care curgea topit între 
piscurile înroșite de foc ale Transilvaniei, mesteca mămăliga 
într-un ceaun, luat de pe pirostrii și proptit cu pricepere 
țărănească între labele lui greoaie. Avea o faţă rotundă, cu părul 
în inele, lăsat la voia întîmplării și nu prea ţesălat, ca și barba 
crescută atît de sălbatic, încît nu-ţi îngăduia să deslușești pe 
chipul lui decît ochii și nasul, adică putind el să vadă și să 
adulmece. Cînd se ridică — luînd ceaunul de toartă — omul, care 
pînă atunci păruse nu din cei mai trupeși, se arătă ca o namilă. 

— Bună seara! îi zise lonică, stăpiînit de multă sfială. 

Celorlalţi, încaltea, nici n-ar fi îndrăznit să le spună ceva, cu o 
vorbă de-a oamenilor. 

— Bună seara! răspunse voios cel ce mestecase mămăliga. 

Băiatul se așeză pe iarbă, lîngă jeraticul pe care sfiriia 
pastramă de capră, întocmai ca într-o seară cînd cinase cu un 
drumeț trist între ruinele Numanciei. Și, uitîndu-se la omul de 
astă-seară, duse cu el vorba, astfel: 

— Te cunosc, ori te asemuiesc cu altul? 

— la, nu-i greu de ghicit cine-s — zise sfătos uriașul — dacă ți- 
i aminti că am fost și eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată 
de humă însufleţită, dintr-un sat de pe-aici (las' că-l știi!), care 
nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci, 
și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut! 

— Și acum ești tot așa sărac! observă lonică, privindu-i 
straiele de dimie sură, cum nu poartă lumea avută. 

Omul răspunse cu voie bună, poate făcînd haz de necaz, în 
timp ce răsturna mămăliga pe un ștergar pus de-a dreptul pe 
iarba înrourată a muntelui: 

— Sărac așa ca în anul acesta, ca în anul trecut și ca de cînd 
sînt, niciodată n-am fost! 

Băiatul îi privi iarăși alcătuirea voinică: 

— Te crezusem mic de statură! 

— Fiindcă mă știi de pe cînd începusem și eu, drăgăliță- 
doamne, a mă ridica băieţaș la casa părinţilor mei... Dar de 
atunci a trecut vreme! 

Pe urmă omul sfătos se uită la masa pregătită și începu să 
ridă cu toată gura, cum îi era felul: 


— Da' de ce-oi fi pregătit eu bucatele acestea? 

— Fiindcă-i vremea de cină! Acum șade la masă toată lumea. 

— Ei, mă copile! Toată lumea vie! Noi sîntem niște umbre! 

— Așa e! încuviinţă Ionică. Dar, cum să-ţi spun, e acum o clipă 
de taină, sau nu știu ce se întîmplă cu mine, că vă simt vii, ca și 
cum aţi trăi aievea, o dată cu mine, 

— Bădiţă! strigă uriașul către omul cu plete căzute pînă 
aproape de umeri. lan ascultă aici ce băsneli spune băiatul 
acesta. Poate tu le-ai înțelege mai bine! 

Atunci lonică văzu că, în rotirea firească a stelelor, luceafărul 
răsărit către seară ajunsese și lucea în creștetul omului strigat 
fără nume, trimiţindu-și razele pe fruntea lui pală. Și de acolo, 
din înălțimea Ceahlăului, omul, ca o umbră doborită de tristeţi 
cîte nu cuprind lumea, îi răspunse băiatului, dar nu la vorbele de 
mai adineaori, ci la privirea lui, care îl învăluia îndurerată, vrăjită 
și întrebătoare. Nu-i răspunse, lămurindu-și taina, în vorba 
obișnuită a semenilor, ci în cuvinte înșirate cu măiestrie și cu 
tilcuri greu de înțeles prima oară. Și zise el astfel, împletindu-și 
glasul cu sunetul dulce și amar de vioară: 


Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri 

Și niciodată n-or să vie iară, 

Căci nu mă-ncintă azi, cum mă mișcară 
Povești și doine, ghicitori, eresuri 

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară, 
Abia-nţelese, pline de-nțelesuri... 

Cu-ale tale umbre azi, în van mă-mpresuri, 
O, ceas al tainei, asfintit de sară... 


Atit zise umbra și tăcu apoi, dar gîndul lui dete vers mai 
departe, și lonică îl auzi în sine, cum auzea și vioara. Și, din 
toate cîte se împleteau aici, nu desprinse amărăciune, ci o 
bucurie care-i învălui inima, fiindcă toate acele trei umbre aveau 
inima lui în palme și i-o încălzeau, fiecare cu altă putere... 

La un timp umbrele se topiră pe rînd, cum se topeau culmile 
care înconjurau zarea. Rămase încă o vreme cîntărețul din 
strune, zicîndu-și doina și hora. Pe urmă el lăsă vioara, păstrînd 
doar arcușul, și își deschise amîndouă brațele către vale — și tot 
atit către cerul serii. Și oricît îi era de chinuită făptura, cu umeri 
așa de aduși, de parcă avea în spinare toate poverile lumii, din 


el se desprindea atîta putere, încît la semnul lui încremeni toată 
firea. lar cînd lăsă braţele, firea îi răspunse cu toate glasurile pe 
care le poate prinde auzul și sufletul oamenilor. Cîntecul de mai 
înainte, de vioară, plutea încă în aer, înmulţindu-și ecoul. Și pe 
el prinseră să se adune — potrivindu-se între ele cum se 
potrivesc culorile florilor — și glasul muntelui, și al dealurilor, și 
al cîmpiei. Brazi și păltinași cîntau laolaltă cu rîul din vale, iar 
izvoarele susurînd se adăugau melodiei. Cîntau laolaltă și stînca, 
și glia. Cîntau pomul, și ogorul, și privighetoarea și, sus, 
ciocîrlia... Cîntau și talanga stinei, și tulnicul de la munte, și 
cornul vînătorului — și nu numai ele... 

Nu era de astăzi cîntarea, ci de totdeauna, și nu i se întregeau 
ei doar aceste locuri din preajma Ceahlăului, ci întreagă ţara. Și 
dacă pieriseră umbrele de mai adineaori, altele încă se aflau în 
preajmă, fiecare din ele îmbogăţind rapsodia. 

Veneau umbrele ca la sfat de taină, purtînd într-o mînă facle 
care dau lumină, în cealaltă tomuri, cu știința lumii, sau peneluri 
de folos picturii, sau condeiul, cu darul de-a pune în scris gîndul 
omului. Și-atita sclipire răspîndeau făcliile, încît tot Ceahlăul luă 
lumina zilei... 


x 


Nu zăbovise, după credinţa lui, mai mult decit o noapte pe 
înălţimea Ceahlăului, fiindcă îl tot îmboldea gîndul să ajungă 
undeva, fără întîrziere. Dar, după prea scurtul popas, cînd cobori 
poviîrnișul pe aceleași locuri pe unde urcase cu o zi mai 
devreme, valea Bistriţei se schimbase ca printr-o minune. O apă 
nesfîrșită se întindea acolo, acoperind dealurile, strecurîndu-se 
printre ele, de-a lungul văilor, alcătuind istmuri și fiorduri ca în 
alte părţi ale lumii, dar fără răceala scandinavă din vecinătatea 
polului. Era tocmai vreme de primăvară... Pe țărmurile înverzite, 
pomii în floare se oglindeau în apa de limpezimea izvoarelor, 
alcătuind, cît ţinea valea, lungi dantele albe, cum nu poate 
împleti nici cea mai răbdătoare, cea mai iscusită mînă. 

lar peste acest peisaj nou, născocit parcă de ziîne, se revărsa 
din înălțimea Ceahlăului vechea rapsodie, pe care văile, 
înmulţind-o, o făceau încă și mai sonoră. Și ca totul să aibă 
asemănare cu basmul, lonică zări curînd o lebădă albă, venind 
de-a lungul fiordurilor și îndreptîndu-se spre locul unde se afla 


el, ca și cînd l-ar fi căutat anume. Mergea însă cu altă viteză 
decit lebedele aievea, mai repede chiar decit cele din legendă, 
născute din închipuirea oamenilor. Astfel că nu trecu mult timp 
pînă să-și arate mai deslușit formele; era un vaporaș minat de 
motoare, avind din înfățișarea pasării cu care fusese asemuit 
adineauri doar desăvirșirea mișcării și culoarea albă, plină de 
strălucire. 

Vaporașul, împodobit cu ghirlande și ramuri, opri la țărm, fără 
să-l fi chemat nimeni. Zgomotul motoarelor se împletea cu 
rapsodia, de parcă l-ar fi pus pe note, măiestru, compozitorul. 

Omul care stătea la cîrmă, în haine albe de sărbătoare, zise, 
așezindu-și și el glasul în armonie cu toate înconjurătoarele: 

— Haide, băiete! Vino!... 

lonică nu aşteptă a doua poftire. Doi marinari, gătiţi ca și 
căpitanul, îi întinseră mîinile, săltîndu-l peste copastie, după 
care vaporașul își reluă drumul. 

— Ce faceţi pe-aici? întrebă lonică de îndată ce își veni 
puțintel în fire. 

Căpitanul întoarse capul, de la cîrmă: 

— Te căutam pe tine! 

Avea mustăți albe, dar încolo părea voinic, poate chiar tînăr, 
cu fața netedă și numai zîmbet de voie bună. Și cei doi marinari, 
care încadrau musafirul, stînd drepţi, de parcă ar fi fost garda lui 
de onoare, zimbeau, și pe fețele lor, ca pe tot ce se vedea de-a 
lungul văii, se citea mulțumire și voie bună. lonică păstra totuși 
multă nedumerire. 

— Dar unde mergem? 

Atunci căpitanul își duse, tainic, un deget la gură: 

— Nu întreba! Ai să vezi singur!... Nu puteam să începem fără 
tine! Te așteaptă toată lumea! 

— Voi... sînteţi oameni adevăraţi, sau din închipuire? 

— Adevăraţi, după toate semnele! 

— Dar cum de mă vedeţi? Pe mine oamenii nu mă văd decit în 
împrejurări cu totul speciale. 

— Poate și acum o fi o împrejurare de aceea! răspunse 
căpitanul, fără a mai adăuga altă lămurire. 

Nu tinu mult timp acest drum de basm, în umbra Ceahlăului, 
pe apa care oglindea, în mijloc, albastru bolţii senine, iar pe 
margini verdele proaspăt al dealurilor cu bogata dantelă a 
florilor. Un zid de netrecut se ivi în faţă, închizînd valea, între doi 


umeri de stîncă, dar se cunoștea că nu-i pus de natură acolo, 
deosebindu-se de toate cite se aflau în juru-i prin linia lui 
dreaptă, trasă — ai fi zis — cu teul pe planșetele inginerilor și 
avind altă frumuseţe decît a Ceahlăului. Se cunoștea că nu-i 
răsărit dintr-o zvircolire a scoarței, întîmplătoare și uneori 
nebună, ca toate de pe pămînt cite alcătuiesc geografia. Se 
simțea, ce mai încoace și-ncolo, rigla, compasul și echerul, 
planul arhitectului și calculul inginerului; mintea omenească 
închipuise acest adaus la natură, și-l înfăptuiseră — precum 
putea să vadă oricine — braţele oamenilor. 

De altminteri, oamenii se și aflau de faţă, înșiruiţi pe toată 
lungimea lucrării, și cei care nu încăpuseră ocupau înălțimile, 
atit de mulţi, că piatra pe care stăteau părea vie. Numai că își 
schimbaseră hainele săptămînii, care ar fi dovedit munca lor 
lungă și continuă — la îndoitul fierului, la turnatul betonului — și 
aveau haine de sărbătoare. Peste capetele lor fluturau steaguri 
roșii și tricolore, și freamătul flamurilor, împreună cu răsuflarea 
acelor mii de oameni, se împletea cu ampla rapsodie a firii. 

Cînd lonică puse piciorul pe baraj, oamenii îl înconjurară, cu 
fetele zîmbitoare. În uralele care se porniră deodată, unul din ei 
ieși în faţă și-i întinse băiatului o cheie de aur. 

— Îţi predau — zise el — cheia hidrocentralei! 

Nespus de mult se rușină băiatul că i se făcea asemenea 
cinste, pe care n-ar fi visat-o, chiar dacă i-ar fi lipsit cu totul 
sfiala și modestia. 

— Dar eu n-am pus aici nici o piatră! N-am nici un merit! 

Omul care-i vorbise îl lămuri îndată tot tîlcul întîmplării: 

— Ai să pui alte pietre, cînd vei avea putere! iți dăm o cheie; 
tu să faci din ea zece! Meritul tău e viitorul! 

Atunci toată suflarea aceea de oameni începu să bată din 
palme, stîrnind un ropot care, desigur, se auzea pînă în virful 
Ceahlăului. Deși foarte tulburat și fisticit mai cu seamă, Ionică 
se socoti dator să răspundă cu o cuvîntare. Îndată fu poftit la 
tribună, înconjurat numai de microfoane. Citeva clipe băiatul 
rămase cu ochii pe pinza roșie, care învelea tribuna, ca să-și 
adune gîndurile, cum face oricine în împrejurări asemănătoare. 
Cînd ridică privirea, descoperi în faţă hăul care se deschidea 
către vale, și se clătină, gata-gata să-l ia ameţeala. Abia acum, 
cînd vedea peretele barajului în partea lui goală, își dădea 
seama din ce adîncimi pornea și la ce înălțimi ajungea betonul. 


Și, uitînd că orice vorbă i-o prindeau microfoanele, exclamă, 
exprimîndu-și uimirea, în vorbe nepotrivite cu o cuvîntare 
solemnă: 

— Aoleu! Da’ știu c-aţi muncit ceva, nene! 

Și praf se făcu atunci în capul lui restul cuvîntării, fiindcă de 
pretutindeni izbucniră aplauze. Ce vorbe să găsești cu mintea, 
cînd huiau munții și văile, și oamenii nu mai conteneau cu 
bătutul din palme? lonică stătea zăpăcit la tribună, încercînd să 
adune în cap gindurile de mai înainte, spre a le rosti apoi cu glas 
tare. 

„Va să zică, dragi tovarăși — repeta el în gînd cuvîntarea — o 
făcurăţi! Corbul, pe care l-am întîlnit în mai multe rînduri și care, 
pe lîngă alte obiceiuri rele, îl are și pe cel al cobelii, spunea că 
asta nu-i treabă pe puterile oamenilor. Spuse el, adică, îngust 
fiind la minte și pizmaș la inimă, că omul nu trebuie să înfrunte 
firea, care ne este stăpînă. Îl cunosc bine, și de-ar fi aici știu ce- 
ar croncâni, hainul! Că, mai la urma urmelor, cum o să faceţi din 
apă lumină? Dar, după cum se vede, voi o și făcurăţi...“ 

Aplauzele nu se sfirșeau, ca și cum pentru o vorbă spusă de el 
— ia, așa, cum ii ieșise din inimă — oamenii, aveau să-l laude 
toată ziua. Și lonică își reluă în gînd cuvîntarea: 

„Vorba lungă, sărăcia omului! Cunoașteţi zicala, iar eu o 
cunosc foarte bine, fiindcă am scris-o de nenumărate ori în 
caietul de caligrafie. Vorbim uneori mai mult decit e nevoie, 
bunăoară chiar și noi cîteodată, la ședințele pionierilor. Unii 
vorbesc fiindcă le place să-și asculte propria lor vorbă, cu 
fudulie. Alţii, ca să-i asculte ceilalţi, să le aplaude oratoria. Mai 
sînt și unii care vorbesc spre a trage spuza pe turta lor, uitînd 
că, dacă sîntem tovarăși, trebuie să coacem bine turta tuturora. 
Dar de ce pentru aceste cusururi să condamnăm cuvintul în 
întregime? Vorbirea, fiind o însușire a omului, se cade s-o 
ascultăm totdeauna, iar părerea noastră să ne-o dăm la urmă. 
Căci, ce mai tura-vura, din vorbă se alege, după cum știți, 
adevărul!“ 

Pas de spune un cuvint din toate acestea, nu lipsite de 
chibzuinţă și istețime. Oamenii aplaudau într-una, și soarele 
cobora către seară, cu mare repeziciune. 

„Nu-i mult timp — zicea lonică în sine, socotind că tot are să 
vină clipa cînd să-și dezvăluie gîndul cu glas tare în fața 
mulțimilor — nu-i mult timp de cînd, ivindu-se prilejul, am stat 


de vorbă cu faraonul Keops, care a făcut cea mai mare piramidă 
din lume. Adică, el a avut numai ideea, că treaba au făcut-o 
oamenii. Am cercetat ce s-a construit acolo, și recunosc că 
treaba a izbutit bine, dovadă că stă în picioare după atitea 
milenii. Dar ce folos? se va întreba fiecare... Numai așa, spre a 
rămîne ca o ciudăţenie a istoriei? A adăpostit ea pe cineva, în 
afară de o mumie? Îi ţine cuiva de cald? Face viaţa lumii mai 
bună? Da’ de unde!... Va să zică, munca oamenilor s-a dovedit 
temeinică, iscusinţa — nu mai vorbesc — poate să ne uimească 
pînă și pe noi, care lucrăm cu beton, cu fier, cu fel de fel de 
mașini și de macarale. În schimb ideea, dragi tovarăși, ducă-se 
în pustiu sau pe apa Nilului!... Aici însă, pe cît de iscusită și de 
temeinică a fost munca voastră, pe atit de înțeleaptă a fost și 
ideea. Îngăduiţi-mi, dar, să vă felicit călduros și din toată inima!“ 

Spune o vorbă, dacă poţi, în acele aplauze care, în loc să 
contenească, deveneau mai furtunoase, oră cu oră. Se cunoștea 
că oamenii care turnaseră betonul aveau mușchi zdraveni și 
palmele bune. Pe negindite se făcuse seară, iar acum cădea 
întunericul. 

Omul care îi încredințase cheia lui lonică se urcă alături de el, 
la tribună, și îi strigă în ureche, altfel nu i s-ar fi auzit glasul în 
uralele neostenite ale mulțimii: 

— Dă drumul la lumină! 

Băiatul se supuse, potrivi cheia în tabloul de telecomandă, 
pus la îndemiînă în vederea serbării, și-o suci așa cum îi arăta 
săgeata indicatorului, că doar știa și el ce-i aceea o uzină! Nu-și 
sfîrși bine mișcarea, că de pretutindeni ţișniră jerbe de lumină, 
prefăcînd noaptea care se lăsase în ziuă. Dar nu doar aici, ci pe 
toată valea, pînă la cîmpie, iar în sus, pînă în înălțimea 
Ceahlăului, de unde tot mai răsuna rapsodia, îmbogățită de 
uralele oamenilor, înscrise parcă și ele pe feluritele voci ale 
partiturii. 

Și-abia după aceea urmă clipa de tăcere pe care lonică o 
așteptase atita timp, pregătindu-și în gînd cuvîntarea. Numai că, 
fermecat de strălucirea electricităţii care prefăcea noaptea în 
feerie, el uită tot ce-și pregătise în gînd ca tot oratorul; uită 
chiar și pledoaria în folosul vorbirii, și zise numai atit, în mijlocul 
microfoanelor: 

— Celor ce-aţi gîndit, celor ce-aţi muncit, vă mulțumesc 
pentru lumină! 


Apoi, fiindcă era păţit, adăugă repede, înainte de a reîncepe 
aplauzele mulțimii: 

— Vă făgăduiesc să dau de zece ori mai multă celor ce vin 
după mine! 

Și cum spuse aceste cuvinte, un fior îi străbătu ființa plăpîndă, 
atit de greu încercată în ultimele zile: știa unde trebuia să fie, își 
amintise deodată, abia acuma — și o grea neliniște puse 
stăpiînire pe el, la gîndul că are să-și piardă cuvintul, dacă nu 
ajunge la vreme. 

— Vă mulţumesc pentru primire, dar trebuie să plec 
numaidecit! Sînt în întîrziere, îi spuse omului care îi dăduse 
cheia și îi zimbea cu prietenie. 

Bineînțeles că i se puse la dispoziție o mașină; lonică însă 
refuză această înlesnire, dar nu — cum s-ar crede — numai din 
modestie. 

— Să vedeţi — încercă el să explice încurcătura — acolo unde 
mă duc eu, cum să vă spun... nu s-au născut încă mașinile! 

Apoi porni în mare grabă, luînd drumul pe sub munte, 
străbătînd valurile de lumină care îl urmăriră multă vreme, ca și 
aplauzele mulțimii. 

Mergea pe o potecă de piatră, dar nu-i simţea asprimile, fiind 
îmbrăcată în cetină, parcă anume spre a înlesni drumeţia. In 
fiecare frunzuliță de brad se răsfringea lumina din vale, astfel că 
pădurea părea pregătită pentru o strălucită serbare a zînelor. 

Și cum mergea lonică astfel, zorind pasul, auzi zgomot domol 
de copite, și la un cot al potecii dădu cu ochii de o iepșoară care 
suia pe îndelete costișa, minunîndu-se de atîta lumină. 

— Hai, încalecă, că te duc fuga! zise această făptură 
cumsecade, luînd glasul omului. 

— la te uită! se minună lonică. Pot să jur că te cunosc foarte 
bine! 

— N-ar fi de mirare! 

— Tu nu ești Pisicuţa lui... 

— Nu-i spune numele! îl opri iepșoara. Dacă mă cunoști pe 
mine, pe el îl cunoști mai abitir, fără îndoială... Socot că ai 
încredere să te scot de pe aceste coclauri! 

— O, știu! Le cunoşti foarte bine! Dar unde l-ai lăsat pe 
stăpînul tău astă-seară? 

lepșoara lăcrimă, cu o tristețe pe care unii nu i-o recunosc 
animalului: 


— Ei, sărmanul! E și el acolo unde se duc la urmă toţi 
oamenii, la sfatul de taină al umbrelor bune! 

— Chiar umbră să fie — dădu răspuns lonică vorbelor spuse 
de iepșoară — vie are să rămînă umbra lui bună, cît timp au să 
stea în picioare acești munţi din preajmă, pe care odinioară i-aţi 
cercetat împreună! 

Auzind așa, pădurea își vesti încuviințarea, începînd să 
freamăte, unindu-și glasul cu vechea și ampla cîntare venită din 
înălțime. Și în această statornică rapsodie, între sunetele viorilor 
și violoncelelor, al flautelor și oboaielor, al trompetelor și al 
țimbalelor, și al tuturor sunetelor pe care le scot coarda, lemnul 
și alama miînuite cu măiestrie, se amestecau cu glasul poetului, 
și vorba de duh a povestitorului, și marturia drumeţului 
îndrăgostit de natură, și zgomotul de ciocan al muncitorului, și 
detunătura trotilului cînd rupe stînca, deschizind drum omului, și 
vuietul apelor în turbine, și zumzetul mașinilor care dau lumină 
— ridicînd cu toatele, la înălțimi nemăsurate faţă de înălțimea 
Ceahlăului, imn de slavă celui bun și vrednic, de ieri, de azi și de 
mîine. 

lar lonică în acest timp gonea călare spre locul unde îl chema 
datoria, zburînd cu iuțeala vîntului și a gîndului, ca în basme, 
fiindcă blajinei și bătrînei iepșoare a lui Calistrat Hogaș îi 
crescuseră aripi, spre a se întregi feeria. 


Către zorii zilei erau în plină cîmpie, cînd, la umbra unui gorun 
care creștea acolo poate de pe vremea lui Ștefan cel Mare, 
lonică văzu o bătrînă, și o văzu, desigur, și iepșoara, fiindcă se 
opri de la sine. Bătrina măsese pesemne acolo, și acum tocmai 
se pregătea să-și urmeze drumul. 

— Bună dimineaţa, mătușică! îi vorbi băiatul, socotind că apoi 
s-o întrebe dacă nu are cumva vreo nevoie în care să-i dea 
ajutorul. 

— Bună dimineaţa, copile! îi răspunse bătrîna. Stai jos să te 
odihnești o ţiră. 

— Nu pot, fiindcă sînt în întîrziere! Voiam doar să știu dacă ți- 
aș fi de vreun folos. Altfel mă grăbesc din cale-afară. 

— Nu-ţi fie teamă; ai să ajungi la vreme! 

Cu aceste cuvinte, pe chipul bătrinei se ivi un zîmbet care 
spunea mai multe decit vorba rostită parcă într-o doară. lonică o 
privi cu multă mirare. 

— Dar de unde știi dumneata că am să ajung la vreme, cînd 
nu știi mai întîi care mi-e drumul? 

— Eu le știu pe toate tot ce se întîmplă în lume! Știu că ai 
lăsat în primejdie un om bun, care îţi ţine locul la închisoare, și 
te grăbești într-acolo, ca să nu ispășească el pedeapsa în locul 
tău, fără vină. Faci foarte bine, de vreme ce i-ai făgăduit că ai să 
te întorci fără întîrziere! 

— Am fost foarte supărat și foarte neliniștit, mărturisi lonică. 
Sînt tare obosit și mă doare așa rău capul în unele ore, încît nu 
mai ţineam minte care mi-era datoria. Dar te rog să mă crezi, 
mătușico, n-aș mai avea liniște pînă în ceasul din urmă, dacă 
bietul om ar ispăși pentru mine! 

— Așa e! Du-te îndegrabă și scoate-l la lumină! 

— Mulţumesc pentru vorba bună! Dar te mai întrebai o dată, 
mătușico: ai cumva vreo nevoie? Sînt gata să te ajut, cît mă 
pricep și cît mă ţin mădularele. 

— Nevoia pe care o am nu poţi s-o mulțumești tu, copile! De 
mult timp caut pe cineva, colindind drumurile, dar cum să-l 
găsesc, dacă nici nu știu cine-i? 

— Cum vine asta?! se miră băiatul, uitîndu-se bănuitor la 
bătrînă. Mai adineaori spuneai că știi tot ce se întîmplă în lume! 

— Daa!... Tot ce se întîmplă cu alţii, dar nu și cu mine! 

Dacă n-ar fi dat dovadă că îi cunoaște gîndurile și drumul, 
lonică ar fi fost îndreptăţit să creadă că biata bătrină nu-i tocmai 


în toată firea. Privind-o mai cu luare-aminte, ceva i se păru 
ciudat în înfățișarea ei — nu alta, decit că o mai zărise parcă 
undeva, și parcă-i mai auzise și vorba blajină. 

Pe cînd el își rumega această nedumerire, bătrina zise mai 
departe, arătîndu-și încurcătura: 

— lată, mă copile, caut pe cineva care m-a ajutat într-o 
nevoie, că n-am liniște pînă nu i-oi mulțumi cum se cuvine. Dar 
de un' să-l iau? Să fi fost bărbat, să fi fost femeie? Aveam o 
dăsagă grea cu mine, și cum nu mă mai ţineau puterile... 

Băiatul tresări fără voie. 

— O sacoșă cu cartofi! îi scăpă vorba din gură. Într-o după- 
amiază, la autobuz, cînd era îmbulzeală! 

— Tu ești! strigă atunci bătrîna, cuprinsă de bucurie. Bine că 
te-am găsit, copile! Vino să te îmbrăţișez, că ești drept și ai 
inimă bună... Și-acum cere-mi ce vrei! Orice dorință a ta stă în 
puterea-mi s-o aduc la îndeplinire! 

— Dar cine ești tu? 

Bătrîna se codi puţin, ferindu-și ochii cu oarecare sfiiciune: 

— Ce să mai vorbim de pomană!? M-ai crede dacă ţi-aș spune 
că sînt Sfînta Vineri? 

lonică răspunse stinjenit, fiindcă îi părea rău s-o supere pe 
bătrînă: 

— Aș vrea să te cred, dar după cîte am văzut eu în lume, după 
ce am fost chiar și în Cosmos... 

— Atunci numește-mă Mâătușa cea Bună! Și spune-mi, ce-ai 
dori să-mi ceri? 

— Altceva nimic, decit dacă ai putea să-mi arăţi drumul. 

— Mergi drept încotro te duc gîndurile bune, și ai să ajungi 
unde ţi-este țelul. Dar bagă de seamă, multe ispite și multe rele 
au să-ţi stea în cale. Vrăjitoarea nu, c-o am în puterea mea. Pe 
zmeu l-am ucis; i-au rămas numai puii, care n-or îndrăzni să se 
pună cu tine. Acele rele o să ţi le aducă mai ales Căpcăunul. 
Împotriva lui îţi dăruiesc peria, oglinda și pieptenele pe care le 
știi din poveste. Cînd va fi nevoie, nu pregeta să le folosești, în 
numele binelui! 

Atit zise Mătușa cea Bună, și pieri de la umbra gorunului. 

— Haide, Pisicuţo, să ne căutăm drumul! strigă lonică spre 
iepșoara de tovărășie. 


Aceasta mai rupse un smoc din iarba plină de rouă, apoi, 
întremată de popas și de hrană, necheză vioaie, cu capul în 
soarele care răsărea dintre holde, în zarea cîmpiei. 

— Gata sînt, stăpiîne! 

Și tropotul copitelor se ridică pînă la ceruri. Cal și călăreț 
goneau mîncînd norii, avînd călăuză gindurile bune... 


x 


Fapta de laudă omului nu cunoaște ocoluri, și așa se vădea a 
fi drumul: o linie dreaptă, peste cîmpie, peste văioage și 
dîmburi, peste pîraie, prin livezi, zăvoaie și crînguri, prin locuri 
care nu erau totdeauna cele mai ușoare pentru călăreț și pentru 
copitele calului. 

Așa merseră, pe nerăsuflate și zorind amindoi să cîştige 
vremea, pînă ce, spre amiaza zilei, ajunseră la un rîu mare. Era 
o apă învolburată și cenușie, care se umflase de ploi și dădea 
peste maluri. Mai la deal, să fi fost cinci sute de pași pînă acolo, 
se vedea un pod, cu bolți largi de piatră, bine lucrat, că nu l-ar fi 
putut lua nici cele mai umflate șuvoaie. La vale, și nu mai 
departe decît era primul, se vedea încă unul, mai temeinic 
lucrat, deși n-ar fi fost nevoie de risipa aceea. Se ţinea bilci prin 
partea locului, după semne, sau poate petrecere și serbare, 
fiindcă la amîndouă podurile se înghesuia lume, pusă pe chef și 
pe glumă. Muzică veselă se ridica în aer, împreună cu mirosul 
îmbietor al fripturilor care musteau pe grătare, al gogoșilor 
sfiriind în tigaie. Mișunau negustorii de acadele, lăudîndu-și 
marfa și făcînd pofticios pe oricine, nu doar pe copii, ci și pe 
oameni, că toți cumpărau și își umflau obrajii, ba cu caramele, 
ba cu beţișoare, bigi-bigi și cîte și mai cîte felurite bomboane. În 
alte locuri, se învirteau călușeii, săltau bărcile zburătoare, 
pocneau artificii, ridicînd stele colorate în aer. Comedianţi 
îmbrăcaţi ca irozi pofteau mulţimea la circ, făgăduind acrobaţii 
colosale, triplu salt la trapez, dublu bambus în dinţi, echilibrul 
elefantului pe două fire de paie, și chiar unele mai dihai, cu 
oameni și cu animale, care făceau lumea să se înghesuie la 
intrare. 

Cărui copil nu-i place bilciul, cu toate ale lui, și circul, și 
menajeria unde poţi vedea animale din toată lumea, ba chiar 
din cele nevăzute de nimeni?! 


Mare ispită îi căzuse lui lonică în cale, și bun ar fi fost popasul 
de prînz în locul acela! Încaltea Pisicuţa, care zburase și gonise 
fără preget multe ore, ajutîndu-se cînd de aripi, cînd de picioare, 
ar fi dorit și-ar fi fost îndreptățită să capete, dacă nu o traistă de 
ovăz, măcar o mînă de paie. 

— Să facem popas, stăpine! zise ea, căutînd cu jind la izlazul 
unde, pe lîngă căruţe, odihneau caii ţăranilor. 

— S-ar cuveni, și chiar ar fi nevoie! recunoscu băiatul. Dar ca 
să ne abatem pe-acolo ar însemna să ne părăsim calea. Drumul 
nostru nu îngăduie ocoluri, oricît ar fi ispita de mare! 

— De zburat, nu mă mai ajută aripile, bag seama. Și doar n-o 
să trecem prin apă! se codi iepșoara. 

— Ba tocmai! 

— Dar e adiîncă, stăpîne! Și învolburată! Și abia i se vede 
malul! 

— N-am încotro! răspunse băiatul. Trebuie să-mi încerc 
puterile! 

— Dacă-i așa cum am să te las în nevoie? 

Atit zise iepșoara și se aruncă în valuri. Oamenii de la bilciuri 
rămaseră cu gurile căscate, văzînd această trăsnaie. Să înfrunţi 
o asemenea apă vijelioasă, cînd ai la îndemînă două poduri, nu 
unul?! Îndată, mulţimea se îmbulzi pe mal, să vadă urmarea. 
Tăcură muzicile, se opriră călușeii și bărcile zburătoare, se opri 
circul, iar acrobaţii, cu dansatoarea pe sîrmă, cu clovnii, dădură 
fuga la girlă. Ba veniră chiar și animalele de la menajerie, 
maimutele, urșii, leii, tigrii și elefantul care făcea echilibru pe 
două fire de paie. Negustorii de acadele și bargagiii stăteau 
mofluzi, cu buzele umflate, fiindcă fugeau mușterii. Gogoșile din 
tigăi începură să se dezumfle, să-și piardă rumeneala, revenind 
la forma aluatului, îndesate și albe, fiindcă focurile se stinseseră 
de la sine. Cît despre fripturile de pe grătare încetară să mai 
sfiriie, se strînseră laolaltă, cîte două, cite patru, lipindu-se cum 
erau înainte de a le tăia măcelarul; și dacă ar mai fi ţinut mult 
așa, n-ar fi fost de nici o mirare să-și recapete forma deplină, 
plus pielea, și să învie, prefăcîndu-se în vacă și oaie. 

În acest timp, cal și călăreț se pierduseră în mijlocul valurilor. 
Pisicuţa ţinea afară doar nările, iar lui lonică apa îi ajungea pînă 
la umeri. Vuia rîul, încercînd să-i ducă la vale, dar în chipul cel 
mai ciudat, de neînțeles celor care priveau de pe maluri, nu-i 
scotea din drum nici cu un lat de palmă; înotau de parcă ar fi 


mers după sfoară, numai că, spre a rămîne credincioși gîndului 
— fiindcă gîndul bun îi ducea într-acolo — amîndurora li se cerea 
neînchipuită strădanie. 

Cînd fură pe malul celălalt, lonică abia își mai trăgea 
răsuflarea, iar biata iepșoara cu greu se mai ţinea pe picioare. 

— Mare fu lupta, stăpîne! 

— Dar am sfîrșit-o cu bine! 

Goneau iarăși acuma, pe același drum care nu îngăduia 
ocolurile: vîntul rece, pătrunzind prin veșmintele ude, îmbrăca 
trupul lui Ionică în gheață și tremur. Și după ce tremură astfel o 
vreme, din haine începu să iasă aburi, ca de pe bălțile calde, la 
căderea răcoroasă a serii. In locul frigului, băiatul simţi 
dogoreală, iar mai tirziu o durere vie în creier. Ochii i se 
împăienjeneau, era istovit de atita cale, dar gindul nu-i dădea 
odihnă — și astfel cîmpul se mistuia sub copitele calului. 

— Numai de m-aș ţine pînă la urmă! zise lonică. 

Pisicuţa își flutură coama: 

— Nu-ţi pierde firea, stăpiîne! 

Pe seară, după ce trecuseră peste dealuri, peste rîpe, peste 
cîmpuri brăzdate de rîuri, neputind ocoli nici o piedică aflată în 
cale, drept în faţă se ivi un munte care, dacă nu era înalt pînă la 
ceruri, în schimb le închidea drumul. lonică descălecă și scoase 
un oftat, din adîncul inimii. 

— iți mulțumesc că m-ai adus pînă aici! îi zise iepșoarei. Mai 
departe am să mă duc singur; asemenea urcuș nu-i de tine! 

— Şi de ce, stăpîne? Tot pe coaste de munte am umblat, de 
cînd mă știu pe lume! 

— Aici n-ai să poţi răzbate! Piscul care ne taie calea e numai 
stîncă goală! 

— Dar fără mine n-ai să-l poţi urca! Suie! 

Cînd lonică fu iar în șa, credincioasa și vrednica lui însoţitoare 
prinse să urce poviîrnișul, cu puteri de care n-ai fi crezut-o în 
stare. Se ivea cîte o crăpătură de stincă, ici și colo; ea își făcea 
vînt să zboare prin aer, folosind ultima vlagă din aripi; dedesubt 
se căscau prăpăstii, de îţi dădeau ameţeală. Sub copitele ei 
cremenea scotea scîntei, și acestea, luate de vînt, se amestecau 
pe cer cu stelele care tocmai începeau să răsară. Cite o stincă, 
desprinsă din munte sub tropotul calului, se prăbușea și se 
rostogolea la vale, sfirtecînd copacii, bușind în tăpșane, 
spulberînd apa izvoarelor și prefăcînd-o în ploaie. 


Călărețul nostru se ţinea cu amîndouă mîinile de coamă, altfel 
ar fi căzut pe spate, și de-a dura s-ar fi dus, tocmai pînă-n vale, 
așa de pieptiș era aici povirnișul, și numai piatră goală! Dar 
Pisicuţa îl urca vitează, de parcă ar fi avut înlesnirea miţei căreia 
îi purta numele. Numai că nu avea nici un fel de înlesnire, 
sărmana, ci folosea aceeași trudă cu a omului care suie, 
căţărindu-se din stincă în stîncă, alunecînd, zdrobindu-și 
genunchii, prăvălindu-se și ridicîndu-se iarăși, fiindcă de mult își 
pierduse ajutorul aripilor. lar cînd stînca, aproape de piscul pus 
așa de nepotrivit în cale, începu să se zvircolească, arătîndu-și 
toanele, căci nu cunoscuse pînă azi, și nu îndura, potcoavele 
calului, Pisicuţa își continuă urcușul, tîrindu-se pe burtă, toată 
numai o rană, apucîndu-se cu dinţii de piatră, gemînd, icnind, 
lăsînd în urmă o diră de sînge care arăta drumul, mai drept decit 
dacă l-ar fi tras cu linia... 

O noapte întreagă ţinuse această caznă; atunci cînd ajungeau 
ei sus, în spate răsărea și soarele. Coborișul de aici încolo se 
arăta a fi o plimbare; coaste line, împletite cu văioage mergeau 
tot așa, pînă unde ajungea și privirea, la niște grădini 
îndepărtate, că tot orizontul părea numai o floare... 

Pisicuţa însă, după ce privi tristă acest îmbietor colț de lume, 
se lăsă la pămînt și zise cu jale: 

— Stăpine, am trecut greul, numai că de-aici înainte îi face 
drumul singur! Rău îmi pare să te las tocmai acuma! 

Și vorbind ea așa, ochii ei lăcrămau ca ai oamenilor. 

lonică îngenunche, îi luă botul în palme: 

— Aştept să te odihnești. Eşti istovită, biata de tine!... lată 
acolo o fineaţță... mă duc să-ți aduc demîncare. 

— Nu miîncarea îmi lipsește... S-a terminat duhul din mine. 

— Dar tu ai șapte vieţi; nu ești ca toți caii! 

— Drumul m-a sfîrșit, și mă sfirșea să fi avut încă pe-atitea 
vieți cîte am lăsat în urmă. Dar să știi atît, că nu-mi pare rău, 
fiindcă ești un băiat plin de inimă. Mergi tot așa și de-aici încolo! 

Pisicuța adulmecă în aer. 

— Fii cu luare-aminte! mai zise ea. Răul ne dă tircoale! 

Apoi închise ochii, și răsuflarea pe care lonică i-o simţea în 
palme se stinse; atunci mîinile lui înghețară. Și tot atunci se auzi 
în aer o voce croncănitoare: 

— Acum e a mea! Hai, du-te și las-o drepturilor mele! 


Corbul se rotea pe deasupra, bătind repede din aripi și 
croncănind ameninţător, fiindcă era mort de foame. 

— Piei, spurcăciune! Piei, cobe nesăturată! strigă băiatul. 

Pasărea croncăni, pusă pe harță: 

— Nu întîrzia! Du-te, și lasă-mi-o! 

— N-am să ţi-o las! A fost o fiinţă bună și credincioasă, și-aș fi 
un nemernic dacă aș părăsi-o în ghearele tale! 

— Vrei s-o îngropi? croncăni batjocoritor corbul. N-ai sapă! Și 
la o palmă sub pămînt e stîncă tare. Incearcă! 

Cuprins de scîrbă și disperare, lonică ricîi cu degetele fără să 
țină seama că le făcea să sîngereze și, într-adevăr, numaidecit 
dădu de piatră. 

— Du-te, băiete, du-te! îl cicălea pasărea hrăpăreaţă. Să nu 
întîrzii! Știi că ai altă datorie! 

— Nu ţi-o las, de-ar fi să-mi dau viaţa! răspunse învrăjbit 
băiatul. 

Și se puse pe treabă. Peste leșul iepșoarei credincioase clădi 
piatră cu piatră, adăpost greu și trainic, să nu-l poată surpa 
ghearele corbului, nici ciocul lui care fărimă și oase. Erau pietre 
mari, cum se găseau pe creastă, unele mai grele decit el, dar, 
împingind, opintindu-se, icnind, cu spinarea frîntă, cu braţele 
însîngerate, le aduse pe toate și le îngrămădi laolaltă. 

Se făcuse amiaza cînd totul fu gata. Corbul de mult nu mai 
era acolo; plecase croncănind, să-și caute norocul murdar prin 
vreo altă parte. Desigur, el fusese solul răului pe care îl 
adulmecase Pisicuţa înainte de a-și da duhul în pace. Oricît era 
de îndurerat lonică de pieirea acestei bune tovarășe, nu mai 
putea zăbovi acolo, unde de altminteri nu mai avea ce face, 
decit să verse o lacrimă. 

Și, cu ochii uzi, porni la drum, avînd drept împăcare gîndul că 
răul se dusese departe... 

Dar răul nu are numai un chip, ceea ce curînd urma să se 
dovedească... 

Nu mersese băiatul un sfert din calea limpede spre acele 
grădini fermecate, cînd, fără veste, cerul se întunecă și începu 
să verse dintr-o parte trăsnete năprasnice, din alta, tunete, iar 
de deasupra, ploaie cu găleata. 

lonică își pipăi în sîn cele trei lucrușoare dăruite de Mătușa 
cea Bună; nu știa dacă o să mai aibă nevoie de ele, totuși nu se 
cuvenea să le piardă. Cădea trăsnetul în fața lui, împroșcînd 


pămîntul în sus, ca ghiuleaua, și pămîntul răscolit îl aducea la 
loc potopul, așa că locurile rămiîneau neschimbate. Cite o 
răbufnire de vînt, venită din urmă, îl ridica pe sus și-l arunca la o 
sută de pași mai departe. Dar cînd vintul acela, cum nu se mai 
pomenise vreodată, îl izbea dintr-o coastă, smucindu-l, trăgînd 
de el să-l scoată din calea cea dreaptă, drumeţul se trîntea la 
pămînt, fără să-i pese că peste el treceau șuvoaiele înspumate, 
își înfigea unghiile, coatele, genunchii în clisa viscoasă, și stătea 
așa, încleștat, gata să se ţină și cu dinţii de iarbă, pînă ce 
răbufnirea, înfrîntă, se ducea la naiba. 

Cine-ar mai fi putut să știe ce oră a zilei era, cum treceau 
ceasurile, cînd în jur plutea întuneric de noapte, sfișiat numai de 
fulgere, cîteodată? Cum ar mai fi putut să știe băiatul cîtă din 
apa care curgea pe el era nădușeală, și cîtă ploaie nesăturată? 
Și cine ar fi putut să-i spună dacă asemenea cumplită 
dezlănţuire a firii urma să aibă un capăt?... 

Pe seară, cînd lonică ajunse la grădinile fermecate, furtuna 
rămăsese în urmă. Pe-aici nici măcar nu plouase; locurile erau 
îmbietoare, pașnice și înmiresmate. 

Creșteau, cît vedeai cu ochii, într-o parte și-n alta, arbori și 
flori din ţările reci și din ţările calde, deprinse cu acest trai 
laolaltă: mesteacănul, pinul cu eucaliptul de la tropice și cu 
baobabul, pinul negru cu palmierul, mărul domnesc cu 
portocalul, cireșul și corcodușul cu bananul și cocotierul, stejarul 
cu cedrul și cu măslinul, fagul cu platanul, laleaua cu lotusul, 
liliacul cu mimoza sfioasă... 

Și toate acestea, în fermecata lor înfrățire, își dăruiau 
trecătorului fructele, floarea, mireasma și adăpostul. 

La capătul puterilor, lonică hotărî să miie aici peste noapte și, 
după ce își potoli foamea cu atitea soiuri de fructe cîte ofereau 
ramurile, se culcă pe frunze de palmier ca în Africa, sub umbrela 
ocrotitoare a unui măslin asiatic, își puse drept căpătii, ca să n-o 
piardă, legătura cu cele trei lucrușoare și adormi, încredințat că 
în această grădină a păcii n-aveau cum să intre relele și 
vrăjmașii. 


x 


Adînc fu somnul băiatului, după ce zile și nopţi pe ochii lui nu 
se mai întîlnise geană cu geană, adînc, dar chinuit de neliniști 


care îl făceau să se zbuciume pe frunzele palmierului, calde. Era 
o forfotă ciudată în jur, poate copacii umblau noaptea, luîndu-și 
picioare, ca oamenii, și unii chiar îi dădeau tîrcoale; ba parcă și 
vorbeau, fiindcă, deși în somn adînc, auzi glasuri, în chip 
deslușit: 

— Lăsaţi-i capul mai jos! 

O mînă îi sprijini grumazul, încordat și înțepenit. Văzu, printre 
gene și ca prin vis, trei umbre la căpătiiul lui. Îi era peste putinţă 
să se trezească, să deschidă ochii mai mult. Și-apoi umbrele 
care din copaci se prefăcuseră în oameni, luminaţi de lună ca 
ziua, nu urmăreau să-i facă vreun rău, că ar fi avut timp să-l 
împlinească pînă acum... 

Acel somn ameţitor, părînd mai degrabă o beţie, dădea să-l 
copleșească din nou, să-l ducă pe cele mai îndepărtate tărimuri 
ale uitării, cînd glasul Pisicuţii îi veni în urechi, desigur numai din 
amintire, fiindcă pînă la locul unde zăcea ea era cale de-o zi. Dar 
glasul se auzi limpede: „Răul ne dă tîrcoale!“ — și-atunci lonică 
fu străbătut de-o spaimă care se duse de la călciie pînă la creier, 
și-l făcu să sară drept în picioare. 

Era clipa cînd ziua se îngîna cu noaptea, și drept în faţa lui se 
aflau trei zmei, cam mărunţei, pui, că pe zmeul cel mare îl 
răpusese Mătușa cea Bună, după cum s-a și spus. Fiecare din ei 
avea în mînă cîte unul din lucrușoarele dăruite de binevoitoarea 
bătrînă, peria, pieptenul și oglinda; în timpul somnului i le 
furaseră de sub căpătii. 

— Daţi-mi-le înapoi! strigă lonică, încă buimac de somnul 
adînc. 

Auzindu-i vorba, cei trei tresăriră și schimbară priviri între ei. 

— El este! zise unul. Îl recunosc după glas! 

Și, făcînd un pas înainte, rînji răzbunător: 

— Tu ne-ai oprit să ne urcăm prin faţă în autobuz! 

Acum îi recunoscu și lonică, măcar că nu păstrau decit chip 
omenesc, în rest avînd toate ale zmeului, adică și gheare, și 
aripi, și suflet hain. 

Erau cei trei derbedei de la autobuz, care o îmbrinciseră pe 
Mătușa cea Bună. Nu se miră băiatul că, avînd asemenea 
apucături, putuseră pînă la urmă să-și ia chiar înfățișarea de azi, 
și să iasă la drum, spre a face rău orișicui. 

— Acum ne-ai încăput în gheare! scrișni al doilea zmeu. O să 
vezi tu ce-nseamnă să te pui cu noi! 


În loc să se sperie, lonică — între timp pe deplin dezmeticit — 
își sumesese mînecile, hotărît să-i înfrunte, deși n-avea nici o 
armă în miini. 

— Daţi-mi înapoi lucrurile, că altfel vă rup în bucăţi! 

Greu să te pui unul cu trei! Dar fusese atita hotărire în glasul 
lui, și atita îndirjire i se citea în ochi, încît puii de zmei dădură 
înapoi; pîn-acum  încolţiseră tot trecători bicisnici, nu se- 
așteptau să dea peste unul așa furios. Căci, într-adevăr, sabie să 
fi avut lonică, n-ar fi fost mai tăioasă decit privirea lui. Astfel, 
derbedeii făcură stîinga-mprejur. 

— Daţi-mi lucrurile! strigă băiatul, gonind după ei. 

Livada înflorită rămiînea în urmă; acum se aflau în cîmp. Și 
putea să te umfle rîsul văzînd cum zmeii, cu aripile desfăcute, 
zburau pe lîngă pămînt, ajutîndu-se și cu piciorul, nevolnici, că 
n-aveau în ei destulă putere să se înalțe mai sus. 

lonică n-avea pe nimeni într-ajutor, și îi lipseau toate spre a se 
război cu trei, dar, se vede treaba, fierbea atita furie în el, încît 
alerga mai iute decît este în putinţa oricărui om; toată făptura 
lui, și creier, și inimă, și trup ţinteau să-i prindă din urmă pe 
fugarii răufăcători, spre a-i pedepsi și a-și lua înapoi lucrușoarele 
acelea, chiar dacă nu i-ar mai fi fost trebuitoare la drum. Zmeii, 
încă nedeprinși să fie în așa chip urmăriţi, începuseră să gifiie, și 
de pe acum aveau spor mai mic. Cînd unul, cînd altul întorceau 
capul, mirîndu-se că urmăritorul era din ce în ce mai aproape 
înapoia lor. Văzînd, după scurt timp, că altă cale nu-i, se opriră 
și își găsiră scăparea în a se tocmi, ca tot furul care încearcă să 
scape măcar ceva din pradă, cînd e încolţit: 

— la tu peria, lasă-ne nouă restul, că altceva nu dorim, și te 
du! 

— Nu! 

— la și pieptenul! Oricum, rămii în cîştig! 

— Nu mă tocmesc cu tilharii! răspunse lonică, îndirijit. 

— Dacă te iei la trîntă cu noi, s-ar putea să te răzbim! 

— Mai bine să mă răzbiţi, decît să fac pace cu voi și să se 
cheme că rămînem prieteni buni! 

Pe cînd se ciorovăiau ei astfel, în acel cîmp deschis, numai ce 
mi se întunecă bolta cerului și de sus, dintr-un nor ca balaurii, 
pogori Căpcăunul, vărsînd pe singurul lui ochi foc și fum. Era 
căpcăun în toată firea, nu pui, și cu această dihanie mai greu să 
te lupti! 


Zmeii, care îl cunoșteau mai de mult, se făcură mici și tăcură 
miîlc. Într-o clipă, arătarea îi prinse pe toţi trei de ceafă, cu una 
singură din mîinile lui uriașe, iar cu cealaltă prinse să-i 
scotocească, pînă găsi lucrușoarele fermecate. 

— Acum luaţi-o la sănătoasa! răcni el, nemaidorind altceva. 

Și ca nu cumva puii de zmei să se milogească, le altoi cîte un 
picior zdravăn în spate, trimiţindu-i la o poștă distanţă. 

Ce-i rămiînea de făcut băiatului, rămas singur cu namila, decit 
să-și sumeată miînecile, să scuipe în pumni și să pornească la 
luptă nedreaptă, că mai bine își lăsa aici viaţa, decit să se dea 
învins pe neîncercate! 

lată însă că dușmanul, în loc să primească lupta, începu să 
rinjească, trăgîndu-se ușurel înapoi, ca lașul. Dar cînd lonică, 
hotărît să nu-l lase, puse un pas înainte, Căpcăunul îi aruncă 
peria în faţă, și se făcu nevăzut — desigur, prin putere de vrajă. 
lar băiatul rămase locului, cu ochii holbaţi și cu gura căscată. 


Cum atinsese pămîntul, peria începuse să sfiriie, să se 
zvircolească, să scoată miasme, și cît n-ai gîndi, în locul acela se 
ridică o pădure deasă și tare ciudată. Așa de deasă, că un 
trecător abia ar fi avut unde pune pasul, și așa de ciudată, că 
nu-i găseai asemuire cu oricare alta. Copacii n-aveau frunze, nici 
ramuri, părînd mai degrabă un soi de alge, iar culoarea lor, 
alburie, palidă, pe alocuri însîngerată, era a plantelor crescute în 
smiîrcuri, în ape stătute de baltă. 

Pînă ce băiatul să se dumirească și să mai vadă și altceva, 
asupra lui se năpusti un dulău sălbatic, venit de unde nu se știe 
și fără să se vadă. Lui lonică nu-i era frică de cîini, se pricepea 
cum să se poarte cu ei, cum să le vorbească. Dar acesta nu 
părea din cei care caută mîngiierea omului, ci ciomagul, și el nu 
avea la îndemînă nici măcar o piatră. 

La doi pași, dulăul își arătă colții și se avîntă să-i înșface 
grumazul. Băiatul n-avu altceva ce să facă, decit să se 
trintească la pămînt; săritura dihaniei rămase fără ţel — i se 
auziră colții pocnind crîncen în vînt. În clipa aceea, știind că 
dacă nu înfruntă primejdia cu toată dibăcia și cu tot curajul este 
pierdut, împreună cu omul pe care era dator să-l scape, lonică 
își aruncă braţele ca doi clești și ca două arcuri și, prinzînd unul 
din picioarele de dinapoi ale dulăului sălbatic, strînse din 
răsputeri, pînă ce osul trosni. 

Un chelălăit înspăimîntător făcu să vuiască pădurea ciudată. 
Cîinele se duse tîrîş vreo douăzeci de pași, așa de vîrtos îi fusese 
saltul. Be-acolo, șchiopătind și chelălăind groaznic, se năpusti 
încă o dată, ţintind de data asta picioarele, cum face orice fiară, 
schimbiînd calea atacului, dacă nu i-a izbutit prima dată. 

Acum însă lonică se aruncă în sus și, căzîndu-i în spate, se 
agăţă din răsputeri de cealaltă labă, și n-o slăbi pînă ce n-auzi 
osul trosnind iarăși. Numai că, o dată cu această izbîndă, simţi 
colții  dulăului sfirtecîndu-i glezna — colţi tari ca oţelul 
briceagului. Da, n-ar fi fost cu putinţă să iasă și biruitor și întreg 
dintr-o luptă atît de inegală și încrîncenată. 

Mai înspăimîntător urla acum fiara, în timp ce, cu puteri 
slăbite, voia să se năpustească a treia oară, ţintind mijlocul 
băiatului. Poate lui lonică i-ar fi sunat atunci sfîrșitul fiindcă 
groaznic se înfuriase dihania. Spre norocul lui, un om care 
auzise urletele îi venea în ajutor, și, cu toate că n-avea în mînă 


nici un fel de armă, numai cum îl văzu, dulăul se duse, 
chelălăind și tîrîndu-și picioarele fărimate. 

— De unde te-a mușcat? întrebă omul. 

Pe chipul lui se citea mare neliniște și adîncă milă. Era un 
bărbat trecut de virsta mijlocie, mai degrabă scund decit înalt la 
statură, cu o barbă încărunţită, tăiată scurt și rotunjită la colțuri, 
cu o mustață măruntă, cu pungi de oboseală sub ochii alungiţi, 
în care blîndeţea și dragostea de oameni se vedeau de la întiia 
privire. 

— E un cîine turbat și de mult timp face prăpăd prin aceste 
părți ale lumii! zise omul, cu ochii la glezna băiatului, rău 
sfirtecată. 

lonică simţi ducîndu-i-se repede în trup o fierbințeală care îi 
înmuia mădularele; încercă să se ridice în picioare, însă 
zadarnic. 

— E Căpcăunul! răspunse el, înciudat de acea moleșeală. L- 
am recunoscut, cu toate că și-a luat altă înfățișare. Vrea să mă 
oprească din drum, dar eu trebuie să merg mai departe, și fără 
întîrziere, altfel îmi pierd și liniștea, și cuvîntul dat omului. 

Omul bun clătină din cap, amarnic. 

— Vai, sărmane!... Fiindcă te văd curajos, am să-ţi spun 
adevărul! Vezi cimitirul de colea? Toţi cîți sînt îngropaţi aici au 
murit de turbare! 

Avea de ce te cuprinde groaza și tremurul! Abia acum văzu 
lonică, în stînga lui, un lan de morminte întinzîndu-se pînă la 
orizont, pe mii și mii de pogoane. Și totuși, nu simţi groază, ci 
doar moleșeală. 

— Trebuie să plec îndată! Sint în întîrziere, biîigui, încercînd 
încă o dată să se ridice, și tot zadarnic. 

— N-ai să poţi merge nici zece pași! Turbarea ţi se urcă în 
mădulare. 

Ochii băiatului scînteiară, și glasul lui învinse pentru o clipă 
sfirșeala. 

— Am să mă tirăsc pe jos! Am să cîştig drumul palmă cu 
palmă! 

Cu chipul devenit foarte palid, omul îngenunche alături. În 
sufletul lui se vădea lupta și frămîntarea. 

— Băiete! zise el, avînd fruntea lac de sudoare. De mulți ani 
mi-am făcut sălașul lîngă acest cimitir de oameni, și după 


străduinţă fără seamăn am găsit un leac cu care să învingem 
turbarea! 

— Dă-mi-l! biigui lonică. Trebuie să plec fără întirziere! 

Omul se frămiînta la căpătiiul lui, în grea cumpănă, după 
chinul pe care i l-ar fi citit oricine văzîndu-l la faţă. 

— Pînă azi nu l-am încercat decit pe animale! 

— Încearcă-l pe mine! 

— Nu-i sigur că se potrivește și oamenilor! Dacă nu-i bun, ai 
să mori în chinuri îngrozitoare! 

lonică își încleștă maxilarele, așa că vorba lui ieși printre dinţi, 
ca un șuier: 

— Dacă n-am s-ajung unde trebuie, chinul meu le va întrece 
pe toate celelalte cunoscute de oameni! 

Atunci omul nu mai zăbovi să ia hotărîrea: 

— Ar fi păcat să piară un băiat ca tine! Ești gata? 

— Sînt gata! 

Pe urmă lonică nu-și mai dădu seama decit ca prin vis despre 
cele ce urmară. Auzi, sau visă, pocnetul unei fiole sparte; îl 
recunoștea, de parcă spărsese fiole toată viaţa. Auzi sfiriitul 
scos de ultimele picături pe care le trăgea acul... Se înfioră puţin 
și strînse pumnii: știa că urmează o înţepătură, și avea puţină 
teamă, chiar dacă înţepătura nu era dureroasă. Privea printre 
pleoape... Parcă omul bun nu mai avea barbă, și în locul 
surtucului îmbrăcase un halat alb... Ar fi spus că-l recunoște. 

— Fii fără grijă! șopti băiatul. Sînt învăţat cu injecţiile. Mi-au 
făcut la streptomicină!... O fi bună, dar mi-e lehamite! 

Acul pătrunse în piele — aceeași înțepătură de altădată. 

— Va să zică, asta vindecă turbarea? 

Era ca în vis, fiindcă altfel n-avea de unde să se audă glas de 
femeie în pustietatea aceasta. Un glas de femeie, care oftă și 
zise, în șoaptă: 

— lar aiurează! 

lonică deschise ochii, deodată. 

— Dac-ai spus despre mine că aiurez, te rog să mă lași în 
pace! Sînt teafăr și am mintea trează! 

Dar lîngă el nu era decît omul bun, care îl veghea cu neliniște 
și cu dragoste. 

— Cum te simţi? 


Drept răspuns, lonică sări în picioare; îi pierise moleșeala din 
trup și nelimpezimea din creier. Văzu în stînga cimitirul fără 
sfîrșit, și abia acum îl cuprinse groaza. 

— Toţi au murit de turbare? biigui el, cu inima înmuiată. 

— Toţi! Dar tu ai scăpat, fără doar și poate! 

— Îţi mulțumesc! Am să-ţi rămîn recunoscător toată viaţa! 

— N-am așteptat mulțumirile tale, băiete, ci ale inimii mele, 
care de mult sîngerează văzînd atita suferinţă și moarte! 

—  Recunoștința n-ai să mi-o oprești niciodată! răspunse 
băiatul. 

Apoi surise ușor și adăugă, privindu-l pe omul bun cu un pic 
de șiretenie, printre pleoape: 

— De altminteri te cunosc, așa cum te cunoaște lumea 
întreagă! 

— Știi cum mă cheamă? 

— Pasteur! Nici n-ai putea să fii altul! Dar află că, printr-o 
întîmplare din cele mai ciudate, eu... nu sînt Jean Meister! Și- 
acum plec! Vreau să trec de pădure, pînă nu se lasă noaptea! 

Omul îl apucă de braț, oprindu-l hotărît: 

— Nu care cumva să te avînți pe-aici! Vezi cimitirul din 
dreapta? 

Un alt cimitir, mai întins decît primul, dacă îl poate închipui 
mintea omenească, se întindea în partea cealaltă, lăţindu-se 
spre orizont, că parcă nu mai avea margini. 

— Aici zac cei ce-au trecut prin pădurea aceasta. Nu-i o 
pădure ca toate altele! 

— Văd... Sînt niște copaci cum n-am mai întîlnit pînă astăzi, și 
toţi cresc anapoda. 

— Fiindcă nu răsar din orice sămînţă, ci din sămiînţa bolilor! 

— Bolile au sămînţă? 

— Da; am găsit-o eu, dar alţii nu-mi dau crezare. Aici e o 
pădure de microbi, mai primejdioasă decit dacă ar fi plină de 
fiare și de șerpi veninoși, ca pădurile tropicale! 

Atunci se uită băiatul cu mai multă luare-aminte, și văzu că, 
pe lîngă forma lor neîntîlnită altundeva, copacii aceia mai aveau 
și alte ciudățenii; ei se mișcau, neliniștiţi, unii încovrigîndu-se, 
alţii șerpuind, alţii sărind din loc în loc, parcă în căutarea unui 
izvor de unde să sugă mai multă viaţă. Și toți parcă aveau 
capete, și ochi de balauri, și guri căscate, pregătindu-se să 
muște și să înhațe. Dar — ciudăţenie care le întrecea pe toate, 


îngrozindu-te dacă-i luai seama — fioroșii copaci se înmulţeau 
cu o iuțeală năprasnică, din unul răsărind mii în preajmă, așa fel 
că, de la o clipă la alta, pădurea se făcea și mai deasă, și mai 
nesăţioasă. 

— lată de unde pleacă, pe furiș, bolile în lume, și lumea tot nu 
vrea să creadă! adăugă omul bun, ţinîndu-l pe lonică de braț, 
fără să-l slăbească. 

— Eu te cred! răspunse băiatul. Dar n-am încotro; trebuie să 
trec dincolo, și fără zăbavă! 

— Dar au să te încolțească bolile, înainte de a ajunge la 
capăt! 

— Am să mă lupt cu ele, cum m-am luptat cu zmeii, mai 
adineauri! 

— Au să se lipească de tine ca viscul de coaja copacului! 

— Am să le port în picioare. Și dac-or fi să mă răpună, n-am 
să le îngădui, decît după ce mi-oi îndeplini datoria! 

— Care-i acea datorie? 

— Să scap un om de la moarte și să-i dau libertatea! 

— Merită! șopti vraciul. Acum îmi dau seama de impasul în 
care te afli! 

Apoi, cu o mînă neliniștită începu să-și frămînte barba: 

— Ar fi o cale să te aperi, dar n-am desăvirșit-o pînă astăzi. 
Sînt bătrîn; am lăsat-o în grija altora... 

Și după citeva clipe de gîndire, omul care-l salvase pe lonică 
de la moarte îi slăbi braţul: 

— Băiete, încearcă! Dacă mergi drept înainte, ai să dai peste 
un ucenic al meu, nu prea departe. Poate că el a găsit leacul! 

După ce mulțumi pentru sfat și pentru celelalte, băiatul porni 
spre pădurea vrăjmașă. Pe măsură ce se apropia, copacii, 
urmîndu-și înmulţirea năvalnică, puneau în faţa lui o urzeală mai 
deasă. Acum, chiar dacă n-ar fi știut ce se ascunde în această 
țesătură scîrboasă, își dădea seama că tare greu i-ar fi fost unui 
om s-o răzbată. Poate doar înarmat cu o secure, ca să-și 
deschidă drum, palmă cu palmă. Dar, într-un fel sau în altul, 
lonică știa că nu poate face calea-întoarsă. 

Numai o dată se opri locului și privi în spate. Omul se afla tot 
acolo unde îl lăsase, și — cum se proiecta pe cerul albastru — 
părea, privit de departe, că își întrece statura măruntă, luînd-o 
pe-a uriașilor; și era un uriaș, de bună seamă, dar nu prin 
alcătuirea cărnii omenești și-a oaselor, ci prin mintea care se 


ridica la înălţimi neatinse de alţii, și prin inima care dădea 
înălţimii lui bunătate. 

Băiatul îi făcu un semn cu mîna, punind în acest gest 
recunoștință și dragoste, apoi porni mai departe... Mai avea o 
sută de pași pînă la pădurea înveninată, cînd un alt om îi apăru 
în faţă. 

— Tu ești ucenicul învățatului? întrebă băiatul. 

— Mă străduiesc să mă pot numi astfel. 

— Trebuie să trec prin pădure. Ai găsit mijlocul să mă apere? 

— Tocmai astăzi! la asta și îmbrac-o! 

Nu era ceva să te minuneze, nu părea o haină miraculoasă, ci 
o simplă manta de pinza albă, cu glugă care să-ţi acopere capul. 
Pînza, scorțoasă, mirosea leșios, a medicamente și-a abur. Cam 
neîncrezător, lonică o îmbrăcă, strimbînd din nas, fiindcă mirosul 
îi era bine cunoscut și-i făcea greață. 

Ucenicul învățatului îi strînse baierele, anume puse la mîneci, 
ca să ascundă și mîna, nu numai braţele; pe urmă, strîngînd alte 
baiere, ale glugii, acoperi faţa băiatului, de nu i se mai vedea 
nici măcar nasul. 

— Acum urmează-ţi drumul! zise el, cînd totul fu gata. 

Dar bagă de seamă: nu lepăda haina decit după ce-ai trecut 
dincolo și ai ajuns destul de departe. Cit ai să fii în pădurea 
înveninată, n-ai voie să-ţi dezvelești nici un deget; nu slăbi 
gluga, chiar dacă îţi pierzi răsuflarea. Rabdă și apără-te! 

— Îţi mulțumesc, învăţatule! Cum te cheamă? 

— E foarte greu să-ţi răspund... În mine sînt mai mulţi oameni, 
care am pornit la aceeași treabă. Să-ţi spun numele unuia, aș 
nedreptăţi pe altul. Să ţi le spun pe toate, ţi-aș împuia capul. Du- 
te, cu sănătate!... 

lonică porni, încrezător, urmîndu-și linia dreaptă. Avea gluga 
aceea miraculoasă chiar și însușirea de a nu-i lua vederea, deși 
îi acoperea toată faţa... Şi, oricît de deasă era pădurea, oricît de 
primejdioasă, băiatul văzu cu uimire că la trecerea lui copacii se 
dădeau înspăimintați la o parte, zvîrcolindu-se, încolăcindu-se, 
țopăind ca apucaţi, scoțind scrișnete de neputinţă sau urlete de 
groază. Cite unul care nu se ferea la timp, sau era mai învrăjbit, 
mai încăpăţinat, și vroia să închidă drumul băiatului, cădea la 
pămînt, veșted, ars, uscat, fără viață, îndată ce se atingea de 
haina miraculoasă. 


Așa merse lonică prin pădurea care răpusese atita suflare de 
oameni, fără să păţească nimic, decit că răsufla greu și îl durea 
puţin capul... Ajungînd dincolo, unde drumul se deschidea liber 
în faţă, lepădă haina și nu uită să-și îndrepte gîndul 
recunoscător spre cei învăţaţi datorită cărora se afla aici, teafăr. 
Se gîndi cu mîhnire că unii oameni n-au să-i ţină minte, alții nici 
măcar n-au să-i cunoască, și mulţi n-au să-și dea seama cit le 
datorează lumea întreagă... Dar, sortiţi uitării sau gloriei, ei 
poate nici nu așteptau altă răsplată decît pe aceea care și-o 
găseau în inimi, știind că și-au făcut datoria. Și lonică, aflat pe 
acest drum tot pentru a-și face o datorie, știa, simţise cu fiecare 
pas mai departe, cu fiecare primejdie înfruntată, cu fiecare 
piedică dată din greu la o parte, că o răsplată mai mare nu 
poate afla firea omenească. 

Rămase acolo cîteva ceasuri, să se odihnească, apoi își reluă 
drumul, deși cădea noaptea. Și merse prin noapte, fără grijă că 
ar putea să se rătăcească, fiindcă își urma gîndul, care pînă 
acum nu îl trădase. 

Se schimbaseră locurile, și vremea se schimbase; trecea prin 
ținuturi pustii, lăsate în paragină, iar de sus cădea o ploaie de 
toamnă, rece și deasă. Spre ziuă se lăsă frig, apoi curînd începu 
să fulguiască. Bătea de la nord un vînt aspru, care trecea ușor 
prin veșmintele băiatului și-l îngheţa pînă în măduva oaselor. 
Cînd fu lumină de-a binelea, atita lumină cîtă putea să răzbată 
prin nori și prin ninsoarea prea deasă, între fulgii mînaţi de vînt 
cînd într-o parte, cînd în alta, se ivi Căpcăunul, pe neașteptate. 

— N-ai turbat! scrîșni el, cu vocea mînioasă. 

— Nu! Sînt teafăr. 

— Nu te-a atins boala! Nici ciuma, nici holera, nici lepra, nici 
oftica!... 

Băiatul rise, deși de frig îl dureau și carnea, și oasele: 

— Nici una! Și încă nu le-ai spus pe toate! În lături, 
spurcăciune! Trebuie să merg mai departe! 

— N-ai să poţi, o dată cu capul! 

Cum zise vorba, Căpcăunul scoase din sîn pieptenele și-l 
aruncă drept în faţă. 

Viscolul prinse să urle cu puteri noi, încă neîncercate, 
măturînd zăpada, smulgînd din pămînt scaieţii, tufele, chiar și 
iarba uscată, și învirtejindu-le laolaltă, că nu mai vedeai nimic 
alta, decît prăpădul și haosul. 


lonică se trînti la pămînt, altfel răbufnirea turbată l-ar fi luat 
pe sus, ducîndu-l în hăuri îndepărtate. Auzea deasupra lui urlete, 
simțea cum îl smucesc de tot trupul gheare ascuţite și 
îngheţate, pînă ce, după un timp, viscolul amuţi, și în jur se lăsă 
o tăcere aspră. Atunci băiatul, se ridică de jos, și în fața lui văzu 
că răsărise un zid care îi tăia drumul, la o aruncătură de piatră. 


Că se afla pe drumul lui nu avea îndoială; știa că gîndul bun îl 
călăuzise și de data aceasta. Dar nu putea înțelege cum 
răsăriseră prin viscol toate cîte se vedeau în juru-i. Nu mai era 
pe cîmp, ci într-un oraș, cu case și cu palate clădite temeinic din 
piatră. Drumul devenise acum o stradă pavată, un chei mai 
degrabă, fiindcă îl mărginea un rîu mare, sau un fluviu, cu apele 
înghețate. 

lar zidul care îi închidea calea nu era așa cum îl văzuse prima 
dată, pînă să se dezmeticească, ci un șir de lănci și de săbii, 
strînse una în alta. Se deslușea acolo o întreaga armată, după 
toate semnele pusă pe luptă, nu pe paradă. Dar cu cine avea să 
lupte și dacă urma să atace, sau să se apere, lonică nu putea 
să-și dea seama deocamdată. 

Se afla sub bolta de la intrarea largă a unei case; probabil 
acesta îi fusese adăpostul cît se năpustise vijelia năprasnică. 
Peste drum, de deasupra apelor înghețate, se ridicau aburi, și 
întreg cheiul, și tot orașul pluteau ca în ceaţă. 

— Un’ ţi—e arma? auzi un glas lîngă el, rostindu-se pe 
neașteptate. 

De cealaltă parte a bolţii, rezemat de ușa grea de stejar, cu 
sculpturi bogate, văzu abia acum un băiețandru firav și fraged, 
dar înarmat pînă-n dinţi și îmbrăcat ca ostașii. Peste mantaua 
soldăţească, cenușie, din cale-afară de largă, erau petrecute 
două curele late, încrucișate pe piept, și — de la umeri pînă la 
mijloc — amîndouă pline de gloanţe. In cap avea o căciulă 
brumărie, cu clapele lăsate peste urechi, că era ger strașnic, și 
împodobită deasupra frunţii cu o stea de postav roșu, în cinci 
colțuri, însăilată în grabă, dar îndemînatic. În mîna dreaptă 
băiețandrul ţinea o pușcă, pe lîngă el uriașă, fiindcă împreună 
cu baioneta îi trecea aproape un metru deasupra capului. În 
mîna cealaltă avea o sarcină ciudată; abia după ce se uită mai 
bine, lonică desluși o legătură de grenade cu coadă. 

— Te recunosc! exclamă el bucuros că întîlnise un prieten de 
altădată. Tu ești lliuţă! La început m-a încurcat îmbrăcămintea 
ta groasă. 

— Nu mă cheamă așa! răspunse bănuitor băiatul. Mie vorba 
lungă nu-mi place! Te-am întrebat un’ ţi-e arma! 

— Ah, acum știu! Adineauri te asemuisem cu altcineva. Tu 
ești Gavroche! 


— Nu umbla cu ocolișuri! De partea cui ești? Spune îndată, că 
altfel... 

Flăcăiandrul își săltase arma și-i dăduse piedica la o parte, 
gata să tragă. 

— la ascultă, frate! vorbi lonică, părăsind tonul pașnic. Apa 
asta nu-i Sena, cum ai spus odată? 

— Nu bate cîmpii! E Neva, și nu alta! lar acum, răspunde-mi 
fără zăbavă: ești cu noi, sau cu albii? 

Auzind așa, lonică se lămuri dintr-o dată în ce loc și-n ce timp 
se află — și nu mai avu de ce să gindească dacă flăcăul nu era 
cumva Mitruţ, de la Plevna, sau Viriarte, de la Numancia... 
Cunoscînd ce luptă se dădea aici și ce încordată era situaţia, 
înţelese că e dator să spună tot ce se întîmplase și ce gînd îl 
adusese încoace, spre a nu fi bănuit de vreo intenţie 
dușmănoasă. 

Băiatul îl iscodi mult și pe îndelete, și numai după ce se 
încredință pe deplin că drumeţul nu era în nici o cîrdășie cu albii, 
își lăsă arma la picior și, băgînd mîna în buzunar, scoase o 
bucată de piine neagră, veche și înghețată. 

— Altceva n-am! zise el, arătîndu-și faţa mai luminoasă. Pe- 
aici cam rabdăm de foame... Dar o să treacă și asta. 

— Îți mulţumesc! răspunse Ionică. Cred că n-am mai mîncat 
de mult, și totuși nu mi-e foame. Aș tot bea într-una la apă... 

— Dacă te duci trei case mai înapoi și intri pe poartă, este 
acolo o curte și un cazan de ceai, cu apă fiartă. 

— Îţi mulțumesc, dar n-am timp. Trebuie să plec mai departe. 

— Înseamnă că nu ești întreg la minte! Cum vrei să treci prin 
rîndurile albilor? N-au să te lase! 

— Trebuie să plec! Altfel nu se poate! 

Și fără altă vorbă, lonică porni în lungul cheiului peste care 
plutea ceața. Dar nu făcu el nici cinci pași, cînd îl opri un răcnet, 
să-l îngrozească: 

— Stai! 

Căpetenia oastei, pe un cal alb, care bătea din copite, scoțînd 
scîntei din piatra pavajului, se vedea prin ceaţă, răcnind, cu 
sabia ridicată: 

— Cine ești? Dă-ţi parola! 

— N-o cunosc! răspunse băiatul, ridicind din umeri, 
nedumerit, dar fără teamă, fiindcă se știa cu gînduri curate. 

— Ce cauţi aici? 


— Vreau să trec mai departe! 

— Unde te duci? 

— Mă duc după un om... 

— Ce ai cu el? 

— Trebuie să-i redau libertatea! 

Viscolul dezlănţuit mai adineauri fusese nimica toată pe lîngă 
mînia pe care-o stîrni în comandant vorba aceasta. 

— Libertate?!... Și îndrăznești să spui pe faţă? 

— Căpcăunul! 

În strigătul lui se amesteca și miînia, și groaza. Fiindcă era 
într-adevăr Căpcăunul care îi tot ţinea calea, numai că își 
schimbase hainele, punîndu-și tunica ofițerească, plin de 
zorzoane și de decorații, și avea cu el o oaste întreagă. 

— Am să trec, orice-ai face! strigă băiatul. De partea mea 
este gîndul bun. Și-au să m-ajute adevărul, cinstea, dreptatea! 

— Arma la ochi! Trageţi! răcni comandantul. 

O detunătură îi răspunse cit ai bate din palme — nu una, sute 
laolaltă, și gloanțele răpăiră pe piatră. Cu mîinile goale nu poţi 
să înfrunţi o armată, dar lonică nu cunoștea drum de retragere. 
Stătea în picioare, neatins pare-se, și aștepta cea de a doua 
salvă. Pînă ce aceasta să pornească, se simţi smucit de braţ — o 
mînă slăbuţă, dar vînjoasă, îl înșfăcase și-l trăgea la adăpost, 
sub bolta de piatră. 

În locul unde fusese mai adineaori, căzu, rupînd pavajul, o 
zburătură de gloanţe. 

— Ti-am spus că n-ai minte! zise mustrător băietanul de 
adineaori, că el îl salvase. 

În loc să-i mulţumească, lonică se zbătea în braţele lui, vrînd 
cu orice chip să plece mai departe, fără teamă de gloanțe. 

— Așteaptă! îl potoli flăcăiandrul. N-au să rămînă acolo cit 
veacul! 

— Dar eu trebuie să merg numai înainte! De ce m-ai tras 
înapoi? Așa, n-am să mai găsesc drumul drept niciodată. 

— lan ascultă, băiete, ori hai să-ţi spun tovarășe! vorbi mai 
hotărît, deși cam zeflemitor, celălalt. Mie să nu-mi înșiri snoave! 
Ce-i aia că n-ai să mai găsești drumul, dacă ai ochi să-l vezi și 
minte care să ţi-l arate? Că te-am tras înapoi, cînd tu voiai să 
mergi drept înainte? Se întîmplă uneori, și nu piere lumea 
pentru asta! Cînd nu izbutești prima dată, te retragi, strîngi 
puteri și te repezi iarăși!... Dar ce ai? Te-au atins gloanţele? 


— Nu. 

— Îţi sîngerează glezna. 

— M-a mușcat un cîine turbat, altădată... 

Cu aceste cuvinte ale lui lonică, dintr-o parte — poate de 
peste apa îngheţată — izbucni o sirenă de fabrică. Numaidecit îi 
răspunse alta, altele, pînă ce glasurile lor se împletiră prin 
ceaţă, deasupra orașului. In depărtare bubui tunul, ca un 
semnal, fiindcă, o dată cu el, din stînga cheiului lung de piatră 
se stîrni vuietul unei mulţimi: strigăte, ropote, îndemnuri spuse 
pe toate glasurile. 

— Au pornit ai noștri! șopti flăcăianarul. 

Și, cuprins de neastimpăr, de înfrigurare, încercă baioneta, 
dacă-i prinsă bine la țeava armei, suci piedica, își pregăti 
grenadele. 

— Eu ce să fac? întrebă lonică, umilit că n-avea manta 
soldățească și era cu mîinile goale. 

Vecinul nu-i mai răspunse, ci rămase cu ochii în ceaţă... 
Venea din stînga cheiului o altă armată, alcătuită altfel decît cea 
din dreapta. Cînd ea fu mai aproape, lonică desluși ostași în 
uniforme amestecate, care marinari, care infanteriști, care 
călăreți, mergiînd la atac ca pedestrașii. Era popor, nu armată, 
fiindcă printre rînduri se vedeau oameni în hainele lor de acasă, 
numai că toți aveau peste piept cartușiere încrucișate, iar în 
miîini ţineau puști și grenade, deprinși cu ele — și nu de astăzi. 
Și toţi purtau — la căciuli unii, la șepci alţii — stele în cinci 
colțuri, de postav roșu, ca un semn de unire și de recunoaștere, 
culoarea steagurilor fluturate de vînt pe deasupra capetelor. Și 
cum veneau ei așa, păreau o mare răzvrătită, în care se 
răsfringeau stele roșii ca flacăra... Roșie se făcu și ceața, îndată, 
în clipa cînd ţevile puștilor, dintr-o parte și din alta, începură să- 
și verse, detunînd, gloanţele. Roșu se făcu pavajul... 

Prin acea ceață roșie lonică văzu șirurile de oameni trecînd, 
aplecate în faţă, și, cu toată învălmășeala, cu tot șuieratul 
gloanţelor, cu strigătele, cu urletele, cu vaietele, ţineau pasul 
unit, ca și cum ar fi defilat la paradă. Cădeau unii; din spate 
veneau alţii. Țăcăneau mitralierele în partea cealaltă, șrapnele 
explodau retezînd capete; din spate veneau alţii. Veneau și, 
intrînd în rînduri, luau fără zăbavă pasul, o dată cu ceilalţi. 
Cădeau unii în genunchi, și de acolo se lăsau încet pe o parte, 
încercînd să mai ia arma la ochi o ultimă dată. Alţii se prăbușeau 


scurt, cu picioarele sfirtecate... Din spate veneau alţii, și marea 
aceea roșie, de unde izvorau, părea nesecată. 

Demult se făcuse nevăzut băiatul de sub bolta de piatră; 
sărise în rînduri, și acum se ducea aplecat înainte, cu grenadele 
într-o mînă, cu pușca în alta. 

lonică ar fi vrut să-l vadă căzind pe Căpcăunul prefăcut în 
comandant de oaste, dar nu-l zărea nicăieri, iar ai lui, albii, 
băteau în retragere. Din stinga venea mereu alt popor, altă 
armată, scoţind strigăte victorioase. 

De aici înainte băiatul nu mai putu să se ţină pe picioare; nu 
luase parte la luptă, nu-l lovise nici glonţul, nici sabia, dar se 
simţea sleit și parcă numai un fir subţire! îl mai lega de viaţă... 

Cînd i se limpezi privirea, se afla în aceiași loc, sub bolta de la 
intrarea casei. În partea cealaltă, rezemat de ușa cu sculpturi 
bogate, era același flăcăiandru, cum îl văzuse prima dată, numai 
că avea obrazul mai palid, iar pe piept, o pată de sînge, 
îngheţată, deasupra cartușierelor golite de gloanțe. 

— Acum poți să te duci! Drumul, e liber pînă la capăt! vorbi el 
cu un glas care venea ca de departe. 

lonică îi privi mantaua însîngerată. 

— Eşti rănit! Trebuie să te ia ambulanta. 

— Sînt mort, răspunse, liniștit, tînărul tovarăș. 

— Și-ai tăi unde s-au dus? 

— Cei vii? Îl urmăresc pe duşman; îl fărîmiţează. Cei morţi sînt 
aici și așteaptă. 

— Te tot asemuiesc cu alţii, cu mai mulţi băieţi care au murit 
pentru libertate. 

— Toţi cei care mor pentru libertate seamănă între ei, și 
înainte, și după moarte! 

Da, semănau toţi, Gavroche cu Mitruţ de la Plevna, și cu 
Viriarte — și chiar cu lliuță, încă nenăscut astăzi — și toți cu 
flăcăiandrul acesta palid de sub poartă. Era în ei aceeași 
tinerețe înălţată, aceeași dăruire caldă și întreagă, aceeași 
dragoste de viață. Și cu cît le era mai dragă viața, cu atit se 
temeau mai puţin de moarte, primind-o cu pieptul înainte și cu 
zîmbetul pe față. Dar, se gindea lonică în această clipă de 
bucurie îndoliată, ca să nu-ți fie frică de moarte trebuie să 
iubeşti mai întîi viaţa, iar viaţa să n-o înţelegi fără libertate. 

El era liber acum, și nu vedea pe nimeni viu, ca să-i 
mulțumească. 


— Spune-mi, cum te cheamă? îl întrebă pe tînărul ostaș palid. 

— Mitea! răspunse acesta, cu glasul mai îndepărtat, de la o 
clipă la alta. 

— Îţi mulțumesc că mi-ai deschis drumul, Mitea! 

— Umblă cu bine, băiete! șopti o ultimă oară flăcăianarul. 

Încă nu se limpezise văzduhul de ceaţă; zgomotul luptei, în 
schimb, se dusese departe; în curînd avea să se stingă, sau să 
se piardă. Aici, pe cheiul înroșit de sîngele la fel de roșu ca 
stelele purtate de ostași la căciulă și șapcă, domnea o liniște 
înghețată. Morții stăteau posomoriţi, care cum apucase să cadă, 
și păreau că așteaptă. lonică trecu printre ei, călcînd cu grijă, să 
nu-i deștepte, să nu-i lovească. Unii îl simțeau însă și ridicau 
capul. 

— Umblă cu bine, băiete! șopteau, cu glasurile îndepărtate, ca 
al flăcăiandrului. 

Un marinar bătrîn zăcea întins cu capul pe trotuar, și părea 
multumit, deși perna era tare și îngheţată. Bereta, decolorată de 
ploi, de arșiță — multă vreme și în multe lupte purtată — îi 
căzuse pe-o parte. Pe panglică se deslușea încă înscrisul de 
altădată, „Aurora“, vasul ale cărui tunuri vestiseră cele dintii 
începutul luptei pentru libertate, pe cale de a se termina astăzi. 

— Îţi mulţumesc! îi șopti lonică marinarului, văzîndu-l că 
ridicase capul. 

— Umblă cu bine, băiete! 

Lîngă el zăcea un ţăran, judecind după opincile de scoarță de 
copac, așa cum venise cu ele de-acasă, iar la un pas mai 
departe un muncitor, cu bocancii scorţoși și mîinile arse de 
scîntei — fierar pare-se. Erau bătrîni toţi aceștia, căzuţi laolaltă, 
ca și cînd moartea îi alesese și-i pusese grămadă, pe leaturi. 
Țăranul avea faţa așa de bărboasă, că aproape nu-i vedeai 
nasul. Muncitorul în schimb era bărbierit proaspăt, de parcă se 
gătise înaintea atacului; niciodată însă nu văzuse lonică o faţă 
mai încordată — și așa cum stătea acolo, pe piatra însîngerată, 
părea bănuitor și aspru. 

Cînd auzi vorba marinarului, deschise ochii și, descoperindu-l 
pe băiatul străin, zimbi cu greutate: 

— Umblă cu bine, băiete! 

Nu-l iscodi; poate morţii aveau darul să citească dintr-o dată 
gîndurile viilor, măcar pe cele curate. La fel îi ură și ţăranul cu 
faţa bărboasă. 


— Te știu de undeva! zise băiatul. Tu nu ești cumva Ivan 
Susanin? Nu cumva ai înviat ca să iei parte la lupta aceasta? 

— Cred că mă asemuiești cu altul, răspunse ţăranul. 

Și, cu grijă de gospodar, adăugă, arătînd alături o traistă: 

— Vezi că-i acolo un codru de piine și-o bucată de slănină 
sărată. la-le tu! Ar fi păcat să se piardă! 

Băiatul mulțumi, dar se lipsi de hrană, fiindcă nu simțea 
foamea, și gîndul slăninii sărate îi răscolea o sete pe care nu 
avea cum s-o potolească. 

În lungul cheiului erau alţi ostași căzuţi în luptă, cînd tineri, 
cînd bătrîni, strînși cîte doi-trei laolaltă, și toți la trecerea lui 
lonică ridicau capul, încercînd să zimbească. 

— Drum bun, băiatule! 

Apoi se sfîrși orașul, și locurile în jur se schimbară, și timpul se 
schimbase încă o dată. Acum micul drumeţ se afla pe un cîmp 
înverzit, într-o tihnă netulburată nici măcar de zefirul pașnic. 
Numai o ciociîrlie, timpuriu deșteptată, trimitea din înaltul cerului 
trilurile ei, cum nu-i în stare să scoată nici o altă pasăre, nici 
chiar aceea măiastră. Era ora rasăritului, dar printr-o ciudăţenie 
care întrecea multe altele, dacă nu pe toate, soarele se ridica în 
același timp și din spate, și din faţă, din stînga și din dreapta, ca 
și cum orizontul ar fi fost o oglindă circulară, uriașă, multiplicînd 
răsăritul și aruncînd asupra pămîntului o lumină cum lumea nu 
văzuse vreodată. 

Pe tot cîmpul nu creștea decît un mesteacăn, dar în 
singurătatea lui avea atita gingășie, încît nici grădina fermecată 
n-ar fi făcut mai tihnit și mai frumos peisajul. Fiindu-i în drum, 
lonică merse drept spre el, ca spre o oază, socotind să facă la 
umbra lui popasul de prînz, căci tocmai venea amiaza. 

Și-acolo, pe cînd își odihnea mădularele și își ostoia inima în 
pace, după atitea neliniști și suferințe îndurate, văzu întorcîndu- 
se oastea. 

Veneau de departe aceiași oameni de pe cheiul de piatră, în 
uniforme amestecate, asemuitoare fiind numai steagurile roșii 
care fluturau pe deasupra capetelor. Acum li se alăturaseră și 
alte oști — unii călări, alţii cu tunuri — și chiar automobile 
blindate. Cine știe de unde veneau, și cite zile, luni, ani 
luptaseră — că timpul nu se mai lăsa măsurat cu ceasul! 

Mijlocul oastei, cu comandantul, se opriră în faţa 
mesteacănului. Ciudată treabă: toți știau ce căuta aici și ce 


urmărea băiatul, deși el nu stătuse de vorbă cu ei niciodată. Dar 
ce mai! — gîndurile lui erau atit de limpezi, că i se citeau cu 
ușurință pe faţă. 

— Mergi cu bine! îi ură comandantul oastei. 

— Mulţumesc! l-ați răpus, așa e? 

— l-am răpus, fără doar și poate! 

— Dar Căpcăunul? L-aţi prins? l-aţi tăiat capul? 

— Nu, căci a fugit și s-a dus la mama dracului! 

lonică se neliniști deodată. 

— Mai încolo o să-mi iasă iar în drum și-o să mă oprească. 
Asta-i din cei care nu se lasă! 

Comandantul nu-și pierdu firea pentru o vorbă ca asta; totuși 
nu-și ascunse îngrijorarea pentru soarta băiatului. 

— Mai mult ca sigur c-o să-ţi iasă în cale; dar nu azi; altădată! 
Noi ţi-am deschis drumul, umblă cu bine, și dacă-l întîlnești nu 
te da învins! Luptă cu toate mijloacele! 

— Vă mulţumesc tuturora! mai zise lonică încă o dată. 

lar oastea biruitoare repetă urarea, aceeași ca a oastei 
morților: 

— Drum bun, băiatule! 

lonică zăbovi sub mesteacăn, pînă ce armata pieri în zarea viu 
luminată. Și cînd nu-i mai văzu, rămaseră încă un timp 
steagurile, între un soare și altul. Atunci băiatul porni mai 
departe... 


Ce vreme a anului să fi fost nu-și dădea seama, fiindcă în 
drumul lui semnele anotimpurilor se amestecau anapoda. În 
dreapta ningea, dar pe el nu cădea un fulg de zăpadă. Prin 
văzduhul plumburiu croncăneau ciorile, iar mai departe se 
auzeau pocnind de ger pietrele și ouăle corbului. 

In stînga se întindeau lanuri de grîu, aproape de seceră, iar pe 
răzoare macii sălbatici își legănau petalele roșii, alcătuind pînă 
departe un lanţ de focuri, gata să încălzească ogorul, dacă ar 
mai fi venit o zi rece. 

In spate înfloreau toporașii și violetele, pocneau mugurii 
piersicului, în vreme ce sus, pe cerul sinilit proaspăt, treceau, în 
cîrduri nesfirșite, pe o parte rindunelele, pe alta cocorii. 

In faţă ploua ca toamna, ploaie pătrunzătoare și rece. Vîntul 
ducea cu el frunzele veștede și le așeza în straturi peste 
crizantemele ofilite, așa de ude și de triste, că păreau oameni 
așteptind în staţie tramvaiul care nu trece. Dar pe unde călca 
lonică se făcea vreme bună, ca în poveste. 

Erau și dealuri în cale, și munţi, și rîuri — și după ce le răzbi 
pe toate, băiatul zări, în sfîrșit, cale de-o poștă — s-o faci în 
cîteva ore — zidurile închisorii unde îl aștepta omul bun, ca să-l 
elibereze. 

Și tocmai cînd se gindea cu mulţumire că învinsese toate 
piedicile și nimic nu-l mai oprea de la datorie, auzi un ris 
sălbatic, iar Căpcăunul, răsărit nu se știe de unde, îi tăie drumul. 

Stătea în faţa lui cu singurul ochi plin de vine negre, prin care 
nu curgea sîngele oamenilor, ci veninul și fierea. Miinile, cu 
degetele rășchirate, păreau niște gheare, iar gura știrbă, avînd 
numai doi colţi, galbeni ca mămăliga rîncedă, părea un bot de 
fiară. 

— Credeai că mi-ai scăpat?! rise rînjind Căpcăunul. 

— La o parte! Nu mi-e frică de tine! 

Și cu aceste vorbe, lonică iar își sumese minecile, și iar strînse 
pumnii. 

Atunci Căpcăunul se puse pe ris, și rise de i se zgilțiiau umerii. 
lar din umeri zgilţiielile se duceau în pămînt, prin picioare, 
fiindcă tot pămîntul prinse să tresalte, ca de cutremur, după 
cum cerul se frămînta, ca de vijelie. Așa rise el pînă își istovi 
mădularele — clipă cînd lonică socoti potrivit să-și arate 
puterea, deși n-o putea ajunge pe a dușmanului. 

— Aţine-te! îi strigă Căpcăunului. 


O ură care ar fi putut să înspăimiînte nu doar pe-un 
băieţandru, ci oameni trecuţi prin toate încercările, se ivi atunci 
pe chipul cel mai hiîd din cîte chipuri hide cunoaște închipuirea. 
Avea atita putere să veștejească și să usuce tot ce-i frumos pe 
lume această ură, încît cerul se adumbri, pămîntul se făcu 
scorţos, ca într-o altă eră, florile se uscară, păsările care cîntau 
în triluri amuţiră. 

— N-ai să treci mai departe! scrîșni Căpcăunul. 

Atit zise și, fără să pregete, scoase din sîn oglinda, pe care-o 
aruncă la picioarele băiatului, unde se făcu cioburi. Pămiîntul 
scorţos se rupse atunci, cu o pirfitură, și din adîncul lui ţișni o 
apă vijelioasă care ajunse pînă la ceruri, de unde căzu, lățindu- 
se și inundînd cîmpia. Era un ocean nou, necunoscut geografiei, 
și lonică se pomeni luat de valuri. 


x 


Un ocean pustiu și fără ţărmuri, fiindcă nu se vedea far în nici 
o parte a zării, nu se vedeau pinze de corăbii, nici fum de 
vapoare. 

Doar un albatros, singur pe tot cerul, plana maiestuos, fără să 
miște din aripi, pînă ce ajunse în rasul valurilor. lonică înota, 
luptîndu-se voinicește cu apa oceanului, atît că nu se credea în 
stare să ţină așa multă vreme, dacă nu venea o salvare. 

— Mergi drept înainte! îi zise albatrosul. Și, mai cu seamă, nu- 
ţi pierde încrederea în tine! 

— AȘ vrea să nu mi-o pierd, răspunse băiatul, de pe creasta 
unui val, înalt cît poate jumătate din drumul cerului. Însă mi-e că 
n-am să ajung nicăierea! Apa asta nu are ţărmuri. 

Cînd sfîrși de spus vorbele lui, se afla într-o vale așa de 
adîncă, născută de două valuri, încît se miră că nu atinge cu 
picioarele fundul oceanului. 

Albatrosul bătu o dată din aripi. 

— Orice apă are ţărmuri! zise el cu liniște și înțelepciune. 
După cum orice drum spre capăt, orice suferinţă are alinare, 
după cum orice osteneală își cunoaște limanul! 

Se duse albatrosul, iar lonică înotă bărbătește o vreme, pînă 
ce, întăritîndu-se mai rău faţa oceanului, izbindu-l fără încetare 
valurile care începeau să se verse cu spumă, simți că îl lasă 
puterile. 


Atunci se ivi corbul, încăpăţinat și hrăpăreţ, și de bună seamă 
mort de foame, altfel nu s-ar fi avîntat pînă aici, nefăcînd parte 
din acele pasări care zboară bucuroase pe deasupra mării. 

— Mai poţi? croncăni vocea lui cobitoare. 

lonică ar fi vrut să-i răspundă cum se cuvine, dar socoti mai 
potrivit să-și cruțe plăminii, fiindcă simţea lipsă de aer. Așa că 
înotă mai departe, străduindu-se să-și cumpănească mișcările. 
Dar corbul îl simțea că își pierde vlaga, de-aceea îl urmări cu 
răbdare, avînd grijă să-i cobească la fiecare bătaie din aripi, ca 
să-l vadă răpus mai devreme. 

— Mai bine lasă-te păgubaș, băietane! De ce te mai ostenești 
de pomană? Ai făcut tu multe vitejii pînă astăzi, dar acum ţi-a 
venit ceasul din urmă! Hai, flăcăiașule, lasă-te în voia mării și 
îngăduie-mi și mie o răsplată, că mult am ostenit umblind după 
tine! 

Cumplită ciudă și furie trezea în sufletul lui lonică această 
cobeală, dar n-avea puteri să-i răspundă; mișcările lui erau tot 
mai domoale, respiraţia mai greoaie. 

— N-am aer, biigui, la o vreme. 

În locul aerului jinduit, simţi în gură apa sărată a mării. 

— Aer! Mă înăbuș! Vreau aer! 

— Poate vrei oxigen! croncăni corbul. Cum să nu! Cere, și o să 
vină!... 

Croncănitul lui se răspîndea peste valuri, ducînd batjocura 
peste orice închipuire. lonică nu mai putea s-o îndure; i se părea 
mai ușor să se lase la fund, spre a nu mai auzi croncăneala. Un 
val îi trecu pe deasupra capului... 

Corbul începu să se zbată neliniștit, răsucindu-se în loc, 
cercetind apa oceanului, nevenindu-i să creadă, și încă 
nădăjduind prada jinduită de multă vreme. 

— Nu te duce la fund, dragul meu băiețaș! Rogu-te, nu fi 
supărat pe mine! Ce cîştigi dacă, în loc să te mănînc eu, te 
mănîncă rechinii? Pentru tine e totuna! 

Băiatul însă nu se mai vedea între valuri, și atunci corbul 
scoase cel mai furios croncănit pe care îl scosese vreodată un 
corb pe lume și, bătînd din aripile lui îndoliate de-a pururi, porni 
spre alte rosturi, blestemîndu-și nenorocul și încăpăţinarea 
oamenilor... 

lonică în acest timp nu urma soarta bănuită de pasărea 
cobitoare. Îi lipsise aerul, cît se luptase cu valurile, iar acum, 


cînd cobora lin spre fundul oceanului, avea mai mult decit îi 
cerea plămiînul, aer curat și proaspăt, cum nu-și amintea să mai 
fi respirat decît în virful munţilor Himalaia. N-o simțea, dar parcă 
avea pe faţă o mască, și-n ea îi venea, pe tuburi, oxigen din 
butelii. 

Totul în jurul lui era acum ostoire, și chiar apa, atit de 
frămiîntată deasupra, se arăta aici nemișcată și străvezie, 
prielnică pentru traiul oamenilor, întocmai ca pentru vietăţile 
submarine. 

Și erau din acestea sumedenie, cum nu văzuse în nici un 
acvarium. Pești de la cel cît degetarul, pînă la balena greoaie; 
recunoscu printre ei și aterina argintie, și barbunul din care se 
fac conserve așa bune, și scrumbia albă pe pîntece, iar în rest 
ca oţelul. Erau și delfini care jucau în jurul lui ca la horă și se tot 
apropiau, căutindu-i prietenia. Rechinul, cu renumele lui de 
spaimă, stătea mai încolo, și în ochii lui nu se citeau 
deocamdată gînduri rele, ci doar curiozitatea pe care era firesc 
să i-o stirnească făptura umană coborită în adîncuri, fără 
echipament de scafandru și fără arme în mînă. Se plimbau calmi 
între ape și bonita, și marsuinul, ba chiar și nisetrul, păstruga, 
cega și morunul, deși lor nu le place apa oceanului — și toate 
aceste vietăţi erau, nici vorbă, după ora de masă, că nu se vînau 
unii pe alţii, cei mari înghiţindu-i pe cei mici, după zicala 
cunoscută, dar uneori mincinoasă... 

Apa nu se dovedea prea adincă în acea parte, fiindcă, după o 
alunecare doar puţin mai lungă decit a ascensorului care 
coboară unsprezece etaje, lonică se pomeni pe fundul 
oceanului, înconjurat de stînci, de cochilii și alge. Ar fi fost ca pe 
pămînt poate, dacă razele soarelui nu s-ar fi văzut tot timpul 
irizate în apa albastră. Altminteri erau și-aci șesuri cu plante, 
coline dulci și văioage, dealuri după ele, și chiar munți, mai 
departe. Se deslușea și-un cîmp, jos, sub un zid de prăpastie, 
presărat cu stele lucioase, putind să-l iei drept o boltă de cer, 
răsturnată, dacă n-ar fi fost stele de mare, ci din cele adevărate. 
Și în așa fel pica lumina pe toate cite s-au înșirat astfel, încît 
căpătau culori mai vii, mai multe și mai iscusit însoţite, să zici 
că-s pictate. Și dacă oamenii numeau lumea tăcerii acest ţinut 
de sub ape, apoi, cu siguranţă, cei ce fuseseră pe aici nu 
avuseseră urechi potrivite să-i asculte glasurile. 


lonică le auzea însă pe toate, ca în lumea uscatului: și cum 
vorbeau peștii, și cum foșneau algele. lar el își urma drumul 
drept, pe sub apă, sigur că nu-și va greși ţinta, și cu o ușurință 
la care nu se așteptase. 

— Să nu te temi de mine! zise rechinul, dînd o dată din coadă. 

— Și totuși, despre tine se spun vorbe proaste! îi răspunse, 
din mers, băiatul. 

— E drept că sînt o vietate puţin cam hrăpăreaţă, dar pe 
pămîntul vostru trăiesc oameni cu care mi-ar fi rușine să mă 
asemuiesc vreodată. 

— Oricum, i se adresă lonică vietăţii rapace, mai bine stai 
unde ești, și nu veni prea aproape! 

Era atît de hotărît glasul lui, că rechinul se supuse pe dată, 
rămînînd la distanţă. 

Un peștișor mai mic de o șchioapă trecu pe la urechea 
băiatului, ca să-i spună în șoaptă: 

— Fii cu ochii pe el! Ascultă-mi sfatul, dacă vrei să rămii în 
viaţă! 

— Da, da! Mai bine vino în braţele mele, și am să te apăr! grăi 
caracatița. 

Algele prinseră să se clatine, ca pădurea cînd freamătă, 
făcîndu-i semne, mutește, să nu se încreadă. De altminteri, știa 
și lonică deprinderile caracatiţei, astfel că-i răspunse, rîzîndu-i în 
faţă: 

— Ce vorbești, surată!? 

— La o parte, la o parte! se auziră atunci strigăte pe felurite 
glasuri. 

Venea balena, cu gura căscată, dar cu intenţii pașnice, că nu 
făcea decit să-și spele fanoanele, fiind după-masă. Totuși, din 
greșeală putea să te izbească — și nu i-ar fi fost nimănui bine 
după una ca asta! 

Băiatul se ascunse după o stîncă, și balena trecu, fără să-l 
atingă, pufnind somnoroasă. După ce se duse și se liniști lumea 
din jur, tulburată, se auzi, printre atîtea glasuri, cîntec de harpă. 
Venea cîntecul peste alge, și acestea se unduiau, fermecate, dar 
lonică nu putea să-și dea seama de unde pornește, că apele 
purtau melodia dintr-o parte în alta, iar el nu știa cum să se 
apere. l-ar fi fost ciudă să cadă sub vrajă tocmai acum, cînd 
înfruntase atitea primejdii și le biruise pe toate. 


Însă cîntecul putea să-l vrăjească — așa de dulce, de cald și 
de tainic se strecura printre ape. Și cine știe dacă n-ar fi păţit-o 
de data aceasta băiatul, de vreme ce o paţiseră alţii, a căror 
vitejie a rămas cunoscută de veacuri. Spre norocul lui, pe cînd 
asculta fără să aibă puterea de a-și astupa urechile, cum făcuse 
Ulyse odată, cîntecul se stinse, și în locul lui veni un plîns 
dureros, întretăiat de suspine. 

Plîngea cineva în apropiere, atit de sfișietor și-atit de gingaș 
totodată, că lonică își simţi inima înmuiată. Privi el în partea de 
unde veneau suspinele, pare-se tot de-acolo de unde se, auzise 
și harpa, și nu văzu decît un inel rotund de mărgean, o alcătuire 
măiastră, pe care-o făcuse coralul pe acest fund de ape, spre a 
adăposti, poate, o vieţuitoare mai firavă decit celelalte. 

Oamenii cunosc mărgeanul și-l folosesc de mult, spre a și-l 
face podoabe; ei însă știau culoarea lui moartă, și nu pe ceavie, 
pe care el o are numai sub apă. Un giuvaier uriaș se afla acolo, 
sclipind în lumina de sus, îndelung filtrată, și răsfrîngînd cea mai 
străvezie, cea mai limpede și în același timp mai bogată din 
culorile roșii pe care le-a prins, în basm sau în viaţă, privirea 
omenească, într-una căutătoare și într-una nesăturată. 

Fermecat de această alcătuire, care putea să fie la fel de 
primejdioasă ca sunetul harpei, lonică se apropie și nu trebui să 
se înalțe, spre a privi înăuntrul sălașului. 

Inelul de mărgean, ca un gărduleţț pus în jurul caselor, 
adăpostea o scoică, uriașă pe lîngă altele. Și în gura acestei 
scoici, care era doar cochilia fără viaţă, ședea, ca pe pragul 
casei, o făptură ciudată; după apucături, ai fi luat-o drept sirenă, 
mai ales că avea cu diînsa și harpa, dar altminteri nu era decit o 
fată cu înfățișare de tot pămîntească, numai că foarte gingașă în 
tunica ei modestă de alge. Işi lăsase harpa deoparte, și din ochi 
îi curgeau lacrimi, atît de limpezi, atît de curate, că se vedeau 
chiar și-n această apă, ea însăși nespus de limpede și de curată. 

— Bună ziua! zise lonică în șoaptă. 

Și se ciupi de braț, spre a-și da seama că nu visează. 

Fata ridică ochii plini de lacrimi. 

— Bună ziua, băiatule! 

Niciodată nu văzuse lonică ochi mai luminoși, deși trăiau la 
adîncimea aceasta! De bună seamă, era adunată în ei toată 
limpezimea unei inimi curate. Ochi verzi, bătind puţin în 
albastru, ca smaraldul pus într-un pahar de cristal, cu rouă 


curată. Obrazul fetei era alb, albul palid al algelor, iar părul 
negru i se unduia pe umeri, o dată cu mișcarea lină a apei. 

Văzindu-i chipul și tristețea din care izvorau acele lacrimi 
curate, lonică o recunoscu dintr-o dată. 

— Tu ești Sirena cea Mică!... Dar cum se face? Te-ai întors 
acasă? 

— M-am întors!... suspină fata. Atît că mama și surorile nu mai 
vor să mă primească, de aceea nici nu pot să-mi lepăd 
înfățișarea pămiîntească, deși mă chinuiește și mă apasă. 

— In felul lor, mama și surorile tale au dreptate! răspunse 
băiatul. Te-ai lepădat de lumea ta, ca să te duci după o fiinţă din 
lumea noastră, și ele nu înţeleg că dorinţa ta de a trăi între 
oameni era o aspirație! 

— Dacă prinţul pe care-l iubeam m-ar fi luat de nevastă, nu 
m-aș fi întors niciodată, fără să ţin seama că suferinţa mea pe 
pămînt rămînea groaznică. 

— Aici greșești! se împotrivi lonică. N-ai fi avut de îndurat nici 
o suferinţă dacă dădeai de un om adevărat, cu inima întreagă și 
dreaptă! 

Apoi, după ce-și aruncă ochii pe furiș la Sirena cea Mică, tristă 
și zbuciumată, zise, fără să-și dea seama cum îi scăpase vorba 
aceasta: 

— Pe lîngă că nu era un om adevărat, ci o fantoșă înzorzonată 
și trufașă, prințul tău trebuie să fi fost orb, dacă nu te-a luat de 
nevastă! 

lar după ce zise vorba, sinceră dar necugetată, atit de mult se 
rușină, că obrazul i se făcu mai roșu decît mărgeanul de care își 
rezema coatele. 

Spre norocul lui, Sirena cea Mică nu înțelese vorba, nu 
observă roșeața, fiind prea copleșită de durerea ei, care 
continua să-i stoarcă suspine și lacrimi. lonică așteptă puţin să 
se reculeagă; avea de îndeplinit o datorie, și se cuvenea să 
ocolească orice prilej de zăbavă, dar nu putea nici să treacă 
nepăsător pe lîngă fiinţa aceasta prigonită de soartă. Astfel că 
se hotări s-o ajute, măcar și în grabă. 

— Acum, că n-ai avut norocul să întîlnești oameni, și te-ai 
întors, hai la mama ta! Am să-ţi iau apărarea, și ea are să te 
ierte. Mamele totdeauna iartă! 

Suspinînd încă, dar mai încurajată, sirena se ridică, alunecă 
pe deasupra gardului și, urmată de lonică, străbătu o pădure de 


alge, pînă ce, într-un luminiș, se văzu palatul de cleștar în care 
locuise odată. Atunci, cuprinsă de sfială, de teamă, se ascunse 
în spatele băiatului. 

Ferestrele acelui palat de cleștar erau deschise, și surorile, cu 
bonete albe pe cap, cu șorțuri în faţă, deretecau prin casă. Cînd 
văzură un străin din lumea uscatului, îndată aruncară măturile, 
își scoaseră bonetele, lăsînd să le atîrne părul în șuvițe bogate, 
și puseră mîna pe harpe. 

— Mamă! strigă una din ele. Vino, că avem oaspeți! 

Înainte de a se arăta în prag, mama sirenelor nu zăbovi decît 
ca să se dichisească în grabă. Era cam greoaie, își trăise bună 
parte din viaţă, dar se străduia încă să pară graţioasă. La 
repezeală își pusese cercei mari de aur, ca niște toarte, găsiţi 
fără îndoială pe o corabie naufragiată, își dresese cu sulimanuri 
obrazul, își întărise cu creionul sprincenele cam decolorate, 
adăugase ceva rimel pe genele năpirlite și își desenase un 
zbenghi în mijlocul obrazului, iar șorţul de bucătărie și-l înlocuise 
cu un capot de mătase. 

lonică păși spre intrarea palatului, călcînd pe niște lespezi 
rotunde, frumos orînduite, care alcătuiau o alee printre cochilii 
ornamentale, avînd înfățișarea florilor în rabaturi. Frumoasă 
gospodărie, dar lespezile erau cam ţepoase și se cam mișcau, 
nărăvașe, cînd puneai pasul. Abia mai pe urmă văzu musafirul 
că nu erau decit calcani, aliniaţi pe nisip, în ordine militărească. 

În acest timp, sirenele tot cîntau și chicoteau la fereastră. 
Ochii fiindu-le la străin, fiindcă urmăreau să-l vrăjească, după 
năravul lor pe care orice navigator îl cunoaște, abia mai tîrziu 
văzură că în spatele lor pășea, spășită și înlăcrimată, sora lor 
mai mică, și, fără nici un fel de vorbă, cea mai frumoasă. Atunci 
lăsară harpele și se încruntară deodată, la fel cum făcea și 
mama lor, proptită cu mîinile în șolduri în ușa palatului. 

— Bună ziua, doamnă! zise lonică, privind cam chioriș fața cu 
sulimanuri. 

— Bună ziua, străine! răspunse mama sirenelor, clipind cu 
graţie din genele rimelate și legănîndu-și cerceii de aur. 
Nădăjduiesc că dacă ai venit la noi n-ai să mai pleci niciodată! 

— Ba am să plec, și cît mai curînd, deoarece am treabă! 

La această vorbă, cam aspră și neașteptată, sirenele de la 
fereastră puseră iarăși mîna pe harpe. lonică era însă prea 
îndîrjit ca să se poată bucura de muzica lor fermecată. 


— Domnișoarelor! grăi, respingînd încercarea de vrajă. Lăsaţi 
muzica deocamdată. Am de vorbit cu mama voastră. 

Și, apucînd-o de mînă pe Sirena cea Mică, o trase în faţă. 

— Recunosc că e vinovată, măcar în parte! începu apoi, luînd 
glasul așezat și sigur al avocatului. Dar nu mă miră de loc că a 
vrut să plece de-acasă. 

Aici lonică tuși și se uită iar chioriș la faţa sulemenită, după 
care reluă, cu dreptate: 

— Cel ce îi părăsește pe ai săi merită, desigur, pedeapsă. Dar 
cine urmărește să urce o treaptă, în locul întunericului vrînd 
lumina și-n locul morţii viaţa, trebuie înțeles, chiar dacă n-a avut 
știința și tăria să meargă pînă la capăt. De ce folos sînteţi voi în 
acest fund de ape? Ea a simţit stîrpiciunea soartei voastre, și-a 
vrut să-și caute alta, între oamenii care știu să se străduiască 
spre a da vieţii un înţeles și a face lumea lor mai frumoasă. A, 
nu, să nu credeți că s-a dus acolo ca să trindăvească și să-și 
pună podoabe, cum văd că se găsesc chiar și la voi, sub apă. 

Mama sirenelor își duse mîna la cerceii cu toarte și păru puțin 
rușinată. lar lonică zise mai departe: 

— Nimeni n-a sfătuit-o, nimeni nu i-a spus cum arată 
adevărații oameni la față. S-a dus numai din dragoste, și-a 
nimerit într-un castel, într-o lume făţarnică. Vai! Cît a suferit ea 
pentru dragostea ei nerăsplătită și neînțeleasă, n-o să vă dați 
seama voi niciodată! Acum, că s-a întors, fii înţelegătoare, 
doamnă! Domnișoarelor, nu fiți pizmașe, și primiţi-o acasă! 

Din ochii rimelaţi ai mamei se prelinse pe obraz o lacrimă 
neagră... Știuse băiatul ce spusese mai adineaori: mamele 
totdeauna iartă! 

— Frumos și drept ai vorbit, străine! Vorbe să le scrii, ca să nu 
le uiţi niciodată! 

Pe urmă sirena mamă grăi către cea mai mică din fiicele sale: 

— Te căiești? 

— Da!... Îmi pare rău că n-am întîlnit oamenii de care spune 
băiatul! 

— Făgăduiești că, dacă o să se mai înece o corabie cu prinți, o 
să stai închisă în casă? 

— Din toată inima mea zbuciumată! 

— Făgăduiești că n-ai să te mai gîindești de loc la acel prinţ 
care ţi-a sucit capul? 


Sirena cea Mică își lăsă ochii în jos, ochii în care un giuvaergiu 
poet amestecase safirul cu smaragdul, și din ei se prelinse o 
lacrimă albă. 

— Mamă!... suspină ea, jalnic. 

lonică, tulburat de lacrimă, cum nu-l tulburase harpa, își feri 
ochii. 

— Despre asta să numai vorbim, doamnă! îi zise înţelegător 
sirenei mame. 

lar Sirenei Mici îi zise, hotărît, deși n-avea curaj s-o privească: 

— Să știi însă că nu merită! Un om adevărat nu te-ar fi făcut 
să suferi astfel! 

Stăpîna casei nu mai lungi judecata. 

— Atunci vino în brațele mele, fata mamei! 

Așa se sfirși, cu bine, povestea tristă a Micii Sirene, dar poate 
că tristețea ei n-avea să se sfirșească niciodată!... 

Bineînţeles că lonică fu poftit în casă, să prînzească, bucatele 
fiind tocmai gata. El mulţumi și își ceru iertare că trebuie să 
plece neîntîrziat mai departe. 

— Dar unde te duci cu atita grabă? întrebă gazda. 

— Trebuie să salvez un om de la moarte și să-i redau 
libertatea. 

— E prizonierul sirenelor? 

Băiatul zimbi: 

— Asta ar fi floare la ureche! 

Apoi se posomori deodată. 

Cu toatele socotiră că-i potrivit și frumos să-l petreacă pînă la 
hotarul lor, care se afla la jumătate de milă distanţă. Lăsînd deci 
masa, își luară harpele și porniră într-un cortegiu care minuna 
pe toate vieţuitoarele apelor, cum ar fi minunat pe orice 
scafandru, dacă s-ar fi aflat vreunul aproape. 

Căluţii de mare nefiind deprinși la călărie prin acea parte, un 
calcan buiestraș fu adus de la grajduri și i se puseră hăţuri de 
alge. Sirena cea Mică, păstrînd încă înfățișarea pămintească, pe 
care avea s-o lepede numai cînd se făcea miez de noapte, își 
încălță condurii, singurul lucru adus cu sine din lumea uscatului, 
se urcă pe spinarea țepoasă și luă hăţurile în mîna-i mică, 
prelungă și albă. Ionică se urcă lîngă diînsa, că era un calcan 
care ar fi putut duce patru oameni deodată, și porni alaiul pe o 
cărare de mărgean, presărată cu perle din cele mai albe. 


Era vrednic la drum buiestrașul, dar lasă că și Sirena cea Mică 
îl mîna strașnic! Sirenele celelalte mergeau înotînd pe margini, 
ciupind coardele harpelor cu degetele sidefate și împletindu-și 
printre sunetele de coardă glasurile lor primejdios de suave. Se 
auzea cîntarea pînă departe, și toată suflarea oceanului venea 
s-o asculte, curioasă și fermecată. Rechinul încremenise, cu 
ochii daţi peste cap, cu gura căscată. Caracatiţa își mișca 
braţele după muzică și izbutea chiar să fie graţioasă, ca algele 
care dansau împletindu-se unele cu altele. Balena nu mai pufăia 
zgomotoasă, ci, cît era ea de mare, se lăsase pe un pat de 
stîncă albastră și asculta melodia, bătînd ritmul din coadă. Cît 
despre vietățile mai mărunte — aterinele, barbunii, scrumbiile, 
chefalii, heringii în cîrduri, care răspîndeau în apă toate culorile 
cunoscute privirii omenești în anotimpuri și veacuri, ba încă și 
altele — însoțeau alaiul ca niște trene acvatice. 

Așa merseră bună bucată de vreme, pînă ce însoțitorii 
începură să se lase în urmă, unul cite unul, și alaiul să se 
rărească. După un timp rămaseră numai sirenele, dar cîntarea 
lor era acum mai nesigură, mai șovăitoare, și ele își aruncau una 
alteia priviri în care s-ar fi putut citi spaimă de moarte. Locurile, 
chiar, nu mai erau ca la pornire; mărgeanul își pierdea treptat 
culoarea roșie, așa de strălucitoare, fiindcă în ea se amesteca — 
de la o clipă la alta — mort — negrul și cenușiul. Algele apăreau 
mai rare și mai palide, pînă ce nu se mai văzu nici una vie, ci 
maldăre căzute la pămînt și intrate în putrezire, ca fînul nestrîns 
la vreme. Calcanul începu să smucească de friu, dînd semne de 
nemulțumire, și, după cîțiva pași, se opri de la sine. Tot atunci 
se opriră și sirenele și conteniră cîntarea. Doar cîte una mai 
ciupea, din cînd în cînd, o coardă de harpă, care suna stingheră 
în liniștea pogorită deodată pe toată firea oceanului. 

Ce era mai departe nu se vedea bine, căci apa, pînă atunci 
limpede și străbătută lesne de întreaga lumină a soarelui, 
devenea cenușie. Părea un loc părăsit, al morții și al tăcerii, 
fiindcă nimic nu mișca într-acolo; nu se mai auzea, nu se mai 
zărea, nu se mai simțea fiinţă și plantă vie. 

— De-aici noi ne întoarcem! zise sirena mamă. Dacă tu vrei să 
mergi negreșit mai departe, atunci ocolește acest loc de 
spaimă! 

— Nu pot să ocolesc! Sînt în mare întîrziere. 

— Vai, vai, străinule! Nu-ţi va fi bine! 


Sirena cea Mică își luă de braţ ocrotitorul, cu multă și caldă 
prietenie. 

— Nu te duce! Te așteaptă pieirea! 

— Dar ce se întîmplă pe-aici? întrebă lonică, nedumerit cu 
îndreptăţire. 

— Nu se știe! Au venit niște duhuri rele — duhuri, că de văzut 
nu-i vede nimeni — cu o casă făcută din fiare, și n-am aflat ce 
pun la cale. Dar de cînd au venit, totul în jur se usucă și moare. 
Dac-or să mai stea mult, moartea o să ajungă pînă la noi și-o să 
ne mutăm mai încolo. 

— N-am încotro! zise lonică. Dar nu vă fie teamă: nu pier eu, 
cu una, cu două. Rămineţi cu bine! 

— Mergi cu bine! cîntară sirenele. 

Cea mai mică dintre ele îi aruncă băiatului o ultimă privire din 
ochii în care tristețea avea să rămînă întipărită de-a pururi, fără 
să le tulbure totuși lumina... 

— Mergi cu bine! zise și ea, fluturîindu-și mîna, într-un chip 
mai vorbitor decît orice melodie. 

lar lonică își continuă drumul, într-o pustietate care abia acum 
se putea numi, pe drept cuvînt, lumea tăcerii. 

Pieriseră toate culorile, se stingea și lumina soarelui, apa era 
tot mai opacă, mai cenușie. Cochilii moarte, pești putreziți de 
mult, sau pe cale de putrezire, răspîndeau duhoarea cîmpurilor 
de bătălie, cînd nimeni nu strînge morții, iar corbii n-au avut 
timp să-i termine. 

Deodată, în apa viscoasă se desluși o umbră greoaie, care 
tăia drumul, și-ndată dintr-acolo se auzi printre unde un clopot 
de alarmă ţipător, neliniștit — brutal după atit de dulcea cîntare 
a sirenelor. lonică însă, necunoscînd altceva decit datoria, 
merse înainte, nefiindu-i îngăduită altă cale. Lumini ţișniră din 
apa cenușie, raze de reflector care se opriră pe el și nu-l mai 
slăbiră. 

„Trebuie să fie oameni! se gîndi el, cu multă mirare, văzînd 
reflectoarele, după ce auzise clopotul de alarmă. Numai oamenii 
au asemenea scule!“ 

Și numaidecit, cu toate că lumina îl orbea, lovindu-l drept în 
pupile, desluși o măgăoaie de oțel, ca o casă cu pereți nituiţi, cu 
ferestre rotunde, holbate, de parc-ar fi fost ochi de ciclop, 
sprijinită de fundul sterp al oceanului pe patru stilpi ruginiţi. Și 
pereţii erau mîncați de apa marii, rugina curgea pe ei șiroind, 


dar probabil aveau destulă grosime ca să mai tină mult timp. Și, 
oricît ar fi săpat sărătura aici, pe fier se mai putea desluși un 
înscris — litere mari, albe, să le vezi numaidecit: Cãutati-vă de 
drum! lar dedesubt: Accesul străinilor strict oprit! 

„Oameni! Numai oameni! își zise lonică, surprins. Duhurile din 
basme nu știu să scrie, și nici nu-și pot face asemenea case!“ 

Nu se gîndea să viziteze pe cei aflaţi aici, ca să nu întîrzie mai 
mult. Dar n-apucă să facă nici zece pași pe drumul lui pașnic, 
cînd se simţi înșfăcat de două braţe nevăzute, pe care le simțea 
însă, cum ar fi fost ale unei caracatițe. Braţele îl tîrîră pînă între 
cei patru stilpi, apoi îl traseră cu repeziciune în sus... 

Casa n-avea intrare decit pe fund, ca o trapă, căreia îi lipsea 
capacul, fiind netrebuitor, deoarece apa nu putea să pătrundă, 
datorită presiunii aerului dinăuntru, cum nu poate pătrunde într- 
un pahar afundat cu gura în jos, chiar dacă îl apeși, chiar dacă îl 
ţii așa îndelung. 

Și astfel, oricît ar fi fost accesul de interzis, și oricît ar fi fost el 
de străin, lonică se pomeni înăuntrul măgăoaiei, unde rămase 
năuc. Glasul sirenelor se mai auzea, dar pierdut... 


Se afla într-o încăpere de oţel, atît de mare, ca să se poată 
mișca nestingheriţi cinci inși — și chiar cinci vieţuiau aici, 
nepunîndu-l la socoteală pe lonică, picat pe nepusă masă și fără 
voia lui. 

În afara acelor ferestre rotunde, prin care puteai să cercetezi 
oceanul în orice parte, și-n afara unei uși blindate, în stînga, cu 
încuietori strașnice, pereţii erau acoperiţi cu felurite aparate și 
tablouri de comandă, ca într-o centrală automată. Făcea 
deosebire peretele din față, pe care se vedea un ecran de 
televizor, de o mărime neîntilnită prin casele oamenilor, și în 
mijlocul lui se mișca, înconjurat de spaţiul albastru, însuși 
pămîntul, așa cum Ionică îl privise odată de la mari înălţimi. 

Plutea în încăperea aceasta de oţel, cu aerul apăsător, care 
făcea să-ți pocnească urechile, un miros acrit de acizi, de alcool, 
iar fumul de tutun se așeza straturi-straturi. 

În mijloc se vedea o masă cu cărţi de joc, răvășite, printre 
pahare năclăite și carafe de multe forme, cu băuturi felurit 
colorate. Dar ce împovăra mai mult masa erau grămezi de aur, 
monezi să le iei cu lopata; dintre ele apărea un bulgăr de 
minereu, o fărimă de rocă, semănînd cu o piatră colţuroasă, cam 
cît pumnul băiatului. Ce căuta acolo obiectul acesta fără 
valoare, între atitea mormane de aur, ar fi fost greu să-ţi explici; 
e limpede însă că oamenii nu-l slăbeau din ochi, atribuindu-i, 
pare-se, multă însemnătate. Să fi fost un talisman aducător de 
noroc la jocul de cărţi? Atunci cui aparţinea el în clipa de față, 
cui îi apăra șansa, dacă se afla exact în mijlocul mesei, ca și 
cum ar fi aparţinut tuturor?... 

Pe dușumeaua îmbrăcată în covor de material plastic zăceau, 
în mormane, chibrituri arse, scrum și mucuri de ţigări aruncate. 
Prin trapa aflată într-un colţ, se vedea apa și se auzea clipocind. 

Unul din cei cinci stătea nemișcat lîngă ecranul televizorului, 
urmărind cum pămîntul se învirtește liniștit în spaţiu. Pîndea 
acolo ceva, cu atenţia încordată, că nu-și întoarse ochii nici la 
apariția neașteptatului oaspete. 

Trei din ceilalți, aflaţi la jocul de cărţi pînă atunci, tăbăriseră 
asupra lui lonică și-l iscodeau, strîngindu-l în întrebări ca în 
fringhii. Unul singur rămăsese pe loc, numărind monezile 
probabil cîștigate și greblîndu-le cu mîna, ca să cadă într-un sac 
aflat dedesubt. S-ar fi părut că venirea băiatului nu-l 
interesează, dar cine ar fi avut ochi să vadă și-ar fi dat seama că 


îl urmărește pe furiș, cu o privire sarcastică, fără să scape din 
vedere pietroiul ciudat de pe masă... 

Băiatul se pomeni înfundat într-un scaun, cu capul dat pe 
spate. Un bec puternic, pus în tavan, îl lovea drept în ochi, 
împiedicîndu-l să mai vadă ceva în jur. O mînă grea îl apăsa pe 
piept, altele pe umeri, și întrebările curgeau, șuierînd, cînd într-o 
ureche, cînd în alta: 

— Cine ești? 

— Ce cauţi aici? 

— Cine te-a trimis? 

— Păstrezi legătura cu oamenii de pe pămînt? 

— Pentru cine lucrezi? 

— Mai e cineva cu tine? 

— Cîţi sînteţi? 

— Ce aveţi de gînd? 

Și tot așa mai departe, că băiatului îi vijiia capul și iarăși 
începuse să-l doară, de-i venea să și-l scoată, ca să vadă călăii 
ce gînduri nevinovate se aflau în creierul lui. 

— Da’ mai lăsaţi-mă în pace, oameni buni, sau ce naiba ăți fi, 
că m-aţi ameţit! Ș-apoi duhniţi a băutură, că pot să mă și-mbăt 
fără să fi pus în gură strop de vin! 

Aceia rînjiră, apoi începură să ridă, bine dispuși. Vorba 
băiatului li se păruse a fi strașnică glumă, și cu ei nu glumise 
nimeni, niciodată. Văzind pe deasupra că prinsul n-avea asupră-i 
nimic primejdios, se mai îmblînziră, stinseră becul din tavan, 
care bietului lonică îi arsese nu numai ochii, ci chiar și creierul, 
și-l sloboziră de pe scaunul unde fusese țintuit. 

— Acum pot să plec? întrebă el, bucuros că scăpase cu-atit. 

— Asta nu! Prea ne crezi proști! Ai să stai cu noi pînă... 

— Pînă cînd? 

Ei întoarseră capul spre televizor, toți deodată, apoi se uitară 
unul la altul, cu priviri tare ciudate. La urmă izbucniră în ris. 

— Pînă la sfîrșit! răspunse, cu un glas spart, cel care 
rămăsese tot timpul la masă și îl urmărise pe băiat mai bănuitor 
decit tovarășii săi. 

lonică se miînie cumplit și bătu cu piciorul în covor; dedesubt 
fierul dușumelei vui: 

— Dar voi nu înţelegeți că trebuie să plec numaidecit? 

Vorbește, dacă ai cui! Se așezaseră la masă și reîncepură 
jocul de cărți. Sticlele se goleau în pahare, paharele se deșertau 


gîlgîind, monedele de aur sclipeau, trecînd de la unul la altul, și 
fumul de tutun se așeza peste cel vechi, cenușiu, în straturi noi, 
albăstrii. 

— Joci cu noi? întrebă unul din ei, dînd cartea. 

Băiatul ridică din umeri, naiv: 

— Nu știu să joc cărți. 

— Nu-i nimic; înveţi acum! 

— Dar n-am bani! 

— Poţi să mizezi altceva. 

— N-am nimic, decit hainele. 

— Astea n-au nici o valoare! 

Cel care-l poftise la joc se întoarse și scoase briceagul din 
buzunar. 

— Poţi să mizezi o ureche; ţi-o preţuiesc zece monezi. Sau 
nasul, cincisprezece. Un ochi, cincizeci de monezi. Amîndoi 
ochii, o sută! Haide, dacă ai noroc, poţi să te îmbogăţești! 

lonică se trase într-un colţ; își făcea planul cum să-i 
îmblînzească, iar mai tîrziu, cînd s-or culca toți — că doar 
trebuiau să doarmă și ei noaptea — să-și dea drumul prin 
trapă... De aceea zise, străduindu-se să nu-i tremure glasul: 

— Am să joc bucuros miine; astăzi daţi-mi voie să mă uit cum 
jucaţi voi! 

— Bine! se învoi omul, trăgînd spre sine un morman de aur pe 
care-l cîștigase tocmai atunci. Vino și stai lîngă mine! 

— Da, domnule... lartă-mă, nu știu cum te cheamă. 

— Pe mine mă cheamă Ha! Pe el He, pe ăstălalt Hi!... 

Băiatul rămase înlemnit; numai ochii i se mișcau nedumeriți, 
speriaţi, de la unul la altul. Al patrulea se numea Ho, iar cel de la 
televizor, Hu. 

— Nu vă supăraţi... Nu cumva v-am mai întîlnit o dată? 
Numele voastre îmi sînt foarte cunoscute. 

— N-ai de unde să ne cunoști! răspunse Ha, după ce 
deșertase pe git un pahar plin. 

He, în schimb, rînji într-un fel care ar fi putut spune multe, 
dacă ţineai seama că îl privise de la început altfel decît ceilalți 
pe nedoritul lor musafir. 

— Ba da, ba da! Vă cunosc de mult! stărui acesta, fără să 
observe ce era deosebit în privirea lui He. 

Și se uită iar la fiecare, pe rînd... Nu mai înțelegea nimic, 
începuse să-l doară capul și stătea gata să ameţească. 


— Pesemne voi sînteți!... Dar a trecut așa mult timp! 

— Termină cu balivernele! răcni He, cel care în timpul 
cercetării de adineaori rămăsese la masă, numărîndu-și banii și 
urmărindu-l pe prizonier cu privirea ciudată. 

Pierduse tocmai atunci o grămadă de aur, de aceea era furios. 
Abia acum văzu băiatul că se uita atît de cruciș, încît te mirai 
cum privirile nu-i străpung nasul. Da, cu siguranță, îl mai văzuse 
o dată, măcar pe el, dacă nu și pe ceilalţi, însă nu știa: să fi fost 
sub muntele de bronz, cum îl îndemna să creadă numele lui, 
într-o silabă, sau în altă parte? 

— Pleacă de-aici! răcni mai furios He, care pierduse încă o 
dată. 

lonică găsi că-i prevăzător să nu-l mai cerceteze și să nu-l 
iscodească. După ce se uită încă o dată pe furiș la trapă, 
socotindu-și pașii și mișcările pe care urma să le facă la timpul 
potrivit, se duse spre cel de la televizor, pe numele aflat 
adineaori, Hu. 

Acesta continua să urmărească rotirea pămîntului, neslăbind 
din ochi nici oceanele, nici continentele. Din cînd în cînd, 
învîrtind de o pîrghie a aparatului, axa planetei se deplasa, așa 
că, în rotirea lui, pămîntul își arăta și părțile altfel ascunse celui 
ce privește din același loc — și deci nici o fărimiţă a lui nu putea 
să rămînă neobservată. 

— Ce faci aici? întrebă lonică. 

Hu răspunse scurt, fără să-și ia ochii din televizor: 

— Piîndesc! 

— Ce pîndești? 

— Asta nu-i treaba ta! 

Se miîniase acum Hu, și cînd răcnise, lui lonică i se păruse a fi 
văzut în gura lui limba împărțită în trei fișii, sau poate chiar în 
cinci... Desigur că avea năluciri. Oricum, nu mai îndrăznea să 
pună altă întrebare în aceste condițiuni. Și pînă să se 
dezmeticească, pînă să-i treacă miînia lui Hu, care continua să 
urmărească rotirea pămîntului cu niște ochi tare ciudați, cam 
zgiiți, cam verzui — dar un verde cum nu se mai văzuse la nici 
un om pînă acum — băiatul se apucă să-l cerceteze pe furiș. Era 
îmbrăcat într-un combinezon cenușiu, dintr-o țesătură greoaie, 
care nu putea fi nici lînă, nici bumbac, nici mătase, ci mai 
degrabă plumb. Și cizmele din picioare păreau a fi tot de plumb, 
așijderi mănușile și casca din cap, care îi acoperea și ceafa, și 


obrazul. Toţi erau îmbrăcaţi în același chip, dar păreau deprinși, 
dovadă că se mișcau nestingheriţi. 

— Ei ce fac? întrebă lonică. 

— Pîndesc! 

— Ce pîndesc? Văd că beau și își încearcă norocul la cărți! 

— Pîndim cu rîndul! îl lămuri Hu. Cît nu ești în post, poţi să 
faci ce dorești. 

— Bag de seamă că aveţi mult aur! 

— Nu-i aur obișnuit... E sînge... îl lăsăm să se închege, îi 
punem adaosuri, ca să devină lucios și dur, și-apoi batem 
monezi, cu efigii. 

— Sînteţi... alchimiști? 

Hu se burzului: 

— Ce sîntem noi nu trebuie să știi tu! 

Ca să nu-l supere mai mult, lonică nu stărui asupra formulei 
lor de a se îmbogăţi, și întrebă, ca urmare a altei nedumeriri: 

— Dar ce nevoie aveţi de bani? Pe-aici nu sînt prăvălii; nu 
puteţi cumpăra nimic! 

— Ne cumpărăm pe noi. 

— Cuum?! 

Lui lonică îi venea să rîdă, dar Hu, cu ochii în televizor, îl 
lămuri cît se poate de serios și de senin: 

— Ne-am prețuit pe fiecare, prin bună înţelegere, la zece mii 
de monezi. 

Hu manevră pîrghia, schimbînd axa pămîntului, apoi continuă: 

— Cînd unul strînge zece mii de monezi, poate să cumpere pe 
oricare din noi. 

— Și cel cumpărat ce face cu banii? Că doar îi revin lui! 

— Bineînţeles! Cumpără pe altul... Bunăoară eu, acum, sînt 
vîndut lui He, dar îl am cumpărat pe Hi! 

Fără să-și întrerupă pînda, Hu adăugă, mai încet: 

— Ambiţia mea este să-l cumpăr pe He! El e cel mai norocos! 
N-a putut să-l cumpere nimeni pînă azi! Cîștigă mereu! He ne 
are cumpăraţi pe toți. 

Băiatul scutură din cap, se ciupi de braţ, dar rămiînea tot 
năuc. 

— Nu înţelegi? continuă Hu, simţindu-l nedumerit. 

— Ca să-ţi spun drept, nu înţeleg nimic!... 

— Atunci nu mai întreba, că tot n-ai să înţelegi. Voi aveţi altfel 
de minte, oamenii de pe pămînt! 


Și după aceste vorbe, spuse cu disprețul cel mai vădit, Hu 
rămase atent la televizor, unde îl chema datoria lui, de neînțeles 
altcuiva decit celor cinci... 

Între timp, la masă jocul de cărţi continua, din ce în ce mai 
aprins. He, așa de norocos mai înainte, pierdea partidă după 
partidă, la rînd, pînă ce din purcoiul de aur aflat în faţă și în 
sacul de sub masă nu mai rămase nimic. 

— ÎI vînd pe Ho! strigă el atunci. Cine dă zece mii? 

— Eu, răspunse liniștit Ha, care cîştiga cel mai mult. 

He își primi monezile și le miză pe toate, numaidecit. 

— Carte! ceru el, înăbușit. 

| se dădu o carte, o privi pe furiș, cugetă, șovăi, apoi mai ceru: 

— Carte! 

Cartea nouă, adăugată celor pe care le avea în miini, făcea 
mai mult decit ar fi trebuit. He păli. 

— Am pierdut! Cine-l cumpără pe Hu? 

De la televizor Hu trăgea cu urechea, fără să-și părăsească 
postul, și pămîntul se învirtea, nevinovat și neștiutor în faţa lui. 
lonică se uita înspre trapă, din ce în ce mai neliniștit, făcîndu-și 
planul cum să scape dintre acești nebuni, ca să-și vadă de 
drum, fiindcă întîrziase destul. 

Și în timp ce la masă jocul continua, la fel de aprins, la 
televizor pămîntul se vedea cu o claritate neașteptată. Băiatul 
privi iarăși continentele și oceanele defilînd, cum le știa de mult. 
Uneori Hu, vrind să cerceteze vreun amănunt, învirtea altă 
manivelă, și atunci pămîntul se apropia, mărindu-se, și conturul 
lui dispărea în afara ecranului, unde, desigur, continua să se 
învîrtească, după legi de milenii, nerăsturnate. 

lonică avu astfel prilejul să vadă de aproape multe locuri pe 
unde umblase — și munţii Himalaia, și rîul Duero din Spania, și 
Sfinxul, și piramidele, care se deslușeau piatră cu piatră. Veniră 
chiar și munţii Carpaţi în faţă — Ceahlăul într-o parte, 
Caraimanul în alta — și rîurile coborînd spre Dunăre — Siretul, 
Oltul, Prutul și Argeșul, ba descoperi pînă și Dîmboviţa, deși pe 
lîngă celelalte era mai firavă. Și, alunecîndu-i ochii unde ea intră 
în București, mărginită de blocuri viu colorate, descoperi între 
celelalte clădiri, galben, blocul lor... Acolo îl aștepta tatăl, mama, 
sora și fratele. Văzu și școala, nu prea departe — numai geamuri 
sclipind în soare; puţinul cît rămînea pentru ziduri se înfățișa 


într-o dulce lumină albastră. Și oricît de încercat se socotea el 
astăzi, în ochi îi veniră lacrimi. 

„Trebuie să scap, negreșit, și cît mai degrabă! își zise în gînd, 
trăgînd cu coada ochiului la trapă. Oamenii muncesc, mamele 
fac mîncare și deretică odăile, copiii merg la școală, învaţă, și eu 
îmi pierd timpul cu niște nebuni, în loc să-mi îndeplinesc datoria 
și să mă întorc repede acasă.“ 

Un zgomot nou îi atrase privirea spre pămîntul care se rotea 
mai departe, mărit și mai mult, gata parcă să rupă cadrul și să 
se rostogolească în odaia blindată. Era un ricîit ca de șoarece... 
Văzu New Yorkul, cu zgirie norii, și își dădu seama că ei scoteau 
zgomotul, frecîndu-se de sticla ecranului... 

Văzu și statuia Libertăţii, îndată, ţinînd sus facla. „Cam urit 
făcută! se gindea băiatul. Dar simbolul merită să fie luat în 
consideraţie!“ 

Și după ce trecu Oceanul Atlantic, împînzit de vapoare care 
duceau oameni și cele ce le trebuiesc oamenilor, de la un 
continent la altul, apăru iar Europa, premergînd Asia, înainte de 
a veni alte oceane. Se vedeau pretutindeni orașe, cu parcuri, 
șosele asfaltate, căi ferate, uzine, fabrici, și lonică se gîndea că 
nimic nu fusese pe lume din toate acestea, atunci cînd ajunsese 
el la muntele de bronz, și pe oamenii de acolo îi chema Ha, He, 
Hi, Ho, Hu, ca pe cei care acum jucau cărţi, la masă, mizîndu-se 
unii pe alţii. 

Gîndind astfel, lonică tot trăgea cu ochii la trapă... 

O lovitură de pumn, dată cu atita sălbăticie în masă, că 
grămezile de aur se răvășiră, scoțind sunete alarmate, îl făcu să 
tresară. He sărise în picioare și privea rătăcit la jucătorii din față. 
ÎI pierduse tocmai atunci pe Hi, și nu mai avea să mizeze decît 
pe Ho, fiindcă aurul și-l irosise de mult... Cîștigase totdeauna 
pînă astăzi, și nu înțelegea, în furia și în deznădejdea lui, cum se 
schimbase norocul deodată. 

— Tu îmi porţi ghinion! răcni, dînd cu ochii spanchii de lonică, 
încremenit lîngă televizor. Da, numai tu! De mult îmi porţi pică! 
De mult vrei să mă răpui! 

Glasul îi creștea într-una, cum creștea furia în sîngele lui; ochii 
i se făcură roșii și se suciră mai mult spre mijlocul nasului. 

— Nu știu ce vrei să spui! biigui băiatul. 

Deodată He se liniști. 

— ÎI mizez și pe Ho! zise, rînjind. Acum am să cîştig! 


Datul și cîntăritul cărţilor ţinu mult de rîndul acesta. 
Încordarea jucătorilor crescuse atît, pînă a-i face să uite de tot 
ce se întîmpla în jur, să uite chiar și prezenţa băiatului străin. 

Constatînd că nu-l mai băgau în seamă, lonică se apropie de 
masă, curios să privească mai de aproape monezile acelea, 
obţinute pe căi atit de ciudate. Ba puse chiar și mîna pe ele, fără 
să stirnească protestul vreunuia dintre jucători, le cîntări în 
palmă, le suci, le cercetă pe o parte și pe alta... Monede ca 
oricare altele, decît că erau calde, ca și cum sîngele din ele ar fi 
avut încă viaţă. 

— Carte! scrișni He, fără să-l vadă. 

Toţi erau cu ochii la fața lui încordată. 

lonică puse monedele la loc și mai rămase cu o singură 
curiozitate: ce rost avea pe masă, între grămezile de aur, 
bucăţica aceea de rocă, păstrată acolo în chip cu totul 
inexplicabil? 

Întinse deci mîna băiatul, cu gînduri nevinovate. Mișcarea lui, 
nici măcar dusă pînă la capăt, îi făcu să ţișnească în sus pe toţi 
patru. Uitîndu-și jocul, toți patru erau în picioare și-i aruncau 
priviri groaznice. 

— la mîna! răcni unul — Ha, poate. 

— Înapoi! adăugă furios altul. 

He ocoli masa, se apropie și își înfipse degetele, ca niște 
gheare, în grumazul băiatului. 

— Va să zică pentru asta mi-ai luat urma și-ai venit după mine 
pînă în fundul oceanului)! 

Ce se mai întîmplase în clipele următoare, lonică n-avea să-și 
poată aminti limpede niciodată, fiindcă, strîns de git, se 
înăbușea, aproape să-și piardă cunoștința și să leșine. Auzea 
zgomot de zăvoare, simţea că-l îmbrîncesc fără milă, și-apoi se 
dezmetici dintr-o bușitură. Îl aruncaseră într-o tainiţă, pe ușa 
blindată, de bună seamă, fiindcă auzea cum se închid la loc 
zăvoarele deschise mai adineaori. Auzea și apele oceanului 
fremătînd afară, și-auzea chiar și ce vorbeau alături cei cinci 
oameni, ca și cînd glasul lor ar fi avut însușirea să străbată cu 
ușurință oţelul. Dar nu! — răzbeau pînă la el glasurile și 
zgomotele de acolo numai datorită răsuflătorii. Era o 
răsuflătoare rotundă, cu zăbrele, în ușa aceea, și astfel venea și- 
un pic de lumină. 


lonică stătea lungit pe podeaua de fier, cum căzuse, în fundul 
celulei; aștepta să se dezmeticească mai bine, ca să ia pe urmă 
o hotărîre. Și iată că deodată îi veni la ureche un glas de alături, 
sfîrșit și întretăiat de suspine: 

— Vai, băiete! Cin’ să-ţi vină în ajutor, dacă m-au răpus și pe 
mine?! 

— Dar cine ești tu? întrebă Ionică, plin de uimire. 

Vedea alături o ființă omenească, ghemuită la peretele umed, 
cu dîre de sărătură, numai că n-o putea desluși în puţina lumină. 
Întrebării lui, făptura aceea îi răspunse cu glasul atît de stins, că 
ţi se rupea inima: 

— Eu sînt... sau, ca să nu vorbesc greșit, am fost Mătușa cea 
Bună! 

— Da, tu ești!... Dar cum ai ajuns aici? șopti băiatul, îndurerat 
s-o vadă în starea aceasta. 

Era numai o umbră biata bătrină, căci din ea mai trăiau numai 
ochii, o ultimă licărire de flacără, și glasul stins, înecat în durere 
și lacrimi. Restul, alcătuirea ei pămîntească, parcă nici nu fusese 
vreodată. 

— Dușmanii! șuieră ea, cu o ură pe atit de năprasnică, pe cît îi 
era de șters glasul. Dușmanii mei și ai oamenilor, de toată viaţa. 
Eram istovită și m-a doborit somnul în grădina fermecată, pe 
unde ai trecut și tu, dacă n-ai uitat-o. Așa a fost, băiatule... Mi- 
au luat piatra, în care a stat puterea mea să mă lupt cu răul și 
cu moartea! 

lonică tresări: 

— Ce piatră? 

— Piatra din inima pămîntului. 

— Aceea care-i acum pe masă? 

— Da! Ea are putere nemăsurată; poate tămădui bolile, poate 
înfrînge firea vrăjmașă, poate aduce lumii orice binefacere. Dar 
fiindcă a ajuns în miini păcătoase, mare primejdie îi pîndește pe 
oameni! Dacă n-o pastrezi cum trebuie și nu-i cunoști taina, 
răspîndește în jur aburi nevăzuţi, care încheagă sîngele și rod 
carnea pînă la oase. lar dacă se întîmplă s-o scapi pe jos și să se 
lovească, atunci praful se alege de tot pămîntul și de tot ce-i 
suflare vie pe lumea noastră. 

— Au s-o păstreze cu grijă! zise lonică, spre a o linişti pe 
bătrîină, spre a se linişti pe el însuși, fiindcă simţea spaima 
încreţindu-i pielea, cum ar fi umblat pe ea mii de păianjeni, cu 


mii de picioare scîrboase. Or fi ei cam nebuni, după cîte mi-am 
dat seama, dar pînă la urmă au să se dezmeticească. Sînt 
oameni, ce naiba! 

— Nuul!... Și-au luat trup de om, dar sînt dușmanii omenirii de 
cînd veacurile! Căpcăunul, cu bunică-su și cu taică-su, pe care i- 
a sculat din morţi și i-a întinerit în răutate, folosind piatra mea 
din inima pămîntului, cu puterea ei nemăsurată. Și zmeului 
răpus de mine, asemenea i-a dat viaţă, iar după ce s-au unit toţi 
patru, au luat cu ei, sub chip de om, și pe cel de mult răpus 
balaur cu șapte capete! 

— Visez! zise lonică deodată. Mătușico, mi-e tare milă de tine, 
dar sa lăsăm basmele! De unde să aibă căpcăunii, zmeii și 
balaurii televizor, aparat de radio și toate instalaţiile care se văd 
în odaia cealaltă? 

— Le-au luat de la oameni! Sînt șireţi și îndemînatici — și cînd 
purced la rele, puterea lor n-are capăt! Pot să zboare la cer și să 
coboare cu stelele pînă în fundul iadului. Ce să te mire că trec 
prin ziduri ca duhurile și cotrobăie unde le place, ca la ei acasă? 

— Nu se poate! protestă încă o dată băiatul. Sînt oameni! Nu-i 
mai ţineam minte cum arată la faţă, dar numele lor nu l-am uitat 
nici pînă astăzi! l-am întîlnit chiar eu, la muntele de bronz, în 
vremuri foarte îndepărtate! 

— Nu-s numele lor cele drepte! Și le-au luat pe acestea, cum 
nu se mai obișnuiesc astăzi, anume ca să nu fie asemuiţi din 
întîmplare cu vreun om aflat în viață! 

— Visez... visez! biigui lonică, bălăbănindu-și capul. Nu pot să 
cred nici o iotă din ce-mi spui dumneata, mătușă. lartă-mă! 

— Ah, băiatule! Rău ai să te căiești, dacă nu mă crezi dreaptă! 
Au nu ţi-am dat eu sfaturi bune? Lucrușoarele mele nu ţi-ar fi 
fost de folos, dacă nu ți le-ar fi răpit Căpcăunul? 

— Ei, Căpcăunul acela a rămas departe! Cine știe pe unde i-or 
fi albind oasele?! 

— E alături! Auzi-l cum latră! 

lonică se ridică și privi pe răsuflătoarea cu gratii. He se afla 
chiar în fața lui și tocmai răcnea sălbatic: 

— Carte! 

Nu, era peste putinţă să-l recunoască, fiindcă avea doi ochi, 
deși spanchii, pe cîtă vreme Căpcăunul — știe oricine cum arată 
la faţă! Dar ce voise el să spună mai adineaori, precum că 
băiatul îi ţine calea și-l urmărește, vrînd să-l răpună? lonică își 


duse mîna la gură, ca să-și oprească un țipăt de groază și, 
părăsind locul de observaţie, îngenunche lîngă nefericita lui 
tovarășă. 

— Mătușico, mi se pare că ai dreptate! Și dacă-i așa, acum 
înţeleg în ce primejdie se află lumea întreagă! Dar crezi că nu-i 
nici o scăpare? Invaţă-mă ce-aș putea face? 

— Apoi, dragul mătușii, scăparea ar fi una singură, dacă te 
simţi în stare! 

— Spune! 

— Roagă-te să-ţi dea drumul la ei în odaie — și-au să te 
asculte, fiindcă nu te cred în putere. 

— Dacă âl pe care-l bănuiesc eu e cu adevărat Căpcăunul, 
atunci cu siguranţă se teme de mine! 

— Te urăște, dar nu se teme; e prea sigur de sine!... 
Făgăduiește-le că ai să fii supus și ascultător, orice ţi-ar porunci 
vreunul... lar pe urmă, caută clipa bună, cînd or fi cu ochii 
aiurea, și pune mîna pe piatra în care le stă harul răului. De- 
atunci înainte îi ai pe toţi cinci în întreaga ta stăpinire. Răpune.-i, 
iar piatra din inima pămîntului să le-o duci oamenilor, că eu, 
într-o clipă, două, mi-am mîntuit zilele... 

Nu-și sfirși vorbele buna bătrînă, cînd de dincolo se auzi un 
urlet care făcea să tremure oţelul celulei: 

— Am pierdut, lua-v-ar dracu'! 

lonică se duse iarăși la răsuflătoare și privi masa unde jucau 
cei patru. He își mișca rătăcit ochii spanchii, de la unul la altul. ÎI 
pierduse pe Ho, ultimul său bun; ultima carte fusese proastă! 

— Domnule He! îl chemă băiatul, de după gratii. 

Și-abia după aceea, dîndu-și seama că alesese un moment 
foarte nepotrivit, înlemni. Ciudat însă, în loc să se înfurie mai 
rău, He își îndreptă ochii spre ușa blindată, iar pe chipul lui 
răsări, strimb, un rîs de triumf. 

— Mizez băiatul! Zece mii! 

Indată se repezi la ușă, trase zăvoarele complicate, îl smuci 
pe Ionică afară și, după ce închise celula la loc, îl aduse în faţa 
celorlalți. 

— E micuţ, dar voinic! Cine dă zece mii? 

Ceilalţi tăceau, ţinîndu-și ochii în pămînt. Ha, cîștigătorul, 
prinse să-și toarne monezile în sacul lui, aflat sub masă. 

„Care-o fi bunicul, care tatăl? se întreba în acest timp Ionică, 
spionîndu-i pe furiș. Dar zmeul? Și balaurul cu șapte capete?...“ 


După ce să-i recunoști, sub înfățișarea omenească și cu 
numele de împrumut? 

— Nouă mii! strigă He, scăzînd prețul la care nu se arătase 
cumpărător. 

Nimeni nu răspunse. 

— Opt mii!... Șapte mii!... Hei, lua-v-ar dracu' încă o dată! Nu 
dă nimeni șapte mii pe el? Nici șase? Nici cinci? 

Atunci Ha, care-și pusese bine aurul, răspunse liniștit: 

— Ba am da și mai mult. Dar n-ai dreptul să-l vinzi! 

— De ce? 

— Fiindcă nu-i al tău! Nu l-ai cumpărat. 

— E al nostru, al tuturor! adăugă Hu, cu ochii la televizor. 
Trebuie să-l împărțim pe din cinci. 

— Fie și așa! se învoi He. Joc partea mea: două mii! Pune 
două mii pe masă! 

Ha n-ar fi vrut să mai joace, dar e o regulă între cartofori — fie 
c-ar fi ei oameni, zmei, balauri sau căpcăuni — să nu refuzi 
revanșa după ce cîştigi. Deci scoase din sac suma, o puse pe 
masă și împărţi cărțile, cu gesturi îndemînatice. 

— Cu două mii am să cîştig tot ce-am pierdut! rînji He. Am să 
vă cumpăr pe toţi. Carte!... 

Cartea nu era bună; pierdu. Dar nu putea să se dea învins. 

— Vreau să mai joc! 

— Ce mizezi? 

— O ureche! 

Ha strîmbă din buze: 

— Cu o ureche nu poţi să te refaci. Prea puţin! Aș merge pe 
un ochi, ca să-ţi fac hatiîr! 

— Fie! încuviinţă He, pălind. 

Ha scoase briceagul, se aplecă spre învins, și cu o singură 
mișcare, dovedind tot atita pricepere ca la datul cărților, îi 
desprinse un ochi de la locul lui. Ochiul, însîngerat și parcă încă 
viu, zăcea acum pe masă, uitîindu-se la frîntura de rocă, piatra 
cu însușiri miraculoase, atit de binefăcătoare și atit de 
primejdioasă, aflată între monezile de aur, puse alături cincizeci 
de monezi, cît era prețuit. 

— Carte! zise He, tremurînd. 

Înspăimîntat de toate cîte se petreceau aici, lonică se uită la 
el și icni. Singurul ochi care-l mai avea He acum crescuse 


deodată și, alunecînd singur de la locul lui, ajunse în mijlocul 
frunţii, unde se adinci. 

„E Căpcăunul, într-adevăr!“ își zise în sine băiatul. 

Era Căpcăunul, așa cum îl întîlnise de mai multe ori pe drum, 
și astfel se încredinţă pe deplin că Mătușa cea Bună nu-l 
înșelase, cum nici nu s-ar fi potrivit firii ei. Dar atunci era dator 
să-i urmeze cît mai curînd întreg sfatul, să intre în stăpînirea 
pietrei miraculoase și să scape omenirea de primejdie, înainte 
de a fi prea tirziu! 

— Încă una! strigă He, cu singurul ochi aţintit în cărţile 
slinoase și însîngerate. 

In clipa următoare scriîșni, cum nu pot să scrișnească decit 
două pietre de moară frecate una de alta: 

— Am pierdut! 

Ha adună liniștit banii, îi băgă în sac, luă apoi și ochiul și 
începu să-l cîntărească, trecîndu-l dintr-o mînă în alta. 

— Mai mizez! se auzi glasul lui He, stins. 

— Ce? 

— Pe mine! 

— Întreg? stărui Ha. 

— Cum mă vezi! Zece mii! 

— Nu. Fără un ochi valorezi mai puţin! 

— Înţeleg! scădem preţul lui, cincizeci de monezi! 

— Greșești! se împotrivi Ha, liniștit. Cincizeci de monezi 
pentru un ochi scos! Cît e încă în cap, valorează mai mult. 

— Cît dai? șuieră He. 

— Cinci mii! 

— Nouă! 

— Șase! Nici un ban mai mult! 

— Opt! 

— Nu! 

— Şapte! 

Ha nu voia să se învoiască nici la acest preţ scăzut. Atunci He 
se aplecă spre el, cu singuru-i ochi zvicnind, și-i zise furios, 
printre dinți: 

— Îmi ești bunic, dar fără mine ai fi zăcut și astăzi în ţintirim! 
Eu ţi-am redat viaţa! Aș fi în drept să fac cu tine orice-mi trece 
prin gînd! 

Pe urmă se întoarse spre ceilalți patru și le vorbi cam la fel, 
luîndu-i pe rînd. Așa avu lonică prilejul să afle identitatea lor 


adevărată: Ho era tatăl, Hi zmeul, iar Hu, de pază la televizor, 
balaurul cu șapte capete — deci în privinţa lui nu se înșelase: 
mai avea și acum limba despicată! 

„Am să vă vin eu de hac!“ se gîndea băiatul, cu ochii cînd la 
piatra de pe masă, cînd la trapă. 

— Din clipa cînd ne-ai redat viaţa — răspunse Ha, neintimidat 
de vorbele furioase ale Căpcăunului — ne-ai redat toate 
drepturile și toate puterile de altădată! Așa că, rogu-te, taci 
chitic! 

— Măcar joacă! se rugă He, umil. Las prețul la șase mii! 

Mai mult din silă, Ha se învoi și scoase din sac șase mii de 
monezi, pe care He le numără, plimbiîndu-și asupra lor ochiul 
nesăţios. 

— Cu astea mă refac! zise apoi, mulțumit. Am să vă cumpăr 
pe toţi, și am să vă scot ochii, nu cîte unul, ci pe amîndoi! Carte! 

De data asta chibzui mult, cuprins de călduri, cu ochiul jucînd 
temător în orbita căscată, cu obrazul ud, cu mîinile tremurînd, 
pînă ce se hotărî, dar parcă nu pe deplin. 

— C... carte! ceru, șovâind. 

Și pierdu. 

— Vreau să mai joc! biigui. 

— Ce-ai vrea să mai mizezi? întrebă Ha, rînjind batjocoritor pe 
scaunul lui. 

— Orice! 

— Dar nu mai ai nimic. Ai pierdut tot! 

He se ridică și privi în jur. 

— Am pierdut tot? 

— Da! Nu mai ai nimic! continuă Ha, mulțumit. Toată puterea 
ta e în miinile mele acum, și pot să fac cu tine ce-mi trece prin 
gînd! 

Ochiul învinsului se opri la piatra de pe masă, asupra căreia 
își pierduse drepturile — și începu să crească în mijlocul frunţii, 
de credeai că o să plesnească numaidecit. Creștea și scînteia, 
făcîndu-se tot mai vînăt în mijloc, iar în părţi tot mai sîngeriu, 
pînă ce He izbucni în ris. 

— Totul e pierdut! strigă el, hohotind. 

lonică știa acest ris, îl auzise chiar de curînd, un rîs care-i 
zgilțiia umerii și întregul trup, de unde prin picioare se ducea în 
podeaua de fier, și făcea afară să freamăte oceanul pustiu. 
Ințelese înaintea tuturora ce avea Căpcăunul de gind. 


— Nu! strigă el, cu toată puterea trupului său plăpînd. Nu!... 
Nu!... NU! 

Și, îmbrîncindu-l pe primul din faţă se repezi să pună mîna pe 
piatra miraculoasă. Patru braţe îl cuprinseră deodată. Ha și Ho, 
deși nu-i cunoșteau gîndurile, îl ţineau să nu le scape. 

— Nu! striga neîntrerupt băiatul, cu un glas tot mai puternic, 
pornit tot mai din adînc. Nu! Nu! NU! 

Era atit de năprasnic strigătul lui, și atît de îngrozit, de 
îndurerat în același timp, că He rămase descumpănit. 

Cu trupul zdrobit în strinsoarea braţelor, într-o încordare cum 
nu se poate să fi cunoscut cineva pînă atunci, lonică se zbătea 
să scape și să pună mina pe piatră. In locul lui însă se pregătea 
s-o înhaţe He, care își revenise și întindea gheara pe masă. 
Ceilalţi parcă nu bănuiau ce-o să se întîmple mai departe... Hu 
pîndea netulburat televizorul, și pe ecran pămîntul se învirtea 
liniștit. 

— Nul!... Nu!... NU! răcni lonică, văzînd că mîna Căpcăunului 
se apropiase de piatră. 

Ochii îi erau plini de lacrimi, inima îi bătea, însîngerată. Nu-i 
mai era frică, nici groază. Două simţăminte se amestecau în 
sufletul lui acum, oroarea și durerea, amîndouă dînd peste 
margini. Oroarea de absurd, de distrugere, de carnagiu, și 
durerea, o durere duioasă, adincă, atotcuprinzătoare, durere 
pentru oameni și pentru tot ceea ce înfăptuiseră ei, de la epoca 
pietrei, pînă astăzi... Atita putere îi dădeau aceste simțăminte, 
încît, smucindu-se, izbuti să se smulgă din brațele care-l ţineau 
strîns și să se repeadă spre masă. Dar, vai, era prea tîrziu! He, 
Căpcăunul, luase piatra și o juca în mînă, hohotind. 

— La o parte, răcni el, văzîndu-l pe lonică în faţă. 

— Nu! răspunse băiatul. la inima mea și joac-o! 

— N-o primesc ceilalţi! Totul este pierdut! La o parte! 

Da, era pierdut totul, fiindcă băiatul mai mult nu putea să 
facă; n-avea atita tărie în trupul lui slăbuţ, să se împotrivească. 
Plîngind, deznădăjduit, mai spuse o dată: 

— Nu! 

Nu putea lumea să piară din voia unui Căpcăun! Atita îndirjire 
renăscu în el acest gînd, că lonică se aruncă asupra vrăjmașului 
și-i cuprinse braţul, gîndind să-i smulgă piatra, cu orice chip, cu 
puterile de sfîrșit. 

— Nu! Nu! Nu! striga, neîntrerupt. 


Ceilalţi, în acest timp care fusese prea scurt spre a le îngădui 
să se dezmeticească, se uitau unul la altul, nedumeriţi. 

Mai avea o jumătate de palmă băiatul să atingă piatra care i- 
ar fi dat puteri noi și l-ar fi făcut cu totul de neînvins, cînd 
Căpcăunul, știind ce-l așteaptă, își smuci braţul și... 

— Nu! răcni lonică o ultimă dată. 

Piatra din inima pămîntului zbură prin aer și, cu un pocnet 
asurzitor, se lovi în peretele de oțel al odăii blindate... 


x 


Fu singurul zgomot la început. Altceva, o cîtime de clipă, nu 
se întîmplă nimic. Restul celor de faţă rămăseseră fiecare unde-l 
prinsese acel moment, parcă fără să înţeleagă că el însemna 
sfîrșitul tuturora, de neîntors și definitiv. 

Urmă altă cîtime de clipă, cît cea dintii, în care pereții 
rămaseră nemișcaţi, și nimic nu se întîmplă în odaia blindată. 
Dar pe ecranul televizorului se văzu o jerbă ţișnind din pămînt; 
ea se lăţi sus, ca o ciupercă doldora de venin, și apoi se prăbuși. 
Pămiîntul se rupse atunci, se văzu deslușit, în două bucăţi în 
văzduh, pînă ce o avalanșă de fărîmituri izbi în ecran — și 
acesta plesni. Plesni scurt, mai lesne și mai simplu decit s-ar fi 
crezut. Atunci apa oceanului năvăli, pereţii se frînseră, pîrîind, și 
totul se învălmăși. lar lonică, după ce virtejurile de apă îl purtară 
într-o parte și-n alta, izbindu-l, răsucindu-l, întinzînd de el, apoi 
stiîlcindu-l, dar neizbutind să-l zdrobească, se pomeni zburînd în 
sus, cu o durere grea și egală în tot trupul, și cu o mai grea 
durere în sufletul lui plăpînd și atît de chinuit. Fiindcă, își dădu 
seama îndată, într-o întreagă lume fărimată și moartă, 
rămăsese el singur viu. 

— Dar nu se poate! gemu el, zburînd în văzduh. Nu se poate! 
E un vis!... Treziți-mă! E un vis groaznic! Nu mai pot să-l îndur. 
Treziţi-mă o dată!... 

Cine să-l audă și să-i dea ajutor în acel haos?... 


Nu-i era groază, ci numai o suferință sfișietoare îi rănea inima, 
din ce în ce mai adînc, ameninţind să i-o sugrume, ceea ce ar fi 
fost singura lui mîngiiere. Dar cu cît devenea mai grea suferința, 
și mai fără capăt, cu atit își simțea inima mai întreagă și ochii 
mai vii. 

Cu obrazul scăldat în lacrimi plutea singur în mijlocul acestui 
dezastru, în acest ceas de sfîrșit. Fărime ale pămîntului zburau 
pe lîngă el, bucăţi de continente, fără să le mai recunoști de 
unde s-au rupt. Aștrii pe cer își schimbaseră mersul, fugeau 
speriaţi spre alte galaxii. Și chiar soarele se clătina, neliniștit — 
poate și el în căutarea altui drum, a unui univers mai îndepărtat, 
mai sigur și mai liniștit. 

— Nu se poate! gemea băiatul. E numai un vis, un vis 
groaznic! 

Zburau în jurul lui frînturi din ceea ce oamenii izbutiseră să 
facă prin strădania minţii lor și a brațelor, în mii de veacuri. O 
clădire de beton, uriașă, rămasă întreagă, trecu prin faţă, dar se 
fărîmiţă dintr-o dată, ceva mai departe, și din ea se împrăștiară 
în spaţiu, în virtejuri care parcă n-aveau să se termine niciodată, 
cărţi ferfeniţite, cu copertele smulse, unele arse — și cum 
zburau așa, li se rupeau paginile, vintul le lua și le ducea 
departe, să nu se mai găsească, să nu se mai adune niciodată. 
Un timp văzduhul fu plin numai de pagini, miliarde, și ele 
cuprindeau tot ce gîndise omul, tot ce socotise, tot ce visase și 
realizase, de la nașterea lui pînă astăzi. Pierdută gîndirea 
omenească, pentru totdeauna, în haos!... 

lonică tremura, cu trupul aprins, zgilțiit de friguri, cu obrazul 
înghețat și plin de lacrimi. 

— Nu mai pot îndura! Treziţi-mă odată! 

O locomotivă care încă fluiera și scotea abur, învirtindu-și 
bezmetic roţile fărîimate, trecu, ducînd după ea vagoane care se 
rupeau în bucăţi unul după altul. Dintr-un vagon curgea grîu, 
pentru care trudise plugarul. Dintr-altul seceri, sape, tirnăcoape, 
topoare, unelte amestecate, pentru care trudise muncitorul în 
fabrică... Restul vagoanelor se pierdură departe. 

Un vapor alb, ca un steag de pace, și imens, un transatlantic, 
se prefăcu în bucăţi și din el începură să curgă automobile 
proaspăt ieșire din uzină, cele mai puternice, cele mai elegante, 
în culorile cele mai frumoase, și lustruite de-ți luau ochii, ca 
diamantele. Dar autostrăzile pe care să alerge ele zburaseră în 


aer, iar oamenii, care să le mine, mergînd la treabă sau la 
desfătare, de mult erau prefăcuţi în cenușă și se cerneau printre 
stele speriate. 

— Mamă! suspină băiatul. Ajută-mă să mă trezesc! Așa nu se 
mai poate! 

Zburau în jur turbine și mașini electrice, care ar fi trebuit să 
lumineze lumea toată, și-acum își căutau în văzduh locul unde 
să se topească. Zburau strunguri, motoare, batoze, secerători, 
combine, compresoare, macarale uriașe, camioane, autobuze, 
cisterne, stropitori care spală străzile și udă parcurile, 
laminoare, furnale, coșuri de fabrică — unele întregi, altele 
fărimate — mașini de tipărit, de legat, rotative cît niște uzine, 
dintre sulurile cărora continuau încă să curgă jurnale, risipindu- 
se, pentru nimeni, în aer... 

Un avion căzînd pe-o aripă explodă deodată și aruncă în jur 
maldăre de scrisori, care se împrăștiară ca o ploaie de confetii, 
la un bal tragic. Pluteau fluturînd plicuri, cărţi poștale, reviste 
ilustrate, veștile și urările trimise de unii oameni altor oameni, 
peste continente, mări și oceane. Trebuiau să ajungă în cîteva 
ceasuri acolo unde erau așteptate cu emoție și cu nerăbdare... 
Dar unde să mai ajungă, cine să le mai aștepte? Pierdute 
continentele, mările și oceanele, pierduţi oamenii!... 

Și lonică plîngea zbuciumat și amarnic: 

— Sînt istovit! Treziţi-mă, aduceţi-mă la viață! 

Trecură zgirie norii, ciocnindu-se în aer, răsucindu-se cu 
temeliile în sus, lepădîndu-și geamurile în cioburi. Trecu o faclă 
de fier, purtată de o mină care nu se lega de nimic — numai 
facla și mîna... Abia o clipă mai tîrziu apăru și statuia, cu capul 
încununat de lauri. Laurii însemnau glorie, flacăra libertate. 
Pentru cine libertate? Pentru cine glorie? 

Trecu, rupt de masivul gigantic, vîrful Everest, pe care flutura 
încă un steag, căruia nu i se mai deslușeau culorile. Trecu 
piramida lui Keops, ridicată cu totul, de la bază; dar cînd se 
răsuci pe o parte, începu să se năruie, să curgă, piatră cu 
piatră... Și gîndindu-se la truda oamenilor care le urcaseră acolo, 
una cîte una, folosind numai brațele, lonică plîngea cu lacrimi 
nesecate, iar lacrimile îi ardeau obrajii: 

— Dar nu se poate! Treziţi-mă odată! 

O altă clădire venea, ridicată de suflul gigantic; băiatul o 
recunoscu după fotografii: era Luvrul, fostul palat al regilor 


Franței. Palatul se frînse cînd ajunse în faţă, zidurile căzură de o 
parte și de alta. Tablouri în rame aurite, unele mici cît palma, 
altele cît pereţii, statui de bronz, de marmură, căzură, 
fracturate, în spaţiu. Rămase o pînză care veni așa de aproape, 
că băiatul izbuti s-o vadă pînă la cel mai mic detaliu. Era Mona 
Lisa, și privea haosul, cu aceiași ochi neîncrezători, cu același 
zimbet ironic. 

— Tu ai știut totul? Ai bănuit ce-o să vină? 

Femeia enigmatică zimbi dintr-o dată altfel, un zîmbet cald 
care îi însuflețea fața nemișcată de patru veacuri. 

— Nu te teme! șopti ea, cu vocea duioasă. E numai un vis rău, 
băiatule! 

— Știu, dar ce folos că nu vine nimeni să mă trezească? 

Femeia continua să-i suridă cînd o luă iureșul, ducînd-o de-a 
rostogolul. Întîi se rupse rama, pe urmă se sfișie pînza, în fișii 
care fluturară o vreme, ca niște flamuri ale deznădejdii fără 
întoarcere... 

Și cînd nu mai fu nimic din tot ce făcuseră oamenii, pămîntul 
începu să se adune la loc, fărimă cu fărîmă, continentele de o 
parte, de alta mările și oceanele, dar altfel așezate, și cu alte 
forme, nu ca în vechea geografie. Era iarăși rotund pămîntul și 
se învirtea pe vechea lui orbită în jurul soarelui care îi dădea iar 
lumină și căldură. Dar nimic nu mai rămăsese viu; toată 
întinderea lui dezolantă era stearpă și pustie... 

— Groaznic vis! biiguia băiatul. 

Se pomeni singur, spre amurgul zilei, la poalele unui munte a 
cărui creastă se pierdea pe cer, cenușie. Il recunoștea parcă... 
Da, îl mai văzuse, dar din alt unghi, și din depărtare. Privi dintr- 
acolo, unde fusese altădată, și tot cînd soarele se pregătea să 
apună. Era muntele de bronz acela, iar acesta muntele de 
piatră. Muntele de fier nu se vedea, fiind prea departe... 

Mult timp privi băiatul munţii și pustiul. Era viu și singur pe 
lume... în vis! — dar fiindcă nu izbutise să se trezească, nu-i 
rămînea să facă decit ceea ce i-ar fi spus întreaga lui ființă dacă 
împrejurarea ar fi fost adevărată... încet, cu mișcări cumpănite, 
grele, păși cu capul în piept pînă la poalele poviîrnișului, unde se 
vedeau stînci și pietre, îngrămădite haotic și neatinse de nimeni. 
Cumpăni iar în gînd, o vreme — cine știe cît de îndelungată?... 
Soarele cobora peste muntele de bronz, care se înroșea, 
răsfrîngîndu-și culoarea asupra pustiului. Atunci băiatul alese o 


piatră, o privi, cercetîndu-i forma, o cîntări în mînă, o puse 
deoparte... Cumpăni iarăși, alese altă piatră, mai alungită și din 
rocă mai tare. După ce o cercetă și pe aceasta, se întoarse și 
îngenunche lîngă prima, pe care începu s-o cioplească, răbdător, 
cu piatra din mînă, ca la începutul atît de îndepărtat al 
veacurilor... 


Cum se împleteau amănuntele în acea inadmisibilă realitate 
ar fi fost greu să-și dea seama băiatul; dar probabil ciopli toată 
noaptea. De mult apusese soarele peste muntele de bronz, 
făcîndu-l să ardă ca o flacără. Căzuse întunericul, se ivise luna 
— o alta, mai mare și mai roșie, cu altfel de munţi, colorați în 
albastru; se iviră și stele după aceea, așezate altcum decit le 
știa lonică, alcătuind noi constelații. 

Neschimbat rămiînea ritmul în care el cioplea piatra; îl simţea 
în inimă și-n artere, de unde se răsfringea sub tîmple — și 
fiecare lovitură în piatră era o lovitură și-n ţeasta îndurerată. 

Pe urmă se făcu ziuă, dar soarele nu se văzu, fiindcă se 
ridicau nori în față. Ei se întinseră, plumbuind cerul, și cînd nu 
mai rămase nici un petecuţț albastru, începu să ningă de sus, 
vestindu-se poate din nou acea eră albă, care s-a numit glacială, 
și-a chinuit rău primii oameni. 

Ningea cu fulgi grei și mai mari ca niciodată, iar băiatul nu 
avea pe trup decit o legătură, în jurul șoldurilor, atît cît 
rămăsese dintr-o cămașă făcută zdreanţă. li era frig, știa însă că 
n-are decit să rabde, că nu poate primi ajutor de la nimeni, și tot 
ce-i trebuie pentru viață de azi încolo e nevoit să facă numai cu 
puterile sale. Și, în visul din care nu-l trezea nimeni, se simțea 
împăcat cu soarta lui viitoare, întocmai ca primul om al celeilalte 
istorii. Numai că față de acela, neștiutorul, el purta cu sine 
amintirile, astfel că, în timp ce cioplea piatra, cu răbdare, din 
ochi îi curgeau lacrimi ritmate, calme, egale... 

Ciopli mult piatra aceea, cu mîinile și cu inima, lovind în ea, 
lovituri care răspundeau în ţeastă, cu tot atita putere, în timp ce 
de sus ningea într-una. 

Nimic nu-l mai mira, nimic nu-l făcea să tresară, după ce 
răzbătuse prin atitea milenii, și acum se întorcea la primul. Nu-l 
miră nici să audă glasuri, în ninsoarea și-n pustietatea aceea; 
desigur că erau glasuri din amintire, fiindcă în jur nu se vedea și 
nu putea fi nimeni. 

— A fost un coșmar! zicea unul. O descărcare nervoasă, 
explicabilă după atitea zile de boală. 

— Dar plînge! zicea altul. Se poate să plîngă fără cunoștință 
de sine? 

— Probabil are cunoștință de sine, și poate chiar foarte vie, 
însă noi nu i-o știm, și în afară de el n-o poate ști nimeni. 


— Respirația e egală, observă în continuare glasul care 
vorbise al doilea. Temperatura bună. Poate pulsul puţin prea 
tare. Îi auzi inima? 

— Da... E clipa cînd își revine. A fost ultima criză. Acum se 
face bine... 

— Treziţi-mă! biigui băiatul, agăţindu-se istovit de realitatea 
pe care cîteva clipe o simţise sau o bănuise în preajmă. 

Dar glasurile se stinseră, în ninsoare: rămase doar piatra, 
lovită într-una, și tîmpla repetînd loviturile... Cu ninsoarea, în 
schimb, se întîmpla ceva greu de lămurit, oricîtă silință ţi-ai fi 
dat să-i pătrunzi firea și toanele. De la o vreme fulgii se îndesiră, 
contopindu-se unii cu alţii, pînă ce se prefăcură într-o pînză albă, 
ușor cenușie, frintă în patru colţuri, alcătuind patru pereţi în 
jurul locului unde lonică cioplea piatra, cu aceleași mișcări 
cumpănite și fără oprire. Apoi, cînd prinseră putere, să nu-i mai 
poată clinti nici vijelia, pereţii se frînseră și sus și se uniră, dînd 
naștere unui tavan prin care nu mai pătrundea nici un fulg din 
restul ninsorii. Doar într-o parte, unul din ciudaţii pereți păstra o 
ruptură, ca o fereastră, pe unde pătrundea lumina și se vedea 
cum ninge mai departe afară. 

Numai această neîntrecută ciudăţenie îl mai miră puţin pe 
lonică, făcîndu-l să se uite curios în jur și să lase piatra din mînă. 
Voia natura să-l apere de la sine? Îi făcea adăpost tocmai cînd el 
se gindea în ce grotă să se înfunde, așteptînd trecerea iernii?... 
Din cîte știa, niciodată nu fusese natura atit de blindă cu 
oamenii. 

Ce veni pe urmă nu-i mai stîrni nici cea mai mică uimire. 

Era ciudat, dar simplu, și el privea întîmplările ca fiind foarte 
firesc să vină. Pornise poate în altă călătorie, nu știa cum, nu 
știa unde. Fapt e că se pomeni între cei patru pereţi, cunoscuți 
prea bine, unde Napoleon Bonaparte își petrecea exilul. De bună 
seamă, împăratul era acum la călărie, și-l lăsase să se 
odihnească în patul lui de fier, de asemeni cunoscut bine. Erau 
acolo și lădița cu luminări și sfeșnice, și masa unde exilatul își 
scria memoriile. 

lonică se frecă la ochi; avea obrazul ud. De unde? Plinsese, 
dar de ce, pentru cine?... 

Pereții se mișcară, clătinîndu-se, venind unul spre altul și 
schimbîndu-și culoarea, pînă ce din albă se făcu cenușie. 


Băiatul se ridică într-un cot, privind cu nedumerire. Se 
înșelase: aici era celula închisorii. Ajunsese deci să-l salveze pe 
omul acela de omenie, și totuși nu-l vedea alături, nu se vedea 
nimeni, nu se auzeau pași pe coridorul celulelor... _ 

Dar unde erau gratiile și fereastra de sus, cu zăbrele? In locul 
lor, o ușă albă, ca în casele oamenilor, și-o fereastră largă, fără 
gratii de închisoare. Încă buimac, lonică sări în mijlocul încăperii. 

Se afla în camera de spital, singur, iar în jur nu mișca nimic. 
Afară ningea, cu fulgi cît pumnul; se deslușeau troiene grele, de 
înălţimea omului. Încolo strada rămînea pustie și într-o deplină 
tăcere. 

Cum privea astfel lonică pe fereastra umbrită de o ninsoare 
atit de deasă, cum nu mai văzuse niciodată și nicăierea, zări 
limpede o fetiţă, singură, mergînd cuminte prin mijlocul străzii, 
printre troiene, cu o scufiță roșie în cap, cu un coșuleț în mînă. 
Era ea, așa cum o știa din pădure, numai că își pusese 
îmbrăcăminte de iarnă, și se ducea, desigur, la bunicuţa, cu 
demiîncare. Scufița Roșie, întocmai ea, cum o știu toţi copiii — și 
o știu, că n-or fi uitat-o chiar oamenii de vîrstă matură! 

lonică se frecă la ochi, necăjit că nu vede prea bine; dar nu 
erau ochii de vină, ci zăpada care încețoșa privirea. Și cum 
privea el astfel mersul fetiţei prin neobișnuita ninsoare, 
descoperi trei umbre care-o pîndeau, de după troiene. Ici lupul, 
lipit cu burta de o movilă, colo vulpea, în două picioare, iar 
peste drum corbul, ghemuit lîngă gardul din faţa spitalului. 

Mergea neștiutoare biata copilă, legănîndu-și coșulețul în 
mînă, pînă ce, deodată, trei bulgări de zăpadă o izbiră, ţintiţi 
bine — unul în spate, altul în umăr, iar al treilea în cap, 
zburîndu-i scufița roșie și dînd-o de-a dura, ca pe un ghem mic 
de lînă. Ca și cum acesta ar fi fost semnul de înţelegere spre a 
încolţi copila, cele trei jivine săriră de după nămeţi și se 
năpustiră cu alți bulgări în mînă. 

Acum, cînd îl cunoaștem și îi știm firea, e cineva să creadă că 
lonică ar fi putut să stea pe loc, cu miinile în buzunare? Cum 
deschise dulapul unde-și amintea să aibă hainele, cum le trase 
pe dînsul, ar fi greu să se spună. Dar într-o clipă ţișni pe ușă, 
încheindu-și din mers paltonașul care flutura în urmă. 

O infirmieră sări de pe scaun și-l prinse de mînă. 

— Unde fugi?... Nici nu te-ai făcut bine ca lumea, și gata cu 
nebuniile! 


Oricit era el de grăbit, băiatul avu timp să se mire: 

— Ești... ești vie? 

— Dar cum ai vrea să fiu? În pat, numaidecit, pînă nu vine 
sora șefă, că p-ormă nu mă mai spală toată Dunărea! 

— ȘI... și mă vezi? întrebă el, privind-o ca pe o stafie. 

— Că doar n-oi fi orbit! 

— Asta o s-o lămurim noi, mai pe urmă! 

Și renunţind să cugete asupra ciudăţeniei, lonică se smulse 
din mîna infirmierei, după care ţișni spre ieșire. 

Mai erau și alţi oameni vii — surori, doctori, infirmiere, ivindu- 
se ici-colo, pe coridoare, pe scară. Unii îl priveau buimaci, alţii 
încercau să-i taie drumul. Băiatul se strecura printre ei, 
alunecînd pe lîngă ziduri, mînat de un singur gînd, că Scufita 
Roșie se află în ghearele celor trei dihănii. 

Pe poartă tocmai intrau oameni; o femeie, un bărbat, încă 
unul — cu pachete în mînă, chiar și cu flori, deși în plină iarnă. 
Portarul ședea în ghereta lui și-i lăsa să treacă în voie; era, se 
vede, zi de primire, dar din cauza ninsorii nu se înghesuia multă 
lume. 

— Hei! Înapoi! Unde fugi, băietane? 

Chiar la el striga! Și cine?! lonică se poticni, încît trebui să se 
apuce cu miinile de bara care mărginea ghereta de la intrare. 
Portarul, cu părul cărunt și cu mustața sură! Dăduse la o parte 
gemuleţul și își scosese capul în ninsoare. 

— Unde te duci? Cine ţi-a dat voie? 

— Ai... ai scăpat? lartă-mă că n-am putut să viu la vreme! 

— Vorbești cam în dodii, copile! 

— Las’ că te lămuresc mai pe urmă! zise grăbit lonică, în clipa 
cînd smucea poarta din răsputeri, și cu amîndouă mîinile. 

Cît pe-aci să dea peste o femeie, îmbrobodită de nu i se mai 
vedeau decit ochii, cu genele albe, datorită ninsorii. După ea 
venea o fetiță, apoi un flăcău, iar în urmă un om adus de umeri. 
Păreau că sînt împreună — o familie — și toți aveau pachete în 
miîini. 

Femeia scăpă pachetul și scoase un strigăt de uimire. Cine să- 
| audă, în graba aceea și-n ninsoarea care cădea într-una?! 

Salvatorul se și afla între troiene, gata să se repeadă asupra 
fiarelor, deși avea în trup o slăbiciune care îi dădea ameţeală. 
Dar, ori se întîmplase o minune, ori nu mai vedea el bine. 
Corbul, lupul și cu vulpea erau doar trei copii de școală, nu 


dintre cei cu deprinderi prea bune, zurbagii toți deopotrivă, că 
altfel nici n-ar fi fost împreună. Aveau și ghiozdane, numai că le 
lăsaseră lîngă gard, și ninsoarea cădea pe ele în voie; purtau 
chiar și număr la mînecă, dar lonică nu avu răgaz să vadă ce 
școală-i aceea pe care o fac ei de rușine. 

Unul, cel mai mic de statură, avea palton negru, și cum pe el 
nu se vedea nimic de altă culoare, n-ar fi fost greu să-l 
asemuiești chiar și acum cu corbul cel închis la pene, mai ales 
că își mișca braţele întocmai ca pe niște aripi. 

— Ce te bagi? croncăni el, hîrîit — ori din răgușeală, ori fiindcă 
avea vocea în schimbare. 

lonică îl și înșfăcase de guler cu puteri de necrezut la un copil 
ridicat după boală, și-l repezise peste troiene. 

Fata, care nu era chiar copilă, avînd cîțiva ani mai mulţi decit 
Scufita Roșie din pădure, căzuse în zăpadă, și ceilalți doi 
continuau s-o bombardeze cu bulgări, vrednici nevoie mare. 
Probabil se socoteau viteji făcînd astfel de bătălie, cînd n-avea 
cine le întoarce, la zece bulgări, măcar unul! 

— Nu vă e rușine? răcni lonica, năpustindu-se între dînșii și 
îmbrîncindu-i la nimereală. 

Unul purta palton sur și căciulă fumurie, ușor să-l asemuiești 
cu lupul, prin ninsoare, de la etajul al doilea, și după atitea vise 
ciudate, înlănţuite alandala. Următorul barem, așa cum era 
îmbrăcat, în scurtă roșcat-maronie, mai avînd la git și guler de 
blană, ba chiar blană de vulpe, semăna întrutotul cu vicleana 
cumătră cunoscută prea bine. 

Toţi trei, îmbrînciţi cît colo, se ridicau de jos, cuprinși de 
mînie, și se pregăteau să înceapă în alt fel bătălia. Lui lonică 
însă nu-i era aminte de ei acuma; el se repezise în ajutorul fetei, 
pe care zurbagiii o bombardaseră fără milă, crezînd poate că 
acesta e cel mai bun mijloc de a-și arăta bărbăţia și de a se face 
luaţi în seamă de fete și de lume. 

Fata își aduna de pe jos cărțile care zburaseră cît acolo și le 
punea în... lată cum te poate înșela depărtarea! Avea ghiozdan 
de școală, nu coșulețul cu de-ale gurii. Scufiţa, roșie, era însă 
aidoma cu cea pe care o purta fetiţa de-atunci, din pădure. 
Băiatul o luă de jos, o scutură de zăpadă și i-o întinse fetei, pe 
cînd aceasta, înlăcrimată, își închidea ghiozdanul. 

— Mulţumesc din toată inima! zise ea, îndreptîndu-și ochii 
recunoscători asupra salvatorului. 


Erau ochi negri, așa de negri, cum lonică nu mai văzuse pînă 
acum, sau poate păreau, fiind prea mult alb în jur, albul zăpezii, 
strălucitor și nesfîrșit. 

Abia pe urmă văzu pe obrazul fetei o dîră sîngerie. Dădu să-și 
scoată batista, dar nu știa unde-i. 

— Te-au lovit, mișeii! zise el, și cu milă, și cu miînie. 

Fata nu mai părea speriată și, trecîndu-i spaima, în sufletul ei 
se năștea ciuda că n-avusese putere să le răspundă derbedeilor 
după cum se cuvine. 

— M-au lovit cu un bulgăre de gheaţă! se auzi vocea ei, 
tremurată și argintie. Înţeleg joaca, și chiar bătaia cu zăpadă, la 
urma urmelor — dar ei trei, și eu una? 

— Și cu gheaţă? adăugă lonică. Asta-i barbarie! 

Deodată, fata făcu ochii mari și își duse mîna la gură. 

— Păzea! Uite-i că vin! Să te ţii bine! Luptăm împreună! 

Se și aplecase să facă bulgări cu mîinile. 

Cei trei însă, daţi de rușine, nu urmăreau lupta cu zăpadă — 
așa de plăcută copiilor — ci răzbunarea și lupta cu pumnii. 

lonică ieși în fața fetei, socotind că ea nu-i potrivită pentru 
asemenea încăierare. 

— Fugi! îi strigă, în timp ce-și sufleca minecile și stringea 
pumnii. 

Toate acestea, cîte s-au spus pînă acum, se petrecuseră cu 
mare iuțeală, între două zburături de ninsoare. 

— Nu fug! zise fata. Dacă m-ai apărat, rămîn alături de tine! 

Și, venind lîngă Ionică, dădu să-și sumeată și ea minecile, deși 
se știa mai plăpîndă decît agresorii și nu nutrea speranța 
izbînzii. Vitează și hotărită copilă! 

Cei trei se năpustiră; lonică primi un pumn, slobozi două, dete 
și fata unul... Prima repriză se sfirșise fără rușine. Ce-avea să fie 
la a doua nu mai puteai spune. Băiatul nostru își scutură capul, 
să-și lepede ameţeala; îl lovise în falcă, și de loc în glumă... 

Dar la a doua repriză, mai grea, bineînțeles, decît prima, 
fiindcă bătăușii adunaseră în ei multă miînie, ce să vezi?!... Erau 
gata cu pumnii, cînd schimbară brusc planul, se năpustiră la 
gard, își luară ghiozdanele, și pe-aici ţi-e drumul! O clipă numai, 
și se topiră în ninsoare, de nu le rămaseră nici măcar urmele. 

Veneau din spate, cu o falcă în cer și una în pămînt, și sora de 
pe coridor, și doctorul, și portarul, și mai era cineva... Ei, asta-i! 
Să fi fost Andrei, picat cu zăpada din ceruri? Il înșela oare 


privirea? Ba chiar Andrei, neștiind ce să facă, să-l certe sau să-l 
mîngiie. Tincuţa plîngea în poarta spitalului... Alături, mama își 
fringea pumnii: 

— lonică, lonică, ai să-mi rupi inima! 

Tatăl, în spate, mormăia cu jumătate de gură: 

— Adică să se fi uitat cum o bat derbedeii și să nu dea ajutor 
bietei copile? 

Pe copilă o ducea sora, de mînă, să-i panseze obrazul care 
sîngera într-una... 


x 


Puțin timp după aceea, certat de toţi cum se cuvine, lonică se 
afla în patul lui, cu cearceafuri albe, cu pernă moale sub căpătii 
— și încă spumega de miînie. Se aprinsese lumina în tavan, 
ardea și lampa de pe noptieră, iar odaia albă strălucea ca în zi 
cu soare, făcîndu-te să uiţi iarna de-afară. 

De o parte a patului ședea mama, de cealaltă tatăl; Andrei și 
Tincuţa pe lîngă ei, mai la picioare. 

Băiatul privea năuc la toți; era greu să-și vină în fire... 

Intră doctorul, tînăr, cu o seringă în mînă. Abia acum îl vedea 
băiatul mai bine. 

— Ce-mi faceţi? Tot strep-to-micină? 

— Nu! Vitamină. 

Acul pătrunse în piele. Nu doare, dar tot ţi-e teamă!... lonică 
se încruntă, căutîndu-și o amintire: 

— Mi-aţi făcut și injecții contra turbării? 

Rise doctorul tînăr: 

— Nu! Dar o să-ți facem, dacă mai fugi din spital și te iei la 
bătaie! 

Deși îl vedea atit de tînăr, mama se ridică, privindu-l ca pe o 
minune: 

— Vă mulțumesc că l-aţi făcut bine! 

— Nu eu l-am făcut bine!. 

— N-am văzut cu ochii mei? zise mama. Dacă nu dumnea- 
voastră, d-apoi cine? 

— Spitalul... Și medicina!... Și.... 

— Așa e! încuviinţă Ionică. Am trecut odată printr-o pădure... 

Mama îl privi cu îngrijorare: 

— Dragul mamei, iar începi să vorbești de pădurea aceea? 


Plecă doctorul și rămaseră cei cinci — toată familia. 

— Mamă! vorbi lonică, după un timp, arătînd o grijă care îl 
urmărea de multă vreme. Am lăsat pe masa mea o sticlă... 

— Of, bătu-te-ar norocul, că mare spaimă ne-ai mai făcut! 
Crezusem că te-ai otrăvit din nebăgare de seamă! 

— Am dat-o la analiză, adăugă Andrei, cu un suris. 

Băiatul făcu ochii mari: 

— ȘI... ce era? 

— Apă de la robinet! 

lonică strimbă din colţul gurii; îi venea greu să admită că, într- 
un fel, pe undeva, un pic, se lăsase cam păcălit. 

— Ştiam eu, dar omul pînă nu încearcă nu poate să creadă pe 
deplin. Am fost bolnav mult timp? 

— Aproape trei săptămîni! zise mama oftînd. 

— Tot nu se știe ce-am avut? 

— Cum să nu se știe?! Meningită... Dar te-au îngrijit bine, și s- 
a dus! 

— Va să zică așa!... murmură băiatul, uimit. Și aste trei 
săptămîni am fost tot timpul... Cum să spun... N-am știut nimic? 
— Ba ai știut, că veneam să te văd, și de multe ori ai vorbit. 

— Așa, cu șir? 

— Foarte deslușit; numai cînd creștea febra spuneai cite 
unele... Ce visai și tu. Dar acum, hai să nu ne mai gîndim! 

— Ce ciudat! murmură iarăși băiatul, privind într-un trecut atît 
de învălmășit. Nu pot de loc să fac deosebire între clipele cînd 
vorbeam cu înțeles, și cele cînd aveam închipuiri... 

Apoi se uită la toţi, pe rînd. 

— Prin urmare, a fost un vis!... Ce bine că sînteţi aici! 

Ședeau în jurul patului toți patru, cu mîinile între ale lui. Și 
mîinile lui mici le strîngeau pe toate, ca și cum s-ar fi temut că îl 
vor părăsi. 

Îi curgeau iar lacrimi din ochi, și nu le putea stăvili. Mama 
scoase batista, le șterse cu gestul ei blind, și deodată — iac-așa 
— izbucni în plins. 

— Ce-oţi avea de v-aţi pus pe bocit? mormăi tatăl, ursuz. 

Dar și ochii lui erau uzi, și ochii Tincuţii, și ai lui Andrei, 
degeaba s-ar fi prefăcut! 

Băiatul oftă: 

— Dac-aţi ști prin ce vise am trecut! Numai să vă povestesc și 
v-aţi îngrozi! 


— Nici să nu povestești! zise mama. Cît a fost mi-e destul! 

— De ce? protestă Andrei. 

— De ce? protestă și Tincuţa. Ai să ne povestești toate, cînd ai 
să vii acasă! 

lonică scutură capul: 

— Nu pot... 

Apoi se însenină, și în colțul gurii lui se ivi un zîmbet incert, 
puţin enigmatic: 

— Poate are să povestească altcineva în locul meu, dacă o 
înţelege, dacă o simţi, măcar în parte, ce s-a întîmplat cu mine, 
și-o avea destulă putere să meargă pînă la capăt. 

Ușa se deschise, intră sora, iar după ea fata din zăpadă, tare 
albă la faţă. 

— Poftim, dacă vrei să-i mulțumești, el este! 

Fata înaintă fără sfială, și, ajunsă la picioarele patului, se 
arătă în toată lumina care scălda camera albă. 

— Am pansat-o, zise sora. Avea o zgirietură destul de adîncă. 
Dar n-o să se cunoască de loc cînd o fi mare. Nu-ti fie teamă, 
fetico; o să rămii tot frumoasă! 

Pe obrazul fetei se vedea un bandaj îngust, lipit cu 
îndemînare, și nu puteai ști ce-i mai alb — bandajul sau pielea 
obrazului. Numai că obrazul se îmbujoră dintr-o dată. 

— După cum vedeţi — adăugă sora — am și gătit-o puțin, să 
n-ajungă ciufulită acasă. 

În părul fetei — răvășit adineaori, acum pieptănat cu grijă — o 
garoafă albă zimbea tuturora, cu toate petalele, dar nu știai cine 
zîmbeşte cu mai multă căldură — garoafa sau părul? 

— Îţi mulţumesc, vorbi fata, adresîndu-se lui Ionică. Mi-ar 
părea rău să te fi certat pentru mine! 

— Nu m-a certat nimeni! minţi băiatul, socotind să ia numai 
asupra lui răspunderea întimplării. 

Și se tot uita la fata cu floarea, întrebîndu-se dacă n-o mai 
văzuse aiurea. 

— Cînd erai mică, nu-ţi spuneau Marioara? 

— Ba da! răspunse ea, cu multă mirare. Acasă îmi mai spun 
așa și acuma. Dar eu aș vrea să mă cheme Maria. 

— Te înțeleg foarte bine! 

— În ce clasă ești? întrebă fata. 

— Intr-a șaptea. 

— Ca si mine! Și ce-ai să urmezi, după ce termini școala? 


— Aş vrea să merg la arhitectură. 

Acum fata rise de-a binelea, arătîndu-și dinţii așa de albi, că 
nu știai dacă-i mai albă floarea. 

— Și eu la fel! iți place desenul? 

lonică ridică din umeri, apoi încuviinţă, însă cu stînjenire: 

— S-ar părea că da... 

— Ba îi place foarte mult! interveni Tincuţa, respingîndu-i 
modestia. Știe toată lumea. Apoi îi place pictura, și muzica, și 
poezia... 

— Toate astea sînt trebuitoare la arhitectură, zise fata cu 
floarea. 

— Dar mai mult decit toate — completă Andrei, care știa el ce 
spune — are închipuire! 

Acum lonică încuviinţă fără sfială: 

— Ce-i drept, cu închipuirea stau foarte bine! 

Și începu să rîdă, spre mirarea tuturora. 

— Mă duc! zise atunci fata, socotind să nu tulbure mai mult 
această adunare de familie. 

Băiatul ar fi vrut ca ea să mai stea, dar nu era cuviincios să 
spună. Se ridică puţin din pernă, și făcu semn cu mîna: 

— Maria! 

Se cuvenea să adauge o vorbă, mai cu căldură, că doar 
luptaseră împreună! 

— Cînd termin școala, am să te caut, Maria! 

Ea rise, arătindu-și iar dinţii, în paguba florii: 

— Sînt multe Marii pe lume! 

— Am să te cunosc după felul părului! 

Ea își scutură părul blond, făcîndu-l să joace pe umeri. 

— Multe fete au părul ca mine! 

— După ochi; ai ochi negri, îi știu! 

— Ochi negri sînt destui, că n-ai putea nici să-i numeri. 

— Dar nu ca ai tăi, ce mai! 

Fata se duse, nemaiaviînd ce să adauge, dacă vedea la acest 
băiat atita hotărtre. Din ușă se mai întoarse și le zimbi tuturora. 
Toţi îi zimbiră. 

Dar lonică stătea ginditor, cu capul în pernă. 

— Mamă, ce floare avea în păr? 

— Garoafă! răspunse Tincuţa, în locul mamei. O garoafă albă. 
Îi stătea foarte bine! 


— Da... murmură băiatul cu ochii în afara odăii. Cînd ești 
tînără și îţi place viaţa, e frumos să-ţi pui o floare în păr! E ca o 
minune! 

Apoi se încordă, spre neliniștea mamei, și adăugă, în șoaptă, 
cu gîndul departe, în urmă: 

— Ei n-o să-i pună nimeni ștreangul de git! N-o s-o ardă 
nimeni pe rug! 

— lonică, nu mai vorbi așa, că mă sperii! suspină mama. 

Băiatul o privi, la început ca din depărtare, și aspru; pe urmă 
chipul lui se îndulci, dar nu dintr-o dată. Și, lipindu-și atunci el 
obrazul de mîna mamei, zise blind, ca un copil supus, dar 
hotărit, ca un om care a înfruntat din greu viaţa: 

— Mamă, mie să-mi spui lon, începînd de astăzi! 

— Bine, lonică! răspunse mama, zimbind. 

Și toți zimbeau mulțumiți, cum zîmbește și cel ce a scris 
acestea, bucuros că a dus truda lui la sfîrșit.