Radu Tudoran — Orasul cu fete sarace

Radu. Tudoran 


RADU TUDORAN 


ORAȘUL CU FETE SĂRACE 


NUVELE 
Ediţia a treia revăzută 


Editura EOROMEGA 
1991 


Versiunea digitală 1.0 - noiembrie 2021 


De cînd ajunsese cu slujba în răsăritul tării, Marinică întîlnise 
pe străzile orașului basarabean atitea fete, că se minunase 
gîndindu-se ce sumedenie de piîntece se căzniseră să le aducă 
pe lume. Parcă seceta și sărăcia le priise, așa erau de multe. Se 
nășteau și creșteau, claie peste grămadă, încît nimeni n-ar fi 
putut să le ţină socoteala, dacă n-ar fi fost unele cumetre să-și 
arunce ochii după ele pe deasupra ulucilor și să le însemne în 
minte, cu mai multă grijă decit erau însemnate în catastiful 
primăriei. 

Erau atit de multe fete, încît seara cînd ieșeau să se plimbe, 
umpleau strada principală de pe un trotuar pe celălalt, fără să 
lase nici o fișie goală, ca și cînd ar fi fost toate laolaltă topite 
într-un aluat mișcător prin care nu poţi trece fără să te lipești. 

Nu aveau ca înfățișare nimic de seamă, la fel de cum nu 
aveau nimic de seamă în vorbă și în îmbrăcăminte. De la cele 
înalte și deșălate, pînă la cele scunde, cu umerii căzuți și cu 
șoldurile joase, fluturau pe trotuarele desfundate rochii 
asemănătoare, de cîrpă nu prea scumpă, croite după jurnalele 
de modă de la București pentru cucoanele bogate. 

Dorințele lor erau mici și uniforme: o bască frumoasă cu 
căptușeală de mătasă și cu ștampilă aurită, un palton negru 
pentru iarnă, o rochie de cîrpă în primăvară, și alta de mătase 
ieftină, la venirea verii. 

Pentru ele, cum se întîmplă mai cu toate, viaţa începea pe la 
paisprezece ani, o dată cu plimbările din centru. In anul următor 
își găseau un drăguţ care să le sărute, pe după gardul grădinii 
publice, apoi, un altul mai grăbit, să le tîrască în stufărișul de la 
marginea orașului. Zilele care urmau le mai aduceau noutăți 
doar în îmbrăcăminte: un ciorap frumos, un pantof cu tocul înalt, 
o bască de la București. Trecînd anii, cumetrele le pierdeau 
urma; în catastif numele lor rămînea stingher și astfel pentru 
oraș cronica li se încheia cu mult înaintea morţii. Pentru prea 
puţine dintre ele viața însemna un măritiș, aproape totdeauna 
nelimpede. Nimeni nu știa în fața cărui primar au iscălit învoiala, 
ce preot le-a pus cununile pe cap, ce clopot a bătut la nuntă, ce 
zestre a avut mireasa, ce apucături și ce meserie bărbatul. 

Erau și fete ce nu se amestecau în gloată, fiind născute din 
părinţi cu stare bună. Acestea plecau de mici în alte orașe, dacă 
nu chiar în capitala țării, de unde se întorceau după mulţi ani, 
parfumate, vorbind franţuzește, cu învăţătură multă, cu rochii 


frumoase și cu ciorapi subţiri. Socotelile lor nu puteau fi ţinute 
de cumetre, fiindcă ele dacă aveau iubiţi, nu și-i aveau pe aici și 
cînd rămiîneau însărcinate, lepădau în altă parte. 

De aceea orașul rămînea, în întregime, al fetelor sărace. 


Marinică avusese de la început în mijlocul lor un loc 
privilegiat. Nu că ar fi fost frumos, că nu era, la fel cum, ce-i 
drept, nu era nici slut. Un om acolo, ca toți oamenii, cu părți 
bune și părţi rele. Spre treizeci de ani ai vieţii, se arăta potrivit 
la statură, bine legat în umeri, negricios la față, cu sprîncene 
stufoase și cu priviri haine. Uneori nici nu se băga de seamă că 
unul din umerii săi trăgea puţin în sus, parcă a nedumerire, că 
fălcile cam noduroase se desprindeau din linia obrazului ca la 
buldogii furioși, că nasul cîrmea puţin într-o parte, abătîndu-se 
de la drumul drept prin mijlocul figurii. 

Un om cu astfel de înfățișare nu prea făloasă, dar nici slută, 
nu se putea să nu stirnească puţină mișcare printre fetele unui 
oraș, unde despre străini se crede că aduc cu diînșii obiceiuri 
frumoase, și unde nu se găsesc bărbaţi pe toate drumurile. 

Dacă, într-adevăr, Marinică aducea în cufărul său periuță de 
frecat dinţii, pomadă de dat pe păr și apă de colonie, nu 
avusese timp să se întrebe nimeni, căci mai repede se aflase ce 
rost avea venirea lui. Și poate că dacă ar fi scos din buzunar 
ordin să răstoarne pe prefect și să se așeze pe scaunul lui 
împodobit cu flori dăltuite, de la prefectură, nu ar fi stîrnit între 
localnici un interes și un respect mai mare. Fiindcă ordinul îl 
numea șef peste depozitul de lemne al statului, ceea ce într-un 
oraș chinuit de geruri și fără mijloace de încălzire, îl făcea să 
apară în ochii oamenilor ca un semen extraordinar. 

Strîns între stepă și limanul Nistrului, orașul nu avea, zeci de 
kilometri spre Nord sau Apus, nici urmă de pădure. Vagoanele 
cu lemne care soseau în gară, după drumuri lungi și ocoluri 
nefolositoare, se împărțeau cu prețuri mari la autorităţi, la școli 
și la puţinii chiaburi pe care nu-i durea în fundul pungii cînd o 
scormoneau. Pentru ceilalți oameni, încălzitul însemna o 
amăgire: un maldăr de stuf topit la iuțeală și cu puţin folos, în 
ușa sobei flămînde. larna trecea peste dinșii ca o roată grea cu 
zimţi ascuţiţi, de sub care ieșeau în primăvară, după hibernare, 
cu pielea tăbăcită ca după argăseală. 


Ciîteodată tremurau de frig chiar oamenii bogaţi și chiar 
primarul, prefectul, politaiul. Era cîte o iarnă mai apăsătoare 
cînd sobele arătau multă lăcomie și stivele din curte se sfirșeau 
pe neașteptate. Atunci impiegatul de la poștă bătea, cu 
degetele înghețate, în fiecare zi cîte o telegramă disperată; dar 
trenurile pornite de la munte, înțepeneau în troiene, la marginea 
cîmpiei. 

În iernile acestea, cînd orașul suferea de ger pînă în 
măruntaiele sale cele mai ferite, unui singur om, cel cu depozitul 
de lemne, nu-i păsa de prăpădul gerului, nu-i păsa de necazurile 
lumii, ci scotea de prin ascunzișurile șoproanelor, buturugi 
întregi, pe care le înghesuia în sobă, ca să se pirjolească 
împărătește la dogoarea lor. 

lată de ce, din prima iarnă, casa lui Marinică atrăsese atitea 
fete, încît omul începuse să le încurce numele. Veneau, împinse 
de viscol, una după alta, și cum plecau unele, soseau altele în 
loc. Marinică le primea în izmene, cu cămașa de noapte 
înflorată, desfăcută la git pînă sub coșul pieptului păros și 
despicată pe lături pînă înspre șolduri, le ridea cu gura mare, 
socotind că așa își arată bunătatea, apoi punea gramofonul să 
cînte cîntece de dor, din ţară: „Hi, hi, hi murgule, hi!”, „Aolică, 
surioară”, „Nistrule pe malul tău”... 

Fetele se lipeau, cuminţi, cu spinarea subţirică de sobă și 
ascultau în tăcere ţipetele gramofonului, în timp ce Marinică 
golea pe nerăsuflate, pahare cu vin negru. 

— Ha! Ha! puterea românului! răcnea, bătîndu-se cu pumnul 
în piept, atît de puternic încît huia odaia. 

Alteori punea gramofonul să cînte nuneasca, o horă repezită, 
pe care se apuca să o joace aprins, izbind cu piciorul în podea și 
chiuind sălbatic. 

Veneau fel de fel de fete în odaia lui Marinică; și frumoase și 
mai urite, și mai îngrijite și mai nespălate, și el se mulțumea cu 
ele, oricare le-ar fi fost înfățișarea. Este adevărat că jinduia după 
unele, după acelea grăsute, cu picioarele roșii, pe care le vedea 
peste drum, la cișmea. Cînd se aplecau să ridice găleţile, rochiile 
se săltau și le dezgoleau pînă sus, lăsînd să se vadă pielea 
înroșită de ger. Acelea erau însă servitoare la oameni bogaţi și 
nu aveau timp de pierdut prin case străine. 

Așa au trecut pe sub acoperișul lui, odată cu grelele săptămîni 
ale iernii, multe din fetele orașului. Dacă au găsit sau nu, la el, 


obiceiurile frumoase care îi fac pe străini plăcuţi, nu și-au dat 
nici ele singure seama. Marinică ţinea în cufăr o periuţă de 
frecat dinţii, dar n-o folosea totdeauna; pe păr, nu se ungea cu 
pomadă și apa de colonie pusă într-o sticluță mică se vărsase în 
timpul drumului, parfumîndu-i încins rufăria. 

Însă deasupra oricăror alte dorinţi ale fetelor, el avea în 
stăpînire depozitul de lemne din piaţă, deajuns ca ele să-l placă. 
Uneori, cînd îl prindea mila da sărăcia lor, le mai azvirlea și cîte 
o monetă galbenă sau, alteori, dacă le vedea flămînde, le lăsa 
pe colţul mesei resturile ospăţului său; cîte o felie groasă de 
salam, cîte o bucată de brînză, vreun cap de chefal sărat, cu un 
colț de piine albă și cu un pahar de vin. In căldura toropitoare a 
odăii, pentru fetele hămesite, mîncarea făcea din Marinică un fel 
de stăpîn bun și milostiv. Înfulecau grăbite, cu înghiţituri mari, 
care le hirjiiau gitlejul, în timp ce el, desfăcut la pintece, se 
întindea pe pat de unde, fumînd mulțumit, le urmărea 
dumicatul. 

Cîteodată le povestea întîmplări din viaţa lui. Atunci se întrista 
și înjura pe judecători și pe ofiţeri, că nu-l băgau în seamă, ca și 
cînd n-ar fi fost și el în slujbă la același stat cu dînșii. 

Fetele ascultau fără să înţeleagă prea bine și se mirau că un 
om care avea căldură toată iarna, mai poate fi necăjit. 

În primăvară, spre postul Paștelui, Olea, fata plăpumarului, 
muri de tuse roșie. Marinică își amintea de făptura ei plăpîndă, 
cu capul palid și cu petele bolii pe obraz. Din pricina primăverii, 
sau poate din cine știe ce altă pricină, se simţi copleșit de 
mîhnire și trimise plăpumarului o căruţă întreagă cu buturugi. 
Dar bătrînul sau nu înţelesese despre ce e vorba, sau că nu 
avea nevoie de lemne, acum, cînd soarele începea să dogoare, 
îndreptă căruţa înapoi la depozit, spunînd să fie lăsat în pace. 

S-au mai petrecut și alte fapte, parcă ciudate, în primăvara 
aceea. În miezul zilei, fără nici un nor pe cer, fișii din apa 
limanului, se înnegreau cît vedeai cu ochii în sus, ca și cînd niște 
șerpi uriași ar fi răscolit-o pe dedesubt. Din larg venea cite o 
boare, aci călduţă, aci umedă și rece. Prin corpul omului fiori 
porniţi din jos, din vîrful degetelor de la picioare, se întilneau la 
mijloc, în coșul pieptului cu alți fiori, porniţi din creștet și din 
izbirea lor se isca în dreptul inimii un vîrtej plăcut, ameţitor. 

Marinică se așeza sus, pe malul limanului și urmărea mersul 
bărcilor negre ale pescarilor, întrebîndu-se cum puteau pînzele 


lor murdare să le poarte în toate părțile și chiar într-acolo de 
unde bătea vintul. Se gîndea apoi la oamenii de la el din sat și 
își amintea cum plecau dimineaţa, cu topoarele la spinare, să 
taie lemne în pădure. Atunci i se părea că oamenii de la munte 
au coborit la apă și s-au făcut pescari. Socotea că dacă s-ar fi 
dus jos pe lîngă țărm, să-i strige pe numele lor vechi, ei i-ar fi 
răspuns. 

Zilele se scurgeau cu astfel de gînduri și Marinică nu băgă de 
seamă că fetele care pînă atunci ciocăneau la fereastra lui, se 
răreau încetul cu încetul. Vîntul călduț aducea din sus, dinspre 
gura Nistrului, o adiere proaspătă de stuf înverzit și fetele 
lepădau paltoanele mohorite de peste iarnă, pentru a porni pe 
malul limanului să caute în iarbă albăstrele. Marinică vedea că 
după ele se ţin băieţi, își închipuia că ajungîndu-le mai sus, 
dincolo de sălcii, le răsturnau în bălării și se hirjoneau cu ele. 
Dar parcă erau niște fete fără nume, așa de puţin îl supăra 
plecarea lor. Acum îi era dor de altecelea, de casele șindriluite 
de la el din sat, și de fetele de acolo, cu ochii mai mari, mai 
negri și mai rușinoși. 

În starea asta îi era fiinţa, cînd în duminica dinaintea Floriilor, 
o întîlni pe Mura. Atunci, în cugetul lui, tot neînțelesul primăverii 
se topi dintr-odată într-o formă foarte luminoasă, căreia putea 
să-i dea numele adevărat, fără greutate. Căci, din clipa din care 
văzuse fata și-i plăcuse, inima începuse să-i bată cu altfel de 
zvicnitură. 


Ca mai toate fetele orașului, Mura, după ce pierduse cîțiva ani 
în ucenicie pe la croitoresele din centru, înțelegind că nu va 
putea face cine știe ce ispravă cu o astfel de meserie, într-un 
oraș în care prea puţine femei nu-și cos singure rochiile, se 
lipsise de învățătură și începuse să umble pe străzi, după vreun 
bărbat chipeș, care s-o ia de nevastă. Și fiindcă dracu îţi iese 
ușor în cale, mai ales dacă îl cauţi cu luminarea, dădu peste un 
plutonier dezgheţat și curăţel, care cu vorbe meșteșugite o tîrî 
în odăiţa lui, peste drum de regiment, unde o nunti fără a pierde 
multă vreme. 

De atunci, cînd văzu care le e puterea, Murei începu să-i fie 
frică de bărbaţi și să-i ocolească speriată. Rar se mai întîmpla să 
se mai lase înghesuită în fundul curților, pe iarbă, de cîte unul 
mai arătos și mai darnic, dar după aceea, multe zile mîncarea i 


se oprea în git fără să-i priască. Spusele celorlalte fete, care 
povesteau cum se culcă în unele seri chiar cu doi bărbaţi, i se 
păreau înspăimîntătoare și de necrezut. 

Altfel, nu avea înfățișarea uscată, așa cum o arăta firea. Era 
poate chiar într-un fel frumoasă, cu capul ei rotund și alb, cu 
obrajii bucălaţi, cu ochii micșoraţi de pleoapele grăsute. Își 
îngrijea unghiile pe care le vopsea cu roșu în fiecare săptămînă 
și părul pe care dimineaţa îl încreţea mărunt, cu fierul. Uneori, 
cînd o prindea vintul pe stradă, îi ridica în cîrlionţii înciîlciţi tot 
praful de pe caldarim, făcînd-o să se înapoieze acasă cu părul 
cenușiu. 

Cine știe cum îi pria viața de calicie, că nu se jigărea în nici un 
anotimp, nici atunci cînd tovarășele ei muncite trudnic și hrănite 
prost, se sluțeau ca după boală. Avea chiar rotunjimi îmbietoare, 
le purta însă fără să-și dea seama, ca pe un bagaj oarecare. 
Cînd șoldurile ei, sub cordonul prins pe talie, se legănau în mers 
cu un ritm plin de înțeles, Mura nu simțea nici sfiala fetelor 
rușinoase, nici mulțumirea celor deochiate. Doar cînd un bărbat 
îi aţinea calea, tresărea speriată și se pregătea de apărare. 

Ce putea face în fața unei astfel de fete, un om înamorat cum 
era Marinică? Să intre în vorbă cu ea, izbutise, după multă trudă 
și își umpluse astfel un mare gol în suflet. Dar după citeva zile, 
golul se lărgi și de data aceasta nu mai avu cum să-l umple, căci 
fata se ferea cu încăpăţinare să calce peste pragul lui. 

Ce nu făcuse omul, doar o vedea-o înduplecată! Întii i-a trimis 
scrisori migăloase, scrise mărunt pe cîte patru fețe, fără să știe 
că fata abia putea silabisi, și numai pe slovă tipărită. Copila 
gazdei, care ducea plicurile, se întorcea fără răspuns. După a 
zecea scrisoare, i-a adus doar o dorinţă: 

— Mura roagă frumos, că decît scrisoare, mai bine trimiteţi 
parfum. 

Atunci, Marinică i-a trimis și parfum. lar după parfum i-a trimis 
prăjituri, pe urmă cămașă și stambă de rochie, dar darurile nu l- 
au ajutat. 

Paștele a trecut cu nopţi nedormite, cu zile pustii. Copacii 
înverziseră, soarele dogorea din ce în ce mai tare și din apa 
limanului începu să se ridice, abia văzută printre gene, boarea 
pilpiitoare a verii. 

Cînd orașul încins de căldură, cobori cu trupurile goale pe 
malul limanului, să se scalde, Marinică se afundă în cîrciumi și 


se apucă să bea vin rece de la gheaţă. Și între paharele năclăite, 
află, azi una, miine alta, că Mura nu-i de rangul lui, că s-a întins 
cu atitea pușlamale, că s-o dea dracului de putoare, dacă face 
atitea nazuri! 

Dragostea lui s-a înnecat în băutură și în astfel de vorbe urite. 
Dar ambiția nu l-a părăsit, ba dimpotrivă, l-a făcut să o dorească 
mai înverșunat. De aceea, încins de băutură, de dorinţă și de 
soarele ucigător al verii, i-a trimis Murei cuvînt hotăritor: 

— Să spună ce vrea, că-i dau orice, numai să vină! 

lar fata gazdei, a adus nevinovată, fără întirziere răspunsul: 

— Mura spus, că iei pe ia de nievast'? 

Atunci omul, chinuit de atîta așteptare nu s-a mai putut 
stăpîni. Dezlănţuindu-și mînia pe lucruri fără vină, a pus mîna pe 
gramofon și izbindu-l de podea, praf l-a făcut, a aruncat plăcile 
pe fereastră, în mijlocul străzii, cu scaunul a spart lampa din 
perete și dîndu-i fetiţei brînci pe ușă, a răcnit ieșit din minţi: 

— S-o ia de nevastă dracu’, cu mă-sa cu tot, și pe tine, 
broască unsuroasă, și pe tot neamul vostru puturos! 


x 


Înadins sau din întîmplare, odată cu venirea toamnei, Marinică 
schimbîndu-și locuința, se mută pe strada liceului de băieţi, 
peste drum de casa Murei. Avea poate ceva de gînd, căci 
aruncîndu-și privirea peste gard, dincolo, la ferestrele fetei, 
coada ochilor i se încrețea ușurel, într-un suris tainic. 

Nimeni n-ar fi putut ști care era gîndul acela, căci el nu suflă 
nimănui nici un cuvint. Auzea prin cîrciumi vorbe urite despre 
fete: cum una, Marusia, fată de negustor, a intrat pe fereastră la 
un ofiţer, s-a împiedicat, a căzut cu genunchiul în geam și s-a 
tăiat atît de rău încît au dus-o la spital; că la liceul de fete are să 
vină un doctor de la București să le caute, care nu au fost 
cuminţi; că pe președintele tribunalului l-a văzut cineva, cu o 
elevă, pe lîngă Cetate... 

Marinică auzea cite o astfel de vorbă chiar despre Mura lui. 
Odată, nici nu se răcorise vremea bine, fata ieși să se plimbe, 
mai mult să se fudulească, în palton nou, pe strada principală. 
Lumea spunea că paltonul i l-a adus de la Chișinău stăpiînul 
uzinei electrice. Marinică socoti că și el îi cumpărase rochie de 
primăvară și pantofi și alte atitea lucruri, fără nici un folos. 


Apoi, cînd toamna își încreţi obrazul, în gară începură să 
sosească vagoanele cu lemne și el, luat de treburi, nici nu mai 
avu timp să se gindească la ce spune lumea. Se îngriji de 
nevoile primăriei, ale prefecturii, ale școlilor, ale chiaburilor, dar 
nu le uită nici pe ale sale și ciupi ușurel socotelile, să iasă cu 
prisos. 

Într-o zi, Mura văzu din fereastră cum peste drum, la poarta 
lui Marinică se oprise un șir de căruțe din care descărcau lemne; 
ea nu le luă în seamă, gîndul ei era numai la paltonul cel nou. 
Marinică însă, cînd venea la prînz acasă și vedea stiva ridicîndu- 
se, își încrețea ușurel colțurile ochilor, cu zîimbetul lui tainic, 
mulțumit. 

La prima ninsoare, stiva era așa de înaltă, încît se vedea de 
două palme deasupra gardului și vecinii o priveau cu jind. 


Singura durere care se dovedise temeinică, fusese aceea 
pricinuită de gramofonul stricat. Zadarnic îi adunase rotițele de 
pe dușumele și le dusese la atelier, nici un meșter nu se mai 
încumetă să repare mașinăria. Seara cînd venea la culcare și 
vedea pe dulap pilnia instrumentului, singura piesă rămasă 
nevătămată, Marinică se simţea cuprins de tristețe, se trîntea pe 
pat cu ochii închiși și parcă ar fi plîns. 

A trebuit să treacă multă vreme pentru a se hotări să 
cumpere un alt gramofon. Cele noi, numite patefoane, în cutii 
mai mici, adevărat, parcă mai frumoase, dar cu siguranţă mai 
șubrede, nu îl atrăgeau; sunetul lor, mai dulce și mai mîngiios, 
nu avea puterea gramofoanelor de altădată. Cînd în sfîrșit aduse 
în casă un patefon, îl privi cu neîncredere, îi învîrti manivela în 
silă și cu teamă, să nu-i sară arcul. Nici cînd recunoscu vechile 
cîntece de dor, nu se simţi mai mulţumit... 

Cu timpul, începu să se împace. Pipăi învelișul de pînză 
albastră al patefonului cel nou, colţurile de metal lucios, pîrghia 
care ţinea capacul ridicat, cutiuţa pentru ace și cu încetul îl privi 
mai puţin bănuitor. 

Din momentul acela, uitînd ultima durere, alte păreri de rău 
nu-i mai tulburau viaţa și cînd fetele începură să bată din nou la 
fereastră, le primi rîzînd, la fel ca anul trecut, puse patefonul să 
cînte, jucă nuneasca, izbind cu piciorul în podea și le azvîrli 
darnic bani galbeni, ca și cînd din primăvară, de cînd văzuse 


limanul brăzdat în lung de curenţi calzi, și pînă la căderea 
brumeii, ar fi călătorit tot pe un drum fără spini. 

Fetele erau bucuroase să-l vadă rizînd și se fereau să-i aducă 
vreo supărare. Dar veselia lui era în acest timp săpată pe 
dedesubt de un gînd pe care îl ascundea cu grijă. Căci la vreo 
zece zile înaintea Crăciunului, cînd pe neașteptate, iarna, pînă 
atunci deosebit de blîndă își dezveli deasupra orașului faţa ei 
înghețată, strivind acoperișurile caselor, obrazul lui Marinică luă 
dintr-odată o altă culoare și veselia i se închise crunt în cutele 
adînci dintre sprincene. Atunci porunci să se facă atita foc, încît 
în odaia lui să fie cald ca la baia turcească. Pe urmă îndulcindu- 
și glasul, chemă pe fetița gazdei, îi dădu o pungă cu bomboane 
și o căciuliță frumoasă cumpărată de mult, din piaţă, îndemnînd- 
o să se ducă peste drum ca să-i povestească Murei, ce cald e la 
domnu' Marinică. 


Pînă a nu se lăsa frigul, Mura bătuse de zor străzile din centru, 
ca să se oglindească în ferestrele mari ale magazinelor, cu 
paltonul ei cel nou. Întîlnea multe fete în oraș; unele o priveau 
cu ciudă și o pizmuiau, altele, care se credeau mai bine 
îmbrăcate, nu o băgau în seamă. 

Dar și unele și altele aveau în priviri un fel de teamă, parcă 
așteptau să pice din cenușiul cerului închis o nenorocire. Vîntul 
le prindea pe la colţurile străzilor și le scutura poalele 
paltoanelor subțiri, ciupindu-le cu degetele reci pe dedesubt, 
silindu-le să le stringă pe la case. Ele înfruntară frigul mai 
departe și veniră să se plimbe multe zile, ca și cînd cine știe ce 
noroc ar fi avut de găsit pe stradă, înaintea iernii. 

Cînd cerul se crăpă la orizont spre nord și lăsă vintul să scape 
sub acoperișul său, Crivăţul coborî despletit pe Nistru, aducînd 
în nări fulgi îngheţaţi de zăpadă. Atunci fetele fugiră, lăsînd 
străzile goale. 

Trei săptămîni lungi, pînă după Anul Nou, Mura a rămas în 
casă, tremurînd de frig. Brațul de stuf pe care îl înghiţea soba 
seara, răspîndea în odăile mari și reci un abur subţire, mai mult 
umezeală și mai puţină căldură. Pereţii asudau și picăturile 
mărunte de apă, alunecînd ca niște broboane de sudoare rece, 
păreau că au să spele tencuiala, să lase piatra dedesubt 
despuiată. 


Mura stătea la fereastră și încerca să recunoască obrazul 
puţinilor trecători pe care viscolul îi purta mînios din spate, 
ducîndu-i după voia lui în sus și-n jos. Uneori, vîntul se schimba 
pe neașteptate și izbea în fereastră de parcă ar fi bătut cu 
pumnul. Fata ar fi vrut să se ferească, să treacă în odaia 
cealaltă, mai adăpostită și mai călduroasă, dar acolo o așteptau 
cicălelile bătrînei, maică-sa, femeie bănuitoare și rea. 

Cînd vîntul se liniștea pentru cîteva clipe, vedea că între toate 
hornurile mahalalei, singurul din care ieșea fum era la casa de 
peste stradă. Ea nu știa cum Marinică arunca dinadins cîte o 
mînă de rumeguș umed în gura sobei, ca fumul să fie mai negru 
și momeala mai mare. Vedea cum în spatele gardului, golul din 
stivă se mărea pe fiecare zi și socotea că astfel de risipă, nu-i 
poate plăcea lui Dumnezeu. Sau, se întreba de ce trebuie să 
doarmă un singur om într-o odaie încălzită, unde ar putea ușor 
să încapă zece calici îngheţațţi?... 

Noaptea se scula din somn cu picioarele înțepenite de frig și 
nu mai putea adormi. Atunci vedea la casa de peste drum ieșind 
scîntei din horn; vintul le lua și le purta pe cerul negru, 
amestecîndu-le printre stele. Cînd clipeau ultima oară, 
stingîndu-se, Murei i se părea că frigul se face dintr-odată mai 
mare. 

În unele din nopţile acestea, în crîmpeie chinuite de vis, se 
vedea culcîndu-se cu Marinică, în patul lui, lîngă soba încinsă. 
Atunci, în loc să se bucure de căldură, tresărea speriată și se 
trezea înghețată, în sudori reci. 


Stiva de lemne din odaia lui Marinică ajunsese la jumătate, 
cînd, după ce sărbătorile și Anul Nou trecură înspăimîntate de 
viscol, vintul conteni și gerul păru că se înmoaie. Intr-o 
dimineaţă, prin aburii ceţoși ai răsăritului, soarele își arătă 
neclar obrazul roșiatic; de pe crengile copacilor, cojile de ghiaţă 
se desprinseseră și căzură cu sunete cristaline; cîteva vrăbii 
flămînde coborîră în mijlocul străzii, să ricîie, după grăunte, 
bălegarul îngheţat în zăpadă; oamenii deschiseră ușile și ieșind 
în prag priviră cerul nedumeriţi. 

Era în ziua cînd, văzîndu-și așteptările înșelate și lemnele arse 
zadarnic, Marinică pornise îndesat la cîrciumă, să se îmbete. 

În aceeași zi, fetele năpădiră strada principală în paltoanele 
lor negre. Acum aveau obrajii mai palizi și cearcănele de sub 


ochi mai negre, dar pe buze stătea gata să le răsară zimbetul 
încrezător al primei zile calde dinaintea primăverii. 

Spre amiază, Mura, după o dimineaţă întreagă de desfătare, 
pomi spre casă, mîngiiată pe ceafă, blind, de razele dulci ale 
soarelui. Ducea în suflet o lumină nouă, ca toți oamenii întilniţi 
în cale. Dar la colțul străzii, se opri cu inima împietrită și 
deodată sîngele i se răci; cît se vedea cerul în faţă, din sus, 
dinspre Nistru, coborau nori negri, grei, rostogolindu-se 
ameninţători. În cîteva clipe, soarele pieri și după un sfert de oră 
orașul, strivit de tăvălugul viscolului, muri încă o dată. 

Astfel, jocul nefiresc al vremii, trimițind în miezul iernii o solie 
mincinoasă, o prinse pe Mura de pe stradă și-o azvirli ca pe un 
fulg acolo unde-i fusese silă să se ducă. Fiindcă dacă putuse să 
se lupte cu gerul atita timp, nelăsîndu-se învinsă, acum, după 
ziua luminoasă, cînd soarele o făcuse să-și desfacă încordarea, 
nu mai avusese curaj să strîingă iarăși dinţii, pentru a se întoarce 
la o nouă iarnă, între pereții de piatră asudaţi. 


x 


Beţia îl oprise pe Marinică să se bucure îndeajuns. Cînd se 
întoarse împleticit și o văzu așteptind la marginea patului cu 
ochii măriţi de spaimă, nu o recunoscu prea bine și nici nu 
pricepu limpede ce se întîmplase. lar primul gînd care i se 
lumină apoi, făcîndu-l să rînjească bucuros, fu că stiva din curte 
nu se topise degeaba. Atunci, tăbări peste fată grohăind... 


Spre seară, Mura își adună cu silă trupul în cămașa sfișiată, și 
se ridică din pat. Omul dormea adînc, pe o coastă, cu părul 
căzut pe ochi, cu gura murdară de bale uscate. Fata simţi valuri 
de greață răscolindu-i măruntaiele și înţelese că trebuie să 
plece, să fugă numaidecit. Își căută îmbrăcămintea răvășită, 
ascultînd înfiorată vaierele Crivăţului la geam. 

Odată cu înserarea, cea de a doua iarnă se lăsa mai 
apăsătoare, mai cumplită. 

Mura se gîndi cum va trece drumul prin troiene, cum va 
împinge cu umărul în poartă, cum va intra în tinda goală, apoi în 
camera ei, rece ca o ghețărie. Își trase în picioare pantofii 
scîlciaţi, amintindu-și de nopţile lungi în care frigul nu o lăsa să 
doarmă și se cutremură; dar porni, hotărită să înfrunte vremea. 


Abia trase zăvorul, și-o răbufnire de vînt izbi puternic ușa, 
aruncînd-o de perete, lăsînd să năvălească înăuntru iarna 
furioasă, cu toate spaimele ei. Mura simţi o vînturătură de 
zăpadă  arzindu-i obrazul. Se feri speriată, parcă 
nemaiîndrăznind să înfrunte prăpădul de afară. Tremurind, 
închise ușa și cu ochii tulburi, mai dădu un ocol nehotărit, odăii. 

Pe masă, lingă patefonul deschis, o scrumieră răsturnată 
răspîndise mucurile de ţigări și scrumul cenușiu pe jos. Lîngă 
dulap, o pușcă veche, ruginită, atîrna strimb pe perete. Sus, 
peste pilnia roșie a gramofonului, își întindea argile cenușii o 
bufniță împăiată. Fetei i se păru că ochii ei bulbucaţi, sticloși, o 
fixau ameninţători, poruncindu-i să plece. 

În fundul patului, Marinică dormea mai departe, sugîndu-și 
buzele murdare. Mura își luă ochii de la el și privi aiurită restul 
încăperii. Apoi se apropie de sobă, încercă dacă e caldă, se 
aplecă sub pat de unde scoase doi butuci și-i aruncă unul după 
altul în foc, urmărind cum îl cuprinde vilvătaia. Lemnele 
trozneau vesel și răspindeau scîntei mari pînă în mijlocul odăii. 
Fata le privi cîteva clipe, nedumerită; pe urmă tresări și cu o 
pornire nouă se lipi apăsat de sobă, fără să simtă usturimea 
jarului, care prin ușa deschisă îi dogorea picioarele. Braţele ei 
strînseră pătimaș zidul fierbinte, cum nu striînseseră niciodată 
vreun bărbat, căutînd parcă să răzbune astfel suferința corpului, 
după atitea zile petrecute în ger. Suportă dogoarea în piele, în 
măruntaie, în obraz, în ochi, în suflet, adunind cu lăcomie 
desperată căldura, în toate părticelele fiinţei. 

Soba duduia; în pat omul sufla greu; iarna aștepta la geam, 
cumplită, albă și pustie. 

1939 


MAMOCICA 


Mamocica îi cunoștea pe toţi subofițerii regimentului. Care 
cum sosea nou în oraș, intra pe mîna ei încă de la gară. li simţea 
cînd vin și le ieșea înainte ca să-i încînte cu vorbe meșteșugite, 
să-i ademenească în căsuţa ei de pe malul limanului. Acolo îi 
ospăta bine, căci se pricepea la gătit mîncăruri, le dădea să bea 
cîte un clondir întreg cu vin roșiatic și apoi, cînd se înfierbîntau, 
se drăgostea cu ei. 

Mamocica nu era nici româncă, nici rusoaică, nici armeancă, 
ci cîte puţin din fiecare. Frumoasă nu părea să fi fost vreodată, 
deși păstra în ochi o lumină dulce, mîngiioasă, care s-ar fi putut 
să fi fermecat în tinereţe vreo inimă rătăcită pe sub ferestrele ei. 
In oraș o adusese, încă dinaintea războiului, Bogdan Nichitovici, 
care umbla cu barcazul pînă spre Odesa. Indată ce-au sosit în 
tîrg a urmat nuntă creștinească la biserica Soborului și apoi 
Mamocica a știut să se facă stăpină în casa unde era primită. La 
vreo doi ani după aceea barcazul lui Bogdan Nichitovici, prins de 
furtună, s-a scufundat în gura Bugazului, iar stăpînul, după ce a 
fost cu greu scăpat de la înec, s-a ales cu o betegeală care 
încet, încet, i-a cuprins aproape toate oasele... 

De atunci, beteagul zace nemișcat în odaia de la stradă, în 
timp ce dincolo, Mamocica, după ce-și îmbată subofiţerii, se 
drăgostește cu ei. Prin ușa șubredă, care răspunde dintr-o 
cameră în alta, bărbatul aude din vîrful patului și șoaptele și 
mișcările acelea, dar se silește să nu bage de seamă. Uneori 
însă răbdarea i se sfirșește și atunci sîngele îi năvălește, negru, 
în toate vinișoarele capului. Cu mîna beteagă se zbate să apuce 
ceva de jos, o oală, o cizmă sau bastonul, și le aruncă, atît cît îl 
ajută puterea, în peretele subțire. Indată ușa se deschide și 
Mamocica apare în prag, dezmăţată. In josul fustei mototolite, 
picioarele i se văd tremuriînd, lucind sub o sudoare vînătă; părul 
răvășit îi cade în ochi, peste privirea tulbure, iar într-o parte a 
gurii rînjite, dinţii căzuți lasă să se vadă un gol negru și hîd. 

— Vrei ceva, sufletul meu? îl întreabă pe bolnav. 

Vocea ei, puţin gifiită seamănă cu mîngiierile unei mame 
bune. O clipă, ura din ochii bolnavului se înmoaie, căci 
Mamocica îi zimbește tare blind. Dar deodată simte valurile de 


venin, veninul nou și veninurile vechi, strîngîndu-i-se în inimă și 
din inimă urcîndu-i-se în obraji, în ochi. 

— Tirfă! Tîrfă! îi șoptește printre dinţi, sugrumat. 

Apoi izbucnește, răcnind: 

— Și tu, de dincolo, că nu te văd, rușine să-ţi fie și Dumnezeu 
să te bată, că te întinzi cu o căzătură! Cu o tîrfă bătrînă! Huoo! 


Mamocica știe rosturile tuturor fetelor din oraș: cînd le vine 
sorocul, cu cine se au bine, dacă sînt sau nu sînt fete mari, dacă 
au căpătat vreo boală sau vreo sarcină. Le așteaptă pe la 
colțurile străzilor, le mîngiie dacă le vede necăjite, și le dă în 
cărţi, prevestindu-le crai cu dar la așternut. Fetele o ascultă 
încîntate și își lasă soarta în mîna ei, căci Mamocica îi cunoaște 
pe toţi ofițerii, pe judecători, pe funcţionarii de la prefectură, de 
la bancă, de la primărie, așa că nimeni nu poate să le aranjeze 
soarta mai bine decit ea... 

De multe ori casa ei servește de culcuș cutărei sau cutărei 
perechi. Atunci Mamocica trece în odaia de alături și stă pe 
patul soțului legiuit mîngfindu-i cu mîna bătătorită obrazul, 
răsucindu-i ţigări, spunîndu-i vorbe frumoase, ca nu cumva să 
facă gălăgie. Citeodată, de dincolo se aud șoapte și zgomote 
deșuchiate. Ascultindu-le mîna femeii începe să tremure ușor, 
ochii îi înţepenesc, respiraţia i se pripește. Ea trage atentă cu 
urechea dincolo, să nu piardă nici o vorbă, și degetele i se înfig 
în obrazul bolnavului, torturîndu-l. Dacă el încearcă să strige, 
Mamocica îi astupă gura: 

— Taci, tu, nevolnicule, taci!... 


Sub ferestrele casei, malul cade ca un perete, drept, pînă la 
marginea apei. De sus, ţărmul limanului se vede în lung, cu 
toate cotiturile și ascunzișurile, de la pichetul de grăniceri, pînă 
spre moară. 

Sub ripa aceasta veneau înainte, vara, perechile de tineri să 
se ascundă în bălării. Dar de cînd grănicerii umblă cu cîini, 
nimeni nu mai îndrăznește să coboare acolo. Odată dulăii s-au 
repezit într-un tufiş și au scărmănat sîngeros trupurile 
împreunate. De atunci tinerii își caută alte locuri: porumbișurile 
de pe lîngă case, unde porumbul crește destul de mare ca să-i 
ferească de vedere, sau în viile de la marginea orașului, sau mai 
departe, în fundul carierelor de piatră. 


Strada care părăsește orașul pe la miazăzi, o stradă largă, cu 
căsuțe mici și cenușii, oblonite toată ziua, trece pe lîngă 
regiment, pe lîngă închisoare, o ţine pe la marginea cimitirului și 
apoi, după ce trece calea ferată, se pierde peste cîmpul nisipos, 
printre vii și cariere, de-a-lungul limanului. Cînd se înserează și 
pe malul rusesc încep să sclipească luminile de la Ovidiopol, 
casele cenușii își deschid obloanele și revarsă peste marginea 
orașului nenumărate perechi îndrăgostite care-și caută adăpost. 
Atunci Mamocica iese în stradă ca să alerge neobosită de la o 
ușă la alta, din fereastră în fereastră. Ea știe să mîngiie și să 
sfătuiască și găsește totdeauna cele mai potrivite cuvinte. In 
unele seri se întoarce acasă sleită de atita alergătură și se 
gîndeşte că în tot orașul nu se face mai multă dragoste ca pe 
ulița ei. Apoi se uită în oglindă; lumina slabă a lămpii cu gaz face 
ca golul negru din colţul gurii știrbe să pară mai hîd. Atunci se 
lasă pe pat și ascunzîndu-și capul sub perne pornește să plingă 
încetișor.  Scîncetul ei străbate pînă dincolo, în camera 
bolnavului. Acesta trage cu urechea și cînd înțelege că într- 
adevăr femeia plinge, suride muţumit, un suris larg care-i 
deschide figura încruntată. 

— Hai? Ai rămas văduvă în seara asta, hai? N-ai găsit nici un 
calic pe stradă? Plîngi acuma, de, plîngi tirfă, să mă bucur și eu! 


Cam la o săptămînă o dată, Mamocica făcea seara semne cu 
lampa la fereastră. lar a doua seară, un vlăjgan cu mundir 
cenușiu, ciocănea în oblon. 

Mult timp, stăpiînul casei l-a crezut și pe acesta tot un ibovnic, 
pînă într-o zi, cînd luînd aminte la vorbele lor, a înțeles în sfîrșit, 
că vlăjganul venea de pe malul celălalt și nu pentru a se 
drăgosti. El voia să știe ce fac soldaţii la cazarmă, ce mănîncă, 
dacă au cartușe, dacă sînt nemulţumiţi, dacă pleacă în 
concediu. Toate acestea le afla Mamocica de la subofiţerii ei. 

Zile întregi a stat bărbatul la îndoială, dacă să facă într-un fel 
sau în altul. Uneori îl apuca mila, dar alteori cînd auzea alături 
vorbe și strigăte nerușinate, veninul din sînge i se urca iarăși la 
cap și-l îndirjea. Zile întregi, s-a uitat din virful patului pe 
fereastră, urmărind șepcile cu bandă roșie ale ofițerilor care se 
duceau la regiment Și într-o zi a strigat după diînșii, iar ei s-au 
apropiat de fereastră. Mamocica nu era acasă. 


Peste cîteva zile, cînd a văzut jandarmii înconjurîndu-i casa, 
ea a înţeles dintr-o dată. Și-a dat repede seama că nu are pe 
unde să fugă și s-a repezit în camera vecină cu gîndul să se 
ascundă sub patul bărbatului. Dar cum a trecut pragul s-a oprit, 
cu respiraţia gituită: ologul, tremura din toate încheieturile 
trupului beteag, în timp ce pe frunte îi alunecau broboane mari 
de sudoare. Privirea lui îngrozită fugea de la ușă la Mamocica, la 
fereastră, în toate colţurile odăii, umblind parcă după ajutor. 
Apoi încercă să ridice braţul înţepenit și să-l întindă spre femeie. 

— Mamocica, Mamocica, iartă-mă! 

În momentul acela cineva ciocăni puternic la ușă. Ochii femeii 
luciră, iar gura i se întinse într-un zîmbet strîmb. 

— Tu mi-ai făcut-o, Bogdan Nichitovici! 

— Eu, Mamocica, iartă-mă! 

— Nenorocit bătrîn! Cine are să-ţi poarte acuma de grijă? Cine 
o să te îndoape? Cine o să te curețe, minte seacă? 

— Deschide! strigară cei de afară, izbind cu umerii în ușă. 

— Nenorocitule, urmă Mamocica, acuma ai să crăpi singur! 

Se duse spre ușă să deschidă, apoi se răzgindi și întorcîndu-se 
furioasă apucă oala cu murdărie de sub pat. In clipa aceea, cei 
de afară începură să izbească din nou cu umerii în ușă, ca s-o 
scoată din ţiţini. Mamocica ridică oala în sus și-apoi o izbi, 
scîrbită în capul ologului. 

— Na, Bogdane, bătrîn nebun! Să nu rămii nerăsplătit! 

Cînd a doua zi de dimineaţă au scos-o din beciul poliţiei ca s-o 
pornească la gară, Mamocica plingea încetișor. Peste noapte 
căzuse prima brumă și acoperișurile caselor, albite, făceau ca 
orașul să pară străin. Mamocica nu recunoștea nici străzile, nici 
copacii, nici ferestrele cu obloanele închise. 

Soarele răsărea pe un cer rece, vînăt. De după un colț de 
stradă apăru un grup de fete, lucrătoare la fabrica de conserve. 
În momentul acela sirena fabricii sună ascuţit, sfișiind liniștea 
orașului. Fetele făcură cîţiva pași mai iuți, apoi deodată o văzură 
pe Mamocica între baionetele jandarmilor. Se opriră speriate și 
se traseră lîngă zid, cu mîna la gură. Femeia trecu printre ele și 
le văzu tremurînd de frig în rochiile lor sărace. 

— Bietele mele fete! le șopti, lăcrimînd. Bietele mele fete! Ce 
o să faceţi voi fără mine? 

1939 


ȘASE MONEDE ALBE 


Cînd simţise mîna străină alunecîndu-i pe sub fustă și 
ridicîndu-se pe coapse cu o stăruinţă pe care nu o putea opri, 
Ania protestase slab, parcă plictisită că trebuie să se folosească 
mereu de aceleași vorbe neconvingătoare: 

— Nu, nu! Te rog, nu! Fie-ţi milă de o biată fetiță nevinovată! 

Dar bărbatul părea că nu aude glasul ei miorlăit. Miinile lui îi 
căutau nemurind rufăria. Ania simţi apăsînd-o supărător în obraz 
bărbia ţepoasă a omului, în timp ce respiraţia lui aprinsă o ardea 
în ureche. Încercă să-și mute capul, dar nu reuși să iasă de sub 
apăsare și se resemnă. 

„Numai de nu mi-ar rupe chiloţii”, se gîndi, făcînd involuntar 
din șolduri o mișcare pentru a lăsa elasticul să alunece. 

— Ai milă de o biată fetiță nevinovată! mai miorlăi, 
noconvinsă, apoi simţi că numaidecit, bărbatul are să o 
stăpînească. Atunci, socotind că s-a apărat îndeajuns, își lăsă 
picioarele moi, așteptînd aproape nepăsătoare urmarea. 

„Treacă și ăsta”, consimţi, fără bucurie și fără părere de rău. 
Ceea ce se petrecea i se părea într-atit de lipsit de importanţă, 
încît dacă omul nu și-ar fi impus ritmic și impetuos prezenţa, ar 
fi putut să se lase furată de ginduri, și să îl ignore. Auzi clar, 
peste gifiitul lui, în odaia de alături, hirfitul caracteristic al 
pendulei care se pregătea să bată; apoi sunetele grave începură 
să curgă numaidecit, unul după altul, măsurate, muzicale. 
Incercă să numere bătăile și atunci constată o sicîitoare 
nepotrivire între ritmul lor larg, cumpănit, și mișcările repezite, 
însoţite de gifiieli ale bărbatului. Era ca și cînd un soldat ar fi 
pierdut cadenţa și s-ar fi străduit să-ţi potrivească din nou pasul 
după muzică. 

Ania strînse dinţii și numără bătăile pendulei: una, două... Dar 
ritmul celălalt, mișcările bărbatului, care cîteva clipe înainte îi 
fusese indiferent, se impunea acum precis, limpede, încurcînd 
numărătoarea. Se forță să asculte pendula mai departe; bătăile 
grave îi tocau încet nervii ca un satiîr neascuţit, care nu taie, ci 
numai zdrobește. Simţi un val de căldură coborîndu-i pe șira 
spinării, ca să se răspindească în tot corpul, cu furnicături 
mărunte, dese, de nesuportat. Numără: trei, patru... 


Pînă atunci, nici nu-și dăduse seama cit putea fi ceasul. 
Observă numai că bătăile se prelungesc. La a șasea lovitură, 
socoti că afară se întunecase: avea să urmeze o noapte 
nesfirșită, ca și sunetele pendulei. Apoi îi veni brusc în minte, 
adevărul că pendula n-ar fi putut în nici un caz să bată mai mult 
de douăsprezece ori. Atunci strînse hotărită dinţii, așteptînd 
sfîrșitul. Cînd, după a șaptea lovitură, mai apăsată și mai lungă, 
bătăile se opriră, tresări surprinsă. Liniștea care urmă atit de 
neașteptată, o făcu pentru o clipă să uite prezenţa și gesturile 
bărbatului. Apoi cînd își reveni și-l găsi agitindu-se mai departe, 
mișcările lui i se părură dintr-odată nelalocul lor, ca ale unui 
dansator care continuă să se învirtească, după ce muzica a 
tăcut. 

„Treacă și asta!” gîndi, scîrbită că faptele se desfășuraseră 
rușinos de repede. Pendula bătuse abia ora șapte; iar străinul 
sosise în oraș cu trenul de cinci. In două ceasuri avusese timp 
să-și ducă bagajul la hotel, să plece după o odaie mobilată, să 
intre în prima casă de la colţ. Și iată, fără să fi dat măcar un 
răspuns hotăritor, acuma... 

„Măcar dacă ar rămiîne!”, își spuse fata, fără să spere prea 
mult. 

Odaia nu era frumoasă; tavanul scund, pereţii coșcoviti, 
ferestrele întunecoase, nu puteau să placă nimănui. În curtea 
mică din spate, pînă la gardul mohorit al casei vecine, pămîntul 
sterp, cenușiu, fără pic de iarbă, frămîntat de porcii care scăpau 
printre uluci și veneau să rime, mustea de umezeală, acum cînd 
șirul lung de ploi începuse, odată cu sosirea toamnei. Părea că 
noroiul din curte are să dospească, să se umfle, să se ridice, să 
intre în casă pe ferestrele scunde. Ania știa că la iarnă n-are să 
poată sta nimeni în odaia unde de pe acum se făcuse frig. 

Cercetă pereţii de jur împrejur și văzindu-i așa de posomoriţi, 
de neprimitori, se gîndi că silinţa ei va rămîne zadarnică. Ce-ar fi 
putut fi frumos în această odaie străină pentru un om care 
venea de la drum, dintr-un oraș cu străzi asfaltate, cu case 
înalte, luminoase, calde? Patul de fier, înalt și îngust, acoperit cu 
un macat cărămiziu, părea neprimitor. În faţă, lîngă ușă, stătea 
gata să se prăbușească un dulap vechi de nuc înnegrit avînd 
alături un birou cu pinza de deasupra sfișiată. Ania știa că nu va 
încînta pe nimeni Napoleonul încruntat de pe birou, la fel cum 


nu putea să încînte tolul ros de pe podea sau scaunele 
desfundate și icoanele cu candela stinsă. 

Asta era odaia și fără îndoială, străinul nu putea să se înșele 
asupra ei. Se oprise să stea de vorbă, pentru că bărbaţilor le 
plac fetele rămase singure acasă. Dacă n-ar fi aflat că mama ei 
se întoarce seara tirziu... Și pe urmă, n-avea de unde să știe că 
în toate casele de pe stradă, unde erau camere de închiriat, ar fi 
găsit la fel cîte o fată singură, așteptînd-o pe maică-sa să se 
întoarcă. Altminteri ar fi plecat să-și aleagă o casă mai bună și o 
fată mai frumoasă. 

— Eşti dulce! zise deodată vocea străinului, spărgîndu-i-se 
gifiit în ureche. 

Vorbea gros, răgușit și fetei i se păru că mai degrabă rostise o 
ameninţare decît o mîngiiere. Se deprinse de sub îmbrățișarea 
lui moleșită și își trase rochia în jos, peste coapsele muncite, cu 
un gest repede, nu atit rușinat, cît silnic. Bărbatul căzuse vlăguit 
cu capul pe pernă. La lumina slabă care venea de afară, Ania 
văzu că o privește, aproape adormit. Colţurile buzelor i se 
ridicau într-un fel de zîmbet strimb, prin care credea că mărește 
complicitatea fetei. 

— Acuma trebuie să vină mama; mă duc să aprind lampa, 
spuse Ania, alunecînd pe la picioarele lui ca să se dea jos din 
pat. 

Trecu repede dincolo și umblind prin casă, după chibrituri, 
observă că dușumelele scărțiau parcă mai tare ca de obicei. 

„Degeaba, n-are să rămînă!” gîndi descurajată. 

Trebuia să vadă, în fiecare zi cîte puţin, cum casa se 
părăginește. Acum scîndurile începeau să putrezească și ea știa 
că niciodată n-au să fie înlocuite. Aprinse lampa oftînd; la lumina 
gălbuie odaia părea mai săracă. Trecînd prin faţa oglinzii, își 
aruncă o privire speriată; își văzu chipul prelung, palid, cu 
pomeţii ieșiţi afară din ovalul obrazului. În umbră buzele se 
desenau vinete și fără formă vie. Se gîndi deodată că nu mai 
avea nici un rost să se ducă dincolo unde bărbatul aștepta 
nerușinat în patul ei. Îi veni să-i strige prin ușă că n-are de ce să 
mai stea. Vroia o cameră de închiriat? Să se ducă, sînt destule! 
Și fete sînt destule; mai frumoase, cu obrajii mai roșii, cu 
șoldurile mai rotunde și tot atît de proaste. 

„Ducă-se! Ducă-se!” murmură, stăpiînindu-și între dinții 
strînși, începutul plînsului. 


Și cu o pornire nouă, de ură și de deznădejde, trecu dincolo, 
călcînd apăsat, dirz, gata parcă să înfrunte un dușman. 

Bărbatul se ridicase și stătea cuminte pe marginea patului, 
fără să pară că ar avea de gind să plece. Colţul gurii i se 
destinsese și fetei i se păru că deslușește pe chipul lui un zîmbet 
curat, luminos. Puse lampa pe masă, privindu-l îndoită. Îl văzu 
frămiîntîndu-și încurcat degetele, de parcă ar fi vrut să facă ceva 
și nu știa de unde să înceapă. Ania se gîndi că dacă are să-i 
vorbească, n-are să-i mai poată spune „domnișoară” cum îi 
spusese la început, ca unei străine. Atunci își dădu seama că 
nici măcar numele nu i-l știa. Ar fi vrut să strige: „Haide, cine 
ești? Pe mine mă cheamă Ana Damianov.” 

După cîteva clipe grele, în sfîrșit bărbatul vorbi, încă încurcat, 
frămiîntîndu-și mai departe degetele pe genunchi. 

— Care va să zică, asta e camera, nu ? spuse, rotindu-și 
privirea de jur împrejur. 

Inima fetei se strînse; nu reuși să îngiîne nici un răspuns. Făcu 
cu brațele un gest dezolat, afirmativ: da, din nenorocire, asta 
este și alta nici nu avem. 

— Și ce chirie cereti? întrebă bărbatul mai departe. 

Abia după aceste cuvinte îndrăzni Ania să ridice privirile, din 
nou. Îl văzu zimbind binevoitor. 

— Mama spune că șase sute, răspunse stînjenită. 

Ar fi vrut să adauge: „Dar...”, căci îi era teamă să nu fi cerut 
prea mult. Era bucuroasă s-o dea cu cinci, poate chiar cu patru 
sute. 

— Șase sute? spuse el, fără să pară mirat, rotindu-și din nou 
privirile spre cameră. 

Fata se simți iarăși cuprinsă de îndoială. 

„Dacă nu se tocmește, n-o ia”, gîndi, descurajată. 

Totuși, bărbatul nu părea că are de gînd să plece. Stătea mai 
departe pe marginea patului, parcă mai la locul lui. Își ridică 
privirile spre fată; la lumina slabă a lămpii, Aniei i se păru că are 
ochi mari, albaștri, blînzi. Simţi dintr-odată nevoia să vorbească 
mult, să-l încînte, cum știa că fac celelalte fete care închiriază 
camere. Curajul i-l dădea chiar privirile lui, din ce în ce mai 
prietenești și mai promițătoare. 

— Dacă rămiîneţi, are să vă placă la noi, vorbi repede. 


Dar se opri brusc, dîndu-și seama că spusese ceva de care 
singură se îndoia. Ar fi trebuit să înceapă altfel, cu vorbe 
frumoase dar fără minciuni. 

— Dacă rămîneţi, reluă mai puţin hotărită, mama are să vă 
facă dimineaţa cafea. Puteţi să vă folosiţi de bucătărie; e alături. 
Sîmbăta dacă vreţi, vă încălzim apă în cazan și puteţi să vă 
spălaţi bine; avem o baie de zinc, da, destul de mare, cred că o 
să încăpeți în ea. 

Se opri din nou încurcată. Acuma, cum îl vedea pe pat, nu-și 
dădea seama cit e de mare; dar își amintea că fusese uimită de 
statura lui înaltă, cînd intrase pe ușă. 

„Degeaba, n-are să aibă loc în baie!” se gîndi, lăsîndu-și 
stînjenită privirile spre podea. 

Ştia bine că ea însăși abia încăpea, destul de greu, strîngîndu- 
și genunchii la gură. Ar fi trebuit totuși să spună, că pe toată 
strada nimeni nu avea baie, măcar una proastă ca a lor. 

— Da, o să vă puteţi spăla, reluă cu un curaj legitim. Pe aici 
nu prea sînt băi. Vecinii se scaldă vara în liman, dar iarna... 

Socoti că nu face rău vorbind despre străini; doar nu spunea o 
minciună. Nu era oare adevărat că Lalea, fata de peste drum, se 
spăla numai o dată pe lună, în lighean, iar dacă în seara hotărită 
îi veneau musafiri, sau era la bal amina pentru luna următoare? 
Și Lalea era dintre fetele curate, care stătea de vorbă cu 
colonelul, cu maiorul de la cercul de recrutare și cu alţi ofiţeri 
superiori. Altele duhneau de sudoare de la zece pași. Olga, 
armeanca din capul străzii, care se credea cea mai frumoasă 
fată din oraș, dormea toată iarna îmbrăcată și nu lepăda rufele 
decit la două-trei săptămîni odată. Sau Valia, despre care toţi 
vecinii aflaseră că nici măcar pe ochi nu se spală dimineaţa. 
Parcă Ania nu știa ce înseamnă să te speli în miezul iernii, pe 
ger, în odaia rece, cu apă îngheţată, de la cișmea? 

Amintindu-și de iarna care se apropia, simţi cum i se strînge 
inima. Oftă. 

— Foc, spuse, facem împreună; jumătate noi, jumătate 
dumneavoastră. Cu două căruţe de stuf, treceţi peste iarnă. 

Minţea, căci două căruțe de stuf abia dacă ar ţinut o lună; dar 
nu avea curaj să spună adevărul, că stuful se duce iute și costă 
trei sute de lei căruţa. 

— Avem sobă bună, adăugă, cu vocea mai înceată, ca și cînd 
și-ar fi vorbit ei însăși pentru a-și face curaj. Nu trebuie să aveți 


nici o grijă; ușa e pe sală și focul îl aprinde mama, în fiecare zi. 
O să fiţi mulţumit. 

— Lumina nu arde? întrebă deodată străinul ridicîndu-și 
privirea spre abajurul de hîrtie colorată, din tavan, sub care se 
zărea becul înnegrit. 

Ania se înroși: curentul era tăiat de un an de zile, pentru că 
datoria la uzină se făcuse prea mare. Mai toate gospodăriile 
vecinilor erau la fel de datoare și li se tăiau firele. Acuma 
motoarele de lumină mergeau numai pentru casele bogate și 
pentru unele prăvălii, mai mari, din centru. Citeodată, cînd 
stăpînul uzinei făcea parastas pentru nevastă, dădea drumul la 
curent pentru tot orașul, ca să se bucure calicii de sufletul 
răposatei. Dar ţinea numai o zi, sau două și oamenii învăţaţi cu 
lămpile de gaz, nici nu se  gindeau să  învirtească 
întrerupătoarele. 

Fetei îi fu rușine să spună adevărat 

— Este ceva stricat la ceasul de sală. Dar miine o să chemăm 
să repare. 

Făcuse socoteala că din banii luaţi pe chirie să plătească cele 
trei sute de lei datorate la uzină. 

— Eu n-aș avea prea mare nevoie de lumină, că nu citesc 
seara, continuă străinul parcă să se scuze. Dar am un aparat de 
radio... 

Ania simţi urcîndu-i-se în coșul pieptului o undă fierbinte. 

— Aveţi radio? întrebă repede, împleticind cuvintele. O, ce 
bine îmi pare! O să-l puneţi în fiecare seară? Nouă ne place 
foarte mult să ascultăm. Are să fie frumos. 

Apoi brusc înflăcărarea i se topi și tăcu, încurcată. Vorbise ca 
și cînd omul ar fi fost hotărît să rămînă. De unde putea să știe ce 
are să se întimple cu el? Ar fi trebuit să-l întrebe, însă îi lipsea 
curajul. Așteptă cîteva clipe, nedecisă. Pe urmă îl văzu scotocind 
într-un buzunar unde sunau bani de metal. 

— Da, am să rămîn aici, spuse el, simplu. Uite banii pentru 
chirie. Cred că miine am să mă pot muta, nu? In seara asta 
rămîn la hotel. 

Ania îl privea cu ochii rătăciţi; nu-i venea să creadă că are un 
chiriaș adevărat, care îi pune în palmă șase monede albe, 
rotunde și frumoase ca niște medalii: un chiriaș care nu glumea, 
care era cu adevărat hotărît să rămînă. Abia acum o cuprinse 
rușinea pentru cele întîmplate la început. Ar fi trebuit să fi fost 


altfel: mai tîrziu și mai frumos. Căci nu avea de a face cu un 
străin oarecare, ci cu un chiriaș cinstit și serios. 

Strinse tare monedele în pumn; prezența lor reală, zimţuită, îi 
aduse în suflet o pornire de recunoștință. Se apropie de el cu 
ochii umeziți, înduioșată. 

— Am să-mi dau toată silința să vă placă la noi, spuse cu 
teama că nu va găsi nici cuvintele, nici glasul care să-l 
mulțumească. 

Apoi încercă în alt fel, un ton mai apropiat, tutuindu-l stîngaci: 

— N-are să te supere nimeni aici, să știi, la noi e foarte multă 
liniște. 

Bărbatul părea însă că nu ascultă. Apropierea fetei îi 
transmise alt gînd. O apucă înfrigurat de mină și-o trase spre 
pat. 

Ania nu se gindea să se mai împotrivească, dar îi părea rău că 
faptele aveau să se petreacă la fel ca prima oară; îi părea rău că 
acelea nu erau încă uitate, pentru a începe de la capăt, cu alte 
gesturi și cu alte cuvinte. Din obișnuință scăpă încă o dată 
printre dinţi, miorlăind, protestul naiv de la început: 

— Nuţi-e milă de o biată fetiţă nevinovata? 

Apoi roșindu-se, nu de tonul nepotrivit al cuvintelor, căci ei i 
se păreau la locul lor, ci de faptul că trebuise să mai opună o 
rezistenţă cît de mică noului chiriaș, simţi dintr-odată nevoia să 
ofere mai mult decît o dorea el. Se gîndi la gesturi deșuchiate, 
pe care nu îndrăznise niciodată să le facă. Îi veniră în minte 
cuvinte de rușine care altădată ar fi îngrozit-o și le pronunţă 
mecanic în urechea bărbatului. 

— Vreau să-ţi placă mult! gifii apoi. Vreau să-ţi plac mai mult 
decît orice altă fată. 

Și avea o pornire sinceră în suflet, care făcea ca vorbele să nu 
i se pară false. Era însă numai recunoștința pentru străinul care 
se oprise, nesperat, în odaia urită, rece, cu pereţii strimbi. Căci 
altfel, era străină de ceea ce se întîmpla, de încordarea 
bărbatului, de munca lui năvalnică. Gîndul ei întreg și adevărat 
era la cele șase monede albe pe care, puţin mai înainte, în clipa 
îmbrăţișării, le lăsase să alunece lîngă pat; era bucuria de a le 
ști acolo, lucind argintiu pe covor și era teama de a nu fi rătăcit 
vreuna în crăpăturile podelei. 

1939 


BOMBARDAMENTUL 


La poarta școlii flutura un steag mare, alb cu cruce roșie. 
Copiii se opriră nedumeriţi în faţa șirului lung de autocamioane 
cu coviltire cenușii, care, nemaiîncăpînd în curte se înșirau pe 
stradă, pînă după colţ. Apăruseră pe neașteptate în prima 
dimineaţă de toamnă, parcă dinadins în ziua cînd ar fi trebuit să 
înceapă școala. 

Printre zăbrelele gardului, copiii văzură in curte oameni în 
halate albe purtînd tărgi. Nu era greu de bănuit ce se întîmplă 
acolo, însă ei nu îndrăzniră să plece fără o vorbă de la cineva. Și 
cum nimeni dinăuntru nu-i băga în seamă, rămaseră multă 
vreme la poartă, privind cum se transportau răniţi. Abia tirziu, 
un zvon pornit de la director, că școala nu se mai deschide, îi 
făcu să se risipească. Dar plecînd, mai întoarseră din mers 
capul, neîncrezători, cu un fel de neliniște, temîndu-se parcă să 
nu-i cheme înapoi. Numai la colțul străzii, cînd gardul cărămiziu 
dispăru, răsuflară ușuraţi și abia atunci bucuria îi cuprinse cu 
adevărat. 

Dușumelile sălilor întunecoase și reci ale școlii de care 
fugeau, erau năclăite de sînge; în lungul coridoarelor răzbăteau 
vaietele unor dureri noi, mature; dar copiii ignorau suferinţa 
trupurilor sfirtecate, de aceea steagul cu cruce roșie, de la 
poartă, nu avea pentru ei semnificaţia adevărată. ci una 
sărbătorească. Așa că se îndreptară gălăgioși spre maidanele de 
la barieră, pentru a regăsi în bălării toate jocurile și frumuseţile 
vacanței. Alţii merseră mai departe, la fabrică. Antone, 
mecanicul de la rafinărie, plecase de mult și acum nimeni nu-i 
mai împiedica pe copii să se joace în curtea lui plină de mașini, 
cu cazane și cu atitea lucruri miraculoase. Nevasta mecanicului, 
Emma, o poloneză blajină, cu părul galben și cu ochii albicioși, 
iubea copiii și-i lăsa să se joace. Avea și ea doi băieţi, cam palizi 
și cam speriaţi, pe care era bucuroasă să-i vadă amestecîndu-se 
între micile haimanale din oraș. Înainte, cînd mecanicul venea 
din fabrică, o rupeau la fugă, peste gard, curtea se golea într-o 
clipă și cei doi micuţi rămîneau părăsiţi, tremurînd, în vîrful 
grămezii de fiare vechi din spatele casei. 

Nu era om rău mecanicul, dar chipul lui înnegrit de funingine, 
mereu încruntat, îl făcuse să fie temut pe nedrept, chiar de 


copiii mai mari. Niciunul nu avea curajul să-l înfrunte cînd îl 
vedeau venind încetișor spre casă, de aceea, oricite minuni ar fi 
ascuns curtea cu mașini și cu fiare vechi, stăteau acolo tot cu 
frica în sîn, și puși pe fugă. 

Pe la mijlocul verii, aflară însă că mecanicul o să plece, așa 
cum multă lume pleca din oraș, dar nu le veni a crede pînă nu-l 
văzură îndreptîndu-se spre gară; blînda Emma și cei doi micuţi îl 
conduceau, ţinîndu-se de pulpanele hainei lui militărești. 

Era o zi frumoasă, plină de soare și de soldați. Războiul 
începea, ca întotdeauna, cu cîntece și cu flori. Răniţii începură 
să curgă abia mai tirziu; atunci cîntecele încetară. lar cînd 
școlile fură transformate în spitale, copiii se bucurară de 
vacanţa nouă, tot așa cum se bucuraseră de plecarea 
mecanicului Antone. 


Într-o noapte, orașul trecu din somn, în spaimă. Clopotele 
bisericilor sunară, ca pentru o sărbătoare lugubră. Din 
întunericul văzduhului cădea peste acoperișuri, ameninţător, un 
ciudat sforăit metalic. Deodată, de jos ţișniră șuvițe de lumină și 
brăzdară neliniștite cerul. Apoi se auziră bubuituri asurzitoare, 
spre gară, spre uzină, spre rafinărie. Huruitul înfricoșător se 
scurse pe cerul negru, pe deasupra orașului. 

Cînd reflectoarele reușiră să-l prindă în fascicolul lor orbitor, 
zepelinul era departe, mic, albicios, ca o molie argintie, ca un 
bicisnic parazit al cerului. 

A doua zi, la ferestre se lipi hîrtie albastră și oamenii 
așteptară venirea nopţii, cu inimile strînse. Emma își luă copiii 
de mînă și-i duse la biserică, să-i închine la icoane, ca să le 
treacă spaima. O bombă căzuse pe drumul de lîngă fabrică, și o 
schijă sărise pînă în spatele casei, în grămada de fierăraie. Era o 
bucată de oţel lucios, colţuroasă și înfiorătoare. Andrei, băiatul 
cel mai mare al mecanicului, cuprins de o îndrăzneală 
neașteptată ascunse schija în sîn, le-o arătă copiilor, la joacă și 
le povesti grozăvia bombardamentului de peste noapte. Nimeni 
nu se îndoia că Andrei spunea adevărul, se știa doar, în tot 
orașul, că zepelinul aruncase bombe la rafinărie. Și apoi, bucata 
aceea de metal ucigător era o dovadă atît de impresionantă. 
încît chiar copiii cei mai trufași îl priviră pe Andrei ca pe eroul 
cartierului. 


După citeva zile, zepelinul zbură pe deasupra orașului în plină 
amiază, aruncă iarăși bombe la gară și la uzină. O femeie căzu 
ucisă, iar unui copil ii fură retezate picioarele. Peste două zile 
copilul muri la spital și atunci maică-sa veni pe locul unde 
căzuse bomba, gindind că va găsi acolo picioarele retezate, să 
le îngroape. Cînd fapta se află în oraș, celelalte mame se 
cutremurară, iar bărbaţii plecară fruntea, pe gînduri. 

Pe urmă începură să vină aeroplane. Se spunea că zepelinul a 
fost lovit de obuze, la București și că încercînd să scape înspre 
Giurgiu, a căzut în Dunăre. 

Aeroplanele veneau uneori cîte unul, alteori două, trei și chiar 
mai multe și aruncau bombe cam în aceleași locuri. Oamenii 
știau acum să fugă și rar se întîmpla să mai lovească pe 
vreunul. Dar într-o zi bombardară tîrgul de vite, în marginea 
orașului, unde nimeni nu se aștepta. Oamenii mai avură timp să 
fugă și nu fură uciși prea mulți; vitele însă, priponite în ţarcuri 
ori înjugate la căruțe, fură jalnic strivite de bombele care cădeau 
în plin. 

Erau trei aeroplane mari, greoaie. Și cînd să plece, tunurile, 
care trăgeau întruna, doboriră unul din ele. S-a văzut o aripă 
fărîmiţindu-se, apoi aeroplanul începu a se roti, din ce în ce mai 
iute și deodată, așezîndu-se cu botul în jos, porni ca un bolovan 
spre pămînt. Tunarii care s-au dus acolo în grabă au găsit sub 
sfărimături cinci trupuri zdrobite. Numai unul din aviatori mai 
răsufla și pe acela, miloși, l-au dus cu targa la spital. 

Cînd faptele s-au aflat în oraș, lumea s-a adunat în piaţă. 
bucurîndu-se, socotind că de acum înainte n-o să le mai dea 
mîna aeroplanelor să vină ca la ele acasă. lar unii strigau că nu-i 
drept să fie îngrijit neamţul la spital, ci să fie spînzurat în faţa 
primăriei. 


Cam atunci se întîmplă ca băieţii să găsească între fiarele din 
curtea mecanicului, o pușcă veche, ruginită. Impinși de același 
spirit răzbunător care stăpînea orașul, hotărîră să se folosească 
de ea pentru a împușca un neamţ. Nu puteau, firește, să se 
gîndească la acela din spital, deși de acolo le venea îndirjirea. 
Dar un neamt trebuia găsit neapărat, în altă parte. Și nu le fu 
greu să îl aleagă pe băiatul cel mic al mecanicului, fiindcă îl 
chema Peter. Andrei nu se împotrivi, știa că nu este vorba decit 


de un joc; pentru a se învoi atît de ușor, mai ajutase însă și un 
pic de ciudă pe care o nutrea mezinului. 

Fără să fi fost o mamă rea, blinda Emma îl iubea parcă mai 
mult pe cel mic. Peter purta numele bunicului, tatăl ei, și-i 
amintea astfel de familia părăsită și de patrie, pe care nu le 
putea uita ușor. li amintea nu numai de bătrînul cu mustăţi 
mari, albe, cu părul cărunt lins pe tîmple și adus lung la ceafă. li 
amintea satul de mineri silezieni, de unde o luase Antone; îi 
amintea surorile albe și triste și strigătele păstorilor care își 
adunau turmele cînd coborau din munți; îi amintea fraţii blonzi și 
tăcuţi și bocetele mamei cînd fraţii piereau unul cîte unul, în 
galerii surpate. 

Emma căuta cu toată puterea inimii să-și împartă dragostea 
deopotrivă, între amîndoi copiii, însă niciodată ccl mare nu se 
apropia de dînsa cît micuțul Peter. Andrei era la fel de palid ca 
mezinul, dar în înfățișare avea ceva din încruntarea tatălui său. 
Anii îi înăspreau privirea și Emma îl vedea astfel depărtindu-se 
de dînsa din ce în ce mai mult. 


Lui Andrei nu-i fu greu să-și ademenească fratele în fundul 
grădinii. Dar de acolo înainte, lucrurile s-au cam încurcat. 
Judecata a mers înciîlcit. Gîgu, băiatul limonagiului, care făcea 
pe procurorul, nu știa bine ce trebuie să spună. Văzuse un astfel 
de proces într-un film de spionaj, dar faptele nu se potriveau 
întocmai; și-apoi cum să ţii minte atitea, să le spui pe 
nerăsuflate? Unul dintre copii, nemulțumit, strigă furios ca 
acuzatul să fie împușcat. Peter începu să plingă și atunci Gigu, 
făcîndu-i-se milă, nu mai vru să se joace. In locul lui a trebuit să 
treacă Andrei; el reuși să povestească o mulţime de fapte 
monstruoase pe care i le atribui, fără milă, acuzatului. Peter 
asculta speriat; era prea mic pentru a înţelege bine ce spunea 
Andrei, dar înfățișarea lui răzbunătoare îl făcu să izbucnească 
din nou în plins și numai cu greu putu fi sfirșită judecata. 
Acuzatul fu condamnat la moarte pentru că aruncase bombe 
asupra orașului. 

— Bine! biigui Peter. Acuma vreau acasă! 

Insă cazna nu se terminase; urma execuţia. 

Deși s-ar fi cuvenit ca vinovatul să-și sape singur groapa, 
trebuiră să renunţe. Lasă că nu găsiseră nici lopată, nici cazma, 
dar băiatul biziia așa de rău, încît nu se mai înţelegea nimeni cu 


el. Cum nu voia cu nici un chip să stea locului, hotărîră să-l lege 
de un copac. În timp ce Andrei se duse să caute frînghie, Nică 
Desculţu, care era băiat de dulgher înjghebă din două capete de 
scîndură o cruce; văzind-o, copiii se fisticiră. 

Peter fu legat de un salcîm în fundul grădinii, apoi se așezară 
în faţa lui, la zece pași. La mijloc îl puseră pe Laţcu, un găligan, 
de trei ori repetent în clasa a patra, crescut atît de înalt că nu 
mai avea loc în bancă și putea să-l privească pe domnul în 
creștet. Dintre toţi, el singur avea atita putere ca să ridice pușca 
la ochi. 

Cînd socoti că execuţia poate începe, Gigu, acum din nou 
pornit împotriva neamţului, făcu un pas în lături și, întocmai ca 
la cinematograf, cu o voce care tuturor copiilor li se păru 
înfiorătoare, comandă: 

— Laa, ochi! 

Dar cînd Laţcu ridică pușca, Peter începu să se zbată și să 
plîngă atit de sfișietor, încît toţi se priviră încurcați. 

— Nu vreau să mor! Nu vreau să mor! Mamă! Scapă-mă 
mamă! se văita copilul. 

S-ar fi putut să audă cineva. 

— Tacă-ţi gura, prostule! îl mustră aspru frate-su. 

— Nu vreau să mor! Duceţi-mă la mama! La mama! continua 
să urle Peter, înecat de plins. 

— Dacă nu taci, te pleznesc! îl ameninţă Andrei, apropiindu-se 
furios de el. 

Dar nici această amenințare nu folosi: Peter plingea 
zbuciumat. 

— Să-l lăsăm, spuse Laţcu, coborînd înduioșat pușca. 

— Am să te împușc pe tine în locul lui! strigă Giîgu. 

Laţcu rînji prostește, din colțul gurii mari și intimidat, tăcu. 

— O să-l legăm la ochi, hotărî Giîgu. Poate așa are să tacă. 

— Bine! încuviinţă Andrei, scoțind batista din buzunar. Să-l 
legăm! 

Peter continua să plîngă nesecat: lacrimile i se scurgeau giîrlă, 
pe gulerul hăinuței. 

— Nu te mai jeli, că nu te împușcă nimeni! căută să-l 
liniștească Andrei. Doar o să te legăm la ochi. Ne jucăm de-a 
baba-oarba. 


În clipa aceea, un șuier ascuţit plezni cerul: sirena fabricii 
icnise într-un semnal speriat. Îndată, dinspre oraş, se auziră 
clopotele bătind. 

Copiii înlemniră. 

Seninul cerului de toamnă se crispase deodată. Dinspre 
miazăzi se auzea huruitul îndepărtat al motoarelor. 

— Aeroplanele! strigară toţi în aceeași clipă. 

Aeroplanele veneau să bombardeze fabrica. Bombele aveau 
să cadă aici, aproape, la ciţiva pași, în spatele gardului sau 
poate chiar dincoace de el. Spaima plezni deodată în sufletele 
tuturor, făcîndu-i să se năpustească spre portita grădinii. Săriră 
în goană șanțul, se prăvăliră în praful șoselei, spre podul 
betonat al căii ferate. Aeroplanele se apropiau, huruitul lor 
păreau al unor mori zburătoare măcinînd schelete, că era plin 
văzduhul de ele. 

— Aeroplanele! strigau copiii, zăpăciţi, rostogolindu-se din 
șanțul șoselei spre podet. 

Unul își sfișiase pulpa într-un cui, la gard; altul își julise 
obrazul alunecînd în grămada de pietriș de pe marginea șoselei. 
Laţcu se împiedică în pușca pe care o tira prostește după el și 
căzu între șinele căii ferate. 

— Aeroplanele! Aeroplanele! Ce faci? strigară copiii ajunși sub 
podeţ, văzînd că Andrei se oprise, galben, în mijlocul drumului. 

O bubuitură asurzitoare le acoperi vocile speriate. Apoi se 
auzi încă o bubuitură, două, trei, mai multe, una după alta; 
bombardau gara de sud. Între explozii, zgomotul motoarelor se 
auzea tot mai puternic. 

Andrei înţepenise în mijlocul șoselei. Era palid și tot corpul îi 
tremura. Copiii îl văzură pornind înapoi, spre grădină, într-o 
goană înnebunită. 

— Unde te duci? îi strigară. Întoarce-te! Aeroplanele vin la 
fabrică! 

Dar Andrei nu lua seama la strigătele lor. Făcea din fugă 
semne disperate. 

— Peter! strigă deodată Gigu, dezmeticindu-se. 

Toţi copiii îngălbeniră. 


Peter se smucise atit încît sforile îi intraseră în carne și îl 
ardeau ca un fier roșu; acum nu mai putea face nici o mișcare. 
Privi îndobitocit la Andrei care se repezise pe portița grădinii. 


Printre lacrimile îngheţate îl vedea apropiindu-se, crescînd 
repede. Atunci i se păru că fratele său înfățișa ceva neînchipuit 
de mare, de puternic și de bun. Era poate ceea ce oamenii 
numeau Dumnezeu. 

Dar deodată, Andrei se opri. Peter îl văzu cum încerca să facă 
un pas înainte, apoi unul înapoi. După aceea, privi înspăimîntat 
în sus. Huruitul părea că s-a oprit deasupra, în creștet, greu cit 
tot pămîntul. Atît de bine se vedea că aeroplanele erau exact 
deasupra, încît judecata se topea și creierul rămînea gol. 

Peter îl văzu pe Andrei zbătindu-se să sfirșească mișcarea, 
înainte sau înapoi, se clătina ca un om beat, dînd din miini în 
neștire. 

Apoi, ceea ce urmă fu scurt și mai simplu decit orice 
așteptare. Peter nu văzu decit o erupție neagră, aproape de 
locul unde era Andrei: o ţișnitură conică, spre cer. Un trăsnet îi 
repezi cu capul înapoi, de trunchiul copacului. Orbit, nu mai 
văzu nimic. Un val de aer cu ţărină fărimițată îi plesni fața, iar 
trunchiul copacului pîrîi deasupra creștetului. Cîteva așchii se 
desprinseră și-i căzură de aproape, fără putere, în cap. Apoi la 
fel de brusc cum venise explozia, se făcu liniște. 

Peter credea că murise. Niciodată nu-și închipuise că era așa 
de ușor, nu simţea nici o durere, nici măcar usturimea 
legăturilor intrate în carne, și era mindru că izbutise să moară 
fără să plingă. Numai pentru maică-sa îl încercă în treacăt 
puţină milă. 

O clipă mai tirziu auzi ţipete peste drum; cîţiva oameni 
alergau înspăimiîntaţi. Atunci deschise ochii fără voie și, uimit, 
se găsi în același loc unde firul gîndurilor și viaţa se rupseseră. 
Cineva alerga dinspre casă, altcineva dinspre calea ferată. | se 
păru că recunoaște figuri și glasuri și atunci înţelese că firul rupt 
al vieţii încearcă să se înoade la loc. Vedea oameni alergînd 
besmetici, făcînd gesturi de spaimă. Pe cine căutau în grădină? 
Vroiau să-l pedepsească? Făcuse o faptă rea? 

Ochii i se rotiră nedumeriţi în orbite și deodată înţepeniră într- 
un punct, dilataţi pînă dincolo de groază. În faţa lui, la cîţiva 
pași, explozia aruncase o frîntură din trupul ciopiîrţit al lui 
Andrei: o bucată de braț, însîngerată. lar alături, capul rămas 
întreg, păstrase expresia de teamă și de nehotărîre din ultimul 
moment. Peter văzu ochii privindu-l fix, din iarbă. Peter vru să 


tipe, dar nu putu să scoată decit un sunet sec, pe care nu-l auzi 
nimeni. 

Apoi frigurile îl cuprinseră dintr-odată, din toate părţile 
corpului, hiîțînîndu-l în legăturile care îi tăiau carnea. Nu mai 
simţea însă usturimea pielii chinuite: ar fi vrut doar să poată 
vorbi, să-i cheme, să le arate. 

Oamenii se apropiau în fugă: lucrători de la fabrică, agentul 
cu cruce roșie, o targă. Făceau toţi aceleași gesturi pline de 
groază și de desnădejde. lar Peter încerca să le vorbească din 
ochi, să le arate mădularele risipite în iarbă, pe care ei nu le 
vedeau... 

1934 
1939 


FOEHN 


Vîntul acesta cald venit pe neașteptate mi-a amintit că 
trebuie să plec și m-a întristat. 

Ca să înţelegi de ce, am să-ţi spun cum a fost: 

Dormisem pînă la două după amiaza. Cînd m-am trezit, 
vecinul meu cînta cu o voce atit de puternică, încît pereţii subțiri 
ai camerei de hotel, vibrau. Am zimbit. Mă simţeam mulțumit, 
deși cîntecul vecinului era foarte sicîitor. Închipuie-ţi o canţonetă 
italiană, o melodie dulceagă și tristă, cîntată cu atita patimă 
încît am bănuit că sîntem înaintea prinzului; altfel nu pot 
înţelege cum se poate ca un om care a stat la masă și e sătul, 
să cînte la ora două, cu stomacul plin „O sole mio!”. 

Am sunat, continuînd să zimbesc. 

Tu îl ști pe Jak; l-am trimis doar de atitea ori la vila voastră ca 
să te întrebe dacă mergi la ski. Este o ființă închisă, despre care 
niciodată nu știi ce să crezi. Pe figura lui lipsită de expresie nu-i 
chip să citeşti vreun gînd. E drept că un servitor atît de 
credincios, atit de destoinic, atît de tăcut, nu se poate găsi pe 
toate drumurile. Dar și tăcerea lui te scoate uneori din sărite. Jak 
nu se poate decide să-ţi dea un sfat, nu poate să contribuie la 
alegerea unei anumite cravate pentru un anumit rînd de haine, 
să emită și el o părere, fie chiar proastă. Dacă îl întreb: Jak, e 
frig afară?, se duce la fereastră să vadă termometrul. 

— Minus patru grade, domnule. 

— Asta înseamnă că e frig, Jak? 

— Cum credeţi dumneavoastră. 

Firește, am toată încrederea în știință și instrumente. Dar se 
întîmplă ca termometrul să arate minus patru grade și să fie 
totuși cald; poate mercurul nu are aceeași sensibilitate ca noi. 
Sau poate... Jak însă, nu admite așa ceva. ÎI întreb: 

— Ci spune omule, e cald sau frig? 

Mă privește cu ochi mirați. 

— Minus patru grade, domnule. 


Astăzi cînd a intrat, zimbeam. Zimbeam așa, fără să știu de 
ce. Cui nu i s-a întîmplat una ca asta? Lui Jak, desigur. 

Eu, să fiu servitor și să-mi văd stăpinul vesel, fără să devin 
lingușitor, mi-aş descreţi fruntea. Altfel este supărător, Miki, tu 


să rizi, la urma urmei chiar fără motiv și altul să stea nemișcat 
lîngă ușă, privindu-te cu ochii amorţiți. 

M-am uitat chioriș. 

— Ce-i Jak? 

— Nu m-aţi sunat? 

— Ba da. Și-acum, ce vrei? 

— Credeam ca m-aţi sunat... 

Zîmbeam mai departe. Îmi place să-l necăjesc uneori 
punîndu-i întrebări nelogice. Să-l necăjesc e un fel de a spune, 
căci nu cred să existe un om care să-l poată necăji pe Jak. 

— Cît e ora? am întrebat după cîteva clipe. 

— Două și șase minute, domnule. 

Cînd cineva îţi răspunde cu atita precizie, fără ca mai înainte 
să-și fi consultat ceasornicul, nu poate inspira o încredere prea 
mare. 

— De unde ai scos-o, Jak? 

— M-am uitat la ceas înainte de a intra. Ştiam că o să mă 
întrebaţi. 

Am rămas oarecum încurcat de un răspuns atît de prompt, 
dar după citeva clipe mi-am revenit Parcă nu știu de atita timp 
că Jak nu ia nici un lucru în glumă! Două și șase minute? Foarte 
bine, băiete! 

Înainte de o mă scula din pat îmi place să mă întind pînă îmi 
trosnesc încheieturile; e slăbiciunea mea cea mai nevinovată. 
Dar treaba asta, de faţă cu Jak, nu are nici un haz. Tocmai îmi 
proptisem călciiele în saltea și îmi arcuisem coloana vertebrală 
întinzînd braţele în sus, peste pernă, cînd mi-am dat seama că 
mă urmărește. In timpul mișcării am obiceiul, poate îmi 
amintesc de alintările din copilărie, să scot din git un fel de 
scheunat, cum fac cîinii cînd îi mîngii sub maxilare. Jak mă 
privea. 

Adevărat, fără nici un fel de intenţie, fără să trădeze ceva, o 
aprobare sau o dezaprobare. Dar oricum, privirea lui nu este 
comodă. Am rămas în mijlocul exerciţiului, nesatisfăcut și 
încurcat; nu mai aveam chef să zîmbesc. 

— Ce-i Jak? l-am întrebat, stînjenit. 

— Nimic, domnule. 

Un răstimp am așteptat fără să știu ce trebuie să fac. Miki, 
nici nu știi ce penibil este să te întinzi dimineaţa în pat, de față 


cu un servitor ca Jak, iar pe deasupra să mai fie și vocea de 
alături, care să cînte din toate puterile „O sole mio!” 

— Cum e afară? 

— Barometrul arată vreme frumoasă, domnule. 

Intr-adevăr soarele pătrundea vesel pe fereastră; fereastra 
mea primește aproape toată ziua lumina soarelui. 

— Atunci, Jak, să-mi pregătești skiurile. 

— Foarte bine, domnule. 

— Adică, nu. Mai întîi să te duci la Miki și să o întrebi la ce oră 
va ieși astăzi. 

— Imediat, domnule. 

Cînd să ajungă la ușă, m-am răzgindit. 

— Stai, Jak. Tot skiurile întii. 

— Cum vreţi dumneavoastră. 

Supunerea lui mă scotea de multe ori din fire; dar mai ales 
acum, cînd eu însumi nu eram hotărit ce trebuie făcut în primul 
rînd. 

— Jak, tu cum crezi că e mai bine? 

— Cum porunciţi dumneavoastră. 

— Dar tu, ce spui? 

— Ce spuneţi dumneavoastră. 

— Jak, l-am rugat, gîndește-te și tu puţin. Scoate și tu ceva 
din capul tău, că doar nu-i suporţi zadarnic greutatea pe umeri. 

S-a străduit un timp să gîndească. Se cunoștea prin aceea că 
își plecase privirile în podea și urmărea desenul regulat al 
parchetului. Rar își lua Jak privirile din ochii mei. 

— Ei, Jak? 

— Domnule, eu cred... 

L-am încurajat: 

— Spune, Jak! 

— Eu cred, că...în amîndouă felurile e bine. 

— Jak, nu te supăra, dar, dar... 

— Aveţi dreptate, domnule. 

— Atunci, poţi să te duci. 

— Cum porunciți. 

— Stai, n-am hotărît nimic. Ce ai să faci acum? 

— Eu nu știu, dacă nu îmi porunciţi dumneavoastră. 

— Și dacă nici eu nu știu? 

Jak tace. Tac și eu. Numai vecinul cîntă melancolic mai 
departe. Oare ce l-o fi durînd? 


x 


Geografie în școală nu prea am învățat. Nu-mi plăceau nici 
hărţile, nici profesorul. Și nici metoda aceea de a înlocui 
realitatea cu o bucată de hîrtie colorată. Nu te poţi duce în India, 
iei atlasul și spui: „Aici e Calcuta, aici e Bombay, și Gangele, pe 
aici se plimbă brahmanii...” lar profesorul care pretinde că le-a 
văzut pe toate îţi dă explicaţii complementare. 

Hotărit, nu mi-a plăcut geografia. De aceea, despre existenta 
foehnului nu am știut: n-am întîrziat niciodată așa de mult pe 
aici. Venea într-una după ce plecam, atunci cînd eu îmi 
încercam rachetele cu Lady Blue, în parcul lui Abdul Ahmed, la 
Heliopolis. 

De aceea, cînd am coborit scările, nu bănuiam nimic. 

Zgiriind ca întotdeauna treptele de marmoră cu fiarele 
bocancilor de ski, mi-am adus din nou aminte de necazul pe 
care i-l fac portarului. Cred că placardele de pe pereți sînt puse 
anume pentru mine: „Rog călcaţi pe covor”. E un covor roșu, 
foarte frumos, pe care mi-e milă să-l ating. De aceea, totdeauna 
calc alături. Firește, portarul nu îndrăznește să-mi spună nimic, 
dar se uită la mine chioriș. Aș vrea să-i explic că nu fac nimic în 
ciuda lui, însă de fiecare dată cînd ajung jos renunţ, pentru că 
prin geamurile de la intrare te și zăresc, așteptindu-mă peste 
drum, la poarta voastră. 

Miki, nici nu bănuiești cît începuseră să-mi placă skiurile, în 
ultimul timp! Atît de mult, încît o uitasem pe Lady Blue, acea 
zeiță albă, cu frumoșii ei ogari care îi ajung pînă în talie și-o 
încadrează, purtîndu-i unul racheta, altul plasa cu mingi. 

Astăzi nu mă așteptai. Ce s-a întîmplat, Miki? Jak nu te 
anunţase? Dumnezeu știe ce s-a întîmplat! Sau poate de vină 
era foehnul, vintul cald care m-a izbit ca o baie de aburi, cînd 
am ieșit în stradă. 

Surprinsă de căldura neașteptată, zăpada se topea și curgea 
în șuvoaie groase, de pe streașini. Strada era udă și vîntul bătea 
perfid. La voi, nici o mișcare, la nici o fereastră. La nici una din 
ferestrele cu obloane verzi. 

Am rămas în ușa hotelului, cu schiurile la spinare, fără să pot 
înţelege. Jak mă anunţase: „Barometrul arată vreme frumoasă”. 


Dar pe nici un barometru din lume, nu scrie „Foehn”. Și-apoi, 
Jak, ce poate pricepe el din toate acestea? 


Ei da, închipuie-ţi, portarului i-a părut rău cînd a aflat că plec. 
A răsfoit mersul trenurilor emoţionat: 

— Diseară la ora zece trece acceleratul pentru Berna. La ora 
unu sînteţi în capitală. Dacă vă grăbiţi, dis de dimineaţă luați 
expresul de Sud și seara ajungeţi la Genua. Pentru vapor am să 
mă interesez la oficiu. Puteţi să aveţi încredere în mine, 
domnule. 

— Ce se va face cu concursul de sărituri de astăzi? l-am 
întrebat 

— Se amină. 

— Crezi că va mai ninge? 

— O, nu domnule. Se amină pentru la anul. 

— Bine. Rămine hotărît: plec astă-seară. 

La picioarele scărilor m-am oprit. Simţeam ochii portarului în 
ceafă și aveam siguranţa că de data asta mă privea fără nici un 
fel de ciudă. Oamenii care pleacă inspiră mai totdeauna 
simpatie; poate chiar milă. Ai observat? 

În faţă erau treptele albe și covorul roșu. Am șovăit. Apoi am 
pus un pas pe covor. Covorul frumos, de un roșu stins, atît de 
curat! De pe bocancii mei grei, ca de scafandru, se scurgea, 
murdară, lapoviţa de afară. Am ezitat din nou și pasul următor l- 
am pus alături, pe treapta de marmoră. Așa, pînă sus am tot 
ezitat și-am tot pus: un pas pe covor, unul alături. Jak era în 
capul scărilor. Mi-a luat grăbit schiurile din spinare, stînjenit că 
nu a prevăzut să mă aștepte jos. 

— Jak, repede bagajul. Diseară plecăm. 

— Prea bine, domnule. 

Și n-a mai spus nimic, Miki. Nici o întrebare, nici o privire 
mirată. Nimic. 

Dar la urma urmei, de unde să știe el, ce-i acela foehn? 


Abdul Ahmed, e cu totul alt om decit ţi-ai închipuit. Arab, într- 
adevăr, dar să nu-l crezi nici primitiv, nici fioros. A studiat 
ingineria navală la Glasgow, și-a găsit o nevastă la Stockholm, 
își comandă haine la Londra, iar primăvara străbate Mediterana 
în lung și în lat cu un mic iaht alb pe care îl conduce singur. 


Vezi tu, Miki, acum nu știu dacă trebuie să-mi pară bine, sau 
rău, că plec. leri am primit de la Abdul Ahmed o înduioșătoare 
sticlă de vin de Cipru și o carte poștală ilustrată. Mă anunță că 
rămîne o săptămînă în Larnaka, apoi pornește spre Gibraltar. Nu 
am dat nici o importanţă acestor mesaje, dar ar fi trebuit să văd 
de ieri că primăvara a sosit. 

Acum privesc sticla de vin și în lichidul roșiatic, tulburat de 
razele soarelui, citesc înțelepciunea lui Abdul Ahmed și invitaţia 
doamnei sale. 

Ciudată fiinţă Lady Blue! Nu se îmbracă niciodată decit în 
rochii albe sau negre. Numai albe și numai negre. lar ochii ei 
sînt albaștrii. O cheamă Elgida. Lady Blue i-am spus eu. Imi cîntă 
uneori un cîntec, imposibil de memorat, o melodie neregulată, 
aproape anarhică, fără nici un ritm, într-un fel de englezească 
de neînțeles care își termină fiecare frază cu acest: Lady Blue! 
Lady Blue! Prima dată cu o sonoritate aspră, ca un fel de 
ameninţare, a doua oară stins, pierdut... Nu știu ce legendă 
ascunde această melodie, dar felul cum o cîntă Lady Blue mă 
tulbură pînă în adîncul sufletului. Cînd termină rămîn mult 
nemișcat, stăpînit parcă de un farmec vrăjitoresc. Tirziu îngîn: 

— Lady Blue! 

Ea mă privește cu acei minunaţi ochi albaștri care ascund în 
ei seninul atitor nopţi înstelate din parcul lui Abdul Ahmed. 

Mai șoptesc o dată: 

— Lady Blue! 

Apoi rămîn țintuit. 

lar Lady Blue nu spune un cuvînt, nu face o mișcare. 


La ferestrele voastre nu se vede nici o mișcare. E imposibil să 
ghicesc ce se petrece dincolo de obloanele lor verzi. In acest 
timp Jak răscolește dulapul, etajerele, sertarele, îngrămădindu- 
mi lucrurile în geamantan. Peste o oră am să fiu străin între 
acești pereţi care, goliţi, mă vor izgoni. 

Miki, nu știu dacă îmi pare rău că plec; am să văd mai tirziu. 
Îți scriu de rămas bun, nu pentru a-mi face o datorie, ci ca să 
umplu golul din faţă, timpul pînă diseară, cînd trece trenul meu. 
Uite, să depănăm puţin împreună, acuma de plecare, cele cîteva 
amintiri albe de zăpadă, din care se desprinde gingășia chipului 
tău de copil neastimpărat și drag. Și felul tău de a ride, cu atita 


voioșie, cu atita seninătate!... E foarte trist ce gîndesc, dar nu 
cred să mai întîlnesc vreodată un asemenea ris. 

In ziua cînd am auzit prima dată risul tău, urcam dinspre 
cabana aceea unde vin turiștii să bea grog. Urcam plictisit, căci 
oricît mi-ar plăcea skiurile, nu pot suferi urcușul. Vezi tu, Miki, 
viața nu îţi dă nimic gratuit Mai scump sau mai ieftin, însă 
totdeauna pe un preţ oarecare. Și mie nu mi-a plăcut să plătesc; 
am căutat într-una s-o înșel. Uneori am reușit, alteori nu; de cele 
mai multe ori nu. De aceea, dacă vreodată voi deveni 
neurastenic, de vină va fi viața pe care nu o înțeleg totdeauna și 
care la rîndul ei nu mă înțelege decit uneori, silindu-mă adesea 
la renunţări. Cum renunţ acum la tine. 

Urcam panta, plictisit. Jos la cabană, o întîlnisem pe Marianne, 
fata aceea băiețoasă care a studiat medicina la Berlin și 
pretinde că l-a aprofundat pe Freud într-atit încît să-și poată 
asigura o viaţă dirijată impecabil. Cred că se gîndeşte chiar la o 
neîndoielnică dobiîndire a vieţii de apoi. Poate vinovat să fie 
numai Freud; cînd vorbește despre el pare chinuită de diavol, i 
se umflă ochii, gesticulează dezordonat, gigiie, tremură și la 
urmă nu reușește să spună o neghiobie mai mare decit cele 
scrise prin cărți. Inţelegi tu, o fată la treizeci de ani, care n-a 
cunoscut dragostea (ceea ce spune și repetă cu mîndrie), să-ţi 
facă teorii asupra echilibrului sexual! Cînd urci cu schiurile și 
cînd urcușul ţi-e nesuferit... 

Sus, la sfîrșitul pantei ţi-am întîlnit rîsul, împletit în fulgii de 
zăpadă. Acum ningea parcă mai repede. Cerul vîntura arpegii 
reci de nea, iar pădurea de molizi răsturna în vale spre cabana 
cu geamurile luminate, ecoul rîsului tău cristalin. Spre cabana 
unde am băut de atitea ori grog; risul tău, minunînd înserarea și 
mînia albă a cerului. 

Riîdeai din tot corpul și agitai braţele în aer în timp ce beţele 
de ski se balansau ca două pendule besmetice. Mai aveam cîțiva 
pași pînă sus cînd, deodată te-am văzut alunecînd la vale spre 
locul de unde veneam eu. Ai țipat continuînd să rizi și ne-am 
rostogolit împreună. După ce ne-am oprit ne-am privit mirati. 
Cîteva clipe am rămas așa, cercetîndu-ne unul pe altul. Apoi am 
vrut să te ridic, dar skiurile erau atît de încurcate încît nu am 
izbutit. M-am lăsat, la fel ca tine, într-un cot și am continuat să 
te privesc. Zăpada îţi pusese în păr diamante, iar vintul îţi 
îmbrăcase în purpură obrazul. Eram atît de aproape de tine încît 


îți auzeam respiraţia; o arteră îţi pulsa la git: deși se înserase, o 
vedeam limpede. 

Mi s-a părut o veșnicie timpul cît am stat în zăpadă; o veșnicie 
ciudat de caldă. Îmi amintesc că am vrut să-ţi văd bine ochii, să- 
i învăţ pe dinafară. Dar în umbra serii ochii tăi aveau o culoare 
nehotărită. 

Nu știu cum te-ai desprins de lîngă mine. Te-am văzut 
alunecînd brusc la vale: m-am ridicat și ţi-am urmărit ocolirile 
îndemiînatice, pînă te-ai oprit jos, în ușa cabanei. In faţa noastră 
un unchiaș spărgea lemne. lnăuntru se auzea zumzetul 
glasurilor încălzite. Deasupra acoperișului, din horn, fumul alb se 
depăna spre cer într-un fir subţire. 

Acum se împlinesc patru săptămîni de la seara aceea, cînd 
am băut grog în cabană. Ne pomenisem, fără să știm cum, 
amîndoi înăuntru, la o măsuţă strimbă, în colțul cel mai 
întunecat al camerei. Alături stăteau niște englezi tineri, înalți și 
blonzi, care ne priveau curioși, atita cît bunăcuviința permite 
unor englezi să-și spioneze vecinii. Erau vreo douăzeci de inși, 
beau fel de fel de băuturi fierte și fumau ţigări de foi parfumate 
exotic. 

În colţul nostru fumul ne trecuse peste cap; cînd ne-a adus 
băutura, aproape nu te mai vedeam. Și deodată, din umbra 
aceea, chipul tău a răsărit înveselit. Din primul pahar de grog 
care ţi-a adus sîngele în obraz, ai răsărit tu, Miki cea de acum. |ţi 
priveam șiragul strălucitor al dinţilor și jocul luminilor din ochi; 
pentru fiecare cuvînt, luau altă culoare. Aveai obrazul neted, 
sănătos, îmbujorat. Părul blond, căzindu-ţi greu pe umeri, 
tremura în valuri la fiecare mișcare a capului. Erai atit de vie, de 
neastimpărată, încît ameţțeam urmărindu-țţi mişcările. Te 
învîrteai în toate părțile, mîinile ţi se luptau cu aerul, umerii îţi 
tremurau de ris. Și spuneai, spuneai!... despre bunica ta, ceva 
răutăcios, cu o pisică pe care i-o pui în fiecare seară sub 
plapumă; despre Antoaneta, servitoarea care a spart din 
neghiobie un ghiveci cu flori; despre tatăl tău, un om nesuferit, 
care te necăjește într-una, dar care este atît de bun; și despre 
King, cîinele tău lup, care de două zile nu vroia să măniînce; cum 
ai constatat că face temperatură, deoarece nu avea botul umed 
cum trebuie să-l aibă orice cîine, cu atît mai mult King, cel mai 
grozav dintre toţi cîinii și toţi lupii pămîntului. Mi-ai spus apoi cît 
ti-au devenit de nesuferit rochiile de astă toamnă și cît ești de 


nenorocită, deoarece nu știi ce alte rochii să-ți mai faci. După 
aceea m-ai întrebat dacă îmi plac filmele cu Mickey Mouse. Și 
pentru că îmi plăceau, ai bătut din palme, te-ai ridicai în picioare 
și ai început să rizi din tot corpul, lăsîndu-te pe spate și ridicînd 
frenetic mîinile în sus, spre tavanul afumat al cabanei. 

— Mickey Mouse! Mickey Mouse! 

lar englezii au întors capetele mirate și au făcut niște mutre, 
de mi-a venit să-i aplaud. 

Afară ningea cu fulgi albi, mari, leneși. 

Deodată, ţi-ai lăsat bărbia în palme pe scîndura mesei și m-ai 
privit stăruitor. 

— Spune drept, m-ai rugat, chiar îţi place Mickey Mouse, sau 
vrei să rizi de mine? 

Am zimbit luminat de gîndul copilăriei uitate. 

— De ce să rid? 

— Nu știu, îmi pari prea serios ca să mă pot încrede în tine. 

Mă urmăreai și așteptai. 

— Zău, să nu mă minţi! Într-adevăr îţi plac filmele cu Mickey 
Mouse? 

— Îmi plac. De ce nu mă crezi? 

— Pe cuvîntul tău? 

Am zimbit, din nou luminat în suflet. 

— Pe cuvîntul meu! 

— Ei, atunci putem sta de vorbă, nu-mi mai este frică de tine. 

— De ce? 

— Pentru că un om căruia îi place Mickey Mouse, nu poate fi 
decît un om bun. 

Apoi te-ai aplecat spre mine. 

— Ştii ceva, ai mărturisit, într-o frază pueril dezordonată, cînd 
sînt mulți Mickey Mouse la un loc, într-o arenă și unul dintre ei 
stă la mijloc și spune ceva iar ceilalţi strigă toţi deodată și ridică 
mîinile în sus, îmi vine să mor de ris. 


Cînd am plecat, ninsoarea încetase: din ger răsărise luna. 

Ne-am luat schiurile la spinare și am început să urcăm încet, 
alături. Zăpada scîrțiia sub fiecare pas și fiecare pas alături de 
tine, fiecare scîrțiit al zăpezii, încerca să-mi imprime în creier un 
gînd nou, nehotărit, dar foarte cald; proaspăt ca zăpada care 
căzuse, la fel de neted, la fel de catifelat, tot atît de alb. 


„Mickey Mouse! îmi spuneam, Mickey Mouse! Cînd sînt mulţi 
Mickey Mouse la un loc...” 

Razele lunii ne așterneau în cale trepte aurite. Gerul 
răspîndise liniște în văi, pînă departe. lar pentru completarea 
basmului, molizii cu ramurile încovoiate de zăpadă se aplecau în 
trecerea noastră, salutindu-ne urcușul. 

— Te cheamă Miki? 

Te-ai oprit. 

— Nu, Magdalena. 

— Ai un nume care nu ţi se potrivește. 

— Știu, ai răspuns. Acasă îmi spun Magy. 

— Eu am să-ţi spun Miki. 

Ai ris: 

— De la Mickey Mouse? 

Timpul s-a scurs repede, m-am speriat privind ceasornicul. 

— Nouă, Miki. 

— Nouă? Haida! Acum am păţit-o. 

Te-am condus pînă la poarta voastră, la casa cu obloane 
verzi. Cînd mi-ai întins mîna, ţi-am reținut-o. 

— Ai să mai vii la skiuri, Miki? 

— Da, da, vin în fiecare zi. Acum fug, am întîrziat. 

— Tatăl tău e așa de rău? 

M-a privit mirată și nemulțumită. 

— Tatăl meu? Nu-i vorba de el! Ti-am spus doar de King, că 
are temperatură. 


Cerul a mai încercat o ultimă amăgire: a scuturat vijelios în 
fereastră un nor de zăpadă. Dintr-odată, fereastra s-a făcut albă. 

Dar a ţinut numai o clipă; îndată cerul s-a limpezit din nou, cu 
soarele care coboară spre apus. 

Această joacă a lui Dumnezeu m-a făcut să mă gîndesc la tine 
care ai venit în viaţa mea și pleci așa cum a venit și a plecat 
norul de zăpadă. Nu-mi pare poate rău de tine, cea de acum, ci 
de tine, aceea care ai fi putut să fii miine. 

Acum apune soarele. La Heliopolis, Lady Blue pe terasă 
mîngiie cu degetele ei fermecate coardele harpei. Frunzele 
palmierilor se înfioară de vînt și de cîntec. Aici se înserează. Jos, 
în curtea voastră, brazii bătuţi de vînt ameninţă albastrul cerului 
și-mi pare că mă ameninţă pe mine. Nu-i nimic; tot trebuie să 
plec. 


Îți scriu de plecare pentru a scoate amintirile din suflet și a ţi 
le înapoia, una cite una. Mi-e milă de ele să le tîrăsc după mine 
într-un loc unde știu bine că nimeni nu le-ar lua in seamă și 
nimeni nu le-ar îngriji. 

Cînd mă va prinde altă ninsoare, în alt oraș și-n altă iarnă, 
fulgii de zăpadă care vor cădea la geam vor încerca să-mi spună 
povestea ta. Și atunci îmi voi aminti de tine, în orice parte a 
lumii aș fi, în orice iarnă. Dorul care mă va chema în fiecare an 
în munţi, va fi legat de tine. lar la coboriîre, în întunericul pe care 
mi-l va aduce în ochi viteza, te voi revedea întotdeauna, așa 
cum te-am văzut în fiecare zi, din seara cînd am băut grog și am 
devenit prieteni, cînd King era bolnav, King, care nu s-a mai 
făcut bine. 

A doua zi cînd am coborit, era cu tine la poartă. M-a privit cu 
ochii obosiţi și a așteptat cuminte, să-l mîngii. L-am iubit pe King 
așa, dintr-odată; poate pentru că era al tău, poate pentru că a 
stat între noi, poate pentru tristețea lui de animal bolnav și 
bătrîn. 

Cînd am ajuns la capul pantei și am pornit la vale, el a rămas 
sus; ne privea neputincios din urmă. 

— King! Uhuu! King! l-am strigat. 

A ridicat dintr-odată capul și a lătrat scurt în vînt, apoi pe 
neașteptate s-a rostogolit la vale, ne-a luat-o înainte în salturi, 
înnebunit de atita zăpadă și de atita libertate. 

Jos, ne aștepta istovit. Își lăsase botul pe labe și ne ţinea 
cuminte calea. Ne-am oprit lîngă el. 

— Hai, King, sus! 

Și-a ridicat ochii trist și a pus piciorul pe ski, ricîindu-l ușor, 
scheunînd. Ne-am plecat spre el. Avea ochii înroșiţi și dureros de 
vorbitori. În timp ce ne căuta privirile, părul de pe spate i s-a 
zburlit de cîteva ori; parcă tremura de frig. 

King a murit între noi. A mai ridicat o dată capul spre cerul 
plumburiu. Și-a ţinut puţin privirile așa, apoi le-a îndreptat din 
nou în ochii noștri. 

„Vă mulţumesc, spuneau privirile lui, că m-aţi adus să mor 
aici, în zăpadă, în libertate, cum au murit strămoșii mei!” 

Apoi și-a aplecat capul pe genunchii tăi. Botul înfierbîntat ţi-a 
căutat mîna sub mînușă și și-a lăsat răsuflarea pe mîna ta. 


Așa a murit King; între noi doi. Ultima privire n-a știut către 
cine s-o îndrepte. Și-a frecat ușor gitul de veșmintele noastre, 
luîndu-și rămas bun. 

Acum, fiindcă plec și nimeni n-are să-ţi mai vorbească despre 
el, te rog să nu-l uiţi pe King. Și dacă vrei, să nu uiţi că a murit 
între noi doi. 


În minciuna cerului, care a încercat mai adineaori să mă 
amăgească, am înţeles cît de inutil ar fi să mai aştept ceva. Aici 
a început o viaţă nouă; pe coridor pașii se aud mai vii, ușile se 
trintesc cu putere, un forfot a umplut hotelul. La fereastră au 
zburat cîteva vrăbii; pe figura lui Jak a înflorit, aproape invizibil, 
un început de zimbet. lar vocea de alături nu a contenit toată 
după amiaza. 

În orice altă primăvară ușa mea s-ar fi trîntit de perete la fel 
cu celelalte uși, pașii mi-ar fi forfotit pe coridor la fel de febril ca 
pașii celorlalţi. În orice primăvară care nu m-ar fi surprins 
nepregătit. 

Aș fi deschis fereastra păsărelelor, vrăbiilor care au zburat la 
fereastra mea: aș fi cîntat cu vocea vecinului și aș fi zîmbit 
zimbetului invizibil al lui Jak. 

Zîmbetul lui Jak e un miracol, mai mare decît apariţia acestui 
foehn. 

— Strîng și costumul de ski? 

Atit de ciudat sună întrebarea lui fără rost! 

— Sigur, de ce să nu-l strîngi? 

Nu mai încape nici o îndoială: cu Jak se petrece ceva 
neobișnuit. Ridică din umeri. 

— Credeam că, poate... 

— Strînge.-l, Jak, și lasă-mă! 

S-a înserat. 

— AŞ vrea să nu vă supăraţi pentru o întrebare neroadă! 
vorbește Jak. 

Nu-i răspund. 

Peste fereastră s-a lăsat o pînză neagră. E clipa cînd, după 
apusul soarelui, cerul își caută nehotărit îmbrăcămintea sa de 
noapte, petecită cu stele. Jak îmi aranjează mai bine lampa pe 
masă. 

— Mi s-a părut că are să cadă, îmi explică. 

— Bine, Jak, vezi-ţi de treabă. 


Se mișcă în cameră de colo pînă colo, cu pași neauziţi. 
Deodată, ușa garderobului scîrțiie. 

— Am s-o ung, murmură Jak. 

Aș vrea să-l întreb: 

„Cînd Jak? Și la ce bun?” dar mă răzgîndesc și mă opresc o 
clipă din scris, să-mi odihnesc cugetul. 

Așadar, a venit primăvara. A cita primăvară? 

Îmi pare rău, nu că a venit, ci că nu am așteptat-o. Acum cînd 
m-a surprins, mă gîndesc ce trebuie să regret: zăpada care se 
topește sau pe tine? 

A venit primăvara. A cita primăvară? Cite zăpezi au să mai 
cadă și apoi au să se topească? 

Tu, Miki, niciodată nu vei mai fi, cu nimic din ce ar fi urmat, cu 
nimic din toate cele care îmi pare rău că nu s-a putut să fie. 

Aici se topește zăpada, au zburat păsărele la fereastră, 
hotelul a înnebunit de vuiet. Dincolo rodesc portocalii... Acolo nu 
ninge niciodată și nu are ce zăpadă să se topească. 

— Ce e și cu viața asta! murmură Jak, ridicîndu-și cu dosul 
miîinii părul căzut pe frunte. 

Îl privesc surprins. 

— Ce e și cu viaţa asta! repetă, aplecîndu-se peste 
geamantan. 

— Ce s-a întîmplat, Jak? îl întreb. 

Tresare. 

— Nu s-a întîmplat nimic, domnule. 

— Te-am auzit bolborosind. 

— Vorbeam cu mine singur. 

— Cum ţi-a venit? 

Rămîne încurcat. Brațele încearcă o clipă să facă un gest, o 
explicaţie, apoi cad nedumerite de-a lungul trupului. Pe figură i 
se lasă o mască rece. 

— Vă rog să mă iertaţi pentru nerozia mea! 

În aceste cuvinte s-a terminat primăvara lui Jak. La unii 
oameni ţine toată viaţa. Pentru el au fost doar cîteva clipe! Un 
zîmbet indescifrabil pe chipul de obicei întunecat, o luminiţă 
scurtă în ochii amorțiţi, cîțiva pași ușori în jurul odăii, o lampă 
aranjată pe masă și o reflecţie neghioabă: 

„Ce mai e și cu viața asta!” 

Ușa garderobului scîrţiie iar. Acum Jak se face că n-o aude. A 
scos costumul de ski și îl cercetează la lumină să zărească o 


scamă, o urmă de praf. Dacă primăvara se prelungea încă în 
sufletul lui, acum ar fi murmurat: „Trebuie să-l punem la 
naftalină”. 

— Jak, da-mi puţin haina. 

Vreau să-i scotocesc buzunarele; cine știe ce crimpei de 
fericire caut în ele. Atita că, buzunarele sînt goale. Numai la 
urmă dau peste un cocoloș de hirtie: două bilete de funicular. Le 
netezesc și le așez alături, pe masă, unul lîngă altul. 

Ştii cînd am fost cu funicularul? Ronţăiai bomboane pe 
platformă și rideai de conductor, pentru că avea mustaţța 
ciuntită: un vîrf mai lung decit altul. Îmi dădeai cu cotul și te 
întorceai să-mi rizi la ureche. 

Ţin haina pe genunchi și mîngii cu duioșie stofa groasă. Ce-i 
asta în definitiv mai mult decît o haină, munca unui croitor? 

Jak face ordine în cameră. Mi-a luat de sub ochi biletele verzi 
de funicular și le-a aruncat în coșul de hirtii. N-am avut timp să-l 
opresc. Și la urma urmei, de ce să-l opresc? Diseară voi pleca. 
Funicularul n-are să se oprească niciodată, în nici o iarnă, în nici 
o vară. Taxatorul o să rupă din carnet o puzderie de bilete verzi, 
pentru o puzderie de oameni. Și are să fie mereu pe platformă o 
fată care să ronţăie bomboane și să ridă de mustata 
conductorului. 

În coșul de hirtii, biletele verzi au căzut departe unul de altul; 
între ele, ilustrata lui Abdul Ahmed. (Larnaka, vedere din port: 
cîteva bărci adormite, un chei scund, un cargobot plecat pe o 
coastă, un matelot cu bonetul strimb și un petec de mare, 
neverosimil colorată). 

Jak face ordine în cameră. Poate că are dreptate. Inter-laken, 
Abdul Ahmed, Larnaka! 

„Ce-i și cu viața asta” ar spune, dacă primăvara nu i-ar fi 
înghețat în suflet. 

De ce nu ia și haina de ski s-o arunce în același coș? Și 
amintirea ta, și zăpada care se topește, și vintul cald de la Sud- 
Est, toate laolaltă? Haina, peste care îmi aplec obrazul să 
deslușesc un parfum vechi. Parfumul zilei cînd ai plins pe umărul 
meu, moartea prietenului nostru, King. Suferinţa filtrată de 
genele tale s-a scurs pe stofa aspră, cu miros de iarnă, de brazi, 
de zăpadă. Dar oricît aș căuta acum urmele parfumului acela 
ciudat, nu le mai pot găsi, căci lacrimile din care s-a scurs au 
fost în ochii tăi atunci, ce-a fost astăzi zimbetul pe faţa lui Jak. 


lată-l, acum așteaptă să termin, să-i dau haina, să închidă 
geamantanul. 

Miki, mă gîndesc că Jak este un înţelept. Cele două bilete de 
funicular care încadrează cartea ilustrată a lui Abdul Ahmed ar fi 
o dovadă. Îi întind haina. O ia liniștit, o netezește și o așează, 
atent, în geamantan. 

Privesc biletele de funicular. Și cartea lui Abdul Ahmed. Și pe 
Jak, care închide capacul geamantanului. E ultimul geamantan. 
Haina pe care ai plins tu se află acolo, înăuntru. Biletele de 
funicular au rămas singure, lîngă misiva lui Abdul Ahmed. 

— Jak! 

ÎI privesc în ochi, adînc. 

— Ce e și cu viața asta, Jak! îi spun. 

Dar el nu-și recunoaște filozofia. Mă privește îndoielnic; poate 
încearcă să-și dea scama dacă i-am vorbit lui, sau pereţilor. 

— Ce e și cu viaţa asta, Jak! repet. 

Pereții au rămas goi și mă izgonesc. Jak își frămîntă pumnii. 

— Geamantanele sînt gata, răspunde într-un tîrziu, șovăind, 
muncindu-se să pronunţe cuvintele, răpus de oboseală. 


x 


Un tunet îndepărtat, aspru, a izbit fereastra. De azi dimineaţă, 
foehnul se luptă cu fluviul înghețat, și-acum a învins: ghiața a 
troznit în fundul văii, iar șuvoaiele eliberate au pornit furioase 
peste maluri, în timp ce vintul, învingător, fluieră vesel la 
fereastră. 

Așadar, primăvara a sosit; nu mai încape nici o îndoială, nu 
mai e nimic de sperat. 

La Heliopolis, Lady Blue își pregătește rachetele, urmărind în 
zare triunghiurile cocorilor care au plecat de la ea pentru a veni 
la tine. 

Lady Blue nu ride niciodată. Plasează mingile și le primește 
metodic, rece, calculat: 

— Play!...Ready! 

Sînt singurele cuvinte pe care le pronunță, pentru că ea nu 
are nevoie de alte cuvinte; în ochii ei albaștri citești toată istoria 
lumii: sînt mereu clari, luminoși și nu cred că există în lume un 
preț pentru care vreodată ar putea să mintă. Fiindcă Lady Blue, 
regina înaltă, albă, tăcută, cu atita mister în fiinţa ei, roșește cu 


candoarea copilăriei cînd o privești în ochi. Pe cînd tu, Miki, în 
voioșia ta, în risul tău nestăpinit, în gesturile tale, în exuberanța 
care îți poartă chiotul peste văi, departe, ascunzi mai mult 
mister în fiecare clipă, decît misterul întregii vieţi a ei. 

Joc primăvara tenis în parcul lui Abdul Ahmed, la Heliopolis, 
sub un cer curat. Cînd vor sosi cocorii, Miki, să știi că au pornit 
de acolo unde mă duc. 

Mă duc, nu pentru că mă așteptă Lady Blue; motivul plecării 
mele e în spatele ferestrelor cu obloane verzi. E în ascunsul din 
ochii tăi într-una schimbători, cînd verzi, cînd cenușii, cînd negri. 
Schimbători și de nepătruns. 

Inţelegi, nu aș avea puterea să pornesc o furtună în sufletul 
tău; o furtună care numai ea ar putea să-ți fixeze ochii într-o 
singură culoare, pentru un singur om. Și chiar dacă furtuna ar 
porni, nu aș avea curajul să o înfrunt. Îmi e prea milă de mine, 
Miki, și de tine, ca să mai rămîn aici. Lady Blue, cu masca miilor 
de mistere care se nasc în jurul ei, rămîne o fiinţă nesfirșit mai 
simplă, mai caldă, mai femeie. 


Din miile de ceasuri pe care ceasornicul vieţii le are pregătite 
pentru mine în arcul lui, a mai rămas un ceas de stat aici. Peste 
drum, la patruzeci de pași, ești tu, îndărătul obloanelor verzi. 
Niciodată nu am putut ghici ce se ascunde acolo, în casa 
voastră. La fereastra ta am văzut adesea, scara, pilpiind o 
luminiță și uneori am zărit o umbră, mișcîndu-se în spatele 
perdelelor. 

Am dorit atita să știu cum ești acolo, în casă! Să știu ce 
culoare îţi iau ochii la lumina flăcărilor din cămin! Cît am dorit să 
pot pătrunde, pe undeva, la voi, fără să știi tu, să-ţi spionez 
intimitatea: cum așezi florile în vaze, cum îţi deretici odaia, ce 
bibelouri ai prin colţuri, ce cărți citeşti seara, înaintea somnului. 
Mi-ar fi plăcut să te văd fetiță, cu rochie albă și cu braţele goale, 
stînd în vreun jilț, sau încălzindu-te la gura sobei. Acolo am fi 
fost mai aproape de dragoste. Căci așa, pe gerul de afară, 
dragostei i-a fost frică de noi. Ne-a amăgit numai, ne-a tăiat 
respiraţia pentru clipe scurte și apoi ne-a lăsat nehotăriţi. Poate 
ai alungat-o tu; poate a fugit de mine. Sau poate, tu nu ai visat 
încă niciodată ce e dragostea și n-ai avut de unde să știi cum să 
te porţi cu ea. 


Dacă vreodată va veni acest vis frumos, să-l strîngi în foiţă 
parfumată și să-l ascunzi în vreun fund de sipet, să-l păstrezi cu 
grijă, între lucrurile care îţi sînt dragi. 

Scrisoarea asta, Miki, o scriu pentru fetiţa cu rochie albă, cu 
braţele goale și cu ochii de copil. Fetiţa pe care am dorit-o atita 
și nu am putut-o găsi nici măcar o clipă. Pentru că n-am putut 
niciodată ghici ce se ascunde acolo la voi, dincolo de obloanele 
verzi unde trecea, uneori, o umbră și pilpîia, ades, o luminiţă. 
Era o candelă? 

Cînd vreodată îţi vei simţi capul greu și nu te vei mulțumi cu 
nici o pernă, cînd soarele îţi va părea prea vesel, sau prea trist, 
cînd picături de ploaie în geam îţi vor răvăși sufletul, cînd 
oamenii de pe stradă ți se vor părea prea răi, ceea ce nu-i 
adevărat, sau prea buni, ceea ce e iarăși o minciună, cînd 
neliniștea îţi va zbuciuma ființa, cînd nu-ţi vei înţelege rostul în 
viaţă, cînd vei dori cu ardoare ceva și nu vei știi ce anume, să 
știi că în sufletul tău se vîntură cenușa unor fapte uitate. 

Dar nu-i o ameninţare; peste o oră plec și nu voi avea 
niciodată cînd să mă întreb dacă te mai gîndești la mine. 

Acum zimbesc cu o mică amărăciune în faţa simţămintelor 
care m-au ţinut aici pînă ce vintul cald de la sud-est, a venit să 
mă alunge. Cînd trebuia să fi plecat de mult! Cînd de mult 
portocalii la Heliopolis și-au scuturat florile albe și au rodit! 

Trebuia să fi plecat încă din ziua cînd l-am îngropat pe King. 
Dar tu, atunci, plîngeai și lacrimile tale m-au ţinut. 

Am urcat panta încet, cu pașii rari, sub murmurul brazilor 
bătuți de vînt. Cu fiecare pas lacrimile care îţi înghețau pe obraz 
s-au așternut mai temeinic, de-a curmezișul plecării mele. 

Sus ne-am oprit faţă în faţă. Lăsasem skiurile să ne cadă din 
spinare. Braţele îţi atîrnau grele și reci, în jos. Ti-am luat mîinile 
și le-am băgat în haina mea, la pieptul meu, să le încălzesc; le- 
am simţit acolo, atit de aproape de mine, prinzînd viaţă. Obrazul 
meu era alb, alb. La fel de alb ca zăpada, ca și gîndul care îmi 
stătea pe buze... 

Dacă vreodată ai să te gindești la ziua aceea, ai să poţi 
pricepe că te-am dorit rizînd? Că lacrimile îngheţate pe obraz, 
nu mă lăsau să mă apropii de tine? Ai să poţi pricepe de ce era 
un sacrilegiu să-mi aplec buzele peste lacrimile care nu-mi 
aparțineau? Ai să poţi pricepe ce m-a oprit să-i iau lui King, 
ultima ta ofrandă? 


Aveam obrazul alb. O clipă inima mi s-a oprit și atunci, cu o 
voce pe care nu o recunoșteam, o voce pe care n-am s-o pot 
recunoaște niciodată, o voce străină, ţi-am spus alt gînd decit 
gîndul care îmi stătea pe buze: 

— Cînd sînt mulţi Mickey Mouse la un loc... în clipa aceea 
mîinile care ţi se încălzeau pe pieptul meu, de la sîngele meu, 
au tresărit. In ochi irisul a crescut deodată, cu altă culoare. 
Vîntul s-a oprit în copaci; natura întreagă a înlemnit ca să-ţi 
aștepte rîsul. 

Numai obrazul meu era alb și în creier un murmur mai 
puternic decit al vîntului care chinuia pădurea îmi trimitea 
cugetul pe pantă în jos, spre locul unde rămăsese King. 

Acum cînd plec, nu te învinuiesc pe tine; te-am dorit rizînd. 
Dar risul te-a ridicat deodată de lingă mine, te-a dus departe, te- 
a închis într-o viaţă unde eu nu puteam pătrunde; așa cum nu 
am putut pătrunde niciodată în spatele ferestrelor cu obloane 
verzi, ca să te văd fetiță, cu rochie albă, deretecînd prin casă. 


După ce l-am îngropat pe King, am uitat să-i mulţumesc 
pădurarului, pentru lopată. Dacă te duci pe acolo, spune-i să mă 
ierte. Era un om bun. 

Cît despre tine, tu nu cred să fi uitat ceva. Gîndește-te cît mai 
puţin în urmă. Vor veni alte zăpezi, căci doar fiecare an își are 
iarna lui. Vei cobori o pantă, vei urca alta. Vîntul va bate mereu 
printre copaci și brazii vor murmura într-una o rugăciune sub 
cerul plumburiu. 

Să nu uiţi niciodată glasul brazilor, ca să poți ride într-una 
cînd sînt mulţi Mickey Mouse la un loc. 

De data asta, Jak a intrat fără să-l sun; așteaptă lîngă ușă să- 
mi spună ceva și parcă nu îndrăznește. 

— Ce-i, Jak? 

— E ora să plecăm, domnule. 

— Numai atit, Jak? 

Mă privește nedumerit. 

— Credeam că ai să-mi spui ceva mai important. 

— Și nu e important, domnule? 

Mă întorc surprins și îl văd stînd lîngă ușă, cu privirile plecate. 

— Ce importanţă poate avea plecarea asta, Jak? 


Își freacă palma de bărbie, fără să răspundă. Apoi se 
îndreaptă șovăind spre fereastră, să privească afară. E întuneric; 
cîteva stele sclipesc pe cer. 

— Eu spun, domnule, că poate n-ar trebui să plecăm. 

După aceste cuvinte ridică privirea din podea. Sîngele i s-a 
urcat în obraz, iar în ochi îi lucește o lumină ciudată. 

— De ce să nu plecăm, Jak? 

Șovăie. Privește iar pe fereastră, apoi iar la mine. Știu că la 
fereastra ta, la una din ferestrele cu obloane verzi, acum pilpiie 
o luminiţă. Acolo privește Jak. Vei fi poate acum, în ultima clipă, 
fetița cu rochie albă și brațele goale. 

Mă ridic. 

— De ce să nu plecăm? 

A fost întrebarea răstită? În ochii care sticlesc, aprinși de un 
gînd pe care el nu îl poate înţelege de-a întregul, a citit mînie? 
Căci deodată, în timp ce îl privesc fix, lumina din ochii lui Jak se 
stinge; lasă umerii să-i cadă în jos. 

— Pentru că, domnule... barometrul arată ninsoare. 

Mă așez pe scaun. Pe fruntea lui Jak se scurg broboane de 
sudoare. Îi întind batista. 

— Șterge-te, Jak, îi spun. Transpiri. 

Mă privește consternat. 

— Vă rog să mă iertaţi pentru prostia mea. 

— Nu-i nimic, Jak. Du geamantanele jos. 

Se mișcă greu. În clipa cînd se apleacă să ridice geamantanul, 
mă privește; așteaptă poate să mă răzgîndesc. 

— Hai, Jak, îl îndemn. Barometrele nu spun totdeauna 
adevărul. 

lar cînd ajunge la ușă, adaug: 

— Ca și ochii de femeie, Jak. 

Pentru fiecare geamantan și pentru fiecare treaptă, Jak își va 
pune poate o întrebare. „Ce e și cu viaţa asta!” va reflecta la 
urmă, cînd va căra ultimul geamantan, fără să fi găsit un 
răspuns la atitea întrebări. 


La noapte ai să dormi cuminte; ai să vezi un Mickey Mouse 
călare pe un cal de lemn; un cal alb, cu aripi la copite. 

Să dormi cuminte, cu părul răvășit în perne. Din ţirîitul apei în 
burlane, să-ţi faci un cîntec de leagăn. 

La miezul nopţii, din fereastră, luna îţi va cădea blind pe față. 


Să dormi un somn cuminte! 

Să nu știi niciodată că sînt oameni care nu pot zîmbi în somn. 
Niciodată să nu știi cum merg trenurile noaptea. Să nu știi că la 
Tanger, unde Mediterana se pierde în Atlantic. Abdul Ahmed își 
va fi chinuit în zare ochii melancolici. Să nu știi că orizontul, 
nemărginirea, te pot îmbăta mai mult decit alcoolul. 

Ai să visezi un Mickey Mouse; să-l păstrezi în vis, cît vei putea 
mai mult. 

Miine, cînd soarele se va strecura prin obloane, să te trezești 
rizînd. 

Și cînd vor sosi cocorii aici la voi, să știi că vin din parcul lui 
Abdul Ahmed, de unde Lady Blue le-a urmărit plecarea. 

1930 
1935 
1938 


AERODROMUL DE LA ŞURA MICĂ 


Am trecut munţii cu prietenul Antâniu. 

În faţa noastră era căpitanul, capul formaţiei, în spate 
adjutantul Manole pe care îl porecleam Palmierul, în stînga 
locotenentul loanid și apoi, ultimul, Angheluţă. 

Pînă dincolo de Cimpina, am zburdat în formaţie strînsă, aripă 
lîngă aripă. De acolo, atmosfera burzuluită a început să ne 
scuture din ce în ce mai rău și atunci ne-am depărtat unul de 
altul, cu prudenţă. Dar pe căpitan încă îl zăream cum se chinuia 
să întindă capul peste bord, pentru a scruta îngrijorat orizontul 
zdrențuit de crestele posomorite ale munţilor. 

Se adunau nori grei, din ce în ce mai vineţi și mai 
ameninţători. Jos, pe firul îngust al văii, șerpuia parcă abia 
mișcîndu-se, un tren gonind spre cîmpie. Antâniu întoarse capul 
și mi-l arătă, bucurîndu-se ca un copil. Era poate a zecea oară 
cînd trecea munţii în zbor și tot se minuna de peisaj, găsind în 
fiecare clipă prilejuri pentru a zburda înveselit în carlinga 
îngustă. 

In jurul nostru, celelalte avioane prinse în goluri de aer se 
zbăteau, aruncate cînd deasupra noastră, cînd sub noi. Pe 
alături, trecură nori negri, duși de vînt. Un aer nou, umed, ne 
biciui obrazul și zguduiturile fură deodată mai puternice. Antoniu 
se încruntă și rămase o clipă atent, cu amîndouă mîinile înfipte 
în manșă, cu urechea aţintită la motor. Dar motorul sforăia 
voinicește, ca un tovarăș de nădejde. 

In faţă, orizontul se încrunta din ce în ce mai tare. Alţi nori 
trecură pe dedesubt, închizîind pentru cîteva clipe în întuneric, 
adîncul de sub noi. Firul albastru al Prahovei se înecă în umbra 
care schimba întreg peisajul. Fură cîteva clipe cînd vecinii din 
stînga, învăluiţi de neguri, nu se mai văzură. Avionul din cap se 
zbătea printre nori, căutînd parcă un drum mai bun pentru noi, 
cei din urmă; abia i se mai vedeau aripile cenușii, chinuite de 
furtună. Apoi, deodată, de acolo din faţă tișni o lumină roșie. 
Căpitanul trăsese racheta. Acum, fiecare avea să zboare pe 
seama lui, așa cum era înțelegerea. 

În clipa următoare, vecinii se pierdură. Unde? Înainte, înapoi, 
în sus, în care parte? De după care nor avea să apară umil, 
tăindu-ne calea? 


Am întins mîinile spre Antoniu și l-am strîns de umeri. Da el nu 
mai vroia acuma să asculte de nici un sfat și de nici un ordin. 
Liberat din formaţie, se simţea stăpîn pe avion și pe furtună. In 
mica oglindă din faţă l-am văzut rizînd, cu ochii, cu gura, cu 
fiecare părticică a obrazului. Am simţit că umerii îi tremură 
nervos. Era parcă o întrecere între fiinţa lui și a motorului care, 
cu gazele în plin își gonea cei patru sute de cai ca pe o herghelie 
înebunită. 

Și atunci am înţeles că Antâniu nu pilota un avion, ci zbura, 
ceea ce este departe de a fi tot una. 


Așa am trecut munții, pe la începutul rece al lui octombrie, 
cînd am mers la manevre, în Ardeal. A fost un zbor în întuneric, 
din care am rămas cu amintirea unui văzduh îngrozitor de 
frumos în furia lui. Am trecut pe deasupra piscurilor, numai la 
cîțiva zeci de metri, fără să le fi văzut. 

Cînd întunericul s-a destrămat, jos, în faţă se întindea calmă și 
neștiutoare blînda cîmpie a Brașovului, luminată în lung de 
soarele care, scăpat de nori, cobora spre apus. 

După încă o oră de zbor de-a lungul munţilor, odată cu 
întunericul, puneam roţile pe pămînt, pe un platou marcat cu 
linii albe, lîngă Șura Mică, la miazănoapte de Sibiu, așa cum 
aveam ordin. 

Îndată ce-am aterizat, a început ploaia de toamnă. 


Nu cred că am să pot uita vreodată, aerodromul de la Șura 
Mică. Am stat acolo cinci zile ude și reci, adăpostiţi în cort, în 
timp ce bătrinele noastre Potezuri, priponite sub cerul liber 
contractau reumatisme, ca oamenii, și nu puteau să se vaiete. 

Era un mare centru aviatic, un „Grup de legătură”, cu multe 
avioane de toate felurile și cu două imense hangare de pînză, în 
care noi însă nu mai avusesem loc. 

În seara în care am sosit, ne-am văzut, doi oameni, eu și 
Antoniu, și un avion, singuri în acest loc străin. Ceilalţi erau 
plecaţi în sat; numai un soldat de santinelă frămînta cu bocancii 
noroiul din faţa hangarelor. Coloana rutieră cu servanţii noștri 
întîrzia, avea să sosească abia a doua zi de dimineaţă; iar de 
restul escadrilei, nu știam nimic. 


Am băut singuri ţăruși în pămînt, ne-am ancorat avionul, i-am 
învelit în huse impermeabile motorul și carlingele și apoi am 
plecat prin glod, spre sat. 

O miîhnire covîrșitoare îmi cuprinse fiinţa în seara aceea. Am 
stat mult timp de vorbă cu Antoniu, la cîrciumă, în timp ce 
bătrîna noastră harabă rămăsese singură în ploaie. 

Cînd am ieșit în ulița noroioasă ca să mergem la culcare, spre 
casa care ne-o dăduse primarul, cerul de toamnă plingea din 
toate băierile. Pe drum trecea o coloană lungă de soldați. 


x 


Trindăveam ziua întreagă pe paie, în cort. Umezeala 
pătrundea înăuntru, paiele erau jilave și noi tremuram de frig. 
Ascultam ţiriitul ploii și aşteptam să se spargă undeva norii ca 
să ne vină o rază de soare. Afară, zgribuliţi, mecanicii 
meștereau cîte ceva la motoare. Pe aripile avioanelor picăturile 
de ploaie, lovind ca în tobe, scoteau o sarabandă dezolantă. 
Spre vale, la marginea aerodromului, pe calea ferată ascunsă de 
sălcii, trecea fluierînd cîte un tren spre Ocna Sibiului. Dincoace, 
pe linia satului, de sub șoproane, cocoșii zăpăciţi de mohoreala 
cerului își strigau orele fără socoteală, ca niște ceasornice 
stricate. 

Se zbura puţin. Rar suna telefonul în cort și chema pe căpitan. 
Apoi căpitanul dădea ordinele, cu un fel de teamă. Mecanicii se 
chinuiau să învirtească elicea și motorul înecat de umezeală 
pornea greu, scoțînd fum mult și pocnituri ca de pușcă. 

— Să nu faceţi vreo prostie! spuse căpitanul, în timp ce 
echipajul se pregătea de plecare. Dacă întiîlniţi vreme rea, mai 
bine să vă întoarceţi. Aveţi grijă, măi băieţi! Zău, aveţi grijă! să 
nu-mi faceți vreun necaz! 

Avionul decola și se pierdea numaidecit în neguri. Noi, sub 
cort, ne învirteam de pe o coastă pe alta, amorţiţi; la fiecare 
mișcare ne scîrțiiau oasele. Deasupra, acoperișul moleșit făcea 
burţi cît niște ugere, în care ploaia se strîingea clipocind. Din 
cînd în cînd le împungeam în sus cu băţul și atunci apa 
îngrămădită se scurgea la vale zgomotos, tișnind ca dintr-o 
bășică spartă. ă 

Tremuram cu genunchii strînși la gură. Intr-un colţ, 
locotenentul loanid își fierbea la o lampă de spirt cafeaua care 


totdeauna se vărsa tocmai cînd trebuia să dea în clocot. Dar 
locotenentul nu-și pierdea voia bună și se apuca numaidecit să 
fiarbă alta. In alt colţ, pe o ladă, Palmierul juca table cu 
Angheluţă. Zgomotul zarurilor zvirlite în cutie se amesteca 
enervat cu monotonul cîntec al ploii. Și partidele de table nu 
conteneau, așa cum nu contenea nici ploaia. 

In această toropeală, singur căpitanul era agitat. Cu mîinile 
înfundate în buzunarele hainei de piele, cu șapca trasă pe ochi, 
se plimba nervos pe aerodrom, sub ploaie. La răstimpuri 
tresărea și se oprea brusc, ca să tragă cu urechea în aer. Dar 
numaideciît umerii i se încordau la loc și pleca dezamăgit mai 
departe. 

Așa trecea, nespus de lungă, o oră, apoi alta. A treia devenea 
chinuitoare. Văzduhul rămînea mut, pe lingă picăturile de ploaie 
nu trimitea nici o veste și căpitanul, măsurînd în lung și-n lat 
aerodromul, își cerceta înfrigurat ceasornicul la fiecare minut. 

„Dacă nu sosesc într-un sfert de oră, socotea, rămîn băieții 
fără benzină!” 

Obrazul i se făcea palid și de sub șapcă, sudoarea îi aluneca 
pe frunte. 

Dar deodată, pînzele posomorite ale văzduhului ploios erau 
sfișiate de huruitul îndepărtat al motorului. Înșelător în prima 
clipă, cîntecul acesta vesel devenea îndată, cert. Atunci, 
căpitanul își schimba, ca prin minune, înfățișarea. Își dădea 
șapca pe spate, își îndrepta spinarea și vesel ca un copil, alerga 
spre cort. 

— la, mai sculaţi măi, leneșilor! Ei, nu auziţi? Care se duce la 
Sibiu după mîncare? Să aducă și două sticle de vin, pentru 
băieţii mei. 

Era cumsecade căpitanul, îmi voi aminti multă vreme de el, 
așa cum îmi voi aminti toate întîmplările de pe aerodromul de la 
Șura Mică. 


x 


Dacă avea cineva vreo nedumerire asupra rostului său acolo, 
acela era Bela Ludovic. 

— No, mă rog! lertaţi întreb, cînd are să cadă, mă rog? 

— Cine să cadă? 

— No, apoi aeroplanu’? 


— Fă-ţi cruce, omule! De ce să cadă? 

— Apoi, atunci spuneți domnule, de ce adus pe mine aici, mă 
rog? 

Bela Ludovic, șofer pe duba unei fabrici de mezeluri, era 
rechiziționat la manevră, cu mașină cu tot. Deoarece înăuntrul 
caroseriei se montaseră două brancarde, iar lîngă parbriz un 
steag cu cruce roșie, Bela știa că duba lui a devenit ambulanță 
de salvare. Primea ordine de la un medic locotenent, mititel și 
palid, care îi spusese să nu se miște pentru nimic în lume de pe 
aerodrom. Și omul, așteptînd, cînta toată ziua din armonică. 
Urmărea avioanele care veneau și plecau, pregătindu-se parcă 
pentru fiecare să lase armonica și să pună mina pe volan. Dar 
ziua trecea umedă și plată, fără nici un accident. Seara, cînd 
ultimul avion venea la aterizare, Bela își pierdea răbdarea. 

— No, mă rog! Eu nu înţeles de ce adus pe mine aici, dacă nu 
este treabă, mă rog? 

Se scurgea sub același cer, a patra zi. Picăturile mărunte de 
ploaie chinuiau fără încetare acoperișul cortului, tot așa cum 
chinuiau aripile avioanelor. Le priveam din ușă și mă gîndeam 
că între multele tristeţi ale vieţii, ale lumii, tristeţea lor era și ea 
atit de mare! Căci în timp ce toate zburătoarele cerului, 
alungate de răutatea atmosferei își căutau adăpost în cuiburile 
lor uscate și calde, pe sub ziduri, pe sub streșini, bătrînele 
noastre avioane stăteau în ploaia rece ziua și noaptea, fără să-și 
poată măcar stringe aripile, ca să se încălzească, fără să se 
poată chirci cu ciocul în sîn, ca să doarmă un somn cit de 
necăjit. 

Trîntit pe paie, în colţul său, Antâniu își cerceta fața într-o 
oglinjoară. 

— Am început să fac riduri, observă. Cam devreme, pentru 
douăzeci și doi de ani. 

Apoi, după ce reflectă un moment, hotărî grav: 

— Asta este: o oră de zbor te consumă mai mult decît o 
noapte de dragoste. 

Și fără să observe că îl priveau toţi, adăugă: 

— Dar vezi, nu te poți lipsi nici de una nici de alta! 

Cineva pufni în ris. Antoniu ridică ochii și ne văzu rizînd. Se 
înroși deodată. 

În după amiaza acestei de a patra zi, Bela Ludovic și-a găsit 
de lucru. 


Înspre nord, la cîţiva kilometri de la aerodrom, sînt dealuri 
mărunte, peste care apasă greu cerul cenușiu. Dincolo de ele 
perdeaua ploii ascunde cu desăvirșire orice mișcare. leri, între 
două margini de nori se ridicase departe într-acolo un balon 
captiv. Se zbătuse cîteva minute în aer și apoi fusese repede 
tras jos, de teama balaurilor de pe cer. A fost singura mișcare 
peste dealurile acelea, care de atunci s-au învăluit în tăcere. 

Acuma, pe neașteptate, dintr-acolo, din întunericul ploii răsar 
escadrilele de asalt, una după alta. Douăzeci de avioane 
zăpăcite de neguri, luptîndu-se cu ploaia care le împinge parcă 
în jos, făcîndu-le să se hirîie cu burta de pămînt. 

Le urmărim uimiţi zborul neliniștit. 

Deasupra aerodromului, aripile se leagănă, făcînd semne de 
înţelegere, apoi deodată formaţia se rupe și avioanele risipite, 
acoperă cerul cu croncănitul lor metalic. Unul cîte unul pe rînd, 
coboară și alunecă lin pe pămînt. Au fuselajul albastru și aripile 
galbene ca puful bobocilor ieșiţi din găoace. Se aliniază pe o 
latură a aerodromului, două, trei, patru. Celelalte vin la 
aterizare, unul după altul, glisînd grațios pe o aripă. 

Și deodată, spre șirul de sălcii se produce ceva neînțeles. E ca 
și cînd o pasăre rănită s-ar fi zbătut cu disperare în aer. 

— A căzut un avion! strigă cineva alături. 

Pare că numai această voce aparține realităţii. Frîntura de 
aripă care se vede de după copaci, nu poate fi decit o închipuire, 
pare că va dispărea după citeva bătăi ale pleoapelor. Dar clipele 
trec, pleoapele se bat și aripa prăbușită în spatele copacilor 
rămîne reală. 

Deasupra se rotește un avion, hiîrîind din motorul răgușit. Îmi 
amintește de un uliu a cărui pereche fusese împușcată, căci 
huruitul motorului seamănă cu croncănitul lui amarnic care 
sfișita văzduhul, și l-a sfișiat multă vreme deasupra pădurii. 

Trecem printre sălcii, sărim un șant plin cu apă și pașii ni se 
împiedică în brazde trase proaspăt de plug. Avionul a căzut 
acolo, în aripa stingă pe care a fărimat-o ca pe un vreasc uscat 
și s-a înfipt apoi cu botul în pămînt. În carlinga strîmbă, pilotul, 
cu obrazul însîngerat, încearcă să se desfacă de legături, ne 
privește cu ochii rătăciţi, fără să înţeleagă ce s-a întîmplat. 

Este un om mărunt, cu fața rotundă, bălaie. lIzbitura l-a 
proiectat cu capul în parbrizul acum plin de sînge. Îl scoatem 


afară, îl întindem pe iarbă și abia atunci vedem că are un 
genunchi zdrobit. 

— A avut noroc că era legat, spune cineva. Altfel, n-ar mai 
sufla acum. 

Sosește numaidecit și doctorul, mai palid și mai zăpăcit decît 
rănitul. După el, doi soldaţi aduc brancarda, căci ambulanţa, 
neputînd trece șanțul a rămas în marginea aerodromului. 

— Cum s-a întîmplat, camarade? întreabă Angheluţă. 

Rănitul, ridică ochii speriaţi și în timp ce îl urcă pe brancardă 
se forțează să explice: 

— A fost să mă ciocnesc. Nu știu cine mi-a trecut prin faţă și 
atunci am virat brusc; eram în limită de viteză; m-am angajat... 

Antoniu, care tocmai sosise gifiind, se apropie și aplecîndu-se, 
îi întinde o ţigară. Este foarte palid și îi tremură mîinile. 

— Să trăiţi! mulțumește rănitul, adunîndu-și privirile rătăcite 
ca să-i recunoască tresa de pe mîneca mantăii de ploaie. 

— Te doare ceva? 

Face semn din cap, că nu. 

— Am avut noroc că am venit în aripă. Dacă loveam în bot, 
mă curăţăm. _ 

Soldaţii se apleacă să ridice brancarda. Inainte de a porni cu 
ea, Antoniu strînge prietenește umerii rănitului, cu un gest care 
deși vrea să fie numai bărbătesc, trădează emoția lui 
omenească; iar glasul, zadarnic se silește să și-l facă nepăsător. 

— Mulţumește lui Dumnezeu că ai scăpat ieftin, camarade. In 
două săptămîni te faci bine. 

După ce soldaţii cu brancarda se depărtează cîțiva pași, 
Antoniu aleargă să o ajungă, scoate pachetul de ţigări și i-l pune 
rănitului sub cap. 

— Spune drept, îl întreabă, parale ai? 

— Vă mulțumesc, să trăiţi! Nu-mi trebuie nimic. Dar dacă 
sînteţi bun, v-aș ruga, de ochelari; sînt în avion. Dacă vreți, să-i 
dați cuiva din escadrila noastră, să nu se piardă. 

Avionul zdrobit a rămas singur în ploaie. Aripa galbenă 
proiectată pe cer, pare un semn de exclamaţie. 

Omul care se duce a lăsat acolo ochelarii și-o pată de sînge, 
ca un sigiliu. 


Și raidul, nu fusese decit o greșeală. Așa spunea comandorul, 
comandantul aerodromului, un om înalt, cu faţa masivă, cu 
părul negru luminat de fire argintii. 

— E o greșeală, înțelegeți! Cine v-a trimis aici a păcătuit. 
Decolaţi numaidecit! 

— Miine dimineaţă, vă rog, domnule comandor! 

— Acuma, omule! În seara asta, numaidecît! Miine cedăm 
inamicului terenul. 

La nord, peste dealuri acoperite de ploaie, cerul era atît de 
mohorit pe cît era de blind graiul moldovenesc al comandorului. 
El nu avea nici o vină; raidul fusese o greșeală. 

La o jumătate de oră după aterizare, avioanele galbene 
porniră din nou spre miazănoapte, pe drumul întunecat de unde 
veniseră. Trei cite trei, decolară fără să se răzvrătească și se 
rotiră cuminţi deasupra aerodromului pînă ce ultimul dintre ele 
părăsi pămîntul. Atunci, se strînseră în jurul comandantului și 
luară zgribuliţi drumul peste dealuri. 

Cîtă amărăciune era în sufletele celor care plecau? Peste 
cîteva sate, peste cîteva rîuri, îi aștepta un izlaz cu marginile 
albe. Și acolo era tot ploaie și tot toamnă. Dar nu ploaia și 
toamna, și nici noaptea care venea nu le aduceau tristeţea, ci 
gîndul că unul de-ai lor rămăsese în urmă, cu aripa zdrobită. 

Pentru scurta găzduire, aerodromul de la Șura Mică luase o 
plată neomenoasă. 


x 


Nu mai aveam răbdare în dimineaţa cînd, în sfîrșit, soarele s-a 
arătat pe cer. Era palid ca după o boală lungă și părea mirat că 
în lipsa lui pămîntul continuase să vieţuiască. Vreo citeva 
crimpeie rătăcite de nori au încercat să-i mai întunece faţa, dar 
s-au destrămat repede. Picla care ascundea orizontul, încetul cu 
încetul s-a topit și deodată, de jur împrejur peisajul s-a 
desfășurat limpede, în culorile de aramă ale toamnei. 

Pămîntul mustea de umezeală. Dar acum, sub lumina veselă a 
soarelui, urmele ploii căpătau un sens nou, rodnic, o bucurie. 
Satul se revărsă peste dealurile afînate și plugurile intrară adînc 
în pămîntul îmbelșugat de ploaie, care părea că freamătă. 


Către prînz am plecat. 


Era o amiază luminoasă și caldă. Crestele munţilor, acoperite 
de o zăpadă timpurie, sclipeau ca niște cristale. 

Am decolat greu, avioanele nu vroiau să se dezlipească de 
iarba udă. Pe marginea aerodromului copiii ne făceau semne de 
rămas bun, aruncîndu-și pălăriile în aer. 

Nu știu ce regret mi-a strîns inima în momentul cînd roţile s- 
au rupt de pe pămînt. Poate era numai grija tuturor plecărilor, 
să nu fi uitat ceva acolo. 

Am revăzut grăbit, în gînd, cortul nostru și cele cinci avioane, 
stînd triste în ploaie. Am privit în urmă șirul de sălcii, cele două 
hangare pe jumătate demontate, stilpul pe care mîneca de vint, 
albă cu dungi roșii, flutura încă. Pe teren, urmele roţilor și ale 
bechiilor păreau o țesătură bizară sub care se ascundea izlazul. 
Indată aveau să vină cirezile la pășunat și firele acestei urzeli 
urmau să se destrame unul cîte unul. 

Am privit în urmă, pînă ce depărtarea a pus pe toate detaliile 
umbra ei cenușie. Ultimul a rămas vizibil marele cer alb, din 
mijlocul aerodromului. 

1938 


CONFESIUNE 


Nu știu ce avusese în vedere soarta, cînd mă adusese pe 
aerodrom să învăţ zborul. Vroise să-mi încerce virtuțile? Ori să- 
mi pregătească alt drum în viață? Mai de grabă cred că îmi juca 
una din șotiile acelea de pe urma cărora rămii desrădăcinat, fără 
nici o legătură cu trecutul, fără nici un plan pentru viitor. Pe 
atunci însă nu-mi puteam pune asemenea întrebări; creierul îmi 
era turmentat de formule matematice, de termeni tehnici, de 
cunoștințe noi, palpitante, iar inima, filtrînd exclusiv mirajul 
zborului, nu îngăduia trecerea niciunui sentiment umbrit. 

Așadar, m-am urcat în avion și am plecat, fără să evoc 
trecutul, fără să-mi scrutez viitorul dincolo de palele elicei; ca un 
lunatic. 

Au trecut de atunci destui ani, ca faptele să rămînă în alt 
compartiment al vieţii, unde să pot privi ca într-un album străin. 
Mă văd, ca și cum altul ar fi fost în locul meu, într-o dimineaţă 
umedă de primăvară, pregătindu-mă de plecare. În timp ce-mi 
încheiam combinezonul, cineva m-a întrebat: „Ți-e frică?” Era 
primul meu zbor. În clipa aceea, a pornit motorul. Ochii mi-au 
fugit în iarbă, după picăturile de rouă spulberate de elice. Din 
tot ce exista atunci pe cele trei dimensiuni ale spaţiului, doar 
picăturile de rouă mi-au încăput în suflet; și multă vreme le-am 
purtat cu mine, chiar dacă n-am știut de ce. lar întrebării 
aceleia, dacă îmi era frică, îi răspund de abia acum, după toate 
zborurile mele: 


Într-un loc, pe tabloul de bord era o capsulă argintie pe care 
scria: „In caz de incendiu învirtește butonul spre dreapta”... 
Eticheta extinctorului mi-a prilejuit doar spaime mărunte, le-am 
învins repede cu gîndul parașutei, în care totdeauna am găsit un 
sprijin sufletesc, nezdruncinat Frică însă, o frică paralizantă, ca o 
otravă rece localizată într-una singură din cele patru despărțituri 
anatomice ale inimii, mi-a fost în ziua cînd accidentul, virtual 
acceptat de orice zburător, a devenit posibil în realitate. 

Cu toţii eram șase într-un avion mare, vechi, greoi, cu 
motoarele obosite. Înghesuiţi în interiorul fuselajului, între 
pereţii opaci de pînză văpsită cenușiu, nu vedeam nici cerul, nici 
pămîntul. La doi pași în urmă era o deschizătură largă, tăiată în 


podea, o trapă, și aveam totdeauna calculaţi pașii pînă acolo și 
celelalte gesturi de făcut în cazul cînd... Proiectul aruncării în gol 
nu întîmpina în niciuna din părțile ființei mele vreo împotrivire, 
cît de mică. Uneori, priveam în jos prin deschizătură; o falșă 
interpretare a relaţiilor cu exteriorul mă făcea atunci să mă 
socot mai aproape de pămînt decit de avion. Cit e de simplu, îmi 
spuneam, să părăsesc această mașină străină, de care soarta 
nu mă leagă, pentru a-mi da drumul jos, unde mă așteaptă 
toate rădăcinile mele! 

În clipa în care scriu rîndurile acestea, am în faţă o bucată de 
hîrtie mizgălită, desprinsă de pe o planșetă de zbor. Peste pînza 
de calcule mărunte care o acoperă, o mînă nervoasă a scris, 
mare și strimb, dintr-o margine în alta: „Funcţionează numai un 
motor”. Bucata de hirtie rămîne pentru totdeauna documentul 
de nedesminţit al momentului cînd am simţit frica. O clipă mai 
înainte, peretele de pînză al fuselajului primise o lovitură piezișe 
și se sfișiase pe o întindere de cîteva palme. Îndată, huruitul 
constant al motoarelor căpătase un timbru nou; avionul se 
aplecase pe o coastă și își continua zborul într-un viraj incert, 
nesigur. Am înțeles că fuselajul fusese lovit de o piesă sărită din 
motor, care avea să se oprească. Dar teama nu s-a închegat 
decit în clipa următoare, cînd mîna cuiva confirma regulamentar 
accidentul, pe fișa de navigaţie: „Ora 10.45 - funcţionează 
numai un motor”. 

Am acum această fişă în faţă și pot să o privesc fără emoţii: 
sau poate numai cu o mică și ciudată melancolie. Momentul însă 
mi-l redă întreg și-l văd fără nici o deformare chiar dacă eu, 
unul, nu mă mai pot contopi cu el. 


Știu că pămîntul mi s-a părut, deodată, foarte depărtat; că 
abia atunci am înţeles îngrozitoarea măreție a zborului; că m-am 
simţit greu, obosit, bolnav, cu sufletul despicat în două, o parte 
pentru trecut, o parte pentru viitor și pentru prezent, niciuna. 
Am știut că avionul infirm care se tîra strimb pe aerodrom, 
măcinînd timpul într-un singur motor, n-avea să-mi dea drumul 
să mă desprind de el, tot atît de ușor cît mă lăsase solul. Am 
măturat cu mîna rășchirată podeaua fuselajului și am privit cu 
ochii tulburi colbul care îmi murdărise mîna. Erau fărîmitțte de 
pămînt, a căror prezenţă în văzduh n-o înţelegeam, la fel cum n- 
o înţelegeam pe a mea. 


Acum știu că dacă avionul s-ar fi prăbușit, aș fi sărit și cred că 
aș fi ajuns jos nevătămat. Sunt atiția oameni care sar cu 
parașuta; unii forţaţi de împrejurări, alţii ca să-și biciuiască 
nervii, sau ca să cîştige bani. Dar ei poate nu-și dau seama că 
saltul în gol le siluește ființa; că în clipa aceea pierd dreptul 
omenesc de a se lăsa intimidaţi de Dumnezeu. 

Cine știe dacă eu însumi nu am suferit o siluire, deși nu m-am 
aruncat. Căci de atunci am mai zburat de atitea ori și chiar cu 
același avion; motorul fusese reparat, peste ruptura fuselajului 
se lipise petec. Dar frică nu mi-a mai fost niciodată; poate 
pierise pentru totdeauna. Și n-am știut dacă, totdeodată, nu mai 
pierdusem și altceva din mine. 

Acum, unul dintre noi aducea zaruri și, așteptînd să ne vină 
rîndul în cabina de comandă, ne așezam pe parașute să jucăm 
barbut, jocul pușcăriașilor sau, poate, al disperaţilor. Adesea 
jocul crea dispute aprinse care se lichidau prin gesturi, deoarece 
vorbele nu se auzeau de zgomotul motoarelor. Uneori pilotul 
întorcea capul și, de pe scaunul lui înalt, din faţă, privea în jos, 
la zarurile noastre. Era un om plăpînd, cu mustață gălbioară. 
Odată nu s-a mai putut abţine; s-a scormonit în buzunarul 
combinezonului și a scos greu o monedă galbenă pe care ne-a 
întins-o cu mîna tremurînd. 

Pe urmă a redus motoarele, ca să-i auzim glasul strangulat de 
emoție: 

— Haide, risc și eu un pol! 

Era un gest eroic. Polul, spre nenorocul lui, l-a pierdut. 

Și ce ciudat este că omul acela se urca în avion modest, ca 
într-o birje, cu aerul unei bunicuţe cumsecade care, așezindu-se 
dimineaţa în jilțul ei, știe că va rămîne acolo pînă seara. Poate el 
nu s-a gîndit niciodată ce riscă zburînd, fiindcă în acest caz 
riscul nu avea formă concretă, bunăoară ca a unei monezi de 
douăzeci de lei. 

Mai tîrziu a căzut. Atunci însă, altcineva aruncase zarul. 


x 
Frică nu mi-a mai fost. Uneori, în momente grele, neliniști vagi 


m-au făcut să tresar, pe urmă s-au pierdut în nervii periferici. 
Apoi într-o zi, fără să înțeleg cum, un simțămînt ciudat mi-a 


copleșit ființa purtînd-o într-un joc periculos pe marginea 
neantului. 

Zburam jos, deasupra unui orășel moldovenesc. Avionul 
descria un viraj banal, cu botul pe linia orizontului, cum e corect. 
Dedesubt, orașul se învirtea ca un uriaș disc de gramofon. Un 
demon a făcut să mi se contracte mușchii braţului, trăgînd de 
manșă. Virajul avionului s-a strîns pe o rază din ce în ce mai 
mică; pămîntul a început să se rotească din ce în ce mai iute. M- 
am simţit apăsat tare în scaun; capul mi-a alunecat greu pe 
bordura de piele a carlingei. Am privit înveselit jos, năstrușnica 
rotire a orașului; copacii păreau îndoiţi din rădăcină, casele se 
aplecau deasupra străzii. Cîţiva oameni opriţi în mijlocul pietii 
făceau semne cu batista. Am mai avut timpul să mă întreb, cum 
de se pot ţine pe picioare, într-o învirtire atît de vijelioasă. 

Pe urmă am simţit un tremur cuprinzindu-mi întreg trupul și în 
clipa aceea am avut intuiţia descreierată că prăbușirea trebuie 
să cuprindă o voluptate secretă, mai puternică decit toate 
voluptăţile. Un fior dulce, o beţie caldă mi s-a revărsat în vine... 
Dacă atunci pămîntul ar fi urcat spre mine. i-aș fi stat hotărît în 
cale. O urmă de rațiune m-a oprit să fac eu gestul. Cînd peste o 
clipă mi-am revenit, m-am simţit trist și rușinat. 

Era, de altfel, ultimul meu zbor. 

Acum aș vrea să-i dau acelei renunţări numele ei adevărat, 
dar nu-l pot găsi, chiar dacă ar fi unul dezonorant. 

1939 


ÎNTR-O NOAPTE DE RĂZBOI 


Poate să pară de neînțeles; pe măsură ce chipul Elfridei mi se 
șterge din minte, noaptea petrecută cu ea se adincește, ca și 
cînd întîmplarea de atunci mi-ar fi picurat în cutele creierului un 
acid care sapă mereu. 

Uneori, cînd simt că imaginea ei e gata să se piardă, îi prind 
detaliile cu un fel de panică, și, așa disparate cum sunt mă 
silesc să le alătur în minte, ca să-i reconstitui înfățișarea și s-o 
fixez definitiv. 

Nu știu de ce fiecare din aceste detalii e atit de clar: ochii ei 
îmi apar la fel de verzi ca atunci, verdele incert și insinuant al 
ochilor de pisică; îi revăd obrazul arămiu, crispat de un zîmbet 
nesigur; dureros, sau ironic?; și părul blond, zulufii dezordonaţi 
în care, cînd ne-am ridicat să plecăm, mi-am înfipt dinţii 
involuntar, cu o pornire tulburătoare. Elfrida a ris, poate ea 
însăși tulburată. 

— Vrei să mă mănînci? a spus, presărînd între silabe începutul 
tremurului care în unele momente colorează provocator și 
promiţător glasul femeilor. 

Revăd ca și cînd aș avea-o în faţă, bluza verde, agitată în 
ritmuri diferite, de respiraţie, de bătăile tari ale inimii și de un 
spasm elastic al sînilor. Reţin ca pe o schiţă cu linii precis 
desenate, linia armonioasă, nescilciată de nici un veșmînt silnic, 
a șoldurilor învelite în fusta cafenie; și a picioarelor, lungi, cu 
gleznă nobilă, strînse în ciorapi cenușii, cîrpiţi pe alocuri, ciorapi 
sărăcuţi, de război. 

Dar cînd vreau să adun aceste detalii, să refac în minte 
înfățișarea ei, gîndul mi se împăienjenește și după ce o văd 
neclar o clipă, Elfrida se pierde într-un întunerec ca al nopţii cînd 
am cunoscut-o și ne-am plimbat, cu umerii lipiţi, pe străzile 
pustii. Perdeaua neagră după care ea dispare, se agită încă 
puţin, ca o apă în care o piatră aruncată împinge spre maluri 
cercuri concentrice din ce în ce mai distanţate și mai șterse. Și 
în acest întunerec, după ce imaginea ei s-a pierdut, întimplarea 
se desfășoară clar, ca un film cu relief și culori. 


Era un miez de noapte de Octombrie, umed și rece, cînd am 
ieșit în strada pustie. Pe Elfrida o cunoscusem abia o oră mai 


devreme, jos, în barul unde se dansa după pianul electric. Bunul 
Faty, însoţitorul ei, mă chemase cu generozitate de bătrîn beţiv 
și inconștient să le ţin tovărășie. Apoi, într-un tirziu, își 
desfăcuse larg braţele și apucîndu-ne de git ne apropiase 
capetele deasupra pieptului său, pînă ce simţisem respiraţia 
fetei pe obraz. 

Ce vitalitate nebănuită îi îngăduise mai apoi acestui om 
corpolent să se ridice de la masă și să danseze în mijlocul 
localului, un ceardaș aproape acrobatic? Cînd s-a întors, cu 
obrazul ud de sudoare, cu ochii injectați, tremurînd în întregul 
fiinţei lui masive și diforme, știam și eu și ea, că Elfrida va 
merge cu mine. El însuși a înțeles din privirile noastre și atunci, 
dintr-odată s-a încruntat. Dar zarurile erau aruncate, mîna lui, 
mare, grea, păroasă, nu le mai putea apuca din gura bietului 
nostru destin. 

Am plecat cu ea, fără să-i cer grasului Faty iertare. Și nu 
aveam regrete, deoarece știam că nu înfruntăm nici o lege, că 
nu supărăm pe nici un Dumnezeu. 


x 


Poate că noaptea aceea neagră, de Octombrie și de război, 
petrecută pe străzile umede ale orașului, cu Elfrida, nu are nici o 
semnificaţie în viața mea sau a ei. S-a scurs sub arătătoarele 
acelorași ceasornice sub care s-au scurs atitea nopţi, de care nu 
ne mai amintim niciodată. Pașii noștri nu au lăsat pe alei, în 
Schillerpark, urme mai durabile decit ai altor trecători... 

Am străbătut orașul de la o margine la alta, pe străzi goale, 
fără lumini, fără vehicule. Am mers în lungul canalului perfid, cu 
ape cenușii, în care de atitea ori au încercat să-și sfirșească 
viața, sau și-au sfirșit-o, wertherii vremurilor vechi și noi. 

Ne-am oprit pe un pod și am privit mersul murdar al apei, 
pînă ce umezeala nopţii de toamnă ne-a pătruns în suflete. 
Stăteam alături, cu umerii lipiţi. Vîntul ne scutura deasupra 
ultimele frunze moarte ale copacilor și ne flutura veșmintele, ca 
pe niște aripi deznădăjduite. 

— Am avut doi prieteni, a spus apoi Elfrida, rupînd tăcerea ca 
pe o cîrpă putredă. 

Glasul ei cobora grav o scară cu treptele miîncate de 
amărăciuni. Simţeam că jos, la sfirșitul ei, trebuia să fie fîntîna 


din care trebuia să scoată lacrimile. Am întins mina și și i-am 
cuprins cu o înduioșare neașteptată umerii, lipind-o strîns de 
mine. Atunci durerea s-a eliberat din sărmanul ei suflet chinuit și 
au podidit-o lacrimile. 

— Da, a spus, stilcind dureros cuvintele, în spasmuri, amîndoi 
au murit pe front... 

O clipă a rămas nemișcată; i-am văzut mîinile crispîndu-se pe 
balustrada podului. Pe urmă brusc s-a ridicat, și-a apropiat 
obrazul de al meu, aruncîndu-mi în ochi o privire trufașă. 
Degetele ei mi s-au înfipt în brat. 

— Haide! a spus, parcă sfidînd ideea de moarte. Haide, ce mai 
aștepți? Miine ai să mori și tu! 


Astăzi, cînd scriu aceste rînduri, orînduiala bunului Dumnezeu 
a pus între mine și ea două mii de kilometri. lar deasupra, îngerii 
au scuturat puful alb din saltelele lor, care pe pămînt devine 
zăpadă. 

Nu știu de ce nu i-am trimis o scrisoare mică, la ea acasă, 
acolo în Reinickendorf unde, ce frig și trist trebuie să fie! Elfrida 
ar fi ieșit bucuroasă la poartă înaintea poștașului; ar fi urcat în 
fugă treptele pînă la etajul al doilea, ar fi intrat cu respiraţia 
pripită și cu scrisoarea strînsă la piept, în odaia ei de fată 
sîrguincioasă. 

Mă întreb, odată cu venirea iernii s-o fi schimbat ceva acolo? 
Dușumelile or fi tot atît de albe? Fereastra, tot acoperită cu 
pînză neagră, de camuflaj? Soba cărămizie tot atit de caldă? 
Covorul alb de deasupra patului, o fi avînd tot paisprezece 
trandafiri pe latura cea mare și șase pe cea mică? 

lar Elfrida, ce o fi făcînd în iarna aceasta de război? 

Cît îmi pare de rău că nu i-am trimis o veste despre mine! S-o 
împartă cu protectorul ei astmatic, bătrînul și grasul Faty. Dar 
cine știe de cînd, Elfrida nu o mai așteaptă?... 

Oare, între prietenii ei, eu al cîtelea voi fi murit? 

1940 


ÎNTÎMPLARE DIN ALT SEZON 


Trecînd prin faţa cazinoului, Patrocle se oprise o clipă pe 
trotuarul aglomerat, privind cu amărăciune la mulţimea strinsă 
în jurul mesei de joc. Sculat în fugă de la masă, ca de obicei, 
trebuia să se ducă la „Vraja Mării”, să ocupe din timp loc pentru 
familie. De la începutul vilegiaturii făcea la fel în fiecare seară. 

Încerca uneori să protesteze: 

— Linico, adică de ce să nu mergem toți odată, ca oamenii? 
Ce treabă e asta? Mie mi poate să-mi lihnească masa? 

— Sigur, răspundea femeia, să ne ducem la urmă, ca proștii, 
ca să n-avem unde sta și să umblăm zăpăugi printre mese! Ori 
să nimerim în vreun colţ, ca pușcăriașii. Da’ de ce? Oameni 
cinstiți sîntem, fată de măritat avem, bani, de furat n-am furat! 
Atunci de ce să mergem la gloată, să nu ne vadă lumea? 

Și așa, în fiecare seară, Patrocle pleca nemiîncat, sau cu 
mîncarea în git, ca să facă gustul nevestei. Era o anumită masă, 
sub becul din fața jazzului, unde îi plăcea ei să stea; bărbatul 
știa că dacă nu are grijă să ocupe din vreme chiar masa aceea, 
mai bine să-și ia lumea în cap. 

— Avem fată de măritat, ce ai de gînd cu ea? Vrei s-o apuce 
bătrîneţele sub acoperișul nostru? Așa crezi dumneata că se 
mărită o fată? Așa m-ai luat dumneata pe mine? Of, Doamne, 
mai bine nu m-ai fi luat! 

Privind oamenii care intrau veseli pe ușa Cazinoului, Patrocle 
înghiţi un nod amar. 

— Las’ că-și mărită ea fata, cînd mi-oi vedea eu ceafa! Păi ce, 
așa se mărită o fată? Să te ţii scai după ea? Cum să se lipească 
vreunul, dacă sare scorpia de colo: „Cine e ăsta? Ce-a fost tat- 
su? Ce meserie are? Ai grijă, fata mamei! Ai grijă-ți spun, 
netoato! Nu căsca ochii ca proasta!” Ptiu! Înghiţi-v-ar pămîntul, 
de femei nebune! 

Privind ceasornicul, Patrocle observă că e abia ora opt. Apoi, 
după ce reflectă un moment, hotări: 

— Bun! 

Reflecţia fusese următoarea: 

„Deoarece e abia opt, știut fiind că ele vin acolo după nouă, 
înseamnă că am în faţă o oră și mai bine; tot timpul să pontez și 
eu un pol, să nu spun că nu mi-am făcut gustul, măcar odată.” 


Scoase portmoneul din buzunar și puse cu grijă un pol, de o 
parte. 

„Focul să te ardă, Patrocle, dacă-i mai pune vreunul, afară de 
ăsta!” 

Încurajat de jurămînt, se îndreptă spre masa bulei și își făcu 
loc între gură-cască, la un colţișor. 

„Șmecherie, nu pare să fie, gîndi el; prea se înghesuie lumea 
și doar, n-or fi toţi proști!” 

—  Marcaţi jocurile, domnilor, anunţă crupierul, învîrtind 
îndemiînatic bila. 

„De data asta n-am să joc, se hotărî Patrocle. Să vedem mai 
întîi cum devine chestia. Care va să zică, se învirtește bila și 
cade într-o gaură; dacă e pe numărul tău, ai cîștigat. Bună 
treabă, zău! 

Și puse hotărît polul pe numărul șase. Era numărul de la casa 
lor, din București. 

„Te pomenești, că-mi aduce noroc!” 

Bila prinse să coboare spre centrul cercului, dîndu-i 
jucătorului, prin învîrtirea ei ameţitoare, un fel de gîdilitură sub 
coșul pieptului, așa cum se întîmplă cînd vii la vale, în 
montagnes-russes. 

„Acu e acu! îngîna, în timp ce degetele frămîntau marginea 
mesei. Acu e acu! Pe numărul meu să vii, că altfel...” 

Dar bila, după ce trecu pe lîngă șase, îl ocoli o dată, de două 
ori, se opri niţel pe marginea găurii și apoi, capricioasă, căzu la 
cinci. 

„Bine c-am pierdut; scăpai de-o grijă!” își spuse resemnat și 
plecă, fără să-i pară prea rău după polul lăsat în urmă. 

Însă după ce făcu doi pași și i se mai limpezi mintea, începu 
să-i fie necaz. 

„Nu vezi, fir-ar al dracului! Nu se opri la doi, la unu, la nouă! 
N-aș fi spus nimic. Dar tocmai alături! Să nu crapi de ciudă?” 

Fără gîndul de a mai juca, se scotoci în buzunar, scoase 
portmoneul și numără. Banii îi ţinea nevasta acasă, încuiațţi în 
geamantan; el nu avea asupra lui decît mărunţiș pentru 
trebuințele zilnice și pentru neprevăzut; un neprevăzut foarte 
modest, pe măsura fiinţei sale: trei monede de o sută și doi poli. 
Își aduse aminte că avusese trei. 


„Unul îl pierdui. Dracu să-l ia! N-o să mor pentru atita! Dar de 
ce nu căzu, frate, în partea cealaltă? Nu văzuși, alături! Să nu-ți 
fie necaz?” 

Se mai uită o dată înapoi, mai cîntări banii în palmă și se 
întoarse. 

— Fie ce-o fi, pun încă un pol! 

Îl plasă emoţionat pe numărul cinci, unde căzuse bila prima 
dată. 

„Să nu mă faci, drace, să-l pierd și p-ăsta, că nu știu ce se 
întîmplă!” 

Tremurînd, văzu bila plimbîndu-se pe lîngă numărul lui; o clipă 
i se făcu întuneric în cap și, temîndu-se parcă să mai 
urmărească mișcarea bilei, al cărei mers nu-l mai înţelegea, 
închise ochii. Dar urechea rămase prezentă și fără apărare în 
fața crupierului, care deodată, anunţă nemilos: 

— Șase! 

— Ptiu! _ 

De data asta nu mai plecă. Intr-o clipă se gîndi: 

„Pungașilor! v-am prins șmecheria. Care va să zică, dacă pui 
la șase, cade cinci; dacă pui la cinci, cade șase. Mama voastră 
de hoți, staţi că vă aranjez eu!” 

Dar pentru a-și pune în aplicare planul născut fulgerător în 
minte, îi trebuiau doi poli și el nu mai avea mărunt decit unul. 
Oftă, apoi hotărît, scoase o sută și o schimbă pe fise. Nu avu nici 
timp să se minuneze de atita curaj, căci jocul mergea repede. 
Puse hotărît o fisă pe șase, una pe cinci. 

Bila se opri pe cinci. 

„V-am venit de hac, hoţilor!” 

Avea pînă acum doi poli pierdere și opt cîştig, adică șase poli 
curaţi, veniţi din senin. 

Cu un gest de care era cu totul străin, pe care nu-l recunoștea 
de fel, Patrocle aruncă deodată toate fisele din buzunar, pe 
numărul șase. Apoi devenit printr-o ciudată manifestare 
psihologică de un calm care îi cimenta toţi nervii la un loc, într- 
un bloc magnific, aşteptă zimbind, sigur de destinaţia ei, 
căderea bilei. 

Căzu doi. 

Întii, becurile se întunecară. Mașinal se ţinu cu mîinile moi de 
marginea mesei. Îi trecu repede prin gînd, cu totul supărător, o 
întîmplare stupidă din tinerețe, de pe vremea cînd făcea armata 


la călărași: într-o zi îl trîntise calul în manej. Începutul căderii se 
manifestase cu aceeași senzaţie de nesiguranţă, de gol sub 
greutatea trupului, de catastrofă în devenire, ca și acum. Cineva 
îi strigase: „Ține-te de șa!”. Dar mîinile lui erau moi; vroia să se 
apuce de șa sau de coama calului și n-avea putere. 

Acum, la fel. „Ţine-te de masă, nu te lăsa!”, părea că strigă 
cineva, ca să-l încurajeze, sau poate ca să-și bată joc de el. Nu 
înţelegea ce are să se întîmple dacă are să plece și ce, dacă are 
să rămînă. Nu-și putu desprinde decît o mînă de pe marginea 
mesei. Se folosi de ea pentru a scutura, mașinal, ultimele două 
sute din portmoneu și a le plasa, aproape fără nici un gînd, pe 
numărul doi. 

„De data asta trebuie să cîștig!” socoti, abia după aceea. 

Nici o clipă nu avu teama că s-ar putea întîmpla altfel. Nu 
putea admite că are să piardă ultimii bani, tot așa cum nu putea 
admite că s-ar putea găsi undeva un Dumnezeu care să-i ia, așa 
din senin, dreptul de a respira. 

Dar bila, plimbîndu-se capricioasă, se opri la un alt număr, 
undeva departe. 

Clătinîndu-se, Patrocle se îndepărtă de masă. Ajuns în mijlocul 
falezei păru că începe să se trezească; scutură din cap, ca să 
alunge parcă un vis urit. 

„Ce fu asta, mă?” 

Și deodată își aduse aminte că plecase să ocupe loc la „Vraja 
Mării”, că se oprise în drum să caște gura la cazinou, că intrase 
să joace la bulă... Își pipăi buzunarul, scoase portmoneul, îl 
deschise repede să-i cerceteze conţinutul, ca și cînd nu s-ar fi 
simţit în palmă, că e gol. 

„Dracu' m-a luat!” 

Aiurit, își cercetă ceasornicul; era nouă și un sfert; stătuse 
peste o oră în locul acela nenorocit. 

„Hait! Acum am păţit-o! Dacă mă află Linica? Doamne, ce mă 
fac? Dacă nu găsesc masă liberă?” 

Porni repede în jos; după zece pași se pomeni alergînd, simţi 
sudoarea curgîndu-i călduţă pe timple, sub pălărie. Duse mîna în 
buzunar, după batistă și dădu din nou peste portmoneul gol; 
atunci își aminti că nu mai avea alţi bani cu el, nici un leu, în nici 
un buzunar. Se opri, dezorientat. 

Pus pentru prima dată în viaţă în faţa unei întîmplări atît de 
copleșitoare, Patrocle se simţi mic, pierdut, zdrobit. Cu o ultimă 


sforțare a raţiunii, hotărî: „Trebuie să mă duc să iau bani de 
acasă!” 

Și tot cu acea ultimă sforţare, își făcu planul, astfel: „Am să 
ocolesc pe strada de la gară, ca nu cumva s-o întîlnesc pe 
Linica; am să mă uit de jos la hotel, să văd dacă e întuneric în 
cameră, am să urc sus, pe urmă... 


În fundul geamantanului, sub rufărie, erau împăturite 
unsprezece hirtii de cîte o mie, și una de cinci sute. Patrocle 
reușise să-și urmeze planul pînă aici, chiar să deschidă 
încuietoarea geamantanului, dar cînd să pună mîna pe hirtia de 
cinci sute pentru a o băga în buzunar, auzi pe cineva 
apropiindu-se repede pe sală. Zăpăcit, strînse teancul de 
bancnote în pumn, apoi cînd auzi ciocănitul la ușă, îl înghesui 
speriat în buzunarul de la spate al pantalonilor și se duse să 
deschidă. 

Era madama. 

— Am văzut lumină și m-am mirat; știam că nu e nimeni 
acasă. Doamne fereşte, am spus, să nu fi intrat vreun hoţ! Nu 
vedeţi dumneavoastră cîte se mai întîmplă? Da’ uite, că eraţi 
dumneavoastră. Îmi pare rău că v-am deranjat. 

— Nu-i nimic, nu-i nimic! biîlbîi galben Patrocle. 

— Plecaţi și dumneavoastră acum, după cucoane? 

— Da, mă duc, bună seara! 

— Bună seara, bună seara și petrecere frumoasă, unde vă 
duceţi. Cucoanele vă așteaptă, nu? Bună seara. Să mă iertați că 
am ciocănit degeaba! 

Patrocle ieși, zăpacit de vorbărie; se temea că madama 
trebuia să fi bănuit ceva, dacă trăncănea atita. Cobori scările 
repede și numai jos își aduse aminte că are toţi banii în buzunar. 
Dădu să se întoarcă, să-i pună la loc, dar îi fu teamă să mai dea 
o dată ochii cu spioana. 

Scoase dintre hirtii pe aceea de cinci sute și o băgă în 
portmoneu, la îndemiînă, ca s-o schimbe undeva, în drum. 
Mergînd, se giîndea ce minciună să ticluiască; dar pe măsură ce 
pașii îl apropiau de ţintă, minciuna se dovedea din ce în ce mai 
greu de găsit. În acest timp, desigur, Linica ajunsese, îl căutase, 
ocupase loc la altă masă și acum aștepta. Patrocle simţi furnici 
umblîndu-i prin cutele creierului. Asta era partea proastă, că îl 
aștepta. Și nici nu se putea altfel. Aștepta... 


— Om vedea noi acolo, ce-o fi. 

Cînd trecu prin dreptul cazinoului, nu găsise încă minciuna. 

„Mama ei de bulă! înjură, trăgînd cu coada ochiului spre 
intrarea, acum mai puţin aglomerată. Nu mai joc in viaţa mea. 
Trei sute șaizeci de lei! Ptiu! Om prost ce-am ajuns, acum, la 
bătrîneţe! Trei sute șaizeci de lei! Sînt ăștia bani de aruncat pe 
gîrlă? De lepădat în mîna pungașilor cu jocurile lor?” 

Ajungînd cu gîndurile aici, Patrocle se opri indignat, în drum. 

„Mama lor de hoţi! Ce, sîntem în codru? Nu mai există lege? 
Nici o pedeapsă pentru bandiți? Ce, eu am fabrică de bani, să 
mi-i mănînce ei? Își închipuie că am să mă las?” 

Așa s-a întîmplat că Patrocle a intrat a doua oară la cazinou. 
Dar fiind tîrziu, bula, joc pentru gură-cască, era acoperită. Atunci 
a urcat treptele aproape fără să șovăie, ca să se ducă sus, să 
joace la ruletă. Se făcuse ora zece și tot nu găsise minciuna cu 
care să scape de nevastă. 


x 


Sus pe faleză, stăteau rezemaţi de parapetul alb, un băiat și o 
fată; fraţi, prieteni, sau iubiţi. Erau un băiat și-o fată; mai mult 
decît poţi spune: erau doi fraţi, doi prieteni, doi iubiți. 

— E adevărat, întrebă fata, că nu sînt castele în fundul mării? 

— Sigur că-i adevărat! 

— Crezi că se poate? 

— De ce să nu se poată? 

— Dar eu nu o pot crede; atunci ce rost ar mai avea marea, 
dacă... 

— Marea este făcută pentru corăbii și pentru vapoare. 

— Acum nu se vede nici un vapor. De ce nu dispare marea? 
De ce nu intră în pămînt? 

— Pentru că mai sînt și altele; mai sînt pescarii... 

— Bine, dar acum pescarii dorm. 

— Mai sînt îndrăgostiţi... 

-Unde îi vezi? 

— Mai sînt cei care se îneacă... 

Departe în larg se legăna un lampion, roșu ca un ochi de 
ciclop. Din ce în ce mai mic, din ce în ce mai departe, poate se 
stingea, poate se îneca, în curînd avea să dispară. 

— Trebuie să fie! Trebuie să fie! scîncea fata mîhnită. 


— Bine, dar nu-ţi dai seama că e o imposibilitate? 

— Explică-mi ce înseamnă imposibilitate! 

Era aproape de miezul nopţii cînd, trecînd spre casă, beat ca 
de obicei, Gelep, cafegiul de la restaurantul „Elite”, văzu mai jos 
de cazinou, omul încleștat cu mîinile în parapetul falezei. 

— Ce facem dumneata aici, bre? întrebă turcul, apropiindu-se 
și cercetînd curios personajul ciudat, cu gulerul smuls și cu 
hainele ude. 

Și cum personajul îl privea buimăcit, părînd că nu pricepe ce 
se petrece cu el, Gelep trebui să caute singur răspunsul: 

— Am făcut baie, bre? La miezul nopţii și cu haine asta 
frumoase? Ce făcem acum cu dumneata? Vîntul asta răcește la 
piele udă, nu trebuie jucam!... 

Văzind că nu e chip să dezlege gura înţepenită a străinului, 
cafegiul scoase din buzunarul larg al pantalonilor clondirul cu 
rachiu, îl destupă, îi netezi gura cu podul palmei și i-l întinse, 
îmbiindu-l: 

— Dumneata am îngheţat limba, bre. la, trăgeam un git din 
rachiu asta bun, aduceam căldura. Bem puţin domnu, bem puţin 
dumneata! 

După aceste cuvinte atit de prietenești, Gelep zări în ochii 
străinului o sclipire: atunci, simțindu-se fericit că găsise un 
tovarăș cu care să stea de vorbă și să împartă rachiul, ridică 
sticla, o potrivi la gura omului, apoi o săltă de fund, făcînd-o să 
gîlgîie de cîteva ori. 

— Hîlî! făcu necunoscutul, scuturînd ars, din cap. 

— Hîĵî! făcu turcul, rizînd cu toată gura. Bun rachiu aveam 
turcu, bre domnu, nu? Acuma vinem bine la inimă, ardeam 
înăuntru, eu știm. Mai haidem beam un git! Hai domnu, făceam 
inima bun, sănătos, pe urmă eu duceam pe dumneata acasă, nu 
răcem dumneata. 

— Nu merg acasă! gingăvi necunoscutul, apucîndu-se strîns 
cu mîinile de balustradă. 

Cafegiul nu se arătă mirat, rise mai departe, arătîndu-și toți 
dinţii și aprobă binevoitor: 

— Nici eu nu mergeam acasă. Nici mie nu plăceam la nevastă. 
Haidem jos, la baracă, estem frate al meu, cu mult rachiu. 

Dar străinul se ţinea încăpăţinat de parapet. 

— Nu puteam lăsam pe dumneata aici, insistă turcul, milos. 
Haidem bre jos, frate al meu, este rachiu bun! 


Și aproape cu sila, îl tîrî după el pe plajă, la baracă, unde îl 
îndemnă să bea cîteva păhărele de rachiu, unul după altul, pe 
nerăsuflate. De la un timp, omul își descreți fruntea și începu să 
zimbească. 

— Hili! făcu Gelep, vesel. 

— Hi! îi răspunse necunoscutul. 

Și deodată înșfăcă sticla ducînd-o pornit, la gură. 

Spre ziuă, după ce mai golise o sticlă, apucat de ris, îi povesti 
cafegiului cum pierduse banii nevestei, la cazinou. lar cafegiul 
făcu atita haz, încît începură să-l doară mușchii cefei. 


x 


După ce intrase în seara aceea la cazinou, ca să joace la 
ruletă, Patrocle nu mai știa bine ce se întîmplase. Ridicat de 
cîteva ori și apoi coborit, de hazard, de la sărăcie la bogăţie și 
de la bogăţie înapoi, se pomenise deodată expulzat cu o icnitură 
seacă de stîrv aruncat la gunoi, în mijlocul străzii, la o oră cînd 
nu mai circula nimeni. 

Coborise inconștient pe malul mării, atras parcă de zbuciumul 
valurilor atît de asemănător cu zbuciumul din sufletul său. Işi 
revenise tîrziu și se găsise ghemuit în nisipul rece. 

„Am să mă omor” se gîndi, văzîndu-se singur, fără nici un 
sprijin, în faţa unor întîmplări mai tari decit ființa sa. 

Liniștit de ideea morții, care rezolva dintr-o dată toate 
suferinţele, rămase culcat în nisip, așteptînd să-i vină curajul. 

Nu, degeaba, nu se putea găsi în nici un creier omenesc altă 
scăpare. Încercă să-și închipuie o întoarcere pocăită acasă, dar 
se sperie. 

„Am să mă omor!” 

Nu simţi nici o părere de rău după cele ce lăsa în urmă. Uitase 
de casă, de nevastă, de lume. N-avu timp să fie cît de puţin 
înduioșat. Trebuia să se omoare, n-avea încotro, era la fel cum 
trebuia să se ducă în fiecare zi la slujbă. 

„Scap și de birou totodată” își spuse și simţi o ușurare. 

Pe urmă se gîndi cum o să fie: „Să mă dezbrac, sau nu? Să-mi 
fac cruce?... Am să intru în apă așa cum intru să fac baie, n-am 
să mă gîndesc la...” 

Vîntul rece îi mîngiia ceafa, trimițindu-i în jos, pe șira spinării, 
un fior neplăcut. 


Întoarse capul și se uită sus pe mal, de parcă ar fi sperat să-i 
vină din întunericul falezei pustii, o altă scăpare. Era atita liniște 
încît i se păru că toate ființele vii au fugit, să nu fie martore. 

„Trebuie să mor, nu se poate altfel!” 

Se ridică în picioare și făcu doi pași nehotăriţi pînă la apă, se 
aplecă, o încercă cu mîna. 

„Tare e rece!” se gîndi cu obidă, și porni pe plajă, de parcă 
spera să găsească un loc unde apa să fie mai primitoare. 

Merse așa pînă aproape de baracă, de unde se întoarse tot 
nehotărit. 

„Ar fi fost mai bine să mă dezbrac”, își spuse. 

Dar vintul care sufla din ce în ce mai rece îl făcu să se 
înfioare. Își strînse zgribulit gulerul hainei la git. 

„Să mă odihnesc puţin”, hotărî, așezîndu-se încetișor pe nisip. 

La picioarele lui se spărgeau valuri mici, albe, nevinovate. 

„Ce prostie să mori!” reflectă cu tristeţe. Uite cum își bate joc 
soarta de noi!” 

Dar cînd simţi că îl podidește plînsul sări hotărît în picioare. 
Orice întîrziere îi mărea suferința. 

„Acum s-a sfîrșit! Gata! Nu mai este altă scăpare!” 

Strînse dinţii și încleștîndu-și mușchii cefei, ca și cînd ar fi vrut 
să-și paralizeze creierul, să nu-și mai poată aduce aminte de 
nimic, să nu mai aibă nici un gînd și nici o teamă, intră energic 
în apă, încordat, cu degetele rășchirate, de parcă s-ar fi hotărît 
să dea pe git o doniţă cu otravă. Simţi apa pătrunzindu-i prin 
haine, lipindu-i pantalonii de fluierele picioarelor, cu o senzaţie 
catastrofală, inadmisibilă, mai rea decît gîndul morţii, pe care îl 
admisese. Ezită o fracțiune de secundă, mai puţin decit i-ar fi 
trebuit să se răzgîndească, apoi își continuă mersul fără să 
judece. 

În clipa cînd apa îi atingea mijlocul, puse pasul în gol; dăduse 
de o groapă. Şi atunci, în faţa pericolului apărut pe neașteptate, 
instinctul de conservare izbucni brusc, eliberînd omul, îl făcu să 
vadă cu ochii mari, cît era apa de întinsă și de neagră. Atunci, 
înebunit de ceea ce era să se întimple, uitînd grozăvia 
nelegiuirilor sale, refuzind să se mai gindească la altceva decit 
la viaţa pe care fusese gata să o piardă, omul se repezi spre mal 
urlînd, zbătîndu-se, lovind cu pumnii în valuri. Stăpiînit de o 
groază în creștere, se avintă pe potecă în sus, spre faleză, unde 
se opri cu mîinile încleștate în parapet. 


x 


Prima rază de soare sări jucăușă din val în val și, încă udă de 
apă, trecu tangenţial peste plajă, oprindu-se în ceafa omului 
beat. 

— E ziuă, bre! observă bucuros Gelep. Scoal' să mergem la 
nevastă. 

— Da, da! mergem! încuviinţă Patrocle. Mergem, cum nu. 
Crezi că mi-e frică, măi turcule? 

— Eu știu că nu trebuie să fiem frică de femeie. Eu patru 
neveste am ţinut la Stambul. Scoal' bre și eu arătam ce trebuie 
vorbim la nevastă. 

Plimbîndu-se încet, raza de soare văzu cum oamenii urcau 
împleticindu-se, pe potecă: îi conduse veselă, mîngiie mărăcinii 
și florile sălbatice întîlnite în cale, ajunse sus pe faleză, se căţără 
pe trunchiul înalt al plopilor, pătrunse printre frunze și vorbi 
veselă: 

„Sculaţi-vă! S-a făcut ziuă.” 

„S-a făcut ziuă!” ciripiră vrăbiile care dormeau sub frunzele 
plopilor și ieșiră bătînd din aripi să se arate soarelui. 

Din casă în casă, raza încerca să intre pe ferestre; dar 
ferestrele erau acoperite cu obloane groase și raza frîngîndu-se, 
pleca mai departe. 

„Sculaţi-vă!" șoptea cald la uși, unde nimeni n-o auzea. 

Pătrundea în odăi pe marginea transperantelor și mîngiia 
obraji adormiţi. Oamenii se fereau supăraţi, îngînînd printre 
dinţi: 

— Ce porcărie cu soarele ăsta, că nu te lasă să dormi! 

Alţii bombăneau: 

— Și azi o să fie cald! 

Într-un loc, în sfîrșit, raza găsi o fereastră deschisă: era 
încadrată de zorele. 

— Bună dimineaţa! 

— Bună dimineaţa! răspunseră florile. Noi ne-am sculat 
demult. 

În casă, o femeie moţăia pe marginea patului. 


Speriată, Linica sări în mijlocul odăii: adormise cu gura 
cascată. Se frecă la ochi și se dezmetici. 


— N-a venit prin urmare, haimanaua! 

Privi ceasornicul de pe masă. 

„La șase, încă pe drum! E de necrezut!” cugetă și se duse să 
ciocănească întăritată în perete să-și trezească fata care 
dormea alături. 

„Nu, nu se poate! se agita în gînd. Nu-mi poate intra în cap. Ar 
fi ca și cînd mi-ar spune cineva că la noapte vine sfîrșitul 
Pămîntului. Patrocle al meu?! Să-mi facă el una ca asta!?” 

Fata intră somnoroasă, frecîndu-se la ochi. 

— Bună dimineaţa, mamă! Tot n-a venit? 

— Ce mai întrebi degeaba? Nu vezi? Veturio, spune-mi încă o 
dată, fata mea! Nu pot să cred una ca asta. 

— Așa a fost, mamă; Zambileștii n-aveau de ce să mă mintă. 
L-au văzut cu ochii lor și doar îl cunosc bine. Zvirlea banii, parcă 
ar fi zvîrlit boabe la păsări. 

— Și acuma, unde s-o fi ascuns, ticălosul? 

— Știu eu? Poate o fi plecat la Constanţa, că în faţa cazinoului 
aștepta o mașină... 

— Veturio, ce spui tu!? Ai înebunit? Patrocle cu mașini, cu 
ruletă, cu aventuri ca la cinema? 

Fata ridică nepăsătoare din umeri. Nu putea pricepe 
zbuciumul femeii, nici gravitatea întîmplării; gîndul ei era la 
trompetistul din jazz, cu haina lui albastră și cu părul lins, care îi 
tot zimbise aseară, chinuind trompeta, în surdină. 

— Lasă c-o să vie el, n-avea grijă! se simţi datoare să-și 
încurajeze mama. 

— Dar cum de n-a venit pînă acuma? izbucni deodată 
aceasta. 

— Ei, cine știe! 

— Nu, nu pot să cred! Trebuie să se fi întîmplat ceva. l-a venit 
rău, s-o fi înecat. Doamne, Patrocle, ce mi-ai făcut!? 

— Ce te sperii așa, mamă? 

— Cum să nu mă sperii? Cum poţi vorbi așa? Ce, e lucru de 
glumă? Gata, nu mai pot; mă duc la poliţie. Unde e poliţia? Mă 
duc, nu pot să mai stau! 

— Vrei să ne facem de ris? sări fata, ţinîndu-i calea. Să se afle 
în toată staţiunea? Să ne dea la jurnal? Doamne ferește, ce 
minte ai și dumneata! 

— Dar dacă i s-a întîmplat ceva? Dacă i-o fi rău pe undeva? 
Dacă o fi la spital? 


— Nu-i purta de grijă, mamă, că dacă se întîmpla una ca asta, 
aflai pînă acum. Lasă, o să se întoarcă, e ziuă mare, doar. 

Nevasta se întoarse cu umerii lăsaţi moi în jos și privi mîhnită 
ceasornicul de pe masă. Aproape șapte și Patrocle, pe drumuri! 

„Vezi, își spuse, femeie proastă ce ești! Dacă l-ai lăsat de 
capul lui!” 

Apoi brusc, se înfurie: 

„Ce sunt eu de vină? Eu l-am învăţat haimana? La mine a 
auzit blestemăţiile astea? Ce, nu e om în toată firea?” 

După aceea, stăpiînindu-și furia strînse pumnii și scăpără 
printre dinți: 

— Doamne, Doamne! ce-o să păţțească! La coteţ am să-l pun! 
De lanţ am să-l duc! 

Hotărită să fie necruțătoare, deschise energic ușa și se așeză 
în prag, neclintită, așteptînd să se întoarcă bărbatul rătăcit. 


x 


Raza de lumină, urmîndu-și veselă drumul, pătrunse prin 
cotloane, prin unghere, prin poduri, prin frunzișuri, se plimbă pe 
marginea ghiolului, făcu să lucească praful căruțelor pe șosea, 
se jucă zglobie cu așternuturile scoase pe ferestre, la aerisit. 

— Bună dimineața! Să fiţi fericiţi toată ziua! spunea rizînd. 

Negustorii ridicau obloanele și scoteau mărfurile pe trotuar; 
gospodinele se duceau la piaţă; lăptăresele își tîrau garniţele 
prin curţi; halate multicolore, fluturate în vînt, porneau spre 
plajă; factorii ridicau scrisorile din cutii; birjarii mînau caii spre 
gară; femeile se pieptănau în fața oglinzilor, bărbaţii își 
săpuneau barba, fredonînd cîntecele auzite aseară. 

Raza de lumină le zîmbea, tuturor. 

— Să fiţi fericiţi toată ziua! 

Jucîndu-se, atinse sprinţară ceafa omului împleticit. 

— Bună dimineaţa! 

— Dăte-n moaș-ta! făcu omul, trăgîndu-și pălăria pe ceafă. 

Și se tîrî greu, la umbra zidurilor. 

Dar raza de lumină îi ţinu calea la prima stradă pe care o 
traversă și îi rise în ochi: 

— Să fii toată ziua vesel! 

— Hai sictir! se supără omul, clipind, supărat de lumină și își 
văzu de drum mai departe, clătinîndu-se, marcînd pe trotuar 


pași beti, în zig-zag. Își simțea picioarele grele și gura năclăită, 
amară, lipicioasă, iar pe deasupra, drumul i se părea nesfirșit. 

— Ei drăcia dracului! murmură sughiţat. Parcă s-a lungit 
strada. Măi turcule, unde este hotelul? 

— Înainte bre! Mergeam înainte! îl îndemnă Gelep din urmă. 

Patrocle se opri și se întoarse pe jumătate spre el. 

— Măi turcule, îl întrebă din nou, ţi-e frică măi? 

— Nu estem frică, bre! De unde frică? 

Traversară strada prăfuită, apoi străbătură piața, tîrindu-se cu 
pași împleticiţi printre coșurile zarzavagiilor, trecură mai 
departe pe lîngă zidul unei clădiri cenușii și se pomeniră în fața 
scărilor. Patrocle se opri încurcat, privind tulbure în sus, spirala 
ameţitoare a treptelor. 

— E mult, turcule, mult două etaje! Eu nu urc; haidem înapoi 
la baracă, mă. Nu mă duc sus. 

Dar Gelep îl împingea cu cotul din spate. 

— Dumneata estem frică? Spunem drept, dacă estem frică, 
lăsam pe mine înainte. Eu avut multe neveste, eu știm cum 
vorbeam la ele. 

Patrocle se lăsă împins din urmă și începu să urce treptele, 
moale, dezarticulat. Inima, înfierbîntată de băutură, bătea gata 
să plesnească, în coșul pieptului. 

— Uf! bine că ajunsei! Să te omoare și mai multe nu! 

— Haidam bre, haidam, nu pierdeam vreme geaba! îl zorea 
cafegiul. 

— Ei drăcie, unde ne-am rătăcit aici, măi turcule? Tu cunoști 
locurile mai bine, că nu ești străin. 

Patrocle se opri, ducînd mîna streașină la ochi, ca să 
cerceteze, în lung, coridorul nesfîrșit și pustiu. Și cum privea, 
înlemni deodată: spaima îl cuprinse scurt, din creștet pînă în 
tălpi; la celălalt capăt al coridorului Linica stătea în ușă, înaltă, 
dreaptă, nemișcată ca o statuie. 

— Ala estem nevastă al dumneatale? întrebă turcul din spate, 
schimbînd dintr-odată glasul. 

— Ce facem turcule? îngăimă speriat Patrocle. 

— Eu trebuie plecam, socoti laș cafegiul, pregătindu-se să dea 
înapoi. 

— Acum e tirziu, mă, ne-a văzut! 

—  Dumneata  rămineam, eu plecam bre. Dumneata 
rămîneam, are milă nevasta. 


— Mă lași singur, turcule? Așa ţi-a fost vorba? 

— Ce putem eu face? se apără cafegiul. Asta nu estem 
femeie, asta balaur, bre! 

Patrocle privea aiurit umbra albă din ușă; o văzu luminîndu-se 
la faţă, într-un suris blind. Vru și el să suridă la fel, dar mușchii 
obrazului rămaseră încleștaţi. intoarse capul spre cafegiu; turcul 
se trăgea ușurel spre scară. 

— Trebuie plecam bre, se dezvinovăţi el. Trebuie mergem 
facem cafea, avem mult mușteriu acum, dimineaţa, avem 
treabă, bre! 

Buzele lui Patrocle se mișcară, mute, în timp ce femeia se 
apropia, perfid de liniștită. 

„M-ai lăsat singur, turcule!” vru să se plîngă. 

lar cafegiul, ca și cînd i-ar fi auzit reproșul nerostit îi răspunse, 
gata să coboare, cu piciorul pe prima treaptă. 

— Nu superi, bre domnu! Zău, nu superi! Eu nu lăsam singur 
cu nevastă... Eu lăsam... lăsam pe Alah cu tine!... 

1935 
1939 


GÎSCA LUI IVAN COLESNICIUC 


Dacă stai să iei seama la cîte necazuri li se întîmplă semenilor 
și dacă pe deasupra ești și milos la suflet, viaţa aproape că nu-ţi 
mai tihnește. Păi cum altfel, odată ce prilejuiește oamenilor mai 
multe neplăceri decit desfătări!? 

E deajuns să mă gîndesc cît de puţin în urmă, ca să-mi vină în 
minte o sumă de oameni, și de păţanii ale lor, care să 
dovedească temeinicia părerilor amare de mai sus. 

Cite asemenea întîmplări nu aș putea să povestesc! Pe aceea 
cu Avram-Înţeleptul, de al cărui cuvînt asculta un sat întreg 
moldovenesc și pe care îl chelfănea în fiecare seară, fără milă, 
nevastă-sa, muiere nici frumoasă, nici deșteaptă, nici vrednică 
de vreo laudă. Sau alta, cu Necula, vînătorul care și-a cheltuit 
averea pe cartușe, da' n-a izbutit să împuște o sălbăticiune, o 
zburătoare, fie ea oricît de amărită. Sau pe aceea... 

Însă nici unuia din oamenii de care îmi amintesc, nu i-a tras 
viaţa o păcăleală mai mare ca lui Ivan Colesniciuc. Vreau să 
spun de păţania lui cu gisca. 

Despre giște nu prea și-au pierdut vremea mulți să scrie, în 
afară de acelea care au intrat, cu gigiitul lor, în istorie, cînd cu 
salvarea Capitoliului, altele nu au atras luarea aminte decit 
mîncăilor. E drept că se amintește adesea despre ele, fie în 
compunerile copiilor din clasele primare, fie pe listele de bucate, 
fie, în sfîrșit, cînd sînt folosite, atît de nedrept, ca măsurătoare a 
înțelepciunii feminine. 

Cu totul altfel stau faptele, dacă e vorba de gisca lui Ivan 
Colesniciuc. Aceea nu mai este o giscă oarecare, o giscă 
anonimă, cum le întiîlnești adesea în cîrduri, ciugulind iarba pe 
marginea șoselei sau gigiind tîmp, la trecători. 

Nu poate spune nimeni că era o giscă mai deșteaptă, mai 
frumoasă, sau mai altfel decit toate giîștele. Dar, din clipa cînd s- 
a pierdut de cîrd și-a încăput pe mîna lui Colesniciuc, viaţa ei s-a 
înscris în univers pe o orbită proprie, ceea ce ii dă dreptul să fie 
socotită personaj al acestei povestiri. 

lată, dar, întîmplarea cu gisca lui Ivan Colesniciuc. 


x 


Pe vremea cînd s-au petrecut aceste fapte, acum treizeci de 
ani trecuţi, trăia lîngă limanul Nistrului, în sus de Războieni, un 
bogătaș, Vasili Cibotenco, numit de megieși Hapsînul, sicîitor, 
afurisit și certăreţ, despre a cărui inimă acră aflase toată 
gubernia. Acum, că ţinea afurisitul de boier nevastă focoasă, cu 
care se avea bine guvernatorul, ori că fiică-sa, o codană bălaie 
cu glezne ca de căprioară, învăţa de la zece ani măiestria 
dansului la Opera din Odesa, sînt fapte fără nici o legătură cu 
întîmplarea lui Ivan Colesniciuc. 

Atîta trebuie știut, că de harapnicul boierului se temea foarte 
multă lume, una - și alta că avea hapsînul o slăbiciune mare: să 
crească giște de tot felul în gospodăria de pe malul apei. 

Giștele lui Vasili Cibotenco nu erau cu nimic mai fericite sau 
mai nefericite decit giștele mujicilor de primprejur. Mîncau, 
adică, același soi de boabe, scormoneau ţărina după aceleași 
gîngănii și cînd găseau momentul nimerit, coborau și ele, cu 
cîrdul, jos, la malul limanului, să se bălăcească în apă, ca toate 
giștele. 

De aici s-a tras necazul lui Ivan Colesniciuc. 

Era, după cum se spune, o după amiază din acelea căldute, 
de la sfîrșitul verii, cînd începe să pălească virful stufului și 
soarele își aruncă pieziș, pe deasupra vălului de piclă de la 
orizont, razele lui îndulcite, de după arșița lunilor de cuptor. 

În după amieze de acestea, învăluite într-o neînţeleasă pînză 
de tristeţe, se întîmplă uneori să se învolbure limanul în sus, 
înspre Miazănoapte. Prin stuf vin, de la gura Nistrului, înfiorări 
ciudate. Pare că ochii lui Dumnezeu s-au încruntat deasupra 
apei... 

Atunci pescarii, care cunosc semnele, își scot năvoadele și 
trag bărcile pe mal. Fiindcă de obicei nu-și varsă necazurile în 
cuvinte, ci mai degrabă îl înneacă în rachiu, ei nu slobozesc pe 
gura păcătoasă nici blesteme, nici înjurături. Dar privirile strivite 
sub pleoapele abia întredeschise, cuprind destulă neliniște ca să 
se înţeleagă că va urma ceva rău. 

Ce să știe despre toate acestea giștele lui Vasili Cibotenco? 
Ele sînt bucuroase că slujnicele le-au aruncat de pe cerdac 
căușul cu grăunţe. Se înghesuie deci să ciugulească și apoi, 
mulțumite, pornesc gigiind, după giscanul cel mare, să se 
pălăcească în liman. Și nici n-au apucat să simtă bine prin pene 


răceala plăcută a apei, că deodată furtuna le prinde dintr-o 
coastă. 


Furtunile acestea care vin din sus, nu numai că răscolesc 
amarnic limanul, scoțind deasupra tot milul de pe fund, dar îl și 
gonesc spre mare, pînă ce apa scade aproape cu un metru la 
maluri. Abia după două-trei zile, cînd vîntul se potolește, marea 
o varsă la loc, sărată, de se miră și oamenii și peștii. 

lată prin urmare ce pacoste căzuse în ziua aceea pe giștele 
moșierului de la Războieni. A fost o scărmăneală cum de multă 
vreme nu mai pomenise neamul lor de înnotătoare timpe și 
uituce. 

E adevărat că pînă la urmă furtuna le-a aruncat pe mal. Dar 
ca să se înțeleagă ce serioasă a fost jumuleala, trebuie să spun 
că și la o săptămînă după aceea, mai culegeau pescarii din gura 
Bugazului penele giștelor, de pe apă. Și iarăși mai trebuie să 
spun că, îndată după furtună, la numărătoarea giștelor, una din 
ele dispăruse. 


Sînt oameni cărora nu le pasă ce se întîmplă în lume; nu le 
pasă nici dacă semenii lor rabdă de foame, nici dacă se bat în 
războaie și mor sfirtecați de obuze. Cu atit mai puţin o să le 
pese de soarta acelei păsări nenorocite, pe care furtuna o 
rupsese de cîrd, ca s-o poarte zăpăcită din val în val și s-o 
arunce apoi, zece kilometri mai la vale, în stufărișul de la Ceair. 

Dar sînt și unii care vor fi înduioșaţi de trista întîmplare. De 
aceea voi povesti pentru dînșii, ce s-a întîmplat mai departe cu 
gisca boierului. În orice caz, soarta ei nu fusese chiar atit de rea. 
Ba, dimpotrivă. Fiindcă, nici n-apucase bine să se scuture de 
apă și de spaimă, cînd o găsise Ivan Colesniciuc. Ceea ce, veţi 
vedea, a fost spre marele ei noroc. 


Ivan Colesniciuc ăsta, era un ciolovec cumsecade, destul de 
muncitor, destul de necăjit și destul de beţiv, bineînţeles. În 
seara aceea se întorcea destul de amărit de la Mologa, unde 
fusese după niște treburi care nu-i merseseră în plin. Nu avea 
prin urmare nici un motiv să se simtă mulţumit și să ţopăie pe 
drum, cum fac flăcăii cînd vin de la vreo ibovnică pe care au 
înghesuit-o prin bălării. 


Ivan pășea îngîndurat, muncindu-și creierul să găsească 
vreun rost pentru de-ale gurii. După cum știa el bine, acasă, în 
mahalaua Soborului, asemenea lucruri nu se găseau de fel. 

In astfel de stare sufletească fiind, vă închipuiţi ce muzică 
plăcută i s-a părut că aude cînd urechea i-a prins din stuf, 
gîgîitul slab al giștei rătăcite. 

Din partea ei, gisca, după spaima trasă pe liman, s-a simţit la 
fel de fericită să întilnească în acest trist amurg o figură 
omenească atit de blindă și de cumsecade. S-a lăsat deci 
bucuroasă în mîinile lui Ivan și s-a ghemuit recunoscătoare sub 
mundirul lui călduros, socotind că dacă omul o culesese de pe 
drumuri avea să-i poarte de acum încolo cea mai mare grijă. 

Ceea ce Ivan chiar avea de gînd. Căci îndată ce ajunse acasă 
dădu nevestei poruncă să ațițe foc mare la bucătărie, iar el 
plecă în tîrg să facă rost de-o piine și de o litră de rachiu. 

Fiindcă Ivan știa o vorbă: gisca fără rachiu, nu merge. 


Dar iată! la acest punct povestirea capătă o întorsătură și 
comică, și tristă și ciudată: nici nu apucase bine omul să intre în 
prăvălie, că vestea se și lăţise, peste tot orașul: boierului Vasili i 
se furase o giscă și acum, din ordinul guvernatorului, jandarmii 
erau plecaţi s-o caute în județ. 

Nu erau lucru de glumă, nici jandarmii, nici guvernatorul, nici 
boierul de la Războieni. Auzind cumplita veste, bunul Ivan 
Colesniciuc își simţi picioarele înmuiate. Lăsă clondirul cu rachiu 
pe marginea tejghelei și se strecură afară, înspăimîntat. 

Nu e greu să se înțeleagă de ce n-a mai îndrăznit omul să facă 
din alba orătanie, friptură. Dar de ce nu a scos-o în toiul nopții 
pînă la poartă să-i facă vînt pe stradă, nu-i ușor să răspunzi. 

Se simţea, poate, ca omul cu musca pe căciulă și s-a temut, 
vezi, să nu-l pîndească vreun vecin rău la inimă. De aceea, după 
ce cu nedrepte ocări și-a pus femeia să stingă jăraticul de pe 
vatră, a luat pasărea ușurel și, cu griji nenumărate, ca nu cumva 
s-o prindă gigiitul, a dosit-o în fundul cel mai întunecos al 
beciului său gol. 


De atunci anii au trecut, cum trec furtunile pe limanul 
Nistrului. Intîi a murit boierul Vasili Cibotenco, pe urmă Nataşa, 
frumoasa lui nevastă, pe urmă guvernatorul, care o iubise tare 


mult. Și numai după aceea a murit și gisca, la adincile ei 
bătrîneţe, în beciul lui Colesniciuc. 

Lumea se zbătuse prin multe întîmplări și căpătase orînduire 
nouă. Peste oameni trecuseră destule suferinţi ca să aibă fiecare 
de ce plinge. Unii își plingeau părinţii, alţii nevestele, fraţii, 
averile... 

lar Ivan plîngea grăunţele pe care i le mîncase gisca în lunga 
și netrebnica ei viață. Că nu mîncase un sac, ori două, ci poate 
nouăzeci și nouă. 

Cum vreţi întîmplare mai nenorocoasă, pentru un om sărac, 
ca Ivan Colesniciuc!? 

1939 


UN CRĂCIUN ÎN SATUL CAZACILOR 


Dacă telegarii sînt iuți și roţile rădvanului zdravene, drumul de 
la Chișinău la satul Cazacilor îl poţi face într-o zi încheiată, din 
zori pînă la apus. Șoseaua nu este grozavă, dar, oricît, fiind 
oleacă pietruită, te ferește de împotmolire chiar și pe vreme rea. 
Ea cade într-o linie aproape dreaptă, de la miazănoapte către 
miazăzi, în timp ce drumul de fier face un mare ocol pe la apus. 
Cam în dreptul locului unde Nistrul se varsă în liman, drumul se 
desparte în două; unul se duce mai departe spre Cetatea Albă, 
celălalt o apucă la dreapta, spre satul Cazacilor. Este un drum 
de șes, fără suișuri sau coborișuri prea mari. De o parte și de 
alta a lui cîmpia se întinde goală și posomorită, lipsită de copaci 
și de așezări omenești. In acest ţinut pustiu, satul Cazacilor se 
ivește cînd nu te-ai aștepta, la o cotitură unde din senin drumul 
începe să coboare. 

Este un sat mare, așezat fără prea multă orînduire pe 
coastele dealurilor, ca într-un ceaun. Oamenii de acolo sînt 
cumsecade, deși li s-a dus nume rău în tot ţinutul. Se luptă și ei, 
ca și vecinii lor din alte sate, cu multe nevoi. Cea mai mare 
pacoste a locurilor acelora este lipsa de ploaie, tocmai în timpul 
cînd o cer mai mult semănăturile. De multe ori ogoarele se 
usucă înainte de a rodi și atunci oamenii, rămași fără piine, se 
apucă de băutură. Căci viile, spre deosebire de bucate, nu au a 
suferi de pe urma secetei. Decît că băutura nu poate ţine multe 
zile de foame și atunci, cînd îi răzbește neastimpărul 
măruntaielor, oamenii încep a se frămînta. 

Așa s-a întîmplat într-o iarnă, la cîţiva ani înaintea războiului 
cel mare. Peste vară, neînțeleasa hotărire Dumnezeiască 
pogorise din cerul încins o secetă nemaipomenită peste toată 
partea de miazăzi a Basarabiei. Unele după altele, semănăturile, 
șfichiuite de usturătoarele săgeți ale soarelui, s-au aplecat spre 
pămîntul crăpat de uscăciune și au pălit. Toamna i-a apucat pe 
oameni măturind hambarele, iar începutul iernii i-a găsit 
flămînzi. 

Un călăreț negricios, cu privirea blindă, colinda în vremea 
aceea satele înfometate căutînd să intre în vorbă cu mujicii și să 
le afle nevoile. Oamenii își deschideau inima și se plîngeau, de 
una, de alta, ori stringeau pumnii și blestemau. Pe Dumnezeu 


nu, căci erau pravoslavnici, pe tătucul nu, căci îl iubeau. 
Blestemau și ei în neștire, cum blesteamă oamenii la necaz. 

După ce i-a ascultat pe toţi, omul negricios a dat bice gloabei 
și tot în trap a ţinut-o pînă la Chișinău, unde s-a oprit de-a- 
dreptul la urechea guvernatorului. 

În felul acesta a aflat guvernatorul că oamenii mor de foame. 
Dar, deoarece nu avea de unde să le dea piine, căci gubernia 
era săracă, a hotărît să le trimeată ceva soldaţi, care să le ţină 
de urit. 

Pe vremea aceea făceam armata la Chișinău, într-un regiment 
de tunari. Nu învăţasem bine a șterge nici tunul nici pușca, 
necum a trage cu ele, cînd a venit porunca să ne răspîndim în 
sate. Ni s-au împărțit la toată lumea cartușe, ni s-au pus cizme 
noi în picioare, mundire vătuite ca niște plăpumi, pe sub manta, 
și ni s-a dat ordin să plecăm în numele lui Dumnezeu și al 
Țarului. 

În baterie ne aflam vreo sută de inși, flăcăi zdraveni, în bună 
parte români curaţi din părţile Tighinei, iar mai mare peste noi 
era Serghei Grigorovici Danilov, căpitanul. După ce și-a luat 
hîrtiile trebuincioase de la colonel, căpitanul ne-a adunat în 
mijlocul curţii și ne-a ţinut o cuvîntare veselă, după cum îi era 
uneori inima. Apoi a trecut pe la fiecare să vadă cum ne șade 
îmbrăcămintea. În dreptul meu s-a oprit mai mult, m-a privit cu 
luare aminte și, fiind pe semne mulțumit de înfățișarea mea, a 
hotărit să-i fiu ordonanţă. Soldatul lui de acasă mi-a dat 
numaidecit în primire un fel de boccea prinsă în curele galbene. 
înăuntrul ei erau lucrurile căpitanului: primenele, papuci, o 
fotografie mare a femeii lui, scule de barbierit și alte 
mărunţișuri. Soldatul a mai scos din buzunarele mari două sticle 
turtite, cu o băutură roșiatică. În una era rom, în alta coniac, chit 
că pe deasupra nu se vedea nici-o deosebire. 

— Să le ţii cu grijă! mi-a spus, și să nu le amesteci una cu 
alta. Uite, pune romul în stînga și coniacul în dreapta, să le poţi 
nimeri la repezeală, că pe drum o să ţi le ceară, iubitul de el 
căpitan. 

Îndată după aceea am fost gata de plecare. La poarta 
regimentului așteptau douăzeci de căruţe aduse de oamenii 
guvernatorului, din satele apropiate. Oamenii s-au urcat, cite 
șase-șapte la un loc și s-au înfășurat bine în paie, căci începea 
să se însereze și după apus gerul avea să piște. 


Eu am mers la căruţa din cap, mai mare și mai frumoasă, în 
care s-au urcat ofiţerii. În afară de căpitan, mai erau cu noi un 
locotenent prietenos și un sublocotenent cu înfățișare posacă, 
bătrînicioasă. Acesta s-a uitat chioriș la mine, dar cum eram 
acolo din ordinul căpitanului, n-a avut ce spune și astfel m-am 
cuibărit în codirla căruţii, care a pornit hodorogind pe străzile 
bolovănoase ale Chișinăului. 

Cum am ieșit din oraș, căpitanul s-a întors spre mine. Cum te 
cheamă? m-a întrebat. 

— llău al lui Alexandru, am răspuns. 

— Bine. llău Alexandrovici, ia dă la mine sticluta aceea cu 
rom! 

După ce a tras din ea o dușcă zdravănă, a întins-o și 
camarazilor săi. Dar numai locotenentul a supt o înghiţitură. 
Celălalt stătea încruntat pe scăunel, cu privirea înainte și cu 
fălcile strînse. Așa a rămas tot drumul, cu toate că peste noapte 
s-a lăsat un ger năprasnic. 

Era atît de încruntat de parcă el ar fi fost mai mare peste noi 
toți și ne-ar fi purtat singur răspunderea. Din cînd în cînd se 
sucea cu tot trupul înapoi, ca să vadă dacă n-au rămas celelalte 
căruțe în urmă. Atunci se lovea cu palma peste genunchi, 
nemulțumit. Ar fi vrut pe semne să sară jos, să strige oleacă la 
oameni. Dar căpitanul, care de la început fusese pornit pe voie 
bună, îl liniștea, bătîndu-l cu palma pe umăr. 

— Nu te necăji, Ivan Nicolaevici, că ai să îmbătrinești înainte 
de vreme! Hei, llău, unde ești? 

— Aici, poruncă! strigam din fundul codirlei. 

— Coniac! poruncea căpitanul, întinzînd mîna să apuce 
clondirul. 

O bună parte din noapte a trecut în felul acesta. Huruitul 
căruțelor pe șoseaua pietruită se pierdea departe, peste liniștea 
cîmpiei înghețate. Tropăitul regulat al cailor părea că rămîne în 
aer, în urma noastră, ca o diră sunătoare în lungul direi alburii a 
drumului. 

— llău Alexandrovici, mă pomeneam că strigă căpitanul, rom, 
măi băiatule! 

După miezul nopţii zarea s-a înroșit puţin în faţă și din 
prelungirea șoselei s-a înălțat pe cer, ca un cornișor de diavol, 
vîrful aprins de flăcări al lunii. Un cal din urma convoiului i-a 


trimis, pe deasupra carelor, un nechezat retezat de ger. Din 
întuneric, ceilalți cai au ciulit urechile. 

— llău Alexandrovici, coniac, băiete! 

— Nu mai e coniac. 

Căpitanul a tresărit și a întors capul. 

— Ce vorbești tu acolo ?! Dă-mi atunci rom! 

— lacă, nu mai e nici rom. 

Tare m-am temut în clipa aceea de căpitan, că are să-mi 
crape ţeasta cu privirea. Căci groaznic s-a încruntat! 

Dar el a înțeles îndată că eu nu port nici-o vină. Și-a înfrînat 
mînia și apucîndu-l pe locotenent de git a început să plingă 
încetișor pe umărul lui: 

— Grigore Ivanovici! Băiatul meu! lubitul meu Grișa! De-ai știi 
tu cît sînt de nenorocit! Nici rom, nici coniac! Ai văzut tu, dragul 
meu, ce mici au fost sticlele? Înadins mi le-a pus ea așa, ca să 
mă lipsească și de această mîngiiere. Știi tu, iubitul meu Grișa, 
de ce m-a trimis colonelul pe mine nici? De unde poţi tu să știi 
mîrșăvia asta!?... 

Mult timp s-a plins astfel căpitanul și a povestit cum odată a 
dat de sabia colonelului acasă la diînsul, în sală, dar n-a avut 
curajul să intre. 

Eu nu am înţeles de ce nu-i îngheţau lacrimile pe obraz. Căci 
era un ger nemaipomenit. 


Nu știu de ce nu mi-a rămas bine întipărită în minte noaptea 
aceea groaznică. Poate că de la un timp frigul a făcut să-mi 
adoarmă cugetul, de aceea acum mi se pare că tot ce s-a 
întîmplat atunci nu au fost fapte petrecute aevea, ci mai 
degrabă scornituri de vis. 

Desprind așa, ca de sub un văl de ceaţă, satul albit de brumă 
și ferecat de ger în care ne-am oprit să schimbăm căruțele. 
Oamenii s-au dat jos ţepeni, ca niște călători veniţi de pe altă 
lume. Parcă s-a făcut ceva învălmășeală și oarecare larmă. Ivan 
Nicolaevici a strigat mînios la oameni ca să-i pună în ordine. 
Căpitanul a smiorcăit pe la ușa cîrciumii, doar o fi chip să-și 
umple clondirele. Dar ușa era ferecată în toată legea și, oricît a 
lovit-o jandarmul cu patul puștii, oricît a plins căpitanul, nu s-a 
putut deschide. 

Cum am plecat, nu știu. Drumul mai departe s-a scurs fără să 
poată fi măsurat în timp. Se petrec uneori fapte de acestea, 


care, și dacă ţin un an și dacă ţin o clipă, ţi se par la fel de 
scurte sau de lungi, ca și cînd ceasornicul cel mare al lumii și-ar 
fi oprit asupra lor tic-tacul lui. 

Cine știe după cite ore s-a împurpurat anevoie cerul către 
răsărit!? In față, pe scăunel, căpitanul înţepenise cu capul pe 
umărul locotenentului care, sfișiat de frig, abia mai putea să-și 
tragă răsuflarea. Numai Ivan Nicolaevici, sublocotenentul, păstra 
aceeași înfățișare ţeapănă de aseară. Părea că oboseala 
drumului lung și gerul au trecut pe alături de diînsul, fără să-l 
atingă. Și atunci, în ciuda chipului său bătrînicios, pipernicit, 
sublocotenentul mi-a părut un om înfricoșător de puternic și m- 
am temut de el. 

Abia spre amiază am sosit în sat. Partea din urmă a drumului 
nu a mai fost așa de grea. Cînd oamenii au văzut soarele 
urcîndu-se pe cer, au scos amorțiţi capul din paie și, așa tăbăciţi 
de ger cum erau, și-au adunat rămășițele de curaj în gitlejul 
înghețat și au început să cînte. Caii au mărit și ei trapul și de 
atunci înainte totul a mers parcă mai frumos și mai ușor... La 
amiază cînd am zărit în fundul văii casele albe ale satului, 
soarele prinsese un pic de inimă pe care o trimitea în mici 
picături călduţe pe razele lui piezișe. 

In drum ne așteptau primarul și jandarmul, căci despre 
venirea noastră se dăduse depeșe decuseară. Primarul era un 
om mare, gros. Picioarele lui vîrîte în cizme mirositoare, de iuft, 
parcă erau picioare de elefant, așa duduia pămîntul sub ele. 

El și cu jandarmul aranjase treburile ca să nu mai avem noi la 
venire nici-o grijă. Soldaţii aveau să doarmă la primărie, într-o 
sală mare, unde fuseseră puse paie pe jos. Într-un șopron, 
alături, trebuia să fie așezat cazanul bucătăriei. 

— Prea înălțimilor voastre, spunea primarul, v-am aranjat o 
odaie frumoasă în casa mea. Dacă înălțimilor voastre are să vă 
placă, puteţi să staţi acolo netulburaţi de nimeni. 

Am mers o bucată de drum pe jos, pînă la mijlocul satului. 
Acolo se deslușea un fel de piață pustie și largă. O biserică, în 
mijloc, cu toate că se cunoștea a fi bine întreţinută, părea 
părăsită. Casele se înșirau de jur împrejur pe coastele dealurilor. 
Sus, spre creste, spre cele patru vinturi, patru mori de vînt, cu 
aripele nemișcate, se înscriau pe cer ca niște sperietori. 

In clipa cînd ne oprirăm, de după o poartă apăru un cap 
bărbos care, văzîndu-ne, se trase repede înapoi. 


— Ce fac oamenii tăi, primarule? întrebă căpitanul. 

Pleoapele primarului se bătură repede, parcă speriate. Atunci, 
am văzut că obloanele de la ferestrele caselor se deschideau și 
se închideau repede, cu teamă, la fel ca ochii primarului. 

— Oamenii sînt mulțumiți, prea înălțate, răspunse el. 

— Hai? Și, de ce sînt mulţumiţi, primarule? 

— Sînt mulţumiţi, prea înălțate, pentru că bunăvoința lui 
Dumnezeu și mila tătucului le îngăduie să trăiască. 

— Nu mă minţi tu, măi primarule? 

Omul se bilbii. 

— Nu te mint, mărite ofițer, de ce să te mint? 

— E adevărat, jandarmule? mai întrebă căpitanul, pentru 
deplină asigurare. 

— Este adevărat, cum nu! răspunse speriat jandarmul. 

In sfîrșit căpitanul răsuflă ușurat. li apucă vesel de piept, pe 
unul cu o mînă, pe altul cu cealaltă. 

— Ei, atunci, dacă oamenii sînt mulţumiţi, să te duci tu 
jandarmule numaidecit să-mi aduci rom; iar tu primarule, 
coniac! 

Și le dădu brînci înapoi, foarte mulțumit. Apoi se întoarse 
către ofițerii săi: 

— Acum să Împărțim treaba între noi, spuse. Colo mi se pare 
că zăresc o cîrciumă; dincolo alta. Să vedem cîte mai sînt. Eu 
am să îngrijesc partea băuturii; tu, Grigore Ivanovici, ai să vezi 
ceva de femei; tu, Ivan Nicolaevici ai să faci instrucţie cu 
soldații; iar tu, tovarășe llău Alexandrovici, încheie venind spre 
mine și luîndu-mă de git, scumpe tovarășe llușca, o să ai grija 
mea ziua și noaptea, să nu-mi rămînă ciolanele în vreun șanț. 

Am rămas o lună în Satul Cazacilor, așteptind răscoala. 
Oamenii se mișcau ca niște schelete pe lîngă garduri, copiii se 
îmbolnăveau, vitele mureau prin grajduri, dar răscoala nu 
venea. Intre timp, vestea despre beţiile căpitanului se dusese și 
umpluse tot ţinutul. 

Serghei Danilov, căpitanul, era un om mărunţel, vioi, pornit 
într-una pe veselie și într-una pe plîns. Avea de la nevasta dintii, 
doi copii. Nevasta cea de a doua nu-i iubea, de aceea copiii erau 
ţinuţi departe, la o școală din Odesa. De dorul lor și de inimă rea 
după femeia care îi murise, căpitanul se îmbăta în fiecare zi. 
Cuprins de o veselie fără margini, colinda ulițele satului ca să 
ciocnească paharul cu gospodarii. Oamenii, negri de griji, îl 


primeau cu bunăvoință supusă și, silindu-se să rîdă nu izbuteau 
decit să rînjească. El ciocnea, fără să bage de seamă rînjetul lor. 

Datoria mea în aceste plimbări, era să merg în urmă, cu 
clondirul pregătit, pentru a umple numaidecit paharul deșertat. 

— llușca, rom! 

— laca rom, Serghei Grigorovici. 

In unele case găseam femei tinere, care ne primeau speriate, 
Căpitanul le rînjea aprins, se apropia de ele tremurînd, dar nu 
îndrăznea să le atingă. 

— Coniac, llușca! îngîna gifiind. 

În alte părţi dădeam peste oameni plînși. Copilul lor, bolnav, 
zăcea palid pe laviţă, sub icoanele luminate de candelă. Atunci 
căpitanul părea că se dezmeticește. Zvirlea paharul de perete 
de îl făcea fărime, apoi îngenunchia lîngă patul micuţțului și 
hohotea în plins. 

— Frate llușca, murmura, sînt un netrebnic! Nu coniac, otravă 
să-mi dai! 

După un timp glasul i se înăsprea și se făcea poruncitor: 

— llău Alexandrovici, să te duci numaidecit jos, să-l chemi pe 
Ivan Nicolaevici cu zece soldați care știu să ochească bine! Ai 
înţeles ce ti-am spus? Să vină zece soldaţi, să mă tirască afară și 
să mă împuște la gard, ca pe un porc bătrîn. 

Dacă vroiam să plec, Serghei Danilov se repezea la ușă să-mi 
taie calea. Părul rar, ros de ani și de viaţă ticăloasă, îi cădea 
peste ochii tulburi, rătăciţi. Își împreuna mîinile pe piept și mă 
ruga, cu glasul sfișietor: 

— lartă-mă, frate llușca! 

Plînsul lui mă tulbura atita încît începeam să tremur. 

— lartă-mă, tovarășe llușca, sînt un netrebnic! Știu că nu 
merit să trăiesc, dar vreau să-mi mai văd odată copiii. 

Și se repezea să-mi sărute miinile. 

Atunci nu mai puteam să mă stăpinesc; fugeam afară gata să 
izbucnesc în plins. Din ușă, Serghei Danilov striga după mine, 
sfișietor: 

— lartă-mă frate llușca, sînt un netrebnic! Te rog din suflet, 
iartă-mă! 


A treia casă mai jos de primar era cîrciuma lui Cazimir 
Golubenko, unde umpleam clondirele foarte des. De cite ori 
intram acolo, într-un colț îl găseam pe Grigore Ivanovici. In 


curind am înţeles că locotenentul venea pentru fata 
cîrciumarului. Era o copilă nu atit de subţirică precum știam că 
sînt fetele de la oraș pe care le plac ofiţerii. Dar chipul ei se 
desprindea din cosițele grele, aurii, cel puţin la fel de curat și de 
frumos ca al lor. De aceea nu m-am mirat că ofițerul nostru o 
plăcea pe fata cîrciumarului. 

Cînd se strîngeau la masă, la primar acasă, locotenentul își 
dădea coate cu căpitanul și vorbeau porcării despre ea. 

— Merge treaba, merge, puiule? întreba Serghei Danilov, 
rizind cu înțeles. 

— De ce să nu meargă? răspundea locotenentul, mîngiindu-și 
mustăcioara bălaie. 

— Mă rog fie frumos, prietene Grișa, să mă lași și pe mine să 
pun mîna pe piciorul ei. Numai atita, micule Grișa, îţi jur că nu 
mai mult! Ah, Grișa, Grișa, nici o mătase nu e așa de fină ca 
pielea de pe picioarele femeilor! Mătase curată și scumpă, iubite 
Grigore Ivanovici! 

Cînd spunea acestea, ochii căpitanului luceau atît de aprins 
încît, uitîndu-mă la el, înțepeneam cu farfuriile în mînă. Deodată, 
privirea lui se îndrepta spre mine. 

— llău Alexandrovici! striga, lovind cu pumnul în masă de se 
cutremurau tacîmurile. 

— Aici sînt, la poruncă! 

— Rom! poruncea căpitanul, întinzînd paharul. 

În tot timpul mesei, Ivan Nicolaevici stătea tăcut. El nu se 
amesteca niciodată, nici în vorba, nici în petrecerea celorlalți. 
Ziua întreagă făcea instrucţie cu soldaţii, în piaţa din mijlocul 
satului. Soldaţii nu îl urau, deoarece nu era nedrept, dar se 
temeau de dînsul ca de moarte, căci nu le ierta nici o greșeală. 
Umbla așa de încruntat, că nimeni nu îndrăznea să intre în 
vorbă cu el. Chiar căpitanul, cînd îi întîlnea privirile, lăsa repede 
pleoapele în jos și se furișa pe lîngă perete de parcă s-ar fi 
temut de o mustrare. 

Toată lumea știa că nu se poate glumi cu sublocotenentul, de 
aceea nu glumea nimeni. Totuși, a fost o zi în care acest 
încruntat Nicolaevici, și-a scuturat ca prin minune înfățișarea 
posomorită. 

Era chiar în ajunul Crăciunului, cînd, un călăreț venit întins de 
la regiment a adus într-un plic mare solda ofiţerilor, o mulțime 
de bunătăți foșnitoare, pe care căpitanul le-a împărțit 


numaidecit, după dreptul fiecăruia. În ziua aceea, sosind la 
masă, Ivan Nicolaevici avea ochii luminaţi, de parcă peste 
noapte ar fi visat-o pe Sfinta și Marea Fecioară. 

Masa ofițerilor se punea în salonul cel mare al primarului. Ca 
niciodată, înainte de a se așeza pe scaun, sublocotenentul s-a 
plimbat în jurul odăii, cercetînd tablourile; pe urmă a aruncat o 
privire limpede pe fereastră, și-a netezit cu mîna obrazul zbîrcit 
și, încercînd să-și îndulcească vocea, mi-a poruncit să aduc, din 
partea lui, un kilogram de vin pentru comeseni. 

A fost o masă veselă, căci după aceea căpitanul a dat și el un 
kilogram, locotenentul încă unul, apoi din nou căpitanul. Nici n- 
am mai știut de cîte ori am coborit pînă la cîrciumă. Elena 
Mihailovna, fata lui Golubenko, stătea după tejghea și însemna 
într-o carte fiecare sticlă. 

— S-au îmbătat ofiţerii tăi, ce zici? mă întreba. 

— Cum se poate una ca asta! încercam să-i apăr. 

Dar fata dădea neîncrezătoare din cap: 

— După atitea kilograme, cine mai rămîne om?! 

Aceasta era adevărat; băuseră tare mult. Și totuși Ivan 
Nicolaevici nu era beat. Dar la drept vorbind, el se ferise să bea, 
mai mult decît un pahar. Îndată după masă trebuia să scoată 
soldații la instrucţie, cum făcea întotdeauna. Oamenii, care știau 
seama, își pregăteau puștile, iar unii erau chiar adunaţi în piaţă. 
Numai că, de data asta Ivan Nicolaevici nu se grăbea. Stînd 
aplecat peste fața de masă, nu știu ce tot învirtea în mînă două 
oscioare albe, lucioase, punctate cu niște ochișori negri. Le lăsa 
să pice, apoi repede le prindea în pumn și le scutura din nou. 

— Cu ce te joci tu acolo, Ivan Nicolaevici? întrebă căpitanul, 
încercînd să se ridice ca să privească mai de aproape. 

Un rînjet larg acoperi chipul sublocotenentului. Era prima oară 
cînd îl vedeam rizînd, de aceea nici nu mi-am dat seama că risul 
acela nu avea nimic de om. 

— Ce sînt acelea frate? întrebă Serghei Danilov, din ce în ce 
mai curios. 

— Sunt zaruri, Serghei Grigorovici: zaruri pentru încercarea 
norocului. 

— Oasele acelea pot să-mi arate mie norocul? făcu 
neîncrezător căpitanul, clătinîndu-se. Nu rizi tu de mine, 
iubitule? 


— Vai de mine, Serghei Grigorovici, cum aș putea să rîd?! Îţi 
arată norocul tot atit de bine cît îl știe Dumnezeu. Le arunci pe 
masă și cine face mai multe puncte, e mai norocos. lacă, să le 
dau eu; vezi, unul are trei puncte, altul două, la un loc cinci. Dă 
și dumneata acum, dacă vrei. 

Căpitanul se întinse peste masă și, rizînd, încă neîncrezător, 
apucă micile zaruri albe. 

— Ivan Nicolaevici, ești un om minunat! strigă el, în timp ce 
beţia i se scurgea prin toți porii. Cine putea să-și închipuie ce 
om minunat ești dumneata, Ivan Nicolaevici! la să dau și eu cu 
zarul dumitale fermecat! Ce mi-a căzut, dragul meu? 

— Opt, după cum vezi, Serghei Danilov! Norocosule! 

— Opt, iubitule? Norocul meu a fost mai mare decit al tău? 
Așa să fie, prietene Grișa? 

Dar Grigore Ivanovici își îmbrăca mantaua și se grăbea să 
plece la fata cîrciumarului, așa că nu mai luă seama la ce spune 
căpitanul. 

—  lubitul meu Ivan, se adresă Serghei sublocotenentului, 
spune, adevăratu-i că norocul meu a fost mai mare decit al tău? 
— Firește! Și dacă ai fi pus jos o bumașcă, acum aveai două. 

— Două, iubitule? De unde două, dacă eu puneam numai 
una? 

— Una ţi-o dădeam eu, căci norocul meu a fost mai mic. 

— Nu mă minţi, Ivan Nicolaevici? întrebă cu mult interes 
căpitanul, apucîndu-l strîns de umăr, cu mîna tremurătoare. 

Sublocotenentul se sili să zimbească. Faţa lui bătrînicioasă, 
brăzdată de cute timpurii, se întinse într-un zîmbet strîmb. 

— Cum să te mint, Serghei Grigorovici? Dumneata ești om de 
minţit? 

— Atunci, spuse gifiind căpitanul, scoțind pachetul cu bani din 
buzunar, să punem cite o bumașcă jos și să ne mai încercăm 
odată norocul cu zarurile tale frumoase! 

Așa a început jocul. Mai departe nu știu cum a urmat, fiindcă 
am fost de nenumărate ori să aduc vin pentru Serghei Danilov. 

Cîrciuma era goală: de mult în sat nu mai erau bani și oamenii 
nu aveau cu ce-și plăti băutura. Elena Mihailovna stătea în 
spatele tejghelii, îmbujorată. Era atît de frumoasă încît acum 
înțelegeam mai bine decit altădată de ce-și pierdea locotenentul 
atita vreme cu ea. Grigore Ivanovici stătea aplecat peste dînsa 
și îi ţinea mîna strîns. 


— Elena Mihailovna, ești dulce ca o piersică! îi șoptea la 
ureche. 

Vocea lui era caldă și mîngiietoare. Fata îl asculta pierită. 

— Elena Mihailovna, nici-o floare nu este mai frumoasă ca 
tine! Lasă-mă să vin diseară în camera ta! 

— Vrei să mă omoare tata? răspunse fata, tresărind, smulsă 
din pînza vrăjită pe care o ţesea în jurul fiinţei ei locotenentul. 

Grigore Ivanovici îi prinse din nou mîna, mai strîns și se 
aplecă mai mult către dînsa. 

Pe înserat, cînd am venit să iau ultima sticlă de vin, Elena 
Mihailovna părea cu totul pe altă lume. S-a ridicat să scrie în 
carte, dar după cum îi tremurau mîinile am înțeles că nu mai 
este stăpînă pe sine. 

— Ce face Serghei Danilov? m-a întrebat zgomotos, 
locotenentul. 

Nu am știut ce să răspund la această întrebare, fiindcă după 
capul meu, Serghei Grigorovici nu făcea bine ce făcea. Dar nici 
locotenentul nu mi-a dat vreme să caut un răspuns, căci 
sculîndu-se, după ce și-a luat rămas bun de la fată, s-a îndreptat 
spre ușă. 

— lacă, am să merg și eu acasă, să-l înveselesc puţin pe 
căpitan. 

Pe drum mă întrebam cine ar găsi mijlocul să-l mai 
înveselească astăzi pe bietul Serghei Danilov. Locotenentul însă 
n-avea de unde să știe gîndurile mele. El mergea sprinten și 
voios prin mijlocul drumului, șuierind un cîntec ţigănesc. Cînd 
ajunserăm la primar, urcă dintr-o săritură treptele de piatră ale 
cerdacului și pătrunzînd vesel în tindă, izbi triumfător cu piciorul 
în ușa de la odaia ofițerilor. 

— Serghei Danilov, s-a aranjat! Pe diseară! începu, umflindu- 
și pieptul de îngîmfare. Mătase curată, bunul meu Serghei! Am 
un plan, ai să vezi, am să te iau cu mine. Mătasea cea mai 
curată, pe cinstea mea îţi spun! 

Dar căpitanul părea că nu aude. Stătea în picioare lîngă 
fereastră, cu umerii căzuţi, cu părul atîrnînd în dezordine pe 
frunte, cu privirea tulbure. Părea că beţia e gata să-l 
părăsească. 

La masă, netulburat nici de înfățișarea căpitanului, nici de 
intrarea zgomotoasă a lui Grigore Ivanovici, sublocotenentul 


număra cu mare grijă teancul de hirtii foșnitoare. Pe chipul lui se 
lăsase încruntarea de toate zilele. 

— Ce s-a întîmplat, Serghei Grigorovici? întrebă buimăcit 
locotenentul. 

— Am pierdut banii copiilor, răspunse moale omul, încercînd 
să facă o mișcare de desnădejde. 

Dar nici-o părticică a fiinţei sale nu-l mai asculta; braţele i se 
mișcară pe lîngă trup, ca desfăcute din legături. 

— Serghei Grigorovici n-a avut noroc, explică liniştit 
sublocotenentul, ridicîndu-se și băgînd banii în buzunar. Norocul 
lui a fost mai mic decit al meu. Eu nu am nici-o vină, nu-i așa, 
Serghei Grigorovici? 

— Da, da așa-i! murmură căpitanul. Norocul tău a fost mai 
mare, așa-i! 

Apoi, îndreptîndu-se spre locotenent: 

— Acum ce mă fac, Grigore Ivanovici? Ce le dau copiilor? Că 
mîine e Crăciunul, iubitul meu Grișa și ei nu au nici-o bucurie de 
la porcul lor de părinte. 

Se tîrî anevoie cîțiva pași, înainte. 

— Spune-mi, scumpul meu Ivanovici, ce se vor face sărmanii 
mei copilași? Spune-mi tu, că ești un om drept, un înțelept, 
dragul meu. Sfătuiește-mă! Și tu, llău Alexandrovici, ce stai așa 
în ușă, cu sticla ceea în mînă?! De ce nu vii să mă baţi? De ce nu 
mă calci în picioare? 

Numai Ivan Nicolaevici, cu inima lui neagră și rea nu putea să 
fie cutremurat de aceste cuvinte. El se sculase în toată liniștea 
de la masă și își îmbrăcă tulburare mantaua, ca să plece. 

— Ce faci, Ivan Nicolaevici? îl întrebă tresărind căpitanul. 

— Mă duc să văd de soldaţi, răspunse el. 

— Cu banii mei, Ivan Nicolaevici? 

— Nu sînt banii dumitale. Acum sînt ai mei, înţelegi 
dumneata? 

Căpitanul se trase înapoi clătinîndu-se și, lipsit de putere, se 
sprijini de perete. 

— Ai dreptate Ivan Nicolaevici, spuse încet. Ai toată 
dreptatea, băiatule. Dar atunci, fă-ţi o pomană cu mine, tot te 
duci jos, trimite-mi aici zece soldați. 

Se opri să tragă aer în piept, ne privi pe toţi ca și cînd nu ne- 
ar mai fi recunoscut, apoi urmă, cu vocea ridicată: 


— Ai înţeles, Ivan Nicolaevici? Vreau zece soldaţi care știu să 
ochească bine! Căpitanul tău îţi dă această poruncă, nu ticălosul 
de Danilov. Ai înţeles? Să vină aici în fuga mare, să mă scoată 
afară, să mă așeze la gard... 

Nu știu ce ultimă pornire îl făcu să se urnească deodată, 
înspăimîntător la vedere, spre sublocotenent; dar după doi pași 
se împletici și căzu cu capul pe colţul mesei, hohotind: 

— Să împușcați odată pe porcul de căpitan! 


Aproape de miezul nopţii, trompetul a sunat alarma. La casele 
oamenilor s-au aprins lumini, dar au pilpîit numai cîteva clipe și 
după aceea s-au stins din nou. Oamenii, speriaţi, au închis în 
grabă obloanele și au ferecat zdravăn porțile pe dinăuntru. 

Sunetul aspru al trompetei străpungea înfiorător liniștea nopții 
și se răspîndea pînă departe, peste dealurile goale și reci. În 
mijlocul pieţii un cîine, singura vietate care nu se ascunsese 
speriată, urla a pustiu. Îndată s-a auzit tropot din jos, dinspre 
primărie. Soldaţii veneau în fugă, aduși de sublocotenent. 
Cîinele a luat-o atunci la goană în sus, dar la marginea pieţii, 
socotindu-se iarăși singur, a început să urle din nou. 

Mai repede decit într-un sfert de ceas, toţi soldaţii erau strînși 
în rînduri, în faţa bisericii și șopteau între dînșii fel de fel de 
zvonuri, fiindcă niciunul nu știa ce s-a întîmplat. Abia mai tirziu, 
în liniștea nopţii, clopoţelul din ușa cîrciumii lui Golubenko a 
sunat argintiu și în cadra de lumină, pe prag, a apărut căpitanul, 
beat. În urma lui venea cîrciumarul, apoi Grigore Ivanovici, și 
dînșii tot beti. 

Soldaţii îi văzură pe toţi trei apropiindu-se cu pași împleticiţi. 

— Copii! strigă Danilov, cînd fu în faţa lor. 

Șirul tresări, de la un cap la altul, căci soldaţii îl iubeau pe 
căpitan, pentru veselia și pentru bunătatea lui. 

— Copii, mai strigă odată căpitanul, pe cine iubiţi voi mai mult 
în lumea asta? 

Soldaţii știau întrebarea din alte rînduri, încît răspunseră toți 
odată, ca la o poruncă: 

— Pe Dumnezeu din ceruri. 

— Și pe urmă, pe mai cine? strigă Serghei, luminat de 
răspunsul oamenilor. 

— Pe Țarul, pe tătucul! 

— Și mai apoi, pe cine? 


— Pe dumneata, Serghei Grigorovici, căpitanul nostru! 

— Bine, copii! spuse căpitanul răsuflînd liniștit. Bine, dragii 
mei! Numai că eu am să vă las. lată cine are să fie de acum mai 
mare peste voi, adăugă, împingînd înainte pe cîrciumar. 

Cazimir Golubenko, deși peste măsură de beat, se ferea de 
atita cinste și tot încerca să se tragă în lături. Dar căpitanul îl 
ținea bine de umeri. 

— Să defilaţi acum prin faţa lui! porunci. Să arătaţi 
gospodarului Golubenko, dragostea cea mare care o aveţi 
pentru dînsul. 

Soldaţii nu se temură că Danilov glumește, erau obișnuiți cu 
toanele lui, de aceea începură să se așeze pe rînduri, cîte patru, 
pentru a da cuvenitul onor cîrciumarului. 

— Să cînte trompetul! porunci Serghei. 

Trompetul trecu în cap, apoi Ivan Nicolaevici dădu comanda 
de pornire. Trompetul prinse să sufle, din toate puterile, în 
muștiuc. Sus, în capul pieţii, cîinele începu iarăși să urle, dar 
nimeni nu-l băgă în seamă. Soldaţii porniră, patru cîte patru, 
bătînd zdravăn talpa cizmei de pămîntul înghețat. 

— Pe dumneata te salută, Cazimir Golubenko, spuse 
căpitanul. Răspunde-le, așa se cuvine. 

Cazimir își scoase repede căciula și, ţinind-o cu amîndouă 
mîinile pe piept, se ploconi, fisticit de atita cinste, în fața șirului 
de oameni care defilau. Cînd ultimul dintre ei trecu, se întoarse, 
răpus de înduioșare, către căpitan. 

— Serghei Grigorovici, întrebă gituit, pentru mine au bătut 
talpa cu atita strășnicie? 

— Fără nici-o îndoială, prietene, numai pentru dumneata! 

— Sunt niște soldați bravi, Serghei Grigorovici, să știi de la 
mine! Niște soldaţi de nădejde. lar eu sînt un om fericit! Lasă- 
mă te rog să-ți sărut poala mantăii! 

Multă vreme nu și-a putut stăpiîni în seara aceea înduioșarea, 
cîrciumarul. Avea ochii plini de lacrimi și în timp ce-i turna 
căpitanului de băut, buza de jos îi tremura încetișor ca la copii 
care sînt gata să plîngă. Într-un tîrziu însă oboseala l-a ajuns; 
lăsîndu-și capul nețesălat pe tejgheaua udă, a adormit horcăind. 

Atunci Grigore Ivanovici se apropie de căpitan și îl zgilții. 
Serghei deschise buimăcit ochii; îl văzu pe locotenent făcîndu-i 
semne spre o ușă din fundul prăvăliei, în spatele ei, prin 
perdeaua gălbuie, se vedea o lumină slabă. Privirea căpitanului 


luci deodată, ca o lamă de cuţit. Se ridică tremurînd și străbătu 
încăperea, clănțănind din dinţi. Cînd ajunse în fața ușii, părea 
răpus, ca de oboseală, de boală, de bătrinețe. Apăsă clanţa fără 
hotărire, cu teamă, nădăjduind parcă să o găsească încuiată. 
Dar ușa se deschise ușor și, făcînd un pas, Serghei rămase 
înmărmurit, pe prag. 

În căldura moleșitoare a odăii Elena Mihailovna aţipise 
aproape desvelită. Scîrțiitul ascuţit al ușii o trezi. Sări în picioare 
în fundul patului, speriată, cu mîna la gură, să-și înăbușe ţipătul. 
Căpitanul se apropia cu pași strimbi, bolnavi, tremurători. Faţa 
lui era înspăimîntătoare, avea o strimbătură, jumătate rînjet, 
jumătate suferinţă. Părea că merge să fie pus la cazne, să-l 
spînzure, să-l jupoaie. 

Văziîndu-l în această stare, pe Elena Mihailovna o prinse un 
tremur de moarte. Cămașa ei de noapte, lungă pînă la glezne, 
flutura ca bătută de vînt. Vedea cum omul se apropie și nu știa 
ce trebuie să facă. Îi veni să ţipe, dar un gînd apropiat de 
nebunie, răscolindu-i în fugă creierul, o făcu să se teamă că 
dacă ar fi ţipat acum, toți morții s-ar fi sculat din morminte, să 
vină să o gituie cu miinile lor descărnate. Văzu mîna căpitanului 
apropiindu-se; din colţul ei nu avea cum să fugă. Simţi degetele 
ca niște viermi lipicioși, urcîndu-i-se pe picior. 

— Elena Mihailovna, biiguia căpitanul, Elena Mihailovna, dulce 
fată, din ce mătase scumpă sînt făcute picioarele tale? Ah, nu te 
teme, copilo! 

In clipa aceea, în cîrciumă scîrții podeaua. Urmă un zgomot 
nelămurit, un pahar căzu pe jos spărgîndu-se, niște pași grei, 
apăsaţi, se urniră spre camera fetei. Și deodată, Cazimir 
Golubenko apăru în pragul ușii, mare și ameninţător. 

Sîngele fetei îngheţă în inimă, puterile o părăsiră. Căpitanul 
simţi udul ei scurgîndu-i-se pe mînă și se ridică, uimit. Atunci 
abia dete ochii cu cîrciumarul. Clipi des, nehotărit, apoi arătîndu- 
i mîna îi șopti, sugrumat: 

— Cazimir Golubenko, și-a lăsat udul pe mine! Ud de fată 
mare, dragul meu! 

Dîra de udătură de pe picioarele fetei inunda patul. Cazimir 
făcu doi pași repezi și apucă înfuriat colțul cearceafului. 

— Poftim, Serghei Grigorovici, ce mi-ai făcut! Poftim ispravă 
de om luminat! Iți mulțumesc pentru defilarea dumitale, porc 
spurcat ce ești! 


Cînd, tîrziu, au venit acasă în seara aceea, Ivan Nicolaevici 
sforăia în somnul lui adînc, cu cugetul pe deplin împăcat. 
Locotenentul s-a dezbrăcat în grabă și, numaidecit, a adormit. 
Căpitanul a mai stat. 

Soba din odaia ofițerilor avea ușița pe sală, unde dormeam eu 
ca să am grijă să nu se stingă focul. Sala era plină cu paie de 
ars, căci lemne nu se găseau de fel. Pentru mine paiele erau 
bune, în ele îmi făcusem culcuș. În foc însă nu durau, de aceea, 
de teamă să nu se stingă, aproape toată noaptea nu închideam 
ochii. 

Acum, prin ușa subţire, auzeam sforăitul celor doi ofiţeri. 
Căpitanul, după ce și-a mai turnat un pahar, s-a urcat în pat și 
cîtăva vreme părea că s-a liniștit. De la un timp însă, a început 
să cheme, cu glasul încetișor: 

— Hei, Ivan Nicolaevici! Nu mă auzi, măi băiatule? 

Sublocotenentul dormea sforăind. 

— Ivan Nicolaevici, nu auzi, ce Dumnezeu? a strigat mai tare 
căpitanul. 

Apoi văzînd că sforăitul nu contenea, s-a dat jos din pat și s-a 
dus aproape. 

— Hei, Ivan Nicolaevici! 

— Ha? a tresărit sublocotenentul. 

— Vrei să-ţi mai încerci odată norocul cu al meu? l-a îmbiat 
Serghei. Mai ai zarurile acelea frumoase, Ivan Nicolaevici? 

— Le am, dar nu mai joc cu dumneata, a miriit din pernă 
sublocotenentul. 

— De ce să nu mai joci, prea iubitule? 

— Pentru că nu mai ai bani, înţelegi, Serghei Grigorovici? La 
ce folos să mai joc? 

— Poate că e rîndul meu acum să cîştig, a spus mai departe 
căpitanul, cu nevinovăție. Ce nevoie am de alţi bani, dacă am să 
cîștig? 

— Vezi, Serghei Grigorovici, dumneata nu te pricepi! Eu nu joc 
ca să pierd, ci ca să cîştig. 

— Prin urmare, nu vrei să tragem cu zarul? 

— Nu! 

— Și rămii tu cu banii mei? 

— Rămiîn, fiindcă i-am cîștigat. 

— Nu ţi-e milă de copiii mei, Ivan Nicolaevici? 


Sublocotenentul s-a ridicat deodată, înfuriat, făcînd să 
trosnească patul. 

— Serghei Grigorovici, a murmurat printre dinţi, cu un fel de 
ură, nici de mine nu au avut milă alţii. Știi dumneata cîtă avere 
mi-am vîndut pînă am deprins jocurile astea? Nu știi! Vezi, asta-i 
acum, mi-a venit și mie rîndul să cîştig. 

— Ai jucat cu înșelăciuni, Ivan Nicolaevici. 

— Și dacă? Prinde-mă de poţi! Mai vrei ceva? Și acum, mai 
bine culcă-te, că se face ziuă! 

Patul a scîrțiit înciudat. L-am simţit pe căpitan îndreptîndu-se 
spre colțul lui. 

— Prin urmare, nu vrei să tragem. Ivan Nicolaevici? 

În clipa de liniște care urmă, se auziră de afară, cocoșii. 

— lvan Nicolaevici, nu vrei să tragem? Miine e Crăciunul; 
gîndește-te la copiii mei, prietene! Scoate zarurile, te rog! Să 
tragem numai odată. O singură dată, o bumașcă, să le-o trimit 
de Crăciun bieţilor mei copii! 

A mai îngînat multă vreme astfel, cu glasul toropit, 
rugăminţile lui plîngătoare. Apoi, într-un tîrziu, a contenit. Prin 
crăpăturile obloanelor intra slabă, prima rază de lumină a 
dimineţii. 

Atunci am deschis binișor ușa și am intrat în odaie. Toţi trei 
dormeau adînc. M-am apropiat de patul sublocotenentului și am 
căutat bijbîind polita unde știam că își pusese hainele, de cu 
seară. Am găsit fără greutate pachetul cu bani în buzunarul 
dinăuntru al cojocului. Vroiam să iau numai banii străini, ca să-i 
vîr sub perna căpitanului, dar umblînd să-i deslușesc în dira de 
lumină, inima mi s-a oprit deodată: pe fiecare hirtie, 
sublocotenentul își pusese iscălitura groasă, cu condeiul muiat 
în cerneală, să nu se mai poată șterge. Niciuna nu scăpase 
neiscălită. 

Atunci am înţeles că treaba hotărită de mine nu se mai poate 
face și am dat să pun banii la loc. Dar, deodată, m-a fulgerat alt 
gînd. Am pitit bumăștile în sîn și am ieșit pe sală. 

Ușa sobei era deschisă și lăsa să se vadă jarul ultimului braţ 
de paie. Am desfăcut banii, i-am cîntărit în palmă. Atitea hirtii 
scumpe nu mai văzusem niciodată. Nu am avut răgazul să le 
număr, dar mi-am închipuit că tot pămîntul nostru de acasă nu 
ținea cît ele. Cînd le-am văzut piîlpîind, una cîte una pe jăratic, 
mi s-a făcut un fel de milă pe care nu mi-o puteam învinge cu 


nimic. Am avut doar puterea să le arunc în foc pe toate, pînă la 
sfîrşit, fără să opresc una. După ce ultima bumașcă și-a chircit 
urma neagră pe jăraticul din sobă, deodată, gîndindu-mă la atita 
bănet ce se dusese în neștire pe horn, în văzduhul chinuit de 
viscol, m-a cuprins o grea sfiîrșeală și am alunecat pe paie. 


Cînd m-au trezit răcnetele lui Ivan Nicolaevici, se făcuse ziuă 
de-a binelea. 

— Serghei Grigorovici, nu ești un căpitan, ci un hoţ! Am să te 
bag la pușcărie, spurcatule! urla în odaie sublocotenentul. Toată 
casa se cutremura de glasul lui. La pușcărie am să te bag, 
Serghei Grigorovici! Și pe tine, Grigore Ivanovici, pe amîndoi, că 
v-aţi întovărășit să mă prădați. 

Deodată ușa se deschise smucită, Ivan Nicolaevici năvăli în 
sală. Își trăsese cizmele în picioare și îmbrăcase mantaua, dar 
pe dedesubtul ei se vedea poala lungă a cămâășii de noapte pe 
care uitase să o schimbe. Dînd cu ochii de mine se repezi și mă 
apucă strîns de piept. 

— Tilharule! răcni, apropiindu-și fața de a mea, gata să mă 
sfișie cu dinţii, ca o fiară. Tilharule, și tu te-ai întovărășit cu ei! 
Știu, bandit de codru ce ești, știu! Să nu crezi că aveţi vreo 
scăpare! 

Auzind atita zarvă, primarul deschise neliniștit ușa. Dintr-o 
săritură Ivan Nicolaevici îi ieși înainte și îl înșfăcă înfuriat de 
guler. 

— Nici tu nu-mi scapi, bandit bătrîn! V-aţi strîns cu toţi să mă 
prădaţi. Am să vă arăt eu vouă! 

leși în goană pe ușă și porni în jos, spre primărie. Clopotele 
Crăciunului, cu glasurile curate, ridicau în văzduhul îngheţat 
chemarea lor creștinească. Oamenii, în mundire negre de 
sărbătoare, se scurgeau în pilcuri spre biserică. Ivan Nicolaevici 
trecu nebun printre ei. Ciţiva copii se lipiră speriaţi de garduri, 
dar ofițerul nu-i băgă în seamă. 

Ajunse gifiind la primărie, trecu ca un cîine turbat printre 
soldaţii care își lustruiau cizmele în curte și nu se opri decit la 
manivela telefonului pe care începu s-o învîrtească furios. 

După un minut vorbea la Chișinău cu Adam lusipenko, 
polcovnicul regimentului. 

— Adam lusipenko, biata dumitale slugă a fost prădată. Eu 
sînt, Ivan Nicolaevici, trimis cu ordin la Cazaci. Am fost prădat 


fără nici o milă. De cine? De toată lumea, Adam lusipenko. Tot 
satul a înnebunit. Au vrut să mă omoare. Mi-au luat tot ce-am 
avut. Spune-mi ce mă fac cu acum? Cine poate să mă scape? E 
un sat de turbaţi! Cui să mă pling? 


Așa s-a întîmplat că la ora prînzului, în urma poruncii dată la 
telegraf de guvernator, garnizoana cea mai apropiată, din 
Cetatea Albă, trimitea în galopul mare al cailor un escadron de 
călăreți să potolească răscoala din satul Cazacilor. 

Indată după prînz călăreţii sosiră. Din capul dealului, căpitanul 
lor văzu mulțime mare în fața bisericii. 

„Acolo e răscoala”, socoti, și porunci să se încarce puștile. 

Escadronul cobori la pas, cu carabinele în mînă, spre inima 
satului, unde se opri, la o sută de pași de mulţime. 

— Dacă mișcă vreunul, trageţi foc! porunci căpitanul, 
descălecînd. 

Apoi se îndreptă curajos spre biserică. Oamenii strînși afară 
păreau că nici nu-l văd. 

— Ce faceţi voi aici? întrebă aspru, ofiţerul, privind încruntat 
chipurile supte ca de boală ale oamenilor. 

Nu-i răspunse niciunul. 

— Ce faceţi voi aici? se răsti el din nou. 

In clipa aceea din biserică răzbiră bocete sfișietoare. 

— Ne mor copiii, domnule ofiţer, spuse o femeie, zguduită de 
plins. 

Încă fără să înţeleagă ce se întîmplă, ofițerul înaintă temător, 
spre ușa bisericii. Oamenii se traseră în lături ca să-i facă loc și 
atunci el văzu înăuntru, sub candelabrul cel mare, trei racle 
micuţe, orînduite una lîngă alta. Între femeile care boceau, 
stătea gîrbov Serghei Grigorovici. Părea bolnav și bătrîn. Pe 
obrazul galben, neras, scofilcit, lacrimile îi curgeau în șiroaie 
grele, nefiresc de multe lacrimi, de parcă ar fi plins nu numai 
morții aceștia, ci toţi morţii din lume... 

De deasupra cădeau, grele, dangătele clopotelor de 
înmormîntare. Erau tot clopotele care de dimineaţă sunaseră, cu 
glasul mai argintiu, Crăciunul. Acum, muzica lor funebră se unea 
cu vocile profunde care cîntau. Un om scund, cu barba cafenie, 
îmbrăcat în sutană neagră, conducea corul. Mișcările lui largi, 
cumpănite, făceau să-i fluture mînecile sutanei ca niște flamuri 


de doliu. Oamenii îi urmăreau transfiguraţi mișcările și glasurile 
lor se împleteau într-o armonie zguduitoare: 
— Gospodi pomilui!... Gospodi pomilui!... 
Afară călăreții așteptau dirzi, cu armele în mînă. 
1938 


OSPĂȚ CU OAMENI BUNI 


Seara se lăsa, plumburie și rece, cînd Artimov. urmat de cele 
două slugi ale sale, ieși pe ușa cherhanalei. Înspre apus, soarele 
care asfinţea acoperit de nori, răzbea prin pînza mohorită cu o 
lumină murdară, violetă, făcînd înserarea tristă și plină de 
neliniști. 

Artimov se opri în mijlocul străzii, cu mîinile înfundate pînă 
aproape de coate în buzunarele șubei, și își roti capul, cercetînd 
cerul de jur împrejur. 

Norii atîrnau jos, pîntecoși, plini de zăpadă, gata să 
pleznească și să slobozească fulguiala. 

— Oho-ho-hoo!... făcu de prima dată, Artimov bucurîndu-se în 
căldura șubei sale. 

Apoi: 

— lacă, dacă n-o vremui la noapte, să mă închideți în cotețul 
cîinelui, cît sunt eu de boier! urmă, rizînd cu hohot, întorcîndu-se 
spre cele două slugi, care așteptau în drum, cu spinările 
încovoiate sub povara zimbilelor. 

Așa cum stăteau, aduși de spate, oamenii păreau amindoi 
scunzi și îndesaţi, plini de putere, ca niște juncani care se 
opintesc la jug. 

— Asta se cheamă că o să avem un Sfînt Crăciun cum se 
cuvine! spuse mai departe boierul, cu aceeași intonaţie plină de 
voie bună. Hei, ciolovecilor, să mergeţi la pivniță, să vă deie 
pivnicerul cîte o vadră din vinul cel roșu. Să spuneţi că așa-i 
poruncă de la mine, ca să sărbătoriți omenește nașterea 
Domnului nostru lisus Cristos, Mîntuitorul. 

Cei doi oameni ridicară amîndoi deodată capetele, simţindu- 
se parcă ușuraţi de povară. 

— Să trăieşti, boierule! Să te ţină Dumnezeu sănătos, 
împreună cu toţi care-i dorești, și să-ți rodească viile, cum au 
rodit într-una! 

— Bine, bine! făcu Artimov mulțumit, înfundîndu-și mai adînc 
mîinile în buzunarele șubei. Acum cată să ne grăbim, fiindcă 
Doamna Magdalena are motive să ne aștepte cu multă 
nerăbdare. 

De o săptămînă încheiată, Magdalena lrimievna pregătea 
ospăţul de Crăciun. Cinci slugi bine alese, în afară de bucătar și 


de ajutorul lui, munceau fără odihnă din zori pînă după miezul 
nopţii. Nimeni n-ar fi putut să ţină socoteala tingirilor trecute 
prin cuptorul sau pe plita sobei. Au fost zece sau douăzeci de 
curcani, douăzeci sau patruzeci de pui, patruzeci sau optzeci de 
potîrnichi. Au fost nu se știe cîți purcei de lapte, cîțti miei, aduși 
dintr-un loc foarte îndepărtat, unde bacii anume îngrijesc ca oile 
să fete iarna. Nu se știe cîți fazani, împodobiţi cu cele mai 
împărătești pene, au fost jumuliţi, grijiţi și umpluţi apoi, care cu 
stafide, care cu alune, care cu verdeţuri tocate, parfumate cu 
mirodeniile cele mai de preț. 

Dar cite legume, cîte aluaturi, cîte fructe rare nu au fost 
pregătite pentru acest nemaipomenit ospăț! 

Și iată, în săptămînă pregătirilor, întîmplindu-se să biîntuie o 
furtună blestemată, și pe mare și pe limanul Nistrului, pescarii 
n-au putut ieși în larg după păstrugă și nisetru, pește ales, fără 
de care nu se poate începe un adevărat ospăț. Magdalena 
lrimievna a suferit șapte zile cel mai cumplit zbucium din viaţa 
ei și așa destul de zbuciumată. Zadarnic Artimov a umblat ca s-o 
liniștească, din pescar în pescar, să afle unul mai îndrăzneț, care 
să plece în larg. g 

Abia spre sfîrșitul săptămînii vîntul s-a potolit oleacă. In a 
şaptea zi de aşteptare chinuită, la cîteva ore după prînz, cînd 
nimeni nu mai avea vreo speranță fiindcă a doua zi era 
Crăciunul, stăpînul cherhanalei s-a înfățișat tainic Magdalenei 
Irimievna, vestind-o că, în sfîrșit, prin nesperata bunătate a lui 
Dumnezeu, un pescar norocos venit de la gura Nistrului, 
adusese două păstrugi și un nisetru, demni să stea pe cea mai 
cinstită masă. 

lată de ce, întorcîndu-se spre casă cu această marfă scumpă, 
Artimov era foarte fericit. Două păstrugi de cite opt kilograme 
fiecare, lungi de peste un metru, și un nisetru gras, făcînd cit 
amîndouă la un loc, atiîrnau în spinarea servitorilor. 

Drumul pe care mergeau cei trei oameni, de pe malul 
limanului urca pieptiș înspre oraș. Era o stradă din cale afară de 
largă, pietruită rău, cu bolovani mari de rîu. De o parte și de alta 
se înșirau case mici, rare, ca dinţii dintr-o gură știrbă. Pe la 
ferestre începeau să se aprindă luminile și umbre alergau zorite 
pe pereți. Dinspre oraș se auziră deodată cîntece de copii, apoi 
un clinchet cristalin cobori de sus, ca și cînd clopoțelul ar fi 
căzut din mîna colindătorilor și ar fi alunecat la vale, spre 


cherhana, sărind din piatră în piatră, pînă la picioarele celor trei 
drumeți. 

Artimov văzu că s-a întunecat și tresări: 

— Haide, haide, cioloveci! zori, îngrijorat deodată. 


Dimitrie Artimov, soţul Magdalenei lrimievna, gospodina 
despre care am pomenit mai sus, era un om de statură uriașă, 
puternic, plin de viaţă, dornic de trai bun, mare cunoscător în 
toate cele ce privesc stomacul, atît ca mîncare cît și ca băutură, 
cunoscător mai ales la vinuri, ca unul cu întinse podgorii, dar din 
cale afară de nepriceput la inima femeii. Lipsă ce nu-i aducea 
mare supărare, fiindcă, luat de celelalte treburi, nu purta 
femeilor nici un fel de grijă. De altfel nici nu cunoștea pe alta, în 
afară de Magdalena lrimievna, dacă se poate spune că pe 
aceasta o cunoștea. 

Dimitrie Artimov era un om milos pe cît îi îngăduia traiul lui 
bun să înţeleagă necazurile altor oameni. Dădea, cînd își aducea 
aminte, pomană la săraci, punea cite o patacă de argint, 
duminica, în talgerul popii, la liturghie, nu întîrzia cu plata 
dărilor niciodată, ba adesea le plătea chiar înainte, ca să cîştige 
zeciuiala pe care o scădeau bunilor platnici, cei de la visterie, 
întreținea două paturi la spitalul comunal și trimitea cite zece 
sticle de vin înfundat la tombolele de binefacere. Cu toate că 
era omul cel mai bogat din tot ţinutul, nu se găsea nimeni să-l 
urască, fiindcă avea pe semne însușirea de a împăca pe toată 
lumea, însușire foarte greu de întîlnit. 

Dar dacă merita Artimov pentru ceva respectul nemărginit al 
semenilor, pentru vinurile lui îl merita. Nici la Șaba, nici la 
Purcari, nici mai departe, între dealurile însorite ale Tighinei, nu 
se găsea un podgorean, să-l întreacă. Eu, unul, care am intrat 
prin toate pivnițele acelea, nu ca să-mi astimpăr năravul 
băuturii, fiindcă n-am avut noroc de un asemenea nărav, ci 
dintr-o curiozitate stearpă, pot spune, după ce am gustat din 
nenumărate poloboace rare, că fericirea lumească pe care o 
caută băutorii, în poloboacele lui Artimov o puteai găsi cu 
adevărat. 

Bietul Artimov! El își ducea viaţa senin și nevinovat, 
bucurîndu-se copilărește de cele trecătoare, fără să-și dea 
seama că Dumnezeu, rodind pe pogoanele lui nisipoase cea mai 


generoasă spiţă a viței de vie, îl învrednicise să joace între 
oameni un nemarginit de mare și de nobil rol. 

Acum, în seara de Ajun, cum mergea spre casă cu nisetrul și 
cu cele două păstrugi, răsuflind din greu la deal sub greutatea 
șubei, părea un negustor oarecare, un stambangiu sau un 
cîrnățar din piaţă, sau un biet slujbaș la Primărie, unul din 
oamenii aceia nici prea înstăriți nici prea calici, care adună 
simbăta după masă din tîrg provizii cu toptanul, pentru toată 
săptămîna următoare. 

Pe obrazul lui grăsan și cumsecade, bine netezit de brici, roșu 
și lucios din cauza sudoarei, nimic nu lăsa să se vadă că povara 
dusă de servitori în spate nu era încărcătură de rînd, ci marfa 
cea mai fără de preţ. Artimov știa că nimeni nu va avea 
păstrugă, nici prefectul, nici primarul, nici bogatul avocat 
Gherase, nici doctorul Mănilă, nici Calistrof, cel ce moștenise 
moara mare. Acest gînd îi umplea sufletul de o bucurie 
nevinovată, dar bucuria nu i se putea citi în ochi. Căci altfel, 
ochii lui mici, verzi, plini de sfială și de bunătate, n-ar mai fi 
izbutit niciodată să pară tuturor prietenoși. 

Cînd ajunse sus, pe strada principală, lumea era ieșită la 
plimbare, după un obicei străvechi. Lămpile electrice ardeau 
toate, ca în ajun de sărbători, și puneau pe caldarim o lumină 
albă, rece și strălucitoare. 

Artimov se avintă cu pași mari, apăsaţi, prin mijlocul străzii, 
urmat de cei doi servitori. Cunoscuţii și prietenii de pe trotuare, 
ba chiar și cei ce îl știau doar după nume, sau după vinurile lui, 
își scoteau căciulile, bucuroși să salute, în ajunul Crăciunului, un 
om bogat și bun. 

— Bună seara, Dimitrie Artimov! spunea cîte unul, pe semne 
prieten mai apropiat. 

Artimov mulțumea tuturor, ducîndu-și mîinile pe piept și 
înclinîndu-se din mersul lui grăbit, cînd spre un trotuar cînd spre 
celălalt. 

— Uite-l pe bogătașul Artimov! Artimov frate, ce, nu-l știi? 
Bărbatul frumoasei Magdalena lrimievna! spuneau alţii, dîndu-și 
coate și zimbind cu înțeles. 


Voi spune, de m-or întreba și la judecata de apoi: bun vin 
avea, în pivnițele sale, Dimitrie Artimov; le-am gustat pe toate și 
știu că n-am să mint. Voi spune, chiar de va fi să trec prin cazne, 


ca unul ce am văzut-o de aproape și ades am conversat cu ea: 
frumoasă femeie era Magdalena lrimievna, nevasta lui. Dacă o fi 
să mă întrebe însă despre purtările ei, iată, despre asta n-am să 
știu ce spune. Și atunci am s-o întorc astfel: „Cinstiţi judecători, 
voi încurca-o, cînd o femeie e tînără și atit de frumoasă, cînd 
orașul este mic și cu limba spurcată, ca orașul în care s-au 
întîmplat acestea, cînd soţul are ochii prea mici și inima prea 
largă, în felul fericitului Artimov, ce poţi să mai știi despre 
purtările unei biete femei?” 

Se spuneau, adică, multe în vremea aceea pe seama 
Magdalenei lrimievna; multe și toate la fel de trecătoare. 

Magdalena lrimievna era o fiinţă ciudată, venită de pe la 
Marea Baltică, dacă nu cumva de la o mare mai din nord. 
Sîngele ei se pare a fi fost tot atît de cald, pe cît sunt ţinuturile 
acelea de reci. Dincolo de treizeci de ani ai vieţii, aproape poate 
chiar de patruzeci, izbutise să se ţină tînără, fie pentru că trăia 
în aer liber, fie pentru că sufletul ei neîmbătrînind nu lăsa nici 
trupul să se ofilească. Juca tenis pe terenurile din Cetate cu 
îndemînare de campioană și partenerii nechipeși o iritau tot atit 
cît cei nepricepuţi. Vara, înnota pe Liman ceasuri întregi, 
avîntindu-se în larg pînă șuierau grănicerii de pe mal să se 
întoarcă. Dogoarea soarelui îi făcea pielea arămie, spre mirarea 
celorlalte femei, care nu veneau la apă decit să se îmbăieze și 
apoi fugeau acasă, în umbra odăilor cu pereţi de piatră, unde își 
dădeau în cărţi pe întuneric, bînd cvas rece, cu miros amărui de 
piine fermentată. 

Toamna, Magdalena lrimievna îmbrăca haine bărbătești și 
pleca la viînătoare, în sus, spre gura Nistrului, de unde se 
întorcea obosită, cu obrajii zgiriaţi, cu îmbrăcămintea plină de 
scaieți, cu un fel de sălbăticie în privire. 

larna patina în bazinul portului, făcînd figuri graţioase între 
șlepurile și mahoanele negre înţepenite de îngheţ. Dacă întîlnea 
pe drum băieţii de liceu jucîndu-se cu bulgări de zăpadă, se 
amesteca voioasă printre ei, luînd parte la bătaie, și nu rareori, 
în toiul luptei, respiraţia cîte unuia mai răsărit, căzîndu-i aprinsă 
pe obraz, o făcea să pălească. 

Puținele ceasuri cît rămînea în casă, Magdalena lrimievna și le 
petrecea în iatacul ei, o odaie cu pereţii îmbrăcaţi în mătase 
albă, citind cărți de dragoste scrise în limbi străine, urmărind cu 
patimă întîmplările eroilor. Afară de cărţi, în odaia ei se găseau 


cutii de bomboane, flori de toate felurile, reviste ilustrate și 
păpuși de mătase aruncate prin colţuri, în poziţiile cele mai 
ciudate. Într-unele zile ale lunii, cînd se simţea apăsată de 
melancolie, stringea păpușile de pe jos și le așeza pe canapea, 
mîngiîindu-le cu o pornire maternă care dădea gesturilor ei ceva 
sfișietor de trist. 

Magdalena lrimievna era atît de înaltă cît trebuie să fie o 
femeie ca să se distingă între celelalte, fără să pară păzitoarea 
lor. Liniile corpului ei începeau pe alocurea, ce-i drept, să se 
îngroașe, dar chiar așa, nu o făceau dizgraţioasă, ba poate 
dimpotrivă, dovedeau începutul unei maturităţi calde și 
promițătoare, lucru pe care bărbaţii îl citesc și știu să-l 
preţuiască. Mulți ţineau chiar să-i spună. Ea îi răsplătea, pe unii 
cu un zîmbet, pe alţii cu o vorbă, pe alţii cu mai mult, dar ceea 
ce dădea, etern nu putea fi, fără îndoială. De aceea, cu toate că 
în oraș se vorbeau multe, pe drept nu se putea spune mai nimic 
precis. 

Acum, îmbrăcată cu o rochie de casă, din mătase japoneză 
aurie, lungă pînă la pămînt, Magdalena lrimievna se plimba, 
plină de neastimpăr, dintr-un colț în altul al sufrageriei, 
așteptînd întoarcerea lui Artimov. Ea nu se îngrijea niciodată de 
treburile gospodăriei, acestea fiind lăsate pentru totdeauna în 
seama unor Slugi prea vrednice și prea pricepute ca să n-ai 
deplină încredere în ele. Ospăţul din acest an avea însă, pentru 
Magdalena lrimievna, altă însemnătate, dovadă că o săptămînă 
încheiată muncise ea însăși la pregătirea lui. Aștepta poate un 
oaspe deosebit, altfel n-ar fi putut nimeni să explice sîrguinţa ei. 

Dacă Dimitrie Artimov ar fi fost tot atit de cunoscător al 
sufletului femeiesc, pe cît era la îngrijitul vinului, ar fi înţeles că 
pregătirile acestea nu se făceau pentru dragul Osipov, fratele 
său de tranșee din timpul războiului, acum judecător la 
București, așteptat să sosească în seara de ajun. Și-ar fi dat 
seama că Magdalena lrimievna nici nu-și aruncase ochii pe 
scrisoarea bunului prieten, căruia în gîndul ei nu-i hărăzise nici 
măcar un pui, din zecile de păsări pregătite. Și, atunci, 
îndreptăţit să se întrebe, pentru cine se făceau toate acestea, n- 
ar fi alergat spre casă, cu peștele, atit de bucuros. 

— Ah! Bine c-ai venit odată! strigă Magdalena, repezindu-se 
spre ușă, cînd îl văzu intrînd. Mi-era să nu fi păţit vreuna. Unde 
Dumnezeu ai întîrziat atît? 


Artimov se lăsă zimbind moale pe un scaun, lîngă ușă, și 
scoțindu-și batista din buzunarul prăpăstios, prinse să-și șteargă 
nădușeala. 

— Cel puţin ai făcut treabă bună? întrebă femeia, 
nerăbdătoare, fierbînd din pricina nepăsării lui. Vorbește odată, 
Dimitrie, omule, e bun peștele pe care l-ai adus? 

Dar înainte de a primi răspunsul, se repezi spre bucătărie, 
unde servitorii, intraţi pe ușa de din dos, descărcau povara. 

Peste cîteva minute, cei trei pești uriași, spintecațţi și grijii de 
mîna pricepută a lui Colea, bucătarul, fierbeau, fiecare în cîte un 
cazan ca de cazarmă. Magdalena lrimievna se întoarse, în sfîrșit 
cu totul liniștită. Artimov stătea tot pe același scaun și zimbea la 
fel ca adineaori, continuînd să se șteargă de sudoare. Ea se opri 
în faţa lui și-l privi cîteva clipe, parcă fără nici un gînd. În 
creștetul pleșuv al omului se răsfringeau, ca într-o oglindă, 
razele lămpii din tavan. Magdalena lrimievna clipi, supărată de 
această lumină tot atit cît de zimbetul lui moale, care nu mai 
contenea. Pe faţa ei trecu, de sus în jos, ca o umbră, un semn 
de răutate. 

— Cînd sosește prietenul tău Osipov? întrebă, clipind foarte 
des. 

— Cu trenul de opt, răspunse bărbatul, bucuros de întrebare 
și își înfundă mîna adînc sub șubă, pentru a-și scoate 
ceasornicul. Cu trenul de opt; asta înseamnă peste o oră și 
jumătate. Voi avea tot timpul să dau o raită prin oraș, înainte de 
a mă duce la gară. 

— Sper că acest judecător din București va ști să se poarte 
așa fel ca să nu supere musafirii! reluă Magdalena. 

Artimov hohoti cu rîsul lui gros și puternic: 

— Hohoho!... Sărmanul Cristu Osipov, ce se poate spune 
despre dînsul! Dragă Magdalena lrimievna, prietenul meu 
Osipov a avut cinstea să ia masa chiar în palatul Regelui, în 
tovărășia Maiestăţii Sale, care îl preţuiește pentru marile lui 
cunoștințe judecătorești. Dar lasă, ţi-o va povesti el însuși, cînd 
va sosi aici. Vei vedea, nu te teme, este un domn din cei ce știu 
cum să se poarte în lume. 

— Cu atit mai bine! îl întrerupse femeia, făcînd un gest de 
nerăbdare. Ti-am spus, fiindcă se poate întîmpla să avem între 
oaspeţi pe locotenentul Paul Andreieșu, de la marină, și dînsul, 


după cite vei fi aflat, nu se simte bine oriunde și în orice 
tovărășie. 


Locotenentul Paul Andreieșu, despre care s-a vorbit mai sus, 
tocmai își pomăda părul negru și cîrlionţat, aplecîndu-se în faţa 
oglinzii prea scunde, cînd intră soldatul vestindu-l că un domn 
dorește cu tot dinadinsul să-i vorbească. 

— Nu-i nici croitorul, Freiberg, nici Lache cizmarul, nici Lobel, 
cel cu poliţele, spuse el, arătîndu-se pe drept nedumerit. 

— Atunci poftește-l înăuntru! porunci locotenentul, el însuși 
nedumerit. 

Și continuă să-și aranjeze părul. Pe un scaun, alături, stătea 
pregătit fracul fără coadă, haina de gală a ofiţerilor de marină, 
iar deasupra atîrna cămașa scrobită, strălucitor de albă. Afară 
de aceste obiecte de îmbrăcăminte puse în ordine, toate 
celelalte lucruri din odaie erau date peste cap. 

Pe masa din mijloc, jumătate umbrită de abajurul de hirtie 
colorată, erau cărți cu coperte roșii și albastre, o sticlă 
răsturnată, o perie de haine, o scrumieră plină cu mucuri negre, 
o pereche de bretele vechi, roase și pătate. Pe patul desfăcut 
zăcea o parte dintr-un ziar mototolit, iar altă parte alunecase pe 
dușumea, acoperind un colț al covorașului cu plușul năpirlit. 

Preocupat de părul său, care tocmai acum nu vroia să se 
supună pieptenului, locotenentul nu băgă de seamă cînd se 
deschise ușa, scîrțiind. 

— Bună seara! spuse musafirul, cu o voce groasă, da reținută, 
plină de sfială. 

Locotenentul tresări, fiindcă vocea nu-i era străină. Se 
întoarse în loc și rămase încremenit, cu mîna la tîmplă, așa cum 
își aranja părul. Nu venirea lui Dimitrie Artimov îl înspăimînta, ci 
înfățișarea lui stranie. Obrazul rotund și roșcovan al musafirului 
era acum scofilcit și palid. De o parte și de alta a gurii, două 
cute apăsate, negre, se înfigeau în piele ca două tăieturi de 
cuțit. Ochii păreau pierduţi în orbitele vinete, adînci. 

— Bună seara! răspunse locotenentul, zăpăcit. 

— Domnule locotenent, vorbi Artimov, fără să-l privească, să 
mă ierţi că te tulbur, dar am să stau oleacă jos. Sunt puţin cam 
obosit; am venit tocmai din centru, cu vintul în piept.. Cred că 
începe să viscolească. 


Se așeză pe un scaun, lingă masă. După citeva clipe de 
tăcere, ridică ochii încet, ca și cînd s-ar fi temut de ceva. Văzînd 
sticla răsturnată pe masă tresări, apoi întinse mîna și o ridică. 

— Bun vin Aligote-ul meu! spuse, privind eticheta albă, cu 
litere aurite. (Şi încercă să zîmbească). Nu îmi pun numele pe 
marfă proastă; e o socoteală foarte înţeleaptă! Nu vrei să stai 
jos, domnule locotenent? 

Ofiţerul se așeză mecanic în faţa lui, de cealaltă parte a 
mesei. 

— Mi se pare, reîncepu Artimov după o clipă, cu vocea foarte 
înceată, ridicînd ochii și privindu-l blînd, mi se pare că în seara 
aceasta veţi fi oaspetele nostru... 

— Da, răspunse încurcat locotenentul. Da, cred că va trebui 
să vin... În sfîrșit, doamna, soţia dumneavoastră, mi-a făcut 
cinstea să mă poftească. 

Artimov zîmbi, îngăduitor. 

— Magdalena lrimievna a greșit; ea nu știe obiceiurile 
noastre. Noi nu poftim pe nimeni la ospețele de Sfintele Paști și 
de Crăciun. Cine însă vrea să vină, e primit cu cinste... 

— Nici eu n-am știut aceste obiceiuri, îl opri locotenentul. 
Dacă n-aș fi fost poftit, n-aș fi îndrăznit să vin. 

Artimov zimbi iarăși, cu un fel de milă, apoi deodată se 
posomori. Și cele ce urmă să spună le spuse pînă la sfîrșit 
păstrînd aceeași înfățișare. Glasul lui era tărăgănat și moale, dar 
nu părea lipsit de hotărire. 

— Domnule locotenent, începu el, noi sîntem adesea mult mai 
deștepţi decit ne crede lumea. Bunăocară, dumneata și cu 
Magdalena lrimievna, v-aţi plimbat în sus, pe la Cetate, aţi urcat 
malul, pe sub sălcii, pînă la Ceair, aţi băut ceai sub umbrela 
aceea mare, din port, în sfîrșit... Nu poţi să știi cît e de greu să 
povestești aceste lucruri. Cum îl cheamă pe părintele dumitale, 
domnule locotenent, îmi îngădui să te întreb? 

— Vasile Andreieșu, bolborosi locotenentul. 

— Așadar, Vasile! continuă Artimov, într-un fel mulțumit. Te 
voi numi după felul nostru: Paul Vasilievici; mi-e mai la 
îndemiînă. Paul Vasilievici, prin urmare, ai avut de gînd să vii în 
seara aceasta să petreci la ospăţul nostru. lată, eu am să te rog 
să nu vii. Ești băiat tînăr și poţi petrece oriunde. Du-te dacă vrei, 
uite, o să te sfătuiesc, la șeful gării; are și nevastă și fată 
frumoasă; au să te primească bine. Sau la cofetar, la Dvenco. 


Stă foarte aproape de dumneata; nu trebuie nici măcar să iei 
trăsură, n-are să te coste nici un ban. Îţi vor da compot de 
ananas, pe onoarea mea îţi spun. Lui Dvenco îi plac vinurile 
vechi, iar nevestei lui băieţii tineri. Ce poftești mai mult? O știi 
pe nevasta lui Dvenco? Crede-mă, Paul Vasilievici, că merită să 
te uiţi la ea. 

— Domnule Artimov, îl opri locotenentul, dînd să se ridice. 

— Spune-mi pe nume, Paul Vasilievici, fă-mi această cinste! 
Spune-mi Dimitrie Artimov! 

— Bine, Dimitrie Artimov, sau oricum vrei altfel, îmi voi face 
rondul, apoi voi veni acasă, voi bea o sticlă de vin din vinul 
dumitale, și mă voi culca, fără ospețele voastre! 

— Dragul meu locotenent, reluă Artimov cu aceeași voce 
blîndă și mîhnită, privindu-l rugător în ochi, aș fi foarte nenorocit 
să știu că ţi-am stricat cheful tocmai în noaptea de Ajun, cînd se 
cuvine să ne înfrățim cu toţii, ca să sărbătorim nașterea 
Domnului nostru lisus Cristos. Înțelegi, Paul Vasilievici, nu 
trebuie să fii mîhnit: Magdalena lrimievna te așteaptă: ea nu știe 
că am venit aici. Nici pe ea n-aș vrea s-o mîhnesc, dar sosește 
un prieten, un om de legi, un om, prin urmare mai sever, cu alte 
obiceiuri, cu altă morală, judecătorul Cristu Osipov, de la 
București. Aș fi nenorocit să vadă acest bun prieten... Înţelegi, 
Paul Vasilievici, de ce te-am rugat pe dumneata să nu vii? Dar 
du-te la Dvenco, nu-ţi strica sărbătoarea; acolo nu-i nici un 
judecător, te vor primi bine, pun mîna în foc pentru ei!... 


Oaspetele, Osipov, cobori din tren tocmai în clipa cînd viscolul 
își dădea pe faţă colții lui ascuţiţi. Pășind pe peron, judecătorul 
se simţi luat pe sus de vînt, în timp ce o zburătură subţire de 
zăpadă, smulsă de pe acoperiș, unde abia începea să se așeze, 
îl izbi peste faţă, prinzindu-i-se în barbișonul sur. Această 
primire afurisită îl supără de la început. 

Cristu Osipov era un om mic, slăbăânog, cu privirea 
cercetătoare și vicleană, pîndind necontenit, neavînd încredere 
în nimeni, așteptîndu-se în orice moment să fie atacat de 
cineva. Deși basarabean după naștere, izbutise să se rupă într- 
atit de provincia natală, încît să nu-și mai amintească de ea, nici 
măcar în vis. Fusese totuși nevoit, chiar de curînd, să lucreze în 
comisia de unificare a legislaţiei din Basarabia. Această mare 
cinste, care îi adusese două decoraţii, mai mult îl mîniase, în loc 


să-l bucure. Dar setea de mărire îi fusese zgindărită și, băgîndu- 
se în politică, judecătorul venea acum să cîştige sprijinul 
bogătașului Artimov, pentru alegerile viitoare. 

— Scumpe Cristu Osipov! îl întîmpină acesta, repezindu-se 
afară din restaurantul gării, cu șuba descheiată și cu căciula 
dată pe ceafă. Scumpe prietene, nepreţuite tovarăș, fii bine 
venit la noi! 

Osipov se pomeni apucat în braţele mari ale prietenului, care 
îl stringea la piept, îngropîndu-l cu totul în blana caldă a largei 
lui șube. 

„lacă, dacă mi-a trebuit deputăţie!” își spuse, primind dovada 
de dragoste, cu acreală. 

— Să mergem, dragul meu Cristu Osipov! Magdalena 
lrimievna, soţia mea, pe care n-am avut bucuria să ţi-o înfăţișez, 
te așteaptă cu toată nerăbdarea. Vei lua parte la ospăţul nostru 
de Ajun. Ah, ce ospăț, dragul meul!... două păstrugi, cinci 
fazani... Dar ce te plictisesc cu vorbe! Vei vedea dumneata 
însuţi, ce lucruri grozave am pregătit!... 


Toate cele patru ferestre mari dinspre grădina publică, ale 
sufrageriei lui Artimov, erau puternic luminate și fiindcă 
obloanele nu fuseseră încă închise, trecătorii puteau să 
privească înăuntru, cum se făceau ultimele pregătiri pentru 
ospăț. De jur împrejurul pereţilor erau înșirate mese, unele mai 
mici, altele mai mari, de două, patru sau șase persoane, toate 
acoperite cu olandă albă, deasupra căreia se vedeau tacîmuri de 
argint, pahare mari de cristal, farfurii subţiri, strălucitoare și flori 
puse în vaze de sticlă încrustată. Luarea aminte o atrăgea însă 
masa din mijlocul încăperii, lungă de aproape zece metri, dintr- 
un perele în altul, și lată cît un pat de oameni înstăriți. Pe 
această masă, deasupra căreia cădea lumina strălucitoare a trei 
candelabre de cristal, mîinile bucătarilor răsturnaseră, ca din 
niște coșuri ale abundenței, cele mai felurite, mai gustoase și 
mai rare mîncăruri. În mijloc, pe trei tăvi lungi de argint, puse 
de-a curmezișul, stăteau întinși, la locul socotit de cinste, 
nisetrul, în maioneză, înconjurat de cele două păstrugi gătite la 
rindul lor cu zarzavaturi verzi și cu sos polonez, gălbui. De aici 
se înșirau spre margini, curcanii, rumeniţi la foc domol, îngimfaţi 
ca și în viaţă, purceii de lapte cu șoricul arămiu pleznit, lăsînd să 
se vadă slănina albă și pufoasă, fazanii, împodobiţi cu propriile 


lor pene colorate, potiîrnichile, făcute piramide pe platouri de 
faianţă... Un alt șir de farfurii, care le înconjura pe acestea, 
mărginind masa uriașă, conţineau acele gustări mici, atît de 
felurite că nu le mai știi numele, nelipsite de la ospăţul unor 
oameni buni: chefali săraţi, muraţi sau afumaţi, pentru toate 
gusturile, icre negre, de morun sau de păstrugă, icre roșii de 
Manciuria, ba chiar și din acelea de crap și de știucă, înecate în 
untdelemn fin. Mai erau sardele, raci cu crusta roșie, stridii 
plăpînde în capacele lor sidefii, homari cu mustăţi lungi, hazoase 
și cu ochi negri, sticloși, de șobolan. 

Deasupra mesei se ridica o poliţă de sticlă, susținută pe 
picioare de cristal. Pe ea erau orînduite cu artă, fructe și torturi 
înflorate, formînd o beţie de culori. Tot pe o poliţă erau puse în 
carafe pîntecoase, în butelci îmbrăcate cu fir subţire, împletit, 
de papură, în sticluţe de felurite forme, băuturile tari cu care 
începe și se termină orice masă: votcă, zubrovkă, zbruiovskă și 
belogalovscă, toate la fel de tari, precum și licheoruri fine, 
franțuzești. Vinurile erau înșirate în sticle și în damigene, atit la 
picioarele mesei, cît și pe lingă pereţi. O altă parte, vinurile albe, 
cele ce se beau reci, cu sifon sau apă minerală, nu se vedeau, 
fiindcă stăteau la ghiaţă, pe sală, într-o balie mare de zinc. 

In mijlocul acestei îndestulări căzuse, acru, bănuitor și afurisit, 
judecătorul de la București... 


— Mai ia, te rog, o bucată din păstruga asta! spuse Artimov, 
trăgind cu de-a sila farfuria din mîna judecătorului. Te rog, 
dragul meu Osipov, fă-mi plăcerea; e o păstrugă adusă de mine 
însumi. Cred că așa ceva nu ai mîncat dumneata nici la palatul 
regal. 

— Mulţumesc, nu mai pot! răspunse judecătorul, apărîndu-se, 
speriat. Am mîncat prea mult; nu mai încape. 

— Ohoho! rîse Artimov, ca unul care nu înțelegea sfiala 
musafirului. Nici în biserică nu mai încape nimeni, duminica, 
dacă nu s-a grăbit; dar ia să vină jandarmul; îndată se face loc. 
Ohoho!... înţelegi dumneata, Cristu Osipov? Fă te rog atita 
cinste păstrugei mele! 

Erau două sau trei ore de cînd ospăţțul începuse. Musafirii nu 
veniseră prea mulți; de altfel nici nu trebuiau să vină toţi, acum. 
Ospăţul avînd să ţină cît toată sărbătoarea Crăciunului, erau 
bineveniţi oricînd, la orice oră și în orice zi. Mai însemnați printre 


cei de față erau colonelul Vodă, comandantul regimentului, cu 
soţia lui, prefectul, directorul liceului, cu cîţiva profesori, cîţiva 
magistrați și ofiţeri, în haine albastre de ceremonie. Toţi beau și 
mîncau deocamdată în tăcere - dar această liniște nu dovedea 
că oaspeţii ar fi nemulţumiţi. Cît îl privește pe Dimitrie Artimov, 
era prea mulţumit de el însuși, ca să se mai intereseze de 
multumirea altora. Un timp așteptase cu teamă să vadă dacă 
locotenentul se va ţine de cuvint; dar cum pînă la miezul nopţii 
acesta nu venise, înţelesese că nici n-are să mai vină și frica i se 
luase de pe suflet. 

— Cristu Osipov, mai ia, te rog, din păstruga aceasta! spunea 
acum, vrînd cu tot dinadinsul să-i transmită și musafirului 
fericirea sa. 

Stăteau amindoi la masa din mijloc, fiindcă mîncăciosul 
Artimov ţinea să aibă bucatele la îndemină. Pe ceilalți comeseni 
îi și uitase, cum de altfel o uitase chiar pe Magdalena lrimievna. 
Numai povestirile lui Osipov l-ar fi interesat; dar acesta, cu toate 
că-și dădea silința să fie altfel, rămînea, potrivit firii sale, din 
cale afară de tăcut și de morocănos. 

— Spune-mi dragul meu, reîncepu Artimov, cînd ai fost la 
Palat ţi-au dat o păstrugă mai bună ca asta? 

Judecătorul făcu un semn de plictiseală și barbișonul lui sur se 
zburli cu ciudă. 

— Să nu te superi, Cristu Osipov, dar știu, am citit în ziar, că 
te-a invitat la masă Maiestatea Sa. Mare cinste, nu poţi să te 
plîngi! 

— Ei da, răspunse plictisit judecătorul, am fost chemaţi la 
dejun, membri din comisia de legiferare. Asta nu-i mare lucru. 

— Ba da, ba da, ce spui dumneata! Eu am tot citit ziarul; 
credeam că de aici înainte o să te poftească mereu. 

Osipov pufni pe nas cu dispreţ. 

— În orice caz, continuă Artimov, cînd te-o mai chema odată, 
ține minte să-mi scrii dacă păstruga lor a fost mai bună ca a 
noastră. 

Judecătorul nu mai auzi ultimele cuvinte. Ochii lui, măriți 
deodată, înțepeniseră plini de mirare la o masă din spatele 
gazdei. 

— Dimitrie Artimov, murmură el surprins, înălțindu-se puţin de 
pe scaun, ca să privească mai bine, cine este domnul acela care 


sărută cu atita nerușinare braţul Magdalenei lrimievna, soţia 
dumitale? 

Artimov întoarse capul și îngălbeni. În clipa aceea lumina 
electrică se stinse; era pe semne ora două, cînd uzina se oprea. 
Rămaseră numai lumînările, aprinse din vreme, în sfeșnice mari 
de argint. Ele răspîndeau în sufrageria uriașă o lumină dulce, 
pîlpiitoare. 


De mult ţinea chestorul Gherghel, șeful poliţiei, calea 
Magdalenei lrimievna. In seara aceasta se ivise, în sfîrșit, prilejul 
să se apropie de ea. Magdalena îl ascultase la început cu 
dispreţ, fiindcă polițaiul, deși bun la slujba lui, nu se prea 
pricepea ce să-i spună unei femei. Pe măsură însă ce orele 
treceau, disprețul ei se înmuia. Spre miezul nopţii, observă o 
aluniţă pe gitul chestorului și se gîndi deodată ce-ar face un 
politai cînd l-ai mușca de git, tocmai din locul aluniței. Așa încît, 
în clipa cînd înţelese că locotenentul n-avea să mai vină, îi și 
găsise un înlocuitor. 

— Șezi la un loc, dragă domnule chestor! mai spunea totuși, 
deși mustăcioara bărbatului, plimbîndu-i-se pe braţ o înfiora. Ah, 
astîmpără-te, avem atiţia musafiri aici!... 

— Ce porcărie! murmură printre dinţi, cu scîrbă, judecătorul, 
reașezindu-se pe scaun. 

Artimov se simţi dintr-odată nimicit. Își ascunse gitul între 
umeri, încercînd să se facă mai puţin vizibil, să mai ascundă 
ceva din fiinţa lui dezonorată. 

— Ce destrăbălare! auzi glasul de adineaori. 

Tresări și ridicînd privirea, dădu de capul nisetrului așezat 
tocmai în faţă, pe tava de argint; lumina slabă, pilpiitoare, îi 
dădea o înfățișare curioasă. Ochii peștelui îl ţinteau tocmai pe 
el, cu o privire plină de dispreț și de dojană. Cele cîteva fire rare, 
albe, ale mustăţilor lui acvatice, păreau că se mișcă; apoi chiar 
gura rotundă se deschise. 

— Groaznică nerușinare! auzi Artimov și se sperie, fiindcă i se 
păru că vorbise chiar nisetrul. 

Intinse mînă, tremurînd și apucînd paharul îl deșertă dintr- 
odată pe git. 

— Am oarecari vedenii! murmură, încercînd să-și despăien- 
jenească ochii, cu dosul palmei. 


— Nu, dragul meu! răspunse judecătorul, privindu-l mai mult 
cu silă decît cu compătimire. Nu sînt vedenii, sînt fapte reale. 
Din partea mea, eu am tot disprețul pentru oameni ca 
dumneata. Acum ţi-aș fi foarte recunoscător, dacă mi-ai arăta în 
care odaie m-aș putea ascunde pînă miine dimineaţă. Nu vreau 
să fiu nici-o clipă mai mult martor la destrăbălarea voastră 
familială. 


După ce măturase zăpada de pe străzi strîngînd-o lîngă ziduri, 
viscolul contenise, și acum, în timp ce zările începeau pe 
nesimţite să se lumineze, ninsoarea cădea moale, potolită, 
răspîndind în văzduh o împăcare desăvirșită. 

Obosit, cu șuba grea de zăpadă, Artimov se întorcea de la 
gară. Lucrurile în jurul lui continuau să se învirtească, fiindcă 
înainte de plecare dăduse pe git o butelcă întreagă de rachiu. 
De două ceasuri umbla (pe jos, căci nu întiîlnise nici o trăsură), 
după Paul Andreieșu. Nu-l găsise nici la cofetar, nici la șeful 
gării, nici în alte case. Abia în centru, portarul hotelului, care 
mătura trotuarul de zăpadă, îl înștiință că locotenentul 
rămăsese peste noapte la ei, în camera Ninei, viorista de la 
restaurantul „Ural”. 

— Să-l aduci numaidecit jos, porunci el, fiindcă am să-i 
vorbesc! Dar să nu vină cu muzicanta lui; n-am nevoie să-mi 
cînte nimeni azi. 

Peste cîteva minute, locotenentul cobori, înciudat. Văzîndu-l, 
Artimov fu cuprins de o adîncă înduioșare. 

— Dragul meu Paul Vasilievici! murmură, îmbrăţișîndu-l cu 
mîinile tremurătoare. Să mă ierți că ţi-am tulburat somnul! 
Trebuie să mergi numaidecit, cu mine. Înţelegi dumneata, 
dragul meu, s-a întîmplat o nenorocire: judecătorul Cristu Osipov 
a trebuit să-și facă o părere proastă despre casa mea. Acum are 
să plece. 

Se opri o clipă să-și șteargă lacrimile, apoi reîncepu: 

— La urma urmei, n-are decit! Ducă-se! Fiecare face ce vrea 
în casa lui. Altceva, mai rău, m-a adus aici. Trebuie să mergi cu 
mine. Chestorul,  copoiul mustăcios și viclean, a avut 
nerușinarea să se lege de nevasta mea. Biata Magdalena 
lrimievna, cîte s-au abătut pe capul ei!... Ah! Să ne aducă 
înainte de toate un pahar. Simt că mă arde ceva pe dinăuntru. II 
știi pe chestorul Gherghel, pe polițaiul acela necioplit și fără 


știința bunelor maniere? Oh, cîtă deosebire între el și dumneata! 
Dumneata ești un cavaler, un om de cuvint, un ofițer adevărat; 
ai toată admiraţia mea! Să mergem, dragul meu Paul Vasilievici. 

În ușă, parcă surprins de aerul rece, Artimov se opri. Privirea 
lui, tulbure de beţie, păru pentru o clipă că se limpezește. 

— Să sperăm, spuse el apoi, ezitind, în timp ce-l lua de braţ 
pe locotenent ca să pornească, să sperăm, pentru sănătatea 
dumitale că femeia asta, viorista, nu suferă de vreo boală! Așa-i 
Paul Vasilievici? 


Înspre prînz, soarele rece, de iarnă, după ce ocolise partea de 
răsărit a orașului se lăsă peste grădina publică și de acolo 
pătrunse, neașteptat, pe toate cele patru ferestre, în sufrageria 
lui Artimov. Marea încăpere era goală, cum rămăsese în zori, cu 
urmele ospățului de ieri. Musafiri noi nu se iviseră, fiindcă ziua 
fiind minunat de frumoasă, oamenii se plimbau pe afară, pe 
străzi, prin grădina publică, pe la Cetate, neîndurîndu-se să intre 
sub acoperișurile posomorite. 

În sufrageria care părea goală, la mijlocul mesei celei mari, un 
morman de sticle zăceau aruncate pe pardoseală. Dintre sticle 
se ridicau picioarele a două scaune și pe scaune stăteau: 
Dimitrie Artimov de o parte, chestorul Gherghel de alta. Casa 
era cufundată în liniște. Nu se auzea nici-o ușă trîntindu-se, nici- 
un servitor alergînd, nici-o dușumea sciîrțiind. Inspre iatacul 
Magdalenei lrimievna ușile erau închise, ca și obloanele 
ferestrelor care dădeau în curte. 

Dimitrie Artimov, înfundat în scaun, ridea cu capul în piept, 
înveselit. O mînă îi atîrna în jos, încleștată pe pahar. 

— Ohohoho, chestore Gherghel, plăcerea mi-am îndeplinit-o, 
fiindcă iată, dacă nu mă înșel, îmi dau seama că te-ai îmbătat! 

Chestorul rise prostește, negăsind puterea să dezmintă 
această afirmaţie. 

— Să mă închizi în cotețul cîinelui, cît sînt eu de boier, dacă 
nu te-ai îmbătat! urmă Artimov. Ohohoho!... Ești arestat în casa 
mea, chestore Gherghel, și îți voi da destulă băutură ca să nu 
poți scăpa. Ține, bea în sănătatea Magdalenei lrimievna! 

Lumina soarelui alunecă pe masă, făcînd cristalele să 
lucească. Artimov își plimbă ochii de jur împrejurul odăii, 
oprindu-se pe fiecare lucru, ca și cînd și-ar fi căutat în sufrageria 


goală, amintirile. Chipul lui, fără să-și piardă veselia, păru 
deodată înduioșat. 

— Chestore, vorbi cu vocea schimbată, adică, de ce să fim 
dușmani? Pe scaunul dumitale a stat aseară un dobitoc. Un 
mare dobitoc, te asigur! Vezi dumneata, sînt atitea lucruri în 
lume, pe care noi nu le putem înţelege. De ce să ne spargem 
capul cu ele? Oare Dumnezeu nu ne-a lăsat fiecăruia destule 
bunătăţi? De ce să rivnim și la altele, care nu ni se cuvin? 
Privește, chestore Gherghel, cîte se află pe masa asta! Poftește, 
îndestulează-te, nu te oprește nimeni! lacă, o păstrugă gătită 
mai bine ca la palatul regal. Gustă, te vei simți fericit! ȘI 
mulțumește-te cu cele ce ţi se dau, nu căuta sub faţa de masă; 
poate acolo gazda a făcut însemnări care nu te privesc. 

— La mulţi ani Crăciunul, Dimitrie Artimov! strigară mai multe 
glasuri, în timp ce ușa se izbea de perete. 

Artimov se întoarse și tresări bucuros. 

— lată ce musafiri ne vin! Fiţi binecuvîntaţi, dragii mei! le ură, 
ieșindu-le înainte, cu braţele deschise, noilor veniţi. Vom 
petrece un Crăciun fericit. Intraţi, veţi mînca o păstrugă 
minunată, adusă de mine însumi de la cherhana. 

Aici, glasul păru că i se întristează puţin. Dar el își reveni 
numaidecit, și izbucni în obișnuitu-i rîs gros: 

— Ohohoho!... Păstrugă noastră are un tilc, dar asta nu vă 
privește pe voi. Oricare i-ar fi tîlcul, gustul ei rămîne 
neschimbat. Mîncaţi, dragii mei musafiri, și beţi și veseliţi-vă, de 
Sfintele Sărbători! 

Se opri, ca să-și umple paharul, în timp ce oaspeţii cei noi 
înaintau. Cu paharul plin, Artimov se aplecă spre chestor, 
chicotindu-i la ureche: 

— Ei bine, tocmai cel pentru care pregătisem păstrugă, n-a 
avut înţelepciunea să măniînce din ea. Dar asta-i paguba lui, 
bineînţeles! De altfel, nici nu merită să ne mai gîndim la el. 

Apoi tare, către musafiri: 

— lertaţi-mă, tocmai spuneam chestorului o vorbă despre 
prietenul meu, judecătorul Cristu Osipov! Nu merită să v-o mai 
spun și dumneavoastră. la, mai bine să bem cite un pahar. Pe 
cinstea mea că n-are nici un rost să ne stricăm Crăciunul, pentru 
un asemenea om uricios! 

1940 


AMINTIRI DE ACUM O MIE DE ANI 


Oamenii s-au așezat acolo, nu după vrerea lor; dar dacă s-au 
așezat, au rămas... 

Un drum de pămînt, îngust cît să încapă un car de munte, 
urcă dealurile, luîndu-le pieziș, în cotituri chinuite, coboară în 
hîrtoape, trece pe podețuri șubrede, peste rîpe adinci în fundul 
cărora se aude susurînd un fir de apă, se încurcă în rădăcinile 
groase ale stejarilor, scoase de torente deasupra pămîntului 
frunzos. 

E un drum despre care cine-l străbate prima dată nu crede că 
poate duce undeva. Roţile carelor au săpat, în lungul lui, două 
făgașe adinci. Apele au avut grijă să le sape încă pe atit, făcînd 
drumeagul și mai sălbatic. 

Șase boi aduc din vale un bulumac de douăzeci de metri, sau 
o ţeavă de sondă tot atit de lungă. Oamenii care îi mînă ţin 
codirișca în mîna dreaptă, virful fiștei în stînga, și pășesc pe 
lîngă jug, proptindu-și opincile în rădăcini. 

Din loc în loc, din pămîntul sălbatic, între copaci se ivesc 
postamente de beton, din beton se ridică tot cîte patru corniere 
de fier întărite cu traverse și contravînturi în zig-zag, se ridică și 
se pierd sus, printre ramuri verzi. Pe fiecare stilp e o tablă albă, 
iar pe tablă un cap de mort, sub care se frînge un fulger roșu. 

Privești în sus, și-l cauţi, dar pericolul pe care-l vestește capul 
de mort nu-l vezi, fiindcă pădurea deasă face firele electrice să 
țină mai mult de cer decît de pămînt. 

Oamenii nu s-au așezat acolo de voia lor. Ai zice că întîi au 
fost sondele și pe urmă ei. De altminteri, cînd ajungi în schelă, 
sondele le vezi pretutindeni, și mereu, pe cînd pe oameni, 
numai uneori. 

Acolo sus, pădurea a fost ciopirțită; dealurile au apărut 
dedesubt încolăcite, rupte, prăpăstioase, parcă în mișcare, gata 
să se prăvălească, să se încalece unele pe altele, să-și caute o 
altă formă, mai statornică; parcă mișcarea geologică de la 
început în acest relief încă nu s-a sfîrșit; parcă o scurtă pauză le 
face să stea astfel, înainte ca frămiîntarea lor să înceapă din 
nou. 


Între păduri, dealurile goale par o mare rană, și cînd ajungi 
acolo întîia oară, ţi-e teamă să pui pasul, cu gîndul că pămîntul 
chinuit trebuie să simtă, dureros, călcătura. 

În coastele frînte s-au netezit vetre și pe vetre s-au înfipt 
sonde. După ce a fost chinuit pe deasupra, pămîntul a trebuit să 
fie chinuit și în adînc. Sapele grele au pătruns în jos, la sute de 
metri; în urma lor s-au pus burlane de fier, ca rănile să nu se 
închidă niciodată. 

Dar rănile acestea adinci nu se văd. Se văd numai turlele în 
care se ascund instrumentele de caznă, turlele acelea fioroase, 
profilîndu-și siluetele negre pe pămîntul dezgolit. 

Sînt multe; unele mai înalte, altele mai scunde, unele noi, 
altele vechi... Unele mai păstrează încă pete albe de lemnărie, și 
în mijlocul tuturor celorlalte, lucitor de negre, în mod ciudat, ele 
par cele murdare. Sînt cincizeci sau o sută de sonde? Nu știe 
nici domnul Teclu, nici inginerul, nici administratorul schelei; știe 
poate, la Cimpina, funcţionarul de la Regiunea Minieră, care 
primește planurile fiecărei sonde. 

Cincizeci sau o sută aici, sondele domnului Teclu; dar cu ele 
cazna pămîntului nu se termină. Pădurea se închide în jurul lor, 
în schimb drumeagul se duce mai departe. lar pe deasupra 
drumeagului se duc firele electrice de înaltă tensiune. 

Peste o bucată de loc, se deschide altă schelă, și apoi alta, 
altele: Bușteranii, Runcu, Țintea, pînă se termină dealurile. Și 
unde se termină schelele, apar rafinăriile. 


x 


Într-o zi, pe urma carelor, urcă zbătîndu-se prin hîrtoape, o 
trăsură cu coviltirul de pînză cenușie. Urcă din greu, dar cu 
nădejde, iese din pădure, trece printre sonde și nu se oprește 
decit la birouri, în mijlocul schelei. Coboară domnul Teclu, și 
după dînsul coboară o domnişoară subţirică, în rochie albă; fără 
îndoială e fata dumnealui. 

Oamenii de pe la sonde, care văd ca în palmă birourile și ce 
se întîmplă la birouri de dimineaţă pînă seara, încep să-și 
vorbească: 

— Este, pe semne, domnișoara Johana! 

— Ce nume, mă! 

— Păi dacă mumă-sa n-a fost de-a noastră!... 


Pe domnișoara Johana o cunoaște toată lumea, de la inginerul 
care se apropie s-o salute, pînă la cel din urmă salahor, deși 
nimeni n-a văzut-o vreodată. După cinci ani de cînd a fost 
trimisă să învețe carte la străini, e prima oară cînd se întoarce în 
ţară. Domnișoara Johana vine de la Anvers, un oraș care nu se 
știe bine unde este așezat. De ce tocmai la Anvers? Fiindcă a 
fost o superstiție, sau poate o nostalgie a tatălui ei, a cărui bună 
stare în viaţa-i aventuroasă se pare că a început de acolo, din 
portul acela îndepărtat, unde, avînd într-o zi inspiraţia să 
arvunească și să descarce un vapor de ghete americane, se 
pare că și-a arvunit norocul. 

La sfîrșitul celei de a cincea clase liceale, domnișoara Johana 
își face prima vacanţă la părinţi, de aceea, neobișnuită cu 
locurile din ţară, găsește prilejul să se mire de tot ce vede în 
drum. Are ochii mari, nedumeriţi mai totdeauna și într-una 
întrebători. Cînd întreabă, par a fi negri, cînd află, devin căprui. 

— Cum asta, numai sonde? zice acum, plină de nedumerire, 
dînd un ocol cu privirea întregii schele, de la un capăt la altul. 

— Bine ai venit, domnişoară Johana! o salută inginerul, 
ridicîndu-și șapca din cap. 

Ea se întoarce surprinsă. Un astfel de om înalt, cu faţa 
prelungă, osoasă, cu gesturile moi, dar, încăpăţinate, și la fel de 
stingaci, poate cam necioplit, dar probabil incapabil de vreo 
prefăcătorie, a întîlnit într-o carte din viața căutătorilor de aur. 

— Dumneata cine ești? zice, încruntîndu-se puţin, ca și cum ar 
supăra-o lumina soarelui de amiază. 

— Sînt inginerul Vicaru. 

— Anton Vicaru? Așa? Îmi pare bine că te cunosc, în sfîrșit. 
Dumneata conduci schela, nu? Albert vorbește des de 
priceperea dumitale. 

Albert este numele domnului Teclu. Inginerului i se pare 
ciudat, că o fată îi spune pe nume tatălui ei. 

— Tatăl dumneavoastră e foarte binevoitor, răspunde. 

Și se întreabă: 

„Doamne, fata asta are ochi căprui, sau negri, sau nu mai văd 
eu?” 

— Mă cheamă Johana, îi întrerupe domnișoara gîndurile. Sînt 
obișnuită să mi se spună pe nume. 

Pleoapele inginerului se bat repede, repede. Sîngele i-a venit 
în obraz, din obraz în ochi, și pe domnișoara Johana o vede într-o 


baie de lumină roșiatică. Ea și-a zmucit pălăriuța de pe creștet și 
o duce nepăsător în mînă, abia ţinînd-o cu un deget, de elastic. 
Părul negru, întins și lucios, îi cade pe frunte, retezat breton, îi 
cade pe ceafă și peste urechi, făcînd-o să semene cu o 
Cleopatră în anii adolescenței. Cam neîmplinit, corpul ei cu 
brațele slăbuțe, cu picioarele lungi și subțiri, are totuși un fel de 
îndrăzneală femeiască. 

Inginerul o privește, ochii li s-au întîlnit; ai ei par a spune: „Ei, 
haide, ce crezi despre mine? Cît de mult te minunez?” Și, sub 
sprîincenele oleacă încruntate, par a aștepta cu tot dinadinsul, 
un răspuns. 

Domnul Teclu a plecat spre birou; de cîteva clipe ei au rămas 
singuri în drum. Tînărul însă nu găsește de dat nici un răspuns, 
nici în cuvinte nici din ochi. Singurul gest capabil să-l facă, e să- 
și rotească încet, stînjenit șapca în miini. După cîtva timp, dîndu- 
și seama, dă să și-o pună în cap. 

— iți stă mai bine fără șapcă, îi spune domnișoara Johana, 
privindu-l printre pleoape. Eu te-aș sfătui să umbli cu capul gol. 

Apoi, după o clipă, cu un ton hotărît, poruncitor, și avînd 
totuși un timbru tandru: 

— Cel puţin cît stau eu aici! 

Domnul Teclu se întoarce, urmat de administrator. 

— Dar nu mi-aţi răspuns la întrebare, zice domnișoara Johana 
adresîndu-se tuturor celor trei. Numai sonde? Oamenii unde 
locuiesc? 


Oamenii, aproape că nu se vede unde locuiesc. Între sonde 
sînt bordeie. De sub o rîpă, pe un cot de burlan, iese o diră de 
fum alb; acolo e o gospodărie. Ceva mai departe, un cîine, legat 
pe sîrmă între doi stîlpi de electricitate, se plimbă plictisit; în 
preajma lui, este altă gospodărie, adică alt bordei. Locuinţele se 
văd mai puţin; mai repede se văd cotețele de păsări, pirostriile 
cu ceaunul pus pe foc, brazdele de zarzavat, cît s-a putut prinde 
pe pămîntul ars. Pe alocuri sondorii au sădit chiar flori. Se văd 
florile, dar ei nu se văd. 

Unii cresc, în colivii lucrate migălos, din sîrmă împletită, 
păsări colorate și cîntătoare. Agăţate în ușile bordeielor, păsările 
se scaldă în soare și de dimineaţa pînă seara se iau la întrecere 
cîntînd. Se aud păsările dar sondorii nu se aud. 


Ei se văd numai seara, cînd vin la cină, răspîndindu-se ca 
niște furnici negre pe dealuri, și se aud după ce păsările tac, 
cînd, pe întuneric, în marginea focurilor stinse, se apucă să cînte 
din fluiere sau din cavale, ca prin satele lor; numai că aici 
fluierele și cavalele sînt murdare de păcură, ca și miinile, ca 
obrajii, ca straiele tuturor. 

Sunetele subţiri, triste, se pierd printre sonde, se amestecă 
potolit cu alte sunete, cu vreun scîirțiit de macara, cu vreo 
explozie falsă de motor, și se duc, se duc peste dealuri, unde 
sînt stîne, de unde răzbesc slabe hămăieli de cîini, unde sînt 
sate și oamenii dorm trudiţi pe prispe, și-i liniștea atît de mare, 
încît se aud în mijlocul bătăturii, boii rumegînd. 

Sînt totuși și case, dar dincolo de drum, după un pilc de arţari. 
Casele maiștrilor, ale chirovnicilor, ale funcţionarilor. Tot acolo 
își are gospodăria administratorul și inginerul celălalt, al 
societăţii de electricitate care furnizează forță motrică tuturor 
schelelor din ţinut. 

Sînt case clădite cam toate în același fel, scunde, 
dreptunghiulare, fără graţie și totuși cu ceva primitor în liniile 
lor, împărţite tot în cîte patru camere, cu cite o sală la mijloc. 
Pereții sînt pe dinafară îmbrăcaţi în scînduri de culoare cafenie. 
Ferestrele au obloanele vopsite în roșu. Deasupra cerul este 
albastru și în jur copacii sînt verzi. lată toate culorile care se 
văd. 

Între case e debitul de tutun, mai încolo un fel de băcănie și 
după băcănie un magazin universal: întocmai ca într-un tîrg. 
Pretutindeni sondorii capătă marfa pe datorie; fiecare are la 
negustor foaia lui în carnet, unde i se înseamnă cumpărătura. La 
sfîrșitul lunii, negustorul adună, administratorul plătește, apoi îi 
întreabă pe sondori: 

— Ei, ia vedeţi, e bună socoteala? 

— Bună, bună! răspund ei. 

Și se întorc la sonde, unde iarăși multă vreme nu se aud și nu 
se văd. 

Peste drum de băcănie e cîrciuma și lîngă cîrciumă 
restaurantul; restaurant ca la oraș, unde se servesc pe faţă de 
masă cadrilată tot felul de mîncăruri calde și reci. Și încă nu-i 
tot, mai e și cazinoul: o sală mare de scînduri, îmbrăcată în 
hîrtie colorată, cu cîte două oglinzi mari pe fiecare perete. In 
mijlocul sălii, stă biliardul, cu pinza sfișiată și țesută migălos. 


Uneori, în momentele palpitante ale jocului, se întîmplă ca bilele 
să se încurce în cusătură; altminteri biliardul nu-i mai prejos 
decit cele de la Cîmpina sau de la Ploiești. 

Pe lîngă pereţi sînt mese cu jocuri de table, de șah și de 
domino. Șahul nu-l atinge nimeni, fiindcă partidele durează mult 
și dau durere de cap; oamenii vin, doară, să-și limpezească 
mintea, nu să și-o tulbure, cu regi, cu cai și cu nebuni. 

Sîmbătă se fac serate. Sala cazinoului se împodobește atunci 
cu lanţuri de hîrtie colorată, oglinzile se șterg și dușumelele se 
freacă întins, cu rumeguș. O trăsură aduce apoi pe lăutari, 
tocmai de la oraș. 

La serate vin și cei tineri și cei bătrîni, vin toţi slujbașii schelei, 
cu familiile lor, adesea numeroase, vin și din alte schele, de 
peste două, trei, patru, sau nenumărate dealuri. 

Uneori, la miezul nopţii, cînd petrecerea este în toi, pe ușa 
cazinoului intră, pășind apăsat, bătrînul Oprişanu, răzeș de spiţă 
nu se mai știe cît de veche, stăpinul tuturor acestor locuri cu 
dealuri și păduri. De cînd pe pămîntul lui s-a găsit păcură și 
societăţile petrolifere au început să-l caute, bătrînul Oprişanu a 
ajuns omul cel mai însemnat din ţinut. N 

Contractele sale de concesiune încep toate așa: „Intre noi, 
societatea cutare și domnul Manole Oprişanu...” 

Dacă oamenii de la oraș, care umblă cu genţi mari de piele, 
cu fel de fel de acte și de hirtii, și cu condeie de aur în buzunarul 
de la piept, scriu despre el astfel, bătrînul Oprişanu sfirșește prin 
a se crede, el însuși, domn. Nu că-și leapădă îmbrăcămintea de 
acasă pentru a lua alta orășenească. Rămine la cioareci, la 
chimirul de piele, lat din șolduri pînă în capul pieptului, și la 
minteanul de dimie sură. Nici vorba nu și-o schimbă, nici 
obiceiurile. Își însușește doar încredințarea că lumea e datoare 
să-l respecte ca pe un voievod. 

— Care mai mişti, mă? răcnește, oprindu-se în ușa cazinoului, 
cu mîinile înfipte adînc sub chimir. 

Lăutarii încremenesc. După nu se știe a cîta întîmplare de 
acest fel, unele cucoane continuă să leșine de spaimă la venirea 
lui. Ciţiva tineri, încă neînvăţați cu obiceiurile locului, dau să iasă 
înainte, cu sîngele în obraji, să-i ceară socoteală. Ceilalţi le țin 
calea, împăciuitori. 

— Aici sînteţi pe locul meu, mă! strigă bătrînul Oprişanu. 


La glasul lui, pereţii cazinoului vibrează, ghirlandele se 
clatină, inimile lăutarilor se chircesc. 

„Da, da!” răspund pereții. 

— Păcura pe care o scoateţi voi, mă, e păcura mea! răcnește 
bătrînul, îndesîndu-și mai mult palmele mari sub chimir. 

„Așa-i, așa-i!” foșnesc ghirlandele din plafon. 

— Că dacă vreau eu, pă toţi vă jupoi, mă! 

„Văleleu, văleleu!” fac inimile lăutarilor. 

Apoi bătrînul se întoarce pe călciie și fără altă vorbă, se 
pierde în întuneric, pe drumeagul strimb, spre casa lui din 
Cosminele, tocmai peste nouă dealuri. 

Domnul Agaton, administratorul schelei, e un filozof; are o 
vorbă pe care o spune întotdeauna la timpul potrivit. 

— Toate sînt trecătoare! zice în urma bătrînului arțăgos. La 
această vorbă, ţiganii își reiau cîntecul și petrecerea începe din 
nou. 

Dincolo de cazinou și de case sînt magaziile Societăţii, apoi 
atelierul de reparaţii unde într-una se aude o foală suflînd, un 
baros ciocănind și un strung rupînd așchii de fier. Toate la un loc 
fac cît un colț de tîrg. Numai că, aflindu-se în spatele liniei de 
arţari, din drum nu se poate vedea nici un acoperiș și nici un zid. 

Se văd numai dealuri de jur împrejur și pe fiecare deal pîlcuri 
de sonde. Fără alte semne omenești în mijlocul lor, sondele nu 
au nimic industrial, par niște copaci negri, ciudaţi, cu rădăcinile 
înfipte pesemne adînc, avîndu-și izvorul de viaţă pe celălalt 
tărim. 


Domnișoara Johana așteaptă în faţa scării de scînduri, să 
coboare inginerul Anton. El locuiește deasupra biroului, în aripa 
din stînga a etajului. După ce domnul Teclu s-a întors la 
Cîmpina, unde alte multe treburi îi sînt în mers, domnișoara s-a 
instalat în aripa cealaltă. Pe un coridor scurt sînt trei odăi; 
niciodată nu s-a știut la ce ar putea folosi. Intr-una, domnișoara 
Johana și-a așezat patul, adus de la domnul Agaton; în celelalte 
două, aleargă cu picioarele goale pe dușumea, se dă peste cap, 
face sărituri sau merge în miîini măturînd cu părul praful de pe 
jos. 

După ce zburdă astfel un timp, fără a alege vreo oră anume 
din cele douăzeci și patru cîte sînt într-o zi, fie dimineaţa, fie 


seara, fie la miezul nopţii sau chiar mai tîrziu, își ia un prosop 
mare pe umeri și coboară să facă duș. 

În spatele biroului, în podul uneia din magazii, s-a adus un 
butoi; din butoi s-a tras o ţeavă jos, iar la capul ţevii s-a înnădit 
pîlnia unei stropitori. 

Domnișoara Johana face duș pînă se termină apa din rezervor, 
apoi se șterge și fuge sus, fluierînd, urcînd scările într-un picior. 

Încălţată cu bocanci, cu o fustă din stofă cenușie, scurtă pînă 
la genunchi, cu o flanelă albă, închisă la git, purtînd ca podoabă 
doar semnele clubului ei sportiv deasupra sînului stîng, ea face 
preumblări zilnice pe la sonde și prin împrejurimi. Adesea se 
întoarce murdară de păcură și cu scaieți în păr. Inginerul Anton 
o însoțește tăcut și respectos. N-a izbutit nici pînă acum s-o 
cheme pe nume; poate fiindcă are un nume cu care nu este 
învățată limba lui. 

— Acum mergem la Plaiul-Hoţilor, cum ne-am înțeles! îi spune 
domnișoara Johana inginerului, care coboară scările, rușinat de 
întîrziere. 

N-a întirziat decît un minut, cît să se uite în oglindă și să-și 
dea cu pieptenele prin păr. 

— Mergem! se învoiește el, supus. 

Nu-i nici un motiv de împotrivire, slavă Domnului; că nici nu s- 
ar putea împotrivi! 

Merg pe drumul cu hirtoape, pînă la marginea pădurii; de 
acolo, o potecă acoperită cu frunze putrezite, pe sub stejarii 
bătrîni, ia dealul în piept spre plai. Sus, podișul se deschide cum 
nu te aștepți de întins, cu iarba deasă, crescută sălbatic pînă la 
genunchi, și cu un fel de flori ciudate, cu cite trei petale roșii, 
bătute, ca niște trefle, la capătul unor tije lungi. În mijlocul 
plaiului e un nuc și sub nuc, o cruce de stejar zugrăvită, tare- 
tare veche, cu vopseaua spălată și cu lemnul mîncat de cari. 

— Aici e îngropat un haiduc, spune inginerul. 

Domnișoara Johana ascultă cu spriîncenele încruntate, cu un 
interes care face ca nările-i subțiri să palpite, apoi deodată se 
pomenește fugind după o amintire, tocmai în altă parte a lumii. 

— Bunicul unuia din iubiții mei de la Anvers, a fost pirat în 
Marea Minecii, spune, aplecîndu-și parcă întreaga fiinţă spre 
acest gînd. 

Chipul inginerului se face deodată foarte roșu, apoi deodată 
foarte alb. 


— Am o cultură cam dezordonată, urmează domnișoara 
Johana. Intre meseria de haiduc și aceea de pirat, mi se pare că- 
i o deosebire de intenţii. lartă-mă, te rog, că am confundat! 

Inginerul se gîndeşte la vorbele ei, și nu înţelege nimic, nu 
înțelege mai cu seamă despre ce iubiţi poate fi vorba în viaţa 
unei fete de paisprezece ani. O privește prostit, neputind să 
ceară o explicaţie, să pună o întrebare, neputînd măcar să-și 
arate nelămurirea și dezaprobarea, prostit întocmai ca în ziua 
cînd a văzut-o scoțind din buzunarul rochiei o tabacheră din 
argint și din tabacheră o ţigară, pe care a aprins-o, numaidecit, 
dovedind în gesturi o veche îndemînare de fumător. 

— Ce se vede colo în zare sînt Ploieștii? o aude întrebînd. 

— Da. 

— Cîţi kilometri? 

— Cam vreo douăzeci. 

— Am putea într-o zi să dăm o goană călare. Pentru asta însă, 
s-ar cere să ai un pic de iniţiativă și tu. Ai putea să mă duci la un 
cabaret, să bem o sticlă de șampanie. Ah! faci o mutră, 
domnule! Dacă ai vrea să mă seduci, pun prinsoare că n-ai ști 
cum să procedezi! Spune-mi, de cînd n-ai mai avut de-a face cu 
o femeie? Ei, ei! nu te înroși! Ține ochii sus! Vreau să spun, cu o 
femeie de oraș, cu o doamnă, ca să mă exprim altfel, lăsăm la o 
parte ţărăâncile tale, care-ţi vin cu lapte sau cu zmeură de la 
Cosmina, ori de unde mai vin. 

Și cum domnișoara Johana vorbește așa, și cum inginerul, 
zăpăcit, ascultă cu capul în pămînt, iată că pe nesimţite bătrînul 
Oprișanu se ivește lîngă ei. 

— Ce căutați voi pe pămînturile mele, mă? răcnește răzeșul, 
înfigîndu-și picioarele în iarbă, la un pas de ei. 

Domnișoara Johana îi trimite o privire pe jumătate amuzată, 
pe jumătate disprețuitoare. 

— Asta-i nucul lui bunicu, știți voi, mă? lacă, aici l-a prins 
potera și l-a ucis. Ce cătaţi voi sub nucul lui? 

Zicînd astfel, răzeșul își înfige mîinile sub chimir și dă să facă 
un pas spre ei. Fata îl înfruntă, cu privirea aruncată 
disprețuitoare pe sub bretonul lucios. Surprins, bătrînul se 
oprește șovăind. Apoi reîncepe, cu o mînie mai mică la început, 
dar cu fiecare vorbă miînia crește din ea însăși, ca la urmă să 
ajungă furie. 


— Ce te uiţi așa la mine, fato, hăi? Crezi că n-am mai văzut 
unele ca tine pe la oraș? Crezi că mă sperii, dacă ești fată de 
boier? Eu am bani mai mulți decît toţi boierii la un loc. Am bani 
la Bancă, mă, la Banca aia mare de la București: cînd te dai jos 
în gară, te urci în tramvai și tramvaiul o ia la dreapta, și după ce 
merge drept o ia la stînga, pe urmă dă ocol la o statuie și cînd 
se oprește, taman acolo e și Banca mea. Acum să plecaţi, că fac 
moarte cu voi! 

Domnișoara Johana se ridică liniștită. 

— La Banca ta din București, zice, privindu-l printre gene, n-ai 
învăţat să vorbești mai frumos? 

Mînia face să se cutremure tot trupul răzeșului. 

— Indrăznești tu, nod de om, răcnește, să mă înfrunţi pe 
mine, mă? 

Și dă să scoată mîinile de sub chimir. 

La acest gest, fără altă pregătire, făcînd un singur salt scurt, 
domnișoara Johana i-a și lipit, una după alta, fulgerător, palmele 
mici pe obrazul ca de toval. 

Bătrînul răzeș a rămas năuc, cu mîinile înțepenite în chimir. 

— Carevasăzică așa, mă? face după cîteva clipe, uitîndu-se ca 
prostul după cei doi, care au pornit domol pe potecă în sus. 

li urmărește cu privirea pînă la marginea pădurii, unde se 
pierd între copaci. 

— Carevasăzică, așa mă? Așa mă? repetă gînditor, mîngiindu- 
și cu palma greoaie obrazul lovit. 

In pădure, domnișoara Johana se așează pe primul trunchi 
retezat, și îi face semn inginerului să stea pe alt trunchi, în fața 
ei. O rază de soare strecurată printre frunze îmbracă într-o 
lumină caldă, blondă, părul lui. El stă cu capul plecat, cu umerii 
aduși, apăsat parcă de obidă. Și umerii domnișoarei Johana sînt 
aduși la fel, și spinarea ei e la fel de încovoiată. Pe chipul ei s-a 
lăsat un fel de amărăciune calmă, se simte parcă prea mică în 
imensa liniște a pădurii. 

In raza de soare, sus, lucește argintie pînza unui păianjen. 

„Întinzi mîna și o rupi!” se gîndește. 

Și amărăciunea de pe chipul ei devine mai vizibilă. 

„Dumnezeu n-a lăsat apărare tuturor, se gîndeşte. Întinzi 
mîna, faci un gest și cîte nu poţi să rupi!” 

Undeva, înspre vale, se aude o cracă trosnind: a trecut 
cineva, un om, un animal sau a fost numai o închipuire. Fetei i 


se pare ciudat că pădurea înregistrează fiecare mișcare, fiecare 
gest și fiecare pas, în timp ce dincolo, în lume, atitea lucruri 
grave se fac fără știrea cuiva. 

— Dacă ar fi fost nevoie, m-ai fi apărat? întreabă într-un tirziu, 
privindu-și însoţitorul printre gene. 

Inginerul are o tresărire. Domnișoara Johana știe ce gîndeşte 
el acum: „Să te pui cu bătrînul Oprişanu? Doamne Sfinte, ce 
nebunie!” Ştie ce-i în gîndul lui, fiindcă la întrebare, drept 
răspuns, umerii lui se apleacă și mai mult. 

„Bietul băiat! își spune domnișoara Johana. Cu același suflet, 
în altă parte, ar fi putut fi un erou. Însă Dumnezeu a vrut să 
rămînă un laș!“ 

Și se mai gîndeşte că un asemenea bărbat își are totuși 
farmecul lui, să-l așezi pe un buștean în pădure, să nu facă și să 
nu spună nimic, și soarele să i se joace în păr. 

— Mă aşteptam ca într-una din zilele astea să mă săruţi, 
vorbește nepăsătoare, după un timp, căutînd ceva în buzunar. 

Raza de soare a pătruns parcă prin ţeastă și a inundat creierul 
inginerului. El nu mai vede și nu mai înțelege nimic. Numai 
buzele fetei, roșii fără să fie date cu fard, îi joacă în ochi. După 
un timp, chiar buzele își pierd conturul lor atrăgător, ca să 
rămînă în loc o mică flacără pilpiind. 

Domnișoara Johana a scos dintr-un buzunar o cutiuţă din tablă 
și a luat dinăuntru o bomboană albă, pe care a început s-o 
ronțăie între dinţi. 

— Vrei? 

O privește întrebător. _ 

— Cocaină! îi răspunde cu nepăsare. Încearcă, e amuzant! 

Își trage mîna repede, ca ars. 

— Încearcă, dacă îţi spun! 

— O, nu, nu! 

— Nu mi-am închipuit că poti fi atît de fricos! 

Inginerul lasă capul în jos. O clipă, domnișoara Johana șovăie, 
apoi se ridică spre el, cu un zîmbet abia schițat. 

— Ai să iei, fiindcă așa vreau eu! 

EI îi simte braţul subțire trecîndu-i pe după grumaz, apucîndu- 
| strîns și trăgîndu-l în sus. Bărbia i se proptește sub sînul ei 
stîng, mic și neașteptat de fierbinte. Aici, în neputinţă de a se 
mai mișca, îi simte degetele celeilalte miini pe buze și parcă 
bomboana între degete. Pe urmă, sigur, nu mai știe nimic; parcă 


ea se apleacă deasupra și, după degete, după bomboană, simte, 
arzîndu-l, buzele ei. 


Seara, după o zi de neliniște, inginerul intră în biroul domnului 
Agaton, stă cîteva clipe în ușă, șovăind, privește în juru-i, 
rătăcit, apoi se prăvălește pe un scaun, cu capul în miini. 

— M-am nenorocit! 

— Toate sînt trecătoare, dragul meu! spune administratorul, 
trăgînd o linie sub niște socoteli și așezîndu-și apoi după ureche 
condeiul gros. la să vedem, ce s-a întîmplat? 

— Am luat cocaină, domnule Agaton. 

Condeiul administratorului se desprinde de după ureche și 
cade cu penița în dușumea, zbiîrnîind. 

— Vai de mine! Asta-i tare grav! 7 

Inginerul pleacă năuc și se închide în cameră, sus. În urma lui, 
administratorul își cheamă funcţionarii, la sfat. 

— Ce-i de făcut cu domnul inginer? Cum să-l salvăm? 

Un funcţionar de la contabilitate a citit niște cărți despre așa 
ceva. Auzind, prinde a da sceptic din cap: 

— Nu mai e nimic de făcut. S-a curăţat! 

Domnul Agaton pleacă întristat spre casă. Pe drum, cum 
întîlnește vreun om, se oprește să-i spună motivul tristeţii. Se 
oprește o clipă la cazinou, unde este mai multă lume. 

— Oameni buni, îi vestește din ușă, inginerul s-a curăţat: a 
luat cocaină! 


La miezul nopţii, se aude în drum un tropot de cal. Dimineaţa, 
prins cu un ac în ușă, inginerul găsește un bilet: „Era mentă, nu 
cocaină. Nu te supăra că ţi-am luat calul; ţi-l va trimite Albert 
înapoi. Pînă atunci, voi avea grijă să fie ţesălat și bine hrănit. 
Salută-l pe bătrînul haiduc, din partea mea”. 


x 


În locul biliardului s-a pus o sobă mare din fier, în care intră 
cîte un buștean întreg. Fierul se încinge, burlanul de tablă, care 
străbate, prins cu sîrmă de tavan, toată sala cazinoului în lung, 
piîlpîie și cîteodată se face roșu, în sală însă nu este niciodată 
cald. 


Au fost cîteva nopţi de ger, zăpada murdară de păcură a 
îngheţat pe dealuri. Dintre sonde se ridică vițe subțiri de fum, de 
la bordeiele sondorilor; se vede fumul, dar bordeiele și sondorii 
nu se văd. 

Domnul Agaton bea ţuică fiartă, lîngă sobă. Alături, cu coatele 
rezemate pe masă și cu bărbia în pumni, stă inginerul Vicaru. 

— Ce-o mai fi pe la oraș? zice administratorul. 

E mai bine de o săptămînă de cînd nimeni n-a plecat și nimeni 
n-a venit în schelă; drumeagul e întroienit; prin păduri umblă 
haite de lupi. 

Inginerul ridică din umeri. Domnul Agaton dă ceașca pe git și 
rămîn multă vreme nemișcați amîndoi. Mai tîrziu, un pas greu se 
scutură de zăpadă la ușă: intră un sondor. 

— Domnu’ inginer, sînt de la sonda a nouă; a înţepenit 
coloana și n-o putem trage înapoi. 

— Maistrul Zilenschi nu-i acolo? întreabă inginerul, mirat. 

— Ba chiar dînsul m-a minat aici. 

— Spune-i să pună presa hidraulică. 

— Păi de aceea am venit; că presa nu merge. 

— Cum de s-a stricat? 

— Nu s-a stricat; doar că a îngheţat apa la piston. 

— Apă? sare administratorul, ars. De cînd a venit gerul am 
umplut pompele cu alcool. N-au spus maiștrii voștri să punem 
alcool? 

Sondorul își lasă încurcat privirile în podea. 

— Ba da, domnule Gatoane, da vedeţi, spirtul... 

— Spirtul? Ce mi-aţi făcut cu el? 

— Noi n-am făcut nimic, ferească Sfîntul! Dar domnul maistru 
Zilenschi și cu domnu maistru Șepelinschi și cu ceilalți maiștri 
poloni, au golit sîmbătă seara pompele și cu spirtul au făcut chef 
pînă în zori. 

— Dacă e așa, urlă domnul Agaton, să sufle acum în ele ca să 
le dezgheţe. De sîmbătă pînă acum, le-o mai fi rămas atita 
curaj. 

Dacă sondorul pleacă, administratorul mai dă pe git o ceașcă 
de ţuică fiartă și se linişteşte. 

— Toate sînt trecătoare! zice. 

Apoi, după un timp, cu ochii spre fereastră ca spre o altă 
lume, întreabă; 

— Oare domnișoara Johana o fi ajuns? 


Domnișoara Johana s-a măritat în vară cu un constructor de 
vapoare, un belgian și s-a aflat abia acum, după mult timp, că-s 
plecaţi în voiaj de nuntă, tocmai la New-York, cu cel mai mare 
vapor din lume. Și de acolo, cu trenul, prin toată America. 

Inginerul ridică din umeri. 

— Cum îi zice vaporului? reia domnul Agaton, puţin sicîit de 
lipsa memoriei. la spune, domnule, cum naiba am uitat? 

— Titanic. 

— Titanic, așa vezi! Zice că-i cît o sută de case la un loc. Ce 
minuni! 

În acest moment, careva dă buzna trîntind ușa de perete, 
giîfiind de goană și de emoție: 

— Pe Oprişanu l-au mîncat lupii astă-noapte, la Rîpa-Roșie. l- 
au găsit oamenii numai un bocanc cu ciotu-n el și o jumătate de 
chimir. 


x 


Seacă pămîntul încet, încet: sondele se usucă, întocmai ca 
niște copaci bolnavi la rădăcini. Mașinile merg scîrțiind; maiștrii 
pleacă spre alte schele, rămîn sondorii de capul lor, să facă și ei 
ce pot. 

Băcănia și cîrciuma s-au închis. Oamenilor li se mai aduce 
mălai din cînd în cînd. 

Cazinoul a rămas, dar oglinzile și biliardul s-au dus. 

În fereastra deschisă, domnul Agaton bea pelin. Alături, 
inginerul stă cu bărbia în pumni. 

— Zici c-o să fie război? face administratorul, sorbind din 
pahar. 

Din spatele cazinoului se aude o vioară, pe care cineva o 
acordează scîrțiind. Copiii domnului Agaton au crescut; acum fac 
muzică. 

— la ascultă-i, ascultă-i! tresare administratorul și se oprește 
cu un deget ridicat, cu un zîmbet de mîndrie împotmolit în 
mustața udă de pelin. 

Întîi începe băiatul, cu vioara: îndată se aude și glasul fetei, 
tremurînd: 


În lumea asta largă 
Pe-oceanul Atlantic, 


Plecat-a-n prima cursă 
Vaporul Titanic... 


— Domnule Agaton, șoptește după un timp inginerul, știi 
ceva? Eu cred că tot cocaină a fost. Că de atunci mă simt într- 
una visînd! 

— Dragul meu, nu ţine seama la toate; toate cîte sînt în lume, 
cu vremea se duc!... 

Fata a greșit măsura. Băiatul se aude mustrînd-o; apoi își 
trece arcușul pe coarde și cîntecul continuă: 


Atunci comandantul, 
Bravul căpitan... 


— Da, da; toate sînt trecătoare! face domnul Agaton, sorbind 
din pahar. Se duse Oprișanu, se duce și păcura lui. Ne ducem și 
noi, cum s-a dus Titanicul la fund. Toţi ne ducem, numai 
pămîntul rămîne. 

Inginerul privește pe fereastră și vede că între sonde, pe 
pămîntul sterp, au și început să apară pete verzi. Așa începe să 
se vindece orice rană, se gîndeşte, puţin azi, miine puţin, pînă 
se uită de tot. 

— Da, da, răspunde, ai dreptate, domnule Agaton, toate 
trec!... 

Gîndul lui dă un ocol schelei, așa cum se vede năruindu-se zi 
de zi. Apucă apoi pe drumeagul cotit, prin pădure, urcă pe 
potecă, spre plai și, deodată, cînd dă de lumină, sus, amintirea i 
se deschide peste alte vremuri, peste putinţă să-și dea seama, 
dacă au fost ieri, sau acum o mie de ani. 

„Ciudată fiinţă și ciudată soartă! își spune, gîndindu-se la fata 
de atunci. A vrut să treacă prin viaţă glumind, privind-o cu ochii 
ei batjocoritori, să nu ia nimic în serios, și viața a trebuit să 
arate tocmai cît e de aprigă!” 

Dinspre pădure, un pilc de lucrători coboară pe drumul 
bolovănos, ducînd în roabe, bobine mari de sîrmă; se 
demontează linia electrică. După cabluri, se vor scoate stilpii, cu 
tăblițele lor, capetele de mort și fulgerele frînte dedesubt. 
Numai postamentele de beton vor rămîne, dar și pe acelea, 
frunzele le vor acoperi. „Într-o zi, se gîndește inginerul, va 


crește iarba în drum și nimeni nu va mai ști pe unde am venit și 
pe unde am plecat noi.” 

Și cum se gîndeşte așa se uită în lungul drumului, se tot uită, 
de parcă mai așteaptă să vadă pe cineva coborînd din amintirile 
de acum o mie de ani. 

Zadarnic așteaptă, știe și el; acum, cînd totul se năruie și 
încetul cu încetul toate se duc, în schela părăsită nimic, nici 
măcar o umbră, nu mai poate veni. 

1943 


HINGHERUL 


Nauciu fusese adus în oraș, în ziua cînd Consiliul Comunal 
socoti că pe străzi umblă prea mulţi cîini. Adevărul este că, pe 
vremea aceea, cîinii întrecuseră numărul locuitorilor, socotiți cu 
femei și cu copii cu tot. 

Umblau slobozi pe străzi, în grădina publică, prin piaţă, intrau 
prin prăvălii adulmecînd, și se strîngeau șir la măcelării. Numai 
vinerea dispăreau, de nu mai găseai unul, oricît ai fi căutat; fiind 
zi de tăiere, plecau din zorii zilei afară din oraș, la abator. 

Abatorul era o baracă de scînduri, împrejmuită cu șipci roșii, 
dincolo de barieră, pe malul Dunării, într-un loc sterp și 
pătătorit. Cîinii se așezau de jur împrejurul gardului și așteptau, 
care tolăniţi pe o coastă, care cu botul pe labe, care făcuţi 
colac... Cite unii dădeau tîrcoale, pe la porţi, cu pasul leneș și 
nepăsător. Din cînd în cînd, înăuntrul barăcii se auzeau mugete 
sugrumate și lovituri îndesate de satîr. Atunci animalele 
tresăreau, ridicau capul, cu urechile ciulite; un fel de tremur 
mărunt le făceau dinții să clănțăne, ca de frig. 

Intr-un tîrziu, stăvilarul jgheabului de scurgere se ridica și 
resturile, aruncate de parlagii, amestecate cu sîngele și 
murdăriile din abator, începeau să curgă, învălmășite, 
răspîndind în aer un abur sîngeriu. Atunci cîinii se năpusteau. 
Cei dintii cădeau în jgheab, scăldaţi în sînge, ceilalţi îi încălecau, 
alt rînd venea deasupra și în hărmălaia înspăimîntătoare, în 
vînzoleala însîngerată, care nu apuca o halcă de carne, apuca 
spinarea celuilalt.. 

Erau tot neamul de cîini, rasele cele mai felurite, și cele mai 
neobișnuite corcituri. Din spiţe îndepărtate și încrucișate ieșise o 
amestecătură fără de nume. Veniseră de cine știe cîtă vreme, 
unii cu vapoarele, ba din susul Dunării, ba dinspre mare, alţii cu 
caravanele muntenilor, alţii cu ciobanii, alţii, în sfîrșit, fugiseră 
de foame, din satele Bărăganului. 

Unii fuseseră uitaţi de cine știe care comandant de vas, sau 
de cine știe ce călător: cîini uriași de St. Huben, cît niște viței de 
mari, cu urechile mai lungi decît botul lor grosolan, grifoni, dogi 
nemțești, sau din Danemarca, prepelicari, ogari, foxterrieri, 
spitzi, buldogi, ursuleţi negri de Terra-Nova, copoi, mozoci, 
cokeri, șoricari... Amestecați unii cu alții și toți laolaltă cu ciîinii 


ciobănești, ai locului, care cenușii, care roșcaţi, care negri, 
cîteodată grași, de cele mai multe ori slabi și jigăriţi plin de 
ciulini, cu blana flendurită, își pierduseră numele și înfățișarea, 
dînd naștere unei rase peste putinţă de comparat cu alta, 
născută parcă din capul locului aici, în orășelul de la Dunăre. 

Atit că, la un moment dat, Consiliul Comunal socoti că sînt 
prea mulți, ceea ce era bine socotit. Trebuiau să ia măsuri. 

Într-o zi apăru pe străzile orașului, o dubă neagră, mînată de 
un om mărunt, neţesălat, zbanghiu și uricios. 

Era Nanciu, și fusese adus tocmai de la București. De îndată 
ce i se dădu slujba în primire, el arătă că își cunoștea meseria. 


În afara dubei, hingherului i se mai dăduse în primire o 
magazie veche, părăsită, afară din oraș, pe drumul Bucureștilor. 
Acolo își făcu el abatorul de cîini. Locul se umplu îndată de 
hămăituri, de lătrături și de chelălăituri. Oamenii povesteau, cu 
ură și neputincioşi, că hingherul nu se mulțumea să prindă ciinii, 
să-i omoare, ca să le ia pielea, cum era învoit ci că, dintr-o 
pornire ticăloasă îi agăța înăuntrul magaziei de cîrlige și, luîndu-i 
unul după altul la rînd, îi jupuia de vii. 

Duba lui neagră, deveni îndată odioasă. Copiii o primeau cu 
strigăte și cu fluierături, femeile o blestemau de pe prispele 
caselor, iar bărbaţii, din porţi, aruncau în ea cu pietre, înjurînd. 
Nanciu primea dovezile de dușmănie fără să clipească din ochii 
zbanghii, stînd ţeapăn pe capră, cu hăţurile în mîna stingă, cu 
sbilțul în cea dreaptă, aproape măreț, mîndru de meseria lui. 

La  răscrucile străzilor calul, deprins, se oprea singur. 
Hingherul cobora, se apropia de colț pitit pe după zid, și care 
cîine trecea pe strada cealaltă, îi cădea în sbilț. 

Citeodată pietrele aruncate de oameni, îl izbeau în spinare, se 
înfundau în bunda moale și cădeau de-a rostogolul pe caldarîm. 
Alteori i se opreau în cap, cu un sunet sec, ca de doagă spartă. 
Hingherul icnea, răzbit, dar privirea îi rămînea aţintită înainte 
fără vreun semn de spaimă sau un gest de apărare. 

În sbilţul lui cădeau cîinii vagabonzi, de pe stradă, dar adesea 
cădeau și din acei cu stăpîn. Cînd oamenii prindeau de veste, 
alergau după dubă, prindeau calul de căpăstru și încolţindu-l pe 
hingher îi cereau cu strigăte și ameninţări, ridicînd bastoanele în 
vint, să elibereze animalele. Nanciu primea amenințările, 
înjurăturile și loviturile, fără să clintească, ţinînd parcă lungul 


străzii între ochii lui zbanghii și de înduplecat nu-l îndupleca 
nimic. 

Neputincioși, oamenii începeau să lovească în dreapta, în 
stinga, cu bastoanele, loveau calul nevinovat, pe Nanciu, de pe 
capră, loveau lacătul cel mare de la ușa dubei, loveau în 
acoperișul ei de tablă ruginită. Speriaţi, ciinii dinăuntru începeau 
să urle: calul o lua la goană... 

Duba străbătea orașul hurducînd. Lumea se dădea speriată la 
o parte. Auzind hărmălaia, cîinii de pe străzi se ascundeau pe 
sub garduri, cei din curţi scoteau capul prin zăbrele, sau pe sub 
poartă și împreună cu cei din dubă, începeau să urle, de lao 
margine la alta a orașului. 


În jurul abatorului de cîini se găseau o sumă de acareturi 
părăginite. Cu puţină muncă, vreunul din ele s-ar fi putut 
transforma în locuință omenească. Hingherului îi veni mai la 
îndemiînă să lase totul în paragină; pentru adăpostirea lui, își 
săpă bordei. Nimeni afară de el nu pătrunsese înăuntrul acestei 
locuinţe primitive. Uneori pe gura bordeiului, oamenii care 
treceau pe drum spuneau că se văd pilpiiri ciudate, ca pe o gură 
de iad, și își scuipau în sîn. Putea fi numai fumul de pe vatra 
unde hingherul își făcea fiertura. 

Nu trebuie întotdeauna să dai crezare vorbelor. 

Unii începură să spună cele mai înspăimîntătoare lucruri: că 
Nanciu topește cîinii jupuiţi, într-un căzănel pus pe pirostrii, că le 
adună untura, cu linguroiul, într-un chiup mare de pămînt și că 
apoi se hrănește din el toată iarna, întinzîind-o pe mămăligă, 
cum ai întinde unt. Puțin lipsea să se spună, dacă nu cumva s-o 
fi spus, că nu mănîncă numai cîine, ci și carne de prunc. Noroc 
că în acel timp, în oraș și în împrejurimi, nu s-a auzit să fi pierit 
vreun copil. 

Multe minciuni, ca totdeauna, dar era și ceva adevărat; atunci 
cînd ieșea întunecat și plin de fum de pe ușa bordeiului, cu 
bunda cenușie, peticită, cu părul lăţos căzindu-i pe ochi, cu 
mîinile  bălăbănindu-i-se pe lingă corp, lungi pînă în jos de 
genunchi, Nanciu avea ceva de căpcăun, de arătare venită din 
altă lume. 

Nimeni nu-i vorbise vreodată, nimeni nu se găsise să-i poarte 
un cît de mic prieteșug. Din curtea magaziei nu ieșea decit cu 
sbilțul și cu duba, după cîini; alminteri nimeni nu-l văzuse făcînd 


un pas afară, ca toţi oamenii. Într-o zi, în ușa bordeiului, fu 
văzută o femeie, aplecată peste ceaun și mestecînd la 
mămăligă. O femeie groasă și mare cît un haiduc, și îmbrobodită 
pînă peste ochi cu o cîrpă neagră, chircită pe vine sub o fustă 
largă cenușie, mestecînd în ceaun cu mișcări domoale și 
încăpăţinate, fără a lua seama la ceva în jurul ei, ca și cînd ar fi 
fost singură pe pămînt. 

Fu văzută și în ziua următoare, și în a treia, fu văzută mereu 
de atunci înainte, mestecîind mămăliga sau frecînd ceaunul, cu 
privirile aplecate și cu capul îmbrobodit. 

Nimeni nu putu să afle despre ea altceva decit nimic. Tirziu 
abia, și nesigure, începură să umble vorbe, că ar fi o bulgarcă 
dintr-un sat de lîngă Rusciuc, care își omorise bărbatul într-o 
noapte și ca să scape de mîna gidelui, trecuse peste Dunăre și 
după ce ocolise flămîndă orașul, nimerise la abatorul de cîini. 

Ce-or fi vorbit între dînșii, hingherul și femeia lui, cînd cădea 
noaptea și se stringeau sub acoperișul de stuf al bordeiului, ce-o 
fi fost în capetele și în inimile lor, a rămas de neștiut. 

Dar că femeia s-a pripășit pe lîngă bordeiul spurcat, nu a fost 
întîmplarea cea mai neașteptată. În curînd, o altă ființă apăru, 
într-adevăr de neînchipuit, un animal blajin, un cine și hingherul 
a început să-l iubească. 


larna se pregătea să vină, cînd într-un amurg timpuriu, 
roșiatic, din cale afară de gol și de trist, un cîine sărman, fără 
stăpîn, venind de pe cîmp, cu coada între picioare, plin de 
ciulini, înfometat, speriat și pierdut s-a oprit în drum, cătînd 
îndelung la bordeiul pe a cărui ușă îngustă ieșea o diră firavă de 
fum. 

Femeia tocmai venea din fundul curţii, de la puț, cu cîte o 
doniţă afumată în miîini; a stat locului, plină de mirare. 

„lată, i s-a făcut coteiului de urit!” și-o fi zis în gînd. 

Și îndată a început să strige după hingher: 

— Nance, Nance, ia vină, ia! 

Nanciu a ieșit din bordei, cu sumanul pe umeri, aducînd după 
el vălătuci de fum. 

— la uite, ia! a făcut femeia plină de răutate, arătînd din cap, 
spre cîinele de pripas. 

Văzind chipuri omenești, cîinele a început să se gudure, ceea 
ce însă nu era în măsură să înmoaie inimile, nici a hingherului, 


nici a femeii lui. Nanciu s-a tras iute lîngă zidul magaziei, și, 
înhăţind sbilțul de jos, a pornit spre drum. 

Cîinele avu o tresărire, poate nu de teamă, ci de nedumerire. 
Oricum, stătu locului, privindu-l pe Nanciu în ochi, cum se 
apropia, și dînd din coadă, cu mișcări rare, neterminate, semn 
de nehotărîre. 

— Stai tu, cotei! mormăi hingherul, cu glasul rău. Stai, că 
tocmai aveam nevoie de pielea ta! 

Și zicînd așa, a dat să repeadă sbilțul. Dar mîna parcă i-a 
înțepenit. Parcă ochii galbeni care îl priveau, blinzi și încrezători, 
nu erau ochi de cîine, ci ochi omenești, și-n ochii aceia parcă a 
văzut Nanciu prima privire prietenească dintr-o viaţă fără 
prieteni. 

— Haide, Nance, haide! l-a aţițat femeia, de la bordei. 

El a rămas însă prostit în fața cîinelui și pe măsură ce timpul 
trecea, pe măsură ce cîinele se gudura mai mult, își simţea mîna 
cu sbilțul mai grea. 

— Prinde cîine, prinde cîine, Nance, nu sta! îl asmuţea femeia 
nemulțumită de purtarea lui. 

Nanciu a mai stat așa înțepenit, o clipă, pe urmă l-a cuprins 
un tremur, sbilțul i-a căzut din miini. Odată neînarmat, frica a 
pus stăpiînire pe el și l-a zăpăcit. Rupîndu-se parcă din rădăcini, 
parcă piriind, cu o sforțare care durea pînă în adînc, s-a smucit 
din loc, și a luat-o la goană spre curte, prostit. 

Dincolo de gard, aflîndu-se la adăpost, dar încă speriat, a 
început să adune bulgări de pe jos, din toate părţile și să-i 
arunce bezmetic în drum. 

— Ho, cîine! Ho, cîine! striga, ieșit din minţi. 

Și retrăgîndu-se de-a-ndăratelea, tot aruncînd cu bolovani, și- 
a căutat loc pînă la bordei, pe a cărui ușă s-a strecurat, 
tremurînd. 

Cîinele a rămas în drum, gudurîndu-se cu aceeași nehotărîre 
de la început, primind ploaia de bulgări, fără să înțeleagă nimic. 


Dacă femeia n-a simţit nevoia să-i dea un nume, pe ciîine 
Nanciu îl boteză îndată, și-i spuse Matei. Nu vorbea cu nimeni, 
altfel ar fi putut să mărturisească, rușinat de atita slăbiciune, că 
Matei fusese frate-su mezin, peste care se surpase malul cînd 
era mic și îl durea inima cînd își aducea aminte. 


Prima noapte cîinele dormise la poartă; a doua noapte a 
dormit în curte; a treia în ușa bordeiului, făcut colac pe pămîntul 
gol. Cînd a căzut prima zăpadă, Nanciu l-a luat înăuntru. Şi-n 
zilele lungi de iarnă care urmară, între ei doi se legă o mare 
prietenie. 

In zilele acelea, care ude, care îngheţate, viscolite și geroase, 
Nanciu stătea pe patul de pămînt, iar Matei își așeza botul pe 
genunchii lui. Femeia robotea, îndeplinindu-și, cu mișcările 
încăpăţinate și domoale, treburile de fiecare zi. 

Cîteodată, văzindu-i pe cei doi cum stau tihniţi la căldură, o 
străbătea cîte o miînie. Atunci făcîndu-se că își caută drum, 
scăpa cite un picior în coastele lui Matei. Cîinele își sugea burta 
speriat, și fără să chelălăie, fără să miriie, căuta apărare, 
ascunzindu-se în toale, lîngă hingher. 

— Lasă cîinele, tu, femeie rea! o mustra atunci Nanciu, 
privind-o cu ochi dușmănoși. 

Apoi, îmblînzindu-și privirea, se apuca să-l mîngiie pe Matei. 

Dumicat și dumicat, spre marea ciudă a femeii, mîncarea o 
împărțeau între ei, stăpînul cu cîinele. Într-unele zile hingherul o 
punea pe femeie să încălzească apă și aducînd în bordei covata, 
îi făcea baie lui Matei. Cîinele stătea supus, pînă ce stăpină-sa îl 
clătea de săpun. Pe urmă învelit în suman, în fundul patului 
adormea la căldură, scheunînd fericit. 

Așa trecu iarna. Cînd începu a se desprimăvăra, cîinele și 
stăpînul ieșiră în bătătură, unde ultimele pete de zăpadă se 
topeau. Se alergară cu zburdălnicie, de jur împrejurul magaziei, 
săriră peste gropi, se rostogoliră peste pămîntul jilav, miîrîind 
veseli amindoi. 

În dimineaţa următoare, Nanciu mers la grajd, scoase calul în 
curte, îl bătu pe spinare, îi dădu vreo două țesale prin părul 
încîlcit, și aruncîndu-i hamul peste git, porni ducîndu-l de 
căpăstru, spre poarta magaziei. Matei se rostogolea în urma 
hingherului, îl apuca de opincă, zburda, lătra în vînt, mai vesel 
ca oricînd. 

— Tu, femeie! strigă Nanciu, trecînd prin faţa bordeiului, vezi 
să ai grijă de Matei, să nu se ia după mine. 

Femeia ieși mătăhăloasă, dete să aţină calea cîinelui, dar nu 
fu chip. 

Nanciu deschisese ușa magaziei, trăsese duba afară, în soare, 
și se chinuia să îndrepte un cîrlig. 


— Haide, haide, tu, Matei, fii cine de omenie, și du-te de aici! 

Matei dădu un ocol dubei, mirosind-o pe la colțuri și se opri cu 
părul de pe spate niţel zburilit, cu un picior ridicat în aer, parcă 
neîndrăznind să-l pună pe pămînt, parcă pregătindu-se să fugă, 
fără zburdălnicia de la început. 

Terminînd, Nanciu se apropie, pe furiș, își înfipse brusc mîna 
în ceafa lui și așa îl tîrî pînă în ușa bordeiului, unde, trecîndu-i o 
bucată de lanţ pe după git și priponindu-l de un ţăruș, îl lăsă 
legat pentru prima oară. 

Matei rămase în lanţ smucindu-se zadarnic să-l rupă, ca să se 
ia după hingher. Pe urmă cînd huruitul dubei se pierdu în 
depărtare, înţelegind că nu mai poate face nimic, se așeză să 
aștepte, cu botul pe labe, îngindurat și trist. 

Fu prima lui suferinţă, căci suferinţele din trecut le uitase 
demult. 


Și totuși, prietenia lui Matei pentru hingher nu se spulberă. 
Cînd Nanciu venea spre prînz cu duba din oraș, cîinele fugea în 
fundul curţii unde se ascundea, după o grămadă de bălegar, 
lipindu-și speriat capul de pămînt și acoperindu-se cu labele 
peste ochi și peste urechi. Din magazie răzbăteau urlete 
înfricoșătoare, chemări desperate, pe care Matei le cunoștea. 
Erau chelălăituri subţiri și înecate, ca niște sughiţuri omenești, 
chelălăituri prelungi de jale, scîncete mărunte, ca un fel de plins, 
chelălăituri pe tonuri joase, răgușite, înnecate de sînge și iarăși 
izbucniri pe tonul subțire, sfișietor. 

Cît dura această îngrozitoare caznă, Matei tremura și scheuna 
subțire cu părul de pe spinare zburilit. Apoi, unul cîte unul 
zbuciumatele chelălăituri se potoleau. Peste magazie se lăsa o 
liniște parcă înnecată de sînge. Parcă prin acoperișul ei de 
scînduri, ieșeau aburi roșii și se urcau pînă la cer. 

Îndată după aceea, se auzeau pașii lui Nanciu prin curte și 
glasul lui, strigînd: 

— Na, cuțu-cuţu, Matei! 

Matei ieșea din ascunzătoare, încă tremurînd, se apropia cu 
capul la pămînt, cu coada între picioare, gudurîndu-se fricos. 

— Na, cuţu-cutu, măi Matei! făcea hingherul, mîngfindu-i 
spinarea speriată. 

Apoi se așezau în ușa bordeiului, unde femeia aducea 
mîncarea, pe un taler de lemn mămăliga, într-o strachină, 


fiertura. Nanciu făcea dumicaţi mari, strîngînd boțurile de 
mămăligă în pumn, îi atingea în fiertură și începea să măniînce, 
un dumicat el, unul Matei. După masă, sătul, omul își desfăcea 
opincile, își întindea obiectele pe iarbă, și, în picioarele goale, se 
așeza la soare cu faţa spre cer, făcîndu-și mistuiala în aerul 
călduț. 

În jurul lui, prin iarbă, mișunau fel de fel de gize, în timp ce 
altele, zburătoare, îi biziiau pe la urechi. Matei le urmărea, 
curios, pe unele și pe altele, rotindu-și capul după ele, pînă îl 
prindea ameţeala. Atunci revenea cu gitul la stăpîn; cu 
dragostea lui puţin speriată și cu recunoștinţa cîiinească, 
începea să-i lingă picioarele goale, de la călcîi pînă la virf, 
oprindu-se îndelung pe fiecare deget. 

De plăcere, hingherul scîncea încetișor. 

De la picioare, Matei trecea la miini, pe care i le lingea, la fel 
de recunoscător. Uneori, simțind în piele un miros care nu-i era 
necunoscut, spinarea cîinelui se înfiora și un nod de teamă îi 
înţepenea în gitlej. 

Alminteri, restul zilei se scurgea în tihnă. Un ceas bun 
dormeau împreună la soare, apoi se sculau și pînă la apus, cînd 
femeia gătea cina, se hîrjoneau prin curte, ca doi copii. 

Într-o zi, fugind așa, urmărit de stăpiîn, Matei ajunse în ușa 
magaziei, care tocmai atunci se întîmplase să rămînă deschisă. 
Înfierbîntat de joc, se pomeni înăuntru și dacă intră, alergă prin 
penumbră pînă la fund. Acolo se opri, uitindu-se înapoi, să-l 
aștepte pe Nanciu. 

Dar cînd întoarse capul, întreaga lui făptură se zburli de 
groază: în dira de lumină pe care ușa o lăsa să intre în magazie, 
Matei văzu, de o parte și de alta, în lungul pereţilor, două rînduri 
de cîrlige, și de fiecare cîrlig atîrnau cîte un cîine jupuit, cu 
carnea însîngerată, cu ochii plezniţi, cu gura înţepenită într-un 
rînjet strimb. 

— Na, cuţu, cuţu! făcu hingherul, din ușă, chemîndu-l blind. 

Matei își strînse picioarele sub burtă, cu mușchii încordați, 
căutîndu-și locul încotro s-o zvicnească. Negăsind o altă ieșire 
decit aceea păzită de stăpiîn, prinse a chelălăi înspăimîntat. 
Hingherul se apropie cu mîna întinsă, fără să-i înţeleagă spaima, 
fiindcă mintea nu-l ducea atit de departe. 

— Na, cuțu-cuţu, na Matei! 


Cîinele îl așteptă, trăgîndu-se înapoi cu pași mici, încălecaţi și 
prinși de tremur, pînă ce se propti în perete. Cînd Nanciu fu 
alături, vederea animalului se tulbură, își zări stăpiînul într-o 
pîlpîire însîngerată, într-o apă roșie, în care pluteau cîinii jupuiți. 
Scoțînd un chelălăit ca de moarte, se propti cu desperare în 
picioarele chircite și scăpă pe sub mîna lui. 

— Stai, mă cîine, ce-ţi veni?! făcu omul, luîndu-i-se pe urmă, 
nedumerit. 

In ușa magaziei, dînd cu ochii în soare. Matei se opri o clipă, 
prostit, cu urechile blegi, cu picioarele depărtate, tremuriînd. 
Apoi, spaima îi plezni din nou în măruntaie. Sugîndu-și 
spasmodic burta, scăpînd din gitlej vechiul chelălăit, o rupse la 
fugă, în jurul magaziei, și fugi, chelălăind, fugi neîntrerupt, din 
ce în ce mai îngrozit, ocolind magazia de nenumărate ori, pînă 
ce într-un tîrziu căzu răpus în spasme, lîngă grămada de gunoi 
ud, cu ochii roșii rătăciţi, cu sîngele curgîndu-i pe gură și pe nări. 

Nanciu îngenunchie lîngă el. 

In ușa bordeiului, cu mișcările ei domoale, încăpăţinate, 
femeia curăța mămăliga întărită pe ceaun. 


Dacă după această întîmplare Matei mai trăi cîteva zile 
potolite, înăuntrul fiinţei lui, fuga nu conteni. O spaimă 
neîntreruptă, o frămîntare seacă a măruntaielor, îl ţinu tot 
timpul încordat, cu burta suptă pînă în șira spinării. 

Nanciu nu putea să-și dea seama de chinurile lui. Își vedea 
mai departe de treburi, pleca dimineața după cîini, venea cu 
duba plină, îi agăța în cîrlige și, netulburat, se apuca de jupuit. 

Citeva zile mai tirziu, stînd la masă, în momentul cînd 
hingherul îi întindea dumicatul fierbinte, goana din măruntaiele 
cîinelui se sparse dintr-odată și-i ieși pe gură. Cu ochii înroșiţi, 
Matei se strînse cu picioarele adunate sub el, și cînd Nanciu 
întinse brațul să-l mîngiie, își scăpă colții însîngeraţi în mîna lui. 

Hingherul sări înfuriat. 

— A, stai tu cîine, că te fac eu! răcni. 

Și fără a mai cugeta, se suci să pună mîna pe sbilţ. În clipa 
următoare Matei era dus. Cu coada atirnîndu-i prin bălării, cu 
capul ţeapăn, fără a căuta vreun drum, chelălăind, fugea către 
șosea, ca în ziua cînd văzuse cîinii jupuiţi. 

Nanciu se uită după el, prostit. Îl văzu trecînd prin gardul de 
sirmă ghimpată: o bucată de blană, din spinare, îi rămase 


agăţată în ghimpi. Nu se domoli, sări șanțurile drumului, o luă 
peste cîmp și fugi, fugi, chelălăind, trecu peste lanuri, prin 
porumbiști, sări garduri, nu ocoli nimic, merse cu gitul țeapăn, 
drept înainte, fugi, fugi, lăsînd în urmă jalnicul chelălăit și dira 
balelor însîngerate pe pămînt. 

Oamenii de pe cîmp se opreau și-l priveau, care crucindu-se, 
care rizînd. 

— Uite iepurele, uite-l ia! strigau unii, facînd haz. 

Alţii dădeau cu căciula după el. 

— Tunde-o, Grivei, nu te lăsa! 

Matei fugi chelălăind, cu soarele în ochi, fugi aburind, fără să 
aleagă drumul, ca orbit, mînat de aceeași spaimă, striînsă ca un 
arc pe măruntaiele lui. 

— Ține-o așa, ţine-o așa! strigau, rizînd ţăranii de pe cîmp. 

In fața cîinelui, pe un dîmb, dincolo de care vederea se 
deschidea spre valea Dunării, larg, apăru o salcie scorburoasă, 
parcă aţinîndu-i calea, cu brațele date în lături. 

Matei nu-și domoli fuga, nici nu ocoli. Urcă dîmbul în salturi 
înnebunite, minat de bezmetica încolăcire de arcuri din 
măruntaiele lui, goni cînd cu burta la pămînt, cînd în salturi 
lungi, goni și în trunchiul copacului se opri, icnind. 

Cu un pocnet sec, urmat de un fișiit parcă de rufă sfișiată, 
corpul lui fu aruncat în sus de unde căzu moale, întinzîndu-se pe 
pămînt, ca un sac golit. 

Trecuseră poate două sau trei săptămîni de atunci, cînd, într-o 
noapte, după al doilea cîntat al cocoșilor, Nanciu se trezi din 
somn, speriat. 

— Femeie, femeie! chemă, prin întuneric, cuprins de o teamă 
nelimpede. 

Picioarele i se încurcaseră în ţoale și neizbutind să coboare, i 
se păru că îl legase cineva de pat. 

— Ce este? mormăi femeia de jos, unde dormea. larăși te 
doare la cap? 

De un timp, hingherul își simţea seara, înainte de culcare, 
capul fierbînd. În zori cînd se trezea, era parcă beat. 

Nu răspunse. Cu mișcări înfrigurate își desfăcu picioarele, 
apoi, văzindu-se liber, răsuflă ușurat. Se întinse la loc să 
doarmă, dar liniștea nu-i revenea. Prin creieri parcă-i umbla 
ceva, un vierme lung, care se tot încolăcea, și-o cotea, și cînd 
dădea de tivgă, se trăgea repede înapoi. 


— Femeie, femeie! scînci. 

Apoi ochii i se opriră pe fereastra bordeiului, care i se păru 
plină de flăcări. Sări din pat și, împiedicîndu-se în trupul mare al 
femeii, își căută drumul spre ușă. Cînd o deschise, văzu tot cerul 
în faţă roșu. 

— Arde la București! strigă înspăimiîntat. 

Femeia veni după el; privi fără să înţeleagă. 

— Nu arde! zise, cu glasul tărăgănit. 

Nanciu se întoarse tremurînd. 

— Arde la Rusciuc! strigă. 

Ea clătină din cap, domol și încăpăţinat. 

— Nu arde! Nu arde! 

— Arde la Călărași! strigă hingherul din ce în ce mai speriat, 
ca și cînd flăcările de pe cer ar fi înaintat spre bordeiul lui din 
toate părțile. 

Femeia se aplecă și ridică de jos donița neagră. 

— Ai căldură, zise. Ţine, bea! 

Nanciu luă donița nedumerit, apoi, fără hotărîre, îi săltă 
capacul și dădu să bea. Cerul roșu se oglindi în gura doniţei și îi 
tișni în obraz ca o flacără. 

Aruncă donița, îngrozit. Apa se risipi pe pămîntul bătut, o dîră 
se întoarse pe locul înclinat, spre ușa bordeiului. O simţi 
strecurîndu-i-se, ca spinarea unui șarpe, pe sub piciorul gol. 

Se aruncă în lături, ars. Se împiedică și căzu. O clipă rămase 
năucit sub cerul aprins. Corpul îl durea, iar capul îi atîrna greu. 
Se săltă anevoie, ajunse în patru labe, i se păru dintr-odată că e 
mai bine să rămînă așa, să nu se ostenească mai mult, să se 
tirască pe genunchi și pe podul palmelor, pînă la pat. 

Femeia îi ţinea drumul, în ușa bordeiului, privindu-l 
nepăsătoare cum se tîra pe pămînt. El vru să-i spună ceva, o 
vorbă de ocară, dar își simţi gitlejul înțepenit. Din spaimă făcu o 
sforțare să strige; gitlejul nu se descleștă; scoase un fel de 
miîrîit. Se ascultă tresărind și sunetul păru a-l întărita. 

Femeia se dădu în lături, poate speriată, fără să iasă din 
mișcările ei domoale, de catîr leneș. 

— Nance, îl chemă. Ce faci, Nance? 

Hingherul se opri în faţa ei, privind-o cu ochii roșii, și o lătră: 

— Ham! 

Apoi încă o dată: 

— Ham! Ham! 


Ea îl văzu încordîndu-se și presimţi că va urma un necaz. 
Nanciu își înţepeni virfurile picioarelor în ţărină, se săltă 
încetișor din față și deodată se aruncă asupra ei, cu gura 
căscată. Ea se feri și porni la goană, în jurul bordeiului. 
Hingherul i-o luă pe urmă, în patru labe, lătrînd. 

Mersul acesta greoi, îl făcu s-o piardă. După citeva salturi se 
opri și cuprins parcă de necaz, începu să chelălăie subțire și 
tremurat. 

— Nance! Nance! ce ai tu? mai încercă o vorbă femeia, din 
partea cealaltă a bordeiului. 

Hingherul tăcu o clipă, apoi, pregătindu-se pe furiș, făcu iarăși 
un salt și porni după ea, gonind în patru labe. Fugi hămăind, de 
jur împrejurul curţii, se opri o clipă la grămada de bălegar unde 
se ascundea Matei, chelălăi cu ochii pe cer, și iar porni. In ușa 
magaziei, căzu în brînci și începu să ricîie cu mîinile sub prag, 
scheunînd. 

Spre răsărit cerul albea. În spatele bordeiului silueta 
mătăhăloasă a femeii începea să se deseneze clar. Stătea 
nemișcată, spaima parcă-i trecuse, parcă nu era nici mirată; 
aștepta, nepăsătoare. 

Nanciu ricîi un timp cu furie, sub ușa magaziei. Apoi începu să 
chelălăie din nou, oprindu-se din cînd în cînd, ca să tragă cu 
urechea înăuntru. Dinăuntru nu răzbătea nici un fel de zgomot; 
nici vîntul măcar nu șuiera ca totdeauna, printre scîndurile 
acoperișului. Dimineaţa venea limpede și liniștită. In copacii de 
pe șosea nu se clintea nici o frunză. Hingherul rămase o clipă 
nehotărit, apoi, cu gitul ţeapăn între umeri, își reîncepu goana 
prin curte. Ocoli magazia, odată, de două ori, rostogolindu-se 
prin ţărînă. A treia oară, abătindu-se un pas din drum, se 
pomeni cu duba în față. Ușa cu gratii, dată în lături, îi deschidea 
înainte o gură de întuneric. Se opri puţin, adulmecă, apoi, dintr- 
un salt fu în fundul dubei, unde se opri cuprins de spasmuri, 
scoțîind lătraturi scurte. 

Femeia stătu o clipă la pîndă, apoi se apropie pe nesimţite, și 
cu o singură mișcare, trînti ușa dubei și puse cîrligul. 


De la abatorul de cîini, șoseaua trecea pe la depozitul de 
benzină, pe la biserica Sfintul Nicolae, pe la Legiunea de 
jandarmi, lăsa pe dreapta piața de legume, pe stînga hala de 
carne, străbătea un șir de case gospodăreşti, ocolea 


chiristigeria, școala profesională, restaurantul cel mare, și atunci 
se putea spune, că era în centrul orașului. 

Spre fiecare din aceste locuri, la ora aceea timpurie cînd duba 
apăru pe străzi, se îndreptau oameni, fiecare după treburile lui. 
La depozitul de benzină aștepta, plin de călători, autobuzul 
pentru București; în fața bisericii își întindeau ţolurile cei trei 
ologi; la Legiunea de jandarmi, soldaţii scuturau un covor lung, 
roșu; piaţa forfotea de slujnice și de gospodine; din porțile 
fiecărei case, pleca măcar cite cineva: un om la slujbă, un copil 
la școală... 

Duba se opri le depozitul de benzină. De pe capră, femeia se 
aplecă spre călătorii din autobuz și, cu glasul tărăgănat, îi 
întrebă: 

— Spital? Spital? 

Oamenii nu înțeleseră ce vrea. Dintr-o curte, văzînd duba o 
femeie ţipă: 

— Huo! 

O piatră zbură din altă parte și se opri în burta calului. Calul o 
porni la trap. 

Roţile cu șine de fier ale dubei scoteau pe caldarimul 
neregulat un huruit pe care toată lumea din oraș îl cunoștea. 
Prin fundurile curților cîinii începură să-l latre. La o fereastră 
cineva dădea perdeaua la o parte și striga: 

— Huo! Huo! La oase! Huo! 

La prima răspintie, femeia se opri. 

— Spital? Spital? întreba pe trecători. 

Trecătorii o priviră cu ură. 

— Huo! strigă cineva. 

Un grup de copii, cu ghiozdanele la spinare, care se duceau la 
școală, se opriră, adunară pietre de pe jos și cînd duba se 
apropie, începură să o bombardeze. Tabla lovită scotea sunete 
de darabană. 

Un cîine apărut din față se opri speriat, apoi o rupse la goană 
înapoi, chelălăind. Alţi cîini începură să chelălăie, întîi cei din 
apropiere, apoi alţii mai departe, pe alte străzi. 

La răspîntia următoare, femeia opri și întrebă: 

— Spital? 

Un bătrîn, cu mustăţile și cu barbișonul albe, aștepta pe 
marginea trotuarului. Vederea dubei îi ridică sîngele în ochi; se 
repezi la femeie cu bastonul ridicat. Ea îl privi nepăsătoare. 


— Spital? Spital? întrebă nepăsătoare, parcă fără să vadă 
bastonul. 

O ceată de cîini trecu în goană, chelălăind, pe strada din faţă. 

Oamenii strigară: 

-Huo! Huo! 

O nouă ploaie de pietre se abătu asupra dubei. Speriat, calul 
se smuci în ham și porni într-un galop dezordonat. Duba începu 
să sară pe pietre, dintr-o groapă în alta, zdrăngănind. 

Așa străbătu orașul, pînă în piaţa prefecturii, pe care o ocoli, 
pentru a o lua în neștire pe alte străzi. Zgomotul ei, care se 
auzea de departe, atrăgea în stradă lumea, din case, din birouri, 
din prăvălii. Unii blestemau, alţii aruncau cu pietre. La fiecare 
piatră duba bubuia și la fiecare bubuitură calul își mărea galopul 
speriat. 

Femeia lăsase hățurile, nu mai încerca să oprească, ședea 
nepăsătoare pe capră. Din cînd în cînd se mai apleca spre vreun 
trecător ca să-l întrebe din goană: 

— Spital? Spital?... 

Și numai după ce duba trecea, oamenii îl vedeau pe hingher 
în spate, închis, agăţat cu mîinile pe drugii ușii, cu ochii roșii, cu 
gura însîngerată, chinuindu-se să scape și chelălăind, cum 
chelălăiau altădată cîinii prinși de el. 

Dar în huruitul dubei și în răcnetele celor de pe trotuar, 
chelălăitul hingherului nu se auzea. 

Se auzeau numai cîinii lătrînd, speriaţi, pe străzile unde duba 
trecuse și pe celelalte străzi, toţi cîinii orașului, lătrînd ca printr- 
un gitlej, ca o singură vietate ameninţată să cadă în laț... 

1943 


CUPRINS 


NOTĂ LA EDIȚIA 1944... nenea 2 
NOTĂ LA EDIȚIA 1991... en nne aaa 5 
SCRIERILE LUI RADU TUDORAN... eee 7 
ORAȘUL CU FETE SĂRACE... eerren 21 
MAMOCICA............. eee 35 
ȘASE MONEDE ALBE............ cena 40 
BOMBARDAMENTUL................ eee eee eee eee aaa 49 
FOEHIN iza ta ac i acu aa a EEEE EE 58 
AERODROMUL DE LA ȘURA MICĂ... 81 
CONFESIUNE: ei reeditat date e en 7 a aaa i do 92 
ÎNTR-O NOAPTE DE RĂZBOI... 97 
ÎNTÎMPLARE DIN ALT SEZON... nenea 101 
GÎSCA LUI IVAN COLESNICIUC................c eee 118 
UN CRĂCIUN ÎN SATUL CAZACILOR... 123 
OSPĂŢ CU OAMENI BUNI............... cena en 146 
AMINTIRI DE ACUM O MIE DE ANI................ eee 166 
HINGHERUL.............. eee eee 184 


CUPRINS: i ii fo 20 fisa a iei ss daia sa ol data a ot dl aa 201