Cezar Petrescu — Flori de Ghiata

lori de 
ghiata 


“oni $i Bp 
cou 


eS “A əə A “ | 
\Sistioteck_ > 


2 COLECȚIA LITERARA 


ə ə 
3 A CASEI ŞCOALELOR ! 


E 


css CEZAR PETRESCU £23 


lori de 
ghiata 


Çu DESENE DE 
a. MURNU 


INSTITUT DE ARTE GRAFICE E. 757: 770777 
B-DUL PRINCIPELE MIRCEA Ni 


VALPARAIZO 


Trupele guvernamentale au recucerit 
Cordoba şi Mendoza. Se bănueşle că şeful 
rebelilor s'a refugiat în Chili, la Valparaizo. 

(RADOR) 


De unde m’a învăluit deodată, senzaţia aceasta de 
soare cald, de copilărească fără de grijă, ca o palpitare 
colorată şi aeriană de aripi de colibri? 

Adineori, Strada era întunecată, trecătorii păşeau în 
ceață fantomatici, gesticulünd să-şi păstreze echilibrul 
pe movile de ghiata sleita peste gunoaie. Tramvaele du- 
ruiau negre şi deşarte în noapte, cu luminile fumegoase, 
ca sinistre dricuri nocturne de sinucigaşi. Totul era pus- 
tiu, îngheţat şi ostil; hâd şi fără speranţă. 

Si deodată, abia aşezat la masa cafenelei, cu gazeta 
despăturită; de unde inundarea aceasta de lumină şi de 
boare îmbălsămată cu exotice mirodenii? 

Ce souffle étrangement parfume, d’ou vient-il? 

Nici samsarul acesta, unsuros, aşezat în fata cafelei, 
absent şi cu privirea înfiptă intr’un gol unde-i joacă fără 
îndoială cifre; nici domnul cănit de alături care-şi zâm- 
beşte singur citind o revistă umoristică; nici chelnerul 
cu eczemă de culoarea smetirei pe obraz şi cu şervetul 


vânăt pe mână; nici domnişoara bălană şi corpolentă 
de la casă care-şi sprijină sânii de cantalupi pe marginea 
de marmoră a mesei; nici duhoarea cafenelei, capetele 
de ţigări aruncate, urmele murdare de halbe, galosii 
umezi din picioare, vânzătoarea de cărți poştale stren- 
tuita, provincialul care studiază cu sürguintü de elev 
greu de cap lista de prețuri; nimic din ce e urât afară 
şi trist, aci, în Suflet; nimic nu indreptateste înseninarea 
aceasta bruscă, versurile lui Heredia, cântând înlăuntru 
de acolo, de pe marginea oceanelor, de unde peste tala- 
zuri şi pustietati, peste ape şi continente, adierea a adus 
un Suspin parfumat din ţările de dincolo de noapte. 

De unde hohotirea aceasta de soare? 

»Revolutiile din America de Sud, se transmit de la stat 
la Stat. Săptămâna trecută a fost arestat preşedintele re- 
publicei braziliene. ” 

„Abia s’a restabilit liniştea la Rio de Janeiro şi San 
Paulo, că alte veşti alarmante sosesc din Argentina. 
Pentru moment trupele guvernamentale au recucerit 
Cordoba şi Mendoza. Se bănueşte că şeful insurgenților 
s'a refugiat în Chili, la Valparoizo. Dar alte stiri, pre- 
tind dimpotrivă, că a fost vorba numai de retragere stra- 
tegică, pentru a ataca cu forte noui”... 

Rio de Janeiro, San-Paulo, Cordoba şi Mendoza, 
Valparaizo şi Santiago de Chili... Împăturesc ziarul sub 
cot, şi nimic din cafeneaua aceasta nu mai există şi nimic 
din ce e afară, trist şi rece şi umed şi hâd, nu mai are 
fiinţă. 

Bomanele lui Mayne-Beid, Cooper, Bret-Hart şi 
Jules Verne: Cap de vultur şi Fiica Soarelui, Șarpele 
Negru şi Puma cu ochii de chilimbar; peşteri cu 
mucezite co- 


“ Soruayeo uSuuu BT yeZase wiqu ‘KyUposp ty 


mori sub lespezi, fluvii somnoroase şi indieni lunecând 
şerpuit în piroge, în codrii virgini, cu lianele spânzurând 
deasupra apelor ca un decor fabulos de feerie... Si nucul 
scorburos din livadă, de sub care mă ridicam de pe cergă 
cu coatele amortite şi cu ochii rataciti, când un glas ma 
chema la masă şi la realitate, tocmai în clipa când Don 
Bartholomeo Diaz y Leon y Carillo y Belalcazar, prizo- 
nierul şefului indian, îşi tăiase frânghiile şi se arunca 
in sea. 

Lume ireală şi mai reală decât cea mai apropiată 
realitate. 

Vecinul de peste gard, domnul cu barbita albă şi cu 
pălărie tare, ne era indiferent şi strein. Nici odată n'am 
fost curioşi să ştim unde pleacă la ore fixe, de unde se 
întoarce din capătul străzii, citindu-şi din mers gazeta; 
ce gândeşte, când cu acelaş ziar pe genunchi şi cu oche- 
larii alături, în cerdac, îşi soarbe cafeaua. Dacă ar fi 
murit a doua zi, ne-ar fi înduioşat evenimentul mai putin 
decât moartea Vuturului AIb, indianul scăpat de la spân- 
zurătoare de eroul lui Mayne-Reid şi al nostru, pentru 
o săptămână, până când altul îi lua locul; din Chili, în 
Brazilia; din Antile, în Mexic. 

Cum ne înfiora emoția, pe noi, fețele palide, când 
luam parte la întâlnirea lui Cortez cu Montezuma, ulti- 
mul rege al Aztecilor; după descriptia lui Bernal Diaz, 
tovarășul conchistadorului. Cât de viu vedeam litiera cu 
baldachin, împodobită cu pene albastre şi verzi, cu aur 
şi perle, din care a coborât în manta albastră, cu sandale 
de fire de aur împletit, Montezuma, încarnarea zeului 
răsboiului şi a zeului colibri: Huitzilopochili... 

Şi cum visam cu ochii închişi, alt cer, pe al cărui 
al- 


bastru, noaptea se aprinde crucea sudului, în locul cons- 
telatiilor noastre bătrâne, uzate şi răscunoscute. 


A fost ca un miragiu care şi-a tremurat amăgirea în 
duhoarea cafenelei, mi-a adus în nări parfum de fructe 
necunoscute şi miros amărui de frunze de nuc; haluci- 
natia civilizaţiei dispărute Maya şi halucinarea a două- 
zeci şi cinci de ani în urmă: Huitzolopochili şi volumul 
conului, Şarpele negru şi treiurile la matematici; flutu- 
rarea minusculă de aripi de colibri şi carcera liceului... 
Si ochii domnişoarei Lucia. Unde-o mai fi oare domni- 
şoara Lucia? Şi unde s'au scufundat, în ce negură, soa- 
rele de atunci care nu mai este, şi copacii livezilor care 
au fost tăiate şi atâtea capete neastâmpărate de copii 
după pupitre; capete sburlite şi cu ochi drăcoşi, pe care 
vârsta le-a împodobit cu mustati Stufoase, cu sprâncene 
grosolane şi cu veştede cearcăne în jurul pleoapelor, — şi 
atâtea capete din care astăzi nu mai este nimic, decât 
undeva sub pământ, un os rotund, o scăfârlie netedă şi 
un rânjet de dinti?... Unde sunt? În ce negură oare 
s’au scufundat? 


Acum, iată-mă la rândul meu, plăzmuind şi eu 
povestiri pentru alti ochi. Dar ce povestiri fără căldură 
şi fără soare! Ce povestiri fără eroisme! Ce acre ca viaţa 
din juru-ne; şi chiar râsul, ce rânjet e, în loc de 
izbucnirea robustă şi sănătoasă, de veselie! 


E de mirare? Sunt de osândă? Îndată ce-am împă- 
turit ziarul sub cot, cu numele sonore de dincolo de ape 
şi de copilărie, totul s'a astupat ca de de-un negru capac 


10 


de sicriu, tot din ce era lumină, şi eroism, şi frumuseţe, 
şi plăsmuire fermecătoare. 

Pe urmă, din nou a rămas numai ce este. Cafeneaua 
cu samsarul motüind în fata ceştei golite, chelnerul cu 
eczema de culoarea smeurei, domnişoara decolorată şi 
corpolentă de la casă — şi capetele de ţigări stinse, şi 
galosii umezi, şi frigul de afară, şi tramvaele duruind in 
întuneric, negre şi goale, cu luminile lor fumegoase, ca 
sinistre dricuri nocturne, de sinucigaşi. 


11 


FRAŢII INAMICI 


CAP. I Unde cititorul află în ce atmosferă încărcată, s'au 
născut Tip şi Top. 


A treia oară, madam Vlădoianu, făcu un semn disperat, 
rugător şi mut, spre invitații său din celălalt capăt al mesei, şi a 
treia oară implorarea rămase fără efect. 

Nu se adresa cu toate acestea unor făpturi cu inima împie- 
trită. Nici nu repeta cumva, vreun gest misterios, ca semnul după 
care se recunosc numai francmasonii din cele cinci continente. 
Doamne fereşte! Conmesenii erau cu toţii oameni de inimă şi 
săritori la aman. S’ar fi aruncat până la unul, cot la cot, prin foc, 
prin apă şi prin sabie, dacă madam Vlădoianu le-ar fi cerut ase- 
menea dovadă de prietenie sau le-ar fi pus la încercare spiritul 
de jertfire. lar semnul de rugare mută, era cum nu se poate mai 
lesne de înţeles. Era un simplu apel la para soneriei, atârnată în 
şnur din tavan, intr”o regiune unde nu putea ajunge gazda, cap- 
tivă în jaltul din cestălalt capăt al mesei. 

Apelul desnădăjduit se pierdu încă odată, fără să clintească 
pe cineva. Nici un oaspete nu-l luă în seamă. Nimeni n’avea ochi 
de văzut şi urechi de auzit aceasta. Toţi discutau cu aprindere 


12 


problema arzătoare a ordinei de succesiune în monarhiile consti- 
tutionale. Indarjiti în opiniile lor crunt intransigente, (fiecare 
decis să nu cedeze un pas adversarului), nu observau că răstim- 
pul între feluri se distantase neobişnuit şi alarmant, pentru o 
masă cu tradiţia atât de stilată ca aceea a domnei Eliz Vlădoianu. 


Îşi smulgeau cu nerăbdare argumentele de pe buzele inter- 
locutorului devenit inamic din senin, şi-le aruncau reciproc in 
obraz cu înverşunarea unor proectile de asalt, se priveau agresiv, 
cu milă, ura şi scârbă; iar la consideratiuni generale de drept 
constituţional, anexau cu perfidie, aluzii şi insinuări de ordin 
strict personal, la incapacitatea de pricepere, la slăbiciunile tăi- 
nuite şi la cine ştie ce presupuse interese ale adversarului cu pă- 
rere opusă, încât discuţia înveninată părea gata să despice din 
clipă în clipă, duşmănie neîmblânzită, până la moarte, între prie- 
teni care se socoteau cu un ceas înainte, legaţi până la capătul 
Vietil. 

Era o desbatere dupa chipul si atmosfera acelei epoci de 
intamplari turburi, cand tara se intaratase in doua tabere: pen- 
tru sau impotriva unui craiu pribegit in surghiun. 


Madam Eliz Vlădoianu îşi astupa cu oroare urechile, să se 
izoleze de acest scandal fără precedent sub acoperişul său paşnic, 
minunându-se prin ce necruțătoare molimă, prânzu-i lunar cu in- 
vitati de rasă, se transformase intr’o încăerare vulgară de zur- 
bagii, ca la o cafenea oarecare de periferie. 


În pumnii săi trandafirii, larma controverselor vrăjmaşe se 
înnecă, aşa cum se îngroapă tumultul oceanului în ghioc. Străbă- 
tea numai un ăuit necurmat şi confuz, de ciclon care se depăr- 
tează să-şi poarte ravagiile undeva aiurea, dincolo de orizont. 


Madam Vlădoianu îşi privi aşa invitaţii, pe rând, dintr'un 
capăt în altul, şi nu-i recunoscu. Erau unii vineti, alții stacojii, 


13 


alții livizi. Nu lipsea nici una din culorile spectrului solar, des- 
compus pe planşele manualelor de fizică. Toţi se provocau cu 


3 


tor si mut... 


, Tuga 


A treia oară, madam Vlădoianu, făcu un semn disperat 


14 


ochiri pândite de speluncă şi cu rânjete de fiare carnivore, gata 
să-şi sfâşie reciproc beregatele. 


Gazda suspină cu nedumerire: 
— Ce au Doamne? Ce se întâmplă cu toți? Şi ce-o fi fă- 
când oare Rugica de nu mai serveşte friptura? 


Cu o hotărâre eroică, desprinse scoicile palmelor din urechi 
şi dominând un moment cerbicia zavistiei, imploră o ultimă oară, 
de astă dată adăugând glas subţire, gestului care apăsa în spațiu 
butonul soneriei cu para inaccesibilă: 


— Domnule Eladescu, iartă-mă că te întrerup... Te rog, 
sună! Dumneata eşti mai aproape... Sună dacă eşti bun, apăsat! 

Domnul Ştefan Eladescu, care ca şi tizul său, Voevodul cel 
Sfânt al Moldovei, era o persoană nu mare la stat dar iute la 
mânie, tocmai ridicase un cuţit să reteze din rădăcină argumen- 
tul adversarului. 


Se opri readus la realitate. Surâse asasin vecinului cruțat 
pentru o clipă de replica lui triumfală, prin intervenția neaştep- 
tată a stăpânei. Depuse arma şi svâcni pe picioarele scurte să 
execute dorinţa doamnei Vlădoianu. 


Prinse para soneriei între degete, apăsă butonul cu toată 
energia temperamentului său vehement, iar doamna Eliz văzân- 
du’si în sfârşit dorința împlinită, respiră cu uşurare, ca biblicul 
centenar Simeon, care-şi oferise împăcat sufletul morţii, dupa 
ce ochii lui s'au îndestulat mangaiati la văzul minunei de mult 
aşteptată. 


În tăcerea lăţită brusc, clopotelul electric sbârnâi îndelung 
şi strident. Ecoul fugi ca un bondar de otel prin toate culuoarele 
deşarte, se isbi năuc de pereții albi, până departe în bucătărie, se 
întoarse îndărăt speriat şi nu găsi o fereastră deschisă, să scape 
afară, la aer. 


15 


Toţi ascultară cu o impresie ciudată. Ar fi jurat că e o so- 
nerie care a irupt intr”o casă pustie. N’ar fi ştiut să lămurească 


= OR ai aa RE ti 


— apăsă butonul cu toat, energia temperamentului său vehement,... 


de 


unde venea această siguranță — dar nimeni nu se îndoi că 
bucătăria e goală, culuoarele sunt goale, că sbârnăiala bumbului 
de otel în capsula nichelată, chiamă zadarnic tot personalul atât 


16 


de bine domesticit şi stilat al casei Vlădoianu, printr”o conspira- 
tie neinteleasa, dezertat dela datorie. 

Domnul Fănică Eladescu suna înainte, cu frenezie, descăr- 
când odată cu bateria electrică, toată violența replicei adineori 
înăbuşită pe buze. 

— Ajunge! suspină un glas. 

Sfatul era binevenit. Domnul Eladescu se afla purces să 
sune până la sfârşitul veacurilor. Descleştă degetele de pe para 
de sidef şi, reluându-şi locul pe scaun, ca o veche poziţie cucerită, 
se pregăti să respingă fulgerător, prin contraatac, ofensiva ad- 
versarului cu munitiile sleite. 

Dar duhul cel rău se risipise. În răstimpul de acalmie al ar- 
mistitiului, toți oaspeţii reculeşi se desmeticira din vrăjmăşia 
care-i îndârjise. Nu mai aveau nici o poftă să reia ostilitățile. İşi 
pipăiau nodul cravatelor, îşi aranjau batistele la buzunarul dela 
piept; cu jenă, se plecau spre vecine să le întrebe dacă nu poftesc 
borcanul cu muştar sau să le servească un madrigal, anemic şi 
CUVIINCIOS. 

Atunci abia, îşi dădură seamă că dela felul din urmă, tre- 
cuse un timp nefiresc prelungit şi că slujnica in sort de dantele, 
nu se infatisase să înlocuiască farfuriile. 

Madam Vlădoianu se scuză, ca niciodată surprinsă de un 
eveniment misterios şi neprevăzut în ordinea gospodăriei sale, 
cu disciplina severă şi dată de exemplu în trei generaţii de căs- 
nicil. 

— Nu stiu ce s’a intamplat... Dar sunt sigura ca s’a in- 
tamplat ceva. 

— Ma duc eu sa vad, tanti Eliz! se oferi Puica, nepoata 
doamnei Vlădoianu; adorabilă copila de cinci ani neimpliniti, 
cu spumoasă rochita albă, cu ochi de albastrul inocent al ceru- 
lui şi cu bucle bălane de heruvim. 


17 


Mă duc eu să văd, tanti Eliz!... 


18 


Spuse şi nu aşteptă aprobare. Descinse de pe scaunul unde 
se afla cocotata pe perne ca să ajungă la nivelul persoanelor ma- 
ture; se răsuci pe călcâiele pantofiorilor de lac şi o sbughi pe 
culuare, spre bucătăria unde se instalase tăcerea enigmatică şi 
amenințătoare, ca în urma unei ireparabile catastrofe. 

Uşile trântite în urmă, indicau pe tot parcursul, cu detună- 
turi tot mai îndepărtate, înaintarea către mister. 

— Delicios copil! exclamă o doamnă. 

— Şi e atât de cuminte! Are atâta candoare în ochi... re- 
cunoscu altă doamnă. E inocenta personificată. 

— Întradevăr, o cresc după moda veche, mărturisi cu o 
orgolioasă modestie madam Vlădoianu. Eu nu înţeleg copiii de 
astăzi. Nu-mi plac. Pot spune chiar că îi compătimesc. Prea 
mult cinematograf. Prea multă libertate! Ştiu tot. Aud tot. De- 
aceia se blazează înainte de vreme şi au să fie nişte nenorociti... 
Eu o feresc pe Puica, de tot ce pangareste viata, ca pe o plantă de 
seră. După părerea mea, inocenta e zestrea cea mai de pret 
pentru o fata. 

— Exact! aprobă cu energie, domnul Fănică Eladescu. 
Nepoata dumitale e o excepție unică... Cât despre mine, sunt 
scandalizat de cele ce aud dela copiii mei. Va imaginati ce m’a 
întrebat fecioru”meu, Ionel, acum vre’o două săptămâni? 

— Ce? se îndreptară curioşi, douăsprezece perechi de ochi. 

— Ni’aveti să ghiciţi... Pariez! 

— Spune. Trebue să fie ceva nostim. 

— O să vedeţi dacă e nostim ori nu. O să vă spun şi n”o 
să credeţi... Acum două săptămâni lucram la birou. Mă trezesc 
cu Ionel. Văd că dă târcoale. Îl întreb: „Ce e cu tine, Ionel? 
Care ti’e pofta?”... El, de colo: ,,Taticule, am să te întreb 
ceva”... „Întreabă şi iti răspund” — spun eu. „Dar îmi răspunzi 
adevărat? Nu mă inseli?” — vrea să se asigure mai intaiu. 


19 


„Fireşte că adevărat... Ştii că pentru mine, omul mincinos nu 
face două parale. Nici nu vreau să-l văd în ochi... Haide, dom- 
nule! Întreabă, şi-ţi răspund. N’am timp de pierdut!...” „Bine! 
Zice el. Dacă e aşa, te rog pe mata să-mi spui ce-o fost întâi pe 
lume: oul, cocoşul sau găina?...” lată ce-i preocupă pe copii din 
ziua de azi! 

— Şi ce i-ai răspuns? întrebă foarte curioasă, una din 
doamne. 

— l-am răspuns, să tina minte cât o trai. l-am tras un pi- 
cior în spate. Ştiţi, că eu sunt un tip cam violent! adaugă, după 
un timp, domnul Fănică Eladescu, în chip de scuză. 

— Aceasta n’are să se întâmple niciodată cu Puica mea! 
İşi asigură oaspeţii cu o privire rotundă şi satisfăcută, de jur îm- 
prejur, madam Vlădoianu. Nici nu i-ar trece prin cap să întrebe 
aşa ceva. Ea crede, că pe pui, ca şi pe copii, îi aduce barza. N’am 
nici o grijă, despre aceasta. 

— Cel putin pentru o bucată de timp! râse zgomotos şi 
vulgar, domnul Fănică Eladescu. 

Madam Vlădoianu, nu găsi de cuviință să remarce aseme- 
nea glume grosolane. 

Ceilalţi conmeseni, întoarseră priviri de dezaprobare spre 
vinovat. Pentru toată lumea delicateta şi grija cu care madam 
Eliz Vlădoianu îşi creştea nepoata orfană, era un prilej de ad- 
miratie şi de induiosare. Cum putea gândi cineva atât de trivial 
şi vorbi atât de ordinar? Se cunoaşte că e tatăl unui copil care, 
la şase ani, se interesează în gura mare, dacă oul face găina sau 
găina face oul şi dacă nu e amestecat în chestia aceasta, cumva, 
Şi cocosul. 

Domnul Fănică Eladescu presimti că a dat greş. Ca să 
schimbe discuţia, atacă vehement problema servitoarelor din 
ziua de azi, chestiune pe care era sigur că toți vor cădea de a- 


20 


cord. Un domn slab, profită de ocazie şi povesti o anecdotă 
lungă. O doamnă deşirată, istorisi la rândul ei o întâmplare 
scurtă, din care nimeni nu înţelese concluzia. 


Madam Vlătoianu renuntase să participe la aceasta foarte 
actuală şi arzătoare diversiune. Se frământa în braţele jaltului, 
ca pe-un scaun de supliciu cu ţintele înroşite la jar. Nu mai pri- 
cepea nimic. Rămăsese acolo şi Puica. Se întâmpla ceva. Dar ce? 


Se hotărâ să pornească în anchetă, la fata locului: 


— Mă tertati... Dar este ceva inexplicabil. 

Nu ajunse la uşă, când canatul se trânti de perete. 

Puica anunţă din prag, gâfâind, ca soldatul victoriei dela 
Maraton: 

— A născut Foleta! 

Madam Eliz Vlădoianu căută cu ochii un jalt apropiat, în- 
tre braţele căruia să cada cu toată făptura sa, corpolenta şi im- 
punătoare. 


— Pentru numele lui Dumnezeu! Puica!... Puica dragă, 
cum poți spune tu aceasta, copila mea? 

— Zau, tanti Eliz. Am văzut cu ochii mei. A născut Fo- 
leta doi căţei. Sunt baeti amândoi. l-am botezat. Tip şi Top. 
Nici n’au ochi. Şi să vezi mata cum îi linge Foleta!... 

— Încetează, Puica. Te rog, încetează cu ororile acestea! 
imploră madam Vlădoianu. 

— De aceasta a întârziat Rugi cu friptura, se simţi da- 
toare Puica să dea informaţii suplimentare, precum ca să se ştie. 
N’a lăsat-o Marita bucătăreasa, să vină. Zicea că boierii pot să 
mai aştepte, fiindă numai Rugica se pricepe ce trebue să facă. 
Fără Rugica, biata Foleta putea chiar să moară. Marita e o 
proastă. Habar n'are... E aşa de proastă, că se Jura ieri că Fo- 
letei are să-i aducă zilele acestea barza nişte căţei... Aşi ruga-o 


21 


eu pe dânsa să-mi arate şi mie ce fel de barză! Mai întâi că e 
iarnă afară şi nici nu sunt berze. 


Puica perora, gesticulând foarte insufletita, adresându-se 
pe rând în dreapta şi în stânga la mosafiri, chemându-i martori 
cu privirea ei albastră şi pură, şi aşteptând confirmarea unani- 
mă că Marita e cea mai proastă bucătăreasă de pe lume, de vre- 
me ce îşi închipuie că pe toți căţeii Foletei, i-a adus barza în cioc. 

Madam Eliz Vlădoianu nu-i venea să-şi creadă ochilor şi 
urechilor. Scufundată în jalt, îşi făcea vânt cu şervetul, înăl- 
tand privirea desnădăjduită în tavan. Domnul Eladescu, surâ- 
dea răsbunat şi perfid. 

Masa sfârşi într'o atmosferă glacială. 

Rugi, care cumula cu modestie oficiul de fată în casă şi de 
mamoşă a Foletei, încercă de vre-o două ori, schimbând farfu- 
riile, să dea amănunte victorioase asupra celor întâmplate. Ma- 
dam Vlădoianu o electrocută cu privirile, deşi o mare şi legitimă 
nerăbdare o îndemna mereu să întrebe, dacă Foleta a dat naştere 
iarăşi la bastarzi în loc de căţei de rasă, cum recidiva cu o re- 
gretabilă îndărădnicie. 


Foleta era catelusa favorită a doamnei Vlădoianu. De cea 
mai pură rasă, cu arborele genealogic reconstituit până la cel mai 
mărunt amănunt şi cu rădăcinile într'o familie celebră, im- 
portată din Anglia. Totuşi, printr'o aberaţie neexplicabilă, cu 
toate măsurile de precauție, Foleta dovedea înclinări proletare 
şi o totală lipsă de bun gust şi de demnitate! Căţeii ei, de pana 
acum, reprezentau cea mai odioasă confuzie de rase, de culori şi 
de forme. Unii chiar întruneau într'un singur individ, stigmatele 
a patru-cinci ereditati încărcate. Rezultatul era monstruos. Că- 
țelul avea urechi de prepelicar, bot de mops, picioare de baset, 
blană de lulu, glas de dulău. Din această pricină, madam V1a- 
doianu suferea adânc, iar consternarea sa era împărtăşită de toți 


22 


prietenii casei, nevoiţi să o consoleze după fiecare naştere a Fo- 
letei, ca după o mare nenorocire familiară. 

Servitoarele aveau ordin să extermine asemenea fructe ale 
păcatului. Foleta scheuna căutându-şi odraslele răpite prin col- 
turi, două-trei zile, cu scâncete umane, pe urmă la cel dintâi pri- 
lej, o lua dela început. 

— Eu am o explicaţie... Cunosc o teorie! anunță domnul 
Fănică Eladescu. 

Toţi îi amintiră, cu priviri apăsate, prezența copilei. Puica 
se pregătea să afle teoria domnului Fănică Eladescu, deschizând 
ochii ei mari şi puri. 

— Puica, te rog du-te şi te joacă. Ia ziua bună dela toți! 
o îndemnă madam Vlădoianu. 

Puica plecă cu regret. 

Domnul Eladescu, îşi putu desvolta teoria în pace şi onor. 
Se adresa personal doamnei Vlădoianu, dar apela şi la confir- 
marea celuilalt auditoriu. 

— Ziceti că de trei ori ati luat toate precautiile şi totuşi... 
E foarte simplu, doamnă. Foleta ispăşeşte primul păcat. E te- 
oria impregnatiei. A greşit odată, la început, cu un câine ne- 
demn, dintr’o rasă ticăloasă... Atât e destul. Ori ce ati face, copiii 
ei au să fie până la sfârşit corciti de acest suvenir. E stigmatul 
păcatului dintâi. Există chiar o ramură din ştiinţa creşterii cai- 
lor, consacrată acestui fenomen. Se numeşte telegonie. Pot să 
vă asigur că şi la noi oamenii, se întâmplă câteodată. S’au văzut 
cazuri, când o văduvă remăritată, după zece ani, naşte un copil 
care seamănă cu răposatul... Pecetea odată imprimată, greu s’o 
mai şteargă, chiar cea mai mare emoție şi iubire. De altfel... 

Madam Vlădoianu respinse cu amândouă mâinile, în semn 
de oroare, continuarea acestei demonstratiuni: 

— Orice ai spune dumneata, domnule Eladescu, de data 


23 


aceasta nu mai cred. Te asigur că am luat toate măsurile. Por- 
tita de fier închisă la curte, de cum se făcea ziuă. Foleta închisă 
în casă. N'a mai fost pe alegerea ei, proasta. Am ales eu... Cu- 
noşti cățelul lui madam Stanopol? Cea mai pură rasă. Adus 
direct din Anglia. L-am ţinut aci o săptămână.. Erau cei mai 
buni prieteni... Nu mă mai poate convinge nimeni. Pariez pe ce 
vrei, că Tip şi Top, cum i-a botezat Puica, sunt după chipul şi 
asemănarea părinţilor. Adică rasa cea mai curată, cum i-au fost 
străbunii până la al nouălea neam. 

— Să vedem! ameninţă încredul, domnul Fănică Eladescu. 
Eu rămân la teoria mea... De altfel e simplu... Putem merge să 
constatăm de vizu... 

Madam Vlădoianu acceptă provocarea, pe deoparte fiind- 
că era convinsă de dreptatea sa, pe de alta fiindcă abia îşi stă- 
pânea nerăbdătoarea curiozitate, să vadă isprava Foletei. 

Au mers şi”au văzut, lăsând ceilalți invitaţi la cafea. 


Din ungherul magaziei de lemne, unde-şi alesese culcuşul, 
Foleta ridică ochii lăcrimoşi şi materni, lătrând uşor şi lingan- 
du-şi odraselele cu înduioşată mândrie. 

—  Aprinde becul să vedem mai bine!, porunci madam 
Vlădoianu. 

Rugica răsuci butonul. Lămuri: 

— Pe acesta l-a botezat coca Puica, Top, pe cestălalt Tip. 

Larvele, încă umede, abia se mişcau lucioase. 

Domnul Eladescu, prinse unul de pielea largă a cefei şi îl 
ridică în spațiu, triumfal. Era Top şi era ca toţi ceilalți prunci 
ai Foletei asasinați din ordinul doamnei Vlădoianu: o mustră 
de toate rasele şi de toate culorile. 

— Ce-am spus? 

Madam Vlădoianu scutură capul cu scârbă. Domnul Fă- 


24 


nică Eladescu îl depuse satisfăcut, ca după o victorie personală. 
Foleta începu să-şi lingă odrasla cu aviditate. 

— Şi celălalt! anunţă domnul Fănică Eladescu, ridicând al 
doilea exemplar de ceafă, să-şi continue demonstratiunea, din- 
ainte asigurat de victorie. 

Dar celălalt geamăn, Tip, nu purta nimic din stigmatele 
care desonorau făptura fratelui său Top. Era mic, delicat, fin — 
miniatura lui Milord, cățelul doamnei Stanopol adus direct din 
Anglia. 

— Vezi? Se bucură madam Vlădoianu. 

— Se poate... O excepţie. Orice regulă, e confirmată prin- 
tr”o excepţie! recunoscu cu un fel de regret, domnul Fănică 
Eladescu. 

Madam Vlădoianu se întoarse spre Rugica şi ordonă: 

— Pe Top să-l arunci. Să păstrăm numai pe Tip. Chiar 
acum să-l arunci, să-l înneci. Treaba ta ce faci cu el. Să nu-l văd 
în ochi. Ai înțeles? 

— teles, conita! întări fără împotrivire Rugi, care îşi avea 
planul ei şi nu-şi simţea porniri pruncucigase. İl arunc cum ati 
poruncit. La noapte, îl arunc. 


CAP. II. — Top işi güseşte o mamă adoptivă, care 
n”are idee de selecţia rasei; iar Tip, de- 
vine un căţel patrician. 


Când invitaţii s'au risipit în cele patru puncte cardinale ale 
Capitalei, Doamna Eliz Vlădoianu rămase în salonul vast cu un 
sentiment neplăcut de iritare, pe ea însă-şi, pe dânşii, pe Rugi, 
pe Puica, pe Foleta şi pe tot universul. 

Ceştile goale de cafea, răvăşite pe mesutele scunde, restu- 


25 


26 


Lə 


Domnul Eladeseu, prinse unul de pielea largă a cefe' 


rile tigörilor strivite în scrumiere, fumul răcit şi acru, îi ofensau 
ochii şi nările. Prelungeau o prezenţă supărătoare. Aminteau o 
vulgaritate nelămurită la atâţia prietini şi prietene, cernuti prin 
sita cea mai fină intr’o viata de om. 

Madam Vlădoianu, buna şi blânda ,,Tanti Eliz”, cunoscu 
întâia oară mizantropia. 

Toată umanitatea, îi arătase adineori altă fata, necunoscută. 
Discutia încinsă din senin la masă, glumele şi aluziile desantate 
de mai târziu, îi smulseră o pânză amăgitoare de pe ochi. 

Fusese întotdeauna mândră, că isbutise după două decenii 
de minuțioasă, chibzuită şi aspră selecție, să-şi alcătuiască o mică 
dar adevărată curte de oameni subțiri, cuviinciosi şi discreti, cu 
gusturi fine şi conversaţia irizată de acel spirit impalpabil, care 
scântee ca sclipetul soarelui în burele dela sfârşitul ploilor lumi- 
noase din miez de vară. La masa ei şi în salonul cu mobile amin- 
tind graţia altui veac, se refugia o lume neconsolată de brutali- 
tatea acestor timpuri de parvenire lacomă şi de apucături gro- 
solane. Era ultimul bastion, unde rezistau ultimii supraveitui- 
tori ai unei tradiții în crepuscul. 

Aşa îi socotea. Aşa îi ştia. Aşa se mândrea cu dânşii. 

Tar toți îi arătaseră deodată, ca printr”o vrajă întreruptă, 
adevărata lor fire, cu rânjetul lor had şi cu înveselirea lor lu- 
brică. Acum înțelegea că au plecat să continuie, odată cu di- 
gestia, şi clevetirea lor scârbavnică, despre toaletele, năravurile 
tăinuite, sursele odioase de venituri ori desgustătorul oportu- 
mism politic al foştilor vecini de masă. Nu cutezaseră oare să 
înceapă chiar în faţa ei, sub ochii ei, spurcând auzul cu vorbe 
care n'au sunat niciodată între pereții albi şi caşti, ca o chilie 
de monăstire? 

Madam Vlădoianu sună. Porunci: 

— Rugica, deschide ferestrele. Alungă fumul. Strange 


27 


ceştile. Şi vezi, dacă n’au ars cumva covoarele. N’ar fi de mi- 
rare!... 

Pentru cine o cunoştea bine, numai această presupunere 
rostită cu glas tare, că mosafirii săi ar fi putut să ardă covoarele 
cu mucuri de țigară lepădate în neştire, cum fac cheflii unei sin- 


Chiar e ars, conito 1 exclamă Rugica, 


drofii de suburbie, dovedea o bruscă, totală şi ireparabilă dis- 
grație. 

Şi culmea! — bănuiala se dovedi întemeiată. 

— Chiar e ars, conito! exclamă Rugica. Uitaţi-vă colea. 
Bunătate de covor, tuni-ei drac de mama lor. 

— Aci o stat domnul Eladescu! rosti cu oarecare satisfac- 
tie madam Vlădoianu. Mă aşteptam! 


28 


Cu un gest fatal al degetelor inelate, madam Vlădoianu îl 
şterse definitiv de pe lista viitorilor invitați. Era un început. 
Primul, dintr”o duzină de sacrificați. 


Se întoarse cu o îngrijorare alarmată: 


— Biata Foleta, ce face? l-ati dat de mâncare? S”o mutăm 
numai decât din magazie. Aseaza’i culcuşul aci, aproape de mi- 
ne, s”o am sub ochi. 

Ca orice autentică misantropă şi cu pasiune de neofită în 
această proaspătă religie, madam Vlădoianu desgustată de oa- 
meni, îşi îndrepta tot excedentul disponibil de altruism spre do- 
bitoacele fără cuvânt. Foleta fu mutată aşa dar în antret. Lângă 
calorifer, intr”un coş de paie, capitonat cu saltea moale. Tip şi 
Top, se ghemuiră voluptos, în dogoarea uscată, scâncind şi cău- 
tând orb cu gingiile lor ştirbe, sfârcul biberonului matern. 


— Baga de seamă, ce ţi-am hotărât odată, Rugica! repetă 
madam Vladoianu. Pe acesta urât şi corcit, să nu-l mai văd 
mâine dimineaţă. Ai înţeles? 

— teles, conita! afirmă Rugi, cu toată convingerea. 


Ea pricepea, în felul ei, ferm convinsă că va săvârşi la 
noapte fapta generoasă, salvându-l dela moarte şi incredintan- 
du-l bucătăresei de peste drum. Mintea ei slabă, nu scruta zările 
viitorului mai departe. Nu era pătrunsă că după principiul de 
selecţie, individul trebueşte sacrificat fără îndurare rasei, aşa 
precum spartanii cei tari şi cruzi, îşi aruncau pruncii schilozi în 
râpă, ca neamul să rămână vânjos şi falnic. 

Condamnatul la execuţia capitală, sugea avid, în nevinovata 
lui ignoranță, nepresimtind ce-i pregătea soarta. Foleta îşi pri- 
vea stăpâna cu ochi lacramosi, fideli şi recunoscători. Pentru ea, 
madam Vlădoianu infatisa fatalitatea care până acum îi răpise 
sistematic toate odraslele, pentru o vină neinteleasa. Şi poate 


29 


mai ghicea că de astădată, fatalitatea măcar pe jumătate, s'a îm- 
blânzit. 

— Proasto! o desmerda pe creştet madam Vlădoianu, ple- 
cându-se ocrotitor deasupra ei. Proasto, altădată să nu mai gre- 


— Proasto 1 o desmerdă pe ereşfel madam Vlădoianu, ... 


şeşti... Să-i faci pupula, pe toți! 

Proasta îşi linse cu orgoliu amândouă odraslele, fiindcă 
pentru dânsa nu exista deosebire între fructul stigmatizat al pă- 
catului şi fructul, ca să spunem aşa, legitim şi autorizat. 

Odată cu umbrele nopții, strecurându-se cu paşi de cons- 


30 


piratoare, Rugica traversă strada şi bătu în fereastra bucătăriei de 
peste drum: 
— Madama Sultana, l-am adus. 


Madama 
Sultana, desfacu 
— Madama Sultana, Vam adus, . 
ploconul din faşele 


de cârpă. İl aşeză pe masă, în lumină. 
Incleştă mâinele în semn de admiraţie: 
— Îi frumos care nu se mai află! Aşa o mai avut boeru 


31 


unu, la noi acasă în Moldova. Are să-i placă grozav câtu-i de 
dolofan! 

Precum se vede frumosul nu se măsoară cu aceiaşi unitate, 
chiar în două case de peste drum. Ceiace pentru madam Vla- 
doianu era un obiect de oroare şi de dispreţ, pentru madama 
Sultana şi stăpânul ei, devenea o splendoare „care nu se mai 
află”. 

— İl chiamă Top. Aşa l'a botezat coca Puica, adăugă Rugi 
ca informaţie suplimentară. 

— Top să rămâie! admise madama Sultana. 

Top se târa orb şi lucios pe masă, ca un sobol scos din ga- 
leriile lui subpământene. 

— l-am pregătit mamă. O mama de gumă, rosti cu înve- 
selire bucătăreasa, scoțând din dulap un biberon şi răsucindu-i 
gâtul să toarne lapte cald. Să vedem cum îi place dumnealui. 

Îi vari degetul de gumă, în sila, între gingii. ,,Dumnealui”, 
îl respinse întâi indignat, pe urmă, când dădu de lichidul caldut, 
începu să sugă cu lăcomie, mişcând apendicele coloanei verte- 
brale, subțire ca o coadă de soparla. 

— Acum să sugem şi noi o leacă de biberon! anunţă ma- 
dama Sultana, dând la iveală din dulap o sticlă de spirt. 

Turnă în păhărele, se cinstiră şi cinstiră pentru sănătatea 
şi viitoarele isprăvi ale lui Top, bastardul. 

Apoi Rugica traversă strada îndărăt, cu paşi de conspi- 
ratoare în noaptea opacă. 

— L”ai aruncat la canal? întrebă madam Vlădoianu, a 
doua zi dimineață, când inspectă culcuşul Foletei. 

— La canal, conita. La canal, sărmanul de el. Am închis 
ochii şi i-am dat drumul. Mă durea sufletul, parcă omoram un 
copil... Oare să nu fie păcat? se îngrijoră cu ipocrizie. 


32 


— Lasă prostiile Rugi! Eşti fată în toată firea. Tine acea- 
sta pentru tine... 
Madam Vlădoianu întinse doi poli mototoliti, prețul pă- 
catului. Rugica îi capitaliză la zestre. 
ök 
ök ök 


Tip, creştea cocolit, alintat şi cu nazuri patriciene, în cul- 
cuşul capitonat. Făcu ochi şi prinse glas. Cu ochii luă cunoştinţă 
de minunile universului vizibil, cu glasul asurzi tot personalul 
domestic al casei Vlădoianu. 

Când începu să se aventureze din coşul de paie, alergând 
împleticit pe picioarele subţiri şi nervoase, madam Vlădoianu îl 
împodobi cu funtă roz şi cu un mic zurgălău de alamă. Puica, 
nepotica bălană cu bucle de heruvim şi ochi de albastrul pur al 
cerului, încercă de câteva ori să-l tragă de coadă, în joacă. Dar 
Tip, avea în loc de coadă, un apendice degenerat din care, ni- 
meni n”ar fi găsit ce să prindă cu două degete. Ca un adevărat 
exemplar de rasă din neamul lui, se născuse amputat. Se anunţă, 
după părerea tuturor, un căţel superb. 

Astfel Foleta se reabilita cu prisosinta, după ce cu atâtea 
ruşini ispăşise primul păcat al junetii. 

Intr’acel timp, madam Vlădoianu procedase la o revizuire 
totală a prieteniilor care douăzeci de ani îi înşelaseră iluziile. 
Mosafirii din salon se imputinara. Invitații la masă erau atât 
de restrânşi, încât Rugica nu mai avea dece să lungească tabliile 
pe picioarele cu rotite. 

Erau puţini, dar erau aleşi. Se mai aflau legaţi şi printr’o 
pasiune comună, cimentând efemerele afinități elective. Se adu- 
nau să desbată o mare chestiune de Stat, asupra căreia căzuseră 
de astădată cu toţii de acord. Aprobau asprimea guvernantilor, 
care ţineau în surghiun viitorul Voevod al țării. Amenintau că la 


33 


primejdie, vor descinde în stradă, să pună pieptul lor sub paşii 
vulgului: căci numai cu acest preţ, călcând peste cadavrul lor, 
exilatul va putea înainta spre scările tronului. De unde pornise 
asemenea înverşunare, ar fi fost greu de lămurit. De ce, tocmai 
doamna Eliza Vlădoianu, persoană paşnică şi blândă, părea ani- 
matoarea cea mai înfocată a acestei rezistențe? era iarăşi un 
mister nepătnins. Presupuneri se ofereau multe şi variate, dar 
şubrede toate. Una singură scăpa din vedere, deşi poate era cea 
mai temeinică. 

Micul sobor din casa doamnei Vlădoianu, opunea un veto 
energic curentului popular, tocmai fiindcă era popular. Cum s’ar 
fi degradat, oare, să adopte aceiaşi părere şi aceiaşi adoratie răs- 
bunătoare pentru absent, cot la cot cu mulțimea cea inconştientă 
şi nevertebrată? 


Acestor prieteni fideli, după ce sfârşiau de orânduit trebu- 
rile țării, madam Vlădoianu le împărtăşea cu entuziasm progre- 
sele nemapomenite ale catelului savant. Tactul stăpânei şi edu- 
catia rabdurie, complectau fericit distincția naşterii cu „arborele 
genealogic curăţat de crăci petrede”, aşa cum circula intr’acea 
vreme, o formulă foarte scumpă diregătorilor atotputernici. 


Tip ştia să facă sluj, să meargă în două labe, să se roage 
cu celelalte două împreunate, pentru o bucată de zahăr şi să la- 
tre cu frenezie apărându-şi patroana, când cineva se prefăcea în 
glumă că-şi permite să o atingă cu palma. 


Mosafirii din salon cădeau în extaz, după asemenea de- 
monstratiuni. Atunci madam Vlădoianu se simțea îmbunată şi 
dispusă să acorde umanităţii o largă iertare, cu excluderea, bine- 
înțeles, a absentului, care în surghiunul său depărtat, n’avea voie 
prin legile țării să-şi poarte nici numele. 

— Tip, salută pe madam Stănoiu! 


34 


Tip se ridica în două labe, înainta cu paşi laborioşi de echi- 
librist şi ducea palma la tâmplă, cum ar fi purtat-o la cozorocul 
unui chipiu invizibil, dacă ar fi fost un galant sublocotenent, sa- 
lutând o domnişoară în grădina publică a garnizoanei. 

— Dăpa, Tip! 

Tip „dădea pa”. Doamna Stănoiu, recunoştea că e ceva ex- 
traordinar. 

— Şi acum o surpriză! anunță madam Vlădoianu. Ascul- 
tati şi priviţi, vă rog. 

Toţi se mişcau pe scaune, pregătindu-se să asculte şi să pri- 
vească. 

— Tip, micule! Ce faci tu dacă vine, ştii tu cine? 

Tip se repezea îndârjit, lătrând furios, clantanind din dinți, 
mârâind şi dând asalt fantomei invizibile şi fără nume, care ar fi 
cutezat să sosească în patrie, călcând pe cadavrul său şi al doam- 
nei Vlădoianu. 

— Bravo, Tip! Eşti genial! exclamau toţi, aplaudand şi 
schimband priviri admirative. 

— Vino la mămica, să-ți dea o bucată de zahăr! îl poftea 
madam Vlădoianu, cu glas mai dulce decât pătratul alb, suspen- 
dat în spaţiu cu două degete. 

Tip sărea să-şi primească recompensa, crantanea bucata de 
zahăr, pe urmă se avânta în jaltul cel mai larg şi-şi făcea culcuş 
pe perna cea mai moale, de unde privea mica gardă a doamnei 
Vlădoianu, cu ochi blazati şi cu o indiferență arogantă. Tot aşa 
artiştii, incarcati de glorie, îşi tratează cu dispreț auditoriul en- 
tuziasmat. 

— Numai nu vorbeşte, micul de el! constată doamna 
Stănoiu. Cât e de inteligent, sunt sigură că ar avea de spus lu- 
crurile cele mai nostime. 


35 


36 


— Tip, salută pe madam Slănoiu! 


Tip nu vorbea. E adevărat şi era regretabil. Dar dacă mi- 
nunea s’ar fi întâmplat, ar fi produs o mare deziluzie stăpânei şi 
mosafirilor care-l adorau. N’ar fi avut nimic de spus: nici nos- 
tim, nici mai puţin nostim. El nu gândea nimic, despre nimeni 
şi despre nimic. Era un câine alintat de salon şi, ca orice creatură 
vanitoasă şi plină de sine, socotea că universul a fost urzit cu 
singurul scop să-i procure o pernă caldă sub căpătâiu, masa la 
ore fixe, porţiunea de zahăr cubic şi exclamatii de admirație, 
când venea ceasul să defileze, să dea „pa” şi să se fandosească în 
mijlocul mosafirilor, ca un cabotin ahtiat de succesul scenei. 


Dacă ar fi căpătat graiu, madam Vlădoianu, înaintea tutu- 
ror, ar fi rămas scandalizată la descoperirea că Tip se comportă 
întocmai după chipul şi asemănarea oricărui june pomădat, în- 
crezut, impertinent şi sec, din generaţia pe care o dispretueste şi 
căreia ea nu’i deschide uşile salonului. Era un câine standardi- 
Zat, un câine de salon-tip; fără opinii, fără personalitate şi fără 
caracter. 


Poate nu era prost. În orice caz nu spunea prostii. Ceiace 
constituia fără îndoială o superioritate, fata de făpturile cuvan- 
tătoare. 


Musafirii, dânşii, aveau glas. Deci vorbeau. 


Tip îi măsura din creştet până în tălpi, printre pleoapele 
întredeschise din culcuşul molatec, până când somnul învăluia 
salonul doamnei Vlădoianu intr’o ceaţă aromita. 


Lătra speriat în vis de o arătare neaşteptată. 

— Visează că a sosit cel care nu se spune... surâse cu mult 
înțeles, doamna Stănoiu. 

— Aceasta nu o tolerez, nici prin vis! anunţă cu fermitate, 
madam Vlădoianu, răsucindu-se scandalizată între braţele jal- 
tului. 


37 


CAP. III. — În care se vede că povestea lui Cain si 
Abel, va dura cât lumea. 


Stăpânul madamei Sultana, era un bătrân scund şi pietros, 
cu pălărie mare şi cu hainele neperiate. Cărturar şi dascăl ajuns 
la anii de pensie, se strămutase în Capitală ca să se afle mai a- 
proape de biblioteca Academiei, unde purica urice vechi şi hri- 
soave prăfoase, pentru o lucrare demult făgăduită şi demult 
aşteptată. 

Sosise însoțit de madama Sultana, care, ca o slugă vrednică 
şi veche ce era, a dat din întâia zi locuinţei închiriate, infatisa- 
rea patriarhală a gospodăriei moldoveneşti de unde plecase. 

Casa era mică şi strâmbă, cu ferestrele înguste şi cu acope- 
rişul tuflit pe ochi, ca o pălărie de chefliu la ziuă. Dar avea 
curte largă şi doi salcâmi jigariti la poartă, care se chinuiau in 
fiecare primăvară să parfumeze strada cu florile lor mărunte şi 
anemice. 

În fata, locuinţa doamnei Vlădoianu, vastă, severă şi sură, 
cu grilaj de fier şi cu scări de granit, cu ferestre spatioase şi cu 
uşi grele de stejar, părea înălțată înadins pentru a umili prin 
constrast, aşezarea modestă a pensionarului. 

Peste drum, se opreau şi plecau, din zori până noapte târ- 
ziu, trăsuri şi automobile. Cărturarul venea şi pleca pe jos, cu 
umbrela subsuoară până la staţia de tramvai. Tot ce se întâmpla 
pe lume îl interesa foarte puţin. Pentru dânsul, tot ce se petre- 
cuse vrednic de luare-aminte în istoria omenirii, luase sfârşit în 
anul 1528, când Petru Rareş abia îşi începuse domnia şi la care 
dată se încheiau cercetările sale. De acolo înainte, peste faptele 
şi gândurile supravietuitorilor, trecea cu oarecare milă, ca peste 
zadarnice svârcoliri fără rost şi fără înţeles. 

Despartit de prietenii vechi şi în neputinţă să lege prietenii 


38 


proaspete, se simţea în exil, în acest oraş mare, sgomotos şi gră- 
bit. Madama Sultana, văzu că tânjeşte şi înțelese din ce pricină. 
De aceia se gândise sa’i caute prieten nou şi credincios. 

Domnul Ilarie arătase pe vremuri mare dragoste pentru un 
câine mitos şi plin de purici, care îl întovărăşea în plimbările din 
târgul moldovenesc şi dormea deacurmezişul pragului, în nop- 
tile când lucra în odaia lui cu rafturi de cărți. Câinele se stinsese 
de bătrâneţe, fonf şi surd. De atunci, nu găsise altul vrednic să-i 
tina locul cu cinste. Madama Sultana se hotărî să încerce o lo- 
vitură de stat. De aceia intrase în tratative, cu Rugica, slujnica 
de peste drum şi introdusese pe Top, bastardul, în casă. În faţa 
faptului îndeplinit, domnul Ilarie nu putea să aibă încotro. 

De altfel, Top se infatişa cu mari însuşiri, care aveau să 
câştige de îndată simpatia şi stima noului stăpân. Era negru în 
cerul gurii, ciolănos şi dolofan, fruntos şi viteaz. Madama Sul- 
tana îl crescu în taină, într'o ladita de zahăr ascunsă sub pat, 
până când făcu ochi şi se încumetă să-şi încerce puterea picioa- 
relor. Numai după aceia, căutând un moment prielnic, când 
domnul Ilarie îşi sorbea cafeaua, îl prezentă scoţându-l de sub 
poalele sortului, ca de sub o cortină. 

— Ce e asta? întrebă domnul Ilarie, depunând tigareta de 
chilimbar pe marginea farfurioarei de cafea. 

— Catel! declară laconic, madama Sultana. 

Top inainta brav pe covor, infruntand primejdia si incepu sa 
adulmece cu nările papucii cărturarului. Se sprijini in labele 
dinainte şi lătră scurt. 

Dar se vedea bine că nu e un lătrat agresiv. Era o articu- 
latie de bucurie şi de curiozitate satisfăcută. Papucii domnului 
Ilarie, miroseau altfel decât papucii madamei Sultana. 

— Şi de unde l-ai scos? Ce vrei să faci cu el? continuă 
domnul Ilarie, interogatorul. 


39 


"nynaeanirgə monded spagu no 9vewupnpe ys ndeouy 15 erplovurad pugțunajur “10409 əd avg güm doy, 


40 


Madama Sultana înţelese că bătălia e câştigată. Pentru asi- 
gurarea victoriei definitive, abundă în elogii: 

— E un căţel de rasă. Straşnică rasă! Care nu se mai află 
de rară şi scumpă... 

Domnul Ilarie îl privi cu luare aminte din fata şi de’a coasta. 
Aşa rasă nu mai văzuse. Rosti cu nedumerire şi cu oarecare in- 
teres: 

— Nu ştiu ce fel de rasă vrei tu să spui, Sultana. Eşti o 
babă nebună şi proastă. Uită-te la el! E mai degrabă un corciu. 
Cel mai teribil corciu, care mi-a fost dat ochilor să vadă vre- 
odată. Fugi cu dânsul de-aici! Piei din ochii mei, urâtule! 

İl alunga convins numai pe jumătate. Era urât, dar inspira 
încredere. Top, ca şi cum ar fi presimtit că soarta lui se juca în- 
tr”un moment decisiv, se propti în picioarele pretimpuriu vân- 
joase şi latra cu hotărâre. Spunea în limba lui: 

— Aci sunt şi aci rămân, dacă vrei. Dacă nu, sunt curios 
să văd ce-ai să-mi faci?... 

— Ti-am spus să-l iai de aici... 

— İl chiamă Top, se prefăcu a nu auzi Sultana. 

— Top? Alta, e acum. Ce fel de nume e acesta, Top? În- 
teleg Aron, Movilă, Bontas... 

— İl chiamă Top, perzistă cu încăpățânare baba Sultana. 
Răspunde la Top. Dacă răspunde la Top, ce pot eu să-i fac? 

Top se gudura greoiu în jurul papucilor de pâslă, unde se 
aflau scufundate picioarele, providentei care îi dădea lapte cald 
şi îi aşternea culcuş de carpe. Încercă să se catare de poale. Mor- 
măi mulțumit, de câteori îşi auzi numele pronunțat. 

— Vezi şi mata... îl chiamă Top şi pace! 

Madama Sultana îşi făcu drum cu tablaua de cafea 
şi uită cățelul, ca din întâmplare. Top se întoarse la papucii 
noului stăpân. Era se vede o chestie pe care nu o lămurise de- 


41 


plin. Îi mirosi”, îi încercă scuturându-i cu dinţii şi trăgându-se 
în-dărăt. 

— Mars de aci, potaie! se supără domnul Ilarie. 

Top fugi. Dar fugi cu tot cu papucul pe care isbutise să-l 
smulgă, şi se refugie sub pat. 

Când madama Sultana se întoarse târziu, tiptil, să constate 
cum se desfăşoară evenimentele, Top dormea tolănit pe hala- 
tul de lucru al stăpânului, iar domnul Ilarie nu se îndura să-i 
tragă haina de sub el. 

Top crescu în libertate, lipsit de educaţie şi ignorând buna 
cuviință. Cum nu se afla nimeni să-l înveţe ce e frumos şi ce 
poate provoca entuziasmul şi admirația, se cârmui numai după 
instinctul său proletar şi direct. Nu ştia să facă sluj şi nici nu 
înțelegea la ce i-ar fi de folos. Nu purta funtă cu zurgălău. Nu 
saluta. Nu dădea pa. 

Mârâia şi lătra, când vedea că un strein cata a cuteza să 
păşească dincoace de portita grilajului. Lătra cu tărie, iar daca 
streinul se încăpățina să înainteze, Top îl incoltea dacă nu de 
pulpă, cel puţin de pantalon. 

Noţiunea dreptului de proprietate, era în cugetul său în 
destul de turbure şi în orice caz subiectivă. Îşi apăra cu înver- 
şunare osul. Dar dacă îi cădea la îndemână, nu se dădea în lături 
dela orice risc, ca să poată intra în stăpânirea altui os, prin rapt 
sau violență. Când scăpa pe poartă, după misterioase explorări, 
nu arareori se întorcea cu un trofeu de războiu, de preferință 
comestibil. Larma schelălăiturilor care durau încă în capătul 
străzii, dovedea că lupta a fost cruntă şi că inamicul înfrânt, 
încă îşi linge rănile sângerânde. 

Top deveni un câine temut. 

Cuminte, paşnic şi grav, păşea numai când domnul Ilarie, 
îi îngăduia să-l întovărăşească în plimbările singuratice de seară. 


42 


Atunci, dacă întâlnea un adversar pe stradă, întorcea ochii, 
către stăpân. Întreba: 

— Ce zici? Să-l incoltesc? 

— Cuminte, Top! poruncea domnul Ilarie. 

Top se alătura cu regret la mersul liniştit al stăpânului, 


— Ce zici? Să-l incoltesc ? 


după ce arunca mai întâi pieziş, o privire plină de lamurita pro- 
misiune: 

„Ai noroc, acum; dar lasă că ne mai întâlnim noi, amice!” 
Privirea era atât de elocventă, încât celălalt câine o tulea 
prelins pe lângă ziduri, schelălăind fără pricină. 


43 


— Eşti un bandit! Un teribil bandit! îl mustra cu sceptică 
filozofie, domnul Ilarie. 
— Ce sa’i fac, stăpâne? dădea din coadă complice, Top. 
Mă dau după vremuri. Nu vezi şi dumneata că în ziua de azi, 
numai bandiții găsesc teamă, ascultare şi respect? 
ök 
ök ök 


La ora patru după orariul de iarnă şi la ora cinci după cel 
de vară, (cu exceptiunea sărbătorilor legale), Puica începea 
osânda cotidiană a lecţiilor de clavir. 


Profesoara, persoană uscată, autoritară, asexuată şi fără 
vârstă, nu arăta nici o toleranță pentru slăbiciunile omeneşti. 
Era virtutea, exactitudinea şi simţul datoriei, fericit întrupate 
intr’o singură făptură, cu negi pe nas şi cu tulee tepoase de mus- 
tata, deasupra buzelor subțiri. 


Toate încercările Puicii s’o târască in ispită, se isbeau în- 
tr”o intransigenta de fier. Domnişoara profesoară nu ştia de glu- 
mă, nu părea de fel curioasă să afle evenimentele casei. Nu se 
înduioşa şi nu se minuna de întâmplările fabuloase povestite de 
Puica, dela uşă, cu o abundență teribilă de gesturi şi cu o pasio- 
nată insufletire, în nădejdea că va amâna astfel începutul supli- 
ciului. 

Îşi încăleca ochelarii pe nas. Consulta ceasornicul cu capac 
de email, atârnat în şnur negru după tendoanele gâtului şi răs- 
chirând palma uscată, zăgăzuia brusc avalanşa peripetiilor: 

— Ajunge, copila mea! N’avem timp de poveşti. E cinci 
şi două minute. Începem! 


Puica suspina resignată, se cocota pe taburetul înalt şi pur- 
cedea să-şi silabisească lecţia pe clapele de fildeş, cu o docilitate 
agresivă. 


44 


Prin geamul deschis, notele dădeau busna in vazduhul li’ 
ber al străzii, poticnindu-se sonor: mi-do-si-mi-mi-si-la... 

— Re-la! Re-la! Unde vezi si? D’acapo! 

Puica o lua d’acapo, otarandu-si fruntea bombata si mica, 
sub care mijeau crâncene proecte pentru exterminarea totală a 
profesoarelor de piano din cele cinci continente. 

În decursul unei asemenea lectiuni, Top se întorcea pe sub 
fereastră, fluturându-şi triumfal coada stufoasă, după o victorie 
care semănase panica şi dezastrul in toate patrupedele lătră- 
toare ale cartierului. 

Sol-do-re-do-re-mi-re — sburau notele în aerul acidulat al 
primăverii. 

Top se opri. Înălţă coada şi ciuli urechile. Întâi nedumerit. 
Mai apoi iritat. O mânie inexplicabilă şi atavică, îi clocoti surd 
în gâtlej. S’ar fi spus că acolo, în casa doamnei Vlădoianu, des- 
coperise însfârşit duşmanul ireductibil, vrednic de ura şi răsboi- 
nicia lui. 

Re-mi-sol-re... 

Provocarea era evidentă. Aceasta nu o mai putea trece cu 
vederea. Se propti în picioarele voinice, lungi gâtul şi începu să 
urle sub fereastră. Fără greş şi fără grabă, metodic, cu o hotă- 
râre tenace să acopere glasul inamicului invizibil: au-u-uuuu! 
au-u-uuu! 

Domnişoara profesoară se ridică să trântească fereastra. 

Puica profită de ocazie şi încercă să descrie cu ditirambice 
elogii, buna creştere a lui Tip, câine simţit şi educat, care nu 
şi-ar permite în ruptul capului să urle ca un derbedeu de stradă. 

— Dacă vrei, pot să-l chem aci. Toată lumea spune că Tip 
e un câine fenomen. Să-l vezi cum mal... 

— Ajunge, copila mea. Au trecut douăzeci de minute din 
ora. D'acapo!... 


45 


Puica strânse buzele şi continuă: re-mi-sol-re... 

Sub fruntea rotundă şi mică se lămurea hotărârea şireată, 
ca la lecţia viitoare să-l introducă pe Tip în salon, ca din în- 
tâmplare. Profesoara nu va rezista. Lui Tip nu-i rezistă nimeni. 
Şi astfel va câştiga jumătate de oră cu siguranță, arătându-i câte 


„privea in jos, cu scârbă şi dezaprobare, la câinele care urla proletar in stradă. 
isprăvi nostime ştie să săvârşească favoritul Tantei Eliz. Păcat 
că nu s'a gândit mai demult! Tip poate să fie cel mai credincios 
aliat şi complice, întru mai grabnica săvârşire a ceasului de tor- 
tură muzicală. 

Dar Tip avea acum altă grijă. 


46 


Dela fereastra deschisă de alături, privea în jos, cu scârbă 
şi desaprobare, la câinele care urla proletar în stradă. 

Schimbă picioarele, scutură zurgălăul de alamă şi”) admo- 
nesta cu un lătrat senioral: „Hei, mocofane! Unde te trezesti? 
Aci ţi-ai găsit loc să-ți arati arama?...” 


Top inalta ochii. Conteni din urlet. Stupoarea îi tăiase gla- 
sul. Nu mai văzuse încă asemenea jivina, cu surtucas de postav 
albastru, tivit cu mătase, cu funtă la gât şi cu zurgălău. 

Şi această stârpitură, mai cuteza să-l latre! 

Top privea de jos in sus, la Tip. Tip privea de sus în jos, 
la Top. Gemenii nu se recunosteau. Dar intelesera in aceiaş 
clipă, că de acum înainte, pentru liniştea celuilalt, unul din doi 
trebue să piară. Atât de adevărat e că glasul sângelui, a fost o 
superstiție născocită numai de închipuirea romantică a poeţilor 
din veac. 

Top rânji colții puternici. Tip arătă dinți delicati. Top 
mârâi gros. Tip lătră ascuțit. 

— Pofteşte jos, onorabile daca-ti dă mâna! îl invita Top 
pe Tip. 

— Am să pun slugile să te ia in bice! tipa Tip, scos din 
răbdări. 

Top se repezi să escaladeze fereastra, dar geamul era prea 
înalt. Tip schelălăi, cuprins de spasmuri, tremurând şi sărind 
dintr”un capăt în altul al pervazului, cu spume la gură. 

Alături, lecţia de piano, continua într'un vacarm de in- 
fern. 


— Ce este? Ce se întâmplă? sosi alarmată madam Vla- 
doianu, isbind uşile din a treia cameră şi repezindu-se la Tip. 
Ce e cu tine, micule? 

İl luă în braţe. Tip micul, tremura de indignare, lătrând, 


47 


— Pofleşte jos, onorabile dacă-ţi dă mâna! îl invită Top pe Tip, 


48 


scheunând şi mârâind. Ridica pe rând ochii la stăpână şi îi pleca 
spre fereastră afară. 

— Cine la supăra pe el? Cine a vrut sa’i facă lui rău, ca 
să-l bată mămica? îl alinta madam Vlădoianu. Uite în ce hal 
l-au adus!... 


Madam Vlădoianu se sprijini cu o mână în pervaz, cu cea- 
laltă strângând la piept, odorul extenuat. Văzu jos, câinele col- 
tos, paros şi îndârjit. 

— Mars, tu, fiinţă ordinară! 

„Fiinţă ordinară”, era ultima insultă şi cea mai gravă, 
pe care o putuse pronunţa vreodată buzele doamnei Vlădoianu. 

Top primi insulta impasibil. Mârâi cu voce de bas: 

— Ce te amesteci? cu tine n'am nimic. Cu domnişorul 
acela în surtuc albastru, aş vrea să mă răfuesc! 

Tip scânci: 

— Uite ce spune. Eu nu mai pot suporta asemenea obrăz- 
nicii! 

Madam Vlădoianu îl înţelese şi închise fereastra. İl mustră 
cu blandete. 

— Vezi ce patesti, daca te pui la discutie cu asemenea in- 
divizi? Acum, hai sa’i dea mamita, papita şi apita, ca să ne 
calmam... 

Afară, Top mai privi la fereastra închisă. Se întoarse cu 
paşi inceti şi cu regret, uitându-se din când în când în urmă. 
Privirea lui spunea lămurit: 

— Cu aceasta n'am terminat, stimabile! Ne mai vedem noi. 
Chiar dacă o fi să te caut la tine acasă şi tot ne mai întâlnim. 

Din ziua aceia ostilitățile se încordară crescând, între ge- 
menii inamici. Se căutau, se pândeau, se aşteptau. 

Tip, de pe meterezul înalt şi inaccesibil al ferestrii, împroşca 
lătrături sfârşite în scrâşnet şi schelălăială. Top, dela picioarele 


49 


fortaretii îl poftea cu hămăituri groase, la câmp deschis şi la 
luptă dreaptă. 

Lectiile de piano, erau fără nici o scutire acompaniate de 
răsunetul acestui rasboiu fraticid. Domnişoara profesoară de- 
veni nervoasă. Puica se prefăcea că n'aude comanda ,,de-acapo” 
şi poate nici nu o auzea. Eleva şi profesoara racneau acum una 
la alta, ca intr’o ceartă de surzi. Madam Vlădoianu nu ştia cum 
să curme acest scandal nemaipomenit. Tip pierduse pofta de 
mâncare, dezerta din salonul cu invitaţi, executa programul de 
salturi şi defilări, preocupat, cu atenția în altă parte. Cum gă- 
sea uşa întredeschisă se furişa până la postul de observaţie, unde 
ştia că jos, Top, îl aşteaptă neclintit, cu coada bârzoiată şi cu 
ochii vrăjmaşi. 

Domnul Ilarie, constată la rândul său, că tovarăşul de 
plimbare, îl acompania în silă. Mergea până la capătul străzii şi 
de acolo se făcea nevăzut. Se întorcea cu nerăbdare la postul de 
atac. 

— E o situaţie intolerabilă! se plânse madam Vlădoianu 
mosafirilor din salon. O adevărată barbarie. Am să trimit dom- 
nului aceluia un bilet, să-l invit să-şi țină bestia sălbatică în lant. 
La extremă, o să mă plâng autorităţilor. Ce ţară şi ce vremuri, 
Doamne! Oricine îşi permite orice. 

Numai după ce mosafirii epuizau îmbărbătările şi consolă- 
rile, conversaţia intra în făgaşul obicinuit şi adâncit, la chestia 
arzătoare a zilei. 

Ziarele cu toate propeliştile aspre, strecurau ştiri voioase 
despre hotărârea exilatului fără nume, să revină în tara şi să se 
aşeze în scaunul domniei deşert. Tara părea nerăbdătoare, să 
vadă mai grabnic hotărârea trecută în fapt. 

— Care tara, mă rog? se indigena madam Vlădoianu. Cine 
e tara? Ce e tara aceasta, vă rog explicati-mi şi mie. 


50 


— Mulțimea, dragă doamnă! Poporul. Trebuie să recu- 
noaştem că suntem o minoritate. Poporul îl doreşte şi îl vrea. İl 
aşteaptă şi e capabil să-l primească cu aclamații şi urale. 

— Poporul! Mulțimea! suspină madam Vlădoianu, ridi- 
când braţele grăsune spre tavan. Să nu-mi vorbeşti de mulțime! 
Ştiţi cu cine compar eu poporul? Cu acest câine de afară, gro- 
sier şi brutal, care ne asurzeşte urechile de ne scoate din casă; 
cu acesta îl compar. Mon Dieu, dacă a ajuns el să dicteze, nu ne 
rămâne decât să ne expatriem... 

— Şi noi suntem ca Tip? trase concluzia logică, surâzând, 
un domn în vârstă înaintată, cu mustatile cărunte şi cu floare 
albă la butonieră, care aducea poate într adevăr cu imaginea vii- 
toare a lui Tip, cățelul cu funta şi cu zurgălău, când va ajunge 
la bătrânete. 

Madam Vlădoianu, nu se ofensă la auzul acestei asemuiri. 
Se răsuci în jalt şi rosti cu gravitate. 

— Domnul meu, dumneata o spui aceasta în glumă. Eu o 
primesc foarte serios. Da, suntem ca Tip. O minoritate, o ex- 
ceptie... Mie mi se pare însă, că minoritatea are întotdeauna 
dreptate. Şi pot să adaug, că oricând mă simt mai fericită să fiu 
comparată cu un exemplar de rasă şi de lux, ca Tip al meu, de- 
cât cu o brută vulgară, ca individul de sub fereastră. Brutalita- 
tea, forța şi numărul, nu mi”au impus niciodată respect. Oroare, 
da! Dispret, da! Dar nu respect. Dacă Domnul acela vrea să 
vină în tară, fiindcă îi deschide braţele mulțimea cea multă, 
adică brutalitatea, forța şi numărul, n'are decât. Noi o să-l 
primim... 

Căută o imagine teribilă, ca să arate cum îl vor primi. 

Dar cum nu găsea una îndestul de înfricoşată, privirea 
doamnei Vlădoianu căzu asupra lui Tip, care dormita încolăcit 
în fotoliul cu perna moale. Găsi ce căuta. Spuse: 


51 


— Arată tu, Tip, cum o să”l primim, dacă vine, ştii tu cine... 

Tip deşteptat din somnolenta agitată de visuri urâte, sări 
speriat în picioare. Pentru el, „ştii tu cine”, până acum invizibil 
şi abstract, căpătase fiinţa aevea. Era vrăjmaşul de afară, veşnic 
prezent, de veghe, sub fereastră. De aceia svâcni în picioare, 
mârâi, lătră în gol, şi deodată, fără pricină, începu a schelălăi, 
ca şi cum Tar fi incoltit o haită întreagă de dulai. 

— Mai făcut de râs, Tip! declară consternat domnul 
bătrân, cu floarea albă la butonieră. 

— Vă spun că e un adevărat scandal! îl scuză doamna V1a- 
doianu. Existența aceasta a devenit imposibilă. Bruta cea de 
afară, iertati-mi cuvântul, canalia aceasta de stradă, l-a exaspe- 
rat. Bietul Tip!... Ce-au ajuns nervii tai, saracutul de tine! 
Vino aci, Tip, la mămica... 

Tip se urcă în poale, scâncind uşor şi lingând pudra de pe 
bărbia doamnei Vlădoianu. 


Domnul Ilarie aşeză tocul tacticos pe suport şi închise foile 
scrise mărunt, între scoartele de carton. 

Răsuci o ţigară groasă, o înfipse în tigareta de chilimbar, 
trase ceaşca de cafea alături şi începu să soarbă, pe rând, un gât 
de cafea, şi un fum de tutun, cu multumirea omului care şi-a 
încheiat cu bine munca dintr’o zi. In cugetu-i, stăruia încă in- 
ceputul din cuvântarea lui Neagoe-Voda, cel de-al patrulea 
Basarab, către fiul său mort, copilul Voevod Petru, transcrisă 
în filele din scoarța de carton: 

„O, fiul meu Petre, iată că-ţi trimit coroana, surguciul şi dia- 
demele, pentru că tu erai stâlparea mea cea înflorită, de care 
pururea se umbria, şi răcoria ochii mei au rămas arşi şi stinşi de 
jalea înfloririi tale. O, iubitul meu Petre! eu gândiam şi cuge- 


52 


tam să fii Domn, şi să veseleşti batranetele mele oarecând cu ti- 
neretele tale şi să fii biruitor pământului, iar acum”... 

Domnul Ilarie, privi visător în spiralele albastre de fum. 
Vorbi, confidential către Top, culcat la picioarele lui: 

— Aceia erau oamenii şi acelea erau timpuri! Ce zici, Top? 

Top cu botul lungit pe labe, ridică numai ochii şi mişcă din 
coadă. 

— Adică vrei să zici că eşti de altă părere, domnule 
Topule? zâmbi cărturarul. Eşti un câine ignorant şi incapata- 
nat. Şi trebue să-şi mai spun, că ai un spirit de contradicție in- 
suportabil amice, insuportabil! Destul să spun da, ca tu să spui 
nu. Aşa e, domnule Topule? 


Top, dădu din coadă a împotrivire. 


— Vezi? Mă aşteptam. Eram sigur. Ai un caracter impo- 
sibil. Aceasta mi-o scrie în biletelul de colea, şi doamna din casa 
de peste drum. Mi se pare că o să te pun în lant. Ai supărat-o 
şi-mi cere sancțiunile cele mai aspre. N’am ce să-ți fac. Mâine 
dimineaţă, Sultana are să-ți cumpere un lant şi o să te punem 
la post şi la rugăciune, până ţi-o veni mintea la loc. 


Top se încruntă şi mârâi nemulțumit: „Va să zică te dai 
cu dânşii? Mă pui la lanţ pentru un filfison cu surtucaş albas- 
tru şi cu zurgălău?... Nu te scârbeşte cât e de laş şi de înfumu- 
rat? Eu îl poftesc la luptă dreaptă. Dumnealui pune pe alții să 
scrie biletele... Bine! Cumpără, lant. Numai să văd cum ai să mă 
prinzi”... 


Poate acestea le spunea Top, în mârâiala lui înăbuşită. 
Poate altceva... Domnul Ilarie crezu însă aşa a înţelege şi, 
plecându-se îi netezi fruntea cu degetele care miroseau a tutun: 

— Ti-am spus eu că n'ai s”o sfârşeşti bine... Deocamdată, 
să aşteptăm al doilea biletel. Am să te tin legat un ceas şi am să 


53 


te fac scăpat. Dar aceasta să rămână între noi, domnule Topule. 
Te fac scăpat şi aşteptăm evenimentele. Ai înţeles? 

Top incuviinta din ochi: „Dacă e vorba numai de un ceas, 
bine! Mă resemnez”. 

A doua zi, Top cunoscu regimul umilitor al lanțului, pus 
în cătuşe la poartă, aşa ca să poată constata şi madam Vlădoianu 
dela fereastră, că dorinţa i-a fost împlinită. 


i 


ard İDA nt ee 
? 
j 


Top se întinse culcat pe lanţ şi adormi cu nepăsare. 


De peste drum, dela înălțimea pervazului, Tip lătra trium- 
fal şi batjocoritor. 

Top se întinse culcat pe lant şi adormi cu nepăsare. 

El ştia că stăpânul nu minte niciodată... Şi mai ştia că peste 
un ceas, cu orice pret, îndată ce-şi va recuceri libertatea, va plăti 
cu prisosinta umilinţa de acum. Dela aceasta, nu avea să-l 
oprească nici o putere din lume. 

Peste un ceas, domnul Ilarie, cu umbrela cenusie subsuoara, 
se pregătea să iasă la plimbare. Madama Sultana, sosi asudată 
şi găfâind, cu un ziar cumpărat dela chioşcul din colt. 


54 


— Se întâmplă minune! spuse, ştergându-şi fruntea bro- 
bonita cu poalele sortului. M’am dus la brutar şi dela el am 
aflat minunea. S’a întors Prinţul... Toată lumea vorbeşte şi se 
bucură care nu se mai află... Am cumpărat un jornal. Zic, poate 
vreţi să aflaţi ce scrie şi cum s'a întâmplat aşa o istorie mare... 

Domnul Ilarie împături ziarul cu indiferență şi îl strecură 
în buzunarul hainei. Pe el, nu-l interesau decât istoriile care 
s'au întâmplat până cel mult acum patru sute de ani. Pasi spre 
portita. Din mers se opri, privi peste drum să vadă dacă nu-l 
observa nimeni dela fereastra din fata, se plecă şi desfacu pe 
furiş sgarda lui Top, din belciugul lanțului. 


— Cum constati, m'am ținut de cuvânt, domnule Topule! 
Acum să văd şi eu, dacă ţi-a venit mintea la loc. 


Top n”avea însă timp să asculte. Cum se simţi liber svacni 
peste drum. 


De astădată nu la fereastră. 

La poartă. 

Poarta era deschisă. Intrau şi ieşeau trăsuri şi automobile. 
Se trânteau uşi. Se auziau glasuri şi exclamatii de mirare, de 
consternare, de indignare. 


— A sosit! anunţase doamnei Vlădoianu, domnul cel ba- 
trân cu păr cănit şi cu floare albă la butonieră. 

— Imposibil! exclamase madam Vlădoianu, căzând in jalt 
şi ridicând braţele spre cer. 

— E un scandal întreg... Toată mulţimea îl aclamă! vestise 
al doilea sosit. 

— Şi ce face guvernul? Armata? Cum stau toți cu braţele 
încrucişate? Trebue să luăm noi măsuri, dacă toţi sunt inca- 
pabili... 

— E un adevărat delir... Abia am străbătut pe Calea 


55 


Victoriei! istorisi al treilea mesager, o doamnă care îşi trăsese în 
fugă un pardesiu peste haina de casă şi sărise deadreptul în au- 
tomobil, fără să mai dea cu roşul pe buze. E inconcevabil! Nu 
mi-am imaginat niciodată că... 

Madam Vlădoianu n'a aflat niciodată, ce nu şi-a putut 
imagina doamna, care n’avusese timp să-şi schimbe haina şi să 
dea cu roşul pe buze. 

N’a aflat, fiindcă în aceiaşi clipă, în mijlocul tuturor, în- 
cremeniti, năvăli în salon, un demon negru cu ochi fosforici şi 
rânjet alb. 

Svacni, isbind uşa cu fruntea, se opri rotind privirea şi salta 
direct, la jaltul unde dormea Tip, caşicum demult ştia unde ar 
fi trebuit sa’1 caute. 

İl smulse din culcus. İl tari, de surtucaşul albastru de pos- 
tav, jos, pe covor. 

— Poftim! paru ca spune, asteptand. 

Tip tremura, clatinand grăuntele de metal in zugalaul gal- 
ben. N”avea nimic viteaz in înfăţişare. Un biet căţel, in vest- 
mânt ridicol şi impopotonat, implorând îndurare. 

Caută un refugiu, cerşi ajutor cu ochii disperaţi la toată 
asistența care îl admirase şi care îl iubea. 

— Nu aşa! îi reteză scurt retragerea, Top. 

Şi în aceiaşi clipă, îl şi incolti. 

Prompt, cu îndemânarea unui călău expert. 

O singură muşcătură, adâncă, sub bărbie, în beregată. Car- 
tilagiul trosni sub funta albastră. Tip n’avu când să scoată glas. 
Căzu moale şi rostogoli peste cap, privirea coagulată. 

După această ispravă, Top arătă tuturor rânjetul coltilor 
plini de sângele fratern, gata să înfrunte urgia. Dar nimeni nu 
se clinti. Petrificată de oroare, garda doamnei Vlădoianu rămase 
mută şi neclintită. 


56 


Atunci, câinele aruncă asistenții o privire rotunda de scarba 
şi de compătimire. Făcu stânga împrejur şi porni, cu mers ne- 


Şi în acciasi clipă, îl şi incolli, 


grăbit şi sigur, spre uşa deschisă. 
Pe covor, balta de sânge se latea treptat, sub trupul cu 
haina smulsă, cu funta desnodată şi cu zurgălăul strivit. Din ca- 


57 


mera de alături, notele clavirului gângăveau monoton, igno- 
rând avalanşa de catastrofe: 

Sol-do-re-fa-re! D’acapo! 

Madam Vlădoianu se scufundă sdrobită între braţele foto- 
liului. Afară, tumultul sărbătoarei populare, se apropia crescând. 

Top năvăli întru întâmpinare, cu glas voios de insurgent 
biruitor. 


58 


59 


BUCOLICĂ 


Prietenul Stoichiţă dispăruse dintre noi — ca să zicem aşa, 
subit. 

İntr”o bună zi glasul nu i se mai auzi la cafeneaua unde 
se adunau roată în juru-i, amici şi neamici, să-l asculte cu mare 
desfătare, fiindcă era plin de duh şi neintrecut în observaţii in- 
genioase, care prindeau omul ca o gâză înfiptă definitiv în ac. O 
anecdotă de-a lui, atunci născocită şi potrivită evenimentelor, 
zugrăvea actualitatea zilei ca un creion ascuțit de caricaturist şi-ţi 
îngăduia să simţi un caracter, cum ai pipăi între degete o stofă. 

Câteva rămăseseră de pomină. 

Ascultătorii ciuleau urechea, le memorau pe drum până 
acasă, le transportau în alte zone mai depărtate ale Capitalei, 
printre amici şi rude, unde încercau să le strecoare pe compt 
propriu, ca întâmplări ştiute, văzute sau născocite de dânşii. 
Vană osteneală! Nu mai aveau nici un haz. Numai Stoichiţă 
singur, era în stare să le vadă, să le ştie, să le născocească şi mai 
ales să le povestească. 

De aceia era în acelaş timp iubit, admirat şi invidiat. Poate 
se întâmplase să fie şi cel mai înzestrat dintre noi. Picta, cânta 
minunat la vioară, improviza stihuri duioase sau pline de vervă, 
cu o mimică fără pereche ştia să ne infatişeze făptura şi ticurile 
celor mai diverse personagii. Toţi păstrau astfel convingerea vai! 


60 


prea întemeiată, că ar fi ajuns un mare pictor, un mare muzicant, 
un mare poet ori un mare actor, dacă ar fi vrut. 

Dar nu voise. 

Se mulțumea să parcurgă viata în diletant, cu pălăria pe 
ceafă, fără grijă, amuzându-se o clipă aci, culegând de dincolo 
o floare, surâzând femeilor şi succesului fără să le ia prea mult 
în serios; trecând mai departe şi vânturându-şi morişca basto- 
nului de trestie cu o voioşie contagioasă. 


Prietenul Stoichiţă, 


Îi păstram pentru aceasta mai ales, recunoştinţă unanimă. 
Nu se lua în serios. Deci nu ne concura pe tărâmul îndeletni- 
cirilor noastre grave, de poeţi, compozitori, pictori sau actori, 
unde îndată ne-ar fi lăsat cu o poştă în urmă, numai să fi plecat 
putin urechea la ceeace demonul vanitatii şopteşte oricui. 

İl mai invidiam şi pentru chipul discret şi chibzuit, cum işi 
cheltuia un venit de altfel modest, dar pentru el atât de îndestu- 
lator, încât îi îngăduia să ne ţină uneori locul unchiului nabab 


61 


... 6 ¥ re 
VAIL]UO|SO ƏSO PIPI V9jOOS Ts ‘eqarut é əlninil 19] = 


62 


— pe care bine înţeles nu-l aveam nici unul. El era ultima re- 
zervă şi cea mai sigură, în ceasurile noastre de catastrofă buge- 
tară. Ne ghicea din ochi şi ne scutea de umilitoare introduceri. 

— Cât, puiule? întreba, şi scotea fără ifose ostentative, port- 
biletul întotdeauna generos, chiar când cuprindea numai o sin- 
gură şi ultimă efigie, din cele editate de „Banca Naţională”. 

Era într'adevăr un băiat tucör, cum îi şi rămăsese porecla 
printr”o autohtonizare fonetică şi ortografică a vocabulei nem- 
testi, care indică produsul brut sau rafinat, cubic, tos sau căpă- 
tana, al trestiei şi al sfeclei de zahăr. 

Tucar era zeul şi providenta noastră. 

Şi într'o bună zi, Tucar dispăruse fără urme. 

Prepusurile noastre au fost multe, pasionate şi diverse. 
S’au epuizat, când altul 1-a luat locul la masa de la cafenea, fără 
însă să-l înlocuiască nici pe departe. Era un epigon fără haz şi 
fără personalitate. Tucar fusese unic şi incomparabil. 

Ne mai aminteam rar, cu un suspin de regret, în ceasuri 
târzii, când chemam fantome nelămurite din trecut, să populeze 
mesele noastre de noapte, acum tăcute şi fără insufletire. Unii 
dintre noi ajunseseră între timp pictori cu expoziții şi cu barbă, 
alții poeţi cu premii, ceilalți compozitori aplaudati la concertele 
de la Ateneu sau actori cu turnee subvenţionate generos de Stat. 
Unii aveau burtă; alții nu mai aveau păr. Unii căpătaseră glo- 
rie; alții numai reumatisme. Dar ne incapatanam să ne întitulăm 
„vechea gardă a tinerei generaţii” şi să ne adunăm măcar odată 
pe lună, când crepusculul înaintează cu paşi perfizi de felină, 
ca să ne spionăm unul pe figura celuilalt, ce-a mai devastat tim- 
pul dintr’o junete pe ducă. 

Atunci, numele lui Tucar, apărea irestibil pe toate buzele. 

— Ce-o fi făcând oare, Tucăr? 

— N”ati mai auzit unde-o fi, Tucar? 


63 


— Fraţilor, cine lipseşte acum dintre noi să se bucure de 
toate succesele noastre, e Tucar! 

— Bietul Tucar! 

— De ce: bietul Tucar? N’avea grija lui. Cine ştie, ce in- 
vârte acum Tucar şi cine ştie pe unde!... 

În ascunzişurile noastre tăinuite de cuget, păstram o con- 
solare, mărturisesc, ticăloasă. 

Dispăruse dintre noi cel mai bun prieten. Dar luase cu el 
şi pe cel mai primejdios concurent. Cine ne-ar fi garantat oare 
că rămas aci, printre noi, nu l-ar fi apucat odată şi odată gluma 
să se ia în serios? Adio atunci, toate succesele noastre. El ar 
fi cules cele mai furtunoase aplause la Ateneu; el ar fi fost cel 
cu volumul premiat; el ar fi vândut cele mai scumpe tablouri 
şi el cu graţie lui de muşchetar, ar fi cules în vârful degetelor, 
ordonanța de subvenție a turneului oficial. Era precum se vede 
o consolare josnică şi nu prea desinteresată. Dar cu atât mai 
complectă. 

Până când, într'o zi, Tucar, apăru tot atât de neaşteptat, 
pe cât de subit dispăruse. 

S’ar fi spus că stiuse mai dinainte în ce colt de stradă anume 
şi la ce oră, ne putea întâlni pe fiecare. 

Toţi am sosit seara, strigând ştirea senzationala din uşă: 

— Fraţilor, l-am întâlnit pe Tucar! 

— Ştiu. Tocmai aceasta le-o spuneam... 

— Pe mine m a oprit adineori... 

— Ei drăcie, tocmai când eram sigur că vă fac o surpriză!... 

Tucar, tinuse să ne facă el surpriza personal, fiecăruia. E 
drept, pe fugă, dar dovedind că din amintirea lui, nici unul din- 
tre noi nu fusese şters şi nici nu scăzuse în preţuire. 

Venise şi plecase. 

Ne anunţase că e gospodărit, tată de familie şi că a rupt-o 


64 


definitiv cu oraşul. Trăeşte acum o viaţă patriarhală şi plină de 
mulţumiri sănătoase, pe care noi nu le putem cunoaşte şi pentru 
care ignoranță ne compătimea din toată inima. De aceia în- 
cheiase, invitându-ne să-l „călcăm” neapărat într'o Duminică, 


— Pe mine m'a oprit adincori... 


numai pentru a ne înfrupta şi noi dintr'un asemenea paradis 
bucolic, aşa cum ni-l zugrăvise el şi cum ne apăruse ca raiul gra- 
vat în ediţiile flamande ale Bibliei. 

Toţi, fireşte, n'am mai discutat în acea seară, decât fabu- 


65 


loasa metamorfoză a lui Tucar. Si toți fireşte, am sfârşit prin a-l 
invidia. Nu era de mirare, că tot dânsul găsise cheia adevăratei 
fericiri. Era destul să ne amintim lumina pacificată din ochii lui 
albaştri („ca albastrul cerului de vară” adăogase unul o com- 
paratie foarte oportună); era destul să ne amintim obrazul 
bronzat, vigoarea tânără şi elastică, de om trăit în mijlocul natu- 
rei, în soarele şi în vânturile vastelor orizonturi. Ne-am descifrat 
întâia oară cu o lucidă solidaritate în mâhnire, ravagiile anilor 
pe figurile noastre, fără să ne mai bucurăm de astădată că unul 
fusese mai cruțat şi că timpul scobise mai adânci cute, numai pe 
chipul celuilalt. Eram toți egali. Trista egalitate, în iremediabilă 
mizerie! Oameni ai oraşelor, cu fata bolnăvicios alba, cu ochii 
İnegurati cu muşchii atrofiati de existența sedentară, cu sufletul 
strâmb închircit de meschine vanitati şi de succese nesigure, ca 
umbra şi ca femeea. 


Tucar se lepădase la vreme, de toate aceste deşertăciuni, 
ca de tot atâtea haine nevrednice. Sănătatea trupească şi sufle- 
tească, radiindu-i din ochi, din vorbă, din gest, ne umilise ca o 
provocare şi deslantuise dureroase nostalgii. 

— Ai văzut frate, cum nu i-a căzut nici un fir de par? 

— Şi să zici, că are măcar unul alb!... 

— Mă fraților, aceasta am visat eu toată viata şi n'am avut 
parte. O căsuţă la ţară... Livadă... Câţiva stupi... Te trezeşti în 
gânguritul hulubilor. leşi, colo, în cerdac, în halat şi în papuci 
calzi, de pâslă. Iti începi ziua cu un pahar cu lapte cald, proas- 
pat muls, nu nişte falsitati de astea de oraş, îndoit cu apă şi lun- 
git cu scrobeală albastră. Citeşti gazeta, cu cafeaua alături şi 
besacteaua de tutun Macedonia... Mai stai de vorbă cu un ţăran. 
Acolo, de la înțelepciunea lui simplă şi sănătoasă, hrănită ca 
puterea lui Anteu din atingerea zilnică cu pământul, găseşti ade- 


66 


văratul echilibru sufletesc. Aceasta am visat-o eu întotdeauna. 
Şi al naibei, Tucar! Eu visez şi el o face! 

Tucar a mai apărut si luna următoare. Si în alte luni. In- 
totdeauna pe fugă. Venea să cumpere o pompă de stropit via 
sau să vândă nu ştiu câte vagoane de nu pricepeam ce. Fugea 
la bancă, fugea la întâlniri cu grânari şi negustori, fugea la gară 
şi la ministere. De fiecare dată însă, nu ne uita şi nu contenea 
să ne amintească invitaţia tot mai stăruitoare. 

— Cand veniți, fraților? M”am săturat tot aşteptându-vă, 
parcă v'am chemat la praşilă de nu vă lăsaţi aduşi... Numai o 
singură condiţie. Nici voi să nu veniţi cu mofturi, nici de la mine 
să nu vă aşteptaţi la mofturi. Simplu. Ca la tara. Şi veniți nea- 
părat într'o Duminică. Atunci mă găsiți sigur acasă şi limpede 
la cap. În celelalte zile, pricepeti şi voi! Ba la câmp, ba la arie, 
ba la vie... Duminica sunt al vostru. Ne-am înţeles? Şi cât mai 
curandl... 


Scutura mana frateste şi se făcea nevăzut printre ceilalți 
trecători, care rămâneau caşi noi, aci, prizonierii caselor sure, 
ai străzilor rascoapte de arşitö, ai cafenelelor fumegoase şi ai 
micului nostru univers; îmbâcsit de nevrednice ambiţii şi înă- 
crite cancanuri. 

— În definitiv, când mergem odată la Tucör? am început 
să ne întrebăm. Ce e frate, indolenta aceasta? Ne chiamă omul 
cu toată inima şi parcă vrea să ne ducă la tăietoare... N'avem 
şi noi adică drept, la o zi de evadare? 

— Ba eu, să-ți spun drept, că m'am săturat până aci (gest 
cu latul palmei, indicând retezat mărul lui Adam). M’am sătu- 
rat de aceleaşi şi aceleaşi mutre. 

— Uită-te la palmele mele! Toate sunt năclăiate de sudoa- 
rea imbecililor care-ţi întind mâna şi trebue să le-o strângi... Mi-e 


67 


dor de câmp, de aer liber, de apă de isvor, să aud o talangă 
de vită... 

— ...un pahar de lapte proaspăt, aburind, băut în cerdac... 
la umbră de vita sălbatecă. 

— Lasă vita sălbatecă!... Mai bine vorbeşte-mi de cealaltă 
vita. Ceai zice de un vin tămâios? Îmi închipui că Tucar tre- 
bue să aibă la pivniță, nişte sorturi turbate! 

— Cu”n pui fript, cum numai ăi de la tara ştiu să-l rume- 
nească... 

— Şi cu mujdeiu de usturoiu, adăogă al cincilea dintre noi, 
plescăind din limbă. E un scandal, monşer! Nici nu vă închi- 
puiti voi, de când doresc să mănânc şi eu odată usturoiu în voia 
mea! Aci în oraş, ba că miroşi unuia, ba că te duci la teatru, ba 
nu ştii cu cine te mai întâlneşti... 

— Fugi d'acilea cu usturoiul tău! Cum iti vine să spurci 
aerul curat de tara cu duhoare de usturoiu? 

— Si miere de albine, mă dragilor! Asta-i moartea mea. 
Un fagure adus pe farfurie. Aur curat. Tot parfumul fanetelor 
condensat în acest miracol de perfectie geometrică: fagurele! 


Acestea au durat câteva săptămâni. Până când intr’o Sâm- 
bata seara, telefonul sbârnâi la toți semnal de mobilizare. Cel 
mai energic şi mai descurcaret dintre noi, pusese mâna pe-un 
automobil. 

— Mâine dimineaţă la opt, plecarea. La unsprezece, so- 
sirea. Dar nici un cuvânt. Telegramă sau telefon. Nu e nevoie 
să-l anuntim. Aduceti-va aminte ce ne-a spus. Fără multe mof- 
turi! Nici n’ar avea haz... Ce nevoie e să te anunti, când te duci 
la tara? Friptura e în curte. Cu pene si plisc. Intr’o oră ai o ju- 
mătate de duzini de pui gata, rumeniti la frigare. $i vinul in 
cinci minute, ţi-l scoate de la pivniță mai brumat ca de la ba- 


68 


terie. Au dragă ăia la tara, nişte pivniti cum nici nu-ţi imagi- 
nezi! Am mai băut eu. Când tragi prima inghitatura simţi in 
gât o lovitură delicioasă de pumnal!... 

A doua zi, Duminică, la ora 8 precis, ne aflam toţi încăr- 
cati în automobil, claie peste grămadă. Sofeurul se scărpină in 
ceafă, pe sub caschetă. 

— Mai sunt? întrebă cu o semnificativă curiozitate. 

— Cinci n'ajung? 

— Mai încape unul, călare pe radiator! constată pentru 
sinea sa, cu un humor de cea mai pură esenţă britanică, fiindcă 
reflectia nu era însoțită de cea mai palidă umbră de surâs. 

Ne-am uitat unul la altul, intimidati. Nu era prea vesel 
şofeurul nostru! În definitiv, treaba lui. Numai să ne ducă bine, 
cuminte şi repede. Atât numai pretindeam, într'o egală conci- 
liere a acestor noţiuni contradictorii. 

Am pornit deocamdată repede. Mai repede decât ne aş- 
teptam. Căci la marginea oraşului, unul dintre noi îşi pierdu 
pălăria la un viraj luat admirabil pe două roți. Pălăria de paiu 
purcese întâi in sbor planat peste scaeti şi gunoaie, pe urmă, 
când găsi un teren propice de aterizare, o luă la goană, de-a- 
dura, pe câmpuri, cu o velocitate de pălărie de curse. 

Prietenul a strigat. Sofeurul a frânat. Maşina s'a oprit. 

Noi ne-am poticnit unul cu nasul în ceafa celuilalt. 

Cel mai sprinten dintre toți, s'a oferit să aducă pălăria ra- 
tăcită la sentimente mai fidele, în locul legitimului său posesor, 
om greoiu şi astmatic. Întru acest sfârşit a sărit şi el agil peste 
gropi, movili de gunoaie, tinichele, hârburi de sifoane şi pingele 
conservate ca pastrama prin svântare; pe urmă, scăpat la loc 
liber, a intins’o la goană voiniceste. Era o cursă intr’adevar inte- 
resantă. İntr”o clipă ne-am pasionat toţi, inclusiv şofeurul. Pălă- 
ria, (am priceput), era o natură şăgalnică şi cochetă. Îi plăcea să 


69 


‘speder gyeprueooap purod my 


70 


se joace de-a prinsul. Se pitula. Astepta ipocrita. Se prefacea 
că s'a dat învinsă. Până când amicul nostru întindea mâna şi se 
pleca s’o înşface de urechi. Atunci svâc! o sbuchia printre pi- 
cioare, îşi făcea un salt aerian ca să observe dispoziția terenului, 
se aşeza pe-o roată şi pedala cum ar fi invidiat orice şampion 
ciclist. 

— Are s'ajungă la Târgovişte! observă şofeurul cu imper- 
turbabilul său humor. 


‘ copiata atin thie 


vəsə yyə Bile 


Până când amicul nostru întindea mâna şi se pleca s'o insface de urechi. 
i Atunci svâc!.., 

N’am cutezat să râdem, ca să nu-l indispunem. Pe urmă 
am înțeles că l-am indispus, tocmai fiindcă n'am râs. Căci s'a 
aşezat intr’un cot, pe volan, privind în altă parte, ca să arate că 
se desinteresează complect de peripetiile cursei. 

— A prins-o! anuntaram însfârşit usurati. 

Prietenul o prinsese cu piciorul. Veni gâfâind şi ştergându-şi 
şuroaiele de năduşală. Când o dădu în primire, posesorul nu mai 
avu nici o îndoială că pălăria fusese prinsă cu piciorul. Se cunoş- 
tea bine, din conturul care-şi pierduse puritatea inițială: precisă 


71 


şi netă. Acum pălăria avea o formă inuzitata. Putin turtită, pă- 
rea un soiu de clac de paiu, care nu se închide complect. 

— Plecam? întrebă sofeurul. 

— Gata! anuntüm noi, voiosi. 

— Paziti-va pălăriile! ne avertiză sever. 

Şi maşina sbură, cu toți cinci tinandu-ne pălăriile, încât 
s’ar fi spus că ne pregătim toți să salutăm la acelaş semnal, acla- 
mând, peisagiul desrăsucit vertiginos de pe mosorul şoselei în 
urmă; soarele, pomii, dimineaţa triumfală... 

— Păi dacă mergem tot aşa, în două ore am ajuns! îşi dădu 
entuziasmat avizul, unul dintre noi. 


— Acesta nu se ştie! filosofă sceptic, şofeurul. 

Ceva se vede că tot ştia el, deoarece după trei sferturi de 
oră ne-am oprit. De astădată nu brusc, ca adineauri. Ci după o 
îndelungată şi repetată pregătire. Întâi, a început a bate ceva ne- 
regulat. Pe urmă, a început altceva a nu mai bate de loc. So- 
feurul se aplecă, asculta, apăsa pe pedale, dădea din cap, semn 
că-l cunoaşte meteahna. Apoi, încă ceva refuză să mai bată sau 
să se mai învârte. Ne-am oprit, când motorul îşi dădu complect 
suflarea. 


— Am spus eu! rânji şofeurul. 
Noi am crezut prudent, nici să afirmăm, nici să-l contra- 
zicem. 


— Aşa îşi face de cap, întotdeauna, să-i rămână în gât su- 
papa cui l-o mai făcut! ne asigură, coborând şi trantindu-si 
cascheta pe ceafă. 

Deschise capacul, se uită, scuipă scârbit şi decise: 

— Aici e treabă de-un ceas! Nici mai mult, nici mai pu- 
tin. Chestia e că nu-l pot aduce la rezon, în mijlocul drumului. 
Trebuie să ne remorcăm la un camion ceva, până la cinci kilo- 


72 


metri de aci. Ştiu un depozit de benzină, care are şi-un fleac 


de atelier. 

— Ce facem? am întrebat. 

— Aşteptăm! Sau poate vrei să impingi dumneata cu mâi- 
nele? 


Deschise capacul, scuipă scarbit şi decise: 


Am aşteptat. După mai multe tentative neisbutite de a 
opri alti turişti, prea grăbiţi sau prea grei de cap, (căci nu inte- 
legeau ferit-a Sfântul, semnalele noastre îndestul de elocvente), 
ne-a ajuns din urmă un camion cu lăzi, pe care îl întrecusem 
mai adineauri cu aroganță, intr”un uragan de praf. 

Animal blând şi fără ranchiună, ca toţi coloşii, camionul 


73 


nu ne păstră pică pentru impertinenta noastră atât de repede 
pedepsită. Se arătă dispus să ne remorcheze, contra unei retri- 
butii pe care n'am cutezat s’o găsim exagerată, numai de frica 
reflectiilor cu humor englezesc, din partea şofeurului. 

Am continuat drumul traşi de otgon şi inghitand în doze 
parțiale de sub roțile camionului, praful pe care noi 1-l servisem 
intr”o singură doză masivă. 

La garajul într'adevăr „fleac” n'am aşteptat un ceas, ci 
trei. Motorul îşi făcuse mai de cap decât întotdeauna, iar scu- 
lele atelierului erau reduse la o barbară primitivitate, 

— Nuvă e foame? se interesă şofeurul, urcându-se în fine 
la volan şi dând drumul la sgomote infernale de erupții vulca- 
nice însoţite de fum, pară şi miros de pucioasă. 

— Cam... am răspuns cu jumătate de glas, deşi ne rodea 
măruntaiele o foame preistorică. 

— Mie nu cam!... răcni şofeurul, întorcând capul spre noi 
şi potolind dârdâiala motorului. Nu cam. Mi-e o foame turbată. 
Mi-a scos sufletul din mine, dihania... Dumneavoastră ce vă 
pasa! Ati căscat şi v’ati plictisit. Dar eu am lucrat întins la pă- 
mânt, cu fata în sus... 

Pe urmă, după o pauză: 

— Ştiu eu, un fleac de cârciumă. Gustăm ceva şi plecăm 
mai departe. 

— Perfect! am aprobat toți, în cor, pe cinci voci. 

Cârciuma era şi ea, într'adevăr, un fel de fleac. Iar cârciu- 
mărul un moroiu. Nu părea de fel bucuros de clienți. Ne-a 
servit, parcă mâncasem toată viaţa pe credit la el, svârlindu-ne 
cu mare dispreț pe masa soioasă, o duzină de covrigi lemnifi- 
cati şi altă duzină de rotite de salam, petrificat. Inghitind cu 
noduri ne holbam unul la altul, ca apoplecticii în clipa grozavă, 
când simt că-i păleşte atacul. În schimb, când am tras câte un 


74 


gât de rachiu, infernal şi ardeiat, am început să ne strâmbăm, 
să închidem ochii, să căscăm gura arsă de lichidul incandescent, 
să tuşim, sa strănutăm şi să tropăim, încât nu mai încăpea nici 
o îndoială că dintr'un atac fatal de dambla chiar, licoarea săge- 
tătoare ne-ar fi adus prompt la viata. 

— Straşnic! am recunoscut toţi. 

Dar am cerut bere. Berea era calduta ca apa de vara. Şi 
răsuflată — probabil din celălalt sezon turistic. 

— Ceasul meu arată unu... Am pierdut masa! rosti cu 
melancolie, cel cu pălăria de paiu transformată în armonică. 

— Aş! Ce-are aface... E o chestie care se rezolvă în câteva 
minute, ne consolă unul mai optimist. Ajungem la trei... trei 
Jumătate. Dă ordin Tucar, bucătăresei să jumulească nişte pul... 
Până atunci o mămăligă cu ochiuri şi cu brânză... Înainte cu 
Dumnezeu! 

Am purces înainte cu Dumnezeu şi am ajuns la Tucar la 
patru şi un sfert, precis, după cronometrul „Paul Garnier” al 
amicului cu canotiera-clac. 


În curte tipenie de om. Perdelele trase. Numai patru câini 
ne asaltară cu înverşunare de cerberi, rânjind colti atât de im- 
presionanti, încât toți ne-am codit să descindem din automobil. 
Ne simțeam asiguraţi înăuntru, ca într'o fortăreață inexpug- 
nabilă. 

—  Dă-te tu jos! 

— De ce eu şi nu tu? Mai bine aşteptăm. Trebue să iasă 
cineva. Desigur îşi fac oamenii siesta. Mi se pare că s'a mişcat 
o perdea... 

A ieşit o slugă şaşie, calmând frenezia dulăilor şi răc- 
nind la noi, ca la nişte surzi: 

— Ce căutaţi dumneavoastră? 


75 


“uq3po op 1521) [AWMNApP yenunuoə Wy 


76 


— Pe boieri... Pe domnul Stoichiţă îl căutăm. Ce, nu 
stă aci? 

— Sta! Dar boierii nu-s acasă! ne informa cu o satisfac- 
tie demonică. 

— Cum se poate? am exclamat consternati. 

— lİaca se poate. Au plecat. 

— Unde? 

— Parcă eu ştiu unde? Ce-s eu, să-mi dea mie socoteală 
unde se duc? 

— Şi când se ”ntorc? 

— De unde să stiu eu când se ’ntorc? Doar de asta-s stă- 
pâni!... Să plece unde vor şi să vină când vor... 

Ne-am privit duşmănos, căutând un vinovat. Cel care ne 
sfătuise să nu ne anuntam, o luă înainte, încercând să ne îm- 
blânzească: 

— Nu face nimic. Aşteptăm... Ne dăm jos şi-l primim noi 
acasă la el, cu urale. Să-i facem un tămbălău de toată nostimada! 

Nimeni nu se arătă entuziasmat de aceste proecte de toată 
nostimada. Dar ne-am dat jos şi am pornit să urcăm scările bal- 
conului. 

— Unde vă urcați? se repezi sluga să ne taie calea. 

— Unde? Vrem să intrăm în casă, să aşteptăm. 

— În casă nu puteți intra, că”i închisă. 

— Cum închisă? 

— Iaca bine! Is încuiate toate uşile cu cheia. Asa închid 
dumnealor întotdeauna când pleacă. Că doar n'au să lese casa 
vraişte! 

— Dă'ne atunci măcar nişte scaune, am împlorat. Stam aci 
la umbră. 

— V'aş da eu scaune.Dară de unde să vă dau scaune, dacă 
şi ele’s încuiate înlăuntru? 


77 


—-£$5— 


i 


patie 


} 


: 


-—......—. 


78 


Ne-am aşezat pe treple, 


Argumentul nu admitea nici o replica. 

Ne-am aşezat pe trepte. Acolo nu era umbră. Arşiţa lovea 
drept în fata. Ne-a lovit şi setea. Lasă că ne lovise demult 
foamea. 

Sluga ne făcea de strajă, cu un ochiu privind sever la noi, 
cu celălalt îngrijorat, spre o şură. 

— Aşteptăm să fete purcica! ne lămuri. 

— Du-te atunci acolo şi lasă-ne pe noi. 

— Aiasta nu se poate! 

Poate se temea să nu ne introducem în casă pe ferestre, 
prin efractiune. 

Am încercat într'un târziu s”o corupem. 

— Ascultă, fetito!... 

— Că nu's fetiță. 

— Ascultă... (şi căutarăm zadarnic în vocabularul nostru 
urban, un epitet cât mai insinuant). Ascultă... draguto! Da 
ceva, o dulceaţă cu apă rece? Nişte cafele? Aşa ceva nu s'ar 
găsi pe la voi?... 

— Sau mai bine un păhărel de vin! propuse cel care mai 
băuse din pivnițele dela tara, sprituri atât de reci încât lăsau pe 
gât senzația delicioasă a loviturilor de pumnal congelat. 

— Ce-ai spune tu şi de ceva de gustat?... Suntem plecaţi 
de azi dimineaţă şi ne-a lovit o foame... o foame... o foame epică, 
puicuto! 

Sluga ne privi pe fiecare in parte şi pe urmă, pe toți, in 
ansamblu. Râse cu sinceră înveselire de naivitatea noastră: 

— Mă mir că vă mai vine să vorbiti! Da de unde să vă 
dau eu cafele şi dulceaţă, Doamne iartă-mă? Astea le tine cu- 
coana închise şi când nu pleacă de acasă. Cucoana incuie tot: 
pivniță, dulap, camara, casă... Ne numără şi bucățele de zahăr. 
Altfel s’ar alege praf şi amar de toată gospodăria. 


79 


Am înclinat fruntile, biruiti şi convinşi. 

— Cred că fântâna nu-i închisă cu lăcata! grăi într'un 
târziu cel mai puţin deprimat. 

— Asta nu! confirmă sluga, înțelegând unde batem şi 
dând fuga să ne aducă o donita cu apă. 

Am băut toţi, pe rând, trecându-ne paharul, şi încurajân- 
du-ne cu exclamatii şi plescăituri de limbă: 

— Straşnică! Teribila! Extraordinara! 

Era într'adevăr straşnică, teribilă şi extraordinară apa din 
fântâna lui Tucar, pentru care venisem de la două sute de chi- 
lometri. Trecea pe gât cu senzația delicioasă a unui pumnal în- 
fipt pana’n plăsele, după ce-a fost conservat la frigider. Ne-am 
răcorit şi am continuat să aşteptăm. Cel cu faneata condensată 
întrun fagure, profită de lipsa de atenţie a santinelei şaşii şi 
încercă să se strecoare în livada din dosul casei. Se întoarse 
tiptil şi şopti misterios: „Văd stupi! Aşteptaţi!” Apoi dispăru. 
Nu ştiam ce vrea să facă în nebuna lui temeritate. Dar am în- 
teles curând, când am auzit un strigăt de înjunghiere. Prietenul 
sosi galopând şi vânturând braţele ca un nenorocit care în nebu- 
nia lui subită, se crede devenit moară de vânt. În câteva clipe 
toată fizionomia-i delicată şi pală, se schimbase de nerecunos- 
cut. Ochii dispăruseră sub ploape enorme. Nasul era triplu. Tot 
aşa am mai văzut odată, ridicată pe braţe, victima tumefiată a 
unui match de box. 

Isprava ne’a dat de lucru. Punând comprese, polemizând pe 
chestia remediilor celor mai eficace, consolând şi oblojindu-ne 
amicul, n'am observat când a trecut timpul. 

— Iaca vin şi boierii! anunţă sluga şaşie. 

Boerii soseau într'un docar înalt, urmat de alt docar mai 
puţin înalt şi tot atât de încărcat. Erau mai numeroşi decât în 
aşteptările noastre. 


80 


— Vin şi cu boierii dela Icuşăşti! ne lămuri sluga. Cu 
domnu Enacache şi cu duduia Elisa. 

I-am primit în capul scărilor, cu largi reverante şi cu o bu- 
curie gălăgioasă, care îndată nu ni se păru răsplătită cu aceeaşi 
monedă. 

— Voi erati? ne întrebă Tucar, mai mult mirat decât bu- 
curos, lepădând haturile. 

— Noi! am strigat voioşi întrun glas, ca să confirmăm 
prin auz, ceiace poate amicului nostru scump nu-i venea să 
creadă aevea, constatat numai prin văzul înşelător. 

— Ei bravo! rosti de mântuială şi îndată se întoarse spre 
slugă, să afle ceva mai important: 

— A fătat Gafita? 

— Inca nu. 

— Asta nu-mi place! mărturisi stăpânul contrariat. 

— Fata ea, n’avea mata grijă... îl incuraja şpanchia. 

In acest timp, populația din docare coborise pe terenul 
ferm. Alcătuiam acum două tabere aşezate fata în fata, cerce- 
tându-ne cu legitimă curiozitate şi pregătindu-ne să ne înfrun- 
tăm. Nu era nimeni să ne prezinte. Nimeni nu cunoştea pe ni- 
meni. Tucör mai întrebă nu ştiu ce despre Gafita, pe urmă po- 
runci n'am înţeles ce, despre apa şi ovăzul cailor. 

— Ce aşteptati?... Să vă recomand! îşi aminti, întorcân- 
du-se spre noi şi începu să împartă între cele două tabere, dela 
una la alta, nume şi pronume din care îndată nimeni nu mai re- 
tinu nimic. 

— Şi tu? Ce e cu tine? se interesă distrat, de patania ami- 
cului, care experimentase pe piele proprie, aventura ursului la 
miere. 

—  Albinele... murmură pocăit omul cu obrazul cât luna 
plină. 


81 


— Ce fel, albinele? Aşa dar ai vrut să umbli la albine! se 
miră scandalizat Tucar. Asta e bună! Dar bine amice, acum e 
timpul de umblat la albine?... Ai scăpat eftin... lar tu, Marito, 
tu ce păzeai aici? Ce fel? Vin oameni... Umblă la stupi... 

— Parcă eu İ”am ştiut ce vrea să facă? se apără slujnica. 
Am crezut că se duce... de... când colo îi mirosise a miere... 

— Nu intraţi în casă, domnilor? ne invită nevasta lui 
Tucar, scoțând o chee uriaşă, de biserică, şi răsucind-o în 
broască. 

Din uşă, îşi scoase şi pălăria. Arăta acum o figură de ana- 
mită, cu o apreciabilă lipsă de nas la cântar. Părea că natura 
i-a confecționat o fata cu trei pometi deopotrivă de proeminenți, 
iar pe cel din mijloc l'a perforat cu două orificii atât de căscate 
şi adânci, încât nu era nevoie de un aparat cu oglinzi să-i vezi 
miezul creerului. 

— Poftiti, vă rogl... 

Am intrat impingandu-ne şi invitându-ne, toată trupa, dar 
fără Tucăr. 

Prietenul nostru era nerăbdător să constate personal de ce 
încă nu e mamă, Gafita. 

Ne-am aşezat pe marginea scaunelor şi am început a dis- 
cuta despre timp. 

Îndată se iscă o controversă acerbă între madam Stoichiţă, 
domnul Enacache şi cucoana Elisa, la care se amestecară cu 
autoritate de mici viitori agronomi şi viticultori, copiii din am- 
bele emisiuni: Tucar şi Enacache. Unii erau pentru ploaie ur- 
genta. Alţii cereau încă o săptămână de soare, dar fără vânt. 
Unii pledau pentru porumb, alţii pentru grâu. Unii pentru sfe- 
cla, alții pentru vie. 

Apăru şi Tucar, care se dădu imediat de partea ploii. 

— Voi ce ziceti? ne întrebă cu un ton de zeflemea. 


82 


— Ce să spunem, dragă Tucar? Noi n'avem nici sfecle, nici 
grâu, nici vie... Dacă e nevoie de ploaie, ploaie să fie!... Dacă e 
nevoie de soare, cu atâta mai bine!... Noi am rămas nişte oră- 
seni, ignoranti în aceste chestiuni. 

Tucar făcu un gest fluturat cu palma, adică: „Vă cunosc, 
nu mai era nevoe să mi-o spuneți!” Pe urmă trecu în cealaltă 
cameră urmat de madam Stoichiţă şi de cei doi prunci, emisia 
Tucar. Am rămas numai cu mosafirii şi cu odraslele respective. 
Dar ne-am mişcat pe scaune agitati de mari speranțe. Nu ne în- 
doiam că prietenul tinea acum conciliabul ce şi cum să ne pre- 
gătească mai repede: pui fripti, ochiuri cu unt, brânză şi smân- 
tână, vin brumat în pahare... 

Am început a plescăi numai la gândul celor ce ne aşteptau. 
Un stomah ghiorăi proletar, cu glas de ventriloc. Toţi ne ui- 
tarăm scandalizati unul la altul, lăsând să se înțeleagă că nu el, 
ci celălalt fusese cu pricina. De fapt, poate toți ne simţeam ace- 
leaşi aptitudini de ventriloci. 

Domnul Enacache, care era foarte mustecios şi se dispen- 
sase de cravata înlocuită cu un simplu buton nichelat, ne des- 
tăinui că el nu poate suferi Capitala. 

— Ma mir cum puteţi trăi în cuptorul ăla! Eu mă întorc 
cu durere de cap. 

— Comparaison n'est pas raison, Enacache! rosti subțire 
cucoana Elisa, plasând cam deplasat un dicton, pentru care am 
înțeles îndată că avea o deosebită slăbiciune. Ba mie, ce să vă 
spun? Eu mor după Bucureşti! 

— Nu începe iar cu Bucureştii tăi, că tot cu ei mă toci 
toată ziua la cap! tăie aspru expansiunea soției d. Enacache, 
cu o autoritate răstită de tiran. 

Cucoana Elisa oftă şi ridica ochi de martiră în tavan. Se 
imputina pe scaun. Dura tăcere. Din camera de alături, răsunară 


83 


deodată plescăituri repezi de palme şi un glas de copil isbucni 
în tipete sfâşietoare. 

— Asta e Costică! ne informa confidential, cu o sadică 
satisfactiune, unul din copiii emisia Enacache. 

— Cine te-a întrebat? îl electrocută privirea paternă. 


2 


nə 
m 


q 


— Cine te-a intrebat? il electrocula privirea paternă. 


Copilul tacu şi se scobi in nas, meditativ şi melancolic. 

— Puteţi face orice prostie in viaţă, numai copii să nu 
faceţi! ne sfătui Tucar, intrând în cameră, trântind uşa în urmă 
cu piciorul şi frecându-şi palmele roşii. 


84 


— Comparaison n'est pas raison, domnule Stoichiţă! ex- 
clamă tam nesam, cucoana Elisa. 

Tucar păru că n’aude. Se aşeză la masă şi scrise ceva in- 
tr'un carnet. Am înțeles că erau cifre, fiindcă de două ori con- 
trolă coloana de jos în sus şi de sus în jos. Tăceam. Madam 
Stoichiţă apăru, deschise cu cheia un sertar, din care scoase alte 
chei, se scuză: „Pardon!” şi dispăru pe cealaltă uşă. Iarăşi am 
tăcut. Dar cu o lumină de nerăbdătoare satisfacție în ochi. Sco- 
sese şi plecase cu cheile. Desigur cheile dela dulap, cămară, 
pivniţă... 

— Voi nu jucaţi maus? ne întrebă Tucar, închizând car- 
netul şi ridicandu’se. 

— Nu! am declarat în unanimitate. 

— Păcat. Am fi făcut două mese. Noi asta facem în fiecare 
Duminică. Venim unii la alţii, cu schimbul, şi jucăm maus. Joc 
inofensiv. Trece timpul... Auzi, mico? se adresă lui Madam 
Stoichiţă care intrase in cameră şi-şi pusese cheile în brâu. Auzi? 
Prietenii ăştia ai mei nici maus nu sunt in stare să joace. 

— Se poate? se scandaliză cucoana gazdă. 

— Nu e nimic! o consolă Tucar. Facem masa noastră şi 
dânşii au să privească. Aşa au fost ei chibiti toată viata! adăogă 
după o pauză, cu un evident dispreț. 

— Comparaison n'est pas raison! observă cucoana Elisa. 

Tucar trase o masă cu postav verde la mijloc, scoase din- 
tr'o cutie un pachet de cărți destul de soioase, îşi invită parte- 
neril. 

— Observati atent şi aveți să prindeti îndată mecanismul 
jocului! ne sfătui binevoitor. 

— Degeaba. Pot să privesc oricât de atent, nu prind nimic, 
rosti îndurerat cel mai sugubat dintre noi, care moştenise la ca- 
fenea locul lui Tucar. Tu nu ştii cât de distrat sunt eu?... 


85 


ile în brâu, 


i pusese che 


1-3 


intrase în camera ş 
86 


Care In 


— Nu ştiu! spuse cu nepăsare Tucar, împărțind cărțile. 

— Chiar dacă nu ştii, ţi-o amintesc eu! se incapatana prie- 
tenul care avea de plasat o anecdotă marsilieză, proaspăt citită şi 
localizată adhoc. Sunt aşa de distrat, în cât eri, nu mai de- parte, 
am crezut că m'am întâlnit cu tine pe calea Victoriei. Puteam să 
Jur... 

— Hi cum? se miră madam Stoichiţă. 

— Foarte simplu, doamnă, declară prietenul, respirând u- 
şurat, când văzu că însfârşit îşi poate plasa anecdota. Să vedeți... 
Aseară treceam pe calea Victoriei! Pe cine să văd în dreptul lui 
Djaburov?... Pe Tucar! Trebue să ştiţi, că aşa spunem noi lui 
Stoichiţă. İl văd pe Tucör. Mă vede. Îi fac semn. Îmi face semn. 
Traversează strada. Îi strâng mâna. Îmi strânge mâna. İl pup. 
Mă pupă. Ne privim... Puteţi crede orice despre noi, doamnă! 
Dar când ne-am uitat mai bine, văd că nu eram nici eu, nici €l!... 

— Cum asta? se încruntă madam Tucar, cu un dureros 
efort intelectual, care săpă brazdă adâncă pe frunte, în prelun- 
girea nasului lipsă la cântar. 

— Comparaison n'est pas raison!... interveni cucoana 
Elisa. 

Prietenul ne privi desnadajduit. Nimeni nu zâmbise. Era 
cel mai jalnic efect al unei anecdote povestite vreodată. Toţi 
neam fi aşteptat să-l vedem pe Tucar sărind în sus. Era o anec- 
dota în genul lui, de odinioară. S’o fi povestit el, cu mimica lui, 
cu sublinierile lui, şi cu absurdul lui... 

Tucar, număra punctele jocului cu o concentrare de pen- 
sionar ramolit. 

Tăcerea devenise penibilă. Noroc că intră servitoarea în- 
tr'un suflet, anunțând cu o expresie de entuziasm: 

— O făcut purcica! 


87 


— Hi bravo! Aşteaptă că vin... lepădă Tucar cărțile şi 
plecă. 

Plecă şi madam Tucar. Plecară şi copiii, din ambele emi- 
siuni. 

Am rămas iar singuri, cu mosafirii. D. Enacache se întoarse 
foarte nelămurit, către cel cu anecdota: 

— Şi cum spuneai dumneata, te rog, că a fost chestia de- 
eri? Te-ai întâlnit cu Stoichiţă... Ziceti că v”ati pupat. Şi când 
colo nu era nici el, nu erai nici dumneata. Se poate una ca asta? 
Ia gandeste-te mai bine!... De el nu zic. Ti-o spun eu, că nu era 
el, fiindcă era aici. A fost cu mine să cumpere nişte boi... Dar 
dumneata? Poate erai şi nu-ţi aduci aminte. Oricât de distrat 
ai fi, tot trebue să-ţi aduci aminte. Erai ori nu erai?... Gândeş- 
te-te cu ce haine erai îmbrăcat şi atunci ai să ştii, dacă erai dum- 
neata sau poate numai unul care semăna cu dumneata. 

Noi ascultam inghetati. 

— Comparaison... începu unul din noi, în glumă. 

— ...n”est pas raison! complecta surâzând serafic, cucoana 
Elisa, fericită că ea, spre deosebire de d. Enacache, găsise un su- 
flet care s’o înțeleagă. 

— Doisprezece! Doisprezece purcei! Duzina întreagă! a- 
nunta triumfal Tucar, intrând şi frecându'şi mâinile cu o bucu- 
rie atât de exagerată, încât oricui i-ar fi părut că a contribuit 
şi el cu ceva, la opera Gafitei. Voi nu vreţi să-i vedeţi? O splen- 
doare de godaci... O duzină de pepeni! 

Codeala noastră, fu îndată interpretată drept un refuz. 

— Ce ştiţi voi! rosti Tucar cu nemărginită compătimire. 
Voi cafeneaua şi prostiile voastre, atât aveţi în cap... Cum e aia? 
Te'ai întâlnit cu mine, ne’am pupat şi nu eram nici eu, nu erai 
nici tu... Încă n'am auzit până acum o idiotie mai mare... 

Tăcerea deveni solemnă şi glacială, de cavou. 


88 


O întrerupse Marita care introduse o tablă uriaşă şi fume- 
ganda. O tablă cu pahare de ceaiu turbure şi cu pesmeti îm- 
partiti cu portia, câte trei pe fiecare farfurioară. Nişte pesmeti 
decolorati, albi şi prafuiti, conservati în cămară desigur de la 
ceaiurile de astă iarnă. Pentru aceasta fusese toată povestea cu 
cheile şi conciliabulul dintre uşi? Ne-am înţeles intr”o singură 
privire. Am început a scoate ceasurile şi a lua mutre foarte în- 
grijorate. 

— Ce, plecaţi? 

— De... Suntem cam grăbiţi! spuse fără mare convingere 
cel cu mujdeiul de usturoiu, sperând să provoace o sgomotoasă 
indignare: „Se poate? Am pus să taie pui!... Să scoată vin!... 
întindem o masă afară”. 

— Eu credeam că mai stati măcar o jumătate de oră, fu 
singura protestare a doamnei Tucar, moale si distrată. 

— Aşa sunt ei... Nu ţi-am spus dinainte? Nu pot trăi fără 
cafenea. Pentru dânşii asta-i viata... Ce pricep ei tara, aer, li- 
nişte?... şi explică Tucar soției, dând mai departe cărțile şi des- 
făcându-şi gulerul fiindcă se înfierbântase de dogoarea ceaiului. 

Pe urmă tăcură şi se înfundară în micul lor univers, fume- 
gos şi mut. 

Ne-am ridicat. Am strâns mâinele. 

— Mai treceţi pe la noi... Vă aşteptăm cu plăcere! ne bătu 
pe spinare, Tucar, pentru a ne încuraja să recidivăm. 

— Mai lăsaţi cafeneaua! ne admonestă amical, madam Tu- 
căr. Nu vedeţi că viaţa de aci are altceva? Nu ca Bucureştii 
dumneavoastră... 

— Comparaison... strigă unul din automobil, făcând semn 
de adio cu mâna. 

— ...n”est pas raison! complectă cucoana Elisa, din balcon. 


89 


ÎNTOARCEREA 


CAP. I. A plecat să lupte pentru Împăratul. 


Straşnic om era Florea Moldovan din Satu-Nou, tara Ba- 
natului. 

Chiar baci Sava, moşul, care de când pătimea de maiu şi de 
punga fierii, vedea toate amar şi nu-i mai plăcea nimeni; chiar 
baci Sava, nu găsea pentru Florea Moldovan decât cuvinte bune, 
de laudă. 

— Fain om, n'am ce dziece! Pui ge hogină nu’i arde şi niece 
de răchie. Că niece la giovăneală lungă nu stă, de-i baş anevoie 
la fapce. Grădina lui iaste mândră cum nu vădzi niece la domni 
şi bucatele lui mi-s tărie faine. Bace-l toaca, că nu-i iclean şi dat 
la rale, ca ceilalți tcineri, tune-i drac in soba lor. 1a”n gina la 
baci Sava, să te tuce, feciorul mosului! 

Florea Moldovan, nu aşteptă să-l tuce baci Sava. 

N’avea vreme. 

Abia însurat de-un an, isi durase casa mândră, cumpărase 
patru jugăre de pământ să-şi rotungească hotarul moştenit din 
părinți, plătea banii la bancă la zi, şi acum aştepta să-l dăruiască 
Domnul cu un prunc. 

Măcar de-ar fi băiat ori fată, el se gândea de pe acum să-i 
agonisească zestre. Toate acestea nu se fac, stând cu brațele în- 


90 


crucişate, duhănind din pipă şi ascultând ce moşmoneşte un moş- 
neag surd şi cam intr’o ureche, ca baci Sava. 

Ziua îl apuca pe câmp, noaptea îl prindea în grădină, iar 
răsboiul cel mare, al noroadelor, l-a găsit în pădure, când încărca 
stâlpi de stejar, pentru poarta împrejmuirii. 

N’a avut vreme decât să deşarte trunchiurile necioplite 


Florea Moldovan, nu aştepta să-l tuce baci Sava. 


încă, de gorun, lângă grajdul vitelor şi să-şi pregătească legătura 
cu straie de drum. Ana l-a petrecut cu ochii plânşi până la tren. 
Şi femeia rămase în colb şi în dogoarea soarelui, printre alte fe- 
mei plânse, când trenul se mişcă în chiote şi cântări, purtând 
voinicii care plecau să moară pentru Împăratul. 


91 


92 


ă la tren. 


Ana l-a petrecut cu ochii plansi 


Pe urmă, o mare tăcere se făcu în sat. Toţi aşteptau cărți 
dela cătane. Dar cătanele scriau rar şi cărțile se pierdeau pe 
drum, dacă nu erau cumva pierdute înadins de către stăpânire, 
ca să nu se ştie câți au murit şi unde le-a fost moartea. 

Răsboiul încăera toate neamurile, ca un foc care se întinde 
mânat de vânt din casă în casă. Florea Moldovan, nici nu prin- 
dea să înveţe bine cum se numea ţinutul în care lupta rigimen- 
tul lui, că ordinul venea să purceadă cu toţii înainte sau îndărăt, 
după soarta bătăliilor. 

Din luna întâia, oastea Împăratului, multă câtă frunza câm- 
pului, potopi în ţara sârbească, sfărmând oraşele şi pustiind sa- 
tele. Sârbii luptau crunt. Îşi apărau viziunile, cu mâini încleş- 
tate pe arme puţine şi slabe dar desnădăjduite. Fiecare palmă de 
pământ era câştigată de oastea împărătească numai după aprigă 
vărsare de sânge, iar când vedeau că au curatit drumul înainte, 
din spate se prăvăleau stânci şi năvăleau cu chiot cei din urmă 
supraviețuitori, între moarte şi fugă, alegând moartea. 

Din cea dintâi lună Florea Moldovanu nu-şi putu ascunde 
mirare şi milă, pentru oamenii desbracati şi flămânzi, careti apa- 
rau cu atâta înverşunare satele lor sărace. 

Când punea puşca la ochi, pe brânci, dosit după peretele 
unui sant sau când năvălea cu baioneta in ruinile prăbuşite de 
bătaia artileriei, oricât alunga gândul el venea înapoi, stăruitor 
ca albina când a simţit mirosul perelor coapte. lar gândul acela, 
era că tot aşa, dacă în satul lor acolo departe ar năvăli un străin 
cotropitor, tot aşa şi-ar apăra cu toţii, ca femei şi copii, cu moş- 
negi şi becisnici, fiecare casă şi fiecare grădină, cu topoare şi 
coase, cu tot ce poate sfărma şi ucide. 

Dar ordinul împăratului era ordin şi jurământul pe stea- 
gul cu pajură, rămânea jurământ. 

Pentru duşman, nu erau îngăduite asemenea începuturi de 


93 


milă şi de şovăială. Se împotrivea, trebuia îngenunchiat. Se a- 
păra, trebuia ucis. 

Oastea înainta după bătălii înfricoşate, prin munţi aspri 
cu poteci înguste şi cu repezi râuri înroşite de sânge. De pe un 
pisc se vedea în vale un sat mic şi alb, în livezile cu frunza au- 
rită de începutul toamnei. Până seara, satul era o movilă de 
ruini, cu ate de fum şi cu leşuri sdrobite sub piatră şi cărămidă. 
Şi cârduri de ciori se inaltau şi se lăsau cârâind, peste hoiturile 
neîngropate în soare şi peste leşurile din spânzurători. Căci aşa 
era porunca neîndurată: orice prins fără straiu militar să fie 
spânzurat spre pildă şi înfricoşare. 

Florea Moldovan ucise trei duşmani şi capătă o cruce. Gân- 
durile lui rămâneau ascunse şi închise cu şapte zăvoare, pe din- 
lăuntru. El era un mic vrednic, supus, cu orânduială în tot ce 
înfăptuia. Gospodarul de frunte, de acasă, devenise soldatul de 
frunte din reghiment, pentru care îndată căpitanii avură cuvinte 
de laudă, ca şi baci Sava, din Satu Nou. 

O singură dată a călcat porunca şi atunci n'a ştiut nimeni 
şi nici n’avea de unde să afle. 

Ziua, fusese bătălie îndârjită la marginea unui sat catarat 
la poale de munte, în codri întunecoşi, de unde tasneau speriate 
de împuşcătutri sălbătăciunile. Satul era neînsemnat. Treizeci- 
patruzeci de case chincite sub stânca sură, adunate ca puii de 
cloşcă în jurul unei bisericuțe cu acoperiş de şindrilă. Dar oa- 
menii îşi apăraseră săracele adăposturi, cu o desnădejde măreață. 
De după ziduri, femeile despletite trăgeau cu arma haiduceşte 
şi de sus, copii rostogoleau bolovanii de piatră ca să astupe strâm- 
toarea. A fost o luptă, cum se vor fi întâmplat altele, numai în 
vremuri vechi, când năvăleau hoardele asiatice, pe cai mărunți 
şi păroşi, să samene în urmă pârjol şi vaet. Cu deosebirea, că de 
astădată, armatele năvălitoare aveau arme iscusite şi multe, iar 


94 


cei care-şi păzeau vetrele din bătrâni şi morţii din cimitirul stră- 
vechiu, erau nişte biete femei şi nişte bieti moşnegi şi nişte săr- 
mani copii, cu arme de întâmplare. 

Îndârjirea luptei, întărâtase cu atât mai mult mânia co- 
mandantilor. Ordinul sunase neîndurat. 

Copil sau femee, moşneag sau nevolnic, fără deosebire de 
vârstă şi de vină, trebuiau trecuţi prin sabie. Odată cu amurgul, 
bătălia sfârşi; printre surpăturile fumegând, leşurile de copii 
stăteau cruce peste morţii în haina ostăşească. Florea Moldovan 
fu din nou lăudat pentru neînfricarea cu care se aflase mereu 
în linia întâia de foc. Căpitanul îl bătu pe umăr şi-i dărui o cutie 
de ţigări scumpe, cu vârf aurit. 

După haosul împuşcăturilor şi detunările artileriei, tăce- 
rea se făcuse deodată atât de adâncă şi nefirească, încât se auzea 
foşnetul frunzelor în codru şi ciripitul păsărilor întorcându-se 
somnoroase la cuib. Dar lumina mai dura albăstrie. Era o amur- 
gire tăcută şi plină de taină, ca în zilele cele bune şi acum atât de 
depărtate, de pace. 

Din urmă, pe drumul îngust, cine ştie de unde, străbătea, 
scârtâitul chesoanelor. Era o scrâsnire surdă de roti, care aducea 
cu dânsa, moartea şi pustiirea. 

Si asfintirea fu deodată tristă şi neliniştitoare, ca o ame- 
nintare. 


CAP. II Era o femee străină şi au fost doi copii desculți. 
Florea Moldovan, păşise adânc în pădure, rasletit, cum su- 
nase ordinul. Fiecare, înainte de căderea desăvârşită a nopții, 


avea poruncă să scormonească toate cotloanele, să scoată fu- 
garii ascunşi şi să-i târâie la moartea cea repede, fără judecată, 


95 


m” fəppiye: ejduue)ur 1 40A 98 wind “eyd 0 1807 V 


96 


unde leşurile spânzurate în crăci trebuiau să slujească pildă de 
crâncen judeţ, satelor mai de departe. 

Urcă din greu pe stânca ascuţită. Se opri să-şi răcorească 
arşita, intr”un şipot limpede cumu-i cleştarul şi rece ca ghiata. 
Aprinse o țigară din cele aurite, şi de acolo, de sus, privi la sa- 
tul cel ruinat, unde soldații întinseseră corturi şi aprinseseră 
focuri. Atunci se rostogoli o bucată de piatră drept deasupra 
capului. De’un lat de palmă să fi trecut mai aproape, îi sfărma 
teasta şi-i improsca creerii în tufele de ferega. 

Nici n’a stiut cand a svarlit tigarea si cum s’a repezit cu un 
scrâşnet de fiară, ameninţată de primejdia nevăzută. Se aştepta 
să găsească duşmani fioroşi, cu armele lor de țărani: topoare 
ŞI coase. 

În scobitura stâncii, ca intr’o gură de peşteră, se aflau nu- 
mai o femee şi doi copii. Un băiat şi o fată, să nu fi trecut nici 
unul de zece ani. Femeia cu ochii larg deschişi de spaimă, cu o 
mână îi strângea la piept, cu cealaltă întinsă, cerea îndurare, 
ocrotindu-i. 

Cerea îndurare, în graiul ei sârbesc. Florea Moldovan în- 
telegea graiul. Nu degeaba în satul lui treceau în fiecare an din 
vecini, negustori şi palmasi sârbi. 

— N'au ştiut ce fac! se tânguia femeia. Sunt nişte copii 
fară minte. Dacă-i găseşti vinovaţi, uite, plătesc eu pentru dân- 
şii. Trage! Spintecă! îşi desveli pieptul. Pe mine ucide-mă. Nu- 
mai lor cruta-le viata... Fii bun. Fii om. Eşti creştin ca şi noi. Ai 
milă... Poate ai copil. 

Florea Moldovan lăsă vârful baionetei în jos. Îşi şterse 
fruntea. Femeia semăna cu Ana lui de acasă. Tot aşa şi-ar fi 
apărat şi ea satul. Tot aşa, copiii, când se vor naşte şi vor fi mai 
möruti. 


97 


98 


— N'au şliut ce fac! se lânguia femeia. 


— Trage! Ucide aci... Dar nu pe ei! Ai milă. Nu pe 
dânşii. 

Femeia îşi întindea pieptul, cu o dungă de încordare între 
sprincene. Copii se strânseră la poalele ei şi începură să plângă 
înăbuşit, cu pumnii mici care au vrut să omoare, duşi la ochi. 
Erau nişte copii şi nimic mai mult. 

Şi îndată după aceia, se întâmplă minunea. Se auziră paşi. 
Un glas întrebând. Florea Moldovan, răspunse cu voce tare şi 
stăpân pe el: 

— Pe aici nu-i nimeni, camarade... Dar vezi repede, la 
dreapta... Mi s'a părut că la dreapta am văzut strecurându-se 
cineva şi am auzit glasuri... 

Nu i se păruse nimic la dreapta, nici nicăiri. Cu trupul lui 
făcuse uşă gurei de peşteră să astupe vederea. Dar gândul îi fu 
împlinit. Patrula trecu mai departe, troznind crăcile uscate sub 
picioare. 

Când se întoarse, ochii femeii răspunseră cu o mulţumire 
mută, mai înduioşătoare ca orice cuvânt omenesc. 

— Şi acum? întrebă Florea Moldovan. Ce faci cu ei? Ce 
faci cu tine? 

Femeia strânse din umeri. Arata ruinile de jos, acum a- 
proape înecate în negura albastra, a înoptării. Casă nu mai avea. 
Bărbatul răpus. Nu mai căuta pe nimeni şi nu mai aştepta ni- 
mic, de la nimeni. 

— Este un drum de fugă, peste munte... Acolo este un 
oraş mare şi oaste sârbească... Am să încerc să ajung până la 
dânşii... 

Dar până acolo, erau atâtea santinele şi atâtea patrule şi 
atâția soldați băteau ascunzătorile, să caute fugarii pentru ju- 
decata cea cruntă! 

Florea Moldovanu aprinse iar o tigare cu vârf aurit. Cea 


99 


dintâi nu’i tihnise. Era să fie pentru el tigarea cea dinainte de 
moarte. Se mai uită la copiii. Aprinse, scuipă şi se gândi. Se ho 
tari, scurt: 

— Mergi înainte, pe unde ştii poteca. Şi când auzi paşi ori 
glasuri, te opreşti. Răspund eu pentru voi, patrulelor... 

Femeia se supuse. Dar cu frică, privind mereu înapoi. Gân- 
dea poate că din clipă în clipă, cătana va infige ascutişul baio- 
netei în spatele unui copil. Au mers aşa, dibuind, poate un ceas. 
Poate mai mult. În vârful muntelui se căscă priveliştea nopții, 
cu văile negre de cealaltă parte, cu sclipirile apelor în lumina 
cornului de lună, cu cerul înstelat deasupra. 

— De aci, încă trei ceasuri de drum şi ajungem! oftă fe- 
meia. 

Un copil începu a scânci. Îi era foame. Îi era sete. İl ustu- 
rau picioarele goale, jupuiate de stânci. Florea Moldovan des- 
legă sacul, dădu cutia de conserve, pesmetii, sticla de rom. 

Pe urmă îşi luă noapte bună. Femeia vru să se lase înge- 
nunchi şi să-i sărute mana, târându-se, că i-a iertat viata. Catana 
Împăratului o opri. 

Si Florea Moldovan, catana Împăratului, cobori tăcut, în 
noaptea slab luminată de argintul lunii. Cobori valea înapoi, în 
satul care râdea astazidimineata, cu albele căsuțe în soare; iar 
acum era un morman de ruini şi de leşuri. Mergea tăcut şi era 
alta, catana împăratului. 

N’a fost decât o clipită că n'a înfipt oţelul alb, în carnea 
crudă a copiilor. Şi n'a fost o clipită, de n'a ascultat ordinul care 
spunea să-i aducă jos, unde-ar fi spânzurat acum în ştreang, cu 
limba neagră scoasă la stele. Pentru ce vină cumplită? Fiindcă 
îşi apăraseră cu puterile lor, casa lor şi biserica lor mică, surpată 
de tun; satul acela care nu făcea nici un rău nimănui şi avea 
drept la viaţă ca oricare altul, sub soare. 


100 


Când ajunse în tabără, mulți dormeau. Unii beau ceaiu şi 
fumau. Rönitli gemeau pe brancarde. Câteva cruci albe şi proas- 
pete, însemnau locul de odihnă veşnică a celor morţi pentru Îm- 
păratul. 

Cineva îl recunoscu. Vorbi vesel: 

— Ei, Moldovan Florea! Ai găsit ceva? Ai pus mâna pe 
vreun hotoman de acesta? Te-am crezut prins. Te-am crezut 
mort. Spune drept, câți ai lăsat acolo, traşi in frigare? 

Fiindcă Florea Moldovan fusese ostaş viteaz, avea faimă 
de om crunt. El, care înainte de a îmbrăca haina cătăniei, cu 
greu se hotăra să reteze gâtul unui pui, pentru borşul de Du- 
minecă. 

Spuse, gândindu-se în altă parte: 

— Trei... Am ispravit cu trei... l-am făcut scapati... 

Ceilalţi întoarseră capul cu uimire şi cu început de mânie. 

— Cum scapati?... Ce fel de vorbă e asta? 

Horea Moldovanu îşi dădu seamă şi adăogă, cu un rânjet 
cât putu mai fioros: 

— l-am făcut scapati, în viata cea de dincolo... Tirei leşuri, 
sus, pe munte. Au din ce mânca mâine corbii. 

— Asa da. Intelegem si noi! strigă bucuros un glas din 
întuneric. Ati auzit, fraților? Florea Moldovan a omorît trei. 
V’am spus eu că e un viteaz. Cel dintâi valah viteaz. Puturos dar 
viteaz! 

Florea Moldovan nu răspunse. Întâia oară simţi o prăpas- 
tie afundă între el şi camarazii de armă, cu alt graiu şi altă cre- 
dintă. 

Îşi făcu pernă din sac şi se culcă. 

Dar nu adormi îndelungă vreme, cu fata răcorită de roua 
nopții, cu ochii deschişi spre cerul albastru şi adânc. 


101 


CAP. III. A fost dus rob, în depărtate pustii de ghiata. 


Pe urmă, răsboiul îl purtă de pe un front pe altul, din spi- 
talul de răniţi la paza convoaielor de prizonieri; prin oraşe 
streine şi în tari cu graiuri necunoscute, de la un capăt al Împă- 
ratiei, la celălalt. 

Florea Moldovan, era un soldat tăcut şi supus. 

Nimeni nu-i găsea nici o vină, dar nimeni nu-i mai aduse 
laudă şi nu-i mai prinse cruce pe piept, fiindcă nimeni nu mai 
putea spune că Florea Moldovan a mai ucis un om. 

Erau vremurile aşa atunci, încât vrednicia se număra după 
câți oameni ucideai ori nu. 

După doi ani, Florea Moldovan cu grad de plutonier, arăta 
la fata aspru şi călit de fumul şi dogoarea bătăliilor. O singură 
dorință îl încercase şi aceia nu i s'a împlinit, nici după ce căzuse 
străpuns de trei gloanţe şi zăcuse două luni în spital. Ceruse în- 
voire să se întoarcă măcar pentru o zi acasă, să-şi vadă copila. 
Primise carte târzie, după ce rătăcise îndelungă vreme, căutân- 
du-l, în urma righimentului. 

Cartea, îi aducea veste că e acum părintele unei fetițe să- 
nătoase şi rumene. Ana îi dorea voie bună şi ruga A-Tot-Stăpâ- 
nitorul, să-l apere în primejdii. Mai spunea că vremurile se arată 
aspre chiar pentru cei rămaşi acasă. Dar nu spunea cum. Poate 
fiindcă nu era ingaduinta. Poate fiindcă nici ea nu putea aşterne 
pe hârtie, toate urgiile despre care începuse a se vorbi printre 
cătane şi din a căror pricină, nici nu se mai dădea acum învoială 
soldaților să meargă acasă şi să aducă svonuri neliniştitoare. 

Tar după două sau trei asemenea cărți, scurte şi cu necazu- 
rile stăpânite în cuvinte puţine care ascundeau adevăratele stări, 
ştirile încetară. 

Florea Moldovan lupta pentru Împăratul, dar Împăratul 


102 


nu”i mai dădea voie să gândească şi să afle veste despre satul lui, 
casa lui, femeia lui, copila lui, pe care încă nici n’o ştia cum 
arată la chip. O visase în nopți grele. Şi întotdeauna visul o 
arăta într'o negură turbure şi întotdeauna în crunte primejdii. 
Când înecându-se, într'o apă neagră, care o târa departe de el, 
şi el nu-i putea sări într'ajutor, țintuit locului de o putere duş- 
mană. Când muşcată de un zăvod turbat. Când ameninţată de 
un tăiuş de sabie, gata s’o spintece, aşa cum văzuse aevea măce- 
lul copiiilor în ziua cea de luptă, din micul sat de munte sârbesc. 

Atunci sabia, sfredelea carnea, răsucită în oasele fragede 
— Şi nici o mână nu se îndura să se ridice ocrotitoare, aşa cum 
a scăpat el dela peire, femeia şi copii care-i voiseră moartea şi 
s'au cait. Se înălța tresărind din somn, cu un gemăt. Era bucuros 
ca totul n'a fost decât un vis rău. Dar adevărul cel aevea, nu 
era mai putin înfricoşat. Mereu bubuitul tunurilor. Mereu clăn- 
tanitul mitralierelor. Şi mereu tărgile cu morți şi răniți: vaetul 
unora, mirosul greu al cărnii intrată în putreziciune. 

Totul părea că n’are să mai sfârşească niciodată. 

Pentru Florea Moldovan, sfârşi când se aştepta mai puţin. 
În şanturile Galiției, după o bătălie necurmată de o săptămână, 
toată divizia căzu împresurată. lar Horea Moldovan, porni în 
convoiu dezarmat, spre depărtatele pustii streine. 

Mergea cu fruntea în pământ, dar cu inima uşoară. Cel 
puţin nu mai lupta pentru un Împărat care nu-i dădea voie să 
afle ştiri de acasă, fiindcă acasă, inaltase spânzurători. 

Drumul fu lung şi greu. Dar prizonierul văzu lucruri nemai 
văzute. Stepe ca marea incremenita; munți până la cer; ape 
curgând trândav între tarmuri de trei ori mai late ca Dunărea, Ti- 
sa şi Mureşul împreună; oraşe cu sute de turle poleite; herghelii 
fugind la trecerea trenului, cu ropot de copite ca o furtună care 
se depărtează... Totul aci, era pe altă măsură. Pe o măsură mai 


103 


"gvoğn CUNT nə Jep Yugured uy vajunsy nə7səSsəry 


104 


mare. Apele mai largi, pustiile mai nemărginite, turmele mai 
numeroase; iar armatele pregătite în uniforme proaspete să 
pornească spre fronturi, erau câtă frunză şi iarbă. Florea Mol- 
dovan, a cunoscut astfel că este pe lume o împărăție mai mare şi 
mai îmbelşugată, ca a dragutului de Împărat. 

Pe urmă, chipurile oamenilor începură să arate din alt 
neam. Turtite si cu ochii oblici, lucioase si cu mustătile rare, 
spânzurând a oală. Oameni pe jumătate sălbateci, călărind pe 
cai păroşi fără şea, răcnind unii la alții în graiuri barbare. 

Convoiul lor se opri printre aceşti oameni, în pustietatile 
dela celălalt capăt al pământului. Cu mare uimire, Florea Mol- 
dovan descoperi în aceste stepe depărtate alți tovarăşi români 
de robie, din toate oştile împărăției. 

Se adunau seara la focuri, să-şi cânte acelaş viers de acasă. 
Află dela cătanele din Maramureş şi Bucovina, aceleaşi cimili- 
turi şi eresuri. Robia nu era prea grea. Mai aspru era cerul aces- 
tui ținut, când răscopt de dogoare, când trosnind de îngheț. 
Orânduiala stăpânirii îi împărţise la muncă uşoară. În pădure, 
la tăiatul lemnului sau la tamaslăcurile nesfârsite de vite, de unde 
pornea carnea sărată şi butoaiele cu unt galben cum e ceara, pen- 
tru toată armata Țarului. Alţii căzuseră mai rău, în robie de 
ocnaşi, la minele de plumb şi de aramă. 


Pe om dacă-l duci în pustie, se învață cu pustia. Nu se 
sbate ca fiarele pustiei, pe care dacă le închizi in cuşcă, tanjesc 
după câmpurile largi şi nu se ogoiesc până la moarte, cercând 
de o mie de mii de ori, să sfarme gratiile. Florea Moldovan, nu 
tanjea după libertate. Tanjea dupa sat, după nevastă şi după 
copilă. Dar ştia că de-ar scăpa de aici, oastea Împăratului l-ar 
purta din nou de la un front la altul în neîmblânzita datorie de 


105 


a ucide cu necurmare, fără să-i lase o singură zi de răgaz, să-şi 
vadă satul, nevasta şi copila. 

De aceia, socotea că a fost poate un noroc, poruncit de sus, 
ca în loc să se taraie în şanţuri glodoase şi să ucidă sau să se lase 
ucis, a ajuns acolo, tocmai la marginea lumii, să aştepte sfârşi- 
tul răsboiului, îndeletnicindu-se fără nici o primejdie, cu treburi 


po + 


Ro 
Cet” SEE 


In pădure la tăiatul lemnului...., 
cuminti şi paşnice de gospodar. Cum era vrednic, lucra cu spor. 
Cum era ascultător, îşi căpătă încrederea paznicilor. lar paza, 
era destul de uşoară, şi fără aceasta. 
Un singur lucru nu străbătea până la dânşii. Veşti despre 
soarta războiului. Încăerarea rămăsese la celălalt capăt al pămân- 
tului. Aici, despre o biruinta ori despre o înfrângere, ajungeau ştiri 


106 


abia după ce înfrângerea se prefăcuse din nou în biruinta. Şi aşa, 
după o jumătate de an, când iarna îşi vâjia viscolul din plin, află 
că tara românească a intrat încă din vară, cu sabia în războiu, 
să răscumpere cu sabia libertatea tuturor românilor de ori unde. 
Florea Moldovan, se bucură cu ceilalți tovarăşi de graiu căzuți 
în robie, că se vor întoarce acasă, în tara românească. Pentru 
asemenea războiu, oricât ar fi fost de greu, acum ar fi avut şi el 
tăria crâncenă să înfigă baioneta într'un piept şi să ucidă. Îşi 
aduse aminte de crunta înverşunare cu care femeile, moşnegii şi 
copii din satul sârbesc de munte, îşi apărau casele lor sărace dar 
fără stăpânire streină. Se trezi noaptea cântând cântece de dor 
de acasă. Cântau şi alții, la fel, măcar că erau unii din Bucovina, 
alții din Sighetul Maramureşului, alții din Făgăraş. Graiul lor era 
acelaş, cântecele aceleaşi, şi dorul de casă, acelaş. A doua zi, 
isco- deau să afle de la paznici, veşti din gazete, despre mersul 
războiului şi faptele oastei româneşti. 

Dar ziarele aduceau alte veşti, pe care soldații împărăției 
ruseşti, la discutau cu mare aprindere. Puterea Ţarului, se clă- 
tina din temelie. Revoluţia răsturna o stăpânire veche, să aducă 
alta nouă. 

Pe urmă veştile fură din ce în ce mai încâlcite şi nimeni nu 
mai pricepu nimic. 


CAP. IV. El zăcea intr’o colibă de salbateci, iar afară luptau 
oameni ciudati. 


Un ordin, îi strămută pe toţi, în satele singuratice de pe 
linia unde se înşirau trenurile între capătul Asiei şi capătul Eu- 
ropei. Se inaltau gări noui, magazii pentru provizii, se dublau 
liniile de fier, se durau poduri. 


107 


Prizonierii însemnau pentru această treabă, mâini eftine 
şi harnice, fiindcă de la spate mâna biciul cu vârf de plumbi. 

Florea Moldovan se posomori şi lucră în silă. 

De câteva ori, se sfătui cu tovarăşii de acelaş neam, să fugă 
dealungul pustiilor de ghiata, ca să ajungă până la pământul 
Moldovei, ca să lupte în straiu românesc, în oaste românească, 
pentru ţara cea singură, mare şi liberă, a lor. Atunci, veni ştirea 
că asemenea gând a mijit şi în alte minţi. Că undeva, în nesfâr- 
şita Rusie, începeau să se închege sâmburi de armată ardele- 
nească, deslegată de jurământ pentru steagul împărăției şi por- 
nind cu righimente proaspete, spre tara Moldovei. 

Florea Moldovan, cântă într'o seară tovarăşilor de robie, 
cântecul de deşteptare al lui Andrei Mureşanu, pentru care în 
Monarhie, pedeapsa cea mai uşoară era temnita Vatului şi a 
Seghedinului. 

Toţi întoarseră capetele, să-şi ascundă ochii lacrimati. $i 
toți jurara să capete deslegare şi să purceada la răsboiul celălalt, 
cel adevărat, sub steagul lor, nu al Împăratului strein. 

Afară lemnul colibei trosnea de ger. Vântul sgaltina feres- 
trele. În chiotul viscolului, străbătea urletul fiarelor sălbatece. 
Arar, în noapte, trecea un tren luminos şi cald, care nu se oprea 
niciodată, întorcându-se din oraşe îmbelşugate şi mergând spre 
oraşe îmbelşugate. 

El se simțeau singuri şi parasiti, în creştetul înghețat al pla- 
netei, departe de tot ce e cald, prietenos şi bun. 

Un om cu cojoc mitos, cu fata galbenă şi cu ochi oblici, 
intra pe uşă odată cu o năvală de viscol care tremura flacăra 
opaitului. Siberianul mirosea a iuft şi a mahorcă, a untură sleita 
şi a ceaiu. Dar le râdea prietenos cu ochii lui mici şi înclinați. 

Se înţelegea prin semne şi prin scurte cuvinte ciuntite. Pu- 
nea samovarul de ceaiu. Îi ruga să cânte. Ei cântau cântecul 
deş- 


108 


teptării, cu ochii aprinsi, înălțându'se în picioare, fără să-şi dea 
seama. Şi sălbatecul se minuna foarte de această putere tainică 
a cântecului care ridica intr’un singur suflet, oameni veniți de 
atât de departe şi nădăjduind aprins, cine ştie ce îndepărtată 
fericire. 

Pe urmă iarna trecu şi altă vară şi din nou iarna. Gărzile 
se schimbară. Războiul se strămută dela hotare, înlăuntrul împă- 
ratiei dislocate din toate încheeturile. Intr’o dimineaţă soldaţi cu 
uniformă românească scoborira dintr”un tren şi Florea Moldo- 
van auzi glas de acasă. Minunea se întâmplase. O oaste ardeleană 
lua ființă la Irkutc. Florea Moldovan, din nou incinse cartuşiera 
şi merse cu proaspeţi tovarăşi de arme, până in miezul pădurei 
Taiga, să apere drumul de duşmani noui: armata roşie. 

Povestea acelui an de războiu în pustiuri necunoscute, se 
află scrisă în cărți. Dar nici intr’o carte nu se află scrise întâm- 
plările înfricoşate pe care le-a trăit Florea Moldovan. 

După două luni de lupte cu soarta schimbătoare, intr’o di- 
mineata, a căzut cu piciorul sfărâmat, sub copitele cavaleriei ro- 
sii. Rostogolit cu fata în sus, a văzut de o sută de ori ridicân- 
du-se deasupra fruntii o copită svacnind în galop, gata să-i sdro- 
bească teasta. Închidea ochii cu spaimă. Si când îi deschidea, 
copita cu potcoavă groasă de fier trecuse, dar apărea alta, uriaşă, 
să sdrobească o frunte de taur. Aşa s'au perindat escadroane 
şarjând în pulbere albă de zăpadă, până când oastea s'a depăr- 
tat, şi cu sângele scurs prin vinele piciorului sfâşiat, Florea 
Moldovan şi-a pierdut cunoştinţa, cu privirea înfiptă în cerul 
înalt şi gol. 

S’a deşteptat intr”o colibă de sălbateci care mâncau peştele 
crud. N’a ştiut cine l-a târât aci, nici de ce. A zăcut aşa sapta- 
mani după săptămâni, pe o lavita aşternută cu blănuri greu mi- 
rositoare, în vreme ce trupele româneşti se depărtau spre Vla- 


109 


divostock, să pornească acasă deacurmezişul pământului, peste 
mări $i oceane. 

Oameni ciudati, cuprinşi de o cruntă nebunie, treceau şi 
se întorceau, semănând moartea în urmă şi spânzurând leşurile 
în stâlpii de telegraf de pe marginea transsiberianului. 

Armatele se căutau, se alungau, se ajungeau, se măcelă- 
reau cu o îndârjire pe care n”o cunoscuse nici războiul fronturi- 
lor celor mai vestite, fiindcă nici o ură nu e mai mare decât ura 
dintre frate şi frate. Armate roşii, armate albe. Ruşii se stâr- 
peau între dânşii şi porneau mai departe în chiot înebunit. lar 
după fiecare armată alungată, stolurile de păsări se lăsau ca o 
funingine neagră pe zăpada albă, să scoată cu pliscul încovoiat, 
ochii morților încă neraciti. 

Unii căzuţi mai răsuflau încă. İncercau să se apere. Pasărea 
plesnea în ochiul viu şi se înălța croncănind, ca să se întoarcă 
şi să bată mai adânc în orbita goală, până la creerul moale şi 
cald. 

Cei doi sălbateci în cojoacele lor unsuroase, ieşeau ca diho- 
rii din ascunzătoare, se întoarceau cu ceasuri şi inele, cu tot ce 
era mai sclipitor, cu legături de vestminte şi cutii de lapte înche- 
gat, din care mâncau hulpav cu tot obrazul văruit de sleiu. 

Nici nu s'ar fi deosebit care e bărbat sau femee, în făptu- 
rile lor deopotrivă de hidoase şi în straele lor deopotrivă de mur- 
dare. Îşi vorbeau, cu degetele repezite în ochi. Ascundeau prada 
în unghere acoperite cu pământ. Râsul cu gura până la urechi 
era surd, fără glas, ca intr’un vis fioros. 

Din patul lui de blănuri, Florea Moldovan îi privea cu 
spaimă şi totuşi cu recunoştinţă, fiindcă se arătaseră miloşi şi 
blânzi cu el, din cea dintâi zi. Cea care de bună seamă era femeia, 
îl oblojise cu leacuri de ierburi şi unsori. Bărbatul, înțelegând 
prin semne, că Florea Moldovan nu poate mânca peştele crud, 


110 


ieşea sa’i aducă vânat prins în căpcăni, pe care-l frigea pe car- 
buni. De toată trecerea oştilor pe rând învinse şi biruitoare, îl 
apörase, dându”l drept un bolnav de al lor. Aşa cum era, bărbos 
şi murdar, cu ochii în fundul capului şi cu pielea verzuie de 
atâta şedere în aerul înveninat de miasme, nici n'ar fi părut 
cuiva, bărbatul arătos din Satu Nou, omul cel fain al lui Baci 
Sava. ŞI nici nu-şi mai amintea parcă nimic, din această altă 
viață, pentru totdeauna scufundată în neguri. 

Rana cu sângele stricat se prindea greu. 

Florea Moldovan, se trezi că a uitat să vorbească omeneste, 
de când nu mai schimba cu nimeni un cuvânt omenesc. În cea- 
şurile cât rămânea singur în încăperea cu duhoare de blănuri 
sărate şi de untură râncezită, îşi povestea cu glas încet, istorii 
auzite de copil, numai ca să se asculte în graiul de acasă. Oricine 
Par fi auzit atunci, lar fi socotit cu mintea scrântită. Un om care 
vorbeşte singur ca să nu-şi uite graiul! Cincar crede că există 
pe lume şi-o asemenea suferință intr’o pustietate de la margi- 
nea lumilor? 

Alteori, Florea Moldovan, începea să îngâne doine tărăgă- 
nate, colinde şi hore, până ce-l fura cântecul de deşteptare al 
Mureşanului. Se oprea ruşinat, când îşi dădea seamă cum un 
nevolnic ca el, care nu se putea târî decât în coate, cutează să 
cânte chemarea aceia dârjă şi furtunoasă, la deşteptare şi la 
faptă. lar atunci, în singurătatea şi în pustiul lui, în întunericul 
cutreerat de vânturilor ghetoase, îi cobora cald gândul că şi aşa, 
fără el, în ţara lui cu soare auriu şi cu râuri blânde, alți oameni 
mai norocoşi, înfăptuiau fără îndoială ceiace îndemnase atât de 
vijelios, cântecul vechiu. 

Adormea toropit. Nu auzea când au intrat gazdele, cu 
mersul lor târâş, de dihori. Visul somnului îl purta departe... 
Acasă. În zi de sărbătoare, când toți în straiu curat, cântă la 


111 


"Hosun 15 LMqI9I op Tanovey no əsifolqo ŢI “grəməy ürə gurtos gunq əp 9120 gən) 


slujba bisericeasca în cor. Se vedea alături de Ana, cu fetița de 
mână. Şi tot cerul era mai albastru, soarele mai blând, florile 
mai suav mirositoare, apa isvoarelor mai limpede, mai lină adie- 
rea vântului şi mai dulce mierea albinelor — ca intr’o tara liberă 
şi pusă sub paza Domnului. 

De mult pierduse răbojul zilelor. Nu ştia când e sărbătoare şi 
când zi lucrătoare. Oamenii din colibă, cu faţa turtită şi cu ochii 
înguşti, aveau sărbători şi închinăciuni păgâneşti. Florea Mol- 
dovan, gândi că a ajuns şi el un păgân. 

Odată cu primăvara, începură să puhoiască apele. Durerea 
slăbi. Rana prinse a se închide. Sprijinit de pereţi încercă pe în- 
cetul, câțiva paşi. Gazdele se bucurară şi cu multe strâmbături 
de veselie, il îmbărbătau proptindu”1 de subsuori. İntr”o lună fu 
pe picioare. 

Când se uită în donita cu apă şi”şi văzu chipul, se trase îna- 
poi speriat de fata aceia păroasă de urs! Prin semne ceru diho- 
rilor unealta de fier, încrucişată în chip de foarfece. Îşi ciopli 
barba, îşi reteză pletele. Se cercetă din nou în oglinda apei şi se 
găsi mai omenesc. 

În soarele cald, ieşea să prindă viata şi sânge, odată cu toate 
gângăniile primăverii. Lua aminte că altfel arată aceste gângănii 
decât cele de acasă. Altele erau păsările. Şi altfel cântecul lor. Şi 
nu ştia în ceasul acela, dacă şi acolo e primăvară, sau numai a 
început, sau sfârşeşte... 

İntr”o dimineaţă chemarea fu atât de puternică, încât hotărî 
să plece înainte de a aştepta să prindă toate puterile. Spuse a- 
ceasta prin semne gazdelor. Perechea de dihori se întristă. Dar 
nu-l opri nici unul. 

İl insotira până departe, purtându-i legătura cu straie dăruite, 
din cele culese de pe morţi. La despărțire, amândoi incepura să 
se tânguie cu jale şi să-i ureze călătorie bună, în graiul lor, cu 


113 


semnele lor. Femeia scoase din căptuşala de piele un dar rar. Un 
ceasornic sclipitor. Un ceasornic care nu mergea, cu rotitele ru- 
ginite sau sfărâmate, dar o podoabă pentru ei scumpă. Il dă- 
ruiau, semn de veşnică amintire. 


Işi ciopli barba, işi reteză pletele. 
CAP. V. Pe urmă, a plecat spre satul lui de departe. 


Aşa a pornit Florea Moldovan, cu legătura în bat, deacurme- 
şişul lumii, să-şi caute satul şi casa. 

Drum lung. Drum greu. 

Pe acest trist pământ unde oamenii se războiesc şi se ucid 
fără pricină, orbecăi ca un orb într'o hrubă. Nu ştia să întrebe. 


114 


Nu înţelegea ce i se răspunde. Iar fiecare îl credea dat cu vraj- 
maşul. Unii l-au tarit în convoaiele de prizonieri. Alții l-au des- 
puiat de haine. Ceilalţi l-au varit în ocnele de plumb, unde iar 
a pierdut rostul zilelor şi unde au început să-i cadă dinții şi să-i 
se desnoade incheeturile degetelor. 

Cum a scăpat, nici el n’ar mai fi ştiut să spună. Poate fiind 


Aşa a porni! Florea Moldovan, cu legătura in bit, ... 


că l-au tarit alții. Poate fiindcă tot una-i era acum, dacă moare 
de glonţ ori de foame. Şi iarăşi s'a târît in pustietati ghetoase, 
în păduri necunoscute şi înconjurând lacuri cât o ţară de late. 
Acum nu mai avea înfăţişarea de om. Un cerşetor gârbovit. 
Un stârv. 
De aceia poate nu-l mai oprea şi nu-l mai cerceta nimeni. 


115 


Prin târguri se târa să doarmă sub poduri şi culegea rămă- 
site aruncate, luptând cu potăile să împartă prada. Pe urmă 
simți că se apropie spre altfel de ţinut, cu soare mai blând şi cu 
văzduh mai prielnic. Trecuse atâția munți şi atâtea ape, printre 
atâtea neamuri de oameni şi atâtea oraşe, încât îi părea că se 
tariie aşa de două mii de ani, ca jidovul rătăcitor, şi că nu mai 
vine din adâncul cel mai înghețat al Siberiei, ci mai de departe, 
din adânc negru de veac. 

Cea dintâi tresărire îi fu într'o gară, unde înţelese din afip- 
tele tipărite că se află în anul una mie nouă sute douăzeci şi şase. 

Plecase de doispreze ani de acasă. De zece ani se târa când 
prizonier, cand cerşitor închis în temniti, când drumet fara 
hârtii: arătare omenească, fără tara şi fără nume. Invatase un 
singur lucru pe care n’ar fi gândit să-l înveţe vreodată, Florea 
Moldovan, insuretelul fruntaş, vrednic şi mândru, din Satu-Nou. 

Ştia acum să se prelingă pe lângă garduri şi pe lângă ziduri, 
asemeni câinilor fără stăpân. Ştia să se facă neluat în seamă. Să 
primească sudălmi şi lovituri fără să răspundă. Şi ştia să trăiască 
din mila altora. Toată mândria-i de atunci, nu era moartă. Era 
adormită. Răbda şi se târa mai departe. La capătul drumului îl 
aştepta lumina cea mare, la care are să îngenunche ca la un altar. 
Casa lui, copilul lui, satul lui. Şi ceia ce învățase să pretuiasca, 
în satul sârbesc de munte căzut în ruini: libertatea care pretueşte 
mai mult decât viaţa. 

Acum nu mai avea nici o îndoială. În gangurile unde se în- 
ghesuiau ascunşi de ochii poliţiei, vagabonzi de toate neamurile 
şi de toate graiurile, întâlnise oameni, foşti oameni, cu care s'a 
înțeles in nemteasca învățată dela vecinii lui şvabi, de odinioară. 
De la dânşii, aflase cum s'a sfârşit războiul, cum s'a sfărâmat îm- 
paratia şi cum o dreptate mare s'a întins peste toate omenirea, 
în afară de această Rusie care nu'şi găsea încă aşezare. 


116 


O dreptate mare? În această dreptate, intra fără îndoială, 
în rânduiala dintâi, dreptate pentru românii cei care au gemut 
sub călcâiul grofilor. İntr”o asemenea dreptate, satul lui, Satul 
Nou, se află fără îndoială în ţara nouă, în România cea mare, 
liberă şi nouă. lar gândul îi dădea proaspete puteri picioarelor 
şovăelnice şi sângelui sleit. 

PU 277777 


Ştia acum să se prelingă pe lângă garduri şi pe lângă ziduri, ... 


Cu vicleşugul de fiară prigonită, învăţat din atâția ani de 
rătăcire, a ştiut să se strecoare peste graniţă, printre paza san- 
tinelelor, până intr’o tara noua. Tara cehilor. Pe aceştia îi cunos- 
tea. Luptase alături cu dânşii pe frontul sârbesc, pe urmă pe cel 
rus, pe urmă pe cel italian şi din nou pe frontul rusesc, când că- 
zuse prins, şi mai târziu, cu voluntarii lor, în fundul Siberiei, 


117 


când a căzut cu piciorul sfărâmat. İl cunoştea şi le înțelegea 
graiul. A căpătat îndreptări. A ajuns în oraşul unde un domn 
român, vorbind româneşte, i-a dat hârtie şi creitari să ajungă 
acasă, în tara Românească. 

Domnişorul cel cu sticla în ochi, se minunase foarte de 
atâtea întâmplări şi poate nici nu le credea pe toate. 


îi $ b 
: 


$ 


na... — 


Domnişorul cel cu sticlă în ochi, ... 


— Zici ca eşti din Satu Nou? În cazul acesta n”ai nevoie de 
paşaport românesc... Iti trebuie unul sârbesc. 

Ca să se convingă mai bine, domnişorul îşi aburise sticla 
din ochi, o înfipse, mai adânc sub sprinceană şi căută pe o hartă. 
Vorbi pentru sine: 

— Da, da! Unul sârbesc... 


118 


Apoi, întorcându'se către un alt domnişor de la altă masă, 
spuse cu mare mirare: 

— Tot se mai întorc, monşer, nenorociti de ăştia. Au ince- 
put să mă ambeteze... 

Horea Moldovan, era învăţat din oaste, dar mai crunt din 
aspra viata a anilor din urmă, că omul e mai bine să tacă şi să 
asculte, decât să întrebe. Tăcu şi ascultă. Primi hârtiile. Primi 
creitarii de drum de fier. 


Primi hârtiile. 


Domnişorul cu sticla în ochi îl puse să iscălească o hârtie şi 
strânse din umeri: 

— În orice caz, mergi în tara. Acolo ai să te descurci. 

Florea Moldovan, râse întâia oară după atâţia ani, cu din- 
tii lui ştirbi, din ocnele de plumb. Că are să se descurce, la el în 
tara, la el acasă; treaba asta n'avea nevoie s’o înveţe dela un 


119 


domnişor cu sticlă în ochi. Se descurcase el în atâtea tări streine, 
în aşa crâncene vremi, printre atât de vrăjmaşe întâmplări!... 

Şi porni cu trenul, în tara. 

Cu bătaie de inimă, văzu steag românesc, haină de ostaş ro- 
mânesc, auzi glas românesc. Cumpără o foaie şi citi lacom, de-a 
fira’n păr, ştiri din toate ținuturile, căutând mai înainte de ori- 
care, pe cele banatene. Află despre o alegere, unde s'au bătut 
doi, la Caransebeş. Şi află despre un cassar care-a fugit dela 
Lugoş. Mai citi că la Timişoara... 

Dar ce să mai amintim toate? Florea Moldovan îşi spuse 
că aceste foi româneşti, scriu încă intr’o limbă neinteleasa de el 
şi despre întâmplări pe care nu le pricepe. S’au bătut doi la Ca- 
ransebeş? Doi români: un guvernamental şi un opozant. El nu 
pricepea încă dece s'ar bate 2 români, de la o alegere, şi ce e 
aceia guvernamental şi opozant. Nu erau oare înainte de toate, 
toți români, şi nu erau toți frați intr”o tara liberă? Dar minu- 
nările lui Florea Moldovan de abia începuseră. Nu s'au oprit la 
cetirea gazetei. 

Mai află lucruri pe care le ştiţi şi dumneavoastră şi care nu 
sunt din cele mai frumoase. Dar cu care v’ati învăţat cu încetul, 
pe când Florea Moldovan le vedea întâia oară, cu ochii lui proas- 
peti şi insetati, cu care rătăcise prin pustiuri şi beznă, ca un alt 
mag de răsărit, să'şi aducă inima lui strivită, în dar pruncului 
născut în iesle. 

Teslea era; însă pruncul lipsea. 

Dar nici despre aceste lucruri să nu mai vorbim. Le cunoas- 
teti şi dumneavoastră şi nu sunt din cele mai frumoase. Florea 
Moldovan, abia le învăţa. 

Cumpărase bilet până la Timişoara. Acolo era rigimentul 
lui din vremea împărăției. Acolo-şi făcuse socoteala să se o- 
prească între două trenuri, să se înfăţişeze la locul în drept ca 


120 


să-şi capete hârtiile şi să pornească mai repede, acasă, la Satu- 
Nou. 

La Timişoara, rânduiala fu scurtă. Nici nu începu să po- 
vestească multe şi ofițerul îi dădu îndărăt hârtiile de la domni- 
şorul din Praga, cu sticla’n ochi. 

— Ai cam greşit adresa, camarade! Aceasta nu-i de compe- 
tinta noastră. 

Florea Moldovan, nu ştie ce e aceia competinta. Lucrul se 
văzu atât de lămurit în ochi, încât ofițerul se simţi dator să re- 
vină: 

— Zaci că eşti din Satu-Nou? Nu? 

— Da, să trăiţi! 

— Tocmai!... Trebuia să te adresezi la un consulat al Ju- 
goslaviei. N’am ce să-ți fac... 


CAP. VI. Du-te! Satul tău e dincolo de hotar. 


Florea Moldovan se opri în stradă, şi-şi şterse fruntea cu 
mâneca. 

Intr’adevar, străbătuse el jumătate din lume, în cele mai 
năpraznice întâmplări şi mai neintelese amestecuri de noroade 
şi limbi; pretutindeni tot aflase o deslegare. Aici, acasă la el, 
în tara lui, nu mai pricepea nimic. Ce au toți de vorbesc de 
sârbi, paşaport sârb, consulat jugoslav?... 

La urmă, are să se întoarcă în altă zi. Acuma nu e nici o 
grabă. Cum au aşteptat toți doisprezece ani, mai pot aştepta o 
zi-două. Numai el se mistuia de nerăbdare, să-şi vadă satul şi pe 
Ana şi copila, pe care n'a văzut-o nici odată, decât în închipuire 
Şİ”n vis. 

Se duse din nou la gara. Îşi făcea socoteală. Cu orice tren, 


121 


oricât de încet şi cu oricâte schimbări, în câteva ceasuri e acasă. 
Ceru bilet. Omul de după gardutul de sticlă, întrebă nedumerit: 

— Bilet pentru Satu-Nou? Novoselo? Nu există. La 
frontieră. 

Ferestrăuia căzu retezat. 

Florea Moldovan se scărpină în cap a doua oară în ziua 
aceia. Hotărât, în tara asta nouă şi mare şi liberă, s'au încurcat 
limbile de nu se mai înţelege om cu om. 

Se apropie de un hordar, gândind că mai repede se va în- 
telege cu un om simplu ca el. Îi povesti pe scurt şi lămurit de 
unde vedea şi unde se ducea. Omul căscă o gură să încapă în 
ea toată Timişoara, cu Fabric şi Cetate şi cu toate despartiturile 
şi locurile virane din ea. 

— Auzi, frate Gavrile! chemă un alt martor, să asculte şi 
să vadă minunea. Acesta-i un om care vine din Siberia şi nu ştie 
că Novoselor e în tara sârbească!... 

Cel pe care-l chema Gavril, căscă o gură şi mai mare, să 
încapă tot Torontalul. 

Florea Moldovan, tot nu pricepu. Intelese, cu inima încleş- 
tată în pumn de otel, numai când cei doi hordari îl duseră la un 
împiegat cu şapca roşie, să-i explice cu degetul pe hartă. 

— Din ce lume venea? Pe ce lume trăise? Cum poate exista 
un om atât de ignorant? 

Impiegatul cu şapcă roşie, părea foarte indignat de atâta 
neştiință. Ruşinat, Florea Moldovan plecă fruntea, casi cum 
şi-ar fi cerut iertare de atâta prostie, pe câtă o purtase cu el, zece 
ani, din cele mai sălbatice depărtări ale Asiei. 

Se depărtă în afară de calea oamenilor, aşezat pe o piatră, 
să gândească şi să ia o hotărâre. 

Vasăzică, tara cea mare şi bună, nu era pentru el. Acolo, 
în satul lui, un stăpân s'a schimbat cu alt stăpân. Cum s'a în- 


122 


tâmplat vânzarea aceasta, nu putea pricepe, el care a zăcut în 
coliba cu cei doi sălbateci, cu ochii ingusti şi feţele turtite, toc- 
mai la celălalt capăt al pământului, în vreme când alții tăiau cu 
fierul în trupul crud al Banatului, retezându-l în două. 

Pe urmă târziu, poate peste un ceas, poate după mai multe, 
când îşi desprinse fruntea din pumni, gândi cel puţin că stăpânii 
cei noui, nici pe departe nu vor fi semănând cu cei vechi. Îşi a- 
minti iarăşi satul sfărâmat de tun, din munţii Serbiei, vârtoşenia 
cu care femeile, copiii şi moşnegii îşi apăraseră vatra şi libertatea. 

Asemenea oameni cu atâta sete de libertate, nu se poate să 
nu înţeleagă şi setea de libertate a altora. 

Dacă cine ştie ce tainice întâmplări, au făcut să stăpânească 
o bucată din ţara altuia, fără îndoială că stăpânirea lor e blândă 
şi mâna uşoară. Se gândi la femeia şi copiii pe care i-a scăpat în 
codru, în noaptea aceia, apărându-i de moartea în furci. Când 
oamenii au suferit aceleaşi dureri, nu se poate durerea să nu-i 
infrateasca. Şi de pe piatră, se ridică întărit de o hotărâre. 

Cumpără bilet până la hotar. Vameşul român se mulțumi 
cu hârtia domnişorului cu sticla în ochi. Vameşul sârb, îl repezi 
scurt. Paşaport! Viză! Vorba fu lungă şi fără să ajungă la un 
capăt. Santinela îi puse arma barieră în piept. Vameşul îi strigă 
să vină cu îndreptările întregi. Florea Moldovan, rămase pe pă- 
mânt românesc şi liber, dar încă departe de casa şi de satul lui. 

Mai găsi altă piatră să se aşeze şi iar îşi lăsă capul greu în 
palme. 

Dar hotărârea de această dată fu alta. Era învăţat acum să 
se prelingă prin eşiri oprite şi să călătorească noaptea, ascuns de 
văzul oamenilor. 

Aşteptă noaptea. Se strecură pe poteci ascunse. Ocoli prin 
porumburi, cu urechea ciulită să prindă toate vuietele. Merse 
mult, cum era deprins acum să o înşire la drum. Abia în zori, 


123 


când roua jilavi frunzele late, căută un dâmb ascuns unde să 
doarmă un ceas şi să prindă puteri. 

Se trezi cu soarele înalt de trei sulițe. O ciocârlie juca in 
soare, spânzurată de un fir nevăzut; scăpată glonţ, se înălța ridi- 
cată de acelaş fir. 

Pe drum, departe, scartaiau care grele. Mugi un vițel. Dela 
un sat, de undeva, se auzeau lătrături somnoroase de câini. Flo- 


€CPRE KG ob İ 
ƏR gas A, 
RU 
or 6.1) 


oe 


ani carat bilə ə ia 


e sin ə ın Ai iz əə yun ii 


Santinela îi puse arma barieră in piept. 


rea Moldovan începea să cunoască locurile. Inima îi bătea înti- 
nerită. Era ca un ciot de copac uscat, în care a dat deodată pri- 
măvara, vlăstare proaspete, cu mugurele fraged. 

Îşi răcori ochii în ciutura unei fântâni. Îi păru rău, că în 
atâtea târguri pe unde a trecut, nu s'a gândit să-şi radă mai 
proaspăt barba, să-şi cumpere din restul creitarilor dela domni- 


124 


şorul cu sticla’n ochi, haine mai arătoase ca să nu se infatiseze 
Anei, copilei şi tuturor celor din sat, aşa cum arăta atunci când 
era altfel de om. În sdrentele de acum şi cu barba sălbatecă de 
acum, nimeni nu l-ar cunoaşte. Şi i-ar fi ruşine să-l cunoască. 


CAP. VII. Sfârşitul povestei, îl ştie oricine. 


Florea Moldovan merse pe drumuri lăturalnice, să nu dea 
peste oameni cu ochi prea iscoditori. Când văzu cele dintâi scli- 
piri ale turlei dela biserică, cele dintâi acoperişuri, se opri să-şi 
astâmpere bătăile inimei. 

Poate era bucuros că nu se arată nimeni în cale, să-i vadă în 
ochi lacrimile închise acolo de doisprezece ani şi deodată elibe- 
rate ca un izvor care a rupt zăgazurile. Pe urmă ocoli, să intre 
în sat pe ulifi mai dosnice, ca să apară neaşteptat în fata casei lui. 
Întâlni oameni, dar oameni necunoscuţi. În doispreze ani, atâtea 
se schimbă în această nestatornică lumel... Încă o sută de paşi, 
cincizeci... Recunoaşte acoperişul. 

Ce mari au crescut merii puşi de mâna lui! Şi poarta e alta. 
O poartă înaltă şi mândră. Dar de ce altă mână lucrată? İl latră 
un câine străin. Ce prostie a mai gândit! Câinele de atunci tre- 
buie să fie de mult mort, şi chiar dacă printr”o minune împotriva 
firei ar mai trăi, cum şi-ar mai recunoaşte oare stăpânul, în omul 
acesta sdrentaros şi bărbos, în necunoscutul, în cerşetorul a- 
cesta? 

S’a hotărât de altfel, să intre ca un necunoscut. Să bată in 
poartă şi să intre ca un om care trăeşte din milă, aşteptând să 
vadă cine i-ar bănui măcar ființa. Nu se îndoieşte că Ana, numai 
să-şi aplece ochii asupra lui şi are să tresară. 

A bătut. N’a răspuns nimeni. Mai bate. Câinele latră în- 


125 


tărâtat, smucindu-se în veriga trasă pe sârmă. Latră şi arată colti 
duşmănoşi. 

A apărut însfârşit cineva. Un necunoscut, încruntat şi cu 
un cap mare cât o baniţă. Întreabă răstit, sârbeşte: 

— Ce vrei calicule? 

Şi înjură. 

Florea Moldovan a învăţat în doispreze ani să vadă multe, 
să îndure multe, să aştepte şi să nu se mire de nimic. 

Dar oricum, € greu în casa ta, după ce ai mers spre ea de 
ani nesfarsiti, să te vezi de odată socotit calic şi înjurat, de un 
om necunoscut, cu capul cât o banita! Se birue cu greu... 

Spune cu glasul milogilor: 

— Nu vreau decât să mă odihnesc. Şi poate, o cană cu apă. 

— Al santul unde să te odihneşti. Tar pentru apă, fântâna-i 
peste drum. Pleacă! Acum dau drumul la câine... 

Florea Moldovan, se scărpină a treia oară în cap, în ziua 
aceia. Întreabă: 

— Dar stăpâna unde-i? 

— Care stăpână? Nu este aici nici o stăpână. Eu sunt stă- 
pân. 

— Ana... Ana Moldovan. Ana lui Florea Moldovan. 

—  Valaha-i moartă de mult. Haide, iesi că dau drumul 
câinelui. 

Florea Moldovan s'a rezemat de gard. Poate să dea drumul 
câinelui; tot una”i este acum. 

Mai întreabă, târziu, cu o ultimă teamă. 

— Avea o fată.... o copilă... 

— Hi şi? Avea o fată, o copilă... Să fie sănătoasă!... Ce te 
priveşte pe dumneata?... 

— Eu sunt Florea Moldovan. 

Omul cu capul cât o banita, râse cu mare inveselire: 


126 


— Daca aşa crezi că poţi intra în casele oamenilor să furi 
ceva, eşti un mare prost! Florea Moldovan e mort de zece ani... 
Mort in razboiu, cum scrie la acte. Şi acuma, ieşi! 

Omul cel cu capul cât banita, l-a luat de spate şi l-a răsucit 
să-l împingă afară. A trântit uşa. Dar Florea Moldovan nu s'a 
depărtat. S”a aşezat pe marginea şantului şi aşteptă. Asteapta 
ce? Are să se ducă la oameni pe care’i cunoaşte. La tovarăşii lui 
de cântări şi de joacă. Şi are să afle, ceia ce nu poate înţelege 
de la un străin cu cap cât o banita şi cu îngâmfarea cât o stam- 
boală. Cu cine să înceapă? A ridicat ochii, fiindca a auzit paşi 
uşori. 

E o fetiță care vine cu cărți subsuoară. O copilă de şcoală. 
Fetiţa s'a oprit în poartă: 

— Vrei ceva, moşule? O bucată de pâine sau ban? 

A întrebat sârbeşte. lar glasul seamănă cu alt glas. Cu un 
glas venit de foarte departe. 

— Nu vreau nici pâine, nici ban! se ridică Florea Moldo- 
van de pe marginea şantului, răspunzând tot sârbeşte. Dar daca 
eşti bună, spune-mi cum te chiamă, copilito? 

— Livia Moldovan... 

Florea Moldovan a sărit s’o cuprindă în braţe, dar fata 
s'a dat în lături, în fata acestui cerşetor care poate-i nebun. 

Tar de aceasta şi-a dat seamă şi omul zdrentaros, care a ve- 
nit pentru un asemenea ceas tocmai din celălalt capăt al pă- 
mântului. 

Se gândeşte să o pregătească altfel, întrebând-o mai pe de- 
parte ca s’o deprindă cu gândul. Şi fiindcă e carne din carnea 
lui, îi vorbeşte româneşte. 

— Livia Moldovan... Livia. Eu sunt un prieten al părintelui 
tău venit de departe. N'am ştiut că mama ta, că Ana.... 

Fata se dă mai aproape: 


127 


128 


— Ce vrei calicule ? 


— Vorbeşte sârbeşte... Nu înțeleg româneşte decât foarte 
puţin... Spune-mi cine eşti tu, săracule? 

Săracul a plecat fruntea în pământ. Ce-ar fi putut vorbi, 
sârbeşte, cu copila lui, carne din carnea lui şi inima din inima 
lui? A plecat fruntea şi câinele i-a rânjit de după gard. lar strai- 
nul cel cu capul cât o banita, a răcnit la fetița din poarta: 

— Haide! Intră în curte. De când te-ai învăţat să stai de 
vorbă cu valahii puturoşi? 

Sfârşitul povestei îl ştie oricine. 


10 Mai 1929. 


Haide 1 Intră in curte. 


129 


Drum, spre oraşul strein 
Scrisoarea sfârşia cu o chemare: 


„Vino. E un oraş încântător. Sunt sigur că o să te prindă 
farmecul străzilor noastre, cu nume de voevozi şi de ctitori. Un 
oraş pitoresc, cu oameni pitoreşti. 

„Însfârşit, voi avea prilejul să-ţi prezint faimoasa poamă 
rea a familiei, despre care ţi-am povestit cu atâta admirație chiar 
în seara când ne-am cunoscut. Iti amintesti? Unchiu-meu, scan- 
daloasa celebritate a ținutului, fostul sublocotenent care şi-a păl- 
muit colonelul, a fost reformat şi trimis la temniţă, pe urmă a 
străbătut în pas gimnastic, cinci continente, în aventuri fabu- 
loase: când nabab şi cand hamal, pentru ca după treizeci de ani 
să se întoarcă în urbea natală şi ca un Candid, cumintit, să-şi 
cultive grădina. Ai să-l cunoşti la el acasă. In bizarul lui muzeu 
exotic cu panoplii de arme javanesc şi boomeranguri Australiene, 
piei de panteră şi coarne de ren. 

„Dar ce-ţi povestesc? De ghicesc surâzând. Am rămas o mon- 
struoasă excepție. Un fenomen. Un provincial care-şi iubeşte 
oraşul şi îşi găseşte concetatenii interesanti. Aci toţi suntem o 
mare familie. Tu, care n'ai părăsit niciodată Capitala, n'ai să 
înţelegi, decât când vei fi aci. Vino! Depeşează-mi din vreme, 
să te aştept la gară”. 


130 


Bun prieten! De unde a presimtit, cu ce fine antene a cules 
din nevazut, semnalul desnadajduit de naufragiu? 

Tudor Stoenescu-Stoian, avocat cu vagă clientelă şi vag 
colaborator al unei mai vagi publicatii juridice, devora scrisoa- 
rea mai lacom decât anunţul unei mosteniri căzute din cer, ci- 
frată la milioane şi dinainte scutită de fisc. 


Chemarea sosea în una din acele după amiezi, pustii, când 
toată Capitala se goleşte de cunoscuţi, ca în preziua unei miste- 
rioase conspirații. Tudor Stoenescu-Stoian se trezise deodată, 
printre miile şi miile de trecători, intr’o solitudine care-l apăsa, 
ca absurdele panici din visurile rele. 


De pe scaunul restaurantului, se descleştase în silă, ultimul 
consumator, numai după ce chelnerii sfârşiseră de recoltat şer- 
vetele, de clădit solnitile în piramidă şi îi dăduseră târcoale cu 
tusituri de nerăbdare. 


Nu ştia încotro să apuce. O pornise întâi pe Strada Regală, 
pe urmă se răsgândise şi mersese grăbit, deşi fără ţintă, pe Strada 
Academiei. Urmărise cu luarea aminte a unui edil grav preocu- 
pat de problema circulaţiei, spectacolul vehiculelor imobilizate 
la încrucişarea liniilor de tramvaiu. 


Păru că îl pasionează grozav deslantuirea înjurăturilor de 
birjari şi stridenta guitare a clacsoanelor, asupra cărora nici o 
putere nu dovedeau semnalizările disperate ale unui agent cu 
fireturi la şapcă. 

Pe urmă, când strada se eliberă şi nu mai avu ce privi, îşi 
târâse paşii pe Calea Victoriei, ca un licean care-a tras la fit şi 
aşteaptă să se scurgă ceasurile, verificând amănunțit vitrinele cu 
oscilatiile prețurilor, de la o fereastră cu arme şi unelte de sport, 
la alta cu bastoane şi cravati, la fotografiile decupate din re- 
clama unui film, unde Rudolf Valentino, în costum de Seic, go- 


131 


nea cu burnuzul fluturând, intr’un deşert cu nisipul incandes- 
cent spre o oază cu trei pămătufuri de palmieri. 

Fictivele aventuri ale actorului fotogenic, îl indispuseră 
foarte. Simti împotrivă-i o ură personală. İnfatişa temeritatea, 


“ə la fotografiile decupate din reclama unui film, ... 


vigoarea, tinereţea; numele lui evoca îndată avutie, voluptate, 
glorie, eroism, adoratia a mii şi mii de femei necunoscute. 

Nu era oare aceasta o injustă părtinire a destinului, care-şi 
risipise prodig toate favorurile asupra unui singur individ, să-i 
lase lui, numai rămăşiţele cele mai meschine? 


132 


Îşi aruncă privirea la Cafenea. Nimeni. Opri un birjar. 
Toate uşile prietenilor zăvorâte. Unde au plecat toți? Unde 
şi-au dat întâlnire, prin ce conjurație, părăsindu-l deodată în 
această mulţime cu figurile ostil ferecate? 

Făcu semn cu bastonul în spatele birjarului şi cobori la Ca- 
pul Podului. İntr”adevör, în oraşul acesta nimeni nu interesează 
pe nimeni. Eşti mai singur decât în deşertul peisagiului lunar. 

lar mai mult decât întotdeauna, o simţea aceasta acum, 
înaintea sărbătorilor, când toţi aleargă cu pachete, sunt absorbiți 
de socoteli şi întâlniri, pregătesc prăznuiri şi indigestii, cara ca- 
douri copiilor şi lumânări poleite pentru pomul de Crăciun, a- 
dună monedă măruntă pentru bacşişuri şi ştiu că îi aşteaptă 
acasă, miros de untură, de cuptor şi sgomot de piulite pisand 
zahărul. Toţi te isbesc duşmănos de pe trotuar. Nu întorc capul. 
Nu surâd. Nici măcar nu simt nevoia unei convenţionale for- 
mule de politeţe. N’au timp. Prinzi fără voie, din treacăt, frân- 
turi de conversaţie, o chemare, un rânjet răutăcios, o exclamatie 
de bucurie: toate desarticulat. Toate în afară de tine. Te pri- 
vesc şi nu te văd. Nu însemni nimic. Nu eşti nimeni: un trecător, 
o cifră statistică; după tine altul şi înaintea ta altul, şi lângă tine 
alții, mereu alţii... Multime pompată dintr'un izvor nesăcătuit, 
pentru care e indiferent dacă tu eşti mort ori exişti, dacă eşti o 
canalie ori un geniu binefăcător omenirii, dar încă ignorat. La 
această mulțime, naşterea ta n'a adăugat nimic, şi moartea ta nu 
va scădea nimic. Căci dacă te sdrobeşte cumva un automobil- 
bolid, cadavrul tău transportat la morgă, anonim, nu merită mai 
mult de trei rânduri sgârcit strecurate la rubrica faptelor diverse 
şi o coroană de duzină, cu flori de pânză ordinară şi ceruită, acă- 
tata la carul mortuoar din partea Baroului. 

Bun prietin! De-ar fi putut bănui ce lacom s'a repezit Tu- 
dor Stoenescu-Stoian, să răspundă chemării! 


133 


Degetele tremurau nervos răsfoind orariul trenurilor. Cel 
dintâi tren — cât mai repede! 

La ghişeul poştei, indiferența impiegatei cu părul superoxi- 
genat şi cu unghiile lăcuite în culoarea siropului de smeură, mări 
sentimentul solidudinei totale. 

A numărat cuvintele fără să citească textul. Chiotul de 
evadare, pateticele efusiuni de recunoştinţă, au fost evaluate cu 
răceală, după un tarif fix. Atâtea cuvinte, atâția lei — nici n'a 
ridicat ochii la chipul omului de după gratii, transfigurat de cea 
mai fericită nerăbdare. A aruncat dispretuitor restul şi recipisa 
cu cerneala violetă, ca o prinţesă svârlind pomană guşatului dela 
poarta palatului. Pe urmă, a dat drumul retezat ferestruei-ghilo- 
tină, ca să se aprofundeze în lectura romanului mişcător până la 
lacrimi: „Viaţa şi amorurile lui Rudolf Valentino”. 

— Domnisoara!... bătu timid cu degetul în fereastră, Tu- 
dor Stoenescu-Stoian. Domnişoară, dacă sunteți atât de ama- 
bilal... 

Ghilotina s'a ridicat de un lat de palmă. Domnişoara aş- 
teaptă, fără să ridice ochii de pe pagină. E tocmai la episodul 
sguduitor, când una din iubitele lui Rudolf Valentino aflând 
despre a doua căsnicie a prea frumosului şi crudului erou foto- 
genic, se aruncă disperată în cataracta spumegoasă a Niagarei. 

Distanţa e de la cer la pământ, iar comparatia e pentru 
Tudor Stoenescu-Stoian, din toate punctele de vedere defavo- 
rabilă. 

Deoparte omul care lasă în urmă o hecatombă de victime, 
precum cad spicele retezate; aci individul plictisitor şi anonim, 
stârcind la un ghişeu telegrafo-poştal. Domnişoara îi ascultă gla- 
sul distrată, şi cu o strâmbătură de buze, scârbită. 

— V'aş ruga o lămurire, domnişoară. Nu se poate să-mi 
taxati telegrama urgentă? Mă tem să n’ajung înaintea ei... 


134 


— La aceasta trebuia să te gândeşti dea-casă! Acum s'a 
dat; am taxat-o. Nu suntem la prăvălie, să te tocmesti! 

Ghilotina a căzut scurt, şi pagina s'a întors să-l urmărească 
pe Rudolf Valentino, călcând peste inimi sdrobite, printre mina- 


Afalea cuvinte, atâţia lei — nici n'a ridicat ochi... 


retele arabe, de scândură şi de carton, din Holywood, metropola 
cinematografului şi paradisul himeric al oricărei domnişoare de 
la poştă. 

Tudor Stoenescu-Stoian, a dovedit de mic copil o natură 


135 


blândă şi îngăduitoare, întotdeauna recompensată cu lauda pă- 
rintilor şi a profesorilor. Dar atâta aroganță feroce şi nemotivata, 
îi deslantuie acum gânduri de cruntă răzbunare. 

Ca sa’i dea o lecţie de bună cuviință, s'ar putea prezintă 
la ghişeu cu o a doua telegramă, către un prieten imaginar, for- 
mulată cu cele mai demonice intenţii ofensătoare: 

„Află că domnişoara de la ghişeu e cea mai infectă capră 
oxigenată din personalul poştei române”. Sau în stilul biletelor 
de plăcintă, atât de actuale în această săptămână din ajunul Cră- 
ciunului: „Când ai aşa mutră posacă, Rudolf ti-ar fi preferat o 
soacră”. O găseşti chiar de spirit. Întotdeauna a avut el aşa, un 
talent de epigramist! 

Te pomenesti însă că individa — în monologul său interior 
o numea dispretuitor „individa” — te pomenesti că după cum 
n'are obiceiu să citească textul, ar taxa cuvintele telegramei cu 
cel mai desăvârşit calm. O! Olimpica seninătate a ignoranței! 
Ar număra: Atâtea cuvinte, atâția lei! Şi-ar tăia recipisă cu a- 
ceiaşi glacială indiferenţă, ca să se întoarcă mai repede la pasio- 
nantele amoruri ale adoratului Rudi. Toate sunt nebune după el! 

Tudor Stoenescu-Stoian, simți cel puţin satisfacția consola- 
toare că Rudolf Valentino e mort, îngropat şi că din cavou, nu-l 
mai pot învia toate lacrimile celor un milion de admiratoare. 

Nu. O asemenea telegramă-revanşă, oricât de mojic formu- 
lată, n’ar fi însă destul. 

Nu l’ar mulţumi acum, decât o rasbunare mai teribilă. Bună- 
oară, de-ar fi el Directorul general al Poştelor, s’ar prezintă înar- 
mat cu toată răbdarea la ghişeu, ar aştepta până ce domnişoara 
ar ajunge la pasagiul cel mai jalnic al înmormântării, când cele 
zece mii de neconsolate se înghesuie şi cad leşinate — şi atunci, 
când Rudolf Valentino e întins pe catafalc sub maldărul de co- 
roane şi de jerbe, i-ar întrerupe lectura, să ceară cu o perfidă 


136 


blandete o desluşire oarecare, de cea mai mica însemnătate. Ar 
suporta toate necuviintile, zâmbind cu o demonică inocenta, 
pentru ca la sfârşit, să-şi smulgă masca şi să-şi desvăluie in- 
cognitul. 


— Vă plangeti că semnătura e indescifrabilă, prea amabilă 
domnişoară? Vă rog atunci, scriti: Tudor Stoenescu-Stoian, 
Directorul general al Poştelor. Atât e suficient?... Vă rog, nu 
vă deranjati, amabilă domnişoară. De ce ati roşit? De ce vă tre- 
mura degetele atât de fin manicurate? Ramaneti la locul dum- 
neavoastră. Sunteţi la orele de serviciu şi eu sunt aci un simplu 
contribuabil; publicul, bietul public pentru care statul vă plă- 
teste să-l serviţi, amabilă domnişoară, nu să vă delectati cu fan- 
tasmagoriile născocite pe socoteala acestui erou fotogenic, cu 
mutră de chelner şi sentimente de bărbier. Nu mă intrerupeti! 
Nu vă cereti scuză! Ramaneti la ghişeu şi numai pe urmă, când 
trec orele de serviciu, vă rog să urcați la mine; avem de discu- 
tat! La revedere, amabilă domnişoară şi bună dispoziţie, la lec- 
turile dumitale prea instructive!” 


Cum ar apăsa, cu un rânjet plin de înveninare, pe amenin- 
tarea: „Avem de discutat!”. 
Şi cum ar pălmui usturător, cu acel: „Amabilă domni- 


5°?! 


şoară 


Ce satisfacție satanică i-ar da toată agitarea de furnicar spe- 
riat, din dosul tuturor ghişeurilor; şoaptele alarmante, figurile 
îngălbenite şi glasurile balbaindu’se: „Ssst! Directorul! Canalia 
aia de Director!” 


Căci evident, l-ar uri temându-l; iar ura aceia l-ar creşte şi 
l-ar întări, ca o băutură vrajita, pe el Tudor Stoenescu-Stoian, 
atât de neînsemnat şi de inofensiv, încât nici măcar, nu-l urăşte 
nimeni. 


137 


— Haide, domnule! Ce te-ai emobilizat aci, la ghişeu! îl 
împinse de la spate un portar de bancă, purtând în mână un 
vraf de telegrame. 

Tudor Stoenescu-Stoian se uitase într'adevăr la fereastra cu 
gratii, scufundat în proectele diabolice de răzbunare. Fu nevoit 
să se dea în lături. Pasi anonim şi ghiontit, în forfotul sălii sonore 
de poştă, unde toată lumea se înbulzea nerăbdătoare ca la o bursă 
a veştilor. 


Afară, ninsoarea calmă, cu fulgi vatuiti, îi potoli cruntele 
instincte omucide. 


Se aprindeau cele dintâi becuri. Capitala lua înfăţişare 
ireală şi festivă. Totul era împrospătat şi purificat. Casa de De- 
puneri arăta ca un magic palat de ghiata dintr’o fantastică cetate 
septentrională. 


Tudor Stoenescu-Stoian, îşi mărturisi că oricum, nu e atât 
de hâdă şi desgustătoare această Capitală, din care se pregătea 
adineauri cu atâta nerăbdare să evadeze. Şi se confundă chiar cu 
oarecare voluptate, anonim în mulțimea anonimă, să sfârşească 
pregătirile de plecare. 

O problemă. Ştia aproximativ că prietenul e însurat. Dar 
dacă a fost sau nu căsnicia binecuvântată cu prunci numeroşi, 
cum se cuvine intr’o respectabilă familie provincială, aceasta nu 
o ştie. Încât nu se poate hotărî asupra cadoului. Chibzuind şi re- 
ducând, de la panerul de papură cu flori de seră, albumele cu 
poze pentru copii, cutia cu icre negre şi edițiile numerotate, pe 
hârtie de Japonia pentru prieten — ajunse la două cutii de bom- 
boane. Se potrivesc şi pentru copii şi pentru doamna casei. Do- 
vedesc atentiune şi în acelaş timp modestie. Ca întotdeauna, 
Tudor Stoenescu-Stoian se împăcă şi de astădată cu resturile me- 
diocre şi meschine, de ultima oră, ale intentiilor lui generoase şi 
grandioase, din primul moment. Căci viaţa şi-o trăia mereu în 


138 


dublu exemplar: una himerică unde totul se petrece eroic şi 
superb, în închipuire; cealaltă, cea reală, alcătutită din mucurile 
răcite ale celei imaginare. Fiindcă ştia să le împace pe amândouă, 
cu firea lui molaie şi îndată resemnată — se socotea un matur 
spirit filozofic. 

Manca pe fugă, în restaurantul gării, printre copii scöpati 
în vacanțe, popi şi ofiţeri în concediu. İşi făcu provizie de ziare 
şi de portocale. Drumul era lung. La miezul nopţii abia ajunge 
în stația de schimb, acolo va avea de aşteptat şapte ore, până 
dimineaţa, când un tren mixt îl va duce în văgăuna orăşelului 
dintre dealuri. 


Bun prietin, caldă invitare şi grabnic răspuns! Dar cu ce 
precauţie de melc înaintează trenul minuscul cu mecanism de 
jucărie! De la staţia de schimb, în zori, cu ciolanele dureroase 
de nesomn, Tudor Stoenescu-Stoian, nu s'a mişcat dela fereastra 
vagonului, să se desfete la priveliştile necunoscute. $i îi pare ca 
merge nu înainte — ci îndărăt, în timp. 

Locomotiva e strivită de capuşonul enorm al coşului ce sea- 
mănă cu gravura din cărțile de fizică a celei dintâi maşini de 
aburi. Vagoanele păstrează pitorescul incomod al diligentelor. 
Scârţâie, se clatină pe arcuri, oftează din frâne, se vaetă de du- 
rerile ferului bătrân şi ruginit. Mecanicul schimbă saluturi ami- 
cale cu cantoniştii, iar şeful de tren transportă biletele, damigene, 
curci împiedicate şi coşuri cu ouă, dela o haltă, la alta. 

Toţi se cunosc. Fac parte într'adevăr dintr’o strânsă fa- 
milie. 

Sănii cu tălpi de lemn, aşteaptă în staţii. Spre ele se reped 
copii veniţi în vacanțe, îndată infasurati in şaluri şi şube, în- 
gropati în culcuş de paie. Chicote şi întrebări nerăbdătoare se 
încrucişează în aerul sonorizat de ger: 


139 


““myns0o [e monə muoândeo op )IATIIS Ə BAT)OUI020"1 


ix o Dal 


140 


— Na venit Mitică? Ce ştii de la Virginia? Când le da 
drumul la Mihai Bravul? 

După ce odraslele au fost împachetate în fundul săniei şi 
vizitiul dă biciu, săniile pornesc spre ireala lume a copilăriei, în 
clinchet de zurgălăi, peste dealuri întroenite, la bucurii şi la fe- 
riciri, pe care Tudor Stoenescu-Stoian nu le-a cunoscut nici- 
odată. Le face cu mâna de la fereastra cu feregi de ghiata. Nu 
pentru ei — căci nu-l văd. Dar pentru el, pentru bucuria lui, 
scăpând în sfârşit la o vacanță cum nu i-a dat toată copilăria... 

Pe urmă, trenul iar se urneste, iar gâfâie, iar scartie. Călă- 
torii din vagon, proaspăt urcați, sunt veseli, cu chef şi povestesc 
peripetiile unui botez, la care a asistat chiar prefectul în per- 
soană. Comentează telegramele ultimei ore din gazeta pe care 
Tudor Stoenescu-Stoian, a citit-o la cafeneaua din Bucureşti, 
acum două zile. I 

Comentariile sunt pline de energie: 

— Ştiu, domnule, ce 1a-şi spune eu lui Chamberlain şi lui 
Briand, să fiu eu în locul lui Titulescu, la Liga Naţiunilor? Le-aş 
spune una să ţină minte şi să-i vâre în draci! Da, domnule! A 
trecut vremea când eram tara mică şi ne tineam de pulpana ce- 
lor mari. Acum umblăm pe picioarele noastre. Ştii ce i-aş spune 
eu lui Briand? 

Domnul din fata rămâne bleg, cu portocala în mână şi cu 
ochii cöscati, tot atât de mari cât portocala. Nu ştie. 

— Hé he! râde celălalt. Aceasta e! Te-ai intimida. Bonjur, 
domnule Briand! Cum o duci cu sănătatea, domnule Briand! 
Toate mofturile diplomatice. Nu, domnule! Eu aş curma mie- 
roşeniile astea. I-aş spune, domnule, verde, că nu mai merge! 
Cunoastem noi francmasonieriile dumitale! Politica, dumitale, 
domnule Briand,— i-aşi spune — e de pe vremea turcilor. Şi cu 
slănina în pod şi cu curchiul uns. Dar, dumneata, domnule 


141 


Briand, n'ai înţeles că nu se poate să fim bine şi cu nemţii şi cu 
italianul şi cu englezul? Ce? Poţi prosti pe toată lumea? Tre- 
bue să alegi. Asta e! Scurt. Iara dacă dumitale nu-ţi place, daca 
poate nu-ți convine să te strici cu lumea, lasă să vină altul. Om 
de fapte, nu de discursuri. Omenirea, domnule Briand, are ne- 
voie de fapte, nu de discursurile dumitale. Asta s’o ştii de la 
mine!... 

Apoi, trecând brusc, la altă ordine de idei, după ce-a privit 
afară, prin fereastra înghețată. 

— lar începe să ningă. Bine că s'a milostivit Cel de sus! 
Avea nevoie câmpul... 

— Sunteţi agricultor? 

Nu! mărturisi intimidat Tudor Stoenescu-Stoian, tovară- 
şului de drum care atât de energic l-ar pune la rezon pe Briand. 
Sunt avocat şi publicist. 

— Din Bucureşti, poate? 

— Da, din Bucuresti. 

— Atunci îmi pare foarte bine. Dă-mi voe să mă prezint. 
Stănică Ionescu, Proprietar. Adică, vorba vine.... Un fel de 
proprietar... Dacă eşti publicist, să-ți dau eu domnule o chestie. 
Am una grozavă! Să rămână toată lumea cu gura căscată şi să 
văd atunci, ce-are să răspundă guvernul... Aş fi tare curios... 
În altă tara, domnule, un guvern pus în fata unui asemenea 
scandal, şi-ar lua frumuşel pălăria: la revedere, la revedere! Şi 
ar face loc altora mai cu scaun la cap... Îmi pare rău că nu pot 
să ţi-o spun... Am ajuns, şi trebuie să mă dau jos... Spune-mi, 
dumneata adresa, am să ţi-o comunic la Bucuresti!... 


H face semn amical cu mâna şi sare într'o haltă pustie, — 
baracă pe jumătate îngropată de troene, unde se înfundă mo- 
dest, ca un geniu ignorat de contemporani, omul care 1-ar arăta 


142 


el lui Briand ce trebue să facă şi ar răsturna guvernul, cu chestia 
lui, grozavă. 

Locomotiva, desigur la ultimul drum, înainte de a intra în 
muzeul retrospectiv unde va fi conservată pentru posteritate, 
gafaie astmatic spre vârful colinelor; cuprinsă de capricioasă 
sprinteneală, coboară cu viteză pantele, luandu’si seamă se o- 


Sunteţi agricullor ? 
Nu! mărturisi intimidat Tudor Sloenescu-Sloian,.. 


preste; chiuie, flueră, strănută şi împroşcând un nor dens de 
funingine, se opinteşte din toate ţevile şi supapele, să mai urce 
un vârf de deal! 

Singur, la fereastră, Tudor Stoenescu Stoian, fără voie re- 
constituie în monolog interior, ce i-ar spune el lui Briand, să se 


143 


cutremure Europa. O! ar fi o execuţie mai cruntă încă decât şi-o 
închipuia bietul domn Ionescu Stănică. 

Chiar gesticulează: 

„Acesta, eşti dumneata, domnule Briand. Un farsor care de 
treizeci de ani înşeli lumea! Retragere! Eşti un om sfârşit!” 

Si Tudor Stoenescu-Stoian, în clătinările vagonului, in 
sgâlțăirea fiarelor vechi si a ferestrelor şubrede în incheeeturi, 
aude ridicându-se ca un singur glas, rumoarea multimei voci- 
ferând şi tunetul de aplauze. 


144 


145 


2 APRILIE 


E o dimineaţă de primăvară cu soare; dar ce soare anemic! 
De două ore, de când se chinue să usuce asfaltul inundat de stro- 
pitorile comunei, n'a isbutit decât pe jumătatea stângă. Pe fâşia 
îngustă unde cade lumina din plin, forfoteşte lumea: femei care 
se întorc dela piață, slujbasi intarziati la birou, avocaţi grăbiţi 
spre judecătorii, liceeni care au tras la fit şi se duc în Cişmigiu să 
fumeze țigarete militare cu carton. Eu merg pe trotuoarul drept, 
la umbră şi la răcoare; m'am trezit cu durere de cap, şi răcoarea 
face mai bine decât toate leacurile doftoriceşti. 

În piaţa Teatrului, o birjă îmi tae calea: 

— Mo roc, Conaş! La şosea, Conas! 

— Bravo Mişca! Fiindcă de două ori m'ai dus la Lăptărie, 
cu amici ca să zicem aşa, trecuţi, nu-mi mai dai voie să circul 
pedestru pe Calea Victoriei la ore matinale? Nu! imperfectă 
creatură, află că nu în fiecare zi e repaoz duminical, cu chef la 
Iordache, svarturi cu rom la Comşa şi ciorba de burtă la hală! 

Maladetul nu vrea s’auda însă, pocăita mea predică. 

— Este plimbarl Conaşl La şosea, mo roc Conaşl... 

Nenorocită fire supusă tuturor capritiilor, farti voință şi 
victimă a ispitelor... Diavol fără mustati al tentatiei, fugi din 
calea mea, lasă-mă să trec dincolo, să sorb o halbă cu bere rece, 
cu guler, la Gambrinus. 


146 


Ce lustruită însă, ca o gheată de lac, acum scoasă din vi- 
trina, e astăzi trăsura maladetului, ce cauciucuri noi neatinse la 
roate, ce rai trebue să fie la şosea!... Nu, nu mai pot rezista. 

lau un pachet de regale, aprind una, întind picior peste 
picior, paidiom gaspadin! 


E o plăcere să luneci pe asfaltul ud, cu roate de cauciuc. O 
adiere rece îmi răcoreşte tâmplele. Durerea de cap se duce fără 
leacuri miraculoase. Şi ce aer curat, ce albastru cer, ce singură- 
tate pe aleele goale! Încă n’au plesnit mugurii castanilor. Nici 
o trăsură să ridice praf, numai căruțele lăptăreselor rămân în 
urmă, una câte una... Scot pălăria; las vântul să-mi răcească bine 
fruntea, dar o pun imediat îndărăt când îmi amintesc recoman- 
datiile bihebdomadare ale lui don Mitică bărbierul, să între- 
buintes neapărat o apă pentru refăcut părul... În dreptul Hipo- 
dromului, Mişca dă să întoarcă... 


Îi fac semn: — Mai departe! 

Rotile sfârâe spre Băneasa, departe de stropitorile comunei, 
de praf şi de măturători... Dar ce văd? Cineva mi-a luat înainte. 
Pe cărarea dintre salcâmi, un cetățean se plimbă a lene, cu capul 
în pământ, târând bastonul, păşind pe altă lume, ca somnambulul 
dela Raşca. Nici nu ridică ochii la răsunetul copitelor. Mă "ntorc 
peste coşul trăsurii să privesc mai bine la acest solitar care a 
pornit-o de dimineaţă, şi nu-mi cred ochilor. E amicul meu 
Costică Pavugadi, cu gulerul pardesiului ridicat, cu pălăria trasă 
pe frunte. 


— Costică! strig eu. 


Birjarul opreşte. Aşteptăm. Costică se apropie prăfuit, sare 
şantul, îmi întinde mâna moale, fără să arate nici mirare, nici 
bucurie la vederea scumpului său amic. Indiferenta aceasta mă 
omoară. 


147 


— Bine Costică! zic. Ce înseamnă aceasta, să iai câmpii cu 
noaptea’n cap?... Uite’n ce hal esti! 

Costică nu răspunde. Priveşte în jos şi face cu bastonul 
circonferente în praful şoselei, apoi raze, apoi diametre, apoi 
tangente... Are ochii obosiţi. Pare nedormit şi e cu barba ne- 
rasă. 

— Ce-e cu tine omule? întreb încă odată. Ai făcut chef? 
Te-au suprimat colectiviştii? Te-ai certat cu madam Pavugadi? 


Rotile sfarae spre Băneasa, ... 


Costică face semn la fiecare întrebare că nu, dar nu scoate 
un cuvânt. İl trag în trăsură; o să se spovedească pe drum. 
Mişca dă bici, pornim la pas. 

Mă întorc spre amicul meu, cu glas de duhovnic... 

— Pentru numele lui Dumnezeu Costică, ai să-mi lămureşti 
acest mister, pentrucă nu umblă pe drumuri, un tată de familie 
ca tine, care se respectă, funcționar distins la R. M. S., fără mo- 
tive ca să zicem aşa imperioase... 


148 


Costică pare mişcat de acest apel. Dă să vorbească, scoate 
un hnnnn! prelung ca un sughit eliberat de cleştele din gât, 
racneste: 

— O să mă ’mpusc, nene lancule... Îmi vine să ma ’mpusc! 

— Ce-eş” copil! zic. Nu face pentru tine, părinte a patru 
copii dintre cari unul în clasa I de gimnaziu, să te exprimi ca un 
poet disperat când n'are cu ce-şi plăti caputinerul la cafenea. Nu! 
Costică, revino’ti în fire! 

Costică nu’si revine în fire. 

— Uite la mine Nene Iancule! imploră. 

Mă uit la Costică. Nare nimic; puţin obosit şi nebărbie- 
rit. Dau din umeri. Costică zâmbeşte ca un martir. 

— Vezi că nu ’ntelegi Nene lanculel... E teribel... Nimeni 
nu te "ntelegel Ascultă Nene Iancule: măgarul din fata dumi- 
tale, imbecilul pe care I-ai cules cu trăsura de pe campi, canalia 
care-ţi vorbeşte, a câştigat eri la loteria Eforiei cu lotul 42.522, 
zece mii de lei, Nene lancule: ze-ce-mii de lei. Auzi, Nene lan- 
cule? 

— Ce-es’ copil? întreb îngrijit de creerul amicului meu. 

— Uite la mine, Nene lanculel 

Ma uit iar. „Măgarul din fata mea”, n’are nimic; putin 
obosit şi nebarbierit. După aceste semnalmente n’ai crede că e 
fericitul câştigător al lozului 42.522. 

Dar Costică n'a terminat. După ce m'am întors la loc, ur- 
mează: 

— Vezi că tot n’ai înțeles, Nene lanculel... Canalia din 
fata dumitale, a dat tot eri, aceste zece mii la Club, Nene Ian- 
cule!... Ca cea din urmă canalie, Nene Iancule! În cinci cea- 
suri, Nene lanculel... Şi n”are azi in pungă decât un leu găurit 
şi o drahmă grecească, Nene lanculel... 

— Ce-es’ nebun! zic de astădată şi mă întorc să văd, dacă 


149 


nu trebue să mergem direct la amicul nostru comun, doctorul 
Şuţu. 

— E mai teribil ca’n Secspir, Nene Iancule! suspină „ca- 
nalia”. 

Căci amicul meu Costică Pavugadi, şef de birou clasa I, la 
R. M. S., e un înfocat admirator al tragedianului englez; numai 
datorită acestei nobile pasiuni, cei patru moştenitori Pavugadi 
poartă nume din repertoriul Teatrului Naţional: Othelo în clasa 
I de gimnaziu, Ofelia în clasa IV primară, Desdemona, fina 
mea, şi micul Romeo de curând intarcat cu biberonul. Familia 
Pavugadi a fost greu încercată iarna trecută, prin pierderea ju- 
nelui Polonius, răpit de pojar în frageda vârstă de patru ani. 
De atunci Costică s'a consolat, iar după cât pare, madam Pavu- 
gadi e pe cale să complecteze lunile acestea golul rămas în gale- 
ria şecspiriană. 

— Ce mă fac Nene Iancule? 

— ?! 

Acum nu răspund eu. Îl las să se liniştească. Scot pachetul 
de regale, aprind una, întind şi amicului. Nu ia; dă din cap în 
semn de renunțare la deliciile terestre. 

La Băneasa, birjarul opreşte să răsufle caii înaintea maga- 
zinului: „Smarandache Grosu: La trei Berbeci, local de beu- 
turi spirtoase şi debit de tutun”; reputat pentru fleicile în sânge, 
castravetii acri şi ciorbele cu ardei roşu, care dreg ceva straşnic. 
Acum e pustiu. N'a început încă sezonul. D. Smarandache 
Grosu stă în uşă, numai în vestă, cu mânecile cămăşii sumese 
până la cot, salută şi surâde. 

Am amortit în trăsură, să facem câţiva paşi, lăsăm sângele 
să circule. Cobor, trag după mine pe amicul meu Costică Pavu- 
gadi, supus ca un miel dus la tăetoare. Dar ce aer tare! Un 


150 


coniac fin după o plimbare la şosea, dimineaţa, trebue să fie de- 
licios. 

Mă apropii de patronul „localului de beuturi spirtoase şi 
debit de tutun, La trei Berbeci”; întreb cu timiditate. 

— Vre'un coniac, fin, se găseşte, domnule Smarandache? 

— Extra, cel mai prima! răspunde d. Smarandache, retră- 
gându-se la umbra localului de beuturi spirtoase. İl urmăm; eu 
înainte, Costică după mine, tărând după el bastonul peste prag. 

D. Smarandache a turnat două păhărele, le deşertăm. Cos- 
tica închide ochii parc”ar înghiţi otravă. 

Intr’adevar — extra coniac! Să ne mai vină un rând. 

Amicul protestează: „de coniac îi arde lui acum”! Dar 
fiindcă paharul e plin, închide ochii şi-l dă peste cap. D. Sma- 
randache stă cu coatele rezemate pe tejghea, ne contemplă pă- 
rinteste si surâde. 

Mă uit pe terasa dinspre lac; nici o masă. Peste-o lună au 
să urle tambalagii; ce mai mititei şi patricieni, ce mai sfarait la 
grătar, ce mai forfotă, ce mai țânțari malarici şi ce mai miasme 
de pe baltă! D. Smarandache îmi surprinde privirea; nu mai 
întreabă, face un semn băiatului care apare cu o masă şi scaune. 

— Nu face domnule Smarandache, pentru ca să te deran- 
jezi, zic, n’avem timp. E şi prea răcoare afară... 

D. Smarandache dă din umeri „da de unde 

Intore spatele ispitei; Costică însă e obosit, s'a aşezat pe 
scaun cu bastonul între picioare, cu o mână pe masă, bătând 
toba cu deştele. Pot eu oare să nu respect disperarea unui amic, 
care-a căzut doborit de loviturile soartei pe un scaun la d. Sma- 
randache Grosu, local de beuturi spirtoase şi debit de tutun, 
La Trei Berbeci!?... 

Mă aşez lângă Costică, pun pălăria pe masă, bat cu deştele 
în masă şi ascult. D. Smarandache spune. Ce nare? Icre proas- 


991 


151 


pete de crap şi de ştiucă, salam de Sibiu, muschiulet de purcel 
după voie, afumat sau fript la grătar şi la minut, somon de Rhin, 
Camambert şi Olanda, Drăgăşani şi Odobeşti, Cotnar înfun- 
dat, Curacao triple sec... Şi încă n'a început sezonul! 

Deocamdată luăm tuici şi măsline. Pentru rest, lăsăm la 
adânca pricepere a d'lui Smarandache; până atunci ciocnim. 

— Noroc Costică! 

Amicul închide ochii, dă peste cap paharul fără să răs- 
pundă, ciupeşte cu scobitoarea măsline şi aruncă sâmburii în lac. 
Mai luăm un rand, şi-al treilea: acum pot să sosească bunătăţile 
d-lui Smarandache. 

Nimic nu deschide mai bine pofta ca tuica de Văleni cu 
măsline Volo. Priviţi la amicul meu Pavugadi! Acum o oră 
păşea cu gânduri negre pe şoseaua Bănesei şi cine poate şti ce 
dramatică sinucidere aveau să tipe tiganusii la ediția de seară! 
Acum iată cu ce poftă înghite icrele, şi muschiuletul la minut, 
şi tămâiosul de Drăgăşani! Suntem la a treia sticlă. Băiatul aduce 
cafele. Costică s'a aprins la față; cere țigări. Cred momentul 
venit. 

— Dragă Costică, zic, nu face pentru ca să-mi ascunzi mis- 
terul pentru care ca să zicem aşa, n'ai rămas decât cu o drahmă 
în pungă, fiindcă dacă şi unui amic pe care Dumnezeu ti l-a scos 
în cale ai să-i ascunzi, atunci nu meriti prietenia, acest sentiment 
sfânt, de care mă înţelegi... 

Costică mă "ntelege. Scoate punga, răstoarnă leul găurit şi 
drahma grecească. li joacă in palmă şi dă din cap cu milă. Apoi 
îi aruncă în lac, după sâmburii de măsline, Volo. 

Dar misterul îl aflu. De vină e numai mazeta de Sastache. 
Cu el a fost la bancă, el l-a dus la Club. Ceasul rău nu altcineva, 
l-a scos în cale! Venea dela birou, se certase cu şeful. Altă 
mazetă. 


152 


— Esti de cinste! face Sastache. 

— Eu de cinste? se miră Costică... 

Sastache face cu ochiul. 

— Da pardesiul? 

— Eias! E vechiu.... Ca să dovedească, Costică întoarce 


Suntem la a treia sticla. 


căptuşala să arate numerile dela Falk, cusute cu aţa albă, de 
astă toamnă, când îl dăduse la spălat, de vărsase cafea pe el Nae, 
alt sec şi ăla... Când întoarce, o hârtie foşneşte în căptuşală. Cau- 
tă: buzunarul e rupt. Are haz să găsească acolo petiția de pensie 
dela tata socru, părintele Stavrofor Lache Popescu din Câmpu- 
lung. A căutat-o până să-i iasă sufletul toată iarna. De-o jumă- 


153 


tate de an, părintele Stavrofor întreabă cum stau lucrurile. Cos- 
tică a pierdut petiția, de ruşine, spune că lucrurile merg bine. 
Dacă e aia, în trei zile o dă gata. Dar nu e. Ti-ai găsit să fie! 
Sunt numai trei bilete de loterie, bani aruncați. 

Dar Sastache: 

— Or fi dela Eforie, s'a tras săptămâna trecută! 

Chiar dela Eforie sunt biletele. Asta ar fi nostim! Să fi 
câştigat şi el să nu ştie, ba încă a mai împrumutat doi poli eri, 
dela Arhivar. 

Cumpără o gazetă dela ,,Independenta”, cu losurile câştigă- 
toare. Losul cel mare nu e, nici al doilea, nici al treilea, dar la 
cele patru câştiguri de câte zece mii, minune! — norocul n'a 
murit! — unul din biletele lui Costică. 

Se uită încă odată la cifre, exact: 42.522. Rămân la mar- 
ginea trotuarului, privind prostiti unul la altul. 

— Nu se poate! zice Costică, n'am eu norocul ăla! O fi 
greşeală... 

— Ce greşeală Costică, ce greşeală? strigă Sastache. Să 
mergem la bancă, luăm banii în cinci minute. Nu poate să fie 
greşală. Atunci e hotie şi ma’ntelegi, nu merge... 

Merg amândoi la bancă. E adevărat, 42.522 a câştigat. 
Casierul ia biletul, numără nouă hârtii de câte o mie, opt deo 
sută şi patru poli; o sută şi un pol pune deoparte, zice: — „Aţi 
avut mare noroc, face să dati o sută de lei pentru Catedrala 
română din Constantinopol, ş'un pol pentru văduva veteranu- 
lui Ionita Cosma. Avem listele: numai semnaţi”. 

Ce-i o sută şi un pol, când ridici zece mii? Costică e gene- 
ros, dă pentru văduva lui Ionita Cosma doi poli. Pune frumos 
hârtiile în buzunar, salută. 

— El face Sastache pe scări, ce-ţi spuneam? Eşti de cinste 
Costică, de-o cinste teribilă, monser! 


154 


Lui Costică nu-i vine să creadă. Dacă nu l-ar strânge Sas- 
tache la brat, ar zice că visează... 

La „Cooperativă” e plin de lume şi nici un cunoscut. Ba 
da! La o masă din fund, un domn bătrân bea bere singur şi 
rontaie un corn cu sare. E d. Alecu Popescu pensionar, fratele 
părintelui Stavrofor şi unchiul lui Madam Pavugadi. Trimit un 
chelner să-l cheme. D. Popescu vine cu halba şi farfuria de cor’ 
nuri. 

— Ştii domnule Alecu? face Sastache... Secu de Costică 
a câştigat zece mii la Eforie, parol! 

Unchiul lui madam Pavugadi scoate cornul din gură şi se 
supără. 

— La mine nu merg domnule farse de ’ntai April; astea-s 
pentru ramoliti!... 

D. Popescu pune din nou cornul în gură şi rontae. Costică 
face semn lui Sastache să-l lase în plata Domnului — e ramolit! 
D. Popescu nu e ce căutau amicii; strică cheful omului. Fără 
prieteni n’are nici un haz. Toţi trebue să fie la Tripcovici, sau 
la Iordache, sau la Gambrinus. Plătesc să plece în căutarea lor. 
La plată, Costică scoate pachetul cu zece mii fără o sută şi doi 
poli, şi-i flutură sub nasul domnului Alecu Popescu, pensionar. 

— Astea sunt tot întâi April, Nene Alecule? 

D. Alecu scapă emoţionat cornul din mână, se pleacă să-l 
ia de jos; cand se ridică, amicii sunt departe. Unde? La „Vic- 
toria” fireşte, la Club. E ideia lui Sastache; amicii trebue să fie 
acolo. De trei zile, un grec ciufut dela Galati are goană; toți îl 
ciupesc... A intrat Sastache să-l caute. Costică stă la uşă, pe-o 
banca. A jurat să nu mai pună mâna pe cărți, de când a pierdut 
Jumătate din ipoteca pe casele lui madam Pavugadi, acum cinci 
ani, la Lacul Sărat. Sastache întârzie înăuntru. Ce dracu, face 
acolo? Avea timp de zece ori să-i aducă pe sus... Crapă uşa... Se 


155 


înțelege; mazeta sta’n picioare la spatele jucătorilor, nici gând 
să grăbească... E pironit cu ochii în cărți... Trebue să fie joc 
mare... Ce ar fi adică să se uite şi el? Nu-i copil. A jurat. Nu-l 
mai prinde nimeni cu mâna pe carte. Păşeşte în vârful picioa- 
relor, se împinge între ceilalți, îi fac loc; unul se miră: 

— Costică, tu aci? 

Dar Costică n'a venit să joace. El îşi caută prietenii la o 
cinste, pentrucă nu câştigă omul în fiecare zi zece mii de lei... 

Terebilă devenă pe grec! Toţi culeg dela un capăt al mesei 
şi dela celălalt. Grecul a asudat; când dă cărțile îi tremură mâna. 
Scoate alti bani... Are el möruntiş, restul dela berărie. Nu pierde 
lumea dacă-i aruncă, aşa, de curiozitate. Aha, s'a întors! Acum 
câştigă numai celalt capăt al mesei... De două ori Sastache l-a 
tras de umeri; Haide omule, dă-l dracului! Costică nu vrea 
s’auda. Cum s’auda, când omul pierde aproape o mie de lei?! A 
dat toate sutele. Acum schimbă o hârtie mare. 

— Haide Costică, eu plec! 

Costică nici nu vrea s’asculte, se încruntă. Sastache numai 
s'a făcut că pleacă. A plecat mai târziu, pe la trei... La cinci a 
plecat şi el; nu mai era nimeni, servitorii închideau luminile... 
Dar cum a plecat? Făr'un ban. A câştigat grecu... 

— Acum ce mă fac cu pantofii, N’ne Iancule? 

— Care pantofi, Costică? 

— Dela Polac. 

— Care Polac? 

— Polac şi Bercovici, din Lipscani. 

— Ei? 

— Cum ei? Pantofii Silicai. 

— Care Silică, omule? 

— Silica! Desdemona, fina dumitale! 

— Ce’icu Silica? 


156 


— Cum ce-i? N'a fost eri 1 Aprilie? 

— Ba da. 

— Şi azi nu-i două April? 

— Bine Costică, mult ai să mă joci... 

— Nu te joc, N”ne Iancule, nu te joc... Care va să zică re- 
cunoşti că e două April. Atunci nu "nplineşte Silica, fina dumi- 
tale, cinci ani? Acum înţelegi? 

— Nu "nteleg Costică. 

— Fireşte că nu înţelegi! Numai un tată e capabil de sen- 
timente care... 

— Costică, întrerup eu, să bem o cafea amară. Băete, două 
amare! 

— N’am nevoe de cafea amară, N’ne lanculel Îmi pare 
rău ca-ti bati joc, fiindcă "ntelegi... 

Nu înțeleg, am renunțat să înțeleg. Tac şi fumez. Costică 
clatină sticla. E goală. Acum comandă el. Soarbe pe nerăsuflate 
un pahar, se întoarce şi mă măsoară cu milă. 

— Care va să zică nu ’ntelegi? 

— Sa spunem că ’nteleg. 

— Nu să spunem! İntelegi N’ne lancule, ori nu ’ntelegi? 

— Atunci nu "nteleg. 

Costică râde cu compătimire. Bea alt pahar. Aruncă res- 
tul de tigare in lac după sâmburii de măsline Volo şi drahma 
grecească. 

— Nuti-am spus că Silica "nplineşte cinci ani? 

— Bada. 

— Atunci? 

— bey 

— De! Atunci trebue ori nu să-i fac un cadou? Pentru 
că un părinte nu poate să fie fără suflet şi trebue pentru ca să 


157 


facă o bucurie copilului, intr”un moment care ca să zicem aşa, 
e o sărbătoare pentru el şi pentru familie. Este ori nu? 

— Este, Costică. 

— Păi dacă este, atunci de ce nu spui? 

— Spun, Costică! 

— Aşa te vreau, N’ne lancule. Vezi că ’ntelegi că n'am 
un pol pentru ca să-i cumpăr pantofi Silicăi, pentru că dacă 
nu-mi esea în cale mazeta de Sastache, aveam astăzi, fiindcă 
sunt un părinte, care nu ”nteleg s’arunc bani şi să cumpăr flea- 
curi la copii, cumpăr cadouri practice, pentrucă numai aşa se 
poate educa serios copilul ca să n'ajungă nişte mazete şi ei, 
mă "ntelegi, când se fac mari. Este, N’ne Iancule? 

— Este Costică. Te "nţelegem şi-o să-ți împrumutăm un 
pol, pentru ca să cumperi pantofi Silicai, fiindcă numai cu lu- 
cruri practice ma "nţelegi, etc. etc. Până atunci să consumăm 
aceste cafele amare şi să mergem. Aşteaptă madam Pavugadi de 
eri, nu face s’astepte. D. Smarandache ne’a adus socoteala. Plă- 
tim, trezim birjarul adormit la soare, punem picior peste picior 
şi paidiom. 

— Ma topit, N’ne lanculel face Costică pe care viteza îl 
ameteste. 

— Nu”inimic Costică, te duci la barbier şi nu se cunoaşte. 

— Ba se cunoaşte. 

— Ei şi dacă se cunoaşte? 

— Află Aglae. 

— Şi dacă află? Nu’i prima dată... 

— Vezi că nu ’ntelegi! Află de los. 

— Cum să afle? 

— Da ramolitu? 

— Care ramolit Costică? 

— Care ramolit! Nenea Alecu Popescu, unchiu Aglaei. 


158 


— Zici c'a fost glumă. 

— Cum glumă? 

— Farsă de ’ntai April. N’a fost eri întâi April? 

— Baa fost. 

— Atunci? 

— Care va se zică farsă!... Ei bravo N’ne Iancule! Ştii 
că-mi placi! Farsă care va să zică? 

Costică adoarme legănat. Căldura îl topeşte complect. Pra- 
ful udat de sudoare s'a transformat intr’o pastă cenuşie. La capul 
Podului îl trezesc. Abia se ţine drept în trăsură. Zece minute 
de somn l-au dat gata. Face economie de silabe, în schimb s'a 
trezit remuscarea, teribilă, ca”n Şecspir, N”ne Iancule! 

— Zece mii. N’ne lancule, "ce mii! 

— Lasă Costică, mai sunt loterii, mai câştigi tu. 

—  Eiaş! dă Costică din cap cu neîncredere. 

— Cum ei aş! Da loteria Presei? Da Observatorul? Da 
Muzeul? Da loteria Otomană? 

Costică tace. 

A lăsat capu’n piept. Coborâm la Rigler; iau o cutie de 
bomboane pentru Silica fina mea, pentru că eu nu sunt dintr’aceia 
care "nteleg să cumpere la copii cadouri practice, eu cumpăr 
fleacuri, chiar dacă au să se facă ma’ntelegi, nişte mazete, când 
cresc mari. Trec dincolo, la Cooperativa, să mă dreg c’o cafea. 
Costică se duce la bărbier. De pe celălalt trotuoar îmi trimite 
o bezea unsuroasă. 

— Ca “e va să zică la ’ote "ia p’esei, N”ne lancule? Ei 
bravol... 


159 


să 


a unsuroa: 


ite o beze 


mi trim 


i 


De pe celălal troluar 


160 


161 


Pădurea de argint, din basm 


Nu văd sărbătoarea Naşterii, altfel, decât într'o lumină 
albă, rece şi orbitoare. 

Unde mergeam? 

Copilăria a îngropat acest amănunt fără însemnătate pen- 
tru ea. Ce importa, unde plecasem? N’a rămas în amintire decât 
senzaţia de alb, de soare glacial şi de nefirească puritate, care 
prefăcuse pentru o zi uratenia posomorâtă a planetei, într'o stea 
ninsă înălțându-se sclipitor spre ceruri. 

Eram înfăşurat într'o blană de lup; în nări stăruia încălzit 
de răsuflare, mirosul de păr al sălbătăciunei. Sunetul de metal 
al clopoteilor se risipea cristalin; răspundea de departe ca un glas 
al altei sănii, pierdută undeva şi nevăzută în alba nemărginire. 
Copitele cailor nu făceau sgomot; tălpile săniei lunecau cu un 
abia simţit fâşâit ca un sbor aerian, prin vis. Sarmele telegrafului 
scuturau ghirlande de promoroacă şi căderea era uşoară şi mută 
tot ca întrun vis. Ca intr’un vis alb. 

Soarele vărsa lumina diamantină peste miliarde de cristali 
— iar de sus, din albastrul rece, câte o steluta singuratică de 
fulg, plutea indecis, şi n”aş fi putut spune dacă venea pe pământ 
ori se înălța absorbită de infinit. Totul era uşor, şi atingerea cu 
pământul, a treia oară o spun, părea ca acea din unele visuri di- 


162 


vine, când scăpate de robia gravitatiunei, trupurile se ridică la 
cer, fără aripi. 

Am trecut printr’o pădure de brad. 

De ce mintea-mi copilărească, plăsmui îndată închipuirea 
ca e o pădure minune? O pădure imensă, cu pomi de Crăciun... 

Ninsoarea pusese pe cetina sumbră o podoabă imaterială, 


Sunetul de metal al clopoteilor se risipea cristalin ; 


— sub care întunecarea acelor verzi, părea artificială, ca verdele 
unui fruct păstrat în zahăr. O creangă îşi destindea la trecerea 
noastră arcul încordat de zăpadă, pala de ninsoare cădea fără 
sgomot, şi eliberată, ramura se întorcea să şoptească vecinei ceva. 
Da! Atunci credeam că o ramură poate şopti altei ramuri şi că 
mutele vietati ale pământului, şi lucrurile cele mai familiare din 
casă, aveau un graiu al lor, tainic şi nepătruns de oamenii bles- 


163 


temati şi rai — aşa cum sunt şi eu acum, ca să nu le mai pot 
auzi $i înţelege. 

Atunci, eram sigur că odată cu noaptea, în pădurea de 
basm, zânele se vor apropia în hainele lor albe, cu beteală şi 
mărgăritare, să aprindă în fiecare brad de pe marginea drumului, 
nenumărate lumânărele de ceară albastră şi trandafirie şi violetă, 
pentru copii săraci şi morți, pentru acei care plecați pretimpuriu 
din viata, acolo sus, sunt îngeri cu aripi mătăsoase şi cu ochi 
care nu mai plâng. 

Atunci, aş fi dorit să înoptăm în pădurea de brad, pentru a 
zări minunea stelutelor aprinse şi pentru a-i spune ceva la ureche, 
lui Mos’Craciun, ca să nu uite surioara moartă. Ştiam că din a- 
ceastă pădure de argint, din basm, porneşte spre sate şi târguri, 
cu povara lui de daruri şi cu asinul care are o cruce sură pe spate, 
şi dă cuminte din urechi când iti aude glasul, fiindcă înţelege, ar 
putea să-ţi răspundă şi tace. Tace, numai din pricină că tu nu 
eşti copilul ales şi vrajit, căruia ursitoarele i-au pus in scăldă- 
toare trei fire de iarbă descântată. 

Iar când pădurea ninsă, a rămas în urmă, cu cât neastâm- 
păr am căutat-o din ochi, răsucindu-mă în blană, până ce s'a topit 
albăstrie în albul fără de hotar!... 

Da, acum îmi aduc bine aminte. 

Ştiu acum, unde mergeam înfăşurat în blana cu miros de 
lup, cu sunetul sprinten de clopoței în urechi. Aştepta acolo, la 
capătul drumului, un pom de Crăciun adevărat, şi cărțile cu chi- 
puri, şi podoabele aurite, şi alti copii cu nasurile trandafirii şi 
cu mâinele îngheţate de bătaia cu bulgări... 

Lumina era neasemănată, întinderile sclipeau de fulgi, cerul 
era foarte albastru, şi drumul, ce nesfârşit era drumul! — iar 
ochii cum mai căutau să desluşească pâcla albastră-viorie, a pă- 
durei vrăjite cu pomi de Crăciun! 


164 


Dar am trecut anul acesta prin pădurea din basm. 

Nu mai e decât o simplă drumbravă, în care a intrat secu- 
rea. Drumul era şi de astădată fără sfârşit, dar era fără sfârşit, 
fiindcă acum vedeam surpăturile santurilor desfundate; fiindcă 
nici o frumuseţe intactă şi pură nu mai ştiau să descopere nicăeri 
ochii stinşi; fiindcă posomorit era cerul şi posomorit era sufle- 
tul meu; fiindcă nori negri se despleteau în crengi ca zăbranice 
de moarte şi crivățul a moarte şi a pustiu, şuera neogoit. 

Cei din sania de odinioară nu mai sunt. Putreziciune şi 
sfârşit, a potopit peste toate. 

În ochii copiilor care întindeau pumnii vineti de frig spre 
podoabele pomului cu stele de aur, nu văd decât duşmănie şi 
ghiata. Au ştiut oare intr’adevar, să râdă cândva? Ce crud unii, 
şi ce dureros alții, au învăţat să râdă acum! 

Copacii imi tăiau drumul cu brațe negre. Un stol de corbi 
croncăni, trecând dintr’o parte în altă parte; s”ar fi spus dintr”un 
cimitir, în alt cimitir. 

lar ninsoarea, e acum atât de posomorâtă; ninsoare de 
cenuşă, peste pustiu! 


165 


Noapte de Crăciun 


Mais ou sont les neiges d'antan 
VILLON. 


Ce molatec se scuturau fulgii in asta seara, in jurul becuri- 
lor electrice. 

Oraşul se înfăşurase imaterial şi candid, nou şi infragezit, 
sub ninsoarea care scartaie elastică sub paşi. 

În strada capitonată cu alb, glasurile răsunau înviorate. 
Clinchetul zurgălăilor sbura sonor; în goana cailor se sfărmau 
în copite bulgării de zăpadă sub valtrapuri. $i dincolo de vitri- 
nile luminoase, în barurile unde e cald, unde se destramă pânze 
albastre de fum şi unde parfumurile ametesc atatatoare, femeile 
desfăceau din desmierdarea blănurilor, mâini gingaşe şi piepturi 
delicate, de copile. Cald şi lumină, înăuntru. Alb şi albastru şi 
proaspătă răcoare, afară. 

Îmi închipuiam planeta întreagă, ninsă şi albă, văzută de 
undeva, din altă stea, de pe alt tărâm, de un mag bătrân care-a 
îndreptat spre noi luneta. 

În plăsmuirea mea, îl vedeam. Nu putea avea decât o barbă 
uriaşă şi mătăsoasă, ca sfinții icoanelor. Şi nu se putea să nu aibă 
o nepoată, mai frumoasă ca toate câte sunt pe lume, şi de care, 
fireşte, ucenicul magului de mult s'a îndrăgostit. 

A potrivit lentilele, răsucind şuruburi şi făcând să joace 


166 


oglinzi bombate. Priveşte şi nu-i vine să creadă. Se şterge la ochi 
şi încă priveşte. 

— Copilo, vino şi tu. Mă tem că a început să mă înşele 
văzul. Priveşte: ce s'a întâmplat oare cu steaua aceasta neagră, 
cu pământul acesta urât dintotdeauna? E alb şi sclipitor, cum 
nu l-am văzut vreodată. Priveşte, şi-mi spune şi tu... 

Copila a pus ochiul albastru, în capătul tubului negru şi a 
privit îndelung. S’a ridicat bătând din palme: 

— E cea mai frumoasă stea pe care am văzut-o până acum. 
E scânteetoare ca diamantul şi limpede ca bobul de rouă. De ce 
spuneai bunicule, că pământul e o stea urâtă şi neagră şi tristă? 

Magul cu barba de borangic alb, clatină din cap şi ridică 
mâinele spre cer: 

— Ştiu eu, copila mea? Învățătura nu are niciodată desle- 
gare pentru toate câte sunt pe lume... Câte odată şi pe atlasul 
cerului cu stele, se întâmplă minuni. Acestea nu intră în preve- 
derile noastre... Am să supraveghez mai de aproape, steaua a- 
ceastă veche şi ciudată, care a întinerit, când îi aşteptam moar- 
tea... 

Copila mai priveşte în steaua noastră albă, prin vârful lu- 
netei. 

Îmi vine să-i fac semn, cu batista albă, de aci: 

— Nu! Spune bătrânului să nu mai privească şi mâine... 
Mâine totul are să fie negru şi scufundat în desnădejde ca întot- 
deauna. Minunea a fost numai pentru această noapte... Nici tu, 
nu mai privi mâine. Rămâi cu amintirea acestei stele, albe, pure 
şi scanteetoare. 

Aşa, am colindat străzile albe, cu acest gând şăgalnic, în 
scuturarea molatecă a fulgilor din jurul becurilor electrice. 

Dar ce trist după mine, ca un zăvor de temniță, s'a închis 


167 


mai târziu uşa cămării, unde nu mă aşteaptă nimeni şi unde fo- 
cul se stinge! 

Două ceasuri, hârtia ma chemat albă şi neatinsă. lar în zori, 
tipograful nemilostiv ca destinul, va cere încăodată, manuscris, 
manuscris, manuscris... 

În faţa focului muribund, cerşeam acum ultimilor scânteeri 
de cărbune, un gând neîntinat şi generos pentru sărbători creş- 


Când am deschis ochii, pe scaunul din faţă, un moşneag ... 


tine. Aşa mi-a cerut directorul gazetei. O cronică voioasă de săr- 
bători. Staulul naşterii şi cei trei crai. Pomul de Crăciun şi bu- 
curia copiilor. O cronică voioasă, de sărbători! Cerşeam focului 
un gând cald şi jarul se îmbrăca în cenuşă şi gura sobei se întu- 
neca posomorită. 

Pleoapele se închideau peste plăsmuiri nehotarite, flacăra 


168 


lămpii fumega. Obiectele luau o înfăţişare ireală şi vaporoasă. 
Si toate erau atât de departe. Şi toate-mi erau atât de streine. 

Când am deschis ochii, pe scaunul din fata, un moşneag cu 
obraz de porțelan trandafiriu şi cu ochi albaştri de păpuşă mi- 
rată, mă privea surâzând. 

— Am desertat la masă, se vede, un pahar de vin peste mă- 
sură! mi-am spus şi strângându-mi tâmplele între degete, clipind 
des, am încercat să alung vedenia. 

Dar bătrânul râse înveselit, răturnându-şi capul cu pletele 
albe, pe speteaza scaunului. 

— Ha-ha! Nu mă cunoşti? Altădată ma asteptai nerăb- 
dător până la miezul nopții, şi pentru mine, puneai vestminte 
albastre de catifea, guler alb de dantelă şi pantofi cu nasturi de 
sidef. Nu mă recunosti? Cu toate acestea, eu ţi-am adus odi- 
nioară ursul de pâslă cafenie, căruia după două zile i-ai scrantit 
piciorul, şi trambita care două săptămâni n'a lăsat să doarmă 
senatorul de la setajul al doilea, şi cartea cu pataniile lui Robin- 
son, şi soldaţii de plumb şi cuburile de piatră colorată din care 
clădeai palate dărâmate cu o singură mişcare de mână; palate tot 
atât de nestatornice, ca tot ce clădeşti tu acuma, din fum, pe 
nisip. Atunci eram prietini buni şi poate cea mai aşteptată bu- 
curie a ta, de sărbătoare. M’ai uitat? Nu mă mai recunosti? 

— Domnule! i-am răspuns, nu-mi plac glumele proaste şi 
am de lucru. Pofta dumitale de farsă, ţi-o puteai potoli aiurea. 
Mâine tipograful îmi cere manuscris şi lui nu-i pasă, nici de ursul 
de pâslă cafenie, nici de pataniile lui Robinson şi nici de 
vestmin-tele mele de catifea, ce vor fi putrezit de mult. El, 
domnule, vrea manuscris şi eu trebue să-i dau manuscris. 
Alături de mine locueşte o actriţă. O aud toată noaptea cântând. 
E veselă, e frumoasă şi e fără astâmpăr ca un canar în colivie. Ea 
se veseleşte de oaspeți cu barbă albă, porniţi pe giumbuslucuri. 
Sunt sigur, 


169 


domnule, că şi-a pus condorii ei mici, ca pantofii cenuşăresei, la 
gura sobei şi nu va fi deloc mirată, dacă înlăuntru va găsi mâine 
dimineaţă, un colier de perle, un flacon de parfum sau oricare 
din acele daruri, cu care bătrâni cu barba colilie ca dumneata, 
ştiu să facă bucuria unei femeiuşte tinere şi cu neastâmpăr de 
pasăre. Eu domnule, caut un subiect şi am nevoe de linişte... 


Bătrânul nu mai râse. Se ridică supărat de pe scaun şi din 
buzunarul mantălii se răspândiră deodată pe covor: paiate cu 
clopoței nichelati, papuşe cu ochi de cristal albastru, un cal de 
lemn, îngeri de porțelan cu aripile de mătase şi un pumn de nuci 
poleite, care se rostogoliră până sub picioarele mesei. 


— Tinere, îmi spuse el, nu-mi esti cea dintâi mâhnire în 
această seară. Eram ostenit. Voiam să mă odihnesc câteva clipe. 
Am străbătut trei continente şi mai am încă două, am trecut 
prin pustiuri de nisip şi prin munţi introeniti, iar asinul de afară 
cu povara, e îngenunchiat de oboseală. 


Am împărțit maimuțe şi câini de carton, zaharicale şi poc 
nitori, portocale şi cărți cu scoartele aurite. Pe geam am aruncat 
câte o ochire şi la prietinii de altădată, care îşi numără acum fire 
albe la tâmplă şi cărora, eu, nu le mai pot aduce daruri. Cre- 
deam că în această noapte, le’voi furişa totuşi în cămările lor 
singuratice, înduioşarea unor amintiri ce au fost voioase şi blânde. 
M”am înşelat. Unul plângea cu coatele pe masă, fiindcă l-a pa- 
răsit o femee, pe care şi aceia, am ştiut-o copilă cu ochii limpezi 
şi cu bucurii nevinovate, când i-am adus păpuşa cu păr de mă- 
tase bălană. Altul îşi număra argintii. Celălalt se plimba cu paşi 
de panteră, mistuit de-o înverzită invidie... Şi tu, tu „cauţi un 
subiect”. În desaga mea, n’au încăput decât daruri nevinovate, 
de când cutreer cele cinci continente. 


Mosneagul culese jucăriile risipite şi”mi întoarse spatele. 


170 


Am învârtit de două ori cheia în uşă. Nu mai deschid, nici 
dacă bate norocul. 

Afară ninge. Se aud clinchenind clopoteii săniilor. Pasi 
scartaie sub fereastră: se duc şi se întorc. $i glasuri vesele, de 
copii (aşa dar mai sunt copii pe lume?) da, glasuri vesele de 
copii, se departeaza in strada. 

Dar toate se petrec atât de departe... 

În fata mea, pe scaunul gol, nu mai poposeste nici o vede- 
nie. Nici una... 

Singur. Şi focul s’a stins. Hârtia albă mai aşteaptă încă. 

— Ce-aş plăsmui luminos şi viu, din ceiace este stins? 

Din ceiace este stins. 


171 


Flori de ghiata 
Iaşi, 25 Decemvrie 1923 


Când plecam din Bucureşti, în Ajun, stropea din văzduhul 
murdar o burnita câinoasă, înstelată ici-colo cu fulgi topiti înainte 
de a ajunge în noroiul vâscos. 

Era o încâlceală de automobile şi trăsuri, care întrecea tot 
ce-mi văsuseră ochii până atunci. De la Crucea Bulevardului 
până la Ateneu, convoiul isbutise să se intepeneasca intr’o ne- 
mişcare ce rezolva însfârşit nerezolvata problemă a circulației. 
Printre trăsurile imobilizate, pe sub botul cailor şi între carapa- 
cele de metal ale limuzinelor, pietoni incarcati cu pachete, se 
strecurau cu dibăcie de trapeuri canadieni. Admiram această de- 
săvârşită iscusinta, la care n'a ajuns încă desigur, nici un citadin 
al planetei. 

Şi în Gara de Nord, ce îmbulzeală, ce goană după hamalul 
care spintecă mulțimea cu valiza ta ridicată peste capete, ce băr- 
bătească luptă să strabati de pe treapta vagonului în culuoar — 
ce schimb de gratioase epitete, cu parlamentarul baricadat in 
compartiment şi tolănit comod pe divanul de pluş! 

Cand însfârşit trenul încărcat cu ciorchine omeneşti, cata- 
rate pe scări şi tampoane, a început a se urni dincolo de barie- 
rele Capitalei, în câmpurile înoptate, a fost în întreg vagonul o 
răsuflare generală de uşurare. Uitam şi caloriferul defect şi 
lampa cu uleiul fumegos, şi geamandanul turtit, din care începea 
să curgă printre pachetele de lenjuri, o suvita roşie, de apă de 
dinți, din sticla plesnită. 


172 


Însfârşit scăpăm. 

Eram în trenul slobozit în noapte, cel putin o mie de eva- 
dati, care intorceam spatele celor din urmă stele electrice, aprinse 
deasupra oraşului, la Băneasa, la staţia de telegrafie fără fir, la 
Aeroport, la Chitila... Cu bucurie de sălbateci redati sălbăteciei, 
sorbeam de la fereastră besna câmpurilor, în care nu mai stră- 
lucea nici un vestigiu de civilizație, nici măcar reclama lumi- 
PE ə ae 


Nu lipsea nici doamna cu migrenă, nici elevul dela şcoala militară... 


noasă a unui film ori a cravatelor de la Old Scotland. 

Pe urmă — ce noapte fără sfârşit! 

Popasuri în gări întunecoase, de unde alte cete se îmbul- 
zeau în noapte, pe tampoane, se acatau pe ferestre, luptau cu 
soldații de pe acoperiş să-şi găsească un loc pentru valize, boccele, 
damigene, legături cu daruri. Şi ce ucigaşe conservatii, după tot 
tipicul ce-ar trebui interzis prin ordonantele severe ale direcției 


173 


C. F. R., odată cu interzicerea scuipatului pe jos, a fumatului 
fără învoirea celorlalți pasageri şi a urcatului cu picioarele pe 
banchetă! Nu lipsea nici maiorul mutat de la Caransebeş la 
Hotin, care uitând doleantele acestei existente de vagabond, 
părea mult mai îndârjit că nu se schimbă uniformele: ,,S’avem 
şi noi ca polonezii, monşer, o ținută mai martiala!”. Nu lipsea 
nici deputatul opoziţiei, care făgăduia o interpelare fulgurantă, 
pe „chestia scandalului, cum călătoreşte lumea’n tren dom'le, 
că parcă suntem în Africa şi încă mai rău!” Nu lipsea nici 
doamna cu migrenă, nici elevul de şcoala militară cu ochii țintă 
la superior, nici fetiţa de internat, cu uniforma fumurie, căznin- 
du-se să citească, pe geamandanul ei, sgribulită, paginile unei 
cörtulii cu tartaşele roze... 


Un comis-voiajor îşi descheiase mai întâi nasturii dela vestă, 
pe urmă şireturile de la ghete, mai apoi dădu drumul gulerului 
din buton, desnodündu-şi cravata. Însfârşit, comod, aruncă o 
privire satisfăcută tovarăşilor de drum, scoase din buzunar o 
cutie de piele respectabilă în dimensiuni, alese un trabuc şi începu 
să ne afume ca un coş de locomotivă cu fum de catran. Doamna 
cu migrenă tuşi, ducând mâna la piept, ca „Dama cu Camelii” 
în ultimul act. Maiorul interveni energic, invocând inscripția: 
„Fumatul interzis”. Commis-voiajorul răspunde tot atât de ener- 
gic. Un timp am asistat astfel, intr”o prudentă neutralitate, la un 
început de conflict militaro-civil. 


Şi iar popasuri, şi iar țăcănit de roti, şi scartait greu pe nes- 
fârşite poduri în eternă reparație, şi din nou consultarea din ce 
în ce mai nervoasă a ceasornicelor, oftaturi şi gemete, calcularea 
desnădăjduită a orelor de întârziere şi încercarea fără izbândă, să 
descifrezi numele unei halte pustii şi întunecate în câmp, unde 
trenul a poposit parecă pentru veşnicie. 


In zori, în gara urbei natale, hâdă şi cu ziduri roase de lepra 


174 


umezelei, am coborit ca după o noapte de cazne, cu ochii sticloşi 
şi cu mâini tremurătoare. 

Fireşte nici o birja. 

Pelerinaj pe străzi înecate de noroiu, peste hârtoape iluzo- 
riu nivelate cu un strat de glod păstos, prin pieti unde în lumina 
nehotarita a diminetii, vagabondau caini ademeniti de rasufla- 
rea calda a canalelor. 

A doua zi a început să ninga subțire. Fulgi rari. O ninsoare 
seacă şi fără putere. Cel putin s'au făcut sloiu noroaiele. Şi fe- 
reastra întreagă, a prins feerice flori de ghiata, flori de feregă 
argintie. 

M’am repezit să privesc afară. A fost numai o amăgire. 
Fulgii erau puțini şi rari — n’aveau putere să aştearnă giulgiu 
pur, peste tot ce era urit şi trist. 

M”am strecurat totuşi afară, pe străzi care de atâta vreme 
mă chemau. 

Dar ce tristeţe să te întorci în oraşul celei dintâi tinereti şi 
să-l revezi învestmântat stângaci, în haine de sărbătoare, ca o bă- 
trânică împodobită cu demodate haine de odinioară, mirosind a 
naftalină şi a levantica! 

Nu era o iluzie. Pe negrul îngheţat şi pustiu, fulgii rari 
mi-au părut într'adevăr cristali de camfor, presărați ca să păs- 
treze mai îndelung, tot ce-a ros şi a crampotit moliile anilor. 

Anii au desfundat străzile mai adânc. 

Aci, muşchii au ros cu gingiile lor ruginii, grezia zidurilor 
sub tencuială. Casele iti par micşorate şi „edificiile” ale căror 
fotografii în manualul de geografie din şcoala primară, te în- 
gâmfau de trufie urbană, astăzi — după scheletul firav al salcâ- 
milor şi după plopi înalți ca sistemul nervos din planşa neagră 
de anatomie — iti răsar biete cuburi de ziduri mucede, pe ale 
căror acoperişuri cu tabla ruginită, poposesc stoluri tânguitoare 
de corbi. 


175 


Oamenii îi regăseşti incovoiati şi cu părul verde de alb. Si 
atât de vechi! 

Atât de vechi. 

Iar copilele pe care le-ai cunoscut cu ghiozdane de şcoală 
şi cu pulpele goale în ciorapi de-o palmă, iti răsar astăzi pe străzi 
cu umbra lor alăturată, purtând de mână, copii în ai căror ochi 
doar, mai regăseşti ceva din seninul privirilor celorlalte, ce te-au 
făcut să îngăimi stihuri odinioară. 

Mai crezi că ai scris vreodată stihuri? 

Mai recunoşti fantoma celor, pentru care le închinai? 

Te întorci pe ulite, cu inima pustiită. Totul e mort. Totul 
deşert. 

Şi întâia oară te apropri de oglindă, să-ţi cercetezi cută cu 
cută, chipul devastat şi tâmplele, unde fiecare durere a înfipt 
o sârmă de păr albit. 

Oraş lăturalnic al României-Mari, ce trist şi sărac te-am 
regăsit, ca pe-o dragoste veche, care e bine să n’o mai întâlneşti 
în cale. 

Bărbaţii tăi sunt toti bătrâni: chiar cei mai tineri decât erai 
tu când ai plecat, merg garbov si fără de vlagă. Bărbaţii tai sunt 
toți bătrâni, şi râsul femeilor tale, e fără hohotire, sfios ca râsul 
copiilor care-au plâns. 

Străzile tale par uliti de obor toate, iar la fiecare colt aştep- 
tam să văd un car dejugat, cu boi roncăind domol dintr'o mână 
de paie, ca în fata hanurilor de cale domnească. Edificiile tale 
sunt ruini de muzeu. Livezile tale vestite, îşi arată prin zăplazuri 
sparte meri uscați, şi mai plin de spaimă şi de întristare — în 
casele batranesti, unde-au fost subțiri domnite şi blânzi oameni 
din alt veac, şi-au instalat obrăznicia şi tafna, oameni noui cu 
bogăţia sgomotoasă şi durată intr’o singură noapte. 

Ce dulce se cernea umbra viorie a asfintitului peste dealu- 
rile tale cu podgorii, peste culmile Cetatuiei şi ale Galatei, peste 


176 


viile Copoului — ce domoală tristeţe veneam să-ţi cerşesc ca 
odi-nioară pe ulitile Tătăraşului, în fundul Socolei, pe dealul 
rotund şi gol al Ciricului, de unde împungeau întâia oară sub 
nori de purpură, razele soarelui, în zori, ca să bată ţintă de aur pe 
Cru-cea Mitropoliei. 

Am închis uşa. Am zăvorit-o. Acum, de lumea cea de a- 
fară, mă desparte geamul cu flori de ghiata. Flori reci. Flori care 
n’au trait. 

Pe urmă, când clopotele au început să se tanguie în noapte, 
a fost pentru o liturgie a umbrelor. 

Unde mai eşti? 

Unde mai sunteţi? 


177 


CUPRINSUL 


178